Ion Luca Caragiale — Opere alese V1

lon Luca Caragiale 


OPERE ALESE 


“ol, 1 — Nuvele şi schiţe 


DESPRE ACTUALITATEA LUI [| L, CARAGIALE, 

Oferindu-mi-se prilejul de a scoate la Editura Cartea FPornânească 
a nouă ediție a operei lui |. L, Caragiale, am citit din curiozitate, dezi 
le bănuiam în general conținutul, studule şi prefețele care au însoțit 
echițule precedente din ultirnu douăzeci de ani. Firegte, orice 
întocrmutor de ediție are dreptul să judece critio lipsurile celorlalte, 
pe care să nu le mai repete zi bineînțeles să se ferească să nu tacă 
la rândul său alte grezel, Asadar, voi căuta să profit de acest drept 
zi să spun câteva cuvinte despre predecesoru rnei, dez pretențule 
mele nu merg până acolo încât să numesc ediţia rnea „gtuințifică”, 

Scopul meu e să întocmesc una „artistică, şi următorul editor să 
nu pună cuvântul artistică în ghilimele. Mă voi strădui ceva rau jos 
să arăt ce înțeles are pentru mine, în cazul de față, această noțiune. 
Să ne oprim însă puţin asupra interpretăru care s-a dat operei lui 
Caragiale pănă mai acum câțiva ani, interpretare al cărei ecou 
persistă încă ici-colo, şi care justifică o intervenție, he ea şi din 
partea unui or care nu e specializat în probleme de critică şi 
estetică literară, dar care e interesat ca arta literară, creația artistică 
în general să nu fie copleşită de interpretări şi speculaţii excesive gi 
să nu fie sufocată de abstracțiuru, fund, acest or, el însugi scriitor, 
Eu gtiu că sunt pe deplin congtient de zădărmicia intervenției mele: 


NN 0 E i o a d ape EROI PRI LEE pa de ca ala (pal IE EL capi map PE 1 pc PAI PENE Pc a ÎN Ea Ea N RER i EN eta Ea A Cid! PO DIR-RA BE pn oa RC RI zi în pt PC] MERE 


Ion Luca Caragiale 


OPERE ALESE 


Vol. 1 - Nuvele şi schiţe 


DESPRE ACTUALITATEA LUI [. L. CARAGIALE. 

Oferindu-mi-se prilejul de a scoate la Editura Cartea 
Românească o nouă ediţie a operei lui I. L. Caragiale, am 
citit din curiozitate, deşi le bănuiam în general conţinutul, 
studiile şi prefeţele care au însoţit ediţiile precedente din 
ultimii douăzeci de ani. Fireşte, orice întocmitor de ediţie 
are dreptul să judece critic lipsurile celorlalte, pe care să 
nu le mai repete şi bineînţeles să se ferească să nu facă la 
rândul său alte greşeli. Aşadar, voi căuta să profit de acest 
drept şi să spun câteva cuvinte despre predecesorii mei, 
deşi pretenţiile mele nu merg până acolo încât să numesc 
ediţia mea „ştiinţifică”. 

Scopul meu e să întocmesc una „artistică”, şi următorul 
editor să nu pună cuvântul artistică în ghilimele. Mă voi 
strădui ceva mai jos să arăt ce înţeles are pentru mine, în 
cazul de faţă, această noţiune. Să ne oprim însă puţin 
asupra interpretării care s-a dat operei lui Caragiale până 
mai acum câţiva ani, interpretare al cărei ecou persistă încă 
ici-colo, şi care justifică o intervenţie, fie ea şi din partea 
unui om care nu e specializat în probleme de critică şi 
estetică literară, dar care e interesat ca arta literară, 
creaţia artistică în general să nu fie copleşită de 
interpretări şi speculaţii excesive şi să nu fie sufocată de 


abstracţiuni, fiind, acest om, el însuşi scriitor. Eu ştiu că 
sunt pe deplin conştient de zădărnicia intervenţiei mele: 
critica şi estetica literară, de toate nuanțele şi de toate 
orientările, se hrăneşte şi se va hrăni mereu din corpul viu 
al operei de artă, şi nu e nimic de făcut cu aceşti canibali 
care dănţuiesc în jurul cazanului filosofic şi sociologic în 
care au aruncat „opera”, aşteptând să fiarbă pentru ca apoi 
s-o „deguste” în linişte, plescăind din limbă cu satisfacţie şi 
plăcere. Totuşi, am să încerc să le stric măcar şi pentru 
câteva clipe apetitul. 

Întâi Zarifopol şi d-l Cioculescu, care au adunat toată 
producţia literară şi publicistică a marelui clasic. În prefața 
sa, Zarifopol cere ca tot ceea ce a scris I. L.. Caragiale să fie 
preluat, nimeni neavând dreptul să facă o selecţie. Într- 
adevăr, aşa e, când e vorba de opere complete. Dar să nu 
uităm după aceea, în ediţiile următoare, că a existat cineva 
care a avut totuşi acest drept, şi anume Caragiale însuşi, 
care a avut timp să-şi publice în volume ceea cea 
considerat el că merită să fie strâns între două coperţi şi a 
ignorat ceea ce risipise prin ziare, adică tot felul de articole, 
şi mai ales o mare cantitate de „caraghiozlăcuri”, 
„miticisme” sau „gogoşi”. 

E un semn de întrebare dacă unui scriitor îi convine să i se 
între în laboratorul său secret, chiar dacă în acest laborator 
scriitorul, nebănuind nici el ce-o să-i iasă, experimentează 
inocent în văzul tuturor. Din cutare notiţă aflăm, de pildă, 
că un cetăţean, Ghiţă Calup, se comportă întocmai ca Jupân 
Dumitrache din O noapte furtunoasă. Şi nenumărate alte 
detalii, care constituie parcă sfărâmăturile marii opere, şi, 
am zice, rămăşiţele ei, dacă în ele n-am vedea şi idei de 
tipuri embrionare, fraze şi ticuri care aveau să capete 
ulterior o putere de sugestie nebănuită la simpla lor 
lectură. Scriitorul însă nu le publica cu premeditarea 
experimentului, ci din pasiune jurnalistică. Se pare că sunt 
totuşi foarte „gustate” astăzi aceste aparenţe de 
sfărâmături, şi editorii străini au mers şi mai departe, şi la 


unele cărţi au început să publice aşa-numitele „dosare” ale 
cărţii sau, dacă dosarul era încheiat şi opera 
necontroversată, aşa-numitele „carnete”. Consumul de 
literatură cere noi amănunte, noi revelații, noi interpretări 
bazate pe texte autentice, până când din scriitor şi din 
operă nu mai rămâne nimic nescos la lumina crudă a zilei, şi 
să mai reziste după aceea cine mai poate în faţa curiozităţii 
devorante a cititorului, care e nesatisfăcut şi iritat dacă îi 
spui că există într-o operă secrete care nu pot fi desfăcute 
sau taine care nu pot fi sfâşiate. Ce secrete? Care secrete? 
Unde vezi dumneata taină? lată proba: Cetăţeanul Ghiţă 
Calup! Jupân Dumitrache a fost copiat după natură. lar 
Balzac n-a spus el însuşi că vrea să fie secretarul epocii lui? 
Va să zică secretar! Ce e misterios aici? 

În ediţiile următoare, intrăm însă nu într-o interpretare 
literară a operei caragialeşti, ci într-una pur sociologic 
vulgară, faţă de care „dosarele” şi „carnetele” pe care le- 
am ironizat mai sus sunt adevărate elemente ideale de 
întreţinere a curiozităţii vii pentru creaţia artistică. Cine e 
Caragiale din studiile care însoțesc aceste ediţii? Caragiale 
e un mare „realist”, un scriitor pe care burghezo- 
moşierimea, după ce în timpul vieţii l-a „constrâns” să-şi 
petreacă ultimii opt ani din viaţă la Berlin (iar el n-a înţeles 
că această plecare însemna o insuficientă încredere în clasa 
muncitoare, o izolare individualistă!), i-a deformat apoi 
opera, aruncând-o în domeniul „comicului pur”, încercând 
astfel să acopere trăsătura ei de bază: satira. Interpretând 
abuziv anumite articole ale sale, a creat despre el imaginea 
scriitorului sceptic, „care a râs de toate şi n-a crezut în 
nimic, uitându-se voit un fapt însemnat, că în toată opera sa 
nu există vreun ţăran sau muncitor ridiculizat”... „O 
trăsătură a întregii opere a lui Caragiale, plină de 
semnificaţie şi pentru excepţionala forţă a realismului său, 
şi pentru poziţia scriitorului, este felul cum se împarte ea, 
după cum zugrăveşte pe exploataţi sau pe exploatatori” 
etc., etc. 


Mă opresc aici cu citatele, care, departe de a fi rupte din 
context, reprezintă jpalid contextul plin de lozinci cu care e 
înţesat şi potrivit căruia Caragiale parcă anume s-ar fi 
născut în secolul trecut ca să satisfacă apetitul 
sociologiştilor vulgari din deceniul 50-60 al secolului nostru. 
Cineva ar putea să-mi reproşeze că abuzez de perspectiva 
pe care ne-o da timpul care a trecut, citând aici idei şi 
propoziţii ridicule, la care desigur că semnatarii în cauză au 
renunţat şi ei încă de pe atunci. Da, dar aceste ediţii sunt în 
bibliotecă, şi nu în câteva mii, ci în zeci de mii de exemplare 
în care s-au tras şi pus la dispoziţia cititorului de toate 
vârstele. 

Dar, într-adevăr, e mai bine să părăsim aceste studii şi 
prefețe şi să ne punem mai degrabă întrebarea: în ce 
constă, în cadrul literaturii române originalitatea lui. 1. L.. 
Caragiale? 

Ce a descoperit el? Fiindcă un scriitor de ce ar fi el mare 
dacă nu e original şi n-a descoperit nimic? Satiră a făcut şi 
Vasile Alecsandri, iar despre mediile micilor funcţionari sau 
comersanţi au mai scris şi alţii. Nu simpla fixare sociologistă 
a mediului descris şi stabilirea genului literar practicat de 
un scriitor ne dă cheia originalității unei opere. Fireşte, 
descrierea obiectivă o condiţiilor sociale şi istorice e 
necesară, şi, bineînţeles, condiţionează orice analiză cât de 
cât serioasă a problematicii unui mare scriitor. Dar dacă ne 
mărginim doar la această descripţie şi mai adăugăm că 
opera conţine „forţa artistică”, n-am spus mare lucru. 
Fiindcă la întrebarea „ce înseamnă forţă artistică?” nu 
putem răspunde, sau suntem tentaţi să răspundem că 
prezenţa ei nu ne relevă nimic. În ultimă instanţă, toate 
operele de valoare creează în cititor acelaşi sentiment că se 
află în faţa unei forţe artistice, şi dificultatea e cum să 
descoperim, prin eliminarea a tot ceea ce e comun tuturor 
valorilor, ceea ce e propriu sau dominant numai în opera 
unui anumit scriitor. Trebuie să mărturisesc că, de pildă, 
povestiri de Caragiale, cum ar fi Păcat, sau O făclie de 


Paşte, sau În vreme de război, sau chiar Calul dracului, au 
valoare doar pentru că fac parte dintr-o operă mare, dar nu 
mi se par definitorii pentru originalitatea lui 1. L.. Cara giale. 
În schimb, oricare din nuvelele sau schiţele sale, numite 
Cănuţă om sucit sau Situaţiunea, sau Atmosferă încărcată, 
chiar luate separat, stârnesc deodată în noi uimire extremă, 
pe care o simţim totdeauna în faţa capodoperelor şi în care 
e amestecată admiraţia, încântarea şi chiar şi cea atât de 
ironizată de unii şi de însuşi Caragiale „emoţiune 
impersonală” a lui Maiorescu, care nu se mai şterge 
niciodată din sufletul nostru şi se repetă cu aceeaşi 
intensitate la fiecare lectură, deşi ştim totul pe dinafară. 

Satirizarea în sine a unei anumite lumi sau ordini sociale 
de mult ne lasă indiferenți, cu atât mai mult cu cât, în cazul 
nostru, acea lume sau ordine socială a şi dispărut. 
Înseamnă că avea dreptate E. Lovinescu să afirme că 
materialul din care e construită opera lui Caragiale e 
perisabil? Cu toate acestea, nimic mai durabil ca această 
operă, cu materialul ei cu tot. E o realitate care ni se 
impune, şi atunci în ce consta secretul acestei „eternităţi” a 
unui material atât de perisabil? De ce ne place lliada, deşi a 
trecut de la crearea ei atât de mult timp? Mai trăim astăzi 
într-o societate gentilică? Nu, dar ni se cântă „mânia ce- 
aprinse pe Ahil Peleianul”, şi care aduce alor săi mari 
nenorociri. Mânie, nenorociri! Astea nu le trăim şi noi, şi 
individual, şi extinse la popoare întregi? I. L. Caragiale ne 
mărturiseşte el însuşi în opera lui, nu o dată, cărei muze şi 
cum i se adresează: „Cântă-mi, zeiţă, parcă zice el surâzând 
sardonic, prostia ce zace în onorabilul Caţavencu şi ce festă 
îi jucă Agamiţă Dandanache!” 

Dar să revenim la greaua întrebare pe care noi înşine ne- 
am pus-o într-un mod atât de direct. Ce a descoperit 
Caragiale la eroii săi? Un lucru după cât ni se pare nu prea 
izbitor, dar cu consecinţe pe planul creaţiei spectaculoase. 
Să examinăm sau mai bine să cităm un text din întâmplare: 


un funcţionar are nişte bilete câştigătoare, motiv pentru 
care îşi dă demisia. 

„După zece minute omul care a scuturat în fine jugul 
nesuferitei robii intră la bancherul unde au fost depuse 
biletele en gros. 

— Mă rog, unde se-ncasează câştigurile de la loteriile care 
s-au tras alaltăieri? 

— Fondul e depus la casa de depuneri, dar poate cineva să 
le-ncaseze şi prin noi. Aveţi vreun bilet câştigător? 

— Am... două câştigătoare, răspunse fără afectare d. 
Popescu, şi arată de departe două bilete, ţinându-le grațios 
între două degete. 

— Sunt câştiguri mari? 

— Măricele... Am amândouă câştigurile mari! 

Bancherul deschide nişte ochi plini de admiraţie şi zice, 
dând să ia biletele: 

— Daţi-mi voie, mă rog. 

Dar d. Lefter retrage încetinel mâna, dezdoieşte biletele şi 
întreabă: 

— N-aveţi listele oficiale? 

— Ba da. Lată-le. 

— Mă rog, zice d. Lefter cu vorba răspicată, avem o dată 
zero-şapte-zeci-şi-şase-de-mii-trei-sute-optzeci-şi-patru la 
Universitate-Constanţa. 

— Nu, răspunde bancherul! una-sută-şi-nouă-mii-cincisute- 
două-zeci. 

— Dă-mi voie, nu mă-ncurca: una-sută-şi-nouă-mii- 
cincisute-două-zeci - Bucureşti-Astronomie. 

— Ba pardon, zice bancherul. Bucureşti-Astronomie 
zeroşapte-zeci-şi-şase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-şi-patru. 

D. Lefter nu-şi dă bine seama de ce, dar simte o sfârşeală 
şi cade, alb ca porţelanul, pe un scaun lângă contor, 
întinzând machinal mâna cu biletele. Bancherul le ia; se 
uită bine la liste, la bilete, la posesorul lor, şi, zâmbind şi el 
fără afectare, zice d-lui Lefter, care asculta stupid: 


— Uite ce e, stimabile: v-aţi înşelat... şi iaca de unde 
provine... Dumneata ai... Ciudat lucru, ce-i drept... Cum s-a 
întâmplat! ... Al dracului! ... Dumneata ai la una tocmai 
numărul care a câştigat la cealaltă şi... 

— Şi... ce? 

— ... Şi viceversa. 

Cum aude cuvântul viceversa, d. Lefter se face vânăt ca 
ficatul şi se ridică izbucnind cu o volubilitate supremă: 

— Viceversa! Nu se poate, domnule, peste poate! 
Viceversa! Asta-i şarlatanie, mă-nţelegi? Vă-nvăţ eu minte 
pe dv. Să umblaţi d-acu-ncolo cu infamii şi să vă bateţi joc 
de oameni, fiindcă este o exploatare şi nu vă mai săturaţi, 
ca vampirii, pierzând toată sudoarea fiecare om onest, 
deoarece se-ncrede orbeşte-n mofturile d-voastră şi cu 
tripotajuri ovreieşti de bursă, care suntem noi proşti şi nu 
ne învăţăm odată minte ca să venim, mă-nţelegi, şi să ne 
revoltăm... da! să ne revoltăm! Aşa să ştiţi: proşti! proşti! 
proşti!” 

E clar, judecind fondul chestiunii, că ne aflăm în plină 
dramă. Şi totuşi, rămânem stupefiaţi: nu e o dramă, ci o 
comedie. În plină nefericire, eroul o ia razna, dus de 
cuvinte. 'Torentul de vorbe scoate la iveală o ţâcneală care 
zăcea în creierul individului neştiută până atunci nici de el 
însuşi, compusă din expresii şi idei inautentice, dar care 
dau la iveală viaţa adevărată a conştiinţei lui falsificată de 
cuvinte. În loc de o comedie umană avem deodată da-a face 
cu o comedie a cuvântului. 

În cazul de faţă, ne stă înainte un funcţionar oarecare, şi 
intenţia satirică lipseşte. Caragiale, fascinat de acest 
fenomen, îl studiază aici, într-o situaţie dramatică pentru 
erou, în timp ce în altă parte, satirizând, scoate la iveală, 
dar parcă în al doilea plan, prostia, venalitatea sau 
necinstea (Scrisoarea pierduta). 

Descoperirea acestei comedii a cuvântului îl duce pe 
Caragiale spre conştiinţe adormite sau buimăcite (Căldură 
mare), sau crapuloase (Groaznica sinucidere din strada 


Fidelităţii), sau de-o lipsă de gravitate angelică, precum la 
Costică Panaite, care, tot întârziind prin bodegi, uită că are 
în buzunar o petiţiune iscălită de mai multe zecimi de 
cultivatori de prune, pe care trebuie s-o dea unui deputat s- 
o prezinte în Cameră, ca să oprească votarea impozitului pe 
grad: 

— Bine, Costică, acuma vii? ... ai venit cam târziu. 

— Ei! aşi! ... 

— S-a votat legea. 

— Parol? 

— Camerele s-a închis de sâmbăta trecută. 

— Ş'copil?!” 

Alteori comedia cuvântului care se joacă e mai puţin 
originală, în schimb stupiditatea care ni se dezvăluie la erou 
e atât de perfectă, îneât ni se pare neverosimilă şi recitim 
de mai multe ori bucata (Petiţiune) până înţelegem că ne 
aflăm nu în faţa unui Mitică, cum afirmă G. Călinescu, care 
sâcâie autorităţile cu cereri vagi şi nimereşte la Regia 
Monopolurilor în loc să se ducă la Pensii, ci în faţa 
tâmpeniei umane rotunde şi inventive (cere întâi apă la 
gheaţă înainte de-a spune ce vrea şi batista impiegatului să 
se şteargă la gură), şi care n-are nicio explicaţie şi parcă 
niciun remediu. Această tâmpenie umană nu e aşadar 
privilegiul doar al moşierului Trahanache sau avocatului 
Farfuridi, cum ar părea la prima vedere, deşi la ei apare 
mai agravată. Pedagogul de şcoală nouă, Marius Chicoş 
Rostogan, poliţaiul Pristanda sau pensionarul Leonida, fără 
să fie în societate pe treapta de sus, sunt la fel de imbecili 
ca şi Dandanache, deputat, fără să fie însă asemănători cu 
el în alte trăsături. 

Toate aceste referiri cu privire la originalitatea lui |. L. 
Caragiale desigur că s-au mai făcut. Ele nu cuprind şi nu 
epuizează totalitatea lumii caragialeşti, dar frumoase 
nuvele cum ar fi La Hanul lui Mânjoală ar putea să le scrie 
şi alţii, cum le-a şi scris (M. Sadoveanu), sau chiar multe din 
„momente”, în care transcripţia limbajului pestriţ de 


mahala nu trece într-adevăr dincolo de „comicul pur” (D-ale 
carnavalului, Articolul 214 etc.). Asta nu înseamnă că 
gheara leului nu e prezentă şi în ele, ca peste tot în ceea ce 
a scris, şi că nu-i aparţin, împreună cu teritoriul pe care şi l- 
a descoperit şi al cărui unic proprietar universal este, după 
expresia fericită a unui scriitor american, W. Faulkner. 

În ceea ce priveşte ediţia pe care am pregătit-o, am 
eliminat cantitatea prea mare de publicistică, existentă în 
ediţiile mai mari anterioare, pornind de la ideea că, deşi 
interesante, aceste articole cu o semnificaţie legată de 
evenimente ale timpului ar putea să întunece o percepţie 
mai legată de creaţia propriuzisă a creatorului lui Conul 
Leonida. E ceea ce am numit la început o ediţie „artistică”. 
E vorba adică de o ediţie care cuprinde aproape tot ceea ce 
a scris I. L.. Caragiale într-o zodie a seninătăţii artistice, 
care i-a permis să dea la iveală tot ceea ce există în opera 
lui fără cusur sau îl reprezintă. După cum se va convinge 
cititorul îndată ce va parcurge sumarul. 

MARIN PREDA. 

SITUAŢIUNEA. 

A fost o zi îngrozitor de fierbinte. Tocmai pe la unu după 
miezul nopţii, parcă s-a mai potolit puţin cuptorul, parcă 
începe să mai poată respira omul... Să respirăm. Stau în 
faţa unui local de noapte, o mică berărie, şi fiindcă am poftă 
de vorbă, aştept, nu cumva o pica vreun alt bucureştean 
iubitor ca mine de aer curat, să respirăm împreună: daca o 
durere împărtăşită e pe jumătate uşurată, desigur o 
bucurie în doi e îndoită. Aşteptând, miros cum din 
apropiere adie dulce un zefir, pe când un municipal îşi face 
cu măturoiul lui enorm datoria, stricând odihna prafului şi 
făcând să se-mbrobodească în ceaţă din ce în ce mai deasă 
luminile felinarelor. Prin ceața aceea, mi se arată 
legănându-se o umbră... se apropie... Să fie un amic? ... Da, 
e un amic; n-am aşteptat degeaba - e amicul meu Nae; şi lui 
îi pare bine că m-a-ntâlnit. 


— Teribilă căldură a fost astăzi! zice Nae, ştergându-se de 
sudoare. 

— 'Teribilă! răspunz eu. 

— Dar acuma tot poţi pentru ca să zici că respiri. 

— Se-nţelege... De unde vii? 

— Am fost pe la berării cu nişte prieteni. 

— Ce mai nou? 

— Prost, monşer... Este o criză, mă-nţelegi, care poţi 
pentru ca să zici că nu se poate mai oribilă... S-a isprăvit... 
E ceva care poţi pentru ca... 

— Lasă, Nae, că se mai şi exagerează. 

— Ce se exagerează, nene? Este o criză, care, ascultă-mă 
pe mine, că dv. Nu ştiţi, care, mă-nţelegi, statul cum a 
devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sunt 
prost, înţeleg şi eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu 
sistema asta, care, când te gândeşti, te-apucă groaza, 
monşer, groaza! ... 

Nae, foarte afectat, bea paharul lui de bere până-n fund, 
apoi după ce oftează adânc: 

— Eu pot pentru ca să-ţi spui pe parola mea de onoare că- 
mi pare foarte rău! dar ştii? ... foarte rău!! foarte rău!!! 
pentru ca să ajungem să vedem ţara mea, care era peste 
putinţă ca să prevază cineva o situaţiune foarte tristă, 
fiindcă le-am spus şi dumnealor... 

— Cari dumnealor? 

— Dumnealor cu cari am fost; zic: pot pentru ca să spui că 
nu se poate ceva mai trist, ca să vie un moment orişicât ai 
zice, când vezi ca bate falimentul la uşe şi nu mai e niciun 
patriotism... 

Nae face o figură foarte mâhnită; e aşa de obidit, încât ai 
crede că vrea să plângă. 

— Bine, Nae - zic eu - nu trebuie să fie omul aşa de 
pesimist. Lucrurile or să se-ndrepte... este o recoltă 
admirabilă. 

Nae, schimbând figura şi zâmbind cu compătimire de 
ignoranţa mea: 


— Ce recoltă, nene, ce recoltă? Dumneata n-ai văzut 
rapiţa? 

— N-am văzut-o, că n-am fost pe-afară. 

— Apoi vezi! ... Rapiţa, moft! 

— Ei! moft. 

— Fireşte că moft, că nu poate pentru ca să dea nici 
patruzeci de milioane, şi dumnealor, mă-nţelegi, lucru 
mare! parc-a apucat pe Dumnezeu de-un picior cu rapiţa, 
care o să poată dumnealor pentru ca să ia două chile la 
pogon... Ai văzut acuma? unde sunt o sută cincizeci de 
milioane, care se lăuda? 

— Bine, da numai rapiţa e? ... da grâul? ... da porumbul? 
„„. da alelalte? 

Nae, iritat, maimuţindu-mi tonul: 

— Da cuponul de iulie? Da cuponul de septemvrie? da 
cuponul de noiemvrie? da alelalte? 

— O să le plătim. 

Nae, încărcând tonul: 

— O să le plătiţi! Cu ce o să le plătiţi? Nu te mai lipeşti de 
Disconto... 

— Ce-i aia? 

— Aia-i aia, care ştii dumneata de câte ori am spus eu, ca o 
să se-nfunde odată cu cheltuielile nebuneşti, care pot 
pentru ca să zic că nicio ţară nu s-a mai întâmplat, pentru 
ca să vie şi să zică la un moment: nu mai am drept ca să mă 
împrumut fără voia dumitale! care atunci însemnează că nu 
mai eşti independentă nici la tine acasă, după ce ţi-ai vărsat 
sângele ca să ajungem pentru ca să aibă fortificaţii şi să poţi 
zice la un moment dat: până aci! nu permit! 

— În sfârşit, guvernul o să... 

Nae mă-ntrerupe: 

— Las' că şi guvernul... Dumnezeu îl ştie şi pe el, care 
toate gazetele urlă în fiecare zi despre criză ministerială, 
pentru că nu se-mpacă, şi numa intrigi şi la conservatori şi 
la liberali, în loc să facă un guvern de coaliţie, cu toţi 
bărbaţii de stat, care să le zică regele, mă-nţelegi, serios: vă 


ordon pentru ca să limpeziţi situaţiunea, fincă aşa nu poate 
pentru ca să meargă, ca dumneata să tragi încolo şi 
dumnealui încoace, fiincă, niciodată nu s-a-ntâmplat în alte 
țari, nici pe vremea fanarioţilor, putem pentru ca să zicem, 
nici înainte de independenţă, în detrimentul prestigiului, 
care trebuie toţi să lupte, dacă e vorba să aibă pretenţii de 
oameni politici... Dumneata nu vezi, cu chestia 
economiilor... 

— Ba văz! 

— Apoi, dacă vezi, ce mai umbli cu mofturi? 

— Ba nu umblu deloc cu mofturi; e o chestie destul de 
grea. 

— Economii? Hm! Zice că face economii... mofturi! şi cu 
bugetul încărcat cu treizeci şi şase de milioane, care mă 
prinz cu dumneata pe ce pofteşti că nu poate pentru ca să 
fie o realitate... 

— Daca e vorba de economii - zic eu - pentru ce nu 
desfiinţăm armata, care? ... 

— Ce vorbeşti, domnule? se poate să spui astfel de 
absurdităţi? ... tocmai acuma să desfiinţăm armata? 

— De ce nu? 

— Dumneata nu vezi cum se încurcă lucrurile în politică, 
care nu poţi pentru ca să ştii de azi pe mâine cum poate 
pentru ca să devie o complicaţiune... Dumneata nu vezi ce 
se petrece în China cu boxerii, şi toată Europa nu poate 
pentru ca să se-nţeleagă; asta e o chestie mare, nu vorbi 
aşa, îmi pare rău! 

S-a răcorit binişor... Ceaţa s-a lăsat încet-încet peste 
capetele noastre, aşezându-se iar la pământ. E târziu... 
Fanaragiul companiei de gaz a început să închidă becurile. 
Se face ziuă. Plătim şi ne sculăm. 

— Unde mergem? întreabă Nae. 

— Eu - zic - mă duc spre casă. 

— Ai la o simigerie, trebuie să scoaţă covrigi calzi. 

— E târziu, Nae... 


— Eu nu mă duc d-acu acasă, zice Nae... Mai umblu prin 
oraş... pân-o face. 

— Cine să facă? 

— Nevastă-mea. 

— Ce? 

— O apucase aseară durerile. 

— Nu pot, monşer, pentru ca să stau când face... Mă plimb 
aşa de colo până colo; mai beau o bere, un macmahon, un 
şvarţ, mai vorbesc cu un prieten, trece vremea; şi când mă- 
ntorc... gata. 

— Face greu? 

— Ştii, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Al din urmă, 
Costică, a fost mai greu: i l-a scos cu fiarele... 

Acu a venit doctorul, da a zis că poate pentru ca să n-aibă 
trebuinţă de cleşte... 

În momentul când deschiz ochii cât pot mai mari, trece o 
birjă cu o damă. La lumina zorilor, Nae recunoaşte desigur 
pe acea damă, pentru că începe să strige, luându-se după 
trăsură: 

— Madam Ionescu! ... Coană moaşă! Madam lonescu ' 

Dama întoarce capul, recunoaşte şi ea pe Nae şi opreşte 
trăsura. 

— A făcut? întreabă Nae. 

— Da, răspunde moaşa. 

— Uşor? întreb eu. 

— Foarte uşor. 

— Uf! adaug. Ce? 

— Băiat. 

Şi trăsura moaşei porneşte. 

— Bravo, Nae! să-ţi trăiască! 

— Mersi, asemenea... Ei, acu nu mai am grijă... Ai la 
simigerie... 

Şi mă ia la braţ. 

— Ştii ce-ar trebui la noi? zice Nae. 

— Ce? 


— O tiranie ca în Rusia... Nu mai merge, mă-nţelegi, 
constituţia, care aceea ce vezi că se petrece, nu poţi pentru 
ca... 

ZIC: 

— Nae! scuză-mă: e aşa de târziu, care nu pot pentru ca 
să mai merg... 

— Îmi pare rău... 

— Mi-e aşa de somn, care trebuie negreşit pentru ca să mă 
culc. La revedere. 

M-am suit într-o birjă şi l-am lăsat pe fericitul tată pentru 
ca să meargă singur la simigerie. 

CAM TÂRZIU. 

Târziu de tot în noapte, trei vechi prieteni stau de vorbă 
într-o berărie - despre ce? ... Ei! despre ce pot sta de vorbă 
trei români aşa de târziu? ... despre politică, fără îndoială. 

În toiul discuţiunii, vorbind despre noul impozit asupra 
ţuicii, printr-o asociaţiune de idei, inexplicabilă altfel decât 
numai prin telepatic, unul dintre ei, ca şi cum s-ar întoarce 
cu l'âncivil le foarte de departe, zice tam-nisam: 

— Frate, ce s-o fi făcut Costică? ... Costică Panaite... ştii... 
Costică Panaite? ... zice altul. Curios lucru! Cum ţi-a venit? 
„.. Tocmai la el mă gândeam şi eu, la Costică Panaite. 

— Domnule! zice al treilea; asta este ceva care să o spui 
ori la cine, nu te poate crede. La cine credeţi că m-am 
gândit eu acuma, când ai întrebat dumneata întâi: „Frate, 
ce s-o fi făcut Costică?” 

— La Costică, domnule... la Costică Panaite! ... Comedie! 
„.„. Aşa e€... Ce s-o fi făcut bietul Costică? ... 

— E în provincie... la o moşie, mi se pare... S-a apucat de 
comerţ... Nu l-am văzut, poate, de opt ani... Dar e curios 
lucru, domnule, cum să ne-aducem aminte de el, aşa... 

Şi toţi trei prietenii tac şi stau miraţi pe gânduri. 

Câtă vreme nu vorbesc, gândurile lor umblă departe pe 
cărările pe care ei le-au bătut odinioară în tinereţe, 
întovărăşiţi de Costică Panaite; şi cu cât mai mult umblă 
acele gânduri, cu atât le reînviază în faţă, din ce în ce mai 


palpabilă, figura vechiului prieten cu toate atributele ei 
caracteristice. 

Când figura amicului Costică s-a întrupat întreagă în 
imaginaţia lor, toţi trei îi zâmbesc cu dragoste, şi unul după 
altul: 

— Ei! aş! 

— Parol? 

— Ce! eşti copil? 

Dar, ca prin minune, de la uşa berăriei de-afară se aude ca 
un ecou un glas străin: 

— Ce! eşti copil?! , 

Toţi trei rămân încremeniţi la auzul acestui ecou, ce pare 
că vine dintr-o altă lume care a fosţ şi nu mai este. 

Până să se dumerească prietenii, iată că apare în uşa 
berăriei o figură jovială de provincial, un roşcovan pârlit de 
soare, urmat de un birjar. Birjarul stăruie: 

— Conaşule, de la gară... 

— Ei aş! zice roşcovanul. 

— E doi franci... 

— Parol? 

— Taxa, conaşule! 

— Ce! eşti copil?! 

— Costică! ... Costică este! ... E Costică!! strigă prietenii şi 
se ridică toţi trei, şi se reped să-lia în braţe, şi-l sărută care 
mai de care cu mai multă căldură. 

Dar Costică se-ntoarce către birjar: 

— Şi ce pofteşti acuma? 

— I încă un franc. 

— Ce! Eşti copil? 

Şi zicând aceasta, dă un franc birjarului, şi se întoarce 
către prieteni, care iar îl sărută. 

Se aşază toţi la masă în culmea veseliei. 

— Mă, Costică! ... ştii tu la cine ne-am gândit noi toţi trei 
adineaori? ... de cine am vorbit noi acuma, până să intri tu? 

— De cine? 

— De tine. 


— Ei, aş! 

— Zău, de tine. 

— Parol? 

— Parol. 

— C'eşt' copil? 

Nu mai trebuie să spunem că sosirea iubitului Costică 
goneşte orice gând de plecare acasă, şi că imediat se 
comandă patru halbe, după care începe o anchetă în regulă 
asupra activităţii lui Costică în toată vremea îndelungată de 
opt ani, de când lipseşte din capitală. 

Din această anchetă, rezultă deocamdată că simpaticul 
amic, după ce a renunţat acum opt ani a mai susţine licenţa 
în drept, s-a hotărât a îmbrăţişa cariera de cultivator de 
pământ, şi s-a dus să exploateze o moşie de munte în 
tovărăşie cu un unchi al lui; în tot timpul de opt ani, n-a mai 
venit la Bucureşti decât de două-trei ori, când, deşi a stat 
aci câte o săptămână, nu a avut plăcerea să întâlnească pe 
vechii lui prieteni, fiindcă „s-a încurcat cu alţii” şi că acuma 
e foarte mulţumit că i-a putut în sfârşit revedea. 

După tonu-i de extremă jovialitate, după ochii lăcrămoşf şi 
maniera cu care articulează vorbele, se vede bine că d-l 
Costică s-a întâlnit astă-seară şi cu alţi prieteni. 

Continuând ancheta se descoperă că simpaticul amic a 
sosit astă-seară cu un tren întârziat; că de la gară s-a suit în 
tramvai; a mers până în colţ la Matache-Măcelaru; acolo, 
simțind că-i e foame, s-a dat jos, să ia un mezelic, la o 
băcănie în colţ; acolo a întâlnit nişte vechi prieteni, care 
beau must, şi a băut şi el... 

— Vrea să mă-ncurce dumnealor... Zice: încă un rând! zic: 
c'eşti copil?! 

S-a suit apoi în birjă, a lăsat geamantanul la Metropol şi a 
venit aci. 

Ceea ce e curios e că şi dânsul avea o presimţire; venind în 
birjă dinspre Matache-Măcelaru către centru, îi trecuseră 
prin gând atâtea şi atâtea amintiri de pe vremea când 
petreceau toţi patru, studenţi săraci, împreună. 


— Ei! frumoase vremuri! exclamă unul. 

— Ei, aş! răspunde amicul Costică. 

— Nu mai apucăm noi aşa vremuri! zice altul. 

— Parol? întreabă Costică. 

— S-a dus! suspină al treilea... Am trei copii, Costică! 

— C'eşt' copil?! 

Şi iarăşi un rând de halbe, şi iar urmează înainte ancheta, 
dovedind că simpaticul Costică” venit la Bucureşti cu o 
afacere importantă; că a plecat de-acasă acum câteva zile, 
cu intenţia să sosească chiar a doua zi în Capitală. De ce n-a 
sosit decât peste trei zile şi jumătate, se explică uşor. 

De la moşia lui, din vârful munţilor, este o distanţă de 
cinzeci şi mai bine de kilometri cu trăsura până la Ploieşti. 
S-a abătut la Vălenii-de-Munte şi s-a încurcat o noapte; 
apoi a ajuns la Ploieşti; s-a abătut pe la Valea-Călugărească, 

la un prieten, cu ocazia culesului; s-a încurcat o zi şi o 
noapte; prietenul a vrut să-l mai ţie, ca să vină amândoi în 
Bucureşti; dar Costică i-a zis: „C-eşt' copil?!” şi a plecat. 

— Îmi par' rău că vă-ncurcaţi la bere, zice Costică, bine, 
nene, acu e vreme de bere? Ai la o... mustărie, frate... 

— Fugi, nene, că mustul strică stomacul! zice unul. 

— Ei, aş! răspunde Costică. 

— Nu m-am bolnăvit alaltăieri eu din două pahare! zice 
unul. 

— Parol? 

— Cea mai infamă băutură! zice al treilea. 

— C-eşt' copil?! 

După o pauză, Costică întrerupe tăcerea: 

— Frate, n-au ăştia un mezelic, ceva? niţică pastrama... - 
Ţi-ai găsit! la berărie, pastramă... 

— Da ce? 

— Crenvirş! 

— Fiaş! 

— Ori salam... 

— Parol? 

— Ori jvaiţer... 


— C-eşt' copil?! 

Şi ancheta îşi reia cursul. 

Moşia unde Costică face „agricultură de fân şi de prune”, 
este aşezată într-unul din cele mai sălbatice şi mai sublime 
puncte ale Carpaţilor; acolo, în creierii munţilor, trăieşte el 
de atâta timp foarte mulţumit, departe de zgomotul 
capitalei... 

— Bine, Costică, vara ca vara; dar iarna nu ţi-e urât? 

— Eilaş!... 

— N-aş putea iarna să stau nicio săptămână... 

— Parol? 

— În sălbăticia aia... 

— C-eşt' copil? 

Încă un rând de halbe... 

— Ei, aş! 

— Ale din urmă. 

— Parol? 

— Şi pe urmă, un jvarţ! 

— C-eşt' copil? 

Până să se golească cele din urmă halbe, un supliment de 
anchetă nu strică. Cât de important va fi acest supliment se 
va vedea îndată. 

Prietenii ţin să afle pentru care afacere „foarte serioasă” a 
venit în capitală munteanul lor. Nu le trebuie multă 
stăruinţă, ca să obţină satisfacţie curiozitatea lor. Costică a 
venit aci cu o petiţiune iscălită de mai multe zecimi de 
cultivatori de prune: trebuie s-o dea mâine unui deputat, s- 
o prezinte la Cameră, ca să oprească votarea impozitului pe 
grad. 

— Bine, Costică, acuma vii? ... ai venit cam târziu! 

— Ei, aş! 

— S-a votat legea! 

— Parol? 

— Camerele s-a-nchis de sâmbăta trecută! 

— Ş'copil?! 

MICI ECONOMII... 


În ajunul lui sf. Dumitru, amicul meu Iancu Verigopolu stă 
înfipt în colţul otelului Continental, privind la trecători. Ne 
salutăm şi intrăm în vorbă. Are frumos caracter amicul meu 
Verigopolu: totdeauna egal, fără a se lăsa alterat măcar de 
orice împrejurare; şi mărturisesc drept că nu-l pot admira 
îndestul pentru aceasta. Dumneata, bunăoară, ori eu, sau 
un altul, n-am fi în stare să ne înfigem în colţul otelului 
Continental pentru a privi la mişcarea de pe stradă, cu 
sângele rece al unei persoane absolut lipsite de grija zilei 
de mâne - în ce momente? ... în ajunul lui sf. Dumitru... şi 
când? ... când am şti bine că a doua zi trebuie să părăsim 
casa unde am locuit, fără să ştim deloc unde o fi casa-n care 
avem să ne transportăm calabalâcul. Dar pavajul de piatră 
rece ni s-ar părea desigur mai fierbinte decât smoala 
clocotită! ne-ar arde tălpile! am alerga nebuneşte, şi nu ne- 
am putea astâmpăra până când nu am şti tot aşa de bine 
unde vom ajunge mâne cu troacele noastre, pe cât ştim de 
unde vom porni cu ele. Ei bine, amicul meu Iancu 
Verigopolu, ştiind hine că a doua zi se mută, fără a şti deloc 
unde se mută, stă înfipt în colţul otelului Continental, 
amuzându-se a privi la trecători. 

— Bine, lancule, întreb eu, fără să cred ce-mi spune: 
serios, omule, că nu ştii unde vă mutaţi? 

Zic vă mutaţi, fiindcă amicul e însurat. 

— Ma parol, monşer! ... 

Şi râde... Eu, fără să spun o vorbă, îl privesc uimit de 
admiraţie... 

— Ce te uiţi aşa? 

— Te admir - zic - monşer... Eu, în locul tău... 

— Dar ce e mai frumos, e că n-am sfanţ, monşer! , 

— Adică vorba vine că n-am sfanţ; aşa, tot am câţiva 
franci... Aide să luăm un aperitiv... Câte ceasuri sunt? 

— Şapte şi zece. 

— Tocma bine... Aide spre Episcopie; mi-am dat întâlnire 
cu nevastă-mea la Tripcovici, la şapte şi jumătate. 


Pornim la deal, şi merg plin de respect alături cu acest 
filosof antic, pe care atât de puţin îl pot afecta micile mizerii 
ale vieţii. Dumneata, ori eu sau altul, dacă ne-am afla în 
situaţia amicului Verigopolu, n-am putea desigur trece prin 
mulţimea care forfoteşte liniştită pe Podul Mogoşoaii, fără 
să vedem în fiecare dintre acele fiinţe un motiv mai mult de 
amărăciune pentru sufletul nostru destul de amărât. Şi 
drept să spun, mergând alături cu filosoful meu, de mai 
multe ori mi-a trecut prin gând: ce aş face eu, dacă aş fi în 
situaţia lui, şi el ar merge alături cu mine, fiind în situaţia 
mea? ... L-aş maltrata, desigur... M-ar irita apropierea lui 
aşa de mult, încât l-aş acuza d-a dreptul că el, ocrotit de 
stăpânul destinelor omeneşti, mi-a răpit partea mea de bine 
în această scurtă trecere pe sub lumina soarelui! ... Ei bine, 
el - nu! ...elmă pofteşte la un aperitiv... Admirabil 
caracter! ... Gândind astfel, pe când el salută în dreapta şi-n 
stânga cu cea mai senină amabilitate pe trecătorii 
cunoscuţi, ajungem la Episcopie, tăiem drumul şi intrăm la 
Tripcovici. 

— Două vermuturi franceze! comandă Iancu. 

Scoate punga din buzunar, apoi, din pungă, două patace, 
şi mi le arată. Le pune apoi la loc în pungă, şi vâră la loc 
punga-n buzunar. 

— Asta e tot ce am pe sufletul meu... Şi încă şi astea mi le- 
a dat nevasta din micile ei economii... 

Apoi, schimbând brusc ordinea de idei: 

— Pentru că dacă nu era canalie d. Georgescu, eu ţot aş 
mai fi rămas în slujbă; nu demisionam... Dar pentru o 
mizerabilă leafă de trei sute de lei pe lună, adică, vorba 
vine, trei sute... în mână iei două sute cincizeci şi şase şi 
cincizeci de bani... să rabzi toate şicanele, toate aroganţele 
şi toate lipsele de educaţiune ale unui şef... Mai luăm câte 
unul? ... Băiete! încă două!... 

— Da, frate lancule, zic; dar, oricum, în ziua de azi... atâta 
vreme fără leafă... cam greu. 


— Greu, negreu, nu poţi, dacă ai caracter... Mai luăm câte 
unul? ... Băiete!... 

— Mersi, frate lancule, zic eu; două, destul... 

— Nu se poate... Nu ştii vorba neamţului? ... Alle guten 
Dinge... 

— ... s'mdi drei... 1 

— Păi, vezi! ... Băiete! încă două... 

— E şi cam târziu... 

— Câte? 

— Şapte şi jumătate trecute. 

— Stai încă un minut... acu trebuie să pice şi nevastă- 
mea... 

Eu, cu gândul în altă parte, întreb: 

— În definitiv, n-ai putea dumneata, cu atâtea cunoştinţe, 
să găseşti altă slujba? 

— Să-ţi spun drept, monşer, mi s-a propus să-mi dea 
cineva o recomandaţie la primărie; dacă găsesc ceva serios, 
ca să am cel puţin siguri şapte-opt sute pe lună, înţeleg; dar 
ca să mai mă-ncurc, să-mi pierz independenţa pentru o 
mizerie „nu; asta n-o mai fac... Ce te uiţi aşa curios? 

— Nene - zic - te admir din ce în ce mai mult! ... 

— [... Ca să, mai am a face iar cu cine ştie ce maţepestrjţe 
ca d. Georgescu... mai bine, lipsă! mai bine, sărac şi curat! 

„Ce om!” zic eu în gândul meu... când iată văd, la lumina 
lămpii electrice, că se opreşte o trăsură, un muscal, în faţa 
prăvăliei, şi din trăsură coboară o damă elegantă, care intră 
repede la noi. A! ... este îmcântătoarea soţie a amicului 
meu, madam Aglae Verigopolu. 

— M-aştepţi de mult, cocoşelule? întreabă ea pe soţul ei 
„care-i sărută cu multă galanterie mănuşa albă. 

— De câteva minute, puică... răspunde el, pe când eu fac 
mănuşii albe omajul pe care i l-a făcut şi soţul. 

— Ştii că ne mutăm mâne? 

— Unde? întreabă el fără cea mai mică turburare de 
surpriză. 


— Ce-ţi pasă! ... Salon, patru odăi, baie, bucătărie, odaie 
de servitori, pimniţă, singuri în curte, tout a l'egout, 
grădiniţă. 

— Scumpă? 

— Două mii patru sute... 

— În patru rate... 

— Nu... i-am dat pe şase luni înainte... 

Şi zicând aceasta, doamna trage din manşon punguţa, din 
care scoate o hârtiuţă, chitanţa proprietarului. 

— Contractul îl facem după ce ne mutăm; am luat-o pe trei 
ani. 

La toate astea, eu fac o figură aşa de imbecilă, încât amicul 
Verigopolu mă-ntreabă: 

— Ce te uiţi aşa curios? ... 

Zic: 

— Nu... dar... vezi... adineaori... şi acu... noroc! ... 

— Ei! monşer, daca n-ar fi ea cu micile ei economii! ... 
închipuieşte-ţi că astă-vară la Sinaia... 

Dar doamna ne-ntrerupe: 

— Dv. Aveţi poftă de vorbă, mie mi-e foame... Bine, 
cocoşelule, mie nu-mi dai un aperitiv? 

— Băiete! încă trei. 

— Mersi, zic... 

— Nu se poate... Vorba neamţului... Alle guten drei Dinge 
sind vier. 

Trebuie să cedez insistențelor doamnei Verigopolu şi să 
primesc a prânzi la dânşii. Deşi a fost vorba că merg a la 
fortune du pot (adică, pe româneşte, să te mulţumeşti cu ce 
s-o găsi), amica mea cumpără tot felul de mezeluri şi o sticlă 
de marsala. Doamna scoate punguţa şi plăteşte socoteala 
toată. Ne suim toţi trei în birje şi paidiom, gaspadin! E un 
deliciu să mergi pe asfalt cu roate de cauciuc. Oprim la altă 
băcănie: nu-i încă vremea stridiilor; atunci - trei sute grame 
icre moi. 

— Paidiom, gaspadin! na leva, na prava... na prava, na 
leva! 2 


Am sosit... Coborâm iute, Iancu şi eu, şi dăm doamnei 
Verigopolu mâna. Femeia sare jos ca o căprioară: 

— Mersi! 

Apoi, cătră muscal: 

— 1 La unşprece fix, Ivanuşca! 

Intrăm... Minunată mâncare şi mai ales veselă petrecere! 
„„.„ Păcat că trec aşa de repede ceasurile de mulţumire! ... 
Când au trecut trei ceasuri? 

— Coconiţă, zice servitoarea, a venit Ivanuşca! 

— Doamna trebuie să meargă negreşit la o mătuşică a ei. 
Înainte de a pleca, doamna cheamă dincolo pe cocoşelul ei, 
să-i spună cine ştie ce. Apoi, ne suim cu toţii în birje. Noi, 
bărbaţii, ne coborâm în Piaţa Teatiului; doamna merge 
înainte la tanti. 

— Luăm câte-o tizană? îmi zice Verigopolu. 

— Mersi, dragă lancule; nu pot bea şampanie; îmi face 
arsuri... 

— Atunci, ce? 

— O bere... 

— Bine... eu iau tizană, tu ia bere. 

Intrăm la Cooperativa... 

— Sunt douăsprezece trecute... 

— Ţal! strigă lancu. 

Şi aruncă pe masa de marmoră o hârtie de o sută. Eu mă 
uit iar ca un imbecil... 

— Ei! monşer, dacă n-ar fi micile ei economii! 

ULTIMA EMISIUNE... 

La răspântia unei mahalale mărginaşe, străluceşte de 
departe în fel de fel de feţe geamlâcul unei cârciume, razele 
lămpii din tavan trecând afară prin clondire pline cu 
deosebite vopseli străvezii. Afară e o vreme câinească; 
plouă ca prin sita şi bate vânt rece. Începe iarna. A-nnoptat 
bine. Prin dâra de lumină, se vede o umbră înaintând cu 
paşi grăbiţi. Umbra urmează calea luminată, ferindu-se de 
băltoace, se apropie, şi intră în cârciumă. 

— Bună seara. 


— Buna seara, d-le Ilancule, răspunde negustorul de la 
tarabă. 

— E cineva d-ai noştri p-aci? 

— Încă n-a venit nimeni. 

— Nici d, lomiţa? 

— Nu... Pesemne s-a mai abătut pe undeva; dar trebuie; a 
pice acuma. 

Persoana care a intrat şi întreabă de domnul Tomiţa este 
domnul lancu Bucătarul. E un om ca de şaizeci de ani; dar 
cam prea trecut pentru vârsta lui. A şi pătimit multe. De 
Mic, fiind copilul unui rob, bucătar vestit pe vremea lui, a 
învăţat arta culinară de la tată-său, pe care l-a moştenit înr, 
recându-l în talente. De aceea, a fost un moment când 
casele boiereşti se băteau care mai de care să-l aibă pe 
domnul lancu. Dar arta culinară uzează grozav pe om; 
încet-încet, focul i-a stricat vederile acestui artist; apoi s-au 
întâmplat şi nişte purdalnice de friguri; a trebuit să facă 
omul multă vreme o cură serioasă de rachiu de drojdii cu 
picături de pelin; azi aşa, mâne aşa, purdalnicele de friguri 
nu-l lăsau; a-ndoit, a-ntreit dozele... degeaba! În sfârşit, 
odată, ce să te pomeneşti, a-nceput să aibă tremurături la 
mâni şi aşa, un fel de amețeli, şi noaptea să viseze urât. O 
dată a căzut pe maşina de bucate şi s-a ars la obraz. A 
trebuit în cele din urmă să renunţe la arta lui, căci oriunde 
intra, i se întâmpla să-i 

— Vie ameţeală pe maşină... Acuma, de vreo câţiva ani, ce 
să facă? ... Cere... Şi nu-l slăbesc purdalnicele de friguri! 

D. Iancu îşi comandă doza de rachiu de drojdii cu picături 
de pelin, trece în odăiţa din dos şi se aşază la o masă în colţ. 
Aci e locul de întâlnire a trei buni camarazi şi prieteni: 
domnul lancu Bucătarul, coana Zamfira Muscalagioaica şi 
domnul Tomiţa Barabanciu. Pe când d. lancu gustă doftoria, 
să vază dacă este potrivită din amărăciune, iată că intră şi 
cocoana Zamfira, o persoană de vreo cincizeci de ani 
trecuţi. 


Această persoană, care a pierdui de mult un ochi şi uzul 
comod al mânii drepte şi al piciorului drept, are o istorie 
poate şi mai interesantă decât amicii şi camarazii ei. A iubit! 
„.. De la o fragedă vârstă s-a furat din casa părintească 

— Tatăl ei era cel mai vestit ghitarist fără perdea de pe 
vremuri. Complicele acestui furt era un tânăr viorist plin de 
talent. Peste un an, s-a furat de la primul ei complice; al 
doilea complice era un foarte distins cobzar; peste doi ani, 
alt complice şi, în sfârşit, aşa din doi ani în doi ani, uneori 
chiar mai des, din complice în complice, a avut nenorocirea 
să dea peste unul care a pretins cununie în regulă, şi care, 
îndată ce s-a văzut furat, n-a înţeles, ca toţi ceilalţi, că 
regulele cele mai elementare ale galanteriei îl obligau să 
renunţe la orice scandal: acesta era celebrul Mitache 
Muscalagiul, un piept şi o forţă erculeane. A pândit-o, a 
prins-o la un chef cu ultimul ei complice, cântând bucăţi 
alese din repertoriul părintelui ei, s-a năpustit asupră-i, a 
lovit-o, a sucit-o, a tăvălit-o, a zdrobit-o... Celălalt fugise ca 
un laş... Când a lăsat-o Muscalagiul din mâni, juna Zamfira 
era o masă inertă. lată cauza întreitei ei betegdi. Curând 
după această scenă atât de dramatică, a murit şi 
Muscalagiul de o violentă afecţiune de piept. Ce-i mai 
rămânea de făcut unei nenorocite văduve, săracă, beteagă 
de un ochi, de mâna dreaptă şi de piciorul drept? ... Acuma, 
cere. 

Cocoana Zamfira salută grațios pe camaradul ei, îi întinde 
mâna stângă şi se aşază alături, pe când băiatul din prăvălie 
i-aduce o ţuiculiţă. 

— D. Tomiţa n-a venit? întreabă coana Zamfira. 

— Nu, răspunde d. Iancu. 

— Unde-o fi umblând? ... 

Zicând asta, scoate din sân o legăturică, o pune pe masă, o 
ţine cu mâna dreaptă şi cu stânga o dezleagă. Din 
legăturică scoate un pumn de mărunţiş, dintre care alege 
cu băgare de seamă câteva bucăţi, să le arate camaradului. 

— Le-ai văzut sărăciile astea noile, domnule Iancule? 


— Le-am văzut... procopseală! semn de calicie, coană 
Zamfiro! 

— S-a stricat ţara asta, domnule lancule! Care cum trece: 
„Crede, babo, că e criză! ...” 

— Nu vezi dumneata, coană Zamfiro, dacă a ajuns visteria 
să facă bani de tinichea! ... 

Pe când vorbesc cei doi camarazi, iată că intră şi d. Tomiţa 
Barabanciu. Îl cheamă astfel, fiindcă, din tinereţe şi până 
acum câţiva ani, a fost toboşar municipal. Umblând, cu toba 
lui, de colo până colo, pe vreme bună şi pe zloată, vara pe 
arşiţă, iarna pe ger, a contractat un reumatism articular 
acut, pe care nu l-a putut combate decât cu rachiu de izmă 
fiert cu piper, Oricând îl încearcă la încheieturi, cu nimic 
altceva nu i se poate alina. Obosit de atâta carieră, s-a 
retras cu o pensioară de treizeci de lei, ca infirm din cauză 
de serviciu, şi ca să nu stea degeaba toată ziua, să-şi mai 
facă de lucru - acuma, cere. D. Ilomiţa intră având aerul 
foarte contrariat. Se vede că-l încearcă la încheieturi. 
Băiatul din prăvălie a înţeles aceasta şi aduce numaidecât, 
fără comandă, rachiul de izmă cu piper. D. 'lomiţa salută 
politicos pe camarazi, se aşază lângă ei tăcut şi dă repede 
pe gât o doză; apoi se scutură din umeri; parcă s-au mai 
alinat înţepăturile reumatismului. D.e aceea, pacientul se 
mai înseninează la faţa şi intră în conversaţie: 

— Aţi văzut banii ăi noi? 

— Sărăciile de tinichea? ... Uite-le, zice cucoana. 

— Coană Zamfiro, să nu zici vorba asta... Dumneata nu- 
nţelegi cum e chestia... 

— Cum e? 

— Peste câteva zile scoate visteria tot d-ăştia de câte 
douăzeci de parale. Care va să zică... 

— Care va să zică... zice d. Iancu. 

— Care va să zică... zice coana Zamfira. 

— Care va să zică - zice d. 'Tomiţa - din câţi ne dă câte un 
ban pe zi, dacă doi-trei s-ar întâmpla să n-aibă alte 


mărunţele decât d-ăi de câte douăzeci, atunci asta face un 
condei de câţiva frăncuţi pe lună... Aţi înţeles? ... 

N-apucă să răspunză camarazii dacă au înţeles sau nu 
teoria financiară a lui d. 'lomiţa, şi s-aude dincolo în 
cârciumă înjurând cineva, foarte supărat cine ştie de ce; 
apoi, îndată, uşa odăiţii se deschide de perete, şi intră 
părintele Matache, urmat de paracliserul lui, urmat de 
băiat, care aduce pe tavă o jumătate de pelin tulburel cu 
două pahare curate. Cei trei camarazi salută pe părintele, 
care-i blagosloveşte, aşezându-se cu paracliserul la masa 
din potrivă. Coana Zamfira, care de vreo câteva momente s- 
a încălzit bine, zice: 

— Părinte Matache, sării' mâna, sfinţia-ta ai văzut pe ăştia 
noii? 

Şi merge şontâc-şontâc la masa părintelui să-i arate 
bănuţii de nichel. 

— L-am văzut! ... răspunde părintele cu humor. 

— Da... părinte Matache, săru' mâna, o să scoaţă şi de 
douăzeci de parale? ... Dom' Ilomiţa zice... Barabanciu... 

— O să scoaţă! ... O să vedeţi voi ce-o să scoaţă! 

— Ce! 

— Pe dracu o să-l scoaţă, vai de capul vostru! 

— Ce-o să scoaţă, părinte? întreabă d. Iancu. 

— Ce? ... lasă că o sa vedeţi voi, pârliţilor, ce! 

— Ce-o să scoaţă, părinte Matache, săru' mâna? 

— O să scoaţă de câte două parale... 

— Ce?! 

— Şi de câte-o para! 

— Când?! 

— Acu, zilele astea... 

— De câte două parale? 

— Şi de câte-o para! 

— De câte-o para!! 

— Trăsni-i-ar maica domnului!!! 

O LACUNĂ.. 


Lache Diaconescu şi Mache Preotescu sunt impiegaţi în 
aceeaşi mare administraţie şi totodată sunt foarte buni 
prieteni. Pe lângă acestea, Mache s-a logodit zilele trecute 
cu sora d-nei Diaconescu, d-ra Cecilia Pavugadi, care-şi 
termină la vară cursul de piano la conservator. Colegi, 
prieteni şi cumnaţi... în această întreită calitate, cei doi 
camarazi ies de la cancelaria lor la şase ore seara şi, sub 
aceeaşi umbrelă, pornesc pe Calea Victoriei la vale, să se 
abată pe la o băcănie: trebuie să târguiască nişte mezeluri 
pentru masă - Mache va prânzi la Diaconescu împreună cu 
d-ra Cecilia. În treacăt, Mache ia, de la o cofetărie, 
bomboane şi prăjituri, şi dintr-o florărie două buchete. 
Pentru cine? ... Ghiciţi... Se-nţelege că dintre cei doi 
camarazi cel mai grăbit nu este Lache. De aceea Mache îi 
zice, de câte ori Lache vrea să se oprească la vreo vitrină: 

— Lasă, monşer; ai mai repede, că e târziu; să nu 
neaştepte damele! 

La care Lache răspunde: 

— Lasă, monşer; ştiu eu; nu o să ne punem la masă de 
acum. 

Dar Mache replică: 

— Da, decât iar nu face să mergem tocmai la vr. Emea 
mesa; să nu ne aştapte damele! 

Mergând aşa, ajung în Piaţa Teatrului... 

Lache zice: 

— Ai să bem câte o bere la Gambrinus... 

— Întârziem, Lache... 

— Lasă, monşer, ştiu eu... Numa câte o bere... 

Şi amândoi intră în berărie... Aci, se-ntâmplă să găsească 
o sumă de colegi, cari le fac loc la masa lor strângându-se 
cât se poate. Colegii urmează o discuţiune foarte animată: 
ei comentează decizia Curţii în procesul asasinatului şi 
complotului bulgăresc; şi dacă voim să fim drepţi, trebuie să 
mărturisim că cea mai deplină armonie domneşte în această 
dezbatere: toţi sunt de părere că decizia este dreaptă şi 
bine cumpănită. Dar cei doi prieteni intervenind în 


dezbatere, Lache, „pentru prima oară în viaţa lui”, constată 
cu regret că legea noastră penală prezintă o lacună, că „n- 

avem pedeapsa cu moartea”. El nu este un om crud - toată 

lumea care-l cunoaşte ştie foarte bine aceasta... 

— Dar când vine, mă-nţelegi, un caz ca acesta, ca să nu 
mai aibă cineva siguranţa vieţii în ţara lui... 

— 'Ţal! strigă Mache bătând în masă... 

— Când orice asasin, mă-nţelegi, plătit de o mână 
criminală, poate pentru ea să vie, sub pretext de politică, şi 
în ţara ta, când eşti liniştit şi când eşti cu conştiinţa 
împăcată că ţi-ai împlinit până-n capăt datoria, şi nu eşti 
întru nimic vinovat, pentru ca să vie, mă-nţelegi... 

— Ţal! ţal! strigă Mache bătând foarte tare în masa. 

— Ci stăi, monşer! 

— E târziu, Lache! 

— Ce târziu? 

— Nu face pentru ca să ne-aştepte... 

— Stai un moment... Pentru ca sa vie, mă-nţelegi... 

— Ţal!!! 

— Aş! ... Asta, nu! să mă ierţi! Asta, trebuie pedeapsa cu 
moarte! 

Opiniile sunt împărţite de acum încolo. Părerea lui 
Diaconescu găseşte la câţiva camarazi aprobare, pe când 
alţii o combat „în numele principiilor moderne”. 

— Principiile moderne?! strigă Lache. Da dumnealor, mă- 
nţelegi, moderni sunt? 

— Ţal!!! strigă desperat Mache. 

— Ci stai, monşer; mă plictiseşti... 

— E târziu, Lache... Şapte trecute... 

— Nu e nici şapte şi jumătate. 

— Era vorba la şapte. 

— Las' că ştiu eu... Ce-ţi pasă? 

— Da, monşer; dar nu face pentru ca să lăsăm s-aştepte... 

— N-aşteaptă, n-ai grije, ştiu eu... Care va să zică, dacă vii 
şi invoci principiile moderne, apoi, te rog, fă bunătate şi le 
aplică dumneata mai întâi; întâi, ca să ai dreptul pentru ca 


să zici „principiile moderne”. Dar pumnalul d-tale tot 
principii moderne este? ... Care va să zică toporul tot 
principii moderne, ai? 

— Lache! 

— Las'că nici noi nu suntem aşa de proşti, cum credeţi dv., 
pentru ca să nu ştim ce va să zică principiile moderne. 

— Lache! 

— Eşti teribil, monşer, când îţi abate ţie ceva; eşti teribil, 
parol! Lasă-mă, domnule, să termin, şi mergem... Eşti 
teribil, parol! 

— Şapte şi jumătate, Lache! 

— la să ştie dumnealor că este aici o justiţie, care 
pedepseşte cu asprime orice tentativă, mă-nţelegi... 

Lache! 

— la să ştie ca sunt judecători la Berlin! 

— Lache!! 

— Că în materie politică nu-ţi este permis a mai 
întrebuința violenţa fără să mergi la ghilotină... 

— Lache!!! 

— Eşti teribil, monşer, parol! 

— Opt fără un sfert, Lache; dacă nu mergi, eu te las: mă 
duc singur... 

— Cum, singur? 

— Mă duc la un birt... Nu face să lăsăm damele pentru ca 
să ne aştepte... [al! Ţal!!! 

Plătesc în sfârşit, salută pe camarazi şi pleacă. La uşe, 
Lache se opreşte... I-a fulgerat prin minte încă un 
„argument”. Se-ntoarce şi porneşte-napoi spre masa 
camarazilor: 

— Şi-n definitiv, mă-nţelegi... 

Dar Mache-l apucă, îl învârteşte-n loc şi-l scoate pe uşa. 

— Eşti teribil, monşer, parol! zice Lache. Hai la băcă nie... 
Trebuie să luăm mezeluri. 

În băcănie, alţi camarazi... lau ţuici şi comentează - cer 
decizia Curţii, fireşte. 

— Lache! zice Mache cu groază... Haide-n altă parte! 


Dar Lache a intrat deja în dezbatere şi, „pentru prima 
oară în viaţa lui”, trebuie să constate cu regret că legea 
noastră penală prezintă o lacună... De astă dată însă, Lache 
întâmpină o opoziţie crâncenă. Mai cu seamă Saohe 
Potropopescu se ridică în contra teoriei barbare a lui 
Diaconescu cu un formidabil bagaj de argumente ştiinţifice. 
Dar Diaconescu zâmbeşte caracteristic: se vede bine că 
mestecă-n sine o replică zdrobitoare. 

— Lache! zice dezolat Preotescu: lasă, Lache! Aide că am 
cumpărat mezelurile... Aide, Lache! lasă, Lache! 

— Nu las, domnule! 

— Aide, Lache! Opt trecute, Lache! Nu face pentru ca... 

— Eşti teribil, monşer, parol! 

Atunci Preotescu, foarte rugător către Potropopescu, care 
urmează cu argumentaţia lui: 

— Lasă, Sache! ... E târziu, Sache! 

— Şi-n definitiv... zice Lache. 

Dar Mache îl împinge spre uşă, îl scoate afară şi-l urcăntr- 
o trăsură. 

— Înainte, birjar! şi mână mai iute! 

— Eşti teribil, monşer, parol! 

Trăsura merge în fuga... 

— Opt şi jumătate, Lache; ne-aşteaptă damele; ne-am 
făcut de ruşine; sa vezi ce supărate o să fie! 

— la lasă-mă, monşer: dumneata nu vezi ce absurdităţi 
susţin dumnealor... Cum? ... Care va să zică să intri 
dumneata în casă la mine cu pumnalul, cu toporul, cu 
conspirații, cu comploturi şi asasinaturi, şi eu să stau cu 
mâinile în şolduri şi, în loc să te iau de urechi ca pe un 
măgar, şi să-ţi zic: „destul! pân-aci! nu-ţi permit mai mult în 
ţara mea!” - eu, nu! eu să viu pentru ca să-ţi zic: „bravo! 
bine faci! să mai pofteşti şi aldată...” Să mă ierţi! astea să le 
spuie d. Potropopescu la alţii, asta nicio umanitate nu poate 
pentru ca să fie! ... 

— Mână mai iute, nene! strigă Mache cătră birjar. 


— Eu, orice-ar zice d. Potropopescu, eu să-mi dai voie 
pentru ca să zic că legea noastră penală prezintă o lacună. 

Au ajuns... Mache sare repede jos, plăteşte birjarului şi, 
încărcat în buzunare cu mezeluri, într-o mână cu pachetele 
de la cofetărie, în alta cu două buchete, sună destul de 
emoţionat. Dinăuntru s-aud valuri de armonie. Dar 
clopoţelul zbârnâind, pianul amuţeşte ca prin farmec. Peste 
un moment, domnişoara Cecilia Pavugadi deschide... 
Scuzele d-lui Preotescu pentru întârziere sunt pe deplin 
primite de cele două dame; îl cunosc aşa de bine pe d. 
Diaconescu... „Când vine dumnealui vreodată la vreme? ... 
Doamnele sunt încântate de atenţia d-lui Preotescu; aşa 
frumoase buchete! ... La masa... 

— Domnule Preotescu - zice d-ra Pavugadi - ţi-am 
preparat o surpriză: am studiat o bucată... 

— Sublimă! zice madam Diaconescu. 

— A! domnişoară... 

— "Ţi-a plăcut - zice Lache câtre Mache - ţi-a plăcut d. 
Potropopescu cu absurdităţile dumnealui... Auzi dumneata!. 

— Lasă, Lache! zice Mache. 

— Eşti teribil, monşer, parol! 

— Şi ce bucată, domnişoară? 

— O bucată nouă... Stella confidente... 

— Eu nu-i înţeleg, pe onoarea mea, zice d. Diaconescu; 
când vezi că şi popoarele cele mai civilizate... 

— Lasă, Lache... O s-o cântaţi, sper... 

— Fireşte... 

„„„Toată lumea se scoală de la masă. Cafeaua se serveşte în 
salon. D-ra Pavugadi se aşază la clavir şi-ncepe. Mache în 
picioare, transportat, extaziat, se lasă dus de acele valuri de 
armonie... Dar Lache îl trage discret de mânecă şi-i zice 
încet, ca să nu tulbure liniştea artistei: 

— E absurd, monşer, să intru în casa dumitale cu toporul... 
şi dumneata, mă-nţelegi... 

— Lasă, Lache! ... 

— Lacuna asta trebuie, monşer... 


LLA 


— Lasă, Lache... s-ascultăm, Lache! ... 

— Eşti teribil, monşer, parol! 

INSPECŢIUNE. 

Mai mulţi prieteni - impiegaţi în diferite administrații 
publice - stau de vorbă, la masa lor obicinuită într-o 
berărie, despre chestiunile la ordinea zilei. Firesc lucru ca, 
dintre toate, să-i intereseze una mai cu seamă: e vorba de 
nenorocirea unui coleg, vechi impiegat, reputat până mai 
zilele trecute ca un funcţionar model, ca om de o probitate 
mai presus de orice bănuială, şi care fuge din ţară lăsând în 
casa publică o foarte însemnată lipsă de bani. Fiecare 
dintre camarazi comentează în felul său această tristă 
aventură: unul înfierează cu toată asprimea fapta, altul nu 
şi-o poate explica îndestul, altul încearcă să găsească o 
scuză pentru fugar; în fine, d. Anghelache deplânge pe 
nenorocitul acela, „care nu e decât o victimă a neglijenţii 
altora!” La această părere, aruncată cu toată seriozitatea 
de d. Anghelache, toţi ceilalţi fac nişte ochi mari: din 
aceasta, vede d. Anghelache că amicii lui nu i-au priceput 
deloc vorbele, şi astfel se simte obligat a le da explicaţiunile 
necesare. Şi nu trebuie să uităm a spune că dintre toţi cel 
mai competent. În materie este d. Anghelache: d-sa este 
mânuitor de bani publici într-o mare administraţie. 

— Fireşte că nu este el de vină, zice d. Anghelache. El este 
o victimă a neglijenţii altora! 

De câtă vreme nu a fost controlat? De câţi ani nu a venit 
vreun inspector să-i verifice casa? ... Mizerabilii! 

— Dă-mi voie! Care va să zică, dacă mânuieşte cineva bani 
publici şi nu este controlat la vreme, asta însemnează că 
delapidarea, că necinstea lui ar fi scuzabile? ... Să mă ierţi! 

— Ba nu te iert deloc! strigă foarte tare d, Anghelache, 
bătând cu pumnul în masă. Nu te iert deloc, pentru că d-ta 
nu-nţelegi, n-ai idee de ce vorbeşti! 

Cine n-ar cunoaşte bine pe d. Anghelache şi-ar explica 
tonul şi manierele acestea violente prin numărul paharelor 
de bere consumate; însă camarazii îl cunosc destul ca să 


caute o altă explicaţie; pe când o caută în zadar, d. 
Anghelache înghite pe nerăsuflate încă un pahar şi 
urmează din ce în ce mai cu căldură: 

— Dumnealor să-i tragă păcatele nenorocitului! 
Dumnealor l-au mâncat! Daca la cea dintâi ciupeală, ar fi 
venit un domn inspector şi i-ar fi făcut casa, ar fi găsit lipsă 
mai nimic... Aşa e? 

— Aşa el 

— Şi dacă i-ar fi zis: „Amice, îţi lipsesc patru-cinci sute de 
lei din casă; ia fii bun d-ta şi-i pune imediat la loc, şi aldată 
socoteşte mai bine; că foarte curând am să viu iar să te 
vizitez, şi-ţi declar că nu-ţi voi mai vorbi tot astfel; imediat 
voi raporta cui de drept Aşa e că nu se nenorocea omul? 

— Aşa el 

— Apoi daca e aşa - strigă d. Anghelache foarte tare, 
trântind cu paharul în masă - daca e aşa, de ce vă faceţi că 
nu-nţelegeţi? ori sunteţi idioţi? 

Idioţi! Cuvântul acesta face pe camarazi să nu mai 
înţeleagă nimica. Ca să pronunţe d. Anghelache, care este 
un tip de urbanitate, astfel de cuvân'c, desigur trebuie să 
fie scos din ţâţâni. Însă ce? ... ce l-a putut scoate astfel din 
ţâţâni pe d. Anghelaohe? Iată ce nu pot înţelege camarazii. 
Dar d. Anghelache bea încă un pahar şi foarte enervat 
urmează: 

— Ştiţi dv. Câţi bani îmi trec mie pân mână? 

— Mii! 

— Vezi că eşti prost? 

— Nene Anghelache! 

— Mii, ai? ... Sute de mii, boule! 

— Nene Anghelache! 

— Ce, nene Anghelache? ce, nene Anghelache? ... Ţal! 
Ţal!! Ţal!!! 

— Nene Anghelache, spargi paharul! 

— Nu vezi că bat de un ceas, şi nu vrea să vie mizerabilul! 
„.. Ţal!!! 


În sfârşit, mizerabilul vine... D. Anghelache îşi plăteşte 
consumaţia plus un pahar, care trebuie să vie. 

— Milioane, neghiobule! strigă d. Anghelache. De când 
crezi d-ta că n-a mai dat pe la mine cineva, să-mi verifice 
casa? 

— De când? ... 

— De acum unsprezece ani, de când am luat-o în primire... 
Mişeii! 

— Pentru că te cunosc toţi că eşti un funcţionar corect. 

— Corect! strigă d. Anghelache fierbând... Corect! De 
unde ştiu dumnealor că sunt corect? ... Canaliile! 

Şi aduce paharul la gură. 

— Cine poate crede de dumneata că nu eşti om cinstit;. 
Cinstit! ... Când aude acest cuvânt, d. Anghelache se scoală 
drept în picioare cu paharul ridicat în sus, şi, în culmea 
furiei: 

— Nu vă permit să faceţi glume proaste pe socoteala mea, 
măgarilor! că vă sparg capul! 

Trânteşte paharul de masa de marmură, prefăcându-l în 
ţăndări, şi iese turbat pe uşă. Lumea toată din berărie îşi 
întoarce privirile spre masa camarazilor, cari au rămas 
consternaţi. Câteva minute, în timp ce chelnerul şterge 
urmele accesului de violenţă al d-lui Anghelache, tac toţi, 
căutând fiecare în ochii celorlalţi o lămurire... 

— Am înţeles! zice unul. 

— Să ştii c-a făcut-o! adaogă altul. 

— E pierdut, nenorocitul! 

În momentul acesta, iată că intră în berărie un domn 
matur. Camarazii de la masă îl salută respectuos. El se 
apropie cu bunăvoință de dânşii şi le întinde mâna cu un 
aer de vădită superioritate. 

— Bună seara, băieţi. 

— Bună seara, d-le inspector. 

— Îmi daţi voie? 

— Mai încape vorbă! ... şi d. Inspector se aşază în locul 
unde cu câteva minute mai-nainte a şezut d. Anghelache. 


— Ce mai nou? întreabă noul-venit. 

— Mai nimica, d-le inspector... S-au dat lefurile astăzi. 

— Da? ... Eu n-am fost astăzi la minister, am dormit toată 
ziua; ieri noapte în tren n-am putut închide ochii; era plin 
de deputaţi şi de senatori... M-a chemat telegrafic ministrul 
să viu de la gară drept la dânsul acasă... De mâne începem 
să călcăm rând pe rând toate casele... Istoria nenorocitului 
celuia care a fugit în America a pus pe gânduri pe d. 
Ministru. 

Cuvintele inspectorului finanţiar produc asupra 
camarazilor o aşa de puternică zguduitură, înck unul, fără 
să vrea şi fără să ştie pentru ce, zice: „An-ghe-la-che...” 

— Cum ţi-a dat prin cap de Anghelache? întreabă 
inspectorul... Cu Anghelache vreau să încep mâne... tocmai 
pentru că ştiu că la el merge lucrul mai uşor... Ei! dacă ar fi 
toţi mânuitorii de bani publici ca Anghelache... 

— An-ghe-la-che... 

— ... n-ar mai trebui inspectori finanţiari! 'Tot vrea 
guvernul să facă economii - ne-ar putea suprima pe toți... 
Ei î ca Anghelache, mai rar, aşa corect şi serios! 

— An-ghe-la-che! ... şopteşte aiurit impiegatul, pe când 
ceilalţi tac zdrobiţi. 

Dar d. Inspector nu observă cât e de curioasă înfăţişarea 
camarazilor, sau, dacă o observă, o atribuie naturalei 
constrângeri pe care trebuie s-o simtă nişte inferiori având 
plăcerea şi onoarea să stea la aceeaşi masă într-un loc 
public cu un superior. D. Inspector are să se scoale de 
dimineaţă a doua zi pentru ca să pornească a face surprize 
mânuitorilor de bani publici. A băut un pahar mare, îl 
plăteşte, apoi întinde cu multă bunăvoință mâna tuturor 
inieriorilor şi se retrage. Un moment camarazii rămân în 
picioare, ca ţintuiţi, fără a se hotări să mai şează jos ori să 
plece, când unul din ei rupe tăcerea: 

— Ce-i de făcut? 

— Nenorocitul! 


— Trebuie să-i dăm numaidecât de ştire... Imposibil să-l 
lăsăm aşa... Când I-o vedea pe inspector mâne, îi cade 
dambla. 

— Trebuie să-l găsim... să-l luăm cu binişorul! 

— Anghelache? ... S.e-mpuşcă! 

— Nu l-ai văzut ce iritat era? 

— Îi lipseşte mult! ... 

— Încai să se facă nevăzut! ... 

Repede camarazii plătesc consumaţiile, ies, se suie toţi trei 
într-o birje şi pornesc către locuinţa nenorocitului lor 
camarad. Anghelache e flăcău, stă cu soră-sa şi cu mama 
lor, în Dobroteasa. E aproape unu după miezul nopţii... 

— Trebuie să doarmă nenorocitul fără grijă... 

— Aş! fără grijă! nu l-aţi văzut în ce hal era? 

— Eu gândesc că-şi face bagajele... 

— Să-l luăm cu binişorul... 

Au ajuns... în casă nu e nicio lumină. La fereastra odăii de 
la pod, unde doarme Anghelache, perdeaua este ridicată. 

Mahalaua e cufundată în deplină tăcere; nicio mişcare alta 
decât pâlpâiala rarelor becuri de gaz. Unul dintre camarazi 
bate discret la geam: niciun răspuns. Mai bate o dată: 
acelaşi rezultat. 

— Doarme dus î Bate mai tare! 

— Cine e t întreabă un glas tânăr dinăuntru. 

— Bate mereu! 

— Cine e? 

Şi la fereastră, apare o icoană albă cu mânile încrucişate 
pe piept... E domnişoara El iz a, sora lui Anghelache. 
Camaradul care a bătut zice foarte emoţionat: 

Dormeaţi, domnişoară Elizo? 

— Da, d-le Costică... Ce e? 

— Mă scuzaţi că v-am deranjat somnul... Nenea 
Anghetache n-a venit? 

— Nu! 

— Ne daţi voie să-l aşteptăm... 


— Îl aşteptaţi degeaba... a trimis vorbă aseară pe la zeci 
cu un comisionar, să stingem şi să-ncuiem, că nu vine ia 
noapte acasă.. E poftit la o petrecere cu nişte prieteni şi nu 
crede să scape până la ziuă... 

— Nenorocitul! ... Noapte bună, domnişoară Elizo! 

— Mersi! 

Şi icoana cea albă se retrage de) a fereastră stingându-se- 
n întunerec. 

— Ce e de făcut? 

— După el! ... Trebuie să-l găsim undeva. 

— Mână, birjar! 

— Nenorocitul! 

Unde? ... unde să fie nenea Anghelache? ... De atâtea 
ceasuri acuma, bunii camarazi îl caută, alergând prin 
întunericul nopţii de colo până colo, când în birje, când pe 
jos - degeaba! Au fost de-a rândul peste tot, de câte două şi 
trei ori, prin toate localurile de noapte, pe unde şi-au putut 
închipui că s-o fi încurcat, după cunoscutu-i obicei la luarea 
lefii... Au mers mai departe: l-au căutat şi pe unde nu 
trebuia să-l caute... Anghelache nicăieri! Biruiţi de 
osteneală, demoralizaţi de atâta nesucces, au intrat încă o 
dată într-o cafeneluţă, unde gazul apune după ce a răsărit 
soarele. În odăiţa din fund, un alt camarad... La lumina 
spălăcită a becului „Auer”, chipul camaradului Seamănă cu 
icoana unui martir în urma chinurilor: e alb ca varul, cu 
umbre albastre; fălcile-i sunt încleştate; nasul tras; ochii 
pierduţi în extaz. În mâna-i asemenea alba, ca şi cum pe sub 
piele n-ar mai curge un pic de sânge, ţine o linguriţă, cu 
oare amestecă, încet, încet de tot zaharul într-o ceaşcă 
plină cu şvarţ. Din când în când oftează din adânc pe nas, 
umflându-şi nările. Cum îl văd, camarazii se apropie de el şi- 
l salută. El le zâmbeşte - zâmbetul sfânt al martirului, care- 
ntrevede, prin deschizătura regiunilor cereşti, lumina vieţii 
eterne - şi urmează să amestece în ceaşcă fără a schimba 
câtuşi de puţin măsura mişcării. Camarazii, înțelegând 
starea sufletească a camaradului, s-aşează discreţi la o 


masă alături şi comandă cafele... Dar unul are o inspiraţie 
şi, mai puţin discret decât ceilalţi, se adresează către omul 
care amestecă-n ceaşcă: 

— Mitică... nu cumva ai văzut tu astă-seară pe undeva pe 
nenea Anghelache? 

Mitică zâmbeşte şi face semn din cap că da. Toţi trei 
camarazii se ridică drept în picioare: 

— Unde? 

Mitică face semn cu palma stângă pe masă, adică: aicu 

— Când? 

Mitică face din buze un semn şi ridică din umeri, adică: n- 
aş putea spune precis, când... 

— Spune, nene, păcatele mele! strigă unul scos din 
răbdare! ... Când a plecat? 

Mitică amestecă cu mâna dreaptă şi arată cu cea stângă 
spre uşă, adică: acuşic-a plecat. 

— Ci vorbeşte, domnule! eşti mut? ce dracu! Unde a 
plecat? 

Mitică lasă linguriţa şi zice cu o sforţare supremă: 

— A... 'ăp... 'ăpt... 

Şi caută să prinză iar linguriţa. 

— Unde? 

— „..'ptăiie! 

Şi prinde linguriţa şi-ncepe iar s-amestece. 

— Băiete! strigă unul dintre camarazi. 

Chelnerul vine... 

— A fost în urma noastră pe aici nenea Anghelache 

— Da! 

— A fost pe aici! ... Când? 

— Adineaori... 

— Nu i-ai spus că l-am căutat? că avem o afacere foarte 
importantă şi să ne aştepte? 

— Ba da. 

— Şi ce-a zis? 

— A zis: „ce afacere importantă? să mă slăbească!” 

— Nenorocitul! 


— Şi nu ştii unde a plecat? 

„..'ptalie! 

— Cum? 

— La lăptărie „tălmăceşte chelnerul, care e deprins cu 
vorba lui d. Mitică. 

Peste câteva momente, o birje iese în goană pe la capul 
podului câtre Şosea... 

La lăptărie, întuneric bezna. 

Ce-i de făcut? înapoi, birjar! 

Haid' iar acasă. Trebuie să se fi în toi s. 

— Eşti nebun! Tocma-n Dobroteasa? ... Ne-apucă ziua pe 
drum... 

— Dar putem să-l lăsăm aşa? ... Dacă nu ştie nimica, se 
duce la canţilerie, şi-l prinde acolo inspectorul... Trebuie să 
ştie ce-l aşteaptă... 

Se face în adevăr ziuă când camarazii ajung în 
Dobroteasa... Nenea Anghelache n-a venit acasă. Sunt 
şapte ceasuri... Peste două ceasuri, fiecare trebuie să fie la 
postul său. În definitiv, au conştiinţa împăcată că şi-au dat 
toată osteneala să-l scape, ca buni camarazi şi amici. 
Oamenii au făcat tot ce puteau face; de acuma, aibă 
Dumnezeu grijă de Anghelache! Cei trei camarazi se 
despart, să meargă fiecare la treaba lui. Unul dintre dânşii, 
care lucrează în aceeaşi administraţie cu. Anghelache, ia 
însărcinarea să comunice la dejun ce s-a. Miai întâmplat. Şi, 
în adevăr, peste câteva ceasuri, la douăsprezece trecute, 
ceilalţi doi camarazi se-ntâlnesc la birtul lor, unde al treilea 
vine tocmai la unu să le comunice lucruri de o extremă 
gravitate. 

Pe la unsprezece ceasuri, când trebuia să se deschiză 
casa, a venit inspectorul financiar, şi, aşteptând pe 
Anghelache, s-a pus să cerceteze registrele. Pe la 
unsprezece şi jumătate, s-a trimis un aprod cu birja acasă la 
Anghelache să-l cheme, că-l aşteaptă inspectorul. Aprodul s- 
a-ntors după douăsprezece cu răspuns că d. Anghelache n-a 
mai dat p-acasă de ieri dimineaţă, că noaptea a trimis vorbă 


să nu-l aştepte cucoanele, că nu vine. La vorbele aprodului, 
inspectorul a-ncaput sa râză... pe urmă a cerut luminare şi 
ceară, a pecetluit casa şi a plecat spunând că se-ntoarce la 
trei. 

— Nenorocitul de Anghelache! 

Imediat după dejun „camarazii se reped în Dobroteasa. 
Dar şi acuma acelaşi rezultat - Anghelache nu se afla. Din 
Dobroteasa apucă la stângă, să iasă pe chei spre Piaţa 
Mare. Trecând prin faţa morgei, văd căruţa funebră: un nou 
oaspete a venit, sătul de căldurile vieţii, să coboare în 
răcorosul otel. Camarazii îşi fac cruce şi, privindu-se unul 
pe altul, se-ncruntă, ca şi cum ar voi. Să gonească unul din 
mintea altuia un gând, acelaşi, pe care unul altuia şi l-au 
ghicit: 

— Sărmanul Anghelache! ... Unde-o fi Anghelache? 

La şase seara, la Gambrinus, tânărul comunică celorlalţi 
doi urmarea inspecţiunii. La trei fără un sfert, inspectorul s- 
a înfiinţat la casă şi iar a mai cercetat registrele, şi iar a 
trimis zadarnic pe aprod în Dobroteasa. Apoi a încheiat un 
procesverbal, dispunând că, dacă şi a doua zi casierul nu se 
va prezenta la post, să se cheme lăcătuşul. Pe când 
povesteşte camaradul, iată că vine un băiat cu gazete: 
fiecare dintre cei doi prieteni ia câte una şi-şi aruncă ochii 
pe ultimele informaţiuni. Unul dă un ţipat şi încremeneşte 
cu gazeta-n mână. 

— Anghelache! 

Atât poate zice şi întinde gazeta, în care fiecare citeşte: 
„Azi-dimineaţă s-a găsit la Şosea spânzurat un om bine 
îmbrăcat în vârstă ca de 40-45 de ani. Din ordinul 
procurorului, cadavrul, asupra căruia nu s-a găsit nimic alta 
decât un plic cu adresa Anghelache M., mărunţiş în monete 
nouă de nichel ca de şaptezeci uc bani şi un ceasornic de 
argint cu monograma A. M., a fost transportat la morgă.” 

— Bravo! nene Anghelache! ... 

— Da! mai bine moartea decât dezonoarea! 

— Sărmanul nenea Anghelache! 


Şi toţi trei camarazii se despart cu inima zdrobită. 

A doua zi, la dejun... 

— S-a deschis casa... 

— Îi lipseşte mult? 

— Nimic nu lipseşte! 

— S-a găsit în plus un pol de aur românesc din 70, învălit 
într-o foiţă de ţigară. 

— Trebuie să mergem la morgă să-l vedem! eu nu m- 
astâmpăr până nu-l văd! 

Şi pornesc iară toţi trei. La morgă se pregătesc servanţii a- 
l preda pe Anghelache să-l ducă acasă, fiindcă i s-a stabilit 
complet identitatea şi l-a reclamat familia. Camarazii s-au 
apropiat de masa pe care stă camaradul lor. 

— De ce?. De ce, nene Anghelache? a întrebat plângând ca 
un prost cel mai tânăr. 

Dar, nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză. 

CADOU... „lubite amice, Astă-seară, avem pom de Crăciun. 
Ne-ai promis că vii să prânzeşti cu noi. Te rog, nu uita. Ie 
aştept până la şapte fără un sfert la berărie, ca să mergem 
împreună. În tot cazul, daca nu ne-ntâlnim, vino direct la 
noi; dar vino negreşit; se supără Acriviţa: 

Stasache.” 

Acriviţa este soţia lui nenea Stasache. La oamenii aceştia 
se petrece bine; mă duc să-ntâlnesc pe amicul meu la locul 
arătat. Sunt şapte fără un sfert, şi omul meu lipseşte; dar n- 
aştept mult, şi iată-l. 

— Gândeam că nu vii, îmi zice el. 

— Se putea, nene Stasache, să supăr pe cocoana Acriviţa? 

— Bine ai făcut, că ş-aşa e destul de supărată. 

— De ce? 

— Închipuieşte-ţi, monşer, că acum câteva zile nenea 
Andrei senatorul (ştii cât ţine el la familia noastră!) vine, ca 
după obicei, la noi şi zice: „Eu, mă înţelegi, s-a închis 
Senatul şi se duc toţi p-acasă, şi n-am să fiu de Crăciun cu 
voi, şi m-am gândit să v-aduc la fiştecare câte ceva ca 
cadou”... şi scoate, şi scoate, şi scoate şi dă-i la cadouri; şi 


mie, şi la copii, şi Acriviţii... Acriviţii-i da un inel cu un 
brilănţel de toată frumuseţea... 

— Ei! 

— Ei! leri dimineaţa, eu lipseam de acasă. Vine Mişu, 
profesorul - ştii, Mişu al nostru, care dă meditaţie la băieţi i 
vine pentru ca să le dea vacanţă, şi nevastă-mea pleacă sa 
târguiască de-ale casai câte ceva, că ştii, daca le laşi toate 
pe ajunul Crăciunului, nu le mai poţi prididi... Mă-ntorc eu 
acasă... îmi spune fat: a că s-a dus cuconiţa pân târg. Zic 
eu: „Bine!” Mai trece ce mai trece, se fac douăsprezece, 
iaca vine şi Acriviţa foarte supărată. Zic: „Ce ai?” Zice: ,! 
nchipuieşte-ţi ce mi s-a întâmplat! am pierdut piatra de la 
inelul lui nenea Andrei.” „Când?” „Acuma.” „Unde?” „Pân 
târg... Tocmai la băcănie am văzut că-mi lipseşte.” „Trebuie 
să căutăm pe unde ai mai fost.” „Am căutat peste tot: nue şi 
nu €.” „lrebuie să dăm un anunţ la gazete! ...” 

Şi isprăvind povestirea conversaţiei sale cu consoarta, 
nenea Stasache îmi pune sub ochi o gazetă. Citesc: „O bună 
recompensă! ... S-a pierdut ieri vineri, 23 decembre, 
înainte de amiazi, între stradele Popa Tatu, Ştirbeivodă şi 
Calea Victoriei, o pietricică de briliant în valoare de 3-400 
lei. Cel ce o va găsi să o aducă la d. Stasache Panaiotopolu, 
strada... numărul... unde va primi o recompensă de 20 de 
lei.” 

După ce citesc: 

— Te pomeneşti că se găseşte! zice omul meu. 

— Tot ce se poate - zic eu - nene Stasache. Mergem? 

— Da... haide! 

Ne suim într-o sanie şi pornim. 

— Nu că-mi pare râu de piatră, pentru că-n definitiv, nu-i 
vreo valoare grozavă: dar ştii, nu face: un cadou de la 
nenea Andrei... Ştii cât ţine el la noi... 

— Fireşte... 

— Sunt curios, să vedem: se găseşte? Dar în sfârşit, zi că 
nu se găseşte... Atâta pagubă! ... Dar de unde ştii? poate ca 
se găseşte! 


Eu nu zic nimic. Dar el, văzând că tac: 

— Ce zici? ... se găseşte? 

— Ştiu eu? zic. 

— Ei! vezi? ... eu nu sunt om curios; dar am mare 
nerăbdare, să vedem: se găseşte? 

Eu iar tac; el, văzând că nu zic nimica: 

— Adică dumneata zici câ... nu se găseşte. 

— Ba nu! zic; din contra. 

— Din contra? care va să zică, şi dumneata eşti de idee că 
se găseşte? 

În sfârşit, ajungem acasă la nenea Stasache. Madam 
Panaiotopolu, mai nostimă decât totdeauna, mă primeşte cu 
amabilitatea-i cunoscută: 

— Dacă nu veneai, mă supăram foc pe d-ta. 

— Se putea să nu viu, madam Panaiotopolu? ... Pentru 
mine invitaţia unei dame aşa de graţioase ca d-ta este o 
poruncă straşnică, la care peste putinţă să mă gândesc 
măcar a nu mă supune. 

— Mersi! zice doamna. 

Dar adaug: 

— Ce am aflat, madam Panaiotopolu? 

— Ce? 

— Pietricica de la... 

— De la inelul care mi l-a făcut cadou nenea Andrei... Cine 
ţi-a spus? 

— Nenea Stasache. 

— Închipuieşte-ţi! 

— Dar, zic eu, a publicat nenea Stasache în jurnale... poate 
ca se găseşte. 

— Ei, aş! 

— De unde ştii d-ta că nu? întreabă bărbatul. 

— Cum o să se mai găsească? 

— Se poate, coniţă, zic eu. 

— Fac prinsoare - zice râzând doamnape ce poftiţi, că nu 
se mai găseşte. 

— Ba eu fac prinsoare că se găseşte! zice Stasache. 


— Pe ce? 

— Pe ce pofteşti. 

— Pe alt inel la fel... 

— Pe alt inel la fel! 

Pe când discutăm astfel, se aude zbârnâind soneria. 
Slujnica iese în vestibul, deschide şi se-ntoarce: 

— D. Mişu. 

— Bravo! zice nenea Stasache, bătându-se cu palma pe 
frunte. Vezi, cu istoria inelului, ce-am uitat? 

— Ce? 

— Lui Mişu nu i-am luat niciun cadou... O să se supere 
băiatul. 

— Ei, aş! zice iar râzând madam Panaiotopolu. 

D. Mişu intră; e foarte elegant... o fundă de cravată şic - şi- 
n fundă, înfipt un ac cu o pietricică foarte strălucitoare. 

— Mişule dragă, să mă ierţi: pe tine te-am uitat, zice d. 
Panaiotopolu. 

— Cum, nene Stasache? 

— Nu ţi-am cumpărat niciun cadou. 

— Lasă, nene Stasache - zice Mişu - îmi cumperi la Anul 
Nou. 

Dar Stasache se uită lung la Mişu, apoi, cu un aer foarte 
ciudat: 

— Cel! ... ce aila gât! ... briliant? 

— Da. 

— Unde ai găsit-o? 

— Ce să găsesc? 

— Piatra. 

— Care piatră? 

— Briliantul, frate. 

— Îl am cadou, nene Stasache. 

— Da de cadou! ... 

— Parol! 

— De la cine? 

— Ce-ţi pasă? 

— Ai citit anunţul meu? 


— Da. 

— Pe onoarea mea, Mişule, să nu te ştiu ce băiat de treabă 
eşti şi cât ţii la noi... 

— Nene - întrerupe madam Panaiotopolu - ai scris lui 
nenea Andrei? ... i-ai promis că-i scrii. 

— Îi scriu mâne... Pe onoarea mea, Mişule... 

— Poftiţi la masă! ... 

Iau braţul doamnei şi ne-ndreptăm spre sofragerie. 
Îndărătul nostru vin alţi musafiri, şi-n urmă Mişu cu nenea 
Stasache, pe care-l aud bine: 

— Ei! eu zic că se găseşte... 

DIPLOMAȚIE. 

Mă-ntâlnesc cu amicul meu nenea Mandache pe trotuar, la 
berărie. 

— Salutare, nene Mandache. 

— Salutare, neică. 

— Ce stai aşa pe gânduri? 

— Eu? pe gânduri? 

— Nu cumva te-a suprimat şi pe dumneata? 

— Ei, aş! ... 

— 'Te văd aşa... distrat şi cam nervos. 

— Nu, frate; aştept pe soţia mea, şi nu mai vine, am mare 
nerăbdare să văz dacă a reuşit şi acum... Dacă reuşeşte ş- 
acum, halal să-i fie! ... că ăla e un ciufut... 

— Cine e ciufut? 

— Nu-l cunoşti! unul de la care vrem să cumpărăm nişte 
case... A propos: de ce nu ne trimiţi şi nouă acasă „Moftul 
Român?” 

— Ba vi-l trimit bucuros. 

— Grozav îi place soţiei mele să-l citească... 

— VI-l trimit, nene Mandache; îl vrei pe un an ori pe şase 
luni? 

— Cum, pe un an, ori pe şease luni? 

— Nu zici că vrei să te abonezi? 

— Ce abonament, monşer? de la prieteni să ceri 
abonament? ... Ce mare lucru! un număr mai mult ori mai 


puţin. 

— Cum, nene Mandache, gratis? se poate? ... îmi pare 
Tău... 

— Ce dracu nu mai vine, frate... Mare nerăbdare am... Haz 
ar avea să-l traducă şi p-ăsta! ... Dacă-l traduce şi p-ăsta... 
nu mai am ce zice: mă-nchin... Ce bună treabă ar fi! 

— Ce treabă? 

— Nu-ţi spusei, frate! Este un ciufut bătrân care are o 
pereche de case, depuse la credit pe zece mii de lei, şi vrea 
să se desfacă de ele, fiindcă şi-a făcut altele mai mari... şi 
cere peste credit şapte mii de lei. Eu i-am dat cinci... Nu 
vrea... De zece zile stăm la tocmeală şi nu vrea să lase nicio 
sută de lei, dar nici eu nu-i dau nici cinzeci de lei mai mult... 

— Ei, şi? ... 

— Ei! şi am trimis-o acuma pe soţia mea; să vedem, e în 
stare să-l traducă? ... Teribilă e, domnule! are o diplomaţie, 
domnule, ceva de speriat... Curios sunt să vedem... 

— Adică, nene Mandache, cum vine vorba asta de 
diplomaţie? 

— Ei! uite nene, este un secret, care nu poate să-l aibă 
orişicare... Se uită aşa nu ştiu cum, şi-l aduce pe om cu 
vorba, şi iar se uită, şi iar cu vorba, şi iar se uită - e ceva de 
speriat, pe onoarea mea! ... Dar aici e un caz mai greu; 
bătrânul e al dracului! ... 

— De unde ştii? dacă a reuşit până acum diplomaţia 
dumneaei, de ce adică n-ar reuşi şi acuma? 

— Ei! nu! bătrânul e ciufut al dracului! ... Nu lasă el două 
mii de lei! ... 

— Zi că-ţi lasă o mie, tot e bine. 

— Apoi nu! Şicul e să lase doua. Ad s-o vedem cu 
diplomaţia dumneaei... Câte ceasuri să fie? 

— Şapte fără un sfert. 

— Ce dracu face, de nu mai vine! ... s-a dus de la patru... 
Să ştii că nu-l poate traduce! ... 

— Ori s-o fi abătut şi prin altă parte... La câte v-aţi dat 
rendez-vous? 


— Imediat ce-o isprăvi: ori aşa, ori aşa. 

— Apoi trebuie să ai răbdare, nene Mandache; dacă e 
vorba de diplomaţie, unde trebuie mai multă răbdare decât 
în diplomaţie? 

— Mi-e frică, monşer, că n-are să-l poată traduce. Şi-ţi spui 
drept, mi-ar părea foarte rău... Nu ştii ce căscioară 
drăguță... 

— Să v-ajute Dumnezeu, s-o stăpâniţi! 

— Ei! numa să reuşească... 

— Dacă întârziază, tocma asta este un semn că are 
speranţe să reuşească; aminteră, n-ar sta dumneaei 
degeaba. 

— Apoi, vezi că nu o cunoşti... La ea nu merge aşa 
agalea... merge iute... n-o cunoşti... Să vezi... Zilele trecute. 

— Că tocmai mă-ntrebai adineaori dacă nu m-a suprimat şi 
pe mine. - zilele trecute, mă cheamă directorul nostru şi 
zice: Domnule Mandache, cu regret trebuie să te anunţ că 
postul dumitale are să fie suprimat pe ziua de 1 aprilie. 

— Cum se poate, domnule director? am zis eu; tocmai pe 
mine, care am servit cu zel şi activitate să mă suprimaţi? 

— Trebuiesc economii, domnule Mandache. Sunteţi în 
birou trei şefi de masă; rămâne un şef la toate mesele şi un 
şef de birou şi-nţelegi bine, dumneata ca netitrat... 

— Că hâr! ca mâr! nu se poate şi nu se poate! Ce fac eu? 
dau fuga acasă şi-i spui nevestii. Aleargă nevasta degrabă, 
cere audienţă la directorul, la secretarul general, la 
ministru, şi cu diplomaţia ei, mă-nţelegi, îi traduce pe toţi... 

— Şi nu te suprimă... 

— Stăi, să vezi... A doua zi, mă cheamă directorul şi zice: 
Domnule Mandache, ai scăpat! ţi s-a luat în consideraţie că 
ai servit cu zel şi activitate - eşti menţinut în serviciu. Dar 
eu întreb: cu leafa redusă, domnule director? 

— Ai răbdare, zice directorul; fiindcă s-a suprimat trei şefi, 
rămâi dumneata ca şef în biroul dumitale cu leafa 
respectivă. 

— Care va să zică, înaintat! ... 


— Fireşte! 

— Ei; ce-ai zis directorului? 

— Să trăiţi, domnule director! să trăiască domnul secretar 
general, domnul ministru, şi... 

— Şi nevasta dumitale! 

— Fireşte... Fără diplomaţia ei, era să dau acuma afară 
muştele din Gişmigiu... Câte ceasuri să fie? 

— Şapte şi cinci... 

— Nu mai vine... leribilă nerăbdare am... 

— Trebuie să vie, nene Mandache, şi eu, nu ştiu de ce 
parcă m-aş prinde că vine cu veste bună; parcă m-aş prinde 
că a reuşit. 

— Să te-auză Dumnezeu! ... Să ştii că dacă reuşim, fac 
cinste. 

— Ascultă-mă pe mine, reuşiţi! 

Nenea Mandache stă pe gânduri, bâţâind din piciorul 
drept şi scârţâind din vârful ghetei, ca orice om în prada 
nerăbdării, câteva momente, după care se ridică drept în 
picioare: 

— Ea este... Uite-o! vine! 

Şi-ncepe să facă semne cu pălăria, strigând: 

— Miţo! Miţo! 

În adevăr, o coconiţă coboară din tramvaiul care a sosit în 
piaţa Ileatrului venind dinspre Sf. Gheorghe. E 
încântătoare! - tinereţe, graţie, vioiciune, şi un şic... un şic! 
A văzut semnele bărbatului şi se apropie de masa noastră. 
După aerul ei radios, se vede că eminenta diplomată a 
repurtat un deplin triumf. 

— L-ai tradus? întreabă nenea Mandache. 

— Ei, bravos! răspunse ea. 

— Cu cinci mii? 

— Cu. 

— Nu ţi-am spus eu, nene Mandache? 

— Cu cine am onoarea? întreabă coconiţa pe consoartele 
său, arătâridu-mă pe mine. 

Nenea Mandache mă recomandă. 


— D-ta eşti ăla care scoţi „Moftul Român?” 

— Da! coniţă... Vă place? 

— Mă nebunesc... Bine, frate, tot spune Mandache că 
sunteţi prieteni... Nouă de ce nu ni-l trimeţi? 

— Zi-i şi tu să ni-l trimeaţă, ca pe mine m-a refuzat, zice 
nenea Mandache. 

— Să ne refuze? se poate? zice diplomata noastră, dându- 
se cu scaunul foarte aproape de mine şi aruncându-mi nişte 
priviri de acelea la care nu se poate răspunde decât prin 
supunere. 

— Atunci... să vi-l trimit; vă rog, doamnă, daţi-mi adresa, 
zic eu biruit. 

— Ai văzut r zice nenea Mandache triumfător. 'Ţi-am spus 
eu, că are diplomaţia ei... Ai văzut cum te-a tradus? 

BUBICO... 

Nouă ceasuri şi nouă minute... Peste şase minute pleacă 
trenul. Un minut încă şi se-nchide casa. Repede-mi iau 
biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon... Trec de 
colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aş 
găsi un loc mai comod... Aci. O damă singură, şi fumează, 
atât mai bine! Intru şi salut, când auz o mârâitură şi văz 
apărând dintr-un paneraş de lângă cocoana capul unui 
căţel lăţos, plin de funde de panglici roşii şi albastre, care- 
ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea în 
iatacul stăpânii-si. 

— Bubico! zice cocoana... şezi mumos, mamă! 

„Norocul meu - gândesc eu - să trăiesc bine! ... Luate-ar 
dracul de javră!” 

Bubico se linişteşte puţin; nu mai iatră; îşi retrage capul în 
paneraş, unde i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaş de lină 
roşie; dar tot mârâie înfundat... Eu, foarte plictisit, mă 
lungesc pe canapeaua din faţa cocoanei şi-nchiz ochii. 
Trenul a pornit... Prin coridor umblă pasajeri şi vorbesc. 
Bubico mârâie arţăgos. 

— Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot 
în compartimentul nostru. 


Acum Bubico scoate capul foarte sus şi, vrând să sară 
afară de la locul lui, începe să latre şi mai grozav ca 
adineaori. 

Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforează. 
Conductorul face un pas către cocoana, care-şi caută biletul 
ei în săculeţul de mână, pe când Bubico latră şi chelălăie 
desperat, smucindu-se să iasă din paner. 

— Bubico! zice cocoana, şezi mumos, mamiţo! 

Şi-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de 
mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul şi- 
a terminat treaba şi iese. Cocoana îşi înveleşte favoritul 
mângiindu-l „mumos”; eu mă lungesc la loc închizând ochii, 
pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot 
depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se 
mai aude deloc. Dar auz hârşâitul unui chibrit: cocoana îşi 
aprinde o ţigaretă... încă nu mi-e somn. De ce n-aş aprinde 
şi eu una? A! de grabă să nu pierz trenul, am uitat să-mi iau 
chibrituri. Dar nu face nimic... S-o rog pe mamiţa lui 
Bubico... Scot o ţigaretă, mă ridic şi dau să m-apropiu de 
cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mişcare, şi Bubico scoate 
capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră şi 
chelălăie, şi tuşeşte, şi... 

— Bubico - zice cocoana - şezi mumos, mamiţico! 

„Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!” zic în gândul meu. 

N-am văzut de când sunt o javră mai antipatică şi mai 
scârboasă... Daca aş putea, i-aş ruipe gâtul. 

În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamiţica îmi dă s- 
aprind. Îi mulţumesc şi m-aşez în locul cel mai depărtat din 
compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii 
şi am să-i trag la cap când şi I-o mai scoate din paner. 

— Frumugşel căţel aveţi, zic eu cocoanii, după câteva 
momente de tăcere; da rău! 

— Aş! nu e rău, zice cocoana; până se-nvaţă cu omul; dar 
nu ştiţi ce cuminte şi fidel este, şi deştept! Ei bine! e ca un 
om, frate! doar că nu vorbeşte... 

Apoi către paner, cu multă dragoste: 


— Unde-i Bubico? ... Nu e Bubico! .... 

Din paner se aude un miorlăit sentimental. 

— Să-i dea mama băieţelului zăhărel? ... Bubico! Bubi. 

Băieţelul scoate capul cu panglicuţe... Mamiţa-l degajează 
din ţoalele în cari dospeşte-nfăşurat şi-l scoate afară. 
Bubico se uită la mine şi mârâie-n surdină. Eu, apucat de 
groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, 
zic cocoanei: 

— Madam! pentru Dumnezeu, ţineţi-l să nu se dea la mine! 
eu sunt nevricos, şi nu ştiu ce-aş fi în stare... de frică... 

Dar cocoana, luând în braţe pe favorit şi mângâindu-l cu 
toată duioşia: 

— Vai de mine! cum crezi d-ta? ... Noi suntem băieţi 
cuminţi şi binecrescuţi... Noi nu suntem mojici ca 
Bismarck... 

— Ha? zic eu. 

— Bismarck al ofițerului Papadopolinii. 

Dându-mi această explicaţie, cocoana scoate din săculeţul 
de mână o bucăţică de zahăr: 

— Cui i place zăhărelul? ... 

Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura 
vagonului): Ham! 

— Să-i dea mamiţica băiatului zăhărel? 

Bubico: Flam! ham! 

Şi apucă bucăţica de zahar şi-ncepe s-o ronţăie... Cocoana 
scoate din alt săculeţ o sticlă cu lapte, din care toarnă într- 
un pahar; apoi: 

— Cui i place lăptic? 

Bubico (lingându-se pe bot): Ham! 

— Să-i dea mamiţica lăptic băiatului? 

Bubico (impacient): Ham! ham! 

„Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!” 

Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, 
care-ncepe să lăpăie, şi lăpăie, şi lăpăie, până când un 
pasajer se arată la uşa compartimentului nostru, uitându- 
se-năuntru. Bubico se opreşte din lăpăit şi se porneşte să 


latre ca o fiară, cu ochii holbaţi şi muşcând în sec şi 
clănţănind din dinţi, şi tuşind, şi... „Vedea-te-aş la Babeş, 
jigăraie îndrăcită!” gândesc eu, şi prin mintea mea încep să 
treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă şi mai 
infamă. 

Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. 
Cocoana toarnă iar lapte-n pahar şi bea şi dumneei. Eu simţ 
cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre. 

— A ţropos - zic eu - madam, vorbeaţi adineaori de 
Bismarck... al... 

— Al ofițerului Papadopolinii... 

— Ei! Ce e Bismarck? 

— Un dulău de curte... Era să mi-l omoare pe Bubico... 
Papadopolina are o căţeluşă, Zambilica, foarte frumugşică! 
şade alături de mine; suntem prietene; şi dumnealui (arată 
pe Bubico), curte teribilă! (Cătră Bubico:) Craiule! ... (Cătră 
mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, 
când l-a dus afară de dimineaţă - că nu ştii ce curat el - zic: 
„Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la 
Papadopolina, că-l rupe Bismarck...” dulăul ofițerului, care 
şade cu chirie la ea. (Tuşeşte cu mult înţeles.) Eu nu ştiu ce 
făceam pân casă, când auz afară chelălăituri şi ţipete... 
Strig: „Bubico! Bubico! unde e băiatul?!” Alerg... Mi-l 
aducea dobitoaca pe braţe: d-abia-l scoseseră ea şi 
Papadopolina şi soldatul ofițerului din gura dulăului. Ce să-l 
vezi? ... tăvălit, leşinat şi moale ca o cârpă. Zic: „Vai de 
mine! moare băiatul!” Stropeşte-l cu apă! dă-i cu odicolon 
la nas! ... Ce-am pătimit, numai eu ştiu... Două săptămâni a 
zăcut... Am adus şi doftor. Da-n sfârşit, slava Domnului! a 
scăpat... (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul? 

Bubico: Ham! 

— Să te mănânce Bismarck... craiule! 

— Ham! Ham! 

Şi sare de pe bancă jos în vagon şi apucă spre mine. 

— Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt 
nevricos, să nu se dea la mine, că... 


— Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se- 
mprietinească? Aşa e el: numaidecât simte pe cine-l 
iubeşte... 

— A! zic eu, având o inspiraţie infernală; al simte pe cine-l 
iubeşte... vrea să ne-mprietenim? ... Bravo! 

Şi pe când cățelul se apropie să mă miroasă, iau un 
pacheţel de bonboane, pe cari le duc în provincie la un 
prietin; îl deschid, scot un bonbon şi, întinzându-l în jos, cu 
multă blândeţe: 

— Cuţu, cuţu! Bubico băiatul! Bubi! 

Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare 
sfială şi îndoinţă, apoi, încurajat de blândeţea mea, apucă 
frumos bonbonul şi-ncepe să-l clefăie. 

— Vezi că v-aţi împrietinit? zice cocoana cu multă 
satisfacţie de această apropiere. 

Apoi îmi spune genealogia favoritului... Bubico este copilul 
lui Garson şi al Gigichii, care era soră cu Zambilica a 
Papadopolinii, ceea ce, care va să zică, însemnează că 
Zambilica este mătuşa lui Bubico după mamă... în timp ce 
cocoana-mi povesteşte, eu, înfrânându-mi aversiunea şi 
dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuinţez cele mai 
înjositoare mijloace spre a intra în bunele graţii ale 
nepotului Zambilichii. Şi-n adevăr, Bubico se tot apropie de 
mine, până se lasă să-l iau în braţe. Simţ că mi se bate inima 
de teamă ca nu cumva, printr-o mişcare, ori privire, să 
trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul conştiinţei 
mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi 
arată Bubico, pe când eu cultiv cu stăruinţă această 
prietenie atât de scumpă mie, prin mângâieri şi bonboane. 

— Ei vezi! cum v-aţi împrietenit... Ce e, Bubico? ce e, 
mamă? iubeşti pe domnul? da? 

Şi Bubico răspunde, gudurându-se-n braţele mele: 

— Ham! 

— Aşa? ai trădat-o care va să zică pe mamiţica? ... craiule! 

Bubico: Ham! ham! 

— Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine... 


— Fireşte, coconiţă; simte cânele; are instinct. 

Când zic acestea, iată că trenul se opreşte în Crivina. Pe 
peron se aud lătrături şi ceartă de câni. Bubico dă să se 
smucească din braţele mele; eu îl ţiu bine; el începe să latre 
îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul porneşte iar, şi 
Bubico, întorcând capul către partea de unde s-aude 
depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl 
mângâi, să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică 
botul spre tavan şi începe, în braţele mele, să urle... în 
braţele mele! 

„Ah! Bubico - zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos - de 
capu-ţi! ... vedea-te-aş mănuşi!” 

Dar Bubico urlă mereu. 

— Doamnă - zic eu - rău faceţi că-l ţineţi aşa de aproape 
pe Bubico şi acoperit aşa în căldură, poate să turbeze... 
Chiar aşa, aici e prea cald. 

Şi zicând acestea, mă scol cu Bubico-n braţe şi m-apropiu 
de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binişor jos lângă 
mamiţa lui, şi cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară, 
noapte neagră ca şi ideile mele. 

— Bine faci! să mai iasă fumul de ţigară, zice cocoana. 

Intrăm pe podul Prahovii... Mă-ntorc, iau o bonboană, i-o 
arăt lui Bubico, care s-apropie de mine bâţâind frumuşel 
din coadă. 

„Pe memoria lui Plutone şi a fideluluisău Cerber! zic eu în 
gând; jur că au minţit acei cari au cântat instinctul cânilor! 
E o minciună! Nu există!” 

Bubico îmi ia bonboana; îl iau iar în braţe şi mă dau lângă 
fereastră, ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul 
răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico... 
Scoate limba şi respiră din adânc. 

— Să nu-l scapi pe fereastră! ... pentru Dumn... 

Dar n-apucă mamiţica să rostească-ntreg sfântul nume ai 
creatorului, şi Bubico dispare ca un porumbel alb în neagra 
noapte, înapoi spre Bucureşti, zburând - la Zambilica, 


probabil. Mă-ntore cu faţa spre cocoana şi, prezentându-i 
mânile goale, strig exasperat: 

— Doamnă! 

Un răcnet! ... A-nnebunit cocoana! 

— Repede, doamnă, semnalul de alarmă! 

O duc la semnal şi o-nvăţ cum să-l tragă. Pierdută de 
durere, execută mişcarea cu o supremă energie. Trenul, 
stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoţie generală-ntre 
pasajeri. 

— Cine? cine a dat alarma? 

— Dumneaei! zic eu către personalul trenului, arătând pe 
cocoana leşinată. 

Trenul se pune din nou în mişcare. La Ploeşti, cocoana s-a 
deşteptat din leşin; zdrobită de nenorocire, trebuie să 
răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru 
întrebuinţarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor 
grămădiţi, cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei 
şi, c-un rânjet diabolic, îi şoptesc răspicat: 

— Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada! 

Ea leşină iar... Eu trec ca un demon prin mulţime şi dispar 
în noaptea neagră... 

CĂLDURĂ MARE. 

Termometrul spune la umbră 33* Celsius... Sub arşiţa 
soarelui, se opreşte o birjă în strada Pacienţei, la numărul 
11 bis, către orele trei după-amiază. Un domn se dă jos din 
trăsură şi cu pas moleşit s-apropie de uşa marchizei, unde 
pune degetul pe butonul soneriei. Sună o dată... nimic; de 
două ori, de trei... iar nimic; se reazemă în buton cu 
degetul, pe care nu-l mai ridică... în sfârşit, un fecior vine să 
deschidă. 

În tot ce urmează, persoanele toate păstrează un calm 
imperturbabil, egal şi plin de dignitate. 

Domnul. 

— Domnu-i acasă? 

Feciorul. 


— Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă I-o căuta cineva, c-a 
plecat la ţară. 

D. 

— Dumneata spune-i c-am venit eu. 

F. 

— Nu pot, domnule. 

D. 

— De ce? 

F. 

— E încuiată odaia. 

D. 

— Bate-i să deschidă. 

F. 

— Apoi a luat cheia la dumnealui, când a plecat. 

D. 

— Care va să zică a plecat? 

F. 

— Nu, domnule, n-a plecat. 

D. 

— Amice, eşti... idiot! 

F. 

— Ba nu, domnule! 

D. 

— Zici că nu-i acasă. 

F. 

— Ba-i acasă, domnule. 

D. 

— Apoi, nu ziseşi c-a plecat? 

F. 

— Nu domnule, n-a plecat. 

D. 

— Atunci e acasă. 

F. 

— Ba nu, da' n-a plecat la ţară, a ieşit aşa. 

D. 

— Unde? 


F. - în oraş. 

D. 

— Unde? 

F. - în Bucureşti. 

D. 

— Atunci să-i spui c-am venit eu. 

F. 

— Cum vă cheamă pe dumneavoastră? 

D. 

— Ce-ţi pasă? 

F. 

— Ca să-i spui. 

D. 

— Ce să-i spui? de unde ştii ce să-i spui, dacă nu ţi-am spus 
ce să-i spui? Stăi, întâi să-ţi spui; nu te repezi... Să-i spui 
când s-o întoarce că l-a căutat... 

F. 

— Cine? 

D. 

— Eu. 

F. 

— Numele d-voastră? ... 

D. 

— Destul atâta! mă cunoaşte dumnealui... suntem 
prieteni... 

F. 

— Bine, domnule. 

D. 

— Ai înţeles? 

F. 

— Am înţeles. 

D. 

— A! Spune-i ca să ne-ntâlnim negreşit. 

F. 

— Unde? 

D. 


— Ştie dumnealui... Da', să vină neapărat. 

F. 

— Când? 

D. 

— Când o putea. 

F. 

— Prea hine. 

D. 

— Ai înţeles? 

F. 

— Am înţeles. 

D. 

— A! .... şi dacă vede pe amicul nostru... 

F. 

— Care amic? 

D. 

— Ştie dumnealui! ... să-i spui că nu s-a putut reuşi cu 
afacerea ştiută nimic, fiindcă am vorbit cu persoana... Nu 
uita! 

F. 

— Se poate să uit? 

D. - ... şizice că acuma e prea târziu, dacă n-a venit la 
vreme; căci dacă venea măcar cu câteva zile înainte, altă 
vorbă! ... poate că s-ar fi putut... [ine minte! 

F. 

— 'Ţiu, domnule... 

D. - ... deoarece nu plecase încă mătuşa persoanei care s-a 
dus pentru ca să dea arvună tutorelui minorilor, şi el nu 
aflase încă, deoarece nu-i spusese nepotul cucoanei, cu care 
era afacerea ca şi terminată, dacă mai avea răbdare până 
luni seara, când trebuie neapărat să se-ntoarcă avocatul, 
fiindcă s-a dus cu o hotărnicie; dar acuma, cu regret, este 
imposibil din mai multe puncte de vedere, care le ştie 
dumnealui... Aşa să-i spui. 

F. 

— Bine, domnule. 


Domnul pleacă... Feciorul dă să-nchidă... Domnul se- 
ntoarce. 

D. 

— A! ... ştii ce? nu-i spune nimic, fiindcă poate nu ţii minte 
exact persoanele. Trec eu mai bine deseară să-i spun... La 
câte vine d-l Costică seara la masă? 

F. 

— Care d. Costică? 

D. 

— Stăpânuc-tău. 

F. 

— Care stăpân, domnule? 

D. 

— Al tău... d. Costică. 

F. 

— Pe stăpânu-meu nu-l cheamă d. Costică; e propitar... 

D. 

— Ei! şi dacăâ4 propitar? 

F. - îl cheamă d. Popescu. 

D. 

— Şi mai cum? 

F. 

— Cum mai cum? 

D. 

— Fireşte... Popescu, propitar... bine... şi mai cum? FE. 

— Nu pot sa ştiu. 

D. 

— Nu-l cheamă Costică Popescu? 

F. 

— Nu. 

D. 

— Nu se poate. 

F. 

— Ba da, domnule. 

D. 

— Apoi, vezi? 


F. 

— Ce să văz? 

D. - îl cheamă Costică! 

F. 

— Ba, Mitică. 

D. 

— Mitică? ... peste poate! ... Ce stradă e aici? 

F. 

— Numărul 11 bis. 

D. 

— Nu e vorba de 11 bis. 

F. 

— A zis domnul că nu vrea să pună 13, că e fatal. D. 

— N-are a face 13... eu te-ntreb de stradă. Ce stradă e 
asta? 

F. 

— Strada Pacienţii... 

D. 

— Strada Pacienţii? ... Imposibil! 

F. 

— Nu, domnule, e strada Pacienţii. 

D. 

— Atunnci, nu e asta. 

F. 

— Ba-i asta. 

D. 

— Nu. 

F. 

— Ba da. 

D. 

— Eu caut din contră strada Sapienţii, 11 bis, strada 
Sapienţii, d. Costică Popescu. 

F. 

— Aşa? 

D. 

— Aşa. 


F. 

— Atunci, nu e aici. 

D. 

— Foarte bine. 

Domnul pleacă şi merge la birjă. Birjarul doarme pe capră. 
Caii dorm la oişte. 

Domnul. 

— Haide, birjar! 

Birjarul - Nu slobod... este muştiriu, mo roc... 

D. 

— Care muştiriu? 

B. 

— Nu ştii la mine, mo roc... 

D. 

— De unde l-ai luat? 

B. 

— Ghe acolo, mo roc. 

D. 

— Apoi, nu sunt eu? 

B. 

— le! la domnu este, mo roc. 

Domnul suie... Birjarul trage bice... Caii se deşteaptă şi 
pornesc. Domnul se ridică în picioare, la ceafa birjarului. 

D. 

— Ascultă-mă; ştii dumneata unde e strada Pacienţii? 

— Ala nu ştii, mo roc. 

O babă trece. Domnul opreşte birja. 


Domnul. 

— Mă rog, jupâneasă, ştii dumneata unde e strada 
Pacienţii? 

Baba. 

— Asta e, măiculiţă. 

D 


— Ei, aş! ... Teribil e de ramolită! ... Mână înainte, birjar! 
Birja porneşte. Domnul face semn să oprească la o 
băcănioară în colţ, unde pe prag moţăie la umbră un băiat 


cu şorţul verde. 

Domnul. 

— Tânărule, ce strada e asta? 

Băiatul. 

— Strada Pacienţii... 

D. 

— Eşti un prost! ... înainte, birjar... 

Birja merge încă o bucată bună... Un sergent de stradă stă 
pe o bancă la poarta unei curţi mari. S-a descălţat de cizme 
să-şi mai răcorească picioarele. Domnul face semn: birja 
opreşte. 

Domnul. 

— Sergeni. 

Sergentul. 

— Ordonaţi. 

D. 

— Mă rog, nu ştii dumneata unde e strada Pacienţii. 

S. 

— Chiar asta e. 

D. 

— Imposibil. 

Ș; 

— Da, domnule, asta e. 

D. - ... la d. Popescu, numărul 11 bis... 

S, 

— Ei, da, mai în sus, pe mâna stângă, nişte case galbene-n 
curte, cu marchiză... 

D. 

— A!.... Atunci feciorul e un stupid! ... Mersi! ... întoarce, 
birjar! 

GROAZNICA SINUCIDERE DIN STRADA FIDELITĂŢII. 

Subt acest titlu, citim în Aurora, ediţia de dimineaţă: 

Azi-dimineaţă, întreagă strada Fidelităţii a fost viu 
emoţionată de o senzaţională dramă pasională. Pe la orele 
şapte a.m. Vecinii fură alarmaţi de nişte ţipete sfâşietoare, 
cari porneau de la casa cu nr. 13. În această casă locuiesc 


de multă vreme doamna Zamfira Popescu, văduva 
răposatului veteran al corpului didactic Nerone Popescu, 
fost profesor de limba latină, împreună cu cei doi copii ai 
săi, Cicerone Popescu, elev de administraţie, şi domnişoara 
Porţia Popescu. La ţipetele îngrozitoare, toţi mahalagiii se 
adunară în grabă şi îndată aflară ce era: o sinucidere! 

Domnişoara Popescu de mai multe săptămâni căzuse într-o 
stare de melancolie şi de abatere sufletească, încât nu mai 
mânca, nu mai bea, nu mai dormea deloc. Cu o zi înainte de 
a lua fatala hotărâre, arătase semne de mare nelinişte; a 
cerut să mănânce şi să bea. După ce a dejunat cu mare 
poftă şi s-a săturat, a-nceput deodată să plângă, zicând 
către doamna Zamfira Popescu: 

— Mamiţo, eu nu mai pot să trăiesc! eu vreau să mor! 

La aceste cuvinte, mama i-a răspuns: 

— Mofturi! ia fii bună şi te-astâmpără... Las' că o să-ţi 
treacă! 

Porţia însă a adăogat: 

— Ai să vezi! ... Dar dacă mor, jură-mi, mamiţico, jură-mi, 
că o să-mi pui pe mormânt boboci de trandafir! 

Bobocii erau florile ei favorite. 

Doamna Zamfira Popescu schimbă vorba, fără să se teamă 
de vreun sfârşit fatal, deoarece Porţia, care era foarte 
simţitoare, de multe ori, în momente de supărare, ameninţa 
ca se va sinucide. Din nenorocire, de astă dată ameninţarea 
fusese mai mult decât serioasă. 

Ce se-ntâmplase? 

Azi-noapte, pe când fratele său lipsea după obicei şi 
mamiţica dormea, Porţia scoase gămăliile la o duzină de 
cutii mari cu chibrituri şi le-aruncă într-o cinzeaca de 
rachiu de drojdii. Aşteptând să se dizolve fosforul, sărmana 
fată se aşeză la masă şi scrise cu toată Limpezimea de 
minte o scrisoare către mamiţa şi către frăţiorul ei, prin 
care le cere pardon de durerea ce le-o cauzează şi le 
declară că moare deoarece este părăsită de tânărul Mişu 
Z... până zilele trecute student în medicină şi astăzi doctor 


de plasă. Într-un postscriptum apoi, conjură încă o dată pe 
dezolata mama să nu uite de boboci. 

Când a terminat scrisoarea, gămăliile de chibrituri erau 
dizolvate. Porţia înghiţi păhăruţul, dându-l cu voluptate 
peste cap, şi merse să se culce în patul ei, aşteptând cu 
resemnare moartea. Aceasta nu întârzia să se anunţe prin 
nişte oribile crampe de intestine. Nenorocita, covârşită de 
dureri, sări în sus şi-ncepu să ţipe spunând tot: 

— Mor! mor! ... ah! Mişule, fii fericit î... Scăpaţi-mă 1 
scăpaţi-mă! ... sunt încă tânără! Nu! nu! nu vreau să mor! 

Atât putu să zică şi căzu în convulsiuni. Într-o stare 
desperată a fost transportată iute la spitalul cel mai 
apropiat. 

Cât despre d. Mişu Z., cauza acestei nenorociri, iată ce am 
putut afla în pripă... 

Acum vreo patru-cinci ani, un tânăr student sărac de vreo 
21 de ani, prietinul lui Cicerone Popescu, îndată ce dete 
bacalaureatul şi se înrolă ca voluntar, se aşeză în pensiune, 
într-o odaie mobilată, la doamna Zamfira Popescu cu casă 
„masă, îngrijire, în fine de toate. Tânărul Mişu Z., foarte vioi 
şi drăcos, limbut şi caraghios, nu întârzia să inspire Porţiei 
una din acele pasiuni cari decid de viaţa unei femei. În 
curând o relaţiune amoroasă nebună se contractă între ei. 
Această relaţiune a durat până mai acum vreo două luni, 
când tânărul, care studia medicina şi pe care toţi îl numeau 
pentru aceasta „doftoraşul”, îşi luă diploma, şi imediat, 
având oarecare protecţii - mama lui este jupâneasă-n casă 
la moşia unui înalt personaj - capătă un post de medic de 
plasă, îşi poate oricine închipui lovitura ce „doftoraşul” i-o 
dete Porţiei, când îi spuse că el are s-o părăsească şi să 
meargă la post. Fata începu să-i facă nişte scene, aci 
duioase, aci fioroase, aşa încât el înţelese că pasiunea ei 
contrariată brusc ar fi primejdioasă, şi astfel se hotări să 
joace comedia. Pentru a adormi temerile victimei sale şi a o 
asigura că şi-a schimbat cu desăvârşire hotărârea de ao 
părăsi, el alergă în ajutorul unui prieten redactor, făcându-l 


să-i publice prin ziarul Lumina următoarea notiţă: „Aflăm că 
tânărul doctor Mişu Z... care şi-a susţinut cu un succes 
strălucit teza sa despre Simptomele la diverse intoxicări 
violente, şi care a fost numit doctor de plasă, refuză 
categoric a primi acest post. Era în adevăr absurd ca un aşa 
distins elev al Facultăţii noastre de medicină să se înfunde 
într-o provincie. Tânărul doctor a hotărât a rămânea în 
Bucureşti, unde va practica arta sa, aşteptând să se 
prezinte la primul concurs pentru obţinerea unui post la 
vreunul din spitalele Eforiei. Nu ne îndoim de succesul 
simpaticului nostru amic.” 

Ultima umbră de bănuială şi de temere a d-rei Popescu fu 
risipită prin citirea acestor rânduri. Ba ceva mai mult, 
tânăra sentimentală, văzând rentoarcerea iubitului ei, 
deveni şi mai pasionată. Ea nu ştia că totul este o farsă. Nu- 
şi putea închipui, în naiva ei sinceritate, ce surpriză îi 
pregătea acela pe care-l adora. „Doftoraşulc' nostru, ca să 
poată pleca fără vorbă şi să-şi ia şi bagajul, care consista 
într-un geamantan şi câteva cărţi, făcu un plan infernal. 
Obţinând un bilet de lojă la Dacia - probabil un bilet de 
favoare, căci se va vedea că individul nu era decât un 
chilipirgiu - merse cu damele, mama şi fata, la teatru. Peste 
câteva minute după ridicarea cortinei, pe când damele 
urmăreau cu cel mai viu interes desfăşurarea comediei, el 
se sculă şi, pretextând că merge la bufet să le aducă 
prăjituri şi apă rece, plecă frumugşel din lojă. Cobori, ieşi din 
teatru, se aruncă într-o birjă, merse acasă, îşi luă bagajul, 
se duse la gară şi se sui în tren. Un moment femeile crezură 
că doftoraşul s-a încurcat la bere în bufet, după obicei. Dar, 
trecând şi actul al doilea, o idee trecu ca un fulger prin 
mintea tinerei abandonate. Repede alergară acasă. Intrară 
în odaia lui: bagajul şi cărţile nu mai erau acolo. D-ra 
Popescu a avut o criză nervoasă îngrozitoare, din care nu şi- 
a revenit decât tocmai a doua zi. De atunci, disperarea ei a 
mers tot crescând până ieri, când durerea morală 


devenindu-i insuportabilă, s-a hotărât a pune capăt 
nenorocirii sale prin moarte. 

Când oare se va face un exemplu cu aceşti domnişori, cari 
se introduc în familii oneste, sub pretext de prieteşug, spre 
a corupe copilele şi a le arunca în ghearele desfrâului sau în 
ghearele morţii, ca în cazul de faţă? Mărturisim că nu- 
nţelegem deloc nepăsarea parchetului, care nu intervine, 
deşi i s-a adus la cunoştinţă cazul, punându-i-se în vedere şi 
documentul trist rămas de la nenorocita victimă. 

La ediţia de seară, alte amănunte. 

Apoi, în ediţia de seară: 

Am alergat la spitalul unde fusese transportată d-ra P 
Popescu şi am cerut să văz pe internul de serviciu. Am avut 
deocamdată noroc: eu cerusem unul şi m-au întâmpinat doi 
- doi tineri destul de politicoşi şi foarte, prea veseli, pentru 
atmosfera tristă în care trăiesc. În adevăr, trebuie să aibă 
cineva o inimă de bronz sau de piatră ca să mai fie vesel în 
mijlocul atâtor suferinţe şi mizerii omeneşti. Am rugat pe 
domnii interni să-mi permită a vedea pe d-ra P Popescu de 
soarta căreia se interesează cititorii noştri. Au început 
amândoi să râză. 

— Tânăra? ... cu chibriturile? m-a întrebat unul, apăsând 
ironic pe fiecare vorbă... Ehei! dumneata să fii sănătos! 

— A murit! am strigat eu. 

— Ei, aş! 

— Atunci? 

— Nu mai este aici! i-a trecut şi i-am dat drumul. Adineaori 
a plecat mititica cu mamiţica! 

Şi-ncepură iar să râdă amândoi. 

— Dacă n-a luat chibrituri destule! cine strică? 

— Dar mi se pare - zisei eu - că o duzină de cutii mari... 

— Ei, aş! ... nicio duzină de gămălii... Pentru d-ra Porţia a 
fost porţia prea mică; cum e dumneaei solidă, îi trebuia 
oporţie mult mai zdravănă! 

Deşi am fost revoltat de modul cum cei doi tineri îşi râdeau 
de nenorocirea bietei creaturi, făcând jocuri de 


cuvintetriviale şi neroade asupra numelui ei clasic, am voit 
să profit de ocazie şi să mai culeg câteva informaţiuni 
asupra „doftoraşului”. În adevăr, îl cunoşteau. La prima 
mea întrebare despre dânsul, au început iar râsul lor, care 
mă enerva: 

— Se săturase bietul „doftoraşul”... în sfârşit a scăpat! zise 
unul. 

— Mare răbdare a avut! închipuie-ţi, atâţia ani de-a 
rândul, tot o porţie, şi ce porţie! 

— Iar? am strigat eu indignat, şi, fără să-i mai salut, am 
plecat. 

Tot drumul până la redacţie m-am gândit câtă prăpastie 
este între educaţiunea spiritului şi educaţiunea inimii, şi 
cum neglijând pe aceasta din urmă nu poţi, cu toată 
învăţătura, produce decât monştrii sociali. lată cazul celor 
doi tineri, care mâne-poimâne, vor fi chemaţi în societate să 
exercite cea mai nobilă şi mai umanitară profesiune. La ce 
altă profesiune se cere mai multă dragoste şi milă de 
aproapele său, mai multă delicateţe de sentimente, mai fină 
pricepere a cutelor sufletului omenesc? Medicul! ... Dar 
medicul este un duhovnic mângâietor; el trebuie să se 
apropie de nenorocitul suferind cu blândeţea cu care 
Mântuitorul s-a apropiat de Lazăr; numai astfel ştiinţa, 
ajutată de înălţarea sufletului, poate face miraculul! ... 
Mâne, aceşti doi tineri vor fi medici, şi astăzi râd şi-şi bat 
joc, într-un mod atât de vulgar, de suferinţa extremă care a 
determinat pe nefericita tânără să prefere luminii vieţii 
bezna nimicului! lată roadele înaltei noastre culturi 
universitare. Foarte mulţumim de aşa cultură! 

Dar, în fine, bine că a scăpat biata fată! ... Asta desigur o s- 
o facă mai cuminte... Mai la urmă, oine ştie ce noroc poate 
avea! 

În aceeaşi seară, citim în Lumina: 

Un confrate a publicat azi-dimineaţă o ştire de senzaţie 
despre sinuciderea unei copile disperate din cauză că ar fi 
fost trădată de amantul ei, un doctor proaspăt - un întreg 


roman pasional a la Ponson de Terrail sau Jules Mary, o 
întreagă melodramă a la d'Ennery. 

Am fost şi noi curioşi să vedem ce este adevărat din toată 
comedia aceea şi am mers după informaţiuni. 

Un amănunt caracteristic trebuie să-l dăm cititorilor 
dintru început: când noi ne-am transportat în localitate, 
sinucisa din strada Fidelităţii, d-ra Porţia Popescu, se- 
ntorsese de la spital, unde, de aminteri, putem afirma cu 
siguranţă, nici n-avusese nevoie să meargă. În adevăr, doza 
de chibrituri pe care o luase fusese cu totul neînsemnată. 
Din aceasta şi din cele ce vor urma, se va convinge oricine 
că n-a fost deloc vreo hotărâre serioasă de sinucidere, ci 
numai o demonstraţie, cu scop a interesa pe infidelul 
„doftoraş”. 

Trebuie mai întâi să spunem că tânăra amăgită, delăsată, 
abandonată, nenorocită, numără peste de două ori mai 
multe doze decât îi trebuiesc cuiva pentru a şi putea 
administra liber averea şi răspunderea personală - adică o 
vârstă cam de 44-45 de ani. Sunt vecine în mahala care o 
estimează chiar la mai mult. Astfel, d-na X., moaşe, una 
dintre primele eleve ale răposatului doctor Capşa, 
proprietară alături cu d-ra în chestiune, ne-a afirmat că-şi 
aduce aminte exact de timpul când îşi clădea casele 
răposatul Nerone Popescu, pe care parcă-l vede încă în 
cămaşe de noapte şi-n papuci, conducând lucrările zidăriei 
în persoană şi înjurând ungureşte pe salahori (era în 
vacanţa mare), deoarece, în acelaşi an d-sa, d-na X., moaşa, 
s-a născut. Ei bine, pe atunci, Ţica, adică Porţia, era fetiţă 
măricică; se juca cu păpuşile. 

Tânăra delăsată stă şi în avere tot aşa de binişor ca şi-n 
vârstă. Are împreună cu mama sa, după legea veche, pensia 
veteranului profesor Nerone Popescu, de la care a mai 
moştenit casele din strada Fidelităţii, două prăvălii de 
cârciumă, cu pivniţă, grădină şi vie în strada Viişoara, 
producând net 1200 lei anual; apoi se zice că avea şi vreo 
12 mii de lei în bonuri la casa de depuneri; dintre aceştia 


însă se presupune că ar fi atins ceva pentru cheltuielile de 
studii ale „doftoraşului”. 

Foarte romanţioasă, ea ţinea mult la societatea tinerilor 
studenţi, slăbiciune contractată de demult, de vreo 
douăzeci şi cinci de ani, de pe când tatăl său Nerone ţinea 
în mahala o mică fabrică de bacalaureat. De aminteri toţi 
mahalagiii zic: unde sare capra, sare şi iada; se pare că şi 
mamiţa a avut odinioară multă slăbiciune de „boboci”. De 
vreo treipatru ani acuma, Porţia primise în pensiune pe 
tânărul Mişu Z., student în medicină, şi imediat contractase 
pentru el o pasiune nebună. 

Medicinistul, băiat sărăcuţ, găsind aşa de călduros adăpost 
şi culcuş, nu căutase deloc a contraria pasiunea gazdei sale, 
care era o binefacere cerească pentru el; din contra, o 
alimentase cu multă metodă. Această relaţiune destul de 
nepotrivită dură până ce, după câţiva ani de studii, tânărul 
îşi susţinu teza. De mult îi erau peste cap favorile d-rii Ţica; 
se hotări să scuture jugul când nu mai avea nevoie să-l 
poarte. Stărui şi, prin protecţiuni, căpătă un post de medic 
de plasă. Când vru să plece, pasionata Porţia îi puse piciorul 
în prag: scene sfâşietoare, rugăciuni fierbinţi, ameninţări 
teribile de sinucidere şi chiar de asasinat. „Doftoraşul” 
plictisit, neputând pleca fără bagaj şi voind să evite 
scandalul în mahala, se hotări să recurgă la un subterfugiu, 
la aceea ce - ierte-ni-se expresia tipică şi consacrată - în 
argotul studenţesc se numeşte un chiul. 

Câteva zile se prefăcu apucat de o reîntoarcere de pasiune 
turbată, apoi, când adormi bine orice prepus, conduse pe 
cele două dame la teatru; le lăsă în loje, şi el cu bagajul se 
sul în tren pentru a se prezenta la post. 

Urmarea acestui roman tragicomic îl ştie publicul din 
darea de seamă lirică şi senzaţională a confraţilor noştri de 
la Aurora. 

Şi... iată cum se scrie istoria! 

În momentul când aşternem aceste rânduri, d-ra Porţia 
Popescu este în afară de orice pericol, precum era de 


aminteri şi-n momentele crampelor, prea puţin serioase ca 
să poată compromite o sănătate aşa de robustă. 

Un amănunt curios iarăşi este faptul că d-ra, cu ozi 
înainte de demonstraţiunea ei romantică, suferea grozav de 
măsele. D-ra are dinţii foarte stricaţi şi sufere mult de asta 
când răceşte; e probabil că această infirmitate, ca şi 
cearcănele vinete de pe obraz, se datoreşte abuzului 
nemăsurat al gogoşilor de ristic. Din cauza durerilor prea 
frecvente de măsele, a şi contractat de mult obiceiul 
fumatului. Ei bine, după crampele ce le-a suferit din pricina 
chibriturilor, i-a trecut cu desăvârşire durerea de măsele. 
Poate că fosforul! 

A treia zi, Lumina, ediţia întâia, scrie: 

Aseară, în faţa otelului Continental s-a petrecut un scandal 
nemaipomenit. 

Primul nostru redactor, d. Mihail Constantinescu, se 
plimba pe dinaintea otelului, convorbind despre cestiuni 
politice cu d. Deputat N... 

Pe când nici nu gândea, doi indivizi, un ofiţer de 
intendenţă şi un elev de administraţie, i se pun în faţă. 

Cel din urmă, cu un ton provocător, îl întreabă: 

— Mă rog, d-ta eşti d. Mihail Constantinescu, directorul 
pamfletului care se intitulează Lumina? 

— Eu! răspunde amicul nostru. 

— Eşti un mişel! strigă individul cu un ton şi mai 
provocător. 

— Şi cine eşti d-ta, mă rog, care-mi spui aceasta? întreabă 
calm amicul nostru, retrăgându-se trei paşi. 

— Sunt Cicerone Popescu! ... Ai atacat familia mea! ţi ai 
permis să ataci familia Popescu! 

Şi fără a mai da timp amicului nostru să facă încă un 
singur pas înapoi, se repezi şi-l lovi în obraz cu pumnul, 
umplându-l de sânge. 

Într-o clipă lumea se strânse. Mai mulţi inşi săriră în 
ajutorul primului nostru redactor, care se aruncă, după 
întâiul moment de surpriză, înhăţă de piept pe agresor şi, 


după ce-i dete o corecţiune meritată, îl duse urmat de atâţia 
martori la secţia apropiată, unde se încheia cuvenitul 
proces-verbal. 

Agresorul descreierat este fratele persoanei ridicule, 
pasionată de „boboci”, despre care am vorbit în numărul 
nostru de alaltăieri - domnişoara tinerică de 45 de ani 
trecuţi, Porţia, fica Popescu, din care confrații de la Aurora 
au vrut să facă cu orice preţ o eterică eroină de roman 
sentimental. 

S-a sezisat parchetul şi s-a reclamat Ministerului de 
Război. 

Sperăm că atât justiţia, cât şi suprema autoritate militară 
îşi vor face datoria faţă de acest tip şi infam şi ridicul de 
bătăuş. 

Vom reveni. 

Apoi în Aurora de dimineaţă: 

Ieri seara un atac infam a fost îndreptat în contra 
directorului nostru d. Constantin Mihăilescu, în Piaţa 
Teatrului. 

Pe când d-sa voia să treacă drumul cătră fotografia Mandy, 
trei inşi cari aveau aerul a fi într-o stare de ebrietate 
patentă, ridicându-se de pe scaune de dinainte berăriei 
Gambrinus, i-au tăiat drumul. Unul dintre ei îl interpelează 
cu cuvintele: 

— D-ta eşti d. Constantin Mihăilescu, directorul Aurorei? 

— Eu! şi ce poftiţi? cum vă numiţi? cu cine avem onoarea? 
întrebă râzând amicul nostru şi retrăgându-se câţiva paşi. 

— Sunt doctorul Mişu Zaharescu! Cum ţi-ai permis să te 
atingi de numele de Zaharescu?! 

Zicând aceasta, beţivul aplică o lovitură puternică cu 
bastonul peste capul directorului nostru; din norocire, însă, 
bastonul fu împiedicat de pălărie şi nu atinse decât uşor 
sfârcul urechii amicului nostru. Mai multe persoane sărind, 
mizerabilii agresori, cari erau numitul erou şi ridicul şi 
infam a dramei din strada Fidelităţii şi doi interni 


doctoranzi, s-au suit degrab' într-o birjă şi au fugit de furia 
mulţimii indignate. 

Parchetul a fost sezisat. 

Denunţăm onor. Consiliu sanitar faptul mişelesc al celor 
trei felceri, adoratorii lui Gambrinus, şi cerem o pilduire 
severă. 

Înţelegem ca un doctor să-şi ucidă fără răspundere 
bolnavii cu clistirul şi cu scalpelul; dar trei doctori să facă 
un consult pentru a ucide cu parul pe stradă oameni 
sănătoşi, asta este prea mult! 

Dacă d. Director general al serviciului sanitar nu-şi va 
spune cuvântul, vom reveni. 

Peste câteva zile, citim în Universul: 

Doctorul Mişu Zaharescu a fost suspendat de cătră 
consiliul sanitar din postul de medic de plasă pentru 
neglijenţă în serviciu. 

În fine Aurora reproduce după Lumina: 

Aflăm cu deosebită plăcere logodna gentilei domnişoare 
Porţia Popescu, fiica doamnei Zamfira Popescu şi a 
repausatului profesor, veteran al corpului didactic, Nerone 
Popescu, cu simpaticul dr. În medicină d. Mişu Zaharescu. 
Îndată după cununie, tânăra pereche va pleca la 
Montpellier, unde eminentul elev al facultăţii noastre merge 
a-şi completa cercetările ştiinţifice. 

Felicitările noastre călduroase tinerei şi simpaticei 
perechi. 

LUNĂ DE MIERE... 

Pe-nserate, după o zi foarte călduroasă, aştept într-o staţie 
mică, de pe linia Braşov-Cluj, trenul accelerat care merge 
spre Pesta... N-aştept mult... Trenul soseşte... Repede-mi 
iau sacul de drum şi mă duc la cel mai apropiat vagon de 
clasa a doua; n-am vreme s-aleg: trenul pleacă-ndată. 

M-am suit, a fluierat, porneşte. 

E foarte cald în vagon şi lume multă, mai ales în coridor, 
unde se vorbeşte tare în mai multe limbi, şi miroase straşnic 
a funingine de lignit amestecat cu trabuco popular. Intru 


într-un compartiment, unde văd loc gol, îmi pun sacul în 
plasa de sus şi m-aşez într-un colţ lângă uşă. 

În compartimentul meu, sunt deocamdată numai două 
persoane, alături pe bancheta din potrivă, în colţul opus de 
lângă ferteastra vagonului. Deşi lampa îmbrobodită aruncă 
o lumină foarte slabă şi nu pot distinge figurile, înţeleg 
după siluete că e o pereche tânără, un domn şi o damă, 
care şoptesc foarte încet; cât de încet însă, şi cu toată 
uruitura ritmată a roatelor, care sfârâie acum cu o viteză 
onorabilă, tot prind din şoaptele tinerei perechi câteva 
cuvinte: 

— Dracul l-a mai adus şi p-ăsta! zice dama. 

— Taci! zice domnul; să n-audă! poate-i român... 

— A! aşa ţi-e vorba? zic eu în gândul meu; bine! 

Gândind astfel, mă-nchei până jos la waterprooţ, îmi apăs 
şapca pe ochi şi mă rezem cu ochii mijiţi, ca şi cum m-aş 
aşeza pe somn. Dar n-apuc să isprăvesc mişcarea şi aud 
lângă mine, la uşa compartimentului, tuşind cineva tare şi 
scurt de trei ori, aşa că fără voie mă ridic şi mă uit ea la un 
semnal ce mi s-ar da după-nvoială. O doamnă în vârstă - o 
văd bine la lumina lămpii din coridorul vagonului; ea a tuşit. 
E un fel de mahalagioaică... N-o cunosc... Mă reaşez la loc, 
şi întorcând privirea înăuntrul compartimentului, văd că 
domnul a trecut lângă uşă în capătul cestălalt al banchetei, 
drept în faţa mea. 

Închid un moment ochii. 

— Pardon! aud un glas de femeie... 

Şi simt că mă-nghioldeşte cineva împingându-mi 
genunchii. Mi-i retrag cât pot şi deschid ochii. 

Cocoana care a tuşit adineauri ajută pe un domn destul de 
burtos să treacă din coridor în compartiment. Domnul intră 
cu pasul nu prea sigur şi, ţinut de cocoana de aproape, 
merge, clătinat de mişcarea trenului, să se aşeze greoi în 
capătul celălalt al banchetei mele lângă fereastră, faţă-n 
faţă cu doamna cea tânără, care pare c-a adormit. 


— Cocoană Sofiţo, zice domnul cam gâfâind, dă-ntr-o parte 
perdeluţa de la lampă, mi-am pierdut perniţa... 

Cocoana care a tuşit se suie pe banchetă şi face lumină. 

Acum pot vedea bine pe tovarăşii mei de călătorie. 

Doamna cea tânără, care stă cu capul pe rezemătoarea 
banchetei cu ochii-nchişi, este o strălucitoare frumuseţe 
blondă, de vreo douăzeci şi doi şi trei de ani. Domnul cel 
tânăr care-mi stă în faţă, în aceeaşi poză ca şi doamna, însă 
invers, ca un pendant arhitectonic, este un bărbat oacheş 
de vreo treizeci de ani, voinic şi frumos, totuşi cu o expresie 
foarte blândă. Domnul cel gros. - care acum şi-a găsit 
perniţa şi s-a culcat ghemuit pe jumătatea banchetei, cu 
faţa la perete cum s-ar zice, adică cu spatele spre bancheta 
din faţă. - este un om nu tocmai bătrân, între cincizeci şi 
şaizeci de ani; pare că e foarte obosit de drum, poate chiar 
să sufere de ceva, judecind după îngrijirea cu care-l 
conduce cocoana. Aceasta a patra tovarăşe a mea de 
compartiment este o femeie uscăţivă de vreo patruzeci şi 
ceva de ani; trebuie sa fi fost tare frumuşică pe vremea ei; 
un tip picant, şi nişte ochi scânteietori, plini de vioiciune şi 
de viclenie. 

Îndată ce şi-a culcat pe domnul cel gros, cocoana se urcă 
pe banchetă şi trage la loc perdeluţa peste lampă. 

În toată vremea asta, eu mă fac că dormitez trăgând cu 
ochiul pe sub cozorocul şepcii. 

— Mamiţo! întreabă încetişor doamna cea tânără, ridicând 
capul de pe rezemătoare; ce face Mişu? doarme? 

— Ei! aş! răspunde şi mai încet domnul din faţa mea. 

— Atunci de ce nu vii la loc? şopteşte doamna. 

— Mai stai un minut, soro, zice cocoana, că nu mori! Uite e 
şi omul ăsta străin. 

— Fir-ar al dracului! Dracul l-a mai adus şi p-ăsta! 

— Taci, soro! dacă aude şi-nţelege româneşte! 

Şi zicând acestea vine, s-aşază brusc lângă mine şi mă- 
mpinge. Eu sar ca din somn, şi cocoana: 

— Pardon! v-am făcut deranj... D-voastră ştiţi româneşte... 


— Nem tudom! zic eu... 

— D-voastră ungur? 

— Ighen... 

— Şi nu pricepeţi deloc... deloc... 

— Nem tudom! 

— Bată-te Dumnezeu de boanghen! zice tânăra. 

Pe urmă cu humor: 

— Mişule, Mişule! ci, haide odată! 

În acelaşi moment domnul care doarme începe să sforăie. 
Domnul cel tânăr se scoală din faţa mea şi trece iar la locul 
unde l-am găsit întâi, lângă doamna cea tânără. Cocoana 
sescoală de lângă mine şi-mi trece în faţă în locul tânărului. 

— Culcă-te şi dumneata, mamiţo; e târziu! zice tânăra.. 

În adevăr, e cam târziu; toată lumea s-a retras din 
coridorul vagonului în compartimente, şi, din norocire, 
toată, lumea a avut locuri, la noi n-a mai venit nimeni. 

Cocoana se culcă pe jumătatea de banchetă din faţă-mi; eu 
mă culc pe jumătatea mea de banchetă în sens invers cu 
domnul care sforăie cu putere. 

Am închis ochii, sincer; tot nu-i destulă lumină; cu 
ochiinehişi, o să aud mai bine... 

— Ah! suspină doamna! ah! Mişule, încă o zi! încă. 
Douăzeci şi patru de ceasuri! mâine seara, sântern singuri! 


Şi... se sărută. Aud bine... Se sărută o dată lung; apoi de 
mai multe ori pe rând, scurt, des şi tare... 

— Aţi-nnebunit de tot! mormăie cocoana. 

— Ci dormi odată, mamiţă! 

— Nu e vorba de mine; mai e şi om străin... 

Eu horcăi. 

— Dă-l dracului de boanghen! nu-l auzi cum mână porcii? 
... Mişule! dragă Mişule! 

Şi iar sărutările... 

Apoi, din adâncul sufletului: 

— Off! ... Mişule! ... Mamiţo! mamiţo! 

— Ei! ce e, soro? ce mai pofteşti? 


— "Tot nu dormi? 

— Mi-e cald! nu pot să dorm... 

— Atunci, du-te puţin p-afară. 

Cocoana se scoală şi trece-n coridor... 

Şi mie mi-e grozav de cald; mă fac că mă-nvârtesc în loc... 
Un sărutat prelung amuţeşte... Mă ridic de pe banchetă şi, 
fără să mă uit în partea opusă, ies după cocoana în coridor. 

Cocoana vrea să-şi învârtească o ţigaretă de tutun; eu scot 
tabacherea mea şi-i ofer galant țigarete cu carton. 

— Mersi. 

— Keirem... zic eu, şi-i dau foc. 

— Care va să zică nu ştiţi deloc, deloc românleşte? 

— Mit? întreb eu. 

— ... româneşte... 

Eu dau din umeri cu vădit regret că nu o pot pricepe; 
totodată, îi ofer, din ploscuţa mea de drum, cognac. 
Cocoana primeşte bucuros, apoi: 

— Bravos cognac! aşa zic şi eu... Mersi! ... Trebuie să fie 
scump... 

Eu iar dau din umeri şi-i ofer altă ţigaretă. 

Sunt hotărât - deşi nu-nţeleg româneşte - să stau în 
compania cocoanei în coridor, până o crede dumneaei de 
cuviinţa să intre la loc în compartiment. 

A trecut, nu pot să-mi dau seama bine, cât timp, şi din 
compartimentul nostru se aude tuşind de trei ori... Cocoana 
intră... Peste două, trei momente, intru şi eu şi m-aşez la loc 
lungindu-mă cât mă-ncape jumătatea mea de banchetă... 

Aha! ... trenul nostru trece pe sub o ploaie; răpăie pe 
acoperişul vagonului şi plescăie pe geam. 

— Mamiţo... culcă-te... culcă-te... şi... matale. 

— lacă... mă culc... Dar... culcaţi-vă şi voi... fiţi cum... 

„..„îmi pare c'auz o muzică... Ce strălucitoare armonie! ... 
un marş maiestuos! ... da! ... o paradă... ce de lume... 
armată... al nu! e la teatru... nu! nu e armată... parcă e un 
stol de porumbei... iată doi... cum se sărută şi se 
giugiulesc... Visez...? 


Dar ce e? ce bufnitură! ... ce duduială! Sar în sus... Am 
dormit! am visat! E lumină bună de ziuă. Cum m-am 
speriat! am crezut că e un accident... Când colo ce? 
Doamna cea tânără, cine ştie cum, din somn, a alunecat de 
pe bancheta ei şi a lovit cu picioarele pe domnul cel gros, 
care s-a deşteptat speriat şi el. Ce e însă curios e că toţi din 
compartiment ne-am deşteptat; numai tânărul doarme... 
acum în colţul din faţa mea. 

Eu mă culc la loc; mai am nevoie de odihnă. 

E ziua mare... Domnul cel gros se ridică şi şade pe 
banchetă cu picioarele descălţate-n jos. Doamna cea tânără 
s-a rezemat iar cu ochii-nchişi. Cocoana-n vârstă, alături de 
ea cască. 

— Coană Sofiţo, zice domnul cu glas blajin, ia vezi unde 
mi-e cornul... 

Cocoana caută în plasă, şi dă jos un cornet acustic; domnul 
îl ia şi-l pune cu gura cea strâmtă la ureche, apoi: 

— Coană Sofiţo! cum zici dumneata să-ncep? cum mi-a 
spus Buiucliu! cum mi-a spus Schachmann? ori cum mi-a 
spus Urechia? 

Cocoana, vorbind aproape şi tare în gura largă a 
cornetului: 

— Cum ţi-a zis Buiucliu? 

— Patru luni de zile cura lui Kneipp, acolo la loc. 

— Da Schachmann? 

— Maşina electrică... 

— Da Urechiă? 

— Hapurile alea americane... cum le zice? 

Cocoana, tare şi adânc în cornet: 

— Pink... 

— Hehe.. Da... 

— Eu zic să le începi pe toate o dată. 

— Aşa zic şi eu. 

— 'Tot ai vreme acuma: şi Miţa are să stea la Franţisbat 
vreo două-trei luni. 

— Cât? întreabă domnul. 


— Vreo două, trei luni! strigă cocoana în cornet. 

— Cel puţin patru, a spus doctorul! răspunde domnul. Şi 
zicând acestea, dă cocoanii cornetul şi se culcă la loc cu 
spatele spre bancheta din faţă. 

— Am înţeles! zic eu în gândul meu. 

Domnul începe să sforăie. 

— Mişule! ... Mişule!! ... Mişule!!! 

— A adormit! zice cocoana. 

— Bravo! zice tânăra... Da boanghenul doarme, mamiţo? 
Eu horcăi. 

— Nu-l auzi? 

Tânăra se scoală de la locul ei şi trece lângă Mişu, în faţa 
mea, pe câtă vreme cocoana ia locul din faţa domnului care 
horcăie. 

„„„A trecut poate un ceas... parc-a fost o clipă... M-a lovit 
ceva peste picioare... Deschid ochii; e lumină de soare... 
Domnul horcăie mereu... Cocoana fumează veghindu-l... în 
faţă-mi, perechea cea tânără doarme zâmbind; femeia cu 
capul cel frumos pe umărul şi pieptul 's oinic al omului 
„care o reazemă cu braţul drept pe după spate, pe când în 
mâna stângă îi ţine amândouă mânuşiţele. 

Ne-apropiem de Pesta. 

Cocoana a moţăit cât a moţăit şi a adormit şi ea... O! 
Argus! 

Domnul care horcăie face o mişcare... vrea să se scoale... 
Se scoală! 

Eu mă ridic desperat şi, apucând cele trei mâini din faţă le 
zgudui puternic. 

Tânăra pereche sare drept în picioare. 

— Ptfiu! fir-ai al dracului de boanghen! Cum m-ai speriat! 

Dar eu, neînţelegând româneşte, i-arăt pe domnul care se- 
ntoarce şi deschide ochii, pe când tânărul a şi pierit în 
coridor. 

În splendidul restaurant al gării, la Pesta, stau la o masă, 
luând cafea cu lapte, domnul cel în vârstă, doamna cea 
tânără şi mamiţa. Pe masă, alături de ceaşca domnului stă 


cornetul acustic... La o masă foarte aproape e tânărul meu 
tovarăş de compartiment, care răspunde la numele Mişu. 

Eu mă apropii de masa unde sunt damele, salut politicos, 
iau cornetul, şi-l pun cu deschizătura cea mică în urechea 
domnului; domnul şi-l aşază cum ştie, mai bine; apropii 
gura de deschizătura cea largă şi zic tare şi răspicat: 

— Boierule! deşi n-am onoare să vă cunosc... vă rog să vă 
uitaţi încoace... 

Şi-i arăt masa unde e d. Mişu. Boierul se uită încotro i- 
arăt: cocoanele au înlemnit. 

— Boierule! adaug eu, vezi pe tânărul acesta? ... îl vezi? 

— Ei! da; ce? 

— Te-ntreb numai, de curiozitate! 

Apoi, întorcându-mă către damele aiurite: 

— Călătorie şi petrecere bună, coconiţelor? Vă sărut 
mânuşiţele! 

„„.„Şi boanghenul pleacă mândru că nu s-a-ndurat să-şi 
răzbune pe o tânără uşuratică, turburându-i mai mult decât 
o clipă luna de miere. 

LANŢUL. SLĂBICIUNILOR... 

Am şi eu o slăbiciune, şi eu sunt om! dorinţele graţioasei 
mele prietene domnişoara Mari Popescu sunt pentru mine 
porunci, la cari mă supun cu atât mai bucuros cu cât văd că 
prietena mea nu abuzează niciodată de influenţa 
nemărginită ce ştie bine că exercită asupră-mi... De astă 
dată, ce mare lucru-mi cere? 

„Stimate amice, Ştiu ce prieten eşti cu profesorul Costică 
Ionescu şi cât nu e în stare să-ţi refuze o rugăminte. Mă- 
ndatorezi până-n suflet dacă obţii de la el pentru elevul 
Mitică Georgescu din clasa IV liceul X... la latină nota 7, 
fără de care, băiatul, care mi-e rudă de aproape, rămâne şi 
anul acesta repetent, ceea ce ar fi o mare nenorocire 
pentru familia lui - o familie dintre cele mai bune - şi pentru 
mine o mare mâhnire. 

Cu cele mai afectuoase salutări, a dumitale bună prietenă, 
Mari Popescu.” 


A! irezistibilă graţie, cum ştii de frumos să porunceşti! Şi 
ce bine s-a nimerit! lonescu are şi el o slăbiciune, şi el e om! 
ţine la mine şi nu e în stare să mă refuze. Repede mă arunc 
într-o birje şi alerg la Ionescu, profesorul de latineşte. 

Dragă Costică, viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; ştiu 
cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un 
moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă-nţelegi, de o 
chestiune care mă interesează în aşa grad, încât dacă n-aş 
fi pe deplin convins că tu, mi-ai dovedit totdeauna, fără să 
dezminţi niciodată o afecţiune, ce pot zice că la rândul 
meu... în fine... 

— În fine - zice Ionescu - am înţeles... Nu trebuia să mă iei 
aşa departe. Vii să mă rogi pentru vreo loază de elev de-ai 
mei. 

— Nu e loază, Costică; e un băiat dintr-o familie dintre cele 
mai bune; mi-e rudă. 

— Cine ştie ce leneş, ce dobitoc! 

— Nu-i adevărat, dragă Costică; este un băiat prea 
cumsecade... Să nu mă laşi! ... Viu la tine sigur că n-ai să 
mă refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a 
mă-ndoi un moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă- 
nţelegi, de o chestiune... 

— Ei, lasă astea! ştii că ţiu la tine; ce mai încap între noi 
astfel de fraze banale? ... Ce notă vrei să-i dau pârlitului tău 
de protejat? 

— 7, dragă Costică! ... 

— Apoi, dacă n-o fi ştiind nimic, animalul! 

— Ei, acuma şi tu! zi că nu ştie; parcă el o să fie cel dintâi 
şi cel de pe urmă care să treacă fără să ştie... le rog, dragă 
Costică! dacă rămâne băiatul repetent încă un an, e o 
nenorocire pentru familia lui - o familie dintre cele mari 
bune - şi pentru mine o mare mâhnire... 

— A! irezistibilă milogeală prietenească! zice Costică; ce 
bine ştii tu să porunceşti! Aide! să-ţi fac hatârul şi de data 
asta... să-i dau nepricopsitului 7. 

— Mergi, dragă Costică, mare pomană-ţi faci! 


— Cum îl cheamă? 

Eu caut repede-n buzunare scrisoarea d-rei Mari Popescu. 
Nu e... Zic lui Costică: 

— Un moment! ... 

Şi ies ca din puşcă, sar în birjă şi alerg acasă... Acasă, 
scrisoarea nicăieri... Fuga la d-ra Popescu. 

— Prea-graţioasa mea prietenă, lucrul merge bine; am 
obţinut de la profesor nota dorită; decât, acuma am nevoie 
să ştiu numele protejatului matale... Cum îl cheamă pe 
tânărul? 

— 'Ţi-am scris numele în scrisoarea mea. 

— Da, dar scrisoarea dumitale am rătăcit-o acasă printre 
alte hârtii, şi lucru este urgent: ca să nu pierd vremea 
căutând-o, am venit la d-ta... Cum îl cheamă? 

— Zău, nu mai ţiu minte, zice drăgălaşa mea amică; pentru 
că drept să-ţi spun, madam Preotescu, o bună prietenă a 
mea, la care ţiu foarte mult - nu sunt în stare să-i refuz 
nimica - m-a rugat să-ţi scriu, că ştie că ţii foarte mult la 
mine şi nu mă refuzi niciodată, şi eşti prieten cu d. Profesor 
Costică lonescu, care ţine foarte mult la d-ta şi nu e-n stare 
să-ţi refuze nimic. 

— Atunci, ce e de făcut? zic. 

— Du-te d-ta la madam Preotescu şi întreab-o cum îl 
cheamă pe băiatul pe care mi l-a recomandat ca să ţi-l 
recomand d-tale. 

— Sărut mânuşiţele. 

Şi alerg la Preoţeasca... Zic: 

— Madam Preotescu, uite la ce am venit să vă deranjez: aţi 
recomandat amicei mele d-rei Mari Popescu pe un tânăr, să 
mi-l recomande mie, să-l recomand amicului meu Costică 
Ionescu, profesorul... 

— Da. 

— Ei! cum îl cheamă? 

— Nu ţi-a scris Mari? 

— Ba da, dar am rătăcit scrisoarea, şi d-ra Popescu a uitat 
cum îl cheamă şi m-a trimis să-mi spuneţi dv. 


— Eu... drept să-ţi spun... nu mai mi-aduc aminte, pentru 
că i-am avut numele pe o însemnărică, pe care am lăsat-o la 
Mari; dar putem afla de la Diaconeasca - şade aci aproape 

— Ea m-a rugat, că ştie cât ţine Mari la mine şi d-ta nu 
refuzi nimic lui Mari şi d. Costică Ionescu profesorul pe d-ta 
nu te refuză niciodată. 

— Atunci - zic - cum facem? 

— Stăi niţel, să trimiţ să cheme pe Diaconeasca; este aci 
alături. 

N-aştept mult. Madam Diaconescu vine. Dar, fatalitate! şi 
dumneaei se află în aceeaşi necunoştinţă despre numele 
junelui nostru protejat: însemnărică i-a dat-o amicei sale 
madam Preotescu. 

— Ce-i de făcut? 

— Aleargă la Iconomeasca! 

Alerg la Iconomeasca... De acolo, la Sachelăreasca... Pe 
urmă la Piscupeasca... în sfârşit, am dat de izvor... Tânărul 
este nepoţelul lu' madam Piscupescu, băiatul surioarei 
dumneaei, al lu' madam Dăscălescu: Mitică Dăscălescu. 

Nimic nu refuzăm - madam Piscupescu lu' madam 
Dăscălescu, madam Sachelarescu lu' madam Piscupescu, 
madam lconomescu lu' madam Sachelarescu, madam 
Diaconescu lu' madam Iconomescu, madam Preotescu lu' 
madam Diaconescu, d-ra Popescu lu' madam Preotescu, eu 
d-rii Popescu, şi mie amicul Costică Ionescu... Alerg la 
Costică Ionescu. 

— Dragă Costică, să nu mă laşi... Viu la tine sigur că n-ai să 
mă refuzi, ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a 
mă-ndoi un moment... 

— Lasă, omule, fleacurile... 

— Să-i dai nota 7, cum mi-ai promis... 

— Cui, frate? 

— Lui Mitică Dăscălescu. 

— Mitică Dăscălescu! ... Nu ţiu minte să am vreun şcolar 
cu aşa nume. 

— Nu se poate! 


— Să vedem. 

Şi se uită în cataloage. 

— Nu: n-am niciunul Mitică Dăscălescu, în cursul inferior; 
ai făcut confuzie: trebuie să fie în cursul superior. 

Alerg... de astă dată drept la madam Piscupescu. 

— Madam Piscupescu, de ce clasă dă examen nepoţelul 
matale? 

— De clasa VI. 

— A! zic eu... Bine. 

Şi dau fuga-napoi la lonescu; zic: 

— E în clasa VI Mitică Dăscălescu al meu. 

— Atunci nu e la mine, e la Georgescu; îl cunoşti pe 
Georgescu? 

— Nu. Tu nu-l cunoşti? ţi-e coleg. 

— Ba da, ţine foarte mult la mine, nu e-n stare să-mi 
refuze nimic. 

— Atunci - zic eu - mă rog ţie, nu mă lăsa! ... ştiu că pot 
conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit... 

— lar? ... eşti cu birja... hai de mă du degrabă la 
Georgescu. 

— Haide. 

Ajungem... Aştept în birje pe Ionescu. Peste câteva minute 
iacă-tă-l. 

— Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont; daca mai 
întârziam un sfert de ceas, până la două, mergea cu cata 
loagele la şcoală şi trecea notele în matriculă: protejatul tău 
avea un 3. 

— Şi acum? 

— Are 7. 

Uite-te - am gândit eu - ce va să zică o întârziere de 
câteva minute; cum poate nenoroci pe un tânăr? Rămfrtea 
Mitică Dăscălescu iar repetent, cu toate că ţine la el atâta 
mamiţă-sa Dăscăleasca, la care ţine Piscupeasca, la care 
ţine Sachelăreasca, la care ţine Iconomeasca, la care ţine 
Diaconeasca, la care ţine Preoţeasca, la care ţine mult 
graţioasa Popeasca, la care ţiu foarte mult eu, la care... 


INFAMIE... 

Mi s-a întâmplat să pierd un amic, un bun amic, şinu mă 
pot căi îndestul de această nereparabilă pierdere; de aceea 
trebuie să spun oricui vrea să m-asculte, trista mea 
întâmplare. Iată. 

Ştiam că amicul meu, bunul meu amic, are multă influenţă 
asupra unei persoane, de care atârnau la un moment nişte 
interese ale mele de extremă importanţă. Am alergat la el. 

— Amice, bunul meu amic, zic eu, te rog nu mă lăsa! 
contez pe tine să mă salţi în această ocazie; o vorbă bună 
din partea ta către persoana, pe care o ştii, poate să-mi facă 
norocul... Dă-mi o scrisoare călduroasă de recomandaţie... 
te rog, faci un mare bine pentru mine şi pentru familia 
mea... copiii mei... 

— Vai de mine! zice bunul meu amic, jenat de tonul meu 
din cale afară milos... Ce trebuie atâta insistenţă? 

Şi după ce-i explic bine de ce e vorba, se aşază la biroul 
său şi începe să scrie. 

După ce termină, se ridică şi, cu scrisoarea-n mână, îmi 
zice. 

— lată ce am scris. 

Apoi citeşte scrisoarea lui: „lubite amice, Amicul meu, 
aducătorul acesteia, vine la dumneata să-ţi ceară un 
serviciu şi mă roagă să pun o vorbă bună în favoarea lui. Nu 
ştiu cu cât mai multă căldură să ţi-l recomand. Contez pe 
amiciţia d-tale, că ai să-l tratezi ca pe mine însumi, pe 
amicul meu, pe bunul meu amic. Aş fi fericit să aflu că acest 
om, pe care-l iubesc ca pe un frate, cunoscându-l ce om de 
treabă şi capabil este, a obţinut de la dumneata ce a dorit şi 
ce, desigur, merită.” „Mulţumiri anticipate etc”. 

Pe când eu nu ştiu cum să mai mulţumesc bunului meu 
amic pentru atâta bunăvoință, el pune scrisoarea-n plic, 
lipeşte plicul şi scrie adresa: apoi îmi dă plicul... 

Iau plicul şi încântat plec, după ce îmbrăţişez cu multă 
efuziune pe bunul meu amic. 


Mă duc degrab la locuinţa persoanei în chestiune. Pentru 
moment omul meu nu e acasă; dar după amiaz, îl găsesc 
negreşit - aşa a lăsat vorbă feciorului. 

Sunt unsprezece ore înainte de amiază. Ce să fac până la 
două, când pot vedea pe omul de la care atârnă viitorul meu 
şi al copiilor mei? 

Intru într-un birt modest să gust ceva şi, aşteptând pe 
băiat să mă servească, privesc cu ochii plini de speranţă 
plicul ce mi l-a dat bunul meu amic şi clădesc mii de castele 
strălucite... 

A! ce afacere! ... ce caldă recomandaţie! ce amic! ce bun 
amic! 

Pun plicul, pe care nu mă pot sătura să-l privesc, alături de 
farfuria mea şi mă uit la el ca la o lumină conducătoare în 
calea vieţii mele. 

Pe masă, în faţa mea, stă într-un peş un serviciu şchiop de 
salată. 

Băiatul mi-aduce un borş... Nenorocitul! Vrea să-mi toarne 
borşul din ceaşcă în farfurie şi stângaci, face o mişcare cu 
cotul şi răstoarnă peste plicul meu serviciul cel şchiop. 

— Piază rea! zic eu în gândul meu... S-a vărsat 
undelemnul! 

Dar n-apuc să gândesc bine, şi prostul de băiat, 
întorcându-se brusc să vadă ce a răsturnat, apleacă ceaşca 
şi varsă ciorba pe masă. 

Plicul! plicul meu! 

Îl iau repede şi-l şterg... 

Din nenorocire hârtia plicului a înghiţit destul undelemn şi 
destulă zeamă caldă. 

Ce e de făcut? să-l mai şterg! Tot ştergându-l în amândouă 
palmele cu şervetul... altă nenorocire... plicul se dezlipeşte! 

E peste putinţă să duc persoanei o scrisoare în aşa hal. 

Să alerg la amicul meu, să-l rog a-mi da o a doua ediţie, 
revăzută poate şi considerabil augmentată. 

Maltratez încă o dată pe secătura de chelner şi plec furios, 
cu plicul în mână pe bulevard. 


Pe drum, dracul - că nu pot zice altfel - n-are de lucru? Ce- 
mi şopteşte? Plicul e dezlipit... la să mai citesc o dată 
călduroasa scrisoare a bunului meu amic. 

O scot frumuşel din plicul soios... Undelemnul şi grăsimea 
borşului au pătruns până la hârtia dinăuntru, pe care au 
făcut-o transparentă; pe dos, într-o parte, se pot citi câteva 
vorbe de-a-ndărătele... Mă uit d-aproape şi văd bine 
literele... ragăm nu. Citite pe dos, cum este scris pe faţă, 
aceste litere fac vorbele un măgar... 

Un măgar! ... zic eu fără să-nţeleg... Ce caută vorbele 
astea aci? ... Un măgar! Mi-a citit amicul meu adineaori 
scrisoarea: n-am auzit aşa vorbe... Şi-apoi, ce noimă? cum 
s-ar putea potrivi? ... Ce-i asta? 

Aiurit, dezdoiesc scrisoarea, şi cu ochii mei citesc: 
„Stimate amice, Moftangiul, care-ţi aduce această scrisoare, 
mă roagă cu insistenţă să ţi-l recomand: e vorba de o 
afacere, pretinde el, de la care ar atârna viitorul lui şi al 
copiilor lui, o afacere cu tine. Îmi fac o datorie amicală să-ţi 
atrag atenţia asupra acestui caraghios, şi de aceea m-am şi 
grăbit a-ţi scrie, nu cumva să alerge la altă intervenţie pe 
lângă tine şi să te încurce. 

la seama, nu-i acorda niciun crezământ. E un măgar şi 
jumătate. Atât, în privinţa caracterului. Cât despre 
inteligenţă, poate că ar avea câteodată ceva spirit, dar 
foarte superficial şi cu deosebire zevzec. 

Primeşte-l dar pe acest stimabil amic în consecinţă. 

Al tău etc.” 

Mă şterg bine de sudoare pe frunte şi m-arunc într-o birjă. 
Când să intru în strada, unde locuieşte amicul meu, iată-l, 
îmi iese în faţă. Opresc birja şi sar jos vesel. 

— Ei! mă întreabă amicul meu. Ai fost? L-ai găsit pe omul 
d-tale? 

— Da, zic eu râzând. 

— Ei! ai reuşit? ce ţi-a zis? 

— Ce să-mi zică? că sunt un moftangiu, un caraghios, cu 
care nu vrea să se-ncurce... că sunt un măgar... şi 


jumătate... Atât în privinţa caracterului... Cât despre 
inteligenţă, a zis că am câteodată ceva spirit, dar 
superficial... că adică sunt un zevzec... 

— De unde ştie astea? 

— Din scrisoarea d-tale. 

— Ţi-a spus el că din scrisoarea mea? 

— Nu! ştiu eu că din scrisoarea d-tale. 

— Cum? 

— Am deschis-o. 

— A! domnule, strigă indignat amicul... Ai deschis 
scrisoarea! ... Asta e o infamie! 

Eu, drept orice răspuns, îi trag două perechi de palme, mă 
sui şi... mână, birjar! 

Se-nţelege că după infamia ce am comis, orice legătură 
între mine şi amicul meu a trebuit să se rupă... 

Ah! cât de rău îmi pare! am pierdut un atât de bun amic! 


O CONFERINŢĂ. 

S-a hotărât! trebuie sâmbătă să ţin la S.PM.D.R,o 
conferenţă în şedinţă plenară. Imposibil să scap: am apucat, 
într-un moment de slăbiciune, să promit junei mele amice 
din tinereţe, madam Parigoridi - este pentru mine o 
chestiune de conştiinţă, de onoare, de inimă. 

Eu ţin la madam Parigoridi, fiindcă şi dumneei ţine la 
mine. De atâta vreme suntem buni prieteni, şi niciun nor n- 
a venit să întunece... în sfârşit, ce să mai vorbim! îmi zice: 
„nene lancule”. 

Asta, ce-i drept, nu-mi prea place... 

Când eram sufler la teatru, acu vreo patruzeci de ani, 
damele aveau obicei să-mi zică „lancule”, ba, unele, chiar 
„Mă, lancule” - niciun respect! Apoi, au mai trecut aşa cam 
douăzeci de ani, îmi ziceau „domnule lancule”. Când am 
ajuns director, îmi ziceau „stimate domnule director...” Acu, 
după alţi vreo douăzeci, toate - adică toate câte-mi mai sunt 
prietene - din „nene lancule” nu vor să mai mă scoată. 


Toată lumea în serviciu public înaintează - numai eu, din 
zece-n zece ani, regulat, degradat! De la „mă” de odinioară 
(uneori chiar cu ghionturi şi fel de fel de alte maltratări... 
odată o prietină a mers cu îndrăzneala până chiar să-mi 
tragă palme, şi, pe onoare, degeaba... cine ştie ce i se 
păruse!) cum zic: de la „mă” de odinioară, am ajuns acum la 
„nene” - şi totdeauna cu mult respect. 

Fireşte că asta nu-mi convine, fiindcă eu n-am fost în viaţa 
mea mândru, să ţiu atâta la respectul prietenelor... Dar, în 
sfârşit! aşa e lumea noastră, n-ai ce-i face! dacă nu se poate 
altceva decât respect, trebuie să ne mulţumim şi cu atâta - 
cu respect! Tot e bine; încai nu mai căpătăm palme - lucru 
care, putem zice, nu e frumos deloc; cu toate că... nu fac 
mare râu, dacă ne putem exprima aşa. 

Dar să lăsăm astea, care sunt - adică, au fost - nimicuri 
trecătoare, şi să ne gândim la viitor: ce fac eu cu madam 
Parigoridi? Azi e joi; poimâine, sâmbătă, trebuie să mă- 
nfiinţez la S. PM. D.R...la 21/2 d.a. Pentru... 


— S.P M.D.R. Însemnează „Societatea protectoare a 
Muzelor Daco-Romane”. Amica mea, madam Parigoridi, 
este viceprezidentă la S. PM.D.R.; dar, la drept vorbind, 
este chiar prezidentă, fiindcă titulara, venerabila madam 
Trahanache, trăieşte mai mult la Paris, şi afară de asta este, 
cum zice viceprezidentă, „ramolisită”: şi, dacă madam 
Parigoridi nu s-ar ocupa de toate, „s-ar duce dracului S. 
P...” Şi dacă s-ar duce S. P,ces-arface M.D.R.? 

Două săptămâni, de când afişe, gazete, scrisori, persoane, 
anunţă mereu că eu am să ţin la S.P M.D.R. O conferenţă: 
Ce este arta? iar eu parcă trăiesc pe subt pământ - paic-aş 
fi sigur că-nainte de ziua de poimâine se-ntâmplă sfârşitul 
lumii... Dar îmi vin odată-n fire. Azi e joi... mai am numai 
două nopţi de dormit, şi, înainte de a treia, trebuie să mă 
execut... trebuie! 

Noaptea de joi spre vineri o petrec râu... simţ că am 
friguri... Vineri, umblu de colo până colo, fără să ştiu 


încotro... Nu pot mânca; am pulsul neregulat; mă încovoaie 
o frică neînţeleasă; călcând, mi se pare că pun piciorul în 
gol... îmi vise să merg la gară, să mă sui în primul tren şi să 
fug la Canada, unde, obscur, cu munca braţelor mele, 
departe de orice S. P Etc...să-mi câştig existenţa într-un 
mod onorabil... Dar n-am curajul să fug. 

Umblu toată ziua să găsesc un colţişor pe care să nu văd 
afişul cu „Ce este arta?”... Imposibil! ... 

Mă-ntorc zdrobit acasă... 

Vineri noaptea spre sâmbătă... 

Nu pot închide ochii. La patru despre ziuă, sar din pat în 
culmea iritaţiunii... Care? care este cel mai puţin dureros şi 
cel mai expeditiv mod de sinucidere? 

Să vedem... 

„„„Să mor aşa de tânăr? Dumnezeul meu! ce are să zică 
amica mea madam Parigoridi când va citi în Universul 
tragica sinucidere a lui nen'su Iancu! 

— Nu! ... Să ai aşa curaj va să zică să fii laş! şi, pentru 
nimic în lume, nu vreau să zică madam Parigoridi că nen'su 
Iancu a fost un laş! iu la opinia amicei mele mai mult chiar 
decât la moartea mea, dacă mă pot exprima astfel... Nu! 
omul nu trebuie să abdice de la viaţă; el este regele 
creaţiunii; trebuie să aibă răbdare, să aştepte cu demnitate 
până va fi detronat. 

Sunt şase ceasuri dimineaţa... în sfârşit, Aurora cu 
degetele ei de roză a deschis porţile orientului. Mă-mbrac şi 
plec degrabă cătră prăvălia meşterului meu, d. Florian, 
care mi-a promis că astăzi, negreşit, îmi dă gata ghetele de 
lac, pentru conferenţă. 

Aerul dimineţii îmi face bine... lar un afiş! Ce este arta ' 
Intru repede la d. Florian, care a deschis prăvălia înainte ca 
Aurora cu degetele ei de roză... 

Ghetele sunt gata şi-mi vin de minune; foarte potrivite: cât 
mă strânge una-n dreapta, ailaltă tocm-atâta mi-e largă-n 
stângă; dar „elegant ceva”. 


— Frumos meşteşug este meşteşugul dumitale, nene 
Floriene! 

— Este, nu pot pentru ca să zic; dar greu şi migălos... 

— Ei! care meşteşug nu e greu şi migălos? zic eu. 

— Şi cere multe... Ştii d-ta, domnule, câte şi mai câte 
trebuiesc pentru ca s-ajungem la o pereche de ghete 
elegante ca astea? 

— Îmi închipui... 

— Ne trebuiesc: o cireadă de boi şi de viței, o pădure de 
stejar şi una de plută, un pogon de cânepă şi altul de în, un 
lan de grâu, o mână de fier şi câte altele. 

— Nu-nţeleg... 

— Cum nu-nţelegi? nu ne trebuiesc calapoade, talpă, faţă, 
căptuşeală, aţă, pap, cuie, scule? ... şi pe urmă, ce ne mai 
trebuie? să vedem, ghiceşti? 

Am stat puţin la gânduri şi apoi, privind în ochii amicului 
Florian, care aştepta zâmbind răspunsul meu, am zis: 

— Pe urmă, fireşte, ne mai trebuiesc mintea şi puterea 
care, din toate celea risipite-n lume, să ne pregătească 
materialele... 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă... p.E urmă, ne trebuie neapărat meşterul 
cizmar, amicul nostru Florian, care din toate, cu dibăcie, să 
ne facă o pereche de ghete elegante. 

Şi zicând acestea, am sărit din loc, l-am luat în braţe pe 
amicul meu, şi, sărutându-l cu multă căldură, i-am strigat: 

— Meştere Floriene, destul! am înţeles! să trăieşti! eşti 
mântuitorul meu, daca pot pentru ca să mă exprim astfel. 

Foarte calm, la 2 d.a., mă-nfiinţez îa S. P M.D.R. Acolo, 
damele din comitet, cu viceprezidentă în frunte, mă primesc 
foarte amabil. 

Sala este arhiplină. 

Mă sui la tribună, pe o estradă, cu spatele la un perete pe 
care sunt reprezentate cele nouă Muze în pitoreştile 
costume naţionale româneşti. Daca ştiam mai dinainte, 
veneam şi eu în costum de ciobănaş doinaş, cu trei fluiere - 


unul de soc ce zice cu foc, unul de os ce zice frumos şi altul 
de fag ce zice cu drag - Apollo naţional. 

Madam Parigoridi, din rândul întâi de jeţuri, îmi face un 
semn grațios cu mănuşa - adică: suntem gata să te 
ascultăm: poftim, nene Iancule, începe! 

„Doamnele mele - zic eu - iertaţi-mă daca îndrăznesc, în 
faţa unui auditoriu atât de select, să încerc, în marginile 
slabelor mele puteri, a răspunde la una din cele mai grele 
chestiuni, pe care de-atâtea secole şi-o pune spiritul uman, 
şi anume: „Ce este arta?” Aplauze.) 

Celebrul discipol al nemuritorului Platone, Aristotele - 
genialul filosof, născut la Stagyra, astăzi Stavros, în 
Macedonia, anul 384, mort la Chalcis, în Eubea, la 322 
înainte de Cristos; supranumit „prinţul filosofilor”; 
întemeietorul vestitei şcoli a peripateticienilor; preceptorul, 
educatorul prodigiosului Alexandru cel Mare; - Aristoteles, 
zic, s-a-ntâlnit odată cu un tânăr zevzec dintre aceia cari 
despreţuiesc învăţăturile înalte şi caută totdeauna să-şi 
bată joc de bărbaţii serioşi şi luminaţi - unul din acel soi de 
coconaşi, cum se găsesc în toate vremurile şi locurile, cari 
se fac blazaţi înainte de a se fi bucurat de bunătăţile lumii, 
ca nişte pmtece (iertaţi-mi expresia!) care simt greață, nu 
fiindcă sunt prea sătule, ci fiindcă nu sunt deloc hrânite. 
(Aplauze. Mare ilaritate.) 

Şi aşa, coconaşul zevzec, vrând să tachineze pe „prinţul 
filosofilor”, l-a întrebat: 

— Spune-mi, ilustrule, ce este frumuseţea? 

Iar ilustrul i-a răspuns: 

— Amice, asta e o-ntrebare pe care numai un orb trebuie 
s-o facă. 

Aplauze furtunoase. Ovaţiuni, nu pentru prinţul filosofilor.) 

Să venim dar, preastimate doamne, după această mică 
introducţiune, la obiectul conferenţei noastre şi să ne 
întrebăm: „Ce este arta?” , 

Aci, spaţiul măsurat nepermiţându-mi a reproduce pe larg 
conferenţa mea, mă mărginesc a o da în liniamentele 


generale: „O cireadă de boi şi de viței... Pasc... larbă... 

..„„Pădure de stejar, unde raza soarelui nu poate pentru ca 
să-ndrăznească... 

„„„Un lan de grâu... Frumoasă e natura patriei noastre, 
când nu-şi dezlănţuieşte elementele cu furie, căci atunci 
este grozavă, daca putem pentru ca să... 

..„.O recoltă de cânepă, alta de în... să nu uităm că suntem 
o ţară eminamente agricolă... 

Aplauze. Bravo repetate.) 

„.„„Un munte, Carpatul, care-n profunzimile sânului său 
ascunde comori de fier... Dar petroleul? acest cărbune- 
sirop, daca putem pentru ca să... 

Atunci mi se va spune să industria naţională nu trebuie 
încurajată... Îl ne nous manquerait plus que cela! (adică, pe 
româneşte: atât ne-ar mai trebui!) 

Aplauze zguduitoare.) 

„Să luăm un exemplu concret, doamnele mele, un lucru 
de care ne lovim la fiecare pas... să luăm o pereche de 
ghete de lac, cum sunt ale mele... 

Oratorul se dă jos de pe tribună, la rampă, şi, ridicând 
unul după altul picioarele, îşi arată ghetele nouă, apoi. lar 
urcă la tribună. Râsete. Aplauze entuziaste.) 

„„.„Ei bine, preastimatele mele doamne, ştiţi dv. Câte şi mai 
câte trebuiesc, afară de răbdare, spre a ajunge să obţinem 
o pereche de ghete de lac elegante? căci, orice s-ar zice, e 
lucru greu şi migălos, dintr-atâtea materii risipite, cum a 
vrut creatorul, în natură, noi, graţie geniului nostru, să 
ajungem, după nevoia şi intenţia noastră, să obţinem... 

Aplauze asurzitoare. Oratorul se opreşte, se şterge pe 
frunte şi aşteaptă, zâmbind, ca ovaţiile să se potolească. 
Ovaţiile se potolesc.) 

„.„„în fine, ca să-ncheiem, doamnele mele, voi răspunde încă 
o dată scurt la întrebarea noastră: 

„„„Ce este arta? 

„„„Arta este, cum am putea zice mai bine? este încercarea 
spiritului omenesc, de a satisface o mare nevoie a spiritului 


omenesc... care are nevoie, pentru a fi satisfăcut, de o 
satisfacere tot din partea unui spirit, care şi acela... în 
fine... da, în fine... 

Oratorul are, probabil din cauza oboselii spiritului prea 
încordat, un moment de ameţeală. Aplauze călduroase îl 
revivifică.) 

„„„Mai mult decât atâta nici Aristotele nu cred să fi putut 
spune... Şi cine ar căuta să spună mai mult, desigur ar 
spune mofturi, ca tânărul zevzec, care încerca să-nfunde cu 
o întrebare neroadă pe ilustrul filosof, străbunul fraţilor 
noştri macedoneni!” 

Entuziasm la culme. Toate damele hi picioare. Ovaţiuni 
nesfârşite. Fanatism.) 

Uf! un ceas şi jumătate! Ce căldură! sunt leoarcă... 

La ieşire, damele din comitetul S. P M.D.R. Îmi 
mulţumesc călduros, dându-mi flori, şi care mai de care: 

— Bravo, nene lancule! 

Iar viceprezidentă, amica mea, madam Parigoridi, îmi 
şopteşte: 

— Fie! frumos ne-ncălţaşi, unchiule! 

Şi-mi întinde mâna. I-o sărut şi-i răspund şi mai încet: 

— Mergi de compliment, nepoţică! ... decât... mâna mi-o 
întinzi? ce! eu sunt mănuşar? La cizmar, altceva se-ntinde. 

— 'Tot obraznic ai rămas, nene lancule! 

ŢALI! ... 

Ţal... Ce este ţal? 

Este un substantiv român împământenit; înainte de- 
mpământenire, era verb german: însemna a plăti - se scria 
zahlen şi se citea ţal'n. 

Foarte des se-ntrebuinţează acest verb în lumea noastră, 
unde, cumpărându-se toate, trebuiesc toate plătite. 

Când s-au înfiinţat şi la noi în ţară berăriile, în secolul 
trecut, fiindcă la-nceput toţi berarii şi chelnerii erau nemți, 
s-a introdus şi acest verb ţal'n, dar numai în formă de 
infinitiv imperativ, cu însemnarea: să plătesc! să plătim! 


În multe limbi europene, între cari şi franceza şi germana, 
infinitivul se întrebuinţează ca imperativ impersonal, şi la 
pozitiv şi la negativ: dar, în limba noastră, forma infinitivului 
şi numai prescurtată, se-ntrebuinţează, mai-nainte, ca 
imperativ, numai la persoana a doua singulară şi numai cu 
negaţiune. Exemple: „aci, domnule! Nu ţipa, cocoană!” 
„Plăteşte, nene! Nu plăti, ţaţo!” 

Ce se-ntâmplă însă? 

De la o vreme, graţie dezvoltării necontenit crescânde a 
agriculturii, industriei şi comerţului României (pentru care 
totuşi, trebuie să mărturisim, rămâne încă destul de făcut), 
luând căile noastre de comunicaţiune un aşa de-mbucurător 
avânt, onor. Direcţiune generala a C. FE. R. A avut ocaziunea 
să constate sărăcia limbii române, şi a trebuit să 
recunoască necesitatea introducerii, prin regulamente, a 
infinitivului ca imperativ impersonal, fără ca şi cu 
negaţiune; şi asta (onoare ei!) pentru toţi călătorii, fără 
excepţie de clasă sau de distanţă de parcurs, la toate 
trenurile, fie accelerate, fie de persoane, mixte sau de 
marfă. 

Astfel, în toate vagoanele noastre de călători, citim: pe uşi: 
„A nu se deschide până trenul opreşte”; pe ferestre: „A nu 
se pleca în afară”; pe semnalul de alarmă: „A nu se trage 
decât în caz de mare pericol”; 

În altă parte: „A nu se întrebuința în timpul opririi în 
staţiuni”; 

În clasa III: „A nu se scuipa pe covoare”. 

Iar în vagoanele de marfă, afară bineînţeles de cele cu 
încărcătură inflamabilă neasigurată: „A nu se fuma”. 

Critica istorică modernă ne învaţă că mersul înainte sau 
înapoi al omenirii este stăpânit de legi fatale; progresul o 
dată urnit, ori într-un sens, ori într-altul, nu poate fi oprit de 
nimeni, de nimic! Aşa, inovaţia onor. Direcţiunii generale. 

F. R. A prins: încet-încet, pretutindeni la noi se introduce 
infinitivul ca imperativ chiar fără negaţie, pentru orice 
persoană şi ocaziune. 


Astfel, pe o sticluţă de doftorie cu prafuri care s-aşază la 
fund, citeşti: „A se scutura bine înainte de a se întrebuința”, 
iar pe o cutiuţă de alifie: „A se spăla întâi bine cu săpun 
partea, apoi a se unge şi a se lega cu o cârpă curată - după 
povaţa”. 

La colţul unei case trase mai înăuntru de linia veche a 
stradei, citim, sub o ferestruică cu brizbize: „A nu se face 
murdării pe zidul casei mele”. 

Mergem mai departe, după legea progresului, şi citim: „A 
nu se lipi afişe şi orce alte necurăţenii”. 

La Moşi, pe stâlpii unui mare umbrar de berărie: „A se 
plăti la moment. A nu se vorbi vorbe proaste. A nu se face 
scandal. A nu se pleca cu paharele şi alte obiecte”... 

În şcolile primare, chemate, afară de instrucţiune, să dea 
şi o educaţiune civică tinerilor noastre generaţiuni, adică nu 
numai să le lumineze spiritul, dar totodată să le cultive 
inima şi să le formeze caracterul, fiindcă o naţiune are 
nevoie, ce e drept, de ridicarea nivelului intelectual, dar 
iarăşi fără caractere nu merge - în şcolile primare, zic, 
citim pe toţi pereţii: „A nu se sufla nasul cu degetele. A se 
purta batistă ce curata. 

Iar când trage clopotul de ieşire, d. Profesor se coboară de 
pe catedră şi zice elevilor, cari fac zgomot, ridicându-se 
nerăbdători din bănci: 

— A se tăcea! A se asculta! ... Mâne vine d. Revizor: a se 
şti bine Mircea cel Bătrân şi Revoluţia de la 48, Unirea 
Principatelor-Unite şi Ştefan cel Mare! ... 

Băieţii pornesc ca nişte mici dorobanţi ce sunt, bătând din 
talpă ostăşeşte, foarte mândri - onoare lor! - pe când d. 
Profesor strigă după ei, până ce ies pe poartă: 

— A se ieşi în ordine! A nu se face măgării pe stradă! A nu 
se-njura! A se păstra igiena! A nu se mânca mult rahat! 

Profesor, pedagog învăţat, este nu numai infinitiv, este 
categoric imperativ. 

Atâta destul despre imperativ! să ne întoarcem la 
substantiv, de unde am pornit. 


Vom citi, la vreme, în Dicţionarul Academiei Române, când 
va apărea: 

Ţal - substantiv comun, de genul masculin pentru 
amândouă sexurile - impiegat comercial sau impiegată 
comercială: persoană însărcinată într-un local public de 
consumaţiune cu încasarea plăţilor de la consumatori. 
Declinare regulată. 

Nominativ - Ţalul primeşte plata; 

Genitiv - chiulurile Ţaiului; 

Dativ - i-a tras două palme Ţaiului; 

Acuzativ - a chemat [alul; sau: l-a-njurat pe Ţal; 

Vocativ - Ţal! 

În general, Ţal are numai singular; la ocaziuni de- 
mbulzeală însă (ca. De ex., sărbători naţionlale, vreo 
înmormântare de lux, ori vreo manifestaţiune politică), în 
localurile mari, aşezate la vad bun, trebuiesc şi trei '[ali. 
Atunci la pluralul provizoriu, se declină: 

Nominativ - Ţalii sunt murdari: 

Genitiv - obrăzniciile Ţalilor; 

Dativ - li sa trag chiuluri destule şi Ţalilor; iar, a doua zi, 
când nu mai e năvală şi „nu mai face trebuinţă”, patronul 
suprimă pluralul; dă afară (acuzativ) doi Ţali, şi rămâne 
numai cu singularul abitual - cu un Ţal - destul! 

Dar să lăsăm chestiunile academice, şi să vedem cât 
înţeles filosofic, chiar din punctul de vedere al vieţei 
practice, poate cuprinde acest cuvânt de o singură silabă - 
Ţal. 

Am un prieten care-mi zice totdeauna: 

— Eu, nene lancule, n-am avut noroc să dispun de părinţi 
care să-nţeleagă de ce fel de copil dispuneau, pe onoarea 
mea! Păcat că nu m-au dat să-nvâţ filosofia! eu ieşeam 
filosof, să nu crezi că spun mofturi! filosof: asta era 
nacafaua mea, nu negustor! 

Şi-n adevăr, Mitică este un cap filosofic. Totdeuna când ne 
vedem, trebuie să-mi toarne un aforism remarcabil. Cel din 


urmă, de exemplu, trebuie să-l comunic, având mai ales în 
vedere împrejurările interesante în care mi l-a spus. 

Alaltăieri, întâlnindu-mă, zice: 

— Nene lancule, tocmai pe d-ta te căutam; deseară 
mănânci la noi - să nu zici nu! Avem un prânz! ... şi pe 
urma, o surpriză... mare! ... în sfârşit, imposibil să refuzi! 
Graziela ţine foarte mult... 

Pe consoarta amicului meu o cheamă din botez Nastasia, 
dar, de mult, toată lumea i zicem Graziella... Este 
pseudonimul ei - o intelectuală... Multă activitate... A 
publicat, în diferite reviste de la noi şi din străinătate, studii 
sociologice, importantisime, după cum susţin directorii 
respectivi... Graziella trebuie să fie cu un an mai tânără ca 
mine, dacă nu mai în vârstă; dar tot plăcută, plină de inimă, 
de avânt, de entuziasem... Nu putem zice că a fost 
frumoasă Graziella; dar graţioasă... şi... oameni cu dare de 
mână. 

Nici cuvânt, prin urmare, să refuz invitaţiunea prietenului 
meu. 

Ne-am întâlnit seara la Mercur - a se lua un aperitiv 
imperativ! - şi apoi ne-am suit în sanie. Mitică, foarte vesel 
pe drum, mi-a debitat acest frumos aforism: 

— Nene lancule, toate mulţumirile în lumea asta trebuiesc 
plătite. Daca le plăteşti cu anticipație, ţi se par mai ieftine; 
daca le plăteşti după, ţi se par prea scumpe. 

— Bravo, Mitică! 

— Ei! nu, nene lancule, pe onoarea mea, să fi dispus eu de 
părinţi care.. Dar, în sfârşit! 

Am ajuns... Casele lui Mitică luminate a giorno... Sunăm... 

Graziella ne-ntâmpmă radioasă... 

— Gândeam că n-ai să viii, îmi zice. 

— Se putea să nu ascult, scumpa mea amică, de ordinele 
d-tale? 

Suntem, cu toţii, invitaţi vreo doisprezece inşi, toţi lume 
aleasă din litere, ştiinţe, arte, dintre cari vreo şase 
reporteri. 


Uşile spre sala de mâncare se deschid. 

La masă! ... Dau braţul Graziellei... 

Un prânz împărătesc! şi tot lucruri uşoare: 

Mezeluri, salam, ghiudem, limbă, licurini, măsline, icre de 
ştiucă şi negre; supă de clapon cu patele; pană de somn 
rasol; clapon ciulama; chifteluţe marinate cu tarhon; 
pârjoală de nisetru; patricieni la grătar; un purcel la 
frigare; cataif, tortă; brânzeturi, fructe diverse; vin alb, 
negru, şampanie etc. 

Am mâncat din toate; trebuia! ca mai în vârstă în litere, 
ştiinţe şi arte, eu stam la dreapta stăpânei casei. 

După ce foarte greu m-am ridicat de la masă, pe la zece 
fără un sfert, am trecut în salon, unde ne aşteptau ţigări, 
țigarete, cafele, des bonbons et des liqueurs - adică pe 
româneşte bomboane şi lichioruri... îmi beau cafeaua şi zic 
amfitrionului meu încet: 

— Dragă Mitică, am consumat frumos, n-am ce zice; îţi 
mulţumesc... Eu trebuie să mă retrag; mâne, foarte de 
dimineaţă, am treabă şi sunt cam rebegit de vremea asta; 
trebuie să mă culc mai devreme... Cum am face rost de o 
sanie? 

— Ei! bravo - răspunde el - nene lancule! Cum se poate să 
pleci aşa, fără ţal? 

Şi râde... 

— Vezi că mâne trebuie... zic eu. 

Dar el mă-ntrerupe: 

— Peste poate, nene lancule! are Graziella să citească un 
studiu nou alei; nu ţi-am spus că, după-masă, e şi o 
surpriză... mare? ... Uite-o, te caută. 

M-a găsit Graziella... La rândul ei, îmi dă braţul, şi trecem, 
urmaţi de toată lumea, în alt salon, unde trebuia să 
ascultăm lectura studiului celui nou: 

Femeia în istoria şi în poezia poporană a românilor, în 
trecut, în prezent şi-n viitor... 

Acest studiu va constitui subiectul a trei conferinţe ce se 
vor ţinea de către autoare la Ateneul Român. 


Ce mai încape vorbă! ... s-a isprăvit! ... 

Ne aşezăm pe fotoliuri... Autoarea la masă, între două 
candelabre; eu, în faţa ei; lângă mine, cam la spate, Mitică; 
de jur împrejur, ceilalţi, mai tineri ca mine în litere, ştiinţe şi 
arte. 

Se începe... „labla capitolelor - Introducţie: Ce a fost 
femeia în timpii primitivi, în anticitate, în evul mediu, în 
timpii moderni... Ce are a fi, ce trebuie să fie în timpii 
viitori. 

— Cap. I: Femeia la români, în istoria şi în literatura 
poporană, poezie, basme, proverbe, zicători, ghicitori etc., 
ca bunică, mamă şi soacră, ca soţie, fiică, nepoată şi noră... 
în trecut...” 

Şi aşa mai departe, în prezent şi-n viitor. 

După citirea tablei capitolelor, Mitică s-apleacă la urechea 
mea şi, râzând înfundat, îmi şopteşte: 

— 'Ţal! nene lancule... 

Eu întorc gâtul să-i răspund ceva; iar autoarea, ridicând 
ochii de pe teancul de file, zice foarte grațios, dar destul de 
imperativ: 

— Mă rog, a se asculta toţi când se citeşte! ... 

Şi citeşte... 

Simt, la un moment, capul prietenului Mitică de la spate, 
căzându-mi dulce pe umăr... mă-ntorc şi-i zic ridicându-l: 

— Ce faci, Mitică? 

— Mă rog, a nu se conversa nimini când se citeşte! ... 

„.„„Şi citeşte... 

„..Voi, patruzeci şi nu ştiu câte mii de sfinţi mucenici !'.. Să 
spun pe larg chinul meu? ... de ce? ... Să-şi facă un martir 
din jertfa lui o glorie? ... Nu; asta i-ar întuneca aureola... A 
mea trebuie păstrată pură, luminoasă, strălucitoare! ... N- 
am furat-o! ... Totuşi, chinul mă biruie... Casc o dată, că s- 
aude peste masă, de unde, cu un zâmbet grozav: 

— Mă rog, a nu se căsca! ... 

„„„Şi citeşte... Şi Mitică, de la spate, e fericit pe umerii 
bunului său amic, nenea lancu. 


„„.„în sfârşit, la două şi zece antemeridiane, introducţia şi 
două părţi ale primului capitol s-au citit... Rămân aşadar a 
se citi în viitoarele şedinţe, după-masă, urmarea din primul, 
celelalte două capitole şi concluziunea, apoi notele... 

Toţi s-au ridicat de pe fotoliuri... Aplauze... 

S-au risipit straniile celeste visuri ale chinului trecut 
dincolo de marginile puterii de-nregistrare a conştiinţei! ... 
Scutur din umărul meu pe Mitică... Voi să mă ridic... Nu 
pot... Sunt amorţit... înţepenit... Amicul meu, reconfortat, 
mă ajută, făcând să-mi trosnească încheieturile... Sunt în 
picioare... Sărut mâna crudelei Grazielle... Mitică mă duce 
până la sanie. 

— Dragă Mitică, mulţumesc din suflet pentru buna ta 
invitaţiune! am petrecut minunat - onoare ţie! ... ziceu cu 
un ton pe care filosoful meu îl înţelege până-n fund... 

— De! nene Iancule; eu ţi-am spus: aşa e în lumea asta -a 
se plăti orce consumaţie! 

— Mână, birjar! 

E un ger! ... Sania se dezlipeşte cu greu din loc şi porneşte 
scrâşnind, pe când amicul meu îmi strigă, râzând, infinitiv: 

— 'Ţal! nene lancule! ... a se revedea! 

Mă-ntorc şi-i strig şi eu, categoric: 

— A se slăbi, Mitică! 

ATMOSFERA ÎNCĂRCATĂ. 

E o zi posomorită de primăvară; dar e zi de sărbătoare, 
mare repaus dominical... Ai observat şi dumneata, 
cititorule, câte progrese a făcut opinia publică de când 
avem legea repausului dominical? ... E zi de sărbătoare. Pe 
stradele principale este o mişcare febrilă neobicinuită. 
Mulțimea circulă cu mare greutate: grupuri se aglomerează 
la răspântii, unde discuta fierbinte; toată lumea e cuprinsă 
de nervozitate... Miroase în aer, nu, după expresia clasică, a 
iarbă de puşcă - din norocire, moravurile poporului nostru 
sunt mai biânde decât ale altor popoare, mai civilizate chiar 
- miroase a... ghiontuială. Dar ce e? De ce fierbe lumea? Se 
face o manifestaţie populară monstră în contra guvernului, 


care vrea să treacă prin camere a la vapeur legea pentru 
înfiinţarea monopolului băuturilor spirtoase! De când ne 
bucurăm de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut 
această ţară printr-o agitaţie mai grozavă. 

Drept să spun: să merg la manifestaţie, n-am curaj, fiindcă 
am aflat că guvernul este hotărât să reprime cu toată 
energia mişcarea populară, şi n-am poftă să-mi stric vreun 
os pentru o simplă curiozitate de gură-cască. Pe stradă să 
mă plimb, e foarte frig; şi afară de asta, te pomeneşti că mă 
încurc în vreo discuţie şi-mi capăt beleaua... Cine ştie dacă 
nemeresc să mă adresez în mulţime cuiva de aceeaşi părere 
cu mine; şi-n astfel de împrejurări, un om ca mine, care nu 
înţelege mândria eroismului civic, trebuie ori să discute cu 
oameni de aceeaşi părere, ori şi mai bine, să n-aibă nicio 
părere. Dar dacă n-ai nicio părere, în astfel de împrejurări, 
când mai toată lumea are o părere, eşti în primejdie să 
superi pe oricine are una. E mai bine aşadar să mă retrag 
discret într-un colţ şi să tac. Intru într-o berărie şi aştept să 
pice din moment în moment ediţia de seară a ziarelor 
politice... Sunt tare nerăbdător să aflu ce a fost la 
manifestaţie. 

E lume destulă şi-n berărie. Un cunoscut mi se aşază 
alături. 

— Ei! ce zici? 

— Ce să zic? răspund eu... Bine. 

— Cum bine? Asta e bine? 

— De! zic; ştiu şi eu? 

— Cum, ştiu şi eu? Daca dumneata, cetăţean care te 
pretinzi... 

— Ba - zic - mă iartă, nu mă pretinz deloc. 

— Nu e vorba că te pretinzi, dar eşti; eşti un om, care va 
să zică, mai instruit, şi ai datoria, mă-nţelegi; fiindcă, dacă 
unul ca dumneata stă indiferent şi nu se interesează, atunci 
să-mi dai voie să-ţi spui... 

— Nene, zic eu... 


— Ce, nene? ... Aoleu! vai de biată ţara asta! O s-ajungă 
rău, domnule! o s-ajungă rău! fiindcă nu mai este patriotism 
şi totul se vinde, şi sunt oameni, mă-nţelegi, cari ar meritaşi 
omul meu ridica tonul aşa de tare, încât toată lumea 
dimprejur îşi întoarce privirile cătră masa noastră... Eu plec 
ochii şi cu tonul foarte blajin: 

— Să mă crezi că şi pe mine... 

EI, ridicând tonul şi mai sus: 

— Ce, şi pe dumneata? ... Când vine, mă-nţelegi, un 
guvern ca bandiții, fiindcă n-are cine să-l oprească de a lovi 
în tot ce e mai scump, pentru care nu mai există nicio 
apărare, fiindcă tăcem toţi, şi eu, şi dumneata, şi dumnealor 
(arată pe cei de la mesele apropiate) ca nişte laşi, fără 
nimica sacru, mă-nţelegi! fireşte că are să-şi bată joc de 
poporul întreg... A! dar nu mai merge! Poţi dumneatale, 
mă-nţelegi, să zâmbeşti şi să ridici din umeri, parc-ai fi 
străin, nu... 

— Dar nu ridic din umeri, domnule! nu zâmbesc, domnule! 
mă iartă! 

— Ţal! strigă omul meu foarte supărat... 

Chelnerul n-aude. 

— Ţal!! 

— Lasă - zic - plătesc eu... 

— Mersi! Las' că avem şi noi cu ce plăti atâta lucru! ... Nu 
ne-a jupuit până acum de tot guvernul bandiţilor dv.! 

— Al meu? guvernul meu? ... 

— Las' că ştim noi... Ţal!!! surdule! 

Plăteşte şi pleacă foarte necăjit. 

Nu mai vin gazetele... N-apuc să-mi aduc aminte de 
gazete, şi iată, o altă cunoştinţă se apropie şi-mi cere să-i 
permit a sta lângă mine. 

— Ei? 

— Ei? repet eu. 

— Îţi place ce fac mizerabilii? 

— Cari mizerabili? 


— Ei, cari mizerabili! derbedeii! bandiții, cari socotesc că, 
dacă se strâng două-trei sute, beţi, gata pe scandal... 
Oameni desperaţi, domnule, cari pentru un pisoi omoară pe 
tat-său... Dar astă dată li s-a-nfundat... Auzi dumneata! ... în 
carne vie are să tragă, în carne vie! 

— Da, nene, zic eu... 

— Dar adicătele, ce poftiţi dv.? adicătele, cum o ieşi o ceată 
de dalcauci, de haimanale de-ale dv. În uliţă cu reteveiul, 
guvernul... 

— Iartă-mă, zic; înţeleg să combaţi pe haimanele, dar să 
susţii că sunt ale mele... 

— Ce să te iert! ... Dv., oameni inteligenţi, sunteţi de vină, 
fiindcă staţi indiferenți. la să fi mers dumneata cu mine şi 
cu dumnealor toţi (arată pe cei de la celelalte mese 
dimprejur), să fi mers, ca nişte cetăţeni convinşi, să facem şi 
noi o manifestaţie... Dar nu! Noi stăm ca blegii în cafenele, 
şi-n berării, şi-n cluburi, şi lăsăm pe toţi apelpisiţii, cari ard 
să puie iar mâna pe slujbuşoare, ca să-şi facă de cap şi să 
răstoarne sub felurite pretexte... 

— Nene - zic - t-ei supăra, nu t-ei supăra, eu în politică nu 
m-amestec, pentru că... 

— Pentru că? 

— Pentru că... mi-e frică... 

— Frică? ... Bravo! 

Şi omul meu începe să râză: 

— Atunci, dă-mi voie să-ţi spun, adicătele, că eşti o 
mangafa... 

— Sunt funcţionar, domnule... 

— Tocmai de-aia, trebuie să aperi guvernul... 

— Da ce? zic eu, cam plictisit... guvernul n-are altă 
apărare decât pe un conţepist ca mine? ... 

Omul meu îmi dă cu tifla, se scoală şi pleacă grăbit, fără 
să-şi plătească halbele, pe cari le-a băut una după alta... 
Las' că i le plătesc eu! şi nu-mi pare râu: mai puţin costă 
două halbe decât crudele-i lecţiuni de civism... 


Dar iată că soseşte un băiat cu gazetele. Lumea i le 
smulge. lau şi eu două: una guvernamentală şi una 
opozantă. Sunt om care iubesc adevărul şi fiindcă-l iubesc, 
ştiu să-l caut. De mult mi-am făcut reţeta cu care, în 
materie politică, îl poţi obţine aproape exact. De exemplu, 
gazeta opoziţiei zice: „... la această întrunire a noastră, 
alergaseră peste 6000 de cetăţeni, tot ce are Capitala mai 
distins ca profesiuni libere, comercianţi, proprietari ş. C. 
Reita 

Gazeta guvernului zice: la această întrunire a lor, d-abia se 
putuseră aduna în silă vreo 300 de destrăbălaţi, derbedei, 
haimanale...” ' 

Atunci, zic eu, au fost la acea întrunire 3000 şi ceva de 
oameni, fel de fel, şi mai aşa, şi mai aşa. 

Pe când deschid gazeta guvernamentală, să mă uit la 
ultimele informaţiuni asupra scandalului, iată că, intrând pe 
uşa din dos, vine la masa mea un domn ca de vreo treizeci şi 
cinci de ani şi mai bine, cu o barbă neagră foarte bogată, 
însoţit de un tinerel ca de vreo paisprezece ani - probabil 
fiu-său. Amândoi, tatăl şi fiul, se aşază sa? is fagon 1 la masa 
mea, şi tatăl, foarte răguşit, îmi zice cu ton de aspră 
imputare: 

— Ce citeşti porcăria aia, domnule? 

— Pardon, zic eu... 

Dar până să-i mai zic ceva tatălui, fiul îmi smulge gazeta, o 
rupe şi o azvârle sub picioare... 

— Domnilor! vreau să zic eu... 

— Ce, domnilor? ţipă băiatul... Credeţi că n-aveţi să plătiţi 
infamia? ... 

— Ce infamie, domnule? 

— O să vă arătăm noi dv. Iutulor, cari vă solidarizaţi cu 
regimul banditesc... 

— Cu regimul monopolurilor! adăogă tatăl, înțelegând că 
un tată aşa de răguşit n-ar putea fi niciodată pentru 
monopolul băuturilor spirtoase, zic: 


— Mă iertaţi, domnilor, dar... cu cine am, mă rog, 
onoarea? 

— Cu studenţi! strigă băiatul. 

— Bine, dumneata se vede... dar tata dumitale... 

— Care tată? 

— Dumnealui. 

Şi arăt pe omul cu barbă. 

— Nu-i sunt tată, domnule, strigă omul răguşit... 

— Suntem camarazi... 

— Camarazi!! strig eu. Camarazi? şi încep să râd... 

— Domnule! strigă bărbosul, nu-ţi permit să insulţi 
tinerimea universitară! 

Eu chem degrabă chelnerul, plătesc iute şi plec, după ce 
salut frumos pe cei doi tineri camarazi. 

ÎNTÂRZIERE. 

M-am suit la Sinaia, în trenul 14, acceleratul car. E pleacă 
la ora 6 şi 8 minute spre a ajunge în Bucureşti la 9 şi 10. 

Am găsit, din norocire, un vagon de clasa a doua la coada 
trenului. E adevărat că vagonul din urmă al unui tren se 
clatină mai mult; în schimb însă, nu e privelişte mai plăcută, 
într-o călătorie cu drumul de fier, decât la fereastra din 
spatele trenului, lucru de care un amator se poate bucura 
foarte rar, fiindcă orice tren trebuie să aibă la coadă un 
frânar de siguranţă, şi puţine vagoane de călători sunt 
prevăzute cu frână de mână. Trenul a plecat din Sinaia la 
ora regulată şi a ţinut strict mersul reglementar până la 
Ploeşti. Am putut dar să mă bucur de o minunată privelişte: 
valea Prahovei desfăşurându-se în fuga spre miazănoapte 
pe măsură ce trenul gonea spre miazăzi. De la Ploeşti, 
trenul de Predeal ca să apuce spre Bucureşti schimbă 
frontul şi, ca şi cum ar vrea să se-ntoarcă înapoi, locomotiva 
se pune acolo unde până aci era coada trenului. Am voit să 
găsesc un alt vagon la capătul celălalt, care acum rămăsese 
coadă: n-am mai avut noroc: cea din urmă trăsură era un 
furgon de bagaje. M-am resemnat şi m-am suit în acelaşi 
vagon în care gustasem destulă plăcere; şi am făcut bine. 


Vagonul nemaifiind în coadă, frânarul de siguranţă îl 
părăsise, iar locul de la pavilionul de observaţie, unde e 
frâna, era acuma gol. M-am suit acolo şi am putut vedea, pe 
deasupra vagonului înaintaş şi a locomotivei, linia în 
depărtare. 

Am pornit regulat din Ploeşti la 8 şi 8 şi, menţinând mersul 
reglementar, am intrat în staţia Periş exact la 8 şi 38. 
Trecând de la semnal spre staţie, trenul şi-a micşorat foarte 
simţitor viteza şi în faţa gării s-a oprit. Cui e obicinuit cu 
mersul trenurilor, o oprire în afară de cele prevăzute la 
itinerar îi dă de gândit... Ştiu că trenul 14 nu se opreşte la 
Periş... Mi-am închipuit numaidecât că un personaj 
important vrea să se urce de-acolo. Dar trenul stă, şi mi se 
pare că auz pe peron glasuri alarmate... Nu-mi închipuiesc 
ce poate fi: în orice caz, pentru trenul nostru, cum linia este 
dublă până-n Gara de Nord, şi cum nu s-a oprit brusc, vreo 
primejdie nu-i probabilă. 

Mă uit de la locul meu înainte. S-a cam înnoptat şi nu se 
prea vede departe; dar semnalul luminos de la ieşire căâtră 
Bucureşti se vede închis - e lumină roşie. Mă cobor din 
vagon şi împreună cu mine şi alţi pasajeri. Întrebăm pe 
impiegaţii de mişcare şi aflăm cauza opririi trenului nostru: 
la ieşirea din Buftea, staţia următoare, a deraiat un tren de 
marfă, care trecea de la Bucureşti spre Ploeşti. Astfel, şi 
linia noastră e închisă. Telegraful şi telefonul lucrează între 
Buftea şi Periş. Personalul mişcării mişună cu multă 
febrilitate. În sfârşit, aflăm cari sunt dispoziţiile luate de 
inspecția respectivă. Trenul nostru aşteaptă aci, în Periş, 
trenul 122, care, venind din Moldova pe urma noastră, va 
ajunge aci la 9 şi 20. Pasajerii din ambele trenuri se vor sui 
într-unul singur; acesta va porni spre Buftea, se va opri la 
locul catastrofei, şi vom transborda: toate trenurile de la 
Bucureşti se opresc în Buftea ca să se întoarcă înapoi cu 
călătorii spre Bucureşti, iar trenul nostru se va întoarce 
înapoi cu pasajerii de la trenurile spre Moldova şi Brăila- 
Galaţi. Aproape un ceas trebuie să aşteptăm trenul 122. 


Pe când toată lumea se plimbă pe peron la răcoarea 
splendidei seri de vară, o cocoană scoate capul dintr-un 
vagon şi strigă, cătră cine, nu se poate şti: 

— Ce dracu, domnule! mult o să mai stăm aici? Apoi, cu 
multă indignare: Ce dobitocie! 

Personalul mişcării n-are vreme să răspunză cocoanii. Mă 
sui în vagonul unde se află acea damă şi, după ce o salut 
frumos, încep să-i explic toată împrejurarea; cum a deraiat 
trenul de marfă, cum trebuie să se unească trenul 14 cu 
122, cum o să transbordăm, ş. Cl. 

— Să fie ai dracului! zice cocoana foarte supărată. 

— Cine, coconiţă? întreb eu. 

— Dumnealor de la drumul de fier... De ce nu bagă de 
seamă? 

— Ei! zic eu; nu se poate fără câte una de asta, daca eo 
dată drum de fier... 

— Pentru că sunt dobitoci! ... Şi cât o să întârziem? 

— Apoi - zic eu - cu manopera de aici, cu transbordarea 
de la Buftea, poate să întârziem vreo două ceasuri... 

— Două ceasuri? ... Fir-ar ai dracului! Care va să zică, 
atunci, când ajungem în Bucureşti? ... 

— Era să ajungem la 9 şi 10... şi acuma... 

— Şi acuma? 

— Acuma o să ajungem pe la 11 trecute! 

— Ce dobitocie! 

— Şi, dacă”îi daţi voie, coconiţă, de unde veniţi dv.? 

— De la Vălenii de Munte... Mă recomand: madam 
Sevastiţa Stănescu, născută Vasilescu. 

— Sunteţi din Capitală? 

— Da. Sunt măritată la Văleni, dar vin des la Bucureşti, am 
părinţi. Noi suntem din Bucureşti... Daca cunoşti dimineaţa 
pe domnul Cristache... 

— Nu - zic - n-am onoare... 

— Domnul Cristache Vasilescu, casele ale frumoase din 
Popa Chițu... tata. 

— N-am onoarea... Şi... mergeţi la Bucureşti în plimbare... 


— Nu; merg la dandist... am un dinte... Bine, frate, câto să 
mai stăm aici? ... că m-am plictisit... Fir-ar ai dracului! 

— lată - zic. Eu - soseşte trenul de Moldova; acuma, numa 
să se aranjeze cu al nostru, şi plecăm. 

— Ce dobitocie! 

După fel de fel de mişcări, cari durează încă aproape un 
ceas, iată că plecăm încetinel. 

— Bodaproste! zice cocoana. 

E o damă de vreo treizeci de ani, foarte frumuşică şi bine 
făcută - afară de mâni, cari poate n-ar strica să fie mai 
micşoare, şi, daca trebuie să judec după botine, şi despre 
picioare aş îndrăzni să zic acelaşi lucru. E destul de şic 
îmbrăcată; un corsaj de mătăsică roşie, fustă de mătase 
neagră şi o pălăriuţă de mult gust... 

— Ce încet umblă! ... fir-ar ai dracului! 

— Pesemne vă supără dintele; d-aceea vă grăbiţi... 

— A! nu mă supără! Da să-şi bată joc de pasajeri aşa! ... 
Uite ce-ncet umblă! ... Asta e mare dobitocie! 

Am ajuns. loţi pasajerii ne dăm jos... Un hamai ia bagajul 
cocoanii: eu o ajut să se dea jos... E o privelişte destul de 
interesantă la locul catastrofei. Mormanul acela fantastic la 
lumina torţelor, activitatea personalului tehnic pentru 
curățirea liniei de cadavrele îngrozitor de mutilate ale 
vagoanelor, şi restabilirea ei, forfoteala aceea, mişcările 
febrile ale luminilor de deosebite colori, toate astea fac un 
minunat efect pitoresc. Întorcând ochii de la atâtea lumini, 
din partea dreaptă spre stângă, pe poteca mai puţin 
luminată, pe unde trecem ca să ajungem dincolo la trenul 
de transbordare, văd că am pierdut pe cocoana... îmi pare 
rău, însă nu multă vreme, fiindcă deodată o aud la câţiva 
paşi înaintea mea: 

— Fir-aţi ai dracului să fiţi! 

Se împiedicase cocoana în jurubiţa de sârme de pe 
marginea liniei şi căzuse. Am alergat şi am ajutat-o să se 
ridice... 

— Fir-ar ai dracului să fie! 


Plecăm spre Bucureşti- Linia e liberă de acum... A! sfântă 
lipsă a obstacolelor! 

— De-acu - zic - coniţa mea, într-o jumătate de ceas 
suntem în Gara de Nord... 

— Câte ceasuri să fie? 

— 11 şi 25. 

— 11 şi 25? ... Fir-ar ai dracului! 

— La 12 fără cinci, suntem în Capitală. 

— Ce dobitocie! 

În. Adevăr, la ceasul spus coborâm. Cocoana se repede jos 
drăcuind şi împingând pe hamal să meargă mai iute. Eu 
după dumneaei... Pe peron o întâmpină un tânăr şi frumos 
ofiţer de călăraşi, care o primeşte cu efuziune în braţe. Într- 
o clipă perechea trece, pe uşa de ieşire, se suie într-o 
trăsură şi: mână degrabă, birjar! 

„Aşa! zic eu... Am' înţeles... Bun dandist are cocoana!” 

Mă sui şi eu într-o birje... Mi-e foame... Birturile sunt 
închise acum. Merg la o berărie să mănânc ceva... Pe cine 
aflu la berărie? Pe madam Sevastiţa Stănescu cu dandistul 
dumneaei, locotenentul. Mă aşez pe trotoar la o masă 
alături de tânăra pereche. Cum mă vede, graţioasa damă 
mă recunoaşte şi, întorcându-se către dandist: 

— Lache, uite dumnealui este domnul din tren... 

Pe urmă, către mine, cu multă afabilitate: 

— Recomand pe frate-meu, locotenent Pândele Vasilescu... 

— Mersi, domnule, c-ai ţinut aşa de bună companie 
soriimii, îmi zice locotenentul... Nu luaţi loc cu noi? 

— Mă rog... 

— Zău - zice cocoana rdacă nu era domnul aşa de amabil 
ca să conversăm, ce mă făceam eu atâtea ceasuri de urât? 
„„. Ce dobitocie! închipuieşte-ţi, Lache, la caracterul meu, 
trei ceasuri... Fir-ar ai dracului! 

D-L GOE... 

Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam'mare, 
mamiţica şi tanti Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n 
Bucureşti de 10 mai. 


Puțin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a 
părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul 
fiului şi nepoţelului lor. Destul că foarte de dimineaţă, 
dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, 
aşteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, 
trenul accelerat care trebuie să le ducă la Bucureşti. 
Adevărul e că, dacă se hotărăşte cineva să asiste la o 
sărbătoare naţională aşa de importantă, trebuie s-o ia de 
dimineaţă. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord 
la opt fără zece a. M. D. Goe este foarte impacient şi, cu un 
ton de comandă, zice încruntat: 

— Mam'mare! de ce nu mai vine? ... Eu vreau să vie! 

— Vine, vine acuma, puişorul mamii! răspunde cucoana. 

Şi sărută pe nepoţel; apoi îi potriveşte pălăria. 

Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie 
de paie, cu inscripţia pe pamblică: le Formidable, şi sub 
pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că „aşa ţin 
bărbaţii biletul”. 

— Vezi ce bine-i şade lui - zice mam'mare - cu costumul de 
marinei? 

— Mamiţo, nu ţi-am spus că nu se zice marinei? 

— Da cum? 

— Marinai... 

— Ei! ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat. Aşa se 
zicea pe vremea mea, când a ieşit întâi moda asta la copii - 
mariner. 

— Vezi, că sunteţi proaste amândouă? întrerupe tânărul 
Goe. Nu se zice nici marinai, nici marinei... 

— Da cum, procopsitule? întreabă tanti Miţa cu un zâmbet 
simpatic. 

— Mariner... 

— Apoi de! n-a învăţat toată lumea carte ca d-ta! zice 
mam'mare, şi iar sărută pe nepoţel şi iar îi potriveşte 
pălăria de mariner. 

Dar nu e vreme de discuţii filologice: soseşte trenul - şi nu 
stă mult. 


Trenul este plin... Dar cu multă bunăvoință din partea 
unor tineri politicoşi, cari merg până la o staţie apropiată, 
se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat... Mam'mare îşi 
face cruce, apoi aprinde o ţigară... Goe nu vrea să intre în 
cupeu; vrea să şadă în coridorul vagonului cu bărbaţii. 

— Nu! ... nu e voie să scoţi capul pe fereastră, mititelule! 
zice unul dintre tineri lui d. Goe, şi-l trage puţin înapoi. 

— Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se. 

Şi după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu 
amândouă mânile de verjţeaua de alamă şi scoate iar capul. 
Dar n-apucă să răspunză ceva urâtul, şi mititelul îşi retrage 
îngrozit capul gol înăuntru şi-ncepe să zbiere. 

— Mamiţoo! mam'maree! tantii! 

— Ce e? Ce e? sar cocoanele. 

— Să oprească! zbiară şi mai tare Goe, bătând din 
picioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă!!! 

Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a 
suit de la staţia din urmă. 

— Biletele, domniior! 

Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui 
conductor de ce nu poate şi Goe să facă acelaşi lucru: 
fiinţică biletul era în pamblica pălăriei, şi, daca a zburat 
pălăria, fireşte c-a zburat cu pamblică şi cu bilet cu tot. Dar 
avea bilet... 

— Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Miţa. 

Conductorul însă nu înţelege, pretinde bilet; daca nu, la 
staţia apropiată, trebuie să-l dea jos pe d. Goe. Aşa scrie 
regulamentul: daca un pasager n-are bilet şi nu declară că 
n-are bilet, i se ia o amendă de 7 lei şi 50 de bani, şi-l dă jos 
din tren la orice staţie. 

— Dar noi n-am declaratără? strigă mamiţa. 

— Ce e vinovat băiatul dacă i-a zburat pălăria? zice mam' 
mare. 

— De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu 
scoată capul pe fereastră! zice cu pică urâtul. 


— Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti 
Miţa urâtului... 

— Uite ce e, cocoană - zice conductorul - trebuie să plătiţi 
un bilet... 

— Să mai plătim? n-am plătitără o dată? 

— Şi pe deasupra un leu şi 25 de bani. 

— Şi pe deasupra? ... 

— Vezi, daca nu te-astâmperi? zice mamiţa, şi-l zguduie pe 
Goe de mână. 

— Ce faci, soro? eşti nebună? nu ştii ce simţitor e? zice 
mam'mare. 

Şi, apucându-l de mâna cealaltă, îl smuceşte de la mamiţa 
lui, tocmai când trenul, clănţănind din roate, trece la un 
macaz. Din smucitura lu' mam'mare într-un sens, 
combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă că 
Goe îşi pierde un moment centrul de gravitate şi se reazimă 
în nas de clanţa uşii de la cupeu. Go. E începe să urle... în 
sfârşit, n-au ce să facă. Trebuie să se hotărască a plăti 
biletul, pe care are să-l taie conductorul din carnetul lui. 
Păcat însă de pălărie! ... Ce-o să facă d. Goe la Bucureşti cu 
capul gol? şi toate prăvăliile închise! ... s-ar întreba oricine, 
care nu ştie câtă grije are mam'mare şi câtă prevedere. 
Cum era să plece băiatul numai cu pălăria de paie? Daca se 
întâmplă să plouă, ori răcoare? Şi mam'mare scoate din 
săculeţul ei un beret; tot din uniforma canonierii le 
Formidable. 

— Te mai doare nasul, puişorule? întreabă mam'mare. 

— Nu... răspunde Goe. 

— Să moară mam'mare? 

— Să moară! 

— Ad', să-l pupe mam'mare, că trece! 

Şi-l pupă în vârful nasului; apoi, aşezându-i frumos 
beretul: 

— Parcă-i şade mai bine cu beretul!! ... zice mam'mare 
scuipânau-l să nu-l deoache, apoi îl sărută dulce. 


— Cu ce nu-i şade lui bine? adaogă tanti Miţa, şi-l scuipă şi 
dumneaei şi-l sărută. 

— Lasă-l încolo! că prea e nu ştiu cum! ... Auzi d-ta! 
pălărie nouă şi biletul! zice mamiţa, prefăcându-se foarte 
supărată. 

— Să fie el sănătos, să poarte mai bună! zice mam'mare. 

Dar mamiţa adaogă: 

— Da pe mamiţica n-o pupi? 

— Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor. 

— Aşa? zice mamiţa. Lasă! ... şi-şi acopere ochii cu mâinile 
şi se face că plânge. 

— Las' că ştiu eu că te prefaci! zice Goe. 

— "Ţi-ai găsit pe cine să-nşeli? zice mam'mare. 

Mamiţa începe să râză; scoate din săculeţ ceva şi zice: 

— Cine mă pupă... uite! ... ciucalată! 

Mamiţa pupă pe Goe, Goe pe mamiţa şi, luând bucata de 
ciucalată, iese iar în coridor. 

— Puişorule, nu mai scoate capul pe fereastră! ... E lucru 
mare, cât e de deştept! zice mam'mare. 

— E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Miţa. 


Pe când Goe îşi mănâncă afară ciucalata, cocoanele se dau 
în vorbă de una, de alta... Trenul aleargă acuma de spre 
Crivina câtre Periş. 

— la mai vezi ce face băiatul afară, mamiţo! zice mamiţa 
către mam'mare. 

Mam'mare se ridică bătrâneşte şi se duce în coridor: 

— Goe! puişorule! Goe! Goe! 

Goe nicăieri. 

— Vai de mine! ţipă cucoana, nu-i băiatul! Unde e băiatul! 
„„.„ s-a prăpădit băiatul! 

Şi toate cucoanele sar... 

— A căzut din tren băiatul! 'Ţaţo, mor! 

Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în 
uşa compartimentului unde nu intră decât o persoană. 

— Goe! maică! acolo eşti? 

— Da! 

— Aide! zice mam'mare, ieşi odată! ne-ai speriat. 

— Nu pot! zbiară Goe dinăuntru. 

— De ce? ... te doare la inimă? 

— Nu! nu pot... 

— E încuiat! zice mam'mare, vrând să deschidă pe 
dinafară. 

— Nu pot deschide! zbiară Goe desperat. 

— Vai de mine! îi vine rău băiatului înăuntru! 

În sfârşit, iacătă conductorul cu biletul: primeşte paralele 
şi liberează pe captiv, pe care toate trei cucoanele îl sărută 
dulce, ca şi cum l-ar revedea după o îndelungată absenţă. Şi 
mam'mare se hotărăşte să stea în coridor, pe un geamantan 
străin, să păzească pe Goe, să nu se mai întâmple ceva 
puişorului. Puişorul vede o linie de metal în colţul 
coridorului, care are la capătul de sus o maşină cu mâner. 
Se suie-n picioare pe geamantan, pune mâna pe mânerul 
maşinii şi începe să tragă. 

— Şezi binişor, puişorule! să nu strici ceva! zice mam' 
mare. 


Trenul îşi urmează drumul de la Periş către Buftea cu 
mare viteză. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, deodată s- 
aude un şuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, 
şi trenul se opreşte pe loc, producând o zguduitură 
puternică. 

„Ce e? ce e? ...” Toţi pasagerii sar înspăimântați la 
ferestre, la uşi, pe scări... 

— Goe! puişorule! Goe! strigă tanti Miţa şi se repede afară 
din compartiment. 

Goe este în coridor... De ce s-a oprit trenul? 

Cineva, nu se ştie din ce vagon, a tras semnalul de alarmă. 
Din ce vagon? ... Asta e uşor de constatat; manivela semna 
lului nu se poate trage decât rupându-se aţa înnodată şi cu 
nodul plumbuit. Personalul trenului umblă forfota, 
examinând roatele tamponate cu toată presiunea, aşa de 
tamponate că-i trebuie vreo zece minute mecanicului să-şi 
încarce iar pompa de aer comprimat şi să poată urni trenul 
din loc. În toată vremea asta, conductorii şi şeful trenului 
aleargă din vagon în vagon şi cercetează aparatele 
semnalelor de alarmă. 

Cine poate ghici în ce vagon era ruptă aţa plumbuită şi 
răsturnată manivela? Ciudat! tocmai în vagonul de unde 
zburase mai adineauri pălăria marinerului! Cine? cine a 
tras manivela? Mam'mare doarme în fundul cupeului cu 
puişorul în braţe. Nu se poate şti cine a tras manivela. 

Trenul se porneşte în sfârşit, şi ajunge în Bucureşti cu o 
întârziere de câteva minute. Toată lumea coboară. 
Mam'mare aşază frumuşel beretul lui Goe, îl scuipă pe 
puişor să nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare nasul şi- 
Il sărulă dulce. 

Apoi cocoanele se suie cu puişorul în trăsură şi pornesc în 
oraş: 

— La bulivar, birjar! la bulivar! ... 

TEMPORA. 

Acum câţiva ani, unul dintre cei mai de seamă studenţi ai 
Universităţii noastre era şi tânărul Coriolan Drăgănescu. 


Avea inteligenţă vie, caracter de bronz, temperament de 
erou: pe lângă acestea, natura-l înzestrase cu un talent de 
orator de o putere irezistibilă. Se-nţelege că posedând 
astfel de calităţi, Coriolan trebuia să ajungă în fruntea 
camarazilor lui. El conducea toate mişcările studenţeşti. De 
câte ori generoasa tinerime universitară, nemaiputând sta 
indiferentă faţă cu împrejurările politice, se hotăra să-şi 
spună şi ea cuvântul ei, Coriolan îi strângea rândurile, o 
organiza, o îmbărbăta, o înflăcăra şi o ducea - la statua lui 
Mihai Vitezul. Până aci, Coriolan era mare, era 
incomparabil; dar aci, la statua eroului de la Călugăreni, 
era prodigios. Cuvântarea lui era aşa de zguduitoare, încât 
auzindu-l, te mirai de nepăsarea eroului de bronz: cum oare 
nu descalecă, precum odinioară comandorul lui Don Juan, 
spre a face şi el o demonstraţie? 

De câte ori auzeam pe Coriolan înflăcărând tinerimea 
generoasă - şi l-am auzit de multe ori - mă gândeam că 
tânărul acesta şi-a întârziat intrarea în lumea terestră cel 
puţin cu două-trei sute de ani. A! el trebuia să se nască pe 
vremea când tirania sugruma popoarele, când nu erau încă 
proclamate drepturile omului, când lumea gemea cu 
grumajii striviţi sub călcâiul despotismului. Aş fi vrut să văz 
pe tirani faţă-n faţă cu Coriolan Drăgănescu! Desigur, 
proclamarea drepturilor omului n-ar fi întârziat atâta. Dar 
astăzi? astăzi când ne bucurăm de atâtea libertăţi, când nu 
se mai pomeneşte măcar de tiranie, când opera progresului 
nu mai are nicio piedica... Şi cu toate astea, chiar astăzi, 
sunt aşa de dese împrejurările în cari ordinea publică ar fi 
turburată fără amestecul tinerimii generoase. 

Spre a da o idee despre Coriolan Drăgănescu şi despre 
activitatea lui de tribun al tinerimii, nu voi face fraze 
pompoase; mă voi mărgini a reproduce câteva pasaje din 
Amicul poporului, de pe vremea când acest tânăr mergea 
foarte des la statua lui Mihai... Să vedem. 

„Tinerimea universitară, având ca totdeauna în fruntea ei 
pe distinsul student în drept, eminentul tânăr Coriolan 


Drăgănescu, a pornit din Cişmigiu în corp compact, voind să 
meargă la statua lui Mihai Bravul, unde dorea să aducă, în 
aceste momente de doliu pentru ţară, pentru popor, pentru 
naţiune, prinosul ei marelui erou al naţionalităţii noastre. 

Deşi studenţii înaintau în cea mai perfectă ordine, la colţul 
bulevardului au fost opriţi de un cordon de sergenţi, de 
agenţi secreţi şi bătăuşi. 

În zadar tânărul Coriolan Drăgănescu, împreună cu toată 
tinerimea, a protestat în numele drepturilor înscrise în 
constituţie. Mizerabilii poliţişti nu i-au lăsat să treacă. 

Atunci, bravul tânăr Coriolan Drăgănescu a strigat: 
„Fraţilor! la Mihai Bravul! după mine, la Mihai Bravul U şi a 
voit să înainteze. 

Tinerimea entuziastă a voit să urmeze pe bravul ei tribun. 
Atunci zbirii au început să lovească în dreapta şi-n stânga 
cu ciomegele şi cu tesacele...” 

Apoi: „Tânărul Coriolan Drăgănescu, bravul student, care 
se afla în fruntea tinerimii universitare aseară pe bulevard, 
a fost arestat de către bandiții poliţiei. El se află ţinut la 
secret, fără să poată comunica nici cu părinţii. Se crede că 
a fost lovit grav şi torturat în arest; pentru aceea, 
mizerabilul jude, ruşinea magistraturii, al cărui nume ne 
facem o datorie de pudoare a nu-l mai pomeni în coloanele 
noastre, nu permite nimănui a da ochi cu tânăra victimă a 
acestui regim de teroare!” 

Şi alta: „Guvernul a nebunit! Mizerabilii îşi fac de cap! 

Aseară, pe când studenţimea, adunată la statua lui Mihai 
Bravul, asculta cu inima încordată, cu sufletul transportat 
„patrioticul şi magistralul discurs al tânărului şi eminentului 
student Coriolan Drăgănescu, asupra dreptului ce-l are 
poporul de a protesta contra guvernului banditesc, poliţia a 
dat năvală asupra acelora cari vor fi mâne fala ţării, şi, 
lovind, zdrobind, zdrelind orbeşte, şi-a făcut loc până la 
statua eroului de pe treapta căreia vorbea oratorul. 

A fost o scenă de teroare de nedescris. 


La vederea agenţilor avinaţi, cari voiau să pună mâna pe 
el, tânărul Coriolan s-a suit repede pe statuă, şi-ntr-o clipă a 
fost în picioare pe coapsa calului, de unde a strigat: „Fie 
toată lumea martoră la această nouă infamie a celui mai 
infam dintre regimuri!” 

Dar bandiții l-au apucat de picioare. Atunci bravul tânăr a 
luat pe la spate în braţe trupul lui Mihai Bravul şi s-a 
încleştat de el cu putere. Bandiţii îl trăgeau de picioare aşa 
de tare, încât, dacă tânărul nu ceda şi nu iasă pe Mihai 
Bravul din braţe, atunci ori ar fi frânt trupul de bronz ai 
eroului, ori acele fiare sălbatice i-ar fi smuls picioarele din 
încheieturi. 

Nu! nu! acest gpvern a-nnebunit! ... 

Acesta era Coriolan Drăgănescu... Şi cu toată prodigioasa 
lui activitate de tribun politic, el nu şi-a neglijat studiile 
decât foarte puţin. A frecventat regulat cursurile la 
Universitate şapte-opt ani, şi nu cu puţină bucurie părinţii, 
rudele şi numeroşii săi amici au citit într-o zi în Amicul 
poporului următoarea notiţă la ultime informaţiuni: „Aflăm 
cu deosebită plăcere că tânărul Coriolan Drăgănescu, 
eminentul student al Universităţii noastre, şi-a susţinut cu 
succes teza de licenţă în drept, tratând cu talent despre 
Ordinea publică în statul modern. Eminentul tânăr a fost viu 
felicitat de membrii comisiei. Din parte-ne, ne facem o 
datorie a-l felicita asemenea, dorindu-i strălucita carieră pe 
care desigur cu talentele sale o merită.” 

Licenţiat în drept! tânăr eminent! irezistibil orator! 
caracter mare; idei generoase! ... Desigur - mi-am zis eu - 
iată un cetăţean de mare viitor. Frumoasă carieră! ... îl 
avusesem totdeauna în vedere pe eminentul tânăr. Isprăvile 
lui ca student erau aşa de zgomotoase, încât mai în fiecare 
zi trebuia să auz, să citesc sau să pomenesc de acest frumos 
nume, Coriolan Drăgănescu! Parcă a fost însă un făcut... 
După ce am citit notiţa despre obţinerea licenţei lui în 
drept, încetâncet am început să uit de numele altădată atât 
de celebru, şi era firesc lucru; îl uitam fiindcă nu mai mă- 


LIA 


mpiedecam de el 3a tot pasul. De mult acum îl uitasem de 
tot. Era vreme turbure. Chestiuni politice acute; criză 
economică, agricolă, finanţiară: călcări mai mult sau mai 
puţin grave ale pactului fundamental - toate acestea 
iritaseră mult opinia publică. Studenţimea era în fierbere şi 
pusese de gând să manifesteze. Ce s-o fi făcut astăzi la 
statua lui Mihai Viteazul? Ia să vedem. Am luat Amicul 
poporului şi am citit: „Au trecut de culmea infamiei! Săriţi, 
cetăţeni! Regimul a turbat! 

Fapta de azi a acestor tâlhari a întrecut tot ce se putea 
închipui din partea unor aşa lăpădaţi de lege şi de 
Dumnezeu! 

Studenţii au fost schingiuiţi, zdrobiţi, măcelăriți. 

Bandiţii regimului au avut ordin să tragă-n carne vie şi au 
tras! 

A fost ceva şi oribil, şi murdar! 

Sângele generoasei tinerimi române a roşit marmora albă 
pe care se ridică statua celui mai mare erou român! 

Să nu creează însă bandiții că nu va veni ceasul pedepsei! 

Ucigaşii tinerimii sunt notaţi şi nu vor scăpa de 
răspundere măcar de s-ar ascunde în gaură de şarpe... 

Îndeosebi, promitem neruşinatului inspector poliţist, 
canaliei ordinare, mişelului fără ruşine, sălbaticului zbir şi 
călău antropofag, care răspunde la dezgustătorul nume de 
Coriolan Drăg...” 

LA PAŞTI ceasuri şi jumătate seara, în sâmbăta Paştelui... 
„Marele Magazin de Coloniale, Delicatese, Comestibile et 
Colori şi mare Depou de Vinuri et Băuturi Indigene et 
Streine”, cu firma „La trei struguri tricolori”, şi-a lăsat 
obloanele şi închis gazometrul. 

Tânărul Lache, funcţionar comercial în acest mare 
magazin, îşi pune costumul cel nou şi cravata cea nouă, îşi 
încalţă ghetele cele nouă cu bizeţuri, îşi ia pălăria cea nouă 
şi porneşte. 

Douăzeci şi patru de ore de absolută libertate... 

Să-l urmărim ceas cu ceas şi pas cu pas. 


Şi jumătate, sâmbătă noaptea. 

Clopotul de la mitropolie... 

Un tun... 

Lache trece podul de la Palatul Justiţiei în direcţia sud. Al 
doilea tun... 

Lache a intrat în curte la Doamna Bălaşa. 

În biserică nu mai e loc. 

Lache stă afară... Se închină... Cuprins de o adâncă 
evlavie, îşi aduce aminte cu dor de părinţii lui de la Otopeni. 
Încet-încet, tot vârându-se, reuşeşte să suie treptele de la 

intrarea templului. 

Aude corul... dar nu poate vedea decât marele policandru, 
învăluit într-o ceaţă groasă. 

Se ridică în vârful picioarelor, rezemându-se cu mânile 
întâi pe umerii unei cocoane, care-l face obraznic şi măgar, 
pe urmă pe una dintre coloanele de marmoră imitație. 

Stă câteva minute cu capu întins şi în vârful picioarelor. 

Parcă ar vedea mai bine aşa, însă o gheată, a din dreapta, 
îl supără când stă în vârful picioarelor. 

Lache rabdă cât rabdă, apoi se hotărăşte să se mai lase şi 
pe călcâie. 

Luminările se aprind. 

Lache scoate din buzunar o portocală îi trage coada afară 
şi ia, de la cucoana care l-a făcut măgar şi obraznic, lumină. 

Şi un sfert... 

Lache suie la mitropolie cu portocala aprinsă. 

Suind, gândeşte... La ce? La un lucru foarte ciudat: de ce 
totdeauna gheata din dreapta supără mai tare decât cea 
din stânga? Şi apoi: de ce la suiş supără gheata din dreapta 
mai tare decât pe drum drept? 

1 şi trei sferturi... 

Lache coboară dealul mitropoliei, ţinând strâns portocala 
aprinsă... 

Ciudat lucru! la coborâş, gheata din dreapta parcă supără 
şi mai mult ca la suiş... 

— Luminare răsucită. 


Cu cât îl strânge gheata, cu atât Lache strânge portocala... 

O strânge până o sparge. 

Suflă, o stinge şi o pune în buzunar. 

5 şi jumătate dimineaţa... 

Lache umblă pe stradă fără să ştie exact unde vrea să 
meargă, fără să fi hotărât cum să-nceapă petrecerea de 
Paşti. 

Ciudat lucru însă! 

Şi pe loc drept, gheata din dreapta supără tot aşa de tare 
ca şi la suiş, ori coborâş. 

Ceasuri dimineaţa... 

Lache se-ntâlneşte cu un amic, alt funcţionar comercial, 
tot comestibile et colori. 

— Cristos a-nviat! 

— Adevărat a-nviat! 

Oricât să zici, teribilă potriveală! Ghete la fel! 

Da, dar pe amicul nu-l supără gheata din dreapta - îl 
supără a din stânga. 

A! care va să zică, atunci - ce e de făcut? 

E lucru simplu. Lache ia la braţ în stânga pe amicul său, 
care primeşte bucuros, şi aşa pornesc înainte, rezemându- 
se unul de altul în partea piciorului la care nu-i supără 
gheata. 

Ceasuri dimineaţa. 

Sunt pe bulevard... 

Lache are o idee: să şază pe o bancă. 

Amicul aprobă ideea lui Lache... 

Şed, şi unul întinde piciorul din dreapta, adică Lache, iar 
celălalt întinde piciorul din stânga, amicul, care va să zică... 

Şi şed aşa foarte melancolici, privind cum trec fel de fel de 
trecători şi de trecătoare, unii mai încet, alţii mai iute, ba 
unii chiar aleargă, parcă ar fi cu picioarele goale. 

Ceasuri. 

Lache zice: 

— Ai să mai umblăm... mai rău e când şezi! 

Şi amicul zice: 


— Şi mie mi se pare... 

Se ridică şi, muşcându-şi fiecare buza de jos, iar se iau la 
braţ. 

Spre Cişmigiu... 

Coborând, văd cadre atârnate pe grilajul grădinii... 

Amândoi, amatori de bele-arte, au deodată acelaşi gând: 
să stea puţin, să se uite la cadre. 

Se opresc, rezemându-se bine unul într-altul şi ridicând 
picioarele de afară: Lache pe cel din dreapta, cum ţine pe 
amic de braţ în stânga; iar amicul, pe celălalt. 

Dar o galerie de pictură este cea mai obositoare distracţie 
intelectuală. 

După câteva momente de admiraţiune, Lache zice: 

— Ai să umblăm... e rău când stai! 

Şi amicul zice: 

— Şi mie mi se pare. 

Atunci, pornesc ca doi fraţi din Siam şi încet-încet trec la 
maidanul Duca. 

Ceasuri. 

Lache şi amicul se dau în leagăn, fiecare întânzând 
piciorul din partea unde s-au ţinut la braţ... 

Parcă vântul face bine, la început... 

Dar peste câteva momente, cei doi amici se satură de 
leagăn şi pornesc după metoda lor. 

Şi jumătate după-amiazi. 

Lache s-a desfăcut pentru un moment de braţul amicului, 
care stă rezemat de un perete al vestibulului Teatrului 
Naţional. 

Lache cumpără de la casă doua staluri III la Sinzeana şi 
Pepelea. 

E îmbulzeală la casă. 

Un glas sfâşietor: 

— Nu mai mă călca şi d-ta, domnule! 

Şi jumătate d.a. 

S-a isprăvit spectacolul... 


Lache coboară, cu amicul său la braţ, cele trei trepte ale 
vestibulului. 

Se opresc în faţa băncii, pe trotuar. 

O inspiraţie trece prin mintea lui Lache: 

— Hai să şedem. 

Şed, şi Lache zice: 

— Eu o scot. 

— Şi eu o scot, zice amicul. 

Atunci fiecare îşi scoate gheata de la piciorul din partea 
unde nu se ţinuseră la braţ, adică Lache pe a din dreapta, şi 
amicul pe a din stânga. 

O, sfântă libertate! 

Am putea pentru ca să zicem că nu e ceva mai sfânt pe 
lume! şi putem pentru ca să afirmăm că n-au fost vreodată 
două picioare mai fericite decât acuma piciorul drept al lui 
Lache şi piciorul stâng al amicului său. 

De fericire, ele nu mai ştiu ce să facă cu degetele lor - 
parcă ar cânta la clavir. 

Şi teribilă potriveală, domnule! amândouă poartă ciorapi 
crem şi cam largi, care vin de fac cute şi fireşte că, dacă 
face cute ciorapul, e mai rău când e gheata strâmtă. 

Foarte frumos pe Piaţa Teatrului! stai, mă-nţelegi, la 
umbră şi te uiţi... şi vorbeşti şi râzi, şi se mai zbicesc şi 
ghetele de lacrimile picioarelor... ceasuri d.a. 

Lache zice: 

— Hai să mergem! 

Amicul zice: 

— Hai! 

Şi amândoi îşi potrivesc ciorapul crem, trăgându-l bine şi 
făcând o cută sistematică sub călcâi... Apoi, fiecare-şi ia 
gheata şi vâră piciorul în ea... 

Vârful merge... călcâiul nu vrea şi scârţăie, şi picioarele 
cari au gustat o dată libertatea şi lumina, încep să palpite şi 
sa zvâcnească nebuneşte la ideea că o nouă eră de sclavie şi 
dentuneric trebuie să-nceapă: o adevărată revoltă, care n- 


ar putea fi năbuşită decât cu praf de federvais; dar praful 
lipseşte, şi revolta triumfă. 

Lache zice: 

— Nu merge! 

— Nu merge! zice şi amicul. 

Şi amândoi lasă ghetele jos, fiecare în partea lui, şi 
amândouă picioarele încep iar să joace din degete ca nişte 
mâni de harfonistă. 

8 ceasuri d.a. 

Lache şi amicul beau bere la Gambrinus, unde e lume 
destulă. 

Amândoi sunt cu piciorul respectiv liber şi cu câte o 
gheată alături. 

Plătesc şi vor să plece. 

Se apleacă să-şi ia fiecare gheata. 

Caută în zadar: ghetele lipsesc amândouă. 

Un mare hohot de râs porneşte dintr-un colţ al berăriei. 

Toată lumea se uită-ntr-acolo. 

Ce e? ... Un câne englezesc al unui ofiţer, câne dresat la 
circ să servească pe stăpân ca fecior în casă, face sluj 
ţinând două ghete-n gură. 

Ore seara. 

Lache şi amicul stau în trăsură picior peste picior, cel de 
deasupra numai în ciorap crem. 

Lache zice: 

— Hai să le schimbăm! Să vedem. 

— Haide... Opreşte, birjar! 

Genială inspiraţie a avut Lache! 

Ghetele schimbate merg minunat. Dau drumul birjarului şi 
se-ntorc în târg cu tramvaiul, la Mitică Georgescu. 

Dar, vai! fatalitate, ca să zicem aşa! 

La Mitică, amândoi sunt forţaţi să scoaţă iar câte una, însă 
acuma viceversa: Lache p-a din stânga şi amicul p-a din 
dreapta... şi cu mai multă precauţiune decât la Gambrinus - 
fiecare şi-o ţine dinainte pe masă... 

O ZI SOLEMNĂ. 


Zi-ntâi de mai stil nou 1900, zi de redeşteptare, ziua 
florilor, ziua triumfului primăverii, a fost ziua şi a unui alt 
mare triumf - triumful unei idei mari! ziua-n care s-a 
realizat în fine un ideal de multă vreme hrănit cu pasiune în 
sufletul celui mai neobosit dintre primarii urbani ai 
regatului, în sufletul bravului meu amic Leonida Condeescu, 
primar al urbei Mizil. Numai acela care a luptat în viaţa lui 
pentru o idee mare, numai acela care şi-a jertfit liniştea, 
odihna, totul pentru o cauză publică, numai acela poate 
înţelege importanţa zilei de 1 mai 1900. 

Mizilul! ... Aşezată la poalele Tohanilor, celebre podgorii, 
această urbe - o grădină - se răsfaţă cu multă cochetărie pe 
o pajişte plană, asupra căreia bate soarele în plin de cum 
răsare şi până apune, iarna şi vara. Rar se găseşte o 
panoramă aşa de plăcută şi atât de luminată: la 
miazănoapte, trâmba podgoriilor aci aproape, şi mai sus, în 
depărtare, treptele din ce în ce mai azurii ale Carpaţilor; la 
miazăzi, câmpia vastă, care se-ntinde, uşor povârnită, până 
departe-n Dunăre. La spate, cea din urmă treaptă a 
munţilor; în faţa, neţărmurita zare a câmpiei. Se poate zice 
că Mizilul este poarta Bărăganului. Alături se află Fefeleiul, 
ilustru pentru vechimea lui istorică, leagănul aristocrației 
de pe albia Buzăului; se mai afla apoi aci aproape Inoteştii 
şi mai încolo Lipia, amândouă vestite pentru cultura 
pasionată a rasei cavaline şi pentru cursele de cai pe 
deşelate şi pe distanţe de sute de kilometri. 

Se întinde o câmpie pe sub poale de Carpaţi, Câmp 
deschis de... călărie etc. 

Mizilul străluceşte în mijlocul tutulor, până acuma ca 
reşedinţă de suprefectură şi ca una din cele mai 
importante. Centre politice ale ţării. El datoreşte însă în 
mare parte importanţa sa activităţii, energiei şi 
devotamentului lui Leonida Condeescu. Se poate oare zice 
Termopile fără a zice Leonida? Nu, desigur. Ei! tot astfel, 
cine zice Leonida, zice Mizil. Mizilul nu se poate concepe 
altfel; dar nici Leonida. 


Ce a făcut Leonida Condeescu pentru urbea lui este 
imposibil de descris pe larg într-un cadru aşa de strâmt. Mă 
voi mărgini prin urmare a consemna, în liniamentele lor 
generale, unele din faptele sale cele mai importante, al 
căror mobil a fost totdeauna dorinţa fierbinte de a afirma 
importanţa Mizilului, de a grăbi ridicarea Mizilului, de a 
realiza înflorirea Mizilului. Este Leonida un ambițios? Da, 
fără îndoială! zic eu; dar când ambiţiunea nu este egoistă, 
ci altruistă; când ea s-aprinde pentru binele public, este 
nobilă şi mai presus de orice laudă. Din frageda lui tinereţe, 
Leonida a visat un Mizil mare, un Mizil cel puţin capitală de 
district deocamdată... Astfel, odată l-a-ntrebat profesorul la 
lecţia de geografie: 

— Leonido, care e capitala judeţului Buzău? 

— Mizilul, domnule î a răspuns cu mândrie tânărul 
Leonida, viitor primar al urbei sale natale. 

— Nu-i adevărat, Leonido, a zis profesorul; e Buzăul... 

Dar capitala judeţului Prahova? 

— Mizilul, domnule! a răspuns hotărât junele. 

— Nu-i adevărat, Leonido; este Ploeştii. Dar a judeţului 
Ialomiţa? 

— Mizilul, domnule! a răspuns desperat băiatul. 

— Nu-i Mizilul; e Călăraşii... Treci la loc! 

Leonida a tăcut, încruntându-şi sprâncenele - e foarte 
sprâncenat - şi a trecut la loc. Dar dacă a tăcut, asta nu 
înseamnă că n-a gândit... „A! şi-a zis el în gândul lui. A! care 
va să zică, Mizilul nu e capitală de judeţ!” 

De atunci tânărul nu a mai avut astâmpăr, şi, înainte chiar 
de vârsta legiuită, s-a aruncat cu pasiune în luptele politice, 
şi-orice glumă deoparte - trebuie să mărturisească fiecine 
că puţini dintre bărbaţii noştri politici mari şi mici au fost 
aşa de consecvenţii ca Leonida: soldat credincios al 
partidului conservator, încă de pe vremea când nu se-ndura 
să creează că Mizilul ar putea fi ceva mai puţin decât 
capitala lalomiţei, daca nu a Buzăului sau a Prahovei, a 


rămas până astăzi acelaşi - partidul său n-are un membru 
mai nestrămutat şi mai devotat. 

Toate stăruinţele lui Leonida pentru a face din Mizil 
capitala unuia dintre cele trei judeţe limitrofe au rămas 
infructuoase: era peste putinţă a se degrada, fără niciun 
motiv plauzibil, Ploeştii, Buzăul, ori Călăraşii. În privinţa 
Ploeştilor, Leonida găsise motivul, un motiv destul de 
puternic: Ploeştii se făcuseră vinovaţi de o crimă contra 
unităţii statului; acest oraş se proclamase odată ca 
republică independentă: statul avea tot dreptul să 
pedepsească Ploeştii şi să declare Mizilul capitală a 
Prahovei. La această argumentare zdrobitoare a lui 
Leonida, i s-a răspuns că un caz identic se petrecuse cu 
sora noastră de ginte latină, Franţa: Parisul se declarase şi 
el comună independentă; cu toate astea, nimeni nu s-a 
gândit să-l pedepsească prin degradare, mutând capitala 
districtului în altă parte, la Versailles, de exemplu. 

Atunci, Leonida a propus guvernului o altă soluţiune: să. 
Se ia câte o bucată din cele trei judeţe limitrofe, să se faci 
un trup, care să se declare judeţ, de sine stătător cu 
capitala Mizil. Soluţiunea era neadmisibilă, din cauza crizei 
de care suferea tezaurul public. 

Fără să renunţe a gândi la realizarea visului său îritr-un 
timp mai oportun, Leonida a „început să stăruie ca barem 
să se strămute la Mizil episcopia de Buzău. Fatalitate însă î 
S-a opus sinodul. 

— Atunci, dacă nu se poate episcopia, strămutați la Mizil 
măcar regimentul 32! 

La aceasta s-a opus comenduirea corpului respectiv de 
armată. 

— Atunci, dacă nu se poate regimentul 32, înfiinţaţi-ne un 
liceu clasic şi mutaţi la Mizil Facultatea de medicină din 
laşi! 

La aceasta s-a opus Ministerul Cultelor. 

— Sau clădiţi-ne un teatru naţional cu o subvenție din 
partea statului! 


La aceasta s-a opus Direcţia generală a teatrelor. 

„Mulţi vrăjmaşi are Mizilul!” a gândit cu amărăciune 
Leonida, şi la acest gând şi-a îndoit energia. A cerut o 
audienţă la rege. La această audienţă, Leonida şi-a aşternut 
tot programul său de dezvoltare a Mizilului, arătând în 
culori vii suveranului perspectiva unui măreț oraş, care să 
fie cu vreme fala regatului. 

— Sire, tot s-a făcut pentru alte oraşe: pentru Mizil, nimic! 
No-i n-avem reşedinţă de judeţ, n-avem tribunal, n-avem 
episcopie, n-avem regimentul 32, n-avem liceu, n-avem 
facultate de medicină, n-avem teatru naţional, n-avem pod 
peste Dunăre - n-avem nimic, nimic, sire! ... Rugăm pe 
maiestatea-voastră să ni se dea şi nouă ceva din toate astea. 
Să nu se uite că Mizilul este un oraş care a luat totdeauna 
parte cu entuziasm la cele mai mari acte ale istoriei 
naţionale; este păcat, sire, ca Mizilul să fie astfel 
persecutat! căci nu putem pentru ca să zicem alt decât că 
este o persecuţiune! 

Suveranul a promis că va recomanda atenţiunii guvernului 
stăruinţele energicului primar, şi-n adevăr, cum a văzut pe 
preşedintele consiliului, i-a vorbit despre Mizil şi despre 
Leonida. Preşedintele consiliului a surâs cu bunătate şi a 
spus regelui: 

— Sire, primarul Mizilului este un tânăr foarte meritos; 
însă are... are... nu un cusur, ci un exces de calitate: ţine să 
facă, cu orice preţ şi cât se poate mai iute, din urbea sa 
măcar un port de mare... 

Pe când Leonida medita asupra chestiunii arzătoare: „ce s- 
ar putea cere guvernului în favoarea dezvoltării Mizilului?” 
iată că Direcţia generală C.F. R. Înființează expresul 
Bucuregşti-Berlin via Breslau. Leonida ia itinerarul oficial şi 
vede... o scăpare din vedere, probabil! o greşeală de tipar, 
desigur!! în dreptul Mizilului nu se indică ora - o linie 
dreaptă ca la Inoteşti şi la Viintileanca! Aleargă la gară... 
Cercetează... Nenorocire! Nu e scăpare din vedere, nu e 


greşeală de tipar! Este exact: expresul trece pe la Mizil fără 
să se oprească, nici la dus, nici la întors! 

A! asta e prea mult! 

Un an! un an întreg de alergături, de stăruinţe, de 
protestări, de ameninţări! un an de nelinişte, de neodihnă, 
de luptă eroică! Atâta luptă trebuia să fie-n sfârşit 
încoronată de succes. În sfârşit, de la 1 mai stil nou, trenul 
numărul 5 Bucarest-Berlin şi trenul numărul 6 Berlin- 
Bucarest se opresc în gara Mizil. Cel dintâi soseşte în gară 
la 10 şi 12 minute şi pleacă la 10 şi 13 antemeridiane; cel d- 
al doilea soseşte la şi 37 şi pleacă la 6 şi 38 postmeridiane. 
La trecerea primului tren, simpaticul primar al Mizilului, în 
culmea emoţiunii, emoţiune legitimă a unui triumf atât de 
greu repurtat, a expediat colegului său, primarului de la 
Breslau, următoarea telegramă: 

Maire Biirgermeister, Breslau. 

Aujourd'hui jour solennel matin precises 10 h. 12 min. 
Express Bucarest-Berlin arrete gare notre Midii pavoisee 
foule enorme presque dix miile personnes 
applaudissements frenetiques enthousiasme comble 
commission trois citoyens notables montes aller Buzeo 
banquet rentrer soir precises 6 h. 37 min. Midii express 
Berlin-Bucarest. Vive Allemagne! Vive Roumanie! Vive 
Breslau! Vive Midii! Salutations fraternelles! 

Maire Biirgermeister Midii Leonida Condeescu 3 

Înainte de înapoierea comisiei de trei de la Buzău, Leonida 
primeşte următoarea telegramă: 

Maire Burgerrneister, Primar Biirgermaistru, Breslau - 
Azi-dimineaţă zi solemnă precis 10 şi 12 min. Expres 
Bucarest-Berlin oprit gară la Midilul nostru pavoazată 
mulţime enormă aproape zece mii persoane aplauze 
frenetice entuziasm la culme comisiune trei cetăţeni 
notabili suit merge Buzău banchet se-ntorc seara acasă 
Midii precis 6 şi 37 min. Cu expres Berlin-Bucarest. 
Trăiască Germania! Trăiască România! Trăiască Breslau! 
Trăiască Midilul! Salutări fraterne etc. (trad. A). 


Breslau touche profondement sentiments Midii! Vive 
cnergique maire Leonida Condeescu! 1 

Maire Biirgermeister Breslau Nedescifrabil. 

A! dar nu e totul sfârşit! zice Leonida, şi se suie în expresul 
numărul 6. 

— Unde merge acest primar, care nu oboseşte niciodată? 

— La Bucureşti. 

— Ce treabă are la Bucureşti? 

— Merge să stăruiască la C. FE. R. Ca, pe tăbliţa albă cu 
litere roşii, care indică direcţia celor două exprese, să se 
scrie de acum: Berlin - Bucarest via Breslau - Midii, şi 
viceversa: Bucarest - Berlin via Midii - Breslau. 

TREN DE PLĂCERE. 

S-a hotărât, care va să zică... 

Madam Georgescu - Miţa Georgeasca - cu d. Georgescu - 
Mihalache - pleacă la Sinaia cu trenul de plăcere, însă, de 
mult madam Georgescu a promis „puiului” să-l ducă odată 
şi pe el la Sinaia; prin urmare, trebuie să-l ia şi pe puiul; dar 
puiul nu merge nicăieri fără „gramamă”; prin urmare, şi pe 
gramamă trebuie s-o ia. Puiul este mititelul Ionel 
Georgescu, în etate de cinci anişori împliniţi, unicul fruct 
până astăzi al amorului părinţilor săi; iar gramamă este 
cocoana Anica, mamiţa mamiţichii puiului. 

Trenul de plăcere pleacă din Gara de Nord sâmbătă 
dupăamiazi, la orele trei fără cinci. Sâmbătă, aşadar, de la 
amiazi, amândouă aceste doamne încep să se pregătească 
de plecare. Madam Georgescu este pe deplin stabilită 
asupra toaletei sale: bluza vert-mousse, jupa fraise ecrasee 
şi pălăria asortată; umbreluţa a roşie, mănuşile albe şi 
demibotinele de lac cu cataramă; ciorapii de mătase 
vărgaţi, în lungul piciorului, o bandă galbenă şi una neagră, 
despărțite cu câte un fir stacojiu. Cocoana Anica se-mbracă 
în negru, aşa se-mbracă dumneei de când a pierdut pe 
răposatul Nicula; coloare deschisă n-a mai purtat, decât 
acuma, de curând, barej conabiu! a cap. Cât despre puiul, 
nici nu mai încape discuţie - el va purta la Sinaia uniforma 


de ofiţer de vânători ca prinţul Carol. Până să potrivească 
mamiţa pe madam Georgescu, până să-mbrace pe puiul şi 
să-i puie sabia, iată că s-a făcut ceasul două fără douăzeci. 
La ceasurile două fără un sfert, iată soseşte şi d. Georgescu 
cu un muscal cu cauciuc. Cum intră şi dă cu ochii de 
gramamă, strigă: 

— Cocoană! încă n-ai plecat? să ştii c-ai pierdut trenul! 
Până s-ajungi la tramvai, cum umbli d-ta; până să-l apuci, că 
poate n-ai noroc să-ţi treacă tocmai atunci; până să ajungi 
la gară - s-a isprăvit! n-are să te-aştepte trenul pe 
dumneata... Apoi, văzând pe gramamă că tândăleşte 
căutând nişte chei: 

— N-auzi, cocoană, că scapi trenul? 

Cocoana Anica porneşte, şi madam Georgescu după ea: 

— Mamiţo, ştii unde am vorbit să ne-ntâlnim: în salon de 
clasa-ntâi... Ai auzit? 

Gramamă a plecat să caute tramvaiul. D. Georgescu cu 
familia şi cu un coşuleţ elegant de provizii - salam, opt ouă 
răscoapte, un pui fript, două jimble, sare, piper, în sfârşit tot 
ce trebuieşte - se urcă în birjă şi: 

— La gară, gaspadin! 

De douăzeci şi cinci minute, familia Georgescu stă în salon 
de clasa-ntâi, şi gramamă nu mai soseşte. Ceasornicul arată 
două şi jumătate... Madam Georgescu începe să devie 
impacientă. Trei fără douăzeci şi cinci... Mai sunt douăzeci 
de minute; la casă se dau bilete, şi cocoana Anica nu mai 
vine. D. Georgescu începe a bănui că n-are să trebuiască a 
mai lua patru bilete, poate că trei or s-ajungă, şi porneşte 
din salonul de aşteptare să meargă la ghişet. Dar în uşă- 
ntâlneşte piept în piept pe gramamă, care nu mai poate de 
gâfâială. 

— Uf! nu mai poci! zice cocoana Anica. 

Dar d. Georgescu îi numără parale potrivite pentru un 
bilet de dus şi-ntors clasa III, şi-i arată ghişetul respectiv. 

Peste câteva minute, trenul zboară-nspre Carpaţi. 


— Biletele, vă rog, domnilor, zice politicos conductorul, 
intrând în primul vagon de clasa-ntâia. 

D. Georgescu arată două bilete. 

— Mititelul... al dv.? întreabă conductorul arătând pe 
ofiţeraşul de vânători, care s-a suit cu picioarele pe 
bancheta de catifea. 

— Da! dar n-a-mplinit patru ani... Nu trebuie să ne-nveţi 
dumneata pe noi regula, zice madam Georgescu. 

Conductorul salută politicos şi trece mai departe. 

— I-ai spus mamiţii (întreabă discret madam Georgescu pe 
consoartele dumneaei) să bage de seamă să nu-i fure cineva 
coşul? 

D. Georgescu dă din cap şi se mulţumeşte să zică numa: 

— Hâhiî! 

Mai discret încă, întreabă d. Georgescu pe consoarta d- 
sale: 

— I-ai dat ceva parale? 

Madam Georgescu răspunde consoartelui tot aşa de 
laconic cum i-a răspuns şi dânsul. 

— Cât? 

Madam Georgescu arată mâna cu cele cinci degete 
răsfirate: cinci - adică, o băncuţă. 

Treizeci de bani, tramvaiul de la Zece Mese până la gară: 
care va să zică gramamă are încă douăzeci de bani pentru 
ca să cumpere două legături de vişine la Comarnic. Şi-n 
adevăr, le şi cumpără, şi le şi mănâncă pe jumătate până la 
Valea Largă, cu sâmburi cu tot. Trenul soseşte la Sinaia 
regulat. Lume - destulă. Dar cu toată-mbulzeala, cine ştie 
să-şi facă un plan bine hotărât nu se rătăceşte niciodată. 
Familia Georgescu ştie perfect ce are să facă pas cu pas şi 
minută cu minută. Astfel, madam Georgescu cu d. 
Georgescu şi cu puiul se urcă-n birjă şi merg drept la parc, 
unde muzica militară cântă cadrilul Les petits cochons, să 
se asigure de o odaie cu două paturi la Regal; iar gramamă 
cu coşul merge la Mazăre, să se asigure de o odaie cu un 
pat: e atât de aproape Mazăre de gară, că nu face pentru 


ca să mai dai parale la birjă. D. Georgescu însă dă unui 
băiat un ban, să ducă după gramamă coşul. 

S-a întunecat... Lămpile electrice încep a sclipi. Puiului i-e 
foame. D. Georgescu lasă pe madam Georgescu pe o bancă 
în aleea principală, unde e toiul promenadei de lume bună, 
şi pleacă cu puiul la gramamă. Fatalitate! La otel Mazăre i 
se spune că n-a fost odaie goală şi că a trimes-o pe 
jupâneasa la otel Manolescu, devale. D. Georgescu coboară 
cu bravul ofiţeraş de vânători, care este foarte obosit şi 
flămând. La Manolescu, iar fatalitate! n-a fost odaie goală, şi 
a trimes-o pe jupâneasa la otel Voinea, în Izvor. D. 
Georgescu suie cu bravul ofiţeraş, după ce i-a cumpărat o 
franzelă şi i-a dat să bea apă. Trecând spre Izvor, se abate 
prin parc să spuie lui madam Georgescu, nu cumva să-şi 
piarză răbdarea aşteptându-l... Fatalitate! Madam 
Georgescu lipseşte de pe bancă. D. Georgescu lasă un 
moment pe puiul, care nu mai poate umbla, să se 
odihnească pe bancă, face câţiva paşi în sus, apoi în jos, să 
găsească pe madam Georgescu. Madam Georgescu, 
nicăieri! Se-ntoarce să ia puiul, să-l ducă ia Voinea şi să se- 
ntoarcă apoi în parc, unde trebuie până-n fine să găsească 
pe madam Georgescu. Fatalitate! Puiul lipseşte. 

— Pardon - zice d. Georgescu către un domn care stă pe 
bancă - n-aţi văzut un copilaş frumuşel, îmbrăcat în 
uniformă ca prinţul Carol? 

— Ba da... Acu a plecat cu o damă... 

— Cu o clamă înaltă, cu o bluză verzuie şi cu jupă... 

— N-am băgat de seamă; dar am auzit că dama-i zicea 
„puiule” şi băiatul „mamiţico”. 

— Pardon, încotro a pornit? 

— Încoace, răspunde domnul, arătând înspre Mazăre. 
Dama zicea că-l duce pe puiul la gramamă. 

D. Georgescu porneşte înapoi la Mazăre... Acolo i se spune 

— Fatalitate! - că madam Georgescu a fost acum cu puiul 
şi, negăsind pe gramamă, a plecat devale la Manolescu. 
Degrab' la Manolescu... 


— A fost o damă cu băieţelul cu care aţi fost dv. Şi i-am 
spus tot cum v-am spus dv., că n-am avut odaie, şi am 
mânat-o la Voinea. 

D. Georgescu suie şi porneşte cu pas regulat cătră Izvor. 
Ajunge foarte obosit şi asudat la Voinea... Fatalitate! La 
Voinea nu se află nici madam Georgescu, nici puiul, nici 
gramamă, nici coşul. 

— Ce-i de făcut? 

Cu toată inteligenţa lui, d. Georgescu stă câteva momente 
pe loc fără să poată răspunde la această-ntrebare... Va 
trebui să răspunză însă... 

— Ce? 

Pentru cine nu e deprins să se caţere pe munţi, putând 
trece ca o capră din valea Prahovei în a Ialomiţei, Sinaia nu 
se poate compara mai nemerit decât cu un stomac: o 
încăpere mai mult sau mai puţin largă, având două 
deschizături destul de strâmte. Te-a înghiţit odată Sinaia, 
nu mai poţi ieşi decât ori pe sus, spre miazănoapte, către 
Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, către Comarnic. Prin 
urmare, îşi face d. Georgescu următoarea judiţioasă 
socoteala: „Trebuie să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde 
zbura”. 

N-apucă să isprăvească această gândire, şi cineva, 
venindu-i drept în faţă, sub lumina unei lămpi electrice, îi 
zice: 

— Să-mi scrii, nene Georgescule! 

— Adio, Mitică... 

— Te aşteaptă-n parc madam Georgescu cu familia 
Vasilescu şi cu locotenent Mişu... 

— În parc? ... Să-mi scrii, Mitică! 

— Adio şi n-am cuvinte, nene Mialache! 

D. Georgescu îndoieşte pasul... intră în parc; caută peste 
tot... Madam Georgescu - fatalitate! - nicăieri. Obosit, omul 
şade pe o bancă, să răsufle, şi, pentru prima oară, după o 
alergătură de cinci ceasuri, înjură în gând... Pe cine? ... Pe 
coana Anica... Dumneei a făcut toată încurcătura, dumneei 


iace toate încurcăturile... Dar... nu strică dumneei; el strică; 
nu trebuia s-o ia; trebuia s-o lase la Bucureşti... Şezând 
astfel pe bancă-n parc, în prada unor gânduri destul de 
nefavorabile cocoanei Anichii, d. Georgescu nu ia seama că 
muzica a plecat şi că lumea încet-încet s-a strecurat, 
mergând fiecare cătră culcuşul său. A! e grozav să ai fiinţe 
iubite, rătăcite departe de tine, şi să nu ştii la un moment în 
ce loc se află, ce fac, ce li se-ntâmplă, ce vorbesc, ce simt, ce 
gândesc despre tine... le e dor de tine, cum ţi-este ţie de 
ele? etc. Etc. 

„Unde dracul s-a băgatără?” zice d. Georgescu. 

Şi iar o înjurătură - de astă dată la adresa tutulor celor 
trei fiinţe iubite pe cari le cată fără să le găsească. Dar iată 
că un glas simpatic îl trezeşte pe d. Georgescu din urâtele-i 
gânduri. 

— Bravos! d-le Mialache! bravos! 

Este cocoana Anica, mamiţa lui madam Georgescu. 

— Cocoană! strigă ginerele, sărind drept în picioare... 
Unde umblaţi, cocoană? 

— Bravos! tot dumneatale-ntrebi... 

— Fireşte că eu, daca nu ştiu... De cinci ceasuri de când 
umblu după dv. 

— După noi! ... Ce spui, frate? ... Dar la Oppier nu puteai 
să vii? ... A nemerit orbul Brăila... şi d-ta... 

— La Oppier te-am trimes eu pe d-ta? strigă d. Georgescu 
scos din pepene... La Oppier? Dracul era să ştie că dv. 
Sunteţi la Oppier? ... Eu v-am căutat la Mazăre, la 
Manolescu, la Voinea, în parc... 

— La Voinea? ... Nu mi-a zis Miţa că ne-a găsit loc la 
Vasileasca? ... 

— Când ţi-a zis Miţa că ţi-a găsit loc la Vasileasca? 

— Când ne-am întâlnitără pe bulivar... 

— Când v-aţi întâlnitără pe bulevard? 

— Când mergeam la Voinea... ne-am întâlnitără, că nu l-am 
găsit... 

— Pe cine? 


— Pe Voinea. Fincă ne-am întâlnitără cu Măndica. 

— Care Măndica? zbiară d. Georgescu. 

— Vasileasca, omule! şi cu Miţa... 

— Ei! şi unde e acuma Miţa? 

— Nu ţi-am spus? 

— Când mi-ai spus? 

— Mialache! eşti nebun! Nu ţi-am spus că te aşteaptă la 
Oppier cu Vasileasca şi cu fratele Vasileaschii, locotenent 
Mişu de la itidenţa? 

— Dar puiul? 

— L-am culcat. 

— Unde? 

— Nu ţi-am spus? 

— Cocoană! eşti nebună? când mi-ai spus? 

— Nu ţi-am spus că am tras la Măndica? 

— Ei?! 

— Nu zbiera aşa! ... Ei! ... ne-a dat un pat pentru puiul în 
odaie la copiii ei, şi Miţii i-a dat odaia lui Mişu, şi el doarme 
pe canapea în antreluţă... 

Din vorbă-n vorbă, au ajuns la Oppier. La Oppier, 
fatalitate! Toate luminile sunt stinse. 

— S-a dusără la Vasileasca acasă. 

D. Georgescu şi coana Anica suie încet pe drumul 
prăpăstios către strada Furnica. E o noapte caldă, cu lună 
plină... Cu cât suie, cu atât se desfăşură la picioarele 
drumeţilor panorama mirifică a Sinaiei, cu simetricele ei 
constelații de lampioane electrice. Vederea aceasta o 
încântă pe coana Anica... D. Georgescu e mai puţin simţitor 
faţă cu măreaţa privelişte şi înjură bombănind. Au ajuns în 
sfârşit la Villa Măndica. Puiul doarme cu copiii Vasileaschii; 
dar, fatalitate! Madam Georgescu lipseşte. A plecat. 

— Unde? 

— A plecatără acugşica toţi - zice servitoarea somnoroasă 

— La Sfânta Ana. 

— Şi d. Mişu, locotenentul? întreabă coana Anica. 

— Şi dumnealui, răspunde slujnica. 


— Du-te şi dumneatale repede, Mialache! zice cocoana. 

Dar d. Mialache izbucneşte: 

— Ce? cocoană! ce? sunt nebun? dumneatale mă socoteşti 
cal de poşte? 

— Nu striga, că scoli copiii! 

— De cinci ceasuri de când alerg după dv. Ca un turbat, nu 
e destul? Nu mai mă duc. 

— Du-te, Mialache mamă! zice foarte rugătoare cocoana; o 
să-i faci mare placere Miţii şi la toţi. 

— Nu mai porci... 

— O să te căieşti, Mialache 

— De ce sa mă căiesc? ... Nu mă duc! n-o găsesc nici 
acolo... Mai bine, adu coşul. 

Când zice d. Georgescu acestea, orologiul de la castelul 
Peleş se aude-n depărtare bătând noaptea jumătate. 
Cocoana scoate coşul de subt canapea, slujnica aduce o 
sticlă cu vin, şi d. Mialache se pune să supeze cu coana 
Anica. La supeu, d. Mialache povesteşte cu de-amănuntul 
toate peripeţiile prin cari a trecut; iar cocoana Anica, cum 
s-a-ntâlnitără cu madam Vasilescu şi cu toată compania şi 
cu locotenent Mişu, care e mucalit al dracului „şi cântă 
teribel!” Apoi, după supeu, s-a culcat d. Georgescu în odaia 
locotenentului, rezervată pentru el şi madam Georgescu; 
iar gramamă, în odaia copiilor, cu puiul. 

Dormeau încă profund când, pe la cinci şi jumătate 
dimineaţa, un zgomot straşnic, clopoței de trăsură, lăutari 
şi chiote, i-a smuls din braţele lui Morfeu. Se-ntorcea 
compania de la Urlătoare, cu lăutari: madam Vasilescu, 
madam Costandinescu, nepoţica ei, domnişoara Popescu, şi 
d. Vasilescu şi madam Georgescu şi locotenent Mişu... 
Fusese o partidă de plăcere improvizată, o fantezie a 
locotenentului. 

— Vezi, cocoană? zice d. Mialache lui gramamă. Vezi? dacă 
mă luam după vorba d-tale şi mă duceam şi la Sfânta Ana! 


Ah! a fost o plăcere ce va rămânea neuitată... Pe lună, cu 
trăsurile la pas, şi dasupra armoniei apelor de munte şi 
şoaptelor pădurii, lăutarii acompaniind încetinel şi d. Mişu 
cântând menuetul, pe care-l cântă regulat muzica în parc şi 
care-i place atâta lui madam Georgescu! ... De aceea, cu 
sufletul încărcat de fermecătoare amintiri, seara, la 
Bucureşti, când îşi face toaleta de culcare, madam 
Georgescu zice oftând: 

— Ah! mamiţo! menuetul lui Pederaski4... mă-nnebunesc! 

AMICUL X... 

Un tip eminamente simpatic este amicul meu X... foarte 
bine cunoscut de noi toţi bucureştenii. Cum să nu-l 
cunoaştem? îl întâlnim aşa de adesea, pretutindeni: în 
somptuoasele saloane de elită, în sindrofiile modeste de 
mahala, la Capşa, la Gambrinus, la Zdrafcu, la Jockey şi la 
cafeneaua Schreiber din Lipscani, în Orient-Expres, în 
tramcar, în cupeu cu roate de cauciuc, pe jos în galoşi - 
pretutindeni gata a te saluta cu toată afabilitatea şi a-ţi 
întinde cordial mâna lui să fii mitropolit sau paracliser, 
general ori căprar, ministru ori comisionar de stradă, nobil, 
Mojic, ş. el. 

Din cauza acestei mulţimi imense de varii cunoştinţe, pe 
cari ştie să le cultive cu o artă superioară, X... devine 
pentru fiecare din noi cel mai preţios prieten. Frecventând 
atâtea cercuri diverse, cari-i sunt deopotrivă de familiare, 
se-nţelege câtă admiraţie trebuie să-mi inspire mie, care 
cunosc aşa de puţină lume şi care sunt aşa de puţin 
introdus mai ales în cercuri de seamă, unde se-nvârtesc 
personaje ilustre. 

EI ştie câtă admiraţie-mi inspiră, cât ascendent moral şi 
intelectual exercită asupră-mi; de câte ori însă ne întâlnim 
amândoi, nu-mi arată niciun fel de mândrie care m-ar 
atinge; totdeauna modest, simplu şi fără nicio pretenţie, mă 
pune în curent cu tot ce se petrece în sferele înalte. Omul 
acesta pare că nu ştie cât preţuieşte pentru mine amiciţia 


lui: nu-şi face idee, desigur, ce fericit sunt eu când aflu de la 
dânsul importantele secrete ale zeilor. 

Eu stau într-un local ieftin de consumaţiune, într-o berărie 
populară, pierdut în mulţime, şi mă gândesc: eu nu sunt un 
cine, eu sunt un ce; în masa omenirii, eu sunt un număr 
trecut la statistica populaţiei, şi poate chiar acolo trecut cu 
vederea, fiindcă, la ultimul recensământ al populaţiei 
Capitalei, mai la toţi din mahalaua noastră au mers agenţii 
cu catastifele, la mine n-au venit. Nu sunt vreun ambițios; 
dar gândul acesta mă mâhneşte... Să te vezi, să te înţelegi 
aşa de mic, aşa de nensemnat! Sub povara acestei gândiri, 
oftez şi-mi aplec în jos fruntea cu umilinţă. Dar simţ îndată o 
mână pe umărul meu încovoiat, ridic ochii: al ce plăcere! 
este amicul meu X... Vine din cine ştie ce sfere înalte, să-mi 
facă onoarea a sta într-o berărie populară alături cu mine. 
O strângere de mână cordială. Această strângere de mână 
îmi ridică imediat moralul. 

Cunosc bine pe X... ştiu că are să mă înnobileze, să mă 
facă să am o mai bună părere de mine, comunicându-mi 
lucruri ce nu le poate şti un om care nu frecventează decât 
lumea de jos, cum am zice care nici la picioarele Qlimpului 
nu poate s-ajungă vreodată. Cu respect şi cu dragoste mă 
ridic şi-i fac loc la masa mea, şi nu mă aşez pe scaun decât 
după ce el s-a aşezat mai întâi. Amicul meu răsuflă, scoate 
batista şi se şterge de sudoare; desigur, a venit pe jos. Faţa- 
i e radioasă; clipeşte foarte semnificativ din ochi; de câte ori 
clipeşte aşa, cu privirile parcă ar fi întoarse de-a-ndăratele 
către fundul magaziei cu gânduri şi idei, sunt sigur că e plin 
de informaţiuni de mare însemnătate, de o importanţă 
capitală. Eu încep să palpit de nerăbdare: vreau cât mai 
iute să-l pornesc a da drumul nepreţuitului izvor. 

— Uf! zice amicul meu; grozavă căldură azi! ... 

— Grozavă! zic eu. 

— Ce mai nou? 

— Ce să fie? zic... Ştiu eu? ... De unde să ştiu eu? ...Eusă 
te-ntreb pe dumneata, nu dumneata pe mine. 


Amicul meu zâmbeşte cu acea satisfacţie pe care o simte 
orice om când i se face dreptate. 

— De unde vii? întreb eu. 

— De la Take... 

Cititorul nu ştie, fireşte, de la care Take vine amicul meu 
X... Eu însă ştiu. Amicul meu X... care este în termeni 
familiari cu toată lumea, fireşte că nu va zice ca mine şi ca 
dumneata, când am veni de la acel Take, că vine de la d. 
Take lonescu, ci zice pur şi simplu: 

— De la Take... 

— Ei?... 

— Nu vrea să intre în combinaţie... Hotărât! ... Cât n-am 
stat de capul lui! ... Nu vrea şipace!... 

— Când intram la el, ieşea şeful... 

Noi, eu şi dumneata, zicem d. Petre Carp, sau d. Carp, 
când ne e mai degrabă; amicul meu X... zice şi mai simplu: 
şeful. 

— Ei? 

— Şeful era bine dispus... zice: „Mergi la Take?” zic: „Da. 
zice: „Mai caută de-l convinge şi tu, că pe mine m-a obosit!” 
şi a plecat râzând. Nu-l ştii pe şeful? ... 

— Nu! zic eu. 

— Zeflemist... Am râs alaltăieri cu el la „Continental”! ... 


LLA 


— Era şi Barbu... 

— D. Delavrancea? 

— Da... şi Nicu... 

— D. Filipescu? 

— Ei, da! şi Costică... 

— Costică Arion... Costică ar fi vrut mai bine Justiţia; dar 
nu-l ştii pe şeful? cu şeful nu se discută... 

O pauză, în timp ce nu ştiu oum să admir mai mult pe 
acest om, care, stând la mijloc, pe când de o parte îi stau 
atâtea personaje strălucite, de altă parte îmi permite să 


stau eu. lată cum te ridică prietenia unui aşa bărbat! ... Rup 
tăcerea, şi, timid: 

— Frate, e adevărat că or să sează lefurile? 

— Nu se ştie nimic pozitiv până acuma. 'locmai de asta 
vorbeam ieri cu Alexandru... 

Amicul meu vede că-l privesc cu ochii unui om care nu- 
nţelege şi: 

— Cu Alexandru... cu Marghiloman. El nu e de părere să 
se-ntindă prea mult coarda economiilor; el crede că 
trebuiesc studiate mijloacele de a crea izvoare de 
producţie. Du reste x, asta este şi părerea şefului şi a lui 
Nicu, în fine a tutulor. 

O trăsură trece pe dinaintea berăriei unde ne aflăm la 
masă. În trăsură este un domn cu barbete... Parcă l-aş 
cunoaşte... L-am văzut tot în trăsură, mi se pare, la o 
paradă, când s-au deschis Camerele... Amicul meu salută 
foarte familiar pe domnul din trăsură, care, uitându-se în 
altă parte, nu bagă de seamă şi nu răspunde la salut. 

— Aha! zice amicul meu. A venit şi el... Azi-mâne, se 
isprăveşte cu formarea cabinetului. 

— Care el? 

— Nu l-ai văzut când l-am salutat? ... Costică. 

— A! ăsta e Costică Arion? zic eu; îl credeam mai tânăr. 

Amicul meu râde cum se râde de un ignorant. 

— Nu Costică Arion... Costică Ollănescu. 

A! ... Ei, cum s-aude că o să se combine, dacă nu intră şi d. 
Take Ionescu? 

— Apoi, dragă, dacă până la urmă nu l-om putea convinge 
pe Tăkiţă, lucrul este hotărât aşa: Şeful, prezidenţia şi 
Finanţele; Maiorescu, Justiţia; Alexandru, Externele; 
Costică, Instrucţia. 

— Care Costică? 

— Arion... Costică, Internele. 

— Ălălalt... 

— Ollănescu... Nicu. Domenele, şi lonaş, Lucrările publice. 

— La Război, cine? 


— Jac. Jac şi lonaş rămân... Câte ceasuri sunt? ... 

— Cinci şi zece. 

— Sapristi! 5 zice amicul meu, sărind din loc. E târziu, te 
las. Am promis lui Nicu să merg cu ella Sinaia. Acceleratul 
pleacă Ia 5 şi 40. Mai am numai o jumătate de ceas, şi 
trebuie să trec şi pe la Barbu, să-i spui să nu uite de ce-a 
vorbit cu Nababul. Am două halbe şi un corn... plăteşte tu... 
Mă grăbesc... La revedere! ... 

1 La dracu! 

A doua zi, duminecă, la şase dimineaţa, mă sui într-un 
vagon de clasa a treia, în trenul de plăcere pentru Sinaia. 
Pe cine găsesc în vagon? pe amicul X... vorbind politică cu 
mai mulţi negustori, cari îi sorb cu mult nesaţiu vorbele 
preţioase. Cum mă vede: 

— M-am încurcat aseară la vorbă cu Barbu şi am scăpat 
trenul. 

Apoi, urmând vorba începută, către negustori: 

— Eu i-am spus: ghenerale, nu te grăbi... 

ULTIMA ORĂ! ... 

Mă aflam, în toiul conflictului româno-bulgar, în parcul de 
la Sinaia. Vreme splendidă, deşi prea călduroasă, şi o 
mişcare neobicinuită: pe de o parte afluenţa trenurilor de 
plăcere, ale căror bilete, fiindcă lunea cădea între două 
sărbători, erau valabile până miercuri dimineaţa; astfel, se- 
ngrămădea lumea pentru bâlciul de a doua zi marţi, sf. 
Maria, când e şi hramul mănăstirii; pe de altă parte, era 
hotărâtă pentru după amiazi plecarea suveranilor noştri 
spre străinătate. 

Fizionomia parcului era destul de caracteristică. 
Persoanele oficiale - curtea regală era în mare doliu - 
redingotă şi mănuşi negre, pălărie înaltă; generalii şi ofiţerii 
în uniformă de mare ţinută; mult public de elită şi lume de 
jos destulă. Unii steteau la mese în faţa bufetului, pe când 
alţii se plimbau în sus şi-n jos. 

Aşteptând să-mi aducă o cafea, mă pomenesc bătut pe 
umăr cu multă discreţie... Un amic, reporter de ziar. A venit 


să asiste la plecarea suveranilor, spre a face cuvenita dare 
de seamă în ziarul său, un ziar foarte belicos. 

— Ai aflat? 

— Ce? zic eu. 

— Care va să zică, nu ştii nimic? 

— Ce, frate? 

— Aseară s-au prins doi inşi, un bulgar şi un italian... 

— Unde? 

— Pe bulgar l-au prins la Valea Largă când se cobora din 
tren şi pornea pe jos către Sinaia. Au găsit la el două 
revolvere, două cuțite şi mai multe scrisori iscălite de 
Sarafoff, de Dimitroff, de Trifanoff şi de ăsta... cum îl 
cheamă, frate? ... de... 

— De Ciciu Penciu... 

— Da, de Ciciu Penciu... 

— Ei! Şi? 

— Ei! şi... a vrut el s-o întoarcă, s-o răsucească; s-a 
contrazis şi l-au arestat. 

— Şi acuma, unde e? 

— E închis la cazarma vânătorilor în deal. 

— Ei! dar italianul? 

— Care italian? 

— Italianul pe care l-a prins. 

— Nu, nene; nu-ţi spui că e bulgar? 

— Bine, ăsta pe care l-a-nchis la cazarma vânătorilor, da, e 
bulgar; dar ăla pe care spuseşi că l-a prins la Buşteni... nu 
era italian? 

— A! da! ala, da, ala era italian... 

— Ei! cu ala cum stă lucru? 

— Vine din America... S-a găsit la el un pachet de 
dinamită, cam de vreo patru kilograme, otravă şi... 

— Şi mai multe scrisori... 

— Da, mai multe scrisori... De unde ştii? 

— Ei, bravo! se putea fără scrisori? ... Fac prinsoare că 
scrisorile sunt de la Breşei şi de la Luccheni... 

— Exact. 


— Şi - întreb eu - ce s-a făcut cu acest anarhist? Unde l-au 
închis? 'Tot la cazarma vânătorilor? 

— Aş! asta e teribil... că le-a scăpat! 

— Cum se poate? 

— Da, le-a scăpat frumuşel. Pe când voiau să-i ia dinamita 
şi să-l lege, repede a dat brânci unuia dintre agenţi, pe alt 
agent l-a răsturnat cu o lovitură de picior, pe urmă a scos 
un pumnal şi un revolver şi ameninţându-i s-a făcut 
nevăzut... Se crede că s-a ascuns în pădurile Peleşului... S- 
au luat cele mai straşnice măsuri ca să fie prins... înţelegi, 
ce primejdie! 

— Bine - zic eu - astea trebuie să le dai la gazeta d-tale. 

— Fireşte că le dau... Acu mă duc la telefon... Stai puţin, 
mă-ntorc îndată... îţi aduc ştiri din Bucureşti. 

Şi a plecat amicul meu la telefon. Rămânând singur, iată 
văd un ofiţer de vânători cunoscut. 

— Iubite căpitane, iartă-mă că te rog un lucru; nu s-ar 
putea să văz şi eu pe bulgarul! ... 

— Care bulgar? 

— Bulgarul prins la Valea Largă... care e arestat la dv. La 
cazarmă în deal! 

— Un bulgar arestat la noi la cazarmă? ... Poate de acum 
douăzeci de minute încoace... Acuma viu de acolo... 

— Nu, frate, arestat de aseară... S-a găsit la el două 
revolvere, două cuțite şi mai multe scrisori de la Sarafoff, de 
la Dimitroff, de la Trifanoff şi de la Ciciu Penciu... 

— Fugi, monşer! Cine ţi-a spus gogoşile astea? ... N-avem 
niciun bulgar arestat... Poţi, daca vrei, să mergi să te 
convingi. Salutare, mă grăbesc; e târziu, trebuie să dejunez 
mai devreme; escortăm pe maiestăţile-lor la gară. 

Când căpitanul a făcut câţiva paşi, iată se întoarce de la 
telefon reporterul meu foarte încruntat. 

— Nu ştii nimic... 

— Ba ştiu, zic eu; ştiu că bulgarul dumitale nu există la 
cazarma vânătorilor: acum am vorbit cu căpitanul... (şi i-l 
arăt pe căpitanul, care se depărtează prin mulţime) mi-a 


spus că sunt toate gogoşi, că la cazarma lor nici pomeneală 
n-a fost despre vreun bulgar. 

— Da? ... bravo! în adevăr că acuma nu mai există niciun 
bulgar la cazarma dumnealor... Dar pentru ce? ... Pentru că 
nu l-au păzit cumsecade şi l-au lăsat să scape. Bine c-am 
aflat-o şi pe asta! ... Dar în sfârşit, asta n-are atâta 
importanţă; asta e veche... Să-ţi spui ce am aflat acuma la 
telefon din Bucureşti... E lată rău! Războiul e declarat. 

— Ce?! zic eu îngrozit. 

— Douăzeci şi trei de ofiţeri români şi treisprezece soldaţi, 
făcând exerciţii pe malurile Dunării, între Călăraşi şi 
Giurgiu, au fost înconjurați de echipajul unei şalupe 
bulgare, care debarcase pe teritoriul nostru, dezarmaţi, 
făcuţi prizonieri, încărcaţi în şalupă şi trecuţi pe malul 
bulgar. 

— Cum se poate? 

— Vezi dar că nu mai putem sta cu braţele încrucişate... 
Stai un. Moment... Mă duc la telefon, să dau amănunte 
despre evaziunea bulgarului... 

— Care bulgar? 

— Bulgarul care a evadat de la cazarma vânătorilor. 

— Ce amănunte, domnule? De unde ştii şi amănuntele? 

— Ce-ţi pasă? 

Şi, zicând acestea, bravul meu aleargă la telefon. 

Mă ridic înecat de vestea războiului... am nevoie să mă 
mişc, nu mai pot sta locului. 

La câţiva paşi, un grup de domni, între cari şi un domn 
ministru, de care am deosebita onoare a fi cunoscut. 

Mă apropiu cu respectul cuvenit şi salut... D. Ministru îmi 
răspunde foarte politicos şi îmi întinde mâna. Mă miră mult 
că d. Ministru nu pare îndestul de emoţionat de lovitura 
echipajului şalupei bulgare. 

— Scuzaţi-mă - îndrăznesc eu - domnule ministru... E 
adevărat? 

— Ce? întreabă d. Ministru, zâmbind ca şi cum ar înţelege 
ce sentimente mă muncesc. 


— O şalupă... 

— Bulgărească? ... zice d. Ministru accentuându-şi mai 
bine zâmbetul. 

— Da... zic eu. 

— Linişteşte-te... N-a făcut până acuma niciun prizonier 
român. 

Apoi, cătră toţi: 

— Hotărât, oamenii aceştia vor să smintească lumea! 

Pe urmă, cătră mine: 

— Ei, cum îţi vine dumitale să crezi aşa baliverne? 

— De! domnule ministru - zic eu - ştiu eu ce să mai crez şi 
ce să nu mai crez? De exemplu, istoria cu evaziunea 
bulgarului. 

— Care bulgar? 

— Care a fost prins aseară la Valea Largă şi închis la 
cazarma vânătorilor din deal... zice că a reuşit să fugă. 

Ministrul şi toată lumea din grup încep să râză. 

Dar eu urmez: 

— Şi anarhistul pe care l-au scăpat la Buşteni, care venea 
din America cu patru kilograme de dinamită... 

— Nu v-am spus eu - zice d. Ministru - că o să smintească 
lumea? ... Uite-n ce stare l-au adus chiar pe un om ca 
dumnealui, care de! orişicât.. Om cu condei... 

Zicând acestea, d. Ministru ne salută frumos şi după ce 
mai mă-mbărbătează încă o dată, asigurându-mă că 
războiul nici n-a început, nici n-are să-nceapă, se 
depărtează. 

Ameţit, mă rentorc la scaunul meu şi şez la loc, să aştept 
pe d. Reporter, care trebuie să se întoarcă de la telefon. 

Nu aştept mult; iată.-l. 

— Ei? întreb eu. Mai ai ceva nou din Bucureşti? 

— Se vorbeşte cu stăruinţă despre asasinarea unui 
judecător de instrucţie. 

— Nu mă-nnebuni! ... Dar ştii ce am aflat eu? ... Acu am 
vorbit cu ministrul X... 

— Cu ministrul X?! 


— Da. 

— Ei? 

— E mai lată decât toate! 

— Ce? 

— Podul de pe Dunăre... 

— Ei? podul de pe Dunăre... 

— Podul de la Cernavoda... 

— Ei? podul de la Cernavoda... 

— Nu-nţelegi? 

— A sărit în aer?!! 

— Da, zic eu; cum ai ghicit? 

— Mi s-a spus ceva la telefon, dar nu credeam... Mă duc să 
dau confirmarea ştirii! 

Şi pleacă glonţ. 

— Stăi! strig eu. 

Mă iau după el, îl ajung şi-l opresc: 

— Nu uita să telefonezi că de trei zile escadra bulgară 
bombardează Constanţa. 

— Constanţa? ... Bine! 

BORIS SARAFFOF! ... 

Pe vremea conflictului româno-bulgar... 

La cunoscuta ospătărie Enache, în compartimentul 
popular, unde unele feluri de bucate se servesc şi cu 
jumătatea de porţie, se află, cătră ora două după amiazi - 
oră la care toată lumea de rând a plecat de la dejun - o 
companie de patru tineri, urmând o dispută destul de 
animată. 

Cine sunt aceşti tineri? 

Asta puţin importă. Să zicem că-i cheamă A, B, C şi D. Ce 
sunt aceşti tineri? 

Asta importă mai mult, şi asta o s-o înţelegem, dacă vom 
urma cu atenţie călduroasa lor dispută. 

Să ascultăm... 

(cătră D.); Poftim! două fără douăzeci şi cinci! Unde e?... 

D. (foarte îngrijat): Ştiu eu? ... în orice caz, nu stric eu! 

(cătră D.): Da cine? eu?.... 


(cătră D.): Dumneata strici, fireşte! Dacă nu erai 
dumneata, nu-i pierdeam urma! nu ne scăpa aşa! 

(cătră D.): Dacă dumneata nu te simţeai capabil să-l aduci 
negreşit, de ce te-ai băgat? 

D.: Domnilor, eu vă spun că vine, mi-a zis că vine, dar că nu 
ne mai spune nimic. l-am promis pe parola de onoare că nu- 
| mai întreb nimic, şi mi-a promis negreşit să dejuneze aci 
cu noi: trebuie să vie! peste putinţă să nu vie! ... Câte 
ceasuri sunt? 

: Două fără douăzeci! ... (dezolat:) Nu mai vine! 

Şi B. (dezolaţi:) Nu mai vine! 

(cătră D.): Pentru ce n-ai stat la uşe, să-l iei în trăsură 
când a ieşit? 

(dezolat): Am stat... la uşa dinspre Doamna Bălaşa, pe 
unde iese totdeauna... 

: Ei? 

D.: Am stat până la unu... A-nceput ploaia... Am reintrat în 
palat, l-am căutat la biuroul lui... Plecase! ... 

: leşise pe uşa principală dinspre cheiul Dâmboviţii! 

(cătră D.): Vezi că eşti zevzec? 

D.: De ce, domnule? 

: Fiindcă trebuia să bănuieşti că-ţi poate scăpa... De ce l-ai 
pândit la uşa palatului? Nu ştiai că palatul mai are şi alte 
ieşiri? Trebuia să-l aştepţi la uşa cabinetului când iese... Ai 
văzut cum ţi-a tras chiulul? 

Oricine înţelege, crez, din această fierbinte convorbire, că 
cei patru tineri nu pot fi decât nişte infatigabili reporteri de 
ziar, şi că persoana căreia i-au pierdut urma, fiindcă a ştiut 
să le scape eu atâta dibăcie, nu poate fi altul decât 
inteligentul jude de instrucţie de pe lângă onor. Trib. Ilfov, 
simpaticul meu amic ]. Th. Florescu, care a mandat... şi 
ordonat tutulor agenţilor forţei publice să-i aducă, de unde 
or şti, pe numiții Boris Sarafoff, Vladimir Kovaceff, D. 
Davidoff, D. Troleff, D. Iconomoff şi Al. Burlacoff, pentru a fi 
ascultați asupra inculpărilor ce li se aduc pentru faptele 


prevăzute şi penate de art. 47 combinat cu art. 226 şi 332 
din cod. Pen.! 

Dar până să execute agenţii forţei publice ordinul 
neobositului jude de instrucţie, să urmăm a asculta disputa 
tinerilor reporteri... 

: Domnilor, ora este două fără un sfert... Crez că e de 
prisos să mai aşteptăm... Cu ironie): Să mulţumim amicului 
D... de inteligenţa cu care a ştiut să conducă urmărirea 
omului nostru şi să mergem să ne vedem de treburi. 

A şi B cu mult sarcasm cătră D.): Mersi, monşer... 

: Dar... 

Toţi ceilalţi trei: Mersi, monşer, şi la revedere... 

Zicând acestea, pornesc să iasă. Dar D., atins până-n suflet 
de maliţiozitatea confraţilor, li se pune în cale şi, emoţionat, 
după ce a făcut, încruntându-şi fruntea, apel la o inspiraţie, 
le zice cu un ton suprem: 

— Domnilor! un moment! ... Ştiu unde este! ... Câte 
ceasuri sunt? 

— Două fără zece. 

— Staţi aci! Vă conjur să mă aşteptaţi o jumătate de oră... 
Dacă la două şi douăzeci nu sunt cu el aci, atunci... vă dau 
voie să nu mă mai stimaţi... Mă duc! Vi-l aduc!! Trebuie să 
vi-l aduc!!! 

Şi zicând acestea, omul rănit de sarcasmul confraţilor şi 
iritat de chiulul fugarului urmărit a pornit ca glonţul unui 
anarhist. 

Deşi sceptici în privinţa rezultatului promis cu atâta avânt, 
cei trei confraţi se hotărăsc să aştepte, şi, pentru a scurta 
chinul aşteptării, comandă o semi-baterie cu sifon. Dar n- 
apucă să vină băiatul, şi o birjă, cu coşul ridicat şi cu 
burduful tras, se opreşte din goana mare dinaintea 
ospătăriei. 

Un moment, birjarul, un muscal, vorbeşte cu muşteriul, 
apoii desprinde burduful. Mugşteriul se dă jos şi intră în 
compartimentul popular al ospătăriei. Muscalul a şi plecat. 


Mugşteriul cel nou este un om înalt şi bine făcut; ochi 
pătrunzători; fruntea mică. Încadrată într-un păr aspru şi 
des, de coloare castanie bătând în roşcat ruginiu; bărbia şi 
buza încadrate asemenea în nişte mustăţi şi o barbă de 
acelaşi fel şi aceeaşi coloare. E îmbrăcat într-un chip 
neobişnuit în oraşele europene - haine de dimie groasă, 
tivite cu şiret de lână, dar croite tot nemţeşte, însă cam 
nepotrivite pe trup; pe dasupra, un fel de ipingea de aba 
pentru vreme rea; în cap, o şapcă de plisă neagră cu 
cozoroc de piele, cum sunt şepcile birjereşti; în picioare, 
cizme mari, răspândind mirosul caracteristic al iuftului 
rusesc îngrijit cu untură de peşte. 

Acest tip exotic, de o înfăţişare foarte hotărâtă şi energică, 
atrage fireşte atenţia de argus a celor trei tineri confraţi, 
cari-şi schimbă, ca nişte fulgere, priviri arzătoare de mirare 
şi curiozitate. Tipul se duce la o masă mai departe de ei, 
lângă fereastră, trage cu precauţie perdeluţa - care, în 
compartimentul unde ise servesc unele feluri de bucate şi 
cu jumătatea de porţie, stă totdeauna dată la o parte - şi dă 
să se aşeze pe scaun. În mişcarea ce face ca să-şi ridice 
vingherca de la spate aşezându-se, îi cade din buzunar, 
făcând mult zgomot, un revolver de calibru mare, ca 
revolverele milităreşti, împreună cu o carte de vizită. Vădit 
contrariat de aceasta şi neputându-şi îneca o exclamaţie de 
necaz, s-apleacă, ia repede arma şi o pune la loc în buzunar. 
Apoi, bate tare în masă. 

Băiatul intră cu semi-bateria comandată de cei trei 
confraţi, le-o aşază pe un scaun şi trece la noul-sosit. 

— Listi! zice tipul cu tonul aspru şi cu un pronunţat accent 
străin. 

Băiatul dă lista. 

— Ţuici şi ciorbi schembe şi ărdei! comandă tipul. 

Cei trei confraţi privesc aiuriţi, pe când tipul, ca şi cum ar 
pricepe că este obiectul celei mai diabolice scrutări, îşi 
mută scaunul, întorcându-le spatele. 


— Carta de vizită a rămas jos! şopteşte unul dintre 
confraţi. Uite, jos! între piciorul scaunului, la stânga, şi-ntre 
piciorul mesei, la piciorul lui... 

În adevăr, tipul, grăbindu-se să-şi ridice arma, a uitat jos 
carta de vizită. 

— Ce-i de făcut, să punem mâna pe ea? 

— Bine să-i fie lui d. Judecător! Vezi! daca nu fugea de noi 
şi venea să dejunăm împreună! ... Vezi ce a pierdut! 

— Şi dobitocul de D... aleargă cine ştie pe unde după 
dumnealui! 

— Atât mai rău pentru ei! şi atât mai bine pentru noi! 

— Ce-i de făcut? 

— Ce-i de făcut? 

— Ce-i de făcut? 

Toate aceste replici se urmează pe şoptite foarte repede, 
pe când tipul, care şi-a mâncat ciorba de schembea, 
comandă: 

— Varzi! porţii măre, mi! şi ărdei şi vin! 

— Şi pe urmă? întreabă băiatul. 

— Pi urmă, fleici şi ărdei! 

Până să execute băiatul comanda, tipul se scoală de la 
masa lui şi, cu mâinile la spate, se duce să se uite la reclama 
ilustrată, atârnată pe peretele dimpotrivă. Unul dintre 
confraţi se scoală şi se repede spre masa de la care s-a 
ridicat tipul; dar tipul iute se-ntoarce în loc, îl ajunge la 
masă, tocmai când vrea să s-aplece spre piciorul din stânga 
al scaunului, şi-l împinge binişor, dar cu destulă putere, la o 
parte. N-a trebuit mai mult decât trei-patru secunde, ca să 
se săvârşească această manoperă. Tipul se aşază la loc pe 
scaunul lui, de astă dată cu mai multă precauţie ca întâia 
oară, iar tânărul ziarist merge să facă asemenea la masa 
lui. De astă dată carta de vizită nu se mai vede; a dispărut 
sub talpa ciubotei din stânga a stăpânului ei. Confraţii îşi 
muşcă buzele. 

— Să dăm de ştire poliţiei! 


— N-am făcut nimic! ... Trebuie să ştim noi mai întâi cine e 
tipul ăsta. Daca este ce bănuiesc eu, apoi atunci captura lui 
s-o facem noi... Şi atunci să poftească iar d. Judecător să ne 
mai facă fasoane! 

— Unde dracul e dobitocul de D...? 

— E două şi jumătate... 

— Crezi că mai vine? ... E ruşine să se-ntoarcă singur... 

Pe când şoptesc acestea tinerii noştri, tipul se scoală şi, 
trecând pe lângă ei, cu capu-ntors fără să-i privească, iese, 
cine ştie pentru ce, pe uscioara care duce în dosul 
ospătăriei. A ieşit urmărit de privirile celor trei confraţi, şi 
n-a apucat să se-nchiză bine uscioara după el, şi toţi trei au 
dat să se repează la piciorul stâng al scaunului... 
Nenorocire! Carta de vizită lipseşte din locul ştiut. 

— 1 s-a lipit de talpa cizmei! zice unul dezolat. 

Şi toţi se-ntorc în loc, şi toţi dau un țipăt de triumf... În 
adevăr, carta s-a lipit de talpa cizmei; dar cizma trecând 
pragul uscioarei, carta s-a dezlipit. Este colo jos, murdărită 
de noroiul de pe talpă, dar sclipind totuşi ca un soare 
strălucitor. O ridică şi - ce citesc? 

Boris Sarafoft, president de Comite macedo- 
andrinopolitain, Grand Maitre etc. Etc. 

EI! Boris Sarafoff! la Bucureşti! Boris Sarafoff!!! 

— Boris Sarafoff trebuie prins! prins de noi! 

Cât e de scurtă viaţa omului, progresul n-ar fi fost posibil, 
dacă omul n-ar fi avut darul să înveţe din păţania altuia, să 
se folosească de experienţa aproapelui său. Astfel, o 
amintire trecu ca un fulger prin mintea celor trei tineri 
confraţi; cum scăpase judecătorul de instrucţie din mânile 
amicului lor 

.? foarte simplu: pe când D... îl pândea, de bunăcredinţă, 
la o uşe de ieşire a palatului, d. Judecător ieşise pe alta. Dar 
dacă D... ar fi avut inspiraţia să-l pândească la uşa de ieşire 
a cabinetului, pe d. Judecător, aşa e că nu-i putea scăpa? 
Prin urmare: numai o uşe de ieşire are ospătăria Enache t 
Nu! are trei. Care va să zică, dacă, pe când dânşii îl 


aşteaptă pe Sarafoff în compartimentul unde se servesc 
unele mâncări şi cu jumătatea de porţie, îi vine numitului 
Sarafoff inspiraţia să plece pe altă ieşire? 

— Dar nu şi-a terminat dejunul! ... A comandat fleică... 

— Ce-are a face? A simţit că e bănuit şi fireşte a renunţat 
la fleică. 

— Dar cum să plece? nu şi-a plătit socoteala... 

— Ba ce! un asasin să mai aibă aşa scrupuluri... 

— Dar ipingeaua şi-a lăsat-o-n cui... trebuie să vie să-şi ia 
ipingeaua! mai ales că afară e o ploaie teribilă. 

— Aş! un om aşa de îndrăzneţ ca Sarafoff are să se teamă 
de ploaie! vezi bine! 

Se-nţelege că toate aceste raționamente, pentru care mie- 
mi trebuiesc atâtea cuvinte greoaie, s-au săvârşit într-o 
clipă printr-o schimbare de priviri - tot aşa, într-o noapte 
adâncă, la sclipirea fulgerului, se vede o cale limpede. Nu e 
vreme de gândit prea mult! Cei trei confraţi ies pe urmele 
lui Sarafoff, trec pe lângă bucătăria ospătăriei şi merg spre 
fund, să se pună de-aproape la pândă. La zgomotul paşilor 
lor, răspunde o tuse înfundată. Sarafoff n-a scăpat! Sarafoff 
este acolo! îl aşteaptă... 

— Dar dacă sparge zidul şi iese prin curtea de-alături? ... 
şopteşte unul. 

— Mai aşteptăm câteva momente şi, dacă nu iese, spargem 
uşa, intrăm după el şi-l scoatem de urechi afară! 

Sarafoff nici gând n-a avut să fugă... Apare foarte liniştit... 
Cu aceasta îşi susţine totdeauna prestigiul un om reputat 
îndrăzneţ - cu liniştea. La înfăţişarea lui Sarafoff, care ţine 
mâna dreaptă în buzunarul unde e revolverul, cei trei 
confraţi fac un pas înapoi; el înaintează un pas, ei fac doi 
înapoi; el doi, ei trei... Aceasta, nu doar de laşitate... E o 
tactică prudentă; vor să-l înconjure, să-i ia orice posibilitate 
de mişcare, să-i taie toate ieşirile. Astfel, unul merge la 
portiţa gangului de serviciu, altul la uşa compartimentului 
celui mare, şi celălalt la uşa compartimentului unde Sarafoff 
s-a întors, s-a reaşezat la masă şi continuă să dejuneze cu 


liniştea celei mai nevinovate conştiinţe. A! criminalul! Dar 
de data aceasta nu mai scapă! El va fi prins de cei trei bravi 
jurnalişti, care-l vor da pe mâna justiţiei implacabile şi 
incapabile a-l apuca fără ajutorul lor. Şi cu această 
ocaziune, se va vedea o dată mai mult cât se poate câştiga 
când totul merge după principiul aşa-numitului „schimb de 
bune procedeuri”. Dacă în trista afacere bulgaro-macedo- 
română, justiţia a făcut colosale servicii presei, apoi, în 
schimb, presa, prin cei trei valoroşi membri ai ei, va fi făcut 
un serviciu imens justiţiei, dându-i în mână pe numitul Boris 
Sarafoff, creierul şi sufletul infernalului complot bulgar, 
pentru a fi ascultat asupra inculpărilor ce i se aduc pentru 
faptele prevăzute şi penate de art. 47 combinat cu art. 226 
şi 332 din cod. Pen. 

Sarafoft a terminat dejunul şi a plătit socoteala. După 
reverenţele ce i le face băiatul care a primit plata, se poate 
crede că Sarafoff a fost galanton şi a dat un bun bacşiş. 
Tânărul reporter, care stă la pândă, simte un fior: Sarafoff 
s-a ridicat de pe scaun... Desigur vrea să plece... A sosit 
deci momentul suprem. Dacă asasinul, văzându-se în faţa 
primejdiei de a fi prins, în desperarea lui, trage? ... Un aşa 
om e capabil de orice! 

Dar prima emoție trece: tânărul vede că Sarafoff n-are 
deloc intenţia să plece, şi mai observă că bulgarul n-are 
câtuşi de puţin aerul că ar lua seama la dânsul. 

Sarafoff s-a ridicat de la masă şi se plimbă de colo până 
colo, parcă ar aştepta pe cineva! Asta ar fi şi mai frumos! Ar 
avea haz să fie aici, la Enache, convocat comitetul 
macedoandrinopolitan. 

„Să aşteptăm dar îşi zice tânărul. 

Câteva momente se petrec fără ca să se schimbe ceva, 
material sau psihic, în situaţiunea aceasta aşa de încordată. 
Dar o birje se opreşte dinaintea ospătăriei, şi din birje se 
coboară unărul D... care a alergat până acuma după 
judecătorul de instrucţie. Confratele din uşe îl întâmpină, şi 
cu tonul înecat: 


— Ci, haide, nene, odată! pentru numele lui Dumnezeu! 
unde umbli? Aşa e că nu l-ai găsit? 

— Nu, monşer, am umblat ca un nebun peste tot; imposibil 
ca să-l găsesc! parcă s-a ascuns în pământ! 

— Puțin ne pasă acuma de dumnealui! ... Uite-te bine la 
omul acesta! 

Şi, zicând asta, arată pe bulgarul care, cu mâinile la spate, 
se uită la reclama ilustrată din perete. 

— Un bulgar, probabil! 

— Da, un bulgar... Ştii anume cine? 

— Cine? 

Drept răspuns, confratele arată foarte discret carta de 
vizită plină de noroi. D... dă un țipăt... Bulgarul n-aude-n- 
avede. Se întoarce în loc şi urmează să se plimbe cu mânile 
la spate de colo până colo... 

— Ce facem? întreabă D... uimit. 

— Îl pândim aci. 

— Îl denunţăm poliţiei. 

— Peste putinţă! Ai răbdare... Trebuie să avem răbdare... 
Sarafoff aşteaptă aici pe Kovaceff, Davidoff, Troleff, 
Iconomoff şi Burlacoff... 

— De unde ştii? 

— Ce-ţi pasă? Aici e convocat comitetul macedo- 
andrinopolitan... Trebuie să-i prindem pe toţi... Dacă dăm 
acum alarma, stricăm tot! Trebuie s-avem răbdare! 

— Dar ceilalţi unde sunt? 

— Membrii comitetului? 

— Nu! băieţii noştri. 

— Sunt la posturile lor... Noi nu suntem zevzeci ca 
dumneata, să lăsăm ieşirile neocupate. 

Până să protesteze D... contra acestei răutăţi, o altă birje 
se opreşte în faţa ospătăriei: este muscalul care l-a adus aci 
adineauri pe prezidentul comitetului macedo- 
andrinopolitan. Un tip absolut bulgăresc coboară şi intră... 

— Kovaceff! şopteşte tânărul confrate către D... 


Kovaceff se apropie cu mult respect de Sarafoftf şi-i spune 
foarte încet ceva la ureche. 

— Trebuie să pice şi ceilalţi! şopteşte tânărul jurnalist. 

Dar Kovaceft ia ipingeaua din cuier şi o ţine lui Sarafoff, 
care o îmbracă pe mâneci. 

— Vor să plece! 

— Pleacă! 

— Opriţi-vă, asasinilor! strigă cei doi confraţi tăindu-le 
drumul spre uşe. 

Dar asasinii îndrăzneţi îi împing, făcându-şi loc de trecere. 

— Săriţi! Asasinii!! Sarafoff! Kovaceff! 

Ceilalţi doi confraţi aleargă la acest zgomot, urmaţi de toţi 
băieţii de la Enache. Însă, până să sosească toţi, Sarafoff şi 
Kovaceff au biruit şi au reuşit să ajungă la trăsura lor... 

În luptă, Sarafoff şi-a pierdut peruca şi, punând un picior 
pe scăriţa trăsurii, când vor toţi să-l înhaţe, îşi smulge 
barba. 

Toată lumea rămâne trăsnită. 

Cine? ... Cine?! ... Cine e Sarafoff?! 

„„„Este inteligentul judecător de instrucţie, care ştie să 
scape cu atâta dibăcie de urmăririle reporterilor! este 
simpaticul nostru amic ]. Th. Florescu, care a mandat şi 
ordonat etc. Etc. 

Dar Kovaceft? 

Grefierul lui Sarafoff. 

Profitând de aiurirea urmăritorilor săi, Sarafoff s-a suit cu 
Kovaceff în birjă şi strigă muscalului: 

— Mână iute, gaspadin! 

Birja porneşte în goană... Tânărul D... se acaţă ca 
ştrengarii de la mahala dinapoia trăsurii. 

— Dă cu biciul dindărăt! strigă Kovaceff. 

PETIŢIUNE... 

E în toiul verii, când serviciile publice încep dimineaţa la şi 
sfârşesc la 2 d. Am. Toată noaptea a bântuit căldură 
apăsătoare şi acuma, pe un cer senin, a răsărit soarele, 
amenințând cu groaznică dogoare. Ce are să fie peste zi? 


Sunt 7 ceasuri fără 10 minute de dimineaţă. În biuroul 
registraturii generale a unei mari administraţiuni, 
impiegatul îşi pregăteşte registrul, aşteptând să bată 
ceasul, ca să ridice oblonul de la ferestruia pe unde i se- 
nmânează corespondenţa oficială şi petiţiile particulare. Pe 
când se şterge de sudoare, gândind la cine ştie ce, aude 
ciocănituri la oblonul lăsat. Se uită la ceasul său, regulat 
adineaori după cel oficial: 7 fără minute... Dă din umeri, se 
şterge iarăşi şi gândeşte mai departe... Ciocăniturile de 
afară au trecut; dar peste câteva momente iar încep cu mai 
multă tărie şi insistenţă. Impiegatul dinăuntru se uită iar la 
ceas: 7 fără 2 minute. Dă din umeri, se şterge de sudoare 
şi-şi urmează gândurile intime... Ciocăniturile se-ndoiesc cu 
violenţă... în sfârşit, cele două minute au trecut; ceasul 
arată 7 punct. Impiegatul trage zăvorul şi ridică oblonul, 
lăsând ferestruia închisă numai cu geamul. Se uită afară. La 
geam, e un domn, care aşteaptă; probabil acela ciocănea. 
Impiegatul ridică şi geamul. 

— Dv. Ciocâneaţi aşa? 

— Da. 

— Dv. Nu ştiţi că biuroul se deschide la 7? 

— Ba da. 

Şi zicând aceasta, domnul vâră adânc capul pe ferestruică 
înăuntru; impiegatul, surprins de această mişcare, se dă- 
napoi şi lasă din mână geamul mobil, care pică peste gâtul 
domnului ca tăişul unei ghilotine. Domnul vrea să tragă 
afară capul, dar nu poate. 

— Ridică! domnule! strigă domnul cu ochii mari. 

Impiegatul ridică binişor ferestruica; domnul îşi retrage 
capul. 

— Ce poftiţi? 

— Am o afacere de registrat... 

Şi domnul iar vrea să vâr. E capul. Dar impiegatul prinde 
de veste, lasă repede geamul, care atinge vârful nasului 
domnului. 


— Poftiţi pe uşă înăuntru, daca aveţi vreo afacere! strigă 
impiegatul, făcând acelui domn semn cu mâna, pe unde 
poate intra în biurou. 

Domnul ascultă, pleacă de la ferestruică şi-ndată apare în 
uşă. Este un om nici prea tânăr, nici prea bătrân; pare 
foarte ostenit, şi un ochi deprins ar pricepe îndată că 
domnul acesta n-a dormit noaptea. E asudat şi prăfuit; 
mişcările-i sunt nesigure ca şi articularea vorbelor. Apărând 
în pervazul uşii, ţine într-o mână pălăria de paie, cam 
ghemuită; cu cealaltă mână se ţine de nas. 

— Era să-mi tai nasul! ... Ştii ce teribil m-ai lovit? 

— Pardon! ... dar nu stric eu... Daca vârâţi aşa capul... 

— Nu face nimic... N-aveţi un scaun? 

— Poftiţi. 

Domnul şade alături de biurou... 

— Teribil sunt de ostenit... 

Zicând acestea, domnul se uită lung la un pahar ce stă pe 
masă aproape gol, şi din care a băut impiegatul. 

— Mă rog, dacă nu vă supăraţi, aveţi apă? 

— Da. 

— E rece? 

— Potrivită. 

— Nu-i puneţi gheaţă? 

— Ba da. 

— Aşa? îi puneţi gheaţă? 

— Fireşte! 

— E flir... e firi...? ... ăsta... 

— Da, avem filtru. 

— Mongşer! te superi dacă te-oi ruga pentru un pahar de 
apă? ... leribil mi-e de sete! 

Impiegatul sună; un aprod se prezentă. 

— Un pahar cu apă... 

Apoi, după o pauză, către domnul: 

— Aţi zis că aveţi o afacere... 

— Da, am o afacere... 

— Aici la noi? 


— Da, la dv... o afacere... Pesemne că acum s-a dus s-o 
scoată din puț... 

— Cum s-o scoată din puț! 

— Apa... că văz că nu prea are amicul de gând să vie... 
Aprodul intră. Domnul ia paharul şi-l soarbe întreg pe 
nerăsuflate, apoi, ridicând nişte ochi foarte dulci şi plini de 
mulţumire, cătră aprod. 

— Mersi... Daca nu te superi... mai îmi dai unul? 

Aprodul pleacă. Domnul, după ce s-a căutat prin toate 
buzunarele, cătră impiegat: 

— S-a dus dracului! am pierdut-o! 

— Ce? 

— Ce, nece... e vorba, am pierdut-o? 

— A fost o petiție... 

— Nu, frate, batista... Monşer, te supri dacă te-oi ruga să- 
mi dai batista d-tale? ... numai un moment. 

Zicând acestea, ia de pe masă batista impiegatului şi, până 
când acesta să scoată măcar o exclamaţie, se şterge cu ea 
la gură de apă. 

— Şi dumneata năduşeşti, ca mine. 

Impiegatul dă să-şi ia batista înapoi; domnul îşi trage 
mâna, se şterge de sudoare şi pe urmă la nas; apoi 
înapoiază batista, punându-o iar la loc pe masă. 

— Şi eu nădugşesc al dracului! 

Impiegatul ia batista şi o trânteşte departe în partea 
cealaltă a mesei; apoi se aşază, ia condeiul şi-ncepe a trece 
hârtii la registru. Aprodul intră, aducând al doilea pahar. 
Domnul ia paharul şi-l dă pe gât; pe urmă, cu tonul dulceag, 
făcând semn să-i treacă batista: 

— Dacă nu te superi... 

Impiegatul se face că n-aude. Domnul se scoală, trece pe 
dinaintea mesei în partea cealaltă, se apleacă peste ea şi ia 
batista. Impiegatul vrea să i-o apuce; dar domnul s-a şters 
pe frunte şi la nas; pe urmă, aruncând batista la loc: 

— Mersi! 


— Domnule - zice impiegatul - zici că ai venit cu o 
afacere... Mă rog... Noi n-avem timp aici să stăm de vorbă... 
Nouă ne plăteşte statul leafă, să lucrăm... Mă rog, ce 
afacere? 

— Stăi să-ţi spun... E cald al dracului! 

Se duce la butonul soneriei, pe care-l apasă. Soneria 
zbârnâie lung. 

Impiegatul, impacientat: 

— Destul, domnule! Ce pofteşti? 

— Dacă nu te superi, încă un pahar... mi-e sete 'al 
dracului. Az-noapte am umblat forfota cu nişte prietini... 
Nici n-am dormit... Ştii... 

După o pauză: 

— Nu-i aşa că se cunoaşte că n-am dormit? 

— Ba bine că nu! 

— Pe unde n-am fost! 

Aprodul vine. Domnul, cu multă politeţe: 

— Drăguţă, dacă nu te superi, m-aş ruga... încă un pahar 
cu apă... 

Aprodul iese. Domnul, către impiegat, cu delicateţe: 

— Aveţi mult de lucru? 

Impiegatul: 

— Nici prea-prea, nici foarte-foarte... potrivit. 

Aprodul aduce paharul. Domnul îl bea pe nerăsuflate; 
cătră aprod: 

— Mersi! 

Apoi cătră impiegat: 

— Daca nu te superi, te-aş ruga... batista... 

— Domnule! strigă impiegatul; înţelege odată că nouă nu 
ne plăteşte statul aici ca să stăm de vorbă; avem treabă; n- 
avem vreme de conversaţie... Spune: ce pofteşti? Aici n-are 
voie să intre nimeni fără afaceri. Ce afacere ai? 

— Ce afacere? 

— Da! ce afacere? 

— Am dat o petiţiune... Vreau să ştiu ce s-a făcut. Să-mi 
daţi un număr. 


— Nu ţi s-a dat număr când ai dat petiția? 

— Nu. 

— De ce n-ai cerut? 

— N-am dat-o eu. 

— Da cine? 

— Am trimes-o prin cineva. 

— Când? în ce zi? 

— Acu vreo două luni... 

— Nu ştii cam când? 

— Ştiu eu? 

— Cum, nu ştii? Cum te cheamă pe d-ta? 

— Nae Ionescu. 

— Ce cereai în petiție? 

— Eu, nu ceream nimic. 

— Cum? 

— Nu era petiția mea. 

— Da a cui? 

— A unui prietin. 

— Care prietin? 

— Unul Ghiţă Vasilescu. 

— Ce cerea în ea? 

— EL, nu cerea nimic. 

— Cum, nu cerea nimic? 

— Nu cerea nimic; nu era petiția lui. 

— Da a cui? 

— A unei mătuşi a lui... Ştia că viu la Bucureşti şi mi-a dat- 
o să o aduc eu. 

— Cum o cheamă pe mătuşa lui d. Ghiţă? 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii nici ce cerea... 

— Ba, mi se pare că cerea... 

— Ce? 

— Pensie. 

Impiegatul, ieşindu-şi din caracter şi zbierând: 

— Domnule, aici este Regia monopolurilor! aici nu se 
primesc petiţii pentru pensii! Du-te îa pensii, acolo se 


primesc petiţii pentru pensii! 

— Aşa? la pensii, care va să zică? 

Merge la sonerie, apasă butonul; soneria zbârnâie foarte 
lung. 

— Destul, domnule! 

— Uite ce e: dacă nu te superi, te-aş mai ruga pentru un 
pahar cu apă. 

Aprodul intră. 

— Uite ce e, drăguță, dacă nu te superi, te-aş mai ruga 
pentru un pahar cu apă. 

Aprodul iese. 

Impiegatul bufneşte şi scrie cu ochii aplecaţi în registru: 

— Aşa? ... care va să zică, la pensii? 

Aprodul vine. Domnul ia paharul. 

Impiegatul, după ce l-a lăsat să bea în ticnă, către aprod: 

— Dă-l afară! 

Domnul, plecând, foarte politicos: 

— Mersi... Mă duc... Aşa? care va să zică, la pensii, care va 
să zică?! 

VIZITĂ... 

M-am dus la sf. lon să fac o vizită doamnei Maria Popescu, 
o veche prietină, ca s-o felicit pentru onomastica unicului 
său fiu, lonel Popescu, un copilaş foarte drăguţ de vreo opt 
anişori. N-am voit să merg cu mâna goală şi i-am dus 
băieţelului o minge foarte mare de cauciuc şi foarte 
elastică. Atenţiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele 
şi mai ales copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat ca maior 
de roşiori în uniformă de mare ţinută. După formalităţile de 
rigoare, am început să convorbim despre vreme, despre 
sorții agriculturii - d. Popescu tatăl este mare agricultor - 
despre criză ş. Cl. Am observat doamnei Popescu că în anul 
acesta nu se prea vede la plimbare, la teatru, la petreceri... 
Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăşte chiar 
unei femei cu petrecerile, mai ales când are copii. 

— Să-ţi spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, 
de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; 


trebuie să-i fac educaţia. Şi nu ştiţi dv. Bărbaţii cât timp îi ia 
unei femei educaţia unui copil, mai ales când mama nu vrea 
să-i lase fără educaţie! 

Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase 
în privinţa educaţiei copiilor, auzim dintr-o odaie de alături 
o voce răguşită de femeie bătrână: 

— Uite, coniţă, Ionel nu s-astâmpără! 

— Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin' la mama. 

Apoi, cătră mine încet: 

— Nu ştii ce ştrengar se face... şi deştept... 

Dar vocea de dincolo adaogă: 

— Coniţă! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne maşina! ... 
Astâmpără-te, că te arzi! 

— Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel, vin' la mama! 

— Sări, coniţă! varsă spirtul! s-aprinde! 

— Ionel! strigă iar mama, şi se scoală repede să meargă 
după el. Dar pe când vrea să iasă pe uşe, apare micul maior 
de roşiori cu sabia scoasă şi-i opreşte trecerea, luând o 
poză foarte marţială. Mama ia pe maiorul în braţe şi-l 
sărută... 

— Nu ţi-am spus să nu te mai apropii de maşină când face 
cafea, că daca te-aprinzi, moare mama? Vrei să moara 
mama? 

— Dar - întrerup eu - pentru cine aţi poruncit cafea, 
madam Popescu? 

— Pentru dumneata. 

— Dar de ce vă mai supăraţi? 

— Da ce supărare! 

Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maioraşul, îi 
scuipă, să nu-l deoache, şi-l lasă jos. El a pus sabia în teacă* 
salută milităreşte şi merge într-un colţ al salonului unde, pe 
două mese, pe canapea, pe foteluri şi pe jos, stau grămădite 
fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o trâmbiţă şi 
o tobă. Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt 
rotat, pune trâmbiţă la gură şi, legănându-se călare, începe 
să bată toba cu o mână şi să sufle-n trâmbiţă. Madam 


Popescu îmi' spune ceva; eu n-aud nimica. Îi răspund totuşi 
că nu cred să mai ţie mult gerul aşa de aspru; ea n-aude 
nimica. 

— Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi 
urechile dumnealui! Nu e frumos, când sunt musafiri! 

Iar eu, profitând de un moment când trâmbiţă şi toba tac, 
adaug: 

— Şi pe urmă, d-ta eşti roşior, în cavalerie. 

— Maior! strigă mândrul militar. 

— 'Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; şi maiorul nu 
cântă cu trâmbiţă; cu trâmbiţă cântă numai gradele 
inferioare; maiorul comandă şi merge-n fruntea soldaţilor 
cu sabia scoasă. 

Explicaţia mea prinde bine. Maiorul descalică, scoate de 
după gât toba, pe care o trânteşte cât colo; asemenea şi 
trâmbiţa. Apoi începe să comande: 

— Înainte! marş! 

Şi cu sabia scoasă, începe să atace straşnic tot ce- 
ntâlneşte-n cale. În momentul acesta, jupâneasa cea 
răguşită intră cu tava aducând dulceaţă şi cafele. Cum o 
vede, maiorul se opreşte o clipă, ca şi cum ar vrea să se 
reculeagă fiind surprins de inamic. Clipa însă de reculegere 
trece ca o clipă, şi maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, 
se repede asupra tnamicului. Inamicul dă un țipăt de 
desperare. 

— Ţine-l, coniţă, că mă dă jos cu tava! 

Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, 
în furia atacului, nu mai vede nimic înaintea lui. Jupâneasa 
este salvată; dar madam Popescu, deoarece a avut 
imprudenţa să iasă din neutralitate şi să intervie în război, 
primeşte în obraz, dedesubtul ochiului drept, o puternică 
lovitură de spadă. 

— Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoţi ochiul... Ţi- 
ar fi plăcut să mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă şi să te 
iert! 


Maiorul sare de gâtul mamei şi o sărută... Mamei îi trece; 
iar eu, după ce am luat dulceaţa, mă pregătesc să sorb din 
cafea... 

— Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam 
Popescu. 

— Vai de mine! la noi se fumează... Bărbatu-meu 
fumează... şi... dumnealui... mi se pare că-i cam place. 

Şi zicând „dumnealui”, mama mi-arată râzând pe domnul 
maior. 

— A! zic eu, şi dumnealui! 

— Da, da, dumnealui! Să-l vezi ce caraghios e cu ţigâra-n 
gură, să te prăpădeşti de râs... ca un om mare... 

— A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o 
otravă... 

— Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu 
lingura în cheseaua de dulceaţă... 

— Ajunge, Ionel î destulă dulceaţă, mamă! iar te-apucă 
stomacul... 

Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru 
linguriţe; apoi iese cu cheseaua în vestibul. 

— Unde te duci? întreabă mama. 

— Viu acu! răspunde Ionel! 

După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune 
pe o masă, se apropie de mine, îmi ia de pe mescioară 
tabacherea cu țigarete regale, scoate una, o pune în gură şi 
ma salută milităreşte, ca orice soldat care cere unui ţivil să-i 
împrumute foc. Eu nu ştiu ce trebuie să fac. Mama, râzând, 
îmi face cu ochiul şi mă-ndeamnă să servesc pe domnul 
maior. Întind ţigareta mea, militarul o aprinde pe a lui şi, 
fumând, ca orice militar, se plimbă foarte grav de colo până 
colo. Eu nu-l pot admira îndestul, pe când mama îl scuipă, 
să nu-l deoache, şi îmi zice: 

— Scuipă-î, să nu mi-l deochi! 

Maiorul şi-a fumat ţigareta până la carton. Apoi se repede 
la mingea pe care i-am adus-o eu şi-ncepe s-o trântească. 


Mingea sare până la policandrul din tavanul salonului, unde 
turbură grozav liniştea ciucurilor de cristal... 

— Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva... Vrei să 
mă superi? vrei să moară mama? 

Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a 
scăpat din mână: o trânteşte cu mult necaz de parchet. 

Eu aduc spre gură ceaşca, dar, vorba francezului, entre la 
coupe et les levres... mingea îmi zboară din mână ceaşca, 
opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii mei de 
vizită, coloarea oului de rață. 

— Ai văzut ce-ai făcut? ... Nu ţi-am spus să te-astâmperi... 
Vezi? ai supărat pe domnul! ... aldată n-o să-ţi mai aducă 
nicio jucărie! 

Apoi, întorcându-se către mine, cu multă bunătate: 

— Nu e nimic! iese... Cafeaua nu pătează! iese cu niţică 
apă caldă! ... 

Dar n-apucă să termine, şi deodată o văd schimbându-se la 
faţă ca de o adâncă groază. Apoi dă un țipăt şi, ridicându-se 
de pe scaun: 

— Ionel! mamă! ce ai? 

Mă-ntorc şi văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduţi 
şi cu drăgălaşa lui figură strâmbată. Mama se repede spre 
el, dar până să facă un pas, maiorul cade lat. 

— Vai de mine! ţipă mama. E rău copilului! ... Ajutor! 
moare copilul! 

Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gât şi la 
piept. 

— Nu-i nimica! zic eu. Apă rece! 

Îl stropesc bine, pe când mama pierdută îşi smulge părul. 

— Vezi, domnule maior? îi întreb eu după ce-şi mai vine în 
fire; vezi? Nu ţi-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? 
Altădată să nu mai fumezi! 

Am lăsat pe madam Popescu liniştită cu scumpul ei maior 
afară din orice stare alarmantă, şi am ieşit. Mi-am pus 
şoşonii şi paltonul şi am plecat. Când am ajuns acasă, am 


înţeles de ce maiorul ieşise un moment cu cheseaua în 
vestibul - ca să-mi toarne dulceaţă în şoşoni. 

LA MOŞI... 

Vagoane de tramvai galbene şi albastre, tramcare, trăsuri 
boiereşti, căruţe mitocăneşti şi biciclete şi lume multă pe 
jos... De pe atâtea strade şi căi, ca de pe atâtea braţe ale 
unui fluviu uriaş, se varsă, ca-ntr-o mare zgomotoasă, pe 
bariera de la capul podului Târgului de Afară, valuri peste 
valuri de omenire. Precum este greu să se mai întâlnească 
două picături de apă o dată ce au apucat să intre fiecare 
după soarta ei în largul mării, aşa ar fi şi pentru două 
persoane să se mai găsească, rătăcite o dată în 
învălmăşeala Moşilor, dacă n-ar fi cuminţi să-şi hotărască 
mai dinainte locul şi momentul de întâlnire. De aceea, 
foarte cuminte au făcut madam Georgescu a lui d. Mitică 
ceaprazarul şi madam Petrescu a lui d. Guţă de la minister 
şi cu tanti Lucsiţa, moaşa diplomată, de şi-au dat rendez- 
vous: la trei ceasuri fix în pavilionul central la berărie - cine 
vine întâi aşteaptă pe ceilalţi. 

În interiorul unui vagon închis al tramvaiului vechi, stau 
înghesuite, pe banchete şi-n picioare, treizeci şi patru de 
persoane suferind foarte tare. Între toate acestea, una 
sufere mai grozav - e cucoana Lucsiţa; fiindcă toate 
celelalte sufăr numai de căldură şi de sete, pe câtă vreme 
dumneaei sufere pe lângă astea şi de foame. Când se 
opreşte vagonul la Sf. Gheorghe, se face roşie, apoi galbenă 
şi pe urmă simte o su doare rece, şi iar fierbinţeală şi iar 
răceşte, şi răsuflă greu, ştergându-se pe sub bărbia grasă, 
şi zice: 

— Uff! dacă ştiam, mai bine luam birze! (că vorbeşte cam 
peltic). Teribelă căldură! mor! ... 

Vagonul porneşte de la Sf. Gheorghe şi intră în Calea 
Moşilor... Parcă umblând, tot e mai bine, tot se mai face 
niţel curent. Curentul astâmpără puţin căldura; dar foamea 
nu se poate astâmpăra cu o slabă suflare de vânt. A fost 
desigur o mare imprudenţă din partea acestei dame să 


plece de-acasă aşa, trei ceasuri după dejun, fără să guste 
ceva, mai cu seamă că, din cauză că se grăbea să nu scape 
ora de rendez-vous la pavilionul central, a dejunat aşa de 
uşor: trei ouă răscoapte, o căpăţână de miel cu borş, nişte 
stufat, prune cu carne, friptură la tavă şi salată de 
castraveți, trei cinzecuri cu sifon şi o cafeluţă. 

La Zece Mese, vagonul se opreşte iar. Cocoana Lucsiţa se 
simte foarte rău. Pe trotoar, lângă ferestrele vagonului, se 
aude, acoperind tot zgomotul stradei, glasul unui bragagiu. 
Moagşa se scoală cu o hotărâre supremă şi, pardon în 
dreapta, pardon în stânga, îşi face loc până la uşă; împinge 
cu puterea desperării pe toţi de pe platformă şi dă să sară; 
vagonul se pune-n mişcare; moaşa se aruncă jos făcând un 
pas fals. Bragagiu, de două ori salvator! Daca nu-l apuca în 
braţe, cine ştie ce se-ntâmpla cu cocoana Lucsiţa, cum e 
corpolentă şi robustă! 

Într-un colţ e puţintică umbră. Acolo îl trage ea pe 
salvatorul ei şi bea una după alta două litre de braga. Braga 
este, ca băutură, foarte răcoritoare şi igienică; iar ca 
mâncare, cea mai uşoară şi totdeodată cea mai 
reconfortantă. În câteva clipe, moaşa Lucsiţa s-a simţit 
rentremată; sfârşeala şi acel sentiment de pierzare, care-i 
vine omului când simte un gol de chaos la lingurea, au 
dispărut cu desăvârşire. Dar este târziu: două ceasuri şi trei 
sferturi... Vagoane după vagoane trec toate pline cu vârf: 
un locşor nu se mai găseşte. La fiecare vagon, cocoana 
moaşa face semne cu umbreluţa, cu batista, strigă: 
„opreşte!” 

— Nu mai e loc! 

Şi vagoanele îşi urmează drumul cu indiferenţă. Dar iată 
că se aude prin toată uruiala un sunet de timbru: un vagon 
se opreşte. Doi tineri eleganţi de pe treapta platformei de 
dinainte se dau jos scuturându-şi pantalonii şi pulpanele 
redingotelor de contactul cu mitocanii. Locuri goale! 
Cocoana moaşa se aruncă cu toată bravura, apucă bara de 


fier, suie treapta, împinge, se vâră şi ajunge pe platformă. 
Un tânăr, strivit sub presiunea cucoanei, zice: 

— Pardon, doamnă! Nu vedeţi că nu mai avem loc? 

— Eu vaz că este! răspunde cocoana Lucsiţa. 

— Da; da dumneavoastră sunteţi corpolentă! 

— Bine că eşti dumneata subţirel! ... Pe mine aşa m-a făcut 
Dumnezeu, voluptoasă! ... Cuiiplaţe! ... cuinu... 

— Taxa, mă rog! strigă conductorul. 

Coana Lucsiţa scoate din portofel biletul pe care-l avea din 
Piaţa Teatrului. Conductorul observă biletul. 

— Asta nu-i de la mine. 

— Da de la ţine? întreabă cocoana. 

— De la alt vagon. 

— Da ţe? nu e tot vagonul vostru? Am plătit până la 
bareră... m-am dat zos... 

— Dacă v-aţi dat o dată jos - întrerupe conductorul - 
trebuie să plătiţi a doua oară. 

— A doua oară? Bravos! frumoasă şarlatanie! 

Dar în sfârşit plăteşte şi ia biletul nou. Vagonul soseşte la 
barieră. Cocoana Lucsiţa coboară. Din amândouă colţurile 
vine profumul de mititei: e o senzaţie neplăcută pentru cine 
e sătul; dar cui i-e foame, profurnul acesta-i pare mai bun 
decât odagaciul. Cocoana Lucsiţa se porneşte cu nările 
umflate spre unul dintre colţuri, ca o panteră atrasă de 
mirosul ţapului sălbatic. 

— Băiete! doi mititei! 

Reconfortată, o ia pe jos şi intră în pavilionul central, unde 
aşteaptă cu nerăbdare compania. 

— Mitică: zice cocoana moaşa, după ce rupe o bucată de 
turtă dulce de la madam Georgescu; faţi ţinste? ... Mă! 
băiete, o halbă! ... da să nu-mi pui guler de gheneral! 

Târgul e în toiul lui... Lume, lume, e ceva de speriat, pe 
onoarea mea! 

După ce plăteşte d. Mitică, zice madam Petrescu: 

— Haideţi întâi pe la oale, că am promis să cumpăr un 
fluieraş pentru băieţelul lu' madam Ionescu, stăpâna casei. 


— Haide. 

Şi au plecat spre oale. 

Când să treacă drumul, coana moaşa zice: 

— Staţi! 

Gogoşi prăjite în ulei! Sahanul clocoteşte... Una... două... 
trei... 

— Aide, ţaţo! lasă-le focului de gogoşi! nu simţi că miroase 
a rânced? lar o să-ţi strici stomacul. 

— Ba, să mă ierţi! nu miroase deloc a rânţed. 

La oale... A cumpărat madam Petrescu fluieraşul şi au 
pornit toţi la grădină la Iliad. Când să intre, strigă cocoana 
moaşa la unul cu fes: 

— Mă dzeanabetăla cu şampania! ad-o limonada... 

Şi după ce bea: 

— E reţe, bravos! mai ado una. 

Pe urmă trag toţi planeta de la o italiancă cu papagalul. 

Mitică a citit planeta cocoanii Lucsiţii: „Ai să păţi multe 
după inima ta cea largă; dar să ai coraj, căci vei trăi până la 
adânci bătrâneţe în mare fericire.” 

— Ei, ass! ţe să mai paţ; dacă n-am păţit eu cât am fost 
zună! acuma, habar n-am! 

Pe urmă d. Mitică a tratat-o pe tanti cu două bărdace de 
floricele calde... 

Lăutari cu ţambalul, şi flaşnete, şi claranete cu toba mare, 
şi trâmbicioare, şi fluieraşe, şi bârâitori, şi cleşte clănţănind 
pe grătare, şi strigăte, şi zbierete şi chiote! - e o plăcere! ... 
şi un miros de grătar încins! - e o bunătate! ... S-a aşezat 
prin urmare compania noastră la o masă, şi a comandat 
cârnaţi şi fleici şi două baterii cu sifon mare. 

— Mă băiete! a strigat coana moaşa... la fleiţi să le pui 
ţimbru, m-ai înţeles? şi să le freţe bine cu ţeapă, m-ai 
priţeput? 

Şi trage-i pe urmă fălci! 

— Ce cioar'le, ţaţo! zice madam Georgescu; iar mănânci? 

— Ţe mănânc? ţe-am mai mâncat? 


Şi s-a făcut roşie ca sfecla şi a băut un macmahon pe 
nerăsuflate. Dar deodată, ca printr-un farmec, se opresc 
într-o clipă şi lăutarii, şi cimpoierii, şi claranetele şi toate 
glasurile, şi în acea clipă se aude banca pe care stă coana 
Lucsiţa făcând ca o cadență de fagot; apoi, iar porneşte cu 
mult brio grandioasa simfonie: muzici, jucării, cleşte, 
glasuri... 

— Ţe? ţe râdeţi? zice coana moaşa roşie ca focul. 

— Nu-i nimica! strigă d. Mitică. Sifonul meu a făcut aşa. 

— Ce sifon? zice madam Petrescu. Nici n-ai pus mâna pe 
el! 

— Parcă dumneata n-ai văzut sifoane să scârţâie fără să le 
atingi! dacă răsuflă la maşină... 

Dar până să explice d. Mitică, moaşa s-a sculat repede şi s- 
a pierdut în învălmăşeală. 

— Unde-i ţaţa? unde-i coana moaşa? 

— S-a dus în grădină - zice d. Mitică - să mai tragă o 
planetă! ... 

Al dracului d. Mitică! 

DASCĂL PROST. 

Foarte de dimineaţă, într-o mahala depărtată, bat la uşa 
amicului meu Pricupescu, profesor de cursul secundar - 
predă istoria în clasele inferioare la un liceu. 

Deşi foarte buni prieteni, n-am fost niciodată la el acasă; 
aşa, nu mă mir că i se pare ciudata mă vedea la dânsul. 

— Ei! ce cauţi tu prin mahalaua noastră aşa de dimineaţă? 

— Am trecut pe aici - zic eu - şi am intrat să-ţi dau sei 
ziua... Ştiu că pe la ceasul ăsta pleci de-acasă... şi.. 
haide să văz... o fi plecat Pricupescu? dacă o fi A aa Baie, 
dacă nu, merg cu el până-n târg... Azi o să fie o căldură... 
mai teribilă ca ieri... S-a pus pe călduri... O să ne topim în 
vara asta... 

Pricupescu este un om bănuitor; zice: 

— Fac prinsoare pe ce vrei, că şi tu ai venit să mă rogi 
pentru vreun măgar, pentru vreun leneş, pentru vreun 
ticălos... 


— Aş! zic eu... 

— Măi! adaugă el... mai am doi ani până să ies la pensie... 
douăzeci o să mi se pară... Uf! să mă văz odată scăpat de 
canonul ăsta, care a ajuns de la o vreme nesuferit... Uite! 
până viu eu, citeşte! 

Şi zicând acestea, scoate din buzunar un vraf de scrisori, 
mi le trânteşte dinainte pe masă şi iese. 

Pricupescu este indiscret. 

De vreme ce mi-a dat voie, m-apuc să-i citesc scrisorile. 

„lubite domnule Pricupescu, Ştiţi că de când am fericirea a 
vă cunoaşte, şi e cam mult de atunci, nu v-am supărat cu 
vreo rugăciune de favoare, fiindcă nu-mi place să 
importunez pe cineva în îndeplinirea datoriilor sale, mai 
ales când îl ştiu de o corectitudine exemplară ca dv. 

Crez că a venit momentul ca, mai ales în şcoală, de la care 
depinde viitorul naţiunii noastre, noi românii să încetăm 
odată cu nenorocita sistemă a favoritismului, a îngăduielii, a 
batirului. 

Când mai cu seamă ne aflăm în faţa unui bărbat devotat 
datoriei, cum sunteţi dv., şi conştiincios, fără nicio umbră de 
bănuială, trebuie să-l lăsăm a-şi îndeplini misiunea aşa cum 
crede el, în matura lui judecată nepărtinitoare. 

Profesori ca dv. Fac onoarea unei şcoli, ei sunt o garanţie 
că tinerele generaţiuni cari le trec prin mână, când vor 
deveni cetăţeni, vor fi perfect educate şi solid instruite, şi 
vor face fala naţiunii. 

Pentru aceea, când frate-meu Ghiţă Postolache, deputatul, 
m-a consultat în ce liceu să-şi dea copilul la Bucureşti, i-am 
spus numaidecât: 

— Dacă vrei să înveţe o bună creştere şi carte ca lumea, 
da-l la liceul unde este profesor amicul meu d. Pricupescu... 
acolo poţi fi sigur şi-n privinţa educaţiunii şi-n privinţa 
instrucţiunii! 

Băiatul, Costică Postolache, după cum ştiţi, stă la mine; eu 
îi ţin loc de tată; prin urmare, înţelegeţi de ce mă interesez, 


şi de ce-mi p. Ermit, în puterea prieteniei ce mi-aţi acordat- 
o totdeauna, a vă importuna cu o mică rugăminte. 

Nepotul meu, precum veţi fi observat cu perspicacitatea 
ce vă caracteriză, este foarte timid; pe lângă aceasta, a fost 
şi cam bolnav în anul acesta, a trebuit să-i scoatem o măsea, 
aşa că are o mare frică de examen. 

Ne-aţi îndatora foarte mult şi pe frate-meu şi pe noi mai 
ales, pe mine şi pe soţia mea, căci în grija noastră am avut 
pe copil, dacă aţi fi, nu indulgent, aceasta nu v-o putem 
cere, dar nici prea sever cu el, care nu ştiţi câtă iubire va 
poartă şi cu cât respect pomeneşte totdeauna de dv. 

De aceea, fiindcă vedem cât ţine Costică la d-voastră, ne- 
am hotărât să vă luăm pe d-voastră ca meditator, începând 
chiar din vacanţă. Ştiţi că mergem la ţară, la munte. Am fi 
fericiţi dacă aţi primi, cum n-aveţi îndatoriri de familie, să 
veniţi cu noi, neavând altceva mai bun de făcut, bineînţeles. 
Am dori ca şi-n vacanţă să se mai ocupe cu cartea. 

N-ar fi rău prin urmare să ne vedem cât mai curând, ca să 
aranjăm această afacere. Până atunci, primiţi, stimate 
domnule Pricupescu, cele mai afectuoase salutări din 
partea soţiei mele şi din partea devotatului dv. 

Nicu Postolache senator” 

Halal de Pricupescu! zic în gândul meu, eu, care cunosc 
bine şi pe nenea Nicu Postolache şi moşia lui şi gospodăria 
lui, şi pe madam Postolache... în paradis îl invită nenea Nicu 
şi consoarta! mâncare, băuturi, aer, călărit... plus două sute 
de lei pe lună cel puţin... Oameni cu dare de mână! 

Dar nu mai vine Pricupescu! ... Să citim mai departe: 
„Amice Pricupescule, Mâine încep la voi examenele. În 
interesul tău îţi atrag atenţia încă o dată, nu fi sever cu 
băiatul persoanei cunoscute. Ar fi o prostie din partea ta să 
faci exces de zel, când ştii bine că, şi fără să vrei tu, băiatul 
tot va trece. Pentru ce tu, un dăscălaş, numai ca să te faci 
grozav, să indispui pe nişte oameni cu atâta influenţă? Nu e 
mai bine să ţi-i faci binevoitori? 


Aseară am prânzit acolo. Era o sumă de oameni mari. 
Toată vremea la masă s-a vorbit râu de profesori, cari, după 
ce că nu sunt buni de nimic, apoi sunt şi brutali şi mojici, 
mai ales cu copiii de familii bune. 

La plecare, cucoana a spus că dacă cumva persecuţi pe 
mititelul, n-are să-ţi meargă comod. 

Eu am garantat pentru tine. la seama, în interesul tău. 

Amic N. N.” 

Alta: „Dragă Bică, cocoşelule moţat, Dacă ai ţinut tu 
vreodată la mine măcar a suta parte din cât mi-ai spus, sper 
că n-ai să mă refuzi. A venit Miţa Popescu la mine cu lacrimi 
în ochi, şi m-a conjurat pe tot ce am mai sacru, să-ţi vorbesc 
în privinţa băiatului ei, Octavian Popescu, care zice că 
tremură toţi băieţii de frica ta, că eşti prea sever, şi el are 
groază când se gândeşte la ziua de mâine. 

Biata Miţă este desperată, fiindcă Octavian i-a spus curat 
că, dacă rămâne repetent, se împuşcă. Pune-te tu în locul 
ei, ca mamă. 

Astă-seară nu se poate... Dar mâine seară la ceasul ştiut, 
negreşit, cocoşelule moţat. Când ăi veni la puiculiţa ta, să-i 
spui că l-ai trecut pe Octavian. 

Puiculiţa” 

Bravo, domnule Pricupescu! gândesc eu... Cine să fie 
puiculiţa? 

A! un plic rose pale cu un blazon aurit într-un colţ... Să 
vedem. 

— Sunt gata; aide, că e cam târziu; am treabă la şcoală. 

— Uite, frate Pricupescule, de ce venisem eu la tine, zic eu 
şi înghit în sec... apoi, îmi iau inima-n dinţi. 

— De ce? 

— Venisem să te rog să-mi faci un mare hatâr. 

— Am înţeles... Nu ţi-am spus eu? ... ghicisem... 

— Ei! nu fi şi tu aşa de... cum să zic... de sever... Ştii că de 
când te cunosc... şi de! slavă Domnului! ne cunoaştem din 
copilărie... nu te-am supărat cu vreo rugăminte, fiindcă nu- 
mi place să importunez pe cineva, cât de prietin să-mi fie, în 


îndeplinirea datoriilor sale, mai ales când îl ştiu de o 
corectitudine exemplară, cum eşti tu... 

— Apoi, atunci... 

— Fireşte, nu zic; trebuie să ne hotărâm odată, mai ales 
când e vorba de şcoală, de la care depinde viitorul naţiunii 
noastre, noi românii, să încetăm, mă-nţelegi... 

— Astea le-ai citit undeva. 

— Pe onoarea mea, nu. Ei bine, tu... tu eşti un bărbat 
devotat şi conştiincios, fără nicio umbră de bănuială, care 
trebuie în misiunea lui să fie - mă-nţelegi... 

— Îţi spun eu că le-ai cetit undeva. 

— Zău, nu... Uite ce e: un băiat... timid... şi a fost cam 
bolnăvior iarna asta... a trebuit să-i scoaţă o măsea... 

— Când îţi spun eu... 

— Pe ochii mei! ... şi în sfârşit, ce mai una-alta? ... ce să 
mai umblu cu mofturi! ... De colea ar fi pentru tine, un 
dăscălaş pârlit, pe timp de vară cinci sute de lei? 

Am aruncat vorba cea mare... 

Pricupescu e nebun! ... a început să zbiere la mine... să-mi 
spuie că: nu mi-e ruşine! prieten vechi! Dar eu, cuminte, 
ZIC: 

— Nu-ţi cunoşti interesul! de ce să te pui cu nişte oameni 
mari, cari au atâta influenţă? ... De-aia v-a ieşit vorba la toţi 
dascălii că sunteţi mojici şi brutali, mai ales cu copiii de 
familie bună! 

— A! strigă Pricupescu... lar? 

— Secule! am strigat eu... Dacă e vorba de zbierete, apoi 
zbier şi eu... Un băiat cu atâtea rude, cari ţi-ar fi de mare 
sprijin... 

— Eşti un prost! strigă Pricupescu. 

— Ba tu eşti prost! ... Mă-sa e văduvă, bogată, frumoasa şi 
de familie mare... în loc să te iei cu binele, să te ia 
meditator! ... 

Am strigat degeaba; a fost peste putinţă să-l scot pe 
pedant' din ale lui. 

Mare dobitoc d. Pricupescu! ... 


O CRONICĂ CE CRĂCIUN... 

Într-o urâtă dimineaţă, pe la sfârşitul lui noiemvrie - 
ploaie, ninsoare, vifor, să nu scoţi un câne afară din bordei - 
chem pe cel mai încercat colaborator al Revoltei naţionale 
şi-i zic: 

— Stimate domnule Caracudi, dumneata, care de atâta 
timp ne-ai dat ca reporter dovezi de strălucită imaginaţie, 
eşti designat să faci ziarului nostru un important serviciu. 

— Care, domnule director? 

— Scoatem de Crăciun un număr „literar, ştiinţific şi 
artistic”. Avem în sertare destulă materie; vom face o 
frumoasă selecţiune. Ne lipseşte numai cronica specială 
pentru sărbătoarea naşterii... Ce zici? 

— Cu plăcere... 

— Crăciunul cade luni; trebuie să apărem cel mai târziu joi 
la 21 de dimineaţă... Un număr de lux, îngrijit, nu rasolit ca 
numerele cotidiane; bine aranjat, tipărit frumos şi nu 
ciuruit de greşeli... 

— Binenţeles; ... dar... 

— Dar ce?.... 

— Ia priviţi afară, ce vreme! 

În adevăr, e un vifor strajnic. 

— Ce are-a face vremea - zic eu - cu cronica noastră? 

— Nu prea are; dar... mă cheamă părintele la masă; 
mereu îmi face semne: i-e foame - s-a sculat de dimineaţă. 

Părintele este socrul confratelui. Domiciliază împreună, 
tocma peste drum de redacţia noastră, în curtea bisericii Sf. 
Ion. De pe prispa caselor se vede drept în redacţia noastră, 
şi viceversa, fireşte. Vara, când ţinem ferestrele deschise* îl 
cheamă reverendul pe ginere-său din gură: „Ignate, gata V' 
Iarna, îi face semne. De aceea, Caracudi lucrează totdeauna 
la masa de la fereastră. 

— Prin urmare - zic - nu te mai ţiu... ne-am înţeles: o 
cronică de Crăciun - „Betleemul, staulul, ieslea, steaua, 
magii ş. Cl.” - nici mai lungă de trei, nici mai scurtă ca două 
coloane... Mi-ai luat măsura, ca un bun ciubotar ce eşti, 


calapodul mi-l cunoşti... încalţă-mă, iubite confrate, încalţă- 
mă frumos! 

Drept orice răspuns, iubitul confrate deschide fereastra, 
pe unde dă năvală-năuntru ca un vrăjmaş viforul d-afară, şi 
strigă peste drum: 

— La moment! să puie ciorba! 

Apoi mă salută şi iese. 

De prisos să fac istoricul căsniciei excelentului nostru 
colaborator. Mă mărginesc a reproduce câteva documente, 
după Revolta naţio? ială, în ordinea lor cronologică; sunt 
ieşite toate din pana interesatului, prin urmare mai presus 
de orice bănuială de parţialitate: „Aflăm cu deosebită 
plăcere că aseară, 11 ianuarie, s-a celebrat, în biserica Sf. 
Ion, căsătoria valorosului nostru colaborator Ig. Carcudi cu 
gentila domnişoară Florica, eminenta profesoară de istorie, 
fiica sf. sale părintelui stavroforul Pantelie Bârzescu. 

Nuni au fost simpaticul şi iubitul nostru maestru, 
directorul Revoltei naţionale, cu graţioasa sa consoartă. 

Felicitările noastre cele mai călduroase.” 

Cătră finele aceluiaşi an, la 21 dechemvrie, a doua zi de sf. 
Ignat, Revolta inserează în fruntea informaţiunilor: „Aflăm 
cu deosebită plăcere că gentila doamnă Florica Ig. 
Caracudi, eminenta profesoară de istorie, a dat aseară 
naştere unui drăgălaş băieţel Traian. 

Fericită coincidenţă! în aceeaşi zi, norocosul tată, 
valorosul nostru colaborator, d. Ig. Caracudi, a împlinit 35 
de ani. 

Felicitările noastre cele mai călduroase.” 

Peste un an şi două luni, iar „aflăm cu deosebită plăcere”, 
minus „fericita coincidenţă”, şi-n loc de Traian, Decebal. 

După un an şi o lună, întocmai; dar, în loc de Decebal, 
Aurelian. 

La anul în cap, asemenea; însă, în loc de Aurelian, Mircea. 

Nu trec bine unsprezece luni, şi iar „aflăm”; numai, în loc 
de Mircea, Dan. 


Pe toţi, de la Traian până la Dan inclusiv, eu i-am botezat. 
Care va să zică, vine că suntem rude prin alianţă cu familia 
Caracudi şi cu părintele stravroforul: de aceea, sf. sa îmi 
zice: „n'ne lancule!” 

După plecarea valorosului, caut să-mi aranjez materiile din 
sertare pentru numărul de lux... la să vedem ce putem 
stoarce cu foarfeca, această presă idraulică a redacţiei. 

Artă fără tendinţă şi tendinţă cu artă, sau Artă cu tendinţă 
şi tendinţă fără artă - 65 de file, cu va urma - studiu estetic 
de palpitantă actualitate! 

Rolul presei ca a patra putere în statul constituţional 
modern (sfinte Ignate i) - 77 de file, şi fireşte cu va... 

În pustiul lumii mari, novelă - o sută de file, format 
ministerial, foarte mărunt şi clar scrise, fără cea mai mică 
ştersătură sau îndreptare... Asta nu poate fi supusă presei 
idraulice: totul, silabă după silabă, trebuieşte cu 
scumpătate respectat... Vom da numai începutul în numărul 
special, şi va urma în numerele cotidiane, vreo treizeci de 
foiletoane duble 

— Un noroc pentru Revolta! ... Admirabilă povestire! 

În pustiul lumii mari este istoria unui băiat de la ţară, care, 
după ce face studii înalte, la noi şi-n Europa, ajunge 
profesor în mare vază la Bucureşti. Suflet curat, plin de 
avânt, de iluziuni şi de ideal, ca orice copil sănătos din 
popor, caută în' lumea mare, unde este introdus de un coleg 
sceptic - lume putredă de corupţie - un suflet, să-l 
înţeleagă... în zadar! ... Măşti pe obrazuri; în inimi, perfidie! 
fard şi minciună! chloroză şi parfum! putrigai în poleială! 

Dezgustat de acest „pustiu”, se duce-n vacanţa mare 
acasă, la ţară, de unde a plecat aşa de demult. Acolo, i se 
redeşteaptă toate amintirile sfintei copilării: i le povestesc 
cu drag şi pe rând, fiecare cu glasu-i particular, căsuţa 
părintească, hanul, aria, patului, moara, pârâiaşul, clopotele 
de la biserică şi de la gâtul vitelor ce se-ntorc seara-n sat; 
apoi, potecuţele, păduricea, dealul, valea, soarele, luna, 
stelele, cântecul păsărilor sălbatice şi domestice; în fine, 


picăturile de ploaie, adierea vântului, miresmele fâneţelor ş. 
Cl. 

Încântat de atâtea tainice povestiri, el se-ntâlneşte la horă, 
într-o duminică, cu Neacşa, fata vânjoasă, roşie ca un bujor 
şi „nefardată”, care nu ştie franţuzeşte, nici nu dansează 
bostonul şi cake-walk; dar care vorbeşte o românească 
pură, plină de farmecul originalității folclorice, şi joacă hora 
şi bătuta, brâul şi chindia, de dârdâie pământul, până dă de 
mal pe toţi flăcăii satului, ba şi pe alţii, veniţi de prin satele 
vecine de dor să joace cu dânsa... 

EI, transportat, supunându-se unei mişcări „lăuntrice”, îi 
face un compliment - ea, asudată, îi arde o palmă; el se vâră 
s-o ia-n braţe - ea îi trage un pumn în falcă; el se-ndeasă 
mereu s-o sărute - ea îi zice: „O! călca-te-ar!” şi-i dă un 
brânci de-l aruncă grămadă în şanţul drumului... El se 
scoală d-acolo zdruncinat, oftează din adânc, se scutură 
frumos, merge drept la tatăl Neacşei - moş Oancea 
Tureatcă, un bătrân român neaoş, cuminte şi vesel, vestit 
pentru păcăliturile şi glumele lui, şapte poştii de jur 
împrejur - şi... cere mâna bujorului de fată. 

E estetic, fiind natural şi logic... Ceea ce se numeşte le 
coup de foudre (dragoste ca trăsnetul) se explică mai mult 
decât la oraşe la ţară, unde nu se pomeneşte încă de 
paratonere... Mâna cerută este, după nazurile de rigoare 
ale copilei, acordată... Nuntă mare cu descripţia 
amănunţită a tutulor străvechilor datine române, atât de 
originale şi de pitoreşti... Şi. Eroul e fericit. 

„Uf! am scăpat de pustiul lumii!” 

Zicând acestea, dă să-şi îmbrăţişeze nevasta, de faţă cu 
atâţia veseli nuntaşi. 

„Astâmpăr'te, mă! loi-te-ar! ...” zice pudică Neacşa, 
ferindu-se de indiscreta pornire a legitimului şi repezindu-l 
cât colo... 

Toţi nuntaşii fac mare haz, iar înțeleptul bătrân, moş 
Oancea 'Tureatcă, un fel de „povestea vorbei” în carne şi-n 
oase, zâmbind cu adânc înţeles, şopteşte: „Vezi ce face 


pustia de dragoste, vere? ... Aolică, ce-am ajuns, să iubim 
pe subt ascuns! * 

Şi aşa se sfârşeşte frumoasa povestire la fila o sută - prea 
degrabă! ... păcat! 

Desigur nu sunt un om mulţumit de sine însuşi... înţeleg 
destul de bine cu cât de nesuficiente mijloace m-au 
înzestrat zânele ursindu-mă carierii pline de-nalte 
răspunderi, nobilei misiuni de publicist roman. Cu toate 
astea, niciodată n-am simţit sub coastele din. Stânga 
dureroasa (după cât văd la alţii) rozătură a viermelui 
invidiei. Slavă ţie, Doamne! în inima mea destule rele au 
putut încăpea: dar n-a fost locşorântrânsa şi pentru 
groaznicul parazit verde! ... Şi totuşi, simt nespusă mâhnire 
la vederea unui pachet de atâtea file format ministerial, 
curat şi mărunt scrise... A! de ce nu poate şi pana mea, 
alergând fără-a se poticni, străbate întinsele albe câmpii? ... 
Cum nu ştiu şi eu birui pe nerăsuflate candoarea câtorva 
testele de hârtie? ... Pentru ce, crude ursitoare, nu e-n stare 
şi mâna mea seacă să toarne atâtea. Generoase torente şi 
cascade de proză? 

Pe când fac tristele mele reflexiuni, intră, plouat ca un 
căţeluş lăţos, tânărul şi simpaticul nostru colaborator 
literar, pseudonimul Piccolino - un copil care a primit de 
mic o distinsă educaţie literară franceză în casa 
părintească; la anul, termină liceul; e încă minor; dar ce 
talent! cu ce facilitate şi personală apucătură îţi aruncă 
rima! 

L-am întrebat, când, sfios, mi-a adus întâia oară câteva 
poezioare, nişte adevărate perle: „Enseigne-moi, jeune 
homme, ou trbuves-tu la rime!? ...6 El mi-a răspuns îndată, 
modest, dar sigur: „La rime, cher patron, est mon souci 
minime”7. 

— I Piccolino drăguță, tocmai la dumneata mă gândeam... 
Un număr special de Crăciun numai cu proză e ca un 
cozonac fără stafide. Poţi, te rog, să-mi dai curând două-trei 
poezioare? 


— Vi le aranjez îndată, maestre; le am aproape gata. 

Şi mititelul bard, după ce-şi atârnă pălăria şi paltonaşul, îşi 
suflă în degetele-i delicate, se ghemuieşte la un colţ de 
masă cu spatele spre sobă şi-ncepe să lucreze... l-auz pana 
scârţâind ca un şoricel care ronţăie pripit în taină. 

În mai puţin de o jumătate de ceas, minorul îmi prezintă 
trei pumni de stafide şcoală-modernă, pline de savoare. 

— Bravo, tinere favorit al graţioasei Erato! Versurile 
dumitale sunt delicioase. Sper să scoatem un cozonac hors 
concours. 1 

Au trecut peste două săptămâni de la acestea: vine 
Crăciunul. În fiecare zi, îl întreb pe amicul Caracudi: 

— Dar cronica? 

— E ca şi gata. 

— Când mi-o aduci? 

— Mâine. 

1 Puţini desigur dintre cititorii acestor rânduri vor fi 
apucat pe vremuri Revolta naţională, de mult acuma 
dispărută. De aceea, nu credem nepotrivit a da aci o probă 
de talentul precocelui nostru colaborator literar: 

Abis. 

Da, mă iubeşti, dar simt prea bine, Cu cât te strâng la 
pietul meu, Că-i un abis până la tine... 

Eu nu sunttu -tunueştieu. 

Şi dragostea ce am simţit-o să umple-abisul nu putu... 

De te-aş iubi oricât, iubito, Tu nu eşti eu - eu nu sunttu. 

Piccolino (n.a.) 

Tot aşa de azi pe mâine, am ajuns marţi în ajunul lui Ignat: 
poimâine dimineaţa trebuie să apară numărul... Materia 
cealaltă e gata. 

Aştept toată ziua - degeaba. 

Îi trimit vorbă acasă peste drum - îmi dă răspuns să n-am 
grije. 

Deschid fereastra; îl strig - nimic. 

Se-nserează bine... Un gând neplăcut îmi flutură prin cap 
la amintirea proastei glume ce i-am făcut-o; să ştii că am 


rămas fără cronică de Crăciun - m-a-ncălţat! ... Cârpaciul 
tot cârpaci! 

De-abia a zburat gândul meu, şi iată d. Caracudi... Cum îl 
văd: 

— Cronica! unde e cronica, nene? 

— E dată la tipografie. 

— Adevărat? 

— Pe onoarea mea! ... 

Şi zicând acestea, mă priveşte cu acel zâmbet şi acea 
clipire din ochi caracteristice, cari, de câte ori le întâmpini, 
te fac să gândeşti: dacă ăsta nu este imbecil, atunci mă 
crede pe mine că sunt. 

De vreo câteva zile se-ndreptase vremea; se zbicise bine; 
speram, după semne, s-avem zile frumoase de sărbători - 
când colo, peste noapte spre Ignat, se schimbă deodată 
vântul, şi ţin-te iar!! ... Plouă, ninge, îngheaţă, se topeşte; 
vifor orb; o vreme - să nu scoţi un reporter afară din 
redacţie. 

Mă scol dis-de-dimineaţă cu grije. Cum mă deştept, îmi dă 
servitoarea o scrisoare; e de la d. Costică, paginatorul 
ziarului: „Domnule lancule, cronica dată de d. Caracudi am 
oprit s-o culeagă; acuma nu merge; trebuie amânată pân'la 
primăvară. Stăm pe loc cu numărul. Ce e de făcut? Vă 
rugăm, veniţi cât se poate mai curând.” 

Nu înţeleg... Ce să fie? 

Iute, mă sui într-o birje... Ce vreme, Dumnezeule! ... Am 
ajuns. 

— Ce e, domnule Costică? 

— Uite, domnule Ilancule. 

Citesc, ca dus de pe lume: „Christos a-nviat! 

De la un capăt al globului la cellalt, din răsărit până-n 
apus, de la miază-noapte pân-la miazăzi, pe când natura se- 
mpodobegşte în strălucitele vestminte ale primăverii, în 
sunetele triumfale a mii şi milioane de clopote de la 
mândrele catedrale ale celor mai splendide capitale de 
imperie, până la ultimele bisericuțe din cele mai sărmane 


cătune, popoarele creştine se salută vesele cu magicele 
cuvinte: Cristos a-nviat!” 

— A! infamul! asasinul! strig eu. M-a omorât Caracudi, 
frate Costică! ... ce e de făcut? 

— Faceţi dv. Ceva la iuţeală. 

Fuga, la redacţie... Nu voi nici să-mi arunc ochii peste 
drum... Scriu şi şterg, şi iar încep şi iar şterg... tremur şi m- 
apucă un cârcel la deget... nu mai pot ţinea condeiul... Şi 
ceasurile sunt aproape zece! ... şi iar îmi blestem 
ursitoarele! ... când - apare pe uşe, cine! ... cine? asasinul! 
D-abia pot ridica privirea şi, cu glasul leşinat ca de lehuză 
după grea facere, îi zic: 

— Mersi, nene Caracudi! ... Bine ţi-ai bătut joc de mine, 
drăguţule! 

— Cum joc, domnule director? 

— Poftim. 

Şi-i întind filele mototolite. Le priveşte şi-ncepe să râză. 

— Scuzaţi; a fost o mică eroare... Eu le am cronicele astea 
gata... Dar, prin ce am trecut de ieri până adineaori dac-aţi 
şti! am greşit; n-am luat seama când am scos-o din sertar... 
(şi cât îmi vorbeşte foarte volubil, mereu se uită pe 
fereastră). Merg să v-aduc una de Crăciun... ştiu sigur că 
am şi una de Crăciun... trebuie să am şi una de Crăciun... 
Numa s-o găsesc... fiindcă acuma e un deranj la noi... Nu v- 
am spus... A născut Florica... 

Eu, din ce în ce mai leşinat: 

— Când? 

— Adineaori, pe la şapte dimineaţa... 

— Cum? 

— E fată;, dar are încă dureri. 

— Atunci, nu mai trebuie să te duci, frate Caracudi. Tot ce 
te rog e să iei un condei. - că eu nu pot scrie, am un cârcel 
la degete... 

Scot din raft tomul 11 din Larousse, îl deschid şi zic blând 
valorosului tată: 

— Scrie, te rog. 


El s-aşază la locu-i lângă fereastră, pe care o şterge bine 
de abureală cu căciula. Eu dictez: „Sărbătoarea Crăciunului 
este una dintre cele mai vechi ale. Creştinătăţii. Ca să 
ajungem la epoca instituirii ei trebuie să suim până aproape 
de leagănul bisericii. După unii autori, această sărbătoare a 
fost statornicită, la anul 138 al erei noastre, de către 
episcopul Telesfor...” 

Văd pe Caracudi scriind cu ochii pe fereastră, fără să se 
uite la condei. 

— Ce-am zis? îl întreb. 

„... anul 1883 al erei noastre de către episcopul Telefon...” 

Şi până să-i strig eu „ieşi afară!” trânteşte condeiul, pune 
mâna pe căciulă şi iese ca din tun, bufnind uşa. 

Peste un moment, Piccolino.. Îi dictez articolul. Dup-amiazi 
tirajul a patru pagini e aproape gata... 

Şi iată iar d. Caracudi - foarte radios. 

— Domnule director, am o informaţiune care trebuie să 
treacă neapărat în numărul de lux. Ştiu că o să vă facă 
plăcere... 

Şi-mi citeşte: „Aflăm cu deosebită plăcere că gentila 
doamnă Florica Ig. Caracudi, eminenta profesoară de 
istorie, a dat azi-dimineaţă, 20 decembrie, naştere la două 
fetiţe, Despina şi Kiajna. 

Fericită coincidenţă! în aceeaşi zi, norocosul tată, 
valorosul nostru colaborator, d. Ig. Caracudi, a împlinit 40 
de ani. 

Felicitările noastre cele mai călduroase.” 

Numărul nostru a ieşit tare frumos. Au făcut mult efect şi 
articolele ştiinţifice şi poeziile, şi începutul nuvelei; dar mai 
ales au impus un vădit respect confraţilor informaţia cu 
„fericita coincidenţă” şi savantul meu articol despre 
instituţia sfântului episcop Telefon. 

Duminică, în ajunul Crăciunului, primim la redacţie vizita 
părintelui stavroforul Pantelie Bârzescu, care vine să ne 
heretisească cu naşterea, însoţit de valorosul nostru 
colaborator - straşnic de veseli amândoi. 


— Naşterea ta, Christoase dumnezeul nostru, răsărit-a 
lumii lumina cunoştinţei... ş. CI. 

Şi după ce isprăveşte cântarea: 

— La mulţi ani, n'ne lancule! 

Eu mă închin smerit, sărut icoana şi, aruncând ginerelui o 
privire dulceagă, răspund socrului: 

— Adevărat a-nviat, taică părinte! 

Ş-afară-i grozav... şi plouă şi ninge, şi pică şi-ngheaţă... o 
zloată cumplită... un vifor nebun... o vreme, prăpăd! sa nu 
iasă un popă afară din casă. 

REPAUSUL DUMINICAL. 

Petrecerile cu mult înainte pregătite rar se întâmplă să 
iasă bine; câtă vreme, cele încinse aşa din întâmplare, pe 
negândite, aproape totdeauna izbutesc frumos... 

De ce oare? 

— De ce, de nece - nu trebuie să ne batem mereu capul să 
filosofăm, să tot căutăm cauza la orşice... Destul să 
constatăm cum se petrec lucrurile, şi din constatarea asta 
să tragem învăţătura că: nici la petreceri de mult puse la 
cale să nu mergem cu prea mari închipuiri de veselie, şi nici 
să stăm la îndoială când, pe negândite, ni se iveşte prilej de 
petrecere; să mergem cu voie bună, daca n-avem altă 
treabă mai serioasă de făcut - zic mai serioasă, fiindcă, în 
viaţa noastră scurtă şi trudită, nici petrecerea nu e ceva 
atât de neserios cum spun câţiva înţelepţi, unii ursuji şi alţii 
făţarnici. 

Aşa cel puţin gândesc eu, şi de aceea am petrecut aşa de 
frumos alaltăieri noaptea. 

Joia trecută, 21 mai, neavând treabă, mă plimbam încet pe 
Calea Victoriei, pe la şapte seara, privind la forfoteala aceea 
de căleşti, birji, automobile - ce mulţime! ce eleganţă! ce 
belşug! ... cum rar se vede chiar în oraşele cele mai 
prospere - şi mă gândeam: cine or fi aceia care au scornit 
de la o vreme că-n ţară e sărăcie, că s-a scumpit traiul şi că 
suntem ameninţaţi de o criză agricolă? ce moftangii! 


Pe când gândeam aşa, iacătă, dau piept în piept cu amicul 
meu Costică Parigoridi - care, contrariu felului său 
cunoscut de toţi, are acum aerul unui om prea puţin vesel. 

— Monşer - îmi zice - nevastă-mea s-a dus la ţară cu copiii, 
la neamurile ei, tocmai în Muscel... Eu n-am vrut să merg... 
mai întâi, mi-a fost lene să mă scol aşa de dimineaţă; şi pe 
urmă, drept să-ţi spun, nu-mi plac petrecerile patriarhale; 
eu sunt orăşean; mie-mi place oraşul... dar... nu duminicile 
şi sărbătorile. N-am văzut ceva mai urât pe lume decât un 
oraş mare în zilele de repaus dominical! 1 oate prăvăliile cu 
obloanele lăsate ca pleoapele în somn... Ce somn! ... Peste 
tot închis! ... Să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să-ţi 
cumperi un ştreang... Lipsa asta de activitate, de viaţă, de 
mişcare comercială mă apasă pe umeri, mă trage şi pe mine 
la somn; şi nu pot dormi măcar - parcă sunt în stare de 
insomnie... Şi când mai văd şi toată mitocănimea asta 
parvenită, prostimea asta elegantă, învârtindu-şi roatele cu 
cauciuc în neştire, îmi vin fel de fel de idei... primejdioase... 
De un ceas umblu să dau de un prietin... parcă toţi au intrat 
în pământ! 

— Iată, m-ai găsit pe mine, îi zic eu. 

— Bine că te-am găsit, nene lancule! Afurisit să fie 
repausul dominical! 

— Dragă Costică, recunosc, în adevăr, că un oraş mare în 
repaus dominical nu este aşa de frumos ca în plină 
activitate; şi mie-mi face aceeaşi penibilă impresie ca şi 
ţie... Decât, ia să ne gândim şi la oamenii care muncesc, o 
săptămână întreagă, de dimineaţă până seara târziu... Nu 
le trebuie şi lor o zi de odihnă? 

— Da, răspunde amicul meu; dar în loc să se odihnească, 
îşi fac băşici pe tălpi umblând toată ziua gură-cască, şi 
seara cad morţi de oboseală. 

— Bine; dar s-au recreat... au petrecut... 

— Da! s-au îmbătat! 

— Dar ce să facă? ... să citească psalmii proorocului 
David? ... Şi pe urmă, da-mi voie să-ţi spun că-mi pare rău 


să te aud pe tine, spirit modern, suflet aşa de uman, vorbind 
astfel despre lumea muncitoare... şi asta numai de necazul 
urâtului... Să presupunem că se-mbată şi poporul... Ei! şi? 
„.. parcă... 

— Înţeleg ce vrei să zici! 

— Ei! apoi? 

— Nu ştiu, monşer; dar sunt plictisit ca un căţel pe care 
stăpânul l-a uitat încuiat în casă... îmi vine să urlu de urât... 
Ai treabă? 

— Deloc. 

— Unde mănânci astă-seară? 

— Indiferent. 

— Vrei să mâncăm împreună? 

— Mai ales. 

— Unde zici? 

— Unde pofteşti. 

Pornim amândoi la vale. Pe drum, Costică, privind la 
obloanele prăvăliilor, bombăneşte mereu... în dreptul lui 
Capşa, întâlnim pe alt prieten; îl luăm, fără vorbă multă, ca 
de rechiziţie; la răspântia bulevardului, încă doi; îi înhăţăm; 
în dreptul legaţiunii ruseşti, încă unul; e prizonier... Curios 
lucru! toţi foarte plictisiţi de repausul dominical; şi cu cât 
banda sporeşte, cu atât dispare plictiseala! Toţi şase 

— Oameni de condiţie frumoasă în societate - ajungem, 
aproape bine dispuşi, la Iordache, în Covaci. 

Sus, pe terasă... 

— Domnilor - zice Costică - trebuie să ştiţi că, graţie 
întâmplării fericite că v-am întâlnit, mi-au fugit din minte 
nişte idei foarte negre... Dacă, adineaori, nu-ntâlneam pe 
nenea lancu, mergeam, cum eram de plictisit, drept la gară, 
să mă arunc subt roatele primului tren la-ndemână. Vă 
mulţumesc... Sunteţi salvatorii vieţii părintelui copiilor 
soţiei mele, care era să citească mâine, la Câmpulung, în 


Ei bine, faptul acesta, că, din fericire, v-am întâlnit, 
combinat cu faptul, nu mai puţin fericit, că astăzi este ziua 


mea onomastică, sf. Împărați Constantin şi Elena, ne obligă: 
pe mine să vă rog, iar pe dv. Să primiţi, a face eu cinste 
astă-seară. 

Sărutăm cu toţii şi, care mai de care, îi urăm: 

— La mulţi ani, Costică! cu noroc, sănătate şi veselie! ... Şi 
cinstit socru, dragă Costică! 

Pe urmă, din parte-mi, îi cer scuze că am uitat să-l felicit, 
fiindcă, necăzând sub prescripţiile legii repausului 
dominical, nu ţin niciodată socoteala sfinţilor. 

Costică se-ntoarce-n loc şi deodată, vesel ca totdeauna, 
strigă: 

— Băiete! aperitive, lista şi răcitori în lege! să vie! 

Ştiu c-am petrecut! 

Ce chef! ... şi, dacă trebuie să fim drepţi, Costică a platit 
de două ori petrecerea improvizată - şi cu bani şi cu spirit 

— Ce vervă î... Din când în când, constatând că lăsăm „să 
se răcească” paharele noastre pline, ne strigă, ridicând pe 
al său: 

— Jos repausul dominical! ... Să lucrăm! ... lucraţi, 
domnilor! 

Iar noi, împărtăşind părerile lui, lucrăm cu stăruinţă... Ce 
activitate! 

Cinci ore fără-ntrerupere, pe nerăsuflate... 

Cam pe la deşteptatul rândunicilor - ţal! ... Aperitive, 18; 
baterii, 8; şampanii, 12, şi 22 pachete de regale... şi 5 
rânduri de marghilomane. 

Foarte - cum m-aş putea exprima în termeni mai aleşi, 
adică mai potriviţi? - foarte... gata... coborâm frumos, însă 
pe tăcute - nu o tăcere lugubră, totuşi solemnă... Ne 
reculegem. 

Ajungem jos, unde moţăie câţiva birjari, pândindu-şi prada 
matinală; ne oprim puţin, să aspirăm până-n adânc praful 
sănătos ridicat spre firmament de târnul municipal. 

Costică, după o sforţare eroică, întreabă: 

— Un'e me'gem? 


Noi medităm un moment.. Eu ridic din umeri... Ceilalţi, ca 
şi mine. 

— Bi'jar! 

Şi, câte doi, câte doi, binişor, ne-am aşezat frumuşel în trei 
birji. Eu cu Costică pornim în frunte... Zic, eu acuma, lui 
Costică: 

— Un'e me'gem? 

Costică ridică din umeri, şi pe urmă mă sărută; îi plătesc 
prompt cu aceeaşi monedă. 

Din Covaci, apucăm la dreapta-n sus pân Şelari; din Şelari, 
apucăm la dreapta pân Lipscani; din Lipscani, la stânga 

— Şi Costică mă sărută şi zice: 

— Eş' du'ce, 'ne lancule! 

— Sân' tu'tă, Co'tică! 

— Tu'tă du'ce, 'ne Ilancule! 

Şi râzi... Şi, dând să mă ipupe încă o dată, nu ştiu cum 
face, că-mi ridică pălăria, care-mi zboară afară din trăsură, 
înapoi spre Iordache. 

— Bijar! ... pă'ria l'nea Iancu! 

Oprim... Birjarul mi-aduce pălăria. Costică mi-o pune pe 
cap... mai îndesat... ca să nu-mi mai zboare... Şi râzi... Şi ne 
pupăm du'ce... 

Dar unde ne aflăm? Pe bulevardul Colţei, aproape de Piaţa 
Victoriei. 

— Une'e me'gem, mă, 'mboule? ... ştii? întreabă Costică pe 
birjar. 

— La Lăptărie, conaşule; cum să nu ştiu? 

— E 'mb'avo! i răspunde Costică; şi pe urmă cătră mine: 
auzi ce ide' fumoasă a-vut 'mbou! 

Dar celelalte două birji nu se văd în urma noastră. 

— Ne-a t'ădat, ca nişte laşi, 'ne lancule! 

Aerul de la Şosea ne face mult bine. Ajungem la Lăptărie. 
Plin! 

Acolo, cei patru amici, care au sosit, prin Calea Victoriei, 
înaintea noastră, ne aşteaptă; ei nu puteau crede că i-am 
trădat ca nişte laşi. 


Câte un pahar de şampanie, la botul calului! - etc.! letc.!!! 

Se face ziuă... Rândunelele au şi plecat la vânătoare... 
Reintrăm în Capitală, în căutarea unui jvarţ cu cognac fin... 
Am găsit... 

Ciudat efect face cafeaua tare! ... Ni s-a dezlegat limba... 
leşim... E lumină mare... O aglomeraţie... Un accident? ... 
Să anunţăm Salvarea! ... Ne apropiem... 

Un cetăţean şade jos pe marginea trotuarului şi nu vrea să 
se scoale, cu toate insistenţele sergentului. 

— Ce e? întreb pe sergent. 

— E repausul dominical, domnule: nu mai poate umbla; 
trebuie să-l ridic de-aici, să nu-l calce vreo trăsură... Haide, 
sus! 

Şi dă să-l ridice; cetăţeanul se lasă greu din balamale, 
scapă din braţele omului ordinii şi se aşază iar la loc. Îl 
privesc de aproape... îl cunosc... Este un excelent culegător 
tipograf, om în vârstă şi foarte cumsecade. Zic: 

— Scpală, monşer, nu face pentru d-ta să te dai în 
spectacol... eşti om serios, tată de familie... 

— Ba, pe tat-to! răspunde el. 

— Îmi pare rău adaog eu - că n-ai înţeles bine morala 
mea... 

— Ba am înţeles; dar vorba mea e: unde găsim npi acuma 
ciorbă de burtă? 

— D-tale ţi-ar trebui acuma un jvarţ cu cognac fin... hu ştii 
ce bine ţi-ar face! 

— Moft! ... am băut jvarţ la Comşa... ciorbă de burtă! 

N-auzi? 

Dar Costică, foarte-ncântat de vorbele acestea, zice: 

— N'ne lancule, schembea, ca'va s'zică? ... ştiică are o 
idee frumoasă! hai la o schembea! 

L-am suit pe cetăţean în birje şi am pornit la piaţă. Pe 
drum cetăţeanul dormea straşnic în braţele lui Costică. 

— Uite ia el în ce hal! zice Costică... Uite, domnule, 
efectele nenorocite ale repausului dominical! 


— Dragă Costică - zic eu - orcum, lumea noastră are 
nevoie şi de asta, de repaus dominical, după atâta trudă... 
Şi mai la urmă, toţi, toţi suntem nişte... stricaţi. 

Şi cu toţii ne-am dus prin urmare să ne dregem lângă hală. 

Adevărul e că schembeaua dreasă bine, cu puţin ardei 
roşu, este la ocazie, superioară cafelei cu cognac fin - 
drege... lucru mare! 

După schembea, pe la şapte de dimineaţă, în toiul halei, 
luăm seama că amicul nostru, culegătorul, a dispărut dintre 
noi. 

— Ne-a trădat, zice Costică; amicul d-tale este un laş! 

Dar n-apucă să isprăvească vorba, şi iată iar amicul meu, 
spălat şi dichisit, cât s-a putut mai bine... A fost la bărbier. 

— Ei! acuma, unde mergem? îl întreabă Costică. 

— Eu - răspunde omul nostru - mă duc la atelier... După 
repausul dominical, începem la şapte... Sunt şef de echipă, 
nu pot să fac blau. 

S-a scuzat dacă ne-a făcut cumva vreo necuviinţă, ne-a 
mulţumit frumos de cinstea ce i-am făcut şi a plecat la 
treaba lui. 

Noi - am dejunat - mai devreme - la Lăptărie - până seara. 

25 DE MINUIE... „... Fiţi toţi joi în gară la-nălţimea 
patriotismului vostru, care nu s-a dezminţit niciodată, mai 
ales în aşa plăcute, putem zice chiar fericite ocaziuni! 

Cetăţeni!! 

Săptămâna viitoare este o zi solemnă pentru oraşul 
nostru!! 

Astfel se-ncheia proclamația adresată de câteva zile de 
părintele orăşelului Z... către administrații săi, afişată pe 
cale publică şi reprodusă în capul ziarului oficios Sentinela 
Ordinii cu acest frumos motto: „Evenimentele mari fac 
totdeauna să tacă micile pasiuni!” Toată lumea era în 
adevăr plină de entuziasm, deşi Drapelul Libertăţii, dirijat 
de decanul avocaţilor, îşi termina articolul său de fond cu 
cuvintele: „... Vom căuta să fim cât se poate mai 
parlamentari. În zadar mişeii de la primărie convoacă 


lumea la gară! Declarăm sus şi tare că joi nu va fi 
entuziasm, ci numai o meschină şi dezgustătoare paradă 
oficială. Să înceteze dar cu infamele lor mistificaţiuni! ... 
Săptămâna viitoare nu poate fi o zi solemnă; ea nu va fi 
decât un moment trist pentru concetăţenii noştri!” 

Directorul, care era însărcinat a gera afacerile prefecturii 

— Districtul neavând deocamdată titular - la citirea 
acestor şiruri răutăcioase, a şoptit cu zâmbetul său 
diplomatic: 

— Om vedea! 

Joia mult aşteptată a sosit. Vodă şi Doamna, plecând în 
străinătate, trebuie să se oprească douăzeci şi cinci de 
minute în gara din marginea orăşelului 2... De dimineaţă, 
peronul gării decorat cu împletitură de brad, cu marca 
judeţului, steguleţe tricolore şi covorul cel roşu al primăriei, 
este înţesat de lume - garnizoana, garda civică, şcoalele, 
autorităţile, notabilii şi cât public a mai putut încăpea. 

Directorul a plecat de la şapte de-acasă spre a lua, 
împreună cu primarul, cele din urmă dispoziţiuni la faţa 
locului. Nevasta lui a rămas să se gătească şi să vie mai 
târziu la gară cu copiii şi cu amicul. Amicul este un profesor 
foarte tânăr, care locuieşte la directorul de un an de zile; el 
dă şi lecţii la copii şi redijează Sentinela Ordinii; e băiat bun 
şi scrie minunat; se dă ca aproape pozitiv că tot el a scris 
proclamația. 

Acum tot e gata... Directorul se duce la o extremitate a 
peronului şi-şi aruncă privirile la mulţimea adunată până la 
cealaltă extremitate... Atunci îi clipesc de departe în minte 
cuvintele Drapelului, şi-şi mângâie favoritele cu 
mulţumire... 

Dar sunt zece fără zece... şi cocoana nu mai vine... Ce să 
fie? Trenul domnesc s-a anunţat de la staţia apropiată... în 
patru minute trebuie să fie aici... 'Toţi ochii joacă între 
ceasornic şi capătul liniei... încă trei minute... Două... Un 
minut... S-aude şuierul cald... 


— La o parte, domnilor! zice grav şeful gării potrivindu-şi 
bine şapca roşie. 

lată-l! Pieptul lat al locomotivei s-arată la cotitura liniei; 
Arătarea creşte, creşte mereu, sforâind semeaţă şi 
alunecând cu eleganţă maiestuoasă către peron. Cazanul 
fierbe, fanfara ţipă, şcolarii intonează imnul - un concert 
monstru... Vagonul domnesc intră la peron. Un freamăt 
furnică de colo până colo prin mulţime. Deodată, şi glasurile 
copiilor şi ţipetele trâmbiţelor şi clocotitura norului 
fierbinte care se smacină captiv în pântecele maşinii sunt 
acoperite de urale zguduitoare... Trenul se opreşte, 
conform programei oficiale, la zece ore precise; suveranii 
cobor din vagon cu suita, iar consoarta directorului n-a sosit 
încă! 

Se face prezentarea autorităţilor şi notabililor, după care 
vodă trece între bărbaţi, iar doamna între dame. 

Întâiul clopot! Directorul, foarte nervos, mână un vătăşel 
călare s-aducă numaidecât pe cocoana, pe copii şi pe 
domnul profesor. 

Măria-sa doamna e foarte veselă de conversaţia damelor; 
dar dumnealor o iau repede şi se-ntind la vorbă... Una o 
povăţuieşte pe doamna să se păzească pe drum de răceală: 

— Nu te juca, soro! boala n-alege. 

Doamna mulţumeşte de binevoitoarea povaţă şi asigură că 
s-a-ngrijit bine, a luat haine d-acasă... în acest timp, 
directorul tremură de neastâmpăr. 

Al doilea clopot! Măriile-lor fac un pas înapoi pregătindu- 
se să se suie... Directorul, asudat şi înecat de emoție, s- 
apropie să ţie un discurs. Lui vodă: 

— Măria-ta! ... nu plecaţi! ... nu trebuie să plecaţi! ... D- 
abia al doilea clopot a sunat; n-a sunat nici măcar al treilea! 
„.. A! dacă ar fi sunat al treilea, atunci aş înţelege să vă 
grăbiţi... Dar nu! Şi chiar să fi sunat al treilea... să zicem! ... 
n-aveţi grije; nu pleacă trenul fără măriile-voastre... s-a dat 
ordin în consecinţă! ... Aşadar, având aceasta în vedere, cu 
onoare sunteţi invitaţi să binevoiţi a lua în consideraţiune... 


că acest district, acest oraş, în fine toţi concetăţenii noştri v- 
au iubit atât şi au făcut sacrificii! ... 

Apoi, cu mai multă căldură, doamnei: 

— Să nu plecaţi măcar măria-voastră! ... N-a venit încă 
toată lumea! ... mai sunt dame, mai sunt copii, mai sunt 
amici, cari ar dori să vă vază ca pe o mamă! 

Vodă, zâmbind foarte bucuros, zice: 

— Mai stăm, mai stăm, domnule director. 

— Mersi! răspunde acesta în culmea emoţiei. 

Şi, lăsând pe suverani, aleargă la capătul peronului, se 
suie în picioare pe o bancă şi se-nalţă în vârful deştelor, 
făcând către şoseaua dinspre oraş semne violente cu 
batista. În adevăr, pe şosea vine o trăsură în goană, urmată 
de un vătăşel călare. 

— Aide, soro! aide, nene, pentru numele lui Dumnezeu 1 
ca m-aţi omorât! 

— Vezi! Nu-ţi spuneam eu că-i târziu! zice palpitând 
cocoana către profesor. 

Directorul îşi introduce pe peron familia şi strigă sever 
către macaragiul care stă drept, cu mâna gata pe cureaua 
clopotului: 

— Să nu tragi! ... Nu e voie să suni! Măriile-lor n-au 
isprăvit încă; mai au treabă aici! 

Apoi către suverani: 

— Măriile-voastre, am onoare pentru ca să vă recomand 
familia mea: consoarta mea, copiii mei, amicul meu! 

Şi pe urmă către copii: 

— Sărutaţi mâna. 

Copiii se aruncă şi execută ordinul. Măriile-lor sunt din ce 
în ce mai veseli. 

— Am auzit, dragă - zice doamnei nevasta directorului că 
aţi fostără cam bolnăvioară! Mi-a părut grozav de rău... 
încă-i ziceam lui dom' profesor, amicul nostru, zic: vezi 
dumneata, dacă o prinţesă şi tot nu se poate pune cu voia 
lui Dumnezeu; dar noi ăştia! ... Dar acu te-ai făcut bine... Se 


vede... Fie, că frumoasă eşti! să nu-ţi fie de-deochi! să 
trăieşti! ... 

Totdeodată unul dintre copiii domnului director, cari 
privesc foarte curioşi pe suverani, îşi scobeşte o nară cu 
degetul. Mama îi dă o palmă peste mână. 

— Nu ţi-e ruşine să bagi mâna-n nas! ... şezi frumos! te 
vede madam Carol! 

Copilul plânge, domnul profesor îl smuceşte de mână şi-l 
bagă la arest în sala de aşteptare clasa a doua. Măria-sa 
doamna intervine pe lângă domnul director în favoarea 
micului vinovat, care urlă tare în arest. Tatăl cedează înaltei 
influenţe şi dă drumul băiatului: 

— Taci din gură, măgarule! şi sărută mâna măriei-sale; 
dumneaei s-a rugat să te iert! 

Suveranii s-au urcat şi se arată plini de veselie la fereastra 
vagonului. Directorul se hotărăşte în sfârşit, după stăruința 
şefului gării, să permită a se suna al treilea. Trenul se pune 
în mişcare. Urale şi muzică. Bărbaţii fac semne de adio cu 
pălăriile, damele bezele călduroase; directorul se şterge de 
sudoare obosit, iar nevasta lui strigă cât se poate către 
doamna: 

— La revedere! bon amusement î Nu ne uitaţi p-acolo! la 
revedere! 

Când trenul a pornit bine, o altă trăsură soseşte în goană 
mai turbată. Decanul avocaţilor coboară trăgându-şi după 
dânsul cocoana, care trage după dânsa o interminabilă 
rochie de catifea verde cu funde bogate de satin rose. 
Amândoi îşi fac loc cu furie prin mulţime, care acum a rupt 
rândurile şi iese în dezordine. 

— A plecat? zice dezolată cocoana. 

— Da, a plecat, 1 se răspunde. 

— Cum se poate? trenul stă totdeauna treizeci şi cinci de 
minute! 

— Ăsta era tren domnesc, ma chere, zice nevasta 
directorului. 


— Ce? era să v-aştapte vodă şi doamna pe dv.? adăugă 
profesorul cu un zâmbet răutăcios de superioritate. 

— Aşa? vociferează decanul. Am înţeles! ... Astea sunt iar 
intrigile lui dom' director: care va să zică dumnealui şi 
familia şi... amicul dumnealui să vază pe măriile-lor! 

Pe urmă, întorcându-se la lumea care se duce: 

— lată, fraţilor, o probă mai mult că astăzi opoziţiunea este 
considerată ca afară din naţiune... Foarte bine... Vom lua 
act şi de aceasta şi vom protesta! 

Decanul şi familia sa au fost multă vreme la cuțite cu 
directorul şi cu familia acestuia, deşi damele erau surori. 
Chiar o polemică, „cât s-a putut mai parlamentară”, s-a 
urmat cu privire la aceasta, între cele două ebdomadere 
locale, Drapelul decanului şi Sentinela amicului. 

Tocmai la nişte alegeri, o persoană de-naltă influenţă, 
aflând despre vrajba celor doi cumnaţi, a stăruit de i-a 
împăcat, promițând serios că şi anul viitor va fi o zi solemnă 
pentru orăşelul Z... şi atunci trenul domnesc o să se 
oprească acolo un ceas... şi douăzeci şi cinci de minute. 

ÎNTRE DOUĂ POVEŢE... 

Schiţă. 

Cu tot uetul balului, am auzit şoptindu-mi clar la urechea 
dreaptă: „lrebuie să fii prea sec de spirit, ca să te laşi 
ameţit de un drăcuşor aşa de tânăr!” Era o povaţă foarte 
cuminte, pe care desigur aş fi urmat-o dacă aveam numai o 
ureche; însă de-abia îşi termină consilierul înţelept 
propoziţia, şi, la urechea stângă, altul îmi şopti şi mai clar: 
„Irebuie să fii prea sec de spirit, ca să nu te laşi purtat de 
atâta farmec...” Nu m-am uitat împrejur, să văd cine sunt 
cei ce-mi şopteau, îi ştiam. Erau cei doi consilieri intimi ai 
mei, care nu mă părăsesc niciun pas, nicio clipă; nici ziua, 
nici noaptea, nici deştept, nici în somn. Îi cunosc bine pe 
amândoi, mai bine de cum mă cunosc ei pe mine. Eu sunt 
sigur de caracterul lor; ei nu se pot niciodată bizui pe al 
meu. De câte ori nu i-am amăgit, urmând, cu toată povaţa 
stăruitoare a unuia. - pe care mă făceam că o ascult cu tot 


interesul. - îndemnul celuilalt. Dar e şi vina lor: unul mă 
trage la dreapta, altul la stânga; când unul îmi zice da, altul 
îmi zice ba, aşa că eu, sau trebuie să stau pe loc, aşteptând 
în zadar o împăcare a lor imposibilă, sau trebuie 
numaidecât să urmez pe unul, şi astfel să contrariez pe 
celălalt. Însă, ce e regretabil pentru mine, e că totdeauna, 
după ce am urmat pe unul departe pe o cărare, când mă uit 
înapoi, mă căiesc, că n-am urmat povaţa celuilalt. 

Acum, stam singur după perdelele unei ferestre, pitit într- 
adins în întuneric, pentru a scăpa un moment de persecuția 
unui drăcuşor de cincisprezece ani şi a-mi culege minţile, 
înţelege bine cititorul că, nu în ironie, numesc pe 
domnişoara Nina „un drăcuşor”: la grandiosul bal, ea 
venise costumată aşa ca s-adeverească zicătoarea că puiul, 
şi de drac, e frumos... în costumul de mătase neagră, cu 
clinuri şi bendiţe stacojii; cu manteluţă de catifea, care-i 
împlinea talia micuță încă neformată bine, mititelul Mefisto 
avea nişte mişcări de o mlădiere diabolică: asta îmi amintea 
vorba că un drăcuşor se poate strecura prin cea mai 
îngustă crăpătură. Ceea ce mai ales se potrivea de minune 
cu atributele personajului erau cei doi ochi negri, care 
aruncau de sub tichia de catifea nişte priviri câteodată 
insuportabile. În totul era, simţeam bine, o arătare 
primejdioasă, un prilej de pierzare, de care trebuia să fug, 
făcându-mi cruce. 

Din ascunzătoarea mea de după perdele, unde mă 
refugiasem scăpându-i pe înşelate, o urmăream cu privirile 
cum aluneca de colo până colo, ca argintul viu, prin 
mulţimea pestriță, cu un neastâmpăr febril după ce, de la 
categoric până la brusc, refuzase orice invitaţie la danţ. O 
clipă, o perdui din ochi: şi clipa aceea, în care se stinse, 
între atâtea culori strigătoare, delicioasa siluetă neagră, mi- 
a fost, trebuie să mărturisesc, foarte penibilă. Atunci, la 
urechea stângă auzii călduros: „Pe tine te caută!”; iar la 
urechea dreaptă batjocoritor: „Ei aş!” Această replică 
răutăcioasă m-a ofensat... Aşa? am zis; şi, dând cu 


amândouă mâinile perdelele într-o parte, am intrat în 
lumina balului. 

O frumoasă Domniţă din veacul XVI-lea îmi ieşi drept în 
faţă. Era o veche cunoştinţă a mea, care-mi ceru braţul s-o 
conduc la bufet. Domnița era una din cele mai mândre 
frumuseți ale societăţii noastre - şi văduvă. Deşi favoarea 
ce-mi făcea era destul de prețioasă, o favoare de care nu se 
bucurau decât foarte puţini intimi, am fost grozav de 
contrariat de întâlnirea aceasta prinţiară. Dar nu era chip 
să scap... A trebuit să mă execut. Am pornit cu ilustra mea 
tovarăşă pe latura vastului salon, căutând calea mai liberă, 
şi, pe când îmi spunea că a doua zi e hotărâtă să plece 
pentru câteva luni în Italia, şi că i-ar face mare plăcere să 
fie însoţită de un om de spirit, amuzant şi iubitor de artă, eu 
căutam, distrat, în toate colţurile, nu cumva voi mai găsi cu 
ochii norocul ce mi se părea pierdut pentru totdeauna... 

Să fi plecat? ... Aş fi fost dezolat! 

Am ieşit din salon pe uşa cea mare şi am pornit să 
coborâm pe scara de marmură către splendidul bufet din 
catul de jos. Dar, când păşeam a doua treaptă, îmi apăru 
jos, pe spalierul de mijloc al scării de onoare, între 
ghirlandele de flori luminoase, domnişoara Nina, care suia 
în fugă din bufet. Cum ne-a văzut, s-a oprit pe loc, în timp 
ce eu am făcut o mişcare, pe care Domnița, cu gândul la 
călătoria proiectată, probabil, a trecut-o neluată în seamă. 
Am coborât încet-încet! Nina sta înfiptă în călcâie dinaintea 
noastră, aşteptându-ne să sosim. Mândra domniţă, trecând 
liniştită în faţa fetiţei, a mângâiat-o zicându-i cu multă 
bunăvoință: „Unui aşa drăcuşor frumugşel i-ar şedea bine şi 
în rai”, la care drăcuşorul, aruncându-mi o privire aproape 
infernală, răspunse înţepat: „Merşi, Madame...” şi într-o 
clipă zbură pe scară-n sus şi dispăru pe uşa cea mare în 
salon. 

Am intrat cu Domnița în bufet, unde era multă lume... 
Când voiam să aduc la gură o cupă de şampanie, am simţit 
la spate un fior călduros, ca şi cum mi s-ar fi apropiat de 


corp o flacără, aşa că m-am întors brusc în loc... 
Drăcuşorul! ... 

Era în ochii ei o privire atât de hotărâtă şi de impunătoare, 
cu un înţeles aşa de categoric şi de precis, încât, dacă 
Domnița n-ar fi avut buna inspiraţie a-mi cere singură s-o 
duc înapoi la fotoliul ei rezervat în salon, aş fi fost în stare 
să fac o nepoliteţe rugându-o, sub orice pretext, cât de 
stângaci aş fi putut imagina în pripă, să mă scutească de 
atâta onoare. 

Urmăriţi la o cuminte distanţă de drăcuşorul meu, a cărui 
emanaţiune o simţeam de departe devenind din ce în ce 
mas pătrunzătoare, am pornit înapoi spre salon. După ce 
am lăsat la locul ei pe Domnița, m-am întors. Rezemată de o 
coloană de lângă uşa cea mare, Nina mă aştepta. M-am 
oprit în loc şi mi-am cufundat privirea din tot adâncul 
sufletului asupra siluetei aceleia, care lua proporţii 
miraculoase. M-am dus cu dragă inimă, împins de o putere 
irezistibilă, drept la ea, fără nicio sfială de cine ştie ce ochi 
bănuitori. Îşi scosese mănuşile roşii, şi mâna-i mică, cu care- 
şi apăsa partea stângă a pieptului, strălucea într-un mod 
uimitor pe pieptarul ei de atlas negru. Figura ei avea un aer 
straniu. - un amestec de răutate inspirată şi de profundă 
imputare. Sprâncenele-i fine erau încruntate, buzele 
strânse, şi fruntea, atât de tânără încă, întunecată. Mi-a luat 
braţul fără să-mi zică o vorbă, şi, fără să-i zic o vorbă, am 
urmat-o maşinal. Braţul îi tremura aşa, încât al meu, 
contagiat, începu să tremure asemenea. Ea mi-l strânse cu 
putere, şi simţii distinct cum, sub corsajul de mătase, 
zvâcnea precipitat de pereţii coastelor mici resortul 
neastâmpărat al vieţii. 

Ocolind cu multă prudenţă punctele salonului, unde, în 
grupuri, puteam întâlni cunoştinţe indiscrete, trecurăm 
într-un salonaş turcesc, apoi într-o altă încăpere mai mică, 
fără să fim împiedicaţi de cineva, şi ajunserăm la o uşă 
ascunsă în perete. Nina ciocăni de trei ori, într-un mod 
caracteristic: uşa se deschise; fusei împins înăuntru; 


drăcuşorul intră după mine şi trase uşa care se încuia de 
sine. Eram în odăiţa de studiu a d-şoarei Ana, fiica stăpânei 
casei şi prietenă intimă a d-şoarei Nina, cam de aceeaşi 
vârstă. 

Balul era departe. Nu se mai auzea câtuşi de puţin 
zgomotul lui. 

Rămăsei încremenit în picioare, pe când drăcuşorul, 
fierbând şi bătând nervos din vârful botinei de lac, îşi 
aruncă departe mantaua de catifea şi mânuşile roşii. După 
ce mă privi apoi îndelung cu ochii pierduţi, se trânti pe o 
canapea, ascunzându-şi capul în amândouă mâinile. Stam 
pe loc, cuprins de un vag sentiment de frică: însă încet- 
încet, în faţa acestei minuni, frica începu să se schimbe într- 
o delicioasă senzaţie. 

După mişcarea umerilor înţelesei că drăcuşorul plângea 
înfundat cu hohot. Nu mai puteam sta locului: mă repezii 
fără să ştiu ce fac şi, luând în braţe cu putere drăguţul corp, 
uşurel ca o pană, îl ridicai drept în sus... plângea cu 
adevărat, zbătându-se în braţele mele ca o pasăre sălbatică 
rănită, pe care o culege brutal vânătorul. 

„Nino, i-am strigat, nu-i frumos ce faci! un drăcuşor nu 
plânge niciodată... Te rog! ... Nino! ...” 

Pe sub perdeaua de lacrimi, atât de bogate şi de ieftine la 
aşa vârstă, ea-mi aruncă drept în ochi o privire nespusă; 
încet-încet apoi, pleoapele cu genele mari închiseră 
ferestrele atât de luminoase ale acelui suflet ciudat; faţa se 
făcu cum e varul, nasul se subţia, buzele se albiră şi se 
întredeschiseră, şi fermecătorul cap al micului Mefisto se 
aplecă pe spate, lăsat în gol în afară de braţul meu. 

„A leşinat! trebuie deşteptată!” auzii la urechea stângă, 
care se ridicase la o stare exaltată de sensibilitate, pe când 
urechea dreaptă era, poate tocmai pentru asta, cu 
desăvârşire surdă. Atunci, simțind că mi se opresc bătăile 
inimii, îmi aplecai binişor capul şi-mi apropiai buzele mele 
de ale ei... Erau reci ca gheaţa... lar când voiră să se 
deschidă spre a zice o vorbă. - ce vorbă, nu ştiu - simţii că 


mă ciupeşte cineva de urechea surdă. Era domnişoara Ana, 
care sosise pe la spate, fără s-o aud, râzând foarte veselă: 
zdrobită de oboseala dansului, ne spuse gâfâind: „Destul! ... 
Nino, te caută toţi în bal; trebuie să pleci!” 

Am îmbrăcat amândoi repede cu manteluţa lui pe bietul 
drăcuşor, care era cu totul aiurit; i-am şters frumuşel 
lacrimile, i-am aranjat frizura deranjată sub tichiuţa de 
catifea şi i-am deschis uşa secretă. Drăcuşorul a stat o clipă 
în prag, apoi cu o volubilitate felină, s-a repezit înapoi la 
mine, să-mi dovedească iute că aceleaşi buze pot fi reci ca 
gheaţa şi fierbinţi ca flacăra cea mai vie. 

Când, după o plimbare de trei ceasuri în sanie, mă 
întorceam de dimineaţă de la şosea, unde mersesem să caut 
somnul prea greu de găsit acasă, am auzit venindu-mi de 
departe, pe aripile unui vânt subţire şi îngheţat, ţipătul unei 
locomotive, mi s-a ridicat de deasupra ochilor vraja 
minunatei nopţi trecute. La urechea dreaptă, care, nu ştiu 
de ce, îşi recăpătase sensibilitatea, mi-a sunat: 

— Ar fi o nerozie să nu profiţi de ocazia fericită a unei 
călătorii împreună cu o femeie aşa de distinsă. 

— Dar drăcuşorul cum rămâne? mi-a şoptit la urechea 
stângă. 

— Ei aş! am răspuns. 

Am mers în grabă acasă, minam făcut repede valiza şi am 
pornit la gară. Trecând pe o stradă de-a dreptul mi-a venit 
ideea să cârmesc la stânga, să fac un ocol mic, spre a trece 
pe dinaintea caselor unde locuia Nina. Dar m-am gândit pe 
dată c-aş putea pierde trenul şi am aplecat în jos mâna cu 
care vream să ating umărul birjarului. Am ajuns la gară cu 
cinci minute înainte de plecarea trenului. L-aş fi scăpat! ... 
M-am suit vesel. Tovarăşa mea de călătorie era de mult la 
locul ei. A fost foarte mulţumită văzându-mă hotărât în 
sfârşit s-o însoțesc, şi mi-a dovedit aceasta îndestul pe 
urmă. 

Am petrecut în Italia câteva luni, pe care nu le pot uita 
niciodată; şi asta o datoresc înţeleptului meu consilier din 


dreapta... Dar, precum am zis mai sus, ce e regretabil 
pentru mine e că, de câte ori urmez pe unul din consilieri 
departe pe o cărare, când mă uit înapoi, totdeauna mă 
căiesc că n-am urmat îndemnul celuilalt. Şi de aceea mi- 
aduc de atâtea ori aminte de mititelul Mefisto şi tot de 
atâtea ori regret că odinioară consilierul de la stânga n-a 
insistat mai mult şi n-a ştiut să profite de surditatea urechei 
drepte... Scăpăm oâncânt ătoare călătorie în Italia... Ei! şi? 
De unde ştii pe ce alte ţărmuri şi mai fericite... 

Şi acum, când e atât de mult de atunci, iată-i pe bunii mei 
consilieri că tot nu s-au împăcat; unul îmi zice: „Ai făcut 
foarte cuminte!” iar celălalt: „Mare neghiob ai fost 

TELEGRAME. 

Onor. Prim-Ministru. 

Bucureşti. 

Directoru prefecturi locale Râul Grigoraşcu insultat grav 
de dumnezeu mami şi palme cafine central. Ameninţat 
moarte. Viaţa onorul nesigur.e. Rugăm anchetați urgent 
faptu. 

Costăchel Gudurău. Avocat, aleg. Coleg. I, fost deputat. 

Onor. Prim-Ministru. 

Bucureşti.. 

Repet reclama telegrama No... Petiţionat parchetului. 
Procoror lipseşte oraş mănăstire maici chef. Substitut 
refuzat pără vini procoror. Tremur viaţa me, nu mai putem 
mergecafine. Facem responsabil guvern. 

Costăchel Gudurău Avocat, aleg. Coleg. I, fost deputat. 

Procuror Tribunal X... 

Anchetaţi urgent scandalul Costăchel Gudurău cu 
directorul prefecturii şi raportați imediat. 

Ministrul Justiţiei. 

Ziarului „Aurora Română” 

Bucureşti. 

Az pitrecut sicenă nostimă piaţa noastră. Madam Atenaisa 
P. Al cărui nume trecem sub tăcere, care părăsit soţul 
cetăţean onorabil, pentru romanse cu individ infam 


LIA 


localitate, întâlnind nefericitul soţ, căpătat bună lecţie 
moralitate în public, care aprobat. Această fimee fără inimă 
neroşind ameninţat cu sbiri puteri, deoarece complicele 
directoru prefecturi. 

Corespondent. 

Onor. Prim-Ministru. 

Bucureşti. 

A doua oară atacat palme picioare piaţa endependenţi acel 
aş bandit director scandalos însoţit sbiri. Situaţia devenit 
Insuportabilă. Oraş stare asediu. Panica domneşte cetăţeni. 

Costăchel Gudurău Avocat, ecţetera. 

Procuror Tribunal X... 

Repet ordinul telegrafic. Cercetaţi imediat incidentul 
directorului prefecturii cu Costăchel Gudurău la cafeneaua 
centrală şi în piaţa Independenţei şi raportați urgent. 

Ministrul Justiţiei. 

Sfl 

Onor. Prim-Ministru. 

Bucureşti. 

Faceţ înceta atacuri contra fratemeu Costăchel bandă 
infamă talari ziua meaza mare sub conducerea personală 
directorului Râul Grigoraşcu. Reclamat tronului. 

lordăchel Gudurău Mari proprietar, aleg. Col. [, fost 
senator. 

M. Sale Regelui. 

Sinaia. 

Bandiţi regimului acest secol lumină bagiucurind 
constituţia ce aţi giurat voit ucidi di două ori cafine central 
şi piaţa endependenţi fratemeu fost reprezetant naţiuni. 
Victima frică merge telegraf sigur al treilea atentat bandiți. 
Implorăm garanţia vieţi onorului contrar siliţi face justiţie 
singuri. Trăiască dinastia. 

lordăchel Gudurău Mari proprietar, aleg. Col. [, fost 
senator. 

Procuror Trib. X... 


Pentru ultima oară repetăm ordinul privitor scandalul 
Costăchel Gudurău. Dacă până mâne dimineaţă n-avem 
raportul dv., veţi fi considerat ca demisionat. 

Ministrul Justiţiei. 

Ecs. Sale ministru Justiţiei. 

Bucureşti. 

Raport. 

Cercetat imediat cazul şi cu respect raportez urgent. 

Acu cinci zile duminecă, fiind absent anchetă judeţ orele 
p.m., directorul prefecturi Râul Grigoraşcu afla cafine 
central jucând table cu căpitan Pavlache intedenţă. Mare 
devenă foarte iritat pronunţat Dumnezeu mami nu personal 
cineva, ci ghinion. Atunci Costăchel Gudurău care sta altă 
masă criticând guvernul gura mare, sculat şi apostrofând 
directoru strigat ba pe al măti şi ridicat bastonu. Directoru 
parând lăpide lovitura aplicat agresorului palme şi 
promițând cavalireşte duel. Agrisorul plecat înjurând 
amenințând guvern de bandiți, propriile cuvinte. 

Cu respect adaug spre cunoştinţa dv. Între ambi suscitaţi 
ură veche cauză politica şi familie. Fimeea nepotului lui 
Costăchel, anume Albert Gudurău, unul din capii 
înverşunaţi opoziţie locală, divorsată, iar ei bănuiesc Râul 
directoru cauza divorsului, acuzând trăieşte cu mencionatu 
concubinagiu, dar vrând s-o iee socie legitimă, care 
reclamat restituţiunea dotei şi parafernei di 2 mii lei 
obţinând titlu executoriu, iar opoziţia promis răzbunare 
pretinzând paraferna cheltuită cu luxul di notoritate 
publică. 

În consecinţă alaltaeri nepotul lor însoţit de moşii lui 
pândind piaţă fosta socie insultato public foarte grav. Dama 
chemat sergent stradă care nefiind niciunul urcat birjă un 
cal plecând degrab huiduită di toţi trii şi cu vorbe triviale 
incapabile a vi le reproduce. Sosit imediat directoru 
prefecturi ofensat poliţai ipistaţi cerut cont. Dar agrisori 
fugind, directoru prins Costăchel şi întrebat pentru ce 
insulţi dame mişălule şi apucat de pept, dar el răspuns să 


nu mai dai mizerabile canalie, încât directoru apărându-se 
tras două palme, atunci agrisorul smucind voit fugi şi 
directoru prima furie lovindul piciorul spate gios. 

Cred nu trebue dăm altă urmare pără parchetul nu sezisat 
în regulă. 

Binevoiţi d-le ministru, etc. 

Procuror Trib. X... 

Directorul Prefecturii X... 

Vă invit căutaţi aplanarea diferendului cu familia 
Gudurăilor. Contrariu, puneţi guvernul în situaţiune prea 
delicată. Nu convine acum, în aşteptarea campaniei 
electorale, ca agenţi superiori ai autorităţii să dea loc la 
scandaluri, din toate punctele de vedere regretabile. 

Ministrul de Interne. 

D-lui Ministru de înterne. 

Bucureşti. 

Interese familie obligă părăsi funcţiune. Rog dar 
respectuos primi demisia me postul director prefecturii pe 
ziua di poimâne când prefect întoarce congediu. 

Râul Gregoraschco. 

Onor. Prim-Ministru. 

Bucureşti. 

Fratemeu Costăchel Gudurău avocat, alegător col. I, fost 
reprezentant naţiuni legitimă apărare contra treilea atac 
mişelesc bandiți amenințând viaţa fost az arestat procoror. 
Victima arest torturată ca inchiziţă. Cuţitul os. 

lordăchel Gudurău Mari propietar, aleg. Col. I, fost senat. 

Ministre Interieur. 

Bucarest. 

N'acceptez point demission cousin Raoul. Pauvre jeune 
homme, embete par cochons opposition, veut faire coup de 
tete. Ne point se fier aux criailleries de ces canailles. Şi 
Raoul se retire, ce cretin de prefet capable de tout 
compromettre. Pourrais plus garantir situation locale. Se 
duce dracului giudeţul8. 

Ami. 


General Gregoraschco. 

Procuror Trib. X... 

Raportaţi imediat cauza arestării lui Costăchel Gudurău. 
Ar fi bine să înceteze odată scandalurile de acolo. Purtarea 
parchetului dv. Lasă de dorit. Cercetaţi dacă arestatul 
suferit maltratări arest. Avem denunţuri că ar fi fost 
torturat poliţie. Răspundeţi telegrafic. 

Ministrul Justiţiei. 

Directorul Prefecturii Jud. X... 

În interesul serviciului, demisia respinsă. Rămâneţi la post. 

P. Ministru de Interne Secretar general Z... 

Ecs. Sale Ministru Justiţiei. 

Bucureşti. 

Bandă desperată opozanți îndârijiţi sub conducerea 
Costăchel Gudurău, lordăchel Gudurău şi nepot Gudurău, 
Albert divorsat Atenaisa Perjoiu, atacat directoru prefecturi 
faţă grădina primării. Acesta apărat bastonu, lovit cap 
lordăchel, Costăchel tras revolver spart glob lampa centrul 
grădini electrică. Panică, asasin arestat. Luăm prim 
interogatoriu. Garantăm invenţiuni fictive torturile. 

Procuror Trib. X... 

M. Sale Regelui. 

Sinaia. 

Fratemeu Costăchel omorât torturi secret beciurile poliţiei 
locale. Familia orfană cerem liberarea cadavrului 
reclamând satisfacţie la picioarele tronului. Trăiască 
Dinastia. 

lordăchel Gudurău Mari ecţetera ecţ. 

Procuror Trib. X... 

Aci denunţare Costăchel Gudurău mort arest în urma 
torturilor. Vă facem răspunzător. Răspundeţi la moment, 
dacă nu vreţi să fiţi telegrafic destituit. 

Ministru Justiţiei. 

Ecs. Sale Ministru Justiţiei. 

Bucureşti. 


Costăchel Gudurău liberat az dimineaţă lipsă probe 
intenţie asasinat. Împăcat cu directoru. Pupat toţi piaţa 
endependenţi. Mâne sară logodna Râul madam Atenaisa 
Perjoiu. Dânsa renunţat orice pretenţie revandicare 
parafernă de la Albert Gudurău, dând înscris primit toată 
suma. 

Adineaori ora două post meridiane avocatul statului Pamfil 
mort subit cafine central. Medic primar constatat caz 
apoclepsie celebrală. 

În consideraţia vechimi mele di magistrat procuror de 
aproape douăzeci şi trii di ani, fiind înaintat în vrăstă şi o 
familie numeroasă devenind misiunea de minister public 
pre gre pentru mini, vă rog respectos a mi se acorda mie 
postul de avocatu statului, pe care o voiu îndeplini cu zel şi 
activitate. 

Bine voiţi, etc. 

Vechiu Procuror Trib. X... 

Preşedinte al Consiliului. 

Bucureşti. 

Avocat public Pamfil mort subit. Raportându-mă la depeşa 
confidențială de azi noapte, cu respect stăruiesc a se numi 
în postul rămas vacant persoana ştiută, de care acuma 
garantez. 

P. Prefectul de X... 

Directorul Raoul Gregoraschco. 

D-lui Costăchel Gudurău, avocat, fost deputat, etc. 

În urma bunelor recomandaţii din localitate şi în 
consideraţia titlurilor dv., d. Ministru al domenelor v-a 
numit avocat al Statului în locul decedatului Antonache 
Pamfil. Cu poşta de mâne primiţi decretul oficial. 

Şeful de Cabinet al Ministerului Domenelor. 

PROCES-VERBAL. 

Astăzi miercuri 27 oct. Anul una mie nouă sute orele 1 p. 
M. 


Noi comisarul secţiei 55 după reclamaţia părţilor şi anume 
domnişoara Matilda Popescu de profesiune particulară 
menajeră împreună cu mama sa d-na Ghioala Popescu 
idem, domnişoara Lucreția lonescu de profesiune rentieră 
împreună cu mătuşa sa d-na Anica lonescu de profesiune 
văduvă pensionară viageră, şi d. Stavrache Stavrescu de 
profesiune propietar, după ce l-am eliberat azi dimineaţă de 
la secţie, deoarece la prima cercetare ce am făcut-o aseară 
la faţa locului pentru scandalul provenit, s-a pronunţat cu 
vociferări la adresa guvernului care este un obicei al său 
cunoscut de toţi concetăţenii din această suburbie şi în 
contra noastră chiar în eserciciul foncţiunii, transportându- 
ne în strada Graţiilor No. 13 bis unde se află imobilul în 
cestiune al sus mencionatului propietar Stavrache 
Stavrescu, închiriat domnişoarei Matilda Popescu cu mama 
sa pe şase luni, de la Sf. Dumitru corent până la Sf. 
Gheorghe următor şi pe care nu-i permite a intra în 
posesiune numai cu arvuna fără a complecta chiria, iar 
domnişoara Lucreția lonescu cu mătuşa sa trebuie să se 
mute şi pretinde că nu vrea, deşi propietarul susţine că i-a 
rămas pe trecut datoare 22 de lei, lăsând şi soba stricată, 
care d-sa contestează şi nu lasă nicio mobilă amanet, 
constatând următoarele: 

Având în vedere că d. Stavrache Stavrescu, propietarul 
imobilului din strada Graţiilor No. 13 bis, lipit în dreapta cu 
imobilul aceluiaşi propietar cu No. 13 simplu, iar în stânga 
un loc viran tot al aceluiaşi propietar ne-ngrădit 
depunânduse fel de fel de murdalâcuri de către vecini cum 
şi de trecători, pentru care i s-a făcut în mai multe rânduri 
proces de contravenţiune asupra salubrităţii publice, iar 
imobilul respectiv cu No. 13 bis fiind compus dintr-o 
cameră, o săliţă şi o bucătărie, toate de cărămidă şi o 
magazie de scânduri de lemne de foc, pe care l-a închiriat 
cu contract în regulă încă de la Sf. Gheorghe trecut 
domnişoarei Lucreția lonescu pe un an, iar acum sub 
felurite pretexte refuză, nevoind să considere absolut nimic. 


Considerând că domnişoara Lucreția lonescu pretinde că 
este în dreptul său deoarece în virtutea contractului cu 
timbru în regulă, când se ştia că are domiciliu, 
neaşteptându-se nicidecum, căci na a avut măcar cea mai 
mică somaţiune iar biletul de închiriat a fest pus ilegal şi de 
aceea nu i-a dat nicio importanţă, crezând că este numai o 
glumă fiindcă datoria de 22 de franci nu întră în socoteala 
chiriei pentru că este bani împrumutaţi din mână, fiind prin 
urmare altă chestiune, şi soba nu se putea strica, fiindcă a 
fost vară, şi astfel nu voieşte a evacua, deşi sus-zisul 
propietar i-a dat mobilele afară oprindu-i amanet un şifonel 
cu oglindă şlifuită în valoare de una sută douăzeci de lei şi o 
lampă sistem cu două fitiluri de porţolan, cu abajur pentru 
suma de 18 lei, contestând patru care pretinde propietarul 
iar dânsul susţine. 

Având în vedere că d-şoara Matilda Popescu reclamă să 
intre imediat în casă neputând sta cu mobila d-sale expusă 
la intemperii, deoarece vremea ameninţă a se strica şi 
începând să pice poate să i-o ude, şi se pătează fiind pluş de 
culoare delicată, şi deoarece a părăsit orice alt domiciliu 
ştiind că a dat arvună de cincizeci de lei şi că poate conta cu 
siguranţă, iar propietarul a încuiat imobilul şi a luat cheia, 
prin urmare nu cedează să lase a întră măcar un lucru cât 
de mic până ce nu i se achită tot restul chiriei în valoare de 
alţi 50 de lei în plus peste arvună, ca să nu mai paţă şi cu 
domnişoara Matilda Popescu, căci s-a săturat, iar aceasta 
promite pe onoare cel mult peste cinci zile adică la 1 
noembre. 

Considerând că din cercetarea ce am făcut-o aseară, când 
am fi putut pentru ca să facem proces-verbal de ultragiu 
adus guvernului şi nouă ca agenţi ai forţei publice de către 
susnumitul propietar, dar am crezut de cuviinţă a nu mai 
continua niciun scandal, deoarece ne-am mărginit a duce la 
secţie pe provocator până i va trece momentele de primă 
furie fiindcă pretindea că până la sosirea noastră ambele 
chiriaşe împreună cu mama şi mătuşa lor l-ar fi inisultat şi 


chiar l-ar fi lovit, încât de-abia a scăpat spre a veni să 
reclame, care noi n-am constatat fiind dus la o altă 
chestiune de aceeaşi natură, în strada Pacienţii. 

Având în vedere că după cum rezultă din declaraţiile 
părţilor, aseară ar fi venit domnişoara Matilda Popescu în 
birjă singură fără mobilă numai cu mama sa d-na Ghioala 
Popescu ca să vadă când începe să se mute domnişoara 
Lucreția lonescu şi cu mătuşa sa d-na Anica lonescu, iar 
acestea au început să râdă spunând că parol, 
dumneavoastră aţi luat casa! iar la întrebarea domnişoarei 
Matildii Popescu că de ce râde, vechile chiriaşe au răspuns 
că dânsele o au casa până la Sf. Gheorghe, atunci au 
început nouile chiriaşe să râdă, iar la întrebarea d-şoarei 
Lucreţii lonescu că de ce râde, noile chiriaşe au răspuns că 
dânsele au dat arvună în regulă, şi atunci au început să 
caute pe propietar căci era ascuns în casa sa de alături. 

Considerând că la pretenţiunile chiriaşelor sus-numitul 
propietar a ameninţat cu dare afară din casă pe d-şoara 
Lucreția lonescu şi pe mătuşa sa d-na Anica lonescu, căci nu 
le mai dă casa, neplătind regulat chiria şi având chiar pe 
trecut o datorie de 22 de lei şi soba stricată, d-na Anica 
lonescu exesperată a strigat să-i crape ochii cui minte, dacă 
datoria e de la chirie şi soba nu era aşa, pe câtă vreme d- 
şoara Matilda Popescu a zis că dacă se ştie cu casa 
încurcată pentru ce face escrocherie şi o mai dă şi la alţii! 
iar propietarul i-a răspuns că cu dumneata nici nu vorbesc 
până nu văd toată chiria că n-am poftă şi de alt bucluc, şi 
atunci pretinde dânsul că toate chiriaşele au sărit asupră-i 
cauzându-i leziuni. 

Având în vedere că după intervenţia noastră pentru a 
împăca pe părţi, am luat în cercetare şi actele constatând 
că în chitaniţa dată de sus-numitul propietar că a primit 
arvuna de 50 de lei pentru imobilul pe care l-a închiriat 
domnişoarei Matilda Popescu nu se specifică numărul 13 bis 
ci zice numai 13 simplu iar amândouă imobilele sunt la fel 
identice cu deosebire că amândouă au faţa pusă astfel către 


răsărit şi către apus lipite spate-n spate, pentru ocazie ca să 
poată sparge zidul de la mijloc şi să facă un singur corp 
dacă s-ar ivi un amator cu famelie pentru o încăpere mai 
mare. 

Considerând că toate chiriaşele promit ca în cel mai scurt 
termen să achite resturile de datorii, iar chiriaşele vechi să 
plătească şi chiria pe semestrul următor, care propietarul 
se-nvoieşte, iar d-şoara Matilda zice că sametegal ori la No. 
13 bis, ori la 13 simplu, căci a luat casa provizoriu până la 
Sf. Gheorghe, iar propietarul care e becher poate să se 
mute în alt imobil mai mic pe care-l are în aceeaşi stradă la 
No. 12 vizavi, unde a rămas ne-nchiriat pretinzând amatorii 
că strada de curând construită nu are canal şi tramvai. 

Având în vedere că în fine s-a convins propietarul că e mai 
bine cu o bună maneră pentru ca să rămână prin urmare 
domnişoara Lucreția lonescu cu mătuşa sa, d-na Aneta 
lonescu la No. 13 bis, iar d-ra Matilda Popescu cu mama sa 
d na Ghioala Popescu să se stabileze la No. 13 simplu, şi nu 
rămâne nici cu imobilul de la No. 12 ne-nchiriat 
nemaiavând speranţă după Sf. Dumitru, deoarece fiind pe 
sezon de iarnă, lumea s-a grăbit şi a rămas foarte multe 
imobile goale, care oc vede în fiecare stradă chiar mai la 
centru peste tot de închiriat. 

Drept aceea am încheiat prezentul proces-verbal, spre a 
servi la trebuinţă părţilor. 

Comisar secţici 55 Mitică Pişculescu. 

ACCELERAT No. 17 

Un individ purtând pe umeri o şubă largă, cu o căciulă 
mare pe ceafă, stă la masă în restaurantul Gării de Nord şi 
bea ceai. Are un geamantan de pânză cu cercuri de tinichea 
alături pe un scaun, şi pe masă un sac de piele neagră, prin 
mănuşa căruia îşi ţine petrecută bine mâna stângă până la 
încheietura braţului. După figură, după maniere şi port, 
trebuie să fie vreun negustor, ori arendaş din provincie. 

Un domn bine îmbrăcat, blană cu guler de astrahan şi 
căciuliţă asemenea, bea cafea la altă masă, fumează şi se 


uită din când în când către provincial, care nu ia seama 
deloc că-l observă cineva. În acelaşi timp, domnul trage cu 
ochii la uşă: aşteaptă desigur pe cineva, şi cu nerăbdare. 

Negustorul plăteşte ceaiul. Îndată, iată şi hamaiul vine să-i 
spună că trenul a tras la peron; îi ia geamantanul de pânză 
şi vrea să-i ia şi sacul de piele, ca să-l uşureze pe pasager; 
dar acesta îşi trege repede mâna cu sacul şi refuză 
serviciul. Sacul nu e mare, dar trebuie să fie greu, fiindcă 
pasagerul, ridicându-se, trebuie să-l ţină şi de dedesubt cu 
mâna dreaptă. Hamalul porneşte spre uşă; negustorul după 
el. 

Domnul, care n-a scăpat din ochi nicio mişcare, s-a ridicat 
şi el şi porneşte pe urma negustorului la câţiva paşi. 

Negustorul s-a suit într-un vagon de clasa întâia, şi şade 
pe coridor cu sacul lui în braţe. 

Domnul se plimbă de colo până colo pe peron, trăgând cu 
ochiul aci cătră partea pe unde vin pasagerii, aci cătră 
geamul la care stă în picioare omul cu sacul, pe când acesta 
se uită foarte distrat pe geam la mişcarea de pe peron. 

Mai sunt cinci minute... 

Domnul de pe peron se vede bine că fierbe de nerăbdare... 
în sfârşit, un om îmbrăcat modest, un fel de fecior da casă, 
făcându-şi greu loc prin mulţime, soseşte gâfâind cu un 
geamantan frumos de piele rusească, cu un tartan şi cu un 
bilet de clasa întâia. 

— Dobitocule! era să mă faci să scap trenul! ... 

Apoi, luându-şi bagajul şi biletul, trage la o parte pe fecior 
şi îi şopteşte pripit şi cu un aer foarte sever. 

Mai sunt două minute. 

Domnul, ajutat de fecior, se suie în vagon unde e 
negustorul. Acesta, îndată ce s-a suit domnul, trece din 
coridor în cupeu, pe când domnul face fel de fel de semne 
de inteligenţă feciorului său, care stă drept în faţă-i pe 
peron. 

Fluierul întâi... Apoi numaidecât al doilea... Frânele se 
desfac... Trenul a pornit. 


Domnul intră în cupeu după negustor, care s-a dezbrăcat 
de şubă şi şade cu sacul pe mână. 

— Bonsoar, zice domnul. 

— Bonsoar, răspunde negustorul. 

Şi domnul se aşază pe fotoliul din faţă, după ce şi-a pus 
geamantanul în plasă şi tartanul la căpătâi. 

Doi-trei kilometri tăcere. 

— Mergeţi departe? întreabă domnul. 

— De! departe şi nu departe... 


— Până la Mărăşeşti... 

— Până la Mărăşeşti? 

— Da. Dar dv.? 

— Şi eu tot până la Mărăşeşti. 

— Vezi? ... După daraveri... 

— Da, după daraveri. Dar dv.? 

— "Tot după daraveri. 

Conductorul... Taie biletul domnului şi întinde mâna cătră 
negustor... 

— 753, zice omul, care pare că deja moţăie, şi pune mâna 
în buzunar să arate carta... Conductorul salută şi pleacă. 

— Aveţi cartă permanentă? întreabă domnul. Sunteţi 
poate la Senat... 

— Ba nu... am bilet de abonament... Am multe alergături 
şi-mi vine mai ieftin... 

Chitila... 

— Puţină lume astăzi în tren. În tot vagonul suntem numai 
noi şi încă un pasager în alt cupeu. E bine... putem dormi 
până la Mărăşeşti! zice domnul, lungindu-se pe fotoliuri şi 
acoperindu-se cu tartanul. 

— A! eu nu dorm niciodată în tren, zice negustorul... Ştiţi, 
umblu cu bani... Pungaşi... 

— Frate, să fie adevărat? ... 

— Ei, bravos! Nu s-a-ntâmplat şi mai acu o lună?.... 

— Eu, drept să-ţi spun, nu m-am gândit niciodată... S-o fi 
întâmplat aşa o dată. 


— Numa o dată? 

— În clasa întâia? 

— Tocmai în clasa întâia, fireşte, zice negustorul. Mie, ce 
să-ţi spui? mi-e frică al dracului. Mi se-ntâmplă câteodată să 
am sume mari cu mine... bunioară ca acuma... 

Ls 

— Glumă e să mă arză odată cu o avere de om. 

— Patruzeci de mii de franci! ... 

— Să ferească Dumnezeu! M-ar omori! adaogă 
provincialul. 

— Nu ţi se pare dumitale că e prea cald aici? întreabă 
domnul, ştergându-se de sudoare. 

— Nu - răspunde negustorul - e tocmai potrivit. 

— Mie mi-e grozav de cald. 

Şi domnul iese să se răcorească puţin în coridor. 

Peste câteva momente, domnul se reîntoarce la locul lui. 

— Mă rog - zice provincialul - trenul ăsta se mai opreşte 
undeva până la Ploeşti? 

— Da... la Periş, două minute. 

— La Ploeşti, ne dăm jos, să luăm câte-o dulceaţă... 

— Ne dăm, dacă vrei, zice domnul distrat, ca de pe altă 
lume, şi se trânteşte să doarmă, învelindu-se cu tartanul 
peste cap. 

Trenul a plecat din Periş. Negustorul scoate un măr din 
buzunarul şubei şi începe să ronţăie. 

Deodată domnul se ridică: 

— Peste putinţă să dorm... teribil de cald! 

Apoi, dă geamantanul jos, îl deschide şi scoate un şipuşor 
elegant; deşurupează dopul şi oferă negustorului. 

— Cognac... 

— Mersi... De zece ani nu mai pun spirtoase în gură... 

— E extrafin... 

— Mersi... Sunt oprit... 

Domnul, mâhnit de refuz, înşurupează la loc dopul, pune 
şipuşorul în geamantan, pe care-l aruncă iar în plasă. Apoi, 


suflând greu de căldură, iese iarăşi în coridor, unde se 
plimbă de colo până colo. 

Provincialul se lungeşte bine, punându-şi sacul căpătâi. 

Conductorul: 

— Biletele pentru Ploeşti, domnilor! 

Domnul din coridor dă discret biletul său... şi reintră în 
cupeu, trăgând uşa cu multă băgare de seamă ca să nu 
deranjeze pe negustor, care are probabil intenţii să 
aţipească. 

— Puteţi umbla cât de tare, zice omul culcat; nu dorm. 
Unde pot eu dormi? ... Mă lasă să dorm căpătâiul ăsta? şi 
zicând asta, bate cu palma pe săculeţ, care sună foarte plin. 

Domnul scoate portabacul şi oferă negustorului: 

— Regale... 

— Mersi, zice omul cu sacul; de zece ani m-am lăsat de 
tutun... Sunt oprit... 

Apoi, după o pauză lungă: 

— Apropo, ziceai dumneata adineaori... de pungaşi... în 
tren. Să vezi ce s-a-ntâmplat unui negustor, un prieten al 
meu! ... Venea cu doi inşi de la Roman în clasa-ntâi... l-a 
luat vreo opt mii de lei... Ştii cum? Unuli-a tot dat să bea 
nişte vin dulce cu dresuri, şi altul i-a dat să fumeze o ţigară, 
cu afion, cu dracu ştie ce... A adormit omul buştean... Când 
s-a trezit la Bucureşti cu capul buimac, era singur în vagon, 
şi tot, blană, geamantan, bani, ceas, tot îi luaseră. 

— Ei! i-o fi luat şi inelele din deget, zice domnul, râzând 
ciudat. 

— De unde ştii asta? întreabă iute negustorul. 

Apoi. După o pauză scurtă, râzând şi el: 

— Fireşte că i-a luat şi inelele. 

— Intrăm în Ploeşti... 

— Ne dăm jos? întreabă provincialul, şi, ridicându-se, îşi 
petrece mâna prin mănuşa sacului şi ia banda pe umeri. 

Domnul stă o clipă la gânduri; apoi: 

— Ne dăm... Nu-ţi iei - adaogă zâmbind ironic - şi 
geamantanul? 


— De geamantan nu-mi pasă! câteva boarfe de schimbat. 

Ploeşti... Trenul stă la peron. 

Negustorul coboară cu sacul; domnul după el cu 
geamantanul de piele rusească şi tartanul... Dar, n-apucă să 
facă trei paşi, şi dau piept în piept cu doi vlăjgani, nişte 
mitocani, cari parcă le-ar ţine drumul. Domnul vrea să dea 
pe de lături. 

— Scurt mişcarea! comandă cu autoritate negustorul, şi 
cele două namile au şi-nhăţat strâns pe domnul, fiecare de 
câte o mână... Orice luptă ar fi zadarnică! 

— Luaţi-i sacul! ordonă aspru negustorul. 

Oamenii ascultă. 

— Legaţi-l bine! ... 

Pe urmă, cătră domnul, care tremură din toate 
încheieturile şi nu protestează câtuşi de puţinl faţă cu aşa 
sălbătăcie: 

— Apoi, de când mă freci, amice! cât o să umblu după d- 
ta? ... Cognac, a? ... extrafin... Jigarete, a? ... Regale, a?... 

URGENT... 

Şcoala de fete No. 1 din Urbea Z... No. 654-15 noiembrie 
D-sale D-lui Primar al Urbei Z... urgentă. 

Domnule Primar, Referindu-ne la adresa noastră din luna 
octombrie cu No. 597 asupra necesităţii de lemne pe care o 
simte şcoala, vă rugăm ca de urgenţă să binevoiţi a ne 
trimite cantitatea prevăzută, căci vremea se strică şi 
ameninţă să nu mai putem urma cursurile fără combustibil. 

Primiţi, vă rog, Domnule Primar, etc. 

Directoare Aglae Poppesco. 

Şcoala de fete No. 1 din Urbea 2... No. 683 - 1 decembrie. 
D-sale D-lui Primar al Urbei Z... urgentă. 

Domnule Primar, Referindu-ne la adresa noastră din luna 
trecută noiembrie 15 cu No. 654, avem onoare a vă repeta 
cu insistenţă rugăciunea ce v-am făcut în privinţa lemnelor 
de încălzit nece sare şcoalei de fete No. 1 din această urbe, 
care se află în lipsă de căldură suficientă pentru studii pe 
timpul de iarnă, mai ales aşa de aspră cum este cea actuală, 


încât elevele sunt incapabile a mai scrie cu mâinile 
îngheţate, şi chiar profesoarele suferă neputându-se 
dezbrăca în clasă, fiindu-le temperatura aşa de exagerată 
încât, cum se poate uşor constata, este de nesuferit 
amenințând cu maladii atât pe profesoare cât şi pe eleve. 

Vă rugăm dar să luaţi măsuri urgente pentru 
întâmpinarea acestei situaţiuni anormale, contrariu va 
trebui să reclamăm Onor. Minister nemaiputând lua nicio 
răspundere. 

Primiţi, vă rog, Domnule Primar, etc. 

Directoare, Aglae Poppesco. 

Revizorul şcolar al distr. X... No. 4599-15 decembrie. 

D-sale D-lui Primar al Urbei Z... urgentă. 

Domnule Primar, Astăzi, 15 decembrie făcând 
inspecţiunea reglementară la şcoala de fete No. 1 din 
Urbea Z... am fost întâmpinat de doamna directoare Aglae 
Poppesco împreună cu doamnele profesoare Areti Ionesco, 
Sevasti lonesco şi Aristi Poppesco, care toate s-au plâns de 
starea de mizerie în care a ajuns şcoala din cauza lipsei de 
combustibil, pe care îl refuză Onor. Primărie locală, pe care 
în nenumărate rânduri au rugat-o prin adrese oficiale, care 
se văd la dosar, dar care n-au avut până în prezent niciun 
rezultat. 

În adevăr, vizitând apoi clasele am găsit o temperatură 
incapabilă de a putea fi suferită mai ales de copii, din care 
cauză se pot chiar îmbolnăvi de vreo boală infecțioasă, ceea 
ce ar împiedica urmarea regulată a cursurilor 
reglementare, fiind silite a se întrerupe până la stingerea 
contagiunii epidemiei, precum s-a mai întâmplat pe 
căldurile cele mai mari, dar atunci nu din cauza focului, ci a 
apei, chiar cu câteva zile înainte de examenele anuale, ceea 
ce produce o enormă confuziune pedagogică. 

Având dar aceasta în vedere, vă rog, Domnule Primar, să 
binevoiţi a dispoza ca să se satisfacă cât mai urgent nevoile 
şcoalei. 

Primiţi, vă rog, Domnule Primar, etc. 


Revizor şcolar, Lazăr lonescu-Lion. 

Şcoala de fete No. 1 din Urbea 2... No. 13 - 8 ianuarie. 

D-sale D-lui Ministru al Instr. Publice, etc. 

Urgentă. 

Domnule Ministru, în repeţite rânduri ara cerut la onor. 
Primărie locală să ne libereze combustibilul de care are 
şcoala noastră necesitate din cauza gerului aspru prin care 
trecem în acest anotimp fără niciun rezultat, aşa încât 
tremurăm de viaţa noastră şi a elevelor, care nici nu mai vin 
la şcoală încă dinaintea vacanţelor, fiindcă părinţii au aflat 
şi temându-se nu le mai permit până ce nu vom putea da 
foc. 

Însuşi d. Revizor şcolar Lazăr lonescu-Lion a vizitat şcoala, 
constatând lipsa noastră de căldură şi a înaintat o adresă 
încă din anul trecut 15 decembrie cu No. 4599, către d. 
Primar local, dar şi aceasta a rămas tot literă moartă, căci 
şcoala se află în aceeaşi mizerie, încât nu se mai poate zice 
că aceasta este o umanitate, lăsând astfel să sufere elevele. 

Aşadar ne adresăm cu cel mai profund respect d-voastre 
spre a lua urgent orice măsuri veţi crede de cuviinţă pentru 
a face să înceteze barbaria prezentă. 

Binevoiţi, D-le Ministru, etc. 

Directoare, Aglae Poppesco. 

Ministerul Instr. Publice şi cultelor, 10001-15 ianuarie. 

D-sale D-lui Revizor şcolar al distr. X... urgentă. 

Domnule Revizor, Doamna Aglae Poppesco, Directoarea 
şcoalei de fete No. 1 din urbea 2... ni se plânge că Primăria 
locală nu dă şcoalei lemnele necesare pentru încălzitul 
claselor. 

Anexându-vă raportul doamnei Directoare, vă invităm a 
face imediat o anchetă la şcoală şi a ne raporta de urgenţă. 

Primiţi, etc. 

P. Ministru p. Director indescifrabil asemenea. 

Revizorul şcolar al distr. X... No. 103 - 1 februarie. 

D-sale D-lui Ministru al Instr. Publice şi Cultelor urgentă. 


Domnule Ministru, Imediat ce am primit ordinul dv. Cu No. 
10001 din 15 ianuarie, m-am transportat la şcoala de fete 
No. 1 din urbea 2... şi am constatat ca raportul doamnei 
directoare respective este în totul adevărat. 

În adevăr, am găsit din cauza frigului pe jumătate şcoala 
despopulată complet, iar restul tuşind toate şi dureri cu 
umflătură în gât, pentru care chemând pe d. Medic al urbei, 
a constatat mai multe cazuri de amigdalită, adică gâloi, care 
poate degenera mai cu seamă la copiii anemici şi limfatici, 
prin diferite complicaţiuni foarte adesea contagioase. 

De aceea, d. Medic a opinat că ar fi mai bine dacă s-ar 
închide şcoala, spre a nu lua proporţiuni mai mari. 

Cu cel mai profund respect vin dara vă ruga, în interesul 
salubrităţii, să-mi daţi de urgenţă un ordin în consecinţă, 
sau să interveniţi pe lângă Onor. Primăria locală să 
elibereze combustibilul de care simte nevoie cursurile. 

Binevoiţi, d-le ministru, etc. 

Revizor şcolar, Lazăr lonescu-Lion. 

Ministerul Instr. Publice şi Cultelor, No. 20002 - 15 
februarie. 

D-sale D-lui Primar al Urbei 2... urgentă. 

Doamna Aglae Poppesco, directoarea şcoalei No. 1 de fete 
din acea urbe, se plânge că Onor. Primărie, după repeţite 
cereri, nu-i liberează lemnele necesare pentru încălzit, din 
care cauză sufăr cursurile. 

Vă invit dar, Domnule Primar, ca de urgenţă, să satisfaceţi, 
conform legii, justele reclamaţiuni ale doamnei Directoare. 

Primiţi d-le Primar, etc. 

P. Ministru, p. Director, nedescifrabil. Asemenea. 

Camera Deputaţilor. Sesiunea prelungita. Şedinţa de la 
martie. 

D. Al. Lingopolu. 

— Am cerut cuvântul ca să fac o întrebare d-lui Ministru al 
Cultelor şi Instrucțiunii Publice: ştie oare d-sa în ce stare de 
mizerie s-a aflat iarna aceasta şcoala de fete No. 1 din 
urbea 2... lipsită de combustibilul necesar deoarece nuil-a 


liberat Primăria locală, bântuită de boale din această cauză 
şi conform avizului medicului local chiar suprimarea 
cursurilor? 

D. Ministru al Cultelor. 

— Răspund onor. Deputat că, în urma raportului 
revizorului şcolar local, ministerul a luat măsuri urgente ca 
Primăria să libereze conform legii combustibilul necesar 
acelei şcoale. 

Primăria Urbei Z... No. 3712 - 15 martie. 

D-sale Doamnei Directoare a Şcoalei de Fete No. 1 din 
Urbea 2... urgentă. 

Doamnă! 

Mâne veţi primi la şcoala ce cu onoare o dirijaţi 5 (cinci) 
care de lemne cer curat, prima calitate, şi vă rugăm să 
binevoiţi a ne răspunde urgent de primirea combustibilului. 

Primiţi, D-nă Directoare, etc. 

P Primar, Niţă Necşulescu, Secretar, Athanasie 
Eleutherescu. 

HICH-LIFE. 

Tânărul Edgar Bostandaki este suplinitor la catedrele de 
muzică, desen, gimnastică, scrimă şi religie de la gimnaziul 
clasic înfiinţat de curând în urbea sa natală. Gimnaziul are 
până acum numai clasa întâia şi e întreţinut de comună; se 
speră că la anul viitor se vor completa patru clase, trecând 
totul pe seama statului. Deşi încărcat cu predarea a cinci 
cursuri importante de gradul secundar, tânărul suplinitor 
găseşte destulă vreme să frecventeze societatea înaltă din 
localitate, unde trece drept un perfect gentilom. În adevăr, 
Edgar este un tânăr care are multe succese în saloanele din 
Târgul Mare. Vorbeşte franţuzeşte de când era mic şi se 
pricepe foarte bine la mode şi confecţiuni, aşa că nu o dată 
este consultat asupra acestui capitol. Profesia de cronicar 
high-life nu este uşoară, fiindcă trebuie să scrii despre 
dame, şi damele sunt dificile, pretenţioase, capriţioase. Spui 
de una o vorbă bunlă, superi pe alta; spui rău de alta, 
atunci nu mai poţi pretinde că eşti un om galant; insişti cu 


doosebire asupra uneia, dai loc la bănuieli; neglijezi pe 
vreuna, îi inspiri o ură primejdioasă. Mai ales într-o 
societate foarte restrânsă şi foarte aleasă ca societatea din 
Târgul Mare, un cronicar de salon trebuie să-şi drămuiască 
atenţia cu cea mai mare stricteţă. Grea profesie, ce-i drept; 
însă tânărul Bostandaki, om de spirit şi cu educaţiune 
distinsă, a fost parcă născut a fi cronicar higb-life. Cronicele 
lui, în formă de corespondentă, le publică într-un ziar 
cotidian din cel mai apropiat oraş mare de provincie. 

Dar, va zice cineva: 

— Bine! însă cronicarul este şi el om, mai ales dacă e 
tânăr: trebuie să aibă şi el simpatiile şi preferinţele, 
antipatiile şi aversiunile sale. El stă într-un colţ al salonului 
cu carnetul său în mână şi priveşte la vârtejul valsului; în 
acest vârtej, ochii lui trebuiesc să deosibească între toate 
pe câteva, mai graţioase, şi, între aceste câteva mai 
graţioase, pe una, nentrecută, adorabilă. 

— Ei, da - răspunz eu - înţeleg ce spuneţi. Însă cronicarul 
de salon trebuie să-şi calce pe inimă, să fie discret şi 
imparţial. Şi asta n-o poate oricine, cum o poate Turturel. 

— Care 'Turturel? 

— Edgar Bostandaki... Turturel este numele pe care i l-au 
dat în copilărie, alintându-l, papaia, mamaia şi duduile, 
surorile mai mari... Turturel - aşa-i că sună bine? - este 
pseudonimul destul de transparent cu care Edgar îşi 
semnează cronicele. 

Ei! şi totuşi, cât de corect şi de discret, cât de galant şi de 
imparţial, însuşi Turturel a greşit o dată un carnet mondain. 

Din iniţiativa unui comitet, compus de damele din înalta 
societate a Târgului Mare, reşedinţa subprefecturii Plăşii de 
Mijloc, s-a dat în saloanele otelului Regal de acolo „Un mare 
bal filantropic, al cărui venit se va împărţi giumatate în 
folosul umanităţii suferinde şi giumatate pentru sporirea 
fondului de întreţinere a gimnaziului clasic local, până la 
trecerea lui în bugetul statului”. Maiorul a oferit muzica 


militară, pe care a adus-o cu trenul de la reşedinţa 
prefecturii. 

A fost un bai cum nici într-o capitală de judeţ nu se poate 
mai splendid. Damele, pline de devotament pentru nobilul 
scop al petrecerii, s-au întrecut în toalete. Uniforma şi 
fracul au fost minunat reprezentate, deşi frac nu purtau 
decât subprefectul, primarul şi Turturel; restul sexului urât 
purtau redingotă, alţii jachetuţă scurtă. Onorurile balului 
le-au făcut comitetul damelor, sub preşedinţia tinerei 
doamne Athenais Gregoraschko, soţia subprefectului. S-a 
petrecut până la şapte dimineaţa, când aurora cu degetele 
ei de roză a venit să bată la uşa orizontului şi să atingă cu 
privirile ei lumina petroleului, amintind infatigabililor 
dănţuitori că trebuie, cu regret, să se despartă. 


A doua zi, d. Turturel punea la poştă pentru gazetă un 
carnet mondain, cu notiţa: „Rog a se trimite, după obicei, 
50 de exemplare pi adresa me”. Seara, cronicarul citea în 
faţa comitetului damelor, al cărui secretar era, darea de 
seamă asupra rezultatului operei de binefacere. De prisos 
să reproducem textul întreg al acestei lucrări de caracter 
oficial. Ne mărginim a-i da concluziunile: „Venit brut, 575 
lei; cheltuieli, 368 lei; beneficiu net, 207 lei; 1031.50 b. 
Pentru sporirea fondului de întreţinere a gimnaziului: 1031. 
50 b. Pentru umanitatea suferindă.” 

După ce au mulţumit comitetului de dame, d. Edgar 
Bostandaki în numele gimnaziului, iar d. Primar în numele 
umanităţii suferinde, şedinţa oficială s-a ridicat. Apoi s-a- 
nvârtit un maus. Peste două zile, iată că mult aşteptatele 
exemplare din Voacea zimbrului sosesc. Ele conţin cronica 
atât de dorită: Cum se pitrece la noi... 

Extragem la întâmplare câteva rânduri: „... Sâmbătă sara 
s-a ţinut în fine la noi strălucitul bal filantropic sub 
prezindenţia graţioasei doamne Athenais Gregoraschko, 
născută Perjoiu... 

O enormă afluenţă de tot ce Târgul Mare are mai distins, 
fiecare ţinând să mulţumească încântătoarei prezidente 
iniţiatoare, prea amabila doamnă Athenais Gregoraschko... 

„„.„în acordurile muzicii militare, care intonează cu destul 
brio un vals vaporos, perechile pornesc ca duse pe nişte 
valuri, în cari se pierde conştiinţa, iar timpul pare că s-a 
oprit pe loc ca să admire cum trec în vârtej fierbinte, 
uimitor, nebunesc, atâtea ş-atâtea flori, parcă smulse de 
vântul aprig al pasiunii... Doamna Athenais Gregoraschko, 
regina adorabilă a valsului adorat... 

„.„.„Dar, la un semnal, uşile din fund se deschid... Supeul! Un 
moment de odihnă pentru această zvăpăiată tinereţe, un 
moment de odihnă şi de reconfortare! ... Doamna Athenais 
Gregoraschko face onorurile, luând loc în capul mesei, cu 
graţia nespusă care o caracterizează... 


„.„.Dopurile pocnesc, paxe c-am fi la un atac de tiralitori, 
care nu sparie deloc pe bravii convivi... Şampania curge-n 
valuri. Doamna Athenais Gregoraschko dă semnalul şi aci; 
ridicând în sus cupa plină de delicii, ca divina Hebe, atinge 
de buzele răci buzele sale calde, cu acea delicateţă poetică 
cu care fluturelui atinge caliciul unui miosotis... 

Dar muzica ne cheamă. Trăiască valsul! Doamna Athenaâs 
Gregoraschko, infatigabilă silfidă**... 

Aici o îngrozitoare greşeală de tipar... A doua zi, duminică 
dimineaţa, la cafeneaua din centru, spiritualul cronicar 
high-life citea mai multor tineri din localitate carnetul lui: 
Cum se pitrece la noi. Tinerii îl ascultau cu multă admiraţie 
şi poate cu mai multă invidie: e desigur fericit un tânăr care 
dispune, pe lângă talentul stilului, de o coloană de 
publicitate, ca să se facă, fireşte, atât de plăcut damelor! Pe 
când se comenta articolul şi autorul căuta să explice 
amicilor săi ce înseamnă „divina Hebe” şi „calici”, iată că 
deodată intră d. Subprefect, Raoul Gregoraschko, soţul 
„infatigabilei silfide”. D. Subprefect salută în dreapta şi în 
stânga cu gravitate, apoi, drept în faţa lui Edgar Bostandaki 
şi cu un ton neobicinuit de aspru: 

— Domnule Turturel! uite-te la mine... Te opresc, 
magariule, să faci de mauvaises plaisanteries pi conta 
doamnei Gregoraschko, soţia me! 

Apoi face un ocol prin cafenea bufnind: 

— A-t-on jamais vu pareille insolence 19 

Edgar nu pricepe deloc... însă Raoul se întoarce iar şi. 
Gesticulând cu cravaşa, de care nu se desparte niciodată: 

— Altă dată, dacă-ţi mai permiţi di aieste, îţi rup urechile! 

— Dar... 

— Urechile! m-ai înţăles? espfece d'imbecile! 10 

Şi iese turbat, făcând să şuiere aerul sub jocul cravaşei. 
Toată lumea rămâne uimită. Din ce pricină? ... Hebe?.... 
Calici? ... 

— Nu înţeleg deloc, zice Turturel, dând din umeri cu totul 
nedumirit. 


Pe când fiecare caută cu de-amănuntul să găsească în 
cronică motivul penibilei scene, iată că intră în cafenea d. 
Maior Edmond Buzdrogovici, graţie amabilităţii căruia 
opera filantropică avusese concursul grațios al muzicei 
militare. Fără să salute şi vădit foarte supărat, Edmond se 
apropie de Edgar, cu aşa pas şi aer straşnic, încât Edgar se 
ridică drept în picioare în faţa lui Edmond. 

— Domnule! zice Edmond, fierbând ca un samovar; 
dumneata eşti acela care scrii porcăriile aieste? ... 
Răspunde! 

Şi-i vâră lui Edgar gazeta sub nas. Edgar, ferindu-se, 
răspunde hotărât: 

— Da! 

— N-o fost şi madam Buzdrogovici, soţia me, la bal? 

— Ba da! 

— Atunce, di madam Buzdrogovici, soţia me, pentru ci n-ai 
pominit nimica? ... nici chiar numele! ... Să fi fost fără 
compliment - nu pretinde! ... dar nici măcar numele?! 

— Domnule maior... 

— Mişălule! strigă Edmond. 

Şi, scurt mişcarea! până să-i zică unul dintre amici „Ara! 
da stăi, bri omule!” îi trage două palme vajnice şi iese. 

— Nu mai înţăleg nimică, pi onoarea me! zice Edgar şi iese 
şi el. 

SUCCES. 

Puţină lume astăzi şi-o mai fi aducând aminte de o vestită 
foaie, care apărea odinioară în capitală, pe vremea 
războiului independenţei, voi să vorbesc de „Națiunea 
Română”, pe care o dădeam la lumină Frederic Dame şi cu 
mine în tovărăşie. Viaţa acelei foi a fost pe atât de scurtă pe 
cât de glorioasă, aşa că o pot povesti în puţine cuvinte. 

Armatele creştine trecuseră Dunărea. 

Într-o dimineaţă mă pomenesc cu un bileţel de la Dame, 
cam aşa: „lubite amice, Treci îndată pe la mine. Este vorba 
de o afacere foarte importantă, care ne poate face norocul 
la amândoi”. 


Îl cunoşteam pe Dame ca om deştept şi întreprinzător. 
Fără întârziere m-am dus să-l văd, torcând pe drum fel de 
fel de frumoase închipuiri. 

În câteva vorbe mi-a spus tot planul lui: o gazetă cum n- 
avusese ţara până atunci; o gazetă fără coloare politică; o 
gazetă de informaţiuni de pe câmpul războiului; o gazetă 
care să cultive entuziasmul popular pe chestiunea 
independenţii. 

Să-i căutăm numele... Numele unei gazete e greu de găsit; 
dar după câteva minute de gândire, Dame a fost norocos: 
„Națiunea Română!”. 

Trăiască „Națiunea Romană”! 

Am lucrat o zi întreagă pe coaie de tipar să-i nimerim 
fizionomia... Pe seară ne-am învoit cu amicul nostru Cucu 
tipograful. Capul gazetei s-a aranjat frumos şi am şi început 
să dăm materie. 

A treia zi a apărut primul număr: jumătate cu articole de 
entuziasm şi jumătate cu depeşi şi corespondențe de pe 
teatrul războiului. 

Ceea ce era mai greu de făcut era jumătatea entuziastă: 
nici declamaţiile zadarnice nu sunt uşoare, mai cu seamă 
când n-ai o deosebită înzestrare pentru aşa ceva. 

Depeşile însă şi corespondenţele curgeau ca din izvor, aşa 
că încet-încet, afară de un prim articol declamator gazeta 
nu mai conţinea decât ştiri şi iar ştiri, care de care mai 
amănunțite şi mai senzaţionale. 

De unde aveam atâtea? 

Le traduceam din gazete străine şi le localizam. 

Luam dintr-o gazetă de la Viena o corespondenţă lungă de 
război, în care se vorbea de lucruri petrecute la Poradin, la 
Rusciuk, la Vidin, la Constantinopol, etc. Ei bine, din această 
corespondenţă făceam tot atâtea corespondențe câte 
lucruri conţinea ea, şi le datam pe fiecare ca din localitatea 
unde s-ar fi petrecut lucrul. 

Astfel aveam corespondențe din Stambul, Vidin, Varna, 
Rusciuk, Poradin, etc., şi, ca să dăm o dimensiune 


convenabilă fiecărei corespondențe, peste faptul de care 
era vorba, turnam multă zeamă de fantezie, ş-apoi 
descrierea localităţii, notițe istorice şi date statistice, mai 
toate luate dintr-un vechi, dar excelent pe vremea lui, 
dicţionar de conversaţie. 

„Națiunea Română” mergea cum nu mai mersese până 
atunci gazetă în ţară. 

De unde până atunci gazetele politice nu se vindeau cu 
numărul, ci se împărțeau numai la abonaţi, tipăriridu-se în 
cel mult 1500-2000 exemplare, gazeta noastră, fără niciun 
abonat, se trăgea de la 12 la 15 mii. 

Eram fireşte foarte mulţumiţi şi noi, şi tipograful, care 
avea parte de tovărăşie la câştig. 

Tipografia „Cucu” era atunci în Lipscani lângă hanul 
Şerban Vodă, exact pe locul unde este colţul grilajului 
Băncii Naţionale cu strada Caragheorghievici. 

Ziua şi noaptea trăgeau maşinile numai şi numai gazeta 
noastră, iar în ulicioară, care era pe-atunci o fundătură, 
făceau un zgomot teribil vânzătorii ţipând să li se dea foi: o 
activitate febrilă continuă. Biroul redacţiei îl aveam într-o 
prăvălioară din aceeaşi înfundătură, faţă-n faţă cu 
tipografia. 

De-acolo mânam oştirile, de-acolo ordonam atacul 
redutelor, de-acolo vedeam fierbând gândurile Statelor- 
majoare şi samovarele de la Poradin. 

Dame era un om cu deosebite calităţi - foarte harnic, 
neobosit şi înzestrat cu o fantazie rară. Aveam o hartă a 
Peninsulei Balcanice şi o sumă de steguleţe de hârtie pe ace 
de gămălie. În fiecare zi îşi aşeza armatele şi combina 
mişcările probabile: şi, ce e drept, în cele mai multe cazuri 
nimerea mai dinainte mişcările, ghicind gândurile 
conducătorilor războiului. Mi-aduc perfect aminte că a 
prevăzut faimoasa diversiune a lui Mehmet-Ali pe Lom, 
îndată ce am primit gazetele din Viena cu descripţia ei 
amănunţită. 


Dar gazeta mergea, progresa necontenit din succes în 
succes: 18.000. 

Armatele creştine împresuraseră acum Plevna. Acolo 
trebuia să se termine la un fel războiul; către acolo prin 
urmare stăteau aţintite cu încordare crescândă toate 
privirile. 

Într-o zi, Dame îmi zice: 

— Gazeta noastră a întrecut aşteptările mele. Am avut o 
idee fericită. Sunt acuma aproape sigur că ne-am făcut o 
situaţie. „Națiunea Română” are să fie o moşioară pentru 
noi... 

— Să dea Dumnezeu! am răspuns eu fără mult avânt. 

Nu ştiu de ce, dar aveam un fel de neîncredere în viitor. 
Pe de o parte consideram succesul spontan al gazetei ca 
un foc de paie, care trebuia să se stingă cu atât mai curând 
cu cât s-aprinsese mai iute. Pe de altă parte mă gândeam că 

războiul o să mai dureze o lună-două, cel mult trei, şi că, 
nemaiavând cu ce să hrănim curiozitatea publicului, o să 
rămânem şi noi cu prea puţină hrană. Când n-o mai fi 
război, când s-or termina tratativele de pace - căci nu 
prevedeam că, fără un congres european, harta Peninsulei 
Balcanice nu se putea modifica - ce noimă va mai putea 
avea o gazetă care trăieşte exclusiv cu corespondențe şi 
telegrame de pe teatrul războiului? 

Aşa mă gândeam eu: însă tovarăşul meu şi mai optimist şi 
mai prevăzător, socotea mai bine. 

— Dacă războiul se termină, cum e lucru aproape sigur, în 
favoarea armatelor creştine, nu se poate închipui ce eră de 
mişcare publică se va deschide în România independentă, 
după două veacuri şi mai bine de restrişte. Mişcarea 
economică şi politică va lua un avânt nepomenit, şi 
„Națiunea Română” va fi primul jurnal european în ţară. 

— Să dea Dumnezeu! am zis eu. Nu mi-ar părea rău deloc. 

Pentru a întemeia însă cu desăvârşire succesul gazetei 
noastre ne mai trebuia ceva. 


În starea de încordare în care se aflau spiritele, aşteptând 
rezultatul împresurării Plevnei, nu mai erau de ajuns 
corespondenţele localizate după gazetele vieneze - veneau 
prea târziu. 

Ne-am gândit dar, fiindcă aveam acuma mijloace, să 
trimitem un corespondent special, întâi la Turnu-Măgurele 
şi apoi chiar la Plevna. 

De colo până colo, am găsit unul - un om cu nume bine 
cunoscut în societatea noastră, bine crescut, afabil şi 
inteligent dar boier scăpătat. 

Am hotărât aşa: corespondenţa prin poştă să ne trimită în 
toate zilele, scriind în fiecare seară absolut tot ce ar fi putut 
afla peste zi; iar telegrame să ne trimită imediat ce ar afla 
ceva important, a cărui comunicare ar prezenta vreun 
caracter de urgenţă. 

Pentru telegrame am aranjat un dicţionar cu cheie. 

I-am dat boierului bani de drum, de cheltuială şi leafa pe o 
lună înainte, şi l-am expediat la Turnu-Măgurele. 

Acolo, om de lume, cunoscând multe doamne de la Crucea 
Roşie şi pe ofiţerii români, a intrat numaidecât în relaţiuni şi 
cu cei mai de seamă ofiţeri ruşi. Şi în adevăr ne trimitea în 
fiecare zi corespondențe destul de interesante. 

Într-o zi, pe la începutul lui noiemvrie, merg foarte de 
dimineaţă la redacţie, înaintea lui Dame, care de regulă 
venea totdeauna înaintea mea. 

N-apuc să-mi scot haina, şi intră factorul de la telegraf. 

Nu pot zice c-am presimţit ceva, dar mi-a trecut un fior 
prin tot corpul. Am iscălit tremurând ţidula, iar depeşa am 
aruncat-o pe masă fără s-o deschid. Mi-am făcut o ţigară, 
am fumat-o, şi tocmai apoi am luat încetinel depeşa şi fără 
pripă nervoasă, am deschis-o. lată-i cuprinsul, pe care nui 
l-aş putea uita vreodat: „Medoc fini, Votca, Tzuica dedans”, 
Cetesc de zece ori, ţinând alături dicţionarul cu cheie: 

Medoc - Plevna; fini - luată; Votca - Ruşii; Izuica 

— Românii; dedans - înăuntru. 


Ce să fac? Să stau să fac un număr de gazetă şi tocmai 
seara să dau ştirea? Peste putinţă! Vestea aceasta de 
bucurie o s-o aibă şi alţii: se răspândeşte de dimineaţă-n 
oraş, iar noi venim cu ea după-nfierbinţeală. O idee. Alerg 
în tipografie şi strig: 

— Să nu se strice zaţul numărului de-aseară! 

Norocul meu! Zaţul era neatins. leşim tot cu foaia de- 
aseară într-o nouă ediţie cu depeşa. În câteva minute, 
maşinile pornesc, şi vânzătorii aleargă nebuni pe strade 
zbierând: 

— Națiunea Română” cu căderea Plevnei! 

Bucureştii întregi în picioare; fierbe lumea toată; încep să 
se abordeze drapelele tricolore... Un entuziasm furtunos... 

Dame, bătându-mă pe umăr, îmi zice radios: 

— Notre fortune est faite, mon bon! 

Dar n-apucă să termine, şi auzim un zgomot infernal, 
afară. Publicul dă năvală în înfundătură; huiduieşte, loveşte, 
sparge geamuri. 

— Fugiţi! ne strigă un băieţel de la tipografie, intrând prin 
dos. Fugiţi! Vă omoară! 

L-am văzut pe Dame galben ca un mort; nu ştiu cum m-o fi 
văzut el pe mine. 

N-am aşteptat altă desluşire şi am ascultat fără replică de 
comanda băieţelului. 

Ce fusese? 

Din nenorocire, Medoc nu era încă fini, nici Votca şi Tzuica 
încă nu erau dedans. 

Corespondentul nostru făcuse un chef straşnic toată 
noaptea cu nişte Muscali, care-l asiguraseră că, pe când ei 
beau, Osman-Paşa se predă armatelor crucii. Despre ziuă, 
afumat de şampanie, ne expediase telegrama cu alte 
băuturi. 

„Națiunea Română” trăise. 

Peste o lună, când a capitulat în sfârşit Gazi-Osman, eu şi 
tovarăşul meu am plâns de emoție, ca fiecare român 
gândindu-se la națiunea sa... Medoc fini! ... 


LA CONAC. 

Din Poeniţa vine domol la vale un călăreț tânăr în buiestru 
ţacănit... 

N-are de ce să gonească: soarele nu s-a ridicat nici de 
două sulițe: înainte de nămiez, are să ajungă la conac, la 
Sălcuţa, dincolo de jumătatea drumului... Acolo stă un ceas, 
să dea grăunţe calului; până la toacă, e-n oraş la boierul. 
Gând indu-se la boierul, se pipăie-n sân - legătura cu banii 
stă bine. 

A trecut de cotul dealului la câmp deschis. 

E a doua zi de sfântul Gheorghe. Ceru-i fără pată cât de 
slabă în tot largu-i de jur împrejur. La vale, în zare adâncă, 
sclipeşte undoind aerul dimineţii calde, iar în păduricea de 
mesteacăni de pe poala din bătaia soarelui, păsările 
primăverii se-ngână şi care de care se-ntorc îri feluri de 
glasuri. 

Da'ncotro, 'ncotro, flăcăule? întreabă cineva din urmă pe 
tânărul călăreț. 

Acesta întoarce capul. Din urmă îl ajunge un alt călăreț. 
De unde a răsărit omul acesta? fiindcă, tot drumul, tânărul, 
măcar că şi-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, 
nu a luat seama să mai vină cineva după el; chiar a gândit: 
câtă singurătate de dimineaţă pe un drum aşa de căutat în 
totdeauna! 

— La vale... răspunde tânărul. Da' dumneata? 

— Tot la vale... 

Şi cu vorba aceasta strângându-şi calul în pulpe, trece 
alăturea înaintaşului. 

— Drum bun, flăcăule! 

— Şi dumitale! 

— Bine că te-ntâlnii! ... Mi-e urât să fiu singur, mai ales la 
drum. 

Călătorul după chip şi port e un negustor, vreun orzar ori 
cirezar, de cari umblă pân sate după daraveri; un roşcodan 
grăsuliu, cu faţa vioaie; cârn şi pistruiu; dar om plăcut la 
înfăţişare şi tovarăş glumeţ; numai atâta că e saşiu, şi când 


se uită drept în ochii tânărului, îi face aşa, ca o ameţeală, cu 
un fel de durere la apropietura sprâneenelor. 

Merg ei astfel domol alături în buiestru ţăcănit, vorbind 
mai de una, mai de alta, şi rămâne lucru hotărât că se 
opresc împreună la conac pentru o gustare; şi din vorbă-n 
vorbă, nici nu prind de veste când ajung aci aproape să 
intre-n Sălcuţa. Cotind la stânga, de după tufişul movilei pe 
care stă biserica, li se arată, ca la o bătaie de glonţ, 
coperişul nou de tinichea al turnului strălucind în soare. 

Tânărul îndeamnă calul ţinând scurt zăbala. Tot aşa şi 
negustorul. Calul ia vânt. Trecând prin faţa bisericii, flăcăul 
îşi face cruce. Atunci aude pe tovarăşul, rămas câţiva paşi 
înapoi, râzând grozav, întoarce capul: tovarăşul, nicăieri... 
Mare minune! ... Unde a putut pieri? A intrat în pământ? 

Nu... E la han... îl aşteaptă sub umbrar... 

Flăcăul nu a luat seama că negustorul i-a fost trecut 
înainte. Fireşte că aşa a trebuit să fie: în pământ n-ar putea 
intra un călăreț cu cal cu tot... 

La conac, tingirile şi căldările clocotesc, grătarele sfârâie, 
cântă lăutarii, forfoteală şi larmă mare, şi clopote şi 
clopoței, pe care le sună vite şi cai mişcându-şi capetele. 

Tovarăşii de drum, după ce atârnă de gâtul cailor trăistile 
cu grăunţe, se aşază la o masă. Negustorul scoate din 
geanta lui un şip cu rachiu şi cinsteşte pe tânărul... Bun 
rachiu! ... 0 căldură plăcută cuprinde măruntaiele, şi ce 
poftă de mâncare! ... Mâncarea e bună şi vinul şi mai bun... 
Negustorul bea şi-mbie pe tânăr, şi tânărul voinic, se ţine 
bine: pahar la pahar şi duşcă la duşcă... 

Încet-încet, tovarăşii s-au înfirbântat bin. E... Dar le 
trebuie vin, şi degeaba bat în masă şi strigă: nimeni nu-i 
aude. E îmbulzeală mare înăuntru în prăvălie şi afară subt 
umbrar. Pierzându-şi răbdarea, negustorul se scoală de la 
masă şi merge-n cârciumă. Tânărul stă foarte aprins la locul 
lui, se şterge de sudoare şi suflă adânc. 

Celălalt se-ntoarce mânând înainte o fată voinică şi 
frumoasă, care, cu mânecile sumese până la subţiori, aduce 


pe o tavă uscătură şi udătură. Ajungând prin îmbulzeală la 
masă, saşiul se uită lung la tânăr, ba-i mai face şi cu ochiul 
către fată. 

Fata lasă tava pe masă şi porneşte. Flăcăul vrea s-o apuce 
de braţ; ea scapă şi pleacă: el o cheamă-napoi; ea-şi 
întoarce capul râzând, dă din umeri parc-ar zice: „acu n-am 
vreme de jucării!” şi intră-n prăvălie. Saşiul se uită la flăcău 
şi iar îi face cu ochiul: „după ea!” Flăcăul se scoală hotărât 
drept în picioare şi urmează calea ce i-o arată ochiul 
tovarăşului... 

A trecut de mult de nămiez şi încet-încet au plecat, unii 
câte unii, cărăuşi, negustori şi drumeţii alţii, care la deal, 
care la vale, şi lăutarii au tăcut şi s-a liniştit de tot şi s-a 
limpezit loculLa conac a mai rămas prea puţină lume... într- 
o odaie, aţipesc aşa după-masă, cei doi tovarăşi, fiecare pe 
câte un pat... Fata le aduce cafele... Acu nu-i mai e degrabă: 
poate sta şi de vorbă cu un drumeţ. Negustorul se uită la 
fată, se uită saşiu la băiat şi merge să vadă ce maie pe 
dincolo, pân odaia unde s-au pus nişte orzari să-nvârtească 
un stosişor... 

Acu, ce mai una alta? Multă vreme nu poate' sta de vorbă 
o fată care are atâta treabă... N-apucă să plece fata şi 
roşcovanul intră-napoi. Tânărul s-a culcat de-a binelea... Aş! 
E vreme de dormit acuma? Trebuie să meargă îndată după 
tovarăş în odaia d-alături, unde e pont mare de câştig: 
orzarii sunt şi mai buni de iubit - joacă şi prost şi gros. 

— Hai, scoală! 

Între orzari, cine să fie? 

— Neică Dincă, unchiul, frate bun cu taica flăcăului nostru. 

Nu stau mult la vorbă ca să înţeleagă unchiul de unde vine 
şi unde se duce tânărul. Vine de acasă şi se duce la oraş, să 
plătească boierului câştigul întârziat, cinzeci de galbeni, 
pentru sfoara de moşie din Poeniţa, pe care o ţine taică-său 
în arendă. 

Şi jocul porneşte iar... 

Tânărul se vâră şi el... şi joacă. 


— Mă ţângăuie, zice unchiul, ia-ţi calul şi mergi de-ţi caută 
de treabă! ... Ai auzit? ... 

Dar ţângăul se uită în ochiul tovarăşului, care-i stă în faţă, 
şi se face că n-aude. Merge înainte şi bine merge; are un 
noroc nemaipomenit. 

— Mă, secule! zice unchiul. Ţi-e destul... Pleacă! 

Aş! ... S-a-nserat de tot; nu se mai vede cartea; se aprind 
iumânări. 

— Mă, băiete! a-nnoptat... Ce faci? 

— Lasă-mă, unjehiule! 

— Bine! răspunde omul bătrân şi joacă-nainte... 

Dar jocul e joc şi norocul noroc... începe cartea flăcăului să 
se schimbe şi să meargă tot 'ndăratele... Sudori peste 
sudori... Tânărul se opreşte şi stă la gânduri, uitându-se ca- 
n gol; dar întâlneşte ochiul tovarăşului, care-i dă o povaţă 
mai tare decât cea mai tare poruncă... Pune mâna-n sân şi 
scoate legătura... înainte... Unchiul ridică ochii spre nepot, 
zâmbind cuminte, şi fără să mai zică o vorbă, îi apleacă cu 
multă luare-aminte asupra mesei. 

E trei după miezul-nopţii! ... S-a dus arenda! ... - şi două 
inele şi ceasul! ... S-ar fi dus şi calul şi şaua, dacă unchiul şi 
orzarii n-ar fi suflat în lumânări şi n-ar fi mers să se 
odihnească... Cine a câştigat? Cine a ştiut să joace, fireşte: 
unchiul şi cu unul dintre orzari, tovarăşul lui; alţi doi orzari 
au pierdut, nu tocmai cât nepotul, adică nu tot ce aveau; 
dar au pierdut şi ei destul de frumos pe potriva unor 
negustori nu tocmai tari. 

Acu, toţi jucătorii dorm, fiecare la odaia lui. S-a-nnorat de 
pe la miezul nopţii şi e întuneric adânc. 

Flăcăul nostru stă pe prispă cu fruntea-ntre mâni, pe când 
în picioare, drept, în faţă-i, stă tovarăşul său de drum. 
Înecat de gânduri, tânărul ridică fruntea-n sus şi-i pare că 
vede în întunericul nopţii strălucind ochiul ciudat care l-a 
stăpânit toată ziua. 

— Ce-i de făcut? întreabă. 


— Dorm toţi butuc, şopteşte cald saşiul... Uşa e scoasă din 
ţâţâna de jos... Dacă o ridici binişor, poţi intra pe dedesubt: 
poţi pe urmă s-o deseui pe dinăuntru şi să ieşi frumos. Intră 
încetinel; lasă-te pe vine; mergi pe dibuite la paturi; ascultă 
bine unde răsuflă, şi trece-le cu basmaua asta pe la nas 
fiecăruia... O dată să tragă-n suflet din mirosul ăsta, şi nu se 
mai deşteaptă până la ziuă, să-i tai cu ferestrăul. 

Şi zicând acestea, îi dă basmaua-n mână şi-l împinge pe 
flăcău încet-încet spre uşă. Băiatul trece basmaua în mâna 
stângă şi, ştergându-se de sudoare: 

— Doamne! Doamne! suspină el şi cu dreapta-şi face 
cruce. 

Atunci un hohot straşnic se aude... Flăcăul se-ntoarce în 
loc. E beznă-mprejuru-i, şi nicăieri ochiul luminos al 
tovarăşului. Tânărul se moleşeşte din toate-ncheieturile şi 
se prăbuşeşte pe prispă. 

„„„Se face ziuă... 

— Scoală, mă! aici ai adormit, procopsitule? zice un glas 
cunoscut. 

Flăcăul se trezeşte buimăcit. 

Unchiul îl cheamă în odaie; nepotul ascultă d-abia 
târându-se pe picioare. 

— Cât ai pierdut, mă? 

— Tot. 

— Cât tot? 

— Ce-am avut eu... şi... 

— Şi ce mai? 

— Şi... arenda. 

— Cinzeci de galbeni? 

Nepotul dă din cap punând ochii în pământ. 

— Cine te-a pus să joci, dacă nu ştii jocul? 

— Dracul m-a pus! 

— Nu ţi-am spus de trei ori să pleci? 

— Da. 

— N-ai înţeles că te luam la sigur? 

— Nu. 


— Prostule! 

Şi unchiul trage din brâu un pungociu mare, scoate o 
mână de bani şi numără pe masă. 

— Numără-i şi tu. Sunt cincizeci? 

— Da. 

După o tăcere, în timp ce băiatul a strâns banii, i-a legat şi 
a vârât legătura în sân: 

— Cu mine să joci tu, mă! ţângăule mucos? 

Şi-i arde părinteşte două palme straşnice. 

— Altădată să nu te mai apuci să joci cu oameni bătrâni 
dacă nu ştii juca! Ia-ţi acu banii şi pleacă degrabă la 
boierul... Uite... mai ţine doi lei de parale, să ai ce mânca pe 
drum. 

— Sărut mâna! 

În câteva clipe, băiatul e călare... 

— Ei! ce stai? nu pleci? 

— Unchiule, să-ţi faci pomană, să nu spui taichii, că mă 
omoară! 

— Dacă te faci băiat de treabă, nu-i spun. 

— Mă fac... sărut mâna! 

Şi flăcăul dă călcâie buiestraşului. 

— Mă! strigă după el unchiul. la seama, că te ia dracul 
dacă te mai iei după el, nătărăule! 

Către seară, tânărul, flămând şi-nsetat, trece pe dinaintea 
conacului de la Sălcuţa în buiestru-mbăşicat. O fată naltă şi 
voinică cu mânecile sumese până la subţiori, stând 
rezemată de un stâlp al prispei, se uită lung după călăreț. 
El apleacă bărbia-n piept, strânge scurt zăbala şi îndeamnă 
calul la iuţeală. Vrea şi el să se uite o dată înapoi, dar a 
apucat să cotească la dreapta pe după movila bisericii, şi 
prispa conacului nu se mai poate vedea;; 

Ajungând la cotul dealului, unde apucă drumul spre 
Poeniţa, buiestraşul gâfâind îşi potoleşte puţin mersul la 
Urcuş. 

Soarele, scăpătând la apus, se uită îndărăt cu stăruinţă 
caldă îa păduriştea de mesteacăni, unde atâtea pasări ale 


primăverii se cheamă, se-ntreabă şi-şi răspund, se-ngână şi 
se-ntrec în fel de glasuri, întorcându-se fiecare pe la cuibul 
său. 

REPORIAJ 

„Revolta Naţională” apărea sub direcţia mea acu vreo 
cincisprezece ani, pe vremea cabinetului Brătianu. Era o 
gazetă eminamente combativă, făcând crâncenă opoziţie. 

Tăria noastră nu stătea atât în articolele de fond sau în 
polemice, cât în informaţiuni de senzaţie ţesute cu 
observaţiuni veninoase. Turbasem şi pe public, şi pe 
politicieni, şi mai ales pe confraţi, cu descoperirile celor mai 
intime secrete ale culiselor politice, sociale şi chiar 
familiale. Poliţia înnebunea căutând în zadar să afle izvorul 
ştirilor „Revoltei”. 

Şi ce simplu lucru! Toate le aflam de la o damă din 
societate, care le lua într-adins pentru noi de la un stâlp al 
puterii, un om foarte de sus. Câte trele părţile erau 
interesate să lucreze cu cea mai perfectă discreţiune: 
bărbatul de stat îşi exercita prin canalul nostru micile 
răutăţi şi marile intenţiuni; dama câştiga frumos de la noi, 
iar noi ţineam recordul gazetelor bine informate. Oricine ar 
fi citit însă cu destulă luare aminte foaia noastră ar fi 
trebuit măcar să bănuiască: pe câtă vreme pe toţi oamenii 
de la putere îi tratam cu ou şii cu oţet, pe bărbatul nostru 
de stat îl maltratam eu zahar şi cu apă de trandafir. 

Dar, din nenorocire, izvorul informaţiilor a trebuit să se 
sece odată. Bărbatul de stat a căpătat misiunea pe care o 
vâna de mult şi a părăsit capitala; astfel, am rămas - dama, 
dezolată fără bunul ei amic, iar noi, şi mai dezolaţi, fără 
informaţii. A voit dama să ne servească cu ştiri din alte 
izvoare; dar au început să plouă dezminţirile, şi confrații s- 
au pornit să-şi verse focul asupra „Revoltei”, care, „fără 
niciun scrupul... mincinoşi! ... infami! ... caraghioşi!”... în 
fine toate graţiozităţile de care sunt capabili nişte confraţi 
geloşi de un îndelungat succes. 

Atunci, am luat un reporter special. 


Câteva zile am scăpat de dezminţiri şi de invectivele 
confraţilor... Da! dar ce informaţii, Dumnezeule! Judecaţi 
singuri „Azi s-a ţinut un consiliu de miniştri, la ministerul de 
interne”. 

„Primul ministru va pleca mâine Sâmbătă la Florica. 
Probabil că se va întoarce luni sau marţi dacă nu se va 
hotări să rămână acolo mai multe zile”. 

„D-l ministru al cultelor a lucrat ieri, miercuri, cu M. S. 
Regele”. 

„Aflăm cu plăcere logodna d-lui Alexandru Popescu, vechi 
funcţionar, cu doamna Alexandrina lonescu, mama tânărul 
ui poet Horaţiu lonescu, impiegat la biroul de servitori de 
pe lângă Prefectura Poliţiei Capitalei. Toate urările noastre 
de fericire junei perechi”. 

„După cererea doamnelor Tudoriţa Ştefănescu şi Fani 
Teodorescu, s-au permutat, întâia în postul de moaşă la 
plasa Z... în locul celei de-a doua, iar cea de-a doua, în 
aceeaşi calitate la plasa X... în locul celei dintâia”. 

Când a intrat reporterul meu de dimineaţă, l-am 
întâmpinat spunând: 

— Domnule Caracudi, nu merge aşa! Cu informaţiuni ca 
ale dumitale, dăm de mal gazeta. Informaţii sunt astea? Fi 
reşte că s-a ţinut azi un consiliu de miniştri, fiindcă acolo în 
fiecare joi se ţine câte unul! ... Fireşte că primul ministru va 
pleca sâmbătă, după regulă, la Florica, ca în toate 
sâmbetele, şi se va întoarce, iar după regulă, ori luni, ori 
marţi, ori miercuri, ori în altă zi! ... Fireşte că ministrul 
cultelor a lucrat ieri la palat, fiindcă miercurea este ziua 
fixă de lucru a acestui secretar de stat cu Regele! ... Şi pe 
urmă... Ce-mi pasă mie de logodna junei Alexandrina! ... ce 
interes poate avea pentru cititorii noştri permutarea 
moaşelor dumitale! ... Ce? vrei să omori „Revolta”, nene? ... 
spune! 

— Banu! 

— Atunci! ... Mie îmi trebuiesc, domnule, informaţiuni 
politice de senzaţie. 


— Dacă nu sunt, domnule director... 

— Trebuie să fie! ... Altfel, cu regret, amice, nu eşti bun de 
noi! 

— Am înţeles, domnule director. 

— Pleacă, aleargă! Vâră-te peste tot, în lume, în localuri 
publice şi oficiale, în cercuri politice: scotoceşte, miroase, 
află, află, afla! 

D. Caracudi a plecat foarte hotărât. Peste câteva ceasuri, 
pe seară, se întoarce mândru. Avea de ce. Aflase lucruri cu 
deosebire interesante de la un personaj politic, al cărui 
nume nu vrea să-l spună. Între altele, iată: 

O mare neînțelegere în sânul consiliului de miniştri; 

O criză ministerială iminentă; 

Intenţia guvernului de a spori efectivul armatei şi anii de 
serviciu; 

Zgomote despre un grav incident diplomatic; 

Un divorţ scandalos în lumea mare. 

— Ei, ai văzut? ... Cine e amicul care ţi-a comunicat toate 
astea. 

— Asta nu se poate, răspunse Caracudi! am dat parola de 
onoare să nu-i spun numele. De altminteri, dacă ar afla că l- 
am trădat, nu mi-ar mai spune nimic altă dată. 

— Bravo, domnule Caracudi! frumoasă recoltă. Aşa da! dă- 
i înainte! dumneata ai apucături americane; vei avea un 
frumos viitor ca ziarist român. 

Şi în adevăr, pe fiece zi reporterul a mers progresând, aşa 
încât, în scurt timp, „Revolta”, compromisă oarecum în 
ultimele două săptămâni, se ridică la vechiul ei nivel de 
popularitate, ba chiar mai sus. Niciodată atâta succes... 
Bravul meu Caracudi! De exemplu: 

Putem spune, din sorginte autorizată, că ieri s-a petrecut 
la palat o scenă care caracterizează situaţiunea întreagă ca 
imposibilă de susţinut. Guvernul e pe ducă. La ediţia de 
seară amănunte. 

Apoi la ediţia de seară: 


Se ştie că Regele de mult îşi dă seama de starea 
nenorocită în care a ajuns ţara, şi nu pierde nicio ocazie 
pentru a-şi manifesta nemulţumirea faţă de guvernul 
vizirului. Regele pândea de mult momentul când să spună 
verde şefului colectivităţii ce crede despre această politică 
descreierată. Astfel, ieri, când vizirul a mers la obişnuita 
audienţă, Regele s-a închis cu dânsul în cabinetul de lucru, 
luând cele mai stricte precauţiuni a nu fi auzit de nimeni, şi 
i-a tras vizirului o săpuneală numărul unu, făcând critica 
amănunţită şi foarte aspră a acestei politici, care consistă în 
a tolera „jafuri, asasinate şi procese scandaloase'1, după 
propria expresie a vizirului. 

Tot timpul, vizirul a tăcut cu ochii în pământ, galben la faţă 
ca un cadavru. 

La sfârşit, Regele, arătând că situaţia a devenit 
intolerabilă pentru ţară şi pentru Coroană, a spus răspicat: 

— Nu mai merge, domnilor, nu mai merge! 

S-a observat chiar de servitori aerul plouat al vizirului la 
ieşirea din palat. 

De prisos a mai spune ce succes a avut gazeta noastră 
seara. Ediţia pentru capitală s-a epuizat în câteva momente, 
aşa că am fost siliţi să tragem încă o mie de exemplare (încă 
trei, am spus noi a doua zi). 

Al dracului Caracudi! gândeam eu. De unde le află? 
Trebuie numaidecât să ştiu de unde le află. 

Toate stăruinţele mele pe lângă el au rămas infructuoase; 
peste putinţă să aflu sorgintea de unde căpăta atâtea ştiri. 
Încăpăţânarea lui m-a scos din răbdări. M-am hotărât să-i 
dejoc rezistenţa, smulgându-i secretul într-un mod fie chiar 
nedemn. 

A doua zi, o zi încântătoare de toamnă, reporterul mi-a 
spus de dimineaţă: 

— Mi se pare că pentru ediţia de seară o să amo 
informaţie în legătură cu cea de ieri, cu scena dintre Rege 
şi vizir. Adineaori când veneam încoace, am văzut pe vizirul 


intrând la palat... Să vedem... Mă duc... Mă-ntorc într-un 
ceas cu informaţia... 

— De astă dată trebuie să te prinz! am zis în gândul meu, 
şi imediat mă luai pe urmele lui mai discret decât un bătrân 
detectiv. 

Caracudi, fără a bănui câtuşi de puţin, ieşi pe bulevard în 
Calea Victoriei. Un moment, se opri la fereastra unei 
prăvălii de galanterie; apoi, urmă înainte cu pas potolit. 
Ajungând în colţul străzii Nouă, se opri la Capşa, aşezându- 
se afară la o măsuţă. Eu stam în colţul otelului de 
Boulevard. Vreo douăzeci de minute m-a ţinut aşa, elpe 
scaun şi eu în picioare... S-a sculat şi a apucat spre palat. 
După el... Dar, din nenorocire... în dreptul lui Oteteleşeanu, 
la deschizătura largă a pieţei Teatrului, l-am pierdut din 
ochi în mulţime... Caut în sus, caut în jos: nicăieri... S-a suit 
desigur în vreun hotel, unde are întâlnire cu omul lui - 
vreun deputat, senator... ori ştiu eu? Când mă desperasem 
şi porneam să mă întorc la redacţie, cu gândul a reîncepe 
jocul la prima ocazie, iată-l pe omul meu că iese din prăvălia 
de specialitate a Regiei cu un pacheţel în mână... Şi-a luat 
tutun! ... Apucă tot în sus spre palat... După el... Dar, 
trecând pe dinaintea tutungeriei, mi-arunc ochii să văd 
dacă nu e cineva acolo cu care să fi comunicat... în prăvălie, 
nimeni, afară de vânzătoarea şi împiegatul. Trecând pe la 
palat, Caracudi taie drumul, saluta pe cineva de la fereastră 
şi urmează domol înainte. Ajungând şi eu în faţa palatului, 
trag cu ochiul şi văd la geam un tânăr ofiţer de roşiori... 
Caracudi îşi ia seama mai încoa de Episcopie; se întoarce în 
loc şi porneşte înapoi... Mă ascunz într-un gang. Trece la 
vale... ies după el la potrivită distanţă, ţiind ochii la pălăria 
lui cenuşie ca argintul. În dreptul palatului pălăria cenuşie 
salută iar... lar ofiţeraşul... 

— Nu cumva? ... gândesc eu. 

Reporterul apucă la dreapta pe lângă grădiniţa palatului... 
în strada Sf. Ionică... După el... în intrarea Rosetti... în 
Cişmigiu... Trece puntea... Merge drept la bufet... Eu stau 


ascuns lângă movilă şi nu-l iert din ochi... Bea cafea şi 
fumează din tutunul cel proaspăt. Desigur aci are întâlnire 
cu omul de la care ia informaţiile... îl aşteaptă... îl aştept şi 
eu... Reporterul scoate blocul din buzunar şi scrie... E o 
vreme splendidă, şi grădina sub cerul limpede de toamnă, e 
mai frumoasă ca totdeauna. În aer linişte; ici şi colo pică 
încetinel frunze galbene, învârtindu-se în clipe largi până la 
pământ în jurul coadelor veştejite, şi de departe s-aude glas 
de lebădă... 

Dar omul meu a isprăvit de scris; plăteşte, se scoală şi 
apucă spre locul unde mă aflu... Mă dau binişor pe după 
movilă. Porneşte spre intrarea Rosetti înapoi... După el... 
lese prin strada Brezoianu... Suie bulevardul... Acum 
grăbeşte pasul... şi eu pe al meu... Unde mă duce? ...Să 
vedem... 

La redacţie... Intră. Dau fuga. Când intru, Caracudi scoate 
blocul. 

— Ei? întreb eu. 

— Stai să vezi! răspunde cu un zâmbet triumfător, şi-mi 
pune îndată sub ochi, cu indicaţia caracterelor „compacte” 
de întrebuințat, următoarea informaţie: „Am dat aseară o 
informaţiune relativă la scena petrecută ieri la palat între 
Suveran şi vizirul. Astăzi suntem în poziţie a da, din acelaşi 
izvor autorizat, amănunte asupra urmării acelei scene, care 
stau în legătură cu zgomotele înregistrate de noi despre o 
iminentă criză ministerială. 

Astăzi, vizirul, cu aend foarte abătut, a urcat treptele 
palatului pe la ora 9 dimineaţa. Regele l-a făcut s-aştepte 
mai mult de o jumătate de oră în anticameră, hi vremea 
aceasta, servitorii şi ofiţerii de serviciu au observat că 
vizirul ofta adânc gândindu-se la frumoasele zile de la 
Aranjuez, când tăia şi spânzura, bucurându-se de 
încrederea fără margini a Suveranului, care acuma, domirit 
- mieux vaut tard que jamais - îi întoarce spatele ca unui 
lacheu, de serviciile căruia stăp'inul este absolut 


nemulţumit, şi pe care vrea să-l dea afară, ca pe orice 
lacheu netrebnic. 

În fine, Suveranul, primind pe vizir în cabinetul de lucru, i- 
a repetat aceleaşi imputări asupra intolerabilei situaţiuni. 
Vizirul tremurând şi cu glasul plin de lacrimi, a zis: 

— Atunci, Sire, nu mai rămâne alta de făcut decât... 

— Decât? a întrebat Suveranul. 

— Decât... 

Şi neputând pronunţa cuvintele: „... să-mi dau demisia şi 
să mă retrag în viaţa privată...” s-a pornit pe plâns, ca o 
babă bătrână copleşită de parapon. 

Precum se vede, zilele politicii de jafuri, asasinate şi 
procese scandaloase sunt numărate. Nu va mai fi vorba de 
astă dată de o remaniere ministerială parţială, de o 
cârpeală după cunoscuta sistemă vizirială, ci de prăbuşirea 
completă a şandramalei colectiviste. 

— Bravo, dragă Caracudi! am strigat eu. Eşti mai tare 
decât puteam să-mi închâpuiesc! Tu eşti norocul „Revoltei 
Naţionale”! ... Decât... să-mi dai voie să-ţi spun că acuma 
ştiu... 

— Ce? 

— Izvorul de unde capeţi informaţiile... îl cunosc... 

— Aş! 

— Pe ce te prinzi? 

— Pe ce pofteşti. 

— Pe un dejun la Iordache... Primeşti? 

— Primesc, zice Caracudi, sigur că mă bea. 

— Vrei să-ţi spun de unde? 

— De unde? 

— Vino-ncoace... 

Îl trăsei atunci la o parte, în cabinetul meu de director, 
închizând uşa cu mai multă precauţie ca regele când vrea 
să vorbească vizirului, şi-i şoptii răspicat privindu-l diabolic 
până-n fundul ochilor: 

— Din Ciş-me-giu! 


Caracudi se făcu mai galben ca vizirul din informaţia lui. 
Dar... şi augur augurem - strângându-i mâna cu efuziune, 
ma grăbii să-i adaug: 

— Nu face nimic asta! ... Sunt foarte mulţumit de serviciile 
tale... „Revolta” fără ele n-ar plăti o para chioară, cu toate 
articolele şi foiletoanele noastre... Hai să dejunăm! 

Am dejunat minunat. Caracudi clipea din ochi foarte 
mulţumit. 

— Mă rog ţie, l-am întrebat eu la cafea, după ce-i 
spusesem itinerariul lui de dimineaţă în toate amănuntele - 
mă rog ţie, când e vreme bună ca astăzi, înţeleg; dar cum 
faci când e vreme rea? 

— Când e vreme rea? ... stau acasă. 

— Mai bem o înfundată? Asta o plătesc eu. 

Ştiu c-am râs! ... Am plătit, el dejunul şi eu suplimentul, şi 
ne-am întors foarte veseli la redacţie. 

— Trei ceasuri! ... Caracudi! strig eu; repede după 
informaţii! Caută-le cât mai senzaţionale! 

— La moment! răspunde bravul meu reporter şi pleacă 
grabnic spre palat. 

Eu rămân îni odăiţa umbroasă a redacţiei să-mi scriu 
articolul de fond: Ce gândeşte Suveranul ... Să vedem, ce 
poate gândi Suveranul? ... 

Moi pana în călimări şi, picotind cu capul plecat pe masă, 
mă gândesc... mă gândesc... 

Ce vreme splendidă! ... Ce frumoasă trebuie să fie grădina 
acum către seară sub cerul limpede de toamnă... Ce linişte 
în aer! ... Parcă văd cum pică încetinel ici şi colo frunzele 
galbene, învârtindu-se în clipe largi până la pământ în jurul 
coadelor veştejite... şi parcă de departe auz glas de 
lebădă... 

Al dracului Caracudi! ... 

la să vedem acum: ce gândeşte Suveranul? 

BACALAUREAT. 

Când ies de dimineaţă din casă, o trăsură din trap mare 
intră pe strada mea: în trăsură madam Caliopi Georgescu, o 


bună prietenă. O salut respectuos. Cum mă vede, opreşte 
trăsura înfigând cu putere vârful umbreluţei în spinarea 
birjarului. 

— Sărut mâna, madam Georgescu, zic eu, apropiindu-mă. 

— La dumneata veneam! răspunde cucoana emoţionata. 

— La mine? 

— Da... le rog să nu mă laşi! 

— Să nu mă laşi! Trebuie să-mi faci un mare serviciu 
amical... La nevoie se arată amiciţia; să vedem cât ne eşti 
de prieten! 

— Cu cea mai mare plăcere, madam Georgescu, dacă 
pot... 

— Poţi... să nu zici că nu poţi... trebuie să poţi! 

— În sfârşit, ce e? de ce e vorba? 

— Dumneata cunoşti pe... Ştiu că-l cunoşti! 

— Pe cine? 

— 'Ţi-este prieten... ştiu că ţi-e prieten! să nu zici că nu ţi-e 
prieten! ... 

— Cine? 

— Popescu, profesorul de filosofie. 

— Suntem cunoscuţi, ce e drept: dar iar aşa de buni 
prieteni, nu pot să zic. 

— Las' că ştiu eu... 

— Ei? 

— Ei! trebuie numaidecât să te sui în birjă cu mine, să 
mergem la. E], să-i vorbeşti pentru Ovidiu. 

Cititorii trebuie să ştie că madam Caliopi Georgescu are 
trei copii - Virgiliu, Horaţiu şi Ovidiu Georgescu. Virgiliu 
este în anul al treilea la facultatea de drept; Horaţiu în al 
doilea, şi Ovidiu vrea să intre în anul întâi, la aceeaşi 
facultate. Ovidiu trece acum examenul sumar de şapte clase 
liceale, şi, cu toată bravura lui, pe cât spune cocoana 
Caliopi, după ce a biruit toate obiectele, s-a înţepenit la 
Morală. 

— Închipuieşte-ţi, zice mama emoţionată. Să-l persecute 
pe băiat! să-i zdrobească cariera! ... Cum este el simţitor, e 


în stare să se prăpădească... Ştii ce mi-a zis? „Mamiţo, dacă 
pierz un an, mă omor!”... E în stare, cum e elambiţios... 
închipuieşte-ţi, să-i dea nota 3, şi lui îi trebuie 6... şi la ce? 
tocmai la Morală... Acu dumneata îl cunoşti pe Ovidiu de 
când era mic... Ştii ce creştere i-am dat! ... 

— Ei! bravo! 

— Auzi, tocmai la Morală... Suie-te, te rog. 

Şi, zicând acestea, cucoana îmi face loc lângă dumneaei în 
trăsură. 

— N-ar fi fost mai bine, madam Georgescu, zic eu, să fi 
mers d-l Georgescu în persoană la profesor? ... Ştiţi... D-l 
Georgescu, om cu greutate... ca tată, altfel... Eu... de... 
străin... 

— Aş! ţi-ai găsit! Georgescu! Nu-l ştii pe Georgescu ce 
indiferent e cu copiii. Dacă ar fi fost după Georgescu, nici 
Virgiliu, nici Horaţiu n-ar fi fost în facultate... Despre partea 
lui Georgescu, rămâneau băieţii fără bacaloriat... Suie-te, te 
TOg. 

— Dar nu e nevoie de trăsură, madam Georgescu, mă duc 
pe jos. 

— Vai de mine! Dacă avem trăsură... Suie-te, te rog... 

A trebuit să mă sui, şi am plecat. 

— Unde mergem? întreb eu pe cucoana Caliopi. 

— La profesorul... 

— Nu ştiu unde şade... 

— Ştiu eu... ce-ţi pasă! La dreapta, birjar. 

Şi cucoana loveşte tare cu umbreluţa peste braţul drept al 
birjarului. 

— Mână mai iute! 

Loveşte la stânga, loveşte la dreapta, apoi iar la dreapta, 
apoi la stânga; în fine, înfige iar vârful în spinarea 
birjarului, care opreşte. 

— Uite, zice madam Georgescu, căsuţele alea galbene de 
lângă băcănie; intri în curte, casele din fund la dreapta... 
Acolo şade... Eu te aştept aici. 


Mă dau jos din birjă şi pornesc ridicând rugi călduroase la 
cer, să dea Dumnezeu să nu fie acasă d-l profesor de 
filosofie. Intru, ajung la locuinţa lui, bat. Cerul n-a voit s- 
asculte rugile mele: d-l profesor este acasă... Cum să încep? 
Să-l iau pe departe... zic: 

— Frate Popescule, ciudate sunt şi programele şi 
regulamentele şcolilor noastre: prea se dă o egală 
importanţă tuturor obiectelor de studii şi asta e dăunător 
mersului, adică vreau să zic, progresului; căci, în definitiv, 
ce vrea să facă şcoala din tinerele generaţiuni, care vin şi 
caută, mă-nţelegi, o cultură sistematică, pentru a deveni 
cetăţeni utili, fiecare în ramura sa de activitate socială? 

Profesorul se uită la mine aiurit fără să înţeleagă. Eu 
urmez: 

— Bunăoară am văzut absurdităţi în şcolile noastre; am 
văzut copii cu excelente aptitudini la studii, condamnaţi a 
sta un an repetenţi, fiindcă n-au avut notă suficientă la 
muzică sau la gimnastică. Înţelegi bine că un an de 
întârziere, pentru inaptitudine la muzică sau la gimnastică! 
„.„. Dar asta, trebuie. Să convii şi dumneata, e tot aşa de 
absurd ca şi când ai împiedica pe un tânăr dispus să înveţe 
dreptul, să piarză un an, fiindcă nu e tare la Morală... Ce 
are a face Morala cu cariera de avocat, pe care vrea tânărul 
să o îmbrăţişeze? ... Ba nu, spune d-ta! 

Profesorul holbează ochii la mine şi mai aiurit... Văzându-l 
aşa, îmi zic: nu merge! nu merge cu sistema mea pe 
departe! trebuie apucat boul de coarne. 

— Uite, frate Popescule, să lăsăm chestiile de principiu. 
Ştii de ce am venit la dumneata? 

— Ba! 

— Am venit să te rog să dai lui Ovidiu Georgescu, pe care 
l-ai examinat ieri la Morală şi i-ai dat nota 3 - să-i dai nota 6. 

— Să nu zici că nu poţi! ... Ştiu că poţi! trebuie să poţi! 

— Atunci trebuie să le dau la toţi! 

— Să le dai la toţi! 

— Bine, dar... 


— Să nu zici că nu poţi! Ştiu că poţi! trebuie să poţi! să le 
dai la toţi! Sunt toţi copii de familie bună! 

Profesorul - e şi el om de familie bună - zice: 

— Bine! dacă sunt de familie bună, vom căuta să le dăm la 
toţi nota 6. 

— Îmi promiţi? 

— Pe onoarea mea de profesor! 

Am plecat încântat. Madam Georgescu mă aştepta foarte 
nerăbdătoare: 

— Ei? 

— Ei, le dă la toți. 

— Cum la toţi. 

— Fireşte... fiindcă toţi sunt de familie bună. 

— Cum de familie bună? 

— Ca Ovidiu. 

— Nu-nţeleg. 

— Le dă, zic eu, notă bună la toţi băieţii. 

— Şi lui Ovidiu? 

— Mai ales... Le dă nota 6 la Morală, pentru că toţi sunt de 
familie bună. 

După amiază, primesc de la madam Georgescu o 
scrisorică, prin care mă anunţă că Ovidiu a obţinut nota 
dorită şi mă roagă să iau prânzul deseară la dumnealor. Se- 
nţelege că n-am lipsit a profita de graţioasa invitaţiune. 

A fost o masă splendidă. S-a băut şampanie în sănătatea 
lui Ovidiu Georgescu urându-i-se o strălucită carieră. 
Cocoana Caliopi, în culmea fericirii, a sărutat cu toată 
căldura pe iubitul ei prâslea, cu examenul căruia s-a 
încheiat deocamdată palpitaţiile ei de mamă. 

— Uf! mi-a zis norocita matroană română, oferindu-mi un 
pahar de şampanie: am scăpat! Am dat şi bacaloriatul ăsta. 

CUM DEVINE CINEVA REVOLUŢIONAR ŞI OM 
POLITIC...? 

Un fel de răspuns la această întrebare găsesc în una din 
vechile mele notițe, care cred că poate interesa pe mulţi 
dintre numeroşii noştri cetitori. 


Din rândurile de mai la vale se va vedea că poate cineva 
deveni revoluţionar şi om politic nu numai prin vocaţiune, ci 
şi prin noroc. Se va vedea cum, dintr-un copil care era 
hotărât să se devoteze altarului credinţei, poate ieşi un brav 
slujitor al unui altar şi mai sfânt - altarul libertăţilor 
publice. 

Pe Niţă îl luasem de la mamă-sa, o văduvă săracă, pe 
procopseală: dorea să se facă popă. Era băiat voinic, blajin 
şi cinstit. Pentru aceasta, câtăva vreme, îmi păru foarte bine 
că luasem sarcina întreţinerii şi educaţiei acestui tânăr. Veni 
însă un moment, când nu mă putui căi îndestul că l-am luat 
de la ţară şi i-am înlesnit şederea în capitală. 

Locuiam în fundul unei mahalale depărtate de centru, 
tocmai spre Obor. Într-o zi îl trimit pe Niţă al meu să-mi 
cumpere cărbuni de la magazia de lângă gară. De la 
locuinţa mea până acolo era o cale de un ceas. 

Niţă a plecat de mult. 

Aştept trei ceasuri, patru... Băiatul îl ştiu cinstit... N-o fi 
găsit cărbuni acolo şi s-a dus în altă parte. Dar trec încă trei 
ceasuri, se-nnoptează bine, şi Niţă nu s-arată. 

Ce să fie? I s-a-ntâmplat ceva... Ce? 

Mă sui repede într-o birjă: la gară! 

Birjarul, în loc s-apuce pe drumul drept o ia pe un drum de 
ocol. 

Opresc. 

— Ţi-am zis la gară... 

— Da... 

— Ei! pentru ce nu mergi de-a dreptul pân piaţa Teatrului, 
p'ân Ştirbei-Vodă...? 

— Nu se poate, coconaşule: pe-acolo e revoluţie... 

— lar? .... 

— Revoluţie mare! 

Cu toată curiozitatea ce am să asist la asemenea 
spectacole, de astă dată m-am gândit că nu e vreme de 
petrecere: trebuie să caut pe Niţă - băiatul e dat de maică- 
sa în grija mea. 


Ajung la depozitul de cărbuni: se încărcaseră sacii şi Niţă 
plecase cu căruţaşul. 

Mă-ntorc înapoi acasă: Niţă n-a venit încă. 

S-a-nnoptat de tot... 

E peste putinţă să mă culc, să las o noapte-ntreagă fără să 
dau de urma copilului. 

Mă duc să reclam la poliţie. Aci dau peste o mişcare 
neobişnuită - jandarmi, sergenţi, agenţi, funcţionari, 
bătăuşi, umblă toţi forfota de colo până colo, foarte aprinşi. 

În fiece moment sosesc arestaţi, pe care sergenţii şi 
bătăuşii îi aduc în ghionturi, ca să-i toarne la beciu - s-a 
isprăvit revoluţia! 

O idee îmi clipeşte prin minte... Dar... s-ar putea? ... Niţă? 
„.„. Băiatul cel cuminte? ... De unde ştii? 

Rog pe d-l Inspector să cerceteze, nu cumva în 
învălmăşeală se află şi un băiat aşa ş-aşa, unul care se 
cheamă Niţă... Niţă al Păunei-văduvii... 

La prefectură nu se află; dar... poate la vreo secţie, fiindcă 
partea cea mai mare dintre arestaţi au fost aduşi 
deocamdată la secţiile mai apropiate de locul unde au fost 
prinşi. 

Se telefonează - şi aflu că d-l Niţă al meu se află-n adevăr 
la una din secţii. 

Dau fuga. Comisarul respectiv îmi spune că blajinul fecior 
al Păunei-văduvii a făcut isprăvi mari la revoluţie, şi acum e 
ţinut la secret subt învinuiri grave... Acum doarme la arest. 

A avut mare noroc d. Niţă cu mine: cunoşteam personal pe 
comisar şi mă găseam cu ceva parale asupră-mi. M-am 
rugat, iar m-am rugat; în fine, am făcut ce-am făcut, şi am 
obţinut liberarea tânărului pe garanţia mea morală. 

— Ştii? asta o fac pentru hatărul dumitale; aminteri pe un 
spânzurat ca ăsta, să fi venit tata! ... ştii? 

Mi l-au adus pe tânărul... Dumnezeule! în ce stare! cu 
falca jupuită, cu un ochi vânăt, umflat cât pumnul şi cu 
mâna dreaptă scrântită, ori ruptă, nu se poate şti, fiindcă 
dacă i-o atingi cât de puţin, rage ca un bou. 


Cea dintâi vorbă a fost: 

— M-a omorât, domnule... 

— De ce? 

— Am fost şi eu... 

— Unde? 

— La revoluţie. 

— Cine te-a pus, nenorocitule, să te amesteci? ... 

— Dracul! ... nici eu nu ştiu... ceasul rău! 

Am ajuns acasă... Am chemat degrabă un doctor. 

Omul ştiinţei n-a găsit nimic alt grav decât starea ochiului, 
care nu se putea deschide din pricina umflăturii. 

Doctorul a prescris reconfortante, oblojeli reci, cu gheaţă 
şi apă de plumb, şi odihnă. - o complicaţie cu erizipel ar 
putea fi primejdioasă. 

I-am dat eroului supă caldă ş-un pahar de vin negru; l-am 
oblojit; l-am legat la cap ca pe o jupâneasă care, după baie, 
şi-a cănit părul, şi l-am culcat la căldurieă. 

A dormit bravul meu de la zece seara şi până a doua zi la 
amiaz, gemând din când în când. 

Tocmai pe la cinci seara s-a dezmeticit bine şi mi-a povestit 
tot ce i se întâmplase. 

lată: 

Plecase, după cum spusei, pe la zece dimineaţa, şi 
ajunsese fără accident la depozit pe la unsprezece. 

Umblase repede pe jos şi se-nfierbântase; acu, stând pe 
loc, până să-i cântărească sacii cu cărbuni, s-a simţit răzbit 
de frig şi apucat de fiori. 

A plecat după căruţă. Căruţa mergând încet, băiatul a 
început să dârdâie de frig. 

Atunci s-a oprit la o cârciumă, să bea o ţuică fiartă cu 
candel - a băut două şi, văzând că-i face bine, a mai băut 
încă una. 

Simţindu-se destul de încălzit, s-a suit peste saci în căruţă, 
că era şi ostenit. 

Astfel, încet-încet, a ajuns în dosul Teatrului şi a voit să 
treacă peste piaţă în strada Regală, de acolo pe la Colţea şi 


pe urmă pe la Sf. Gheorghje în calea Moşilor - pe drumul 
cel mai drept. 

Dar, vrând să treacă pe piaţa Teatrului, nu ştie cum, se 
pomeneşte într-o grozavă învălmăşeală: în faţă-l năvălea 
poporul în spate-l pridideau jandarmii călări. 

A simţit un fel de ameţeală; au început să-i vâjâie urechile, 
şi să i se tulbure vederea... 

S-a ridicat drept în picioare pe saci; căruţa sta locului - 
calul se desprinsese din ulube şi nu se mai vedea. 

Fără să ia seama cum calcă, Niţă sparge un sac - se 
revarsă cărbunii. 

Atunci, de necaz, începe să scrâşnească din dinţi şi să 
înjure cu pumnii încleştaţi. Tulburarea era în toiul ei - 
țipete, huiduituri, blesteme... 

În toată învălmăşeala, un jandarm călare se repede spre 
Niţă cu sabia ridicată să-i despice capul. 

Niţă s-apleacă în căruţă, ia de la picioare un grunj mare de 
cărbune şi plesneşte drept în ochi pe jandarm, care cu 
obrazul scăldat în sânge se prăbuşeşte de pe cal. 

Omul meu începe să râdă cu hohot. S-apleacă iar şi iar 
trage cu un grunj, şi îne-o dată, ş-altă dată, trage orbeşte în 
grămadă... 

Pe urmă? 

Pe urmă... îşi mai aduce aminte că a simţit o zguduitură în 
cap... ş-a adormit. Pe urmă, s-a trezit la secţie... şi altă 
zguduitură în cap... şi iar a adormit. 

Bravul meu revoluţionar! ... Numa, de nu şi-ar pierde 
ochiul, am gândit eu, că nu se mai poate popi... Ochiul nu şi 
l-a pierdut, din norocire; dar nu s-a popit; fiindcă de când 
cu împrejurarea din piaţa Teatrului, a prins băiatul gust de 
politică. 

Atât mai bine! 

Ce-ar fi ajuns? - popă la ţară. 

Nu e mai bine om politic în capitală? 

Se poate oare compara modesta carieră şi activitatea 
umilă a unui biet preot de sat, cu cariera şi activitatea unui 


cetăţean din capitală, care e chemat o dată pe an, regulat, 
în fiece primăvară să determine direcţiunea politică a 
regatului român? 

DIN CARNETUL UNUI VECHI SUFLEOR. 

Nenorocirea unei regine. 

Seara când are să joace, îşi aduce fiecare actriţă slujnica, 
s-o aibă de ajutor la costumat - mai coasă ici, mai prinide- 
mă dincoace, ori du-te de-mi adu un ceai, sau cere de la 
cineva o ţigară, şcl. 

Raluca Stavreasca luase de câteva zile o slujnicuţă aşa de 
nostimă încât ardeau în foc toţi actorii, toţi maşiniştii, 
lampiştii, dulgherii şi pompierii; căci este pesemne şi aci ca- 
n toate ale lumii un fel de ironie a soartei: nimeni nu s- 
aprinde mai grozav ca un pompier. Când îi trebuia 
Stavreaschii „madmazela”, madmazela şedea la taifas ori se 
zbenguia printre culise. Într-o seară mult regretata artistă 
juca pe regina într-o melodramă înfricoşată. În actul al 
patrulea se făcea o revoluţie la poarta palatului. Regina 
blocată în palat de valurile populare, intra în scenă, care 
reprezenta o măreaţă sală de recepţie, zicea câteva cuvinte 
pripite, ieşea apoi în balcon ca să vadă ce e jos, unde urla 
mulţimea turbată, şi trebuia să se întoarcă în scenă repede, 
palidă şi desfigurată de groază: văzuse cum pe fiul ei iubit îl 
sfâşiau fiarele scăpate din lanţurile robiei. Pentru ca efectul 
să fie mai puternic, talentata tragediană îşi pregătise pudră 
fără roşu ca să-şi dea pe obraz când o ieşi pe balcon. Vine 
actul al patrulea; replica se apropie. 

Raluca dă cutia cu pudră şi oglinjoara în mâna madmazelei 
şi-i zice foarte severă: „Madmazelo, să faci bunătate să vii 
după mine, să nu te dezlipeşti de aici, ai înţeles? dacă nu 
vrei să te scarmăn!” Replica a sosit. Strigăte fioroase se aud 
sub balconul palatului regal. Regina se arată încruntată de 
spaimă în scenă. Cum intră ea, pocneşte în tot teatrul un 
râs ca de cine ştie ce comedie. Ea pune mâinile la piept, 
ridică ochii la cer, păşeşte spre rampă şi declamă cu toată, 


căldura: „Fiul meu! prinţul! ... unde e prinţul? Dumnezeul 
meu! presimt o mare nenorocire!” 

Aş! publicul râde înainte cu un hohot colosal şi se porneşte 
s-aplaude cu mâinile, cu picioarele, cu bastoanele - se 
zguduia policandrul. Regina îşi pierde cumpătul. Întâi nu 
ştie ce să creadă, e atât de obişnuită să captiveze şi să 
stăpânească publicul cu glasul ei frumos, cu ţinuta şi cu 
gesturile ei nobile. Apoi îi trece prin gând că este o cabală, 
pentru care trebuie să fie recunoscătoare Maăriţii „Blondii”. 
(Constandineasca) cu care era certată la cuțite... Dar cheful 
publicului merge înainte crescând: nu e chip să mai stea în 
scenă. Tremurând din toate fibrele, cu sufletul în prada 
unei senzaţii mortale, face la dreapta împrejur ca să fugă... 
Când se întoarce să scape de privirile ameţitoare a sutelor 
de chipuri strâmbe de râs, de cine dă cu ochii? ... de 
madmazela... Madmazela era la spate, cu oglinjoara la 
subţioară, cu cutia cu pudră într-o mână şi cu puful încărcat 
în alta, gata să i-l aplice: intrase de la început după urma 
nefericitei suverane. Închipuie-şi oricine ce furtună de 
râsete a fost în teatru când a văzut lumea că şi regina a 
descoperit cauza misterioasă a nenorocirii ei. 

„Ce cauţi aici, mizerabi'lo?” răcneşte regina în culmea 
încordării tragice, şi cu pumnii încleştaţi vrea să se repeadă 
asupra sclavei importune. Publicul simte că-i explicaţie la 
mij loc şi se opreşte ca prin farmec din râs, ca şi cum o 
singură palmă năbugşise toate gurile într-o clipă. 

„Nu mi-ai poruncit să viu după d-ta, că mă scarmeni?” Alt 
potop de râsete şi de aplauze. În sfârşit, Gatineau, 
regizorul, prinde de veste într-un târziu, ca totdeauna, şi 
strigă lui Petrache maşinistul să lase cortina. Peste zece 
minute când s-a potolit zgomotul vesel, s-a început iar actul 
- dar dramă mai era aceea? Trecea cât trecea, se stăpânea 
lumea câteva secunde şi iar pufnea ori cineva din public, ori 
chiar un actor, şi să te ţii apoi! toată lumea - adică toată 
lumea afară de Raluca, fireşte, care era în adevăr cea mai 
dezolată regină. 


După ce a scărmănat-o pe madmazela, i-a dat a doua zi 
drumul, şi s-a împăcat şi cu Blonda; căci la repetiţie, de 
dimineaţă, neapărat s-a vorbit tot de comedia de cu seară, 
şi din vorbă în vorbă, Blonda - ea nu fusese seara la teatru - 
a zis către Drăgulici: „Biata Raluca! auzi, biata fată! să-i 
strice proasta tocmai monologul, calul ei de bătaie. 

Raluca a auzit-o, a uitat că sunt certate şi a luat-o gura pe 
dinainte: „închipuieşte-ţi, dragă, tocmai scena pe care 
contam 1” Astfel s-a rupt gheaţa şi cele două prime subiecte 
s-au făcut iar prietene bune. Asta era într-o luni dimineaţa: 
vineri sau sâmbătă s-au certat iar, fiindcă Stavreasca a 
pretins de la direcţie să-i dea ei într-o repriză un rol pe 
care-l crease Blonda... Asta nu se face: fiecare cu creaţiile 
lui! 

Quiproquo într-un an cădea Crăciunul sâmbătă - sâmbătă 
era ziua operii italiene. Se dedea „îl Trovatore”. De pe la 
cinci ceasuri galeria gemea de mitocănime foarte veselă. 
Cântau tenorul Patierno, primadona Bianchi şi baritonul, nu 
mai ţin minte cum îl chema. - un nume italienesc strajnic - 
Crampampolini, cam aşa ceva, însă un excelent bariton. 

Teatrul plin şi artiştii foarte bine dispuşi. Signora Bianchi 
era. Cam după-masă, foarte aprinsă la faţă şi apilpisită; 
tenorul era în voce, iar signor Crampampolini prânziseân 
compania della Bianchi, corpo di Dio! 

Ţerzetul final din actul întâi a mers admirabil, un brio rar. 
Aplauze nebune, galeria fanatizată. „Bis! bis A doua oară 
bucata merge şi mai cald. Cântăreţii sunt chemaţi la rampă 
de două, de trei, de patru ori, câţiva amatori furioşi 
încearcă să cheme pe artişti a cincea oară; de astă dată nu 
se mai prinde: se mai aud fără sunet ici şi colo câteva bătăi 
în palme umflate şi ostenite, şi în sfârşit un glas mitocănesc 
din galerie porneşte risolutto fortissimo: „Bravo! ... Pascali, 
Matilda, Dimitriade!” 

Exces de zel. 

La Brăila a deschis întâi cafe-chantant un grec, într-o 
grădină unde ţinea şi cafenea şi birt. Grecul adusese, după 


recomandaţia unui samsar, o cântăreaţă excentrică de 
renume. La reprezentaţia de deschidere, grădina era plină 
de lume - tot negustori chiaburi cu nevestele, cu fete mari, 
cu copii... 

Impresariul era în culmea fericirii, se plimba de la masă la 
masă, zâmbea şi saluta cu respect în dreapta şi în stânga. 
„Diva”, care nu cunoştea moravurile caste ale publicului 
brăilean, apare pe scenă într-un costum abracadabrant; 
porneşte să cânte, s-aprinde, face gesturi prea-prea şi la 
refren: Eh! allez-y, mon petit chien... etc., îi trage un chiot 
apilpisit şi nişte tifle... cu piciorul. Ioată lumea scandalizată; 
grecul se reazimă de un felinar să nu cadă. Refrenul se 
repetă cu mai mult brio: lumea începe să murmure şi să se 
ridice. Grecul, îngrozit, dă sa se repeadă pe scenă, dar nu-l 
ajută balamalele. Al treilea cuplet cu vârf şi îndesat! Lumea 
se scoală, şi în mijlocul protestărilor de indignare s-aude un 
țipăt sfâşietor - leşinase impresariul... 

Fiindcă pusese capital în întreprindere şi avea contract cu 
„Diva” s-o ţină măcar două luni cu câte douăzeci şi cinci de 
lei pe seară, a trebuit s-o păstreze. În toate serile însă 
şedea între culise: când venea refrenul, punea mâna în 
buzunarul jiletcii şi striga: „Madama! dau ţinţi frânţi 
şuplimentu: mai cu modeştia!” 

Revanşă. 

Direcţia Teatrului o ţinea Costache Caragiale în tovărăşie 
cu Costache Mihăileanu. Iorgu Caragiale ieşise din şcoala 
de muzică a cadeţilor - adică jumătate ieşise şi trei sferturi 
fusese dat afară, pentru că nu-nvăţa nimica şi se ţinea de 
farse toată vremea. La şcoala de muzică era profesor un 
popă de regiment muscal, fugit, se zicea, din ţara lui, unde 
fusese osândit la pierderea darului. Era un popă rău şi 
ursuz. Odată scoate pe Iorgu la teorie şi-l întreabă în câte 
feluri se duce o notă ţinută; Iorgu se gândeşte, se scarpină- 
n cap şi răspunde: „Crescendo, descrescendo şi râs... şi 
ras... şi râs” şi nu mai ştie. 


— Şi răs şi râs ce? întreabă popa răstit şi dă să-l apuce de 
ureche. 

Iorgu se fereşte în lături şi răspunde: 

— Şi răs-popă! 

Apoi i-a tras popa şi crescendo şi descrescendo şi 
rinforzando, şi l-a dat afară: şi astfel se găsea acuma luat pe 
procopseală de frate-său şi de tovarăşul acestuia, Costache 
Mihăileanu. În teatru avea câmp deschis pentru instinctele 
sale de farsă la cari n-a aşteptat mult ca să le dea de lucru. 

Într-o seară juca directorul Mihăileanu pe un nobil cavaler 
rătăcitor. După ce-l omoară vrăjmaşii într-o întâlnire, fraţii 
de arme îl aduc pe năsălii, îl întind pe catafalc, şi amanta 
vine să-l plângă. Catafalcul era. Aşezat lângă fundal tocmai 
unde venea gaura tabloului - toate tablourile au câte o mică 
spărtură pe unde se vede dinapoi în scenă şi-n public. Ce-l 
împinge demonul pe Iorgu? Pune un ac în vârful unei 
nuiele, vâră nuiaua pân spărtura perdelii şi începe 
să'mboldească pe răposatul cavaler, pe când îl jelea atâta 
lume adunată cu venerație împrejurul catafalcului. 

„S-a stins sufletul cel mai generos, s-a oprit din bătăile ei 
inima cea mai fidelă!” se vaită amanta dezolată. 

Iorgu îi trage câteva bolduri: răposatul şopteşte: „Ce-i 
asta, bre? Cine-i acolo?” „S-a pierdut floarea 
cavalerismului! s-a frânt spada cea mai nobilă a mândrei 
Burgundii!” adaugă un frate de arme. lorgu repetă cruda 
jucărie; Mihăileanu, fierbând: „Eşti nebun? ... Cine-i ăla? ... 
Vrei să mă scol acum deaici?” „Mort! mort el! Dumnezeul 
meu! mort! 

Iorgu cu nuieluşa iar; Mihăileanu, în culmea scrâşnirii: 
„Cine e? să-l ucid când m-oi scula! Ah! m-a omorât mişelul... 
ticălosul!” 

Aş! l-a chinuit pe răposatul până s-a lăsat perdeaua... 

Se scoală-n sfârşit Mihăileanu turbat, aleargă pe scenă, 
află cine fusese „mişelul” şi-i arde lui Iorgu cu sete câteva 
perechi de palme de-i strămută căpriorii. După aceea mai 
vine şi celălalt director, Costache Caragiale, şi-i trage altele, 


ca să-i pună la loc ce-i scrântise tovarăşul. Iorgu le mănâncă 
şi tace. 

Vine mai târziu vremea să se joace „Don Ranudo de 
Colibrados”, o farsă de Kotzebue, foarte comică deşi prea 
copilărească. Don Ranudo e un „grande d'Espana* ruinat, 
lipit pământului, însă tot fudul, tot ţanţoş şi plin de „morgă”. 
Odată se plimbă cu nobila „dona” de Colibrados, ligniţi 
amândoi de foame pân satul vasalilor lui, şi întâlneşte pe 
unul stând pe câmp la gustare. Îl întreabă: „Mă, ţărănoiule, 
ce faci tu acolo? 

Țăranul se închină până la pământ: „Gustam şi eu ceva, 
stăpâne. 

— Ce gustai, mă? 

— Nişte brânză, Măria-Ia. 

— Ce fel de brânză? ia să văd şi eu ce fel de brânză... Ştii, 
nobila mea consoartă, că mâncările bădăranilor ăstora au 
câteodată gust bun, mai ales după plimbare... Ia să-ţi văd 
brânza, mocofane! ...” 

Țăranul le dă atunci o bucată din desaga lui, iar nobilii 
trebuie să i-o smucească repede şi s-o mănânce cu mare 
lăcomie. Costache Mihăileanu (don Ranudo) era foarte 
greţos: te miri din ce i se apleca; de aceea, când avea să 
mănânce ceva în scenă, îşi aducea bucăţica lui de acasă. 
Iorgu îi zice directorului, care uitase de mult istoria cu acul: 

— Nene Costache, dă-mi mie să joc pe ţăranul. 

— Bine; ia-l. 

La reprezentaţie, Mihăileanu îi dă bucata frumoasă de caş 
să-l aibă în desagă. Iorgu însă în scenă mănâncă el caşul şi-i 
dă în loc un cocoloş de luminare de seu cu fitil cu tot tăvălit 
în răzătură de săpun şi acoperit cu praf de tibişir. 

Cât era de flămând nobilul hidalgo, de muşcat a muşcat-o, 
dar n-a putut-o înghiţi brânză bădăranului. 

Din care se vede că metoda chinorozului nu-i atât de 
recentă pe cât s-ar crede. 

Iorgu se emancipase de frate-său Costache şi locuia singui 
în casa unde se făceau probele, în, dosul teatrului; avea un 


salonaş şi o odaie de culcare. În casa aceea se aduna 
regulat un cerc de ştrengari veseli tot unu şi unu, fel de fel 
de tipuri. Din cercul acela a făcut parte în tinereţea lor o 
mulţime de oameni, cari mai târziu au jucat un rol însemnat 
în ţară: este destul să citez pe cel mai democrat al istoriei 
noastre - C. A. Rosetti. În această amestecătură de viitori 
oameni iluştri şi de nulităţi, de oameni de spirit şi de nerozi, 
pe cari-i aduna şi-i ţinea la un loc numai dragostea de 
păcăleli, de râs şi de veselie, se afla şi un oarecare Matache 
Piţirigă - cântăreţ în dreapta la biserica Slobozia, corist la 
operă şi actor la teatrul român. 

Tot într-o vreme răsărea pe orizontul artei naţionale o 
nouă stea ursită să eclipseze toată pleiada... Peste scurt 
timp de la apariţia ei, ajunsese obiectul unui cult public. 
Tânăra stea monopolizase adoraţia eleganţilor timpului, 'ar 
pe de altă parte Iorgu monopolizase atribuţiile de preot al 
sectei. Unul dintre sectarii noului cult, un tânăr boier pe 
atât de urât şi de zevzec, pe cât era de fervent, fiind şi el 
membru în cercul ştrengarilor, vine odată la Iorgu şi i se 
mărturiseşte: „Aman, lorgule dragă! sunt prăpădit, 
nenorocit, nu mai pot trăi de atâta chin: să nu mă laşi 

Şi-i spune că i-a scris „persoanii” multe răvăşele cu miros 
de odagaciu, dar că n-a avut parte de răspuns; că este 
desperat şi s-a hotărât s-o isprăvească la un fel: ori să 
capete o întâlnire ca să-şi declare focul, ori să-şi ia adio de 
la lume; ş-aşa îl roagă pe Iorgu, ca prieten şi băiat de inimă, 
să nu-l lase şi să-i facă rost de o ocazie, pentru care tânărul 
va şti să fie cu prisos recunoscător. La această propunere 
destul de boierească, Iorgu, care ştia toate biletele şi toate 
stăruinţele urâtului, îi răspunde: „îţi fac rost, dar mai întâi 
să dai un chef ştrengarilor”. Se-nţelege că a doua seară se 
şi înființase cheful în salonaşul lui Iorgu. Şampanie din 
destul, şi toţi ştrengarii în păr. 

Ghebosul, căci era şi ghebos înamoratul, gătit, pomăduit şi 
parfumat, până să nu se pună la masă era şi ameţit de 
perspectiva fericirii, şi acum trăgea cu coada ochiului la 


LIA 


Iorgu aşteptând semnalul - căci fericirea îi era promisă 
chiar pentru seara aceea... Ştrengarii erau mai nebuni ca 
totdeauna, iar Mataclie, în capul mesei, cânta pe nas 
popegşte: „Adevăr, adevăr grăiesc vouă: puţin şi nu mă veţi 
vedea şi iarăşi puţin şi mă veţi vedea!” 

Şi râsete... şi chef! ... 

— Tocmai când se-ncinsese bine toiul petrecerii, lui 
Matache îi vine rău, se scoală de la masă şi iese afară să ia 
aer... Era prin ianuarie. Mai trece puţin şi lorgu ridică un 
toast „pentru realizarea visurilor tuturor amorezaţilor”... 
era semnalul. Deodată se şi aude în odăiţa de alături o tuse 
gingaşă năbuşită: „Ţine-mă, Născătoare! Să nu mă laşi, 
sfinte Pantazi!” Iorgu deschide uşa de la mijloc, pune mâna 
în cocoaşa ipochimenului, îi face vânt în odăiţă şi închide la 
loc... Peste câteva minute se aud ţipetele înamoratului 
înăuntru şi uşa din fund bufnind, apoi se deschide uşa de la 
mijloc şi s-arată Matache în neglige de jună cântând în! 
falset ca o maică stariţă: „... Şi iarăşi puţin şi mă veţi 
vedea!” 

Înamoratul intrase în odăiţă, unde bătea pe fereastră 
lumina îndoioasă a zăpezii de-afară şi numaidecât începuse 
să-şi toarne declaraţia. Matache îl mângâiase pe obraz, pe 
gât, apoi, simțind că urâtul se apropie să-l pupe, îl umflase 
de păr şi de urechi şi-i demonstrase că nu era ce-şi 
închipuia. Nenorocitul a dat năvală la uşa din fund, care 
răspundea în curte, a luat-o la fugă pân zăpadă, pe din 
dosul Teatrului, şi s-a oprit tocmai la cafeneaua Fialcowski 
numa-n gheroc şi cu capul gol. 

P-atunci junimea aleasă se strângea la Fialcowski. În 
cafenea era lume multă împrejurul biliardului: se juca o 
partidă interesantă. Cum a intrat tânărul nostru, toată 
lumea a părăsit jocul şi a-nceput să bată din palme şi să se 
strâmbe de râs. Tânărul a rămas încremenit câtva timp - 
nu-şi putea închipui să fi transpirat aşa de repede ştirea 
despre trista-i aventură - până i-a spus unul să se uite în 
oglindă... 


Era peste tot obrazul negru-strălucitor ca o cizmă de 
paradă: Matache fusese uns pe mâini cu chinoroz. 

Înamoratul nenorocit nu şi-a făcut seama singur de 
disperare - chinorozul pesemne are efect răcoritor - 
dimpotrivă a trăit şi încă bine, aşa că mai târziu a ocupat 
multe funcțiuni şi dignităţi înalte, a trecut de mare om 
politic, de mare orator şi mare literat... bineînţeles că mai 
mare decât orice a fost şi a rămas până la moarte aceea ce 
fusese când cu chinorozul lui Matache. 

„„„Când acu câţiva ani adăugam la carnetul meu şirurile de 
mai sus, tânărul păcălit trăia încă; astăzi el e mort. 

— Dumnezeu să-l ierte de toate versurile şi de toată proza 
cu care a înavuţit tânăra noastră literatură, de toate 
discursurile pe care le-a pronunţat pe rând în cele două 
Camere şi în întruniri publice! - şi fiindcă „despre morţi 
numai bine”, iată-i numele, pur şi simplu: Pantazi Ghica. 

Logică strânsă în vremea războiului din urmă, p, e vară, lui 
Iorgu Caragiale îi venise iar furia să joace - căci era retras 
din teatru de vrea câţiva ani şi avea funcţia de comisar 
comunal la hala din piaţa Amzii. Despre „această ocupaţie 
burgheză şi prozaică, şi despre căderea lui din gloria 
artistică trecută” - aşa zicea el - făcuse într-un moment de 
inspiraţie câteva versuri lirice cam aşa: 

Dup-atâţi ani de fală, De artă, poezie, Mă văd vătaf la hală 
Peste măcelărie; 

Şi bietele bucheturi, Ce-ades-am secerat, în nişte 
zarzavaturi Acum s-au preschimbat! 

Acuma, apucat de nostalgia culiselor, întocmise o trupă de 
nespălaţi şi luase cu chirie locul viran de pe Podul- 
Mogoşoaii în faţă stradii Umbrii, unde s-a clădit mai târziu 
casele lui lenciulescu. Pune dulgherii să-i facă o scenă, 
botează localul „Grădina Basarabiei” - era tocmai în toiul 
retrocedării - şi începe reprezentațiile. 

Într-o sâmbătă seara, era şi sărbătoare, juca „Adam şi 
Eva”. Grădina era plină, mai ales de ovrei. Iorgu, directorul, 
n-avea rol; se plimba de colo până colo printre public ca să 


se bucure de succes. Localul, cum era aşezat, nu era prea 
potrivit pentru teatru: cu zgomotul trăsurilor de pe Podul- 
Mogoşoaii, nu putea auzi publicul nimica de pe scenă. 

Era tocmai monologul Satanii. Satana se vedea dând din 
mâini şi din picioare, se vedea mişcând buzele, dar grai 
deloc. Un ovrei de la locul din urmă, lângă zidul care da în 
pod, îl vede trecând pe directorul şi-l cheamă: „Domnule 
Director! Domnule Iorgu! iu n-avuz nimica: dracul ala 
vorbeşte prea încet. 

— Strigă-i să vorbească mai tare”, zice directorul şi 
pleacă. 

— Mai tare! mai tare! strigă ovreiul. 

Degeaba... lar: 

— Domnule Director! 

— Ce pofteşti iar, nene? 

— Nu m-avude. 

— Apoi dacă nu tt-avude dracul pe dumneata cum vrei să-l 
avuzi dumneata pe el?” 

A rămas ovreiul deocamdată ameţit de logica zdrobitoare 
a directorului, dar pe urmă s-a dezmeticit şi nu s-a lăsat: 

— Domnule Iorgu! ... 

— Iar? 

— Apoi nu mi-a plătit el să m-avuză: iu am plătit să-l avuz 
pe el!” 

Văzând Iorgu că n-o poate scoate la căpătâi cu ovreiul, îi 
zice: „Lasă, nene: nu vezi ce zgomot e afară? mai aibi şi 
dumneata răbdare până la sfântul Dumitru, pân' ne-om 
muta de aici!” 

Era pe la Sântămărie. 

Moment de distracţie. 

Serghe răposatul era de specialitatea lui dramatică 
intrigant în melodramă şi în comedie moralist muşcător. 
Odată juca cu trupa lui proprie în provincie o melodramă, în 
care fabula este cam aşa: un mizerabil persecută de moarte 
pe o pereche de tineri foarte cumsecade, buni nevinovaţi. Îl 
juca Serghe pe mizerabilul. Acest intrigant face fel de fel de 


mişelii şi crime, şi ce e mai scandalos decât orice, e că omul 
acesta pervers are o virtute - conştiinţa ticăloşiei lui, şi 
spune curat cu cinism revoltător, că el e bun de spânzurat. 
Victimele, pe care era cât p-aci să le răpună, scapă la un 
moment dat din mrejele lui. El spumează şi toarnă de ciudă 
un monolog enorm: după ce mărturiseşte publicului de 
toate câte le-a făcut, încheie cu o frază de mare efect: „A! 
iubiții mei! A! naivă pereche de turturele! mă credeţi 
învins? ... N-a veţi grijă! nu-mi veţi scăpa! Am să vă înfăşur 
în urzeala mea ca şi un păianjen infam pe două musculiţe 
amorezate! ... Da, da! sunt infam, sunt un păianjen infam!” 

Apoi râde sardonic, şi-aruncă mantaua peste umăr şi 
pleacă cu paşi largi şi apăsaţi. 

Serghe ţinea la monologul lui, decât un ştia boabă din rol 
ca de obicei: „La tine mi-e nădejdea, Caimac băiete! 
făgăduiesc să fac cinste. 

Caimac era diminutivul de mângâiere al lui Maican 
sufleorul. 

„„„lacă a sosit în fine şi marele monolog... Păianjenul infam 
o ia la început cu binişorul, rar şi-ndesat. Şirurile dintâi 
merg bine... Pe urmă se porneşte mai iute; Maican îl ţine de 
scurt; Serghe îi dă zor înainte, se-nfierbântă, iar Maican 
suflă din fundul inimii. La o frază pe care o apucă bine, 
Serghe se repede-n goana mare, strigă, sforăie şi nu mai 
aude pe sufleor. Acesta, cum era foarte nervos şi pripit, 
pierde şi el şirul, şi se-neacă amândoi de tot. Păianjenul 
desperat îşi frânge mâinile, bate din picior şi mârâie printre 
dinţi: „M-ai omorât, frate Caimac... mersi!” 

Dar acum, Maican, tot pierduse şirul, se uita din cuşca lui 
la Serghe şi-l aştepta să se mai potolească pentru ca să-i 
poată arunca un început de frază. Cum se uita el aşa, bagă 
de seamă că i-a plesnit tricoul lui Serghe, şi cu cât se 
zbuciumă intrigantul mai tare cu atâta se rânjeşte şi 
plesnitura... în vremea asta Serghe aiurit o ţinea într-una: 
„Dar ce e de făcut? Dumnezeul meu! ce e de făcut?” 
Deodată se opreşte să facă joc de scenă mut şi să-şi mai 


tragă răsuflarea. Maican profită de ocazie şi-i şopteşte 
repede: „S-a rupt tricoul, nene Serghe, ieşi!” 

Cum aude Serghe şoapta. - o aştepta de mult. - o prinde în 
zbor şi strigă cu putere: „Dar ce-i de făcut, Dumnezeul 
meu? S-a rupt tricoul, nene Serghe, ieşi!” 

Maican a căzut de pe scaunul lui din cuşcă sub scenă şi din 
căzătură a dat în friguri. 

Luptă dreaptă. 

Maican sufleorul era slab şi nervos peste măsură. Pasiunea 
lui, care lua proporţiile viţiului, era tutunul şi cafelele 
turceşti potrivite din zahăr - de unde i se trăgea numele de 
Caimac, numele pe care un filolog neprevenit l-ar putea 
lesne bănui că provine dintr-o simplă metateză: Maican... 
Caimac. Odată pune prinsoare cu Drăgulici să bea 
cincisprezece cafele una după alta: a câştigat. Drăgulici le-a 
plătit: dar ca să nu rămână în pagubă s-a prins şi el să bea 
tot atâtea romuri. După ce le-a băut, zice: 

— Mai plăteşti un pour la dame, Caimac? 

— Nu se poate, răspunde Maican; acuma e rândul 
calelelor.” 

Ruşine. 

Într-o duminică, în ziua de Crăciun, mitocănimea era ca de 
regulă în păr la galerie. Se juca „Amicii Falşi* - „Nos 
Intimes” a lui Sardou. Se făcuse pesemne abuz la casă; se 
vânduseră probabil mai multe bilete decât prescrie 
regulamentul: erau peste cinci sute de mitocani sus, 
înfierbântaţi ca la orice praznic: vorbeau, râdeau, se 
certau; şedeau unul peste altul; ţipa unul strivit, ceilalţi 
făceau chef - ceva nespus. Când să se ridice perdeaua, unul 
din loja din dreapta a galeriei începe să strige vesel pe altul 
din loja opusă: „Niţă al Zamfirii! Niţă al Zamfirii văduvii! 

— Uite, mă! zice Niţă către altul de lângă el; vezi, nene, 
mitocanii din Tirchileşti şi de pă la Bonaparte a-n cep ut şi 
ei să vie la teatru... Oleu!” 

Apoi se-ntoarce spre cel din faţă care-l chemase: „Mă, 
pârlitule, ai luat piatră-n gură când ai intrat înăuntru?” 


Niţă era umblat pe la teatru; probabil cei din Tirchileşti 
intra pentru întâia oară în templul Taliei Române. Lumea a- 
nceput să râdă; dar a trecut asta şi s-a ridicat perdeaua. 
Zgomotul din galerie nu înceta însă, aşa că nu s-auzea mai 
nimic de pe scenă. 

Tudoriţa Pătraşcu juca în „Amicii Falşi” pe băiatul lui 
Marecat - un debutant pe calea viţiilor cu frumoase 
promisiuni; un ştrengar de vreo şaisprezece ani, care 
sărută slujnicele şi cade leşinat ţeapăn din cauza 
remuşcărilor ce i le dă consumarea pripită a unui trabuc 
furat din tabachera lui papă. Cu toată lipsa vreunui talent 
mai deosebit, Tudoriţa, tânără p-atunci, frumuşică şi zveltă, 
făcea un efect minunat: ştrengarul era foarte nostim în 
pantalonii lui de ciril alb, într-un pet-en-Vair de catifea şi cu 
pălărie de paie pusă cochet la o parte a la diable 
m'emporte. 

Când să se isprăvească actul întâi, Niţă al Zamfirii, 
aplecat, cu jumătate trupul peste galerie afară, arată pe 
Tudoriţa şi zice tovarăşului de lângă el: „Vezi tu, vere? 
băiatul ăla e fată mare... Zău!” 

Astfel actul întâi s-a sfârşit, în râs şi aplauze, cu mult 
succes. Am mers să fumez cu actorii între acte. 

„Ce zicea mitocanul de Tudoriţa? mă-ntrebă Drăgulici. 

— Explica altuia că e fată mare. 

— Auzi dumneata ce ruşine pe biata Tudoriţa, după atâţia 
ani de carieră!” 

Adevărul e că biata fată plângea de ruşine. 

Fericită improvizație. 

Solomonescu era şi cântăreţ la Biserica „Dintr-o zi”, şi 
artist dramatic. Dimineaţa, după leturghie, se punea la 
zacuscă, se stropea bine şi se scula de la masă tocmai seara 
ca să meargă la teatru; după reprezentaţie mergea la Vasile 
Băcanul, la „Garibaldi*', unde cina cu Drăgulici până să 
toace de liturghie. Cu programa aceasta de viaţă, îşi 
confunda adesea dimineţile cu serile şi viceversa: la biserică 
îşi dădea în petecul declamaţiei şi la teatru în al isonului. 


Avea pe lângă asta păcatul că nu putea pronunţa niciodată 
curat numele proprii şi neologismele. 

Odată juca Ştefan Mihăileanu pe Olliwer Cromwell în 
„Muşchetarii ' lui Dumas, şi Solomonescu pe un ofiţer de 
gardă în tabără. Ofiţerul intră în cortul Protectorului şi 
strigă: „Gen'rale! gen'rale! a sosit bastamentul!” 

Publicul pufneşte. Generalul se ridică de pe scaun 
indignat, ca să dea o lecţie incultului: „Mizerabile! vorbeşte 
frumos! uiţi că te afli în faţa generalului Croncovel. 

Aplauze frenetice. Până târziu acu câţiva ani, nenea 
Ştefan, de câte ori îmi povestea întâmplarea, pe care o 
ştiam destul de bine fiindcă fusesem de faţă, îmi zicea: 
„Dacă nu-mi venea mie inspiraţia să improvizez vorbele 
alea, îmi strica dobitocul toată scena!” 

Extemporare. 

În „Roza Magică” (Pied de Mouton), Solomonescu juca pe 
Alguazilul. Într-o scenă alguazilul vine, la ordinele lui Don 
Nigaudinos, să aresteze pe logodnica acestuia fugară cu 
altul, în scenă se afla neuitatul Drăgulici, Caragiale Iorgu, 
Solomonescu alguazilul şi perechea înamoraţilor. 

Drăgulici zice lui Solomonescu: „Haha! iată şi porumbiţa! 
Fă-ţi datoria, om al legii „Solomonescu începe ca la ohtoic: 
„Seniorina, te somez să te întorci la casa părintească!” „Din 
inimă vorbeşte poliţaiul ăsta, seniore”, zice Caragiale. 

— Da, răspunde afară din text Drăgulici, foarte serios. 

— Din inimă, din inimă numai cam pe nas ca la „Biserica 
Dintr-o Zi”! 

Un „la” natural. 

Se pregătise „Jianul” pe vremea direcţiei lui Millo. A doua 
zi era reprezentaţia, dar încă nu se hotărâse cine să cânte 
doina haiducească între culise. Ghiţă Alexandrescu cânta 
minunat, dar nu se putea să se-audă glasul lui, fiindcă el 
juca pe eroul piesei şi cântecul trebuia să fie al altui 
haiduc... Cine să cânte? ... 

Mincu, care pretindea că-şi mâncase vocaţia de tenor, se 
oferă el. Oferta e primită. Face repetiţie, pune pe 


Flechtenmacher să-i transpună muzica pentru tenor, nu bea 
toată ziua nimica, a doua zi înghite la ouă proaspete şi 
cafele reci, şi seara vine la teatru legat la gât cu o basma 
mare. 

În sfârşit iese între culise la vreme să-şi aştepte replica şt 
acordul orchestrei. Emoţie n-avea deloc; de ce ar fi avut? el 
conta sigur pe si-bemol şi aria suia numai până-n la-natural. 
Replica a sosit. Orchestra dă acordul şi tenorul porneşte. 
Rulada introductivă merge bine, intră în măsură, o bătaie, 
două, trei - la a patra, Drăgulici, care-l pândea la spate, îl 
gâdilă fără veste cu degetul - Ţaţa Miţa, aşa-i ziceam toţi, 
se-neacă. * cuac! 

Glumă proastă „Şamil sau Vulturul Caucazului” e o 
melodramă plină de sentimente patriotice şi de scene 
grandioase. La un moment, după o încăierare sângeroasă, 
cerchezii iau la goană pe muscali; scena rămâne goală şi pe 
un vârf de stâncă se luptă în duel un georgian cu un rus: 
georgianul biruie, ia steagul, şi rusul, străpuns, cade în 
prăpastie. 

— Mincu se propune să facă el pe rusul cu steagul: „Fac eu 
pe muscalul, să v-arăt eu o căzătură de tragedie cum nu s-a 
mai văzut în Bucureşti”. 

Seara îşi aduce o saltea d-acasă, şi o pune între culise la 
picioarele practicabilului de la spatele muntelui. Vine scena, 
Mincu, rănit, scapă din mâini stindardul, se loveşte la piept, 
se-nvârteşte într-un picior şi şovăie. Drăgulici şedea pe vine 
jos între culise cu mâinile gata pe căpătâiele saltelei: când 
vede că porneşte muscalul de sus, îi trage salteaua! 

Erau vreo doi stânjeni de unde pornise Ţaţa Miţa: din 
norocire însă, n-a suferit tare decât la părţile moi. 

Ofertă graţioasă. 

În „Millo Director”, Ţaţa Miţa juca pe Nastasache; Ţaţa era 
afumat rău de tot în seara aceea. Când vine cu fişicul de 
cofeturi ca să-i ofere directorului, pe care toţi în piesă îl 
cred director de minister, zice: „Domnule Director, mă rog 
nu poftiţi un bubon? 


— Mulţumesc, amicul meu, răspunde Millo: mănâncă-l 
dumneata mai bine”. 

Un creditor turbat. 

Millo rămăsese la Brăila dator unui hangiu grec 150 de 
galbeni, chiria şi întreţinerea trupei două săptămâni şi bani 
împrumutaţi din mână la plecare. Fusese vorba că imediat 
ce s-o întoarce la Bucureşti şi va începe teatrul să-i trimită 
înapoi banii. Aşteaptă grecul un an, doi, trei... scrie zece, 
cincisprezece, o sută de scrisori - nimic. În vremea asta, se 
ruinează negustorul, ajunge mufluz şi vine din Brăila cu 
vreo douăzeci de galbeni, cât îi mai rămăsese totul cu totul 
din naufragiul lui. Îl întâlnesc într-o dimineaţă; mă ia la o 
parte încruntat şi mă-ntreabă unde şade Millo: „Sinti 
ruinato, domnule; am venit se me da banii domno Millo, ori 
lu'mpusco!” 

Şi-mi arată un pistol turcesc încărcat... l-am spus fireşte 
că nu ştiu unde şade debitorul şi l-am lăsat. Seara, mergând 
spre Fialkowsky, mă gândeam de ce n-am mers să previn pe 
Millo să se păzească ori să dea de veste la poliţie, când mă- 
ntâlnesc iar cu grecul. Era liniştit de tot: zice: „Ştii, am 
găsit-o pe domao Millo! 

— Ei, zic, ţi-a dat? 

— As! frate! săracul, ţe se me da! dacă nu împrumutam eu 
cu ţinţi galbeni, n-ave ţe munca astăzi!” 

Îndoit lapsus. 

Millo juca la Bârlad în tournee de vară, având în trupă şs 
pe răposatul Mincu - nici nu pleca Millo fără Ţaţa Miţa. - 
era în repertoriu. La Bârlad le mergeau afacerile rău de tot: 
datori la han, la birt, cafenea, chelneri, la toată lumea. 
Desperaţi, afişează pe „Jianul, Căpitan de Haiduci” pentru 
reprezentaţia „de adio”, cu speranţa că umple sala, să 
plătească ceva din datorii şi să plece după noroc în altă 
parte... Seara, teatrul aproape gol... 

Millo juca pe Cârc-Serdar şi Mincu pe Ghincu - ca de 
obicei. E o scenă unde Jianul, prins odată, scapă, şi Cârc- 
Serdar întreabă pe Ghincu: „Ce ne facem, măi Ghincule?” şi 


Ghincu răspunde: „De! ştiu şi eu, Cârc-Serdare! ...” Millo se 
uita la lojile şi scaunele goale trist. Vine scena: 

— Ce ne facem, măi Mincule?” întreabă Cârc-Serdar 
distrat. 

„De! ştiu şi eu, musiu Millo 

Chestie personală. 

A fost un scandal nepomenit când trupa franceză de 
operete mici, de la noua grădină Stavri, a cutezat să facă pe 
scenă un joc de cuvinte, inocent s-ar părea, dar care era să 
aibă urmări regretabile. 

Era într-o piesă o scenă de improvizație, în care actorii - 
neuitaţii Debeer, Roux şi M-lle Gandon, o femeie aproape 
genială - făceau pe întrecute jocuri de cuvinte în acţiune. 
Debeer zice lui Roux: „J'ai un grand oiseau dans ma main! 

— Cela n'est pas possible, răspunde Roux. 

— Je t'assure. 

Debeer deschide mâna şi arată o nucă: „C'est une noix 
(une oie), tu vois? 

— Ah, oui, răspunde Roux pipăâind pe Debeer şi 
considerându-l lung din cap până-n picioare; je conviens 
que „c'enestune”. 

După multe alte grozăvii de aceeaşi speţă, Gandon 
întreabă pe Debeer: „Vois-tu la tout pres de la coulisse des 
navires? 

— Non pas. 

— Mais il doit y en avoir. 

— Comment? 

— Puisquil y a la un port, un grand port de Roumanie”. 

Şi Gandon aduce un porc pe scenă... Atunci începe un 
scandal înfiorător... Toată lumea în picioare: „Francezii vor 
să-şi râdă de Români şi de România! ... Nu ne putem lăsa 
insultaţi de străini în ţara noastră! ... Afară străinii! ... 
Scuze numaidecât ori o lecţie exemplară şcl...” Şi huiduieli, 
înjurături, fluierături şi bastoane ridicate în sus... 

Bieţii artişti vor să se explice... Nu se aude nimic... 
Scandalul creşte. În sfârşit, Debeer reuşeşte să se facă un 


LIA 


răspunde Ghincu. 


moment ascultat, în care timp „işi cere iertare dacă a 
supărat cumva pe onorabilul public, că gluma era inocentă, 
fără cea mai mică intenţie ofensătoare. - un nenorocit joc 
de cuvinte, pe care artiştii îl regretă din tot sufletul etc.”. 

Zgomotul începe să se potolească puţin; când deodată un 
telegrafist înalt şi chipos, cu nişte barbete colosale, se 
repede turbat până lângă scenă şi făcând nişte gesturi măr. 
Eţe strigă pe deasupra întregului zgomot: „Cer cuvântul! 
Nu se poate! Eu vreau imediat satisfacţie personală pentru 
cochon de la Roumanie!” 

A izbucnit un râs general... Dacă râzi, nu mai eşti necăjit: 
reacţia s-a făcut ca prin farmec şi eminenţii artişti au putut 
urma în linişte spectacolul. 

Bonbon. 

Într-o vară juca pe piaţa Constantin-Vodă circul lui 
Huttemann. Pe-atunci nu se pomenea încă în capitala 
Belgiei Orientului de cafe-chantant: altă petrecere de vară 
nu era decât circul, grădina Raşca şi panoramele. 

Luceafărul circului era domnişoara Henriette, fiica 
directorului: frumoasă de basm. Înaltă, subţire şi mlădioasă 
ca o nuia de richită: talia nu-i trecea printr-un inel, ce-i 
drept, dar o puteai cuprinde desigur într-un covrig cu 
susan; trăsuri fine; pieliţa trandafirie; părul negru şi creţ: 
ochii verzi-deschis - ce raze umede aruncau acei ochi! - 
gura ca o cireaşă coaptă; dinţii mărunți, cei de sus cu 
strungăreaţă la mijloc... Alte signalmente n-are... ba da: în 
bărbie o gropiţă şi când râdea alte două în obraji. 

Îşi închipuie oricine ce de cofeturi, ce de buchete, şi câte 
bătăi în fiece seară între adoratori! Dar ceva mai mult... 
Fata avea un armăsar adevărat arăbesc favorit al ei, tânăr 
de trei, patru ani, alb tot ca laptele, părul lucios ca sideful, 
coama şi coada ca nişte fuioare de borangic în unde, 
urechile străvezii şi rumene, nările roşii şi ochii aprinşi ca 
doi cărbuni... Alte signalmente n-are... ba da: era pintenog 
la trei picioare cu câte o pată neagră. Cum era fata, era şi 
Bonbon - aşa îl chema. 


După toate jocurile, gimnastică, sărituri prin cercuri de 
hârtie şi focuri de artificii, paiaţării, ieşea şi domnişoara 
Henriette călare pe Bonbon - o apariţie feerică. Era 
îmbrăcată ca amazoană, un costum de catifea verde ca 
smarandul, încheiat, dinainte de sus până jos şi la mâneci, 
cu bumbi auriţi mai; în cap o tocă de aceeaşi stofă cu 
rochia, cu o pană albă mare, cu mănuşi şi biciuşcă tot albe. 
Bonbon avea coama împletită în codițe prinse de panglici; 
căpăstrul şi frâul de şnur de mătase cu un ciucure mare de 
ibrişim pe frunte, toate astea verzi, cu câte o mărgea de aur 
mai la fiecare înnodătură. 

Mişcări de şcoală înaltă, păsuri în ritmul muzicii, salturi şi 
complimente... şi grindină de bucheturi... în sfârşit, 
domnişoara descăleca în mijlocul arenei, atârna frâul de 
oblânc, scotea din aumdniere cofeturi şi le dădea lui 
Bonbon; apoi făcea gropiţele-n obraji şi striga cu glasul ei 
de şaisprezece ani: „Bonbon, embrasse-moi!” 

Ştrengarul sforăia şi fugea făcând o sumă de cochetării. 

Domnişoara se supăra: „Qu'est-ce que c'est que cette 
maniere? embrasse-moi touide-suite!” 

El iar făcea nebunii şi nu vrea... Domnişoara scotea 
batista, o punea la ochi, începea să ofteze şi să plângă... 
Atunci Bonbon se oprea din sărituri, se uita lung la ea, se 
apropia încetâncet şi începea s-o mângâie cu fruntea pe 
umăr. Ea se întorcea binişor zâmbind şi el îi dădea 
numaidecât o guriţă: „Ah! mergi!” 

Şi Bonbon pierea din arenă ca praştia. 

De prisos, cred, să mai spun câte inimi nenorocise 
domnişoara Flenriette. Cum se arăta în arenă, intrau fiorii 
morţii în sute de suflete, parcă le-ar fi lucrat o baterie 
electrică - şi se-nţelege că, dacă era vorba pe baterie 
electrică, cei mai susceptibili, cei mai buni conducători erau 
telegrafiştii: straşnic pătimeau toţi, dar dintre toţi cel mai 
prăpădit era T... aprins la culme. De aceea ne şi zicea, cum 
era glumeţ de fel: „Nu vă daţi cu chibrituri pe lângă mine, 
că iau foc!” 


Telegrafistul se afla foarte încărcat de electricitate... se 
cam trecuse şi din băut de focul pasiunii - nu-i vorbă, şi 
până nu se pomenea de domnişoara Henriette se cam 
trecea el, dar acu era cu câteva grade mai sus. Avea un 
sfanţ: îl păstrase ca să-şi cumpere un bilet de amfiteatru. Ce 
şi-a făcut „1 socoteala? - să intre în circ pe mofturi şi să 
rămână cu sfanţul să ia tutun şi alune prăjite pentru paiaţe 
- erau două paiaţe mici foarte comice şi drăguţe. Aşa, 
pleacă de lângă noi fără veste, dă vreo două târcoale 
barăcii şi vede în partea grajdului o spărtură în uluci, de 
vreun stânjen de la pământ, pe unde aruncau rândaşii 
gunoiul. Se suie pe grămada de gunoi, se vâră pân spărtură 
şi sare înăuntru: caii se sperie, aleargă rândaşii, pun mâna 
pe el şi trage-i de-i scăpăra electricitatea, îi trag cât îi trag 
şi-l aruncă pân spărtură afară. 

Tot într-un timp, noi îl căutăm pe după circ. - când ce să-l 
vedem pe telegrafistul nostru? Stătea pe gunoi şi reflecta 
adânc. Până să-l întrebăm ce este, se scoală în picioare şi 
dispare iar înăuntru. Am auzit tăvăleală straşnică în grajd şi 
apoi ne-am pomenit cu el mototol înapoi... Îl ridicăm 
numaidecât: el începe să-şi scuture hainele şi zice: „Ce se 
socotesc adică nemţii? c-o să mă prindă ş-a treia oară? 
Parcă eu sunt prost!” 

Şi ne-a povestit toată istoria... Am mers de şi-a cumpărat şi 
el bilet şi am intrat cu toţii... Om fără parte! Domnişoara 
Henriette nu juca: Bonbon era indispus - îi dăduseră să bea 
obosit apă rece - pneumonie dublă. A trecut o săptâmmă şi 
Bonbon a murit... Peste vreo câteva zile apoi a plecat şi 
circul. 

Aveam într-o fotografie mare pe domnişoara Henriette şi 
pe Bonbon sărutându-se; se tot ţinea telegrafistul de mine 
să i-o dau şi nu vream. Într-o seară, după multă vreme, 
venind vorba despre circul Hiittemann a început 1... să 
plângă - era iar cam trecut - şi să mă roage să-i dau 
fotografia neuitatei Henriette. N-am avut ce-i face - i-am 
dat-o... 


Când scriu aceste depărtate amintiri sunt gata să mă culc. 
Nu mi-ar părea rău să visez pe Bonbon şi pe domnişoara 
Henriette; asta m-ar întineri cu douăzeci şi cinci de ani... 
Dar cine poate visa şi când vrea şi ce-i place? ... De una, mai 
bine - e rău să visezi cal alb. 

O FĂCLIE DE PAŞTE. 

Leiba Zibal, hangiul de la Podeni, stă pe gânduri la o masă 
subt umbrarul de dinaintea dughenii, aşteptând diligenţa, 
care trebuia să fi sosit de mult: e o întârziere de aproape un 
ceas. 

Este lungă şi nu prea veselă istoria vieţii lui Zibal; dar aşa 
cum e prins de friguri, tot e o petrecere pentru el să ia pe 
rând una câte una fazele ei mai însemnate... 

Precupeţ, vânzător de mărunţişuri, samsar, câteodată şi 
mai rău poate, telal de straie vechi, apoi croitor şi ştergător 
de pete într-o ulicioară tristă din laşi - toate le încercase 
după accidentul care-l făcuse să-şi piarză locul de băiat într- 
o mare dugheană de vinaţuri. Doi hamali coborâseră în beci 
un boloboc suib privigherea băiatului Zibal. O nenţelegere 
se ivi între dânşii la împărţeala câştigului. Unul din ei luă un 
crâmpei de lemn ce-l găsi la-ndemână şi lovi în frunte pe 
tovarăşul său, care căzu ameţit şi plin de sânge la pământ. 

Băiatul, văzând sălbăticia, dete un țipăt de alarmă, dar 
mizerabilul se repezi să iasă din ogradă şi, trecând pe lângă 
băiat, ridică mâna asupra.-i... Zibal pică leşinat de spaimă. 
După o zăcere de câteva luni, când se întoarse la stăpân, 
locul lui era ocupat. 

Atunci începu lupta grea pentru viaţă, care se îngreuna şi 
mai tare prin căsătoria lui cu Sura... Răbdarea însă 
osteneşte soarta rea. Fratele Surei, hangiu la Podeni, muri, 
şi hanul rămase lui Zibal, care urmă negoţul pe seama lui. 

Aci se află el acuma de cinci ani. 

Are strânsă o avere bunicică în bani şi vinaţuri bine 
îngrijite, o marfă care totdeauna face parale. De sărăcie a 
scăpat Leiba, dar sunt toţi bolnavi, şi el şi femeia şi copilul 

— Frigurile de baltă. 


„.„.„Şi oamenii sunt răi şi pricinoşi în Podeni... Ocări... 
batjocuri... suduituri... acuzări de otrăvire prin vitriol... Dar 
amenințările! 

Amenințarea este mai grea pentru un suflet ce se clatină 
uşor decât chiar lovitura. Ceea ce munceşte acu pe Leiba 
mai mult decât tremurătura frigurilor este o ameninţare. 

„A! goil1 ticălos!” gândeşte el oftând. 

Ticălosul este badea Gheorghe - pe unde o fi! - un om cu 
care Zibal a avut o daraveră foarte neplăcută. 

Gheorghe venise într-o dimineaţă de toamnă la han, obosit 
de drum; ieşea din spital - zicea - şi căuta de lucru. Hangiul 
l-a luat în slujbă. Dar Gheorghe s-a arătat a fi un om prea 
brutal şi prea ursuz... suduia mereu şi mormăia singur prin 
ogradă. Era o slugă rea, leneş şi obraznic... şi fura. 

Într-o zi a ameninţat pe balabusta îngreunată, care-l 
ocărâse cu drept cuvânt, s-o lovească în pântece... aldată a 
asmuţit un câine asupra lui Strul cel mic. 

Leiba i-a făcut numaidecât socoteala şi l-a trimis. Dar 
Gheorghe nu voia să se ducă; el pretindea cu violenţă că s-a 

1 Creştin. 

Fost tocmit pe un an. Atunci hangiul a spus că merge în 
deal la primărie să ceară vătăşoi ca să-l alunge. 

Gheorghe a vârât repede mâna în sân strigând: „ludă!” şi 
a voit să se năpustească asupra stăpânului. 

Din norocire, sosea atunci o haraba încărcată cu muşterii. 
Gheorghe a început să rânjească, zicând: „Ce, te-ai spăriet, 
coane Leiba? ... laca mă duc.” 

Şi apropiindu-se crunt peste tarabă de Leiba, care se dete 
cât putu înapoi, îi şopti: „Să mă aştepţi în noaptea Paştelui, 
să ciocnim ouă roşi, jupâne... Să ştii că ţi-am făcut şi eu 
socoteala!” 

Atunci intrară muşteriii în dugheană. 

„Să ne vedem sănătoşi la înviere, coane Leiba 
Gheorghe depărtându-se. 

Leiba a mers la primărie, apoi la subprefectură, să 
denunțe pe ameninţător, cerând să fie păzit. Subprefectul, 


LLA 


adăogă 


un tânăr foarte vesel, a primit întâi peşcheşul „modest” 
adus de Leiba, pe urmă a început să râză de jidanul fricos şi 
să-l batjocorească. Leiba a stăruit călduros să-l facă a 
înţelege gravitatea lucrului, cum era hanul izolat departe 
de sat şi chiar de şosea. Dar subprefectul, cu un aer mai 
serios, l-a povâţuit să fie cuminte: nici să nu mai 
pomenească de aşa ceva, ca să nu deştepte în adevăr, într- 
un sat unde oamenii sunt răi şi săraci, pofte de călcare. 

Mai târziu, peste câteva zile, îl căutară pe badea Gheorghe 
un pomojnic 1 şi doi călăraşi: era bănuit pentru o pricină. 

Ce bine era să-l mai fi răbdat Leiba măcar până la sosirea 
acestor oameni! ... Dar Gheorghe era acu cine ştie unde... 

Deşi asta se ptrecuse de mult, totuşi, în mintea omului 
prins de friguri, se repeta bine impresia figurii lui 
Gheorghe, a mişcării lui vrând să scoată ceva din sân şi a 
cuvintelor lui amenințătoare. Cum se deştepta aşa de 
limpede acea amintire? 

Era sâmbătă Paştelui. 

Sus pe deal, în satul depărtat ca la doi kilometri printre 
bălți, se auzeau clopotele bisericii... Şi se aude aşa de 
ciudat când ai friguri; aci foarte tare, aci aproape deloc... 
Noaptea care venea era noaptea Paştelui: scadenţa 
făgăduielii lui Gheorghe... „Dar poate că l-au prins până 
acuma!” 

„..Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pân' la câştiulviitor. 
Cu capitalul lui se poate deschide un negoţ frumos în. leşi... 
în târg, Leiba o să fie sănătos, o să şază aproape de 
comisie... O să cinstească pe comisar, pe ipistat, pe 
sergent... Cine plăteşte bine este bine păzit. 

Într-un târg aşa mare, noaptea e zgomot şi lumină, nu 
întunerec şi tăcere ca în valea singuratică a Podenilor. E un 
han în leşi - acolo în colţ, ce loc bun pentru o dugheană! - 
un, han unde toată noaptea cântă fetele la cafe-chantant. 
Ce viaţă zgomotoasă şi veselă! Acolo găseşti la orice ceas, zi 
şi noapte, pe domnul comisar cu fetele şi cu alţi poreţil2. 


Ce mai trebuie multă bătaie de cap aici, unde, mai ales de 
când cu drumul-de-fier, care ocoleşte foarte departe 
mlaştinile, gheşeftul scade mereu? ... 

— Leibă! strigă Sura dinăuntru, soseşte diligenţa, s-aud. 
Zurgălăii. 

Valea Podenilor este o văgăună închisă din patru părţi de 
dealuri păduroase. În partea despre miazăzi, mai 
cufundată, se adună, din şipotele ce izvorăsc de sub dealuri, 
nişte băltaie adânci deasupra cărora se ridică ca nişte perii 
stufişuri dese de rogoz. Între partea băltoasă şi partea mai 
ridicată despre miazănoapte, în mijlocul văii, stă hanul lui 
Leiba: e o clădire veche de piatră, sănătoasă ca o mică 
cetăţuie: deşi terenul e mlăştinos, hanul are zidurile şi 
beciurile bine uscate. 

La glasul Surei, Leiba se ridică greoi de pe scaun, 
întinzându-şi membrele obosite; el cată lung în zare cătră 
răsărit: nici pomeneală de dilijenţă. 

— Nu vine; ţi s-o părut... răspunde el balabustei, şi se lasă 
iarăşi jos. 

Foarte trudit, omul îşi încolăceşte braţele pe masă şi-şi 
aşază pe dânsele capul, care-i arde tare. 

La căldura soarelui de primăvară, care începuse să încingă 
faţa mlaştinelor, o moliciune plăcută cuprinse nervii omului, 
şi gândul începu să depene pe fusul conştiinţei bolnave mai 
rar şi tot mai rar şi înmuiând treptat formele şi colorile 
închipuirilor... 

Gheorghe... Noaptea Paştelui... Tâlhar... leşii... O crâşmă 
în miezul târgului... O dugheană veselă, care merge bine... 
Sănătatea... 

Şi aţipi... 

„„„Sura lipseşte cu copilul de mult d-acasă. 

Leiba iese în uşa dughenii să se uite în calea ei. 

Pe uliţa mare e o circulaţie vie, o neîntreruptă fâşâitură de 
xoate pe răzoarel, acompaniată de ciocăniturile ritmate ale 
trapătului de potcoave pe luciul asfaltului. 

1 Resorturi (etimologie populară). 


Deodată însă circulaţia se opreşte, şi dinspre Copou se văd 
venind o grămadă de oameni, gesticulând şi strigând foarte 
mişcaţi. Mulțimea pare că escortează pe cineva: militari, o 
streajă şi fel de fel de public. La toate ferestrele caselor, la 
toate uşile dughenelor se fnghesuiesc privitorii curioşi. 

„Aha! gândeşte Leiba, o pus iar mâna pe un tâlhar!” 

Cortejul se apropie. Sura se dezlipeşte din mulţime şi 
urcă. Lângă Leiba pe treptele crâşmii. 

„Ce e, Sură?” întreabă el. 

„E un nebun scăpat de la Golia.” „Să închidem dugheana, 
să nu deie peste noi...” „E legat acuma bine; dar adineaori 
scăpase. S-a bătut cu toţi soldaţii... Pe un jidan, pe care un 
goi răutăcios din mulţime l-a îmbrâncit peste nebun, 
nebunul l-a muşcat de obraz.” 

Leiba de pe trepte vede bine; cu o treaptă mai jos, priveşte 
Sura cu copilul în braţe. 

Este în adevăr un nebun furios, pe care-l ţin câte doi 
oameni de fiecare parte; pumnii i sunt strâns legaţi unhl 
pestealtul cu o curea tare. E un om cu o cherestea uriaşe: 
un cap ca de taur, părul negru, des, barba şi mustăţile 
aspre şi împâslite. Prin cămaşa-i, sfâşiată de luptă, se vede 
pieptul lat, acoperit ca şi capul de un stuf de păr. E cu 
picioarele goale; gura i-e plină de sânge, şi stupeşte mereu 
firele pe care le-a smuls cu dinţii din barba jidanului. 

Toată lumea s-a oprit... De ce? 

Jandarmii dezleagă mâinile nebunului. Mulțimea se dă 
într-o parte făcând un loc larg împrejurul lui. Nebunul dă 
un ocol cu ochii şi-şi opreşte privirile care ard spre uşa lui 
Zibal; scrâşneşte din dinţi, se repede ţintă pe cele trei 
trepte, şi-ntr-o clipă, apucând în palma dreaptă capul 
copilului, în cea stângă. 

Pe al Surei, le izbeşte pe unul de altul cu atâta putere că le 
confundă ca pe nişte ouă moi... 

Un zgomot s-auzi, o trosnitură care cu nimic nu se poate 
compara, la întâlnirea celor două titve smăcinate una de 
alta. 


Leiba, cu inima înnodată, ca un om ce cade dintr-o 
nemăsurată înălţime, dete să ţipe: „O lume'ântreagă mă 
lasă cu dinadinsul pradă unui nebun!” 

Dar glasul mut nu se supuse voinţii. 

— Scoală, jidane! strigă cineva trosnind tare cu o nuia pe 
masă. 

— Proastă glumă! zise Sura din pragul crâşmii; să sparii 
aşa omul din somn, ţărănoi mojic! 

Leiba sări drept în picioare. 

— Te-ai spăriet, jidane? întrebă râzând glumeţul. Dormi la 
nămiez, ai? ... Scoală că-ţi vin muşterii... soseşte harabaoa 
poştii. 

Şi, după prostul său obicei, care irita rău pe jidan, voi să 
apuce pe Zibal în braţe să-l gâdile. 

— Lasă-mă-n pace! strigă hangiul smucindu-se şi 
îmbrâncindu-l cu toată puterea. Nu vezi că sunt bolnav? 
Lasă-mă-n pace! 

Diligenţa soseşte în sfârşit cu aproape trei ceasuri de 
întârziere. Sunt doi călători, care se aşază împreună cu 
conductorul, poftit de ei, la aceeaşi masă. 

Din convorbirea călătorilor se lămurea bine împrejurarea. 
La tactul de mai sus al poştii, se întâmplase peste noapte o 
călcare cu omor în hanul unui jidov. Hangiul omorât ţinea şi 
schimbul cailor. 'Tâlharii îi furaseră, şi până să se găsească 
alţii în sat, călătorii curioşi putuseră cerceta în voie teatrul 
crimei. 

Cinci victime. Dar amănuntele! Daca nu s-ar fi găsit casa 
prădată, s-ar fi crezut că a fost o cruntă răzbunare, sau 
fapta nebuniei religioase. În anecdotele despre sectarii 
iluminaţi, se povestesc câteodată executări de aşa absurdă 
sălbăticie. 

Leiba tremura scuturat de un puternic acces de friguri şi 
asculta aiurit. 

Apoi urmă ceva, care trebuia neapărat să umple de 
respect pe conductor. Tinerii pasageri erau doi studenţi, 
unul în filosofie, altul în medicină: mergeau să petreacă 


sărbătorile în orăşelul lor natal. Între ei se încinse o înaltă 
dezbatere academică despre crimă şi cauzele ei, şi daca 
trebuie să fim drepţi, medicinistul era mai bine preparat 
decât filosoful. 

Atavismul... Alcoolismul cu urmările-i patologice... Viţiul de 
concepţie... Deformarea... Paludismul... Apoi nevroza! 
Atâtea şi atâtea cuceriri ale ştiinţei moderne... Dar cazul de 
reversie! 

Darwin... tlaeckel... Lombroso... 

La cazul de reversie, conductorul face nişte ochi mari, în 
cari străluceşte o profundă admiraţie pentru cuceririle 
ştiinţei moderne. 

— Este evident, adaogă medicinistul. De aceea, criminalul 
propriu-zis, luat ca tip, are braţele peste măsură de lungi şi 
picioarele prea scurte, fruntea îngustă şi turtită, occiputul 
tare dezvoltat; chipul lui e de o caracteristică asprime şi 
bastialitate, bătătoare la ochii deprinşi: e un rudiment de 
om; e, cum am zice, fiara, care de-abia de curând a reuşit 
să stea numai pe labele dinapoi şi să-şi ridice capul în sus, 
spre cer, cătră lumină! 

La vârstă de douăzeci de ani, după atâta emoție, după o 
bună ospătare cu un vin aşa de bine născut şi aşa de bine 
crescut ca vinul lui Zibal, o frază de nuanţă lirică, fie chiar 
din partea unui medicinist, şade bine. 

Entuziastul tânăr, între Darwin şi Lombroso, găsise vreme 
să miroasă şi puţin Schopenhauer - „spre cer, cătră 
lumină!” 

Zibal era departe de a fi priceput „luminoasa” teorie. 
Pentru întâia oară poate, în aerul umed al Podenilor, se 
rostogoleau aşa de înalte vorbe, aşa de nobile subtilităţi de 
gândire. 

Ceea ce. Pricepuse însă Leiba mai bine decât oricine, mai 
bine decât conferenţiarul, era ilustraţia izbitoare a teoriei; 
cazul de reversie el îl cunoştea în carne şi oase: era 
portretul lui Gheorghe. Acest portret, din care până mai 
adineaori păstra numai trăsăturile fundamentale, i se 


redeştepta acum în spirit cu o perfectă palpabilitate până în 
cele mai nensemnate amănunte. 

Diligenţa era departe. Leiba o urmărise cu privirile până 
ce, cotind la stânga, ea se pierduse pe după deal. Soarele 
scăpătase şi el după coasta de la apus, şi seara începea să- 
mpăienjinească dulce formele din valea Podenilor. 

Hangiul, posomorât, se puse să rumege în minte tot ce 
auzise. 

„„„în tăcerea nopţii, pierduţi în întuneric, un bărbat, două 
femei şi doi copii fragezi, smulşi fără veste din braţele 
binefăcătorului somn de mâna fiarei cu chipul omenesc şi 
jertfiți unul câte unul... Țipetele nebune ale copilului 
retezate de junghiul care-i despică pântecele.. Gâtul spart 
de secure, prin deschizătura căruia iese, după fiecare 
gâlgâitură de sânge, o horcăială surdă... Şi cea din uimă 
jertfă, care, năucită într-un colţ, asistă la toate astea 
aşteptându-şi rândul... Procesul mai grozav decât execuţia, 
jidanul fără apărare în mâna goilor... ţestele prea slabe 
pentru mânile năprasnice ale nebunului de-adineaori. 

Buzele lui Leiba, fripte de friguri, urmau machinal gândul 
tremurând repede, O scuturătură puternică îl apucă dintre 
spete; el intră cu pasul împleticit în gangul hanului. 

Fără îndoială - gândeşte Sura - Leiba nu e bine deloc, e 
tare bolnav; Leiba are „idei la cap”... Căci ce înţeles poate 
avea tot ce face el de câteva zile şi mai ales ce a făcut 
astăzi?” 

Crâşma a închis-o înainte de aprinsul lumânărilor, tocmai 
când se isprăvea şabăsul. De trei ori au bătut muşterii în 
uşa dughenii, strigând cu glasuri cunoscute să le deschiză. 
La fiece bătaie, el a tresărit şi a oprit-o şoptindu-i încet şi cu 
ochii sperioşi: 

— Nu te mişca... Nu voi să intre goi aici. 

El a trecut apoi sub gang şi s-a pus s-ascută pe treapta de 
piatră a pragului securea de tăiat lemne. Tremură de nu se 
poate ţine pe picioare şi nu vrea să se odihnească. Ce e mai 
îngrijorător decât toate, el, Leiba, la întrebările ei 


stăruitoare, a răspuns aspru şi a trimis-o să se culce, 
poruncindu-i să stingă numaidecât lumina. Deocamdată, ea 
s-a împotrivit: dar aşa de scurt i-a repetat omul porunca, 
încât dânsa, cu toată obida, a trebuit să se supună, 
resemnându-se să amâne pentru mai târziu lămurirea 
acestor împrejurări. 

Sura a stins lampa, s-a culcat şi acuma doarme alături de 
Strul. 

Femeia avea dreptate... Leiba e în adevăr bolnav. 

E noapte deplină. Zibal şade de mult pe pragul ce dă în 
gang şi ascultă. 

Ce? 

Zgomote nehotărâte vin din depărtare... Parcă sunt 
tropote de cai, bubuituri de mai înfundate, convorbiri 
misterioase şi agitate. O încordare înaltă a atenţiei ascute 
simţirea auzului în singurătatea nopţii; când ochiul e 
dezarmat şi neputincios, auzul pare că luptă să şi vază. 

Dar nu e o părere... Pe drumul care abate din şosea 
încoace se aud venind paşi de cai. Zibal se scoală şi vrea să 
se apropie de poarta mare a gangului. Poarta este bine 
închisă cu o bârnă grea d-a curmezişul, ale cărei căpătâie 
stau în câte-o bortă în ziduri. La întâiul pas, nisipul strivit 
sub papucul lui face o scârţâitură prea indiscretă. Zibal 
scoate picioarele din papuci şi rămâne în colţuni. Aşa, fără 
vreun zgomot apreţiabil de o ureche neprevenită, el merge 
la poarta gangului tocmai când călăreţii trec prin dreptul ei 
în pasul cailor. Dânşii vorbesc încet de tot, însă nu atâta 
încât Leiba să n-apuce foarte bine aceste câteva vorbe: 

— S-a culcat13 devreme... 

— Dar dacă o fi plecat? 

— I-o veni rândul aldată... Da eu aş fi vrut... 

Nu se mai poate înţelege nimica; oamenii aceia s-au prea 
depărtat. 

De cine era vorba? ... Cine să se fi culcat sau să fi plecat? 
„.. Cui o să-i vie rândul aldată? ... Cine e acela care ar fi vrut 
altceva? ... Şi ce altceva vrea acela? ... Şi ce căutau pe 


drumul de lături - un drum pe care nu intră cineva decât 
anume ca să se abată la han?.... 

O osteneală zdrobitoare se lăsă pe cerbicea lui Zibal... „Să 
fie Gheorghe?” 

Leiba simţi că i se sting puterile şi se aşeză la loc pe prag. 
Între frânturile de gânduri ce se rostogoleau în capul său, 
el nu putu prinde un gând întreg, o hotărâre... Aiurit, intră 
în dugheană, trase un chibrit şi aprinse o lampă mică cu 
petrol. 

E o idee de lumină; fitilul e aşa de jos lăsat încât flacăra stă 
ascunsă în interiorul capsulei de alamă; numai prin gratia 
maşinii apar de jur împrejur nişte bendiţe verticale foarte 
subţiri de-o lumină aproape cu totul moartă... Dar este 
destul pentru ca să vază bine în ungherele cunoscute ale 
dughenii... A! e eu mult mai mică deosibirea între soare şi 
cea mai de nimic scânteie, decât între aceasta şi întunericul 
orb! 

Ceasornicul ţăcănea în perete. Zgomotul acesta monoton 
supăra pe Zibal. Omul nostru puse mâna pe limba ce se 
legăna şi-i stinse mişcarea. 

Gura lui era uscată. Îi era sete. Spălă un păhăruţ în cada 
cu trei picioare de lângă tarabă şi voi să-şi toarne rachiu 
bun dintr-un şip; dar gâtul şipului începu să clănţănească 
tare pe buzele paharului. Aceste sunete erau şi mai 
supărătoare. A doua încercare, cu toată voinţa lui de a-şi 
birui slăbiciunea, nu avu mai mult succes. 

Atunci, renunţă la pahar, lăsându-l să cază domol în apă, şi 
înghiţi de câteva ori din şip. Puse după aceasta la loc şipul, 
care atingând scândura produse o ciocnitură de speriat. Un 
moment, se opri înecat de această impresie. Apoi luă lampa 
şi o puse pe firida ferestrii, care da în gang: pe poartă, pe 
paveaoa şi pe zidul din potrivă al gangului se zugrăviră 
nişte bande late de-o lumină cu prea puţin mai deasă decât 
o închipuire. 

Zibal se aşeză iar pe prag întinzându-şi urechea la 
pândă... 


Clopote în deal... Toacă pentru înviere... Care va să zică a 
trecut de miezul nopţii; ne apropiem de ziuă... A! daca ar 
trece şi restul acestei lungi nopţi ca jumătatea întâia! 

„..O trosnitură de nisip strivit sub talpă! ... Dar ele în 
colţuni şi nici n-a mişcat măcar piciorul... A doua 
trosnitură... 

Mai multe... E desigur cineva afară, aci, foarte aproape. 
Leiba se scoală apăsându-şi pieptul cu mâna şi căutând să 
întoarcă înapoi un nod rebel ce i se ridică în gât. 

„„„Sunt mai mulţi oameni afară... Şi Gheorghe! ... 

Da, ele; da, a bătut în deal ceasul învierii. 

Vorbesc încet: 

— Dacă-ţi spun eu că doarme. Am văzut când a stins 
lumina. 

— Mai bine; prindem cuibul întreg. 

— Poarta o deschiz eu; îi ştiu meşteşugul. Să-i croim 
ferestruica... Bârna trece pe-aici... 

Şi se simţiră pipăiturile cu care omul de afară măsura 
distanţa pe lemn... 

Un sfredel mare se aude rozând ţesăturile uscate ale 
blănii bătrâne de stejar... Zibal are nevoie să se rezeme: el 
se sprijineşte în palma stângă pe poartă şi cu dreapta îşi 
acopere ochii. 

Atunci, printr-un capriţiu neexplicabil al intimelor jocuri, 
se produse în urechea omului dinăuntru foarte tare şi 
lămurit: „Leiba! soseşte dilijenţa!” 

Era neîndoios glasul Surei... O caldă rază de speranţă... 
un moment de fericire... este iar un vis! ... Dar Leiba îşi 
trage repede mâna stângă; vârful instrumentului, 
pătrunzând de partea asta, l-a înţepat în palmă. 

A mai gândi la scăpare? ... Absurd! ... 

În creierul care ardea, imaginea sfredelului lua nişte 
dimensii nemaiînchipuite. Unealta, învârtindu-se mereu, 
creştea la infinit, şi borta devenea tot mai mare şi mai mare, 
aşa de mare în sfârşit, încât, în cadrul ei rotund, monstrul 
putea s-apară în picioare fără să se aplece. Ceea ce se 


petrecea în acel creier ieşea din sfera gândirii umane: viaţa 
se ridicase la o treaptă de exaltare din care toate se 
vedeau, se auzeau, se pipăiau enorme, de proporţii haotice. 

Lucrarea din afară urmează cu metodă şi stăruinţă. Leiba 
a văzut acuma de patru ori pe rând dintele răsucit de oţel 
pătrunzând în partea lui şi trăgându-se înapoi afară. 

— Amu, adu heresteul... zise Gheorghe. 

O limbă îngustă de herăstrău trece prin borta întâia şi 
începe să ronţăie în mişcări dese şi regulate... Planul este 
uşor de înţeles: patru borte în patru unghiuri ale unui 
pătrat; între ele herăstrăul trage liniile; în centrul 
pătratului s-a înfipt sfredelul mai dinainte; când bucata va fi 
cu totul dezlipită de trupul întreg al lemnului, se trage 
afară: prin golul rămas, o mână puternică se introduce, 
apucă bârna, o dă-ntr-o parte şi... goii sunt la Leiba în casă. 

Şi acelaşi sfredel, peste câteva minute, are să fie 
instrumentul caznei lui Zibal şi a tutulor ai lui... Doi găzi or 
să ţină victima răstignită jos, şi Gheorghe, cu călcâiul pe 
pântecele ei, o să vâre încet, ca în blana de lemn moartă, 
sfredelul în osul viu al pieptului, adânc, mai adânc, până să 
atingă inima, pe care s-o oprească din zvâcniturile-i nebune 
şi s-o ţintuiască pe loc. 

O sudoare de moarte scăldă tot trupul lui Zibal; omul se- 
nmuie din închieturi şi încet se lăsă să cază în genunchi, ca 
o vită ce-şi pleacă sub lovitura din urmă grumazul, pătrunsă 
că de acuma ea însăşi trebuie să se părăsească pe ea însăşi. 

„Da! s-o ţintuiască pe loc! ... gândi el pierdut... da! s-o 
țţintuiască pe loc!” 

Şi rămase tâmp cu ochii holbaţi pe lumina de la 
fereastră... Câteva momente el stete astfel încremenit pe 
altă lume, dar deodată: „Da, repetă el surâzând cu o clipire 
dureroasă; da! s-o ţintuiască pe loc!” 

Se petrecu atunci în această fiinţă un fenomen ciudat, o 
completă răsturnare; tremurătura lui se opri, abaterea 
dispăru şi figura-i, descompusă de-o atât de îndelungă 
criză, luă o bizară seninătate. 


EI se ridică drept, cu siguranţa unui om sănătos şi 
puternic, care merge la o ţintă „lesne de ajuns. 

O linie, între cele două puncte superioare ale pătratului, 
era pe sfârşite. Leiba se apropie curios să vază jocul uneltei. 
Surâsul său se caracteriza acum şi mai tare. Mişcă din cap, 
ca şi cum ar fi zis: „Mai am încă vreme.” 

Herăstrăul roase cele din urmă fibre de lângă borta cătră 
care tinsese, şi începu lucrul între bortele inferioare. 

„Mai sunt trei!” gândi Leiba, şi cu precauţia celui mai 
încercat vânător intră binişor în dugheană. Căută sub 
tarabă, luă ceva, ieşi înapoi cu acelaşi tact, ascunzând 
obiectul ce-l ţinea în mână, ca şi cum se temea de 
indiscreţia zidurilor, şi se duse în vârful deştelor la poartă. 

Dar ceva grozav! lucrarea de afară s-a oprit cu 
desăvârşire... nu se mai simte nimic. 

„Ce-i asta? ... Să fi plecat? ... S-a dus?” fulgeră prin mintea 
omului dinăuntru. Şi la această închipuire, el îşi muşcă buza 
de jos, cuprins de o nepomenită dezolare... „Haha!” fusese 
o urâtă amăgire: lucrarea începe din nou, şi else punea o 
urmări cu bătăile de inimă a celui mai cald interes. Hotărât, 
omul nostru era muncit de-o neînţeleasă dorinţă de a vedea 
lucrul cât mai degrabă sfârşit. 

„Mai iute! gândi Leiba cu nerăbdare... mai iute!” 

Acum se auzeau iar clopotele în deal. 

— Mai iute, bre, ne-apucă ziua! zise un glas de afară, 
îmboldit parcă de voinţa omului dinăuntru. 

Lucrătorul porni cu multă activitate. Încă puţine mişcări, şi 
toate punctele pătratului sunt unite. 

În sfârşit! 

Sfredelul trage încetinel în afară bucata în patru colţuri... 
O mână mare şi vânjoasă intră... Până să n-atingă însă 
bârna pe care o caută, se aud două răcnete, pe când Zibal 
înfăşură cu putere căpătâiul liber al laţului de butucul fix de 
la uşa gârliciului... 

Laţul era ingenios combinat: o frânghie lungă legată cu 
căpătâi de un butuc; la o lungime potrivită, pe locul unde 


era să dispară pătratul scobit, un ochi, pe care Leiba îl ţinea 
deschis cu mâna stângă, în timp ce cu mâna dreaptă ţinea 
strâns celălalt căpătâi. La momentul cerut, Zibal dete 
drumul ochiului şi, apucând repede cu amândouă mâinile 
căpătâiul liber, cu o smucitură supremă trase înăuntru 
braţul întreg. 

„într-o clipă operaţia fusese gata... Două răcnete o 
însoţiseră, unul de pierzare, altul de triumf; mâna era 
„ţintuită pe loc”. 

Se auziră apoi paşi depărtându-se grabnic. Tovarăşii lui 
Gheorghe părăseau lui Zibal prada prinsă cu atâta isteţie. 

Jidanul se repezi în dugheană, luă lampa şi cu o învârtitură 
sigură ridică fitilul sus de tot: lumina captivă între gratii ieşi 
dasupra veselă şi victorioasă, redând viaţă hotărâtă 
formelor nebuloase din preajmă-i. 

Zibal trecu cu lampa în gang. Tâlharul gemea greu; după 
încordarea braţului se vedea că renunţase la o inutilă 
zbuciumare. Mâna umflată şi degetele încovoiate... părea 
că vrea s-apuce. Jidanul apropie de ea lampa. Un fior: 
frigurile se întorceau iar. Aplecă lumina prea aproape, 
încât, tremurând, atinse mâna tâlharului cu sticla fierbinte: 
o crispaţie violentă a degetelor se produse urmată de un 
vaiet surd... 

La vederea acestui fenomen, Zibal tresări... prin ochii lui 
scăpărase o inspiraţie excentrică. Începu să râză cu un 
hohot care zgudui bolta gangului şi intră repede în 
dugheană. 

Mijea de ziuă. 

Sura se deişteptă deodată... parcă aiuzise prin somn nişte 
răgete îngrozitoare... Leiba nu era în odaie. Toate cele din 
ajun îi reveniră în minte. Se petrecea ceva rău. Sări jos din 
pat şi făcu lumină. Patul lui Leiba era nedesfăcut. El nu se 
culcase deloc. 

Unde eră? ... Femeia îşi aruncă ochii pe fereastră; pe 
dealul din faţă se plimba un stol de lumini mici şi vioaie, 
care se mişcau, săltau, aci ascunzându-se, aci ivinidu-se 


iarăşi... leşeau de la înviere. Sura deschise oleacă 
fereastra; atunci auzi gemete 'ânfundate la poartă. 
Înfiorată, cobori iute pe sicăricică. Gangul era luminat. 
leşind pe gang, femeia fu izbită de o grozavă privelişte. 

Pe un scaun de lemn, cu coatele pe genunchi şi cu barba 
rezemată în mâini, sta Zibal. Ca un savant care, în 
amestecul unor elemente, ar căuta să prinză un secret 
subtil al naturii ice de mult îi scapă şi-l necăjeşte, Zibal ţine 
ochii aţintiţi asupra unui lucru spiânzurat, negru şi inform, 
sub care, pe un alt scaun, la o potrivită înălţime, aride o 
făclie mare. 

Zibal priveşte fără să clipească procesul de descompunere 
a mâinii ce desigur nu, l-ar fi cruțat pe dânsul. El n-auzise 
urletele de-afară ale nenorocitului: era acuma prea 
interesant ce vedea ca să mai şi auză. Zibal urmărise cu 
nesaţiu toate contorsiunile, toate crispaţiile. Stranii ale 
degetelor, apoi amorţeala cuprinzânidu-le faicet pe unui 
câte unul - erau parcă labele unui gândac, care se zgârcese 
şi se întind, se agită în mişcări extravagante, tare, mai încet, 
încet de tot şi apoi înţelenesc sub jocul unui copil crud. 

Era sfârşit. Mâna cocea şi se umfla încetinel fără mişcare. 

Sura dete un țipăt. 

— Leiba! 

Zibal îi făcu semn să nu-l deranjeze... Un miros gros de 
carne arsă se răspândea în gang; o fâşâitură se auzi şi mici 
plesnituri. 

— Leiba! ce e? repetă femeia. 

S6 făcea ziuă bine... Sura se aruncă şi trase bârna. Poarta 
ise deschise idei perete târânid trupul lui Gheorghe 
ispânzurat de braţul drept. Mulțimea. Sătenilor, toţi cu 
fădiupele de Paşte aprinse, năvăli înăuntru. 

— Ce) e? ce e? 

Îndată înţeleseră; ce fusese. 

Zibal, care stătuse până aci nemişcat, se ridică grav în 
picioare. El îşi făcu loc să treacă, dând cu linişte lumea la o 
parte. 


— Cum a fost pricina, jidane? întrebă unul. 

— Leiba Zibal - zise hangiul cu tonul înalt şi cu un gest 
larg - merge la leşi să spună rabinului că Leiba Zibal nu-i 
jidan... Leiba Zibal este goi... pentru că Leiba Zibal a 
aiprins o făclie lui Ghristos! 

Şi! omul plecă încetinel spre răsărit la deal, ca un călător 
cuminte, oare ştie că la un drum lung nu se porneşte cu 
pasul pripit. 

GRAND HOTEL „VICTORIA ROMÂNĂ” 

Eram ş-aşa indispus de neodihnă. Toată noaptea trecută 
moţăisem ghemuit în unghiul unui vagon de clasa a doua, 
înghesuit de o companie veselă de bucureşteni cari se- 
ntorceau de la expoziţie - un potop de impresii şi amintiri... 
Mă despărţisem de ei de dimineaţă, ş-acu pe-nserate intram 
în orăşelul meu, natal, unde nu mai fusesem de copil... 
Trebuie să mărturisesc că n-am simţit „acelepalpitări” cari 
se simt la orice revedere de acest fel; ce-i drept, nici pomii 
şi altele n-au manifestat faţă cu „vechiul lor prieten” vreo 
deosebită emoție. De la gară trec prin nişte uliţe triste: 
miroase a scăpătare şi părăginire. Asta mă indispune şi mai 
mult. Să plec cu trăsura-nainte, pe-ntuneric şi pe un drum 
necunoscut? Nu! mai bine să rămân aici o noapte; am 
nevoie de rgqpaos; să dorm fără cletinătură, fluiere, clopote 
şi mai ales fără impresii mirifice de la Paris. Tocimesc 
trăsura pe a doua zi la patru şi trag la „Grand Hotel Victoria 
Română”, în centrul oraşului. 

Otelul meu are două caturi. Jos e la mijloc gangul, de o 
parte „Restaurant et Berărie”, de alta „Cafenea et 
Confiserie”. Dinaintea „confiseriei” sunt aşezate mese şi 
scaune până la mijlocul stradei; aci se strânge seara 
societatea aleasă. Acum e plin de lume. Sosirea mea 
produce senzaţie. 'Toţi ochii se pironesc asupră-mi. Opresc o 
cameră şi stau la o masă în partea restaurantului să beau o 
bere... Privirile mă săgetează; pe lângă cei de la mese, ies 
acuma să se uite la mine şi cei din cafenea... Un băieţel ca 
de vreo cinci ani se scoală de la locul lui, vine binişor la 


masa mea şi se pune, mâncând dintr-o prăjitură, să mă 
studieze de aproape. „Nicule! vin la mama!” strigă o damă. 
În zadar; copilul, numai ochi, n-aude. Am rezistat până aci, 
înfruntând ploaia de săgeți; privirile copilului mă biruiesc. 
Mă gândesc la bestiile din menajerii; ele, afară de chinul 
dureros al captivităţii, mai sufăr unul, care acuma văd eu 
cât e de neplăcut - să rabzi, fără să le fi solicitat, privirile 
persistente ale unei mulţimi curioase. Dar dacă ar fi numai 
privirile! Exemplare din menajerie, publicul este rugat să 
nu le atingă; pe mine, băiatul, cu mâna plină de spumă de 
zahar, mă şi pipăie! Imposibil de răbdat... O sforţare... Mă 
scol în sfârşit, evitând privirile copilului, plătesc şi intru pe 
gang... Băieţelul se ţine după mine până la scară şi stă 
locului să se uite cum mă sui, până când, făcând cotul scării, 
îi ies din bătaia ochilor. Am scăpat, dar m-a apucat capul... 

„Numărul 9 - odaia mea... E o căldură năbuşitoare 
înăuntru şi miroase a vopsea cu terbentină proaspătă... Să 
deschiz... Ferestrele dau în uliţă. În faţă e o răspântie. În 
fund se vede foişorul de foc dasupra casei oraşului. Pe sub 
ferestre trece strada „Independenţii”, care la dreapta dă în 
strada „Regală”, strada principală din faţa otelului. Aceste 
lămuriri topografice le datoresc chelneriţii, care, manifest 
indispusă c-am deranjat-o, mi le dă scurt, îmi aprinde 
lumânarea şi pleacă bufnind uşa. De-abia acuma încep să 
recunosc locul. „Grand Flotei” stă pe maidanul unde ne 
jucam în copilărie. Parcă văz încă maidanul plin de popor 
înghesuindu-se la o masă, pe care o săptămâna a stat zi şi 
noapte o condică enormă deschisă. Era după 11 fevruarie. 
De câte ori ieşeam de la şcoală, iscăleam toţi da, şi fiecare 
de mai multe ori... De mici aveam sentimente civice în 
oraşul meu natal! 

Uliţele din dosul „Victoriei Române” au rămas cum ie ştiam 
odinioară. În cele două colţuri ale răspântiei din faţă, este 
de o parte un birt şi de alta o cafenea mică. De la fereastra 
mea văd bine ce se petrece peste drum. În cafenea, un 
individ, aplecat cu pieptul pe biliard, citeşte o gazetă 


deschisă mare pe postavul verde: într-un colţ, doarme altul 
cu capul pe masă. Dincolo, în birt, sunt două femei şi doi 
tineri; beau şi râd; lângă ei pe o laviţă, cântă doi lăutari. 
După gesturile şi grimasele cobzarului, după mişcările ce le 
face cu pântecele, pare a fi un cântec obscen. Dacă n-ar fi 
trăsurile, cari s-nvârtesc mereu pe dinaintea otelului, aş 
auzi tot... 

Zece ceasuri... Să mă culc... Las ferestrele deschise şi 
lumânarea aprinsă şi mă aşez în pat... Mă doare capul... 
Băiatul cu prăjitura... Ce ochi! ... Oare să fi existând 
deochiul? ... Un neastâmpăr nesuferit îmi furnică din talpă 
până-n creştet... Insecte! ... Iute jos din pat! ... lau 
lumânarea să văd de aproape... E grozav! ... Un popor 
întreg, ca la un plebiscit... şi umblă şi aleargă pe cearşaful 
alb încoace şi-ncolo uimite de lumină! Ce să fac? ... Trebuie 
să dorm! ... în pat, imposibil... Trag cearşaful, îl scutur bine 
pe fereastră şi-l întind pe covor în mijlocul odăii; desfac un 
pachet de tutun, presăr pe cearşaf şi mă culc pe jos... îmi 
arde toată pielea; nu pot adormi; sunt ameţit, nervii iritaţi — 
simt enorm şi văd monstruos. Lumânarea îmi dă drept în 
ochi... Mă scol s-o mut şi apoi m-aşez la loc. 

„.„„Deodată sar în picioare... zgomot mare în uliţă! Merg 
degrab la fereastră... O suflare răcoroasă de afară mă 
înviorează... Cadranul transparent de pe foişorul de foc 
arată unu ş-un sfert... Când au trecut trei ceasuri? ... Am 
aţipit, prin urmare? ... Ce e în stradă? ... Măturătorii 
oraşului... Au prins un câne la mijloc. Ştiu... Asta eo 
petrecere populară la noi; am văzut-o de atâtea ori... 

Câţiva inşi se pun la pândă de-o parte şi de alta a uliţii. Un 
câne flămând rătăceşte căutând dosurile bucătăriilor şi 
unghiurile unde se scutură gunoaiele. La un semnal, toţi se 
ridică şi-l împresoară din toate părţile. O clipă, animalul se 
opreşte îngheţat; sângele-i dă năvală la inimă, care-ncepe 
să zvâcnească de coaste... E pierdut! ... Părul i se zbârleşte 
pe coamă. Un fior îi fulgeră de-a lungul prin şira spinării şi-i 
încovrigă coada d-a-ndăratele, până-i înfige vârful în 


pânteee... Ochii turburi caută încotrova un punct de 
scăpare; dar abia se pune problema în mintea aiurită, şi o 
piatră l-a izbit peste bot, alta la o încheietură, un lemn 
peste şale şi altele plouă... El îşi iese acum din sine: maşina 
cea vie dă drumul rezervei de energie 

— Pentru aşa moment o păstra - niciun gând de 
economie... trebuie cheltuită toată! Opintindu-se din fundul 
rărunchilor, animalul s-avântă orbeşte în faţa loviturilor... 
Un răcnet suprem! sparge rândurile vrăjmaşilor, le scapă 
printre picioare şi fuge uitându-se drept şi numa-nainte, 
fuge mereu până dă de un loc singuratic. Aci s-aşează, stins 
de oboseală, să-şi liniştească cutremurul membrelor, să-şi 
lângă rănile şi să se vaite discret de durere. Somnul se 
capătă mai ieftin decât hrana şi deocamdată i-e mai 
trebuincios; truditul trup se încolăceşte binişor, închide 
ochii trişti şi adoarme oftând greu din afund. 

Toată intervenirea mea acum în favoarea animalului este 
zadarnică. Degeaba raţionez eu de sus de la fereastră că nu 
le e permis unor oameni ai autorităţii să turbure liniştea 
nopţii şi somnul contribuabililor. Pot eu striga mult şi bine: 
cine m-aude? Huiduiturile şi râsetele acopăr chiar glasul 
celui mai interesat, chelălăiturile animalului. Îl mai văd doar 
cum se zbate sub loviturile măturoaielor, ridicând cu 
contorsiunile lui un nor gros de praf... Sunt nervos; nu mai 
pot privi; dar tot ascult... De mirare... cinele nu mai ţipă de 
loc. A fugit! ... Urmează râsete... Mă uit iar. Măturătorii 
stau tolăniţi pe trotuar; iar la lumina felinarelor din colţuri 
se vede în mijlocul stradei victima lungită - e un căţel mi; e, 
alb şi lăţos... Mă culc supărat la loc. Mai am doua ceasuri şi 
scap... Bietul dobitoc! ... Acu încep vâjâiturile 
măturoaielor... Dacă ar fi cățelul favorit al vreunei dame - 
parc-am văzut una adineaori la „confiserie” cu un căţel în 
braţe - şi ea ar fi amica vreunui om influent din localitate, 
atunci măturătorii... 

Ceartă pe jos în cafenea... S-a spart ceva... parcă o uşă cu 
geamuri trântită cu violenţă... Țipete de femei, strigăte de 


bărbaţi, fluierături febrile de gardişti... Aha! a venit 
stăpâna. Căţelului. Alerg la fereastră. Nu se mai văd 
ceasurile la foişorul de foc: lumina de-ndărătui cadranului s- 
a stins; dar mai sus de foişor, arde clipind în cadență steaua 
dimineţei - se face ziuă... E o grămădire dinaintea birtului 
din colţ... Precupeţi, cari merg cu coşurile încărcate la 
piaţă... Ce să fie O femeie numa-n cămaşe, cu picioarele 
goale, cu părul desprins, ţine strâns de piept pe un om 
îmbrăcat în uniforma de poliţie. El luptă să scape - ea nu-l 
lasă. Femeia începe să zbiere răguşit făcând gesturi 
extravagante. 

— Ce, domnule! care va să zică, dacă sunt o nenorocită 
„să-şi bată joc de mine dumnealui, pentru că e de la poliţie 
Tl... Şi mai întâi, cine ce treabă are? dumnealui a fost 
amantul meu? 

Comisarul, îndreptându-şi mondirul boţit la piept: 

— Sergent! e beată... la arest! 

Doi inşi o înhaţă; ea se smuceşte şi dă să se repează iar; 
dar un sergent voinic o apucă de braţ şi o-nvârteşte-n loc: 

— Nu zbiera şi mergi! strigă el scrâşnind şi lovind-o greu 
cu palma peste gură. 

Aud atunci o horcăială-necată şi, în cadrul luminat al 
birtului, văd silueta albă a femeii ridicând în sus braţele 
goale cu pumnii încleştaţi şi dând capul cu părul despletit 
pe spate, ca şi cum i s-ar fi frânt gâtul. Un moment se 
răsuceşte de mijloc, apoi cade ţeapănă pe spate în prag... 
Pun mânile la ochi şi mă dau înapoi... 

Lumânarea arde-n fundul sfeşnicului cu flacăra din urmă. 
Cobor iute, scol pe portar şi plătesc. Patru ceasuri... 
Luceafărul se stinge şi el încet-încet; vine soarele... Trăsura 
m-aşteaptă. În câteva minute sunt afară la câmp. Ce 
dimineaţă! ce răcoare! şi ce singurătate! 

Uf! ... Niciodată n-am să uit ce bine m-am odihnit o noapte 
în oraşul meu natal, la nr. 9, „Grand Hotel Victoria 
Româna”! 

OM CU NOROC! 


Amicul meu, domnul Manola-che Guvidi, este o persoană 
cunoscută în societatea noastră; e un om cu o avere 
însemnată, câştigată printr-o muncă onorabilă; e un om 
inteligent şi serios, un bun soţ şi un bun tată de familie. Cu 
atâtea calităţi trebuia să reuşească în lupta pentru viaţă: 
invidioşii, cu toate clevetirile lor, n-au putut nimic în contră- 
i. 

Odată, în vremea primei sale căsnicii, el avea o mare 
întreprindere publică - aceea a fost începutul prosperității 
lui, deoarece din câştigul acelei afaceri a ieşit cheagul averii 
frumoase de care se bucură astăzi. Invidioşii intriganţi 
căutară să-l sape şi, după o campanie învierşunată prin grai 
şi prin presă, reuşiră să producă în cercurile înalte un 
curent defavorabil amicului Manolache. 

Alergături, protestări, plângeri fură zadarnice din parte-i. 
Atunci, ca să nu se dea bătut şi totuşi să nu mai meargă fără 
folos la locurile oficiale, unde fusese bruscat şi ameninţat cu 
rezilierea contractului şi cu un proces ruinător, el trimese 
pe nevastă-sa să parlamenteze cu un personaj de mare 
influenţa „care oarecând îl ajutase la nevoie, arătându-i 
multă bunăvoință. 

Domnul Guvidi se cunoştea pe sine; el ştia că, cu 
caracterul său „neîncovoiat şi mândru”, n-ar fi putut 
conduce aşa de bine ca soţia sa această daraveră delicată. 
Doamna Guvidi* deşi foarte tânără, sub înfăţişarea şi 
manierele ei copilăroase, ascundea mai mult tact 
diplomatic. În adevăr, bărbatul socotise cuminte: ceea ce 
omul „tare şi aspru”, cum se ştia el, ar fi putut compromite, 
femeia slabă a scos-o cu blândeţe la un fericit capăt. 

Gurile răuvoitoare au trebuit în sfârşit să tacă ostenite; iar 
amicul nostru, luat îndeaproape de tot sub puternica 
protecţie a înaltului personaj de care am vorbit, şi-a putut 
urma înainte treburile şi realiza câştigul însemnat pe care-l 
merita munca îui inteligentă şi neobosită. 

Şi nu numai atâta: de la această împrejurare s-a stabilit 
între familia Guvidi şi protectorul său o prietenie din cele 


mai călduroase, care a plutit într-un senin neîntrerupt 
atâţia ani - până când moartea crudă a răpit în floarea 
vârstii pe doamna Guvidi. 

Sărmana femeie! aşa de tânără, aşa de frumoasă şi atât de 
iubită! Cine-şi putea închipui! Şi ce gola lăsat ea în urmă! 

„IREPARABILĂ PIERDERE PENTRU CEI CE RĂMÂN 
NECONSOLAŢI!” 

Acestea sunt cuvintele negre şi pline de durere ce le-am 
citit cu toţii pe panglica lată a celei mai frumoase cunune de 
violete de Parma, când am urmat tristul convoi. lar pe 
cununa depusă de jalnicul soţ era o vorbă şi mai scurtă, şi 
mai sfâşietoare: 

MEMORIE ETERNĂ: GUVIDI DEZOLAT!” 

Mult a trecut de atunci şi timpul, ca mai totdeauna, a 
alinat „eterna” durere, umplând încet-încet cu uitare golul 
ce-l lăsase în urmă-i încântătoarea pierdută. 

Când golul a fost cu desăvârşire umplut, amicul nostru 
Manolache s-a însurat a doua oară. 

Om cu noroc! 

Aceasta, soţia a doua, este tot aşa de tânără şi de 
frumoasă cum era odinioară răposata; iar cât despre tactul 
diplomatic, atât de necesar când are cineva daraveri mari şi 
multiple, putem spune că o întrece. 

Şi de aceea afacerile casei Guvidi Co. Sporesc mereu şi 
merg din ce în ce mai bine: succesul este robul amicului 
nostru; norocul umblă după omul acesta ca un câine 
ascultător şi credincios. 

Mă gândeam tocmai ce roman bogat şi senin s-ar putea 
face din studiul vieţei acestui tip de om fericit, pe care-l 
cunoaştem toţi aşa de bine în societatea noastră, când iată 
că primesc prin poştă următoarele: „Domnul şi Doamna M. 
Guvidi au onoarea a vă ruga să petreceţi ziua de duminică 
la moşia lor Moara-de-piatră. 

Adunare restrânsă de intimi. 

Ţinuta absolut fără pretenţie: ou ily a de la gene,ilnya 
pas de plaisir14. 


Nota. La gară v-aşteaptă trăsura.” 

Stilul e femeia... Graţioasa doamna Guvidi! îi cunosc 
scriptura şi dictonul favorit, pe care-l spune aşa de des şi cu 
o atât de fermecătoare clipire de ochi! 

Moara-de-piatra ca moşie e o moşie mică; da, dar ce rai 
Mic. 

E aşezată la o distanţă de douăzeci de minute de la gara. 

Un parc măreț şi un cottage englezesc cum se găsesc rar 
pe la noi. 

Cu cât socotiți că a cumpărat moşia asta? N-o să credeţi, 
căci în adevăr eu însumi n-aş crede, dacă n-aş şti pozitiv. Cu 
cât? ... Cu o pereche de cai roibi... atât! Frumoşi cai, ce e 
drept; dar, oricum, să capeţi o moşie, care face două sute 
cincizeci de mii de lei ca o para, pe o pereche de cai, care 
multmult să facă cinci mii, cinci mii cinci sute! ... Aci însă a 
lucrat un alt factor mult mai puternic decât interesul - 
patima. 

Fostul proprietar al Morii-de-piatră era multcunoscutul 
N... distinsul sportman, un flăcău destul de copt, putred de 
bogat, şi care, cum îi ştim toţi, are o pasiune neînfrânată 
pentru cai. A văzut odată la şosea pe doamna Guvidi cu 
roibii 

— Îi mâna singură - în cine ştie ce dispoziţii de spirit se 
afla omul - se zice că jucase toată noaptea trecută la 
„Jockey” şi pierduse mult - şi de atunci n-a avut pace, nici 
somn. 

Astea le povesteşte însuşi amicul nostru comun, Guvidi. 

Caii aceia au devenit pentru N... o marotă15, o idee fixă, o 
boală, cum vreţi s-o numiţi. Ce n-a făcut ca să-i capete? I-a 
urmărit pretutindeni; a legat cea mai strânsă prietenie cu 
Guvidi, a stăruit, s-a rugat, s-a umilit... în zadar toate. Deşi 
bărbatul stăruise să-i facă hatârul noului prieten, nevasta 
nu (voia cu nioi un preţ. 

— Nu fac târgul pe bani! a zis ea o dată cu hotărâre. 

— Atunci, pe ce? a întrebat N... cu tonul omului gata la 
toate. 


— Pe... N-o să vrei... 

— Orice! 

— Pe Moara-de-piatră! a răspuns scurt femeia, care era 
acuma parcă mai frumoasă ca totdeauna. 

— Ei! prea exagerat! a întrerupt Manolache, 
amestecându-se şi el în vorbă din fundul salonului, unde-şi 
citea gazeta. 

— Ce te-amesteci dumneata în tocmeala noastră? ... nu te 
priveşte! i-a obiectat doamna încruntându-se ca un copil 
răsfăţat. 

Domnul Guvidi dete din umeri şi-şi urmă înainte citirea. 

— Îţi place mult? ... mult? a întrebat N... 

— Mai mult, desigur, decât îţi plac dumitale... caii mei, a 
zis ea zâmbind cu un fel de răutate sceptică. 

— Asta este peste putinţă! a răspuns N... încet şi înecat, şi 
ochii lui, care văzuseră multe, aţintiţi în ochii femeii tinere, 
sclipiră într-un chip foarte ciudat. 

— Nu crez până nu mi-ei dovedi-o! zise ea şi mai încet, 
accentuându-şi bine zâmbetul răutăcios. 

Târgul s-a făcut... Nici nu se putea altfel - altfel nu căpăta 
N... ceea ce dorea cu o atât de adâncă pornire... Roibii au 
fost ai lui. 

Şi astfel, de vreo şase ani acuma Moara-de-piatră este 
proprietatea Guvizilor. 

Am ascultat de gentila invitaţie şi nu mi-a părut rău. E în 
adevăr un loc încântător, şi am petrecut în sânul acestei 
familii model cum nu se poate mai bine. 

Dar nu era o petrecere ordinară: se rupea turta Nicuţii - 
copila unică împlinea cinci ani. 

Câte şi ce daruri - o avere! ... între altele o fotografie 
recentă - încadrată în patru vergele de aur masiv, prinse la 
încheieturi cu ţinte de diamant ca boabele de năut - naşul 
ţinând în braţe cu dragoste pe mica fină, care-i râde cu 
nevinovăție. 

Naşul a făcut o frumoasă surpriză oaspeţilor: a adus din 
Bucureşti muzica roşiorilor. 


Ospăţul a fost strălucit şi balul pe iarbă verde foarte 
animat şi vesel. 

A doua zi, luni, având fiecare dintre invitaţi afaceri de 
dimineaţă, am trebuit toţi să luăm trenul care trecea la unu 
noaptea. 

O noapte de septembrie limpede ca sticla curată... vreme 
dulce şi lună plină... zece trăsuri mergând la pas şi banda 
roşiorilor cântând un marş triumfal în frunte - de neuitat. 

Familia Guvidi cu naşul ne-a condus până la gară. 

Ne-am suit în vagon cu toţii, după ce am mulţumit 
gazdelor şi îndeosebi doamnei, care făcuse onorurile cu 
graţia ei obişnuită etc... 

N... care n-avea ca noi treabă, a rămas pentru o noapte la 
Moara-de-piatră. Guvidi, aşteptat a doua zi negreşit în 
oraşul P... unde-l chemau nişte afaceri urgente, a rămas în 
gară s-apuce trenul oe venea din Bucureşti şi cu care noi ne 
încrucişam la întâia staţie. 

Se-nţelege că în tren am vorbit toată vremea numai 
despre petrecerea minunată de cu ziua, şi am fost unanimi 
în a ferici, cu mai multă sau mai puţină invidie, pe amicul 
Manolache de cât noroc a avut şi are. 

Doamna Z... una dintre invitate, o văduvă respectabilă, 
care ştie toate câte se petrec în societatea noastră, şi chiar 
mai multe, ne-a afirmat pe drum - „contând, se-nţelege, pe 
discreţia noastră” - că N... cum era cam bolnăvicios, şi-a 
făcut testamentul şi lasă aproape toată averea sa copilei lui 
Manolache pe care o iubeşte la nebunie. 

Şi toţi, fireşte, am trebuit să zicem iarăşi: „Mare noroc pe 
Guvidi!” 

PĂCAT... 

I. 

Un băietan voinicbarba de-abia-i mijeşte, şi sub căciula de 
oaie părul creţ şi des... şi nişte ochi blânzi - şi mintos tânăr. 
Când a plecat de-acasă să meargă la Bucureşti p-atâţia ani 
în şcoli, mama lui - de treabă femeie! - l-a sărutat de atâtea 


ori, i-a potrivit părul, i-a netezit căciula şi iar l-a sărutat, şi i- 
a Zis: 

— Niţă, mamă, te duci frumos şi sănătos: să-ţi ajute 
Dumnezeu şi Maica Domnului să-mi vii înapoi tot aşa! 

Şi cât era de cuminte bătrânica nu s-a mai putut stăpâni... 
a biruit-o plânsul. De multe ori a dat el să plece, şi ea l-a 
ţinut să-l mai mângâie încă. Lui i-ardea să se ducă, şi măcar 
că-i era dragă mama, parcă avea necaz pe ea că-i prea 
întârziază plecarea. A plâns şi el, ce-i drept, de plânsul ei; 
dar pe când ochii-i erau trişti, închipuirea zbura cu bucurie 
pe drumul ce i se deschidea lung şi necunoscut înainte. 

Trei ani de-o neclintită monotonie... Aceleaşi ceasuri... 
aceiaşi paşi... trei ani întregi! Al patrulea, deşi se anunţase 
de la început a urma aceeaşi neabătută cale, păstra pentru 
mai târziu o noutate, o ciudată surprindere. 

Alături cu seminarul, o casă veche boierească... De la 
ferestrele şi de pe pridvorul din spatele ei, se vedea peste 
zid în curtea de recreaţie a şcolii. Odată, într-o zi de 
sărbătoare, Niţă se plimba singur pân curte cu o carte în 
mână: rămăsese în şcoală să se prepare de examenele 
apropiate. Era o dogmă încâlcită; el ocolea curtea repeţind 
pe de rost cu cartea-nchisă-n mână. Anevoie se putea ţine 
minte aşa fraze torturate... Deschise iar cartea... 

Trecând prin dreptul zidului, seminaristul tresări; un 
ghemotoc de hârtie îl lovi pe mână şi alunecând peste 
cartea deschisă sări cât colo înaintea lui. Niţă se opri în 
loc... Neapărat iar o glumă a vreunui camarad... un miez de 
pâine muiat în cerneală... sau cine ştie ce. 

Se uită-mprejur... în curtea şcoalii nimeni... Lovitura 
venise dinspre casele de-alături... Ridică ochii-n sus şi văzu 
la cea mai apropiată fereastră vecină, care era deschisă, 
perdelele mişcându-se ca şi cum ar fi fost cineva ascuns 
îndărăt... Ce-o fi? 

Să vedem... Seminaristul s-aplecă şi luă ghemotocul: era 
ceva înfăşurat înăuntru... Voi să-l desfacă... O înţepătură... 
Un ac cu gămălie! Ce păcăleală proastă! ... Supărat, trânti 


ghemotocul şi începu să şteargă degetul împuns, în vârful 
căruia, după fiecare storsătură, creştea repede la loc o 
mărgea mare roşie. 

Ghemotocul izbit cu necaz de pământ se desfăcu... între 
cutele lui o floare! ... Cu mirare şi cu mai multă luare- 
aminte ca-ntâia oară, el ridică binişor hârtia... în adevăr era 
o garoafă 

— Ca sângele ce-i curgea din deget - ruptă de curând. 

Desfăcu atunci mai bine... Ceva scris... 

Trupul tânăr se simţi furnicat din creştet până-n tălpi de 
un fior fierbinte... Căldura toată i se urcă la frunte... 
Ascunse în sân hârtia şi floarea, cercetă de jur împrejur cu 
ochii să nu fi văzut cineva din şcoală cele petrecute, şi fugi 
înăuntru fără a mai cuteza să ridice ochii la fereastra unde 
se mişcau perdelele. 

Bolnav... Friguri şi bătaie de inimă, încât nu se putea ţine 
pe picioare. Părintele-directorul s-a convins că e rău 
băiatului şi l-a trimis să se odihnească. Niţă s-a suit în 
dormitor, s-a aruncat în pat, a scos din sân floarea şi biletul 
ş-a citit încă o dată, iar, şi mereu: „Eşti frumos... Dacă ai 
vrea, te-aş iubi mult.” 

„Dacă ar vrea! ... 

Cine să fie? El nu e copil; e flăcău de douăzeci şi trei de 
ani... Cine? ... O femeie! 

Bolnavul sare din pat, iese din dormitor şi fără să mai 
anunţe pe cineva, după cum cere regulamentul, iese pe 
poartă. Pe dinaintea caselor vecine, el îşi potoleşte pasul şi 
trece peste drum ca să poată apuca toată faţada dintr-o 
singură căutătură. Ferestrele de la pod sunt toate închise şi 
perdelele lăsate. 

EI ştie că e frumos... Mama i-a spus-o adesea, poafe mai 
adesea fetele din sat, dar desigur mai mult decât toate sora 
lui Cuţiteiu, Sultana, care nu i-a spus-o niciodată... Cu 
dragoste amestecată şi cu puţină mândrie zâmbeşte el când 
îi vine acu în minte mama lui. 


S-a înserat bine şi seminaristul tot se plimbă de colo până 
colo pe dinaintea casii unde se află acea femeie care l-ar 
iubi mult, „daca ar vrea el!”... Clopotul pentru cină sună la 
şcoală. Asta-l deşteaptă; el grăbeşte şi intră. 

Sunt toţi la masă; lui nu-i e foame... Merge şi se culcă, 
aşezând sub pernă biletul şi garoafa, după ce iarăşi priceşte 
îndelung icoana acelor vorbe, pe care de-acu nu le mai 
poate uita vreodată. 

Zgomotul celorlalţi băieţi venind în dormitor îl supără 
foarte. La intrarea lor, el vâră iute mâna sub căpătâi, apucă 
bogăţia ascunsă şi stă nemişcat... Unii îl întreabă câte 
ceva... nu înţelege bine ce... el nu suflă, prefăcându-se 
adormit. 

Aproape de miezul nopţii... Dorm în sfârşit toţi. Niţă se 
scoală încetinel şi cu cea mai mare precauţie iese; găseşte 
uşa sălii pe pipăite şi coboară în curte... La fereastră 
lumină... geamurile deschise şi perdelele lăsate. El rămâne 
cu ochii pironiţi acolo, rătăcind în altă lume, pe care o 
visase parcă adesea, dar nu spera s-o vază vreodată. 

Flăcăul îşi umflă pieptul, întinzându-şi braţele, amorţite de 
friguri, până-i trosnesc încheieturile, când perdelele se dau 
într-o parte şi o femeie pune mâna pe geamuri să le închiză. 
Seminaristul îngheaţă; vrea să strige, dar nu poate, şi până 
să treacă efectul loviturii, fereastra e închisă, perdelele 
lăsate la loc şi lumina stinsă. 

Se apropie de ziuă când tânărul se hotărăşte să se- 
ntoarcă-n dormitor... Se trânteşte pe brânci în pat, îşi 
reazimă inima, în care simte o strânsoare nedefinită, pe 
mâna dreaptă, şi pe cea stângă fruntea caldă - adoarme şi 
doarme dus până la clopotul de gustare. 

Trei nopţi de pândă... patru... cinci... şi tot atâtea zile mai 
grele ca nopţile; ceasuri de cursuri şi de meditații... 
zgomotul camarazilor, neputinţa de a sta singur cu 
închipuirea lui... şi frigurile... şi ferestrele tot închise... şi 
perdelele lăsate. 


Doctorul, un om de spirit, când părintele-directorul i-a 
prezentat pe Niţă, l-a mângâiat pe tânăr, apucându-l în 
glumă de tuleiele din barbă, ş-a zis: 

— N-are nimic, părinte; ...să se plimbe mai des... şi-i trece. 

Duminica... în sfârşit! 

Niţă a fost îndemnat de camarazi şi de părintele-directorul 
să iasă la plimbare; el a preferit să stea la şcoală ca să se 
poată ajunge cu lecţiile, rămase-n urmă din pricina 
frigurilor... Fireşte că superiorul a fost încântat de atâta 
sârguinţă. 

Dejunul s-a isprăvit... Acum şcoala este iar deşartă. 
Silitorul seminarist trece către curtea din fund... Dar dacă 
ferestrele or fi tot închise? ... Nu - şi n-apucă să ridice ochii 
doritori şi vede venindu-i prin aer un nou ghem, care-ntr-o 
clipă îi cade la picioare... Asta nu mai e prinscuunac-e 
legat cu o cordeluţă roşie: „reci la miezul nopţii... Te 
aştept... O să vezi cât te iubesc.” 

Şi nicio mişcare la perdele... nicio arătare! ... 

Ziua trece încet... e însă uneori atâta dulceaţă şi-n chinul 
aşteptării! Dar noaptea! niciodată n-au adormit seminariştii 
aşa de târziu! ... Din norocire, mai pe urmă nicio piedică. 

Sare peste poartă fără zgomot şi se-ndreaptă sigur către 
ţinta ştiută. O femeie în umbra gangului! ... El se opreşte 
înecat. Ea îi şopteşte: „Vino, te aşteaptă! ...” Atunci...nue 
chiar asta! 

El se lasă să-l ia de mână şi să-l ducă prin întunerec 
încetişor... O scară strâmtă... încăperi întunecoase... iar 
câteva trepte. Voinicul merge machinal, lăsându-se târât ca 
un copil somnoros de mâna femeii. La fiece pas nesigur, în 
fiece şovăire, o oprire de un moment, o povăţuire discretă, 
o şoaptă de încurajare şi înainte! 

Se opresc... Femeia îl lasă de mână... O clipă părăsit în 
locul orb şi necunoscut, el e-n pierzare - o coloană aplecată 
căreia i s-ar smulge propteaua de siguranţă - aude urechile 
cum îi ţiuiesc de tare şi simte genunchii părăsindu-l. 

Acum femeia loveşte surd cu vârful unghiilor pe o uşe 


— Sunt lângă o uşe - care îndată se deschide. 

E lumină înăuntru - lumină albastră... un albastru molcom 
şi leneş... Femeia care l-a condus pân întuneric îl împinge 
binişor în lumină. Coloana cedând se apleacă, cu toată 
greutatea trupului puternic de douăzeci şi trei de ani, în 
albastru... şi uşa se-nchide pe dinafară. 

Vorbe? ... încap vorbe! 

Cum o femeie ştie alinta - cum degetele ei delicate se înfig 
în muşchii încordaţi - şi gura ei rece ca gheaţa - şi ochii ei 
beţi - şi puful mărunt de pe obrajii aprinşi zbârlit de fiori - 
încovoiala lângedă a trupului - izbiturile inimii ei de pereţii 
sânului - şi mirosul fără nume ce-i radiază din rădăcinile 
părului - şi cât e de bine să te părăseşti în stăpânirea 
acestor atâtea simţiri ce te-nvăluiesc din toate părţile ca 
nişte vârteje de aburi calzi saturați de esențe adormitoare... 

Cu vorbe să le spun? ... Astea se simt şi se gândesc, de 
spus nu se pot spune... A fost o smăcinare a sufletului dulce 
şi dureroasă, o exaltare a simţirii îngrozitoare şi delicioasă. 

Multe nopţi asemenea şi fiecare neasemănate... Libaţiuni 
sub razele lămpii albastre; toate nebuniile închipuite şi 
neînchipuite; anecdote picante de care el avea un 
repertoriu aşa de bogat: scene de gelozie fără cuvânt şi din 
chiar senin; şi jocuri, şi muşcături; şi lupte, atât de inegale, 
pentru ea ca putere, pentru el ca farmec... ş-apoi, după 
atâta oboseală, povestirea reciprocă a celor întâmplate mai- 
nainte de-a se cunoaşte. 

El avea puţin de povestit... Aşa era de strimt satul unde 
trăise şi aşa de puţin însemnată viaţa lui până când „l-a 
înţepat un ac cu gămălie!”... Şiret ţăranul - ţinea mult la 
această cădere de frază; ştia el bine că, însoţită de sugerea 
degetului înţepat şi de o privire pe sub sprincenele 
posomorite cu bunătate, are să fie cu prisos răsplătită. 

Ea însă avea mai multe de spus, şi povestea ei era destul 
de tristă. Cinci ani de viaţă cu un om istovit, apoi nebun şi 
paralitic; în urmă, văduvă, cu un copil bolnav şi capiu - o 
fetiţă, care roade şi mănâncă lucrurile din casă şi care 


trebuie păzită foarte de aproape să nu dea foc. Interese 
mari... o avere colosală... consiliu de familie... soacră şi 
cumnaţi - nişte creaturi aspre şi brutale, care fac 
împrejuru-i o poliţie dezgustătoare. 

Şi aci, faţă cu fraza lui de predilecție, venea aşa de 
potrivit: 

— Închipuie-ţi ce sete mi-e de viaţă! ce dor mi-era de tine! 
Căldura strânsă atâta vreme în fiinţa aceea frumoasă se 
revărsa acuma-n afară cu o pornire nebiruită: a fost pentru 

el scurtă, dar plină acea vreme fericită. 

S-a sfârşit însă. 

Ela trebuit să renunţe la ea, când între ei s-a ridicat zidul 
consiliului de familie. Acesta fireşte nu putea îngădui o aşa 
rătăcire... Plângeri... Revoltă - de prisos. O ultimă sforţare 
din partea desperatului a fost întâmpinată într-un chip 
deciziv. 

Când seminaristul a îndrăznit să nesocotească 
recomandaţiile imperioase ce-i fuseseră comunicate şi să 
calce pragul, pe care aldată păşea la fericirea ce-o socotea 
un drept câştigat, scump a trebuit să-şi plătească pasul 
imprudent. A fost o maltratare meritată poate, dar oricum 
prea sălbatică. Zbirii însărcinaţi cu corecţiunea 
cutezătorului au făcut exces de zel: nenorocitul, luat fără 
veste, a fost strivit de lovituri... capul spart, pieptul pisat cu 
călcâiele. În stare de completă nesimţire, a fost aruncat în 
poarta şcolii, unde l-au găsit, a doua zi dimineaţa, oamenii 
de serviciu, mai mult mort decât viu. 

Toate alergăturile şi stăruinţele părintelui-directorul ca să 
facă a se descoperi şi pedepsi criminalii, care atentaseră 
aşa de crunt la viaţa elevului favorit, au trebuit să înceteze. 
Bătrânul a fost chemat înaintea înaltelor feţe păstoreşti. 
Acelea i-au adus aspre mustrări că nu-şi vede de datorie, că 
nu îngrijeşte destul de serios de moralitatea şcolarilor, şi l- 
au făcut să înţeleagă că, dacă voieşte să mai rămână 
director, n-are să se amestice în cele ce se-ntâmplă afară 


din poarta seminarului: asta e treaba obrazelor 
judecătoreşti, nu a celor bisericeşti! 

Niţă a stat mult între viaţă şi moarte; luni întregi au trecut 
până să se poată întrema. El n-a murit din asta; dar poate 
că nopţile pe care mama, chemată în grabă, le-a petrecut la 
căpătâiul nenorocitului, să-i fi scurtat cu mult zilele bietei 
bătrâne. De atunci el a rămas cu o boală de inimă, care i-a 
cauzat până la moarte multe momente neplăcute. 

Dar era întremat... El porni să caute norocul pierdut... 
Prea târziu... Casele se dărâmau şi lucrarea începuse din 
aripa unde aldată era odaia albastră... Femeia murise... 
Copila bolnavă era într-un institut de educaţie în 
străinătate... Consiliul de familie nu stetea cu mâinile-n sân. 

Mai întâi o resemnare sfântă, apoi puţin câte puţin, daca 
nu uitarea, cel puţin potolirea dorului sub grămădirea 
anilor. Zece ani! ... Seminaristul este acuma preot - preotul 
Niţă din Dohreni - om aşezat şi foarte bine văzut de toată 
obştea. 

De dimineaţă oraşul de reşedinţă al judeţului e foarte 
animat - târgul anual. Preotul Niţă umblă prin strada mare 
cum se umblă la târg de colo pânţă colo, oriîncotro, fără o 
ţintă hotărâtă... 

Înaintea cafenelii din centru e strânsă lume multă, care 
priveşte la ceva şi râde în gura mare... Poate un animal 
savant, care denunţă vârstă şi viţiile spectatorilor: ori vreo 
paiaţă... ori altceva. Grămada de lume sporeşte 
necontenit... Popa urmează după mulţime. Pe trotuarul 
cafenelii pe scaune şi-n picioare stau notabilii oraşului - 
reprezentanţii judeţului în vacanţă parlamentară, membrii 
tribunalului, funcţionari de la prefectură, primărie, casierie, 
ofiţeri; de jur împrejur lumea pestriță de toate treptele stă 
în semicerc. În mijloc se petrece comedia. Popa Niţă se vâră 
şi el. 

Ce este? Ce face atâta senzaţie? 

Un copil de vreo opt-nouă ani, zdrenţăros şi murdar, cu 
picioarele goale, îmbrăcat în haine nepotrivite - un gheroc 


mare, a cărui talie îi vine până la glezne, în cap un cilindru 
turtit - face caraghiozlâcuri. 

Este un mititel măscărici foarte destrăbălat - jigărit, sfrejit 
şi galben; pulpele-i uscate care se văd prin sfâşiitura 
nădragilor sunt pline de jupuituri. Aşa de prăpădit, este 
totuşi foarte îndrăzneţ. Fumează o ţigară lungă, se 
strâmbă-ntr-un chip straniu, păcăleşte şi-njură pe boieri 
chemându-i după porecla ştiută. Începe să cânte un cântec 
ruşinos jucând ciamparalele, făcând gesturi şi mişcări 
neiertate... Lumea face un haz nespus... O ţărancă bătrână, 
care e-n rândul întâi al spectatorilor, ruşinată de refrenul 
pe care copilul i-l aruncă ei cu o intenţie diabolică, îşi caută 
loc să scape de privirile întoarse asupră-i, se-nchină şi zice 
depărtându-se: 

— Cine ştie ce păcate! Să ferească Dumnezeu pe orice 
copil! 

Mititelul, obosit, s-a oprit: merge să salute foarte comic cu 
cilindrul lui enorm pe boieri, şi s-aşează pe un scaun picior 
peste picior alături cu domnul senator... Altă ţigară... 
Domnul senator îl tratează cu cafea şi rom. Alt „amic” îl mai 
îmbie încă cu un păhărel... şi încă unul... 

Copilul se scoală şi-ncepe iar jocul... Acu mişcările şi 
gesturile sunt şi mai deşucheate... Cu-ncetul însă membrele 
pierd siguranţa şi simetria mişcărilor; cântecul e surd, 
articularea inegală... încă o strofa! ... Dar gâfâiala îl 
îneacă... Cântărețul se opreşte un moment clătinându-se, 
moale de mijloc: e galben ca ceara; ochii-i crucesc stinşi în 
fundul capului... O sforţare, excitat de îndemnul unanim al 
amatorilor! ... Oftează adânc, dă să ridice piciorul, se- 
nvârteşte în loc şi trupşorul zdrobit atâta se prăbuşeşte 
greu pe marginea trotuarului. 

— Beat mort! 

Se grămădise lume prea multă... circulaţia din obor în 
oraş era întreruptă... Poliţaiul chemă pe un vătăşel care 
ridică de acolo pe micul desfrânat, ca să risipească 
aglomeraţia. 


Popa Niţă, cu pumnii încleştaţi, se sui pe trotuar şi 
apostrofă, cu accentul celei mai mari indignări, pe cei ce 
râdeau: 

— E păcat, domnilor! gândiţi-vă! Creştini! ... Frumos! ... 
Mare păcat! 

Se-nţelege că lumea care se amuzase aşa de bine n-a găsit 
nicidecum la locul ei apostrofa moralistului şi i-a plătit-o cu 
sarcasme groase. Popa nu-şi putea găsi liniştea: el bătea 
nervos cu degetele pe tabla de marmură a mesii, mormăind 
între dinţi fel de fel de exclamaţii de indignare. 

Cafegiul, care ştia multe, fu gata ca să-i dea toate 
amănuntele asupra acelui copil. De necrezut, dar 
adevărat... şi popa ascultă încremenit: 

E un copil de familie bună. 

— O văduvă a unui boier nebun. - înamorată cu un băiat 
de la ţară, un seminarist. 

— Însărcinată. 

— Ruşinea lumii. 

— Merge să nască la moşie. 

— Moartă din facere. 

— Copilul e aruncat; creşte la o ţărancă bătrână care 
moare ş-aceea şi el rămâne pe drumuri. 

— Aci în oraş e pripăşit de vreo şase luni: a venit să 
cerşească şi, fiind drăcos de fel, din jucărie-n jucărie a ajuns 
în halul ăsta... 

— O fată bolnavă, fugită de la şcoală prin străinătăţi, 
ajunsă rău pe-acolo; găsită pe urmă de epitropi şi-ntoarsă 
în Bucureşti; aci fuge cu un ofiţer, de la ofiţer pleacă cu 
altul. 

— Cu băiatul a vrut să-şi facă pomană un cizmar; l-a luat 
ucenic: aş! pungaşului nu-i ardea de lucru - soi rau! învăţat 
să ceară, să fumeze şi să bea. Meşterul l-a bătut odată 
părinteşte: neprocopsitul a fugit şi de atunci trăieşte aşa: 
spune obrăznicii, măscări, caraghiozlăcuri, şi capătă şi el o 
bucăţică de pâine; se-nţoleşte de la unul ş-altul de pomană, 
şi doarme Dumnezeu ştie unde-l ajunge oboseala. 


— Istoria asta de-aminteri tot oraşul o ştie; de-aia-l şi 
cheamă „Mitu Boierul!” 

Popa, cu coatele pe masă, strângându-şi tâmplele-n pumni, 
rămase, înecat de sudoare, cu ochii ţintiţi la o muscă ce 
umbla mărunţel pe tabla de marmură albă; el urmări 
insecta până la marginea mesii. Ce socoteala s-o fi făcut în 
capul cel mic cât un bob de mac nu se poate spune; destul 
că musca stete pe loc, îşi dezmorţi labele de dinapoi 
împleticindu-le una de alta, îşi netezi frumos mustăţile cu 
labele de dinainte, apoi deodată se-nălţă şi pieri. Omul, 
deşteptat, se ridică de pe scaun şi ieşi. 

Cercetări zadarnice... Nu putea găsi copilul. Toate 
informaţiile vătăşeilor de noapte erau greşite: la cazarma 
pompierilor, nu era... în gangul poştii, nu... sub şopronul 
primăriei asemenea; nici aici, nici acolo. Trei-patru ceasuri 
de goană după o ştire exactă. În piaţă, vătăşelul ştie sigur 
că Mitu. 

Boierul a intrat adineaori cu mai mulţi ofiţeri şi funcţionari 
la cafeneaua din colţ, unde „cântă fetele teatru”. 

A făcut o nepomenită senzaţie popa intrând cu figura lui 
sperioasă în localul muzelor profane. 

— Uite şi părintele! a strigat procurorul cu tonul de 
satisfacţie cu care se-ntâmpină de regulă un musafir 
întârziat. lar una dintre cântărețe, care şedea pe genunchii 
casierului la aceeaşi masă cu tânărul magistrat, a adăogat: 

— Blagosloveşte, taică părinte! 

Atunci s-a pornit un hohot, aplauze, tropăituri, şuiere, 
răcnete: „Bravo, popa! Bis, popa 1” - Infernal! o menajerie 
care arde... 

Succesul colosal şi spontaneu n-a afectat câtuşi de puţin 
pe omul nostru: zgomotul din fundul acestui suflet covârşea 
furtuna veselă de-afară. Popa a-naintat hotărât până în 
mijlocul sălii, a căutat cu ochii în toate părţile şi a plecat 
grăbit de sub ploaia de râsete, de glume răutăcioase şi de 
huiduieli... 


Nu e nici aici... Dar nu se poate să se întoarcă la gazdă 
singur... Peste putinţă... înainte! ... încă un vătăşel: poate la 
Sfântul Ion în curtea bisericii; doarme băiatul uneori şi 
acolo, când e vreme bună... 

„„„Era în adevăr acolo... 

La spatele altarului, unde un felinar din răspântie aruncă 
razele-i afumate, se odihnea mototolit, cu capul pe un 
mormânt fără nume, nici îngrădeală, un om mic... Tocmai 
acuma luă seama preotul cât umblet făcuse şi se aşeză 
binişor jos să-şi potolească mişcările inimii. El întinse cu 
sfială mâna spre capul băiatului: atunci simţi distinct la 
arătătorul drept o înţepătură de ac... Da - era aci lângă el 
pe pământul gol rodul nopţilor petrecute în lumina albastră. 
Copil în război cu lumea aşa de timpuriu, el parcă-ntr-adins 
poposise lângă altar, doar o putea intra pe furiş sub ochiul 
lui Dumnezeu, care, de când îl împinsese la viaţă, nu se- 
ndura să-i arunce o dată măcar o căutătură. 

„Doamne! şopti popa plin de obidă; uite-te la el, Doamne, 
uite-te şi la el!” 

Şi apucând bine în braţe mototolul adormit, se sculă 
puternic în picioare şi porni. Băiatul, deşteptat de 
zguduială, mormăi somnoros o înjurătură şi adormi iarăşi în 
braţele care-l strângeau cu atâta patimă. 

Pe stradele întunecate ale oraşului, omul care-şi ducea 
comoara avu norocul să nu dea de nicio piedică: era ceasul 
când şi felinarele pot fi stinse, când şi vătăşeii trebuiesc să 
doarmă. Ajunse la gazdă, deşteptă vizitiul şi pe hangiu, plăti 
şi plecă. A doua zi, înainte de nămiez, erau în Dobreni 
acasă. 

Preoteasa nu putea fi tocmai mulţumită de ce-i adusese 
bărbatul de la târg. Nu-i puţină greutate să aduci la o stare 
cuviincioasă un aşa gunoi de copil. Tot trupuli-era numai 
jupuieli şi bube din pricina scărpinăturilor şi necurăţeniei. 
Câte lăuturi, câte leşii şi alifii au trebuit pentru ca să ridice 
treptat de pe fiinţa părăsită coaja în care o înveliseră atâţia 
ani de mizerie! 


Copilul s-a lăsat bucuros să facă cu el ice-au vrut. Mai greu 
de tămăduit decât bubele erau apucăturile şi năravurile... 
Până la urmă însă şi acestea au fost să fie învinse: poveţele, 
blândeţea, o vorbă aspră la soroace, devotamentul 
oamenilor buni care-l luaseră la sânul lor cald, şi mai ales o 
boală îndelungată au gonit, daca nu cu desăvârşire, cel 
puţin în cea mai mare parte şi pornirile, şi deprinderile rele. 
Nu e peste putinţă grădinarului priceput şi răbdător să 
îndrepteze un copăcel fraged pornit să crească strâmb. 

Când, scăpat cu totul de vermină, l-au îmbrăcat într-o 
duminică în haine nouă - mintean cu şireturi de fir, iţăraşi 
albi cu şnur negru de mătase şi pălărie cu panglicuţă 
tricoloră, şi i-a zis părintele: „Să le porţi sănătos, Mitule; să 
creşti mare, cu minte şi noroc 1” copilul a pus mâinile în 
buzunare, s-a privit serios şi-ndelungat în oglindă şi s-a 
pornit pe un râs... şi râzi! De râsul lui a-nceput să râză şi 
femeia şi bărbatul. Dar când s-a-ntors copilul cu faţa la ei şi 
li s-au întâlnit privirile, părintele l-a luat în braţe, l-a sărutat 
de multe ori şi s-a pornit pe un plâns... şi plângi! ... ş-a- 
nceput şi copilul, şi femeia. 

S-au dus pe urmă la biserică. Mitu în hlainele nouă a făcut 
senzaţie... Mai ales femeile care mai de care l-au alintat, că 
era şi-un copil curăţel. 

Atâta numa rău de tot: Mitu era bolnav - tuse seacă, 
dureri la lingurea, nu mânca nimic şi câtu-i ziua-l trăgea la 
somn... Friguri? ... Deochi? ... Lingoare? ... 

Era boala câinească... zăcea pe prispă la soare... d-abia se 
mai târa... Doftorii, descântece, degeaba: se gunoia, se 
istovea văzând cu ochii! ... Scurtă căuta să fie bucuria, şi cu 
cât omul o vedea scurtându-se, cu atât îi creştea fioroasa 
închipuire că azi, mâine o să se sfârşească fericirea găsită 
pe neaşteptate... lată acum se stingea de tot lumina ce-i 
răsărise în cale fără veste... vopaiţa era pe isprăvite. 

Preotul aţipise despre ziuă îmbrăcat... Femeia sta tot 
deşteaptă lângă bolnav, care dormea de o zi şi mai bine. Ea 


puse mâna pe obrazul copilului - rece; aplecă urechea la 
gura lui deschisă - nimic! 

— ScoabP părinte! ţipă ea îngrozită... Nu mai suflă! 

Omul sări în picioare, luă băiatul în braţe şi fugi în curte 
strigând: 

— Săriţi, oameni buni! săriţi! 

Se arăta peste culmea dealului soarele... O mulţime de 
bărbaţi şi mai ales de femei se strânse. Preotul pusese 
copilul ţeapăn pe prispă şi-l bocea în genunchi... O femeie 
ţinea lumânarea. 

Dar nu-i mort în) că... Un descântec cu apă nencepută... 
Copilul pare că mişcă... îl ridică de mijloc încetinel... El 
deschide lin ochii, răsuflă şi zice cu glas stins: 

— Mi-e foame! 

Bun doftor aerul Dobrenilor! Acea fiinţă curăţită pe 
dinafară trebuia şi pe dinăuntru premenită: asta era treaba 
lui şi a luat-o foarte binevoitor asupră-şi. A fost dureroasă şi 
crudă operaţie; dar era neapărată şi din norocire a izbutit. 

Băiatul scăpat cu desăvârşire, sânge proaspăt începu să-i 
rumenească obrajii, aşa de veştezi mai-nainte, şi să umple 
ochii lui, posomoriţi şi-ntunecoşi până aci, de lumină şi 
veselie. Fusese o luptă extremă înfricoşată: viaţa păşea 
acuma-nainte strălucitoare şi mândră de aşa biruinţă. 

Pe când preoteasa Sultana atârna în biserica din Dobreni o 
icoană frumoasă dăruită Maicii Domnului pentru că-i 
dăruise ce a fost rugat-o ea, în orăşelul de reşedinţă era 
oarecare mişcare la cafeneaua din centru: se aflase de 
urma lui Mitu Boierul. 

Dispariţia lui nu putuse trece neluată-n seamă: era o 
pagubă reală pentru atâţia amatori de giumbuşuri. Nu se 
ştia ce să fie: fugise? ... murise? în sfârşit se aflase adevărul. 
O notiţă publicată în gazeta locală arăta că, în vremea 
bâlciului, un popă de ţară, care umblase noaptea beat pe la 
cafe-chantant, întrebase din vătăşel în vătăşel despre 
băiat... Popa desigur îl luase. 


Procurorul luă afacerea în mână şi, „cu o inteligenţă şi un 
zel care-i fac adevărată onoare”, descoperi că „victima 
raptului” se află la popa Niţă din Dobrenii-de-plai. Atunci 
tânărul magistrat, însoţit de forţa publică, a plecat la 
cuvenita cercetare locală. 

Revoltat că vrea să-i ia băiatul, preotul a făcut o elocuentă 
apărare a cauzei sale... 

Un copil bântuit de foame; în prada unor porniri ruşinoase 
şi omorâtoare chiar pentru un om copt; desfrânat prin 
îndemnul lumii batjocoritoare, nesăţioasă de petreceri... 
Scăpat de aşa vitregă soartă, întors de la o atât de rătăcită 
cale - de la moarte la viaţă... Dormea pe pământul gol, 
bolnav şi îmbătat, cu trupul fript din creştet până în tălpi de 
pecingine murdară, cu inima smintită de ticăloşie... Ce-ar fi 
făcut copilul ăsta fără adăpost nici milă, când ar fi început 
zloata şi gerul? Ar fi murit pe o grămadă de gunoi, ca un 
câine hărbar fără stăpân. Şi să zici c-ar fi putut înfrunta 
atâta vijelie înverşunată! ce-ar fi ajuns? ... Spitalul de 
nebuni... lemniţa... Ocna! 

Cuvântul oratorului câştigase aproape pe toţi asistenții... 
Se vedea pe chipurile tutulor o impresie binevoitoare. 
Procurorul însă a răspuns scurt şi răspicat: 

— Popo, nu poţi secuestra minorul! minorul trebuie 
restituit, cui de drept: legea e cu el, legea protege pe 
Minor! ... Dura lex, sed lex! 16 

Tonul magistral şi sever, cuvintele înalte şi demne ale 
procurorului, neapărat că trebuiau să răstoarne impresia 
ce preotul obținuse cu elocuenţa-i sentimentală. Şi notarul 
începu să scrie, sub dictarea omului legii, procesul-verbal. 

Era hotărât: îi lua copilul! El nu-l putea lăsa însă! ... Dar... 
i-lLia! 

Popa clipi aiurit şi văzu înainte sânge... Chiar pentru o 
faptă sau numai pentru o demonstraţie - însuşi n-ar fi 
putut-o spune - el se repezi-n odaie şi luă puşca din cui, 
când comnatu-său Guţiteiu, primarul, om văzut şi umblat 
prin multe, intră după el şi-l apucă de mână... Şi popa 


înţelese că niciodată, în clipe aşa de înalte, inspiraţia nu 
trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas - cine se 
uită departe fireşte n-o s-o vază... Popa puse puşoa-n cui - 
descuie lada, scotoci în fund, şi lăsă cu mukă discreţie 
capacul, aşezând la loc velinţa pe deasupra. 

Primarul trecu iarăşi unde se scria procesul-veribal... 
Omul legii dicta: „Dispunem dar...” 

Cuţiteiu întrerupse, cerând foarte respectuos iertăciune 
magistratului să-i spuie ceva... şi ieşiră amândoi în tindă. 

— Domnule procuror - şopti primarul cu o anume privire - 
popa este un om foarte de treabă... Nu-l cunoaşteţi... Poftiţi, 
poftiţi! 

Şi deschizând uşa, introduse foarte politicos pe junele 
licenţiat în odaia unde-l aştepta nerăbdător părintele... Şi 
aşa... se făcură toate bune... Procesul-verbal nici nu trebuia 
schimbat: totul sta în încheiere. Procurorul întrebă pe 
notar: 

— Unde am ajuns? 

— Dispunem dar...” răspunse notarul cu toată gravitatea. 

— Nu aşa, zise procurorul: „disipunem însă”. 

Şi spre mulţumirea tutulor, reprezentantul ministerului 
public dictă: „Dispunem însă - considerând informaţiile cele 
mai amănunțite, care unanim arată pe sfinţia-sa părintele 
Niţă din Dobrenii-de-plai ca pe un om cu cele mai frumoase 
calităţi; considerând pe de altă parte progresele fizice şi 
morale realizate, sulb îngrijirea sfinţiei-sale, de către 
minorul Mitu, supranumit „Boierul „- dispunem a rămânea 
susmenţionatul minor, în completă lipsă de ascendenți, sub 
piaza şi răspunderea acestui meritos şi caritabil preot.” 

Seara a fost masă mare la popa Niţă. Domnul procuror a 
trebuit să cedeze rugăciunilor tutulor şi să-şi amâne 
plecarea pe a doua zi. El „s-a crezut dator” să facă la prânz 
cele mai sincere şi mai călduroase laude sentimentelor 
umane ale părintelui, „al cărui exemplu nu s-ar putea 
îndeajuns recomanda”. Domnul procuror vorbea mult şi 
frumos - era foarte vesel; diplomatul Cuţiteiu zâm'bea cu 


mult înţeles făcând preotului cu ochiul, pe când acesta ţinea 
între genunchi pe Mitu şi, cu gândul pe altă lutme, îi trecea 
încet cu miâna prin părul bălan şi moale. 

Unei femei ca preoteasa Sultana, aşa de bună cu un copil 
sârman străin, trebuia să-i dea Dumnezeu o bucurie - şi i-a 
dat-o: în acelaşi an a avut o fetiţă... Dar ce bucurie! Multă 
bătaie de cap şi trudă i-a trebuit ca s-o crească - pentru că 
era şi un copil ciudat! De mirare cum dintr-o mamă atât de 
blajină şi supusă să nască aşa fire! ... 

Aveau odată un vițel; îl scoseseră din necaz - se prăpădise 
vaca şi rămăsese bietul fără ţâţă... Cine-i îngrijea? 

— Ileana - să fi foist p-atunei fetică de vreo doisprezece 
ani. Cine-l hrănea? Cine se rugase cu cerul şi pălmântul de 
mă-sa s-o lase să culce viţelul plăpând cu ea în casă? - 
lleana. Era o draigoste nemaipomenită. Într-o dimineaţă 
însă, ea se sculă bufnind: nu vrea să vorbească nici cu 
marna, nici cu tata; ei, ca părinţi, văzând-o iar în toane rele, 
o ocărâră; ea fugi în grădină. Aici s-apucă să se joace ca de 
obicei cu Priian ăl mic; îl prinse să-l imângăie şi, 
înclaştându-şi dinţii, îl strânse tare de bot. Ori n-avea nici el 
chef de joacă în dimineaţa ceea, ori îl supărase prea tare 
semnul ei de dragoste, animalul se smuci şi se depărtă 
ţâfnind. Ea îl chemă - el n-ascultă... Merse după el -elnu 
vru... Se răsti la el - Priian fulgi... Şi tot aşa şi iar aşa... 
încăpăţânarea lui creştea potrivit cu stăruinţele ei. Nu vrea 
şi pace... Obosită, cu tot sâmgele-n obraji, tremurând de 
ciudă, ea se duse, luă o bucată de mămăligă şi o bardă şi se- 
ntoarse iar... Cuim o văzu venind, Priian se-nifipse în copite 
şi bârligă coada... Ea se apropie binişor-binişor... cu mâna 
stângă întinsă, cu dreapta ascunsă la spate, ispiumând 
prietenului ei, care o necăjise, vorbe mângâioase... El ţinti 
asupră-i ochii mari şi proşti, şi cu şi fără încredere, 
aruncându-i din afundul nărilor umede duhoarea dulce de 
lapte... Stete nemişcat... Fata înaintă lin mâna... Priian 
întinse/botul fraged, dar, până s-apuce bucăţica, Ileana îi 
trase una cu sete în stuful creţ din frunte: tăişul se-nfipse 


adânc în osul încă necopt. Capul drăguţ al lui Priian se-necă 
în sânige... Sârmanul se tăvăli şi începu să zvâcnească 
grozav din picioare... 

Maima o văzu venind întunecată şi stropită de sânge pe 
obraz, pe mâini, pe piept: 

— Ce e? 

— Am tăiat pe Priian în fundul grădinii... Ai să-ţi arăt! 

Când ajunseră, Priian se isprăvise de tot. 

— Flaină, haină! strigă mama... De ce? 

— Lac-aşa! 

A bătut-o rău; ... ea a răbdat - nicio vorbă, nicio lacrimă. 
Mama însă s-a văicărat mult de mâhnire şi de grije. 

Dar când s-a supărat pe tat-său şi i-a trântit candela din 
cui şi a umblat fugară trei zile pân pădure, de nu mai ştiau 
und' s-o caute?.... 

Dar mai târziu - fată mare! - când, dintr-o vorbă de 
nimica, a înşfăcat în braţe pe Stanca Radii, şi niciuna nici 
alta s-o arunce de sus de pe tăpşan, unde se făcea hora, de 
râpă? ... Aiu trebuit doi flăcăi să lupte s-o scape pe Stanca... 
Păcat de aşa frumuseţe şi mândreţe de femeie să fie aşa de 
cruntă şi de dâărje! 

Pe biata preoteasa Sultana a chemat-o Maica Domnului 
devreme... A plâms-o mult bărbatul pe blinda femeie, pe 
care o iubise atâta pentru sufletul ei cel bun, pentru mila ei 
de sârmanul cules de pe drumuri. 

Văduvul nemângâiat şi-a măritat fata curând după 
moartea nevestii: nu mai era de trai - trebuia odată 
căpătuită. 

E un om de treabă ginerele; dar e slab de înger... urât şi 
moale de genuchi... vorbeşte peltic... pricepe greu... Bun 
om, cumsecade... dar nu e ce-ar fi să fie - mai ales pentru 
astfel de femeie, alt bărbat trebuia. 

Mito a crescut mare şi voinic... Astăzi el este învăţător în 
Dobreni. Părintele Niţă a dorit mult să-l aibă aproape şi a 
izbutit să-l permute aici de acum şase luni, ca să-l poată 
însura şi aşeza. 


Il. 

Toate acestea trec acuma prin mintea părintelui Niţă şi de 
aceea bătrânul e foarte mâhnit. Zadarnic luptă să gonească 
gândurile care-l frământă - cântecul de-afară i le încarcă şi 
mai tare: Ileana, fata lui, nevasta lui Matache, şade în curte 
cu bărbia rezemată în mână şi cântă. 

Ileana cântă frumos, e ştiută; dar acuma căldura 
cântecului este deosdbită; glasul ei arde. Omul, care 
învățase atâtea, asculta muşcânidu-şi buzele: el bănuia... 
nu, înţelegea bine ce putere a ridicat aşa de înalt coardele 
cântăreții. 

O melodie simplă şi monotonă - dar câte înţelesuri, câtă 
pierzare de suflet, câte făgăduieli fără margini şi poftă 
oarbă! Fata cânta tinereţele lui. Cântecul acela îl lua în sus, 
ca pe nişte aripe largi şi puternice, şi-l ducea îndărăt cu 
treizeci de ani... Întorcându-se de-acolo-ncoace către clipa 
de faţă, număra el unul după altul exact toate belciugele ce- 
i făcuseră lanţul vieţii. 

Cântecul Ileanei durea prea mult; nu mai era de suferit: 
trebuia năbuşit. Tatăl ieşi pe prispă şi-o chemă brusc. Ea 
tăcu şi s-apropie. 

— Ileano-Heano! zise popa mustrător şi fulgerând-o cu 
privirea. E păcat! 

— Taică! 

— E păcat, adăogă popa şi mai apăsat. Ruşine şi păcat! şi 
ieşi pripit din ogradă, fără să se uite înapoi. 

El merse drept la învăţător... Omul acesta scotea pe Ileana 
din minţi... da, el! 

Aici s-a urmat o scenă foarte neplăcută: amare imputări de 
nerecunoştinţă de o parte, de alta protestări călduroase de 
nevinovăție. Tânărul jura că n-au fost decât poate glume 
umflate de gura răuvoitoare a oamenilor sau mai bine a 
femeilor din sat, care dacă nu bârfesc, nu trăiesc. Bătrânul 
ţinea-ntr-una, fără s-asculte, că un bărbat în toată firea nu 
se cuvine să se rătăcească după o minte slabă de femeie. Şi 
la urmă scurt: o voinţă hotărâtă până la sânge a împiedica 


ruşinea şi păcatul... Numaidecât învățătorul trebuia să 
ceară permutarea în alt judeţ; preotul avea mijloace să 
capete aprobarea imediată. Îi dedea o sumă însemnată; îi 
găsea o fată bună să-l însoare... îl iubea ca pe un scump 
copil al lui... cu miulit mai mult decât pe Ileana... Ş-asupra 
cuvintelor din urmă bătrânul, simțind că-i scade energia, se 
grăbi să plece făr-a mai răspunde la observaţiile tânărului, 
care nu se ştia să merite această izgonire. 

Preotul porni spre casă; dar deodată se opri... un moment 
nehotărât... apoi îişi întoarse paşii - nu vrea să vază pe 
lieana... să meargă la Cuţiteiu... Nu că doar avea să-i spuie 
ceva, dar simţea nevoia să nu fie singur. 

Primarul era acasă. Bătrânii prieteni se aşezară pe 
pălimar... De mâncare n-avea părintele poftă; dar un pahar 
de vin bun e bun oricând... Cuţiteiu scoate din beci o cană 
cu d9pumă... Primarul era foarte vesel şi fiindcă nu-i era 
soimn, ca de obicei, avea poftă de lafuril 7. 

Între un om şi altul este adesea ca de la o stea la alta. Arde 
colo un soare uriaş şi dincolo altul. Printre învârtitoarea 
pulbere de lumi, vin colos de flăcări d-abia zăreşte pe 
celălalt ca o scânteie ce clipeşte pierdută în negura fără 
fund... Ba câţi încă nu se mai zăresc deloc şi unul de altul 
nici măcar nu bănuiesc. Adesea tot aişa se pricep oamenii- 
ntre ei şi pot înţelege unul altuia sufletul. 

Steteau aci faţă-n faţă cei doi bătrâni şi buni prieteni, dar 
era atât de nemăsurată depărtarea dintre ei! şi aceasta 
reducea pentru Cuţiteiu la proporţii ce nici nu mai merită 
socotite spaimele părintelui. La urma urmelor, ce lucru 
mare şi grozav? ... E ceva să se-ntâmple mai des şi mai 
lesne? ... Ce? ... Se iuibesc doi oameni tineri... Ei! ş-apoi?.... 
Lumenue? 

— Eu ştiam de la-nceput că o să fie-ncurcătură, ; zise 
Cuţiteiu cu zâlmibetul lui obicinuit... Nici că se putea 
altfel... întâi numai bănuiam - acu mi-aiş pune capul... Stai 
să vezi... Duminecă vreo două săptămâni, nu ştiu ce 
roboteam pân grăldină... Numa ce să-i vezi: venea amândoi 


dinspre gârlă, trecea pe lângă gard încet şi vorbea şoptit... 
N-am putut auzi mai nimic... Atâta doară mi s-a părut că 
zicea ea: „Nu te crez!” da el zice: „O să vezi!” Am sărit 
repede din grădină şi până s-ajungă ei pe linie, cum umbla 
domol şi se tot oprea pe loc, le-am ieşit înainte la poartă... 
Se legăna alături parcă mergea pe o apă... Era să treacă pe 
lânigă mine făr' să mă vază. 

„Bună dimineaţa, fină”, zic; zice: „Sărut mâna, naşule”. 
„Da-ncotro?” „Mergeam şi noi la biserică... Ne-am întâlnit 
mai colea cu neică Mitu...” l-am tras cu ochiul, şi zic: „Cale 
bună, fină”. Ela tăcut şi s-a făcut roşu ca ardeiul; da ea, 
diavoloaica, a-nceput să râză; zice: „Sărut mâna, năşicule!” 
şi-a plecat amândoi înainte. 

M-am uitat lung după ei până a intrat în curtea bisericii... 
aşa mândri! Ei! ce să mai vorbim degeaba, taică? Dacă aşa 
a făcut Dumnezeu lumea noastră... Am zis şi eu: aşa da, 
aşa-imi place şi mie! ... 

„.„.Ş-apoi, adică ce-ar fi - adaogă Cuţiteiu după o scurtă 
tăcere - ce ar fi să-l lase pe pârlitul de Matache şi să ia pe 
Mitu? 

— Cât oi trăi eu asta nu se poate, zise popa. 

— Ce se potriveşte? ... De ce? 

— Că nu voi eu! ... Şi popa înghiţi în sec şi, simţindu-şi 
gâtul uscat, bău două pahare unul după altul... ş-apoi încă 
unul. 

— Ei! asta-i... Or să te-ntrdbe ei pe tine şi dacă-i vorba, tot 
mai bine să-i fie nevastă decât ţiitoare... Uite popa cum se 
miră! parcă-ntâia oară a văzut d-aldea astea... Ce, mă, tu n- 
ai fost tânăr niciodată? Nu ţi s-a-ntâmplat... Iaca mie, cum 
mă vezi, mi s-a-mtâmplat... şi încă la mine... a foist ca 
neluimea... Acuma poci să-ţi spui ca la un duihovnic, c-a 
trecut de mult... Eu mă-ndrăigisem de cumnată-mea... 

Popa făcu o mişcare. 

— Da, da, de nevasta lui frate-meu răposatul... Să murim şi 
eu şi ea şi mai multe nu... Satul tot ştia şi frate-meu nimic... 
Bietul răposatul! ... bun om, da prost! parcă-l împingea 


dracul să m-ajute el. Ţiu minte odată zor-nevoie să mă duc 
eu la târg cu ea, că elavea treabă în deal! ... Bucuria 
noastră! Mă şi suisem. În căruţă cu Smaranida, oând iacătă 
maică-ta... Venise s-o luăm. Şi pe ea cu noi. Ce să faci? Am 
luat-o... O zi întreagă n-a fost chip s-o rătăcim pân târg... 

Taica mă dăscălea pe-o parte, maică-ta pe alta... Şi unul şi- 
altul o păzea pe Smaranda... Unde să te apropii? Ce mi-a 
dat păcatu-n gând? Să fug cu ea-n lume... Cine să le fi 
spus... cuim or fi aflait-o şi p-asta... nu ştiu... ştiu numai 
atâta că m-a vândut alde taica - să scape de mine şi pe mine 
de păcat. 

— Cum? 

— Iaca lesne... M-am pomenit într-o dimineaţă cu larmă 
mare-n sat, chiote, ţipete de muieri şi de copii... Ce e? ce e? 
Alergau aleşii18 cu ceauşii să prinză flăcăi la miliţie... N- 
apucasem să-mi pui minteanul, şi numa. lacă Smaranda 
într-un suflet: „Fugi, Costandine! după tine umblă... fugi că 
te ia!” Odată mi-a scăpărat pân cap: „Lii! asta hoţul de taica 
mi-a făcut-o!” că-mi spusese cu vreo câteva zile mai-nain. 
Te: „Mă, Costandine, tu ai fi bun de dorobanţ... ce nu vreitu 
să te bagi la miliţie?” „Acu, zic, tot mă ia ei, încai...” Am 
apucat-o pe Smaranda ş-am smucit-o înăuntru-n odaie... Ţi- 
ai găsit! ... Nici n-am atins bine clanţa, şi iacă şi taica cu 
toporul ridicat: „Licăloşilor, vă trăsneşte Dumnezeu! vă crăp 
capul ca ia nişte câini! ...” 

Ăia intraseră în curte... îi dau brânci bătrânului - 
Dumnezeu să-l odihnească! - cât colo, ies pe prispă şi pui 
mâna la brâu pe prăsele: „Mă! zic; ăl dintâi de-o pune mâna 
pe mine... îi vărs maţele!” ş-o iau la fugă spre pârleaz... Ei 
după mine. Un ceauş de dorobanţi venea înainte mâneânid 
pămiântul şi-nvârtea peste cap ştreangul... parcă-l văz ş- 
acu nalt şi spătos cât o namilă... „Dă-te! ... nu te da!... ţine- 
aei!” Când să pui piciorul peste gard, mii-a şi aruncat laţul 
de gât şi m-a întors înapoi lat pe spate. M-aim zbătut cât am 
putut... da-mi luase apa. Ce să mai lupţi cu beregata 
strânsă-n ştreang! M-a legat cot la cot... şi m-a dus... 


— Ei, şi? 

— Ei! şi m-a dus. Cine era să mă plătească? taica? ... M-a 
dus la tact şi d-acolo la oraş... Am fugit odată cu gândul să 
viu să iau pe Smaranida şi să m-apuc de hoţie. A pus mâna 
pe mine, m-a bătut şi m-a închis... Am sărit într-o noapte 
peste zid... A prins de veste straja, s-a luat după mine şi m- 
a-mipuşcat în picior - ş-acu am semnul... Mi-a tras o bătaie 
straşnică... Am stat închis multă vreme până a venit să mă 
scape - şi cu ce cheltuială! - cine te gândeşti? ... Bietul 
neică, frăţină-meu! ... 

M-am întors acasă... Smaranda avea doi copii... fusese 
bolnavă... se făcuse urâtă... Când ne-am văzut, ne-a apucat 
şi pe mine şi pe ea o ruşine... 

— Pe urmă? 

— Pe urmă m-am căsătorit ş-aim trăit cum mă ştii... 
Bodaproste lui bietu taica: el m-a mântuit de păcat... că 
după cum eram nebun, îl făceam - îl făceam, şi era făcut... 

Venise popa să caute chipurile linişte la cumnatul Cuţiteiu! 
nu cu vin, cu otravă-l cinstise. Şi de aceea se întorcea 
părintele într-un târziu cam pe două cărări, căutând o 
inspiraţie luminoasă şi neputând apuca în miintea-i 
turburată calea spre o hotărâre. O oboseală nespusă, un fel 
de dezgust mai zdrobitor decât chiar deznădejdea apăsa 
greu pe amândoi umerii bătxâni. 

Care va să zică el cerea o jertfă - ştia de aminteri şi el asta 
tot aşa de bine ca şi Cuţiteiu - o jertfă care nu se dă de 
bunăvoie, care trebuie luată cu de-a 9ila... „Cu de-a sila! ...” 
Şi omiul grăbi pasul... Ajunse acasă, luă din fundul lăzii şi 
vâri în sân un paichet învelit într-o 'basma, încalecă şi 
porni... Ghid răsărea soarele era departe. 

Drumul a fost şi scurt şi lung, lung de neastâmpăr, scurt 
de gânduri... O să se-nvoiaiscă prefectul? ... Un învăţător nu 
poate fi luat în armată... Cum să propuie? ce să zică? cum 
să înceapă? ... Dar daca n-o izbuti? ... Daca nu s-o putea? .... 
Ei! numai să vrea prefectul şi se poate... 


Prefectul era o veche cunoştinţă - procurorul de odinioară. 
Fost deputat, om bogat acuma, cu putere şi influenţă 
nemăsurată... S-ar putea daca ar vrea el... În mâna omului 
aceluia stetea liniştea călătorului. Acesta şi-aducea aminte 
cât de bun fusese acela cu el... Da, dar acu nu mai era 
tânărul vesel de p-atunci: trebuia să fie un om matur... 
Luarujl paate că n-o să meargă aşa de uşor ca aldată... 

Şi astfel, bătându-se cu socotelile, călăreţul se trezi 
înainte-i cu sclipeala turnurilor de tinichea 'din oraş... încă 
o fugă de cal... în sfârşit! 

Intră pe aceeaşi barieră pe unde acu mai bine de douăzeci 
de ani ieşise dueând în căruţă comoara găsită lângă altarul 
lui sfântul Ion... Călărețul ocoli cu dinadinsul stradele 
principale şi piaţa, nevoind să mai vază locurile ce fusese 
odinioară teatrul talentelor micului bufon. 

Prefectul locuia la marginea oraşului într-o casă de jur 
împrejur cu o grădină mare... La prefect era lume multă... 
Preotul aşteptă în sală. D-abia se aşezase cu sfială pe un 
colţ de scaun şi auzi deodată în o odaie de-alături un 
zgomot grozav: ceartă, palme, buşeli, ţipete; uşa odăii se 
desohise smucit, o slujnică unită şi lălâie, răgind ca o bestie, 
cu nasul şi gura pline de sânge, ieşi zăpăcită; după ea 
numaidecât, o damă mititică şi uscată, cu capul plin de 
funde de hârtie, fierbând şi spuimegânid, cu un deşte de 
sobă în mână, şi strigânid: „S-o puie la coteţ! la coteţ!” Una 
după alta pieriră-ntr-o clipă pe altă uşe. 

Popa se ridică-n picioare mai mult de frică decât de 
respect. Până să-şi dea bine seama de ce văzuse, auzi un 
hohot de râs straşnic ş-apoi alte ţipete, de astă dată jalnice 
şi sfâşietoare - o femeie se chinuia parcă să-şi dea sufletul. 
Uşa se deschise înapoi, şi un ungurean intră purtând în 
braţe pe dama cu capul înfăşurat în hârtii... Membrele-i 
erau înţepenite, gâtui şi mijlocul strâmbe, faţa ca varul, şi 
din ochii ei mari deschişi peste măsură se vedeau numai 
gogoşile albe... Gemea şi scrâşnea din dinţi. Slugoiul, ajutat 


de două femei, o duse în odaia ei. Peste un moment, el ieşi 
ştergându-se pe mâini - il muşcase. 

— Ce e? îndrăzni popa aiurit. 

— lacă nişte păcate! 

Şi fără multă stăruinţă, popa află cât e de rea şi de bolnavă 
stăpâna casei, nevasta prefectului... O scorpie! ... bate 
slugile până la sânge, le-nţeapă cu ace, le frige cu fierul de 
frizat roşit în spirt... şi când osteneşte o apucă: râde, 
plânge, ţipă şi rămâne ceasuri întregi ţeapănă... Trebuie 
frecată cu perii aspre, bătută cu nuiele subţiri şi afumată cu 
nişte doftorii tari până să-şi vie iar în fire. 

Popa îşi făcu cruce şi s-aşeză la loc s-aştepte. Tocmai 
târziu, prefectul ieşi să conducă până la scară pe un boier 
bătrân. Isprăvind, dete cu ochii de preot, care sta umiiit în 
picioare. Din două vorbe cei doi vechi cunoscuţi se 
recunoscură. Preotul zise încet: 

— Aş vrea, să trăiţi, domnule prefect, să vă spui un foc al 
meu... între patru ochi... dar între patru ochi... 

Fiindcă mai avea doi musafiri, prefectul pofti foarte 
politicos pe popa, cu toate protestările de rigoare ale 
acestuia, în salonul de-alături, şi intră în birou să expedieze 
pe cei doi. 

Popa trecu în salon şi se opri un moment la uşe... De mult 
nu mai intrase în aşa apartament! de mult nu-i mai lovise 
vederile aşa combinaţie de forme şi colori! Era în adevăr 
minunat. Salonul da în grădină, şi reflexul copacilor, 
trecând prin perdeluţele de răţea, dedea şi mai mult farmec 
acestui interior şi bogat, şi de gust. 

Omul făcu un pas, înaintând ca un călător într-o vale plină 
de încântătoare amintiri pe care o revede deodată după o 
îndelungată pribegire... Uimit, privi de jur împrejur: dar 
când ajunse cu privirea în colţul unde bătea-n plin lumina 
verzuie de la trei ferestre mari, călătorul rămase trăsnit... 
Un strigăt i se-necă în piept: ochii lui întâlniseră căutăturile 
unui portret mare... 


Era o arătare din altă lume - mai dulce, mai bună... 
fericită! Zâmbea cu acelaşi zâmbet neuitat, în care se 
amesteca multă blândeţe cu multă patimă, atâta inteligenţă 
limpede cu atâta oarbă pornire... Bătrânul stete mult... 
mult înaintea ei, şi, voind parcă s-aprinză cu privirea lui 
ochii nemişcaţi de sus şi să-i facă să clipească o dată măcar, 
măcar o dată, clătină din cap şi şopti: „Ei! ... să ştiitucee 
acuma pe sufletul meu!” 

— Poftim, părinte, zise prefectul. 

Bătrânul tresări: 

— Cine e? întrebă el, întinzând mâna spre chipul din 
perete şi fără să se uite la omul ce-l trezea aşa de brusc din 
vis. 

— Soacră-mea... mama nevesti-mii... O femeie nenorocită: 
a murit tânără, sărmana! 

Bătrânul se-ntoarse machinal. 

— Ei! ce e? spune-ţi păsul, adăogă prefectul; poftim de 
şezi. 

Popa şezu şi tăcu. 

— Ai vreo pricină? ... vreo daraveră? ... spune. 

Popa nu zise nimic. 

— Suntem singuri, n-ai nicio sfială... Nu ne-aude nimini... 
Spune, zise foarte binevoitor, deşi cu oarecare nerăbdare 
prefectul. Dacă e posibil, te cunosc ce om eşti, fac tot 
pentru sfinţia-ta. 

Bătrânul alunecă de pe scaun şi căzu mototol pe covorul 
moale... Poliţaiul, care aştepta afară ordine, era din 
norocire aci, gata la chemarea superiorului, să ajute pe 
omul bolnav: l-a descheiat la gât, la sân, la brâu... L-a frecat 
cu oţet la tâmple şi la inimă... Când îşi veni în fire, preotul 
era întins în birou pe canapea... Se încheie degrabă, îşi 
ceru iertăciune - era bolnav, bătăi de inimă şi amețeli - 
simţise cum îl ia ca p-o apă, cum i se-ntunecă tot împrejur şi 
cum adoarme... Se ridică, salută şi porni să plece. 

— Bine, nu mi-ai spus nimic, zise prefectul, făcând. Semn 
poliţaiului să iasă. 


Poliţaiul ieşi foarte mulţumit de serviciul umanitar ce 
realizase... Popa se căuta mereu în sân, la brâu, prin 
buzunare, fără să spuie o vorbă... Prefectul, obosit, zise: 

— Ei! spune-mi odată... 

— Am pierdut-o! răspunse popa naiv, salută şi ieşi grăbit. 

Prefectul dete din umeri... Chemă pe poliţai... Poliţaiul 
lipsea, dar trebuia să se întoarcă la moment: plecase în fuga 
mare - „uitase raportul de noapte la canţilerie 1” 

Oricât era de tânără Ileana, înţelesese că taică-său citea în 
sufletul ei tot aşa de bine ca-n cărţile lui de la biserică... 

Dacă-i aşa, care va să zică ştie şi el... Ş-apoi? ... să ştie 
Cine ce treabă are? ... Frică? ... de cine? de ce?... De 
Matache? ... tontul? ... cârpa? O să-l lase şi pace bună: trai 
cu de-a sila nu se poate. Cinste? ... Vorbe. Ruşine? ... N-are. 
Da, să ştie tot satul! ... l-ar părea râu să nu ştie lumea 
toată! ... Are să spuie chiar dânsa... Da, pentru că nu mai 
poate ascunde focul ce-o arde; trebuie odată să-l dea 
afară... şi cântecul şi plânsul pe-nfundate nu-i mai ajung 
pentru asta. Are să iasă pe drum... nu; are să meargă la 
biserică şi, când o fi tot vileagul strâns, o să strige-n gura 
mare că-i plesneşte inima de atâta chin mut, că fără omul 
ăsta înnebuneşte, omoară pe cine i-o ieşi înainte şi se 
strânge singură d, e gât, cu ghearele ca o fiară nebună! 

Şi cu mâinile înfipte în păr, femeia îşi legăna ca de durere 
capul frumos într-o parte şi-n alta... De din dosul caselor 
porni - aşa de târziu! - semnalul cunoscut: fiara nebună 
dintr-o săritură fu de gâtul prăzii. 

— Ci vino odată! gemu ea. De ce mă chinuieşti? Ce vrei? să 
mor? Zi tu că vrei să mor... Pe sufletul marnii din groapă 

— S-ajung să mă gunoiesc la garduri până or fugi şi câinii 
de mine! să-mi pice carnea putredă de pe oase! să mi se 
macine oasele până la măduvă! jigăniile pământului să mi 
se-ncuibe în coşul pieptului şi-n ţeasta capului: zi tu că vrei 
să mor... acuşica, acilea, mor! 

Ochii i se-nchiseră, obrajii şi gura îi îngheţară, şi căzu 
moale în braţele lui. Când de suflarea bărbatului femeia îşi 


căpătă iar glasul, se puse să-i spuie cât de nedrept se 
supărase el pe ea, cât de copilărească şi fără temei fusese 
cearta lor şi cât suferise ea de lipsa lui. 

„„„Se zbăteau de mult unul în braţele altuia, când se auzi 
portiţa trântită: sosea părintele călare. Amândoi rămaseră 
nemişcaţi. Călătorul descălică, luă şaua şi dete drumul 
calului să pască... De departe, din fundul grădinii unde erau 
ei, se văzu fereastra de la odaia bătrânului luminându-se. 

— Să ştie el că sunt aici - zise Ileana râzând înfundat şi 
strângându-se ca te teamă lângă Mitu - m-ar omori! 

Preotul stinsese lumina şi se trântise pe pat să-şi adune 
gândurile şi să facă un plan nou, altă socoteală... 


Deşi obosit de atâta drum călare, de-atâtea ş-atâtea, nu 
putea adormi... încet-încet însă p-aci să aţipească. Era 
tocmai să păşească hotarul fericit dincolo de care gândurile 
scapă din ştirea noastră ca să alerge şi să-şi ţopăie libere 
danţurile bizare... 

„E sări în sus. 

„.„„Umblă cineva pân curte... O uşe se deschide şi se-nchide 
în casele din faţă ale fie-sii... Vorbă tainică! ... Bătrânul ieşi 
repede... Nimic... S-auzea numai prin răcoarea nopţii 
ronţăiala calului... Fusese o părere bolnavă... Ocoli 
împrejurul caselor... lar nimic... Beznă... Nicio mişcare... 

Bătu la fereastra Ileariii... încă o dată... mai tare... tare de 
tot... Niciun răspuns... 

„„„Să spargă uşa! ... Se duse, luă toporul şi se-ntoarse; dar 
când pipăi să găsească clanţa, dete cu mâna de verigă: era 
pusă şi-ncuiată cu lacătul... Nimeni! ... Cu capul gol, cu 
pletele-i cenuşii desfăcute şi lăsate-n voia vântului, bătrânul 
ieşi pe poartă-n goana mare... La şcoală încuiat cu lacătul... 
îndărăt! ... Era lumină la Ileana: se dezbrăca să se culce... 
înapoi! ... Lia şcoală lumină! 

EI sui dintr-un pas cele trei trepte ale prispii şi se uită pe 
fereastră: Mitu sta la masă cu capul rezemat pe mână... 
Frumuseţea tânărului, privirile lui pierdute cine ştie unde, 
aerul extatic care-i lumina capul încremeniră pe omul de- 
afară: acesta-şi acoperi ochii să nu mai vază 
spăimântătoarea icoană. 

O clipă stete aşa, apoi bătu hotărât în uşe, intră desfigurat, 
se înfipse în prag şi izbucni: 

— Ce ai tu cu mine? ce! om fără suflet, fără lege şi fără 
Dumnezeu! ... Nu răspunzi... ai? ... le-am strâns de pe 
drumuri, te-am încălzit la sânul meu, şi tu vrei necinstea 
casei mele? tu vrei să mă omori pe mine? ... Ce rău ţi-am 
făcut eu ţie? Cu se ţi-am greşit? Spune: să mă căiesc şi să 
mă ierţi! ... lartă-mă! ... Fie-ţi milă de un biet păcătos de 
bătrân... Mitule, copilul meu! ... 


Şi bătrânul cu părul despletit se târa în genuchi şi lupta 
să-i apuce şi să-i sărute mâinile cu zorul... 

— Părinte! zise tânărul tremurând şi căutând să-şi scape 
mâinile. Tu să mă ierţi pe mine... lartă-mă! ... Eu nu uit ce- 
ai fost pentru mine; nu voi să-ţi fac niciun rău, nicio ruşine. 
Ea nu mai poate trăi cu bărbatu-său... ea dacă se desparte, 
eu... oiau. 

— S-o iei tu 

— Da, eu; nu mai pocitrăi fără ea... 

— Omule, ţi-e soră! 

— Pentru că m-ai crescut. 

— Nu! ... ţi-e soră bună! 

— Cum? 

— Tu eşti copilul meu adevărat... Carnea mea! 

— Părinte... vrei să mă amăgeşti... 

— Nu, nu te amăgesc... Am greşit... am păcătuit, şi 
Dumnezeu a vrut să mă bată, şi te-a trimis pe tine sămă 
baţi... Trebuia de mult să-ţi spui taina asta: erai tânăr şi eu 
eram duhovnic... mă puteam eu spovedi unui copil? ... Dar 
atâta dragoste câtă ţi-am purtat eu ţie... niciodată n-ai 
înţeles, n-ai bănuit măcar că eu îţi sunt tată cu adevărat? ... 
Pentru că n-ai înţeles, iacătă viu eu, duhovnicul, la tine şi 
mă spovedesc şi te rog: nu-mi lăsa sufletul în frică de 
moarte! ... Dacă simţi că nu poţi birui păcatul care te 
târăşte, pleacă, fugi departe: aici e iad şi pentru tine, şi 
pentru ea, şi pentru mine! ... Să ştiu eu numai unde eşti... 
Lasă... ţie o să-ţi treacă... o să te-nsori cu o fată frumoasă... 
o să ai copii... Las tot aici... şi vine taică-tău bun să trăiască 
lângă tine şi să moară fericit, fără buba asta grozavă care- 
mi roade inima! 

Bătrânul se opri pentru că nu mai putea. Mitu ascultase 
galben. Fără să răspunză sărută mâna preotului, care-l 
strânse ca şi odinioară la piept stropindu-i capul cu lacrimi 
bogate şi calde. 

— Acu mă duc, taică, zise el; mă duc! 

Şi se duse. 


De două zile... Acu ea treia noapte de când părăsita anină 
la fereastră semnul ştiut, ştergarul înnodat, degeaba... Nu 
vine. Ea geme în chinurile aşteptării, nesiguranțţii, 
deznădejdii. 

Bolnav printre străini? ... Răpus? ... Cu o altă femeie? ... 

Să-l caute? unde? ... Să aştepte? cât? ... Să moară? cum? 


Unde e? ... Unde? 

E aici foarte aproape... Se-ntoarce din depărtări la locul 
lui... El a cugetat atâta vreme pe drumuri, şi-a ajuns să vază 
că nu poate lăsa pe nenorocita în necăinţă, fără să-i zică o 
vorbă, fără să plângă amândoi împreună păcatul săvârşit 
din neştiinţă... Dar daca preotul, pentru cuvinte de bigotism 
ori de eresuri sociale, o fi inventat o poveste de fantezie? ... 
Caldă speranţă! dragostea lui atunci n-ar fi neiertată! ... 
Dar dacă ar fi adevărat? ... Ei, şi? La urma urmei el strică? 
„„„ Ea? Soarta! ... Şi de aci o întreagă filosofie păgână, în 
faţa căreia orice convenţie e eres, superstiție orice 
credinţă. 

Aşa filosofând, a sărit pârleazul şi trage cu urechea... Nu 
poate păşi înainte... i-e frică... Un moment voieşte să se- 
ntoarcă şi să plece... acu pentru todeauna... Pune piciorul 
pe pârleaz... Dar se socoteşte mai bine... Coboară iar 
îndărăt şi stă țintuit pe loc... Stă pe loc de mult între două 
căi, fără să poată intra nici pe una: trebuie târât ca să se 
urnească... şi are să fie târât. 

Lumina de la fereastra părintelui s-a stins. Tânărul lasă să 
mai treacă timp, apoi face un pas într-o parte ca să vază 
dacă la Ileana e aprins... Nu e... Se apropie binişor. Câinele 
începe să latre... Omul îl cheamă şoptit, pe nume; animalul 
se gudură şi se potoleşte... Acum s-aprinde iar lumina la 
bătrânul. Tânărul se retrage lângă pârleaz. Preotul iese... 
merge la poartă... se-ntoarce, şi Mitu îl vede cum trece prin 
bătaia luminii de la fereastră şi se-ndreaptă după câine, ca 
după o călăuză, cercetând, cătră fundul grădinii. Uşor, 
învățătorul trece afară peste gard şi se pitulă în dosul crucii 


mari de sub deal, la răspântie... Câinele sare şi el şi vine să 
dea din coadă pe lângă cruce... Preotul se-ntoarce în casă şi 
stinge iar lumina19. A început acu o luptă aşa de-ncordată, 
încât între zvâcnelile repezi ale inimii nu mai încape niciun 
moment pentru căinţă... Câinele, gonit, ia drumul de ocol; 
omul sare înapoi în grădină... Ce face femeia? Să fie 
bărbatul acasă? ... Nu e probabil... căruţa nu e-n şopron şi- 
n grajd niciun zgomot... Lumină deodată la fereastra 
Ileanii... ştergarul înnodat... 11 aşteaptă... Inima-n dinţi! ... 
şi freacă cu mâna pe uşe foarte discret. 

Un ţipet năbuşit înăuntru... Ileana suflă-n lumânare şi iese. 
Tremură scuturată din rărunchi de friguri... Ea îl târăşte în 
grădină la locul ştiut, unde de-atâta vreme aşteaptă velinţa 
întinsă. Femeia se acaţă de gâtul lui... Elo strânge-n braţe 
cu putere şi dă să-şi apropie buzele de ale ei... dariîl 
cuprinde un fior de groază ş-o împinge departe. 

Acum porneşte potopul ei de vorbe - jurăminte, blesteme, 
fără şir, dar pline de înţeles; bănuieli de necredinţă... teama 
de saţiu... ameninţări de crimă şi sinucidere... plânsete şi ru 
găciuni de milostivire. El rătează grav cuvântarea ei 
monstruoasă... şi-i spune tot, tot... Ea rămâne-ntâi 
înlemnită... apoi începe să râză înecat şi din ce în ce mai 
nervos şi mai nervos, până când izbucneşte cu hohot şi, 
lovindu-l brutal peste braţul vânjos, pe care i-l apucă şi-l 
striveşte sub degete: 

— Prostule! A râs de tine! ... Ai crezut? Nu-i adevărat! 
Minte! 

Şi se năpusteşte asupra lui şi-l îngenuche jos la pământ... 

O sprinceană alburie se iveşte pe coama dealului de cătră 
răsărit... Pe lângă crucea din răspântie scârţâie roatele 
căruţelor ce pleacă din vreme să nu le-ajungă zăduful pe 
drum... Mitu tresare din somn. 

— Se face ziuă, Ileano! scoală degrab! 

Sprinceana albă creşte şi alte roate venind din deal la vale 
se aud apropiindu-se... o doină din frunză, cântec de 


drumeţ fără griji... şi vorbă... Tânărul ridică femeia de jos ş- 
o ajută, cum era ameţită, să ajungă până la uşa casii... 

E grea despărţirea... O să fie chiar peste putinţă! 

„„„Bătrânul a dormit rău: bătăile inimii l-au deşteptat prea 
de multe ori... Se ridică năbuşit din pat; îi trebuie aer; 
merge să deschiză fereastra, dă perdeluţa-ntr-o parte, şi i 
se năzăreşte că vede-n pragul din faţă două umbre albe ce 
vor parcă să se topească una-ntr-alta... Se şterge la ochi şi 
se uită mai bine... Da! ... la puşca din cui şi iese-n prag: 

— Cine-i? 

O flacără roşcată, un trosnet, la care răspunde împrelung 
deal după deal - Mitu a picat fulgerat. 

— Ce-ai făcut, nebunule?! răcneşte femeia şi porneşte un 
pas. 

A doua ţeavă! Ileana cade-n genuchi... se zbuciumă în 
zadar să se scoale. Vrea să strige... o gâlgâitură de sânge o 
podideşte pe gură... Se moaie de la junghietură şi târându- 
se cât colo, se aşază de-a binelea. 

Popa aruncă jos puşca, a cărei guri tot fumegă mirosul 
necăcios de silitră... Trece gardul, suie în clopotniţă, se 
atârnă cu amândouă mâinile de funiile de tei şi-ncepe să le 
smucească cu o înaltă energie: cele trei clopote mici şi 
sărace se pornesc deodată să ţipe şi să se vaite cu o jale 
nebunească... 

Se strânge multă lume. 

Popa ia de mână pe Cuţiteiu şi porneşte urmat de obştea 
satului. El merge cu toţi la locul unde zac cei doi copii 
nenorociţi... Sprânceana mică alburie câtă vreme s-au jelit 
clopotele s-a făcut trandafirie şi mare. 

— Eu i-am împuşcat, zice bătrânul liniştit... întâi pe el şi pe 
urmă pe ea... Da, eu! 

Şi se-ntoarce să-i privească... Ileana a adormit, strângând 
în braţe genuchii lui frate-său... Popa se apleacă la ea: 

— Nu aşa, căţea! zice el zâmbind crud... Nu aşa, că-i 
păcat! 


Şi descleştându-i mâinile calde încă, o dă greoi mai la o 
parte... A zburat în sfârşit surâsul înţelept de pe chipul 
prietinului Cuţiteiu... Omul îşi acopere prosteşte buzele 
învineţite cu o mână, cu alta ochii uzi... Toţi stau cu capul 
gol... Nicio suflare. 

Popa se ridică, se-ntoarce spre mulţime cu privirea ţintă şi- 
nfricoşat de-ngrijată. 

— Inima! ... zice el. [...! şi se culcă să doarmă somnu-ăl 
bun lângă copiii săi. 

BOBORUL. 

În secolul nostru s-a născut şi s-a sfârşit un stat foarte 
interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conştiincios 
să-l piardă din vedere. Voi să vorbesc despre Republica de 
la Ploeşti, un stat care, deşi a durat numai vreo cinsprezece 
ore, a marcat desigur o pagină celebră în istoria 
contemporană. Născută din, prin şi pentru popor, pe la 
două ceasuri în dimineaţa zilei de 8 august 1870, tânără 
republică a fost sugrumată în aceeaşi zi pe la ceasurile 
patru după-amiazi. Nu face nimica! mărirea şi importanţa 
statelor nu se judecă după extensiunea şi durata lor, ci după 
rolul mai mult sau mai puţin strălucit pe care l-au jucat în 
complexul universal. 

Cadrul meu e prea strâmt ca să pot închide într-însul 
istoria generală a veselei republice podgorene. Voiesc 
numai să contribuiesc şi eu ila consemnarea materialului 
necesar unui viitor istoric; şi sunt autorizat a o face - eu am 
fost cetăţean al acelei republice. Am asistat la mărirea şi 
decadenţa ei, şi nu în calitate de gură-cască, ci în calitate 
oficială. Când poporul a călcat poliţia, eu m-am repezit şi 
am dezarmat pe un subcomisar de serviciu, luându-i sabia 
din cui M-am încins cu ea, şi am avut norocul să treacă 
atunci pe lângă mine Prezidentul Republicei. Eram de 
şaptesprezece ani: înfăţişarea mea hotărâtă atrase privirile 
Prezidentului - mă numi subcomisar în locul zbirului pe 
care-l dezarmasem. 


Astăzi, când sper că s-a prescris vina mea contra 
monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. Da, am fost 
unul dintre cei mai aprigi susţinători ai ordinii în Republica 
Ploeştilor. Ceasuri glorioase, n-am să vă uit! Şeful meu, 
poliţaiul, era simpaticul şi bravul Stan Popescu, unul dintre 
cei 1.000 ai lui Giuseppe Garibaldi - volintir în Italia, volintir 
într-o revoluţie polonă, vrăjmaş jurat al tiranilor şi frate 
pasionat al poporului. Cu astfel de şef, mergi în foc bucuros 
pentru o idee mare. 

De cu seară din ajun, 7 august, mai mulţi conspiratori, 
între cari şi Stan Popescu, aşteptând veşti (de unde? istoria 
nu poate încă spune), jucaseră, în salonul de la otel 
„Moldova”, la chilometru. Ce înseamnă la chilometru? E un 
joc inocent, foarte puţin complicat - iată. Jucătorii, 
indiferent de numărul lor, se aşază la o masă în colţul unui 
salon. Se aduce fiecăruia câte o sticluţă de vin. Încep să 
bea. Când unul şi-a isprăvit porţia, aşază sticla goală pe jos, 
lângă zid, în lungul salonului. A doua sticlă golită, o aşază 
cu fundul în gâtul celei dintâia, şi aşa mai departe, până 
când şirul sticlelor ajunge la zidul din potrivă - la 
chilometru. Cel ce a ajuns mai întâi la chilometru a câştigat 
partidaceilalţi trebuie să-i plătească sticlele băute, în 
proporţie dreaptă cu numărul de sticle ce le lipseşte lor 
până la ţintă. Se înţelege, cmd jucătorii sunt toţi de talie, se- 
ntâmplă să se joace o contra şi adesea partida să fie remisă. 
În seara aceea, Stan câştigase cu mare avans partida-ntâia. 

Pe la unu trecute, după miezul nopţii, când era să se- 
nceapă o nouă partidă, se aud trei lovituri rare în geam. 
Toţi jucătorii, uitând de petrecerea lor inocentă, se ridică 
încrun taţi. Iocsinull sunase. Cauza sfântă a poporului îi 
chema pe câmpul de onoare. Era ceasul acţiunii... Toţi 
pornesc tăcuţi şi hotărâți în grămadă. les pe gangul otelului 
şi apucă spre obor. Pâlcuri-pâlcuri vin din toate părţile: se 
contopesc toate gră madă; cu cât înaintează acest brav 
popor, cu atât numărul sporeşte. 


La 2 şi jum. Despre ziuă, telegraful e în mâna 
republicanilor; toate firele rupte şi mai ales casa confiscată. 

La 4, uşile temniţei de pe drumul Rudului se deschid 
pentru câţiva republicani închişi în prevenţie. 

La 5, batalionul de linie din cazarma de la Sf. Nicolae face 
act de supunere în mânile Prezidentului. 

La 5 şi jum., poliţia republicană este organizată; poporul, 
ca gardă civică a Republicei, e înarmat cu săbii confiscate 
de la pompieri şi de la ipistaţi, cu puşti de vânat, cu pistoale 
şi reteveie. 

La 6, în Piaţa Unirii plină de popor - tocmai pe locul unde 
se ridică astăzi mândră statua Libertăţii (cetăţenilor 
ploeşteni, Națiunea recunoscătoare!) - Prezidentul, urcat 
pe un scaun de tocat cârnaţi, citeşte actul solemn al 
întemeierii Republicii. 

La 7, se desfundă în toate răspântiile boloboace, în 
sunetele marşului eroic de la 48. 

La 8, o parte din popor, cu poliţaiul şi un taraf de lăutari, 
mergem la grădina Lipănescului. 

Aci, pe iarbă, se-neinge un ziafet nepomenit în analele 
celor mai bătrâne republice. Grătarele sfârâie aruncând în 
aer valuri de miros fierbinte şi gras, ca nişte altare antice 
pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele o dată 
deschise nu se mai închid. Boloboacele golite se rostogolesc 
hodorogind departe, ca nişte ruginite instituţiuni ce nu mai 
corespund exigenţelor moderne, şi, în locul lor, se-mping cu 
greutate alte boloboace pline, ca nişte reforme pe cari le 
reclamă spiritul progresist al timpului şi interesele vitale ale 
societăţii. Ce veselie! ce avânt! ce entuziasm! ... A! sunt 
sublime momentele când un popor martir sfarmă obedele şi 
cătuşele tiraniei şi, aruncându-le departe, tare de dreptul 
său, fără ură, uitând trecutul odios, închină des, dar sincer, 
pentru sfânta Libertate şi te pupă! O! 

Kram la Lipănescu-n grădină de vreo câteva ceasuri. 
Uraganul entuziasmului creştea mereu, când o onoare 
neînchipuită veni să-l ridice la paroxism. Prezidentul - el, în 


persoană! - urmat de un adiutant, veni să viziteze 
petrecerea noastră populară şi să spargă o oală cu poporul 
lui. Marele om ne zise câicva cuvinte. Era îneântat de 
purtarea bravilor săi ploeşteni, cari au ştiut ca totdeauna să 
se sacrifice pentru libertate. A fost un fanatism, o furie! 
Oalele toate de pământ, căciulile-n sus şi „Ura! Vivat 
Republica!” Prezidentul a plecat, luând cu dânsul pe Stan 
Popescu, poliţaiul... încet-încet, cu ultimii cârnaţi, cu 
ultimele fleici şi oale, se strecură şi poporul martir... 
Probabil cheltuiala frugalei gustări populare rămase să fie 
trecută în viitorul buget al Republicei. 

Mi-adusei aminte că am părinţi, cari m-aşteptau, şi mă 
dusei degrab acasă încins cu sabia mea peste jiletcă. 
Răposata mama era foarte bună, dar o femeie de moda 
veche, un spirit reacţionar; era departe de a-nţelege 
importanţa politică a formelor democratice. Aflase tot ce se 
petrecea în oraş şi tremura de grija mea văzând că nu viu la 
dejun. Mi-a făcut o scenă grozavă - că de ce m-am 
amestecat cu derbedeii, că doresc s-o fac de râs în mahala, 
că vreau să grăbesc, poate, sfârşitul lui tata, care era 
bolnav; pe urmă mi-a poruncit aspru să rămân acasă. În 
zadar am protestat: în zadar i-am spus, arătându-i arma, că 
am o funcţiune publică de îndeplinit: mi-a luat sabia, pe 
care a aruncat-o, unde? nu ştiu, şi mi-a încuiat ghetele şi 
pălăria în scrin. O săptămână m-a ţinut astfel captiv, până s- 
a potolit primejdia. Atât mai bine! Când eu plângeam acasă 
de ciudă soarta ruşinoasă a săbiii mele, ce se-ntâmpla în 
inima Republicei? 

Pe la trei şi jumătate după-amiazi, în vagoanele de 
material ale liniei ferate Bucureşti-Ploeşti, atunci încă-n 
construcţie, sosea grabnic în Republică un grozav oaspete. 
Ce era? Era Reacţiunea. Reacţiunea cu tot ce are ea mai 
oribil şi mai hidos - un batalion complet de vânători sub 
comanda maiorului Gorjan. Cum puseră piciorul pe 
pământul sacru, începură vânătoaxea după republicanii. 
Reacţiunea căuta însă mai cu seamă pe Prezident; dar 


acesta, printr-o inexplicabilă coincidenţă, ieşise prin graniţa 
de răsărit a Republicei, bariera Bucovului, pe când 
Reacţiunea intrase pe graniţa de apus, bariera Rudului. În 
trei ceasuri de goană, vânătorii arestară mai bine de şease 
sute de copii ai poporului. Puşcăria şi patru hanuri, 
prefăcute în puşcării, gemeau de republicani. Cuminte 
mama! Dumnezeu s-o odihnească! Era o femeie fără multă 
învăţătură, dar ce prevedere politică! Dacă mă prindea 
Reacţiunea cu sabia la brâu? 

Reacţiunea restabili cu brutalitate stătu quo antel. Pe 
Prezident l-au prins călăreţii prefecturii către seară de tot, 
pe drumul Buzăului, dincolo de Lipia, la vreo două poşti 
departe de graniţele răsăritene ale Statului său. Când i-au 
strigat călăreţii din goană: „Stăi!” el, care era pe jos, a avut 
curajul să stea. Iar când l-au întrebat: „Ce făceai aici?” ela 
răspuns scurt: „Mă plimbam”. Şi fiindcă este indiferent, 
când te plimbi, dacă te plimbi aşa ori aşa, l-au pus 
mizerabilii să se plimbe-napoi. Tot înapoi şi iar înapoi! 
niciodată înainte! i. Liii deviza Reacţiunii! 

Dar poliţaiul? ... Ce se făcuse Stan Popescu? Se dusese să 
în posesiune jeţul lui de muşama în cancelaria poliţiei. De 
două zile nu dormise... Partida la chilometru... apoi 
alergăturile cu poporul... pe urmă festivitatea de dimineaţă 
la Lipănescu... entuziasmul... Se simţea zdrobit, şi era atât 
de plăcută răcoarea tu cancelarie. O dulce aromeală, foarte 
naturală după atâtea emoţiuni, după atâta triumf, îi apăsa 
cu putere brava cerbice. () mul îşi încruciişă mâinile pe 
biuroul său, îşi aşeză bine capul i, gândind cu drag la 
viitorul tinerei Republice, adormi butuc. 

Pe dânsul îl căutau mai întâi după Prezident - a cărui urmă 
o aflaseră şi în goana căruia porniseră călăreţii - şi l-au i 
găsit. Maiorul Gorjan, dând uşa de părete, intră cu zbirii săi 
în cancelarie. Poliţaiul horcăie cu capul pe masă. Maiorul 
face patru paşi mari şi trage o puternică lovitură cu palma 
pe masă. Stan Popescu tresare cu ochii cârpiţi. 


— Cine te-a pus pe tine aici? răcneşte straşnic 
reacţionarul. 

— Boborul! răspunde foarte răguşit republicanul. 

Atâta i-a trebuit Reacţiunii! Când a auzit de bobor, a 
turbat: l-a şi-nhăţat pe Stan şi, valvârtej cu el, drept la 
hanul Călugărului! 

Aşa s-a sfârşit cu Republica noastră! Aşa Reacţiunea a 
sfâşiat cea mai eroică pagină a liberalismului român! 

BAIONETA INTELIGENTĂ. 

Origina gvardiei naţionale nu se pierde în noaptea 
timpurilor: această instituţie s-a născut la sfârşitul primei 
jumătăţi a veacului XIX, într-o frumoasă dimineaţă de vară a 
anului 48. Omul de ştiinţă, care va voi în viitor să facă 
istoria vitejiilor şi isprăvilor gvardiei naţionale, va găsi 
izvoare destule pentru savantele lui cercetări; dar sunt 
sigur că, fără concursul meu, n-ar putea elucida aşa de uşor 
o importantă chestiune: pentru ce gvardia naţională s-a 
numit mai târziu „Baioneta inteligentă”? Depun dar astăzi 
pe altarul ştiinţei naţionale un document preţios, menit să 
ajute cu putere la dezlegarea acestei chestiuni; şi asta o fac 
fără de nicio pretenţie, deoarece documentul mi l-a dat şi 
mie un altul - un brav veteran de la 48. lată... 

Într-o zi fierbinte a lunei lui Cuptor, pe la nămiezi, apăsa 
deasupra mahalalii Mihai-vodă o pâclă straşnică. Mahalagiii 
stăteau la umbră prin căsuţele lor. Era o moleşeală 
generală. Nu se vedea pe drum, sub arşiţă, nicio mişcare. 
La simigeria din colţ, unde vrei să apuci înspre Antim, 
aromea pe tarabă, în cămaşă, cu picioarele goale, cu capul 
pe un vraf de simiţi, chir Mihale, foarte asudat, apărându-se 
din când în când de muşte, în vreme ce o calfă pisa alene şi 
îngălat covrigi uscați pentru bogaci-sadeal proaspăt. 
Alături cu simigeria, cucoana Marghioala, vestită în toată 
mahalaua, plămădea, pe prispa la umbră, gogoşi de ristic 
pentru suliman. Cocoşii cântau, i secetă, trimeţându-şi 
răspunsuri unul altuia din depărtări; iiând deodată, zăduful 


nămiezii tremură, pătruns de un glas de vitejie: trivoga 2 
chema la arme gvardia naţională. 

Toată lumea tembelă sare în sus. Chir Mihale îşi vâră 
picioarele în calevri3 şi iese în pragul prăvăliei; coana 
Marghioala, foarte sprâncenată, la portiţă. Uliţa începe să 
se umple. Căpitanul gvardiei se plimbă de colo până colo, 
urmat de doi ţigani bucătari, robii lui de ieri, unul suflând 
într-o trâml'iţă şi altul bătând barabanciul 4. Căpitanul 
gvardiei e un fecior de boier velit: e un tânăr care, plinj de 
entuziasm pentru ideile democratice şi umanitare, a 
îmbrăţişat cauza poporului suveran. Toate calităţile de 
inimă le are cuconul Iorgu, şi numai un defect: vorbeşte 
cepeleag şi sâsâit; de pildă, zice: să Idţem în loc de să 
facem, cigan în loc de ţigan şi ţioară în loc de cioară; 
pronunţă z în loc de), şi viceversa, şi ş nu se pomeneşte. Dar 
asta o s-o auzim acum îndată... 

Din toate părţile se strâng isnafii. Căpitanul se opreşte în 
laţa simigeriei. Țiganul, cu ochii umflaţi de atâta suflare în 
râmbiţă - un instrument cu care a învăţat să cânte numai 
de câteva zile - se opreşte un minut ca să-şi şteargă cu 
mâneca i'oadele de la gură. Căpitanul, căruia i se pare că 
nu s-a strâns încă destulă lume, trage sabia din teacă şi 
strigă: 

Suflă, cigane, că te tai! să vie muici! să vie toci isnafii! 

Prăjituri făcute din covrigi presăraţi cu zahăr. 

Alarma. 

Un fel de ghete. 

Toba. 

Trâmbiţaşul începe iar să-mbăleze trâmbiţă, umflându-şi 
bucile şi holbând ochii, iar toboşarul bate din răsputeri. 
Când toată răspântia e plină de lume, cuconul Iorgu strigă 
țiganilor: 

— Destul! hâxina! eigane! ... Acuzica luaci-mă în brace şi 
m-aridicaci în sus! 

Ţiganii îl ridică fiecare de câte un picior şi-l aşază pe 
umerii lor, după cari căpitanul face mulţimii isnafilor 


următoarea cuvântare bine simțită: 

— Fracilor, în numele populului suveran! respect la 
persoane, respect la propitate! ... Uite ţe e, fracilor... 
Reacciunea a pus de gând să dea foc Bucureştilor şi să-l 
arunţe în aer, ca să se nenoroţească toată lumea nevinovată 
şi să-şi facă Reacciunea mendrele, ca să stăpânească 
dumnealor cu gheneral Solomon, care s-a prins, fracilor, la 
caipu Podului20, pe meidanul de la streaze, patru buci mari 
cu iarbă de puşcă muscălească, fiindcă le-a adus doi cajaţi 
îmbrăcaţi tiptil21 mocăneşte, şi să le badze noaptea în 
Bucureşti, dacă nu era câciva simbatrioci22 democraci şi s- 
a repejitără şi a pusără mâna pe ele, care, ţine ştie ţe 
primezdie, Doamne fereşte, se putea pentru ca să se- 
ntâmple, ca să se prăpădească oraş domnesc întreg cu 
guvernul provijoriu şi cu toci oamenii şi negustorii cu 
familiile şi cu copilaşii, şi Constuciunea, pentru că amândoi 
cajaţii a fudzit când le-a strigat: „stăi pe loc!” fiindcă-i 
prinseseră pitulaci mititei între buci, care acuma, fracilor, 
trebuie să merdzem, să n-avem frică deloc, că 
tuiumbadziii2 3 sunt acolo şi dă cu tulumbele, pentru căţi 
guvernul a porunţit să apucăm bucile cu băgare de seamă, 
m-aci aujit? şi să le duţem înţet-înţet, binisor-binisor, să le 
ajvârlim în heleşteul de la Ciurloaia, ori şi mai departe, la 
Ţorogârla, ca să nu se mai poată ca să ia foc prin urmare! 
Aide, toci cu mine! ... Suflă, eigane! 

Calda cuvmtare a căpitanului a făcut o profundă 
senzaţiune. În adevăr, ştirea nu era deloc fantazistă... La 
streaja Mogoşoaii se prinseseră, pe un maidan, într-un 
chervan mocănesc, nişte butoaie pline cu iarbă de puşcă. 
Cei din gvardia naţională, cari făceau slujbă de caraulă la 
streajă, zăriseră carul sosind, bănuiseră ceva, şi, văzând că 
mocanii şoptesc între ei, se repeziseră asupră-le. Mocanii 
luaseră fuga lăsând ierbăria în mâna gvardiei. Ofiţerul 
dăduse ştafetă la guvernul provizoriu. Acesta trimisese 
tulumbagiii să stropească butoaiele într-una, ca nu cumva 
să se încingă de arşiţa soarelui şi să izbucnească; dăduse 


apoi ordin companiei lui conul Iorgu de la Mihai-vodă, să 
meargă la faţa locului spre cele de cuviinţă. Pacinicul 
guvern al Revoluţiunii hotărâse să se facă cu iarba de puşcă 
ceea ce cuconul lorgu împărtăşise companiei sale şi 
poporului. 

Încet-încet, gâfâind şi asudând, cei doi bucătari în frunte, 
pe urmă căpitanul, apoi compania şi în urma ei lumea, al 
cărei număr sporea cu cât înaintau, ajunseră din mahala în 
mahala, până la capul Podului. Aci se opriră toţi, cuprinşi de 
adâncă emoție în faţa butoaielor, pe cari le răcoreau pe 
rând două ţevi de tulumbe. La un semnal, tulumbagiii se 
opresc, şi, în culmea emoţiei lumii ce se grămădeşte de-a- 
ndărătele cu groază, cei doi ţigani se apucă să destupe, 
tremurând, unul dintre butoaie, spre a se constata în faţa 
poporului suveran infamia Reacţiunii şi a lui gheneral 
Solomon. Pe când toate inimile bat cu putere, ţiganii 
ferăstrăiesc cu blândeţe cercurile de la un căpătâi, şi apoi, 
cu un piron, ridică dulce fundul de sus al butoiului. 

Un moment, toate inimile s-au oprit din bătăile lor, pe când 
cuconul Iorgu, galben ca ceara, tocmai la coada poporului 
suveran, îşi şterge broboanele de sudoare cari îi acopăr 
fruntea... Dar, spre asigurarea momentană a tutulor 
inimilor, se constată că în cel dintâi butoi nu este iarbă de 
puşcă, ci scrumbii sărate. Dar dacă acesta este un marafet 
al Reacţiunii, care vrea astfel să adoarmă bânuielile 
guvernului provizoriu? ... Şi astfel, unul câte unul, toate 
butoaiele au trebuit să fie răsturnate pe rogojini întinse, 
făcând, până la cel din urmă, tot atâtea mormane de 
scrumbii. Gvardia naţională şi poporul suveran au dat iama 
pe păr, şi au început să-şi încarce toţi, cari basmalele, cari 
şorţurile. În zadar căpitanul striga: „Staci, fracilor! respect 
la persoane! respect la propitate!” în câteva clipe rogojinile 
au rămas curate, şi toţi s-au împrăştiat pe acasă, veseli că n- 
au mers degeaba pe zăduf pân' la capul Podului. 

Peste vreun ceas, iată şi mocanii cu negustorul. Mocanii, 
văzându-se luaţi cu asalt de gvardia naţională, o apucaseră 


razna prin mahalale să caute precupeţul căruia îi aduceau 
marfa de la Brăila. Ocolind pe mărgini, se rătăciseră şi, 
tocmai după prânz, dăduseră de prăvălia lui. Acum veneau 
cu el în fugă, să scape taxidul24 de mânia poporului 
suveran. Era prea târziu: scrumbiile făcuseră de mult aripi. 
Poftim de te jeluieşte! Şi-n potriva cui? în potriva „popolului 
suveran”?! ... Se înţelege, că nu-i mai rămânea 
precupeţului decât să dea jalbă la Carvasară25. 

Din tot poporul, cucoana Marghioala, amatoare pasionată 
de sărături, a profitat mai mult de infamia Reacţiunii. Dar 
cine poate mulţumi vreodată pretenţiile unei femei de gust? 

Mâncând seara cu chir Mihale, vecinul său, cu care era 
prietenă intimă de mult, scrumbiile fripte pe grătar, 
cucoana Marghioala zice: 

— Păcat! chir Mihale, ştiu eu cum trebuia, dacă-i vorba: să 
fi adus cazacii lui gheneral Solomon şi un chiup de 
undelemn. 

— Şi câteva leji de lemuil, a adăogat chir Mihale; fără 
lemui, scrumyvii! ... ena'mbara den kani!” 

„„„E mai mult decât probabil că de acest epizod şi-a adus 
aminte răposatul C. A. Rosetti, când, la 1866, într-un 
moment de umor democratic, a dat gvardiei naţionale 
numele de „Baioneta inteligentă”. 

1 Lăzi de lămăi. 

CĂNUŢĂ, OM SUCIT. 

A fost odată un om care toată viaţa lui nu s-a putut potrivi 
cu lumea - un om sucit. 

Mă-sii i-a abătut să-l nască tocmai despre ziuă la lăsata 
secului de postul mare, când se pornise o zloată grozavă. 
Paştele în anul acela cădea în iarnă de tot. Tată-său a 
alergat cu brişcă la moagşa satului tocmai în margine. Moaşa 
dormea; d-abia se-ntorsese acasă de la arendaşul moşiei, 
unde fusese chef. A trebuit vreme până s-o deştepte, până 
să se-mbrace femeia, până să se urce-n brişcă. Copilul a 
aşteptat cât a aşteptat şi, până să-şi piarză răbdarea mă-sa, 
care se văita cumplit, şi-a pierdut-o şi el p-a lui şi s-a repezit 


aşa fără socoteală în lume, tocmai când s-auzeau clopoţeii 
de la brişcă lui tată-său la scară. 

Peste vreo patru săptămâni, a venit vremea să-l boteze: 
Radu, Răducanu, Cânuţă - fără praznic la călindar. După ce 
s-a lăpădat de trei ori de Satana naşu-său pentru el, popa 
satului a luat copilul în mâni şi l-a vârât o dată-n cristelniţă: 
„... în numele Tatălui! ...” copilul a răbdat; pe urmă îne-o 
dată: „... ş-al Fiului! ...” copilul a-nceput să urle de apă rece 
parcă-l băga în foc; iar când l-a vârât a treia oară: ,... ş-al 
Sfântului Duh! ...” copilul s-a smucit dintre degetele popii 
ca o vârlugă, şi a scăpat în fundul cristelniţii. Popa a scos 
mânile goale din apă, iar naşa a început să ţipe: 

— Se-neacă, părinte, copilul: ... Ce faci? 

Popa şi-a sumes iute mânicile şi l-a scos cât a putut mai 
degrab la aer. Mititelul era vânăt ca un ficat de bivol 
bătrân; nici miau nu mai zicea; clipea numai din ochişorii lui 
cârpiţi ca un broscoi în pierzare. 

L-au luat de picioare, l-au învârtit, l-au scuturat, l-au 
frecat, până i-a venit iar sufletul la loc. 

— Măă! zice popa; mulţi copii am botezat de când sunt 
preot... să vă trăiască! dar aşa copil sucit n-am mai văzut! 

Cănuţă a rămas sărman de părinţi tocmai când se făcuse 
copil de-nvăţătură... De una, mai bine pentru ei: mare 
bucurie n-aveau să capete după urmările lui. 

Bunică-sa despre tată l-a luat pe copil la oraş şi l-a dat la 
şcoală. A-nvăţat Cănuţă cât a-nvăţat, până a ajuns cu chiu 
cu vai în clasa a patra. Într-o zi, dascălul, un om foarte 
serios, a venit supărat. Cum a intrat în clasă, s-a aşezat pe 
catedră încruntat, a strigat catalogul şi pe urmă: 

— Cânuţă! 

— Prezent! 

— Câţi domni a avut ţara românească? 

— Mulţi, domnule. 

— Mulţi, mulţi! da câţi... neghiobule! 

— Câţi, domnule? 

— Dar tu mă-ntrebi pe mine? ori eu pe tine, prostule? 


— Să-i numărăm, domnule... 

— Dar pân-acu ce-ai făcut, neghiobule? 

— Am învăţat la ar'metică, domnule. 

— Mergi la loc, nătărăule! Aldată să-i numeri. 

S-a dus Cănuţă la loc şi s-a apucat să numere şi iar să 
numere. 

A doua zi a venit dascălul şi mai supărat: 

— Cânuţă! 

— Aici. 

— Câte feluri de numere complexe avem? 

— Multe, domnule. 

— Câte, dobitocule? 

— Câte, domnule? 

— Răspunde tu, boule! 

— Să le numărăm, domnule! 

— Acu să le numeri? până acum ce-ai numărat, măgarule? 

— Am numărat domnii, domnule! 

— Mergi la loc, vită! Altdată să le numeri. 

Iar s-a dus la loc şi s-a apucat să numere câte feluri de 
numere complexe avem. 

A treia zi, dascălul intră turbat: 

— Cânuţă! 

— Prezent.! ... Numerele complexe... 

— Nu te-ntreb de numerele complexe... 

„.„„Domnii ţării româneşti... 

— Stăi, întâi să te-ntreb, loază... Câte râuri are Europa? 

— Mă duc să le număr, domnule... 

Şi a plecat Cânuţă. S-a dus la bunică-sa acasă şi i-a spus că 
nu mai merge la şcoală măcar să-l taie. Bunică-sa a alergat 
la dascăl, şi dascălul i-a spus: 

— Babo, dă-l la meşteşug. Poate meşteşugul să-i dea de 
căpătâi, că nu-i de şcoală, e copil sucit, una-l întrebi şi alta 
răspunde. 

S-a mâhnit bătrâna, dar s-a gândit: de unde ştii? nu e 
toată lumea făcută să se procopsească-n şcoală... să-l dau la 
stăpân; poate acolo să-i fie norocul lui. 


L-a dat pe Cănuţă la un băcan. A slujit băiatul cât a slujit, 
când mai bine, când mai rău. Într-o seară a încărcat un coş 
mare cu fel de fel de mezeluri şi cu vreo douăzeci de stilc 
de vin, să le trimeaţă la un muşteriu. Afară era polei grozav. 
Cănuţă s-a aplecat şi d-abia a putut ridica greutatea pe loc 
limpede în prăvălie. 

— N-o să aluneci cu el, mă? a-ntrebat jupânul. 

— De! jupâne; ştiu eu? 

— O să-l poţi duce? 

— E greu... 

— Haide! s-a răstit jupânul. Dar să dormi şi să mănânci, 
şlii? leneşule! 

Cănuţă a dat să ridice coşul şi n-a putut. Jupânul ca să-l 
îmbărbăteze i-a dat un pumn în ceafă: pe urmă, jupânul şi 
încă un băiat au ridicat greutatea şi i-au pus-o lui Cănuţă în 
cârcă. Copăcel-copăcel, băiatul a mers câţiva paşi până la 
colţul stradei pe unde presăraseră negustorii cenuşe pe 
dinaintea prăvăliilor; dar când să apuce pe o ulicioară mai 
neumblată, ca să mai scurteze din drum, tocmai venea o 
birje cu caii răscăcăraţi de teama alunecuşului. Băiatul s-a 
ferit repede-n lături şi odată, bâldâbăc! şi sdrong! Cănuţă 
într-o parte cât colo şi sarcina din spinare într-alta. Băiatul 
s-a lovit la cot de i-a secat sufletul; dar s-a ridicat degrab să 
vază ce s-a făcut coşul. L-a apucat vârtos de toartă şi l-a 
smucit cu putere. Ciudat lucru! Coşul era acum mai uşor. 
Când l-a ridicat de la pământ, a-nceput să curgă din fundul 
coşului ca dintr-o stropitoare ciuruită: se spărseseră sticlele 
şi acum se scurgea rămăşiţa vinului. Ce să facă? La 
muşteriu, cu cioburi de sticlă nu putea merge. Să fugă? 
Unde să se ducă? ... Să se-ntoarcă la prăvălie! ... N-are să-l 
omoare doar. 

De omorât nu l-a omorât jupânul, că jupânul nu era om aşa 
de rău... Dar... 

— Unde ai căzut, ticălosule? 

— În colţ la ulicioară. 


— Pentru ce ai apucat pân ulicioară, afurisitule? Nu puteai 
merge pe Podul Mogoşoaii, pe unde e măturat şi cu cenuşe 
pe jos? Ai? 

— Ca să nu mai ocolesc, jupâne! 

— Să nu mai ocoleşti? ... 'Ţi-e lene să umbli, mişelule! ... 
Patruzeci de franci! ... Face pielea ta câtă pagubă mi-ai 
făcut tu mie? 

Şi trage-i, şi trage.-i... I-a tras atâta, încât bietul Cănuţă, 
după ce s-a-nchis prăvălia, nici n-a mai mâncat. S-a culcat 
îmbrăcat pe mindir şi a dormit tun până la ziuă, parcă 
făcuse un ziafet. 

A treia seară î; | trimite iar cu marfă la alt muşteriu. 
Acuma era coşul foarte uşurel. 

— Măăă! să vii degrabă. 

— Viu, jupâne. 

— Bagă de seamă să mai spargi ceva iar! ... 

Peste câteva minute vine-n prăvălie o damă şi târguieşte 
fel de fel de trebuincioase pentru casă. 

— Să-mi dai un băiat să mi le ducă numaidecât cu mine şi 
cu contul, să-l plătesc acasă. 

— Care dintre băieţii ăi mici e aicea? întreabă jupânul. 

— Niciunul! răspunde tejghetarul. Sunt toţi duşi. 

— Dar Căânuţă? 

— N-a venit încă. 

— Veni-i-ar numele... 

Dama-şi pierde răbdarea; se uită la ceas: 

— Atunci - zice - iau o birje, că m-aşteaptă la masă; am 
musafiri; şi trimite dumneata pe băiat mâne, ori poimâne cu 
contul. 

Jupânul, negustor vechi, care cunoştea cât se-ntinde 
poimânele cocoanei, zice dulceag: 

— Dar... ştiţi că... mai este un contişor... 

— Ce contişor? zice dama. Orice-o fi, plăteşte bărbatumeu 
când o trece pe aici. 

— E cam de mult, zice jupânul zaharisind şi mai tare tonul. 
De! cu vremea asta, şi la noi, negustorii, nu prea merge... 


Eu zic, coniţă, mai bine să aşteptam băiatul... zău! mai bine 
să aşteptăm băiatul. 

— Care va să zică nu am atâta credit la dumneata? 

— Mă iertaţi, sărut mâna, răspunde cu glasul ca miambalul 
jupânul, frecându-şi mâinile. 

Apoi schimbând deodată tonul, aspru cătră tejghetar, pe 
când intră mai mulţi muşterii: 

— Băiete! vezi ce-a poftitără domnii. 

— Mersi, zice dama foarte înţepată şi iese trântind uşa. 
Orişicât, să laşi să plece aşa un mugşteriu supărat, o damă, 
nu face pentru un negustor... locmai când se gândea 
jupânul la asta cu părere de rău că s-a-ntâmplat, iacătă şi 
Cănuţă, alb de măzăriche. 

— Unde ai stat până acuma, nemernicule? zbiară jupânul. 

— Am fost la d. Popescu. 

— La d. Popescu? ... un ceas pentru o palmă de loc? 

— Am dat pe Podul Mogoşoaii, jupâne; pân ulicioară 
alunecă. 

— Pe Podul Mogoşoaii? ... ca să căşti gura la prăvălii! ... Şi 
şart! part! o pereche de palme fierbinţi peste urechile 
degerate. 

Desigur numai din pricina firii lui pe dos, i s-a părut lui 
Cănuţă două palme mult mai dureroase decât bătaia de 
deunăzi. Deunăzi, după atâta pisăgeală, se culcase fără să 
se plângă de şale şi dormise ca o buturugă; acuma n-a putui 
s-adoarmă de usturimea urechilor. A plâns înfundat toată 
noaptea pe mindirul lui până despre ziuă. 

Se împlinea acu, peste o minută, a treisprezecea 
învârteală a pământului împrejurul soarelui de când tânărul 
Cănuţă se grăbise a ieşi să se bucure de razele acestuia. Un 
neastâmpăr nesuferit ridică pe băiat de pe mindir. Cănuţă 
oftă adânc ca şi cum ar fi răsuflat întâia dată, îşi şterse 
repede ochii ca şi cum ar fi văzut întâia oară lumina. În 
perete ardea o lămpşoară afumată. Ioţi băieţii ceilalţi 
dormeau adânc. Îşi luă într-o basma lucruşoarele lui, mai 
NIMIC, Şi ieşi. 


Mijea de ziuă când, rupt de oboseala trupului şi mai ales d. 
E a sufletului, îngheţat de atâta umblet pe frig, bătea în 
geam la cocioaba bunică-sii, în fundul unei mahalale de la 
marginea oraşului. Baba se deşteptase, îşi aprinsese 
candela la icoane şi se-nchina. 

— Cine e? 

— Eu, bunico. 

I-a deschis. 

— Ei! ce cauţi tu până-n ziuă? 

— Am fugit de la jupânul. 

— De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine ştie ce urât 
gând i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. 

— Pentru că... nu mai vreau să stau. 

— Nu-ţi dă de mâncare? 

— Ba da. 

— Munceşti prea mult? 

— Mult... dar... nu mult. 

— Te bate? 

Băiatul dete din cap şi-ncepu să plângă. A vrut bunica să-l 
mustre, să-l îndemne la supunere - ba, că aşa bate 
stăpânul, să-nveţe băieţii minte; ba, că trebuie să aibă 
copilul răbdare dacă e la stăpân; că dacă n-a vrut să-nveţe 
carte şi nici la stăpân nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă 
el? s-ajungă vagabond, ori pungaş, ori să se prăpădească pe 
drumuri; ca de! e băiat mare acuma, de treisprezece ani... 
de treisprezece ani! ... Şi şi-a adus aminte baba că 
adineaori, acu, a împlinit copilul copilului ei d-abia atâta, şi 
că e destul de mâhnit el şi de bătut la ziua lui, când alţi copii 
cine ştie ce bunătăţi şi ce mângăâieri au la ziua ior; ce să-l 
mai mustre şi ea? ... şi tot uitându-se la el cum plângea ca 
un prost, şezând pe marginea lăzii, cu legătura-ntr-o mână, 
şi se ştergea cu căciula la ochi, a-nceput şi baba să plângă 
ca o proastă... 

Când răsărea soarele mare pe un ger limpede ca sticla, 
Cănuţă dormea la căldură în patul bunică-sii. Tot fire sucită! 
omul când doarme fără grije, doarme pe-o ureche, nu pe 


brânci; nici pe una nici pe cealaltă nu voise să doarmă, 
fiindcă-i erau prea simţitoare de cu seară. 

Tot aşa şi iar aşa, pentru nimicuri, a schimbat Cănuţă mulţi 
stăpâni. Istoria lui se poate asemăna cu istoria unui pahar 
care rabdă să-l umpli cu litra şi pentru o picătură se supără 
şi dă pe-afară. Şi lumea vede măcar ce se petrece cu 
paharul; dar putea lumea-nţelege ce se petrecea în sufletul 
lui Cânuţă? Paharul stă de faţă: sufletul lui Cănuţă sta 
ascuns şi pesemne era prea mic, prea strâmt - dedea 
repede pe dinafară. 

Multe şi de toate a-ncercat el în viaţa lui, ca să şi-o poată 
cârpi de azi pe mâne. A făcut, fiindcă şi el era român, a 
făcut şi politică: a părăsit totdeauna opoziţia, din cauza 
nemărginitei şi injustei ei violenţe, în ajunul venirii ei la 
putere, şi s-a alipit totdeauna de guvern, care-n definitiv nu 
era aşa de vinovat, cu câteva zile înainte de trecerea 
acestuia în opoziţie. Şi pe urmă iar aşa şi tot aşa. 

Ducând viaţă destul de grea, i-a venit şi lui ceasul şi s-a 
însurat ca toată lumea. L-a înşelat; la început soacră-sa, nu 
i-a dat zestrea făgăduită - el a zis şi n-a prea zis ceva. L-a 
înşelat nevasta întâia oară - el a zis prea puţine. A doua 
oară - n-a zis nimic. Dar odată, la Blagoviştenii, a făcut ce-a 
făcut şi din toată sărăcia a cumpărat un crap mare şi 
borţes, ceva rar: patru chile şi plin cu icre. L-a dus acasă şi 
a rugat pe nevastă şi pe soacra să i-l facă umplut la cuptor 
cu stafide şi coconari. Femeile, din una-ntr-alta, mai cu 
treabă, mai cu vorba, au uitat sa scoată peştele la vreme. 
Când l-a dat la masă 

— Sfarog. Cănuţă şi-a ieşit din pepene. Fără nicio vorbă şi- 
a lăsat nevasta şi a pornit divorţ a doua zi cu probe de altă 
dată; ar fi pornit numaidecât, dar nu se putea, era 
sărbătoare, mâncare de peşte, nu se ţinea tribunal. 

Femeia era însărcinată... A-nceput să plângă, că ce o să se 
facă ea fără Cânuţă. El n-a vrut s-o asculte. De necaz, de 
mâhnire, femeia a lăpădat la mă-sa şi cât pe-aci să piară de 
boală şi de mizerie. A alergat soacră-sa la el: 


— Cănuţă maică, fie-ţi milă! e nevastă-ta, iart-o! se 
prăpădeşte fata, moare! ce Dumnezeu! Cănuţă maică, 
pentru un crap! 

Aş! Cănuţă, bărbat straşnic, o ţinea într-una: 

— Crap-necrap, nu se poate, cocoană! am pornit hârtie, s- 
a isprăvit. 

În sfârşit a scăpat femeia după o îndelungată suferinţă. 
Într-o dimineaţă, când plecase după daraveri, Cănuţă se- 
ntâlneşte cu nevastă-sa, slabă, legată pe sub fălci; se plimba 
în Piaţa Teatrului de colo până colo ca o desperată. O durea 

îngrozitor o măsea de sus. Fusese la dentist, dânsul 
dormea, îl aştepta să se deştepte; dar nu putuse sta locului; 
ieşise să se plimbe; stând în salonul de aşteptare, i-era frică 
să nu-nnebunească de durere. 

Pe când vorbeau amândoi - c-aminteri nu erau supăraţi - 
iată că vine în fuga mare feciorul de la dentist şi-i spune să 
poftească. Femeia porneşte hotărâtă; dar după un pas se 
opreşte şi, întorcându-se cătră bărbatu-său: 

— Ai şi tu cu mine, Cănuţă; mi-e frică. 

Omul merge după ea. Ajung în salonul de aşteptare. 
Femeia cade zdrobită pe un jeţ, legănându-şi capul 
strâmbat şi aiurit de suferinţă. 

— Poftiţi, zice doctorul deschizând o uşă. 

Femeia se scoală şi ia de mâriă, dârdâind ca de friguri, pe 
Cănuţă; amândoi intră după doctor. Ea, ailbă ca hârtia, se 
aşază pe scaunul de operaţie. El se face că fluieră ca pentru 
el singur, ţinând mânile la spate şi uitându-se la o cadră din 
perete. Dar n-are răbdare, vrea să se-ntoarcă... Atunci un 
țipăt... Gata! 

— Haha! zice doctorul. Bine-ai făcut c-ai venit! aveai un 
abces care se putea sui la ochi, şi pe urmă... 

— Ei, domnule doctor! zice femeia cu tonul blând al celei 
mai hotărâte scârbe de viaţă, după ce se clăti bine în gură... 
Câte supărări am eu, mă mir cum nu mi-a copt până acu şi 
inima! 


Cănuţă nu mai fluiera. A plătit vizita doctorului. A plecat 
cu nevastă-sa. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowsky, că 
nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. Pe urmă s-au 
suit amândoi într-o birje; au mers acasă, s-au împăcat şi au 
trăit încă destulă vreme împreună. 

Ar mai fi trăit încă bine, daca nu i se-ntâmpla lui Cănuţă să 
moară. Într-o zi, dintr-un nimic, iarăşi pentru un moft 

— Ceruse împrumut o mică sumă unui prietin pe care l-a 
fost îndatorat pe vremuri cu mult mai mult, şi acesta 
refuzase - s-a iritat aşa de grozav din ceartă încât i-a venit 
un fel de necăciune... Rău... rău... până seara a murit. L-au 
îngropat a doua zi ca pe toţi morţii. 

La şapte ani, i-au făcut după obicei parastas, ca să-i scoată 
oasele şi să i le spele. Era de faţă la slujbă nevasta şi câteva 
rude. Când au dat groparii de cosciugul lui şi i-au ridicat 
binişor capacul putred, ce să vezi! în loc să stea oasele lui 
Cănuţă de-a lungul şi cu faţa-n sus, hârca sta-n sus cu ceafa 
şi ţurloaiele erau pornite către grătarul coastelor. 

— Asta n-a fost mort bine când l-au îngropat, a zis popa. 

— Aş! a răspuns femeia. M-aş fi mirat, Dumnezeu să-l 
ierte, să-l găsesc la loc... Sfinţia-ta nu l-ai cunoscut pe 
răposatul Cânuţă... om sucit! 

LA HANUL LUI MÂNJOALĂ. 

Un sfert de ceas până la hanul lui Mânjoală... de-acolea, 
până-n Popegştii-de-sus, o poştie; în buiestru potrivit, un ceas 
şi jumătate... Buiestraşu-i bun... dacă-i dau grăunţe la han 
şi-l odihnesc trei sferturi de ceas... merge. Care va să zică, 
un sfert şi cu trei, un ceas, şi până-n Popeşti unul şi 
jumătate, fac două şi jumătate... Acu sunt şapte trecute: ăl 
mai târziu până la zece, sunt la pocovnicu Iordache... Am 
cam întârziat... trebuia să plec mai devreme... dar în 
sfârşit! ... de aşteptat, mă aşteaptă... 

Aşa socotind în gând, am şi văzut de departe, ca la o bătaie 
bună de puşcă, lumină multă la hanul lui Mânjoală, adică, 
aşa-i rămăsese numele; acuma era hanul Mânjoloaii - omul 
murise de vreo cinci ani... Zdravănă femeie! ce a făcut, cea 


dres, de unde era cât p-aci să le vânză hanul când trăia 
bărbată-său, acuma s-a plătit de datorii, a dres acaretul, a 
mai ridicat un grajd de piatră, şi încă spun toţi că trebuie să 
aibă şi parale bune. Unii o bănuiesc ca o fi găsit vreo 
comoară... alţii, că umblă cu farmece. Odată au vrut s-o 
calce tâlharii... S-au apucat să-i spargă uşa. Unul dintre ei, 
ăl mai voinic, un om cât un taur, a ridicat toporul şi când a 
tras cu sete, a picat jos. L-au ridicat repede! era mort... 
Frate-său a dat să vorbească, dar n-a putut - amuţise. Erau 
patru inşi. L-au pus pe mort în spinarea lui frate-său, şi 
ceilalţi doi l-au apucat de picioare, să-l îngroape undeva 
departe. C, înd să iasă din curtea hanului, Mânjoloaia 
începe să strige pe fereastră: hoţii! şi-n faţă-le, iaca zapciul 
cu mai mulţi inşi şi cu patru dorobanţi călări. Strigă 
pomojnicul: „Cine-i?” Hoţii cei doi, fugi care-ncotro! rămâne 
mutul cu frate-său mort în cârcă. Acu, ce te faci la 
cercetare? Toată lumea ştia că mutul vorbeşte; cui putea să- 
i treacă prin cap că mutul nu se preface? L-au bătut până |- 
au smintit, ca să-i vie glasul la loc - degeaba. De atunci li s-a 
tăiat pofta flăcâilor să mai calce hanul... 

Până să-mi treacă toate astea prin minte, am sosit. O sumă 
de cară poposesc în curtea hanului; unele duc la vale 
cherestea, altele porumb la deal. E o seară aspră de 
toamnă. Chirigiii se-ncălzesc pe lângă docuri... de aceea se 
vede atâta lumină de departe. Un argat îmi ia calul în 
primire să-i dea grăunţe la grajd. Intru în cârciumă, unde 
fac refenea26 oameni mulţi, pe când doi ţigani somnoroşi, 
unul cu lăuta şi altul cu cobza, ţârâie într-un colţ olteneşte. 
Mi-e foame şi frig - m-a răzbit umezeala. 

— Unde-i cucoana? întreb pe băiatul de la tarabă. 

— La cuptor. 

— Trebuie să-i fie mai cald acolo, zic eu şi trec, printr-o 
săliţă din cârciumă în bucătărie. 

Foarte curat în bucătărie... şi abur, nu ca în cârciumă, de 
cojoace, de cizme şi de opinci jilave - abur de pâne caldă. 
Mânjoloaia priveghea cuptorul... 


— Bine v-am găsit, cocoană Marghioale. 

— Bine-aţi venit, cocoane Fănică. 

— Mai s-o fi găsind ceva de mâncare? 

— Pentru oameni de omenie ca dumneata, şi la miezul 
nopții. 

Şi repede coana Marghioala dă poruncă unei cotoroanţe 
să puie de masă-n odaie, şi pe urmă s-apropie de cotlon la 
vatră, şi zice: 

— Uite, alege-ţi. 

Cocoana Marghioala era frumoasă, voinică şi ochioasă, 
ştiam. Niciodată însă de când o cunoşteam - ş-o cunoşteam 
de mult: trecusem pe la hanul lui Mânjoală de atâtea ori, 
încă de copil, pe când trăia răposatul taică-meu, că pe acolo 
n-era drumul la târg - niciodată nu mi se păruse mai 
plăcută... Eram tânăr, curăţel şi obraznic, mai mult 
obraznic decât curăţel. M-am apropiat pe la stânga ei, cum 
era aplecată spre vatră, şi am apucat-o peste mijloc; 
ajungând cu mâna de braţul ei drept, tare ca piatra, m-a- 
mpins dracul s-o ciupesc. 

— N-ai de lucru? zice femeia şi s-a uitat la mine chiorâş. 

Dar eu, ca s-o dreg, zic: 

— Straşnici ochi ai, coană Marghioalo! 

— Ia nu mă-neânta; mai bine spune ce să-ţi dau. 

— Să-mi dai... să-mi dai... Dă-mi ce ai dumneata... 

— Zău... 

Şi eu, oftând: 

— Fie, că straşnici ochi ai, coană Marghioalo! 

— Da dacă te-aude socru-tău? 

— Care socru? ... de unde ştii? 

— Dumneata gândeşti că, daca te-ascunzi sub căciulă, nu 
te mai vede nimini ce faci... Nu te duci la pocovnicu 
Iordache să te logodegşti cu fata a mai mare? ... Aide, nu te 
mai uita aşa la mine; treci în odaie la masă. 

Multe odăi curate şi odihnite am văzut în viaţa mea, dar ca 
odaia aceea... Ce pat! ce perdeluţe! ce pereţi! ce tavan! 
toate albe ca laptele. Şi abajurul şi toate cele lucrate cu 


igliţa în fel de fel de feţe... şi cald ca subt o aripă de cloşcă... 
şi un miros de mere şi de gutui... 

Am vrut să m-aşez la masă şi, după obiceiul apucat din 
copilărie, m-am întors să văz încotro e răsăritul, să mă- 
nchin. M-am uitat cu băgare de seamă de jur împrejur pe 
toţi pereţii 

— Nicio icoană. Zice cocoana Marghioala: 

— Ce te uiţi? 

Zic: 

— Icoanele... Unde le ţii? 

Zice: 

— Dă-le focului de icoane! d-abia prăsesc cari şi păduchi 
de lemn... 

Femeie curată! ... M-am aşezat la masă făcându-mi cruce 
după datină, când deodată, un răcnet: călcasem, se vede, cu 
potcoava cizmii, pe un cotoi bătrân, care era sub masă. 
Cocoana Marghioala sare repede şi deschide uşa de perete; 
cotoiul supărat dă năvală afară, pe când aerul rece 
năpădeşte-năuntru şi stinge lampa. Caută chibriturile pe 
bâjbâite; caut eu încolo, caută cocoana-ncoace - ne-am 
întâlnit piept în piept pe-ntunerec... Eu, obraznic, o iau 
bine-n braţe şi-ncep s-o pup... Cocoana mai nu prea vrea, 
mai se lăsa; îi ardea obrajii, gura-i era rece şi i se zbârlise 
pe lângă urechi puful piersicii... în sfârşit iacă jupâneasa 
aduce tava cu demâncare şi cu o lumânare. Pesemne om fi 
căutat mult chibriturile, că ţilindrul lămpii se răcise de tot. 
Am aprins-o iar... 

Bună mâncare! pâne caldă, rață friptă pe varză, cârnaţi de 
purcel prăjiţi, şi nişte vin! şi cafea turcească: şi râs şi 
vorbă... halal să-i fie cocoanii Marghioalii! După cafea, zice 
cotoroanţii: 

— Spune să scoată o jumătate de tămâioasă... 

Grozavă tămâioasă! ... Mă apucase un fel de amorţeală pe 
la încheieturi; m-am dat aşa-ntr-o parte pe pat, să trag o 
ţigară cu ale din urmă picături chihilibarii din pahar, şi mă 


uitam pân fumul tutunului la cocoana Marghioala, care-mi 
sta pe scaun în faţă şi-mi făcea ţigări. Zic: 

— Fie, cocoană Marghioalo, straşnici ochi ai! ... Ştii ce? 

— Ce? 

— Dacă nu te superi, să-mi mai facă o cafea; da... nu aşa 
dulce... 

Şi râzi! ... Când vine jupâneasa cu cafeaua, zice: 

— Cocoană, dumneavoastră staţi de vorbă aici... nu ştiţi 
ce-i afară... 

— Ce e? 

— S-a pornit un vânt de sus... vine prăpăd. 

Am sărit drept în picioare şi m-am uitat la ceas: zece şi 
aproape trei sferturi. În loc de o jumătate de ceas, stătusem 
la han două ceasuri şi jumătate! Vezi ce e când te-ncurci la 
vorbă? 

— Să-mi scoaţă calul! 

— Cine? ... Argaţii s-au culcat! 

— Mă duc eu la grajd... 

— "Ţi-a pus ulcica la pocovnicu! zice cocoana pufnind de 
râs şi ţinându-mi calea la uşe. 

Am dat-o binişor la o parte şi am ieşit pe prispă. În adevăr, 
era o vreme vajnică... Focurile chirigiilor se stinseseră; 
oameni şi vite dormeau pe coceni, vârându-se cuminţi unii- 
ntralţii jos la pământ, pe când pe sus prin văzduh urla 
vântul nebun. 

— E vifor mare, zise cocoana Marghioala, înfiorată şi 
apucându-mă strâns de mână; eşti prost? să pleci pe 
vremea asta! Mâi de noapte aici; pleci mâne pe lumină. 

— Nu se poate... 

Mi-am tras mâna cu putere; am mers la grajd; cu mare 
greutate am deşteptat un argat şi mi-am găsit calul; l-am. 

Închingat, l-am tras la scară şi m-am suit în odaie să-mi iau 
noapte bună de la gazdă. Femeia, dusă pe gânduri, şedea 
pe pat cu căciula mea în mână, o tot învârtea ş-o răsucea. 

— Cât am de plată? am întrebat. 


— Îmi plăteşti când treci înapoi, răspunse gazda, uitându- 
se adânc în fundul căciulii. 

Şi pe urmă se ridică în picioare şi mi-o întinse. Mi-am luat 
căciula ş-am pus-o-n cap, aşa cam la o parte. Zic, privind pe 
femeie drept în lumini, care-i sticleau grozav de ciudat: 

— Sărut ochii, cocoană Marghioalo! 

— Umblă sănătos! 

M-am aruncat pe şea; jupâneasa bătrână mi-a deschis 
poarta, şi am ieşit. Rezemat cu palma stângă pe coapsa 
calului, mi-am întors înapoi capul: peste zaplazul înalt se 
vedea uşa odăii deschisă, şi în deschizătură, umbra albă a 
femeii adumbrindu-şi cu mâna arcurile sprâncenelor. Am 
ţinut la pas încetinel, fluierând un cântec de lume ca pentru 
mine singur, până când, cotind după zaplaz să-mi apuc 
drumul, mi s-a ascuns vederea cadrii. Am zis: hi! la drum! şi 
mi-am făcut cruce; atunci, am auzit bine uşa bufnind şi un 
vuiet de cotoi. Gazda mea ştia că nu o mai văz, intrase 
degrab în căldură şi apucase pe cotoi cu uşa, desigur. 
Afurisit cotoi! se tot vâră printre picioarele oamenilor. 

Să fi mers o bucată bună de drum. Viforul creştea 
scuturându-mă de pe şea. În înalt, nori după nori zburau 
opăciţi ca de spaima unei pedepse de mai sus, unii la vale 
pe dedesubt, alţii pe deasupra la deal, perdeluind în clipe 
largi, când mai gros, când mai subţire, lumina ostenită a 
sfertului din urmă. Frigul ud mă pătrundea; simţeam că-mi 
îngheaţă pulpele şi braţele. Mergând cu capul plecat ca să 
nu mă-nece vântul, începui să simţ durere la cerbice, la 
frunte şi la tâmple fierbinţeală şi bubuituri la urechi. Am 
băut prea mult! m-am gândit eu, dându-mi căciula mai pe 
ceafă şi ridicându-mi fruntea spre cer. Dar vârtejul norilor 
mă ameţea; mă ardea sub coastele din stânga... Am sorbit 
în adânc vântul rece, dar un junghi m-a fulgerat pân tot 
coşul pieptului de colo până colo. Am plecat iar bărbia. 
Căciula parcă mă strângea de cap ca o menghinea; am 
scos-o şi am pus-o pe oblânc... Mi-era rău... N-am făcut bine 
să plec! La pocovnicu Iordache trebuie să doarmă toată 


lumea: m-or fi aşteptat: pe vremea asta, or fi crezut 
oamenii, fireşte, că n-am fost prost să plec... Am îndemnat 
calul care se-mpleticea, parcă băuse şi el... 

Dar vântul s-a mai potolit; s-a luminat a ploaie; lumină 
ceţoasă; începe să cearnă mărunt şi-nţepos... îmi pun iar 
căciula... Deodată sângele începe iar să-mi arză pereţii 
capului. Calul a obosit de tot; gâfâie de-necul vântului. Îl 
strâng în călcâie, îi dau o lovitură de biciuşcă; dobitocul 
face câţiva paşi pripiţi, pe urmă sforăie şi se opreşte pe loc 
ca şi cum ar vedea în faţă o piedică neaşteptată. Mă uit... în 
adevăr, la câţiva paşi înaintea calului zăresc o mogâldeaţă 
mică sărind şi ţopăâind... Un dobitoc! ... Ce să fie! ... Fiară? 
„„. E prea mică... Pun mâna pe revolver; atunci auz tare un 
glas de căpriţă... îndemn calul cât pot; el se-ntoarce-n loc şi 
porneşte-napoi. Câţiva paşi... şi iar stă sforăind... lar 
căpriţa... îl opresc, îl întorc, îi dau câteva lovituri, 
strângându-l din zăbală. Porneşte... Câţiva paşi... lar 
căpriţa... Norii s-au subţiat de tot: acuma văz cât se poate 
de bine. E o căpriţă mică neagră; aci merge, aci se-ntoarce; 
aruncă din copite; pe urmă se ridică-n două picioare, se 
repede cu bărbiţa în piept şi cu fruntea înainte să-mpungă, 
şi face sărituri de necrezut şi mehăie şi fel de fel de nebunii. 
Mă dau jos de pe cal, care nu mai vrea să meargă în ruptul 
capului, şi-l apuc scurt de căpăstru; mă aplec pe vine-n jos: 
„[a-ţa!” şi chem căpriţa cu mâna parcă aş vrea să-i dau 
tărâţe. Căpriţa se apropie zburdând mereu. Calul sforăie 
nebun, dă să se smucească; mă pune în genuchi, dar îl ţiu 
bine. Căpriţa s-a apropiat de mâna mea; e un ied negru 
foarte drăguţ, care se lasă blând să-l ridic de jos. L-am pus 
în desaga din dreapta peste nişte haine. În vremea asta, 
calul se cutremură şi dârdâie din toate încheieturile ca de 
frigurile morţii. 

Am încălecat... Calul a pornit năuc. 

De mult acum, mergea ca praştia sărind peste gropi, peste 
moşoroaie, peste buşteni, fără să-l mai pot opri, fără să 
cunosc locurile şi fără să ştiu unde mă ducea. În goana asta, 


când la fiece clipă îmi puteam frânge gâtul, cu trupul 
îngheţat şi cu capul „i-n foc, mă gândeam la culcuşul bun pe 
care-l părăsisem prosteşte... De ce? ... Cocoana Marghioala 
mi-ar fi dat mie odaia ei, aminteri nu mă poftea... ledul se 
mişca în desagă să se aşeze mai bine; mi-am întors privirea 
spre el: cuminte, cu capul deştept scos afară din desagă, se 
uita şi el la mine. Mi-am adus aminte de alţi ochi... Ce prost 
am fost... Calul se poticneşte; îl opresc în silă: vrea să 
pornească iar, dar cade zdrobit în genuchi. Deodată, printr- 
o spărtură de nor se arată felia din urmă aplecată pe o 
rână. Arătarea ei m-a ameţit ca o lovitură de măciucă la mir. 
Mi-era în faţă... Atunci sunt două luni pe cer! eu merg la 
deal: luna trebuie să-mi fie-n spate! Şi mi-am întors repede 
capul, s-o văz pe cea adevărată... Am greşit drumul! merg 
la vale... Unde sunt? Mă uit înainte: porumbişte cu cocenii 
netăiaţi; la spate, câmp larg. Îmi fac cruce, strângând de 
necaz calul cu pulpele amorţite, ca să se ridice - atunci, 
simţ o zvâcneală puternică lângă piciorul drept... Un țipăt! 
„.. Am strivit iedul! Pun mâna iute la desagă: desaga goală - 
am pierdut iedul pe drum! Calul se scoală scuturându-şi 
capul ca de buimăceală; se ridică în două picioare, se 
smuceşte-ntr-o parte şi mă trânteşte-n partea ailaltă; pe 
urmă o ia la goană pe câmp ca de streche şi piere-n 
întunerec. 

Pe când mă ridic zdruncinat, auz foşneală pântre coceni şi 
un glas de om din apropiere, tare: 

— Tiu! Ţa-ţa! Ptiu! Ucigă-te toaca, duce-te-ai pe pustii! 

— Care-i acolo? strig eu. 

— Om bun! 

— Care? 

— Gheorghe! 

— Care Gheorghe? 

— Nătruţ... Gheorghe Nătruţ, care păzeşte la coceni. 

— Da nu vii încoace? 

— Ba, iaca viu. 

Şi, dintre coceni, se arată umbra omului. 


— Mă rog, frate Gheorghe, unde suntem noi aicea? ... am 
rătăcit cu viforul ăsta drumul. 

— Dar unde vreai dumneata să mergi? 

— La Popeştii-de-sus. 

— Ehei! la pocovnicu lordache. 

— Ei, da. 

— Apoi, n-ai rătăcit drumul... da mai ai de furcă până-n 
Popeşti... Aicea eşti d-abia în Hăculeşti. 

— În Hăculeşti? am zis cu bucurie. Atunci, sunt aproape de 
hanul lui Mânjoală... 

— Uite-l colea; suntem la spatele grajdului. 

— Hai de-mi arată drumul, să nu-mi rup gâtul tocmacuma. 

Rătăcisem vreo patru ceasuri... 

În câţiva paşi am ajuns la poartă. La odaia cocoanii 
Marghioalii lumină, şi umbre mişcă pe perdea... A avut 
parte cine ştie ce alt drumeţ mai înţelept de patul cel curat! 
Eu oi fi rămas să capăt vreo laviţă lângă cuptor. Dar noroc! 
cum am ciocănit, m-a şi auzit. Jupâneasa bătrână a alergat 
să-mi deshiză... Când să intru, mă-mpiedic pe prag de ceva 
moale... iedul... tot ala! era iedul gazdii mele! A intrat şi el 
în odaie şi a mers să se culce cuminte sub pat. 

Ce să spui? Ştia femeia că mă-ntorc? ... ori se sculase de 
dimineaţă? ... Patul era nedesfăcut. 

— Cocoană Marghioalo! atât am putut să zic, şi vrând să 
mulţumesc lui Dumnezeu că m-a scăpat cu viaţă, am dat să 
ridic dreapta spre frunte. 

Cocoana mi-a apucat repede mâna şi, dându-mi-o în jos, m- 
a luat cu toată puterea în braţe. 

Parcă văz încă odaia ceea... 

Ce pat! ... ce perdeluţe! ... ce pereţi! ... ce tavan! ... toate 
albe ca laptele. Şi abajurul şi toate cele lucrate cu igliţa în 
fel de fel de feţe... şi cald ca subt o aripă de cloşcă... şiun 
miros de mere şi de gutui... 

Aş fi stat mult la hanul Mânjoloaii, dacă nu venea 
socrumeu, pocovnicu lordache, Dumnezeu să-l ierte, să mă 
scoată cu tărăboi de acolo. De trei ori am fugit de la el 


înainte de logodnă şi m-am întors la han, până când, 
bătrânul, care vrea zor-nevoie să mă ginerească, a pus 
oameni de m-au prins şi m-au dus legat cobză la un schit în 
munte: patruzeci de zile, post, mătănii şi molitve. Am ieşit 
de-acolo pocăit: m-am logodit şi m-am însurat. 

Tocma-ntr-u târziu, într-o noapte limpede de iarnă, pe 
când şedeam cu socru-meu la lafuri, după obiceiul de la 
ţară, dinaintea unui borcan de vin, aflarăm de la un 
isprăvnicel, care sosea cu cumpărături din oraş, că despre 
ziuă stătuse să fie foc mare la Hăculeşti: arsese până-n 
pământ hanul lui Mânjoală îngropând pe biata cocoana 
Marghioala, acu hârbuită, subt un morman uriaş de jăratic. 

— A băgat-o în sfârşit în jăratic pe matracuca! a zis socru- 
meu râzând. 

Şi m-a pus să-i povestesc iar istoria de mai sus pentru a nu 
ştiu câtea oară. Pocovnicul o ţinea într-una că în fundul 
căciulii îmi pusese cocoana farmece şi că iedul şi cotoiul 
erau totuna... 

— Ei aş! am zis eu. 

— Era dracul, ascultă-mă pe mine. 

— O fi fost - am răspuns eu - dar dacă e aşa, pocovnice, 
atunci dracul te duce, se vede, şi la bune... 

— Întâi te dă pe la bune, ca să te spurce, şi pe urmă ştie el 
unde te duce... 

— Dar dumneata de unde ştii? 

— Asta nu-i treaba ta, a răspuns bătrânul: asta-i altă 
căciulă! 

DOUĂ LOTURI 

— Asta e culmea! ... culmea! ... strigă d. Lefter, ştergându- 
şi fruntea de sudoare, pe când madam Popescu, consoarta 
sa, caută fără preget în toate părţile... Nue şinu el... 

— Femeie, trebuie să fie-n casă... Dracu n-a venit să le ia! 


Dar ce au pierdut? ce caută? 
Caută două bilete de lotărie, cu cari d. Lefter Popescu a 
câştigat. 


Însă oricine mă poate întreba: 

Bine, daca a pierdut biletele, de unde ştie d. Lefter de 
câştig? 

E lucru simplu. Biletele le-a fost cumpărat cu bani 
împrumutaţi, ca de cabulă *, de la d. Căpitan Pândele, 
fiindcă-i spuseseră mulţi, când se tot plângea că n-are noroc 
la joc, să-ncerce a juca cu bani de-mprumut... Şi a făcut 
învoială, pe onoare, faţă cu martori, să dea din câştig, dacă 
s-o-ntâmpla, zece la sută căpitanului. 

Când a cumpărat biletele, d. Lefter a râs pesimist: 

— "Ţi-ai găsit! eu şi noroc! 

Dar d. Căpitan Pândele, mai optimist: ' Superstiţie de 
jucător. 

— De unde ştii dumneata norocul meu? 

Ş-a pus pe d. Lefter să-i însemneze în carnet numerele 
biletelor. 

A trecut mult de la aceasta. Lotăriile, amânate de atâtea 
ori, s-au tras în sfârşit amândouă în aceeaşi zi. La prima 
(Lotăria „Societăţii pentru fundarea unei Universităţi 
Române în Dobrogea, la Constanţa”) lotul cel mare de 
50.000 lei l-a câştigat numărul 076.384; iar la a doua 
(Lotăria „Asociaţiunii pentru fundarea şi înzestrarea unui 
Observatoriu Astronomic la Bucureşti”) lotul cel mare tot de 
50.000 lei l-a câştigat numărul 109.520. 

D. Lefter, până adineaori, habar n-avea că se trăseseră ieri 
amândouă lotăriile. Era seară: omul şedea la masă cu 
consoarta sa în săliţa de intrare, vorbind în ticnă despre 
cum se scumpeşte viaţa din zi în zi, când, aude o birje 
oprindu-se-n poartă, apoi paşi apăsaţi în curticică şi pe 
urmă bătând cineva tare grăbit la geamlâcul d-afară. D. 
Lefter sare să deschidă, bănuind în gând: „Hait! iar ne 
cheamă deseară la serviciu extraordinar turbatul (turbatul 
e şeful), să ne canonească până la miezul nopţii, ca să se 
recomande ministrului că e grozav!” 

— Iar madam Popescu se repede în odaie, fiindcă era în 
neglige. D. Căpitan Pândele intră ca o furtună şi, vorbind 


din ce în ce mai tare, ca şi cum d. Lefter ar fi surd: 

— Bine, nene, păcatele mele! de ce n-ai venit la berărie? ... 
se poate să fii aşa de indiferent? ... te caut ca un nebun de 
atâtea ceasuri! 

— Ne-a ţinut până adineaori turbatul la canţiierie... De ce? 

— Leftere! ... nu ştii nimica? 

— Ce? 

— Ieri s-a tras lotăriile noastre! 

— Ei? 

— Am câştigat! 

— Nu mă-nnebuni! ... Cât? 

— La amândouă am câştigat loturile mari! ale mari de tot! 

Şi căpitanul pune pe masă listele oficiale şi alături carnetul 
său. În adevăr, carnetul sună tocmai ca-n liste: 076.384 
Universitate - Constanţa. 109.520 Bucureşti - Astronomie. 

Cititorul a înţeles acuma ce caută de trei zile pe brânci 
soţii Popescu. 

D. Lefter a trimes turbatului o scrisoare, cerând, cu tot 
respectul, un congediu de două-trei zile, pe motiv că nu se 
simte deloc bine. Aşa şi e: e bolnav. 

După o muncă zadarnică de atâta vreme, după ce toată 
casa a fost răsturnată de zece ori, când aşa, când 
aminterea, d. Lefter a căzut pe o canapea sfărâmat de 
oboseală; a simţit că i se taie încheieturile şi aşa, un fel de 
slăbiciune la lingurea, parcă-l lua o apă; a moţăit de câteva 
ori ş-a adormit. Femeia a şezut şi ea pe un scaun, că nu mai 
putea de picioare şi de mijloc - se-nţelege, de atâta 
alergătură şi de-atâtea ridicături. Să fi aţipit d. Lefter ca 
vreun sfert de ceas şi, deodată, se scoală drept, cu faţa 
luminată de raza adevărului... 

— Ştiu unde sunt! acum ştiu! ... uf! ... le-am găsit! 

— Unde? 

— În jacheta mea a cenuşie de vară... Cu ea eram la 
berărie când le-am cumpărat. Ţiu minte bine; le-am pus în 
buzunarul de la piept înăuntru... Acolo sunt! ... sigur! ... 
Adu-mi jacheta! 


Pe cât îşi aducea mai limpede aminte domnul Lefter, pe 
atât madam Popescu se turbura, se roşea, se-ngălbenea... 
— Care jachetă? întreabă ea aiurită, ca de pe altă lume. 

T 

— A cenuşie. 

— Leftere! zice femeia punând mâna la sânul stâng, ca şi 
cum ar fi simţit un junghi grozav. 

— Ce? 

— Am... dat-o. 

— Ce ai dat? 

— Jacheta! 

— Care jachetă? 

— A cenuşie! 

— Cui? 

— N-ai spus tu că n-o mai porţi? 

— Cui? cui ai dat-o, nenorocito! 

— La o chivuţă. 

— Pentru ce? 

— Pe farfurii. 

— Când? 

— Alaltăieri... 

— Alaltăieri! ... fără s-o cauţi pân buzunare! 

— Am căutat-o, răspunde femeia îngrozită de vina ei; nu 
era nimic. 

— Taci! strigă crunt d. Lefter... Pe câte farfurii ai dat-o? 

— Pe zece... Destul m-am tocmit: n-a vrut să-mi dea o 
duzină întreagă, răspunde ea fără să mai ştie ce spune. 

— Unde sunt farfuriile? ... Voi să văz farfuriile! Adu. 

Irfuriile! porunceşte straşnic d. Lefter. 

Consoarta sa, fără să mai zică o vorbă, se supune; i le 
uluce şi le pune pe masă. Frumoase farfurii! cu chenar 
dublu, unul conabiu lat pe muche, şi altul pembe îngust pe 
buză. Domnul Lefter ia una ş-o sună - porţălan. 

— Bravo! bun gust ai! zice rânjind sardonic. 

Şi, pac! trânteşte una jos... ţăndări! şi pe urmă, paf! alta 
asemenea. 


— Leftere! 

— Aşa sunt eu, galant, cocoană! când am chef, sparg; 
sparg, cocoană, când am chef, farfurii de câte zece mii de 
franci una! sparg, mă-nţelegi, sparg al dracului! 

Şi iar pac ipaf! până la a din urmă, pe când cocoana se 
scutură la fiecare, parcă ar arde-o cu un bici de foc. După 
ce le isprăveşte pe toate, d. Popescu îşi scoate batista, îşi 
şterge sudoarea frunţii şi se aşază grav pe scaun, apoi, cu 
tonul sever, dar calm, al judecătorului neînduplecat cătră 
criminalul care-i stă de faţă-n picioare: 

— La care chivuţă? o ştii? 

— La Ţâca, aia tânără frumoasă, care vine totdeauna pe 
aici, răspunde vinovata, plângând cu inima frântă de târzie 
căinţă. 

— Ştii unde se află această chivuţă? 

— Zice că stă tocmai la margine, în mahalaua Farfurigiilor. 

— Destul, nenorocito! 

Peste un ceas, pe-nserate, o birje itrece în goana mare 
prin strada Emancipării din Farfurigii: pe capră, alături cu 
birjarul, un sergent; în fund, d. Lefter şi d. Căpitan Pândele; 
iar, dinainte, încă un sergent şi d. Comisar al secţiei 
respective, Turtureanu, deja cointeresat cu cinci la sută 
asupra câştigului 

— Se-nţelege, câştig, dacă se vor găsi cele două bilete. 
Comisarul ştie unde stă chivuţă 'Ţâca. 

Birja, trecând din greu prin noroi, se opreşte în sfârşit în 
apropierea unei cocioabe de pământ, care şade singuratică 
într-un peş pe un maidan. Comisarul postează pe sergenţi, 
pitulaţi, în dosul cocioabei, după regula strategică 
consacrată la călcări de vizuini; le face semnul clasic al lui 
Harpocratea27, ş-apoi trece, urmat de d. Căpitan şi de d. 
Popescu, să bată la uşe... O fetică zdrenţuită vine să 
deschiză. În săliţa luminată de pâlpâiala a câţiva tăciuni de 
pe vatră, miroase straşnic a carne cu prune: o ţigancă 
bătrână pregăteşte de cină. Toţi trei vizitatorii se dau înapoi 
pe prispă punându-şi mâna la nas. 


— Unde-i mă-ta, fa? întreabă d. Comisar. 

— Trebuie să vie acuma, zise copila uitându-se sperios cu 
ochii ei mari la cei trei domni. 

— Aprinde-un muc de lumânare şi hai de ne du în odaie, s- 
o aşteptăm. 

Fata stă la îndoială. 

— Haide! se răsteşte d. Turtureanu... şi toţi trei intra, 
împingând pe fată-nainte. 

— Da ce e? întreabă bătrâna, ridicându-se de la vatră, u 
ude sta stârcită. 

— Avem treabă cu fie-ta, cu Ţâca... 

— Lipseşte ceva dintr-o casă... ştie ea ce lipseşte, adaogă 
d. Lefter. 

— Vai de mine î boiarule, zice bătrâna... N-are Ţâca 
obiceiul... La toate casele boiereşti o cunoaşte pe Ţâca... ia 
toate cocoanele mari o ştie pe Ţâca... 

— Haide! nu mai lungi vorba, comandă d. Căpitan Pândele, 
ş-aprinde! cât vrei să mă ţii în picioare? 

— Lac-aprinz... Da nu se poate, Ţâca, boiarule! să ferească 
Dumnezeu! eu, pântru 'Ţâca, poci să-mi pun mâna-n oc 
pântru Ţâca... Poate, altă chivuţă... 

Şi zicând acestea, baba a aprins o lumânare de seu ş-a 
trecut în odaie, urmată de boieri. Odaia are două paturi, o 
masă, o laviţă, un scaun şi o sobiţă de tuci. Pe amândouă 
paturile, stau grămezi de haine, încălţăminte, pălării, şaluri 
purtate, pe sub paturi şi pe laviţă fel de fel de mărfuri de 
larfurărie şi sticlărie... 

La vederea mormanelor de vechituri, d. Lefter tresare; se 
repede şi-ncepe să scotocească, luând şi examinând pe rând 
bucăţică cu bucăţică, fir cu fir. Câte reflexiuni ironice, 
picante, sentimentale, se pot face asupra unei aşa grămezi 
pestriţe de vechituri, cu privire la zădărnicia lumii 
trecătoare prin care au trecut şi ele o clipă, nouă, 
neveştejite! Dar d. Lefter n-are vreme să filosofeze... el 
caută... caută mereu... Fatalitate: jacheta cenugşie nu se 
află. Când gânduri peste gânduri îi clocotesc în cap, iacătă 


şi Ţâca, d-abia ducându-şi coşul plin de vechituri nouă, 
foarte obosită de alergătura zilii-ntregi şi flămândă: de 
departe i s-au umflat nările ca răspuns la chemarea 
generosului miros de pe vatră. 

Cum intră, o înconjură toţi trei musafirii; d. Lefter o ia de 
piept: 

— Unde mi-e jacheta? 

— Care jaghetă? 

— Jacheta a cenuşie... 

— Care jaghetă cenuşie? 

— Jacheta cu biletele... 

— Care belete, boiarule? 

— Te faci că nu ştii, gaşperiţă! 

— Sa ma trăsnească Dumnezeu! sa hie al dracului! 

— Mai bine, spune drept, zice d. Turtureanu. 

— Dacă spui, ai bacşiş bun, adaogă d. Căpitan Pândele. 

— Ce sa spuie, boiarule! zice bătrâna apilpisită; ce sa 
spuie? vai de păcatele noastre, daca nu ştie... auzi colo! ce 
sa spuie? 

— Taci tu! zbiară d. Turtureanu şi-i dă brânci babei cât 
colo în săliţă. 

Baba îşi face cruce, iar copila tremură ca varga lângă 
vatră, unde prunele sfârâie tare-n cratiţă. 

— Sa n-aibă parte! dă să zică Ţâca. 

— N-ai fost tu - o-ntrerupe d. Lefter - în strada Paicnţii 
numărul 13, la madam Popescu, madam Lefter Popescu, o 
damă naltă, subţirică, frumoasă, oacheşe, casele ale verzi 
cu (ţeamlăc, care are o aluniţă cu păr dasupra sprâncenii 
din Mânga şi se poartă legată la cap cu roşu? 

— Ba, am fost. 

— Atunci, de ce minţi? 

— Ba, nu mint, boiarule; am fost. Ei? 

— Nu ţi-a dat pe zece farfurii, că n-ai vrut să dai o (luzină- 
nitreagă, cu chenar conabiu lat pe muche şi altul pembe pe 
buză, o jachetă cenuşie? 

— Ba, mi-a dat. 


— Atunci, de ce minţi? 

— Nu minte, boiarule! zice bătrâna din săliţă. 

— Taci tu! ... Unde e jacheta? 

— E pa mine... o port pa dedesubt. 

— Ca să nu te prinz! 

— Ba, sa hie al dracului care n-o poartă de frig... Sunt 
borţoasă, boiarule... alerg toată ziulica pân zloată - 
bogdaproste, îmi ţine cald la pântece şi la şale. 

— Dezbracă-te! porunceşte d. Lefter. 

— Iaca... 

Şi 'Ţâca începe a-şi lăpăda ţoalele de pe ea. Tocmai 
dedesubt de tot, peste cămaşe, se vede jacheta cenuşie. D. 
Lefter repede o caută-n buzunarul de la piept; chivuţă se 
strâmbă, că se gâdilă la sân. În buzunar, nimic; dar în fund 
are o descusătură... desigur o fi căzut în căptuşeală. Ţâca 
scoate jacheta şi o dă d-lui Lefter, care o descoase cu 
briceagul din toate tighelurile... în căptuşeală, nimic şi iar 
NIMIC. 

— Ce mi-ai făcut biletele? răcneşte îngrozitor cu 
pumniindeştaţi d. Lefter, pe când ceilalţi doi o strâng de- 
aproape într-un colţ. 

— Care belete? zbiară şi chivuţă ca o nebună ş-apoi, 
schimbând tonul, strigă tare către baba din săliţă în 
țigăneşte: „Săi, că se sfarojesc prunele de tot!” 

— Ce ai spus pe ţigăneşte? urlă d. Lefter. 

— Haoleu! încep să se bocească baba şi copila, ce năpaste 
a fost să cază pe noi! 

— Să-mi scoţi biletele! scrâşneşte d. Lefter: să-mi scoţi 
biletele, hoaţo! că te omor, mă-nţelegi? te omor! 

Şi-i trage 'Ţâchii o palmă, s-o năucească. Atunci, toate trei 
femeile se pornesc pe răgete, să crezi că s-a aprins o cuşcă 
cu pantere. D. Turtureanu dă-ntr-o parte pe d. Lefter şi cu 
gravitate: 

— Las-o, mă rog... Las' că spun dumnealor la secţie. 

Apoi iese-n uşe, dă un ţignal: sergenţii răsar ca din 
pământ, şi haide! le-au pornit pe nemâncate... 


Toată arta d-lui Turtureanu a rămas infructuoasă... 
Femeile nu ştiau nimic despre bilete... Cu tot zelul său, nu 
putuse depăşi limitele prudenţii; de aceea, el spunea seara 
la berărie d-lui Lefter şi căpitanului: 

— Cu baba şi cu fata, da! merge să le mursici mai zdravăn; 
dar cu 'Ţâca, nu prea, fiindcă, e, pardon, în poziţie: daca se- 
ntâmplă la secret vreun avort... Nu ştii dumneata? Astăzi 
nu mai poţi conta pe inferiori... şi nici pe superiori! S- 
aude... Gazetele atât aşteaptă ca să ne persecute... Dar îţi 
spun eu că nu e... Biletele n-au fost în jachetă; pot face 
prinsoare pe ce pofteşti... Să vezi, când ţi-o mai trece niţel 
asta... cum să zic? amorul propriu - aşa e tot omul la-nceput 
când îi vine o surpriză de aşa un câştig - să vezi, ai să dai 
peste ele acasă. 

D. Lefter susţine că Ţâca i-a furat biletele - chivuţele şi 
jidanii nu sunt proşti: când cumpără haine vechi, le purică 
pân toate-ndoiturile. 

— Ia, dă-mi-le, mă-nţelegi, la discreţie, să „Iau eu cu 
dumnealor în tete-â-tete la secret... Să vezi cum scot 
biletele... 

Şi zicând aceasta, se uită cruciş fioros şi scrâşneşte din 
dinţi. 

D. Turtureanu răspunde făcând teorii asupra instrucţiunii 
criminale pe temeiul îndelungei d-sale experienţe în 
serviciul. Siguranţei publice. Aşa, femeile rabdă mai mult, 
sunt mai piloase 1 decât bărbaţii. Dintre bărbaţi, bulgarii 
întrec pe toţi răbdare; mai puţin ca toţi rabdă ţiganii, şi 
ţigancele mai puţin decât toate: cum le strângi puţin în 
corset, „stai, ca spui, mânca-te-aş!” 

De aceea, le slăbise pe chivuţe, lăsându-le însă tot la seret 
nemâncate, să se mai gândească - poate! ... dar nu-i vine s. 
Î creează. 

Pe când vorbeşte d. Turtureanu, d. Căpitan Pândele citeşte 
gazeta de seară, iar d. Lefter ascultă dus pe gânduri. La un 
moment, d. Popescu se face palid: un domn a intrat în 
berărie şi trece pe lângă masa lor cătră fund. Este şeful său 


de la minister, un tip foarte posomorât şi din cale-afară 
aspru. D. Lefter se scoală şi salută: şeful d-abia moţăie din 
cap şi se aşază la o masă puţin mai departe. 

— Uite, zice d. Căpitan şi arată celorlalţi gazeta, care 
scrie: „Precum se ştie, cele două mari lotării s-au tras zilele 
trecute. Numerele cari au câştigat loturile cele mari, de 
câte 50.000 lei sunt: la Constanţa-Universitate, 076.384; - 
la Bucureşti-Astronomie, 109.520. 

Un lucru curios însă; până acuma, fericiţii posesori ai 
numerelor câştigătoare nu s-au prezentat să-şi reclame 
dreptul. Pentru numeroşii noştri cititori şi gentilele noastre 
cititoare, în rândurile cărora am dori din suflet să se afle 
câştigătorii. 

— Regional: tari, rezistente, răbdătoare. 

Amintim că, după şase luni de la trageri, nu se mai poate 
sub niciun cuvânt reclama vreun câştig. Sumele 
nereclamate până la termenul fatal trec de drept la 
fondurile societăţilor respective.” 

Cu tot respectul ce i-l insufla d-lui Lefter şeful său, care-l 
ochia pe sub sprâncene din când în când cu privirea plină 
de mustrare - adică: „Dumneata ne tragi pe sfoară; scrii că 
eşti bolnav, ca să-mi lipseşti de la datorie, şi pe urmă-mi baţi 
berăriile... Bravo!” - cu tot respectul acela foarte legitim, d. 
Popescu nu se putu stăpâni la propoziţia finală din notiţa 
gazetei, şi izbucni într-un hohot de râs, un râs vânăt! 

— Hahaha! să ştii, nene Turturene, că le găsim tocma a 
doua zi după termen... îmi cunosc eu norocul! ... Hahaha! 

Râsul şi vorbele acestea au făcut pe d. Căpitan Pândele să 
sară din loc. El, care până aci păstrase o atitudine calmă, 
mai presus de orice laudă, a trebuit în sfârşit şi el să 
izbucnească... Imputări amare de negligenţă, de 
indiferenţă, de imprudenţă! Când are cineva hârtii de 
valoare aşa de mare, nu le lasă să se târâie astfel de colo 
până colo... Trebuie să fie cineva prea sec! Aşa trebuie să 
păţi când faci afaceri de o sută de mii de franci cu un 
zevzec! şcl... Şi asupra acestora, d. Căpitan pleacă, 


spumând şi înjurând ca un grad inferior. D. Lefter parcă n-a 
auzit nimic; bate toba încetinel cu deştele pe marmura 
mesii. 

Peste câteva momente, domnul şef, care a plătit paharul 
său de bere, se scoală şi, trecând spre uşe pe lângă masă, 
zice: 

— Domnule Popescu, dacă dumneata nu mai vrei să vii la 
serviciu, atunci, te rog, cel puţin trimite mâne cheia 
sertarului, unde ai acte publice în întârziere. 

— Am fost bolnav, domnule şef. 

— Mofturi! ... 

— Parol, domnule şef: mâne viu negreşit. 

— Te rog)! zice scurt şi apăsat şeful şi pleacă fără să salute. 

D. Turtureanu se uită la ceas... Târziu! Trebuie să meargă 
la serviciul de noapte: peste un ceas trece inspectorul pe la 
secţie. Pleacă; d. Lefter pleacă după el. Se aruncă-ntr-o 
birje; d. Lefter se aruncă după el. 

— Merg şi eu la secţie, nene Turturene, s-o mai văz pe 
hoaţa! 

D. Turtureanu se-nvoieşte numai după ce amicul îşi dă 
cuvântul solemn de onoare că n-are să mai fie violent, n-are 
să mai facă nimica femeilor arestate. Pe drum, d. Popescu 
promite amicului său să-i ridice partea din câştig de la cinci 
la zece la sută, dacă se găsesc biletele. 

— Pe viitorul şi pe onoarea mea! nene Turturene! 

Au sosit... Nenorocire! Inspectorul trecuse pe la secţie 
adineaori; cercetase la secret, notase ceva, foarte supărat, 
în portofel, şi liberase pe cele trei femei, îmbunându-le cu 
vorbe blânde. 

— De mare belea mi se pare că m-ai dat, nene Popescule, 
cu ipohondriile dumitale! a zis d. Comisar. 

D. Lefter atunci a-nceput să se vaite. 

— Prin urmare, care va să zică, dacă nici dv., poliţia, nu ne 
protejaţi contra bandiţilor, atunci, mă rog, ce mai rămâne? 
Am înţeles, care va să zică, cum merge chestia! Nu vă 


săturaţi nici cu zece la sută? Cât vreţi, cât poftiţi, domnule? 
şaptezeci? nouăzeci? sută la sută? 

Şi apoi o cascadă, un torent de invective la adresa 
autorităţii, care e compusă din pungaşi, din zbiri complici 
cu briganzii! exemplu: d. Inspector, care s-a-nvoit cu 
țigancele... 

— Frumos! sublim! adaogă, după o pauză de resuflu, d. 
Popescu, cu un ton de acră ironie. 

Ş-apoi, schimbând tonul, cu glasul tunător: 

— Ruşine pentru acest început de secol! de trei ori ruşine! 

Prudenţa şi amiciţia au oprit pe d. Turtureanu să nu-i 
dreseze cuvenitul proces-verbal pentru insultă adusă 
autorităţii în exerciţiul funcţiunii, şi poate că toti l-ar fi 
dresat, dacă, asupra ultimelor cuvinte, d. Lefter n-ar fi ieşit 
în fuga mare ca un nebun, strigând că se duce să reclame la 
parchet. 

Era cam pe la rândul al treilea al salipgiilor; mijea bine de 
ziuă, când d. Lefter, după ce rătăcise atâta vreme prin 
mahalale, ajunsese în sfârşit în maidanul din strada 
Emancipării, în faţa cocioabei, de unde ridicaseră aseară pe 
cele trei chivuţe... 

Poate... poate că rugămintea să biruie ce n-a putut birui 
violenţa... şi. D. Popescu bate cu sfială la uşa sârmanei 
locuinţe... Niciun răspuns... Mai bate o dată, tot aşa de 
discret... Acelaşi rezultat... Să bată mai cu inimă! ... Dar 
mai multă inimă n-are... Se apropie în vârful galoşilor de 
ferestruică şi ascultă ce să fie înăuntru... în tăcerea 
dimineţii umede şi neguroase, se aud bine horcăieli... 
Femeile, zdrobite de împrejurările prin cari trecuseră, 
dormeau duse. 

D. Lefter şezu pe marginea de lemn a prispii şi aprinse o 
ţigaretă... Şezu cât şezu aşa, meditând un discurs bine 
simţit pentru a convinge pe chivuţe că nişte femei 
muncitoare pot câştiga o avere într-un chip onorabil, fără să 
caute a ruina pe un om, de la casa căruia au câştigat 
totdeauna o bucăţică de pâne... Ar fi păcat! şi mai la urmă, 


el a dat de ştire: biletele sunt anulate; dar zece, 
cincisprezece la sută, da! o avere necalculabilă, care le pică 
din cer: bogate, independente şi... oneste, şcl... 

Deodată, se aude zgomot uşor în casă... în sfârşit, s-au 
deşteptat... Musafirul se scoală-n picioare, tuşeşte şi pune 
mâna pe bordul pălăriei. În acelaşi moment, uşa se 
deschide şi se arată-n prag chipul neţăsălat al fetii: 

— Haoleu, mamă! săriţi! c-a venit hăla iar! 

Femeile sar degrab: 

— Iar ai venit, nebunule? ţipă 'Ţâca. 

— Ai venit iar la belete, ai? urlă bătrâna. 

Şi, până să n-apuce d. Popescu să salute măcar, se 
pomeneşte fleaşc drept în ochi, o strachină cu prune sleite: 

— Na belete! 

— Sa pui sa ne omoare, nevinovate, la poliţie, ai? oţule! 

Şi după ce i-au luat văzul, trage-i, pumni, palme, şi pe 
urmă care cu ce apucă, baba cu o cratiţă, fata cu o 
scurtătură de lemn şi femeia cu un târn, şi dă-l tava pân 
noroi: 

— Na, belete! na, belete! na, belete!!! 

Când au ostenit bine chivuţele, a plecat şi d. Lefter, destul 
de ostenit şi dumnealui, dar repede, şi cu capul gol, de 
degrab ce-i era - şi chivuţele după el: 

— Ho! Fio! nu mai vrei belete; sa mai vii la belete! ho! 
oarrba!! 

Pe la şapte şi jumătate d. Popescu era acasă. Consoarta sa 
nu dormise toată noaptea de grije. Cocoana, văzând halul 
omului, s-a pornit pe plâns... De cu seara, venise un prieten 
de la minister şi lăsase o scrisoare... 

O citeşte: „Dragă Leftere, Astăzi, când am plecat de la 
canţilerie, d. Georgescu, şeful, mi-a zis să te anunţ că, dacă 
mâne nu vii la serviciu, poţi să nu mai vii deloc, căci face 
raport de destituire, şi pune să spargă broasca sertarului, 
unde ai încuiat dosarul cu afacerea Golstein. Au venit astăzi 
trei deputaţi şi au făcut gură că se trăgănează lucrările. De 


mâne, începem, pe cât o ţine Camera, canţileria la 8 dim. Te 
TOg, în interesul tău, vino negreşit. Şeful e turbat rău. 

Al tău fidel amic, Mitică” 

La opt şi cinci, d, Lefter, spălat şi premenit, suie treptele 
ministerului. Întreabă pe aprod: 

— Şeful a venit? 

— Acuşica, răspunde aprodul. A ordonat să mergeţi 
imediat la dumnealui. 

D. Popescu grăbeşte şi intră foarte umilit. Şeful, care se 
plimbă de colo până colo, cu mânile în buzunar, cum îl vede, 
se opreşte: 

— Ai venit, domnule? 

— Da, domnule Georgescu... 

— Aici nu sunt domnul Georgescu, domnule! aici sunt 
domnul şef... Să-mi aduci la moment dosarul afacerii 
Goldstein... şi aldată, să ştii că te dau afară! Statul nu 
plăteşte impiegaţii, ca să facă beţii noaptea şi ziua să zacă 

— Uite ce prăpădit eşti! - în loc să vie la datorie... M-ai 
auzit? ... Mergi de-mi adu dosarul! 

Impiegatul iese împleticindu-se. Se duce la masa lui de 
lucru, descuie sertarul şi apucă nervos un vraf de hârtii. 
Când dă să pună vraful pe masă, scapă printre deşte jos o 
liârtiuţă mică îndoită. S-apleacă - o ridică - o priveşte lung, 
dă un țipăt... 

Toţi zeii! toţi au murit! toţi mor! numai Norocul trăieşte şi 
va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca şi el! ... Sunt aci! 
„.. aci, biletele! ... aci era soarele strălucitor căutat atâta 
timp orbeşte pe-ntunerec! 

D. Lefter e leşinat - acea linişte a mării, care, înţelenită în 
fine, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năprasnic 
uragan: faţa ei este senină fără creţ, pe când în fundu-i zac 
atâtea sfărâmături de corăbii înghiţite pe de-a pururi 
înainte de a fi putut ajunge la liman! 

El ascunde-n sân, între flanelă şi piele, într-un plic de 
pânză, cele două bucățele de hârtie, tipărite conabiu, ca 
muchea unor farfurii pierdute pe veci. Surâzând de această 


reminiscență vizuală, se încheie la jiletcă fără pripă, se 
aşază bine în jeţul său de muşama şi aşterne cu mână 
sigură, pe o coală de hârtie ministerială, următoarea 
compoziţie, care, sub forma-i laconică, ascunde atâta 
bogată ironie: „Domnule Ministru, Sănătatea mea prea 
delicată nu-mi permite să mai suport asprimile de tot felul 
ale serviciului. 

Vă rog dar respectuos să binevoiţi a-mi primi demisia din 
postul ce ocup la acest onor. Minister. 

Binevoiţi, etc. 

Eleutheriu Poppescu” 

Ia apoi dosarul şi demisia şi intră hotărât la şeful, care 
lucrează cu nasul vârât în hârtii: 

— Domnule şef, iată dosarul Goldstein. 

— Bine, răspunde superiorul fără să ridice capul. Lasă-l 
aici. 

— Şi mai iată, „domnule Georgescu”, vă rog foarte mult, şi 
demisia mea. 

— Bine... Las-o aici. 

— Vă salut. 

— Bine... Du-te. 

După zece minute, omul care a scuturat în fine jugul 
nesuferitei robii intră la bancherul unde au fost depuse 
biletele en gros. 

— Mă rog, unde se-ncasează câştigurile de la lotăriile cari 
s-au tras alaltăieri? 

— Fondul e depus la Casa de depuneri, dar poate cineva să 
le-ncaseze şi prin noi. Aveţi vreun bilet câştigător? 

— Am... două câştigătoare, răspunde fără afectare d. 
Popescu, şi arată de departe biletele, ţinându-le grațios 
între două degete. 

— Sunt câştiguri mari? 

— Măricele... Am amândouă câştigurile mari! 

Bancherul deschide nişte ochi plini de admiraţie şi zice, 
dând să ia biletele: 

— Daţi-mi voie, mă rog. 


Dar d. Lefter retrage încetinel mâna, dezdoieşte biletele şi 
întreabă: 

— N-aveţi listele oficiale? 

— Ba da. lată-le. 

— Mă rog - zice d. Lefter cu vorbă răspicată - avem o 
dată: zero-şapte-zeci-şi-şase-de-mii-trei-sute-opt zeci şi 
patru - Universitatea Constanţa. 

— Nu, răspunde bancherul: una-sută-şi-nouă-mii-cincisute- 
douăzeci. 

— Dă-mi voie, nu mă-ncurca: una-sută-şi-nouă-mii- 
cincisute-douăzeci - Bucureşti-Astronomie. 

— Ba, pardon, zice bancherul... Bucureşti-Astronomie 
-/rro-şapte-zeci-şi-şase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-şi-patru. 

D. Lefter nu-şi dă seama bine de ce' dar simte o sfârşeală i 
cade, alb ca porţălanul, pe un scaun lângă contor 1, 
întinzând mâna cu biletele. Bancherul le ia: se uită bine la 
liste, la bilete, la posesorul lor, şi, zâmbind şi el fără 
afectare, zice 1 lui Lefter, care ascultă stupid: 

— Uite ce e, stimabile; v-aţi înşelat... şi iacă de unde 
provine... Dumneata ai... Ciudat lucru, ce-i drept... Cum s-a- 
ntâmplat! ... Al dracului! ... Dumneata ai la una tocmai 
numărul care a câştigat la cealaltă şi... 

— Şi... ce? 

— Şi viceversa. 

Cum aude cuvântul viceversa, d. Lefter se face vânăt ca 
ficatul şi se ridică izbucnind cu o volubilitate supremă: 

— Viceversa! Nu se poate, domnule! peste poate! 
Viceversa: Asta-i şarlatanie, mă-nţelegi! Vă-nvâţ eu minte 
pe dv. Să umblaţi d-acu-ncolo cu infamii, şi să vă bateţi joc 
de oameni, fiindcă este o exploatare şi nu vă mai săturaţi ca 
vampirii, pierzând toată sudoarea fiecare om onest, 
deoarece se-ncrede orbeşte-n mofturile dv. Şi cu tripotajuri 
evreieşti de bursă, care suntem noi proşti şi nu ne-nvăţăm 
odată minte ca să venim, mă-nţelegi, şi să ne revoltăm... da! 
să ne revoltăm! Aşa să ştiţi: proşti! proşti! proşti! 


Ş-a-nceput să se jelească, să se bată cu palmele peste ochi 
şi cu pumnii în cap şi să tropăie din picioare, făcând aşa un 
tărăboi, încât a trebuit bancherul să ceară ajutorul forţei 
publice ca să scape de d. Lefter... 

Casă (de plată). 

Dacă aş fi unul dintre acei autori cari se respectă şi sunt 
foarte respectaţi, aş încheia povestirea mea astfel... 

„„„Au trecut mulţi ani la mijloc. 

Într-un târziu, cine vizita mănăstirea Ţigăneşti putea 
vedea acolo o maică bătrână, oacheşe, înaltă şi uscată ca o 
sfântă, cu o aluniţă mare păroasă deasupra sprâncenei din 
stânga şi cu privirea extatică. Ea nu scotea un cuvânt, nu 
voia să răspunză la nicio întrebare; nu făcea niciun rău, era 
dimpotrivă foarte blândă. O singură apucătură denunța 
oarecum că, sub fruntea ei senină, clipea o minte cu 
reazimul dezrădăcinat; toată ziulica, maica Elefteria 
culegea, te miri pe unde le mai găsea, cioburi de străchini, 
pe cari le ascundea cu scumpătate în scunda ei chiliuţă. 

Tot într-un timp, colo departe, în haosul zgomotos al 
Bucureştilor, trecătorii puteau vedea un moşneag micuţ, 
intrat la apă şi scofâlcit, plimbându-se liniştit, cu acea linişte 
a mării, care, potolită în sfârşit, vrea să se odihnească după 
zbuciumul unui năprasnic uragan. Bătrânul se plimba, 
regulat - dimineaţa, de colo până colo pe dinaintea 
Universităţii - seara, cum răsăreau aştrii, de jur împrejurul 
Observatorului pompierilor de la bifurcarea bulevardului 
Pake 

— Şoptind mereu, cu un glas blajin, acelaşi cuvânt: 
„Viceversa! ... da, viceversa! ...” - cuvânt vag ca şi vagul 
vastei mări, care, sub faţa-i fără creţ, ascunde-n tainicele-i 
adâncuri stâncoase cine ştie câte corăbii, zdrobite înainte 
de a fi ajuns la liman, de-a pururi pierdute! 

Dar... fiindcă nu sunt dintre acei autori, prefer să vă spun 
drept: după scandalul de la bancher, nu ştiu ce s-a mai 
întâmplat cu eroul meu şi cu madam Popescu. 

ÎN VREME DE RĂZBOI. 


În sfârşit, ceata de tâlhari căzuse prinsă în capătul pădurii 
Dobrenilor. Doi ani de zile, vreo câţiva voinici, spoiţi cu 
cărbuni pe ochi, foarte-ndrăzneţi şi foarte cruzi, băgaseră 
spaima în trei hotare. Întâi începuseră cu hoţia de cai: apoi 
o călcare, două cu cazne; pe urmă omoruri. Între altele, 
făcuseră acum în urmă o vizită despre ziuă lui Popa Iancu 
din Podeni. 

Popa era un om cu dare de mână, rămas văduv, deşi foarte 
tânăr, trăia cu maică-sa. Îi mergeau treburile cât se poate 
de bine. În timp de un an şi jumătate, cumpărase două sfori 
de moşie, ridicase un han şi o pereche de case de piatră; 
vite multe, oi, cinci cai, şi mai avea, se zice, şi bănet. Astea 
băteau la ochi, toată lumea credea că popa găsise vreo 
comoară. La aşa stare trebuia, se-nţelege, să se oprească 
ochii tâlharilor. 

Într-o seară, părintele Iancu a făcut prostia să rămână 
acasă singur de tot: pe bătrână a trimis-o cu trăsura la târg, 
cu un băiat; pe un argat l-a mânat la câmp, pe alţi doi, cu 
carele, după lemne la pădure. După miezul nopţii, iacă-te 
oaspeţii negri: l-au legat, l-au schingiuit şi i-au luat o groază 
de bani. Norocul bătrânei că lipsea; făcea poate greşeala să 
ţipe, şi tâlharii o omorau, cum s-a şi întâmplat în altă parte 
cu o babă, peste câteva zile. 

De mirare însă un lucru - popa avea un buiestraş minunat 
şi două iepe de prăsilă: nu i le-au luat. Dar ceva şi mai 
curios - câinii din curte, nişte dulăi ca nişte fiare, nu 
dedeseră măcar semn de viaţă! Hoţii au fel de fel de 
meşteşuguri ca să adoarmă câinii cei mai sălbatici; le dă, 
pesemne, un fel de mâncare descântată, ori cine ştie ce. 

Pe preot l-au găsit a doua zi într-un târziu legat butuc, cu 
muşchii curmaţi de strânsura frânghiilor, cu căluşu-n gură, 
d-abia mai putând geme. L-au dezlegat degrabă, şi bietul 
om a povestit, gâfâind şi cu mintea pierdută de groază, tot 
oe pătimise. 

Nu trecură două săptămâni şi se auzi de altă călcare 

— Aceea, în adevăr, spăimântătoare. 


Arendaşul de la Dărmăneşti a fost călcat de cu seara. Omul 
trăia acolo cu o rudă bătrână, o babă, care-i îngrijea de 
casă. Baba a făcut neghiobia să ţipe, şi arendaşul şi mai 
neghiob, a tras cu revolverul. Atâta le-a trebuit! I-au 
chinuit, i-au ferăstrăiat până i-au dat gata. Nu se putea şti 
cât jefuiseră, desigur fusese o sumă însemnată - arendaşul 
vânduse de curând o cătăţime mare de bucate. 

Dar, în sfârşit, fărădelegea asta fusese cea din urmă. 
Oamenii spoiţi cu negru căzură în lanţurile justiţiei 
aznoapte, tocmai când se porneau la o nouă ispravă. Vestea 
aceasta se împrăştiase într-o clipă, ca o lumină liniştitoare, 
peste câte trele hotarele bântuite. 

Către seară se întorcea acasă, călare pe buiestraşul lui, 
popa lancu. Şi calul şi omul erau zdrobiţi de umblet. De trei 
zile popa alergase după daraveri de negustorie. - vindea 
vite şi cumpăra porci. Pe unde umblase n-aflase nimica de 
prinderea tâlharilor. Maică-sa îl aştepta cu masa; fiul n-avea 
poftă de mâncare; îi era degrabă să meargă la neică 
Stavrache, hangiul, frate-său mai mare. 

Hangiul era foarte mulţumit: om cu dare de mână, cu han 
în drum - mare greutate i se luase de pe suflet. Câte nopţi 
nu dormise el o clipă măcar cum se cade, trăgând cu 
urechea şi aşteptând cu inima sărită pe musafirii de noapte! 
negreşit trebuia să-i vie şi lui rândul o dată şi-o dată. 

Preotul intră în cârciumă, tocmai când dl. Stavrache se 
pregătea să-nchiză. 

— Neică, zise el privind ciudat şi sperios în toate părţile, aş 
vrea să-ţi spui ceva numaidecât. 

— Ce? 

— Ai să vezi. Închide şi aide-n odaie amândoi... am venit la 
d-ta ca la un duhovnic... 

După aerul şi tonul tânărului, fratele mai mare nu ştia ie 
să creează; totuşi înţelese că preotul avea lucruri serioase 
de spus. Trimise pe slugi şi pe femeie să se culce, închise 
obloanele prăvăliei şi poarta hanului, şi, după ce toată 


lumea se linişti, intră în odăiţă unde-l aştepta popa trăgând 
tutun şi oftând greu. 

— Ce e, mă? 

— Am venit la d-ta ca la un duhovnic... N-aude nimeni? 

— Aş! cine s-auză? 

— Neică Stavrache, zise popa înecat, m-am nenorocit! 

— De ce? 

Popa a-nceput să plângă cu hohot şi să se bată cu pumnii 
tu cap. Neică Stavrache nu înţelegea deloc. 

— Ce să mă fac? ... ce să mă fac, neică? ... spune d-ta, (îi 
mi-eşti frate mai mare... 

Ce avea preotul pe suflet? Ce să aibă? Lucru greu 
detiţeles, fireşte; aşa de greu, că dl. Stavrache, mai întâi, 
nici n, voit să creează. 

Cum s-a putut? Omul cu greutate, proprietarul cu atâtea 
acareturi şi cuprins, mai bogat decât multă lume dimprejur! 

— Frate-său! preotul - să fi fost capul bandei de tâlhari! Şi 
cu toate astea, era adevărat. Dracu-l împinsese! Şi 
nenorocitul îşi povesti din fir în păr toate isprăvile. Călcarea 
de la el fusese un marafet ca să adoarmă bănuielile. Cu 
câteva zile înainte, un notar de sat - era cam beat - duşman 
vechi al popii, întâlnindu-l la un han pe drum, i-a zis: „Bun 
buiestraş ai, părinte! ăsta nu mai e cal de popă, e cal 
haiducesc, să lase toate poterile-n urmă!” şi pe urmă: 
„Bine-ţi merge, părinţele! mai cumpăraşi o sfoară de moşie! 
Cum dej nu ţi-e teamă să te calce tâlharii! pesemne că eşti 
dres 1” 

Neică Stavrache ascultă în sfârşit şi povestirea isprăvii din 
urmă de la arendaşul Dărmăneştilor... Dar nu popa îl 
omorâse; el luptase cât putuse să-i oprească de la aşa crudă 
fapta; ce era să le faci însă? erau îndărijiţi: baba ţipa şi 
arendaşul a tras cu arma - nu mai era chip să stăpâneşti pe 
băieţi. 

Popa scăpase din cursa întinsă la capătul pădurii numai 
prin întâmplare: aminteri puneau mâna poteraşii şi pe el... 
Dar toţi cetaşii sunt prinşi... Or să-i pună la caizne... eiau 


să spună tot... tot... Or să pună mâna şi pe el. Şi popa, 
apucat de cutremur, îşi smulgea părul din cap. 

— Ce-i de făcut, neică Stavrache? scapă-mă! 

— Cum? ... Nenorocitule! să fugi! să piei! să te-neci mai 
bine decât să puie mâna pe tine! în fundul ocnei îţi 
putrezesc oasele. 

Pe când vorbea dl. Stavrache, deodată s-aud afară zgomot, 
strigăte şi bătăi puternice în obloanele prăvăliei. Amândoi 
rămân încremeniţi. 

— Nu deschide! zice popa., scoțând un revolver de sub 
anteriu. 

Dar bubuiturile se-ndesesc. - sunt oameni mulţi afară. 1)1. 
Stavrache, fără să mai asculte de stăruinţele popii, care 
tremură ca varga, îl împinge cât colo şi trece-n prăvălie. 
I'răgând bine cu urechea, hangiul înţelege că are a face cu 
lume veselă: o ceată de răufăcători e mult mai serioasă şi 
mai tăcută; nu râde şi nu chiuieşte aşa cu chef pe la miezul 
nopţii. Şi dl. Stavrache a ghicit bine. Strigând: 
„Numaidecât!” aprinde lampa şi merge să deschiză. 

În adevăr, sunt vreo douăzeci de voluntari tineri, claie 
peste grămadă, în câteva trăsuri, conduşi de un ofiţer şi doi 
sergenţi rezervişti câtre Dunăre - la război. Poposesc 
douătrei ceasuri aci, să odihnească şi caii; despre ziuă or să 
se pornească: trebuie s-apuce trenul militar care trece 
dimineaţa la staţia cea mai apropiată - cale de vreo 
patruzeci de kilometri. Sunt mugşterii buni, băieţi cu dare de 
mână, şi cântă, şi râd, şi fac fel de fel de nebunii. 

Dl. Stavrache face tot ce poate ea să-ndatoreze pe bravii 
tineri. După ce au băut binişor, se aştern unul lângă altul, 
ticsiţi în cele două odăi mai mari ale hanului. Foarte obosiţi, 
tinerii fără grije dorm buştean. Plangiul, posomorât, stă 
câteva minute la gânduri adânci; dar deodată faţa i se 
luminează: înăuntrul frunţii a seânteiat o mare inspiraţie. 
Omul trece repede în odaia unde îl aşteaptă cu atâta 
nerăbdare cainicul. 


Ce şi-au vorbit cei doi fraţi nu se poate spune, atât de încet 
şi de discret şi-au şoptit. E destul a arăta numai ce. lu făcut. 
Preotul lancu s-a aşezat, pe scaun în mijlocul odăiţii. Dl. 
Stavrache a luat o pereche de foarfece şi a început să-i 
reteze pletele; apoi tot mai scurt şi mai scurt, unde mai 
bine, unde mai cu scări, l-a tuns la piele, muscăleşte. Apoi a 
tuns scurt barba, i-a săpunit-o bine şi la urmă i-a ras-o cu 
perdaf. 'Toate astea foarte degrabă. 

La patru despre ziuă, voluntarii s-au deşteptat, s-au pus la 
rând şi s-au numărat. Dl. Stavrache le-a făcut socoteala, a 
încasat suma de douăzeci şi cinci de lei şi, mu'lţumindu-le, 
le-a zis: 

— Uite ce €... e aici un tânăr care ar vrea să meargă şi el 
volintir cu d-voastră. 11 primiţi? 

— E vârstnic? 

— Da. 

— Are părinţi? ori copii? 

— N-are nimic. 

— Are formele gata? a întrebat ofiţerul. 

— Forme n-are; dar... să le faceţi d-voastră. 

— Asta nu se poate; trebuie să se prezinte la divizie. 

— Da' nu s-ar putea să-l luaţi cu d-voastră şi să-şi facă 
formele acolo unde vă duceţi? 

— Ba... s-ar putea. 

— Atunci... 

Şi dl. Stavrache aduse în faţa camarazilor pe domnul 
Iancu Georgescu - un tânăr foarte voinic, frumos şi curat, 
ras proaspăt - o înfăţişare demnă şi severă. Camarazii l-au 
salutat cu un „ura” puternic de s-a cutremurat hanul, şi dl. 
Iancu Georgescu, după ce s-a sărutat de multe ori cu neică 
Stavrache, a pornit cu vesela bandă, fără să se mai uite 
înapoi. 

De mult nu se mai pomenea acum în sat de preotul Iancu... 
Se-necase? îl răpusese cineva? Nici urmă nu lăsase, parcă 
intrase-n pământ. În locul lui se orânduise alt preot; nu-l 


putuseră aştepta oamenii cât lumea; nu putea rămânea sat 
de creştini fără liturghie. 

Când dl. Stavrache se întorcea de la parastasul de nouă 
zile al maică-sii, pe la începutul lui dechemvrie - (bătrâna, 
după ce zăcuse de inimă-rea vreo câteva săptămâni, 
murise, dimineaţa, la 28 noiemvrie) - se-ntâlni cu factorul 
rural... 

O scrisoare cu timbrul de la Turnu-Măgurele şi cu data din 
ajunul morţii bătrânii. Neică Stavrache a cunoscut slova. 
Repede omul, deprins a nu mai aştepta zadarnic veşti de la 
acela pe care-l credea pierdut de-a binele, se închise în 
odăâiţă şi desfăcu nervos plicul. 

„lubite neică, mai întâi nu lipsesc a cerceta despre scumpa 
d-voastră sănătate, a dumitale şi a maichii”... 

Dl. Stavrache îşi şterse ochii cu colţul şorţului şi, foarte 
înduioşat, urmă semnele pe petecul de hârtie, sosit de aşa 
de departe) ca să aducă în liniştitul sat un fel de răsunet al 
zbuciumului din locurile războiului. Fugarul era dinaintea 
Plevnei. Se bătuse cu mare curaj şi cu mult noroc în trei 
rânduri; luase un steag de la inamic, într-o încăierare unde 
ai noştri erau aproape zdrobiţi; fusese numit sergent pe 
câmpul de onoare, căpătând „Virtutea militară” şi o 
decorație rusească. În curând Plevna era să fie atacată cu 
toată puterea armatelor aliate. 

Curios lucru! Cine ar fi văzut figura lui neică Stavrache, 
presupunând că acela ar fi fost un om deprins să descifreze 
înţelesuri din chipurile omeneşti, ar fi rămas în mirare 
pricepând bine că în sufletul fratelui mai mare nu se 
petrecea nimic analog cu bucuria la cetirea veştilor despre 
succesul de bravură al răspopitului. 

Flangiul mototoli hârtia, după ce mai privi bine data: în 
adevăr, scrisoarea era expediată cu trei zile mai-nainte de 
luarea Plevnei. Dar acuma... Plevna era luată - asta se 
zvonise oficial în toate unghiurile ţării. 

Primarul mai ştia, tot din izvor oficial, că voluntarii au să 
fie liberaţi zilele acestea spre a se întoarce pe la căminuri, 


fiindcă războiul s-a sfârşit. 

— Dar... întrebă distrat dl. Stavrache, ce s-o mai fi făcut cu 
tâlharii prinşi astă primăvară? 

Tâlharii fuseseră osândiţi la diferite pedepse şi desigur 
erau şi aşezaţi la locurile de muncă. 

— Care va să zică, clipi gândul hangiului, nici vorbă n-a 
fost la judecată despre popa, despre capul şi gazda 
tâlharilor. Aoleu! Ce mai judecători! 

„„„Dar o să îndrăznească să se mai întoarcă? 

„„„Dar dacă îndrăzneşte, şi se-ntoarce? ... Atunci, ce-i de 
făcut? 

„.„„Da! dar sergentul se poate întoarce; popa, ba! 

„.„„Dar dacă-i vine aşa o nebuneală sergentului, să spuie că 
el e stăpânul averii, întâmple-se orice s-ar întâmpla! că o 
dată a purtat barbă şi plete. 

„.„„Da, dar atunci procurorul îl rade şi-l tunde de-a binelea. 

„.„.O veni? ... n-o veni? ... 

Pe când dl. Stavrache îşi ridica aşa de sus interesanta-i 
clădire de ipoteze, iacă-tă altă scrisoare; e tot de la 
TurnuMăgurele - de astă dată însă e slovă străină... Slovă 
străină! ... Ei! lucru Dracului! ... „Salutare, domnule 
Stavrache, n-avem onoare să vă cunoaştem, dar venim să 
îndeplinim rugămintea unui brav camarad, sublocotenentul 
Iancu Georgescu, voluntar înaintat din grad în grad în timp 
de campanie, mort pe câmpul de onoare, de trei gloanţe 
inamice primite în pântece. Am stat la căpătâiul lui 
plângând până a închis ochii. Mare păcat că s-a prăpădit 
aşa viteaz soldat! Un moment nu a arătat laşitate; deşi 
foarte slăbit de atâta durere şi pierdere de sânge, tot 
glumea; zâmbind, şi-a cântat singur, popeşte, foarte frumos: 
vecinica pomenire! apoi ne-a dat adresa dumitale, i ne-a 
rugat să-ţi scriem negreşit să-l ierţi, fiindcă acuma. I spălat 
în sânge, şi să-i spui maică-sii, bătrânii, pe care o iiinoşti, să- 
i poarte regulat de grija sufletului. Pe urmă aneeput să 
aiurească şi s-a sfârşit. 


Salutare: sub-loc. Marin Dobrescu; sergent major George 
Popescu.” 

DI. Stavrache a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste. 

) ar un bărbat trebuie să-şi facă inimă! Nu trebuie să se 
lase copleşit aşa de durere. A strâns bine scrisoarea: s-a 
spălat frumos pe ochi; a pus caii la brişcă şi a plecat repede 
la lârg, să întrebe pe avocat, cu ce forme intră cineva 
regulat în stăpânirea averii unui frate bun pierdut, care n- 
are alt moştenitor. 

ÎL. 

De mult acuma, dl. Stavrache stăpâneşte mirazul rămas de 
la frate-său, părintele Iancu, de a cărui urmă nu s-a mai 
putut da şi despre care nici nu se mai pomeneşte. 

Avocatul povăţuise destul de limpede pe hangiu... 

Un om stăpâneşte o avere; cu drept ori fără drept, o 
stăpâneşte. Câtă vreme nu-l supără nimeni, câtă vreme nu 
se ridică nicio pretenţie asupră-i, el n-are nevoie să ia nicio 
măsură legală. Şi mai la urmă, situaţia d-lui Stavrache este 
mai limpede decât a oricărui proprietar. 

— Averea a fost a popii? 

— Da, a popii. 

— Făcută de el, din munca lui? ... 

— Cea mai mare parte. 

— Popa are copii? 

— N-are. 

— Are femeie? 

— Nu. 

— Are părinţi? 

— Nu. 

— Mai are alt frate? 

— Niciunul, decât pe mine. 

— Atunci... stăpâneşte sănătos, a adăugat avocatul, şi dacă 
te-o supăra cineva, atunci vino la mine... Numai unul singur 
te-ar putea călca... 

— Cine? întrebă dl. Stavrache. 

— Popa. 


Moştenitorul zâmbi, şi cu siguranţă răspunse: 

— Aş! nu mai poate călca, săracul! 

Apoi, văzând că răspunsul său prea sigur face o impresie 
ciudată avocatului, se grăbi s-adauge cu tonul cel mai duios: 
— Cine ştie unde s-o fi prăpădit bietul frate-meu, dacă n-a 

mai venit el la avutul lui de atâta amar de vreme! 

Au trecut cinci ani de la război şi nimeni, în adevăr, n-a 
supărat pe dl. Stavrache, afară decât popa Iancu volintirul, 
care venea din când în când, de pe altă lume, să tulbure 
somnul fratelui său. Avocatul avusese dreptate. Singur popa 
avea dreptul să neliniştească pacinica stăpânire a hangiului. 

Dar, orice se întâmplă des, nu ne mai mişcă; orice minune, 
a treia oară trebuie să ni se pară lucru foarte firesc. Pentru 
aceea, hangiul primi fără multă emoție vizita înstrăinatului, 
care venea cine ştie de unde, de departe. 

Dl. Stavrache sta în odăiţă, căutând să desfacă nişte 
socoteli încurcate, când intră nenorocitul fugar. 

Stins de oboseală, bolnav, cu faţa hiravă, şi cu ochii în 
fundul capului ca în clipa morţii, ocnaşul era îmbrăcat în 
haina vărgată de la ocnă, de unde scăpase, ca prin minune, 
pilindu-şi lanţurile. 

Umblase prin codri, nemâncat; trecuse prăpăstii; haina şi 
nădragii îi erau numai zdrenţe; opincile sfâşiate; palmele şi 
tălpile picioarelor şi gleznele pline de sânge. Dar, în sfârşit, 
ajunsese la frate-său. 

— Ticălosule! strigă dl. Stavrache, ne-ai făcut neamul de 
râs! Să piei, să nu te mai văd? Pleacă! Du-te înapoi de-ţi r. 
Păşeşte păcatele! 

Fugarul a plecat oftând, şi când a ajuns în prag: 

— Nene, zice, fă-ţi pomană, dă-mi o bărdacă de apă. 

Atâta a putut să zică, şi a picat jos moale ca o cârpă. 

Lui dl. Stavrache i s-a făcut milă; s-a repezit să-l ridice, ca 
să-l puie pe pat: nu-l putea lăsa să moară ca un câine. 
Ocnaşul, în luptă cu moartea, s-a agăţat de frate-său cu o 
nună de gât şi cu alta de braţul stâng. Plangiul a dat atunci 
să-l salte de jos; a încercat o dată, de două, de mai multe 


ori, din răsputeri - degeaba; toate opintelile şi sudorile 
fuseseră de prisos; trupul, greu ca plumbul, era peste 
putinţă de dezlipit de la pământ. 

Hangiul simțind că se frânge de la mijloc, voi să dea 
drumul muribundului şi să se ridice în picioare, ca să 
răsufle şi să-şi recapete puterile. Dar încercarea aceasta fu 
şi mai grea decât cea dintâi: ocnaşul, în ceasul morţii, se 
încleştase cu o putere covârşitoare de gâtul şi de braţul 
hangiului. 

Se opinti încă o dată cu supremă energie, ridică de la 
pământ pe nenorocit; dar acesta fu apucat de un cutremur 
i; rozav, se zbătu din toate încheieturile şi, biruind, cu 
greulatca-i de mortăciune, cea din urmă putere de 
împotrivire a lui Stavrache, îl îngenunchia, îl trânti jos şi-i 
puse, ca un luptător teafăr, genunchiul pe piept. Apoi, 
începu să râză ca un nebun, scrâşnind din dinţi, şi-i zise: 

— Gândeai c-am murit, neică? 

A stat mult astfel dl. Stavrache supus sub călcâiul 
ocnaşului; mult a suferit în ochi rânjeala acelei fiare. Dar 
când nebunul a voit să-l sugrume, atunci hangiul, smintit şi 
el de frica morţii, a făcut o săritură deznădăjduită... 
Ocnaşul a sărit cât colo, ca un mototol, a bufnit în uşă, uşa 
s-a deschis de perete, şi mototolul a pierit în întunericul 
nopții. 

DI. Stavrache era-n picioare, în mijlocul odăii, tremurând 
din toate încheieturile şi făcându-şi cruci peste cruci... Dor 
de frate - bine: dar urâtă vizită. 

Până la ziuă, dl. Stavrache s-a plimbat pân odaie de colo 
până colo; s-a-nchinat într-una, rugându-se fierbinte pentru 
odihna sufletului răposaţilor, şi a băut mereu rachiu bun, ca 
să-şi îndepărteze gândurile rele. 

A doua zi s-a dus la biserică şi a aprins lumânări pentru 
sufletele morţilor. Apoi, deşi zdruncinat, şi-a văzut omul de 
daraveri, mai pe ici, mai pe colea... mai cu seamă şi-a 
petrecut vremea cu nişte vin care pornise să se turbure şi 
să se oţetească... acu era limpede ca untdelemnul 


franțuzesc şi dulce ca mustul năsprit. Toată ziua nu i-a cerut 
inima nimica: a băut doar două-trei năstrape de zeamă de 
varză; tocmai în spre seară de tot a gustat niţel peşte sărat 
cu usturoi şi a băut câteva pahare de vin nou. Pe urmă s-a- 
nchinat frumos şi s-a culcat cu gândul la cine ştie ce. 

Afară plouă mărunţel, ploaie rece de toamnă, şi boabele de 
apă prelingându-se de pe streaşină şi picând în clipe 
ritmate pe fundul unui butoi dogit, lăsat gol într-adins la 
umezeală, făceau un fel de cântare cu nenumărate şi 
ciudate înţelesuri. Legănate de mişcarea sunetelor, 
gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri 
strâmte, apoi încet-încet se rotiră din ce în ce mai domol, în 
cercuri din ce în ce mai largi, şi tot mai domol, şi tot mai 
larg. Când cercul unui gând ajunse-n fine aşa de larg încât 
conştiinţei îi era peste putinţă din centru s. I-l mai 
urmărească din ce se tot depăna - omului i se pare aude 
afară un cântec de trâmbiţe... militari, desigur. 

Hangiul ascultă mai bine; cântecul străluceşte din ce în ic 
mai tare. Se apropie. 

DI. Stavrache iese afară pe prispa cârciumii. 

E o zi luminoasă de primăvară. 

În adevăr sunt nişte militari, o companie care urcă la deal 
în marş de paradă. Tot satul: oameni, copii, câini fac alai 
după militari. 

Au ajuns în faţa hanului. Căpitanul comandă oprirea pe 
loc. 

Hangiul rămâne trăsnit: Căpitanul! 

Căpitanul bagă sabia în teacă şi înaintează către dl. 
Stavrache; acesta se dă pas cu pas mereu înapoi până în 
cârciumă, închide repede uşa şi-ncearcă s-o încuie; dar 
până să clipească, uşa sare din ţâţâni, şi căpitanul s-arată-n 
prag şi, râzând cu hohot, strigă: 

— Gândeai c-am murit, neică? 

Stavrache trece-n tindă - căpitanul după el; fuge în odăiţă 
- degeaba; nesuferita arătare îl urmăreşte de aproape. 


Nemaiputând răbda prigonirea, hangiul se repede 
sălbatec şi apucă de gât pe căpitan; acesta se lasă fără a 
face o mişcare. Hangiul se-ndârjeşte şi-l strânge de gât, îl 
strânge din ce în ce mai tare; simte cum degetele-i pătrund 
în muşchii grumazului strivindu-i, afundând beregata, 
sfărâmând închietura cerbicii. Dar cu cât strânge mai tare, 
cu atât chipul căpitanului se luminează; cu cât el 
scrâşneşte, cu atât militarul râde mai zgomotos şi mai vesel. 
Şi când dl. Stavrache îşi desileştează degetele amorţite şi 
cade pe o laviţă, căpitanul îl întreabă: 

— Gândeai c-am murit, neică? 

Şi rămase multă vreme în picioare, cu mâinile încrucişate 
şi cu privirea ţintă asupra lui Stavrache. Apoi făcu un semn 
poruncitor, la care hangiul se supuse. leşiră amândoi pe 
prispa din drum. Căpitanul dete comanda plecării, 
trâmbiţele sunară, soldaţii îşi ridicară armele şi, urmată de 
obştea satului, compania plecă, în frunte cu căpitanul, al 
cărui râs acoperea cântecul trâmbiţelor şi zgomotul 
mulţimii. 

Dis-de-dimineaţă, dl. Stavrache, tremurând de friguri, era 
la popa satului, rugându-l să vie negreşit până seara, să-i 
facă sfeştanie acasă. 

III. 

Era o zloată nemaipomenită: ploaie, zăpadă, măzărică şi 
vânt vrăjmaş, de nu mai ştia vita cum să se-ntoarcă, să 
poată răsufla. Deşi aproape de nămiez, în tot satul era 
astâmpăr desăvârşit, ca-n puterea nopţii; ba nici glas de 
câine nu se mai auzea - cine ştie în ce adăposturi se 
odihneau paznicii curților! Drumul parcă era pustiu: care 
om cuminte să-nfrunte aşa tărie de vreme? Pe la toacă, s-a 
hotărât vântul să bată numai dintr-o parte; ploaia a 
contenit; a-nceput ninsoarea mărunţică şi deasă: şi s-a 
pornit crivățul s-o vârtejească. Aşa vreme ţine trei zile şi 
trei nopţi; halal de cine n-are nici pentru vatră, nici pentru 
căldare! 


Dl. Stavrache n-a mai ridicat oblonul prăvăliei. Singur la 
tarabă, ce să facă omul? Mai bea un rachiu, mai morfoleşte 
un covrig uscat şi se gândeşte mai la una, mai la alta. Dare 
frig în prăvălie. Mai înţeleg să se canonească negustorul 
când ştie pentru ce; dar aşa, degeaba! Pe aşa vreme e de 
prisos să mai aştepţi muşterii. Dl. Stavrache încuie 
cicmigeaua, pe urmă prăvălia, şi trece-n odaie, la căldură; 
călători n-or să mai treacă, şi toată lumea din sat ştie să 
intre pe portiţă-n curte şi să bată la uşa din dos. 

În adevăr, după ce se dezmorţeşte bine dl. Stavrache la 
Kura sobei, iacă-te, pe-nseratele, că bate cineva la uşă. 

— Care-i acolo? întreabă hangiul. 

— Eu, dom Stavrache, răspunde un glas slab de copilă... 
Deschide... 

Hangiul trage veriga. Vântul de-afară duhneşte pe uşă 
aruncând înăuntru o fetiţă foarte rebegită. Copila d-abia 
poate vorbi; fălcile îi sunt înţepenite de frig, deşi, pe potrivă 
de copil sărac, e destul de bine îmbrăcată: are peste 
ămăşuţă minteanul lui tată-său; pe picioarele goale nişte 
cizmuliţe vechi ale mă-sii, şi pe cap un testemel. 

— Ce vrei? 

— M-a trimes maica, să-i dai de un ban gaz, şi taica, de doi 
bani ţuică. 

Şi fata scoase de sub mintean cu băgare de seamă două 
clondire. 

— Da'... zice, să nu mai pui gaz în a de ţuică şi ţuică-n a de 
gaz, ca alaltăieri, că iar mă bate... şi... să măsori bine... 

— Da' bani ai adus? 

— Ba! ... zice că să scrii. 

— lar să scriu? 

Şi dl. Stavrache, urmat de fetiţă, trece-n prăvălie, 
bolborosind: 

— Scrie-v-ar popa să vă scrie, de pârliţi! 

În prăvălie d-abia se mai vede. Fetiţa, apropiindu-se de dl. 
Stavrache, care-i toarnă ţuică, rămâne cu ochii pe un covrig 
stingher, uitat pe tarabă. Hangiul s-apleacă sub ta rabă' să 


ridice tinicheaua cu gaz; în clipa aceea fetiţa întinde mâna, 
ia covrigul şi dă să-l vâre iute sub mintean; dar dl. 
Stavrache se ridică. O fi tras cu coada ochiului, ori ştia că 
fusese un covrig pe tarabă şi acu pierise? că, fără vorbă, lip! 
o palmă peste obrazul îngheţat. 

— Lasă covrigul jos, hoaţo! ... De mici vă-nvăţaţi la furat, 
fire-aţi ai dracului! 

Fata a lăsat covrigul şi a pus mâna la obrazul încălzit. Apoi 
a luat cuminte sticlele, le-a ascuns sub mintean şi a pornit, 
afundându-se în negura nopţii viscoloase. 

Hangiul a încuiat uşa, a mai aruncat o răgălie în sobă, a 
mai băut un păhăruţ, a mai cotrobăit prin odaie... Să fi 
trecut aşa ca la vreun ceas, când prin urletul viforului i se 
pare c-aude glasuri de oameni afară... Ascultă cu dinadinsul 

— Urechea nu l-a amăgit. De astă dată se aud şi bătăi în 
uşa de la drum a prăvăliei. Muşterii... călători... Cine dracu 
mai umblă pe vremea asta! Hangiul aprinde o lumânare şi 
trece-n prăvălie la uşă, unde cei de-afară bat mereu. 

— Care-i acolo? 

— Oameni buni! 

E o sanie cu clopoței afară. Dl. Stavrache deschide. 

— Bună vremea! zice o momâie de om, înalt şi spătos, cu o 
glugă mare, şi intră, pe când altul, tot aşa de îmbrobodit, 
stă în faţa cailor, cari nu se pot astâmpăra locului de bătaia 
vremii. 

— Bună să-ţi fie inima! răspunde gazda. 

— Ne rugăm dumitale, negustorule, de adăpost pentru la 
noapte. Nu mai e chip să mergem înainte, caii prăpădiţi; 
noi, degeraţi. Să punem caii la grajd şi nouă să ne daiun 
colţişor până la ziuă. 

— Bucuros, zice hangiul! ... Dar dacă o fi poarta nemeţită, 
e greu de deschis. 

Din norocire, poarta era nemeţită numai pe dinafară; pe 
dinăuntru, fiind adăpostit dinspre partea hanului, locul era 
limpede. Doi argaţi ieşiră din grajd, poarta trozni, 


spărgându-şi lipiturile de gheaţă, sania fu trasă în curte şi 
caii puşi la iesle. 

Cei doi musafiri suiră pe prispă, îşi scoaseră glugile, se 
scuturară bine de zăpadă şi intrară-n căldură. Se vedeau pe 
cât se poate vedea pe-ntunerec, oameni cu dare de mână, 
cirezari, orzari, ori cine ştie ce... 

Când dl. Stavrache se-ntoarse peste câteva minute în 
odaie, aducând pe tavă vin şi pahare, găsi pe unul din 
musafiri în picioare, încălzindu-se lângă sobă, acela care 
intrase întâi; celălalt era culcat pe pat, cu faţa la perete: 
drumeţ obosit, se-ntinsese să-şi dezmorţească oasele. 

— N-ai ceva mezelic? 

Se afla... Măsline, costiţe de râmător afumate, pastramă şi 
telemea... Pe când gazda căuta în prăvălie, cu uşa de la 
mijloc deschisă, auzi pe musafiri vorbind aşa de încet, că nu 
putu înţelege un cuvânt. Dar, întorcându-se cu mezelicul, 
văzu că fusese o părere. Amândoi musafirii erau la locurile 
de mai nainte, ba cel culcat începuse să sforăie. 

— Lasă-l să se odihnească: e foarte trudit! zise cel din 
picioare, şi aşezându-se singur la masă, începu să guste cu 
mare poftă. 

Mâncând, fireşte, începu vorba. 

— Sraşnic viscol, domnule! 

— Da' de unde sunteţi d-voastră? 

— De departe... 

— Şi încotro vă duceţi? 

— Nu ştiu... Să mă crezi, că nu ştiu. M-a luat prietenul cu 
el aşa, tovarăş de drum, şi uite ce sfântă de vreme ne-a 
apucat. 

— Ciudată vorba dumitale! zise hangiul, ridicând 
sprâncenile; să umble omul aşa pe drumuri, fără să ştie 
unde merge... 

— Ei de! răspunse simplu musafirul; vezi? 

Şi-şi urmă gustarea liniştit. După ce se gândi niţel, gazda: 

— Dumneavoastră sunteţi... negustori? 

— Nu. 


— Foncţionari... 

— Ştii, nici tocma funcţionari: dar... cam aşa. 

— Am înţeles: vorba vine, umblaţi la inspecții. 

-— Banu! 

După o pauză, în timp ce musafirul bău unul după altul 
două pahare de vin: 

— Bravo! bun vin ai, domnule Stavrache. 

— De unde ştii că mă cheamă Stavrache? 

— Mi-a spus prietenul. 

— Da... dumnealui... de unde ştie? 

— Ştiu eu? Mi-a spus pe drum, că mi-era frică să înnoptăm 
pe aşa vreme; zice: n-ai grijă; mânem aici aproape, la han, 
la neică Stavrache. 

— Pe semne că m-o fi cunoscând dumnealui! zise hangiul şi 
dete să se apropie de pat, să vază mai bine pe omul care 
dormea cu faţa la perete. Când, deodată: 

— Cum să nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem 
fraţi buni? zise omul de pe pat, râzând şi ridicându-se drept 
în picioare în faţa hangiului. 

Tot viforul care urla în noaptea grozavă să fi năpădit dintr- 
o dată în ţeasta lui Stavrache nu l-ar fi clătinat mai cu 
putere decât înfăţişarea şi vorbele astea! 

Hangiul deschise gura mare, să spună ceva, dar gura, fără 
să scoată un sunet, nu se mai putu închide; ochii clipiră de 
câteva ori foarte iute şi apoi rămaseră mari, privind ţinta, 
peste înfăţişarea aceea, în depărtări neînchipuite; mâinile 
voiră să se ridice, dar căzură ţepene de-a lungul trupului, 
care se-ntinsese-n sus, nălţându-şi gâtul afară din umeri, ca 
şi cum o putere nevăzută l-ar fi tras de păr, vrând să-l 
desprindă de la pământ, unde parcă era înşurubat... Dar 
după acest moment dintâi, trupul se înfundă repede ma'i jos 
chiar decât fusese, apăsându-şi gâtul în umeri, ca şi cum 
puterea nevăzută îl scăpase de păr, mâinile se ridicară şi- 
ncapură să frământe-n sec din degete; ochii-şi întoarseră 
privirile din adânci depărtări, de-afară, afundându-le 


treptat înăuntrul bolţii capului, în alte depărtări mai adânci 
poate; gura se-nchise şi f ălcile se-ncleştară. 

— Şezi, neică, zise fratele mai mic, aşezându-se la masă. 

Hangiul ascultă. 

— "Te miri, fireşte, că mă vezi... 

Hangiul zâmbi. 

— Mă credeai mort, nu-i aşa? ... Aş! scrisoarea din urmă u 
fost o glumă... 

Hangiul începu să râză. 

— Uite, neică Stavrache, la ce-am venit noi... E vorba pe 
dreptate frăţească... Dumneata ai la mână chezăşie averea 
mea. Eu... de! până acuma m-am învârtit în lume cum am 
putut; de-atâta vreme nu te-am supărat... Acu... ce să-ţi mai 
spui? Am umblat cu banii reghimentului... şi de-aia am 
venit... să nu mă laşi! nu mai e vorba de dreptate; de 
pomană îmi dai... N u bei şi d-ta cu noi? 

Zicând acestea, îi întinse un pahar. Stavrache luă paharul; 
îl duse spre gură, dar gura rămase-ncleştată, tremurând şi, 
ca şi cum ar fi băut, deşertă paharul peste bărbie, pe sân. 

Musafirii se uitară lung unul la altul. 

— Dacă până poimâine n-am cincisprezece mii, trebuie să 
mă-mpuşc... Neică! adăugă omul, cu multă căldură; neică! 
să nu care cumva să mă laşi... Nu zici nimic? 

Drept orice răspuns, Stavrache se ridică în picioare foarte 
liniştit; se duse drept la icoane: făcu câteva cruci şi mătănii; 
apoi se sui în pat şi se trânti pe o ureche, strângându-şi 
genunchii în coate. 

Pe când musafirii stăteau nedormiţi, uitându-se când la 
unul când la altul, când la omul ghemuit, acesta începu să 
horcăie tare şi să geamă. 

Dormea? ... Visa urât? ... Aşa de repede s-adoarmă? ... Se 
preface? ... 

Dar n-apucară să-şi pună din ochi atâtea întrebări, şi 
horcăielile se porniră ca un clocot, întrerupte de gemete 
din adânc, în timp ce trupul tremura tot mai tare şi mai 
tare, clânţănind din dinţi. 


Fratele se apropie de pat şi atinse cu mâna umărul omului 
chinuit de cine ştie ce vis. La acea uşoară atingere, un 
răcnet! - ca şi cum i-ar fi împlântat în rărunchi un junghi 
roşit în foc - şi omul adormit se ridică drept în picioare, cu 
chipul îngrozitor, cu părul vâlvoi, cu mâinile-nc'leştate, cu 
gura plină de spumă roşcată. Ca o furtună se repezi, apucă 
masa şi o trânti de duşumea, făcând tot ţăndări. 

Lumânarea căzând, se stinse, şi odaia rămase luminată 
numai de candela icoanelor şi de tăciunele din vatră. 

Stavrache rămase o clipă cu mâinile ridicate cât mai nalt, 
dete alt răcnet zguduitor şi se năpusti asupra lui frate-său: 
îl dobori la pământ, năruindu-se peste el. 

— Săi, că mă omoară! 

Tovarăşul voi s-apuce pe Stavrache de la spate: acesta 
părăsi pe cel trântit, se-ntoarse-n loc şi-nhăţă pe celălalt de 
gât; într-o clipă la pământ. 

— Mă strânge de gât; vrea să mă muşte! 

Atunci începu o luptă crâncenă. Pe lângă o necovârşită 
putere faţă de amândoi uniţi, hangiul mai avea şi o 
repeziciune de mişcări ne-nchipuită. S-ar fi sfârşit rău 
pentru musafiri înfiorătoarea tăvăleală, dacă nu-i dădea 
fratelui prin minte o stratagemă. Scoase repede cureaua de 
la brâu... Stavrache, ocupat cu tovarăşul, nu lua seama căi 
se întâmplă ceva la picioare; fratele i le apucă, le-nfăşură de 
două ori strâns bine şi închise capătul curelii în cataramă; 
apoi îl apucă pe la spate, dându-i cu sete pumni în cerbice, 
Stavrache lăsă pe tovarăş, dete să se-ntoarcă în loc; dar 
picioarele nu se mai putură cumpăni. Fratele îi trase un 
pumn straşnic în furca pieptului, aşa că Stavrache, şovăind, 
nu-l mai ajunse cu mâinile şi se prăbuşi ca un taur, 
scrâşnind şi răgind. 

Viscolul afară, ajuns în culmea nebuniei, făcea să 
trosnească zidurile hanului bătrân. 

Până să se ridice hangiul într-un cot, îl răstigniră jos. Îi 
prinseră fiecare câte o mână, i le răsuciră în loc, frângându- 
le degetele pe dos, apoi cu mare silă le împreunară pe 


amândouă din susul capului şi i le legară strâns cu brâul 
tovarăşului, pe când Stavrache îi scuipa şi râdea cu hohot. 
Acu era legat butuc. 

Tovarăşul se sui în pat, luă candela de la icoane, să caute 
lumânarea printre lucrurile risipite pe jos. O găsi şi o 
aprinse. Cum îi dete lumina-n ochi, Stavrache începu să 
cânte popegşte. 

— Ce-i de făcut? zise tovarăşul cu groază. 

— N-am noroc! răspunse fratele. 

Zdrobit de luptă şi de gânduri, omul se aşeză încet pe pat 
şi privi lung asupra celui țintuit jos, care cânta-nainte, 
legănându-şi încet capul pe mersul cântecului, când într-o 
parte, când într-alta. 

KIR IANULEA. 

Zice că odată, acu vreo sută şi nu ştiu câţi ani, a dat 
poruncă Dardarot, împăratul iadului, s-adune dinainte-i 
diavolii, de la mare pân' la mic: unul să nu fie lipsă, că-i 
scurtează coada şi-i lungeşte urechile! Şi dacă s-au adunat 
ei cu toţii, împăratul s-a tras de ţăcălie scrâşnind straşnic, a 
tuşit de i-a pârâit jeţul, a holbat ochii la ei şi le-a zbierat 
aşa: 

— Afurisiţilor! care dintre voi nu e zevzec, să-i treacă pe 
sub nas toate şi el să nu bage nimic la cap, trebuie să fi luat 
seama, ca şi mine, că toţi oamenii sosiți de pe la dânşii aici 
la noi nu se plâng decât numa şi numa de soțiile lor: toată 
vina pentru pierzarea lor o aruncă în spinarea nevestelor; 
pe care-l întrebi de ce a ajuns aici: „femeia” şi iar „femeia”. 
Măi, am zis eu în gândul meu, adevărat să fie asta? ... Pe 
spusele oamenilor, fireşte, mare temei nu putem pune, 
fiindcă-i ştim ce iubitori de adevăr sunt. Dar iarăşi nu-mi 
vine să las aşa lucru ciudat fără de aproape cercetare; căci 
politica împărăției noastre cere ca să ştim tot, fără greşeală, 
nici îndoială... Mai întâi, era să vă poruncesc a supune la 
cazne fioroase pe toate femeile, doar de-am. Putea afla de 
la dânsele un crâmpei de adevăr; dar, pe urmă, m-am 
gândit că nici aşa n-ajungem la mare ispravă; le cunoaştem 


şi pe dumnealor cât de-ndărătnice şi de-ncăpăţânate sunt... 
Aşadar şi prin urmare, după multă chibzuinţă, am hotărât 
să trimit pe mititelul, pe Aghiuţă... Ce? n-a venit Aghiuţă? ... 
Unde-i Aghiuţă? 

Mititelul sta pitit tocma printre diavolii mărunţei de la 
urmă, şi, când cuvânta Dardarot, el, trăgând cu urechea, îşi 
cântărea coada-n mâini. Cum şi-a auzit numele, a lăsat 
coada şi a ţipat: 

— Aici sunt, întunecimea-ta! 

— Apoi, daca eşti aicea, ce nu te-arăţi mai la vedere? Vino- 
ncoace, proclete! Te dai coadei, ai? Simţişi c-am să te pun la 
treabă şi te piteşti, să nu-ţi văd mutra, să nu-mi aduc aminte 
de tine, mititelul taichii! 

Şi când s-a apropiat Aghiuţă de tron, l-a-nhăţat Dardarot 
de urechi şi scutură-l, de-i trosnea junghietura - de 
dragoste multă ce avea pentru el, fiindcă era mititelul 
mucalit, şi când se plictisea împăratul de treburile- 
mpărăţiei, pe el îl chema, să-i spuie lafuri şi să-i facă 
giumbuşuri. 

— Ascultă-mă, Aghiuţă puiule... Dumneata numaidecât ai 
să iei din comoara-mpărătească suta de mii de galbeni 
aduşi alaltăieri cu zgârcitul pe care-l îngropară cu talerul 
pârliţii de mahalagii, că-ncepuse să le miroasă - zi o sută de 
mii de galbeni. Apoi, o să te-mpeliţezi din cap până-n călcâie 
în chip de om muritor şi să te duci pe pământ, în ce loc ţi s-o 
părea mai potrivit. Acolo - ascultă bine, astâmpără-te cu 
codiţa! - să te căsătoreşti şi să trăieşti cu nevasta zece ani. 
Pe urmă să te faci să mori; să-ţi laşi acolo trupul, şi să te- 
ntorci să-mi dai socoteală una câte una de toate pân câte ai 
fost trecut ca om însurat... 

Bietul Aghiuţă! ştia el de ce sta pitit pântre plevuşcă, 
măcar că era un drac şi jumătate: bănuise ce-l aştepta, că 
iar o să-i dea cine ştie ce grea sarcină. Când a mai auzit că 
o să aibă a face şi cu femeie, a vârât coada-ntre picioare: 
încă n-o putea uita pe baba la care intrase să slugărească 
trei ani... Îi dedese baba de lucru - să-i îndrepteze un fir de 


păr creţ: l-a tot muiat cu limba Aghiuţă şi l-a tras prin 
degete, zi şi noapte fără răpaos; de ce-l muia şi-l trăgea, de- 
aia firul se-ncârlionţa şi mai tare; şi aşa şi iar aşa, până i-a 
ieşit dracului părul pân căciulă; s-a lipsit şi de simbrie şi de 
tot, ş-a fugit de la stăpână. 

— Şi să ştii - a adăogat Dardarot, după ce a stat puţintel la 
gânduri - că în toată vremea de zece ani pe pământ, ai să fii 
supus la toate necazurile, slăbiciunile şi ticăloşiile 
pământenilor... la neştiinţă, la sărăcie, robie, prostie şi la 
mânie chiar, rămânând să te aperi de toate relele cum ăi 
putea şi cum te-o tăia capul... înţelesu-m-ai, puiule! 

Ce să mai zică puiul? Nu mai încăpea câr-mâr: că 
Dardarot, cât îi vorbise, nu-l slăbise din gheară. 

— Înţeles, întunecimea-ta! 

— Apoi, dac-ai înţeles, puiule dragă, ce mai stai? 

— Daca nu-mi dai drumul de ureche... 

Mare haz a făcut împăratul de vorba asta, şi zice râzând: 

— Pt! să nu te deochi! 

Şi l-a stupit pe mititelul în vârful nasului. Pe urmă, i-a lăsat 
urechea şi, fără să mai zâmbească, răcnindu-i fioros: „Ai 
plecat?”, i-a tras un picior drept unde-ncepe să-i zică 
spatelui coadă. S-a dus de-a berbeleacul puiul până la 
comoara împărătească; a luat suta de mii de galbeni, şi, p- 
aci ţi-e drumul: într-un suflet, la-mplinirea datoriei. 

Pe drum s-a prefăcut în chip de om, nici matuf 1, dar nici 
prea ţângău; om tocmai în puterea vârstei, frumos şi arătos; 
şi, după ce s-a gândit, în care loc anume să meargă pe 
pământ, zice: „Ştii ce? ... Am să mă duc la Bucureşti... 
cunosc oraşul... (că mai umblase de multe ori p-acolo) e loc 
de petrecere. Banul e scump; învârtit bine, aduce peste 
sută la sută; vorba veche: dacă eşti sărac du-te-ntr-o 
politiel bogată... din ce scapă pântre degetele altora, poţi 
culege destul; dacă eşti bogat, du-te-ntr-una săracă... din 
orice firimitură dă s-aducă un nevoiaş la gură, îi smulgi 
peste jumătate.” 


Gândind astfel, cum a picat în Bucureşti, a tras în miezul 
târgului, la hanul lui Manuc. Acolo, a chemat îndată un 
samsar şi i-a spus să-i găsească fără zăbavă o pereche de 
case lrumoase, cu încăperi multe pentru stăpâni, musafiri şi 
slugi, la aer curat, cu grădină şi fântână-n curte, cu pimniţe, 
bucătării, spălătorii, cu grajduri şi şoproane, în sfârşit cu 
toate câte irebuiesc pentru aşezarea cuviincioasă a unui 
negustor chiabur. La vreo câteva zile, casele erau şi 
dereticate cu tot dichisul - nişte case mari în mahalaua 
Negustorilor; şi slugi peste slugi, şi cai la grajd, şi căleşti în 
şopron... 

Stăpânul casei, cunoscând păcatul oamenilor şi mai ales al 
femeilor, că or să-l descoasă care mai de care, ca să-i afle 
rostul - că de unde e, cine e, cu ce trăieşte, ce caută aici şi 
câte altele - a chemat pe jupâneasa bătrână - o cotoroanţă 
zugrăvită şi smălțuită, pe care o pusese mai mare peste 
slugi, să poarte cheile şi să ducă grija de toate - a poftit-o să 
şază jos pe chilim, iar el, de pe divan, trăgând ciubuc, s-a 
apucat a-i povesti pacum urmează. 

— Uite, dragă kera Marghioalo... Mie, cum ţi-am mai spus, 
îmi zice kir Ianulea... Eu sunt de felul meu din părţile 
despre Sfântagora 2. Părinţii mei, oameni de jos, se ţineau 
Cu. 

Cetate, ora? (ngr.). 

Muntele Athos în Grecia. 

O livede mică de măslini. Pe când împlineam şeapte 
anişori, le-a venit părinţilor dorinţa să meargă la hagialăc; 
şi aşa, după ce au făcut rost de ceva parale, m-au luat 
împreună şi ne-am dus călare pe catâri până la portul 
Salonicului. Acolo, ne-am suit pe o corabie mare, care 
aştepta cu pânzele ridicate vânt, ca să pornească spre 
miazăzi către Iafa. N-a trecut mult; a-nceput să sufle vântul 
aşteptat; s-au umflat pânzele, şi am pornit. Trei zile cu 
soare şi trei nopţi pe lună am mers tot drept înainte fără 
nicio supărare. Noi mâncam după datină post. Cam a treia 
zi, am mâncat la nămiez fasole şi ridichi... Ce să te 


pomeneşti? ... Aşa pe la toacă, au început amândoi părinţii 
mei să se ţie cu mânile de pântece şi să se vaite grozav: 
„mor” şi iar „mor”! ... Căpitanul, văzându-i cum se 
zvârcolesc şi se zgârcesc în dureri de moarte, a chemat 
degrab pe un călugăr papistaş, care se suise cu noi pe 
corabie, om învăţat, priceput şi la căutarea boalelor. Până 
să vie acda, bolnavii începuseră să-nvineţească şi d-abia i-au 
putut spune ce mâncaseră - fasole şi ridichi. Călugărul a- 
ntrebat încă o dată: 

— Înţeleg, fiilor; dar trebuie să-mi spuneţi: aţi mâncat 
fasole şi ridichi, ori ridichi şi fasole? 

lar mama i-a răspuns, cu glasul leşinat: 

— Ridichi şi fasole... 

— Atunci, nu prea e bine! a zis călugărul. 

Şi a poruncit să-i frece pe pântece cu câlţi aspri... Dar 
degeaba i-au frecat până le-au jupuit pieiea: că, pe când 
răsărea luna, tata întâi şi mama îndată după el, şi-au dat 
otpustul28... Eu, copil, ce să fac? ... Mă ţineam plângând tot 
după căpitan şi după călugăr, şi i-am auzit vorbind aşa: zice 
căpitanul: 

— Părinte, dac-o fi holeră, m-am nenorocit; patruzeci de 
zile nu-mi dă voie să intru-n port, mi se strică marfa şi 
rămâi sărac pe drumuri! 

Dar omul învăţat i-a răspuns: 

— Nu e holeră, cum nu sunt eu călugăriţă. Asta e un fel de 
boală care bântuie mai cu samă în postul Paştelui ia 
christianii răsăriteni... Greşesc oamenii - c-aşa e bietul om, 
supus greşelii - mănâncă întâi ridichi şi pe urmă fasole... 
Vezi bine, ridichea îşi repede tăria-n sus, iar fasolea îşi 
năvăleşte puterea spre partea dimpotrivă; una-mpinge, alta 
nu se lasă: se-ncinge luptă cu iuţeală mare în măruntaie, 
cârcei peste cârcei, până se face încurcătură-n maţe, de se 
sparge praporul - şi se prăpădeşte omul de hurduharismos 
- aşa zic grecii la năpraznică asta de boală. 

— Dar nu se ia? 

— Deloc; n-ai nicio grijă. 


I-au înfăşat frumos pe bieţii părinţii mei în nişte cearşafuri 
curate; le-au aprins câte o lumânare de ceară la cap; un alt 
călugăr grec i-a prohodit şi, de dimineaţă, când s-a arătat 
soarele deasupra talazurilor - „vecinica lor pomenire!” 

— Una! două! trei! i-au aruncat în adâncime... Pe mine, 
văzându-mă plângânid, şi-a făcut pomană căpitanul de m-a 
luat pe procopseală - întâi slugă, pe urmă ajutor, mai apoi 
tovarăş... Nu-ţi mai spui, dragă Kera Marghioalo, pân câte 
necazuri am trecut; câte ocări, înjurături şi bătăi am 
înghiţit; de câte ori era să pier în vuitoare; de câte ori m-au 
amăgit împrejurările şi înşelat lumea - mai ales de când am 
încăpuit eu singur o corabie şi m-am apucat de negoţ pe 
seama mea, fără alt stăpân nici tovarăş decât norocul meu! 
Nu-ţi mai spun curii am scăpat odată cu viaţa numa-n pielea 
goală, că, după ce umblasem şapte luni pe ape, tocmai când 
să intru în Țarigrad, mi s-a aprins corabia încărcată cu 
cositor şi chihlibar de peste două mii de lire, pe care le 
cumpărasem cu piper şi curmale nici de trei sute! Nu-ţi mai 
spui câte şi mai câte am pătimit, prin atâtea depărtări, pe 
mări şi pân ţări, cu fiarele, şi, încă mai grozave, cu oamenii 
i... Destul să-ţi spui că, încet-încet, m-am chivernisit 
cumsecade, ajungând să am o stare destul de bună pe 
potriva mea... Am învăţat, cât am colindat pân lume, 
purtările cele frumoase; ştiu destule limbi străine - încai 
despre a rumânească, pot zice, fără să mă laud, că o ştiu cu 
temei; măcar că de viţă sunt arvanit şi nu prea am învăţat 
buche, dar, drept să-ţi spun, la asta nu mă dau pe niciun 
rumân, fie cât de pricopsit cărturar. Îmi plac cu deosebire 
limba şi lumea de-aici, şi, aşa, fiindcă m-am săturat de 
atâtea primejdii ale călătoriilor, de atâta bătaie de cap şi de 
inimă ale negoţului, am venit să m-aşez aici, în Valahia, în 
Bucureşti; să mă bucur în isihie29 de rodul îndelungatei 
mele trude... 

— Doamne, kir lanuleo, a zis kera Marghioala: pân multe 
ai mai trecut şi dumneata! ... Dar să nu-ţi pară rău! încai n- 


ai pătimit ca atâţia alţii degeaba! Frumos eşti, voinic eşti, 
bogat eşti! de trăit ştii să trăieşti! ... Halal să-ţi fie! 

Iar kir Ianulea a adăogat: 

— Uitam ceva... Ascultă, rogu-te bine, dragă kera 
Marghioalo: să nu care cumva să aflu că ai spus la vreun 
vecin, ori altcuiva - da măcar tatii, de s-ar întoarce din 
fundul mării - câte le aflaşi acu de la mine, că, vezi 
dumneata? câtă nevoie am de slujba dumitale, ca femeie 
cinstită şi credincioasă ce te ştiu; cât sunt eu de blând şi cât 
eşti de bătrână, nu-ţi caut! ... te cotonogesc! îţi rup ciubucul 
ăsta pe şale şi te dau ş-afară din pâine cu ocară! ... Ai 
priceput? 

— Vai de mine! a zis bătrâna; s-ar putea? ... N-am obiceiul! 
„.. în viaţa mea n-am mâncat labe de pui! ... Hei! kir. 

lanuleo; eu am slujit la case mari boiereşti... Câte am 
văzut ş-am auzit eu! ... n-am vreme acuma să ţi le 
povestesc! ... dar, lasă... 

— Ei, eu atâta-ţi spui dumitale... te nenorocesc! ... s-a 
isprăvit! 

— Să mă omori! a zis jupâneasa şi n-a mai stat; s-a ridicat 
de pe chilim şi a plecat degrabă cu cheile la treburile ei. 

Până seara, toţi ai casei; până-n două zile, 
mahalauantreagă; până-ntr-o săptămână, tot târgul... toată 
lumea a ştiut istoria lui kir Ianulea mai bine chiar decât el; 
corabia arsese de trei ori; chihlibarul prăpădit făcea 
douăzeci de mii de lire; iar de atunci, în post, nu mai 
mănâncă nimeni ridichi cu fasole, toată lumea mănâncă 
fasole cu ridichi. 

Cu azi, cu mâine, a făcut cunoştinţă kir Ianulea cu fel de lei 
de negustori, ba şi de boieri; a-nceput să meargă pe la ei şi 
să-i poftească pe la el, la sindrofie. Şi la toată lumea plăcea, 
fiindcă era om deştept şi blând, cu multă ştiinţă despre ale 
lumii, cu purtări alese şi, mai vârtos, cu dare de mână: 
levent şi galantom, pătruns de filotimie 1 şi de hristoitie 2 - 
într-un cuvânt, adevărat om de omenie. Astfel, care dintre 
negustori ba chiar dintre boieri aveau mai multe copile 


decât stare, umblau cu dinadinsul să-l ginerească. În 
vremea asta, el şi pusese ochii pe o tânără din vecini - o 
chema Acriviţa, fata a mai mare a lui Flagi Cânuţă, 
toptangiu pe vremuri. Hagiul, văduv, era om de seamă, însă 
cam ififliu 3 pe potriva greutăților casei lui, fiind împovărat 
de trei fete, una după alta 1, ata de măritat, şi încă doi 
feciori - băieţi buni, aminteri, da cam nepricopsiţi; aşa că 
puţină nădejde de zestre de la. 

Generozitate (ngr.). 

Cuviinţă (ngr.). 

— Fără bani, lefter (turc.). 

Acriviţa. Dar zestre-i trebuia lui kir Ianulea? Fata era 
vestită de frumoasă; numai atâta cusur avea şi ea, că se 
uita, uneori, nu todeauna, cruciş; dar tocmai asta îi plăcea 
lui cu deosebire. Fata-l plăcea şi ea pe el... A cerut-o 
hagiului, iar acesta, fără nazuri multe, i-a dat-o. 

Fiind şi kir lanulea, ca tot omul, supus slăbiciunilor 
omeneşti, era stăpânit de patima fuduliei; îi plăcea să 
trăiască domneşte, numa-n petreceri scumpe, împărțind în 
dreapta şi-n stânga daruri preţioase. Aşadar, a făcut o 
nuntă strălucită cum nu se mai pomenise vreodată în 
mahalaua Negustorilor 5 încât bărbaţii ziceau: „Trebuie să 
fie putred de bogat arvanitul! ... Văzuşi, nene, ce bine a 
lovit-o sărăcia de hagiu!” iar femeile: „Poftim, soro, noroc 
pe chioara lui Cânuţă!” 

Cum a adus-o kir lanulea în casă cu lăutari, parc-a întors-o 
pe dos. Până la sfârşitul cununiei, duminică seara, era 
blândă şi supusă ca o mieluşea: dar, luni dimineaţa, s-a 
ridicat din pat ca o leoaică... A chemat toate slugile, femei şi 
bărbaţi; s-a uitat odată chiorâş de i-a băgat în spaime pe 
toţi şi, de faţă cu bărbatu-său, le-a zis: 

— Să ştiţi că de azi încolo sunt eu stăpână aici! Şi să mai 
ştiţi că cu lanuloaia n-o să vă meargă cum vă mergea cu 
prostul de Ianulea! şi încă să mai ştiţi că eu am toane: pe 
cine m-o supăra cu atâtica măcar, îl plesnesc şi-l trimit 


numaidecât la agie să-şi ia merticul 2 şi de-acolo! Scurt! ... 
Aţi înţeles? ... Aid-acuma! ieşiţi afară! 

— Prefectura de poliţie. 

Porţia, raţia. 

1 Geloasă. 

De atunci, zi cu zi, cocoana se făcea mai aspră şi mai 
țanţoşă; şi, de ce era ea mai ţanţoşă, d-aia kir lanulea o 
iubea mai tare; şi de ce creştea dragostea dumnealui, de- 
aia-i creştea şi ifosul dumneaei. Toată ziulica ofta omul după 
o vorbă mai dulce, or după un zâmbet... Ea sta tot posacă 
şi-ncruntată. Daca s-apropia de ea şi da s-o mângâie, ca s-o 
mai îmbuneze: „Dragă Acriviţo, de ce eşti supărată ea-l 
împingea cât colo: 

— Ah! Ianuleo, fugi că n-ai haz deloc... nu vezi? 

Alt bărbat, în locul lui, şi-ar fi pierdut răbdarea şi ori îi 
punea picioru-n prag, s-o potolească, ori o trimitea-napoi la 
ba'bacă-său, ia Hagi Cănuţă... Dar el, unde? Cmăd îl 
împingea, el îi cădea-n genunchi; „Dragă Acriviţo, iartă-mă! 
şi da să-i sărute mânile; dar ea: 

— Uf! lanuleo, scoală-te! nu mai mă plictisi! 

— Nu mă scol până nu mă ierţi! 

— Atuncea, stăi aşa până poimâine, daca pofteşti! 

Şi se scula ea şi pleca, după ce-i da cu tifla. 

Kir lanulea, ce să facă? Se uita după ea lung cum ieşea 
înţepată fără să-şi întoarcă ochii, măcar că o ruga cu lacrimi 
să nu-l părăsească aşa... ofta, se ştergea la ochi şi... o iubea 
şi mai mult. 

A mers aşa cât a mers, până i-a dat în cap cocoanei să- 
ntoarcă foaia, să-l prăjească şi pe altă parte: s-a prefăcut 
că-l tame, că e zuliară 1. S-a prefăcut azi, s-a prefăcut nune, 
pm-aneeput chiar să creează. Omul da bani cu împrumut, şi 
fireşte veneau la el boieri, cocoane, negustori, slujbaşi, fel 
de fel de lume cu daraveri. Cocoana Acriviţa sta cu urechea 
la uşă, s-auză tot! şi nu s-a mulţumit s-auză numa; a 
sfredelit uşa cu un burghiu, ca să şi vază. Şi-ncai nu tăcea? 
îi spunea fără sfială ce auzise şi văzuse, şi ţine-te: că ăla ţi-a 


zis aşa şi i-ai răspuns aşa; că pe aia ai strâns-o de mână şi i- 
ai sărutat-o de trei ori, şi, pe urmă, când a vrut să plece, ai 
luat-o de mij loc şi te uitai la ea aşa galeş, şi ai dus-o până la 
uşă şi iar i-ai sărut mâna - şi câte alte ponosuri şi mai şi. 

Iar daca el se jura că pe nedrept îl bănuieşte, că el e dator 
să se poarte politicos cu lumea şi mai ales cu cocoanele, ca 
orice negustor - ea începea să-l ocărască, făcându-l 
neruşinat şi mincinos. Nu mai putea kir Ianulea; îi venea să 
se strângă de gât ca piţigoii şi mai multe nu. Dar nici cu 
atâta nu se mulțumea cocoana. Nu-i era de ajuns cum le 
încornora toate câte le auzea şi le vedea pe ascunsele; ca să 
afle şi mai multe, da bacşişuri la slugi să-l iscodească; ba a 
pus chiar pe un frăţior al ei să nu-l slăbească de pe urme, 
să-i descopere toate „berbantlâcurile dumnealui”. Fireşte 
că nici slugile, nici frăţiorul, n-au putut afla nimica, fiindcă 
omul era un bărbat nu se poate mai de ispravă. Cocoana s-a 
pornit atunci cu ocări pe slugi, că-i mănâncă pâinea, ca 
nişte „păcătoase, ticăloase şi necredincioase”; frăţiorului i-a 
strigat că ori e haple, ori „peş... semne altceva”, şi i-a 
poruncit să nu-i mai calce pragul, că-i rupe picioarele: iar 
pe slugi chiar în faţa lui kir Ianulea, le-a smintit în palme şi 
le-a dat afară. 

Cum a schimbat slugile, alte bănuieli şi alte certuri... Dar 
nici riu putem zice aşa, fiindcă la ceartă unul spune una, 
altul alta, ori pe rând, ori amândoi deodată; în sfârşit, are 
parte fiecare de cuvânt; pe când aicea, ţipa, ocăra şi 
blestema numai dumneei, iar, dumnealui asculta, înghiţea şi 
tăcea. Aflând slugile că în casa asta nu cântă cocoşul, se 
dedeau bine cu găina; îi turnau fel de fel de gogoşi, care de 
care mai umflate pe placul dumneei: că dumnealui face şi 
drege, că umblă aşa şi pe dincolo; şi, fiindcă lanuloaia era 
mulţumită cu astfel de slugi, apoi şi ele-şi făceau de cap; 
furau de stingeau. 

Totodată, Acriviţa mai căzuse şi la darul foiţelor: casa plină 
de jucători, masă lângă masă - otusbir, ghiordum, ba şi stos 
- şi dulceţuri, zumaricale V vinuri, cafele şi vutci, şi ciubuce 


peste ciubuce, ziua până seara, şi noaptea până la ziuă. Pe 
lângă asta, era şi agiamie şi-nfumurată că nimini nu ştie 
juca mai bine ca ea - şi, se-nţelege, pierdea gros. Toate 
cheltuielile şi pierderile astea îl dădeau mult îndărăt pe kir 
Ianulea; nu se mai ajungea din venituri. De regulă nu zicea 
nimica; dar aşa, uneori, cam în glumă, se-ntâmpla să-i scape 
şi lui câte o vorbă, bunioară: 

— Numa de nu ne-ar bate odată toba cu atâtea cacialmale. 

Nu-i trebuia mai mult cocoanei... 

— Da ce? nici atâta petrecere nevinovată să n-am în casa 
mea? ... Dumneata nu trebuia să te fi-nsurat, daca te ştiai 
pârlit, să iei pe Acriviţa, fata lui Hagi Cănuţă, care n-a fost 
învățată la casa părintească să-şi mănânce de sub unghie! 
„„.„ Să fi luat o mahalagioaică sârmană, s-o ţii încuiată pe 
măsline şi pe mămăligă, să-ţi spele rufele 'şi să nu se-ndure 
s-aprinză un muc de lumânare-n casă! ori una, să-ţi puie 
nişte coarne, să nu le poţi duce! ... Nu ţi-e destul că sunt 
cinstită, după ce că-ţi rabd, ca o nenorocită, toate ticăloşiile 
şi murdăriile dumitale? ... Eu voi să trăiesc, d-aia m-am 
măritat; aminteri mă duceam la călugărie! ... i-n sfârşit, 
dacă-ţi place, kir lanuleo! de unde nu, du-t' te plimbă, şi să 
ne vedem când mi-oi vedea ceafa... fără oglinzi! 

Într-o zi, stând ei la masă împreună cu o sumă de musafiri, 
până s-aducă ciorba, a-nceput din chiar senin lanuloaia să 
vorbească despre o prietină măritată, care nu se afla de 
faţă: că s-a ţinut cu beizadea cutare, un copil! şi vodă, 
supărat foc, era să puie să-i taie coadele şi s-o trimiţă 
surghiun la un schit, tocmai în fundul munţilor; că a prins-o 
odată bărbatu-său, ziua-n amiaza mare, la Tfurloaia, la 
chiolhan, la iarbă verde, cu consulul muscălesc şi cu alţi 
drăngălăi; - ţiganii îi trăgeau de unul singur „Măi, cazace, 
căzăcele!” şi ea chiuia şi juca numa-n papuci, cu palmele-n 
ceafă, apilpisită, ca un maladeţ zaporojean; că-ntr-un rând, 
a plecat la Căldăruşanu, s-o spovedească sfinţia-sa părintele 
Ioanichie, şi a stat acolo de miercuri în săptămâna patimilor 
până-n săptămâna luminată după izvorul tămăduirii: - se 


plimba toată noaptea cu duhovnicu-n luntre pe lună şi cânta 
de răsuna lacul: „Frunzuliţă lobodă, of! ţaţo, gura lumii 
slobodă!” iar părintele lucra din lopeţi şi-i ţinea isonul pe 
glas al optulea... 

Şi câte alte grozăvii. 

Musafirii şi mai ales musafirele făceau haz; iar bietul kir 
Ianulea, om cu hristoitie, făcea feţe-feţe. A răbdat el cât a 
răbdat, şi zice, întâi cu destulă blândeţe: 

— Bine, Acriviţo, scumpa mea! cum poţi dumneata, mai 
ales că ştii ce bun prietin sunt cu bărbatu-său... cum poţi, 
fără să le fi văzut toate astea cu ochii dumitale, fără niciun 
temei, să catigoriseştil astfel pe o prietină, pe care o 
primim aproape în toate zilele în casa noastră? ... îmi pare 
rău! 

— Ei! apoi vezi bine că dumneata o s-o aperi... căvă 
scoateţi ochii unul la altul! 

Şi apoi le spune tutulor că acuma prietina nu se mai 
duhovniceşte la Căldăruşani: i-a pus lui kir Ianulea gândul... 
„să-mi spargă casa!” Da o s-o prinză odată şi n-o s-o ierte 
cum a iertat-o vodă; o să puie s-o tunză ca la cazarmă pe... 
şi din „muscălească” şi „călugărească” n-o mai scoate. 

N-a mai putut suferi kir Ianulea; s-a ridicat foarte turburat 
şi s-a răstit odată tremurând: 

— Ascultă-mă, Acriviţo! nu-ţi dau voie, mă-nţelegi, să mai 
zici o vorbă măcar despre o femeie care - poţi spune 
dumneata toate murdăriile ce-ţi trec prin gândul dumitale - 
este mai cumsecade ca dumneata; că dumneata eşti, mă- 
nţelegi, mai îndrăcită decât talpa iadului, şi oricât de blajin 
să fie omul, îl scoţi din toate răbdările! Să taci din gură, 
scorpie nebună, că pui de te leagă şi te trimit la balamuc, 
mă-nţelegi! 

Cocoana s-a ridicat şi dumneei şi s-a năpustit asupra 
dumnealui, să-i arză o palmă; dumnealui s-a ferit repede- 
ntr-o parte; iar dumneei, de necaz că nu l-a putut nemeri, a 
luat castronul cu ciorbă de pe masă şi i l-a aruncat în faţă - 
l-a opărit de sus până jos. Kir lanulea şi-a ieşit din pepene; 


s-a repezit cu pumnii-ncleştaţi, s-o pilduiască; dar musafirii 
s-au pus la mijloc şi l-au oprit în piept: 

— Nene lanuleo! stai, omule! nu şade frumos! 

Şi, pe urmă, cătră dânsa: 

— Mai potoleşte-te şi dumneata, coană Acriviţo, pentru. 

Dumnezeu! nu-l mai turba! 

Ţi-ai găsit! ... S-a pornit cocoana pe răcnete, să ridice 
mahalaua-n picioare: 

— Săriiţi! săriiţi, oameni buni! că mă omoară păgânul, 
arvanitul î... Mă baţi, ai? după ce-ţi râzi de casa şi de 
cinstea mea, hoţule şi pehlivanule! ... Daca te-ai îmbătat şi 
ai poftă de bătut, du-te de-ţi bate ţiitoarele de pân fundul 
mahalalelor, pe care le-ndopi cu pumnii de lire şi-n casă te 
caliceşti până la lescaie, râtane! ... Da pe mine să mă baţi? 
pe mine, mă! spurcăciune de bădăran? ... pe mine, fata lui 
Hagi Cănuţă, să-ndrăzneşti tu să mă baţi, păcătosule, 
janghinosule şi râiosule?! ... Stăitu, că te-nvăţ eu pe tine, 
cenghene 1 turcească i şi până nu i s-a stins glasul, n-a 
contenit... Fireşte că petrecerea n-a mai mers înainte... Au 
sărit toţi musafirii, care mai de care: „Nene lanuleo!”, 
„Cocoano Acriviţo!”... că „la necaz spune omul multe”; că 
„are mâna cinci degete şi nu se potrivesc unul cu altul”; că 
„Şi măruntaiele din om tot se ceartă uneori”; dar orşicum, 
„nu e bine să s-auză-n lume de aşa-ntâmplări într-o casă de 
seamă!”... şi aşa mai departe, cu chiu cu vai, i-au împăcat. 
Dar, fireşte, s-a ştiut îndată în toată mahalaua că „biata 
Acriviţa lui Hagi Căânuţă a ajuns de-o bate arvanitul - la 
masă! faţă cu musafirii! - după ce o-nşeală cu care-i iese- 


nainte! ...” şi pe urmă prietenele: „Cum a fost ea crescută, 
mititica, şi pe ce mâini a-ncăput! ... o s-o bage-n pământ 
păgânul!” 


Lui kir Ianulea i-a trecut repede necazul şi iar „dragă-n 
sus! dragă-n jos! puiule şi suflete!” şi orce poruncea 
dumneei, dumnealui răspundea: 

— Cum pofteşti dumneata, os-mu, parighoria tu kosmu! 
(vorbe frumoase, care-nsemnează, pe elinică: lumina mea, 


mângâierea lumii!). 

În vremea asta, cocoana Acriviţa se gândea: „Eu cu 
budalaua, cu capsomanul ăsta de Ianulea, mult n-am să mai 
fac purici... la să mă gândesc la viitorul meu...” 

Astfel, zi cu zi, i-a luat diamantiealele şi sculele 2 şi 
argintăria, şi le-a pus la păstrare acasă la Hagi Cânuţă; pe 
urmă, a-nceput să vânză şi de pân lucrurile de preţ ale 
casei, despre care „budalaua” habar n-avusese să facă şi el, 
ca orce negustor cuminte, o catagrafie. Totodată, s-a luat cu 
binişorul pe lângă el; a-nceput să-l mângâie şi să-l 
miglisească x. După ce l-a răsucit şi l-a fermecat cum a ştiut 
ea, când erau într-o seară amândoi singurei la iatac, s-a 
pomenit kir Ianulea că se repede dumneei şi-l ia strâns în 
braţe şi pupă-l! ... El zice: 

— Mă iubeşti, dragă Acriviţo? 

Dar ea, uitându-se la el cruciş: 

— Mai mă-ntrebi, lanulică, fos-mu? 

N-a putut kir lanulea s-adoarmă toată noaptea de bucurie 
că s-a dat Acriviţa lui pe brazdă... De-acu-ncolo, trai, 
neneco! Despre ziuă, când s-aţipească şi el, haţ! îl ia 
dumneei iar în braţe şi zice: 

— Dragă lanulică, am să te rog ceva... dar... să nu zici ba. 

— Când am zis eu ba la vreo dorinţă a mătăluţă, sufletul 
meu? 

— Uite ce e... Tătiţa ar vrea să mărite şi pe surioarele mele 
- să nu-i rămâie fete bătrâne-n casă - c-au şi-nceput 
mahalagioaicele (le ştii guriţa) să le zică „iepele lui Cânuţă” 

— Şi nu prea are cu ce să le-nzestreze pe potriva lor; că 
daca nu era om cinstit şi filotim cum e, ar fi avut astăzi 
stare! ... Mulţi bani are de luat de pe la boieri mari: ce folos, 
dacă deocamdată nu-i poate scoate? ... Dar, după ce o- 
nchide el oohii, fireşte, dumneata ai să fii mai mare între 
clironomi2; ai să strângi pe boieri în chingi negustoreşte şi 
o să-ţi intri-n bani... Şi... aşa, m-am gândit să-l ajutăm noi: 
să le facem fetelor o zestre cât de micşoară; că, de! cine se 
mai însoară astăzi fără zestre, doar de dragoste? ... Numai 


eu am avut noroc să te găsesc pe dumneata - şi plăcut şi 
bogat, şi galantom şi să mă iubeşti atâta! 

Şi pe urmă, strânge-l iar şi pupă-l. 

Ţigan. 

Bijuterii. 

Să-l îmşele. 

Mogştenitori (ngr.). 

— Bine, puică, să le dăm... Cam cât? 

— De! ştiu eu? ... cam câte o mie, două de galbeni. 

— Bucuros, sufleţele! ... adu-mi aminte mâne să mergem 
la hagiul, să-i numărăm paralele... Acu, aide, bibilico, să ne 
culcăm. 

Dar ea îl strânge iar şi zice: 

— Şi pe urmă, uite... Frăţiorii mei... Nu e bine să mai stea 
aşa degeaba... M-am gândit să le faci dumneata rost de un 
capitălaş, să s-apuce şi dânşii de vreo negustorie, că sunt 
gogeamite găliganii acuma, nu mai face să se lase tot în 
spinarea bătrânului: pun-te, masă! scoal-te, masă! ... Ce zici 
dumneata, nu zic bine? 

— Dragă puiule, nu ştii că eu zic ce zici mătăluţă? ... Adu- 
mi aminte mâne dimineaţă... Acuma, hai să-i tragem un 
somn. 

— Mai dă-mi o guriţă, lanulică, parighoria tu kosmu 1 

I-a mai dat o guriţă, şi au adormit ca nişte copilaşi scăldaţi. 

A doua zi, s-a isprăvit daravera: au fost înzestrate 
surioarele amândouă şi amândoi frăţiorii încăpuiţi: iar peste 
vreo câteva zile, după ce i-a dăscălit pe larg cumnatul mai 
mare în toate privinţele negoţului, ca om încercat, au pornit 
cu chimirul plin, după marfă - unul, cu corabia, de la Galaţi 
cătră Smirna înspre părţile răsăritului; altul pân Braşov, 
spre părţile apusului cătră Lipsea, în chervan, cum umblau 
negustorii p-atunci. 

Nu mai încăpea-n piele kir Ianulea de fericire... Ziafeturi 
peste ziafeturi zi şi noapte, cu toate bunătăţile şi 
trufandalele; chef şi tămbălău cu zeci de musafiri şi de 
lăutari - şi tot ce dorea Acriviţa trebuia să se-mplinească: 


Turnul Colţii să-l fi cerut pe masă, kir lanulea pe masă i l-ar 
fi adus. 

Au mers lucrurile tot aşa şi iar aşa; a tot băgat mânile kir 
Ianulea în lada cu bani; a tot luat cu pumnul, la loc n-a mai 
pus nimic, pân-a dat într-o zi cu unghiile de fundul lăzii. N- 
avusese pân-acuma obicei nici vreme să numere ce-avea-n 
ladă; acu i-a dat în cap să facă şi asta, şi nu i-a trebuit multă 
răbdare... Mai rămăseseră vreo trei sute şi ceva de lire - să 
tot ajungă pentru coşniţă şi cheltuieli mărunte pe vreo 
douătrei săptămâni... Dar, om cu fire neclintită, s-a gândit 
aşa: „Ei! ş-apoi? ... ce-mi pasă? ... Mâine, poimâine s-ntorc 
băieţii cu marfa; ne apucăm de negustorie şi, cu stăruinţă 
multă şi puţin noroc, umplem lada la loc... Pân-atunci, 
helbet! 30 avem credit destul!” 

Şi s-a pornit după împrumuturi... Alergau cu limba scoasă 
samsarii de colo până colo, să-i găsească bani cu orşice 
preţ... Pân-acuma el luase dobânzi cam sărate; de acum 
ajunsese să plătească el camătă din ce în ce mai pipărată. 
Mai întâi nu s-a prea băgat de seamă; dar n-a trecut mult şi 
a aflat negustorimea ca se clatină rău kir Ianulea; şi mai 
ales că bântuia p-atunci mare chesat asupra târgului, i s-a 
scurtat omului creditul de tot: cu mai bine de sută la sută şi 
de-abia găsea, şi nu vreo sumă mai însemnată, doar num- 
aşa de mezelic. Toată nădejdea lui se răzima pe întoarcerea 
tinerilor, care, nu-şi putea el închipui, de ce zăbovesc atâta, 
când toţi negustorii plecaţi totodată, ba unii chiar mai 
târziu, se şi-ntorseseră de la tacsid31, fiecare cu 
încărcăitura lui, la potrivită vreme. 

Pasămite, cumnăţeii aveau cuvinte să zăbovească. Tocmai 
când să-şi piarză kir lanulea răbdarea, iacă-i sosesc, una 
după alta, două veşti destul de urâte... Băiatului dintâi, pe 
când se-ntorcea de la Smirna, i se cufundase corabia 
încărcată; iar el, începător în ale negustoriei, a fost uitat s-o 
asigureze... Cel mai tânăr dedese la Lipsea, în iarmaroc, 
peste alt chilipir; se-ntâlnise cu nişte elini, de care mişună 
todeauna pân îmbulzeala târgurilor mari; hoinărise cu ei pe 


la berăriile nemţeşti toată ziua, iar, seara, merseseră- 
mpreună la cafeneluţa unui simbatriot, într-o ulcioară 
dosnică de lângă Casa Sfatului, să-nvârtească un 
endekamisi, şi pe urmă, la iuţeală, un stosişor; şi aşa, de pe 
la aprinsul lumânărilor până despre ziuă, îl lăsaseră 
tinichea: nu mai avea băiatul nici cu ce să vie-napoi acasă. 

Cum s-a răspândit vorba şi despre astea, au intrat la grijă 
mare creditorii lui kir Ianulea, că rămâne mufluz, şi s-au 
adunat cu toţii la cafeneaua de la Hanul cu Lei, spre a se 
sfătui ce-i de făcut, ca să-l ţină zi şi noapte sub de aproape 
pază, nu cumva s-o şteargă înainte de sorocul plăţilor, cum 
au muflujii obicei. Pe de altă parte, văzându-se scos la 
selemetl, l-a apucat pe kir Ianulea un fel de groază... Ce 
are să facă el de-acuma, căzut în sărăcie, în necinste şi-n 
ocară? ... Or să-l vâre întâi în temniţă, şi, pe urmă, când i-or 
da drumul, să-ntinză mâna pe la porţile ălor de i-a-ndopat 
cu atâtea bunătăţi şi daruri! ... Şi încă, treacă-meargă 
toate! ... Dar ce te faci cu fata lui Hagi Cânuţă? ... 

N-a stat mult la gânduri spre a vedea că alta nu-i mai 
rămâne decât să spele degrabă putina - să se ducă, încotr-o 
vedea cu ochii, până dincolo de Mărul Roşu. Astfel dar, în 
faptul zilei, s-a sculat binişor, a strâns câtă drojdie se mai 
găsea pe fundul lăzii, s-a dat jos la grajd, a poruncit să-i 
puie şaua pe un buiestraş tătăresc, a-ncălecat, spunând 
argatului că merge la Snagov după plătică proaspătă, că 
are deseară musafiri la masă, a ieşit pe poartă la pas şi... pe 
urmă, cu ochii tot înainte, p-aci ţi-e drumul... 

Când a luat-o pe subt mitropolie la stânga, cătră câmpul 
Filaretului, se luminase de răsărit, aşa că, suind la deal, pân 
dreptul Cuţitului de Argint, şi uitându-se-napoi în vale, a 
zărit un pâlc mare de călăreţi în goană venind parcă pe 
urma lui. În adevăr, bănuiala i-era întemeiată... Prinseseră 
de veste negustorii şi porniseră repede după el cu ceauşi de 
la agie. El a vrut s-abată din drumul mare şi s-o ia pe subt 
deal la dreapta; dar a dat de nişte şanţuri; buiestraşul s-a 
poticnit şi l-a trântit cât colo... Atunci, omul s-a sculat, a 


părăsit calul şi a apucat-o pe jos. A suit la nişte uluci, le-a 
sărit; pe urmă, alt şanţ şi alte garduri, până când, rupt de 
osteneală, ajungând pe culme, s-a oprit în faţa viişoarei unui 
mărginaş bondoc şi-ndesat, care tocmai se spăla pe ochi de 
dimineaţă la soare în prispa cramei. 

Kir Ianulea, cum l-a văzut, i-a zis gâfâind: 

— Bună dimineaţa, neicuţule; cum te cheamă? 

— Bună dimineaţa, jupâne... Pe mine Negoiţă mă cheamă; 
da pe dumneata? 

— Kir lanulea... 

Şi d-abia mai ţinându-l balamalele, a pâşit pârleazul 
înăuntru şi zice: 

— Frate Negoiţă, fă-ţi pomană şi mă scapă! Umblă nişte 
duşmani să puie gheara pe mine, să mă nenorocească! 
Ascunde-mă undeva pe-aici, şi eu te fac om bogat... Iar, 
dacă pân-oi pleca nu ţi-oi dovedi că te pot procopsi, atunci 
primesc să mă dai chiar dumneata pe mâna duşmanilor... 
Mă rog dumitale, frate Negoiţă, nu mă lăsa-n pierzare! mă 
rog şi iar mă rog! 

Negoiţă s-a scărpinat în cap stând puţin la, gânduri şi a 
răspuns: 

— Ascultă-mă, kir lanulea; ce sunt duşmanii dumitale? ... 
n-or fi boieri? ... că de! drept să-ţi spun, cu boieri în cârcotă 
nu mă bag... 

— De unde, boieri? sunt negustori... 

— Atuncea, te scap... 

Cum l-a ascuns subt o claie de haraci, peste care a mai 
trântit şi nişte coceni de porumb, iacătă şi duşmanii... 

— Mă, neicuţă - a-ntrebat unul - nu văzuşi dumneata 
adineaori trecând p-aici un negustor - aşa ş-aşa? 

— N-am văzut. 

— Ţi-am da un bacşiş bun, să ne spui încotro a apucat. 

— Păi, daca nu l-am văzut... 

— Spune, mă î a zis un slujitor ridicând gârbaciul... 

— Dumneata mă poţi şi omori! ... da daca nu l-am văzut... 


— Daca n-a văzut omul, n-a văzut, zice altul... Hai 
degrabă-nainte, ca pierdem vremea degeaba. 

Şi au plecat, care călare, care pe jos, unii-ntr-o parte, alţii- 
ntr-alta, alergând ca nebunii... După plecarea lor, Negoiţă 
s-a suit într-un dud mare şi s-a uitat pretutindeni roată, să 
se-ncredinţeze dacă s-au depărtat bine; pe urmă s-a dat jos 
încetinel şi l-a scos pe fugar din ascunzătoare. 

— Te-am scăpat! acuma, să te văz, Kir lanuleo... te ţii de 
vorbă? 

— Dragă neică Negoiţă, nu ştii cât îţi sunt de-ndatorat şi 
cât vreau din tot sufletul să mă ţin de cuvânt! ... lar ca să- 
nţelegi că mă pot plăti de dumneata, te rog şezi colea lângă 
mine să afli cine sunt eu şi să asculţi toate păţaniile mele. 

Şi i le-a povestit toate pe şart kir Ianulea lui Negoiţă - de 
cum a fost placat din adâncuri după porunca împărătească 
şi până-n ceasul de faţă - toate, cu de-amănuntul toate, pe 
care Negoiţă le-a ascultat cu plăcere mare şi cu multă 
luareaminte. 

— Şi acuma, neică Negoiţă, ascultă bine cum te pot eu 
procopsi pe dumneata... De câte ori ăi auzi c-a intrat dracu- 
n vreo femeie, nevastă, fată, măcar fie ori din ce loc, ori de 
ce neam ar fi, să ştii că eu sunt ala. Numaidecât dar să vii 
acolo, că eu nu ies din ea până nu m-ăi goni dumneata... 
Fireşte că dacă i-ăi da de leac, degeaba n-are să-ţi fie... 
Bărbatul femeii ori părinţii fetei or să te răsplătească 
frumos... Ce zici? ... îţi vine la socoteală? 

— Cum nu? a răspuns zâmbind Negoiţă. 

Iar kir Ianulea, după ce i-a mulţumit încă o dată, a plecat 
p-aci-ncolo. 

Nu se-neheiase nicio lună după astea, şi coborând 
Negoiţă-n târg cu nişte vişine trufandale de vânzare, a aflat 
de la precupeţi că pe una dintre fetele lui Zamfirache 
Ulierul din Colentina, a de s-a logodit cu Ilie Bogasierul de 
la Bărăţie, o munceşte dracul de vreo zece zile... Ce nu i-au 
făcut? ... Leacuri, descântece, molitve... degeaba! Părinţii şi 
logodnicul plâng într-una văzând cum se canoneşte... 


Vorbeşte în toate limbile fără să le fi-nvăţat, şi sporoveşte şi- 
i turuie mereu gura şi spune fel de fel de taine şi pâre - de 
unde le-o mai fi ştiind? - încât o lume, care aleargă s-o 
asculte, stă şi se cruceşte: ba că „sacul cu lire de la 
paharnicul Iordache din Dudeşti, de nu i s-a mai dat de 
urmă - furat de grămăticul pe care l-au prins pe drumul 
Olteniţei şi a scăpat peste noapte din beciurile agiei - se 
află acuma pus bine, înfăşurat într-un testemel ceadiriu 1, 
în fundul sertarului de jos de la scrinul de lângă soba din 
iatac la clucereasa Tarsiţa, mătuşă despre mamă a lui aga, 
mai tânără ca dumnealui - se-ntâmplă! - şi că cine nu-i ştie 
merchezull poate scotoci-n sertar cât pofteşte, că nu-i dă 
de fundul adevărat”; ba că „adiata” 2 lui Agop, tutungiul de 
la Sfinţi, lăsată nepoati-sii, nu-i scrisă de răposatul: a ticluit- 
o pe urmă, într-o noapte, bărbatu-său 'Tacor, cafegiul din 
Caimata, care vinde şi suliman şi cana de păr... Iacor cu A 
vedic, paracliserul de la biserica armenească”; ba că 
„fratele ăla tinerelul, de d-abia-i mijeşte mustaţa, 
călugăraşul sprâncenat, care şade la preacuvioşia-sa 
părintele archimandritul Hrisant, în curtea mitropoliei - 
chip şi seamă la-nvăţătura cântărilor - este fata a mai 
micşoară a lui Rustache Muscalagiul de la Ploeşti”... şi câte 
şi mai câte alte bazaconii - cine le mai poate ţinea minte? 

Cum a auzit Negoiţă toate astea, şi-a desfăcut coşurile la 
precupeţi cu rădicata pe ce a putut rupe şi s-a dus d-a 
dreptul să vază şi el pe fata apucată; şi cum a ajuns acolo, s- 
a vârât pântre lumea adunată ş-a spus părinţilor şi 
logodnicului că el o scapă pe fată dacă i-or da o sută de 
galbeni. Fireşte că bieţii oameni n-au mai stat la gânduri: o 
sută fie! lar Negoiţă s-a apropiat de urechea pătimaşei şi, 
făcându-se că o descântă, i-a zis încet şi sfios: 

— Am venit, kir lanuleo, după vorba noastră... 

— Am înţeles, i-a şoptit duhul; dar, drept să-ţi spui, neică 
Negoiţă, nu te-am crezut aşa de nătărău, să te mulţumeşti 
cu o sută de galbeni... Ce o să-ţi ajungă ţie numai atâta? 
Trebuia să ceri gros! Dar fiindcă ai greşit, te iert de data 


asta... Acu mă duc la Craiova, să intru în soţia caimacanului. 
Săptămâna viitoare să te-nfiinţezi acolo... Nu mă face să ic- 
aştept prea mult; mai am şi alte trebşoare, nu numa grija 
dumitale... Caimacanul îşi iubeşte nevasta ca ochii din cap, 
e şi bogat şi darnic. Socoteşte-te bine în talia asta, că de- 
acoleaneolo nu mai ai nicio putere asupra mea; să ştii că 
după aia sunt dezlegat de orce cuvânt şi nu mai avem 
nimica de-mpărit. Împreună! 

Zicând acestea, s-a depărtat duhul... Tânără s-a tămăduit. 

'1 oată lumea se-nchina; părinţii şi logodnicul nu ştiau ce să 
mai facă de bucurie, iar Negoiţă, luându-şi suta de galbeni, 
a pornit la vie să se gătească de drum lung. 

Şi-a vândut a doua zi rodul la un oltean; a treia zi şi-a 
cumpărat un căluşel, cu tot dichisul de călărie, de la pătură 
şi şea pân' la ipingea; a patra, dimineaţa, a plecat. Asta era 
într-o miercuri... Ziua umbla, noaptea se odihnea; aşa 
încetâncet, haidea-haidea, marţea următoare, pe la asfinţit, 
a ajuns drumeţul la straja Craiovei, şi, de acolo, întrebând 
din om în om că unde ar putea găzdui un negustoraş ca el, 
l-au mânat la un han peste drum de o biserică mare. 

Cum a descălicat, a dat calul în primirea argaţilor şi a 
inirat în cârciumă, unde mai erau şi alţi isnafi să-şi prinză 
inima cu un ciocan de rachiu şi cu ceva mezelic, înainte să 
meargă la odaie. Inserase binişor. Până să-i frigă nişte 
pasiramă, sta la masă pe gânduri; stând aşa, aude clopote, 
şi întreabă pe un arnăut, care trăgea ciubuc la altă masă, ce 
sărbătoare e a doua zi, de se face privighere mare. De la 
arnăut şi de la cârciumăreasă, află îndată că nu-i a doua zi 
nicio sărbătoare, dar că aşa se fac ziua şi noaptea slujbe 
peste slujbe la toate bisericile pentru uşurarea tinerei soţii 
a caimacanului, care e chinuită de duhuri, şi nu-i pot da de 
leac cu nimica: toate babele meştere, toţi doftorii de la 
Sibiu, pricepuţi la aşa boale, toate maslurile şi molitvele, 
citite de vlădica şi arhiereii cu patruzeci de preoţi - 
degeaba. Femeia are năvârlii32 grozave: într-una sare şi 
joacă tontoroiul, că trebuie s-o lege; cât o ţin legată, 


dârdâie din toate-ncheieturile şi scrâşneşte, parcă ar arde-o 
în foc; dacă-i dau drumul, iar începe să sară şi să ţopăie, şi 
ţopăie şi sare, până o leagă iar; asta de peste o săptămână, 
fără clipă de odihnă şi fără să primească-n gură măcar o 
picătură de apă... O lume se-ngrozeşte; iar soţu-i se jeleşte 
ca un nenorocit; şi de-aia se fac slujbe peste slujbe la 
biserici, doar s-o milostivi Maica Domnului cu vreo minune. 

Negoiţă a dat ţoiul repede pe gât, a-mbucat o fărâmă de 
pastramă, ca orce slugă, de teamă să nu-l aştepte prea mult 
stăpânul; a dat un icusar arnăutului şi l-a rugat să-l ducă 
degrabă la curte. Când au ajuns acolo, fierbea lumea, că 
bolnavei i-era toţdeauna mai rău când înnopta... O sumă de 
cucoane şi slujitoare o ţineau legată-n cearceafuri ude pe 
biata tânără, care se zbuciuma din creştet până-n tălpi; 
preoţii-n odăjdii mari o slujeau ş-o afumau cu cădelniţele, 
iar soţul plângea, făcând mereu la metanii. Când iată că un 
arnăut vine şi zice-n gura mare: 

— Măria-ta, nu te supăra! ... este aici un om prost, care 
vine tocmai de la Bucureşti într-adins; zice că el ştie să 
descânte la boale ca a m. sale şi-şi pune capul chezăşie că o 
tămăduie îndată. 

S-a ridicat nenorocitul, luminat în pierzania lui de razele 
nădejdii din urmă, şi a strigat: 

— Să vie! 

Cum s-a arătat Negoiţă în prag, până să-l întrebe cineva 
ce şi cum, tânără s-a potolit din dârdâială, a poruncit, parcă 
era sănătoasă la baie, să-i scoată cearceafurile; s-a uitat 
drept la el, a început să râză veselă, ca la vederea unui 
vechi prieten de mult aşteptat, şi i-a făcut semn să vie mai 
aproape, chemându-l chiar pe nume: 

— Bine-ai venit, dragă Negoiţă! ce mai faci? sănătoşel? 
vino-ncoace mai aproape, că am să-ţi spun ceva, să nu ne- 
auză niminea! 

Cine să-şi creează ochilor şi urechilor? ... Negoiţă a dat pe 
toţi într-o parte, s-a apropiat prieteneşte de pătimaşă şi i-a 
şoptit: 


— Drăguţă, să mă ierţi că te lăsai să cam aştepţi, dar nu şi 
i i ce greu drum şi ce gloabă de calam avut. 

— Nu face nimica, a răspuns duhul foarte încet; eu plec de 
aici... De-acuma, te-am procopsit; nu-ţi mai sunt dator cu 
nimica. Să ştii prin urmare, neică Negoiţă, că asta ţi-este a 
din urmă... Să nu care cumva să te mai văz că te ţii de 
coada mea, că nu numai nu capeţi nimica, dar încă mă şi 
supăr, şi dacă m-oi supăra, de! poate să-ţi pară foarte rău... 
Atâta-ţi spun... 

A pierit duhul... şi fireşte şi-a venit pătimaşa-n fire, bună 
zdravănă ca mai-nainte, parcă şi mai veselă... Acuma cu 
câte daruri şi cinste l-a-ncărcat caimacanul pe Negoiţă, ce 
să vi le mai înşir eu? - că vi le puteţi singuri închipui... —a 
dăruit cu hrisov o moşie, s-o stăpânească de veci, şi pe 
dasupra l-a şi boierit. 

Trăia acuma Negoiţă în huzur, ce cu gândul nu gândise, de 
vreo treţi luni şi mai bine. Dar într-o zi, tocmai când îşi 
făcea după prânz tabietul boieresc, cu cafea şi ciubuc în 
pridvorul lui de la ţară, iacătă vede de departe, pe drumul 
care vine dinspre miazăzi, un vârtej de praf, care se tot 
apropie... Ce să fie? ... Sunt nişte slujitori de la curte: vin în 
goană cu naltă poruncă să-l aducă napristan la Craiova. 

Nu i-a prea plăcut lui Negoiţă că i-au turburat tabietul; 
dar ce să facă? ... Ajungând la curte a sărutat mâna 
stăpânului; acesta l-a luat în braţe, l-a sărutat pe frunte, şi i- 
a zis: 

— Preaiubitule frate Negoiţă, daca ţii la mine câtuş de 
puţin, să porneşti fără clipă de zăbavă spre Bucureşti: 
butca e gata; pe drum aşteaptă cai de olac2 din poşte-n 
poşte... Fata măriei-sale lui vodă, domniţa, e apucată cum a 
fost şi nevastă-mea, poate şi mai râu, după ştafeta ce 
primii... Numai dumneata o poţi scăpa... Aleargă! 

„M-am fript!” s-a gândit Negoiţă; dar de zis, n-a putut zice 
NIMIC. 

Caimacanul l-a strâns în braţe, l-a suit în butcă, şi, mânaţi, 
bre! Surugiii au dat bice şi călcâie, pe urmă ţipete şi 


chiote... Până a doua zi, pe la ceasul vecerniei, l-au adus pe 
Negoiţă techer-mecher drept la scara palatului domnesc 
din Bucureşti. 

Vodă şi doamna, frângându-şi mâinile, l-au întâmpinat în 
capul scării, şi vodă i-a strigat în greceşte, cum vorbea p- 
atunci boierimea: 

— Ah! Dumnezeu te-a adus, boierule! Poftim! 

Dar Negoiţă - de unde să ştie greceşte? - a răspuns într-o 
doară: 

— Cine nu-l caută îl găseşte, măria-ta, dar cine-l caută! Să 
vedem! ... să-l căutăm! ... Dacă s-o putea, şi mie mi-ar părea 
bine. Să vedem... 

— Haide! 

Şi zicând asta, vodă l-a-mpins pe Negoiţă până-n sagnasiul 
1 din fundul sălii... Acolo sta domniţa greceşte pe un covor 
jos, clătinând mereu din cap ca o păpuşă cu gâtul pe sârmă; 
într-una se chinuia aşa de cinci zile cu dinţii-ncleştaţi şi fără 
să-nchidă ochii o clipă. 

Cum s-a arătat Negoiţă, domniţa a stat din cap şi a-nceput 
să ţipe, apucată de toate năbădăile: 

— Afară! daţi-l afară! să nu-l văz în ochii mei pe râtanul de 
Negoiţă! afară! ... să vie băbaca! 

Negoiţă n-a aşteptat mai multe şi, în loc să se supere că-l 
goneşte cu ocară, a ridicat aşa din umeri, parc-ar fi zis: 
„De! dacă nu pofteşti!”... S-a-ntors în loc şi a voit să plece. 
Dar doamna l-a apucat de mână, iar vodă s-a apropiat de 
fiică-sa: 

— Aicea sunt! uite băbaca matale! 

— Nu tu! ţipa fata. Nu te-am chemat pe tine! să vie băbac- 
al meu! 

— Eu sunt băbac-al tău! a zis cu lacrimi fierbinţi 
prăpăditul de bătrân. 

Dar copila, ţipând şi mai grozav: 

— Nu! nu eşti tu! tu eşti urât! tu du-te cu Negoiţă! să vie 
căpitan Manoli Ghaiduri, că el e băbac-al meu adevărat! 


La aşa vorbe nebunegşti, doamna a leşinat... Daca nu era 
Negoiţă s-o apuce-n braţe, cădea lată. Au sărit cocoanele 
curţii şi au luat-o s-o frece cu oţet de trandafir şi să-i dea pe 
la nas cu pene aprinse. lar bietul vodă a-nceput să se bată 
cu pumnii-n fes, pe câtă vreme copila tot mai tare ţipa: ' 
îndată. 2 Schimb. 

— Să-mi aduceţi pe băbac-al meu! pe căpitan Manoli! p- 
ala-l vreau eu! 

În sfârşit, Negoiţă zice lui vodă la o parte: 

— Măria-ta, la aşa pătimaşi trebuie să le facem cheful 
deocamdată; că dacă ne-mpotrivim, îi aţâţăm mai rău. 

L-au adus prin urmare pe căpitan Manoli... Mai rar aşa 
palicar33! înalt, spătos şi mustăcios - o mândreţe de 
arnăut! şi muiat nuraa-n fireturi de sus până jos - să fie de 
fală pentru orce curte domnească! 

Cu mustăţile lui frumoase înecate de lacrimi, s-a apropiat 
căpitan Manoli, sluga credincioasă, de fiica doamnei; iar 
mititica, îndată ce l-a văzut, s-a descruntat deodată, a 
zâmbit dulce şi, ca orce copil supus când roagă frumos pe 
tată-său să-i facă un hatâr, i-a zis cu multă blândeţe: 

— Băbacă! te rog, băbacă, dacă mă iubeşti, să-i tai lui 
Negoiţă nasul şi urechile şi să-l dai afară ca pe un 
obraznic... că e botos, e lacom şi nemulţumitor! ... să nu-l 
mai văz în ochii mei, că nu-l pot honipsi 2! 

Căpitan Manole iubea fireşte pe domniţa din tot sufletul; 
dar aşa hatâr mare nu-i putea face fără voia stăpânilor. lar 
Negoiţă s-a gândit: „Aşa ţi-e vorba? ... Bine!” pe urmă s-a- 
ntors la vodă şi zice: 

— Măria-ta, ia să se dea toţi într-o parte, să văz şi eu mai 
aproape pe pătimaşa. 

I-au făcut toţi loc, iar Negoiţă s-a dus drept la domniţa 
care se zbuciuma şi răcnea cât putea: 

— Afară, Negoiţă! leşi afară, mojicule! 

Dar el nu s-a sinchisit de pandoliile ei şi i-a vorbit încet: 

— Drăguţă, eu aş zice să pleci mai bine de bunăvoie... 

Aş! fata răcnea mai râu: 


— Afară, Negoiţă! 

— Şi zi, aşa, ai? ... Nu vrei? 

Ş-a dat s-o apuce de mână. Atunci domniţa l-a scuipat în 
faţă şi i-a ars o palmă de i-a scăpărat ochii lui Negoiţă. 

EI s-a şterscu mâneca pe obraz şi-ntorcându-se-n loc spre 
vodă, zice: 

— Măria-ta, patima asta vine aicea cu a-mprejurare cum 
pân-acuma n-am mai întâlnit... Că n-ar fi leac de tămăduire, 
nu zic; dar, singur eu, nu pot face deocamdată nimica... îmi 
trebuie un ajutor... Am aicea la Bucureşti, în mahalaua 
Negustorilor, o prietenă meşteră care ştie să tragă de gâlci 
şi de nâjitl; e văduva unuia care şi-a prăpădit averea-n 
risipă şi-n desfrânări; a rămas mufluz, şi-a luat lumea-n cap 
şi a lăsat pe biata femeie nevinovată pieritoare de foame... 
O cheamă Acriviţa lanuloaia, fata lui Hagi Cânuţă... 

La vorbele astea, domniţa a-ncetat deodată cu ţipetele şi- 
a-nceput să tremure, clănţănind ca-n toiul frigurilor. 

— Aşadar, rog pe măria-ta să poruncească a pune iute caii, 
s-aduc numaidecât pe lanuloaia. 

A vrut să facă un pas; dar domniţa l-a apucat strâns de 
pulpană, ţipând apelpisită: 

— Afară, Negoiţă! 

Şi... ce să mai lungim acuma povestea? - că o poveste, cât 
de frumoasă, dacă-i prea lungă, iar nu face - i-a trecut 
copilei, parcă numai visase cineva c-ar fi fost bolnăvioară; s- 
a gătit frumos, ş-a plecat veselă cu doamna la plimbare, în 
butcă deschisă... Patru telegari cu falaitar; doisprece 
arnăuţi călări înainte şi tot atâţia în urmă fluturându-le 
fusGrec. 

Suferi. 

Tanelele; iar Manoli, sus pe capră, cu mâna dreaptă pe 
prăselele hangerului din sileaf34 şi cu stânga răsucindu-şi 
mustăţile... Şi era mare bucurie pe sufletul lui vodă, când se 
uita de la fereastră cum zbura butca departe... 

Negoiţă a rămas în gazdă la curte. Cam a treia zi, 
aducându-şi aminte că mai are şi alte daraveri în Bucureşti, 


a mers drept în mahalaua Negustorilor, să-i ia urma 
lanuloaiei... Casele cele frumoase le vânduseră creditorii... 
Sârmana! părăsită de bărbat, trăia acuma la tată-său, la 
hagiul... Acolo, găsind-o, a rămas încremenit de aşa 
frumuseţe, mai ales cum sg purta ea acuma, cernită de sus 
până jos, ca orce văduvă jalnică... După ce i-a sărutat mâna, 
l-a Zis: 

— Uite, cocoană; eu mă ştiu dator lui kir lanulea cu o sută 
de galbeni; ieri am aflat de nenorocirea dumneavoastră, şi 
ţi-am adus datoria... Poftim! 

Cocoana a-nceput să plângă şi să-l întrebe dacă ştie el 
ceva despre ce s-o fi făcut omul ei, că ea nu mai poate - se 
frige, o să moară de dorul lui. Negoiţă i-a răspuns că nu ştie 
nimica; iar, ca mulţumire că bărbatu-l îndatorase la vreme 
de mare nevoie, a rugat-o pe cocoana să primească a 
stăpâni ea de veci viişoara lui de la Cuţitul de Argint, şi i-a şi 
dat la mână hârtie de danie, întărită cu pecetie domnească. 
După aceea, ca să se mântuie el odată de slujba doftoritului, 
s-a gândit câtva şi i-a mai spus: 

— Cocoană, eu am văzut mult bine de pe urma bărbatului 
dumitale; în cinstea şi pomenirea lui, vreau să te-nvăţ ceva, 
cu care, la prilej, să te salţi bine din lipsă... Ascultă, rogu-te, 
cu luare-aminte... De câte ori ăi auzi c-a intrat dracu-n vreo 
femeie, nevastă, fată, măcar fie din orce loc. 

Or de ce neam ar fi... numaidecât să mergi acolo, că nu 
iese din ea până nu l-ai goni dumneata... Să-i zici pătimaşei 
numai atâta, parc-ai fi-ntâlnind pe omul dumitale: „Aici mi- 
ai fost ascuns, lanulică? ... şi eu te căutam ca o nebună... 
fos-mu! parighoria tu kosmu!” 

— De unde ştii dumneata vorbele astea? a-ntrebat cocoana 
privindu-l cruciş. 

— Le-am învăţat, demult, de la un prietin... a răspuns 
Negoiţă, zâmbind la privirea cocoanei; apoi a adăugat: ... 
Numai atâta să-i spui... Pe urmă, s-o apuci în braţe, tot cu 
gândul la kir Ianulea: să te uiţi la ea aşa frumos, cum te uiţi 
acuma la mine, s-o săruţi cu foc şi să n-o slăbeşti din 


dragoste până nu-i trece de tot... Fireşte că, după potriva 
ipochimenilor, n-are să-ţi fie osteneala degeaba... Ai înţeles? 

— Am înţeles. 

— Acuma, rămâi sănătoasă, cocoană! S-auzim de bine! 

S-a-napoiat după acestea Negoiţă la curte, unde a stat 
încă vreo patru-cinci zile, numa-n bunătăţi şi-n cinste mare. 
Când şedea ei sus la masă cu măriile-lor, cu protipendada şi 
cu evgheniştii ăi mai simandicoşi, cântau jos pe sub ferestre 
meterhanelel şi jucau soitarii?2 pentru petrecerea isnafilor 
V-a prostimii. A opta zi, s-a hotărât Negoiţă să se pornească 
la urma lui înspre părţile Jiiului... L-au căftănit şi i-au dăruit 
vodă şi doamna câte trei pungi de ibrişim cu câte o mie de 
galbeni; iar domniţa, un inel cu o nestemată cât o alună 
turcească, şi cu sevas3 mare l-au petrecut toţi până jos în 
capătul scării. 

Muzică instrumentală turcească. 

Maăscărici. 

Alai, cinste. 

Căpitan Manoli s-a rugat de stăpâni, să ducă el pe Negoiţă 
pân-acasă. Toată vremea, pe drum, l-a-ngrijit căpitanul ca 
un frate ziua şi noaptea, cântându-i din gură şi cu tambura 
manele turceşti şi cântece de palicari de pân munţii lui 
depărtaţi - şi cânta straşnic; avea şi glas şi pătrundere. I-a 
plăcut mult lui Negoiţă tovărăşia lui Manoli şi, ajungând 
acasă la moşie, s-a crezut dator să poftească şi el în gazdă 
pe căpitanul, care era tot atât de plăcut şi de bun, pe cât de 
voinic şi de viteaz... Seara au cinat împreună, cu vin vechi 
de Drăgăşani, cu cafele şi ciubuce până târziu; iar, după 
cină, la care, osteniţi cum erau de drum, se cam trecuseră 
din pahare, căpitanul, cât era de mare palicar, înecându-l 
deodată aşa un parapon, s-a lăsat să-l podidească plânsul ca 
pe o femeie, şi căzând în genuche, i-a zis gazdei: 

— Eu sunt sărac, bei-mu (adică prinţul meu), n-am să-ţi 
dăruiesc nimica de preţ; dar numai Dumnezeu şi sufletul 
meu ştiu cât îţi sunt de recunoscător! ... că, daca se 
prăpădea fetica, eu - uite, vezi hangerul ăsta? ... până-n 


prăsele mi-l băgăm în piept! ... că, fără copila asta, ce s-ar 
mai fi făcut Manoli sârmanul, sârmanul Manoli? 

Ş-a-ncaput să sărute mânile lui Negoiţă şi l-a rugat să 
primească-n dar o pereche de mătănii de la Ierusalim. 

Câtă vreme căpitan Manoli vărsa aici lacrimi de 
mulţumire, colo, departe, la Bucureşti, se jelea de durere 
mitropolitul, că una dintre nepoatele î.p.s. sale începuse să 
aibă pandolii... Dar s-a-ndurat pronia şi nu l-a lăsat sa 
plângă prea mult pe robul Ilubitorului-de-oameni... Cum a 
intrat coana Acriviţa pân gangul clopotniţei, parcă i-a luat 
tinerei boala cu mâna... Şi a zis bodaproste lanuloaia când 
a plecat blagoslovită şi mulţumită destul de la mitropolie. 

Iar, noaptea aceea chiar, în adâncuri se aduna soborul 
demonilor dinaintea lui Dardarot, să asculte pe Aghiuţă, 
care se întorsese şi el la urma lui cu coada-ntre picioare, 
rupt de oboseală. 

Le-a povestit el toate câte le pătimise dincolo, mai cu şart 
şi mai frumos decât vi le-am putut eu povesti 
dumneavoastră. Împăratul a făcut un haz nespus şi a zis 
râzând: 

— M-am pătruns acuma cum merge pricina... Halal să-ţi 
fie, dragă Aghiuţă! frumos te-ai purtat, n-am ce zice... Cu ce 
vrei să te răsplătesc pentru atâta osteneală? 

— Întunecimea-ta, spre răsplată, două hatâruri am să- 
ndrăznesc a cere. 

— Spune, puiule dragă. 

— Întâi, pe Acriviţa şi pe Negoiţă să nu-i văz vreodată p- 
aici! ... Ducă-se la rai, să se-mpace sf. Petre cu ei cum o şti. 

— Bine... Şi al doilea? 

— Al doilea, să mă lăsaţi să mă mai odihnesc şi eu puţintel 
acasă, că m-am dehulat] de atâtea trebuşoare pe pământ. 
— Bine, ş-asta! ... ai dreptul să dormi trei sute de ani de 

aci-ncolo fără să te mai supere nimini cu nimic! 

Zicând acestea, Dardarot i-a tras un picior după obicei şi |l- 
a trimis să se culce. 


Şi aşa, au mers cocoana Acriviţa şi Negoiţă, fiecare la 
ceasul său, în rai; iar Aghiuţă s-a pus să-i tragă la soamne... 
şi dormi! şi dormi! ş-o fi dormind ş-acuma, dacă nu cumva s- 
o fi sculat, mititelul, să se apuce iar de cine ştie ce drăcii. 

CALUL DRACULUI. 

Era odată, la marginea unui drum umblat, o fântână, şi 
lângă fântână şedea jos o babă, ghemuită pe nişte zdrenţe 
de cergă, şi morfolea-n gingii un crâmpei de covrig muiat 
într-o năstrapă cu apă rece. Când vedea drumeţ, or pe jos, 
or călare, or cu carul, lăsa baba covrigul din gură, întindea 
dreapta şi se milogea tânguios numai din vârful limbii: 
„Faceţi-vă milă şi pomană, măiculiţă, de o biată păcătoasă 
fără putere!'f Dacă-i da cineva ceva, zicea baba: 
„Bogdaproste, măiculiţă! Dumnezeu drăguţul să primească! 
„„. de unde dai să sporească şi să izvorească!” Rar se- 
ntâmplă creştin drumeţ să treacă pe lângă aşa bătrână 
nevoiaşă şi să nu se-nfdurg măcar cu ce, după potriva lui; 
dacă nu o lescaie, măcar o fărâmă de pâine; dacă nici atâta, 
barem o vorbă bună. Când îi zicea vreunul: „Crede, 
bătrânico, aldată!” ea răspundea: „Crez, măiculiţă, crez... 
să ne creează Dumnezeu pe toţi, drăguţul!” Pe urmă îşi 
muia covrigu-n năstrapă şi s-apuca iar de morfolit. 

Într-o zi, fiind târg devale, a-nceput dis-de-dimineaţă să sq 
caro într-acoio lume după lume de la deal. La dus, i-au mai 
zis babei câte unii „crede”; da spre seară, la-ntors, i-au dat 
care ce l-a lăsat inima... Păcum e obiceiul la târg: târguieşte 
omul ce târguieşte, cumpără, vinde; apoi, mai cu rachiu, 
mai cu vin, mai cu vorbă, se-nveseleşte, şi pe urmă îşi mai 
aduce aminte şi de sufletul răposaţilor şi le dă pomană; 
după putere. Şi aşa, a rămas baba pe ziua aceea mulţumită 
destul cu traista plină. 

Încet-încet, pe-nserate, s-au împuţirfat drumeţii; tot mai 
rari şi mai rari, până n-a mai trecut nimini după asfinţitul 
soarelui, când s-a arătat şi luna la răsărit. Dac-a-nnoptat 
In'nej, a căutat baba-n traistă şi a scos nişte turtă dulce, 
căpătată de la una dintr-un cârd de fete, care trecuseră p- 


acolo cântând, chicotind şi făcând fel de fel de nebunii, cum 
fac toate codanele când se-ntorc aprinse de la joc, că-n târg 
fusese horă mare. A muiat baba turta dulce, a gustat-o şi 
zice: 

— Bogdaproste! am avut zi cu noroc astăzi... S-o ţie 
Dumnezeu drăguţul pe fata aia, s-ajungă la bătrâneţi 
frumoase, ca mine! 

Pe urmă s-a înfăşat baba-n cerga ei, şi-a pus traista căpătâi 
şi s-a ghemuit de-a binele culcată pe partea stângă, cu 
spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi... Tocmai bine de 
dormit! ... Nici prea cald, nici prea răcoare; de vânt, nici 
suflare; pe câmp, aşa linişte de toate patru părţile că se 
puteau auzi cum ţârâiau şi forfoteau gângăniile, miş-miş 
prin păiş, şi apa cum gâlgâia afară din ghizdul fântânii 
printre pietricele - că aşa e apa, ca viaţa omului! atâta 
numa, că viaţa curge cât curge şi pe urmă stă; dar apa 
curge mereu de când lumea şi cât lumea n-o să mai stea... 

Baba-nchisese ochii şi, cu gândul cine poate şti la mai ce, 
ofta din când în când... şi nu-i venea somnul; iar se mai 
gândea, ofta şi mişca, să-şi potrivească oscioarele mai 
odihnit, geaba! nu putea măcar aţipi. Se urcase luna cam 
de două sul îţi, când iaca, i se pare babei că vii paşi de la 
deal dinspre partea apusului. Trage cu urechea şi aude bine 
că s-apropie drumeţ; mijeşte ochii, şi-l şi vede aci-aci. Se 
ridică de mijl (r) e, întinde mâna şi-ncepe duios, după 
canonul ei: 

— Faceţi-vă milă şi pomană, măiculiţă, de o biată 
păcătoasă fără putere! 

Totodată, drumeţul a sosit în dreptul fântânii; abate din 
drum spre babă şi-i zice: 

— Bună seara, băbuţo; da... n-ai adormit încă? 

— N-am adormit, măiculiţă! că n-am somn, vai de păcatele 
mele! 

Drumeţul se aşază jos lângă babă, în bătaia lunii, şi răsuflă 
adânc de oboseală... 


— Da de unde vii dumneata, măiculiţă, de-ai întârziat aşa 
pe drum? 

— Hei! de unde viu eu... viu de departe... 

— De departe, ai? ... Şi... un' te duci? 

— Hei! unde mă duc eu... mă duc departe... 

— Departe, ai? ... Da... cum te cheamă pe dumneata? 

— Prichindel mă cheamă... 

— Da... de câţi ani eşti? ... că te văz crud de tot... 

— Merg pe şaptesprece... 

— Da... părinţi ai? 

— N-am, c-am fost copil lăpădat... 

— Da... frăţiori mai ai? ... surioare? 

— Oi fi având, da nu-i cunosc... 

— Cum. Ăi fi având şi nu-i cunoşti? ... Ce vorbă-i asta? 

— Păi nu-ţi spusei c-am fost copil lăpădat? 

— Bine, aia am înţeles eu; da vorba e, vreau să ştiu... 

— la ascultă, babo, adică de ce m-ăi fi descosând aşa? 

— Că vreau să ştiu şi eu... 

— Da ce-ţi pasă dumitale? 

— Cum să nu-mi pese, mă? întreabă baba cu mirare... Ştii 
că-mi placi! Cum, adicătele! nu trebuie să ştiu eu ce 
pramatie de călător primesc noaptea-n gazdă? ... ai? 

— Da; da iar aşa, să-mi numeri toţi dinţii din gură... 

— Uite, mă! ... da ce, ţi-i scot dacă ţi-i număr? 

A făcut haz băiatul de vorba babei şi zice: 

— Aoleu! la bună gazdă avusei noroc să pic! ... în loc să 
mă-ntrebi: „Ai mâncat tu ceva, mă băiete, astăzi? ... ţi-o fi 
foame?” dumneata îmi iei tacrirull pe nemâncate. 

— Păi ce stric eu? ... tu de ce eşti găgăuţă şi taci? ... N-ai 
aflat tu că, până nu plânge copilul, nu capătă ţâţă? ... 

— Ba, aia am aflat-o eu; da, daca m-ai năvălit cu 
întrebările, când era să-ţi spui? 

— Vino-ncoace, terchea-berchea! 

Şi zicând astea, scoate din traistă o costiţă de purcel, nişte 
colaci şi turtă dulce şi mere, şi i le dă: 


— Ia colea şi trage-i fălci, că dinţi, slava Domnului, văz că 
ai. 

A mâncat băiatul cu poftă mare; i-a mulţumit gazdei şi s-a 
aplecat la fântână să bea. 

— Ce faci, mă? 

— Ce să fac? ... vreau să beau. 

— Păi, apă rece să bei după costiţă afumată? Ia colea! ... 

Şi i-a dat din desagă un clondiraş cu rachiu de izmă. 

— Să-nveţi de la mine, mă băiete: să nu bei apă după lucru 
gras, că ţi s-apleacă... Ai înţeles? 

— Am înţeles... Da multe mai ştii şi dumneata. 

— Ştiu, fireşte; cum să nu ştiu? ... că pân' la vârstă asta, de 
mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un câine 

— Interogatoriu. 

Pân apă... Vorba aia: uită-te la faţă şi mă-ntreabă de 
viaţă... Ehei! fătu-meu; când aş sta să-ţi spui cine sunt eu... 

— Înţeleg, a zis băiatul căscând; da vorba mea e, noaptea 
asta nu ne odihnim noi deloc? ... e cam târzior... 

— Să se culce cui i-e somn, fătu-meu! ... eu ştiu că mi s-a 
speriat de tot somnul; pot sta de vorbă pân' la ziuă, dacă 
pofteşti... 

— Dumneata ăi fi putând, că n-ai umblat toată ziulica, 
douăl paştii ca mine, pe jos... Da eu tare aşvreasămă 
odihnesc, drept să-ţi spui. 

Şi iar a căscat. 

— Atuncea - zice baba - culcă-te tu, somnorosule; că eu 
mai stau... la cerga asta şi te-nveleşte, că despre ziuă se 
lasă răcoare. 

Dacă s-a culcat şi s-a-nvelit băiatul, zice baba: 

— Întoarce-te pe partea ailaltă, mă; să nu-ţi dea luna drept 
în ochi... Vrei să-ţi spui un basm, s-adormi mai bine? 

— Spune. 

— Da, vorba e, asculţi? 

— Ascult. 

— A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi... 

— ... nu s-ar povesti... a mormăit băiatul. 


— Bag seama, p, e ăsta-l ştii... zice baba. 

— Ştiu numa-nceputul. 

— Ei! începutul nu-i nimica; să vezi dumneata mijlocul şi 
sfârşitul... 

Şi a urmat aşa: 

— ... pe când se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de 
oca de fier şi... 

— ... şi sărea pân! la cer... iar a mormăit băiatul. 

— Mă, spune drept... dacă-l ştii pe ăsta, să-ţi spui altul. 

— Dă-i-nainte, babo, şi nu mai mă sâcâi! 

Apoi, atunci, taică-ţi fleoanca ş-aseultă! ... A fost odată un 
împărat ş-o împărăteasă, bogaţi nevoie mare, putrezi de 
bogaţi; şi se tot ruga la Dumnezeu să le dea şi lor măcar un 
copil/aş... şi se tot ruga, se tot ruga, şi degeaba se tot 
ruga... Şi aşa, când şi-a pierdut ei toată nădejdea, că erau 
bătrâni-bătrâni, cocliţi de bătrâni, numa iacătă că vine o 
ţigancă, mai bătrână ca ei, şi zice să le dea cu ghiocul... 

Aude baba ceva şi se opreşte din povestit... 

Prichindel jos sforăia, şi luna sus de trei suliţi şi mai bine... 

Baba s-apleacă pe o rână, să-l vază dacă-i învelit 
cumsecade, că-i era milă de el; când se uită de-aproape, 
vede într-o parte învelitoarea băiatului cam ridicată; i-o 
apasă... cerga iar se ridică; iar i-o netezeşte-n jos... cerga 
iar în sus. Zice baba-n gândul ei: „La să vedem mai bine”... 
şi trage încetinel cerga, pune mâna şi dă de o coadă! ... „Am 
înţeles!” Lasă cerga la loc binişor peste băiatul adormit, şi 
s-apucă să-l mângâie blând pân păr; o ia-ntâi de la ceafăii, 
când ajunge cu mâna spre frunte, dă de două cucuie tari 

— Ce mai încape vorbă? - nişte corniţe în lege. 

— Ei! zice baba, d-ăştia mi-ai fost? ... Lasă, că-ţi cunosc eu 
dumitale meşteşugul! 

Îi înfige o mână-n păr şi cu alta l-apucă de coadă şi trage ş- 
aşa, ş-aşa. Băiatul sare din somn: 

— Ce e, babo? 

— Bine, mă, puşlama, că n-am să-ţi zic mai frumos! ... după 
ce te-am găzduit, te-am ospătat şi cinstit boiereşte, tu, 


gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase, şi eu, o 
biată neputincioasă, să moţăi deşteaptă, să-ţi spui basme şi 
să te apăr de muşte... ai? Păi ce fel de vorbă-i asta? ... 
Scoală, dulăule, c-ai dormit destul! Uite, ce lună frumoasă! 
„.„.„ hai ne plimbăm... 

— Ce, nu ţi-e bine, babo? ... Culcă-te acolo şi lasă-mă să 
mă odihnesc... Nu ţi-am spus ce obosit sunt? 

— la, nu mai umbla tu cu mofturi... parcă nu ştiu... 

— Of! că multe mai ştii! 

— Să ştlij tu, că, dacă-i la o adică, te ştiu şi pe tine cine 
eşti... Cui le tai tu? ... Ba, că eşti copil sârman; ba, că n-ai 
fraţi; ba, că eşti prăpădit de drum... Parcă nu ţi-am văzut eu 
podoabele, ghiavole! ... Ce crezi? ... Hai scoală, să ne 
plimbăm! n-auzi tu? 

Şi iar îl zgâlţăie... 

— Astâmpără-te, babo, şi mă lasă! 

— Nu te las, cioflingarule, pân' nu ne plimbăm... numaşa, 
niţeluş, de colea până colea, doar de mi s-o face şi mie 
somn... Haide, scoală! 

— Ei! zice băiatul; mi-am găsit beleaua cu baba asta... 
Înţelege odată, babo, când îţi spune omul! ... 

— Da tu, om eşti? 

— Da ce sunt? 

— Om, ai? Da cine moaş-ta a mai văzut om cu codiţă şi 
corniţe, mă? ... Vrei să mă tragi pe sfoară, tu, pe mine? 
Hehei, băiete! nu mă cunoşti cine sunt... Eu... d-ăştia 
mărunţei ca d-alde tine... Să-ntrebi odată pe frate-tău, pe 
Aghiuţă - cu ala barem ne cunoaştem de mult - să-ţi spuie 
el; şi tu să-i spui de la mine, c-am zis eu aşa, că de ce nu mai 
dă p-aici? ... ce? ... e supărat? ... Hai ne plimbăm... Scoală 
odată, că te plesnesc! 

Da diavolul - ce alta ar. E de lucru decât să ispitească şi să 
păcălească pe bieţii muritori, şi să-şi bată jos de sufletul lor? 
- ucigă-l crucea! Ce se gândeşte afurisitul de Prichindel, 
văzând că nu-i chip aminteri să scape de babă? se ridică de 
mijloc şi zice: 


— De! băbuţo, ce să-ţi spui? ... Cum mi s-a speriat şi mie 
somnul, parcă-parcă mi-ar plăcea să mă plimb pe lună. 

— Păi, atunci, ce stai? ... Haide! 

— Da, da nu pe jos... 

— Da cum, mă? ... călare? 

— Călare, fireşte; călare, merg. 

— Uite, mă! tu eşti cam ţicnit pesemne... Da un' să-ţi 
găsesc cal acuşica? ... Ce, acilea sunt grajdurile lu tat-tău, 
să baţi numa-n palme şi să-ţi vie bidiviul gata la scară? ... 
îmi pare rău de boiul tău! ... ce nu te gândeşti când 
vorbeşti? ... nu şade frumos! 

— Păi, eu „cal” am zis? ... am zis „călare”. 

— Adicătele, cum vine vorba asta? 

— Şi mie-mi pare rău de dumneata, că-mi spuseşi 
adineaori că ştii multe şi le-nţelegi pe toate, şi atâta lucru, 
bag seama, nu pricepi... 

— Ce să pricep, mă? 

— Dumneata vrei să mergem la plimbare... 

— Ei! da... 

— Ei! eu merg bucuros, da numa călare merg... Ei? 

— Ei? 

— Ei! ia-imă dumneata în câreă, şi hai să ne plimbăm... 
Uite, ce lună! 

— Nu ţi-e ruşine! zice baba; coşcogea flăcăul zdravăn, în 
floarea vârstii tale, să te bucuri tu la o biată şontoroagă de 
bătrână ca mine, fără putere... să te ducă-n cârcă 
oscioarele mele! ... Auzi, auzi! 

— Ruşine, neruşine, asta e... Daca pofteşti, bine: de unde 
nu, lasă-mă să dorm. 

— Aşa ţi-e vorba? 

— Aşa... Dacă eşti bătrână fără putere, ce-ţi mai arde de 
plimbare? ... Stăi de-ţi odihneşte „oscioarele”... 

Şi zicând astea, Prichindel s-a aşezat la loc să doarmă... 
Luna sclipea dasupra de tot... Baba s-a culcat şi ea; a-nchis 
ochii, şi a stat aşa cât a stat; s-a mai învârtit, s-a răsucit, 
când aşa, când aminterea, şi zice: 


— Ai adormit, Prichindel? 

— lar, babo? 

— la, scoală, mă, să-ţi mai spui o vorbă... 

— Care vorbă? 

— Mă, Prichindel, da daca nu te-oi putea eu duce, mă? că 
tu trebuie să fii greu, cum te văz eu, voinic... 

— Noi să-ncercăm... Ce pagubă? 

— Ei! bată-te vina ta să te bată! ... Auzi dumneata, 
neiculiţă, drăcia dracului! ce i-a dat lui Tartorul pân cap: 
zor-nevoie, la plimbare de-a călare!! ... Mă, băiete, hai mai 
bine pe jos, că-i mai frumos... 

— Pe jos nu pot. 

— Nu? 

— Nu... 

Mai tace baba ce mai tace, şi pe urmă: 

— Ei! hai, scoală... să vedem ce putem! ... să-ţi fac şi 
hatârul ăsta... să nu zici! 

S-au ridicat amândoi... Baba s-a pus piuă, şi strigă lui 
Prichindel: 

— Haide, hopa! 

— 'Ţin-te bine, babo! 

Şi ţup odată! în cârca babei; iar baba: 

— Mă, băiete, ascultă; să nu te laşi greu şi să nu-mi dai 
prea des călcâie ca ageamiii! ... Apucă-te numa bine cu 
amândouă mâinile pe după gâtul meu! ... Haide, gata! 

„„„Bine-i spusese baba, că ea ştie multe şi el mai nimic. 
Prostul de Prichindel - drac-drac, da n-a-nţeles. Cum a luat- 
o de gât, baba s-a scuturat de zdrenţele şi de urâciunea ei 
şi deodată s-a prefăcut într-o femeie tânără şi voinică, înaltă 
şi frumoasă ca o zână, strălucind şi ea pe pământ cum 
strălucea luna-n cer - fiindcă baba asta era o fată dempărat 
mare, care, de mititică se dedese la ştiinţa fermecelor şi la 
meşteşugul vrăjitoriei, şi, pentru păcatele ei, fusese 
blestemată să se preschimbe în hodoroagă cerşetoare şi să 
nu-şi mai ia înfăţişarea ei de mai-nainte decât atunci când o 
putea păcăli pe dracul, ba încă, şi atunci, numa pe vremea 


nopţii. Aşa, până să vă lămuresc în aste câteva cuvinte, 
baba, adică fata de-mpărat, or zâna, cum poftiţi, era 
departe cu Prichindel. Alerga uşor ca vântul de parcă n- 
atingea pământul; îi zbura pe dasupra capului lui Prichindel 
părul ei bălan despletit; iar în lumina lunii, fâlfâia în fel de 
fel de ape zăbranicul vioriu ţesut în fluturi şi-n fire de 
argint, cu care era-nvăluită... 

Mult au alergat aşa... 

— Să stăm, să mai răsuflăm! a zis Prichindel ameţit, când 
au ajuns într-o pajişte. 

Dar ea, ce să-l asculte? ... De unde-şi mai potolise fuga, s-a 
pornit iar şi mai repede, şi tot mai repede, pân-au dat într-o 
luncă plină numa cu trandafiri albi mirositori, şi aici a- 
nceput ea să se domolească şi încet-încet să meargă în 
pas... Apoi, oprindu-se locului, zice: 

— Ascultă! 

Şi deodată, în tăcerea aceea plină de lumina lunii, s-a auzit 
din umbra unui tufiş glas de privighetoare. 

— Îţi place, dragă Prichindel? 

— Straşnic! a răspuns el. 

— Îţi pare rău că ţi-ai pierdut somnul pentru plimbare? 

— Fiaş! 

— Vrei să mai mergem? 

— Hai-nainte! 

Şi iar a pornit fata de-mpărat... 

S-au plimbat mult şi multe lunci au văzut cu câte flori! şi 
atâtea cântări de pasări, care mai de care, au auzit! ... Dar 
când, departe de tot dintr-o pădurice ieşeau în largul 
câmpului înspre răsărit, deodată strigă cu groază 
Prichindel: 

— Se crapă de ziuă! 

Ea se opreşte scurt, se uită-n zare, vede-n adevăr mijind 
zorile, şi... p-aci ţi-e drumul! Şi ţin-te, goană! ... Zbura cum 
zboară calul-dracului, peste moşoroaie, gropi, mărăcini, 
buşteni, bălți - că bietul Prichindel vedea jucând pe cer trei 
luni în loc de una. Cum a sosit într-un suflet înapoi la 


fântână, l-a aruncat pe diavol cât colo mototol; iar ea s-a 
scuturat şi-ntr-o clipă s-a ghemuit pe cergă jos - tot baba de 
cu seara... El s-a ridicat zdruncinat de căzătură, şi zice: 

— Mai rămâi sănătoasă, babo 

— Umblă sănătos, Prichindel maică! 

A plecat băiatul şontâc-şontâc înapoi la deal cătră asfinţit 
unde scăpăta luna... Dar baba strigă după el: 

— Mă! n-auzi tu? ... când mai vii p-aici? 

— Altădată... Cine ştie când? a răspuns el fără să se mai 
uite-napoi. 

— Mă, băiete, ascultă... să nu uiţi să-i spui lui frate-tău că-l 
aştept negreşii... Ai auzit-? 

Da, până să isprăvească ea, băiatul a pierit, parc-a intrat 
în pământ. 

Oftează baba şi se culcă; dar n-apucă să-nchiză ochii bine 
şi aude glasuri de drumeţii. Se ridică de mijloc şi, cu mâna- 
ntinsă, începe duios, după canonul ei: 

— Faceţi-vă... 

Când unul dintre drumeţi îi taie vorba: 

— De dimineaţă te-ai sculat astăzi, băbuţo! 

— Ce să fac, măiculiţă? daca n-am somn, vai de păcatele 
mele! ... Faceţi-vă milă şi pomană de o biată păcătoasă fără 
putere! 

— Crede, bătrâno! zice ălălalt. 

Şi îşi văd oamenii de drum. 

— Crez, măiculiţă, crez! să ne creează Dumnezeu pe toţi, 
drăguţul! 

Pe urmă, scoate din traistă o bucăţică de covrig, o-nmoaie- 
n năstrapă şi-ncepe s-o morfolească-n gingii. 

CAUT CASĂ... 

Caut casă cu chirie, caut şi nu găsesc. E absurd ce se 
petrece la noi, în Bucureşti! în fiecare an se clădesc sute de 
binale, acareturi peste acareturi, şi în loc să sează, chiriile 
cresc. Şi ce construcţii! tot cum nu-mi convin mie. 

— Aide-nainte! strig eu samsarului, care mă poartă de azi 
dimineaţă. Înainte, jidove rătăcitor! 


— Aliată încă una... Asta e a douăsprezecea astăzi. 

— S-o vedem şi p-asta. 

E făcută parcă numai şi numai să fie admirată de din 
afară. Fireşte că în pragul iernii nu caut o casă cu chirie 
pentru a o admira din curte - adică din uliţă, fiindcă n-are 
curte. Pe dinafară, şase ferestre mari, ciubuce şi ornamente 
monumentale. Înăuntru, trei chichineţe, din care una n-are 
lumină decât de la uşa coridorului ce duce la atenanţe - 
cocoana, stăpâna casei, zice: independenţe. 
Independenţele! Deschid uşa să le văz şi repede o-nchid la 
loc; m-a-necat! E foarte cald în odăiţe - o căldură 
năbuşitoare. 

— Dar, întreb, a fost cineva bolnav aci? 

— Nu! 

— Parcă aţi făcut foc... 

— E tinicheaua de la acoperiş. Ştiţi, când e soare... Dar 
când plouă se răcoreşte. 

— Dar, a propos, sobe nu văz. 

— Sunt coşurile de zid... Puneţi sobă cu cărbuni... Aşa am 
pus şi noi; e mai iconomic. 

— Şi câte pe an? 

— Două mii. 

— Înainte, jidove rătăcitor! 

Ahasverus răsuflă din greu; scoate o basma murdară cu 
care-şi curăţă fruntea de sudoare, şi porneşte... Eu, după 
el. 

Atunci, ca în faţa beduinului călător prin pustiul de nisip, 
începe să mi se ridice la depărtată zare fata morgana. Iat-o, 
cât e de luminoasă! Bun şi neuitat adăpost! E casa lui Hagi 
Ilie lumânărarul, de la Sf. Gheorghe din Ploieşti, unde am 
stat atâta vreme cu chirie până să-mi completez studiile şi 
să-mi obţin diploma de patru clase primare la şcoala 
domnească. Cu cât mijesc ochii mai tare, cu atât bătrâna 
mea prietenă apare mai limpede între cei patru salcâmi 
venerabili... lată şi liliecii... Au înflorit a doua oară - semn 
de toamnă lungă... îmi trimit de departe florile albe mirosul 


lor onest. Să ne apropiem binişor şi să intrăm în grădina 
care parcă n-are fund. Grădina asta - s-o vezi noaptea pe 
lună! Atunci să-i mănânci discret prunele brumării. lată ce 
frumuseţe de prune. Dar gutuile... Şi perele astea de 
iarnă... Astea se mănâncă tocma-n postul Paştelui. Şi viţa, 
uite ce încărcată el. 

Uitaţi-vă departe, până-n ulucile care d-abia se zăresc colo 
jos. Toată câmpia aceasta plină de bălării uriaşe e curtea 
caselor. Nu simţiţi cum miroase a bălărie răscoaptă de 
soare? (jrădina de alături e vestită pentru vişinile ei 
turceşti. Gardu-l poţi sări uşor, dar trebuie mare băgare de 
seamă, nu cumva vi simţă stăpânul: aleargă foarte iute şi 
are un bici care arde ca focul; e mai rău dacă te ajunge cu 
sfârcul când vrei să sui gardu-napoi. Ia uitaţi-vă acuma la 
casă. Ce mândru se ţuguiază acoperişul cu şindrilă, 
îmbrăcat spre miazănoapte cu muşchi verde, moale, şi 
purtând în vârfu-i un urcior smălţuit care sclipeşte în soare. 
Ce mare şi stufoasă a crescut urechelnița! lată d-asupra 
gârliciului, din care izvorăşte aşa potrivită răcoare, 
pridvorul larg. 

Dar, ia să suiţi numai, după mine, cele nouă trepte până-n 
pridvor. Vedeţi cât de frumos se ţine pe stâlpii lui bondoci 
de stejar cioplit! Ce cuminte adăposteşte de bătăile arşiţei 
şi apelor cerului! Să trecem acum din pridvor în sală. Ce 
largă încăpere! Colea, la dreapta, două odăi; dincoace, la 
stânga, alte două. La deschizătura ferestrelor se vede cât 
de groase sunt zidurile. Pe firida uneia din ele şed, fără 
primejdie, şase borcane respectabile de murături. Ce ziceţi 
de sobe? Cu ce dignitate magistrală stau, proaspăt văruite, 
la locurile lor, gata să prezideze o dezbatere într-una din 
şedinţele lungilor nopţi de iarnă! Şi iată cum, alăturea de 
perete, protectorul nebiruit, departe de ferestre şi de uşi, 
se odihnesc paturile copiilor, cu faţa către lumina vetrei şi 
cu căpătâiul sub icoane... 

— Iacă alta! îmi strigă Ahasverus, stingând din ochii-mi 
arătarea cea albă. lacă alta! 


LLA 


„De închiriat 

„„„lar monumentală! iar terra-cotta! iar ferestre ca la 
palatul justiţiei. S-o vedem şi p-asta... a treisprezecea. 
Intrăm. Începem minunat... O entree zugrăvită pompeian... 
Un motiv, în toată pictura, îmi atrage cu deosebire atenţia: 
e un amoraş verde, fluturând pe fundul cărămiziu şi 
purtând în mânuşiţe, d-asupra capului, un ghiveci cu 
trandafiri albaştri, în stânga, salonul; e în trei colţuri... 
Locul este tăiat cu o foarte pronunţată oblică pe linia 
stradei, care se realiniază acuma toamna, căci aliniarea de 
astă primăvară a fost greşită. La mirarea mea, că văz un 
salon în trei colţuri, stăpâna casei, care e marşandă, rohes 
et confections, îmi desluşeşte că toate casele de pe strada 
aceasta sunt aşa: adică, au toate câte un salon în trei 
colţuri, fiindcă toate locurile sunt tăiate cn biais. Sofrageria 
e luminată de sus, din tavan, prin pod. 

— E cam strâmtă... îndrăznesc eu. 

— Vai de mine! zice marşanda. Cum strâmtă? e destul de 
comodă! doi metri cincizeci pe trei treizeci. 

Două odăi de dormit. Niciun perete neperforat. Doi au 
câte două ferestre; alţi doi, câte-o uşă... Şi răspund spre 
apus. Ce nopţi plăcute de vară! Ce somn unsuros şi ce 
cămăşi de noapte lipicioase! Peste drum e o magherniţă cu 
fel de fel de poame şi mustărie... şi muşte... 

— Dar eu am copii: paturile copiilor... nu ştiu unde le-aş 
putea pune la adăpost... ştiţi, iarna... 

— Iarna, puteţi astupa o fereastră; bateţi o saltea, şi pe 
deasupra o scoarță. 

— E cam departe de centru. 

— Aveţi tramvaiul nou la o distanţă de zece minute de 
aici... şi de acolo mai e niţel şi dai în bulevard. Sobele le-aţi 
văzut? ... sunt de porţălan, de la Bazalt. 

— Şi, mă rog, cât costă pe an? 

— Pe un an nu le putem da... cel puţin pe trei... 

— Dar... cât pe an? 

— Două mii cinci sute... 


— Porneşte, strig eu aspru, jidove rătăcitor! 

Ahasverus se supune poruncii seculare. leşim... 

A-nserat; m-a răzbit foamea. Isaac e zdrobit de atâta 
umblet. Îi dau doi franci de cheltuială. 

— În sfârşit, îmi zice rătăcitorul, plictisit de atâtea 
dificultăţi din parte-mi; în sfârşit, ce fel de casă vrei? poate 
să ţi-o găsesc eu singur, fără să mai alergi şi dumneata. 

— Ce casă vreau? zic eu şi mai plictisit. Uite ce casă 
vreau... Vreau o casă cu şase odăi mari, fiecare nu mai mult 
decât o fereastră şi o uşă, cu sală de baie, cu bucătărie, 
două odăi pentru slugi, cu parchete, cu apă-n curte şi-n 
odăi, cu tout a l'egout, cu seră, cu grădină de fructe şi 
grădină de flori şi un havuz mare în mijlocul curţii. Asta 
vreau! 

— Pe unde să fie? 

— În centru... pe linia tramvaiului. 

— Şi cât vrei să dai pe an? 

— Între o mie şi o mie o sută... 

— Bine, zice Ahasverus oftând resemnat, şi vrea să plece. 
— Stai! zic eu. la seama, Isaac, să nu fie cu zidul la uliţă, 
să-mi scârţâie cu cărbune pe zid când ies de la şcoală... M- 

ai înţeles? 

MONOPOL.... 

În vara anului 1907, aflându-mă în străinătate şi având în 
ţară daraveri, m-aşez în trenul Berlin-Bucureşti, cu gândul 
să m-abat o zi-două pe la Iaşi, unde să vizitez pe nişte vechi 
şi buni prieteni, familia Ronetti Roman. 

A doua zi mă cobor în gara Paşcani la 12.30p.M. 
Numaidecât întreb cu respect pe un domn impiegat de 
mişcare foarte tânăr, care poartă o şapcă prea matură, 
odinioară desigur stacojie, „pe ce linie este tras trenul ce 
trebuie să plece peste câteva minute spre laşi”... Domnul 
impiegat îmi răspunde politicos că, „în legătură cu Berlin- 
Bucureşti, pleacă din Paşcani spre laşi numai un tren, la 
4.10, cu sosirea la 6.5 p.M.” 

— Dar... 


— Ştiu, mă-ntrerupe ghicindu-mi gândul; este şi un tren 
cum vrei dumneata; dar acela nu umblă... 

— Este, dar nu umblă? 

— ... nu umblă decât pe zezonul băilor. 

— Am înţeles, răspund eu pe jumătate domirit. 

Fireşte „e prea de timpuriu, înainte de sfârşitul lui mai, să- 
nceapă băile... Dar nu ştiam să fie acuma şi-n Berlin 
pătimaşi cari vin să se caute la băile din laşi. 

Trei ceasuri şi jumătate în Paşcani - cam prea mult! ... Dar 
ce pitoresc! 

Ce glodăraie şi colbăraie! ... Ce abdomene de copii 
malariei! şi se joacă şi râd - cam trist, dar tot râd! ... Ce 
grav municipalul care ţine ordinea la fântână din piaţa 
gării, unde se-mbulzesc multe vite însetate! ... Ce jigăraie 
de câni costelivi cu ochii rătăciţi şi coada-ncârligată înspre 
pântece, furnizori ai amicului meu, doctorul Lebel! ... Şi, cu 
tot regimul nostru protecţionist, nicio fabrică de mănuşi în 
tot ţinutul! ... Ai de ce să ţi se rupă inima - de mila 
oamenilor, fireşte, după a vitelor şi a câinilor. Bine că avem 
o S. PA.35; să sperăm că încet-încet, cu vremea, vom ajunge 
s-avem şi o S. P0.36 

4.10... Am pernit. Mergem şi înaintăm domol în sus spre 
Ruginoasa, şi ne apropiem de culme. 

Soarele, aplecându-se către piscurile Ceahlăului, se 
ascunde după grămezi uriaşe de nouri, cari se tot ridică 
una peste alta venind dimpotrivă, pe când largile 
adâncături din dreapta urcuşului nostru se-nvăluiesc 
treptat în umbră. 

Blânda melancolie a ţarinelor moldoveneşti - un cântec de 
neam mâhnit, din glas copilăresc, ajungând la mine limpede 
din de-departe vale - închipuirea marelui sinistru de acum 
două luni - apropierea de laşi... Apoi dulci amintiri din zilele 
primei nesocotite tinereţi - gândiri amare din pragul cu 
deşarte regrete al bătrâneţii... Toate mă-mpresoară, şi care 
de care luptă să mă-ngenunche şi să mă copleşească... Pe 
lângă astea, suflarea de monstru astmatic a locomotivei şi 


ţăcănitul din ce în ce mai obosit al roatelor... E penibilă 
mişcarea în alt tempo decât al sufletului. 

În sfârşit, tica-taca, încetinel, ajung cu voia lui Dumnezeu 
joi seara, 24 mai, în gara laşi, unde sunt întâmpinat nu se 
poate mai frăţeşte de prietenii mei. 

Mă gândesc, cum sunt obosit de drum şi de atâtea 
impresiuni, să mă duc repede la baie; dar îndată mi-aduc 
aminte de şapca odinioară stacojie: nu s-a deschis încă 
„zezonul”. Mă mulţumesc să mă spăl la bunele mele gazde 
cu apă de Vichy-Celestins; apa comună de laşi e mult mai 
gustoasă şi mai hrănitoare, dar costă mai scump şi cam irită 
pieliţa, mai ales vara. 

E, cum spusei, la sfârşitul lui mai. Găsesc iubitul meu laşi 
în tremurul alegerilor generale... Ce febră! peste 43 de 
grade; aproape să se coaguleze albumina! 

Fierbe lumea de grija cea mai mare ce poate - cum să zic? 
poseda pe un adevărat român - aşa-numita despuiare a 
scrutinului... Scrutinul este pentru noi modernii, adică 
românii moderni, un fel de zeu, care s-arată în toată 
maiestatea lui despuiat: Apollo resplendescens 1... 

Ziua de vineri, 25 mai, mi-o consacru deci de dimineaţă să 
vizitez redacţia Opiniei (o instalaţie în adevăr europeană; 
chiar un telefon; cam năzuros - e încă june), unde, în 
calitatea mea de confrate mai în vârstă, sunt primit cu 
destulă consideraţie. De aci, voi să contemplu apariţia 
zeului - pe un potop de ploaie, să crezi că s-au rupt băierile 
firmamenlului. 

De cu noaptea a-nceput a turna, şi toarnă... Pieţele, 
ogrăzile, locurile virane sunt mări şi lacuri; ulițele, fluviuri 
şi niagare... Caii înoată; birjile plutesc; tramvaiele par nişte 
vaporaşe de curse intraurbane, ca la Hamburg. 

Apollo strălucitorul (lat.). 

Mă plâng unui amic, impiegat superior, om cu carte, de 
furia elementului. 

— Las', coane lancule - îmi zice - ploaia aiasta-i bună după 
atâtea călduri dropicale! 


Şi mă conving că are omul toată dreptatea... De trei ori 
binecuvântat, diluviu! 

Ad rem37: căldurile au fost, ce-i drept, foarte tari şi 
înainte de vreme; ad locum: se spală Iaşii; nu-i vorbă, laşii 
sunt un târg tare curat; dar orşicât, cineva, cât de curat să 
fie, tot nu strică să se şi spele din când în când; măcar dacă 
nu se spală singur, să se lase spălat, şi ad personam: 
servitoarea bunelor mele gazde a avut ingenioasa inspiraţie 
să pună la gurile zgheaburilor toate cofele şi putinile din 
casă... Las să se premenească umplutura de mai multe ori 
până curge limpede de tot, şi mă spăl bine cu apă de ploaie 
- excelentă pentru pieliţă. 

Din adâncul sufletului zic: Domnul fie lăudat! el, care ne 
trimite răcoare după călduri tropicale; care ne spală 
câteodată cu d-a sila; care ne dă apă aşa de ieftină, mult 
mai ieftină decât cea de Vichy - o bagatelă. 

Mă aflu, cum zisei, la Opinia înainte de amiazi. După ce, ca 
musafir, îmi fac datoria să ţin pe tinerii confraţi vreo trei 
sferturi de ceas, cu palavre, încep a pricepe că le cam stau 
pe suflet... Eu n-am treabă; toată ziua mi-e de petrecere; pe 
când ei ard în toiul bucătăriei, unii cu condeiele-n mână, 
altul cu telefonul la ureche, celălalt cu nasul în listele 
electorale... în trei-patru ceasuri trebuie s-apară foaia. 

— Domnilor - zic - de-acu vă las. 

— Dar de ce te grăbeşti, coane lancule? ... de ce nu mai 
stai oleacă, olecuţă? 

Olecuţă! diminutivul acesta îmi pare un categoric 
superlativ. 

Tineri politicoşi! nu-mi ascund pălăria, nici umbrela, nu-mi 
fac nicio violenţă... Mă lasă să plec... E şi vremea. În faţă, la 
Mitropolie, sună 5 antemeridiane... La 12 fix ziua, sună în 
faţă la Mitropolie 5 antemeridiane; la 12 fix noaptea, 5 
postmeridiane - dar foarte regulat. 

Am plecat, spre marele regret al confraţilor, pe când 
potopul se-nteţeşte din ce în ce. Mă urc în luntrea mea cu 
un triton bătrân care tuşeşte straşnic şi strănută... 


Simptome alarmante la aşa vârstă... Se vede bine că, în 
atribuţiunile amicului nostru doctorul Jocu, nu intră şi 
inspectarea animalelor marine. 

— Avanti, gondoliere! strig. 

Bravul gondolier îi trage câteva tritonului cu coada lopeţii. 
Bălăcind contra torentului, navigăm încet-încet la deal. 

Unde să merg? La Smirnov, or la Ermacov? Sunt amândoi 
imperfecţi; dar la primul merge colegiul I; eu merg la 
colegiul Îl, cu intelectualii. Oprim la Ermacov. Debarc. Am 
călcat pe pământ ferm. 

Sui scăricica, intru, când... simt că-mi fuge pământul de 
sub picioare şi, cât p-aci, dacă nu sare cineva repede să m- 
apuce, dau să cad pe spate înapoi afară, în valuri. Ca 
fulgerul mă săgeată un gând sinistru: un atac de dambla! ... 
Sunt pierdut! ... Dumnezeule! aibi milă de familia mea 
rămasă departe în străine locuri... Ce bucurie pe mine 
când, cu toată supărarea gleznei din pricina alunecării, aflu, 
după primul moment de groază, că damblaua mea a fost 
numai nişte sâmburi de măsline risipiţi - pi gios! 

Dugheana e plină de amici, toţi funcţionari publici şi 
profesiuni liberale38. Aşteaptă aci de mult să se oprească 
potopul, şi, aşteptând, ca să le pară timpul mai scurt, iau 
aperitive, ţuică, mastică, pelin, mişmaş şi gustă mezeluri, 
salam, ghiudem, caşcaval, măsline... 

Fireşte, mai cu samă cum sunt vesel că n-am avut dambla, 
intru şi eu în combinaţie. 

„„.Şi aperitive, şi mezeluri, şi vorbă, şi discuţie asupra 
„situaţiunii dificile în care se găseşte ţara în urma tristelor 
evenimente, ca să zicem aşa, şi-n faţa atâtor reforme ce 
această siituaţiune le reclamă imperios, dacă ne putem 
pronunţa astfel”, şi apoi, „asupra trecutului, prezentului şi 
viitorului, ideilor şi programului fiecărui ales şi fiecărui 
candidat” - şi dezbateri, şi vorbă, şi aperitive, şi mezeluri, şi 
aruncăm sâmburii - pi gios! ... 

Dar e unu şi jumătate; m-aşteaptă la dejun. Am stat aci un 
ceas şi mai bine! Vezi cum trece de uşor vremea vorbind 


despre chestii grele! ... Cu multă prudenţă, de teama unui 
al doilea atac, mă mişc şi vreau să-mi plătesc consumaţia. 
Dar amicii protestează; astăzi este rândul de plată al 
amicului X... care a repurtat, ca orator la o întrunire 
electorală, un fenomenal succes... 

Încă un rând de aperitive şi măsline, şi aruncăm 
sâmburii... Eu mă lipesc bine cu talpa de duşumea... Şi încă 
un rând... cel din urmă! şi măsline, şi aruncăm... 

— Socoteala! în total! 

Nu-i mult! Mezeluri şi măsline, 3.15; băuturi, 17,05; total 
20.20. 

Amicul X... după ce plăteşte galant, se suie în gondolă cu 
mine; locuieşte în drumul meu, pe un canaletto - să-l las 
acasă. 

Pornim. 

— Coane lancule - îmi zice - 'm par' rău amu, după 
su'cesul meu, c-am cedat şi nu mi-am pus cand'atura! 

Face iconomie de silabe, probabil fiindcă mai avem puţine 
momente de petrecut împreună; vrea omul cât mai scurt să- 
mi spună cât mai multe. Şi, cum se clatină gondola pe 
valuri, amicul adaogă: 

— Aveam o ide' de refo'mă... Nu mai me'ge, monşăr, cu 
ţăranii... S' beţivi! ... T'eb'e un mo'opolal... ac'... (gondola 
se clatină) al... ac'cololului! ... 

Ne-am oprit. Ne pupăm în gondolă ca doi patricieni de pe 
timpul ilustrului doge Francesco Morosini. Se dă jos 
încetinel pe trotuarul plin de apă şi intră, leoarcă de ploaie, 
pe portalul bătrânului său palazzaccio 1. 

— Ia sama (îi strig), pe San Giovanni, padrone mio39? 
nobilul meu senior, să nu-ţi fi rămas vreun sâmbure de 
măslină pe talpă! 

El se-ntoarce-n loc, smulge cu vârful degetelor o sărutare 
unsuroasă de pe buze şi mi-o aruncă magnific din 
depărtare. 

Sunt opt ceasuri şi trei sferturi... Gondola aşteaptă... îmi 
iau rămas bun de la graţioasa mea gazdă şi plec cu Ronetti 


Roman la gară. 

După ce-i mulţumesc de afectuoasa primire, urc în vagon. 

— Amice - zic - ştii d-ta cu ce mă duc eu de la Iaşi. 

Bucureşti? 

1 Profesiuni libere. 

— Cu trenul. 

— Da, cu trenul, fireşte; dar nu numai cu trenul, merg şi 
cu o idee... 

— O idee de reformă! 

— Trebuie de înfiinţat numaidecât un monopol al 
ac'cololului... 

Trenul s-a pus în mişcare... M-aplec pe uşa vagonului: 

— ... la sate! ... pentru rurali! 

GARDA CIVICĂ. 

De câte ori auz zgomote de război, îmi amintesc cu pietate 
şi cu mândrie de acum atâţia ani trecuţi, când eram unul 
dintre aprigii apărători ai Independenţii. Pe vremea ultimei 
conflagraţiuni orientale, am servit în garda civică „baioneta 
inteligentă” - în compania din mahalaua armenească. 
Timpuri eroice! am de la voi frumoase amintiri! Căpitanul 
meu, d. Guţă Cotoi, odinioară sergent în pompieri, era un 
tip de haidamac, care fusese apoi, pe rând, birjar, 
cârciumar, binagiu, samsar de slugi, spion de poliţie, 
bătăuş, ş-acum, în sfârşit, urmând unei vocaţiuni irezistibile 
pentru viaţa politică, se declarase pe faţă pentru guvern. 
Era un agent propagandist rabiat - groaza cârciumarilor şi 
altor case publice, spaima birjarilor, lăutarilor, flaşnetarilor, 
alunarilor, salipgiilor şi a tuturor câţi îi picau înainte în 
momentele-i de arţag contra ciocoilor. Dar, aminteri, om 
plăcut, deştept şi vesel. Când a venit pentru prima oară să 
mă cheme-n serviciu, era tămâiat. Îl cunoşteam de mult - 
cine nu-l cunoştea în mahala pe d. Cotoi? - zic: 

— Frate Guţă, te rog, pe mine să mă scuteşti; sunt slab de 
constituţie. 

— Ei, aş! zice. Oftică rusească! ... Nu se poate, d-le 
lancule... adică... se poate, dacă pui om în loc. 


— Atunci, pui om în loc. 

— Atunci, scoate rubla. 

I-am dat-o, şi d. Guţă a plecat legănându-se şi strigând: 

— Trăiască ai noştri, d-le lancule! 

Apoi o teribilă înjurătură... de ciocoi! Peste vreo opt zile, 
m-a călcat d. Guţă iar, şi iar mi-a şters carboava, şi iar: 
„Irăiască şcl...” Peste vreo cinci zile, altă rublă; pe urmă, 
din patru-n patru zile, regulat. Dar toate tiraniile trebuie să 
aibă un capăt. Am hotărât să mă revolt. Când vine d. 
Căpitanul tun şi zice: 

— Mâine ai servici... 

— Neică Guţă - zic - oi avea, n-oi avea îervici, nu ştiu, da 
rublă ştiu că n-am, şi nici n-o să mai am de aici înainte. 
Scurt 

— Atunci... cum? 

— lac-aş a. 

— Atunci te bag la arest. 

— Să pofteşti! 

— Car' va s' zică nu dai rubla? 

— Nu pot. 

— Bine... 

Şi a plecat supărat, înjurând straşnic pe ciocoi. A doua zi, 
dis-de-dimineaţă, am auzit goarna, m-am îmbrăcat repede 
şi m-am dus la companie: am luat o puşcă bătrână, care 
clănţănea din toate încheieturile când umhlam; mi-am 
încins centuronul cu patrontaşul peste palton, şi am plecat 
prin lapoviţă cu cârdul companiei. Un comisar de poliţie ne- 
a dus în şireag pe Podul Mogogşoaii - era parada Bobotezii. 
Mai târziu când a venit şi căpitanul şi m-a văzut, el care mă 
crejdea un laş incapabil de a purta o armă, a rămas 
încremenit: 

— Bravos, d-le lancule! mă lucraşi car' va s' zică? ... Da nu 
face nimica! Trăiască ai noştri! ... de ciocoi! 

După ce a dat câteva târcoale în faţa companiei, a venit iar 
la mine, m-a tras la o parte şi, foarte discret, mi-a duhnit la 
ureche: 


— D-le Iancule, nu face pentru d-ta, să stai între boccii... 
Dă-mi o jumat' de rublă şi du-te acasă. 

— N-am nici sfanţ, nene Ghiţă, zic eu tare, ca să m-auză 
cocoanele înghesuite pe trotuar la spatele şireagului 
nostru. 

Dar d. Căpitan se-nţepeneşte-n călcâie şi, ca să-mi acopere 
glasul, strigă răguşit din fundul bojocilor: 

— Cumpanie... drepţi! 

În acelaşi moment, s-aud venind din susul stradei nişte 
huiduituri zguduitoare... Ce era? Cine ştie cine prinsese un 
câne jigărit de mahala, îi legase o tinichea de coadă şi-l 
aruncase în mijlocul stradei, să-l dea garda-n tărbacă, după 
o veche datină consacrată a acestei instituţiuni urbane. 
Apucat între cele două şiruri de bravi, cari aveau la spate 
câte un zid de lume; aiurit de huiduituri, de amenințările 
puştilor şi de loviturile tinichelii, nenorocitul animal fugea 
făcând nişte salturi nebuneşti şi chelălăind într-un chip 
infernal, pe când garda şi publicul făceau un haz nespus. A 
trecut pe dinaintea noastră ca o vedenie himerică. Încă 
târziu se auzeau în depărtare huiduituri tocmai pe la Piaţa 
Teatrului. 

Noi eram companie de elită. Eu stam postat peste drum de 
Creţulescu, aproape de palat, între doi armeni foarte 
borţoşi, unul basmangiu pe Podul Târgului-de-afară, şi altul 
fabricant de cafea măcinată şi alte mirodenii în Caimata. 
Acesta-şi pusese de degrabă paltonul peste şorţul cu care 
seacoperea când măcina martinică, şi şorţul era cu o palmă 
mai lung decât poalele paltonului, care se mai scurtase cu o 
şchioapă din pricina centuronului încheiat sub burtă. 
Cafegiului, răzbit de frig, îi curgea nasul enorm plin de 
guturai, şi, om curat ca toţi armenii, mă ruga din când în 
când să-i ţiu puşca: s-apleca din greu, îşi ridica şorţul şi se 
ştergea la nas. După aceea, când îşi lua puşca-napoi, foarte 
politicos: 

— Mersâm... Am aut noroc; dacă nu am uitat şorţu pa 
mâne, cu ce m-am şters la nas? 


De atunci, n-am mai băut cafea cu caimac! în sfârşit, iată 
că se-ntorc înapoi spre palat trăsurile oficiale... Strigam 
încă ura, când trecea pe dinaintea noastră escadronul de 
suită. Jandarmii mândri, cu săbiile scoase, se uitau, pe sub 
cozorocul chiverelor, la compania noastră, mai ales la mine 
şi la armenii mei, cu un zâmbet aşa de ciudat, încât am 
aplecat ochii-n pământ şi, din ceasul acela, mi-am promis să 
fac toate sacrificiile pentru a mă scuti pe viitor de o aşa 
penibilă situaţie. Am alergat la d. Cotoi şi, după multă 
tocmeală, ne-am ajuns: două ruble pe lună şi să mă lase-n 
pace. I-am dat una înainte şi apoi câte una la fiecare 
cinsprece zile. Am servit regulat patriei, spre deplina 
mulţumire a comandantului meu, până la desfiinţarea 
gardei. Şi o dovadă că am fost un brave că d. Căpitan a 
venit odată la mine foarte bine dispus şi mi-a zis: 

— D-le lancule, să ştii că acuma ne-mparte şi noă, la garda 
naţională, dicorăţii pentru apărarea Independenţii; să ştii 
că te pui pe listă. 

Eu, înțelegând unde vrea să m-aducă d. Guţă, i-am 
răspuns că eu n-am pretenţie... am luptat aşa, de dragul 
liberărilor. Dar d. Guţă: 

— Trăiască ai noştri, d-le lancule! ... de ciocoi! Da nu se 
poate! să dau la toţi bocciii şi mitocanii dicorăţii şi tocmai d- 
tale să nu-ţi dau! nu face! Eu ştiu că te trec pe listă. 

— Nu mă trece, că cine ştie cât costă... Acu sunt cam 
tinichea. 

— Ce să coste? un moft... Facem noi pentru d-ta. 

Pe urmă mi-a cerut o jumătate de pol, pe urmă i-am dat o 
rublă şi pe urmă ne-am ajuns cu o rublă şi jumătate. M-a 
încasat şi m-a trecut la portofel. Peste vreo câteva zile după 
desfiinţarea gărzii, m-am întâlnit cu d. Guţă - îl făcuseră 
perceptor, şi era foarte vesel! L-am întrebat în glumă: 

— Nene Guţă, ce se mai aude cu decorația mea? 

— Care dicoraţie...? 

— Aia... nu ţii minte? ... o rublă şi jumătate... 


— Dracu să-i ştie, d-le Ilancule, ce-a făcutără ăia de la 
comenduire, că eu le-am trimes de atunci listele; dar acolo 
e acuma un balamuc cu predarea armelor: Cică s-a furatără 
sumedenie... 

— Se prea poate, nene Guţă; în vreme de război câte arme 
nu se prăpădesc! 

— Poate la alte cumpănii să se fi făcut vreun abuz; dar la 
noi, nu-mi vine să crez... Ei! da nu face nimica... lrăiască ai 
noştri, d-le lancule! ... de ciocoi! 

Astfel, din pricina unei neglijenţe a comenduirii am rămas, 
nedecorat, după ce am luptat atâta! Asta nu e drept! mi-am 
zis. Sunt sigur că lui Sarchiz cafegiul i-a dat. M-am dus să-l 
văz. L-am găsit tot cu şorţul cunoscut şi cu guturaiul cel 
vechi; amesteca martinică cu rio ca să facă moca. Din 
vorbă-n vorbă, zic eu, ascunzând cât puteam mai bine 
sentimentul de invidie: 

— Dumitale cum ţi-a dat decorație, frate Sarohiz, şi mie 
nu? că eu încai am plătit înainte. 

— Aşa am aut orbă... Când ne-a aduce dicoraţie, plătim... 
Ne-a adus dicoraţie, am plătit. 

— Aşa...? zic eu domirit. 

— Bei un cafe proaspăt? ... să-ţi fac un gingirlie... 

— Nu, nene Sarchiz, mersâm; nu mai metahirisesc de mult 
cafea cu caimac! 

ION... 

Pe un zăduf de nămiez, la un han, cum erau în vremuri 
hanurile, a poposit un flăcău, drumeţ sărac, ostenit şi 
prăfuit. Cum a sosit, răsuflând greu de oboseală, a dat bună 
vremea la toată lumea şi s-a aşezat cuviincios pe o laviţă, la 
un colţ de masă subt umbrar, unde ospătau călători mulţi, 
care treceau unii la deal şi alţii la vale; şi a cerut hangiului 
să-i dea şi lui un sfert de pâine, brânză şi o * bărdacă de vin 
mai ieftior. 

Stând aşa la un loc cu atâţia inşi, l-au întrebat unul şi altul: 
cum îl cheamă, dincotro vine, încotro se duce, cu ce rost şi 


daraveri, dacă are părinţi şi rude; în sfârşit, cum fac toţi 
drumeţii când se întâlnesc care de pe unde. 

El le-a răspuns bucuros... că pe el îl cheamă Ion; că mai 
are o soră gemenă, cu care de mititel nu s-a putut împăca; 
iar părinţii, văzându-i că necontenit se ceartă, şi, cu cât 
cresc, din ce în ce mai rău se ocărăsc şi se bat pân' la 
sânge, i-au gonit pe amândoi de-acasă, să se ducă-n lume, 
unu-ncoace, altu-ncolo, încotro i-o lumina Dumnezeu; 

1 Obişnuiesc, poftesc (ngr.) că soră-sa a avut noroc; iar el, 
ba: ea a ajuns procopsită, doamnă mare, primită pe la curţi 
împărăteşti; iar el, umblând de colo până colo, slujind, când 
la un stăpân, când la altul, este, precum se arată, un... 
neprocopsit. 

Şi a oftat adânc la nedreptatea norocului. 

— De, mă băiete! zice un bătrân; poate că şi tu ăi fi 
vinovat!; ăi fi având şi tu cine ştie ce cusur or slăbiciune, de 
schimbi mereu la stăpâni, şi nu te poţi tu, băiat voinic, sălta 
din nevoie. 

— Poate oi fi având şi vrun cusur, ce să zic? ... dar despre 
slăbiciune, alta nu mai ştiu să am decât că nu pot suferi pe 
soră-mea... Şi nu fac pas, să nu dau de ea, tot de ea şi iar de 
ea. Şi, cum o-ntâlnesc, nu mă pot stăpâni... mă reped ş-o 
apuc de piept... Chiar aseară am avut o întâmplare cu 
dumneei... M-au bătut ei, prietenii dumneei, straşnic, nu-i 
vorbă... halal să le fie! ... aşa mângâieturi, n-am e, e zice, de 
mult n-am mai căpătat; dar... nu-mi pare rău; încai mi-am 
sărat sufletul - i-am dat eu dumneei ce i se cuvenea... 

Pe urmă, după ce soarbe din bărdacă, povesteşte, cui are 
vreme să-l asculte, întâmplarea. 

Ieri, plimbându-se prin cetatea de scaun, a auzit sunând 
trâmbiţe; a alergat să vază ce e... La o răspântie, unde se 
strânsese multă gură-cască, un pristav x, cu o chivără mare 
de hârtie, striga din fundul bojocilor că „să vie diseară 
orcine pofteşte în grădina împărătească, s-auză acolo fără 
plată cum cântă un vestit măgar de prăsilă, sosit de curând 
de la-nvăţătură, pe care împăratul, ţinând la el foarte mult, 


l-a fost trimis cu cheltuială în străinătăţi, să se 
desăvârşească-n şcolile înalte la meşteşugul cântării 
frumoase”. Ion a-nceput să râză de mofturile caraghiozului; 
dar, pe urmă neavând altă treabă „s-a dus şi el la grădina 
împărătească, foarte curios să auză cum o fi cântând un 
măgar învăţat... 

— ... că eu - a zis lon cătră ascultătorii de la masă - eu ştiu 
ce glas are măgarul, şi ştiu asemenea că orce şcoală, cât de 
înaltă, nu poate da ce n-a vrut să dea naşterea... Aşadar, m- 
am dus... am intrat fără supărare şi am găsit multă lume 
adunată, şi din boierime şi din tagme şi prostime - destulă. 
Grădina era luminată cu multe lumini în băşici de hârtie 
văpsită. În fundul grădinii, era o moviliţă cu flori pe de 
margini, şi acolo, sus, de jur împrejur, lăsând un loc gol la 
mijloc, şedeau pe jeţuri împăratul, împărăteasa şi toată 
curtea, şi-ntre cei dintâi ai curţii, tocmai la faţă, surioara 
mea, îmbrăcată mai strălucit ca-mpărăteasa; îi sclipeau 
capul, pieptul şi mâinile de diamanticale. Am aşteptat cât 
am aşteptat, înghesuit în fund, şi-n sfârşit am auzit! A! al şi 
bătăi în palme din toate părţile. Se arătase sus pe movilă 
vestitul cântăreţ, gătit cu un valdrap de mătase cusut 
numa-n fireturi, şi decoraţii atârnate de gât, şi fel de lei de 
zorzoane, şi-n frunte, la coamă şi la coadă, funda de 
panglici în trei feţe. S-a făcut tăcere mare... A-nceput 
măgarul să cânte... ce, credeţi? ... Carnavalul de Venezia! ... 
din ce? ... din gură! ... cum? cu variaţiuni. 

Aici, s-a oprit lon şi s-a uitat râzând ca un prost la 
ascultători. Dar, de unde să ştie ascultătorii aceia din lumea 
de rând ce însemnează Carnavalul de Venezia şi 
„variaţilini”! ... şi unul întreabă: 

— Ei! şi pe urmă? 

— Pe urmă, după ce a zbierat măgarul aproape un ceas, 
surioara mea (că la ea mă uitam mereu) s-a ridicat în 
picioare, a-nceput să bată din palme, s-a repezit la el, l-a 
luat de gât şi l-a pupat şi p-o falcă şi pe cealaltă, şi, 
scoţându-şi de la mână o brățară, care scânteia de departe, 


i-a petrecut-o pe dup-o ureche. Atunci, lumea toată de la 
mare pân' la mic a pornit să răpăie din palme şi să ţipe ca 
nebunii: „bravo! bravo! bis! bis! ...” 

Cântărețul a mulţumit foarte mândru, moţăind când în 
dreapta, când în stânga, şi iar s-a pus pe zbierete. Iar 
surioara mea, la fiecare zbieret al lui, da din cap încântată, 
aruncându-i câte un trandafir, şi se uita galeş când la- 
mpăratul şi la-mpărăteasa, când la boieri şi la prostime... 

N-am mai putut suferi... Când s-a opintit odată dumnealui 
să ridice glasul sus de tot, am pus şi eu două degete-n gură 
şi-am început să fluier din răsputeri. 

S-au ridicat toţi în picioare... 

— Cine? ... cine a-ndrăznit? 

Şi-n turburarea aceea, am auzit glasul sorii-mi: 

— Obraznicul ăsta trebuie să fie ticălosul de frate-meu. 

Numaidecât, care cum m-a ajuns, m-a luat în palme, în 
ghionturi, în picioare; m-au scuipat; şi după ce s-au săturat, 
m-au aruncat ca pe o strachină spartă afară din grădină... 
Am stat puţin aşa şi am plecat şchiopătând... şi până foarte 
departe, auzeam mereu zbieretele măgarului şi bătăile-n 
palme ale celorlalţi, şi bravo! şi bis! ... 

„Ei! vă place? ... 

Când să isprăvească Ion povestea, iată că soseşte 
dinaintea hanului o caleaşcă mare cu falaitar 1 şi cu o ceată 
de curteni călări. Opresc să răsufle caii: descalecă boierii, şi 
coboară din caleaşcă o mândreţe de curteană. 

— Uite-o, strigă Ion, ridicându-se de pe laviţă... Uitaţi-vă, 
asta e procopsită de soră-mea! 

Dar ea: 

— Nici aici nu scap de tine, neprocopsitule? 

— Nici aici! răspunde fratele râzând. Unde te-i duce, tot 
de mine ai să dai. Om fi umblând, tu iute, că zbori pe sus cu 
falaiitar, şi eu încet, că mă târăsc pe jos; dar tot trebuie să 
ne-ntâlnim! n-am să te las! am să-ţi dau mereu peste bot şi 
la cap! să vedem: care pe care?.... 


— Ia-ţi seama la gură, nebunule! a strigat un curtean 
strălucit, dându-i o palmă să-i strămute căpriorii. 

— Poţi să dai palme cât pofteşti - a zis Ion - sunt deprins 
cu aşa mângâieri... Deocamdată, lasă-mă numa să-ntreb pe 
surioara mea iubită: când vă mai cântă, soro, măgarul? 

— Ce-ţi pasă ţie? 

— Cum să nu-mi pese, dragă? ... Vreau să ştiu... să viu să-l 
mai ascult... că-mi place, de mă-nnebunesc, mai mult ca la 
toată lumea... 

— Să ştii tu că place la toată lumea! ... V.edeţi-l, oameni 
buni, pe nenorocitul ăsta! ... Tutulor nouă, şi împăratului şi- 
mpărătesei, la toţi boierii, la tot norodul, mie şi dv., ne place 
la toţi; numai dumnealui nu-i place! Toţi, şi eu şi 
dumneavoastră suntem nişte proşti; numa dumnealui, 
pricopsitul! mai cu moţ... Vine să strice petrecerea şi 
mulţumirea şi cheful la o lume-ntreagă... Apoi de! 

— Ia, ascultă, mă băiete - a zis unul de la masă - are 
dreptate dumneei: dacă place la toată lumea, ce te amesteci 
tu? ... ce-ţi pasă ţie? 

— Cum o să placă, nene, săracul de mine? ... măgar! din 
gură! Carnavalul de Venezia! cu variaţiuni!!! 

— Daca le place, mă! n-auzi? 

— Ia m-ascultă şi pe mine, flăcăule, zice altul mai dârz, 
pierzându-şi răbdarea; de ce eşti căpăţânos şi nu vrei 
sănţelegi? ... Dacă ne-o plăcea şi nouă, ăstora de aici? 

— Cum să vă placă, omule? 

— Ei! uite aşa: să ne placă! ... Ce! ... nu cumva o să cerem 
voie de la tine să ne placă? ... Uite, mă! ... Cine eşti tu? 

Nu-i vorbă de cine sunt eu! strigă lon aprins; e vorba: se 
poate să placă? ... măgar - din gură Carnavalul de Venezia - 
cu variaţiuni? ... Ai?... 

— Nu zbiera aşa la mine, că eu te plesnesc! ... Uite-aşa 10 
să ne placă! 

— Lăsaţi-l, mă, zice altul; asta e părerea lui... 

— Părerea lui s-o ţie pentru tat-său şi pentru mă-sa! să nu 
ne-o vâre nouă cu de-a sila pe gât! 


Şi-ncep să vorbească tare topi deodată, unul aşa, altul 
aminterea... Sora face haz... iar Ion strigă mai tare ca toţi: 

— Nu trebuie să vă placă! 

— De ce mă, pârlitule? 

— Că nu e de plăcut! 

— Că nu vrei tu, ai? Ei! iaca, la toţi ne place, să crăpi! 

— Atunci daca la toţi vă place - a strigat şi mai tare Ion - 
să mă iertaţi, dar sunteţi toţi nişte... 

— Nişte ce, mă? 

— Nişte urechiaţi mai mari ca el! 

Maica ta, Christoase! ce foc pe Ionică! ... L-au luat în 
palme, în ghionturi, în picioare... şi trage-i, care mai de 
care, şi tăvăleşte-l prin umbrar, unu-l lăsa de ostenit, ş-altu-l 
lua de odihnit... Au spart cu el toate borcanele şi bărdacele 
hangiului - pe când surioara se suia în caleaşcă şi pornea 
cântând, urmată de droaia curtenilor călări... Dar flăcăul nu 
se lăsa... când pe mese, când pe subt mese, într-una ţipa: 
„urechiaţi” şi iar „urechiaţi”. 

L-au lăsat măr, şi s-a dus fiecare la treaba sa. 

S-a sculat Ion, mulţumit de atâta-nvârtitură, şi-a căutat 
căciula, a scuturat-o frumos şi, cum parcă nu i s-ar fi 
întâmplat nimica, zice liniştit hangiului, care se uită cu milă 
la cioburile risipite pe jos: 

— Nu se poate, mă omule, măgar, fie cât de-mpărătesc şi 
de-nvăţat, să cânte din gură... ce? Carnavalul de Venezia şi 
încă cu variaţiuni - gândeşte şi dumneata... 

— Ei! du-te la dracul cu prostiile tale! a zis hangiul 
plictisit. Nu vezi ce tărăboi şi ce pagubă mi-ai făcut? 

Şi s-a dus Ion cu pas potrivit - dracul ştie-ncotro... să 
caute una mai bună. 

ÎN NIRVANA. 

Sunt peste douăzeci de ani de-atunci. 

Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara 
director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor 
se sfârşise: era toamnă, şi aceste păsări călătoare se- 
ntorceau pe la cuiburile lor. 


Văzându-mă că citeam într-una, actorul îmi zise cu un fel 
de mândrie: „îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu 
un băiat în trupă care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie 
nemţeşte, şi are mare talent: face poezii; ne-a făcut câteva 
cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l 
cunoşti”. 

Şi-mi povesti cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel 
băiat - caria slujea în curte şi la grajd - cuilcat în fân şi 
citind în gura mare pe Schiller. 

În ieslele grajdului, la o parte, era un giamantan - 
biblioteca băiatului - plin cu cărţi nemţeşti. 

(Băiatul era foarte blând, de-treabă, nu avea niciun viţiu. 
Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de 
unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine 
ştie ce împrejurare. 

Actorul îi propuse să-l ia sufler cu şapte galbeni pe lună, şi 
băiatul primi cu bucurie. Îşi luase biblioteca şi acuma se afla 
în Bucureşti. 

Seara trebuia să vie la directorul lui - astfel puteam să-l 
văz. 

Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce, îmi 
închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o fiinţă 
extraordinară, un erou, un viitor om mare. 

În închipuirea mea, văzându-l în revoltă faţă cu practica 
vieţei comune, găseam că disprețul lui pentru disciplina 
socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos 
dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se trag 
exemplarele stereotipe cu miile de duzine. 

Deşi în genere teoria de la care plecam eu ca să gândesc 
astfel - că adică un om mare trebuie în toate să fie ca 
neoamenii - era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în 
speţă s-a adeverit cu prisos. 

Tânărul sosi. 

Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete 
mari negre: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari 


— La aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este 
înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul 
unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil 
predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor 
chinuri viitoare. 

„Mă recomand, Mihail Eminescu”. 

Aşa l-am cunoscut eu. 

Câtă filosofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea 
cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani! 

Ce emtuziasm! ce veselie! 

Hotărât, închipuirea nu mă înşelase... Era un copil 
minunat. 

Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, 
de care era încântat. 

— Dacă-ţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am 
zis... Am aflat eu că dumneata ai şi scris. 

— Da, am scris. 

— Atunci. - şi mie-mi place poezia, deşi nu pot scrie. - fii 
bun şi arată-mi şi mie o poezie de dumneata”. 

Eminescu s-a executat numaidecât. Era o bucată dedicată 
unei actriţe de care el era foarte înamorat... D-abia mai ţiu 
minte. Ştiu atâta, că era vorba de strălucirea şi bogăţiile 
unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam 
aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a publicat prin 68 sau 
69 în „Familia” din Pesta. 

A doua zi seara ne-am întâlnit iarăşi. Dar peste zi o 
nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin 
mişcată de mâhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă 
dată tăcut şi posomorât, vorbea foarte puţin şi contradicţia 
îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau 
să mi-o citească tot pe aceea care o cunoşteam. A plecat să 
se culce de vreme, şi a doua zi la amiazi, când m-am dus la 
el, l-am găsit tot dormind. 

L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai 
vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a 


vorbit despre India antică, despre Daci, despre Ştefan- 
celmare, şi mi-a cântat doina. 

Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte 
de avuţiile şi strălucirea lui. 

Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din 
urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; 
blând şi aspru; mulţummdu-se cu nimica şi nemulţumit 
totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi 
lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; 
nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. 

— Ciudată amestecătură! - fericită pentru artist, 
nenorocită pentru om! 

Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de 
teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în 
zadar - trupa s-a întors fără dânsul. 

Părintele lui, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul 
fugar, şi mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a luat acasă şi d- 
acolo l-a trimis la Viena. 

Am văzut mai târziu: „Ideal pierdut în noaptea unei lumi 
ce nu mai este...” Eminescu îşi ţinea făgăduiala: copilul 
creştea om mare. 

Mai în urmă, l-am întâlnit tot aici pe Eminescu cu un frate 
al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, 
celălalt la Berlin. 

Militarul era frate mai mare; tot aşa de frumos, de blând şi 
de ciudat - o izbitoare asemănare în toate. 

Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia 
militară cu talentele-i şi a dat un examen care l-a făcut pe 
mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de 
soarta lui, hotărât să-l ia pe lângă dânsul. Ca să-şi 
încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase 
măcar o vorbă, s-a împuşcat. 

Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de 
trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând: 
„Mai bine! ala era mai cuminte ca noi!” 


Peste câţiva ani a venit în Bucureşti tata lui Eminescu. Era 
un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună 
afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi ciasornic şi să-i 
dee „din viaţă” o sută de galbeni, partea lui de moştenire 
din averea părintească. 

L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă mama lui trăieşte. 
Mama murise, dar, după aerul posomorit cu care mi-a 
răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri 
mai crude decât de o moarte normală, nu numai dureroase, 
dar şi neplăcute. 

Am aflat apoi că o soră a lui, care-liubea foarte, trăia 
retrasă într-o mânăstire: biata fată era paralizată din 
copilărie. 

Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le- 
a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui 
Eminescu a fost cauzată de un viţiu. 

Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum viţios. În 
lumea asta, mulţimea celor de rând crede că plăcerile 
materiale ale vieţii sunt privii, ejul lor exclusiv şi că oamenii 
rari nu au voie să aibă şi ei defecte. 

Avea un temperament de o excesivă neegaiitate, şi când o 
pasiune îl apuca era o tortură nepomenită. Am fost de multe 
ori confidentul lui. 

Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi 
scăpa foarte adesea... Atunci. Era o zbuciumaxe teribilă, o 
încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se 
întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia 
să sfârşească. 

Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia 
lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit ca 
„Luceafărul lui -: nemuritor şi rece”. 

Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice 
budismul, şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda- 
Cakiamuni. 

O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente 
bune: acela a fost semnalul sfârşitului. După cutremur, ei nu 


s-a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea 
mai înainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce 
a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sânu-i 
încă din sânul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi 
bătrâne, în el se petrecea lupta decisivă între flacăra celei 
mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei - geniul 
cu nebunia. 

Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către 
Nirvana,.1 fost tot aşa de dureroasă cât şi de strălucită. 

În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă cel 
mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plâns 
când l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi 
invidioşii, sub „teiul sfânt”, n-am plâns de moartea lui; im 
plâns de truda vieţii, de cât suferise această iritabilă natură 
de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi. 

Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. 
Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată 
şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. 

Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce. 

Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, 
şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se v,imai 
găsi poate. 

Să doarmă în pace necăjitul suflet! 

Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana 
- aşa de frumos cântată, atât de mult dorită - pentru dânsul 
prea târziu, prea de vreme pentru noi. 

IRONIE. 

Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară 
înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta 
putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu 
cea mai nobilă şi mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat 
instinct artistic, el a turnat într-o lapidară „formă nouă 
limba veche şi-nţeleaptă”, pe care o cunoştea atât de bine şi 
o iubea atât de mult. 

De felul lui mândru, el fugea de onoruri ştiindu-le câte 
concesiuni costă. Melancolic şi pasionat, deşi în acelaşi timp 


iubitor de veselie şi de petreceri uşoare, ura din convingere 
aşa-numitele convenienţe şi poleiala lumii. Niciodată nu 
primea bucuros laude nici chiar de la puţinii prieteni, foarte 
puţini, pe cari-i avea şi-n judecata şi sinceritatea cărora 
credea. - dar-mi-te pe ale acelei mulţimi de seci fără talent, 
judecată nici sinceritate, cari se tot vâră în biata noastră 
literatură ca microbii rău-făcători în trupul omului sănătos, 
şi cari nu se sfiesc a se fuduli a tout propos cu un prieteşug 
ce nu le-a fost niciodată acordat! laudele acelora îi inspirau 
d-a dreptul „dezgust”. 

Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot şi de 
laude, asta nu era decât din pricina deşertăciunii lor, iar nu 
din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină şi 
manifestă încredere, faţă cu toată lumea, în talentul lui. 
Avea talent şi o ştia mai bine decât oricine: nicio critică nu-l 
putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi 
putut spune decât mai puţin de ce credea el însuşi. De 
aceea, opera ce ne-a lăsat-o nu denotă niciun moment de 
ezitare sau de nencredere în sine. Câtă încredere avea în 
puterea talentului său, ne-o spune singur. 

lată ce-i zice femeii care n-a înţeles că trebuia să-i cază 
roabă în genunchi la farmecul primei lui aruncături de ochi: 

Dându-mi din ochiul tău senin O rază dinadins, În calea 
timpilor ce vin. 

O stea s-ar fi aprins; 

Ai fi trăit în veci de veci şi rânduri de vieţi; 

Cu ale tale braţe reci înmărmureai măreț. 

Un chip de-a pururi adorat, Cum nu mai au perechi. 

Acele zâne ce străbat. 

Din timpurile vechi; 

Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt şi noaptea 
candelă s-aprinzi Iubirii pe pământ! 

Se poate o mai mare şi îndreptăţită îndrăzneală? Şi iată ce 
gândea mai apoi despre mulţimea „amatorilor” şi 
„cunoscătorilorI': 


De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva 
Famenii din ziua de-astăzi să mă'nceapă-a lăuda: 

Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, Laudele lor 
desigur m-ar scârbi peste măsură. 

Sârmane omule! dac-ai învia, ai vedea că de ce te temi, 
nici moartea nu te poate scăpa! 

Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un 
cerc foarte restrâns de prieteni. Dar era şi un om ciudat! El 
îşi făcea o plăcere din necaz şi din durere o voluptate. Dacă 
n-avea supărare, şi-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine 
durerea din afară, el ştia să şi-o scormonească singur din 
rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era şi de tot sărac, 
îmi vine destul de greu să contrazic nişte autorităţi în 
materie literară, ştiind bine cât le iritează contrazicerea şi 
cât de primejdioasă e iritaţia lor pentru soarta şi reputaţia 
unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun o dată că 
poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu 
este o legendă: a fost o nenorocită realitate şi ea îl afecta 
foarte. Ce Dumnezeu! doar n-a trăit omul acesta acum 
câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta uşurinţă a băsni 
despre trista lui viaţă! ... a trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu 
mine, zi cu zi, ani întregi... Pe cine vrem noi să amăgim? 

Talentul lui de poet nu-i producea nimica; două-trei 
funcțiuni care le-a avut. - bibliotecar, apoi revizor şcolar - 
destul de slab plătite, a trebuit să le părăsească silit şi într- 
un târziu să găsească mijloc de trai în presa militantă. Cum 
stoarce puterile unui om de talent acest fel de muncă, unde 
este silit să-şi avorteze zilnic prin provocare voită gândirile 
şi concepţiile, şi cât de rău e preţuită la noi, se ştie. 

— Poetul a trăit cum a murit - foarte nenorocit şi ca viaţă 
materială: copil ursit să sufere şi cu sufletul şi cu trupul. De 
foame nu pierea, ce-i drept; dar suferea amar de sărăcie. 

S-a susţinut că dispreţuia averea... E un neadevăr - pe 
care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, 
sau cine... vrea să spună un neadevăr - o afirm eu aci cu 
siguranţa că afară de teorii fantaziste, psihologice, etnice, 


etice, cstetice, şcl. Nu voi căpăta nicio desminţire serioasă. 
L-am cunoscut, am trăit lângă el foarte aproape vreme 
îndelungată, şi ştiu cât de mult preţ punea pe plăcerile 
materiale ale vieţii. L-am văzut destul de adesea scrâşnind 
de lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel 
dor de care se depărtează ţinta cu cât îi pare lui că se 
apropie de dânsa, îl aruncau ce-i drept în cea mai 
întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa 
materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu 
desăvârşire... da, dar era prea mândru ca să se plângă de 
asta şi mai ales acelora ce trebuiau s-o înţeleagă nespusă. 

S-a zis că era risipitor şi că, orice sume ar fi trecut prin 
mână-i, el tot nefericit ar fi fost, de vreme ce nefericirea lui 
era de un fel curat moral. Minunată judecată, dar ieftină 
scuză pentru acei ce l-au lăsat totdeauna în lipsă, deşi-l 
puteau ajuta cu toată dignitatea, deşi apropierea lui le-a 
făcut cinste şi... profit - şi încă le face. Da, era risipitor, 
pentru că iubea şi el plăcerile brutale ale vieţii; şi doar are 
şi un om de valoare dreptul să dorească aceste plăceri; da, 
nenorocirea lui era de un fel moral şi tot nenorocit ar fi fost 
dispunând de ori şi câte mijloace; însă, fiindu-i sufletul atât 
de iritabil, îi mai trebuia şi trupul chinuit şi nemângâiat? şi 
obţinerea bunurilor lumeşti i-ar fi sporit, ori alinat chinul 
sufletesc? 

Astăzi nu mai încape îndoială că el era osândit de la 
naştere să moară cum a murit; însă neajunsurile practice 
ale traiului, hrană ordinară, interior mizer, nevoie continua 
de muncă grosolană obligată şi ridicul plătită. - cu acelaşi 
fin şi nobil instrument cu care trebuia să cânte plutirea lunii 
pe mişcătoarea mărilor singurătate - şi pofte arzătoare, 
atât de ieftine pentru alţii, atât de scumpe, mai adesea 
imposibile de mulţumit pentru el, i-au grăbit scurta cale 
către tristu-i sfârşit. 

Când era în culmea funcţionării, maşina cea admirabilă s-a 
stricat deodată: regulatorul, care avea de la început în 
aliajul său un punct ţicnit, s-a frânt în toiul mişcării: 


LIA 


„organele erau acum sfărâmate şi maestrul nebun!” Până 
aci trăise destul de rău... Cine ar fi, nu plătit, ci barem citit 
versurile lui? Aproape nimenea. Câţi îl ştiau că există? 
Foarte puţini. De-acu-ncolo, ţin-te popularitate! ... 

Mulţi cuminţi trec pe drum şi, dacă nu sunt şi puternici, 
din câţi îi cunosc d-abia unii le scot căciula; dar după un 
nebun, fără să-l cunoască nimeni, se strânge şi se ia toată 
lumea. Şi astfel succesul primei ediţii a întrecut toate 
aşteptările editorilor. 

A trecut apoi câtva timp şi l-am revăzut. Întâia criză 
trecuse; nu mai era acelaşi om, dar era un om ca toţi 
oamenii, cu mintea normală întreagă, şi tocmai de aceea nu 
mai era acelaşi om. 

Era liniştit, trist, sfios, şi, o probă mai mult că devenise iar 
cuminte, era cam ruşinos având confştiinţa deplină de tot ce 
se întâmplase. Acum încalţe nu mai poate încăpea vorbă, 
era în completă mizerie. 

lată ce scria el către un amic. - scriptura este excesiv de 
îngrijită, pare că s-ar fi temut ca nu cumva, din vreo 
aruncătură mai liberă a condeiului, să iasă bănuiala că 
mintea ar fi câtuşi de puţin nestăpânită. - iată: „Boala 
îndelungată de care am suferit m-a împiedicat de la ţinerea 
unei corespondențe regulate. Acum fiind întrucâtva mai 
restabilit, vin a vă ruga să v-aduceţi aminte de mine, de 
lipsa aproape absolută în care mă aflu. Dacă vă este cu 
putinţă a-mi veni în ajutor, vă rog a o face cât mai curând, 
căci cea mai mare mizerie mă ameninţă...” 

Trist document! 

După destulă vreme de mizerie, a venit recidiva şi apoi, 
din fericire, moartea. 

Moartea - ea a desăvârşit opera nebuniei. Creierul care a 
gândit despre soarta omului de geniu - 

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare Splendid 
ca o ironie, cu priviri nepăsătoare; 

lar d-asupra tuturora va vorbi vr'un mititel, Nu slăvindu-te 
pe tine, lustruindu-se pe el sub a numelui tău umbră... 


— N-a apucat însă să putrezească bine, şi ce de asociaţii şi 
comitete cer să-i garanteze trecerea la posteritate! ce 
zgomot! ce popularitate! ce de „mititei”! 

— Dar nu e meritată popularitatea aceasta? se va zice. 

— Ba da. 

— Dar nu era în adevăr un om de geniu? 

— Nu mai încape vorbă. 

— Dar nu se cade să ridicăm statuie la asemenea oameni? 

— Negreşit... însă... 

Ieri d-abia îl cunoşteau şi-l apreţiau câţiva prieteni de 
aproape, şi astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; 
ieri d-abia avea ce mânca „în lipsă aproape absolută de 
subzistență, ameninţat de cea mai mare mizerie”, şi astăzi 
se mănâncă mulţi bani, direct cu opera lui, indirect sub 
pretextul numelui lui; ieri d-abia haine şi hrană, astăzi 
statuie şi monumente de bronz, de marmură, de... hârtie 
velină - mai ştiu eu de ce? 

Atât de desăvârşită necunoaştere şi părăsire în viaţă, ş- 
apoi într-o clipă atâta zgomot, atâta solicitudine şi 
închinăciune după moarte! 

Apoi nu-i aceasta o crudă ironie? 

DOUĂ NOTE. 

Am de mult intenţia să dau publicului o sumă de note 
asupra vieţii lui Eminescu. - fiindcă inexactităţile, nimicurile 
născocite, neadevărurile absurde ce se spun de trei ani de 
zile pe socoteala lui mă revoltă tot atâta cât mă revoltă şi 
scandalul cu portretele şi busturile puse fără sfială în 
circulaţie ca fiind ale lui, ca şi cum ar fi vorba, încă o dată 
Zic, de un tip din evul mediu, iar. Nu de cineva care a trăit 
în mijlocul nostru atâta vreme; - până atuncea este, crez, 
aici locul să spun următoarele: 

Cu toată inegalitatea temperamentului său, Eminescu 
avea două coarde totdeauna egal de întinse; veşnic 
înamorat şi veşnic având nevoie de bani - se putea altfel? şi 
poet şi sărac... Veşnic visa nişte „mâini subţiri şi reci”, 


veşnic vâna un cămătar, care să-i cumpere pe nimica leafa- 
nainte cu câteva luni. 

Aşa, odată, ca totdeauna, înamorat şi fără un ban, a venit 
de dimineaţă la redacţie foarte amărât: avea acu 
numaidecât „nevoie de o sumă însemnată; dacă n-o găsea, 
se-mpuşca”. N-a voit să ne spună de ce anume acea sumă şi 
de ce atâta grabă, a refuzat să meargă să prânzim ca după 
obicei împreună şi a dispărut dintre noi. 

Seara se afla... unde? la bal mascat la Teatru. Trepădase 
toată ziua după cămătar; îl găsise, din norocire; luase iar 
bani cu procente orbeşti; îşi cumpărase un rând de haine 
de lux, cilindru, botine de lac, mănuşi galbene, şi dechizat 
astfel cât putuse mai bine, umbla de colo până colo 
amestecat pân mulţimea de gură-cască. Urmărea foarte 
gelos pe persoana gândurilor lui, care avea o patimă 
nespusă pentru flirt sub mască şi domino - lucru ce, prin 
trivialitatea lui, lovea pe poet şi-n amor şi-n mândrie. 
Norocul în ziua aceea n-a voit să fie întreg pentru bietul 
nostru prieten: pe uzurar i-l scosese în cale bine dispus; pe 
femeie o trimesese la bal pentru altcineva. Nu e vorba, 
după bal, galantul contrariat „şi-a plătit un souper finl!' - 
ceea ce l-a făcut să fie a doua zi foarte fără chef, cu atât mai 
mult cu cât era foarte uşurat de greutatea banilor prinşi cu 
destulă alergătură în ajun: ca toţi oamenii de felul lui, îi 
azvârlise seara ca să-i dorească dimineaţa. 

Versurile citate la pagina 477 sunt exact acele pe cari 
Eminescu le-a citit în „Junimea”. Mai târziu s-a făcut 
modificarea lor după observaţiile şi cererea câtorva 
persoane din cercul acela, a căror sensibilitate extremă se 
simţea jignită de expresiile prea viguroase, prea crude ale 
poetului. El se ştie bine aceasta - a făcut concesiune 
delicateţii acelora şi a-ngăduit să se toarne în veninul lui 
nativ şi sincer puţină apă de trandafir... să i se schimbe 
Fâmenii în Oamenii şi scârbi în mâhni; dar nu din toată 
inima a făcut această concesiune, deşi, în discuţia fără şir 
nici căpătâi ce se iscase, ca de obicei, după citirea poemei, 


stăruise şi „votase” pentru modificarea anodină şi o damă, 
la care el ţinea foarte mult în acel timp. 

Le spun acestea ca să nu se creează de către public - mai 
puţin iniţiat în ale mişcării literare - că ar fi citaţiunea de 
mai sus o falsificare: este o variantă originală, aceea anume 
la care ţinea poetul, o variantă ce mi se pare mie, care am 
groază de „apa de trandafir”, cu mult preferabilă celei puse 
în vânzare de domnii editori. Eminescu nu era androgin, 
era bărbat; el pe impotenţii intelectuali nu-i considera ca 
oameni, ci ca famani, şi de aplauzele lor nu s-ar fi mâhnit - 
se scârbea. 

Dar la varianta aceasta cedase el cel puţin, sub ce 
influenţă, nu ne pasă... Mai târziu însă s-a petrecut ceva 
mai rău... mai târziu, pe când artistul era cu mintea 
bolnavă, s-a făcut în opera lui publicată în volum îndreptări, 
purgări şi omisiuni cu desăvârşire arbitrare. Eu crez că asta 
trebuie relevat. 

Editorii sunt liberi să tragă câte exemplare vor, să le vânză 
cum şi cât le place, să profite de munca şi de pe urma 
sărmanului pierdut cât pot, sunt liberi; să rămână 
negustorul cinstit şi câştig bun să-i dea Dumnezeu; dar să 
stea la taraba lui şi să nu s-amestece a poci opera artistului. 

Criticii, din parte-le, „cu flori deşarte, cari roade n-au 
adus-', sunt liberi să judece, după cum îi taie capul, acea 
operă, să dezbată, să analizeze, să explice, să comenteze, să 
interpreteze şi câte toate - tot lucrări de seamă şi de fond: 

Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, O să-şi 
bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost! 

Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, 
Printre tomuri brăcuite aşezat, şi el un brac, Aticismul 
limbei tale o să-l pună la cântar, Colbul ridicat din carte-ţi i- 
o sufla din ochelari, Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându- 
te la coadă în vreo notă prizărită sub o pagină neroadă. 

De această onoare postumă nu poate scăpa niciun om de 
talent, şi orice generaţie e mai mult sau mai puţin bogată 


de aşa grindini de opiniuni, de teorii şi de „note prizărite 
sub pagine”... savante. 

Biblioteci întregi s-au scris numai despre „Hamlet”, şi 
roatele tipografilor noştri de mii şi sute de ori se-nvârtesc 
pe zi şi or să se mai învârtească în pofida lui Eminescu. 
Liber încă o dată oricine să-şi alăture pe o bucată de hârtie 
numele-i de o zi cu un nume pe veci trainic, cum se aprinde 
un chibrit în faţa soarelui; liber e oricine să spună despre o 
operă de artă şi ce ştie şi ce nu, şi dacă o pricepe şi dacă 
nu, numeaseă-se el Taine, sau fie ilustrul ciubotar al lui 
Apelles. Pe vârful unui obelisc bătrân se abate câteodată şi 
un vultur, dar mai ales se strâng totdeauna roiuri de 
musculiţe şi bâzâie pe creasta monumentului înfierbântată 
de arşiţă. Apele norilor, vânturile vremilor spală şi zvântă 
piatra nobilă de urmele acelor efemere, şi ea rămâne tot 
curată ca mai nainte şi pentru mai nainte. De clintit nu o 
poate clinti decât trăsnetul cerului, ura fanatică a sectarilor 
exaltaţi, ori securea Vandalului imbecil şi rău, sau ignoranţa 
barbară, care doboară şi sfarmă frumuseţea ceea ca să-şi 
facă un prag inform la o sârmană colibă... Dar astea toate 
sunt elemente oarbe ale naturii, mişcate de sus fără 
conştiinţă, de jos de o conştiinţă din cale afară obtuză ori 
smintită... însă a ciunti cu conştiinţa limpede şi cu sânge 
rece o operă de artă? ... Şi de asta e vorba aici. 

Care artist, care amator, care om de bun simţ şi de treabă 
ar îndrăzni să ia un penel şi să îndrepteze o trăsătură 
măcar a unui Rafael, să prefacă numai o măsură a lui 
Beethoven, ori să potrivească coapsa lui Apolon sau şoldul 
unei Venere, după personala lui judecată şi după pornirea 
gustului său actual? Lucrarea ce un mare artist ca 
Eminescu o lasă este, cu toate calităţile şi defectele ei, ceva 
sfânt, fiindcă-n ea se întrupează pipăit, şi pentru o viaţă mai 
durabilă decât chiar a neamului său întreg, gândiri şi simţiri 
de veacuri ale acestuia, şi de aceea, fără teamă de 
exagerare, s-a putut zice că o aşa lucrare este patrimoniul 
omenirii întregi, nu numai a unui neam. 


Şi aşadar a pune mâna fără sfială pe o asemenea lucrare 
cu calităţi eterne şi a cuteza s-o potriveşti sau s-o mai 
ciopleşti, după trecătorul tău gust şi cu competenţa ta 
discutabilă, discutabilă pentru că e negativă faţă cu 
realitatea evidentă şi palpabilă a monumentului ce-l judeci - 
discutabilă fie ea cât de autorizată în părerea-ţi proprie şi a 
câtorva clienţi - va să zică a mutila lucrarea de artă pentru 
restul fără capăt cunoscut al lumii şi vremii, este a te face 
vinovat de o faptă, reprobabilă, este, cu un cuvânt, o 
profanare... lar de profanare nu e capabil decât un om fără 
inimă şi cu spirit îngust „un om care niciodată nu se poate 
uita pe sine, care nu poate avea nicio ridicare de suflet pe 
d-asupra egoismului strimt, nicio emoție... cum să zic? 
impersonală - ca să întrebuinţez şi eu nişte platitudini 
platonice scoase de curând iar îa modă. - niciun fel de 
respect chiar când se află în faţa lucrurilor sfinte... fiindcă 
n-are, fiindcă nu poate avea nimica sfânt pe lume. 

Veacul acesta care se stinge, a inaugurat, spre onoarea 
lui* şcoala aşa-numitului spirit de examen, pentru a putea 
măsura cât mai exact încrederea ce trebuie să aibă urmaşii 
în afirmările străbunilor; jurare în verba magiştri este 
astăzi, din norocire pentru spiritul uman, un adagiu mort şi- 
ngropat. 

Astăzi critica onestă şi în adevăr savantă cearcă să 
elimâneze din textele clasicilor antici alterările introduse de 
pe vremuri de către copiştii nepricepuţi sau infideli, şi să 
afle în fine adevăratul original. Ea râcâie de pe zidurile 
monumeritelor scoarţa pusă rânduri-rânduri, după mode 
trecătoare, de către nişte restauratori inculţi, ca să afle 
formele primitive curate; ea restabileşte numele asiriene, 
pe cari transcriitorii ebraici din primele secole ale erei 
noastre le-au deformat după sensul actual al lor prin 
introducerea punctelor vocalice subtscrise în vechile cărţi 
biblice; iar din miturile străvechi asiatice, încărcate, în 
migraţia lor pe atâtea ş-atâtea drumuri, de elemente 
eterogene şi întunecătoare, distilându-le cu dibăcie, scoate 


raza de adevăr ce ne luminează origina neamurilor Europei 
civilizate. 

Noi românii avem pretenţia îndreptăţită şi interesul a ne 
pune în rândul acestor neamuri, alături cu popoarele 
moderne; trebuie dar să înţelegem că nu putem asista 
nepăsători la alterări voite sau nevoite făcute subt ochii 
noştri în textul celui mai mare scriitor român; şi astfel, 
oricine e dator, credem, a denunța opiniei publice luminate, 
falşificarea copiei - atât mai rău dacă de fapta lui neiertată 
copistul nu s-ar putea scuza numai cu ignoranţa. 

CONGRESUL COOPERATIV ROMAN 

— Şedinţa de inaugurare - 

Şedinţa solemnă de deschidere a Congresului se începe la 
orele 1 d.a. Sub preşedenţia d-lui Dem. Butculescu, 
prezenţi fiind 1000 de membri cooperatori. 

Preşedintele, în termeni foarte frumoşi salută şi felicită pe 
membrii Congresului pentru patriotismul cu care s-au 
grăbit a veni să aducă luminile lor în această mare 
chestiune: protec ţionismul naţional. D-sa termină arătând 
foloasele cooperaţiunii: cooperaţiunea trebuie să fie pentru 
toţi românii cu minte o idee fixă. 

Se intră în ordinea zilei. 

D. Moceanu, delicatese şi comestibile român, cu verva-i 
cunoscută, ţine pentru protecţionism un discurs foarte 
sărat şi foarte gustat: vorbele-i merg ca untul şi bine 
cântărite şi socoteala fără cusur. (Aprobări în tot publicul). 

Directorul fabricei Lemaâtre, un om cu multă greutate, e 
de aceeaşi părere. D-sa crede că fierul trebuie bătut până-i 
cald, că nu trebuie lăsat guvernul în pace: până nu va 
admite protecţionismul şi nu va turna legi pe acest tipar, 
trebuie ciocănit mereu. (Aplauze). 

Un guvernamental liber-schimbist. 

— Luaţi seama: vrea să ne potcovească! (Râsete şi 
sâsâituri). 

D. Lordacbe lonescu, din Şelari, prezidentul „Spumei „ie 
Drojdii”, Societatea comercianților Români de băuturi. 


— Vin, domnilor...! (Chef mare şi tămbălău în toată 
adunarea). Oratorul se aşază la loc mahmur (Zgomotul se 
potoleşte). 

D. Preşedinte. 

— Urmaţi, frate cooperator... 

O voce. 

— Degeaba! acuma i s-a stricat gustul! 

Alta. 

— Să-l dreagă! 

D. Îordache. 

— Nu mai! Dar cu principiile dv. O să vă frigeţi rău de tot! 

D. Basilescu, tipograf, atacând chestia cu multă ardoare, 
culege aplauze de deosebite caractere, cari de ilaritate, cari 
de entuziasm; în fine face o frumoasă impresiune. 

D. Franke, croitor, o ia cu francheţă p'alt ton. Se vede aci 
stofă de orator. Discursul se potriveşte perfect. 
Liberschimbismul nu e de talia unei ţări agricole: cu acest 
sistem ni s-ar croi o soartă prea grea, care ne-ar strânge 
rău în spete; pardessus le marche, fără să prindem de 
veste, ne-ar căptuşi străinii din cele două emisfere. Oratorul 
o încheie fără să treacă cu un milimetru măsura în privinţa 
celor două emisfere... Un elegant discurs! Se şoptea în 
congres că preşedintele îl comandase din vreme; e drept 
însă că bravul orator l-a dat gata după promisie în 24 de 
ore. (Aplauze unanime). 

D. Preşedinte, care a primit o depeşe. 

— Domnilor, am să vă fac o comunicare. lată depeşa pe 
care o primesc de la Direcţia generală a C. FE. R.: „Onor. 
Congres cooperativ Român, loco, motivele pentru cari 
lipseşte d. Director general...”. 

Doctor Chiriac. 

— Desigur iar întrerupere de circulaţiune. 

D. Preşedinte. - întocmai. D. Director s-a înţepenit la 
Chitila. Noi, regretând locomotivele, reintrăm în ordinea 
aiilii. 

D. Stancu Becheanu. Lipscan. 


— Domnilor, pe când vorbeau onor. Preopinenţi, amicul 
meu, nenea Ghiţă Pencovici, îmi dedea cu cotul. (Râsete). 
Puteţi râde, domnilor! n-o să-mi măsor eu la bătrâneţe 
vorbele cu santimetru... îi ştiu pe loţi ce cumaş sunt; 
materia asta o cunosc, slavă Domnului! nu mi-e ruşine! [ara 
asta vrea profteţionism - nu mai încape tocmeală 1 Eu sunt 
sincer, eu nu sunt din acei oratori de moda nouă, cum am 
văzut la jurnalele din urmă, ca să scot panglici pe nas. 

Doctor "Iloma lonescu. 

— Panglică? cu operaţie! 

Doctor Chiriac. 

— Cezariană 1 

D. Preşedinte. 

— Nu tăiaţi vorba oratorului, vă rog. 

D. S. Becheanu (urmând). 

— Eu adică în sfârşit, eu zic guvernului: Coniţă! adică 
pardon! domnule! cu preţul ăsta nu ne dă mâna: este peste 
poate. Dar mai în sfârşit, văzând la o adică refuz din partea 
muşteriului, ăstaa... a guvernului, vreau să zic, putem zice: 
târgul n-are supărare, noi am cerut; dv. Ce daţi? (Aplauze). 

D. Staroste al birjarilor, un adevărat pravoslavnic în 
materie economică, biciuind liber-schimbismul, compară 
Congresul cu a cincea roată la căruţă. La imputarea ce i s-a 
făcut că e liber-schimbist, aminteşte proverbul cu capra, şi 
oaia: la imputarea că n-a luat bărbăteşte iniţiativa unei 
mişcări mari a corporaţiunii sale, zice bate şeaua să 
priceapă iapa f Ei, domnilor, adăugă oratorul, pisica cu 
clopoței, nu prinde şoarecele! Nu trebuie să tragem când la 
dreapta, când la stânga; trebuie să mânăm chestia tot 
înainte; căci, dacă mergem tot aşa hâţa, hâţa, o vârâm cu 
oiştea-n gard! 

— Oratorul se opreşte aci. 

D. Bossel, tapiţer, spune că nu face ca colegul d-sale d. 
Olbricht, care se ascunde după perdea: ţinta noastră e fină. 
D-sa pune chestia pe tapet. Cifrele statistice sunt oglinda 
perfectă a situaţiei. Cu protecţionismul am merge ca pe 


rotile; de înlăturarea acestei sisteme, nimic n-ar putea să ne 
console. Dsa sfârşeşte spunând că situaţiile economice sunt 
totdeauna mobile. (Aplauze zgomotoase.) 

D. Alexandrin, farmacist, ţine un spiciu foarte corosiv; d-sa 
trage un praf adversarilor protecţionismului. Blamează într- 
un mod drastic pe acei ce n-au în combinaţiile lor acea 
curăţenie caracteristică românului, şi cari vor să lase pe 
străini să stoarcă ultimele picături din forţele ţării, până 
când într-o bună dimineaţă să ne pomenim hap! că ne 
înghite străinul! Ei! şi pe urmă nu mai e leac. (Aplauze 
repetate.) 

D. Prager Julius, blănar, ţine un discurs cu totul hors de 
saison; d-sa se-ncurcă în citate de proverbe uzate: lupul 
părul îşi schimbă, dar năravul ba; asta-i altă căciulă! de ce 
n-are ursiA coadă şi lupul d-abia o poartă; umblaţi cu 
vulpea-n sac! şi altele. În fine, un discurs să nu-l mănânce 
nici moliile. 

D. Huhn, directorul băilor Mitraschewsky, care a asudat 
tot timpul, vrea să verse apă rece peste entuziasmul 
adunării. Voi, zice d-sa, să dau un duş peste focul 
protecţioniştilor extremi! (Zgomot). 

D. Boniface Florescu, profesor de franciujeşte. 

— B'aia'i vorbă. 

Voci. 

— Curat (Zgomot) Sus! jos! jos! sus! (Zgomot mare). 

Urmează de aci o discuţie foarte vie, în care se schimbă o 
mulţime de replice destul de violente. Dăm aci pe scurt pe 
cele mai importante. 

Un şelar. 

— Trebuie să-i strângem în chingi pe adversari! (Zgomot 
asurzitor). 

Un liber-schimbist. 

— Vreţi să ne înşelaţi! 

D. Georges lonescu - orloger român de Geneva, înaintează 
în îmbulzeală la tribună cu cilindru pe cap. 


— Să ne remontăm caracterele, domnilor! trebuie să 
precizăm! 

D. Sinie, căldărar român, vociferează grozav. 

— Asta-i spoială! V-aţi dat metalul pe faţă. (Se repede la 
tribună, apucă pe orloger în braţe şi] întoarce pe sus. 
Zgomot la culme. Strigăte: Ţi-ai arătat arama!) 

DI. Littmann, lampist, în mijlocul tumultului străluceşte 
prin câteva cuvinte: Domnilor: Să ne luminăm! nu sunt un 
intrigant să viu aci să bag fitiluri, să înflăcărez 
resentimentele. 

D. Tassain, directorul Companiei Gazului. 

— Tais ton bec, espece de fumiste! (Zgomotul merge 
crescând. D. Littmann se retrage într-un colţ şi fumează. 
Zgomotul continuă). 

Dl. Teodorescu. Franzelar, un om copt, caută a potoli focul 
adunării. 

— Domnilor, staţi: aci nu e cu lopata. Cine a luat cuvântul? 
Ce am venitără să facem aici? gogoşi? 

D. N. Mândrea, fabrica de cizme Filaret, cu tactul său 
obişnuit, zice puţine cuvinte şi, deşi urmând după 
calapoadele vechi oratorice, reuşeşte totuşi să-i încalţe pe 
toţi! (Zgomotul începe a se stinge, cu atât mai mult cu cât d. 
Capşa, cofetarul, îşi dă toată osteneala să îndulcească 
lucrurile!). 

D. Iulian Oprescu, în tot timpul scandalului conservă o 
atitudine demnă şi o tăcere de aur. D-sa zice unui prieten: 
în chestia economică n-am decât o părere - laissez faire, 
laissez passer! Face fiecare cum poate, eu fac cum pot. 
(Zgomotul s-a potolit). 

Doctorul Babei. 

— Domnilor! Susţineţi cineva o opinie contrară aceleia ce 
susţinem noi? Sunteţi turbaţi? Eu, domnilor, până acum nu 
m-am baccilit; mie-mi place să pun virgulele pe i! Susţin că 
fără protecţionism, România, pe calea economică, nu va 
putea fi decât un mic rob al marei Europe industriale! 
(Aplauze turbate). 


Directorul Fabricei de bazalt artificial. 

— Acel ce se ştie a nu avea niciun păcat, să ne arunce 
piatra! Toţi fierbem într-o oală, şi dumneata şi dumnealui şi 
noi eţetera. 

O voce. 

— Eţeteracota! (Aplauze, ilaritate). 

Directorul Companiei Barometrice. 

— Domnilor! Onora'bilii preopinenţi au vorbit cu multă... 
pompă, dar, pardon, superficial. Eu voi să... sondăm mai 
adânc! (Murmure, întreruperi şi protestări!) 

Directorul Fabricei „Stella”. - începutul acesta nu miroase 
bine. (Zgomot). 

D. Preşedinte, către orator: Mă rog, compania dv. Nu este 
înscrisă la ordinea zilii. În şedinţa de noapte... La noapte! 

Directorul Comp. Bar. 

— Dar, domnule preşedinte! ... 

Toată sala. 

— La noapte! la noapte! (Tumult). 

Preşedintele. 

— Vă ridic cuvântul! 

Directorul Comp. Bar., strigând puternic: 

A! care va să zică vreţi să-mi... astupaţi gura? foarte 
'bine... d-voastră vă... încuiaţi, ca să zic aşa, în ordinea d- 
voastră de zi, şi apoi, de aci, nu mai vreţi să... ieşiţi! Rog să 
se ia act de aceasta. Aceasta nu €... lucru curat! Vom.. 
Protesta! vom umple... toate gazetele (Zgomot mare!). 

Reprezentantul Societăţii Presei. 

— A! asta e o infamie! Afară! Să iasă... afară! 

Directorul Comp. Bar., în mijlocul fluierăturilor şi 
huiduielilor, se încleştează la tribună strigând din toate 
puterile: Bravo! care va să zică tot eu să ies... afară! Eu! 
Nu, domnilor, d-voastră să ieşiţi afară! 

Un Măcelar român, repezindu-se la orator cu cuțitul: 
leşi... că te tai! 

Directorul Comp. Bar., de frică, iese afară. (Aplauze 
frenetice). 


Prima şedinţă solemnă a Congresului se ridică. 

STAŢISTICĂ. 

De curând s-a publicat sub auspiciile biuroului central 
statistic din Statele-Unite nord-americane, o notiţă 
statistică foarte curioasă şi plină de învăţăminte. Se ştie că 
statistica este o faclă care luminează ştiinţele sociale, şi se 
mai ştie cât sunt de elocuente cifrele. 

lată ce ne spune ilustrul statistic Bob Schmecker, în notiţa 
de care vorbim: „Am calculat, după îndelungate experienţe 
şi notițe personale. - i eu, în interesul ştiinţei iau parte la 
toate turburările de stradă - şi am ajuns a stabili 
următoarele: „La orice revoluţie sau turburare, ia parte 
acelaşi public care ia parte la luminăţie, la paradă sau la 
foc, şi adică: bărbaţi, femei, copii de ambele sexuri. 

Calculaţi pe vârstă ne dă la 1000: 

Majori 515 

Minori 485 

Calculaţi pe anii vârstii: 

Purtaţi în braţe sau mai mici de 7 ani... 135 

De la 7la 10ani,„„10 „21, 

De la 45, 75 „150 „„85,„100,...1 

Calculaţi pe motivele care-i mână în învălmăşeală: 

Din curiozitate artistică 50 „„critică 15 pură 230 „instincte 
450 

Din convingerea altora 250 proprie 5 

După starea de conştiinţă: 

Pot răspunde pentru ce-au luat parte la mişcare.. 250 

Nu pot răspunde 750 

Dintre cei 250 dintâi: 

Pot răspunde: 

În mod fantazist 120 „„naiv 125,5 „„plauzibil 0,5 

Din capetele sparte, calculate pe 100 sunt: 

Nevinovate 75 

Vinovate inconştient 24 

Vinovate conştient 1 


În privinţa rezultatelor unei mişcări populare, calculat pe 
un milion de suflete avem: 

Câţi folosesc direct 100 „„indirect 100 

Restul până la un milion păgubesc”, în adevăr statistica e 
plină de învăţăminte! 

SISTEMA DOCTORULUI CATRAN ŞI A PROFESORULUI 
PANĂ. 

În toamna anului 18... umblând prin părţile de miazăzi ale 
Franţei, ajunsei la vreo câteva mile apropiere de o casă de 
sănătate, un spital particular de nebuni, de care-mi 
vorbiseră mult nişte prieteni doctori la Paris. Fiindcă 
niciodată nu vizitasem vreun loc de felul acesta, mă gândii 
că prilejul era bun şi trebuia să mă folosesc de dânsul, şi 
zisei tovarăşului meu de călătorie (un gentleman, căruia-i 
făcusem din întâmplare cunoştinţa cu câteva zile mai 
înainte), să ne abatem din drum vreun ceas, ca să intrăm în 
acel aşezământ. El însă refuză, zicând mai întâi că-i e 
degrabă, şi pe urmă aducându-mi înainte spaima ce insuflă 
de obijnuit vederea smintiţilor. Mă rugă cu toate astea, să 
nu-mi stric eu mulţumirile curiozităţii pentru dorinţa de 
curtenie pentru dânsul, şi-mi zise că el are să meargă cu 
calul înainte la pas, ca să-l pot ajunge dacă nu în ziua aceea, 
a doua zi măcar. Când să ne luăm ziua bună, îmi veni în 
minte că poate să întâmpin greutăţi până să străbat în locul 
cu pricina, şi-i împărtăşii şi lui temerile mele în privinţa 
asta. Tovarăşul meu îmi răspunse că, în adevăr, dacă nu 
cunosc pe dl. Maillard, directorul, ori dacă n-am vreo 
scrisoare de recomandaţie către dânsul, mi se poate 
întâmpla vreo greutate, pentru, că regulamentele acestor 
case de nebuni particulare sunt mult mai strajnice decât ale 
spitalelor de obşte. Tovarăşul îmi spuse, că vreo câţiva ani 
mai înainte, făcuse cunoştinţă cu Maillard, şi că-i sta prin 
putinţă să-mi facă bunătatea de a mă însoţi până la poartă 
şi a mă înfăţişa directorului; însă, pentru că el nu putea 
suferi pe nebuni, nu voia să intre înlăuntru. 


Îi mulţumii, şi abătându-ne din drumul mare, intrarăm pe 
o cale piezişă, care peste o jumătate de ceas de umblet se 
pierdea într-o pădure deasă, ce acoperea povârnişul unui 
deal. Făcuserăm vreo două mile prin pădurea ceea umedă 
şi întunecoasă, când deterăm cu ochii de casa de sănătate. - 
un castel fantastic, foarte ruinat, şi care dacă judecai după 
aerul său de vechime şi dezgrădinire, abia mai se putea 
locui. Priveliştea aceasta mă înfricoşă cum se cade, şi 
oprindu-mi calul, simţii p-aci p-aci dorinţa de a mă întoarce. 
Cu toate astea, mi se făcu pe dată ruşine de slăbiciunea 
mea, şi dedei înainte. 

Îndreptându-ne spre poarta mare, o văzui deschisă, şi în 
deschizătură capul unui om care privea afară. După un 
minut, omul înaintă, veni drept la tovarăşul meu, îl chemă 
pe nume, îi strânse cu toată inima mâna şi-l rugă să 
descalice. Era chiar d. Maillard, adevărat gentleman de 
şceala cea veche: boiu frumos, înfăţişare nobilă, maniere 
alese şi un aer de om prea, cum se cade, care făcea o vie 
întipărire. 

Prietenul meu mă înfăţişă şi arătă dorinţa ce aveam, de a 
vedea aşezământul; d. Maillard îi făgădui că o să aibă 
pentru mine toate îngrijirile putincioase, şi tovarăşul meu 
se despărţi de mine. 

După ce plecă, intrai cu directorul într-o sală de aşteptare 
foarte îngrijită, în care, pe lângă alte dovezi de gust ales, 
erau şi o mulţime de cărţi, desenuri, glastre cu flori şi 
instrumente de muzică. Focul flăcăra vesel în cămin. O 
femeie tânără şi loarte frumoasă cânta la clavir o arie de 
Bellini. Când intrarăm, se opri şi mă primi cu cea mai 
gingaşă curtenie. Vorbea încet, şi în toate mişcările ei se 
vedea mare oboseală. Mi se păru că văz trăsuri de mâhnire 
pe faţă-i, a cărei gălbeneală peste măsură, după mine unul, 
nu o făcea tocmai neplăcută. Era cernită de sus până jos, şi- 
mi deşteptă în inimă un simţământ, amestec de respect, de 
interes şi de mirare. 


Auzisem la Paris că aşezământul lui Maillard era alcătuit 
după ceea ce de obijnuit se zice sistema blândeţii; că se 
ocolea întrebuinţarea pedepselor; că închidea pe nebuni 
foarte rar; că bolnavii, păziţi pe ascuns, se bucurau făţiş de 
o mare libertate, şi cei mai mulţi puteau să umble încoace şi 
încolo prin casă şi prin grădini, cum fac de obijnuit oamenii 
în toate minţile şi în toată firea. 

Toate aceste amănunte îmi stau de faţă în minte, şi luam 
seama bine la tot ce-mi ieşea din gură de faţă cu tânără 
cernită, fiindcă nu eram sigur dacă-şi are ori nu mintea 
întreagă; şi în adevăr, ochii ei aveau o strălucire neliniştită, 
care mă cam făcea să crez că nu. Mă mărginii dar, să 
vorbesc despre lucruri generale, sau despre lucruri pe care 
nu le credeam în stare a supăra sau aţâţa pe o nebună. Îmi 
răspundea la toate ca o femeie în toată firea şi chiar vorbele 
şi ideile ei se vedeau pornite dintr-o minte sănătoasă. Însă, 
dintr-un studiu lung asupra fiziologiei nebuniei, învăţasem 
să nu dau crezământ chiar la asemenea dovezi de sănătate 
morală, şi mă purtai tot cuminte, după cum începusem. 

Un fecior îmbrăcat în haine de gală intră cu o tavă 
încărcată cu poame, vinuri şi alte răcoritoare, din care-mi 
luai bucuros partea; puţin după aceea, tânără femeie plecă 
din sală. Când închise uşa, îmi întorsei ochii către oaspetele 
meu, ca şi când aş fi vrut să-l întreb: 

— Nu! zise dânsul, o! nu... e o persoană din neamul meu... 
nepoată-mea, o femeie foarte cumsecade. 

— Îţi cer mii de iertăciuni că am bănuit. - îi răspunsei eu - 
însă trebuie să mă scuzi. Minunata administrare a casei d- 
tale este foarte cunoscută la Paris, şi gândeam că s-ar putea 
prea lesne... în sfârşit, înţelegi ce voi să zic. 

— Fireşte, nu-ncape vorbă; dimpotrivă, trebuie să-ţi 
mulţumesc de înţelepciunea ce-ai arătat. Rareori se poate 
găsi atâta prevedere la cei tineri, şi de multe ori am văzut 
pricinuindu-se întâmplări mâhnitoare prin uşurinţa 
vizitatorilor noştri. Pe vremea când întrebuinţam încă întâia 
mea sistemă, şi când bolnavii mei se puteau plimba peste 


tot în bună voie, li se întâmplau crize primejdioase 
pricinuite de persoane nepricepute, care veneau să vază 
aşezământul nostru. Am fost deci silit să pun o sistemă 
strajnică, şi să nu mai primesc decât oameni pe a căror 
luare aminte să mă pot bizui. 

— Pe vremea când întrebuinţai încă întâia d-ta; le sistemă? 
— Zisei eu, repetând cu apăsare chiar cuvintele lui. Oare 
trebuie să înţeleg prin asta că nu mai întrebuinţezi sistema 

blândeţei, despre care mi s-a vorbit atât de mult? 

— Acum vreo câteva săptămâni - întâmpină doctorul - ne- 
am hotărât să o părăsim pentru totdeauna. 

— Zău! mă mir! 

— Am crezut de desăvârşită nevoie - zise dânsul suspinând 
- să ne reîntoarcem la vechile rătăciri. Sistema blândeţei 
era o primejdie îngrozitoare pentru fiece minută, şi iarăşi, 
dacă am căuta bine, am vedea că prea se pusese mult preţ 
pe foloasele ce aducea dânsa. Crez, domnule, că dacă s-a 
încercat această sistemă undeva mai cinstit, apoi s-a 
încercat în această casă. Am făcut tot ce-i poate cuiva trece 
prin minte pentru a uşura omenirea. Îmi pare rău că n-ai 
venit pe aici în vremea aceea. Ai fi putut însuţi judeca 
lucrul. Dar crez că eşti pătruns de toate amănuntele 

— Ba, nicidecum. Ceea ce ştiu despre asta este numai aşa, 
din auzite. 

— Îţi voi arăta deci sistemul acesta cu cuvinte cât se poate 
de generale: o sistemă în care bolnavul este cruțat, o 
sistemă în care bolnavul e lăsat în buna lui voie. Nu ne 
împotriveam la niciuna din fantaziile care-i plesneau prin 
cap. Dimpotrivă, nu numai că-l ajutam, dar încă-l şi 
îndemnam să dea înainte; şi astfel am văzut săvârşindu-se 
un număr mare de cure radicale. Cu niciun fel de judecată 
nu atingi mintea smintită a nebunului decât cu înfundarea, 
cum am zice cu reducerea la absurd. lacă, am avut aici 
oameni, cari credeau că sunt pui de găină. Căutarea acestei 
boale era: să-i recunoaştem, să primim lucrul ca desăvârşit, 


ca pozitiv; ba chiar să zicem că el încă nu ştie, nu se 
cunoaşte cât e de desăvârşit pui de găină. - şi astfel să nu-i 
dăm zile întregi altă hrană decât cea trebuincioasă puilor. 
Mulțumită acestei metode, erau de ajuns câteva boabe de 
porumb ori de mei pe zi, pentru ca să săvârşim minuni. 

— Şi numai cu atâta vindecai d-ta nebunia? 

— Nu. Aveam mare credinţă şi în petrecerile nevinovate şi 
uşoare, precum muzica, jocul, îndeletnicirile gimnastice, 
cărţile de joc, cititul scrierilor liniştite şi altele. Ne 
prefăceam că îngrijim pe bolnav pentru boală obişnuită, şi 
niciodată nu scoteam cuvântul nebunie. Un punct de mare 
însemnătate era să dăm fiecărui nebun însărcinarea să 
păzească ce făceau ceilalţi. Dacă vrei să câştigi pe nebun 
trup şi suflet, să te prefaci că-ţi pui toată încrederea în 
mintea şi credinţa lui. Prin mijlocul acesta ne scuteam de 
nevoia de a ţine paznici cu leafă, ceea ce ne-ar fi ţinut mulţi 
bani. 

— Şi nu întrebuinţaţi pedepse de niciun fel? 

— Niciuna. 

— Nu închideaţi niciodată pe bolnavi? 

— Foarte rar. Câteodată, dacă se ridica boala vreunuia 
până la criză, sau da în furie fără veste, îl vâram într-o 
chiliuţă ascunsă, de frică ca nu cumva zdruncinarea minţii 
lui să molipsească şi pe ceilalţi, şi-l păzeam aşa până când îl 
puteam trimite acasă, la rude sau la prieteni; pentru că 
nebunului furios n-ai ce-i mai face. De regulă, aşa bolnavi se 
duc la spitalurile obicinuite. 

— Şi acum ai schimbat toate? Crezi că ai să ieşi la mai 
bună ispravă? 

— Neapărat că da. Sistema aceea avea neajunsuri şi chiar 
primejdii. În ziua de azi, slava Domnului, în toată lumea nu 
se mai întrebuinţează, şi încă de mult. 

— Mă mir mult - zisei - de câte-mi spui: eu gândeam că în 
ziua de azi, în toată lumea nu se mai întrebuinţează altă 
metodă întru căutarea nebuniei. 


— Eşti încă tânăr, prietene - zise oaspetele meu - are să 
vie însă vremea să judeci însuţi lucrurile cari se petrec în 
lume, fără să te-ncrezi în fleacurile ce-ţi spune altul. Nu 
crede nimic din câte auzi şi crede numai pe jumătate din 
câte vezi. Astfel, în privinţa caselor de sănătate, cine ştie ce 
secătură şi-a glumit cu d-ta. După prânz, când te-i odihni 
bine de oboseala drumului, o să am fericirea să te plimb 
prin casă, ca să te fac să-mi preţuieşti sistema din urmă, 
care, după părerea mea şi după a tutulor persoanelor care 
i-au putut vedea isprăvile, este cu mult mai presus, mai 
sigură decât cele închipuite până azi. 

— Şi sistema asta e chiar a dumitale? - întrebai. Ai 
născocit-o dumneata? 

— Mă fălesc să spui. - răspunse doctorul - că, cel puţin. 
Într-un chip, e chiar a mea”. 

Şezui de vorbă astfel cu dl. Maillard vreo două ceasuri, în 
vreme ce îmi arătă grădinile şi sădirile aşezământului. 

— Nu pot. - zise dânsul - să te las numaidecât să-mi vezi 
bolnavii. Pentru un om prea simţitor este ceva neplăcut felul 
acesta de vederi, şi nu voi să-ţi tai pofta de mâncare înainte 
de masă; căci avem să prânzim împreună. Am să-ţi dau 
vițel, conopidă, iepure, şi pe urmă un vin, care să-mi facă 
cinste, să-ţi împuterniceşti bine nervii. 

La şase ceasuri ne dete de veste că prânzul e gata, şi 
oaspetele meu mă duse într-o sală mare de mâncare, unde 
erau strânse vreo douăzeci şi cinci sau treizeci de persoane. 
După cât se vedeau, erau oameni de societate cumsecade, 
cu creştere înaltă, deşi gătelile lor, după cum mi se părură, 
erau de o scumpete şi o încărcătură prea întortochiată şi se 
arătau a fi de o modă ciudată şi trecută de mult. Văzui apoi 
că două din trei părţi dintre meseni erau femei, şi unele 
dintr-însele nu erau de loc îmbrăcate ca lumea, adică după 
moda primită de gustul tutulor şi purtată de toţi. Astfel, 
câteva femei, nu mai mari decât şaptezeci ani, erau gătite 
cu o sumedenie de giuvaeruri, inele, brățări, cercei, şi îşi 
arătau ţâţele şi braţele cam neobrăzat goale. Mai luai 


seama că prea puţine din veşminte erau bine făcute, sau cel 
puţin mai toate nu se potriveau, nu fuseseră croite pentru 
persoanele cari le purtau. Uitându-mă,. Dedei cu ochii de 
tânără persoană căreia mă înfăţişase d. Maillard când 
sosisem, însă mare-mi fu mirarea când o văzui înfundată 
într-o rochie cu fioncuri, cu tocurile de o şchioapă la 
pantofi, cum se purta odinioară, şi cu un bonet în cap cu 
mult prea mare pentru dânsa, ceea ce-i micşora chipul aşa, 
că te făcea să râzi. Când o văzusem întâia oară, era de sus 
până jos în negru, şi-i şedea minunat de bine. În sfârşit, un 
aer ciudat era în găteala tutulor; ceea ce-mi aduse aminte 
despre sistema blândeţii, şi mă făcu să crez că doctorul 
Maillard nu-mi spusese adevărul, ca să nu-mi pricinuiască 
neplăcerea să mă ştiu că stau la masă cu lunatecii lui; îmi 
amintii însă că mi se vorbise la Paris despre provincialii din 
miazăzi ca despre oameni foarte ciudaţi în felul lor şi 
îmbuibaţi de idei învechite; afară de asta, intrând în vorbă 
cu unii dintre dânşii, simţii pe dată că mi se risipesc 
temeiurile cu desăvârşire. 

Sala de mâncare chiar, deşi nu era lipsită cu totul de cele 
trebuincioase şi era destul de încăpătoare, n-avea covor pe 
scânduri; adevărul este că în Franţa nu se prea obicinuieşte 
covor pe jos. Ferestrele n-aveau perdele; obloanele cari 
stau închise, erau strânse bine cu drugi de fier, înţepeniţi d- 
a curmezişul, după cum se obicinuia mai nainte să se-nchiză 
obloanele prăvăliilor. Luai seama că pe trei laturi avea ca la 
vreo zece ferestre, iar pe latura a patra o uşă. 

Masa era gătită măreț, acoperită cu tacâmuri frumoase şi 
încărcată cu tot felul de mâncări gustoase. Era o 
îmbelşugare cu totul sălbatică. Se găsea atâta de mâncare, 
că s-ar fi putut sătura toţi lacomii din lume. Cât trăisem, nu 
văzusem strânse la un loc în aşa nemăsurată câtăţime 
lucrurile cele mai bune ale vieţii; adevărul e, că nu prea 
erau de gust aşezarea şi orânduirea tacâmurilor şi 
bucatelor. Ochii mei, obicinuiţi cu razele dulci, se găseau 
crud supăraţi de nemăsurata lumină a unei mulţimi de 


lumânări, puse în sfeşnice şi candelabre de argint pe masă 
şi prin toate colţurile sălii, pe unde fusese loc. La masă 
slujeau câţiva feciori foarte sprinteni, şi pe o masă mare, 
tocmai în fundul sălii, şedeau vreo şapte sau opt găligani cu 
viori, flaute, trâmbiţe şi o tobă. În răstimpuri, pe cât 
şezurăm la masă, mă asurziră cu zgomotul lor, care pe 
semne că ar fi vrut să fie muzică, şi în care se vede că 
găseau mare plăcere toţi mesenii, afară de mine, se 
înţelege. 

Astfel, în toate cele ce mă înconjurau vedeam multă 
ciudăţie; dar, în sfârşit, lumea e făcută din multe soiuri de 
oameni, care au foarte deosebite feluri de cugetare şi o 
mulţime de obiceiuri cu totul după învoială. Şi pe urmă, eu 
călătorisem aşa de mult, încât ajunsesem să fiu cu 
desăvârşire pentru nil admirari; astfel, şezui foarte liniştit 
d-a dreapta amfitrionului meu şi, înzestrat cu o poftă de 
mâncare nespusă, făcui cinste deplină ospăţului. 

La masă se făcu vorbă destulă. Femeile, cum le e obiceiul, 
vorbeau mult. Văzui numaidecât că mai toţi între cari mă 
aflam erau oameni prea bine crescuţi, şi oaspetele meu, el 
singur era o grădină de om, o comoară de poveşti vesele. 
Părea că are mult chef să vorbească despre starea lui de 
director al unei case de sănătate şi, spre marea mea 
mirare, vorba de căpetenie între meseni ajunse a fi despre 
nebunie. 

— Aveam o dată aci pe unul - zise un domn scurt şi gros, 
ce şedea la dreapta mea - care se credea că e ceainic; şi am 
băgat de seamă că această nebunie ciudată intră foarte des 
în capul oamenilor. Nu crez să se găsească spital de nebuni 
în care să nu fie şi un ceainic omenesc. Domnul nostru era 
ceainic de fabrică englezească, şi îngrijea de se lustruia 
regulat în toate dimineţile cu un petec de piele şi cu tibişir 
pisat. 

— Şi pe urmă. - zise unul înalt şi uscăţiv, care-mi şedea în 
faţă - am avut, mai-când era, o fiinţă căruia-i trăsnea prin 
cap că e măgar. - ceea ce, cum am zice, metaforiceşte, era 


cam adevărat. Ce bolnav supărător! ce ne mai băteam capul 
să-l oprim ca să nu facă prostii! Multă vreme nu voi să 
mănânce decât numai scăeţi; dar l-am vindecat curând de 
ideea lui, stăruind să nu mănânce nimic alt. Şi lovea mereu 
cu călcâiele... uite aşa... uite! 

— Domnule Kock! m-ai îndatora mult să te astâmperi! 

— Întâmpină o bătrână, care şedea lângă povestitor. 

— Te rog, ţine-ţi picioarele! Mi-ai prăpădit rochia de 
mătăsărie! E numaidecât nevoie să-ţi zugrăveşti povestea 
cu mişcări aşa de grosolane? Dumnealui te poate înţelege 
foarte bine şi fără aceste arătări pipâite. Pe cinste-ţi spun că 
semeni dumneata a măgar mai mult decât bietul smintit de 
care vorbişi. 

— Mă rog de iertăciune, domnişoară Laplace! - răspunse 
d. Kock, astfel întâmpinat. - mă rog de iertăciune! zău, nu 
mi-a trecut prin minte să te supăr. le rog, fă-mi cinstea să 
ciocnim paharele amândoi. 

Atunci, d. Kock se înclină, îşi sărută mâna singur foarte 
politicos, şi ciocni cu domnişoara Laplace. 

— Acum să-mi dai voie, prietene. - zise d. Maillard către 
mine. - să-ţi dau o bucăţică de vițel fript; o să-ţi pară foarte 
gustos*. 

Trei feciori voinici izbutiseră să puie pe masă, fără 
primejdie, o farfurie cât o luntre. Mă uitai, şi ce să văz! un 
vițel întreg fript, aşezat în genunchi, şi cu un măr în dinţi, 
după obicei. 

— Foarte mulţumim, nu! - răspunsei. - nu prea mă bat 
după friptură de vițel, pentru că nici nu-mi prea prieşte. O 
să te rog numai, să-mi schimbe talerul, să gust puţintel 
iepure.” 

Pe masă, împrejurul viţelului se mai aflau şi alte farfurii, în 
care, după câte vedeam, era iepure rece, mâncare foarte 
gustoasă şi pe care vă îndemn să n-o treceţi niciodată cu 
vederea. 

— Petre! - strigă oaspetele meu - ia schimbă talerul 
dumnealui, şi dă-i o bucată din iepurele cela cu pisică. 


— Din ce? - zisei. 

— Din iepurele cu, pisică. 

— Nu! foarte mulţumim. Mai bine iau eu singur o bucată 
de şuncă”. 

În adevăr, mă gândii eu în mine, ciudate mâncări 
obicinuiesc oamenii ceştia de prin provincii. N-am poftă de 
loc să gust din iepurele lor cu pisică, pentru aceleaşi 
cuvinte, n-aş gusta nici din pisică cu iepure. 

— V-aduceţi aminte. - zise un domn cu chipul scofâlcit, 
apucând firul vorbei de unde fusese rupt. - v-aduceţi aminte 
între alte ciudăţenii, că aveam o dată un bolnav care se 
încăpăţânase să se creează caşcaval de Cordova, şi care se 
plimba mereu cu cuțitul în mână, poftind pe prieteni să taie 
un mezelic din pulpa lui? 

— Mare nebun! drept să-ţi spun - zise altă persoană; 

— Dar tot nu e de asemănat cu cela, pe care l-am cunoscut 
toţi (afară de dumnealui, care a venit acum). Ştiţi bietul cela 
care se credea că-i sticlă cu şampanie, şi care ţâşnea 
mereu, cu paf... pafff... şi fâş.../...ş... şi uite aşa!” 

Aici ritorul, foarte grosolan, cum mi se păru mie, îşi 
înfundă degetul cel mare în gură, îşi umflă bucile obrajilor, 
îşi trase afară repede degetul, făcând zgomotul dopului de 
şampanie când sare din gâtul sticlei, şi apoi, cu mare 
dibăcie, plesnindu-şi limba de cerul gurii şi punând-o între 
dinţi, ţinu o şuierătură ascuţită câteva minute, cum face 
şampania când îi fierbe spuma. Purtarea aceasta, văzui eu, 
nu prea era pe placul lui Maillard; dar nu zise nimic, şi 
începu înainte vorba un om mic şi foarte pipernicit, cu o 
pernă cât el de mare pe cap. 

„Mai era - zise - şi nătărăul cela care se credea broască, şi 
adevărul e că semăna grozav a astfel de dobitoc. Mult aş fi 
dat să-l fi văzut şi d-ta, domnule (şi se uita la mine); să fi 
văzut asemănare! Să mă crezi, domnule, dacă omul cela nu 
era broască, pot să zic că mare păcat că nu era. Uite aşa 
orăcăia: oac! ... Oac! ... oacheche! ... oacl... oac!... 


— Şi când îşi punea coatele pe masă aşa, după ce trăgea 
două, trei pahare de vin, şi când îşi întindea gura până la 
urechi aşa, şi blejdea ochii aşa, şi pe urmă clipea din 
pleoape cu iuţeală nespusă, uite aşa! ... zău, domnule, pot 
să-ţi întăresc cu toată puterea că dedeai în alte alea în faţa 
unei fiinţe înzestrate cu aşa daruri fireşti. 

— Fără îndoială. - zisei. 

— Mai era. - zise altul - şi măgădăul cela care ţinea într- 
una că e tabac de tras pe nas, şi era mâhnit din suflet că nu 
se putea apuca singur între două degete ca să se soarbă cu 
nasul. 

— Dar smintitul cela nostim, care înnebunise de ideea că e 
dovleac. Se ţinea toată ziua de capul bucătarului, rugându-l 
să-l puie în prăjituri. Şi eu crez că dacă l-ar fi ascultat, ar fi 
ieşit nişte prăjituri foarte gustoase. 

— Ştii că eşti minunat! - zisei, întorcându-mi ochii spre 
Maillard. 

— Ha, ha! he, he! hi, hi! ho, ho! hu, hu! Minunat? Nu te 
mira - îmi zise Maillard. - prietenul e glumeţ, aşa vorbeşte 
el totdeauna. 

— D-apoi. - zise altul - am cunoscut şi pe altă fiinţă foarte 
ciudată în felul său, i se smintiseră creierii din dragoste, şi- 
şi închipuise că a dobândit două capete: stăruia că unul e al 
lui Ciceron şi că celalt din creştet până la gură al lui 
Demosten, şi de la gură în jos al lui lord Brougham. Poate că 
se-nşela; dar era în stare să te facă să crezi că are dreptate; 
pentru că era un om cu multă tărie de cuvânt. Avea 
adevărată patimă pentru ritorică, şi nu-şi putea ţine limba 
de loc. Astfel, avea obiceiul să sară d-odată pe masă, uite 
aşa! ... şi să...” 

Un prieten al povestitorului, şi care şedea alături, îi puse 
mâna pe umere şi-i şopti ceva la ureche; atunci celălalt se 
lăsă de ideea d-a se mai urca pe masă şi se astâmpără 
binişor pe scaun. 

— 'Ţineţi minte - zise cel care şoptise ritorului la ureche - 
pe cela care se credea că-i sfârlează? Ciudată sminteală! 


drept să spui; cu toate că nu prea poţi zice sminteală. Te 
prăpădeai de râs să-l fi văzut învârtindu-se într-un picior. 
Se-nvârtea în călcâie câte un ceas; aşa... uitaţi-vă! ...” 

Atunci prietenul, pe care-l oprise să se suie pe masă, 
şoptindu-i câteva cuvinte la ureche, îi întoarse la rândul lui 
aceeaşi îndatorire. 

— Atunci, fiinţa de care vorbeşti - strigă o bătrână cu 
glasul ascuţit - era smintită cum se cade, şi încă un smintit 
nerod. Auzi, să creează că e sfârlează! Lucru peste putinţă î 
Doamna Joyeuse era o persoană mult mai cuminte, după 
cum ştiţi. Avea şi ea toanele ei, dar toane insuflate chiar de 
mintea ei cea sănătoasă, şi care făceau plăcere celor ce 
aveau cinstea să o cunoască. Ea, după multă şi sănătoasă 
gândire, descoperise că din femeie ce era, fusese dintr-o 
întâmplare schimbată într-un cocoşel puiandru; dar ca 
cocoşel, se purta foarte regulat. Bătea din aripe, uite aşa, 
cu putere, şi cânta... dar cânta frumos! uite! Cucurigu... 
U... u!... Cutcutcut... curigu...U...u! 

— Doamnă Joyeuse, te rog să te astâmperi - strigă mânios 
oaspetele meu. 

— Dacă nu te porţi politicos, cum fac toate femeile bine 
crescute, te poftesc să te scoli de la masă. Alegeţi! 

Doamna (pe care, după povestea ei, mă crucii când auzii 
că o cheamă Joyeuse) se roşi până la urechi, şi se arătă a fi 
adânc umilită de mustrarea doctorului. Îşi plecă capul şi nu 
mai zise nimic. Dar altă doamnă mai tânără, începu să 
vorbească. Era tocmai ceea pe care o întâlnisem cernită la 
intrarea mea. 

— A! - strigă dânsa - doamna Joyeuse era nebună! Cât 
însă despre părerile domnişoarei Salsafette, îmi pare că 
erau foarte înțelepte. Foarte frumoasă tânără! ce-i drept. 
Avea un aer foarte aşezat şi cumsecade; moda de acum i se 
părea prea necuviincioasă, şi totdeauna voia să se îmbrace 
punându-se afară din haine în loc d-a se pune înăuntrul lor. 
Lucru lesne, fireşte. N-avea decât să facă iac-aşa... şi pe 
urmă aşa... şi apoi aşa... şi în sfârşit... 


— Ce faci, domnişoară Salsafette? - strigară d-odată mai 
multe glasuri. 

— Opreşte-te! Destul! Destul!” 

Şi câţiva săriră repede de la locurile lor, ca să oprească pe 
domnişoara Salsafette să nu se asemuiască cu statuele 
idolilor din vechime. Când deodată se auziră nişte ţipete şi 
urlete dintr-o parte a casei. Şi eu mă-nfricoşai foarte de 
acest zgomot, dar ţi-era mai mare mila să fi văzut pe 
ceilalţi. De când sunt n-am văzut oameni cu minte 
tremurând de atâta spaimă. Se făcură toţi galbeni ca morţii; 
tremurau cu scaune cu tot de le clănţăneau dinţii în gură, şi 
ascultau prăpădiţi să auză ce se urmează. În adevăr, se făcu 
a doua oară acelaşi zgomot, mai tare şi parcă mai apropiat; 
şi a treia oară, şi mai aproape şi foarte tare; în sfârşit a 
patra oară, dar mult mai depărtat. La această liniştire, toţi 
îşi veniră pe dată în fire, şi veselia şi poveştile începură 
iarăşi. Întrebai atunci, de unde veneau şi ce erau acele 
urlete. 

— Nimica toată - zise Maillard. 

— Ne-am obicinuit, nu ne prea pălim noi d-alde astea. 
Nebunii, din când în când se pun de urlă cu toţii şi se aţâţă 
unul pe altul, ştii ca câinii noaptea când dorm mulţi la un 
loc. Se întâmplă iar câteodată că după ce urlă, dă toţi să 
scape, să fugă, şi atunci, fireşte, că e de temut. 

— Şi câţi aveţi închişi acuma? 

— D-ocamdată, toţi cu toţi sunt zece. 

— Mai ales femei, gândesc. 

— Dimpotrivă. Toţi bărbaţi, nişte găligani, ţepeni şi voinici, 
ce-i drept. 

— Adevărat! Iotdeauna am auzit că cea mai mare parte 
dintre smintiţi sunt femei. 

— De obicinuit da, dar nu totdeauna. Mai nainte, am avut 
aici vreo douăzeci şi şapte de bolnavi, şi dintre ei 
optsprezece erau femei; dar d-atunci s-au schimbat 
lucrurile, după cum vezi. 


— Da, s-au schimbat mult, după cum vezi - strigă domnul 
care lovise cu călcâiele fluierile domnişoarei Laplace. 

— Da! da! s-au schimbat mult, după cum vezi - zbierară 
toţi d-odată. 

— Ţineţi-vă limbile toţi! aţi auzit! - strigă amfitrionul meu 
foarte mânios. 

Toată adunarea parcă amorţi un minut. O femeie se 
supuse întocmai ziselor lui Maillard, adică îşi scoase limba, 
o limbă lungă cât toate zilele, vorba ceea, o apucă în mâini, 
şi o ţinu aşa cu supunere până ne ridicarăm de la masă. 

— Dar doamna ceea - zisei la urechea lui Maillard - 
doamna cu cucurigu, nu face de loc rău, gândesc, ai? 

— Cum să facă rău? - întrebă el cu mirare. 

— Cum? 

Ce vrei să zici? 

— Adică, nu e smintită rău de tot, numai aşa puţin. 

— Vai de mine, cum ţi-nchipuieşti? Mi-este prietenă bună 
de multă vreme, doamna Joyeuse, şi este sănătoasă la cap 
ca şi mine. Ei! are şi ea ciudăţeniile ei; ştii că toate 
bătrânele sunt ciudate. 

— Fără-ndoială. - zisei - neapărat. Dar ceilalţi... 

— Toţi îmi sunt prieteni şi păzitorii bolnavilor. - întâmpină 
Maillard luându-şi aere - prieteni foarte buni, care îmi sunt 
de mare ajutor. 

— Toţi? - îl întrebai - şi femeile? 

— Negreşit. Fără femei n-am putea face nimic; cei mai 
buni îngrijitori pentru nebuni sunt femeile; au ele ale lor. 
Ştii d-ta, ochii femeieşti fac minuni. 

— Cum nu! Dar numai atâta mă mir, mi se pare că se 
poartă ciudat; ai: ce zici? 

— Zău? ţi se pare că se poartă ciudat? Adică drept 
vorbind, noi ceştia de la miazăzi nu suntem de loc ursuzi şi 
posomoriţi, noi facem ce ne place; ştim să ne bucurăm de 
viaţă; şi poate că obiceiurile noastre să ţi se pară... 

— Dimpotrivă, mi se par... 


— Şi pe urmă trebuie să ţii seamă şi de vinişorul ăsta, care 
e cam înşelător, cam iute. - zise Maillard legănându-se pe 
scaun cu chef. 

— Mai e vorbă! Ascultă, doctore, te auzii mai adineaori 
zicând că, în locul vechei sisteme cu blândeţe, acum 
întrebuinţezi alta foarte straşnică. 

— Ba nu. Închisoarea este neapărată; dar îngrijirea şi 
căutarea doctoricească este foarte plăcută bolnavilor. 

— Şi, nu-mi spuseşi: d-ta ai născocit sistema asta? 

— Nu tocmai. Câteva lucruri dintr-însa le datorim 
doctorului Catran, de care nu mai încape îndoială că ai 
auzit şi d-ta; şi pe urmă am mai făcut eu nişte schimbări, ce 
sunt dator să le recunosc vestitului Pană, pe care, dacă nu 
mă-nşel, ai avut cinstea să-l cunoşti foarte de aproape. 

— Cu toată ruşinea - răspunsei - trebuie să mărturisesc, 
că până acum nici nu mi-a trecut pe la ureche numele 
acestor învăţaţi. 

— Doamne sfinte! - strigă Maillard, trăgându-se repede, 
cu scaun cu tot, şi ridicând mâinile în sus. 

— Pă semne că nu te-am înţeles eu! la mai spune o dată, 
frate. N-ai auzit până acuma de prea învățatul doctor 
Catran şi de strălucitul profesor Pană? 

— Sunt silit să-mi recunosc neştiinţa - răspunsei. - dar 
adevărul înainte de toate. Cu toate astea, sunt foarte umilit 
că nu cunosc lucrările acestor învăţaţi. Şi îţi făgăduiesc că 
am să le caut şi să le citesc cu mare îngrijire. Drept să-ţi 
spun, d-le doctor, m-ai ruşinat foarte. 

Şi în adevăr, aşa era. 

— Lasă astea, zise Maillard cu bunătate; - hai mai bine să 
mai bem un pahar”. 

Băurăm, şi toţi mesenii făcură ca noi. Vorbeau mult, 
glumeau, râdeau şi făceau multe prostii. Viorile scârţâăiau, 
toba bătea din toate puterile, trâmbiţele răcneau ca boii. - 
şi toată mulţimea, smintindu-se mereu potrivit cu golirea 
sticlelor de pe masă, până în sfârşit ajunse un fel de chef 
curat drăcesc. În vremea aceasta, doctorul şi cu mine, 


muncindu-ne la o parte cu câteva sticle de vin ales, ne 
urmam vorba începută, zbierând cu putere, din fundul 
plămânilor. - pentru că, dacă am fi vorbit cu glasul 
obicinuit, ne-am fi auzit şi înţeles mai greu decât s-ar putea 
auzi glasul peştelui în fundul scocului de moară. 

— Domnule doctor, îi strigai tare la ureche. - mi-ai vorbit 
înainte de prânz de primejdiile ce poate aduce sistema cu 
blândeţe; ce primejdii sunt alea? 

— Da! da - răspunse doctorul tot pe glasul de sus - mare 
primejdie. Nu se poate să ne dăm socoteală de toanele 
nebunilor; şi, după părerea mea, a doctorului Catran şi a 
profesorului Pană, niciodată nu e bine să laşi pe nebuni să 
se plimbe în voie, fără pază. Se poate să îmblânzeşti pe 
nebun, după cum se zice, pentru câtăva vreme; dar până o 
dată tot îşi dă în petec. Afară de asta, şiretenia nebunului a 
ajuns de poveste. Dacă şi-a pus ceva în cap, apoi ştie să 
ascunză cu o dobitocie minunată. Viclenia cu care se 
preface că e zdravăn la minte poate fi spre mare folos 
pentru cercetarea învăţaţilor şi filosofilor. Când ăi vedea pe 
nebun că s-a zdrăvenit de tot, că se arată în toată mintea, 
să mă crezi că e tocmai vremea să-l legi ţeapăn. 

— Dar primejdia, doctore, primejdia de care mi-ai vorbit? 
De când cârmuieşti casa asta de sănătate, după cercarea 
dumitale chiar, avut-ai vr-odată cuvânt şi dreptate destul de 
tari, ca să crezi că libertatea este rea pentru nebuni şi că 
aduce primejdii. 

— Aici? după chiar cercarea mea? ... Fireşte, fireşte! ... 
Iaca. Nu de multă vreme, s-a întâmplat o împrejurare foarte 
ciudată chiar aici la noi. P-atunci încă întrebuinţam sistema 
cu blândeţe, şi bolnavii se plimbau în bună voie. Se purtau 
nu se poate mai bine; aşa că o minte pătrunzătoare ar fi 
putut mirosi că se cloceşte între nebuni ceva diavolesc. Şi în 
adevăr, într-o bună dimineaţă, păzitorii se pomeniră legaţi 
butuc cot la cot şi aruncaţi în chiliuţe, unde fură puşi sub 
cheie şi păziţi ca nebuni de către nebuni chiar. 


— Ce spui, doctore! De când sunt n-am auzit aşa comedie! 
Se poate? 

— Iacă s-a putut. Şi toate astea s-au întâmplat mulţumită 
unui dobitoc de nebun, căruia nu ştiu cum, i-a trăsnit prin 
cap că a născocit el o sistemă nouă de cârmuire a nebunilor, 
despre; care, de când sunt nebuni pe lume, nu s-a auzit 
vorbindu-se nimic. Nebunul dori, se vede, să-şi încerce 
născocirea. - şi astfel, sfătuindu-se pe ascuns cu ceilalţi 
nebuni, se hotărâră să răstoarne puterea domnitoare. 

— Şi a izbutit cu adevărat? 

— Cu desăvârşire. Păzitorii şi păziţii îşi schimbară locurile, 
cu această deosebire însemnată însă, că nebunii fuseseră 
lăsaţi în voie, iar păzitorii fură pe dată puşi la popreală şi 
îngrijiţi într-un chip nu prea politicos. 

— Dar crez că desigur s-a făcut pe dată a doua răscoală 
din partea celor răsturnaţi. Fireşte că trebuie să fi venit 
ţărani de prinprejur sau alţii străini, cari au prins de veste.. 

— Tocmai aici te înşeli. Capul răsculaților era viclean tare 
şi ştiu să se păzească bine. Închise porţile şi nu mai primi pe 
nimeni, afară de o singură dată, pe un tânăr cu un chip 
foarte nerod, care nu-i putea insufla nicio neîncredere. Îi 
dete voie să intre numai aşa, ca să mai petreacă, să facă 
chef cu el. După ce-l ţinu o zi, îl trimise de unde a venit. 

— Şi câtă vreme a ţinut domnia nebunilor? 

— Cam mult ce-i drept! ca la vreo lună; şi apoi de aci 
încolo, cât încă, zău nu pot să spun tocmai hotărât. Cu toate 
astea, nebunii nu se purtau de loc rău; încă puteai să juri că 
sunt oameni în toată firea. Se dezbrăcară de zdrenţele lor 
obicinuite, deschiseră dulapurile casei, luară haine, 
giuvaeruri şi tot ce găsiră, şi se îmbrăcară frumos de sus 
până jos. Pivniţele casei erau pline de vinuri, şi drăcoşii de 
nebuni se cam pricep la băutură. Pot să zic c-au trăit un trai 
şi jumătate. 

— Şi cum îngrijeau, cum căutau ei pe cei închişi, pe 
nebunii lor de porunceală? 


— Cât despre asta, am luat seama că nebunii sunt foarte 
cu minte; căci după umilita mea părere, căutarea era cu 
mult mai bună decât cea care se întrebuința mai nainte cu 
dânşii. - îngrijire în adevăr cum se cade, uşoară, fără multă 
încurcătură, economică şi chiar foarte plăcută şi foarte... 

Când să spuie înainte doctorul, s-auziră d-odată alte 
strigăte şi urlete, tot de felul celor dintâi. De astă dată, 
zgomotul se auzea că se apropie foarte repede. 

— Doamne sfinte! - strigai - au scăpat nebunii. 

— Teamă mi-e şi mie! răspunse Maillard şi se făcu galben 
ca ceare. 

N-apucă să-şi isprăvească vorba, şi o mulţime de glasuri 
începură să zbiere şi să înjure la ferestre, şi pe dată 
văzurăm că mai mulţi inşi de afară se munceau să intre cu 
d-a sila înăuntru. Se auzea bătând în uşă cu topoare, şi 
cercevelele ferestrelor se zguduiau cu putere din ţâţâne. 

Înăuntru urmă cea mai grozavă încurcătură. Spre marea 
mea mirare, doctorul Maillard se ascunse sub masă. M-aş fi 
aşteptat la mai multă tărie din parte-i. Muzicanţii, cari de 
vreun sfert de ceas, de beţi ce erau, nu mai puteau cânta, 
se repeziră la viori, trâmbiţe şi tobă, şi suindu-se iute toţi pe 
masă, începură să tragă un marş, pe care, deşi nu prea 
curat, îl cântară cu o tărie şi cu o putere peste firea 
omenească cât ţinu încurcătura. 

Intre acestea, domnul pe care-l oprise vecinul său să se 
urce pe masă, sări de astă dată între sticle, farfurii şi 
pahare. Cum se aşeză pe masă, începu ca un ritor să facă o 
predică, care fără îndoială trebuie să fi fost de mare preţ, 
dacă s-ar fi putut auzi. Tot într-o vreme, cel cu istoria 
sfârlezei începu să se rotească ca un vârtej într-un călcâi 
împrejurul mesei, cu mâinile întinse, doborând la pământ 
tot ce întâlnea în cale. Deodată, auzii nişte pocnituri şi 
şuierături nespuse de şampanie; mă întorsei şi dedei cu 
ochii de cel care povestise la masă istoria cu sticla de 
şampanie. Cam la o parte, omulbroască ocăia din băierile 
inimii, parcă de la puterea cântării lui îi atârna mântuirea 


sufletului. În mijlocul tutulor, întrecând toate strigătele, se 
auzea mereu şi regulat un glas puternic de măgar. Cât 
despre bătrâna Joyeuse, în picioare, într-un colţ lângă sobă, 
lucra de foc pe toate glasurile pe Cucuriguun alei. 

În sfârşit, ajunseră la culme. Fiindcă cei dinăuntru alte 
piedeci nu puneau celor de afară decât năzdrăvăniile ce 
spusei, ferestrele săriră curând din ţâţâni. Niciodată n-am 
să uit, câtă spaimă mă apucă, când văzui sărind prin 
ferestre şi năvălind asupră-ne, dând din mâini şi din 
picioare, o întreagă oaste de lighioane grozave şi urlând ca 
nişte fiare. 

Un brânci puternic mă rostogoli până sub pat, unde mă 
făcui mic de spaimă, fără să zic un cuvinţel măcar. Ascultai 
de sub pat tot ce se petrecu în sală, şi mă lămurii destul de 
bine despre cele ce auzisem şi văzusem în această casă. 
După câte auzii foarte desluşit, doctorul Maillard, 
povestindu-mi istoria nebunului care ridicase pe tovarăşii 
lui la răscoală, îmi povestise chiar istoria lui. El fusese în 
adevăr, cu vreo trei ani mai nainte, doctorul aşezământului; 
însă trăind mereu cu nebunii la un loc, i se smintise şi lui 
capul, şi fusese trecut în rândul bolnavilor. 

Toate acestea nu erau cunoscute tovarăşului meu de 
călătorie, care la sosire mă înfăţişase doctorului; dânsul nu 
mai văzuse pe Maillard încă de pe când bietul doctor era în 
toată firea. 

Astfel, doctorul şi cu nebunii - tocmai după cum îmi 
povestise - apucaseră într-o zi, fără de veste, pe păzitori, îi 
legaseră cot la cot, şi îi înfundaseră în pivniţă. Mai bine de o 
lună şezură închişi, primind ca hrană zilnică câte o bucăţică 
de pâine şi apă multă; afară de asta, în fiecare zi o ţeava de 
tulumbă le arunca de sus, pe fereastra strimtă a pivniţei, 
câte o ploaie ţeapănă de apă rece; - asta era sistema cea 
nouă a doctorului. În sfârşit, în acea zi, un păzitor scăpă şi 
dete drumul şi celorlalţi. 

SCRISORILE UNUI EGOIST. 

Notă. 


Să încep cu o minciună? De ce? 

Să mă aflu rătăcit călare prin munţi, într-o noapte 
înfiorătoare, a cărei beznă o stinge din când în când până-n 
adâncul prăpăstiilor lumina prevestitoare a trăsnetului. Să 
simţ îngrozit poticnindu-se calul sub mine şi, prăvălindu-mă 
în fundul stâncilor, să am d-abia o clipă spre a recomanda 
Domnului sufletul meu păcătos, pe când, printr-un joc 
nepătruns al minţii, să-mi fluture limpede la ureche motivul 
unui scherzo favorit din copilărie. Să am norocul, în 
căderea închipuită, a mă afla în poarta unui bătrân castel 
părăsit. Să bat, să mi se deschiză, să fiu găzduit de familia 
bunului meu îngrijitor: o vatră caldă, un pui rece, şi o cană 
de vin bătrâior; un aşternut curat şi o monografie sumară a 
negrului castel, pe care mi-o face graţioasa gazdă, pe când 
eu adorm. Să văz peste noapte portretele scorojite a atâtor 
nobili, coborând din cadrele lor ruginite şi dezvoltând pe 
cale autobiografică interesanta monografie, cu care am fost 
adormit. La răsăritul soarelui, a doua zi, să vizitez castelul 
şi-n fundul unei lăzi pierdute în pod, lângă o ferestruică 
ogivală, să găsesc un vraf de-ngălbenite file, pe care mi le- 
nsuşesc când îngrijitorul se uită în altă parte - Scrisorile 
unui egoist... 

Pot să spun astea? ... Dar aş minţi... Şi de ce? 

Sau să fiu chemat în grabă la căpătâiul unui prieten care 
moare în spital. Să găsesc pe nefericitul la ultimele 
răsuflări; să auz de pe buzele lui vinete o ultimă şi supremă 
dorinţă, pe când mă îneacă până în fundul creerului 
odoarea infectă.1 dezinfectantelor împrăştiate cu atâta 
profusiune. Să primesc de la mizerul muribund singura lui 
comoară, o colecţie din Scrisorile unui egoist - pe care să le 
public cu o prefaţă de mine foarte discretă, unde să dau şi 
cititorului celui mai gros de cap să-nţeleagă că răposatul de 
la spital este numai un nou costum al meu de paradă... 

Dar de ce să minţ? 

Atunci ce? 


Într-o dimineaţă, trecând printr-o piaţă publică, văz multă 
lume grămădită, atrasă de uruiala tobii: se vând la licitaţie 
nişte mobile vechi a unui mare berbant, mort fără 
moştenitori de seamă, şi care a crezut că preţul vieţii nu e 
decât plăcerea, între atâtea hodoroage, îmi bate 
numaidecât la ochi un scrin vechi, mai bine păstrat între 
toate, de stil rococo original, pe ale cărui sertare sunt 
aplicate nişte delicioase medalioane de porțelan, 
reprezentând subiecte trase din berjeriile poeţilor cu 
peruca pudrată. Norocul mă ajută: nimeni nu se înjoseşte, 
din mulţimea incultă şi fără gust a negustorilor, să mă 
concureze. Cumpăr graţioasa mobilă; o transport acasă, şi 
m-apuc s-o studiez cu de-amănuntul ca orice amator 
pasionat. Pe când mă dedau cercetării mele, îmi trece pe 
dinaintea fanteziei un menuet monstru de păstori şi 
păstoriţe, marchizii magnifici, abaţii galanţi, micele ducese 
de la curtea lui I.ouis XV. Trag cu greutate un sertar 
înţepenit, pe medalionul căruia un tânăr abate sărută 
discret ceafa catifelată a unei marchize adormite pe o 
bancă în parc, cu cartea în mâinile-i aplecate pe genunchi, 
pe când alături un Amor de marmoră cocoţat pe soclul lui 
râde şiret privindu-i cu coada ochiului. Dar am biruit 
înţepeneala sertarului, şi-n fundu-i găsesc o ascunzătoare; 
cunosc secretul ascunzătorilor de felul acesta obişnuit la 
mobilele din veacul trecut; deschid şi dau de un pachet 
prăfuit de hârtii - Scrisorile unui egoist. 

Dar nu! nu e adevărat nimic din toate astea! ... Şi pentru 
ce n-aş spune drept? 

Scrisorile unui egoist sunt de mine scrise. Nu doar că ele 
ar fi propria născocire a fanteziei mele; numai forma lor o 
au de la mine. Părerile atât de riscante cuprinse-n aceste 
scrisori, paradoxala şi câteodată primejdioasa şi detestabila 
morală ce ele respiră sunt ale altuia, şi declar dintru 
început că eu nu le pot împărtăşi. Dar totuşi ciudăţenia lor 
mi s-a părut atât de interesantă, încât nu am putut rezista 
îndemnului de a le aranja în o formă accesibilă cititorului, şi 


într-un chip metodic: pentru aceasta forma epistolară mi s-a 
părut cea mai nimerită. 

Pe omul cu acele păreri deosebite şi cu acea stranie 
morală, pe egoistul acela, l-am cunoscut mai bine decât 
oricine altul; nă mă îndoiesc că l-ai cunoscut şi d-ta, dar mai 
puţin ca mine. Cu toată neomenia principiilor sale, pe care 
simţea plăcere să mi le dezvolte cu atât mai multă căldură, 
cu cât vedea că ele mă revoltă, era un om foarte plăcut. 

Era inteligent, cunoscător de multe şi priceput subţire la 
artă. Călătorise mult, multe văzuse şi auzise, şi chiar citise 
câte ceva; mai mult înţelesese poate de cât citise. El nu ura 
pe oameni; ar fi nedrept să atribuiesc unui egoist aşa 
pornire; cine urăşte pe oameni trebuie să-i fi iubit odată 
prea tare, şi el nu-i putuse iubi niciodată. Societatea lor nu-i 
displăcea, chiar din contra; şi deşi nu-l afecta aproape deloc 
aprobarea opiniei publice, el nu era tot aşa de puţin 
simţitor la aplauzele semenilor săi. 

Om perfect de bine crescut; incapabil de brutalitate; 
totdeauna gata a măguli fără exagerare; darnic fără 
generozitate, cheltuitor fără risipă, iubitor de plăceri până 
la limita cuviinţei şi-n măsura prudenţei; îngrijindu-şi viaţa 
cu mare luare aminte, făr-a avea însă câtuşi de puţin o 
deosebită Irică de moarte. Avea o avere considerabilă, pe 
care i-a moştenit-o ad-intestat un nepot unic, despre care el 
avea o foarte rea părere, o creatură ordinară. 

L-am cunoscut pe egoistul de aproape, şi de la el am aflat 
toată istoria vieţii lui până în cele mai intime amănunte, 
câte mi le-a putut povesti, pentru că niciun om, fie cât de 
puţin egoist, nu-şi poate spune toate amănuntele intime ale 
vieţii şi mai puţin încă toate gândurile ce s-au depănat în 
adânc pe fusul învârtitor al conştiinţei: sunt momente, în 
viaţa cea mai umilă şi cea mai curată, cari trebuiesc să fie 
uitate, fie de ruşine, fie de teama unei nepotriviri prea 
izbitoare cu dignitatea şi echilibrul complexului fiinţei, ori 
de teama unei consecvenţe duse prea departe. 


E] fusese însurat odată cu o femeie încântătoare şi foarte 
avută; dar nepotrivirea de caracter şi de inteligenţă au 
făcut imposibilă continuarea căsniciei. S-au despărţit de 
bună voie, fără părere de rău şi fără mâhnire, după trei ani 
de viaţă-mpreună. N-au avut copii şi s-a simţit fericit pentru 
asta. 

În urma morţii lui, de atâtea ori mi-am adus aminte cu 
mare plăcere de interesantele serate ce le petreceam cu 
dânsul, şi aşa mi-am închipuit o absurditate: acel egoist, 
printr-un joc al capriciilor naturii, să fi avut şi el o dată în 
viaţă o iubire mai accentuată, să fi iubit, de exemplu, pe 
micul său nepot, care să fi fost o creatură superioară. 
Egoistul, prin mândria proprie de numele lui, să-i fi lăsat 
nepotului averea, dându-i într-un şir de poveţe amabile un 
întreg program de viaţă, aşa cum se putea înfăţişa viaţa în 
ciudata lui concepţie. 

N-am uitat nimic prea important din amănuntele vieţii lui, 
nimic de seamă din sistema lui. Aşa sper că voi fiun 
povestitor conştiincios al vieţii omului şi un credincios 
traducător al sistemii lui, în Scrisorile unui egoist, pe cari le 
încep în numărul nostru următor. 

DIN SCRISORILE UNUI EGOIST 

— Fragmente scurte - 

| 

„„.Şi prin urmare, când fac o bunătate, vreau să-mi 
mulţumească în faţă acela ce o primeşte; aminteri, aşa 
degeaba, pentru ce s-o fac? Viitoare binecuvântări după 
moartea mea din partea pomănuiţilor postumi vor avea tot 
atâta valoare pentru mine, câtă lumină are să mai aibă 
soarele. Un „bodaproste”, mai înţeleg, dar în niciun caz n-o 
să mă pot bucura de „Dumnezeu să-l ierte!”. Şi mai la urmă, 
crez că nici nu prea am nevoie de iertare, afară numai dacă 
morala voastră n-o găsi că cea mai mare răutate nu e să faci 
o răutate, ci să nu faci bunătăţi. Acolo unde nu voi mai avea 
desigur nevoie de umbrelă, ploaia de binecuvântări nu va 
mai însemna nimic pentru mine. 


Aşadar, să n-ai un moment teamă, nepoate, că voi lăsa un 
ban din averea mea la vreun institut de binefacere sau la 
vreo Academie; în cazul din urmă, aş fi chiar imoral; 
versurile rele, ca toate faptele rele, nu trebuiesc niciodată 
încurajate - toată morala voastră spune. Ţi-o las averea mea 
ţie, pentru că ştii să-mi mulţumeşti mai înainte de ao 
atinge; te-ai plătit, prin urmare, cât ai putut; eşti achitat; 
eşti scutit să-ţi mai tipăreşti la moartea mea, negustoreşte, 
pe panglică albă de o palmă de lată, ale tale „Unchiului tău 
sublim. Regrete eterne” şi impertinente, încolăcite pe un 
enorm covrig de violete de cârpă. N-am putut suferi în viaţă 
florile artificiale şi cu atât mai puţin panglicile prea late, de 
orice culoare, mai cu seamă politică. 

Până să mă moşteneşti, primeşte de la mine o teribilă 
lovitură; îmi place să ţi-o dau; asta intră tot în preţul 
moştenirii. Află, cu multă părere de râu, că sunt foarte 
sănătos şi că, după spusa doctorului, care mă tunde şi mă 
rade, trebuie să aibi mult curaj, să te-narmezi cu multă 
răbdare... 

II 

„„.„Sunt plictisit ca un suveran constituţional, care a trecut 
printr-o serioasă criză ministerială. Prezidentul consiliului, 
dl. Ion Gafta, bătrânul intendent pe care l-am moştenit de la 
tata, şi-a prezentat zilele trecute demisia irevocabilă: ţi-a 
lăsat multă sănătate - un caz de anevrism. Moartea lui m-a 
afectat: dacă ar mai fi trăit măcar până-mi scotea vinul din 
primăvară! mi se pare că bolobocul de Uricani a-nceput să 
se oţetească. Era un an excepţional... O adevărată pagubă! 
Retragerea prezidentului a fost semnalul crizei generale. 
Tinca, faimoasa mea bucătăreasă, m-a lăsat, ca să ia de 
bărbat pe vechiul ei plăpumar, beţivul cela, care a deschis 
prăvălie pe seamă. Sper că în curând se vor duce toate 
economiile făcute la mine, şi Ilinca se va-ntoarce, pocăită de 
veleităţile-i de independenţă, la vechiul ei secretariat de 
Stat. Pe Leanca jupâneasa a trebuit, deşi era foarte cinstită 
şi ascultătoare, s-o dau afară; închipuie-ţi că mă-sa i-a adus 


de la ţară pe dl. Nicu, fiu-său, un ţopârlan mititel, foarte 
urât, şi mi l-a instalat în curte pentru câteva zile. Peste o 
săptămână am întrebat-o ce are de gând eu băiatul; îl bagă 
la stăpân, ori ce? Nu; voieşte să-l bage în liceu. Foarte bine, 
am răspuns eu; 

Încă un publicist, încă un bărbat de stat? foarte bine; dar 
în ghiveciul meu nu am destulă încăpere să cultiv aşa nobil 
răsad... Şi am trimes pe mama viitorului om mare să se 
plimbe mai la larg. 

Dar mi-am reconstituit ministerul şi sper, ca orice rege 
constituţional în aşa împrejurări, că am să domnesc în pace 
şi fără necazuri... câtăva vreme... Poate să-mi aduc aminte 
din când în când cu regret de Tinca: costiţele ei de vițel pe 
spanac... Dar în sfârşit... n-o s-o ducă ea mult cu 
plăpumarul! ... 

III 

.„„„Mă rugaseşi să-ţi trimet icre moi pe care le doreşti. De 
mirare cum într-un oraş ca Parisul nu se introduce odată în 
comerţ acest excelent articol. Găsisem alaltăieri o cutie de o 
calitate rară; erau înisă prea puţine; de-abia mi-a ajuns 
mie... şi mie îmi plac în orice caz mai mult decât ţie; ştii că 
am mai discutat noi despre asta. Îţi promit că îndată ce vor 
începe să mai sosească - cam greu însă, nu crez să mai 
găsesc aşa minunată calitate: nu-ţi poţi închipui, ce era! - îşi 
trimet şi ţie... 

IV 

„„„oricât ar costa! să nu uiţi: un saumon, două languste şi 
vreo trei duzini de piersici de Montreuil. Stăruieşte să le 
împacheteze bine în bumbac; să nu se bată pe drum - 
piersicele sunt grozav de delicate; foarte belalii. - dar bune. 
Le aştept toate cu nerăbdare, înaintea răspunsului tău... 

V 

„Ai primit, sigur, scrisoarea de ieri în care te rog pentru 
on saumon... 

„„„am împuşcat-o pe bătrână... O bănuiam. Când am aflat 
că s-a dus să muşte feciorul, a trebuit să mă hotărăsc. Am 


luat puşca, am ieşit în prag; sta culcată şi gâfâia. Am 
chemat-o tare: Vidra! S-a sculat. - avea bale la gură. - şia 
pornit şovăind cătră mine. Nu i-am lăsat al treilea pas. Am 
tras. Se vede că n-am nimerit-o destul de bine; a mai avut 
puterea să se târască până la prag, unde-i era de obicei 
culcuşul, şi acolo s-a culcat de-a binele... Mi-a mânjit pragul 
de sânge: trebuie să pui să rază piatra... La institutul de 
bacteriologie s-a constatat că nu fusese turbată... Dar în 
sfârşit, tot nu mai era bună de nimic; pierduse auzul şi mai 
cu seamă mirosul. Era şi bătrână - numai eu o aveam de 
peste zece ani... Excelentă căţea! Ţi-aduci aminte la rațe... 

„„nu uita! un saumon, languste şi piersicele. Sper că le-ai 
şi expediat. Cu poşta... Asigurate! ... 

VI 

„.„.O mare greşeală... Ar fi chiar o neghiobie. Eşti nebun? 
Ştiu că ţii foarte mult la această îndelungă partidă de 
plăcere, şi tocmai, prin urmare, te invit categoric să refuzi 
invitaţia lui Berthaud. Ce ai să cauţi tu la dânşii? Să petreci 
două luni de zile într-un mic castel romantic cu un savant 
migălos, cu o femeie bătrână şi cu o fată excentrică de 
optsprezece ani, cu atât mai primejdioasă eu cât mama e 
surdă. Eu îi cunosc: ştii ce vechi legături de prieteşug am cu 
dânşii. Ţi-aduci aminte că s-a cam vorbit o dată răutăţi pe 
socoteala mea din pricina asta. Se-nţelege că toate erau 
minciuni; mă ştii destul, ca sa nu-ţi mai spun că nu aş strica 
niciodată o prietenie profitabilă pentru un roman banal. La 
castelul lor e un prea bun culcuş, o excelentă bucătărie şi o 
prea rară pimniţă, ca să mă fi gândit vreodată a turbura 
nişte relaţiuni solide pentru capriţii trecătoare. Cită vreme 
madam Berthaud auzea bine şi nu fusese lovită de 
extincţiunea ei de voce, e drept că plăteam cam scump 
ospitalitatea - ce gură! Acu doi ani însă, am petrecut 
minunat: vorbeşte de tot stins şi n-aude deloc. Sper că de 
atunci până astăzi trebuie să fi ajuns la adevărata perfecţie 
ideală a femeii. Care va să zică: o să te plictiseşti cu tatăl, o 
să te răguşeşti şi tu cu mama, şi o să te-namorezi cu fata. Ai 


minte? Să te supui la aşa ispită? Să stai două luni de zile, la 
vârsta ta, cu o fată de optsprezece ani, frumoasă şi voinică; 
să umblaţi călare amândoi, să cântaţi la piano amândoi, să 
ierborizaţi, să vă plimbaţi pe lună prin splendida alee... Dar 
asta va să zică să te duci la pieire sigură. 

Ştiu ce o să se-ntâmple. O să te înamorezi ca un agiamiu, 
pentru că, cu toate poveţile mele, eşti încă un ageamiu. Dar 
asta tot n-ar fi mare primejdie: ce e mairău, e că o să se- 
namoreze şi ea de tine. Eu cunosc fata - e un cap prea cald. 
Atunci ori o să abuzezi de amorul ei, singura scuză 
plauzibilă a prostiei: că te-ai înamorat; ori o să o iei de 
soţie; ori o să faceţi un roman stupid fără spirit, fără interes 
şi lără încheiere - un şir de foiletoane nesărate ale unui ziar 
care a încetat să mai apară înainte de sfârşirea povestirii. În 
cazul din urmă, ai fi o secătură, de care mai târziu o să râză 
cu dispreţ tocmai tânăra; în cazul întâi, m-ai face să pierz 
prietenia lui Berthaud, ceea ce nu-ţi permit; în cazul al 
doilea, ai pierde tu moştenirea mea pentru că, încă o dată 
ţi-o repet, te desmoştenesc din momentul ce, fiind eu în 
viaţă, te apuci să prăseşti, şi chiar numai să-ţi iei nevastă. 
După moartea mea, te poţi duce şi-n Orient, poţi lua şi 
treizeci de soţii, dar te simţi în stare să hrăneşti şi, mai ales, 
să auzi atâtea guri; poţi prăsi, pentru gloria profetului, o 
sută de ieniceri, puţin îmi pasă; cât trăiesc însă, tu singur 
mi-eşti prea destul: te rog, nu te multiplica, e în interesul 
tău să nu mă sileşti a-mi împărţi simpatia ce-ţi port. 

Şi mai la urmă, te opresc să răspunzi afirmativ la invitaţia 
amicului meu Berthaud; locul la ei e prea strâmt pentru ca 
să găzduiască doi străini. - ştii că o cameră trebuie să o 
păstreze totdeauna pentru bătrână Berthaud, căreia-i 
abate din când în când să lase Parisul şi să le pice pe Spate 
fără să dea de ştire. - şi am pus de gând să mă invit eu la 
dânşii în vara asta. Tu, vino la Sinaia; îţi pun la dispoziţie 
vila mea; tot mai bine, decât s-o las închisă, pe mâna 
slugilor, sau s-o închiriez la o familie cu copii. - să-mi 
devasteze grădina şi să-mi ruineze casa. O să petreci bine. 


În anul acesta se promit la Sinaia monts et merveilles - 
poate o vizită de suverani străini, festivități... mai ştiu ce! Pe 
urmă, nu e rău, din când în când să-ncepi a frecventa şi 
societatea noastră. În orice caz, la Sinaia nu vei avea să 
regreţi absenţa domnişoarei Berthaud 

— Mult mai comod - şi fără primejdie. În privinţa asta, ce e 
drept, nu dau societatea noastră pe cea franceză. 

Complimente la Berthaud. Le-am scris şi lor de proiectul 
meu; spune-le că mi s-a făcut dor de aleea lor şi mai ales de 
pimniţă. Sosesc la ei de azi în trei-patru săptămâni; te 
aştept, prin urmare, să-ţi iei vila în primire. Ştiu că o să le 
facă mare plăcere - să-mi gătească odaia albastră, care n- 
are după amiazi mult soare - lor le place soarele toată ziua; 
mie, numai dimineaţa - şi e şi mai departe de piano: fata 
ciocăneşte dimineaţa într-un mod îngrozitor. 

Te aştept La Sinaia... 

VII 

(telegrafic) Primit scrisoarea. Renunţă Miinchen. Vino 
direct fără zăbavă. Voi timp; mă opresc pe drum, locuri 
favorite. Aştept nerăbdător. 

VIII 

„„Iţi scriu în fuga mare. Aici, la bietul Berthaud, s-a- 
ntâmplat ceva foarte neplăcut. Bătrână ne-a căzut pe spate, 
sub pretext că e prea cald la Paris; închipuie-ţi, ce 
sensibilitate termometrică la o veche roşcovă! îi era frică să 
nu se zvânte mai tare. Nepoată-sa Mariana, fluşturatecă şi 
rău crescută, cum o ştii, a vrut să aprinză în onoarea 
bunichii un mare foc de bengal; a umblat în borcanele şi 
flacoanele lui Berthaud şi, fără să spună cuiva nimic, şi-a 
preparat compoziţia. 

Eram seara pe terasă cu roşcova şi cu soţii Berthaud. 
Mariana a plecat de lângă noi, ca să ne facă o surpriză; şi 
ne-a şi făcut-o, destul de plăcută, ce e drept. Nu mai ştiu de 
ce vorbeam, şi ne pomenim deodată cu o pocnitură 
puternică; un nor de fum luminos, vânăt, ne orbeşte, şi 
auzim ţipetele Marianii! Alergăm iute. 


Mariana se tăvălea pe iarba udă cu obrazul, mâinile şi 
corsajul pârlite. Închipuie-ţi petrecere! Doctorul a venit a 
doua zi: ochii poate, or să-i scape; dacă nu amândoi, dar 
unul e garantat - pesemne că n-a stat tocmai drept cu faţa 
când a dat foc fişicului cu ingenioasa ei compoziţie; dar 
figura rămâne pe vecie arsă; e oribilă de văzut. Eu îţi 
mărturisesc că nu mă pot uita la ea; nu-ţi poţi închipui, ce 
dezgustătoare înfăţişare. Dar văicărelile celorlalţi! Aşa că 
pentru mine, care ştii ce milos sunt, a devenit insuportabilă 
şederea aici. 

Totuşi, nu pot să-i las în aşa situaţie, pe nişte buni şi vechi 
prieteni - bieţii oameni! De aceea, îndată ce vei primi 
această scrisoare, fă-ţi bagajul, închide vila, ia cheile şi 
porneşte spre Paris. Eşti dator să vii să ajuţi, să îmbărbătezi 
cu prezenţa ta, în aşa momente grele, pe nişte buni şi vechi 
prieteni. În aşa ocazii se cunoaşte prieteşugul. Cu atât mai 
mult cu cât sărmana Mariana nu mai poate fi primejdioasă 
nici chiar pentru un ageamiu ca tine. S-o vezi: e oribil de 
slută! Cine strică? îmi pare foarte rău, dar n-am ce-i face. 
Când spui eu că decât să facă cineva un copil, mai bine să 
înghită, ca anticul cinic, o caracatiţă vie! în fine! 

Pornesc o dată cu aceasta spre Viena. Te voi aştepta de 
miercurea viitoare la gara de Vest, la trecerea trenurilor 
pentru Paris. Adu-mi cheile. Pecetluieşte pimniţa. A quelque 
chose malheur est bon. Mi s-a deranjat partida de odihnă la 
Berthaud; dar în schimb ajung la Viena tocmai bine: seara 
se dă la operă il Matrimonio segreto. De mult n-am auzit-o! 

Care va să zică, la Viena... Nu uita să pecetluieşti 
pimniţa... 

IX 

„„.„imi pare foarte rău de ea, dar trebuie să avem curaj a ne 
închina soartei. Oricum, dacă ochiul stâng îi rămâne, cum 
are destulă avere ca să trăiască bine, nu e complet 
nenorocită. O, Doamne! câţi sunt mai nenorociţi decât ea! 
nici nu-mi vine să mă gândesc. Dacă rămânea frumoasă şi 
întreagă, s-ar fi măritat, desigur. Cine ştie pe cine lua! cine 


ştie ce se-ntâmpla! Bărbat... rude... copii... Nu se ştie dacă 
mizeria ce şi-a făcut-o singură n-a scăpat-o de alte mizerii 
mai mari ce puteau să i le facă alţii. 

A propos de mizerii cari ţi le pot face alţii. Ai cunoscut aici 
pe doamna Z...? în scrisoarea următoare am să-ţi povestesc 
proasta aventură în care m-a vârât această graţioasă veche 
cunoştinţă. 

Spui că pe acolo vă plouă continuu; trebuie să vă plictisiţi 
grozav. Am avut noroc; aci, la Sinaia, e o vreme 
strălucitoare. Complimente la toată familia Berthaud. Crez 
că acum s-au mai obicinuit cu nenorocirea lor: nenorocirea 
e ca încălţămintea, care te bate câtva timp, până se dă după 
picior... 

(Epoca literară, 22 aprilie - 13 mai 1896, semnat: 
Caragiale; neretipărit). 

CÂTEVA PĂRERI. 

Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face, ori 
nu se gândeşte prea mult, ne putem mândri că cel puţin se 
discută foarte mult. Asta e frumos din parte-ne - să lăsăm 
încolo orice modestie; căci este ştiut că din discuţie răsare 
scânteia adevărului. Nu e vorba, adesea discutăm cam pe 
de lături; dar asta o facem tocmai penitru că voim să 
alimentăm continuarea discuţiei; dacă n-am da pe de lături, 
ar înceta poate discuţia prea degrabă! ei! atunci de unde ar 
mai ţâşni adevărul? 

Aşa, de exemplu, multe ilustraţiun) literare au discutat 
vreo cinci ani cu înaltă căldură asupra întrebărilor: 

Artă pentru artă? sau artă cu tendenţă?? 

Rezultatul aprigei lupte a fost că fiecare dintre polemişti a 
rămas să împărtăşească până la urmă opinia sa proprie. 

De ce? Pentru că şi atunci s-a vorbit despre toate, despre 
toate, afară de un singur lucru, care, după părerea mea, ar 
trebui şi el pomenit, măcar în treacăt. 

Mă rog, câteva întrebări: 

Au tendenţă piesele lui Shakespeare? 

— Desigur, nu. 


Dar Tacit? ... dar Divina Comedia? 

— Ba bine că nu. 

Dar le Tartuffe? 

— Mai ales. 

Dar discursurile lui Demostene, şi, fără şovăire aş zice, 
toate discursurile celebre, începând cu cele antice şi 
isprăvind cu ale d-lui Fleva? Se înţelege că au tandenţă, 
căci nu s-ar putea orator politic fără tendenţă. 

Poeziile lui Byron? - nu; ale lui Goethe? - nici atât; ale 
simpaticului nostru academic Anton Nautn? - şi mai puţin. 
Dar ale lui Schiller, ale poeţilor noştri socialişti? 

— Desigur că au. 

Ei! asta e asta. Cui între aceste două categorii de 
producători intelectuali să acordăm stimă? Căreia dintre 
acele două feluri de produceri să dăm admiraţia noastră? 

Care e artă şi care nu? 

Dacă, deşi eşti partizan hotărât al uneia din cele două 
teorii, ţi-a rămas totuşi o lecuţă de simţire estetică şi de 
pătrundere obiectivă, este greu să răspunzi la această 
întrebare. Căci, presupunând că ţi-a rămas acea o lecuţă: 
eşti antitendenţionist, să zicem - nu crez să aprinzi focul cu 
le Tartuffe şi cu Divina Comedie, pentru ca să te delectezi la 
gura sobii cu volumul simpaticului academic d. A. Naum; - 
sau eşti tendenţionist. - sper, pentru d-ta, că în rafturile 
bibliotecii, alături de odele proletare sau novelele d-nei 
Sofia Nădejde, vei permite să stea, fără nicio deosebită 
pretenţie, şi | Ecole des femmes şi As you like it, pe cari, 
oricât de proletar ai fi, numai să fii câtuşi de puţin 
intelectual, n-ai să te înduri să le arunci în canal. 

Dacă însă nu eşti partizan al vreunei porniri sectare, poţi 
foarte uşor răspunde la întrebarea de mai sus. 

Care e artă şi care nu, din cele două categorii de 
produceri, de creaţiuni intelectuale? Scurt: acele cari au 
fost opera unui talent. 

Tâlbarii lui Schiller sunt o piesă cam prea slăbuţă, ca să nu 
zic prea mult, nu pentru tendenţele generoase şi umanitare 


cari o inspiră, ci fiindcă Schiller este... este în Tâlharii un 
slăbuţ dramaturg. lar ticălosul de Falstaff, că nu-i poţi zice 
mai bine, secătura aceea, e un monument neperitor al 
minţii omeneşti, nu doar că nu profesează tendenţe 
generoase, ci fiindcă e copilul lui Shakespeare, care era un 
tată zdravăn. 

Ei! vezi, asta este lucrul pe care n-ar trebui să-l uităm 
niciodată când vorbim despre produceri intelectuale: ta- 
lentul, şi tocmai de el nu pomenim niciodată. 

O operă de artă este o fiinţă, căreia insuflătorul de viaţă 
nu este, nu poate fi decât talentul. Fără această flacără de 
viaţă, flacără mai misterioasă şi mai nedefinită decât chiar 
razele lui Roentgen, poţi căpăta lucruri artificiale, nu opere 
artistice, şi nimic nu e mai altceva, faţă cu artisticul, decât 
artificialul. 

Între artistic şi artificial este aceeaşi deosebire ca între 
madama care percepe la intrarea unui Panopticum taxa de 
50 bani şi figurile de ceară dinăuntru. 

Pentru a face o operă de artă, o operă viabilă, trebuie 
talent, talent şi iar talent. Am zis într-adins viabilă, pentru 
ca dintru început să eliminăm din discuţie ideea de 
durabilitate atât de străină în discuţie. Adesea literaţii fac 
greşeala (după părerea noastră, mare) de amestecă, în 
cercetările lor despre creaţiuni intelectuale, întrebarea: 
opera aceasta rămâne? Cât timp va rămânea? Aşa întrebări 
sunt absolut afară din chestie. Întrebarea noastră, faţă cu o 
lucrare de artă, nu poate fi decât aceasta: opera aceasta 
vieaza? Căci încă o dată, dacă are viaţă, aibă-o pentru azi, 
mâine sau pentru veacuri - ea va fi trăit, asta e condiţia 
fiinţei: viaţa, nu e durata vieţii. 

Mă rog, între o insectă care trăieşte o singură zi la umbra 
unei piramide eghiptene şi piramida aceea, care este 
deosebirea cea mai adâncă; Dimensiunile? densitatea şi 
soliditatea structurii materiale? Durabilitatea în timp? 
Desigur nu. Deosebirea cea mai adâncă între ele e că 
insecta e vie, iar piramida nu. 


Piramida e de granit, insecta de nişte ţesuturi mucoase; 
insecta d-abia se vede, şi piramida e piramidală; insecta, 
născută azi dimineaţă, va muri deseară; iar piramida e o 
veche cunoştinţă a soarelui, şi poate va sta neclintită şi rece 
pe temelia ei până mult după ce soarele va fi încetat a-i mai 
putea trimite măcar o rază de căldură şi de lumină. Da, dar 
piramida stă şi va sta; iar insecta va muri, însă trăieşte. 

Aşa e şi cu opera de artă. Ea trebuie să trăiască, să vieze, 
şi ca toate fiinţele va avea şi ea o durată în timp. Nu am 
putea cu toate astea să ducem prea departe comparaţia 
aceasta, fiindcă ne-am lovi de o deosebire mare care există 
între fiinţa propriu-zisă şi fiinţa operă de artă. 

E o ciudată deosebire! 

Opera de artă are căpătată insuflarea de viaţă de la talent. 
Viaţa aceasta însă este numai latentă: pentru ca să devie 
patentă, trebuie concursul unei inteligenţe, unei priceperi 
şi judecăţi ale altuia. 

Într-un sâmbure, viaţa stă ascunsă vreme îndelungată, 
pândind, cu o răbdare mai presus de multe încercări, 
condiţia exterioară propice pentru ca să ţâşnească la 
lumină, sa încolo ţească, să crească, să dea roade şi seminţe 
altele pentru o mai departe viaţă. Ceea ce sunt căldura, 
lumina şi umezeala pentru sămânță, este priceperea şi 
judecata omenească pentru opera talentului omenesc. 

Precum un bob de grâu găsit peste cinci mii de ani în 
sicriul unei mumii eghiptene, semănat în pământ bun, 
reînvie ca şi bobul cules anul trecut, asemenea o operă de 
artă viabilă „după o părăsire şi uitare de veacuri, reînviază 
iarăşi la căldura ochilor pricepuţi. Sub cazmaua 
lucrătorului prost, care sapă să-şi croiască un drum, sar 
ţâăndări de marmură; el ar merge mai departe cu fapta lui 
distrugătoare, dacă altcineva nu i-ar opri mâna; căci fiinţa 
în care loveşte cazmaua doarme ascunsă, n-are încă glas să 
strige. Ea a adormit de când cei din urmă ochi pricepuţi şi- 
au întors privirile de la dânsa; dar la cea dintâi privire a 


altor doi ochi pricepuţi, ea se va deştepta sigur şi, cu o nouă 
şi întreagă putere de viaţă, va chema la dânsa o lume. 

Câtă vreme n-au dormit capodopere, atârnate într-un 
ungher pe peretele unei taverne, înecate în fumul lulelelor 
proletare! Doi ochi pricepuţi le-au redeşteptat la viaţă. Se 
scoate se-nţelege din discuţie cazul de distrucţie materială 
completă. Cărţile unice din biblioteca Alexandriei, templul 
minunat de la Efes şi altele s-au dus de-a binele fără putinţă 
de reîntoarcere, ca şi boabele de grâu dintr-un lan dat 
pradă flăcărilor. 

Dar să ne întoarcem la talent. Ce este talentul? 

De! aceasta este nu prea uşor de spus, dar poate nu de tot 
imposibil. Mai întâi, nu trebuie să ne grăbim. Apoi, voi cere 
voie cititorului să amânăm răspunsul la această întrebare 
până ce vom fi dat un răspuns la o altă întrebare şi anume: 
ce este lipsa de talent? 

Orice suflet de om, fie acesta un guşat, fie cel mai rafinat 
artist, are o coardă întinsă, gata să sune, aşa ca să-l 
mulţumească până ia un grad ce s-ar putea numi fericire, la 
contactul unor anumite împrejurări. 

Guşatul, mâhnit cine ştie de ce, moţăie seara pe prispa 
colibei, cu ochii jumătate închişi, cu figura gravă, care n- 
ascunde, poate, niciun gând. Atunci, în faţă-i se ridică încet 
de peste coama dealului discul lunii, iar dintre prunii din 
grădină porneşte deodată recitativul ameţitor al 
privighetorii. La aceste atingeri materiale, guşatul ridică 
fruntea, îşi perde gravitatea normală, deschide ochii mari la 
lumină, apleacă urechea şi ridică degetul către locul de 
unde vine cântarea, zâmbind luminos cu inefabila satisfacţie 
a dobitocului pe care ai nemerit să-l scarpini tocmai unde-l 
mănâncă: e bine - e frumos! 

A sunat coarda dinăuntru, şi el a auzit-o. Nu cântarea 
neînţeleasă a privighetorii, nu razele reci ale lunii i-au făcut 
mulţumirea, ci sunetul coardei din năuntru, la lovirea 
acelora. Dar luna merge înainte pe calea ştiută, 
privighetoarea tace, şi guşatul adoarme. - cântarea coardei 


din'năuntru a încetat. Poate oare guşatul să ne arate cu 
vreun procedeu intelectual cam ce a fost, nu cântecul 
privighetorii, nu razele lunii, ci acea cântare misterioasă 
interioară care l-a mulţumit atâta? Poate, cum am zice, să 
ne întoarcă în afară şi nouă ceva din iritarea lui interioară, 
care pentru noi, oameni ca şi el, cu suflet ca al lui, este cel 
mai important fenomen al naturii? 

Desigur că nu. Oare de ce? Fiindcă, deşi este înzestrat cu 
facultatea iritării aceleia, ca noi toţi, nu are darul, virtutea, 
ca unii dintre noi, de a o răstoarce prin procedeu 
intelectual priceperii altora. 

Într-un cuvânt, pentru că n-are talent. 

Lipsa de talent este incapacitatea de a găsi formula de 
comunicare intelectuală exactă a simţirii ce ne-au produs-o 
împrejurările materiale. 

Pe această cale, deşi de ocol, credem c-am ajuns aproape 
de dezlegarea primei întrebări. 

După mişcarea guşatului nostru, după fiorul de caldă 
mulţumire care l-a trezit din aromeală, noi am văzut destul 
de sigur că în sufletul omului s-a petrecut ceva minunat - 
ceva, pe lângă care şi razele de pe coama dealului, şi 
cântecul din grădina cu pruni, sunt ca arcuşul pe lângă 
sunetul vioarei, nişte simpli agenţi brutali de iritare. 
Arcuşul l-am văzut; coarda desigur a sunat - uitaţi-vă la 
figura iluminată a omului. Ce folos însă? Ea singură s-a 
auzit pe sine, fiindcă a sunat îngropată în adâncuri ascunse; 
calea de acolo până la noi este închisă; de acolo până la noi 
nu poate sosi cea mai mică vibraţie. Dar nouă nu ne trebuie 
să vedem numai vioara şi arcuşul; ceva mai mult, nu ne 
trebuie chiar deloc să le vedem; nouă ne trebuie să auzim 
sunetele coardei. Guşatul este o vioară care nu se aude, 
arcuşul nu e bun la nimic. 

Să lăsăm dar la o parte instrumentele acestea inutile nouă, 
şi să căutăm altele. Să alergăm la o veche vioară, a cărei 
binefăcătoare sonoritate e totdeauna gata să ne mângâie 
sufletul până în cele mai profunde şi tainice cute. la să 


vedem noi, cum răsună acest nobil instrument când îl 
atinge arcuşul. la să auzim Sonata Lunii! Să ascultăm! ... 

Ei?! Străiucit-au vreodată aşa de dumnezeieşte razele reci 
ale lunii cum strălucesc aceste luminoase şi calde 
sonorități? A înaintat vreodată discul ei pe calea eterată cu 
solemnitatea cu care curg valurile cântării acesteia? 

Dar Sonata s-a terminat. Să lăsăm să se stingă dulce 
emoția înaltă ce ea ne-a produs-o şi să trecem la altceva. 

Într-o şcoală de mahala, se zbat claie peste grămadă o 
mulţime de mici cetăţeni, unul mai rău crescut decât altul, 
făcând un zgomot haotic. Deodată uşa se deschide şi dl. 
Profesor intră. Dl. Profesor este un om foarte rău şi are un 
nas foarte comic. Copiii râd de nasul lui domnul; dar dânsul 
mai are şi o riglă în mână, şi astfel, îndată ce d-sa îşi arată 
nasul pe uşă, zgomotul haotic, ca prin farmec, stă înţelenit 
locului, întocmai ca zbuciumul talazurilor la încruntarea lui 
Neptun, sau mai bine ca scârţâiala unui greiere pe care-l 
striveşti scurt sub talpă. 

E linişte acuma deplină. Ochii diavolilor joacă de pe cărţ? 
la nasul profesorului şi înapoi. Nasul acela! Toţi îl ştiu; toţi îl 
admiră, toţi simt nespuse încântări privindu-l. Cât au 
petrecut ei cu nasul acela! astfel că nu ar putea ei singuri 
spune cu siguranţă, ce vor simţi mai mult când, trecând în 
altă clasa, nu vor mai avea pe Domnul: bucuria că au scăpat 
de rigla lui reglementară sau părerea de rău că i-au pierdut 
nasul? 

Aşadar, ce bine ar fi să poată - dacă s-ar putea - şi să 
scape de riglă şi să păstreze minunatul nas! în adevăr, 
minunat! fiindcă acum îndată o să vezi, cititorule, că acest 
nas este ceva de o importanţă colosală, de o importanţă tot 
aşa de mare ca şi luna de pe cer. Cum asta? Fiindcă şi el, ca 
şi luna, poate fi un arcuş căruia nu-i trebuie decât o vioară 
bună ca să scoată o cântare uimitoare. 

Toţi, toţi copiii din acea şcoală sunt încântați de nasul 
profesorului. Dar iată că unul dintre ei, jucându-se prin 
curte, găseşte o bucăţică de cărbune moale. Ce-i dă 


diavolului prin cap? Ridică binişor cărbunele de jos, merge 
furiş la zidul din dos al institutului, trage o linie, încă una, 
alta, mai şterge, rade, adaugă; e gata - un nas şi o riglă. 

Atunci aleargă, stânge repede pe toţi camarazii împrăştiaţi 
la alte jucării şi-i duce la o potrivită distanţă de opera de 
artă. Toţi rămân uimiţi în faţa ei, cu privirea ţintă. Cu cât 
privirile s-aţintesc mai dinadins asupra semnelor negre de 
pe peretele alb, cu atât acestea devin mai calde, şi cu cât 
acele priviri se adâncesc, cu atât urmele de cărbune 
înviază. Încet-încet, ele încep să mişce, se dezlipesc binişor 
de perete, apoi se desprind de tot. Iată-le cum pornesc din 
loc cu putere deplină de viaţă, cum se apropie în faţa 
privitorilor, cari râd cum n-au râs niciodată: este Domnul! 
Domnul!! Acesta este Domnul adevărat! ... fiindcă e numai 
ceea ce ne trebuie de la Domnul - el puţin ne importă - ce 
simţim noi la vederea lui, aceea importă, şi aceea o avem 
aci întreagă. Coarda din sufletul cel mititel şi răutăcios nu 
numai a sunat, s-a făcut şi auzită. 

Şi astfel copiii nu mai râd acuma în clasă ca mai nainte 
când văd pe dl. Profesor; nasul acela nu mai are vechiul 
succes; el a fost redus la importanţa lui reală - un simplu 
arcuş. Băieţii ard de nerăbdare să treacă ora, ca să meargă 
la zidul din dos; acolo e ce e, acolo se aude cântarea cea 
miraculoasă. 

Ei! - ziceam adineaori, după terminarea sonatei - 
strălucit-au vreodată aşa de dumnezeieşte razele reci ale 
lunii cum strălucesc aceste luminoase şi calde sonorități? A 
înaintat vreodată discul ei pe calea eterată cu solemnitatea 
cu care curg valurile cântării acesteia? 

Vă întreb acuma, în faţa zidului mânjit cu cărbune: ei! fost- 
a vreodată rigla Domnului aşa de băţoasă şi nasul d-sale aşa 
de comic? 

Care va să zică, pe câtă vreme sufletele omeneşti în 
genere sunt iritabile la atingerea naturii, numai unele alese 
sunt în stare să întoarcă în afară, ca un fenomen deosebit, 


pentru înţelesul altora, iritarea ce au suferit-o. Toţi suntem 
iritabili; expresivi sunt numai unii. 

Oricare ar fi materialitatea acestui deosebit fenomen, 
adică felul material al expresiunii, o condiţie neapărată 
pentru ajungerea scopului ei este înţelesul uman. 

Sunete, cuvinte, linii şi colori, forme - viaţa nu consistă în 
ele chiar, în materialitatea lor, ci în intenţiunea de a 
deştepta, prin înfăţişarea lor, un înţeles. Intenţiunea - 
aceasta este esenţa vieţii; expresia este numai organismul 
ei material. 

Precum vedem, trebuie iarăşi să ne întoarcem la vechea 
noastră comparaţie între opera de artă şi fiinţa vie. 

La fiinţa vie, organismul material este aşa întocmit, încât 
niciun organ îndeosebi nu e independent, şi n-are niciodată 
o funcţie de sine stătătoare; organele au importanţă prin 
anumitul concurs ce-l dau pentru menţinerea întregului 
complex; oricât ar fi, unul chiar absolut indispensabil, şi 
altul nu tocmai, menţinerea întregului complex este 
mijlocul, scopul este viaţa; fără de dânsa, organele nu mai 
au rațiune de a fi; ele se desfac, se risipesc şi se topesc în 
largul naturii, dacă nu mai pot susţine o viaţă deosebită. 

Tot aşa şi cu opera de artă. 

Expresia - adică forma exterioară, organele materiale - nu 
are rațiune de a fi dacă nu face să trăiască o intenţiune. 

Natura are o lege care o obligă să alcătuiască elementele 
aşa potrivit încât, din echilibrul şi concursul organelor 
materiale, să se poată menținea flacăra vieţii. Atunci când 
natura, în zorul nepătruns al vastei sale fabricaţiuni, scoate, 
din distracţie ori din pripă, o rea întocmire de organe, 
improprie intenţiei de funcţionare, ea se grăbeşte să spargă 
exemplarul, aruncă fărâmăturile monstrului neviabil în 
topitoare, pentru ca să le toarne mai târziu într-un tipar 
normal. 

Aceeaşi lege pentru opera de artă ca pentru fiinţe. 

Dacă expresiunea formală nu poate îmbrăca potrivit 
intenţiunea, opera este un monstru neviabil: expresia se 


topeşte-n vânt, ea nu însemnează nimica; fiindcă nu ea este 
scopul, ea este mijlocul, şi ca atare, în cazul acesta, nu 
poate servi la nimic. 

Aşadar: potrivirea organelor cu viaţa, în natură - 
potriveala expresiunii cu intenţia, în artă. 

Precum dar viaţa nu poate în natură să îmbrace decât o 
structură, de dimensii, de proporţii şi relaţii de economie 
intimă, supuse imperiului necesităţii, asemenea intenţiunea 
artistică, pentru existenţa şi menţinerea ei proprie, trebuie 
să îmbrace o formă de expresie, o structură materială cu 
dimensiuni, proporţii şi relaţii de economie intimă absolut 
necesare. 

De câte ori considerăm bine fenomenul ce-l numim viaţă, 
rămânem pătrunşi de un adânc sentiment de uimire. Cea 
mai infimă creatură este o revelare a unei infinite puteri, a 
unei incomensurabile şi eterne voințe - fie acel fenomen o 
râmă oarbă, care se târăşte lipicios pe un palmac de 
mocirlă în umbră, fie cuceritorul care, din înaltele zăpezi 
ale Alpilor, arată legiunilor de biruitori, cu degetul 
poruncitor, fericitele câmpii ale Italiei sclipind în razele 
soarelui. 

Un sentiment analog ne cuprinde în faţa unei opere de 
artă, fie ea cât de infimă sau cât de grandioasă, fie nasul şi 
rigla de pe zidul din dosul şcoalei de mahala, fie Sonata 
Lunii - şi una şi alta ne pătrunde prin revelarea unei infinite 
puteri, unei incomensurabile voințe. 

Şi pentru aceea, acelaşi atribut se cuvine să acordăm şi 
uneia şi alteia dintre aceste două puteri - pe amândouă le 
numim egal, şi cu drept cuvânt, creatoare. 

A crea - a apuca din haosul inform elemente brute, a le 
topi împreună şi a le turna într-o formă, care să îmbrace o 
viaţă ce se diferenţiază într-un chip absolut hotărât de tot 
ce nu este ea - aceasta este puterea naturii şi a artistului. 

Şi această putere, la artist o numim talent. Talentul este 
deci puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe 
lângă iritabilitatea ce o au toţi. 


Ni se întâmplă adesea să citim o carte, să ascultăm o 
dramă sau să privim o pictură, şi, cu toată bunăvoința cu 
care căutăm emoţiunea binefăcătoare ce o aşteptăm de la 
opera de artă, emoţiunea nu ne poate prinde. Este o lungă 
epopee sau o povestire extraordinar de îngrijită; este o 
dramă de un scenariu strict şi de un lux de debitare 
superior; este un tablou colosal de o corectitudine de desen 
şi de un colorit bogat şi exact. Totuşi, impresia ce ne-o fac 
este cu totul lipsită de puterea zguduitoare, de virtutea 
emoţională. 

Din contra, auzim patru versuri populare, în cari prozodia 
este cu desăvârşire nesocotită, rima imposibilă; vedem o 
scenă de clovni de o simplicitate cât s-ar putea mai 
primitivă, ori un cap afumat de sfânt bizantin, care şade 
băţos între două coloane. - şi găsim la ele, fără multă 
osteneală, aceea ce nici epopeea sau povestirea, nici drama, 
nici tabloul, de cari am vorbit mai sus, nu ne-au putut da. 

Oare de ce? fiindcă, la aceste trei modeste produceri din 
urmă, expresia materială a îmbrăcat exact o intenţiune, şi 
astfel operele acestea sunt viabile; pe câtă vreme la cele 
trei de mai sus, expresia bogată, aparatul material exterior, 
a fost goală de intenţie; în cazul cel mai bun, intenţia a fost 
prea puţin puternică în raport cu covârşitorul aparat 
exterior; sufletul, dacă nu de tot nul, a fost prea mic şi 
organismul prea mare, ci între organism şi viaţă trebuie să 
fie absolută potriveală. 

Într-o scenă de clovni, a cărei intenţie ar fi, de exemplu, o 
păcăleală puerilă, cei doi artişti întrebuinţează salturile lor, 
vorbele lor, toate mişcările lor, numai şi numai întrucât ele 
stau în legătură necesară cu intenţia, cu păcăleala. Orice 
suprimare a vreuneia din părţile aparatului acestuia 
exterior ar fi păgubitoare, fiindcă fiecare parte e un organ 
necesar pentru comunicarea intenţiunii, şi prin suprimarea 
aceea s-ar trunchia înţelesul. 

Pe câtă vreme dintr-o dramă a unui mare poet liric se pot 
şterge multe şiruri, nu numai fără pagubă, ci chiar poate cu 


folos. Din scena clovnilor nu poţi suprima vreo parte, 
precum nu poţi ciunti dintr-o fiinţă vie organele absolut 
necesare vieţii; din drama marelui poet poţi da afară foi 
întregi, precum dintr-o grămadă de obiecte neînsufleţite 
poţi separa o parte fără a le strica esenţa. 

Într-o scenă memorabilă a lui Victor Hugo, nobilul hidalgo 
Silva prinde la fidanţata şi pupila lui, mândra Dona Sol, pe 
doi cavaleri. Pe toţi sfinţii Castiliei şi Aragonului! Doi! Măcar 
unul! şi tot era prea mult! Ce face nobilul Silva, bătrânul 
ofensat? Credeţi că trage spada să pedepsească repede pe 
acei cutezători? Nu! El se gândeşte să-i pedepsească cu 
mult mai aspru: le citeşte un lung discurs istoric moral, în 
care face lista cronologică a isprăvilor şi vitejiilor marilor lui 
strămoşi, ale căror portrete sunt atârnate în salonul unde s- 
au întâlnit cei doi rivali, regele Carlos şi banditul Hernani. 

Aceştia stau în picioare împreună cu femeia vinovată, şi 
ascultă... şi ascultă; câteodată unul din ei cutează să facă o 
mică întrerupere, să zică şi el măcar o vorbă de scuză - 
numaidecât asprul Silva exclamă: „Iaci! nu mă-ntrerupe!” 
şi-şi urmează mai departe pomelnicul. 

Dar e Victor Hugo? Da. Dar versurile sunt admirabile? 
Făr'ndoială. Însă ce are a face? Victor Hugo e un mare poet 
liric, un cugetător şi mai mare, şi versurile lui sunt 
minunate. Asta nu împiedică drama lui să fie lipsită de viaţa 
pe care scena clovnilor o are. Acea scenă trăieşte, iar 
Hernani nu; şi anume fiindcă acea scenă nu poate fi 
trunchiată fără pagubă, iar din Hernani poţi tăia, ba chiar 
cu folos, şi pentru dramă şi mai ales pentru auditorul 
priceput, patru din cinci părţi, şi Hernani tot Hernani 
rămâne. 

Cât n-ar câştiga, de exemplu, dignitatea nobilului hidalgo, 
dacă dânsul ar avea buna inspiraţie să renunţe la 
academicul discurs, care prelungeşte din cale afară o 
situaţie atât de penibilă şi de umilitoare, şi pentru el, şi 
pentru nobilii castilani din pereţi, şi pentru publicul din 
sală?! 


Cu cât mai mult spune el, în supărarea lui, şi tot spune, cu 
atât noi înţelegem mai puţin; fiindcă noi nu înţelegem o 
operă de artă din mult, ci din ceva, înţelegem un ce dintr-un 
cum. Astfel, putem de la sunete căpăta impresia luminii de 
lună. Cine iubeşte muzica, şi e deprins să o înţeleagă, are să 
vază desigur lumină la atingerea lui sol diez al melodiei 
după cele patru tacte introductive ale celebrei sonate. 

Când Othello turbă de închipuita trădare şi se plimbă de 
colo până colo, ca o fiară nebună, mai are vreme să ţie 
discursuri? 

Închipuiţi-vi-l pe „stupidul turc” venind în faţa scenii, iuând 
o poză demnă şi începând să ne debiteze o tiradă în care să 
enumere mai întâi toate suferinţele sufletului său şi apoi 
toate torturile imaginabile cu cari proiectează să 
pedepsească pe nenorocita Desdemona! Toate comparaţiile 
între starea sufletului său cu torturile Tartarului, toate 
blestemele retorice, toate amenințările de lux poetic, ne-ar 
face să dăm din umeri şi să zicem: „Maurul acesta nu e 
gelos ca un maur ce se respectă, e numai un lăudăros 
oriental!” 

Şi din momentul acela, n-am mai purta deloc grijă de 
soarta năpăstuitei venețiene. 

Căci, din două una: ori e în adevăr gelos până la cumplita 
crimă, şi atunci n-are vreme să mai ţină discursuri, şi mai cu 
seamă kilometrice, şi încă în versuri distilate; ori, dacă le 
ţine, şi-a scos tot focul de la inimă, şi n-are să se mai 
potrivească, la urmă, crima deloc. Prin urmare, ori crimă 
fără discurs, ori discurs fără crimă. 

Othello, deşi „turc stupid”, o ştie bine aceasta şi, fiindcă lui 
crima îi trebuie, renunţă la discurs, şi foarte cuminte face. 

O vorbă numai, o vorbă, al cărei miez este mai substanţial 
decât ar putea fi conţinutul a o sută de versuri alambicate: 
„Cum, să-i omor?”. Atâta numai poate scoate din gâtlejul 
înecat de turbare: „Cum f” Şi din această scurtă întrebare 
noi vedem limpede că tragica soartă îi aşteaptă şi pe ea şi 
pe el. 


Da, zic unii, dar stilul francezului e unul şi al englezului 
altul. 

Iată greşeala mare: a confunda stilul cu maniera. Între stil 
şi manieră este aceeaşi deosebire ca între organismul 
necesar al fiinţei vii şi structura voită a lucrului artificial. 

lată două piese de teatru, două tragedii. În amândouă 
avem aproape aceeaşi fabulă: doi fraţi - unul bun, blând, 
prostuţ, onest, devotat tatălui şi fratelui; celalt, rău, 
făţarnic, invidios, intrigant, urând de moarte şi pe tată-său 
şi pe frate-său. Cel mai rău profită de buna credinţă a 
naivului bătrân - ţese o intrigă infernală şi peide pe cel mai 
mic în ochii tatălui. 

Într-una din piese, horopsitul, victimă persecutată, o ia 
razna în lume şi fuge în pădure, unde trăieşte într-o vizuină 
ca un pustnic nebun. În cealaltă, horopsitul, desperat, îşi ia 
lumea în cap şi se face tâlhar de codru. Şi într-una şi într- 
alta, tatăl lesne crezător cade la rându-i victima mişelului 
intrigani. 

la să vedem acuma ce fac cu această fabulă doi artişti 
deosebiți. 

Unul ne aruncă înainte persoanele fabulei şi le dă drumul 
să facă orice vor voi ele, cum le-o tăia capul şi cum le-o 
îndemna inima: să facă în fine tot ce sunt în stare să facă. 

Celălalt ne prezentă persoanele dându-le misiunea 
imperativă de a ne spune cum sunt ele. 

Primul, o dată ce le-a dat drumul persoanelor sale, nu se 
mai amestecă deloc, nu mai face nicio presiune morală 
asupră-le. El nu se mai interesează de soarta lor, de 
succesul sau peirea lor: le lasă-n voia întâmplărilor, aşa cum 
le-a făcut Dumnezeu, să-şi împlinească fiecare scrisul ei. 

Cel d-al doilea, din contră, e foarte gelos de soarta 
persoanelor lui: o singură clipă nu le slăbeşte; se ţine pas 
cu pas de ele. Le ocroteşte, le persecută, le laudă, le critică, 
le admiră, le ajută să iasă din încurcătură, să răspunză la 
enigme, să dezlege şarade, le recompensează şi le 
pedepseşte. 


Dacă, la cel dintâi, doi inşi se ceartă şi cât p-aci să-şi verse 
sângele, el se dă cuminte la o parte, lăsându-i să-şi împartă 
părul cu furca. În cazul analog, cel d-al doilea, după ce că-i 
pune cu dinadinsul să se certe, apoi tot el se amestecă de-i 
împacă; ba, ori ajută pe cel mai slab ca să covârşească 
puterile celui mai tare; ori, dacă este mai simpatic acesta, îi 
mai dă ajutor pe dedesubt ca să-l zdrobească pe acela cu 
aesăvârşire. În fine, bietele persoane, bune rele, cum ar fi, 
în loc să facă necontenit ce i-ar îndemna firea lor, sunt 
osândite să spună mereu aceea ce le suflă autorul. S-ar 
putea zice că persoanele acelea, dacă în adevăr ar exista, 
şi-au găsit beleaua cu introducătorul lor în faţa lumii. 

Într-un cuvânt, la persoanele celui dintâi artist, avem o 
continuă confirmare a vieţii; iar la ale celui d-al doilea un 
torent continuu de afirmări exterioare, fără vreo confirmare 
interioară. 

Oricine, credem, a înţeles că am vorbit despre Glocester 
cu fiii săi şi despre bătrânul Moor cu Franz şi Carol. 

Vorbeam de stil şi manieră. lată - la cei dintâi e stil, la cei 
din urmă, manieră. 

Cine înţelege ce este arta, orice i-ar spune aşa-numitele 
sentinţe fără apel ale opiniei publice, nu se va putea un 
moment amăgi asupra deosebirii fundamentale dintre stil şi 
manieră. 

Să încerc a ilustra această propoziţie. 

Vedeţi colo pe câmp, în revărsatul zorilor, o umbră 
cenuşie... Este un om... poartă la subţioară un baston, ori 
cine ştie ce, discret aplecat spre pământ. Vedeţi-l... Cu 
ochiul umbrit de pălărie, ţintă-nainte, caută să apuce o cât 
mai largă zare. Uitaţi-vă ce stângaci păşeşte, cum se 
furişează de domol şi de sfios, cum evită orice pas 
precipitat, orice zgomot, orice atitudine amenințătoare care 
ar trăda cumva vreun gând rău. 

Dar, ia să ne întoarcem privirea în partea astălaltă, între 
zarzavaturi. lată o altă apariţie. Foarte încruntat, un uriaş 
cu mâinile întinse în sus, ţinând în dreapta un toroipan 


ridicat. Priviţi-l cum stă mândru şi ţeapăn, hotărât să 
zdrobească pe oricine s-ar apropia... Poartă o legătură 
enormă pe cap şi e drapat ca un suveran african în 
veşminte bătătoare de departe la ochi. Ce grozavă 
înfăţişare! 

Ce este acea umbră cenuşie din câmpie? Ce este băţul pe 
care-l ţine aplecat la subţioară? Ce este în capul de sub 
pălăria aplecată bine pe ochi? Băţul e o puşcă şi-nnăuntru-i 
moartea; sub pălărie e un gând limpede şi rău. Umbra 
aceea stângace şi sfioasă este un dibaci şi îndrăzneţ 
vânător. Vai de prima victimă pe care o va întâlni! cu cât 
mai târzie va fi întâlnirea, cu atât mai vrăjmaşă şi mai 
socotită lovitura! 

la să vedem acuma şi pe voinicul fioros care păzeşte 
zarzavaturile. la să avem puţin curaj. Să ne apropiem 
binişor de el, să vedem ce are să facă... lată că nu ne face 
nimica... Ne lasă să-i luăm din mână toroipanul de scaete, 
ne îngăduie să-l dezbrăcăm de veşmintele lui pompoase, să- 
i smulgem de pe cap turbanul de paradă... Acum l-am 
despuiat de tot. Ce am aflat oare dedesubtul groaznicului 
aparat? 

— O cruce de prăjină cu braţele-ntinse, legate cu un 
crâmpei de funie de tei, purtând în vârf drept cap o veche 
oală spartă... Era un popondeţ! 

Ce ageamii trebuie să fie păsărelele ca, de veacuri după 
veacuri, să se mai sperie de aceeaşi oală spartă, de aceeaşi 
cruce de prăjină, de acelaşi primitiv artificiu! 

Exact acelaşi lucru se petrece în artă. 

Ce ageamiu trebuie să fie spectatorul sau cititorul care nu 
ştie să caute ce se ascunde sub aparatul exterior al unei 
opere de artă, şi care cască gura cu bună credinţă în faţa 
unui torent de afirmări fără o picătură de confirmare - 
confundând astfel maniera cu stilul! 

Un tânăr de umilă extracţiune, vagabond muritor de 
foame, om de un temperament exaltat şi de un spirit de tot 
excentric, dar o inimă excelentă în fond, se mamoreaza din 


vedere, la o procesiune regală, de Regina - nu de regina nu 
ştiu care... de Regina Spaniei! Nebunul are curaj să 
înfrunte sentinelele, să sară noaptea zidurile parcului regal 
ca să depună, pe banca unde stă de obicei Regina, 
bucheţele de nişte flori cari a aflat el că-i plac cu deosebire 
strălucitei adorate. E un amor smintit, mortal! 

Nebunul are noroc să ajungă, printr-o intrigă de curte, 
aproape de strălucita adorată, să devie prim-ministru al 
unui rege care veşnic lipseşte de lângă regina, umblând la 
vânătoare. Ce face înamoratul nostru? 

Credeţi că-şi dă măcar osteneala să aibă o întrevedere mai 
de aproape cu femeia, care e foarte dispusă să nu-l trateze 
cu prea multă răceală? Aş! Lasă amorul pe altădată şi se 
apucă cu dinadinsul să stârpească abuzurile celorlalţi 
miniştri, într-o şedinţă solemnă, prinzându-i cum se ceartă 
la împărţeala jafurilor din averea regatului, le face o 
grandioasă morală patriotică, maltratându-i în vreo două 
sute cincizeci de versuri. Precum declama când l-am văzut 
întâia oară că are să moară pentru Regina, aşa declamă 
acuma, că nu se lasă nici mort până nu va regenera 
finanţele compromise şi administraţia coruptă ale Spaniei. 

A înţeles cititorul, că vorbim de „ce ţauvre ver de terre 
amoureux d'une etoile”, celebrul lacheu al lui Don Salluste, 
mirificul Ruy-Blas, care, ministru atotputernic, în loc să 
bage-n fundul pământului de viu pe infamul intrigant, cum îi 
era mai uşor decât a se şterge la nas, i se dă acestuia legat 
de: mâini şi de picioare, numai şi numai de hatârul 
autorului!! 

Poftim acum de ce s-apucă eroul nostru! Când era lihnit 
vagabondul, sărea zidurile castelului sfâşiindu-şi în ţepele 
de fier carnea slabă de foame şi primejduindu-şi de mii de 
ori o viaţă păcătoasă, numai ca să aducă iubitei lui floricele. 
Acum, e ministru magnific, şi numai o uşă secretă îl 
desparte de femeia adorată, şi totuşi nu vrea s-o deschiză, 
fiind ocupat să dea consiliului de miniştri flori de retorică. 

A! sfântă retorică! 


Cu multă pietate mi-aduc aminte de savantul Cours 
frangais de Rhetorique, prima ţâţă de la care am supt 
laptele ştiinţei literare. 

Minunată carte! şi ce bucurie mi-a făcut să aflu că 
principiile şi metoda bătrânului meu curs francez, în a nu 
mai ştiu a câtea ediţie, şi, de astă dată, în limba noastră 
maternă, hrăneşte şi azi, tot aşa de bine ca pe vremuri, 
inteligenţele tinerelor generaţiuni de la noi, cari-şi închină 
viaţa lor frumoaselor litere. 

Din acest curs bătrân, dar totdauna verde, al cărui 
imperiu nu i-l poate uzurpa nicio inovaţie, am învăţat şi 
învăţăm nenumăratele feluri de stiluri - stilul... clar, concis, 
pompos, uşor, măreț, simplu, sublim, patetic, larg, 
ornamentat, chiar înflorit şi alte multe. Tot dintr-însul am 
învăţat, ce sunt figurile sau tropii, cum se cheamă luarea 
totului drept parte şi a părţii drept totul, a omului drept 
locu-i, a locului drept omul şcl., în fine toate subtilele 
deosebiri formate între sutele şi miile de feluri a se exprima 
ale omului. 

Toate stilurile le putem învăţa din savantul meu curs 
francez, afară numai de unul singur. - dar poate că de 
acesta nu simt încă nevoie tinerele noastre generaţiuni de 
literați. 

Era o excelentă şcoală de croitorie cursul meu cu deviza 
clasică le style Cest l!homme, unde am învăţat să croiesc fel 
de fel de haine, să le cos, să le brodez, la nevoie să le 
cârpesc, să le repar şi să le scot petele; dar unde niciodată 
n-am aflat anume pentru uzul practic al cui sunt acele 
minunate şi deosebite veşminte; şi, necunoscând muşteriul, 
se-nţedege că n-am învăţat nici cum se ia măsură. Am 
învăţat croitoria fără a mă gândi o clipă că este o artă al 
cărei scop ar fi să îmbrace trupul cuiva. 

Aşa, când am ajuns şi eu calfă şi am voit să lucrez pe 
seama mea, când mi-a venit şi mie un muşteriu, o idee, să- 
mi ceară o haină ca să se poată prezenta în lume, am pus 
mâna aiurit în grămada de veşminte, şi am trântit în capul 


blond şi buclat al unui copilaş de prinţesă o mantie largă de 
pelerin nespălat, în spinarea unui arlechin şui o largă 
purpură imperială, iar pe umerii mândri ai unui tânăr 
Cezar, o cazacă pestriță de paiaţă cocoşată. 

Şi le-am dat drumul în lume aşa, şi lumea, care judecă pe 
oameni după veşminte, cum spune Înțeleptul Nasr-ed- 
dinHogia, a dat de pomană copilaşului prinţesii, s-a 
prosternat înaintea arlechinului, iar pe tânărul meu Cezar |- 
a fluierat şi huiduit! 

Ce succes! ... De ce? 

Fiindcă un singur stil a fost uitat savantul meu curs 
francez să mă-nveţe, unul singur - stilul potrivit, tocmai 
acela care-mi trebuia, singurul care se poate numi stil. 

Nu e decât unul. 

Nu ştiu cine a zis o dată în glumă că e foarte uşor lucru să 
faci o statuă. Nu-ţi trebuie decât o stană de piatră; în sânul 
ei, tocmai în mijloc, stă închis un Apollo, ca un miez viu care 
aşteaptă să crape coaja lemnoasă. Ei! n-ai decât să o spargi 
tu şi să dai drumul captivului... lei o daltă şi un ciocan şi 
scobeşti la o parte, încet-încet, ţandăra cu ţandără, 
învelitoarea de prisos, şi Apollo apare victorios şi strălucitor. 
Bagă numai bine de seamă să nu-ţi scape dalta şi să atingi 
miezul. 

Acum, poţi să scoţi pe Apollo păzind turmele şi luminând 
pe ciobanii primitivi ai Tesaliei, conducându-şi carul, 
învingând şarpele ori cântând pe lira cu şapte coarde după 
jertfirea cutezătorului satir; poţi să scoţi deci un Apollo 
simplu, maiestos, fulgerător sau sublim - asta e o chestie de 
stil. 

— Dar bine, zic eu, care am învăţat pe de rost cursul de 
retorică; eu ştiu în câte feluri poate să mi se arate fiul 
Latonei, stilurile toate le cunosc, decât numai un lucru nu 
ştiu: cum să-i fac statua. 

— Dacă nu ştii, du-te de-nvaţă, îmi răspunde glumeţul 
meu, şi vei vedea (dacă vei fi fost chemat să poţi învăţa) că 
nu-ţi trebuie deloc să cunoşti toate stilurile; îţi trebuie să 


cunoşti numai un stil - stilul potrivit, care le încape pe toate 
spre a se putea potrivi, după nevoie, la orice intenţiune. 

Aşa că aceea ce cursul francez îmi spunea că erau 
deosebite stiluri, nu erau decât variaţia de atribute ale 
unuia şi aceluiaşi stil, atribute care trebuiesc ţinute în dulap 
închise, şi îmbrăcate numai, la nevoie. Nenorocire aceluia 
ce va greşi haina; acela va păţi ce am păţit eu când le-am 
dat drumul în lume prinţişorului, arlechinului şi Cezarului 
schimonosit. 

Până să ne reîntoarcem la cercetarea stilului, câteva 
digresiuni fără disciplină cred că nu strică. 

Noi ştim că, dintre toate fenomenele, acele ce ne 
interesează mai mult pe noi oamenii sunt mişcările 
sufleteşti ale omului. Un spirit paradoxal ar putea îndrăzni 
să spună că sunt două lumi întregi, două universuri. O 
picătură de rouă limpede ce cade din înălțimile senine, în 
drumul ei către pământul din care a fost sorbită-n sus, 
reflectă din pereţii-i tot văzduhul larg. Ceea ce, de la pereţii 
acestei infime sfere reflectoare, este fără margini în afară, 
se adânceşte-n năuntrul ei, afundându-se iarăşi fără 
margini. Acolo, în strâmtul fund, ca şi afară-n larg, sunt 
iarăşi toţi sorii, toţi luceferii, toate stelele şi calea robilor. 
De la pereţii ei, în afară o nemărginită lume. - o altă 
nemărginită lume înăuntru; margine nu e în afară şi ori 
încotro; asemenea înăuntru, d-a-ndăratele şi ori încotro, 
margine nu e. 

Aşa e şi sufletul omenesc, ca bobul de rouă: o infimă 
oglindă sferică cu conştiinţa absurdei adâncimi proprii - în 
afară-i şi-nainte-i, ori încotro, infinitul mare; înăuntru şi d-a- 
ndăratele infinitul mic. Între aceste două infinituri, între 
aceste două lumi, e o ciudată şi grozavă deosebire: pe când 
infinitul mare este ideal deşi palpabil, infinitul mic este 
singurul real deşi impalpabil. Căzând din înălţimi, oglinda 
de rouă, în drumul ei, schimbă perspectiva interioară după 
punctele liniei sale de cădere: asemenea şi sufletul nostru, 


în trecerea-i, schimbă în adâncimile sale lumea dinăuntru 
după schimbările lumii dinafară. 

Câţi stropi de rouă între cer şi pământ, atâtea oglinzi 
mişcătoare şi atâtea ceruri, asemenea câţi oameni atâtea 
suflete şi tot atâtea lumi. 

Şi iată dar de ce, mai mult decât tot universul cel mare, ne 
interesează universul cel mic; fiindcă, cu cât cel dintâi se 
înalţă şi se depărtează tot mai mult de noi, cu atât cel d-al 
doilea se adâneeşte şi ne pătrunde; unul se-ntinde, celălalt 
se strânge; unul este, celălalt suntem - estele acela e o idee, 
numai acest suntem, ni-i singura realitate posibilă. 

Aşa, pentru înţelesul omului nu-i nimic mai important 
decât înţelesul omului, fiindcă, prin comunicarea înţelesului 
la înţeles, realitatea se potenţiază. Infinitul palpabil, dar 
ideal, se adâneeşte în oglinda sferică şi devine infinitul 
impalpabil, dar real. Dar oglindit acum dintr-o oglindă 
întraita. O a doua adâncire, o altă lume şi mai impalpabilă, 
dar cu atât mai reală. Să luăm două oglinzi sferice: soarele 
uriaş se strânge în adâncimile uneia ca un punct; din cea 
dintâi, acest punct se adâneeşte încă o dată în a doua, şi 
când a ajuns ca vârful acului de albină, atunci aruncă în 
focarul de reflexie cea mai intensă lumină şi căldură. 

Toate aceste schimbări, toate aceste raporturi - între 
infinitul mare şi infinitul mic, şi apoi între acesta, devenit la 
rându-i mare, şi cel d-al treilea, care-l potenţiază la rându-i 

— Au totdeauna măsuri fatale din cari nu se iese. Fie 
oglinda imperfect sferică, neregulată, deformată, burduşită, 
oricum colorată, ea îşi va păstra ca atare un mod totdeauna 
acelaşi de oglindire - totdeauna va fi un echilibru, un chip 
constant de raporturi între ce şi cum se oglindeşte. 

Dar, unde ne ducem cu atâtea ciudate digresiuni fără 
disciplină? Ne depărtăm prea tare de obiectul vorbirii 
noastre, de stil... Din contra, iată că am ajuns tocmai la 
dânsul. 

Precum stropul de rouă cade, cade mereu căutând odihnă, 
asemenea căutând odihnă trece, mereu trece sufletul 


omului. Şi el e o oglindă sferică, veşnic în mişcare, rotindu- 
se pe axa ei şi mergând prin spaţiu ca şi corpurile cereşti. 
Schimbând mereu punctul de perspectivă, echilibrul 
nestabil şi un chip constant de raport între cum şi ce 
oglindeşte îi sunt neapărate ca să poată oglindi. 

Pentru aceasta. - pentru a putea păstra echilibrul. - 
trebuie atât în rotirea cât şi în mersul său, să stăpânească 
ritmul pornirii iniţiale, ale cărui faze de accelerare sau 
domolire, de odihnă sau de precipitare, să se facă gradat şi 
oblu, iar nu smucit şi zdruncinat, pentru ca să nu se strice 
oglinda fără a-şi putea îndeplini menirea... Numai aşa poate 
comunica, la rându-i, limpede imaginile ce le primeşte din 
afară, unei alte oglinzi similare, cu care în treacăt se- 
ntâlneşte în această scurtă plimbare prin lumina vieţii. 

Ritmul - iată esenţa stilului. 

Mişcările lumii imprimă şi sufletului nostru mişcări 
corespunzătoare, şi, între aceste două serii de mişcări, 
raporturile trebuiesc să fie de un chip totdeauna constant; 
fără de aceasta, echilibrul nestabil, de care am vorbit, nu s- 
ar mai putea menţine, iar înţelesul nostru, prin urmare, ar 
deveni imposibil. 

Când ne aflăm în faţa unei lucrări de artă, fenomenul 
mişcării noastre sufleteşti se îndoieşte. Sufletul nostru este 
solicitat la o îndoită legănare şi, deci, cu atât mai necesar 
devine echilibrul nestabil, cu atât păstrarea chipului 
constant de raporturi mai indispensabilă. 

Pe complexa claviatură a unei imense orge, un titan 
maestru-organist lucrează, fără un moment de repaus, un 
preludiu haotic fără soluţiune. 'Toate tonurile majore şi 
minore, toate modulările posibile şi imposibile, cari n-au 
secret pentru dânsul, le perindează pe simţitoarele clape, şi 
toate după nişte fatale legi, pe cari el nu le poate călca 
niciodată, dacă nu voieşte să spargă minunatul instrument. 
În acel preludiu, el îşi cântă sieşi, se-nţelege şi se place pe 
sineşi. 


Dar iată că un mititel gnom se furişează sub coatele 
maestrului, printre degetele titanului, cari toate joacă de 
colo până colo pe complexa claviatură, mititelul îşi vâră şi el 
mâinile: nemereşte deschizăturile şi, atingând şi el cu 
dibăcie clapele, fără să supere câtuşi de puţin, în fuga 
jocului, degetele marelui maestru, suprapune seriei de 
acorduri ale preludiului haotic o melodie care, fiindcă e 
rezultanta acestuia, se potriveşte cu acesta, e realizarea lui 
posibilă şi raţională. 

Ce cuminte, ce dibaci, ce înzestrat şi meşter mai ales 
trebuie să fie gnomul pentru ca să poată face fără greş un 
aşa minunat tour de force! 

Ei! sufletul meu e orga misterioasă: titanul, care 
preludează fără un moment de repaus până ce orga pierde 
puterea de a mai scoate măcar o notă, este lumea; iar 
gnomul eşti tu, tu poetul, tu artistul. 

la seama bine, gnomule! la seama bine la tonul precis, la 
înţelesul adânc, la ritmul susţinut al preludiului titanic, şi 
improvizează-ţi în consecinţă melodia clară. Mai ales, 
fereşte-te nu cumva să atingi degetele foarte simţitoare ale 
marelui tău acompaniator, care, necăjit că i-ai deranjat 
lucrarea proprie, s-ar răzbuna pe tine făcându-ţi cântarea 
ta, printr-un magistral acord ţinut, monstruoasă, absurdă, 
imposibilă. 

Te povăţuiesc, dacă eşti ageamiu, nu-ţi încurca mâinile pe 
o claviatură aşa de sensibilă, printre degetele unui aşa de 
statornic şi absolut maestru. 

Când din sufletul meu, care e legănat veşnic de mişcarea 
lumii, tu, poet sau artist, voeşti să scoţi un acord nou, nu 
trebuie să uiţi că eu nu te pot asculta, te arunc departe sau 
fug departe de tine, dacă te-ncerci la ce nu poţi bine, dacă 
mă sileşti să-mi stric echilibrul nestabil şi astfel să-mi 
poticnesc înţelesul. 

Care va să zică, gnomule, daca asta ţi-este datul tău; dacă 
tu, improvizatorul, eşti legat de acompaniatorul cel mare, 
cu care sufletul meu are legături înainte de sosirea ta sub 


coatele lui, atunci improvizaţia ta melodică este în esenţa ei 
roaba acompaniamentului. Numai inventivitatea melodică 
este a ta; liber eşti să-ţi alegi tonul, acordul şi momentul 
când să intri şi tu cu mâinile tale pe claviatură; liber eşti să 
construieşti, pe seria eternă de acorduri ale preludiului, 
infinite jocuri, după generozitatea şi temperamentul 
fanteziei tale; toate însă trebuiesc să nu iasă din ritmul lui. 
Aminteri, fie cât de torturată ca structură, cât de variată ca 
forme, cât de bogată ca întorsături, cântarea ta va fi 
monstuoasă, absurdă, imposibilă. 

Când, în valurile de acorduri pe un ton, lente şi solemne, 
ale preludiului, tu vei nemeri alt ton şi vei precipita mersul 
melodiei tale; sau când, pe o cascadă precipitată a lui, vei 
voi să te opreşti ca să faci o fioritură ad libitum, vei fi un 
gnom prost, care nu poate fi ascultat decât în bătaie de joc, 
şi care merită luat de ceafă şi aruncat cu dispreţ departe 
pentru îndrăzneala şi prostia lui. - fiindcă a avut neomenia 
să intervie cu un charivari în sublimul preludiu. 

Acea dibăcie de a-ţi strecura cu o potrivită mişcare, în 
mersul preludiului etern, potrivita ta invenţie melodică de 
câteva tacte, acea virtuozitate, este aceea ce numim stilul. 

Un autor ne povesteşte istoria a doi prieteni, fraţi de 
cruce, cari se ceartă, se duşmănesc, se bat şi se omoară 
pentru 

— O femeie, se-nţelege. 

E o veche poveste; nu face nimica însă: daca povestitorul 
va fi un artist, o vom asculta încă o dată cu plăcere, precum 
ascultăm totdeauna un cântec din copilărie numai să fie 
bine executat - lucrurile frumoase nu se-nvechesc 
niciodată. 

Să vedem. 

Artistul ne arată mai întâi ce legături strânse erau încă din 
şcoala primară, între cei doi prieteni, Petru şi Paul; cum 
niciodată nu s-a dezminţit devotamentul şi stima unuia 
pentru altul; cum unul a scăpat de la moarte pe altul cu 
primejdia vieţii sale proprii şcl... Dar iată că Petru, care 


iubeşte foarte gelos pe o femeie, Ţincuţa, începe a avea 
bănuieli în privinţa lui Paul. 

Femeia e o femeie ca toate femeile cuminţi: ea nu e 
nebună să lupte a risipi bănuielile lui; ba, prin zâmbete cu 
două înţelesuri, prin protestaţii intenţionat stângace, prin 
lacrimi ostentativ picurate, hrăneşte sistematic acele 
bănuieli. 

Femeia îşi cunoaşte bine arta: un bărbat cu cât teme şi 
bănuieşte, cu atât e mai uşor de stăpânit. Ea ştie că un 
prieten bun al bărbatului care o iubeşte este totdeauna o 
mare primejdie pentru imperiul ei; o ruptură între cei doi 
prieteni, îndepărtarea importunului, este un triumf 
neapărat pentru politica femeii, politică de paşnică şi 
neturburată stăpânire. Pentru a ajunge la acest triumf, 
femeia are un arsenal întreg de arme; le poate rupe fără 
succes pe toate afară de una, una supremă, dar absolut 
sigură. 

Tincuţa începe să vorbească cu Petru numai şi numai de 
Paul: Paul în sus, Paul în jos; Paul e drăguţ, glumeţ, 
spiritual, nostim, charmant. Petru cam începe să ţâfnească. 
Dar iată, intră Paul: Tincuţa nu poate stăpâni un strigăt şi o 
mişcare de mulţumire. Cu toate că Paul e foarte grăbit, ea 
nu-i dă voie să plece: trebuie neapărat să dejuneze cu ei. La 
dejun, Petru ceartă slugile, cât p-aci să dea cu farfuria în 
cap jupânesei, pe când Tincuţa şi Paul râd şi povestesc fel 
de fel de nimicuri. Seara la masă, ea regretă că nu l-a poftit 
şi pe Paul. N-are poftă de mâncare şi stă pe gânduri cu 
privirile pierdute; bate toba repede cu degetele pe masă; 
oftează; se scoală; e nervoasă; plânge tamnisam fără să 
poată spune de ce. Apoi se culcă, şi adoarme sughiţând. În 
fine, un cortej întreg de simptome alarmante. Peste noapte, 
se zvârcoleşte sub opresiunea unui vis urât; geme, dă un 
țipăt, şi Petru aude clar, printre dinţii ei cari scrâşnesc, un 
nume! ... Grozav! ... „Ah îPaul!”. 

Soarta lui Paul e hotărâtă acuma. Petru a mai avut cu 
amicul său oarecari mici împunsături; de astă dată, ruptura 


trebuie făcută cu toată pompa. Se-ntâlnesc. Petru 
foarteneruntat îl invită, ca după vechiul lor obicei, să bea o 
bere împreună într-un colţ discret, pentru că are „să-i 
spună ceva”... Acuzări categorice şi violente de o parte... 
protestări de nevinovăție de alta: şi, vorba înfierbântându- 
se; „Mişel ule! Trădătorule! ... pentru femeia mea... 

— Neghiobule! pentru o... re. 

Atunci Petru se scoală drept în picioare, ia halba în mână, 
o ridică d-asupra frunţii vechiului său prieten şi... Câteva 
puncte... 

Şi? ... şi? ... zic eu în culmea neliniştii. 

„Irebuie să spunem (urmează autorul) că Petru era una 
din acele naturi pasionate cari poartă în adâncul sufletului 
lor mai multe motive de turburare decât le poate da lumea 
de afară: ele sunt ca marea. Priviţi-o sub cerul senin, sub 
pâcla apăsătoare a ecuatorului, când nicio suflare cât de 
uşoară nu adie d-asupră-i, priviţi-o cum începe-a fierbe; 
clocoteşte, se umflă, se ridică uriaşă; se zbate, se smacină, 
tot mai tare şi mai tare, tot mai iute şi mai iute vasta 
anarhie a talazurilor peste talazuri! Am omorât Zeii! e mort 
Neptun! n-are cine să le mai înţelenească cu o singură- 
ncruntare, cu un singur semn. Uitaţi-vă ce zbucium satanic 
din chiar senin! ascultați mugetul acesta zguduitor de 
ceruri! Corăbier, nu-ţi mai pierde vremea, atât de prețioasă 
pentru mântuirea sufletului tău! Lasă sforile velelor şi 
închină-te: adâncul te cheamă nerăbdător! Uraganul 
năprasnic e în culme! Cine? cine l-a pornit cu aşa grozave 
porunci? Marea însăşi. Ea se chinuie din propriul şi 
profundul ei neastâmpăr. lată sufletul omului pasionat...”. 

— Ce frumos stil! ce minunat! zici d-ta. lată un model de 
stil pompos, grandios, sublim. 

— Mărturisesc, răspund eu, că n-am prea citit de mult un 
curs de retorică. Poate că în retorica d-tale oficială aşa 
lucru să se numească stil sublim; să-mi dai însă voie să-l 
numesc, cu tot respectul pentru d-ta... 

— Cum? 


— Stilul prost. 
— Ce? Dar ăsta este stilul tutulor poeţilor celebri ca Victor 
Hugo, Schiller, Lamartine, Bolintineanu... 


— Poate fi şi al lui sfântul lon-Gură-de-Aur, tot cum zic eu 
rămâne. 

— Dar de ce? nu-nţeleg. 

— Tocmai fiindcă nu-nţelegi... Dumneata ai uitat se vede 
că, pe câta vreme noi am privit împreună panorama mirifică 
a mării numai de hatârul unei uzate şi banale comparaţiuni, 
ai uitat că, departe de acel impunător spectacol, într-un colţ 
discret de berărie, amicul nostru Petru stă cu halba ridicată 
d-asupra frunţii închipuitului său rival. Dumneata nu bagi 
de seamă, pentru că eşti distrat, că cei doi vechi prieteni 
sunt osândiţi să mai stea mult în aceeaşi atitudine, ca 
grupul lui Canova, Teseu răpunând pe Minotaur, fiindcă 
autorul mai are încă vreo treizeci de pagini de digresiuni, 
cari se numesc, în critica modernă, analiză psichologică. 

— Dar atunci, vrei să reduci novela la proporţiile unui 
simplu fapt divers de ziar, şi romanul la forma strictă a unui 
raport de agent polițienesc. 

— Ba nicidecum; dar plimbă-mă pe mare la vreme şi cu 
socoteală. Toate priveliştile mării şi toată banala d-tale 
ingeniozitate de a-mi compara chinul sufletului omenesc cu 
al talazurilor îţi sunt gratuite şi mie chiar nule. Eu voi s-auz 
pocnetul paharului spart în capul lui Paul... Mă smulgi de 
lângă el printr-un marafet uzat: îmi opreşti brutal o mişcare 
pornită; mă plimbi pe la ecuator pornind artificial o alta 
mişcare de un ritm disparat, şi, pe când eu port grijă de 
soarta lui Paul, îngheţat într-un colţ strâmt, d-ţa cauţi a mă 
face să plâng soarta unui corăbier pierdut în pustiul 
talazurilor. Dar ce sunt eu? Ce e capul meu, să te jojei' cu el 
ca un copil cu o minge, pe care o baitie fără socoteală de 
toţi pereţii, lovind-o când cu mâna când cu piciorul? Auzi d- 
ta! pentru ca să-ţi numesc sublim stilul, d-ta să-noerci a mă 
face să iau o halbă drept sabia lui Damocles, şi o berărie 
drept Labirintul, să confund pe Petru cu eseu şi pe Paul cu 
Minotaurul! 

Ei, nu! stilul care vrea să mă prostească astfel nu-l pot 
numi sublim; îl numesc altfel. 


Ţi-aduci aminte, cititorule, de frumoasa poveste bătrână? 
Un socru avea doi gineri, unul cărămidar şi altul 
zarzavagiu. Fetele moşneagului se rugau la Dumnezeu, 
una, să plouă din destul ca să le crească mari zarzavaturile, 
alta, să fie secetă ca să li se zbicească mai degrabă 
cărămizile. „Două sunteţi într-o casă, a zis bătrânul, şi nu vă 
mai poate Dumnezeu împăca!”. Aşa e lumea noastră, ca 
fetele acelea peste putinţă de împăcat, pentru că are 
deodată nevoi diametral opuse: câştigul şi mulţumirea 
unuia este paguba şi contrariarea altuia. 

lată minunata invenţie a tiparului. 

Ce n-ar putea spune un retor, un poet, despre binefacerile 
descoperirii lui Gutenberg? Dar ea a dat umanităţii oarbe 
lumina ochilor! dar ea a rupt lanţurile sclaviei! ea a ridicat 
din uitarea şi părăsirea seculară seminţii ce păreau 
blestemate la veşnic întuneric şi nenoroc, chemându-le la 
dignitatea vieţii istorice! ea a îmblânzit fiarele pustiilor! ea 
a consfințit Libertatea, Egalitatea şi Fraternitatea! ea a 
întronat şi apără drepturile sfinte ale omenirii şi ale omului! 
Mă rog, ce n-a făcut? 

Dar eu nu sunt nici retor, nici poet, ca să mă aprinz aşa din 
chiar senin de entuziasm pentru invenţia tiparului, şi spun 
d-a dreptul, fără nevoie de puncte de exclamaţie, că ea a 
fost un mare noroc pe de o parte, dar pe de alta şi o mare 
pagubă. Acestei invenţii, e adevărat, îi datorim o însemnată 
parte a progresului material, prin dezvoltarea ştiinţei, prin 
împrăştiarea multiplă şi repede a cunoştinţelor pozitive; dar 
tot aşa de adevărat este că pe calea artei literelor, invenţia 
tiparului nu numai că n-a făcut vreun mare bine, dar a făcut 
chiar serioasă stricăciune. lată cele două fete aşa de greu 
de împăcat ale moşneagului; a plouat din belşug - 
castraveţii uneia au crescut mari şi frumoşi, dar s-au 
fleşcăit cărămizile celeilalte. 

Invenţia tiparului a dat naştere unei colosale erori, anume: 
a făcut pe oameni să creează că literatura este o lucrare de 
utilitate pipăită, că arta literelor este o necesitate imediată 


pentru societatea umană, că este menită să aducă foloase 
imediate, practice şi pozitive. 

Aşa, s-a confundat cântecul fără folos cu o reţetă de leac 
sigur, s-a confundat floarea inutilă cu rodul util. Toată lumea 
s-a pus cu furie pe cultura florilor; n-a rămas palmac de 
pământ neînflorit, şi turma omenească, dând năvală în vasta 
livede, s-a apucat să pască cu nesaţiu la flori - flori, flori şi 
iar flori. 

Aşa, nu se mai ştie astăzi deosebi floare de floare; toate 
sunt bune de păscut: laptele cucului ca şi rara floare a 
alunului, trandafirul de Siras ca şi floarea scaetului de pe 
marginea drumului. Şi nu e gură care, rumegându-şi ce a 
păscut, să nu aibă mica sa exclamaţie de mulţumire, ori de 
dezaprobare, în orice caz de afirmare a competenţii, 
sensibilităţii şi autorităţii gustului său personal... Asta-i 
bună! excelentă! îmi place! asta n-o înţeleg! asta nu are 
gust destul de picant! Asta trebuia mai coaptă; aste e 
veştedă! asta e numai pârguită! 

Şi asta se cheamă vastitatea literaturii moderne, şi 
popularizarea artei literelor; toţi o cultivă, toţi o pasc, toţi o 
rumegă. 

Aşa, s-au născut stilurile infinite, şi şcolile, şi autorităţile, şi 
curentele, şi modele şi reputaţiile. Aşa, precum se zicea 
odinioară că, pe faţa pământului, nu e o clipă fără o moarte 
şi fără o naştere, putem zice astăzi că nu e o clipă fără 
născutul a două flori şi păscutul a trei. 

Din vârful munţilor şi până-n fundul văilor, sfârâie roatele 
tipografilor fără minută de odihnă, vărsând clăi de flori 
pentru turma rumegătoare, şi tot nu-i pot birui teribila 
poftă de mâncare, cu atât mai nepotolită cu cât procesul 
digestiunii este mai zadarnic şi mai fără folos de hrană: o 
simplă iritare de funcțiuni fiziologice fără urmă de câştig 
pentru organism - sacâz morfolit şi murdărit degeaba în 
bale. 

De aci, rezultă apoi că florile rare, cari trebuiau să 
înfrumuseţeze livedea, se perd înăbuşite în belşugul vast al 


buruienilor, cari trebuiau plivite şi distruse. De aci, rezultă 
că atunci când vrei o floare, de la care, ca om cuminte, ceri 
ce poate să-ţi dea floarea, frumuseţe şi miros, iar nu gust şi 
hrană, trebuie să te întorci la câteva glastre vechi de-acasă: 
în livede e foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să găseşti 
ce-ţi trebuie. 

„Coetera desiderantur”, astea sunt cuvintele cari ţin loc de 
„sfârşit” după ultima frază neisprăvită a operei clasice, ce 
ne-a rămas, din nenorocire, trunchiată. Coetera 
desiderantur! precum se doresc braţele perdute ale 
Venerii, precum se doreşte restul grupului. Unde e tânărul 
şi uşuraticul Paris? unde e nobilul braţ care primea mărul? 
unde o fi coetera acelea, magistrala încheiare a lui Tacit? 

— A! vezi! tiparul! Daca ar fi fost tiparul, îmi zice cineva, 
nu ai mai dori-o, pentru că ai avea-o. 

— Ba nu, răspunz eu; deloc. 

Fără tipar, am avut-o, o am măcar până la coetera 
desiderantur, şi mă mulţumesc cu atâta, cu tot regretul 
pentru cele perdute. Dar dacă era tiparul, o perdeam toată: 
floarea se perdea, cufundată pentru vecie în vastul noian al 
buruienilor. N-am încredere în judecata mea până într- 
atâta, şi cu atât mai puţin în a altora, încât să crez că, dintr- 
un ocean imens de buruieni, mi-ar putea denunța o floare 
nobilă înecată în umbra deasă. 

Aşa, încă o dată, rezultatele tiparului pe calea practică şi 
utilă, sunt incontestabil fericite; pe calea frumoaselor litere 
însă, ele sunt nenorocite: pe calea d-intâi ne ajută să găsim 
la sigur; pe cea d-a doua ne face desigur să perdem. 

Dar ce are a face invenţia tiparului cu cestiunile estetice? 
Are mult a face, şi despre aceasta s-ar putea scrie mai 
multe de câte pot încăpea într-un cadru strâmt ca al 
notiţelor de faţă. 

Oricât ar fi cineva de înaintat în vederile politice, oricât ar 
crede că, numai din ridicarea necontenită a nivelului 
intelectual şi moral al unei societăţi, şi numai din treptata 
egalizare a condiţiilor de trai al indivizilor, poate rezulta 


ordinea ideală a Statului şi culmea de înflorire a speţei 
umane - trebuie să recunoască un lucru, că niciodată nu se 
vor egaliza puterile şi virtuțile particulare ale indivizilor, în 
lumea viitoare, în lumea pe care cel mai extrem utopist o 
poate visa, vor fi diferenţe de închipuire, de judecată şi de 
gust de la individ la individ. 

Cel mai extrem utopist nu şi-ar putea, credem, închipui o 
lume compusă din indivizi absolut deopotrivă la spirit, o 
lume, în care toţi indivizii să fie egal de talentaţi sau lipsiţi 
de talent, egal lipsiţi de talent, egal de inteligenţi sau egal 
de proşti. Mai înţeleg să nu creează cineva că la un moment 
dat domnul Voltaire poate fi mai de spirit decât toată lumea; 
oricine, care se simte mai sigur zicând noi decât zicând eu, 
are dreptul să se mândrească de concursul anonim ce el îl 
dă lumii ca să o facă mai de spirit decât celebrul bărbat. 
Dar ceea ce n-ar fi de înţeles, ar fi să-şi închipuie cineva o 
vreme când, în toată lumea, fiecare să aibă tot atâta spirit 
ca domnul Voltaire. 

Aşa fiind, talentele, mai mult sau mai puţin numeroase la 
un moment dat vor fi în lumea aceasta veşnic nişte 
excepţiuni; asemenea şi cei ce le vor înţelege acele talente 
vor fi iarăşi nişte excepţiuni mai mult sau mai puţin 
frecvente: totdeauna însă, imensa majoritate a lumii va fi 
compusă din oameni normali, cari nu văd cu gândul decât 
până la vârful nasului, şi văd cât le trebuie. Generaţii după 
generaţii de imense majorităţi se vor strecura fără să lase 
în urma lor ceva deosebit una pentru gândirea alteia; cu 
păstrarea patrimoniului de gândire şi cu continuarea 
speculării lui, vor fi însărcinaţi totdeauna numai câţiva, un 
foarte restrâns număr: aceia vor însemna cultura şi 
progresul lumii întregi, aceia vor putea să dea un înţeles 
altul continuității speciei umane decât al continuității altor 
speţe animale. 

Şi pentru aceasta, ei trebuiesc, în afară de tot ce e 
variabil, local şi trecător, să penetreze, în lumea aceasta, 


adică în raportul dintre ea şi om, ceea ce este constant, 
general şi veşnic. 

Trebuie să înţeleagă dar orşicine, ce grea e sarcina 
acestor puţini. - sarcina artiştilor şi gânditorilor. - şi cum 
trebuie ea să se îngreuneze cu cât mai multe generaţiuni se 
succed, pentru că, cu cât mai târziu a venit artistul sau 
gânditorul în lume, cu atât îi trebuie mai multă originalitate 
şi mai mare putere de concepţie pentru a covârşi capitalul 
din ce în ce sporit de gândire umană, şi pentru a găsi forma 
nouă. 

Ce se-ntâmplă de când cu tiparul? 

Frumoasa sarcină a gânditorului sau artistului găseşte 
mijlocul de răspândire şi de păstrare sigur în această 
minunată invenţie, e prea adevărat; dar de aci a rezultat 
zadarnica şi pernicioasa închipuire că orişicine, numai 
bunăvoința să nu-i lipsească, se poate înscrie voluntar în 
rândurile nobilei falange, din momentul ce arma s-a găsit. 
Orice cap sec, orice minte săracă, şi, ce e asemenea rău, 
orice om cu bun simţ, sau exemplar de duzină, a renunţat la 
onorabila stare de simplu fiu şi apoi de tată de familie, 
pentru a juca un rol distins în umanitate. Toţi fiii şi taţii din 
milioanele de duzine au înţeles pe semenul lor mai bine 
decât pe un altul, şi astfel s-au ridicat de jos legioanele de 
moralişti generoşi, poeţii şi criticii umanitari şi şarlatanii 
ideologi, mistici, simbolişti, naturalişti şi profeţii sociologi, 
etc., cari au înecat în valurile lor zgomotoase glasul a doi- 
trei inşi aleşi de sus, aiurind mintea lumii întregi, ce nu s-a 
prea arătat de astădată să aibă mai mult spirit decât 
domnul Voltaire. 

Şi n-are a face invenţia tiparului cu arta literelor? 

Dar pe toate foile de papyrus şi pe toate făşiile de 
pergament nu s-a făcut atâta artă în două civilizaţii antice 
întregi, câtă se face într-un an numai pe hârtie de la Letea! 

Şi acum să ne întoarcem iar la talent. 

Cea mai mare supărare ce un om poate face altuia e să-i 
tăgăduiască talentul de care acesta se crede, pe nedrept, 


înzestrat. Niciodată cu lauda şi cu stima nu vei ajunge să 
mulţumeşti pe un om lipsit de talent atâta cât îl poţi mălini 
cu tăgăduirea sau nesocotirea talentului pe care nu-l are. 
Un poet închipuit nu se va măguli atâta de aplauzele 
unanime ale cunoscătorilor, pe cât se va irita de critica sau 
indiferența unui singur amator. 

E ciudat. Omului înzestrat cu adevărat talent îi este 
absolut indiferentă judecata altuia despre operele sale; el 
are atâta încredere în puterea lui de expresie, încât, şi când 
se aude lăudat şi când se aude criticat, în faţa şi a 
aplauzelor, şi a bârfirilor, şi a indiferenţii, el îşi râde în 
barbă, sigur fiind că foarte rar îl poate pricepe cineva mai 
bine şi-l poate apreţia mai exact decât se pricepe şi se 
apreţiază el însuşi. Din această siguranţă, rezultă 
nealterarea personalităţii adevăratului artist, cu toate 
stăruitoarele păreri multiple şi varii ale criticei şi ale 
amatorilor; din această neclintită încredere în sine, rezultă 
neîncovoiarea lui la vreuna din mode, particularitatea 
susţinută a stilului, disprețul pentru gustul contimporanilor 
şi prin urmare pentru o manieră simpatică acestora 

— Manieră care i-ar garanta un succes facil - şi disprețul 
pentru orice imitație a vreunui model anterior sau 
contimporan. În fine, pentru adevăratul artist, opinia 
publică nu există mai mult şi nu-i poate inspira mai multă 
consideraţie decât animalele fabuloase. 

Rareori, foarte rare, adevăratul artist va asculta cu 
oarecare încredere părerea cuiva în privinţă-i. Acea părere 
trebuie să fie îndelung încercată de el, până să capete 
autoritate. De aceea, îmi pare atât de ridicul amatorul care 
tam-nisam îşi dă artistului părerea sa asupra cutărei sau 
cutărei lucrări a acestuia - fie că-i găseşte cusururi, fie mai 
ales că o admiră. 

Dar ia să vedem pe omul care-şi închipuie a avea un talent 
pe care nu-l are. Pentru el, opinia publică e suverană. El, 
după ce dă la lumină o producere, umblă zi şi noapte să 
strângă sufrajele amatorilor cari, toate, pentru el sunt 


valabile; cele cari-l aplaudă îl îneântă; cele cari-l condamnă 
îl amărăsc. El discută bucuros cu oricine despre producţia 
propriului său talent, şi, atribuind lipsa de admiraţie numai 
şi număi nepătrunderii, e gata totdeauna să facă 
amănunțite explicaţiuni asupra operii sale. Părerile altora 
despre talentul său sunt o hrană de care el nu se poate 
sătura oricât s-ar îndopa; aşa dacă nu-l admiri, măcar 
batjocoreşte-l; dacă nu-l aplauzi, măcar fluieră-l; dă-ţi însă 
numaidecât o părere. Consideră-l orişicum, numai 
consideră-l; el n-are încredere în sine, şi astfel sufletul lui, 
care mereu şovăie, are nevoie de o proptea, fie aceea într-o 
parte sau în alta. 

După părerile pe cari le adună de prin toate răspântiile, el 
îşi modifică judecata după propriile lui produceri; după 
curentele opiniei publice, îşi face o programă; după 
succesele obţinute de alţii, îşi croieşte o manieră ce i se 
pare sigură. Şi astfel, deşi sunt atâta de rare-n lume 
talentele originale, avem atâţia artişti! Pentru aceea, toate 
fenomenele, atât cosmice cât şi sufleteşti, cărora le-a fost 
dat un curs valabil de către un talent oarecare, ajung foarte 
curând demonetizate prin năvălirea valurilor de falsificări. 

Aşa s-a întâmplat cu frumoasa antiteză a „trandafirului cu 
spinul”; aşa a ajuns dezgustătoare tânăra „Primăvară” şi 
nesărate dulcile zile ale lui Mai; aşa, luna, mai întâi din 
luminoasă ce era, a ajuns întunecoasă ca „un glob de aur” 
pentru ca, mai apoi, „stăpână a mării”, să fie cu desăvârşire 
compromisă. 

Tot aşa şi cu libertatea, cu patria, cu amorul, cu 
pesimismul şcl... Stilul omului de talent a fost considerat de 
mulţimea secăturilor numai în partea lui externă. Acestei 
părţi externe fac ele greşeala să atribuie succesul 
talentului, şi acestei greşeli datorim potopul producerilor 
de manieră în arte şi-n litere. 

11 prinde sau nu-l prinde - iată două expresiuni populare 
româneşti foarte ciudate, în cari încape tot înţelesul 


frumosului: în ele se cuprind tot ce poatecineva spune 
asupra artei, asupra talentului şi stilului. 

Vedem într-un teatru de stat un actor vechi şi 
experimentat, cu o reputaţie consacrată de întreaga opinie 
publică, jucând un rol important. Tot ce se cheamă aparat 
teatral e întrebuințat cu o perfectă pricepere şi dibăcie 
după regula strictă a şcoalei - costum, plastică, declamaţie. 
Omul îşi pune toată bunăvoința, se repede, se-nţepeneşte 
maiestos, ţipă, sforăie, ori sare, ţopăie, face toate 
contorsiunile şi strâmbăturile, după cum rolul e tragic sau 
comic - în zadar; ne lasă reci: pentru ce? - pentru că nu-l 
prinde. 

Pe câtă vreme, colo în circul ambulant, tăbărât pentru 
câteva zile în mijlocul bâlciului, vedeţi pe acest nenorocit 
clovn, cu făina groasă lipită pe sudoarea feţii, cu atât mai 
zdrenţăros şi mai murdar, cu cât prin acoperişul sfâşiat al 
circului inundă de toate părţile lumina soarelui. 
Domnişoara, prima şi ultima câiăreaţă de forţă a companiei, 
dă târcoale în arenă pe veteranul ei armăsar alb, care 
numără atâtea succese. Clovnul îi face o curte stăruitoare 
urmărind-o în toate mişcările. La un moment, curtizanul 
găseşte prilej s-o ciupească de braţul ei foarte roşcat, care 
n-ar fi perdut mult din admiraţia publică dacă era îmbrăcat. 
Atunci mândra căiăreaţă îi trage un bobârnac în nas, care 
pocneşte ca un pistol; apoi numaidecât dă o biciuşcă 
bătrânului armăsar, şi dispare în galop. Îndrăzneţul 
pedepsit a căzut, şi clasica băşică a făcut ecoul nasului; 
înamoratul se ridică şi pleacă obidit, ţinându-se de 
amândouă părţile lovite, plângând şi strâmbându-se într-un 
chip oribil. Râsul publicului e irezistibil: l-a prins. 

Aşa e în toate artele, dar absolut în toate. 

Lată pe bulevard o statuă enormă. Marmura e de preţ şi 
figura pe care ne-o înfăţişează e a unui bărbat ilustru. Este 
o operă foarte scumpă a unui artist de mare reputaţie. 
Ilustrul răposat e înfăţişat în postura unui orator care 
salută cu modestie publicul, pe când acesta, entuziast, îi 


încoronează un discurs superb cu aplauze unanime şi 
prelungite. E o operă de execuţie, cum ar zice amicul meu 
Gion, impecabilissimă. Asemănarea cu răposatul este 
izbitoare, deşi se-nţelege, tipul e idealizat; în fine, o operă 
fără cusur. Toate bune: şi postură, şi asemănare, şi 
idealizare, şi orice pofteşti; dar - nu-l prinde pe răposatul 
deloc. 

lată însă că găsesc în grădina marelui om, la Moşi, cu cinci 
bani, un popă de turtă dulce. Minunatul părinte! e aşa de 
cuvios - cu barba şi sprâncenile lui albe de zahăr. - cu oobhii 
lui, două cofeturi albastre de colivă, îndreptaţi în sus către 
cer, ca şi cum ar invoca iertare pentru păcatele oamenilor 
răi şi zavistnici - cu dreapta ridicată, gata a blagoslovi ca un 
mucenic pe cel care are să-l mănânce! E de turtă dulce 
părintele, nu de marmură; e ieftin de tot, şi de o execuţie 
pecabilissimă; dar n-ai ce-i face - îl prinde. 

Pe o pânză de respectabile dimensiuni, vedem o intrare 
triumfală a unui strălucit împărat - oameni de arme, 
burgheji, popor, figuri alegorice etc., o splendidă punere în 
scenă. E o compoziţie magistrală şi savantă. De la vârful 
pintenilor până la vârful penelor, totul e studiat cu 
scumpătate; nicio aluniţă istorică nu lipseşte de pe vreo 
figură, fie chiar alegorică, şi toate chipurile acelei multiple 
lumi sunt penetrate de solemnitatea circumstanţei. Ceva 
mai mult; minunata pânză poartă iscălitura unui artist, pe 
care opinia publică l-a consacrat - Makart... Ioate bune, dar 
numai de un lucru e păcat; de la impunătorul împărat 
ţeapăn pe calul lui tot aşa de ţeapăn, şi până la cel din urmă 
dobitoc din mulţime - pe niciunul nu-l prinde. 

Pe câtă vreme, ia să vedem acest alt triumf. lată un căţel, 
un Dackl, care a căpătat premiul întâi la concursul primei 
internaţionale expoziţiuni canine, şi care, încărcat de 
coroane, trece printre toţi concurenţii de speța lui cu o 
legitimă mândrie suverană (Fliegende Blatter, No. 2646, 
pag. 148). Toţi îl privesc cu deosebite sentimente, de la 
invidia cea mai vânătă până la cea mai sinceră admiraţie, pe 


când el, abia plecându-şi ochii, aproape închişi de fumul 
gloriei, înaintează încet şi măreț. Iată un triumf... Sunt nişte 
câini, e adevărat; e un desen pe o pagină mică, semnată de 
un caricaturist obscur, A. Roeseler - dar pe toţi îi prinde. 

Aşa e şi-n arhitectură, aşa şi în muzică. Înşiră cât pofteşti 
colonade după colonade; aşază-le d-asupra domuri şi 
domuleţe; îngrămădeşte pretutindeni decoraţii; 
întrebuinţează zece contrabase, opt tromboane, patru tobe 
mari şi patru sute de voci - degeaba, dacă nu te prinde. 

Aşa e şi-n literatură. 

— Toarnă sute şi mii de versuri ori de rânduri de proză; 
cântă toate stelele, luna, soarele, patimile, nimicnicia, 
eternitatea - degeaba, dacă nu te prinde. 

Aşa e şi-n filosofie şi-n critică. Clădeşte cele mai 
transcendentale, cele mai profunde sau mai înalte tractate, 
cu tot aparatul posibil de erudiţiune; combină cele mai 
ingenioase teorii despre artă, artă pentru artă, cu tendenţă, 
cu teză, cu sau fără mai ştiu eu ce - degeaba, dacă nu te 
prinde. 

Tot aşa şi în teatru. Poţi pune să declame pe toţi eroii 
generoşi, toţi martirii extatici, toţi intriganţii mizerabili, 
toate femeile sublime ori infame, toate închipuitele 
împrejurări ce pot rezulta din ciocnirea patimilor şi 
caracterelor omeneşti. - degeaba: dacă nu te prinde, nu te 
prinde. 

Rezumând cele de mai sus, zic: condiţia esenţială a operei 
de artă este insuflarea pe care nu i-o poate da decât 
talentul. Fie de orice şcoală, de orice gen, de orice 
dimensiune şi proporţie, aibă tendinţă sau nu, urmărească 
sau nu vreo teză - dacă e insuflată de un talent, opera va fi 
şi va trăi, puţin importă cât: o clipă, un veac, ori mai multe. 
Oricât va fi trăit, dacă a trăit e destul. Între a nu fi şia fi, eo 
nemărginire, faţă cu care deosebirile de durată a fiinţelor 
sunt reduse la nimic. 

AMATORUL ŞI ARTISTUL. 


Am cunoscut o damă din societate, care avea multă 
pasiune pentru arte. Făcea versuri corecte şi adesea foarte 
convenabile - poezioare juvenile de cadru mic, uneori 
destul de curăţele. În acelaşi timp era pianistă, şi nu tocmai 
mediocră - descifra sigur şi fraza cu gust şi pricepere; 
cultiva totodată cu asiduitate desenul şi pictura - desina fin 
şi mai ales zugrăvea cu succes flori şi păsărele: liliacul alb şi 
vânăt şi rânduricile erau subiectele de predilecţiune. La 
urmă, lua lecţiuni de sculptură şi, după spusele 
profesorului, avea multă dispoziţie - în câteva luni modela 
busturi după natură. 

Poezie, muzică, pictură şi sculptură - patru arte, cu un 
egal succes, ca Michel Angelo. 

Nu sunt un linguşitor; n-aş fi niciodată în stare să acord 
aplauze unei producţiuni de artă dacă ea nu mi le poate 
smulge. Aplauzele nemeritate în conştiinţa noastră mi s-au 
părut totdeauna cea mai detestabilă şi mai revoltătoare 
minciună. 

Mărturisesc însă că la fiece nouă producţie, pe care mi-o 
arăta dama aceia cerându-mi părerea „sinceră”, se 
petrecea în mine o ciudată mişcare. Producțiile ei erau prea 
rele ca să pot avea despre ele o părere bună, şi prea bune 
ca să am o părere rea. Aveau multe calităţi manifeste pe 
cari nu le-aş fi putut tăgădui; dar le lipsea o calitate pe care 
nu o puteam defini, calitatea indispensabilă - nu erau 
lucrări de artă. 

Atunci, foarte perplex, căutam un mijloc să scap şi de 
damă şi de conştiinţa mea, şi iată ce găseam: „Doamna mea, 
pentru un amator, lucrarea d-tale este minunată, şi cunosc 
destui artişti de la noi cari ar câştiga mult în stima mea 
dacă ar semna o asemenea operă”. 

În multe rânduri scăpasem astfel. Dormeam acum liniştit 
pe formula mea, pe care o credeam suficientă, când, într-o 
zi, dama îmi prezentă ultima ei operă: un cuib de rândurici 
sub o straşină, în momentul când părinţii, acăţaţi de 


marginea cuibului, dau de mâncare puilor lacomi cu 
ciocurile căscate. 

Eram poate rău dispus, nu ştiu; destul că astă dată m-au 
izbit mai întâi părţile rele. Era şi nu era un cuib de 
rândurici. 

În arta cofetăriei se produc din spumă de zahăr colorat 
figurine de un efect surprinzător: fructe, flori, păsări, miei, 
şcl. Aţi văzut pe ouăle roşii de la Paşti scena întreagă a 
învierii. Ei! nu ştiu cum, cuibul de rândurici al amicei mi s-a 
părut zugrăvit după o lucrare de zahăr de la geamul unei 
cofetării. Cuibul din natură trecuse prin două prisme până 
s-ajungă la mine - întâi prin a cofetarului şi apoi prin a 
pictorului. 

Dar asta nu va să zică nicidecum că lucrarea era lipsită cu 
totul de calităţi; dimpotrivă. Am privit-o mult - peste putinţă 
să reprezinte cineva mai bine un cuib de rândurici de zahăr. 
Ce fidelitate de tonuri particulare artei cofetăriei! ce 
rigiditate specifică de candel! ce strălucire transparentă de 
acadea! În fine, o execuţie minunată ca atare. Aceste bune 
calităţi mă hotărâră să-mi dau părerea sinceră. 

„Doamna mea, pentru un amator...”. 

Dar dama mă-ntrerupse: 

— Mă rog, ce înţelegi d-ta prin amator? 

— Prin amator? ... prin amator? ... ştiu eu? 

— Ce diferenţă e între amator şi artist? Te rog să-mi spui 
numaidecât. D-ta eşti un om care nu întrebuinţezi cuvintele 
în deşert. Ce înţelegi prin amator şi ce prin artist. 

Încolţit astfel, a trebuit să mă execut; şi fiindcă n-aveam 
nimie precis de răspuns, am recurs la metoda aforismelor 
fantaziste. M-am prefăcut că mă gândesc adânc, şi cu tonul 
celei mai sigure teorii am început: 

Amatorul lucrează de plăcere morală, şi ce produce îi face 
totdeauna plăcere - artistul lucrează de nevoie intelectuală 
şi foarte rar îi place ce face. Şi e natural să fie aşa. 

Amatorul nu cere să-şi exprime în opera lui toată gândirea 
şi simţirea: în orice producţie, el îşi vede covârşită intenţia. 


El vede că a exprimat mai mult decât a voit, a reuşit prin 
urmare peste măsura dorinţei. 

Artistul, din contra, în nicio lucrare nu-şi poate vedea 
intenţia întreagă acoperită, pentru că el vrea să-şi 
comunice toată gândirea şi simţirea. 

Într-un cuvânt, artistul vrea să comunice tot şi obţine 
puţin, pe când amatorul vede că obţine mai mult decât voia. 

Amatorul lucrează prin inteligenţă: artistul prin 
apucătură. Pe artist îl stăpâneşte priceperea, amatorul îvi 
stăpâneşte priceperea. În fine; artistul este un om fără 
voinţă, adică un om incomplet, pe câtă vreme amatorul este 
un om cu voinţă, adică întreg. 

— Nu înţeleg aforismele d-tale, mă întrerupse dama. 

— Doamnă, dacă vrei să-ţi spun drept, nici eu nu le-nţeleg. 
Dar d-ta eşti de vină - îmi ceri să-ţi răspunz la nişte 
întrebări din cale afară dificile. 

Ce diferenţă este între un amator şi un artist? e greu de 
spus; dar desigur e uşor să-i deosebeşti din chiar lucrările 
lor. Ceea ce pot spune cu siguranţă (şi privii încă o dată cu 
un zâmbet dulce cuibul de zahăr) e că rânduricile d-tale 
pentru un amator sunt minunate, şi cunosc destui artişti de 
la noi cari ar câştiga mult în stima mea dacă ar semna o aşa 
operă. 

OBLIGATIVITATEA OPINIILOR. 

Aseară, m-am întors acasă târziu, zdrobit, cu mintea 
zdruncinată şi cu sufletul turburat. Căzusem, victimă a 
lăcomiei, într-o cursă. Mă întâlnisem după amiazi cu un 
prieten, care-mi propuse să mă ia la masă. N-aveam poftă 
de societate şi am respins politicos invitaţiunea. Dar infamul 
mă ştia că sunt o bestie lacomă de lucruri delicate, mi-a 
arătat, cu rafinerie infernală, o strălucitoare perspectivă - 
stridii, icre moi, un muşchi de căprioară împănat, un Cotnar 
original, mai ştiu eu ce... 

Era peste putinţă să rezist până la sfârşit, şi am cedat 
numaidecât. 

Am plătit scump slăbiciunea mea... 


Stridiile au fost minunate, icrele moi delicioase, asemenea 
şi vânatul, brânza, fructele, Cotnarul şi cafeaua. Dar... 

Dar erau mulţi la masă. Îndată ce-am trecut de primul 
pahar după stridii, s-a încins între meseni o vie discuţiune 
„de omni re scibili et de...” Am auzit trei ceasuri atâtea şi 
aşa opiniuni despre artă, mai ales despre artă! că, intrând 
acasă, am dat un picior straşnic cânelui meu, care mă 
întâmpina după obicei gudurându-se. Îmi pare rău - dar 
trebuia să lovesc, aveam nevoie să maltratez material pe 
cineva. 

Cânele s-a mâhnit fireşte, însă i-a trecut curând şi a venit 
iar să se gudure lângă mine, ca şi cum ar fi vrut să-mi spună 
că nu înţelege pentru ce l-am pedepsit. 

Atunci, scrâşnind enervat din dinţi, l-am apucat cu 
amândouă mânile, strâns de urechi, i-am atras capul între 
genunchii mei şi, privindu-l drept în ochi, i-am debitat pe 
nerăsuflate următoarele: 

Câne! ştii tu, în imbecilitatea ta, ce este libertatea 
opiniunilor? De atâtea mii de ani îmi eşti prieten 
credincios... toate te-am putut învăţa, toate! - te-am învăţat 
să joci domino şi şah; dar încă nu te-am putut face să 
înţelegi aceste mari cuvinte: libertatea opiniunilor! Totuşi, 
n-am desperat: am să mai încerc îne-o dată. Ascultă bine. 

Libertatea opiniunilor este principiul cel mare, pe care, 
după atâtea lupte de veacuri, l-a instaurat omenirea ca 
fundament al vieţei sale sociale. Acestui principiu sfânt 
datorim în cea mai mare parte bunul trai particular şi 
liniştea publică. 

A-mi spune părerea este dreptul cel mai sacru ce-l am cu, 
individ gânditor, în mijlocul semenilor mei. Omul este regele 
creaţiunii: acest suveran este gelos de coroana lui, care e 
gândirea, şi tot atât de sceptrul lui, care este expresia. Dar 
ca toate principiile sacre, şi principiul acesta nu-i scutit de o 
bubuliţă - mică, ce-i drept, însă nu tocmai atât de mică încât 
să treacă neluată în seamă. 


Regele creaţiunii, reuşind să-şi recapete sceptrul, şi l-a 
exercitat cu atât de adâncă convingere de la o vreme, încât 
a ajuns să creează că dreptul lui îi este chiar o datorie. De 
unde, mai nainte, orice rege al creaţiunii, afară de rare 
excepţii de bravură, trebuia să-şi ascunză bine coroana sub 
căciulă şi să-şi înghită sceptrul, astăzi toţi regii creaţiunii se 
cred datori a-şi purta făţiş coroana în cele mai mărunte 
împrejurări ale vieţii private şi publice şi a face continuu 
semne de suveranitate cu sceptrul lor. Căci - orice clipă de 
abdicare ar fi un act de extremă laşitate, şi unui rege nu-i 
permis să fie nicio clipă laş. 

De la optsprezece ani, el îşi ia coroana - are o opinie! - şi 
sceptrul - are dreptul să şi-o exprime! Respect opiniunilor 
libere! libertate completă expresiunii oricărei opiniuni! Ba, 
se întâmplă cazuri frecuente, în cari părinţii să moară când 
moştenitorul n-are încă nici optsprezece ani. Atunci, ce să 
facă el? să renunţe la titlul de suveran? ... Peste poate! E 
dator să continue, deşi încă atât de fraged, dinastia. 

Priveşte tu, câne, străvechi prieten şi totdeauna credincios 
supus al regilor creaţiunii, priveşte imensul lor carnaval, 
vasta lor mascaradă. lată-i, fiecare cu coroana şi sceptrul 
său, dacă nu de aur şi de pietre scumpe, măcar de lemn şi 
ciobuleţe de sticlă colorată, dacă nu nici atât, măcar de 
carton şi peticele de hârtie văpsită. Între ei, niciunul mai 
mare: toţi egali de suverani! 

Vezi ce splendid cortej şi ce larmă haotică, în care nu se 
mai distinge nicio figură şi niciun glas, în care nu mai poţi 
şti cine merită să fie salutat de tine cu o respectuoasă 
mişcare din coadă, sau lătrat ca un caraghios! 

În afară de acest imens concurs de suveranităţi, puţini 
sunt acei regi ai creaţiunii cari să-şi amintească un moment 
că suveranul nu e rob coroanei, şi că nu e deloc în primejdie 
a se arăta mai imbecil, renunțând cuminte la sceptru, decât 
purtându-l cu ostentaţie bufonă; că ar fi în orice caz mai 
puţin ridiculă, şi prin urmare mai demnă, o laşă abdicare, 


decât exercitarea tenace a unei deplorabile covârşitoare 
suveranităţi. 

Să merg şi eu la mascarada regilor creaţiunii? Nu, câne! 
mai bine stau acasă. 

În pădurea atâtor sceptruri suverane, tot n-are să se ridice 
al meu mai sus. Suveranitatea mea, la care renunţ faţă cu 
imensa concurenţă, mi-o confirm în de ajuns privind drept 
în fundul ochilor tăi galbeni şi inteligenţi. Simţ o deosebită 
voluptate a domniei mele să te stăpânesc, uitându-mă în 
ochii-ţi, în adâncul cărora văd bine că dacă botul tău atr 
avea; grai tu poate n-ai juca rolul cel mai trist în mascarada 
regilor creaţiunii. 

Nu, câne! eu mă închin principiului sacru al libertăţii 
opiniunilor, dar în ruptul capului nu pot admite şi 
obligativitatea lor. 

Mergi de te culcă sub pat! ... 

I-am dat un picior, şi ne-am culcat, fiecare la locul său. 

O VIZITĂ LA CASTELUL „IULIA HAŞDEU” 

Am fost alaltăieri la castelul „Iulia Haşdeu” de la Câmpână, 
unde am petrecut o zi nespus de încântătoare, ospătat de d. 
Şi d-na Haşdeu, părinţii proprietarei. Această minunată 
clădire a fost ridicată în trei ani fără niciun studiu sau plan 
prealabil ci numai şi numai, bucată cu bucată, după 
comunicările spiritiste ale Iuliei Haşdeu. D. Haşdeu nu este 
arhitect şi n-ar fi fost în stare, cum singur mărturiseşte, să 
conceapă un plan aşa de complex, aşa de logic şi de frumos. 
E un castel tare şi totdeodată un templu. Baza lui are forma 
simetrică a unei cruci: axa-i principală urmează o linie 
perpendiculară pe meridian, aşa că faţada templului 
priveşte drept la răsărit. 

Mi-ar fi cu neputinţă să fac o descriere completă a acestui 
locaş de înălţare sufletească, de mângâiere, de credinţă, de 
rugăciune şi de inspiraţiune. Mă voi mărgini a da puţine 
note fugitive asupra unor amănunte şi mai ales asupia 
emoţiunii profunde ce am simţit acolo. Castelul-templu are 
două aripe cu câte un cat şi un donjon central, înalt de 


optsprezece metri. El se ridică mândru în mijlocul unei curţi 
largi, având la dreapta lui, ca de streajă, nişte nuci bătrâni, 
iar la stânga o grădiniţă de flori tinere, scăldate toată ziua 
în lumina soarelui. Castelul-templu are de jur-împrejur, la 
fiecare rând, terase largi, împrejmuite toate cu stâlpi scurţi 
de granit, acoperiţi cu table de aceeaşi piatră, în stil 
druidic. Fațada e tot de granit cioplit fără lustru. Suindu-te 
pe terasa de jos, de la picioarele donjonului, dai de intrare. 
O muche de piatră, lată cam de o palmă, desparte vertical 
drept în două intrarea deschisă. Această muche e muchea 
uşii principale: o bucată de granit masiv, grea de câteva mii 
de kg., care se deschide cu mare uşurinţă, învârtindu-se 
alunecos pe o osie de fer ce-i trece prin mijloc. Când uşa 
este deschisă, i se vede numai muchea; când este închisă, 
acoperind perfect intrarea, se vede pe placa ei de piatră, 
blazonul familiei Haşdeu, iar d-asupra pe o panglică 
zburătoare: „E pur şi muove”. 

Auzisem atâtea despre acest buen retiro al ilustrului om, 
încât apropiindu-mă cu trăsura, mă simţeam cuprins de 
emoţiune, de un fel de neastâmpăr pe care-l produce 
totdeauna apropierea unui lucru de mult dorit. 

În sfârşit, am ajuns. Eram aşteptat. Am coborât repede din 
trăsură şi am intrat în curte, unde am rămas câteva clipe 
uimit de înfăţişarea impunătoare a castelului „Iulia 
Haşdeu”. Dar am fost repede deşteptat din uimirea mea: pe 
terasă a ieşit să mă întâmpine figura srtălucitoare a 
nobilului meu amfitrion. I-am mărturisit numaidecât 
impresia puternică ce mi-a cauzat-o vederea operei sale de 
piatră, tot aşa de minunată ca şi celelalte opere ale sale. 

— Stai să vezi... încă n-ai văzut nimic! îmi răspunse... Şi 
mai întâi de toate, asta nu e opera mea, este opera fiicei 
mele, stăpâria castelului. Noi suntem aci numai în gazdă. 
Pentru aceea, mai nainte de orice, trebuie să te prezint 
stăpânei casei. 

Zicând aceasta, mă duse la umbra unui nuc. În trunchiul 
bătrânului copac, într-o găunoşătură, este portretul Iuliei 


Haşdeu, încadrat în muşchi viu, din care răsar plante 
mititele de munte. E o grădină în miniatură, grădina unei 
zâne, o grădină întreagă cu miile ei de umbre şi de lumini, 
cu miile ei de poteci şi de izvoare vii, cu miile ei de 
generaţiuni, încăpând toate în scorbura, cât un pumn, a 
unui bătrân copac. 

— Acum putem intra. 

Ne suim pe terasa de la intrare şi, alunecând amândoi de o 
parte şi de alta a lespezii care-şi prezintă în faţă numai 
muchea, intrăm în vestibul. A doua uşă este asemenea 
deschisă: e cu două canaturi date în cele două laturi, 
prezentând două oglinzi, cari, aşezate paralel, reproduc 
una într-alta la nesfârşit imaginea noastră. 

— Simbolul puterii etern şi infinit creatoare! 

Păşim pragul şi ne aflăm sub domul înalt al donjonului din 
centrul clădirii. În mijlocul sălii circulare, stă liniştit un stâlp 
masiv de zidărie de culoarea marmurei trandafirii; pe 
dânsul se reazimă două scări de fer uşoare, cari suie la 
brâul interior al donjonului, unde de jur-împrejur e o 
galerie metalică. În partea din spate a stâlpului, împotriva 
uşii de intrare, e o scară, care suie la celelalte două. În rând 
cu galeria, deasupra stâlpului pe care se reazimă scările, 
este un pod susţinut de stâlpi subţiri de fer; deasupra 
acestui pod, stă, sub domul albastru, statua Mântuitorului, o 
dată şi jumătate mărimea naturală. Statua este de lemn şi 
colorată, după stilul evului mediu; este o operă de rară 
frumuseţe a sculptorului Casciani din Paris. Mântuitorul se 
ridică, deasupra unor nouri, către cer, cu braţele deschise, 
cu privirea aplecată spre pământul pe care-l 
binecuvântează cu amândouă mâinile. Din ochi îi pică 
lacrimi; în mâini şi în picioare se văd urmele cuielor şi pe 
frunte ale ghimpilor. Divinul fiu se înalţă cu faţa către 
izvorul luminii, către răsărit. Din vârful domului, azuriu, 
ochiul lui Dumnezeu, înconjurat de stelele infinitului, îl 
priveşte, aşteptându-l cu dragoste. 


Domul e luminat de trei uşi, răspunzând pe trei terase şi 
de o fereastră rotundă, întretăiată de o cruce cu geamuri în 
felii, colorate galben şi roşu. Dacă îngenunchi în faţa figurii 
Mântuitorului, capul său divin i-l vezi în dreptul ferestrii 
scânteietoare de lumină, al cărei cadru Îl înconjură ca o 
aureolă. 

În galeria circulară îndărătul Mântuitorului şi sub 
fereastra rotundă, stă bustul asemenea colorat al Iuliei 
Haşdeu, învăluit de un văl alb subţire. Ochii ei au o putere 
de privire extraordinară, din altă lume, o privire care nu 
fixează niciun punct material, şi care, pătrunzând 
obstacole, imposibile de pătruns pentru noi, se adâneeşte 
nemăsurat, în infinit, către un punct luminos, ce o uimeşte 
şi o face fericită, către „Marele Centru“. 

leşim pe terasa din stânga. Un vânt răcoros adie. De 
jurâmprejur se văd ridicându-se dealurile verzi cari domină 
valea Doftanei. Mă opresc o clipă, ameţit de atâtea 
impresiuni, să respir adiarea dătătoare de viaţă. Dar 
ilustrul meu amfitrion mă apucă cu bunătate de braţ, 
zicându-mi cu tonul unui îndemn inspirat: 

— Mai sus! mai sus! 

Suim scara subţire care se încolăceşte pe zidul donjonului 
şi ne aflăm pe terasa superioară. O panoramă sublimă se 
desfăşură jur-împrejur, şi deasupra, bolta nemărginită 
albastră cu atâtea nenumărate terase, sclipeşte străvezie. 
Dar e foarte cald la amiazi. Ne coborâm pe terasa mijlocie, 
intrăm în interiorul donjonului şi de-acolo, după ce mai 
privesc încă o dată minunata statuă a Mântuitorului şi 
bustul proprietarei acestui castel-templu, ne coborâm. Aci 
ilustrul meu amfitrion mă face să iau seama că stâlpul, care 
suportă de jos, în mijlocul domului, scările urcătoare la 
galerie, reprezintă, împreună cu ele, un mare potir: 
deasupra acestuia apare ridicându-se la cer, departe de 
durere, figura strălucitoare a Domnului. La baza potirului, 
stă atârnat chipul copilei pe patul ei de chinuri, acoperită 
cu flori. 


În aripele de jos ale castelului, avem la dreapta şi la stânga 
câte două saloane, unul mare şi altul mic; în fund, un altar, 
şi în fundul altarului, un piano. Acustica bolţii acestui altar e 
de o putere care foarte rar se poate realiza prin voinţa 
arhitectului. Un acord produce o rezonanţă care umple 
bogat întreg interiorul domului, deşteptând glasul adormit 
al golului... 

De o parte şi de alta a altarului, două încăperi pentru 
bibliotecă, unde se pot în bună voie odihni mii de volume 
înțelepte... 

Fereastra altarului e roşie, iar ale celor două biblioteci, 
una verde şi cealaltă albastră... 

În salon, stă un portret în mărime naturală al Iuliei 
Haşdeu... Dar am spus că e imposibil să fac o descriere 
amănunţită a acestui locaş... 

D-na Haşdeu ne cheamă la dejun. 

Sala de mâncare se află la umbra unui nuc venerabil. Ne 
aşezăm la masă. 

De-acuma începe farmecul cel mare: de-acuma porneşte d. 
Flasdeu, după ce mi-a arătat proprietatea fiicei sale, să-mi 
spuie multe, multe... 

Felul sau, mai bine zis, stilul ospitalităţii la castelul „lulia 
Haşdeu” e cu totul deosebit: un amestec de grand seigneur, 
naiv, savant, patriarh bătrân şi tânăr artist. Atmosfera 
întreagă e plină de bunătate - bunătatea însăşi, d-na 
Haşdeu. - şi plină de seântei de spirit - spiritul însuşi, d. 
Haşdeu. - plină de frumuseţe - amândoi soţii frumoşi, prin 
frumuseţea supremă a părului alb. 

O aşa ospitalitate e o mare favoare, o adevărată 
binefacere. 

Toit timpul dejunului, ilustrul meu amfitrion e un izvor 
nesecat de învățături adânci şi de glume scânteietoare - o 
activitate de spirit în adevăr prodigioasă. Cercetări 
filologice şi istorice, experienţe şi comunicări spiritiste, 
religiune, filosofie, arte frumoase, îmbrăcate toate în pânză 
minunată, pe care numai cel mai înalt dar al minţii omeneşti 


o poate ţese, îmbrăcate în poezie - toate sunt cu o egală 
vigoare îmbrăţişate. 

Ascult uimit vertiginoasele jocuri ale acestui înalt spirit, 
toate egal pline de farmecul inspiraţiunii şi de puterea 
convingerii. Spiritul acesta jonglează cu corpii cereşti, cum 
ar jongla cu nişte mingi sau portocale. 

Am uitat cu desăvârşire scopul vizitei mele; mereu am 
ascultat, şi nu mai mi-a venit în cap să fac vreo întrebare. 

Ne-am ridicat de la masă şi am reintrat în castel. D. Şi d-na 
Haşdeu se retrag să se odihnească puţin, lăsându-mă 
singur în salonul din stânga. Atunci încep să cercetez, unul 
câte unul, toate amănuntele acestui încântător locaş. În 
fiecare colţ, materia spune o idee. les în curte şi mă afund 
în grădina unde creşte o vie de curând plantată; departe 
înspre apus, se desinează dealurile de pe valea Prahovei, pe 
când, faţă în faţă, către răsărit se ridică la aceeaşi înălţime 
dealurile de pe valea Doftanei. E o linişte pătrunzătoare, pe 
care n-o întrerupe decât lătratul câinilor castelului. - cari îşi 
reclamă tainul de hrană şi mângâituri de la d-na Haşdeu. - 
şi şuieratul locomotivelor căii ferate. Mă întorc în curte. D- 
na Haşdeu îşi îngrijeşte pensionarii, popoare întregi de pui. 
D. Haşdeu, care şi-a făcut siesta de câteva minute, îmi iese 
înainte... E mai tânăr chiar decât adineaori şi-mi zice: 

— Acum, iar sus! sus! 

Ne urcăm pe terasa întâia, deasupra căreia marele donjon 
îşi aruncă către răsărit umbra. Ne aşezăm în faţa unei 
mese. Acum începe să-mi vorbească despre ultimele 
rezultate ale comunicaţiunilor sale spiritiste cu Iulia. 

De demult încă, fiica împărtăşeşte tatălui luminile la cari a 
ajuns ea. Din toate aceste comunicări cari se urmează 
metodic, va rezulta o operă măreaţă - o sistemă completă 
asupra problemei creaţiunii. Savantul poet speră că în 
curând opera fiicei sale va putea fi dată publicului. 

Din această vastă operă, d. Haşdeu, depozitarul ei, îmi 
permite să citesc câteva pagini miraculoase. Îmi este peste 
putinţă, fireşte, să reproduc cât de palid propoziţiunile 


filosofice cuprinse în acele pagini. Mă mărginesc a rezuma 
înţelesul ce l-am putut eu căpăta din ele... „Marele Centru”, 
Lumină şi Voinţă nemărginite, înfiinţează, la infinit, izbind 
Golul, Nimicul. Din izbituri eterne pornesc fiinţe eterne, 
produs infinit al unui izvor infinit, voințe infinite, rezultate 
dintr-o voinţă infinită. 

Este o sistemă materialistă-mistică, a cărei expunere va 
face desigur epocă în ştiinţa umană. Cu o vervă de care 
numai el este capabil, ilustrul meu amfitrion îmi dezvoltă 
toată sistema: este o clădire de o caldă şi sublimă fantasie, 
întemeindu-se pe cea mai solidă şi rece logică. Cu sistema 
aceasta, se explică lămurit toate ipotezele ştiinţifice 
moderne, nelămurite încă. Ea aruncă o puternică lumină 
asupra teoriei evoluţiunii, atavismului, personalităţii etc. 

După ce d. Haşdeu m-a încleştat bine în țesătura sistemei 
sale, îmi zice, privindu-mă cu bucuria triumfului: 

— Trebuie să stai deseară aci să vezi o noapte înstelată de 
pe terasa de sus, ca să pricepi mai bine toate câte ţi le-am 
spus. 

Se înţelege că nu m-aş fi putut împotrivi la o aşa 
ademenire, dacă nu eram cu dinadinsul împedicat de 
afaceri. M-am grăbit să mărturisesc ilustrului meu amfitrion 
adâncă părere de rau ce simţeam că nu mă pot supune unei 
aşa de graţioase porunci. 

— Atunci, îmi zise d. Haşdeu, n-ai înţeles nimic. Pentru ce 
ai mai venit? 

La întrebarea aceasta, mi-am adus aminte, după atâta 
uitare, de scopul practic al vizitei mele, şi promiţându-mi în 
gând să mă reîntorc altădată cu mai mult timp şi pe-ndelete 
la fermecătorul castel-templu, am răspuns: 

— Am venit... am venit să intervievez pe d. Haşdeu în 
chestiuni literare. 

— Aşa? anume despre ce? 

— Despre starea literaturii noastre şi despre sorții ei de 
progres. 

— Atunci, zise d. Haşdeu, n-ai decât să-ţi începi întrebările. 


— lată. Doresc a şti: ce credeţi dv. Despre literatura 
românească actuală în genere? Cari sunt 
personalităţileântr adevăr eminente ale literaturii noastre? 
Ce dezvoltare viitoare poate spera literatura română, având 
în vedere starea în care această literatură se află astăzi? 

— Foarte bine. Am să-ţi spun. 

Şi luând tonul sigur al omului deprins cu catedra 
universitară, dl. Haşdeu îmi comunică părerile sale, pe cari 
le voi reproduce cât se poate mai exact. 

D. Haşdeu crede că literatura unei naţii nu se poate ridica 
la o treaptă în adevăr înaltă, până când societatea naţională 
şi Statul naţional n-au ajuns la cea mai înaltă treaptă în 
putere. Societatea noastră şi Statul nostru sunt încă pe 
drumul de suiş. Au fost grele păsurile de până acum, grele 
şi fără răgaz. Monumentele de linişte şi de răsuflare, prin 
cari trecem astăzi după atâtea veacuri grele, nu sunt decât 
un scurt popas pe calea destinatelor noastre. Ideea 
românismului se întemează astăzi printr-un scurt repaus, 
pentru ca să pornească, hotărâtă, către țelul ei final, către 
culmea dezvoltării sale. 

— Mai sus! Avem încă de mers... mai sus! 

E atâta inspiraţie în glasul savantului poet când grăieşte 
aceste vorbe, atâta voinţă în tonul lui profetic, încât mă simţ 
ridicat fără de voie şi pornit cu el către un viitor de glorie 
românească, de strălucire naţională - care, oricât ar fi de 
depărtat, este real, palpabil, inevitabil. 

Literatura română de astăzi? zise d Haşdeu, zâmbind cu 
bunătate... încercări mai mult sau mai puţin fericite, având 
mai mult sau mai puţin noroc de izbândă a momentului şi 
datorându-şi mai adeseori modei atât succesul trecător cât 
şi împiedicarea unui succes mai durabil. lată un exemplu: 
Eminescu. Eminescu este incontestabil un talent, cu toate 
defectele lui; dar Eminescu, deşi a avut după moarte 
norocul de a trece pentru câtva timp la modă, din aceeaşi 
cauză, tot din cauza modei, a avut nenorocul să lucreze sub 
o direcţiune absolut străină de spiritul românesc, o 


direcţiune specifică, regională, eterogenă faţă cu ideaţiunea 
poporului nostru. - sub direcţiunea, la modă pe atunci, a 
unei şcoli literare - sub direcţiunea şcolii pesimiste- 
schopenhaueriste germane. Afară de forma externă a 
producerilor lui, adesea prea silită, aproape nimic nu este 
original sau măcar specific românesc. Mai toată opera lui 
este un răsad al ideilor pesimisteschopenhaueriste, cari au 
făcut modă câtva timp în Universitățile germane; e marfa 
ieftină a studenţimii germane de la mijlocul secolului, în 
urma confuziunilor politice, redată, sub etichetă locală şi, 
fireşte, cu multă dibăcie, tinerimii române 

— Budhismul antic, fiert încă o dată în cratiţa nemţească şi 
de acolo făcut ciorbă a treia oară într-o oală românească, 
drept hrană proaspătă pentru întărirea nouelor 
generaţiuni. 

— Nu, nu! adaogă d. Llasdeu... Eminescu a avut talent, 
dar e departe de a se putea numi un mare poet naţional. 

— Dar, întreb eu cu sfială, atunci care e, după dv., d-le 
Haşdeu, cea mai mare figură a literaturii noastre? 

D. Llasdeu îmi răspunde, fără a sta un moment la gânduri: 

— Alecsandri... Fără nicio îndoială, Alecsandri... El este 
reprezentantul cel mai puternic, cel mai complet al gândirii 
şi simţirii româneşti. Ela cântat toate dorinţele, el a plâns 
toate nevoile şi necazurile Românimii. El a încurajat, a 
îndemnat şi a îmbărbătat neamul lui în felul în care acest 
neam putea mai bine să înţeleagă; a fost vesel, trist, viteaz, 
cuminte, răbdător, plin de speranţă şi de credinţă, glumeţ şi 
înţelept ca poporul român însuşi. În mintea lui întreagă n-a 
fost loc pentru nimic ce n-ar fi fost specific românesc şi în 
talentul lui nicio pornire care să nu fi fost specific 
românească. Alecsandri este gloria nediscutabilă a 
literaturii româneşti în secolul acesta. La o aşa înălţime nu 
mai văz alta. 

— Dar altul, tot mare, nu avem? 

— Eliade, desigur. Iată încă o figură gigantică, cu atât mai 
minunată, cu cât puterea nu-i stă în talent, ci în voinţă. lată 


un om care, la un moment dat - când nimeni aproape nu 
gândeşte decât într-un mod fragmentar la cultura unui 
neam - închipuie cu vasta-i inteligenţă o sistemă completă 
de evocare a forţelor spiritului naţional: ştiinţe, literatură, 
arte, filosofie, religie, politică, tot încape pentru el într-o 
sistemă închegată. Fără să reuşească a face îndeosebi o 
operă de mare valoare, apucă, cu o egală putere, toate 
genurile literare şi ştiinţifice, întemeind, ca bază neclintită a 
culturii şi dezvoltării neamului românesc, ideea naţională. 
Eliade n-a fost poate niciodată un mare scriitor; ceea ce 
însă e indiscutabil este că a fost o minte mare, o voinţă 
mare - un om căruia generaţiile actuale, cu judecata lor 
încă nesigură, nu pot înţelege cât îi datoresc, dar pe care o 
generaţiune cu conştiinţa mai limpede şi cu mintea mai 
înzestrată îl va onora ca pe una din cele mai strălucite figuri 
ale renaşterii române. Şi la Eliade ca şi la Alecsandri, 
credinţa şi voinţa s-au manifestat cu toată binefăcătoarea 
lor înrâurire pentru neamul nostru. 

E bine înţeles că eu mă mărginesc a da aci numai într-un 
mod imperfect părerile ilustrului academician. Sub torentul 
ideilor sale eu nu pot nota decât liniamentele fundamentale 
cât se poate cu mai multă fidelitate. 

Aci, a proposito de opera lui Eliade şi de influenţa pe care 
a exercitat-o această operă, d. Haşdeu face o bogată 
digresiune asupra şcolii „junimii”. 

În digresiunea d-sale despre „Junimea”, d. Haşdeu revine 
asupra observaţiilor privitoare la Eminescu. A fost, zice d- 
sa, o şcoală literară care a falsificat felul de a gândi, de a 
simţi şi de a spune româneşte, introducând cu dinadinsul în 
literatura noastră tânără pesimismul universitar nemţesc, 
pedanteria obscură şi greoaie nemţească. Pe de o parte, a 
inventat talente închipuite (Bodnărescu), iar pe de alta, a 
denaturat şi a deformat talente reale (Eminescu). Acel ce ,- 
a pretins cap al şcoalii, el însuşi, n-a produs nimic original, 
n-a produs nimic care să poată rămânea altfel decât doar ca 
document de naivă şi umflată pretenţiune: căci în definitiv, 


toată activitatea lui nu s-a exercitat altfel decât ca paradă 
ostentativă de bun simţ: il n'a jait qu' enfoncer des portes 
ouvertes. Cu un bagaj portativ de câteva formule ale 
celebrului Lessing, a căutat să răstoarne pe câţiva infimi, ca 
Pelimon, Aricescu ş.a., ca şi cum aceia, pentru a dispărea, 
mai aveau nevoie de o aşa sfântă campanie... 

Un cap de şcoală care n-a avut altă treabă, nici altă 
inspiraţie decât să demonstreze că „În natura toată totul 
repoza” a lui Aricescu, sau „Poemele eroice” ale lui Pelimon 
nu sunt potrivite esteticei lui Lessing! ... 

Şi care a fost urmarea şcoalii aceştia? ... afară numai dacă 
această şcoală n-o fi având pretenţia că ea a dat naştere 
unor talente, ori că aceste talente, născute mai nainte de 
ivirea şcolii, nu s-ar fi născut fără dânsa... 

— Cap de şcoală? ... Un Lessing?! ... Dar Lessing - fără a 
împrumuta bagaj portativ de la un alt Lessing anterior şi 
mai ales exotic (aşa încât să fie mai greu de controlat de 
către cotimporanii puţini deprinşi cu cititul) - Lessing a 
scris el însuşi minunatul Laocoon, celebrele Nathan 
înțeleptul şi Mina de Bamhelm. Lessing a creat şi 
creaţiunea lui va rămânea ca o creaţiune pur personală şi 
specific germană, spre gloria lui şi a neamului lui... Dar capi 
de şcoală, cari se bat cu morile de vânt pentru a face pe 
Sancho Panşa să caşte gura plin de admiraţie, şi nu sunt în 
stare a construi o pagină de invenţie originală! capi de 
şcoală, cărora cei mai slăbuţi ucenici nu le pot recunoaşte 
altă valoare decât că sunt capete foarte bine echilibrate, 
foarte bine cumpănite! ... Cumpănă în echilibru - diferenţă 
de greutate, zero. 

Nu; niciodată un cap de şcoală nu s-a mărginit ca un 
dascăl de şcoală, la teorii şi mai ales la teorii pueril 
negative; niciodată cineva nu s-a putut numi cap de şcoală, 
fiindcă, în temeiul unor fragmente de adevăruri spuse 
deplin de alţii, au criticat lucrări mai prejos de orice critică 
serioasă (ca, de exemplu, pe răposaţii Pelimon, Aricescu 
ş.a.). 


Un cap de şcoală creează, şi creaţiunile lui servesc multă 
vreme ca modeluri urmaşilor de talent... Dar eu mi-am mai 
spus în privinţa aceasta părerea pe larg. E de prisos să-ţi 
spun mai mult acum. 

— În sfârşit, d-le Haşdeu, zic eu, aş vrea să ştiu părerea d- 
tale despre sorții de dezvoltare, de aci încolo, a literaturii 
româneşti. 

— De asta, răspunde ilustrul meu amfitrion, de 
dezvoltarea literaturii româneşti nu mă îndoiesc deloc. Sunt 
cu deosebire convins că românii vor avea în viitor o epocă 
de strălucire literară, care se va număra între epocele 
remarcabile ale dezvoltării intelectuale umane. Neamul 
acesta e chemat, netăgăduit, să joace un rol mare în 
complexul istoriei... 

Haşdeu întemeiază această propoziţie pe teoria d-sale 
filosofică despre creaţiune. 

— Toate marile epoce literare au coincidat la epoce mari 
politice. Când voinţa unui neam întreg a reuşit să ajungă a 
realiza culmea aspiraţiunilor sale, a îndeplini suma de 
rezultate posibile ale energiei sale, i se trimete acestui 
neam 0 colonie de misionari, o pleiadă de talente şi de genii, 
spre încoronarea şi glorificarea traiului lui... Fericit acel ce 
va reprezintă atunci voinţa neamului! Numele lui va marca 
veacul în care strălucita colonie a celor trimişi îşi va fi 
îndeplinit misiunea. Se va numi veacul lui Pericles, lui 
Augustus, lui Leon X, lui Ludovic XIV, sau al lui... cine ştie? 

.„„Poate că, adaugă d. Haşdeu, un aşa secol pentru neamul 
nostru românesc nu e atât de depărtat, cât s-ar crede după 
împrejurările politice de astăzi; poate că nu e aşa departe 
ziua în care acest neam va să-şi ajungă culmea voinţii. 

Aci d. Llasdeu, cu verva d-sale cunoscută, îmi arată foarte 
apropiată o perspectivă uimitoare... 

Mi-e foarte greu mie - aşa de puţin iniţiat până acum în 
sistema de filosofie a d-lui Llasdeu - să iniţiez pe cititorul, 
poate mai puţin preparat decât mine, în o teorie atât de 
subtilă. Pentru cititorul mai bine iniţiat vor fi clare aceste 


câteva cuvinte, pe cari mi le adaugă d. Haşdeu, după ce-mi 
afirmă că o epocă glorioasă a neamului românesc nu e atât 
de departe, precum s-ar crede. lată, cât se poate mai exact, 
propriile cuvinte ale d-lui Llasdeu: 

— Micul prinţ Carol Îl e un trimis, trimis după voia lui 
proprie: el, copil mic - şi asta se întâmplă cu toţi trimişii - şi- 
a denunţat misiunea. Acest copil, când d-abia vorbea şi 
când auzise, pentru a numi jeţul regal numai cuvântul 
modern tron, iar cuvântul vechi scaun nu-l auzise decât 
desemnând jeţurile comune; acest copil, care nu putea şti 
istoria lui Ştefan cel Mare, ţi-aduci aminte ce-a zis - 
cuvântul lui de copila străbătut la auzul mai tutulor 
românilor. A fost o solemnitate la Palat. După săvârşirea 
programului oficial, pe când se rup rândurile, copilul pleacă 
de la locul lui şi merge hotărât să se suie pe tronul de pe 
care a coborât Regele. 

„Ce faci, Carol”? îl întreabă, tatăl, prinţul Ferdinand. 

„Vreau să mă sui pe scaunul meu!” răspunde băiatul. 

— Atunci? întreb eu... 

— Atunci, răspunde d. Haşdeu, nu înţelegi? ... Ştefan cel 
Mare spune din vreme că vrea să se suie pe scaunul lui! 

Umbra marelui donjon, câtă vreme am stat de vorbă, a 
acoperit cu încetul toată terasa. Soarele scapătă către 
dealurile cari domină valea Doftanei. A trecut prea repede 
această zi încântătoare... Momentul plecării mele se 
apropie... trebuie să părăsesc castelul „lulia Haşdeu”. 

Foarte mâhnit de asta, mă ridic. D. Haşdeu mă conduce. 
Pătrundem de pe terasă în galeria interioară a donjonului. 
Mi-aplec capul şi mă închin înaintea Mântuitorului; salut pe 
proprietara care se uită mereu în adâncuri, şi cobor după d. 
Haşdeu până jos. Îmi iau rămas bun de la buna şi blânda d- 
na Haşdeu şi de la ilustrul meu amfitrion şi mă sui în 
trăsură. 

Când pornesc, mai arunc o privire către fereastra deschisă 
a donjonului: Mântuitorul parcă-şi apleacă de sus divinii 
ochi asupră-mi, binecuvântându-mă cu amândouă mâinile 


rănite, ca şi cum mi-ar zice „Mergi sub paza mea în pace, 
omule. 

Am sosit tocmai la vreme ca să apuc trenul. Starea 
sufletească în care mă aflu e aşa de înaltă, încât îmi trebuie 
singurătate. Mântuitorul şi-a îndeplinit făgădu-iala; sub 
paza lui merg în pace - niciun cunoscut în vagon. Până să 
cobor la Ploieşti, unde trebuie să mâi peste noapte, gândesc 
mereu ia minunatul om de care m-am despărţit: 

— Ce superioară şi fericită natură! Ce minte şi ce suflet! 
Câtă ştiinţă şi câtă credinţă! 

DA ŞI NU. 

Aţi cunoscut desigur gloaba sacagiului care vă cară în 
toate zilele apă. Bietul animal, modest pe atâta pe cât e de 
brav, nu s-a plictisit niciodată să meargă la pas de la casa 
sacagiului până la Filaret, şi de acolo la altă casă, şi iar 
înapoi la Filaret, şi pe urmă... în fine, slujba pe care e 
chemată s-o facă orice gloabă de sacagiu. 

Niciun moment deosebit în viaţa nobilului animal 
pânacuma. Dar se-ntâmplă o dată şi altfel. Sacagiul are o 
dată fantazia să meargă mai degrabă acasă. Gloaba refuză 
să schimbe pasul. Din ce ştie ea, nu vrea să iasă nici moartă. 
La pas ştie să meargă şi anume pe un drum dat: nu schimbă 
nici mersul, nici drumul, în ruptul capului. 

Sacagiul o ia pe gloabă cu vorba bună, o mângâie, o 
cheamă pe nume, o îndeamnă binişor: degeaba, îi dă câteva 
bice: gloaba începe să ţopăie din picioare pe loc - şi nu vrea 
să pornească - o zi întreagă e în stare să ţopăie din picioare 
de-atâtea ori câte, dacă ar merge, ar face o poştie întreagă 
- dar din loc nu se mişcă. 

Sacagiul, văzând încăpăţânarea bestiei, recurge la alt 
mijloc: începe, râzând, să gâdile gloaba la urechi, doar de-o 
putea-o urni din loc. Atunci, gloaba bătrână e apucată de 
toate furiile: începe să sforăie, să dea din picioare, să se 
rescacăre, să gâfâie, să tuşească şi să facă nişte salturi 
ridicule, amenințând să sfărâme ulubele căruţii. 


Să te ferească Dumnezeu de gloaba bătrână când o apucă 
revolta dignităţii personale. 

Ei! Credeţi că numai la sacale sunt gloabe? Aşi! Vreţi 
gloabe, adevărate gloabe cele mai nărăvaşe? căutaţi-le în 
literatură. Cum ăi scoate-o din drumul bătut, cum i-ei cere, 
gâdilind-o puţin, să meargă altfel decât la pasu-i cunoscut 
de gloabă bătrână, începe să sforăie, să ţopăie, să se 
screamă, să se rescacăre, pentru a-şi afirma aignitatea 
personală. 

Pas de zi o oarbă de glumă asupra unui aşa de nobil 
animal! Animalul n-are să o înţeleagă şi are să-ţi facă o 
demonstraţie ridiculă. 

Se poate glumi? 

Da şi nu. 

Se poate - când ai a face cu oameni sănătoşi. 

Nu se poate - cu oameni bolnavi. 

Se poate - cu oameni veseli şi bine dispuşi. 

Nu se poate - cu oameni posaci şi mâhniţi. 

Se poate - cu oameni de spirit. 

Nu se poate - cu oameni proşti. 

Se poate - cu literați şi artişti. 

Nu se poate - cu gloabe literare şi artistice. 

(Epoca, 4 decembrie 1896, pag. 2: Ion). 

CRITICELE LUI GHEREA. 

Volumul III - Editura Socec şi Comp. 

Zilele acestea, a apărut al treilea volum de Critice al lui 
Gherea. 

O parte însemnată din volum conţine articole de critică 
asupra unor critice ale altor critici. Eu, cetăţean al unei ţări 
care se află într-o situaţie destul de critică în privinţa 
producerilor şi prea productivă în privinţa criticelor, simt 
fireşte saţiul pentru cele din urmă, cu atât mai mult, cu cât 
mi-e sete de cele dintâi; aşa că, nu mi-ar putea da prin cap 
să încerc a face şi eu vreo critică asupra volumului de 
Critice al lui Gherea. 


Mai la urmă, la ce bun atâta înconjur? Nu mă pricep la 
critică şi de aceea nici nu o fac; mi s-a părut totdeauna că 
un om nu trebuie să încerce decât ce poate face. M-aş 
mărgini dar a spune că volumul lui Gherea a apărut; 
autorul are prea puţină nevoie de reclamă din partea mea 
sau a altuia, cu atât mai puţină, cu cât, în publicitatea 
noastră serioasă, o lucrare intelectuală nu este o afacere. 
Dar sunt dator a spune câteva cuvinte despre volumul pe 
care bunul meu amic Gherea mi l-a trimes cu următorul 
autograf: „lubitului meu adversar politic şi literar, 
Caragiale”. 

Autograful acesta, cu toată oroarea ce am de critică, mă 
sileşte să-i fac măcar câteva comentarie. Voi căuta să fiu 
scurt. 

Adversar politic nu pot să-i fiu lui Gherea, fiindcă el nu 
face politică - şi cred că foarte bine face; - politica e terenul 
faptei, nu al teoriei. Adversar literar iarăşi nu pot să-i fiu, 
fiindcă adversar literar nu pot fi decât omului lipsit de 
talent, oricât de puţin talent aş avea eu însumi. Gherea ştie 
bine că, dacă e vorba de literatură şi de artă, pentru mine 
nu pot încăpea nici sistemă, nici opinie, nici tendinţă, nici 
morală; nu poate încăpea decât numai şi numai talent. El 
ştie bine că pentru mine, când e vorba de frumos, nu mai 
poate fi vorbă şi de bun sau râu, de drept sau nedrept, de 
onest sau neonest. Frumosul este singurul atribut potrivit al 
lumii, tot aşa de nemărginit ca şi dânsa; precum în ea nu 
încape decât ea însăşi şi nu mai poate încăpea altceva, 
fiindcă oriunde tot ea este, asemenea şi când e vorba de 
frumos, numai de el poate fi vorba şi de nimic altceva. 

Astfel dar, cum aş putea fi eu adversarul politic şi mai cu 
seamă adversarul literar al lui Gherea? Doar poate că el ar 
vedea adversari în oameni cari văd ca mine, cu toate că ei 
nu se simt deloc a-i fi lui adversari. 

Dacă nu împărtăşesc părerile cuiva, acela nu poate zice 
numaidecât că-i sunt adversar; căci atunci ar trebui să fiu 
adversarul tuturor celor ce au o părere sau o sistemă, 


deoarece eu nu sunt în stare să am vreo părere, şi nşici să 
împărtăşesc vreuna pe de-a-ntregul. Pentru mine, părerile 
sunt egal de legitime, egal de întemeiate şi, prin urmare, 
egal de respectabile. Niciuna însă nu poate să facă pentru 
mine lege, căci în lumea aceasta, cere-mi dă numai 
înfăţişări, ar trebui să fiu din cale afară laş ca, 
mărturisindu-mi că nu pot avea eu însumi o părere 
statornică, să mă înjug la părerea altuia, pentru că ela avut 
bravura să mi-o strige la ureche cu un ton mai mult sau mai 
puţin răstit. 

Fie din lipsă de educaţie intelectuală, fie din insuficienţă 
de cultură, sau de organizaţie a spiritului, n-am putut 
niciodată jura în vebra magiştri; şi dacă n-am făcut aceasta 
până acuma, vârsta mea e o garanţie pentru mine că n-am 
să reuşesc a o face nici de acum încolo. 

Am comparat totdeauna fenomenele ce se numesc spirite 
omeneşti cu corpurile cereşti. Între unul şi altul sunt 
prăpăstii haotice; unul altuia, din colosalele mase proprii de 
lumină, nu-şi trimet decât o fâşie subţire de palide raze. 
Între un om şi altul este adesea ca de la o stea la alta. Arde 
colo un soare uriaş şi dincolo altul... Printre învârtitoarea 
pulbere de lumi, un colos de flăcări d-abia zăreşte pe 
celălalt, ca o scânteie ce clipeşte, pierdută, în negură fără 
fund... Ba câţi încă nu se mai zăresc deloc şi unul de altul 
nici măcar nu bănuiesc. 

Adesea tot aşa se pricep oamenii între ei şi pot înţelege 
unul altuia sufletul. 

Se poate cineva numi oare adversarul unei idei, unei 
păreri, unei sisteme, numai şi numai pentru că nu e în stare 
să aibă, necum să împărtăşească o idee, o părere, o 
sistemă? Dar dacă nu pot avea nici nu pot împărtăşi vreuna, 
va să zică atunci sunt egal adversarul tutulor şi oricăreia; şi 
dacă, astfel, sunt adversarul oricăreia, sunt prietenul 
oricăreia alteia, contrară aceleia. Care va să zică, aş fi în 
acelaşi timp şi prietenul şi adversarul oricărei idei, păreri, 
sau sisteme... Dar asta ar fi absurd. 


Ei bine, nu! Orice idee, părere sau sistemă, pentru mine e 
absolut, în sensul cel mai absolut, indiferentă. Nu pot nici 
preţui, nici dispreţui, nici primi, nici respinge, nici aplauda, 
nici şuiera. O idee, părere sau sistemă, ori va trece pe 
dinaintea mea, ori va trece pe dinaintea unui par de 
telegraf, aceeaşi urmă va putea lăsa. Ce poate să aibă 
valoare şi preţ pentru mine este talentul, puterea cu care 
acea idee, părere sau sistemă, cu desăvârşire nule prin ele 
însele, se pot susţine şi manifesta faţă cu posibila mea 
iritabilitate intelectuală. 

Puțin le pasă la doi ochi iubitori de lumină, puţin le pasă de 
dimensiunile, sistema de rotaţiune şi revoluţiune, în genere 
de legile cosmice cari stăpânesc existenţa şi mişcarea unei 
depărtate stele: ea va însemna pentru ei numai atâta câte 
raze de lumină poate cumva să le arunce de acolo de unde 
neînţeleasa putere i-a poruncit să se afle. 

Căci lumina nu o judec, ci o văz, şi bucuria mea e potrivită 
cu intensitatea cu care ea a ajunjfe la mine, iar nu cu 
judecata mea despre bogăţia şi condiţiile izvorului care mi-a 
trimis-o. 

Gherea e un critic de sistemă, ca orice critic serios; 
sistema lui însă puţin mă importă; ce mă importă e talentul 
cu care el şi-o urmăreşte. 

În adevăr, un om de mare talent, care mi-aruncă, cu 
articolele lui, multă lumină. Volumul lui din urmă şi mai ales 
articolul despre Coşbuc mi-au dat o mare mulţumire 
intelectuală. Una poate şi mai mare mi-au dat-o cele câteva 
rânduri privitoare la producţiile mele literare. Gherea e 
singurul critic care se ocupă serios de aceste lucrări, cu mai 
multă bunăvoință, poate, decât ele ar merita. Se înţelege, 
ca om ce sunt, nu pot rămânea neatins de această 
însemnată onoare şi regret că nu pot plăti talentatului critic 
îndatorirea de inimă care mi-o face cu atâta graţiozitate: 
eu, încă o dată, nu sunt critic. Astfel dar, ce aş putea zice 
mai mult decât am zis despre criticele lui? ... poate, după 
obiceiul pământului, deplorabile platitudini amabile, sau 


observaţiuni de pretenţie ridiculă... Nu... El n-are în niciun 
caz nevoie de ruşinarea mea. 

Mai la urmă, Gherea are destulă conştiinţă de talentul lui 
ca să nu mai aibă nevoie de complimente banale, nici să-i 
mai pese de dezaprobări puerile şi precipitate: se va 
mulţumi desigur perfect cu o salutare călduroasă din 
partea prietenului său îndatorat, Caragiale. 

(Epoca, 16 iunie 1897, pag. 1-2). 

CÂTEVA PĂRERI ANONIME. 

Voiţi, domnule redactor, a consemna părerile deosebiţilor 
scriitori asupra literaturii româneşti, şi pentru acest scop 
aţi adoptat metoda interviului. E o metodă bună, în parte; 
dar nu este suficientă. Unii oameni sunt lipsiţi de 
îndrăzneală şi de spontaneitate - mai cu seamă printre 
artişti se găsesc mulţi de felul acesta; - ei nu-şi pot exprima 
părerile aşa de complet şi aşa de clar prin viu grai, pe cât şi 
le pot aşterne în scris. Alţii - şi dintre aceştia sunt mai toţi 
artiştii - sunt oameni apucaţi, oameni cu toane; ei nu sunt 
totdeauna bucuros comunicativi. 

Eu, de exemplu, sunt câteodată aşa de sfios, îmi lipseşte 
atât de mult îndrăzneala, încât, dacă unul dintre 
colaboratorii dv. Ar veni să mă interpeleze o dată nitam 
nisam, şi-ar face despre mine şi despre spiritul meu o foarte 
tristă opinie. Şi cu toate astea, nu sunt atât de slab de 
minte, pe cât s-ar părea la întâiul examen. Cine ar voi să 
vază bine slăbiciunea mea, ar descoperi-o poate mai sigur 
la examenul din urmă. 

Mai cu seamă, faţă cu dv. Ziariştii, fiindcă vă citesc regulat 
şi vă cunosc forţele, îmi pierz mult cumpătul şi încrederea 
în mine însumi, mă simt covârşit de autoritatea dv... Unuia 
dintre dv. - mai cu seamă când aş şti pentru ce mi-a făcut 
onoarea unei vizite - n-aş fi capabil să-i înşir limpede o 
propoziţie cât de simplă. Aş fi în stare să comit o greşeală 
de gramatică răspunzând măcar cu un cuvânt la salutarea 
confratelui dv. Şi ştiu, fireşte, cât de departe mergeţi dv. Cu 
cultul gramaticei. Adeseaori, în polemicele dv. Uitaţr 


obiectul propriu al polemicei, numai şi numai pentru a 
constata ereziile gramaticale ale adversarului. Se-nţelege 
că şi adversarul vous rend la pareille. Eu tremur numai 
gândind că dv. O să-mi citiţi aceste rânduri. 

De când eu am părăsit profesiunea de scriitor, s-a făcut 
atâta progres în publicitatea românească, încât mă simt 
absolut zdrobit când mă aflu în faţa unei file curate de 
hârtie, ştiind bine că ea astăzi nu mai sufere să fie mânjită, 
ca pe vremea mea, cu negreală, decât doar pentru a spune 
o gândire. Care va să zică, astăzi nu mai e permis niminui a 
strica hârtia degeaba. Fericit publicul de astăzi! 

Am fost şi eu odinioară, domnule redactor, scriitor. E cam 
mult de atuncea: astfel e probabil că numele meu l-aţi uitat, 
ori poate că nici nu l-aţi ştiut vreodată. Am publicat foarte 
puţine lucruri; despre acestea însă prietenii mei aveau o 
foarte înaltă opiniune - pe care, se-nţelege, eu o 
împărtăşeam cu căldură. S-a întâmplat însă, încetul cu 
încetul, pe unii să mi-i răpească moartea, pe alţii să mi-i 
fure o soartă mult mai bună ca a mea - prăpastie mai 
adâncă decât chiar a morţii - iar cu alţii să mă cert, desigur 
din pricina caracterului şi defectelor mele morale cari-i 
supărau mai mult decât puteau să-i mulţumească talentul şi 
calităţile mele intelectuale. 

De cum m-am despărţit de prietenii mei, ei şi-au schimbat 
- fireşte - părerile lor despre lucrările mele. Eu - nesocotit 
- am avut uşurătatea să crez că talentul meu era în mine, 
pe câtă vreme el în realitate era în cercul literar din care nu 
mai putusem face parte; mi-am închipuit că meritul 
lucrărilor mele era al meu, pe câtă vreme el fusese al 
foştilor mei prieteni. - şi astfel, am îndrăznit, deşi rămas 
stingher fără seminţie în deşert, să mai public ceva. Am 
văzut atunci că opinia înaltă despre meritele mele, 
rămăsesem s-o împărtăşesc singur - numai eu! Numai eu? 
„„. Mi s-a părut prea puţin, şi am încetat a mai scrie. - 
nemaiavând la vârsta mea vreme să caut a-mi face un nou 
cerc de prieteni noi. 


Oricum, chiar daca nu mai sunt, am fost şi eu literat, şi, 
daca intenţia dv. De a cunoaşte părerile, pe cât se poate, ale 
tuturor literaţilor noştri asupra literaturii româneşti este 
sinceră, atunci neapărat veţi publica în tribuna dv. Literară 
şi părerile mele. Veţi face, crez, aceasta cu atât mai 
bucuros, cu cât vedeţi că o iau înaintea dorințelor dv.; fără 
să aştept pe colaboratorul dv. A-mi face un interviu, mă 
grăbesc a vă răspunde la întrebările d-voastre cunoscute. 

Să le rezum. Dv. Voiţi a şti de la fiecare literat, mare sau 
Mic, talentat ori nu, numai literat să fi fost - şi asta mă 
autoriză deplin şi pe mine - ce gândeşte el asupra 
următoarelor întrebări: 

În ce stare se află literatura noastră astăzi? Ce raporturi 
sunt între literatura noastră şi societatea noastră? Cari sunt 
scriitorii români cu adevărat remarcabili în sensul european 
al cuvântului? Cari sunt sorții de dezvoltare a literaturii 
noastre în viitor? 

În această primă scrisoare mă voi mărgini a răspunde 
numai la întrebarea întâia; la celelalte voi răspunde în a 
doua scrisoare. Încep dar. 

Se-nţelege că nu nedomirirea dv. Personală, ci numai o 
curiozitate răutăcioasă v-a inspirat ideea de a ne pune 
tocmai nouă literaţilor o aşa întrebare. 

În ce stare se află literatura noastră astăzi? ... 

Dar dv. Nu vedeţi în ce stare bună se află? 

Dar oare când am avut noi mai mulţi scriitori decât astăzi? 

Dar când oare s-a scris româneşte mai frumos, mai cu 
înţeles şi mai cu miez decât astăzi? 

Eu însumi am numărat, trecându-i într-o listă alfabetică, 
peste una sută cincizeci (150) poeţi lirici. Ce este mai 
îmbucurător chiar decât numărul lor prodigios este 
egalitatea talentelor lor - niciunul nu e inferior altuia. S-ar 
părea incredibil pentru cine nu ştie ce se petrece la noi, dar 
este adevărat. 

Nu-i vorba, rar, foarte rar se-ntâmplă şi câte o excepţie; 
dar se ştie: excepţia tocmai confirmă regula. Aşa, bunăoară, 


Coşbuc şi Vlahuţă, făcând excepţie, confirmă prin nota lor 
discordantă în armonia generală adevărul că toţi ceilalţi 
sunt absolut egali, că niciunul dintre aceştia nu poate fi 
considerat ca mai prejos de altul. Această egala intensitate 
de talent la poeţii noştri va da desigur mult de lucru 
criticilor viitorului. Poftim de clasifică nişte cantităţi de 
aceeaşi materie aşa de egale la cântar; ar fi ca şi cum ai voi 
s-alegi într-o băcănie, dintr-un raft de căpăţâtii de zahăr, de 
aceeaşi provenienţă şi de aceeaşi greutate, pe una care o fi 
mai dulce. 

Dar pentru aceasta, pentru că avem aitâţia poeţi, iarăşi nu 
trebuie să ne mândrim prea tare, precum n-ar trebui, crez 
eu, să ne ruşinăm, sau să ne umilim daca nu i-am avea 
deloc. Este o chestiune de noroc şi mai mult nu. Daca a 
avea arte şi literatură este o mare onoare şi laudă pentru 
un popor, a nu avea arte şi literatură nu e deloco 
dezonoare şi o ruşine. Să presupunem că n-am avea pe cei 
150 de poeţi ai noştri de cari vorbesc mai sus şi am 
rămânea numai cu Coşbuc şi Vlahuţă. Ei? ce mare ruşine ar 
fi pentru naţia noastră? Ne-am hotări să zicem că n-avem 
decât doi poeţi, ne-am lua inima-n dinţi spre a mărturisi că 
la noi poeţii sunt, ca la multe alte naţiuni, nişte rare 
excepţiuni, şi atâta tot. Dar fiindcă-i avem, putem să nu-i 
constatăm? Am fi din cale afară modeşti. 

Prin urmare, închei răspunzând scurt la întrebarea dv. 
Întâia: starea în care se află literatura noastră astăzi este 
cu deosebire satisfăcătoare; după statistica personal făcută 
de mine, avem peste 150 de poeţi, mai mult decât ar trebui 
unei naţiuni în stare normală ca să se prezinte convenabil în 
faţa Europei culte. 

A! nu degeaba acest popor şi-a vărsat sângele nobil pentru 
neatârnarea sa. Secule întregi a plâns acest popor lipsit de 
lumina şcoalii; era natural ca, îndată ce i s-a deschis ochii la 
această sfântă lumină, să-nceapă a cânta încă din clasa IV 
gimnazială. Şi mi se pare că nu cântă prost deloc! 


În a doua scrisoare, mâne, domnule redactor, voi căuta să 
vă răspunz şi la celelalte întrebări ale dv. 

ÎL. 

În ce raporturi stă la noi literatura naţională cu 
societatea? Iată a doua dv. Întrebare, domnule redactor. La 
aceasta răspunz scurt: aproape în niciun raport. 

Societatea română actuală este prea serioasă şi prea 
pozitivă ca să aibă raporturi cu o artă de lux; iar literatura 
noastră este prea independentă şi prea mândră ca să aibă 
raporturi eu o societate utilitară. Astfel, şi una şi alta se 
dezvoltă de şinele, fără a căuta să se atingă, să se 
influenţeze cumva una pe alta. 

Un om deprins a judeca după cele ce se-ntâmplă-n genere 
în lume, daca ar cunoaşte mai întâi societatea noastră, nu 
şi-ar putea închipui că avem o literatură în care predomină 
într-un mod atâta de covârşitor poezia lirică romantico- 
pesimistă şi apoi. - în proporţie, mai mică, ce-i drept, dar 
totuşi destul de respectabilă - novela sentimentală şi 
lăcrimoasă. În adevăr, cine ar putea crede că din grava 
noastră societate, care prosperează de la o vreme într-un 
chip vertiginos, din această societate compusă în marea ei 
parte de oameni de tot soiul de afaceri, spirite pozitive şi 
sănătoase, n-are să răsară decât florile palide şi triste ale 
livido-chloroticei noastre poezii? Fără-ndoială, şi societatea 
noastră, ca toate societăţile omeneşti, o fi având patimile ei, 
suferinţele şi dorurile proprii; fireşte că şi societatea 
noastră are un mod specific de a gândi asupra acestor 
păsuri ale ei. Dar desigur poezia noastră nu este expresia 
societăţii noastre. 

De aci - din faptul că poeţii şi scriitorii noştri nu ţin 
socoteală de societate şi sunt prea mândri şi prea 
independenţi pentru ca să considere necesară atenţia 
acesteia în privinţa lor. - rezultă această aproape totală 
lipsă de raporturi înare literatură şi societate. 

Tot de aci apoi rezultă că producţia literară nu mai poate fi 
considerată ca o marfă de oarecare valoare cât de mică şi 


prin urmare, munca literatului nu mai poate fi o profesiune. 
A face literatură ajunge a fi sinonim cu a tăia dinilor frunză. 

La Bucureşti, în centrul activităţii intelectuale a naţiunii 
româneşti, o poezie bună, foarte bună se vinde între cinci 
lei şi cincizeci de bani pentru a fi publicată în reviste 
literare; o novelă de dimensiuni respectabile se plăteşte cu 
şapte până la trei lei. După elocuentă acestor cifre putem 
judeca sigur, câtă pasiune pentru arta lor au literaţii noştri, 
şi totodată, cât preţ au în faţa cititorilor producţiile literare 
naţionale. 

lată raporturile dintre societate şi literatură şi viceversa. 

Trec acuma la a treia dv. Întrebare: cari sunt figurile mai 
remarcabile în literatura noastră? La aceasta, domnule 
redactor, este greu de răspuns într-o privinţă. A vorbi 
despre cei vii este o sarcină prea ingrată. Dv. Nu ştiţi, cât de 
susceptibili sunt literaţii. De aceea, prefer să-mi învârtesc 
de multe ori condeiul în mână, până să zic mai multe în 
această privinţă, şi astfel, vă rog să-mi daţi voie a răspunde 
pe larg la întrebarea a treia tocmai la sfârşit. 

Până atunci, ca să nu fiu prea laş, spun cu hotărâre: 
figurile cele mai remarcabile în literatura română sunt fără 
un pic de îndoială d-nii Haşdeu şi Maiorescu, cel dintâi prin 
opera sa proprie, cel d-al doilea prin influenţa ce a 
exercitat-o asupra câtorva dintre scriitorii noştri; unul prin 
invenţiune, altul prin direcţiune. 

Trec dar acuma, ca să termin pe astăzi, la întrebarea dv. A 
patra şi cea din urmă: ce sorţi de dezvoltare poate avea 
literatura noastră în viitor? 

Dezvoltarea unei literaturi, domnule redactor, atârnă de 
multe împrejurări: din toate acestea însă cea mai 
importantă este prezenţa talentelor. O stare înfloritoare 
politică şi economică a celei mai inteligente societăţi nu este 
de ajuns pentru a da naştere unei literaturi puternice; o aşa 
stare poate contribui mult la încurajarea talentelor, dar 
trebuie mai înainte să existe acele talente. Cea mai cultă şi 
mai bogată societate, suveranul cel mai iubitor de artă şi de 


litere, cu tot aurul şi cu toate aplauzele lor nu vor putea 
face să se ivească talente acolo unde pământul nu poate 
produce aşa buruiană. Este o chestiune de dispoziţie de 
rasă. 

Daca în poporul român, care are atâtea calităţi frumoase, 
există, ascunsă de precarie împrejurări istorice, sămânţa 
talentului literar, şi probabil există, atunci desigur la cea 
dintâi ocazie favorabilă ea va trebui să răsară, să crească şi 
să rodească. Până acuma, deşi nu am putut realiza o stare 
politică şi socială în adevăr puternică, am constatat la noi 
destule semne neîndoioase că talente literare mari se pot 
arăta. Am avut pe Alexandrescu, Alecsandri, Bălcescu, 
Odobescu, Haşdeu, Eminescu, Coşbuc. 

După părerea mea, este o mare greşeală a spune că 
operele acestora sunt numai nişte începuturi literare. 

Operele lui Alexandrescu, lui Alecsandri şi lui Bălcescu din 
generaţia trecută nu pot fi considerate ca opere imperfecte 
numai şi numai fiindcă, pentru moment, în starea febrilă a 
progresului nostru pripit, sunt ieşite din modă. Mi se pare 
că mult mai imperfecte sunt multe lucrări actuale. 
Alecsandri şi Alexandrescu, pentru cine înţelege arta 
literară, sunt nişte poeţi desăvârşiţi, cari vor rămâne 
totdeauna poeţi desăvârşiţi. Vremea trecând peste operele 
lor, nu le va putea aduce nicio stricăciune. Asemenea şi cu 
ceilalţi. Căci să ne înţelegem: în artă nu este ca în ştiinţă; în 
artă nu poate fi vorba de o sistemă care poate fi detronată 
de o altă isistemă; e 4orba de intensitatea talentului de 
invenţie şi de expresie. Câtă vreme se va vorbi româneşte, 
versurile minunate ale acelor poeţi, afară bineînţeles de 
acele cu aluziuni locale şi actuale odinioară, vor avea 
acelaşi preţ pentru cititorul care va pricepe arta. 

Putem dar, după trecut, judeca bine despre viitor. Limba 
română, care atâtea veacuri n-a avut niciun scriitor artist 
de seamă, a avut în veacul nostru, de la renaşterea 
naţională încoace câţiva scriitori de mare talent. E, prin 
urmare, sigur că acest popor are în sânu-i sămânţa nobilă a 


talentelor literare. O epocă de mare prosperitate şi 
strălucire politică ar putea fi asemenea şi o epocă de înaltă 
glorie literară. 

Pe mâne, despre întrebarea a treia şi despre societăţile 
Jiterare. 

III. 

Am zis că figurile cele mai remarcabile ale literaturii 
noastre sunt d-nii Haşdeu şi Maiorescu. - cel dintâi prin 
operele-i proprii, cel d-al doilea prin influenţa ce a 
exercitat-o asupra câtorva talente; unul prin invenţiune, 
celălalt prin direcţiune. 

Cel dintâi este un savant şi în acelaşi timp un poet, în cea 
mai înaltă accepţiune a cuvintelor. Numele său se bucură, 
cu toată dreptatea, de o mare autoritate în cercurile 
competente europene; graniţele publicităţii române nu-i 
erau suficiente desigur. Cu vastitatea cunoştinţelor sale şi 
cu adâncimea izvorului său de invenţie, cu spiritul său 
totdeauna strălucitor, ilustrul nostru academician ar ţine, 
fără-ndoială, un loc de onoare printre corifeii oricărei 
literaturi europene desăvârşite; ba, poate, cu însuşirile sale 
prodigioase, ar stăpâni acolo un loc, într-un chip mult mai 
hotărât şi mult mai puţin discutat, decât acela cu care îşi 
stăpâneşte locul la noi, în primitiva şi necompleta noastră 
mişcare intelectuală. Haşdeu, precum am mai spus o dată, e 
o fântână nesecată de învățături înalte şi de glume 
scânteietoare - o activitate de spirit în adevăr fenomenală. 
Cercetări filologice şi istorice şi comunicări spiritiste, 
religiune, filosofie, arte frumoase, totul şi toate îmbrăcate în 
pânza minunată, pe care numai cel mai înalt dar al minţii 
omeneşti o poate ţese, îmbrăcate în poezie - toate cu o 
egală vigoare îmbrăţişate. Jocurile acestui spirit sunt 
vertiginoase, toate egal pline de farmecul inspiraţiunii şi de 
puterea unei neîncovoiate convingeri - fie că ar sonda 
problema creaţiunii, fie că ar face o glumă răutăcioasă 
asupra cutărei persoane. 


Cel d-al doilea, d. Maiorescu, în afară de strălucitul lui 
talent de orator de catedră şi de tribună parlamentară, este 
un mare literat, om cu o înzestrare intelectuală în afară de 
orice concurs. În privinţa judecății despre lucrările literare, 
este unul din spiritele cele mai pricepute ce s-ar putea găsi 
vreodată. Fără-ndoială, talentul de invenţiune îi lipseşte cu 
desăvârşire; pe calea invenţiunii, tocmai fiindcă pricepe aşa 
de adânc arta şi realitatea talentului, n-a încercat să 
producă niciodată. Însă gustul rafinat, priceperea şi 
puterea de judecată în tot ce priveşte arta literară iau la 
acest om proporţiile unui extraordinar talent, atât sunt de 
active şi de fecunde. Poveţele acestei minunate inteligenţe 
critice sunt nepreţuite pentru un talent de invenţiune lipsit 
încă de judecata şi măsura exactă a frumosului. Criticele d- 
lui Maiorescu oricât ar putea zice cineva astăzi că sunt 
gratuite sau prea primitive, au îndeplinit odinioară o mare 
misiune. Nu a fost puţin lucru a răsturna metodic o întreagă 
direcţiune falsă în literatură, în ştiinţă şi în politică - 
direcţiune falsă care stăpânea cu tiranie şi pervertea toate 
spiritele. În starea de astăzi a literaturi: noastre, (când pare 
că; i publicul cititor, mult puţin cât îl avem, şi scriitorii, 
foarte, prea foarte mulţi, au pierdut criteriul după care se 
poate judeca şi cântări normal o lucrare ce vrea să se 
numească Literară), poate că un alt rând de critici întocmai 
ca ale d-lui Maiorescu de odinioară ar face un mare bine şi 
publicului şi scriitorilor, acelora se-nţelege cari sunt 
chemaţi, iar nu numai se cheamă singuri, a fi scrietori. 
Criticele de odinioară ale d-lui Maiorescu au fost la vremea 
lor un semnal de raliare pentru minţile sănătoase în 
mijlocul anarhiei şi decăderii, cari bântuiau republica 
literelor noastre între anii 48 şi 68. Multe spirite în adevăr 
înzestrate s-ar fi rătăcit de-a binele în noianul falsei 
direcţiuni de atunci, sau, mai bine zis, în acea completă 
lipsă de direcţiune, daca n-ar fi sunat cu atâta putere de la 
laşi semnalul acela de raliare. 


lată pentru ce zic eu că astăzi cele mai remarcabile figuri 
ale literaturii noastre sunt a-nii Haşdeu şi Maiorescu. 

Şi cine ar crede că între aceşti doi corifei, amândoi cu 
spiritul atât de bine înzestrat în parte, încât să n-aibă- 
ntrânsul loc nicio umbră de invidie, există de demult. - încă 
de pe vremea începuturilor frumoasei lor activităţi 
intelectuale, acu vreo treizeci şi cinci de ani - o aprigă 
duşmănie? Cu toate astea e aşa: unul pe altul nu se pot 
suferi; să nu se vază, să n-auză unul de altul! 

Duşmănia aceasta merge în raport crescând cu vârsta; ea 
face pe cei doi mari bărbaţi, azi aproape bătrâni, să ajungă 
adesea la puerilităţi şi naivităţi regretabile şi la micimi şi 
mai regretabile. Unul e-n stare să tăgăduiască celuilalt cele 
mai vădite merite; celălalt e capabil să numere băbeşte 
măruntele defecte comun umane ale celui dintâi; să-l 
persecute şi să-l lovească în interesele materiale. 

D. Haşdeu, de exemplu, întrebuinţează un întreg arsenal 
de maliţiozităţi şi de trăsături satirice la adresa d-lui 
Maiorescu. Îi caricaturizează adversarului său capul 
caracteristic cu un mare punct de întrebare pe frunte - 
adică, „ce-o fi înăuntru? că de văzut nu se vede nimic!” - şi-i 
reduce toată activitatea intelectuală, critică şi oratorică, la 
celebra „gimnastică a barbişonului”, făcând aluzie la 
prolixitatea de gesticulare cunoscută a marelui orator. 

Din parte-i, şi d. Maiorescu tăgăduieşte orice seriozitate 
ştiinţei profunde şi colosalului talent ale d-lui Haşdeu. Ca 
răsunet apoi la punctul de întrebare, ce ilustrul său coleg 
din Academie i-a lipit pe frunte, şi ca ripostă la „gimnastica 
barbişonului”, îi toarnă o arsătură prea puţin potrivită cu 
magnanimitatea la care s-ar putea aştepta cineva din 
partea unui om mare, aşa, de sus pus şi aşa la adăpost 
astăzi de micile mizerii economice ale vieţii de toate zilele, 
adăpost datorit nu activităţii literare. 

Astfel, d. Maiorescu publică, în fruntea recentului d-sale 
volum de discursuri parlamentare, o prefaţă în care face pe 
scurt istoria critică a evenimentelor noastre politice de la 


1866 încoace. În această prefaţă, autorului îi place a 
constata cu multă stăruinţă că dânsul şi câţiva amici au fost 
singurii nestrămutaţi dinastici dintru începutul domniei M. 
Sale Carol 1. Astfel de constatare nu ar însemna pentru 
chestiunea care mă preocupă aci nimic: dar iată că autorul 
nu se mărgineşte a o face spre lauda sa meritată, ci o 
întoarce cu neînduplicată răutate contra altora şi mai cu 
seamă contra ilustrului său coleg de Academie. 

D. Maiorescu subliniază că însuşi d. Haşdeu, care 
odinioară a fost hotărât antidinastic, acuma a devenit 
fervent dinastic de când primeşte o subvenţiune de la MS. 
Regele. 

A... Tain de ficl entre-t-il dans l'âme des elus? 

Dar... e poate prea strimtă lumea noastră pentru a-i putea 
încăpea pe amândoi! Altfel n-ar fi explicabilă această 
legendară duşmănie, acest neîmpăcat duel dintre doi 
oameni mari, duel cu arme aşa de mici. 

Încă o coloană mâine, iubite domnule redactor, despre 
societăţile literare şi am terminat. 

IV. 

Se ştie ce mare influenţă au exercitat totdeauna cercurile 
şi saloanele literare în lumea cultă, când au fost compuse 
din oameni de spirit şi de gust, din specialişti şi amatori 
luminaţi. Mai ales un amator luminat este un dar ceresc 
pentru un producător. 

Nemăsuratul folos ce-l poate aduce un asemenea cerc 
unui artist este mai întâi atenţiunea aceea binevoitoare, 
este interesul acela sincer călduros, cu cari orice lucrare 
nouă e întâmpinaiă. Apoi, un scriitor în genere - înţelege un 
scriitor înzestrat - oricâtă încredere ar avea în talentul său, 
nu mai poate avea judecata destul de sigură asupra lucrării 
pe care a sfârşit-o. El are atunci nevoie de alţi judecători, cu 
capul mai puţin fierbinte, cu mintea proaspătă şi neobosită, 
nesăturată încă de impresia acelei lucrări; are nevoie de 
alte spirite limpezi cari să judece exact valoarea ei. Din 
apreţiările lor autorizate, el va înţelege imperfecţiunile 


operei sale şi posibila reparare a acestora, şi după impresia 
ce va fi produs citirea sa cercului, va căpăta aproape sigură 
măsura efectului ce noua lucrare va produce publicului. 

Un cerc inteligent şi-n adevăr pasionat de artă? ... Dar 
ceasurile pe cari le va petrece acolo un artist vor fi fost cele 
mai bune ale vieţii sale. În adevăr, numai acolo el va putea 
înţelege ce mare favoare a făcut natura omului acordându-i 
înţelesul; numai acolo va simţi ce înaltă voluptate este în 
acordul a două înţelesuri, acel acord care e suprema 
rațiune a artei. 

Din nenorocire, un asemenea cerc să găseşte foarte greu, 
mai ales la noi! La noi! câte cercuri şi saloane literare n-am 
văzut! Adunătură de spirite mai jos adesea decât mediocre, 
cari nu numai că nu pricep şi nu pot, prin urmare, iubi arta, 
dar chiar o consideră ca un exerciţiu intelectual fără nicio 
rațiune de a fi, cel mult ca o petrecere puerilă. De ce dar se 
mai strâng la un loc într-un salon literar? Aşa bate 
câteodată vântul modei, care ia adesea proporţiunile unei 
epidemii. E de bun ton: măcar să decoreze cineva cu 
persoana sa salonul altuia, intoxicându-se cu ceai spălăcit şi 
cu rime şi mai spălăcite, dacă nu-i dă mâna chiar să 
deschiză salon pe seama sa proprie şi să supună la o tortură 
similară pe alţii. Mai la urmă, se strâng acolo fiecare pentru 
cine ştie ce scopuri în parte: interese politice, ori afaceri 
private, legături de rudenie, sentimente intime, 
convenienţe, etc. Foarte rar se găseşte rătăcit pe acolo un 
adevărat artist, şi încă şi mai rar un spirit în adevăr ales, 
care să merite osteneala unei lecturi, fiind în stare să o 
plătească cu o apreţiare sau observaţiune de vreo valoare. 

Şi tonul îl dă, cine? ... Cocoanele. 

— C'est spirituel! 

— C'est fin 

— C'est delicat? 

— C'est charmant! charmant!! charmant Ul. 

Şi poeţelul de calapod asudă de ceai şi de satisfacţie, şi 
începe îmbăiat să-şi întindă o nouă acadea, ca să probeze 


încă o dată cum, cu acelaşi „tei sfânt”, cu aceleaşi „mâini 
subţiri şi reci”, cu acelaşi „ţintirim”, un tânăr promite foarte 
mult. 

— După cum promite cocoana, stăpâna casei. 

Doi-trei poeţei şi câţiva gravi oameni de ştiinţă şi filosofi, ai 
Statului, bineînţeles - particularii nu ar avea destulă 
autoritate - sunt de ajuns: cercul e gata; mai trebuiesc 
mosafirii amatori, de cari vorbesc mai sus, şi salonul e 
complet. 

Mi-aduc aminte de o serată literară unde am făcut pe 
mosafirul. Eram poftiţi să ascultăm o piesă originală de 
teatru - adică, originală, vorba vine; destul că era scrisă, 
cum dăduse Dumnezeu, în versuri româneşti. Între mosafiri 
se afla şi un diplomat străin, un fel de secretăraş spânatec, 
de consulat, care nu pricepea boabă românească şi afară de 
limba lui maternă, o rupea numai ciat-pat, la mare nevoie, şi 
pe franţuzeşte - un vranzais horripel! 

Citirea piesei originale a ţinut mai bine de trei ceasuri, cu 
o întrerupere numai de câteva minute. Trebuia o mică 
întrerupere; poetul era extenuat la un moment; i se- 
ncleiase limba de cerul gurii - o mie două sute de versuri de 
câte 16 silabe! în timpul pauzei, fericitul autor a fost cu 
prisos răsplătit de osteneala sa inteligentă: toate damele s- 
au repezit pe-ntrecute să-l alinte şi să-l servească, încântate 
şi pline de admiraţie - una i-a făcut ceaiul, alta i-a adus 
zaharniţa, alta cozonacul, alta ţigareta, alta chibrituri - şi 
iar: charmant! charmant!! charmant!!! 

Mai mult însă decât piesa, pe care, mărturisesc drept, n- 
am ascultat-o deloc; mai mult decât neroziile damelor şi ale 
bărbaţilor, a trebuit să admir răbdarea, tactul şi arta 
tânărului diplomat; un talent remarcabil, în adevăr! de 
neînchipuit, cu ce înteres urmărea citirea şi mai ales 
mişcările auditoriului - râzând, încruntându-se, palpitând, o 
dată cu toate cocoanele; în sfârşit, toate mişcările unei 
desăvârşite înţelegeri. Am fost curios să ştiu, pentru ce 
omul acela se canonea astfel, şi am întrebat pe un alt tânăr, 


un zevzec de avocăţel, care toată seara mă plictisise 
cerându-mi la fiecare vers explicaţii asupra piesei: 

— Bine, i am zis, d-ta înţelegi cel puţin româneşte; dar 
neamţul... ce caută neamţul aici? 

— A venit pentru d-şoara Sesila X... îmi răspunse 
avocăţelul; o curtează la nebunie; o urmăreşte peste tot ca 
o umbră. 

Atunci am înţeles că fusese aci o virtute şi mai mare decât 
a neamţului; era maman. 

D-şoara Sesila, un boboc, pe atunci încă destul de înflorit, 
era pasionată de literatură; crescută de o guvernantă 
elveţiană, d-şoara devenise une pure parisienne. Neavând 
mijloace suficiente pentru a deschide un salon pe seamă, îşi 
târa pe maman la toate seratele literare. Biata bătrână, o 
analfabetă foarte naivă, considera pe d-şoara ca pe o fiinţă 
supranaturală şi se lăsa bucuros purtată. În fiecare seară, 
maman ducea, uneori cu oarecare succes, lupte eroice 
contra somnului, deşi acesta, pe lângă forţele-i proprii, mai 
găsea nişte puternici aliaţi în tinerii poeţi. 

Şi cu toate astea, cine şi-ar închipui că cercurile literare 
cam aşa constituite, iau fiecare încet-încet, mai ales când 
sunt stăruitoare, o puternică personalitate! între deosebite 
cercuri atunci, încep să se ivească diferenţe de vederi, de 
direcţiune, de şcoală! Se împart diplome de talente, se 
decapitează reputaţiuni! Şi ce animozitate! 

— Quoi, ma chere? (zice d-şoara Sesila) ... Bombon et 
Rambouillet! c'est toujours la raeme vieille histoire! 

Eu însumi, cum am spus acum câteva zile, am făcut 
odinioară parte dintr-un cerc literar, de unde căpătasem 
fără multă bătaie de cap o diplomă de talent. Câtă vreme m- 
am numărat printre adepţii cercului, diploma mea a fost 
valabilă; când însă, sătul, am păşit afară pragul minunatului 
salon, pentru a nu-l mai păşi niciodată înăuntru, diploma 
mi-a fost anulată şi tot talentul meu a dispărut... Am rămas 
numai cu defectele mele de om ca toţi oamenii, pierzând cu 
desăvârşire calităţile deosebite de odinioară! Mărturisesc: 


daca talentul care-mi fusese acordat mi-ar fi fost de vreun 
folos material în viaţă, aş fi regretat imprudenţa cu care-mi 
pierdusem diploma; dar fiindcă în realitate nu puteam 
pierde un talent (că l-aş fi avut ori mai ales că nu l-aş fi 
avut), ci pierdeam numai aplauzele d-şoarei Sesila, ale 
babei, ale diplomatului, ale avocăţelului şi ale altora - nu 
mi-a părut deloc rău că mă dezbărasem de năravul unor 
aşa succese de post. 

Tinere cititor, ascultă-mă pe mine, că eu sunt păţit; dacă 
bănuieşti că ai vreun talent literar şi simţi că, pentru a ţi-l 
confirma ţie însuţi, n-ai nevoie de aplauzele d-şoarei Sesila 
şi de ale curţii sale. - caută, când te rătăceşti din întâmplare 
în aşa cercuri, să te depărtezi cât mai degrabă, respingând 
orice solidaritate intelectuală cu ilustra companie şi 
refuzând scurt orice diplomă de talent. Du-te, daca eşti 
amator de ceai foarte blond, în toate saloanele literare, dar 
nu fă nicăieri purici. Aminteri, dacă te lipeşti undeva, vei 
face prin tine pe alţii să poată zice noi, ajungând prin 
aceasta tu însuţi să nu mai poţi zice multă vreme: eu! 

Gnsma 'Epoca, 19- 23 iulie 1897). 

SMĂRĂNDIŢA. 

Roman modern. 

! 

Fata mamii Ilinchii era bălană, plăviţa, cu părul 
galbenauriu ca spicul grâului copt, răscopt, tocmai cum e 
bun de secerat, cum e pâinea a bună de mâneat şi-i place 
puiului golaş de pitpalac să-l ciugulească şi să-l înghită pe 
nemestecate în guşa lui îmbrăcată în puf bogat, moale şi 
dulce. 

Smărăndiţa mamii Ilinchii era tânără ca o dimineaţă de 
primăvară caldă, blândă, senină, mănoasă şi încropită, când 
ciocârlia se avântă şi-şi dă drumul, nebună, săltătoare, 
zglobie, pe aripele vântului uşuratec şi zburdalnic, spre a 
arunca, către cerul albastru şi limpede, ca peruzeaua cea 
mai nestimată, ciripiturile ei argintii şi călduroase, aprinse, 
fierbinţi. 


Copila avea ochii negri, negri ca mura de pădure coaptă, 
răscoaptă, cum e când e bună de mâncare, dulce şi acră; 
dulce, nu să te leşine pe inimă: acră, nu să strepezească 
dinţii, ci dulce şi acră, acrişoară şi dulceagă cum îi place şi 
ursului, cât e el de ursuz şi de nemulţumitor, s-o guste. 

Subţirică de se-ncovoia ca o nuia de corn verde, când o 
fluieri în vânt cu putere, şi răsărită ca o ramură de garoafă 
bătută, căreia stă să i se deschiză-n vârf bobocelul ascuns, 
care de-abia aşteaptă să-i plesnească gogoaşa ca să te 
îmbete cu mirosul său din destul, arătându-şi vesel 
frunzuliţele catifelate şi creţe ca o horboţică de borangic 
subţire de poţi să-l spargi cu limba. 

Aşa era copila Ilinchii, a Ilinchii, o gospodină bătrână, 
cinstită, harnică, vioaie, cuminte, neobosită şi neodihnită, 
care începea munca de cu nopticica, până să nu înceapă 
cocoşul cel berc, fala satului întreg, să cânte la cântători 
cucurigu gagu, de cotcodoceau toate puicele şi găinele, ba 
şi cloştile pe cuibarele lor. 

Şi muncea şi făcea pânză în patru iţe, fote şi catrinţe 
bătute şi marame de borangic şi velinţe şi scoarţe în zece 
feţe şi chilimuri pestriţe şi plocate flocoase şi altiţe cu 
cocoşei şi păsărele şi flori în fel de fel de ape, şi toate le 
făcea. 

lar Smărăndiţa mamii Ilinchii mergea cu Murgana la apă, 
s-o adape, şi cânta un cântec duios, plângător, o doină 
jalnică, molatică, domoală, pătrunzătoare, de răsuna peste 
toată valea-nverzită, înflorită şi smălţată cu brebenei, 
viorele, dudiţei şi micşunele, galbene, roşii, albastre, 
pestriţe de toate neamurile şi de toate feţele. 

Mama ei muncea toată ziulica, cât e ziulica de mare, de 
mândră, de albă, luminoasă şi lungă şi blagoslovită de 
Dumnezeu, muncea şi lucra şi-şi bătea capul şi mintea şi 
gândul şi zicea în sufletul ei: „Helbet! Dumnezeu o fi bun şi 
cu noi!” 

Şi Smărăndiţa cânta şi mâna pe Murgana la izvor, la şipot 
să-i dea apă proaspătă, rece şi curată din inima pământului, 


şi Murgana făcea: Muu! muu 1 după ce bea; şi Smărăndiţa, 
nebună, zglobie, ca un fluture împistruiat pe aripe cu toate 
feţele câmpului şi stelele cerului, răspundea mângâind-o pe 
Murgana: rar: ArARTIi 

— Helbet! Murgano, lasă că o fi bun Dumnezeu şi cu noi! 

Dar pe urmă, se gândea ce se gândea şi o podidea plânsul, 
şi plângi şi plângi şi plângi, de curgea din ochii ei mai bogat, 
mai limpede, mai cald decât din şipotul rece, în care 
Murgana se juca cu botul ei dulce, moale şi care mirosea a 
lapte muls numai de-atunci. 

Murgana, după ce se mai odihnea, iar bea, şi bea şi bea, şi 
apoii se itilta la stăpâna ei şi iar bea. Şi Smărăndiţa zicea 
oftând: 

— Aide, Murgano, soia mea: aide acasă: ne aşteaptă 
mama... Mama? ... nu! ... ne aşteaptă bătrână...! Bătrână? 
nu! ... ne aşteaptă... Doamne! Doamne! ... ne aşteaptă 
nenorocita! 

Şi Murgana părea că înţelege, părea că pricepe, părea că 
pătrunde şi-şi tălmăceşte limpede şi pe de rost dorul fetei... 
Şi nu mai vrea să bea şi pleca, şi Smărăndiţa după ea. 

Şi şipotul rece în urma lor sta pe loc şi plângea mereu... 

De ce plângea Smărăndiţa? ... De durere! 

De ce o durea pe Smărăndiţa? ... O durea că se gândea... 

La ce se gândea Smărăndiţa? ... 

La ce?.... 

ÎL. 

Sus pe dealul înalt, între salcâmii cari aruncă 
departedeparte talazuri-talazuri de un miros îmbătător, 
adormitor, omorâtor de dulce, ameţitor, din ploaia albă ce 
cerne din crăcile lor verzi, pe o pajişte împodobită cu mii şi 
milioane de pestriţături de flori, cari mai de cari 
întrecându-se în mândreţe, în strălucire, în feţe şi în 
miresme, stau casele proprietarului, albe, drepte, înalte, 
mari, bogate şi fudule, cu pridvorul lor cu stâlpi subţiri şi 
încârlionţaţi, cu gârliciul beciului răcoros şi tainic, plin cu 
butii de pe vremuri, cu alb, roşu, negru, profir, de-ţi aprinde 


sângele în vine să fii măcar bătrân dintre oltenii lui Tudor 
Vladimirescu. 

Şi gârliciul este închis cu două uşi cu găuri lucrate-n 
struncărie, de vine fiecari două găuri una în câte opt colţuri 
şi alta în câte douăsprezece, şi încuiate cu un lacăt mare şi 
gros cât o ploscă de nu-l poţi sparge să se puie cinci voinici 
cu topoarele pe el. 

Străluceşte şi bate la ochi de departe, hi! hi! tocmai de un 
sfert de poşte boierească, tocmai de pe dealul de dincolo de 
moara lui moş Tănase Cârnul, bătrânul care are nasul tăiat 
de când venea turcii puhoi peste biata ţară, că şi spune 
bătrânul: 

— Hei! hei! ce era pe vremea mea, voi n-aţi apucat! Să fi 
văzut voi, dragii moşului! 

— Da, ce era, moşicule? întreabă copiii şi femeile, bărbaţii 
şi fetele. 

— Era nevoie mare, le răspunde moş Tănase. 

Când răsărea soarele de primăvară, mândru, mare, aprins, 
rotund şi bătea drept în curtea din deal, sclipeau toate 
zidurile albe, de ţi se părea că e o hârtie sclivisită ori o 
batistă spălată şi-nălbită în două sute de ape. 

Şi care călător trecea pe acolo, ori pe jos, ori călare, ori în 
căruţă, cu un cal, cu doi, cu trei, ori cu oricâţi să fi fost, că 
era drum umblat şi bătut, nu se putea opri să zică: 

— Doamne! Doamne! ce mândreţe de case, de parcă e un 
palat din poveste în mijlocul raiului! ... Dar ale cui or fi, 
moşicule? 

— Ale cui să fie? zicea Tănase, moşul bătrân, cuminte, 
liniştit, înţelept, domol. Ale cui? ... Ale proprietarului. 

Şi oamenii ziceau încet: 

— A! ale proprietarului! 

Erau bătrâne casele proprietarului, dar proprietarul era 
tânăr. Tânăr de vârstă era el, dar bătrân de suflet, şi casele 
erau bătrâne de vârstă, dar trainice şi tinere-n ziduri. Şi se 
vedeau... se vedeau bine ori de unde din sat. 


Dacă ieşeai dimineaţa în zori, când mugesc vitele spre 
păşune, ori la nămiez când e soarele-n puterea lui, de fuge 
vaca de muscă şi stă la adăpost de umbră, şi rumegă, 
ostenită, gâfâind de zăduf, răsuflând tacticoasă şi apărându- 
se alene cu coada, când la dreapta, când la stânga, când în 
sus, când în jos, tot de ele dai cu ochii; tot pe ele le vezi 
fudulindu-se tot acolo în vârful dealului şi seara după soare- 
apune, când se potoleşte lumea şi se joacă toţi copilaşii şi 
vin să ceară la mama, din găleată, lapte muls cald, fiecare 
cu covăţica lui şi cu bucăţica lui de mămăligă, şi zice: 

— Mamă, dă-mi şi mie, mămucă, că şi eu am fost cuminte... 

Şi mămuca îi zice: 

— Ilacă nu ţi-oi mai da şi ţie, că destul lapte ai supt cât erai 
mititel; să mai dăm şi viţeluşului, săracul! că ele de ţâţă... 
Dar tu eşti flăcău mare... mâine-poimâine te ia la oaste... 
parcă te văz cogeamite ofiţer! 

Dar copilul, jumătate mândru de vorbele mămulichii, 
jumătate supărat că nu vrea să-i dea lapte, zice: 

— Ba, eu voi lapte. 

Şi mama îl pupă şi-i dă lapte în covăţica lui; iar copilul 
zglobiu râde şi bea laptele, şi mama iar îl pupă. 

Din tot satul ca din tot satul, dar de nicăieri în se vede mai 
bine casele proprietarului decât din bătătura curată, 
măturată, dichisită şi îngrijită de pacă e linsă, a mamii 
Ilinchii văduva, mama Smărăândiţii. 

III. 

Murgana vine acasă mugind cu botul întins în aerul 
răcoros şi mirositor al serii şi pare că cere copăiţa ei cu 
tainul de mălai măcinat de-adineaori, cald ca laptele, galben 
ca aurul, şi mărunt de juri că-i dat prin sită de mătase, 
măcinat boiereşte, cum numai la moara lui moş lănase se 
poate măcina. 

Că are patru pietre şi te întreabă, când vii cu sacul 
încărcat cu porumb de plesneşte: 

— Cum vrei să ţi-l macin? mocăneşte, ţărâăneşte, 
negustoreşte ori boiereşte? 


Şi dacă zici boiereşte, apoi lasă-l pe moş Tănase: odată 
strânge şurubul uns cu săpun, şi şterge şi unge fusul cu seu 
de capră, şi scutură bine piatra, şi potriveşte apa mai 
clomoală ori mai iute, cum e tocmai potrivită, la scocul al 
doilea, şi numai începe să curgă bogăţia pe zghiabul de 
scândură lustruită în găleata pântecoasă, de ţi-e mai mare 
dragul să vezi şi să miroşi şi-ţi vine să zici: 

— Bogată şi mândră ţară! 

Murgana a sosit şi stă la poartă mugind plângător, 
prelung, leneş, ca copilul somnoros când vrea să zică: 

— Mamă, mămucă, mi-e foame! 

Smărăndica vine încet ştergându-şi odiii negri cu şorţul 
alb, cusut cu flori mărunţele de jur împrejur peste tot. 

Mama Ilinca sare să deschidă portiţa şi Murgana dă năvală 
la copaia gata cu atâta gălbenet înăuntru, şi Smaranda 
intră şi ea şi zice: 

— Mamă, bătrânico! ţi-era dor de mine? şi o umflă plânsul 
cu hohot. 

— Ce e, mamă? vai de mine! Ce plângi? 

— Nu plâng, mamă... Ţi s-a părut, mămuco dragă... lacă 
vezi, acuma râz... Am fost o nebună... M-am gândit... m-am 
gândit... la tata. 

Şi Smărăndiţa se porni pe râs ca copilul ne;'un, vesel şi 
fericit, care nu ştie însă să-şi posomorască fruntea curată şi 
senină, să-şi încrunte sprâncenele bălane şi să-şi muşte 
buzele trandafirii, făcute toate într-adins parcă spre a râde 
şi a înveseli pe mama bătrână, cum înveseleşte raza caldă a 
soarelui câmpia roditoare. Smărăndiţa râdea acuma, dar 
mama ei Ilinca nu râdea; ea îşi întorsese privirile de la 
copila ei; ea nu vrea să se mai uite, să privească, să vază pe 
copila ei. Îi era teamă, îi ena frică, îi era milă şi o durea 
văzând pe această copilă dragă că plânge, că sufere, pe 
această copilă, care era singura ei mulţumire, singura ei 
fericire, singurul ei noroc pe acest pământ, după 
nenorocirile prin care trecuse, după atâtea ş-atâtea 


suferinţe mari, groaznice, după atâta nefericire 
înfiorătoare, înfricoşată, cari o lovise fără cruţare. 

A! ea îşi aducea aminte acum iar prin câte trecuse, prin ce 
dureri scrâşnitoare, şi parcă voia să gonească 
departedeparte gândurile negre şi-ntunecate ca bezna 
adâncă a unei nopţi fără nicio rază de lumină; ea vrea parcă 
să stingă de tot - de tot amintirea trecutului ei, ca să nu-şi 
mai turbure fericirea bâândă care-i alinase sufletul ei 
chinuit, mâhnit, zdrobit. Smărăndiţa, fiica Ilinchii, asta era 
totul în lume pentru Ilinca, mama Smărăndiţii. 

Se gândea că această copilă, bucăţică ruptă din soare, 
care dimineaţa se deşteaptă cântând cu glasul ei de zână 
din poveşti o doină domoală şi pătrunzătoare, care toată 
ziulica îi stă împrejur şi-i luminează zilele ei veştejite şi 
ofilite, care seara adoarme ca un copil de ţâţă pe prispa de 
pământ în poala mămuchii sub mângăierile mâinilor ei 
bătrâne, fără să poată afla vreodată cum s-a isprăvit basmul 
ce-i povesteşte mămuca - cine a biruit: Făt-frumos ori 
Zmeul? şi a putut Făt-frumos să deschiză lacătul de aur şi 
de diamant al palatului de cleştar cu iarba fiarelor, pe care 
i-a dat-o Zâna-zorilor a bună şi miloasă, şi să scape pe fata 
împăratului şi a găsit floarea care, până să clipeşti o dată, 
mugureşte, îmboboceşte, înfloreşte şi se scutură, ca s-o 
deştepte pe fată? ... şi a descoperit izvorul cu apă vie de 
soare nevăzut, de jivine neatins, de suflet muritor negustat, 
cu care să-şi vindece setea pe care i-a turnat-o în inimă 
săgeata otrăvită cu bale necurate ale Zmeului, până să se 
apuce la trântă dreaptă voiniceşte? Se gândea că această 
copilă este copila ei şi a lui Mitran... Mitran! Doamne! 
Doamne! Şi cum se gândea la el, îşi întoarse fără să vrea 
privirile către Smărăndiţa, care-n adevăr acuma râdea din 
toată inima. 

— Vezi! mămucă bună, vezi? iacătă, râz; iacătă, nu mai 
plâng. 

— Să nu mai plângi, mamă, zise Ilinca mângâind-o frumos 
şi domol pe obrajii ei rumeni, şi pe ochii ei negri, şi pe părul 


ei plăvit. Vino de stai colea să-ţi spuie mama un basmu, un 
basmu mândru. 

— 'Tot cu Făt-frumos şi Ileana, mămucă? 

— Nu, mamă dragă; am să-ţi spui astă-seară un basmu 
care n-o să te lase s-adormi; n-aş fi vrut să ţi-l spui, ca să 
nu-ţi întristez şi să-ţi posomorăsc sufleţelul tău tinerel, dar 
m-am gândit că de! sunt bătrână, şi n-ai auzit şi tu la 
biserica pe moş popa cum citeşte la carte că omu-i ca iarba, 
zilele lui ca iarba câmpului! poate mâine-poimâine să mor... 

— Mămucă! nu vreau! nu vreau să mori. 

— Ei! mamă, tu eşti tânără, tu nu ştii: fiecare trebuie să-şi 
facă rândul. 

— Mămulică dragă... 

— Şi de-aia, m-am hotărât că trebuie să-ţi spui odată ce 
mă arde pe suflet, trebuie să ştii şi tu. Nu se poate să mă 
duc lângă tatăl tău fără să ştii şi tu basmul meu. 

— Spune, mamă dragă, te ascult, şi-ţi făgăduiesc că 
astăseară n-am să mai adorm, măcar să ştiu de bine că m- 
apuca sfântul soare aici pe prispă cu capul în poala ta. 

Smărăndiţa aduse din odăiţa lor de culcare o pernă şi o 
rogojină, o aşeză pe prispă, pe deasupra rogojinii puse un 
plocat, peste plocat o scoarță, pe urmă o velinţă, şi pe 
dasupra un chilim, chilimul cel frumos şi mândru, pe care a 
vrut să-l cumpere atâţia boieri mari, dar mama Ilinca n-a 
vrut. 

— Chilimul ăsta nu l-avem de vânzare, boierule; l-am făcut 
de zestre fetii. 

Şi după ce a aşternut bine Smărăndiţa, un aşternut moale 
ca într-un cuib cald, zice: 

— Mămuco, aide şi spune, nu mai pot de nerăbdare să te 
ascult. 

— Aide, mamă dragă, să-ncep să-ţi spui. 

Ilinca se aşeză pe aşternut şi copila se culcă cu capul în 
poala mamii ei iubite. 

Se înnoptase d-a binele şi printre vârfurile salcâmilor de 
pe dealul din faţă se vedea luna plină, care se ridica 


încetâncet aruncând o lumină de parcă erau valuri de 
diamant topit. Noaptea era senină, dulce, blândă şi plină de 
îmbătătorul miros al salcâmilor pe care-l purta un vântişor 
liniştit pe aripele lui străvezii din vârful dealului peste toată 
valea adormită, cufundată în somn liniştit, adânc, 
binefăcător. 

IV. 

Când luna măreaţă şi plină, fără măcar cea mai mică 
şcirbitură, fără nici cea mai mică urmă de dinte a 
vârcolacului, se ridică strălucitoare deasupra vârfurilor 
pomilor mirositori de departe, tot văzduhul fără margini 
închipuite al lui Dumnezeu, albastru şi străveziu de parcă-i 
cleştarul mai curat ca apa limpede, şi valea întreagă 
adâncită într-o tăcere vrăjită şi prispa pe care şedeau 
mama Ilinca cu copila ei Smărăndiţa, se umplură de o 
lumină vie şi bălaie de semăna că ţi s-ar fi deschis fundul 
sufletului ca să prinză tainele firii, din adâncul căruia se 
varsă în gândurile noastre crâmpeie-crâmpeie de 
destăinuiri cari de cari mai ameţitoare şi mai pline de slava 
lui Dumnezeu. 

— Asculţi tu, mamă? întrebă mama Ilinca, mângiind pe 
fiica ei, Smărândiţa. 

— Cum să n-ascult, mămuco bună? răspunse Smărăândiţa 
mângâind pe mama ei, Ilinca. 

Şi bătrână începu basmul făgăduit. Glasul ei, la început 
dulce, domol, trăgănat şi duios, pătrundea ca nişte boabe 
scumpe de mărgăritar nestemat, vorbă cu vorbă, în sufletul 
copilii, ce asculta cu sete arzătoare acel basmu năzdrăvan, 
pe care mama ei nu vrea să moară până nu i l-o povesti din 
fir până-n aţă. Glasul bătrânii se aprindea povestind şi din 
dulce se făcea puternic, din domol bărbătos, din trăgănat şi 
duios se făcea furtunos şi zdrobitor. 

— Ascultă, mamă dragă, şi nu dormi. 

— Ascult, zise Smărândiţa, potrivindu-şi capul mai bine. 

— A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti; a 
fost odată un om frumos şi cuminte şi bogat. 


Era frumos şi voinic şi mândru de nu se putea asemăna cu 
el niminea nu numai din satul lui, dar şi din toate târgurile 
mari; nu era om, nu era femeie, nu era copil să-l vază şi să 
nu stea pe loc să zică: 

— Pie că frumos şi voinic şi mândru om! să trăiască şi să 
aibă noroc! 

Era cuminte cum nu mai era altul de cuminte, şi cine-l 
cunoştea, bărbaţi, femei, copii, zicea: 

— Fie că cuminte om! să trăiască şi să se bucure de viaţă! 

Era bogat, că avea cuprinsul lui, tocmai de colo, vezi tu? 
unde e moara lui moş Tănase şi până-n aria a veche şi până- 
n dealul de dincolo de dealul ăsta al ciocoiului: şi avea slugi 
douăzeci şi patru, şi douăsprezece pluguri oţelite şi şapte 
vaci, Lunaia, Mărtica, Miercana, Joiana, Vinerica, 
Sâmbotina şi Dumana, şi paisprezece boi, că nu-i mai ţiu 
minte pe nume, şi patru mii de capete de oi şi capre şi 
porci, şi poştalion cu şaise cai, şi un buiestraş care zbura ca 
rândunica, de puteai face cinci poştii cu el fără să-l adăpi, şi 
să fi ţinut paharul ras în palmă, nu se vărsa măcar o 
picătură, atât de lin zbura când se aşternea la drum ca şi 
iarba câmpului la suflarea vântului; şi aşa cine-i cunoştea 
bogăţiile lui zicea: 

— Fie că frumos şi cuminte şi bogat om! să-i ajute 
Dumezeu să se bucure sănătos de bogăţiile lui! 

— Şi cum îl chema, mămucă? întrebă Smărăndiţa pe 
mama ei, Ileana. 

— O să vezi tu pe urmă, răspunse Ileana Smărăndiţii. Ş- 
aşa, mamă dragă, omul trăia pe moşiile lui fericit, şi era 
ferice de toţi câţi s-apropiau de el; că nu venea sărac ori 
neputincios ori nevolnic la casa lui să nu plece miluit şi 
ajutat; unuia îi pierea vitele, altuia îi ardea casa, altuia îi 
prăpădea voia lui Dumnezeu ogoarele, unuia îi murea copiii 
- pe toţi, pe toţi îi ajuta să puie la loc paguba. Omul lui 
Dumnezeu, suflet creştinesc şi pace bună! 

Când veneau seara oamenii de la câmp şi vitele de la 
păşune, se umplea patru curţi, şi fierbeau opt căâldări mari 


cu mămăligă de mălai măcinat boiereşte la moara lui moş 
l'ănase, şi se umplea douăsprezece putinele, de câte cinci 
găleți una, de lapte pentru saramură; şi după ce se isprăvea 
treaba toată şi se dădeau viţeii la vaci, mieii la oi, mânjii la 
iepe şi iezii la capre, şi mâncau oamenii bine şi se săturau şi 
se-nchinau, numai veneau femeile de ridicau mesele şi 
făceau curat în bătătură cu târnurile de nuiele de richită 
verde, şi Radu cimpoieru'l îşi umfla cimpoiul şi-ncepeau să-i 
tragă o horă românească pe nemiluite fete şi flăcăi, şi după 
ce jucau ei cât jucau, el din pridvor numa le zicea: 

— Ei! acu, copii, mânearăţi, vă săturarăţi, cântarăţi, 
jucarăţi, acu-i vremea de odihnă. Mâine până-n ziuă iar la 
treabă, c-aşa e dat de la Dumnezeu omului: cât e ziua să 
muncească, noaptea să se odihnească. Mergeţi fiecare pe la 
patul cui vă are; noapte bună şi mâine cu bine şi iar cu toţii, 
cinstiţi, sănătoşi şi veseli! 

lar oamenii răspundeau: 

— Noapte bună, stăpâne, şi mâine cu bine şi cu toţii veseli, 
sănătoşi şi cinstiţi! 

— Hei, hei! ce vremuri bune, Doamne-Doamne! urmă 
Ilinca... cu glasul înecat de un oftat prelung şi adânc. Cine 
ar mai fi crezut? 

Şi fata simţi pe fruntea ei bălană o ploaie fierbinte de 
lacrimi. 

— Mamă - zise ea ridicând capul plouat - acuma tu 
plângi... Spune-mi, te rog, mămuco bună; spune-mi, dacă 
iubeşti tu pe Smărăndiţa, care te iubeşte aşa de mult pe 
tine; spune-mi daca ai iubit tu pe tata; spune-mi, te rog, 
mămul'co dulce şi sfântă, cine era acel om? cum îl chema? 
Pentru ce plângi tu când vorbeşti despre el? Tu de câte ori 
mi-ai spus basme frumoase, tu vorbeai de împărați mari, şi 
de feţi-frumoşi mândri, şi de zmei turbaţi, şi de zâne 
minunate, şi de cosânzene bălaie, şi de păseri măiestre, şi 
de flori cântărețe: dar tu n-ai plâns niciodată; niciodată n-a 
plouat din ochii tăi blânzi i ploaie ca aceasta care mă arde 


până-n suflet şi-mi sfâşie inima de mila ta; spune-mi; te rog, 
te rog, te rog! 

— Ai să vezi tu, aşteaptă, zice mama. lacătă nu mai plâng: 
să-ţi povestesc mai departe. 

— Bine, mămuco, zise Smărăndiţa. Ea luă colţul mărămii 
de borangic a bătrânii, îi şterse ochii mamii, îşi şterse 
fruntea ei şi-şi culcă iar capul pe genunchii Ileanei, care 
urmă cu glasul potolit: 

— Omul acela, când îi veni vremea să se însoare, trimese 
peţitori la fata cea mai frumoasă din sat, o fată ruptă din 
stele, şi mândră ca o zână, şi cuminte ca o sfântă, şi harnică 
şi sprintenă ca o furnică ş-o albină, şi bună ca o azimă 
caldă, şi dulce ca fagurul de miere. Erau potriviţi unul cu 
altul, parcă Dumnezeu îi făcuse într-adins unul pentru altul, 
pe el pentru ea, pe ea pentru el. 

— Şi s-au căsătorit amândoi, mamă? întrebă Smărăndiţa. 

— Da, s-au căsătorit, mamă dragă. 

— Şi au avut copii? 

— Numai unu. 

— O fată, desigur? 

— Da, o fată. 

— Şi cum o chema, mamă, pe fată? întrebă Smărăndiţa. 

— Ai să vezi tu, draga mamii, răspunse Ilinca. 

— Bine, zise Smărândiţa. 

— Ascultă, urmă Ilinca. 

S-a făcut nunta - nuntă mare, bogată, strălucitoare, 
veselă, românească, ştii, cum ţi-am povestit eu de atâtea ori 
ție că se fac nunțile mari, bogate, strălucitoare, vesele, 
româneşti, ca în toate basmele frumoase pe care VI 1spui în 
toate serile ca să te adorm ca pe un copilaş gingaş, mititel, 
bun, blând şi iubitor, cum adoarme cloşca puişorul ei auriu 
şi micuţ cât o gâgâlice sub aripele ei călduroase, şi-i 
gunguneşte din cioc, şi el, somnoros, chierţăie mărunţel din 
gaşuliţa t t încet şi iar încet şi mai încet, domol de tot, până 
când îşi face bine loc în puful moale de la pieptul fierbinte al 
mamii, şi pleoapele golaşe i se-nchid binişor şi dulce, şi 


gâgâlicea de puişor adoarme şi doarme, doarme fără niciun 
vis de grije, ori de necaz, ori de mâhnire care să-i turbure 
odihna, liniştea, mulţumirea, fericirea... 

Nuntă mare - că s-au adunat de pe şapte hotare 
depărtate, din patru colţuri de zare luminoasă, nuntaşi şi 
nuntaşe, călări, în căruţe, în chirvane şi pe jos, şi cu plutele 
au venit din vârf de munte pe apa mare, care trece pe 
dincolo de iazul lui moş Toma Cârnul, că încă zicea şi 
bătrânul, dar p-atunci tot nu era aşa bătrân ca acuma, acu 
vreo douăzeci de ani... 

— Douăzeci de ani! zise Smărăndiţa. 

— Da, douăzeci de ani, mamă dragă. 

— Dar eu de câţi ani sunt, mamă? întrebă Smărăndiţa. 

— Tu? ... Lasă, ai să vezi asta mai târziu; îţi spui eu ţie, 
mamă dragă, răspunse Ilinca. Ş-aşa zicea bietul moş Tănase 
Cârnul: „Doamne, Doamne! ce mândreţe! aşa nuntă mare 
cu atâţia colăceri şi nuntaşi n-am văzut eu de când sunt, şi 
nici nu mai crez să am eu, atâtea zile să mai văz aşa de 
mare. 

Nuntă bogată - că s-au tăiat atuncea peste o sută de 
capete de vite, boi, porci, miei, berbeci, şi păsări o groază, 
curcani, rațe, găini, gâşte, pui, boboci, şi erau toate grase, 
dolofane şi frumoase să le mănânci cu ochii, ca la curtea 
unui om bogat unde şi-a pus Dumnezeu mâna lui bună ca să 
facă să curgă belşug din destul şi cu prisosinţă, şi s-au 
destupat şi s-au secat de istov 1 treizeci de buriaşe 
burtoase pline cu rachiuri bune de casă, şi mai tari şi mai 
potrivite şi mai dulci, încropite cu miere albă ca laptele, şi 
zece boloboace pântecoase şi trei buţi ca nişte namile cu 
alb, negru, roşu, profir, vechi ros, bătrân de când era moş 
Tănase copil, de zicea; după ce l-a-nţărcat: „Mamă! dă-mi 
tâtă, mamă, că te bat!” că moş Tănase a fost întors la ţâţă şi 
a supt până i-a crescut toţi dinţii; dar nu ştiu la alde mă-sa 
răposata, Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească, cum o fi 
supt, dar la nuntă ştiu c-a supt, şi era mucalit şi glumeţ 


nevoie mare, că zicea mereu, ţiu minte ca acuma, când 
venea la cep unde-mpărţeau vătăşeii vinul: 

— Mamă! dă-mi tâtă, mamă, că te bat! şi râdea lumea de 
se prăpădea de râs. 

Nuntă strălucitoare, veselă şi românească, că s-a ars patru 
butoaie cu păcură şi două sute de brazi, de luminau toate 
dealurile că parcă era zio cu mândrul soare pe cer, şi 
pâlpâia flacăra şi trosneau crăcile şi frunzele brazilor, şi în 
cinci bătături câte cinci cimpoieri au cântat zece zile şi zece 
nopţi d-a rândul de auiau văile şi muşcelele, şi chiuiau 
flăcăii şi fetele şi nevestele şi bărbaţii şi vădanele şi copiii, şi 
o răpăiau şi o băteau în loc când la dreapta, când la stânga, 
dă-i aşa ş-aşa ş-aşa: şi numai după ce ostenea un rând, 
haid! altul la loc! şi trage-i româneşte cu inimă veselă, şi a 
ţinut cheful dintr-o duminecă până-n joia ailaltă, de gândesc 
că cine a fost la nunta aia mare, bogată, strălucitoare, 
veselă, românească, şi la morţi or pomeni aşa ospătare, aşa 
petrecere ş-aşa mândreţe. 

Ileana se opri să-şi tragă sufletul. 

— Dormi, mamă? întrebă ea pe Smărăndiţa. 

* De îndată. 

— Nu, mamă bună; cum să dorm, când îmi povesteşti tu 
aşa minuni? 

— Adă-mi, draga mamii, o bărdacă de apă proaspătă, că tu 
eşti tânără şi eu bătrână, ş-aşa e dat de la Dumnezeu că 
omul tânăr să nu lase pe ăl bătrân. 

— Numaidecât, mamă dragă, zise Smărăndiţa. Ea se sculă 
sprintenă în picioare şi când dete cu faţa drept în bătaia 
lunii şi se uită ea la lună şi luna la ea, parcă erau mai 
frumoase, mai bălane, mai plăviţe, mai mândre şi mai 
strălucitoare şi una şi alta. 

Smărăndiţa îşi luă cofiţa, bărdăcuţa şi ştergarul şi merse 
la şipotul care şoptea cu susurul lui tainic sub malul din faţa 
căscioarelor lor. Aci îşi umplu pumnii ei mici şi drăgălaşi cu 
apă rece şi se spălă pe ochii ei negri şi se şterse cu 
ştergarul alb. Apoi spălă cofiţa şi bărdăcuţa smălțuită cu 


smalţ verde, pe care o căpătase de la pomana mamii 
Catrinii, nă, ica eia bună, de-o iubeşte ca pe copilul ei, de 
când i-a murit bieţii bătrâne fata ei, Florica. Smărăndiţa 
clăti bine cofiţa şi o umplu cu apa lui Dumnezeu a sănătoasă 
de-ţi dă viaţă când o bei şi-ţi răcoreşte sufletul însetat, şi se- 
ntoarse-n fuga mare, şi luă o bărdăcuţă şi zise: 

— Ţine, mămucă dragă, c-aşa e dat de la Dumnezeu: 
bătrânul să se odihnească şi tânărul să-l slujească. 

Ilinca bău trei bărdace pe neresuflate. 

— Bogdaproste! să fie morţilor părinţilor! zise bătrână, şi 
tu să creşti mare, cu minte şi cu noroc! Să-ţi dea Dumnezeu 
tot bine şi tot ce doreşti, după inima ta a bună, miloasă şi 
darnică. Şezi colea la locul tău şi să-ţi povestesc mai 
departe. 

Smărăndiţa sărută pe mama ei pe fruntea ei încreţită, pe 
obrajii ei veştezi, pe ochii ei blânzi şi liniştiţi, în care 
strălucea multă bunătate amestecată cu multă mâhnire şi 
din care se vedea multă suferinţă, multă dragoste, multă 
iubire şi multă nenorocire. Apoi fata se aşeză iar frumos la 
locul ei în poala mamii, şi Ilinca urmă basmul înainte: 

— S-a isprăvit nunta. S-au dus nuntaşii şi nuntaşele înapoi 
pe la casele şi pe la treburile lor care-i doreau după atâta 
petrecere, fiecare după cum veniseră, care călare, care în 
căruţă, care-n chirvan, care pe jos; numai ăi de veniseră cu 
plutele nu s-au mai putut întoarce acasă tot cu plutele, că 
plutele nu pot să suie pe apă la deal; ş-aşa s-a dus fiecare 
după cum a putut. 

Acuma a-nceput viaţa bună şi sfântă pentru însurăţeii 
tineri: el o iubea pe ea ca pe ochii din cap, ea îliubea pe el 
ca luminile ochilor. Era o viaţă fericită şi le mergeau toate în 
bine, parcă Dumnezeu le da în fiecare zi de dimineaţă 
blagoslovenia lui din toată inima. Curgea belşugul mai mult 
ca apa la moara lui moş Tănase, că şi zicea bietul bătrân: 

— 1 Să am eu atâta apă să poci măcina câte grăunţe aveţi 
voi... hei! hei! 


— Dar n-ai destulă apă de la Dumnezeu, moş Tănase? îl 
întrebau însurăţeii. 

— Aş! nici pe a mia parte câte grăunţe aveţi voi! Da las' că- 
i bine: sunteţi oamenii lui Dumnezeu; n-aveţi numai pentru 
voi, aveţi şi pentru alţii; să vă ajute domnul Christos să 
stăpâniţi sănătoşi şi Maica Precista să vi le-nsutească şi 
îmmiiasca. 

La anul, Dumnezeu milostivul a pus vârf bunătăţilor lui, că 
le-a dăruit o copiliţă ca o minune. Mare bucurie a fost la 
casa oamenilor, şi bărbatul a zis: 

— Nevastă, copila asta este norocul nostru ăl mare... S-o 
botezăm. 

— Cum a botezat-o, mămucă dragă? întrebă Smărăndiţa. 

— Lasă, c-o să vezi tu, mamă, îţi spun eu, zise Ileana, 
mângâind-o uşor, blând, duios, dulce, milos pe păr şi pe 
frunte, ca şi cum îi era frică să nu strice cu mâinile ei 
osoase, veştede, bătrâne, frumuseţea, frăgezimea, tinereţea 
acelui obraz strălucitor, acelui chip de zână bălană de soare 
neatinsă, de voinic nevăzută, de ochi omenesc nedeochiată, 
din poveşti. 

— Bine, mamă dragă, zise Smărăndiţa; spune mai departe. 

— S-o botezăm, zise nevasta... 

Şi s-a făcut botezul. Un botez tot aşa de bogat, de 
strălucitor şi de vesel ca şi nunta. Şi s-a-mpărţit la flăcăi o 
sută de perechi de bete, bătute cu mărgele de toate feţele 
şi cu fir alb şi galben, cu brâiele lor, cu chimire de curea 
galbenă, bătute-n ţinte de alamă cu floare-n măciulie şi-n 
nasturi de sidef cu fel de fel de ape cum e curcubeul de pe 
cer; şi la fete s-a-mpărţit pânză albă de târg lată de un cot 
şi trei rupii, peste o mie de digrimele, şi tot atâtea 
testemele şi catrinţe la neveste; şi la bărbaţi şi la copii 
fiecare pe potriva lui câte ceva, ba un bici de opt cai, ba un 
cojocel, ba o pereche de cizme ori de iminei, ba o iconiţă, ba 
la cărturari Visul Maichii Precistii şi Alixandria, ori Avestiţa 
aripa Satanii şi Halimaua şi câte toate, aduse în două căruţe 
pline, încărcate, ticsite, tocmai de la târg de la Drăgaica; şi 


popii o sfită nouă, şi la biserică două icoane împărăteşti şi 
zece oca de lumânări de ceară albă şi cinci oca de tămâie şi 
un burduşel de untdelemn grecesc. 

— 'Toate astea câte le am cheltuit, Ileano, sunt în cinstea ta 
şi pentru norocul Smărăndiţii, copila noastră... 

Smărăndiţa se ridica în picioare deodată, dând un țipăt 
prelung, plângător, dureros, sfâşietor. 

— A! Mamă bună! mămuco dragă! ce-ai zis? ce-ai spus? 
ce-ai grăit! ce-am auzit? 

1 r nn rlleana îşi acoperise faţa şi tremura: ochii ei se 
umplură de lacrimi. Zisese, spusese, grăise acele cuvinte, 
acele nume fără să vrea, biruită de şivoiul puternic al 
amintirilor ce curgeau, se rostogoleau, se avântau în 
închipuirea ei, în gândul şi sufletul ei, care putuse să le 
ascunză până acuma, dar ele, nemaiputând suferi tăinuirea, 
izbucniseră ca o apă de munte pe care în zadar un zăgaz 
slab, cletinat, zguduit şi dezrădăcinat de vremuri se- 
mcearcă s-o mai oprească ori s-o abată din calea ei, unde e 
mânată cu o putere biruitoare, covârşitoare, neînfrântă. 

— A! strigă Smărăndiţa, scuturându-şi părul plăviţ ca 
fuiorul de borangic netopit în razele bălane ale lunii, ce 
parcă privea cu dragoste şi milă caldă la mamă şi la copilă 
şi le-arunca razele mâtigâioase spre a le alina, domoli şi 
potoli răscoala sufletului lor zbuciumat până în adâncul lui, 
ca un lac asupra căruia s-a abătut viforul îngrozitor ca să-l 
mişte şi să-l zbată până în fundul fundului. 

— A! ... Smărăndiţa! Ileana! Mitran! ... Eu? tu? ...el?... 
noi! ... Care va să zică tu îmi spui suferinţele vieţii tale, vrei 
să-mi arăţi istoria lui bietu tata...? 

— Da. 

— A! zise Smărăndiţa... Voi să ştiu de ce a murit el? 
spune... spune! spune! 

— N-a murit. 

— Trăieşte? 

— Nu! 

— A fost omorât? 


— Da! 

— De cine? spune... 

V, 

Pe când jos, în valea scăldată-n lumina blândă, molatică şi 
domoală a lunii pline, pe prispa săracă, umilită şi nebătă 
toare de departe la ochi, stau o mamă şi o copilă, una 
povestind şi alta ascultând, o poveste tristă, neagră, 
înfiorătoare, grozavă, care le chinuie, le striveşte, le 
sfărâmă inima storcind dintr-însa valuri-valuri de lacrime de 
înduioşare, de milă, de sfinte amintiri neuitate - ce se 
petrece sus în deal? ce se petrece în casele mândre, cari se 
ridică albe, sclipitoare, bogate şi fudule, înconjurate de 
păduriştea de salcâmi înfloriţi, din frunzetul cărora vântul 
se încarcă 1? fiecare bătaie cu miresme îmbătătoare, pe 
cari, ca o cădelniţă uriaşă, le împrăştie în mişcări regulate 
pân toată valea ca într-o siântă biserică largă, al cărei tavan 
albastru-argintiu e luminat cu atâtea mii de policandre ale 
lui Dumnezeu şi cu o candelă mare-mare, aprinsă parcă de 
chiar mâna lui domnul Christos pentru pomenirea mamei 
lui fecioare? 

În casele de sus e petrecere straşnică. 

În salonul cel mare, care dă cu patru ferestre largi şi o uşe 
la mijloc pe pridvorul din faţă, este o adunare veselă, 
zgomotoasă, tânără, nebună. 

Salonul, ca şi încăperile celelalte, sofragirie, odăi turceşti, 
salonaşe mai mici, iatacuri pentru stăpâni şi pentru 
musafiri, este o minunăţie de frumuseţe, mândreţe şi 
bogăţie. Tot ce poate să-şi închipuiască mintea omenească 
mai strălucitor, mai mândru şi mai bogat este grămădit în 
această încăpere; este un cuib de zână, un palat vrăjit din 
poveşti. 

Pi inistiriM. 

Un cuib de zână, în adevăr, pentru că stăpâna de odinioară 
a acestor minunâăţii fusese marea logofeteasă Marghioliţa 
Sorescu, soţia marelui logofăt Iordache Sorescu şi fiica 
marelui ban lenăchiţă Grozeanu. Marea logofeteasă Maria 


Sorescu fusese una din acele femei făcute parcă înadins ca 
să arate că una din cele mai mari puteri pe pământ este 
frumuseţea, şi pentru a face bine şi pentru a face rău. 
Copilă a unui om mândru, bogat şi puternic - pe acele 
vremuri când naşterea deosibea pe oameni, făcând încă din 
leagăn pe unii robi nenorociţi, umiliţi, osândiţi şi blestemaţi 
pentru vecii-vecilor la chin, ruşine şi suferinţă, pe alţii 
stăpâni, fericiţi, mândri, cruzi, ursiţi pentru vecii-vecilor să 
stăpânească, să robească, să zdrobească pe semenii lor - 
Marghioliţa era o frumuseţe rară, o icoană de sfântă, ruptă 
din peretele bisericii şi aruncată plină de viaţă în lume, 
pentru ca toată lumea să-i cază în genuchi şi să i se-nchine. 
Crescuse de mică în alintări şi mângăieri şi îngrijiri; tatăl ei, 
marele ban, nebun de dragostea părintească, mândru de 
numele lui, pierduse pe mama ei şi patru copii în vremea 
ciumii şi rămăsese numai cu această copilă, la care se uita 
ca zgârcitul la o comoară nestimată, care daca ar fi atinsă, 
el ar muri, căci n-ar mai înţelege preţul vieţii, n-ar mai 
pricepe pentru ce mai luminează soarele acest pământ 
ticălos, trist, nenorocit şi pustiu. 

Marghioliţa era de şaisprezece ani când marele logofăt 
Iordache Sorescu veni să o ceară în căsătorie marelui ban. 
Era o pereche potrivită. Marele logofăt era un tânăr 
frumos, înalt, chipeş, nobil, copil al unei familii mari, dintre 
cari atâţia se arătaseră vrednici români pe vremuri întru 
apărarea moşiei strămoşeşti în luptele cu puhoaiele de 
vrăjmaşi de toate neamurile şi limbile, ce năvăleau mereu 
asupra acestei mult încercate ţări blagoslovite de 
Dumnezeu. 

La început, marele ban nu voise să-şi dea copila în 
căsătorie, zicând că el nu se poate despărţi de ea, pentru că 
n-are încredere în nimini că va şti să preţuiască acest tânăr 
odor împărătesc şi să o facă fericită pe potriva frumuseţii şi 
mândreţii ei. Dar marele logofăt, Iordache Sorescu, nebun 
şi deznădăjduit de acest răspuns, care i se da regulat la 
toate făgăduielile lui călduroase, la toate jurămintele lui de 


credinţă şi de dragoste, a alergat la picioarele lui vodă, i-a 
spus cum merge pricina şi a plâns şi a sărutat tălpile măriei- 
sale şi a strigat: 

— La mila măriei-tale alergat-am să nu te-nduri, daca mai 
vrei să păstrezi slujbele plecatei şi credincioasei tale slugi. 
O poruncă a măriei-tale şi robul măriei-tale, marele 
mărieitale logofăt va fi fericit; iar daca nu, hangerul ăsta va 
intra în fundul inimii mele până-n prăsele. 

Şi a şi scos înaintea măriei-sale hangerul, pe care i-l 
dăruise măria-sa pentru slujbele ce i le făcuse tânărul 
logofăt. Era un hanger de Damasc cu prăsele de sidef legat 
în aur şi-n pietre nestimate, pe care-l purtase odată viteazul 
Soliman, şi pe care măria-sa îl avusese trimis în dar de la 
vizirul. 

Atunci vodă a strigat râzând, cum era bun şi glumeţ: 

— Stai, nebunule, că-ţi rup urechile! Să nu-mi faci piază 
rea în casă sâmbăta dimineaţa pe nemâncate! ... Astea sunt 
parapone trecătoare de dragoste. Cine n-a trecut pân ele? 
Nu te apelpisi, arhonda-mu40, că toate au să-ţi 'iasă cu plin! 

Şi numaidecât a bătut vodă de trei ori în palme şi a venit 
un cavaz şi l-a trimes vodă s-aducă techer-mecher pe 
marele ban lenăchiţă Grozeanu, şi când a venit bătrânul, 
măria-sa zice: 

— Ei! ce am auzit? Dai marelui logofăt Iordache Sorescu 
pe fiică-sa Marghioliţa? Bine faci, arhonda-mu! Tocmai 
vream să-ţi spui că şi eu pusesem, în mila mea pentru 
neamul şi casa voastră, ochii pe tânărul ăsta. Să-ţi trăiască 
şi să-i vezi ani îndelungaţi fericiţi... Eu le sunt naş! 

Pas de răspunde, mare bane, ceva împotriva vorbelor 
măriei sale! 

Şi astfel, a doua zi chiar, duminică, cu blagoslovenia 
mitropolitului, fiind nuni mari vodă şi doamna, fiica marelui 
ban. 

Boierul meu (ngr.). 8 Slujbaş. 

Lenăchiţă Grozeanu, Marghioliţa, a fost cocoana mare 
logofeteasă a marelui logofăt Iordache 1 Sorescu. 


S-a prăpădit lumea aceea parcă n-a mai fost de când 
lumea! 

Aşa trec oamenii noştri valuri-valuri în clipe scurte şi 
repezi pe acest pământ, în această viaţă în care toate sunt 
zădărnicii, afară de fapta bună ce trebuie să se socotească 
odată şi-odată, fiindcă oamenii pier, sunt trecători şi 
muritori, dar omenirea nu piere, e statornică şi 
nemuritoare, şi ea socoteşte şi păstrează amintirea faptelor 
noastre, pe cele rele le uită câteodată, le iartă totdeuna, dar 
pe cele bune nu le uită niciodată şi totdeuna le pomeneşte 
şi le binecuvintează. 

Din căsătoria marelui logofăt cu fiica marelui ban, a 
căpătat viaţă Mişu Sorescu 2. 

De mic pierzând pe mamă-sa şi pe tatăl său, el a fost 
crescut de rude. Trimes de mic la Paris, a şezut acolo peste 
douăzeci de ani şi acolo a cheltuit, în desfrânări ruşinoase şi 
în ticăloşii nesocotite cu străinii şi străinele, jumătate din 
averea lui uriaşe. Purtând un nume mare, a fost chemat de 
prietini şi rude în ţară, atunci când, averea fiindu-i 
încurcată, nu mai putea să mai ducă luxul în care era 
obicinuit să' trăiască în Babilonul modern; aceasta l-a 
îndemnat, fiind şi sătul de atâta zgomot, de atâta viaţă 
destrăbălată, care-i ruinase pe jumătate averea şi aproape 
de tot sănătatea, să vie înapoi în patrie, unde, fiind la 
putere guvernul reacţionar, fu numit numaidecăt într-un 
fotoliu de deputat - ales de colegiul pe atunci al patrulea, 
astăzi al treilea, de colegiul ţărănimii româneşti, în 
momentul când el nu intrase încă în ţară, când era încă pe 
drum, fiindcă, din cauza întreruperii circulaţiei prin 
inundaţii, fusese silit a se opri două zile la Viena. Depeşa de 
felicitare a partizanilor noului deputat l-a găsit tocmai la 
Granid Hotel, unde făcea un chiolhan straşnic cu nişte 
baletiste de la Operă. El a desfăcut depeşa care-i anunţa 
alegerea sa şi a strigat, beat de şampanie şi de licoruri, 
luând în braţe şi sărutând o baletistă: 

— Vive la Roumanie! 


Iar acele femei pierdute au repetat în cor, cu accentul lor 
vienez, făcând un zgomot infernal: 

— Fif la Tummanie! 

Acuma d. Mişu Soresco de Grozeny - căci acest nume, 
combinat, din al tatălui şi din al bunicului, îl purta încă de la 
Paris - se afla la moşia Grozenii, veche clironomie rămasă 
de la bunicu-său, marele ban lenăchiţă Grozeanu. D. 
Deputat al ţăranilor, care d-abia ştia româneşte, ospăta la 
Grozeni pe mai mulţi prietini, dintre cari pe un june pictor 
francez de mare talent, Victor Bonnet, o cunoştinţă de la 
Paris, care călătorea de plăcere prin Orient. 

Şampania îngheţată curgea în valuri, fumul de tutun se 
ridica în tavan şi pornea pe ferestre ca nişte nori fantastici 
bătuţi de vânturi, râsetele, glumele, jocurile de cuvinte nu 
mai conteneau. 

— 'Tăcere: strigă un ştrengar bătrân, cănit şi sclivisit, care 
avea obicei să facă mici servicii galante tinerilor săi prietini. 
Dacă mă iubiţi voi pe mine, tăceţi să ne spună Mişu o nouă 
aventură a lui. 

— Iar amorezat, mon cher? strigă tânărul Costică 
Melinescu. 

— Şi încă aşa cum n-am fost niciodată, ma parole 
d'honneur! zise Mişu; o adevărată pasiune! un... 

— E turbat! e nebun! întrerupse Fănică. 

— E o femeie du monde? întrebă Iorgu Doroneanu, care 
zicea că alte femei nu există pe lume, afară „poate” de 
artiste. 

Fănică, vecinicul confident, începu să râză cu hohot de 
întrebarea lui Iorgu, pe când Mişu tăcea şi-şi muşca buzele. 

— E o artistă? 

— E 0... 

— O ce? 

— O ţărancă, zise serios Mişu, încruntându-şi sprâncenele- 
i negre cu un zâmbet trist. 

— A! strigă Costică. Avem dar o idilă! Şi cum se numeşte 
juna păstoriţă, domnule Fănică? Să vedem daca d-ta, care le 


ştii pe toate, o ştii şi p-asta? 

— Să spun, Mişule? 

— De unde ştii? întrebă Mişu şi mai încruntat. 

— Ce-ţi pasă? 

— Mă prinz că nu poţi să ştii. 

— Daca mă necăjeşti, o spui. 

— Dacă o ştii, spune. 

— Ei bine, dacă vreţi să ştiţi cum o cheamă pe fericita, 
care stăpâneşte astăzi inima tânărului nostru amic Miu, 
ascultați... E o minune de ţărăncuţă, ce-i drept, şi doar mă 
pricep şi eu la asta, şi o cheamă... 

— O cheamă? .... 

— Smă-rân-di-ţa! 

POETUL VLAHUȚĂ. 

Schiţă. 

Orăşelul Opidul-Nou (pe ungureşte Ujvâr - desigur, o 
grosolană traducere arbitrară a numelui originar daco- 
latin) este de câteva zile în mare fierbere. Nu e, în adevăr, 
puţin lucru pentru acest Opid, care, cu toată modestia-i, 
numără până acum patru procese politice de trădare de 
stat maghiar, să adăpostească pe un luptător cultural din 
regatul liber, pe un fruntaş poet al neamului. De aceea şi 
Aquila carpatină, gazeta Opidului, în ultimul său număr, a 
putut zice cu mândrie: „Avem în murii noştri o sublimă liră 
română liberă, pe fratele nostru preaiubit, pe poetul nostru 
transcarpatin, Vlahuţă. Să strigăm toţi cu bucurie: să 
trăiască!” „Murii noştri”... asta e un mod particular de a 
zice al intrepidului Valeriu Chicoş, director şi redactor al 
valorosului organ, ebdomadar, care singur are onoarea a 
trei din cele patru procese. Muri nu are deloc - şi e bine - 
acest pitoresc orăşel: el e aşezat în voie pe o largă pajişte, 
la poalele munţilor, străbătut drept prin mijloc de o gârlă 
limpede, care, repezită dintr-un izvor înalt din coastele 
vecine, alunecă, fără să-i poţi prinde mişcarea cu ochii, pe 
patul ei de pietricele mărunte, printre două brazde 


îmbrăcate în nişte iarbă verde şi grasă, culcată tot la vale în 
snopi mari de pornirea neînduplecată a şivoiului. 

De o parte şi de alta a râului, urmează două alee mari, 
mărginite cu grădiniţe; în mijlocul fiecărei din acestea, 
sclipeşte albă şi curată câte o căsuţă cu ferestre apărate de 
loduri verzi şi acoperită cu olane roşii. Între toate aceste 
cochete locuinţe, drept în faţa punţii celei mari, străluceşte 
cu deosebire casa părintelui lon Mantu, protopop cercual, 
unul dintre cei mai arzători şi mai „valinţi” patrioţi, care, cu 
toată îndrăzneala ce a dovedit, n-are până acuma niciun 
proces. Cu dânsul locuieşte unica sa fiică, domnişoara 
Veturia, o minune de nouăsprezece ani - frumoasă şi 
voinică, sentimentală, deşi veselă: lucrează şi-nvaţă mult şi 
bine, cântă mult şi frumos, zâmbeşte toată vremea. 
Devotamentul ei pentru tată, pentru cauza naţională, 
pentru micul institut de orfani, al cărui comitet de 
domnişoare îl prezidează cu atâta pricepere şi tact matur, i- 
a atras respectul şi simpatia tutulor concetăţenilor şi, pe 
drept, numele de Zâna Opidului din partea Aquilei 
carpatine - niciodată nume mai meritat. „Păcat ca au numit- 
o Veturia! gândeşte adesea tata; trebuia s-o cheme Aurora, 
pentru că-n adevăr copila asta luminează cu strălucita ei 
înfăţişare.” 

Casa domnului protopop are patru fereşti spre alee în 
grădină şi o elegantă intrare la mijloc. Sub fereşti, de o 
parte şi de alta a intrării, sunt aşezaţi simetric câte şase 
stupi mari. Cari. Din faptul zilii şi până-n noapte, bâzâie, 
zbârnâie şi lucrează fără o clipă de preget. Privindu-i, 
părintele, care, deşi matur şi trecut prin multe, n-a uitat 
încă frumoasele vremi tinere, când învăţa la Blaj, citează 
zâmbind cu satisfacţie un crâmpei din clasicul său favorit: 
fervet opus...41 

În această casă se află în gazdă, de şapte zile acum, 
poetul; el mai are o zi de stat în acest orăşel; mâine, 
duminică, seara, „jumătate la zece”, tot poporul român are 


să-l conducă la gara apropiată, distanţă de o jumătat' de 
ceas de orăşel prin „promenată”. 

Au fost pline aceste zile, pline de neuitate impresii, de 
puternice mişcări sufleteşti, şi tocmai pentru aceea au 
trecut ele aşa de iute. Împrejurările acestor zile frumoase 
din urmă se deapănă în gândul domnişoarei Veturiei, unele 
peste altele, mai grăbite decât undele gârlei dintre cele 
două alee, mai năvălitoare decât mişcarea neastâmpărată 
de la gura stupilor de sub ferestre. În zadar domnişoara 
Veturia vrea să şi le aşeze treptat şi metodic în ordinea lor 
istorică: parcă toate s-au petrecut dintr-o dată tot 
adineaori... Adineaori parcă - nu-şi mai aduce aminte la ce 
se gândea atunci, cum şedea, ce făcea 

— A fost trezită de câteva lovituri la uşa din faţă... A 
deschis... Un tânăr blond, înalt, cu ochii mari albaştri, cu o 
frunte deschisă, a apărut mândru înainte-i, întrebând de 
părintele Mantu... „lata nu-i acasă, dar trebuie să vie...” 
Noul-venit se recomandă poetul Vlahuţă! 

Ce zile deatunci! Ce triumf la conferenţa poetului! O să 
curgă multă apă prin mijlocul Opidului până să se mai auză 
acolo nişte accente atât de virile. Poetul a vorbit cu cel mai 
înalt avânt despre limba naţională; modest, el n-a pomenit 
de sine însuşi şi n-a citat din operile lui proprii decât numai 
de câteva ori, şi aceasta ca isimplă ilustraţiune a teoriei că, 
fără limbă, o naţiune nu mai are glas în concertul 
umanităţii... Dar din toată năvala aceasta de reminiscenţe, 
ceea ce se dezlipeşte mai clar şi mai deosibit din mintea 
domnişoarei Veturiei este acea neuitată împrejurare când, 
rămasa singură cu poetul, îşi strânse cu putere tot aparatul 
de erudiţiune pentru a face faţă înaltei situaţiuni în care se 
afla. 

— Care va să zică, citiţi mult, domnişoară? 

— Foarte mult, domnule. 

— Aţi citit ce-am scris eu? 

— O, da, tot. Eminescu şi dv. Sunteţi idolii mei. 

Poetul făcu o mişcare de-naltă satisfacţie. 


— Şi care vă place mai mult? 

— Amândoi. 

— Dar... mai mult? 

— Dumneavoastră, se-nţelege. 

Acest răspuns, e drept, fusese smuls: privirea poetului era 
prea din cale-afară arzătoare spre a nu impune răspunsul 
pe care el îl dorea. 

Urmară apoi, printr-o explicabilă delicateţe a poetului 
favorit, o serie de complimente asupra frumuseţii, 
inteligenţei, culturii şi tutulor calităţilor de spirit şi de inimă 
ale domnişoarei, complimente cari o făcură să roşească 
până la urechi 

— Încă o calitate, ce nu-i sta rău deloc. Ca orice răsfăţat al 
muzelor, şi acesta era îndrăzneţ şi nemăsurat, aşa că, de la 
complimente vagi, iute trecu la declaraţiuni precise: un 
poet caută un ideal, fără speranţă de a-l găsi, viaţa lui 
întreagă. Norocul se însărcinează să i-l scoată fără veste în 
cale; nici mai mult nici mai puţin, poetul găsise aci, în casa 
unde era găzduit, din două una: or culminaţia vieţii lui, 
idealul, fericirea; or pierderea completă a sufletului său - şi 
domnişoara Veturia trebuia să hotărască într-un fel de 
soarta lui. 

Dar, nebun poet, mai întrebi? e cu putinţă să răspundă ea 
altfel decât cum doreşti tu? S-ar îndura ea să sfărâme o liră 
care-i chemată s-o facă pe dânsa nemuritoare? Dar ai putea 
s-o chemi în prăpastie, şi ar merge după tine cu ochii 
închişi! Iată ce tremurătură a apucat-o la vorbele tale! Vezi 
cum scânteiază de ciudat ochii ei umezi! Uite ce fior îi trece 
prin păr! cu cât avânt îţi întinde mâna, şi ce triumf i-ai dat 
sărutându-i-o! 

— Domnişoară - zice poetul - vrei să fii muza mea? 

— Dacă nu cumva râzi de mine - răspunde Veturia - dacă 
nu visez, ordonă; fac ce vrei... faci cu mine ce vrei. 

Domnişoara Veturia era un instrument bine acordat 
pentru cântarea virtuozului nostru, şi n-ar fi fost de mirare 
ca îndrăzneţul artist să încerce, fără siguranţă de succes, 


dar totuşi să-ncerce, un concert complet, dacă uşile nu s-ar 
fi deschis de perete şi întreaga societate de la „cassină” *, 
având în frunte pe părintele Mantu, n-ar fi intrat cu cel mai 
ceremonios aer în salon. Erau profesorii gimnaziului real, 
cei şase preoţi greco-orientali, cei trei avocaţi cu secretarul 
camerii avocaţiale, medicul oraşului, o delegaţiune a 
concrţului român, în fine tot ce oraşul şi cercul avea ca 
fruntaş. Atunci s-a organizat ştante pede programul 
celebrei serate literare, la care poetul şi-a ţinut conferenţa 
sa despre limba naţională. 

Toate acestea trec prin mintea fierbinte a domnişoarei 
Veturiei, care, împreună cu câteva prietene din elita locală, 
prepară cu uşa încuiată o surpriză poetului - o coroană de 
stejar verde, legată cu o fundă de panglici tricolore, 
desfăcute din costumul naţional în care domnişoara a 
asistat la zece mai, acu trei ani, în Bucureşti. Pe când 
tinerele camarade lucrează, în salonaşul de alături poetul 
improvizează pe albumul domnişoarei Veturiei câteva rime 
de adio. Adio? Nu. Acest cuvânt e prea crud, el nu-l va zice 
niciodată; spiritul lui e prea inventiv pentru aceasta! Nu 
adio, ci la revedere... E ceva nou; aceasta iese cu 
desăvârşire din limitele banalului; e cu totul original. 
Veturia împreună cu celelalte intră. Cu toată simplicitatea, 
poetul cere permisiune să le arate improvizaţia lui. 
Domnişoara Veturia îi smulge cu nerăbdare albumul, îşi 
aruncă privirile pe urmele de cerneală încă nezbicite, şi în 
culmea emoţiei citeşte: „DOMNIŞOAREI VETURIA MANTU'” 

E dat poetului în viaţă să vază-o dată steaua lui: 

Pe-a mea eu am văzut-o-n fine şi mulţumesc norocului. 

Ea mi-a sclipit atât de vie şi-atât de mult m-a minunat, că 
pot să merg de-acuma sigur, căci drumu-ntreg mi-e luminat. 

Nu voi, nu pot să-ţi zic adio, m-aş rătăci din calea mea... Tu 
luminezi întreaga-mi viaţă: la revedere, scumpă stea. 

Domnişoara Veturia, terminând citirea, simţi o căldură 
nespusă la frunte... ochii i se turburară, urechile începură 


să-i vâjie - o ameţeală. Ea închise binişor albumul, îl aşeză 
pe măsuţă şi, întorcându-se extatică spre poet, îl întrebă: 

— Care-i mâna care a scris versurile astea? 

— Aceasta, răspunse modest poetul, întinzându-şi dreapta. 

Tânăra se repezi, apucă cu amândouă mânuţele sale 
grăsulii dreapta care comisese capodopera şi, până să aibă 
poetul vreme a şi-o retrage, o sărută de mai multe ori cu 
cea mai ferventă adoraţiune. Dup-această scenă aşa de 
atingătoare,. Urmară câteva vizite grave - comitetul 
aranjator venea să dezbată încă o dată programul 
solemnităţii de a doua zi: dimineaţa, predică la Sf. lon de 
părintele Mantu; după prânz, excursiune la Dumbrava- 
înaltă; seara, banchet la locanda Dinschganer-Hof; apoi, 
conducerea în corpore cu care poetul trebuia onorat la 
plecare. Programul fiind definitiv votat, comitetul aranjator 
salută cordial şi se retrase. 

Seara se petrecu în intimitate. În timpul cinei, domnişoara 
Veturia sta dusa pe gânduri, aruncând din când în când 
câte o privire din fundul sufletului asupra ilustrului oaspe; 
poetul afla din ce în ce mai minunat vinul părintelui; iar 
părintele povestea poetului faimoasa petrecere cu fiică-sa la 
serbările de 10 mai, în capitala României. Erau trei ani de 
atunci; cu toate acestea, el reconstituia din amănunte 
întreaga minune complexă la care luase parte: zgomotul 
uriaş al Capitalei, pestriţătura infinită de colori, mişcarea 
de veselie a unui întreg popor liber, jocul fantastic al pădurii 
de steaguri tricolore fluturate de vânt, figura reginii, 
trandafirul alb pe care încântătoarea suverană poetă l-a 
prins în treacăt cu mânile ei auguste în părul Veturiei, 
înfăţişarea severă şi măreaţă a regelui, şi defilarea armatei, 
„artilăria aceea”, şi marşurile triumfale, şi retragerea cu 
torţe; apoi seara, plimbarea prin Cişmegiu, lumina 
electrică, ploaia de artificii polichrome - toate îi treceau 
acum iar limpede pe dinainte: ca printr-un ochean magic, 
părintele vedea în depărtarea trecutului un viitor strălucit, 
a căruia realitate era sigură, dar a cărui realizare el nu ştia 


de-i va fi iertat s-o poată vedea! Poetul, găsind încă o dată 
minunat vinul, cu tonul unei inspiraţii profetice, asigură pe 
părintele că multdorita realizare e foarte aproape; ea 
atârnă numai de la bărbăţia românilor, de la potenţiarea 
neînduplecatei lupte făţişe contra apăsătorului... Părintele 
se ridică drept în picioare; mândru şi cu pieptul înainte, cu 
pumnii stxânşi, cu ochii ridicaţi spre cer, zise: 

— Da, să fim! da, vom fi bărbaţi! 

Era târziu; fiecare voi să se retragă; poetul, care, deşi 
foarte aprins, clipea des, avea să săvârşească versurile- 
toast pentru banchet; părintele trebuia să mediteze asupra 
predicii de dimineaţă; iar domnişoara Veturia, zdrobită de 
atâtea impresii, avea nevoie de răpaos pentru a îndura. 
Emoţiile culminante ce o aşteptau în ziua următoare. Îşi 
luară noapte bună şi fiecare se retrase în odaia sa. 

Somnul stăpânea acum de mult în murii Opidului. 
Domnişoara Veturia nu adormi decât după ce mai reciti de 
câteva ori improvizaţia ce-i dedicase poetul. Ea adormi 
ţinând strâns sub căpătâi albumul scump. Într-un târziu, o 
umbră albă trecu discret prin liniştea nopţii; pornind de la 
tinda din dos a caselor, umbra se apropie în vârful 
degetelor de uşa bucătăriei. O clipă se opri; apoi, ciocăni 
încetinel. Uşa se deschise, ca să primească umbra albă, şi 
se reînchise la loc, fără cel mai mic zgomot. 

Trecuse o bună parte din noapte. Era lună ca ziua. Prin 
aerul limpede de munte se auziră bătăile rare ale 
ceasornicului de la cazarma honvezilor - două şi trei 
sferturi. Acum uşa bucătăriei se redeschise, umbra albă 
reapăru în prag, dar deodată se retrase repede înapoi; 
domnişoara era la fereastra din potrivă, în bătaia lunii. Ea 
sărise din pat - îi era peste putinţă să mai doarmă; simţea 
că se-neacă - îi trebuia aer. Se repezi la fereastra care da în 
grădiniţa din dos, spre bucătărie, o deschise de perete şi se 
aşeză cu fruntea rezemată pe mâna să aspire răcoarea 
binefăcătoare a luminoasei nopţi. 


Gârla îşi cânta cântecul ştiut; stupii dormeau; dar în toată 
pajiştea ţârâiau miile de greieri de deal îngânându-se pe 
întrecute din deosebite depărtări. Fata stete multă vreme 
aşa fără niciun gând hotărât; pieptul ei frumos se umflă din 
ce în ce, luptând să biruie o nedesluşită apăsare, până când, 
deodată, ea îşi încrucişă braţele pe firida fereştii, îşi aplecă 
pe ele capul mândru şi începu să plângă fără să ştie de ce... 
Un fior o scutură puternic: răcoarea nopţii pătrunsese 
tânărul corp jumătate gol; ea îşi şterse ochii albaştri, nu 
încă sătui d-atâta plâns fără socoteală, se retrase înăuntru, 
închise geamurile şi lăsă perdeaua, ca şi cum ar fi voit să 
gonească din odaia ei lumina de lună, să împiedice cântecul 
apei şi vorbirea greierilor a mai ajunge până la dânsa: o aşa 
frumuseţe de noapte nu mai era de suferit! 

„„„Mai trecură câteva minute după aceasta, şi umbra albă 
se arătă iar în uşa bucătăriei: stete un minut cuprinsă parcă 
de îndoială; apoi iute, se furişă pe lângă zid şi intră în casă 
prin tinda dinapoi pe unde ieşise cu două ceasuri înainte. 

Onoratul cititor trebuie să fi înţeles că tânărul poet, care e 
în gazdă la părintele Mantu din Opidul-Nou, nu este în 
adevăr poetul Vlahuţă, amicul nostru. Pe acesta toţi îl 
cunoaştem, dacă nu chiar în persoană, măcar după 
portretul din ultima ediţie Miiller a operilor sale. Amicul 
nostru este de o talie potrivită, mai mult scurt decât înalt; 
foarte brun, are ochi negri şi o mustață tot aşa, barba rade. 
Prin urmare, când am spus că un tânăr înalt, cu barbă 
blondă şi ochi albaştri se recomandă domnişoarei Veturiei 
ca poetul Vlahuţă, cititorul a trebuit să-nţeleagă că acest 
tânăr e un prost glumeţ, care voieşte să speculeze 
naivitatea şi sentimentele familiei Mantu şi ale cetăţenilor 
din Opidul-Nou. 

Dar nu numai atât. El nici nu există, şi nici părintele Ion 
Mantu nu există, şi nici domnişoara Veturia, şi nici întreg 
Opidul-Nou; prin urmare, nici gârla răcoroasă, care trece 
prin mijlocul Opidului, nici cele două alee, nici căsuţele 
cochete, nici grădinițele, nici stupii. Din toată povestea, un 


singur lucru e adevărat - luna; dar un novelist nu le poate 
inventa toate. Dacă găseam altceva să-i închipuiesc în loc, 
ca să luminjfjz scena de la fereastră - care mi se pare că se 
cam adude) cu* cea din actul al treilea al lui Faust - nu mi- 
ar fi părut rău să sacrific această planetă, atât de 
compromisă de la Eminescu încoace. Afară de lună dar, 
toate sunt tot aşa de adevărate ca şi multe informaţii 
pozitive, din sorginte sigură, ale unor gazete politice: 
curate născociri, ieşite din închipuirea autorului, şi cari, 
prin urmare, nu menta niciun crezământ. 

Dar, mă va întreba cineva, pentru ce atâtea desluşiri? 
Pentru că - răspunz eu - cu cât publicul este mai inteligent, 
cu atât se impun mai mult desluşirile asupra unei opere de 
artă; şi cu cât o operă de artă este mai perfectă, şi ca 
putere de concepţie, şi ca limpezime de execuţie, cu atât 
cere mai multe desluşiri. Această datorie mi se impune în 
cazul nostru, şi astfel nu mă pot da în lături de la 
îndeplinirea ei. 

Când domnişoara Veturia este aşa de romantică şi de 
sentimentală, atât de entuziastă pentru poezie, ea are 
nevoie neapărată de o desluşire, tocmai pentru că 
domnişoara Veturia nu există în realitate, ci este numai o 
arbitrară invenţiune. Domnişoara Veturia naşte întrebarea, 
poate fi aşa cum o dă autorul? Este posibilă o aşa creatură, 
pentru ca să fie admisibilă o aşa creaţiune? Autorul, cu 
toată imparţialitatea, susţine că da. În adevăr, nu mi se pare 
nimica monstruos în tot chipul domnişoarei Veturia de a fi şi 
de a face. E adevărat că astfel de domnişoare se găsesc 
foarte rar, poate chiar deloc la noi. Da, dar cititorul să nu 
uite că povestea nu se petrece la noi, unde domnişoarele 
sunt prea cuminţi ca să fie entuziaste, prea culte ca să aibă 
admiraţie pentru literatură şi prea mândre ca să sărute 
mânt ce-ar scrie un capodoperă. Povestea se petrece în 
Opidul-Nou, unde se pot găsi şi domnişoare cu totul altele 
decât ale celor de la noi; şi autorul, după toate regulile 
artei, trebuie să ţină foarte mult la aşa-numita coloare 


locală, căci aminteri invenţiunile sale devin absurde: 
cititorul nu le mai poate admite. 

Aşa, de exemplu, dacă acest pseudo-Vlahuţă, în loc să-şi 
aleagă Opidul-Nou şi casa părintelui Mantu, şi-ar fi ales 
pentru farsa lui un orăşel din România liberă, ca, de pildă, 
Vălenii-de-Munte, şi casa vreunui protopop local - ar fi fost, 
nu un băiat deştept, cum vrea să-l facă autorul, ci un simplu 
neghiob. Fata popii din Vălenii-de-Munte e prea cuminte şi 
prea binecrescută ca să aibă entuziasm şi admiraţie pentru 
un poet de frunte, şi prea cultă, mai întâi, ca să ştie cine-i 
acela Vlahuţă. 

Dacă tânărul ar fi voit să joace o asemenea farsă la Văleni, 
apoi nu s-ar fi dat desigur ca poetul Vlahuţă, ci ca un alt 
personaj, mai popular, ca bunioară tribunul FLeva. Fata 
popii nu poate avea, ca şi părintele ei, decât cel mai adânc 
respect pentru apărătorul neobosit al sfintei biserici, care a 
fost totdeauna paladiul naţionalităţii noastre. 

Îmi închipui ce colosală mişcare, ce entuziasm ar fi în 
Vălenii-de-Munte când un Fleva, fie chiar un Fleva fals, ar 
ţine o întrunire publică! 

Dar credem că ne-am desluşit îndestul în privinţa 
domnişoarei Veturia. De acuma putem să urmăm cu 
descrierea celor întâmplate în Opidul-Nou, în ultima zi a 
şederii pseudopoetului Vlahuţă acolo; căci îne-o dată, să nu 
se uite că acela nu-i adevăratul Vlahuţă, ci un farsor care se 
dă drept Vlahuţă. 

Cititorul a înţeles, desigur, însă eu îmi fac totuşi datoria de 
a-i explica unele puncte, de aminteri îndestul de clare, din 
partea-ntâi a acestei povestiri. 

Umbra cea albă, care iese noaptea târziu din casă şi 
merge la bucătărie, şi care apoi, vrând să iasă d-acolo 
despre ziuă, pe când domnişoara Veturia visează deşteaptă 
la fereastra ei, inundată de valurile de lumină a lunei pline 

— Acea umbră nu este o fantasmă, ci o persoană reală, 
este însuşi poetul Vlahuţă (adică nu poetul Vlahuţă 
adevărat, ci farsorul, care se dă drept Vlahuţă, şi nicio 


persoană reală în sensul propriu, ci numai în sensul figurat, 
adică închipuit real). Umbra se dă-napoi când zăreşte la 
fereastră pe domnişoara Veturia, pentru că nu-i convine să-l 
vadă entuziasta tânără ieşind dintr-un loc atâta de prozaic. 
Aceasta ar zdruncina tot acordul de sentimente pe care el l- 
a scos din claviatura sensibilă a tinerei sale admiratoare. 

Dar ce caută oare la un ceas aşa de-naintat tânărul erou la 
bucătărie? Iată o-ntrebare care cere numaidecât un 
răspuns categoric. O, Dumnezeul meu! răspunsul este uşor. 
Tânărul erou de câteva zile beceră atâţia lauri, mănâncă, 
bea şi doarme aşa de bine - pentru că trebuie să nu uita 
spune că, totdeauna după prânz, poetul, foarte aprins la 
faţă, se retrage pentru două-trei ceasuri ca să mediteze în 
odaia lui, de unde cu multă grijă domnişoara Veturia a dat 
din vreme muştele afară. Când cineva, la vârstă aceasta - 
poetul n-are nici treizeci de kni - trăieşte aşa de bine, are 
nevoie şi de alt fel de mângâieri decât sărutatul platonic al 
mâini care comite capodopere. Şi iată ce caută tânărul la 
bucătărie, pe când în puterea nopţii ceasornicul de la 
cazarma honvezilor sună „trei fârtale la trei” 

Acolo în bucătărie el află pe tânăra Matta, o maghiară tot 
aşa de entuziastă, dintr-un deosebit punct de vedere, de 
neuitatul eveniment al trecerii ilustrului prin Opidul-Nou. Şi 
nu ştiu, zău, a cuiva fi durerea mai mare, care va plânge 
mai cu foc dintre cele două tinere, la sfârşitul acestei 
povestiri, când tânărul erou, silit să-şi dezbrace titlul şi 
numele uzurpat, va trebui să iasă fără zăbavă, nici multă 
ceremonie, din „murii” Opidului. 

Norocos fiu al muzelor, el găseşte în salon ce nu poate găsi 
în bucătărie, şi-n bucătărie, ce nu poate avea în salon: 
Marta este ca şi patroana ei din Scriptura - care se 
mulţumeşte a sta umilă jos şi a îmbrăţişa genunchii 
Domnului - modestie pentru care Domnul zice frumoasele 
cuvinte „Adevăr zic vouă, că Marta şi-a ales locul cel mai 
bun!” 


Marta este, se-nţelege, o fată voinică, frumoasă şi 
sănătoasă. A descrie cu de-amănuntul această rustică 
frumuseţe, crez de prisos; cititorul şi-o poate închipui, după 
pasiunea ce i-a inspirat poetului. Marta este prototipul 
femeii maghiare pasionate; geloasă până la nebunie de 
stăpâna ei, ca în fiecare noapte deschide capitolul 
romanului cu o scenă oribilă de gelozie, gesdculând cu 
cuțitul cel mare al bucătăriei şi amenințând cu o crimă pe 
tânărul erou, în cazul când i-ar trece măcar prin minte s-o 
trădeze. 

Dup-această intrare în materie, începe capitolul, care 
durează până se crapă de ziuă. Lumina zorilor îl întrerupe, 
în ciuda Martei. Sunt aşa de scurte nopţile de vară! Ce 
fericită ar f: fost Marta, dacă poetul venea în Ujvâr iarna! 
Un sărutat gros încheie fiecare capitol, ca un „va urma” la 
un foileton. Se poate-nţelege uşor cu ce nerăbdare aşteaptă 
abonata asiduă numărul următor, şi ce regret adânc îi 
umple sufletul când se gândeşte că şi acest foileton, ca 
toate, are să se încheie odată cu „sfârşit”. La aceasta când 
gândeşte Marta, începe să plângă; dar o idee luminoasă i-a 
trecut prin minte: are să-şi ia un paşuş42 şi să urmeze pe 
erou până-n capătul lumii. Această hotărâre nu-i convine 
deloc poetului, căruia nu-i place să umble cu mult bagaj, 
mai ales că, după programul lui, are să viziteze şi alte 
opiduri, unde, se-nţelege, dacă n-o mai găsi o Veturie, va 
găsi vreo Volumnie, şi dacă n-o mai fi vreo Martă, o găsi 
vreo Magdalenă. 

Acuma sper că cititorul a-nţeles cine era umbra cea albă şi 
ce căuta la bucătărie, duminică spre ziuă, cu câteva ceasuri 
înainte de a-ncepe solemna zi a cărei programă o stabilise 
aşa de frumos comitetul aranjator. 

Dar sunt cinci ceasuri dimineaţa. Poetul doarme dus; 
Marta îşi spală obrazul, care arde, cu apă proaspătă, în 
răcoarea grădinii; iar din odaia domnişoarei Veturiei se 
aude pianul: Deşteaptă-te, române! 


Ziua se-ncepe bine - o zi senină şi frumoasă. Vom vedea în 
numărul viitor dacă e totdeuna adevărată vorba că ziua 
bună se cunoaşte de dimineaţă. 

Noaptea nu a fost prea liniştită nici pentru părintele 
Mantu... A aţipit foarte târziu şi curând după aceea s-a 
trezit - o stare nervoasă explicabilă la un predicator, care, 
iritat în grad suprem de tot ce-l înconjoară, e în ajunul 
operei sale culminante - o filipică din amvon. S-a coborât 
din pat, a deschis un geam, închizând la loc fereastra numai 
cu plasa de sârmă, care opreşte albinele să se rătăcească 
prin odaie. 

S-a luminat bine de ziuă. Stupii lucrează cu energia 
proaspătă a dimineţii. Părintele se găteşte, se-mbracă 
repede şi iese din odaie prin faţă. Deşi foarte emoţionat de 
apropierea marelui moment, el ştie să se stăpânească... 
Face o mică inspecţie mai întâi la opus, apoi la brazdele 
grădiniţei. 

Brazdele acestea sunt opera domnişoarei Veturiei. De o 
parte şi de alta a intrării casei, în faţa celor două şiruri de 
stupi, ele reprezintă câte trei coroane tricolore. Sunt aşa de 
potrivite feţele florilor în vărgi unduioase: de la tonul cel 
mai deschis pân' la cel mai închis, garofiţe şi călţunaşi, roşii 
şi galbeni, şi albăstrele, iar în vârful fiecărei coroane câte-o 
cruce stufoasă de o singură coloare din cele trei, foarte 
aprinsă şi hotărâtă. 

Şi ochii părintelui sunt acum mai iritabili, şi brazdele 
tricolore sunt mai strălucitoare ca totdeuna sub roua 
dimineţii, înainte de răsăritul soarelui. Deşi nu suflă vântul 
deloc, câteva flori mai înalte, în vârful vrejului lor fraged şi 
mlădios, se leagănă molatec, biruite de zorul albinelor. Pe 
amândouă aleile, nimini - nimini încă nu s-a deşteptat în 
OpidulNou. 

În această singurătate, părintele priveşte mult armonica 
înfăţişare a cuprinsului său, şi e mulţumit. Dar un ton 
discordant îi izbeşte privirea: o buruiană! ea a stat ascunsă 
de privigherea grădinăresei, care, distrasă acum de alte 


preocupări mai înalte, şi-a cam uitat de grija brazdelor; acu, 
buruiana a îndrăznit să-şi ridice sus vânăta floare sălbatică. 
Părintele, după ce o priveşte lung, se încruntă şi o jertfeşte 
fără milă din rădăcină: afară buruiana care vrea să strice 
armonia tricolorului! Apoi intră în odaie; obosit se trânteşte 
pe o canapea, cu capul spre fereastră, cu mâinile 
încrucişate sub cerbice, şi, cu gândul încă la buruiana aceea 
îndrăzneață, începe să-şi recapituleze punctele predicii... 
Gândurile, cari-n întunericul nopţii au fost încâlcite, ies 
acum pe rând la lumina dimineţii să se limpezească.; 

Afară urmează cunoscutul preludiu cu nemărginit înţeles, 
pe care de-atâta vreme îl cântă gârla şi stupii. Gândurile 
părintelui se rânduiesc şi se pornesc încet-încet după 
adierile acestui vechi preludiu, se supun disciplinii ritmului 
neînduplecat şi încep să curgă limpezi unele după altele, 
fără şovăire, fără piedică, fără moment de îndoinţă, urmând 
undele cântărețe ale gârlii şi tactul clocotirii din stupi. 

Aceluiaşi preludiu, vine acum să se superpuie alte 
vibraţiuni: din odaia domnişoarei Veturiei se aude în 
surdină pianul ş-un glas tânăr: „Deşteaptă-te, romane!” De 
astă dată simfonia e completă... Dar ciudat! cu cât mai mult 
ascultă părintele această sublimă şi vastă cântare, cu atât 
pare că el se depărtează de dânsa... se tot depărtează... 
Fără niciun cletin, lin şi treptat, se-nchide lumina sunetelor 
încetul cu încetul, precum încetul cu încetul se-nchide şi 
lumina bolţii seara, într-amurg, treptat, lin şi fără niciun 
cletin. 

Acum lumina simfoniei este stinsă aproape cu 
desăvârşire... Pleoapele părintelui s-au închis. De-abia mai 
clipesc încă într-o nemăsurată depărtare acordurile 
vitejeşti: „înalţă-ţi lata frunte şi cată-n jur de tine...” 
Părintele e pe alte locuri... departe, foarte departe - pe 
când aci, gârlă şi stupi şi piano şi glas de nouăsprezece ani 
îşi urmează concertul cu mult brio... 

S-a isprăvit în sfârşit cu bine un război uriaş, la care 
trebuia s-ajungă cândva două neamuri ce de-atâtea veacuri 


sunt osândite să trăiască împreună pe o aşa de frumoasă 
ţară, urându-se şi duşmănindu-se din fundul rărunchilor, 
neştiind niciodată de ce, şi având totdeuna pentru ce. 

În faţa puterii formidabile a celui apăsat, a îngenuncheat 
trufia apăsătorului secular. Au fost crude şi negre aceste 
zile, nu atâta de durere cât de nerăbdare, nu atât de 
părerea de rău şi de mila sângelui vărsat în valuri, cât de 
îndoiala izbândii. Dar în sfârşit a vrut Dumnezeu, şi pacea s- 
a-ncheiat: e soluţiunea necesară a unei vaste conflagrații, 
ce ameninţa să năruiască un continent întreg. O mare cruce 
de aur cu pietre scumpe străluceşte deasupra Sfintei Sofii, 
pe când o altă cruce strâmbă e frântă şi smulsă din fundul 
unei vechi coroane, totdeuna trufaşe şi-mpilătoare. 

Sângele a-ncetat să curgă, şi, la lumina aceluiaşi soare de- 
acum trei sute de ani, porţile de fier ale cetăţii Alba-lulia se 
deschid de perete să primească pe biruitor, pe stăpânul ce 
se-ntoarce în casa lui uzurpată de vremuri de către un 
sălbatic cutropitor. Din toate plaiurile şi văile curg roiurile 
unui mare popor. O mândră oaste biruitoare s-apropie, cu 
steagul tricolor în frunte... în sunetul triumfal al muzicilor, 
un rege măreț şi sever, încunjurat de un strălucit stat-major, 
înaintează încet, călare pe un cala; lb. E o pădure de 
steaguri care i se-nchină... Zidurile cetăţii bătrâne parcă se 
zguduie de glasurile neamului întreg, care aclamează pe 
erou. 

Părintele Mantu, ţinând cu o mână pe poetul Vlahuţă şi cu 
cealaltă pe doamna Veturia Vlahuţă, născută Mantu, care 
duce-n braţe pe primul ei născut, străbate cu greutate prin 
mulţime, aproape de poarta deschisă a cetăţii; tocma acum 
regele şi statul-major au ajuns aci. De pe bastionul porţii un 
steag se-nchină de trei ori; procesia se opreşte, ca prin 
farmec; muzicile şi uralele amuţesc. Rar şi solemn bate de 
trei ori tunul puternic al cetăţii, căruia de trei ori pe rând îi 
răspunde imnul: Trăiască regele! O clipă, tăcere. Toată 
lumea ascultă pătrunsă până-n fundul rărunchilor; toţi caii 
stau drepţi, nemişcaţi, cu nările umflate, cu ochii ţintă pe 


poarta pe care trebuie să intre; toate piepturile se umflă. La 
semnalul trompetelor, oastea pleacă armele ca pentru 
rugăciune, regele îşi descopere capul încărunţit în câteva 
săptămâni - toată lumea se descopere. Regele îşi face cruce 
- toată lumea face-asemenea. Niciun zgomot, nicio mişcare, 
toate inimile au încetat de-a mai bate. 

„Dumnezeu al românilor! zice regele cu glas puternic - 
mulţumescu-ţi pentru-ntregul meu popor şi pentru mine, că 
m-ai învrednicit să calc pe urmele lui Mihai Viteazul. 
Priveşte, Doamne, din înaltul cerului, şi de acum înainte pe 
poporul tău aşa de crud încercat de veacuri, şi ajută-l să-şi 
stăpânească de-acum în pace moşia, pe care şi-a recăpătat- 
o cu atâtea jertfe, după voia ta!” 

Procesia intră pe poarta cetăţii. lată trăsura reginii, 
încărcată de flori şi trasă de şase corcituri de zebra, foarte 
neastâmpăraţi. Augusta poetă priveşte ţintă la locul unde 
stă îngenuncheată doamna Veturia Vlahuţă, născută Mantu, 
o recunoaşte, şi-i trimete, cu un zâmbet şi-o sărutare de 
inteligenţă, un trandafir. Regina e surprinsă văzând pe 
vechea şi iubita ei cunoştinţă ţinând în braţe un băieţel... 

Regele a intrat în cetate şi a mers drept la catedrală. După 
Te-deum, a mers la casa oraşului şi a iscălit, în faţa 
poporului, decretul prin care se amnestiază, după 
dezarmare, toţi ungurii revoltați... 

Marşul s-a repetat de-atâtea ori. Domnişoara Veturia l-ar 
începe îne-o dată, dacă din perete n-ar suna cucul 
„jumătate la şapte”. Părintele şi toată lumea trebuie să 
meargă la biserică. E de mirare cum de nu s-a sculat 
bătrânul pân-acum... 

Veturia merge în vârful degetelor mai întâi la uşa poetului. 
Ascultă... Nicio mişcare... Doarme... desigur a vegheat 
pentru a-şi compune toastul. Fata trece la odaia părintelui. 
Uşa este crăpată. Ascultă. Nimic... A ieşit desigur... Ea 
îndrăzneşte şi intră. 

Părintele îmbrăcat doarme pe canapea cu faţa-n sus. 
Chipul său are o stranie expresie. Omul e, deisigur, 


zdruncinat de un vis puternic; se-ntinde ţeapăn, îşi ridică 
bărbia încordându-şi gâtul: geme, oftează, şi două lacrimi 
groase îi şiruie de-a lungul pe obraji... Trebuie să-l 
deştepte: 

— Tată! 

Părintele se scoală repede. O clipă stă uimit cu ochii mari, 
ca şi cum nu şi-ar putea da seama de locul străin în care se 
trezeşte deodată, fără să ştie cum a ajuns acolo... Apoi 
deodată, încă nedezmeticit, apucă şi strânge la piept capul 
copilei, mai frumos şi mai luminos astăzi ca totdeuna 
„sărutându-i de multe ori fruntea curată, peste care ea 
simte curgând bunele lui lacrimi de bucurie: 

— A! zice părintele în extaz, ce vis, Veturio! ce vis mândru 
şi frumos! 

CUM SE NAŞTE O REVISTĂ? 

lată o întrebare la care desigur se poate răspunde în mai 
multe feluri. Eu, om practic, în loc să răspund prin o 
formulă teoretică, prefer să arăt cum s-a născut revista 
noastră Avântul Tinerimii, Litere, Ştiinţe, Arte, etc. 

Într-o zi m-am pomenit cu următoarea circulară: 

Domnule, Un cerc compus de mai mulţi tineri, dorind a da 
la lumină o revistă literară, ştiinţifică şi artistică, 
cunoscându-vă ca iubitor al literelor, ştiinţelor şi artelor, vă 
roagă să luaţi parte la dezbaterile prealabile ce se vor face 
asupra chestiunii înfiinţării acelei publicaţiuni periodice. 

La ordinea zilei fixarea titlului şi alegerea Comitetului de 
redacţiune. 

Întrunirea se va ţine la cafeneaua Fialkowsky, Sâmbătă, 15 
ale curentei, la 8 ore seara. 

Pentru comitetul provizoriu, N. Ilie Constantinescu de la 
Ţurloaia. 

Comitetul provizoriu nu greşise. Da, sunt, în adevăr, un 
pasionat iubitor al literelor, ştiinţelor şi artelor, pe care le- 
am cultivat cu o egală mediocritate ca să nu zic şi modestie. 
Dar nu face nimica: asta nu mă poate descuraja. Când 
cineva începe, fie începutul cât de prost, asta trebuie să 


promită. După socoteala greşită a unor pedanţi demodaţi, 
începuturile, ca să poată fi considerate ca promițătoare, 
trebuiesc să fie stângace numai ca execuţie: la noi, din 
norocire, începuturile promit mult chiar când sunt stupide 
ca intenţie; căci, la noi, slăbiciunea inteligenţei şi nulitatea 
imaginaţiei sunt considerate ca stările primitive a spiritului 
şi a talentului, şi deci trebuiesc încurajate. 

N. Ilie Constantinescu de la Ţurloaia Râul Popescu Dobre 
Mihăescu Ştefan Basilescu. 

Mihai Dobrescu George Nicolaescu. 

Nicolae Georgescu Basile Ştefănescu Ion. 

Marin Dumitrescu Traian Necşulescu Dumitru Marinescu 
„Avântul Tinerimii” apare irevocabil la 1 ale curentei cu 
următorul interesant. 

SUMAR: 

M-am dus la întrunirea unde eram invitat. 

Amicul meu, dl. N. Ilie Constantinescu de la [urloaia, m-a 
recomandat cercului tinerilor: domnii Nicolae Georgescu, 
George Nicolaescu, Marin Dumitrescu, Dumitru Marinescu, 
Basile Ştefănescu, Ştefan Basilescu, Mihai Dobrescu, Dobre 
Mihăescu, Traian Necşulescu şi Râul Popescu. 

Eram cu toţii 12. 

După îndelungate dezbateri, ne-am stabilit asupra titlului - 
Avântul Tinerimii. 

Apoi am procedat la alegerea Comitetului de redacţie 
compus din 12 inşi. Au întrunit majoritatea voturilor: 

Preşedinte: dl. N. Ilie Constantinescu de la '[urloaia; 

Trebuie să spun drept: toate bucăţile din sumar erau 
absolut originale. Şi studiul meu, Teatrul la Chineji, îl 
alcătuisem într-un mod foarte original din citatele găsite 
într-o dare de seamă a unui jurnal francez de provincie, 
tradusă după un jurnal american, asupra unei interesante 
lucrări a lui Bob Schmeker, publicată la San Francisco şi 
intitulată Chineze sic Divertissments sic (Petreceri 
chinezeşti). 


Vice-preşedinţi, trei, d-nii Râul Popescu, pentru partea 
literară; Traian Necşulescu, pentru partea ştiinţifică şi 
Dobre Mihăescu pentru partea artistică; 

Secretari, opt, d-nii Nicolae Georgescu, George 
Nicolaescu, Marin Dumitrescu, Dumitru Marinescu, Basile 
Ştefănescu, Ştefan Basilescu, Mihai Dobrescu şi subscrisul. 

Am procedat apoi la aranjarea şi stabilirea sumarului 
numărului întâi, sumar pe care l-am comunicat („cu 
rugăciune de a se publica împreună cu câteva cuvinte 
binevoitoare”) la toate ziarele din Capitală. 

PROGRAMUL AVÂNTULUI de. 

LA VENEŢIA, sonet (poezie) de. 

ARTELE LA NOI, de. 

_O EPILEPTICĂ (poezie) de... NATURA ÎN ARTĂ ŞI ARTA 
IN. 

NATURĂ de. 

ÎN SERAI, pastel (poezie) de.. CÂTEVA CUVINTE ASUPRA 
PELAGREI (După un studiu statistic al d-lui Dim. Sturdza) 
... ÎN SPITAL, sonet (poezie) de.. TEATRUL LA CHINEJI 
(studiu). MEDIUL SOCIAL ŞI VICEVERSA de. 

LA MORMÂNTUL UNEI PROSTITUATE (poezie) de. 

Recenziuni, Note, Bibliografie, Anunţiuri, Premiile noastre, 
etc. De. 

Am primit multe complimente măgulitoare pentru studiul 
meu. 

A trebuit, având afaceri de familie, să părăsesc Bucureştii 
şi să stau la ţară vreo trei luni. Cum m-am întors, am dat 
fuga la Fialkowsky, să iau parte la şedinţele Academiei 
noastre libere. La Fialkowsky, nimeni. Chelnerul mi-a spus 
că de mai multă vreme întrunirile cercului nu se mai ţineau. 
Am alergat la tipografie. Aici am aflat cu mâhnire că 
„Avântul Tinerimii” încetase să mai apară. 

Păcat! tocmai când sătul de atmosfera rurală, mă 
pregăteam să caut un alt studiu. 

Într-o iseară, mă-ntâlnesc din întâmplare cu preşedintele, 
N. Ilie Constantinescu de la '[urloaia. 


— Bine, zic: ce s-a-ntâmplat cu „Avântul” nostru? de ce nu 
mai apare? 

— S-au risipit toţi, monşer. 

— Râul Popescu? 

— E în Târgul Jiului. L-a luat tat-său popa - au venit ai lor 
la putere... e secretar la comitetul permanent. 

— Dar ceilalţi? 

— Dracu ştie. 

— A propos... dar poetul Necşulescu? 

— Necşulescu? Ce? nu ştii? 

— Nu. 

— A murit. 

— Nu mai spune! 

lată ce s-a-ntâmplat cu „Avântul Tinerimii”. Iată cum ss 
naşte o Revistă. Nu aşa greu. 

(Epoca, 23 noiembrie 1896, pag. 2, Ion). 

GRAV EVENIMENT LITERAR. 

Un eveniment de o extremă gravitate pe terenul literelor 
române. lată ce ne-a comunicat aseară dintr-o sorginte 
autorizată un amic: „Nora şi Cornel s-au retras de la 
Românul literar Mărturisim că, deşi avem toată încrederea 
în informatorul nostru şi-n sorgintea autorizată de unde şi-a 
luat informaţia, am zâmbit deocamdată cu neîncredere. 

Cum se poate? Nora şi Cornel să se retragă de la Romanul 
literar? Românul literar să se lipsească de colaboraţia lui 
Cornel şi a Norii? Nu se poate. 

Cu toate acestea, din nenorocire, ştirea începu a se 
confirma. 

Cineva, poate însuşi Cornel, ori însăşi Nora, ori chiar 
amândoi, au lăsat astăzi la redacţia noastră, în absenţa 
mea, următoarea informaţie: „Se confirmă ca pozitivă ştirea 
că atât Cornel cât şi Nora s-au retrais din redacţia 
Românului literar. 

Totuşi, am crezut că este o mistificare; căci în adevăr e de 
necrezut. Cum? Nora şi Cornel să se retragă de la Romanul 


literar? Atunci, care va să zică Românul literar nu mai are 
colaboratori pe Cornel şi pe Nora? Dar asta e imposibil. 

Şi am alergat în persoană după informaţii la Fialcowskv. 
Aci, unde se adună tot ce are literatura română mai 
însemnat din şcoala nouă, am găsit pe un tânăr poet, 
prozator, dramaturg şi critic de artă, bându-şi cafeaua şi 
dând ultima perietură unui sonet macabru, menit să facă 
epocă. 

Am îndrăznit să mă aşez aproape de tânărul inspirat. Mi-a 
zâmbit cu multă bunăvoință. E aminteri un caracter dulce, 
un tânăr foarte plăcut; dar grozav de pesimist, un spirit 
care, când râde chiar, scrâşneşte, un suflet strepezit de 
acreala acestei lumi - pentru a şi drege gura, bea cafea cu 
mult zahăr. 

Contând pe bunăvoința tânărului meu poet, cutez a-l 
întreba: 

— Mă rog, ceva nou în literatură? 

— Da, mi-a răspuns el, continuând a face pe degete 
socoteala silabelor. 

— Cam ce? 

— Nu ştii? 

— Nu. 

— Nora şi Cornel s-au retras de la Românul literar. 

— Nu se poate! zic eu. 

— Ba da: Românul literar nu va mai avea colaborarea lui 
Cornel şi a Norii. 

— Irevocabil? 

— Irevocabil. 

— Pentru ce? 

— Pentru ce? pentru că... Astea nu le-nţelegeţi Dv. 
Gazetarii - e chestie de şcoală... O să vedeţi asta în 
Românul literar. 

Care va să zică, Romanul literar tot va mai apare. 

— Se-nţelege. 

— Fără Cornel? 

— Da. 


— Fără Nora? 

— Fireşte. 

Am salutat pe poetul meu, şi am plecat zdrobit, nu atâta 
fiindcă nu-nţeleg chestiile de şcoală, ci fiindcă ştirea gravă 
mi se confirma: aşadar Cornel şi Nora s-au retras irevocabil 
de la Românul literar! 

Dar o să mă-ntrebe cititorul: domnule, fii bun şi ne spune, 
cine sunt Cornel şi Nora? 

Asta, ce e drept nu ştiu; ceea ce ştiu e că s-au retras de la 
Românul literar. 

P S. În ultimul moment aflu că Nora nu e femeie, ci băiat, 
şi că din contra Cornel... Dar în fine, sexul nu ar prezenta 
nicio gravitate; ceea ce e grave că s-au retras de la 
Românul literar. 

Tinerii noştri, poeţi, prozatori, dramaturgi, critici de 
literatură şi artă, ziarişti etc., n-ar trebui să uite că 
pseudonimul îşi are şi el dichisul şi legile lui: pseudonimul 
trebuie să aibă, ca toate poreclele, o fizionomie personală. 
Pseudonimul caracterizează prin asociaţie de idei, printr-o 
întreagă atmosferă de reminiscenţe literare şi istorice, o 
întreagă personalitate literară... Cornel - bine câtă vreme 
rămâi flăcău? 

— Dar Nora! ... Nora! ... Nu ştiu de ce, Nora îmi aduce 
aminte de o vânătoare de prepeliţe: „Nora, apporţe!” 

(Epoca, 24 octombrie 1896, pag. 2 - Ion). 

DINTR-UN CATASTIF VECHI... 

Să mă ierte confrații noştri reporteri dacă nu rămân 
totdeauna uimit de rezultatele activităţii lor... Eu am 
cunoscut în copilăria mea, înainte de a merge la şcoală, pe 
patroana reportajului român; şi iată de ce zic „patroana”. 

Toate corporaţiile bine organizate au câte un patron sau 
chiar câte doi: pianiştii au pe Sf. Cecilia; vânătorii, pe Sf. 
Hubertus; călăreţii, pe Sf. Gheorghe; chiriaşii, pe Sf. 
Gheorghe şi pe Sf. Dumitru: doftorii, pe Sf. Cosma şi 
Darnian; birjarii, pe Sf. Ilie, şcl. 


Şi să se noteze bine că pe vremea când trăiau aceşti 
patroni, nu se ştia nici de Chopin, nici de pianola; armele cu 
repetiţie nu se inventaseră încă; societăţile pentru 
îmbunătăţirea rasei cavaline şi Creditul urban nu erau 
înfiinţate; despre antisepsie şi roate de cauciuc nici 
pomeneală... 

Tot astfel, când eu am cunoscut-o pe patroana reportajului 
român, nu se pomenea de serviciu telegrafic şi telefonic nici 
cu fir, dar încă fără fir; nu se ştia de căi ferate, de biciclete, 
de automobile, de atâtea ş-atâtea mijloace de locomoţiune 
şi de corespondenţă, de care se bucură confrații reporteri 
actuali. 

Uşor îi vine intrepidului confrate astăzi, fireşte! 

Telefonul... Allo! ... Un enorm scandal... O crimă 
groaznică... o tragică sinucidere... un sinistru colosal... o 
catastrofă pe C. E. R... „Mână, chauffeur! ...” 

Şi, „în mai puţin de trei sferturi de ceas, cu o viteză de o 
sută de kilometri pe oră, am ajuns cei dintâi la locul 
dezastrului; am scos carnetul şi am notat rezultatul 
primelor neastre investigaţiuni, pe care le comunicăm 
telefonic ziarului nostru... Cititorii noştri vor afla cei 
dintâi... etc.” 

Să fi poftit însă intrepidul confrate, să mă facă să aflu cel 
dintâi, atunci când de la Bucureşti până la Ploieşti se 
călătorea în birjă de Herasca cu coviltir şi codârlă, cu patru 
cai în rând, doi la oiştie şi doi la cetlău! 

La 9 dimineaţa ieşeai din Bucureşti pe la capul podului 
Mogoşoaii şi, după trei opriri, (La Săftica un sfert de ceas, 
la han la Ţigăneşti două ceasuri şi jumătate de prânz, şi iar 
un sfert de ceas la Puchenii-Dorobanţului), intrai în Ploieşti, 
pân straja Bucureştilor, pe la 6 trecute seara... O diligenţă 
făcea o dată pe zi cursa de poştă între cele două oraşe; 
astfel, scriai din capitală o scrisoare luni după prânz; o 
aducea marţi seara diligenţă, şi o primea adresantul în 
Ploieşti miercuri la amiază. 


Şi totuşi, serviciul de reportaj îl făcea cocoana Luţa, de! a 
Sf. Voevozi din Ploieşti, cu o celeritate şi cu o exactitate care 
ar putea face gelos pe cel mai neadormit dintre confrații 
noştri speciali în materie. 

Niciodată provincialii nu eram jinduiţi de ştiri de senzaţie 
din ţară şi din capitală mai ales; şi fireşte că cei dintâi care 
le aflam eram noi, mahalagiii de la Sf. Voevozi, vecinii 
coanei Luţei. 

Văduvă; posedând o avere modestă; ocupându-se cu 
preparaţiunea medicamentelor inofensive, a sulimanului 
pentru obraz, a boielii de păr şi a lepădatului, după 
farmacopeea orientală; prezicând în cărţi, în drojdii de 
cafea, în palniă, după uitătură, prezentul, viitorul şi 
trecutul; făcând serviciul de mică corespondenţă 
intraurbană, scrisă sau orală. - îi rămânea destul timp ca să 
nu neglijeze un moment măcar serviciul de reportaj; şi să 
nu uita spune că, deşi primise o sducaţiune foarte-ngrijită, 
fiind de o politeţă, de o discreţie şi de o urbanitate 
exemplare, cocoana Luţa nu ştia nici să scrie, aici să 
citească, cu niciun fel de slovă. În schimb însă, ce memorie! 

Dar, să dăm, până una alta, o probă de reportajul ei... 

Câţiva ani înainte de unirea principatelor s-a petrecut în 
Muntenia un scandal senzaţional, cum se zice aistăzi, menit 
să emoţioneze în deosebi pe creştinii pravoslavnici de 
„ambesexe”, cum se zicea pe-atunci. 

De la cine l-am aflat noi, mahalagiii de la Sf. Voevozi din 
Ploieşti, atunci când nu se pomenea de gazete? ... De la cine 
altul decât de la cocoana Luţa, chemată de mult acuma, din 
principatul Valachiei, întru împărăţia Cerului. 

Şi, fiindcă oricine poate-nţelege că mi-ar fi greu să 
reconstruiesc din memorie, după peste o jumătate de veac, 
o povestire cu atâtea amănunte subtile, mărturisesc de la 
început că mă voi mărgini să reproduc, după nişte hârtii 
vechi, darea de seamă asupra ştirilor cocoanei Luţei. Acele 
hârtii. 


— Un dosar gros, învelit într-o cămaşă de mucava şi legat 
cu sfoară - le-am găsit din întâmplare în podul unei case 
derăpănate de la Sf. Voevozi din Ploieşti. Sunt toate scrise 
cu slovă popească: iar d-asupra cămeşii, stă însemnarea: 
Catastiful cocoanei Luţei. 

În acest preţios dosar se găsesc notate, atât pe scurt, de 
transcriitor, într-o formă mai puţin originală, cât şi pe larg, 
în forma originală a reporteresei - cum, la citire, mi-o aduc 
bine aminte - o sumă ue anecuote din viaţa de pe atunci, pe 
care parca încă o auz pe răposata povestindu-ni-le din viu 
grai. 

Să începem cu s. Andalul menit să... 

Urlă Bucureştii. Încotro te-ntorci, tot de păţania 
archipăstorului vorbesc oiţele şi berbeceii. 

Ce-i lipsea? ... Ce n-avea? ce cu. Gândul nu gândise când 
era arhpndar la Cernica şi pe urmă mai mare peste vătăşia 
de ţigani de la Cozia... Şi ce om voinic! ce bărbat arătos! ce 
barbă cuvioasă! şi ce venit frumos! peste şaptezeci de mii 
de galbeni pe an! 

Dar Duhul cel rău, pizmaşul, s-a însărcinat să turbure 
liniştea robului lui Dumnezeu; căci, precum aflarăm de la 
cocoana Luţa astă-seară, iată cum s-a petrecut pricina. 

„De un an şi mai bine, chiar peste vreo lună după ce 
doftorul Limbric (?) s-a fost cununat la Mitropolie, era ştiut 
de toată lumea că peste casa lui revarsă acela care-l 
cununase harul Domnului, ploaie de aur. 

În seara cununiei, înaltul slujitor al altarului, vrând să dea 
binecuvântarea lui tinerei perechi, a rămas încremenit când 
a dat cu ochii de mireasă; aşa s-a simţit trăsnit de nurii ei, 
încât n-a mai putut cânta mai departe; a-nceput să-i 
tremure glasul şi barba, şi, venindu-i un fel de isterico, cu 
căscături şi zvâcnituri ca de deochi, a rasolit slujba şi le-a 
dat drumul mai degrabă tinerilor cununaţi să meargă 
acasă. 

Toată noaptea următoare, Duhul cel rău nu i-a dat pace; 
până la ziuă n-a putut bietul părinte să închiză ochii o clipă 


măcar... tot cu gândul la mireasă. A doua zi de dimineaţă, a 
pus pe urma căsătoriţilor fel-de-fel de gonaci iscusiţi 

— Călugări, călugăriţe, boieri, cocoane, care se pricep la 
aşa binefaceri, şi, aflând că nu prea trăiesc în huzur tinerii 
căsătoriţi, a-nceput să le trimiţă daruri, apoi să-i poftească 
la masă, apoi să se poftească el la dânşii; pe urmă, tot după- 
mboldul Duhului, a chemat pe doftorul să-l îngrijească 
fiindcă se simţea părinţelul cam bolnăvior de piept, nu 
putea răsufla slobod şi-i venea mereu să ofteze - vorba 
cântecului: de oftat ce-am oftat tare, furca pieptului mă 
doare! 

— Azi aşa, mâine aşa, încet-încet, s-a-ncins prietenie la 
toartă între doftor şi bolnav; iar tânăra doftoroaie, din zi în 
zi, speria mai tare lumea cu falaitarurile, cu catifelele, cu 
blănurile, cu diamanticalele dumneei. 

Lumea, cum e lumea, s-a apucat să bârfească - mai ales 
cocoanele care n-aveau bărbat să-ngrijească de piept pe 
părinţelul. Doftorul, care ştia bine cum merge boala şi 
vedea că-i dedese de leac, s-a hotărât, ca să astupe gura 
lumii duşmane, să părăsească pe bolnav, măcar pentru 
câtăva vreme. 

Astfel doar, şi-a luat soţia şi, fără să spună nimica 
bolnavului, s-a dus cu ea şi a ascuns-o la ţară, într-o casă 
boierească. A doua zi, când merge bolnavul la casa 
doftorului în oraş, o găseşte încuiată - şi doftoroaia... 
nicăieri. Aman! unde-i? ... Nu se ştie. 

Cade bolnav la pat, şi rău, şi rău, se prăpădeşte şi mai 
multe nu! ... aleargă gonacii şi cercetaşii în toate părţile, şi, 
de colea până colea, dau de culcuşul doftoroaii... şi, din 
vorbă-n vorbă, ajung să-nţeleagă pe cum că, de ochii lumii 
şi ai bărbatului, s-a dus tânăra la ţară, până să se mai 
potolească bârfelile duşmanilor; dar, că şi ei îi e dor de 
părintele, şi că noaptea aceea chiar, doftorul are să 
lipsească, şi prin urmare bolnavul poate să poftească. 

Cum a auzit bolnavul vestea cea de bucurie, a sărit din 
pat. Când a-nserat bine, s-a suit într-o caretă cu patru 


telegari, îmbrăcat tiptil ca un mirean, însoţit de un 
credincios, şi... mână băiete! nici caii tăi, nici drumul tău! 
Ajungând la izvorul tămăduirii, ca prin farmec i s-au deschis 
porţile curţii; în scară l-a-ntâmpinat tânăra prietenă, care |- 
a luat repede la braţetă şi l-a dus înăuntru, într-o odaie din 
fundul caselor. 

Bolnavul, care de atâtea zile suferise de-nţărcatul leacului, 
având bătaie de inimă, a-nceput să tremure din toate- 
ncheieturile şi atât a zis numa: „Ah! cum te-ai îndurat să mă 
laşi, psikachi-mu?!” (vorbă dulce elinică; adică, pe 
româneşte, sufleţelul meu, pe urmă i-a venit rău, cu sughiţ, 
şi s-a aşezat pe un divan. 

Doftoroaia l-a frecat cu oţet de trandafir pe tâmple; 
bolnavul a deschis ochii galeşi şi a zis cu mult foc: „Ah! 
psihachi-mu, spune mai bine că vrei să mă omori?” şi, 
simțind că-i rău, a năvălit s-o ia-n braţe, ca să se rezeme, să 
nu cază jos. Atunci ea a ţipat, de frică fireşte că se 
prăpădeşte omul, şi a pierit ca o şopârlă printr-o uscioară 
ascunsă; şi numaidecât, tot pe acolo, iacătă s-a arătat şi d. 
Doftor şi, după el, doi arnăuţi cu hangerele scoase din teacă 
şi un fecior cu un şorţ alb. 

— A! părinţele; d-ăştia mi-ai fost? umbli noaptea tiptil pân 
casele oamenilor, să necinsteşti femei cinstite? Nu ţi-e 
ruşine! Să vezi acu ce operaţie am să-ţi fac! 

Bolnavul, mai mult mort decât viu, a căzut în genunchi ca 
babele la sfintele daruri, şi a mormaăit: 

— Să nu mă nenoroceşti, doftoraşule! 

Arnăuţii l-au ridicat de subţiori, l-au aşezat şi l-au legat 
bine pe un jeţ, cum se face la orice mitropolit pentru 
îngropăciune. Pe urmă a venit feciorul cu un lighenaş cu 
săpun şi cu briciul. - să-l rază. 

Bolnavul a dat un răcnet. 

— Staţii î... să ias-afară slugile, să-ţi spui numa o vorbă! 

Când au rămas singuri, doftorul şi bolnavul... aman, 
zaman, hâr, mâr; ori barba, ori paisprezece mii de galbeni! 


A pornit credinciosul înapoi cu carata, şi pe la două despre 
ziuă s-a întors cu zece mii, tot cât găsise în ladă. Pentru alte 
patru mii, a iscălit părintele o poliţă pe termen de trei zile. 

După aceea, feciorul a adus pe tavă. Dulceaţă şi cafea, iar 
părintele, politicos, a zis: 

— Da de ce vă mai supăraţi, taică? 


La trei zile poliţa a fost achitată. De atunci, bolnavul tot 
mai vrea să se tămăduiască şi, fireşte, peste casa doftorului 
plouă harul Domnului ploaie de aur. 

Aşa spune coana Luţa. 

Aici se-ncheie documentul din Catastif. Nu i s-ar putea da 
uşor crezământ, dacă faptul n-ar găsi confirmare într-o 
cărticică, probabil inspirată din cercuri jacobine, apărută 
puţin mai târziu, cu singura deosebire a numelui doftorului: 
nu Limbric, cum a zis cocoana, ci Lemberg. 

Credem că reproducerea acestor documente astăzi va 
interesa pe iubitorii de istorii, care „unt prea mărunte ca să 
poată-ncăpea în istorie. Ne propunem deci a da din când în 
când aici ceea ce ni se va părea mai de samă din. Vechiul 
Catastif. 

A. ODOBESCU. 

DIN SORGINTE AUTORIZATA. 

— ÎNCEPUTUL ROMANULUI. 

— O CONTRARIETATE. 

— INCIDENT NEPLĂCUT. 

— FEMEIA. 

— INEXPLICABIL. 

— RUPTURA. 

— REAPROPIERE. 

— CĂTRĂ CATASTROFA. 

— LA DEJUN. 

— EXPLICAȚIA. 

— INCURABIL. 

— ÎMPĂCAREA ŞI ILUZIILE DINURMA. 

— CONDIŢIA. 

— O INIMA SUBLIMA. 

— O ALTFEL DE INIMA. 

— SCENA ORIBILA. 

— HOTĂRÂREA. 

DIN SORGINTE AUTORIZATĂ. 

Amănuntele pe cari le dăm mai la vale, asupra sfârşitului 
tragic al lui Alexandru Odobescu, le-am căpătat dintr-un 


izvor nu se poate mai autorizat. 

Odobescu a fost un om public. El a avut meritul literar aşa 
de puţin contestat odinioară, aşa de greu de contestat chiar 
şi astăzi, încât moartea lui, atât de regretată, şi mai ales 
felul acestei morţi a trebuit, se-nţelege, să mişte în cel mai 
înalt grad pe toată lumea noastră literară. 

Amicul care ne comunică aceste amănunte, cu cea mai 
sinceră emoţiune, ne roagă să-i păstrăm anonimul, dintr-un 
exces de delicateţă. 

Nu este o indiscreţiune şi o lipsă de pietate din parte-ne, 
credem noi, că le dăm şi publicului. 

Din contra, credem a ne împlini o datorie către 
contimporani şi către istoria vremii noastre consemnând aci 
următoarele notițe. 

ÎNCEPUTUL ROMANULUI. 

Acum patru ani şi jumătate, Alexandru Odobescu a venit la 
un bun prieten al său şi i-a spus că-i place mult o femeie pe 
care prietenul o cunoaşte bine. 

Tonul cu care spunea acestea era tonul unui ştrengar pe 
care-l îndeamnă un capriciu de moment, şi nimic mai mult. 
Nimeni n-ar fi bănuit că sub acel ton se ascunde flacăra 
unui coup de foudre 1. Cu delicateţea lui obicinuită, omul 
rafinat ştiu. Să ascundă tocmai sub masca contrară adâncul 
sentimentului. 

Amicul a luat întâi în glumă vorbele lui Odobescu, 
spunându-i că dama aceea era prea cultă ca să nu respingă 
propoziţii măgulitoare din partea unui om aşa de 
remarcabil ca inteligenţă şi ca educaţiune. 

Conversaţia s-a schimbat apoi în glume, şi cei doi prieteni 
s-au despărţit. 

O CONTRARIETATE. 

Peste câtva timp, Odobescu vine, foarte contrariat, la 
amicul său şi îi spune că dama aceea este o femeie ori puţin 
inteligentă ori crescută rău, de vreme ce, la mai multe 
scrisori ale sale cu propoziţiuni făţişe, ea n-a răspuns deloc 
şi că, atunci când ela mers să ia răspunsul, în persoană, 


oamenii de serviciu i-au spus că au ordin expres ca pe acest 
domn să nu-l primească. 

Amicul, care încă tot credea că pornirea lui Odobescu nu e 
decât un capriciu, s-a mărginit a-i spune că contrarietatea 
în care se află nu e decât rezultatul unei lipse de metodă. 
Nu trebuia să-i scrie femeii, pentru că metoda aceasta nu 
merge cu orice femeie; trebuia să caute a-i face cunoştinţa, 
într-un mod convenabil, în vreo societate oarecare. 

Odobescu s-a făcut că se dezinteresează complet de 
urmările unei aşa de proaste aventuri, şi iarăşi conversaţia! 
a pornit pe calea glumelor uşoare. 

INCIDENT NEPLĂCUT. 

Cei doi amici s-au despărţit, la începutul verii, după 
examenele şcolare, şi nu s-au mai revăzut decât foarte 
târziu, toamna. 

La întâlnire, Odobescu s-a arătat de o răceală 
neobicinuită. Toate încercările amicului său de a4 face pe 
Odobescu să zâmbească n-au mai prins. Omul acela era 
într-adevăr absolut schimbat. Amicul, atribuind această 
schimbare de înfăţişare morală vreunor necazuri materiale, 
de cari Odobescu era, prea deseori, încercat, n-a fost atins 
afund de această neplăcută impresiune. 

Întâlnindu-se însă mereu de acum încolo cu Odobescu, față 
cu care, oricât de prieten, era deprins să păstreze un ton de 
respect de autoritate, şi văzând că necontenit Odobescu îşi 
accentuiază tonul rece şi înţepat, şi-a propus să afle 
secretul enigmei. 

FEMEIA. 

Secretul enigmei era femeia. 

Odobescu, cât timp nu ise mai întâlnise vara cu prietenul 
său, profitase de poveţile acestuia: întrebuinţase metoda 
mai îndelungă dar mai sigură, făcuse cunoştinţă cu acea 
femeie, intrase în de aproape relaţiuni cu dânsa şi ar fi fost 
în culmea fericirii, dacă o absurdă bănuială asupra unor 
relaţii de mainainte dintre amicul său şi acea femeie nu i-ar 
fi înveninat, moment cu moment, viaţa. 


Când a aflat bunul său prieten despre această tortură a lui 
Odobescu, despre aceste ascunse gânduri cari turburaseră, 
încă de acum patru ani, o veche prietenie? 

D-abia acum câteva zile. 

INEXPLICABIL. 

Într-o zi, fără nicio cauză binecuvântată, numai sub 
pretextul unei umbre de nepoliteţă, Odobescu rupe brusc 
relaţiile cu prietenul său şi imediat îi scrie o scrisoare, în 
care îi spune că e neobicinuit a fi tratat ca toată lumea, că 
nu primeşte a fi maltratat şi că renunţă la nişte relaţiuni 
cari, urmate în asemenea condițiuni, nu i-ar aduce decât 
mâhniri şi supărări. 

Prietenul primeşte scrisoarea şi rămâne, se-nţelege, cu 
desăvârşire nedomirit. Nici prin gând nu-i trecuse să 
rănească câtuşi de puţin pe un om a cărui inteligenţă şi 
cultură le stima atât de mult şi a cărui societate îi era atât 
de prețioasă. 

RUPTURA. 

Relaţiunile dintre cei doi prieteni au fost cu desăvârşire 
rupte, în urma unui răspuns foarte politicos pe care 
prietenul l-a scri, s lui Odobescu, căutând să-i dovedească 
că nu se simte deloc vinovat de pornirea inexplicabilă a 
domnului Odobescu. În acelaşi răspuns, prietenul adăoga 
cum că hotărârea d-lui Odobescu de a rupe relaţiunile 
amicale, deşi regretabilă, va fi respectată de un om care nu 
înţelege posibilitatea de existenţă a unui prieteşug forţat. 

Acestea se petreceau acum patru ani. 

De atunci şi până acum vreo două-trei luni, cei doi prie 
teni s-au mai revăzut câteodată, dar n-au mai schimbat 
măcar un salut. 

Aceasta este partea întâi a romanului. 

REAPROPIERE. 

Acum două-trei luni... 

Trebuie să spunem că între Odobescu şi amicul său 
fuseseră şi relaţiuni de afaceri, acum patru ani, relaţiuni 
cari. Au încetat deodată cu cele prieteneşti. 


Acum două sau trei luni dar, vine la prietenul lui Odobescu 
o persoană care avea legături amicale cu amândoi, şi-] 
spune că profesorul universitar n-ar primi cu neplăcere o 
propunere de a reîncepe relaţiunile de afaceri cu vechiul 
său prieten. 

Prietenul - care, ca om cu minte, ştia că la oamenii 
deosebiți toane de un moment pot determina o mare parte 
a vieţii; prietenul, care cunoştea lumea, nu lăsase să se 
altereze în inima lui sentimentele de dragoste pentru 
Odobescu, din cauza toanelor acestuia - se hotărăşte să 
meargă, foarte politicos, el, însoţit de persoana aceea, la 
Odobescu şi să-i propuie, din toată inima, reînceperea 
relaţiunilor. 

Odobescu îl primeşte iarăşi rece, totuşi stabileşte, în 
principiu, bazele afacerii propuse. 

Se dă o nouă întâlnire pentru a vorbi în amănunt: un dejun 
la Odobescu acasă, între patru ochi. 

Asta era ziua de duminică 20 octombrie, acum trei 
săptămâni. 

CĂTRĂ CATASTROFĂ. 

De aici încep ultimele peripeții ale catastrofei şi desluşirea 
ciudatei purtări de patru ani a răposatului profesor. 

Să nu uităm a spune că, în acest timp, bunul său prieten 
era pe deplin informat de cele ce se petrec cu Odobescu - 
de aminteri un secret public - şi că începuse a cam bănui 
absurda cauză a răcelii acestuia faţă cu dânsul. 

Era necesar să dăm această introducţie pentru a putea 
lămuri mai bine cititorilor trista dramă, care începe aşa de 
departe şi aşa de uşor spre a se sfârşi într-un mod aşa de 
neprevăzut şi atât de tragic. 

Spaţiu ne obligă a lăsa pe mâine descrierea ultimelor 
peripeții ale acestui dureros roman. 

LA DEJUN. 

La ora convenită pentru dejun, prietinul sună la Odobescu 
acasă în strada Cuza-vodă. Odobescu, care-l aştepta cu 
nerăbdare, era într-o vădită stare anormală: desfigurat, cu 


'trăsurile lui frumoase strâmbate şi asimetrice, galben ca 
un cadavru, cu ochii rătăciţi; chipul lui trăda clar o supremă 
durere, o. Zdruncinare din adânc a sufletului. 

— Providența te aduce, zise Odobescu înecat. 

— Ce e? întrebă prietenul. 

— Providența te aduce, îngână pierdut omul în culmea 
obidii. 

Prietenul nu ştia ce să creează. 

— Sunt un om cu desăvârşire nenorocit. Şezi, să-ţi spun o 
istorie, căreia-i cunoşti foarte bine începutul. Dar cunoşti 
numai începutul. Să vezi ce grozavă e urmarea. 

O ştii pe femeia aceea? Femeia despre care am vorbit 
odinioară. 

— Da, o ştiu. 

— Ştii că am făcut cunoştinţă şi am intrat în relaţii strânse 
cu dânsa, foarte curând după întrevorbirea în care mă 
plângeam de rezistenţa ei? 

— Ştiu. 

— Ştii că m-am certat cu tine, unul din cei mai buni 
prieteni ai mei? ştii de ce m-am certat? 

— Nu ştiu până acuma. 

EXPLICAȚIA 

— Să-ţi explic eu, zise Odobescu; pentru ea m-am certat cu 
tine; pentru că eram gelos de trecutul ei, pentru că-mi 
închipuiam că tu ai fost amantul ei, şi astfel nu te mai 
puteam suferi, te uram din toate puterile sufletului; tot răul 
posibil ţi l-aş fi făcut, căci erai pentru mine cea mai 
îngrozitoare înfăţişare. 

— Dar îţi jur, domnule Odobescu... 

— Nu trebuie să-mi juri nimic... Am aflat pe urmă destule, 
care trebuiau să-mi şteargă cu desăvârşire gelozia 
trecutului, arătându-mi mişelia în care căzusem. Penjtru 
această femeie am făcut fapte rele, pentru femeia asta, pe 
care o dumnezeiam, am călcat de mii de ori peste cea mai 
elementară datorie de conştiinţă. În schimbul a ce, crezi? 


Crezi că patru ani şi mai bine am avut măcar o zi întreagă 
de fericire? Nu! 

— Numai amărăciuni, înjosiri şi infamii. 

Odobescu se opri obosit. 

— Le ştiam toate, răspunse prietenul; le ştiam din zvon 
îndeajuns de împrăştiat ca să le poată afla un om ce nu 
înceta, cu toată ruptura, să se intereseze din toată inima de 
soarta unui aşa de distins prietin ca d-ta. Şi dacă n-aş fi fost 
oprit de atitudinea d-tale hotărât rece, aş fi venit să-ţi spun 
că rău face un om ca d-ta să se lase a fi aşa de departe târât 
pe calea scandalului public... 

INCURABIL 

— Şi cu toate astea, cu toată răutatea şi trivialitatea 
acestei femei, o iubesc aşa, încât sunt cu desăvârşire 
convins că fără amorul ei, ar trebui să mor; fără acest amor, 
viaţa n-ar mai putea avea niciun cuvânt pentru mine. Sunt 
nenorocit, sunt adânc nenorocit. 

Şi omul începu să povestească cu de-amănuntul toate 
mizeriile de patru ani ale contrariatei sale pasiuni: certuri, 
pretenţii de cheltuieli absurde, trădări peste trădări, toate 
făţişe, minciuni şi tertipuri înjositoare, urmate toate de 
iertare şi de reconciliare din partea lui şi de simulare de 
înduioşare şi de dragoste din partea femeii. Şi iar de-a 
capul amăgiri, laşitate şi în fine un grosolan „dacă-ţi place 

Este imposibil de reprodus această istorie plină de cele 
mai dureroase amănunte; destul să spunem că cei patru ani 
n-a fost decât un lung fir pe care s-au tras ca nişte mărgele 
în culori metodic aşezate, înjosirea, umilirea, durerile 
geloziei, cererile de iertare pentru imputări mai mult decât 
întemeiate, în sfârşit toată gama chinurilor la care se 
expune sigur un amant ridicul şi batjocorit faţă cu o femeie 
rece şi rea, care nu vede în el decât o pradă de neiertat. 

— Şi cu toate astea, pe cari le ştiu şi le văz bine, dacă 
femeia asta nu-mi mai permite să mă apropiu de ea, căci m- 
a gonit prin slugile ei, am să mor. 


LIA 


lată ce mi-a scris. Şi arată o scrisoare în care femeia îi 
impută că a compromis-o, prin relaţiile lui, în faţa opiniunii, 
şi că îi interzice prin urmare a mai încerca s-o vază. În 
adevăr, cu o seară înainte, Odobescu se prezentase la casa 
ei, şi slugile îi spuseseră că au ordin strict să nu-l 
primeatscă. 

Se înţelege că prietenul, văzând pe Odobescu în aşa stare, 
a căutat să se retragă fără a mai încerca să-l mângâie. 

După un dejun aşa de trist, în timpul căruia Odobescu îşi 
povestise nenorocitele aventuri, au ieşit amândoi prietenii 
pe jos - Odobescu avea nevoie de mişcare - şi s-au despărţit 
rămânând să se vază peste două-trei zile. 

ÎMPĂCAREA ŞI ILUZIILE DIN URMĂ. 

Peste câteva zile, prietenul întâlneşte pe Odobescu foarte 
vesel. Femeia îl iertase, îl primise, punându-i, pentru a-şi 
repara reputaţia de femeie onestă, o condiţie pe care el 
spera s-o poată împlini. Omul pasionat era vesel că obținuse 
o aşa de grabnică iertare din partea necredincioasii. 

Şi de aci, încep apoi tiradele nesfârşite asupra fericirii: 
puterea femeii pentru a inspira pe artist, orizontul unor 
succese literare şi ştiinţifice a căror cucerire atârnă de 
ocrotirea dulce a femeii iubite, ce-ţi mângâie fruntea ta 
care gândeşte; atmosfera aceea îmbătătoare pe care o face 
femeia ce umblă discret în cabinetul tău de lucru ca să nu-ţi 
întrerupă firul unor gândiri fugitive de a căror expresie 
durabilă are să se mândrească mai mult ca, muza, decât tu, 
poetul... şcl... şcl. 

Copil la 61 de ani! 

CONDIŢIA. 

Condiţia nu o pusese femeia; condiţia şi-o pusese 
nenorocitul singur. El voise să premeargă unor pretenţiuni 
oneste pe care tot el şi le închipuia acum, cerinţe 
îndreptăţite ce ea, din modestie sau discreţie, nu îndrăznea 
să le formuleze. 

Deşi însurat, el, bizuindu-se pe înălţimea deosebită a 
caracterului femeii sale legitime, merse la amanta sa şi-i 


propuse s-o ia în căsătorie, fiind sigur că legitima are să 
accedeze la propunerea unei despărţiri de bunăvoie. 

Amanta se-mpăcă sub impresia acestor promisii solemne şi 
făgădui să cheme telegrafic pe mama sa din provincie, 
pentru a-i căpăta binecuvântarea. 

La ediţia a treia43 vom vedea încheierea acestui roman. 

O INIMĂ SUBLIMĂ. 

Până să sosească mama din provincie, Odobescu se şi 
înţelesese cu femeia sa legitimă despre o despărţire de 
bunăvoie. Aci apare, în acest roman atât de necurat, o 
figură sublimă, o figură de sfântă martiră - este doamna 
Odobescu. Câtă înălţare de suflet a arătat această nobilă 
creatură se va vedea îndată. 

Doamna Odobescu s-a dus de bunăvoie la o întâlnire cu 
mama tinerei sale rivale. Era aşteptată. 

Intrând, doamna Odobescu începu: 

— Doamnă, ştii că bărbatul meu iubeşte pe fiica d-tale şi că 
fără dânsa nu mai poate trăi? Recunosc că fiica d-tale are 
dreptul să pretinză o reparaţie manifestă de la bărbatul 
meu, căruia, dintr-o slăbiciune femeiască, uşor de explicat 
şi foarte naturală, i-a cedat. Ştiu că piedica pentru aceasta 
sunt eu, căci d. Odobescu vrea din toată inima să fie 
bărbatul legitim al fiicei d-tale. Eu îl ador pe bărbatul meu 
şi n-aş fi în stare să mă refuz a-i face fericirea. De aceea viu 
să vă declar că sunt hotărâtă a intra îndată în călugărie şi 
să vă rog totodată să nu puneţi dv. Vreo piedecă la fericirea 
acestui om şi a fiicei dv. 

O ALTFEL DE INIMĂ. 

Să nu uităm a spune că Odobescu era ascuns în odaia de 
alături fără să ştie nimeni şi asculta tot, aşteptând cu inima 
încordată rezultatul acestei întrevederi. 

Mama din provincie, la sublima tiradă a d-nei Odobescu, 
răspunse pe un ton cu totul contrariu. 

Fiica sa fusese înşelată, batjocorită, compromisă de un 
bătrân berbant, care ar trebui pedepsit pentru infamiile 


sale; ca mamă, nu poate aproba căsătoria fiicei sale aşa de 
tânără cu un om stricat, o căzătură. 

În fine, cele mai brutale imputări şi cele mai absurde 
pretenţiuni. 

SCENĂ ORIBILĂ. 

Mama recalcitrantă fu întreruptă brusc de Odobescu, care 
apăru pe prag vânăt de indignare, cu pumnii încleştaţi: 

— Aşa? izbucni el. Sunt un om stricat, o căzătură? Mă 
azvârliţi acum, după ce pentru voi am făcut atâtea; după ce 
m-aţi exploatat, m-aţi torturat, m-aţi împins la ultima 
mizerie, nu mai sunt decât o otreapă de aruncat. Sunteţi 
nişte infame, infame... Ştiu ce-mi rămâne de făcut! 

Odobescu, în culmea nebuniei, plecă urmat de d-na 
Odobescu, care nu ştia cum să-l mai mângâie. 

HOTĂRÂREA. 

Ajuns acasă, Odobescu sorise câteva scrisori; apoi luă o 
doză forte de laudanum. Rezultatul acestei prime încercări 
fu la timp combătut; îngrijirile îngerului păzitor îl scăpară 
de data aceasta. Odobescu, după câteva zile de linişte, 
hotări pe d-na Odobescu să plece lângă fiica lor, d-na 
Damian, convingând-o că este cu desăvârşire vindecat de 
pasiunea lui. 

Doamna Odobescu plecă; dar n-ajunse bine şi o telegramă 
îi anunţă moartea adoratului ei soţ, pe care numai ea l-a 
iubit şi pe care numai o aşa inimă sublimă ştie să-l plângă. 

Credem că cu atâta se completează romanul acesta, din 
nenorocire real. E de prisos să mai adăogăm amănuntele 
deja destul de bine cunoscute în privinţa ultimelor momente 
ale nenorocitului său erou. 

DE LA d. C. D. GHEREA. 

Sosesc în gara de la Ploieşti la şapte seara. Îmi fac loc prin 
mulţimea care se îngrămădegşte înaintea bufetului, cu 
mâinile întinse, să-şi capete porţia de friptură de vițel (0 
specialitate a acestui restaurant), şi voi să salut pe patron. 
Dar e peste putinţă să răzbat prin gloată... 

Prefer să aştept plecarea trenului. 


O pulpă de vițel se istoveşte ca prin farmec sub cuțitul lui 
Gherea, care aruncă ciolanul gol de o parte pentru a apuca 
o a doua pulpă ce soseşte caldă. Iată, zic eu în gând, 
imaginea fidelă a nimicniciei adâncilor cercetări ştiinţifice. 
Pulpa de vițel reprezintă natura, lucrul în sine; cuțitul lui 
Gherea reprezintă spiritul nostru: el nu poate face alta 
decât să taie felii, mai mult sau mai puţin subţiri, după cum 
e mai mult sau mai puţin ascuţit, mai dibaci sau mai 
stângaci mânuit. A tăia o felie, a tăia cât de multe, nu va să 
zică a pătrunde în esenţa pulpei de vițel. După fiecare 
tăietură, ne vom afla în faţa altei suprafeţe: pulpa de vițel 
nu va voi să ne arate decât suprafeţe, ascunzându-şi 
sistematic şinele, aşa încât, când vom rămânea pe farfurie 
cu cea din urmă bucăţică şi cu ciolanul în mână, ne vom 
găsi tot în faţa unei suprafeţe... Vom fi distrus, până la cea 
din urmă firimiţă, obiectul cercetărilor noastre, fără să 
putem pătrunde o clipă măcar în intima lui esenţă, în şinele 
însuşi al lucrului. Atunci vom face ce-a făcut d. Gherea: cu 
un zâmbet ironic, vom arunca ciolanul de o parte - şi, iată 
scepticismul! Vom arunca ciolanul la câini, precum aruncă, 
obosit, filosoful chestiunea impenetrabilă în ghearele 
comentatorilor şi a profesorilor de Universitate. 

Pe când fac tristele mele reflexiuni, călătorii părăsesc sala 
restaurantului... A sunat a doua oară pentru Bucureşti şi, în 
acelaşi timp, s-a anunţat sosirea trenului următor. Profit de 
momentul acesta şi m-apropii să salut pe d. Gherea care, 
mă întâmpină cu zâmbetul lui placid. E peste putinţă 
deocamdată să stăm de vorbă... Sosesc alte trenuri... Ne 
dăm întâlnire la nouă fără un sfert după plecarea ultimului 
tren. Peste câteva minute, altă năvală la bufet, altă pulpă, 
altă imagină a zădărniciei tutulor sistemelor filosofice - iar 
ciolanul! iar scepticismul! 

În sfârşit, după patru lecţiuni consecutive de filosofie, 
trenul din urmă a plecat. Patronul se dă jos de la bufet şi mă 
îmbrăţişează, ca totdeauna, cu căldură. 

— Ştii pentru ce am venit? îl întreb. 


— Spune-mi. 

— Am venit să-ţi fac un interviu literar. 

— Vrei să glumeşti... 

— Ba, deloc. 

Şi încep să-l întreb... La întrebările ce i le pun, d. Gherea 
se uită din ce în ce mai curios la mine. 

Astfel, de exemplu, îl întreb: 

— Ce părere ai d-ta despre literatura noastră în genere? 
în ce raporturi stă această literatură cu societatea noastră, 
şi cu criteriul absolut care se poate aplica literaturii în 
genere? Care sunt figurile cele mai remarcabile între 
literaţii noştri? Ce viitor ţi se pare d-tale că poate avea 
literatura română? 

D. Gherea, după ce se uită mult şi lung la mine, dă din 
umeri şi începe să râză: 

— Bine, d-le reporter, să presupun că d-ta nu ştiai ce 
oroare am eu de interviuri. Asta o înţeleg: d-ta credeai, 
necunoscându-mă bine, că o să-mi faci plăcere cerându-mi 
un interviu. Dar ce mă miră este faptul că d-ta - reporter, 
ziarist, publicist - nu ştii că te-ai deranjat degeaba să vii la 
Ploieşti... Dar am răspuns de mult la întrebările d-tale, cu 
mult mai nainte de a avea onoarea vizitei d-tale. Eu mi-am 
pus singur, şi într-un chip mult mai larg, aceleaşi întrebări 
pe care mi le faci d-ta acum, şi le-am şi dat răspunsuri cât 
am putut mai dezvoltate. 

— Ştiu: cele trei volume de critice ale d-tale. 

— Le ştii, cele trei volume de critice? ... dar poate că nu le- 
ai cetit. 

— Ba le-am citit, răspund eu. 

— Atunci... poate că nu le-ai înţeles... 

— Ba, te rog! le-am înţeles. 

— Atunci, dacă le-ai înţeles d-ta cele trei volume ale mele, 
eu trebuie să mărturisesc că nu înţeleg deloc cele patru 
întrebări ale d-tale. Căci, dacă mi-ai cetit criticele şi le-ai 
înţeles, precum zici, atunci la ce mai ceri să-ţi dau, într-un 


ceas şi în fuga mare, nişte răspunsuri, pe care le vei găsi 
tratate pe larg şi îndelete, în atâţia ani, în volumele mele? 

— Mă iartă, d-le Gherea, zic eu... să distingem: alta este 
sistema d-tale scrisă, din care poate eu n-aş fi în stare să 
scot la iveală, ca d-ta însuţi, punctele conchizătoare, şi alta 
părerea d-tale exprimată spontaneu, deşi, desigur, fără să 
iasă din sistema d-tale. De exemplu, d-ta eşti un critic care 
recunoşti multora dintre scriitorii noştri mai mult talent 
decât pot eu (fireşte mai puţin cult şi mai puţin preparat ca 
d-ta) să le recunosc. Desigur, dreptatea, d-ta o ai; dar aş 
vrea să ştiu, dintre toţi scriitorii noştri, care sunt figurile 
cele mai remarcabile, după părerea d-tale? 

— După părerea mea? ... Eminescu şi Coşbuc... Pentru 
ce... le rog, citeşte criticele mele cu mai mare luare aminte 
încă o dată şi vei vedea pentru ce. În privinţa criteriului 
absolut după care se poate judeca o literatură, vei găsi 
răspunsul tot acolo. Literatura noastră, fără îndoială, 
posedă multe talente reale; niciunul însă atât de puternic, 
atât de egal şi atât de continuu încât să poată trece ca un 
tip de artist ce s-ar putea număra între artişti în înţelesul 
european al cuvântului. De ce? Vei găsi în criticele mele şi 
pentru aceasta o explicaţie destul de largă. În scurt, într-o 
societate, unde arta nu poate fi o profesie, un talent artistic 
va trebui, fatal, să nu se poată dezvolta întreg. 

— A proposito de talent, întreb eu, văzând că d. Gherea nu 
vrea să-mi dea mai mult decât ne-a dat în criticele sale: 
crezi, d-le Gherea, că o dată literatura română va avea un 
concurs de talente mari, aşa cum zici d-ta, în sensul 
european al cuvântului? Crezi că vom avea o dată o epocă, 
în care simultan producându-se mai multe talente mari, 
acestea să o facă celebră? 

— Se poate, răspunde d. Gherea; dar asta este o chestiune 
de noroc. Orice s-ar zice, talentul este un accident datorit la 
o nenumărată şi complexă serie de împrejurări 
nenorocite... Fără îndoială, mediul social are o colosală 
influenţă asupra gândirii şi operei unui talent; dar talentul 


trebuie să existe prealabil; el însuşi este o împrejurare. Şi 
dacă mediul social exercită o înrâurire puternică asupra 
talentului, şi talentul, la rândul lui, va exercita asupra 
mediului o influenţă cu atât mai puternică, cu cât elva fi 
mai puternic. lată un exemplu. Avem atâtea talente la noi, 
mai mult sau mai puţin însemnate: asupra lor, mediul social 
îşi exercită influenţa în măsura în care ele sunt susceptibile 
de a o simţi, pe câtă vreme ele nu pot răstoarce şi influenţa 
lor asupra mediului social, întrucât el ar fi susceptibil să o 
simţă. Aceasta este cauza pentru care literatura 
românească, în totalitatea ei, nu are o fizionomie completă, 
în sensul european al cuvântului. Nimic însă nu poate 
justifica temerea că niciodată împrejurările nu vor favoriza 
națiunea românească - cum a favorizat pe celelalte, mai 
vechi în cultură - cu o pleiadă de talente mari, care să-i 
onoreze limba dând expresie, în adevăr mare în sensul 
omenesc, gândirilor şi simţirilor ei. E foarte probabil, e 
chiar sigur, că marile reforme sociale şi economice, care se 
prepar în Europa şi care vor trebui neapărat să folosească 
şi naţiunii româneşti, vor înlesni evocarea şi răsărirea 
multor talente mari din rândurile acestui popor, înzestrat 
cu atâta putere de viaţă şi cu atâta spirit. 

Am mulţumit cu atât mai călduros d-lui Gherea de 
bunăvoința cu care m-a primit şi cu care s-a executat la 
dorinţa mea de a-l intervieva, cu cât dintru început îmi 
declarase că are oroare de interviuri. 

POLITICĂ ŞI LITERATURĂ 

— Corespondenţă - 

Î. 

Frate Vlahuţă, În vremea asta aşa de tulbure, de acră şi 
lipsită de orice credinţă, rostul literaţilor ar fi, cred eu, s-o 
limpezească, s-o îndulcească şi să-i inspire un pic de 
credinţă. 

Să-mi dai voie să las la o parte, „seninătatea şi mândria 
poetului”; de acelea trebuie să-i pese lui, nu mie; pe mine 
mă interesează numai arta lui. Asemenea, tot cu voia ta, am 


să las la o parte şi „sinceritatea, iluziile, inima curată şi 
deplin încrezătoare”, cari caracterizează pe un tânăr 
agiamiu, fie şi poet, iar nu pe un spirit superior, pe un poet 
matur; şi să mă ocup de întrebarea fundamentală: Pierde 
un poet, ca poet, amestecându-se în luptele politice? 

Voi răspunde mai jos la aceasta... Deocamdată trebuie să-ţi 
denunţ o slăbiciune a mea, afară de cele multe pe cari mi le 
ierţi de atâta vreme, ca bun prietin... De nimica nu mi-a fost 
frică în viaţa mea ca de pierderea memoriei. De câte ori mă 
închin seara la culcare, între altele, rog pe Dumnezeu să-mi 
ia şi viaţa când o fi să-mi ia memoria. De aceea, după ce 
sting luminarea şi închid ochii, nu adorm până nu mă supun 
la un examen: să-mi amintesc cât mai repede şi mai exact 
nişte locuri, nişte împrejurări şi nişte nume cu cari m-am 
întâlnit cândva în viaţă - şi m-am întâlnit cu destule, şi bune 
şi rele. Ce nu-mi prea place, de la o vreme, e că despre cele 
mai depărtate examenul e mult mai uşor decât despre cele 
mai apropiate. 

Aşa, primind alaltăieri frumoasa şi interesanta-ţi scrisoare, 
mi-a ajutat Dumnezeu să trec un examen foarte mulţumitor. 
Imediat ce am citit-o m-am gândit: Tot despre întrebarea pe 
care mi-o pune Vlahuţă, eu ştiu sigur că am citit undeva 
ceva; era foarte important, căci mi-a rămas până acum în 
minte... Nu încape îndoială - am citit: dar unde şi ce 
anume? Era vorba tot de „poezie şi politică”... Unde? ... 
Unde? ... 

Am început să intru la grijă, mai cu seamă că era un lucru 
de demult de tot... S-a dus memoria, şi dacă m-o fi ascultat 
Dumnezeu, s-a dus şi viaţa! ... 

Dar nu voi încă să mor - am un contract cu „Universul”, şi 
afară de asta, îmi trebuie răgaz, să răspund lui Vlahuţă... 
Fie-ţi milă, Doamne, de robultău! ... 

Cu nespusă emoție m-am dat jos din culcuş şi m-am dus 
drept la un raft, de unde am scos o carte veche... Acolo era! 
.„. Slavă Domnului! ... Vezi numa: „... Să ne ferim dea 
susţine, cu literaţii contimporani, că politica e poezia, sau că 


politica este un câmp primejdios deschis poeţilor. Englezul 
Thomson a scris o excelentă poemă asupra anotimpilor; în 
schimb, poema lui despre libertate e lipsită de orice 
valoare; asta nu fiindcă i-a lipsit poetului poezia, ci fiindcă 
subiectul era lipsit de poezie. 

De îndată ce poetul vrea să exercite o influenţă politică, 
trebuie să se dea unui partid; şi de îndată ce face asta, e 
pierdut ca poet: îşi poate lua ziua bună de la independenţa 
sa, de la sinceritatea vederilor sale; să-şi tragă numaidecât 
până peste urechi căciula neroziei şi oarbei un. 

„Ca om şi cetăţean, poetul fireşte are să-şi iubească patria, 
dar patria acţiunii lui şi a facultăţilor lui poetice va fi situată 
în bun, nobil şi frumos, şi astea nu sunt apanagiul nici a 
unei provincii, nici a unui Stat în particular; de oriunde le 
găseşte, poetul le ia şi le preface în opere. În asta, el 
seamănă cu vulturul care pluteşte sus cu privirea liberă; 
puţin îi pasă dacă iepurele asupra căruia vrea să s-abată 
aleargă în Prusia sau în Saxonia. 

Şi ce înseamnă vorbele astea: A-şi iubi patria? ... A lucra 
ca patriot? ... Dacă un poet şi-a închinat viaţa la combaterea 
prejudecăţilor funeste, la gonirea opiniilor strâmte, la 
luminarea spiritului naţiunii sale, la curățirea gustului ei, 
inspirându-i sentimentele şi ideile cele nobile. - ce să facă 
mai mult? Cum să fie mai patriot? 

„„„puţin îmi pasă de ce scrie pe socoteala mea. Cu toate 
astea, câte ceva tot îmi ajunge la urechi, şi ştiu că toată 
munca mea, cu toate oboselile mele, este neînsemnată 
pentru ochii unor persoane, şi asta numai şi numai că nu m- 
am plecat a mă amesteca în luptele partidelor politice. Ca 
să le plac oamenilor acelora, aş fi trebuit să devin membru 
al vreunui club de Jacobini, să predic omorul şi vărsarea de 
sânge... Dar să nu mai vorbim despre acest neplăcut 
subiect, ca să nu-mi pierd raţiunea, combătând ceea ce e 
neraţional. 

„Dacă ne luăm seama bine, omul politic va absorbi pe 
poet... A trăi în mijlocul frecărilor şi excitărilor zilnice, asta 


este incompatibil cu natura delicată a unui singur poet... S- 
ar isprăvi cu cântările lui...” 

Aşa e că sunt frumoase aceste cuvinte, şi că aveam tot 
dreptul să nu le fi uitat? Şi totuşi... cu tot respectul ce-l 
datorăm lui Goethe şi cu toată dragostea ce-ţi datoresc ţie, 
să mă ierţi a fi de altă părere... la, să vedem... 

Pentru ce adică să se depărteze un artist, un poet, până 
într-atâta de patimile cari mişcă lumea şi vremea lui? ... 

Pentru ce să stea departe, numai ca simplu spectator 
olimpian, la frământarea societăţii lui? ... Pentru ce, ca un 
zeu, care priveşte cu despreţ la muritori, să nu se coboare a 
lua parte la necazurile lor de toate zilele? ... Doar, poate, 
numai spre a păstra potrivita distanţă care-i trebuie pentru 
a se bucura de totalitatea spectacolului, pentru a putea 
prinde absolut obiectiv înţelesul statornic al vecinicei 
mişcări - ca un aparat de fotografie instantanee, ce trebuie 
potrivit la focarul exact al lentilei! ... 

Dar chiar să presupunem că e justificată această nepăsare 
a poetului, faţă cu amănuntele „meschine şi triviale” ale 
vremii şi lumii lui, ia, să vedem: Pe toţi poeţii i-a putut 
împuţina, ca poeţi, amestecul lor în luptele politice? 

Eu cred că nu; ba, dimpotrivă; căci putem găsi exemple 
din care se arată clar că zbuciumul luptelor politice a ajutat 
mult pe unii poeţi, ca poeţi. Că le-o fi fost asta spre fericirea 
lor particulară, nu am să întreb; de asta, încă o dată, lor să 
le pese; mie nu-mi pasă deloc... Aducând în lupta politică 
numai pornirea temperamentului lor dârz, oarba sinceritate 
a patimii, fireşte că nu puteau birui pe un teren unde 
judecata limpede şi socoteala rece trebuiesc să biruiască; 
ia, să vedem însă, cât au folosit ca poeţi tocmai din cauza 
neliniştii şi nefericirii lor... 

Dezgustul, scrâşneala acestor „biruiţi” au fost izvorul 
atâtor minunate opere... Indignarea, a zis unul, face versul, 
şi proza, adaug eu. 

Din dezgustul şi scrâşneala aceea pentru ticăloşiile vremii 
lui, în cari s-a fost tăvălit, a ieşit evocarea strălucită a 


trecutului spre luminarea viitorului. 

Dante a fost un pasionat nebun de politică... răzvrătitor; 
amestecat în oribilele războaie ale anarhiei italiene; bătut; 
fugar din cetatea lui prin munţi şi câmpii: gonit din 
„ingrata” lui patrie, pe care ajunge s-o blesteme; oploşit de 
pomană la vrăjmaşii ei! („Ai să vezi numa ce acră ţi-e pânea 
altuia, şi ce greu e să sui şi să cobori scările lui!”); mort şi 
îngropat în pământul... „altuia”! 

Ei, şi? dac-a pătimit atâtea tăvălindu-se în mocirla vremii şi 
lumii lui, l-a împiedicat asta să lase ce-a lăsat în urmă-i? Ba, 
dimpotrivă. Fără atâtea necazuri, tăvăleală şi îndârjeală, nu 
lăsa ce-a lăsat spre gloria patriei lui şi spre onoarea 
omenirii. 

Am pus, ca să păstrez respectul proporţiilor în faţa lui 
Goethe, pe Dante, pe partizanul florentin, proorocul unităţii 
Italiei... Pe altcineva am să-l pun în faţa ta. 

Afară de amărăciunile pe cari i le-au adus lui personal 
amestecul şi tăvălirea în luptele politice, ce pagubă a avut 
el, ca poet, din frământarea lui de partizan? Eu cred, 
niciuna; ba, zău, înclin mult a crede că dacă nu gusta până 
la drojdii acele amărăciuni, n-ar fi avut. - în (cum zici foarte 
nemerit) „vremea asta aşa de tulbure, aşa de acră şi fără 
nicio credinţă” - viziunea aceea care se numeşte „Apus de 
Soare” şi care e tot un fel de proorocie, ca şi a anarhistului 
florentin - împlinească-se cât mai degrabă! doar or vedea-o 
aievea când noi vom visa-o, dormind somnul de veci, măcar 
nepoţii, dacă nu copiii noştri! 

Sunt frate Vlahuţă, ca totdeauna al tău vechi, Caragiale. 

P. S. Nu crede cumva, după cele de mai sus, că aş fi 
partizanul artei cu tendinţă. Nu! să ferească Dumnezeu! 
Am rămas, cum mă ştii, partizanul neînduplecat al tendinței 
cu artă... 

Vale. 

ÎL. 

Frate Vlahuţă, Tu crezi că voi, literaţii şi artiştii, „prin 
cinstea, prin căldura sincerităţii, pe care le puneţi până şi în 


greşelile voastre, sunteţi mai aproape de sufletul tinerimii, 
şi că, de multe ori, din umbra în care trăiţi, voi o puteţi 
călăuzi, ş-o călăuziţi în adevăr, mai mult chiar decât 
povăţuitorii şi dascălii ei direcţi”. 

Îmi pare rău că nu pot crede ca tine; nu pot zice că aşa 
este, fiindcă din nenorocire, nu e aşa, deşi aşa ar trebui să 
fie. Ştiu şi eu că tinerimea care, pe băncile Universităţilor, 
se prepară astăzi a fi mâine clasă dirigentă a naţiei, ar 
trebui să-şi cultive nu numai inteligenţa prin înaltele ştiinţe, 
ci şi caracterul şi sentimentele - ceea ce pe româneşte se 
spune cu un singur cuvânt: omenia - prin cultivarea 
frumoaselor litere ş-a artelor nobile... De la cele dintâi ar 
învăţa să înţeleagă şi să dezlege problemele vieţii publice, 
la care vor fi chemaţi mâine; iar de la cele din urmă ar 
învăţa „să-şi consacre existenţa la combaterea 
prejudecăţilor funeste, la îndepărtarea opiniilor strâmte, la 
luminarea spiritului naţiei, la curățirea gustului ei, 
inspirându-i frumoase sentimente şi idei nobile”. 

Da! aşa ar trebui să fie, ştiu şi eu. Dar, ia vezi, aşa e? 

Nu literaţii, nici artiştii, pot avea la noi vreo influenţă 
asupra tinerimii, ci cu totul altcineva. 

Acel altcineva stăpâneşte astăzi exclusiv sufletul acestei 
tinerimi, şi nu „prin cinstea şi prin căldura sincerităţii, pe 
cari voi o puneţi până şi în greşelile voastre”, ci prin 
exaltarea prejudecăţilor funeste, prin coborârea gustului, 
prin avilirea minţii, inspirându-i cu metodă rece idei 
strâmte şi josnice sentimente. 

Nu! nu voi, literaţii şi artiştii, vă puteţi bucura de a fi 
exercitat vreo influenţă asupra tinerimii din vremea 
noastră; nu. De asta se poate bucura cu prisos altă seamă 
de oameni. 

Mult o să mai meargă aşa? ... Să sperăm că nu. În orice 
caz, la vârstă mea, nu mai pot spera să văd şi eu fericita 
prefacere. 

Fii sănătos şi vesel! Al tău vechi. 

Caragiale. 


P. S. Am uitat a-ţi spune că vă rămâne, artiştilor şi 
literaţilor, o bucurie, şi nu minimă; inspirați desigur mult 
interes tineretului feminin. Femeile tinere din clasa noastră 
mijlocie (acelea, se înţelege, care au gustat din roadele 
învăţăturii) au de câtva timp o pronunţată dragoste pentru 
cultura intelectuală românească... 

Dar, iubitul meu prieten, îmi pare rău să-ţi spun, asta iar 
nu cred să ţină mult: cum zboară de vertiginos progresul 
modern, mâine-poimâine, şi femeile vor fi cucerit drepturile 
politice; atunci, fireşte, n-or să mai aibă nici ele vreme de 
iubit inutilităţile. 

Vale. 

III. 

Frate Vlahuţă, Mai întâi, eu nu cred că Eminescu, dacă ar 
mai trăi, „intrând în lupta politică şi ajungând mare şi 
puternic”, n-ar mai scrie, şi ar înceta să fie poetul pe care-l 
admirăm. Ba, iartă-mă, cred tocmai contrariul. 

De ce să ne amăgim cu un optimism exagerat? Trăim într- 
o societate unde încă îi trebuie cuiva, fără nume de familie 
ori fără avere, de două ori minte ca să nu treacă de prost; 
într-o vreme când, fără avere sau nume de familie, se poate 
tăgădui talentului nu numai viitorul, ci şi trecutul. 

Astfel, sunt convins că succesul politic i-ar folosi mult 
bietului literat, admirat până ieri numai de un cerc strimt 
de intimi; i-ar ridica de pe cap presiunea nimicniciei lui 
sociale, înălţându-l, de la umila lui josnică treaptă, în vaza 
lumii. Aceasta i-ar da omului încredere în sine şi prin 
urmare, demnitate, şi l-ar ajuta să-şi ridice glasul în faţa 
concetăţenilor, să devie un poet şi mai admirabil, admirat şi 
dincolo de marginile strimtului cerc de intimi... într-un 
cuvânt, talentul literar i-ar fi consacrat de succesul politic, 
şi n-ar mai avea nevoie să aştepte o moarte nenorocită 
pentru a deveni popular. 

Dar, să zicem chiar că aş avea îndoiala pe care mi-o 
presupui tu, „aproape siguranţa că poetul, aruncându-se în 
viitoarea politică, n-ar mai scrie”. Ei! şi? ... 


Politica este ca şi însurătoarea... Când i-a abătut unui om 
şi vine a-ţi spune: „M-am hotărât să mă însor; ce povaţă-mi 
dai?” - nu mai sta pe gânduri. Una singură are să ţi-o 
primească; dă-i-o şi te mântuie: „Foarte bine faci să te 
strângi de pe drumuri! ... Să-ţi fie într-un ceas bun, cu 
ajutorul lui Dumnezeu!” 

Aşa şi cu politica... 

Să presupunem că Eminescu (pe care, de amintiri, îl ştim 
ce pasionat fanatic era de politică) ar trăi şi ar veni să-mi 
spună aşa hotărât cum zici tu: „Până mai deunăzi stam de-o 
parte şi mă uitam cu dezgust: dar, încetul cu încetul, 
dezgustul s-a prefăcut în durere, într-o durere ce parcă nu 
mai încape în versuri, încât încep să mă întreb, dacă nu eo 
datorie să intru în luptă...” 

Ce aş putea să-i spun? ... să-l povăţuiesc a-şi înghiţi 
durerea şi a nu încerca uşurarea ce-i pare omului ca şi mie 
că şi-a găsit-o? Cum, adică? De hatârul meu, pentru a-mi da 
versuri care să mă amuze pe mine când am vreme de 
pierdut, să renunţe el da irezistibila-i pornire sufletească, la 
îndemnul strigător al conştiinţei sale revoltate? ... Să-i zic 
„Nu! tu eşti artist; tu eşti menit să rabzi durerea şi să nu 
cauţi uşurarea ei! Tu eşti poet: Dacă te laşi pornirii tale de 
cetăţean, n-ai să ne mai scrii versuri, şi-atunci, noi ce ne 
facem fără versurile tale? Cu ce ne mai petrecem noi mâine, 
şi cu ce-şi mai petrec poimâine moştenitorii noştri? Nu! tu 
să nu te-amesteci în politică; tu să stai deoparte!” 

Ar avea omul atunci tot dreptul să-mi răspundă: „Bine, 
domnule, înţeleg până la o vreme să fie talentul meu, de 
care nu eu sunt vinovat, o defavoare pentru mine; dar să fie 
şi osândă până la moarte, nu crezi şi d-ta că asta ar fi prea- 
prea? ... Eu v-am făcut, bune rdle, destule versuri, şi - ştiţi 
bine, vi le-am făcut de dăruială... Dacă vă mai trebuiesc, 
faceţi-vi-le singuri şi mie daţi-mi pace... Ce, nu cumva sunt 
născut robul necesităţilor dv. De lux, după toane? ... Să stau 
de-o parte, ai? Să stau adică jos în gunoi, să mă robesc la 


umbră pentru dv. Şi pentru prăsila dv., ca istrionul grec 
patricienilor romani?” 

Spune, mă rog, dacă n-ar avea toată dreptatea să mă 
mustre aşa, când eu l-aş povăţui să stea deoparte, cum zici 
tu, ceea ce e mai rău decât departe, cum am zis eu; încai 
stând „departe de înghesuiala şi de învălmăşagul luptei”, nu 
eşti expus să te calce nimini în picioare degeaba, nici bravii 
dând înainte, nici laşii d'ând înapoi; dar deoparte numai? ... 
De! parcă amândoi ştim destul de bine ce se poate întâmpla 

— Destule cărămizi rătăcite ajung... deoparte. De luptă, 
dacă nu te interesează motivele şi rezultatele ei, poţi sta 
departe cu „seninătate olimpiană”; deoparte însă, nu sta ca 
un naiv curios, când expus la primejdii, când acoperit de 
dispreţ. 

În ţara şi vremea noastră. - de ce să tăgăduim? - numai 
două lucruri sunt cu temei serioase ca activitate valabilă: 
materială, agricultura; intelecutală, politica. Afară de aceste 
două, (nu vorbim fireşte de carierele de Stat, scoase afară 
atât din necesitatea muncii productive cât şi din luptele 
politice), tot ce se face e decor mai mult ori mai puţin inutil, 
mai ieftin sau mai costisitor; şi pentru întreţinerea 
decorului, agricultura dă paralele şi politica le distribuie... 
Şi doar literatura şi arta n-or fi având pretenţia să fie la noi 
nişte decoruri indispensabile pentru luxul vieţii noastre 
moderne. 

De aceea, în genere, într-o altă activitate decât 
agricultura, sau specula capitalului necesar acesteia, sau 
schimbul productelor ei cu marfa europeană trebuincioasă 
producătorilor, un om cât de harnic, cu destulă socoteală, 
va munci o viaţă fără mult folos; iar un om cu mai puţină 
bătaie de cap, şi cu puţină chibzuială, la plug sau la tarabă 
se va înavuţi... 

În genere, un om de mare valoare în orice activitate 
intelectuală, alta decât politica, va rămânea toată viaţa 
neluat în seamă; iar un tinerel fără prea mult merit, 


trepădând stăruitor în politică, încet-încet va ajunge să fie 
la cele mai înalte situaţiuni şi onoruri... 

Cât despre literați anume... să mai pomenim? ... Versurile 
unui mare poet vor fi, după moartea lui, recitate de către 
micii dorobanţi din clasele primare, în ediţie purgată, iar 
principiile şi mendrele unui mititel mare-bărbat de Stat, 
purgate nepurgate, vor fi apărate şi impuse cât va trăi el de 
dorobanţii cei mari din cazarme. 

Şi cum ar putea fi altfel într-o ţară chemată de ieri de- 
alaltăieri la luminile europene, şi care încă aproape exclusiv 
trăieşte din plugărie, în cea mai mare parte primitivă? 

Astfel, dacă bietul Eminescu ar trăi şi, abătându-i să nu 
mai stea nici departe, nici deoparte, ar veni să-mi ceară o 
povaţă cum ţi-nchipui tu, iată ce i-aş spune din toată inima, 
fără un moment de ezitare: 

Foarte cuminte te-ai gândit, amice! Bine că te-ai convins, 
în fine, la vârstă matură, de inutilitatea socială a literaturii! 
Vrei să faci ceva mai serios şi mai demn de un bărbat 
pentru patria ta; te felicit... Intră în luptă cu toată ardoarea, 
cu toată încordarea de care eşti capabil! ... Lumea este 
imperiul posibilului... Prin urmare, mergi, fără a te opri să 
numeri asperităţile şi necurăţeniile drumului! nu-ţi suscita, 
pentru cele comune vremii trecătoare, scrupuluri de eternă 
morală! Nu aluneca să compari realul posibil cu idealul etic! 
Nu uita că o generaţie este un derivat istoric, care a 
moştenit păcate şi va lăsa păcate de moştenire! Nu despera 
de îndreptarea relelor materiale şi de cucerirea unei stări 
mai bune de omenie şi de dreptate! Nu te uita înlături, ci 
tot înainte, cu ochii ţintă la drapel, mergi fără şovăire cu 
aceia cari-ţi par mai vrednici să ajute progresului patriei! ... 

Şi dacă... dacă-ţi mai rămâne timp de pierdut, mai poţi 
scrie şi versuri ori proză, cu condiţia însă ca un moment să 
nu te distragă de la ocupațiile serioase şi utile patriei, acele 
jucării copilăreşti, acel sport de lux, bun să absoarbă 
exclusiv doar pe un tânăr fecior de bani-gata, care ţine să 
treacă drept fenix în cercul familiei şi al musafirilor. 


Când, afară în lume, la lumină, sună trâmbiţa de bătălie, să 
stai să faci în umbra odăiţei tale jocuri de „pacienţă” 

— Asta e treabă de babă surdă, nu de bărbat în putere... 
Mergi de-ţi fă „datoria“, precum foarte potrivit zici. 

Dacă vei lupta serios, vei ajunge poate o dată să impui 
societăţii unele din judecăţile tale, cari ţie îţi par cinstit 
folositoare ei. Şi, după ce, ca orice binefăcător semenilor 
tăi, vei fi trăit bine şi considerat, te vor îngropa pe 
cheltuiala statului, cu alai frumos, cu perne de catifea 
încărcate cu decoraţii; te vor opri la Academie, la 
Universitate şi Senat, la Mitropolie şi Cameră, ca să-ţi 
citească discursuri, pe cari tu, din carul tău gemând de 
coroane şi panglici cu dedicaţiuni cordiale, să le asculţi cu 
impasibilă mândrie, deoarece ţi se cuvin pentru o viaţă 
întreagă închinată interesului şi binelui public... Şi lume 
după lume, din fundul mabhlalalelor, gătită, o să-ţi iasă în 
cale şi să zică: „Bravo! hallal de înmormântaxe! Dumnezeu 
să-l ierte!” 

Pleacă îndată şi intră în vâltoarea luptei! căci dacă mai stai 
deoparte, „cu perdelele lăsate la masa ta de brad”, după ce 
vei fi trăit prost, ai să mori şi mai prost, nenorocitule! Or să 
te îngroape cu talerul, ca pe cerşetoarele paralitice din 
mahala: şi altă mângâiere nu-ţi va mai rămânea decât că, 
peste douăzeci, treizeci de ani, cine ştie cine o să te ia subt 
epitropie, să-ţi facă prefețe, interpretări, comentări şi 
busturi, ţie, făcându-şi, lui, carieră! 

Astea i le-aş spune lui... Iar ţie, iată ce-ţi spun... Închipuie- 
ţi-l pe Eminescu trăind, vârât în activitatea politică şi având 
norocul să dea peste el răscoalele din 1907 - căci astfel de 
evenimente mari sunt un mic noroc pentru un om politic; ia 
închipuie-ţi-l pe autorul „Doinei”, ai „Satirei a ueia” şi al 
discursului „proletarului din scunda tavernă” (din zeama 
cărora se hrăneşte azi atâta lume politică lacomă de succes) 
„„„ Ce carieră! ... ai? 

Al tău vechi, Caragiale. 

IV. 


Frate Vlahuţă, închipuire pentru închipuire şi întrebare 
pentru întrebare... 

Ia închipuie-ţi că acum treizeci şi şapte de ani, având 
mintea şi experienţa ce le ai astăzi, te-ai fi pomenit cu un 
tânăr, nu tocmai prost băiat, dar agiamiu. - de aceia care n- 
au ajuns a şti că, dacă-i vorba de vrăbii, apoi gardul şi 
frigarea nu sunt acelaşi lucru. - şi ţi-ar fi zis tânărul aşa: 
„Stimate domnule, am împlinit douăzeci de ani. Sunt copil 
de părinţi sărmani şi fără nume. Am rămas, după moartea 
lui tată-meu singurul sprijin al mamei şi al sori-mii. Am 
învăţat atâta şcoală câtă, la limită, mi-ar fi de ajuns să mă 
pot apuca de învăţătura dreptului - să mă fac avocat şi să 
mă introduc, încet-încet, în afaceri şi în politică... 

Am o educaţie nu tocmai îngrijită, fiindcă părinţii mei n-au 
avut mijloace să-mi dea una aleasă; dar am puţin bun simţ 
şi, cum poţi constata şi d-ta, mă exprim, fără vreun fel 
original de gândire, destul de limpede şi de comod. Pe lângă 
asta, sunt, slavă Domnului! sănătos şi voinic; duc bine la 
tăvăleală; dovadă, că pot fi, în acelaşi timp, şi sufler, şi 
copist la teatru, şi corector într-o tipografie mare la două 
ziare, şi dau lecţii la nişte copii; aşa că pot, cu una cu alta, 
câştiga destul cu ce să ne susţinem eu şi familia; până să 
termin studiul dreptului. 

[. 

Pe de altă parte, însă, să-ţi mărturisesc drept, stimate 
domnule, eu, încă de mic, din clasele primare, am mare 
tragere de inimă pentru altă carieră - pentru... literatura; 
şi dacă voi fi avut noroc să fiu înzestrat cu câtuşi de puţin 
talent, mi-aş da osteneala să covârşesc, prin muncă şi 
răbdare de meşteşugar cinstit, lipsa de înzestrare... Mi s-a 
spus că n-am să câştig mai nimic cu asta: dar e o meserie pe 
care simt că aş îmbrăţişa-o cu mare dragoste. 

Mama şi soră-mea îmi sunt devotate, şi niciodată nu le-ar 
trece prin minte să cântărească bucata de pâine ce le-o pot 
da; nu s-ar plânge să vieţuiască totdeauna în sărăcie, numa 
să mă ştie pe mine cu sufletul mulţumit... Ba chiar, am luat 


sama, mamei parcă-i face plăcere apucăturile mele de 
buoher. 

De aceea, am venit la d-ta, stimate domnule, să te rog a-mi 
da o povaţă: Ce să fac? Pe ce cale să apuc? ... Să mă dau 
încotro mă îndeamnă interesul real, la advocatură şi la 
politică, unde cred că n-aş rămânea mult mai pre jos de 
atâţia alţii? Sau să mă duc încotro mă târăşte pornirea 
sufletească, la cariera literelor?” 

Ei, spune-mi drept, frate Vlahuţă, ce povaţă i-ai fi dat 
băiatului - având tu, repet, pe atunci mintea şi experienţa 
ce le ai astăzi, şi, adaug, prevăzând pe atunci dar ceea ce 
ştii că s-a întâmplat pe urmă cu el? 

Pune-ţi mâna pe inimă şi nu-i răspunde repede băiatului 
agiamiu de atunci numai aşa... cu o simplă mângâiere 
tardivă pentru acela care, astăzi, de ar fi avut noroc să 
capete la vreme povaţa cea cuminte, ar fi însemnat, poate, 
ceva în patria lui, şi care, fiindcă a urmat prosteşte 
îndemnul nerod al unei închipuite vocaţiuni, nu a putut 
însemna nici pentru el, necum pentru alţii, nimic. 

Fii sănătos şi vesel! 

Al tău vechi. 

Caragiale. 

V. 

Frate Vlahuţă, Despre adevăr, să mă ierţi ca nu-ţi pot 
răspunde nimic 

— Nu-nţeleg ce lucru anume e însemnat cu acest cuvânt 
pe care-l rostim şi-l auzim rostit atât de des la fiecare pas al 
vieţii... 

A-de-vă-rul... 

Stă el de sine însuşi fără amestecul minţii noastre? Ori 
numai cu acest amestec îşi capătă fiinţa? Ori este o 
creaţiune a minţii omeneşti? Este el un ce, un cum, ori 
amândouă? 

Astea sunt întrebări filosofice prea înalte - nu mă-ncumet 
a-mi bate capul cu dezlegarea lor. Astfel, la prima citire a 


scrisorii tale m-am gândit să-ţi răspund telegrafic: 
„Incapabil satisface. Caută Bucureşti filosof”. 

Dar, citind a doua oară, am găsit la sfârşit aceste rânduri, 
mai apropiate de mărginitul meu înţeles: „într-un cuvânt, 
politica te lasă să spui ce ai pe inimă? Un literat înscris într- 
un partid poate să-şi spună tare gândul lui întreg? Asta-i 
întrebarea”. 

Aşa? ... Aşa da, am zis; la asta, parcă aş putea răspunde 
ceva, şi iată cum... 

Mai întâi, scurt: nu numai politica ne împiedică să spunem 
ce avem pe inimă; şi un literat, chiar neînscris în vreun 
partid, nu poate să-şi spună totdeauna gândul lui întreg. lar 
dacă e o mare fericire, cum zici tu, să-şi poată spune cineva 
ce are pe inimă, gândul lui întreg, apoi trebuie să 
mărturisim că bietului muritor, această fericire, ca şi multe 
altele, îi e dat numai s-o dorească. 

Ia să vedem acuma mai pe larg. 

Să luăm un literat care n-a făcut şi nu face politică de loc, 
deşi frate-său mai mare e fruntaş într-un partid, om de 
puternic sprijin al cabinetului. Se-ntâmplă că partidul 
fratelui, stând la putere peste măsura răbdării opoziţiei, a 
făcut o sumă de greşeli politice şi se găseşte la un moment 
foarte slăbit în faţa opiniei publice. Fără a face politică, 
literatul nostru a constatat şi el, ca toată lumea, acele 
greşeli - cam prea vădite călcări de lege, cam prea violente 
abuzuri de putere, cam prea exagerată favorizare a unor 
interese personale sau de coterie în dauna celor publice... 
şcl. Şcl, în culmea crizei, când partidul lui nenea se- 
nţepeneşte-n călcâie, iar lumea toată dă năvală să-l 
răstoarne, literatul nostru îşi însoară flăcăul într-un oraş de 
provincie; iar nun mare este chiar nenea, unchiul 
ginerichii... 

E o caldă sărbătoare de familie. După cununie, pe când 
toţi sunt în culmea veseliei la masă, nunu mare ridică un 
toast pentru viitorul finilor; dar n-apucă să-l termine, şi iată 
că se aduce pe tavă o telegramă urgentă din Bucureşti. 


Nunul cere pardon, după regulă, mesenilor, deschide 
telegrama, îşi aruncă ochii pe hârtie, şi cu privirea rătăcită, 
exclamă: „Mişei! mizerabili! infami!” „Ce e? ce e? întreabă 
toţi. 

Ce să fie? ... 

Mari turburări de stradă în capitală... Intervenţia 
armatei... Răniţi, morţi... în momentul acesta, prezidentul 
consiliului merge cu demisia la palat, unde sunt chemaţi 
capii opoziţiei spre consultare...” 

Cum am zice, s-a isprăvit! ... 

Nenea e consternat în faţa nenorocirii patriei... Literatului 
(consternat şi el că i s-a stricat frumoasa petrecere), îi „stau 
multe pe inimă”, şi-n „gândul lui întreg” vede că trebuia să 
sc-nţâmple ce se-ntâmplă... 

Te-ntreb dacă poate el să spună măcar atâta mâhr. Itului 
patriot: „Nene, nu te puteai aştepta la mai bine... că nu era 
cu putinţă să mai meargă mult. Aveţi ce meritaţi! ... prea aţi 
fost, cum să zic? din cale-afară!” 

Evident, că nu, va trebui să facă figură de circumstanţă şi 
să zică măcar atât: „Ci nu te mai turbura, nene! Ei! Şi! Zică 
o să cădeţi! Aţi stat destul la putere... Aţi desfăşurat o 
activitate foarte frumoasă... Veţi cădea mândri! Veţi cădea 
în picioare! ...” 

Care va să zică şi frăţia, nu numai politica, poate împiedica 
pe un literat de a spune tot ce-i stă pe inimă - gândul lui 
întreg... 

Acelaşi literat, neînscris în vreun partid politic, voind să 
pună ipotecă o moşioară, merge cu hârtiile de proprietate 
la dl. Pavugadi, avocatul împrumutătorului. Omul legii, pe 
când s-aude de alături sunând un clavir cam neacordat, 
examinează scrupulos actele, le găseşte în regulă şi zice: 

— Foarte bine! Afacerea e ca şi terminată... Săptămâna 
viitoare actul de ipotecă la Notariat. 

— Tocmai săptămâna viitoare? întreabă contrariat 
literatul. De ce atâta întârziere? 


— Săptămâna asta, mi-e peste putinţă, răspunde avocatul, 
n-am un moment liber. 

— Te rog, domnule Pavugadi, stăruie literatul; te rog, nu 
mai amâna! destul de când tot aştept! ...te rog... 

— Să vedem... să vedem, zice omul legii, să-mi consult 
carnetul şi nişte dosare. Pân atunci (tot rămâi d-ta cu noi la 
masă), ca să nu te plictiseşti aici, treci, te rog, în salon, unde 
te-aşteaptă familia mea. 

Literatul trece în salon. Acolo e lume plăcută. Dame. La 
piano, domnişoara cântă cu mult brio din Chopin, din 
dulcele, „omorâtor de dulcele” Chopin... O jumătate de ceas 
fără pauză. Damelg sunt transportate. În sfârşit, mieux vaut 
tard que jamais, iată intră şi avocatul: 

— Să dea la masă! 

Clavirul urmează-nainte, pe când omul legii îi zice 
literatului: 

— O să fie cam greu săptămâna asta... 

— ... dar să vedem... Poate sa aranjez aşa ca poimâine, 
între două procese, dacă reuşesc să-l amân pe cel dintâi, 
cum sper, să trccem repede la Notariat. 

— Te rog... 

— Ei: adaogă omul legii; d-ta care eşti mare amator de 
muzică, ce zici de progresele lu Margo? ... şi fără profesor, 
nota-bene! ... 

Mă rog ţie, frate Vlahuţă, spune-mi dacă literatul, 
neînscris în vreun partid politic, poate răspunde: „Nene 
Pavugadi, muzica este un infernal supliciu, pe care 
Inchiziția nu l-a putut născoci, cu toată imaginaţia ei de 
absurdă cruzime; Chopin este un ferăstrău mecanic 
circular brevetat; iar domnişoara Pavugadi a dv. (să vă 
trăiască!) „poate da-nainte sută la sută celui mai rafinat 
călău chinez... fără profesor, nota-bene!” 

Nu, desigur, Literatul nostru va răspunde că muzica este 
arta care îmblânzeşte moravurile; că Chopin este cel mai 
mare geniu muzical, şi la urmă va „trebui să constate” cu 
entuziasm ce toucher d'une veloute hors-ligne, cette agilite 


inarrivable, cette profonde comprehension de la chose, 
excessivement rare a un tel îge, cette maniere d'interpreter 
tonte personnelle, cette limpide et puissante expressiou 
etc... ale lu Margo... 

Ei! care va să zică, iubitule, şi secţia de Notariat, nu numai 
politica, ne poate împiedica de a... (vezi mai sus). 

Peste câteva zile, literatul nostru întâlneşte o cunoştinţă 

— Un om bolnav, care de-abia se mai târăşte, purtând 
strălucitoare pe chipul lui pecetea morţii neîndurate. Omul 
îi spune cu glasul stins că i-a fost foarte rău, dar acum îi 
merge mult mai bine, şi mâine pleacă la Nizza: toţi doctorii 
i-au recomandat pentru convalescenţă aerul întăritor al 
Rivierei. Literatul nu-i poate spune: „Omule, nu asculta pe 
doctori! vor să scape de d-ta, să nu le mori pe braţe. Nu mai 
cheltui degeaba pe drumuri. Cum ai ajuns d-ta, dai în vagon 
ortul popii înainte de Viena. Mai bine, fii cuminte, stai de 
mori acasă ca lumea... îmi pare rău; eu te ştiam inteligent: 
nu te vezi, în ce hal eşti?” 

O să-i zică dimpotrivă: „Bravo! Foarte bine să mergi la 
Nizza... straşnic aer! ... Dar, numa un lucru: cât ţine, o 
săptămână două, convalescenţa, nu te apuca pe acolo iar de 
petreceri; în orice caz, nu le face prea late pân la ziuă, după 
obiceiul d-tale... Ţin-te bine când îţi dă brânci inima!” 

Care va să zică şi mila, nu numai politica... 

Şi acum, ca să termin, rogu-te, frate Vlahuţă, ascultă... Tu 
eşti un literat neînscris în vreun partid politic. Închipuie-ţi 
că eu, vechiul tău prieten, viu la tine (cum se poate-ntâmpla 
curând) cu o scriere foarte slabă (cum iarăşi se poate prea 
bine întâmpla) şi îţi cer numaidecât părerea... 

Contez pe buna ta prietenie că n-ai să-mi spui: „Drăguţă, 
ai făcut o operă în care mijloacele de expresie sunt departe 
de a acoperi, nemite de a covârşi, intenţia artistică... Nu 
faci bine s-o dai la lumină; căci dacă o operă reuşită poate 
uneori să fie o faptă rea, niciodată o operă nereuşită nu 
poate fi o faptă bună”. 


Tu ştii cât m-ar mâhini asta, şi ştii asemenea, ce plăcere 
mi-ar face dimpotrivă să-mi spui: „Frate, mă aşteptam de la 
tine, fireşte, să faci lucruri frumoase, dar, să te ridici aşa de 
sus, îţi mărturisesc că nu m-aşteptam. Opera ta este 
eminentă, e ceva vertiginos - ai făcut pur şi simplu un capo- 
d'operă!” 

Şi chiar mai entuziast şi mai elocuent decât atâta nu strică 
să fii... 

Şi... care va să zică nu numai politica, şi prietenia... 

Nu, desigur; de-o fi sau nu cineva literat, înscris sau 
neînscris într-un partid politic - milă, frăţie, prietenie, 
ruşine, varie sentimente, multiple interese morale sau 
materiale (am putea închipui la infinit exemple) îl vor 
împiedica să spună oricând ce are pe inimă, gândul lui 
întreg, privească el lucruri de ordine privată sau familială, 
publică sau socială. Dar mă vei întreba: „E bine, e frumos 
asta sau nu?” îţi răspund: „Incapabil satisface. Caută 
Bucureşti filosof”. 

Fii sănătos şi vesel. 

Ai tău vechi. 

Caragiale. 

VI. 

Frate Vlahuţă, Parcă ţi-am mai scris o dată că: pe cât pot 
eu constata, voi literaţii nu vă prea bucuraţi - cum ar fi să 
fie - de mare favoare din partea tineretului cult al şcoalelor 
noastre înalte. M-am gândit să-ţi spun acuma la ce cauze aş 
atribui eu aceasta; sunt trei, iată: 

Literatura, cum se face în genere la noi, e poate mai prejos 
de exigenţele tinerimii culte, care află suficientă şi 
convenabilă hrana spirituală în marile literaturi străine - tot 
aşa ca şi societatea înaltă, care, prin educaţiune familială, 
cunoaşte mai bine limbile popoarelor civilizate, decât limba 
nerafinată a poporului nostru; 

De la o vreme se-ntâmplă în lumea românească, dovedit cu 
date statistice, un fenomen ciudat: se nasc oameni de talent 
artistic în proporţie covârşitoare asupra numărului 


populaţiunii. Dacă în alte părţi ale lumii se constată, să 
zicem la o sută de născuţi unul de talent, la noi proporţia 
este răsturnată: numai unul e fără talent dintr-o sută de 
născuţi. (Un pesimist mi-a afirmat o dată că asta se 
datoreşte unei boale molipsitoare, care se numeşte mania 
notorietății; eu l-am crezut; pun, se-nţelege, mai mult temei 
pe rezultatele unei ştiinţe pozitive ca statistica, decât pe 
afirmarea unui pesimist în momente de toane rele). Avem, 
care va să zică, la naşteri 1 o/o fără talent. Numai aşa 
putem înţelege cum unele şcoale înalte produc mult mai 
mulţi scriitori decât cititori; 

Preocupările politicii-militante absorb din zi în zi mai mult 
tinerimea noastră studioasă; de la o vreme, cât sunt ele de 
populate. - Universitățile, neputând da un contingent 
îndestulător pentru dezbaterea destul de largă a 
chestiunilor politice la ordinea zilei, a trebuit, prin 
patriotism, să ne hotărâm a înrola, cu dispensă de vârstă, şi 
pe liceani. - deocamdată pe cei din cursul superior. Aşadar, 
pentru literatură rămân buni de socotit cititori liceanii din 
cursul inferior; între aceştia, neapărat că nu vom trece pe 
aceia cari sunt înşii scriitori, fie în versuri, fie în proză, fie în 
amândouă. 

Aşa stăm cu tinerimea studioasă sau cultă. Acum, dintre 
oamenii maturi cari compun numeroasa şi puternica 
noastră clasă mijlocie - agricultori mai mari şi mai mici, 
comercianţi, industriali, oameni de afaceri, profesiuni 
liberale şi intelectuale, funcţionari - aproape nimini nu 
citeşte. De ce oare? Poate că nu le trebuie; ori poate că 
afacerile în ţara noastră n-or fi aşa de comode ca în alte 
țari, mecanismul daraverilor n-o fi destul de metodic 
organizat, încât omului intrat în dârdora vieţii practice să-i 
mai rămână câteva momente libere şi pentru petreceri 
inutile. - cum le rămân, şi înjcă destule, europenilor celor 
mai încărcaţi de griji. 

Atunci? ... Atunci s-ar crede că trebuie să meargă slab de 
tot literatura noastră. Nicidecum. Ba, dimpotrivă, vădit 


prosperează; a ajuns, cum se zice în comerţ, un articol care 
se cere bine. De cine? cine sunt cititorii? 

O mare parte din funcţionarii comerciali şi dintre 
muncitori, tinerime de „ambe-sexe”. 

Mulţi învăţători şi preoţi de la ţară, precum şi mici 
agricultori, ieşiţi din şcoalele populare - spurcaţi la carte, 
cum s-ar zice pe româneşte. 

Tinerimea feminină cultă din clasele mijlocii: aceasta e 
poate cea mai devotată şi mai fidelă închinătoare a culturii 
intelectuale româneşti. 

Bineînţeles că şi din aceste trei categorii cunoscătoare de 
slovă, trebuie să exceptăm pe aceia sau pe acelea cari înşii 
sau însele sunt scriitori, fie în proză, fie în versuri, fie în 
amândouă. 

Aşadar, nu prea stăm rău. 

Dar, precum ţi-am mai spus aldată, aceste trei categorii de 
cititori, cum zboară de vertiginos progresul nostru, 
mâinepoimâine vor fi cucerit şi ele drepturile politice; 
atunci, fireşte, n-or să mai aibă nici ele vreme de iubit 
inutilităţile. 

Nu vă speriaţi însă: literaturii n-are să-i pese de asta... 
Oricum s-ar organiza societatea, umiliţi, nemulţumiţi şi 
rămaşi pe dinafară se vor găsi totdeauna să aibă vreme a se 
mângâia cu slove negre pe hârtie albă. 

Fii sănătos şi vesel. 

Al tău vechi. 

Caragiale. 

MORALĂ ŞI EDUCAŢIE. 

VII. 

Frate Vlahuţă, Prea multe ghicitori îmi pui, şi prea grele. 
Fiindcă însă ne-am legat amândoi să ne răspundem 
numaidecât, îmi voi da osteneala să-mi ţin rândul, şi nu voi 
căuta prea adânc răspunsurile; căci, pe de o parte, cum mă 
ştii de atâta timp din tinereţe, sufăr de o neplăcută 
infirmitate - sunt scurt la vedere; iar pe de alta, în faţa 


oricărei întrebări, mi-aduc aminte de o mică poveste 
orientală... 

A-ntâlnit o dată un negustor glumeţ, întorcându-se din 
târg, pe Nastratin-Hogea, vechiul nostru prieten din 
copilărie, şi zice: 

— Hogeo, dacă ghiceşti ce am eu în basmaua asta, ţi-l dau 
ţie să-l faci jumări... la, ghici! 

Hogea se gândeşte şi răspunde: 

— Ia, mai spune încă o dată: 

— Dacă ghiceşti ce e, ţi-l dau să-l faci jumări... 

— Nu-i destul atâta... E prea departe... Mai dă-mi un semn 
măcar, să mă apropii de-nţeles. 

— Aşa? adaugă negustorul; uite: e ceva gogoneţ, cu coaje 
tare, şi-năuntru, dacă spargi coaja, d-asupra e alb şi-n 
mijloc e galben... 

— Ei! zice Hogea după ce se gândeşte bine; las' că ştiu 
acuma: ai scobit o gulie şi ai vârât înăuntru o bucăţică de 
Morcov. 

Aşadar, n-am să caut ca Nastratin, prea pe departe 
înţelesul ghicitorilor ce îmi pui; am să răspund de-a dreptul, 
scurt, precum mă taie capul şi anume... 

— Încotro mergem? 

— Dacă am avea pe cine să ne poată duce, am merge 
încotro ar trebui să mergem. Dar fiindcă la noi toţi comandă 
şi nimini n-ascultă. - căci nu s-au născut încă nici cine ştie 
comanda, nici cine să ştie asculta - mergem şi noi cum 
merg toate în natură subt imperiul necesităţii, mergem 
încotro o vrea Cel de sus - Dumnezeu, adică. Şi doar o fi El 
bun să nu ne ducă de râpă! 

Eu, după priceperea mea, cunoscând adânca înţelegere a 
celui cu care stau de vorbă, numai cu acest răspuns m-aş 
putea socoti plătit faţă de toate întrebările tale; totuşi, 
fiindcă-mi place să stau de vorbă cu un om care-nţelege aşa 
de bine, voi să urmez mai departe. 

— Suntem ca neam, în faza de copilărie, de tinereţe, de 
bărbăţie, sau îmbătrânim jără învăţătură de minte? 


— Această-ntrebare a ta o pricep cam ca Nastratin pe a 
negustorului cu oul în basma... la să vedem... Toate 
neamurile de pe lume sunt cam tot aşa de tinere şi tot aşa 
de bătrâne. În lume sunt deosebiri mari de vechime între 
State, între formaţiile politice; dar între popoare, între 
neamuri, nu prea. În genere, Statele sunt mai puţin 
durabile decât neamurile; în orice caz, durata neamului n- 
are aface cu a Statului; ba adesea, după cum spun unii 
învăţaţi, Statul particular poate fi o piedică pentru 
dezvoltarea unui neam. Şi este dovedit, tot de către 
învăţaţi, că neamuri mari, rase ilustre, n-au fost în stare să 
înfiinţeze State particulare pentru ele însele; menirea lor a 
fost numai să întemeieze pentru alţii State puternice, sau să 
contribuie în mare parte la întemeierea acestora - ca de 
pildă Northmanii şi Slavii. Vezi dumneata: pesemne că 
puterea acestor vestite neamuri era prea mare ca să-ncapă 
între graniţele unui singur Stat particular, şi menirea lor 
prea depărtată ca să se strângă în marginile unei istorii 
particulare, cât de largi. 

Nu-i, care va să zică, vorba să ştim în ce fază ne aflăm 

— De copilărie, de tinereţe, ori de bătrâneţe. E vorba 
numai să nu-mbătrânim, cum zice românul, degeaba; că de 
bătrâneţe nu scapă nimini şi nimic pe lume: a noastră, a 
tutulor e numai vremea: vecinicia este numai a Unuia. 

— Ce ne dau şcoalele noastre? 

— Ne dau ce pot şi ce ne trebuie: cele inferioare ne dau în 
genere impiegaţi de Stat; cele superioare, în genere 
profesori. 

— Ne fac ele mai fericiţi, etc.? 

— La aceasta, eu care nu sunt nici impiegat, nici profesor, 
fiindcă n-am umblat la şcoală, nu pot răspunde: întreabă 
deci pe vreun profesor ori impiegat. 

— Ce e cu uimitoarele progrese, pe cari, după cum strigă 
mereu trâmbiţele toate, le-am făcut? 

— Că am făcut progrese satisfăcător dintr-un punct de 
vedere, nu mai încape vorbă. Cine citeşte istoria bietului 


popor românesc şi vede prin câte a trecut el de peste două 
veacuri şi mai bine până să se-ntemeieze Statul lui actual, 
înţelege că - oricâte lipsuri am constata la noi în comparaţie 
cu starea lumii civilizate, şi oricât ne-am plânge de ele, unii 
din dragostea pentru el, alţii prin pretenţii individuale mai 
mult sau mai puţin justificate - suntem departe de ce am 
fost ca de la ticăloşia cea mai adâncă la o stare cuviincioasă 
de omenie. 

Dar, ia să zicem că am făcut progrese uimitoare... De! 
parcă asta ar trebui s-o lăsăm s-o zică filo-românii cari trec 
pe la noi din când în când în escursiune de plăcere sau de... 
daraveri cu Statul. 

— 1 De la sentimentul religios mai pute7/n aştepta ceva? 

— Fireşte că nu putem aştepta ceva de la ceva care, poate, 
o fi existat cândva, dar care acum vedem bine cu toţii, că nu 
există... Dar despre aceasta, altădată poate, mai pe larg, 
precum ar merita în deosebi... 

— Încotro e limanul? ... dincotro să aşteptăm un mântuitor 
de care avem nevoie? 

— La acestea, să-mi dai voie a-ţi răspunde tot cu 
întrebări... Ce zor are cineva de un liman, când fără nevoie 
de cârmă, pluteşte vesel pe liniştitele ape şi nu se simte 
ameninţat de nicio primejdie imediată, care să-i turbure 
petrecerea? ... lar cât despre mântuitor - îi mai trebuie 
oare neamului românesc încă un mântuitor din cotrova, 
când atâţia îi răsar, care mai de care, din toate răspântiile? 
„„. Avem, slavă Domnului! atâţia, că am putea să-i dăm de 
pomană altora nevoiaşi. 

— Suntem cu adevărat mai deştepţi decât alte neamuri, 
sau ne-am făcut numai aşa o spaimă? 

— O, Doamne! oare încă nu ştii tu, dragul meu, că poporul 
este suveran? Apoi, dacă-i suveran, suveran fără linguşitori 
şi fără bufoni, se poate? 

Cât despre propoziţia ta atâta poţi cât ştii - dă-mi voie să o 
răstorn, cum mi se pare mie mai potrivit: atâta ştii cât poţi. 
Iar cât despre că ştim mai multe decât se ştia acum o sută, 


ori fie şi o mie de ani, îţi răspund că mai multe om fi ştiind şi 
noi Românii ca toată lumea, mereu tot mai multe de pe ozi 
pe alta; dar, ca oameni ce suntem şi noi, ca toată lumea, mai 
mult decât s-a ştiut de când lumea n-o să ştim - acum şi 
pururea şi-n vecii vecilor... Amin! 

Dar mai la urmă, nici nu trebuie, dacă nu se poate! ... 
După mai mult, lasă să alerge filosofii... Noi, ca lumea 
aşezată, să ne mulţumim a câştiga învăţătura despre mai 
multe şi cât mai multe. 

Înainte? Cât putem în vremea noastră, înainte! fără să 
uităm vreodată, când ne aşezăm seara capul pe căpătăi, 
frumoasa veche închinăciune, care, pe cât mai mi-aduc 
aminte din copilărie, sună cam aşa: „La dreapta-mi este 
Mihail; la stânga-mi este Gavriil; în faţă-mi este Rafail; în 
spate-mi este Uriil... iar pe d-asupra noastră se desfăşoară 
mărirea şi slava lui Dumnezeu!” 

Fii sănătos şi vesel! 

Al tău vechi. 

Caragiale. 

VIII. 

Frate Vlahuţă, Ai luat, desigur, seama că, deseori, când 
răspunderea este împărţită la doi, fiecare caută s-o arunce 
asupra celuilalt: ştii vorba Românului despre cel care „se 
lasă pe tânjală”. 

Aşa se-ntâmplă la noi fiind vorba de educaţiunea tinerelor 
generaţiuni, când, cu părere de rău, trebuie să constatăm 
că toate clasele societăţii, de la cele mai înalte până la cele 
mai umile, lasă toată grija şi aruncă răspunderea întreagă 
în spinarea şcoalei. 

la să vedem dacă asta e drept şi bine. 

Socotind vacanţele, duminicile, sărbătorile religioase şi 
naţionale - la ţară încă şi altele, păgâneşti - fără să mai 
socotim absenţele mai mult sau mai puţin nemotivate - 
copilul stă la şcoală 180 de zile pe an, câte cinci ceasuri pe 
zi, adică în total vreo 900 de ceasuri. Anul însă are 8760. 
Aşadar, un copil trăieşte sub ochii dascălului a zecea parte a 


timpului, iar nouă părţi din z, ece şi le petrece altundeva. În 
timpul restrâns cât trăieşte copilul la şcoală, dascălul e 
strict obligat să-i dea o anumită sumă de învățături - 
destule; poate prea multe. 

Credem că n-are să spună cineva cu judecata dreaptă că 
sarcina dascălului este uşurică. O fi amară orice pâine 
câştigată cu necaz, dar greu se poate găsi una mai puţin 
dulce decât a dascălului de la noi, unde familia nu dă niciun 
ajutor şcoalei; unde lumea crede că şcoala este un aparat 
fabulos, care poate turna prin procedeu mecanic toată 
ştiinţa omenirii în capul oricărui copil - indiferent de 
capacitatea lui intelectuală şi de puterea lui de voinţă. - 
fără nicio osteneală ori tragere de inimă din partea 
acestuia. 

Afară de asta, lumea noastră, în genere mai crede că 
învăţătura are asupra omului o putere fără margini; că, prin 
şcoală, omul poate căpăta ceea ce nu s-au îndurat 
ursitoarele să-i ursească - inteligenţă, judecată, voinţă, ba 
chiar talente, şi încă nu numai atâta! că, prin învăţătură de 
carte, ar putea dobândi omul şi însuşiri sufleteşti cu cari din 
naştere nu a fost dăruit - acele daruri multe, ce nu-i nevoie 
să le mai numărăm unul câte unul, fiindcă avem în limba 
noastră un cuvânt, însumându-le minunat pe toate: omenie. 

Cum am zice, ne-nchipuim că, prin fermecele buchilor, o 
creatură ursită a fi în toate privinţele mediocră poate 
deveni o persoană de înaltă notorietate, iar un născut fără 
suflet nici obraz poate ajunge pildă de omenie pentru 
vremea lui. Pretindem de la dascăl nici mai mult nici mai 
puţin decât să ne facă dintr-un boboc de scaicte un 
trandafir de lună, o privighetoare dintr-un pui de vrabie şi 
dintr-un căţelandru de vulpe un prepelicar de soi. Şi să nu 
uităm că aceste metamorfoze cerem să ni le săvârşească 
şcoala în a zecea parte a timpului; căci, cum am arătat, 
nouă din zece părţi şi le petrec 

— Bobocul, înitre bălăriile lui; puiul, sub straşina unde s-a 
prăsit, şi căţelandrul în vizuină, ori pe lângă coteţe. 


Ei! trebuie să mărturisim că pretenţiile acestea sunt puţin 
cam exagerate - nu-i aşa? ... Ar trebui, prin urmare, în 
interesul educaţiunii tinerelor noastre generaţiuni, să ne 
mai moderăm pretenţiile faţă cu şcoala. Căci, ia să ne 
întrebăm: poate face ea atâtea şi astfel de minuni? ... N-ar fi 
vremea să iasă din mintea familiei şi societăţii această 
nemărginită încredere în închipuita putere magică a 
învăţăturii de carte? N-ar trebui să se convingă o dată 
lumea noastră că-n adevăr şcoala poate foarte mult, dar nu 
mai mult de cât poate? că şcoala e absolut necesară, însă 
numai pentru ce ne poate da, iar nu pentru îndeplinirea 
unor dorinţe absurde. 

Şi dacă ar fi numai pretenţia absurdă? dar, din păcate, e 
încă ceva şi mai absurd... 

Şcoala românească, fără să ne lăudăm, este, despre partea 
corpului didactic, excelentă; dar dacă nu dă încă, nici ca 
şcoală propriu zis, roadele cuvenite, nu ea este de vină... 
Numai bunul Dumnezeu şi bietul dascăl ştiu cu câte piedici 
ce i le pune societatea are să lupte şcoala pentru a-şi 
îndeplini la limită datoria proprie... 

Fii sănătos şi vesel. 

Al tău vechi. 

Caragiale. 

IX. 

Frate Vlahuţă, De ce să ne facem spaimă şi inimă rea 
degeaba? La noi nu e nici mai multă nici mai puţină 
stricăciune decât în alte părţi ale lumii, şi nici chiar nu s-ar 
putea altfel. Calitățile şi defectele omeneşti sunt 
pretutindeni aceleaşi; oamenii sunt peste tot oameni. 
Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale şi morale, 
religiuni - precum şi toate celelalte rezultate ale locului 
unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut - îi pot 
arăta ca şi cum s-ar deosebi mult ceidintrun loc de cei dintr- 
altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni şi totdeauna sunt 
aceiaşi. Nu există pe pământ speţă zoologică mai unitară 
decât a regelui creaţiunii. Între un polinezian antropofag şi 


cel mai rafinat european altă deosebire hotărâtă nu există 
decât modul de a-şi găti bucatele. Niciun neam de oameni 
nu-i mai bun sau mai rău, niciunul mai inteligent ori mai 
prost; unul e mai aşa, altul mai aminterea; dar, la urma 
urmelor, toţi sunt la fel. Zi-le oameni, şi dă-le pace! 

Aşadar, să nu ne mai facem inimă rea şi spaimă gândindu- 
ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, 
hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai 
nefăcut încă; nu e pân-acuma dospit cum se cade. E încă 
nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu 
junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate 
scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu ştie 
de cine să asculte - fiindcă nu are deocamdată încredere în 
nimini... Fript cu lapte, suflă şi-n brânză. N-a ajuns să 
cumpănească bine ceea ce ar fi în stare să poată cu ceea ce 
i se pune împotrivă, şi astfel încă nu înţelege că în mâna lui 
ar sta să-şi îndrepteze soarta şi să dispună apoi pe de- 
ntregul de ea - păcum e drept şi păcum are să şi fie o dată. 
În fine, nu are încă destulă îndrăzneală să-şi răfuiască 
socotelile cu „binevoitorii lui cpitropi”. Dar, cu vremea 
trebuie să vină şi asta; trebuie să vină şi înţelegerea fără de 
care nu poate fi o naţiune sigură de avutul ci, nici de 
onoarea, nici de viitorul ei. 

Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane 
de suflete, având una şi aceeaşi limbă, (nu ca s-o lăudăm 
noi) extraordinar de frumoasă şi de... grea; având un mod 
de gândire deosebit al lui, o comoară nepreţuită de filosofie 
morală, de humor şi de poezie - cu atât mai originală avuţie 
cu cât este un amestec de moşteniri şi de dobândiri antice, 
greceşti, slave, orientale şi altele, pecetluite toate cu 
netăgăduita lui nobilă pecete romanică, latină, care-l arată 
bun şi netăgăduit stăpân al lor. Din această stăpânire 
seculară a lui rezultă şi puterea nebiruită de asimilare a 
acestui popor, ce încă d-abia pe departe începe a-şi simţi 
importanţa în lumea europeană. Şi de aceea, este aşa de 
greu de-nţeles teama ce o au unii de „înstrăinarea neamului 


românesc”, de „alterarea spiritului naţional”, de... 
„pierderea românismului”! 

Să se piardă neamul românesc! ... Auzi dumneata! ... 

Să se stingă normal, să se topească încet-încet în apa lumii 
şi a veacurilor, cum s-au stins şi s-au topit fel-de-lel de 
neamuri, chiar dintre cele mai mari şi mai vestite de pe 
pământ - da! ... fiindcă, fireşte, nimic din câte sunt la 
vederea omului nu e nemuritor în lumea asta, şi fiindcă tot 
ce e pe pământ trebuie neapărat să aibă o viaţă mai scurtă 
ca a pământului; - căci încă şi cu el, ca şi cu toate ale lui, 
trebuie să se isprăvească o dată... Decât, pân-atunci mai va, 
mai avem de furcă, şi mai va atâta şi mai e atâta de tors, 
încât nu trebuie să ne doară de pe acuma capul de gândul 
zilelor din urmă a micuţei noastre planete... Ţie-o poruncile 
înalte cât mai mult să plutească atârnată-n albastru între 
atâtea nenumărate lumini! 

„.„„Dar să ne temem că are să se prăpădească, să se piarză, 
aşa de azi pe mâine, până nici nu s-a ridicat încă bine în 
picioare, un neam de zece milioane! ... De ce? ... Fiindcă un 
Fănică oarecare sec n-are destul respect pentru 
antemergătorii progresului nostru cultural? ... fiindcă un 
muţunache maimuţeşte apucăturile şi tonul de boulevardier 
parisien? ... fiindcă inteligenţe tinere îşi risipesc zadarnic 
vremea în a critica, în loc să şi-o întrebuinţeze în a ţace mai 
bine decât au făcut aceia pe cari îi critică? ... 

Tânăr, bătrân, face omul, individual, ce-i place şi ce ştie 
face... Ei, şi? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia 
să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă... Şi lumea 
îşi vede înainte de mersul ei, facă oricine ce-o pofti... Cine 
nu merge cu ea înainte şi stă, cu gândul la sine - să-şi facă 
în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să 
ţâfnească de necaz că alţii au făcut ceva înainte-i ori că alţii 
vor însemna ceva după dânsul - acela îşi crede ziua lui 
eternă; şi, mâine, lumea o să fie departe de el înainte, şi el o 
să se afle înapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie 
să dea câţiva paşi înapoi, ca să-şi ia vânt spre a merge mai 


sigur înainte. Vai de cel ce n-a luat seama la mişcarea ei 
prudentă! ... se va găsi rătăcit, că s-a bizuit a merge de 
capul lui înainte fără socoteală. 

Oamenii toţi mor; unii mai de timpuriu, alţii mai târzior... 
Da, toţi mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt 
că lumea merge şi că omul nu trebuie să se înţepenească-n 
călcâie pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De 
aceea, vedem atâţia tineri bătrâni şi atâţia bătrâni tineri... 
atâţia zdraveni şi verzi până la chemarea de sus, şi atâţia 
ofiliţi şi muceziţi înainte de a fi legat rod... 

„„„Să se prăpădească neamul românesc? 

Dar întoarcă-se Oltul şi Mureşul de-a-ndaratele cătră 
obârşia lor în creierii munţilor Cicului, neamul românesc tot 
el, neam românesc va fi, lucrând cu minte, aşteptând cu 
răbdare vremea când să dea şi el culturii şi civilizaţiei 
europene concursul lui specifje, pe cât va fi fost înzestrat 
pentru asta de Pronia cerească - fiindcă, oricum ne-om 
învârti şi ne-om răsuci noi oamenii, legile cari stăpânesc 
mersul omenirii tot în mâna Proniei cereşti sunt şi trebuie 
să rămână; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este şi 
omenirea o arătare. 

Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă şi neamului 
românesc! 

Dumnezeu să te ţină în sfântă lui pază! 

Al tău vechi. 

Caragiale. 

X 

Frate Vlahuţă, Mă tot gândesc la amicul care ţi s-a plâns, 
cu atâta dreaptă mâhnire, de apucăturile fiului său, Fănică; 
şi de ce mă gândesc mai mult, văd mai bine că şi are şi n- 
are dreptate să se plângă. Din nenorocire, cazul lui nu este 
Întâmplător şi izolat: o sumă de părinţi sunt pentru aceleaşi 
cuvinte nemulţumiţi de copiii lor, şi, ca şi el, aruncă vina 
asupra şcoalei. 

În adevăr, tinerii din ziua de azi au cam prea puţină 
consideraţie pentru predecesorii şi pentru mai marii lor. 


Dacă Fănică al amicului tău vorbeşte într-un mod aşa de 
ireverenţios „de un profesor, de un ministru sau de un om 
de Stat”, şi hotărăşte aşa de sumar că „tot ce se face azi în 
ţară este stupid, fals şi ridicul”, asta încă nu-i aşa de grozav. 
Eu ştiu ceva şi mai şi. Cunosc un părinte, amator de 
literatură, el însuşi literat în momentele-i pierdute; - mai 
toate momentele pierdute la noi sunt câştigate pentru 
literatură, şi se pierd foarte multe la noi. Îmi spunea 
alaltăieri despre fiul său Mitică, un tânăr de abia de ieri 
licenţiat în filosofie, lucruri monstruoase: „închipuie-ţi, d. 
Mitică, fiul meu e de părere că republica literelor româneşti 
a fost până acuma un sat fără câini, unde s-au putut mulţi 
plimba fără ciomag; că o sumă de glorii ale condeiului 
românesc sunt nişte nulităţi; că opere pe cari le considerăm 
noi ca sacre sunt numai nişte mardale literare, care într-o 
lume cultă n-ar fi primite nici ca literatură de reclamă 
pentru articole de drogherie; că autori cari trec drept 
clasici români gândesc şi scriu ca nişte isnafi nedaţi la slovă; 
că de limbă şi gândire proprii româneşti foarte puţine 
mustre la limită convenabilă am găisi în grămezile de 
producţiuni literare de până azi - în sfârşit fel-de-fel de 
afirmaţiuni blasfematorii... să-i zbârlească părul de 
groază!” 

Bietul bătrân! am zis eu. Adevărat trist lucru să auzi 
tinerimea judecând despre munca şi zelul generaţiunilor 
bătrâne cu atâta lipsă de respect şi de consideraţie. Asta 
dovedeşte întâi că învăţăturile înalte, rafinând gustul şi 
ascuţind judecata unei generaţiuni, fac să-i crească 
pretenţiile intelectuale; şi al doilea, că acele învățături 
înalte n-au a face cu o bună şi frumoasă educaţiune. Pentru 
propagarea învățăturilor înalte, atât de necesare 
progresului, şcoalei fireşti trebuie să-i fim recunoscători; 
dar de educaţiunea tinerimii procop site cine strică? 

Că Fănică şi Mitică sunt mai învăţaţi decât au putut fi 
părinţii lor (cum e bine şi natural să fie), asta e meritul 
şcoalei; dar că sunt cam rău crescuţi, cine altul decât 


părinţii dumnealor e de vină? I-au lăsat să înveţe mult şi 
multe la şcoală, şi nu le-a temperat prin autoritatea 
părintească excesul de independenţă faţă cu ordinea 
socială. Părinţii, uimiţi de progresele intelectuale ale fiilor, 
n-au mai îndrăznit să se amestece în stăpânirea sufletelor 
acestora, lăsând această datorie proprie a părintelui în 
sarcina şcoalei. 

Şcoala are multe bunuri, nenumărate, însă acolo unde se 
face printr-însa o săritură de un veac între două 
generaţiuni, acolo şcoala poate avea şi un mare cusur: 
umileşte pe părinţi şi înfumurează pe urmaşi. 

Un tânăr student, copil de oameni sărmani şi inculţi. 

— Care face cu succes literatură şi critică de artă, care 
este solicitat cu toată stăruința să iee parte activă la 
mişcările politice, care aspiră să fie mâine un om public de 
mare vază. - se simte ridicat sus de tot faţă de umilii săi 
părinţi, oameni mărginiţi şi-napoiaţi. Ignoranţa lor, el o 
vede deplorabilă; credinţele lor i se par lui ridicule. El îşi 
simte generaţia lui, care intră acum în arenă, aşa de 
depărtată de aceea care se retrage, scoasă obosită din 
luptă, încât trebuie să fie o natură plămădită din elemente 
prea alese ca să nu se uite de sus la cei care pleacă; trebuie 
să fie prea nobil, ca să i privească nu cu dispreţ mândru, ci 
cu duioasă milă; în sfârşit, trebuie să fie un spirit în adevăr 
superior ca să nu creează că învăţătura căpătată în şcoală 
exclude omenia şi că pietatea urmaşului ar fi din partea 
unui om procopsit o înjosire pentru dânsul. 

E regretabil, în adevăr, că mulţi din tinerimea noastră se 
poartă aşa de aspru cu predecesorii ei... dar... dar, ia să ne 
întrebăm şi altfel: oare Fănică al tău şi Mitică al meu, afară 
de fudulia şi de lipsa lor de omenie, n-or fi având cumva şi ei 
uneori oarecare dreptate? ... lucru care, de! poate că... se 
prea poate... Ai? 

Al tău vechi. 

Caragiale 

1 'Toate cele trei lucruri bune sunt patru (germ.). 


1 Afurisitule! 

1 Clopot de alarmă. 

1 Prăjituri (ngr.). 

1 Cal înaintaş (germ.: Vorreiter). 

1 Cazino (latinism) - cămin artistic şi cultural. 
1 Ardelenism - paşaport. 


SFÂRŞIT 


1 'Toate lucrurile bune... sunt trei (germ.) 

2 Să mergem, domnule! la stânga, la dreapta... la dreapta, 
la stânga! (rus.). 

3 Primar Biirgermeister, Midii - Breslaul adânc atins de 
sentimentele Midilului! Trăiască energicul primar Leonida 
Condeescu! (traD. A.) 

4 Paderewski, pianist şi compozitor polonez din a doua 
jumătate a secolului trecut. 

5 De altfel (fr.) 

6 învaţă-mă, tinere, unde găseşti rima? ... (fr.) 

7 Rima, dragă patroane, e grija mea cea mai neînsemnată 
(fr.). 

8 Nu primiţi cumva demisia vărului Râul. Bietul băiet 
plictisit de porcii opoziţiei, vrea să-şi facă de cap. Nu 
trebuie dat crezământ chelălăiturilor acestor canalii. Dacă 
Râul se retrage, tâmpitul de prefect capabil să compromită 
tot. N-aş mai putea garanta situaţia locală. Se duce etc. 

9 S-a mai văzut astfel de obrăznicie?! (fr.) 

10 Imbecilule! (fr.) 

11 Funcţionar care administra o plasă. 

12 Oameni distinşi. 

13 în textul din volum (3 Novele, 1892, şi Minerva, 1908), 
greşeală de tipar: „sculat”. 

14 Unde-i stânjenire, nu-i plăcere (fr.). 


15 Cuvântul e definit chiar de autor: „o idee fixă, o boală”. 

16 Legea e astpră, dar e lege! (adagiu latin). 

17 Palavre. 

18 în fiecare sat se alegeau patru „aleţi”, iar din rândul 
acestora căpetenia lor: „logofătul” 

19 în placheta Păcat..., 1892, fără „lumina”, care apare în 
Schițe, 1897, şi Novele, povestiri, 1908. 

20 Piaţa Victoriei. 

21 îmbrăcaţi tiptil - travestiţi. 

22 Simpatrioţi - compatrioți (ngr,). 

23 Pompierii 

24 Marfa. 

25 Vama turcească (caravanserai). 

26 Ospăţ, chef, petrecere (turc.) 

27 Degetul la gură. 

28 Au murit (otpust: sfârşitul liturghiei). 

29 Linişte, odihnă, tihnă. 

30 N-ai grijă, las' pe mine! (turc.) s Călătorie (ngr.). 

32 Năbădăi, furii. 

33 Otită externă (pop.). 

34 Dăulat, prăpădit de oboseală. 

35 Societatea pentru protecţia animalelor. 

36 Societatea pentru protecţia oamenilor. 

37 Cât priveşte faptele (lat.). 

38 Mic palat (ît.). 

39 Sfântul Ion, patronul meu (it.) 

40 In original: „lenăchiţă”. 

41 Virgiliu: munca e în toi (lat.). 

42 Ardelenism - două ore şi trei sferturi. 

43 „Ediţia a Ill-a” apare în corpul aceluiaşi număr al 
ziarului.