Ion Luca Caragiale — Istoria Se Repeta

lon Luca CARAGIALE 


Ion Luca CARAGIALE 


ISTORIA SE REPETĂ 


CUPRINS: 
GRAND HOTEL „VICTORIA ROMÂNĂ”.7 
UN ARTIST.12 
25 DE MINUTE.15 
Din „PĂCAT. O FĂCLIE DE PAŞTE. OM CU NOROC” (1892) 
OM CU NOROC!21 
Din „SCHIŢE UŞOARE” (1892) 
UN PEDAGOG DE ŞCOALĂ NOUĂ. 27 
REFORMĂ. 39 
STATISTICĂ.42 
CONGRESUL COOPERATIV ROMAN.44 
Din „MOMENTE” (1901) BAIONETA INTELIGENTA 
[GARDA CIVICĂ].51 
Din „MITICĂ” (1902) MITICĂ.56 
Din „SCHIŢE NOUĂ” (1910) 
MONOPOL.. 62 
METEAHNĂ. 69 
IDENTITATE. 72 
AŞA SA MOR! 78 
Din PERIODICE. 
MOFTUL ROMÂN. 84 
BROAŞTE. DESTULE.88 
LACHE ŞI MACHE. 91 
MOFTANGII. 94 
SUCCESUL „MOFTULUI ROMÂN”.101 
LA POŞTĂ.103 
POVESTE DE CONTRABANDĂ. 103 
ACCIDENT PARLAMENTAR. 109 
JUSTIŢIA ROMANĂ. 
SECŢIA CORECŢIONALĂ.111 
UN TREN ACCELERAT. 114 


POLITICĂ. 116 

NEDESCIFRABIL. 119 

ARENDAŞUL ROMÂN. 120 

PORUNCA DOMNEASCA. 122 

CUM SA ÎNȚELEG ŢĂRANII.123 

TARDIVITATE. 124 

ŞAH ŞI MAT! 125 

AUTORITATE. 129 

CRONICA DE JOI. 134 

KARKALEKI.142 

PARADOXAL.145 

O BLANĂ RARA.147 

GAZOMETRU.152 

JERTFE PATRIOTICE. 154 

ISTORIA SE REPETĂ. 158 

SLĂBICIUNE. 162 

INTELECTUALII. 166 

DESPRE COMETĂ. 169 

ACCELERAT No. 17.177 „NAŢIUNEA ROMÂNA”. 183 

LEAC DE CRIZA. 188 

CUM DEVINE CINEVA REVOLUŢIONAR ŞI OM POLITIC.? 
193 

PREMIUL ÎNTÂI. 198 

CUM STĂM. 205 

DEZIDERATE LEGITIME. 210 

CAM TÂRZIU. 214 

POLITICĂ ÎNALTA. 219 „ROMÂNII VERZI”. 222 

STATUTELE SOCIETĂŢII „ROMÂNII VERZI”. 223 

TATĂL NOSTRU. 227 

TOT MITICĂ. 229 

LUNA DE MIERE. 239 

INIŢIATIVA. 247 

Aprecieri critice.252 


GRAND HOTEL „VICTORIA ROMÂNĂ” 

Eram ş-aşa indispus de neodihnă. Toată noaptea trecută 
moţăisem ghemuit în unghiul unui vagon de clasa a doua, 
înghesuit de o companie veselă de bucureşteni care se- 
ntorceau de la expoziţie - un potop de impresii şi amintiri. 
Mă despărţisem de ei de dimineaţă, ş-acu pe-nserate intram 
în orăşelul meu natal, unde nu mai fusesem de copil. 
Trebuie să mărturisesc că n-am simţit „acele palpitări” care 
se simt la orice revedere de acest fel; ce-i drept, nici pomii 
şi altele n-au manifestat faţă cu „vechiul lor prietin” vreo 
deosebită emoție. De la gară trec prin nişte uliţe triste: 
miroase a scăpătare şi părăginire. Asta mă indispune şi mai 
mult. Să plec cu trăsura-nainte, pe-ntuneric şi pe un drum 
necunoscut? Nu! mai bine să rămân aici o noapte; am 
nevoie de repaos; să dorm fără cletinătură, fluiere, clopote 
şi mai ales fără impresii mirifice de la Paris. locmesc 
trăsura pe a doua zi la patru şi trag la „Grand Hotel Victoria 
Română”, în centrul oraşului. 

Otelul meu are două caturi. Jos e la mijloc gangul, de o 
parte „Restaurant et Berărie”, de alta „Cafenea et 
Confiserie”. Dinaintea „confiseriei” sunt aşezate mese şi 
scaune până la mijlocul stradei; aci se strânge seara 
societatea aleasă. Acum e plin de lume. Sosirea mea 
produce senzaţie. 'Toţi ochii se pironesc asupră-mi. Opresc o 
cameră şi stau la o masă în partea restaurantului să beau o 
bere. Privirile mă săgetează; pe lângă cei de la mese, ies 
acuma să se uite la mine şi cei din cafenea. Un băieţel ca de 
vreo cinci ani se scoală de la locul lui, vine binişor la masa 
mea şi se pune, mâncând dintr-o prăjitură, să mă studieze 
de aproape. „Nicule! vin'la mama!” strigă o damă. In zadar; 
copilul, numai ochi, n-aude. Am rezistat până aci, 
înfruntând ploaia de săgeți; privirile copilului mă biruiesc. 
Mă gândesc la bestiile din menajerii; ele, afară de chinul 
dureros al captivităţii, mai sufăr unul, care acuma văd eu cît 
e de neplăcut - să rabzi, fără să le fi solicitat, privirile 
persistente ale unei mulţimi curioase. Dar dacă ar fi numai 


privirile! Exemplarele din menajerie, publicul este rugat să 
nu le atingă; pe mine, băiatul cu mâna plină de spumă de 
zahăr, mă şi pipăie! Imposibil de răbdat. 0 sforţare. Mă scol 
în sfârşit, evitând privirile copilului, plătesc şi intru pe gang. 
Băieţelul se ţine după mine până la scară şi stă locului să se 
uite cum mă sui, până când, făcând cotul scării, îi ies din 
bătaia ochilor. Am scăpat, dar m-a apucat capul. 

Numărul 9-odaia mea. E o căldură năbuşitoare înăuntru şi 
miroase a vopsea cu terebentină proaspătă. Să deschiz. 
Ferestrele dau în uliţă. In faţă e o răspântie. In fund se vede 
foişorul de foc deasupra casei oraşului. Pe sub ferestre 
trece strada „Independenţei”, care la dreapta dă în 
strada, Regală”, strada principală din faţa otelului. Aceste 
lămuriri topografice le datoresc chelneriţei, care, manifest 
indispusă c-am deranjat-o, mi le dă scurt, îmi aprinde 
lumânarea şi pleacă bufnind uşa. De-abia acuma încep să 
recunosc locul. „Grand Hotel” stă pe maidanul unde ne 
jucam în copilărie. Parcă văz încă maidanul plin de popor 
înghesuindu-se la o masă, pe care o săptămână a stat zi şi 
noapte o condică enormă deschisă. Era după 11 februarie. 
De câte ori ieşeam de la şcoală, iscăleam toţi da, şi fiecare 
de mai multe ori. De mici aveam sentimente civice în oraşul 
meu natal! 

Uliţele din dosul „Victoriei Române” au rămas cum le ştiam 
odinioară. În cele două colţuri ale răspântiei din faţă, este 
de o parte un birt şi de alta o cafenea mică. De la fereastra 
mea văd bine ce se petrece peste drum. In cafenea, un 
individ, aplecat cu pieptul pe biliard, citeşte o gazetă 
deschisă mare pe postavul verde; într-un colţ, doarme altul 
cu capul pe masă. Dincolo, în birt, sunt două femei şi doi 
tineri; beau şi râd; lângă ei pe o laviţă, cântă doi lăutari. 
După gesturile şi grimasele cobzarului, după mişcările ce le 
face cu pântecele, pare a fi un cântec obscen. Dacă n-ar fi 
trăsurile, care se-nvârtesc mereu pe dinaintea otelului, aş 
auzi tot. 


Zece ceasuri. Să mă culc. Las ferestrele deschise şi 
lumânarea aprinsă şi mă aşez în pat. 

Mă doare capul. Băiatul cu prăjitura. Ce ochi! Oare să fi 
existând deochiul? Un neastâmpăr nesuferit îmi furnică din 
talpă până-n creştet. Insecte! Iute jos din pat! lau 
lumânarea să văd de aproape. E grozav! Un popor întreg, 
ca la un plebiscit. şi umblă şi aleargă pe cearşatul alb 
încoace şi-ncolo uimite de lumină! Ce să fac? Trebuie să 
dorm! In pat, imposibil. Trag cearşaful, îl scutur bine pe 
fereastră şi-l întind, pe covor în mijlocul odăii; desfac un 
pachet de tutun, presăr pe cearşaf şi mă culc pe jos. Imi 
arde toată pielea; nu pot adormi; sunt ameţit, nervii iritaţi — 
simt enorm şi văz monstruos. Lumânarea îmi dă drept în 
ochi. Mă scol s-o mut şi apoi m-aşez la loc. 

Deodată sar în picioare. zgomot mare în uliţă! Merg 
degrab la fereastră. O suflare răcoroasă de afară mă 
înviorează. Cadranul transparent de pe foişorul de foc arată 
unu ş-un sfert. Când au trecut trei ceasuri? Am aţipit, prin 
urmare? Ce e în stradă? Măturătorii oraşului. Au prins 
un câine la mijloc. Ştiu. Asta e o petrecere populară la noi; 
am văzut-o de atâtea ori. 

Câţiva inşi se pun la pândă de-o parte şi de alta a uliţii. Un 
câine flămând rătăceşte căutând dosurile bucătăriilor şi 
unghiurile unde se aruncă gunoaiele. La un semnal, toţi se 
ridică şi-l împresoară din toate părţile. O clipă, animalul se 
opreşte îngheţat; sângele-i dă năvală la inimă, care-ncepe 
să zvâcnească de coaste. E pierdut! Părul i se zbârleşte pe 
coamă. Un fior îi fulgeră de-a lungul prin şira spinării şi-i 
încovrigă coada de-a-ndăratele, până-i înfige vârful în 
pântece. Ochii turburi caută încotrova un punct de scăpare; 
dar abia se pune problema în mintea aiurită, şi o piatră l-a 
izbit peste bot, alta la încheietură, un lemn peste şale şi 
altele plouă. El îşi iese acum din sine: maşina cea vie dă 
drumul rezervei de energie - pentru aşa moment o păstra - 
nici gând de economie. trebuie cheltuită toată! Opintindu-se 
din fundul rărunchilor, animalul s-avântă orbeşte în faţa 


loviturilor. Un răcnet suprem! sparge rândurile vrăjmaşilor, 
le scapă printre picioare şi fuge uitându-se drept şi numa- 
nainte, fuge mereu până dă de un loc singuratic. Aci s- 
aşează, stins de oboseală, să-şi liniştească cutremurul 
membrelor, să-şi lingă rănile şi să se vaite discret de 
durere. Somnul se capătă mai ieftin decât hrana şi 
deocamdată i-e mai trebuincios: truditul trup se încolăceşte 
binişor, închide ochii trişti şi adoarme oftând greu din 
afund. 

Toată intervenirea mea acum în favoarea animalului este 
zadarnică. Degeaba raţionez eu de sus de la fereastră că nu 
le e permis unor oameni ai autorităţii să turbure liniştea 
nopţii şi somnul contribuabililor. Pot eu striga mult şi bine: 
cine m-aude? Huiduiturile şi râsetele acopăr chiar şi glasul 
celui mai interesat, chelălăiturile animalului. Il mai văd doar 
cum se zbate sub loviturile măturoaielor, ridicând cu 
contorsiunile 
lor un nor gros de praf. Sunt nervos; nu mai pot privi; dar 
tot ascult. De mirare. câinele nu mai ţipă deloc. A fugit! 
Urmează râsete. Mă uit iar. Măturătorii stau tolăniţi pe 
trotuar; iar la lumina felinarelor din colţuri se vede în 
mijlocul stradei victima lungită - e un căţel mic, alb şi lăţos. 
Mă culc supărat la loc. Mai am două ceasuri şi scap. Bietul 
dobitoc! Acum încep vâjâiturile măturoaielor. Dacă ar fi 
cățelul favorit al vreunei dame - parc-am văzut una 
adineaori la,confiserie” cu un căţel în braţe —şi ea ar fi 
amica vreunui om influent din localitate, atunci măturătorii. 

Ceartă jos la cafenea. S-a spart ceva. parcă o uşă cu 
geamuri trântită cu violenţă. Ţipete de femeie, strigăte de 
bărbaţi, fluierături febrile de gardişti. Aha! a venit stăpâna 
căţelului. Alerg la fereastră. Nu se mai văd ceasurile la 
foişorul de foc; lumina de-ndărătul cadranului s-a stins; dar 
mai sus de foişor arde clipind în cadență steaua dimineţei - 
se face ziuă. E o grămădire dinaintea birtului din colţ. 
Precupeţi, care merg cu coşurile încărcate la piaţă. Ce să 
fie? O femeie numa-n cămaşă, cu picioarele goale, cu părul 


desprins, ţine strâns de piept pe un om îmbrăcat în 
uniformă de poliţie. El luptă să scape - ea nu-l lasă. Femeia 
începe să zbiere răguşit făcând gesturi extravagante: 

— Ce, domnule! care va să zică, dacă sunt o nenorocită, 
să-şi bată joc de mine dumnealui, pentru că e de la poliţie? 
Şi mai întâi, cine ce treabă are? dumnealui a fost amantul 
meu? 

Comisarul, îndreptându-şi mondirul boţit la piept: 

— Sergent! e beată. la arest! Doi inşi o înhaţă; ea se 
smuceşte şi dă să se repează iar; dar un sergent voinic o 
apucă de braţ şi o-nvârteşte-n loc: 

— Nu zbiera şi mergi! strigă el scrâşnind şi lovind-o greu 
cu palma peste gură. 

Aud atunci o horcăială-necată şi, în cadrul luminat al 
birtului, văd silueta albă a femeii ridicând în sus braţele 
goale cu pumnii încleştaţi şi dând capul cu părul despletit 
pe spate, ca şi cum i s-ar fi frânt gâtul. Un moment se 
răsuceşte de mijloc, apoi cade ţeapănă pe spate în prag. 
Pun mâinile la ochi şi mă dau înapoi. 

Lumânarea arde-n fundul sfeşnicului cu flacăra din urmă. 
Cobor iute, scol pe portar şi plătesc. Patru ceasuri. Trăsura 
m-aşteaptă. In câteva minute sunt afară la câmp. Ce 
dimineaţă! ce răcoare! şi ce singurătate! 

Uf! Niciodată n-am să uit ce bine m-am odihnit o noapte în 
oraşul meu natal, la nr. 9, „Grand Hotel Victoria Română”! 

UN ARTISTI. 

Mai mult decât oricare alta, breasla bărbierească mi-este 
foarte simpatică. Briciul e rudă cu dalta, cu penelul, cu 
coturnul, arcuşul, condeiul - mai ştiu eu cu ce! De aci, 
neînvinsa pornire către artele frumoase caracteristică la 
toţi bărbierii. O sumă dintre dânşii, împinşi de patima lor 
pentru teatru, s-au făcut artişti dramatici; mulţi alţii scriu 
poezii, de obişnuit lirice, mai adesea galante; mai toţi 
trebuie să ştie cânta cu un instrument, prin ajutorul căruia, 
în momentele pierdute, îşi traduc în melodii acea încărcare 
de simţiri ce ne-o dă, unora dintre noi, lumea cu lumina ei, 


cu formele, mişcările şi zgomotul ei. Da, cum se rupe la 
vreme copilul din mamă, acea încărcare de simţiri caută să 
se rupă din sufletul nostru: trebuie înapoiată cui ne-a dat-o. 
Ascunsă-n noi, ne munceşte, ne chinuie, nu ne dă pace pân' 
ce n-o întoarcem în dar lumii, care 

n-o recunoaşte şi n-o primeşte decât învăluită în fâşii smulse 
din sufletul nostru - pecetia sincerităţii darului. 

Dar e oare un mijloc mai puternic ca să ne scăpăm de 
toată haotica năvălire a lumii întregi în bietul nostru suflet, 
decât divina muzica? - vagă şi vastă ca şi lumea, ca şi 
aceasta nepătrunsă şi fără alt înţeles decât înţelesul cel 
mare şi singurul - armonia. De aceea, bărbierii, ca toţi 
artiştii, iubesc aşa de mult pasările cântărețe. Sub puful 
aripelor palpită un sânge atât de cald! Sufletele acelea mici 
ştiu să arunce lumii aşa de bine aceea ce primesc de la 
dânsa! Noaptea de iulie, şi pădurea cu mirosul ei înviorător, 
cu atâtele-i umbre de frunziş, cu atâtele-i lumini, de sus de 
la razele răcoroase ale lunii, de jos de la licuricii 
neastâmpăraţi, şi mişuiala discretă a insectelor prin păiş, şi 
răsuflarea femeii care se lasă s-o plimbi alene pe poteca 
umedă de rouă. toate-toate sunt în romanţa mistică a 
privighetorii. şi psalmul triumfal al ciocârlanului este 
sublimul răsărit de soare pe şesul neundoiat al 
Bărăganului! 

Să lăsăm, însă astea şi să venim la artistul meu - bărbierul 
care mi-a ras întâi barba şi care mi-o rade şi acuma. întâi o 
rădeam că n-o aveam, azi o raz că oam - albă. Bărbierul 
meu a fost în tinereţe corist la teatru. Ştie să cânte cu 
ghitara, cu flautul şi cu ţimbalul - le-a învăţat fără profesor. 
Are două pisici foarte bine educate: una învârteşte o 
minavetă mică ce cântă mazurca şi cealaltă joacă. Toţi 
pereţii prăvăliei lui sunt acoperiţi cu o mulţime de colivii, în 
care ciripesc fel de fel de păsărele. Pe subit colivii sunt 
atârnate pretutindeni cadre: planul Sevastopolului cu 
luarea turnului Malacof, execuţia lui Mazxi-milian, 


capitularea Sedanului, portretul răposatului Abdul-Medgid 
şi altele. 

În această mică galerie, se află şi o operă originală a 
artistului meu. Nu este lucrată cu penelul, e ţesută în fire 
de 
păr de toate nuanțele posibile: ea înfăţişează un munte 
depărtat în fund; pe vârful lui stă un călător, iar la poale-i 
curge o apă mare; dincoace de apă e un cioban, care 
păşunează o turmă de o speţă destul de problematică; în 
sfârşit, călătorul din vârful muntelui îşi aprinde ţigara la 
luleaua ciobanului din vale. Ce perspectivă! De câte ori mă 
rade, o admir, căci într-adins m-aşează cu faţa spre opera 
lui - ştie bine cât îmi place. 

Artistul meu avea odată doi cocoşi, pe cari-i deprinsese la 
beţie, şi încă beţie de alcool, fiindcă le dedea boabe şi 
grăunţe zăcute-n rom. Am văzut într-o dup-amiaz de vară, 
în faţa prăvăliei, pe desfrânaţii aceia beţi turtă, făcând 
mustră şi defilând soldăţeşte, ca doi muscali pe două cărări, 
pe dinaintea unui căţel, alb şi creţ, muiat în boia de băcan 
pentru roşit ouă. Samurache stătea sluj, cu o chivără de 
hârtie în cap, încins cu o sabie enormă şi având, se-nţelege, 
tot aerul sever necesar situaţiei. Artistul meu şedea picior 
peste picior pe laviţă şi le comanda, cântându-le din ghitară 
marşul de la '48. Era atâta nerv în ritm, atâta suflare 
marţială în executarea bătrânului cântec popular, că m- 
aşezai pe laviţă alături cu comandantul şi-ncepui să-l 
acompaniez bătând toba cu deştele pe fundul pălăriei - fără 
asta nu mergea: toba, cu grupetele ei în contratimp, asta e 
piperul marşului; - iar droaia de copii din mahala, adunaţi 
să admire cocoşii, se puseră deodată la rând smirna şi, 
apucaţi de mişcarea covârşitoare a sunetelor, porniră să 
defileze în urma cocoşilor de colo până colo şi înapoi şi iar, 
tropăind voiniceşte cu picioruşele lor goale pe paveaua 
încinsă de soarele de vară. Şi pentru ca parada să fie 
deplină, o adiere de seară - ce binecuvântare după o zi de 


arşiţă! - făcu să fâlfâie mândru deasupra tuturor acestor 
bravi prosopul alb curat aninat sus la uşa bărbieriei. 

Până târziu seara a urmat parada în faţa unei asistenţe 
foarte numeroase. Când s-a înnoptat bine, s-a dat comanda 
ruperii rândurilor, şi artistul meu, ridicându-se-n picioare şi 
scoţându-şi ghitara de pe gât, a anunţat publicului: 

— Mâine seară mai frumos! 

Mai frumos. nu se putea. 

Insă nu e numai artist, este şi un om de spirit. Pe vremea 
războiului din '78 avea un mierloi care fluiera căzăceasca şi 
o gaiţă diplomată care vorbea ruseşte. Cum intra unul 
dintre aliaţi în prăvălie, gaița îl întâmpina cu: „Zdraste! 
Zdarov?1” 

După ce amicul meu trăgea perdaful din urmă şi-i da voie 
muşteriului să se scoale, gaița, schimbând tonul, striga: „No 
haraşo! Davai paruski!2” 

Şi până dispărea, dincolo de răspântie, cazacul încântat de 
aşa cordială primire, mierloiul îl petrecea fluierându-i 
cântecul fierbinte al patriei depărtate. 

CUPRINS 

25 DE MINUIE. 

„. Fiţi toţi joi în gară la-nălţimea patriotismului vostru, care 
nu s-a dezminţit niciodată, mai ales în aşa plăcute, putem 
zice chiar fericite ocaziuni! 

Cetăţeni! 

Săptămâna viitoare este o zi solemnă pentru oraşul 
nostru!” 

Astfel se-ncheia proclamația adresată de câteva zile de 
părintele orăşelului Z. către administrații săi, afişată pe cale 
publică şi reprodusă în capul ziarului oficios Sentinela 
Ordinii cu acest frumos motto: 

1 Noroc! Sănătos? (rus.) 

2 Bine! Hai să vorbim ruseşte! (rus.) 

„Evenimentele mari fac totdeauna să tacă micile pasiuni!” 

Toată lumea era în adevăr plină de entuziasm, deşi 
Drapelul Libertăţii, dirijat de decanul avocaţilor, îşi termina 


articolul său de fond cu cuvintele: „. Vom căuta să fim cât se 
poate mai parlamentari, în zadar mişeii de la primărie 
convoacă lumea la gară! Declarăm sus şi tare că joi nu va fi 
entuziasm, ci numai o meschină şi dezgustătoare paradă 
oficială. Să înceteze dar cu infamele lor mistificaţiuni! 
Săptămâna viitoare nu poate fi o zi solemnă; ea nu va fi 
decât un moment trist pentru concetăţenii noştri!” 

Directorul, care era însărcinat a gira afacerile prefecturii - 
districtul neavând deocamdată titular - la citirea acestor 
şiruri răutăcioase, a şoptit cu zâmbetul său diplomatic: 

— Om vedea! 

Joia mult aşteptată a sosit. Vodă şi doamna, plecând în 
străinătate, trebuie să se oprească douăzeci şi cinci de 
minute în gara din marginea orăşelului Z. De dimineaţă, 
peronul gării, decorat cu împletitură de brad, cu marca 
judeţului, steguleţe tricolore şi covorul cel roşu al primăriei, 
este înţesat de lume - garnizoana, garda civică, şcoalele, 
autorităţile, notabilii şi cât public a mai putut încăpea. 

Directorul a plecat de la şapte de-acasă spre a lua, 
împreună cu primarul, cele din urmă dispoziţiuni la faţa 
locului. Nevasta lui a rămas să se gătească şi să vie mai 
târziu la gară cu copiii şi cu amicul. Amicul este un profesor 
foarte tânăr, care locuieşte la directorul de un an de zile; el 
dă lecţii la copii şi redijează Sentinela Ordinii; e băiat bun şi 
scrie minunat: se dă ca aproape pozitiv că tot el a scris 
proclamația. 

Acum tot e gata. Directorul se duce la o extremitate a 
peronului şi-şi aruncă privirile la mulţimea adunată până în 
cealaltă 
extremitate. Atunci îi clipesc de departe în minte cuvintele 
Drapelului, şi-şi mângâie favoritele cu mulţumire. 

Dar sunt zece fără zece. şi cocoana nu mai vine. Ce să fie? 
Trenul domnesc s-a anunţat de la staţia apropiată. în patru 
minute trebuie să fie aici. Toţi ochii joacă între ceasornic şi 
capătul liniei. încă trei minute. Două. Un minut. S-aude 
şuierul cald. 


— La o parte, domnilor! zice grav şeful gării potrivindu-şi 
bine şapca roşie. 

lată-l! Pieptul lat al locomotivei s-arată la cotitura liniei. 
Arătarea creşte, creşte mereu, sforăind semeaţă şi 
alunecând cu eleganţă maiestoasă către peron. Cazanul 
fierbe, fanfara ţipă, şcolarii intonează imnul - un concert 
monstru. Vagonul domnesc intră la peron. Un freamăt 
furnică de colo până colo prin mulţime. Deodată, şi glasurile 
copiilor şi ţipetele trâmbiţelor şi clocotitura norului 
fierbinte care se smacină captiv în pântecele maşinii sunt 
acoperite de urale zguduitoare. Trenul se opreşte, conform 
programei oficiale, la zece ore precise; suveranii cobor din 
vagon cu suita, iar consoarta directorului n-a sosit încă! 

Se face prezentarea autorităţilor şi notabililor, după care 
vodă trece între bărbaţi, iar doamna între dame. 

Intâiul clopot! Directorul, foarte nervos, mână un vătăşel 
călare s-aducă numaidecât pe cocoana, pe copii şi pe 
domnul profesor. 

Măria-sa doamna e foarte veselă de conversaţia damelor; 
dar dumnealor o iau repede şi se-ntind la vorbă. Una o 
povăţuieşte pe doamna să se păzească pe drum de răceală: 

— Nu te juca, soro! boala n-alege. 

Doamna mulţumeşte de binevoitoarea povaţă şi asigură că 
s-a-ngrijit bine, a luat haine d-acasă. în acest timp, 
directorul tremură de neastâmpăr. 

Al doilea clopot! Măriile-lor fac un pas înapoi pregătindu- 
se să se suie. Directorul, asudat şi înecat de emoție, s- 
apropie să ţie un discurs. Lui vodă: 

— Măria-ta! nu plecaţi! nu trebuie să plecaţi! D-abia al 
doilea clopot a sunat; n-a sunat nici măcar al treilea! A! 
dacă ar fi sunat al treilea, atunci aş înţelege să vă grăbiţi. 
Dar nu! Şi chiar să fi sunat al treilea. să zicem! n-aveţi grijă: 
nu pleacă trenul fără măriile-voastre. s-a dat ordin în 
consecinţă! Aşadar, având aceasta în vedere, cu onoare 
sunteţi invitaţi să binevoiţi a lua în consideraţiune. că acest 


district, acest oraş, în fine, toţi concetăţenii noştri v-au iubit 
atât şi au făcut sacrificii! 

Apoi, cu mai multă căldură, doamnei: 

— Să nu plecaţi măcar măria-voastră! N-a venit încă toată 
lumea! mai sunt dame, mai sunt copii, mai sunt amici, cari 
ar dori să vă vază ca pe o mamă! 

Vodă, zâmbind foarte bucuros, zice: 

— Mai stăm, mai stăm, domnule director. 

— Mersi! răspunde acesta în culmea emoţiei. 

Şi, lăsând pe suverani, aleargă la capătul peronului, se 
suie în picioare pe o bancă şi se-nalţă în vârful deştelor, 
făcând către şoseaua dinspre oraş semne violente cu 
batista, în adevăr pe şosea vine o trăsură în goană, urmată 
de un vătăşel călare. 

— Aide, soro! aide, nene, pentru numele lui Dumnezeu! că 
m-aţi omorât! 

— Vezi! nu-ţi spuneam eu că-i târziu! zice palpitând 
cocoana către profesor. 

Directorul îşi introduce pe peron familia şi strigă sever 
către macagiul care stă drept, cu mâna gata pe cureaua 
clopotului: 

— Să nu tragi! Nu e voie să suni! Măriile-lor n-au isprăvit 
încă; mai au treabă aici! 

Apoi către suverani: 

Istoria se repetă 

— Măriile-voastre, am onoare pentru ca să vă recomand 
familia mea: consoarta mea, copiii mei, amicul meu! 

Şi pe urmă către copii: 

— Sărutaţi mâna! 

Copiii se aruncă şi execută ordinul. Măriile-lor sunt din ce 
în ce mai veseli. 

— Am auzit, dragă, zice doamnei nevasta directorului, că 
aţi fostără cam bolnăvioară! Mi-a părut grozav de rău. încă- 
i ziceam lui dom' profesor, amicul nostru, zic: vezi 
dumneata, dacă o prinţesă şi tot nu se poate pune cu voia 
lui Dumnezeu; dar noi ăştia! Dar acu te-ai făcut bine. Se 


vede. Fie, că frumoasă eşti! să nu-ţi fie de deochi! să 
trăieşti! 

Totdeodată unul dintre copiii domnului director, care 
privesc foarte curioşi pe suverani, îşi scobeşte o nară cu 
degetul. Mama îi dă o palmă peste mână. 

— Nu ţi-e ruşine să bagi mâna-n nas! şezi frumos! te vede 
madam Carol! 

Copilul plânge. Domnul profesor îl smuceşte de mână şi-l 
bagă la arest în sala de aşteptare clasa a doua. Măria-sa 
doamna intervine pe lângă domnul director în favoarea 
micului vinovat, care urlă tare în arest. Tatăl cedează înaltei 
influenţe şi dă drumul băiatului: 

— Taci din gură, măgarule! şi sărută mâna măriei-sale: 
dumneaei s-a rugat să te iert! 

Suveranii s-au urcat şi se arată plini de veselie la fereastra 
vagonului. Directorul se hotăreşte în sfârşit, după stăruința 
şefului gării, să permită a se suna al treilea. Trenul se pune 
în mişcare. Urale şi muzică. Bărbaţii fac semne de adio cu 
pălăriile, damele bezele călduroase; directorul se şterge de 
sudoare obosit, iar nevasta lui strigă cât se poate către 
doamna: 

— La revedere! bon amusement! Nu ne uitaţi p-acolo! la 
revedere! 

Când trenul a pornit bine, o altă trăsură soseşte în goană 
mai turbată. Decanul avocaţilor coboară trăgându-şi după 
dânsul cocoana, care trage după dânsa o interminabilă 
rochie de catifea verde cu funde bogate de satin rose. 
Amândoi îşi fac loc cu furie prin mulţime, care acum a rupt 
rândurile şi iese în dezordine. 

— A plecat? zice dezolată cocoana. 

— Da, a plecat, i se răspunde. 

— Cum se poate? trenul stă totdeauna treizeci şi cinci de 
minute! 

— Asta era tron domnesc, ma chere, zice nevasta 
directorului. 


— Ce? era să v-aştepte vodă şi doamna pe dv.? adaogă 
profesorul cu un zâmbet răutăcios de superioritate. 

— Aşa? vociferează decanul. Am înţeles! Astea sunt iar 
intrigile lui dom' director: care va să zică numai dumnealui 
şi familia şi. amicul dumnealui să vază pe măriile-lor! 

Pe urmă, întorcându-se la lumea care se duce: 

— lată, fraţilor, o probă mai mult că astăzi opoziţiunea este 
considerată ca afară din naţiune. Foarte bine. Vom lua act şi 
de aceasta şi vom protesta! 

Decanul şi familia sa au fost multă vreme la cuțite cu 
directorul şi cu familia acestuia, deşi damele erau surori. 
Chiar o polemică,cât s-a putut mai parlamentară”, s-a 
urmat cu privire la aceasta, între cele două ebdomadare 
locale, Drapelul decanului şi Sentinela amicului. 

Tocmai la nişte alegeri, o persoană de-naltă influenţă, 
aflând despre vrajba celor doi cumnaţi, a stăruit de i-a 
împăcat, promițând serios că şi anul viitor va fi o zi solemnă 
pentru orăşelul Z. şi atunci trenul domnesc o să se oprească 
acolo un ceas. şi douăzeci şi cinci de minute. 

Din „PĂCAT. O FACLIE DE PAŞTE. OM CU NOROC” 

OM CU NOROC! 

Amicul meii, domnul Manolache Guvidi, este o persoană 
cunoscută în societatea noastră; e un om cu o avere 
însemnată, câştigată printr-o muncă onorabilă; e un om 
inteligent şi serios, un bun soţ şi un bun tată de familie. Cu 
atâtea calităţi trebuia să reuşească în lupta pentru viaţă: 
invidioşii, cu toate clevetirile lor, n-au putut nimic în contră- 
i. 

Odată, în vremea primei sale căsnicii, el avea o mare 
întreprindere publică - aceea a fost începutul prosperității 
lui, deoarece din câştigul acelei afaceri a ieşit cheagul averii 
frumoase de care se bucură astăzi. Invidioşii intriganţi 
căutară să-l sape şi, după o campanie înverşunată prin grai 
şi prin presă, reuşiră să producă în cercurile înalte un 
curent defavorabil amicului Manolache. 


Alergături, protestări, plângeri fură zadarnice din parte-i. 
Atunci, ca să nu se dea bătut şi totuşi să nu mai meargă fără 
folos la locurile oficiale, unde fusese bruscat şi ameninţat cu 
reziliarea contractului şi cu un proces ruinător, el trimese 
pe nevastă-sa să parlamenteze cu un personaj de mare 
influenţă, care oarecând îl ajutase la nevoie, arătându-i 
multă bunăvoință. 

Domnul Guvidi se cunoştea pe sine; el ştia că, cu 
caracterul său „neîncovoiat şi mândru”, n-ar fi putut 
conduce aşa de bine ca soţia sa această daraveră delicată. 
Doamna Guvidi, deşi 
foarte tânără, sub înfăţişarea şi manierele ei copilăroase, 
ascundea mai mult tact diplomatic, în adevăr, bărbatul 
socotise cuminte: ceea ce omul „tare şi aspru”, cum se ştia 
el, ar fi putut compromite, femeia slabă a scos-o cu blândeţe 
la un fericit capăt. 

Gurile răuvoitoare au trebuit în sfârşit să tacă ostenite; iar 
amicul nostru, luat îndeaproape de tot sub puternica 
protecţie a înaltului personaj de care am vorbit, şi-a putut 
urma înainte treburile şi realiza câştigul însemnat pe care-l 
merita munca lui inteligentă şi neobosită. 

Şi nu numai atâta: de la această împrejurare s-a stabilit 
între familia Guvidi şi protectorul său o prietenie din cele 
mai călduroase, care a plutit într-un senin neîntrerupt 
atâţia ani - până când moartea crudă a răpit în floarea 
vârstei pe doamna Guvidi. 

Sârmana femeie! aşa de tânără, aşa de frumoasă şi atât de 
iubită! Cine-şi putea închipui! Şi ce gola lăsat ea în urmă-i! 

„Ilreparabilă pierdere pentru cei ce rămân neconsolaţi!” 

Acestea sunt cuvintele negre şi pline de durere ce le-am 
citit cu toţii pe panglica lată a celei mai frumoase cunune de 
violete de Parma, când am urmat tristul convoi. lar pe 
cununa depusă de jalnicul soţ era o vorbă şi mai scurtă, şi 
mai sfâşietoare: „Memorie eternă! Guvidi dezolat!” 

Mult a trecut de atunci şi timpul, ca mai totdeauna, a 
alinat „eterna” durere, umplând încet-încet cu uitare golul 


ce-l lăsase în urmă-i încântătoarea pierdută. 

Gând golul a fost cu desăvârşire umplut, amicul nostru 
Manolache s-a însurat a doua oară. 

Aceasta, soţia a doua, este tot aşa de tânără şi de 
frumoasă cum era odinioară răposata; iar cât despre tactul 
diplomatic, atât de necesar când are cineva daraveri mari şi 
multiple, putem spune că o întrece. 

Şi de aceea afacerile casei Guvidi & Co. sporesc mereu şi 
merg din ce în ce mai bine: succesul este robul amicului 
nostru; norocul umblă după omul acesta ca un câine 
ascultător şi credincios. 

Mă gândeam tocmai ce roman bogat şi senin s-ar putea 
face din studiul vieţii acestui tip de om fericit, pe care-l 
cunoaştem toţi aşa de bine în societatea noastră, când iată 
că primesc prin poştă următoarele: „Domnul şi doamna M. 
Guvidi au onoarea a vă ruga să petreceţi ziua de duminică 
la moşia lor Moara-de-piatră. Adunare restrânsă de intimi. 
Ţinuta absolut fără pretenţie: ou ily a de la gene, il n'y a pas 
de plaisirl Nota. La gară v-aşteaptă trăsura.” 

Stilul e femeia. Graţioasa doamna Guvidi! li cunosc 
scriptura şi dictonul favorit, pe care-l spune aşa de des şi cu 
o atât de fermecătoare clipire de ochi! 

Moara-de-piatră ca moşie e o moşie mică; da, dar ce rai 
MIC! 

E aşezată la o distanţă de douăzeci de minute de la gara *. 
Un parc măreț şi un cottage2 englezesc cum se găsesc rar 
la noi. 

Cu cât socotiți că a cumpărat moşia asta? N-o să credeţi, 
căci în adevăr eu însumi n-aş crede, dacă n-aş şti pozitiv. Cu 

1 Unde-i stânjenire, nu-i plăcere (fr.). 

2 Vilă la ţară (engl.). 
cât? Cu o pereche de cai roibi. atât! Frumoşi cai, ce e drept; 
dar, oricum, să capeţi o moşie, care face două sute cinzeci 
de mii de lei ca o para, pe o pereche de cai, care mult-mult 
să facă cinci mii, cinci mii cinci sute! Aci însă a lucrat un alt 
factor mult mai puternic decât interesul - patima. 


Fostul proprietar al Morii-de-piatră era mult cunoscutul N. 
distinsul sportsman, un flăcău destul de copt, putred de 
bogat, şi care, cum îl ştim toţi, are o pasiune neînfrânată 
pentru cai. A văzut odată la Şosea pe doamna Guvidi cu 
roibii - îi mâna singură - în cine ştie ce dispoziţii de spirit se 
afla omul - se zice că jucase toată noaptea trecută 
la,Jockey” şi pierduse mult - şi de atunci n-a mai avut pace 
nici somn. 

Astea le povesteşte însuşi amicul nostru comun, Guvidi. 
Caii aceia au devenit pentru N. o marotă, o idee fixă, o 
boală, cum vreţi s-o numiţi. Ce n-a făcut ea să-i capete? l-a 
urmărit pretutindeni; a legat cea mai strânsă prietenie cu 
Guvidi, a stăruit, s-a rugat, s-a umilit. în zadar toate. Deşi 
bărbatul stăruise să-i facă hatârul noului prieten, nevasta 
nu voia cu nici un preţ. 

— Nu fac târgul pe bani! a zis ea odată cu hotărâre. 

— Atunci, pe ce? a întrebat N. cu tonul omului gata la 
toate. 

— Pe. N-o să vrei. 

— Orice! 

— Pe Moara-de-piatră! a răspuns scurt femeia, care era 
acuma parcă mai frumoasă ca totdeauna. 

— Ei! prea exagerat! a întrerupt Manolache, 
amestecându-se şi el în vorbă din fundul salonului, unde-şi 
citea gazeta. 

— Ce te-amesteci dumneata în tocmeala noastră? nu te 
priveşte! i-a obiectat doamna încruntându-se ca un copil 
răsfăţat. Domnul Guvidi dete din umeri şi-şi urmă înainte 
citirea. 

— îţi place mult? mult? a întrebat N. 

— Mai mult, desigur, decât îţi plac dumitale. caii mei, a zis 
ea zâmbind cu un fel de răutate sceptica. 

— Asta este peste putinţă! a răspuns N. încet şi înecat, şi 
ochii lui, care văzuseră multe, aţintiţi în ochii femeii tinere, 
sclipiră într-un chip foarte ciudat. 


— Nu crez până nu mi-ei dovedi-o! zise ea şi mai încet, 
accentuându-şi bine zâmbetul răutăcios. 

Târgul s-a făcut. Nici nu se putea altfel - altfel nu căpăta 
N. ceea ce dorea cu o atât de adâncă pornire. Roibii au fost 
ai lui. 

Şi astfel, de vreo şase ani acuma Moara-de-piatră este 
proprietatea Guvizilor. 

Am ascultat de gentila invitaţie şi nu mi-a părut rău. E în 
adevăr un loc încântător, şi am petrecut în sânul acestei 
familii model cum nu se poate mai bine. 

Dar nu era o petrecere ordinară: se rupea turta Nicuţii - 
copila unică împlinea cinci ani. 

Câte şi ce daruri - o avere! între altele o fotografie recentă 
- încadrată în patru vergele de aur masiv, prinse la 
încheieturi cu ţinte de diamant ca boabele de năut - naşul 
ţinând în braţe cu dragoste pe mica fină, care-i râde cu 
nevinovăție. 

Naşul a făcut o frumoasă surpriză oaspeţilor: a adus din 
Bucureşti muzica roşiorilor. 

Ospăţul a fost strălucit şi balul pe iarbă verde foarte 
animat şi vesel. 

A doua zi, luni, având fiecare dintre invitaţi afaceri de 
dimineaţă, am trebuit toţi să luăm trenul care trecea la unu 
noaptea. 

O noapte de septembrie limpede ca sticla curată. vreme 
dulce şi lună plină. zece trăsuri mergând la pas şi banda 
roşiorilor cântând un marş triumfal în frunte - de neuitat. 

Familia Guvidi cu naşul ne-a condus până la gară. 

Ne-am suit în vagon cu toţii, după ce am mulţumit 
gazdelor şi îndeosebi doamnei, care făcuse onorurile cu 
graţia ei obişnuită etc. 

N., care n-avea ca noi treabă, a rămas pentru o noapte la 
Moara-de-piatră. Guvidi, aşteptat a doua zi negreşit în 
oraşul P, unde-l chemau nişte afaceri urgente, a rămas în 
gară s-apuce trenul ce venea din Bucureşti şi cu care noi ne 
încrucişam la întâia staţie. 


Se-nţelege că în tren am vorbit toată vremea numai 
despre petrecerea minunată de cu ziua, şi am fost unanimi 
în a ferici, cu mai multă sau mai puţină invidie, pe amicul 
Manolache de cât noroc a avut şi are. 

Doamna Z., una dintre invitate, o văduvă respectabilă, 
care ştie toate câte se petrec în societatea noastră, şi chiar 
mai multe, ne-a afirmat pe drum - „contând, se-nţelege, pe 
discreţia noastră” - că N., cum e cam bolnăvicios, şi-a făcut 
testamentul şi lasă aproape toată averea sa copilei lui 
Manolache, pe care o iubeşte la nebunie. 

Şi toţi, fireşte, am trebuit să zicem iarăşi: „Mare noroc pe 
Guvidi!” 

Din „SCHIŢE UȘOARE” 

UN PEDAGOG DE ŞCOALĂ NOUĂ. 

D. Mariu Chicos Rostogan, distinsul nostru pedagog 
absolut şi-a început cariera printr-o memorabilă conferenţă 
didactică. 

Vom da aci mai la vale conferenţa în rezumat, apoi câteva 
note, luate, după natură, despre activitatea în praxă a 
eminentului pedagog. 

Trebuie prealabil să spunem că d-sa, totdeauna înainte de 
e şi i pronunţă pe: n ca gn franțuzesc, t ca k, dea gh, gcaj, 
cca =. 

Aceasta pentru uşurarea citatelor din vorbirea d-sale pe 
care voim să le transcriem pe cât se poate cu pronunţarea 
lor originală. Cititorul va suplini părţile din cale afară 
originale, pe care ne-a fost prea greu să le transcriem exact 
ca de ex.gn şi g. 

1. CONFERINŢA 

„Onorat aughitoriu, Vom căuta să ne roskim astăzi ghespre 
metoda ghe a prăda grămakica în jenăre şi apoi numai 
doară ghespre metoda 
intuikivă şi ghespre răspunsurile neapărake, neţăsitake ghe 
lojica lucrului, amăsurat inkelijinţii şcolerului!” 

Aşa începe d. conferenţiar. Cui nu a asistat la conferenţa 
aceasta trebuie să-i spunem că pedagogul pune întrebările 


şi presupune şi răspunsurile. Aşa că urmarea, deşi s-ar 
părea o conversaţie între pedagog şi şcolar, este însuşi 
corpul confe-renţii. lată rezultatul acestei superioare opere 
didactice. 

Urmează conferenţiarul: 

PEDAGOGUL: No! ce-i grămakica? 

ŞCOLERUL: Grămakica iaşte. 

PEDAGOGUL: No că-z ce iaşte? că-z doar nu iaşte vun 
lucru mare. 

ŞCOLERUL: numai apoi se reculeje şi răspunghe: grăma- 
kica iaşte o ştiinţă gheapre cum lucră limba şi lejile mai apoi 
la cari se supune aceea lucrare, ghin toake punturile ghe 
veghere. 

PEDAGOGUL: Bravo, mă! prostovane! (îi zic aşe doară nu 
spre admoniţiune, ci spre înghemn şi încurăjare). No, 
acuma, spune-ne tu numai cum se împart substankivele? 
Şcolerul, la întrebarea aceasta a mea doară, musai să 
răspunză, neţăsare, amăsurat priceperii şi răţiunii sale: 

SCOLERUL: In substankive care se văd şi substankive cari 
nu se văd - reşpeckive concreke şi abstracke! 

PEDAGOGUL: Apoi mergem mai gheparte pe ogorul 
pedagojic şi punem cheskiunea doar: 

Aţi auzit voi, copii, ghespre jân? Ce iaşte jănul? 

SCOLERUL răspunghe: Jănul cumu-i lucru: masculin, 
femenin şi ekerojen au neutru, reşpeckive ghe bărbat, ghe 
femeie şi gne ce nu-i nici bărbat, nici femeie. 

PEDAGOGUL: Exemple doară. 

ŞCOLERUL apoi musai se exprime astfel: 

Calul îi substankiv masculin; el se schimbă în iapă, ş-apoi 
ghevine feminin. 

PEDAGOGUL: No! dar neutru? 

Şcolerul (inoţent cumu-i, el nu poake da exemplu 
aghecvat; eu, pedagogul, atuncia-s gata să-i dau 
ilustrăţiunea keoriei). 

PEDAGOGUL: Neutru! Neutru mai apoi, dacă-i calul 
masculin şi iapa feminină, neutru-i catârul, carele nu-i nici 


cal, nici iapă, nici măgar, nici cal: e catâr, aghică corşitură, 
ghe îmbele jenuri, şi mai gheparke pentru aceea se 
conzultă zoologhia, care-i o altă ştiinţă naturale, şi doară 
naturalia non sunt turpia! 

După aceea doară, şcolerul musai să fie, în răţiunea sa 
puerilă, eghificat pe gheplin gne jănurile tuturor 
substankivelor. 

Vine numai dup-aceea cheskiunea makemakică. Spune-ne 
tu doră, Bârăscule! (zic eu şcolerului) ce înţăleji tu prin 
curbă, o linie curbă? 

ŞCOLERUL: Care nu-i ghireaptă. 

PEDAGOGUL (zâmbind cu bunătate): No! care nu-i 
ghireaptă! bine! da' cumu-i, dacă nu-i ghireaptă? 

ŞCOLERUL mai apoi vine la aceea înduplecare a răţiunii 
că musai va să răspundă minken: 

E o linie oablă, oablă, care mere şi mere şi mere şi iarăsi 
se-ntoarce ghe unghe a purces. 

PEDAGOGUL (jucându-şi serios rolul): Bine! răspuns 
limpeghe! chiar! reşpeckive esact. No acuma, spune-ne cine 
au invăntat numerele? 

ŞCOLERUL acum după memorare numai, căci memoria e, 
cum zice Tubinghen, pur animală, răs-punghe ca animalul: 
numerele pare, reşpeckive cele cu soţiu, le-au invântat 
Pitagora, iar mai apoi cele impare, reşpeckive cele fără 
soţiu, le-au invăn-tat Eratoskenes! 

Bravo! 

Cum veghe, onoratul aughitoriu, toake răspunsurile 
şcoleru-lui după metoda intuikivă moghernă sunt neţesitake 
prin lojika lui, proprie vorbind născândă, dar 
completaminke formată 
printr-o educăţiune aghecvată cercustanţelor, probăluike ca 
gherivând ghin natura noastră, carea lucră pe cum e 
mânată mai gheparke. 

Intr-o viitoare conferenţă, vom cuvânta apoi ghespre 
această natură iarăşi în aplicăţiunile sale în raport cu 
pedagojia, cu beserica şi cu işcoala! 


(Aplauze. A doua zi, pedagogul nostru este numit în slujbă 
profesor „ghe pedagojie în jenăre şi ghe limba makernă în 
şpeţial”. Să-l vedem la lucru.) 

2. O INSPECTIUNE. 

PROFESORUL: Că-z onorat domnul inşpectore va binevoi 
doară un momânt să asculke aplicăţiunea metoaghii 
intuikive. 

Inspectorul se aşează, scoate carnetul şi condeiul şi 
ascultă. 

PROFESORUL: Mă! prostovane! tu ăla ghe colo. Spu-ne-ne 
tu doară: ce iaşte fiinţă şi ce iaşte lucru, mă? 

ELEVU: Lucrul, dom'le, este care nu mişcă, şi fiinţă pentru 
că miscă! 

PROFESORUL: No! dar ornicul meu. prostule! fiinţă-i ori 
lucru? 

ELEVUL: E lucru, dom'le! 

PROFESORUL: Că-z doar mişcă, mă! auzi-l! (bagă ceasul 
în urechea elevului). 

ELEVUL (ferindu-se): Da, dar daca nu-l întoarcem, nu 
mişcă. 

PROFESORUL (satisfăcut): Bravo! (către domnul inspec- 
tor:)Ş-apoi doar ăsta-i ghintre cei meghiocri. Bine! (Elevul 
trece la loc.) Tu, mă! ălălant ghe lîngă el. Câke picioare are 
boul, mă? 

ELEVUL: Patru, dom'le! 

PROFESORUL (vesel): Ei, pe dracu! că-z doar n-o să aibă 
şăpkeL.. Şi ce e boul cu patru picioare? lucru ori fiinţă? Ha? 

ELEVUL: Fiinţă, dom'le! 

PROFESORUL: Dar masa fiinţă-i? 

ELEVUL: E lucru, dom'le! 

PROFESORUL: No! că-z n-are şi ea patru? 

ELEVUL: Da, dar nu se mişcă, dom'le! 

PROFESORUL (şi mai vesel): Ei! pe dracu! să se mişte. 
poake doară că cu spirikismus! 

INSPECTORUL (tuşeşte tare şi caută să schimbe vorba): 
Mă rog, cum îl cheamă pe elevul acesta? 


PROFESORUL: Anibal Ionescu. 

INSPECTORUL: Răspunde bine. 

PROFESORUL (cu siguranţă): Că-z ăsta-i ghintre cei 
bunişori! No! la gheografie acum. Mă! tu ghe colo. Spune- 
ne tu doară toate statele Europei. 

ELEVUL: Franţa, dom'le. 

PROFESORUL: Franţiia, bine! 

ELEVUL: Anglia, dom'le. 

PROFESORUL: laşte! ELEVUL: Germania, dom'le. 
PROFESORUL: Ghermania. 

ELEVUL (se porneşte repede - Profesorul dă din cap 
afirmativ la fiece nume de stat cu satisfacţie şi cu mândrie): 
Elveţia, Rusia, Suedia, Italia, Belgia, Olanda, Turcia, 
Bulgaria, România, Serbia, Muntenegru şi Grecia. dom'le! 

PROFESORUL (încruntându-se): Şi apoi mă: care, mă? 

ELEVUL: Atâtea, dom'le! 

PROFESORUL (începând să scrâşnească): Dai Spania, mă? 
ELEVUL (intimidat): Şi. Spania, dom'le! PROFESORUL: 
(mai aspru): Dar Spania, unghe-i Spania? ELEVUL:?! 

PROFESORUL (magistral): Spania-i lângă Portocalia, mă 
boule, şi viţăversa! 

ELEVUL (aiurit): Şi. Spania şi Portocalia, dom'le! 

PROFESORUL (din ce în ce mai sus): Şi mai care? 

ELEVUL (pierdut): Virţăvercea, dom'le! 

PROFESORUL (indignat): Nu Viţăvercea, mă! Dăni-marca, 
mă! Dania, mă! (Şoptind ameninţător printre dinţi:) Dania 
tatână-tău! (Energic:) Mergi la loc, boule! 

ELEVUL: pleacă obidit la loc. 

INSPECTORUL (conciliant): Ei, oricum, tot a ştiut destul 
de bine. 

PROFESORUL (încăfierbând de ciudă): Pe dracu! ştiut! 
Traiane Ghiorghiescule! Vină tu. Spune-ne tu doară, s-audă 
şi onorat domnul inşpector: dacă sunt în lume apoi câke se 
veghem doară, cine le-au făcut pe toake? 

ELEVUL (sigur): Natura, domile! 


PROFESORUL (zâmbind cu bunătate filozofică): Ei, pe 
dracu, Natura! Dar pe Natura aia cine au făcut-o, mă 
prostovane? ELEVUL: Dumnezeu, dom'le! 

PROFESORUL: Dar vezi bine că Dumnezeu, că-z doar nu 
tată-tău şi mumă-ta! No! acuma. noi, românii, musai doară 
să şkim pe cum că: ghe unghe ne trajem noi? ghe unghe? 
spune! 

ELEVUL (energic): De la Traian, dom'le! 

PROFESORUL: (făcând cu ochiul inspectorului, care stă în 
admirafie): şi cine era Trâian? 

ELEVUL: Era un om bun! 

PROFESORUL (emoţionat): Bun, drăguţul ghe el! zic zău 
lui Dumnezău, bun! şi cu cine s-au bătut el? 

ELEVUL (brav): Cu turcii! 

PROFESORUL (râzând cu mult chef): Pe dracu! Că-z 
unghe erau turcii până atunci în Europa. Mai târziu doară 
apoi s-or ghescoperit turcii. (Puternic:) Cu dacii, mă! 

ELEVUL (mai brav): Cu draci! 

PROFESORUL: Că zău lui Dumnezeu că cu draci s-o bătut! 
Dar mai apoi, Ştefan cel Mare şi Michaiu Bravul cine au 
fost? 

ELEVUL (mândru): Ei erau oameni buni. PROFESORUL 
(aprobând cu tărie): Buni, mă! şi s-au bătut. 

ELEVUL (cu multă mândrie naţională): Cu draci! 

PROFESORUL (entuziast): Cu draci! zic zău lui 
Dumnezeu! Merji la loc! Bravo, prostovane! (Către 
inspector, care e transportat:) Că-z ăsta doară iaşte un 
şcoler emininke! 

INSPECTORUL: Are şi mult talent! 

PROFESORUL (cu siguranţă): Ei! pe dracu, talent! că-z 
talent nu-i doar ghe vreo samă! asta-i lucru anticvat. Cu 
metoaghele mogherne doară, totul zace numai în 
aplicăţiune! No! la muzică acuma. Spune-ne, Popăscule: ce-i 
muzica? 

ELEVUL: Muzica este care cântă, dom'le. 


PROFESORUL (nemulţumit): Nu aşa, loază! Nu cuvânta 
doară ca râtanii. vorbeşte ca şcolerii. Dă-ne tu numaighecât 
ghefiniţ'a chiară şi aghecvată! 

ELEVUL: Muzica este. 

PROFESORUL: Ce? 

ELEVUL: Este când. 

PROFESORUL (foarte nemulţumit şi repetând definiţia): 
Muzica iaste aceea care ne gâghilă urechile într-un mod 
plăcut. (pântre dinţi, aparle, şcolarului:) Ia sama doară să 
nu ţi le gâghil eu ţie intr-un mod neplăcut! (Se aude 
clopotul de ieşire): 

INSPECTORUL (se ridică, copiii fac şi ei ca inspectorul): 
Domnule profesore, sunt foarte mulţumit. Metoda dumitale 
e admirabilă. 

PROFESORUL (tăindu-i vorba cu mândrie): Că-z asta 
doară e metoada lui Peştaloţiu! 

INSPECTORUL (urând):şi zelul dumitale vrednic de laudă. 
(Către elevi:) Voi, băieţi, căutaţi a profita de ştiinţa bunului 
vostru profesore şi nu uitaţi că de la voi aşteaptă mult 
patria, România, pentru viitor! 

PROFESORUL (conducând cu multe reverenţe pe 
inspector şi încântat de rezultat): Că-z eu ce le tot spun 
boilor, onorat domnule inspectore? Apoi dacă-s porci şi n-au 
ghestulă aplicăţiune! 

3. AJUNUL EXAMENELOR. 

PROFESORUL: No! mâine apoi începem doară! Câţi 
ghintre voi au ştuduit, or mere mai gheparke; câţi au fost 
putori şi n-au ştuduit, trebuie că rămân repekinţi. Acuma 
doar numai să vă muştruluiesc că cum să fiţi la aceea 
înălţime la carea caută a fi şcolerul întrucât priveşke 
educăţiunea prinţipială, respeckive la o conduită exămplară 
faţă ghe azistenţii cari vor fi ghe faţă. (Către un şcolar din 
fund): Inchighe gura, boule, că-ţi întră musca. (Băieţii râd). 
Silenţium! Şcolerul caută să fie curat îmbrăcat. 

ŞCOLARUL IONESCU: Mie mi-a făcut mama haine nouă, 
dom'le. 


PROFESORUL: Ei! mă-ta! că-z doară nu era să ţi le fac eu! 
(Râsete.): Silenţium, măgarilor! Educăţiunea prinţipială mai 
apoi ne obligă la reşpect cătră cei mari, şi la înfăţişare 
moghes-tă, care iaşte ca un ghecorum al juneţii. (Răspicat şi 
sever:) Că pe carele îl voi veghe că rânjaşte, ori se 
zbenguiaşte, apoi minken acelui măgar i-oi lunji eu urechile. 
măcar de-ar fi ficior ghe Erzherzog! 

ŞCOLARUL POPESCU: Dom'le, tata a zis ca să-i spui de 
câte ori ne tragi de ureche, ca să vorbească la Cameră. 

PROFESORUL (cu un ton de mângâiere): Că-z astea nu le- 
am spus pentru kine. Pe kine doară ke cunosc ca un şcoler 
emininke. Le-am spus numai pântru porcii eilanţi! No! 
acuma să probăluim cîke o ţiră ghin makerie. Popăscule! (O 
plesnitoare si-apoi alta si-ncă una pocnesc în zidul din 
spatele profesorului; acesta sare în sus speriat.) Hoghi a 
fene eghemek! Cine a fost porcul şi măgarul.? (Ioată clasa 
râde.) Cine? Minken musai să aflăm cine nu a ştiut 
reşpectul? (Fierbe de ciudă.) 

MAI MULŢI SCOLARI: Popescu, dom'le! 

PROFESORUL: Popăscu? Nu se poake. Popăscu doară-i un 
şcoler emininke. 

ŞCOLARII: Popescu, dom'le. 

PROFESORUL: Acela care mai face asta, lasă-l apoi doară. 
Popăscule. dacă cineva ke-ntreabă să-i spui numai câke 
operaţiuni avem în aritmekică, cum vei răspunghe? 

POPESCU: Trei, dom'le. 

PROFESORUL: Nu-s mai mulke? 

POPESCU: Cinci. 

PROFESORUL: Nu-s mai puţine? 

POPESCU: Două. 

PROFESORUL: La ghereptul vorbind, sunt numai două în 
prinţipiu, sporire şi scăghere ghe unitake; numai doară, 
după diferănţiarea lor în praxă, ghevin că-s patru; 
aghiţiunea, substracţiunea, multiplicăţiunea şi ghiviziunea. 
No! bine! meri la loc. Spune numai lui tată-tău să vină mâne 


să ne onoreză. (Altă plesnitoare.).0 fekete kukio! Cine-i 
porcul şi măgarul? 

T O ŢI: Popescu, dom'le! 

PROFESORUL (necâjit): Silenţium! loanescule! dacă 
cineva ke întreabă că-s câke-s emisferele pământului, tu ce 
vei răspunghe? 

IONESCU: Două, dom'le! 

PROFESORUL: Nu-s mai mulke? 

IONESCU: Nu, dom'le! 

PROFESORUL (iritat): Ba da, loază! 

IONESCU: Care, dom'le? 

PROFESORUL: Acele care sunt, boule! emisferul austral, 
emisferul boreal, mai gheparte apoi emisferul oriental şi 
emisferul ocţidăntal, măgarule! Meri la loc, vită! Vine mâni- 
ta, mâine? 

IONESCU: Nu, dom'le, că spală la mama lui Popescu. 

PROFESORUL: No bine, că-z tot n-avea ce procopseală să 
vază. (Un pumn de plesnitori; profesorul sare cât colo.) O 
fene fo fekete kukio! (Turbat:) Care e iar măgarul şi porcul 
care n-are reşpect? 

TOŢI: Popescu, dom'le. (Râd.) 

PROFESORUL (potolindu-se): No! Silenţium! Luaţi aminke 
doară la muştruluiala care v-am făcut. Mâine este ziua când 
pukem zice, pedagoji şi şcoleri, faţă cu onorata azistenţă 
care va fi ghe faţă: finis coronat opus! In educatione et 
virtuke. (Copiii fac zgomot. Popescu se caută să mai 
găsească o plesnitoare. Profesorul iese repede, înjurând 
teribil ungureşte.) 

4. EXAMENUL. 

Două mahalagioaice asistă la examenul copiilor lor. 
Profesorul, pedagogul nostru absolut, ascultă pe copiii 
mahalagioaicelor. 

E foarte aspru şi fără chef. 

Mamele stau înţepate pe scaune, unde s-au aşezat fără să 
fie poftite. 


PROFESORUL (către elevul Popescu, care n-a răspuns la 
trei întrebări): No! prostule, dacă nu ştii pe estea, care-s 
ghe tot simple şi jenărale, apoi spune-ne răţiunea pîntru 
carea românii au kins să urmează o polikikă jermînă pe 
timpul lui Mihaele Bravul? 

POPESCU:? 

PROFESORUL: No! spune odată! POPESCU:?! 

PROFESORUL (energic): Meri la loc, boule! (Către mama 
lui Popescu, care este foarte mâhnită:) Că-z prost l-ai făcut, 
cucoană! Apoi ăstuia doară numai paie să-i dai să mânce. 
(Mama lui Popescu plânge.) Că-z geaba te mai boceşti 
acuma! nu-l mai dreji. Are să mai steie încă şăpke ani 
repekinke. loanescule! (Mama lui Ionescu tuşeşte foarte 
mişcată.) Cumu-i pământul, mă? 

IONESCU: Mare, dom'le! 

PROFESORUL Pe dracu mare! L-a măsurat mâni-ta să 
vază mare-i. Pe lângă alke astre, bunăoară Saturnus, au 
Neptunus, au lupităr, pământul nostru doară-i o scârbă! 
nici cât să chiorăşti un şoarece. Nu-i vorba ghe mare, mă 
prostovane! e vorba cumu-i? 

IONESCU: Se-nvârteşte, dom'le. 

PROFESORUL (răstindu-se puternic, mama lui Ilonescu se 
sperie): No! apoi? dacă se învirke cumu-i! în trei colţuri, 
animale? IONESCU: Nu, dom'le! PROFESORUL: No, dar? 
IONESCU: Rotund. PROFESORUL: Vezi aşa, loază! 

(Se face un zgomot la uşe. O doamnă din înalta societate, 
doamna Ftiriadi, intră împreună cu un mops gras, care vine 
să se gudure pe lângă pedagog.) 

PROFESORUL (întâmpinând-o foarte emoţionat): Onorată 
doamnă, eu încă mă recomând! (Ia cățelul în braţe.) 

DOAMNA FIIRIADI (foarte volubil, şi pe un diapazon mult 
mai-nalt): Am venit pentru băiat. Să-ţi spun drept că nu 
vream să-l aduc să dea examen la şcoala publică, nu vream 
să se amestece cu fel de fel de băieţi rău crescuţi. Dar a 
stăruit tată-său. zice că e ordin de la minister. Şi de-aia l-am 


trimes la d-ta, care-i cunoşti caracterul lui ambițios, de când 
îi eşti meditator. 

PROFESORUL: Binevoiască numai onorata doamnă să ieie 
loc. (Cătră Ionescu, care aşteaptă în picioare:) Tu meri la 
locu-ţi. De hatârul mîni-tii, pe kine nu ke las repekinke! No! 
meri! 

(lonescu merge la loc.) 

IONESCU (ridicându-se): Sărut mâna! 

PROFESORUL (demn): No bine, poţi mere. (la scaunul 
loneaschii şi-l pune lângă doamna nou-sosită, şi aşază 
cățelul pe el; mopsul, multumit, îl linge pe nas. 
Mahalagioaicele ies foarte umilite.) No, acuma tânărul 
Ftiriadi! Spune-ne, s-audă şi ilustra matroană, onorata ta 
mamă: nu-i aşa că pământul senvârke în jurul soarelui trei 
ani câte 365 ghe zile şi mai apoi în al patrulea în 366 ghe 
zile? 

MICUL FTIRIADI: Da, dom'le. 

PROFESORUL (face semne de aprobare doamnei Ftiriadi 
care, foarte satisfăcută, se scoală de la locul ei, drege 
cravata băiatului, îl sărută şi se aşază iar la loc): No, nu-i 
aşe că presiunea se ghemonstră sufiţiente prin cele două 
emisfere (doamna Ftiriadi tuşeşte tare) ghe Maggheburg? 

MICUL FTIRIADI: Da, dom'le. 

PROFESORUL: (cătră clasa întreagă): No, boilor, vegheţi 
numai exămplu ghe aplicăţiune! (Către micul Ftiriadi:) No, 
încă una ş-apoi basta! Spune-ne: nu-i aşe că Ioane Corvin 
ghe Huniaghe, şi Makiaş Corvin, şi-apoi dup-aceia doară toţi 
magnații maghiari fost-au români ghe-ai noştri? 

MICUL FTIRIADI: Da, dom'le. 

PROFESORUL: Bine! Bravo! Emininke! DOAMNA 
FTIRIADI: Mersi, domnule profesor. Sunt foarte mulţumită. 
O să-i spui şi lui Ftiriadi câtă osteneală-ţi dai cu copiii. 

PROFESORUL: Ilustră doamnă, că-z asta ni-i misiunea. 
Datoria ni-i să luminăm jenăraţiunile june; că-z fără 
instrucistoria se repetă ţiune şi educăţiune, un popor doară 
e învins astăzi în lupta pentru existenţă, şi cine-i învins, apoi 


acela dă-l dracului! vorba lăkinească: una salus vickis 
nullam şperare salukem! 

REFORMĂ. 

Suntem în epoca reformelor; spiritul public se agită 
asupra atâtor şi atâtor cestiuni, toate „vitale, a căror 
dezlegare nu mai poate suferi întârziere”. 

Una din acestea este şi cestiunea bătăii în armată. Dar, 
deoarece-i vorba să înotăm în cestiuni, caută să spunem că 
sunt oameni cari pun una prealabilă: a bate pe inferiori 
pentru nesupunere, nepricepere sau rea-voinţă, ori chiar 
numai din răutate, este oare la noi un obicei exclusiv al 
ostaşilor? 

Unii răspund da; alţii răspund nu. 

Noi până acum nu putem împărtăşi hotărât părerea nici a 
unora, nici a altora; nu putem deci lua parte la dezbatere. 

Ne vom permite însă să spunem o anecdotă istorică, ce ar 
putea lumina oarecum arzătoarea cestiune - o anecdotă pe 
care am căpătat-o dintr-un izvor vrednic de toată 
încrederea. 

Odată, Cuza-vodă călătorea cu primul său ministru Miha- 
lache Cogălniceanu, către Turnul Severinului. Pentru întâia 
oară alesul naţiei româneşti trecea Oltul. 

La o staţie, unde careta domnească şi caleştile suitei 
trebuiau să schimbe caii, călătorii noştri deteră peste o 
scenă destul de neplăcută mai ales pentru dânşii, care, tot 
drumul până aci, se deprinseseră cu strigăte şi aclamaţiuni 
vesele. 

Căpitanul de poşte bătea cu gârbaciul îndoit pe unul 
dintre slujitori, pentru că acest nenorocit subaltern, trecut 
din băutură, nu aşezase hamurile bine, o nebăgare de 
seamă din care, Doamne fereşte! i se putea întâmpla pe 
drum cine ştie ce primejdie măriei-sale. 

M.-sa se supără de această brutalitate şi făcu nişte 
mustrări bine simţite superiorului sălbatic; dar şi mai 
supărat fu conul Mihalache, care luă numele căpitanului, 
făgăduind acestui „parşiv” să-l destituie telegrafic. 


Careta domnească porneşte în goană cu suita, şi înăuntru-i 
se încinge o discuţie galopantă între suveran şi ministru, o 
discuţie asupra maltratărilor corporale. 

Conul Mihalache, omul reformelor, progresistul înflăcărat, 
susţine că o lege aspră trebuieşte numaidecât, o lege care 
să oprească sub pedepse straşnice bătaia. Vodă, mai 
moderat, recunoaşte că un popor liber trebuie să şteargă 
din moravurile sale aceste deprinderi barbare, dar nu vede 
încă putinţa aplicării unei asemenea legi, fiindcă. deprinderi 
seculare. ignoranţa şi lipsa sensului datoriei. incapacitatea 
omului de a se dezbăra de un şir întreg de învățături. ş. cl., 
ş. cl. Ministrul se încăpăţânează. Spiritul secolului. lumina 
civilizaţiei. demnitatea omului liber. ş. cl., ş. cl. 

— In fine, această reformă este absolut trebuincioasă: 
trebuie făcută, măria-ta! 

— Bine, Mihalache dragă zise vodă biruit - bine; s-o facem 
şi p-aiasta! 

Au ajuns cu bine şi cu sănătate la Severin, călcând de la 
Olt şi până la podul lui Traian pe flori şi aclamaţi de un 
popor întreg. 

Lume - paradă - entuziasm oltenesc-banchet - luminaţie. 

Seara în sfârşit, într-un târziu, cei doi iluştri amici sunt la 
gazdă împărtăşindu-şi impresiile. Cu tot zgomotul şi 
entuziasmul, vodă n-a uitat discuţia de cu ziua. 

Măria-sa dă ordin ministrului să fie gata a doua zi la şapte, 
spre a începe împreună inspecţiile de rigoare la autorităţile 
locale. Apoi m.-sa şopteşte ceva în taină feciorului lui conul 
Mihalache - un ţigan de casă, care cunoaşte bine tabieturile 
ministrului. Conul Mihalache, trebuie să ştim, nu 
obicinuieşte nici papuci, nici halat. Dimineaţa, cum se 
scoală, se-ncalţă, se-mbracă din cap până în picioare şi 
rămâne aşa toată ziua. Acum se dezbracă să se aşeze-n pat. 

Odaia de culcare a ministrului e despărțită printr-o uşă de- 
a lui vodă. Conul Mihalache se culcă poruncind ţiganului să- 
i curețe cioboţelele şi straiele pentru a doua zi dis-de- 
dimineaţă, şi adoarme. 


Dis-de-dimineaţă vodă bate la uşă: 

— Haide, Mihalache, nu te-ai deşteptat încă? Ministrul 
sare din pat şi se repede la ghete. 

— Numaidecât, măria-ta! 

Ghetele nicăiri. Caută hainele. Hainele nicăiri. Degrabă la 
uşa de ieşire şi cheamă feciorul. Feciorul nicăiri. 

Vodă: 

— Haide, Mihalache! 

Ministrul iese-n colţuni şi-n cămaşe afară şi-ncepe să-şi 
caute prin săliţă pe ţigan. Un om al poliţiei, care doarme 
dejurna pe o laviţă, sare buimac şi caută-n toată casa, şi 
caută, şi caută, şi-n sfârşit peste zece minute aduce pe 
ţigan. 

— Unde mi-s straiele şi ciubotele, mişelule? strigă conul 
Mihalache. 

— Da nu zghera aşa, coane, că doar nu dă turcii! stăi 
oleacă să le şterg. 

— Nu le-ai şters încă?! 

— Dec! da eu nu-s om? eu să nu mă hodinesc? Le-oi şterge 
amu! 

Şi ţiganul pleacă scărpinându-se-n cap şi bombănind. 
Aşteaptă conul Mihalache, aşteaptă. 

— Haide, bre omule, odată! strigă m.-sa de dincolo: că 
doar nu eşti cocoană să-ţi faci două ceasuri frizura. 

— Acu, acu, măria-ta! 

Şi conul Mihalache se plimbă prin odaie turbat. La urma 
urmelor, iaca şi ţiganul cu ghetele şi hainele, mai rău 
tăvălite decât curățate, le trânteşte pe un scaun şi pleacă. 

— Stai, mişelule! răcneşte ministrul, und' te duci? 

— Ei! haide odată, Mihalache! zise scurt vodă. Haide 
odată, că m-ai plictisit: plec singur! 

Conu Mihalache, desperat, se aruncă după ţigan, îi pune 
mâna pe guler, îl întoarce-n loc şi-ncepe să-i arză câteva 
palme. moldoveneşti. Ţiganul începe să urle. In momentul 
acesta, vodă deschide uşa de la mijloc şi întreabă: 


— Ce-i aiasta, dragă Mihalache? baţi? apoi cum rămâne cu 
reforma noastră? 

Ţiganul s-a pornit pe râs, a luat un bun bacşiş de la vodă şi 
la moment a gătit straiele şi ciubotele ministrului. 

Suveranul şi ministrul au plecat foarte voioşi să facă 
inspecţie la deosebitele autorităţi, şi pe drum Cuza-vodă a 
spus amicului său acest mare adevăr: 

— Reforma trece, năravurile rămân! 

STATISTICA CUPRINS. 

De curând s-a publicat, sub auspiciile biroului central 
statistic din Statele Unite nord-americane, o notiţă 
statistică foarte curioasă şi plină de învăţăminte. Se ştie că 
statistica este o faclă care luminează ştiinţele sociale, şi se 
mai ştie cât sunt de elocvente cifrele. lată ce ne spune 
ilustrul statistic Bob Schmeker, în notiţa de care vorbim: 
„Am calculat, după îndelungate experienţe şi notițe 
personale - eu, în interesul ştiinţei, iau parte la toate 
turburările de stradă - şi am ajuns a stabili următoarele: 

La orice revoluţie sau turburare, ia parte acelaşi public 
care ia parte la luminaţie, la paradă sau la foc, şi adică: 
bărbaţi, femei şi copii de ambele sexuri. 

Calculaţi pe vârstă ne dă la 1000: 

Majori.515 

Minori.485 

Calculaţi pe anii vârstei: 

Purtaţi în braţe sau mai mici de 7 ani.135 

De la 7 la 10 ani.200 

Calculaţi pe motivele care-i mână în învălmăşeală: 

Din curiozitate artistică. 50 „, critică. 15 „ „pură. 230, 
instincte. 450 „ convingerea altora. 250 „ „ proprie. 5 

După starea de conştiinţă: 

Pot răspunde pentru ce au luat parte la mişcare. 250 

Nu pot răspunde. 750 

Dintre cei 250 dântâi: Pot răspunde: 

În mod fantazist. 120 
,„ DNalV. 


„„ plauzibil 125,5.0,5 

Din capetele sparte, calculate pe 100 sunt: nevinovate. 

vinovate inconştient.24 vinovate conştient.] 

În privinţa rezultatelor unei mişcări populare, calculat pe 
un milion de suflete, avem: 

Câţi folosesc direct.100 „ indirect.100 

Restul până la un milion păgubesc.” 

În adevăr statistica e plină de învăţăminte! 

Şedinţa solemnă de deschidere a congresului se începe la 
orele 1 d.a. sub preşedinţia d-lui Dem. Buteulescu, prezenţi 
fiind 1000 de membri cooperatori. 

PREŞEDINTELE, în termeni foarte frumoşi, salută şi 
felicită pe membrii congresului pentru patriotismul cu care 
s-au grăbit a veni să aducă luminile lor în această mare 
chestiune: protecţionismul naţional. D-sa termină arătând 
foloasele cooperaţiunii: cooperaţiunea trebuie să fie pentru 
toţi românii cu minte o idee fixă. 

Se intră în ordinea zilei. 

D. MOCEANU, delicatese şi comestibile român. 

CONGRESUL COOPERATIV ROMÂN. 

ŞEDINŢA DE INAUGURARE 
verva-i cunoscută, ţine pentru protecţionism un discurs 
foarte sărat şi foarte gustat: vorbele-i merg ca untul şi bine 
cântărite şi socoteala fără cusur. (Aprobări în tot publicul.) 

DIRECTORUL. fabricii Lemaiâtre, un om cu multă 
greutate, e de aceeaşi părere. D-sa crede că fierul trebuie 
bătut până-i cald, că nu trebuie lăsat guvernul în pace: 
până nu va admite protecţionismul şi nu va turna legi pe 
acest tipar, trebuie ciocănit mereu. (Aplauze.) 

UN GUVERNAMENIAL LIBER-SCHIMBIST: Luaţi seama: 
vrea să ne potcovească! (Râsete şi sâsâituri.) 

D. IORDACHE IONESCU din Şelari, prezidentul „Spumei 
de drojdii”, societatea comercianților români de băuturi: 
Vin, domnilor! (Chef mare şi tămbălău în toată adunarea. 
Oratorul se aşează la loc mahmur. Zgomotul se potoleşte.) 


D. PREŞEDINTE: Urmaţi, frate cooperator. O VOCE: 
Degeaba! acuma i s-a stricat gustul! 

ALTA: Să-l dreagă! 

D. IORDACHE: Nu mai! Dar cu principiile dv. o să vă frigeţi 
prost de tot! 

D. BASILESCU, tipograf, atacând chestia cu multă 
ardoare, culege aplauze de deosebite caractere, care de 
ilaritate, care de entuziasm; în fine face o frumoasă 
impresiune. 

D. FRANKE, croitor, o ia cu francheţă p-alt ton. Se vede aci 
stofă de orator. Discursul se potriveşte perfect. Liber-schim- 
bismul nu e de talia unei ţări agricole: cu acest sistem ni s- 
ar croi o soartă prea grea, care ne-ar strânge rău în spete; 
pardes-sus le marchel, fără să prindem de veste, ne-ar 
căptuşi străinii din cele două emisfere. Oratorul o încheie 
fără să treacă cu un milimetru măsura în privinţa celor 
două emisfere. Un elegant 

1 Corect ortografiat: par dessus le marche (fr.) - pe 
deasupra; joc de cuvinte cu par dessus (pe deasupra) şi 
pardessus (pardesiu). 
discurs! Se şoptea în congres că preşedintele îl comandase 
din vreme, e drept însă că bravul orator l-a dat gata după 
promisie în 24 de ore. (Aplauze unanime.) 

D. PREŞEDINTE, care a primit o depeşe: Domnilor, am să 
vă fac o comunicare. lată depeşa pe care o primesc de la 
Direcţia generală a C. F. R.: „Onor. Congres cooperativ 
român, loco, motivele pentru cari lipseşte d. director 
general. , 

DOCTOR CHIRIEAC: Desigur iar întrerupere de circu- 
laţiune. 

D. PREŞEDINTE: Intocmai. D. director s-a înţepenit la 
Chitila. Noi, regretând locomotivele, reintrăm în ordinea 
zilei. 

D. STANCU BECHEANU, lipscan: Domnilor, pe când 
vorbeau onor. preopinenţi, amicul meu, nenea Ghiţă 
Pencovici, îmi dedea cu cotul. (Râsete.) Puteţi râde, 


domnilor! n-o să-mi măsor eu la bătrâneţe vorbele cu 
santimetru. Ii ştiu pe toţi ce cumaşi sunt; materia asta o 
cunosc, slava Domnului! nu mi-e ruşine! Ţara asta vrea 
profteţionism - nu mai încape tocmeală! Eu sunt sincer, eu 
nu sunt din acei oratori de modă nouă, cum am văzut la 
jurnalele din urmă, ca să scot panglici pe nas. 

DOCTOR TOMA IONESSCU: Panglică? cu operaţie! 

DOCTOR CHIRIAC: Cezariană. 

D. PREŞEDINTE: Nu tăiaţi vorba oratorului, vă rog. 

D. S. BECHEARAU (urmând): Eu adică, în sfârşit, eu zic 
guvernului: Coniţă! adică, pardon! domnule! cu preţul ăsta 
nu ne dă mâna: este peste poate. Dar mai în sfârşit, văzând 
la o adică refuz din partea muşteriului, ăstaa. a guvernului 
vreau să zic, putem zice: târgul n-are supărare, noi am 
cerut; dv. ce daţi? (Aplauze.) 

D. STAROSTE al birjarilor, un adevărat pravoslavnic în 
materie economică, biciuind liber-schimbismul, compară 
con 

1 Stofă. 
gresul cu a cincea roata la căruţă. La imputarea ce i s-a 
făcut că e liber-schimbist, aminteşte proverbul cu capra şi 
oaia; la imputarea că n-a luat bărbăteşte iniţiativa unei 
mişcări mari a corporaţiunii sale, zice: bate şaua să 
priceapă iapa! Ei, domnilor, adaogă oratorul, pisica cu 
clopoței nu prinde şoarecele! Nu trebuia să tragem când la 
dreapta, când la stânga; trebuie sa mânăm chestia tot 
înainte; căci, daca mergem tot aşa hâţa-hâţa, o vârâm cu 
oiştea-n gard! 

— Oratorul se opreşte aci. 

D. BOSSEL, tapiţer, spune că nu face ca colegul d-sale d. 
Olbricht, care se ascunde după perdea: ţinta noastră e fină. 
D-sa pune chestia pe tapet. Cifrele statistice sunt oglinda 
perfectă a situaţiei. Cu protecţionismul am merge ca pe 
rotile; de înlăturarea acestei sisteme, nimic n-ar putea să ne 
console1. D-sa sfârşeşte spunând că situaţiile economice 
sunt totdeauna mobile. (Aplauze zgomotoase.) 


D. ALEXANDRIU, farmacist, ţine un spici foarte corosiv: d- 
sa trage un praf adversarilor protecţionismului. Blamează 
într-un mod drastic pe acei ce n-au în combinaţiile lor acea 
curăţenie caracteristică românului, şi care vor să lase pe 
străini să stoarcă ultimele picături din forţele ţării, până 
când într-o bună dimineaţă să ne pomenim hap! că ne 
înghite străinul! Ei! şi pe urmă nu mai e leac. (Aplauze 
repetate.) 

D. PRAGER IULIUS, blănar, ţine un discurs cu totul hors 
de saison2; d-sa se-ncurcă în citate de proverbe uzate: 
lupul părul îşi schimbă, dar năravul ba; asta-i altă căciulă! 
de ce n-are ursul coadă şi lupul d-abia o poartă; umblaţi cu 
vulpea-n sac! şi altele în fine, un discurs să nu-l mănânce 
nici moliile. 

D.H U HN, directorul băilor Mitraschewsky, care a asudat 
tot timpul, vrea sa verse apa rece peste entuziasmul 
adunării. Voi, zice d-sa, să dau un duş peste focul 
protecţioniştilor extremi! (Zgomot.) 

1 Consolă, masă de salon. 

2 Nepotrivit cu anotimpul (fr.). 

D. BONTEA CE FLORESCU, profesor de franciujeşte: B- 
aia-i vorbă! 

VOCI: Curat! (Zgomot.) Sus! jos! jos! sus! (Zgomot maro.) 

Urmează de aci o discuţie foarte vie, în care se schimbă o 
mulţime de replice destul de violente. Dăm aci pe scurt pe 
cele mai importante. 

UN ŞELAR: Trebuie să-i strângem în chingi pe adversari! 
(Zgomot asurzitor.) 

UN LIBER-SCHIMBIST: Vreţi sa ne înşelaţi! 

D. GEORGES IONESCU, orloger român de Geneva, 
înaintează în îmbulzeală la tribună cu cilindru pe cap: Şi ne 
remontam caracterele, domnilor! trebuie sa precizăm! 

D. SINIE, căldărar român, vociferează grozav: Asta-i 
spoiala! V-aţi dat metalul pe faţă. (Se repede la tribună, 
apucă pe orloger în braţe şi-l întoarce pe sus. Zgomot la 
culme. Strigăte: Ţi-ai arătat arama!) 


D. LITTMANN, lampist, în mijlocul tumultului îl răsuceşte 
prin câteva cuvinte: Domnilor! sa ne luminăm! nu sunt un 
intrigant să viu aici să bag fitiluri, sa înflăcărez 
resentimentele. 

D. TASAIN, directorul Companiei gazului: 'Tăis ton bec, 
espece de fumiste!1 (Zgomotul merge crescând. D. 
Littmann se retrage într-un colţ şi fumează. Zgomotul 
continuă.) 

D. TEODORESCU, franzelar, un om copt, caută a potoli 
focul adunării: Domnilor, staţi! aci nu e cu lopata! Cine a 
luat cuvântul? Ce am venitără să facem aici? gogoşi? 

D. N. MANDREA, fabrica de cizme Filaret, cu tactul său 
obicinuit, zice puţine cuvinte şi, deşi urmând după 
calapoadele vechi oratorice”, reuşeşte totuşi să-i încalţe pe 
toţi! (Zgomotul 

1 Taci, şarlatanule! (ir.). 
începe a se stinge, cu atât mai mult cu cât d. Capşa, 
cofetarul, îşi dă toată osteneala să îndulcească lucrurile.) 

D. IUILAN OPRESCU, în tot timpul scandalului conserva o 
atitudine demnă şi o tăcere de aur. D-sa zice unui prietin: în 
chestia economică n-am decât o părere - laissez faire, 
laissez passerl! Facă fiecare cum poate, eu fac cum pot. 
(Zgomotul s-a potolit.) 

DOCTOR BABEŞ: Domnilor! Susţineţi cineva o opinie 
contrară aceleia ce susţinem noi? Sunteţi turbaţi? Eu, 
domnilor, până acum nu m-am baccilit; mie-mi place să pun 
virgulele pe i! Susţin că, fără protecţionism, România, pe 
calea economică, nu va putea fi decât un mic rob al marei 
Europe industriale! (Aplauze turbate.) 

DIRECTORUL fabricii de bazalt artificial: Acel ce se ştie a 
nu avea nici un păcat să ne arunce piatra! Toţi fierbem într- 
o oală, şi dumneata şi dumnealui şi noi eţetera. 

O VOCE: Eţeteracota! (Aplauze, ilaritate.) 

DIRECTORUL Companiei barometrice: Domnilor! 
Onorabilii preopinenţi au vorbit cu multă. pompă, dar, 


pardon, superficial. Eu voi să. sondăm mai adânc! 
(Murmure, întreruperi şi protestări.) 

DIRECTORUL fabricii „Stella”: începutul acesta nu 
miroase bine. (Zgomot.) 

D. PREŞEDINTE, către orator: Mă rog, compania dv. nu 
este înscrisă la ordinea zilii. în şedinţa de noapte. La 
noapte! 

DIRECTORUL Comp. bar.: Dar, domnule preşedinte! 

T O ATA S A LA: La noapte! la noapte! (Tumult.) 

PREŞEDINTELE: Vă ridic cuvântul! 

DIRECTORUL. Comp. bar., strigând puternic: A! care va să 
zică vreţi să-mi astupaţi gura? foarte bine. Dv. vă. încuiaţi, 

1 Lăsaţi sa se facă, lăsaţi să treacă (ir.), adagiu al 
economisei liberale. 
ca să zic aşa, în ordinea dv. de zi, şi apoi, de aci, nu mai vreţi 
să. ieşiţi! Rog să se ia act de aceasta. Aceasta nu e. lucru 
curat! Vom protesta! vom umple. toate gazetele! (Zgomot 
mare.) 

REPREZENTANTUL Societăţii presei: A! asta e o infamie! 
Afară! Să iasă. afară! 

Directorul Comp. bar., în mijlocul fluierăturilor şi 
huiduielilor, se încleştează la tribună strigând din toate 
puterile: Bravo! care va să zică tot eu să ies. afară! Eu! Nu, 
domnilor, dv. să ieşiţi afară! 

Un măcelar român, repezindu-se la orator cu cuțitul: leşi. 
că te tai! 

DIRECTORUL Comp. bar., de frică, iese afară. (Aplauze 
frenetice.) 

Prima şedinţă solemnă a congresului se ridică. 

Din „MOMENTE” 

BAIONETA INTELIGENTA [GARDA CIVICA] 

De câte ori auz zgomote de război, îmi amintesc cu pietate 
şi cu mândrie de acum atâţia ani trecuţi, când eram unul 
dintre aprigii apărători ai Independenţii. Pe vremea ultimei 
confla-graţiuni orientale, am servit în garda civică 
—,baioneta inteligentă” - în compania din mahalaua 


armenească. Timpuri eroice! am de la voi frumoase 
amintiri! Căpitanul meu, d. Gută Cotoi, odinioară sergent în 
pompieri, era un tip de haidamac, care fusese apoi, pe rând, 
birjar, cârciumar, binagiu, samcar de slugi, spion de poliţie, 
bătăuş, ş-acum, în sfârşit, urmând unei vocaţiuni irezistibile 
pentru viaţa politică, se declarase pe faţă pentru guvern. 
Era un agent propagandist rabiat - groaza cârciumarilor şi 
altor case publice, spaima birjarilor, lăutarilor, flaşnetarilor, 
alunarilor, salipgiilor şi a tuturor câţi îi picau înainte în 
momentele-i de arţag contra ciocoilor. Dar, aminteri, om 
plăcut, deştept şi vesel. Când a venit pentru prima oară să 
mă cheme-n serviciu, era tămâiat, îl cunoşteam de mult - 
cine nu-l cunoştea în mahala pe d. Cotoi? - zic: 

— Frate Gută, te rog, pe mine să mă scuteşti; sunt slab de 
constituţie. 

— Ei, aş! zice. Oftică rusească! Nu se poate, d-le lancule. 
adică. se poate, dacă pui om în loc. 

— Atunci, pui om în loc. 

— Atunci, scoate rubla. 

I-am dat-o, şi d. Gută a plecat legănându-se şi strigând: 

— Trăiască ai noştri, d-le lancule! 

Apoi o teribilă înjurătură: de ciocoi! Peste vreo opt zile, m- 
a călcat d. Gută iar, şi iar mi-a şters carboava, şi iar: 
„Irăiască şel. „ Peste vreo cinci zile, altă rublă; pe urmă, din 
patru-n patru zile, regulat. Dar toate tiraniile trebuie să 
aibă un capăt. Am hotărât să mă revolt. Când vine d. 
căpitanul tun şi zice: 

— Mâine ai servici. 

— Neică Gută, zic, oi avea, n-oi avea servici, nu ştiu, da' 
rublă ştiu că n-am, şi nici n-o să mai am de aici înainte. 
Scurt! 

— Atunci. cum? 

— lac-aşa. 

— Atunci te bag la arest. 

— Să pofteşti! 

— Car' va s' zică nu dai rubla? 


— Nu pot. 

— Bine. 

Şi a plecat supărat, înjurând straşnic pe ciocoi. A doua zi, 
dis-de-dimineaţă, am auzit goarna, m-am îmbrăcat repede 
şi m-am dus la companie: am luat o puşcă bătrână, care 
clănţănea din toate încheieturile când umblam; mi-am 
încins centuronul cu patrontaşul peste palton, şi am plecat 
prin lapoviţă cu cârdul companiei. Un comisar de poliţie ne- 
a dus în şireag pe Podul Mogogşoaii - era parada Bobotezii. 
Mai târziu când a venit şi căpitanul şi m-a văzut, el, care mă 
credea un laş incapabil de a purta o armă, a rămas 
încremenit: 

— Bravos, d-le lancule! mă lucraşi car'va s'zică? Da' nu 
face nimica! Trăiască ai noştri! de ciocoi! 

După ce a dat câteva târcoale în faţa companiei, a venit iar 
la mine, m-a tras la o parte şi, foarte discret, mi-a duhnit la 
ureche: 

— D-le Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. Dă- 
mi o jumat' de rublă şi du-te acasă. 

— N-am nici sfanţ, nene Gută, zic eu tare, ca să m-auză 
cocoanele înghesuite pe trotoar la spatele şireagului nostru. 

Dar d. căpitan se-nţepeneşte-n călcâie şi, ca să-mi acopere 
glasul, strigă răguşit din fundul bojocilor: 

— Cumpanie. drepţi! 

În acelaşi moment, s-aud venind din susul stradei nişte 
huiduituri zguduitoare. Ce era? Cine ştie cine prinsese un 
câine jigărit de mahala, îi legase o tinichea de coadă şi-l 
aruncase în mijlocul stradei, să-l dea garda-n tărbacă, după 
o veche datină consacrată a acestei instituţiuni urbane. 
Apucat între cele două şiruri de bravi, care aveau la spate 
câte un zid de lume; aiurit de huiduituri, de amenințările 
puştilor şi de loviturile tinichelii, nenorocitul animal fugea 
făcând nişte salturi nebuneşti şi chelălăind într-un chip 
infernal, pe când garda şi publicul făceau un haz nespus. A 
trecut pe dinaintea noastră ca o vedenie himerică, încă 


târziu se auzeau în depărtare huiduituri tocmai pe la Piaţa 
Teatrului. 

Noi eram companie de elită. Eu stam postat peste drum de 
Creţulescu, aproape de palat, între doi armeni foarte 
borţoşi, unul basmangiu pe podul Târgului-de-afară, şi altul 
fabricant de cafea măcinată şi alte mirodenii în Calmata. 
Acesta-şi pusese de degrabă paltonul peste şorţul cu care 
se acoperea când măcina martinică, şi şorţul era cu o palmă 
mai lung decât poalele paltonului, care se mai scurtase o 
şchioapă din pricina centuronului încheiat sub burtă. 
Cafegiului, răzbit de frig, îi curgea nasul enorm plin de 
guturai, şi, om curat ca toţi armenii, mă ruga din când în 
când să-i ţiu puşca: s-apleca din greu, îşi ridica şorţul şi se 
ştergea la nas. După aceea, când îşi lua puşca-napoi, foarte 
politicos: 

— Mersâm. Am avut noroc; dacă nu am uitat şorţu pa 
mine, cu ce m-am şters la nas? 

De-atunci, n-am mai băut cafea cu caimac! In sfârşit, iată 
că se-ntorc înapoi spre palat trăsurile oficiale. Strigam încă 
ura, când trecea pe dinaintea noastră escadronul de suită. 
Jandarmii mândri, cu săbiile scoase, se uitau, pe sub 
cozorocul chiverelor, la compania noastră, mai ales la mine 
şi la armenii mei, cu un zâmbet aşa de ciudat, încât am 
aplecat ochii-n pământ şi, din ceasul acela, mi-am promis să 
fac toate sacrificiile pentru a mă scuti pe viitor de o aşa 
penibilă situaţie. Am alergat la d. Cotoi şi, după multă 
tocmeală, ne-am ajuns: două ruble pe lună şi să mă lase-n 
pace. I-am dat una înainte şi apoi câte una la fiecare 
cinsprece zile. Am servit regulat patriei, spre deplina 
mulţumire a comandantului meu, până la desfiinţarea 
gardei. Şi o dovadă că am fost un brave că d. căpitan a 
venit odată la mine foarte bine dispus şi mi-a zis: 

— D-le lancule, să ştii că acuma ne-mparte şi nouă, la 
garda naţională, dicorăţii pentru apărarea Independenţii; 
să ştii că te pui pe listă. 


Eu, înțelegând unde vrea să m-aducă d. Gută, i-am 
răspuns că eu n-am pretenţie. am luptat aşa, de dragul 
liberalilor. Dar d. Gută: 

— Trăiască ai noştri, d-le lancule! de ciocoi! Da' nu se 
poate! să dau la toţi bocciii şi mitocanii dicorăţii şi tocmai d- 
tale să nu-ţi dau! nu face! Eu ştiu că te trec pe listă. 

— Nu mă trece, că cine ştie cât costă. acu sunt cam 
tinichea. 

— Ce să coste? un moft. Facem noi pentru d-ta. Pe urmă 
mi-a cerut o jumătate de pol, pe urmă i-am dat o rublă şi pe 
urmă ne-am ajuns cu o rublă şi jumătate. M-a încasat şi m-a 
trecut la portofel. Peste vreo câteva zile după desfiinţarea 
gărzii, Istoria se repetă m-am întâlnit cu d. Gută - îl 
făcuseră perceptor, şi era foarte vesel! L-am întrebat în 
glumă: 

— Nene Gută, ce se mai aude cu dicoraţia mea? —. Care 
dicoraţie.? 

— Aia. nu ţii minte? o rublă şi jumătate. 

— Dracu să-i ştie, d-le Ilancule, ce-a făcutără ăia de la 
comenduire, că eu le-am trimes de atunci listele; dar acolo 
e acuma un balamuc cu predarea armelor! Cică s-a furatără 
sumedenie. 

— Se prea poate, nene Gută; în vreme de război câte arme 
nu să prăpădesc! 

— Poate la alte cumpănii să se fi făcut vrun abuz; dar la 
noi, nu-mi vine să crez. Ei! da' nu face nimica. Trăiască ai 
noştri, d-le lancule! de ciocoi! 

Astfel, din pricina unei neglijenţe a comenduirii am rămas 
nedecorat, după ce am luptat atâta! Asta nu e drept! mi-am 
zis. Sunt sigur că lui Sarchiz cafegiul i-a dat. M-am dus să-l 
văz. L-am găsit tot cu şorţul cunoscut şi cu guturaiul cel 
vechi; amesteca martinică cu rio ca să facă moca. Din 
vorbă-n vorbă, zic eu, ascunzând cât puteam mai bine 
sentimentul de invidie: 

— Dumitale cum ţi-a dat decorație, frate Sarchiz, şi mie 
nu? că eu încai am plătit înainte. 


— Aşa am avut orbă. Când ne-a aduce dicoraţie, plătim. 
Ne-a adus dicoraţie, am plătit. 

— Aşa.? zic eu domirit. 

— Bei un cafe proaspăt? să-ţi fac un gingirlie. 

— Nu, nene Sarchiz, mersâm; nu mai metahirisesc de mult 
cafea cu caimac! 

„MITICĂ” 

MITICĂ 

— Mitică. şi mai cum? 

— E destul atâta: Mitică - de vreme ce şi dumneata îl 
cunoşti tot aşa de bine ca şi mine. Fireşte că trebuie să-l 
cunoaştem: îl întâlnim atât de des - în prăvălii, pe stradă, pe 
jos, în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, în vagon, în 
restaurant, la Gambrinus - în fine pretutindeni. 

Mitică este bucureşteanul par excellencel. Şi fiindcă 
Bucureştii sunt un mic Paris, şi Mitică, se-nţelege, este un 
mic parizian. 

El nu e nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici urât, nici 
prea-prea, nici foarte-foarte; e un băiat potrivit în toate; dar 
ceea ce-l distinge, ceea ce-l face să aibă un caracter marcat 
este spiritul lui original şi inventiv. 

Mitică este omul care pentru fiecare ocaziune a vieţii 
găseşte un cuvânt de spirit la moment, şi pentru asta 
simpaticul parizian al Orientului este foarte căutat şi plăcut 
în societate. 

Mitică are o magazie, un arsenal, o comoară de vorbe, de 
întrebări, de răspunsuri, care fac deliciile celor ce au 
fericirea să-l cunoască. 

Mai cu seamă pe provinciali, micul nostru parizian îi 
epateazăl cu verva lui scânteietoare. 

1 Prin excelenţă (fr.). 

El, de exemplu, inventează pe negândite vorbe ca: „Cea 
mai frumoasă fată din lume nu poate da decât ce are!” sau: 
„Viaţa este un vis, moartea o deşteptare!” ori: „Ei! madam 
Popescu, nu există roză fără spini!” 


Inchipuiţi-vă ce efect fac toate astea asupra spiritului 
doamnei Popescu! 

Dar toate astea sunt vorbe sentimentale, Urice, 
melancolice, şi deşi şi-n genul acesta Mitică este destul de 
tare, e încă şi mai tare în genul uşor, picant şi ironic. 

„In genul acesta, cel puţin, pot pentru ca să zic că n-am 
rival!” zice Mitică - şi cu drept cuvânt. 

Exemple. 

Când n-are tutun, îţi cere „o ţigară. suvenir”. 

Când merge să se-mprumute cu bani; 

— Unde ai plecat, Mitică? 

— La vânătoare de lei. 

[i zici: 

— Mitică, faci cinste? 

— Nu pot, monşer, că mă strânge un ciorap. 

Până în anul 1900, când mă-ntâlnea la Sf. Vasile, îmi zicea: 

— De un an nu ne-am văzut! 

Dar în anul acela l-am găsit în seara de 31 decembre la 
Gambrinus, tot acolo l-am întâlnit a doua seară, la 1 
ianuarie. 

L-am salutat; s-a făcut că nu mă cunoaşte. După multă 
stăruinţă, şi-a adus în fine aminte cine sunt: 

— Scuză-mă, neică, a zis Mitică, te uitasem: e un secol de 
când nu ne-am mai văzut! 

Ceri într-o băcănie: 

— Bâiete, o ţuică! 

— Nu-i da, domnule, c-o bea! zice Mitică. 

Am deseară lojă la operă; mergi cu mine? zice Mitică. 
Merg. Ce se cântă? Relaş, în cinci acte! 

Intri la Gambrinus; te apropii de Mitică şi-l saluţi; el îţi 
răspunde amabil: 

— Adio! 

Îl saluţi la plecare; el îţi răspunde: 

— Să-mi scrii! 

— Ai parale, Mitică? 

— Nu umblu cu metal; mi-e frică de trăsnet. 


— Birjar! slobod? întreabă amicul nostru. 

— Da, conaşule! 

— Atunci, du-te-acasă. 

— Dă-mi cusurul, zic negustorului. 

— Nu-i da, d-le, întrerupe Mitică; dumnealui n-are nici un 
cusur. 

Un prieten ghindoc se-ntinde să-şi ia pălăria dintr-un cuier 
prea-nalt. Mitică îi strigă: 

— Pune o coală de hârtie sub picioare! 

Mitică zice despre un'prietin destituit: 

— L-a-naintat. — 

— L-a făcut inginer de poduri. Şi când e în culmea vervei 
adaogă: —.detaşat cu serviciul în Gişmegiu: dă muştele 
afară! 

Te plângi lui Mitică de cine ştie ce; el nu vrea să asculte, 
fiindcă „petiție fără timbru nu se primeşte”. 

La restaurant: 

— Iaurt ai? întreabă el. 

— Este. 

— Dă-mi vreo câţiva centimetri. 

În loc de „usturoi”, zice „vanilie sârbească”, în loc de „vin”, 
zice „flanelă de Drăgăşani”, şi-n loc de „bilet de bancă”, 
„poza lui Traian”. 

Când pleacă pe jos, te invită: 

— Hai, că te iau în dreapta. 

Mitică se urcă pe platforma dinainte a tramvaiului electric; 
vagonul porneşte; în culmea vitezei, deodată amicul nostru 
strigă manipulantului: 

— Opreşte! ţi-a căzut biciul! 

1 Restul. 

Mitică stă cu mai mulţi prieteni în colţ la Continental, pe 
Piaţa Teatrului. Un prieten salută şi sare pe platforma din 
urmă a tramvaiului, care merge către Sf. Gheorghe: 

— Arde.-l, birjar! strigă Mitică. 

— în toiul alegerilor, unde-şi pune Mitică al meu 
candidatura? 


— La Bucureştii-Noi. 

— La ce colegiu? 

— La colegiul al patruleal. 

Te doare măseaua. Ce doctorie îţi recomandă Mitică? 

— Rădăcină de cleşte. 

Ai cerut o bere şi o laşi să-i treacă puţin spuma; Mitica 
zice: 

— Bea-ţi berea, că se răceşte. 

La Gambrinus: 

Mitică, la plecare, către băiatul care a servit: 

— Băiete, mi se pare că mi-a picat o bâncuţă; vezi, dacă o 
găseşti, mi-o dai înapoi deseară; dacă nu, ia-o tu bacşiş. 

— Câte ceasuri sunt, Mitică? 

— Câte a fost ieri pe vremea asta. 

— Apropo, zice Mitică, de câţi ani eşti? 

— De. atâţia. 

— Tocmai cât măgarul mitropolitului! 

1 în sistemul electoral burghez nu erau decât trei colegii. 

Ţi-ai cumpărat o blană nouă. Le întâlneşti cu Mitică, în loc 
de „s-o porţi sănătos!” îţi zice: 

— Bravos! blană ai; acuma, junghi îţi mai trebuie! 

— 'Ţi-aş face curte, domnişoară, zice Mitică unei tinere 
telegrafiste, dar vai! n-am curaj; ah! ştiu cât eşti de 
crudelă! 

— Cum, domnule Mitică? de unde ştii? 

— Parcă eu n-am aflat cum baţi depeşile! 

Mitică te roagă să pui o vorbă bună la Ministerul de 
Război, dacă ai vreun prieten, ca s-o numească pe soacră- 
sa,moaşă militară”. 

Trenul de plăcere merge-ncet; Mitică zice: 

— A ostenit caii. Ori, mai bine: 

— A uitat să dea grăunţe la cai! Trenul se opreşte la o 
staţie; Mitică: 

— A oprit, să le dea apă. 

E polei. Cade un domn. Mitică strigă: —Chegle-carambol! 
Cade o doamnă: 


— S-a rupt gazometrul! Ş. cl., ş. cl., ş. cl. 

Al dracului Mitică! 

Din „SCHIŢE NOUĂ” 

MONOPOL.. 

În vara anului 1907, aflându-mă în străinătate şi având în 
ţară daraveri, m-aşez în trenul Berlin-Bucureşti, cu gândul 
să m-abat o zi-două pe la Iaşi, unde să vizitez pe nişte vechi 
şi buni prieteni, familia Ronetti Roman. 

A doua zi, mă cobor în gara Paşcani la 12.30 p.m. 
Numaidecât întreb cu respect pe un domn impiegat de 
mişcare foarte tânăr, care poartă o şapcă prea matură, 
odinioară desigur stacojie, „pe ce linie este tras trenul ce 
trebuie să plece peste câteva minute spre laşi”. Domnul 
impiegat îmi răspunde politicos că, „în legătură cu Berlin- 
Bucureşti, pleacă din Paşcani spre laşi numai un tren, la 
4,10, cu sosirea la 6,5 p.m.” 

— Dar. 

— Ştiu, mă-ntrerupe ghicindu-mi gândul; este şi un tren 
cum vrei dumneata; dar acela nu umblă. 

— Este, dar nu umblă? 

—. nu umblă decât pe sezonul băilor. 

— Am înţeles, răspund eu pe jumătate domirit. 

Fireşte, e prea de timpuriu, înainte de sfârşitul lui mai, să- 
n-ceapă băile. Dar nu ştiam să fie acuma şi-n Berlin 
pătimaşi care vin să se caute la băile din Iaşi. 

Trei ceasuri şi jumătate în Paşcani - cam prea mult! Dar ce 
pitoresc! 

Ce glodăraie şi colbăraie! Ce abdomene de copii malarici! 
şi se joacă şi râd - cam trist, dar tot râd! Ce grav 
municipalul care ţine ordinea la fântâna din piaţa gării, 
unde se-mbulzesc multe vite însetate! Ce jigăraie de câini 
costelivi cu ochii rătăciţi şi coada-ncârligată înspre pântece, 
furnizori ai amicului meu doctorul Lebel! Şi, cu tot regimul 
nostru protecţionist, nici o fabrică de mănuși în tot ţinutul! 
Ai de ce să ţi se rupă inima - de mila oamenilor, fireşte, 
după a vitelor şi a câinilor. Bine că avem o S. PA.1; să 


sperăm că încet-încet, cu vremea, vom ajunge s-avem şi o S. 
P0.2 

4.10. Am pornit. Mergem şi înaintăm domol în sus spre 
Ruginoasa, şi ne apropiem de culme. 

Soarele, aplecându-se către piscurile Ceahlăului, se 
ascunde după grămezi uriaşe de nouri, care se tot ridică 
una peste alta venind dimpotrivă, pe când largile 
adâncături din dreapta urcuşului nostru se-nvăluiesc 
treptat în umbră. 

Blânda melancolie a ţarinelor moldoveneşti - un cântec de 
neam mâhnit, din glas copilăresc, ajungând la mine limpede 
din dedeparte vale - închipuirea marelui sinistru de acum 
două luni - apropierea de laşi. Apoi dulci amintiri din zilele 
primei nesocotite tinereţi - gândiri amare din pragul cu 
deşarte regrete al bătrâneţii. Toate mă-mpresoară, şi care 
de care luptă să mă-ngenunche şi să mă copleşească. Pe 
lângă astea, suflarea de monstru astmatic a locomotivei şi 
ţăcănitul din ce în ce mai obosit al roatelor. E penibilă 
mişcarea în alt tempo decât al sufletului! 

În sfârşit, tica-taca, încetinel, ajung cu voia lui Dumnezeu 
joi seara, 24 mai, în gara laşi, unde sunt întâmpinat nu se 
poate mai frăţeşte, de prietenii mei. 

1 Societatea pentru protecţia animalelor. 

2 Societatea pentru protecţia oamenilor. 

Mă gândesc, cum sunt obosit de drum şi de atâtea 
impresiuni, să mă duc repede la baie; dar îndată mi-aduc 
aminte de şapca odinioară stacojie: nu s-a deschis încă 
„zezonul”. Mă mulţumesc să mă spăl la bunele mele gazde 
cu apă de Vichy-Celestins; apa comună de laşi e mult mai 
gustoasă şi mai hrănitoare, dar costă mai scump şi cam irită 
pieliţa, mai ales vara. 

E, cum spusei, la sfârşitul lui mai. Găsesc iubitul meu laşi 
în tremurul alegerilor generale. Ce febră! peste 43 de 
grade; aproape să se coaguleze albumina! 

Fierbe lumea de grija cea mai mare ce poate - cum să zic? 
- poseda pe un adevărat român - aşa-numita despuiare a 


scrutinului. Scrutinul este pentru noi, modernii, adică 
românii moderni, un fel de zeu, care s-arată în toată 
maiestatea lui despuiat: Apollo resplendescens1. 

Ziua de vineri, 25 mai, mi-o consacru deci de dimineaţă să 
vizitez redacţia Opiniei (o instalaţie în adevăr europeană; 
chiar un telefon; cam năzuros - e încă june), unde, în 
calitatea mea de confrate mai în vârstă, sunt primit cu 
destulă consideraţie. De aci, voi să contemplu apariţia 
zeului - pe un potop de ploaie, să crezi că s-au rupt băierile 
firmamentului. 

De cu noapte a-nceput a turna, şi toarnă. Pieţele, ogrăzile, 
locurile virane sunt mări şi lacuri; ulițele, fluviuri şi niagare. 
Caii înoată; birjele plutesc; tramvaiele par nişte vaporaşe 
de curse intraurbane, ca la Hamburg. 

Mă plâng unui amic, impiegat superior, om cu carte, de 
furia elementului. 

— Las', coane lancule, îmi zice, ploaia aiasta-i bună după 
atâtea călduri tropicale! 

1 Apollo strălucitorul (lat.). 

Şi mă conving că are omul toată dreptatea. De trei ori 
binecuvântat, diluviu! 

1) ad reml: căldurile au fost, ce-i drept, foarte tari şi 
înainte de vreme; 

2) ad, locum2: se spală laşii; nu-i vorbă. Iaşii sunt un târg 
tare curat; dar orşicât, cineva, cât de curat să fie, tot nu 
strică să se spele din când în când; măcar dacă nu se spală 
singur, să se lase spălat, şi 

3) ad personam3: servitoarea bunelor mele gazde a avut 
ingenioasa inspiraţie să pună la gurile zgheaburilor toate 
cofele şi putinile din casă. Las să se premenească 
umplutura de mai multe ori până curge limpede de tot şi 
mă spăl bine cu apă de ploaie - excelentă pentru pieliţă. 

Din adâncul sufletului zic: Domnul fie lăudat! el, care ne 
trimite răcoare după călduri tropicale; care ne spală 
câteodată cu d-a sila; care ne dă apă aşa de ieftină, mult 
mai ieftină decât cea de Vichy - o bagatelă. 


Mă aflu, cum zisei, la Opinia înainte de amiază. După ce, 
ca musafir, îmi fac datoria să ţin pe tinerii confraţi, vreo trei 
sferturi de ceas, cu palavre, încep a pricepe că le cam stau 
pe suflet. Eu n-am treabă; toată ziua mi-e de petrecere; pe 
când ei ard în toiul bucătăriei, unii cu condeiele-n mână, 
altul cu telefonul la ureche, celălalt cu nasul în listele 
electorale. în trei-patru ceasuri trebuie s-apară foaia. 

— Domnilor, zic, de-acu vă las. 

— Dar de ce te grăbeşti, coane lancule? de ce nu mai stai 
oleacă, olecuţă? 

1 Cât priveşte faptele (lat.). 

2 Cât priveşte locul (lat.). 

3 Cit priveşte persoana (lat.). 

Olecuţă! diminutivul acesta îmi pare un categoric 
superlativ. 

Tineri politicoşi! nu-mi ascund pălăria, nici umbrela, nu-mi 
fac nici o violenţă. Mă lasă să plec. E şi vremea, în faţă, la 
Mitropolie, sună 5 antemeridiane. La 12 fix ziua, sună în 
faţă la Mitropolie 5 antemeridiane; la 12 fix noaptea, 5 
postme-ridiane - dar foarte regulat. 

Am plecat, spre marele regret al confraţilor, pe când 
potopul se-nteţeşte din ce în ce. Mă urc în luntrea mea cu 
un triton bătrân care tuşeşte straşnic şi strănută. Simptome 
alarmante la aşa vârstă. Se vede bine că, în atribuţiunile 
amicului nostru doctorul Jocu, nu intră şi inspectarea 
animalelor marine. 

— Avanti, gondolierei strig. 

Bravul gondolier îi trage câteva tritonului cu coada lopeţii. 
Bălăcind contra torentului, navigăm încet-încet la deal. 

Unde să merg? La Smirnov, or la Ermacov? Sunt amândoi 
imperfect! dar la primul merge colegiul I; eu merg la 
colegiul II, cu intelectualii. Oprim la Ermacov. Debarc. Am 
călcat pe pământ ferm. 

Sui scăricica, intru, când. simt că-mi fuge pământul de sub 
picioare şi, cât p-aci, dacă nu sare cineva repede să m- 
apuce, dau să cad pe spate înapoi afară, în valuri. Ca 


fulgerul mă săgeată un gând sinistru: un atac de dambla! 
Sunt pierdut! Dumnezeule! aibi milă de familia mea rămasă 
departe în străine locuri. Ce bucurie pe mine când, cu toată 
supărarea gleznei din pricina alunecării, aflu, după primul 
moment de groază, că damblaua mea a fost numai nişte 
sâmburi de măsline risipiţi - pe gios! 

Dugheana e plină de amici, toţi funcţionari publici şi 
profesiuni liberalel. Aşteaptă aci de mult să se oprească 
potopul, şi, 

1 Profesiuni libere. 
aşteptând, ca să le pară timpul mai scurt, iau aperitive, 
ţuică, mastică, pelin, mişmaş, şi gustă mezeluri, salam, 
ghiudem, caşcaval, măsline. 

Fireşte, mai cu samă cum sunt vesel că n-am avut dambla, 
intru şi eu în combinaţie. 

Şi aperitive, şi mezeluri, şi vorbă, şi discuţie asupra „si- 
tuaţiunii dificile în care se găseşte ţara în urma tristelor 
evenimente, ca să zicem aşa, şi-n faţa atâtor reforme ce 
această situaţiune le reclamă imperios, dacă ne putem 
pronunţa astfel” şi apoi,asupra trecutului, prezentului şi 
viitorului, ideilor şi programului fiecărui ales şi fiecărui 
candidat” - şi dezbateri, şi vorbă, şi aperitive, şi mezeluri, şi 
aruncăm sâmburii - pe gios! 

Dar e unu şi jumătate; m-aşteaptă la dejun. Am stat aci un 
ceas şi mai bine! Vezi cum trece de uşor vremea vorbind 
despre chestii grele! Cu multă prudenţă, de teama unui al 
doilea atac, mă mişc şi vreau să-mi plătesc consumaţia. Dar 
amicii protestează: astăzi este rândul de plată al amicului 
X., care a repurtat, ca orator la o întrunire electorală, un 
fenomenal succes. 

Încă un rând de aperitive şi măsline, şi aruncăm sâmburii. 
Eu mă lipesc bine cu talpa de duşumea. Şi încă un rând. cel 
din urmă! şi măsline, şi aruncăm. 

— Socoteala! în total! 

Nu-i mult! Mezeluri şi măsline, 3.15; băuturi, 17.05; total 
20.20. Amicul X., după ce plăteşte galant, se suie în gondolă 


cu mine; locuieşte în drumul meu, pe un canaletto - să-l las 
acasă. 

Pornim. 

— Coane Iancule, îmi zice, îm par' rău amu, după succesul 
meu, c-am cedat şi nu mi-am pus cand'atura! 

Face iconomie de silabe, probabil, fiindcă mai avem puţine 
momente de petrecut împreună; vrea omul cât mai scurt să- 
mi spună cât mai multe. Şi, cum se clatină gondola pe 
valuri, amicul adaogă: 

— Aveam o ide' de reformă. Nu mai merge, monşăr, cu 
ţăranii. Şi beţivi! T'eb'e un mo'opolal. ac'. (gondola se 
clatină) al. ac'cololului! 

Ne-am oprit. Ne pupăm în gondolă ca doi patricieni de pe 
timpul ilustrului doge Francesco Morosini. Se dă jos 
încetinel pe trotuarul plin de apă şi întră, leoarcă de ploaie, 
pe portalul bătrânului său palazzacciol. 

— Ia sama (îi strig), pe Sein Giovanni, padrone mio!2 
nobilul meu senior, să nu-ţi fi rămas vreun sâmbure de 
măslină pe talpă! 

El se-ntoarce-n loc, smulge cu vârful degetelor o sărutare 
unsuroasă de pe buze şi mi-o aruncă magnific din 
depărtare. 

Sunt opt ceasuri şi trei sferturi. Gondola aşteaptă. îmi iau 
rămas bun de la graţioasa mea gazdă şi plec cu Ronetti 
Roman la gară. 

După ce-i mulţumesc de afectuoasa primire, urc în vagon. 

— Amice, zic, ştii d-ta cu ce mă duc eu de la laşi la 
Bucureşti? —. Cu trenul. 

— Da, cu trenul, fireşte; dar nu numai cu trenul, merg şi 
cu o idee. 


— O idee de reformă! 

—?! 

— Trebuie de înfiinţat numaidecât un monopol, al 
ac'cololului. 


Trenul s-a pus în mişcare. M-aplec pe uşa vagonului: —. la 
sate! pentru rurali! 

1 Mic palat (ît.). 

2 Sfântul Ion, patronul meu! (it.). 

METEAHNA. 

În general, o staţiune de aer curat este un loc mai mult 
sau mai puţin pitoresc, unde te plictiseşti, până la 
înecăciune, dacă nu ştii danţa, ca să poţi respira seara 
praful din salonul de bal de la Kurhaus. Insă astă-vară, fiind 
osândit să respir o lună aer curat chiar dacă nu ştiu danţa, 
am avut norocul să petrec împreună cu un tip de om foarte 
eludat, un fel de maniac, şi aş fi nedrept dacă aş zice că am 
petrecut prost. E adevărat că până la urmă, cu câteva zile 
înainte de a ne despărţi, începuse să mă cam obosească cu 
atâtea - cum să zic? - cu atâtea prostii; dar cele două-trei 
săptămâni de la-nceput nici nu ştiu când trecură, atât mi se 
părea tipul de interesant. 

Mai întâi era un om foarte cumsecade - ungur. Pentru un 
român ordinar ca mine, adică nu un extraordinar român, se 
găsesc şi printre unguri foarte cumsecade oameni: vreau 
adică să spun că un român cât de ordinar se deosebeşte în 
aceasta mult de ungurii imbecili - sunt mulţi de aceştia şi la 
unguri - care nu ar fi-n stare să admită că se pot găsi şi 
printre români oameni cumsecade afară de românii 
renegaţi din regatul maghiar, care acolo sunt consideraţi ca 
oamenii cei mai cumsecade. 

Deşi eram cu ungurul meu totdeauna alături la toplito (aşa 
se zice pe ungureşte table d'hote1), deşi în cursul zilei ne 
întâlneam mereu la promonat (promenadă, pe ungureşte), 
şi deşi din parte-mi, comunicativ ca orice român ordinar, îi 
dedeam întruna ghes să-i fac cunoştinţa, nu era chip să mi-l 
apropiu. Instinctiv, mi-am dat seama că mi-l depărtasem: 
făcusem greşala să-i adresez la masă cuvântul în 
româneşte; el, om politicos, mi-a răspuns destul de aspru: 
„Nem ertek kerem szepen!” (adică: nu-nţeleg, mă rog, 
frumos). 


1 Pensiune (fr.). 

Inţelegând ce greşeală făcusem şi dorind neapărat a-i face 
cunoştinţa; pe de altă parte, pricepând de ce slăbiciune 
sufere omul meu, m-am gândit la o stratagemă, care mi-a 
reuşit, într-o dimineaţă, când ne-am aşezat alături la cafea, 
după ce l-am salutat frumos, i-am zis pe ungureşte: „Bună 
dimineaţa poftesc!” Auzindu-mă, omul s-a transfigurat; de 
unde ieri sta posomorât cu ochii-n taler, acu deodată, 
radiind prieteşug din ochi, cu un zâmbet afabil, m-a 
întrebat în limba lui: „Dar domnul ştie ungureşte?” I-am 
răspuns că am ştiut puţin când eram copil, că acuma mai 
înţeleg ceva, dar am uitat aproape de tot să vorbesc. Pe 
urmă (la noroc, am încercat) am urmat să-i spun pe 
franţuzeşte cât îmi pare rău că, neputând trăi printre 
maghiari, am uitat o limbă aşa de frumoasă, care mi- 
aminteşte de copilărie şi-mi face atâta plăcere când o aud 
vorbită mai ales de societatea cultă, sau de pe amvon, sau 
pe teatru. 

Omul meu s-a găsit că ştie franţuzeşte mai bine decât 
mine, şi, din momentul acela, am fost o lună nedespărţiţi. 
Stratagema mea a prins; ce e drept, nu era decât pe 
jumătate infamă: numai în privinţa regretului că n-am putut 
trăi printre maghiari; în privinţa limbii însă, era numai 
puţin cam exagerată; şi cunosc mulţi români ardeleni culţi 
de aceeaşi părere cu mine şi care vorbesc limba - maghiară 
frumos cum mulţi maghiari culţi ar dori s-o vorbească. 

Aşadar, ne-am apropiat şi ne-am împrietenit, şi nu-mi pare 
rău: am putut studia de aproape fenomenul ciudat al 
maximului de tensiune sufletească, cum adică o apucătură 
bună a omului, trecând măsura, poate deveni pernicioasă, 
cum o virtute împinsă peste o anumită limită începe a fi o 
curată meteahnă. 

Ungurul meu, aşa om cumsecade, şi inteligent, şi cult, era 
în cazul acesta din urmă: întindea coarda patriotismului 
peste 


maximul de elasticitate; când vorbea inima lui de maghiar, 
judecata lui de om trebuia să meargă să se culce, nu mai 
avea de ce să mai stea de vorbă. 

Câte minuni n-am auzit în patru săptămâni, pornite din 
inima patriotului maghiar! Le-aş mai putea ţine minte pe 
toate? Câteva însă vor fi de ajuns să le rezum aici pentru a 
da o idee cititorului de meteahna mentală a tovarăşului meu 
de cură la aer curat. lată. 

Mai întâi, maghiarul nu are nevoie de altă cultură decât de 
cultura maghiară; ceva mai mult: orice influenţă a vreunei 
culturi străine, mai ales europeană, este de-a dreptul 
păgubitoare maghiarismului; de aceea trebuiesc 
descurajate, condamnate, persecutate chiar (la nevoie, cu 
mijloace violente) toate apucăturile de contact, fie pe cale 
publică, fie pe cale privată, cu vreun curent de civilizaţie 
nemaghiară. 

Limbă? numai cea naţională maghiară! 

Literatură? numai cea naţională maghiară! 

Artă? numai cea naţională maghiară! 

Ştiinţă? tot aşa. 

În fine, idee, muncă, invenţie, spirit, judecată, rachiu, vin, 
brânză, ardei, danţuri, costume, vite, capital, oameni, sfinţi. 
Dumnezeu ş.cl. ş.cl toate, tot - tot aşa! 

Apoi. 

Maghiarul nu se teme de nimeni pe pământ; contra lumii 
întregi, maghiarul luptă nepăsător, sigur de victorie. 
fiindcă. are-ncredere în Dumnezeul străbunilor săi. căci 
maghiarul în veci nu piere! 

Dar. este un însă. Insă: maghiarul este, din nenorocire, 
mâncat de străini! de nemți, de jidani, de slavi, de ţigani, de 
levantini, de germanism, de franţuzism, de pesimism, în fine 
de fel de fel de vrăjmaşi care pot să-l. distrugă! 

Şi, se-nţelege, odată ce va fi maghiarismul distrus, fireşte 
nu: va mai exista, şi dacă nu va mai exista maghiarismul, 
atunci lumea are să stea pe loc, n-o să se mai învârtească 


pământul, soarele o să se'stingă - cataclism universal! s-a 
isprăvit cu omenirea! 

Până la dar însă, maghiarul meu avea aerul feroce şi tonul 
tunător; dar de la dar însă încolo, lua aerul dulceag şi tonul 
duios. 

Aşa m-a făcut să-mi petrec luna de vilegiatură într-un mod 
foarte plăcut. 

Cu câteva seri înainte de a ne despărţi, când începuse să 
mă cam plictisească, mi-a vorbit despre tricolorul maghiar 
cu un avânt într-adevăr „înălţător”. Mi-a spus că el 
mănâncă mai bucuros, şi mai cu poftă chiar, săpun învelit 
într-o etichetă tricoloră maghiară decât caşcaval învelit în 
hârtie simplă albă. 

Şi, aminteri, om foarte cumsecade. inteligent şi cult. M-am 
gândit: „Doamne, un om aşa de cumsecade, aşa de 
inteligent şi de cult, cu aşa meteahnă. ce uşor i-ar fi unui 
şarlatan, prost şi incult, să-l ducă de nas şi să-şi bată joc de 
el!”. 

Şi după ce m-am despărţit de bunul meu maghiar, mi-am 
zis: „Nu! patriotismul lui e o meteahnă; nu mai e o virtute. 
Bine că ne-a ferit Dumnezeu pe noi, românii, de aşa 
meteahnă!” 

IDENTITATE. 

Stetesem două luni la ţară, în Franţa - zic la ţară, cum zic 
francezii, fiindcă vila şi mica proprietate unde mă găzduise 
prietenul meu Legrand se aflau la marginea unui oraş mare 
industrial şi comercial; într-un ceas mergeam pe jos până-n 
centrul târgului, la Cafe Gambetta. Aşteptam acum bani, ca 
să mă-ntorc în patrie într-o seară, iată primesc un cec de 
350 de franci. A doua zi dimineaţa, merg în oraş, la 
sucursală locală a unei mari bănci din Paris, şi mă prezint la 
guichet cu cecul meu. Impiegatul se uită bine la cec, apoi 
lung la mine, şi zice: 

— Hârtiile dv., domnule. 

— Ce hârtii? întreb eu. 

— Hârtiile dv. de identitate. 


Mă caut în buzunar, să scot portofelul cu paşaportul şi cu 
alte hârtii. Caut. caut. Am uitat portofelul acasă la ţară. Zic: 

— Domnule, iată, poftim scrisoarea prin care mi se notifică 
trimiterea cecului la adresa d-lui Legrand, unde locuiesc de 
două luni, aci, afară din oraş. Portofelul cu hârtiile mele L- 
am uitat acasă; în orce caz, nu gândeam că or să-mi 
trebuiască din momentul ce prezint un cec. 

Dar impiegatul mă-ntrerupe: 

— Cu toate astea, vă trebuiesc. fără hârtii. 

Şi iar se uită, cu parcă un fel de bănuială, la cecul meu. 

— Domnule, zic eu îngrijat, nu cumva, poate, bănuiţi că 
este un cec fals? 

— A! nu, domnule; cecul este foarte bun. decât fără 
hârtiile dv. Vă trebuiesc neapărat hârtiile dv. de identitate. 

— Dar sunt cinci kilometri, domnule, până acasă, şi-nţele- 
geţi bine că, o dată cinci la dus, şi-nc-o dată cinci la-ntors, 
fac zece. pe căldura asta. 

Pe câtă vreme stăruiesc eu pe lângă impiegatul 
nenduplecat, se tot îndeasă-n mine un englez, un roşcovan 
cu haine cadrilate, tipul desăvârşit al gentlemanului cu 
stare, care nu mai ştie încotro, în ce parte a pământului să 
fugă ca să scape de spleen - de plictiseala ceţei britanice. 

Mă dau la o parte şi-i fac loc la guichet. 

Gentlemanul scoate din buzunar un portofel mare de piele 
de crocodil cu o monogramă de argint la colţ; deschide 
încet portofelul şi trage dinăuntru mai multe hârtii, între 
care şi un cec, şi le dă impiegatului. Acesta le ia; înapoiază 
gentlemanului celelalte hârtii, opreşte cecul şi zice, cu un 
oarecare aer de consideraţie: 

— 50 000 de franci? 

Gentlemanul, rece, dă din cap în semn de-afirmare. 
Impiegatul îi dă un peticel de hârtie cu un număr şi-i arată 
la ce guichet se face plata cecurilor. Eu stau alături şi mă 
uit la ei. 

Gentlemanul se duce la guichet, ridică un pachet de hârtii 
de bancă; le vâră pe nendoitele în portofelul lui larg; pune 


portofelul în buzunarul din partea inimii; se încheie la piept 
frumos şi iese cu pasul demn şi măsurat, ca orice gentleman 
care caută metodic, pe-ndelete, locul din lume unde să-şi 
poată arunca din cârcă povara nesuferitului spleen. 

După ce, cu oarecare invidie - mărturisesc - privesc pe 
englez ieşind cu portofelul plin, mă vâr iar la guichet şi 
încerc încă o dată să conving pe impiegatul băncii. 
Zadarnic, orce încercare. 

— Regret, domnule, îmi zice; peste putinţă! v-am spus. 
Fără hârtiile dv. peste putinţă! 

Văzând că-mi răcesc gura degeaba, rămân foarte vexat. 
Mă hotărăsc a mă-ntoarce acasă, s-aduc paşaportul, 
hârtiile, geamantanul, tot; la rigoare să aduc şi pe gazda 
mea, pe amicul Legrand, om cunoscut în localitate, să 
garanteze că eu sunt eu, nu sunt altul. 

A doua zi, mă prezint cu paşaportul, cu hârtiile toate, 
corespondenţă din ţară şi din străinătate (un dosar întreg), 
eu prietinul şi gazda mea, d. Legrand, şi cu o duzină de 
fotografii, care reprezintă pe amicul meu Legrand, pe soţia 
sa, madam Legrand, pe cei doi copilaşi ai lor şi pe mine, la 
masă toţi, pe veranda vilei; madam Legrand, în fund, ţine 
pe câte un genuchi pe copilaşi; eu şi cu Legrand stăm în 
picioare şi ciocnim, peste masa rotundă, paharele, 
închinând, eu: pentru prosperitatea bătrânei Republice 
Franceze! el: pentru progresul tânărului Regat Român! 

După fotografie, putea impiegatul cu drept cuvânt să mă 
dea iar afară; însă, examinând cu mare atenţie celelalte 
documente, binevoieşte în sfârşit să-mi dea fiţuică pentru 
achitare, îmi iau banii şi fotografiile, şi mergem cu amicul 
Legrand în centru, la Cate Gambetta, să luăm câte un 
aperitiv, după obiceiul locului. 

Acolo - ce aflăm? 

În ajun, banca locală a plătit un cec fals de 50000 de franci 
unui cavaler de industrie; semnalmentele: gentleman 
englez; roşcovan; costum cadrilat; portofel enorm, crocodil 
veritabil etcetc. 


Nu! pot mărturisi despre asta atâţia prieteni ai mei 
socialist! şi liberali, şi conservatori, şi, puţinii, rămaşi sadea 
pe dinafară - nu! n-am fost niciodată socialist; n-am 
duşmănit cândva capitalul. Dar, când am auzit că infama 
întreprindere burgheză, care m-a necăjit şi m-a vexat pe 
mine atâta, fermecată numaidecând de un milord cadrilat şi 
de o piele de crocodil, a fost părtită cu o aşa de frumoasă 
sumă rotundă. drept să spun, am jubilat. 

Peste trei zile am plecat din Franţa către patrie. 

În drumul-de-fier, a doua zi, am avut norocul (să vedeţi 
mai jos pentru ce zic „norocul”) să mă-ntâlnesc cu un rus, 
un vechi cunoscut, foarte simpatic, pe care de mult îl ştiam 
că înoată în apele anarhismului terorist - un tip de om 
excelent, bun, onest şi moral; dar. apostol. infatigabil şi 
incurabil. Cum m-a văzut, rus comunicativ, m-a strâns de 
gât, să mă sărute. Ne aflam singuri într-o cabină mică a 
vagonului. Eu, cam în glumă, cam în serios, i-am zis: 

— Ascultă-mă, maladeţule, spune drept: ai în geamantan 
vreo cutiuţă cu bomboane destinată vreunui tiran? să nu se 
deschiză cutiuţa singură pe drum, să-şi verse asupra mea 
bunătăţile, că m-ai nenorocit: am treabă acasă; m-aşteaptă 
familia! 

Maladeţul meu a-nceput să răâză şi iar m-a strâns de gât şi 
m-a pupat; pe urmă m-a asigurat că n-are la el niciun 
explozibil altul decât ura lui nempăcată contra intolerabilei 
de absurde organizaţiuni actuale a societăţii. Eu, din parte- 
mi, i-am declarat că n-am nici un cuvânt spre a susţine o 
organizaţie care, dacă n-o cred totdeuna intolerabil de 
absurdă, adesea mi se pare stupid de intolerabilă. 

Asupra acestora, ne-am pupat iar muscăleşte şi, după ce 
am dat un bacşiş conductorului să ne lase singuri în 
compartiment, ne-am culcat. Am dormit bine până la ziuă, 
când am ajuns la graniţă. 

Anarhistul meu, mai deştept ca mine, s-a coborât întâi din 
vagon. Eu, puţin mai târziu, somnoros, dau să trec pe 


urmele lui. Un poliţist, cu o voce foarte aspră, îmi zice, 
ţinându-mi calea: 

— Treceţi întâi la revizia paşapoartelor! Caut în buzunar. 
caut în săculeţul meu de drum. Nu e. Afurisit paşaport! iar 
paşaportul! Zic: 

— Domnule, nu-l găsesc; probabil, l-am pierdut pe drum; 
dar sunt român, domnule! 

Şi voi să trec; dar el, şi mai aspru: 

— Nu se poate, domnule, fără paşaport! n-auzi? 

— Dar am hârtii, altele, care probează că sunt român, 
domnule! cetăţean român! 

Şi iar dau să mă vâr. Aş! Polițistul îmi dă un brânci în piept, 
şi mă aruncă-napoi, cam departe, pe teritoriul străin, în 
braţele unui hamal, care, din spate, cu acelaşi procedeu, mă 
restabileşte în poziţia verticală. 

„Ei! zic în gândul meu; de-acum sunt pierdut! pierdut la 
pragul patriei mele! Ce e de făcut? , 

Intru, foarte abătut, în restaurantul gării pe teritoriul 
neutru. Beau o cafea. amară cafeaua în ţară străină. prea 
puţin zahăr şi prea multăfrank-caffe! Gustând, foarte 
dezgustat, din cafeaua exilului, aud că afară se pregăteşte 
trenul de plecare cătră interiorul patriei mele. Mă uit la 
ceas; mai sunt douăsprezece minute. şi pleacă fără mine, şi 
eu rămâi în exil, şi nu mai am parale nici de frank-caffe! 

Desperat, mă-ntorc la polițistul meu şi, cu lacrimi în guşe: 

— Domnule! te rog, domnule. sunt cetăţean român! scap 
trenul! nu mă nenoroci! Dar el răcneşte: 

— Nu se poate fără paşaport! nu-nţelegi? idiotule! Profund 
vexat de acest refuz astfel formulat, mă întorc demoralizat 
cu desăvârşire în restaurant. Ce să fac? Să telegrafiez cu 50 
de cuvinte răspuns-plătit şi cu timbru de 30 de bani la 
poliţia locului meu. Dar, până să-mi vie răspunsul, pot pieri 
printre străini; 

În cel mai bun caz, alt tren de coincidenţă n-am decât 
peste 18 ore! Orcum, tot bine! 


Fulgerându-mi acestea prin minte, intru în restaurant, 
unde găsesc pe maladeţul meu bând ceai, fără zahăr, numa 
cu rom. Foarte supărat îi povestesc nenorocita mea 
aventură. El începe să râză ca un sec; scoate din buzunar 
un pachet de documente; se uită la mine lung, parcă mi-ar 
lua semnalmentele, ca la un biurou de servitori pentru 
condicuţă; alege unul dintre documente; mi-l dă discret pe 
sub masă, şi-mi şopteşte: 

— Na paşaport! mergi degrab' la revizie! Mă uit la hârtie. 

Mă cheamă Bob Schmecker; sunt cetăţean american; 
prezidentul U. S. A. „roagă pe toate autorităţile civile şi 
militare de pe globul terestru să mă lase să trec şi să-mi dea 
ajutor şi protecţie în caz de nevoie”. 

Haha! strig eu, şi trec repede la domnul polițistul meu: 

— Am găsit, în sfârşit, paşaportul meu, domnule! poftim! 

— Aşa da! zice el. 

Şi mi-l vizează. Mă sui repede-n tren cu muscalul meu 
salvator. Ne pupăm. Trenul a plecat. Am intrat în patrie! 

Nu!- să mărturisească toţi amicii mei anarhişti, fie liberali, 
fie conservatori - nu! nu sunt pentru răsturnarea societăţii 
actuale, mai ales prin mijloace violente. Dar, drept să spun, 
reintrând, după atâta necaz, cu aşa succes, în patrie. am 
gândit. nu mai ţiu minte ce. prostii, desigur. 

Ajungând seara acasă, am fost întâmpinat de ai mei. 
înainte de a mă apropia de ei, le-am strigat din poartă: 

— Mă rog vouă, să nu-mi cereţi hârtii de identitate, că n- 
am altceva decât un paşaport american, şi sper că n-aţi fi 
inteligenţi ca unul care m-a făcut idiot az-dimineaţă, numai 
pentru atâta să mă lăsaţi să intru. 

Şi-mpreună cu toată familia, care ştie ciat-pat englezeşte, 
am cântat, de bucurie că ne-am revăzut sănătoşi, mândrul 
cântec american: Yankee doodle. 

AŞA S1 MOR! 

Am avut să fac multe alergaturi săptămânile trecute: peste 
cinci mii de kilometri în drum-de-fier. Am ostenit destul; dar 


nu-mi pare rău. cu prilejul acesta am făcut o foarte plăcută 
cunoştinţă - un drum rar. 

O zi întreagă, până la Budapesta, l-am admirat numai de la 
distanţă; neştiind bine decât limba noastră, n-am avut 
îndrăzneala, cât mi-era de simpatic, să m-apropii de el şi să 
intru în vorbă. L-am văzut în vagonul-restaurant, înconjurat 
de alţi călători, conversând cu ei în mai multe limbi străine - 
nemţeşte, ungureşte, italieneşte, franţuzeşte - un poliglot în 
toată puterea cuvântului. 

Om tânăr, cam de treizeci de ani - foarte elegant; deschis 
la privire şi la vorbă; vesel, deştept, vioi; plin de glume şi, 
mai presus de toate, om umblat. 

Ceasuri întregi am tras cu urechea la conversaţia lui cu 
ceilalţi călători, şi, din câte am putut înţelege, am rămas cu 
convingerea - care, mai târziu, trebuia să mi se confirme cu 
prisos - că mă aflu în faţa unui om extraordinar. 

Acest tânăr, nu numai că ştia atâtea limbi, dar cunoştea de 
aproape şi ţările lor: vorbea despre toate regiunile Europei 
civilizate, în lungul şi-n latul continentului, cu mai mare 
siguranţă decât aş îndrăzni eu să vorbesc despre 
mahalalele pe unde am copilărit; şi, după cum se vedea 
bine, impresiile ce le comunica erau de tot proaspete: de 
ieri, din Germania de alaltăieri, din Franţa; de acu trei zile 
din Italia! un fel de pasăre călătoare care, cu o privire, din 
înălţimi, apucă fizionomia întreagă a părţii globului unde şi- 
a petrecut vara, şi-i strigă din depărtare, de sus, pe limba 
ei:Să ne mai vedem cu bine la anul!”. 

Dar nu numai atâta! Tânărul călător nu trecea prin lume 
ca o pasăre; era o minte cugetătoare, înavuţită cu frumoase 
învățături ştia tot ce se petrece în lumea mare şi-n cea 
mică. Vorbea, în perfectă cunoştinţă de cauză şi cu egală 
competenţă, despre greva sindicalistă din Franţa; despre 
reforma financiară a Germaniei; despre mişcarea 
sufragetelor din Englitera; despre 
expoziţia secesioniştilor din Berlin; despre ultimele 
creaţiuni a lui Carusso şi a lui Rostand; despre situaţia 


incomodă a sultanului detronat, ca şi despre puiul de girafă 
fătat săptămâna trecută în grădina zoologică de la 
Hamburg etc. etc. 

Politică, finanţe, mode, navigaţie fluvială, maritimă şi 
aeriană, industrie, arte, teatre, muzică, sport, mai cu seamă 
sport - toate, toate erau clar şi metodic aşezate în această 
puternică minte de om, şi prin urmare, la nevoie, metodic şi 
clar expuse. 

Şi toate astea, cu o siguranţă, o dezinvoltură şi o 
volubilitate încântătoare, spre uimirea tuturor 
ascultătorilor. Ce păcat, m-am gândit eu, că nu ştiu o limbă 
străină, să fi intrat şi eu în vorbă. Câte lucruri aş fi putut 
afla şi învăţa de la un om atât de ştiut şi de comunicativ! 

Dar pe când gândeam astfel, iată că intrăm în gară la 
Budapesta, unde trebuie să cobor şi să aştept câteva 
ceasuri până la plecarea trenului către Bucureşti. Omul 
extraordinar coboară şi el şi dispare spre părerea mea de 
rău, prin mulţime. Lung o să mi se pară drumul fără el, care 
m-a făcut, de ieri până azi, să nu bag seama cum a trecut 
atâta vreme! 

Alerg repede la controlorul vagoanelor de dormit, să m- 
asi-gur din vreme de un pat de clasa a doua - dacă voi avea 
noroc să găsesc, fiindcă e totdeuna îmbulzeală şi locurile se 
vând mai dinainte. Dar am noroc; din întâmplare, în ziua 
aceea, sunt puţini călători; locurile toate sunt libere; am să 
fiu singur într-un compartiment de patru paturi. atât mai 
bine! nu ai totdeauna noroc să dai peste tovarăşi de drum 
interesanţi şi plăcuţi. 

Ceasurile de aşteptare au trecut - foarte încet, şi mi s-au 
părut fireşte foarte lungi; dar, cât de încet, ceasurile tot 
trebuie să treacă; şi cât de lungi sa fie, tot le-nghite vremea 
pe unele după altele. Şi aşa, pe la două şi jumătate, m-am 
suit în vagonul de dormit la patul cu numărul 13. 

Ş-apoi mai spun unii ş-alţii că 13 e număr fără noroc! N- 
apuc să mă aşez bine la locul meu şi să scot o carte de citit 
din săculeţ, şi cine intră, cu zgomot mare, în acelaşi 


compartiment? Cine? tânărul meu! extraordinara pasăre 
călătoare! care ocupă în faţa mea locul cu numărul 11. 

Mă salută foarte grațios, pare că mă recunoaşte. Eu, vădit 
mulţumit că-l revăz, îi răspund şi mai grațios, şi gândesc 
aşa: de data asta, fiindcă suntem numai doi într-un 
compartiment, am să intru în vorbă - franţuzeşte, ori 
nemţeşte, cât mă pricep. Şi pândesc momentul când să 
atac. 

Dar până să încep eu, el, care şi-a aruncat ochii pe cartea 
mea de citire lăsată pe mescioară, îmi zice zâmbind foarte 
amical: 

— Dumneata ştii româneşte? 

Înecat de admiraţie şi de bucurie, nu pot răspunde decât 
prin altă întrebare: 

— Cum? dumneata. ştii şi româneşte? 

— Perfect! răspunde omul extraordinar. 

— Domnule, zic eu, nu-ţi poţi închipui câtă plăcere îmi face 
să călătoresc cu un om aşa de umblat ca dumneata! Crede- 
mă că tot drumul de aseară şi până adineaori am regretat 
că nu cunosc şi eu o limbă străină, să pot intra în 
conversaţie cu un tovarăş de călătorie aşa de spiritual şi 
care ştie atâtea! 

Tânărul mi-a mulţumit de compliment, şi din momentul 
acela am fost buni prieteni. 

Câtă admiraţie îmi inspirase în ajun nu fusese nimica pe 
lângă ce trebuia să-mi inspire de acuma-ncolo. Cum se 
poate un om să-i ia atâtea! Fenomenal! 

Să las că ştie pe dinafară toată muzica din Prinţesa 
dolarilor şi din Văduva veselă, cu cuvintele cupletelor în 
nemţeşte şi-n româneşte; căci asta se poate atribui 
talentului şi memoriei, care adesea nu dovedesc prea mult 
în privinţa inteligenţei; clar ceea ce m-a ameţit a fost 
cunoaşterea amănunţită a împrejurărilor politice de la noi. 
Astfel, de la dânsul am aflat. 

că arhiducele moştenitor al tronului Austro-Ungariei va 
veni să facă o vizită la Curtea noastră, şi că vizita aceasta 


are o mare însemnătate politică; că Alexandru Davila 
deschide la toamnă un teatru nou naţional în Bucureşti; că, 
pentru moment, nu se face nici o remaniare în cabinetul 
Brătianu, fiindcă nu s-a putut ajunge încă la o înţelegere 
între cadrele vechi liberale şi generoşi, aşa că intrarea lui 
Stere şi a lui Radovici în minister nu se poate face decât la 
toamnă; că magaziile economatului C. FE. R. de la gara 
Filaret au ars până-n pământ, iar pagubele se ridică la 
peste trei milioane; că bietul nostru Marion, poetul 
inimitabil al soacrelor, a dispărut dintre noi; că Take 
Ionescu dezminte că ar fi declarat lui Costică Arion cum că 
i-ar conveni să mai rămână mult liberalii la putere; că 
recolta, dacă nu vine ploaie cât de curând, este foarte 
ameninţată în partea de jos a României; ş.cl., ş.cl; şi toate 
aceste afirmaţiuni, confirmate cu:aşa să am noroc!”. „aşa să 
trăiesc!”.,aşa să tiorăsc!”. „aşa să am parte de sânătate!”. 
„aşa să mor!” 

După acestea, începe să cânte ceva din repertoriul lui 
Ristache Ciolacu, pe care-l cunoaşte personal de la 
Lăptărie, precum cunoaşte personal pe toate personalităţile 
noastre din lumea politico-economică, finanţiară, artistică 
etc. 

Dar numai pe ale noastre le cunoaşte? 

În Paris, în Berlin, în Viena, în Milano, peste tot, pe toţi îi 
cunoaşte: 

— Aşa să am parte de ochii mei! 

Pe urmă, îmi povesteşte cum a ars balonul lui Zeppelin, „Oi 
mamă!”, şi cum el îi spusese mai dinainte contelui că are să 
se întâmple o nenorocire: 

— Aşa să trăiesc, dacă nu i-am spus! parcă nu i-am spus! 
Trecem, după asta, iar la politica românească. 

Lui Stere i-a spus el să nu intre până n-are o siguranţă 
solidă, să nu paţă şi el cu liberalii ce a păţit Iake cu 
conservatorii: 

— Aşa să mor, dacă nu i-am spus! Apoi, de la politică, 
trecem la teatru. 


Cea mai mare artistă dramatică tot Sară Bernhard 
rămâne, deşi şi Suzanne Despres este admirabilă; dar 
creaţia cea mai frumoasă a Sarei nu este nici Dama cu 
camelii, nici L'Aiglon, ci Frui-frui; rolul cel mai elegant: 

— Aşa să am bine, dacă nu i-am spus deja la Paris! de ce să 
nu-i spui? parcă mi-e frică? 

După atâtea minuni câte am auzit, pe la unu după miezul 
nopţri, dorind somn uşor tovarăşului de călătorie, m-am 
culcat la locul meu, pe când el fredona încă un cuplet de 
operetă. 

A doua zi dimineaţa ne-am deşteptat pe teritoriul 
românesc. 

Până la Bucureşti, am mai auzit destule. Pe la Chitila, am 
îndrăznit să-l întreb pe omul meu ce e de felul lui. Am aflat. 

E voiajor. în „branşa” ilustrate, poştale. 

Cu toată veselia lui, are cauze să fie trist: fiind ocupat în 
Olanda cu aşteptarea uşurării reginei Wilhelmina, a scăpat 
ocazia să lanseze o serie de ilustrate române pentru jubiloi. 

— Aşa să mor! 

Din PERIODICE. 

MOFTUL ROMÂN 

— Moftul român a înviat! 

— Adevărat a-nviat! 

Iată cuvintele cu care trebuie să se salute în aceste zile de 
sărbători toţi nepoţii divului Traian, toţi aceia în vinele 
cărora curge sânge de roman. 

Să mai aşternem aci o programă a Moftului român, 
credem de prisos. Sunt opt ani acu de când această foaie a 
văzut lumina pentru întâia dată. Voim a fi consecvenţi, şi 
astfel dăm drept program aceleeaşi linii pe care le-am pus 
în fruntea acestei foi la prima-i apariţie. 

E U: Ce mai spune gazetele, nene? NENEA: Mofturi! 

E U: Ce era azi la Cameră? D. DEPUTAT: Mofturi! 

UN CERŞETOR DEGERAIT: Fă-ţi pomană: mor de foame! 

UN DOMN CU BUNDĂ: Mofturi! 


UN JUNE CU REVOIVERUL ÎN MÂNĂ: Acriviţo! dacă nu 
mă iubeşti, mă omor! 

D-RA ACRIVIŢA (făcând două gropiţe asasine în ob- 
raji):Mofturi! 

D. BABEŞ! Feriţi-vă de apa nefiltrată: are germenii tuturor 
boalelor. 

U N MITOCAN (fudul): Mofturi! 

EU: Dar domnii X. Y. Z. n-au nici un merit, nici o 
capacitate, nici un talent spre a fi puşi în fruntea unor 
institu-ţiuni care. şi în sfârşit despre onestitate. de! 

UN AMIC: (tăindu-mi vorba şi dând din umeri): Mofturi! 

PACIENTUL: (foarte impacient): Doctore, mor! 
DOCTORUL: (foarte liniştit): Mofturi! 

LIBRARUL: lată o carte nouă, foarte interesantă. 

UN JUNE CULI: (dând cu dispreţ volumul la o parte): 

Moft! 

UN IPOHONDRU: Ar trebui mai multă îngrijire: doamne 
fereşte! să nu ne pomenim la primăvară cu ciuma! D. 
PRIMAR (foarte serios): Mofturi. 

UN CETĂŢEAN: Săriţi! 

D. PROCUROR: (grăbindu-se să suie la club):Mofturi! 

E U: Eu crez că de astă dată guvernul a avut dreptate. UN 
PESIMIST SUPRIMAT (scrâşnindfieros): Mofturi! 

E U: Trebuie să mărturisim, cu toată părerea de rău, că în 
administraţie. uneori se fură foarte des. 

UN OPTIMIST RĂMAS ÎN SLUJBĂ (zâmbind foarte 
blajin): Mofturi! 

UN ORATOR OPOZANT: Câteodată, autorităţile. 

prin abuz de putere, se întâmplă prea de multe ori să 
comită. 

UN MINISTRU: Mofturi! 

UN TATĂ DE FAMILIE: Am auzit că de la o vreme se- 
ntinde printre o seamă de tineri din Bucureşti nişte 
apucături oribile. 

UN ALTUL CU MAI MULŢI COPII (râzând): Mofturi! 

X.: Mâine seară e o eclipsă de lună. Z.:Mofturi! 


IAR EU: A propos iese o gazetă nouă. 

PUBLICUL: Moft. 

Moft! Mofturi! 

O, Moft! tu eşti pecetea şi deviza vremei noastre. Silabă 
vastă cu neţărmurit, în tine încap aşa de comod 
nenumărate înţelesuri: bucurii şi necazuri, merit şi infamie, 
vină şi păţenie, drept, datorie, sentimente, interese, 
convingeri, politică, ciumă, lingoare, difterită, sibaritism, 
viţiuri distrugătoare, suferinţă, mizerie, talent şi 
imbecilitate, eclipse de lună şi de minte, trecut, prezent, 
viitor - toate, toate cu un singur cuvânt le numim noi 
românii moderni, scurt: MOFT. 

În genere naţiile mari au câte un dar sau vreo meteahnă 
specifică: englezii au spleenul, ruşii nihilismul, francezii 
l'en-gouement, ungurii şovinismul, spaniolii morga, italienii 
vende-tta etc., românii au Moftul! 

Trăiască dar Moftul român! 

Foaia ce reapare astăzi, cu titlul ei eminamente naţional, 
sperăm că va fi formula sinceră şi exactă a spiritului nostru 
public. 

Si acuma, dragă Moftule, mergi iar de-ţi fă şi tu rostul în 
lumea asta. Locul tău aici este, a ta e vremea de astăzi. 

Aruncându-te din nou la lumină, strigăm cu toată căldura: 
Dumnezeul părinţilor noştri, el care a ştiut totdeauna să 
protege România, aibă-te în sfânta sa pază! deie-ţi norocul 
ce-l merită orice moft român pe acest pământ stropit cu 
sângele martirilor de la 11 iunie 1848, 11 februarie 1866, 8 
august 1870 şi 14 martie 1888 ş. cl., ş. cl. 

Publicului român, care-ţi este tot sprijinul, îi zicem: ajută- 
ne şi Dumnezeu te va ajuta; iar ţie-ţi dorim: Moftul român 
să fii, dar caută pe cât se poate de nu fi moft! 

„Moftul român”, 1893, 24 ian. 

BROAŞTE. DESTULE. 

Nuvelă pesimistă. 

Leonică era pe atunci şeful registraturii într-un minister. 
El era un băiat a cărui vârstă nu se putea ghici uşor: o 


mutră căreia uneori i-ai fi putut da vreo patruzeci de ani 
trecuţi; alteori nu ţi-ar fi venit să crezi că merge pe al 
treizecelea - aceasta mai ales când ieşea fresco din frizăria 
unde, de când intrase în slujbă, era abonat: trei sfanţi la 
început, apoi, de la introducerea sistemului nou monetar, 
patru franci pe lună, pentru: tuns la o lună o dată, frizat la 
zile mari şi ras de două ori pe săptămână, miercurea şi 
sâmbăta. 

Părul lui nu era nici negru, nici galben, nici castaniu; faţa 
nici oacheşe, nici bălană, nici smeadă; ochii nici negri, nici 
verzi, nici căprii. Nu era nici cârn, nici năsos, şi urechile le- 
avea potrivite. Nu era nici mare, nici mic, nici gras, nici 
slab, nici nalt, nici bondoc, nici subţire, nici gros. Afară de 
astea, nu era nici bun, nici rău, mai moale, nici iute, nici 
deştept, nici prost. Cu un cuvânt, o fiinţă nici prea-prea, nici 
foarte-foarte. 

Gusturile lui îl făceau cel mai distins dintre toţi slujbaşii 
departamentului. Pe lângă că era curat spilcă, apoi obişnuia 
să se îmbrace foarte galant. Gheroc negru la doi butoni; 
jiletcă de pichet în faţa oului de rață, cu bumbi de sticlă 
mată cât o alună turcească, imitație foarte reuşită de 
mărgăritar; sau altă jiletcă de plisă vişinie cu bumbi roşii de 
mărgean fals; pantaloni de postav subţire gris-perle; pantofi 
de piele de mănuşe cu funde mari şi cu cataramă, şi capelă- 
naltă, în toiul verii, o hăinuţă scurtă, fără talie, de dril alb, 
încheiată într-un bumb; jiletca, pantalonii, pălăria şi ghetele 
de aceeaşi materie; o statuă de iaurt, coborâtă de pe 
piedestalul ei. şi altele şi altele. 

Fiece cravată apoi avea agrafa ei, şi fiecare agrafă 
conţinea o însemnătate simbolică. O inimă de mărgean 
străpunsă de o săgeată lucrată în diamante arăta că inima 
lui Leonică era foarte simţitoare la loviturile lui Cupidon; 
două cheiţe de aur încrucişate însemnau că junele 
stăpâneşte secretul cu care se deschid inimile; un condei de 
pană zugrăvit în smalţ pe o condică de aur deschisă spunea 
clar: sunt registrator etc. 


Am cunoscut pentru întâia oară pe Leonică acum câţiva 
ani, vara, prin recomandarea unui prieten, la cafeneaua 
Fialcowsky. încântat de cunoştinţă, noul meu amic îmi dete 
un plic, pe care scrise cu condeiul de la portofel adresa 
mea. Era o invitare la nuntă pentru a doua zi. Leonică se 
afla în dârdora căsătoriei. 

Era sâmbătă. A doua zi seara mă gătii cum putui mai bine, 
şi la ceasurile nouă fără ceva mă aflam la Sărindar, în loc 
însă de a găsi la biserică masalale şi trăsuri ca la toate 
nunțile, găsii curtea pustie şi uşa bisericii închisă. Gândii că 
m-am înşelat în privinţa datei, ceasului sau numelui 
bisericii. Mă apropiai de un felinar şi citii încă o dată 
invitaţia: nu mă înşelasem deloc. leşeam din curtea 
Sărindarului fără a şti ce să crez, când mă lovii piept în 
piept cu. Leonică în original. 

— Veniseşi la nunta mea? 

— Fireşte. 

— Nu se mai face: am stricat. Nu mă vrea, pace bună! Lac 
să fie, că broaşte. destule! 

Peste vreo două luni mă pomenesc cu un plic: era o nouă 
invitaţie la nuntă, întocmai ca cea dintâi, numai numele 
domnişoarei era altul. - în ziua nunţii lui Leonică am lipsit 
din oraş. întorcându-mă a treia zi, îl întâlnesc mergând la 
cancelarie. 

— Mă iartă, frate Leonică; n-am putut să-mi împlinesc 
datoria prietenească. 

— Despre ce? 

— N-am putut veni la cununia dumitale. Am fost la ţară. 
Dar tot mai bine mai târziu decât niciodată: îţi urez viaţă 
fericită şi moştenitori câţi doreşti. 

— Ce cununie? ce viaţă? ce moştenitori? Gândeşti că m-am 
cununat? 

— Am primit invitaţia. 

— Da, dar am stricat tot. Nu mă vrea, pace bună! Lac să 
fie, că broaşte. destule! 


Primisem al cincilea bilet de cununie din partea lui. Ştiam 
acuma bine că,broaşte destule”! Mai au trecut apoi câteva 
luni, nu-l mai văzusem pe Leonică. într-o zi, trecând prin 
Lipscani, mă întâlnesc cu un alai de înmormântare. 
Douăsprezece fete, îmbrăcate în zăbranic alb cu beteală pe 
cap, mergeau înainte. Era flăcău. Panglicele coşciugului le 
ţineau patru impiegaţi de la minister, pe care-i cunoşteam şi 
între care se afla şi prietenul care-mi recomandase 
odinioară pe Leonică. 

Mă apropiai prin înghesuială de dânsul şi-l întrebai cine a 
murit. 

— Leonică, îmi răspunse. 

— Dumnezeu să-l ierte! zisei. Adio, Leonică. Lac să fie, că 
broaşte.destule! 

Unde e spiritul liber al lui Leonică în momentul acesta? în 
cer, în văzduh. Ce face el acolo? Asta o vom afla în viitoarele 
noastre comunicări spiritiste. 

LACHE ŞI MACHE. 

Nuvelă. 

Multe şi mărunte s-au vorbit despre inseparabilii Orest şi 
Pilad din antichitate, însă, cu drept cuvânt, vremurile de 
acum se vor mândri cu povestirea istoriei lui Lache şi 
Mache, căci în adevăr aceşti doi oameni nu pot avea decât 
una şi aceeaşi istorie: ei vor da exemplu veacurilor viitoare 
despre puterea prieteşugului. 

Cine a cunoscut pe unul a cunoscut şi pe celălalt, fiindcă 
amândoi mai aproape trăiesc, mai aproape dorm, decât 
chiar fraţii cei lipiţi din Siam. 

Cine zice Lache zice Mache şi viceversa. Cel dintâi s-a 
născut la Severin tot în ziua şi ceasul în care a văzut cel de- 
al doilea lumina la Dorohoi: pe amândoi i-a tras aţa la 
Bucureşti, pentru a îmbrăţişa cariera de copist. 

Dacă, la vreo răspântie vezi arătându-se mutra unuia, 
aşteaptă puţin şi vei vedea şi pe celălalt, care, întârziind 
pentru cine ştie ce, îşi grăbeşte pasul ca să-şi ajungă 
jumătatea; în adevăr jumătate, căci Lache şi Mache nu sunt 


decât unul şi acelaşi în două feţe, doime de o fiinţă şi 
nedespărţită. 

Viaţa lor seamănă foarte mult cu un sistem solar dublu, în 
care fiecare joacă pe rând rolul centrului, pe când celălalt i 
se roteşte împrejur. Când buzunarul lui Lache înfăţişează o 
greutate oarecare, dânsul este soarele sistemului, iar 
Mache planeta respectivă. A doua zi însă vedem că Mache 
străluceşte cu jiletca palpitândă, iar Lache gravitează în 
spaţiu, urmându-l foarte ascultător. 

Amândoi fumează, însă nici unul nu are tabachere, şi de 
aceea nici nu cumpără tutun, fiindcă s-ar usca în buzunar. 
Astfel când Mache se întâmplă să-ţi ceară o ţigară, trebuie 
să-i dai 
două, sau dacă nu, dânsul face o ţigară venerabilă de 
senator, şi după ce-ţi mai ia şi câteva foiţe de hârtie, merge 
să-mpartă prada cu celălalt. 

Dacă vreun cunoscut voieşte să cinstească cu o cafea pe 
Lache, acesta refuză cinstea în favoarea lui Mache, şi astfel 
cunoscutul e silit să-i cinstească pe amândoi. 

La teatru merg câteodată amândoi la galerie cu un singur 
franc: unul plăteşte, iar celălalt intră pe mofturi cu 
contramarca aceluiaşi bilet. 

Biliard nu joacă niciodată, fiindcă în orice caz tot o 
jumătate din ei ar trebui să păgubească - ar fi absurd ca şi 
când ar conspira tatăl împotriva fiului, ori sf. duh împotriva 
tatălui. Când au poftă de joc, unul ia la carambolaj pe vreun 
ageamiu vădit, şi cât ţine partida, cel ce nu joacă stă 
împrejurul biliardului, făcând toate chipurile ca să 
demoralizeze pe adversarul jumătăţii sale. 

Pentru că-şi plătesc cinstit datoriile, când şi le pot plăti, 
Lache şi Mache se bucură de oarecare credit la cafeneaua 
unde beau regulat, mai de multe ori nu cu banii lor, cafea 
după masă. De aceea şi chelnerul îi trece pe o singură foaie 
a catastifului, la una şi aceeaşi partidă. Când datoria a atins 
o cifră prea mare, trecând spre exemplu peste doi lei, 


atunci cel care intră întâi pe uşa cafenelii - acela fiind 
deocamdată soarele sistemului - plăteşte socoteala. 

Lache şi Mache sunt tineri cu carte; ei ştiu de toate câte 
nimic, aşa sunt adevărații enciclopedişti. Lache este înalt la 
închipuire, Mache e adânc. Aşa dânşii iau parte cu mult 
succes la toate discuţiile ce se ivesc la cafeneaua lor 
obişnuită: poezie, viitorul industriei, neajunsurile sistemei 
constituţionale, progresele electricităţii, microbii, Wagner, 
Darwin, Panama, Julie la Belle, spiritism, fachirism, lExilee 
Ş. cl., ş. cl. 

În cea dintâi săptămână după luarea lefii, principiele lor se 
întemeiază pe recunoaşterea ordinii şi scopului providenţial 
în mersul omenirii; pe adevărul că omul nu este numai o 
vită, care trăieşte pentru a mânca şi a bea, ci un agent 
dumnezeiesc, însărcinat cu o misie înaltă în complexul 
universului; pe necesitatea guvernului aflător la putere; în 
fine, pe temeiuri pur conservatoare. 

Deodată însă cu ieşirea celor din urmă gologani din 
jiletcile lor, Lache şi Mache părăsesc aceste principii 
„uzate” şi „falşe”; atunci lumea şi omenirea sunt numai o 
confuzie fără plan nici ordine; guvernele toate sunt rele, 
dar cel mai rău e cel de faţă; omul este un joc nenorocit al 
oarbei întâmplări, o victimă a societăţii - principii aproape 
anarhiste - totul se stinge într-un mormânt! - amar 
scepticism! 

„Mănâncă şi bea, Lache ori Mache! că cu atâta ai să te 
alegi!” îşi zic ei adânc blazaţi. 

Din nenorocire, ei îşi dăruiesc aşa moderne poveţe tocmai 
după o săptămână de la luarea lefii. 

Şi cine şi-ar închipui că această inestricabilă armonie a lor 
era cât p-aci să se strice odată. Lache era înamorat şi îşi 
făcea curtea în mahalaua depărtată a slăbiciunii sale, însoţit 
de Mache. Persoana - din greşală, desigur - începu să 
palpiteze pentru acesta. 

Imprudenta, la biletul anonim al unuia, răspunse celuilalt: 
„D-sale d-lui Mache, funcţionar”. Adresantului îi fu peste 


putinţă să disimuleze, faţă cu nefericitul prieten, aerul de 
satisfacţie pe care-l dă omului orice triumf de care el nu era 
sigur. Figura adresantului era radioasă, a lui Lache 
lugubră: pentru întâia oară de când se cunoşteau, cele două 
chipuri avură două deosebite feluri de expresie - şi ce 
deosebire fatală! 

De aci, urmă grozavul fenomen al rupturei prieteşugului 
lor. In acea zi, vremea s-a stricat, cerul s-a turburat, şi cu 
trăsnete înfricoşate a căzut ploaie şi piatră cât oul de gâscă 
asupra Bucureştilor, după care s-a arătat pe cer şi o cometă 
cu 
coada zbârlită, spre marea indignare a astronomilor 
români, care uitaseră s-o treacă la calendarul anului. 

În seara acelei zile nefaste, Lache, bând trist şi zdrobit 
cafeaua, a fost întrebat cu mult interes de toţi mugşteriii şi 
chelnerii din cafenea, că ce s-a făcut Mache. El răspundea 
cu adâncă amărăciune şi cu glasul înecat: „De unde pot 
pentru ca să ştiu eu? Nu ştiu!” Pentru ao suta oară era săi 
se adreseze aceeaşi întrebare, la care probabil el ar fi 
răspuns cu aceleaşi amare cuvinte, când Mache, plouat ca 
un cotoi aventurier, intră în cafenea: nu se văzuseră de 
douăzeci şi trei de ceasuri şi trei sferturi! Aceea ce se 
petrecu în momentul acela între ei nu se poate scrie cu nici 
un fel de condei. Amândoi cu lacrimi în ochi se repeziră în 
braţe unul la altul cum se repede fierul la magnet: 

— Lache! 

— Mache! 

Atunci, cerul se-nsenină de tot, trăsnetele şi grindina se 
depărtară, iar steaua cu coadă pieri de pe cer spre marea 
mulţumire a astronomilor români, care se mângâiară, că, 
dacă uitaseră a o prevesti la călindarul anului, nu fusese cel 
puţin decât o cometă neserioasă. 

MOFTIANGII. 

RROMÂNUL. 

Moftangiul este eminamente român; cu toate astea, 
înainte de a fi român, el este moftangiu. 


Născut dintr-o familie săracă dar onestă, el este fiul 
operelor sale, şi, deşi democrat prin naştere, el face parte 
din aristocrația inteligenţii, a meritului, ştiinţei, artei, 
culturii ş. ci. 

Dar. născut dintr-o veche familie de adevăraţi boieri, care 
au ştiut totdeauna să pună interesul patriei mai presus de 
interesele de clasă renunțând la privilegii, el, aristocratul 
get-beget, este adevăratul democrat. 

Moftangiul este patriot hotărât, naţionalist exclusiv, român 
până în măduva oaselor! toată lumea trebuie s-o ştie! 

Guvernamental, sau, când din nenorocire nu se poate asta, 
opozant, moftangiul felicită Rrromânia în cazul întâi, o 
deplânge în cazul al doilea, în ambele cazuri o iubeşte până 
la nebunie. De aceea, el urăşte cu furie tot ce nu e român, 
tot ce nu e naţional. 

E] stimează agricultura, dar visează o industrie mare 
naţională, care să ne scape de tributul ce-l dăm străinilor: 
ceea ce-l înspăimântă este o cucerire a Rrromâniei pe 
terenul economic de către infamii de străini, ajutaţi de 
copiii vitregi ai ţărişoarei lui! 

E om de partid, câtă vreme nu-i vorba decât de vederi 
asupra politicii interioare, îndată însă ce e vorba de a ne 
prezenta faţă cu străinii, el crede că toţi românii trebuie să 
uite micile pasiuni şi, dându-şi mâna frăţeşte, să păşească 
strâns uniţi faţă cu primejdia economică, politică, socială şi 
culturală a Națiunii! Inimicul comun este străinul! jos 
Străinismull! sus Rrromânismul! 

Oricine gândeşte altfel. e un trădător! 

Moftangiul se găseşte în toate clasele sociale; speța lui 
furnică pe toate căile de comunicaţie (afară de rare 
excepţii, cu bilet gratuit) şi e încuibată din cele mai mândre 
palaturi până în cea mai modestă odaie de hotel garnil. 

Moftangiul poate avea sau nu profesiune, poate fi sărac 
sau bogat, prost ori deştept, nerod ori de spirit, tânăr, 
bătrân, de 

1 Hotel cu camere mobilate (fr.). 


un sex sau de altul sau de amândouă, el a fost, este şi va fi 
rrromân adevărat. Să te păzească Dumnezeu să ataci 
Rrromâ-nia lui oricât de pe departe, căci moftangiul român 
e aci gata să te zdrobească. 

Moftangiul român este: 

Din clasele primare până la bacalaureat - anarhist; De la 
bacalaureat până la primul examen de universitate - 
socialist; 

De la primul examen până la licenţă - progresist; 

De la licenţă până la slujbă - liberal; 

De la slujbă până la pensie - conservator. 

De la pensie încolo, împărtăşeşte principiile tinerimii 
universitare. Fii sigur că ai să-l găseşti oriunde e vreo 
manifestaţie mai mult sau mai puţin politică ori 
nepoliticoasă a studenţilor mai mult sau mai puţin 
rrromâni! 

RROMÂNCA. 

Fiică de arendaş, de negustoraş, de funcţionăraş, de 
avocă-ţel, de ofiţeraş, de popă - să fi fost papă bulgăroi, 
sârbotei sau grecotei - moftangioaica este româncă şi prin 
urmare nobilă, et par consequenti nu poate suferi 
mojicimea. 

Ea este patronesă în comitetul unei sau mai multor 
societăţi române de binefacere sau de cultură naţională. 

Moftangioaica română vorbeşte româneşte numai avec les 
domestiques2, încolo franţuzeşte - acu ia lecţii de limba 
engleză. 

1 Şi prin urmare (fr.). 

2 Cu slugile (fr.). 
în fiecare zi, moftangioaica răstoarnă prăvălii întregi, de la 
raftul de sus până la cel de jos, căutând eşantiioane şi 
negăsind, malheureusementl, niciodată ce-i trebuie. 
Bogată ca şi săracă, adeseori i se-ntâmplă din distracţie, 
când se uită negustorul în altă parte, să-i scape ceva în 
manşon sau sub rotondă2. 


Moftangioaica îşi opreşte totdeuna cupeul d-a curmezişul 
stradei. 

Pentru dânsa sunt numai două oraşe în care poate trăi 
cineva: 

Paris et Bukarest! 

Dânsa are unul sau mai mulţi adoratori, nu de plăcere sau 
de pasiune, ci de datorie: o femeie de aşa înaltă extracţiune 
trebuie să aibă un suivez-moi3. 

Bogată, n-are plăcere mai mare pe lume decât să-şi arate 
unei amice sărace toaletele şi să-i spuie preţul lor fabulos, şi 
apoi proiectele, planul şi devizul toaletelor viitoare. 

Moftangioaica săracă este foarte discretă; de aceea, nu 
despreţuieşte fondurile secrete, ba chiar din contra. Pentru 
cine conspiră, e prudent să evite pe moftangioaica română. 

Crudă, adică necoaptă, primeşte cadouri de la răscopţi! 
bogaţi: răscoaptă, face cadouri la săraci necopţi, adică la 
cruzi: 

— Ah! crudule! 

Când e vorba de lista „victimelor” ei, moftangioaica 
română uită şirul, numele şi datele; are însă în privinţa 
aceasta despre amicele ei o memorie prodigioasă. 

Când vrei să flirtezi cu moftangioaica, se răţoieşte şi 
fleorţă-ieşte. îi vorbeşti serios, râde; glumeşti, e foarte 
serioasă; o saluţi, d-abia moţăie; o iubeşti, te spune 
târgului. 

1 Din nenorocire (fr.). 

2 Pelerină largă de damă (fr.). 

3 însoțitor (fr.). 

Moftangioaica e amatoare de înmormântări de lux. 
Trecând prin faţa cluburilor, jalnica scoate capul afară din 
cupeu. După cimitir, un tour au boisl, cu ochii plânşi şi cu 
chipul încadrat în dantelă neagră, este obligatoriu. 

Moftangioaica e o româncă bravă; ea ştie suferi, cu 
hotărârea şi eroismul caracteristice românului, tortura 
concertelor clasice, fort en vogue2 astăzi. Astfel, dacă-ţi 
place muzica, fereşte-te să mergi la acele concerte: de câte 


ori orchestra avea un pianissimo, moftangioaica 
commencera causer fortissimo.3 

Moftangioaica sufere în genere de stomac; oricând are să 
iasă în lume seara, nu mănâncă toată ziua în vederea 
corsetului. Astfel, e prudent să nu o prea iei la vals: suflarea 
ei te face să-ţi aduci aminte cu mult regret de mirosul 
violetelor de Parma. 

Poftită ori nepoftită, ea trebuie să se afle la toate balurile 
de rigoare, ale curţii, ale societăţilor, ale lumii mari, la 
reprezentațiile prime, extraordinare sau de gală. 

Ea e abonată la L'Independance roumaine şi trebuie să 
figureze neapărat în Carnetul lui Claymoor. 

Fiecare moftangioaică spune bucuros din fir în păr toată 
conversaţia care a avut-o cu prinţesa moştenitoare 
„aproape o jumătate de ceas” la balul din urmă de la 
Cotroceni. Câte moftangioaice au fost la bal - că nu lipseşte 
una! - vezi dumneata câte jumătăţi de ceasuri a ţinut acel 
bal minunat. 

O moftangioaică gătită şi împopoţonată de şapte ori mai 
scump decât s-ar putea explica prin mijloacele consoartelui 
d-sale, dacă o întrebi ce părere are despre prinţesa: 

1 O plimbare la şosea (fr.). 

2 Foarte la modă (fr.). 

3 Va începe să vorbească fortissimo (fr.). 

— Pie, mon cher; nu zic! e tânără; frumuşică, şi vous 
voulezi; da'. prea e luxoasă! 

Când vorbeşte de regina, zice: la pauvre!2 

La balul curţii mai ales, cum s-a abținut toată ziua de 
mâncare, abuzează de şampanie, de icre, de îngheţată, de 
bomboane - nu de plăcere ori de lăcomie, nu! de datorie. 0 
dată supează cu un „amic”, pe urmă cu un curtezan, mai 
despre ziuă, se-nţelege, vine şi rândul lui dumnealui: „Aide, 
cocoşelule, la bufet!” Aşa, după îngheţată, mănâncă iar icre 
moi, şi după Pommery extra-sec frappe, iar ciucalată 
fierbinte. A doua zi, doctorul high-life se vede silit a-i 
prescrie o cutie şi jumătate de capsule de ricin. 


După fiecare bal du monde3, a doua zi, caii doftorilor 
mondains aleargă până le iese limba de un cot. 

Culmea supărării - să o scape din vedere Claymoor. 

Culmea ambiţiei - un minister pentru bărbat şi un 
secretariat pentru amic. 

A! să nu uit. 

Când vezi două moftangioaice amestecându-şi alifia de pe 
buze şi ţocăindu-se cu multă căldură, să ştii că nu se pot 
suferi. 

— Ahi ma chere, je ne puis la sentir!4 

SAVANTUL. 

Important bărbat - bărbat serios. 

Membru în toate societăţile culturale naţionale şi 
internaţionale, preferă dintre acestea pe cele de ginte 
latină. Dacă nu e încă în Academie, are să fie. 

1 Dacă vreţi (fr.). 

2 Săraca! (fr.). 

3 E în lumea bună (fr.). 

4 Ah, draga mea, n-o pot suferi! (fr.). 

E un exemplar de lux în galeria moftangiilor români şi 
costă scump. 

Teorii nouă din cărţi vechi - invenţiuni pe care străinii, 
vrăjmaşii Rromâniei, apucă de le fac mai-nainte - studii 
speciale - misiuni la staţiuni balneare - comisiuni şi delega- 
ţiuni - conferenţe savante, un fel de pot-pourri de fapte 
diverse ştiinţifice - apoi direcţiuni de instituţiuni şi 
publicaţiuni - toate astea trebuie să coste scump. 

Tipul nostru iubeşte, mai presus de orice, Ştiinţa şi Rromâ- 
nia, cărora le sacrifică activitatea, liniştea, sănătatea, 
familia sa, tot. El susţine că ştiinţa, deşi esenţial umană, 
trebuie, mai ales la o naţiune mică şi tânără ca a noastră, să 
fie naţională. El constată în fiece moment cu mândrie 
progresul prodigios al ştiinţelor române. 

El dirijează un institut naţional savant sau, dacă încă nu 
până acuma, va inventa unul sau două pentru a le dirija - 
institute absolut indispensabile Rromâniei, care este şi 


trebuie să fie centrul şi farul cultural în Peninsula 
Balcanică. Ar fi o ruşine să lăsăm pe Bulgaria să ne ia 
înainte! 

De exemplu. Este absolut indispensabil să întemeiem un 
institut pentru domesticirea, prăsirea şi educaţia licuricilor 
- lampyris resplendens - având misiunea de a studia un nou 
sistem de luminare a oraşelor rregatului cu aceste 
interesante gângănii fosforescente. Închipuiască-şi acu 
orice rromân cu dorr de ţarră câtă economie şi ce lumină! 
strălucitoare, gratuită şi - igienică! 

Dar pentru asta, savantul nostru, bărbatul ingenios, 
patriotul neobosit, care a descoperit această luminoasă 
idee, trebuie să călătorească în cele două emisfere, spre a 
studia, primo: deosebitele sisteme de luminare a capitalelor 
mari, secundo: diferitele speţe de lampyris resplendens. 
După spusa entomolstoria se repetă logiştilor, există până 
acuma vreo patruzeci, afară, se-nţelege, de acele pe care le 
va mai descoperi savantul nostru. Moftangiul ştiinţific este 
sacrosanct. 

Nici un guvern nu cutează, nu gândeşte măcar să se 
atingă de el şi de institutul lui; sunt lucruri inviolabile: ar fi 
un guvern care ar vrea să stingă lumina, să rearunce 
România în obscuritate! Din contra, la fiece buget nou, 
trebuie să se crească cifra respectivă - progresul ştiinţei 
reclamă şi alt progres: progresul paragrafului respectiv. 

Şi toate astea, fiindcă ştiinţa e mai presus de luptele 
politice; guvernele sunt trecătoare, ştiinţa e eternă: într-o 
ţară eminamente constituţională, apa trece, moftangiii 
rămân. 

Când moftangiul e un imbecil, îi pasă de critică mai puţin 
decât îi pasă unui suveran african de opiniile presei 
europene; când are oarecare talent şi spirit, critica-l 
iritează şi-l neodih-neşte ca pe o cochetă bătrână care se 
teme să nu se afle în sfârşit că are dinţi falşi şi păr prepus. 
De aci se vede cum, între moftangii, cei de spirit şi cu 
oarecare talent sunt mai slabi de înger decât imbecilii. 


Culmea moftangiului savant: a-şi comanda statua încă din 
viaţă şi a prezida la inaugurarea ei şi la apoteozarea sa -a 
acestui mare luptător naţional în ogorul ştiinţei rromâne! 

SUCCESUL „MOFTULUI ROMĂN” 

Intr-o ţară tânără ca a noastră, intrată de curând în 
sistema constituţională şi în concertul marilor puteri, 
gazeta este pâinea cotidiană a opiniei publice. Gazetarul 
prin urmare este brutarul inteligenţii. 

Nobila misiune el nu şi-a luat-o din interes, pentru că n-ar 
fi putut face ceva mai de seamă; nu pentru un mizerabil 
câştig 
el şi-a luat spinoasa carieră a luminării concetăţenilor săi; 
nu din sentimente egoistice el luptă pentru ridicarea 
poporului român, pentru revendicarea suveranităţii 
acestuia uzurpate; nu pentru vreun interes personal, ca 
adversarii săi, s-a făcut el aprigul apărător, sentinela 
neadorniită a principiilor înscrise solemn în pactul nostru 
fundamental, şi în sfârşit şi mai presus de toate nu în 
necunoştinţă de cauză el se pronunţă categoric sus şi tare 
asupra atâtor şi tuturor chestiilor de ordine politică, 
economică, finanţiară, ştiinţifică, literară, artistică, cl., ş. cl. 

Nu! Un dor nesecat pentru binele naţiunii rrromâne, 
patriei rromâne, popporului rrromân l-a împins pe arena 
publicităţii. Afară de asta el ştie de toate fără să fi-nvăţat 
nimic şi are ferma convingere că pentru Rrromânia câtă 
vreme va fi rău nu va fi bine! 

Cu aşa brutari conştiinţioşi, desigur că opinia publică 
trebuie să fie destul de bine hrănită. 

Şi iată dar ceea ce explică într-un mod neîndoios succesul 
Moftului român. De la apariţia lui, acest organ, care tinde a 
fi formula exactă a opiniei publice române, a întâmpinat, 
afară de mici excepţii, o unanimă aprobare. De ce? Pentru 
că această modestă foiţă, având în vedere numărul 
îndestulător de brutării pentru hrana zilnică a inteligenţii 
române, a crezut de cuviinţă dintru început să s-apuce de 
franzelărie subţire, de unde (cum onor. public trebuie să se 


fi convins deja) îşi dă osteneala să scoată cât se poate mai 
bune gogoşi! 

LA POŞTIA. 

UN DOMN CĂTRE IMPIEGAT: Mă rog, n-a venit vreo 
scrisoare pentru mine? 

IMPIEGATUL: Nu. Dar de unde era sa vă vie? DOMNUL: 
Ştiu eu? de la cineva. 

IMPIEGATUL: Nu. 

DOMNUL: Bine. (Pleacă.) 

IMPIEGATUL (scoțând capul pe ferestruică): Mă rog. 
DOMNUL (întorcându-se): Poftim. 

IMPIEGATUL: Dar. cum vă cheamă pe dv.? 

DOMNUL: Ion Popescu. 

IMPIE GATUL: îmi pare bine. Fiţi sigur că vă vom anunţa 
îndată ce va sosi ceva. DOMNUL: Mersi. 

IMPIEGATUL: Pentru puţin (îşi retrage capul.) 

DOMNUL: îndatorat. Vă salut. (Pleacă.) 

IMPIEGATUL (scoțând iar capul): Mă rog. Domnul 
(întorcându-se): Poftim. Impiegatul: Dar. unde şedeţi dv.? 
Domnul: La mătuşă-mea. Impiegatul: Mersi. (îşi retrage 
capul.) Domnul: Pentru puţin. Salutare. 

POVESTE DE CONTRABANDA. 

S-a zis că, în război, culmea ar fi să descoperi un obuz 
care să poată străbate orice cuirasă şi o cuirasă pe care să 
n-o poată străbate nici un obuz. La vamă, culmea ar fi să 
găseşti un vameş căruia să nu-i scape nici un contrabandist 
şi un contrabandist pe care să nu-l prinză nici un vameş. 

Am citit undeva sau mi s-a povestit, nu ştiu bine, o 
anecdotă, care sper că va interesa pe cititorii acestei 
reviste. Iat-o. 

Vamegşii francezi pe graniţa despre Belgia sunt de o 
asprime şi de o isteţime nemaipomenită. Fiscul francez are 
aci nevoie de copoii cei mai de rasă din cauza 
contrabandelor de mărfuri de lux şi mai ales de dantele. 
Călătorii, mai cu seamă cei bănuiţi, sunt supuşi la revizii şi 
scotoceli, care răzbesc totdeauna până la piele. 


Se-nţelege de la sine că pentru călătorii feminini este o 
anume sală de revizie şi femei revizoare. 

A amăgi, a dejuca vigilenţa acestui Argus fiscal s-ar părea 
absurd; sunt însă oameni şi mai ales femei, care încearcă 
uneori - nu că fac profesiune din contrabandă - să treacă în 
Franţa, pentru personală întrebuințare, obiecte de lux, în 
genere dantele belgiene. Şi nu rareori reuşesc; fiindcă un 
călător care se vede cât de colo că vine de departe, că nu 
face călătoria pentru vreun câştig sau pentru afaceri, ci 
numai de plăcere, un călător care este însoţit de o familie 
întreagă, având aerul sigur şi nepreocupat, prezentându-şi 
bagajele cu fruntea sus la revizie, poate strecura prin 
cutele şi căptuşelile hainelor şi câte o bucăţică de dantelă. 
Aerul onest şi franc îl scapă adesea de bănuiala celor mai 
neîncrezători oameni din lume, care desigur sunt vameşii - 
adesea, însă nu totdeauna. 

Călătorea odată pe drumul-de-fier de la Bruxelles la Paris 
o doamnă tânără. La o staţie pe drum, se urcă în acelaşi 
compartiment un domn cu o înfăţişare foarte elegantă, 
purtând pe mână un palton căptuşit cu mătase. Domnul 
salută foarte politicos şi se aşază într-un colţ în faţa 
doamnei. 

Cum sunt călătorii, după câteva minute se rupe tăcerea şi 
încep întrebările indiscrete: 

— Doamna merge departe? 

— Da, domnule, merg în Franţa. 

— A! în Franţa. 

— Da, mă-ntorc acasă. 

— A, acasă. Şi doamna a fost la Bruxelles? 

— Da, domnule. 

— O călătorie de plăcere, desigur. 

— Da, am fost la o rudă. 

— A! la o rudă. Şi n-aţi profitat de ocazie să cumpăraţi 
ceva dantele? Sunt foarte ieftine şi de o calitate superioară 
celor franţuzeşti. E peste putinţă să cumpăraţi aşa dantele 
fine în Franţa fără să le plătiţi întreit decât în Belgia. 


Doamna schimbă puţin faţa - o schimbare care pentru 
nişte ochi nedeprinşi ar fi trecut nebăgată-n seamă. Domnul 
însă, având ochii foarte pătrunzători, adăogă surâzând şi 
privind ţintă cu toată siguranţa în ai doamnei: 

— Spuneţi drept, aţi luat multe? Pentru că trebuie să ştiţi 
că la vamă. vi se pot întâmpla grozave neplăceri, dacă nu 
ştiţi lua nişte deosebite precauţiuni. Or să vă caute la sigur, 
şi orice marfă nedeclarată o confiscă, şi deosebit sunt şi 
amende, câteodată, după gravitatea cazului, şi pedepse. 

— Atunci, zise doamna schimbând bine faţa, atunci sunt 
pierdută. 

— Nu tocmai. n-aveţi teamă încă. poate să scăpăm. e 
foarte posibil să treceţi. Eu sunt foarte cunoscut la vamă; 
trec p-acolo de două-trei ori pe săptămână, întrăm în sala 
de revizie împreună, declaraţi bagajele şi aţi scăpat. Aveţi 
dantele pentru o sumă foarte mare? 

— Cinci mii de franci. 

— Şi, unde le aveţi, sunt cel puţin bine prinse? să nu se 
observe vreo umflătură neobicinuită. 

— Sunt cusute în căptuşala corsajului, zise doamna tot mai 
îngrijată. 

— N-aveţi teamă, vă trec eu; cu mine n-au să vă bănuiască. 

— A! domnule, cât sunteţi de galant! cum să vă 
mulţumesc? 

— A! nu e nimica, doamna mea; călătorii sunt datori să se 
ajute între dânşii în contra accidentelor, tâlharilor şi 
vameşilor. A! şi dacă aţi şti ce plăcere simţ când pot înşela 
pe vameşi, pe care nu-i pot suferi şi cu care am de furcă aşa 
de des! 

Din vorbă-n vorbă iată că trenul soseşte-n sfârşit la vamă. 
Domnul dă doamnei braţul drept, cu o mişcare foarte 
elegantă, îşi ia pe mâna stângă paltonul şi înaintează cu 
pasul sigur; doamna îl urmează plină de încredere şi de 
recunoştinţă, stăpânindu-şi cât poate mai bine emoția. 

Sunt în faţa revizorului: 


— Domnule revizor, zice galantul cavaler, daţi pe doamna 
aceasta în primirea revizoarelor. s-o scotocească bine: are 
în căptuşeala corsajului dantele de peste cinci mii de lei 
[sic]. Rog să se facă procesul-verbal şi să nu se uite 
tantiema mea de denunţător. Trec mâine să ne socotim 
pentru toată săptămâna. 

Infam! Auzi meserie! Auzi mijloc de a-şi câştiga o bucată 
de pâine pentru un bărbat în toată firea! A! 

Să fi fost doamna aceea grasă sau sângeroasă, poate că 
din amestecul îndignaţiei, ruşinii, necazului de pagubă şi de 
păcăleală, ar fi rezultat o fatală congestie cerebrală. Era 
însă slăbuţă şi de un temperament nervos; amestecul amar 
al acestor deosebite sentimente dete loc la o scrâşnire de 
dinţi, la o privire plină de cel mai înalt dispreţ şi la 
următoarele cuvinte pronunţate cu toată liniştea şi 
dignitatea cerute de o aşa subţire situaţie: 

— E de prisos să mă caute, domnule revizor; ceea cea 
spus acest onest tovarăş de călătorie este exact. Trec eu 
singură în sala de revizie ca să predau impiegatelor d- 
voastre dantelele. 

Apoi, întorcându-se către protectorul ei, adăogă cu un 
zâmbet nespus: 

— Iţi mulţumesc, scumpul şi demnul meu cavaler, de 
omenia d-tale. 

Tonul cu care au fost spuse cuvintele „acest onest”, 
„scumpul şi demnul”,omenia” nu se poate descrie. 

Doamna s-a executat; dantelele i-au fost confiscate. 
Contra-bandista s-a suit în vagon şi a intrat, destul de 
supărată, cum trebuie să-şi închipuiască oricine, în Paris. 

Trecuseră câteva zile de la această scenă. Doamna se afla 
acasă şi se gândea cu necazul încă fierbinte la mişelia 
neagră a acelui om, la cât de adânc poate să meargă 
infamia omenească. 

Servitoarea aduce o cartă de vizită: D. Cutare şi spune că 
acest domn doreşte cu multă stăruinţă să fie primit pentru 


că are o afacere importantă de aranjat şi nu poate întârzia 
la Paris decât până seara. 

— Pofteşte-n salon. 

Mosafirul intră. Peste un moment intră şi doamna. 
Dumnezeule, tu care ţii vămile văzduhului! Cine era? 
Infamul! 

— leşi! 

— Doamna mea, am să ies după ce vă voi da o mică 
explicaţie. 

— leşi! 

— Vă datoresc. 

— leşi! 

— Şase mii de franci, pe care vă rog să-i primiţi. 

— Ce? 

— lată-i. Vă rog să-i numărați, sunt şase bilete. Şi pune 
biletele pe masă. 

— Ce-nsemnează asta, domnule? 

— Asta însemnează, răspunse cu multă volubilitate 
vizitatorul, că dantelele dv. au costat cinci mii de lei; iată-i; 
eu am luat premiu ca denunţător o mie de lei; cinci şi cu 
una, şase. Aceştia sunt banii dv. Cât despre supărarea ce v- 
am făcut-o, vă cer milioane de scuze; vă rog, iertaţi-mă, 
trebuia să vi-o fac, veţi vedea că nu puteam altfel. In 
privinţa aceasta, pentru că vina mea nu se poate plăti cu 
bani, vă rog să fiţi bună a primi, împreună cu scuzele mele 
cele mai umilite, şi această garnitură de dantele, care vă 
rog să credeţi sunt cu mult superioare pe lângă cele ce vi s- 
au confiscat; acelea le-am văzut, era marfă ordinară, ia 
uitaţi-vă mă rog la marfa asta. vedeţi ce lucru fin. 

— Cum, domnule? întrebă doamna ameţită, care va să 
zică. d-ta. 

— Eu nu sunt spion fiscal cum aţi crezut. sunt negustor 
cinstit. Trebuia să vă dau pe dv. ca să-i pot orbi să trec eu: 
aveam în căptuşeala paltonului o avere întreagă - cele mai 
fine, aproape trei sute de mii netto - Bruxelles. Cu modul 
acesta, adăogă domnul râzând, am trecut până acuma de 


patru-cinci ori, aşa că dobitocul de revizor e convins perfect 
că eu fac profesie de spion şi că trăiesc din tantiemele lui. 
tantiemele lui! Atâta rău. Dar mă grăbesc şi nu voi să 
abuzez mai mult de bunăvoința dv. Doamnă, sunt al dv. cu 
tot respectul şi consideraţia. 

Doamna a râs din toată inima şi, dacă a râs, se-nţelege a 
primit şi darurile şi scuzele cinstitului negustor. 

ACCIDENT PARLAMENTAR. 

D. ministru de externe a fost alaltăieri victima unui 
accident, destul de neplăcut. D. Al. Lahovary, după o noapte 
de veghere şi de studii, vine la Senat cu un teanc de note, 
materialul discursului d-sale în cestiunea comunală, pe care 
şi le aşază pe pupitrul ministerial. 

Rândul ministrului de a lua cuvântul se apropie. Ministrul 
vrea să-şi arunce încă o dată privirile pe notele sale, fructul 
unei nopţi întregi de studii. Dar, Dumnezeule mare! notele 
au dispărut. 

Caută-n sus, caută-n jos, nimic. Jumătate supărat, jumătate 
îngrozit, neştiind ce să crează, începe să-ntrebe în dreapta 
şi-n stânga: nimeni n-a văzut notele. Pe sub pupitru, pe sub 
bancă - nicăieri; busola oratorică s-a pierdut! 

— E o infamie! strigă ministrul mânios, trântind cu mâinile 
pe pupitru. Asta nu e parlamentar! asta nu se face! 

— Ce e? ce e? şi un cerc simpatic începe să se strângă 
împrejurul ministrului, care spumează de ciudă. 

— Mi s-au prăpădit notele! mi le-a sustras opoziţia 
desigur! Asta nu e leal! N-am dormit o noapte întreagă ca 
să mi le aranjez, şi poftim! Domnii din opoziţie mi le 
sustrag! Astea sunt farse neomenoase! 

În timpul acesta, domnul Urdăreanu ia cuvântul: 

— Eu, domnilor senatori, aş fi avut multe de zis în chestia 
comunală, dar fiindcă mi s-au prăpădit notele. 

— Şi dumitale? întrerupe ministrul. A! atunci e o sistemă: 
s-o ştim! Dar cine poate să le fi luat? adaogă ministrul 
privind fulgerător pe un senator din opoziţie care zâmbeşte 
în faţă-i şi care-i răspunde dând din umeri: 


— Ştiu eu? 

— D-ta, desigur. Fii bun şi dă-mi notele! nu umbla cu 
mofturi de-astea. Astea sunt glume puţin parlamentare. în 
nici un parlament european nu se fac astfel de farse! 

— Dar, domnule ministru, îţi jur! şi toată lumea începe să 
râză. 

— Atunci desigur d-ta, zice ministrul cătră un altul. 

— Pe onoarea mea! 

Asupra acestora, î.p.s. sa mitropolitul, atras de 
aglomeraţia de dinaintea băncii ministeriale, se apropie cu 
zâmbetu-i sfânt şi împăciuitor: 

— Ce e, taică? 

— Inalt prea sfinţite părinte, mi-au luat notele: cine? cine? 

— De! ştiu eu, taică? eu am demisionat de acu, nu mai m- 
amestec în politică. 

— A! strigă atunci ministrul văzând pe Costache uşierul, 
cunoscut pentru nestrămutatele lui principii liberale. A! 
infam colectivist! tu mi le-ai luat? 

Şi se repede roşu ca focul, apucă pe adversarul său de 
piept şi-ncepe să-l zguduie cu putere: 

— Astea vi sunt mijloacele de luptă? Notele! Dă-mi notele! 
Am lucrat o noapte la ele; dă-mi-le înapoi că te zdrobesc. 

— Sa n-am parte de ochii mei, coane Alecule! Să n-apuc sa 
mai văz pe liberali la putere, dacă le-am văzut măcar! 

Ministrul aruncă departe pe Costache şi se-ntoarce 
bufnind la banca ministerială. locmai atunci, iată şi conul 
Lascarache, prezidentul consiliului, reintră, venind de-afară 
în bancă. 

Ministrul de externe începe să povestească istoria notelor 
pierdute prezidentului, care-l ascultă distrat jucându-se cu 
un mototol de hârtie. D. A. Lahovary îşi aruncă ochii la 
mâinile prezidentului, şi oroare! ce vede? 

La moment îi smuceşte mototolul şi-l desface cu o mişcare 
febrilă. Ce era? Un fragment din faimoasele note, fructul 
unei 


nopţi întregi de studiu, un fragment cu care conul Lascar 
rămăsese în mână ghemuindu-l şi mototolindu-l din 
distracţie. 

— M-ai nenorocit, coane Lascarache! exclamă exasperat 
ministrul de externe. Mi-ai prăpădit notele! 

— Irracan de mine, bre omule! răspunde prezidentul. Da' 
eu stric? Mata de ce nu ţi le păstrezi noatele şi le laşi de se 
târâie de colo până colo? Iaca, vezi! Se-ntâmplă: de 
degrabă pune mâna omul pe orice petică îi iese-nainte! 
Amu, potriveşte şi mata discursul cu aiestea care au rămas. 
De unde să le mai luăm pe celelalte? 

JUSTIŢIA ROMĂNA. 

SECŢIA CORECŢIONALA. 

PREZIDENTUL (către reclamanta): Spune-mi cum s-au 
petrecut lucrurile. 

FEMEIA CALIOPA, republicană română: Eu, domnule 
prezident, vine dumnealui la mine, care venea întotdeauna 
seara ca amic, încă era şi dumneaei care mi-este amică, şi 
aţi chemat-o dumneavoastră martoră că a fost acolo şi 
poate să jure cum s-a-ntâmplat. 

PREZIDENTUL.: Las-o pe dumneaei; nu e aici; dumneaei o 
să răspunză când o vom chema. Acu spune d-ta. 

RECLAMANTIA: Spui. A venit dumnealui. 

INCULPATUL: Dumneata m-ai chemat: am biletul du- 
mitale. 

PREZIDENTUL: 'Tăcere. 

RECLAMANTA: Dacă ştiam ce stofă eşti, nu te mai 
chemam. A venit şi zice să nu mai învârtim masa, care 
vorbeam cu soră-mea, care a murit, şi ne spunea poezii de 
Iminescu şi de Victor Cucul. (Ilaritate.) 

PREZIDENTUL: Cu sora dumitale care a murit? 

RECLAMANTA: Da, la spital, de piept; ieşise din azil şi-i 
plăcea poeziile. şi eu o iubeam foarte mult, eu o băgasem în 
azil că aveam o protecţie. (Plânge.) Şi când vorbeam cu ea, 
apoi toată noaptea o visam. 

PREZIDENTUL: Cum vorbeai cu ea? 


RECLAMANIA: Cu dumnealui: învârtea masa. Mi-a spus că 
e fericită şi s-a întâlnit acolo cu mama; mă sărută dulce, dar 
mama nu poate vorbi că e în altă parte. 

INCULPATUL: Am zis că a trecut iar în incarnaţiune. 

PREZIDENTUL: lăcere. (Către reclamantă:) Şi d-ta 
credeai? 

RECLAMANTA: Cum să nu crez, dacă vorbea masa? 

PREZIDENTUL: Dar ceasul şi cu inelele cum ţi le-a luat? 

INCULPATUL: Fără să ştiu: eram mediu! 

PREZIDENTUL: Tăcere, inculpatule, de vrei să nu-ţi 
agravezi situaţia. (Reclamantei:) Spune. 

RECLAMANTA: A venit seara şi zice că a învăţat acuma să 
arate şi persoana, dar nu cu masa, zice că l-a învăţatără 
nişte profesori de la minister, de unde face acuma pe popi. 
Zice: „dezbracă-te (senzaţie în auditoriu); scoate tot ce ai 
ori de metal, ori de imitație!” şi eu am scos ceasul şi lanţul, 
care-l aveam cadou de suvenir de la un. de la o mătuşă a 
mea şi cu medalionul, cu o şuviţă de păr de la soră-mea, şi 
inelele, şi le-am pus pe masă lângă lampă. Să vă spuie şi 
Tincuţa că poate să jure. Şi zice dumnealui Tincuţii, zice „tu 
du-te dincolo”, şi a băgat-o în odăiţa ailaltă şi a închis uşa, şi 
„să nu vii până nu te-om chema!” încă Tincuţa râdea 

1 Eminescu şi Victor Hugo. 
de noi; dar dumnealui, aş! avea alte motive, să vedeţi. Şi 
după ce am pus ceasul cu lanţul şi inelele pe (masă, m-a 
legat la ochi şi m-a pus să stau într-un picior, şi am stat aşa. 
am stat. preţ ca la un sfert de ceas, şi zice. 

INCULPATUL.: Nu-i adevărat! 

RECLAMANTA (izbucnind): Taci, şarlatane, care nu te-am 
crezut pentru ca să fii până-ntr-atât să rizi de o biată femeie 
ca mine! Şi după ce am stat aşa, domnule prezident, de-mi 
amorţise piciorul şi-mi făcea urechile vuu. vuu., că mi-era şi 
frică, că spunea că o să vie soră-mea, dumnealui zice: „ai 
adormit?” zic: „da”, zice: „bine”, şi mi-a venit aşa un fel de 
ameţeală; zic: „o să mai ţie mult?” zice: „nu mişca!” şi am 
auzit odată puf! în lampă, şi uşa buf! şi parc-am văzut pe 


soră-mea, am ţipat şi am căzut jos leşinată. Când m-a 
deşteptat Tincuţa, ia-l pe domnul de unde nu e; caută 
ceasul şi inelele în sus, caută-le-n jos - nicăiri. 

Martora 'Tincuţa face o mărturisire care confirmă în totul 
plângerile reclamantei. 

AVOCATUL EX-OFICCIO AL APĂRĂRII (după o pledoarie 
de două ore, încheie): Domnilor magistrați, voi fi scurt. 
Spiritismul, această sublimă ştiinţă a viitorului, este încă în 
faşe: ca orice copil în faşe poate face şi greşeli; nu-i mai 
puţin adevărat că viitorul este al lui. Inculpatul, din 
greşeală, în starea impersonală de mediu, a avut o mişcare 
de somnambul; a luat ceasul şi celelalte, e adevărat, dara 
făcut-o involuntar, era într-o stare de absolută 
iresponsabilitate. Ştiinţa modernă ne-a dat destule lumini 
asupra iresponsabilităţii: toată asietal sistemului nostru 
penal trebuie deci să se schimbe. lată marele cuvânt al 
ştiinţei moderne: iresponsabilitatea - impu 

1 De la fr. assiette - poziţie, bază, fundament. 
nitate; tutelă da, nu pedeapsă. Eşti iresponsabil? poţi să-ţi 
permiţi din când în când o greseală de care în urmă ipso 
factol nu eşti vinovat. Or, clientul meu nu e responsabil, 
pentru că n-ştiut ce face! 

RECLAMANTA: Da' de ce le-a pus amanet la cofetărie? 
INCULPAT UL: De ruşine! 

AVOCATUL: Vedeţi, d-lor magistrați, de ruşine. Apoi poate 
avea ruşine un om responsabil? Nu. Eu deci cer achitarea; 
în orice caz, circumstanţe atenuante. Nu uitaţi că trăim 
într-o epocă unde nu e rău să menajăm spiritismul şi pe 
spiritişti. 

Tribunalul, sub impresia ultimelor cuvinte ale apărării, 
admite circumstanţe atenuante şi condamnă pe tânărul 
mediu la şase luni închisoare şi 25 lei cheltuieli de judecată. 

Reclamanta iese din pretoriu plângând şi sărutând 
obiectele spiritizate, ce i s-au restituit, reincamate, de cătră 
d; prezident. 

ÎN TREN ACCELERAT. 


Anecdotă realistă. 

Doamna X., o văduvă respectabilă, cunoscută în societatea 
noastră pentru spiritul său totdeauna prezent, ne-a povestit 
următoarea aventură,a cărei eroină, din nenorocire, n-am 
fost eu - dar la care am asistat. Crez ca o să se potrivească 
în foaia dv.”. 

lată povestirea doamnei X.: „Plecasem din Bucureşti cu 
acceleratul; mă aflam singură într-un vagon de clasa întâia 
şi începusem să moţăi. La o staţie 

1 Prin însuşi gaptul acesta (lat.). 
apropiată, se urcă în cupeul meu închis - era un vagon de 
modă veche, care se-ncuia lateral pe din afară - o pereche 
tânără, un domnişor şi o domnişoară foarte aprinşi la faţă şi 
emoţionaţi: Conductorul trânteşte uşa, o încuie, şi „gata!” 
trenul pleacă. 

Tinerii s-au aşezat cu geamantănaşul lor în extremitatea 
cealaltă a cupeului şi vorbesc pe-nfundate foarte agitat. 
Fiindcă sunt discretă de felul meu, cum mă ştiţi, ca să nu-i 
deranjez, mă fac că dorm şi trag cu urechea şi cu ochiul. 

Deodată tânărul, după ce se uită la mine lung, toc! o 
sărută. Eu nu mişc. Încă o dată. De multe ori. Eu dorm. în 
fine, se scoală, scoate batista, o îndoieşte, ea şi cum ar vrea 
să se lege pe sub fălci, şi ridicându-se hotărât, porneşte 
spre mine. Se-nsera şi lampele vagonului nu se aprinseseră. 
Atunci trec prin imaginaţia mea toate reminiscenţele 
romantice, toate istoriile de briganzi în drum-de-fier. vrea 
să mă sugrume banditul! şi n-apucă junele nostru să întinză 
mâna cu batista spre gâtul meu şi sar în picioare şi încep să 
ţip desperată. 

Tânărul rămâne încremenit, dar după o pauză, luându-şi 
inima-n dinţi, în timp ce tovarăşa lui de călătorie îşi 
ascunsese capul în mâini, îmi zice solemn: 

— Doamnă, mă iartă; nu vreau să vă fac nici un râu. lată 
de ce e vorba. Eu am răpit pe domnişoara de la moşia 
părinţilor ei, unde o ţineau închisă pentru a o face să mă 
uite. Sunt sigur că depeşile trebuie să curgă pe urma 


noastră: la prima staţie, poate, poliţia infamă va veni să ne 
despartă. Ei? Ei! înţelegeţi bine că până la staţia apropiată 
(şi, febril, se uită la ceasornicul său) mai avem cinsprezece 
minute, până la staţia apropiată domnişoara trebuie să fie 

nevasta mea.” 

— Şi dumneata până la staţia apropiată ce-ai făcut? 
întrebai eu pe d-na X. 

— Ce să fac? Eu sunt discretă: m-am făcut că mă uit pe 
geam. Ce câmpie frumoasă! O minunată privelişte, v-asigur. 

— Ei, la staţia următoare? 

— La staţie, noii mei amici, după ce m-au salutat cerându- 
şi cu multă naivitate iertare (pentru ce, nu ştiu), s-au 
coborât - desigur ca să dejoace urmăririle. Dar, adăogă d- 
na X. cu un surâs particular, din norocire orice urmărire ar 
fi fost târzie: tren accelerat! 

POLITICĂ 

— Domnule, mai trebuie materie, îmi zice tipograful. 

— Multă? 

— Multă. 

— Bine, aşteaptă. 

Poftim, zic eu în gându-mi, poftim de scrie mofturi fără 
inspiraţie. A! de ce n-am avut bunul gând să scoatem un 
ziar politic grav, în loc de Moftul ăsta! Ce abundentă 
materie! Ce comodă viaţă! Şi ce onoare! Ce satisfacţie 
morală? Un redactor grav, al unei gazete grave - asta este o 
situaţie socială înaltă. Dar nişte moftangii! 

Da, dar avem satisfacția că. 

— Domnule, mă-ntrerupe zeţarul, să mai aştept? 

— Da, să mai aştepţi, şi dacă asta te osteneşte prea mult, 
fii bun şi dă-mi o idee, o inspiraţie. Ce rubrică lipseşte? 

— Politica”. 

— Politica”? aşteaptă. Mă execut la moment! 

Şi încep să scriu şi dau filă cu filă pe nerăsuflate acestui 
monstru de zeţar, care se hrăneşte cu manuscris. Brr! 
murdară hrană! 

„LEGEA MAXIMULUI. 


Destul! 

Națiunea este sătulă de turpitudinile, mişeliile, jaful, 
corupţiunea, infamia, trădarea intereselor ei celor mai 
sacre, de cruzimea, cinismul, sfruntarea, ticăloşia şi scârba 
acestui regim poreclit conservator, regim vitreg şi căzut, 
corupt şi corupător, infam şi infamant. Națiunea e sătulă: 
Destul! 

Ce vor oamenii-strigoi, ieşiţi din tenebrele reacţiunii la 
lumina zilei? Ce vor aceste fantome plămădite din rachiu, 
spirt, basamac, ciomag, chinoros şi sânge? 

Vor oare să arunce ţara pe calea desperării, pe calea 
deznădejdii, pe calea exasperării, pe calea celor mai 
extreme mijloace de rezistentă? O vor aceasta? să ne 
spună. 

Până atunci le zicem încă o dată: destul - Națiunea este 
sătulă de faptele voastre!” 

— Dar bine, domnule - zice zeţarul, venind cu corectura - 
ăsta este un articol de opoziţie, şi mi se pare că Moftul nu e 
ziar opozant; aţi făcut poate greşală. 

— 'Tovarăşe răspund eu ca un adevărat socialist - ai 
dreptate; am făcut o greşală pe care trebuie s-o repar. 
Mergi şi culege şi aceasta: „LEGEA MAXIMULUI. 

Domnii colectivişti sunt incorigibili şi imposibili. 

După ce Națiunea, sătulă de turpitudinile, mişeliile, jaful, 
corupţiunea, infamia, trădarea intereselor ei celor mai 
sacre, de cruzimea, cinismul, sfruntarea, ticăloşia şi scârba 
acelui regim poreclit, colectivist, regim vitreg 
şi căzut, corupt şi corupător, infam şi infamant, după ce 
Națiunea sătulă le-a strigat destul! ce mai vor oamenii ieşiţi 
din tenebrele demagogiei la lumina zilei? Ce vor aceste 
fantome plămădite din rachiu, spirt, basamac, ciomag, 
tibişir şi sânge? 

Vor oare să împingă pe guvern la măsuri desperate, 
desnădăjduite, exasperate, pe calea celor mai extreme 
măsuri pentru apărarea ordinii? O vor aceasta? să ne-o 
spună. 


Până atunci, le zicem încă o dată, destul. Națiunea este 
sătulă de frazele voastre!” 

— Domnule, mai trebuie materie. 

— Să se usuce cerneala aceluia ce a pronunţat aceste 
cuvinte! Mai trebuie! mai trebuie! strig eu exasperat. Dar 
crezi tu, tovarăşe, că mintea mea este o fântână nesecată? 
Ţi-am dat două articole de fond, de vederi şi de forme aşa 
de deosebite, şi tot ţi se pare că nu-i de ajuns! Cât mai 
trebuie? 

— O bucată mică. 

— Aşteaptă: „LEGEA MAXIMULUI întrebăm pe Lascar 
Catargi, racul din Menajeria regală, pănă când cu 
enfamiile? Pănă cănd, călcănd peste cuvântul de onoare ce 
m-a trădat când mi l-o spus în şedinţa solemnă pe care s-o 
giurat la leşi cu opoziţia unită, care guvernul o fost 
combătut din cauza enfamiilor, că Shylockul încoronat, 
papistaşul catolic împreună cu nepoţelul său nu vor mai 
căpata nouă domenii, sau daca o minţit atunci, să vină să ne 
spună acuma ca să ştie publicul, să ştie ţara cu ce ramolit 
bătrân avem a face: 

Voi stigmatiza. 

— E destul atâta, mă-ntrerupe zeţarul. 

— Crez şi eu! numai eu ştiu cât am muncit. 

NEDESCIFRABIL. 

Primim adesea scrisori care ne fac un efect analog cu 
întâlnirea neprevăzută a Sfinxului antic. Sunt oameni care 
au urâtul obicei sau capriciul de a se iscăli aşa încât nimeni 
afară de ei să nu poată citi iscălitura. Le recomandăm 
următoarea anecdotă istorică, ce se cuvine a le fi dedicată: 
împăratul Nicolae Pavlovici primeşte odată de la 
guvernatorul general al Siberiei un raport foarte frumos 
scris, iscălitura generalului însă nedescifrabilă. Numaidecât 
trimete ştafetă să vie generalul la Petersburg în cea mai 
mare grabă. Peste trei luni soseşte generalul. Cere audienţă 
la împăratul, şi i se răspunde să plece pe loc înapoi la post. 
Alte trei luni de drum înapoi. N-apucă s-ajungă la Tobolsk şi 


o ştafetă îl ajunge de pe urmă. îndărăt, la Petersburg. Cum 
ajunge, cere iar audienţă, şi iar e trimis urgent înapoi la 
post. Alte trei luni pe drum. Şi iar o ştafetă, şi iar îndărăt 
peste Ural şi Volga la Neva. în sfârşit zdrobit - 
cincisprezece luni de plimbare, trei ierni şi două veri - 
ajunge la curte, împăratul îl admite şi cum îl vede: 

— Cine eşti dumneata? 

— Sunt guvernatorul general al Siberiei, sire. 

— Ce pofteşti? 

— M-aţi chemat, nu ştiu de ce. 

— A da! te-am chemat să te întreb cum te cheamă, căci 
iscălitura dumitale mi-a fost peste putinţă ca s-o descifrez. 

— Boris Spanacof, sire. 

— Foarte bine. Porneşte chiar astă seară la post. 

ARENDAŞUL ROMÂN 

— Şi zici că te-am încărcat cu zece zile de praşilă, măi 
loane, aşa? 

— Păi? eu ştiu că le-am făcut. 

— în doi ani de când sunt aici, numai tu nu te-ai dat pe 
brazdă, aşa? 

— Păi, cocoane, am casă grea. 

— Apoi eu n-am casă grea, măi loane? Vezi bine, patru 
copii aci, două fete la oraş în pension. 

— Auleo, ai şi la oraş! 

— Doi băieţi la Paris. 

— Săracii de noi! 

— Vezi că şi eu am greutăţi, mă Ioane. 

— Da, cocoane, însă eu zic că fiecare să-şi crească copiii. 

— Apăi eu ţi-i dau ţie să-i creşti, mă Ioane? 

— Nu, cocoane, dar cu praşila, drept şi drept. 

— Stai să-ţi dau eu drept, mă Ioane. Se apropie de ţăran şi 
începe să-i care la pumni, în cap. Țăranul iese năucit şi se 
duce la primărie să se jeluiască. După un ceas se iveşte 
primarul cu căciula în mână la poarta boierului. 

— Dar ce-a făcut blestematul ăla de Ion, cocoane? 


— Nu-i treaba ta, primarule; ia vezi să am mâine oameni la 
muncă, şi nu uita de datoria aia, ştii, c-apoi. 

— Bine, cocoane, sărut mâna. 

A doua zi lon se duce cu o petiție la subprefect; acesta 
pune rezoluţie, recomandând petiția primarului. 

Primarul, văzând pecetea tactuluil, zice ţăranului: 

— Ce mi-o dai mie? Arat-o boierului. 

1 Tact, iaht - reşedinţă, sediu al subprefecturil. 

— Ce, să mă bată iar? Arată-i-o dumneata. 

— Ba eu nu mă duc la el, că m-apucă de datorie. Jăranul 
se duce la târg cu chirie şi dă o hârtie prefectului, jeluindu- 
se de încărcarea la datorie din partea arendaşului şi de 
bătaie. 

Prefectul nu-şi mai vede capul de treburi, căci e aproape 
să se declare o dizidentă în partidul local guvernamental, şi 
dacă guvernul pierde câţiva partizani, pierde şi el funcţia şi. 
are familie grea. 

Deci, recomandă subprefectului plângerea ţăranului. Şi 
subprefectul, având de regulat oarecare interese private cu 
arendaşul, trimite pe ţăran acasă, spunându-i că-l ajunge pe 
drum. 

Şi-l ajunge în adevăr şi-l şi lasă. 

Sosind în comună, trage fireşte la arendaş. 

Mănâncă, bea bine, doarme un ceas, două, vine la 
primărie la braţ cu arendaşul şi cheamă pe ţăranul cu 
hârtia la cercetare. 

Îndată ce ţăranul se iveşte, arendaşul, roşu de furie, 
începe să-i strige: 

— Opincarule, mămăligarule, ţopârlanule, să mă dai tu pe 
mine în vileag?! 

Se apropie încet de el şi începe să-i care la pumni în cap. 
Subprefectul zice cu blândeţe: 

— Cocoane Arghir, cocoane Arghir. însă arendaşul e prea 
mânios ca să-l audă. Dă înainte şi tocmai după ce oboseşte, 
iese pe uşă răcnind: 

— Să te saturi de cercetare! 


Când ţăranul îşi mai vine puţin în fire, subprefectul îl 
întreabă: 

— Ei, ia spune, cum a fost. 

— Pâi dumneata nu văzuşi? 

— Lasă asta, ailaltă. 

— Ailaltă întocmai ca şi asta, încă una şi zac toată vara şi la 
iarnă mor de foame. Mai bine îi fac acele 7.000 zile şi 
Dumnezeu o şti. 

— Ei, uite aşa mai vii d-acasă; măi omule, când ţăranii şi 
arendaşul trăiesc bine, le merge cu spor la toţi; înţelegerea, 
dragostea între săteni şi arendaşi este mana lui Dumnezeu 
pentru unii şi pentru alţii. că, nu-nţelegi tu? omul cu bine şi 
cu pace, mă-nţelegi, devine că poate pentru ca să, mă- 
nţelegi, să. cum să zic? să. în sfârşit, să fie toate cu bine şi 
cu pace. 

Şi tot aşa, un ceas întreg, subprefectul îi dă sfaturi, 
neuitând a vorbi de grija guvernului pentru ţărani, de legile 
ce face guvernul pentru apărarea ţăranilor ş. ci., ş. ci. 

Apoi face un raport prefectului, răspunzând la rezoluţie că 
părţile s-au împăcat. 

PORUNCA DOMNEASCA 

— Bucuroşi la oaspeţi?! 

— Bucuroşi! răspunde mama Catrina vătăşelului, care-i 
aduse în gazdă doi soldaţi. 

Şi sărmana bătrână zise numai cu gura jumătate. 

Dar ce-i faci obiceiului? Apucase şi ea vremuri când acest 
cuvânt îl zicea din toată inima, şi se deprinsese aşa, că 
acum, chiar de n-ar fi fost bucuroasă de oaspeţi, tot nu 
putea zice altfel. 

Mai întâi că nu e frumos. şi apoi de ce a dat Dumnezeu 
patru pereţi la casa omului? 

Soldaţii intrară în casă ca pe moşia lor - erau de-ai 
stăpânirii, şi cu stăpânirea nu te joci! - iar Maria, fata mamii 
Catrinii, se ascunse de frică tocmai după cuptor. 

Bătrâna, şi ea biet! ospătă musafirii cu ce dăduse 
Dumnezeu: puţină mămăliguţă şi o fiertură de borş cu ştir, 


dezvinovăţindu-se către soldaţi: 

— Ei! să fi poftit ămneavoastră când eram şi eu cu 
gospodăria mea, cu rostul meu! Atunci să fi văzut! Dar de 
când am rămas văduvă s-a legat şi sărăcia de capul meu. 
Apoi şi bătrâ-neţele, bată-le pustia! şi încă mai am şi fata 
asta în grija mea. d-ar da Dumnezeu să-i vie şi ei norocul 
mai curând, să o mărit, să mi se ridice o greutate de la 
inimă. Dar îmneavoastră, maică, cu ce treabă aţi venit pe 
aici? 

— Uite, mătuşe, răspunse unul, ce n-ai gândi. Am adus o 
poruncă tocmai din Bucureşti, chiar de la vodă, pe cum că 
de acum încolo, când o fi ca să se însoare cineva, dacă e 
flăcău să ia babă bătrână, iar dacă o fi moşneag să ia fată 
sau văduvă tânără. 

— Dec! strigă tânăra de după cuptor. 

— Dec, nedec! zise baba scurt, daca e poruncă 
domnească, n-ai ce face, fata mea! Şi decât să te amesteci 
nepoftită în vorbă, mai bine scoate din ladă niscai velinţe 
mai moi, să aşternem la băieţii ăştia, că or fi ostenit 
sărmanii de atâta cale. Şi fă de mai scotoceşte ale cuibare şi 
cotineţe, să-i ospătăm mai bine, că ce o să le ţie numa borşu 
ăsta?! 

CUM SA ÎNȚELEG ȚĂRANII. 

Straja satului vine la casa unui ţăran şi-i bate în geam. Se 
încinge o conversaţie: 

— Hei, mă din casă! 

— Cine? 

— Tu! 

— Eu? 

— Păi cine! 

— Ce-i? 

— Cum ce-i? 

— Păi ce-i? 

— Ai o scrisoare! 

— Cine, mă? 

— Tu. 


— Eu? 

— Păi cine. 

— Ad-o-ncoa! 

— Ce, mă? 

— Scrisoarea. 

— Ce scrisoare? 

— Ştiu eu ce scrisoare? 
— Trebuie să plăteşti! 
— Ce, mă? 

— Cum ce? 

— Ce să plătesc? — 
Porto. 

— Cine? 

— Tu. 

— Eu? 

— Păi tu. 

— Ce porto, mă? 

— Iaca, porto. 

— Cum aşa? 

— Păi, ştiu! 

— Nu-i plătită? 

— Ce? 

— Scrisoarea. 

— Ehei! 

— Cum ehei? 

— Ai să dai, măi! 

— Ce? 

— Bani. 

— Ce bani? 

— Porto. 

— Cât, mă? 

— Ce cât? 

— Câţi bani, mă? - 15. 
— Cum 15? 

— Păi! 

— Dar de ce, mă? 


— Nu ştiu. 

-— Iaca 15. 

— Aşa. 

— Ei, dă-mi-o! 

— Ce, mă? 

— Scrisoarea. 

— Ce scrisoare? 

— Care ai adus-o. 

— Eu, mă? 

— Păi cine? 

— N-am adus-o. 

— Păi cum? 

— Nu-i la mine. 

— Asta-i! 

— Cum asta-i? 

— Unde-i, mă? 

— Cine? 

— Scrisoarea. 

— La primărie. 

— Ba la dracul! 

— Ba, aşa. 

— Păi, cum? 

— Să te duci să ţi-o iei. 

TARDIVITATE. 

Odată un boier mergea cu ţiganul său de casă pe un drum 
strâmt. La o cotitură se-ntâlnesc cu un şir de care foarte 
împovărate: 

— Daţi-vă-n lături, mă! strigă ţiganul ţanţoş. Daţi-vă-n 
lături să treacă hotarul! 

— Daţi-vă voi, răspunde un ţăran, că nu sunteţi împovăraţi. 

— Trage-le, mă! zice boierul. 

Ţiganul nici una nici două, şart! cu gârbaciul în om. Sar 
oamenii toţi, şi ţin'te nene: tăvălesc pe boier şi pe ţigan de 
mama focului îi lasă snopiţi bine-ntr-o parte, trec cu carele 
şi-şi văd de drum râzând. 


Tocma-ntr-un târziu se scoală de jos ţiganul ostenit, şi se 
scarpină-n cap: 

— S-a dus, boiarule? 

— S-a dus, ticăloşii! 

— Nu se mai vede nici unul? 

— Nu! 

— Atuncea, hai să-i înjurăm şi noi! 

Aşa şi Epoca - ne ameninţă regulat cu sarcasme pentru a 
treia zi după-nfierbinţeală. 

+AH +1 MAI*! începuse războiul franco-german. De la 
rezultatul acelei măreţe lupte atârna poate tot viitorul 
nostru politic. Pe Rin nu se juca numai două soarte. Ca la 
toate luptele jucătorilor mari, unde pe de lături palpită o 
mulţime de mici pontatori pe mâna unuia sau altuia, aşa şi 
la războaiele între două puteri gigantice, sunt mulţi mititei 
pe de lături, care, cu cât pontează mai mărunţel, cu atât 
privesc jocul cu mai multă bătaie de inimă. Pe Rin, între alte 
mize mărunte, era una, care pentru noi avea o importanţă 
colosală, cum s-a dovedit ulterior - soarta hotărâtoare a 
dinastiei noastre. Mica republică de zece ore de la Ploieşti, 
care pontase şi ea, putea avea urmări mult mai mari dacă în 
jocul de la Rin s-ar fi amestecat altfel cărţile. 

Aşa, era în toată ţara o agitaţie surdă, dar foarte adâncă, 
care în unele centre lua forme făţişe destul de 
amenințătoare pentru ordinea generală. Unul din aceste 
centre mai agitat era şi Craiova, unde se afla prefect de 
judeţ răposatul Petrache Mănescu - un om original şi 
amabil, credincios şi devotat neclintit al conservatorilor. 

De la dânsul ţinem această reminiscență anecdotică. 

La guvern era cabinetul Manolache Costache, cabinetul 
numit Cloşca cu pui, pentru că prezidentul se înconjurase 
de 
câţiva tineri de talent, debutanţi în politică, între aceştia dd. 
A. Lahovary şi 1? Carp. 

Situaţia în Craiova încordându-se din zi în zi, prefectul 
este chemat telegrafic la Bucureşti. Cale ferată între centru 


şi capitala Olteniei nu era încă, aşa că Petrache Mănescu 
vine în goana cailor pe brânci o zi, o noapte şi o dimineaţă, 
şi soseşte-n Bucureşti cu oasele pisate pe la 11 înainte de 
amiază. Merge degrabă la otelul Garacaş, unde cobora 
regulat, îşi lasă sacul, şi fără întârziere se prezintă la 
Consiliul de miniştri. 

Tot consiliul era adunat, lipsea numai prezidentul, pe care- 
| aşteptau din moment în moment. Până să vie conul 
Manolache, prefectul expune consiliului nerăbdător situaţia 
din Craiova: era în adevăr foarte gravă - o turburare 
imensă putea izbucni, fără ca administraţia să aibă destule 
forţe pentru a o năbuşi. 

Erau aşa de interesante spusele prefectului, încât nimeni 
nu băgă de seamă că trecuse un ceas de la sosirea lui - 
erau aproape 12. Consiliul fusese convocat pentru 10, şi 
prezidentul tot nu sosea. Un aprod merge iute să-l caute. 
Peste câteva minute se-ntoarce: d. prezident a plecat de- 
acasă de la 9, a spus că merge la consiliu. Se trimit mai 
mulţi aprozi prin toate locurile pe unde se putea bănui că l- 
ar putea afla. Se-ntorc toţi fără ispravă. 12 şi trei sferturi. 
Nerăbdarea şi neastâmpărul cresc. La fiecare trăsură care 
trece, la fiece uşă care se deschide, la orice paşi pe scări, 
sar toţi. Vine! Nu. Nu vine. Ce să fie? 

Petrache Mănescu îşi cere atunci voie să se repează măcar 
să guste ceva: e obosit, toată noaptea n-a putut dormi în 
trăsură şi n-a mâncat nimica din ajun. El merge să dejuneze 
în pripă la otel - să dea fuga aprodul să-l cheme îndată ce-o 
sosi prezidentul. Lasă consiliul într-o fierbinte discuţie 
asupra întăriturilor de la Metz, şi se duce la cafeneaua-birt 
a otelului. 

Pentru ca să evite însă vreo indiscretă întâlnire, nu stă în 
sala cea mare; intră în una din odăiţele de lături, unde 
seara se juca, şi comandă ceva în grabă. Odăiţele acestea 
dedeau una-ntr-alta prin câte o uşă cu geamuri acoperite 
cu perdeluţe verzi. 

Acuma era 1 şi un sfert. 


Dejunează, trăgând mereu cu urechea daca nu vine cineva 
să-l cheme. Nimeni. A isprăvit; fără să mai „ia cafea, se 
scoală să plece. Mai întreabă încă o dată pe chelner. 
Nimeni. Atunci, ce se gândeşte? pentru că n-a venit încă să-l 
caute, n-are de ce să se grăbească; îşi comandă cafeaua şi 
se aşează iar la loc să-şi mai dezmorţească membrele. 
Acum, după dejun, îl ajunsese pe om oboseala drumului, 1 şi 
jumătate. Chelnerul aduce cafeaua. „Nimeni să mă caute?” 
- „Nimeni!” Ce să fie asta? 

Pe când însă chelnerul iese, Petrache aude un zgomot 
întruna din odăiţele vecine, unde până atunci fusese 
completă linişte - o mormăială şi un haha! de triumf. Se- 
ntoarce spre partea aceea şi ia seama că la uşa cu geamuri 
flutură perdeluţa atârnată pe dincolo, trecând dincoace 
printr-un ochi - un geam era spart. 

„Desigur, gândeşte el - sunt cartofori. de dimineaţă au 
luat-o. ori poate că n-a [sic] isprăvit încă de aseară.” E 
aproape 2 şi nimeni nu vine să-l caute. Mormăiala însă 
creşte dincolo. începe să se auză distinct o dispută de joc: 
regina! calul! pionul! E desigur o partidă de şah tot aşa de 
încordată ca şi situaţia de la Craiova. 

Dar între accentele amestecate ce trec prin uşa cu geamul 
spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut! Se ridică şi 
ascultă mai bine. 

Da! E o iluzie? un joc al închipuirii stăpânite de un gând 
stăruitor? Dar e cu putinţă să se-nşele astfel? Dar e peste 
putinţă să fie acela! Dar e glasul lui! Dar nu se poate! 
în prada unei nedumeriri ameţitoare, omul se repede la 
uşă, dă-ntr-o parte perdeluţa de la ochiul spart, se uită- 
năuntru şi nu se poate stăpâni a nu scoate un strigăt de 
uimire. 

Cine? cine era în odăiţă încă de dimineaţă la o partidă de 
şah? cine?! Domnul prezident al consiliului, conul 
Manolache. Se-ntâlnise de dimineaţă cu amicul său, 
bătrânul Wiest1, şi se-ncurcaseră. 


Desperat, Petrache Mănescu dă brânci uşii şi năvăleşte 
înăuntru peste jucători strigând: 

— Pentru numele lui Dumnezeu! coane Manolache, aici ai 
fost?! 

— Ei, da, răspunde simplu prezidentul; nu mă vezi? şi se 
pune iar pe gânduri ca să-şi combine lovitura. 

— Coane Manolache! vă caută toţi în toate părţile! v- 
aşteaptă toţi la consiliu de la 10 azi dimineaţă! 

— Iaca viu. Stai oleacă; mai am două lovituri, şi-l regulez 
eu pe domnul Wiest! Şi mută calul. 

— Dar sunt 2 trecute, coane Manolache! 

— Mat! strigă Wiost. 

Conul Manolache deschide ochii mari pân ochelari şi vede 
că-n adevăr partida e pierdută. Atunci, se ridică busumflat 
cătră Mănescu: 

— Aracan de mine, bre omule, dă-mi pace! m-ai buimăcit 
de cap! iaca! pierz partida sigură cu vorba dumitale! 

Cu multă greutate a putut Petrache să-l îmbuneze şi să-l 
facă să renunţe la revanşă. 

Amândoi apoi, pe la 2 şi jumătate, intrară la consiliu, unde 
găsiră pe ceilalţi - cam impacientaţi. 

1 Ludovic Wiest, violonist şi compozitor adus în ţară de 
domnitorul Alexandru Ghica în 1838 şi naturalizat în 1863. 

AUTORITATE. 

Toamna trecută am făcut o cunoştinţă foarte interesantă - 
un tânăr poet şi literat, fruct preţios al unui gimnaziu de 
provincie: tânărul meu a renunţat să termine cursurile, 
neputând reuşi la examenul de corigenţă de la septemvrie. 
Preţiosul fruct, după trei ani de gimnaziu, s-a simţit destul 
de copt şi, revoltat contra unei discipline stupide de 
programă, s-a dezlipit cu dispreţ de craca sa pentru a veni 
să-şi debiteze savoarea în vastul târg al capitalei. 

Este un tânăr ca de vreo optsprezece ani, copil de văduvă; 
tatăl, fost impiegat comunal în oraşul său, a murit de mult; 
mama, scăpătată, trăieşte cu ce poate, coase, spală, calcă, 
serveşte la ocazie; are încă doi fraţi mai mici: aceia 


urmează la acelaşi gimnaziu. Poetul meu îmi spune cu 
oarecare ton de compătimire că aceia, ca nişte mediocri ce 
sunt, vor să termine cursul şi să caute a intra unul în 
seminar şi altul în liceu ca bursieri ai statului; el nu s-ar fi 
înjosit niciodată să se facă bursier; e prea independent 
pentru asta, şi apoi nu se simte atras decât de literatură. 

Înfăţişarea materială a acestui personaj nu e neplăcută. 
Deşi foarte sărăcuţ îmbrăcat, chiar hărtănit puţin, deşi 
foarte nepieptănat, purtând plete, şi foarte nespălat, 
purtând unghii nepilite, deşi fumează foarte mult, aşa încât 
e afumat la vârful degetelor şi-mprejurul buzelor - totuşi 
inspiră de la început oarecare simpatie. Manierele lui sunt 
foarte primitive: despre aşa-numitul lusage du mondel nici 
nu poate fi vorba: în programul celor trei clase de gimnaziu, 
pe care le-a urmat cu destulă 

1 Regulile bunei-cuviinţe (fr.). 
lipsă de succes din cauză „că profesorii erau proşti”, nu se 
predă un curs de maniere - asta ar fi antidemocraţie. 

E] se afla acuma de vreo câteva zile la Bucureşti. Nu 
cunoştea aci pe nimeni altul decât pe un băiat de la o mare 
băcănie, un fost tovarăş al lui din şcoala primară. Acesta 
urmase numai două clase începătoare, venise acu şapte ani 
cu tată-său aici şi intrase la stăpân, unde se afla şi acuma. 
Acesta, care mă cunoştea pe mine, îmi recomandase pe 
tânărul poet. 

Din vorbă-n vorbă, poetul mi-a mărturisit că a venit la 
Bucureşti să găsească o ocupaţie, fie cât de slab plătită, 
orişice; el e modest, se mulţumeşte cu puţin. Impresia ce 
mi-a făcut-o fiind destul de bună, şi de altă parte simțind că 
nevoia „lui de stabilire e destul de urgentă, şi pe dată m-am 
gândit să-i fac rost de o situaţie solidă. Furia de poezii o să-i 
treacă cu vremea. Am mers degrabă la un negustor prieten, 
un toptangiu, şi am avut noroc să aflu că are un loc vacant 
potrivit: 300 lei pe an, casă, masă şi două perechi de 
îmbrăcăminte de sus până jos. Mi-a părut destul de bine, şi 


cu multă bucurie a doua zi m-am dus la întâlnire să comunic 
tânărului buna veste. 

Era foarte palid de astă dată, foarte obosit; glasul slab de 
tot; cam tremura şi înghiţea mereu în sec. I-am recomandat 
să nu fumeze aşa de mult pe nemâncate, pentru că 
atribuiam abuzului de tutun starea lui manifest maladivă. 
Mi-a răspuns că nu a fumat astăzi deloc. Atunci poate 
bolnav? Nu. Am mers încet-încet şi i-am spus pe drum buna 
veste şi condiţiile ei. Nu mi s-a părut deloc foarte mulţumit 
de norocul ce-i găsisem; ba chiar îmi pare că am găsit 
fluturând pe buzele lui vinete şi afumate un trecător 
zâmbet de despreţ. Dar - poate că mi s-a părut. La un 
moment, mergând, s-a oprit deodată-n loc, a îngălbenit 
foarte tare, a şovăit şi, dacă nu-l luam la braţ, ar fi 
căzut - era fără-ndoială bolnav. L-am întrebat, fiind la 
amiază, dacă a dejunat: mi-a spus că da. Apucându-l strâns 
de braţ, am simţit că, sub mânecile lui, pielea era tot aşa de 
largă pe oase ca şi mânecile pe piele. Foarte rău trăit. 

Am ajuns la birtul unde dejunam şi l-am poftit să ia ceva. A 
căzut mai mult decât s-a aşezat, foarte obosit, pe un scaun. 
Acum îl aveam în faţă şi-l puteam observa mai bine. Nimica 
distins în figura lui: o frunte foarte îngustă, ochii foarte 
puţin expresivi, tăietura buzelor şi structura nasului fără 
nici un caracter marcant, părul aspru şi plantaţia lui 
nehotărât demar-cată, în fine o creatură nici prea-prea, nici 
foarte-foarte - unul din exemplarele de duzina ale vastei 
fabricaţiuni, exemplar care e greu de deosebit individual în 
pachetul întreg. 

Cu toate astea, paliditatea lui îi dădea un aer mai 
interesant: era distincţia suferinţei. Deşi îmi spusese că 
dejunase cu câteva minute mai-nainte pe drum, l-am invitat 
să guste ceva împreună cu mine şi nu m-a refuzat. A 
mâncat: ochiuri la capac, varză cu carne, o friptură pe 
grătar, brânză de vacă cu smântână, mere, o ţuică înainte, o 
sticlă de vin în timpul mesei şi o cafea după masă, în sfârşit 


une bonne fourchettel; apoi i-am dat ţigări - nu ştie că 
trebuie să zică merci când primeşte ceva - e şi tânăr. 

Cu multă satisfacţie am văzut că paliditatea tânărului meu 
- îl cheamă Nicu Ionescu - dispărea încet-încet pe măsură 
ce înainta dejunul şi cu uşurinţă m-am convins că d. Nicu 
este un mincinos - nu dejunase deloc, ba pare-mi-se că 
paliditatea lui şi intenţiile de leşin pe cale publică. dar în 
fine, îi trecuse 

1 O masă pe cinste (fr.). 
acuma. Acum era foarte vioi, prinsese limbă. La căldura 
generosului vin, se aprinsese un şir de confidenţe. Am 
constatat din conversaţia d-lui lonescu că şi la moral era ca 
şi la fizic un om nu prea deosebit: pare că, pierzându-şi 
paliditatea, pierduse singura lui virtute de a mă interesa; 
acum vedeam bine că tânărul meu este foarte ignorant, că 
nu ştie să scrie şi să citească destul de bine, că nu ştie nici 
cât un şcolar mediocru de clasele inferioare şi, în afară de 
asta, nu are nici o gândire deosebită, cu atât mai puţin 
vreuna ciudată. 

Voia să scrie poezii, voia să facă literatură, voia să se facă 
ziarist; pentru aceea refuza cu dignitate locul pe care i-l 
găsisem la toptangiul meu. In zadar i-am dat poveţe să fugă 
de un teren de viaţă şi de luptă în care, chiar armat cum se 
cuvine, nu capeţi vreun succes de seamă, în zadar am 
încercat să-l fac să-nţeleagă că merge la mizerie sigură. D. 
Ionescu a zâmbit iarăşi cu zâmbetul d-sale caracteristic, şi, 
aruncându-mi mult fum în nas, mi-a spus că o irezistibilă 
putere îl atrage în nobila carieră. 

Ne-am despărţit, rugându-mă el să-i găsesc un loc la vreo 
gazetă - de aceea căutase a-mi face cunoştinţa - iar eu 
promiţându-i ca orice Loyola, cu rezervă mentală, că-mi voi 
da toată osteneala să-i satisfac dorinţa. Că [nici] gând n-am! 
Nu puteam să-mi închipuiesc că d. Nicu Ionescu va fi 
vreodată primit şi utilizat în publicitate, atât de puţin 
preparat cum era pentru o aşa de serioasă carieră! şi prin 


urmare nu puteam îndrăzni să recomand vreunui confrate 
oferta de servicii intelectuale a d-lui Ionescu. 

Mai târziu am întrebat pe băiatul de la băcănie dacă ştie 
ce s-a făcut tânărul său amic. Mi-a răspuns că nu-l văzuse 
de mult; dar că ultima dată când acela venise la băcănie era 
în mare strâmtorare. De atunci i-am pierdut urma poetului. 

Mărturisesc că nu prea citesc gazete, nu doar pentru că n- 
am destulă consideraţie sau interes pentru mişcarea 
politică, dar pentru că operaţiile mele nu-mi lasă vremea 
cerută pentru a-mi lumina opiniile. Cu toate astea, am fost 
silit odată să citesc regulat una şi apoi mai multe, şi iată de 
ce. 

Am făcut o piesă de teatru, care a căzut la prima 
reprezentaţie - din cauză că actorii au jucat-o rău. Actorii! 
ce oameni. Dar actrițele! închipuiţi-vă că-mi aruncă tot mie 
vina nesuccesu-luil. Gazetele toate m-au refecat rău de tot; 
una însă dintre toate a fost mai tare. Cronicarul teatral îmi 
contesta pe lângă talentul dramatic şi cunoştinţa limbii 
româneşti, şi aceasta cu o vervă, cu o maliţiozitate, cu nişte 
împunsături, care fireşte m-au afectat foarte adânc: eram 
nu criticat, eram maltratat, bătut, zdrobit! Ba cronicarul 
promitea că va reveni - şi iscălea Hamlet. 

N-am mai putut răbda şi am mers să caut pe Hamlet, să 
mă apăr, să-i captez bunăvoința şi să încerc, de nu se poate 
cumva să-l fac să-mi fie mai indulgent, în redacţia gazetei 
respective, mi s-a răspuns că Hamlet este pseudonimul unui 
tânăr care nu voieşte a fi cunoscut. Am constatat atunci pe 
figurile redactorilor o mare satisfacţie pentru succesul 
cronicelor teatrale, succes a cărui confirmare deplină era 
pasul de umilire ce eu făceam. Am salutat şi am plecat. 

Când să ies, iată că intră pe uşe, cine? vechea mea 
cunoştinţă, d. Nicu Ionescu. Toţi încep să râză. Unul zice: 
când vorbeşti de lup, Nicu la uşe! nu înţelegeam. Am simţit 
însă numaidecât că d. Nicu Ionescu era aci ca la dânsul 
acasă, în cei mai intimi termeni cu „confraţii”. 


M-am oprit să schimb câteva vorbe cu dânsul. Era 
redactor acolo, însărcinat mai ales cu partea literară şi 
artistică. 

— Atunci, i-am zis eu, fii bun şi spune-mi, d-ta trebuie să 
ştii, cine e Hamlet, care mă persecută aşa de grozav? 

D. Ionescu a început să râză răutăcios şi mi-a răspuns cu o 
prefăcută ezitare: 

— Zău. nu. ştiu! 

— Hamlet! strigă un glas din odaia de alături, biuroul 
directorului, ţi-ai adus urmarea la cronică? 

— Da, răspunse d. Nicu. 

Scoase nişte file din buzunar, mă lăsă un moment singur şi 
trecu în biurou. Am auzit bine cum îmi şopteau numele şi 
cum râdeau înfundat. 

D. Ionescu s-a întors şi m-a invitat să luăm un aperitiv la 
băcănia din colţ. Mi-a mărturisit că el e Hamlet; am început 
să discutăm asupra piesei mele, pe care mi-a nimicit-o. 
Acţiune. caractere. pasiuni. tehnică. ideal. tendinţă. artă 
pentru artă. Shakespeare. Moliere. mediu social. unitate. 
logică. Hartmann. Ibsen etc. etc. şi m-a nimicit şi pe mine 
lângă piesă. 

M-am crucit de câte a învăţat Hamletul meu în şase luni! 
Ce schimbare! ce progres! 

Nicu lonescu este astăzi o adevărată autoritate. Ce trecut! 
ce prezent! şi încă ce viitor! 

CRONICA DE JOI. 

Alaltăieri, în faptul zilei, mă deştept tresărind: bate cineva 
foarte nervos la geam. Ştiu cine e şi ce veste-mi aduce. E 
cumnatul meu, un tânăr funcţionar la C. FE. R. şi poet liric în 
momentele-i pierdute. Soţia sa e însărcinată - a doua 
naştere; la cea dântâia, acum un an şi jumătate, a avut 
imperioasă nevoie de forceps. Desigur, mi-aduce poetul 
vestea că au început durerile unei naşteri mai grele decât a 
unei poeme lirice. De cu seara ne-am înţeles să ne dea de 
ştire la primul semnal al mult aşteptatei uşurări. Fusese o 
sarcină din cale-afară grea; pe lângă asta, teamă de un nou 


joc de forceps, apoi socoteala greşită a termenului, 
dezminţit de întârziere, toate contribuiau să irite 
nerăbdarea familiei şi mai ales a femeii. De două săptămâni, 
tot aşteptam zadarnic. E curios cum întârzierea sosirii 
momentelor grele inspiră mai multă nerăbdare decât a 
sosirii momentelor plăcute. 

La prima ciocănire în geam, sar din pat. Nu m-am înşelat. 
Deschid geamul. Au început durerile! Un fior rece, produs 
desigur de răcoarea dimineţii, mă furnică până-n creştet. 
Poetul e foarte emoţionat: se văd pe chipu-i urmele nopţii 
nedormite şi semnele fricei; îi clănţănesc puţin dinţii. 

Să mergem. Am ajuns. 

Păşim pragul cu ezitare, în odaie nu se aude încă nimica. 
Moagşa ne întâmpină. Excelenta practiciană are tot sângele 
rece cerut; ea ne asigură că este un caz normal; că de astă 
dată n-avem nevoie nici de doctor, necum de forceps; 
primele încercări au început. 

Bine c-au început! 

S-a făcut ziuă bine. Eu - am treabă la redacţie: nu pot să 
asist la ce se prepară. Las pe femei şi pe poet şi plec grăbit. 
E pe la 8 dimineaţa. 

Merg la afacerile mele, se-nţelege, mereu cu gândul la ce 
are să se petreacă în lipsa mea. 

Peste vreo două ceasuri, pe la 10 a.m., o birjă în goană 
dinaintea redacţiei: ultime informaţiuni! E cumnatul, care a 
sărit înainte de-a se opri caii. îl întâmpin. E încruntat. 

— Ei? întreb. 

— A făcut. 

— în sfârşit! Ce? 

— Băiat. 

— Bravo! să-ţi trăiască, zic eu uşurat de grije. El, mai 
încruntat: 

— Da. dar. 

— Dar ce? 

— Dar mai are de făcut încă unul. 

— Doi?! 


— Doi! zise omul dând din cap şi clănţănind. Moaşa m- 
asigură că nu e caz grav; dar, pentru liniştea mea. fiindcă 
sunt „zdrobit de emoția prin care am trecut, te rog, aide să 
căutăm un doctor: nu mă simt în stare să mai trec prin ce 
am trecut fără asistenţa unui doctor. 

Ne suim în trăsură. Aleargă. şi goneşte. în sfârşit, îl găsim 
pe doctor. - înapoi, birjar! 

Eu nu pot intra; eu - am altă treabă la redacţie. 

Peste un ceas, iar o birjă - iar omul meu. De astă dată, o 
figură oribilă. 

— Ei? Ce e? Ce-a spus doctorul? 

— A spus că. probabil. nu mai are încă unul de născut. 

— Atunci. 

— Că. mai are încă doi. că este un caz grav. o eventuală 
emoragie, frecventă în aşa cazuri. ar fi o nenorocire. Mă 
duc. 

Şi pleacă aiurit. 

A doua naştere nu vine încă după optsprezece ceasuri. 
Dureri îngrozitoare fără rezultat. Nu mai merge! Fiecare 
moment de întârziere poate provoca emoragia. în faţa 
pacientei, care se vaită cumplit, doctorul începe să arză 
forcepsul. La vederea acestei pregătiri, femeia dă un răcnet 
- o supremă descărcare de energie. apoi un țipăt straniu de 
broscoi răguşit. 

Al doilea! alt băiat. Uf! Să vedem acum pe al treilea. 

Dar ce amăgire! Doctorul ne anunţă că totul s-a isprăvit: 
n-au fost trei gemeni - o greşeală de ascultare. 

Nu face nimica; ş-aşa-i bine; şi numai cu doi nu strică! 

Totul s-a petrecut cu noroc şi toţi suntem veseli: doi! doi 
băieţi! 

Ei? dar cum să-i cheme? 

Să procedăm în regulă. Un consiliu de familie se constituie 
ad-hoc. Se proclamă cu mare majoritate de glasuri, ca 
prezident, moaşa, care, luând posesiune de jeţul său, 
promite că va conduce dezbaterile cu imparţialitatea-i 
cunoscută. 


Eu iau întâi cuvântul şi într-o cuvântare pe atât de 
elocventă, pe cât e de erudită, propun să se boteze copiii: 
Castor şi Polux. Această propunere e combătută cu multă 
vervă de leuză, care susţine că numele acestea mitologice 
se obicinuiesc numai la câinii de vânat, cel mult la 
pseudonime literare, iar nu la creştini. 

Prea bine. Atunci am onoarea a face altă propunere. 
Aducân-du-mi aminte de origina noastră ilustră de la Tibru, 
mi se indică neapărat două nume: Romulus şi Remus. 


La aceasta, părintele gemenilor spune, cu mult temei, că 
femeia sa nu este vestala. Adaugă că, dacă e vorba să dăm 
copiilor nume istorice, atunci ar dori ceva din istoria 
noastră naţională sigură şi pozitivă (aci, voi eu să întrerup; 
moaşa-mi impune tăcere), iar nu nume din istoria fabuloasă 
şi fantazistă a antichităţii. Mihai şi Ştefan - da! 

Cer cuvântul! în starea în care se află astăzi chestiunea 
naţională, eu propun, dacă e vorba de nume sacre din 
istoria profană, nu nume de acelea care, pe lângă glorie, ne 
amintesc tirania şi iobăgia. Sunt prea democrat pentru a 
mă mulţumi cu gloria. Vreau numele acelor martiri care au 
luptat pentru 
sfărâmarea tiraniei şi abolirea iobăgiei. Propun dar: Horia 
şi Cloşca. 

Tot consiliul e foarte emoţionat. Din toate părţile, şi mai 
ales din partea fericitului tată, se exprimă regretul că 
doctorul s-a fost înşelat în părerea sa şi că n-am avut şi un 
al treilea de botezat. 

Inchipuiţi-vă, să fi fost şi un al treilea! După Horia şi 
Cloşca, Crişan - se impunea! 

Din nenorocire, Crişan lipsind, sa nu mai vorbim de Horia 
şi Cloşca. 

După lungi dezbateri, se adoptă: Gheorghe şi Dumitru, în 
amintirea fericitei mutări a celor doi gemeni în acest oraş, 
unul după altul, tocmai în ajunul mutatului, cu o 
punctualitate mai vrednică de un bătrân proprietar, decât 
de nişte tineri chiriaşi. 

Care va să zică: pur şi simplu Gheorghe şi Dumitru, ca toţi 
creştinii. 

Fie! Totuşi, din dezbaterile acestea se va fi dovedit cel 
puţin, cu prisos, sentimentele naţionale şi patriotice ale 
familiei noastre. 

Chestiunea numelor odată rezolvată, să păşim mai departe 
după ordinea zilei. A doua chestiune: ce profesie să 
îmbrăţişeze tinerii Gheorghe şi Dumitru? 


Urmează importante dezbateri, în cari se propun pe rând 
toate profesiile liberale, demonstrându-se cu de-amănuntul 
foloasele şi neajunsurile fiecăreia. 

Orele fiind înaintate, şi neputând obţine după mai multe 
încercări un vot categoric, cădem cu toţi de acord a ruga pe 
sfinţii patroni ai tinerilor Gheorghe şi Dumitru să-i ajute a 
nu avea nevoie de nici o profesie liberală, făcându-i 
proprietari - profesie eminamente conservatoare. 

În momentul când fac această dare de seamă, mama, 
gemenii, tatăl şi moaşa se află bine, în afară de orice 
pericol. 

CUM SE NAŞTE O REVISTĂ? 

lată o întrebare la care desigur se poate răspunde în mai 
multe feluri. Eu, om practic, în loc să răspund prin o 
formulă teoretică, prefer să arăt cum s-a născut revista 
noastră AVÂNTUL TINERIMII, Litere, Ştiinţe, Arte etc. 

Intr-o zi m-am pomenit cu următoarea circulară: 
„Domnule, Un cerc compus de mai mulţi tineri, dorind a da 
la lumină o Revistă literară, ştiinţifică şi artistică, 
cunoscându-vă ca iubitor al literelor, ştiinţelor şi artelor, vă 
roagă să luaţi parte la dezbaterile prealabile, ce se vor face 
asupra chestiunii înfiinţării acelei publicaţiuni periodice. 

La ordinea zilei, fixarea titlului şi alegerea comitetului de 
redacţiune. întrunirea se va ţinea la cafeneaua Fialkowsky, 
sâmbăta, 15 ale curentei la 8 ore seara. 

Pentru comitetul provizoriu, N. Ilie Constantinescu de la 
Ţurloaia” 

Comitetul provizoriu nu greşise. Da, sunt, în adevăr, un 
pasionat iubitor al literelor, ştiinţelor şi artelor, pe care le- 
am cultivat cu o egală mediocritate, ca să nu zic şi 
modestie. Dar nu face nimica: asta nu mă poate descuraja. 
Când cineva începe, fie începutul cât de prost, asta trebuie 
să promită. După socoteala greşită a unor pedanţi 
demodaţi, începuturile, ca să poată fi considerate ca 
promițătoare, trebuiesc să fie stângace numai ca execuţie; 
la noi, din norocire, începuturile promit mult chiar când 


sunt stupide ca intenţie; căci, la noi, slăbiciunea inteligenţii 
şi nulitatea imaginaţiei sunt considerate ca stările primitive 
a spiritului şi a talentului, şi deci trebuiesc încurajate. 

M-am dus la întrunirea unde eram invitat. 

Amicul meu, d-l N. Ilie Constantinescu de la [urloaia, m-a 
recomandat cercului tinerilor: domnii Nicolae Georgescu, 
George Nicolaescu, Marin Dumitrescu, Dumitru Marinescu, 
Basile Ştefănescu, Ştefan Basilescu, Mihai Dobrescu, Dobre 
Mihăescu, Traian Necşulescu şi Raul Popescu. 

Eram cu toţii 12. 

După îndelungate dezbateri, ne-am stabilit asupra titlului - 
Avântul tinerimii. 

Apoi, am procedat la alegerea comitetului de redacţie 
compus din I2 inşi. Au întrunit majoritatea voturilor: 

Preşedinte: d-l N. Ilie Constantinescu de la Ţurloaia; 

Vicepreşedinţi, trei: dd. Raul Popescu, pentru partea 
literară; 

Traian Necşulescu, pentru partea ştiinţifică şi Dobre 
Mihăes-cu pentru partea artistică; 

Secretari, opt: dd. Nicolae Georgescu, George Nicolaescu, 
Marin Dumitrescu, Dumitru Marinescu, Basile Ştefănescu, 
Ştefan Basilescu, Mihai Dobrescu şi subscrisul. 

Am procedat apoi la aranjarea şi stabilirea sumarului 
numărului întâi, sumar pe care l-am comunicat („cu 
rugăciune de a se publica împreună cu câteva cuvinte 
binevoitoare”) la toate ziarele din capitală. 

„Avântul tinerimii apare irevocabil la 1 ale curentei cu 
următorul interesant. 

PROGRAMUL AVÂNTULUI.de N. Ilie Constantinescu. 

SUMAR. 

ARTELE LA NOI. 

NATURA ÎN ARTA ŞI ARTA ÎN NATURA. 

LA VENEZIA, sonet (poezie) 

O EPILEPTICA (poezie) de Ia 'Ţurloaia Raul Popescu Dobre 
Mihăescu Stefan Basilescu. 

Mihai Dobrescu. 


ÎN SERAI, pastel (poezie. , 

CÂTEVA CUVINTE ASUPRA PELAGREI 

(după un studiu statistic al d-lui Dim. Sturdza). , 

ÎN SPITAL, sonet (poezie)., 

TEATRUL LA CHINEJI (studiu)., 

MEDIUL SOCIAL ŞI VICEVERSA. , 

LA MORMÂNTUL UNEI PROSTITUATE (poezie). , 

Recensiuni, Note, Bibliografie, Anunţuri, Premiile noastre 
e RR 

George Nicolaescu. 

Nicolae Georgescu Basile Ştefănescu Ion. 

Marin Dumitrescu Traian Necşulescu Dumitru Marinescu” 

Trebuie să spun drept - toate bucăţile din sumar erau 
absolut originale. Şi studiul meu, Teatrul la chineji, îl 
alcătuisem într-un mod foarte original din citatele găsite 
intr-o dare de seamă a unui jurnal francez de provincie, 
tradusă după un jurnal american, asupra unei interesante 
lucrări a lui Bob Schmecker, publicată la Şan Francisco şi 
intitulată Chineze (sic) Divertissrnenţs (sic) (Petreceri 
chinezeşti). 

Am primit multe complimente măgulitoare pentru studiul 
meu. 

A trebuit, având afaceri de familie, să părăsesc Bucureştii 
şi să stau la ţară vreo trei luni. Cum m-am întors, am dat 
fuga la Fialkowsky, să iau parte la şedinţele academiei 
noastre libere. La Fialkowsky, nimeni. Chelnerul mi-a spus 
că de mai multă vreme întrunirile cercului nu se mai ţineau. 
Am alergat la tipografie. Aici am aflat cu mâhnire că Avântul 
tinerimii încetase să mai apară. 

Păcat! tocmai când, sătul de atmosfera rurală, mă 
pregăteam să caut un alt studiu. 

Într-o seară, mă-ntâlnesc din întâmplare cu preşedintele, 
N. Ilie Constantinescu de la '[urloaia. 

— Bine, zic; ce s-a-ntâmplat cu Avântul nostru? de ce nu 
mai apare? 

— S-au risipit toţi, monşer. 


— Raul Popescu? 

— E în Târgul Jiului. L-a luat tat'său, popa - au venit ai lor 
la putere. e secretar la comitetul permanent. 

— Dar ceilalţi? 

— Dracu ştie. 

— A propos. dar poetul Necşulescu? 

— Necşulescu? Ce! nu ştii? 

— Nu. 

— A murit! 

— Nu mai spune! 

lată ce s-a-ntâmplat cu Avântul tinerimii. lată cum se naşte 
o revistă. Nu aşa greu. 

KARKALEKI. 

Odinioară, când era vodă nemulţumit de administraţie, 
chema la palat pe ispravnic, pe magistrat şi sfatul: 

— Bine, mă! da' nu vedeţi voi ce murdărie? Voi trăiţi ca 
vitele, mă! 

— Ca vitele, măria-ta! 

— O să vă dau afară, mă! 

— Să ne dai, măria-ta! 

— Mari ticăloşi sunteţi, mă! 

— Ticăloşi, măria-ta! 

— Afară! 

Astea se petreceau pe vremea de tristă memorie când 
națiunea română nu-şi dăduse încă, în suveranitatea ei, o 
constituţiune belgiană, şi când presa noastră politică se 
reducea la Cantorul de avis şi la Buletinul ofiţial al lui 
Karkaleki. 

Acest celebru publicist, întemeietorul presei politice 
române, era însărcinat între altele să facă în Buletinul ofiţial 
dările de seamă despre petrecerile de la palat. 

Vodă, care ţinea foarte mult să-şi lumineze norodul, aduse 
cu mari cheltuieli de la Braşov vreo douăzeci de lăzi cu 
lumânări de spermanţet - primele lumânări de spermanţet 
care veneau în ţară. Pentru a face neuitat în istorie acest 
pas însemnat pe calea progresului - suprimarea mucărilor 


în aşteptarea suprimării arhon-dologhiei şi privileghiilor - 
vodă dăduse la palat o serată cu nouăle lumânări. Succes 
enorm şi vodă încântat. 

A doua zi, îndată după apariţia numărului din Buletinul 
ofiţial cu darea de seamă asupra acestei minunate serate, 
se pomeneşte Karkaleki cu un dorobanţ că-l cheamă în fuga 
mare la palat. Cum intră publicistul, vodă sare de pe divan 
şi, fără vorbă, şart-part! câteva palme şi pe urmă trage-i pe 
spinare cu ciubucul. 

— Ştii pentru ce te-am bătut? întreabă vodă ostenit. 

— Nu, să trăieşti, măria-ta! răspunde ameţit Karkaleki. 

— Pentru că eşti un ticălos! 

— Ticălos, măria-ta. lartă-mă! 

E drept că întemeietorul presei noastre politice merita 
palmele şi ciubucele. Nu fusese destul de clar şi de 
entuziast în darea lui de seamă asupra lumânărilor de 
spermanţet şi nu pomenise nimica despre suprimarea 
mucărilor. 

Pentru aceea, a fost după bătaie dat în brânci afară de la 
palat. 

Seara, după această corecţiune meritată, Karkaleki se afla 
la teatru. Sala, după înalta poruncă, era luminată cu 
lumânări de spermanţet, dăruite de vodă. Era multă lume - 
boieri şi cocoane de toată mâna şi negustorime de seamă, 
care nu avuseseră parte să fie poftiţi la prima experienţă 
făcută la palat. Lumânările făceau mare senzaţie. Deodată 
se simte în sală o cletinătură puternică - cutremur. Vodă şi 
toată lumea în 
picioare. Un moment se privesc unii pe alţii galbeni de 
spaimă, când o a doua cletinătură porneşte şi mai tare. Dar 
Karkaleki, fără să-şi piardă mintea, se ridică în picioare pe 
un scaun şi, jucând ochii galeşi, de la vodă la policadru care 
se legăna, strigă tare: 

— Staţi! Toţi să murim, numai măria-sa să scape! In 
următorul număr al Buletinului ofiţial, Karkaleki, dând 
seamă despre cutremur, a vorbit foarte puţin de panica 


mulţimii, dar a accentuat cu multă căldură importanţa 
suprimării mucărilor. 

— Vezi aşa, ticălosule! i-a zis vodă mulţumit, dându-i cinci 
galbeni. 

— Ticălos! sărut mâna! să trăieşti, măria-ta. Ce vremuri de 
ticăloşie! ce moravuri ruşinoase! Ce putrejune socială! 

Mi se revoltă sângele democratic când mă gândesc la aşa 
igno-minie! Bieţii slujbaşi şi isnafi, ispravnici, zapcii, 
magistrat, sfat, mai înţeleg; dar tu, tu publicist, tu om politic 
să mănânci palme şi ciubuce, să te facă ticălos, să te arunce 
pe scară, şi tu, ca un slugoi nemernic, să-i săruţi mâna! Mă 
mir cum n-au murit de ruşine cei ce au trăit în aşa vremuri. 

Dar, în fine, a bătut vântul puternic al liberalismului, 
vântul binefăcător al ideilor democratice, care a curăţit 
atmosfera de miasmele infecte ale slugărniciei reacționare, 
ale târării înjositoare, ale ciocoismului greţos. 

Neuitată fie memoria martirilor de la '48 Să ne 
descoperim cu respect şi recunoştinţă amintindu-ne de 
faimosul Popa Şapcă! Strălucită rămână în istoria noastră 
noaptea în care d. Carada cel dântâi a tradus pentru 
națiunea română constituţia belgiană. 

S-au dus de mult lumânările de spermanţet: astăzi avem 
lampa electrică incandescentă. Astăzi suntem moderni: 
suntem departe de vremurile lui Karkaleki: 

— Afară, ticăloşilor! 

— Ticăloşi, măria-ta! 

PARADOXAL. 

N-am înţeles niciodată paradoxele prietinului meu, domnul 
Teofil. D-sa judecă toate d-andoasele; pentru fiecare 
împrejurare, la care suntem obicinuiţi să dăm o explicare 
găsită gata, fără să ne mai batem, capul a umbla după 
invenţiuni originale, Teofil găseşte o explicare cu totul 
deosebită, în toate este extravagant - dar unde e chiar 
absurd, e în morală. 

Această ştiinţă aşa de pozitivă a suferit de la d. Teofil o 
completă răsturnare. Ce e bine la toată lumea la d. Teofil e 


rău, şi viceversa. De exemplu, alaltăseară l-am văzut făcând 
ceva, care m-a pus în mare mirare. 

Exprimându-mi acest sentiment al meu, d. Teofil s-a apucat 
să-mi facă o teorie ridiculă asupra datoriei ce are societatea 
faţă cu virtuțile şi viţiile individului. Să vedeţi modul lui 
paradoxal. El susţine că virtuțile sunt pavezele şi armele 
individului în lupta sa cu societatea, iar viţiurile îi sunt 
părţile descoperite şi vulnerabile. 

De aci amicul meu conchide, cu spiritul lui sucit, că 
societatea n-are nici o nevoie să combată viţiurile indivizilor 
şi să le încurajeze virtuțile - ba chiar dimpotrivă, pentru că 
virtuțile individului sunt păgubitoare autorităţii ce trebuie 
să exercite societatea asupra lui, pe câtă vreme viţiile lui îi 
sunt ei folositoare. Ce dreptate este prin urmare să pretinzi 
de la o societate să-şi cultive vrăjmaşii şi să-şi combată 
sprijinitorii? 

Eu, mărturisesc drept, că după astfel de paradoxe încetez 
de a mai discuta. Dar să nu uit a spune faptul în urma 
căruia d. Teofil mi-a debitat ciudata d-sale teorie. 

Amicul meu şi eu ne întoarcem de la lucru pe aceeaşi cale. 
Pe strada principală, pe care trecem noi, ieşind din Podul 
Mogoşoaiei, stau doi cerşetori la două colţuri. 

Eu dau din când în când câte un ban de cinci celui din 
stânga: e un om foarte cumsecade; nu umblă la cârciumi; 
pe câtă vreme cel din dreapta, ciungul - un fost maşinist, 
care la un moment de chef şi-a lăsat mâna să i-o apuce un 
herestrău mecanic - este un stricat. Le dădeam la amândoi, 
mai-nainte; de când am aflat însă că ciungul nu face alta cu 
ce câştigă decât beţii şi fumează ţigări Regale m-am hotărât 
să dau numai celui din stânga, care singur merită ajutor. 

Intâlnindu-mă cu d. Teofil, am apucat tot pe un drum. 
Aproape de colţuri eu am pregătit pentru nenorocitul meu 
gologanul, pe care i l-am şi dat. D. Teofil i-a zis pur şi simplu 
„iartă!”, m-a luat de braţ, a trecut cu mine peste drum şi a 
dat o băâncuţă ciungului cu nasul roşu. 

Asta m-a revoltat. 


— Cum? zic; dai bucuros cincizeci de bani unui beţiv, unui 
viţios, şi nu te înduri să dai unui nenorocit de treabă un 
gologan? 

— Se-nţelege. 

— Ştii d-ta cam ce are să facă cu bâncuţa d-tale? 

— Ştiu! o să bea o litră de pelin turburel şi o să cumpere 
trei ţigări Regale. 

— Ei! şi-i dai? 

— Tocmai de-aia: dau. Eu îmi fac o datorie socială din 
încurajarea viţiilor. 

Şi de aci, pe larg întreaga teorie expusă scurt mai sus. 

— Care va să zică. 

— Care va să zică, mi-a răspuns d. Teofil despărţindu-ne, 
eu urmez strict morala socială. Care este cel mai mare 
precept al moralei? caritatea! Ei? pentru individ, caritatea 
nu e un viţiu? Mi se pare că fac bine fiind caritabil să urmez 
de două ori morala creştină, dând de pomană şi încurajând 
şi viţiurile altuia. 

— Dar ştii, d-le Teofil, că nu e aşa, mă iartă. 

— Nu pot să mai stau, cu toată buna voinţă ce aş avea să 
te-ncurajez a discuta filosofie morală. m-aşteaptă la masă. 
La revedere. 

Imposibil s-o scoţi la capăt cu d. Teofil. 

O BLANĂ RARA. 

E ger şi ceaţă. ceaţă-ngheţată. o vreme, să nu scoţi un 
câine afară. Lumina fanarelor, roşie, e îmbrobodită într-o 
stranie aureolă irizată. 

În gangul palatului d-lui Psaridi, mare proprietar, arde, 
clipind arare, o mare lampă electrică cu arc, e ca un vis 
albastru şi rece de poet dezgustat. Pe ferestrele mari, mate 
de abureală, ale palatului - ce cald trebuie să fie înăuntru! - 
ies, rupând păcla groasă în bande largi şi drepte, lumină şi 
sunete armonioase şi alegre. E un bal sus! 

Un ceas despre ziuă, şi încă intră trăsuri închise pe gang. 

Aha! iată doamna Cuţopolu! iată cea mai splendidă, cea 
mai infatigabila dintre elegantele bucureştene! E o arătare 


ca din poveşti. O rochie de catifea vânătă-deschis ca opalul. 
Pe cap, pe umeri, pe gât, pe braţe, în degete, în urechi, o 
avere, o avere întreagă în pietre scumpe! 

De unde vine această scânteietoare apariţie? 

De la Capşa. A fost la Teatrul Naţional. A luat apoi la 
patisierul a la mode, en peţite chambreel, un pahar de 
şampanie. şi acum vine la amica sa madam Psaridi să-şi facă 
actul de prezenţă. D. Cuţopolu este oprit acasă de afaceri 
politice. 

1 La modă, în grup intim (fr.). 

O criză. o nouă combinaţie ministerială. adunarea unui 
grup parlamentar. şi o tânără slujnică unguroaică serveşte 
domnilor ceaiul - şi face patul domnului. mai ştiu eu ce? 
Doamna elegantă a intrat în salon. 

Un vârtej de tineri din lumea mare au dat năvală 
împrejuru-i, ca tot atâţi fluturi de noapte, ce s-ar repezi 
orbeşte asupra unei lămpi aprinse deodată într-o pădure 
întunecoasă! Ce triumf pentru frumuseţe! Şi frumuseţea e 
lumină! 

Ce vârstă să aibă doamna Cuţopolu? O, Doamne! Femeile 
n-au decât vârsta pe care o arată - minus cât nu le convine. 
Dar e tânără. E o diferenţă între ea şi d. Cuţopolu, ca între 
o fiică şi un tată. 

Cine a fost? cine este doamna Cuţopolu? 

E născută Popescu. Dar acest Popescu era numai tatăl 
oficial. EI a fost luat pe madam Popescu, când aceasta era 
deja mama a două fetiţe, Aglaia şi Lucreția, care au crescut 
în casa lui Popescu, vechi funcţionar de la Finanţe, în 
mahalaua Dobroteasa, până la vârsta de cinsprezece- 
şaisprezece ani. Atunci Popescu, bătrânul arhivar, a murit, 
şi Aglaia, sigur de desperare, a făcut - o greşală. Ce? 

— Cine a zis ceva? Cine n-a făcut o greşală? O greşală? - 
asta este lucru care se face regulat. 

Aruncată în valurile prăpăstioase ale lumii, ea, de atunci, 
s-a zbătut cu uraganul, dând din mâini şi picioare, şi a dat 


aşa de bine, din fericire, că la fiecare mişcare, a nemerit cu 
mâna numai peste perle. 

Cea din urmă perlă, cea mai prețioasă, cea mai fină a fost 
grosul Cuţopolu. 

Când, după un bal mascat, s-a apucat de el, desperată de 
mişcarea nebună a uraganului lumii; când s-a hotărât să-şi 
lege viaţa poetică şi fluşturatecă de viaţa prozaică şi 
greoaie a unui 
arendaş, ea nu spera să-şi vază încununat sacrificiul aşa 
degrabă. 

Cine o hotărâse să facă acel sacrificiu? Necazul. Căpitanul. 
Mişu! 

„Ah! Mişule, poate că să mor!” iată ce şi-a zis ea, într-un 
moment de desperare amestecată cu dispreţ. Il iubise pe 
Mişui! pe acel nenorocit! 

Amorul ei nu fusese considerat de omul acela decât ca 
prilejul unor plăceri brutale şi stupide! Amor şi înjosire! 

„Nu! nu mai voi!” şi-a zis ea, şi a urmat pe Cuţopolu. Astazi 
este femeia unui influent senator, de şapte ori milionar: Dă- 
te-n lături! nenorocitule căpitan Mişu; dă-te-n lături! te 
stropeşte! 

Il mai iubeşte ea? Poate. O mai iubeşte el? Desigur. 

Dar. ea este atât de sus astăzi şi el. el e atât de jos! omul 
căzut, omul care a fost degradat pentru că şi-a călcat 
onoarea, pentru că. a furat. A furat, da. Pentru ce a furat? 
Pentru copilul ei! 

În seara când, dintr-un cabinet particular, după un bal 
mascat, Aglaia, ameţită de băutură, a plecat cu arendaşul, 
dându-i amantului ei cu tifla, acesta, în primul moment, n-a 
vrut să crează că-i adevărat. Era şi el beat! atâta şampanie! 
Toată scena de despărţire atât de scandaloasă, acel marş! 
aruncat cu despreţ la plecare, nu aveau aerul destul de 
serios. 

Ela crezut că e ca totdeuna o farsă. El spera că Aglaia are 
să lase la otel pe bătrânul Cuţopolu şi, ca de regulă, are sa 
se întoarcă a doua zi înapoi, căită, să-i ceară o iertare 


LLA 


despre care erau tacit înţeleşi îndestul, şi să-i dea jumătate 
din o sută de franci. Trebuiau bani, mai ales pentru copil, pe 
care-l creştea nenorocita de Lucreția, sora Aglaii. 

O zi, două, o săptămână, o lună. Aglaia n-a mai venit. Unde 
era Aglaia? Era în Ţopârleni, la arendaşul. Când Mişu a 
aflat de urma ei, Aglaia Popescu se chema deja madam 
Cuţopolu. 

Şi căpitanul a trebuit, uimit de hotărârea Aglaii, să bată în 
retragere. 

Adânc lovit de această schimbare, şi foarte băut, a mers la 
Lucreția Popescu, să-şi vază băiatul. A plâns! a plâns aşa de 
sincer şi de îndelung, încât Lucreția s-a hotărât să-l 
consoleze. 

Dar d. căpitanul a început să joace cărţi. a câştigat. a 
pierdut, pe urmă a pierdut iar. şi iar, şi pe urmă de tot, a 
alunecat la casa companiei: a furat. A fost judecat, 
condamnat, degradat şi închis. 

Până să scape de la închisoare, un an, cu mare greutate 
Lucreția a putut creşte băiatul - băiat fără noroc, fiindcă 
Lucreția era foarte urâtă şi posacă. 

Căpitanul ar fi căzut în cea mai neagră mizerie, dacă nu 
găsea pe prietinul tatălui său, pe Psaridi, mare om de 
afaceri. Acum Mişu este omul de alergătură al lui Psaridi. 
Foarte credincios, binecrescut şi discret, Mişu face afacerile 
domnului şi doamnei - şi-i plătit destul de binişor. 

Ar fi fericit daca băiatul şi Lucreția n-ar fi bolnavi! o casă 
igrasioasă în mahala. Şi el n-are lemne. şi n-are sfanţ! 

Dar astăzi e bal la Psaridi, şi Mişu dirijează bufetul şi 
domesticitatea, cum odinioară conducea cotilioanele. 

— Bună seara, căpitane, zice doamna Guţopolu, când ex- 
căpitanul, îmbătrânit, o primeşte la scară. 

— Sărut mâna, madam Cuţopolu, răspunde el. 

— Ce face Lucreția? 

— Tot bolnavă. 

— Dar băiatul? 

— Tot rău. 


— Daca nu-l îngrijiţi! cine strică? 

Şi doamna Guţopolu îşi lasă molatic în mâinile ex-căpita- 
nului blana superbă de vulpe albastră, un giuvaer, un 
exemplar unic în Bucureşti. Apoi desfăcându-şi minunatul 
evantail, de sidef şi de pene de struţ, urcă, luată 
literalmente pe sus de un stol de fluturi nebuni, treptele 
scării de onoare. 

Ş-apoi, odată sus în saloane, vârtejul. 

E şapte dimineaţa. Aurora cu degetele ei de roză vine să 
deschiză porţile orientului. 

Doamna Cuţopolu, zdrobită de oboseală, dar tot veselă, 
scoboară scara însoţită de toţi fluturii. La garderobă, blana! 
Blana. lipseşte. Caută-n sus, caută-n jos: blana nu e. Unde e 
căpitanul? caută-l în sus, caută-l în jos. căpitanul nu e 
nicăieri. Unde e căpitanul? 

— Căpitanul, zice un fecior, a fost chemat repede acasă. 
Copilu-i e rău bolnav! 

Dar iată căpitanul - palid, plâns, defigurat [sic]: 

— Copilul! îmi moare copilul! 

— Bine, bine, copilul, strigă madam Cuţopolu 
impacientată; dar blana? unde e blana? 

— Blana? care blană? răspunde aiurit căpitanul. şi începe 
să urle iar. 

— Copilul meu! copilul meu! Şi pleacă nebun iar înapoi. 
Scandal! Blana! Cum se poate? blana! ia-o de unde nue. 

Copilul s-a făcut, din norocire, bine, dar, din nenorocire, 
blana nu s-a mai găsit! A! ce mediu social! 

GAZOMETRU 

[IDILĂ] 

Duminică. Tren de plăcere. Sinaia. 

Lume! lume după lume! 

O splendidă şi generoasă zi de vară. 

— Frumoasă zi! zice d. lancu la dejun pe iarbă. 

— Mai frumoasă nici că se poate! zice madam Ionescu. 

— Asta e zi regală, domnule! zice d. Nae, mijind din ochi, 
că-i e foarte cald. 


D. Nae şi d. lancu au chef de glume, şi madam lonescu a 
lui d. Nae şi madam Niculescu a lui d. Iancu râd de se 
prăpădesc de râs, şi d. Nae zice: 

— Prea râdeţi tare! ia băgaţi de seamă să nu. Aş! madam 
Niculescu şi madam lonescu mai tare! şi damigeana scade 
mereu. 

— Uf! ce zăduf! zice madam Niculescu. Nu-i aşa? că şi 
dumneaei i-e foarte cald. 

— Teribel! zice madam Ionescu. Da' d. Nae zice: 

— Zădut regal, domnule! 

Şi nu ştiu cum se-ntoarce spre răsărit şi: 

— Ia uitaţi-vă, zice, colo vizavi! 

Pe Piscul Câinelui se arată în potriva soarelui, care se 
apleacă înspre Omul, un noruleţ alb. 

— Ce? adică? întreabă d. Iancu. 

— Aş! zice madam Niculescu. 

— Acu vine! Ceva regal! să vedeţi! zice d. Nae, şi râzi toţi, 
şi râzi. 

În adevăr, cu cât în valea Prahovei apasă mai greu pâcla, 
cu atât noruleţul se ridică mai sus şi se umflă mai tare, 
clocotind 
ca o gogoaşă uriaşă în vasta tigaie a firmamentului încinsă 
de flacăra colosală a lui Phoebus. Gogoaşa a acoperit, de 
când au văzut-o, tot Piscul Câinelui, prea strâmt pentru 
pornirea ei de umflare, şi acum se revarsă grozavă peste 
Valea Rea. Deodată, o detunătură titanică despică tăcerea, 
făcând să se cutremure piscuri după piscuri, şi o ploaie 
turbată porneşte. 

S-a dus petrecerea! s-a stricat cheful! 

În picioare toată lumea! Fieştecare-şi strânge pălării, 
umbreluţe, resturile dejunului. La gară, repede, să apucăm 
trenul întâi! 

Leoarcă până la piele, cu toate umbreluţele, madam 
Ionescu şi madam Niculescu cobor cât pot mai iute, 
drăcuind ploaia, şi foarte necăjite pe d. Nae şi pe d. Iancu, 
findcă nu vin mai degrab' şi râd mereu ca nebunii, parcă e 


un ceva de râs. Ba încă d. Nae le mai şi tachinează - mereu 
le strigă să-şi ridice jupele: 

— Mai sus, cocoană, mai sus, că nu ne uităm! E potop. D. 
Iancu zice: 

— Straşnică ploaie, d-le! 

— 'Teribelă! zice madam Ionescu. 

— Ploaie regală, d-le! zice d. Nae. 

La un moment, cocoanele alunecă pe clisa şoselii şi cad pe 
şezute, poc! şi fac amândouă: „hâ!” D. Nae se opreşte şi 
zice lui d. lancu: 

— Hahahaha! şi-a ruptără gazometru! 

— Pardon, asta-i vorbă de mitocan! răspunde madam 
Ionescu, şi s-a ridicatără amândouă foarte supărate: pân' la 
Bucureşti n-a mai vorbitără cu d. Nae. Da' d. Nae zicea 
mereu la staţii lui d. Iancu, că şedea alături amândoi, şi 
cocoanele amândouă vizavi - zice: 

— Pardon, 'ne Iancule, mai strânge-ţi gazometru, că n-am 
loc! 

Şi cocoanele se supăra şi mai tare - şi ei râdeau - şi 
cocoanele se supărau şi mai tare. Pe urmă a râs şi 
cocoanele. „Ha-ha-ha! Gazometru!” 

Apoi, nu! - le potriveşte d. Nae! Ceva regal! 

JERTFE PATRIOTICE. 

În sfârşit. Mai erau câteva ceasuri până în dimineaţa de 11 
februarie, când trebuia să se dea lovitura. In cazarma lor 
din Dealul Spirii, tunarii îmbrăcau tunurile în paie, pentru 
ca, despre ziuă, să poată merge în dosul palatului spre a 
proteja operaţia conspiratorilor, fără să tulbure liniştea 
nopţii şi să strice somnul pacinicilor mahalagii. Militarii îşi 
făceau datoria. da; dar nici civilii nu rămâneau mai prejos. 

Era ultima întrunire a secţiunilor conspirației. Ca să 
înţeleagă mai bine cititorul, trebuie să spun că vasta 
urzeală se compunea din secţiuni cu număr restrâns de 
membri, de la zece până la optsprezece inşi. Unul din 
aceştia, fără să ştie ceilalţi, avea relaţiuni cu un altul din o 
altă secţiune; aşa că, la un moment dat, chiar dacă s-ar fi 


prins una din acestea lucrând, nu s-ar fi putut descoperi 
nimic mai mult decât o mână de oameni. Această 
organizaţiune mazziniană fusese combinată de răposatul C. 
A. Rosetti, după reminiscenţele-i clasice. 

În seara aceea, într-una din secţiuni, compusă în jumătate 
din câţiva tineri entuziaşti şi din vreo trei negustori, 
prezidentul, un liberal fanatic, care mâncase la 48 jimbla 
exilului în formă de tainuri turceşti, la Brussa, ţinu o scurtă 
cuvântare, cam aşa: 

— Fraţilor! Vremea vorbelor a trecut; acum are să sune în 
sfârşit ceasul faptelor. Trebuie să avem curaj: momentul cel 
mare se apropie. Până să nu crape de ziuă, poate că vom fi 
chemaţi să facem cea mai mare jertfă pe care are dreptul 
patria s-o ceară de la un om. Să fim gata la tot! Să nu ne 
dăm înapoi de la nimic pentru a ne împlini datoria de 
patrioţi! 

Când prezidentul a terminat solemna lui cuvântare, tinerii 
carbonari, scrâşnind din dinţi, au ridicat pumnii încleştaţi în 
sus, în semn de aplauze şi de aclamaţiuni, ştiut fiind că într- 
o conspiraţiune, zgomotul este interzis. In timpul însă când 
vorbea prezidentul, unul dintre negustori se căuta cu multă 
stăruinţă în fundul buzunarului de la nădragi. Indată ce 
cuvântarea fu isprăvită, negustorul se sculă în picioare, 
scoțând din buzunar un pungoci unsuros, destul de greu, 
plin cu mărunţiş. Apoi, mergând hotărât la masa 
prezidentului, trânti zgomotos, între sfeşnice, pungociul, şi 
zise: 

— Dacă a venit vremea pe jertfă, apoi cât m-ajunge partea, 
nu mă dau în lături! 

Zicând acestea, isnaful începe să dezlege baierile pungo- 
ciului. Prezidentul şi toţi tinerii entuziaşti au un moment de 
dezgust în faţa acestui act. Unul din ei, cel mai înflăcărat, 
nu se poate opri a zice cu indignare: „Mitocanul, tot 
mitocan!” Dar cum sunt toţi foarte lihniţi, înfăţişarea 
pungociului durduliu le răstoarnă cu desăvârşire mişcarea 
întâia. Incrucişându-şi unii între alţii nişte priviri 


fulgerătoare şi uitând că se află într-o cavernă de 
conspirație, încep să pleoscăiască din palme, strigând toţi: 

— Ura! bravo patriot! să trăiască nenea Niţă! 

Si palmele tinichelelor se pornesc toate cu degetele 
încovoiate către pungociul mitocanului; dar mitocanul, în 
acelaşi timp, ridică pungociul de pe masă şi-l vâră în 
buzunar, zicând: 

— Bine, eu dau partea mea. Care, ce dă? Prezidentul, care 
se înţelesese din ochi cu tinerii, zice: 

— Neică Niţă, aici e pe frăţie, dă fiecare ce poate şi cum 
poate. Dumnealor, că sunt mai tineri şi, vorba aia, ce-am 
avut şi ce-am pierdut! dumnealor o să-şi puie, Doamne 
fereşte! viaţa în primejdie; că asta nu-i glumă ce facem noi! 
ia gândeşte-te dumneata: şapte puteri garante! nene Niţă, 
şi Convenţia de la Paris! Care va să zică, noi ne punem 
contra lui Napoleon III, neică Niţă. te joci! D-aia spui că 
dumnealor, ca tineri, pot să meargă chiar până la moarte. 

— Să ferească Dumnezeu! zice nenea Niţă; ar fi păcat. 

— Da, dar vorba e: să poate? Insă dumneata, care eşti 
altfel de om, om cu dare de mână, negustor, de, dumneata 
nu face pentru ca să te bagi unde se bagă dumnealor. D-aia 
a şi împărţit Dumnezeu trebile pe pământ: unul, adică cu 
alergătura, şi altul, vine vorba, cu capitalul; şi pe urmă, toţi 
la câştig, fiecare pe cât a pus, împart drept pentru 
interesurile patriei, fiindcă toţi sunt patrioţi! Nu-i aşa? 

— Aşa da zice nenea Niţă - acuma te pricep. 

— Ei vezi? Dă-ţi partea. 

Nenea Niţă a scos iar pungociul, i-a deschis baierile şi a 
vărsat pe masă un pumn de mărunţiş: icusari, nisifiele, 
sfanţi, sfânţoaice, firfirici şi gologani; le-a socotit până la 
suma de cinci galbeni; apoi a legat iar pungociul la gură, 
zicând: 

— Ei! acu, cine-mi iscăleşte fitanţia? 

— Care fitanţie? 

— Pentru sumă. 


— Cum, nene Niţă! strigă prezidentul. Cum să poate să 
spui dumneata aşa vorbă? să ceri hârtie la vreme de 
revoluţie? 

Dar nenea Niţă acopere cu laba mărunţişul şi dă să-l tragă 
iar la margine, ca să-l puie la loc. 

— Fără fitanţie, nu pot să dau, fiindcă n-am temei la 
catastif. Atunci, cel mai tinichea dintre carbonari, văzând 
primejdia, se repede la mâna isnafului, pe care o apucă 
strâns, şi zice: 

— Stai, nene Niţă! Fraţilor, are dreptate nenea Niţă: dacă 
varsă negustorul parale, trebuie să aibă adeverire la mână. 
Uite ce m-am gândit eu: să dăm toţi iscălitura noastră cu 
girul prezidentului. 

Toată asistenţa, cu ochii sclipitori, aprobă unanim 
propunerea, iar tânărul ia un condei şi hârtie şi scrie, citind 
în gura mare: „Subtiscăliţii patrioţi, la un moment greu al 
nostru, pentru interesele patriei, am luat de la nenea Niţă 
suma de 70 sfanţi pe care i-o vom înapoia îndată ce vom 
izbuti să facem toate bune, ca să nu mai fie tiranie.” 

Si iscălesc toţi. Şedinţa se ridică; isnaful mai numără o 
dată paralele, ia ţidula, o îndoaie şi vrea să plece. Atunci, 
prezidentul îl cheamă de la uşă, îl trage la o parte şi, pe 
când ceilalţi ies binişor unul câte unul, îi spune la ureche: 

— Nene Niţă, eu zic că nu e bine să porţi ţidula asta în 
buzunar. Dacă, Doamne fereşte! nu izbutim să dăm pe Cuza 
jos, şi te calcă poliţia, şi găseşte chitanţa la dumneata? ce te 
faci? 

Nenea Niţă stă un minut pe gânduri şi răspunde făcând cu 
ochiul: 

— Las' că o pui eu bine; n-ai dumneata grije! Prezidentul 
stânge lumânările, îl conduce pe nenea Niţă până la poartă 
şi, după ce-l vede depărtându-se, se întoarce în curte, o 
curte paragină de mahala, şi aprinde un chibrit. Intr-o clipă, 
de pe lângă uluci, din fundul curţii, răspund alte chibrituri, 
aprinzându-se ca nişte ecouri luminoase; era semnalul de 
raliare a conspiratorilor. Toţi îşi dau întâlnire, peste o 


jumătate de ceas, la Raşca, unde trebuiau să bea banii 
isnafului, aşteptând ceasul abdicării lui Cuza. La Raşca, 
intră unul câte unul foarte veseli şi încep să comande 
mâncare şi băutură. 

Când sfanţii isnafului erau pe sfârşite, tunurile, cu roatele 
îmbrăcate în paie, ajungeau în dosul palatului, în vreme ce, 
prin faţă, intrau conspiratorii sus, salutaţi de garda 
vânătorilor. 

A fost cuminte nenea Niţă când a luat ţidula la mână. Pe 
când, mult mai târziu, în faţa Griviței, batalionul de vânători 
spăla în sânge steagul mânjit în noaptea de 11 februarie, 
nenea Niţă, fruntaş al comerţului român, ca intreprinzător 
de furajuri şi altele, încasa, în virtutea chitanţei cu data de 
10 februarie 66, partea-i cuvenită după luptele sale pentru 
răsturnarea tiraniei; în virtutea aceleiaşi chitanţe, nenea 
Niţă, lua apoi parte printre fericiţii subscriitori ai conversiei 
drumurilor de fier şi ai Bâncei Naţionale. 

Astăzi vechiul patriot are un otel nobiliar în Bucureşti, un 
echipaj blazonat şi câteva milioane; dânsul păstrează încă 
cu scumpătate bătrâna chitanţă, pe care o arată la toată 
lumea ca un pergament de nobleţă, pentru a proba câte 
sacrificii a ştiut el să facă odinioară, în vremuri grele, 
pentru patrie. Şi încă tot mai face: de exemplu, a subscris 
pentru monumentul lui Brătianu douăzeci de lei şi pentru al 
vânătorilor cinci. 

ISTORIA SE REPETA. 

Alegerea parţială de la Ploieşti m-a reîntinerit. Intre altele, 
mi-a făcut deosebită plăcere revederea vechiului meu 
prietin, totdeauna verde şi vesel, Stan Popescu, bravul 
garibaldian, care odinioară a luptat atâta pentru libertatea 
Poloniei. 

Dar nu, nu-i adevărat! Stan Popescu n-a fost în viaţa lui 
amant al libertăţii! Dacă o clipă ar fi fost sincer liberal, 
astăzi ar avea, numai din chirii şi acareturi, 24 de mii de lei 
venit pe an, în loc de 200 de lei pe lună din slujbă! Şi ce 
slujbă! EI! 


luptătorul pasionat pentru libertate, să ajungă la bătrâneţe 
subdirector a ce? a unui stabiliment oficial de robie - 
puşcăria locală! O tempora! o mores. 

Am deplâns împreună cu bravul meu amic amăgirea vieţii 
lui întregi. 

Şi cu toate astea a fost, îl ştiu bine, un fervent! Alaltăieri 
mi-a adus aminte unul dintre episoadele vieţii lui politice, pe 
care-l uitasem, şi pe care nu-l pot lăsa nepovestit. Era în 
'76. 

Guvernul conservator căzuse şi guvernul liberal era 
chemat să facă alegeri generale. Răposatul nostru prieten 
Tache Pan-drav, prim-redactor la Românul, scrie un articol, 
fulgerând pe ciocoi, care sugrumaseră atât timp voinţa 
alegătorilor, şi cântând era de libertate electorală ce se 
inaugurează cu venirea patrioţilor la putere. 

Pandrav se bucura de multă popularitate printre populaţia 
rurală din Prahova, unde fusese multă vreme funcţionar 
cinstit şi amabil cu publicul. Cum scrie articolul, se duce la 
„funda-torele şi directorele” Românului, C. A. Rosetti, şi-i 
zice: 

— Domnule Rosetti, eu îmi pui candidatura în Prahova la al 
patrulea...! 

Rosetti se uită lung la el şi-i răspunde îngâimat: 

— Bine... Ai ceva şanse? 

— Mai e vorbă! 

— Bine... Să ne mai gândim. 

— Ce să ne mai gândim? 

— Mă rog: ai şanse multe? întreabă Rosetti zâmbind. 

— Merg la sigur! răspunde Pandrav vesel. 

— Bine... Du-te... încearcă. 

Pandrav, fără să mai stea de vorbă, se suie-n drumul-de- 
fier şi merge la Ploieşti, drept la Stan Popescu, care pe 
atunci, în tinereţe, era unul din cei mai bravi electori din 
localitate. 

Să nu uit a spune că Rosetti era prezidentul consiliului 
electoral central al marelui partid. 


— Stane, am venii... 

— Bine ai venit! 

— Imi pun candidatura la al patrulea. 

— Bravos! 

— Ştii câtă popularitate am... 

Şi începe să numere pe toţi popii, primarii, notarii, dascălii 
şi ţăranii pe care-i cunoaşte ca buni liberali şi buni prieteni 
personali. 

Stan şi Pandrav merg să dejuneze, în cursul dejunului, cei 
doi vechi camarazi îşi dau drumul celui mai călduros 
entuziasm, zugrăvindu-şi pe întrecute perspectiva fericirii 
poporului sub noua eră de libertăţi publice ce se deschide. 
După ce plătesc dejunul, Pandrav se scoală şi zice: 

— Acuma, Stane, neică, la lucru!... Am trăsură... când 
plecăm? 

— Unde? întreabă Stan. 

— In judeţ... să lucrăm. 

— Ce să lucrăm? 

— Colegiul... Trebuie să-ncepem... Nu e vreme de pierdut. 

— Apoi..., zice Stan, scărpinându-şi barba lui patriarhală... 
să începem... Dar eu zic că nu-i aşa zor... lasă să plecăm 
mâine dimineaţă. 

— De ce să nu plecăm numaidecât? 

— Numaidecât! de ce numaidecât? Stai să mai vedem 
prieteni în oraş... Mâncăm deseară cu mai mulţi... mai ne 
chibzuim... 

— Ce să ne mai chibzuim? răspunde Pandrav impacient... 
îmi pun candidatura... Am şanse. 

— Ei! şanse! să vedem. 

— Ce să-vedem? omule! tu nu ştii ce şanse am? 

— Ba ştiu, dar în sfârşit, acuma numaidecât nu pot pleca... 
Rămâi pe deseară aici, nu fi aşa nevricos... 

Şi pleacă, lăsând în nedomirire pe entuziastul candidat. 
Seara se reîntâlnesc la prânz împreună cu alţi doi prieteni 
şi iar începe candidatul cu pornirea lui, Stan cu 


temporizările. La un moment, Pandrav, obosit de atâta 
sâcâiala, se scoală şi spune: 

— la ascultă, măi Stane, ce mă tot fierbi cu diplomaţie? Ce 
va să zică asta? Răspunde scurt: am, ori n-am şanse? 

— Bine, Tache, ai; nu zic ba. 

— Apoi atunci, dacă am şanse... 

Dar Stan, plictisit şi el, la urma urmelor, răspunde scurt: 

— Ei! ştiu că ai şanse... Dar batalamaua? unde ţi-e bata- 
lamaua? 

— Care? 

— De la ogeac!... blagoslovenia hahamului! 

— Care haham? eşti nebun? 

— De la Rusetache rabinul!... Ce te faci prost, că nu 
înţelegi? Pandrav sare-n sus turbat: 

— Cum! batalama! ogeac! hahamul! rabinul! Care va să 
zică de asta am luptat noi contra ciocoilor! Care va să zică, 
asta este era libertăţilor electorale! Ogeac, ai? batalama, 
ai? Bravo, nenorocitule! 

— Bine, toate bune, răspunde Stan liniştit, răsuflând că-n 
definitiv a ajuns să pună punctul pei; toate bune şi 
frumoase, dragă Tăchiţă; dar fără batalama nu se poate să 
ai şanse. Batalamaua, aia-i şansa, alta nu-ţi mai trebuie. 

— Aşa! strigă Pandrav în culmea furiei, am să lupt contra 
voastră... şi contez pe concursul moderaţilor. 

Era în adevăr în Ploieşti, pe atunci, o mână de politicaştri, 
care se numeau moderați, un fel de lichele centraliste, 
avocăţei 
şi dăscălaşi, care nu erau nici conservatori, nici liberali, 
băieţi nici prea-prea, nici foarte-foarte. 

Când Stan a auzit de „moderaţi”, a bufnit de râs: 

— Moderaţii! gogomanii! hahaha! auzi, moderaţii! Şi apoi 
foarte serios: 

— Moderaţii, musiu Tache, sunt gogomani, dar nu până- 
ntr-atâta ca dumneata, să se puie împotriva stăpânirii! 

Acest episod pe care-l uitasem mi l-a reamintit amicul meu 
Stan Popescu după primul scrutin al alegerii de la Ploieşti, 


văzându-mă că am prea multe iluziuni despre rezultatul 
balotajului. 

SLĂBICIUNE. 

Parizienii au aperitivul, vienezii fanfara, ploieştenii politica, 
alţii alta: locuitorii capitalelor mari au totdeauna câte o 
deosebită slăbiciune, câte o patimă. 

Dar bucureştenii? 

E uşor de răspuns: 

Muscalul! 

Muscalul, se-nţelege, nu atât din punctul de vedere politic 
sau social şi cu atât mai puţin din punctul de vedere 
economic, fiindcă muscalul nu vrea să ştie de regulamentele 
noastre poliţieneşti, nu admite tarifele noastre oficiale; 
muscalul ţine la tariful său autonom. 

În adevăr, ia să vedem. 

Tariful birjarilor de piaţă sună astfel: „2 lei o oră în raza 
oraşului; 

1 leu o cursă ce nu trece! peste 1/2 ceas; 

2 lei cursa de la şi până la gări”. 

Aş! crezi că vrea să ştie muscalul de asta! 

Dar putem noi tolera în statul nostru, în capitală, ca nişte 
străini să nesocotească regulamentele stabilite? 

Fireşte că putem. De ce să nu putem? Nimic pe lume nu se 
poate mai uşor decât a tolera. 

Dar e drept să îndoiască, să întreiască şi, la zile mari, să 
împătrească preţul curselor? 

Fără nici o ezitare, răspund: da, e drept. Nimic nu e mai 
drept pe lume decât preţul patimii. 

Vedeţi pe acest mic impiegat. 

Ştiţi câtă leafă are tânărul pe lună? 

150 de lei. adică 150 în stat; în mână capătă 135; care va 
să zică, 1620 de lei pe an; prin urmare, are venit, din 
munca lui, câte 4 lei şi 44 de bani fără ceva pe zi, în anii 
comuni, iar în anul bisextil, câte 4 lei şi 42 de bani şi ceva. 

E cam prea puţin, ce e drept; dar pentru un tânăr fără viţii 
şi cu socoteală, poate s-ajungă. 


Ia, să-l privim, mă rog. 

Unde-o fi mergând aşa gătit acest june? 

Se opreşte în faţa cofetăriei Riegler să-şi aşeze încă o dată 
cravata, care arde ca focul; îşi scutură cu batista pantofii de 
lac, îşi potriveşte ţilindrul, după ce-i trage apăsat o mânecă 
împrejur; se-nţepeneşte în călcâie şi se uită spre faţada 
Teatrului Naţional. 

La ce se uită? 

Ei! la ce! la muscali. 

După multă dezbatere interioară, îşi alege unul foarte 
maladeţ, îmbrăcat în catifea albastră, cu brâu pembe, cu 
doi trotteurs negri, ce mănâncă jeratic. Picior peste picior 
Şi: 

— Paidiom, gaspadin! 

Unde? 

Asta e! N-o să meargă omul cu muscalul să mănânce rahat 
la cişmeaua lui Cantacuzino de la Filaret. La Şosea! unde 
merge toată lumea bună. 

Dar o să-mi zici dumneata: 

— Cum se poate? Un om care câştigă pe zi 4 lei şi 44 de 
bani fără ceva în anii comuni şi 4 lei şi 42 de bani şi ceva în 
anii bisextili, cum se poate să cheltuiască zece-doisprezece 
lei pentru birjă la Şosea? 

— laca, se poate. 

— Atunci, micul impiegat, Doamne iartă-mă! ciupeşte din 
banii publici pe care i-o fi mânuind. 

— Doamne fereşte! este unul din cei mai de treabă 
funcţionari, onest în toată puterea cuvântului: să-i dai fără 
teamă sute şi mii pe mână. 

— Atunci, joacă şi câştigă. 

— In viaţa lui n-a pus mâna pe o carte de joc; din contra, 
jucătorii îi inspiră adâncă aversiune. 

— Atunci. cum e tânăr, bine făcut şi curăţel. 

— A! Domnule! e un băiat plin de frumoase sentimente 
morale; niciodată n-ar fi în stare să gândească măcar pe 
departe la o infamie. Şi pe urmă, e înamorat de o jună 


modistă foarte frumuşică, pe care e vorba să o ia în 
căsătorie. Şi ea e o fată foarte cumsecade şi meşteră. Are o 
mică economie şi o s-o mai ajute şi o mătuşă ca să deschiză 
un magazin de mode. 0 să fie o căsnicie foarte potrivită. A! 
tocmai iat-o şi pe ea. 

Aşa că-i foarte drăguță? Cu cât gust se îmbracă! Ce 
pălăriuţă cochetă! Ce botine elegante! Ia priviţi-o cum calcă 
de uşurel, parcă e o păsărică! 

S-a oprit. 

Face un semn de chemare cu mănuşa. 

Cui? 

Ei! cui! fireşte că nu dumitale ori mie. Muscalului. Doi 
vineţi superbi. roate galbene cu cauciuc. 

A! cauciucul! mai ales pe pavajul ăsta nou de lemn şi de 
asfalt şi pe şoseaua bătută cu maşina. 

— Quelle volupte, mă chere!1 Şi. zboară! 

„Zboară, zboară, păsărică! zboară, cât eşti tinerică!” zice 
poetul, uitându-se lung după trăsura în care, sub umbreluţa 
azurie, se vede sclipind părul cel blond şi ceafa cu puf de 
piersică. (Aţi observat, desigur, că-n anul ăsta se poartă 
foarte mult blondul.) 

— D-ta zâmbeşti, zice economistul sever. Dumitale îţi place 
asta; aprobi luxul acesta nebunesc, din care are să rezulte 
ruina societăţii noastre. Dar ne ducem la faliment, domnule! 

— Te rog,' domnule, zic eu. 

— Daca dindărătul acestui lux (mă întrerupe un moralist), 
ne-ar pândi numai ruina materială, falimentul, încă n-ar fi o 
nenorocire destul de mare. Nenorocirea cea mai mare care 
ne pândeşte este decăderea socială, insanitatea, pierderea 
busolei morale. Mâine-poimâne, nebunia luxului va împinge 
pe micul impiegat să falsifice scripte, pe frumoasa blondă 
să. 

— Mă rog, domnule, n-ai dreptul să bănuieşti. Cum? 
pentru o plăcere inocentă, pe care ţi-o poţi explica prin. 

— Nu ţi-o poţi explica, îmi zice un filosof, decât prin mania 
reprezentării. 


LIA 


1 Ce plăcere, draga mea! (fr.) 

— Nu-nţeleg, zic eu. 

— Mania reprezentării se numeşte acea pornire foarte 
comună la oameni. 

— Mă rog, întrerup eu pe filosoful meu, dă-mi voie: poţi să 
mă-mprumuţi cu douăzeci de lei până la 15 ale lunii 
viitoare? Am mare nevoie. 

— Cu plăcere, poftim. Ziceam dar că mania reprezentării. 

— Mă iartă, zic eu, îmi explici aldată. mă grăbesc. 

— Ei! stai un minut. 

— Nu pot, e târziu. Mă aşteaptă nevasta gătită: i-am 
promis s-o duc la Şosea negreşit. La revedere. Aha! 
apilpisiţi trot-teurs: 

— Paidiom, gaspadin! 

INTELECTUALII. 

Intelectualii! lată un soi preţios de cetăţeni, de lipsa căruia 
patria noastră nu se poate plânge. Slavă Domnului! avem 
destui. 

Odinioară, intelectualii, mult mai puţini la număr ca astăzi, 
formau un fel de sectă, care respingea sistematic orice 
contact cu profanii. Sediul acestei preţioase secte era la 
cafeneaua Brofft - singura rimă posibilă la moft - peste 
drum de Capşa, în prăvălia caselor Zerlendi, unde acuma se 
află Luvrul de Bucureşti. Acolo - precum odinioară muzele 
în Parnas —se adunau intelectualii spre a-şi împărtăşi 
înaltele cugetări şi inspiraţiuni, gustând un fel de ambrozie, 
compusă din puţin lapte, puţin „jvarţ” şi puţin zahar, şi 
numită în limba vulgară „capuţin”. De aceea, profanii 
invidioşi, care nu erau admişi să se apropie de intelectuali, 
i-au poreclit pe aceştia: „capuţinişti”. 

Aceea a fost prima perioadă, cum am zice perioada eroică, 
a capuţinismului şi capuţiniştilor. 

Cafeneaua Brofft, poate tocmai din cauza mândriei 
excesive a intelectualilor, a început să-şi piarză încetul cu 
încetul clienţii, care consumau altceva decât capuţin. Ar fi 
lucru oarecum explicabil: omul inferior se găseşte foarte 


strâmtorat într-o atmosferă prea înaltă. Ce să caute un biet 
mojic de rând acolo unde se strâng persoane de elită? Din 
pricina intelectualilor, sau din altă pricină, puţin importă, 
cafeneaua Brofft, mergând din ce în ce mai slab, a trebuit 
până la urmă să se desființeze. Dar intelectualii nu puteau 
rămânea pe drumuri; trebuiau deci să-şi caute un nou sediu 
numaidecât. Atâtea chestiuni arzătoare de estetică, de 
filozofie, mai ştiu eu de ce! reclamau soluţiuni urgente. 
Capuţiniştii îşi aleseră un local mult mai frumos şi mai 
confortabil decât cel vechi; îşi strămutară sediul la Fial- 
cowsky, cafenea-cofetărie celebră mai ales pentru beltelele 
ei. 

Aci - lucru foarte ciudat! şi care nu s-ar putea explica 
decât prin teoria evoluţiunii - aci s-a făcut o schimbare 
însemnată în moravurile intelectualilor. Este unde, la Brofft, 
erau foarte exclusivi şi din cale-afară discreţi, discutând pe 
şoptite, aşa ca să nu le poată profanii auzi înaltele 
înţelepciuni - la noul sediu, începură să primească alături 
de ei, deocamdată la mese învecinate, apoi chiar la masa lor 
proprie, muşterii care nu luau capuţin, oameni cu totul 
nedemni de a se numi intelectuali. Apoi, dezbaterile 
capuţiniste începură să se facă în gura mare, aşa că toată 
lumea profană de cafenea şi cofetărie, ba, vara, chiar în 
Piaţa Teatrului, le putea auzi perfect. Dar dacă zic că lumea 
profană le putea auzi, asta nu însemnează că le şi putea 
pricepe. Numai aleşii le-au putut pricepe, şi asta a făcut un 
mare bine public: încet-încet, şi din ce în ce mai numeroşi, 
începură să iasă, din rândurile poporului, o sumă însemnată 
de tineri a căror vocaţiune era să fie intelectuali. Până aci 
nu se ştiuseră număra, neavând un semnal de raliare, o 
eclesie. Aceasta a fost perioada clasică a intelectualilor. 

În curând, potrivit principiului evoluţiunii, eclesia a 
numărat aşa de mulţi adepţi, încât Fialcowsky nu i-a mai 
putut încăpea şi ei au pornit care-ncotro să propovăduiască. 
Azi, mai mult ca totdeauna, la noi mai mult decât oriunde, 
intelectualii sunt, am putea zice, inspiratorii, diriguitorii 


opiniei publice, mai ales când e vorba de mişcarea 
„culturală”. Ei fac ploaie şi vreme bună, ei tarifează 
preţurile succeselor şi decernă laurii, ei condamnă, 
îngăduie sau încununează - în literatură, în teatru, în arte, 
în ştiinţe, în fine în tot: ei! ei, intelectualii! 

Aceste exemplare de lux ale omenirii mişună astăzi prin 
toate unghiurile publice. Lipsiţi cu desăvârşire de vreo falsă 
fudulie, intelectualii intră în toate localurile de consumaţie 
şi se amestecă bucuros cu toţi comunii muritori. Asta e o 
tactică iezuitică, aşa crez eu; căci, pentru a renunţa aceşti 
aleşi la mândria lor legitimă şi a se apleca aşa cu dinadinsul 
la contactul nostru, trebuie că au un scop; şi acela desigur 
nu poate fi altul decât luminarea maselor ignorante. 

Odată cu ieşirea de la Fialcowsky, care numaidecât s-a 
desfiinţat şi el ca şi Brofft, eclesia capuţinistă a trecut din 
perioada clasică în perioada politică: de la revelaţiune la 
apostolat. lată-i. La orice masă de la berării, birturi, 
cafenele, dacă sunt trei muşterii, unul desigur este un 
intelectual. Ce face el, omul ales, alături cu cei doi profani? 
îşi îndeplineşte misiunea: propagă, luminează, vulgarizează. 
Sunt chelneri care, după cât au prins pe apucate din 
dezbaterile şi conferințele intelectualilor, pot face marţ pe 
un profesor de universitate, mai ales dacă l-or lua repede. 

Dar mai la urmă, o să mă-ntrebi dumneata: 

— Bine, după câte mi-ai scris aci, cam înţeleg eu ce sunt 
intelectualii; dar atâta nu mi-e de ajuns; aş voi să-mi dai o 
definiţiune mai scurtă şi mai limpede; să-mi spui desluşit, ce 
este un intelectual? 

— Bucuros, răspund eu; iată: 

Omul care despreţuieşte orice ocupaţie de imediată 
utilitate şi pentru el şi pentru lume şi se dedă la nobila 
profesiune de gânditor - se numeşte un intelectual. Sunt 
mii şi mii de unelte-n lume; glonţ şi năvod, plug şi sapă, 
teslă şi rândea, ciocan şi nicovală, cot şi terezii - cine le mai 
ştie pe toate? - un întreg arsenal inchizitorial! fără acesta 
omenirea n-ar putea stoarce binele ei din sânul naturii, din 


sânul mamei crude, care mai totdeauna trebuie apucată 
strâns în cleşte, canonită, bătută până la sânge, ca să-ţi dea 
o picătură de lapte. Ei! Intelectualul e prea blând fiu ca să- 
şi maltrateze cumva mama. Mâna lui, care n-are altă 
menire decât să treacă uşor pe frunte-i, s-ar murdări la 
atingerea vreuneia dintre uneltele de tortură. Intelectualul 
a venit în existenţa terestră înarmat cu o unealtă mult mai 
nobilă, o zestre divină: gândirea! 

Acu. deştept ori ba, spiritual ori nerod, cu scaun la minte 
ori lovit cu leuca - astea sunt întrebări absolut indiferente; 
e destul că poate zice cu toată siguranţa: „Eu! Eu sunt un 
intelectual!” 

DESPRE COMEITA. 

Prelegere populară. 

D. Mariu Chicoş Rostogan, distinsul nostru pedagog şi 
director al şcoalei model „Ulpiu Traian”, este destul de 
cunoscut tuturor acelora care se interesează de mişcarea 
noastră culturală, aşa ca să ne scutim de a-i mai face vreo 
reclamă. Ne mărgi 
nim doar să dăm aci, cu sfinţenie, prelegerea pe care d-sa a 
ţinut-o, în faţa şcolarilor săi, asupra cometei de luni |, marţi 
la 2 noiemvrie. 

Pentru ca să guste cititorul şi mai bine această 
producţiune, trebuie să-i amintim că vechea noastră 
cunoştinţă, eminintul pedagog d. Mariu Chicoş Rostogan, 
totdeauna, înainte de e şi i, pronunţă pe: n ca în franțuzesc; 
tca k; dca în; gcaj; c ca şş etc. Pe ici, pe colo, pentru a 
ţinea deşteaptă această amintire, transcriem cât se poate 
mai exact felul de pronunțare a eminin-tului pedagog, - 
lăsând cititorului să suplinească părţile din cale-afară 
originale. 

lată prelegerea d-lui Mariu Chicoş Rostogan: 

PROFESORUL: Am primit ghe la onoratul ministeriu 
următorul ţircular: „Domnule director, în apropierea zilei 
de prima novembre, lumea toată şi mai cu seamă masele 
populare sunt adânc mişcate de profeția savantului Falb 


asupra sfârşitului lunii prin întâlnirea pământului cu cometa 
lui Biela. 

Ministeriul vă invită dar cu onoare a face copiilor din 
şcoala dv. o prelegere populară despre comete în genere şi 
despre falsitatea prevederilor sinistre, adică despre 
imposibilitatea unei ciocniri a planetei noastre cu un alt 
corp ceresc. 

Ştim cu toţii că influenţa generaţiunilor care trăiesc 
simultaneu este reciprocă. Astfel, copiii, mergând pe la 
căminurile lor, ar duce îmbărbătarea de care au astăzi atâta 
nevoie masele populare ignorante, a căror imaginaţie este 
totdeauna pornită la superstiţiuni şi la credinţă în 
supranatural. 

Primiţi, domnule director, distinsa noastră 
consideraţiune.” 

No! auzit-aţi numa cum se esprime onoratul ministeriu 
cătră migne, mă? „cu onoare!” şi. „ghischinsa noastră 
consideralstoria se repetă ţiune! „Numa voi, nişte râtagni, 
nu cunoaşteţi răşpectul, şi doar ghestul vă muştruluiesc. 

Ne vom îngheplini aşedar misiugnea şi vă vom face o 
prelejere ghespre comeată. 

ŞCOLARUL IONESCU: Apoi, a trecut. 

PROFESORUL: (aspru): Nu la larmă, spurcăciune! 
Silenţium şi atenţiune, că-z intrăm în makerie! 

Numele,comeată” iaşte ghe jănul femenin: o comeată, 
două comeate, şi gherivă ghe la comă, coamă, capelură, 
pleate lunji, respective: comată, comeată, astru pletos, 
vulgol stea cu coadă. 

Apariţiunea comeatelor au esărţitat togheauna înrâurire 
asupra maselor populare, asupra prostimii, cu atâta mai 
mult că aceea apăriţiune au fost preţesă ghe bolizi, 
mecheori, aşteroizi, cari se arată ca o ploaie ghe steale şi 
cari. 

ŞCOLARUL OTOPEANU: (ridicând mâna-n sus): 

Dom'le! 

PROFESORUL: No! ai vreo observâăţiune de făcut? 


ŞCOLARUL OTOPEANU (în picioare): Dom'le ma-ma-ntr-o 
seară, iarna trecută, a văzut ploaie de stele, afară. 

PROFESORUL (impacientă!): He! că-z doară nu era să le 
vază-n bordei. 

ŞCOLARUL.: Şi eu şi cu taica eram culcaţi, şi când a intrat 
mama în casă şi ne-a spus să ieşim afară să vedem, taica n-a 
vrut. 

PROFESORUL (mai impacient): Hă! 

ŞCOLARUL: Zice taica: „Nu ies din plapumă pe gerul ăsta, 
să ştiu de bine că plouă şi cârnaţi. „ (Şcolarii râd.) 

PROFESORUL (foarte impacientă!): Tată-tău este un azin, 
carele nu ştie să-ţi ghea o educaţiune zolidă. (Copiii râd mai 
tare; profesorul foarte aspru:) No! basta! 

1 în limbaj popular (lat.). 

Merem mai gheparte şi intrăm în ghemonstrăţiune. 
(Coboară la tablă, ia tibişirul şi desinează, nu tocmai exact, 
o elipsa cu focarele foarte depărtate.) No, acuma, 
Bârsăscule, tu carele ai mai multă aplicaţiune la 
machemachică, spune-ne doară ce am vrut eu să prezent 
aici? 

ŞCOLARUL BÂRSESCU: Un. castravete, domnule. 

PROFESORUL (stăpânindu-şi un zâmbet simpatic): Mâncă- 
| cu mumă-ta! (Schimbând repede tonul:) Tot la foale ţi-i 
gândul, să le-ndopi! Nu-i castraveche, mâncăule! e o elipsă, 
o curbă lunguiaţă, care are duplu ţentrum; unul aici în 
punctul omicron, şi alt ţentrum togma dincoace, la ceilantă 
estremitache, în punctul omega. Aceasta-i calea comeatii. 

No, acuma pornim, mă rog, cu comeata de dincolo de 
punctul omicron pe calea ei, şi merem, merem, mereu 
merem cătră soare, carele iaşte în primul ţentrum, omega. 
(Urmând, după metoda intuitivă, cu creta pe linia elipsei, 
profesorul simulează creşterea şi descreşterea mersului 
cometei.) 

Cu cât se apropie ghe soare, astrul pletos îşi acţelărează 
amăsurat mersul său, neţăsare cresţendo, simțind acea 
atrac-ţiune puchearnică, ca un şcoler diliginche când s- 


apropie de focarul luminii intelectuale şi morale, de scoală 
şi de profe-sorele său. Apoi, cu cât se depărtează de la 
primul ţentrum şi mere cătră al doilea ţentrum, se 
leneveaşte amăsurat şi îmblă-ncet şi tot mai încet, 
descresţendo, ca un şcoler puturos şi fără aplicaţiune (cu 
dezgust), carele preajetă la datorinţă. 

EXEMPLA DOŢENTI: bunăoară, întăi ca Bârsăscu 
Sţipiogne, şi al doilea ca loanescu Agnibal alias agnimal! 
(Râsete.) Silenţium! 

1 Corect: Exempla docent (lat.) - exemplele ne învaţă. 

Pentru aceea doară, cu toate calculăţiunile şi operaţiunile 
alghebraice asupra proţesului mehanic, că a plus b musai 
că este, mă rog, ecval cu t, comeata nicighecât nu vine 
preţize. 

ŞCOLARUL IONESCU: Zicea că vine ieri seara, dom'le. 

PROFESORUL: Au zis tată-tău. 

ŞCOLARUL: Nu, dom'le; Falb. 

PROFESORUL: Ai văzut tu pe Falb. 

ŞCOLARUL: Nu, dom'le, era în Universul şi-n toate 
gazetele. 

PROFESORUL (grav): Ugniverzul doară şi toate gazetele 
cvotighiene nu sunt competente în cauză; pântru aşa un 
lucru trebuie să conzultăm publicăţiunile şpeţiale, cum e 
bunăoară Mundus oder Ţodiacon, „Univerzal-transţedental- 
cosmologhişe-astronomişe-meteorologhişe Flighende 
Bleter”1, acea publicăţiune de fală care apare o dată la lună 
şi în care se arată ţălebritatea erughiţiunii germâne, pântru 
carea, ca s-o poată cineva pricepe, musai să aibă ştiinţă 
ghespre raţiunea pură, musai să ştie jugheca ca Kant. 
(Scolarii râd tare.) 

Faveke lingvis!2 vitelor şi grobianilor, când caut să vă scot 
din acele credinţe rătăcite, a căror consecvenţie este 
ignoranţia şi imbeţilitachea! Căci au fost proşti şi neghiobi, 
ştultorum numerus infignitus!3 care au crezut cum că orice 
comeata iaste un sămn, o ameninţare, o piază rea. 


ŞCOLARUL OTOPEANU: La noi, la Otopeni, spune, domle', 
tata, că s-a stârpit toate vacile când a venit cometa ailaltă. 

1 Corect: Fliegende Blâtter (germ.) - Foi volante. 

2 Corect: Favete linguis! (lat.) - Tăcere! 

3 Corect: Stultorum numerus infinitus! (lat.) - numărul 
proştilor este nesfârşit! 

PROFESORUL: Dar mumă-ta de ce nu s-au stârpit, boule? 

No, merem mai gheparke. fără collocvium! Să vedem 
numa care este posibilitatea de o întâlnire a globului 
terestru cu cometa lui Biela. (Hotărât:) Apoi, asta nu-i 
slobod, asta nu se poate, deoarece toţi erughiţii au 
proboluit negativa! (Cu siguranţă:) Natura non faţit zaltusl, 
mă prostovanilor! Ea au pus doară ghestul spaţ, ca să aibă 
loc corpurile cereşti să îmble care-ncătrău în univerz, fără 
coliziune, fără craval2: să aibă flecarele pântru trubuinţele 
respective comoghitachea lui! (Şcolarii râd foarte tare şi fac 
zgomot.) 

PROFESORUL: Nu larmă, râtanilor inconştii! nu râdeţi ca 
ruralii, cari n-aveţi decât inştincturi chelurice şi nu simţiţi 
penetrăţiune la contâmplăţiunea naturii carea (cu multă 
elevaţiune) după cum lucră este, mă rog, pântru 
şpectatoriul cu perşpicaţitache” un spectacol plin de 
admiraţiune şi vene-răţiune! 

No! acuma văz't-aţi că ieri nu s-au întâmplat nimica. De ce 
n-aţi vinit la scoală ieri, să azistaţi împreună cu profesorele 
vost'? 

ŞCOLARUL BÂRSESCU: Ni-era frică de cometă. 

PROFESORUL: Frică, hă? No, du-chc! 

ŞCOLARUL IONESCU: Eu am venit, dom'le, cu Popescu 
Ion şi cu Otopeanu Marin, şi-am stat de la două până la 
patru, şi dumneata n-ai venit. PROFESORUL: Hă! 

ŞCOLARUL.: Şi când i-am spus mamii, a zis că n-ai venit de 
frica cometii. 

1 Corect: Natura non facit saltus (lat.) - Natura nu face 
salturi. 

2 De la germ. Krawall - scandal, ceartă. 


PROFESORUL: (supărat, cu humor amestecat cu dispreţ): 
Pe mine să mă-nvăţaţi corajul, tu şi cu mumă-ta, nişte loaze! 
pe mine? care, în cătane, la Zolfărino, unde au fost şi cu 
franţozul, şi cu talianul, am avut un frache mai mare 
undrofiţir în gavaliri şi un unchi de pe mamă fetfebel la 
granatiri! Voi! pe migne' Vezi numa! (Transportat, cântă cu 
mult avânt eroic:) „La Zolfărino ghe vale, Mere-un ghenăral 
călare Şi tot strigă-n gura mare: 

— Impărache înălţache! Pugne pase, nu che bache, Că-ţi 
perzi cătagnele toake! 

und 50 waiterl.” 

(Copiii aplaudă =i râd) 

Profesorul: Nu larmă, vitelor, cari n-aveţi respect ghe 
istoria neamului! 

Merem acu mai departe, să vorbim de temp'ratura 
comeatii şi apoi de conzistenţia ei, pentru ca mai apoi, la 
urmă, s-ajungem, mă rog, la concluziunea aceea, cum că 
nicicând n-avem să ne temem de sfârşitul lumii, carele nu se 
poate. 

No! temp'ratura! (cu multă volubilitate:) 

Vremea, mă rog, se-mparte, după cum au proboluit 
Ţelzius, în două părţi, cari se despart una de alta la acel 
fixum, carele se cheamă zero graduri sau nul. De-acolo, 
aceea care mere-n sus - Bârsăscule, fii atent! - este partea 
călduroasă, şi aceea care mere-n jos - loanescule, nu căsca 
gura, că intră musca! - este partea friguroasă, iar la nul, mă 
rog, apa - Popăscule, vrei să mânci bătaie! - apa prinde 
pojghiţă. 

1 Corect: Und so weiter (germ.) - şi aşa mai departe. 

De aceea, iaşte iarnă şi vară, după cum arată la 
termometrul lui 'Ţelzius, respective ţentigrad, iar acei care 
ştiu carte, iar nu ca poporul de rând, numesc căldura plus şi 
frigul minus. Prin urmare, e proboluit cu metoaghele 
moghearne cum că comeata este totdeuna în minus: despre 
o inflămăţiune dară nu poate fi vorba. 

No! acum conzistenţia. (Şi mai volubil:) 


Conzistenţia comeatii conzistă din materia cea mai faină 
din toate puncturile de vedere a senzurilor noastre; 
mutachis mutanghis1, mai faină decât o beşică de săpun, 
mă rog! 

Materia în jenăre e doar ceva, mă rog, carele nu esistă, ci 
e mai apoi numa o însuşire a lucrului în sine2, carele iaste o 
enerjie, carea nu se ştie şi pe carea semper ignorabimus!3. 
Aceea apoi nu-i ghe nasul vost, nişte mucoşi! că e prea înalt; 
aceea o veţi ştudui când veţi îmbla la Univorzitache, cum 
am îmblat şi eu. De nasul vost este' doar aceea care vă spun 
eu, cum că destulu-ţi-i vorba măiastră a marelui jeniu 
Neftone4, că o comeata cât de mare, măcar ca de-aici pân' 
la Budopegşta, prin condensăţiune, o poate vâră într-un. într- 
un. fingher-hut5. pălăria ghejetului. ghejătar. vulgo 
năpărstoc. No, acuma, Incluziunea. 

Mereţi acasă şi spuneţi tată-tău şi mumi-ti, respective 
părinţilor voştri ignoranţi, să nu mai fie neghiobi să aibă 
frică ghe fignis munghi6, că cine crede în superstiţiuni 
devine ridiculos faţă cu ştiinţa şi merită ghespreţăluit. 

1 Corect: Mutatis mutandis (lat.) - schimbând ceea ce 
trebuie schimbat. 

2 Concept al filosofiei kantiene. 

3 Vom ignora veşnic! (lat.). 

4 Newton. 

5 De la germ. Fingerhut - degetar. 

6 Corect: Finis mundi (lat.) - sfârşitul lumii. 

(Şcolarii râd, Ionescu mai tare ca toţi.) 

PROFESORUL (dând din cap cu dispreţ către Ionescu): 
Las' pe alţii să râdă; nu râghe tu, urecheatule, că eu che 
urechesc înc-o toană; che fac numa apoi să vezi steale şi 
comeache ziua miaza mare! înţălesu-m-ai? 

(Copiii devin din ce în ce mai impacienţi şi mai zgomotoşi.) 

PROFESORUL: De aceea trubuie că să avem pântru ştiinţă 
cel mai nalt respect, dar totdeodată cu ceea mai profundă 
moderăţiune, mă rog. Că-z ştiinţa nu trubuie tractată în 


mod excluzivist nici ca pe o zeiţă ce stă în ceriu, cum spune 
Schiller, nici ca pe un dobitoc ghe muls! 

(Copiii devin şi mai impacienţi, şi mai zgomotoşi.) 

PROFESORUL (ridicând emfatic tonul pe măsură ce creşte 
zgomotul şcolarilor): Aignem ist ghi visenşaft, ghi hohe, ghi 
himlişe Ghiotin. măgarilor! ghem anghern, ghi tiuhtighe 
Kuh. boilor! ghi în mit Butern fersorct1. porcilor! 

(Profesorul iese cântând „La Zolfărino ghe vale”; copiii ies 
foarte veseli după el, făcând un zgomot nemaipomenit.) 

ACCELERAT No. 17 

Un individ purtând pe umeri o şubă largă, cu o căciulă 
mare pe ceafă, stă la masă în restaurantul Gării de Nord şi 
bea ceai. Are un geamantan de pânză cu cercuri de tinichea 
alături pe un scaun, şi pe masă un sac de piele neagră, prin 
mâănuşa căruia 

1 Corect: Einem ist ădie Wâssenschafti wie die hohe, die 
himmlische Gottin, dem andern, 1 Eine tuchtâge Kuh, die 
ihn mit Butter versorgt (germ.) - acest citat dintr-una din 
Xeniile lui Schiller e tradus, în modul său inegalabil, chiar 
de Rostogan în pasajul anterior: „Că-z ştiinţa.” etc. 
îşi ţine petrecută bine mâna stângă până la încheietura 
braţului. După figură, după maniere şi port, trebuie să fie 
vreun negustor, ori arendaş din provincie. 

Un domn bine îmbrăcat, blană cu guler de astrahan şi 
căciuliţă asemenea, bea cafea la altă masă, fumează şi se 
uită din când în când către provincial, care nu ia seama 
deloc că-l observă cineva, în acelaşi timp, domnul trage cu 
ochii la uşă: aşteaptă desigur pe cineva, şi cu nerăbdare. 

Negustorul plăteşte ceaiul, îndată, iată şi hamalul vine să-i 
spună că trenul a tras la peron; îi ia geamantanul de pânză 
şi vrea să-i ia şi sacul de piele, ca să-l uşureze pe pasager; 
dar acesta îşi trage repede mâna cu sacul şi refuză 
serviciul. Sacul nu e mare, dar trebuie să fie greu, fiindcă 
pasagerul, ridicându-se, trebuie să-l ţină şi de dedesubt cu 
mâna dreaptă. Hamalul porneşte spre uşă; negustorul după 
el. 


Domnul, care n-a scăpat din ochi nici o mişcare, s-a ridicat 
şi el şi porneşte pe urma negustorului la câţiva paşi. 

Negustorul s-a suit într-un vagon de clasa întâia, şi şade 
pe coridor cu sacul lui în braţe. 

Domnul se plimbă de colo până colo pe peron, trăgând cu 
ochiul aci cătră partea pe unde vin pasagerii, aci cătră 
geamul la care stă în picioare omul cu sacul, pe când acesta 
se uită foarte distrat pe geam la mişcarea de pe peron. 

Mai sunt cinci minute. 

Domnul de pe peron se vede bine că fierbe de nerăbdare. 
în sfârşit, un om îmbrăcat modest, un fel de fecior de casă, 
făcându-şi greu loc prin mulţime, soseşte gâfâind cu un 
geamantan frumos de piele rusească, cu un tartan şi cu un 
bilet de clasa întâia. 

— Dobitocule! era să mă faci să scap trenul! 

Apoi, luându-şi bagajul şi biletul, trage la o parte pe fecior 
şi îi şopteşte pripit şi cu un aer foarte sever. 

Mai sunt două minute. 

Domnul, ajutat de fecior, se suie în vagon unde e 
negustorul. Acesta, îndată ce s-a suit domnul, trece din 
coridor în cupeu, pe când domnul face fel de fel de semne 
de inteligenţă feciorului său, care stă drept în faţă-i pe 
peron. 

Fluierul întâi. Apoi numaidecât al doilea. Frânele se 
desfac. Trenul a pornit. 

Domnul intră în cupeu după negustor, care s-a dezbrăcat 
de şubă şi sade cu sacul pe mână. 

— Bonsoar, zice domnul. 

— Bonsoar, răspunde negustorul. 

Şi domnul se aşează pe fotoliul din faţă, după ce şi-a pus 
geamantanul în plasă şi tartanul la căpătâi. Doi-trei 
kilometri tăcere. 

— Mergeţi departe? întreabă domnul. 

— De; departe şi nu departe. 

— Până la Mărăşeşti. 

— Până la Mărăşeşti? 


— Da. Dar dv.? 

— Şi eu tot până la Mărăşeşti. 

— Vezi? După daraveri. 

— Da, după daraveri. Dar dv.? 

— "Tot după daraveri. 

Conductorul. Taie biletul domnului şi întinde mâna cătră 
negustor. 

— 753, zice omul, care pare că deja moţăie, şi pune mâna 
în buzunar să arate carta. Conductorul salută şi pleacă. 

— Aveţi cartă permanentă? întreabă domnul. Sunteţi 
poate la Senat. 

— Ba nu. am bilet de abonament. Am multe alergaturi şi- 
mi vine mai ieftin. Chitila. 

— Puţină lume astăzi în tren. în tot vagonul suntem numai 
noi şi încă un pasager în alt cupeu. E bine. putem dormi 
până la Mărăşeşti! zice domnul, lungindu-se pe fotoliuri şi 
aco-perindu-se cu tartanul. 

— A! eu nu dorm niciodată în tren, zice negustorul. Ştiţi, 
umblu cu bani. Pungaşi. 

— Frate, să fie adevărat? 

— Ei, bravos! Nu s-a-ntâmplat şi mai acu o lună? 

— Eu, drept să-ţi spun, nu m-am gândit niciodată. S-o fi 
întâmplat aşa o dată. 

— Numa o dată? 

— în clasa întâia? 

— Tocmai în clasa întâia, fireşte, zice negustorul. Mie, ce 
să-ţi spui? mi-e frică al dracului. Mi se-ntâmplă câteodată să 
am sume mari cu mine. bunioară ca acuma. 

— Glumă e să mă arză odată cu o avere de om. 

=, 

— Patruzeci de mii de franci! 

— Să ferească Dumnezeu! M-ar omori! adaogă 
provincialul 

— Nu ţi se pare dumitale că e prea cald aici? întreabă 
domnul, ştergându-se de sudoare. 

— Nu, răspunde negustorul, e tocmai potrivit. 


— Mie mi-e grozav de cald. 

Şi domnul iese să se răcorească puţin în coridor. 

Peste câteva momente, domnul se reîntoarce la locul lui. 

— Mă rog, zice provincialul, trenul ăsta se mai opreşte 
undeva până la Ploieşti? 

— Da. la Periş, două minute. 

— La Ploieşti, ne dăm jos, să luăm câte-o dulceaţă. 

— Ne dăm, dacă vrei, zice domnul distrat, ca de pe altă 
lume, şi se trânteşte să doarmă, învelindu-se cu tartanul 
peste cap. 

Trenul a plecat din Periş. Negustorul scoate un măr din 
buzunarul şubei şi începe să ronţăie. Deodată domnul se 
ridică: 

— Peste putinţă să dorm. teribil de cald! 

Apoi, da geamantanul jos, îi deschide şi scoate un şipuşor 
elegant; deşurupează dopul şi oferă negustorului. 

— Cognac. 

— Mersi. De zece ani nu mai pun spirtoase în gură. 

— E extrafin. 

— Mersi. Sunt oprit. 

Domnul, mâhnit de refuz, înşurupează la loc dopul, pune 
şipuşorul în geamantan, pe care-l aruncă iar în plasă. Apoi, 
suflând greu de căldură, iese iarăşi în coridor, unde se 
plimbă de colo până colo. 

Provincialul se lungeşte bine, punându-şi sacul căpătâi. 

Conductorul: 

— Biletele pentru Ploieşti, domnilor! 

Domnul din coridor dă discret biletul său. şi reintră în 
cupeu, trăgând uşa cu multă băgare de seamă ca să nu 
deranjeze pe negustor, care are probabil intenţii să 
aţipească. 

— Puteţi umbla cât de tare, zice omul culcat; nu dorm. 
Unde pot eu dormi? Mă lasă să dorm căpătâiul ăsta? şi 
zicând asta, bate cu palma pe săculeţ, care sună foarte plin. 

Domnul scoate portabacul şi oferă negustorului: 

— Regale. 


— Mersi, zice omul cu sacul; de zece ani m-am lăsat de 
tutun. Sunt oprit. 

Apoi, după o pauză lungă: 

— Apropo, ziceai dumneata adineaori. de pungaşi. în tren. 
Să vezi ce s-a-ntâmplat unui negustor, un prieten al meu! 
Venea cu doi inşi de la Roman în clasa-ntâi. I-a luat vreo opt 
mii de lei. Ştii cum? Unuli-a tot dat să bea nişte vin dulce cu 
dresuri, şi altul i-a dat să fumeze o ţigară, cu afion, cu dracu 
ştie ce. A adormit omul buştean. Când s-a trezit la Bucureşti 
cu capul buimac, era singur în vagon, şi tot, blană, 
geamantan, bani, ceas, tot îi luaseră. 

— Ei! i-o fi luat şi inelele din deget, zice domnul, râzând 
ciudat. 

— De unde ştii asta? întreabă iute negustorul. Apoi, după o 
pauză scurtă, râzând şi el: 

— Fireşte că i-a luat şi inelele. 

— Intrăm în Ploieşti. 

— Ne dăm jos? întreabă provincialul, şi, ridicându-se, îşi 
petrece mâna prin mănuşa sacului şi ia bunda pe umeri. 
Domnul stă o clipă la gânduri; apoi: 

— Ne dăm. Nu-ţi iei, adaogă zâmbind ironic, şi 
geamantanul? 

— De geamantan nu-mi pasă! câteva boarfe de schimbat. 
Ploieşti. Trenul stă la peron. 

Negustorul coboară cu sacul; domnul după el cu 
geamantanul de piele rusească şi tartanul. Dar, n-apucă să 
facă trei paşi, şi dau piept în piept cu doi vlăjari, nişte 
mitocani, care parcă le-ar ţine drumul. Domnul vrea să dea 
pe de lături. 

— Scurt mişcarea! comandă cu autoritate negustorul, şi 
cele două namile au şi-nhăţat strâns pe domnul, fiecare de 
câte o mână. Orice luptă ar fi zadarnică! 

— Luaţi-i sacul! ordonă aspru negustorul. Oamenii ascultă. 

— Legaţi-l bine! 

Pe urmă, cătră domnul, care tremură din toate 
încheieturile şi nu protestează câtuşi de puţin faţă cu aşa 


sălbătăcie: 

— Apoi, de când mă freci, amice! cât o să umblu după d- 
ta? Cognac, a? extrafin. Ţigarete, a? Regale, a? 
„NAŢIUNEA ROMANA” 

Puţină lume astăzi şi-o mai fi aducând aminte de o vestită 
foaie, care apărea odinioară în capitală, pe vremea 
războiului independenţei; voi să vorbesc de Națiunea 
română, pe care o dădeam la lumină Frederic Dame şi cu 
mine în tovărăşie. Viaţa acelei foi a fost pe atât de scurtă pe 
cât de glorioasă, aşa că o pot povesti în puţine cuvinte. 
Armatele creştine trecuseră. Dunărea. Intr-o dimineaţă mă 
pomenesc cu un bileţel de la Dame, cam aşa: „lubite amice, 
Treci îndată pe la mine. Este vorba de o afacere foarte 
importantă, care ne poate face norocul la amândoi.” îl 
cunoşteam pe Dame ca pe om deştept şi întreprinzător. 
Fără întârziere m-am dus să-l văz, torcând pe drum fel de 
fel de frumoase închipuiri, în câteva vorbe mi-a spus tot 
planul lui: o gazetă cum n-avusese ţara până atunci; o 
gazetă fără coloare politică; o gazetă de informaţiuni de pe 
câmpul războiului; o gazetă care să cultive entuziasmul 
popular pe chestiunea independenţii. Să-i căutăm numele. 
Numele unei gazete e greu de găsit; dar după câteva 
minute de gândire, Dame a fost norocos: Națiunea română. 
Trăiască Națiunea română! Am lucrat o zi întreagă pe coale 
de tipar să-i nemerim fizionomia. Pe seară ne-am învoit cu 
amicul nostru Cucu tipograful. Capul gazetei s-a aranjat 
frumos şi am şi început să dăm materie. A treia zi a apărut 
primul număr: jumătate cu articole de entuziasm şi 
jumătate cu depeşi şi corespondențe de pe teatrul 
războiului. Ceea ce era mai greu de făcut era jumătatea 
entuziastă: nici declamaţiile zadarnice nu sunt 
uşoare mai cu seamă când n-ai o deosebită înzestrare 
pentru aşa ceva. 

Depeşile însă şi corespondenţele curgeau ca din izvor, aşa 
că încet-încet, afară de un prim articol declamator, gazeta 
nu mai conţinea decât ştiri şi iar ştiri, care de care mai 


amănunțite şi mai senzaţionale. De unde aveam atâtea? Le 
traduceam din gazete străine şi le localizam. Luam dintr-o 
gazetă de la Viena o corespondenţă lungă de război, în care 
se vorbea de lucruri petrecute la Poradin, la Rusciuc, la 
Vama, la Vidin, la Constan-tinopol etc. Ei bine, din această 
corespondenţă făceam tot atâtea corespondențe câte 
lucruri conţinea ea, şi le datam pe fiecare ca din localitatea 
unde s-ar fi petrecut lucrul. Astfel, aveam corespondențe 
din Stambul, Vidin, Vama, Rusciuc, Poradin etc. şi, ca să 
dăm o dimensiune convenabilă fiecărei corespondențe, 
peste faptul de care era vorba, turnam multă zeamă de 
fantazie, ş-apoi descrierea localităţii, notițe istorice şi date 
statistice, mai toate luate dintr-un vechi, dar excelent pe 
vremea lui, dicţionar de conversaţie. 

Națiunea română mergea cum nu mai mersese până 
atunci gazetă în ţară. De unde până atunci gazetele politice 
nu se vindeau cu numărul, ci se împărțeau numai la 
abonaţi, tipărin-du-se în col mult 1.500-2.000 exemplare, 
gazeta noastră, fără nici un abonat, se trăgea de la 12 la 15 
mii. Eram fireşte foarte mulţumiţi şi noi şi tipograful, care 
avea parte de tovărăşie la câştig. Tipografia Cucu. Şi atunci 
în Lipscani lângă hanul Şerban-vodă, exact pe locul unde 
este colţul grilajului Băncii Naţionale cu strada 
Caragheorghevici. Ziua şi noaptea trăgeau maşinile numai 
şi numai gazeta noastră; iar, în ulicioară, care era pe atunci 
o înfundătură, făceau un zgomot teribil vânzătorii ţipând să 
li se dea foi: o activitate febrilă continuă. Biuroul redacţiei îl 
aveam într-o prăvălioară din aceeaşi înfundătură, Istoria se 
repetă faţă-n faţă cu tipografia. De-acolo mânam oştirile, 
de-acolo ordonam atacul redutelor, de-acolo vedeam 
fierbând gândurile statelor-majore şi samovarele de la 
Poradin. Dame era un om cu deosebite calităţi - foarte 
harnic, neobosit şi înzestrat cu o fantazie rară. Aveam o 
hartă a Peninsulei Balcanice şi o sumă de steguleţe de 
hârtie pe ace cu gămălie. In fiecare zi îşi aşeza armatele şi 
combina mişcările probabile; şi ce e drept, în cele mai multe 


cazuri nimerea mai dinainte mişcările, ghicind gândurile 
conducătorilor războiului. Mi-aduc perfect aminte că a 
prevăzut faimoasa diversiune a lui Mehmet-Ali pe Lom, 
îndată ce am primit gazetele din Viena cu descripţia ei 
amănunţită. Dar gazeta mergea, progresa necontenit din 
succes în succes: 18.000. Armatele creştine împresurară 
acuma Plevna. Acolo trebuia să se termine la un fel 
războiul; către acolo prin urmare steteau aţintite cu 
încordare crescândă toate privirile, într-o zi Dame îmi zice: 

— Gazeta noastră a întrecut aşteptările mele. Am avut o 
idee fericită. Sunt acuma aproape sigur că ne-am făcut o 
situaţie Națiunea româna are să fie o moşioară pentru noi. 

— Să dea Dumnezeu! am răspuns eu fără mult avânt. Nu 
ştiu de ce, dar aveam un fel de neîncredere în viitor. Pe de o 
parte consideram succesul spontaneu al gazetei ca un foc 
de paie, care trebuia să se stingă cu atât mai curând cu cât 
s-aprin-sese mai iute. Pe de altă parte mă gândeam că 
războiul o să mai dureze o lună, două, cel mult trei, şi că, 
nemaiavând cu ce să hrănim curiozitatea publicului, o să 
rămânem şi noi cu prea puţină hrană. Când n-o mai fi 
război, când s-or termina tratativele de pace - căci nu 
prevedeam că fără de un congres european harta 
Peninsulei Balcanice nu se putea modifica - ce noimă va mai 
putea avea o gazetă care trăieşte exclusiv cu 
corespondențe şi telegrame de pe teatrul războiului? Aşa 
mă 
gândeam eu; însă tovarăşul meu, şi mai optimist şi mai 
prevăzător, socotea mai bine. 

— Dacă războiul se termină, cum e lucru aproape sigur, în 
favoarea armatelor creştine, nu se poate închipui ce eră de 
mişcare publică se va deschide în Romanţa independentă, 
după două veacuri şi mai bine de restrişte. Mişcarea 
economică şi politică va lua un avânt nepomenit, şi 
Națiunea romană va fi primul jurnal european în ţară. 

— Să dea Dumnezeu! am repetat eu. Nu mi-ar părea rău 
deloc! Pentru a întemeia cu desăvârşire succesul gazetei 


noastre ne mai trebuia ceva. In starea de încordare în care 
se aflau spiritele, aşteptând rezultatul împresurării Plevnei, 
nu mai erau de ajuns corespondenţele localizate după 
gazetele vieneze - veneau prea târziu. Ne-am gândit dar, 
fiindcă aveam acuma mijloace, să trimetem un 
corespondent special, întâi la Turnu-Măgurele şi apoi chiar 
la Plevna. De colo până colo am găsit unul - un omcuun 
nume bine cunoscut în societatea noastră, binecrescut, 
afabil şi inteligent, dar boier scăpătat. Am hotărât aşa: 
corespondențe prin poştă sa ne trimeată în toate zilele, 
scriind în fiecare seară absolut tot ce ar fi putut afla peste 
zi; iar telegrame să ne trimeată imediat ce ar afla ceva 
important, a cărui comunicare ar prezenta vreun caracter 
de urgenţă. Pentru telegrame am aranjat un dicţionar cu 
cheie. I-am dat boierului bani de drum, de cheltuială şi leafa 
pe o lună înainte, şi l-am expediat la Turnu-Măgurele. Acolo, 
om de lume, cunoscând multe doamne de la Crucea Roşie şi 
pe ofiţerii români, a intrat numaidecât în relaţiuni şi cu cei 
mai de seamă ofiţeri ruşi. Şi în adevăr ne trimetea în fiecare 
zi corespondențe destul de interesante. Intr-o zi, pe la 
începutul lui noiembrie, merg foarte de dimineaţă la 
redacţie, înaintea lui Dame, care de regulă venea totdeauna 
înaintea mea. N-apuc să-mi scot haina, Istoria se repetă şi 
intră factorul de la telegraf. Nu pot zice c-am presimţit 
ceva, dar mi-a trecut un fior prin tot corpul. Am iscălit 
tremurând ţidula, iar depeşa am aruncat-o pe masă fără s-o 
deschid. Mi-am făcut o ţigară, am turnat-o, şi tocmai apoi 
am luat încetinel depeşa şi fără pripă nervoasă am deschis- 
o. lată-iul, pe care nu i l-aş putea uita vreodată: „Medoc fini. 
Votca, Tzuica, dedans.” 

Cetesc de zece ori, ţinând alături dicţionarul cu cheie: 
Medoc - Plevna; fini - luată; Votca - ruşii; Izuica - românii; 
dedaras - înăuntru. 

Ce să fac? Să stau să fac un număr de gazetă şi tocmai 
seara să dau ştirea? Peste putinţă! Vestea aceasta de 
bucurie o s-o aibă şi alţii; se răspândeşte de dimineaţă-n 


oraş, iar noi venim cu ea după-nfierbinţeală. O idee. Alerg 
în tipografie şi strig: 

— Să nu se strice zaţul numărului de-aseară! 

Norocul meu! zaţul era neatins. leşim tot cu foaia de- 
aseară într-o nouă ediţie cu depeşa! în câteva minute, 
maşinile pornesc, şi vânzătorii aleargă nebuni pe strade 
zbierând: 

— Națiunea română cu căderea Plevnei! Bucureştii întregi 
în picioare: fierbe lumea toată; încep să se arboreze 
drapelele-tricolore. Un entuziasm furtunos. Dame, bătându- 
mă pe umeri, îmi zice radios: 

— Notre fortune est faite, mon bon!1l 

Dar n-apucă să termine, şi auzim un zgomot infernal afară. 
Publicul dă năvală în înfundătură; huiduieşte, loveşte, 
sparge geamuri. 

— Fugiţi! ne strigă un băieţel de la tipografie, întrând prin 
dos. Fugiţi! vă omoară! 

L-am văzut pe Dame galben ca un mort; nu ştiu cum m-o fi 
văzut el pe mine. N-am aşteptat altă desluşire şi am ascultat 
fără replică de comanda băieţelului. 

Ce fusese? Din nenorocire, Medoc nu era încă fini, nici 
Votca şi Tzuica încă nu erau dedans. Corespondentul nostru 
făcuse un chef straşnic, toată noaptea cu nişte muscali, 
care-l asiguraseră că, pe când ei beau, Osman-paşa se 
predă armatelor crucii. Despre ziuă, afumat de şampanie, 
ne expediase telegrama cu alte băuturi. Națiunea română 
trăise. 

Peste o oră, când a capitulat în sfârşit Gazi-Osman, eu şi 
tovarăşul meu am plâns de emoție, ca fiecare român 
gândindu-se la națiunea sa. Medoc fini; 

LEAC DE CRIZA. 

Cu cât se accentuează criza aceasta economică şi 
finanţiară, care ne bântuie de atâta vreme fără s-avem 
speranţă a scăpa aşa de curând, cu atât mi se lămureşte 
mai bine amintirea lucrurilor de, pe vremea războiului din 
urmă ruso-româno-turc. N-am pretenţia să pricep economia 


politică şi, prin urmare, nu voi căuta să fac vreo paralelă 
între starea actuală economică şi starea în care se afla ţara 
noastră până în ajunul marelui război. Ştiu însă că lumea 
toată se plângea tot aşa de amar ca şi astăzi de lipsa banilor 
pe piaţă. O sumă de negustori mari scrâşneau, văzându-şi 
apropiata cădere; iar cât despre negustorii mici, aceia erau 
mai leşinaţi decât muştele apucate pe neaşteptate de o 
toamnă aspră şi timpurie - d-abia îşi mai trăgeau sufletul. 
Când ajunsese criza în toiul ei şi lumea era 

cuprinsă de ultima deznădejde, iată că se declară războiul. 
M-am dus la un prieten, băcan mare, la poziţie principală în 
Podul Mogogşoaii; îl ştiam la marginea prăpastiei: faliment 
sigur în negoţ şi casele, care erau proprietatea nevestii, 
ipotecate cu vârf. 

— Ai auzit? război! îmi zice băcanul cu un ton cu totul altul 
decât al mâhnirii. 

— Atâta ne mai trebuia! nene Matache, îi răspunsei eu. 
Război ne mai trebuia, ca să ne prăpădim de tot. 

— Las' că-i bine, adăogă omul cu tonul şi mai accentuat, 
frecându-şi palmele cu multă satisfacţie. lei ceva? fac eu 
cinste. 

A făcut cinste şi, pe câtă vreme beam un păhăruţ de pelin, 
mi-a ţinut o lecţie de înaltă economie politică: 

— Criza, vezi dumneata, drăguță, este paregzamplu, cum 
să zic? pardon, ca o boală, ca o bubă. coace, coace mereu; 
coace pe dedesubt şi te prăpădeşte. Care va să zică, dacă o 
spargi, te-ai uşurat. 

Apoi, cu multă nerăbdare: 

— Ei! când începe? când începe? Pe urmă cu mult dor: 

— Aah! să-i mai văz o dată pe amicii noştri! fraţii noştri! 
naşi brat maladeţ! că de mult nu i-am mai văzut! 

Am înţeles îndată cu câtă nerăbdătoare dragoste aştepta 
neica Matache pe pravoslavnicii noştri amici şi, ca să-i fac 
plăcere, i-am răspuns: 

— Apoi, nene Matache, îi aşteptăm; mult-mult peste vreo 
patru-cinci zile trebuie să-i vedem. 


— Să te-auză Maica Precista! Apoi nici nu mai mergea, 
domnule! Ne prăpădeam de tot! Să vezi dumneata ce-o să 
curgă peste câtăva vreme în Bucureştiul ăsta părlit: lapte şi 
miere drăguță! 

Mai nainte de cinci zile, primele regimente ruseşti au 
apărut. întâi, veneau câte puţine, apoi din ce în ce mai 
multe, până ce, pornind în grămadă mare către Dunăre, au 
umplut Bucu 
reştii. Şi, în adevăr, previziunile băcanului meu s-au 
izbândit cu vârf şi-ndesat. Sfinte Nicolae! ce ploaie, ce 
torente binefăcătoare de carboave şi depoli asupra ţării şi 
capitalei. Ce berechet! ce belşug! Dacă armatele imperiale 
or fi datorit în parte succesul lor peste Dunăre armatelor 
noastre româneşti, nu puţin au datorit acel succes şi 
binecuvântărilor sărăcimii şi sărăciţilor din ţară şi din 
capitală. Averi întregi aproape de pieire au fost salvate; 
altele s-au făcut din nimic. Fireşte că aşa trebuia să se- 
ntâmple. De unde lumea toată sta cu mâinile-n sân, deodată 
s-a pornit pe o activitate nebunească, imediat şi enorm de 
scump plătită. Un litograf avea numai o biată presă, la care 
tipărea cărţi de vizită, câteva sute pe săptămână, îndată şi-a 
instalat cinci prese şi s-a pus să tipărească etichete de 
băuturi de lux: Martell, trei stele, Champagne veuve 
Cliquot, Xeres şcl. şcl. Şi aşa toţi litografii şi tipografii. Pe 
când ei trăgeau etichetele, căruţaşii cărau în goană sticle la 
pimniţele cârciuma-rilor, prefăcute în tot atâtea laboratorii 
pentru prepararea conţinutului: mii şi sute de braţe nu 
biruiau să pritocească şampaniile, vinurile, cognacurile şi 
licorurile fine, în vederea cărora lucrau presele. 

„Odăi mobilate cu chirie!” 

Cine n-avea odăi mobilate cu chirie? Familia-toată se muta 
într-o şură, într-o magazie din curte, şi odăile le dedeau 
mobilate muscalilor. Vezi ce politicoasă şi ospitalieră 
populaţie! Două chichineţe cu câte un pat, o masă, un 
scaun, un lighean şi o lampă - trei, patru, chiar cinci sute de 
lei pe lună. La drept, nu era mult, fiindcă nu se număra cu 


francul, ci cu carboava, ori mai bine cu polul: 15, 20, 25 de 
poli. Şi muscalul galant dedea fără vorbă. Mulţi plăteau 
astă-seară pe o lună înainte, şi a doua zi dimineaţă repede- 
şi făceau geamantanul şi plecau. Unde? unde poruncea 
împărăţia. Cum pleca chirialstoria se repetă şul, repede la 
loc biletul: „Două odăi spaţioase mobilate cu luna!” Şi iar: 
15, 25 de poli. Până seara chichineţele erau închiriate din 
nou. în cârciume, în birturi de orice mână, în toate 
localurile publice, un minut nu se oprea deverul. 

Într-un birt francez de cea mai naltă clasă, am văzut cu 
ochii mei următoarele. Au intrat şi s-au aşezat la masă un 
general cu familia, Era tatăl, mama, fată tânără cu 
guvernantă şi doi băieţandri. După toate aparențele, era o 
familie foarte distinsă şi foarte bogată. Au dejunat după 
„maniera franceză, cu ouă, un fel de bucate, friptură, 
prăjituri, fructe şi brânză; au băut bordeaux şi şampanie 
(cunoşteam etichetele), apoi cafea, cognac şi liqueur 
(asemenea). Socoteala: quaz cents cinquante francs! adică 
pe româneşte: patru sute cincizeci de franci! A plătit 
generalul fără să mişte măcar din sprânceană, cum am plăti 
eu sau dumneata 2 lei şi 50 la lenache. 

Într-o seară la Raşca-n salon, era multă lume. La o masă 
erau mai mulţi ofiţeri ruşi, cam trecuţi. Provocaţi în adevăr, 
sau numai porniţi de ţâfnă, au început să înjure franţuzeşte 
pe nişte meşteri români de la o altă masă; românii au 
ripostat, şi de aci, după câteva replici violente, s-a încins o 
bătaie în regulă. Muscalii erau în minoritate: ba încă unii de 
la alte mese, înțelegând că n-au dreptate camarazii lor, au 
intervenit în favoarea românilor. Totuşi bătaia ar fi 
continuat şi desigur ar fi luat proporţii primejdioase, dacă 
un muscal, care intra pe uşă, n-ar fi strigat în gura mare un 
nume muscălesc foarte greu de ţinut minte. Muscalii 
bătăuşi s-au oprit ca prin farmec înlemniţi. Asta a impus şi 
românilor. 'Toţi luptătorii au stat pe loc în picioare. Atunci a 
intrat, urmat de aghiotanţi, un general - era comandantul 
pieţii. S-a aşezat şi el la o masă, făcând semn ofiţerilor să 


stea fiecare la locurile lor. Atunci ofiţerii muscali şi românii 
bătăuşi au fraternizat şi s-a băut şampanie până la ziuă de 
peste două mii de franci. Cine a plătit-o, nu trebuie să vă 
mai spun. 

Bucureştii erau acum în culmea prosperității. M-am dus la 
nenea Matache. L-am găsit foarte vesel. 

— Ai avut dreptate, neică Matache. 

— Aşa-i că s-a spart buba, drăguță? îi ştiam eu leacul ei. 
Zic: 

— Da, neică Matache, dar eu nu-i credeam pe muscali aşa 
galanţi. 

— E împărăție mare, drăguță; nu-ţi spuneam eu? In acel 
moment, iată că se opresc din goană trei cazaci călări, un 
ofiţer şi doi soldaţi. Nenea Matache şi-a compus numaidecât 
surâsul oficial, plin de graţie. Ofiţerul a descălecat, a dat 
calul unui soldat şi a suit treptele în prăvălie. Era un băiat 
foarte frumos şi foarte distins; o figură blândă şi veselă; se 
vedea că venise în fugă de departe şi-i era degrabă să 
meargă şi mai departe. lată ce a târguit. A băut un cognac 
şi a gustat un sanwich cu icre. A dat o jumătate de ocă de 
rachiu la oamenii lui, câte o jimblă şi o bucată de brânză de 
burduf, cam tot de o jumătate de ocă. Atât. A scos punga şi 
a trântit un pol de aur pe tejghea. Nenea Matache a luat 
polul şi i-a dat cazacului restul o jumătate de rublă. Cazacul 
a salutat, s-a suit pe cal şi a pornit în trap mare către 
miazăzi. Nenea Matache a văzut ce ochi mari făceam şi, om 
deştept, a înţeles că mi se păruse socoteala prea-prea. 

— Vezi d-ta, drăguță, zice, ce e şi cu războiul ăsta! Văzuşi 
bietul băiat! om tânăr şi de familie! cum îl trimete împăratul 
să-l prăpădească păgânii, pentru ca să ne apere pe noi 
creştinii! E lucru mare, drăguță! 

— Da' încă, zic eu, până la păgâni. Nenea Matache a 
zâmbit cu mult înţeles: 

— Lasă, zice, drăguță; sunt fraţii noştri. Cu atâta s-aleg şi 
ei, cu ce cheltuiesc pe la noi; căci cine ştie câţi se mai întorc 
înapoi! 


O lacrimă de compătimire pentru soldaţii împărăteşti şi de 
recunoştinţă pentru ţarul liberator încolţi în ochiul lui 
nenea. 

Matache. În vremea aceasta, începu să treacă între gărzi 
călări şi pihotă sute de căruţe încărcate cu nişte lădiţe, 
foarte grele desigur, deoarece în fiecare căruţă erau numai 
câte două. Erau bani - carboave şi poli imperiali! Nu ne 
venea să ne credem ochilor. 

— Uite, drăguță, uite! Bre! ce va să zică puterea 
împărătească, drăguță! 

L-am întâlnit zilele astea pe negustorul meu, foarte opărit. 

— Ei? neică Matache, ce zici de criza asta? 

— E lucru mare, drăguță! Aşa ceva nu s-a pomenit de 
dinaintea războiului. 

— Iţi mai aduci aminte? 

— Frumoase vremuri! nu mai apucăm noi aşa vremuri 
frumoase, drăguță! 

— Şi nu se vede, zic eu, nici o scăpare, nici un leac. doar 
poate recolta. 

— Ce recoltă! drăguță, răspunde oftând negustorul. îi ştiu 
eu leacul crizei; dar acu nu prea sunt semne. Văz că fratele 
nostru nu mai vrea să dea pe la noi; se duce la Ţarigrad 
prin altă parte. O fi supărat pe noi. 

CUM DEVINE CINEVA REVOLUŢIONAR ŞI OM POLITIC.? 

Un fel de răspuns la aceasta întrebare găsesc în una din 
vechile mele notițe, care cred că poate interesa pe mulţi 
dintre numeroşii noştri cititori. 

Din rândurile de mai la vale se va vedea că poate cineva 
deveni revoluţionar şi om politic nu numai prin vocaţiune, ci 
şi prin noroc. Se va vedea cum, dintr-un copil care era 
hotărât 
să se devoteze altarului credinţei, poate ieşi un brav slujitor 
al unui altar şi mai sfânt - altarul libertăţilor publice. 

Pe Niţă îl luasem de la mamă-sa, o văduvă săracă, pe 
procopseală: dorea să se facă popă. Era bălţat voinic, blajin 
şi cinstit. Pentru aceasta, câtăva vreme, îmi păru foarte bine 


că luasem sarcina întreţinerii şi educaţiei acestui tânăr. Veni 
însă un moment când nu mă putui căi îndestul că l-am luat 
de la ţară şi i-am înlesnit şederea în capitală. 

Locuiam în fundul unei mahalale depărtate de centru, 
tocma spre Obor. Intr-o zi îl trimet pe Niţă al meu să-mi 
cumpere cărbuni de la magazia de lângă gară. De la 
locuinţa mea până acolo era o cale ca de un ceas. 

Niţă a plecat de mult. 

Aştept trei ceasuri, patru. Băiatul îl ştiu cinstit. N-o fi găsit 
cărbuni acolo şi s-a dus în altă parte. Dar trec încă trei 
ceasuri, se-nnoptează bine, şi Niţă nu s-arată. 

Ce să fie? I s-a-ntâmplat ceva. Ce? 

Mă sui repede într-o birjă: 

— La gară! 

Birjarul, în loc s-apuce pe drumul drept, o ia pe un drum 
de ocol. Il opresc. 

— Ţi-am zis la gară! 

— Da. 

— Ei! pentru ce nu mergi de-a dreptul? pân Piaţa 
Teatrului, pân Ştirbei-vodă. 

— Nu se poate, coconaşule; pe-acolo e revoluţie. 

— lar? 

— Revoluţie mare! 

Cu toată curiozitatea ce am să asist la aşa spectacole, de 
astă dată m-am gândit că nu e vreme de petrecere: trebuie 
să caut pa Niţă - băiatul e dat de maică-sa în grija mea. 

Ajung la depozitul de cărbuni: se încărcaseră sacii şi Niţă 
plecase cu căruţaşul. 

Mă-ntorc înapoi acasă: Niţă n-a venit încă. 

S-a-nnoptat de tot. 

E peste putinţă să mă culc, să las o noapte-ntreagă fără să 
dau de urma copilului. 

Mă duc să reclam la poliţie. Aci dau peste o mişcare 
neobişnuită - jandarmi, sergenţi, agenţi, funcţionari, 
bătăuşi, umblă toţi forfota de colo până colo foarte aprinşi. 


În fiece moment sosesc arestaţi, pe care sergenţii şi 
bătăuşii îi aduc în ghionturi, ca să-i toarne la beci - s-a 
isprăvit revoluţia! 

O idee îmi clipeşte prin minte. Dar. s-ar putea? Niţă? 
Băiatul cel cuminte? De unde ştii? 

Rog pe d. inspector să cerceteze, nu cumva în 
învălmăşeală se află şi un băiat aşa ş-aşa, unul care se 
cheamă Niţă. Niţă al Păunii-văduvii. 

La prefectură nu se află; dar. poate la vreo secţie, fiindcă 
partea cea mai mare dintre arestaţi au fost aduşi 
deocamdată la secţiile mai apropiate de locul unde au fost 
prinşi. 

Se telefonează - şi aflu că domnul Niţă al meu se află-n 
adevăr la una dintre secţii. 

Dau fuga. Comisarul respectiv îmi spune că blajinul fecior 
al Păunei-văduvii a făcut isprăvi mari la revoluţie, şi acum e 
ţinut la secret sub învinuiri grave. Acum doarme în arest. 

A avut mare noroc d. Niţă cu mine: cunoşteam personal pe 
comisarul şi mă găseam şi cu ceva parale asupră-mi. M-am 
rugat, iar m-am rugat; în fine, am făcut ce-am făcut, şi am 
obţinut liberarea tânărului pe garanţia mea morală. D. 
comisar mi-a zis: 

— Ştii? asta o fac pentru hatărul dumitale; aminteri, pe un 
spânzurat ca ăsta, să fi venit tata! ştii? 

Mi l-au adus pe tânărul. Dumnezeule! în ce stare! cu falca 
jupuită, cu un ochi vânăt, umflat cât pumnul şi cu mâna 
dreaptă scrântită, ori ruptă, nu se poate şti, fiindcă dacă i-o 
atingi cât de puţin, rage ca un bou. 

Cea dintâi vorbă a fost; 

— M-a omorât, domnule. 

— De ce? 

— Am fost şi eu. 

— Unde? 

— La revoluţie. 

— Cine te-a pus, nenorocitule, să te amesteci? 

— Dracul! nici eu nu ştiu. ceasul rău! 


Am ajuns acasă. Am chemat degrabă un doctor. 

Omul ştiinţei n-a găsit nimic alt grav decât starea ochiului, 
care nu se putea deschide din pricina umflăturii. 

Doctorul a prescris reconfortante, oblojeli reci, cu gheaţă 
şi apă de plumb, şi odihnă - o complicaţie cu erisipel ar 
putea fi primejdioasă. 

I-am dat eroului supă caldă ş-un pahar de vin negru; l-am 
oblojit; l-am legat la cap ca pe o jupâneasă care, după baie, 
şi-a cănit părul, şi l-am culcat la căldurică. 

A dormit bravul meu de la zece seara şi până a doua zi la 
amiaz!', gemând din când în când. 

Tocmai pe la cinci seara s-a dezmeticit bine şi mi-a povestit 
tot ce i se întâmplase. lată: 

Plecase, după cum spusei, pe la zece dimineaţa, şi 
ajunsese fără accident la depozit pe la unsprezece. 

Umblase repede pe jos şi se-nfierbântase; acu, stând pe 
loc, până să-i cântărească sacii cu cărbuni, s-a simţit răzbit 
de frig şi apucat de fiori. 

A plecat după căruţă. Căruţa mergând încet, băiatul a 
început să dârdâie de frig. 

Atunci s-a oprit la o cârciumă, să bea o ţuică fiartă cu 
candel - a băut două, şi văzând că-i face bine, a mai băut 
încă una. 

Simţindu-se destul de încălzit, s-a suit peste saci în căruţă, 
că era şi ostenit. 

Astfel, încet-încet, a ajuns în dosul Teatrului şi a voit să 
treacă peste piaţă în strada Regală, de acolo pe la Colţea şi 
pe urmă pe la Sf. Gheorghe în Calea Moşilor - pe drumul 
cel mai drept. 

Dar, vrând să treacă pe Piaţa Teatrului, nu ştie cum, se 
pomeneşte într-o grozavă învălmăşeală: în faţă-i năvălea 
poporul, în spate-i pridideau jandarmii călări. 

A simţit un fel de ameţeală; au început să-i vâjâie urechile 
şi să i se turbure vederea. 

S-a ridicat drept în picioare peste saci; căruţa sta locului - 
calul se desprinsese din ulube şi nu se mai vedea. 


Fără să ia seama cum calcă, Niţă sparge un sac - se 
revarsă cărbunii. 

Atunci, de necaz, începe să scrâşnească dinţii şi să-njure 
cu pumnii încleştaţi. Turburarea era în toiul ei - ţipete, 
huiduituri, blesteme. 

În toată învălmăşeala, un jandarm călare se repede spre 
Niţă cu sabia ridicată să-i despintice capul. 

Niţă s-apleacă în căruţă, ia de la picioare un grunj mare de 
cărbune şi plesneşte drept în ochi pe jandarm, care, cu 
obrazul scăldat în sânge, se prăbuşeşte de pe cal. 

Omul meu începe să râză cu hohot. S-apleacă iar şi trage 
iar cu un grunj, şi înc-o dată ş-altă dată, trage orbeşte în 
grămadă. 

Pe urmă? 

Pe urmă. îşi mai aduce aminte că a simţit o zguduitură în 
cap. ş-a adormit. Pe urmă, s-a trezit la secţie. şi altă zgudu- 
itură-n cap. şi iar a adormit. 

Bravul meu revoluţionar! „Numa, de nu şi-ar pierde 
ochiul, am gândit eu - că nu se mai poate popi!” Ochiul nu şi 
l-a pierdut, din norocire; dar nu s-a popit; fiindcă de când 
cu împrejurarea din Piaţa Teatrului, a prins băiatul gust de 
politică. 

Atât mai bine! 

Ce ar fi ajuns? - popă la ţară. 

Nu e mai bine om politic în capitală? 

Se pot oare compara modesta carieră şi activitatea umilă a 
unui biet preot de sat, cu cariera şi activitatea unui 
cetăţean din capitală, care e chemat o dată pe an, regulat, 
în fiece primăvară, să determine direcţiunea politică a 
regatului român”?! 

PREMIUL ÎNTÂI. 

O reminiscență din tinereţele pedagogului. 

Era la şcoala no. 1 de băieţi „Decebal” din urbea G. Trei 
ani de-a rândul, din clasa întâia primară şi până-n a treia, 
doi şcolari eminenţi şi-au disputat cununa de merişor, 


smulgând admiraţia profesorilor, revizorilor, inspectorilor şi 
tutulor 

autorităţilor. Aceşti doi şcolari sunt Artur lonescu şi Ioniţă 
Păunescu. Cel dintâi este fiul unic al lui d. Mandache 
Ionescu, mare proprietar, omul cel mai influent şi mai cu 
greutate din tot judeţul şi stâlpul oricărui guvern. Asta e 
bine; căci fără d. Mandache cu greu s-ar putea guverna în 
acel judeţ. 

Cel d-al doilea este copilul natural al Păunii văduvei, 
menajeră, care trăieşte cu lucrul pe la case boiereşti. 

În clasa întâia au obţinut: 

Artur lonescu, media 9 şi fracţia 97 şi trei sferturi; loniţă 
Păunescu, media 9 şi fracţia 98 şi un sfert. Premiul întâi cu 
cunună: Ioniţă. În clasa a doua: 

Artur lonescu, media 9 şi fracţia 98 şi jumătate; Ioniţă 
Păunescu, media,9 şi fracţia 99 şi un sfert. Premiul întâi cu 
cunună: iar Ioniţă. În clasa a treia: 

Artur lonescu, media 9 şi fracţia 99 şi jumătate; loniţă 
Păunescu, media 9 şi fracţia 99 şi 3/4. În sfârşit, acuma 
termină aceşti doi eminenţi şcolari clasa a patra. 

D. Mandache Ionescu a zis scurt lui Artur: 

— Daca iei premiul întâi cu cunună, te duc la expoziţie; 
daca nu, mergem la ţară. 

Şi când d. Mandache zice ceva scurt, apoi e lucru zis. 

Toată urbea aşteaptă cu încordată nerăbdare să vină 
rezultatul examenului anual şi împărţirea premielor. 

Cetăţenii de marcă încep să facă prinsori: reacţionarii 
pariază pentru Ioniţă, progresiştii pentru Artur. 

La cafeneaua centrală, sunt în prinsoare peste treizeci de 
dulceţi şi cam tot atâtea cafele, plăcinte, brânzoaice şi 
mişmaşuri. 

Numai d-ta, iubite cetitor, numai d-ta, care încă n-ai fost 
mamă, nu vei putea înţelege emoția şi neastâmpărul din ce 
în ce crescânde ale mamei lui Artur, graţioasa madam Aglae 
Ionescu. 


Madam Ionescu stă, umblă, mănâncă, doarme, face 
orişice, fără să poată părăsi un moment gândul că şi-n anul 
acesta fracțiunea lui Artur are să fie covârşită de a lui 
Ioniţă; căci, se-nţelege, nu poate fi vorba decât de o mică 
diferenţă de fracţie a fracţiei, amândoi concurenţii fiind 
eminenţi. 

Chinuită de gândul ei, mama lui Artur, întâlnind în stradă 
pe d. Tiberiu Bumbes, institutorul, care o salută până la 
pământ, se hotărăşte să-şi calce pe inimă, opreşte caleaşca 
şi strigă: 

— Pardon, domnule Bumbes! un cuvânt. 

— Cu tot respectul! zice foarte unsuros tânărul Tiberiu şi 
se apropie cu capul gol de scara trăsurii. 

— Aş dori să vă vorbesc ceva. Puteţi, dacă nu vă aduce 
prea mult deranj, să poftiţi chiar astăzi pe la mine. 

— Doamna mea. zice d. Tiberiu încântat. 

— Pe la ceasurile unu şi jumătate după-amiaz'. 

— Cu plăcere, doamna mea. cu mare plăcere. 

— Atunci, la unu şi jumătate negreşit. Să vă aştept? Veniţi? 

— Nesmintit, doamna mea! 

O salutare graţioasă! Trăsura porneşte. D. Tiberiu se 
acopere şi merge la bărbier, să-şi potrivească ciocul, 
mustăţile şi părul, pe care-l piaptănă drept în sus. 

De ce adică - se-ntreabă cetitorul - madam lonescu 
trebuie să-şi calce pe inimă, când opreşte trăsura spre a 
vorbi d-lui Bumbeş? 

O! răspunz eu; este un lucru intim, pe care am uitat să-l 
spun mai dinainte. lată: 

D. Tiberiu este tânăr, şi este un secret public în tot oraşul 
că acest tânăr adoră-n tăcere pe graţioasa Aglaia, care nu 
poate să sufere pe tânărul Tiberiu, fiindcă acesta se uită 
foarte cruciş. 

De câte ori, în treacăt, îl vede aruncându-i ocheade galeşe 
pe sub ochelarii lui albaştri, fiindcă poartă ochelari albaştri, 
o apucă un fel de leşin la inimă cu dureri de cap; începe să 


caşte, şi cască, şi cască şi trebuie să meargă numaidecât 
acasă, să puie să-i descânte de deochi. 

La un bal de binefacere, iarna trecută, d. Bumbeş sta într- 
un colţ al salonului şi privea pe graţioasa doamna lonescu 
danţând. A privit-o mult; ea a început să caşte, a căscat 
mult, până când, în mijlocul unei figuri de cadril, a dat un 
țipăt năbuşit, i-a venit rău, a vrut să cază, şi au trebuit s-o 
scoată pe braţe afară la aer şi să-i descânte. 

Dacă-n treacăt şi de departe, ochii saşii ai d-lui Tiberiu 
exercită aşa influenţă asupra nervilor acestei dame, fireşte 
că pasul ce s-a hotărât ea să-l facă, trebuie să-l fi făcut 
călcându-şi pe inimă. Trebuie să aibă mult curaj această 
persoană ca să se supună de bunăvoie maleficiului, aşa de 
aproape, piept în piept. 

E unu şi douăzeci şi cinci de minute. lată că sună cineva. 
Doamna Ionescu simte că-ncepe să-i zvâcnească în partea 
stângă a corsetului. E omul cu ochelari albaştri. Jupâneasa-l 
introduce în salon. 

Tânărul institutor poartă o redingotă neagră foarte lungă- 
n poale; în schimb, pantalonii tot negri sunt destul de 
scurţi; jiletca albă deschisă; o fundă mare rose-păle la gât, 
ale cărei căpătâie fâlfâie la fiecare mişcare pe manişca 
egretie ca porţola-nul: în picioare pantofi galbeni şi ciorapi 
creme; în mâini mănuşi gris-perle; o pălăriuţă canotieră de 
paie de deosebite 
feţe, cu panglica ecoseză asortată şi umbrelă cenuşie de 
soare. Fiindcă-i vânt afară, pălăria este garantată cu şiretul 
petrecut printr-un nasture al redingotei. In salon nu este 
nimini. 

D. Bumbeş îşi scoate pălăria pe care o ţine-n mâna stângă, 
pune umbrela lângă un scaun, apoi trece drept la oglinda 
din faţă, îşi potriveşte cravata şi manişca egretie, care tot 
iese afară din jiletcă, îşi scoate bine manşetele şi aşteaptă-n 
picioare. 

O uşă se deschide. E stăpâna casei, mai strălucitoare ca 
totdeauna, sorbind pe nări dintr-o batistă înmuiată în triplu 


extract de vervenă. Femeia se opreşte palidă-n uşă, ca sub 
puterea unei fascinaţiuni. 

D. Bumbeş încă se recomandă. 

După salutările obligatorie în aşa circumstanţă, doamna 
face, cu o sforţare eroică, doi paşi, şi pofteşte pe tânărul să 
ia loc, apoi şade şi ea, ştergându-se cu batista udată. 

Tânărul ia cu precauţiune de la spate poalele redingotei, le 
aduce bine în faţă şi se aşează. 

— De mult nu am avut plăcerea a vă vedea, domnule 
Bumbeş. 

— Ei! doamna nu m-a văz't; dar eu am văz't pe doamna de 
multe ori, când umblă, mă rog, în promonadă şi prin bolţi2. 

— Eu, drept să spun, nu v-am văzut de la balul de astă- 
iarnă. 

— Ie! răspunde tânărul, privind galeş sub ochelari şi 
zâmbind foarte ciudat. Ie! când tonţolea doamna aşa delicat 
şi eşpanzibil. şi i-au vint un acţes. cu doi ofiţiri, mă rog. 

— Ştiţi pentru ce v-am chemat, domnule Bumbeş? 

— Ba! 

— Să vă rog de un lucru. 

— De un lucru? să-l ştiu numai cum că. carele-i acela, mă 
rog frumos la doamna. 

Şi zicând acestea, se uită grozav de adânc pe sub ochelari. 
Doamna tace un moment, apoi cască şi se şterge pe frunte. 

— No! numai doamna să spună, mă rog, apoi eu sunt gata 
la comando, mă rog. No! ce porunceşte doamna, mă rog? 

Şi iar se uită. 

Doamna cască grozav, apoi, mirosind batista şi aplecând 
ochii-n jos: 

— Aş dori ca Artur al meu să ia şi el o dată premiul întăi; 
destul l-a tot luat feciorul Păunii. Până când atâta 
persecuție pentru copilul meu? 

— No! că-z asta, mă rog frumos la doamna, nu-i perzecu- 
țţiune; asta, mai apoi se conzidărează după coefiţenturi, mă 
TOg. 


Doamna ridică ochii şi, întâlnind privirile de sub ochelarii 
albaştri, înghite-n sec şi iar şi-i pleacă. 

— Eu tocmai de asta am ţinut să vă vorbesc, ca să vă rog. 
ca să vă rog să fiţi' mai indulgenţi cu Artur. Ce Dumnezeu, 
pentru un punct la sută! 

— Ei! ei! un punct. Apoi aia trebuie ca să fie conziderat, 
mă rog frumos la doamna. 

— Ei! dacă ai vrea d-ta! 

Se aud trosnind fălcile doamnei. 

— No! că-z aia altcum nu depindă de la voinţa mea, mă rog 
aia s-a hotărât în conziliul institutorilor. 

— Cum, s-a hotărât deja? 

— Ie! s-a hotărât, mă rog, de aseară, după călculaţiunea 
coefiţientelor. 

— Şi. cât a avut feciorul Păunii? 

— Apoi, mă rog frumos, putem să spunem la doamna 
preţize. D. Bumbeş scoate o hârtie din buzunar şi citeşte: 

— Păunescu loaniţiu, media 9 şi fracțiunea 99 şi jumutate, 
mă rog. 

— Şi. Artur? 

— Apoi, mă rog frumos, putem să spunem şi aia la doamna 
preţize. Ionescu Artur, media 9 şi fracțiunea 99 şi un sfert, 
mă rog. 

Doamna se scoală, şi hotărâtă: 

— Şi pentru atâta diferenţă, nici în anul ăsta, Artur să nu 
ia premiul întâi? Atunci pentru ce ai venit aici? 

D. Tiberiu, foarte afectat, ridicându-se şi potrivindu-şi 
poalele: 

— Apoi pentru că m-au chemat doamna, mă rog. Că-z eu 
dacă nu mi-ar fi făcut onoare doamna să mă cheme, eu apoi 
n-aş fi cutezat altcum să mă prezentez la doamna, mă rog 
frumos. Zic zeu lui Dumnezeu! 

Doamna sună. Jupâneasa intră. 

— Să-l daţi afară pe domnul. 

— Să am iertare, mă rog. 

— Afară! 


Doamna iese pe unde a venit, foarte nervoasă. 

— No! că-z nu trubuie să fie grobiană doamna! mă duc, mă 
rog. Cu tot respectul şi conziderăţiunea. am onoare. 

Jupâneasa îl împinge. D. Tiberiu pleacă înjurând 
ungureşte. 

De prisos a mai spune că, seara, la d. prefect ai judeţului, 
unde era de faţă şi d. Mandache Ionescu, s-a petrecut o 
scenă foarte penibilă, când d. prefect, în vreme ce d. 
Mandache citea o gazetă, i-a zis d-lui Bumbegş cu toată 
asprimea: 

— Şi, în sfârşit, alege! vrei să rămâi aci la noi, ori vrei să 
pleci mâine? Ai înţeles? 

La acestea, d. Bumbeş a avut curajul să răspunză: 

— le. Că-z asta nu-i greu lucru, de ales! Să am iertare, nu 
trubuie să se supere d. prefect şi să fie grob, mă rog 
frumos. Facem apoi la fracțiune o mică rectificăţiune. 

Şi, scoțând catalogul: 

— Păunescu loaniţiu, media 9 şi fracțiunea 99 şi jumutate; 
apoi, Artur Ionescu, mă rog frumos, media 9 şi fracțiunea 
99 şi trei firtale. No! vezi numa! 

CUM STĂMCUPRINS 

— Cum stăm cu bulgarii? întreb pe amicul meu X. 

— Nici aşa, nici aminteri. 

— Nu-nţeleg. 

— Cum, nu-nţelegi? 

— Fireşte. fiindcă, păcum spui d-ta: nici aşa, nici aminteri, 
însemnează parcă n-am sta în nici un fel, şi într-un fel 
oarecare trebuie să stăm. 

— Nu; voi să spun că nu stăm nici bine, nici rău. N-ai citit 
ziarele? 

— Le-am citit; dar îţi mărturisesc că din ziare înţeleg şi 
mai puţin decât din vorba dumitale. 

— Cum se poate? pesemne că nu eşti deprins a le citi. la să 
le citim împreună. 

Atunci amicul meu scoate un vraf de gazete din buzunar şi 
începem a citi cu toată atenţia: „Ieri şi azi noapte au 


circulat în oraş fel de fel de ştiri, care de care mai 
alarmante, asupra celor ce se petrec la graniţa Dobrogei. 

Din informaţiuni foarte pozitive aflăm că bande de bulgari 
ar fi trecut graniţa şi că s-ar fi încăierat cu anteposturile 
române. 

Nu se poate şti până acuma rezultatul acestor ciocniri, 
care pre cât aflăm au fost foarte înverşunate. 

Ceea ce putem spune cu siguranţă este că aceste lupte 
sângeroase trebuie să fi făcut victime de o parte şi de alta. 

Guvernul nu mai poate tăcea! guvernul trebuie să 
vorbească! guvernul nu poate lăsa ţara în grozava nelinişte, 
în care o aruncă lipsa de ştiri pozitive de pe câmpul luptei.” 

—. trecut graniţa. încăierat. ciocniri înverşunate. lupte 
sângeroase. victime. câmpul luptei. A! zic eu, atunci stăm 
rău de tot. 

— Aşteaptă, spune amicul X. Citeşte aici. Citesc: „Voim a 
proba încă o dată publicului, cât crezământ trebuie să 
acorde ştirilor răspândite asupra unor conflicte la graniţa 
dobrogeană între nişte bande bulgare şi oştirea noastră. 

lată ce ştiri primim din localitate, de la o persoană foarte 
serioasă, incapabilă de a altera adevărul: „ Câteva cete de 
bulgari muncitori cu paşapoarte în regulă s-au prezintat la 
pichetul de la Ostrov pentru a trece graniţa. O persoană 
care a văzut aceasta, fiind desigur foarte impresionabilă, a 
alergat imediat să înştiinţeze autorităţile militare române, 
exagerând faptul, ca toate persoanele impresionabile. 
Bulgarii aceia erau oameni pacinici Altfel, aici pace şi 
linişte”. 

— A! zic eu, răsuflând, dacă erau muncitori nearmaţi, 
având paşapoarte în regulă, şi dacă altfel e pace şi linişte - 
atunci stăm bine! 

Amicul X. zâmbi de credulitatea mea şi începu să-mi 
citească: „Ştirile de la graniţă devin din ce în ce mai 
alarmante. 

La Silistra este o fierbere militară neînchipuită. 


Acolo colonel Dandaneski şi cu Sarafoff ţin discursuri 
nebuneşti trupelor regulate şi bandelor de revoluționari, 
care bande ar număra până acum aproape 50.000 de 
oameni. 

Dintr-un moment în altul trebuie să ne aşteptăm la o 
lovitură a acestor descreieraţi, care dictează azi în 
Bulgaria. 

Să fim gata!” 

— Am înţeles, zic eu mâhnit. Guvernul bulgar, oricât ar 
vrea să fie de cuminte, nu mai poate înfrâna pornirile 
militariste ale lui Dandaneski şi turbarea şovinistă a lui 
Sarafoff. Atunci, se-nţelege, stăm rău! 

— Poate că nu, zice X. şi-mi dă să citesc altceva: „Dăm din 
sorginte autorizată ştirea că în Bulgaria de răsărit, adică 
spre graniţa Dobrogei, şi mai cu seamă în districtul Vama, a 
izbucnit revoluţia printre ţărani, din cauză că sunt 
ameninţaţi a li se ridica dijmă de pe câmp. 

Ţăranii sunt furioşi şi gata a lupta până la extremitate. 

Corespondentul nostru ne da cu foarte puţină rezervă 
ştirea „cum că palatul prinţului Ferdinand de la Euxinograd 
este ameninţat a fi dărâmat şi incendiat de ţăranii revoltați. 

De aceea, prinţul Ferdinand nu s-a oprit la Sufla, ci a 
plecat numaidecât la Varna.” 

— Puțin îmi pasă de palatul prinţului Ferdinand! zic eu. Şi 
dacă e vorba, chiar nu-mi pare rău. O revoluţie agrară la 
vrăjmaşii noştri nu ne poate face nici un rău, ba, poate, din 
contra. Atunci stăm bine! 

— Iar atât de bine, nu. Ia să mai citim: „Un ziar din 
Budapesta sosit azi dimineaţă ne spune că o persoană din 
anturajul prinţului Ferdinand ar fi declarat într-un 
interview că, după cum stau spiritele în Bulgaria, războiul 
ar fi inevitabil.” 

— Aoleu! strig eu. 

Dar amicul X., trecând cu ochii pe o altă coloană, urmează: 
„Oficioasele austriace susţin că, oricât de înăsprite ar fi 
relaţiile celor două tinere state vecine, este mai mult ca 


probabil că totul se va termina prin aplanarea pacinică a 
acestui regretabil conflict.” 

— Bravo! 

— Stai niţel. 

„La Silistra se aduc mereu tunuri. Totul ne face a crede că 
bulgarii, care voiau să facă a izbucni răscoala în Macedonia, 
văzându-se descoperiţi, vor acuma să precipite 
deznodământul complotului lor, aprinzând focul mai 
devreme decât se putea cineva aştepta. 

De aminteri, un ministru al lor, Karaveloff, a zis: „Un 
război, oricât de improbabil ar părea, poate fi totdeauna 
posibil!” 

— Atunci, ce mai vrei? este o declaraţie oficială. Stăm rău! 

— încă nu! 

Şi urmează citirea: 

— Noi nu vrem deloc război, a zis ministrul Ivancioff.” 

— Atunci, dacă nu vor, stăm bine! 

— Trei şalupe bulgare cu explozibile. , 

— Stăm rău! 

— Supraexcitarea populaţiei rurale bulgare, în ajunul 
ridicării dijmei, este desigur una din cauzele desfăşurării de 
forţe armate dincolo de Dunăre. Guvernul bulgar profită de 
conflictul cu România, ca să poată chema rezerviştii, care în 
revoluţia agrară din urmă au condus pe rebeli.” 

— Bine! 

— Corespondentul nostru ne telegrafiază că depeşile-i 
sunt refuzate la telegraf. E o fierbere grozavă la Silistra, 
Arab-Iabia şi Ostrov. 

Peste putinţă să mai treacă cineva la bulgari fără să fie 
împuşcat.” 

— Rău! 

„Mă duc astăzi la Silistra şi la Arab-Iabia.” Bine! 

— Bulgarii nu mai lasă vaporul nostru să intre în oraş.” 

— Rău! 

— Agentul navigaţiei noastre secuestrat pe ponton.” 

— Rău! 


— „în Sofia panică. Agenţia română în primejdie. , 

— Rău! 

— Alaltăieri, am văzut, în Sofia, plimbându-se prin oraş pe 
d-na Mişu, soţia agentului nostru diplomatic, cu copiii.” 

— Bine! 

— Românii din Sofia tremură de groază. N-au curaj să iasă 
un moment pentru a-şi vedea de afaceri. , 

— Rău! 

— Ieri s-a deschis cu multă solemnitate cursurile şcoalei 
primare române din Sofia, în prezenţa d-lui Mişu, agentul 
nostru diplomatic pe lângă guvernul bulgar.” 

— Bine, zic eu. 

— Ei? întreabă X. 

— Ei! zic eu. 

— Aşa e că pân-acu nu stăm nici bine, nici rău, adică nici 
aşa, nici aminteri? 

— Aşa e! răspund eu. 

DEZIDERATE LEGITIME. 

Urbea Târgului de Munte, numărând vreo 3 600 de 
locuitori, vreo 6 biserici, 4 scoale primare şi 180 de 
cârciumi, se află destul de pitoresc aşezată pe malul stâng 
al Dâmbului Sec. 

Se cheamă Dâmbul Sec fiindcă, între cele două maluri 
râpoase, înalte cam de vreo cincisprezece metri şi departe 
unul de altul la tot cam atâţia, nu curge aproape tot anul 
nici atâta apă câtă ar ajunge rațelor din mahalaua 
mărginaşă să se bălăcească pe arşiţă. Dar ca o ironie, în 
pofida numelui ce i-au dat riveranii, Dâmbul Sec se 
porneşte vajnic către sfârşitul primăverii cu valuri 
posomorâte, şi umple vâlceaua şi, urlând nebuneşte, 
prăvăleşte la vale buturugi şi fel de fel de rupturi, şi surpă 
din maluri, şi face peste putinţă să mai treacă de la un mal 
la altul altcineva decât zburătoarele. 

E mare piedică pentru comerţul local; căci capitala 
districtului se află în partea de dincoace, aşa că, dacă s-a 


pornit odată Dâmbul Sec, nu mai e chip să comunice Târgul 
de Munte cu 

sediul prefecturii, la o distanţă de douăzeci şi cinci de 
kilometri, decât ocolind foarte pe departe. Trebuie să 
meargă omul la vale tot pe cursul Dâmbului Sec, să ajungă, 
la o distanţă de şaizeci de kilometri. Cum am zice, în loc de 
o poştă, să faci şase; în loc de două ceasuri, douăsprezece. 

Ei! dacă ar fi un pod peste Dâmbul Sec! 

De aceea, toţi cetăţenii din Târgul de Munte, văzând că 
nenumăratele petiţiuni ce au adresat Ministerului 
Lucrărilor Publice au rămas fără rezultat, se hotărăsc să 
adreseze, prin reprezentanţii lor, Camerelor Legiuitoare o 
petiţiune, rugându-le ca din iniţiativă parlamentară să vină 
cu un proiect de lege prin care statul să se oblige a face în 
sfârşit ceva şi pentru Târgul de Munte, ridicând un pod de 
piatră peste Dâmbul Sec, dacă nu de piatră, măcar de lemn, 
dar să fie solid. 

Târgul de Munte numără între cetăţenii săi 39 de alegători 
de colegiul 1 şi 390 de al doilea. 

Mai toţi au la şcolile locale copii, care termină în anul 
acesta cursurile primare şi care trebuiesc de acolo să intre 
în liceu, pentru ca de acolo să intre în Facultatea de drept, 
pentru ca de acolo să intre în Cameră şi de acolo în 
diplomaţie ori în minister: trebuie să faci copiilor o carieră. 

Ei! e greu unui părinte să se despartă de copii aşa de 
fragezi; nu-i vine uşor unei mame să trimită între străini pe 
copilaşul ei de la vârsta de 10-11 anişori. 

Să-l bagi în pensionat! 

Ce educaţiune poate căpăta un copil într-un pensionat, 
unde s-amestecă la un loc cu atâţia alţii? Şi toate ca toate, 
dar la educaţiunea copiilor mamele din Târgul de Munte ţin 
foarte mult. 

Dar, în sfârşit, să zicem că s-ar găsi pensionate, în capitala 
districtului sau la Bucureşti, convenabile, garantând o 
excelentă 


eduaţiune. Cât costă însă? Cui îi dă mâna, pe vremea 
aceasta de criză, să plătească atâta, fie chiar alegător de 
colegiul 1? Ce e prin urmare de făcut? 

Să se adreseze cetăţenii din Târgul de Munte Ministerului 
Instrucțiunii Publice, cerând înfiinţarea unui liceu clasic - 
dacă nu chiar un liceu clasic, măcar un gimnaziu 
deocamdată, şi peste patru ani adăogarea încă a celor trei 
clase superioare. 

Dar de câte ori nu s-au adresat ministerului! 

Înalta autoritate şcolară a rămas totdeauna surdă la 
legitimele reclamaţiuni ale cetăţenilor din Târgul de Munte. 

Nu le rămâne dar altceva de făcut decât sa înainteze, prin 
reprezentanţii lor, o petiție către Camere Legiuitoare, 
rugându-le ca din iniţiativă parlamentară să vină cu un 
proiect de lege prin care statul să se oblige a face în sfârşit 
ceva şi pentru Târgul de Munte, înfiinţându-i un liceu, dacă 
nu un liceu, măcar un gimnaziu deocamdată, dar să fie 
clasic. 

Târgul de Munte am spus că se află la o distanţă de o poştă 
departe de capitala districtului, care este legată cu 
Bucureştii şi cu toate oraşele ţării prin calea ferată. 

Astfel, cetăţenii din Târgul de Munte, ca să se pună în 
contact cu capitala judeţului şi cu capitala ţării, trebuiesc să 
meargă cu căruţa cale de două ceasuri şi jumătate. 

Asta este un adevărat scandal, mai cu seamă pe vreme 
rea! 

De câte ori nu sunt şi ei jinduiţi de o plimbare pe un 
bulevard, de o plimbare la Şosea, de operă, de concert! 

Dacă ar fi o linie ferată care să-i lege cu capitala judeţului! 
ce viitor ar avea Târgul de Munte! 

De ani de zile, aceşti cetăţeni protestează că urbea lor e 
lăsată afară din mersul progresului! Sute de alegeri au 
trecut cu 
promisiuni din partea candidaţilor că nu vor dezarma până 
când legitimele pretenţiuni ale Târgului de Munte nu vor 
căpăta deplină satisfacere! Odată, în ajunul unor alegeri 


generale, s-au şi arătat în localitate nişte ingineri, care au 
măsurat, au studiat şi au şi arătat cetăţenilor o schiţă de 
plan pentru construirea liniei salvatoare intereselor şi 
viitorului Târgului de Munte, ale cărei lucrări trebuiau să 
înceapă îndată după deschiderea Camerelor, fiindcă, până 
la votarea creditului necesar la acea lucrare, nu se putea 
face nimic, în lipsă de fonduri disponibile. 

Planul era minunat; nu costa decât vreo trei milioane, dacă 
s-ar fi aşezat gara pe malul drept al Dâmbului Sec, cum 
hotărâseră inginerii; dacă însă, precum pretindeau 
cetăţenii, s-ar fi aşezat gara pe malul stâng, atunci, 
adăogându-se costul podului, ar fi costat toată lucrarea 
vreo trei milioane şi un sfert. 

Dar, fatalitate! Camerele s-au deschis şi s-au închis, şi, cu 
toate protestările Târgului de Munte, nici pomeneală să 
înceapă lucrarea liniei. 

Plictisiţi, cu drept cuvânt, cetăţenii alegători de atâta 
aşteptare şi atâta dezamăgire, s-au hotărât să înainteze, 
prin reprezentanţii lor, către Camerele Legiuitoare o 
petiţiune, rugându-le ca din iniţiativa parlamentară să vină 
cu un proiect de lege prin care statul se va obliga a face în 
sfârşit ceva şi pentru Târgul de Munte, construind linia 
ferată, daca nu cu gara pe malul stâng, măcar pe malul 
drept. 

Pe când se gândesc la acest pas, iată că se împrăştie în 
lume vestea despre intenţia guvernului de a veni, pentru 
acoperirea în parte a deficitului bugetar, cu o lege asupra 
fabricaţiunii ţuicii, lege care etc. etc. 

Târgul de Munte este o urbe care lucrează foarte mult cu 
tuica. 

Cetăţenii alegători sunt dar cuprinşi de panică auzind 
despre intenţiile guvernului. 

Ce e de făcut? 

După mature chibzuiri, se hotărăsc să înainteze, prin 
reprezentanţii lor, la Camerele Legiuitoare o petiţiune, în 
care să repete cererea ca din iniţiativă parlamentară să vie 


cu trei proiecte de lege: l. pentru podul solid de piatră pe 
Dâmbul Sec; 2. pentru înfiinţarea unui liceu în Târgul de 
Munte; 3. pentru construirea liniei ferate de la această urbe 
până la capitala districtului, şi 4. să stăruiască a se retrage 
proiectul asupra ţuicii, care loveşte interesele cetăţenilor 
alegători din Târgul de Munte! 

Toate patru - deziderate destul de legitime. 

CAM TÂRZIU. 

Târziu de tot în noapte, trei vechi prieteni stau de vorbă 
într-o berărie - despre ce? Ei! despre ce pot sta de vorbă 
trei români aşa de târziu? despre politică, fără-ndoială. 

În toiul discuţiunii, vorbind despre noul impozit asupra 
ţuicii, printr-o asociaţiune de idei inexplicabilă altfel decât 
numai prin telepatie, unul dintre ei, ca şi cum s-ar întoarce 
cu gândul de foarte de departe, zice tam-nisam: 

— Frate, ce s-o fi făcut Costică? Costică Panaite. ştii.- 
Costică Panaite? zice altul. Curios lucru! Cum ţi-a venit? 
Tocma la el mă gândeam şi eu, la Costică Panaite. 

— Domnule, zice al treilea; asta este ceva care să o spui 
ori la cine, nu te poate crede. La cine credeţi că m-am 
gândit eu acuma, când ai întrebat dumneata întâi: „Frate, 
ce s-o fi făcut Costică?” 

— La Costică, domnule. la Costică Panaite! Comedie. Aşa e. 
Ce s-o fi făcut bietul Costică? 

— E în provincie. la o moşie, mi se pare. S-a apucat de 
comerţ. Nu l-am văzut, poate, de opt ani. Dar e curios lucru, 
domnule, cum să ne aducem aminte de el, aşa. 

Şi toţi trei prietenii tac şi stau miraţi pe gânduri. 

Câtă vreme nu vorbesc, gândurile lor umblă departe pe 
cărările pe care ei le-au bătut odinioară în tinereţe, 
întovărăşiţi de Costică Panaite; şi cu cât mai mult umblă 
acele gânduri, cu atât le reînviază în faţă, din ce în ce mai 
palpabilă, figura vechiului prietin cu toate atributele ei 
caracteristice. 

Când figura amicului Costică s-a-ntrupat întreagă în 
imaginaţia lor, toţi trei îi zâmbesc cu dragoste, şi unul după 


altul: 

— Ei! aş! 

— Parol? 

— Ce! eşti copil?! 

Dar, ca prin minune, de la uşa berăriei de-afară, se aude 
ca un, ecou un glas străin: 

— Ce! eşti copil?! 

Toţi trei rămân încremeniţi la auzul acestui ecou ce pare 
că vine dintr-o altă lume care a fost şi nu mai este. 

Până să se domirească prietenii, iată că apare în uşa 
berăriei o figură jovială de provincial, un roşcovan pârlit de 
soare, urmat de un birjar. Birjarul stăruie: 

— Conaşule, de la gară. 

— Ei, aş! zice roşcovanul. 

— E doi franci. 

— Parol? 

— “Taxa, conaşule! 

— Ce! eşti copil? Costică! Costică este! 

— E Costică! strigă prietenii, şi se ridică toţi trei, şi se 
reped să-l ia-n braţe, şi-l sărută care mai de care cu mai 
multă căldură. Dar Costică se-ntoarce câtră birjar: 

— Şi ce pofteşti acuma? 

— Incă un franc. 

— Ce! eşti copil?! 

Şi zicând aceasta, dă un franc birjarului, şi se-ntoarce 
cătră prieteni, care iar îl sărută. 

Se aşază toţi la masă în culmea veseliei. 

— Mă, Costică! ştii tu la cine ne-am gândit noi toţi trei 
adineaori? de cine am vorbit noi acuma până să intri tu? 

— De cine? 

— De tine. 

— Ei, aş! 

— Zău, de tine. 

— Parol? 

— Parol! 

— C-eşt' copil? 


Nu mai trebuie să spunem că sosirea iubitului Costică 
goneşte orice gând de plecare acasă, şi că imediat se 
comandă patru halbe, după care începe o anchetă în regulă 
asupra activităţii lui Costică în toată vremea îndelungată de 
opt ani, de când lipseşte din capitală. 

Din această anchetă, rezultă deocamdată că simpaticul 
amic, după ce a renunţat acum opt ani a mai susţinea 
licenţa în drept, s-a hotărât a îmbrăţişa cariera de cultivator 
de pământ, şi s-a dus să exploateze o moşie de munte în 
tovărăşie cu un unchi al lui; în tot timpul de opt ani, n-a 
venit la Bucureşti decât de două-trei ori, când, deşi a stat 
aci câte o săptămână, nu a avut plăcerea să-ntâlnească pe 
vechii lui prieteni, fiindcă „s-a-ncurcat cu alţii!” şi că acuma 
e foarte mulţumit că i-a putut în sfârşit revedea. 

După tonu-i de extremă jovialitate, după ochii lăcrămoşi şi 
maniera cu care articulează vorbele, se vede bine că d. 
Costică s-a mai întâlnit astă seară şi cu alţi prieteni. 

Continuând ancheta, se descopere că simpaticul amic a 
sosit astă seară cu un tren întârziat; că de la gară, s-a suit 
în tramvai; a mers până în colţ la Matache Măcelarii; acolo, 
simțind că-i e foame, s-a dat jos, să ia un mezelic, la o 
băcănie în colţ; acolo a-ntâlnit nişte vechi prieteni, care 
beau must, şia băut şiel. 

— Vrea să mă-ncurce dumnealor. Zice: „încă un rând 
„C-eşti copil?!” 

S-a suit apoi în birjă, a lăsat geamantanul la Metropol şi a 
venit aci. 

Ceea ce e curios e că şi dânsul avea o presimţire; venind în 
birje dinspre Matache Măcelaru către centru, îi trecuseră 
prin gând atâtea şi-atâtea amintiri de pe vremea când 
petreceau toţi patru, studenţi săraci, împreună. 

— Ei! frumoase vremuri! exclamă unul. 

— Eh, aş! răspunde amicul Costică. 

— Nu mai apucăm noi aşa vremuri! zice altul. 

— Parol? întreabă Costică. 

— S-a dus! suspină al treilea. Am trei copii, Costică. 


VW 


ZIC: 


— C-eşt' copil?! 

Şi iarăşi un rând de halbe, şi iară urmează înainte 
ancheta, dovedind că simpaticul Costică a venit la Bucureşti 
cu o afacere foarte importantă; că a plecat de-acasă acum 
câteva zile, cu intenţia să sosească chiar a doua zi în 
capitală. De ce n-a sosit decât peste trei zile şi jumătate, se 
explică uşor. 

De la moşia lui, din vârful munţilor, este o distanţă de 
cincizeci şi mai bine de kilometri cu trăsura până la Ploieşti. 

S-a abătut la Vălenii de Munte şi s-a-ncurcat o noapte; 
apoi a ajuns la Ploieşti; s-a abătut pe la Valea Călugărească, 
la un prieten, cu ocazia culesului; s-a încurcat o zi ş-o 
noapte; prietenul a vrut să-l mai ţie, ca să vie amândoi în 
Bucureşti; dar Costică i-a zis: „C-eşt' copil?!” şi a plecat. 

— Imi par' rău că vă-ncurcaţi la bere, zice Costică; bine, 
nene, acu e vreme de bere? Ai la o. mustărie, frate. 

— Fugi, nene, că mustul strică stomacul! zice unul. 

— Ei, aş! răspunde Costică. 

— Nu m-am bolnăvit alaltăieri din două pahare! zice altul 

— Parol? 

— Cea mai infamă băutură! zice al treilea. 

— C-eşt copil?! 

După o pauză, Costică întrerupe tăcerea: 

— Frate, n-au ăştia un mezelic, ceva? niţică pastramă. 

— Ţi-ai găsit! la berărie, pastramă. 

— Da' ce? 

— Crenvirş! 

— Ei, aş! 

— Or salam. 

— Parol? 

— Ori şvaiţer. 

— C-eşt copil?! 

Şi ancheta îşi reia cursul. 

Moşia unde Costică face „agricultură de fân şi de prune” 
este aşezată într-unul din cele mai sălbatice şi mai sublime 
puncte ale Carpaţilor; acolo, în creierii munţilor, trăieşte el 


de atâta timp foarte mulţumit, departe de zgomotul 
capitalii. 

— Bine, Costică, vara ca vara; dar iarna, nu ţi-e urât? 

— Ei! aş! 

— N-aş putea iarna să stau nici o săptămână. 

— Parol? 

— In sălbăticia aia. 

— C-eşt' copil?! 

Incă un rând de halbe. 

— Ei, aş! 

— Ale din urmă. 

— Parol? 

— Şi pe urmă, un şvarţ! 

— C-eşt' copili? 

Până să se golească cele din urmă halbe, un supliment de 
anchetă nu strică. Cât de important va fi acest supliment, se 
va vedea îndată. 

Prietenii ţin să afle pentru care afacere „foarte serioasă” a 
venit în capitală munteanu' lor. Nu le trebuie multă 
stăruinţă, ca să obţină satisfacţie curiozitatea lor. Costică a 
venit aci cu o petiţiune iscălită de mai multe zecimi de 
cultivatori de prune: trebuie s-o dea mâine unui deputat, s- 
o prezinte la Cameră, ca să oprească votarea impozitului pe 
grad. 

— Bine, Costică, acuma vii? ai venit cam târziu! 

— Ei, aş! 

— S-a votat legea! 

— Parol? 

— Camerele s-a-nchis de sâmbăta trecută! 'Ş' copil?! 

p*litica ÎNALm. 

Am un isnaf de la ţară bun prieten, care crede orbeşte în 
ce-i spun eu, mai cu seamă atunci când îi convine să crează. 
Mai ales în politică mă consultă ca pe un oracol. A venit 
alaltăieri la mine mi-a spus că a intrat într-o daraveră de 
păcură şi m-a rugat să-i, spun tot ce ştiu despre americanul 
ăla, care vrea să ne cumpere ţara. 


Eu, care, în privinţa acestei afaceri, nu ştiu nimic decât că 
odată ne-a trecut Rockefeller pe la nas şi n-am ştiut să-l 
prindem, n-am vrut să-l las pe provincial să plece 
deziluzionat de mine, să mă socotească lipsit de orice 
cunoştinţă a culiselor politice - şi, tot sunt gazetar, zic: de 
ce nu i-aş clădi amicului 
meu câteva caturi de baliverne, cu care şi el la rându-i să 
facă furori la cafeneaua centrală din orăşelul lui? 

— Ascultă-mă, neică, zic eu, îţi spun ce ştiu, ce am putut 
afla până aseară; însă te rog să rămână-ntre noi; nu voi să 
se afle că eu am dat sfoară-n ţară. 

— Doamne fereşte! zice isnaful. 

— Uite ce e. Ştii că venise odată americanul cela cu bani 
buni, şi făcea propunere foarte folositoare pentru noi, şi nu 
s-putut face nimica. 

— De ce? 

— De ce, de nece! nu s-a putut. 

— De ce nu s-a putut? 

— Pentru că n-au vrut liberalii. 

— Apoi, acuma auz că ei vor. 

Văzând eu că isnaful mă-ncurcă, zic: să-l iau repede. 

— Uite ce e, neică, zic, dumneata eşti de la ţară, nu pricepi 
cum se joacă de sus politica subţire. 

— Spune dumneata, ca să pricep; de aia am venit. 

— Când era să se isprăvească daravera cu americanul, a 
venit altcineva şi a zis: nu se poate! 

— Care altcineva? 

Eu, văzând că isnaful mă ţine de scurt, ca să-l ameţesc, zic: 

— Disconto-Gesellschaft! 

— Cum? 

— Disconto-Gesellschaft! Ai auzit dumneata de Disconto- 
Gesellschaft? 

— Nu! tot american e? 

— Nu, zic eu, e neamţ. 

— Ei şi, ce treabă avea neamţul să se amestece? 

— Ştiu eu? 


— Şi atunci? 

— Atunci americanul a înţeles cum merge şiretenia, şi, se 
zice, a propus neamţului. să-l ia tovarăş la parte. Dar. 

— Dar ce? 

— Dar, s-a întâmplat şi liberalii să se hotărască atunci să 
strige, ca să auză ţara, că vor ciocoii să o vânză la 
americani. Şi când au văzut ciocoii că nu merge, s-au 
închinat cu plecăciune americanului, şi americanul a-nţeles 
cum devine politica, şi-a luat geamantanele şi a plecat. 

— Care va să zică am rămas cu buzele umflate. 

— Ba nu, fiindcă au căzut ciocoii şi au venit liberalii, şi 
acuma. 

— Ce? 

— Acuma, zice că vine neamţul. 

— Apoi, neamţul dă cât da americanul? 

— Dacă n-o da tocmai atâta, tot o să dea ceva. 

— Apoi are de unde? 

— Are; şi dacă n-o avea destul, o să ia acuma el tovarăş pe 
americanul la parte. 

Isnaful, auzind balivernele mele, zice: 

— la ascultă-mă, de la ţară oi fi eu, dar nici aşa de prost nu 
sunt să-ţi crez toate mofturile dumitale. 

— Ce mofturi, nene? întreb eu serios. 

— Astfel de lucruri numai pân capul celui mai mare 
moftangiu poate să treacă! 

Şi a plecat isnaful meu cam supărat, înțelegând că dacă ar 
fi adevărat ce spun eu, ar fi prea-prea, că vreau adică să-mi 
bat joc de el. 

„ROMÂNII VERZI” 

Spiritul de asociaţie, trebuie să constatăm cu bucurie, a 
luat un mare avânt la noi. 

Numărul deosebitelor societăţi române, pe faţă sau 
secrete, este astăzi aproape incalculabil. 

Românul cât trăieşte trebuie să fie membru în mai multe 
societăţi; ba ceva mai mult, sunt români care, chiar înainte 
de naştere, sunt membri în „Cornelia, societatea mamelor 


române pentru ajutorul mutual în caz de naştere”; iar alţii, 
chiar după ce mor, continuă a fi membri activi în societatea 
de îngropăciune mutuală: 

În schimbul unei neînsemnate cotizaţiuni, orice membru, 
la caz, Doamne fereşte, de moarte, are dreptul a fi îngropat 
cu muzică. 

Ca orice român, am căutat şi eu să fac parte din cât mai 
multe societăţi. Până mai zilele trecute, eram membru la 
opt; astăzi, graţie stăruinţelor celebrului meu amic, 
eminentul pedagog Mariu Chicoş Rostogan, am onoare a fi 
membru la nouă. A noua, cea din urmă, îmi pare mie că este 
societatea cea mai binevenită; ea răspunde la o mare şi 
arzătoare necesitate naţională. Cititorul se va convinge 
îndată cât de urgentă nevoie aveam de înfiinţarea noii 
noastre societăţi. 

Dar să lăsăm pe promotorul înfiinţării acestei societăţi să 
vorbească. 

„Noi, românii verzi, purcedem de la următoarele principii 
sănătoase de progres naţional: 

A iubi neamul său e peste putinţă din partea aceluia care 
nu urăşte celelalte neamuri. 

Un neam nu poate avea vrăjmaşi în propriile sale defecte; 
vrăjmaşii lui sunt numai şi numai calităţile altor neamuri. 

De aceea, un neam nu trebuie să-şi piardă vremea a se 
gândi cum să-şi îndrepteze defectele şi cum să-şi cultive 
calităţile; el 
are altceva mai profitabil de făcut: să le numere defectele şi 
să le ponegrească sau d-a dreptul să le tăgăduiască altora 
calităţile. 

Prin urmare, un neam trebuie să aibă vecinic groază de 
celelalte, deoarece existenţa unuia n-are altă condiţie decât 
compromiterea completă a altuia. 

De aci, necesitatea imperioasă a exclusivismului naţional 
celui mai extrem. 

Bărbatul care are copii cu o femeie de alt neam, sau 
viceversa, creşte la sânul lor nişte monştri, care jumătate 


vor iubi până la nebunie neamul în mijlocul căruia au văzut 
lumina, iar jumătate îl vor ură cu înverşunare. 

Să ferească Dumnezeul străbunilor noştri pe orice român 
sau orice româncă să dea naştere la aşa specimene 
teratologice! 

Acestea sunt principiile care ne-au călăuzit când am pus 
bazele noii noastre societăţi. 

Noua noastră societate este chemată să deştepte spiritul 
public naţional, solidarizând pe toţi românii; de aceea 
sperăm, nu! nu sperăm, suntem siguri că toţi românii - şi 
când zicem toţi românii, înţelegem nu pe toţi levantinii, care 
se dau drept români, ci pe românii adevăraţi - se vor grăbi 
să se-nscrie împreună cu familiile lor în rândurile noastre.” 

După această esenţială expunere de motive, ne grăbim a 
da aci, în strâmtul spaţiu de care dispunem, câteva extracte 
din. 

STATUTELE SOCIETĂŢII „ROMÂNII VERZI” 

Despre numele, membrii şi emblema societăţii. 

Art. 1 - Se înfiinţează în România o Societate Română cu 
numele de „Românii Verzi”. 

Art. 2 - Oricine poate face parte din această societate, fără 
deosebire de sex, de etate sau de coloare politică, dacă este 
român sau româncă verde. 

Art. 3 - Emblema societăţii va fi un român verde zdrobind 
falnic sub călcâiul său şarpele străinismului, care 
scrâşneşte şi ţipă. 

Cap. Il. 

Despre datoriile membrilor societăţii în genere Art. 4 - 
Membrii de orice sex şi etate ai societăţii „Românii Verzi” 
sunt datori să urască tot ce e străin şi tot ce e de la străin, 
tot ce nu e român verde sau tot ce nu e de la român verde. 

Urmează apoi mai multe articole unde se enumeră cu de- 
amănuntul tot ce nu este verde românesc şi care trebuie 
sistematic respins de orice membru al societăţii, ca, de 
exemplu, sentimente neromâneşti, tendinţe şi idealuri 


neromâneşti, artă neromânească, idei şi spirit neromâneşti. 
Apoi: 

Art. 9 - Se exceptează de la această regulă capitalurile 
neromâneşti. 

Statutele prevăd înfiinţarea unui organ de publicitate al 
societăţii, cu titlul de Românul Verde, pus sub direcţiunea 
unui comitet de 40 membri, iar comitetul sub preşedinţia 
eminentului meu amic, M. Ch. Rostogan. 

În acest comitet nu vor putea figura mai mult de jumătate 
membri nevârstnici. 

Ziarul Romanul Verde va fi redactat de toţi membrii 
societăţii: fiecare membru, indiferent de vârstă sau sex, va 
fi dator a colabora măcar o dată la lună cu un articol de 
fond. 

Se-nţelege de la sine ce idei e chemat să propage Romanul 
Verde. 

Mai departe, statutele arată că îndată ce societatea 
„Românii Verzi” va număra o sută de membri, se va declara 
constituită şi va proceda la alegerea comitetului. 

Cap. III. 

Despre datoriile membrilor minori ai societăţii. 

Art. 30 - Membrii minori ai societăţii, indiferent de etate şi 
de sex, sunt datori a fi cât se poate mai curaţi. 

Art. 31 - Ei sunt datori a asculta pe părinţii lor de ambe 
sexe, de preferinţă pe acei care sunt membri activi ai 
societăţii. 

Art. 32 - Acei care urmează la şcoală nu pot, sub nici un 
cuvânt să se joace cu conşcolari străini; ei trebuie să se 
joace numai cu conşcolari români verzi, de preferinţă cu 
membrii activi ai societăţii. 

Art. 33 - Membrii minori ai societăţii sunt obligaţi a 
obținea note bune numai la profesorii români verzi, de 
preferinţă la acei care sunt membri activi în societate. 

Cap. IV. 

Despre datoriile membrilor de sex feminin. 


Art. 40 - Membrele societăţii sunt datoare să fie virtuoase 
ca nişte matroane romane. 

Art. 41 - Membrele societăţii sunt datoare să devie bune 
mame române. 

Art. 42 - Ele sunt datoare a naşte copii sănătoşi după 
preceptul străbun: mens sana în corpore sano.3 

Art. 43 - Membrele societăţii care sunt încă june 
domnişoare sunt datoare să se mărite numai cu români 
verzi, de preferinţă dintre membrii activi ai societăţii. 

Art. 44 - La cazul când o jună domnişoară s-ar mărita cu 
un român verde, care însă nu face parte din societate, este 
datoare a-l înscrie imediat printre membrii activi. 

Art. 45. - îndată ce o membră devine mamă, ea este 
datoare să-şi înscrie imediat copilul în societatea 
„Românilor Verzi”. 

Art. 46 - Membrele societăţii sunt datoare a-şi boteza 
copiii cu nume străbune ca Reea-Silvia, ca Tiberiu, ca 
Cicerone, ca Caracala, ca Cornelia, ca Catone etc. 

Art. 47 - Membrele mame sunt datoare să dea copiilor lor 
o educaţiune maternă în limba maternă. Sub nici un cuvânt 
apoi, nu-i slobod să încredinţeze educaţiunea copiilor la alte 
guvernante decât românce verzi. 

Art. 48 - Ele sunt datoare a da singure să sugă copiilor, 
alăptându-i în acelaşi timp cu sentimente şi idei de român 
verde, conform statutelor de faţă. 

Art. 49 - In cazul când un membru nu ar avea lapte sau, 
întâmplător, nu i-ar fi sfârcul mamelelor perforat, sau s-ar 
gâdila prea tare, sub nici un cuvânt nu va putea lua o doică 
străină, care ar da copilului să sugă lapte străin, alăptându-l 
în acelaşi timp cu sentimente şi idei, străine; ci va fi datoare 
să ia o doică româncă verde, de preferinţă o membră activă 
a societăţii. 

În capitolul despre membrii de sex masculin ai societăţii, 
statutele impun aceleaşi obligaţiuni şi taţilor ca şi mamelor, 
afară, se-nţelege, de obligaţiunile privitoare la alăptare. 


Se înţelege că orice abatere de la îndatoririle stătutelor 
atrage după sine: întâia oară un avertisment, a doua oară o 
amendă şi a treia oară excluderea, în şedinţă plenară, a 
membrului vinovat, din societatea „Românilor Verzi” şi 
declararea lui ca străin de neam. 

Abaterea de la îndatoririle privitoare la alăptare atrage 
după sine de la întâia oară pedeapsa excluderii. 

TATĂL NOSTRU. 

Bunica s-a sculat de dimineaţă cu spatele-n sus. Nepoţica 
ei s-a sculat din contra foarte bine dispusă. Bunica o spală, 
o găteşte ş-o piaptănă; nepoţica, la fiecare trăsătură a 
pieptenului, se strâmbă. Gata. BUNICA: Aşa! Acu zi Tatăl 
nostru. 

NEPOŢICA (stând dreaptă-n picioare şi cu o figură gravă, 
plină de componcţiune): „Iatăl nostru carele eşti. carele 
eşti. eşti în. , 

B.: In ce, proasto? 

N.: „...carele eşti în. , 

B.; lar ai uitat! 

N.: N-am uitat, bunico! 

B.: Atunci, de ce nu zici? Unde ţi-e gândul? începi iar! 

„Tatăl. , 

N. (repede): „Iatăl nostru, carele eşti în ce. „B.: „.ruri. , 
IN pas FUT ,B.: Elo 

N.: „...sfinţească-se numele tău, vie. vie. vie. „B.: Ce să vie, 
urâto? Vezi că iar nu ştii?! N.: Ba ştiu, bunico! 

B. (pe acelaşi ton): Apoi, daca ştii, de ce nu spui, 
ciumulico? N. (reculegându-se): „Facă-se voia ta!” B.: Hoho! 
nu aşa, strâmbo! „Vie-mparăţia ta, facă-se voia ta, precum 
în cer şi pe pământ. , 

N.: „...precum în cer şi pe pământ. „B.; Mai departe! 

N. (ca şi cum ar recita, distrata): Mai departe. B. 
(zgâlţâind-o de braţ): Nu „mai departe”, toanto! Ai uitat-o şi 
asta? Astăzi n-ai să mănânci? 

N.: Ba da, bunico! B.: N-o să ceri pâine? 

N.: Ba da! 


B.: Apoi, atunci? (Gravă:) „Pâinea noastră.” N (repede): 
„Pâinea noastră cea din toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi şi. , 
B.: „...şine. „, N.: „...şine., 

B. (impacientă): „...şi ne iartă nouă greşelile noastre. 
precum. precum. , 

N.: „...precum. precum. „B. (plictisită): Precum, ce? N.: 
„..-Precum ce. , 

B. (scoasă din râbdări): „...precum iertăm şi noi. „N.:,... 
precum iertăm şi noi. şi noi. „ B. (exasperată): „...greşiţilor 
noştri!” măgăriţo! (Li arde o palmă peste zulufii de la ceafă.) 
„Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci.” N.; „...ci. ci. „ 

B. (tare): „...ci ne izbăveşte de cel rău.” N. (răsuflând): ,... 
ci ne izbăveşte de cel rău!” (Işi face cruce şi pleacă din loc.) 

B. (apucând-o de un zuluf şi oprind-o): Numai atâta? 

N.: (plictisită): Numai atâta, bunico! 

B.: N-ai mai uitat nimica, diavole? 

N.; Nimica, bunico! 

B. (iritându-se treptat): Nimic? 

N. (asemenea): Nimic! 

B. (vrând s-o arză la ceafa, face o mişcare rău calculata şi 
cade): 

A! 

N. (aducându-şi aminte): Amin, bunico! (Fuge-ntr-un 
picior.) 

TOT MITICĂ 

— De ce trage clopotele, Mitică? 

— De frânghie, monşer. 

Doi jucători de biliard, unul mult mai forte ca altul, fac o 
partidă. 

Mitică s-a-ncurcat la privit şi numără punctele. După o 
serie a jucătorului mai forte, Mitică cu glas tare: 

— 25 cu nimic-sprezece! 

— Ai fost la Cotroceni, Mitică? 

— Nu, monşer, am scăpat tramcarul! 

— Mitică, prea te izmeneşti! 

— Din contra, monşer, că nu port vara! 


Întâlnesc azi-dimineaţă pe amicul Mitică foarte abătut. 

— Ce ai păţit, iubitule? 

— închipuieşte-ţi, dragă: am tras pe dracul de coadă două 
luni, şi acum mi-a intentat proces, cerându-mi daune- 
interese! 

— Ce ai, monşer, de calci aşa? întreabă Mitică pe un amic. 

— Mă supără o gheată teribil. 

— Du-te la Kibrik4, să ţi-o scoată. 

Pe stradă. E îmbulzeală. Mitică cu un prieten face drumul 
de la Bulevard la Teatru. Din greşală prietenul îl calcă pe 
Mitică pe gheată: 

— Pardon! se grăbeşte a zice Mitică, te-am călcat sub 
talpă. 

În tren. 

Mitică, având bilet de clasa întâia, intră în clasa a doua să 
vorbească cu un prieten. 

Conductorul cere biletele. Mitică, prezentând pe al său şi 
cu un zâmbet către conductor: 

— Cât vine să-mi plăteşti diferenţa? 

— Unde mergi pe vară, Mitică? 

— La munte. 

— In ce loc? 

— La Muntele de pietate, monşer. 

Mitică, cu un aer dezolat: 

— Nu ştii ce i s-a-ntâmplat lui bietul Iancu Niculescu 
actorul? 

— Inchipuie-ţi, monşer, şi-a deşelat bicicleta. 

MITICA: Mi-am comandat, monşer, un pardesiu nou. 
AMICUL: Ce coloare? MITICA: Coloarea vântului. 

La Palatul Justiţiei. Mitică umblă de colo până colo pân sala 
paşilor pierduţi. 

— Pe cine cauţi, Mitică? 

— Caut un avocat, monşer, să mă apere. 

— Ce! ai şi tu proces? 

— Nu, monşer; să mă apere. de muşte. 

Mitică, plecând foarte de dimineaţă de la berărie: 


— Tot m-am hotărât eu să merg acasă. încai să-mi iau şi 
pălăria. In trenul de plăcere. Vagonul este plin de lume. O 
doamnă, intrând: 

— Nu mai e nici un loc liber pentru mine. 

— Ba da, doamnă, mai este unul, cel mai comod. 

— Unde? 

— In inima mea. 

La cafenea. 

MITICA: Băiete, un jvarţ! Chelnerul pleacă să execute 
comanda. MITICĂ: Băiete! Chelnerul se-ntoarce. MITICĂ: 
Să fie mai negru! 

— Ce zici, Mitică, mai plouă astăzi? 

— Nu pot pentru ca să mă pronunţ, monşer: m-am 
tămăduit de bătături. 

Mitică, într-o discuţiune asupra situaţiunii politice: 

— Lăsaţi-l, monşer, şi pe bietul regele! i-a făcutără 
politicienii capul Calinder5. 

La telegraf. 

Mitică a predat o telegramă. Telegrafista, după ce a tăiat 
chitanţa: 

— Un leu şi cinci bani, domnule. Mitică, cu zâmbetul lui 
cunoscut: 

— Parol? Nu-i prea scump, domnişoară? 

La restaurant. Mitică sună. 

Chelnerul Costică se prezintă. Costică: Ce-a comandat 
don' Mitică? 

MITICĂ: Dragă Costiţă, să-mi puie la grătar o Costică de 
purcel. 

Mitică a cam prea băut: e foarte ciupit, şi-i vine poftă să 
fredoneze: „De ar fi noaptea trei coniace. M-aş. miş. m-aş. 
miş. miş-maşi!al. 

MITICĂ: Amice Costică, nu mai merge cu căldurile acestea 
dropicale; m-am hotărât în fine să plec mâine dimineaţă. 
COSTICĂ; Unde? MITICĂ: La băi. să-mi scrii. COSTICĂ: 
Adresa? MITICĂ: Nu ştii? „Mitică”. COSTICĂ: Bine, „Mitică” 
ştiu; dar unde? MITICĂ: „Mitică, la băi”. 


1 Mişmaş, vin cu apă minerală. 

COSTICĂ: Bine, la băi, ştiu; dar unde la băi? MITICA: 
„Mitică. la băi. în Europa.” 

În trenul de plăcere. Lume multă. Căldură sahariană. 
Mitică şi Costică merg spre Sinaia. 

MITICA (făcându-şi vânt cu Moftul român, se opreşte 
deodată ca şi cum şi-a adus aminte de ceva): Tii! Ce-am 
uitatără! 

COSTICĂ: Ce? 

MITICA: Şubele. 

Un necunoscut, semuind pe Mitică cu altcineva, îl salută: 

— Salutare, musiu Costică. 

— Pardon, din contra, că mă cheamă Mitică. 

La birt. 

CHELNERUL: Avem carne cu cartofi. MITICA: Nu 
primesc: nu sunt cartofor. 

La debitul de tutun. 

MITICA: Două țigarete de damă: am musafiri deseară. 

COSTICĂ: Haide, Mitică, la Herăstrău. MITICĂ: Nu, 
monşer; nu-mi face trebuinţă; eu cumpăr lemne tăiate gata. 

La telefon. 

Mitică sună. Soneria răspunde. 

MITICĂ: Alio! 

UN GLAS DE DAMĂ (răspunzând): Alo! MITICĂ: Cine-i 
acolio? GLASUL: Centrala întâia. MITICĂ: Domnişoară, vă 
iubesc. GLASUL: Cine eşti d-ta? MITICA: Mitică. 

Nici un răspuns. Mitică sună prelung. Soneria răspunde. 

MITICĂ: Alio! 

GLASUL: Cine-i acolo? 

MITICĂ: Mitică, domnişoară. 

GLASUL: Eşti un măgar! 

MITICĂ: Aolio! 

GLASUL: Şi la prima ocazie, îţi trag palme. MITICĂ: Olio! 

— Dă-mi un pahar de apă, zice Costică băiatului care 
serveşte. 

— Din contra, zice Mitică, mie să-mi dai un pahar cu apă! 


— Haide, Mitică, zice Costică, pune-ţi galoşii-n picioare, să 
mergem. 

— Adică, vrei să zici, răspunde Mitică, să-mi pun 
picioarele-n galoşi! 

— Mă rog, domnule, zice uşierul de la teatru către Mitică, 
să vă scoateţi pălăria din cap. 

— Pardon, răspunde Mitică, eu nu-mi scot pălăria din cap, 
îmi scot capul din pălărie! 

Mare mucalit eşti, domnule Mitică, şi de spirit. Mersi, 
domnişoară, că mă-ncântaţi cu migdale amare. 

La parada de 10 mai, cocoanele se-ndeasă să spargă 
cordonul de sergenţi şi să pătrunză în bulevard. MITICĂ, cu 
ton marţial: 

— In front, că vă atacă marinarii călări! 

Mitică e dezolat. 

— Inchipuieşte-ţi, dragă. m-a lovit o nenorocire 
ireparabilă. 

— Ce-i, frate? ce s-a întâmplat? 

— Mi-a stat ceasornicul! 

La birt. 

— Băiete, un pahar de protoxid de hidrogen. 

—.2| 

— Atunci dă-mi unul de H20. — 

— Cum? nici măcar apă n-aveţi? zbiară Mitică. 

Mitică şovinist: 

— Şi când voi fi mort, monşer, nu doresc pentru ca să mi 
se cânte altceva decât: Deşteaptă-te, române! 

Costică se plânge lui Mitică la birt că sufere de insomnie şi 
nu ştie ce doftorie să mai ia ca să poată dormi. Mitică îi 
recomandă: 

— Ia o plachie de somn! 

La cafenea. 

— Nu iei nimic, Mitică? 

— Ba da. Băiete, o scobitoare, un chibrit, un pahar cu apă 
şi o gazetă, strigă Mitică. 


Mitică, în compania unei amice, aşteaptă să treacă 
tramvaiul, şi tramvaiul nu mai trece. 

— Ah! domnişoară, toate trec în lumea aceasta, numai 
tramvaiul nu trece. 

Un amic, poet, explică lui Mitică: 

— Călimări, sau, mai corect, călămări, vine de la culamus, 
care însemnează condei. 

— A! zice Mitică; am înţeles. tot de-acolo trebuie să vie şi 
calamitate. 

Mitică, pedalând alături cu amicul său Costică, zăreşte, 
venind în faţă-le cu mare viteză, un automobil: 

— "Ţine bine, Costică! să nu se sperie bicicleta! 

— Mongşer, ştii că Tocilescu mai organizează o excursie? 

— Serios?! Unde? 

— La Bucureştii-Noi. 

La birt. 

COSTICĂ (dulce): Ce mai faci, Mitică? 

MITICA (mâncând cu lăcomie): Mă apăr de moarte, 
monşer! 

— Câţi ani aveţi? întreabă o domnişoară pe amicul nostru. 

— Doisp'ce, mamuazel! Ei, aş! face domnişoara uimită. 

— Nu te speria, duduie, am doisp'ce ani numai pe-o 
coastă! 

Trenul de plăcere, care merge la Sinaia, se opreşte în 
staţia Buda. E foarte cald. O damă întreabă: 

— Musiu Mitică, nu s-o fi găsind apă la staţia asta? că mor 
de sete. 

— Ba da. dar aveţi gazete? întreabă Mitică cu un surâs 
plin de aluziune depărtată. 

— Da' de ce? 

— Fiincă, madam. dacă n-aveţi gazete, nu v-aş consilia să 
beţi. Mai avem vreo două ceasuri până la Sinaia. şi ştiţi. apa 
de Buda lucrează iute. 

Costică se plânge că şi-a pierdut mănuşile. 

— Desigur mi le-a furat cineva la berărie. 


— Altă dată, ia-ţi o casă de fier, să nu ţi le mai poată fura! 
zice Mitică. 

La cafenea. Doi amici joacă table şi unul din ei, după ce 
aruncă zarurile, strigă: 

— Cinci cu doi! Mitică replică imediat: 

— Cinci Cotoi! 

Mitică e în divergență de opinii cu Costică, amicul său, 
care, după o lungă discuţie, nu vrea să se lase învins. Mitică 
îl bate pe umăr: 

— Nu face pe prostu', monşer, c-apoi te pomeneşti că 
rămâi aşa! 

Costică încheie aşa, la cafenea, un violent discurs politic: 

— Domnul Carp e autocrat! Mitică: 

— Ba pardon, e moftocrat! 

MITI CA (cu glas drăgăstos): Amice Costică, fii bun şi mă- 
mprumută cu trei lei. 

COSTICA (cu tremolo în glas): Mito dragă, te rog nu face 
mofturi. Mitică: Nu te face al dracului, căci ştiu bine că ai. 
COSTICA: Bine, să zicem că te împrumut; dar când mi-i 

dai înapoi? 

MITICA (repede): Un franc când voi avea, altul când voi 
putea, iar pe celalt după moarte! 

La berărie. 

COSTICA (cu tremolo în glas): Mito dragă, te rog nu face 
mofturi. 

MITICA: O fi abonată la Moftul, monşer! 

E serată literară la amicul Costică. Un poet citeşte o 
poemă, care cuprinde o sumedenie de flori. 

La un moment dat, Costică zice autorului: 

— Pardon, monşer, da' floarea, asta e de câmp, nu de 
munte, cum zici dumneata. 

— E de munte, domnule Costică, replică autorul cu 
autoritate. 

— Ba e de coastă, domnilor, strigă Mitică, spre a tăia 
controversa. 

LUNA DE MIERE. 


Pe-nserate, după o zi foarte călduroasă, aştept într-o staţie 
mică, de pe linia Braşov-Cluj, trenul accelerat care merge 
spre Pesta. N-aştept mult. Trenul soseşte. Repede-mi iau 
sacul de drum şi mă duc la cel mai apropiat vagon de clasa 
a doua; n-am vreme s-aleg;: trenul pleacă-ndată. 

M-am suit, a fluierat, porneşte. 

E foarte cald în vagon şi lume multă mai ales în coridor, 
unde se vorbeşte tare în mai multe limbi, şi miroase straşnic 
a funingine de lignit amestecat cu trabuco popular. Intru 
într-un compartiment, unde văd loc gol; îmi pun sacul în 
plasa de sus şi m-aşez într-un colţ lângă uşă. 

În compartimentul meu, sunt deocamdată numai două 
persoane, alături pe bancheta din potrivă, în colţul opus, de 
lângă fereastra vagonului. Deşi lampa îmbrobodită aruncă o 
lumină foarte slabă şi nu pot distinge figurile, înţeleg după 
siluete că e o pereche tânără, un domn şi o damă, care 
şoptesc foarte încet; cât de încet însă, şi cu toată uruitura 
ritmată a roatelor, care sfârâie acum cu o viteză onorabilă, 
tot prind din şoaptele tinerei perechi câteva cuvinte: 

— Dracul l-a mai adus şi p-asta! zice dama. 

— Taci! zice domnul; să n-auză! poate-i român. „A! aşa ţi-e 
vorba? zic eu în gândul meu; bine!” Gândind astfel, mă- 
nchei până jos la waterproof,6 îmi apăs şapca pe ochi şi mă 
rezem cu ochii mijiţi, ca şi cum m-aş aşeza pe somn. Dar n- 
apuc să isprăvesc mişcarea şi aud lângă mine, la uşa 
compartimentului, tuşind cineva tare şi scurt de trei ori, aşa 
că fără voie mă ridic şi mă uit ca la un semnal ce mi s-ar 
da după-nvoială. O doamnă în vârstă - o văz bine la lumina 
lămpii din coridorul vagonului; ea a tuşit. E un fel de 
mahalagioaică. N-o cunosc. Mă reaşez la loc, şi, întorcând 
privirea înăuntrul compartimentului, văz că domnul a trecut 
lângă uşă în capătul cestălalt al banchetei, drept în faţa 
mea. Inchiz un moment ochii. 

— Pardon! auz un glas de femeie. 

Şi simţ că mă-nghioldeşte cineva împingându-mi 
genunchii. Mi-i retrag cât pot şi deschid ochii. 


Cocoana care a tuşit adineaori ajută pe un domn destul de 
burtos să treacă din coridor în compartiment. Domnul intră 
cu pasul nu prea sigur şi, ţinut de cocoana de-aproape, 
merge, clătinat de mişcarea trenului, să se aşeze greoi în 
capătul celălalt al banchetei mele lângă fereastră, faţă-n 
faţă cu doamna cea tânără, care pare c-a adormit. 

— Cocoană Sofiţo, zice domnul cam gâfâind, dă-ntr-o parte 
perdeluţa de la lampă, mi-am pierdut perniţa. 

Cocoana care a tuşit se urcă pe banchetă şi face lumină. 
Acum pot vedea bine pe tovaroşii mei de călătorie. Doamna 
cea tânără, care stă cu capul pe rezemătoarea banchetei, 
cu ochii-nchişi, este o strălucitoare frumuseţe blondă, de 
vreo douăzeci şi doi şi trei de ani. Domnul cel tânăr care-mi 
stă în faţă, în aceeaşi poză ca şi doamna, însă invers, ca un 
pendant arhitectonic, este un bărbat oacheş de vreo 
treizeci de ani, voinic şi frumos, totuşi cu o expresie foarte 
blândă. Domnul cel gros - care acuma şi-a găsit perniţa şi s- 
a culcat, ghemuit pe jumătatea banchetei, cu faţa la perete 
cum s-ar zice, adică cu spatele spre bancheta din faţă - este 
un om nu tocma bătrân, între cinzeci şi şaizeci de ani; pare 
că e foarte obosit de drum; poate chiar să sufere de ceva, 
judecând după îngrijirea cu care-l conduce cocoana. 
Aceasta a patra tovaroşe a mea 
de compartiment este o femeie uscăţivă de vreo patruzeci şi 
ceva de ani; trebuie să fi fost tare frumuşică pe vremea ei; 
un tip picant, şi nişte ochi scânteietori, plini de vioiciune şi 
de viclenie. 

Indată ce şi-a culcat pe domnul cel gros, cocoana se urcă 
pe banchetă şi dă la loc perdeluţa peste lampă. 

În toată vremea asta, eu mă fac că dormitez trăgând cu 
ochiul pe sub cozorocul şepcii. 

— Mamiţo! întreabă încetişor doamna cea tânără, ridicând 
capul de pe rezemătoare; ce face Mişu? doarme? 

— Ei! aş! răspunde şi mai încet domnul cel din faţa mea. 

— Atunci, de ce nu vii la loc? şopteşte doamna. 


— Mai stai un minut, soro, zice cocoana, că nu mori! Uite e 
şi omul ăsta străin. 

— Fir-ar al dracului! Dracul l-a mai adus şi p-asta! 

— Taci, soro! dacă aude şi-nţelege româneşte! Şi zicând 
acestea, cocoana vine de s-aşează brusc lângă mine şi mă- 
mpinge. Eu sar ca din somn, şi cocoana: 

— Pardon! v-am făcut deranj. Dv. ştiţi româneşte. 

— Nem tudom!7 zic eu. 

— Dv. ungur? 

— Ighen8. 

— Şi nu-nţelegeţi deloc. deloc? 

— Nem tudom! 

— Bată-te Dumnezeu de boanghen! zice tânăra. Pe urmă, 
cu humor: 

— Mişule! Mişule! ci, haide odată! 

În acelaşi moment domnul care doarme începe să sforăie. 
Domnul cel tânăr se scoală din faţa mea şi trece iar la locul 
unde l-am găsit întâi, lângă doamna cea tânără. Cocoana se 
scoală de lângă mine şi-mi trece în faţă în locul tânărului. 

— Culcă-te şi dumneata, mamiţo; e târziu! zice tânăra. 

În adevăr, e cam târziu; toată lumea s-a retras din 
coridorul vagonului în compartimente, şi, din norocire, 
toată lumea a avut locuri; la noi n-a mai venit nimeni. 

Cocoana se culcă pe jumătatea de banchetă din faţă-mi; eu 
mă culc pe jumătatea mea de banchetă în sens invers cu 
domnul care sforăie cu putere. 

Am închis ochii, sincer; tot nu-i destulă lumină; cu ochii- 
nchişi, o să aud mai bine. 

— Ah! suspină doamna, ah! Mişule, încă o zi! încă douăzeci 
şi patru de ceasuri! mâine seară, suntem singuri! 

Şi. se sărută. Aud bine. Se sărută: o dată lung; apoi, de 
mai multe ori pe rând, scurt şi des şi tare. 

— Aţi-nnebunit de tot! mormăie cocoana. 

— Ci, dormi odată, mamiţo! 

— Nu e vorba de mine; mai e şi om străin. Eu horcăi. 


— Dă-l dracului de boanghen! nu-l auzi cum mână porcii? 
Mişule! dragă Mişule! Şi iar sărutările. Apoi, din adâncul 
sufletului: 

— Off! Mişule! Mamiţo! mamiţo! 

— Ei! ce e, soro? ce mai pofteşti? 

— 'Tot nu dormi? 

— Mi-e cald! nu pot să dorm. 

— Atunci, du-te puţin p-afară. Cocoana se scoală şi trece-n 
coridor. 

Şi mie mi-e grozav de cald; mă fac că mă-nvârtesc în loc. 
Un sărutat prelung amuţeşte. Mă ridic de pe banchetă şi, 
fără să mă uit în partea opusă, ies după cocoana în coridor. 

Cocoana vrea să-şi răsucească o ţigaretă de tutun; eu scot 
tabacherea mea şi-i ofer galant țigarete cu carton. la una. 

— Mersi. 

— Keirem9. zic eu, şi-i dau foc. 

— Care va să zică nu ştiţi deloc, deloc româneşte? 

— Mit?10 întreb eu, —. româneşte. 

Eu dau din umeri cu vădit regret că nu o pot pricepe; 
totodată, Li ofer, din ploscuţa mea de drum, cognac. 
Cocoana primeşte bucuros, apoi: 

— Bravos cognac! aşa zic şi eu. Mersi! Trebuie să fie 
scump. 

Eu iar dau din umeri şi-i ofer altă ţigaretă. 

Sunt hotărât - deşi nu-nţeleg româneşte - să stau în 
compania cocoanei în coridor, până o crede dumneaei de 
cuviinţă să intre iar la loc în compartiment. 

A trecut, nu pot să-mi dau seama bine, cât timp, şi din 
compartimentul nostru se aude tuşind de trei ori. Cocoana 
intră. Peste două-trei momente, intru şi m-aşez la loc, 
lungin-du-mă cât mă-ncape jumătatea mea de banchetă. 

Aha! trenul nostru trece pe sub o ploaie; răpăie pe 
acoperişul vagonului şi plescăie pe geam. 

— Mamiţo. culcă-te. şi. matale. 

— lacă. mă culc. Dar. culcaţi-vă. şi voi. fiţi cum. 


Îmi pare c-auz o muzică. Ce strălucitoare armonie! un 
marş maiestos! da! o paradă. ce de lume. armată. multă 
armată. a! nu! e la teatru. nu! nu e armată. parcă e un stol 
de porumbei. iată doi. cum se sărută şi se giugiulesc. Visez? 

Dar ce' e? ce bufnitură! ce duduială! Sar în sus. Am 
dormit! am visat! E lumină bună de ziuă. Cum m-am 
speriat! am crezut că e un accident. Când colo, ce? Doamna 
cea tânără, cine ştie cum, din somn, a alunecat de pe 
banchetă ci şi a lovit cu picioarele pe domnul cel gros, care 
s-a deşteptat speriat şi el. Ce e însă curios e că toţi din 
compartiment ne-am deşteptat; numai tânărul domn 
doarme. acum în colţul din faţa mea. 

Eu mă culc la loc: mai am nevoie de odihnă. 

E ziuă mare. Domnul cel gros se ridică şi şade pe banchetă 
cu picioarele descălţate-n jos. Doamna tânără s-a rezemat 
iar cu ochii-nchişi. Cocoana-n vârstă, alături de ea, cască. 

— Coană Sofiţo, zice domnul cu glas blajin, ia vezi unde 
mi-e cornul. 

Cocoana caută în plasă şi dă jos un comet acustic; domnul 
îl ia şi-l pune cu gura cea strâmtă la ureche, apoi: 

— Coană Sofiţo! cum zici dumneata să-ncep? cum mi-a 
spus Buiucliul? cum mi-a spus Schachmann2? ori cum mi-a 
spus. 

Urechiă3? 

Cocoana, vorbind aproape şi tare în gura largă a 
cometului: 

— Cum ţi-a spus Buiucliu? 

— Patru luni de zile cura lui Kneipp, acolo la loc. 

— Da' Schachmann? 

— Maşina electrică. 

— Da' Urechiă? 

— Hapurile alea americane. cum le zice? Cocoana, tare şi 
adânc în comet: 

— Pink. 

— Hehe. da. 

— Eu zic să le-ncepi pe toate odată. 


— Aşa zic şi eu. 

— 'Tot ai vreme acuma: şi Miţa are să stea la Franţişbat 
vreo două-trei luni 

— Cât? întreabă domnul. 

— Vreo două-trei luni! strigă cocoana în comet. 

— Cel puţin patru, a spus doctorul! răspunde domnul. Şi 
zicând acestea, dă cocoanii cometul şi se culcă la loc cu 
spatele spre bancheta din faţă. 

„Am înţeles!” zic eu în gândul meu. Domnul începe să 
sforăie. 

— Mişule! Mişule! Mişule! 

— A adormit! zice cocoana. 

— Bravo! zice tânăra. Da' boanghenul doarme, mamiţo? 
Eu horcăi. 

— Nu-l auzi? 

Tânăra se scoală de la locul ei şi trece lângă Mişu, în faţa 
mea, pe câtă vreme cocoana ia locul din faţa domnului care 
horcăie. 

A trecut poate un ceas. parc-a fost o clipă. M-a lovit ceva 
peste picioare. Deschid ochii; e lumină de soare. 

Domnul horcăie mereu. Cocoana fumează veghindu-l. 

În faţă-mi, perechea cea tânără doarme zâmbind: femeia 
cu capul cel frumos pe umărul şi pieptul voinic al omului, 
care o reazimă cu braţul drept pe după spate, pe când în 
mâna stângă îi ţine amândouă mânuşiţele. 

Ne-apropiem de Pesta. 

Cocoana a moţăit cât a moţăit şi a adormit şi ea. O! Argus! 
Domnul care horcăie face o mişcare. vrea să se scoale. Se 
scoală! 

Eu mă ridic desperat şi, apucând cele trei mâini din faţă, le 
zgudui puternic. 

Tânăra pereche sare drept în picioare. 

— Ptfiu! fir-ai al dracului de boanghen! Cum m-ai speriat! 
Dar eu, nenţelegând româneşte, i-arăt pe domnul care se- 
ntoarce şi deschide ochii, pe când tânărul a şi pierit în 
coridor. 


În splendidul restaurant al gării, la Pesta, stau la o masă, 
luând cafea cu lapte, domnul cel în vârstă, doamna cea 
tânără şi mamiţa. Pe masă, alături de ceaşca domnului, stă 
cometul acustic. Lia o masă foarte aproape e tânărul meu 
tovaroş de compartiment, care răspunde la numele Mişu. 

Eu mă apropiu de masa unde sunt damele, salut politicos, 
iau cometul, şi-l pun cu deschizătura cea mică în urechea 
domnului; domnul şi-l aşază cum ştie mai bine; apropiu 
gura de deschizătura cea largă şi zic tare şi răspicat: 

— Boierule! deşi n-am onoare să vă cunosc. vă rogsăvă 
uitaţi încoace. 

Şi-i arăt masa unde d. Mişu Boierul se uita încotro i-arăt: 
cocoanele au înlemnit. 

— Boierule! adaog eu, vezi pe tânărul acesta? îl vezi? îl 
vezi? 

— Ei! da; ce? 

— 'Te-ntreb numai, de curiozitate! 

Apoi, întorcându-mă cătră damele aiurite: 

— Călătorie şi petrecere bună, coconiţelor! Vă sărut 
mânuşiţele! Şi boanghenul pleacă mândru că nu s-a-ndurat 
să se şi răzbune pe o tânără uşuratică, turburându-i mai 
mult decât o clipă luna de miere. 

INIŢIATIVA. 

— Stăm rău, foarte rău, domnule! Statul nu vrea să se 
gândească! Nu este nici o încurajare; ba, putem zice că este 
chiar o persecuţiune. Şi asta - să-mi dai voie să-ţi declar - 
este trist, nu numai pentru noi, agricultorii, care nu suntem 
capabili să mergem cu egoismul pân-acolo; este trist pentru 
ţară; căci, în definitiv, noi plugarii suntem, ca să zic aşa, 
topor de oase; noi ăştia devastaţii. 

— Pe d-ta, zic eu, nu te-a devastat. 

— Te rog, nu mă-ntrerupe; lasă-mă să termin. Noi ducem 
greul ţării ăştia, care fără noi, ce să zicem? Parcă n-ar mai 
merge, să fluieri numa din buze şi să umpli doldora punga 
statului, din care pe urmă să vie şi să sugă ţâţă atâtea 
lipitori declarate şi clandestine, care trăiesc pe spinarea 


noastră, care, vai de capul ei! numa sufletul nostru ştie! Nu, 
domnule! până nu vine statul cu o lege nu mai merge! 
Statul trebuie! să se gândească serios! 

Acestea mi le debitează iritat amicul meu, nenea Stasache, 
unul dintre marii noştri agricultori. 

Eu, care nu sunt în curent cu chestia agrară, mă 
mărginesc a-i răspunde printr-o întrebare: 

— Nene Stasache, nu s-ar putea să lăsăm statul şi să- 
ncercăm o îmbunătăţire prin - cum să zic? - prin iniţiativă 
privată? 

Dar amicul meu se iritează mai rău: 

— A! care va să zică, şi d-ta eşti d-ei cu iniţiativa privată? 
îmi pare bine! Mersi! 

— Mă iartă, nene Stasache, zic; eu, să-ţi spun drept, nu 
cunosc chestia, şi. 

— Apoi, dacă nu cunoşti chestia, mă-ntrerupe el şi mai 
iritat, de ce te pronunţi? că toţi dv. vă pronunţaţi fără să 
cunoaşteţi 
chestia. Nu, domnule! Asta, nu noi, eu şi cu d-ta; asta, statul 
trebuie! înţelegi? 

— înţeleg; decât eu ca publicist ce vrei să-ţi spun decât că 
trebuie numaidecât să deschidem o campanie energică 
pentru ca în sfârşit statul să-nceapă odată să se gândească. 

— S-o deschideţi, domnule! asta este datoria dv. de 
publicişti imparţiali, daca sunteţi adevărat la înălţimea 
misiunii dv. atât de frumoase; căci, să nu uitaţi, v-a dat 
Dumnezeu o pană care este o armă; prin urmare, trebuie să 
aveţi un ideal pentru ţara asta care aminteri se prăpădeşte. 
Şi, daca m-asculţi pe mine, aici s-o bateţi dv.: statul trebuie 
să se gândească serios! 

M-am despărţit de Stasache jurându-i că niciodată n-am 
considerat pana mea altfel decât ca o armă, şi promiţându-i 
că îndată voi deschide campania. 

Pe când mă gândeam cum s-atac chestiunea, iată că mă- 
ntâlnesc cu un eminent artist dramatic, un om plin de încre- 
dere-n sine, aşa de plin că alta nimic nu mai poate-ncăpea. 


— Teatrul nostru naţional şi literatura noastră dramatică 
au ajuns într-o stare proastă, domnule, foarte proastă. 
Statul nu vrea să se gândească serios! Nu e nici o 
încurajare; ba, chiar putem zice că este o persecuţiune. şi, 
permite-mi să-ţi spun, e trist, nu numai pentru noi - căci 
artistul nu poate niciodată merge pân-acolo cu egoismul - 
deşi suntem, orice s-ar zice, prea din cale-afară 
desconsideraţi, cu toate că se declamă şi se cântă pe toate 
tonurile că fără cultură o ţară nu poate-nsemna nimica; şi 
este foarte adevărat: numai cu cereale şi cu zarzavaturi, şi 
chiar cu petrol, nu se poate pune o ţară faţă cu cultura 
europeană, care merge cu paşi gigantici - îi mai trebuie să- 
şi manifesteze şi mentalitatea; şi mi se pare că arta şi 
literatura sunt cele mai înalte manifestaţiuni ale mentalităţii 
unei naţiuni; căci, în definitiv, nu se prezintă cineva în lume 
cu pântecele şi cu organele inferioare, ci cu fruntea, cu acel 
aparat al gândirii sublime, care face din om regele 
creaţiunii. Şi ce se face pentru arta şi literatura naţionale? 
Nimic! E trist! Ne trebuiesc mai multe teatre. Statul ar 
trebui să se gândească serios! 

Am ascultat cu toată atenţia frumoasa tiradă, şi numai 
când m-am convins sigur că s-a terminat, am răspuns: 

— în fine, daca trebuiesc, dacă-n adevăr trebuiesc mai 
multe teatre, asta se poate face prin iniţiativa privată. 

— Şi dumneata eşti de cei cu iniţiativa privată? Bravo! Nu 
umblaţi cu mofturi, domnule, cu iniţiativa privată! Aici statul 
trebuie să se gândească! 

— Amice, zic eu, înţeleg, decât ce vrei să-ţi spun ca 
publicist alta decât că putem duce o campanie pentru ca 
statul să se gândească-n sfârşit. 

— S-o duceţi, domnule! şi mai ales d-ta ai aci o datorie de 
conştiinţă, în calitate de publicist şi de vechi sufler, care- 
nţelegi durerea şi porţi o spadă nobilă, care este pana d- 
tale. Şi aici s-o bateţi dv. mereu: statul trebuie să se 
gândească. 


M-am despărţit de eminentul artist cu hotărârea să-ncep 
campania. Dar mai întâi, trebuie să stabilesc cu cine încep: 
cu nenea Stasache ori cu eminentul? în adevăr plugarul are 
întâietatea de timp; da, dar artistul, deşi i-am promis după, 
care întâietatea de cauză: chestiunea artei şi literaturii 
naţionale reclamă mai urgent o soluţiune. Dar iată, tocmai 
când încep, d. Caracudi, reporterul, care le află toate cu 
câteva minute înainte de-ntâmplare, vine, ştiindu-mă cât mă 
interesez ca vechi sufler de artă, să-mi comunice o veste, 
menită să mă bucure: zilele astea se va depune în Cameră 
un proiect de lege pentru reorganizarea teatrului naţional. 
lată, în rezumat, economia acestui proiect: în fiecare 
comună urbană se va organiza câte o societate dramatică, 
în proporţie se-nţelege cu numărul locuitorilor 
respectivi, şi care va primi de la comună şi de la stat câte o 
subvenție suficientă pentru bunul progres al artei şi 
literaturii dramatice române. 

Societatea va fi condusă de un director numit de minister, 
şi de un comitet compus din cinci membri, şi adică din: 
primarul local în persoană sau prin delegaţiune; un mare 
comerciant şi un mare industrial (cetăţeni români); un 
profesor cu titlu definitiv de la şcoala de grad superior, tras 
la sorţi, în prezenţa societarilor, şi cel mai în vârstă preot 
ortodox din localitate; în oraşele de reşedinţă judeţeană, 
protopopul va trece de drept în acest post onorific, 
indiferent de vârstă. 

Sunt încântat. Victorie! Am scăpat de o campanie! Să 
vedem acuma de plugari. Unde-i arma mea? Să-ncepem! 
Dar, iată amicul meu Mitică, foarte enervat: 

— Monşer, stăm rău! foarte rău! e ceva deplorabil şi ridicol 
în acelaşi timp. Şi asta, să-mi dai voie să-ţi spun, e trist nu 
numai pentru noi ca părinţi, care orişicum e o durere, nu 
poţi să zici! ca să-ţi expui un copil în cea mai fragedă vârstă; 
căci în definitiv un părinte mai poate avea un copil; şi nu din 
egoism o spun; dar e trist pentru ţara întreagă să te vezi la 
discreţia capriţiului unei doici! pentru că, imaginează-ţi că 


existenţa unui copil - Sisilica, fetiţa noastră, de exemplu - 
este, din cauza ci, periclitată; căci doctorul pretinde că noi 
n-am păzit-o îndeajuns, şi laptele este stricat, ceea ce nu 
mai poate conveni pentru nutriţiune, neavând încă formate 
sucurile gastrice; şi fireşte suntem desperaţi, încât nu mai 
avem alt refugiu decât la biberon, fiind d-abia la şase luni! 
Şi ea, mizerabila! n-a mai avut răbdare! să fi avut măcar 
încă patru luni: puteam s-o-nţărcăm. înţelegi? 

— Cum să nu-nţeleg, daca sunt păţit? Copil. doică. ştiu! 
ştiu ce lucru belaliu! 

— Şi statul, urmează, din ce în ce mai enervat, bietul 
părinte, stă cu mâinile-ncrucişate, şi nu vrea să se 
gândească serios, când 
este vorba de o chestiune care interesează ţara întreagă, 
secerând atâţia copii, chemaţi să dea tributul lor de sânge. 
Este o chestie mare, domnule, chestia alăptării! să nu 
glumim! 

— Dragă Mitică, zic, înţeleg prea bine enervarea ta; dar eu 
crez că-n privinţa asta, ar trebui şi iniţiativa privată. 

— A! care va să zică şi d-ta, ca şi doica noastră, eşti d-ei cu 
iniţiativa privată! Bravo! Nu, domnule! destul cu iniţiativa 
privată, care i-am văzut cât de triste consecinţe! Nu! Statul 
este dator să se gândească, în sfârşit, să ia iniţiativa; căci e 
păcat! suntem părinţi! 

— Atunci, să ducem o campanie prin presă. 

— S-o duceţi, domnule! asta e datoria sacră pentru dv. 
publiciştii, dacă sunteţi adevăraţi publicişti, nu moftangii! 

— A! Mitică! 

— Nu! strigă el în culmea enervării; trebuie statul! Auzi! 
doică fără lapte! Auzi! doică să. Bravo! Şi statul, indiferent. 
şi laptele. laptele ei! 

Şi pleacă necâjitul părinte, să caute biberon, probabil. 

la, să vedem: cu teatrul am isprăvit; mai am două 
campanii; cu care să-ncep? 

Fireşte că agricultura ar trebui să ne intereseze în primul 
rând ca fiind o ţară eminamente agricolă; dar tocmai 


pentru asta, mă-ntreb: ce poate face o ţară agricolă fără 
braţe? Atunci, natural că trebuie să ne gândim mai întâi la 
chestia popora-ţiunii; prin urmare, las deocamdată pe 
nenea Stasache şi-ncep cu chestia doicii; curaj! 

„O chestiune vitală pentru ţara noastră. Chestiunea 
alăptării. Ce facem cu cetăţenii, cu soldaţii de mâine? Până 
când din partea statului această indiferenţă condamnabilă, 
această criminală injurie? Până când copilul român. laptele 
şi biberonul. etc.” 

APRECIERI CRITICE. 

Să ne oprim acum puţin, în treacăt, asupra câtorva 
categorii de personaje din schiţele lui Caragiale, spre a 
vedea cum zugrăveşte el această „mahala”, sau, mai bine, 
ce zugrăveşte, ce aspecte l-au izbit mai mult, ce învinuire 
aduce el acestei mahalale, de ce lucru, deci, face el 
răspunzător liberalismul român. în sfârşit, cu alte cuvinte, 
spre a vedea ce sunt şi cum sunt aceste clase nouă,pe care 
se întemeiază formele nouă în care trăim. 

Mai întâi, acum, în schiţele sale, Caragiale zugrăveşte mai 
mult clasa mijlocie-şi mai rar celelalte categorii zugrăvite în 
Scrisoarea pierdută. Bucăţi ca Highlife, ca Five o'cloch, ca 
Telegrame etc., în care să zugrăvească pe „stâlpii puterii”, 
sunt într-o proporţie redusă. în majoritatea schițelor sale, 
personajele sunt mai ales funcţionarii de toate felurile, care 
formează de fapt, în mare parte, mica noastră burghezie. 
Aceşti oameni se numesc mai toţi, Ionescu, Georgescu, 
Vasilescu, Popescu, Protopopescu, Icono-mescu, adică 
oameni „fără strămoşi”, cum se zice, feciorul lui lon, al lui 
Gheorghe, al lui Vasile, feciorul popei, al protopopului, al 
iconomului etc. 

Aceste nume sunt foarte caracteristice. Ele arată mai întâi 
joasa extracţie a personajelor-invazia straturilor celor mai 
de jos în viaţa socialăşi apoi lipsa de personalitate a acestor 
personaje, insignifianţa lor —, caracterul de turmă. Aceste 
personaje, ridicate spre suprafaţă, sunt pasta amorfă pe 
care formele nouă lasă aceeaşi pecete, pocită şi vulgară. 


Şi, mai întâi, toată această turmă este lipsită de interesele 
adevărate ale vieţii, umplându-şi în chip mizerabil golul 
sufletesc, de fiinţe dezrădăcinate, cu tot felul de 
îndeletniciri fără rost. lată familia care se zbuciumă să 
petreacă o zi la Sinaia (Tren de plăcere), zbucium din care 
nu profită decât doar madam Georgescu, care ascultă, 
noaptea pe lună, Istoria se repetă „menuetul lui Pederaski”, 
cântat de ofiţerul de administraţie Mişu. Ori, iată, mai 
caracteristic, acei oameni (De închiriat) care, în lipsă de 
altceva, de alte evenimente, se mută din jumătate în 
jumătate de an, fără alegere, în case şi mai rele decât cele 
unde au stat-stare sufletească ce culminează în acea hazlie 
întâmplare a celor două cucoane care au case alăturea, 
făcute absolut la fel, şi care, după ce oftează luni întregi că 
nu-şi pot închiria casele şi invidiază pe toţi cei ce se mută 
cărându-şi penibil cioburile, sfârşesc prin a se muta una în 
locul alteia! Această schiţă mai simbolizează şi 
nestabilitatea, lipsa de viaţă aşezată, zdruncinul rezultat 
din introducerea formelor nouă. în altă schiţă, Caut casă, 
Caragiale simbolizează această lipsă de viaţă aşezată, prin 
casele de închiriat din Bucureşti şi, ca contrast, ca simbol al 
vieţii aşezate de altă dată, evocă, cu atâta poezie, casa 
gospodărească de moda veche, din Ploieşti, în care şi-a 
petrecut copilăria sa, casa lui Hagi Ilie(observaţi numele!), 
cu ogradă, cu grădină, cu cerdac mare, cu lilieci. 

Această pătură socială e apoi şi proastă. Prostia aceasta, 
mai ales, formează obiectivul satirei lui Caragiale. Atâţi 
„amici” din opera sa, Lache, Mache, Tache, stăpâni pe 
câteva cunoştinţi banale şi nerumegate, exprimate într-un 
stil ridicol de incoerent şi într-o limbă ridicol de 
împestriţată, umplu paginile cele mai frumoase ale lui 
Caragiale. Citiţi, de pildă, minunata O lacună. 

Prostia aceasta, lipsa de cultură, mahalagismul acesta, 
Caragiale ni le arată şi sub haina bogăției. în Five o' clock, 
barbaria şi vulgaritatea unor mahalagioaice ordinare se 
desfăşură într-un palat luxos, plin de obiecte de artă 


scumpe. Mai mult decât oricare alta, această schiţă ne 
arată cât e de uşor să-ţi asimilezi partea materială a 
civilizaţiei, dar cât e de greu s-o asimilezi pe cea 
sufletească. Ce n-avem noi? Toate instituţiile, toate darurile 
tehnicei moderne, dar cine reprezintă acele instituţii! Cine 
se foloseşte de acele daruri! Gândiţi-vă cât geniu omenesc 
presupune un tren, şi cine, ce barbar primitiv se lăfăieşte 
într-un vagon-restaurant, în expresul care vine de la 
Vârciorova la Bucureşti. 

Această pătură socială e şi adânc imorală. Caragiale are 
trei schi-ţe(Cadou, Diplomaţie, Mici economii), în care ne 
arată cum bărbaţii îşi vând femeile fie pentru bani, fie 
pentru protecţie, adică tot pentru bani. Şi le vând în modul 
cel mai natural, aşa, că am putea zice că inferioritatea 
lor sufletească merge până acolo, încât ei nu sunt imorali, 
ci, mai jos, amorali. 

Aceeaşi imoralitate, căptuşită cu prostie, caracterizează şi 
presa, acea instituţie care este menită să formeze opinia 
publică(Boris Saraffof! Sinuciderea din str. Fidelităţii etc.) 

Şi aceştia formează publicul român, clasa conştientă a 
ţării, „ţara legală”! Aceştia sunt clasele nouă, create de 
liberalism! lată opera liberalismului, masă pe care se 
sprijină organizarea statului român modern!-pare a zice 
Caragiale. 

În O scrisoare pierdută, pe cei doi instituitori, agenţii lui 
Caţavencu, îi cheamă Ionescu şi Popescu (primul Ionescu şi 
primul Popescu ai lui Caragiale). Aceasta înseamnă că ei 
sunt de extracţie populară, feciorul popei şi feciorul lui Ion. 
Fac parte din cei ce se ridică din poporul de jos. (Până 
atunci „poporul” era burghezia). E un episod al „ridicării 
noroadelor”, care începe mai pronunţat atunci. 

Acest nume, împreună cu Diaconescu, Protopopescu, 
Iconomescu (feciori de diaconi şi preoţi de diferite grade; 
mulţimea lor constată faptul real că, la începutul „ridicării 
noroadelor”, mai ales preoţii, mai înstăriți şi deja 
diferenţiaţi de norod, puteau furniza fii cu oarecare 


învăţătură de carte, ca să ocupe funcţiile create de formele 
nouă - deocamdată funcţiile mici) aşadar, aceste nume vor 
mişuna, mai târziu, în „Momente”. Aproape nici nu-i va 
chema altfel, decât atunci când autorul îi va numi cu 
numele de botez, şi atunci se vor numi Lache, Mache, 
Tache, Mitică etc. 

Dar cum aceste nume, pe lângă evocarea extracţiei 
populare, sunt, prin frecvenţa lor, aproape nume comune, 
Caragiale a mai intenţionat să evoce şi lipsa de 
individualitate a acestor personaje, caracterul lor de gloată, 
o ceartă amorfă, pe care formele nouă şi urmările lor au 
lăsat aceeaşi pecetie-urâtă, după sentimentul lui Caragiale. 

E natural ca pentru el toate aceste nume să aibă ceva 
comic. Comicul lor vine din cauza că ele îi evocă mahalaua. 
Dar sunt comice şi prin frecvenţa lor, prin faptul că au ajuns 
ca nişte nume comune. Frecvența, uniformitatea aceasta e 
„du mecaniqgue plaque sur du vivantl (1”Ceva mecanic lipit 
peste ceva viu” - deviniţie a comicului, dată de Bergson)”. 

Şi-n adevăr, acei pe care el îi numeşte Popeşti şi Machi în 
„Momente” n-au individualitate. Marele creator de oameni 
Caragiale n-a creat în. 

Machi şi Popeşti individualităţi, pentru că, după el, n-au 
individualitate nici în viaţa reală. Formele nouă i-au redus la 
unitate, i-au făcut la fel de ridicoli. Comicul fiecăruia e 
comicul întregii categorii. Unul sufere de „situaţia” ţării, 
altul sufere de „lacuna” din codul penal-aceasta e singura 
deosebire. 

Marele creator Caragiale a reuşit să facă acest tour de 
force de creaţie, se poate zice negativă: să nu dea nimic 
individual acestor tipuri, ci numai pecetea categoriei lor. 

În comedii, unde avea de creat caractere, n-a procedat 
aşa. Acolo personajele, oricât de neînsemnate, au nume 
foarte individuale. Nu le cheamă Mache şi Popescu, afară 
de institutorii din O scrisoare pierdută, cu care începe 
Caragiale să zugrăvească anonimatul acestei categorii - 
această „societate anonimă”. lar Ionescu şi Popescu din O 


scrisoare pierdută - ca toţi cei din „Momente” de mai târziu 
- nu-s individualizaţi. Şi sunt singurele personaje 
neindividualizate din toate comediile lui Caragiale. Aceasta 
se potriveşte cu rolul acordat lor în comedie. Conform 
concepţiei lui Caragiale, acel rol impunea, chiar, aceste 
nume. 

De altfel, pe vremea când a scris comediile ori în timpul 
când şi-a plasat acţiunea pieselor, abia începuse „ridicarea 
noroadelor”. Abia începuse ascensiunea lui Mache şi 
Popescu. Chiar dacă n-ar fi fost motivul principal - nevoia 
impusă de genul literar de a crea individualităţi - realismul, 
supunerea la obiect, trebuia să impuie lui Caragiale 
zgârcenie de Popeşti. 

Ce rol are la Caragiale numele în conceperea personajului 
se poate vedea mai bine decât oriunde într-o schiţă din 
„Momente”, unde a luat ca erou un Mache, dar la pus într-o 
situaţie serioasă şi tragică. E Inspec-ţiune, în care e vorba 
de sinuciderea unui casier. 

Schița are ca personaje exact personajele din celelalte 
„Momente”. 

Dar aici pe erou îl cheamă Anghelache, tot nume de om 
din clase inferioare, dar rar şi mai serios şi nemaiutilizat de 
Caragiale aiurea. lar celelalte personaje din Inspecţiune 
(adică Lachii, Machii, loneştii şi Popeştii din alte schiţe), aici 
n-au nume. Caragiale le-a ascuns numele, căci dacă-i 
numea, trebuia să-i cheme ca în toate schiţele, cu atât mai 
mult cu cât e vorba de o petrecere la o berărie între exact 
aceraşi „amici” din restul „Momentelor”. 

Dar aceşti funcţionari acum nu mai vorbesc fleacuri. Ei 
sunt îngrijoraţi de soarta lui Anghelache, pe care o 
presupun teribilă. lată de ce Caragiale n-a putut să le spună 
pe nume. Numele acestea, comicizate atât de mult de el, ar 
fi dăunat atmosferei grave a bucății. Dar nici n-a putut să le 
dea alte nume, adică altfel de nume, căci şi-ar fi falsificat 
realitatea. (Când însă, în peregrinaţiile lor nocturne ca să 
dea de urma lui Anghelache, întâlnesc pe un amic al lor 


care nu luase parte la afacerea asta gravă - acesta are 
nume şi-l cheamă fireşte: Mitică). 

Şi iarăşi în deosebire de toate Momentele, aceşti Lache şi 
Mache acum nu vorbesc cu caragialisme, ori ceva în 
legătură cu el. Nici Chiriac nu vorbeşte stropşit în scenele 
de dragoste. 

D. P Zarifopol a imaginat cândva pe Pulcherie Chiriac, fiica 
personajului din O noapte furtunoasă. Se zicea acum 
douăzeci de ani că însuşi Caragiale se gândea, sau chiar 
lucra la „Urmarea” comediilor sale - evoluţia tipurilor şi a 
urmaşilor lor. Dar pe cât ştim, n-a rămas nimic de la 
Caragiale în direcţia aceasta. ( Cercetările ulterioare ale 
manuscriselor lui Caragiale au descoperit într-adevăr schiţa 
unei piese care trebuia să înfăţişeze personajele Nopţii 
furtunoase după 30 de ani). 

Totuşi, o Pulcherie Chiriac, ba chiar mai multe, găsim în 
momentele de mai târziu. De pildă, Esmeralde Piscupesco ( 
- Episcopesco; bărbatul ei, burghez mare, e pe o treaptă 
mai înaltă a ierarhiei, nu e numai Popescu) şi alte doamne 
Popesco, acum devenite „Societate bună”, Trăind în palate 
somptuoase, cu „five oclock tea” etc. Aşadar, dacă n-a 
arătat evoluţia tipurilor şi familiilor din comedii - dacă n-a 
creat pe Pulcherie Chiriac - Caragiale totuşi a urmărit 
evoluţia categoriei sociale din comedii. Este drept că 
Pulcherie Chiriac e mai evoluată decât Esmeralde 
Piscupesco. Pulcherie e dintr-o generaţie mai nouă decât 
Esmeralde. Poate e fiica ei. 

În Caragiale se vede gradaţia. De la Miţa Baston la Mari 
Popescu şi de la Mari Popescu la Esmeralde Piscupesco. De- 
atunci încoace, a trecut vreme - şi Esmeralde a născut pe 
Pulcherie. E istoria întreagă a „ridicării noroadelor”, a 
evoluţiei burgheziei noastre simbolizată şi prin nume, tot 
mai moderne şi mai occidentale. 

Această problemă a numelui Caragiale n-o uită niciodată, 
atât de mult numele face parte din procesul său de creaţie. 
într-o schiţă, pe două 


mahalagioace vechi le cheamă Ghioala şi Anica. Pe fiicele 
lor:Matilda şi Lucreția. în altă schiţă, în care instituitoarea 
dintr-un târguşor e Aglae Poppesco (aici occidentalizarea a 
lucrat teribil la pronume) şi secretarul primăriei Atanasiu 
Eleutherescu (Tănase Lefterie a fost înnobilat prin 
etimologism), - pe consilierul comunal, aşadar simplu 
cetăţean, mahalagiu de modă veche, îl cheamă, încă, Niţă 
Necşulescu (modernizat şi el din Neacşu). 

În toate aceste schiţe e vorba de Muntenia. 

În schiţele cu subiect din Moldova ( plasarea subiectului în 
Moldova se cunoaşte după limba personajelor), lucrul se 
schimbă cu totul. Aici personajele se numesc: Gudurău, 
Perjoiu, Grigoraşcu, Buzdrugovici, Bostandaki, etc. - iar 
numele de botez sunt: Costăchel, lordăchel, Athenais, 
Edmond, Raoul etc. Pronumele acestea sunt foarte 
individuale şi chiar cu o nuanţă de „originalitate”, adică de 
bizarerie. Prin această originalitate, ele amintesc numele 
din Gogol. Şi-n adevăr, chiar şi personajele seamănă cu cele 
din Gogol, în sensul că au rămas mai în afară de curentul 
cel mare al vieţii şi au curiozităţi legate de o astfel de stare. 

Formele nouă, burghezia, ridicarea noroadelor etc., sunt 
fenomene mai ales munteneşti. Şi de aceea Caragiale a 
urmărit fenomenul mai ales în Muntenia. Moldova a rămas 
în urmă. A rămas mai veche. Aceasta l-a frapat pe Caragiale 
şi aceasta o redă prin numele personajelor. Aceste 
personaje sunt în parte boieri. Şi-n adevăr, în Moldova, 
influenţa franceză s-a exercitat mai ales asupra boierilor 
(căci burghezia a fost puţină). Caragialele Moldovei, 
Alecsandri a satirizat efectele influenţei franceze asupra 
boierilor şi mai ales a boierinaşilor. Această influenţă a dat 
ca rezultat mai întâi pe Coana Chiriţa, pe Gahiţa 
Rosmarinovici, pe Iorgu de la Sadagura - pictaţi de 
Alecsandri - şi apoi pe urmaşii lor, Edgar Bostandak, 
Athenais Gregoraşcu, pictaţi de Caragiale. Aceşti boieri se 
numeau Bostandaki şi Grigoraşcu şi nu Ionescu şi Popescu, 
căci nu erau fiii anonimi ai anonimului lon ori ai unui popă 


dar influenţa franceză i-a schimbat din Iorgu Grigoraşcu în 
Raoul Gregoraşcu şi din Chiriţa Grigo-raşcu în Athenais 
Gregoraşcu. Pe de altă parte, în numele Bostandaki (şi se 
poate şi Buzdrugovici) se vede originea străină a unei părţi 
din boierimea moldovenească, origine care nu e totdeauna 
grecească. 

în Edgar Bostandaki e simbolizată decăderea, decavarea 
boierimii moldoveneşti. Bostandakii au mişunat prin laşi 
până ieri şi au rămas încă resturi şi azi. 

Iar şarjarea acestor nume moldoveneşti este dreptul 
autorului comic, cum am văzut. Această şarjare este făcută 
cu mult simţ al realităţilor. Aceste nume ne evoacă perfect 
caracterul de special, de învechit, de „original”, de 
„Survivance” - de tot ceea ce a redat şi Gogol în opera sa. 
Numai numele Gregoraşcu are altă fizionomie: un 
Gregoraşcu e general şi şef de partid. E mai amestecat în 
viaţa modernă. 

Aşadar, toată deosebirea istorică din veacul trecut din 
Moldova şi Muntenia e redată în numele inventate de 
Caragiale. 

Această semnificativă acordare de nume nu se dezminte 
decât rar. Vreau să spun că foarte rar Caragiale dă nume 
care să nu indice natura personajului dintr-un punct de 
vedere oarecare. Aşa ar fi numele Pampon şi Mazu (Didina, 
din D-ale carnavalului) care probabil sunt alese pentru 
trebuinţele intrigii, căci din cauză că nişte personaje din 
piesă rostesc vorbele „Mazu” (un termen de joc de cărţi) şi 
„Pampon”, intriga, cum se ştie, se încurcă de tot. Dar la 
urma urmei şi aceste nume plasează pe purtătorii lor în 
mediu lor special. 

Să mai adăogăm că odată Caragiale a pus un nume cu 
intenţii polemice: revizorul Lazăr lonescu-Lion - la adresa 
lui G. lonescu-Gion, pe care l-a persiflat şi altfel. Dar cum 
acest procedeu al lui Gion de a-şi creia pseudonimul l-au 
imitat şi alţi loneşti - pe lângă intenţia polemică, Caragiale 


a putut să aibă în vedere şi satirizarea unei apucături mai 
generale. 

În opera lui Caragiale, problema numelor proprii e mai 
importantă decât în opera altor scriitori, pentru că opera lui 
e comică, şi într-o astfel de operă, numele e o însuşire mai 
esenţială a personajului, decât în alte genuri literare. 

Garabet IBRĂILEANU. 

Schița e, în fond o ghicitoare ce trebuie văzuta în 
adevărata ei lumină, căci Caragiale, ca „meşter mozaist” ce 
se socotea, combina, cu răbdare şi inteligenţă speculativa, 
„mărgeluşe”, spre a face cu ele diverse 
„figuri raţionale” (aici e cheia ce descifrează pomenita 
afirmaţie a lui Ibraileanu, după care „Caragiale e mai artist 
decât poet, oricât de mare poet e”) de aceea, nu m-aş 
hazarda sa afirm că corespondentele ideatice dintre autorul 
Conferinţei şi filosoful din Stagira ar constitui o pură 
întâmplare, ca nenea Iancu n-ar avea, de fapt, habar de 
unele aspecte esenţiale ale filosofiei lui Aristotel. Dar nici nu 
voi susţine ipoteza ridicolă ca, asemeni unui studiosus, 
Caragiale ar fi buchisit, pe îndelete, Fizica sa Metafizica 
aristotelica. El putea şi chiar obişnuia să se informeze, cu 
rapiditate, consultând excerpte, enciclopedii („Luchi, adu- 
mi pe Larousse”, exclama nenea Iancu, când voia sa 
găsească unele lămuriri ori argumente decisive) sau cine 
ştie ce culegeri de apoftegme şi bons mots etc. Şi, în fond, 
adeseori, nici nu avea nevoie de mai mult! Căci Caragiale 
este înzestrat cu harul rarisim de a inspira, cu naturaleţe şi 
fără efort, însuşi aerul esenţelor. Apoi, nu trebuie sa uitam 
ca fapt de extremă importanţă - Caragiale este o fire 
profund socratica, lucru dovedit de numeroasele şi 
surprinzătoarele sale afinități cu magistrul lui Platon şi 
Xenofon. în primul rând, şi unul, şi celalalt sunt, intr-un 
anume sens, indiferenți la farmecul nopţii, atraşi fiind, în 
exclusivitate, doar de problemele spirituale şi cerebrale. 
Reproşul ce i s-a făcut în această privinţă - ca ar fi lipsit de 
sentimentul şi percepţia naturii este o dovada şi de 


naivitate, şi de flagranta neînțelegere. Nenea Iancu nu 
agreează deloc excursiile montane şi extazierea 
sentimentală în faţa peisajelor de orice fel (memorabil e 
răspunsul dat unui individ sâcâitor care-l bătea la cap să 
participe la o plimbare prin munţi, spre a se înduioşa în faţa 
grandorii naturale: „Ce natura, mă? ce e natura? Natura e 
în capul meu”); el prefera, încântat şi incitat, sa colinde 
gările, cafenelele, berăriile, prăvăliile şi pieţele, ca să 
discute cu cei din jur în toate aceste puncte însufleţite şi 
zgomotoase ale banalităţii zilnice, provocând şi savurând 
conversațiile nu numai cu intelectualii, ci şi cu oamenii de 
cea mai umila speța sociala: bărbieri, birjari, bucătărese, 
chelneri, zarzavagii, băcani, precupeţi. Motivul îl dezvăluie 
Caragiale în câteva păreri: „Noi ştim că, dintre toate 
fenomenele, acele ce ne interesează mai mult pe noi, 
oamenii, sunt mişcările sufleteşti ale omului”. Nu altfel se 
comporta, aflăm de la Diogenes Laertios, Socrate, care 
„discuta chestiuni de morală în prăvălii şi în piaţă, convins 
fiind că studiul naturii nu ne este de folos; el spunea că 
cercetează „Ce bun şi ce rău ţi s-a-ntamplat acasă?” (Vieţile 
şi doctrinele., Il, 21.) [.] 

Principala dificultate de care s-au izbit toţi editorii operei 
lui Caragiale constă în sistematizarea acesteia pe categorii 
literare. Pe de o parte, graniţele dintre „schiţă”, „moment”, 
„notiţă”, „notă”, „notiţă critică”, „amintiri”, „povestire”, 
„nuvelă” etc. (enumerarea reproduce fie titulatura 
volumelor publicate de autorul însuşi, fie pe aceea a 
foiletonului din Universul) sunt destul de labile, în absenta 
unui criteriu obiectiv al departajării, cu aplicabilitate 
generala şi obligatorie. Pe de altă parte, oscilaţiile în 
clasificare au fost alimentate de caracterul eterogen al 
volumelor apărute în timpul vieţii scriitorului, care includ 
texte ţinând de formule literare diferite. Dacă apartenenţa 
unora dintre acestea la un gen ori altul e doar discutabilă 
(în sensul ca argumente pro sau contra pot fi şi au fost în 
egală măsură invocate de editorii ori de comentatorii operei 


caragia-liene), în schimb altele, în mod sigur, contravin 
flagrant titlului sub care au fost reunite. Astfel, culegerea 
Schite uşoare (1896) cuprinde monologul 1 aprilie, tipărit 
ulterior de autorul însuşi în volumul de teatru din Opere 
complete (1908); în Momente (1901) sunt incluse câteva 
nuvele şi povestiri (La hanul lui Mânjoală, Cănuţă, Om sucit, 
La conac, Două loturi, cu specificarea că doar acesta din 
urma face corp comun cu universul schițelor); Schițe nouă 
(1910) reuneşte, la fel, nuvele şi povestiri (Kir Ianulea, 
Mama, Pastramă trufanda, Partea poetului, Calul dracului 
etc.); în schimb, sub titlul de Novele şi povestiri din seria de 
Opere complete, autorul adună unele texte aparţinând 
evident „momentelor” (ca dovada că toate figuraseră 
anterior în sumarul volumului de Momente: Reportaj, Boris 
Sarafoff! Groaznica sinucidere., Tren de plăcere, 
Inspecţiune, 25 de minute, Art. 214). Şi exemplele pot 
continua. 

Ezitările autorului însuşi sunt, aşadar, evidente. Pentru că, 
daca în eterogenitatea primelor sale volume putem 
presupune o preocupare minimă pentru sistematizare, 
ediţia de Opere complete reprezintă prima tentativă de 
organizare a propriei creaţii, iar această încercare este în 
buna parte eşuată. (în afara amintitelor ezitări, trebuie insa 
sa presupunem la Caragiale şi existenţa unui calcul 
conştient atunci când a proiectat sumarele atât de 
mozaicate ale volumelor sale: gândul că, Istoria se repetă 
amestecând schiţele cu nuvelele, povestiri ori articole 
teoretice, dă o anume „greutate” acestor culegeri şi că, 
totodată, astfel se poate adresa unui public cat mai divers, 
oferindu-i fiecărui cititor posibilitatea de a-şi alege ceea ce-l 
interesează.) Oscilaţiile celorlalţi editori ai lui Caragiale 
sunt, la fel, vizibile în deosebirile de optică privind 
departajarea materialului. Ghidindu-se, firesc, după punctul 
de vedere personal, autorii de ediţii au operat, aproape 
fiecare, transferul de texte dintr-o categorie în alta, multe 
dintre acestea fără, în fond, altă justificare posibilă decât 


aceea a propriei viziuni subiective integratoare. încât, în 
afara lotului compact de „momente”, „schiţe”, „nuvele”, 
„povestiri” etc. acceptat unanim ca atare, mai există şi 
unele titluri migratoare, care, de la o ediţie la alta, 
ilustrează pe rând genuri literare diferite. 


SFÂRŞIT 


[1] A dat norocul peste noi, dragul meu! (fr.). 

[2] Prăvălii. 

[3] Minte sănătoasa în corp sănătos (Lat.). 

[4] Renumit dentist bucureştean. 

[5] loan Kalinderu (1840-1913), administratorul 
domeniilor Coroanei. 

[6] Manta de ploaie (engl.). 

[7] Nu ştiu! (magh.). 

[8] Corect: igen (magh.) - da. 

[9] Corect: kerem (magh.) - mă rog. 

[10] Ce? (magh.). 

1,2,3 Trei medici cunoscuţi din Bucureşti; cel din urmă, 
umoristul Alceu Urechiă, unul din prietenii lui Caragiale.