Ion Luca Caragiale — Schite vol.2

|. L. Caragiale 


SCHIȚE 


"/ol, 2 


ULTIMA ORĂ,.. | 

Hlă aflam în toiul contlietulu:i rormăna-bulgar, în parcul de la Sinaa. 
“reme splendidă, degi prea călduroasă, şi o ruscare neobicinuită: 
pe de a parte atluenţa trenurilor de plăcere, ale căror bilete, tundcă 
lunea cădea între două sărbători, erau valabile până rmersuri 
dimineața, asttel, se-ngrămădea lumea pentru bâlciul de a doua zi 
marţi, sf. Maria, când e gi hrarnul mănăstiri, pe de altă parte, era 
hotărâtă pentru după amuiaz plecarea suveranlor noştri spre 
străinătate, 

Fizionorma parcului era destul de caracteristică. Persoanele 
aheiale — curtea regală era în rare daliu — redingotă gi rnănu i 
negre, pălărie înaltă, generalu şi ofițeru în unifarrnă de mare ținută, 
mult publice de elită gi lume de jos destulă. Unu steteau la mese în 
fața butetului, pe când alțu se plimbau în sus gi-n jos. 

Asteptând să-rmu aducă a catea, mă pornenesc bătut pe umăr cu 
multă discreție... Un arnic, reporter de ziar. A venit să asiste la 
plecarea suverarnilor, spre a face cuvenita dare de seamă în ziarul 
său, un ziar foarte beleoos, 

— fu aflat? 

— Cer zic eu, 


—— Pi 1 Pi x a e 1 i Di 


I. L. Caragiale 
SCHIŢE 


Vol. 2 


ULTIMA ORĂ...! 

Mă aflam în toiul conflictului româno-bulgar, în parcul de 
la Sinaia. Vreme splendidă, deşi prea călduroasă, şi o 
mişcare neobicinuită: pe de o parte afluenţa trenurilor de 
plăcere, ale căror bilete, fiindcă lunea cădea între două 
sărbători, erau valabile până miercuri dimineaţa; astfel, se- 
ngrămădea lumea pentru bâlciul de a doua zi marţi, sf. 
Maria, când e şi hramul mănăstirii; pe de altă parte, era 
hotărâtă pentru după amiazi plecarea suveranilor noştri 
spre străinătate. 

Fizionomia parcului era destul de caracteristică. 
Persoanele oficiale - curtea regală era în mare doliu - 
redingotă şi mănuşi negre, pălărie înaltă; generalii şi ofiţerii 
în uniformă de mare ţinută; mult public de elită şi lume de 
jos destulă. Unii steteau la mese în faţa bufetului, pe când 
alţii se plimbau în sus şi-n jos. 

Aşteptând să-mi aducă o cafea, mă pomenesc bătut pe 
umăr cu multă discreţie... Un amic, reporter de ziar. A venit 
să asiste la plecarea suveranilor, spre a face cuvenita dare 
de seamă în ziarul său, un ziar foarte belicos. 

— Ai aflat? 

— Ce? zic eu. 

— Care va să zică, nu ştii nimic? 

— Ce, frate? 

— Aseară s-au prins doi inşi, un bulgar şi un italian... 


— Unde? 

— Pe bulgar l-au prins la Valea Largă când se cobora din 
tren şi pornea pe jos către Sinaia. Au găsit la el două 
revolvere, două cuțite şi mai multe scrisori iscălite de 
Sarafoff, de Dimitroff, de Trifanoff şi de ăsta... cum îl 
cheamă, frate?... de... 

— De Ciciu Penciu... 

— Da, de Ciciu Penciu... 

— Ei! Şi? 

— Ei! şi., a vrut el s-o întoarcă, s-o răsucească; s-a 
contrazis şi l-au arestat. 

— Şi acuma, unde e? 

— E închis la cazarma vânătorilor în deal. 

— Ei! dar italianul? 

— Care italian? 

— Italianul pe care l-a prins. 

— Nu, nene; nu-ţi spui că e bulgar? 

— Bine, ăsta pe care l-a-nchis la cazarma vînătorilor, da, e 
bulgar; dar ăla pe care spuseşi că l-a prins la Buşteni... nu 
era italian? 

— A! da! ala, da, ala era italian... 

— Ei! cu ala cum stă lucru? 

— Vine din America... S-a găsit la el un pachet de 
dinamită, cam de vreo patru kilograme, otravă şi... 

— Şi mai multe scrisori... 

— Da, mai multe scrisori... De unde ştii? 

— Ei, bravo! se putea fără scrisori?... Fac prinsoare că 
scrisorile sunt de la Bresci şi de la Luccheni... 

— Exact. 

— Şi - întreb eu - ce s-a făcut cu acest anarhist? Unde l-au 
închis? Tot la cazarma vînătorilor? 

— Aş! asta e teribil... că le-a scăpat! 

— Cum se poate? 

— Da, le-a scăpat frumuşel. Pe când voiau să-i ia dinamita 
şi să-l lege, repede a dat brânci unuia dintre agenţi, pe alt 
agent l-a răsturnat cu o lovitură de picior în pântece, pe 


urmă a scos un pumnal şi un revolver şi ameninţându-i s-a 
făcut nevăzut... Se crede că s-a ascuns în pădurile 
Peleşului... S-au luat cele mai straşnice măsuri ca să fie 
prins... înţelegi, ce primejdie! 

— Bine - zic eu - astea trebuie să le dai la gazeta d-tale. 

— Fireşte că le dau... Acu mă duc la telefon... Stai puţin, 
mă-ntorc îndată... îţi aduc ştiri din Bucureşti. 

Şi a plecat amicul meu la telefon. Rămânând singur, iată 
văd un ofiţer de vânători cunoscut. 

— Iubite căpitane, iartă-mă să te rog un lucru; nu s-ar 
putea să văz şi eu pe bulgarul... 

— Care bulgar? 

— Bulgarul prins la Valea Largă... care e arestat la dv, la 
cazarmă în deal? 

— Un bulgar arestat la noi la cazarmă?... Poate de acum 
douăzeci de minute încoace... Acuma viu de acolo... 

— Nu, frate, arestat de aseară... S-a găsit la el două 
revolvere, două cuțite şi mai multe scrisori de la Sarafoff, de 
la Dimitroff, de la Trifanoff şi de la Ciciu Penciu... 

— Fugi, monşer! Cine ţi-a spus gogoşile astea?... N-avem 
nici un bulgar arestat... Poţi, daca vrei, să mergi să te 
convingi. Salutare, mă grăbesc; e târziu, trebuie să dejunez 
mai devreme; escortăm pe maiestăţile-lor la gară. 

Când căpitanul a făcut câţiva paşi, iată se întoarce de la 
telefon reporterul meu foarte încruntat. 

— Nu ştii nimic... 

— Ba ştiu, zic eu; ştiu că bulgarul dumitale nu există la 
cazarma vânătorilor: acum am vorbit cu căpitanul... (şi i-l 
arăt pe căpitanul, care se depărtează prin mulţime) mi-a 
spus că sunt toate gogoşi, că la cazarma lor nici pomeneală 
n-a fost despre vreun bulgar. 

— Da?... bravo! în adevăr că acuma nu mai există nici un 
bulgar la cazarma dumnealor... Dar pentru ce?... Pentru că 
nu l-au păzit cumsecade şi l-au lăsat să scape. Bine c-am 
aflat-o şi pe asta!... Dar în sfârşit, asta n-are atâta 


importanţă; asta e veche... Să-ţi spui ce am aflat acuma la 
telefon din Bucureşti... E lată rău! Razboiul e declarat. 

— Ce?! zic eu îngrozit. 

— Douăzeci şi trei de ofiţeri români şi treisprezece soldaţi, 
făcând exerciţii pe malurile Dunării, între Călăraşi şi 
Giurgiu, au fost înconjurați de echipajul unei şalupe 
bulgare, care debarcase pe teritoriul nostru, dezarmaţi, 
făcuţi prizonieri, încărcaţi în şalupă şi trecuţi pe malul 
bulgar. 

— Cum se poate? 

— Vezi dar că nu mai putem sta cu braţele încrucişate... 
Stai un moment... Mă duc la telefon, să dau amănunte 
despre evaziunea bulgarului... 

— Care bulgar? 

— Bulgarul care a evadat de la cazarma vânătorilor. 

— Ce amănunte, domnule? De unde ştii şi amănuntele? 

— Ce-ţi pasă? 

Şi, zicând acestea, bravul meu aleargă la telefon. 

Mă ridic înecat de vestea războiului... am nevoie să mă 
mişc, nu mai pot sta locului. 

La câţiva paşi, un grup de domni, între cari şi un domn 
ministru, de care am deosebita onoare a fi cunoscut. 

Mă apropiu cu respectul cuvenit şi salut... D. ministru îmi 
răspunde foarte politicos şi îmi întinde mâna. Mă miră mult 
că d. ministru nu pare îndestul de emoţionat de lovitura 
echipajului şalupei bulgare. 

— Scuzaţi-mă - îndrăznesc eu - domnule ministru... E 
adevărat? 

— Ce? întreabă d. ministru, zâmbind ca şi cum ar înţelege 
ce sentimente mă muncesc. 

— O şalupă... 

— Bulgărească?... zice d. ministru accentuându-şi mai bine 
zâmbetul. 

— Da... zic eu. 

— Linişteşte-te... N-a făcut până acuma nici un prizonier 
român. Apoi, cătră toţi: 


— Hotărât, oamenii aceştia vor să smintească lumea! Pe 
urmă, cătră mine: 

— Ei, cum îţi vine dumitale să crezi aşa baliverne? 

— De! domnule ministru - zic eu - ştiu eu ce să mai crez şi 
ce să nu mai crez? De exemplu, istoria cu evaziunea 
bulgarului. 

— Care bulgar? 

— Care a fost prins aseară la Valea Largă şi închis la 
cazarma vânătorilor din deal... zice că a reuşit să fugă. 

Ministrul şi toată lumea din grup încep să râză. Dar eu 
urmez: 

— Şi anarhistul pe care l-au scăpat la Buşteni, care venea 
din America cu patru kilograme de dinamită... 

— Nu v-am spus eu - zice d. ministru - că o să smintească 
lumea?... Uite-n ce stare l-au adus chiar pe un om ca 
dumnealui, care de! orişicât... om cu condei... 

Zicând acestea, d. ministru ne salută frumos şi după ce 
mai mă-mbărbătează încă o dată, asigurându-mă că 
războiul nici n-a început, nici n-are să-nceapă, se 
depărtează. 

Ameţit, mă rentorc la scaunul meu şi şez la loc, să aştept 
pe d. reporter, care trebuie să se întoarcă de la telefon. 

Nu aştept mult; iată.-l. 

— Ei? întreb eu. Mai ai ceva nou din Bucureşti? 

— Se vorbeşte cu stăruinţă despre asasinarea unui 
judecător de instrucţie. 

— Nu mă-nnebuni!... Dar ştii ce am aflat eu?... Acu am 
vorbit cu ministrul X... 

— Cu ministrul X? 

— Da. 

— Ei? 

— E mai lată decât toate! 

— Ce? 

— Podul de pe Dunăre... 

— Ei? podul de pe Dunăre... 

— Podul de la Cernavoda... 


— Ei? podul de la Cernavoda... 

— Nu-nţelegi? 

— A sărit în aer?! 

— Da, zic eu; cum ai ghicit? 

— Mi s-a spus ceva la telefon, dar nu credeam... Mă duc să 
dau confirmarea ştirii! Şi pleacă glonţ,. 

— Stăi! strig eu. 

Mă iau după el, îl ajung şi-l opresc: 

— Nu uita să telefonezi că de trei zile escadra bulgară 
bombardează Constanţa. 

— Constanţa?... Bine! 


UN PEDAGOG DE ŞCOALĂ NOUĂ. 

D. Mariu Chicoş Rostogan, distinsul nostru pedagog 
absolut, şi-a început cariera printr-o memorabilă conferenţă 
didactică. 

Vom da aci mai la vale conferenţa în rezumat, apoi câteva 
note, luate după natură, despre activitatea în praxă a 
eminentului pedagog. 

Trebuie prealabil să spunem că d-sa, totdeauna înainte de 
e şi i, pronunţă pe: n ca gn franțuzesc, tcak, dca gh, gcaj, 
cca ş. 

Aceasta pentru uşurarea citirii citatelor din vorbirea d- 
sale, pe cari voim să le transcriem pe cât se poate cu 
pronunţarea lor originală. Cititorul va suplini părţile din 
cale afară originale, pe cari ne-a fost prea greu să le 
transcriem exact, ca de ex. gn şi g. 

1. CONFERINŢĂ 

„Onorat aughitoriu, Vom căuta să ne roskim astăzi ghespre 
metoda ghe a prăda grămakica în jenăre şi apoi numai 
doară ghespre metoda intuikivă şi ghespre răspunsurile 
neapărake, neţăsitake ghe lojica lucrului, amăsurat 
inkelijinţii şcolerului!” 

Aşa începe d. conferenţiar. Cui nu a asistat la conferenţa 
aceasta trebuie să-i spunem că pedagogul pune întrebările 
şi presupune şi răspunsurile. Aşa că urmarea, deşi s-ar 


părea o conversaţie între pedagog şi şcolar, este însuşi 
corpul conferenţii. lată rezumatul acestei superioare opere 
didactice. 

Urmează conferenţiarul: 

Pedagogul: No! ce-i grămakica? 

Şcolerul: Grămakica iaşte. 

Pedagogul: Nocă-z ce iaşte? că-z doar nu iaşte vun 
lucru mare. 

Şcolerulnumai apoi se răculeje şi răspunghe: 
grămakica iaşte o ştiinţă ghespre cum lucră limba şi lejile 
mai apoi la cari se supune aceea lucrare, ghin toake 
punturile ghe veghere. 

Pedagogul: Bravo, mă! prostovane! (îi zic aşe doara 
nu spre admoniţiune, ci spre înghemn şi încurăjare). No, 
acuma, spune-ne tu numai cum se împart substankivele? 
Şcolerul, la întrebarea aceasta a mea doară, musai să 
răspunză, neţăsare, amăsurat priceperii şi răţiunii sale: 

Şcolerul: în substankive care se văd şi substankive cari 
nu se văd - reşpeckive concreke şi abstracke! 

Pedagogul: Apoi merem mai gheparte pe ogorul 
pedagojic şi punem cheskiunea doar: 

Aţi auzit voi, copii, ghespre jăn? Ce iaşte jănul? 
Şcolerulrăspunghe: Jănul e cumu-i lucru: masculin, 
femenin şi ekerojen au neutru, reşpeckive ghe bărbat, ghe 

femeie şi ghe ce nu-i nici bărbat, nici femeie. 

Pedagogul: Exemple doară. 

Şcolerulapoi musai se exprime astfel: 

Calul îi substankiv masculin; iel se schimbă în iapă, ş-apoi 
ghevine femenin. 

Pedagoglul]: No! dar neutru? 

Şcolerul(inoţent cumu-i, el nu poake da exemplul 
aghecvat; eu, pedagogul, atuncia-s gata să-i dau 
ilustrăţiunea keoriei). 

Pedagogul: Neutru! Neutru mai apoi, dacă-i calul 
masculin şi iapa femenină, neutru-i catârul, carele nu-i nici 
cal, nici iapă, nici măgar, nici cal: e catâr, aghică corşitură, 


ghe îmbele jenuri, şi mai gheparke pentru aceea se 
conzultă zoologhia, care-i o altă ştiinţă naturale, şi doară 
naturalia non sunt turpia!... 

[1] 

După aceea doară, şcolerul musai să fie, în răţiunea sa 
puerilă, eghificat pe gheplin ghe jănurile tutor 
substankivelor. 

Vine numai dup-aceea cheskiunea makemakică. Spune-ne 
tu doară, Bîrsăscule! (zic eu şcolerului) ce înţăleji tu prin 
curbă, o linie curbă? 

Şcolerul: Care nu-i ghireaptă. 

Pedagogul(zâmbind cu bunătate): No! care nu-i 
ghireaptă, bine! da' cumu-i, dacă nu-i ghireaptă? 

Şcolerulmai apoi vine la aceea înduplecare a răţiunii 
că musai va să răspundă minken: 

E o linie oablă, oablă, care mere şi mere şi mere şi iarăşi 
se-ntoarnă ghe unghe o purces. 

Pedagogul(jucându-şi serios rolul): Bine! răspuns 
limpeghe! Chiar! 

[2] reşpeckive esact. No acuma, spune-ne cine au invăntat 
numerele? 

Şcolerulacuma, după memorare numai, căci memoria 
e, cum zice Tubinghen, pur animală, răspunghe ca 
animalul: numerele pare, reşpeckive cele cu soţiu, le-au 
invâăntat Pitagora, iar mai apoi cele impare, reşpeckive cele 
fără soţiu, le-au invântat Eratoskenes! 

Bravo! 

Cum veghe, onoratul aughitoriu, toake răspunsurile 
şcolerului după metoada intuikivă moghearnă sunt 
neţesitake prin lojika lui, proprie vorbind născândă, dar 
completaminke formată printr-o educăţiune aghecvată 
cercustanţelor, probăluike ca gherivând ghin natura 
noastră, carea lucră pe cum e mânată mai gheparke. 

Într-o viitoare conferenţă, vom cuvânta apoi ghespre 
această natură iarăşi în aplicăţiunile sale în raport cu 
pedagojia, cu beserica şi cu işcoala! 


(Aplauze. A doua zi, pedagogul nostru este numit în slujbă 
profesor „ghe pedagojie în jenăre şi ghe limba makernă în 
şpeţial”. Să-l vedem la lucru.) 

2. O INSPECŢIUNE. 

Profesorul: Că-z onorat domnul inşpectore va binevoi 
doară un momânt să asculke aplicăţiunea metoaghii 
intuikive. 

Inspectorulse aşează, scoate carnetul şi condeiul şi 
ascultă. 

Profesorul: Mă! prostovane! tu ala ghe colo. Spune- 
ne tu doară: ce iaşte fiinţă şi ce iaşte lucru, mă? 

Elevul: Lucrul, dom'le, este care nu mişcă, şi fiinţă 
pentru că mişcă! 

Profesorul: No! darornicul meu. prostule! fiinţă-l ori 
lucru? 

Elevul: E lucru, domile! 

Profesorul: Că-z doar mişcă, mă! auzi-l! (bagă ceasul 
în urechea elevului). 

Elevul(ferindu-se): Da, dar daca nu-l întoarcem, nu 
mişcă. 

Profesorul(satisfăcut): Bravo! (căâtră domnul 
inspector:) Ş-apoi doar ăsta-i ghintre cei meghiocri. Bine! 
(Elevul trece la loc.) Tu, mă! ălălant ghe lângă el. Câke 
picioare are boul, mă? 

Elevul: Patru, dom'le! 

Profesorul(vesel): Ei, pe dracu! că-z doar n-o să aibă 
şăpke! Şi ce e boul cu patru picioare? lucru ori fiinţă? Ha? 

Elevul: Fiinţă, dom'le! 

Profesorul: Dar masa fiinţă-i? 

Elevul: E lucru, dom'le! 

Profesorul: Nol!că-z n-are şi ea patru? 

Elevul: Da, dar nu se mişcă, domile! 

Profesorul(şimai vesel): Ei! pe dracu! să se mişte. 
poake doar că cu şpirikismus! 

Inspectorul(tuşeşte tare şi caută să schimbe vorba): 
Mă rog, cum îl cheamă pe elevul acesta? 


Profesorul: Anibal loanescu. 

Inspectorul: Răspunde bine. 

Profesorul(cu siguranţă): Că-z ăsta-i ghintre cei 
bunişori! No! la gheografie acuma. Mă! tu ghe colo. Spune- 
ne tu doară toake ştakele Europei. 

Elevul: Franţa, domile. 

Profesorut: Franţiia, bine! 

Elevul: Anglia, dom'le. 

Profesorul: laşte! 

Elevul: Germania, domile. 

Profesorul: Ghermania. 

Elevul(se porneşte repede. 

— Profesorul dă din cap afirmativ la fiece nume de stat cu 
satisfacţie şi cu mândrie): Elveţia, Rusia, Suedia, Italia, 
Belgia, Olanda, Turcia, Bulgaria, România, Serbia, 
Muntenegru şi Grecia. dom'le! 

Profesorul(încruntându-se): Şi apoi mai care, mă? 

Elevul: Atâtea, domi'le! 

Profesorul(începând să scrâşnească): Dar Şpania, 
mă? 

E Levu l(intimidat): Şi. Spania, dom'le! 

Profesorul(mai aspru): Dar Şpania, unghe-i Şpania? 

Elevul:?! 

Profesorul(magistral): Şpania-i lângă Portocalia, mă 
boule, şi viţăversa! 

Elevul(aiurit): Şi. Spania şi Portocalia, domi'le! 

Profesorul(dince în ce mai sus): Şi mai care? 

Elevul(pierdut): Virţăvercea, dom'le! 

Profesorul(indignat): Nu Viţăvercea, mă! Dănimarca, 
mă! Dania, mă! (Şoptind ameninţător printre dinţi:) Dania 
tatână-tău! (Energic:) Merji la loc, boule! 

Elevu lpleacă obidit la loc. 

Inspectorul(conciliant): Ei, oricum, tota ştiut destul 
de bine. 

Profesorul(încă fierbând de ciudă): Pe dracu! ştiut! 
Traiane Ghiorghiescule! Vină tu. Spune-ne tu doară, s-audă 


şi onorat domnul inşpector: dacă sunt în lume apoi câke le 
veghem doară, cine le-au făcut pe toake? 

Elevul(sigur): Natura, domile! 

Profesorul(zâmbind cu bunătate filozofică): Ei, pe 
dracu, Natura! Dar pe Natura aia cine au făcut-o, mă 
prostovane? 

E le vu l: Dumnezeu, dom'le! 

Profesorul: Darvezi bine că Dumnezeu, că-z doar nu 
tată-tău şi mumă-ta! No! acuma. noi, românii, musai doară 
să şkim pe cum că: ghe unghe ne trajem noi? ghe unghe? 
spune! 

Elevul(energic): De la Traian, dom'le! 

Profesorul(făcând cu ochiul inspectorului, care stă în 
admiraţie): Şi cine era Trăian? 

Elevul:Eleraunombun! 

Profesorul(emoţionat): Bun, drăguţul ghe el! zic zău 
lui Dumnezău, bun! Şi cu cine s-au bătut el? 

Elevul(brav): Cu turcii! 

Profesorul(răzând cu mult chef): Pe dracu! Că-z 
unghe erau turcii până atunci în Europa». Mai târziu doară 
apoi s-or ghescoperit turcii. (Puternic:) Cu dacii, mă! 

Elevul(mai brav): Cu draci! 

Profesorul: Căzău lui Dumnezeu că cu draci s-o 
bătut! Dar mai apoi, Ştefan cel Mare şi Michaiu Bravul cine 
au fost? 

Elevul(mândru): Ei erau oameni buni. 

Profesorul(aprobând cu tărie): Buni, mă! şi s-au 
bătut. 

Elevul(cu multă mândrie naţională): Cu draci! 

Profesorul(entuziast): Cu draci! zic zău lui 
Dumnezeu! Merji la loc! Bravo, prostovane! (Către 
inspector, care e transportat:) Că-z ăsta doară iaşte un 
şcoler emininke! 

Inspectorul: Are şi multtalent! 

Profesorul(cu siguranţă): Ei! pe dracu, talent! că-z 
talent nu-i doar ghe vreo samă! asta-i lucru anticvat. Cu 


metoaghele mogherne doară, totul zace numai în 
aplicăţiune! No! la muzică acuma. Spune-ne, Popăscule: ce-i 
muzica? 

Elevul: Muzica este care cântă, dom'le. 

Profesorul(nemulţumit): Nu aşa, loază! Nu cuvânta? 
doară ca râtanii. vorbeşte ca şcolerii. Dă-ne tu numaighecât 
ghefiniţia chiară şi agkecvată! 

Elevul: Muzica este. 

Profesorul: Ce? 

Elevul: Este când. 

Profesorul(foarte nemulţumit şi repetând definiţia): 
Muzica iaşte aceea care ne gâghilă urechile într-un mod 
plăcut. (pântre dinţi, aparte, şcolarului:) Ia sama doară să 
nu ţi le gâghil eu ţie într-un mod neplăcut! (Se aude 
clopotul de ieşire.) 

Inspectorul(se ridică; copiii fac şi ei ca inspectorul): 

Domnule profesore, sunt foarte mulţumit. Metoda 
dumitale e admirabilă. 

Profesorul(tăindu-i vorba cu mândrie): Că-z asta 
doară e metoada lui Peştaloţiu! 

[3] 

Inspectorul(urmând):şi zelul dumitale vrednic de 
laudă. (Câtre elevi:) Voi, băieţi, căutaţi a profita de ştiinţa 
bunului vostru profesore şi nu uitaţi că de la voi aşteaptă 
mult patria, România, pentru viitor! 

Profesorul(conducând cu multe reverenţe pe 
inspector şi încântat de rezultat): Că-z eu ce le tot spun 
boilor, onorat domnule inşpectore? Apoi dacă-s porci şi n-au 
ghestulă aplicăţiune! 

3. AJUNUL EXAMENELOR. 

Profesorul: No! mâne apoi începem doară! Câţi 
ghintre voi au ştuduit, or mere mai gheparke; câţi au fost 
putori şi n-au ştuduit, trebuie că rămân repekinţi. Acuma 
doară numai să vă muştruluiesc că cum să fiţi la aceea 
mălţime la carea caută a fi şcolerul întrucât priveşke 
educăţiunea prinţipială, respeckive la o conduită exămplară 


faţă ghe azistenţii cari vor fi ghe faţă. (Către un şcolar din 
fund:) închighe gura, boule, că-ţi întră musca. (Băieţii râd.) 
Silenţium 

[4]! Şcolerul caută să fie curat îmbrăcat. 

Şcolarullonescu: Mie mi-a făcut mama haine nouă, 
dom'le. 

Profesorul: Ei!mă-ta! că-z doară nu era să ţi le fac 
eu! (Râsete.) Silenţium, măgarilor! Educăţiunea prinţipială 
mai apoi ne obligă la reşpect cătră cei mari, şi la înfăţişare 
moghestă, carea iaşte ca un ghecorum 
[5] al juneţii. (Răspicat şi sever:) Că pe carele îl voi veghe că 
rânjaşte, ori se zbenguiaşte, apoi minken acelui măgar i-oi 
lunji eu urechile. măcar de-ar fi ficior ghe Erzherzog 
[6]! 

ŞcolarulPopescu: Domi'le,tata a zis că să-i spui de 
câte ori ne tragi de ureche, ca să vorbească la Cameră. 

Profesorul(cuton de mângâiere): Că-z astea nu le- 
am spus pentru kine. Pe kine doară ke cunosc ca un şcoler 
emininke. Le-am spus numai pântru porcii eilanţi! No! 
acuma să probăluim câke o ţâră ghin makerie. Popăscule! 
(0 plesnitoare şi-apoi alta şi-ncă una pocnesc în zidul din 
spatele profesorului; acesta sare în sus speriat.) Hoghi o 
fene eghemek 
[7]! Cine a fost porcul?i m?garul.? (Toată clasa râde.) Cine? 
Minken musai să aflăm cine nu a ştiut reşpectul? (Fierbe de 
ciudă.) 

Maimulţişcolari: Popescu, dom'le! 

Profesorul: Popăscu? Nu se poake. Popăscu doară-i 
un scoler emininke. 

Şcolarii: Popescu, dom'le! 

Profesorul: Acela care mai face asta, lasă-l apoi doară. 
Popăscule. dacă cineva ke-ntreabă să-i spui numai câke 
operaţiuni avem în aritmekică, cum vei răspunghe? 

Popescu: Trei, dom'le. 

Profesorul: Nu-s mai mulke? 

Popescu:Cinci. 


Profesorul: Nu-s maipuţine? 

Popescu: Două. 

Profesorul: La ghereptul vorbind, sunt numai două în 
prinţipiu, sporire şi scăghere ghe unitake; numai doară, 
după diferănţiarea lor în praxă, ghevin că-s patru; 
aghiţiunea, substracţiunea, multiplicăţiunea şi ghiviziunea. 
No! bine! meri la loc. Spune numa lui tată-tău să vină mâne 
să ne onoreză. (Altă plesnitoare.). O fekete kukio 
[8] Cine-i porcul?i m?garul? 

Toţi: Popescu, dom'le! 

Profesorul(necăjit): Silenţium! loanescule! dacă 
cineva ke întreabă că-s câke-s emisferele pământului, tu ce 
vei răspunghe? 

lonescu: Două, dom'le! 

Profesorul: Nu-s mai mulke? 

lonescu: Nu, dom'le! 

Profesorul(iritat): Ba da, loază! 

lonescu: Care, dom'le? 

Profesorul: Acele care sunt, boule! emisferul austral, 
emisferul boreal, mai gheparte apoi emisferul oriental şi 
emisferul ocţidăntal, măgarule! Meri la loc, vită! Vine mâni- 
ta mâne? 

Ionescu: Nu, dom'le, că spală la mama lui Popescu. 

Profesorul: No bine, că-z tot n-avea ce procopseală să 
vază. (Un pumn de plesnitori; profesorul sare cât colo.) O 
fene ş-o fekete kukio! (Turbat:) Care e iar măgarul şi porcul 
care n-are reşpect? 

Toţi: Popescu, dom'le. (Râd.) 

Profesorul(potolindu-se): No! Silenţium! Luaţi 
aminke doară la muştruluiala care v-am făcut. Mâne este 
ziua când pukem zice, pedagoji şi şcoleri, faţă cu onorata 
azistenţa care va fi ghe faţă: finis coronat opus! 

[9] In educatione et virtuke. (Copiii fac zgomot. Popescu se 
caută să mai găsească o plesnitoare. Profesorul iese repede, 
înjurând teribil ungureşte.) 

4. EXAMENUL ANUAL. 


Două mahalagioaice asistă la examenul copiilor lor. 

Profesorul, pedagogul nostru absolut, ascultă pe copiii 
mahalagioaicelor. 

E foarte aspru şi fără chef. 

Mamele stau înţepate pe scaune, unde s-au aşezat fără să 
fie poftite. 

Profesorul(către elevul Popescu, care n-a răspuns la 
trei întrebări): No! prostule, dacă nu ştii pe estea, care-s 
ghe tot simple şi jenărale, apoi spune-ne răţiunea pântru 
carea românii au kins să urmeză o polikikă jermână pe 
timpul lui Mihaele Bravul? 

Popescu:.? 

Profesorul: No! spune odată! 

Popescu:.?! 

Profesorul(energic): Meri la loc, boule! (Către mama 
lui Popescu, care este foarte mâhnită:) Că-z prost l-ai făcut, 
cucoană! Apoi ăstuia doară numai paie să-i dai să mânce. 
(Mama lui Popescu plânge.) Că-z geaba te mai boceşti 
acuma! nu-l mai dreji. Are să mai steie încă şăpke ani 
repekinke. loanescule! (Mama lui Ionescu tuseşte foarte 
mişcată.) Cumu-i pământul, mă? 

lonescu: Mare, dom'le! 

Profesorul: Pe dracu mare! L-a măsurat mâni-ta să 
vaza mare-i. Pe lângă alke astre, bunăoară Saturnus, au 
Neptunus, au lupităr, pământul nostru doară-i o scârbă! 
nici cât să chiorăşti un şoarece. Nu-i vorbă ghe mare, mă 
prostovane! e vorba cumu-i? 

Ionescu: Se-nvârteşte, domile. 

Profesorul(răstindu-se puternic, mama lui lonescu se 
sperie): No! apoi? dacă se învârke, cumu-i? în trei colţuri, 
animale? 

lonescu: Nu, dom'le! 

Profesorul: No, dar? 

lonescu: Rotund. 

Profesorul: Veziaşa, loază! 


(Se face un zgomot la uşe. O doamnă din înalta societate, 
doamna Ftiriadi, intră împreună cu un mops gras, care vine 
să se gudure pe lângă pedagog.) 

Profesorul(întâmpinându-o foarte emoţionat): 
Onorată doamnă, eu încă mă recomând! (la cățelul în 
braţe.) 

DoamnaFtiriadi(foarte volubil şi pe un diapazon 
mult mai-nalt): Am venit pentru băiat. Să-ţi spun drept că 
nu vream să-l aduc să dea examen la şcoala publică, nu 
vream să se amestece cu fel de fel de băieţi râu crescuţi. 
Dar a stăruit tată-său. zice că e ordin de la minister. Şi de- 
aia l-am trimes la d-ta, care-i cunoşti caracterul lui ambițios, 
de când îi eşti meditator. 

Profesorul: Binevoiască numai onorata doamnă să 
ieie loc. (Cătră Ionescu, care aşteaptă în picioare:) Tu meri 
la locu-ţi. De hatârul mâni-tii, pe kine nu ke las repekinke! 
No! meri! 

(lonescu merge la loc.) 

loneasca (ridicându-se): Sărut mâna! 

Profesorul(demn): No bine! poţi mere. (la scaunul 
loneaschii şi-l pune lângă doamna nou-sosită, şi aşază 
cățelul pe el; mopsul, mulţumit, îl linge pe nas. 
Mahalagioaicele ies foarte umilite.) No, acuma tânărul 
Ftiriadi! Spune-ne, s-audă şi ilustra matronă, onorata ta 
mamă: nu-i aşa că pământul se-nvârke în jurul soarelui trei 
ani câke 365 ghe zile şi mai apoi în al patrulea în 366 ghe 
zile? 

MiculFtiriadi: Da, domile. 

Profesorul(face semne de aprobare doamnei Ftiriadi 
care, foarte satisfăcută, se scoală de la locul ei, drege 
cravata băiatului, îl sărută şi se aşază iar la loc): No, nu-i 
aşe că presiunea se ghemonstră sufiţiente prin cele două 
emisfere (doamna Ftiriadi tuşeşte tare) ghe Maggheburg? 

MiculFtiriadi: Da, domile. 

Profesorul(cătră clasa întreagă): No, boilor, vegheţi 
numai exămplu ghe aplicăţiune! (Către micul Ftiriadi:) No, 


încă una ş-apoi basta! Spune-ne: nu-i aşe că Ioane Corvin 
ghe Huniaghe, şi Makiaş Corvin, şi-apoi dup-aceia doară toţi 
magnații maghiari fost-au români ghe-ai noştri? 

MiculFtiriadi: Da, dom le. 

Profesorul: Bine! Bravo! Emininke! 

DoamnaFtiriadi: Mersi, domnule profesor. Sunt 
foarte mulţumită. O să-i spui şi lui Ftiriadi câtă osteneală-ţi 
dai cu copiii. 

Profesorul: Ilustră doamnă, că-z asta ni-i misiunea. 
Datoria ni-i să luminăm jenăraţiunile june; că-z fără 
instrucţiune şi educăţiune, un popor doară e învins astăzi în 
lupta pentru existenţă, şi cine-i învins, apoi acela dă-l 
dracului! vorba lăkinească: una salus vickis nullam şperare 
salukem 
[10]! 


URGENI. 

Şcoala de fete No. 1 din urbea Z. No. 654- 15 noiembrie. 

D-sale d-lui primar al urbei Z. 

urgentă. 

Domnule primar, Referindu-ne la adresa noastră din luna 
trecută octombre cu No. 597 asupra necesităţii de lemne pe 
care o simte şcoala, vă rugăm ca de urgenţă să binevoiţi a 
ne trimite cantitatea prevăzută, căci vremea se strică şi 
ameninţă să nu mai putem urma cursurile fără combustibil. 
Primiţi, vă rog, domnule primar, etc. 

Directoare, AglaePoppesco 

* 


Şcoala de fete No. 1 din urbea Z. No. 682 - 1 decembre. 

D-sale d-lui primar al urbei Z. 

urgentă. 

Domnule primar, Referindu-ne la adresa noastră din luna 
trecută noiembre 15 cu No. 654, avem onoare a vă repeta 
cu insistenţă rugăciunea ce v-am făcut în privinţa lemnelor 
de încălzit necesare şcoalei de fete No. 1 din această urbe, 
care se află în lipsă de căldură suficientă pentru studii pe 


timpul de iarnă, mai ales aşa de aspră cum este cea actuală, 
încât elevele sunt incapabile a mai scrie cu mânile 
îngheţate, şi chiar profesoarele sufăr neputându-se 
dezbrăca în clasă, fiindu-le temperatura aşa de exagerată, 
încât, cum se poate uşor constata, este de nesuferit, 
amenințând cu maladii atât pe profesoare cât şi pe eleve. 

Vă rugăm dar să luaţi măsuri urgente pentru 
întâmpinarea acestei situaţiuni anormale, contrariu va 
trebui să reclamăm onor. minister nemaiputând lua nici o 
răspundere. 

Primiţi, vă rog, domnule primar, etc. 

Directoare, AglaePoppesco 

* 

Revizorul şcolar al distr. X. No. 4599 - 15 decembre. 

D-sale d-lui primar al urbei Z. 

urgentă. 

Domnule primar, Astăzi 15 decembre făcând inspecţiunea 
reglementară la şcoala de fete No. 1 din urbea Z. am fost 
întâmpinat de doamna directoare Aglae Poppesco împreună 
cu doamnele profesoare Areti lonesco, Sevasti Ionesco şi 
Aristi Poppesco, care toate s-au plâns de starea de mizerie 
în care a ajuns şcoala din cauza lipsei de combustibil, pe 
care îl refuză onor. primărie locală, pe care în nenumărate 
rânduri au rugat-o prin adrese oficiale, care se văd la dosar, 
dar care n-au avut până în prezent nici un rezultat. 

În adevăr, vizitând apoi clasele am găsit o temperatură 
incapabilă de a putea fi suferită mai ales de copii, din care 
cauză se pot chiar îmbolnăvi de vreo boală infecțioasă, ceea 
ce ar împiedica urmarea regulată a cursurilor 
reglementare, fiind silite a se întrerupe până la stingerea 
contagiunii epidemiei, precum s-a mai întâmplat pe 
căldurile cele mai mari, dar atunci nu din cauza focului, ci a 
apei, chiar cu cîteva zile înainte de examenele anuale, ceea 
ce produce o enormă confuziune pedagogică. 

Având dar acestea în vedere, vă rog, domnule primar, să 
binevoiţi a dispoza ca să se satisfacă cât mai urgent nevoile 


şcoalei. 

Primiţi, vă rog, domnule primar, etc. 

Revizor şcolar, .azărlonescu-Lion 

* 

Şcoala de fete No. 1 din urbea Z. No. 13-8 ianuarie. 

D-sale d-lui ministru al Instr. Publice etc. 

urgentă. 

Domnule ministru, În repeţite rânduri am cerut la onor. 
primărie locală să ne libereze combustibilul de care are 
şcoala noastră necesitate din cauza gerului aspru prin care 
trecem în acest anotimp fără nici un rezultat, aşa încât 
tremurăm de viaţa noastră şi a elevelor, cari nici nu mai vin 
la şcoală încă dinaintea vacanţelor, fiindcă părinţii au aflat 
şi temăndu-se nu le mai permit până ce nu vom putea da 
foc. 

Însuşi d. revizor şcolar Lazăr Ilonescu-Lion a vizitat şcoala, 
constatând lipsa noastră de căldură şi a înaintat o adresă 
încă din anul trecut 15 decembrie cu No. 4599, către d. 
primar local, dar şi aceasta a rămas tot literă moartă, căci 
şcoala se află în aceeaşi mizerie, încât nu se mai poate zice 
că aceasta este o umanitate, lăsând astfel să sufere elevele. 

Aşadar ne adresăm cu cel mai profund respect d-voastre 
spre a lua urgent orice măsuri veţi crede de cuviinţă pentru 
a face să înceteze barbaria prezentă. 

Binevoiţi, d-le ministru, etc. 

Directoare, AglaePoppesco 

* 

Ministerul Instr. Publice şi Cultelor. 10.001 —15 ianuarie. 

D-sale d-lui revizor şcolar al distr. X. 

urgentă. 

Domnule revizor, Doamna Aglae Poppesco, directoarea 
şcoalei de fete No. 1 din. urbea Z., ni se plânge că primăria 
locală nu dă şcoalei lemnele necesare pentru încălzitul 
claselor. 

Anexându-vă raportul doamnei directoare, vă învitam a 
face imediat o anchetă la şcoală şi a ne raporta de urgenţă. 


Primiţi, etc. 

p. Ministru, indescifrabil p. Director, asemenea 

* 

Revizorul şcolar al distr. X. No. 103 - 1 februarie. 

D-sale d-lui ministru al Instr. Publice şi Cultelor urgentă. 

Domnule ministru, Imediat ce am primit ordinul dv. cu no. 
10.001 din 15 ianuarie, m-am transportat la şcoala de fete 
No. 1 din urbea Z. şi am constatat că raportul doamnei 
directoare respective este în totul adevărat. 

În adevăr, am găsit din cauza frigului pe jumătate şcoala 
despopulată complet, iar restul tuşind toate şi dureri cu 
umflătură în gât, pentru care chemând pe d. medic al urbei, 
a constatat mai multe cazuri de amigdalintă, adică gâlci, 
care poate degenera mai cu seamă la copiii anemici şi 
limfatici, prin diferite complicaţiuni foarte adesea 
contagioase. 

De aceea, d. medic a opinat că ar fi mai bine dacă s-ar 
închide şcoala, spre a nu lua proporţiuni mai mari. 

Cu cel mai profund respect viu dara vă ruga, în interesul 
salubrităţii, să-mi daţi de urgenţă un ordin în consecinţă, 
sau să interveniţi pe lângă onor. primăria locală să libereze 
combustibilul de care simte nevoie cursurile. 

Binevoiţi, d-le ministru, etc. 

Revizor şcolar, .azărlonescu-Lion 

* 


Ministerul Instr. Publice şi Cultelor. No. 20.002 - 15 
februarie. 

D-sale d-lui primar al urbei Z. 

urgentă. 

Doamna Aglae Poppesco, directoarea şcoalei No. 1 de fete 
din acea urbe, se plânge că onor. primărie, după repeţite 
cereri, nu-i liberează lemnele necesare pentru încălzit, din 
care cauză sufăr cursurile. 

Vă invit dar, domnule primar, ca de urgenţă, să satisfaceţi 
conform legii, justele reclamaţiuni ale doamnei directoare. 

Primiţi, d-le primar, etc. 


p. Ministru, nedescifrabil p. Director, asemenea 

* 

Camera Deputaţilor. Sesiunea prelungită. Şedinţa de la 1 
martie. 

D.AlL.Lingopolu: Am cerut cuvântul ca să fac o 
întrebare d-lui ministru al Cultelor şi Instrucțiunii Publice: 
ştie oare d-sa în ce stare de mizerie s-a aflat iarna aceasta 
şcoala de fete No. 1 din urbea Z. lipsită de combustibilul 
necesar deoarece nu i ş-a liberat primăria locală, bântuită 
de boale din această cauză şi conform avizului medicului 
local chiar suprimarea cursurilor? 

D.ministrualCultelor: Răspunz onor. deputat că, 
în urma raportului revizorului şcolar local, ministerul a luat 
măsuri urgente ca primăria să libereze conform legii 
combustibilul necesar acelei şcoale. 

* 

Primăria urbei Z. No. 3.712 - 15 martie. 

D-sale doamnei directoare a şcoalei de fete No. 1 din 
urbea Z. 

urgentă. 

Doamnă! 

Mâne veţi primi la şcoala ce cu onoare o dirijaţi 5 (cinci) 
care de lemne cer curat, prima calitate, şi vă rugăm să 
binevoiţi a ne răspunde urgent de primirea combustibilului. 

Primiţi, d-nă directoare, etc. 

p. Primar, NiţăNecşulescuajutor. 

Secretar, AthanasluEleutherescu 


1 APRILE. 

Desigur, având cineva inspiraţie, poate minţi şi mistifica pe 
altul ori în ce zi peste an; dar la zi-ntâi de aprile este un fel 
de datorie, pentru cine ţine la tradiţiuni, să minţă şi să 
mistifice, inspirat ori nu. Oricât s-ar părea de comună arta 
minţitului, arta pe care o profesează omenirea întreagă cu 
atâta pasiune - prima artă frumoasă, pe care a profesat-o 
speța noastră - tot, ca orice artă, unii o fac cu mai puţin, 


alţii cu mai mult talent, cu mai mult sau mai putin succes. 
Izvorul ei stă în acea putere nepătrunsă a spiritului, pe care 
o numim imaginaţiune, şi fireşte că oamenii nu sunt 
deopotrivă înzestrați cu acea putere. Apoi, imaginaţiunea 
este şi ea condiţionată la fiecare individ de temperamentul 
şi caracterul lui. Astfel, sunt minciuni şi mistificări vesele, 
inteligente, delicate; altele stupide, grosolane, lugubre 
chiar. De exemplu, tânărul Costică Petrăchescu, controlor al 
unei mari administraţiuni publice, este vestit printre 
camarazii lui, atât cei din serviciul central cât şi cei din 
serviciul exterior, pentru talentul cu care ştie să mistifice la 
1 aprile. Nu se poate o imaginaţie mai bogată. Nota 
caracteristică a invenţiunilor tânărului controlor este nota 
lugubră. Câteva specimene din celebrele-i mistificări vor da 
o idee exactă cititorului despre talentul lui d. Petrăchescu. 
Sunt din anul trecut, 1 aprile 1900: 

Domnului Teodor Ionescu, impiegat clasa III, Direcţia 
generală X. Bucureşti. 

Dragă Tudorache, Imediat ce vei primi scrisoarea mea, 
suie-te în tren şi vino aci. Este neapărată nevoie de 
prezenţa ta. Unchiu-tău Panait este foarte greu bolnav; l-a 
lovit iar apoplexia şi doctorii nu mai dau nici o speranţă de 
scăpare; cel mult până mâine seară poate s-o mai ducă. Am 
vorbit cu madam lonescu, mama ta, şi mi-a spus să-ţi scriu, 
fiindcă singură nu ştie ce măsuri să ia în caz de nenorocire. 
Prăvălia lui unchiu-tău Panait a rămas pe mâna băieţilor şi a 
lui Iordache, tejghetarul, aşa că, dacă n-ai fi tu aici la cazul 
fatal, cine ştie cu ce vă alegeţi la moştenire! 

Fă-ţi curaj! toţi o să trecem prin asta! aşa e viaţa noastră! 
toţi suntem muritori! 

Te aştept la sosirea trenului în gară. 

Al tău fidelamic, C.Petrăchescu. 

Domnului Panait Mistopolu, comersant, Tirgul Y. 
Preastimate neică Panait, Nepotului dumitale Tudorache 
Ionescu, impiegat clasa III la direcţia noastră generală, i s-a 
întâmplat o mare nenorocire. Dintr-o desperare de amor, pe 


care-l trata cu o fată de la maşinile de scris ale serviciului 
central, a nebunit şi a vrut aseară să-şi spintece pântecele 
în canţilerie, cu nişte foarfeci mari de la registratură. Au 
sărit mai mulţi camarazi şi, cu mare luptă, i le-au putut 
smulge din mână. Atunci, bietul Tudorache a-nceput să 
cânte şi să joace, şi pe urmă s-a repezit să strângă de gât pe 
unul dintre camarazi, crezându-l că este amanta lui care-l 
trădează. 

Te rog, nu spune lui madam Ionescu, mama nenorocitului, 
şi aşteaptă-ne mâne dimineaţă în gară la sosirea trenului. 
Doctorii au spus că altă scăpare nu e decât liniştea în sânul 
familiei. Mâne-l aducem pe bietul Tudorache. 

Fă-ţi curaj, neică Panait; aşa e viaţa omului, n-ai ce-i face! 
dar păcat de el, că era tânăr! 

Încă o dată, nu cumva să lipseşti din gară ca să-l iei în 
primire pe bolnav. 

Al d-tale, cu tot respectul, C.Petrăchescu. 

De prisos să mai spunem ce şi-au spus a doua zi, 1 aprile, 
dis-de-dimineaţă, d. Teodor Ionescu, impiegat clasa III din 
Direcţia generală X., şi respectabilul său unchi Panait, când 
s-au întâlnit, la sosirea trenului, pe peronul gării din Tirgul 
A 

Dar alta: 

Telegramă. 

Mandache Smărăndescu, impiegat Direcţia generală X. 

Bucureşti. 

Casele voastre şi prăvăliile aici piaţa mare în flăcări. 
Răspuns plătit 10 cuvinte. 

Petrăchescu. 

D. Costică Petrăchescu, controlorul, are strânse legături 
de prietenie cu reporteraşul unei mari gazete bucureştene. 
Îi dă, foarte emoţionat, următoarea informaţie pentru ediţia 
de dimineaţă: „Aseară s-a-ntâmplat în gara N. un teribil 
accident. 

Trenul de persoane sosind pe linia a doua, publicul a dat 
năvală către peron, trebuind să traverseze şinele liniei 


întâia. 

O damă în vârstă, voind şi ea să treacă mai la urmă, s-a- 
mpiedicat în rochie şi a căzut pe şine. A voit să se scoale, 
când iată trenul accelerat, care intră în gară cu o viteză 
nenchipuită. 

Nenorocita femeie se ridicase şi ieşise de pe şine; dar, 
fiindcă bătea un vânt puternic şi, poate, din pricina 
curentului provocat de iuţeala locomotivei, pulpana 
rotondei umflată a fost apucată de botul maşinei. Într-o 
clipă femeia a fost smulsă, învârtită în loc şi apucată sub 
roţi. 

Toata lumea ţipa. În zadar! mecanicul n-a putut opri decât 
prea târziu, când nenorocita era cu desăvârşire zdrobită - o 
masă de carne informă. 

Victima acestui teribil accident e doamna Tincuţa 
Costandineasca, soacra d-lui lancu Dimitrescu, impiegat 
clasa I în Direcţia generală X. 

Nenorocita lasă o frumoasă avere fiicei sale, d-nei 
Dimitrescu. 

Condoleanţele noastre neconsolatului ginere.” 

Iarăşi de prisos a spune că în aceeaşi zi chiar, la ediţia de 
seară de 1 aprile, ziarul, felicitând pe ginere, a anunţat cu 
bucurie că a fost indus în eroare de un mişel, că d-na 
Constandinescu nici nu se afla în ziua de 31 marte în tren. 

A! Dar nu numai d. Costică Petrăchescu, controlorul, are 
imaginaţie! şi, afară de asta, în fiecare an e câte un 1 aprile! 

Domnului Costică Petrăchescu, controlor al Direcţiunii 
generale X. 

Tirgul N. 

Dragă Costică, Am să-ţi dau o veste foarte bună. Aseară în 
sfârşit am putut să punem mâna pe noul buget, pe care 
direcţia l-a ţinut foarte secret până acuma. 

Ai avut mare noroc. Din posturile de controlori s-au 
suprimat două, şi s-a înfiinţat încă un subinspector, pe lângă 
ceilalţi şapte, cari trebuie să controleze pe cei cinci 
controlori. 


Eşti înaintat în noul post. 

Leafa noului subinspector este de 350 de lei pe lună, afară 
de diurnă; adică, vei căpăta încă 50 lei diurnă, peste ce 
aveai în calitate de controlor, şi noi tot cu ce aveam 
rămânem. 

Halal să-ţi fie! se vede că ai bună protecţie! 

Dar, în orice caz, nu crede că suntem invidioşi; suntem 
buni camarazi şi te felicităm. Aseară am băut câte un pahar 
în sănătatea ta. La revedere! Amicii tăi sinceri, Teodorl 
onescu,lancuDimitrescu,MandacheSmăr 
ăndescu. 

Alta: 

D-lui Costică Petrăchescu, subinspector, etc. etc. 

Dragă Costică, Am aflat de la nepotu-meu Tudorache că 
te-a înaintatără. Foarte bine a făcutără. Amploiat ca 
dumneata deştept şi de treabă n-a mai avutără ei. Să-ţi spui 
drept că ne-am bucuratără şi eu şi soră-mea, mama lui 
Tudorache, ca de copilul nostru. Să trăieşti şi la mai mare! 

Al d-tale ca un părinte, PanaitMistopolu. 

Telegramă. 

Subinspector Costică Petrăchescu, etc. etc. 

Ginerele spus înaintare. Felicitările noastre sincere. 

TincuţaCostandineasca. 

Direcţia generală X. Serviciul administrativ no. 15245 - 31 
marte 1901 

Domnului Costică Petrăchescu, controlor, etc. etc. 

Domnule, Prin noul buget 1900-1901, suprimându-se, pe 
motive de economie, postul de controlor în care funcţionaţi, 
vi se aduce la cunoştinţă că rămâneţi în disponibilitate până 
la alte dispoziţiuni. 

Primiţi, etc. 

Director general N. N. 


25 DE MINUTE. 
„Fiţi toţi joi în gară la înălţimea patriotismului vostru, care 
nu s-a dezminţit niciodată, mai ales în aşa plăcute, putem 


zice chiar fericite ocaziuni! 

Cetăţeni! 

Săptămâna viitoare este o zi solemnă pentru oraşul 
ndstru!”. 

Astfel se-ncheia proclamația adresată de câteva zile de 
părintele orăşelului Z., către administrații săi, afişată pe 
cale publică şi reprodusă în capul ziarului oficios „Sentinela 
Ordinii” cu acest frumos motto: „Evenimentele mari fac 
totdeauna să tacă micile pasiuni!” 

Toată lumea era în adevăr plină de entuziasm, deşi 
„Drapelul Libertăţii”, dirijat de decanul avocaţilor, îşi 
termina articolul său de fond cu cuvintele: „. Vom căuta să 
fim cât se poate mai parlamentari. În zadar mişeii de la 
Primărie convoacă lumea la gară! Declarăm sus şi tare că 
joi nu va fi entuziasm, ci numai o meschină şi dezgustătoare 
paradă oficială. Să înceteze dar cu infamele lor 
mistificaţiuni! Săptămâna viitoare nu poate fi o zi solemnă; 
ea nu va fi decât un moment trist pentru concetăţenii 
noştri!” 

Directorul, care era însărcinat a gira afacerile prefecturii, 
- districtul neavând deocamdată titular - la citirea acestor 
şiruri răutăcioase, a şoptit cu zâmbetul său diplomatic: 

— Om vedea! 

Joia mult aşteptată a sosit. Vodă şi Doamna, plecând în 
străinătate, trebuie să se oprească douăzeci şi cinci de 
minute în gara din marginea orăşelului Z. De dimineaţă, 
peronul gării, decorat cu împletitură de brad, cu marca 
judeţului, steguleţe tricolore şi covorul cel roşu al Primăriei, 
este înţesat de lume - garnizoana, garda civică, şcoalele, 
autorităţile, notabilii şi cât public a mai putut încăpea. 

Directorul a plecat de la şeapte de-acasă spre a lua, 
împreună cu primarul, cele din urmă dispoziţiuni la faţa 
locului. Nevasta lui a rămas să se gătească şi să vie mai 
târziu la gară cu copiii şi cu amicul. Amicul este un profesor, 
foarte tânăr, care locuieşte la directorul de un an de zile; el 
dă şi lecţii la copii şi redijază „Sentinela Ordinii”; e băiat 


bun şi scrie minunat: se dă ca aproape pozitiv că totela 
scris proclamația. 

Acum tot e gata. Directorul se duce la o extremitate a 
peronului şi-şi aruncă privirile la mulţimea adunată până în 
cealaltă extremitate. Atunci îi clipesc de departe în minte 
cuvintele „Drapelului” şi-şi mângâie favoritele cu 
mulţumire. 

Dar sunt zece fără zece. şi cocoana nu mai vine. Ce să fie? 
Trenul domnesc s-a anunţat de la staţia apropiată. în patru 
minute trebuie să fie aici. Toţi ochii joacă între ceasornic şi 
capătul liniei. încă trei minute. Două. Un minut. S-aude 
şuierul cald. 

— La o parte, domnilor! zice grav şeful gării potrivindu-şi 
bine şapca roşie. 

lată-l! Pieptul lat al locomotivei s-arată la cotitura liniei. 
Arătarea creşte, creşte mereu, sforăind semeaţă şi 
alunecând cu eleganţă maestoasă către peron. Cazanul 
fierbe, fanfara ţipă, şcolarii intonează imnul - un concert 
monstru. Vagonul domnesc intră la peron. Un freamăt 
furnică de colo până colo prin mulţime. Deodată, şi glasurile 
copiilor şi ţipetele trâmbiţilor şi clocotitura norului fierbinte 
care se smacină captiv în pântecele maşinei sunt acoperite 
de urale zguduitoare. Trenul se opreşte, conform 
programei oficiale, la zece ore precis; suveranii cobor din 
vagon cu suita, iar consoarta directorului n-a sosit încă! 

Se face prezentarea autorităţilor şi notabililor, după care 
Vodă trece între bărbaţi, iar Doamna între dame. 

Întâiul clopot! Directorul, foarte nervos, mână un vătăşel 
călare s-aducă numaidecât pe cocoana, pe copii şi pe 
domnul profesor. 

Măria-Sa Doamna e foarte veselă de conversaţia damelor; 
dar dumnealor o iau repede şi se-ntind la vorbă. Una o 
povăţuieşte pe Doamna să se păzească pe drum de răceală: 

— Nu te juca, soro! boala n-alege. 

Doamna mulţumeşte de binevoitoarea povaţă şi asigură că 
s-a îngrijit bine, a luat haine d-acasă. în acest timp, 


directorul tremură de neastâmpăr. 

Al doilea clopot! Măriile-Lor fac un pas înapoi pregătindu- 
se să se suie. Directorul, asudat şi înecat de emoție, s- 
apropie să ţie un discurs lui Vodă. 

— Măria Ta! nu plecaţi! nu trebuie să plecaţi! D-abia al 
doilea clopot a sunat; n-a sunat nici măcar al treilea! A! 
dacă ar fi sunat al treilea, atunci aş înţelege să va grăbiţi. 
Dar nu! Şi chiar să fi sunat al treilea. să zicem! n-aveţi grijă: 
nu pleacă trenul fără Măriile-Voastre. s-a dat ordin în 
consecinţă! Aşadar, având aceasta în vedere, cu onoare 
sunteţi invitaţi să binevoiţi a lua în consideraţiune că acest 
district, acest oraş, în fine toţi concetăţenii noştri v-au iubit 
atât şi au făcut sacrificii! 

Apoi, cu mai multă căldură, Doamnii: 

— Să nu plecaţi măcar Măria Voastră! N-a venit încă toată 
lumea! mai sunt dame, mai sunt copii, mai sunt amici, care 
ar dori să vă vază ca pe o mamă! 

Vodă, zâmbind foarte bucuros, zice: 

— Mai stăm, mai stăm, d-le Director. 

— Mersi! raspunde acesta în culmea emoţiei. Şi lasând pe 
suverani, aleargă la capătul peronului, se suie în picioare pe 
o bancă şi se-nalţă în vârful deştelor, făcând cătră şoseaua 
dinspre oraş semne violente cu batista. În adevăr, pe şosea 
vine o trăsură în goană, urmată de un vătăşel călare. 

— Aide, soro! aide, nene, pentru numele lui Dumnezeu! că 
m-aţi omorât! 

— Vezi! nu-ţi spuneam eu că-i târziu! zice palpitând 
cocoana către profesor. 

Directorul îşi introduce pe peron familia şi strigă sever 
catre macagiul care stă drept, cu mâna gata pe cureaua 
clopotului: 

— Să nu tragi! Nu e voie să suni! Măriile-Lor n-au isprăvit 
încă: mai au treabă aici! 

Apoi către suverani: 

— Măriile-Voastre, am onoare pentru ca să vă recomand 
familia mea: consoarta mea, copiii mei, amicul meu! 


Şi pe urmă către copii: 

— Sărutaţi mâna! 

Copiii se aruncă şi execută ordinul. Măriile-Lor sunt din ce 
în ce mai veseli. 

— Am auzit, dragă, zice Doamnei nevasta directorului, că 
aţi fostără cam bolnăvioară! Mi-a părut grozav de rău. Încă- 
i ziceam lui dom' profesor, amicul nostru, zic: vezi 
dumneata, dacă o prinţesă şi tot nu se poate pune cu voia 
lui Dumnezeu; dar noi ăştia! Dar acu te-ai făcut bine. Se 
vede. Fie că frumoasă eşti! să nu-ţi fie de deochi! să trăieşti! 

Tot de-odată unul din copiii domnului director, care privesc 
foarte curioşi pe suverani, îşi scobeşte o nară cu degetul. 
Mama îi dă o palmă peste mână. 

— Nu ţi-e ruşine să bagi mâna-n nas! şezi frumos! te vede 
Madam Carol! 

Copilul plânge. Domnul profesor îl smuceşte de mână şi-l 
bagă la arest în sala de aşteptare clasa a doua. Măria-Sa 
Doamna intervine pe lângă domnul director în favoarea 
micului vinovat, care urlă tare în arest. Tatăl cedează înaltei 
influenţe şi dă drumul băiatului: 

— Taci din gură, măgarule! şi sărută mâna Măriei-Sale: 
dumneaei s-a rugat să te iert! 

Suveranii s-au urcat şi se arată plini de veselie la fereastra 
vagonului. Directorul se hotărăşte în sfârşit, dupa stăruința 
şefului gării, să permită a se suna al treilea. Trenul se pune 
în mişcare. Urale şi muzică. Bărbaţii fac semne de adio cu 
pălăriile, damele bezele călduroase; directorul se şterge de 
sudoare obosit, iar nevasta lui strigă cât se poate către 
Doamna: 

— La revedere! bon amusement! Nu ne uitaţi p-acolo! la 
revedere! 

Când trenul a pornit bine, o altă trăsură soseşte în goană 
mai turbată. Decanul avocaţilor coboară trăgându-şi după 
dânsul cocoana, care trage după dânsa o interminabilă 
rochie de catifea verde cu funde bogate de satin rose. 


Amândoi îşi fac loc cu furie prin mulţime, care acum a rupt 
rândurile şi iese în dezordine. 

— A plecat? zice dezolată cocoana. 

— Da, a plecat, i se răspunde. 

— Cum se poate? trenul stă totdeauna treizeci şi cinci de 
minute! 

— Ăsta era tren domnesc, ma chere, zice nevasta 
directorului. 

— Ce? era să v-aştepte Vodă şi Doamna pe dv.? adaogă 
profesorul cu un zâmbet răutăcios de superioritate. 

— Aşa? vociferează decanul. Am înţeles! Aste sunt iar 
intrigile lui dom' director: care va să zică numai dumnealui 
şi familia şi. amicul dumnealui să vază pe Măriile-Lor! 

Pe urmă, întorcându-se la lumea care se duce: 

— lată, fraţilor, o probă mai mult că astăzi opoziţiunea este 
considerată ca afară din naţiune. Foarte bine. Vom lua act şi 
de aceasta şi vom protesta! 

Decanul şi familia sa au fost multă vreme la cuțite cu 
directorul şi cu familia acestuia, deşi damele erau surori. 
Chiar o polemică „cât s-a putut mai parlamentară” s-a 
urmat cu privire la aceasta, între cele două hebdomadare 
locale. „Drapelul” decanului şi „Sentinela” amicului. 

Tocmai la nişte alegeri, o persoană de -naltă influenţă, 
aflând despre vrajba celor doi cumnaţi, a stăruit de i-a 
împăcat, promițând serios că şi anul viitor va fi o zi solemnă 
pentru orăşelul Z. şi atunci trenul domnesc o să se oprească 
acolo un ceas. şi douăzeci şi cinci de minute. 


AMICI. 

Domnul Mache şade la o masă în berărie şi asteaptă să 
pice vreun amic; e vesel şi are poftă de conversaţie. N- 
aşteaptă mult. Peste câteva momente, iată că-i soseşte unul 
dintre cei mai buni amici, d. Lache. D. Lache e fără chef. S- 
apropie şi şade şi el la masă. Cititorul mă va ierta că nu dau 
nici o indicație de ton, de acţiune şi de gamă 
temperamentală în tot decursul dialogului - indicație atât 


de necesară pentru citire caldă - şi va suplini însuşi cu 
imaginaţia această lipsă. 

Lac h e: Bonsoar, Mache. 

Mac h e: Bonsoar, Lache. 

L..: Ai venit de mult? 

M.: Nu. De vreo zece minute. Lei o bere? 

L..: lau. 

M.: Băiete! două mari. (Către Lache:) Da. ce ai? te văz 
cam. 

L..: Nu prea am chef. Sunt obosit. Am stat azi-noapte târziu 
la Cosman, până la ziuă. 

M.: Cu cine? 

L..: Cu nişte amici. Am vorbit foarte mult de tine. 

M.: Da? Ce? 

L.: E! mai nimic. fleacuri! Nu ştii cum sunt oamenii noştri? 

M.: Adică. cum? mă vorbea de rău. mă-njura. 

L.: Uite, vezi! ăsta e cusurul tău - exagerezi. 

M.: N-ai spus tu? 

L..: Ce-am spus eu? nu ţi-am spus nimica. [i-am spus că aşa 
sunt oamenii. Tu vrei numaidecât să te laude toată lumea, şi 
să nu-ndrăznească nimeni să-ţi facă o critică, fie cât de 
mică. Vezi, ăsta e cusurul tău - prea te crezi. 

M.: Ba nu mă crez de loc, să mă ierţi; da mă mir că nu 
găsiţi alt subiect de conversaţie decât pe mine. 

L..: Daca a venit vorba. Mai la urmă, nu te-a vorbit nimeni 
de rău pe faţă. fireşte că n-ar fi îndrăznit: ştie ce buni amici 
suntem. Da ştii, aşa, ciupeli. 

M.: Cam ce? 

L..: Secături. Mai ales unul dintre ei nu te poate suferi, şi ţi- 
e amic. 

M.: Cine-i ala? 

L..: Ei! asta e! Ce-ţi pasă? 

M.: Aş vrea să-l ştiu. 

L..: Nu se poate. 

M.: Parolă de onoare că nu-i cer nici o socoteală; n-am să-l 
fac niciodată să-nţeleagă că am aflat ce-a spus. 


L..: Mai întâi, nici nu ştii ce a spus. 

M.: Ce-a spus? 

L.: Uite, ăsta e cusurul tău - eşti curios. 

M.: Bine, frate, fireşte că sunt curios să aflu ce se spune pe 
socoteala mea, mai ales de amici, ca să ştiu cui să mă 
încrez, cum să mă apăr. 

L..: Mai luăm câte una mică? 

M.: Da. 

L..: Băiete, două mici. 

(Pauză. Chelnerul aduce paharele cu bere.) 

M.: Ei? 

L.: Ei! 

M.: Ei! ce spunea amicul? 

L..: Nu te poate suferi. Nu ştiu cum venise vorba de oameni 
deştepţi, şi zic eu: „Uite, Mache e băiat deştept”...că tu ştii 
că eu te-am considerat totdeauna ca foarte deştept, nu că 
mi-eşti amic, fiindcă mai la urmă, să-mi dai voie să-ţi spun, 
n-am nici un interes să-ţi fac curte. Acu, ce să mai vorbim? 
te cunosc şi mă cunoşti, slavă domnului! toate defectele le 
pot avea; dar trebuie să mărturisiţi toţi că am şi eu o 
calitate - sinceritatea; şi-ţi spun sincer că mi-ar părea 
foarte rău să vie tocmai amici şi să zică, mă-nţelegi. 

M.: Bine, monşer, cine zice? 

Leu. 

M.: Eu? 

L..: Văz că te uiţi la mine aşa, cu un aer care de! parcă vrei, 
să-mi zici că nu crezi. 

M.: Da mai întâi ce să crez? că nu mi-ai spus nimic. Mi-ai 
spus că unul dintre amicii cu cari erai aseară nu mă poate 
suferi, şi că tu ai susţinut că eu sunt deştept. 

L..: Am susţinut, fireşte. 

M.: Dar amicul meu, care nu mă poate suferi? 

L.: Apoi tocmai la asta vream s-ajung; dar dacă mă 
întrerupi mereu! Uite, vezi! ăsta e cusurul tău - întrerupi! 

M.: Ei! iaca nu mai întrerup; spune, ascult. 


L..: Când am zis eu că eşti deştept, întâi a zâmbit aşa, 
adică: „Prost eşti!” mie, şi pe urmă zice:0 fi deştept, nu zic; 
dar e cam. zevzec”. 

M.: Zevzec! 

L..: Zevzec. 

M.: Ei! după ce mă judecă dumnealui pe mine că sunt 
zevzec? 

L.: După multe, cari le spunea el. 

„: Cam ce? 

: Că ţi-ai neglijat totdeauna slujba. 

„: Nu-i adevărat! 

: Că era să te dea afară până acum de vreo trei ori. 
„: Minte! 

: Că joci cărţi, şi râd toţi de tine ca de o mazetă! 

.: Eu, mazetă! 

: Că bei. 

„: Ce beau? două-trei pahare de bere pe zi. 

: Că te-ai însurat fără zestre. 

.: Treaba mea! Ce măgar! Mă rog ţie, cine e măgarul 
ăsta, aş vrea să-l ştiu. 

L..: i-am zis de la-nceput că nu ţi-l spui. 

M.; De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-eşti amic sincer. 

L..: Ca să mă pui de faţă? N-am poftă. 

M.: Pe onoarea mea că nu. îţi jur pe ce am mai scump că 
nici n-am să-i pomenesc vreodată. Vreau să-l ştiu numai, ca 
să mă feresc de el şi să-l despreţuiesc. 

L..: Nu se poate, Mache. 

M.: Pe onoarea mea! Mă rog ţie, spune-mi-l. 

L.: Uite, vezi, ăsta e cusurul tău - eşti indiscret. Înţelege 
româneşte că nu ţi-l spui. Eu am toate defectele câte 
pofteşti; da trebuie să mărturisiţi toţi că am şi eu o calitate - 
eu sunt discret. nu-mi place să umblu cu plosca. 

M.: Atunci, dă-mi voie să-ţi spun ca nu-mi eşti amic cum te 
credeam. 

L.: Eu! nu-ţi sunt amic ţie? eu? Bravo! Mersi. 

M.: În sfârşit, un amic. 


ai a Că cer aie ui ed pal ca 


L..: Dacă sunt eu prost. şi-ţi spun. Da iacă tac. şi aldată să- 
mi dai cu tifla dacă ţi-oi mai spune ceva. (Către chelner:) 
Băiete, încă două mici. 

M.: Şi. numa atâta a zis amicul de mine? 

L.: A zis mai multe. Da-n sfârşit, ce-ţi pasă? 

M.: Nu-mi pasă nimic. dar sunt curios să văz până unde 
merge mişelia omului... Zici că mi-e amic. 

L.: Bun. 

M.: Amic de-aproape? 

L.: Da. 

M.: Şi ce mai zicea? 

L..: Nu-ţi mai spui, că te superi. Că asta trebuie să 
mărturiseşti şi tu că e cusurul tău - te superi. 

M.: Pe onoarea mea, nu mă supăr. 

L.: Zicea de nevastă-ta. că. 

M.: Că ce? 

L.: Că. În fine, prostii! ce să-ţi mai spui? Da! dar i-am tăiat 
nasul. Nu-ţi permit, zic, să te atingi, mă-nţelegi, de onoarea 
femeii amicului meu! 

M.: Cum! de onoarea nevestii mele? 

[..: Că e prea frumugşică şi prea tânără pe lângă tine; că te- 
a luat fiindcă era săracă, dar. 

M.: Dar ce? 

L.: Că la teatru mereu. Zic; „Are lojă gratis!” - „Da - zice el 
- la Şosea cu bicicleta de două ori pe zi, dimineaţa şi 
seara?” - „lot gratis!” zic eu. - „Da vara la Sinaia, tot 
gratis? zice el; de unde atâta lux?” 

M.: Mare canalie! 

L..: Şipe urmă a făcut aluzie aproape pe faţă la un alt amic. 

M.: La cine? 

L..: Nu-ţi spun. 

M.: Ascultă-mă, Lache! să ştii că mă supăr serios! Trebuie 
numaidecât să-mi spui. 

L..: Dacă nu vreau. 

M.: Trebuie să vrei! auzi! fiindcă-ţi trag palme, mă-nţelegi! 

L.: Ei, uite, vezi? ăsta e cusurul tău - eşti violent. 


LIA 


M.: Cusur, necusur, numaidecât să-mi spui la cine a făcut 
infamul aluzie? 

L..: Vrei numaidecit să ştii? 

M.: Da! 

L..: La Fănică. 

M.: La bărbatul sorii nevestii-mii la cumnatu-meu? 

L.: La Fănică, la cumnatu-tău. 

M.: Mizerabilul! canalia! Cine e? trebuie să-mi spui numele 
lui! 

L.: Uite, vezi? ăsta e. 

M.: Nu vreau să ştiu nimic! Trebuie să mi-l spui! 

L..: Nu-ţi spun! 

M.: Îţi trag palme, mă-nţelegi! 

L..: la poftim! Ei! apoi nu mă lua aşa repede, că. Auzi 
dumneata! Dar nu strici tu; eu stric. Viu şi-ţi dau de ştire să 
te pazeşti de amici, să nu te-ncrezi în oricine ca un zevzec, 
şi-ţi atrag atenţia asupra ce spune lumea despre onoarea ta 
şi a nevestii, şi tu, în loc să-mi mulţumeşti, te răţoieşti la 
mine. o să mă faci să te evit altă dată. 

M.: Care va să zică, nu vrei să-mi spui? 

L.: Nu. 

M.: Mersi. 

(Cheamă pe chelner şi plăteşte. Pauză lungă, în timp ce 
Mache bate toba cu degetele pe masă, având aerul că 
plănuieşte ceva adânc. Un muşteriu nou-venit, anume 
Tache, se apropie de masa celor doi amici.) 

Tache: Bună seara. 

LacheşiMache: Bună seara. 

Tache: Mare secătură esti, amice Lache. Mă faci să-mi 
pierz noaptea până despre ziuă, să te aştept ca un 
caraghios la Cosman. 

Lache: Mă rogţie, scuză-mă. Eram zdrobit de oboseală; 
nu mai puteam; am stat să mă odihnesc şi eu o noapte ca 
oamenii; m-am culcat de la opt aseară. 

Mache (drept în picioare, izbucnind furtunos): A! care 
va să zică te-ai culcat devreme! n-ai fost az-noapte la 


Cosman? Acu ştiu cine e amicul. Poftim! (Două palme 
straşnice şi pleacă.) 

Lache: Uite, vezil ăsta e cusurul lui - e măgar! şi violent! 
şi n-are manieră! 


AMICUL X. 

Un tip eminamente simpatic este amicul meu X., foarte 
bine cunoscut de noi toţi bucureştenii. Cum să nu-l 
cunoaştem? Îl întâlnim aşa de adesea, pretutindeni: în 
somptuoasele saloane de elită, în sindrofiile modeste de 
mahala, la Capşa, la Gambrinus, la Zdrafcu, la Jockey şi la 
cafeneaua Schreiber din Lipscani, în Orient-Express, în 
tramcar, în cupeu cu roate de cauciuc, pe jos în galoşi - 
pretutindeni gata a te saluta cu toată afabilitatea şi a-ţi 
întinde cordial mâna lui, să fii mitropolit sau paracliser, 
general ori căprar, ministru ori comisionar de stradă, nobil, 
MoOjic, ş.cl. 

Din cauza acestei mulţimi imense de varii cunoştinţe, pe 
cari ştie să le cultive cu o artă superioară, X. devine pentru 
fiecare din noi cel mai preţios prieten. Frecventând atâtea 
ş-atâtea cercuri diverse, cari-i sunt deopotrivă de familiare, 
se-nţelege câtă admiraţie trebuie să-mi inspire mie, care 
cunosc aşa de puţină lume şi care sunt aşa de puţin 
introdus mai ales în cercuri de seamă, unde se-nvârtesc 
personaje ilustre. 

EI ştie câtă admiraţie-mi inspiră, cât ascendent moral şi 
intelectual exercită asupră-mi; de câte ori însă ne întâlnim 
amândoi, nu-mi arată nici un fel de mândrie care m-ar 
atinge; totdeauna modest, simplu şi fără nici o pretenţie, 
mă pune în curent cu tot ce se petrece în sferele înalte. 
Omul acesta pare că nu ştie cât preţuieşte pentru mine 
amiciţia lui: nu-şi face idee, desigur, ce fericit sunt eu când 
aflu de la dânsul importantele secrete ale zeilor. 

Eu stau într-un local ieftin de consumaţiune, într-o berărie 
populară, pierdut în mulţime, şi mă gândesc: eu nu sunt un 
cine, eu sunt un ce; în masa omenirii, eu sunt un număr 


trecut la statistica populaţiei, şi poate chiar acolo trecut cu 
vederea, fiindcă, la ultimul recensământ al populaţiei 
Capitalei, mai la toţi din mahalaua noastră au mers agenţii 
cu catastifele, la mine n-au venit. Nu sunt vreun ambițios; 
dar gândul acesta mă mâhneşte. Să te vezi, să te înţelegi 
aşa de mic, aşa de nensemnat! Sub povara acestei gândiri, 
oftez şi-mi aplec în jos fruntea cu umilinţă. Dar simţ îndată o 
mână pe umărul meu încovoiat; ridic ochii; a! ce plăcere! 
este amicul meu X. Vine din cine ştie ce sfere înalte, să-mi 
facă onoarea a sta într-o berărie populară alături cu mine. 
O strângere de mână cordială. Această strângere de mână 
îmi ridică imediat moralul. 

Îl cunosc bine pe X., ştiu că are să mă înnobileze, să mă 
facă să am o mai bună părere de mine, comunicându-mi 
lucruri ce nu le poate şti un om care nu frecventează decât 
lumea de jos, cum am zice care nici la picioarele Olimpului 
nu poate s-ajungă vrodată. Cu respect şi cu dragoste mă 
ridic şi-i fac loc la masa mea, şi nu mă aşez pe scaun decât 
după ce el s-a aşezat mai întâi. Amicul meu răsuflă, scoate 
batista şi se şterge de sudoare; desigur, a venit pe jos. Faţa- 
i e radioasă; clipeşte foarte semnificativ din ochi; de câte ori 
clipeşte aşa, cu privirile parcă ar fi întoarse de-a-ndăratele 
către fundul magaziei cu gânduri şi idei, sunt sigur că e plin 
de informaţiuni de mare însemnătate, de o importanţă 
capitală. Eu încep să palpit de nerăbdare: vreau cât mai 
iute să-l pornesc a da drumul nepreţuitului izvor. 

— Uf! zice amicul meu; grozavă căldură azi! 

— Grozavă! zic eu. 

— Ce mai nou? 

— Ce să fie? zic. Ştiu eu? De unde să ştiu eu? Eu să te- 
ntreb pe dumneata, nu dumneata pe mine. 

Amicul meu zâmbeşte cu acea satisfacţie pe care o simte 
orice om când i se face dreptate. 

— De unde vii? întreb eu. 

— De la Take. 


Cititorul nu ştie, fireşte, de la care Take vine amicul meu X. 
Eu însă ştiu. Amicul meu X., care este în termeni familiari 
cu toată lumea, fireşte că nu va zice ca mine şi ca 
dumneata, când am veni de la acel Take, că vine de la d. 
Take Ionescu, ci zice pur şi simplu: 

— De la Take. 

— Ei? 

— Nu vrea să intre în combinaţie. Hotarât! Cât n-am stat 
de capul lui! Nu vrea şi pace! 

SE: 

— Când intram la el, ieşea şeful. Noi, eu şi dumneata, 
zicem d. Petre Carp, sau d. Carp, când ne e mai degrabă; 
amicul meu X. zice şi mai simplu: şeful. 

— Ei? 

— Şeful era bine dispus. zice: „Mergi la Take?” zic: „Da!” 
zice: „Mai caută de-l convinge şi tu, că pe mine m-a obosit!” 
şi a plecat râzând. Nu-l ştii pe şeful? 

— Nu! zic eu. 

— Zeflemist. Am râs alaltăieri cu el la „Continental”! 

| 

— Era şi Barbu. 

— D. Delavrancea? 

— Da. şi Nicu. 

— D. Filipescu? 

— Ei, da! şi Costică. 

SE, 

— Costică Arion. Costică ar fi vrut mai bine Justiţia; dar 
nu-l ştii pe şeful? cu şeful nu se discută. 

O pauză, în timp ce nu ştiu cum să admir mai mult pe acest 
om, care, stând la mijloc, pe când de o parte îi stau atâtea 
personaje strălucite, de altă parte îmi permite să stau eu. 
lată cum te ridică prietenia unui aşa bărbat! Rup tăcerea, 
şi, timid: 

— Frate, e adevărat că or să scază lefurile? 

— Nu se ştie nimic pozitiv până acuma. 'locmai de asta 
vorbeam ieri cu Alexandru. 


Amicul meu vede că-l privesc cu ochii unui om care nu- 
nţelege şi: 

— Cu Alexandru. cu Marghiloman. El nu e de părere să se- 
ntindă prea mult coarda economiilor; el crede că trebuiesc 
studiate mijloacele de a crea izvoare de producţie. Du reste 
[11], asta este?i p?rerea?efului?i a lui Nicu,?n fine a tutulor. 

O trăsură trece pe dinaintea berăriei unde ne aflăm la 
masă. În trăsură este un domn cu barbete. Parcă l-as 
cunoaşte. L-am văzut tot în trăsură, mi se pare, la o paradă, 
când s-au deschis Camerele. Amicul meu salută foarte 
familiar pe domnul din trăsură, care, uitân-du-se în altă 
parte, nu bagă de seamă şi nu răspunde la salut. 

— Aha! zice amicul meu. A venit şi el. Azi-mâne, se 
isprăveşte cu formarea cabinetului. 

— Care el? 

— Nu L-ai văzut când l-am salutat? Costică. 

— A! ăsta e Costică Arion? zic eu; îl credeam mai tânăr. 
Amicul meu râde cum se râde de un ignorant. 

— Nu Costică Arion. Costică Ollănescu. 

— A! Ei cum s-aude că o să se combine, dacă nu intră şi d. 
Take Ionescu? 

— Apoi, dragă, dacă până la urmă nu l-om putea convinge 
pe Tăkiţă, lucrul este hotărât aşa: Şeful, prezidenţia şi 
Finanţele; Maiorescu, Justiţia; Alexandru, Externele; 
Costică, Instrucţia. 

— Care Costică? 

— Arion., Costică, Internele. 

— Ălălalt. 

— Ollănescu. Nicu, Domenele, şi lonaş, Lucrările publice. 

— La Război, cine? 

— Jac. Jac şi lonaş rămân. Câte ceasuri sunt? 

— Cinci şi zece. 

— Sapristi! 

[12] zice amicul meu, s?rind din loc. E t?rziu, te las. Am 
promis lui Nicu s? merg cu ella Sinaia. Acceleratul pleac? 
la 5?i 40. Mai am numai o jum?tate de ceas,?i trebuie s? 


trec?i pe la Barbu, s?-i spui s? nu uite de ce-a vorbit cu 
Nababul. Am dou? halbe?i un corn. pl?te?te tu. M? gr?besc. 
La revedere! 

A doua zi, duminecă, la şase dimineaţa, mă sui într-un 
vagon de clasa a treia, în trenul de plăcere pentru Sinaia. 
Pe cine găsesc în vagon? pe amicul X. vorbind politică cu 
mai mulţi negustori, cari îi sorb cu mult nesaţiu vorbele 
preţioase. Cum mă vede: 

— M-am încurcat aseară la vorbă cu Barbu şi am scăpat 
trenul. Apoi, urmând vorba începută, către negustori: 

— Eu i-am spus: ghenerale, nu te grăbi. 


ATMOSFERĂ ÎNCĂRCATĂ. 

E o zi posomorâtă de primăvară; dar e zi de sărbătoare, 
mare repaus dominical. Ai observat şi dumneata, cititorule, 
câte progrese a făcut opinia noastră publică de când avem 
legea repausului dominical? E zi de sărbătoare. Pe stradele 
principale este o mişcare febrilă neobicinuită. Mulțimea 
circulă cu mare greutate; grupuri se aglomerează la 
răspântii, unde discută fierbinte; toată lumea e cuprinsă de 
nervozitate. Miroase în aer, nu, după expresia clasică, a 
iarbă de puşcă - din norocire, moravurile poporului nostru 
sunt mai blânde decât ale altor popoare, mai civilizate chiar 
- miroase a. ghiontuială. Dar ce e? De ce fierbe lumea? Se 
face o manifestaţie populară monstră în contra guvernului, 
care vrea să treacă prin camere ă la vapeur 
[13] legea pentru?nfiin?area monopolului băuturilor 
spirtoase! De când ne bucurăm de binefacerile regimului 
parlamentar, n-a trecut această ţară printr-o agitaţie mai 
grozavă. 

Drept să spun: să merg la manifestaţie, n-am curaj, fiindcă 
am aflat că guvernul este hotărât să reprime cu toată 
energia mişcarea populară, şi n-am poftă să-mi stric vreun 
os pentru o simplă curiozitate de gură-cască. Pe stradă să 
mă plimb, e foarte frig; şi afară de asta, te pomeneşti că mă 
încurc în vreo discuţie şi-mi capăt beleaua. Cine ştie dacă 


nemeresc să mă adresez în mulţime cuiva de aceeaşi părere 
cu mine; şi-n astfel de împrejurări, un om ca mine, care nu 
înţelege mândria eroismului civic, trebuie ori să discute cu 
oameni de aceeaşi părere, ori şi mai bine să n-aibă nici o 
părere. Dar dacă n-ai nici o părere, în astfel de împrejurări, 
când mai toată lumea are o părere, eşti în primejdie să 
superi pe oricine are una. E mai bine aşadar să mă retrag 
discret într-un colţ şi să tac. Intru într-o berărie şi aştept să 
pice din moment în moment ediţia de seară a ziarelor 
politice. Sunt tare nerăbdător să aflu ce a fost la 
manifestaţie. E lume destulă şi-n berărie. Un cunoscut mi se 
aşază alături. 

— Ei! ce zici? 

— Ce să zic? răspund eu. Bine. 

— Cum bine? Asta e bine? 

— De! zic; ştiu şi eu? 

— Cum, ştiu şi eu? Daca dumneata, cetăţean care te 
pretinzi. 

— Ba - zic - mă iartă, nu mă pretinz de loc. 

— Nu e vorba că te pretinzi, dar eşti; eşti un om, care va 
să zică, mai instruit, şi ai datoria, mă-nţelegi; fiindcă, dacă 
unul ca dumneata stă indiferent şi nu se interesează, atunci 
să-mi dai voie să-ţi spui. 

— Nene, zic eu. 

— Ce, nene? Aoleu! vai de biată ţara asta! O s-ajungă rău, 
domnule! o s-ajungă rău! fiindcă nu mai este patriotism şi 
totul se vinde, şi sunt oameni, mă-nţelegi, cari ar merita. 

Şi omul meu ridică tonul aşa de tare, încât toată lumea 
dimprejur îşi întoarce privirile cătră masa noastră. Eu aplec 
ochii şi cu tonul foarte blajin: 

— Să mă crezi că şi pe mine. El, ridicând tonul şi mai sus: 

— Ce, şi pe dumneata?; Când vine, mă-nţelegi, un guvern 
ca bandiții, fiindcă n-are cine să-l oprească de a lovi în tot 
ce e mai scump, pentru care nu mai există nici o apărare, 
fiindcă tăcem toţi, şi eu şi dumneata şi dumnealor (arată pe 
cei de la mesele apropiate) ca nişte laşi, fără nimica sacru, 


mă-nţelegi! fireşte că are să-şi bată joc de poporul întreg. 
A! dar nu mai merge! Poţi dumneatale, mă-n-ţelegi, să 
zâmbeşti şi să ridici din umeri, parc-ai fi străin, nu. 

— Da nu ridic din umeri, domnule! nu zâmbesc, domnule! 
mă iartă! 

Ţal! strigă omul meu foarte supărat. 

Chelnerul n-aude. 

— 'Ţal! 

— Lasă - zic - plătesc eu. 

— Mersi! Las' că avem şi noi cu ce plăti atâta lucru! Nu ne- 
a jupuit până acum de tot guvernul bandiţilor dv.! 

— Al meu? guvernul meu? 

— Las' că ştim noi. [al! surdule! 

Plăteşte şi pleacă foarte necăjit. 

Nu mai vin gazetele. N-apuc să-mi aduc aminte de gazete, 
şi iată o altă cunoştinţă se apropie şi-mi cere să-i permit a 
sta lângă mine. 

— Ei? 

— Ei? repet eu. 

— Îţi place ce fac mizerabilii? 

— Cari mizerabili? 

— Ei, cari mizerabili! derbedeii! bandiții, cari socotesc că, 
dacă se strâng două-trei sute, beţi, gata pe scandal. Oameni 
desperaţi, domnule, cari pentru un pisoi omoară pe tat-său. 
Dar astă dată li s-a-nfundat. Auzi dumneata? în carne vie 
are să tragă, în carne vie! 

— De, nene! zic eu. 

— Dar adicătele, ce poftiţi dv.? adicătele, cum o ieşi o ceată 
de dalcauci, de haimanale de-ale dv. în uliţă cu reteveiul, 
guvernul. 

— Iartă-mă, zic; înţeleg să combaţi pe haimanale, dar să 
susţii că sunt ale mele. 

— Ce să te iert! Dv., oameni inteligenţi, sunteţi de vină, 
fiindcă staţi indiferenți. la să fi mers dumneata cu mine şi 
cu dumnealor toţi (arată pe cei de la celelalte mese 
dimprejur) să fi mers, ca nişte cetăţeni convinşi, să facem şi 


noi o manifestaţie. Dar nu! Noi stăm ca blegii în cafenele, şi- 
n berării, şi-n cluburi, şi lăsăm pe toţi apelpisiţii, cari ard să 
puie iar mâna pe slujbuşoare, ca să-şi facă de cap şi să 
răstoarne sub felurite pretexte. 

— Nene - zic - t-ei supăra, nu t-ei supăra, eu în politică, nu 
m-amestec, pentru că. 

— Pentru că? 

— Pentru că. mi-e frică. 

— Frică? bravo! 

Şi omul meu începe să râză: 

— Atunci, dă-mi voie să-ţi spun, adicătele, că eşti o 
mangafa. 

— Sunt funcţionar, domnule. 

— Tocmai de-aia, trebuie să aperi guvernul. 

— Da ce? zic eu, cam plictisit. guvernul n-are altă apărare 
decât pe un conţepist ca mine? 

Omul meu îmi dă cu tifla, se scoală şi pleacă grăbit, fără 
să-şi plătească halbele, pe cari le-a băut una după alta. Las' 
că i le plătesc eu! şi nu-mi pare rău: mai puţin costă două 
halbe decât crudele-i lecţiuni de civism. 

Dar iată soseşte un băiat cu gazetele. Lumea i le smulge. 
lau şi eu două: una guvernamentală şi una opozantă. Sunt 
om care iubesc adevărul şi fiindcă-l iubesc, ştiu să-l caut. De 
mult mi-am făcut reţeta cu care, în materie politică, îl poţi 
obținea aproape exact. De exemplu, Gazeta opoziţiei zice: 
„la această întrunire a noastră, alergaseră peste 6000 de 
cetăţeni, tot ce are Capitala mai distins ca profesiuni libere, 
comercianţi, proprietari ş.cl.” 

Gazeta guvernului zice: „.la această întrunire a lor, d-abia 
se putuseră aduna în silă vreo 300 de destrăbălaţi, 
derbedei, haimanale.” 

Atunci, zic eu, au fost la acea întrunire 3000 şi ceva de 
oameni, fel de fel, şi mai aşa şi mai aşa. 

Pe când deschid gazeta guvernamentală, să mă uit la 
ultimele informaţiuni asupra scandalului, iată că, intrând pe 
uşa din dos, vine la masa mea un domn ca de vreo treizeci şi 


cinci de ani şi mai bine, cu o barbă neagră foarte bogată, 
însoţit de un tinerel ca de vreo paisprezece ani - probabil 
fiu-său. Amândoi, tatăl şi fiul, se aşază sans facon 
[14] la masa mea,?i tat?l, foarte r?gu?it,?mi zice cu ton de 
aspr? imputare: 

— Ce citeşti porcăria aia, domnule? 

— Pardon, zic eu. 

Dar până să-i mai zic ceva tatălui, fiul îmi smulge gazeta, o 
rupe şi o azvârle sub picioare. 

— Domnilor! vreau să zic eu. 

— Ce, domnilor? ţipă băiatul. Credeţi că n-aveţi să plătiţi 
infamia? 

— Ce infamie, domnule? 

— O să vă arătăm noi dv. tutulor, cari vă solidarizaţi cu 
regimul banditesc. 

— Cu regimul monopolurilor! adăogă tatăl. 

Înţelegând că un tată aşa de răguşit n-ar putea fi niciodată 
pentru monopolul băuturilor spirtoase, zic: 

— Mă iertaţi, domnilor, dar. cu cine am, mă rog, onoarea? 

— Cu studenţi! strigă băiatul. 

— Bine, dumneata se vede. dar tata dumitale. 

— Care tată? 

— Dumnealui! 

Şi arăt pe omul cu barbă. 

— Nu-i sunt tată, domnule, strigă omul răguşit. 

—?| 

— Suntem camarazi. 

— Camarazi! strig eu. Camarazi? şi încep să râd. 

— Domnule! strigă bărbosul, nu-ţi permit să insulţi 
tinerimea universitară! 

Eu chem degrabă chelnerul, plătesc iute şi plec, după ce 
salut frumos pe cei doi tineri camarazi. 


C.F.R. 
Doi amici, Niţă şi Ghiţă, şed la o masă în berărie şi vorbesc 
încet despre cine ştie ce. Uşa stabilimentului se deschide cu 


zgomot, şi intră foarte vesel un muşteriu nou, un om mai 
mult tânăr ca bătrân. După toate aparențele, soseşte dintr- 
un alt stabiliment similar, unde trebuie să fi stăruit mult. 
Noul-sosit se uită la mesele ocupate, pare c-ar căuta o 
cunoştinţă, şi-şi opreşte în sfârşit privirile asupra celor doi 
amici. Cu pas mai mult hotărât decât sigur, vine drept la 
masa lor. 

Muşteriul cel nou îngălează silabele, pe unele prea slabe 
neglijându-le chiar de tot. 

Muşteriul: Salutare, neică. 

NiţăşiGhiţă: Salutare. 

M.: Îmi daţi voie? 

N.: Poftim. 

M.: Nu vă deranjez, ca'va-s'zică. 

G.: Nu. 

M.: Vorbeaţi ceva secret? 

G.: Aş! 

(Tăcere.) 
„: Frate. o fi târziu? că pe-al meu l-am dat să-l dreaga. 
.: Unu fără un sfert. 
.: Umbli regulat? 
: După gară. 
.: Miţa acu trebuie să fie. Cât ai zis că e? 
: Unu fără un sfert. 
„între Ghergani şi Conţeşti. Am lăsat-o să plece cu şeful. 
(Bate tare-n masă.) Bine, frate, eu nu beau nimic, ca'va- 
sizică?; Dă-mi o halbă. 

(Niţă şi Ghiţă se uită unul la altul, întrebându-se reciproc 
din ochi cine este amicul.) 

Amicul(ciocneşte halba cu paharele amicilor şi bea): 
Pardon. un moment. (Pleacă.) 

G.: Cine e amicul? îl cunoşti? 

N.: Nu. 

G.: E cam trecut. 

N.: Ce cam! e bine de tot. 

Amicul(se-ntoarce la loc): Frate, e târziu? Câte să fie? 


SOSLASZS 


N.: Unu şi zece. 

A.: Acuma sunt în gară la Titu: mănâncă gogoşi la madam 
Mari, ca'va-s'zică. 

„: Cine, nene? 

: Miţa, nu ţi-am spus? Băiete, o halbă. 

„: Frate, cine e Miţa asta? fă-mă să-nţeleg. 

: Cum? nu ştii? 

2 INI 

: Nevastă-mea, frate. 

.: Bine, nene, nu ţi-e frică s-o laşi singură noaptea pe 
drum? 

A.: Păi nu ţi-am spus că nu e singură? e cu şetul. 

N.: Bine-bine, înţelegem noi, dar. în sfârşit, tocmai d-aia. 
parcă. de. o femeie singură. 

A.: N-ai grije! Cupeu separat. Intri, închizi lumina, tragi 
perdeluţele şi te-ncui pe dinăuntru: cupeu de servici, ca'va- 
s'zică sepa'at! (Face cu ochiul.) Poţi să dormi până dincolo 
de Filiaşi. Trenul 163. al mai bun pentru noi ăsta e: trenul 
163. (Cei doi amici râd.) Câte sunt acuma? 

N.: Unu şi jumătate trecute. 

A.: A plecat din Titu. A trecut şi de Mătăsaru. Miţa acu 
trebuie să-i tragă la soamne. 

G.: Da şeful? 

A.: Şi şeful. Pardon. un moment. (Pleacă.) 

N.: E dulce. 

G.: Bărbat de zahar. 

N.: Stăi, să vedem ce fel de persoană e Miţa. 

A. (se-ntoarce la loc): Singură, n-aş lăsa-o eu! ştii! femeie 
tânără, nu face să umble singură. Sunt măgari cari n-au 
maneră şi. 

G.: Dacă o fi şi curăţică. 

A. (pufneşte de râs): Curăţică! Miţa, curăţică! Ce vorbeşti, 
dom'le? îmi pare rău. Frumoasă, dom'le! îngheaţă puţul. 
Stăi, să vezi. (Se caută în buzunar, scoate portofelul şi din 
portofel o poză, pe care o trece amicilor. Amicii privesc lung 
poza cu nişte ochi plini de admiraţie.) Ei? aşa e? 


o>z>z>0 


N.: Straşnică, domnule! 

G.: Minune! 

A. (mândru): Aş! poza e moft! s-o vezi în natură, dom'le. e 
ceva, ca'va-s'zică. Mă rog, destul! s-o vezi în natură! 

N.: E naltă? 

A. (cu siguranţă): Potrivită. 

G.: Blondă? 

A.: Aur, nu altceva. Uite păr! Crezi că-l face cu fierul? Aş! 
natur. S-o vezi dimineaţa, cum drăcuieşte, că nu şi-l poate 
descurca. E lucru mare! 

N.: De câţi ani e? 

A.: Cam de câţi zici d-ta, după poză? 

N.: De vreo douăzeci şi cinci. 

A.: Vezi? Şi mai zici că-n poză te flatează. N-a-mplinit nici 
douăşunu. 

G.: Fie, nene, să vă trâiascăi aţi ştiut ce-aţi ales. Şi o 
iubeşti? 

A.: Ei, bravos! Cum să n-o iubeşti! E lucru mare, domnule, 
când îţi spui. Apoi în gară la noi, e comedie! Toţi pasajerii, 
când trece trenul ziua, toată lumea, uite aşa întoarce capul 
şi se uită la ea, la fereastră - că stăm sus în gară. 

N.: Da. şeful unde şade? 

A.: Tot sus. 

G.: Seful e familist? 

A.: Aş! Nu vrea să se-nsoare; zice că nu ţine la femei. Ce 
mai râde Miţa de el, e lucru mare! Mereu îl tachinează, şi să 
vezi ce e frumos, că el se supără! Odată, nu ştiu cum l-a 
tachinat, că s-a certatără straşnic - n-a vorbitără. o zi- 
ntreagă. 

N.: Şi pe urmă? 

A.: Pe urmă s-a-mpăcatără; trebuia să se-mpece, n-avea- 
ncotro! dacă mâncăm împreună, ca'va-s'zică! ştii, vine de 
stă cineva vizavi la masă. nu se poate! A stat ei serioşi cât a 
stat, şi mă făceam şi eu serios, şi zice şeful: „Pardon, maşer, 
v-am călcat!” şi pe urmă ne-a pufnit pe toţi râsul. 

G.: Da şeful ce fel de om e? 


A.: Foarte bun băiat. 

N.: Nu adică de bun; dar ce fel de om e? în vârstă? 

A.: Ei aş? nici de treizeci de ani. Să vezi, dom ! le, 
frumuseţe de băiat! Stăi, că am uitat să vi-l arăt. (Scoate iar 
portofelul şi din portofel o altă poză.) Uite. (Amicii iau poza 
şi o privesc cu oarecare gelozie.) Aşa e? 

G.: Voinic bărbat! 

A.: Aş! să-l vezi în natură. Mai nalt ca d-ta! şi încă în poză 
nu iese roşu! Să-l vezi când îşi pune şapca roşie, aşa cam la 
o parte. Straşnic, dom'le! mustăţile alea negre ca abanosul 
şi nişte sprâncene! Când trece trenul, toate cocoanele cu 
ochii la el, să-l soarbă şi mai multe nu! Dacă n-ar avea şapcă 
roşie, l-ar deochea diavoliţele! 

N.: Da, scuză-mă, să te-ntreb, copii aveţi? 

A. (râzând foarte tare): Ce vorbeşti, nene? sunt însurat 
numa de cinci luni. 

N.: Aşa? apoi atunci, nu e vremea pierdută; o să aveţi. 

„: Aşa nădăjduim şi noi. Câte ceasuri sunt? ia vezi. 

: Două ş-un sfert. 

: Acuma intră în Leordeni. 

: Mă rog, da dumneata ce eşti acolo la gară? 

: Eu? Magazioner. Mai luăm un rând? 

: E cam târziu; mâne am canţilerie de dimineaţă. 

: Numa un rând. Băiete! trei. 

„: Şi acuma eşti în congediu? 

„: Ce conged! Ce să mai cer conged! Mă-nvoieşte şeful 
când vreau să plec. Pot să lipsesc şi câte trei zile; mai ales 
acuma cu criza asta, nu prea e atâta lucru! 

G.: Nene, dă-mi voie să-nchin în sănătatea soţiei dumitale. 
Să vă trăiască! 

A.: Mersi! 

N.: Şi eu închin în sănătatea şefului d-tale. Să vă trăiască! 

A.: Mersi! 

G.: (dă să bea, îi răsare şi pufneşte): Nene! (Cu multă 
căldură:) Nene! lasă-mă să te pup! (Se pupă cu 
magazionerul.) Eşti mai dulce ca mierea! (Râd toţi.) Mult aş 


'>z>opz>a> 


vrea să cunosc pe şeful şi pe soţia d-tale! (Cu duioşie:) Ce-or 
fi făcând ei acuma? 

A.: Dorm tun. Câte ceasuri ai? 

N.: Trei fix. 

A.: A intrat în Piteşti. La Piteşti stă treiştrei de minute. 

(Cei doi amici îl îmbrăţişează pe rând şi-l pupă cu multă 
căldură.) 

G.: Nene! eşti un om fericit! să trăieşti! 

A.: Asta, ce-i drept, aşa e. sunt fericit, slava domnului! 
Nevastă frumoasă am, să-mi trăiască! slujbuşoară bunicică 
am - de! orişicât să zici, magazioner. dacă nu curge, pică! 
de şef încai, ce să mai zicem! ţi-este ca şi un frate, o dată ce 
ţi-e cumnat, ca'va-s'zică! 

(Amândoi amicii, după ce au râs tare, rămân foarte 
nedomiriţi.) 

: Cum, cumnat? 

: Dacă-i fratele Miţii! Da ce credeai? 

„: Atunci, n-am făcut nimic. 

: Cum, n-am făcut nimic? 

„: Noi gândeam. 

.: Cum, nene? Apăi daca nu-i era frate bun, se putea? 
Cum, adică? era să las aşa mândreţe de femeie. noaptea. cu 
aşa frumuseţe de bărbat? în cupeu de servici! (face cu 
ochiul) sepa'at, ca'va-s'zi-că! (râde cu multă poftă) ştii că-mi 
place! Câte ceasuri ai? 

N.: Ce-ţi pasă? 

A.: Vorba e, vreau să ştiu unde e Miţa acuma. 

N. (plictisit): Trei şi jumătate trecute. 

A.: A plecat din Piteşti. Ai să mergem undeva, să bem câte 
un jvarţ. 

G.: Nu mai mergem. 

A.: De ce? 

N.: Nu mai ai nici un haz! 


>z>o>z 


CONGRESUL COOPERATIV ROMÂN - ŞEDINŢA DE 
INAUGURARE. 


Şedinţa solemnă de deschidere a congresului se începe la 
orele 1 d.a. sub preşedinţa d-lui Dem. Butculescu, prezenţi 
fiind 1000 de membri cooperatori. 

Preşedintele, în termeni foarte frumoşi, salută şi 
felicită pe membrii congresului pentru patriotismul cu care 
s-au grăbit a veni să aducă luminile lor în această mare 
chestiune: protecţionismul naţional. D-sa termină arătând 
foloasele cooperaţiunii: cooperaţiunea trebuie să fie pentru 
toţi românii cu minte o idee fixă. 

Se intră în ordinea zilii. 

D.Moceanu, delicatese şi comestibile român, cu verva-i 
cunoscută, ţine pentru protecţionism un discurs foarte 
sărat şi foarte gustat: vorbele-i merg ca untul şi bine 
cântărite şi socoteala fără cusur. (Aprobări în tot publicul.) 

Directorulfabricei Lemaitre, un om cu multă 
greutate, e de aceeaşi părere. D-sa crede că fierul trebuie 
bătut până-i cald, că nu trebuie lăsat guvernul în pace: 
până nu va admite protecţionismul şi nu va turna legi pe 
acest tipar, trebuie ciocănit mereu. (Aplauze.) 

Unguvernamentalliber-schimbist: Luaţi 
seama, vrea să ne potcovească! (Râsete şi sâsâituri.) 

D.lordachelonescu,din Şelari, prezidentul 
„Spumei de drojdii”, societatea comercianților români de 
băuturi: Vin, domnilor! (Chef mare şi tămbălău în toată 
adunarea. Oratorul se aşază la loc mahmur. Zgomotul se 
potoleşte.) 

D.preşedinte: Urmaţi, frate cooperator. 

O voce: Degeaba! acuma i s-a stricat gustul! 

Alta: Să-l dreagă! 

D.lordache: Nu mai! Dar cu principiile dv.osăvă 
frigeţi rău de tot! 

D.Basilescu,tipograf, atacând chestia cu multă 
ardoare, culege aplauze de deosebite caractere, cari de 
ilaritate, cari de entuziasm; în fine face o frumoasă 
impresiune. 


D.Fran ke, croitor, oia cu francheţă p-alt ton. Se vede 
aci stofă de orator. Discursul se potriveşte perfect. Liber- 
schimbismul nu e de talia unei ţări agricole: cu acest sistem 
ni s-ar croi o soartă prea grea, care ne-ar strânge rău în 
spete; pardessus le marche 
[15], f?r? s? prindem de veste, ne-ar căptuşi străinii din cele 
două emisfere. Oratorul o încheie fără să treacă cu un 
milimetru măsura în privinţa celor două emisfere. un 
elegant discurs! Se şoptea în congres că preşedintele îl 
comandase din vreme; e drept însă că bravul orator l-a dat 
gata după promisie în 24 de ore. (Aplauze unanime.) 

D.preşedinte,carea primit o depeşe: Domnilor, am 
să vă fac o comunicare. lată depeşa pe care o primesc de la 
Direcţia generală a C. F. R.: „Onor. Congres cooperativ 
român, loco, motivele pentru cari lipseşte d. director 
general.” 

DoctorChiriac: Desigur iar întrerupere de 
circulaţiune. 

D.preşedinte: Întocmai. D. director s-a înţepenit la 
Chitila. Noi, regretând locomotivele, reintrăm în ordinea 
zilii. 

D.StancuBecheanu, lipscan: Domnilor, pe când 
vorbeau onor. preopinenţi, amicul meu, nenea Ghiţă 
Pencovici, îmi dedea cu cotul. (Râsete.) Puteţi râde, 
domnilor! n-o să-mi măsor eu la bătrâneţe vorbele cu 
santimetru. îi ştiu pe toţi ce cumaş 
[16] sunt; materia asta o cunosc, slava domnului! nu mi-e 
ruşine! "Ţara asta vrea profteţionism-nu mai încape 
tocmeală! Eu sunt sincer, eu nu sunt din acei oratori de 
modă nouă, cum am văzut la jurnalele din urmă, ca să scot 
panglici pe nas. 

DoctorTomalonescu: Panglică? cu operaţie! 

DoctorChiriac: Cezariană! 

D.preşedinte: Nu tăiaţi vorba oratorului, vă rog. 

D.S.Becheanu (urmând): Eu adică în sfârşit, eu zic 
guvernului: Coniţă! adică, pardon! domnule! cu preţul ăsta 


nu ne dă mâna: este peste poate. Dar mai în sfârşit, văzând 
la o adică refuz din partea muşteriului, ăstaa. a guvernului 
vreau să zic, putem zice: târgul n-are supărare, noi am 
cerut; dv. ce daţi? (Aplauze.) 

D.starostealbirjarilor, un adevărat pravoslavnic 
în materie economică, biciuind liber-schimbismul, compară 
congresul cu a cincea roată la căruţă. La imputarea ce i s-a 
făcut că e liber-schimbist, aminteşte proverbul cu capra şi 
oaia; la imputarea că n-a luat bărbăteşte iniţiativa unei 
mişcări mari a corporaţiunii sale, zice: bate şaua să 
priceapă iapa! Ei, domnilor - adaogă oratorul - pisica cu 
clopoței nu prinde şoarecele! Nu trebuie să tragem când la 
dreapta, când la stânga; trebuie să mânăm chestia tot 
înainte; căci, daca mergem tot aşa hâţa-hâţa, o vârâm cu 
oiştea-n gard! 

— Oratorul se opreşte aci. 

D.Bossel,tapiţer, spune că nu face ca colegul d-sale d. 
Olbricht, care se ascunde după perdea: ţinta noastră e fină. 
D-sa pune chestia pe tapet. Cifrele statistice sunt oglinda 
perfectă a situaţiei. Cu protecţionismul am merge ca pe 
rotile; de înlăturarea acestei sisteme, nimic n-ar putea să ne 
console 
[17]. D-sa sf?r?e?te spun?nd c? situa?iile economice sunt 
totdeauna mobile. (Aplauze zgomotoase.) 

D.Alexandriu, farmacist, ţine un spici foarte coroziv; 
d-sa trage un praf adversarilor protecţionismului. Blamează 
într-un mod drastic pe acei ce n-au în combinaţiile lor acea 
curăţenie caracteristică românului, şi cari vor să lase pe 
străini să stoarcă ultimele picături din forţele ţării, până 
când într-o bună dimineaţă să ne pomenim hap! că ne 
înghite străinul! Ei! şi [pe] urmă nu mai e leac. (Aplauze 
repetate.) 

D.Pragerluliu s, blănar, ţine un discurs cu totul hors 
de saison 
[18]; d-sa se-ncurc?n citate de proverbe uzate: lupul părul 
îşi schimbă, dar năravul ba; asta-i altă căciulă! de ce n-are 


ursul coadă şi lupul d-abia o poartă; umblaţi cu vulpea-n 
sac! şi altele. în fine un discurs să nu-l mănânce nici moliile. 

D.H uhn, directorul băilor Mitraschewsky, care a asudat 
tot timpul, vrea să verse apă rece peste entuziasmul 
adunării. Voi - zice d-sa - să dau un duş peste focul 
protecţioniştilor extremi! (Zgomot.) 

D.BonifaceFlorescu, profesor de franciujeşte: B- 
aia-i vorbă! 

Voci: Curat. (Zgomot.) Sus! jos! jos! sus! (Zgomot mare.) 

Urmează de aci o discuţie foarte vie, în care se schimbă o 
mulţime de replice destul de violente. Dăm aci pe scurt pe 
cele mai importante. 

Unşelar: Trebuie să-i strângem în chingi pe adversari! 
(Zgomot asurzitor.) 

Unliber-schimbist: Vreţisă ne înşelaţi! 

D.Georgeslonescu,orloger român de Geneva, 
înaintează în îmbulzeală la tribună cu cilindru pe cap: Să ne 
remontăm caracterele, domnilor! Trebuie să precizăm! 

D. Sinie, căldărar român, vociferează grozav: Asta-i 
spoială! V-aţi dat metalul pe faţă. (Se repede la tribună, 
apucă pe orloger în braţe şi-l întoarce pe sus. Zgomot la 
culme. Strigăte: Ţi-ai arătat arama!) 

D.Littmann, lampist, în mijlocul tumultului străluceşte 
prin câteva cuvinte: Domnilor! Să ne luminăm! nu sunt un 
intrigant să viu aci să bag fitiluri, să înflăcărez 
resentimentele. 

D.Tassain, directorul Companiei gazului: Tais ton bec, 
espece de fumiste! 

[19] (Zgomotul merge cresc?nd. D. Littmann se retrage? 
ntr-un col?i fumează. Zgomotul continuă.) 

D.Teodorescu, franzelar, un om copt, caută a potoli 
focul adunării: Domnilor, staţi! aci nu e cu lopata. Cine a 
luat cuvântul? Ce am venitără să facem aici? gogoşi? 

D.N.Mandrea, fabrica de cizme Filaret, cu tactul său 
obicinuit, zice puţine cuvinte şi, deşi urmând după 
calapoadele vechi oratorice, reuşeşte totuşi să-i încalţe pe 


toţi! (Zgomotul începe a se stinge, cu atât mai mult cu cât d. 
Capşa, cofetarul, îşi dă toată osteneala să îndulcească 
lucrurile.) 

D.lulianOprescu,întottimpul scandalului conservă 
o atitudine demnă şi o tăcere de aur. D-sa zice unui prietin: 
în chestia economică n-am decât o părere - laissez faire, 
laissez passer! 

[20] Fac? fiecare cum poate, eu fac cum pot. (Zgomotul s-a 
potolit.) 

DoctorBabeş: Domnilor! Susţineţi cineva o opinie 
contrară aceleia ce susţinem noi? Sunteţi turbaţi? Eu, 
domnilor, până acum nu m-am baccilit; mie-mi place să pun 
virgulele pe i! Susţin că fără protecţionism, România, pe 
calea economică, nu va putea fi decât un mic rob al marei 
Europe industriale! (Aplauze turbate.) 

Directorulfabricei de bazalt artificial: Acel ce se ştie 
a nu avea nici un păcat să ne arunce piatra! Toţi fierbem 
într-o oală, şi dumneata şi dumnealui şi noi eţetera. 

Ovoce: Eţeteracota! (Aplauze, ilaritate.) 

DirectorulCompaniei barometrice: Domnilor! 
Onorabilii preopinenţi au vorbit cu multă. pompă, dar, 
pardon, superficial. Eu voi să. sondăm mai adânc! 
(Murmure, întreruperi şi protestări.) 

Directorulfabricei „Stella”: Începutul acesta nu 
miroase bine. (Zgomot.) 

D.preşedinte,către orator: Mă rog, compania dv. nu 
este înscrisă la ordinea zilii. În şedinţa de noapte. La 
noapte! 

DirectorulComp.bar.: Dar, domnule preşedinte! 

Toatăsala: La noapte! la noapte! (lumult.) 

Preşedintele: Vă ridic cuvântul! 

DirectorulComp. bar. strigând puternic: A! care va 
să zică vreţi să-mi. astupaţi gura? foarte bine. Dv. vă. 
încuiaţi, ca să zic aşa, în ordinea dv. de zi, şi apoi, de aci, nu 
mai vreţi să. ieşiţit Rog să se ia act de aceasta. Aceasta nu e. 


lucru curat! Vom protesta! vom umple. toate gazetele! 
(Zgomot mare.) 

Reprezentantul Societăţii presei: A! astaeo 
infamie! Afară! Să iasă. afară! 

DirectorulComp. bar, în mijlocul fluierăturilor şi 
huiduielilor, se încleştează la tribună strigând din toate 
puterile: Bravo! care va să zică tot eu să ies. afară! Eu! Nu, 
domnilor, dv. să ieşiţi afară! 

Unmăcelarromân, repezindu-se la orator cu cuțitul: 
leşi. că te tai! 

DirectorulComp. bar., de frică, iese afară. (Aplauze 
frenetice.) 

Prima şedinţă solemnă a congresului se ridică. 


DE ÎNCHIRIAT. 

O vorbă veche franţuzească zice că mai-binele e adesea 
vrăjmaşul binelui. Este foarte adevărat; însă omului nu-i 
trebuieşte binele, îi trebuieşte mai-binele: aceasta e 
raţiunea întregului progres al omenirii. Priviţi, la fiecare sf. 
Gheorghe şi sf. Dumitru, ce goană după mai-bine! Gândesc 
că nicăieri nu se mută mai mult şi mai des lumea ca la 
Bucureşti; e natural - Capitala trebuie să dea tonul 
progresului. Cu trei luni înainte de termenul mutării, mai în 
fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere, 
având un vădit caracter de urgenţă: 

— Nu-mi mai dă mâna, cucoană! leafa scăzută; criză; nu 
mai pot! trebuie să căutăm una mai ieftină. 

— lar să ne mutăm? 

— Dacă trebuie. 

— Uf! când mă gândesc, să plec iar cu troacele, să le mai 
hodorogesc iar! să mai paţ iar ca-n rândul trecut, când s-a 
răsturnat căruţa cu mobila şi era să mă calce tramvaiul! - 
că mă mir s-acuma cum am scăpat! - uf! parcă mai bine să 
Mor! 

— N-am ce-ţi face! De ce nu ţi-a dat părinţii o pereche de 
case de zestre? şi mie mi-ar fi plăcut să nu mai umblu la 


fiecare şase luni din mahala în mahala. Dar de! asta e 
soarta noastră a chiriaşilor! 

A treia zi de sf. Gheorghe: 

— Umbrela mea! şoşon-galoşii mei! mi i-aţi pierdut pe 
drum! Şi ţine-te, pe urmă, înjurături. Sau: 

— Ei! noi. ce facem? 

— Cum, ce facem? 

— Da, ce facem? rămânem tot aici, ori ne mutăm? 

— De! zice bărbatul, ştiu şi eu ce să facem? eu zic să 
rămânem. lar să ne mutăm? 

— Dar dacă găseşti una mai ieftină şi mai bună? N-ai zis 
tot tu că aici ţi-e departe de canţilerie? 

— Da, decât. ce zor e să ne gândim de-acum? Mai avem 
încă trei luni în cap. Mai e vreme. Nici nu s-au pus biletele. 

— Da! să facem ca în rândul trecut. să alergăm ca nebunii, 
cu două zile înainte de sf. Dumitru, pân zloată şi să luăm ce 
ne iese-nainte şi să dăm cât ne cere. Nu-i mai bine să 
căutăm din vreme? 

— Bine, să căutăm mai din vreme, zice omul cu glasul pe 
jumătate. 

— Eu, să ştii că de mâne pun samsar. Aicea n-o să fie de 
trăit la vară. o să ne coacem de soare. 

— Bine, pune samsar. treaba dumitale! eu nu m-amestec. 

— Fireşte! d-ta nu te amesteci. etc. 

Şi se isprăveşte masa cu ceartă şi cu lacrimi. 

— Fir-ar a dracului ş-afurisită de viaţă! etc. 

Aceeaşi damă, a treia zi de sf. Gheorghe, către Boriş, 
servitoarea: 

— Oglinda din salon! ce-ai făcut? trăsni-te-ar Dumnezeu să 
te trăsnească! lua-te-ar hengherul, şoangheriţa dracului! 
etc. 

— Uf! mie-mi spui? aşa e cu mutatul, soro! mie, ţiganul, 
globul ăl de cleştar de la lampă! Asta e soarta noastră a 
chiriaşilor! 

„Soarta numai a chiriaşilor? zic eu în gândul meu. Aş!” în 
toate părţile lumii se mută numai chiriaşii; la Bucureşti se 


mută şi proprietarii. Dacă unui proprietar care are două 
perechi de case, îi rămâne o pereche nenchiriate, desigur 
se mută din casa în care a şezut în casa goală. 

— Probabil pentru ca să spargă ursuzlâcul, zici d-ta. 

— Nu! răspund eu; pentru că omului îi trebuieşte mai- 
binele. Era bine în casa unde sta până acuma; dar. în casa-n 
care se mută o să fie mai bine. 

Ba, ceva mai mult. Cunosc proprietari cari au o singură 
pereche de case tocmai potrivite pe mijloacele şi nevoile 
lor; le dă cu chirie şi ei se mută cu chirie în alte case. De la 
casele proprii ia chirie, să zicem, o mie de lei pe an; la 
casele în care se mută, plăteşte chirie o mie fără ceva, ori o 
mie şi ceva. 

Dar iată un caz şi mai interesant. 

Doi amici ai mei, dd. George Marinescu şi Marin 
Georgescu, sunt proprietari fiecare a câte o pereche de 
case în aceeaşi stradă. Amândouă casele sunt absolut 
identice: acelaşi plan, aceleaşi încăperi zugrăvite la fel; în 
sfârşit două case gemene, peste putinţă de deosebit dacă 
una n-ar purta numărul 7 simplu şi cealaltă 7-bis. Au fost 
începute şi isprăvite de clădit totodată. După ce le-au adus 
în stare de locuit, amândoi proprietarii s-au mutat fiecare în 
proprietatea respectivă, şi au stat, ca buni vecini, fiecare la 
sine şase luni, de la sf. Dumitru până la sf. Gheorghe. De la 
sf. Gheorghe, fiecare s-a hotărât să se mute şi să-şi dea casa 
cu chirie. De ce? De ce, de ne-ce, nu ştiu; dar ştiu că au pus 
fiecare bilet de închiriat. Ca buni vecini şi vechi prietini, au 
făcut însă învoială, că n-au să scază din preţul hotărât 
pentru chirie - una mie două sute de lei anual. Astfel, orice 
concurenţă neleală era înlăturată şi rămânea să joace rol 
numai norocul, după gustul mugşteriilor. Multă lume a venit 
rând pe rând să vază casele amândouă, şi fireşte că, dacă 
chiar se învoiau din preţ, fiecărui muşteriu i-ar fi venit 
foarte greu pe care din două să o prefere, pe 7, ori pe 7-bis, 
deoarece nu era altă deosebire între cele două acareturi 
decât că, dacă veneai dintr-o parte a stradei, 7 venea mai 


aproape, dar dacă veneai din partea cealaltă, atunci venea 
mai aproape 7-bis. În sfârşit, ce să mai lungim vorba 
degeaba! casele plăceau la toată lumea, dar preţul nu 
convenea. 

— Mai jos, nu putem! zicea d. Georgescu; mai bine 
rămânem noi în ele. Dv. poftiţi şi la vecin, alături, la d. 
Marinescu; să vedeţi. 

— Am fost şi la vecin. 

— Şi cât v-a cerut? 

— Tot cât ceri şi d-ta. 

— Apoi vedeţi. 

Tot aşa şi iar aşa, au rămas şi casele lui d. Georgescu şi ale 
lui d. Marinescu nenchiriate până alaltăieri, după sf. 
Gheorghe. Şi madam Marinescu şi madam Georgescu 
steteau la fereastră, ori în grădiniţă, şi se uitau cum trec pe 
dinaintea caselor dumnealor calabalâcuri peste 
calabalâcuri, şi auzeau cum drăcuiesc cucoanele mergând, 
care cu o lampă, care cu o colivie, care cu un căţeluş în 
braţe, pe urma calabalâcului ei fiecare, şi atunci un fel de 
mâhnire le cuprindea pe amândouă: 

— "Toţi! toţi se mută! 

lar seara, când veneau acasă d. Georgescu şi d. 
Marinescu, găsea fiecare pe consoarta sa aşa supărată, aşa, 
cum să zic, fără chef, că nici bucăţică nu punea femeia în 
gură. Amândoi bărbaţii au pătruns în taina sufletului 
consoartelor. Ce-i de făcut? Nimic mai lesne! S-au învoit să 
se mute d. Georgescu de la 7 la 7-bis, în casele lui d. 
Marinescu, iar d. Marinescu de la 7-bis în casele lui d. 
Georgescu, la 7 simplu. 

Şi. bucuria cocoanelor! Şi ridică, şi asudă, şi sparge, şi 
ocăreşte, şi drăcuieşte şi blestemă-ţi viaţa! Dar, în sfârşit, s- 
au mutat şi dumnealor! 

N-apuc să sfârşesc, şi iacătă hamalii. Au sosit pentru 
mutat; adică, pentru mutat, vorba vine; căci, de data asta, 
nu ştiu cum făcurăm, n-am avut noroc să ne mutăm. Dar, în 
sfârşit, tot putem zice că e ca o jumătate de mutat, şi poate 


chiar mai mult decât jumătate; fiindcă, după multe 
chibzuinţe în familie, am văzut că nu eram destul de bine 
aşezaţi şi ne-am hotărât să ne aşezăm mai bine; anume: în 
salon, odaie de dormit; în odaia de dormit, sofragerie; în 
biurou, salonul; în sofragerie, odaia servitorilor; în odaia 
servitorilor, bucătărie, şi-n bucătărie, biuroul. Ei! Cum 
putem face această operaţie fără încurcătură? Foarte uşor. 
Le scoatem toate din casă în curte, şi pe urmă le băgăm din 
curte în casă, după planul cel nou. Să-ncepem dar. 

— Numai de-ar da Dumnezeu să nu ne-apuce vreo ploaie! 

— Încet! încet, că spargeţi! 


FIVE O'CLOCK. 

Five o ” clock pe englezeste însemnează cinci ceasuri. În 
lumea mare, fiecare damă-şi hotărăşte o zi pe săptămînă 
(jour fixe), când primeşte, la ceasurile cinci după-amiazi, 
vizite şi face musafirilor trataţie cu ceai; de aceea se mai 
zice şi five o * clock tea, adică pe româneşte ceaiul de la 
cinci ceasuri. În genere, damele din lumea mare publică în 
carnetul lui Claymoor, spre ştiinţa numeroaselor lor 
cunoştinţe, ziua lor de primire. De exemplu, citim în 1” 
Independance roumaine: „Madame Esmeralde Piscopesco, 
five o ' clock tea tous les jeudis. , 

[21] „Azi e joi. Haide - zic eu - la madame Piscopesco.” 

Feciorul în frac şi cu mănuşi albe mă introduce în salonul 
splendid al somptuosului h6Gtel Piscopesco. Dar nu văz pe 
nimeni. A! în fund! auz, în salonaşul intim de cel mai pur stil 
Louis XV, ciripind pe-n-trecute, ca doi scatii, două glasuri de 
coconiţe. Merg acolo. Madam Măndica Piscopesco cu 
surioara sa, madam Tincuţa Popesco. Cocoana Măndica mă 
întâmpină cu graţia-i obicinuită. Mărturisesc drept. Am 
mare slăbiciune de ceea ce francezul numeşte la causerie 
[22],?i de aceea frecventez bucuros cercurile mondains. Îmi 
place adică, pe româneşte, să stau de vorbă cu damele din 
lumea mare. Găsesc în conversaţia lor mult mai multă 
graţie decât în conversaţia bărbaţilor. Femeile ştiu să spună 


o mie şi o sută de nimicuri într-un mod mult mai interesant 
decât spun bărbaţii lucrurile cele mai serioase. O floare, o 
panglicuţă, o deosebire d-abia simțită între două nuanţe, un 
nimic, distilate prin mintea subtilă a unei femei şi exprimate 
prin acele dulci modulaţiuni de voce şi prin jocul acela 
încântător al luminilor ochilor, capătă, pentru mine cel 
puţin, un farmec indicibil. lată-mă dar în elementul meu. Aci 
desigur am să petrec câteva momente delicioase. 

E u: Madam Piscopesco, daţi-mi voie. 

Măndica: Vii tocma la pont. 

Tincuţa: Ai fost.? 

Măndica: Taci,tu! Las' să-l întreb eu. Ai fost aseară la 
Circ? 

E u: Am fost. 

Tincuţa: Cine mai. 

Măndica: Iaci, soro! n-auzi? (Către mine:) Ai văzut pe 
Miţa? 

E u: Pe sora matale? 

Măndica: Nu. Pe Miţa, pe Potropopeasca a tânără? 

Eu: Da; era într-o lojă în faţa mea. 

Măndica (Lincuţii): Ai văzut? 

Tincuţa (mie): Cu cin. 

Măndica: Taci! (Mie:) Cu ce pălărie era? 

E u (încurcat): Cu. 

(Tincuţa vrea să mă-ntrerupă.) 

Măndica (astupându-i gura cu mâna): Cu o pălărie 
mare. 

E u (răsuflând): Da. 

Măndica (Lincuţii): Ai văzut? (Mie:) Bleu gendarme. 

E u: Da. 

Măndica (mie): Cu pamblici vieux-rose. 

(Eu dau din cap afirmativ.) 

Măndica (Lincuţii): le mai prinzi aldată? 

Tincuţa: Stăi, să vedem. (Mie:) Era cu bărbatu-său. 

Măndica (Iincuţii): Tacitu! 

Tincuţa: Apăi, lasă-mă şi pe mine, soro! Tot tu? 


Măndica (mie): Era cu Potropopescu? 

E u (încurcat): Mi se pare că. 

Măndica: Nuera cu Haralămbina? 

E u (şi mai încurcat): Cu care Haralămbina? 

Tincuţa: Cu mă-sa. 

Eu:. 

Măndica: O bătrână mică, urâtă, parcă-i o smochină 
uscată, şi gătită-gătită. 

E u (răsuflând): Da. 

Tincuţa: Cu părul roşu vopsit. 

E u: Da, da. 

Tincuţa (Măndichii): Ai văzut? 

Măndica: Ce să văz? parcă mă-sa nu ştie! (Mie:) A venit 
cineva în lojă la ele? 

Eu:. 

Tincuţa: Mitică. 

E u: Care Mitică? 

Măndica: Ei! care Mitică. 

Tincuţa: Lefterescu, locotenentul. 

E u: Să mă credeţi, cuconiţelor, pe onoarea mea vă spun, 
că nu pot să zic, pentru că eu. 

Măndica: Pentru că dumneata eşti cavaler şi nu vrei să 
spui. 

Tincuţa: Da pe Lefterescu l-ai văzut în circ? 

E u: Mi se pare că era într-un stal, drept în faţa mea. 

Măndica: Lângă lojă ei! (Tincuţii:) Ai văzut? Ai înţeles 
acuma pontul? Vezi, daca eşti proastă? 

Tincuţa: Peste poate! 

E u (aruncând o privire pe fereastra şi văzând o trăsură 
închisă, care a tras la scară): Vorbeşti de lup şi madam 
Potropopesco la uşe. 

Tincuţa:Ea! 

Măndica: Vezi ce obraznică e! 

E u (având un presentiment şi luându-mi pălăria): 
Doamnelor, daţi-mi voie să vă salut. îmi pare bine că vă 


găsesc totdeauna vesele şi graţioase. Eu trebuie să mă 
retrag. 

Tincuţa (tăindu-mi calea): Aşa degrab'? 

E u: Vă asigur că. o afacere. urgentă. 

Măndica (acoperindu-mi uşa): Fără să iei măcar un 
ceai? 

E u (apăsat din ce în ce mai mult de negrul meu 
presentiment): Parol. 

Măndica: locma acu? 

Tincuţa (smulgându-mi pălăria): Peste poate! 

(Eu, trebuind să cedez, cad zdrobit pe un puf.) 

Feciorul: Madam Potropopesco. 

(Măndica se face roşie, Tincuţa vânătă, eu galben, Madam 
Miţa Potropopesco apare, uimitoare de frumuseţe şi de 
toaletă ca totdeauna, purtând pălăria bleu gendarme. Cele 
trei dame se sărută foarte afectuos.) 

Miţa: E un ger afară, maşer, că nu-ţi poţi face o idee. 
Daca o ţinea aşa toată noaptea, se duce dracului rapiţa! 

E u: Nu crez. Am vorbit cu arendaşi. 

Miţa: Aş! nu mi-a scris azi Potropopescu al meu? 

Măndica (Miţii): Ai fost aseară. 

Tincuţa (Măândichii): Taci, tu! Las' să-ntreb eu. (Miţii:) 
Ai fost aseară la circ, madam Potropopesco? 

Miţa: Da. 

Măndica: Sin. 

Tincuţa: Taci! (Miţii:) Singură? 

Miţa: Nu; cu maman. 

Tincuţa: Cu maman? Bravo! 

E u (sculându-mă): Doamnelor, eu. 

Măndica (împiedicându-mă să-mi iau pălăria, şi încet): 
Tocma la pont? (Merge să apese nasturele soneriei.) 

Tincuţa: Şi. era multă lume la circ? 

Miţa: Foarte multă. 

Măndica (sunînd prelungit): Ce slugi dobitoace! 

(Feciorul vine.) 


Măndica: Nu te-am chemat pe dumneata: treaba 
dumitale e să stai la uşe; unde e dobitoaca de Roza? Ce face 
cu ceaiul? 

(Feciorul iese.) 

Tincuţa (Miţii): Era cineva dintre cunoscuţi? 

Miţa: Mai nimeni. Era Costandineasca, Dumitreasca, 
Vasileasca, Georgeasca, Ogretinencile. 

(Roza, subreta, apare.) 

Măndica: Ce faci cu ceaiul ăla? 

Roza: E gata, coniţă. 

Măndica: Apăi, de ce dracu nu-l aduci odată? 

Roza: E gata, în salon. 

Măndica: Atunci, de ce nu spui, proasto! 

(Roza pleacă bombănind.) 

Măndica: Să nu bombăneşti, obraznico! 

(Toată vremea asta, madam Tincuţa Popesco tace, 
bătându-se pe palma stângă cu un cuţit de sidef pentru 
tăiat corespondenţa; pe când madam Potropopesco se 
consideră în oglindă, drăcuindu-şi un cârlionţ rebel din 
frunte, care nu vrea să stea cum trebuie. Madam 
Piscopesco cu un gest degajat ne pofteşte în salonul cel 
mare la ceai. Un samovar şi un serviciu de argint cu 
coroană de conte dasupra monogramei E. P 

— Esmeralde Piscopesco - de toată frumuseţea.) 

Tincuţa ( Miţii): Apropo, nu mi-ai spus cine mai era la 
Circ. 

Miţa: Ba, ţi-am spus. Ogretinencile. 

Tincuţa: Nu. Dintre bărbaţi. 

Miţa: Dintre bărbaţi? 

(Eu trec repede din salonaş şi-mi iau pălăria.) 

Măndica: Nuiei ceaiul? 

E u (ţinându-mi în sus şi bine pălăria): Ba da. 

Tincuţa: Mitică. nu era? 

Miţa: Mitică? nu ştiu care Mitică. 

Tincuţa: Lefterescu! sublocotenentul! 


E u (frigându-mă cu ceaiul, către Măndica): Pardon, eu 
trebuie să. 

Miţa (râzând foarte veselă, către Tincuţa): A! Lefterescu! 
Mitică al dumitale. 

Tincuţa: Baal dumitale, obraznico! 

Miţa: Baaltău, mojico! 

(Eu, scăpând din mână paharul cu ceai, împing pe madam 
Piscopesco cât colo, dau în lături pe fecior şi într-o clipă 
sunt în curte. În poartă întâlnesc pe bravul Lefterescu.) 

E u: Un'te duci? 

Mitică: La five o ' clock, la madam Piscopesco. 

E u: Fugi, nenorocitule! 


HIGH-LIFE. 

Tânărul Edgar Bostandaki este suplinitor la catedrele de 
muzică desen, gimnastică, scrimă şi religie de la gimnaziul 
clasic înfiinţat de curând în urbea sa natală. Gimnaziul are 
până acuma numai clasa întâia şi e întreţinut de comună; se 
speră că la anul viitor se vor completa patru clase, trecând 
totul pe seama statului. Deşi încărcat cu predarea a cinci 
cursuri importante de gradul secundar, tânărul suplinitor 
găseste destulă vreme să frecventeze societatea înaltă din 
localitate, unde trece drept un perfect gentilom. În adevăr, 
Edgar este un tânăr care are multe succese în saloanele din 
Tîrgul Mare. Vorbeşte franţuzeşte de când era mic şi se 
pricepe foarte bine la mode şi confecţiuni, aşa că nu o dată 
este consultat asupra acestui capitol. Profesia de cronicar 
high-life nu este uşoară, fiindcă trebuie să scrii despre 
dame, şi damele sunt dificile, pretenţioase, capriţioase. Spui 
de una o vorbă bună, superi pe alta; spui rău de alta, atunci 
nu mai poţi pretinde că eşti un om galant; insişti cu 
deosebire asupra uneia, dai loc la bănuieli; neglijezi pe 
vreuna, îi inspiri o ură primejdioasă. Mai ales într-o 
societate foarte restrânsă şi foarte aleasă ca societatea din 
Tîrgul Mare, un cronicar de salon trebuie să-şi drămuiască 
atenţia cu cea mai mare stricteţă. Grea profesie, ce-i drept; 


însă tânărul Bostandaki, om de spirit şi cu educaţiune 
distinsă, a fost parcă născut a fi cronicar high-life. Cronicele 
lui, în formă de corespondenţă, le publică într-un ziar 
cotidian din cel mai apropiat oraş mare de provincie. 

Dar, va zice cineva: 

— Bine! însă cronicarul este şi el om, mai ales dacă e 
tânăr; trebuie să aibă şi el simpatiile şi preferinţele, 
antipatiile şi aversiunile sale. 

EI stă într-un colţ al salonului cu carnetul său în mână şi 
priveşte la vârtejul valsului; în acest vârtej, ochii lui 
trebuiesc să deosibească între toate pe câteva, mai 
graţioase, şi, între aceste câteva mai graţioase, pe una, 
nentrecută, adorabilă. 

— Ei, da - răspunz eu - înţeleg ce spuneţi. Însă cronicarul 
de salon trebuie să-şi calce pe inimă, să fie discret şi 
imparţial. Şi asta n-o poate oricine, cum o poate Turturel. 

— Care Turturel? 

— Edgar Bostandaki. Turturel este numele pe care i l-au 
dat în copilărie, alintându-l, papaia, mamaia şi duduile, 
surorile mai mari. Turturel - aşa-i că sună bine? - este 
pseudonimul destul de transparent cu care Edgar îşi 
semnează cronicele. 

Ei! şi totuşi, cât de corect şi de discret, cât de galant şi de 
imparţial, însuşi Turturel a greşit odată un carnet mondain. 

Din iniţiativa unui comitet compus de damele din înalta 
societate a Tîrgului Mare, reşedinţa subprefecturii Plăşii de 
Mijloc, s-a dat în saloanele otelului Regal de acolo „Un mare 
bal filantropic, al cărui venit se va împărţi giumatate în 
folosul umanităţii suferinde şi giumatate pentru sporirea 
fondului de întreţinere a gimnaziului clasic local, până la 
trecerea lui în bugetul statului”. Maiorul a oferit muzica 
militară, pe care a adus-o cu trenul de la reşedinţa 
prefecturii. 

A fost un bal cum nici într-o capitală de judeţ nu se poate 
mai splendid. Damele, pline de devotament pentru nobilul 
scop al petrecerii, s-au întrecut în toalete. Uniforma şi 


fracul au fost minunat reprezentate, deşi frac nu purtau 
decât subprefectul, primarul şi Turturel; restul sexului urât 
purtau unii redingotă, alţii jachetuţă scurtă. Onorurile 
balului le-au făcut comitetul damelor, sub preşedinţa tinerei 
doamne Athenais Gregoraschko, soţia subprefectului. S-a 
petrecut până la şapte dimineaţa, când aurora cu degetele 
ei de roză a venit să bată la uşa orizontului şi să stingă cu 
privirile ei lumina petroleului, amintind infatigabililor 
dănţuitori că trebuie, cu regret, să se desparţă. 

A doua zi, d. Turturel punea la postă pentru gazetă un 
carnet mondain, cu notiţa: „Rog a se trimite, după obicei, 
50 de exemplare pi adresa me”. Seara, cronicarul citea în 
faţa comitetului damelor, al cărui secretarer, darea de 
seamă asupra rezultatului operei de binefacere. De prisos 
să reproducem textul întreg al acestei lucrări de caracter 
oficial. Ne mărginim a-i da concluziunile: „Venit brut, 575 
lei; cheltuieli, 368 lei; beneficiu net, 207 lei; 103 1.50 b. 
pentru sporirea fondului de întreţinere a gimnaziului; 103 1. 
50 b. pentru umanitatea suferindă.” 

După ce au mulţumit comitetului de dame, d. Edgar 
Bostandaki în numele gimnaziului, iar d. primar în numele 
umanităţii suferinde, şedinţa oficială s-a ridicat. Apoi s-a- 
nvârtit un maus. Peste două zile, iată că multaşteptatele 
exemplare din Voacea zimbrului sosesc. Ele conţin cronica 
atât de dorită: Cum se pitrece la noi. 

Extragem la întâmplare câteva rânduri: „. Sâmbătă sara s- 
a ţinut în fine la noi strălucitul bal filantropic sub 
prezâdenţia graţioasei doamne Athenais Gregoraschko, 
născută Perjoiu. 

O enormă afluenţă de tot ce Tirgul Mare are mai distins, 
fiecare ţinând să mulţumească încântătoarei prezidente 
iniţiatoare, preaamabila doamnă Athenais Gregoraschko. 

În acordurile muzicii militare, care întonează cu destul 
brio un vals vaporos, perechile pornesc ca duse pe nişte 
valuri, în cari se pierde conştiinţa, iar timpul pare că s-a 
oprit pe loc ca să admire cum trec în vârtej fierbinte, 


uimitor, nebunesc, atâtea ş-atâtea flori, parcă smulse de 
vântul aprig al pasiunii. Doamna Athenais Gregoraschko, 
regina adorabilă a valsului adorat. 

Dar, la un semnal, uşile din fund se deschid. Supeul! Un 
moment de odihnă pentru această zvăpăiată tinereţe, un 
moment de odihnă şi de reconfortare! Doamna Athenais 
Gregoraschko face onorurile, luând loc în capul mesei, cu 
graţia nespusă care o caracterizează. 

Dopurile pocnesc, pare c-am fi la un atac de tiraliori, care 
nu sparie de loc pe bravii convivi. Şampania curge-n valuri. 
Doamna Athenais Gregoraschko dă semnalul şi aci; ridicând 
în sus cupa plină de delicii, ca divina Hebe, atinge de buzele 
răci buzele sale calde, cu acea delicateţă poetică cu care 
fluturelul atinge caliciul unui miosotis. 

Dar muzica ne cheamă. Trăiască valsul! Doamna Athenais 
Gregoraschko, infatigabilă silfidă.”. 

Aici o îngrozitoare greşală de tipar. A doua zi, duminică 
dimineaţa, la cafeneaua din centru, spiritualul cronicar 
high-life citea mai multor tineri din localitate carnetul lui: 
Cum se pitrece la noi. Tinerii îl ascultau cu multă admiraţie 
şi poate cu mai multă invidie: e desigur fericit un tânăr care 
dispune, pe lângă talentul stilului, de o coloană de 
publicitate, ca să se facă, fireşte, atât de plăcut damelor! Pe 
când se comenta articolul şi autorul căuta să explice 
amicilor săi ce înseamnă „divina Hebe” şi „calici”, iată că 
deodată intră d. subprefect, Raoul Gregoraschko, soţul 
„infatigabilei silfide”. D. subprefect salută în dreapta şi în 
stânga cu gravitate, apoi, drept în faţa lui Edgar Bostandaki 
şi cu un ton neobicinuit de aspru: 

— Domnule Turturel! uite-te la mine. Te opresc, magariule, 
să faci de mauvaises plaisanteries 
[23] pi conta doamnei Gr?goraschko, so?ia m?! 

Apoi face un ocol prin cafenea bufnind: 

A-t-on jamais vu pareille insolence! 

[24] 


Edgar nu pricepe de loc. însă Raoul se întoarce iar şi, 
gesticulând cu cravaşa, de care nu se desparte niciodată: 

— Altă dată, dacă-ţi mai permiţi di aieste, îţi rup urechile! 

— Dar. 

— Urechile! m-ai înţăles? espece d ' imbecile! 

[25] 

Şi iese turbat, făcând să şuiere aerul sub jocul cravaşei. 
Toată lumea rămâne uimită. Din ce pricină? Hebe? Calici? 

— Nu înţeleg de loc, zice Turturel, dând din umeri cu totul 
nedomirit. 

Pe când fiecare caută cu de-amănuntul să găsească în 
cronică motivul penibilei scene, iată că intră în cafenea d. 
maior Edmond Buzdrogovici, graţie amabilităţii căruia 
opera filantropică avusese concursul grațios al muzicei 
militare. Fără să salute şi vădit foarte supărat, Edmond se 
apropie de Edgar, cu aşa pas şi aer straşnic, încât Edgar se 
ridică drept în picioare în faţa lui Edmond. 

— Domnule! zice Edmond, fierbând ca un samovar; 
dumneata eşti acela care scrii porcăriile aieste? Răspunde! 

Şi-i vâră lui Edgar gazeta sub nas. Edgar, ferindu-se, 
răspunde hotărât: 

— Da! 

— N-o fost şi madam Buzdrogovici, soţia me, la bal? 

— Ba da! 

— Atunce, di madam Buzdrogovici, soţia me, pentru ci n-ai 
pominit nimică? nici chiar numele! Să fi fost fără 
compliment - nu pretinde! dar nici macar numele?! 

— Domnule maior. 

— Mişălule! strigă Edmond. 

Şi, scurt mişcarea! până să-i zică unul dintre amici „Ăra! 
da stăi, bri omule!” îi trage două palme vajnice şi iese. 

— Nu mai înţăleg nimică, pi onoarea me! zice Edgar şi iese 
şi el. 


ÎNTÂRZIERE. 


M-am suit, la Sinaia, în trenul 14, acceleratul care pleacă 
la ora 6 şi 8 minute spre a ajunge în Bucureşti la 9 şi 10. 

Am găsit, din norocire, un vagon de clasa a doua la coada 
trenului. E adevărat că vagonul din urmă al unui tren se 
clatină mai mult; în schimb însă, nu e privelişte mai plăcută, 
într-o călătorie cu drumul de fier, decât la fereastra din 
spatele trenului, lucru de care un amator se poate bucura 
foarte rar, fiindcă orice tren trebuie să aibă la coadă un 
frânar de siguranţă, şi puţine vagoane de călători sunt 
prevăzute cu frână de mână. Trenul a plecat din Sinaia la 
ora regulata şi a ţinut strict mersul reglementar până la 
Ploeşti. Am putut dar să mă bucur de o minunată privelişte: 
valea Prahovei desfăşurându-se în fuga spre miazănoapte 
pe măsură ce trenul gonea spre miazăzi. De la Ploeşti, 
trenul de Predeal ca să apuce spre Bucureşti schimbă 
frontul şi, ca şi cum ar vrea să se-ntoarcă înapoi, locomotiva 
se pune acolo unde până aci era coada trenului. Am voit să 
găsesc un alt vagon la capătul celălalt, care acum rămăsese 
coadă; n-am mai avut noroc; cea din urmă trăsură era un 
furgon de bagaje. M-am resemnat şi m-am suit în acelaşi 
vagon în care gustasem destulă plăcere; şi am făcut bine. 
Vagonul nemaifiind în coadă, frânarul de siguranţă îl 
părăsise, iar locul de la pavilionul de observaţie, unde e 
frâna, era acuma gol. M-am suit acolo şi am putut vedea, pe 
deasupra vagonului înaintaş şi a locomotivei, linia în 
depărtare. 

Am pornit regulat din Ploeşti la 8 şi 8 şi, menţinând mersul 
reglementar, am intrat în staţia Periş exact la 8 şi 38. 
Trecând de la semnal spre staţie, trenul şi-a micşorat foarte 
simţitor viteza şi în faţa gării s-a oprit. Cui e obicinuit cu 
mersul trenurilor, o oprire în afară de cele prevăzute la 
itinerar îi dă de gândit. Ştiu că trenul 14 nu se opreşte la 
Periş. Mi-am închipuit numaidecât că un personaj important 
vrea să se urce de acolo. Dar trenul stă, şi mi se pare că auz 
pe peron glasuri alarmate. Nu-mi închipuiesc ce poate fi; în 
orice caz, pentru trenul nostru, cum linia este dublă până-n 


Gara de Nord, şi cum nu s-a oprit brusc, vreo primejdie nu-i 
probabilă. 

Mă uit de la locul meu înainte. S-a cam înnoptat şi nu se 
prea vede departe; dar semnalul luminos de la ieşire căâtră 
Bucureşti se vede închis - e lumină roşie. Mă cobor din 
vagon şi împreună cu mine şi alţi pasajeri. Întrebam pe 
impiegaţii de mişcare şi aflăm cauza opririi trenului nostru: 
la ieşirea din Buftea, staţia următoare, a deraiat un tren de 
marfă, care trecea de la Bucureşti spre Ploeşti. Astfel, şi 
linia noastră e închisă. Telegraful şi telefonul lucrează între 
Buftea şi Periş. Personalul mişcării mişună cu multă 
febrilitate. În sfârşit, aflăm cari sunt dispoziţiile luate de 
inspecția respectivă. Trenul nostru aşteaptă aci, în Periş, 
trenul 122, care, venind din Moldova pe urma noastră, va 
ajunge aci la 9 şi 20. Pasajerii din ambele trenuri se vor sui 
într-unul singur; acesta va porni spre Buftea, se va opri la 
locul catastrofei, şi vom transborda: toate trenurile de la 
Bucureşti se opresc în Buftea ca să se-ntoarcă înapoi cu 
călătorii spre Bucureşti, iar trenul nostru se va întoarce 
înapoi cu pasajerii de la trenurile spre Moldova şi Brăila- 
Galaţi. Aproape un ceas trebuie să aşteptăm trenul 122. 

Pe când toată lumea se plimbă pe peron la răcoarea 
splendidei seri de vară, o cocoană scoate capul dintr-un 
vagon şi strigă, cătră cine, nu se poate şti: 

— Ce dracu, domnule! mult o să mai stăm aici? Apoi, cu 
multă indignare: Ce dobitocie! 

Personalul mişcării n-are vreme să răspunză cocoanii. Mă 
sui în vagonul unde se află acea damă şi, după ce o salut 
frumos, încep să-i explic toată împrejurarea: cum a deraiat 
trenul de marfă, cum trebuie să se unească trenul 14 cu 
122, cum o să transbordăm, ş.cl. 

— Să fie ai dracului! zice cocoana foarte supărată. 

— Cine, coconiţă? întreb eu. 

— Dumnealor de la drumul de fier. De ce nu bagă de 
seamă! 


— Ei! zic eu; nu se poate fără câte una de asta, daca eo 
data drum de fier. 

— Pentru că sunt dobitoci! Şi cât o să întârziem? 

— Apoi - zic eu - cu manopera de aici, cu transbordarea 
de la Buftea, poate să întârziem vreo două ceasuri. 

— Două ceasuri? Fir-ar ai dracului! Care va să zică, atunci, 
când ajungem în Bucureşti? 

— Era să ajungem la 9 şi 10. şi acuma. 

— Şi acuma? 

— Acuma o să ajungem pe la 11 trecute! 

— Ce dobitocie! 

— Şi, dacă-mi daţi voie, coconiţă, de unde veniţi dv.? 

— De la Vălenii de Munte. Mă recomand: madam Sevastiţa 
Stănescu, născută Vasilescu. 

— Sunteţi din Capitală? 

— Da. Sunt măritată la Văleni, dar viu des la Bucureşti, am 
părinţi. Noi suntem din Bucureşti. Daca cunoşti dumneata 
pe domnul Cristache. 

— Nuzic - n-am onoare. 

— Domnul Cristache Vasilescu, casele ale frumoase din 
Popa Chițu. tata. 

— N-am onoarea. Şi. mergeţi la Bucureşti în plimbare. 

— Nu; merg la dandist. am un dinte. Bine, frate, cât o să 
mai stăm aici? că m-am plictisit. Fir-ar ai dracului! 

— lată - zic eu - soseşte trenul de Moldova; acuma, numa 
să se aranjeze cu al nostru, şi plecăm. 

— Ce dobitocie! 

După fel de fel de mişcări, cari durează încă aproape un 
ceas, iată că plecăm încetinel. 

— Bodaproste! zice cocoana. 

E o damă de vreo treizeci de ani, foarte frumuşică şi bine 
făcută - afară de mâni, cari poate n-ar strica să fie mai 
micşoare, şi, daca trebuie să judec după botine, şi despre 
picioare aş îndrăzni să zic acelaşi lucru. E destul de şic 
îmbrăcată: un corsaj de mătăsică roşie, fustă de mătase 
neagră şi o pălăriuţă de mult gust. 


— Ce încet umblă! fir-ar ai dracului! 

— Pesemne vă supără dintele; d-aceea vă grăbiţi. 

— A! nu mă supără! Da să-şi bată joc de pasajeri aşa! Uite 
ce-ncet umblă! Asta e mare dobitocie! 

Am ajuns. loţi pasajerii ne dăm jos. Un hamalia bagajul 
cocoanii; eu o ajut să se dea jos. E o privelişte destul de 
interesantă la locul catastrofei. Mormanul acela fantastic la 
lumina torţelor, activitatea personalului tehnic pentru 
curățirea liniei de cadavrele îngrozitor de mutilate ale 
vagoanelor, şi restabilirea ei, forfoteala aceea, mişcările 
febrile ale luminilor de deosebite colori, toate astea fac un 
minunat efect pitoresc. Întorcând ochii de la atâtea lumini, 
din partea dreaptă spre stânga, pe poteca mai puţin 
luminată, pe unde trecem ca să ajungem dincolo la trenul 
de transbordare, văd că am pierdut pe cocoana. îmi pare 
rău, însă nu multă vreme, fiindcă deodată o aud la câţiva 
paşi înaintea mea: 

— Fir-aţi ai dracului, să fiţi! 

Se împiedicase cocoana în jurubiţa de sârme de pe 
marginea liniei şi căzuse. Am alergat şi am ajutat-o să se 
ridice. 

— Fir-ar ai dracului, să fie! 

Plecăm spre Bucureşti. Linia e liberă de acum. A! sfântă 
lipsă a obstacolelor! 

— De-acu - zic - coniţa mea, într-o jumătate de ceas 
suntem în Gara de Nord. 

— Câte ceasuri să fie? 

— 11 şi 25. 

— 11 şi 25? Fir-ar ai dracului! 

— La 12 făra cinci, suntem în Capitală. 

— Ce dobitocie! 

În adevăr, la ceasul spus coborâm. Cocoana se repede jos 
drăcuind şi împingând pe hamal să meargă mai iute. Eu 
după dumneaei. Pe peron o întâmpină un tânăr şi frumos 
ofiţer de călăraşi, care o primeşte cu efuziune în braţe. Într- 


o clipă perechea trece pe uşa de ieşire, se suie într-o 
trăsură şi: mână degrabă, birjar! 

„Aşa? zic eu. Am înţeles. Bun dandist are cocoana!” 

Mă sui şi eu într-o birje. Mi-e foame. Birturile sunt închise 
acum. Merg la o berărie să mănânc ceva. Pe cine aflu la 
berărie? Pe madam Sevastiţa Stănescu cu dandistul 
dumneaei, locotenentul. Mă aşez pe trotoar la o masă 
alături de tânăra pereche. Cum mă vede, graţioasa damă 
mă recunoaşte şi, întorcându-se câtre dandist: 

— Lache, uite dumnealui este domnul din tren. Pe urmă, 
către mine, cu multă afabilitate: 

— Recomand pe frate-meu, locotenent Pandele Vasilescu. 

— Mersi, domnule, c-ai ţinut aşa de bună companie sorii- 
mi, îmi zice locotenentul. Nu luaţi loc cu noi? 

— Mă rog. 

— Zău - zice cocoana - dacă nu era domnul aşa de amabil 
ca să conversăm, ce mă făceam eu atâtea ceasuri de urât? 
Ce dobitocie! Închipuieşte-ţi? Lache, la caracterul meu, trei 
ceasuri. Fir-ar ai dracului! 


LA MOŞI. 

Vagoane de tramvai galbene şi albastre, tramcare, trăsuri 
boiereşti, căruţe mitocăneşti şi biciclete şi lume multă pe 
jos. De pe atâtea strade şi căi, ca de pe atâtea braţe ale 
unui fluviu uriaş, se varsă, ca-ntr-o mare zgomotoasă, pe 
bariera de la capul podului Tîrgului de Afară, valuri peste 
valuri de omenire. Precum este greu să se mai întâlnească 
două picături de apă o dată ce au apucat să intre fiecare 
după soarta ei în largul mării, aşa ar fi şi pentru două 
persoane să se mai găsească, rătăcite o dată în 
învălmăşeala Moşilor, daca n-ar fi cuminţi să-şi hotărască 
mai dinainte locul şi momentul de întâlnire. De aceea, 
foarte cuminte au făcut madam Georgescu a lui d. Mitică 
ceaprazarul şi madam Petrescu a lui d. Guţă de la minister 
şi cu tanti Lucsiţa, moaşa diplomată, de şi-au dat rendez- 


vous: la trei ceasuri fix în pavilionul central la berărie - cine 
vine întâi aşteaptă pe ceilalţi. 

În interiorul unui vagon închis al tramvaiului vechi, stau 
înghesuite, pe banchete şi-n picioare, treizeci şi patru de 
persoane suferind foarte tare. Între toate acestea, una 
sufere mai grozav - e cucoana Lucsiţa; fiindcă toate 
celelalte sufăr numai de căldură şi de sete, pe câtă vreme 
dumneaei sufere pe lângă astea şi de foame. Când se 
opreşte vagonul la Sf. Gheorghe, se face roşie, apoi galbenă 
şi pe urmă simte o sudoare rece, şi iar fierbinţeală şi iar 
răceşte, şi răsuflă greu, ştergându-se pe sub bărbia grasă, 
şi zice: 

— Uff! dacă ştiam, mai bine luam birze! (că vorbeşte cam 
peltic). Teribelă căldură! mor! 

Vagonul porneşte de la Sf. Gheorghe şi intră în Calea 
Moşilor. Parcă umblând, tot e mai bine, tot se mai face niţel 
curent. Curentul astâmpără puţin căldura; dar foamea nu 
se poate astâmpăra cu o slabă suflare de vânt. A fost 
desigur o mare imprudenţă din partea acestei dame să 
plece de-acasă aşa, trei ceasuri după dejun, fără să guste 
ceva, mai cu seamă că, din cauză că se grăbea să nu scape 
ora de rendez-vous la pavilionul central, a dejunat aşa de 
uşor: trei ouă răscoapte, o căpăţână de miel cu borş, nişte 
stufat; prune cu carne, friptură la tavă şi salată de 
castraveți, trei cinzecuri cu sifon şi o cafeluţă. 

La Zece Mese, vagonul se opreşte iar. Cocoana Lucsiţa se 
simte foarte rău. Pe trotoar, lângă ferestrele vagonului, se 
aude, acoperind tot zgomotul stradei, glasul unui bragagiu. 
Moagşa se scoală cu o hotărâre supremă şi, pardon în 
dreapta, pardon în stânga, îşi face loc până la uşă; împinge 
cu puterea desperării pe toţi de pe platformă şi dă să sară; 
vagonul se pune-n mişcare; moaşa se aruncă jos făcând un 
pas fals. Bragagiu, de două ori salvator! Daca nu-l apuca în 
braţe, cine ştie ce se-ntâmpla cu cocoana Lucsiţa, cum e 
corpolentă şi robustăl” 


Într-un colţ e puţintică umbră. Acolo îl atrage ea pe 
salvatorul ei şi bea una după alta două litre de bragă. Braga 
este, ca băutură, foarte răcoritoare şi igienică; iar ca 
mâncare, cea mai uşoară şi totdeodată cea mai 
reconfortantă. În cîteva clipe, moaşa Lucsiţa s-a simţit 
rentremată; sfârşeala şi acel sentiment de pierzare, care-i 
vine omului când simte un gol de chaos la lingurea, au 
dispărut cu desăvârşire. Dar este târziu: două ceasuri şi trei 
sferturi. Vagoane după vagoane trec toate pline cu vârf: un 
locşor nu se mai găseşte. La fiecare vagon, cocoana moaşa 
face semne cu umbreluţa, cu batista, strigă: „opreşte!” 

— Nu mai e loc! 

Şi vagoanele îşi urmează drumul cu indiferenţă. Dar iată 
că se aude prin toată uruiala un sunet de timbru: un vagon 
se opreşte. Doi tineri eleganţi de pe treapta platformei de 
dinainte se dau jos scuturându-şi pantalonii şi pulpanele 
redingotelor de contactul cu mitocanii. Locuri goale! 
Cocoana moaşa se aruncă cu toată bravura, apucă bara de 
fier, suie treapta, împinge, se vâră şi ajunge pe platformă. 
Un tânăr, strivit sub presiunea cucoanei, zice: 

— Pardon, doamnăl Nu vedeţi că nu mai avem loc? 

— Eu vaz că este! răspunde cocoana Lucsiţa. 

— Da; da dumneavoastră sunteţi corpolentă! 

— Bine că esti dumneata subţirel! Pe mine aşa m-a făcut 
Dumnezeu, voluptoasă! Cui i plaţe! cui nu. 

— Taxa, mă rog! strigă conductorul. Coana Lucsiţa scoate 
din portofel biletul pe care-l avea din Piaţa Teatrului. 
Conductorul observă biletul. 

— Ăsta nu-i de la mine. 

— Da de la ţine? întreabă cocoana. 

— De la alt vagon. 

— Da ţe? nu e tot vagonul vostru? Am plătit până la 
bareră. m-am dat zos. 

— Dacă v-aţi dat o dată josîntrerupe conductorul - trebuie 
să plătiţi a doua oară. 

— A doua oară? Bravos! frumoasă sarlatanie! 


Dar în sfârşit plăteşte şi ia biletul nou. Vagonul soseşte la 
barieră. Cocoana Lucsiţa coboară. Din amândouă colţurile 
vine profumul de mititei: e o senzaţie neplăcută pentru cine 
e sătul; dar cui i-e foame, profumul acesta-i pare mai bun 
decât odagaciul. Cocoana Lucsiţa se porneşte cu nările 
umflate spre unul dintre colţuri, ca o panteră atrasă de 
mirosul ţapului sălbatic. 

— Băiete! doi mititei! 

Reconfortată, o ia pe jos şi intră în pavilionul central, unde 
o aşteaptă cu nerăbdare compania. 

— Mitică! zice cocoana moaşa, după ce rupe o bucată de 
turtă dulce de la madam Georgescu; faţi ţinste? Mă! băiete, 
o halbă! da să nu-mi pui guler de gheneral! 

Târgul e în toiul lui. Lume, lume, e ceva de speriat, pe 
onoarea mea! 

După ce plăteşte d. Mitică, zice madam Petrescu: 

— Haideţi întâi pe la oale, că am promis să cumpăr un 
fluieraş pentru băieţelul lu' madam Ionescu, stăpâna casei. 

— Haide. 

Şi au plecat spre oale. 

Când să treacă drumul, coana moaşa zice: 

— Staţi! 

Gogoşi prăjite în ulei! Sahanul clocoteşte. Una. două. trei. 

— Aide, ţaţo! lasă-le focului de gogoşi! nu simţi că miroase 
a rânced? lar o să-ţi strici stomacul. 

— Ba, să mă ierţi! nu miroase de loc a rânţed. 

La oale. A cumpărat madam Petrescu fluieraşul şi au 
pornit toţi la grădină la Iliad. Când să intre, strigă cocoana 
moaşa la unul cu fes: 

— Mă! dzeanabet 
[26], ăla cu sampanica! ad-o limonadă! 

Şi după ce bea: 

— E reţe, bravos! mai ado una. 

Pe urmă trag toţi planeta de la o italiancă cu papagalul. D. 
Mitica a citit planeta cocoanii Lucsiţii: „Ai să paţi multe 


după inima ta cea largă; dar să ai coraj, căci vei trăi până la 
adânci bătrâneţe în mare fericire.” 

— Ei, ass! ţe să mai paţ; dacă n-am păţit eu cât am fost 
zună! acuma, haber n-am! 

Pe urmă d. Mitică a tratat-o pe tanti cu două bărdace de 
floricele calde. 

Lăutari cu ţambalul, şi flaşnete, şi claranete cu toba mare, 
şi trâmbicioare, şi fluieraşe, şi hârâitori, şi cleşte clănţănind 
pe grătare, şi strigăte, şi zbierete, şi chiote! - e o plăcere! şi 
un miros de grătar încins! - e o bunătate! S-a aşezat prin 
urmare compania noastră la o masă, şi a comandat cârnaţi 
şi fleici şi două baterii cu sifon mare. 

— Mă băiete! a strigat coana moaşa. la fleiţi să le pui 
ţimbru, m-ai înţeles? şi să le freţe bine cu ţeapă, m-ai 
priţeput? 

Şi trage-i pe urmă fălci! 

— Ce cioar'le, ţaţo! zice madam Georgescu; iar mănânci? 

— Ţe mănânc? ţe-am mai mâncat? 

Şi s-a făcut roşie ca sfecla şi a băut un macmahon pe 
nerăsuflate. Dar deodată, ca printr-un farmec, se opresc 
într-o clipă şi lăutarii, şi cimpoierii, şi claranetele şi toate 
glasurile, şi în acea clipă se aude banca pe care stă coana 
Lucsiţa făcând ca o cadență de fagot; apoi, iar porneşte cu 
mult brio grandioasa simfonie: muzici, jucării, cleşte, 
glasuri. 

— Ţe? ţe râdeţi? zice coana moaşa roşie ca focul. 

— Nu-i nimica! strigă d. Mitică. Sifonul meu a făcut aşa. 

— Ce sifon? zice madam Petrescu. Nici n-ai pus mâna pe 
el! 

— Parcă dumneata n-ai văzut sifoane să scârţâie fără să le 
atingi! dacă răsuflă la maşină. 

Dar până să explice d. Mitică, moaşa s-a sculat repede şi s- 
a pierdut în învalmăşeală. 

— Unde-i ţaţa? unde-i coana moaşa? 

— S-a dus în grădină - zice d. Mitică - să mai tragă o 
planetă! 


Al dracului d. Mitică! 


MITICĂ 

— Mitică. şi mai cum? 

— E destul atâta: Mitică - de vreme ce şi dumneata îl 
cunoşti tot aşa de bine ca şi mine. Fireşte că trebuie să-l 
cunoaştem: îl întâlnim atât de des - în prăvălii, pe stradă, pe 
jos, în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, în vagon, în 
restaurant, la Gambrinus - în fine pretutindeni. 

Mitică este bucureşteanul par excellence 
[27 ].?i fiindc? Bucure?tii 
[28] sunt un mic Paris, şi Mitică, se-nţelege, este un mic 
parizian. 

El nu e nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici urât, nici 
prea-prea, nici foarte-foarte; e un băiat potrivit în toate; dar 
ceea ce-l distinge, ceea ce-l face să aibă un caracter marcat 
este spiritul lui original şi inventiv. 

Mitică este omul care pentru fiecare ocaziune a vieţii 
găseşte un cuvânt de spirit la moment, şi pentru asta 
simpaticul parizian al Orientului este foarte căutat şi plăcut 
în societate. 

Mitică are o magazie, un arsenal, o comoară de vorbe, de 
întrebări, de răspunsuri, cari fac deliciile celor ce au 
fericirea să-l cunoască. 

Mai cu seamă pe provinciali, micul nostru parizian îi 
epatează cu verva lui scânteietoare. 

El, de exemplu, inventează pe negândite vorbe ca: „Cea 
mai frumoasă fată din lume nu poate da decât ce are!” sau: 
„Viaţa este un vis, moartea o deşteptare!” ori: „Ei! madam 
Popescu, nu există roză fără spini!” 

Închipuiţi-vă ce efect fac toate astea asupra spiritului 
doamnei Popescu! 

Dar toate astea sunt vorbe sentimentale, lirice, 
melancolice, şi deşi şi-n genul acesta Mitică este destul de 
tare, e încă şi mai tare în genul uşor, picant şi ironic. 


„În genul acesta, cel puţin, pot pentru ca să zic că n-am 


rival!” zice Mitică - şi cu drept cuvânt. 
Exemple. 
* 


Când n-are tutun, îţi cere „o ţigară. suvenir”. 

* 

Când merge să se-mprumute cu bani: 

— Unde ai plecat, Mitică? 

— La vânătoare de lei. 

* 

Îi zici: 

— Mitică, faci cinste? 

— Nu pot, monşer, că mă strânge un ciorap. 

* 

Până în anul 1900, când mă-ntâlnea la Sf. Vasile, îmi zicea: 

— De un an nu ne-am văzut! 

Dar în anul acela l-am găsit în seara de 31 decembre la 
Gambrinus, tot acolo l-am întâlnit a doua seară, la 1 
ianuarie, L-am salutat; s-a făcut că nu mă cunoaşte. După 
multă stăruinţă, şi-a adus în fine aminte cine sunt: 

— Scuză-mă, neică - a zis Mitică - te uitasem: e un secol 
de când nu ne-am mai văzut! 

* 

Ceri într-o băcănie: 

— Băâiete, o ţuică! 

— Nu-i da, domnule, c-o bea! zice Mitică. 

— Am deseară lojă la operă; mergi cu mine? zice Mitică. 

— Merg. Ce se cântă? 

— Relaş, în cinci acte! 

* 

Intri la Gambrinus; te apropii de Mitică şi-l saluţi; el îţi 
răspunde amabil: 

— Adio! 

Îl saluţi la plecare; el îţi răspunde: 

— Să-mi scrii! 

— Ai parale, Mitică? 


— Nu umblu cu metal: mi-e frică de trăznet. 

* 

Birjar! slobod? întreaba amicul nostru. 

Da, conaşule! 

Atunci, du-te-acasă. 

— Dă-mi cusurul 
[29], zic negustorului. 

— Nu-i da, d-le, întrerupe Mitică; dumnealui n-are nici un 
cusur. 

* 

Un prieten ghindoc se-ntinde să-şi ia pălaria dintr-un cuier 
prea-nalt. Mitică îi strigă: 

— Pune o coală de hârtie sub picioare! 

* 

Mitică zice despre un prietin destituit: 

— L-a-naintat. 

—? 

— L-a făcut inginer de poduri. 

Şi când e în culmea vervei adaogă: 

—,detaşat cu serviciul în Cişmegiu: dă muştele afară! 

* 

Te plângi lui Mitică de cine ştie ce; el nu vrea să asculte, 
fiindcă „petiție fără timbru nu se primeşte”. 

* 

La restaurant: 

— Iaurt ai? întreabă el. 

— Este. 

— Dă-mi vreo câţiva centimetri. 

* 

În loc de „usturoi”, zice „vanilie sârbească”, în loc de „vin”, 
zice „flanelă de Drăgăşani”, şi-n loc de „bilet de bancă”, 
„poza lui Traian”. 

* 

Când pleacă pe jos, te invită: 


— Hai, că te iau în dreapta. 
* 


Mitică se urcă pe platforma dinainte a tramvaiului electric; 
vagonul porneşte; în culmea vitezei, deodată amicul nostru 
strigă manipulantului: 

— Opreşte! ţi-a căzut biciul! 

* 


Mitică stă cu mai mulţi prietini în colţ la Continental, pe 
Piaţa Teatrului. Un prietin salută şi sare pe platforma din 
urmă a tramvaiului, care merge către Sf. Gheorghe: 

— Arde-l, birjar! strigă Mitică. 

— În toiul alegerilor, unde-şi pune Mitică al meu 
candidatura? 

— La Bucureştii-Noi. 

— La ce colegiu? 

— La colegiul al patrulea. 

[30] 

* 


Te doare măseaua. Ce doctorie îţi recomandă Mitică? 

— Rădăcină de cleşte. 

* 

Ai cerut o bere şi o laşi să-i treacă puţin spuma; Mitică 
zice: 

— Bea-ţi berea, că se răceşte. 

* 

La Gambrinus: 

Mitică, la plecare, către băiatul care a servit: 

— Băiete, mi se pare că mi-a picat o bâncuţă; vezi, dacă o 
găseşti, mi-o dai înapoi deseară; dacă nu, ia-o tu bacşiş. 

— Câte ceasuri sunt, Mitică? 

— Câte a fost ieri pe vremea asta. 

— Apropo - zice-Mitică - de câţi ani eşti? 

— De. atâţia. 

— Tocmai cât măgarul mitropolitului! 

* 

Ţi-ai cumpărat o blană nouă. Te întâlneşti cu Mitică. În loc 
de „s-o porţi sănătos!” îţi zice: 

— Bravos! blană ai; acuma, junghi îţi mai trebuie! 


— 'Ţi-aş face curte, domnişoară - zice Mitică unei tinere 
telegrafiste - dar vai! n-am curaj; ah! ştiu cât eşti de 
crudelă! 

— Cum, domnule Mitică? de unde ştii? 

— Parcă eu n-am aflat cum baţi depeşile! 

* 

Mitică te roagă să pui o vorbă bună la Ministerul de 
Război, dacă ai vreun prieten, ca s-o numească pe soacră-sa 
„moaşă militară”. 

* 


Trenul de plăcere merge-ncet; Mitică zice: 
— A ostenit caii. 

Ori, mai bine: 

— A uitat să dea grăunţe la cai! 
Trenul se opreşte la o staţie; Mitică; 
— A oprit, să le dea apă. 

* 

E polei. Cade un domn. Mitică strigă: 
— Chegle-carambol! 

Cade o doamnă: 

— S-a rupt gazometrul! 

SC, :ș: €1.s.cl 

Al dracului Mitică! 


O ZI SOLEMNĂ. 

Zi-ntâi de mai stil nou 1900, zi de redeşteptare, ziua 
florilor, ziua triumfului primăverii, a fost ziua şi a unui alt 
mare triumf - triumlul unei idei mari! ziua-n care s-a 
realizat în fine un ideal de multă vreme hrănit cu pasiune în 
sufletul celui mai neobosit dintre primarii urbani ai 
regatului, în sufletul bravului meu amic Leonida Condeescu, 
primar al urbei Mizil. Numai acela care a luptat în viaţa lui 
pentru o idee mare, numai acela care şi-a jertfit liniştea, 
odihna, totul pentru o cauză publică, numai acela poate 
înţelege importanţa zilei de 1 mai 1900. 


Mizilul! Aşezată la poalele Tohanilor, celebre podgorii, 
această urbe - o grădină - se răsfaţă cu multă cochetărie pe 
o pajişte plană, asupra căreia bate soarele în plin de cum 
răsare şi până apune, iarna şi vara. Rar se găseşte o 
panoramă aşa de plăcută şi atât de luminată: la 
miazanoapte, trâmba podgoriilor aci aproape, şi mai sus, în 
depărtare, treptele din ce în ce mai azurii ale Carpaţilor; la 
miazăzi, câmpia vastă, care se-ntinde, uşor povârnită, până 
departe-n Dunăre. La spate, cea din urmă treaptă a 
munţilor; în faţă, neţărmurita zare a câmpiei. Se poate zice 
că Mizilul este poarta Bărăganului. Alături se află Fefeleiul, 
ilustru pentru vechimea lui istorică, leagănul aristocrației 
de pe albia Buzăului; se mai află apoi aci aproape Inoteştii 
şi mai încolo Lipia, amândouă vestite pentru cultura 
pasionată a rasei cavaline şi pentru cursele de cai pe 
deşelate şi pe distanţe de sute de kilometri. 

Se întinde o câmpie. 

Pe sub poale de Carpaţi, Câmp deschis de. călărie etc. 

Mizilul străluceşte în mijlocul tutulor, până acuma ca 
reşedintă de suprefectură şi ca una din cele mai importante 
centre politice ale ţării. El datoreşte însă în mare parte 
importanţa sa activităţii, energiei şi devotamentului lui 
Leonida Condeescu. Se poate oare zice Termopile fără a 
zice Leonida? Nu, desigur. Ei! tot astfel, cine zice Leonida, 
zice Mizil. Mizilul nu se poate concepe altfel; dar nici 
Leonida. 

Ce a făcut Leonida Condeescu pentru urbea lui este 
imposibil de descris pe larg într-un cadru aşa de strâmt. Mă 
voi mărgini prin urmare a consemna, în liniamentele lor 
generale, unele din faptele sale cele mai importante, al 
căror mobil a fost totdeauna dorinţa fierbinte de a afirma 
importanţa Mizilului, de a grăbi ridicarea Mizilului, de a 
realiza înflorirea Mizilului. Este Leonida un ambițios? Da, 
fără îndoială! zic eu; dar când ambiţiunea nu este egoistă, 
ci altruistă; când ea s-aprinde pentru binele public, este 
nobilă şi mai presus de orice laudă. Din frageda lui tinereţe, 


Leonida a visat un Mizil mare, un Mizil cel puţin capitală de 
district deocamdată. Astfel, odată l-a-ntrebat profesorul la 
lecţia de geografie: 

— Leonido, care e capitala judeţului Buzău? 

— Mizilul, domnule! a răspuns cu mândrie tânărul 
Leonida, viitor primar al urbei sale natale. 

— Nu-i adevărat, Leonido, a zis profesorul; e Buzăul. Dar 
capitala judeţului Prahova? 

— Mizilul, domnule! a răspuns hotărât junele. 

— Nu-i adevărat, Leonido; este Ploeştii. Dar a judeţului 
Ialomiţa? 

— Mizilul, domnule! a răspuns desperat băiatul. 

— Nu-i Mizilul; e Călăraşii. Treci la loc! 

Leonida a tăcut, încruntându-şi sprâncenele - e foarte 
sprâncenat - şi a trecut la loc. Dar dacă a tăcut, asta nu 
înseamnă că n-a gândit. 

„A! şi-a zis el în gândul lui. A! care va să zică, Mizilul nu e 
capitală de judeţ!” 

De atunci tânărul nu a mai avut astâmpăr, şi, înainte chiar 
de vârsta legiuită, s-a aruncat cu pasiune în luptele politice, 
şi - orice glumă deoparte - trebuie să mărturisească fiecine 
că puţini dintre bărbaţii noştri politici mari şi mici au fost 
aşa de consecvenţi ca Leonida: soldat credincios al 
partidului conservator, încă de pe vremea cînd nu se-ndura 
să crează că Mizilul ar putea fi ceva mai puţin decât 
capitala Ialomiţei, daca nu a Buzăului sau a Prahovei, a 
rămas până astăzi acelaşi - partidul său n-are un membru 
mai nestrămutat şi mai devotat. 

Toate stăruinţele lui Leonida pentru a face din Mizil 
capitala unuia dintre cele trei judeţe limitrofe au rămas 
infructuoase: era peste putinţă a se degrada, fără nici un 
motiv plauzibil, Ploeştii, Buzăul, ori Călăraşii. În privinţa 
Ploeştilor, Leonida găsise motivul, un motiv destul de 
puternic: Ploeştii se făcuseră vinovaţi de o crimă contra 
unităţii statului; acest oraş se proclamase odată ca 
republică independentă; statul avea tot dreptul să 


pedepsească Ploeştii şi să declare Mizilul capitală a 
Prahovei. La această argumentare zdrobitoare a lui 
Leonida, i s-a răspuns că un caz identic se petrecuse cu 
sora noastră de ginte latină, Franţa: Parisul se declarase şi 
el comună independentă; cu toate astea, nimeni nu s-a 
gândit să-l pedepsească prin degradare, mutând capitala 
districtului în altă parte, la Versailles, de exemplu. 

Atunci, Leonida a propus guvernului o altă soluţiune: să se 
ia câteo bucată din cele trei judeţe limitrofe, să se facă un 
trup, care să se declare judeţ de sine stătător cu capitala 
Mizil. Soluţiunea era neadmisibilă, din cauza crizei de care 
suferea tezaurul public. 

Fără să renunţe a gândi la realizarea visului său într-un 
timp mai oportun, Leonida a început să stăruie ca barem să 
se strămute la Mizil episcopia de Buzău. Fatalitatea însă! S- 
a opus sinodul. 

— Atunci, dacă nu se poate episcopia, strămutați la Mizil 
măcar regimentul 32! 

La aceasta s-a opus comenduirea corpului respectiv de 
armată. 

— Atunci, dacă nu se poate regimentul 32, înfiinţaţi-ne un 
liceu clasic şi mutaţi la Mizil Facultatea de medicină din 
laşi! La aceasta s-a opus Ministerul Cultelor. 

— Sau clădiţi-ne un teatru naţional cu o subvenție din 
partea statului! 

La aceasta s-a opus Direcţia generală a teatrelor. 

„Mulţi vrăjmaşi are Mizilul!” a gândit cu amărăciune 
Leonida, şi la acest gând şi-a îndoit energia. A cerut o 
audienţă la rege. La această audienţă, Leonida şi-a aşternut 
tot programul său de dezvoltare a Mizilului, arătând în 
culori vii suveranului perspectiva unui măreț oraş, care să 
fie cu vreme fala regatului. 

— Sire, tot s-a făcut pentru alte oraşe; pentru Mizil, nimic! 
Noi n-avem reşedinţă de judeţ, n-avem tribunal, n-avem 
episcopie, n-avem regimentul 32, n-avem liceu, n-avem 
facultate de medicină, n-avem teatru naţional, n-avem pod 


peste Dunăre - n-avem nimic, nimic, sire! Rugăm pe 
maiestatea-voastră să ni se dea şi nouă ceva din toate astea. 
Să nu se uite că Mizilul este un oraş care a luat totdeauna 
parte cu entuziasm la cele mai mari acte ale istoriei 
naţionale; este păcat, sire, ca Mizilul să fie astfel 
persecutat! căci nu putem pentru ca să zicem alt decât că 
este o persecuţiune! 

Suveranul a promis că va recomanda atenţiunii guvernului 
stăruinţele energicului primar, şi-n adevăr, cum a văzut pe 
preşedintele consiliului, i-a vorbit despre Mizil şi despre 
Leonida. Preşedintele consiliului a surâs cu bunătate şi a 
spus regelui: 

— Sire, primarul Mizilului este un tânăr foarte meritos; 
însă are. are. nu un cusur, ci un exces de calitate: ţine să 
facă, cu orice preţ şi cât se poate mai iute, din urbea sa 
măcar un port de mare. 

Pe când Leonida medita asupra chestiunii arzătoare: „ce s- 
ar putea cere guvernului în favoarea dezvoltării Mizilului?” 
iată că Direcţia generală C. F. R. înfiinţează expresul 
Bucuregşti-Berlin via Breslau. Leonida ia itinerarul oficial şi 
vede. o scăpare din vedere, probabil! o greşală de tipar, 
desigur! în dreptul Mizilului nu se indică ora - o linie 
dreaptă, ca la Inoteşti şi la Vintileanca! Aleargă la gară. 
Cercetează. Nenorocire! Nu e scăpare din vedere, nu e 
greşală de tipar! Este exact: expresul trece pe la Mizil fără 
să se oprească, nici la dus, nici la întors! 

A! asta e prea mult! 

Un an! un an întreg de alergături, de stăruinţe, de 
protestări, de ameninţări! un an de nelinişte, de neodihnă, 
de luptă eroică! Atâta luptă trebuia să fie-n sfârşit 
încoronată de succes. În sfârşit, de la 1 mai stil nou, trenul 
numărul 5 Bucarest-Berlin şi trenul numărul 6 
BerlinBucarest se opresc în gara Mizil. Cel dintâi soseşte în 
gară la 10 şi 12 minute şi pleacă la 10 şi 13 antemeridiane; 
cel d-al doilea soseşte la 6 şi 37 şi pleacă la 6 şi 38 
postmeridiane. La trecerea primului tren, simpaticul primar 


al Mizilului, în culmea emoţiunii, emoţiune legitimă a unui 
triumf atât de greu repurtat, a expediat colegului său, 
primarului de la Breslau, următoarea telegramă: 

Maire Burgermeister, Breslau. 

Aujourd'hui jour solennel matin precises 10 h. 12 min. 
express BucarestBerlin arrete gare notre Midil pavoisee 
foule enorme presque dix mille personnes 
applaudissements frenetiques enthousiasme comble 
commission trois citoyens notables montes aller Buzeo 
banquet rentrer soir precises 6 h. 37 min. Midil express 
Berlin-Bucarest. Vive Allemagne! Vive Roumanie! Vive 
Breslau! Vive Midil! Salutations fraternelles! 

Maire Burgermeister Midil. 

Leonida Condeescu 
[31] 

Înainte de înapoiarea comisiei de trei de la Buzău, Leonida 
primeşte următoarea telegramă: 

Maire B urgermeister, Midil. 

Breslau touche profondement sentiments Midil! Vive 
nergique maire Leonida Condeescu! 

[32] 

Maire Burgermeister Breslau. 

Nedescifrabil. 

A! dar nu e totul sfârşit! zice Leonida, şi se suie în expresul 
numărul 6. 

— Unde merge acest primar, care nu oboseşte niciodată? 

— La Bucureşti. 

— Ce treabă are la Bucureşti? 

— Merge să stăruiască la C. F. R. ca, pe tăbliţa albă cu 
litere roşii, care indică direcţia celor două exprese, să se 
scrie de acum: BerlinBucarest via Breslau-Midil, si, 
viceversa: Bucarest-Berlin via MidilBreslau. 


PROCES-VERBAL. 
Astădi Miercuri 27 Oct. anul una mie nouă sute orele 1 
p.m. Noi comisarul secţiei 55 după reclamaţia părţilor şi 


anume domnişoara Matilda Popescu de profesiune 
particulară menajeră împreună cu mama sa d-na Ghioala 
Popescu idem, domnişoara Lucreția Ionescu de profesiune 
rentieră împreună cu mătuşa sa d-na Anica Ionescu de 
profesiune văduvă pensionară viageră şi d. Stavrache 
Stavrescu de profesiune propietar, după ce l-am eliberat adi 
dimineaţă de la secţie, deoarece la prima cercetare ce am 
făcut-o aseară la faţa locului pentru scandalul provenit, s-a 
pronunţat cu vociferări la adresa guvernului, care este un 
obiceiu al său cunoscut de toţi concetăţenii din această 
suburbie şi în contra noastră chiar în eserciciul foncţiunii, 
transportându-ne în strada Graţiilor No. 13 bis unde se află 
imobilul în cestiune al susmencionatului propietar 
Stavrache Stavrescu, închiriat domnişoarii Matilda Popescu 
cu mama sa pe şase luni, de la sf. Dumitru corent până la sf. 
Gheorghe următor şi pe care nu-i permite a intra în 
posesiune numai cu arvuna fără a complecta chiria, iar 
domnişoara Lucreția Ionescu cu mătuşa sa trebuie să se 
mute şi pretinde că nu vrea, deşi propietarul susţine că i-a 
rămas pe trecut datoare 22 de lei, lăsînd şi soba stricată, 
care d-sa contesteadă şi nu lasă nici o mobilă amanet, 
constatând următoarele: 

Având în vedere că d. Stavrache Stavrescu, propietarul 
imobilului din strada Graţiilor No. 13 bis, lipit în dreapta cu 
imobilul aceluiaşi propietar cu No. 13 simplu, iar în stânga 
un loc viran tot al aceluiaşi propietar nengrădit depunându- 
se fel de fel de murdalâcuri de către vecini cum şi de 
trecători, pentru care i s-a făcut în mai multe rânduri 
proces de contravenţiune asupra salubrităţii publice, iar 
imobilul respectiv cu No. 13 bis fiind compus dintr-o 
cameră, o săliţă şi o bucătărie, toate de cărămidă şi o 
magadie de scânduri de lemne de foc, pe care l-a închiriat 
cu contract în regulă încă de la sf. Gheorghe trecut 
domnişoarii Lucreția Ionescu pe un an, iar acum sub 
felurite pretexte refudă, nevoind să considere absolut 
nimic. 


Considerând că domnişoara Lucreția Ionescu pretinde că 
este în dreptul său deoarece în virtutea contractului cu 
timbru în regulă, când se ştia că are domiciliu, 
neaşteptându-se nicidecum, căci nu a avut măcar cea mai 
mică somaţiune iar biletul de închiriat a fost pus ilegal şi de 
aceea nu i-a dat nici o importanţă, credând că este numai o 
glumă fiindcă datoria de 22 de franci nu intră în socoteala 
chiriei pentru că este bani împrumutaţi din mână, fiind prin 
urmare altă chestiune, şi soba nu se putea strica, fiindcă a 
fost vară, şi astfet nu voieşte a evacua, deşi sus disul 
propietar i-a dat mobilele afara oprindu-i amanet un şifonel 
cu oglindă şlifuită în valoare de una sută douădeci de lei şi o 
lampă sistem cu două fitiluri de porţolan cu abajur pentru 
suma de 18 lei, contestând patru care pretinde propietarul 
iar dânsul susţine. 

Având în vedere că d-şoara Matilda Popescu reclamă să 
intre imediat în casă neputând sta cu mobila d-sale expusă 
la intemperii, deoarece vremea ameninţă a se strica şi 
începând să pice poate să i-o ude, şi se păteadă fiind pluş de 
coloare delicată, şi deoarece a părăsit orice alt domiciliu 
ştiind că a dat arvună de cincideci de lei şi că poate conta 
cu siguranţă iar propietarul a încuiat imobilul şi a luat 
cheia, prin urmare nu cedeadă să lase a intra măcar un 
lucru cât de mic până ce nu i se achită tot restul chiriei în 
valoare de alţi 50 de lei în plus peste arvună, ca să nu mai 
paţă şi cu domnişoara Matilda Popescu, căci s-a săturat, iar 
aceasta promite pe onoare cel mult peste cinci dile, adică la 
1 Noiembre. 

Considerând că din cercetarea ce am făcut-o aseară, când 
am fi putut pentru ca să facem proces-verbal de ultragiu 
adus guvernului şi nouă ca agenţi ai forţei publice de către 
sus-numitul propietar dar am credut de cuviinţă a nu mai 
continua nici un scandal, deoarece ne-am mărginit a duce la 
secţie pe provocator până i va trece momentele de primă 
furie fiindcă pretindea că până la sosirea noastră ambele 
chiriaşe împreună cu mama şi mătuşa lor l-ar fi insultat şi 


chiar l-ar fi lovit, încât de-abia a scăpat spre a veni să 
reclame, care noi n-am constatat fiind dus la o altă 
chestiune de aceeaşi natură în strada Pacienţii. 

Având în vedere că după cum redultă din declaraţiile 
părţilor, aseară ar fi venit domnişoara Matilda Popescu în 
birjă singură fără mobilă numai cu mama s-a d-na Ghioala 
Popescu ca să vadă când începe să se mute domnişoara 
Lucreția Ionescu 
[33] şi cu mătuşa sa d-na Anica Ionescu, iar acestea au 
început să râdă spunând că parol, dumneavoastră aţi luat 
casa! iar la întrebarea domnişoarii Matildii Popescu că de 
ce râde, vechile chiriaşe au răspuns că dânsele o au casa 
până la sf. Gheorghe, atunci a început nouele chiriaşe să 
râdă, iar la întrebarea d-şoarii Lucreţii lonescu că de ce 
râde nouile chiriaşe au răspuns că dânsele au dat arvună în 
regulă, şi atunci au început să caute pe propietar căci era 
ascuns în casa sa de alături. 

Considerând că la pretenţiunile chiriaşelor sus-numitul 
propietar a ameninţat cu dare afară din casă pe d-şoara 
Lucreția Ionescu şi pe mătuşa sa d-na Anica lonescu, căci 
nu le mai dă casa, neplătind regulat chiria şi având chiar pe 
trecut o datorie de 22 de lei şi soba stricată, d-na Anica 
Ionescu exesperată a strigat să-i crape ochii cui minte, dacă 
datoria e de la chirie şi soba nu era aşa, pe câtă vreme d- 
şoara Matilda Popescu a dis că dacă se ştie cu casa 
încurcată pentru ce face escrocherie şi o mai dă şi la alţii! 
iar propietarul i-a răspuns că cu dumneata nici nu vorbesc 
până nu văz toată chiria că n-am poftă şi de alt bucluc, şi 
atunci pretinde dânsul că toate chiriaşele au sărit asupră-i 
caudându-i lediuni. 

Având în vedere că după intervenţia noastră pentru a 
împăca pe părţi, am luat în cercetare şi actele constatând 
că în chitanţa dată de sus-numitul propietar că a primit 
arvuna de 50 de lei pentru imobilul pe care l-a închiriat 
domnişoarii Matilda Popescu nu se specifică numărul 13 bis 
ci dice numai 13 simplu iar amândouă imobilele sunt la fel 


identice cu deosebire că amândouă au faţa pusă altfel cătră 
răsărit şi cătră apus lipite spate-n spate, pentru ocadie ca 
să poată sparge didul de la mijloc şi să facă un singur corp 
dacă s-ar ivi un amator cu famelie pentru o încăpere mai 
mare. 

Considerând că toate chiriaşele promit ca în cel mai scurt 
termen să achite resturile de datorii, iar chiriaşele vechi să 
plătească şi chiria pe semestrul următor, care propietarul 
se-nvoieşte, iar d-şoara Matilda dice că sametegal 
[34] ori la No. 13 bis, ori la 13 simplu, căci a luat casa 
providoriu până la sf. Gheorghe, iar propietarul care e 
becher poate să se mute în alt imobil mai mic pe care-l are 
în aceeaşi stradă la No. 12 vidavi, unde a rămas nenchiriat 
pretindând amatorii că strada de curând construită nu are 
canal şi tramvaiu. 

Având în vedere că în fine s-a convins propietarul că e mai 
bine cu o bună maneră pentru ca să rămâie prin urmare 
domnişoara Lucreția Ionescu cu mătuşa sa d-na Aneta 
Ionescu la No. 13 bis, iar d-ra Matilda Popescu cu mama sa 
d-na Ghioala Popescu să se stabilede la No. 13 simplu, şi nu 
rămâne nici cu imobilul dela No. 12 nenchiriat nemaiavând 
speranţă după sf. Dumitru, deoarece fiind pe sedon de iarnă 
lumea s-a grăbit şi a rămas foarte multe imobile goale, care 
se vede în fiecare stradă chiar mai la centru peste tot de 
închiriat. 

Drept aceea am încheiat predentul proces-verbal spre a 
servi la trebuinţă părţilor. 

Comisar secţiei 55 

MiticăPişculescu. 


REFORMĂ. 

Suntem în epoca reformelor; spiritul public se agită 
asupra atitor şi atâtor cestiuni, toate „vitale, a căror 
dezlegare nu mai poate suferi întîrziere”. 

Una din acestea este şi cestiunea bătăii în armată. Dar, 
deoarece-i vorba să înotăm în cestiuni, caută să spunem că 


sunt oameni cari pun una prealabilă: a bate pe inferiori 
pentru nesupunere, nepricepere sau rea-voinţă, ori chiar 
numai din răutate, este oare la noi un obicei exclusiv al 
ostaşilor? 

Unii răspund da; alţii răspund nu. 

Noi până acum nu putem împărtăşi hotărât părerea nici a 
unora, nici a altora; nu putem deci lua parte la dezbatere. 

Ne vom permite însă să spunem o anecdotă istorică, ce ar 
putea lumina oarecum arzătoarea cestiune - o anecdotă pe 
care am căpătat-o dintr-un izvor vrednic de toată 
încrederea. 

Odată, Cuza-vodă călătorea cu primul său ministru, 
Mihalache Cogălniceanu, către Turnul Severinului. Pentru 
întâia oară alesul naţiei româneşti trecea Oltul. 

La o staţie, unde careta domnească şi caleştile suitei 
trebuiau să schimbe caii, călătorii noştri deteră peste o 
scenă destul de neplăcută mai ales pentru dânşii, cari, tot 
drumul pînă aci, se deprinseseră cu strigăte şi aclamaţiuni 
vesele. 

Căpitanul de poşte bătea cu gârbaciul îndoit pe unul 
dintre slujitori, pentru că acest nenorocit subaltern, trecut 
din băutură, nu aşezase hamurile bine, o nebăgare de 
seamă din care, doamne fereşte! i se putea întâmpla pe 
drum cine ştie ce primejdie măriei-sale. 

M.-sa se supără de această brutalitate şi făcu nişte 
mustrări bine simţite superiorului sălbatic; dar şi mai 
supărat fu conul Mihalache, care luă numele căpitanului, 
făgăduind acestui „parşiv” să-l destituie telegrafic. 

Careta domnească porneşte în goană cu suita, şi înăuntru-i 
se încinge o discuţie galopantă între suveran şi ministru, o 
discuţie asupra maltratărilor corporale. 

Conul Mihalache, omul reformelor, progresistul înflăcărat, 
susţine că o lege aspră trebuieşte numaidecât, o lege care 
să oprească sub pedepse straşnice bătaia. Vodă, mai 
moderat, recunoaşte că un popor liber trebuie să şteargă 
din moravurile sale aceste deprinderi barbare, dar nu vede 


încă putinţa aplicării unei asemenea legi, fiindcă. deprinderi 
seculare. ignoranţa şi lipsa sensului datoriei. incapacitatea 
omului de a se dezbăra de un şir întreg de învățături. ş.cl., 
ş.cl. Ministrul se încăpăţânează. Spiritul secolului. lumina 
civilizaţiei. demnitatea omului liber. ş.cl., ş.cl. 

— În fine, această reformă este absolut trebuincioasă: 
trebuie făcută, măria-ta! 

— Bine, Mihalache dragă - zise vodă biruit - bine; s-o 
facem şi p-aiasta! 

Au ajuns cu bine şi cu sănătate la Severin, călcând de la 
Olt şi până la podul lui Traian pe flori şi aclamaţi de un 
popor întreg. 

Lume - paradă - entuziasm oltenesc - banchet - luminaţie. 

Seara în sfîrşit, într-un târziu, cei doi iluştri amici sunt la 
gazdă împărtăşindu-şi impresiile. Cu tot zgomotul şi 
entuziasmul, vodă n-a uitat discuţia de cu ziua. 

Măria-sa dă ordin ministrului să fie gata a doua zi la şapte, 
spre a începe împreună inspecţiile de rigoare la autorităţile 
locale. Apoi m.-sa sopteşte ceva în taină feciorului lui conul 
Mihalache - un ţigan de casă, care cunoaşte bine tabieturile 
ministrului. Conul Mihalache, trebuie să ştim, nu 
obicinuieşte nici papuci, nici halat. Dimineaţa, cum se 
scoală, se-ncalţă, se-mbracă din cap până în picioare şi 
rămâne aşa toată ziua. 

Acum se dezbracă să se aşeze-n pat. 

Odaia de culcare a ministrului e despărțită printr-o uşe de 
a lui vodă. Conul Mihalache se culcă poruncind ţiganului să- 
i curețe cioboţelele şi straiele pentru a doua zi dis-de- 
dimineaţă, şi adoarme. 

Dis-de-dimineaţă vodă bate la uşe: 

— Haide, Mihalache, nu te-ai deşteptat înca? 

Ministrul sare din pat şi se repede la ghete. 

— Numaidecât, măria-ta! Ghetele nicăiri. Caută hainele. 
Hainele nicăiri. Degrabă la uşa de ieşire şi cheamă feciorul. 
Feciorul nicăiri... Vodă: 

— Haide, Mihalache! 


Ministrul iese-n colţuni şi-n cămaşe afară şi-ncepe să-şi 
caute prin săliţă pe ţigan. Un om al poliţiei, care doarme 
dejurna pe o laviţă, sare buimac şi caută-n toată casa, şi 
caută, şi caută, şi-n sfârşit peste zece minute aduce pe 
țigan. 

— Unde mi-s straiele şi ciubotele, mişelule? strigă conul 
Mihalache. 

— Da nu zghera aşa, coane, că doar nu dă turcii! stăi 
oleacă să le şterg. 

— Nu le-ai şters încă?! 

— Dec! da eu nu-s om? eu să nu mă hodinesc? Le-oi şterge 
amu! Şi ţiganul pleacă scărpinându-se-n cap şi bombănind. 
Aşteaptă conul Mihalache, aşteaptă. 

— Haide, bre omule, odată! strigă m.-sa de dincolo; că 
doar nu eşti cocoană să-ţi faci două ceasuri frizura. 

— Acu, acu, măria-ta! 

Şi conul Mihalache se plimbă prin odaie turbat. La urma 
urmelor, iaca şi ţiganul cu ghetele şi hainele, mai rău 
tăvâlite decît curățate, le trînteşte pe un scaun şi pleacă. 

— Stai, mişelule! răcneşte ministrul, und' te duci? 

— Ei! haide odată, Mihalache! zise scurt vodă. Haid' odată, 
că m-ai plictisit: plec singur! 

Conul Mihalache, desperat, se aruncă după ţigan, îi pune 
mîna în guler, îl întoarce-n loc şi-ncepe să-i arză cîteva 
palme. moldoveneşti. Ţiganul începe să urle. În momentul 
acesta, vodă deschide uşa de la mijloc şi întreabă: 

— Ce-i aiasta, dragă Mihalache? baţi? apoi cum rămâne cu 
reforma noastră? 

Ţiganul s-a pornit pe râs, a luat un bun bacşiş de la vodă şi 
la moment a gătit straiele şi ciubotele ministrului. 

Suveranul şi ministrul au plecat foarte voioşi să facă 
inspecţie la deosebitele autorităţi, şi pe drum Cuza-vodă a 
spus amicului său acest mare adevăr: 

— Reforma trece, năravurile rămân! 


SITUAŢIUNEA. 


A fost o zi îngrozitor de fierbinte. Tocmai pe la unu după 
miezul nopţii, parcă s-a mai potolit puţin cuptorul, parcă 
începe să mai poată respira omul. Să respirăm. Stau în faţa 
unui local de noapte, o mică berărie, şi fiindcă am poftă de 
vorbă, aştept, nu cumva o pica vreun alt bucureştean 
iubitor ca mine de aer curat, să respirăm împreună: daca o 
durere împărtăşită e pe jumătate uşurată, desigur o 
bucurie în doi e îndoită. Aşteptând, miros cum din 
apropiere adie dulce un zefir, pe când un municipal îşi face 
cu măturoiul lui enorm datoria, stricând odihna prafului şi 
făcând să se-mbrobodească în ceaţă din ce în ce mai deasă 
luminile felinarelor. Prin ceața aceea, mi se arată legănîndu- 
se o umbră. se apropie. Să fie un amic? Da, e un amic; n-am 
aşteptat degeaba - e amicul meu Nae; şi luii pare bine că 
m-a-ntâlnit. 

— Teribilă căldură a fost astăzi! zice Nae, ştergându-se de 
sudoare. 

— 'Teribilă! răspunz eu. 

— Dar acuma tot poţi pentru ca să zici că respiri. 

— Se-nţelege. De unde vii? 

— Am fost pe la berării cu nişte prietini. 

— Ce mai nou? 

— Prost, monşer. Este o criză, mă-nţelegi, care poţi pentru 
ca să zici că nu se poate mai oribilă. S-a isprăvit. E ceva 
care poţi pentru ca. 

— Lasă, Nae, că se mai şi exagerează. 

— Ce se exagerează, nene? Este o criză, care, ascultă-mă 
pe mine, că dv. nu ştiţi, care, mă-nţelegi, statul cum a 
devenit acuma, eu după cum văz ce se petrece, că nu sunt 
prost, înţeleg şi eu atâta lucru, fiindcă nu mai merge cu 
sistema asta, care, când te gândeşti, te-apucă groaza, 
monşer, groaza! 

Nae, foarte afectat, bea paharul lui de bere până-n fund, 
apoi, după ce oftează adânc: 

— Eu pot pentru ca să-ţi spui pe parola mea de onoare că- 
mi pare foarte rău! dar ştii? foarte rău! foarte rău! pentru 


ca să ajungem să vedem ţara mea, care era peste putinţă ca 
să prevază cineva o situaţiune foarte tristă, fiindcă le-am 
spus şi dumnealor. 

— Cari dumnealor? 

— Dumnealor cu cari am fost; zic: pot pentru ca să spui că 
nu se poate ceva mai trist, ca să vie un moment orişicât ai 
zice, când vezi că bate falimentul la uşe şi nu mai e nici un 
patriotism. 

Nae face o figură foarte mâhnită; e aşa de obidit, încât ai 
crede că vrea să plângă. 

— Bine, Nae - zic eu - nu trebuie să fie omul aşa de 
pesimist. Lucrurile or să se-ndrepte. este o recoltă 
admirabilă. 

Nae, schimbând figura şi zâmbind cu compătimire de 
ignoranţa mea: 

— Ce recoltă, nene, ce recoltă? Dumneata n-ai văzut 
rapiţa? 

— N-am văzut-o, că n-am fost pe-afară. 

— Apoi vezi! Rapiţa, moft! 

— Ei! moft. 

— Fireşte că moft, că nu poate pentru ca să dea nici 
patruzeci de milioane, şi dumnealor, mă-nţelegi, lucru 
mare! parc-a apucat pe Dumnezeu de-un picior cu rapiţa, 
care o să poată dumnealor pentru ca să ia două chile la 
pogon. Ai văzut acuma? unde sunt o sută cinzeci de 
milioane, care se lăuda? 

— Bine, da numai rapiţa e? da grâul? da porumbul? da 
alelalte? 

Nae, iritat, maimuţindu-mi tonul: 

— Da cuponul de iulie? Da cuponul de septemvrie? da 
cuponul de noiemvrie? da alelalte? 

— O să le plătim. Nae, încărcând tonul: 

— O să le plătiţi! Cu ce o să le plătiţi? Nu te mai lipeşti de 
Disconto. 

— Ce-i aia? 


— Aia-i aia, care ştii dumneata de câte ori am spus eu, că o 
să se-nfunde odată cu cheltuielile nebuneşti, care pot 
pentru ca să zic că nici o ţară nu s-a mai întâmplat, pentru 
ca să vie şi să zică la un moment: nu mai am drept ca să mă 
împrumut fără voia dumitale! care atunci însemnează că nu 
mai eşti independentă nici la tine acasă, după ce ţi-ai vărsat 
sângele ca să ajungem pentru ca să aibă fortificaţii şi să poţi 
zice la un moment dat: până aci! nu permit! 

— În sfârşit, guvernul o să. Nae mă-ntrerupe: 

— Las' că şi guvernul. Dumnezeu îl ştie şi pe el, care toate 
gazetele urlă în fiecare zi despre criză ministerială, pentru 
că nu se-mpacă, şi numa intrigi şi la conservatori şi la 
liberali, în loc să facă un guvern de coaliţie, cu toţi bărbaţii 
de stat, care să le zică regele, mă-nţelegi, serios: vă ordon 
pentru ca să limpeziţi situaţiunea, fincă aşa nu poate pentru 
ca să meargă, ca dumneata să tragi încolo şi dumnealui 
încoace, fiincă, niciodată nu s-a-ntâmplat în alte ţări, nici pe 
vremea fanarioţilor, putem pentru ca să zicem, nici înainte 
de independenţă, în detrimentul prestigiului, care trebuie 
toţi să lupte, dacă e vorba să aibă pretenţii de oameni 
politici. Dumneata nu vezi, cu chestia economiilor. 

— Ba văz! 

— Apoi, dacă vezi, ce mai umbli cu mofturi? 

— Ba nu umblu de loc cu mofturi; e o chestie destul de 
grea. 

— Economii? Hm! Zice că face economii. mofturi! şi cu 
bugetul încărcat cu treizeci şi şase de milioane, care mă 
prinz cu dumneata pe ce pofteşti că nu poate pentru ca să 
fie o realitate. 

— Daca e vorba de economii - zic eu - pentru ce nu 
desfiinţăm armata, care? 

— Ce vorbeşti, domnule? se poate să spui astfel de 
absurdităţi? tocmai acuma să desfiinţăm armata? 

— De ce nu? 

— Dumneata nu vezi cum se încurcă lucrurile în politică, 
care nu poţi pentru ca să ştii de azi pe mâine cum poate 


pentru ca să devie o complicaţiune. Dumneata nu vezi ce se 
petrece în China cu boxerii, şi toată Europa nu poate 
pentru ca să se-nţeleagă; asta e o chestie mare, nu vorbi 
aşa, îmi pare rău! 

S-a răcorit binişor. Ceaţa s-a lăsat încet-încet peste 
capetele noastre, aşezându-se iar la pământ. E târziu. 
Fanaragiul companiei de gaz a început să închidă becurile. 
Se face ziuă. Plătim şi ne sculăm. 

— Unde mergem? întreabă Nae. 

— Eu - zic - mă duc spre casă. 

— Ai la o simigerie, trebuie să scoaţă covrigi calzi. 

— E târziu, Nae. 

— Eu nu mă duc d-acu acasă, zice Nae. Mai umblu prin 
oraş. pân-o face. 

— Cine să facă? 

— Nevastă-mea. 

— Ce? 

— O apucase aseară durerile. 

— Nu pot, monşer, pentru ca să stau când face. Mă plimb 
aşa de colo până colo; mai beau o bere, un macmahon, un 
şvarţ, mai vorbesc cu un prietin, trece vremea; şi când mă- 
ntorc. gata. 

— Face greu? 

— Ştii, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Ăl din urmă, 
Costică, a fost mai greu: i l-a scos cu fiarele. 

| 

— Acu a venit doctorul, da a zis că poate pentru ca să n- 
aibă trebuinţă de cleşte. 

În momentul când deschiz ochii cât pot mai mari, trece o 
birjă cu o damă. La lumina zorilor, Nae recunoaşte desigur 
pe acea damă, pentru că începe să strige, luându-se după 
trăsură: 

— Madam Ionescu! Coană moaşă! Madam Ionescu! 

Dama întoarce capul, recunoaşte şi ea pe Nae şi opreşte 
trăsura. 

— A făcut? întreabă Nae. 


— Da, răspunde moaşa. 

— Uşor? întreb eu. 

— Foarte uşor. 

— Uf! adaog. Ce? 

— Băiat. 

Şi trăsura moaşei porneşte. 

— Bravo, Nae! să-ţi trăiască! 

— Mersi, asemenea. Ei, acu nu mai am grijă. Ai la 
simigerie. 

Şi mă ia la braţ. 

— Ştii ce-ar trebui la noi? zice Nae. 

— Ce? 

— O tiranie ca în Rusia. Nu mai merge, mă-nţelegi, 
constituţia, care aceea ce vezi că se petrece, nu poţi pentru 
ca. 

Zic: 

— Nae! scuză-mă: e aşa de târziu, care nu pot pentru ca 
să mai merg. 

— Îmi pare rău. 

— Mi-e aşa de somn, care trebuie negreşit pentru ca să mă 
culc. La revedere. 

M-am suit într-o birjă şi l-am lăsat pe fericitul tată pentru 
ca să meargă singur la simigerie. 


TELEGRAME. 

Onor. prim-ministru. 

Bucureşti. 

Directoru prefecturi locale Raul Grigoraşcu insultat grav 
dumnezeu, mami şi palme cafine 
[35] central. Ameninţat moarte. Viaţa onorul nesigure. 
Rugăm anchetaţ urgent faptu. 

CostăchelGudurău avocat, aleg. coleg. [, fost 
deputat. 

* 


Onor. prim-ministru. 
Bucureşti. 


Repet reclama telegrama No. Petiţionat parchetului. 
Procoror lipseşte oraş mănăstire maici chef. Substitut 
refudat pără vini procoror. Tremur viaţa me, nu mai putem 
merge cafine. Facem responsabil guvern. 

CostăchelGudurău. 

avocat, aleg. col. I, fost deputat. 

* 


Procuror tribunal X. 

Anchetaţi urgent scandalul Costăchel Gudurău cu 
directorul prefecturii şi raportați imediat. 

Ministruljustiţiei. 

* 


Ziarului „Aurora Romină” 

Bucureşti. 

Az pitrecut scenă nostimă piaţa noastră. Madam Atenaisa 
P al cărui nume trecem sub tăcere, care părăsit soţul 
cetăţean onorabil, pentru romanse cu individ infam 
localitate, întâlnind nefericitul soţ, capatat bună lecţie 
moralitate în public, care aprobat. Această fimee fără inimă 
neroşind ameninţat cu sbiri puteri, deoarece complicele 
directoru prefecturi. 

Corespondent. 

* 


Onor. prim-ministru. 

Bucureşti. 

A doua oară atacat palme picioare piaţa endepedenţi 
acelaş bandit director scandalos însoţit sbiri. Situaţia 
devenit insuportabilă. Oraş stare asediu. Panica domneşte 
cetăţeni. 

CostăchelGudurău avocat, ecţetera. 

* 

Procuror trib. X. 

Repet ordinul telegrafic. Cercetaţi imediat incidentul 
directorului prefecturii cu Costăchel Gudurău la cafeneaua 
centrală şi în piaţa Independenţei şi raportați urgent. 

MinistrulJustiţiei. 


* 


Onor. prim-ministru. 

Bucureşti. 

Faceţ înceta atacuri contra fratemeu Costăchel bandă 
infamă talari ziua meaza mare sub conducerea personală 
directorului Raul Grigoraşcu. Reclamat tronului. 

lordăchelGudurău mari propietar, aleg. col. [, fost 
senator. 

* 

M. sale regelui. 

Sinaia. 

Bandiţi regimului acest secol lumină bagiucurind 
constituţia ce aţi giurat voit ucidi di două ori cafine central 
şi piaţa endepedenţi fratemeu fost reprezentant naţiuni. 
Victima frică merge telegraf sigur al treilea atentat bandiți. 
Implorăm garanţia vieţi onorului contrar siliţi face justiţie 
singuri. Trăiască Dinastia. 

lordăchelGudurău mari propietar, aleg. col. [, fost 
senator. 

* 


Procuror trib. X. 

Pentru ultima oară repetăm ordinul privitor scandalul 
Costăchel Gudurău. Dacă până mâne dimineaţă n-avem 
raportul dv., veţi fi considerat ca demisionat. 

Ministruljustiţiei. 

* 


Ecs. sale ministru Justiţiei. 

Bucureşti. 

Raport. 

Cercetat imediat cazul şi cu respect raportez urgent. 

Acu cinci zile duminecă, fiind absent anchetă judeţ, orele 2 
p.m. directorul prefecturi Raul Grigoraşcu afla cafine 
central jucând table cu căpitan Pavlache intedenţa. Mare 
devenă foarte iritat pronunţat dumnezeu mami, nu personal 
cineva, ci ghinion. Atunci Costăchel Gudurău care sta altă 
masă criticând guvernul gura mare, sculat şi apostrofând 


directoru strigat ba pe al măti şi ridicat bastonu. Directoru 
parând răpide lovitura aplicat agresorului palme şi 
promițând cavalireşte duel. Agrisorul plecat înjurând 
amenințând guvern de bandiți, propriile cuvinte. 

Cu respect adaog spre cunoştinţa dv. între ambi suscitaţi 
ură veche cauză politica şi familie. Fimeea nepotului lui 
Costăchel Gudurău, anume Albert Gudurău, unul din capii 
înverşunaţi opoziţie locală, divorsată, iar ei bănuiesc Raul 
directoru cauza divorsului, acuzând trăieşte cu mencionatu 
concubinagiu, dar vrând s-o iee socie legitimă, care 
reclamat restituţiunea dotei şi parafernei 
[36] di 2 mii lei obţinând titlu executoriu, iar opoziţia 
promis răzbunare pretinzând paraferna cheltuită cu luxul 
di notoritate publică. 

În consecinţă alaltaeri nepotul lor însoţit de moşii lui 
pândind piaţă fosta socie insultato public foarte grav. Dama 
chemat sergent stradă care nefiind nici unul urcat birje un 
cal plecând degrab huiduită di toţi trii şi cu vorbe triviale 
incapabile a vi le reproduce. Sosit imediat directoru 
prefecturi ofensat poliţai ipistaţi cerut cont. Dar agrisori 
fugind, directoru prins Costăchel şi întrebat pentru ce 
insulţi dame mişălule şi apucat de pept, dar el răspuns să 
nu mai dai mizerabile canalie, încât directoru apărânduse 
tras două palme, atunci agrisorul smucind voit fugi şi 
directoru prima furie lovindul piciorul spate gios. 

Cred nu trebuie dăm altă urmare pără parchetul nu 
sezisat în regulă. 

Binevoiţi, d-le ministru etc. 

Procurortrib.ă. 

* 

Directorul prefecturii X. 

Vă invit căutaţi aplanarea diferendului cu familia 
Gudurăilor. Contrariu, puneţi guvernul în situaţiune prea 
delicată. Nu convine acum, în aşteptarea campaniei 
electorale, ca agenţi superiori ai autorităţii să dea loc la 
scandaluri, din toate punctele de vedere regretabile. 


Ministruldelnterne. 

* 

D-lui ministru de Interne. 

Bucureşti. 

Interese familie obligă părăsi funcţiune. Rog dar 
respectuos primi demisia me postul director prefecturii pe 
ziua di poimâne când prefect întoarce congediu. 

RaulGregoraschco. 

* 


Onor. prim-ministru. 

Bucureşti. 

Fratemeu Costăchel Gudurău avocat, alegător col. I, fost 
reprezentant naţiuni ligitimă aparare contra treilea atac 
mişelesc bandiți amenințând viaţa, fost az arestat procoror. 
Victima arest torturată ca inchiziţă. Cuţitul os. 

lordăchelGudurău mari propietar, aleg. col. [, fost 
senat. 

* 


Ministre interieur. 

Bucarest. 

N'acceptez point demission cousin Raoul. Pauvre jeune 
homme, embete par cochons opposition, veut faire coup de 
tete. Ne point se fier aux criailleries de ces canailles. şi 
Raoul se retire, ce cretin de prefet capable de tout 
compromettre. Pourrais plus garantir situation locale. Se 
duce dracului giudeţul. 

[37] 

Ami. 

GeneralGregoraschco. 

* 


Procuror trib. X. 

Raportaţi imediat cauza arestării lui Costăchel Gudurău. 
Ar fi bine să înceteze odată scandalurile de acolo. Purtarea 
parchetului dv. lasă de dorit. Cercetaţi dacă arestatul 
suferit maltratări arest. Avem denunţări că ar fi fost 
torturat poliţie. Răspundeţi telegrafic. 


MinistrulJustiţiei. 
* 


Directorul prefecturii jud. X. 

În interesul serviciului, demisia respinsă. Rămineţi la post. 
p.Ministrudelnterne secretar general 7. 

* 


Ecs. sale ministru Justiţiei. 

Bucureşti. 

Bandă desperată opozanți îndârijiţi sub conducerea 
Costăchel Gudurău, lordăchel Gudurău şi nepot Gudurău, 
Albert divorsat Atenaisa Perjoiu, atacat directoru prefecturi 
faţă grădina primării. Acesta aparat bastonu, lovit cap 
lordăchel, Costăchel tras revolver spart glob lampa centrul 
grădini electrică. Panică, asasin arestat. Luăm prim 
interogatoriu. Garantăm invenţiuni fictive torturile. 

Procurortrib.ă. 

* 

M. sale regelui. 

Sinaia. 

Fratemeu Costăchel omorât torturi secret beciurile poliţiei 
locale. Familia orfană cerem liberarea cadavrului 
reclamând satisfacţie la picioarele tronului. Trăiască 
Dinastia. 

lordăchelGudurău mariecţetera, ecţ. 

* 

Procuror trib. X. 

Aci denunţare Costăchel Gudurău mort arest în urma 
torturilor. Vă facem răspunzător. Răspundeţi la moment, 
dacă nu vreţi să fiţi telegrafic destituit. 

Ministrujustiţiei. 

* 


Ecs. sale ministru Justiţiei. 

Bucureşti. 

Costăchel Gudurău liberat az dimineaţă lipsă probe 
intenţie asasinat. Împacat cu directoru. Pupat toţi piaţa 
endepedenţi. Mâne sară logodna Raul madam Atenaisa 


Perjoiu. Dânsa renunţat orce pretenţie revandicare 
parafernă de la Albert Gudurău, dând înscris primit toată 
suma. 

Adineaori ora două post meridiane avocatul statului Pamfil 
mort subit cafine central. Medic primar constatat caz 
apoclepsie celebrală. 

În consideraţia vechimi mele di magistrat procuror de 
aproape douăzăci şi trii di ani, fiind înaintat în vrăstă şi o 
familie numeroasă devenind misiunea de minister public 
pre gră pentru mini, vă rog respectos a mi se acorda mie 
postul de avocatu statului, pe care o voiu îndeplini cu zel şi 
activitate. 

Binevoiţi, etc. 

Vechiuprocurortrib.ă. 

* 


D. preşedinte al Consiliului. 

Bucureşti. 

Avocat public Pamfil mort subit. Raportându-mă la depeşa 
confidențială de azi noapte, cu respect stăruesc a se numi 
în postul rămas vacant persoana ştiută, de care acuma 
garantez. 

p.Prefectuldekx. 

Directorul Raoul Gregoraschco. 

* 


D-lui Costăchel Gudurău, avocat, fost deputat, etc. 

În urma bunelor recomandaţii din localitate şi în 
consideraţia titlurilor dv., d. ministru al domenelor v-a 
numit avocat al statului în locul decedatului Antonache 
Pamfil. Cu poşta de mâne primiţi decretul oficial. 

Şefuldecabinetal Ministerului Domenelor. 


TEMPORA. 

Acum cîţiva ani, unul dintre cei mai de seamă studenţi ai 
Universităţii noastre era şi tânărul Coriolan Drăgănescu. 
Avea inteligenţă vie, caracter de bronz, temperament de 


erou: pe lângă acestea, natura-l înzestrase cu un talent de 
orator de o putere irezistibilă. Se-nţelege că posedând 
astfel de calităţi, Coriolan trebuia să ajungă în fruntea 
camarazilor lui. El conducea toate mişcările studenţimii. De 
câte ori generoasa tinerime universitară, nemaiputând sta 
indiferentă faţă cu împrejurările politice, se hotăra să-şi 
spună şi ea cuvântul ei, Coriolan îi strângea rândurile, o 
organiza, o îmbărbăta, o înflăcăra şi o ducea - la statua lui 
Mihai Viteazul. Până aci, Coriolan era mare, era 
incomparabil; dar aci, la statua eroului de la Călugăreni, 
era prodigios. Cuvântarea lui era aşa de zguduitoare, încât 
auzindu-l, te mirai de nepăsarea eroului de bronz: cum oare 
nu descalecă, precum odinioară comandorul lui Don Juan, 
spre a face şi el o demonstraţie? 

De câte ori auzeam pe Coriolan înflăcărând tinerimea 
generoasăşi l-am auzit de multe ori - mă gândeam că 
tânărul acesta şi-a întârziat intrarea în lumea terestră cel 
puţin cu două-trei sute de ani. A! el trebuia să se nască pe 
vremea când tirania sugruma popoarele, când nu erau încă 
proclamate drepturile omului, când lumea gemea cu 
grumajii striviţi sub călcâiul despotismului. Aş fi vrut să văz 
pe tirani faţă-n faţă cu Coriolan Drăgănescu! Desigur, 
proclamarea drepturilor omului n-ar fi întârziat atâta. Dar 
astăzi? astăzi când ne bucurăm de atâtea libertăţi, când nu 
se mai pomeneşte măcar de tiranie, când opera progresului 
nu mai are nici o piedică. Şi cu toate astea, chiar astăzi, 
sunt aşa de dese împrejurările în cari ordinea publică ar fi 
turburată fără amestecul tinerimii generoase. 

Spre a da o idee despre Coriolan Drăgănescu şi despre 
activitatea lui de tribun al tinerimii, îmi voi face fraze 
pompoase; ma voi mărgini a reproduce câteva pasaje din 
Amicul poporului, de pe vremea când acest tânăr mergea 
foarte des la statua lui Mihai. Să vedem. 

„Tinerimea universitară, având ca totdeauna în fruntea ei 
pe distinsul student în drept, eminentul tânăr Coriolan 
Drăgănescu, a pornit din Cişmegiu în corp compact, voind 


să meargă la statua lui Mihai Bravul, unde dorea să aducă, 
în aceste momente de doliu pentru ţară, pentru popor, 
pentru naţiune, prinosul ei marelui erou al naţionalităţi 
noastre. 

Deşi studenţii înaintau în cea mai perfectă ordine, la colţul 
bulevardului au fost opriţi de un cordon de sergenţi, de 
agenţi secreţi şi bătăuşi. 

În zadar tânărul Coriolan Drăgănescu, împreună cu toată 
tinerimea, a protestat, în numele drepturilor înscrise în 
constituţie. Mizerabilii poliţişti nu i-au lăsat să treacă. 

Atunci, bravul tânar Conolan Drăgănescu a strigat: 
«Fraţilor! la Mihai Bravul! după mine, la Mihai Bravul!» şi a 
voit să înainteze. 

Tinerimea entuziastă a voit să urmeze pe bravul ei tribun. 
Atunci zbirii au început să lovească în dreapta şi-n stânga 
cu ciomegele şi cu tesacele.” 

Apoi: „Tânărul Coriolan Drăgănescu, bravul student, care 
se afla în fruntea tinerimii universitare aseară pe bulevard, 
a fost arestat de către bandiții poliţiei. El se află ţinut la 
secret, fără să poată comunica nici cu părinţii. Se crede că 
a fost lovit grav şi torturat în arest; pentru aceea, 
mizerabilul jude, ruşinea magistraturii, al cărui nume ne 
facem o datorie de pudoare a nu-l mai pomeni în coloanele 
noastre, nu permite niminui a da ochi cu tânăra victimă a 
acestui regim de teroare!” 

Şi alta: „Guvernul a nebunit! Mizerabilii îşi fac de cap! 

Aseară, pe când studenţimea, adunată la statua lui Mihal 
Bravul, asculta cu inima încordată, cu sufletul transportat, 
patrioticul şi magistralul discurs al tânărului şi eminentului 
student Coriolan Drăgănescu, asupra dreptului ce-l are 
poporul de a protesta contra guvernului banditesc, poliţia a 
dat navală asupra acelora cari vor fi mâne fala țarii, şi, 
lovind, zdrobind, zdrelind orbeşte, şi-a făcut loc până la 
statua eroului de pe treapta căreia vorbea oratorul. 

A fost o scena de teroare de nedescris. 


La vederea agenţilor avinaţi, cari voiau să pună mâna pe 
el, tânărul Coriolan s-a suit repede pe statuă, şi-ntr-o clipă a 
fost în picioare pe coapsa calulul, de unde a strigat: «Fie 
toată lumea martoră la această nouă infamie a celui mai 
infam dintre regimuri!» 

Dar bandiții l-au apucat de picioare. Atunci bravul tânăr a 
luat pe la spate în braţe trupul lui Mihai Bravul şi s-a 
încleştat de el cu putere. Bandiţii îl trăgeau de picioare aşa 
de tare, încît, dacă tânărul nu ceda şi nu lăsa pe Mihai 
Bravul din braţe, atunci ori ar fi frânt trupul de bronz al 
eroului, ori acele fiare sălbatice i-ar fi smuls picioarele din 
încheieturi. Nu! nu! acest guvern a-nnebunit!” 

Acesta era Coriolan Drăgănescu. Şi cu toată prodigioasa 
lui activitate de tribun politic, el nu şi-a neglijat studiile 
decât foarte puţin. A frecventat regulat cursurile la 
Universitate şapte-opt ani, şi nu cu puţină bucurie părinţii, 
rudele şi numeroşii săi amici au citit într-o zi în Amicul 
poporului următoarea notiţă la ultime informaţiuni: „Aflăm 
cu deosebită plăcere ca tânărul Coriolan Drăgănescu, 
eminentul student al Universităţii noastre, şi-a susţinut cu 
succes teza de licenţă în drept, tratând cu talent despre 
Ordinea publică în statul modern. Eminentul tânăr a fost viu 
felicitat de membrii comisiei. Din parte-ne, ne facem o 
datorie a-l felicita asemenea, dorindu-i strălucita carieră pe 
care desigur cu talentele sale o merită.” 

Licenţiat în drept! tânăr eminent! irezistibil orator! 
caracter mare! idei generoase! Desigur - mi-am zis eu - 
iată un cetăţean de mare viitor. Frumoasă carieră! îl 
avusesem totdeauna în vedere pe eminentul tânăr. Isprăvile 
lui ca student erau aşa de zgomotoase, încât mai în fiecare 
zi trebuia să auz, să citesc sau să pomenesc de acest frumos 
nume, Coriolan Drăgănescu! Parcă a fost însă un făcut. 
După ce am citit notiţa despre obţinerea licenţei lui în 
drept, încet-încet am început să uit de numele altădata atât 
de celebru, şi era firesc lucru: îl uitam fiindcă nu mai mă- 
mpiedecam de el la tot pasul. De mult acum îl uitasem de 


tot. Era vreme turbure. Chestiuni politice acute; criză 
economică, agricolă, finanţiară; călcări mai mult sau mai 
puţin grave ale pactului fundamental - toate acestea 
iritaseră mult opinia publică. Studenţimea era în fierbere şi 
pusese de gând să manifesteze. Ce s-o fi făcut astăzi la 
statua lui Mihai Viteazul? Ia să vedem. Am luat Amicul 
poporului şi am citit: „Au trecut de culmea infamiei! Săriţi, 
cetăţeni! Regimul a turbat! Fapta de azi a acestor tâlhari a 
întrecut tot ce se putea închipui din partea unor aşa 
lăpădaţi de lege şi de Dumnezeu! 

Studenţii au fost schingiuiţi, zdrobiţi, măcelăriți! 

Bandiţii regimului au avut ordin să tragă-n carne vie şi au 
tras! 

A tost ceva şi oribil şi murdar! 

Sângele generoasei tinerimi române a roşit marmora albă 
pe care se ridică statua celui mai mare erou român! 

Să nu crează însă bandiții că nu va veni ceasul pedepsei! 
Ucigaşii tinerimii sunt notaţi şi nu vor scăpa de răspundere 
măcar de s-ar ascunde în gaură de şarpe. 

Îndeosebi, promitem neruşinatului inspector poliţist, 
canaliei ordinare, mişelului fără ruşine, sălbaticului zbir şi 
calău antropofag, care răspunde la dezgustătorul nume de 
Coriolan Drăg.” 

GROAZNICA SINUCIDERE DIN STRADA FIDELITĂŢII. 

Sub acest titlu, citim în „Aurora”, ediţia de dimineaţă: 

Azi dimineaţă, întreagă strada Fidelităţii a fost viu 
emoţionată de o senzaţională dramă pasională. Pe la orele 
şapte a.m. vecinii fură alarmaţi de nişte ţipete sfâşietoare, 
care proveneau de la casa cu no. 13. În această casă 
locuiesc de multă vreme doamna Zamfira Popescu, văduva 
răposatului veteran al corpului didactic Nerone Popescu, 
fost profesor de limba latină, împreună cu cei doi copii ai 
săi, Cicerone Popescu, elev de administraţie, şi domnişoara 
Porţia Popescu. La ţipetele îngrozitoare, toţi mahalagii se 
adunară în grabă şi îndată aflară ce era: o sinucidere! 


Domnişoara Popescu de mai multe săptămâni căzuse într-o 
stare de melancolie şi de abatere sufletească, încât nu mai 
mânca, nu mai bea, nu mai dormea de loc. Cu o zi înainte de 
a lua fatala hotărâre, arătase semne de mare nelinişte; a 
cerut să mănânce şi să bea. După ce a dejunat cu mare 
poftă şi s-a săturat, a-nceput deodată să plângă, zicând 
cătră doamna Zamfira Popescu: 

— Mamiţo, eu nu mai pot să trăiesc! eu vreau sa mor! 

La aceste cuvinte mama i-a răspuns: 

— Mofturi! ia fii bună şi te astâmpără. Lască 0 să-ţi treacă! 
Porţia însă a adăogat: 

— Ai sa vezi! Dar dacă mor, jură-mi, mamiţico, jură-mi că o 
să-mi pui pe mormânt boboci de trandafiri! 

Bobocii erau florile ei favorite... 

Doamna Zamfira Popescu schimbă vorba, fără să se teamă 
de vreun sfârşit fatal, deoarece Porţia, care era simţitoare, 
de multe ori, în momente de supărare, ameninţa că se va 
sinucide. 

Din nenorocire, de astă dată ameninţarea fusese mai mult 
decât serioasa. 

Ce se-ntâmplase? 

Azi noapte, pe când fratele său lipsea după obicei şi 
mamiţica dormea, Porţia scoase gămăliile la o duzină de 
cutii mari cu chibrituri şi le aruncă într-o cinzeacă de rachiu 
de drojdii. Aşteptând să se dizolve fosforul, sărmana fată se 
aşeză la masă şi scrise cu toată limpezimea de minte o 
scrisoare cătră mamiţa şi către frăţiorul ei, prin care cere 
pardon de durerea ce le-o cauzează şi le declară că moare 
deoarece este părăsită de tânărul Mişu Z., pâna zilele 
trecute student în medicină şi astăzi doctor de plasă. Într- 
un post-scriptum apoi, conjura încă odată pe dezolata 
mamă să nu uite de boboci. 

Când a terminat scrisoarea, gămăliile de chibrituri erau 
dizolvate. Porţia înghiţi păhăruţul, dându-l cu voluptate 
peste cap, şi merse să se culce în patul ei aşteptând cu 
resemnare moartea. Aceasta nu întârziă să se anunţe prin 


nişte oribile crampe de intestine. Nenorocita, covârşită de 
dureri, sări în sus şi-ncepu să ţipe spunând tot: 

— Mor! mor! ah! Mişule, fii fericit! Scăpaţi-mă! scăpaţi- 
mă! sunt încă tânără! Nu! nu! nu vreau să mor! 

Atât putu să zică şi căzu în convulsiuni. Într-o stare 
desperată a fost transportată iute la spitalul cel mai 
apropiat. 

Cât despre d. Mişu Z., cauza acestei nenorociri, iată ce am 
putut afla în pripă... 

Acum vreo patru-cinci ani, un tânăr student sărac de vreo 
21 de ani, prietenul lui Cicerone Popescu, îndată ce dete 
bacalaureatul şi se înrolă ca voluntar, se aşeză în pensiune, 
într-o odaie mobilată, la doamna Zamfira Popescu, cu casă, 
masă, îngrijire, în fine de toate. Tânărul Mişu Z., foarte vioi 
şi drăcos, limbut şi caraghios, nu întârziă să inspire Porţiei 
una din acele pasiuni care decid de viaţa unei femei. În 
curând o relaţiune amoroasă nebună se contractă întrec ei. 
Această relaţiune a durat până mai acum vreo două luni, 
când tânărul, care studia medicina, şi pe care toţi îl numeau 
pentru aceasta „doftoraşul”, îşi luă diploma, şi imediat, 
având oarecare protecţii - mama lui este jupâneasă-n casă 
la moşia unui înalt personaj - căpătă un post de medic de 
plasă. Îşi poate oricine închipui lovitura ce „doftoraşul” i-o 
dete Porţiei, când îi spuse că el are s-o părăsească şi să 
meargă la post. Fata începu să-i facă nişte scene, aci 
duioase, aci fioroase, aşa încât el înţelese că pasiunea ei 
contrariată brusc ar fi primejdioasă, şi astfel se hotări să 
joace comedia. Pentru a adormi temerile victimei sale şi a o 
asigura că şi-a schimbat cu desăvârşire hotărârea de ao 
părăsi, el alergă la ajutorul unui prieten redactor, făcându-l 
să-i publice prin ziarul „Lumina” următoarea notiţă: „Aflăm 
că tânărul doctor Mişu Z. care şi-a susţinut cu un succes 
strălucit teza sa despre Simptomele la diverse intoxicări 
violente, şi care a fost numit doctor de plasă, refuza 
categoric a primi acest post. Era în adevăr absurd ca un aşa 
distins elev al facultăţii noastre de medicină să se înfunde 


într-o provincie. Tânărul doctor e hotărât a rămânea în 
Bucureşti, unde va practica arta sa, aşteptând să se 
prezinte la primul concurs pentru obţinerea unui post la 
vreunul din spitalele Eforiei. Nu ne îndoim de succesul 
simpaticului nostru amic”. 

Ultima umbră de bănuială şi de temere a d-rei Popescu fu 
risipită prin citirea acestor rânduri. Ba ceva mai mult, 
tânăra sentimentală, văzând reîntoarcerea iubitului ei, 
deveni şi mai pasionată. Ea nu ştia că totul este o farsă. Nu- 
şi putea închipui, în naiva ei sinceritate, ce surpriză îi 
pregătea acela pe care-l adora. „Doftoraşul” nostru, ca să 
poată pleca fără vorbă şi să-şi ia bagajul, care consista într- 
un geamantan şi câteva cărţi, făcu un plan infernal. 
Obţinând un bilet de lojă la Dacia - probabil un bilet de 
favoare, căci se va vedea că individul nu era decât un 
chilipirgiu - merse cu damele, mama şi fata, la teatru. Peste 
câteva minute după ridicarea cortinei, pe când damele 
urmăreau cu cel mai viu interes desfăşurarea comediei, el 
se sculă şi pretextând că merge la bufet să le aducă 
prăjituri şi apă rece, plecă frumugşel din lojă. Cobori, ieşi din 
teatru, se aruncă într-o birjă, merse acasă, luă bagajul, se 
duse la gară şi se sui în tren. Un moment femeile crezură că 
doftoraşul s-a încurcat la bere în bufet, după obicei. Dar, 
trecând şi actul al doilea, o idee trecu ca un fulger prin 
mintea tinerei abandonate. Repede alergară acasă. 

Intrară în odaia lui: bagajul şi cărţile nu mai erau acolo. D- 
ra Popescu a avut o criză îngrozitoare, din care nu şi-a 
revenit decât tocmai a doua zi. De atunci, disperarea ei a 
mers tot crescând până ieri, când durerea morală 
devenindu-i insuportabilă, s-a hotărât a pune capăt 
nenorocirii sale prin moarte. 

Când oare se va face un exemplu cu aceşti domnişori, cari 
se introduc în familii oneste, sub pretext de prieteşug, spre 
a conrupe copilele şi a le arunca în ghearele desfrâului sau 
în ghearele morţii, ca în cazul de faţă? Mărturisim că nu- 
nţelegem deloc nepăsarea parchetului, care nu intervine, 


deşi i s-a adus la cunoştinţă cazul, punându-i-se în vedere şi 
documentul trist rămas de la nenorocita victimă. 

La ediţia de seară alte amănunte. 

Apoi în ediţia de seară: 

Am alergat la spitalul unde fusese transportată d-ra P 
Popescu şi am cerut să văz pe internul de serviciu. Am avut 
deocamdată noroc: eu cerusem unul şi m-au întâmpinat doi 
- doi tineri destul de politicoşi şi foarte, prea veseli, pentru 
atmosfera tristă în care trăiesc. În adevăr, trebuie să aiba 
cineva o inimă de bronz sau de piatră ca să mai fie vesel în 
mijlocul atâtor suferinţe şi mizerii omeneşti. Am rugat pe d- 
nii interni să-mi permită a vedea pe d-ra P Popescu, de 
soarta căreia se interesează cititorii noştri. Au început 
amândoi să râză. 

— Tânăra? cu chibriturile? m-a întrebat unul, apăsând 
ironic pe fiecare vorbă. Ehei! dumneata să fii sănătos! 

— A murit! am strigat eu. 

— Fiaş! 

— Atunci? 

— Nu mai este aici! i-a trecut, şi i-am dat drumul. 
Adineauri a plecat mititica cu mamiţica! 

Şi-ncepură iar să râdă amândoi. 

— Dacă n-a luat chibrituri destule! cine strică? 

— Dar ştii se pare, zisei eu, că o duzină de cutii mari. 

— Ei, aş! nici o duzină de gămălii. Pentru d-ra Porţia a fost 
porţia prea mică; cum e dumneaei solidă, îi trebuia o porţie 
mult mai zdravănă! 

Deşi am fost revoltat de modul cum cei doi tineri îşi râdeau 
de nenorocirea bietei creaturi, făcând jocuri de cuvinte 
triviale, şi neroade asupra numelui ei clasic, am voit să 
profit de ocazie şi să mai culeg câteva informaţiuni asupra 
„doftoraşului”. În adevăr, îl cunoşteau. La prima mea 
întrebare despre dânsul, au început iar râsul lor, care mă 
enerva: 

— Se săturase bietul „doftoraşul”...în sfârşit a scăpat! zise 
unul. 


— Mare răbdare a avut! închipuie-ţi, atâţia ani de-a rândul 
tot o porţie, şi ce porţie! 

— Iar? am strigat eu indignat, şi fără să-i mai salut am 
plecat. 

Tot drumul până la redacţie m-am gândit câtă prăpastie 
este între educaţiunea spiritului şi educaţiunea inimii, şi 
cum neglijând pe aceasta din urmă nu poţi, cu toată 
învăţătura, produce decât monştri sociali. lată cazul celor 
doi tineri, care mâine, poimâine, vor fi chemaţi în societate 
să exercite cea mai nobilă şi cea mai umanitară profesiune. 
La ce altă profesiune se cere mai multă dragoste şi milă de 
aproapele său, mai multă delicateţă de sentimente, mai fină 
pricepere a cutelor sufletului omenesc? Medicul! Dar 
medicul este un duhovnic mângâietor; el trebuie să se 
apropie de nenorocitul suferind cu blândeţea cu care 
Mântuitorul s-a apropiat de Lazăr: numai astfel ştiinţa, 
ajutată de înălţarea sufletului, poate face miracolul! Mâine, 
aceşti doi tineri vor fi medici, şi astăzi râd şi-şi bat joc, într- 
un mod atât de vulgar, de suferinţa extremă care a 
determinat pe nefericita tânără să prefere luminii vieţii 
bezna nimicului! lată roadele înaltei noastre culturi 
umversitare! Foarte mulţumim de aşa cultură! 

Dar, în fine, bine că a scăpat biata fată! Asta desigur o s-o 
facă mai cuminte. Mai la urmă, cine ştie ce noroc poate 
avea! 

În aceeaşi seară, citim în „Lumina”: 

Un confrate a publicat azi dimineaţă o ştire de senzaţie 
despre sinuciderea unei copile disperate din cauză că ar fi 
fost trădată de amantul ei, un doctor proaspăt - un întreg 
roman pasional ă la Ponson de 'Terrail sau Jules Mary, o 
întreaga melodramă, ă la d'Ennery. 

Am fost şi noi curioşi să vedem ce este adevărat din toată 
comedia aceea şi am mers după informaţiuni. 

Un amănunt caracteristic trebuie să-l dăm cititorilor 
dintru început: când noi ne-am transportat în localitate, 
sinucisa din strada Fidelităţii, d-şoara Porţia Popescu, se- 


ntorsese de la spital, unde, deaminteri, putem afirma cu 
siguranţă, nici n-avusese nevoie să meargă. În adevăr, doza 
de chibrituri pe care o luase fusese cu totul neînsemnată. 
Din aceasta şi din cele ce vor urma, se va convinge oricine 
că n-a fost de loc vreo hotărâre serioasă de sinucidere, ci 
numai o demonstraţie, cu scop de a interesa pe infidelul 
„doftoraş”. 

Trebuie mai întâi să spunem că tânăra amăgită, delăsată, 
abandonată, nenorocită, numără peste de două ori mai 
multe roze decât îi trebuiesc cuiva pentru a-şi putea 
administra liber averea şi răspunderea personală - adică o 
vârstă cam de 44-45 de ani. Sunt vecine în mahala care o 
estimează chiar de mai mult. Astfel, d-na X. moaşă, una 
dintre primele eleve ale răposatului doctor Capşa, 
proprietară alături cu d-ra în chestiune, ne-a afirmat că-şi 
aduce aminte exact de timpul când îşi clădea casele 
răposatul Nerone Popescu, pe care parcă-l vede încă în 
cămaşă de noapte şi-n papuci, conducând lucrările zidăriei 
în persoană şi înjurând ungureşte pe salahori (era în 
vacanţa mare), deoarece, în acelaşi an d-sa, d-na X. moaşa 
s-a născut. Ei bine, pe atunci, [ica adică Porţia, era fetiţă 
măricică; se juca cu păpuşile. 

Tânăra delăsată stă şi în avere tot aşa de binişor ca şi-n 
vârstă. Are împreună cu mama sa, după legea veche, pensia 
veteranului profesor Nerone Popescu, de la care a moştenit 
casele din strada Fidelităţii, două prăvălii de cârciumă, cu 
pivniţă, grădină şi vie în strada Viişoara, producând net 
1200 lei anual; apoi se zice că avea şi vreo 12 mii de lei în 
bonuri la casa de depuneri; dintre aceştia însă se 
presupune că ar fi atins ceva pentru cheltuielile de studii 
ale „doftoraşului”. 

Foarte romanţioasă, ea ţinea mult la societatea tinerilor 
studenţi, slăbiciune contractată de demult, de vreo 
douăzeci-şi-cinci de ani, de pe când tatăl său Nerone ţinea 
în mahala o mică fabrică de bacalaureat. De altminteri toţi 
mahalagii zic: unde sare capra, sare şi iada; se pare că şi 


mamiţa a avut odinioară multă slăbiciune de „boboci”. De 
vreo trei-patru ani acuma, Porţia primise în pensiune pe 
tânărul Mişu Z. student în medicină, şi imediat contractase 
pentru el o pasiune nebună. 

Medicinistul, băiat sărăcuţ, găsind aşa de călduros adăpost 
şi culcuş, nu căutase deloc a contraria pasiunea gazdei sale, 
care era o binefacere cerească pentru el; din contră, o 
alimentase cu multă metodă. Această relaţiune destul de 
nepotrivită dură până ce, după câţiva ani de studii, tânărul 
îşi susţinu teza. De mult îi erau peste cap favorurile d-rii 
Ţica; se hotâri să scuture jugul când nu mai avea nevoie să-l 
poarte. Stărui şi, prin protecţiuni, căpătă un post de medic 
de plasă. Când voi să plece, pasionata Porţia îi puse piciorul 
în prag: scene sfâşietoare, rugăciuni fierbinţi, ameninţări 
teribile de sinucidere şi chiar de asasinat. „Dof-toraşul” 
plictisit, neputând pleca fără bagaj şi voind să evite 
scandalul în mahala, se hotări să recurgă la un subterfugiu, 
la aceea ce ierte-ni-se expresia tipică şi consacrată - în 
argotul studenţesc se numeşte un chiul. 

Câteva zile se prefăcu apucat de o reîntoarcere de pasiune 
turbată, apoi, când adormi bine orice prepus, conduse pe 
cele două dame la teatru; le lasă în lojă, şi el cu bagajul se 
sui în tren pentru a se prezenta la post. 

Urmarea acestui roman tragi-comic îl ştie publicul din 
darea de seamă lirică şi senzaţională a confraţilor noştri de 
la „Aurora”. 

Şi iată cum se scrie istoria! 

În momentul când aşternem aceste rânduri, d-ra Porţia 
Popescu este în afară de orice pericol, precum era de 
aminteri şi în momentele crampelor, prea puţin serioase ca 
să poată compromite o sănătate aşa de robustă. 

Un amănunt curios iarăşi este faptul ca d-ra, cu ozi 
înainte de demonstraţiunea ei romantică, suferea grozav de 
măsele. D-ra are dinţii foarte stricaţi şi suferă mult de asta 
când răceşte; e probabil că această infirmitate, ca şi 
cearcănele vinete de pe obraz, se datoreşte abuzului 


nemăsurat al gogoşilor de ristic. Din cauza durerilor prea 
frecvente de măsele, a şi contractat de mult obiceiul 
fumatului. Ei bine, după crampele ce le-a suferit din pricina 
chibriturilor, i-a trecut cu desăvârşire durerea de măsele. 
Poate că fosforul! 

A treia zi „Lumina”, ediţia întâia, scrie: 

Aseară, în faţa otelului Continental s-a petrecut un scandal 
nemaipomenit. 

Primul nostru redactor, d. Mihail Constantinescu, se 
plimba pe dinaintea otelului, convorbind despre cestiuni 
politice cu d. deputat N. 

Pe când nici nu gândea, doi indivizi, un ofiţer de 
intendenţă şi un elev de administraţie, i se pun în faţă. 

Cel din urmă, cu un ton provocator, îl întreabă: 

— Mă rog, d-ta eşti d. Mihail Constantinescu, directorul 
pamfletului care se intitulează „Lumina”? 

— Eu! răspunse amicul nostru. 

— Eşti un mişel! strigă individul cu un ton şi mai 
provocător. 

— Şi cine eşti d-ta, mă rog, care îmi spui aceasta? întreabă 
calm amicul nostru retrăgându-se trei paşi. 

— Sunt Cicerone Popescu! Ai atacat familia mea! Ţi-ai 
permis să ataci familia Popescu! 

Şi fară a mai da timp amicului nostru să facă încă un pas 
înapoi, se repezi şi-l lovi în obraz cu pumnul, umplându-l de 
sânge. 

Într-o clipă lumea se strânse. Mai mulţi inşi săriră în 
ajutorul primului nostru redactor, care se aruncă, după 
întâiul moment de surpriză, înhăţă de piept pe agresor şi, 
după ce-i dete o corecţiune meritată, îl duse urmat de atâţia 
martori la secţia apropiată, unde se încheiă cuvenitul 
proces-verbal. 

Agresorul descreierat este fratele persoanei ridicule, 
pasionată de „boboci”, despre care am vorbit în numărul 
nostru de alaltăieri, - domnişoară tinerică de 45 de ani 
trecuţi, Porţia, Ţica Popescu, din care confrații de la 


„Aurora” au vrut să facă cu orice preţ o eterică eroină de 
roman sentimental. 

S-a sesizat parchetul şi s-a reclamat ministerului de 
război. 

Sperăm câ atât justiţia cât şi suprema autoritate militară 
îşi vor face datoria faţă de acest tip şi infam şi ridicul de 
bătăuş. 

Vom reveni. 

Apoi în „Aurora” de dimineaţă: 

Ieri seara un atac infam a fost îndreptat în contra 
directorului nostru d. Constantin Mihăilescu, în piaţa 
teatrului. 

Pe când d-sa voia să treacă drumul cătră fotografia Mandy, 
trei inşi care aveau aerul a fi într-o stare de ebrietate 
patentă, ridicându-se de pe scaune de dinaintea berăriei 
Gambrinus, i-au tăiat drumul. Unul dintre ei îl interpelează 
cu cuvintele: 

— D-ta eşti d. Constantin Mihăilescu, directorul „Aurorei”? 

— Eu! şi ce poftiţi? cum vă numiţi? cu cine avem onoarea? 
întrebă râzând amicul nostru şi retrăgându-se câţiva paşi. 

— Sunt doctorul Mişu Zaharescu! Cum ţi-ai permis să te 
atingi denumele deZaharescu?! 

Zicând acestea, beţivul aplică o lovitură puternică cu 
bastonul peste capul directorului nostru; din norocire însă, 
bastonul fu împiedicat de pălărie şi nu atinse decât uşor 
sfârcul urechii amicului nostru. Mai multe persoane sărind, 
mizerabilii agresori, care erau numitul erou şi ridicul infam 
al dramei din strada Fidelităţii şi doi interni doctoranzi, s-au 
suit degrabă într-o birjă şi au fugit de turia mulţimii 
indignate. 

Parchetul a fost sesizat. 

Denunţăm onor. consiliu sanitar faptul mişelesc al celor 
trei felceri, adoratorii lui Gambrinus, şi cerem o pilduire 
severă. 

Înţelegem ca un doctor să-şi ucidă fără răspundere 
bolnavii cu clistirul şi cu scalpelul; dar trei doctori să facă 


un consult pentru a ucide cu parul pe stradă oameni 
sănătoşi, asta e prea mult! 

Dacă d. director general al serviciului sanitar nu-şi va 
spune cuvântul, vom reveni. 

Peste câteva zile, citim în „Universul”: 

Doctorul Mişu Zamfirescu a fost suspendat de cătră 
consiliul sanitar din postul de medic de plasă pentru 
neglijenţă în serviciu; 

În fine „Aurora” reproduce după „Lumina”: 

Aflăm cu deosebită plăcere logodna gentilei domnişoare 
Porţia Popescu, fiica doamnei Zamfira Popescu şi a 
repausatului profesore, veteran al corpului didactic, 
Nerone Popescu, cu simpaticul dr. în medicină d. Mişu 
Zamfirescu. Îndată după cununie, tânăra pereche va pleca 
la Montpellier, unde eminentul elev al facultăţii noastre 
merge a-şi complecta cercetările ştiinţifice. 

Felicitările noastre călduroase tinerei şi simpaticei 
perechi. 


SFÂRŞIT 


[1] Cele fireşti nu sunt ruşinoase! (adagiu lat.). 
[2] Clar. 

[3] Pestalozzi 

[4] Tăcere (lat.) 

[5] Decorum (lat.) - podoabă 


[6] Arhiduce (germ.). 


[7] Ocară în limba maghiară. 

[8] Câine negru (magh.). 

[9] Sfârşitul încunună opera! (dicton latin). 

[10] Corect: Una salus victis nullam sperare salutem! - 
singura şansă de salvare pentru cei învinşi e de a nu conta 
pe aceasta şansă (adagiu latin). 

[11] De altfel (fr.). 

[12] La dracu! 


[13] Sub presiune, în grabă (fr.); 
[14] În modul cel mai familiar. 


[15] Corect ortografiat: par dessus le marche (fr.) - pe 
deasupra; joc de cuvinte cu par dessus (pe deasupra) şi 
pardessus (pardesiu). 

[16] Stofă. 

[17] Consolă, masă de salon. 

[186] Nepotrivit cu anotimpul (fr.). 

[19] Taci, şarlatanule! (fr.). 

[20] Lăsaţi să facă, lăsaţi să treacă! (fr.), adagiu al 
economiei liberale 

[21] Doamna Esmeralde Piscopesco primeşte la ceai la ora 


cinci în fiecare joi (fr.). 


[22] Conversaţie (fr.). 


[23] Glume proaste (fr.). 

[24] S-a mai văzut astfel de obrăznicie! (fr.). 
[25] Imbecilule! (fr.). 

[26] Afurisitule! 

[27] Prin excelenţă (fr.). 

[28] În original greşit: „Bucureştenii”. 

[29] Restul. 


[30] În „sistemul” electoral burghez nu erau decât trei 
colegii. 


[31] Primar Burgermaistru, Breslau - Azi-dimineaţă zi 
solemnă precis 10 şi 12 min. expres Bucarest-Berlin oprit 
gară la Midilul nostru pavoazată mulţime enormă aproape 
zece mii persoane aplauze frenetice entuziasm la culme 
comisiune trei cetăţeni notabili suit merge Buzău banchet 
se-ntorc seara acasă Midil precis 6 şi 37 min. cu expres 
Berlin-Bucarest. Trăiască Germania! Trăiască Romînia! 
Trăiască Breslau! Trăiască Midilul! Salutări fraterne etc. 
(trad. a.) 


[32] Primar Burgermeister, Midil - Breslaul adânc atins de 
sentimentele Midi-lului! Trăiască energicul primar Leonida 
Condeescu! (trad. a.). 


[33] În original: „Popescu”. 


[34] Ca m'est egal (fr.) - mi-e totuna 


[35] Lucrul se petrece, după toate probabilitățile, într-un 
oraş moldovinesc; citiţi, prin urmare, moldovineşte: cafine 
(n.a.) 


[36] Acea parte a averii materiale pe care soţia o 
administra singură. 


[37] Nu primiţi cumva demisia vărului Raul. Bietul băiet, 
plictisit de porcii opoziţiei, vrea să-şi facă de cap. Nu 
trebuie dat crezământ chelălăiturilor acestor canalii. Dacă 
Raul se retrage, tâmpitul de prefect capabil să compromită 
tot. N-aş mai putea garanta situaţia locală. Se duce etc. 
(n.a).