Cehov_Opere_complete_vol_02 — Povestiri 1883-1884 (1955)

Anton Pavlovici Cehov 


OPERE 


volumul II 


Povestiri 
1883-1884 


Traducere de Anda Boldur 


Note de K. D. Muratova 


EDITURA CARTEA RUSĂ 
Bucureşti, 1955 


À. P. CEHOV 


Opere, vol.2 


Kindle eBook: noiembrie 2012 
- versiune definitivă - 


Cuprins: 
Anton Pavlovici Cehov 
LUCRĂRI INCLUSE DE A. P. CEHOV ÎN CULEGEREA DE „OPERE” 


— 1884 — 

Decorația 
Meditatorul 
Cantaretii 

Condica de reclamatii 
Perpetuum mobile 
Cititul 

Albumul 

Spiritele sunt in mare fierbere 
Examen de inaintare in grad 
Chirurgia 
Cameleonul 

Din lac in put 

Măsuri de rigoare 
Vintul 

La cimitir 

Masca 

Căsătorie din interes 
Domnii cetăţeni 
Stridiile 

O noapte de groază 
Prost dispus 


LUCRĂRI CARE N-AU FOST INCLUSE DE A.P. CEHOV ÎN CULEGEREA DE „OPERE” 


— 1883 — 

Travestiti 

Două romane 

Romanul unui avocat 
Doi inşi într-unul 
Gândurile unui cititor de ziare şi reviste 
Dragoste neîmpărtăşită 
Spovedanie 

Singurul mijloc 

Cazuri de mania grandiosa 
O şedinţă de hipnotism 
A plecat 

Cuiul 

Ce-i mai bine? 

O femeie fara prejudecati 
Un om recunoscator 
Sfatul 

Un om plin de ravna 
Colectia 

Visuri poetice 

Boul si domnisoara 
Mototoala 


Ridichea 

În secolul nostru practic, când ş.a.m.d. 
O povestire căreia e greu să-i găseşti un titlu 
Frätiorul 

Un filantrop 

Un caz din practica judiciară 

Spre ştiinţa trântorilor 

Cavaleri fără frică şi fără prihană 
Salcia 

Culmea culmilor 

Delapidatorul 

Foaia de semnături 

Vorbe, vorbe şi iar vorbe 

Gustarea 

Soacra-avocat 

Motanul 

Concert în beneficiul privighetorii 
Insulele zburătoare, de Jules Verne 
Delegatul sau cum s-a pomenit Desdemonov fără 25 de ruble 
Cuconita-eroina 

Cum m-am insurat 

O data pe an 

Leit bunicu-meu 

Adevarul gol 

Tap sau nemernic 

Un carciumar plin de virtuti 
Protectie 

Rob iesit la pensie 

Proasta sau capitanul la pensie 
Talmes-balmes 

În landou 

Toamna 

Neamtul recunoscator 

Fata consilierului de comert 
Tutorele 

Un semn al timpului 

Seful de gara 

In salonas 

A inteles! 

In noaptea de ajun 


— 1884 — 

Liberalul 

75.000 

Comicul 

Birjarul 

La vânătoare 

Ah, femeile, femeile!... 
Două scrisori 

Maria Ivanovna 

Câteva cugetări despre suflet 
Un om mândru 


Gânduri năstruşnice 

Lauda de sine 

Vilegiaturista 

S-a certat cu nevasta 

Scrisoare către un reporter 

Vodevilul 

Dureri neştiute 

Eclipsa de Lună 

Taifas de gânsaci 

Cine are limba lungă oriunde poa” s-ajungă! 
La azilul de bătrâni şi bolnavi fără leac 
Despre dramă 

Şi binele trebuie să aibă margini 
Cuvântarea şi cureluşa 

La căpătâiul unui bolnav 

Cea mai noua călăuză de stil epistolar 
Nuntă cu general 

O bomboană de liberal 

Ordin scris 


A. P. CEHOV 
După un tablou neterminat, de N.P. Cehov 
(Moscova, începutul deceniului 1880-1890) 


LUCRĂRI INCLUSE DE A. P. CEHOV ÎN 
CULEGEREA DE „OPERE” 


1884 


Decorația 


Lev Pusteakov!, profesoraş la gimnaziul militar, era vecin cu 
prietenul său locotenentul Ledenţov?. În dimineaţa Anului Nou, 
Pusteakov se infiinta la uşa acestuia. 

— Uite ce e, Grişa, îi spuse el după obisnuitele urări. N-as fi 
venit să te supăr dacă nu m-aş găsi într-o situaţie foarte neplăcută. 
Împrumută-mi astăzi „Stanislavul'” tău. Sunt poftit la masă la 
Spicikin*. Tu îl ştii, dragul meu, pe păcătosul ăsta de negustor: e 
mort după decoraţii şi, dacă cineva nu poartă agăţat de gât sau pe 
piept aşa ceva, aproape că-l socoteşte un terchea-berchea. Unde 
mai pui că are două fete... pe Nastia şi pe Zina... Îţi vorbesc ca 
unui prieten... Cred că mă înţelegi, dragul meu. Dă-mi decorația, 
fă-mi serviciul ăsta! 

Pusteakov îngăimă toate acestea rosind şi privind mereu cu un 
aer încurcat spre uşă. Locotenentul trânti o înjurătură, dar se învoi. 

La ceasurile două după-amiază, Pusteakov se îndrepta cu birja 
spre locuinţa lui Spicikin; din când în când îşi desfăcea şuba şi îşi 
admira pieptul pe care strălucea aurul şi smaltul „Stanislavului” 
împrumutat. 

„Parcă te simţi alt om când ai aşa ceva”, se gândea profesorul 
tuşind uşor. „E un fleac, o nimica toată, costă numai cinci ruble şi 
totuşi îi da gata pe toți.” 

Ajuns la locuinţa lui Spicikin, cobori din birjă, îşi desfăcu suba 
şi plăti pe îndelete trăsura. I se paru ca birjarul rămăsese cu gura 
căscată văzându-i epoletii”, nasturii de metal şi „Stanislavul”. Tusi 


încântat şi intră în casă. În timp ce-şi scotea şuba în antreu, aruncă 
o privire spre salonul cel mare unde vreo cincisprezece persoane 
şedeau in jurul unei mese lungi şi mâncau. Vocile mesenilor, 
amestecate cu zăngănitul tacâmurilor, ajungeau până la el. 

— Cine a sunat? întrebă gazda. A, Lev Nikolaici! Poftim, 
poftim. Ai cam întârziat dar n-are a face... Abia am început masa. 

Pusteakov scoase pieptul înainte, înălță capul şi, frecându-şi 
mulțumit mâinile, intră în salon. Aici însă îi fu dat să vadă un 
lucru îngrozitor. La masă, alături de Zina, şedea colegul lui, 
Tremblant, profesorul de franceză. Să se arate frantuzului cu 
“Stanislavul” însemna să stârnească o seamă de întrebări dintre 
cele mai neplăcute, să se facă de ruşine pe toată viaţa şi să ajungă 
de râsul lumii. Primul lui gând fu aşadar să-şi smulgă din piept 
decorația sau să fugă; dar fuga nu mai era cu putinţă, iar decorația 
fusese bine cusută. Acoperindu-si “Stanislavul” cu mâna dreaptă, 
Pusteakov se ghemui, răspunse cu stângăcie la salutul tuturor şi, 
fără să întindă nimănui mâna, se lăsă greoi pe un scaun liber, drept 
în faţa colegului său. 

„Se vede treaba că-i băut!” îşi spuse Spicikin, văzându-i mutra 
năucă. 

I se puse in fata o farfurie cu supă; Pusteakov apucă lingura cu 
mâna stângă dar, aducându-și aminte că într-o societate aleasă nu 
se cade să mănânci cu stânga, declară că luase masa şi că îi era 
peste putinţă să mai prânzească o dată. 

— Vedeţi... eu... am mâncat... Mersi... bolborosi el. M-am dus 
să fac o vizită unchiului meu, protoiereul Eleiev’, care m-a rugat 
să... să iau masa cu el. 

Si Pusteakov îşi simţi inima copleşită de un amestec de jale, 
ciudă şi chiar mânie: supa răspândea un miros nespus de imbietor, 
iar rasolul de nisetru făcea să-i lase gura apă. Profesorul încercă 
să-şi libereze mâna dreaptă şi să acopere decorația cu stânga, dar 
în cele din urmă renunţă. 

„Or să bage de seamă... Cum să stau cu braţul întins peste tot 
pieptul, ca şi cum m-aş pregăti să cânt? Doamne, de s-ar isprăvi 
odată şi cu masa asta! De mâncat, am să mănânc la birt!” 


După felul al treilea, Pusteakov trase sfios cu coada ochiului 
spre frantuz. Din cine ştie ce pricină, Tremblant trăgea şi el cu 
ochiul la colegul său cu un aer la fel de încurcat şi nici el nu 
mânca. După ce se cercetară astfel chiorâş, amândoi se fâstâciră şi 
mai tare şi coborâră privirile în farfurile goale. 

„Mi-a văzut decorația, nemernicul, îşi spuse Pusteakov. Simt 
după mutra lui că mi-a văzut-o! Şi dobitocul ăsta e o mare cutră. 
Cu siguranţă că o să raporteze chiar mâine directorului!” 

Gazdele şi oaspeţii ispravira felul al patrulea, apoi, cu voia lui 
Dumnezeu, şi pe al cincilea... 

Un domn înalt, cu nări largi, păroase, cu nas coroiat şi ochi pe 
jumătate acoperiţi de pleoape grele, se ridică în picioare. Îşi netezi 
cu mâna creştetul şi rosti cu glas răsunător: 

— E... €... eu propun să bem pentru prosperitatea doamnelor 
aici prezente. 

Toţi se ridicară cu zgomot şi inaltara cupele. Un „ura” puternic 
răsună prin toate odăile. Doamnele şi domnişoarele zâmbiră şi 
întinseră paharele să ciocnească. Pusteakov se sculă şi el şi ridică 
cupa cu mâna stângă. 

— Lev Nikolaici, fu bun şi dă-i acest pahar Nastasiei 
Timofeevna! îl rugă un domn, întinzându-i paharul. Îndeamn-o să- 
1 bea! 

Spre marea lui groază Pusteakov fu nevoit să folosească şi mana 
dreaptă. “Stanislavul”, cu panglica roşie mototolita, văzu în sfârşit 
lumina zilei şi prinse a străluci. Profesorul se îngălbeni, lăsă capul 
în jos şi aruncă o privire deznădăjduită spre frantuz. Acesta se uită 
la el cu ochi mirati, întrebători. Buzele-i zâmbeau siret şi 
stinghereala i se ştergea încet, încet de pe faţă. 

— Juli Avgustovici! se adresă gazda frantuzului. Treci sticla 
asta mai departe! 

Tremblant întinse nehotărât mâna dreaptă spre sticlă şi... vai, 
fericire! Pusteakov zări şi pe pieptul lui o decorație. Si ce 
decorație! Nu un „Stanislav”, ci coşcogeamite „Anna! Aşadar 
frantuzul făcuse şi el aceeaşi smecherie! De bucurie Pusteakov 
începu să râdă şi îşi reluă tacticos locul pe scaun... Acum nu mai 


avea de ce să-şi ascundă “Stanislavul”! Amândoi păcătuiseră la fel 
si deci n-avea cine să denunțe şi să facă pe celălalt de râs... 

— A-a-a...! mugi Spicikin, zărind decorația pe pieptul 
profesorului. 

— Da! spuse Pusteakov. Foarte ciudat! Cand te gândești, [uli 
Avgustovici, ce puţine propuneri pentru decorare s-au făcut la noi 
înainte de sărbători! Personalul nostru este foarte numeros şi totuşi 
numai dumneata şi cu mine am fost decoraţi. Fo-ar-te ciudat! 

Tremblant dădu vesel din cap şi isi scoase pieptul înainte; pe 
reverul stâng al hainei strălucea în toată frumuseţea ei o „Sfânta 
Anna” clasa a III-a. 

După masă Pusteakov se plimbă prin toate odăile arătându-le 
domnişoarelor decorația. I se luase o piatră de pe inimă şi se 
simţea la largul lui, cu toate că îi cam chiorăiau matele de foame. 

«Dacă aş fi ştiut, îşi zicea el, uitându-se cu jind la Tremblant 
care discuta cu Spicikin despre decoraţii, mi-aş fi trântit pe piept 
un „Vladimir””. Cum naiba de nu mi-a dat prin cap?» 

Era singurul lucru care-l mai sâcâia. Încolo se simţea pe deplin 
fericit. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”!9, 1884, Nr. 2, 14 ianuarie. 
Semnată: A. Cehonte. A fost inclusă fără modificări în culegerea „Povestiri 
felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Numai cu câteva fraze eliminate, a intrat în 
ediţiile de la a 2-a la a 14-a ale acestei culegeri (1892—1899). A fost inclusă 
în culegerea de „Opere” din anul 1900, vol. II, cu mici corectări de stil şi 
abrevieri de text. Publicăm textul din 1900. 


Meditatorul 


Egor Ziberov, elev în clasa a VII-a de liceu, îi întinde cu un aer 
de superioritate mâna lui Petea Udodov!!. Petea, un bäietas de 
vreo doisprezece ani, cu obraji rumeni, bucälati, fruntea mică şi 
părul tuns perie, îmbrăcat într-o hainuta cenusie, îl salută 
respectuos şi se repede la dulap, după caiete. Meditatia începe. 

Aşa cum s-a înţeles cu tatăl lui Udodov, Ziberov îl meditează pe 
băiat două ceasuri pe zi, osteneală pentru care primeşte şase ruble 
pe lună. Il pregăteşte pentru clasa a II-a de liceu. (Anul trecut l-a 
pregătit pentru clasa I-a, dar Petea a căzut la examen.) 

— Ei... începe Ziberov, aprinzând o ţigară. Pentru astăzi ai avut 
de învăţat declinarea a patra. Declina „fructus ”! 

Petea începe să decline. 

— Jar n-ai invatat-o! spune Ziberov, ridicându-se de pe scaun. E 
a şasea oară ca-ti dau să înveţi declinarea a patra si tot n-ai habar 
de ea. Cand ai să începi odată să-ţi înveţi lecţiile? 

— Jar n-a învăţat? se aude de dincolo de uşă un glas întretăiat de 
tuse, şi în odaie intră tatăl lui Petea, secretar gubernial în retragere. 
Jar? Pot să ştiu şi eu de ce n-ai învăţat? Magarule! Magarule! Mă 
crezi, Egor Alexeici? Chiar ieri i-am tras o chelfăneală! 

Si, oftând din greu, Udodov se aşeză lângă fiul său, uitându-se 
din când în când în „Kiihnerul""? făcut ferfenita. 

Ziberov începe să-l asculte pe Petea de fata cu tatăl lui. Să vadă 
şi netotul ăsta de tată cât de netoată îi este odrasla! Încetul cu 


încetul liceanul, îmbătat de rolul său de examinator, ajunge să-l 
urască, să-l dispretuiascä pe puştiul ăsta prostănac cu obraji 
rumeni şi ar fi în stare să-l şi bată. Aproape că îi pare rău când 
baietasul răspunde corect, atât de nesuferit fi este! 

— Nu ştii nici măcar declinarea a doua, Petea! Nici pe-a întâia 
nu o ştii! Învätäturä e asta? Ia spune-mi cum e vocativul de la 
, meus filius "? 

— De la ,,meus filius”? „Meus filius”... €... €... 

Petea se uită îndelung la tavan mişcând din buze, dar nu 
răspunde nimic. 

— Şi cum e dativul plural de la „dea ”? 

— ,,Deabus... filiabus ”! răspunde Petea răspicat. 

Tatăl incuviinteaza din cap. Lui Ziberov, care nu se aştepta la un 
răspuns bun, îi este ciudă. 

— Si ce alt substantiv mai are dativul în ,,abus’’? întreabă el. 

Apoi lămureşte că şi „anima-sufletul” are dativul în „abus”, 
ceea ce nu este menţionat în ,,Kühner”. 

— Ce sonoră e limba latină! exclamă Udodov! Alon... tron... 
bonus... antropos... Ce înţelepciune! Si când te gândeşti că e 
nevoie de toate acestea! adauga el oftând. 

„Dobitocul ăsta mai rău ne încurcă, îşi spune Ziberov. Stă aici 
protap şi mă supraveghează. Nu pot suferi să fiu controlat!” 

— Ei, se adresează el lui Petea. Pentru lecţia viitoare vei pregăti 
la latină acelaşi lucru. Să trecem acum la aritmetică... a-ţi täblita. 
Care-i problema următoare? 

Petea scuipă pe tăbliță şi o şterge cu mâneca. 

Meditatorul ia cartea şi dictează: 

— Un negustor a cumpărat 138 arşini de stofă neagră şi de stofă 
albastră cu 540 ruble. Câţi arşini a cumpărat el din fiecare, dacă 
stofa albastră a costat 5 ruble arşinul, iar cea neagră 3 ruble? 
Repetă problema. 

Petea repetă problema şi pe loc, fără să spună un cuvânt, începe 
să împartă 540 cu 138. 


— Pentru ce imparti? Stai niţel! De altfel, asa-1... continua! 
Rămâne un rest? Aici nu poate fi rest. Dă-mi tabla, să fac eu 
împărțirea! 

Ziberov face împărțirea, obține 3 cu un rest şi şterge repede 
totul. 

„Ciudat... gândeşte el, trecându-şi degetele prin păr şi roşind. 
Cum naiba s-o fi rezolvând? Hm!... Asta e o problemă de algebră 
cu două necunoscute, şi nu o problemă de aritmetică...” 

Meditatorul se uită la soluţii şi vede 75 şi 63. 

„Hm!... curios... Oare cum se face? Se adună 5 cu 3, şi apoi se 
împarte 540 la 8? Aşa o fi? Nu, nu-i aşa”. 

— Hai, rezolv-o! îi spune el băiatului. 

— Ce te gândeşti atâta? Problema e simplă de tot! îi spune şi 
Udodov lui Petea. Mare tampit mai esti! Rezolva-i-o dumneata, 
Egor Alexeici. 

Egor Alexeici ia condeiul în mână şi se apucă să rezolve. Începe 
să se bâlbâie, roşeşte, păleşte. 

— La drept vorbind, e o problemă de algebră, spune el. Poate fi 
rezolvată prin x şi y. Dar poate fi rezolvată şi aşa. Vezi, facem 
împărțirea... ai înţeles de ce? Pe urmă scăderea... Pricepi? Sau, 
ştii ce... Gândeste-te şi rezolv-o singur pentru mâine... 

Petea zambeste şiret. Udodov zâmbeşte şi el. Amândoi au înţeles 
încurcătura profesorului. Elevul de clasa a VII-a se rusineaza şi 
mai rău, se scoală în picioare şi începe să se plimbe dintr-un colt 
în altul al încăperii. 

— Se poate rezolva şi fără algebră, spune Udodov oftând şi 
întinzând mâna spre abac. Poftim... 

Täcäneste cu bilele abacului şi obţine 75 şi 63, ceea ce şi 
trebuia. 

— Uite... aşa socotim noi, cei fără multă stiintä. 

Meditatorul e din ce în ce mai stânjenit. Cu inima strânsă se uită 
la ceas şi vede că până la sfârşitul lectiei a mai rămas o oră şi un 
sfert — o vesnicie! 

— la să facem acum o dictare. 


După dictare, urmează geografia, apoi religia şi limba rusă; 
multe ştiinţe mai există pe lumea asta! Dar iată că dă Dumnezeu şi 
se sfârşesc şi cele două ceasuri de meditaţie. Ziberov îşi 1a şapca, 
întinde mâna lui Petea cu acelaşi aer de superioritate şi îşi 1a 
rămas-bun de la Udodov. 

— N-aţi putea să-mi dati astăzi ceva bani? se roagă el sfios. 
Mâine trebuie să plătesc taxele la şcoală. Îmi sunteţi dator pentru 
şase luni. 

— Eu? A, da, da... bolboroseşte Udodov, fără să-l privească în 
fata. Cu multă plăcere! Atât că acum n-am; am să vă plătesc peste 
o săptămână... sau două... 

Ziberov se învoieşte şi, după ce îşi incaltä galosii grei si 
murdari, pleacă la altă meditaţie. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 6, 11 februarie, 
cu subtitlul: (Sceneta). Semnatä: A. Cehonte. A fost inclusă fără subtitlu în 
culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Numai cu unele fraze 
eliminate şi cu o serie de cuvinte modificate, a fost inclusă în culegerea de 
„Opere” din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 


SSR E 


KP. Cehov 


Cântăreţii 


Cu binevoitorul concurs al judecătorului de pace, care primise o 
scrisoare din Petersburg, în Efremovo se răspândi zvonul că 
moşierul din localitate, contele Vladimir Ivanici avea să sosească 
în curând. Data exactă a sosirii nu o ştia însă nimeni. 

— O să pice ca hoţul, în puterea nopţii, spune părintele Kuzma, 
un popă märuntel, cărunt şi îmbrăcat într-un anteriu liliachiu. Si 
dacă soseşte, n-o să mai ai loc de puhoiul de boieri şi de tot soiul 
de oameni cu vază. Toţi vecinii au să dea buzna aici. Dä-ti toată 
silinta, Alexei Alexeici... Te rog din suflet... 

— Eu nu am de ce să mă prăpădesc cu firea, mormăi Alexei 
Alexeici morocănos. Eu îmi văd de treaba mea. Numai duşmanul 
meu să-şi cânte ecteniile în ton. Că parcă într-adins face... 

— Lasă, lasă... îl rog eu frumos pe diacon... şi ai să vezi că-l 
induplec... 

Alexei Alexeici este dascăl la biserica ,,Trei Ierarhi” din 
Efremovo. Tot el ii invata si pe baietii de la scoala sa cante 
cântece bisericeşti şi laice, treabă pentru care primeşte de la 
administratorul contelui şaizeci de ruble pe an. În schimbul acestei 
învățături, scolarii au îndatorirea să cânte la biserică. Alexei 
Alexeici este un bărbat înalt, bine legat, cu mers falnic $i cu fata 
rasă, rotofeie, ca un uger de vacă. Înfăţişarea lui impunătoare si 
bărbia cu două caturi îl fac să semene mai curând cu un înalt 
dregător decât cu un târcovnic. Era ciudat să-l vezi pe omul ăsta 


chipes şi arătos făcând vlădicii închinăciuni până la pământ, sau — 
cum s-a întâmplat o dată în urma unei gâlcevi cu Evlampi 
Avdiesov — stând două ceasuri în genunchi, la porunca cuviosului 
părinte. Măreţia se potriveşte mai bine cu înfăţişarea sa decât 
umilința. 

Aşadar, în urma zvonurilor despre sosirea contelui, Alexei 
Alexeici face zilnic, dimineaţă şi seară, repetiţii cu corul. Acestea 
au loc la şcoală. Nu s-ar putea spune că stingheresc prea mult 
lecţiile, fiindcă în timp ce unii şcolari cântă, învățătorul Serghei 
Makarici îi pune pe ceilalți, care nu sunt în cor, să facă exerciţii de 
caligrafie, iar el se alătură tenorilor în calitate de amator. 

Repetitiile decurg cam în felul următor: Alexei Alexeici intră în 
sală suflandu-si nasul şi trântind usa. Sopranu şi altiştii ies 
zgomotos din bănci. Din curte năvălesc tropăind, de parcă ar fi cai, 
tenorii şi başii, care aşteaptă să înceapă. Fiecare îşi ocupă locul lui. 
Alexei Alexeici se îndreaptă din şale, face linişte şi dă tonul. 

— Ta-ta-ti-ta-tam... Do-mi-sol-do! 

— A-a-a-a-min! 

— Adaggio... adaggio... inca o data... 

După „amin” urmează „Doamne miluieşte” din ectenia cea 
mare. Toate aceste cântări sunt de mult învăţate şi repetate de mii 
de ori; se ştiu şi cu ochiu închişi, şi se reiau asa, mai mult 
„proforma”. Sunt cântate alene, mecanic. Alexei Alexeici dă 
liniştit din mână şi tine isonul, când cu glas de tenor, când cu glas 
de bas. Totul merge strună... Dar când vine rândul „Heruvicului”, 
înainte de a începe să cânte, întregul cor se porneşte deodată să-şi 
sufle nasul, să tuşească şi să răsfoiască înfrigurat notele. Dirijorul 
se întoarce cu spatele şi începe să-şi acordeze vioara cu un aer 
misterios. Pregătirile tin vreo două minute. 

— Treceti la locurile voastre! Uitaţi-vă bine la note... Başii sa 
nu cânte prea tare... mai lin... 

Se alege ,,Heruvicul” Nr. 7 de Bortnianski. La un semn, se face 
linişte. Privirile tuturor se atintesc asupra notelor şi sopranii 
deschid gura. Alexei Alexeici lasă încet mâna în jos. 

— Piano... piano... Nu vedeţi că e scris „piano”... Mai uşurel, 


mai uşurel! 

— V1... 1... Mil... 

Când trebuie cântat piano, pe chipul lui Alexei Alexeici se 
revarsă o blândete şi o încântare de parcă ar vedea în vis o zacuscă 
straşnică. 

— Forte... forte! Apăsat! 

Când trebuie cântat forte, pe faţa grăsană a dirijorului se 
întipăreşte un fel de teamă, de groază chiar. 

„Heruvicul” este cântat foarte bine, atât de bine încât ceilalți 
şcolari uită de caligrafie şi încep să urmărească mişcările 
dirijorului. Trecătorii se opresc sub ferestre; paznicul Vasili intră 
în clasă, încins cu un sort şi cu un cuţit de bucătărie in mână, şi 
ascultă şi el, furat de vraja cântecului. Părintele Kuzma răsare ca 
din pământ cu faţa îngrijorată... După „toată grija cea lumească să 
o lepädäm”, Alexei Alexeici îşi şterge sudoarea de pe frunte şi se 
apropie emoţionat de el. 

— Nu-nţeleg, părinte Kuzma, îi spune dirijorul, dând din umeri, 
de ce poporul rus pricepe atât de greu! Nu-nteleg! Să mă bata 
Dumnezeu! E un popor atât de incult, încât nici nu poţi să-ţi dai 
bine seama ce are în gât: o beregată sau cine ştie ce altă 
măruntaie? Ce-i cu tine, te-ai înecat? se adresează el basului 
Ghennadi Semiciov, fratele cârciumarului. 

— De ce? 

— Ce-i cu glasul tău? Sună hodorogit ca o tingire. Se vede 
treaba că aseară iar ai tras la mäsea! Da, da! Când deschizi gura 
parcă s-ar deschide usa cârciumii... O-o-of! Täränoiule! 
Necioplitule! Cântăreț esti tu, care bei cu mujici la cârciumă? Un 
bou, asta eşti! 

— E păcat, mare păcat... intervine şi părintele Kuzma. 
Dumnezeu vede totul... Nimic nu-i poţi ascunde... 

— De asta nu ştii să canti fiindcă ţi-e gândul numai la votcă şi 
nu la lucruri dumnezeiesti, dobitocule! 

— Lasă-l! Nu te necaji, nu-ţi face sânge rău... spune părintele 
Kuzma. Vorbesc eu cu el şi să vezi că-l înduplec. 


Părintele Kuzma se apropie de Ghennadi Semiciov şi începe să-l 
înduplece: 

— De ce faci asta? Doar eşti om cu judecată. Cel care cântă 
trebuie să se ferească de băutură, fiindcă are un gâtlej... gingas... 
cum s-ar zice. 

Ghennadi se scarpină la ceafă şi se uită pieziş spre fereastră ca şi 
cum n-ar fi vorba de el. 

După „Heruvic” urmează „Crezul”, apoi „Cu vrednicie şi cu 
dreptate”; toţi cântă cu multă simtire, fără greşeală, până la „Tatăl 
nostru”. 

— Părinte Kuzma, spune dirijorul, părerea mea e ca ,,Tatal 
nostru” simplu sună mai frumos ca cel din note. Cred că pe acesta 
ar trebui să-l cântăm în faţa contelui. 

— Nu, nu... Cântă-l pe cel din note. Contele merge la biserică 
prin capitale, nici n-o să vrea să audă alte cântece decât cele din 
note... Frumos trebuie să mai cânte corurile pe acolo... Ce mai 
note trebuie să aiba!... 

— După „Tatăl nostru” coristii încep iar să tuşească, să-şi sufle 
nasul şi să răsfoiască notele. Rămâne să se execute lucrul cel mai 
greu: concertul. Alexei Alexeici studiază cu ei două bucăţi: „Cine 
este Dumnezeu mare” şi „Pre ceea ce este slava a toată lumea”. 
Piesa cea mai bine cântată va fi executată în faţa contelui. În timp 
ce dirijează concertul, Alexei Alexeici se înflăcărează. Expresia de 
blândete alternează mereu cu expresia de groază. Dă din mâini, 
mişcă din degete, saltă din umeri... 

— Forte! bolboroseste el. Andante! Ssst! Läsati-o mai uşor... 
mai uşor...! Cântă, iroade! Ei, tenorilor, nu vă aud deloc! Ta-ta-ti- 
ta-tam... Sol... şi... sol, dobitocule! „Mare!” Ei, basilor, „„ma-a... 
ma... re...” 

Arcuşul lui se agită peste capetele şi umerii sopranilor şi 
altiştilor care cântă fals. Cu mâna stângă îi trage mereu de urechi 
pe micii cântăreţi. O dată chiar, în focul pasiunii, i-a dat un 
bobârnac sub falcă basului Ghennadi. Dar cântăreții nu plang şi nu 
se supără: ei înţeleg toată importanţa misiunii lor. 


După concert urmează câteva clipe de tăcere. Alexei Alexeici, 
asudat, roşu la fata, sleit de puteri, se aşază pe pervazul ferestrei şi 
plimbă asupra celor de fata o privire tulbure, grea, dar 
triumfătoare. Spre marea sa nemulțumire, zăreşte în mulţimea 
auditorilor pe diaconul Avdiesov. Diaconul, un bărbat înalt, 
vânjos, cu fata rumenă, pistruiată, şi cu părul de culoarea paiului, 
stă rezemat de sobă şi zambeste dispretuitor. 

— Cântă, cântă! Dä-1 zor cu notele! mormäie el cu glas adânc, 
de bas. Mare nevoie are contele de cântatul tău! Ori cu note, ori 
fără note, lui totuna îi este, că e ateu... 

Părintele Kuzma se uită speriat în jurul lui şi începe să-şi 
frământe degetele. 

— Ei, diacone... şopteşte el. Taci din gură! Te rog... 

După concert mai urmează „Să se umple gurile noastre de lauda 
ta, Doamne”, apoi repetiţia se sfârşeşte. Cântäretii se împrăştie, 
urmând să se adune din nou seara pentru o nouă repetiţie. Şi asta 
ZI de zi. 

Trece o lună, apoi alta... 

Într-o zi, administratorul primeşte instiintarea că contele 
urmează să sosească. ŞI iată că, în cele din urmă, jaluzelele de la 
ferestrele casei boiereşti sunt ridicate şi în Efremovo răsună glasul 
unui pian răguşit, dezacordat. Părintele Kuzma tânjeşte, fără să 
ştie nici el de ce: de bucurie sau de grijă... Diaconul se plimbă de 
colo-colo zâmbind ironic. 

Sâmbătă seara, părintele se înfiinţează la dirijor acasă. E galben 
la fata, cu umerii garboviti; până şi splendoarea rasei lui liliachii a 
pălit. 

— Am fost chiar acum la Luminätia Sa, îi spune el dirijorului 
bâlbâindu-se. E un domn foarte cult, cu păreri alese... Dar, cum 
să-ţi spun... ţi-e ciudă, frate... „La ce oră, zic, porunceste 
Luminätia Voastră să se tragă mâine clopotele pentru liturghie?” 
„Când vrei... zice dânsul. Numai, dacă s-ar putea, să nu tina slujba 
prea mult, să fie mai scurtă şi... fără cor”. Fără cor! Auzi tu fără 
cor... 


Alexei Alexeici se face stacojiu. Mai bine ar mai sta încă o data 
două ore în genunchi decât să audă asemenea vorbe! Nu poate 
închide ochii toată noaptea. Nu-i e atâta necaz că întreaga lui trudă 
s-a dovedit zadarnică, cât îl supără gândul că de acum înainte 
Avdiesov nu-l va mai slăbi nicio clipă cu batjocurile sale. Fiindcă 
nu încape îndoială că Avdiesov se bucură de nenorocirea lui. A 
doua zi, în tot timpul liturghiei, diaconul trage dispretuitor cu 
ochiul spre strana in care Alexei Alexeici, singur cuc, dă 
răspunsurile cu glasul său de bas. Scuturând cädelnita prin faţa 
stranei, Avdiesov mormaie: 

— Dä-1 zor cu notele, hai, ce stai! Da-ti toată silinta! Contele va 
dărui corului o hârtie de zece ruble! 

După liturghie dirijorul, cătrănit şi aproape bolnav de supărare, 
porneşte spre casă. La poartă îl ajunge din urmă Avdiesov, roşu la 
faţă. 

— Stai, Aliosa, îi spune diaconul. Stai niţel, prostule, nu te 
supăra! Şi eu am patit-o, nu numai tu! După slujbă, părintele 
Kuzma s-a apropiat de conte şi l-a întrebat: „Ce părere aveţi 
despre glasul diaconului, Luminätia Voastră? Nu-i aşa că are o 
octavă minunată?” Si ştii ce-a răspuns contele? Un mare 
compliment! „Oricine, zice el, e în stare să zbiere; dar la om, zice, 
mintea face mai mult decât vocea”. Deşteptul de la Piter! Ateul tot 
ateu rămâne! Haidem, frate dragă, să tragem câte o duşcă, să ne 
înecăm amarul. 

S1, braţ la braţ, duşmanii intră pe poartă... 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 8, 25 februarie. 
Semnată: A. Cehonte. A fost inclusă fără modificări în culegerea „Povestiri 
felurite”, Sankt Petersburg, 1886, şi a intrat în toate ediţiile următoare ale 
culegerii (de la a 2-a până la a 14-a, Sankt Petersburg 1891—1899). Inclusa 
cu mici corectări în culegerea de ,,Opere” din anul 1901, vol. III. Publicăm 
textul din 1901. 


Condica de reclamaţii 


Condica cu pricina se află într-un mic birou al unei gări, anume 
destinat pentru aceasta. Cheia biroului „se găseşte în păstrarea 
jandarmului gări”; de fapt însă nu e nevoie de nicio cheie, 
deoarece uşa e întotdeauna descuiatä. Rasfoiti condica şi iată ce 
veţi găsi: 

„Stimate domn, dă-mi voie să-mi încerc şi eu pana!” 

Sub aceste cuvinte este desenată o mutră cu nas lung şi coarne. 
Dedesubt stă scris: 


„Eu sunt portretul chipului tău; 
Eu sunt deştept, iar tu, nătărău.” 


„Apropiindu-mă de această gară şi aplecându-mă pe fereastră ca 
să admir peisajul, mi-a zburat päläria. 
I. larmonkin.” 


„Cine-o fi scris, eu nu ştiu, zău, 
Dar că citesc, tâmpit sunt eu.” 


„Las spre amintire aceste rânduri şi ma iscălesc: şeful biroului 
de plângeri, Kolovroev”. 


„Adresez celor mari plângerea mea împotriva conductorului 
Kucikin!5 pentru mojicia cu care s-a purtat faţă de nevastä-mea. 
Nevastă-mea n-a făcut deloc scandal, ci dimpotrivă şi-a dat toată 
silinta să fie cât mai multă linişte. De asemenea protestez 
împotriva jandarmului Kleatvin!“, care m-a apucat grosolan de 
umăr. Domiciliez la moşia lui Andrei Ivanovici Isceev, care 
cunoaşte felul meu de a mă purta. Funcţionarul Samolucisev”!*. 


1»? 


„Nikandrov e socialist 


„Fiind încă sub impresia proaspătă a faptei revoltătoare... 
(şters). Trecând prin această gară, am fost revoltat până în adâncul 
sufletului de următoarele... (şters). Sub ochii mei s-a petrecut 
următorul eveniment revoltător, care ilustrează în culori vii 
ordinea ce domneşte la căile noastre ferate... (mai departe totul 
este şters afară de iscălitură.) Alexei Zudiev'®, elev de clasa a VII- 
a la liceul din Kursk.” 


„Aşteptând plecarea trenului, am inspectat fizionomia şefului 
gării şi am rămas foarte nemulțumit de ea. Fac cunoscut acest 
lucru pe traseu. Un vilegiaturist vesel.” 


„Știu cine a scris rândurile de mai sus! Le-a scris M. D.” 


1»? 


„Domnilor! Teltovski este un escroc 
„Jandarmereasa a fost ieri dincolo de râu cu bufetierul Kostea. 
Le dorim toate cele bune. Nu te pierde cu firea, domnule 


jandarm!” 


„Trecând prin gară, fiindu-mi foame şi gândindu-mă ce aş putea 
mânca, n-am putut găsi mâncare de post. Diaconul Duhov.” 


„Haleşte ce se nimereşte”. 


„Cine va găsi o tabacheră de piele n-are decât s-o dea la casă, lui 
Andrei Egorici.” 


„Dat fund că ma dă afară din slujbă, sub cuvânt ca sunt betiv, 
declar că sunteți toți nişte potlogari si nişte hoți. Telegrafistul 
Kozmodemianski.” 


„Împodobiţi-vă cu virtutea.” 
„Katenka, te iubesc la nebunie!” 


„Rog a nu scrie în condica de reclamaţii lucruri străine de ea. 
Pentru şeful gării, Ivanov al şaptelea.” 


„Ăi fi tu al şaptelea, dar tot dobitoc rămâi.” 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 10, 10 martie, cu 
subtitlul: (Copie). Semnată: A. Cehonte. Revăzută şi fără subtitlu, a intrat în 
culegerea de ,,Opere” din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 

Când a ales-o pentru culegerea de ,,Opere”, Cehov a eliminat din ea unele 
vulgarisme, a modificat unele nume, a introdus o frază şi a mutat la sfârşit 
notita făcută de şeful de gară şi răspunsul la această notitä, ceea ce a dat 
povestirii o încheiere mai izbutită. 


Perpetuum mobile 


Judecătorul de instrucție Grişutkin, un bătrânel care intrase în 
această slujbă încă înainte de dezrobirea ţăranilor, si doctorul 
Svistiţki!7, un domn melancolic, se duceau cu trăsura la o autopsie. 
Era toamnă. Trăsura mergea pe un drum de ţară. Se făcuse 
întuneric beznă şi turna cu găleata. 

— Ce ticälosie, mârâia judecătorul de instrucţie. 

— N-avem nici măcar o climă ca lumea, ca să nu mai vorbesc 
de civilizaţie şi de omenie. Halal ţară! Când te gândeşti că suntem 
în Europa... $i ce ploaie, ce ploaie! Parca ar fi tocmita, afurisita! 
Mana mai repede, nemernicule, că de nu, iti mut fălcile din loc, 
dobitocule, boule! strigă el argatului care şedea pe capră. 

— Ciudat lucru, Ahei Alexeici! spuse doctorul oftand şi 
înfofolindu-se în şuba udă. Nici nu bag de seamă că-i vreme rea. 
Mă apasă o presimtire ciudată, grea. Mi se pare că dintr-o clipä 
într-alta o să mă lovească o nenorocire. Eu cred in presimtiri. De 
aceea... aştept. Câte nu se pot întâmpla? Orice: o infectare de la 
un cadavru... moartea unei fiinţe iubite... 

— Măcar fata cu Miska ar trebui să-ţi fie ruşine să vorbeşti de 
presimtiri, muiere ce eşti. Mai rău decât ti se întâmplă acum nici 
nu se poate. Există pe lume ceva mai îngrozitor decât o ploaie ca 
asta? Știi ce, Timofei Vasilici? Nu mă simt în stare să merg mai 
departe. Omoară-mă, fă-mi ce vrei, dar nu mai pot. Trebuie să ne 
oprim şi să tragem undeva. Cine stă pe aici prin apropiere? 


— Ivan Ivanîci Ejov'®, răspunse Mişka. Dincolo de pădure, 
peste pod. 

— Ejov? Hai la Ejov. În treacăt fie zis, n-am mai fost de mult pe 
la păcătosul ăsta de moşneag. 

Ocoliră pădurea, trecură podul, o luară la stânga, apoi la dreapta, 
si intrară în ograda generalului-maior în retragere Ejov, 
preşedintele adunării judecătorilor de pace. 

— E acasă! spuse Grişutkin, coborând din trăsură şi privind la 
ferestrele luminate. Bine că-i acasă. Vom bea bine, vom mânca 
bine şi vom dormi... Ejov ăsta e mare puşlama, dar trebuie să 
recunosti că e foarte primitor. 

În vestibul fură întâmpinați de însuşi stăpânul casei, un bătrânel 
mărunt, zbârcit, al cărui cap semăna cu un ghemotoc tepos. 

— Ati nimerit tocmai bine, domnilor, tocmai bine... spuse el. 
Abia ne-am aşezat la cină, suntem la friptura de purcel. Treizeci şi 
trei!” la moment. Şi substitutul de procuror e la mine. A trecut să 
mă ia, drägutul de el. Mâine mergem împreună la adunare. Da, 
mâine avem şedinţă... treizeci şi trei la moment... 

Grisutkin şi Svistitki intrară în salonul cel mare. Văzură o masă 
întinsă, acoperită cu aperitive şi vinuri. În capul mesei şedea fiica 
gazdei, Nadejda Ivanovna, o tânără oachesä, în mare doliu după 
răposatul ei sot; lângă ea, substitutul de procuror, Tiulpanski”, un 
tânăr cu favoriţi subțiri şi cu fata acoperită de o reţea de vinisoare 
albastre. 

— Vă cunoaşteţi? spuse Ejov, arătându-i pe rând cu degetul. 
Procurorul... fata mea... 

Femeia cea tânără şi oacheşă zâmbi şi, închizând putin ochii, 
întinse mâna noilor sosiți. 

— Prin urmare... veniţi de la drum, domnilor! spuse Ejov, 
umplând trei păhărele. Nu va sfiiti, oameni buni! Beau şi eu cu 
voi, treizeci şi trei la moment... Ei, să trăim cu toţi... 

Musafirii şi gazda băură. Grisutkin gusta din castraveți şi atacă 
friptura. Doctorul îşi goli paharul şi oftă. Tiulpanski aprinse o 
țigară de foi, cerând în prealabil voie doamnei, cu un zâmbet atât 
de larg, încât ai fi zis că are cel putin o sută de dinţi în gură. 


— Ei, domnilor? Ati uitat că păhărelelor nu le place să aştepte? 
Nu-i aşa? Procurorule! Doctore! Să bem pentru medicină! Eu unul 
apreciez mult medicina. Si mi-e drag şi tineretul, treizeci şi trei la 
moment. Orice s-ar zice, tineretul va păşi întotdeauna în frunte. Ei, 
în sănătatea tuturor! 

Conversatia deveni generală. Toată lumea vorbea, afară de 
procurorul Tiulpanski, care şedea nemișcat, suflând pe nări fumul 
de ţigară. Era vădit că se considera aristocrat şi că dispretuia şi pe 
doctor, şi pe judecătorul de instrucție. După cină, Ejov, Grişutkin 
si substitutul de procuror se aşezară să joace whist în trei. Doctorul 
şi Nadejda Ivanovna se instalară lângă pian şi începură să discute. 

— Mergi la autopsie? îl întrebă drăgălaşa văduvioară. Să faci 
autopsia unui cadavru? Ah! Ce putere de voinţă, ce caracter de 
oţel trebuie să ai, ca să ridici cuțitul şi să-l implanti până la pläsele 
într-un trup neînsuflețit, fără să clipesti, fără să te înfiori. Ştii că 
am o adevărată venerație pentru doctori. Sunt oameni deosebiți, 
sfinți. Dar de ce eşti asa de trist? 

— Simt un fel de neliniște... Mă apasă o presimtire ciudată, 
grea. Ca şi cum m-ar aştepta pierderea unei fiinţe dragi. 

— Eşti însurat, doctore? Ai rude apropiate? 

— N-am pe nimeni. Sunt singur şi n-am nici măcar cunoscuți. 
Spuneti-mi, doamnă, credeți în presimtiri? 

— Oh, da, cred. 

În timp ce doctorul si văduvioara discutau despre presimtiri, 
Ejov şi judecătorul de instrucție Grişutkin se ridicau mereu de la 
masa de joc şi se duceau la masa cu aperitive. La ora două 
noaptea, Ejov, care pierduse cam mult, îşi aduse deodată aminte 
de adunarea de a doua zi şi se bătu peste frunte. 

— Doamne! Si eu care uitasem! Suntem nişte nelegiuiti, da, 
nişte nelegiuiti! Mâine în zori trebuie să plecăm la adunare, şi noi 
jucăm! La culcare, la culcare, treizeci şi trei la moment! Nadia, 
şterge-o la culcare! Declar şedinţa închisă. 

— Eşti fericit, doctore, că poţi să dormi pe o noapte ca asta! 
spuse Nadejda Ivanovna, luându-și ramas-bun de la Svistitki. Eu 
nu pot să dorm când ploaia îmi bate darabana în geam şi când îi 


aud gemand pe bietii mei brazi. Dar ce să fac? Mă duc să-mi omor 
vremea citind o carte oarecare. De închis ochii însă, nici vorbă. De 
obicei, când în coridorul cel mic, pe fereastra din faţa uşii mele, 
arde o lampă, înseamnă că nu dorm şi că mă roade plictiseala... 

În camera anume pregătită pentru ei, doctorul şi Grişutkin găsiră 
aşternute pe jos două uriaşe saltele de puf. Doctorul se dezbrăcă şi 
se băgă sub plapumă cu cap cu tot. Judecătorul de instrucţie se 
dezbrăcă şi se culcă şi el, dar se răsuci mult timp fără să poată 
adormi. Într-un târziu se sculă şi începu să se plimbe dintr-un colţ 
într-altul al încăperii. Era o fire neliniştită. 

— Mă tot gândesc la femeia cea tânără, începu el să vorbească. 
Frumoasă văduvioară! O splendoare de femeie! Mi-aş da şi viaţa 
pentru ea! Ochii, umerii, piciorusele cu ciorapi liliachii... Si e 
spirt nu altceva! Se vede cât de colo! Dar ce folos! De frumuseţea 
e1 se bucură un terchea-berchea, un jurist, un procuror! Dobitocul 
ăla vânos cu mutră de englez! Nu pot să-i sufăr pe jurişti! Crăpa 
de gelozie când te auzea vorbind cu ea de presimtiri! Ce să mai 
vorbim!... Straşnică femeie! Nemaipomenită! O minune a naturii! 

— Da, e o persoană respectabilă, spuse doctorul scoțând capul 
de sub plapumă. O persoană impresionabilä, nervoasă, 
intelegatoare, plină de sensibilitate. Dumneata şi cu mine vom 
adormi îndată, dar ea, säräcuta, nu. Nervii ei nu suportă o noapte 
de furtună ca asta. Mi-a spus că se va plictisi toată noaptea citind o 
carte. Biata femeie! Probabil că în faţa uşii ei arde acum lampa... 

— Care lampă? 

— Mi-a spus ca dacă pe fereastra din fata uşii ei arde o lampă 
înseamnă că nu doarme. 

— Ţi-a spus asta? Tie? 

— Da, mie. 

— Atunci nu te înţeleg! Dacă ţi-a spus aşa ceva, înseamnă că 
eşti cel mai fericit dintre muritori! Bravo, doctore! Bravo ţie! Te 
admir, frate! Te invidiez, dar te admir! Nu mă bucur atât pentru 
tine, cât mă bucur de pätania acestui jurist, acestei canalii 
roşcovane! Mă bucur că ai să-i pui coarne! Hai, îmbracă-te! 
Înainte, marş! 


Cand era beat, Grişutkin îi tutuia pe toți. 

— Ce-ti trece prin minte, Ahei Alexeici! Zău aşa, răspunse timid 
doctorul. 

— Hai, nu mai discuta, Esculape! Îmbracă-te şi şterge-o... Cum 
dracu” era cântecul acela din „Viaţa pentru tar”*!? „Și pe-al 
dragostei drum rupem o zi, cum am rupe o floare...” Îmbracă-te, 
dragul meu. Hai odată! Timoşa! Doctore! Ce mai stai, dobitocule! 

— lartă-mă, dar nu te înţeleg. 

— Ce-i aşa de greu de înţeles? Doar nu e astronomie! Îmbracă- 
te şi du-te la lampa ta, asta e tot! 

— Mă mir că ai o părere atât de proastă despre această doamnă 
si despre mine. 

— Ja lasă filozofia! se supără Grişutkin. Cum poţi să mai stai la 
îndoială? Asta-i cinism! 

Degeaba căută să-l convingă pe doctor, supărându-se, rugându-l, 
îngenunchind chiar în faţa lui. Văzând că nu ajunge la niciun 
rezultat, trase o înjurătură zdravănă, după care scuipă şi se trânti 
pe saltea. După un sfert de oră însă, sări deodată în picioare şi-l 
trezi pe doctor. 

— Ascultă! Refuzi categoric să te duci la ea? întrebă el aspru. 

— Ce să caut acolo? Zău, ce om apucat eşti şi dumneata, Ahei 
Alexeici! E groaznic să plece cineva cu dumneata la o autopsie! 

— Ei, atunci mă duc eu, dracu” să te ia! Eu... eu nu sunt mai 
prejos decât un jurist sau un doctor care nu-i decât o muiere. Mă 
duc! 

Se îmbrăcă în grabă şi pasi spre usa. 

Doctorul îl privi nedumerit, părând a nu înţelege, apoi sări în 
picioare. 

— Sper că glumeşti, spuse el, tăindu-i drumul. 

— N-am timp de palavre... Lasă-mă să trec! 

— Cum am să te las? Ahei Alexeici, culcă-te... Esti beat! 

— Cu ce drept nu mă laşi să trec, Esculape? 

— Cu dreptul unui om a cărui datorie este de a apăra o femeie 
cinstită! Vino-ti în fire, Ahei Alexeici, dä-ti seama ce faci! Eşti 
bătrân! Ai şaizeci şi şapte de ani! 


— Eu, bătrân? se supără Grisutkin. Care-i nemernicul care ţi-a 
spus că sunt bătrân? 

— Al băut şi eşti excitat, Ahei Alexeici. Nu-i frumos! Nu uita că 
eşti om, şi nu dobitoc! Numai dobitoacele se lasă conduse de 
instincte, dar dumneata eşti rege al naturii, Ahei Alexeici! 

Regele naturii se făcu stacojiu şi îşi înfundă mâinile în buzunare. 

— Te întreb pentru ultima oară: îmi dai sau nu drumul? urlă el 
deodată, ca şi cum ar fi strigat pe câmp, la un surugiu. Canalie! 

Dar îndată se sperie singur de glasul său şi, depărtându-se de 
uşă, se duse la fereastră. Cu toate că era beat, 1 se făcuse ruşine de 
tipatul lui strident, care cu siguranţă trezise toată casa. După o 
lungă tăcere, doctorul se apropie de el şi îi atinse umărul. Ochu îi 
erau umezi, obrajii îi ardeau... 

— Ahei Alexeici! spuse el cu glas tremurător. După aceste 
cuvinte tari, după ce dumneata, uitând de orice bunä-cuviintä, m-ai 
făcut canalie, vei înţelege că nu mai putem rămâne sub acelaşi 
acoperiş. Mă simt grav insultat... Să admitem că aş fi vinovat, 
dar... în fond, cu ce sunt vinovat? Avem de-a face cu o doamnă 
cumsecade, cu o femeie cinstită, şi dumneata iti permiti, netam- 
nesam, asemenea vorbe. lartă-mă, dar nu mai suntem prieteni. 

— Foarte bine! Nici n-am nevoie de prietenia dumitale. 

— Plec chiar acum. Nu mai pot să rămân cu dumneata, şi... sper 
să nici nu ne mai întâlnim. 

— Cu ce pleci? 

— Cu caii şi trăsura mea. 

— Dar eu cu ce am să plec? Ce înseamnă asta? Vrei să fii ticălos 
până la capăt? M-ai adus cu trăsura dumitale; eşti obligat să mă 
duci tot cu trăsura dumitale. 

— Am să te duc, dacă vrei. Dar imediat... Plec chiar acum. Sunt 
atât de enervat, încât nu mai pot rămâne aici. 

Grişutkin şi Svistitki se îmbrăcară fără a mai schimba un cuvânt 
şi ieşiră în curte. Il treziră pe Miska, apoi se aşezară în trăsură si 
porniră. 


— Cinicule... mormäia pe drum judecătorul de instrucție. Dacă 
nu ştii să te porţi cu femei cinstite, să stai acasă şi să nu te mai 
duci prin casele lor... 

Era greu de înţeles dacă se ocăra pe sine însuşi sau pe doctor. 
Când trăsura se opri în dreptul locuinţei sale, sări jos şi spuse 
intrând pe poartă: 

— Nici nu te mai cunosc! 

Trecuseră trei zile. Doctorul îşi ispravise vizitele şi stătea întins 
pe divanul său. Neavând ce face, citea în „Anuarul medicilor” 
numele colegilor săi din Petersburg şi Moscova, căutând să 
descopere pe cel mai sonor şi mai frumos. Îşi simţea sufletul calm, 
împăcat, senin, ca un cer de vară, în al cărui albastru pluteşte, 
nemiscatä, o ciocârlie, şi aceasta datorită faptului că visase foc, 
ceea ce însemna noroc. Deodată auzi clinchetul clopoteilor unei 
sănii, care se opri lângă casă (căzuse zăpadă), şi în prag apăru 
judecătorul de instrucție Grişutkin. Era un musafir cu totul 
neaşteptat. Doctorul se ridică în capul oaselor şi îl privi ruşinat, 
speriat chiar. Grişutkin tuşi, lăsă ochii în jos şi se îndreptă încet 
spre divan. 

— Am venit să-ţi cer scuze, Timofei Vasilici, începu el. Am fost 
cam nedelicat cu dumneata; mi se pare chiar că ţi-am spus ceva 
neplăcut. Cred că vei înţelege starea mea de atunci: eram excitat în 
urma vişinatelor băute la acea canalie bătrână. Sper că mă ierti... 

Doctorul sări în picioare şi, cu lacrimi în ochi, strânse mâna ce 1 
se întindea. 

— Să nu mai vorbim! Maria, adu ceai! 

— Nu, nu iau ceai... N-am timp. Dacă eşti drăguţ, spune să ne 
aducă cvas. Vom bea câte un păhărel şi apoi vom merge la 
autopsie. 

— Ce autopsie? 

— A subofiterului. Aceeaşi, la care am plecat atunci şi n-am 
ajuns. 

Grisutkin şi Svistitki băură cvas şi plecară la autopsie. 


— Fireşte, iti cer scuze, spuse pe drum judecătorul de instrucţie. 
M-am cam înfierbântat atunci, dar să ştii că tot mi-e ciudă că n-ai 
pus coarne c-ccanaliei de procuror. 

Trecând prin Alimonovo, zăriră la poarta cârciumi troica lui 
Ejov... 

— Ejov e aici! spuse Grişutkin. Sunt caii lui. Hai să intrăm, să-l 
vedem... Să bem sifon şi, cu acest prilej, o mai vedem şi pe 
crâsmäritä. Aici e o crasmarita vestită! Straşnică femeie! O 
minune a naturii! 

Drumetii coborâră din sanie şi intrară în cârciumă. Ejov şi 
Tiulpanski şedeau la o masă şi beau ceai cu suc de fructe. 

— Unde vă duceti? De unde veniţi? se miră Ejov, zarindu-i. 

— Pornim mereu la o autopsie şi nu mai ajungem. Ne tot 
învârtim pe loc. Dar dumneavoastră unde mergeţi? 

— La adunare, taicä! 

— De ce atât de des? Parcă ati mai fost şi acum trei zile! 

— Da’ de unde... Pe procuror l-au durut măselele şi nici eu nu 
prea m-am simţit în apele mele zilele astea. Ei, ce beti? Luaţi loc, 
treizeci şi trei la moment. Votcă sau bere? Dă-ne şi una şi alta, 
soro. He-hei, ce crasmarita! 

— Da, îi merge vestea, se învoi judecătorul de instrucţie. E o 
crâsmäritä cum rar se vede. Straşnică femeie! 

După vreo două ore, Mişka, argatul doctorului, ieşi din cârciumă 
ŞI-I spuse vizitiului să deshame şi să plimbe caii. 

— Aşa a poruncit boierul... S-au aşezat la cărți! spuse el făcând 
un gest de resemnare cu mâna. Acum nu mai plecăm de aici până 
mâine. Hait, uite că vine şi ispravnicul! Înseamnă că stăm aici 
până poimâine! 

Ajungând în dreptul cârciumii, ispravnicul recunoscu caii lui 
Ejov, se opri zâmbind, apoi urcă în grabă scările... 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 11, 17 martie, cu 
subtitlul: (Povestire). Semnată: A. Cehonte. Revăzută şi fără subtitlu, a intrat 
în culegerea de ,,Opere” din anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900. 

Când a fost aleasă pentru culegerea de „Opere”, povestirea a suferit o 
însemnată revizuire stilistică, iar unele scene au fost refăcute. Au fost 


modificate numele personajelor, şi caracterizarea tinerei văduve a fost întru 
câtva schimbată. 

Referatul unui membru al Comitetului ştiinţific de pe lângă Ministerul 
Instrucțiunii Publice asupra volumului II al culegerii de „Opere” ale lui 
Cehov, discutat în şedinţa din 1 ianuarie 1905 a Comitetului ştiinţific, 
socoteşte povestirea nepotrivită pentru bibhotecile şi sălile de lectură populare 
cât şi pentru bibliotecile şcolare, „deoarece prezintă într-o lumină foarte 
defavorabilă pe un judecător de instrucţie şi pe un medic, care, în drum spre o 
autopsie, se lasă de mai multe ori pradă patimii jocului de cărți şi îşi uită de 
îndatoririle lor”. (Jurnalul de şedinţe al Comitetului ştiinţific de pe lângă 
Ministerul Instrucțiunii Publice pe anul 1905. Arhiva centrală de stat pentru 
documente de politică internă, cultură şi moravuri, Leningrad.) 


Cititul 


POVESTIREA UNUI VULPOI BÂTRÂN 


Într-o zi, antreprenorul teatrului orăşenesc, Galamidov, şedea în 
biroul şefului nostru, Ivan Petrovici Semipalatov, şi discuta cu el 
despre jocul şi frumuseţea actritelor. 

— Nu sunt de părerea dumitale, spunea Ivan Petrovici, iscălind 
ordine de plată. Sofia Iurievna are mult talent, multă originalitate! 
E atât de drăguță, gratioasa... Are atâta farmec, atâta... 

Ivan Petrovici voi să continue, dar, de încântat ce era, nu mai 
putu să rostească nicio vorbă. În schimb zâmbi atât de larg, atât de 
dulce încât, privindu-l, antreprenorul simţi în gură gust de zahăr. 

— Ceea ce imi place mai cu seamă la ea este emoția, felul cum 
freamătă şi se zbuciumă pieptul ei tânăr când îşi spune 
monologurile. Parcă arde! Parcă arde! În astfel de clipe mă simt... 
gata la orice! Poti să 1-0 spui! 

— Excelenţă, binevoiti vă rog a iscăli răspunsul la adresa 
direcțiunii poliției din Herson cu privire la... 

Semipalatov îşi ridică faţa zâmbitoare şi dădu cu ochii de 
funcţionarul Merdiaev. Acesta stătea înaintea lui, privindu-l cu 
ochii holbati, şi îi prezenta o hârtie la iscalit. Semipalatov se 
încruntă: proza întrerupsese poezia tocmai acolo unde era mai 
interesantă. 


— Ai fi putut să mi-o dai şi mai târziu, spuse el. Vezi doar că 
stau de vorbă! Ce oameni prost crescuţi, lipsiti de delicateta! Vezi, 
domnule Galamidov... Spuneai că nu mai avem tipuri ca în 
Gogol... Poftim! Găseşti că dumnealui nu e un tip? Uitä-te la el: 
neîngrijit, cu haina ruptă în cot, saşiu... nu se piaptana niciodată... 
Și priveşte, te rog, cum scrie! Mai mare ruşinea! Ca un analfabet, 
anapoda... parcă ar scrie cu picioarele! Priveşte numai! 

— Mda... mormăi Galamidov, cercetând hârtia. 

— Într-adevăr... Se vede că nu prea obişnuieşti să citeşti, 
domnule Merdiaev. 

— Aşa nu se poate, stimabile! continuă şeful. 

— Mi-e ruşine pentru dumneata! Ia să faci bine şi să citeşti ceva 
cărți... 

— Cititul înseamnă mult! spuse Galamidov şi oftă. Foarte mult! 
Încearcă şi ai să vezi cum pe loc o să ţi se lărgească orizontul. Poţi 
face rost de cărți oriunde. Bunăoară la mine... iti împrumut cu 
plăcere. Chiar mâine am să-ţi aduc câteva cărți, dacă vrei. 

— Multumeste, stimabile! spuse Semipalatov. 

Merdiaev salută stângaci, mişcă buzele şi ieşi. 

A doua zi, Galamidov sosi cu un teanc întreg de cărți şi cu 
aceasta începe povestea noastră. Posteritatea nu-i va ierta 
niciodată lui Semipalatov fapta lui uşuratică! Aşa ceva s-ar putea 
ierta poate unui tânăr, dar unui consilier activ de stat cu 
experienţă, niciodată! După sosirea antreprenorului, Merdiaev fu 
chemat în biroul şefului. 

— Poftim, stimabile, apucă-te de citit! spuse Semipalatov, 
întinzându-i o carte. Citeşte-o cu atenţie. 

Merdiaev luă cartea cu mâini tremurătoare şi ieşi din birou. Era 
palid. Privirea nelinistitä a ochilor lui saşii rătăcea în toate părțile, 
cerând parcă ajutor. Îi luarăm din mână cartea şi începurăm s-o 
räsfoim prudent. 

Era „Contele de Monte Cristo”. 

— Dacă şeful vrea aşa, n-ai ce-i face! spuse oftând bătrânul 
nostru contabil, Prohor Semionici Budilda*”. Dä-ti şi tu silintä, 
încearcă... Citeşte câte puţin, poate dă Dumnezeu şi uită şeful, şi 


atunci ai să poţi să te laşi. Nu te speria... Si, mai ales, nu încerca 
să înţelegi... Citeşte şi nu căuta să pricepi această intelectualitate. 

Merdiaev înfăşură cartea într-o hârtie şi se aşeză la scris. Dar de 
data aceasta n-avea poftă de lucru. Mâinile îi tremurau, iar ochii 1- 
o luaseră razna: unul privea în tavan, celălalt în călimară. A doua 
ZI sosi la serviciu plâns. 

— De patru ori am început-o, spuse el, dar nu înţeleg nimic... E 
vorba de nişte străini... 

După cinci zile, Semipalatov, trecând printre mese, se opri 
înaintea lui Merdiaev şi-l întrebă: 

— Ei, cum merge? Ai citit cartea? 

— Am citit-o, Excelenta. 

— Despre ce ai citit, stimabile? Ia povesteste-ne! 

Merdiaev ridica capul $i misca buzele. 

— Am uitat, Excelenta... spuse el dupa un minut. 

— Înseamnă că n-ai citit, sau, hm... ai citit neatent! In mod au- 
to-mat! Nu se poate asa! Citeşte-o încă o dată! In general, 
domnilor, vă recomand un lucru. Citiţi! Citiţi cu totu! Luaţi cărți 
de la mine — sunt în birou pe geam — şi citiţi. Paramonov, du-te şi 
ia-ti o carte! Podhodtev, du-te şi dumneata, stimabile! Si dumneata 
la fel, Smirnov! Duceti-vä cu toţii, domnilor! Vă rog. 

Toţi se dusera şi îşi luară câte o carte. Numai Budilda îndrăzni 
să protesteze. Făcu un gest de neputinţă cu braţele, clătină din cap 
ŞI spuse: 

— Pe mine să mă iertati, Excelenţă... Mai curând îmi dau 
demisia... Ştiu eu unde duc criticile şi scrierile astea. Din cauza 
lor nepotul meu mai mare o face de proastă pe propria lui mamă şi 
înghite la lapte cât tine postul. Să mă iertati! 

— Dumneata nu înţelegi nimic, spuse Semipalatov, care-i ierta 
de obicei bătrânului toate obrazniciile. 

Dar Semipalatov greşea: moşneagul le înţelegea pe toate. Peste 
o săptămână văzurăm şi roadele acestei învățături. Podhodtev, care 
citea volumul al doilea din, „Jidovul rătăcitor”, îl făcu pe Budilda 
„lezuit”; Smirnov începu să se prezinte la serviciu în stare de 


ebrietate. Asupra nimănui însă cititul nu avu un efect atât de 
puternic ca asupra lui Merdiaev. Slăbi, se pipernici, începu să bea. 

— Prohor Semionici! se jeluia el lui Budilda. Am să mă închin o 
viaţă întreagă pentru dumneata! Du-te la Excelenţa Sa şi roag-o să 
mă ierte... Nu mai pot! Citesc zi şi noapte, nu mai dorm, nu mai 
mănânc... Nevastă-mea s-a istovit, citindu-mi cu glas tare, dar, să 
mă bată Dumnezeu, dacă pricep ceva! Milostiveşte-te de mine! 

Budilda îndrăzni să-i raporteze de câteva ori lui Semipalatov, 
dar acesta se mulțumea să facă gesturi nerăbdătoare cu mâna şi, 
plimbându-se cu Galamidov prin serviciu, să-i dojenească pe toţi 
pentru ignoranta lor. Trecură astfel două luni, apoi într-o bună zi, 
povestea sfârşi într-un mod îngrozitor. 

Sosind într-o dimineaţă la serviciu, Merdiaev, în loc să se aşeze 
la biroul lui, se aruncă în genunchi în mijlocul încăperii, începu să 
plângă şi spuse: 

— Jertati-mä, oameni buni, că fabric bancnote false! 

Apoi intră în biroul lui Semipalatov şi, îngenunchind şi în faţa 
lui, spuse: 

— lertati-ma, Excelenţă, ieri am aruncat un prunc în fântână. 

Se bătu cu fruntea de podea şi izbucni în hohote de plâns... 

— Ce înseamnă asta?! se miră Semipalatov. 

— Asta înseamnă, Excelenţă, spuse Budilda, ieşind înainte cu 
ochii inlacramati, că a înnebunit! A căpiat, sărmanul! lată ce a 
făcut Galamidov al dumneavoastră cu cărțile lui! Dumnezeu vede 
totul, Excelenţă. lar dacă vorbele mele nu vă sunt pe plac, v-as 
ruga să-mi acceptaţi demisia. Mai bine mor de foame decât să văd 
la bătrâneţe astfel de lucruri! 

Semipalatov păli şi începu să se plimbe prin odaie. 

— Să nu-l mai primiţi pe Galamidov! spuse el cu glas înăbuşit. 
lar dumneavoastră, domnilor, linistiti-va. Acum imi dau seama de 
greşeala pe care am făcut-o. Iar tie, mosule, iti mulţumesc! 

De atunci încoace nu s-a mai întâmplat nimic la noi. Merdiaev s- 
a insanatosit, dar nu de tot. Si astăzi, când vede o carte, începe să 
tremure şi întoarce capul în altă parte. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 12, 24 martie, cu 
titlul: Mai încet cu focul! (Povestirea unui ,,vulpoi bătrân ”). Semnatä: A. 
Cehonte. Cu unele modificări stilistice şi schimbări de nume a intrat în 
culegerea de ,,Opere” din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 


Albumul 


Consilierul titular Kraterov, un om lung şi subțire ca săgeata 
amiralitatii®, făcu un pas înainte şi spuse, adresându-se lui 
Jmîhov: 

— Excelenţă! Tulburati şi miscati până în adâncul sufletului de 
îndelungata dumneavoastră şefie şi de grija părintească pe care ne- 
o purtați... 

— De mai bine de zece ani, îi suflă Zakusin. 

— De mai bine de zece ani, noi, subalternii dumneavoastră, 
oferim Excelenței Voastre în această zi atât de însemnată pentru 
noi... drept semn al stimei şi al profundei recunostinte ce vă 
purtăm, acest album cu portretele noastre, dorind ca în tot cursul 
însemnatei dumneavoastră vieţi, adică încă multi, multi ani, până 
la ultima dumneavoastră suflare, să nu ne parasiti... 

— Prin felul părintesc în care ne-ati îndrumat pe calea 
adevărului şi a progresului... adăugă Zakusin, stergandu-si fruntea 
de sudoarea care-l năpădise deodată; (se vedea că moare să 
vorbească şi, după toate probabilitățile, pregătise şi el un discurs). 
Si să falfaie încă mult timp steagul dumneavoastră pe tărâmul 
geniului, al muncii şi al conştiinţei obşteşti! isprăvi el. 

O lacrimă se prelinse pe obrazul stâng, zbarcit, al lui Jmihov. 

— Domnilor! răspunse el cu glasul tremurând de emoție. Nu ma 
aşteptam, nici nu-mi inchipuiam măcar că veţi sărbători modestul 
meu jubileu... Sunt mişcat... chiar... foarte... Nu voi uita aceasta 


clipă până în mormânt, şi credeti-ma... credeti-ma, dragi prieteni, 
că nimeni nu vă doreşte atât de mult binele, cum vi-l doresc eu... 
lar dacă, poate, au avut loc vreodată între noi mici neînţelegeri, a 
fost tot spre folosul dumneavoastră... 

Si Jmîhov, consilier activ de stat, îl imbratisa pe consilierul 
titular Kraterov care, surprins de o asemenea onoare, păli de 
încântare. Șeful făcu apoi cu mâna un gest, vrând sa arate că 
emoția îl împiedică să vorbească şi începu să plângă, ca şi cum nu 
1 s-ar fi dăruit, ci, dimpotrivă, 1 s-ar fi luat un album scump... 
După ce se linişti putin, Jmihov mai rosti câteva cuvinte bine 
simţite, dădu mâna pe rând cu toată lumea şi, însoțit de urale 
puternice, cobori scara, se urcă în trăsură şi plecă, copleșit de 
atâtea binecuvântări. În trăsură, simţi în piept afluxul unei bucurii 
pe care nu-i fusese încă dat să o cunoască şi mai trase un ropot de 
plâns. 

Acasă îl aşteptau noi bucurii. Familia, prietenii şi cunoscutii îi 
făcură o primire atât de entuziastă încât ajunse la concluzia că 
adusese într-adevăr mult folos patriei şi că, de n-ar fi fost el, 
aceasta s-ar fi aflat poate la ananghie. Prânzul jubiliar se scurse de 
la început pana la sfârşit in toasturi, cuvântări, imbratisari şi 
lacrimi. N-ar fi crezut niciodată Jmihov ca meritele lui să fie 
apreciate atât de sincer şi atât de călduros. 

— Domnilor! spuse el înainte de desert. Acum două ore am fost 
răsplătit pentru toate suferinţele pe care le are de îndurat un om 
care se află — dacă pot să mă exprim aşa — în slujba datoriei, şi nu 
a formei, nu a literei. În tot timpul serviciului meu m-am călăuzit 
neîncetat de principiul: nu publicul este acel care există pentru noi, 
ci noi existăm pentru public. Şi astăzi am primit cea mai înaltă 
răsplată cu putinţă! Subalternii mei mi-au oferit un album... lată-l! 
Nici nu ştiţi cât m-a mişcat. 

Feţele festive se aplecară asupra albumului şi începură să-l 
răsfoiască. 

— Ce frumos e! spuse Ola, fata lui Jmîhov. 


— Trebuie să fi costat cel puţin cincizeci de ruble. E minunat! 
Dă-mi-l mie, tăticule. Auzi? Am să ţi-l păstrez cu grijă... E aşa de 
frumos! 

După masă, Ola duse albumul în odaia ei şi-l încuie în sertar. A 
doua zi îl luă, îi scoase pe funcționari, îi azvârli, iar în locul lor 
puse fotografiile prietenelor ei de la pension. Fracurile de 
uniformă cu nasturi metalici cedară locul micilor pelerine albe. 
Kolea, băieţelul Excelenței Sale, îi culese pe funcționari de pe jos 
si le coloră hainele cu roşu. Celor fără mustață, le făcu mustati 
verzi, iar celor fără barbă, bărbi cafenii. Când nu mai avu ce 
colora, îi decupă, le scoase ochii cu un ac, îi făcu soldaţi şi începu 
să se joace cu ei. După ce-l decupă din fotografie pe consilierul 
titular Kraterov, îl prinse pe o cutie de chibrituri goală şi se duse 
să-l arate tatălui său, în birou. 

— Parcă-1 o statuie! Ia uită-te, täticule! 

Jmihov râse cu hohote, apoi, induiosat, se aplecă şi sărută apăsat 
obrăjorul lui Kolea. 

— Drăcuşorule! Du-te şi arată-l mamei. Să-l vadă şi ea. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 18, 5 mai. 
Semnată: A. Cehonte. Revăzută, a intrat în culegerea de „Opere” din anul 
1899, vol. I. Publicăm textul din 1899. 

Cu prilejul alegerii ei pentru culegerea de ,,Opere”, Cehov a revizuit-o 
stilistic, a adăugat câteva fraze şi a eliminat o lungă caracterizare a 
funcţionarilor, făcută de şef. 


Spiritele sunt în mare fierbere 


DIN LETOPISETUL UNUI ORAŞ 


Afară era iadul pe pământ. Soarele de după-amiază dogorea cu 
atâta îndârjire, încât chiar şi „Reaumurul” din biroul accizarului se 
zăpăcise şi, ajuns la 35,8 grade, se oprise nemaiştiind ce să facă... 
Locuitorii oraşului asudau ca nişte dobitoace muncite peste 
măsură — dar de lene nici nu-şi mai ştergeau năduşeala, ci o lăsau 
să se zvânte. 

În piaţa cea mare, prin faţa caselor cu obloanele trase, treceau 
doi cetățeni: administratorul financiar Poceşihin şi avocatul 
Optimov care era totodată şi un străvechi corespondent al ziarului 
„Sîn Otecestva”. Mergeau täcuti, molesiti de atâta zăpuşeală. 
Optimov i-ar fi înjurat pe cei de la primărie pentru praful şi 
murdăria de pe ulite, dar, cunoscând firea împăciuitoare şi opiniile 
moderate ale tovarăşului său de drum, tăcea. 

În mijlocul pietii, Poceşihin se opri deodată şi începu să 
privească în sus. 

— La ce te uiţi, Evpl Serapionici? 

— La stolul acela de grauri. Sunt curios unde or să se aşeze. 
Vezi ce multi sunt? Un adevărat nor! Mă gândesc că dacă ai trage 
în ei la grămadă, şi dacă apoi i-ai aduna... şi dacă... Hait! S-au 
aşezat în grădina părintelui protoiereu! 


— Nicidecum, Evpl Serapionici. Nu la părintele protoiereu, ci la 
părintele diacon Vratoadov. lar dacă ai trage în ei de aici n-ai 
omori niciunul. Alicele-s mici şi până să ajungă la ţintă şi-ar 
pierde puterea. Si, la urma urmei, de ce să-i omori, spune şi 
dumneata! E drept că păsările astea cam strică fructele, dar sunt şi 
ele fiinte, vietati. Graurul, de pildă, cântă... Şi pentru ce cântă el 
oare, te întreb? Pentru ca să aducă laude. Toată suflarea îl laudă pe 
Domnul. Dar... mi se pare că tot la părintele protoiereu s-au 
aşezat! 

Pe când cei doi prieteni stăteau astfel de vorbă, trecură încetişor 
pe lângă ei trei bäbute, în opinci şi cu nişte boccele în spinare. Se 
uitară mirate la Pocesihin şi Optimov, care isi ţineau ochii atintiti 
spre casa părintelui protoiereu, apoi îşi încetiniră mersul şi, după 
ce mai făcură câţiva paşi, se opriră, se mai uitară o dată la cei doi 
prieteni şi începură şi ele să privească în partea aceea. 

— Da, ai avut dreptate, la părintele protoiereu s-au aşezat, urmă 
Optimov. în grădina lui s-au copt vişinele. Sigur, s-au dus acolo să 
ciugulească! 

Pe portita grădinii protoieriei ieşi însuşi părintele protoiereu 
Vosmistişiev însoțit de dascălul Evstignei. Văzând că oamenii se 
uită cu luare aminte spre protoierie şi neintelegand despre ce e 
vorba, începură şi ei să privească într-acolo. 

— Se vede că părintele Paisi se duce la vreo slujbă, spuse 
Poceşihin.. Dumnezeu să-l ajute! 

Prin piaţă trecură mai multi muncitori de la fabrica negustorului 
Purov care se întorceau de la scăldat. Văzându-l pe părintele Paisi 
privind ţintă spre cer şi pe babute, nemiscate, zgaindu-se în sus, se 
opriră şi începură să se uite şi ei. Acelaşi lucru îl făcu şi un 
baietas, care ducea de brat un cerşetor orb, şi un mujic care căra 
un butoiaş de scrumbii stricate pentru a-l goli desigur în piaţă. 

— Pesemne că s-a întâmplat ceva, spuse Poceşihin. O fi vreun 
foc? Dar nu, nu se vede fum nicăieri! Hei, Kuzma! îi strigă el 
mujicului care se oprise. Ce s-a întâmplat? 

Mujicul răspunse ceva, dar nici Poceşihin, nici Optimov, nu 
auziră ce. În toate uşile dughenelor se iviră vânzători somnoroşi. 


Zugravii care văruiau hambarul negustorului Fertikulin coborâră 
de pe scări şi se alăturară muncitorilor. Pompierul, care se învârtea 
descult pe platforma foişorului de foc, se opri şi, după ce se uită 
câteva clipe jos, cobori. Foişorul de foc rămase pustiu, ceea ce 
păru suspect. 

— Te pomenesti că arde pe undeva? Ia nu mă-mbrânci, porcul 
dracului! 

— Unde vedeţi că arde? Unde arde? Împrästiati-vä, domnilor! 
Vă rog cu tot respectul! 

— S-o fi aprins pe dinăuntru! 

— Ne roagă cu tot respectul şi ne dă brânci cu pumnii! Să nu dai 
brânci! Ài fi tu şef, dar nu ai niciun drept să dai brânci! 

— M-ai călcat pe bătătură! Călca-te-ar dracu”! 

— Cine a fost călcat? Oameni buni, a fost călcat un cetăţean! 

— De ce s-a adunat atâta lume? Ce s-a întâmplat? 

— A fost călcat un om, Înălţimea Voastră! 

— N-auziţi? Împrăştiaţi-vă! Domnilor, vă rog cu tot respectul! 
Te rog cu tot respectul, dobitocule! 

— Îmbrânceşte-i cât vrei pe mujici, dar nu-ţi permit să te atingi 
de persoanele cu vază! Să nu pui mâna pe mine! 

— Oameni sunt ăştia? Parcă înţeleg, blestematii, cu frumosul! 
Diavolilor! Sidorov, dă fuga după Akim Danilici! Repede! De ce 
nu vreți să intelegeti, domnilor, că până la urmă tot în capul 
dumneavoastră o să se spargă! Dacă vine Akim Danilici, o s-o 
patiti! Si tu eşti aici, Parfen?! $i doar esti orb, omul lui 
Dumnezeu! Nu vede nimic şi tot se înghesuie! Poftim! Eu îi 
vorbesc şi el habar n-are! Smirnov, notează-l pe Parfen! 

— Am înțeles, să trăiţi! Ordonati să notez şi pe muncitorii lui 
Purov? Ăsta cu obrazul umflat e de-al lui Purov! 

— Până una alta, nu nota pe oamenii lui Purov... Mâine e ziua 
lui onomastică! 

Graurii se ridicară ca un nor întunecat deasupra grădinii 
părintelui protoiereu, dar Poceşihin şi Optimov nu-i mai vedeau; 
stăteau, privind mereu în sus, încercând să înțeleagă de ce se 
adunase atâta popor şi la ce se uitau cu toții. Curând apăru şi Akim 


Danilici. Mestecând ceva şi ştergându-şi buzele, scoase un urlet şi 
intră în mulțime ca un bolid. 

— Pompieri, fiţi gata! Împrästiati-vä! Domnule Optimov, 
împrăştie-te, că tot dumneata ai s-o pätesti până la urmă! Decât să 
scrii în ziare fel de fel de critici despre oamenii cumsecade, ai face 
mai bine să încerci să te comporti dumneata însuți mai substantial! 
Din ziare nu putem învăţa nimic bun! 

— Te rog să nu te atingi de publicistică! sări Optimov ca ars. 
Sunt literat şi nu-ţi dau voie să te atingi de publicistică, cu toate 
că, din datorie cetäteneascä, te stimez ca pe un părinte şi un 
binefăcător. 

— Pompieri, apă! 

— N-avem apă, Înălţimea Voastra! 

— Vorr-ba! Duceti-va după apa! Mars! 

— N-avem cu ce merge, Înălţimea Voastră. Domnul maior a 
plecat cu caii pompieriei să însoţească o mătuşă a dumisale. 

— Împrăştiaţi-vă! Dă-te înapoi, dracu” să te ia... Ce stai? Mai 
vrei una? la notează-l şi pe diavolul ăsta! 

— Am pierdut creionul, Înălţimea Voastră... 

Mulțimea creştea întruna, creştea mereu... Dumnezeu ştie cât ar 
mai fi crescut, dacă în cârciuma lui Greskin nu i-ar fi dat cuiva 
prin cap să încerce noua flaşnetă, primită abia de câteva zile de la 
Moscova. Auzind cântecul ,,Vanatorasul” mulțimea tresări şi dădu 
buzna în cârciumă. Nimeni nu a aflat niciodată de ce se adunase 
atâta popor, iar Optimov şi Poceşihin uitară de grauri — adevărații 
vinovaţi. Peste un ceas oraşul zăcea din nou în amortire şi nu se 
mai vedea decât un singur om: pompierul care se plimba pe 
platforma foişorului de foc... 

În aceeaşi seară, Akim Danilici şedea în băcănia lui Fertikulin, 
bea limonadă gazoasă cu coniac şi scria: „Pe lângă raportul oficial, 
îmi permit, Excelenţă, să adaug şi de la mine un oarecare 
supliment. Părintele şi binefăcătorul nostru! Numai datorită 
rugăciunilor soţiei dumneavoastră, plină de virtute, care stă într-o 
vilă salubră din apropierea oraşului nostru, afacerea nu a ajuns la 
limitele extreme! Am suferit atâtea în ziua aceea, încât nici nu pot 


să vă descriu. Spiritul de inițiativă şi dârzenia lui Kruşenski şi a 
maiorului de pompieri Portupeev nu pot găsi o calificare demnă de 
ele. Mă mândresc cu aceşti destoinici slujbaşi ai patriei! În ceea ce 
mă priveşte, am făcut tot ce poate face după puterile lui un om 
care nu doreşte nimic altceva afară de binele aproapelui şi, 
aflându-mă acum în mijlocul căminului meu familiar, mulţumesc 
cu lacrimi în ochi Aceluia care nu a lăsat lucrurile să ajungă la 
vărsare de sânge. Din lipsa unor dovezi suficiente, cei vinovaţi 
stau deocamdată închişi, dar am de gând să le dau drumul peste o 
săptămână. Au călcat porunca din nestinta!” 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 24, 16 iunie, cu 
subtilul: (Frantura din Letopiseţul oraşului Nişcegladsk). Semnatä: A. 
Cehonte. Cu eliminarea a două fraze, a intrat în culegerea „Povestiri felurite”, 
Sankt Petersburg, 1886. A intrat în culegerea de ,,Opere” din anul 1899, vol. I, 
cu subtitlul modificat şi cu modificări de stil. Publicăm textul din 1899. 

Povestirea fusese mai întâi intitulată „Spiritele sunt în mare agitaţie”, dar 
cenzura nu fusese de acord cu acest titlu. N. Leikin scria lui Cehov (18 iunie 
1884): «În povestirea „Spiritele sunt în mare agitaţie”, cenzorul a şters peste 
tot cuvântul „agitaţie”, şi de aceea am introdus într-un loc „spiritele sunt în 
mare fierbere” ca povestirea să aibă totuşi un sens. Am făcut acest lucru pe 
propriul meu risc după primirea corecturii definitive şi nu s-a întâmplat nimic; 
modificarea a mers, şi numărul a apărut». 

Leikin a mai introdus în povestire şi o frază finală. În această privinţă el 
scria lui Cehov (22 iunie 1884): „Acest lucru era neapărat necesar. Numai 
datorită lui povestirea a fost admisă de cenzură. Trebuia lămurit că totul s-a 
întâmplat din pricina graurilor. Altfel nu se înţelegea. Apoi şi titlul „Spiritele 
sunt în mare fierbere” inducea în eroare. S-ar fi putut crede că graurii sunt 
una, şi fierberea spiritelor alta, şi că mulţimea nu s-a adunat deloc din pricina 
graurilor, ci din altă cauză. Am căutat un loc în afară de scrisoare, unde să se 
poată intercala această frază, dar cu toată obisnuinta mea în această privinţă, 
n-am dat de niciunul mai potrivit; altfel ar fi trebuit modificată toată discuția 
mulțimii”. 

Fraza introdusă de Leikin a fost ştearsă de Cehov când povestirea a fost 
aleasă pentru culegere. 


Examen de înaintare în grad 


— Profesorul nostru de geografie, Galkin, are pică pe mine: 
parcă văd că mă trânteşte astăzi la examen, spunea asudând şi 
frecându-şi nervos mâinile Efim Zaharici Fendrikov, impiegat la 
oficiul poştal din oraşul X, om cărunt, bărbos, cu o chelie 
respectabilă şi o burtă cât toate zilele. N-am să trec... Asta-i 
sigur... Si cand te gândeşti, e supărat pe mine pentru nişte 
fleacuri. O dată a venit la ghişeul meu cu o scrisoare recomandată, 
a dat pe toată lumea la o parte şi mi-a cerut să primesc întâi 
scrisoarea lui şi numai după aceea pe celelalte. Iti dai seama că 
asta nu se poate... O fi făcând el parte din pătura cultă, dar nu 
înseamnă să nu-şi aştepte rândul ca toţi ceilalţi. I-am atras atenţia 
în mod respectuos: „Aşteptaţi să vă vină rândul, domnule”. Da’ el, 
ce crezi? S-a făcut foc şi de atunci mă urmăreşte precum Saul... 
Lui Egoruşka, băiatul meu, îi pune mereu nota unu, iar mie îmi 
scorneşte fel de fel de porecle, pe care le împrăştie prin tot oraşul. 
Bunăoară, într-o zi când treceam prin dreptul birtului lui Kuhtin, a 
apărut la fereastră cu tacul de biliard în mână şi, beat cum era a 
strigat de s-a auzit în toată piaţa: „Priviţi, domnilor, trece o marcă 
botita!”’ 

Profesorul de limba rusa, Pivomedov, care statea cu Fendrikov 
în vestibulul şcolii judeţene din X, fumând cu condescendenta 
tigara oferită, ridică din umeri şi-i dădu un răspuns linistitor: 


— Fii pe pace. Încă nu s-a pomenit la noi ca un funcţionar ca 
dumneata să fi fost trântit la examen. Totul se face de formă. 

Fendrikov se linişti, dar nu pentru mult timp. În vestibul se ivi 
Galkin, un tânăr cu barbuta rară, jumulită parcă, îmbrăcat cu 
pantaloni de pânză si frac albastru nou-nout. El îi aruncă lui 
Fendrikov o privire severă şi trecu înainte. 

După aceea se răspândi zvonul că soseşte inspectorul. Fendrikov 
simţi cum il ia cu frig şi începu să aştepte, cuprins de teamă, ca un 
inculpat sau ca un elev care se prezintă pentru prima oară la 
examen. Hamov™, epitropul titular al şcolii judeţene, străbătu in 
fugă vestibulul şi se repezi în stradă. După el se grăbi să iasă în 
întâmpinarea inspectorului părintele Zmiejalov”, profesorul de 
religie, cu camilafcä pe cap şi cruce pe piept. În urma lui păşiră si 
ceilalți profesori. Inspectorul de învățământ primar Ahahov le 
dădu cu glas tare bună ziua, îşi exprimă nemulțumirea pentru 
faptul că pe stradă era atâta praf şi intră în localul şcolii. Peste 
cinci minute începură examenele. 

Mai întâi fură examinati doi fu de popă, pentru postul de 
învăţător rural. Unul reuşi, celălalt nu. Cel trântit îşi suflă nasul 
într-o batistă roşie, rămase un timp locului, se gândi ce se gândi şi 
plecă. Apoi fură examinati doi voluntari cu termen redus, din 
categoria a treia. După aceea îi sună ceasul şi lui Fendrikov... 

— Unde faci dumneata serviciul? 1 se adresă inspectorul. 

— Sunt funcționar al oficiului poştal local, însărcinat cu 
primirea corespondenţei, Înălţimea Voastră, răspunse el, luând 
poziţie de drepţi şi silindu-se să-şi ascundă tremurul mâinilor. Fac 
serviciul de douăzeci şi unu de ani, Înălţimea Voastră, iar acum s- 
au cerut relații pentru avansarea mea la gradul de registrator de 
colegiu, în care scop îndrăznesc să mă prezint la examenul pentru 
obţinerea primului grad din ierarhia civilă. 

— Bine... Scrie o dictare. 

Pivomedov se sculă, tuşi şi începu să dicteze cu un glas de bas, 
gros şi pătrunzător, silindu-se să-l încurce pe cel examinat cu 
cuvinte care se scriu altfel decât se pronunţă: „haraşa halodnaia 
vada, kagda hocita pit’”® şi altele. 


Dar oricâtă silinta isi dădu ingeniosul Pivomedov, dictarea ieşi 
bine. Viitorul registrator de colegiu nu făcu decât puţine greşeli, 
cu toate că acordase mai multă atenţie rotunjirii literelor decât 
ortografiei. Scrise „înecat” cu doi de ,,n”, scrise „egzact” în loc de 
exact”, iar cu cuvântul ,,exhibitie” trezi un zâmbet pe fata 
inspectorului, deoarece scrisese „eschibiţie”; dar toate acestea nu 
erau, la drept vorbind decât chichite. 

— Dictarea este satisfăcătoare, spuse inspectorul. 

— Îndrăznesc să aduc la cunoştinţa Înältimii Voastre, începu 
Fendrikov, incurajat de cuvintele inspectorului, dar trăgând cu 
coada ochiului la duşmanul său, Galkin, îndrăznesc să vă raportez 
că am studiat geometria după manualul lui Davidov, iar in parte 
am invatat-o de la nepotul meu, Varsonofi, care a venit în vacanţă 
de la seminarul Vifan, de lângă lavra Troite-Serghievskaia. Am 
învăţat şi planimetria şi stereometria... toate le-am învăţat... 

— Programul nu prevede stereometria. 

— Nu prevede? Si eu care am muncit o lună întreagă la ea... Ce 
păcat! ofta Fendrikov. 

— Dar să lăsăm deocamdată geometria la o parte. Să ne ocupăm 
mai bine de o ştiinţă care trebuie să-ţi fie dragă, dat fiind că esti 
funcționar la poştă: geografia, ştiinţa postasilor. 

Toţi profesorii zâmbiră respectuos. Fendrikov nu prea era de 
acord cu afirmaţia că geografia ar fi ştiinţa poştaşilor (nicăieri nu 
se pomenea de acest lucru — nici în regulamentele poştale, nici în 
circularele pe regiune), dar pentru a nu se arăta nerespectuos 
spuse: „Desigur”. Tuşi nervos şi începu să aştepte întrebările cu 
groaza în suflet. Galkin, duşmanul lui, se lăsă pe speteaza 
scaunului şi, fără să-l privească, întrebă tărăgănat: 

— Fi... ia să-mi spui, te rog, ce forma de guvernământ are 
Turcia? 

— Ce guvernământ poate să aibă... Unul turcesc... 

— Hm!... turcesc... E o noţiune cam vagă. Turcia are o forma 
de guvernământ constituţională. Şi ce afluenţi ai Gangelui cunoşti 
dumneata? 


— Am studiat geografia după manualul lui Smirnov şi, 1ertati- 
mă, nu am retinut-o tocmai bine... Gangele este râul care curge în 
India... şi vine de se varsă în Ocean. 

— Răspunde la ceea ce te întreb eu. Ce afluenţi are Gangele. Nu 
ştii? Dar Araxul unde curge? Nici asta nu ştii! Cum se poate?... În 
ce gubernie este Jitomirul? 

— Şoseaua principală 18, localitatea 121. 

Fruntea lui Fendrikov se îmbrobonă de o sudoare rece. Începu să 
clipească des şi înghiți în sec cu atâta putere încât o clipă 1 se päru 
că-şi inghitise limba. 

— Vă spun ca în fata lui Dumnezeu cel adevărat, Înălţimea 
Voastră, începu el să bolborosească. Părintele protoiereu mi-e 
martor... Douăzeci şi unu de ani mi-am văzut de serviciu şi acum 
asta... care... O viaţă întreagă am să mă rog lui Dumnezeu pentru 
dumneavoastră... 

— Bine, să lăsăm geografia. Ce ai pregătit din aritmetică? 

— Nici aritmetica n-am prea retinut-o bine... Părintele 
protoiereu mi-e martor că... O viaţă întreagă am să mă rog lui 
Dumnezeu... încă de la Pocroave tot învăţ şi învăţ... dar fără 
folos... Sunt prea bătrân pentru intelectualitatea asta... Fiţi atât de 
bun, Înălţimea Voastră, o viață întreagă am să mă rog pentru 
dumneavoastră. 

Pe genele lui Fendrikov apărură lacrimi. 

— Am servit cinstit şi fără pată... Mă spovedesc la biserică an 
de an... Părintele protoiereu mi-e martor... Fiţi mărinimos, 
Înălțimea Voasträ. 

— N-ai pregătit nimic? 

— Toate le-am pregătit, dar nu-mi mai aduc aminte de nimic... 
Curând împlinesc şaizeci de ani, Înălţimea Voastră, cum să mă 
mai tin în pas cu ştiinţele? Fiţi atât de bun! 

— Şi-a comandat chiar sapca de uniformă cu cocardă... spuse 
zâmbind protoiereul Zmiejalov. 

— Bine, du-te!... hotărî inspectorul. 

O jumătate de oră după aceea, Fendrikov se îndrepta triumfător 
împreună cu profesorii spre birtul lui Kuhtin, să bea ceai. Fata îi 


strălucea, ochi îi râdeau în cap, şi totuşi faptul că se scarpina 
mereu la ceafă arăta că-l munceşte un gând. 

— Ce păcat! mormäia el. Mare nătărău am fost. 

— Da’ ce s-a întâmplat? îl întrebă Pivomedov. 

— Cine m-a pus să învăţ stereometria, dacă nu se mai cere? O 
lună întreagă m-am chinuit cu ea! Ce păcat! 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 28, 14 iulie, cu 
subtitlul: (Povestire). Semnatä: A. Cehonte. A intrat, fără subtitlu, în 
culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. A fost inclusă, după 
modificări de stil, în culegerea de ,,Opere” din anul 1899, vol. I. Publicăm 
textul din 1899. 

Cehov, care a petrecut vara anului 1884 la Voskresensk (gubernia 
Moscova), scria de acolo lui N. Leikin (25 iunie 1884): «Mi se pare că am 
călcat cu piciorul stâng în vilegiatură. În primul rând povestirea nu prea a 
reuşit. „Examen de înaintare în grad” e o temă nostimă, ca temă din viaţa de 
toate zilele a poporului, şi pe care o cunosc foarte bine, dar tratarea ei cerea 
nu o muncă de un ceas şi numai şaptezeci-optzeci de rânduri, ci ceva mai 
mult... În timp ce scriam, ştergeam întruna, temându-mă să nu fie prea lungă. 
Am şters întrebările puse de examinatorii provinciali şi răspunsurile 
funcţionarului de poştă, adică însuşi miezul examenului». Vorbind apoi de 
originea temei povestirii spune: «... Seara mă duc la posta, la Andrei Egorici 
(dirigintele poştei din Voskresensk) pentru a-mi lua ziarele şi scrisorile... 
Andrei Egorîci mi-a dat tema pentru povestirea „Examen de înaintare în 
grad”». 


SSR E > 


KP. Cehov 


Chirurgia 


Un spital al zemstvei. In lipsa doctorului, plecat să se cunune, 
bolnavii sunt primiţi de felcerul Kuriatin, un grăsun de vreo 
patruzeci de ani, cu un veston de mătase ponosit şi pantaloni de 
flanelă jerpeliti. Are înfăţişarea omului mulţumit, pătruns de 
simţul datoriei. Între degetul arătător şi cel mijlociu al mâinii 
stângi tine o ţigară de foi, care raspandeste un miros urât. 

În sala de aşteptare intră dascălul Vonmiglasov, un bătrân înalt, 
voinic, CU o rasă cafenie, încins cu un brâu lat de piele. La ochiul 
drept are albeata şi îl tine pe jumătate închis, iar pe nas are un neg, 
care de departe pare o muscă mare. Câteva clipe dascălul caută cu 
privirea o icoană, dar, negăsind-o, îşi face semnul crucii în faţa 
unei sticle cu fenol, după care scoate dintr-o batistă roşie o 
prescură, pe care o pune cu o plecăciune înaintea felcerului. 

— A-a-a... dumneata eşti... respectele mele! spune acesta 
căscând. Cu ce ocazie pe la noi? 

— În primul rând îţi urez o duminică plăcută, Serghei 
Kuzmici... Chiar la dumneata veneam... Drept şi adevărat zice 
psaltirea: „Băutura mea am amestecat-o cu lacrimi”. lartă-mă ca-ti 
bat capul cu ale mele. Aseară m-am aşezat cu muierea mea la ceai 
si — ce să-ţi mai spun? nici jeluirile, nici picăturile, nici prafurile, 
nu mi-au fost de niciun folos; îmi venea să mă întind jos şi să mor, 
nu alta... Cum luam în gură o inghititura de ceai, simţeam că mă 
apucă leşinul! Si să nu crezi că numai mäseaua mă durea: tot 


obrazul îmi zvâcnea înfiorător! De ureche, nici nu mai vorbesc; 
parcă mi se înfipsese în ea, Doamne iartă-mă, un cui, sau cine ştie 
ce drăcie: şi ma-mpungea, ma-mpungea! Se vede ca am căzut la 
păcat, că am făptuit vreo nelegiuire... „Încărcatu-mi-am sufletul 
cu păcate ruşinoase şi în trândăvie trăitu-mi-am traiul”... M-a 
pedepsit Dumnezeu pentru că sunt un păcătos, Serghei Kuzmici! 
După liturghie, părintele iereu m-a mustrat: ,,Te-ai făcut fonf şi 
sâsâit, Efime. Nu se înţelege nimic din ceea ce canti.” Dar judecă 
şi dumneata, Serghei Kuzmici: mai poate fi vorba de cântat, când 
nici nu pot să deschid gura de umflatä ce mi-e, iartă-mă ca-ti spun, 
si când n-am închis ochii toată noaptea... 

— Mda... Ia loc, te rog... Deschide gura! 

Vonmigliasov se aşază şi deschide gura. 

Kuriatin se încruntă, se uită în gura pacientului şi printre dinţii 
ingalbeniti de vreme şi de tutun zăreşte o mäsea blagoslovită cu o 
gaură cât toate zilele. 

— Părintele diacon m-a învăţat să-i pun mereu votcă cu hrean, 
da’ tot degeaba. Glikeria Anisimovna, Dumnezeu să-i dea 
sănătate, mi-a dat o ata de la muntele Athos, ca s-o port la deget, şi 
mi-a spus să-mi clătesc gura cu lapte cald; ata mi-am pus-o; cât 
despre lapte, mărturisesc că n-am îndrăznit: sunt om cu frica lui 
Dumnezeu, şi acum suntem în post... 

— Astea-s superstiții... (pauză) Efim Miheici, măseaua trebuie 
scoasă! 

— Apăi, cum zici dumneata c-o fi mai bine, Serghei Kuzmici. 
Că de aceea ai învăţat, ca să te pricepi la treaba asta, ca să ştii ce 
trebuie scos şi ce nu, ce poate fi lecuit cu picături, sau cu 
altceva... De aceea sunteți puşi aici, binefăcătorilor; Dumnezeu sa 
vă dea sănătate; o să ne rugăm pentru voi zi şi noapte ca pentru 
nişte părinți buni... până la sfârşitul vieţii... 

— E o nimica toată... face felcerul pe modestul, apropiindu-se 
de dulăpior şi scotocind printre instrumente. Chirurgia e un 
fleac... Iti trebuie numai obisnuintä şi mână sigură... Cât ai scuipa 
în palmă, şi gata... Mai zilele trecute a venit aici, ca şi dumneata, 
mosierul Alexandr Ivanici Eghipetski... Tot pentru o măsea... E 


om cult, mă întreba de toate, voia să ştie despre toate, cum şi ce. 
Mi-a dat mâna, mi-a vorbit frumos... A stat şapte ani la 
Petersburg, pe toţi profesorii i-a cunoscut... Mult am mai discutat. 
Mă ruga în numele lui Dumnezeu: scoate-mi-o, Serghei Kuzmici! 
De ce să n-o scot dacă se poate scoate? Numai că, vezi dumneata, 
la treaba asta trebuie să te pricepi, altfel nu merge... Sunt dinţi şi 
dinți: unul îl scoţi cu cleştele, altul cu pârghia, altul cu cheia... 
Fiecare e cu socoteala lui. 

Felcerul ia în mână parghia, se uită câteva clipe la ea cu un aer 
întrebător, apoi o pune la loc şi ia cleştele. 

— Acum deschide gura cât poţi de mare... spune el, apropiindu- 
se de dascăl. Las-că îi venim de hac... Cât ai scuipa în palmă... 
Crestăm puţin gingia... exercităm o tracțiune pe direcția axului 
vertical... şi gata... (face o incizie în gingie) şi gata... 

— Sunteţi binefăcători noştri... Noi, proştii, nu înţelegem 
NIMIC, dar pe voi v-a luminat Dumnezeu... 

— Nu mai vorbi cu gura deschisă... Măseaua asta e uşor de tras; 
câteodată se întâmplă să fie numai bucăţi de rădăcină... La asta, 
cât ai scuipa în palmă... (prinde măseaua cu clestele). Stai, nu te 
mişca... Stai liniştit... Într-o clipită... (începe să tragă). 
Principalul este s-o apuci cât mai de jos (continuă să tragă)... ca să 
nu i se rupă coroana... 

— Doamne, Dumnezeule!... Maică Precista... A-a-a... 

— Nu... nu... Nu-mi tine mâna! Lasă mâinile jos! (trage din 
nou). Nu mai e mult... Acusi, acuşi... Să nu crezi că-i treabă 
uşoară... 

— Dumnezeule... sfinte... mare... (ţipă) Heruvimilor! Väle-e- 
u... Smuceste-o, smuceste-o odată! Cât ai să tragi de ea? 

— Asta-1... chirurgie... Nu se poate dintr-odata... Aşa, aşa... 

Vonmiglasov, cu ochii cât cepele, ridică genunchii până la piept, 
îşi închirceşte întruna degetele şi gâfâie... Pe fata lui stacojie se 
ivesc broboane de sudoare, ochii 1 se umplu de lacrimi. Kuriatin, 
aplecat peste gura dascălului, suflă zgomotos, se mută mereu de pe 
un picior pe celălalt, şi trage, trage... Trece o jumătate de minut 
chinuitoare şi... cleştele alunecă de pe măsea. Dascălul sare în 


picioare, bagă degetele în gură, pipăie şi descoperă măseaua tot la 
locul ei. 

— Ai scos-o, al? spune el cu glas plângäret şi în acelaşi timp 
batjocoritor.  Scoate-te-ar dracii pe lumea cealaltă! Apăi 
mulţumesc! Dacă nu te pricepi să scoţi un dinte, nu te apuca! Nici 
nu mai văd cu ochii. 

— De ce nu-ţi ţii mâinile la un loc? se supără felcerul. Eu 
trăgeam şi tu mă tot împingeai şi spuneai fel de fel de prostii... 
Tâmpitule! 

— Tu eşti tâmpit, nu eu! 

— Ce crezi, bădărane, că aşa se scoate o măsea? Cât ai bate din 
palme? Poftim, încearcă tu! Asta-i altceva decât să te urci în 
clopotniţă şi să tragi clopotele de mântuială! Auzi dumneata: „Nu 
te pricepi, nu te pricepi!” S-a găsit cine să mă înveţe! l-am scos 
măseaua domnului Alexandr Ivanici Eghipetski şi n-a spus nici 
pâs... E un om mai ceva ca tine, da” şi-a ţinut mâinile la un loc... 
Stai jos! Stai jos cand iti spun! 

— Nu văd cu ochii!... Lasă-mă să-mi vin în fire... Of! (se aşază 
pe scaun). Numai să nu tragi de ea cu încetul: smuceste-o o data şi 
gata. Auzi, să nu tragi, să smuceşti... Dintr-odată! 

— Nu te mai apuca să înveţi pe un învăţat! Doamne, ce lume 
incultă! Dacă stai mai mult timp cu oameni ca ăştia, poți sa 
înnebuneşti! Deschide gura... (apucă măseaua cu clestele). 
Chirurgia nu-i un fleac, măi frate... E altceva decât să spui 
rugăciuni în strană... (începe să tragă). Nu te mişca... Măseaua e 
bătrână, se vede că are rădăcini adânci... (trage). Nu te mişca... 
Aşa... aşa... Stai liniştit... Ei, e1... (se aude un pârâit). Vezi! 
Stiam eu! 

Timp de un minut Vonmiglasov şade nemișcat, de parcă l-ar fi 
lovit cineva în moalele capului. E ametit... Priveşte indobitocit in 
gol, şi sudoarea îi şiruie pe faţa albă ca varul. 

— Trebuia să iau pârghia... mormăie felcerul. Ei, dräcia 
dracului! 

Venindu-şi în fire, dascălul bagă degetele în gură şi, în locul 
măselei, găseşte doi colti ascuţiţi. 


— Afurisitule!... geme el. V-aţi aciuat aici spre nenorocirea 
noastră, irozilor! 

— Bine-ti mai stă să înjuri... mormäie felcerul, punând clestele 
la loc în dulăpior. Necioplitule... Pesemne că nu te-au bătut in de- 
ajuns cât ai fost seminarist... Domnul Alexandr Ivanovici 
Eghipetski a stat şapte ani la Petersburg... Asta zic şi eu cultură... 
numai hainele de pe el fac o sută de ruble... şi uite că n-a înjurat... 
Pe când tu... Te stropsesti ca un curcan! Lasă, nu-i nimic, n-ai să 
crapi! 

Dascălul îşi ia prescura de pe masă şi pleacă acasă, tinându-si 
mâna la falcă. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 32. 10 august, cu 
subtitlul: (Sceneta). Semnată: A. Cehonte. A intrat fără subtitlu în culegerea 
„Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886, şi a fost inclusă în toate ediţiile 
ulterioare (de la a 2-a la a 14-a, Sankt Petersburg, 1891 —1899). Eliminându- 
se din ea numai două cuvinte, a intrat în culegerea de ,,Opere” din anul 1900, 
vol. II. Publicăm textul din 1900. 

M. P. Cehov, fratele scriitorului, aminteşte de originea subiectului. Cehov 
văzuse la spitalul zemstvei din Voskresensk un caz analog celui redat de el în 
„Chirurgia”: un student practicant n-a izbutit să scoată unui bolnav o măsea şi 
n-a făcut decât să-i sfărâme coroana. (M. P. Cehov -— Anton Cehov şi 
subiectele lui. Moscova, 1923.) 


Cameleonul 


Comisarul Ociumelov?? trece prin piaţă în manta nouă şi cu o 
legăturică în mână. În urma lui, un vardist roşcovan duce sub brat 
un ciurel plin cu agrişe confiscate. Împrejur, tăcere adâncă. În 
piaţă, nici tipenie... Uşile dughenelor şi cârciumilor stau căscate, 
ca nişte guri flămânde, şi se uită jalnic la cele orânduite de 
Dumnezeu. În faţa lor nu se vede nici măcar un cerşetor. 

— Carevasăzică musti,  blestematule! aude  dintr-odată 
comisarul. Puneti mâna pe el, fraților! Astăzi nu mai e slobod sa 
musti. Tine-l! Aha! 

Un câine începe să chelălăie. Ociumelov se uită înspre partea de 
unde vine tărăboiul şi vede o javră dând buzna în trei picioare pe 
poarta depozitului de lemne al lui Piciughin şi uitându-se speriată 
înapoi. În urma ei, aleargă un cetăţean cu vesta descheiatä peste o 
cămaşă de stambă cu piepti scrobiti. Deodată face un salt înainte, 
ca şi cum s-ar arunca înot, şi prinde câinele de picioarele dinapoi. 
Se aude iar un chelalait şi strigătul: „Puneţi mana pe el!” 

— Nu lăsaţi să-mi scape! răcneşte iarăşi cetăţeanul. 

Capete somnoroase răsar în pragul dughenelor şi, cât ai clipi din 
ochi, in fata depozitului de lemne, lumea iesita ca din pământ se 
strange ciopor. 

— Trebuie că-i o dezordine, Înălţimea Voastră, spune vardistul. 


Ociumelov face la stânga şi se îndreaptă către grup. Cetăţeanul 
cu vesta descheiată stă în fata portii depozitului si, ţinând mana 
dreaptă ridicată, arată mulțimii un deget care-i sângerează. Pe faţa 
sa de om pe jumătate beat parcă ar sta scris: „Am să te jupoi de 
viu, ticălosule!” Până şi degetul lui arată ca un semn al victoriei. 

Ociumelov recunoaşte in el pe meşterul bijutier Hriukin”5. In 
mijlocul cercului de gură-cască, tremurând din tot trupul, cu labele 
dinainte răschirate, stă autorul tărăboiului: un pui de ogar alb, cu o 
pată gălbuie pe spate şi cu botul ascuţit. Ochu lui umezi sunt trişti 
si înspăimântați. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Ociumelov, croindu-şi drum prin 
mulțimea de gură-cască. De ce v-aţi strâns aici? Ce-i cu degetul 
tău? Ce-i gălăgia asta? 

— Îmi vedeam de treabă, Înălţimea Voastră, începe Hriukin să 
se tanguie, tusind cu pumnul la gură. Mă duceam să cumpăr nişte 
lemne de la Mitri Mitrici, când, hat, aşa tam-nesam, ticălosul ăsta 
mă apucă de deget. Să-mi fie cu iertare, dar eu sunt un om care 
munceşte... meseria mea e gingasä. Trebuie să mi se dea 
despăgubiri, fiindcă s-ar putea să stau o săptămână fără să mă pot 
folosi de deget. Eu nu ştiu, Înălţimea Voastră, să fie scris în vreo 
lege că trebuie să pätimesti din pricina lighioanelor. Dacă-i vorba 
ca fiecare să înceapă să muşte, păi atunci la ce să mai trăiască 
omu” pe pământ? 

— Hm! Sigur! gräieste cu asprime Ociumelov, tusind şi ridicând 
din sprâncene. Sigur! Al cui e câinele? Asta nu se poate lăsa aşa! 
O să vä-nvät eu minte să vă mai lăsaţi câinii să umble hai-hui pe 
străzi. E timpul să ne ocupăm de domnii ăştia care nu vor să 
respecte regulamentele. Când vinovatul o să fie pus la amendă, o 
să ştie ce-1 aia un câine sau orice alt animal vagabond. O să-i arăt 
eu! Eldirin! porunci el vardistului, află al cui e câinele şi dreseaza 
proces verbal. Iar javra să fie ucisă. Fără zăbavă. Cu siguranţă că e 
turbată! Al cui e câinele, vă-ntreb! 

— Îmi pare, îşi dă cineva cu părerea, că-i a lui don’ gheneral 
Jigalov. 


— Al domnului general Jigalov? Hm! Eldirin, scoate-mi 
mantaua. Grozav de cald e azi! Mă tem c-o să-i tragă iar o 
ploaie... Hm... Ce nu pot eu deloc să pricep, se întoarce 
Ociumelov spre Hriukin, e cum a putut catelusul ăsta să te muşte? 
Cum să te apuce tocmai de deget? Vezi cât e de mic, iar tu esti 
gogeamite găligan. Cu siguranţă că ţi-ai spintecat degetul în vreun 
cui si te-ai gândit să scoţi măcar un profit. Las’ că ne cunoaştem 
noi marfa. Vă ştiu eu, diavolilor. 

— l-a dat cu ţigara pe la bot ca să facă haz, şi de! câinele l-a 
muşcat. Ce, era prost? Asta se tine veşnic de pozne, Înălţimea 
Voastră. 

— Mint, chiorule. M-ai văzut tu pe mine? Atunci de ce minţi? 
Înălţimea Sa e om deştept, ştie cine minte şi cine vorbeşte cinstit, 
ca in fata lui Dumnezeu. Dacă-i vorba pe aşa, apoi să hotărască 
judecătorul care dintre noi minte. În lege stă scris despre toate. 
Astăzi suntem toţi egali. Şi, dacă vreţi să ştiţi, am şi eu un frate 
jandarm. 

— Gura! 

— Nu, nu poate să fie câinele lu’ don’ gheneral! sopteste 
vardistul după o matură chibzuială. Don” gheneral n-are câini de 
ăştia. Nu tine decât prepelicari. 

— Eşti sigur de asta? 

— Sigur, "'nălțimea Voastră. 

— Aşa ştiam şi eu! Domnul general are câini de preţ, de rasă, pe 
când javra asta nu face nici două parale. N-are nici blană ca lumea, 
nu-i Nici arătos... o Jigodie! Ar ţine domnul general un câine ca 
ăsta? Unde vă sunt minţile? Dacă un câine ca ăsta s-ar fi ivit pe 
stradă la Petersburg sau la Moscova, ştiţi ce s-ar fi întâmplat? Cât 
ai clipi din ochi ar fi fost curăţat! Fără să se mai sinchisească 
nimeni de ce stă scris la lege. Tu, Hriukin, ai fost muşcat, nu 
trebuie să laşi lucrurile aşa. Trebuie să-i învăţăm minte. Nu mai 
merge... 

— De! Mai ştii? S-ar putea să fie si al lui don’ gheneral! cugeta 
vardistul cu glas tare. Ce, e scris pe bot că nu-i al lui? Parc-am 
vazut chiar azi unul cam la fel la el in curte... 


— Pai sigur, îşi dă un altul cu părerea, e al generalului... 

— Hm! Pune-mi mantaua, frate Eldirin. Vântu-i cam subțire... 
M-a luat cu frig... Ia câinele, dă fuga cu el pan’ la don’ gheneral şi 
întreabă dacă-i al dumnealui. Spune că l-am găsit prin piaţă şi ca 1 
l-am trimis. Şi să nu-l mai lase aşa slobod pe stradă... Poate să fie 
un câine scump şi dacă orice măgar îi vâră o ţigară sub nas, îi 
strică mirosul. Câinele este un animal gingas. ŞI tu, zevzecule, lasă 
braţul jos. Ce tot vâri degetul ăla caraghios în nasul lumii? Singur 
ti-ai făcut-o! 

— Uite bucătarul lui don’ gheneral. Să-l întrebăm pe el. Hei, 
Prohor, ia fa-te-ncoa’, nene. Ia vezi, câinele ăsta e al vostru? 

— Ei, na-ti-o! Cum să fie! N-am avut niciodată un caine ca ăsta! 

— Ce să mai stăm să ne pierdem vremea. E un câine vagabond! 
Ce mai tura-vura... Dac-am zis că-l vagabond, apăi e vagabond. 
Trebuie curăţat, scurt. 

— Cum o să fie câinele nostru! continuă Prohor, bucătarul. E al 
fratelui lui don” gheneral, cel care a sosit mai deunăzi. Conaşului 
nostru nu-l plac ogarii, dar fratelui dânsului îl... 

— Cum, a venit fratele domnului general? spune Ociumelov şi 
fata 1 se luminează de un zâmbet înduioşat. Doamne sfinte! A 
venit Vladimir Ivanici şi eu nu ştiam! A venit să-l vadă pe domnul 
general? 

— Da, să-l vadă. 

— Ja te uită! I s-a facut dor de frate-su... Si eu nu ştiam nimic! 
Carevasăzică e catelusul lui! Ei, da’ ce bine imi pare!... Ia-l cu 
tine... E frumusel câinele... Si deştept... L-a muşcat de deget pe 
ăla de colo... Ha, ha, ha... Cutu-cutu, de ce tremuri aşa? Maraie, 
tâlharul... Drägutul de el... 

Prohor cheamă câinele şi pleacă cu el. Cei de fata încep să-l ia 
pe Hriukin peste picior. 

— Mai dau eu ochii cu tine! îl ameninţă Ociumelov. 

S1, înfăşurându-se în manta, îşi vede mai departe de drum prin 
piaţă. 

1884 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 36, 8 septembrie, 
cu subtitlul: (Sceneta). Semnată: A. Cehonte. A intrat fără subtitlu in 
culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886, şi în edițiile ei 
următoare (de la a 2-a la a 14-a, Sankt Petersburg, 1891 — 1899). Cu 
modificarea unei fraze, a fost inclusă în culegerea de ,,Opere” din anul 1900, 
vol. II. Publicăm textul din 1900. 


Din lac în put 


Avocatul Kaleakin” venise la Gradusov, dirijorul corului 
catedralei; şedea pe un scaun şi, învârtind în mână o citatie trimisă 
de judecătorul de pace, îi spunea: 

— Orice ai zice, Dosifei Petrovici, eşti vinovat. Am pentru 
dumneata toată stima şi ştiu ca esti insufletit de cele mai bune 
intenţii; trebuie însă, cu părere de rău, să-ţi spun că n-ai dreptate. 
Da, nu ai dreptate! L-ai insultat pe clientul meu Dereveaskin... 
Pentru ce l-ai insultat? 

— Dracu” l-a insultat! izbucni ca un vulcan Gradusov, un bătrân 
înalt, cu frunte îngustă ce nu făgăduia prea mult, cu sprâncene 
groase şi cu o mică medalie de bronz la butonieră. I-am făcut doar 
morală şi atâta tot. Proştilor trebuie să le bagi minţile în cap, altfel 
nu mai poţi trai de ei. 

— Bine, Dosifei Petrovici, dar ce-ai făcut dumneata n-a fost 
morală. Aşa cum clientul meu a spus-o în jalba sa, l-ai tutuit în 
public, l-ai făcut măgar, ticălos şi câte altele. Ba, la un moment 
dat, ai ridicat şi mâna ca şi cum ai fi fost gata să-l jigneşti şi cu 
palma. 

— Păi cum să nu-l baţi dacă o merită? Ei uite, asta n-o înţeleg. 

— Da” pricepe odată că nu ai niciun drept să faci aşa ceva! 

— Niciun drept? A, ba să mă 1erti, domnul meu. Asta s-o spui 
lui mutu”! Pe mine te rog să nu mă iei aşa. După ce i-au făcut vant 
din corul episcopiei, a stat zece ani în corul meu. Dacă vrei să ştii, 


cu sunt binefăcătorul lui. E supărat că l-am dat afară şi de la mine. 
Dar cine-i de vină? L-am gonit fiindcă făcea pe filozoful. Când 
eşti om cult, când ai fost la universitate, poţi să faci şi pe filozoful, 
dar cand esti un nătărău, un neghiob, stai în coltisorul tău şi tine-ti 
gura. Taci şi ascultă la cei înţelepţi. Dar pe el, dobitocul, îl tot 
trăgea ata să spună te miri ce. În timpul repetitiilor, ba chiar în 
timpul slujbei, îi dădea zor cu Bismarck sau cu vreun Gladstone 
oarecare. Inchipuieste-ti că ticălosul ăsta era abonat la un ziar! 
Dac-ai şti de câte ori l-am pocnit pentru războiul ruso-turc! În loc 
să cânte, se apleca spre tenori şi începea să povestească cum ai 
nostri au aruncat în aer cu dinamită crucisätorul turc Lufti-Gelil. 
Pai asta-i treabă? Fireşte, e frumos că ai nostri au învins, da’ asta 
nu-i un motiv să nu canti. Ai tot timpul să palavragesti după 
liturghie. Mă rog, ce mai una alta, e un porc. 

— Vasăzică şi înainte îl insultai? 

— Înainte nu-i särea tandära. Îşi dădea seama că o făceam 
pentru binele lui. Pricepea. Ştia că nu stă frumos să te pui cu mai 
marii care ti-au făcut numai bine. Dar de cand a intrat contopist la 
politie, s-a ispravit cu el; 1 s-a urcat la cap, nu mai vrea sa stie de 
nimic. „Eu nu sunt cântăreţ, zice, ci funcţionar. Am să dau examen 
de înaintare in grad”. „Eşti un dobitoc! zic eu. Las-o mai moale cu 
filozofia, zic, şi mai bine sufla-ti mai des nasul decât să te gândeşti 
la înaintare. Nu te-a făcut mama pentru măriri, ci ca să rămâi 
printre oamenii de rând”. Da’ el, nici să n-audă. Păi, vezi 
dumneata şi povestea asta de acum! Pentru ce m-a dat în judecată? 
Spune şi dumneata dacă nu-i un porc de câine. Mă dusesem la 
bodega lui Samopliuev“ ) să beau un ceai cu epitropul bisericii 
noastre. Bodega era intesata. Niciun loc liber. Mă uit — sta la o 
masă cu alti contopisti si se umflă cu bere. Face pe grozavul, 
vorbeşte cu nasul pe sus, dând din mâini. Trag cu urechea: 
pălăvrăgeşte despre holeră. Ei, ce zici de asta? Iarăşi filozofie. M- 
am stăpânit şi n-am scos o vorbă. „Dă-i înainte, dä-1 înainte!” mi- 
am spus eu în gând. „Le mănâncă limba!” $i tocmai atunci, pianul 
mecanic a început să cânte un marş. Asta i-a dat damf 
mitocanului. S-a sculat în picioare şi a început să zbiere: „Prieteni, 


să bem pentru propăşire! Sunt un bun fiu al patriei mele şi un 
slavofil al ţării. Am un singur piept şi pe ăla îl dau! Duşmani, 
aliniati-va! Dacă cineva nu-i de părerea mea, să binevoiască să se 
arate”. Si a izbit cu pumnul in masă. Ei, ce vrei: nu m-am mai 
putut ţine... M-am apropiat de el şi i-am spus foarte delicat: 
„Ascultă, Osip... dacă tu, porcule, nu ’ntelegi nimic, mai bine taci 
si nu bate apa în piuă. Un om cult poate să facă pe desteptu’ dar 
tu, stai binişor. Ce eşti tu? Un vierme, un nimic!” Eu îi spuneam o 
vorbă, el zece. Şi dă-i şi dă-i. Eu îi făceam, bineînţeles, morală 
pentru binele lui şi el răspundea din prostie. I-a sărit muştarul şi 
m-a dat în judecată. 

— Vezi, asta e! ofta Kaleakin. E rău... V-aţi luat din nimica 
toată şi a ieşit un bucluc întreg. Eşti tată de familie, Dosifei 
Petrovici, lumea te respectă. O să fii purtat la judecată, o să se 
vorbească în fel şi chip, o să fu condamnat... Trebuie să isprävim 
cu povestea asta. Am găsit un mijloc cu care Dereveaşkin e de 
acord. Vino cu mine azi la şase la bodega lui Samopliuev, când 
sunt adunaţi acolo contopisti, actori şi toți cei fata de care l-ai 
insultat. Cere-1 scuze şi Dereveaskin o să-şi retragă plângerea. Ai 
înțeles? Cred că vei consimti, Dosifei Petrovici... Te sfătuiesc 
prieteneste. Ai insultat pe Dereveaskin, l-ai făcut de râs şi, mai 
ales, ai pus la îndoială sentimentele lui demne de laudă. Mai mult: 
le-ai profanat. Ştii că astăzi aşa ceva nu merge. Trebuie să fii mai 
cu băgare de seamă. S-a dat vorbelor dumitale o nuanţă care, cum 
să-ţi spun, în timpurile astea, într-un cuvânt, nu prea... Acum e 
şase fără un sfert. Vii cu mine? 

Gradusov făcu energic semn din cap că nu, dar când Kaleakin îi 
descrise în culori vii ce anume „nuanţă” se dăduse vorbelor lui şi 
urmările ce ar putea să aibă, o lăsă mai moale şi se învoi. 

— la bine aminte! îl dăscălea avocatul pe drum. Cere-ti scuze 
cum trebuie, în toată regula. Apropie-te de el, spune-i „dumneata”, 
„lartă-mă, îmi retrag cuvintele” şi aşa mai departe. 

Când ajunseră la bodegă, găsiră un adevărat sobor: negustori, 
actori, funcționari, contopisti de la poliţie — într-un cuvânt, 
obişnuita „adunătură” care venea în fiecare seară să bea ceai sau 


bere. Dereveaşkin stătea la o masă înconjurat de toţi colegii lui. 
Era un om de vârstă nehotărâtă, fără barbă, cu ochii mari ficşi, cu 
nas teşit şi păr atât de aspru că, văzându-l, iti venea să-ţi lustruiesti 
cizmele cu el. Chipul lui fusese plămădit în aşa fel încât din prima 
clipă te lăsa să ghicesti totul: că Dereveaşkin era betiv, că avea o 
voce de bas, ca era prost dar nu până-ntr-atât încât să nu se creadă 
foarte deştept. Când îl văzu pe dirijor intrând, se ridică şi îşi zburli 
mustätile ca un motan. Știind pesemne dinainte că o să aibă loc o 
cainta publică, lumea dimprejur ciuli urechile. 

— lată, spuse Kaleakin de cum intră, domnul Gradusov 
primeşte. 

Dirijorul dădu bună ziua în dreapta şi în stânga, îşi suflă 
zgomotos nasul, se făcu roşu ca racul şi se apropie de masa lui 
Dereveaşkin. 

— Scuză-mă, mormăi el, fără să-l privească, vârându-şi furios 
batista în buzunar. îmi retrag cuvintele în faţa întregii societăți. 

— Te scuz! spuse Dereveaşkin cu vocea lui de bas şi se aşeză 
aruncând o privire triumfătoare celor dimprejur. Mi s-a dat 
satisfacție... Domnule avocat, te rog să retragi plângerea mea! 

— Cer scuze... continuă Gradusov. Scuză-mă. Nu-mi plac 
daraverile... Daca tii tu neapărat să-ţi spun „dumneata”, ei bine, 
fie, am să-ţi spun „dumneata”. Daca vrei tu să te socot om deștept, 
fie... Ce-mi pasă mie? Eu nu port pică nimănui. Dracu” să te 1a! 

— Dă-mi voie! Ai venit să te scuzi sau să mă insulti? 

— Cum, lar vrei să mă scuz? Vezi bine că m-am scuzat. Dacă nu 
ti-am spus „dumneata” e doar fiindcă am uitat. La urma urmei, ce? 
Vrei să-ţi cad în genunchi? Mă scuz şi aduc chiar mulţumiri 
Domnului că ţi-a dat atâta bun-simt ca să opresti afacerea. N-am 
timp de pierdut pe la judecată. În viaţa mea n-am avut un proces şi 
nu vreau să încep acum... Nu te sfătuiesc nici pe tine, adică pe 
dumneata... 

— Bineînţeles. Nu vrei să bem pentru pacea de la San- 
Stefano“? 

— Să bem! De ce să nu bem?... Vorba e, frate Osip, că tot porc 
eşti... Nu spun asta ca să te insult, ci aşa... ca să dau un exemplu: 


da, frate Osip, esti un porc! Iti aduci aminte cum te târai la 
picioarele mele când ti-au făcut vânt de la corul episcopiei? Si 
acum indraznesti să mă dai în judecată, hai? Pe mine, 
binefăcătorul tău? Mai, boule, mai! Nu ţi-e tie ruşine? Nu-i 1-e lui 
ruşine, domnilor? 

— Dă-mi voie! Asta se cheamă că iar mă insulti. 

— Cine te insultă? Iti spun toate astea numai ca să-ţi deschid 
ochii. Acum ne-am împăcat şi ţi-o spun pentru ultima oară: nici 
prin gând nu-mi trece să te insult. Ce, crezi că o să mai îmi pun 
mintea cu o lighioană ca tine, după ce am văzut că eşti în stare să- 
ti dai în judecată binefăcătorul? Dracu” să te ia! Nici nu vreau să 
mai stau de vorbă cu tine! Şi dacă mi s-a întâmplat fără voia mea 
să te fac porc, apäi să ştii că eşti un porc. Auzi dumneata, în loc să 
te rogi Domnului toată viaţa să-l ţină pe binefăcătorul tău care te-a 
hrănit zece ani şi te-a învăţat să citeşti notele, îl chemi la judecată 
pentru o tâmpenie şi trimiti la el acasă nişte neispräviti de avocaţi. 

— Dă-mi voie, Dosifei Petrovici, interveni Kaleakin jignit, nu 
ţi-a trimis niciun neisprăvit; eu am venit la dumneata. la seama, te 
rog, ce spui... 

— Da’ ce, parcă de dumneata vorbesc eu? Daca vrei, te rog, poţi 
să vil şi în fiecare zi la mine; ceea ce nu pot eu pricepe e cum se 
poate ca dumneata, care eşti un om cult, care ţi-ai luat o licenţă, să 
aperi pe curcanul ăsta în loc să-i faci morală. În locul dumitale l-aş 
băga în puşcărie şi l-aş lăsa să putrezească acolo. Si, la urma 
urmei, nu văd de ce te-ai supăra. Mi-am cerut sau ba scuze? Ce 
mai vreți de la mine? Nu înţeleg! Sunteţi martori domnilor, se 
întoarse el către public, sunteţi martori că mi-am cerut scuze şi nu 
sunt deloc dispus să mă înjosesc încă o dată în fata unui dobitoc. 

— Dumneata esti un dobitoc! strigă răguşit Osip, bătându-se cu 
pumnii în piept de indignare. 

— Eu dobitoc, eu? Şi tu îndrăzneşti să-mi spui mie asta? 

Gradusov se făcu stacojiu şi începu să tremure. 

— Îndrăzneşti? continuă el. Na, ţine! Şi pe lângă palma asta pe 
care ţi-am ars-o, am să te dau şi în judecată, ticălosule. Am să te- 
nvat eu minte să mai insulti oamenii. Domnilor, îmi sunteţi 


martori. Ei, dumneata, domnule comisar, ce stai şi te uiţi? Vezi că 
sunt insultat şi dumneata stai cu braţele încrucişate? Leafă ştii să 
primeşti, dar când e vorba să mentii ordinea, te faci că nu-i treaba 
dumitale, hai? Crezi că nu se află judecători şi pentru voi? 

Comisarul se apropie şi dandanaua începu. 

Săptămâna următoare, Gradusov apărea în fata judecătorului de 
pace pentru insulte aduse lui Dereveaskin, avocatului şi 
comisarului — acesta din urmă fiind în exerciţiul funcțiuni. La 
început, Gradusov nu înţelegea dacă era reclamant sau inculpat, 
dar când judecătorul de pace îl condamnă cu ,,cumul” la două luni 
închisoare, surâse amar şi bombăni: 

— Hm... eu am fost insultat şi tot eu sunt trimis la puşcărie! 
Mare minunätie! Domnule judecător, trebuie să judecaţi după lege, 
nu după capul dumneavoastră. Varvara Sergheevna, răposata 
dumneavoastră mamă — fie-i tärâna uşoară — poruncea ca oamenii 
de felul lui Osip să fie bătuţi cu nuiele, iar dumneavoastră le 
acordati ingaduinta. Unde o să ajungem? Dumneavoastră îi 
achitati pe ticälosi, şi un altul îi va achita şi el... Atunci cui să te 
mai plângi? 

— Termenul de apel este de două săptămâni şi te rog să nu 
discuti. Poti să te retragi. 

— Pai, sigur! mormăi Gradusov, făcând cu ochiul. Azi nu mai 
poate trăi nimeni numai din leafă. Ce să-i faci? Dacă vrei să ai ce 
mânca trebuie să bagi nevinovaţi la beci. Asta e... Si nici nu poţi 
să-l învinuieşti... 

— Ce ai spus? 

— Nimic... Vorbeam de unul singur despre hapen zi 
gevezen“?... Ce credeţi dumneavoastră, că dacă purtaţi lant de aur“ 
sunteți mai presus de legi? Fiţi pe pace. Am să scot eu la lumină 
chestia asta... 

S-a făcut caz de „ultrajul adus judecătorului”, dar a intervenit 
protoiereul catedralei şi lucrurile s-au potolit. 

Făcând apel, Gradusov era încredinţat nu numai că va fi achitat, 
dar chiar că va izbuti să-l bage pe Osip la închisoare. $i a rămas 
încredinţat de aceasta până în ziua procesului. La instanţa de apel 


tot timpul şedinţei a stat liniştit, fără să spună lucruri de prisos. 
Dar când preşedintele l-a poftit să sada, 1-a spus jignit: 

— Este oare scris în lege că un dirijor de cor trebuie să stea 
alături de un corist? 

Auzind însă la sfârşitul procesului că hotărârea judecătoriei de 
pace a fost confirmată, Gradusov închise ochi pe jumătate şi 
strigă: 

— Cum? Ce? N-am auzit eu bine, domnilor? Despre cine e 
vorba? 

— Instanţa de apel a confirmat hotărârea judecătoriei de pace. 
Dacă nu sunteți satisfăcut, puteţi face recurs. 

— Aşa? Vă suntem foarte recunoscător, Excelenţă, de această 
Judecată sumară şi „dreaptă”. Sigur că da, nu poţi trăi numai din 
leafă, înţeleg foarte bine; numai că, s-avem iertare: o să găsim noi 
si un tribunal cinstit. 

Nu e nevoie să mai spun tot ce a înşirat Gradusov magistraţilor. 
Acum aşteaptă să fie judecat pentru ultrajul adus instanţei de apel 
ŞI nici nu vrea s-auda când cunoscutii încearcă să-i dovedească că 
e vinovat. E încredinţat de nevinovăția lui şi e sigur că mai 
devreme ori mai târziu o să 1 se aducă chiar mulţumiri pentru că a 
reuşit să descopere aceste abuzuri. 

— Nu-i nimic de făcut cu dobitocul ăsta! spune epitropul 
catedralei, ridicând deznădăjduit braţele. Nu înţelege şi pace! 


Apărută pentru prima oară în revista „Razvlecenie”, 1884, Nr. 37, 20 
septembrie. Semnată: A. Cehonte. Aducându-i-se unele modificări de stil, a 
fost inclusă în culegerea de ,,Opere” din anul 1900, vol. II. Publicăm textul 
din 1900. 


Măsuri de rigoare 


Micul orăşel de provincie pe care, după expresia directorului 
închisorii locale, nu-l descoperi pe hartă nici cu telescopul, e 
luminat de soarele amiezii. Peste tot, linişte şi pace. Comisia 
sanitară, alcătuită din medicul oraşului, inspectorul de poliţie, doi 
delegaţi ai primăriei şi un delegat al negustorimii, se îndreaptă 
alene dinspre primărie către prăvăliile din hală. În urmă merg 
respectuos câţiva sergenti de stradă... Drumul comisiei e pavat cu 
intenţii bune, ca şi drumul iadului. Sanitarii păşesc şi discută, 
gesticulând, despre murdărie, duhoare, măsuri de rigoare şi alti 
factori holerici. Discuţiile sunt atât de profunde încât inspectorul 
de poliție, care merge în frunte, se simte deodată cuprins de 
entuziasm şi declară, întorcând capul spre ceilalți: 

— Ar trebui să ne adunăm mai des în felul ăsta, domnilor, să 
mai stăm şi noi de vorbă. E şi plăcut, te simţi ca în societate... Că 
noi nu ştim altceva decât să ne sfădim! Zău aşa! 

— Cu cine începem? se întoarse reprezentantul negustorimii 
către medicul oraşului cu tonul unui călău care-şi alege victima. 
N-ar fi oare bine să începem cu băcănia lui Oşeinikov? Ce zici, 
Anikita Nikolaici? În primul rând e cotcar, iar în al doilea rând... 
ar fi timpul să-i tăiem pofta de matrapazlâcuri. Mai deunăzi mi-a 
trimis nişte hrişcă, şi ce credeţi? Era plină cu murdărie de guzgani, 
iertati-ma... Nevasta mea nici n-a vrut să guste din mâncare! 


— E1, ce facem? Dacă-i vorba de Oşeinikov, atunci hai la 
Oseinikov, răspunde medicul cu nepäsare. 

Sanitarii intră în „Magazinul de ceai, zahăr, cafea şi alte articole 
coloniale. Proprietar A. M. Oşeinikov”, şi, fără nicio introducere, 
încep inspecția. 

— Mda... spune medicul măsurând din ochi piramidele de 
săpun de Kazan frumos clădite. Ce de-a turnuri Babel ţi-ai mai 
înălţat aici! Ia te uită, câtă ingeniozitate! E... he... hei! Dar asta 
ce-1? Ia priviţi, domnilor! Demian Gavrilici găseşte cu cale să taie 
săpunul şi painea cu acelaşi cuţit! 

— Din asta n-are cum să iasă holeră, Anikita Nikolaici! observă 
proprietarul băcăniei, şi pe bună dreptate. 

— Nu spun că nu-i aşa, dar e scârbos! Doar cumpăr şi eu pâine 
de la tine. 

— Pentru clienţii mai subțiri avem noi un cuţit anume. Să n- 
aveţi nicio teamă... Se poate?... 

Inspectorul de poliție îşi închide pe jumătate ochii miopi pentru 
a cerceta mai bine o şuncă mare; o râcâie bine cu unghia, o 
miroase zgomotos, îi dă un bobârnac şi întreabă: 

— Nu cumva e cu stricnină? 

— Cum puteţi crede una ca asta?... Vai de mine!... Se poate? 

Inspectorul se ruşinează, lasă şunca şi se apucă să citească foarte 
atent lista de preţuri a lui Asmolov şi Comp. Delegatul 
negustorimii îşi vara mâna în butoiasul cu hrişcă şi simte ceva 
moale, catifelat... Se uită înăuntru şi pe chipul lui se revarsă o 
expresie de duioşie. 

— Pis, pis, pis!... Dragutii de ei! şopteşte el. Uite cum stau în 
hriscä şi îşi întind botisoarele... Se rasfata... Ar trebui să-mi 
trimiti şi mie un pisoi, Demian Gavrilici! 

— Cum să nu, se poate?... Astea sunt aperitivele, domnilor, 
dacă doriți să le inspectaţi... Poftim, scrumbu, brânză... batog, 
după cum vedeţi şi dumneavoastră. Batogul l-am primit joi, e 
foarte bun... Ia dă-mi un cuţit, Mişka! 

Sanitarii îşi taie fiecare câte o felie de batog, îl miros şi după 
aceea îl gustă. 


— la să iau şi eu o gustare, dacă-i vorba pe aşa... spune ca 
pentru sine Demian Gavrilici, proprietarul bäcäniei. Aveam eu 
parcă pe undeva o sticlutä. Merge cu batog... Parcă-i dă alt gust... 
Miska, ia da-ncoa sticluta. 

Umflându-şi obrajii şi holbând ochii, Miska desfundă o sticlă şi 
o pune pe tejghea. 

— Să bem pe stomacul gol... şovăie inspectorul de poliţie, 
scărpinându-se la ceafă. La urma urmei, dacă nu luăm decât un 
pähärut, merge... Dar mişcă-te şi tu mai repede, Demian Gavrilici, 
că nu prea avem timp de votca ta! 

După un sfert de oră, sanitarii, ştergându-şi buzele şi scobindu- 
se în dinţi cu nişte chibrituri, se îndreaptă spre pravalia lui 
Goloribenko. Aici, ca un făcut, n-au pe unde trece... Cinci 
vlajgani, cu fete staco]ii şi asudate, rostogolesc din prăvălie un 
butoi cu untdelemn. 

— Mai la dreapta!... Trage-l de fund... trage! Împinge! Baga un 
drug sub el... ei, drăcia dracului! Daţi-vă la o parte, Înălţimea 
Voastră, să nu vă strivim picioarele! 

Butoiul s-a intepenit in uşă şi nu-i chip să-l mai urnesti. 
Vlăjganii se opintesc şi împing cu toată puterea, suflând din greu 
si injurand de-i auzi până-n celălalt capăt al pietu. După multă 
caznă, când atmosfera şi-a schimbat în chip simţitor puritatea de 
pe urma nesfârşitelor gâfâieli, butoiul se rostogoleşte în sfârşit 
afară, dar, în aceeaşi clipä şi cu totul împotriva legilor fizicii, se 
întoarce înapoi şi se intepeneste iar în usa. Icnetele reîncep. 

— Ptiu! scuipă inspectorul de poliție. Hai la Sibukin. Diavolii 
ăştia sunt în stare s-o ţină aşa până mâine dimineaţă. 

Sanitarii găsesc însă prăvălia lui Sibukin închisă. 

— Și doar adineauri era deschisă! se miră dumnealor uitându-se 
unul la altul. Când intram la Oseinikov, Sibukin stătea în prag şi 
clătea un ceainic de aramă. Unde-i? se adresează ei unui cerşetor, 
rezemat de peretele pravaliei. 

— Faceti-va milă şi pomană, îngână cu glas rägusit cersetorul, 
ajutați un biet schilod cu cât vă lasă inima, milostivi boieri... 
Dumnezeu să vă dea sănătate. 


Sanitarii fac semne plictisite cu mâna şi pornesc mai departe, 
afară de delegatul primăriei, Pliunin. Acesta îi întinde cersetorului 
O copeică, apoi, ca şi cum s-ar fi speriat de ceva, îşi face repede 
semnul crucii şi aleargă, să-şi ajungă din urmă colegii. 

Peste vreo două ore comisia se întoarce. Membrii ei par obosiţi, 
sleiti. Dar truda nu le-a fost zadarnică: un sergent de stradă päseste 
solemn, ducând o läditä plină cu mere putrede. 

— Acu”, după atâta muncă, n-ar strica să dăm pe gât o duscä, 
spune inspectorul de poliţie, trăgând cu coada ochiului la firma 
„Pivniţă de vinuri şi rachiuri”. Să mai căpătăm şi noi puteri. 

— Mda, nu strică. Hai să intrăm! 

Sanitarii coboară în pivniţă şi se aşază în jurul unei mese 
rotunde cu picioare strâmbe. Inspectorul îi face cârciumarului un 
semn cu capul şi pe masă apare o sticlă. 

— Păcat că n-avem şi o gustare, spune delegatul negustorimii, 
bând şi încruntându-se. Să ne dea măcar un castravete murat... 
Altfel... 

Delegatul se întoarce spre sergentul de stradă cu lädita, îşi alege 
mărul cel mai bine păstrat şi muşcă din el. 

— Ei, dar văd că sunt şi unele care nu-s chiar aşa stricate! se 
miră parcă inspectorul. la dă să-mi caut şi eu unul! Pune lada 
aici... Hai să alegem care-s mai bune şi să le curatim; pe celelalte 
poți să le arunci. Mai toarnă un pähärut, Anikita Nikolaici! Ar 
trebui să ne adunăm mai des aşa, să mai stăm şi noi de vorbă. 
Altceva ce poţi face prin coclaurile astea unde nu-i niciun fel de 
cultură, nici club, nici societate? Mai rău ca-n Australia! Turnati, 
domnilor! Poftim nişte mere, doctore! Le-am curätit special pentru 
dumneata! 

— Ce ordonati să fac cu lada, Înălţimea Voastră? întreabă 
sergentul de stradă pe inspector, care iese cu toată suita din 
pivniţă. 

— Lada? Care ladă? Aha, da, lada! Azvârle-o odată cu merele... 
e infectată! 

— Merele ati binevoit să le mâncaţi! 

— Daa... îmi pare bine! Ascultă... du-te până la mine acasă şi 


spune-i Mariei Vlasievna să nu se supere... dar mă duc numai 
pentru un ceas la Pliunin, să dorm... înţelegi? Să dorm... în 
braţele lui Morfeu... sprehen zi deici**, Ivan Andreici? 

Si, ridicând ochiu spre cer, inspectorul de poliție clatină cu 
amărăciune din cap, îşi desface braţele cu un aer deznadajduit şi 
spune: 

— Asta-i toată viaţa noastră! 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 38, 22 
septembrie, cu subtitlul: (Sceneta). Semnata: A. Cehonte. A intrat în culegerea 
„Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. A fost inclusă cu oarecare 
modificări de stil în culegerea de „Opere” din anul 1899, vol. I. Publicăm 
textul din 1899. 


SSR E > 


KP. Cehov 


Vintul 


Într-o noapte mohorâtă de toamnă, Andrei Stepanovici 
Peresolin” se întorcea cu träsura de la teatru. Pe drum se gândea la 
folosul pe care l-ar putea aduce teatrele dacă ar prezenta piese cu 
conţinut moral. Trecând însă prin dreptul instituției sale, încetă să 
mai cugete la acest subiect şi cercetă din ochi ferestrele clădirii în 
care — ca să ne exprimăm în limbajul poeţilor şi căpitanilor de 
vase —el era cârmaciul. Două ferestre, cele ale biroului de 
serviciu, erau puternic luminate. 

„Ile pomenesti că mai lucrează încă la darea aceea de seamă! 
gândi Peresolin. Stau acolo patru tâmpiţi şi nu-s în stare s-o 
isprăvească. Lumea o să creadă că nici noaptea nu-i las să răsufle. 
Ja să mă duc eu să-i mustruluiesc putin... Opreşte, Guri!” 

Peresolin cobori din trăsură şi se îndreptă spre instituție. Uşa 
principală era încuiată, dar cea din dos, care n-avea decât un 
zăvor, stricat şi acela, rămăsese larg deschisă. Folosindu-se de 
această împrejurare, ajunse într-un minut în fata uşii biroului de 
serviciu, care era întredeschisă. Aruncă o privire înăuntru şi văzu 
ceva cu totul neobişnuit: în jurul mesei, pe care zăceau vraişte coli 
mari pentru situaţii, patru oameni sedeau şi jucau cărți. Nemiscati, 
cu aere concentrate şi cu chipurile bătând în verde din pricina 
abajururilor celor două lămpi, păreau nişte arătări de basme sau, 
Doamne fereşte, nişte falsificatori de bani... Jocul îi făcea să pară 
si mai ciudati. Judecând după mişcările lor şi după exclamaţiule 


tipice, pe care le scoteau din când în când, păreau să joace vint; 


dar, ascultându-i câteva clipe, Peresolin îşi dădu seama că ceea ce 
făceau ei nu putea fi numit vint si nici măcar joc de cărți. Era ceva 
nemaiauzit, ceva straniu şi misterios... Peresolin îi recunoscuse pe 
funcţionari; erau Serafim Zvizdulin’’, Stepan Kulakevici*, Eremei 
Nedoehov” şi Ivan Pisulin“. 

— Ce faci, se supără Zvizdulin, privindu-şi mânios partenerul de 
vizavi. Se poate să joci aşa? Îl aveam în mână chiar pe Dorofeev, 
pe Sepeliov cu nevastä-sa şi pe Stiopka Erlakov, şi tu îl joci pe 
Kofeikin? Din pricina ta am căzut de două ori! Trebuia să-l dai pe 
Pogankin“!, cap sec ce esti! 

— la mai slăbeşte-mă! răspunse artägos partenerul. Chiar dacă-l 
jucam pe Pogankin, Ivan Andreici îl avea pe Peresolin. 

„Ce caută aici numele meu... îşi spuse Peresolin, ridicând din 
umeri. Nu înţeleg!” 

Pisulin împărţi din nou cărțile şi funcţionarii continuara: 

— Banca de Stat... 

— Două, administrația financiară... 

— Fără atu... 

— Fără atu, ai zis? Hm!... Administraţia guberniei, două... Ei 
drăcia dracului! Fie ce-o fi! Rândul trecut am pierdut din cauza 
instrucţiunii publice; de data asta am s-o pätesc cu administraţia 
guberniei. La noroc! 

— Micul slem la instrucţiunea publica! 

„Zău dacă înţeleg ceva!” sopti Peresolin. 

— Eu deschid cu consilierul de stat... Hai, Vanea, pune şi tu un 
consilieraş sau un secretar de gubernie. 

— Ce-mi trebuie un consilieraş? Pot să iau şi cu Peresolin... 

— Jar eu îi dau în cap lui Peresolin al tău... poftim... Îl avem pe 
Ribnikov. Ati căzut de trei ori! Ia scoate-o pe Peresolinoaia! 
Degeaba o ascunzi pe afurisita aia în mânecă! 

„S-au agăţat şi de nevastă-mea... gândi Peresolin. Ce înseamnă 
asta?” 

Si, ca să-şi potolească mai repede nedumerirea, deschise usa şi 
intră în biroul de serviciu. Dacă în faţa funcţionarilor s-ar fi ivit 


însuşi diavolul, cu coarne şi coadă, nu i-ar fi uimit şi speriat cum îi 
uimi şi îi sperie şeful lor. Dacă le-ar fi ieşit înainte fantoma 
funcţionarului însărcinat cu administraţia internă şi cu ordinea in 
birouri, decedat anul trecut, şi le-ar fi spus cu voce mormântală, 
suflându-le în fata frigul gropii: ,,Urmati-ma, ciraci ai satanei, la 
locul nelegiuirilor”, ei nu s-ar fi îngălbenit atât de tare cum s-au 
îngălbenit în clipa în care l-au recunoscut pe Peresolin. De spaimă, 
lui Nedoehov începu chiar să-i curgă sânge din nas, iar lui 
Kulakevici 1 se păru că cineva îi bate darabana în urechea dreaptă 
si cravata 1 se desfäcu de la sine. Funcţionarii aruncară cărțile, se 
sculară încet şi, după ce se uitară unul la altul, îşi atintirä privirile 
în podea. Timp de un minut în biroul de serviciu domni o linişte 
desăvârşită... 

— Frumos mai lucraţi la darea de seamă! începu Peresolin. 
înţeleg acum de ce vă place atât de mult să vă ocupați cu 
situaţiile... Pot să ştiu şi eu cu ce vă indeletniciti?... 

— Ne-am oprit numai de câteva clipe, Excelenţă... sopti 
Zvizdulin. Ne uitam la nişte fotografii... Ne odihneam şi noi... 

Peresolin se apropie şi ridică din umeri. Pe masă nu erau cărți de 
Joc, ci fotografu-portrete, de mărime obişnuită, desprinse de pe 
cartonul lor şi lipite pe cărţi de joc. Erau multe. Privindu-le mai 
bine, Peresolin se văzu pe sine, o văzu pe nevastă-sa, precum şi 
numeroşi subalterni şi prieteni... 

— Ce prostie!... Şi cum se joacă jocul ăsta? 

— Nu l-am născocit noi, Excelenţă... Doamne fereşte... Ne-am 
luat după alții... 

— la explică-mi, Zvizdulin! Cum se joacă? Am văzut totul şi 
am auzit cum m-ati luat cu Ribnikov... Hai, ce te codesti atâta? 
Doar n-am să te mănânc! Spune! 

Dar lui Zvizdulin îi era ruşine şi în acelaşi timp se şi temea. În 
cele din urmă, văzând că Peresolin începe să se supere, să sufle pe 
nari şi să roşească de nerăbdare, se supuse. După ce adună 
fotografiile şi le amestecă, le întinse pe masă şi începu să explice: 

— Fiecare fotografie îşi are rostul ei... valoarea ei, Excelenţă, 
ca şi fiecare carte dintr-un joc. Avem aici 52 de cărți şi patru 


culori, ca la un joc obişnuit... Funcţionarii administraţiei 
financiare sunt cupele, administraţia guberniei — treflele, cei de la 
Ministerul instrucţiunii publice — caralele, iar filiala Băncii de Stat 
reprezintă picile. Aşa... Consilierii de stat activi sunt asu, 
consilierii de stat — popii, soțiile persoanelor de clasa a patra sau a 
cincea — damele, consilierii de colegiu — valeţii, consilierii de 
curte — decarii, şi aşa mai departe. Eu, bunăoară — iată fotografia 
mea — sunt un trei, deoarece, fiind secretar de gubernie... 

— Ja te uită!... Prin urmare eu sunt as? 

— Da, de treflă, iar Excelenţa Sa doamna e dama de treflă... 

— Hm! Asta-i original... Hai să facem o partidă! Să văd şi eu 
cum vine... 

Peresolin îşi scoase paltonul şi se aşeză la masă, zâmbind 
neîncrezător. Funcţionarii se aşezară şi ei la ordinul lui şi jocul 
începu... 

La şapte dimineaţa, când paznicul Nazar veni să măture în biroul 
de serviciu, rămase înmărmurit. Tabloul care 1 se infatisa, în clipa 
în care intră cu mătura în mână, fu atât de uluitor încât şi azi îşi 
mai aduce aminte de el — chiar şi atunci când 1 se întâmplă să zacă 
beat mort. Peresolin, tras la fata, somnoros, si cu părul ravasit, 
stătea în picioare in fata lui Nedoehov şi îi spunea, ţinându-l de un 
nasture: 

— Înţelege odată că nu trebuia să-l joci pe Sepeliov, de vreme 
ce ştiai că mă am în mână pe mine însumi. Zvizdulin îl avea pe 
Ribnikov cu nevastă-sa, avea trei profesori de liceu şi pe deasupra 
pe nevastă-mea, iar Nedoehov pe cei de la bancă şi cei trei de la 
administraţia guberniei. Trebuia deci să-l joci pe Krîşkin“”?! Ce-ti 
păsa că au început cu administraţia financiară! Stiau ei ce fac! 

— L-am jucat pe consilierul titular, Excelenţă, deoarece mă 
gândeam că ei il au pe consilierul de stat activ. 

— Dar, dragul meu, nu se poate să judeci în felul ăsta. Asta nu 
se cheamă joc! Numai ciubotarii joacă aşa. Trebuie sa rationezi!... 
Când Kulakevici a jucat pe consilierul de curte de la administraţia 
guberniei, trebuia să-l arunci pe Ivan Ivanovici Grenlandski, 
fiindcă ştiai că Kulakevici o are pe Natalia Dmitrievna cu Egor 


Egorici... Ai stricat totul! Dacă vrei pot să ţi-o dovedesc pe loc. 
Stati jos, domnilor, să mai facem un rober! 

Si, trimitându-I la plimbare pe Nazar care nu-şi credea ochilor, 
funcţionarii se aşezară din nou şi îşi continuară jocul. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 39, 29 
septembrie, cu titlul: „O noutate”. (În atenţia domnilor jucători de vint.) 
Semnată: A. Cehonte. A intrat, aproape fără schimbări, în culegerea „Povestiri 
felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Cu un titlu nou şi cu câteva modificări 
neînsemnate a fost inclusă în ediţia a 2-a a culegerii, Sankt Petersburg, 1891 
si a intrat şi în ediţiile ei următoare (de la a 3-a până la a 14-a, Sankt 
Petersburg, 1892—18S9). A fost inclusă în culegerea de ,,Opere” din anul 
1900, vol. II, fără să i se aducă modificări. Publicăm textul din 1900. 

S-a păstrat referatul cenzorului operelor dramatice (1890) care găsea 
sceneta lui Cehov: „O noutate” „cu totul nepotrivită pentru a fi reprezentată”. 
Pe raportul cenzorului e pusă rezoluția: „Se interzice”. (Arhiva centrală de stat 
pentru documente de politică internă, cultură şi moravuri, Leningrad.) 


La cimitir 


„Unde-s acum uneltirile lui, 
bârfelile, tertipurile, mitele? ” 
HAMLET 


— Domnilor, a început să bată vântul şi se lasă întunericul. Ce 
ar fi s-o luăm binişor din loc? 

Vântul se plimba prin frunzişul ingalbenit al bătrânilor 
mesteceni şi de pe frunze se revărsa asupra noastră o grindină de 
picături mari. Unul dintre noi alunecă pe pământul clisos şi, pentru 
a nu cădea, se agata de o cruce mare, cenusie. 

— „Consilierul titular, cavaler“ Egor Greaznorukov™...” citi el. 
L-am cunoscut cândva pe domnul ăsta... îşi iubea nevasta, purta 
“Stanislavul”, nu citea nimic... Stomacul îi digera cât se poate de 
bine... Ce cusur are o asemenea viata? Să tot trăieşti! Dar, vai! Îl 
pândea ceasul rău... Bietul om a căzut victima curiozitati sale. 
Într-o zi, pe când trăgea cu urechea, a primit cu uşa o lovitură atât 
de puternică în cap, încât a căpătat o comotie cerebrală (avea omul 
creier) şi s-a curăţat. Sub monumentul cestălalt zace un om care 
încă din leagăn ura versurile, epigramele... $i, ca un făcut, tot 
monumentul lui e acoperit cu versuri... Vine cineva! 

În dreptul nostru apăru un om cu un palton jerpelit si cu fata 
rasă, stacojie, bătând în vânăt. Tinea la subtioarä o sticlă de o 


Jumătate de litru de votcă, iar în buzunar 1 se zărea un căpătâi de 
cârnat învelit în hârtie. 

— Unde-i mormântul actorului Muskin? ne întrebă el cu glas 
ragusit. 

Il duserăm la mormântul actorului Muskin, mort cu vreo doi ani 
in urma. 

— Sunteti functionar? il intrebaram noi. 

—Nu, actor... Dar in ziua de azi e greu sa deosebesti un actor 
de un funcţionar de consistoriu. Cred ca v-aţi dat şi dumneavoastră 
seama... E un lucru caracteristic, cu toate că nu-i defel magulitor 
pentru funcţionari. 

Găsirăm cu greu mormântul actorului Muşkin. Pământul se 
lăsase, fusese năpădit de buruieni şi îşi pierduse înfăţişarea de 
mormânt... Crucea mică — o cruce ieftină — aplecată într-o rână, 
acoperită cu muşchi înnegrit de frig, privea tristă, ca un om bătrân 
si bolnav. „Uitatului nostru prieten Muşkin”... citiräm noi. 

Timpul ştersese particula ne şi îndreptase minciuna omenească. 

— Actorii şi ziariştii au strâns nişte bani ca să-i ridice un 
monument, şi... l-au băut, dragutii de ei... spuse oftând actorul, 
făcând o închinăciune adâncă şi atingând cu genunchii şi cu 
căciula pământul ud. 

— Cum adică l-au băut? 

— Foarte simplu. Au adunat banii, au pus chiar o notita în ziar 
despre treaba asta şi pe urmă au băut totul... N-o spun ca să-i 
condamn, ci doar aşa... Să le fie de bine, dragii de ei!... Lor le-a 
priit, iar lui i-a fost întru veşnică pomenire. 

— Betia nu prieşte sănătăţii, iar veşnica pomenire — o jale. Deie 
Domnul şi o vremelnică pomenire, că despre cea veşnică... ce să 
mai vorbim? 

— Asta aşa-l. Si Muskin era cunoscut! Dovadă că în urma 
sicriului lui au fost purtate vreo zece coroane! Dar lumea I-a uitat! 
Cei ce-l îndrăgeau nici nu mai vorbesc de el; numai cei cărora le-a 
făcut rău îl mai ţin minte. Eu, bunăoară, n-am să-l uit în vecii 
vecilor, fiindcă numai rău am avut de la el. Aşa că, drept să spun, 
nu prea mi-a fost drag răposatul. 


— Dar ce rău ţi-a facut? 

— Un mare rău, oftă actorul, şi chipul lui trădă deodată 
amărăciune şi obidă. Faţă de mine s-a purtat ca un tâlhar şi un 
nemernic, Dumnezeu să-l ierte. L-am văzut, m-am luat după el şi 
m-am făcut actor. M-a ademenit cu arta lui, m-a făcut să-mi 
părăsesc casa părintească, m-a ispitit cu deşertăciunea vieţii de 
artist, mi-a fagaduit cate-n Lună şi în stele şi până la urmă nu mi-a 
dat decât lacrimi şi durere... Amară-i soarta artistului! Mi-am 
pierdut şi tinereţea, şi puterea de judecată, si înfăţişarea 
omenească!... N-am o letcaie, tocurile mi s-au tocit, pantalonii 
mi-au făcut mustäti pe la mansete — într-un cuvânt arăt ca o 
sperietoare!... Nu mai cred în nimic, nu mai înţeleg nimic... Până 
si credinţa mi-a luat-o, tâlharul! Să fi avut talent, mai zic; dar aşa, 
chiar că m-am prăpădit pe degeaba... E frig, stimati domni... Nu 
doriți să beti şi dumneavoastră un pic? Am de-ajuns pentru toți... 
Brr... Să bem pentru odihna sufletului său! Cu toate că nu mi-e 
drag, cu toate că-i mort, nu-l am decât pe el în lumea asta, numai 
pe el. Îl văd azi pentru ultima oară... Medicii mi-au spus că am să 
mă curat curând din pricina betiei, aşa că am venit să-mi iau 
ramas-bun de la el. Trebuie să-i 1erti pe duşmani. 

L-am lăsat pe actor să-şi continue colocviul cu răposatul Muşkin 
si am luat-o înainte. Începuse să burniteze; cădea o ploaie măruntă 
ŞI rece. 

Când am cotit pe aleea principală, presărată cu pietriș, ne-am 
întâlnit cu o procesiune mortuară. Patru ciocli, cu brâuri albe şi cu 
cizme pline de noroi şi de frunze, duceau un sicriu de culoare 
cafenie. Începea să se întunece şi se gräbeau, poticnindu-se şi 
hurducând sicriul. 

— Nu-s decât două ore de când ne plimbăm pe aici şi ăsta e al 
treilea pe care-l cară... Mergem acasă, domnilor? 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1834, Nr. 40, 5 octombrie. 
Semnată: A. Cehonte. Cu numeroase modificări de stil şi schimbarea 
sfârşitului a fost inclusă în culegerea de „Opere” din anul 1899, vol. I. 
Publicăm textul din 1899. 


La clubul din oraşul X... se dădea în scop de binefacere un bal 
mascat sau — aşa cum spuneau domnişoarele din localitate — un 
„bal-pare”. 

Era ora douăsprezece noaptea... Intelectualii — cinci cu toţii — 
care nu dansau şi nu se mascaseră, şedeau în sala de lectură la o 
masă mare şi, cu nasul şi barba cufundate în ziare, citeau, motäiau 
sau — după expresia corespondentului local al gazetelor din 
capitală, un domn cu concepții foarte liberale — „reflectau”. 

Din salonul cel mare veneau sunetele cadrilului „Viuşka”. Prin 
fata uşii se auzeau tropăind lacheii clubului, care treceau mereu în 
goană, purtând tăvi încărcate cu farfurii şi pahare. În sala de 
lectură domnea însă o linişte adâncă. 

— Cred că aici o să fim mai linistiti! se auzi deodată o voce de 
bas inabusita, care părea să vină din sobă. Veniti! Veniti încoace, 
fetelor! 

Uşa se trânti de perete şi în sala de lectură intră un bărbat lat în 
umeri şi îndesat, costumat în vizitiu, cu mască şi pălărie cu pene 
de păun. În urma lui se iviră două doamne, mascate şi ele, şi un 
lacheu cu o tavă. Pe tavă ducea o sticlă pântecoasă de lichior, vreo 
trei sticle de vin negru şi câteva pahare. 

— Aşaa! Aici o să ne fie mai răcoare! spuse bărbatul. Pune tava 
pe masa. Sedeti, mamzelelor, jevupri ala trimontran! Şi 
dumneavoastră, domnilor, faceti-ne putin loc. Prea v-aţi întins. 


Omul cu masca se clătină $i mătură cu palma câteva reviste de 
pe masă. 

— Pune tava aici, băiete! Ei, voi, domnilor cititori, n-auziti? 
Faceţi loc; nu-i vreme acum de ziare şi de politică! Mai läsati-le 
dracului! 

— V-aş ruga să faceţi mai puţin zgomot, spuse unul dintre 
intelectuali uitându-se peste ochelari la omul mascat. Aici este sală 
de lectură, nu bufet. Aici nu se bea. 

— Și de ce nu? Se clatină masa sau cade tavanul? Uite, 
minunätie! Dar nu-i vreme acum de palavre. Lăsaţi ziarele... Ati 
citit destul, vă ajunge. Nu vă mai stricati ochii degeaba, sunteţi 
deştepţi şi aşa. Şi apoi, ce mai una alta, aşa vreau eu şi gata. Asta 
e! 

Lacheul puse tava pe masa, îşi aruncă servetul pe brat şi rămase 
nemiscat lângă usa. Cele două doamne începură sa bea pe loc vin 
negru. 

— Cum se face că sunt pe lume oameni atât de deştepţi, încât sa 
le placă mai mult ziarele decât băutura, exclamă omul cu pene de 
păun la pălărie, turnându-şi lichior. Vreti să vă spun eu una şi 
bună, stimatii mei domni? Vă plac ziarele fiindca n-aveţi cu ce 
bea! N-am zis bine? Ha, ha, ha! Uite-i cum stau şi citesc! Spuneti- 
mi si mie încaltea ce naiba scrie acolo? Ei, dumneata de colo, 
domnul cu ochelari, ce citeşti acum? Ha, ha! Ei, haide, haide, lasă 
fandoselile! Mai bine bea un pähärel! 

Omul cu pene de păun se ridică putin şi smulse ziarul din 
mâinile domnului cu ochelari. Acesta se făcu întâi galben, apoi 
roşu si se uită uluit la ceilalți intelectuali, care îl priviră la rândul 
lor cu aceeaşi uimire. 

— Te cam întreci cu gluma, domnul meu! se aprinse el. Prefaci 
sala de lectură în cârciumă! Iti permiti să faci scandal, să smulgi 
ziare din mână!... Nu-ţi dau voie! Nu ştii poate cu cine ai de-a 
face, stimate domn! Eu sunt Jestiakov, directorul băncii! 

— E1 şi! Mult îmi pasă mie că eşti Jestiakov! Uite ce fac cu 
ziarul dumitale! 


Omul mascat ridică ziarul pe care-l aruncase pe jos şi îl rupse în 
bucăţi. 

— Dar ce-nseamnă asta, domnilor? bâigui Jestiakov încremenit. 
E... ste ne... nemaipomenit, fa... fantastic. 

— Ja te uită că s-a supărat! râse mascatul. Ce te-ai speriat aşa? 
Te-au apucat... bâţâielile? Uite ce e, stimabililor: să lăsăm 
glumele. N-am chef să stau de vorbă cu voi. Eu am poftă să rămân 
aici singur cu mamzelele şi să-mi fac în tihnă cheful. Aşa că vă rog 
să nu mă incontraziceti şi să vă luați tälpäsita. Hai, fără multe 
fasoane! Ei, domnule Belebuhin, ce stai? Intinde-o!... La naiba! 
Ce-ti strâmbi aşa râtul? Dacă am spus s-o întinzi, apăi intinde-o! 
Hai, mai repede, ca de nu, te pomenesti ca-ti mai ard şi vreo 
câteva. 

— Dar ce-nseamnă asta! izbucni Belebuhin, casierul consiliului 
de tutelă, înroşindu-se şi ridicând umerii. Nu mai înţeleg nimic. 
Dă buzna peste noi un neobrăzat oarecare şi îşi permite asemenea 
lucruri! 

— Ce-ai spus? Un neobrăzat? strigă omul cu pene şi izbi cu 
pumnul în masă atât de tare, încât săltară paharele pe tavă. Cu cine 
vorbeşti? Ce, crezi că dacă sunt mascat poţi să-mi spui orice? 
Clontosule! Sterge-o când iti spun! leşi afară şi tu, domnule 
director... până nu-mi sare muştarul! Afară cu toţii! Să nu mai 
rămână aici picior de ticălos. Hai, la naiba cu voi! 

— Vedem noi, replică Jestiakov, căruia până şi ochelarii îi 
asudaseră de emoție. Iti arăt eu dumitale! Chemati numaidecât aici 
pe delegatul de serviciu al comitetului. 

Peste câteva clipe, delegatul, un roscovan pirpiriu, cu panglicuta 
albastră la butonieră, îşi făcu apariţia gâfâind de atâta dans. 

— Te rog să părăseşti imediat încăperea asta! se ratoi el. Aici nu 
se bea. Pofteşte la bufet. 

— De unde mai răsărişi şi tu? îl întrebă omul mascat. Ce, te-am 
chemat eu? 

— Te rog să faci bine să nu mă tutuiesti şi să pofteşti imediat 
afară. 

— Uite ce e, drăguță: iti dau termen un minut. Dacă esti delegat 


si cu adevărat „cineva”, 1a-1 de guler şi dă-i afară pe toţi ,,artisti1” 
ăştia. Mamzelelor mele nu le place să fie cu lume străină. Se 
jeneaza şi, pentru banii mei, le vreau în stare naturală. 

— Se vede că despotul acesta uită că nu se găseşte într-un grajd! 
strigă Jestiakov. Chemaţi-l pe Evstrat Spiridonici. 

— Evstrat Spiridonici! Unde-i Evstrat Spiridonici? 

— Se auzi prin tot clubul. 

Evstrat Spiridonici, un bătrân în uniformă de politai, nu întârzie 
nici el să apară. 

— Te rog să ieşi de aici! spuse dânsul cu o voce rägusitä, 
holbând nişte ochi înfricoşători şi tremurându-şi mustätile cănite. 

— Fi, dar ştii că m-ai speriat! exclamă omul cu mască şi se 
înveseli atât de tare încât izbucni în hohote de râs. Zau că m-ai 
speriat! Bată-te să te bată, că multe minunätii mai vezi si pe lumea 
asta! Mustäti de cotoi, ochi de broscoi, ha, ha, ha! 

— Te rog să nu discuti! strigă din toate puterile Evstrat 
Spiridonici şi începu să tremure. leşi afară! Am să dau ordin să te 
scoată pe sus. 

În sala de lectură se produse o zarvă de neînchipuit. Roşu ca 
racul, Evstrat Spiridonici vocifera şi bătea din picior. Jestiakov 
răcnea. Belebuhin urla. Toţi intelectualii tipau, dar întreg corul lor 
era acoperit de vocea de bas plină şi puternică a omului cu mască. 
Din pricina zarvei generale, dansul încetă şi publicul din salon 
dădu buzna în sala de lectură. 

Pentru a-şi întări şi mai mult autoritatea, Evstrat Spiridonici 
chemă pe toți poliţiştii care se aflau în club şi se aşeză la masă să 
dreseze cuvenitul proces verbal. 

— Scrie, scrie! spunea mereu omul mascat, bătând cu arätätorul 
pe hârtie, în faţa condeiului politaiului. Ce-am să pätesc acum, 
nenorocitul de mine! Vai şi amar de capul meu! De ce mă 
nenorociti, biet orfan ce sunt? Ha, ha, ha! Ei, gata procesul verbal? 
L-ati iscalit cu toţii? Bine! Acum uitati-vä aici... una, două, trei!!! 

Necunoscutul se ridică în picioare, îşi îndreptă trupul şi îşi 
smulse masca. După ce-şi descoperi fata aprinsă de beţie şi-i 
învălui pe toţi cu privirea pentru a gusta din plin efectul produs, se 


trânti într-un fotoliu, hohotind de râs. Şi trebuie să recunoaştem ca 
într-adevăr efectul întrecu orice aşteptare. Intelectualii se uitară 
buimaciti unii la alţii şi se ingalbenira. Vreo doi dintre ei începură 
să se scarpine la ceafă. Evstrat Spiridonici se înecă de emoție, ca 
tot omul care a făcut-o boacănă. 

În scandalagiu recunoscuseră cu toţii pe milionarul Piatigorov, 
mare industriaş, cetățean de onoare ereditar”, renumit prin 
scandalurile, operele lui de binefacere şi — aşa cum scria ziarul 
local — prin „interesul ce-l purta vieţii culturale”. 

— Ei, acum iesiti sau nu? întrebă Piatigorov după un minut de 
tăcere. 

Fără să spună un cuvânt, intelectualii 1esirä unul câte unul, in 
vârful picioarelor, din sala de lectură şi Piatigorov încuie uşa în 
urma lor. 

— Dar tu, ticălosule, se răsti Evstrat Spiridonici zgaltaind de 
umăr pe lacheul care adusese tava în sala de lectură, tu ştiai că este 
Piatigorov. De ce-ai tăcut? 

— Mi-a poruncit să nu spun nimic. 

— Mi-a poruncit să nu spun nimic!” Când am să te bag o luna 
la beci, blestematule, atunci ai să te înveţi minte să mai umbli cu 
„Mi-a poruncit să nu spun nimic”. Afară!!! lar dumneavoastră 
domnilor, se adresă el intelectualilor, ati provocat o întreagă 
razmerita. Nu puteaţi să ieşiţi zece minute din sala de lectură? 
Acum saturati-va! Singuri v-aţi făcut-o! Ei, domnilor, domnilor... 
nu-mi place, zău aşa! 

Intelectualii începură să se plimbe prin club abätuti, îngrijoraţi, 
simțindu-se vinovaţi, susotind între ei şi prevăzând că nu lee a 
bună. Soţule şi fiicele lor, aflând ca Piatigorov a fost „jignit” şi că 
este supărat, se făcură mici de tot şi începură să plece tiptil acasă. 
Dansul se întrerupse. 

La ora două, Piatigorov ieşi din sala de lectură. Era beat turtă şi 
se clătina pe picioare. Intră buimac în salonul cel mare, se aşeză 
lângă orchestră şi începu să motäie legănat de muzică; apoi îşi lăsă 
melancolic capul pe speteaza jiltului şi se porni pe sforait. 


— Nu mai cântati! făcu semne disperate muzicii delegatul 
comitetului. Sst, sst! Egor Nilici doarme... 

— Nu doriţi să vă ducem acasă, Egor Nilici? întrebă Belebuhin, 
aplecându-se la urechea milionarului. 

Piatigorov mişcă buzele, ca şi cum ar fi vrut să sufle o muscă de 
pe obraz. 

— Nu doriți să vă ducem acasă? repetă Belebuhin. Sau să 
poruncim să tragă trăsura la scară. 

— Ai? Cum? 

— Să va ducem acasă. E timpul să faceţi nani... 

— Acasă? Bine, d-d-duceti-ma... 

Faţa lui Belebuhin se lumină de plăcere. Încercă să-l ridice 
singur, dar îi săriră în ajutor şi ceilalți intelectuali şi, zâmbind 
mäguliti, îl puseră în picioare pe cetăţeanul ereditar de onoare şi îl 
duseră cu băgare de seamă la trăsură. 

— Ca să-ţi râzi aşa de o întreagă societate, trebuie să fu un mare 
artist! Un mare talent! spunea radios Jestiakov instaland pe 
milionar in trăsură. Sunt literalmente uimit, Egor Nilici. Imi vine 
si acum sa râd, ha, ha, ha! Si cand te gândeşti că noi ne 
pierduserăm capul şi ne enervam, ha, ha, ha! Te rog să mă crezi ca 
la niciun teatru n-am ras atata. A fost de un comic admirabil. Am 
să-mi aduc aminte toată viata de seara asta minunată. 

După ce îl conduseră pe Piatigorov, intelectualilor le mai veni 
inima la loc şi se mai înseninară. 

— Mi-a dat mâna la plecare, spuse Jestiakov foarte satisfăcut. 
Înseamnă că nu e supărat. 

— Să dea Dumnezeu! oftă Evstrat Spiridontci. 

— E un netrebnic, un ticălos, dar un mare filantrop. Aşa că... ce 
să-l faci... 


Apărută pentru prima oară în revista ,,Razvlecenie”, 1884, în numărul 
jubiliar (la aniversarea a 25 de ani de existenţă a revistei), 27 octombrie, cu 
titlul: Noli me tangere (Din viata oamenilor cu vază din provincie). 
Semnată: A. Cehonte. Refăcută, a fost inclusă în culegerea de ,,Opere” din 
anul 1900, vol. II. Publicăm textul din 1900. 

Alegând-o pentru culegere, autorul a revăzut-o stilistic cu multă atenţie şi a 


scurtat-o considerabil. 

În ianuarie 1905, Comitetul ştiinţific de pe lângă Ministerul Instrucțiunii 
Publice a socotit-o nepotrivită pentru bibliotecile şi sălile de lectură populare 
cât şi pentru bibliotecile şcolare, fiind „o povestire în care se vorbeşte de 
atitudinea neruşinată a unui bogătaş, de care nimeni nu îndrăzneşte să se 
atingă din pricina averii lui”. (Jurnalul de şedinţe al Comitetului ştiinţific de 
pe lângă Ministerul Instrucțiunii Publice pe anul 1905. Arhiva centrală de stat 
pentru documente de politică internă, cultură şi moravuri, Leningrad). 


Căsătorie din interes 


ROMAN ÎN DOUĂ PĂRŢI 
PARTEA ÎNTÂI 


În casa văduvei Mîmrina, din ulicioara Piatisobaki”, e praznic 
de nuntă. Sunt cu totul douăzeci şi trei de meseni, dintre care opt 
nu mănâncă nimic, motäie şi se plâng că li-e greață. Lumânările, 
lămpile şi policandrul cel ciung, luat cu împrumut de la cârciumă, 
ard atât de viu încât unul dintre musafiri, un telegrafist, priveşte 
din când în când printre gene cu un aer distins, şi aduce netam- 
nesam vorba despre lumina electrică. El proroceşte luminii 
electrice, şi electricităţii în general, un viitor strălucit, dar 
comesenii îl ascultă cu un oarecare dispreţ. 

— Electricitate... mormäie naşul, uitându-se în farfurie cu o 
privire îndobitocită. După părerea mea, electricitatea nu-i decât o 
şmecherie. Bagi acolo un cărbune, şi gata, crezi că ai prostit o 
lume întreagă! Nu, măi frate, dacă vrei să-mi dai lumină, apai nu- 
mi da cărbune, ci ceva substantial, care să ardă, pe care să-l poţi 
pipăi! Dă-mi foc — înţelegi? 

— Un foc natural, nu unul intelectual. 

— Dacă ati fi văzut vreodată cum arată o baterie electrică, şi din 
ce se compune, spune telegrafistul dandu-si acre, ati gândi altfel. 


— Nici nu vreau să văd. E curată potlogărie... Nu face decât să 
tragă pe sfoară oamenii cumsecade... Le stoarce şi ultima para. 
Parcă nu ştim noi cum devine cazul... lar dumneata, tinere — n-am 
onoarea să-ţi cunosc numele — dar decât să aperi asemenea 
tertipuri, ai face mai bine să bei şi să torni şi altora. 

— Sunt cu totul de părerea dumitale, naşule, spune cu un glas de 
tenor răguşit mirele Aplombov, un tânăr cu gât lung şi părul tuns 
perie. De ce să ducem asemenea discuţii savante? Nu zic că nu-mi 
place să vorbesc de fel de fel de descoperiri ştiinţifice, dar pentru 
asta se poate găsi şi altă ocazie! Ce părere ai maşer*? se 
adresează el miresei, care stă alături. 

Daşenka, mireasa, al cărei chip oglindeşte toate virtuțile, afară 
de una singură — capacitatea de a gândi — răspunde inrosindu-se: 

— Dumnealui vrea să-şi arate cultura, de aceea vorbeşte 
întotdeauna de lucruri pe care nu le înţelege nimeni. 

— Slavă Domnului, o viaţă întreagă am trăit fără cultură şi iată 
că astăzi, cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi mărit şi a treia fată cu un 
om cumsecade, spune de la capătul celălalt al mesei mama 
Daşenkăi, oftând şi adresându-se telegrafistului. lar dacă, după 
părerea dumitale, suntem nişte proşti, de ce mai vii pe la noi? Mai 
bine du-te la ai dumitale, la cei deştepţi. 

Se aşterne tăcere. Telegrafistul e ruşinat. Nu se aştepta defel ca 
discuţia despre electricitate să ia o asemenea întorsătură. Şi fiindcă 
tăcerea aceasta plină de ostilitate 1 se pare a fi un simptom al 
nemulțumirii generale, tânărul găseşte cu cale să se 
dezvinovateasca. 

— V-am stimat întotdeauna familia, Tatiana Petrovna, spune 
el, şi dacă adineauri am vorbit de lumina electrică, asta nu 
înseamnă că am făcut-o din înfumurare. Vă rog, vreau să ciocnesc 
cu dumneavoastră... întotdeauna i-am dorit Dariei Ivanovna din 
adâncul sufletului un sot bun. În timpurile noastre e greu să te 
märiti cu un om cumsecade, Tatiana Petrovna. Astăzi oricare caută 
să se însoare din interes, pentru bani... 

— Asta-i un apropou! mârâie mirele, făcându-se stacojiu la fata 
si clipind des. 


— Nu-i niciun fel de apropou — răspunde telegrafistul, putin 
speriat. Nu vorbesc de cei de fata. Am spus-o aşa... in general... 
Se poate?... Toată lumea ştie că dumneata te însori din dragoste... 
Zestrea e cu totul neînsemnată... 

— Ba pardon, nu-i deloc neînsemnată! sare jignita mama 
Daşenkăi. Ia ascultă, domnule, nu te opreşte nimeni să vorbeşti, 
dar te poftesc să nu mai îndrugi atâtea bazaconii! Afară de o mie 
de ruble, fata mea mai primeşte trei paltoane, aşternut şi toată 
mobila de aici! Pas de mai găseşte în altă parte asemenea zestre! 

— Vai de mine, am spus eu ceva?... Mobila e într-adevăr 
frumoasă... Am vorbit însă aşa pentru dumnealui, fiindcă s-a 
jignit, crezând că am făcut un apropou... 

— N-ai decât să nu faci apropouri, spune mama miresei. Te 
stimăm pentru părinții dumitale, de aceea te-am poftit la nuntă; iar 
dumneata ne arunci în fata fel de fel de vorbe!... Si la urma 
urmei... dacă ai ştiut că Egor Feodorici o ia pe Daşenka din 
interes, de ce ai tăcut atâta vreme? Trebuia să vii şi să ne spui, ca 
între rubedenii: uite aşa, şi aşa, s-a lăsat ispitit de interes... lar din 
partea ta, băiete, să ştii că e mare păcat! se adresează ea deodată 
mirelui, clipind şi smiorcăind. Mi-am crescut fetiţa, am îngrijit- 
0... am păzit-o mai ceva decât pe un diamant de smarald, şi tu... 
tu o iei din interes... 

— Cum, dumneata dai crezare acestei clevetiri? spune 
Aplombov, sculându-se de pe scaun şi trecându-şi nervos degetele 
prin păr. Iti mulţumesc! Mersi de o asemenea părere! Cât despre 
dumneata, domnule Blincikov, se adresează el telegrafistului, cu 
toate că-mi esti cunoscut bun, n-am să-ți permit să rostesti 
asemenea necuviinte într-o casă străină! Te poftesc să ieşi afară! 

— Cum aşa? 

— Te poftesc să ieşi afară! Şi iti doresc să fu un om tot atât de 
cinstit ca şi mine! Dar ce să mai vorbim, te poftesc să ieşi! 

— Lasă! Ajunge! îl opresc prietenii. Nu face să te superi. Stai 
Jos! Lasă-l în plata Domnului! 


— Ba nu, vreau să-i arăt că n-are câtuşi de putin dreptate! M-am 
căsătorit legitim, din dragoste. Nu înţeleg de ce mai şezi cu noi la 
masă! Te poftesc să ieşi! 

— Dar n-am spus nimic... N-am vrut sa... bâlbâie telegrafistul 
uluit, ridicându-se de pe scaun. Chiar că nu înţeleg... Şi la urma 
urmei, poftim, plec... Însă mai întâi să-mi înapoiezi cele trei ruble 
pe care ti le-am dat cu împrumut când ţi-ai luat jiletca de pichet. 
Mai beau paharul ăsta şi... plec, numai să-mi plätesti mai întâi 
datoria. 

Mirele se sfătuieşte mult timp în şoaptă cu prietenii lui. În cele 
din urmă, pun mână de la mână şi adună cele trei ruble, pe care 
Aplombov le aruncă revoltat telegrafistului. Acesta salută asistenţa 
si pleacă, nu înainte de a-şi fi căutat îndelung sapca de uniformă. 

Vedeţi cum se poate încheia câteodată o discuţie nevinovată 
despre electricitate? Dar iată că praznicul ia sfârşit... Vine 
noaptea. Autorul, om bine-crescut, îşi tine cu greu fantezia în frâu 
şi lasă să cadă asupra evenimentelor în curs vălul întunecat al 
misterului. 

Aurora cea cu degete trandafirii îl găseşte încă pe Himeneu în 
ulicioara Piatisobaki... Dar din fericire soseşte şi dimineaţa cea 
cenușie, care va da autorului un bogat material pentru 


PARTEA A DOUA SI ULTIMA 


E o dimineaţă cenusie de toamnă. Nu-i încă nici ora opt, dar în 
ulicioara Piatisobaki domneşte o forfotă neobişnuită. Pe trotuare 
aleargă alarmati sergenti de stradă şi paznici; pe la porți se 
îmbulzesc bucătărese zgribulite ale căror chipuri exprimă culmea 
nedumeririi. Cei rămaşi în case privesc de după ferestre. La 
fereastra deschisă a unei spălătorii se îmbulzesc capete de femei, 
cu tâmplele şi cu bărbiile băgate una-ntr-alta. 

— Parcă-i zăpadă, şi parcă nu-I... Nici nu poți să te dumiresti 
bine ce-i, spun diferite glasuri. 

Prin aer, de la pământ şi până la acoperiş, zboară ceva alb, ce 
seamănă a ninsoare. Caldarâmul e alb, felinarele, acoperișurile, 


băncile paznicilor de lângă porţi, umerii şi sepcile trecătorilor — 
totul e alb. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă spălătoresele pe paznicii care 
aleargă năuci. 

Drept răspuns paznicii dau din umeri şi trec în goană mai 
departe... Nu ştiu nici ei. Dar iată că în sfârşit se iveşte unul care 
pare să ştie ceva; păşeşte încet şi gesticulează vorbind singur. Asta 
cu siguranţă a fost la fata locului şi ştie totul. 

— Ce s-a întâmplat, dragutule? îl întreabă spălătoresele de la 
fereastră. 

— la, o neplăcere, răspunde el. În casa Mîmrinei, unde a fost 
aseară nuntă, l-au tras pe sfoară pe mire. În loc de o mie, i-au dat 
nouă sute. 

— Și el ce-a facut? 

— S-a supărat foc. „Las-că le arăt eu”, a spus... Şi de maniat ce 
era, a desfăcut o saltea de puf, şi a dat drumul fulgilor pe 
fereastră... Ia uitati-va ce de fulgi! Parcă-i zăpadă! 

— Uite-i că vin! se aud glasuri. Îi duc sergentii! 

Dinspre casa văduvei Mîmrina se apropie un alai. În frunte merg 
doi sergenti de stradă cu aere importante. În spatele lor päseste 
Aplombov cu un palton din stofă de lână şi cu cilindru pe cap. 
Chipul lui parcă vrea să spună: „Sunt un om cinstit, dar nu permit 
nimănui să mă tragă pe sfoară”. 

— Justitia o să vă arate ce om sunt eu! mormäia el, întorcând 
întruna capul. 

În urma lui vin plângând Tatiana Petrovna şi Daşenka. Alaiul se 
încheie cu un paznic cu o condica la subtioara, urmat de o droaie 
de puşti. 

— De ce plângi, fetito? o întreabă spălătoresele pe Dasenka. 

— Ne pare rău de saltea! răspunde mama pentru ea. Trei puduri, 
dragele mele! Şi ce puf! Numai fulgi! Nicio pana, cât de mica! M- 
a pedepsit Dumnezeu la bătrâneţe! 

Alaiul coteşte după colt, şi ulicioara Piatisobaki se linişteşte. 
Puful zboară întruna, până seara. 


Apărută pentru prima oară în revista „Razvlecenie”, 1884, Nr. 43, 8 
noiembrie, cu titlul: Căsătorie din interes, sau te îngrozeşti de ce e în stare 
omul. (Roman în două parti, la fel de triste.) Semnată: Omul fără splină. Fără 
modificări, a intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. 
Cu un titlu nou şi cu modificări de stil, a fost inclusă în culegerea de ,,Opere” 
din anul 1899, vol. I. Fără corectura autorului, a apărut în ediţie separată la 
Odesa, în anul 1903. Publicăm textul din 1899. 

N. Leikin a fost nemulţumit că povestirea a apărut într-o altă revista. La 16 
noiembrie 1884, el îi scria lui Cehov: «Povestirea e foarte bună. Ar fi putut 
apărea în suplimentul revistei ,,Oskolk1”. Dacă aveai nevoie de bani, puteai sa 
ne scrii două rânduri şi ţi-am fi trimis dinainte banii pentru ea.» Cehov a 
răspuns (în noiembrie 1884): «Nu credeam că povestirea mea, apărută în 
„Razvlecenie”, e demnă de „Oskolki”... N-am trimis-o fiindcä-1 lungă şi 
proastă. Aşa cel puţin mi se părea. lar dumneata să nu te superi când vezi că 
dezertez de la „Oskolki”. Sunt un om cu familie, fără avere... Am nevoie de 
bani, şi „Razvlecenie” îmi plăteşte zece copeici rândul. Nu-mi pot permite să 
câştig mai puţin de o sută cincizeci — o sută optzeci de ruble pe lună; altfel 
dau faliment.» 

Unele motive din povestire au fost folosite de Cehov în vodevilul lui, 
„Nunta”. 


Domnii cetăţeni 


PIESĂ ÎN DOUĂ ACTE 
ACTUL ÎNTÂI 
Primăria oraşului. Sedinta 


PRIMARUL (după ce a plescăit din buze şi s-a scobit pe îndelete 
cu degetul în ureche). Dacă aşa stau lucrurile, domnilor, n-aţi vrea 
să auziti şi părerea comandantului de pompieri Semion Vavilici, 
care-l specialist in branşa asta? Dumnealui să ne explice şi noi să 
chibzuim. 

COMANDANTUL DE POMPIERI. Eu aşa zic... (îşi suflă nasul 
într-o batistă cu pătrăţele). Cele zece mii de ruble alocate pentru 
unitatea de pompieri or fi ele o sumă serioasă, dar... (îşi şterge 
chelia) nu-s decât o iluziune. Nu-s bani, ci vis, atmosferă. Fireşte, 
ŞI cu zece mii, poţi avea un post de pompieri, dar vorba e: ce fel de 
post? Să râdă şi curcile de tine! Vedeţi dumneavoastră... Lucrul 
cel mai de preţ în viaţa omului e un foişor de foc, asta poate să v-o 
spună orice savant. Dacă discutăm însă categoric, foişorul nostru 
de foc nu face doi bani, fiindcă e prea mic. Casele-s înalte (ridică 
o mână în Sus), şi-l înghesuie de jur împrejur, aşa că să fu 
mulțumit dacă din vârful lui zăreşti cerul, fiindca de văzut focul 
nici nu poate fi vorba! Eu le cer pompierilor să facă treabă buna; 


dar ce-s ei vinovaţi dacă nu văd? Apoi, în ce priveşte partea 
cabalină şi considerând chestiunea sacalelor... (isi descheie 
jiletca, ofteaza şi continuă cuvântarea cam în acelaşi fel). 

CONSILIERII COMUNALI (în unanimitate). Să se mai adauge 
la buget încă două mul! 

(Primarul întrerupe şedinţa timp de un minut pentru a evacua 
din sală un corespondent de ziar.) 

COMANDANTUL DE POMPIERI. Bine. Prin urmare, 
dumneavoastră consideraţi ca foişorul să fie înălţat cu doi arşini... 
Bine. Dar dacă privim lucrurile din punctul de vedere şi în sensul 
că aici e în joc interesul obştesc, interesul de stat, ca să zic aşa, 
trebuie să spun, domnilor consilieri, că dacă se va apuca de 
chestiunea asta vreun antreprenor, mă simt dator să vă pun în 
vedere că lucrarea va costa municipalitatea de două ori mai mult, 
fundcă antreprenorul va urmări interesul lui, şi nu interesul 
obştesc. Dacă însă vom clădi în regie, pe îndelete, atunci, socotind 
cărămida cu cincisprezece ruble mia şi executând transportul cu 
Cali pompieriei... (ridică privirea în tavan, ca şi cum ar socoti in 
minte.) vasăzică cincizeci de bârne de doisprezece arşini lungime 
ŞI de cinci verşoci grosime... (socoteşte.) 

CONSILIERII COMUNALI (cu majoritate zdrobitoare). Să se 
incredinteze reparația foişorului de foc lui Semion Vavilici, in care 
scop să 1 se aloce pentru început suma de o mie cinci sute 
douăzeci şi trei de ruble şi patruzeci şi patru de copeici! 

NEVASTA COMANDANTULUI DE POMPIERI (care stă în 
băncile rezervate publicului, în şoaptă către o vecină). Nu ştiu de 
ce îşi ia pe cap Senea al meu atâtea griji! Ce rost are să se ocupe 
de construcţii, el care are o sănătate atât de subreda? Parcă-i plăcut 
să stai de dimineaţă până seară cu bâta pe lucrători! O să câştige 
cu reparația asta o nimica toată, poate cinci sute de ruble, dar o să- 
si zdruncine sănătatea pret de o mie. Mare prost mai e! Si toate 
astea 1 se trag de la sufletul lui cel bun! 

COMANDANTUL DE POMPIERI. Bine. Acum să considerăm 
chestiunea personalului. Fireşte că eu, ca o persoană, ca să zic aşa, 
interesată în cauză (se ruşinează), nu pot decât să spun că mie... 


mi-e totuna... Nu mai sunt om tânăr, sunt şi bolnav; maine, 
poimâine pot să mor. Doctorul mi-a spus că am o umflătură în 
măruntaie şi că, dacă nu-mi păzesc sănătatea, poate oricând să-mi 
plesnească înăuntru o vână şi atunci mor neimpartasit... 

ŞOAPTE ÎN PUBLIC. Dacă-i câine să moară ca un câine. 

COMANDANTUL DE POMPIERI. Eu nu cer nimic pentru 
mine. Am trăit şi aşa, slavă Domnului. Mie nu-mi trebuie nimic... 
Atât că e de mirare... ba e chiar jignitor... (face un gest de 
lehamite cu mâna). Îţi faci serviciul numai pentru leafa, ţi-l 
îndeplineşti cinstit, fără prihană... n-ai o clipă de odihnă nici zi, 
nici noapte, nu-ţi cruti sănătatea, şi... şi cu ce te alegi din toate 
astea? Pentru ce te zbuciumi atâta? Ce folos ai? Nu de mine 
vorbesc, ci în general... Nimeni n-ar sta cu o asemenea leafă... Un 
betivan poate că ar mai primi postul meu, dar un om de ispravă, un 
om serios, mai curând s-ar lăsa să moară de foame decât să se 
zbuciume prin coclaurile astea, cu caii şi cu pompierii... (dă din 
umeri). Ce interes poate să aibă cineva? Dacă lumea din 
străinătate ne-ar vedea rânduielile, cred că am fi batjocoriti în 
toate ziarele străine. În Europa Apuseană, bunăoară la Paris, 
fiecare stradă îşi are foisorul ei, iar comandanților de pompieri li 
se dă anual o gratificatie egală cu leafa lor pe tot anul. Acolo da, 
iti convine să faci serviciu! 

CONSILIERII COMUNALI. Pentru serviciile aduse vreme 
îndelungată să se acorde lui Semion Vavilici o sumă de două sute 
de ruble sub formă de gratificatie, plătibilă toată o dată. 

NEVASTA COMANDANTULUI DE POMPIERI (în soapta 
către vecina sa). Bine a făcut că a cerut... A fost deştept. Deunăzi, 
la părintele protopop am pierdut o sută de ruble la cărți $i acum, 
vezi dumneata, ne pare aşa rau de ele! (cască). Da, foarte rău! E41, 
dar e timpul să mergem acasă şi să bem ceaiul. 


ACTUL DOI 


Scena se petrece lângă foisorul (le foc. 
Pompierii străjuiesc. 


STRAJERUL DE PE FOIȘOR (strigă in jos). Hei! Foc la fabrica 
de cherestea! Dă alarma! 

STRAJERUL DE LA PICIORUL FOISORULUI. Abia acuma ai 
băgat de seamă? Halal de tine! Lumea aleargă de o jumătate de 
ceas şi el, caraghiosul, abia acum se trezeşte! (cu înțeles adânc). 
Sus sau jos, dacă e prost, tot prost rămâne (dă alarma). (După trei 
minute, comandantul de pompieri, în cămaşă si cu ochii carpiti de 
somn, se arată la fereastra locuinţei sale, situată in fata 
foişorului.) 

COMANDANTUL DE POMPIERI. Unde arde, Denis? 

STRAJERUL DE JOS (ia poziţie de drepți şi salută). La fabrica 
de cherestea, Înălţimea Voastră! 

COMANDANTUL DE POMPIERI (clatină din cap). Doamne, 
apără-ne! Vântul bate şi uscăciunea e mare... (face un gest de 
deznădejde cu mâna). Ferească Dumnezeu! E o adevărată pacoste 
cu nenorocirile astea!... (după ce şi-a mângâiat obrajii). Uite ce-i 
Denis... Spune-le, frate dragă, să înhame caii şi să pornească într- 
acolo, iar eu am să vin acuşi... Trebuie să mă imbrac, una, alta... 

STRAJERUL DE JOS. Dar n-are cine să se ducă, Înălţimea 
Voastră! Toţi îs plecaţi, numai Andrei e acasă. 

COMANDANTUL DE POMPIERI (speriat) Şi unde-s ticăloşii? 

STRAJERUL DE JOS. Makar a pus nişte pingele şi acum s-a dus 
până în satul vecin să ducă cizmele diaconului. Pe Mihail chiar 
Înălţimea Voastră a binevoit să-l trimită să vândă ovăz... Egor a 
plecat cu caii pompieriei s-o ducă dincolo de râu pe cumnata 
inspectorului de poliție. Nikita e beat. 

COMANDANTUL DE POMPIERI. Şi Alexei? 

STRAJERUL DE JOS Alexei s-a dus să prindă raci, după cum 
ati binevoit să-i porunciti ieri; spuneati că mâine o să aveţi 
musafiri la masă. 

COMANDANTUL DE POMPIERI (dând dispretuitor din cap). 
Poftim de-ti fă serviciul cu astfel de oameni! Ignorantä, lipsä de 
cultură... beţie... Dacă ne-ar vedea străinătatea, ne-ar face de râs 
toate ziarele străine! Să luăm, bunăoară, Parisul: acolo echipa de 


pompieri fuge întruna pe străzi în goana cailor, fără să-i pese de 
mulțime; acolo ori că e foc, ori că nu e, pompierii aleargă mereu! 
Iar aici arde o fabrică de cherestea, e pericol mare, şi niciunul 
dintre ei nu-i acasă, parcă... i-ar fi luat dracu”! Da, mai avem mult 
până să ajungem din urmă Europa! (întorcându-se cu fata spre 
odaie, dezmierdător). Alaşenka, pregăteşte-mi uniforma! 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 45, 10 
noiembrie, cu titlul: Domnii targoveti. (Mister în două acte.) Semnata: A. 
Cehonte. Fără modificări a intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt 
Petersburg, 1886. Cu un titlu nou şi cu însemnate modificări de stil a fost 
inclusă în culegerea de „Opere” din anul 1899, vol. I. Publicăm textul din 
1899. 


Stridule 


Nu trebuie să-mi pun prea mult memoria la încercare ca să-mi 
amintesc în toate amănuntele amurgurile acelea ploioase de 
toamnă, când stăteam cu tata pe una dintre străzile pline de forfotă 
ale Moscovei. Parcă simt şi azi cum o boală ciudată pune încetul 
cu încetul stăpânire pe mine... Nu mă doare nimic, dar picioarele 
mi se moale, cuvintele mi se opresc in gâtlej, capul îmi cade într-o 
parte, fără vlagă... încă putin şi am să mă präbusesc fără 
cunoştinţă. 

Dacă m-aş afla în clipa aceasta într-un spital, doctorii ar trebui 
să scrie pe täblita de la capătul patului: Fames” — boală despre 
care manualele de medicină nu pomenesc nimic. 

Lângă mine, pe trotuar, stă tata; poartă un pardesiu jerpelit şi o 
căciuliță de postav din care iese un smoc de vatelină albă. In 
picioare are nişte galoşi mari şi grei. În deşertăciunea lui, fiindu-i 
ruşine să-l vadă lumea că are galoşii pe piciorul gol, şi-a pus nişte 
carâmbi vechi de cizmă. 

Omul acesta caraghios, amărât şi fără minte — pe care-l iubesc 
cu atât mai mult cu cât pardesiul lui, cândva elegant, e mai jerpelit 
si mai murdar — a venit acum cinci luni în capitală să-şi caute un 
loc de copist. În aceste cinci luni a colindat tot oraşul, cerând să i 
se dea de lucru, şi abia astăzi s-a hotărât să iasă în stradă să 
cerşească... 


În faţa noastră se află o clădire cu trei etaje şi cu o firmă 
albastră: „Restaurant”. Capul mi s-a lăsat uşor pe spate, într-o 
parte, şi mă uit fără să vreau în sus, la ferestrele luminate ale 
restaurantului. Siluete apar şi dispar în dosul geamurilor prin care 
se zăresc colţul drept al pianului mecanic, două cromolitografii, 
lămpi prinse în tavan... Privind mai stăruitor pe una dintre 
ferestre, văd în fund pe un perete o pată albicioasă. Pata nu se 
mișcă şi conturul ei dreptunghiular se desprinde pe fondul cafeniu 
închis. Încordându-mi privirea, îmi dau seama că pata nu este 
altceva decât un cartonas alb. Stă scris ceva pe el, dar ce anume nu 
pot desluşi... 

Timp de o jumătate de ceas nu-mi iau ochii de la cartonaş. 
Albeata lui îmi atrage privirea şi parcă mă hipnotizează. Încerc 
mereu să citesc, dar strădaniile mele sunt zadarnice. 

În cele din urmă, ciudata boală îşi cere drepturile ei. 

Uruitul trăsurilor imi pare tunet, în mirosul greu al străzii încep 
să deosebesc mii de miasme, în lămpile restaurantului şi în 
felinarele de pe stradă ochii mei văd fulgere orbitoare. Toate cele 
cinci simţuri ale mele sunt încordate peste măsură, şi au o putere 
de percepţie neobişnuit de mare. Încep să văd ceea ce nu vedeam 
înainte. 

— Stridii... izbutesc în sfârşit să citesc pe cartonas. 

Ciudat cuvânt! Sunt exact opt ani şi trei luni de când am venit pe 
lume şi nu l-am auzit încă. Ce-o fi însemnând oare? Să fie numele 
proprietarului restaurantului? Cu siguranţă că nu: firma cu numele 
se atârnă deasupra uşii de la intrare, nu pe pereţii restaurantului. 

— Tata, ce înseamnă stridii? întreb cu voce răguşită pe tata, 
încercând cu greu să întorc capul înspre el. 

Tata nu aude. E atent la forfota mulțimii $i urmăreşte cu privirea 
pe fiecare om care trece... Ghicesc din ochii lui că ar vrea să 
spună ceva trecătorilor, dar cuvântul fatal rămâne aninat ca o 
greutate de plumb de buza lui tremurătoare şi nu poate să se 
desprindă. A făcut chiar un pas după unul dintre trecători, ba 1-a şi 
atins uşor mâneca, dar când necunoscutul s-a întors, tata a 
bolborosit: ,,lertati-ma” şi, rusinat, s-a tras înapoi. 


— Tată, ce înseamnă stridii? îl întreb iarăşi. 

— Sunt nişte vietati... Trăiesc în mare... 

Îmi închipui deodată această vietate marină necunoscută. 
Trebuie să fie ceva între peşte şi rac. Dat fund că este de mare, de 
bună seamă că din ea se pregăteşte o ciorbă fierbinte foarte 
gustoasă, cu piper şi foi de dafin, un borş acrişor cu zgârciuri, un 
sos de raci sau răcituri cu hrean... Parcă văd cum e adusă această 
vietate de la piaţă, cum repede e curățată şi bagata în oală, repede, 
repede, fundcă tuturor le e foame... grozav de foame! Din 
bucătărie vine miros de peste prajit şi de ciorbă de raci. 

Simt cum acest miros îmi gâdilă cerul gurii, nările, cum pune 
treptat stăpânire pe întreaga mea făptură... Restaurantul, tata, 
cartonaşul alb, mânecile mele — totul este îmbibat de acest miros 
atât de îmbietor, încât mă trezesc mestecând. Mestec şi înghit, ca 
si cum în gura mea s-ar afla cu adevărat o halcă din acest animal 
de mare... 

Picioarele mi se moaie de desfătare şi, ca să nu cad, îl apuc pe 
tata de mânecă şi mă lipesc de pardesiul lui ud. Tata tremură şi se 
zgribuleşte. Îi e frig... 

— Tată, stridule sunt de post sau de dulce? întreb eu. 

— Se mănâncă vi... răspunde tata. Trăiesc în scoici, ca 
broaştele țestoase, dar... au două jumătăţi. 

Deodată mirosul îmbietor nu mă mai stăpâneşte şi iluzia se duce 
ŞI ea... Acum înţeleg totul! 

— Ce scârboşenie! mă înfior eu. Ce scârbosenie! 

Vasăzică aşa sunt stridiile! Îmi închipui o dihanie asemănătoare 
cu broasca. Broasca stă în scoică, se uită cu ochi bulbucati, 
strălucitori, şi mişcă din fălcile ei scârboase. Parca văd iarăşi cum 
e adusă de la piaţă aceasta dihanie vârâtă în scoica ei, cu clesti de 
rac, cu ochi strălucitori şi cu piele lunecoasă... Copiu fug şi se 
ascund cu toţii, iar bucătăreasa, cutremurându-se de silă, o apucă 
de cleşte, o pune pe o farfurie mare şi o duce în sufragerie. Acolo, 
oamenii în toată firea o iau şi o mănâncă... O mănâncă de vie, cu 
ochi, cu dinţi, cu labe cu tot! Iar ea chitäie şi încearcă să-i muşte 
de buze... 


Mă cutremur şi eu, dar... de ce dinţii mei încep să mestece? 
Dihania e scârboasă, respingătoare, mi-e frică de ea, dar o mănânc, 
o mănânc cu lăcomie, temându-mă să-i ghicesc gustul şi mirosul. 
Nici n-am dat-o bine pe gât şi văd strălucind ochu bulbucati ai 
alteia, apoi ai unei a treia... le mănânc şi pe astea... Până la urmă 
mănânc şervetul, farfuria, galoşii tatei, cartonasul cel alb. Mănânc 
tot ce văd cu ochii, fiindcă simt că numai mâncând o să-mi treacă 
boala. Stridiile holbează ochii înfricoşător, sunt dezgustatoare, 
tremur la gândul lor, dar vreau să mănânc! Să mănânc! 

— Stridii! Dati-mi stridii! izbucneşte un strigăt din pieptul meu 
si întind mâinile. 

— Ajutati-mä, domnilor! aud eu în acelaşi timp glasul înăbuşit 
al tatălui meu. Mi-e ruşine să cerşesc dar... Doamne! Nu mai pot! 

— Dati-mi stridii! urlu iarăşi, trăgându-l întruna pe tata de 
pulpană. 

— Cum, tu aşa mic, mănânci stridii? aud un glas lângă mine. 

În faţa noastră stau doi domni cu cilindru şi mă cercetează cu 
privirea râzând. 

— Cum, bäietasule, tu mănânci stridii? Adevărat? Foarte 
interesant! Si cum le mănânci? 

O mână vânjoasă mă trage spre restaurantul luminat. Un minut 
după aceea, în jurul meu se adună o mulţime de oameni şi se uită 
la mine curioşi, făcând haz. Stau la o masă şi mănânc ceva 
lunecos, sărat, cu 1z de igrasie şi mucegai. Mänânc cu inversunare, 
fără să mestec, fără să mă uit sau să întreb ce mănânc. Mi se pare 
că dacă voi dezlipi pleoapele voi zări numaidecât ochiu bulbucati, 
cleştii şi dinții ascuţiţi. 

Dintr-odată încep să mestec ceva tare. Se aude pârâitură. 

— Ha, ha, ha, mănâncă şi scoicile! râde mulțimea... Prostutule, 
astă nu se mănâncă... 

După aceea îmi mai aduc aminte de o sete groaznică. Stau întins 
pe pat şi nu pot dormi de arsuri şi de gustul ciudat pe care-l simt în 
gura care-mi arde ca focul. Tata se plimbă dintr-un colt în altul al 
încăperii, dând din mâini. 


— Mi se pare că am răcit! bolboroseşte el. Simt ceva în cap... 
Parcă ar şedea cineva în el... Poate că e numai din pricină că... 
cum să spun... nu am mâncat azi... Zău că sunt un om sucit, un 
netot... Văd cum domnii aceia plătesc zece ruble pentru stridii şi 
cu nu mă duc să le cer... să-mi împrumute şi mie ceva. Cu 
siguranță că mi-ar fi dat. 

Spre dimineaţă adorm şi visez o broască cu cleşti care stă într-o 
scoica şi roteşte ochii. La amiază mă trezeşte setea şi îl caut din 
ochi pe tata: el tot se mai plimbă prin odaie dând din mâini. 


Apărută pentru prima oară în revista Budilnik“0, 1884, Nr. 48, autoriz. cenz. 
din 6 decembrie, cu subtitlul: (Schifä). Semnata: A. Cehonte. Fără modificări 
a intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Eliminându- 
se câteva fraze a fost inclusă în ediţiile de la a 2-a la a 14-a ale acestei 
culegeri, 1891—1899. Fără modificări a intrat în culegerea „Sclipiri”, Edit. 
„Posrednik“!, Moscova, 1895. Cu o serie de abrevieri a fost inclusă în 
culegerea de ,,Opere” din anul 1901, vol. III. Dam textul din 1901. 

Cehov a scris despre povestirea „Stridiile” lui V. Bilibin, secretarul si 
colaboratorul revistei „Oskolski” (18 ianuarie 1884): „În această povestire m- 
am pus la încercare ca „medicus ”. 


O noapte de groază 


Ivan Petrovici Parastasov”? se îngălbeni la fata, cobori fitilul 


lămpii şi începu cu glas tulburat: 

— Era în anul 1883. O pâclä deasă şi întunecoasă învăluia 
pământul în acea noapte de ajun, pe când mă întorceam acasă 
venind de la un prieten, astăzi decedat, cu care zăbovisem 
împreună cu alti la o şedinţă de spiritism. Nu ştiu de ce, dar 
ulicioarele prin care treceam nu erau deloc luminate, astfel că 
eram nevoit să merg aproape pe dibuite. Locuiam la Moscova, 
lângă biserica Adormirea Maicii Domnului, în casa funcţionarului 
Cadavrov*, şi deci într-unul dintre colţurile cele mai pustii ale 
Arbatului*. Eram frământat de gânduri negre, apăsătoare... 

„Viaţa ta se apropie de sfârşit... Caieste-te...” 

Aceasta era fraza pe care mi-o spusese în timpul şedinţei 
Spinoza, al cărui spirit reuşisem să-l invoc. Îl rugasem să repete, şi 
farfurioara nu numai că repetase, dar adäugase chiar: „În noaptea 
asta”. Nu cred în spiritism, dar gândul morţii, şi chiar o simplă 
aluzie la ca, mă umple de jale. Moartea nu poate fi ocolită, 
domnilor, ea este ceva inerent, şi totuşi perspectiva ei nu poate fi 
acceptată de mintea omului... Si cum mergeam învăluit în 
întunericul rece, de nepatruns, fără să văd în jur tipenie sau să aud 
grai omenesc, biciuit de picăturile de ploaie ce-mi jucau nebuneste 
înaintea ochilor şi împins de vântul care gemea jalnic deasupra 
capului meu, simţeam o groază nelămurită şi inexplicabilă ce 


punea treptat stăpânire pe mine. Eu, omul fără superstiții, iuteam 
pasul, temându-mă să întorc capul şi să privesc în lături. Mi se 
părea ca dacă aş fi făcut-o, aş fi zărit cu siguranţă năluca morţii. 

Parastasov trase aer în piept, bău un pahar cu apă şi continuă: 

— Această groază nelămurită, pe care nu se poate să n-o 
intelegeti, nu m-a slăbit nici în timp ce urcam la etajul trei al casei 
Cadavrov, nici când am intrat în odaia mea. Modesta-mi locuinţă 
era cufundată în întuneric. Vântul se tânguia în horn şi bătea din 
când în când în portita răsuflătoarei, ca şi cum s-ar fi rugat să-l las 
să intre la căldură. 

„Dacă ar fi să-i dau crezare lui Spinoza — am zâmbit eu — ar 
însemna să mor la noapte în tovărăşia acestor bocete. E cam 
sinistru, n-am ce zice!” 

Am dat să aprind un chibrit... O răbufneală nebună de vânt trecu 
alergând pe acoperiş. Plânsul înfundat din sobă se auzi ca un urlet 
mânios. Undeva, jos, bufni un oblon pe jumătate smuls de vânt, iar 
portita răsuflătoarei scânci jalnic, cerând ajutor... 

„E rău de cei fără adăpost pe o noapte ca asta”, mi-a trecut prin 
gând. 

Dar nu era vreme să mă las furat de asemenea cugetări. În timp 
ce gămălia de sulf a chibritului meu ardea cu o flacără albăstruie, 
am aruncat o privire prin odaie şi am fost izbit de o privelişte 
neașteptată, înfiorătoare... Păcat că vântul nu mi-a stins în clipa 
aceea chibritul! Poate că atunci n-aş fi zărit acel lucru care a făcut 
să mi se ridice părul măciucă. Am scos un țipăt, am făcut un pas 
spre uşă şi, înspăimântat, înnebunit, am închis ochii... 

În mijlocul odăii se afla un sicriu. 

Mica flacără albăstruie nu arsese mult, dar de ajuns ca să-l văd 
aşa cum arăta... Brocartul trandafiriu, sclipind mărunt, crucea de 
firet de aur de pe capac... Există lucruri, domnilor, care iti rămân 
întipărite în minte, cu toate că nu le-ai văzut decât în străfulgerarea 
unei clipe. Aşa a fost şi cu sicriul acesta. L-am zărit doar o 
secundă, dar îmi aduc aminte de el în cele mai mici amănunte. Era 
un sicriu pentru un om de statură mijlocie şi, judecând după 
culoarea lui trandafirie, destinat unei fete tinere. Brocartul scump, 


picioarele, mânerul de bronz — totul dovedea că defuncta fusese 
bogată. 

N-am mai stat să chibzuiesc; m-am năpustit ca un bezmetic 
afară din odaie şi m-am repezit în jos pe scară. Scara era cufundată 
în întuneric; coridorul de asemenea. Picioarele mi se încurcau în 
poalele şubei şi e de mirare cum de nu mi-am frânt gâtul. 
Trezindu-mă în stradă, m-am sprijinit de un felinar ud şi am 
încercat să-mi vin în fire. Inima imi bătea năucă şi abia imi mai 
trăgeam sufletul... 

Una dintre ascultătoare cobori şi mai mult fitilul lămpii şi se 
trase mai aproape de povestitor. Acesta urmă: 

— Nu m-aş fi mirat dacă mi-aş fi găsit odaia în flăcări, dacă as fi 
dat acolo peste un hoţ sau un câine turbat... Nu m-aş fi mirat dacă 
ar fi căzut tavanul, dacă s-ar fi prăbuşit podeaua, dacă s-ar fi 
surpat pereţii. Toate acestea sunt fireşti, posibile. Dar un sicriu? 
Cum ajunsese acolo? Cine îl adusese? De unde apăruse? Ce căuta, 
în odaia sărăcăcioasă a unui mic funcţionar, sicriul acela scump, 
de femeie, destinat pesemne unei tinere aristocrate? Era gol sau 
adăpostea înăuntrul lui un cadavru? Si cine era ea, tânăra bogatasa 
care părăsise viaţa înainte de vreme şi care-mi făcea o vizită atât 
de ciudată, atât de îngrozitoare? Chinuitor mister! 

„Dacă nu-i minune, e cu siguranță o crimă la mijloc”, mi-a 
fulgerat prin minte. 

Si am început să mă pierd în presupuneri. Cât lipsisem de acasă 
uşa fusese încuiată şi locul unde lăsam de obicei cheia nu era 
cunoscut decât de prietenii mei cei mai apropiaţi. Doar nu ei 
aduseseră acolo sicriul! Îmi spuneam de asemenea că acesta fusese 
poate transportat la adresa mea din greşeala unor antreprenori de 
pompe funebre. Se putea întâmpla ca ei să se fi înşelat, să fi 
încurcat etajul sau uşa şi să fi dus sicriul altundeva decât acolo 
unde trebuia. Cine nu ştie însă că domnii aceştia nu părăsesc odaia 
înainte de a-şi primi plata muncii lor sau cel puţin un bacşiş? 

„Spiritele mi-au prezis moartea, gândeam eu. Să fie oare tot ele 
care şi-au dat osteneala să-mi furnizeze şi sicriul?” 


Nu cred şi nu credeam în spiritism, domnilor, dar o asemenea 
coincidenţă putea să cufunde într-o criză de misticism chiar şi un 
filozof. 

„Loate acestea sunt prostii, iar eu sunt fricos ca un iepure, mi- 
am zis. A fost o iluzie optică şi atâta tot! Când am ajuns acasă, 
eram într-o stare de spirit atât de funebră încât nici nu e de mirare 
că nervii mei obosiţi au văzut un sicriu... A fost cu siguranță o 
iluzie optică! Fiindcă ce altceva ar fi putut fi?” 

Ploaia îmi biciuia faţa, iar vântul se juca mânios cu poalele şubei 
mele, cu căciula... Mă pătrunsese frigul şi umezeala până la piele. 
Trebuia să mă duc undeva, dar... unde? Înapoi acasă ar fi 
însemnat să mă supun riscului de a zări încă o dată sicriul, şi 
aceasta era peste puterile mele. Să rămân singur, fără tipenie de 
om în apropierea mea şi fără să aud grai omenesc, fata în fata cu 
un sicriu in care zăcea poate un cadavru, însemna să înnebunesc. 
Dar nici în stradă, în frigul şi în ploaia aceea torențială, nu mai 
puteam să stau. 

M-am hotărât să mă duc să petrec noaptea la prietenul meu 
Colivov*, care, nu mult după aceea, precum ştiţi si 
dumneavoastră, s-a împuşcat. Locuia în camerele mobilate ale 
negustorului Scheletov*, din Fundătura Morţii“. 

Parastasov îşi şterse sudoarea rece care-i îmbrobona fruntea 
palidă şi, după un oftat adânc, continuă: 

— Nu mi-am găsit însă prietenul acasă. După îndelungate bătăi 
în usa, înțelegând că era plecat, am dibuit cheia pe pervaz, am 
deschis şi am intrat înăuntru. Mi-am aruncat şuba udă pe podea, 
am bâjbâit prin întuneric până la divan şi m-am aşezat să mă 
odihnesc. Era întuneric... Vântul suiera jalnic în rotita de 
ventilaţie a ferestrei. În sobă un greier târâia monoton. La Kremlin 
începuseră să dăngăne clopotele, chemând credincioşii la utrenia 
Crăciunului. M-am grăbit să aprind un chibrit. Dar lumina nu m-a 
izbăvit de starea de spirit întunecată în care mă aflam, ci 
dimpotrivă; o groază ucigătoare, de nedescris, a pus din nou 
stăpânire pe mine... Am scos un țipăt, m-am clătinat şi fără să-mi 
mai dau seama ce fac, m-am repezit afară din cameră... 


În odaia prietenului meu văzusem acelaşi lucru ca şi la mine — 
un Sicriu! 

Sicriul acesta însă era aproape de două ori mai mare ca al meu şi 
avea o culoare castanie care îi dădea un aer cu totul lugubru. Cum 
ajunsese aici? Nu mai încăpea nicio îndoială că eram victima unor 
iluzii optice... Doar nu putea să se afle în fiecare odaie câte un 
sicriu! Aveam desigur halucinaţii, nervii îmi erau bolnavi. Oriunde 
m-aş fi dus în clipa aceea aş fi dat cu ochii de sălaşul înfricoşător 
al morţii. Îmi pierdusem deci minţile, mă îmbolnăvisem de un fel 
de „sicriomanie” şi nu era nevoie să caut prea departe ca să aflu 
cauza acestei scrânteli: era de ajuns să-mi aduc aminte de şedinţa 
de spiritism şi de cuvintele lui Spinoza... 

„Sunt nebun!” m-am gândit eu în culmea deznădejdii, apucându- 
mă cu mâinile de cap. „Doamne! Ce să fac?!” 

Urechile îmi vâjâiau, picioarele mi se muiaseră... Turna cu 
găleata, vântul mă pătrundea până la oase şi nu mai aveam nici 
şubă, nici căciulă. Să mă întorc în cameră după ele, mi-ar fi fost cu 
neputinţă, peste puteri... Groaza mă cuprinsese în imbratisarea ei 
de gheaţă. Părul mi se ridicase vâlvoi, de pe frunte mi se prelingea 
o sudoare rece, şi totuşi eram încredinţat că nu fusese decât o 
halucinație. 

— Ce puteam să fac? continuă Parastasov. Înnebuneam şi 
riscam să răcesc groaznic. Din fericire mi-am adus aminte că în 
apropiere de fundătura Morţii, locuia doctorul Țintirimov*$, tânăr 
absolvent al facultăţii de medicină şi bun prieten al meu, cu care în 
noaptea aceea fuseserăm împreună la şedinţa de spiritism. M-am 
grăbit să mă duc la el... Pe atunci nu era încă însurat cu 
negustoreasa cea bogată şi locuia cu chirie la etajul patru, în casa 
consilierului de stat Cimitirin>’. 

Dar nervii mei erau sortiti să îndure o nouă lovitură. În timp ce 
urcam spre apartamentul lui Tintirimov un zgomot de nedescris 
mi-a izbit auzul. Deasupra mea cineva alerga tropăind apăsat şi 
trântind cu putere uşile. 

— Ajutor! am auzit eu un țipăt care mi-a pătruns în creier ca un 
sfredel. Ajutor! Paznici! 


O clipă mai târziu o siluetă neagră, cu şubă şi cilindru, cobora 
scara valvârtej venind spre mine... 

— Tintirimov! am exclamat eu, recunoscându-mi prietenul. 
Dumneata eşti? Ce-ai pätit? 

Ajuns în dreptul meu, Tintirimov s-a oprit şi m-a apucat 
convulsiv de mână. Era alb ca varul, gafaia şi tremura din tot 
trupul. Avea o privire rătăcită, pieptul i se zbuciuma furtunos... 

— Parastasov, dumneata eşti? m-a întrebat el cu glas sugrumat. 
Eşti într-adevăr dumneata? Te văd atât de palid, parcă ai fi o 
stafie... Nu cumva esti o  halucinație?... Doamne... e 
înfricoşător... 

— Dar ce-ai pätit? Eşti descompus! 

— Uf, lasă-mă să-mi vin în fire, dragul meu... Sunt bucuros că 
te văd, dacă eşti într-adevăr dumneata şi nu o iluzie optică. 
Blestemată şedinţă de spiritism... Mi-a zdruncinat nervii în aşa hal 
încât inchipuieste-ti că, întorcându-mă adineauri acasă, mi s-a 
părut că văd în odaia mea... un sicriu! 

Nu-mi venea să-mi cred urechilor. L-am rugat să mai spună o 
dată. 

— Un sicriu, un adevărat sicriu! a repetat doctorul, aşezându-se 
istovit pe o treaptă. Nu sunt fricos din fire, dar şi dracul s-ar speria 
dacă după o şedinţă de spiritism ar da prin întuneric de un sicriu! 

I-am povestit atunci, bâlbâindu-mă şi încurcându-mă în vorbe, 
de sicriele pe care le văzusem şi eu. 

Timp de câteva clipe ne-am uitat unul la altul, cu ochiu holbati şi 
gura căscată. Apoi am început să ne ciupim ca să ne convingem că 
nu avem halucinaţii. 

— Simtim amândoi durerea, a conchis doctorul. Prin urmare, nu 
dormim în momentul de fata şi nu ne vedem unul pe altul în vis. 
Deci sicriele, al meu şi cele două ale dumitale, nu sunt o iluzie 
optică, ci un fapt real. Ce-i de făcut, tacă? 

După ce am îngheţat o oră întreagă pe scara rece, pierzându-ne 
în fel de fel de ipoteze, ne-am hotărât să ne biruim laşitatea, să 
trezim servitorul de la etaj şi să ne ducem tustrei în camera 
doctorului. Aşa am şi făcut. Intrând în odaie, am aprins o lumânare 


şi am văzut într-adevăr un sicriu, îmbrăcat în brocart alb, cu 
franjuri şi ciucuri de aur. Servitorul şi-a făcut evlavios semnul 
crucil. 

— Acum putem afla, a spus doctorul, galben la fata şi tremurând 
ca varga, dacă acest sicriu este gol sau... locuit! 

După ce a sovait câteva lungi minute între groază şi curiozitate, 
doctorul s-a aplecat cu dinţii inclestati şi a smuls capacul de pe 
sicriu. M-am apropiat să privesc şi eu înăuntru şi... 

Sicriul era gol... 

Nu se afla în el niciun cadavru; în schimb am găsit o scrisoare 
cu următorul conţinut: 

„Dragă Tintirimov! Știu desigur că afacerile socrului meu merg 
cât se poate de prost. S-a înglodat în datorii până peste cap. Mâine 
sau poimâine urmează să 1 se pună sechestru pe avere, ceea ce, iti 
dai seama, va nenoroci definitiv familia lui şi a mea, pătându-ne 
cinstea, care pentru mine e lucrul cel mai de preţ. La consiliul de 
familie de ieri am hotărât să ascundem tot ce avem mai bun şi mai 
scump. Dat fiind că întreaga avere a socrului meu constă în sicrie 
(după cum ştii, el este cel mai vestit meşter de sicrie din oraş), am 
hotărât să ascundem sicriele cele mai bune. Mă adresez tie ca unui 
adevărat prieten. Ajută-ne, salvează-ne averea şi onoarea! În 
speranţa că ne vei ajuta să ni le păstrăm, iti trimit, dragul meu, un 
sicriu, pe care te rog să-l ascunzi la tine şi să-l ţi până ce ţi-l voi 
cere. Fără ajutorul cunoscutilor şi prietenilor noştri suntem 
pierduţi. Sper că nu mă vei refuza, mai ales că sicriul nu va 
rămâne la tine mai mult de o săptămână. Am trimis tuturor celor 
pe care îi socotesc prieteni adevăraţi câte unul şi îmi pun toată 
nădejdea in mărinimia şi noblețea lor sufletească. Cu drag, Ivan 
Tidvov%”. 

După întâmplarea asta m-am căutat timp de vreo trei luni de zile 
la un doctor de nervi, pe când prietenul nostru, ginerele meşterului 
de sicrie, şi-a salvat onoarea şi averea, şi-a deschis o antrepriză de 
pompe funebre şi face negot cu monumente şi lespezi funerare. 
Afacerile nu prea mai merg bine şi de aceea în fiecare seară, când 
intru în odaie, mă tot tem să nu zăresc lângă pat vreun monument 


de marmură albă sau vreun catafalc. 


Apărută pentru prima dată în revista Razvlecenie, 1884, Nr. 50, 27 
decembrie, cu subtitlul: Povestire de Ajun de Bobotează. Dedicată groparului 
M.P.P. Semnată: A. Cehonte. Fără subtitlu şi cu mici modificări a intrat în 
culegerea „Vorbe nevinovate”, Moscova, 1887. După ce a fost revizuită, a 
fost inclusă în culegerea de ,,Opere”, din anul 1980, vol.I. Publicăm textul din 
1899. 

Această povestire parodiază povestirile „înfricoşătoare” de Ajun de 
Bobotează, larg răspândite în presa umoristică. 

Cu ocazia alegerii povestirii pentru culegerea de „Opere”, autorul i-a facut 
o serioasă revizuire stilistică, mai ales în partea finală. 


Prost dispus 


Pretorul Semion Ilici Pracikin®! se plimbă dintr-un colt într-altul 
al odăii sale, silindu-se să-şi înăbuşe un simtämäânt neplăcut. În 
ajun trecuse într-o chestiune de serviciu pe la comandantul 
cercului de recrutare şi, aşezându-se din întâmplare la o partidă de 
cărți, pierduse opt ruble. Era desigur o sumă neînsemnată, un 
fleac, dar diavolul lăcomiei şi al setei de câştig se aciuiase în 
urechea pretorului şi-i imputa în şoaptă că era prea risipitor. 

— Opt ruble nu-i mare lucru! îşi spune Pracikin căutând să-i 
înăbuşe glasul. Unii pierd sume şi mai mari şi nu se întâmplă 
NIMIC. Si apoi, banii se câştigă... Mi-e de ajuns să mă duc o dată 
la fabrică sau la cârciuma lui Rilov® şi poftim opt ruble, dacă nu 
chiar mai mult! 

— „E iarnă... Bucuros, săteanul...”” — învaţă pe de rost in 
odaia de alături Vanea, fiul pretorului. „Bucuros săteanul spre 
codru-şi face iarăşi drum...” 

— Unde mai pui că pot să mă îşi refac la joc... Cum adică, 
„bucuros săteanul”? 

— „Bucuros, săteanul spre codru-şi face iarăşi drum... iarăşi 
drum...” 

— Auzi „bucuros, săteanul...” — îşi urmează şirul gândurilor 
Pracikin. Dacă 1 s-ar trage vreo zece bete zdravene, nu i-ar mai 
arde să fie bucuros. Decât să fie bucuros, mai bine ar face să-şi 


9963 


plătească regulat impozitele... Ce, e mult opt ruble? Nu-s opt mii, 
le pot câştiga oricând la joc... 

— ,,Calutul său, simțind troianul... simțind troianul, o 1a la trap, 
el ştie cum...” 

— Asta ar mai lipsi s-o ia la galop! Ca şi cum n-ar fi träpasul 
trăpaş şi gloaba gloabă... Dar mujicul, de tâmpit ce e, e în stare la 
beţie să-şi mâie calul ca nebunul, fără să se gândească la bătaia de 
cap pe care ţi-o dă dacă 1 se întâmplă sa cadă într-un ochi de 
gheaţă sau într-o râpă... Să prind eu numai pe vreunul că îşi mână 
caii nebuneste; îi trag o chelfăneală de s-o tina minte cinci ani la 
rând!... Dar nu-nteleg ce mi-a venit să joc cartea cea mai mică? 
Dacă jucam asul de treflă nu cădeam de două ori... 

— „Tăind nameti pe calea largă, chibitca sprintenă aleargă...” 

— Tăind nameti... Tăind nameti... Auzi ce prostie! Cum de, 
Doamne iartă-mă, le dă ăstora voie să scrie asemenea năzdrăvănii? 
Si când te gândeşti, numai decarul e de vină! Dracu” mi l-a scos în 
cale. 

„Prin curte-un bäietas goneşte... un bäietas goneste, în 
saniuta-1 pus Grivel... în säniutä-1 pus Grivei...” 

— Prin urmare e cu burta plină, dacă-i arde de zbenguiala... Dar 
pe părinţii lui nu-i duce capul să-l pună la treabă. Decât să-şi 
plimbe potaia, ar face mai bine să spargă lemne sau să citească 
sfânta scriptură... Şi ce de javre au mai crescut toți ăştia... Nici nu 
mai ai pe unde să te mişti de răul lor! Nu trebuia să mă aşez la 
masa de joc după cină... Era mai bine dacă plecam îndată... 

— „Un degetel îi amorteste, îl doare, dar îl vezi râzând; stă 
mama-n geam amenințând...” 

— Ameninta-l, ameninta-l... Ti-e lene să ieşi în curte să-l înveţi 
minte... Ar trebui să-i ridici cojocul şi să-i tragi vreo câteva! E 
mult mai bine decât să-l ameninti prin geam... Altfel mâine- 
poimâine te trezeşti cu el că bea de stinge... la spune-mi cine a 
scris asta? întreabă Pracikin cu glas tare. 

— Puşkin, tăticule. 

— Puşkin? Hm! Mare caraghios trebuie să mai fie! Domnii ăştia 
scriu, scriu, dar ce, nici ei nu ştiu! Numai scris să fie! 


— Tăticule, a venit un mujic şi a adus nişte făină! strigă Vanea. 

— Să se 1a în primire! 

Dar nici făina nu are darul să-l însenineze pe Pracikin. Cu cât 
caută mai mult să se mângâie, cu atât mai simtitoare îi pare 
pierderea suferită. E atât de necăjit de cele opt ruble, atât de 
necăjit, de parca ar fi pierdut cu adevărat opt mii. Când Vanea îşi 
isprăveşte lecţia şi tace, Pracikin se duce la fereastră şi, peste fire 
de amărât, îşi atinteste privirea întunecată asupra troienelor de 
zăpadă. Dar priveliştea lor nu face decât să-i zgândäre şi mai rău 
rana din suflet. Îi aduce prea viu aminte de drumul din ajun, când 
s-a dus la comandantul cercului de recrutare. Deodată simte că 1 se 
urcă sângele la cap; scrâsneste din dinţi... Nevoia de a-şi vărsa 
näduful cu orice chip e acum atât de arzătoare încât nu mai suferă 
nicio amânare... 

— Vanea! strigă el. Vino-ncoa să-ţi trag o bătaie pentru geamul 
pe care l-ai spart ieri! 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 52, 29 
decembrie, cu subtitlul: (Mică povestire). Semnat: A. Cehonte. Revăzută, a 
fost inclusă în culegerea de ,,Opere” din 1899. 

Cu ocazia alegerii pentru culegerea de „Opere”, autorul a revăzut-o stilistic 
si a scurtat-o. 


LUCRĂRI CARE N-AU FOST INCLUSE 
DE A.P. CEHOV IN CULEGEREA DE 
„OPERE” 


1883 


Travestiţii 


E seară. Pe stradă trece o mulțime pestriță, cherchelită, numai 
sumane si cataveici. Râsete, vorbă, joc. În frunte se scălămbăie un 
soldätel pirpiriu cu o manta jerpelitä şi sapca pe o ureche. 

Din partea cealaltă a străzii se apropie un „majur”. 

— De ce nu saluti? se răsteşte el la soldätelul pirpiriu. A1? De 
ce? Ia stai oleaca! Care esti tu, mă, de nu saluti? 

— Suntem travestiti, dragutule! răspunse cu glas de femeie 
soldätelul, şi mulțimea împreună cu majurul izbucnește în hohote 
de râs... 


„În lojă stă o femeie frumoasă, plinuta; ar fi greu să-i spui 
vârsta, dar de tânără, e tânără şi va mai fi încă multă vreme... E 
îmbrăcată luxos. Pe încheieturile albe ale mâinilor are câte o 
brățară grea de aur; pe piept, o brosa cu briliante, iar alături, pe un 
scaun, e aruncată o blană de o mie de ruble. La usa o aşteaptă un 
lacheu cu galoane, iar în stradă o pereche de cai negri şi o sanie cu 
o blană de urs pentru acoperit picioarele... Chipul ei bine hrănit, 
frumos, şi tot ce o înconjoară pare a spune: „Sunt fericită şi 
bogată”. Dar să n-o crezi, cititorule! 

„Sunt o travestită, gândeşte ea. Mâine-poimâine poate, Nadine 
va fi a baronului şi nimic din toate astea nu va mai fi al meu...” 


La masa de joc stă un grăsun. În frac, cu mâini albe şi trei 
rânduri de guşi. În faţă are un maldăr de bani. Pierde, dar puţin îi 
pasă. Dimpotrivă, zambeste. Pentru el e o nimica toată să piardă o 
mie sau două. În sufragerie, câţiva servitori îi pregătesc stridii, 
şampanie şi fazani. Îi place să cineze bine. După cină se va urca în 
cupeu şi se va duce la ea. Il aşteaptă. Nu-i aşa că trăieşte bine? E 
fericit! Dar dac-ati şti ce gând îi roade creierul näpädit de grăsime! 

„Sunt un travestit. Mâine-poimâine pică inspecția şi or să afle 
toți că nu sunt decât un travestit!...” 


* 


La tribunal un avocat pledează pentru inculpată... E o femeie 
drägälasä, cu chip cum nu se poate mai trist; e nevinovata! 
Dumnezeu e martor că-l nevinovată! Ochii avocatului ard, obrajii 
îi sunt aprinsi, în glas 1 se simt lacrimi... Suferă pentru inculpata, 
ŞI ar muri de inimă rea dacă ar fi cumva condamnată! Lumea din 
sală îi soarbe cuvintele, e în extaz şi ar vrea ca pledoaria să tina cât 
mai mult. „E poet”, şoptesc toţi. În realitate însă este doar travestit 
în poet! 

„Dacă reclamantul mi-ar fi dat o sută de ruble mai mult, 1-as fi 
venit de hac inculpatei! gândeşte el. În rolul de acuzator aş fi avut 
mai mult efect!” 


Un mujic beat trece pe ulița satului cântând în gura mare si 
scheunând din armonică. Pe chip 1 se citeşte o înduioşare de om 
cherchelit. Din când în când râde şi joacă. Ce viaţă veselă! Aşa-i? 
Nu, e un travestit! 

„Mi-e foame”, gândeşte el. 


Un tânăr profesor îşi deschide cursul la facultatea de medicină. 
El declară că nu există fericire mai mare decât aceea de a sluji 
ştiinţa. „Știința este totul! spune dânsul, e însăşi viata!” Si toţi îl 
cred... Dar dacă l-ar auzi vorbind cu nevasta, dupa curs, şi-ar da 
toţi seama că e un travestit. 

— Acum, draga mea, sunt profesor — spune el — şi un profesor 
are o clientelă de zece ori mai numeroasă decât un medic obişnuit. 
Acum pot să contez pe douăzeci şi cinci de mii de ruble anual. 


* 


Şase intrări, mii de lumini, îmbulzeală, jandarmi, samsari de 
bilete: un teatru. 

Deasupra intrării principale stă scris, ca şi la Ermitajul lui 
Lentovski™: „Satiră şi morală”. Aici se cheltuiesc bani grei, se 
scriu recenzii lungi, se aplaudă mult şi se fluierä rar. Un templu! 

Dar e un templu travestit. Daca ai da jos „Satiră şi morală”, ti-ar 
fi uşor să citeşti: 

„Bârfă şi intrigi”. 


Apărut pentru prima oară în revista ,,Zritel®”, 1883, Nr. 2. autoriz. de cenz. 
din 3 ianuarie. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 

Cehov a publicat în „Petersburgskaia gazeta”, 1886, Nr. 1, pag. 2, o 
povestire foileton pe aceeaşi temă şi cu acelaşi titlu, semnată Ruver. 


Două romane 


I. ROMANUL UNUI MEDIC 


Dacă ai ajuns om în toată firea şi ţi-ai isprăvit studiile, recipe: 
feminam unam“ şi zestre quantum satis®. 

Aşa am şi făcut: mi-am luat feminam unam (două nu-i voie să-ţi 
1€1) şi zestrea respectivă. Chiar şi anticii judecau aspru pe cei care, 
însurându-se nu iau zestre (Ihtiosaur XII, 3)°°. 

Mi-am prescris un echipaj, o locuinţă la etajul întâi, am început 
să beau vinum galicum rubrum” şi mi-am cumpărat o blană de 
şapte sute de ruble. Într-un cuvânt, am început să trăiesc lege 
artis”. 

Ca habitus” nevastă-mea nu-i rea. E de statură mijlocie. 
Coloratia tegumentelor şi a mucoaselor este normală. Stratul 
celular subcutanat e dezvoltat în chip multumitor. Plămânii 
funcționează bine; nu se aud raluri, respiraţia e alveolară. Ritmul 
bătăilor inimii e fiziologic. 

În sfera fenomenelor psihice nu se observă decât o singură 
deviatie: e guraliva şi stridentă. Datorită flecăritului ei, sufăr de 
hiperestezia nervului acustic drept. 

Când mă uit la limba unui bolnav, îmi aduc aminte de nevastă- 
mea, şi această amintire imi dă palpitaţii. Avea dreptate filozoful 
care a spus: „Lingua est hostis hominum amicusque diaboli et 
feminarum'"'5. De acelaşi nărav suferă şi mater feminae — soacră- 


mea (din familia mammalia”). 


Când încep să tipe amândouă — câte douăzeci şi trei de ore pe 
zi — îmi descopăr impulsuri de nebunie şi sinucidere. Potrivit 
constatărilor stimatilor mei colegi, nouă zecimi dintre femei suferă 
de boala pe care Charcot’? a numit-o hiperestezia centrului 
vorbirii. Charcot propunea amputarea limbi. 

Prin această operaţie el făgăduia să scape omenirea de una dintre 
plăgile cele mai groaznice, dar vai! Billroth'€, care a practicat de 
multe ori această operaţie, scrie în lucrările sale clasice că femeile 
învaţă după operaţie să vorbească pe muteşte şi că în felul acesta 
au o acțiune şi mai dăunătoare asupra bărbaţilor: îi hipnotizează. 
(Memor. Acad. 1878)’’. Eu propun un alt tratament (vezi teza mea 
de doctorat). Fără să resping amputarea limbii, sugerată de 
Charcot, şi având deplină încredere în spusele unei autorități ca 
Billroth, propun să se combine amputarea limbu cu portul unor 
mănuși cu un singur deget. Observațiile mele au dovedit ca surdo- 
mutii care poartă manusi cu un singur deget n-au posibilitate de 
exprimare chiar şi când le e foame. 


II. ROMANUL UNUI REPORTER 


Năsuc drept, bust fermecător, păr minunat, ochi fascinanti — 
nicio greşeală de tipar! Am făcut corectura şi m-am însurat. 

— Va trebui să fii numai a mea, i-am spus eu la cununie. 
Interzic categoric vânzarea cu amănuntul! Tine minte! 

A doua zi după nuntă, am şi observat la nevastă-mea o oarecare 
schimbare. Părul era mai rar, obrajii nu mai aveau o paloare atât 
de interesantă, genele nu erau infernal de negre, ci roşcate. 
Mişcările nu mai erau atât de line, vorbele mai puţin 
dezmierdătoare. Vai! Nevasta este o mireasă pe jumătate ştearsă 
de cenzură! 

În prima jumătate de an, am prins-o cu un crai care o săruta 
(crailor le plac plăcerile gratuite). I-am dat primul avertisment, şi 
i-am interzis pentru a doua oară, în modul cel mai categoric, 
vânzarea cu amănuntul. 


În a doua jumătate a anului m-a premiat cu un băieţel. M-am 
privit în oglindă, m-am uitat din nou la el şi i-am spus nevesti-mii: 

— Subiectul e furat, draga mea! Se vede după mutră! N-ai să mă 
prostesti! 

Apoi i-am dat al doilea avertisment, interzicându-i totodată să 
mai dea ochii cu mine vreo trei luni. 

Dar nici aceste măsuri nu au avut efect. În al doilea an, nevastă- 
mea nu mai avea un singur curtezan, ci mai multi. Văzând lipsa ei 
de pocăință şi nedorind s-o împart cu colaboratorii mei, i-am dat al 
treilea avertisment şi am trimis-o plocon, cu prunc cu tot, la ea 
acasă, unde se află şi acum sub supravegherea părinților ei. Pentru 
întreținerea nevestei mele, aceştia primesc un onorariu lunar. 


Apărute pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 2,8 ianuarie. 
Semnate: Omul fără splină. 

S-a păstrat manuscrisul autograf în ciornă (în Arhiva literară centrală din 
Moscova). Publicăm textul din revistă. 

Apropiată ca gen e povestirea „Romanul unui avocat”. 

Părerea atribuită lui Charcot şi Billroth e o glumă. 


Romanul unui avocat 


(PROCES VERBAL) 


În anul o mie opt sute şaptezeci şi şapte, luna februarie, ziua 
zece, în oraşul Sankt Petersburg, cartierul Moscova, circumscripţia 
a doua, în casa negustorului de rangul doi Jivotov', situată pe 
Ligovka, eu, subsemnatul, am întâlnit pe Maria Alexeeva 
Barabanova”, fiică de consilier titular, în vârstă de 18 ani, de 
religie ortodoxă, ştiutoare de carte. Întâlnind pe susnumita 
Barabanova, am constatat in mine o inclinatiune pentru ea. 
Deoarece, conform cu art. 944 al Codului penal, convietuirea 
ilegală atrage după sine, afară de afurisenia bisericii, cheltuielile 
prevăzute de articolul susmentionat (vezi procesul negustorului 
Solodovnikov, anul 1881, Culegerea hotărârilor Curţii de Casaţie), 
i-am oferit mâna şi inima. M-am însurat, dar n-am trait mult cu ea. 
Am încetat s-o iubesc. După ce am trecut pe numele meu toată 
zestrea ei, am început să colind cârciumile, grădinile de vară şi 
şantanurile şi mi-am făcut de cap timp de cinci ani. Dat fiind că, 
potrivit art. 54, vol. X al Procedurii civile, o absenţă de cinci ani 
fără dare de semn de viaţă dă dreptul la divorţ, am onoarea a ruga 


cu supunere pe Excelenţa Voastra să dispună despärtenia 
subsemnatului de soţia mea. 


Apărută pentru prima oară în revista, „Oskolki”, 1883, Nr. 6, 5 februarie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 

Dat fund că povestirea e apropiată ca gen de „Romanul unui doctor” şi 
„Romanul unui reporter”, o plasăm lângă ele, călcând, în cazul de fata, 
ordinea cronologică. 

Procesul negustorului  Solodovnikov.  Solodovnikov — milionar din 
Moscova, căruia i s-a intentat un proces de convietuire ilegală cu 
Kukolevskaia, în urma refuzului lui de a-i plăti pentru întreţinerea copiilor 
mai mult de trei sute de ruble anual. Cehov a scris despre acest proces în 
„Cioburi din viata Moscovei” (,,0skolk1”, 1883, Nr. 49, 3 decembrie). 


Doi inşi într-unul 


Să nu le mai daţi crezare acestor iude, acestor cameleoni! În 
zilele noastre iti pierzi mai uşor încrederea decât o mänusä veche, 
si eu unul, am pierdut-o! 

Era seară. Mă aflam în tramvai. Eu, ca om suspus, nu prea face 
să umblu cu tramvaiul, dar de data aceasta purtam o şubă mare cu 
guler de jder în care puteam să-mi ascund faţa. Unde mai pui că e 
si mai ieftin... Cu toate că era târziu şi destul de frig, vagonul era 
ticsit. 

Nimeni nu m-a recunoscut. Gulerul de jder îmi asigura un 
desăvârşit incognito. Tramvaiul mergea, eu motäiam şi-i priveam 
pe muritorii de rând din jurul meu... 

„Nu, nu poate să fie el! îmi spuneam, uitându-mă la un omulet 
cu o blană de iepure. Nu-i el! Ba da, el e! El!” 

Nu-mi venea să-mi cred ochilor... 

Omuletul cu blană de iepure semăna grozav cu Ivan Kapitonîci, 
unul dintre conţopiştii mei... Ivan Kapitonici e o biată făptură 
pirpirie, ştearsă, speriată, care s-ar zice că nu trăieşte decât pentru 
a-ți ridica de jos batista şi a-ţi face urări de sărbători. E tânăr, dar 
spinarea lui e ca un arc, genunchii îi sunt veşnic indoiti şi are nişte 
mâini murdare, pe care le tine mereu lipite de vipusca 
pantalonilor... Chipul lui pare strivit cu uşa sau bătut cu o cârpă 
udă. E acru şi jalnic. Privindu-l, îţi vine să cânti „Opaiţul”% şi să 
bocesti. 


Când mă zăreşte, se fâstâceşte şi face fete-fete de parcă s-ar 
aştepta să-l înghit sau să-l injunghii, iar când îi trag un perdaf, se 
pierde cu firea şi începe să tremure din toate mădularele. 

Nu cunosc om mai tăcut, mai umil si mai şters ca el. Nu ştiu nici 
măcar un animal care să fie mai supus... 

Omuletul cu blană de iepure semăna ca două picături de apă cu 
Ivan Kapitonici: era leit el! Atât că nu-şi ţinea spinarea atât de 
încovoiată, nu părea speriat, ba dimpotrivă se arăta dezghetat şi — 
ceea ce era mai revoltător ca orice — discuta cu vecinul său despre 
politică. Tot vagonul îl asculta. 

— Gambetta! a murit! spunea el tot sucindu-se pe bancă şi dând 
din mâini — asta îi dă apă la moară lui Bismarck. Gambetta ăsta 
ştia el ceva! S-ar fi razboit cu neamtul, până i-ar fi venit de hac. 
Da, Ivan Matveici! Si asta fiindcă era un geniu. Era francez, dar 
avea suflet de rus. Mare talent! 

Ia te uită, afurisitul naibu! 

Când taxatorul se apropie de el cu biletele, omuletul îl lăsă pe 
Bismarck în pace. 

— De ce-l aşa de întuneric în vagonul dumitale? se rasti el la 
taxator. N-aveti destule lumânări? Ce însemnează neglijenta asta? 
N-are cine să vă înveţe minte! În străinătate de mult ati fi pätit-o! 
Nu publicul este la cheremul vostru, ci voi sunteţi plătiți pentru 
public! Ei, drăcia dracului! Nu înţeleg ce păzesc şefii voştri! 

O chpă mai târziu ne cerea să-i facem loc. 

— Strangeti-va! (Cu dumneavoastră vorbesc! Faceţi loc 
doamnei! Fiţi ceva mai politicoşi! Domnule taxator! Vino-ncoa, 
domnule taxator! Dacă iei bani, apai fă-ne şi rost de locuri! Asta-i 
nerusinare! 

— Fumatul interzis! îi strigă taxatorul. 

— Cine l-a interzis? Si cu ce drept? Asta-i atentat la libertate! 
N-am să permit nimănui să atenteze la libertatea mea! Sunt un om 
liber! 

«Ce nemernic! Mă uitam la mutra lui ştearsă şi nu-mi venea să 
cred. Nu, nu-i el! Nu poate fi el! Kapitonici nici nu cunoaşte 
cuvinte ca ,,libertate’’, ,,Gambetta’’.»» 


— Frumoasă rânduială, n-am ce zice! urmă el aruncându-si 
tigara. Poftim de te înţelege cu asemenea oameni! Se omoară după 
formă, după litera! Sunt formalisti, filistini! Te sugrumă! 

Nu mă putui stăpâni şi începui să râd. Auzindu-mă, îmi aruncă o 
privire şi glasul i se frânse. Îmi recunoscuse râsul şi pesemne şi 
şuba. Spinarea 1 se incovoie pe loc, mutra lui căpătă o expresie 
nătângă, glasul 1 se stinse, mâinile îi căzură de-a lungul vipuştii 
pantalonilor, picioarele 1 se îndoiră. Se schimbase cât ai zice peşte! 
Nu mai aveam acum niciun fel de îndoială; era Ivan Kapitonici, 
contopistul meu. Se aşeză şi îşi ascunse nasul în blana de iepure. 
Priviui cu mai multă luare aminte chipul lui. 

«Se poate oare, m-am întrebat eu, ca omuletul acesta turtit, 
înspăimântat, să ştie să rostească cuvinte ca „filistin” şi 
„libertate”? Se poate? Uite că da. E de necrezut, şi totuşi aşa e... 
Al naibu ticălos! 

Poftim de mai dă crezare acestor cameleoni cu mutre jalnice! 

Eu unul nu mă mai încred. S-a isprăvit. De acum înainte nu mă 
mai trage nimeni pe sfoară! 


Apărută pentru prima oară în revista „Zritel”, 1883, Nr. 3, autoriz. cenz. din 
8 ianuarie. Semnată: A. Cehonte. S-a păstrat manuscrisul autograf în ciorna 
(La arhiva literarä centrală). Dăm textul din revistă, care prezintă deosebiri 
neînsemnate fata de ciornă. 


Gândurile unui cititor de ziare şi reviste 


Să nu citiți Buletinul guberniei Ufa că n-o să aflaţi din el nimic 
despre această gubernie. Presa rusă are la dispoziţia ei o mulțime 
de izvoare de lumină: Lumina lui Komarov, Aurora, Curcubeul, 
Lumină si umbre, Raza, Luminiţa, Zorile etc. Dar de ce 
orbecăieşte totuşi în întuneric? 

Ea mai are Observatorul, Invalidul şi Siberia. 

Găseşti în ea Distracţia şi Jucărica; dar asta nu înseamnă că e 
prea veselă... 

Presa îşi are Glasul şi Ecoul ei propriu... Da? 

Ceva ce nu e de prea lungă durată nu se poate mândri cu Veacul 
său... 

Rusia nu are mai nimic comun cu Moscova. 

Gândul rus este expediat... într-un înveliş gros. 

Exista şi Sănătatea, şi Medicul, şi totuşi — câte morminte! 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 3, 14 ianuarie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


, Ufimiskie gubernskie vedomosti” („Buletinul guberniei Ufa”) — începând 
din anul 1865, apărea la Ufa. 

, Svet” („Lumina”) — ziar reactionar bulevardier, editat la Petersburg de V. 
V. Komarov, incepand din anul 1882. 

„Zaria ” (,,Aurora’’) — ziar editat la Kiev de la 1880 la 1886. 

„Raduga ” („Curcubeul”) — „revistă cu ilustraţii” săptămânală, editată la 
Moscova de N. Ghiliarov-Platonov de la 1883 la 1888. 


„Svet i terii” („Lumină şi umbre”) — revistă săptămânală, editată la 
Moscova de la 1878 la 1884 de N. L. Puşkariov. 

„Luci ” („Raza”) — revistă săptămânală, editată la Petersburg de la 1880 la 
1890. Cu începere din anul 1881 şi până in 1890 redactor al „Razei” a fost 
ultrareactionarul S. S. Okreit, foarte cunoscut pe atunci. 

„Ogoniok” (,,Luminita”) — revistă ilustrată săptămânală, editată la 
Petersburg de la 1879 la 1883. 

„Rassvet” („Zorile”)— „Organul evreilor ruşi”, săptămânal, editat la 
Petersburg de la 1879 la 1884. 

, Nabliudatel” (,,Observatorul”) — revistă lunară „literară, politica si 
ştiinţifică”, editată la Petersburg, începând din anul 1882 de A. P. Piatkovski. 

„Invalid. ” („Invalidul”) — „Invalidul rus” (,,Russki invalid”), ziar militar, 
apărut la Petersburg începând din anul 1813. 

, Sibir” („Siberia”) — ziar săptămânal, editat la Irkutsk de la 1873 la 1887. 

„Razvlecenie” (,,Distractia”) — revistă „literară şi umoristică”, editată la 
Moscova începând din anul 1859. 

, Igrusecika” („Jucărica”) — revistă săptămânală pentru copii, editată la 
Petersburg începând din anul 1880. 

„Golos” („Glasul”) —, „ziar politic şi literar” cu culoare politica liberala, 
editat la Petersburg de la 1863 la 1884 de A. A. Kraevski. 

„Eho ” („Ecoul”) — cotidian editat la Petersburg de la 1882 la 1885. 

„Vek” („„Veacul”) — revistă lunară „literară, ştiinţifică şi politica” editată la 
Petersburg de la 1882 la 1884, de M. Filippov. 

„Rus ” (,,Rusia”) — ziar slavofil, editat la Moscova de la 1881 la 1886 de I. 
S. Aksakov. 

, Moskva” (,,Moscova’’) — revistă săptămânală literară şi artistică, editată la 
Moscova de la 1882 la 1883. 

„Russkaia mis” („Gândul rus”) — revistă lunară, apărută la Moscova cu 
începere din anul 1880. 

,Zdorovie” („Sănătatea”) — ziar stintifico-popular de igienă, editat la 
Petersburg din anul 1883. Până în acel an (începând din 1874) se edita sub 
acelaşi titlu o revistă. 

„ Vraci” (,,Medicul”) — gazetă săptămânală medicală, editată la Petersburg 
cu începere din anul 1880 de K. L. Rikker, redactor fiind V. A. Manassein. 


Dragoste neîmpărtăşită 


TRADUCERE DIN LIMBA SPANIOLĂ 
I 


Luna priveşte prin horbota nestatornica a norilor ce plutesc in 
inaltimi, si lumina ei invaluie perechile de indragostiti care 
gânguresc sub frunzisul portocalilor şi mandarinilor. 

Văzduhul încins, voluptuos şi greu de mireasma eliotropului, se 
înfierbântă şi mai tare de vorbe de dragoste şi cântec. Grădinile, 
crângurile şi apele adorm lin în trilurile privighetorilor... 
Dragoste! Dragoste! 

Sub fereastra unei căsuțe stă un superb hidalgo. Îşi plimbă 
degetele pe coarde, tremură, mistuit de patimă, şi cântă. Fereastra 
e închisă, dar el nu se lasă: doar e spaniol! Cântecul lui va 
înflăcăra inima neinduratei, fereastra se va supune mânutei 
gingaşe ce va asculta de pornirea inimii şi gata! 


II 


Hidalgoul cântă un ceas, două, trei... La răsărit, cerul păleşte şi 
prinde a se rumeni uşor. Strunele chitarei plesnesc una după alta... 
Broboane mari de sudoare se ivesc pe fruntea frumosului hidalgo 
si încep să picure pe pământul fierbinte. Dar... el cântă înainte! 


— Plenus venter non studet libenter! începe el să cânte într-un 
târziu. Imperfectum conjuctivi passivi!*? 

Îndărătul ferestrei se aud paşi. În sfârşit! Fereastra se deschide 
cu un scartait şi în cadrul ei apare o donna fermecătoare, 
minunată, plină de foc... Hidalgoul cade în extaz, se pierde de 
atâta fericire. O, clipe minunate! Ea se apleacă peste pervaz şi, 
fulgerându-l cu ochii ei negri, îi spune: 

— Ai de gând să încetezi sau nu? Asta-i neobräzare! Nu mă laşi 
să dorm! Dacă nu isprävesti, stimate domn, am să fiu nevoită să 
dorm cu un vardist. 


III 


Fereastra se închide la loc. Hidalgoul se înjunghie. Proces 
verbal. 


Apărută pentru prima oară in revista ,,Mirskoi tolk”#, 1883, Nr. 2, 16 
ianuarie, la rubrica: ,,Surubul. Nr. 1, 1883,14 ianuarie”. Semnata: Piulita Nr. 
6. S-a păstrat manuscrisul autograf în ciornă (la Biblioteca de stat a U.R.S.S. 
„Lenin”). Publicäm textul apărut în revistă. 


SSR E > 


KP. Cehov 


Spovedanie 


Era o zi senină, geroasa... Inima imi era plină de voie buna, şi 
mă simţeam fericit, ca un birjar căruia 1 s-a dat din greşeală o 
monedă de aur în locul uneia de douăzeci de copeici. Îmi venea să 
plâng, să râd, să mă rog lui Dumnezeu... Eram în al şaptelea cer: 
eu, om ca toţi oamenii, fusesem numit casier! Nu mă bucuram ca 
mi se oferea prilejul să bag în buzunar. Pe atunci nu eram încă hoţ 
ŞI l-aş fi făcut bucățele pe cel care mi-ar fi prezis că în curând voi 
începe şi eu să şterpelesc... Alta mi-era bucuria: fusesem înaintat 
si mi se mărise cât de cât salariul — atâta tot. 

La drept vorbind mă mai bucura încă ceva. Din clipa în care am 
aflat că sunt casier, am simțit parcă pe nas nişte ochelari 
trandafirii. Si dintr-odată lumea a început să mi se pară 
schimbată — pe cuvânt de cinste! În primul rând oamenii îmi 
apăreau acum mai buni. Sluţii se făcuseră frumoşi, rai blânzi, 
trufaşii smeriti, mizantropii filantropi. Parcă mi s-ar fi luat un văl 
de pe ochi. Începeam să descopăr în om însuşiri minunate pe care 
nici nu le-aş fi bănuit până atunci. „Ciudat lucru! îmi spuneam eu 
privind în jurul meu şi frecându-mă la ochi. Sau s-a întâmplat ceva 
cu ei, sau eu am fost un nătâng şi nu mi-am dat până acum seama 
de toate însuşirile lor. Ce oameni minunati!” 

În ziua numirii mele s-a schimbat dintr-odată şi Z. N. Kazusov, 
unul dintre membrii consiliului nostru de administraţie, un om 
mândru, fudul, care nici nu se uită la cei mărunți. S-a apropiat de 


mine şi...ce o fi pätit oare? a început să mă bată pe umăr, 
zâmbind prieteneste. 

— Te ţii prea mare pentru vârsta dumitale, dragul meu. Nu-i 
bine! De ce nu vii niciodată pe la noi? Îmi pare rău, scumpe domn! 
La mine se adună deseori tineret, se petrece... Fetele mele mă 
întreabă mereu: „De ce nu-l pofteşti pe Grigori Kuzmici, tată? E 
un om atât de drăguţ!” Dar parcă poţi să-l îndupleci? Am să încerc 
totuşi, le-am spus, şi am să-l poftesc... Nu te lăsa prea mult rugat, 
dragul meu, şi vino! 

Nu mai pricep nimic! Ce-i cu el? N-o fi înnebunit? Până acum 
cra un adevărat căpcăun şi deodată... poftim! 

Întorcându-mă acasă în ziua aceea, am rămas uimit. Mama 
pregătise pentru masă nu două feluri ca de obicei, ci patru. Seara 
ne-a dat la ceai dulceaţă şi cozonac. A doua zi, iarăşi patru feluri şi 
iarăşi dulceaţă. Au fost şi musafiri, au băut ciocolată. A treia zi la 
fel. 

— Mamă! i-am spus eu. Ce-i cu dumneata? De ce te-ai făcut 
deodată atât de risipitoare, draga mea? Doar nu mi s-a dublat 
salariul. Sporul e o nimica toată. 

Mama m-a privit mirată. 

— ȘI, mă rog, ce ai de gând să faci cu banii? Vrei să-i pui la 
ciorap? Sau ce? 

Dracu” să-i înţeleagă! Tata şi-a comandat o blană, şi-a cumpărat 
o căciulă nouă şi a început să facă o cură de ape minerale şi de 
struguri (iarna?!?), iar peste vreo cinci zile am primit o scrisoare 
de la fratele meu. Fratele ăsta al meu nu mă putea suferi. Ne 
certaserăm din pricină că aveam vederi cu totul deosebite! Mă 
socotea un egoist, un trântor, credea că nu sunt în stare să mă 
jertfesc pentru alții, şi de aceea mă ura. Scrisoarea suna în felul 
acesta: „Scumpul meu frate! Imi eşti nespus de drag si nici nu poţi 
să-ți închipui ce groaznice mustrări de cuget îmi pricinuieşte 
neintelegerea noastră. Hai să ne împăcăm! Să ne dăm mâna 
şi... trăiască pacea! Te rog din suflet! În aşteptarea răspunsului, 
rămân al tău frate Evlampi, care te iubeşte, te strânge la piept şi te 
sărută”. Dragul de el! I-am răspuns plin de bucurie, că-l sărut şi 


cu. Peste o săptămână am primit de la el o telegramă: „Mulţumesc. 
Fericit. Trimite o sută ruble. Mare nevoie. Te imbratisez. E”. l-am 
trimis o sută de ruble. 

Până şi ea s-a schimbat! Înainte nu mă iubea. Îndrăznind într-o 
ZI să-i dau a înţelege că inima mea nu-şi mai află liniştea din 
pricina ei, m-a făcut obraznic şi mi-a râs în nas. Dar la o 
săptămână după numirea mea, întâlnindu-mă, mi-a zâmbit, a făcut 
gropite în obraz şi s-a fastacit... 

— Ce-i cu dumneata? m-a întrebat privindu-mă galeş. Te-ai 
făcut băiat frumos. $i asta într-un timp atât de scurt. Hai să 
dansăm... 

Dräguta de ea! Peste o lună, maică-sa îmi era şi soacră — atât de 
frumos mă făcusem! Pentru nuntă a fost nevoie de bani, şi am luat 
din casă trei sute de ruble. De ce să nu iei, dacă ştii că îi pui la loc 
la prima leafă? Cu acelaşi prilej am mai luat o sută de ruble şi 
pentru Kazusov... Mă rugase să-l împrumut... Lui nu se poate să 
nu-i dai. E mare stab la noi şi poate în orice clipă să-ţi facă vant... 
(Găsind că povestirea este cam lungă, începând de aici, 
redactorul a şters, în dauna drepturilor de autor, optzeci şi trei de 
rânduri.) 


O săptămână înainte de arestarea mea, la stäruintele tuturor, am 
dat o serată. Dracu” să-i ia! N-au decât să înfulece şi să se indoape, 
dacă li-e aşa poftă! N-am numărat câţi insi au fost la mine în seara 
aceea, dar îmi aduc aminte că toate cele nouă încăperi erau ticsite. 
Au fost şi oameni sus-pusi, şi alții mai maruntei... Au fost chiar şi 
din cei în faţa cărora până şi Kazusov îşi îndoia spinarea. Fetele 
lui Kazusov (după cea mai mare mi se scurgeau ochii) orbeau 
lumea cu toaletele lor... Numai florile, cu care erau împodobite 
din cap până-n picioare mă costaseră peste o mie de ruble! A fost 
mare bairam. Orchestra cânta necontenit, policandrele sclipeau în 
mii de focuri, şampania curgea în valuri... S-au rostit cuvântări 
lungi şi toasturi scurte... Un ziarist mi-a închinat o odă, altul o 
baladă... 


— La noi în Rusia, lumea nu ştie să pretuiascä oamenii de felul 
lui Grigori Kuzmici! a strigat Kazusov în timpul cinei. Păcat! 
Păcat de Rusia! 

Toţi ăştia, care strigau, care mi se închinau, care mă pupau, 
susoteau între ei şi îmi dădeau cu tifla când întorceam capul... 
Vedeam zâmbetele, tiflele, auzeam susotelile... 

— A furat, ticălosul! îşi sopteau ei, rânjind răutăcios. 

Nici tiflele, nici susotelile nu i-au împiedicat însă să mănânce, sa 
bea şi să petreacă. 

Nici lupii, nici diabetici nu mănâncă atât cât au mâncat ei în 
seara aceea... Nevastă-mea, strălucind de giuvaericale, s-a 
apropiat de mine şi mi-a spus la ureche: 

— Unii vorbesc că... ai fi furat. Dacă-i aşa apoi... bagă de 
seamă! Să ştii că eu nu trăiesc cu un hot! Să ştii că plec! 

Vorbind astfel, îşi netezea rochia, care costase cinci mii de 
ruble... Dracu” să-i mai înţeleagă! În aceeaşi seară Kazusov m-a 
ciupit de cinci mil... Tot atât a luat cu împrumut şi Evlampi... 

— Dacă ce se vorbeşte e adevărat, mi-a spus vârând banii în 
buzunar fratele meu care-i om cu principii, apoi... bagă de seamă! 
Nu admit să fiu frate cu un hoţ! 

După bal i-am dus pe toţi cu troica afară din oraş... 

Trecuse de ora cinci dimineaţa când cheful s-a sfârşit... Istoviti 
de vin şi femei au dormit în sănii tot drumul de întoarcere... Când 
troicile au pornit, mi-au strigat: 

— Mâine e inspecţie... Merci! 

Stimaţi domni şi stimate doamne! Am păţit-o... Da, am patit-o, 
sau, ca să vorbesc mai pe înţeles: ieri eram om cumsecade, cinstit, 
pupat de toată lumea, iar astăzi sunt un pungas, un escroc, un 
hot... Strigati, ocarati-ma, faceţi tărăboi, mirati-vä, judecati-ma, 
departati-ma, scrieti articole de fond, dati cu pietre in mine dar 
numai... nu toti, va rog, nu toti! 


Apărută pentru prima oară in revista „Zritel”, 1883, Nr. 5, 19 ianuarie. 
Semnata: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Singurul mijloc 


À PROPOS DE PROCESUL SOCIETĂŢII DE CREDIT 
MUTUAL DIN PETERSBURG 


A fost o vreme când casierii jefuiau şi Societatea noastră. Ti-e 
groază să-ţi aduci aminte! Nu furau, ci pur şi simplu secătuiau 
biata noastră casă. Pe dinăuntru casa era căptuşită cu catifea verde. 
Au furat până şi catifeaua. lar unul a mers atât de departe încât 
odată cu banii a şterpelit şi lacătul, şi capacul. În ultimii cinci ani 
au trecut pe la noi nouă casieri, şi toți nouă ne trimit acum la zile 
mari cărți de vizită din Krasnoiarsk**. Toţi noua! 

— E îngrozitor! Ce să ne facem? oftam noi, când l-am dat în 
judecată pe al nouălea. Mai mare ruşinea! Am ajuns de pomină! 
Toţi nouă, nişte nemernici! 

Ne-am adunat ca să ne sfätuim: pe cine luăm casier? Care n-o fi 
nemernic? Care n-o fi hot? Alegerea noastră a căzut pe Ivan 
Petrovici, ajutor contabil: om liniştit, bisericos, care trăia ca vai de 
lume, fără pic de confort. L-am ales, l-am binecuvântat ca să poată 
lupta împotriva ispitei şi ne-am liniştit, dar... nu pentru mult timp! 

Chiar a doua zi, Ivan Petrovici s-a prezentat cu o cravată nouă. 
A treia zi a venit la slujbă cu o birjä, ceea ce nu 1 se întâmplase 
niciodată până atunci. 

— Aţi văzut? şopteam noi după o săptămână. 


— O cravată nouă... Pince-nez... leri a poftit lumea la 
onomastică. E ceva necurat la mijloc... A început să se roage mai 
des lui Dumnezeu... Se vede că nu-i cu cugetul împăcat... 

I-am împărtăşit îndoielile noastre şi Excelenței Sale. 

— Oare şi al zecelea se va arăta tot un netrebnic? a oftat 
directorul nostru. Nu, nu se poate... Un om atât de cumsecade, 
atât de cuminte... De altfel... Hai să mergem la el! 

Ne-am dus la casier şi i-am înconjurat casa de fier. 

— Jartä-ne, Ivan Petrovici, 1 se adresă directorul cu glas rugător. 
Noi nu te bănuim câtuşi de puţin... Avem toată încrederea în 
dumneata! Mda... Dar, cum să-ţi spunem, dă-ne voie să facem 
verificarea banilor din casă! Te rog! Dă-ne voie! 

— Poftim! Cu toată plăcerea! răspunse el vioi. Verificaţi! 

Am început să numărăm. Am numărat ce am numărat şi am 
găsit o lipsă de patru sute de ruble... Vasăzică şi el?... Si al 
zecelea?! Groaznic! Asta în primul rând; iar în al doilea rând, dacă 
păpase atâţia bani într-o săptămână, câţi avea să pape într-un an- 
doi! Eram ingroziti, uluiti, disperaţi... Ce era de făcut? Ce? Să-l 
dăm în judecată? Nu, e o măsură răsuflată şi fără niciun folos. Al 
unsprezecelea avea să fure şi el, al doisprezecelea de asemenea... 
Si chiar pe toţi nu-i putem da în judecată! Să-i tragem o bătaie? 
Nu se poate, se supără... Să-l dăm afară şi să numim în locul lui 
un altul? Dar şi al unsprezecelea avea să fure! Ce să ne facem? 
Directorul, roşu la fata, şi noi, galbeni, ne uitam ţintă la Ivan 
Petrovici şi ne gândeam, proptindu-ne de zăbrelele cafenii... Ne 
gândeam, ne frământam mintea şi sufeream. lar el şedea locului şi 
täcänea tacticos la abac, ca şi cum habar n-ar fi avut... Multa 
vreme n-am scos nicio vorbă. 

— Ce-ai facut cu banu ăştia? 1 se adresă in cele din urmă 
directorul nostru cu glasul tremurător şi cu lacrimi în ochi. 

— Nevoile, Excelenţă! 

— Aşa!... Nevoile... Halal! Gura! Am să... Am să te... 

Directorul începu să se plimbe prin odaie şi urmă: 

— Ce-i de făcut? Cum s-o scoatem la capăt cu capsomanii 
ăştia?... De ce nu spuneţi nimic, domnilor? Ce ne facem cu 


nemernicul ăsta? Doar n-o să ne punem cu bătaia pe el. (Directorul 
căzu pe gânduri.) Ascultă, Ivan Petrovici... O să punem banii la 
loc. Dracu” să te ia! Nu putem să ne facem de ruşine în tot oraşul. 
Dar spune-ne sincer, fără ascunzisuri... Iti plac femeile, nu-i aşa? 

Ivan Petrovici zâmbi şi roşi. 

— Ei da, fireşte, urmă directorul. Cui nu-i plac? Asta se înţelege 
de la sine... Suntem cu toţii oameni. Suntem cu toţii dornici de 
dragoste a spus un... filozof. Te înţelegem... Ştii ce?... Dacä-ti 
plac atât de mult, poftim: am să te trimit la una cu o scrisoare de 
recomandatie... E foarte drăguță... Du-te la ea pe socoteala mea. 
Vrei? Si am să-ţi mai dau o scrisoare pentru alta... Si încă pentru 
una!... Tustrele vorbesc frantuzeste, sunt dragute... durdulii... Iti 
place şi vinul? 

— Sunt fel de fel de vinuri, Excelenţă... Vinul de Lisabona, 
bunăoară, să nu-l văd... Orice băutură, Excelenţă, are, ca să zic 
aşa, rostul ei... 

— Lasă vorba... În fiecare săptămână am să-ţi trimit o duzină de 
sticle de şampanie. Îndoapă-te cât vrei, dar nu cheltui banii 
Societăţii, nu ne face de râs! Nu-ţi poruncesc, ci te rog din suflet! 
Nici vorbă ca-ti place şi teatrul? 

Şi aşa mai departe... În cele din urmă am hotărât ca, afară de 
şampanie, să-i luăm un fotoliu cu abonament la teatru, să-i întreim 
leafa, să-i cumpărăm un echipaj cu doi cai negri, să-l trimitem în 
fiecare săptămână afară din oraş cu troica —toate acestea pe 
socoteala Societăţii. Croitorul, tigärile de foi, fotografiile, 
buchetele pentru actriţe, mobila priveau de asemenea Societatea... 
Să se bucure omul de viata, numai, ferească sfântul, să nu se 
atingă de banii din casa. Să facă ce-o pofti, numai să nu fure! 

Rezultatul? A trecut un an de când Ivan Petrovici e casier şi nu 
găsim destule cuvinte de laudă pentru el. Este omul cel mai cinstit, 
cel mai nobil... Nu fură... E drept că la verificările săptămânale se 
constată cu regularitate lipsa din casă a 10—15 ruble, dar ăştia nu- 
s bani! Doar trebuie să acorzi un tribut instinctului de casier. 
Maruntis n-are decât să şterpelească, numai de mii să nu se atingă. 


ȘI acum prosperam... Casa noastră e întotdeauna plină. E drept 
că acest casier ne costă foarte mult, dar în schimb e de zece ori 
mai ieftin decât oricare dintre cei nouă predecesori ai lui. Si pot sa 
vă asigur că nu sunt multe societăţi şi multe bănci cu un casier 
care le costă atât de puţin! Noi suntem în câştig, şi de aceea voi, 
care aveţi puterea în mână, ati fi cei mai mari caraghioşi dacă nu 
ne-ati urma pilda. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 4, 22 ianuarie. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 

Povestirea e scrisă pe tema furturilor la bănci, foarte actuală la începutul 
deceniului 1880—1890. Procesul unor furturi însemnate la Societatea de 
Credit Mutual din Petersburg a început în ianuarie 1883. 


85 


Cazuri de mania grandiosa 


ÎN ATENȚIA ZIARULUI „MEDICUL” 


Nimeni nu se îndoieşte că, pe lângă foloase, civilizaţia a adus 
omenirii şi cumplite neajunsuri. Asupra acestui lucru stăruie mai 
ales medicii, care pe bună dreptate văd în progres cauza bolilor de 
nervi, constatate atât de des în ultimele decenii. În America şi în 
Europa întâlneşti la fiecare pas tot felul de cazuri de tulburări 
nervoase, de la cea mai banală nevralgie până la psihoza cea mai 
gravă. Eu însumi am avut prilejul să întâlnesc cazuri grave de 
psihoză, ale căror pricini nu trebuiesc căutate decât în civilizaţie. 

Cunosc un căpitan în retragere, fost pretor. Omul acesta are o 
scranteala: ,,Adunarile sunt oprite”. $i numai pentru că adunările 
sunt oprite şi-a tăiat toată pădurea, nu stă la masă cu familia, nu 
lasă cireada satului să-i treacă pe moşie şi aşa mai departe. Odată, 
când a fost poftit la alegeri, a strigat: 

— Dar dumneavoastră nu ştiţi că adunările sunt oprite? 

Un fost uriadnic, dat afară pentru necinste sau pentru prea multă 
cinste (nu-mi mai aduc bine aminte pentru ce anume), are altă 
scranteala: „la să stai putin la răcoare, măi frate!” Închide într-o 
ladă câini, pisici, găini, şi le ţine sub lacăt un anumit număr de 
zile. În sticle ţine închise libärci, plosnite, păianjeni. Când are 
bani, se plimbă prin sat şi tocmeşte oameni care să stea închişi. 


— Nu vrei să intri putin la răcoare, dragul meu? se roagă el. 
Haide, ce te costa? Tot iti dau drumul până la urmă! Fă-mi şi mie 
pe plac! 

Când găseşte pe unul care se învoieşte, îl închide la beci, îl 
păzeşte zi şi noapte şi nu-i dă drumul decât la termenul stabilit. 

Unchiul meu, căpitan de intendentä, mănâncă pesmeti mucegaiti 
şi poartă pingele de carton. lar pe cei din casă care îi urmează 
pilda, îi răsplăteşte cu o deosebită dărnicie. 

Ginerele meu, accizar, are altă scrânteală: 

„Publicitatea e mare lucru!” Cândva a fost atacat într-un ziar 
pentru un şantaj şi asta a fost pricina scrântelii lui. E abonat la 
aproape toate ziarele din capitală, dar să nu va inchipuiti că le 
citeşte! Nu caută în ele decât lucruri „prejudiciabile”. Cum zăreşte 
aşa ceva, se înarmează cu un creion colorat şi începe să 
mâzgălească. După ce a mâzgălit tot ziarul, îl da vizitiilor să-şi 
răsucească ţigări şi se potoleşte până la primirea numerelor 
următoare. 


Apărută pentru prima oară in revista „Oskolki” 1883, 4, 22 ianuarie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


O şedinţă de hipnotism 


Sala mare scânteia de lumini si era ticsita de lume. În mijlocul ei 
trona hipnotizatorul. Cu toată înfăţişarea lui pirpirie, anemica, era 
strălucitor, sclipitor, scânteietor. Toţi îi zâmbeau, îl aplaudau, 1 se 
supuneau... Toţi păleau în faţa lui. 

Si drept este că înfăptuia adevărate minuni. Pe unul îl adormea, 
pe altul îl intepenea, pe al treilea îl aşeza cu ceafa pe un scaun şi 
cu calcaiele pe altul... Pe un ziarist, lung şi subțire, îl rasuci ca pe 
o spirală. Într-un cuvânt, făcea fel de fel de drăcovenii. O putere 
deosebit de mare avea asupra cucoanelor. 

Picau sub privirea lui ca muştele. Ah, nervii femeilor! Fără ei ar 
fi tare plicticos să trăieşti pe lumea asta! 

După ce îşi încercă cu succes măiestria diavolească asupra 
tuturor, hipnotizatorul se apropie şi de mine. 

— Dacă nu mä-nsel, sunteţi o persoană maleabilă, îmi spuse el. 
Sunteţi nervos, impulsiv... Nu doriți să vă adorm? 

— De ce nu? Poftim, dragul meu, încearcă. 

Mă asez pe un scaun în mijlocul sălii. Hipnotizatorul se aşază pe 
un altul în faţa mea, îmi apucă mâinile şi îşi înfige în sărmanii mei 
ochi privirea lui inspaimantatoare, ca de şarpe. 

Lumea se îngrămădeşte în jurul nostru. 

— Sst... Domnilor! Sst... Mai încet! 


Se face linişte... Stăm şi ne holbăm unul la altul... Trece un 
minut, două... Simt cum mă furnică pe şira spinării, cum imi bate 
inima din ce în ce mai tare, dar de somn nici pomeneala... 

... Trecură cinci minute, şapte minute... 

— Nu se lasă! spune cineva. Bravo! Tare bărbat! 

Stăm nemiscati şi ne privim... dar degeaba... nu-mi vine deloc 
să dorm, nici să motäi măcar... Dacă s-ar fi citit procesul verbal al 
unei şedinţe de consiliu municipal sau de zemstvă, de mult aş fi 
adormit... Publicul începe să şuşotească, să râdă... Hipnotizatorul 
clipeşte stanjenit... Bietul de el! Cui îi place să dea chix? Salvati-l, 
spiritelor, trimiteti-l pe Morfeu să-mi coboare pleoapele! 

— Nu se lasă! spune acelaşi glas. Ajunge, nu mai stărui 
degeaba! Am spus eu că toate astea nu-s decât smecheri1! 

Dar în clipa în care, îndemnat de glasul din sală, dau să mă ridic, 
simt în palmă un obiect străin... Apelând la simţul pipăitului, 
recunosc în acel obiect o bancnotă. Tatăl meu era medic şi medicii 
au darul să deosebească bancnotele la pipăit. Potrivit teoriei lui 
Darwin, mostenisem de la tata, odată cu numeroase alte însuşiri, şi 
pe aceasta. Îmi dau, aşadar, seama că hârtiuta este o bancnotă de 
cinci ruble şi, recunoscând-o, adorm pe loc. 

— Bravo, hipnotizatorule. 

Doctorii aflaţi în sală se apropie de mine, se sucesc, se învârtesc 
si în cele din urmă hotărăsc: 

— Mda... e adormit... 

Multumit de succes, hipnotizatorul îşi flutură mâinile deasupra 
capului meu, iar eu, adormit fiind, încep să păşesc prin sală. 

— Tetanizează-i mâna! propune cineva. 

— Poţi? Ia intepeneste-i-o! Să vedem şi noi! 

Hipnotizatorul (nu era om lipsit de îndrăzneală) îmi ia mâna 
dreaptă, mi-o întinde şi începe manipulatiile de rigoare: o freacă, 
suflă pe ea, o bate uşor. 

Mâna mea nu ascultă însă. Atârnă moale ca o cârpă şi nici gând 
să intepeneasca. 

— Nu poţi să-l tetanizezi. Ajunge! Trezeşte-l, altfel te pomenesti 
că-1 vine rău... E slabut... nervos... 


În clipa aceea mâna mea stângă simte în palmă o altă hârtie de 
cinci ruble... Senzatia se transmise prin reflex de la mâna stângă 
la cea dreaptă, care intepeneste pe loc. 

— Bravo! Priviţi ce tare şi ce rece îi e mâna! Ca a unui cadavru! 

— Anestezie totală, scăderea temperaturii şi slăbirea pulsului, 
raportează hipnotizatorul. 

Doctorii încep să-mi pipăie mâna. 

— Da, pulsul e mai slab, observă unul dintre ei. 

— Adevărat tetanizare. Temperatura e mult scăzută... 

— Cum se explică asta? întreabă o doamnă. 

Doctorul dă din umeri cu tâlc, oftează şi spune pe un ton 
sententios: 

— N-avem decât manifestările! Explicații, din păcate, nu 
există... 

Voi aveţi manifestările, iar eu două hârtu de cinci ruble. Ale 
mele-s mai de preţ... Îi sunt recunoscător hipnotismului şi pentru 
atâta, iar de explicaţii n-am nevoie... 

Biet hipnotizator! De ce ţi-ai pus mintea cu un şarpe veninos ca 
mine? 


P. S. Ceasul rău! Mare belea pe capul meu! 

Abia acum am aflat că cel care-mi strecurase în palma hârtule de 
cinci ruble nu era hipnotizatorul, ci Piotr Feodorici, şeful meu... 

— Am făcut-o, mi-a spus el, ca să văd cât eşti de cinstit... 

Ptiu, drace! 

— Să-ţi fie ruşine, băiete... Nu-i frumos... Nu mă aşteptam... 

— Dar am copii, Excelenţă... Am nevastă... mamă... Cu 
scumpetea de astăzi... 

— Halal!... Si mai vrei să scoţi un ziar... Plângi când tu 
discursuri la banchete... Ruşine... Te credeam om cinstit şi văd că 
esti un cotcar... 

Am fost nevoit să-i inapoiez cele două hârtii de cinci ruble... Ce 
puteam face? Reputația pretuieste mai mult decât banii. 

— Pe tine nu mă supăr! a adăugat şeful. Dracu” să te 1a, se vede 
că aşa ţi-e firea... Dar ea! Ea! Să-ţi stea mintea-n loc! Ea! 


blandetea, nevinovăția, sfiiciunea intruchipata! Cine ar fi crezut? 
S-a lăsat şi ea ispitita de bani! A adormit şi ea! 
Ea era Matriona Nikolaevna, nevastă-sa. 


Apărută pentru prima oară in revista „Zritel”, 1883, Nr. 7, 24 ianuarie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


A plecat 


Abia se sculaseră de la masă. În regiunea stomacului simțeau o 
fericire tihnită; gura li se deschidea mereu într-un căscat şi o dulce 
piroteală le îngreuia pleoapele. Soţul aprinse o ţigară de foi, îşi 
întinse mădularele şi se lungi pe canapea. Soţia se aseza la 
căpătâiul lui şi începu să toarcă ca o pisică... Amândoi erau 
fericiţi. 

— Spune-mi ceva... căscă bărbatul. 

— Ce să-ți spun? Mm... Ah, da! Ai auzit? Sofi Okurkova s-a 
măritat cu... zi-i pe nume... cu von Tramb! E scandalos! 

— ȘI ce vezi tu scandalos în asta? 

— Ce? Dar Tramb ăsta e un ticălos! Un nemernic... Un om fără 
scrupule! Lipsit de principu! E un monstru cât priveşte 
moralitatea! A fost administrator la un conte, a făcut avere şi acum 
a intrat la calea ferată unde fură de stinge... Până şi pe soră-sa a 
jefuit-o... Într-un cuvânt, e un nemernic si un escroc! Asta-i om pe 
care să-l iei de bărbat? Să trăieşti cu el?! Mă mir! O fata cu un 
suflet atât de cinstit, şi uite... Pentru nimic în lume n-aş fi luat un 
individ ca ăsta! Să fi fost milionar, să fi fost frumos ca un zeu, şi 
tot nu m-aş fi uitat la el! N-aş putea accepta ca bărbatul meu să fie 
un ticălos! 

Soţia sări în picioare şi, roşie de indignare, începu să se plimbe 
prin odaie... Ochişorii 1 se aprinseră de mânie. Se vedea că era 
adânc convinsă de cele ce spune. 


— Acest Tramb e o canale! Ce proaste şi josnice sunt femeile 
care se mărită cu asemenea domni! 

— Aşa-i... fireşte... tu nu l-ai fi luat... Mda... Dar daca, de 
pildă, ai afla acum că şi eu sunt... un nemernic?... Ce ai face? 

— Eu? Te-aş părăsi! N-aş mai rămâne nicio clipă lângă tine! Nu 
pot să iubesc decât un om cinstit! Dacă aş afla că ai făcut numai a 
suta parte din ceea ce a făcut Tramb... aş pleca imediat! Adieu! N- 
aş mai rămâne nicio clipă! 

— Aşa-a?... Hm... Nu mai spune! N-as fi crezut... He-he-he... 
Minte de îngheaţă apele şi nici nu roşeşte! 

— Eu nu mint niciodată! Încearcă numai să faci vreo ticăloşie, şi 
al să vezi! 

— Ce să mai încerc? Parcă tu nu ştii? Eu sunt mai dihai ca von 
Tramb al tău!... Tramb e un prunc nevinovat pe lângă mine. Ce te 
uiţi aşa? Mai e nevoie să-ţi explic?... (Pauză). Ce leafă am eu? 

— Trei mii pe an. 

— Și cât costa colierul pe care ti l-am cumpărat săptămâna 
trecută? Două mul... Nu-i asa? Şi rochia de ieri, cinci sute... Vila, 
două mii... He-he-he. Ieri n-am reuşit să scap de tatăl tău până nu 
i-am dat o mie de ruble... 

— Dar, Pierre, veniturile suplimentare... 

— Echipajul... Medicul casei... Notele modistelor. Alaltăieri ai 
pierdut la cărți o sută de ruble... 

Soţul se aşeză în capul oaselor, îşi propti bărbia în pumni şi rosti 
un întreg rechizitoriu. Apoi se duse la biroul său şi-i arătă nevestei 
câteva probe materiale... 

— Acum vezi bine, draga mea, că von Tramb al tău e un fleac, 
un biet hot de buzunare în comparaţie cu mine. Adieu! Du-te şi nu 
mai judeca pe nimeni de azi înainte! 

Asta-i tot. Poate că cititorul mă va întreba: 

— ŞI a plecat de la bărbatul ei? 

— Da, a plecat... în odaia de alături. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 5, 29 ianuarie. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Un grup de registratori de colegiu şi de secretari de gubernie 
mergeau alene pe Nevski Prospect întorcându-se de la serviciu. Îi 
poftise la el acasă Strucikov®®, care îşi sărbătorea în ziua aceea 
onomastica. 

— Ce-o să mai înfulecăm noi acum, fraţilor! visa cu glas tare 
sărbătoritul. Straşnic o să fie! Nevastă-mea ne-a pregătit o plăcintă 
pe cinste. Chiar eu i-am adus aseară făina. Avem şi coniac... si 
votcă Vorontov... Ne-o fi asteptand de mult cu masa! 

Strucikov locuia la dracu-n praznic. Merseră cât merseră şi, în 
cele din urmă, ajunseră. Un miros plăcut de plăcintă şi de gâscă 
friptă le gâdilă nările de cum intrară în vestibul. 

— Simtiti? întrebă Strucikov şi chicoti de plăcere. Scoateti-va 
şubele, domnilor! Puneti-le pe cufăr! Dar unde-i Katia? Hei, 
Katia! A sosit toată trupa! Akulina, ajută-i pe domnii să se 
dezbrace! 

— Dar asta ce-1? întrebă cineva arătând spre perete. 

În zid era înfipt un cui mare, iar în cui atârna o şapcă cu cozoroc 
strălucitor şi cu rozetă. Funcţionarii se priviră unul pe altul şi 
păliră. 

— E şapca lui! şoptiră er. El... aici!?! 

— Da, e aici! bolborosi Struciokov. A venit la Katia... Hai să 
ieşim, domnilor! Ne ducem şi noi la un birt, să aşteptăm acolo 
până pleacă. 


Prietenii îşi încheiară subele, ieşiră şi se îndreptară alene spre 
birt. 

— La tine miroase a gâscă fiindcă ai un gansac in casă! indrazni 
să comenteze ajutorul de arhivar. Dracu” l-a adus! Oare sta mult? 

— Aşi! Nu stă niciodată mai mult de două ceasuri. Si mi-e o 
foame! Întâi şi întâi bem un pähärut de votcă şi luăm câte o 
scrumbioară... Apoi mai tragem un rând de băuturică... După al 
doilea pähärut trecem la plăcintă. Altfel ne piere pofta de 
mâncare... Nevastă-mea e mare meşteră la plăcinte. Avem şi 
ciorba... 

— Dar sardele ai cumparat? 

— Două cutii. Patru feluri de salam... Cred că şi nevestei mele 
trebuie să-i fie foame... Dracu” l-a adus tocmai acum! 

Stătură vreun ceas şi jumătate la birt, băură de formă câte un 
pahar de ceai, apoi se duseră din nou la Strucikov. Intrară în 
vestibul. Mirosul plăcut era şi mai pătrunzător ca adineauri. Prin 
usa întredeschisă a bucătăriei, zăriră o gâscă şi o oală cu 
castraveți. Akulina scotea ceva din cuptor. 

— Jar avem ghinion fraţilor! 

— Cum aşa? 

Stomacurile contopistilor se strânseseră de jale. Le era foame de 
nu vedeau cu ochii, dar în blestematul de cui atârna acum o 
căciulă de jder. 

— Asta-i căciula lui Prokatilov, spuse Strucikov. Hai să ieşim, 
domnilor! Să aşteptăm undeva... Ăsta nu stă mult!... 

— $1 un präpädit ca el să aibă o nevastă atât de drăguță! se auzi 
din salon un glas rägusit de bas. 

— Prost să fii, noroc să ai, Excelenţă! îi răspunse un glas de 
femeie. 

— Să ieşim! oftă Strucikov. 

Se duseră iarăşi la birt. Cerură bere. 

— Prokatilov e cineva! începură prietenii să-l mângâie pe 
Strucikov. Stă el un ceas la nevastă-ta, în schimb... zece ani de 
zile nici nu te doare capul. Ai mare noroc, frate! De ce te 
necăjeşti? Nu trebuie să te necäjesti. 


— Știu şi fără voi că nu trebuie. Dar nu-i vorba de asta: mi-e 
ciudă fundcă mi-e foame! 

Peste un ceas şi jumătate se duseră din nou la Strucikov. Căciula 
de jder era tot în cui. Se văzură nevoiţi sa bată iar în retragere. 

Abia pe la ceasurile opt seara cuiul se eliberä şi putură să atace 
si e1 plăcinta. Dar... plăcinta era uscată, ciorba abia cäldutä, gâsca 
părea friptă. Şi de vină era numai cariera lui Strucikov! Ceea ce 
nu-i împiedică totuşi să mănânce cu poftă. 


Apărută pentru prima oară în revista ,,Oskolki’, 1883, Nr. 6, 5 februarie. 
Semnată: A. Cehonte. Reeditată fără modificări în culegerea „Povestiri 
felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii. 

În ziua de 3 februarie 1883, Leikin scria despre această povestire lui 
Cehov: «Mica dumitale poveste „Cuiul” e minunată. E o adevărată satiră. 
Aduce a Saltikov. Am citit-o cu entuziasm de două ori. Am citit-o şi altora — 
place tuturor.» 


Ce-i mai bine? 


CUGETARILE DE HUZUR ALE ŞTÂC-IUNCHERULUIS 
KROKODILOV 


La cârciumă se pot duce şi oameni mari, şi copiii, pe cand la 
şcoală, numai copiii. Alcoolul scade metabolismul, contribuie la 
depunerea grasimii şi înveseleşte sufletul omului. Scoala nu-i în 
stare să facă nimic din toate acestea. Lomonosov a spus: „Ştiinţa 
pe tineri îi hrăneşte, iar pe vârstnici îi veseleşte”. Cneazul 
Vladimir a repetat de nenumărate ori: „În tara Rusiei băutura 
veselie este”. Pe care dintre cei doi să-l crezi? Fireşte, pe cel mai 
mare în grad. 

Scoala nu contribuie la venituri prin impozite indirecte. 

Folosul învăţăturii e încă îndoielnic, pe când răul pe care-l face e 
vădit. 

Pentru trezirea poftei de mâncare nu foloseşti cartea, ci un 
pähärut de votcă. 

Cârciumă găseşti oriunde, dar şcoală ba. 

Toate acestea sunt de ajuns pentru a trage concluzia că în niciun 
caz nu trebuiesc desfiintate cârciumile, iar în ce priveşte şcolile, 
mai rămâne de văzut. 

Folosul ştiinţei de carte nu trebuie tăgăduit cu totul. O asemenea 
tăgadă ar fi o nebunie. Căci e folositor ca omul să poată citi: 
„Debit de băuturi”. 


Apărută pentru prima oară în revista ,,Oskolki’, 1883, Nr. 6, 5 februarie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


O femeie fără prejudecăţi 


ROMAN 


Maxim Kuzmici Saliutov este un om înalt, lat în umeri, 
impunător. Statura lui poate fi socotită pe drept cuvânt atletică. E 
deosebit de puternic: îndoaie o monedă de douăzeci de copeici, 
smulge din pământ copaci tineri cu rădăcină cu tot, ridică cu dinţii 
greutăți mari şi jură că nu se află om pe lume care să îndrăznească 
să se măsoare cu el. E curajos şi cutezător. Toţi se tem de el şi 
schimbă fete-fete când îl văd mâniindu-se. Nu numai femeile, dar 
chiar şi bărbaţi ţipă de durere şi roşesc când le strânge mâna. E cu 
neputinţă sa asculti frumosul lui glas de bariton, deoarece te 
asurzeşte. Într-un cuvânt, Maxim Kuzmici este întruchiparea 
forței. Nu cunosc un altul ca el. 

Această forță covarsitoare, neasemuita, de taur, era strivită ca un 
guzgan, când Maxim Kuzmici începea să-i vorbească de dragoste 
Elenei Gavrilovna. În clipa când gura lui mare trebuia să rostească 
„te iubesc” roşea, pălea, tremura, nu se simţea în stare să ridice 
nici măcar un scaun; îşi pierdea orice vlagă şi trupul lui uriaş nu 
mai era decât un gogeamite burduf gol. 

Declaraţiile de dragoste 1 le făcea de obicei la patinaj. Elena 
Gavrilovna zbura pe gheață cu uşurinţa unui fulg, iar el, abia 
ținându-se după ea, tremura, se pierdea cu firea, bâiguia vorbe fara 
şir. Pe chip 1 se citea o adevărată suferinţă... câte ori trebuia să 


execute vreo figură mai complicată, picioarele lui îndemânatice, 
iuti, se muiau şi se împleticeau... Credeţi cumva că se temea de 
vreun refuz? Câtuşi de puţin. Elena Gavrilovna îl iubea şi abia 
aştepta ca el să-i ofere mana şi inima... Ea—o brunetă micuță, 
drăgălaşă — ardea toată de nerăbdare... 

Maxim Kuzmici trecuse de treizeci de ani, nu ocupa cine ştie ce 
post, bani nu prea avea, în schimb era frumos, spiritual, 
îndemânatic! Dansa minunat, trăgea la țintă fără greş... iar de 
călărit nimeni nu călărea mai bine ca el. O dată, plimbându-se cu 
ea, sărise un sant pe care cu greu l-ar fi sărit chiar şi un cal englez 
pur sange!... 

Cum să nu iubeşti un om ca el? 

Stia că e iubit, era convins de aceasta. Dar un gând nu-i dădea 
pace... Acest gând îl înnebunea, îl făcea să plângă „să turbeze, nu- 
| lăsa să mănânce să bea, să doarmă... Îi otrăvea viata. Nu-l slăbea 
nici când îi vorbea de dragoste; chiar şi atunci îi sfredelea creierul, 
îi ciocănea în tâmple. 

— Fii soția mea! îi spunea el Elenei Gavrilovna. Te iubesc! Te 
iubesc ca un nebun! 

ȘI în acelaşi timp gândea: 

„Am oare dreptul să fiu bărbatul ei? Nu, n-am acest drept! Dacă 
ar şti de unde mă trag, dacă cineva i-ar povesti trecutul meu, nici 
nu s-ar mai uita la mine! Ruşinos, nenorocit trecut! Ea, o fată 
distinsă, bogată, cultă, mi-ar întoarce spatele dacă ar şti cine sunt!” 

În ziua în care Elena Gavrilovna i se aruncă de gât, jurându-i că- 
| iubeşte, Maxim Kuzmici în loc să se bucure, se întristă. 

Gândul necruţător otrăvise totul... Întorcându-se acasă de la 
patinaj, îşi muşca buzele, spunandu-si: 

„Sunt un ticălos! Dacă aş fi fost un om cinstit, 1-as fi mărturisit 
totul, totul! Trebuia înainte de toate să-i împărtăşesc taina mea! De 
vreme ce n-am făcut-o, sunt un nemernic, un ticălos!” 

Părinţii Elenei Gavrilovna se învoiră ca fiica lor să se mărite cu 
Maxim Kuzmici. Atletul le plăcea: era un băiat respectuos şi un 
funcționar care indreptatea speranţe mari. Elena Gavrilovna se 
simţea în al nouălea cer. Era fericită. În schimb bietul atlet era 


departe de a fi fericit. În aşteptarea nunţii, acelaşi gând chinuitor îi 
otrăvea zilele. 

Îi mai otrăvea zilele şi un prieten, care-i cunoştea trecutul ca şi 
pe-al său, şi căruia, ca să tacă, îi dădea aproape toată leafa. 

— Azi am chef să mănânc la Ermitaj! spunea prietenul. 
Pofteşte-mă! De nu, spun tot ce ştiu... Dă-mi şi douăzeci şi cinci 
de ruble cu împrumut. 

Bietul Maxim Kuzmici slăbi, se sfriji... Obrajii 1 se traserä, 
pumnii 1 se uscară. Gândul blestemat îl îmbolnăvi. Dacă n-ar fi 
fost femeia iubită, şi-ar fi zburat creierii... 

„Sunt un ticălos, un netrebnic! îşi repeta el. Trebuie să-i 
mărturisesc totul înainte de nuntă. Fie ce-o fi!” 

Dar până la urmă nu-i mărturisi nimic; îi hpsea curajul. 

Si gândul că după spovedanie va fi nevoit să se despartă de 
femeia iubită era pentru el mai chinuitor ca orice... 

Veni şi seara nunţii. Tinerii se cununară, primira felicitări... 
Toată lumea era înduioşată de fericirea lor. Bietul Maxim Kuzmici 
primea felicitările, bea, dansa, râdea, dar se simţea groaznic de 
nefericit. „Trebuie neapărat să-i mărturisesc, bestie ce sunt! Deşi 
ne-am cununat, nu-i prea târziu! Mai e timp să ne despärtim!” 

Si mărturisi... 

Când sosi ceasul mult aşteptat şi tinerii fură conduşi în iatacul 
lor, conştiinţa şi cinstea biruiră... Galben, tremurând, nemaistiind 
pe ce lume e, Maxim Kuzmici se apropie sfios de soţia sa şi, 
luându-i mâna, îi spuse, cu răsuflarea intretaiata: 

— Înainte de a ne dărui unul altuia, trebuie... Trebuie să-ţi 
mărturisesc ceva... 

— Ce-i cu tine, Max? Eşti... palid! În ultima vreme arăţi rău, 
eşti atât de tăcut... Eşti bolnav? 

— Trebuie... să-ţi spun totul, Liolia... Hai să ne aşezăm... Am 
să te îngrozesc, am să-ţi otrăvesc fericirea... Dar ce să fac? 
Trebuie! Datoria înainte de toate... Vreau să-ţi povestesc trecutul 
meu... 

Liolia făcu ochii mari şi zâmbi. 


— Bine, povesteşte... Dar mai pe scurt, te rog. Si nu mai 
tremura aşa. 

— M-am... născut la Tam... la Tam... bov... Părinții mei nu 
erau de neam mare şi erau foarte săraci... Trebuie să-ţi spun cine 
sunt. Ai să te îngrozeşti, dar ce să fac? Stai... să vezi... Eram 
sărac lipit pământului... În copilărie, vindeam mere... pere... 

— Tu? 

— Te-nspăimânt, nu-i aşa? Si asta încă nu-i nimic, draga mea. 
De-ai şti cât sunt de nefericit! Ai să mă blestemi când ai să afli! 

— Dar ce anume? 

— La vârsta de douăzeci de ani... am fost... am fost... iartă-mă. 
Nu mă alunga! Am fost clovn la circ! 

— Tu?!? Clovn? 

În aşteptarea palmei, Saliutov îşi acoperi cu mâinile faţa albă ca 
varul. Era mai-mai să leşine..! 

— Tu... clovn? 

Și Liolia se rostogoli de pe canapea... sări în picioare şi începu 
să alerge prin odaie, ţinându-se cu mâinile de burtă... Deodată 
iatacul se cutremură de râsul ei hohotitor, isteric parcă... 

— Ha, ha, ha!... Tu, clovn? Tu, Maximka? Dragul meu! Dă-mi 
o reprezentaţie! Dovedeşte-mi că într-adevăr ai fost! Ha-ha, ha! 
Scumpul meu! 

Se repezi la Saliutov şi-l imbratisa... 

— Dă-mi şi mie o reprezentaţie! Dragul meu! Scumpul meu! 

— Râzi, sărmana de tine? Mă dispreţuieşti? 

— Arata-mi şi mie! Ştii chiar să umbli pe sârmă? Haide! 

Acoperi obrazul soţului cu sărutări, se lipi de el, începu să se 
alinte... nu părea câtusi de putin supărată... Fericit, fără să mai 
înţeleagă nimic, Maxim Kuzmici se lăsă înduplecat. 

Apropiindu-se de pat, numără până la trei şi, proptindu-se cu 
fruntea pe marginea patului... se ridică cu picioarele în sus. 

— Bravo, Max! Bis! Ha-ha! Dragul meu! Înc-o dată! 

Max se legănă, sări, aşa cum era, pe podea şi începu să umble în 
mâini. 

Dimineaţa părinţii Lioliei se arătară foarte mirati. 


— Cine bocăne acolo sus? se intrebara ei. Tinerii dorm încă... 
Se vede că servitorii îşi fac de cap... Auzi, ce taraboi! Nemernicii! 

Tatăl se duse sus, dar nu găsi nici urmă de servitor. 

Spre marea lui mirare, zgomotul venea din odaia tinerilor... 
Stătu un timp lângă prag, ridică nedumerit din umeri, întredeschise 
încet uşa... Aruncă o privire în iatac, holbă ochii şi fu cât pe ce să 
moară de uimire: în mijlocul camerei Maxim Kuzmici descria prin 
văzduh un teribil salto mortale, iar Liolia îl privea fericită şi 
aplauda. Chipurile amândurora străluceau de fericire. 


Apărută pentru prima oară în revista „Zritel”, 1883, Nr. 11, 10 februarie. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Un om recunoscător 


SCHIȚĂ PSIHOLOGICĂ 


— Na-ti trei sute de ruble! spuse Ivan Petrovici, întinzându-i lui 
Mişa Bobov, secretarul său, care îi era în acelaşi timp şi rudă 
îndepărtată, un teanc de bancnote. Fie, ia-le... Nu voiam să ti le 
dau, dar... ce să fac? Ia-le... Să ştii însă că-i pentru ultima oară... 
Nevestei mele să-i multumesti. Dacă n-ar fi fost ea, nu mai vedeai 
tu bani... Ea m-a înduplecat. 

Misa luă banii şi începu să clipeasca stânjenit. Nu găsea cuvinte 
pentru a-şi exprima recunoştinţa. Ochu 1 se inrosira şi 1 se 
umeziră. L-ar fi imbratisat pe Ivan Petrovici, dar... nu prea se 
cade să-ţi imbrätisezi sefii! 

— Să-i multumesti nevestei mele, spuse iar Ivan Petrovici. Ea 
m-a înduplecat... Ai mişcat-o cu mutra ta plangareata... Da, ci să- 
1 multumesti. 

Mişa ieşi de-a-ndäratelea din birou; apoi se duse să-i 
mulţumească rudei sale îndepărtate, nevestei lui Ivan Petrovici. 
Ea, o blondă micuță, drăgălaşă, şedea în budoar pe o canapeluta şi 
citea un roman. Misa se opri în fata ei şi rosti: 

— Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc! 

Ea zambi cu ingaduinta, lăsă cartea şi îi indică binevoitoare un 
loc lângă ea. Misa se aşeză. 

— Cum să-ţi mulţumesc? Cum? În ce fel? Învaţă-mă, Maria 


Semionovna! Mi-ai făcut mai mult decât un bine! Cu banii ăştia 
am să mă însor cu draga, cu scumpa mea Katia! 

Pe obrazul lui Mişa se prelinse o lacrimă. Glasul îi tremura. 

— Îţi mulţumesc din tot sufletul! 

Se aplecă şi sărută mana mică şi plinutä a Mariei Semionovna. 

— Eşti atât de bună! Si ce om bun e şi Ivan Petrovici al 
dumitale! Ce bun şi ce îngăduitor! Are o inimă de aur! Trebuie să- 
1 fu recunoscatoare cerului că ţi-a trimis un asemenea sot! lubeşte- 
|, draga mea! Te rog din suflet, iubeşte-l! 

Mişa se aplecă şi îi sărută amândouă mânutele deodată. 
Lacrimile 1 se prelinseră şi pe celălalt obraz. Un ochi 1 se făcu mai 
MIC. 

— E bătrân, e urât, dar în schimb ce suflet are! Un suflet ca al 
lui nici nu găseşti! Nu găseşti! lubeşte-l deci! Voi, femeile tinere, 
sunteți atât de usuratice! Voi pretuiti la un bărbat în primul rând 
înfăţişarea... impresia pe care o face... Te rog din suflet! 

Mişa îi apucă amândouă braţele şi i le strânse spasmodic. În glas 
îi tremurau hohote de plâns. 

— Să nu-l înşeli! A înşela un om ca el înseamnă a înşela un 
înger! Preţuieşte-l, iubeşte-l! A iubi un om atât de minunat, a-i 
aparţine... asta-i adevărata fericire! Sunt multe lucruri pe care nu 
vreți să le intelegeti voi, femeile... multe... Te iubesc cu 
înflăcărare, la nebunie, pentru faptul că-i aparti lui! Särut odorul 
sfânt, care-i aparţine... Sărutul meu e un sărut sfânt... Nu te teme, 
sunt logodit... Nu-i nimic... 

Tremurând, înecându-se, Mişa ajunse de la urechea ei la obrăjor, 
de care se atinse cu mustata. 

— Să nu-l înşeli, scumpa mea! Doar îl iubeşti! Spune! Nu-i aşa, 
îl iubeşti? 

— Da. 

— Ce încântătoare eşti! 

Câteva clipe Misa, înduioşat şi extaziat, o privi drept în ochi. Si 
în aceşti ochi el citi expresia unui suflet nobil... 


— Eşti o făptură încântătoare... urmă el, întinzând mâna spre 
mijlocul ei. Il iubeşti... pe acest înger... Pe acest om minunat... 
Cu inimă de aur... de aur... 

Ea încercă să se desprindă din braţele lui, se răsuci, dar se simţi 
si mai încătuşată... Capsorul e1—ce prost se sta pe aceste 
canapele! — se lăsă fără voie pe pieptul lui Misa. 

— Sufletul lui... inima lui... Unde poți să mai găseşti un om ca 
el? Să-l iubeşti... Să asculti bătăile inimii lui... Să mergi cu el 
mână în mână... Să suferi... să-i împărtăşeşti bucuriile... Întelege- 
mă! Înţelege-mă!... 

Din ochii lui Misa tâsnirä lacrimi... Capul 1 se mişcă spasmodic 
şi se lăsă pe pieptul ei. Începu să plângă cu hohote şi o strânse pe 
Maria Semionovna şi mai tare în braţe... 

Groaznic de prost se mai stă pe canapelele astea! Ea ar fi vrut să 
se desprindă din imbratisarea lui, să-l mângâie, să-l linisteasca... 
E un tânăr atât de nervos! Ar fi vrut să-i mulţumească pentru 
sentimentele pe care le nutrea fata de bărbatul ei... Dar nu izbuti 
cu niciun chip să se scoale! 

— Jubeste-l... Nu-l înşela... Te rog din suflet! Voi... femeile... 
sunteţi atât de usuratice... nu intelegeti... 

Mişa nu mai spuse niciun cuvânt... Limba lui încercă zadarnic 
să rostească ceva şi în cele din urmă amuti... 

Peste cinci minute Ivan Petrovici intră în budoar... Nefericitul! 
De ce nu venise mai devreme? Când văzură fata stacojie a şefului, 
pumnii lui strânşi, când auziră glasul lui înfundat, parcă sugrumat, 
săriră în picioare... 

— Ce-i cu tine? întrebă Maria Semionovna, palidă. 

Întrebase, fiindcă, oricum, trebuia să spună ceva! 

— Dar... am fost bine intenţionat, Excelenţă! bolborosi Mişa. 
Pe cuvânt de onoare că am fost bine intenţionat! 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 7, 12 februarie. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Sfatul 


Uşa e dintre cele mai obişnuite, ca la orice odaie. E făcută din 
lemn, vopsită în culoare albă şi e prinsă în balamale, ca orice altă 
uşă, dar... de ce e oare atât de impunătoare? Din ea se desprinde o 
măreție olimpică. Dincolo de ea se află... Dar asta nu-i treaba 
noastră. 

Dincoace stau doi inşi şi discută: 

— Mersi! 

— Asta-1 pentru dumneata, ca să le cumperi lapte copilasilor. 
Pentru osteneala dumitale, Maxim Ivanici. Că doar sunt trei ani de 
zile de când cu pricina mea! Glumă-i asta? lartă-mă, e cam 
putin... Da’ mai da-ti şi dumneata ostenealä, taică! (Pauza.) As 
vrea, dragul meu, să-i mulţumesc, şi lui Porfiri Semionici... El e al 
mai mare binefăcător al meu şi de dumnealui atârnă totul... N-ar 
strica să-i dau şi lui un plocon... vreo două-trei sutare... 

— Lui... sutare? Nu ţi-e bine? Ai căpiat, scumpul meu? Fă-ţi 
semnul crucii! Porfiri Semionici nu-i omul care... 

— Nu 1a? Păcat... I-as fi dat din tot sufletul, Maxim Ivanici... 
Asta nu-i mită... Asta-i prinosul unui cuget curat... pentru toată 
strădania... Doar nu-s nesimtitor, înțeleg munca pe care o 
depune... Cine îşi ia în ziua de azi o asemenea greutate pe cap 
numai pentru leafă? Hm... Aşa-i... Astă nu înseamnă mită, ci a 
lua legal, ca să zic aşa... 

— Nu, nu se poate! Porfiri Semionîci! E un om... un om! 


— Îl cunosc, Maxim Ivanici! E un om minunat! Are inimă bună, 
e un suflet filantropic... umanitar... aşa de blând... Se uită la tine 
si-ti răscoleşte toată psihologia... Mă rog pentru dumnealui ziua şi 
noaptea... Numai că, vezi, prea se tărăgănează pricina mea... În 
sfârşit! Nu-i nimic... Si pentru toate virtuțile astea aş vrea să-l 
mulţumesc... Vreo trei sute de ruble, bunăoară... 

— Nu le ia. El e altfel de fire! Cu el nu glumesti! Nici să nu 
încerci!... Munceste, are grijă de toate, nu doarme nopţile, dar 
când e vorba de dovezi de recunoştinţă, sau de altele de felul ăsta, 
nici nu vrea să audă... Aşa sunt principiile lui. Apoi, ce să facă cu 
banii dumitale? E şi el milionar! 

— Ce păcat... Si eu care as fi vrut atât de mult să-i arăt 
multumirea mea! (Încetişor.) Că poate s-o urni şi pricina mea... 
Că prea tărăgănează! De trei ani de zile, taicä! Trei ani! (Tare.) 
Nici nu ştiu ce să mai fac... Mă apucă deznădejdea, scumpul 
meu... Ajută-mă, taică! (Pauză.) Vreo trei sute aş putea... Nu 
glumesc!... Uite, chiar şi acum!... 

— Hm... da... Ce-i de făcut? (Pauză.) lată ce sfat pot să-ţi dau. 
Dacă vrei şi vrei să-i multumesti pentru binefacerile şi osteneala 
sa, poftim, am să-i spun eu... Am să-i raportez. Pot să-l 
sfătuiesc... 

— Te rog, taică! (Pauză îndelungată.) 

— Mersi... Cred că mă va asculta... dar să nu-mi vii cu trei sute 
de ruble... nici să nu încerci cu o sumă atât de nenorocită... pentru 
el asta-i zero, nimic... ca şi cum n-ar fi... Dă-1 0 mie... 

— Două mii! rosteşte cineva de partea cealaltă a uşii. 

Cortina cade. Să nu care cumva să gândiţi ceva rău despre toate 
acestea. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 7, 12 februarie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


SSR E 


KP. Cehov 


Un om plin de râvnă 


De douăzeci de ani voia directorul căii ferate Z.-B.-H. să se 
aşeze într-o bună zi la biroul lui şi să se apuce de scris; şi iată că, 
în sfârşit, de două zile s-a apucat. O jumătate din viaţă aproape, 
aceeaşi idee obsedantă, chinuitoare, necruțătoare 1 se rotise prin 
cap, închegându-se treptat într-o formă armonioasă, rotunjindu-se, 
imbogatindu-se cu amănunte, crescând mereu şi atingând în cele 
din urmă proporțiile unui proiect grandios... Directorul se aşeză la 
masa de lucru, puse mâna pe pană şi... păşi pe calea spinoasă a 
scrisului. 

Dimineaţa era liniştită, senină, geroasă... În casă era cald, 
plăcut... Pe colţul mesei de scris aburea uşor un pahar cu ceai. 
Nimeni nu bătea în uşă, nu striga, nu-l ţinea de vorbă... Să tot 
scrii! la pana în mână şi dă-i drumu”! 

Directorul n-avea nevoie să se gândească mult cum să înceapă... 
în capul lui totul era de mult şi început, şi încheiat: nu-i mai 
rămânea decât să transcrie din creier pe hârtie! 

Se încruntă, strânse buzele, trase aer în piept şi scrise titlul: 
„Câteva cuvinte în apărarea presei”. Directorului îi era dragă 
presa. Îi era devotat din toată inima, cu toată fiinţa şi cu toate 
gândurile sale. Să-i ia apărarea, cu propriile lui cuvinte, să 
rostească aceste cuvinte sus şi tare, ca să fie auzite de toată lumea, 
era visul lui cel mai scump, pe care-l nutrea de douăzeci de ani! 
Datora presei foarte mult: dezvoltarea lui intelectuală, 


descoperirea abuzurilor, chiar postul lui... şi câte altele! Se cădea 
prin urmare să-şi dovedească recunoştinţa. $i apoi îl ispitea 
perspectiva de a fi autor; chiar şi o singură zi... Lumea îi ocäräste 
pe scriitori şi totuşi îi stimează... Mai ales femeile... Hm... 

După ce scrise titlul, directorul dădu drumul aerului din piept şi 
dintr-un condei asternu paisprezece rânduri. leşea bine, cursiv... 
După ce umplu o jumătate de coală cu consideraţii despre presă în 
general, începu să se ocupe de libertatea ei... Fu necruţător... 
Proteste, date istorice, citate, maxime, învinuiri, ironii, curgeau de 
sub pana lui muşcătoare. 

„Suntem liberali, scria el. Puteţi să râdeti de acest cuvânt! Puteţi 
să ranjiti! Dar noi ne mândrim şi ne vom mândri cu el, până ce...” 

— V-au sosit ziarele! vesti feciorul. 

La ora zece, directorul obişnuia să citească presa. Rămase şi de 
data aceasta credincios obiceiului său. Oprindu-se din scris, se 
ridică, îşi întinse mădularele, se lungi pe canapea şi se apucă să 
citească ziarele. Deschise mai întâi „Novoe vremia’’®® şi, zâmbind 
dispretuitor, îşi aruncă într-o doară ochiu asupra articolului de 
fond: 

— Asta-i pentru sclivisitii de la Demidron*’... mormăi el. Vă 
arăt eu vouă! 

Directorul zvarli cât colo „Novoe vremia” şi se apucă de 
„Golos”. Ochii 1 se luminară, obrajii 1 se rumeniră şi o dulce 
înduioşare i se răsfrânse pe chip. Îi era drag „Golosul” şi pe 
timpuri scrisese chiar câte ceva pentru el. 

Citi articolul de fond şi ştirile mărunte... Parcurse foiletonul... 
Cu cât citea mai mult, cu atât mai galeşi se făceau ochii lui. După 
ce citi şi „spicuiri din ziare şi reviste”, trecu la pagina a treia... 

— Da, da. Asa-i... Si eu am pomenit de acest lucru... Just, 
foarte just! Hm! Dar asta ce-1? 

Directorul se încruntă, uitându-se cu luare aminte... 

„Pe calea ferată Z.-B.-H., începu el să citească, a început zilele 
acestea elaborarea unui proiect destul de ciudat... Autorul 
proiectului este însuşi directorul liniei, fostul...” 


O jumătate de oră după citirea „Golosului”, directorul, roşu la 
fata, asudat şi tremurând, şedea la biroul său şi scria. Scria o 
circulară... În această circulară li se recomanda funcţionarilor de 
pe calea ferată Z.-B.-H. să nu se aboneze la „unele” ziare şi 
reviste... 

La picioarele directorului mâniat zăceau aruncate sute de 
bucățele de hârtie. Aceste bucățele alcătuiseră cu o jumătate de oră 
înainte articolul intitulat „Câteva cuvinte în apărarea presei”... 

Sic transit gloria mundi!” 


Apărută pentru prima oară în revista „Zritel”, 1883, Nr. 12, 15 februarie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Colecţia 


Zilele acestea am trecut pe la prietenul meu, ziaristul Mişa 
Kovrov. Sedea pe divan, îşi curăța unghiile si bea ceai. Îmi oferi si 
mie un pahar. 

— Fără pâine nu beau, i-am spus. Trimite după pâine! 

— Pentru nimic în lume! Unui duşman 1-as oferi pâine, dar unui 
prieten niciodată. 

— Ciudat... Si de ce, mă rog? 

— De ce?... Vino să vezi. 

Misa mă duse la o masuta si trase un sertar: 

— Priveşte! 

M-am uitat în sertar şi n-am văzut absolut nimic. 

— Nu văd nimic... Nişte resturi. Cuie, bucățele de cârpă, capete 
de sfoară... 

— Tocmai la gunoaiele astea iti spun să te uiţi! Zece ani am 
adunat aceste peticute, sforicele şi cuişoare! E o colecție grozavă! 

Si Misa adună cu mâna toate resturile acelea şi le întinse pe o 
foaie de ziar. 

— Vezi chibritul ăsta pe jumătate ars? spuse el, arătându-mi un 
chibrit obişnuit, uşor carbonizat. E un chibrit interesant. Anul 
trecut l-am găsit într-un covrig cumpărat la brutăria lui 
Sevastianov. Era cât pe-aci să mă înec cu el. Noroc că nevastă- 
mea era acasă şi m-a bătut după ceafă, altfel îmi rămânea chibritul 
în gât. Vezi unghia asta? Acum trei ani a fost găsită într-un pesmet 


cumpărat de la brutăria lui Filippov”!; Pesmetul, precum vezi, n- 
avea nici Mâini, nici picioare, dar avea unghii. Un capriciu al 
naturii! Această peticutä verde sălăşluia acum cinci ani într-un 
cârnat cumpărat la unul dintre cele mai bune magazine din 
Moscova. Libarca asta uscată se imbaia într-o ciorbă, pe care am 
mâncat-o la restaurantul unei gări, iar cuiul ăsta zăcea într-o 
pârjoală luată în aceeaşi gară. Această coditä de guzgan şi această 
bucăţică de safian au fost găsite într-o singură pâine cumpărată tot 
de la Filippov. Peştişorul ăsta, din care n-au mai rămas decât 
oscioarele, l-a găsit nevastă-mea într-un tort primit la onomastică. 
Acest animal, numit urechelnita, mi-a fost oferit într-o halba la o 
berărie germană... lar această bucăţică de guano, eram cât p-aci s- 
o înghit, mâncând o plăcintă cu peşte la un birt... Si aşa mai 
departe, dragul meu. 

— Minunată colecție! 

— Da. Cântăreşte cam un funt şi jumătate fără să mai pun la 
socoteală tot ce-am înghițit din nebăgare de seamă şi am digerat 
între timp. Cu siguranţă că am înghiţit vreo cinci-şase funturi... 

Misa ridică cu băgare de seamă foaia de ziar, îşi admiră câteva 
clipe colecția şi o răsturnă înapoi în sertar. Am luat paharul cu ceai 
şi am început să beau, fără să-l mai rog pe prietenul meu să trimită 
după pâine. 


Apărută pentru prima oară în revista „Zritel”, 1883, Nr. 13, 17 februarie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Visuri poetice 


(Text pentru următorul desen: un om prost îmbrăcat sade pe 
pat, într-o odaie sărăcăcios mobilată şi mângâie o pisicuţă pe 
care o tine pe genunchi). 


Hei! Să fie în locul acestei pisicute o fată durdulie de negustor... 
S1 fata de negustor să aibă trei sau patru sute de mii de ruble... Si 
cu cele trei-patru sute de mii de ruble să-mi cumpăr o căsuţă... şi 
nişte cai negri... Să-mi plimb şi eu drägutele cu troica... S-o scot 
şi pe Katiuşa mea în rândul oamenilor... 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 8, 19 februarie. 
Desen de A. I. Lebedev. Tema: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Boul şi domnişoara 


MIC EPISOD DIN VIAŢA PREA ONORABILILOR DOMNI 


Pe mutra îmbuibată, lustruită, a prea onorabilului domn se citea 
un plictis de moarte. Era după masă; abia iesise din braţele lui 
Morfeu şi nu ştia ce să facă. N-avea chef nici să gândească, nici să 
caste... De citit nu mai citea din timpuri imemoriale —îi era 
lehamite — pentru teatru era prea devreme, iar de ieşit la plimbare 
cu trăsura îi era lene... Ce să facă? Cu ce să-şi omoare timpul? 

— A venit o domnişoară! îl vesti Egor. Întreabă de 
dumneavoastră! 

— O domnişoară? Hm... Cine o fi? Dar la urma urmei totuna e; 
pofteste-o... 

In salonaş intră şi salută sfios o brunetă drăguță, îmbrăcată 
simplu... chiar foarte simplu. 

— Jertati-mä, începu ea cu glas tremurător de soprană. Ştiţi... 
Mi s-a spus că dumneavoastră... nu puteţi fi găsit acasă decât la 
ora şase... Sunt... sunt... fiica consilierului de curte Paltev... 

— Încântat! Luaţi loc! Cu ce vă pot fi de folos? Stati jos, nu vă 
sfiiti! 

— Am venit la dumneavoastră cu o rugăminte... urmă 
domnisoara, aşezându-se stingherită şi frământându-şi nasturii cu 
degete tremurătoare... Am venit... să vă rog să-mi daţi un bilet 
gratuit de cale ferată ca să mă duc acasă. Am auzit că 


dumneavoastră dati uneori astfel de bilete... Vreau să plec şi n- 
am... nu sunt... bogată... Mi-ar trebui un bilet de la Petersburg la 
Kursk... 

— Hm... Aşa... Şi pentru ce vreţi să plecaţi la Kursk? Nu vă 
place aici? 

— Ba da, îmi place dar... vedeţi, am părinţi. Plec la părinţi. N- 
am mai fost de mult pe acasă... Am primit scrisoare că mama e 
bolnavă... 

— Hm... Aveţi aici serviciu sau vă faceţi studule? 

Domnişoara îi povesti unde şi la cine fusese în slujbă, ce leafă 
primise, cât avusese de lucru... 

— Aşa-a... Ati avut serviciu... Ei da, nu se poate spune că ati 
avut o leafă mare... Nu se poate spune... Ar fi neomenos să nu vi 
se dea un bilet gratuit... Hm... Vasazica vă duceti la părinți... De 
bună seamă că aveţi şi un drăguţ la Kursk, ai? O mică dragoste? 
He-he-he... Un logodnic? Văd că rositi? Nu-i nimic! Foarte bine! 
Duceti-va! E timpul să va maritati... Si domnul cine-i? 

— E funcţionar... 

— Foarte frumos... Duceti-va la Kursk... Se spune că de lao 
sută de verste înainte de Kursk miroase a ciorbă de varză şi 
mişună libărcile... Hehe-he... Îmi închipui ce plictiseală trebuie să 
fie la Kursk! Dar de ce nu vă scoateţi pălăria? Asa, nu va sfiiti! 
Egor, dă-ne ceai! Trebuie să fie grozav de plicticos la... cum îi 
zice... la Kursk? 

Domnişoara, care nu se așteptase la o primire atât de 
prietenoasă, se lumină la fata şi-i vorbi pe larg prea onorabilului 
domn despre toate distractiile de la Kursk... Îi povesti apoi că are 
un frate funcționar, un unchi învăţător, nişte veri elevi de liceu... 
Egor servi ceaiul... Domnisoara isi întinse sfios mana, luă paharul 
si, temându-se să nu sorbäie, începu să inghita pe neauzite... Prea 
onorabilul domn o privea zâmbind... Plictisul îi trecuse... 

— Logodnicul dumneavoastră e băiat frumos? întrebă el. Cum 
ati făcut cunoştinţă? 

Domnişoara răspunse, ruşinată, la amândouă întrebările. Se trase 
cu încredere mai aproape de prea onorabilul domn şi îi povesti 


zâmbind cum aici, la Petersburg, fusese cerută de mai multe ori în 
căsătorie şi cum refuzase... Vorbi mult timp. În cele din urmă 
scoase din buzunar scrisoarea părinților şi o citi prea stimatului 
domn. Ceasul sună opt. 

— Tatăl dumitale are un scris foarte frumos... Ce de codițe le 
mai face literelor! He-he!... Dar trebuie să plec... La teatru a şi 
început spectacolul!... La revedere, Maria Efimovna! 

— Prin urmare pot să nadajduiesc? întrebă domnisoara, 
ridicându-se. 

— Ce anume? 

— Că o să-mi dati un bilet gratuit... 

— Un bilet?... Eu n-am bilete! Se vede că ati greşit adresa 
domnişoară... He-he-he... Aţi nimerit la altă intrare... Alături de 
mine stă într-adevăr un funcţionar de la căile ferate, eu însă lucrez 
la bancă! Egor, spune să pună caii la trăsură. La revedere, ma 
chere Maria Semionovna! Mi-a părut bine!... Foarte bine!... 

Domnişoara se îmbrăcă şi ieşi... La cealaltă intrare i se spuse că 
funcţionarul de la căile ferate plecase la ora şapte şi jumătate la 
Moscova. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, Nr. 8, 19 februarie. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Mototoală 


Acum câteva zile am poftit-o la mine în birou pe Iulia 
Vasilievna, guvernanta copiilor mei. Trebuia să mă socotesc cu ea. 

— Ja loc, Iulia Vasilievna! i-am spus eu. Hai să facem socoteala. 
A1 desigur nevoie de bani şi, formalistă cum te ştiu, eşti în stare să 
nu ceri niciodată singură... la să vedem... Ne-am înţeles cu 
treizeci de ruble pe lună... 

— Cu patruzeci... 

— Ba nu, cu treizeci... Aşa e însemnat la mine... De altfel 
niciodată nu le-am dat guvernantelor mai mult de treizeci de 
ruble... Eşti aici de două luni... 

— Două luni şi cinci zile... 

— Ba de două luni în cap... Aşa e însemnat la mine. Prin 
urmare, ai de primit şaizeci de ruble... Scăzut nouă duminici... 
fiindcă duminicile nu i-ai dat lecţii lui Kolea, ci v-aţi plimbat 
numai... Si trei sărbători... 

Iulia Vasilievna se aprinse la fata şi începu să-şi frământe 
volanul rochiei, dar... nu suflă o vorbă!... 

— Trei sărbători... Prin urmare, scădem încă douăsprezece 
ruble... Patru zile Kolea a fost bolnav şi iar nu i-ai dat lecţii... te- 
al ocupat numai de Varia... Trei zile te-a durut măseaua şi 
nevastă-mea ţi-a dat voie să nu vezi de copii după prânz. 
Douăsprezece şi cu şapte fac nouăsprezece. Vasăzică, dacă facem 
scăderea, rămâne... aşaa... patruzeci şi una de ruble... Este? 


Ochiul stâng al Iuliei Vasilievna se înroşi şi se umezi. Bărbia 
începu să-i tremure. O apucă o tuse nervoasă, îşi suflă nasul, dar... 
nu spuse o vorbă! 

— În ajun de Anul Nou ai spart o ceascä de ceai cu farfurioară 
cu tot. Scădem două ruble... Ceaşca făcea mai mult, era o amintire 
de familie, dar... dă-o-ncolo! Treacă de la mine! Apoi, din pricina 
neatentiei dumitale, Kolea s-a urcat în copac şi şi-a rupt hainuta... 
Scădem zece... Tot din neatentia dumitale, fata din casă a furat 
Variei mişte pantofiori. Trebuie să ai grijă de toate. Doar de asta 
primeşti leafă. Prin urmare, mai scădem cinci... În ziua de 10 
ianuarie ai luat de la mine zece ruble... 

— N-am luat! şopti lulia Vasilievna. 

— Dar e scris aici! 

— Dacă spuneţi dumneavoastră... 

— Din patruzeci şi unu scădem douăzeci şi şapte... rămân 
paisprezece... 

Ochii Iuliei Vasilievna se umplură de lacrimi... Pe năsucul ei 
lung, fin, se ivi un strop de sudoare. Biata fată! 

— N-am luat decât o dată, îmi explică ea cu glas tremurător... 
trei ruble de la soţia dumneavoastră... Altceva n-am mai luat... 

— Da? Ei poftim, şi eu care uitasem să le trec aici! Vasăzică din 
paisprezece mai scădem trei — rămân unsprezece... lată banii 
dumitale, draga mea! Trei... trei... trei... una şi încă una... 
Poftim! 

S1 1-am întins unsprezece ruble... Fata le-a luat şi le-a băgat cu 
degete tremurătoare în buzunar. 

— Merci, a şoptit ea. 

Am sărit în picioare şi am început să mă plimb prin odaie. Eram 
enervat. 

— Pentru ce îmi spui merci? am întrebat-o. 

— Pentru bani... 

— Dar pentru Dumnezeu, ştii bine că te-am înşelat, că te-am 
jefuit şi îmi mai $i multumesti? 

— În alte case mi s-a întâmplat să nu iau nimic. 

— Să nu iei nimic? Nu-i de mirare! Am făcut o glumă şi ţi-am 


dat o lecţie cruntă... Am să-ţi plătesc toate cele optzeci de ruble 
ale dumitale! Iata-le, ti le-am pregătit într-un plic! Dar cum e cu 
putință să fu aşa de moale? De ce nu te impotrivesti? De ce taci? 
Nu ştii că în viata trebuie să-ţi arăţi colții? Se poate să fu aşa de 
mototoală? 

A zâmbit silit, iar pe chipul ei am citat: „Se poate 

I-am cerut iertare pentru această lecţie aspră şi i-am dat, spre 
marea ei mirare, toate cele optzeci de ruble. A îngăimat sfioasă 
câteva merci-uri şi a 1esit. Privind în urma ei m-am gândit: „Ce 
uşor e să fii puternic în lumea asta!” 


1»? 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 8, 19 februarie. 
Semnată: A. Cehonte. A intrat fără modificări în culegerea „Povestiri 
felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii. 


Ridichea 


TRADUCERE DIN LIMBA COPIILOR 


A fost odată ca niciodată un moşneag şi o babă. Au trăit cât au 
trăit şi Dumnezeu le-a trimis pe Serj. Serj avea urechi lungi şi în 
loc de cap o ridiche. Şi a crescut Serj de s-a făcut cât un munte... 
L-a apucat moşneagul de urechi; a tras, a tot tras, dar n-a putut să-l 
scoată în rândul oamenilor. Moşneagul a chemat-o pe babă. 

Baba s-a apucat de moşneag, mosneagul de ridiche; şi au tras, şi 
au tot tras, dar n-au putut să-l scoată în rândul oamenilor. Baba a 
chemat-o pe mätusa-printesä. 

Mătuşa s-a apucat de babă, baba de mosneag, moşneagul de 
ridiche; şi au tras, şi au tot tras, dar n-au putut să-l scoată. Mătuşa- 
prinţesă l-a chemat pe cumătrul-general. 

Cumătrul s-a apucat de mătuşă, mătuşa de babă, baba de 
mosneag, moşneagul de ridiche; şi au tras, şi au tot tras, dar n-au 
putut să-l scoată. Şi-a pierdut moşneagul răbdarea. Şi-a măritat 
fata cu un negustor bogat. Si l-a chemat şi pe negustor cu hârtiile 
lui de o sută de ruble. 

Negustorul s-a apucat de cumătru, cumătrul de mătuşă, mătuşa 
de babă, baba de moşneag, moşneagul de ridiche; au tras, au tot 
tras şi au scos capul de ridiche în rândul oamenilor. 

S1 Ser] a ajuns consilier de stat. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 8, 17 februarie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


În secolul nostru practic, când ş.a.m.d. 


Un om cu nasul vânăt se apropie de clopot şi îl trage alene. 
Călătorii, până atunci linistiti, încep să alerge şi să se frământe... 
Pe peron trec huruind cärucioarele cu bagaje. Deasupra 
vagoanelor se trage frânghia. Locomotiva se apropie suierând. 

O ataşează la vagoane. De prea mult zor, cineva, undeva, sparge 
o sticlă... Răsună cuvinte de bun rămas, suspine, glasuri de 
femel... 

Lângă un vagon de clasa a doua stăteau un tânăr şi o fată. Îşi 
luau şi ei rămas-bun şi plângeau. 

— Drum bun, îngerul meu! spunea tânărul, sărutând căpşorul 
blond al fetei. Drum bun! Sunt atât de nefericit! Mă laşi singur o 
săptămână întreagă! Pentru o inimă care iubeşte e o veşnicie! 
Drum bun! Sterge-ti lacrimile... Nu plânge... 

Din ochii fetei se rostogoleau lacrimi; un strop căzu pe buza 
tânărului. 

— Drum bun, Varia! Salută-i pe toți... Ah, da! Să nu uit. 
Dacă-l vezi pe Mrakov”?, dă-i aceste... aceste... Nu plânge, 
scumpo... Dă-i aceste douăzeci şi cinci de ruble... 

Tânărul scoase din buzunar o hârtie de douăzeci şi cinci de ruble 
ŞI o întinse Variel. 

— Fii drăguță şi da-i-le... I le datoram... Of, grea e despărțirea! 

— Nu plânge, Petea. Sâmbătă mă întorc... neapărat... Să nu mă 
ulti până atunci... 


Căpşorul blond se lăsă pe pieptul lui Petea. 

— Pe tine? Pe tine să te uit? Crezi că ar fi cu putinţă? 

Răsună al doilea semnal de clopot. Petea o strânse pe Varia în 
braţe, începu să clipească din ochi şi izbucni în plâns, ca un 
baietas. Varia 1 se atârnă de gât şi începu să suspine. Se urcara 
amândoi în vagon. 

— La revedere! Scumpa mea! Îngerul meu! Peste o săptămână! 

Tânărul o sărută pe Varia o ultimă dată şi cobori din vagon. Se 
opri în faţa ferestrei şi scoase o batistă din buzunar, gata s-o 
fluture... Varia îşi atinti privirea umedă asupra chipului drag... 

— Poftiti în vagoane! strigă conductorul. Al treilea clopot! Va 
ro-og! 

Rasuna al treilea semnal. Petea incepu sa-si fluture batista. Dar 
deodată fata 1 se lungi... Se lovi cu palma peste frunte şi sări ca un 
nebun în vagon. 

— Varia! spuse el gâfâind. Ti-am dat douăzeci şi cinci de ruble 
pentru Mrakov... Draga mea... Dă-mi o chitanta! Mai repede! O 
chitantä, scumpa mea! Cum de-am uitat? 

— Prea târziu, Petea! A pornit trenul! 

Trenul pornise. Tânărul sări din vagon, începu să plângă 
amarnic şi să fluture batista. 

— Trimite-mi măcar prin poştă o chitantä! strigă el căpşorului 
blond care îi făcea semne. 

„Ce dobitoc sunt! gândi el, când trenul nu se mai văzu. Dau bani 
fără chitantä! Phu! Ce nesocotintä, ce copilărie! (Un oftat.) Draga 
de ea! Nu mai are mult şi ajunge!” 


Apărută pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1883, Nr. 10, 5 martie. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


O povestire căreia e greu să-i găseşti un titlu 


Într-o zi de sărbătoare, pe la prânz, şedeam vreo douăzeci de inşi 
la o masă mare şi ne bucuram de viaţă. Ochii noştri cam tulburi de 
băutură se desfatau la vederea icrelor moi, straşnice, a homarilor 
proaspeţi, a somonului minunat şi a nenumăratelor sticle, înşirate 
aproape pe toată lungimea mesei. În stomacurile noastre domnea o 
căldură plăcută, sau cum spun arabii: răsărea soarele. Mâncam şi o 
luam din nou de la capăt. Duceam discuţii liberale... Vorbeam 
despre... Pot să contez pe discretia dumitale, cititorule? Nu 
vorbeam de căpşuni şi nici de cai... nu! Rezolvam probleme. 
Discutam despre mujic, despre uriadnic, despre rublă... (Vezi să 
nu mă dai în vileag, dragul meu!) Unul dintre noi scoase din 
buzunar o mică foaie de hârtie şi ne citi nişte versuri în care 
preconiza cu mult haz să se perceapă de la cetăţeni zece ruble, 
când se uită cu amândoi ochii, şi cinci ruble când nu se uită decât 
cu unul singur, iar de la cei orbi să nu se perceapă nimic. 
Liubostiajaev” (Feodor Andreici), un om de obicei potolit şi 
respectuos, se lăsă de data aceasta furat de insufletirea generală şi 
începu să strige: „Excelenţa sa Ivan Prohorici e un lungan... încă 
ce lungan!” După fiecare frază noi urlam: ,pereaf”*” 

Până şi pe chelneri îi abăturăm de pe drumul cel drept, silindu-i 
să bea pentru fraternite...”  Toasturile erau suierätoare, 
muscätoare şi chiar revoltätoare. Eu, bunăoară, am ridicat paharul 
pentru înflorirea ştiin... pot să contez pe discretia dumitale?... 


ştiinţelor naturale. 

Când s-a servit şampania, l-am rugat pe secretarul de gubernie, 
Ottiagaev” — Renan şi Spinoza al nostru — să ţină o cuvântare. 
Ottiagaev făcu nazuri, dar în cele din urmă se învoi şi, aruncând o 
privire în spate, spre uşă, spuse: 

— Prieteni! Pentru noi nu există mari şi mici! Eu, bunăoară, 
secretar de gubernie, nu simt nici cea mai mică dorinţă de a face 
caz de puterea pe care o am asupra registratorilor de colegiu care 
stau la masa aceasta şi totodată trag nădejdea că nici pe mine 
consilierii titulari şi consilierii de curte, aici prezenţi, nu mă 
privesc ca pe un terchea-berchea. Prin urmare, dati-mi voie... 
Mmm... Da, dati-mi voie... Dar uitati-va în jurul dumneavoastră! 
Ce vedeţi? 

Ne-am uitat în jurul nostru şi am văzut mutrele chelnerilor, care 
zâmbeau respectuos. 

— Vedem, urmă oratorul, trăgând cu ochu la uşă, atâtea chinuri, 
atâtea suferinţe... Peste tot furturi, jafuri, hoţii, pungăşii, mituiri... 
Betivi cu nemiluita... Asupriti la fiecare pas... Câte lacrimi! Câţi 
martiri! Să ne fie mila de ei şi... să plangem... (Oratorul începe să 
lăcrămeze.) Să plângem şi să bem pentru... 

În clipa aceea uşa scârtâi şi intră cineva. Am întors capul şi am 
văzut un omulet mărunt cu chelie mare şi cu un zâmbet de mentor 
pe buze. Îl cunoşteam atât de bine pe acest omulet! Intră şi se opri 
ca să asculte sfârşitul toastului. 

— ...sà plângem şi să bem, urmă oratorul, ridicând glasul, in 
sănătatea şefului nostru, a ocrotitorului şi binefăcătorului nostru, 
Ivan Prohorici Halciadaev! Urraaa! 

— Urraaaa! strigară toate cele douăzeci de gâtlejuri, şi prin toate 
douăzeci şampania se prelinse într-un dulce şuvol... 

Bătrânelul se apropie de masă şi ne făcu senine prietenoase cu 
capul. Se vedea că era încântat. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 11, 10 martie. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Frätiorul 


La fereastră stătea o fată şi privea îngândurată caldarâmul 
murdar. În spatele ei stătea un tânăr în uniformă de funcţionar. Îşi 
frământa mustăcioara şi spunea cu glas tremurat: 

— Baga-ti minţile in cap, soro, cât nu-i prea târziu! Fă-mi şi mie 
hatârul ăsta! Nu-l mai lua pe făinarul ăla burtos, pe topârlanul ăla! 
Dă-l încolo de fălcos afurisit, dar-ar Dumnezeu să nu-şi mai 
găsească odihna nici pe lumea cealaltă! 

— Nu pot, frätioare! Mi-am dat cuvântul. 

— Te rog din suflet! Fie-ti milă de neamul nostru! Tu esti 
nobilă, cultă, iar el e un negustor de cvas, un {aranoi, un bädäran! 
Bădăran! Întelege odată, femeie fără minte ce eşti! Vinde cvas 
imputit şi scrumbii mucegăite! E un pungaş ordinar! Ieri i-ai dat 
cuvântul şi chiar azi-dimineata a inselat-o pe bucătăreasa noastră 
cu cinci copeici! Scoate şapte piei de pe bieţii oameni! Dar nu te- 
nteleg: unde-s visurile tale? Spune! Doamne, Dumnezeule! Doar îl 
iubeşti pe Mişka Triohvostov”, de la mine de la minister! La el 
visezi! Si el te iubeşte... 

Sora se îmbujoră. Bărbia începu să-i tremure, ochii 1 se umplură 
de lacrimi. Se vedea cât de colo ca frätiorul nimerise ,,punctul” cel 
mai sensibil. 

— Te nenorocesti pe tine şi îl nenorocesti şi pe Miska... A 
început să bea, băiatul! Of, surioară, surioară! Te-ai lăsat ispitita 
de bänetul toparlanului, de cercei şi de brățări. Te märiti din 


interes cu o ciumă... cu un porc... lei un incult... Nici nu ştie să- 
si scrie numele ca lumea! ,,Mitri Nekolaev”. „Ne”... auzi 
dumneata! Nekolaev... O vită! E bătrân, bădăran, necioplit... Sa 
nu faci una ca asta! 

Glasul i se frânse şi se înecă. Începu să tuşească şi îşi şterse 
ochii. Se porni să-i tremure şi lui barbia. 

— Mi-am dat cuvântul, fratioare... Apoi, ca să-ţi spun drept, m- 
am săturat şi eu de sărăcia noastră... 

— Dacă e aşa, atunci am să vorbesc! Nu voiam să mă murdäresc 
în ochii tai, surioară, dar am să ţi-o spun... Mai bine să-mi pierd 
renomeul’®, decât să văd cum te nenoroceşti... Ascultă, Katia, ştiu 
ceva despre făinarul tau. Dacă ai să afli despre ce-i vorba, ai să-l 
päräsesti pe loc. Ascultă ce-ţi spun: ştii tu în ce loc scârbos l-am 
întâlnit într-o zi? Sti? 

— Unde? 

Frätiorul deschise gura să răspundă, dar se opri. În odaie intrase 
un flăcău în haină lungă rusească cu nişte cizme murdare în 
picioare şi cu un sac mare în mână. Făcu semnul crucii şi se opri 
lângă uşă. 

— Mitri Terentici vă salută, se adresă el fratiorului, şi mi-a spus 
să vă felicit cu prilejul zilei de duminică... lar asta să v-o dau 
chiar în mână. 

Frätiorul se încruntă, luă sacul, se uită în el şi zâmbi dispretuitor. 

— Ce-i aici? Fleacuri pesemne... A, da... O capatana de 
zahăr... 

Scoase cäpätâna din sac, îi smulse învelitoarea şi ciocăni cu 


degetul în zahăr. 
— Hm... De la ce fabrică e? De la Bobrinski? Aşa da... Şi ästa-1 
ceai? Parcă miroase ceva... A, da, nişte sardele... O 


pomadă, netam-nesam... nişte stafide cu fel de fel de gunoaie... 
Vrea să mă cumpere, să-mi intre pe sub piele... N-nu, dragul meu! 
Nu-s din ăia care se pot cumpăra! Si pentru ce a mai pus, mă rog, 
în sac şi cicoare? N-am ce face cu ea. Nu-i sănătos să bei cafea... 
iti distruge nervii... Bine, du-te! Spune-i că-l salut! 


Flăcăul ieşi. Sora se repezi la frätior şi îl apucă de mână... 
Vorbele lui o zdruncinaseră. Încă un cuvânt şi... praf se alegea de 
făinar! 

— Spune-mi! Hai, spune odată! Unde l-ai văzut? 

— Nicăieri. Am glumit... Fă cum ştii! mormai fratiorul şi mai 
ciocani o dată cu degetul în capatana de zahăr. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 11, 11 martie. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Un filantrop 


În budoarul luxos, mobilat cu rafinament, al uneia dintre cele 
mai cunoscute cuconite din Moscova, şedea un medic. Era pe la 
amiază. Drăgălaşa gazdă abia îşi părăsise culcuşul şi, tolănită pe o 
canapea moale, se întindea alene, privind întrebător în ochii 
medicului. Acesta, un tânăr de vreo douăzeci şi şase de ani, şedea 
gânditor în faţa ei, cu un aer posomorât. Soarele amiezii juca pe 
brelocurile lui masive, îi dogorea fruntea mare, albă, şi îl silea să- 
si închidă ochi pe jumătate; dar el nu se sinchisea. 

Nu-i păsa de ceea ce simţea trupul său, acum când altă buba, 
mai usturătoare şi mai sfredelitoare nu-i dădea pace; îi era sufletul 
bolnav. 

Se judeca aspru pe el însuşi, se dispretuia, se ura... Era gata sa 
se sfâsie. 

Ştia că ea aşteaptă sä-1 vorbească... Dar ce putea să-i spună? 

„Sunt un nemernic! gândea el, privind cu coada ochiului 
căpşorul drăgălaş al femeii din faţa lui. De o mie de ori nemernic! 
Am alergat două săptămâni după ea, nu i-am dat pace, m-am 
schimonosit în fata ei ca ultimul filfizon, am facut pe cocoşul ca 
cel din urmă dobitoc... $1? Am izbutit s-o fac să se îndrăgostească 
de mine... Nu-i zi în care să nu trimită de vreo patru ori după 
mine... Am făcut-o să mă iubească, dar oare sunt eu în stare s-o 
răsplătesc cu aceeaşi dragoste? Nefericita! Cu câtă tristeţe se uită 
la mine! Cu câtă nerăbdare aşteaptă cuvintele hotărâtoare!” 


Într-adevăr, privirea aţintită pe chipul medicului era plină de 
dragostea cea mai duioasă, de patima cea mai arzătoare, cea mai 
năvalnică, cea mai nebună! 

„Pentru ce dracu” am ţinut cu tot dinadinsul s-o cuceresc? îşi 
urma doctorul şirul gândurilor. Asa... din vanitate... Voiam să-mi 
flatez amorul propriu. Filfizonilor şi dobitocilor le place să 
sucească femeilor capul. Nu se întreabă însă la ce le folosesc 
aceste victorii. Eu, bunăoară, ce-am să fac cu păpuşa asta? Biata 
femeie!” 

— Și braţul drept mă doare! întrerupse drăgălaşa cuconita 
gândurile medicului. M-a durut toată noaptea. Am avut şi dureri 
de cap. 

— Hm... Aşa-a... Dar de dormit, aţi dormit bine? 

— Nu, prost... îmi vâjâia capul, nu ştiu de ce... 

— Palpitaţii? întrebă doctorul, ca să spună ceva. 

— Da, şi palpitatii, minţi cuconita. În general nervii îmi sunt 
groaznic de zdruncinati. Nu mai ştiu ce să fac... În fiecare zi vă 
deranjez etc. 

Trecu o jumătate de ceas cu întrebări şi răspunsuri de felul 
acesta. În cele din urmă medicului i se făcu silă de el. 

Se ridică în picioare şi îşi luă pălăria. 

— Trebuie să faceţi mai multă mişcare, spuse el. Evitaţi 
emoţiile... Vara plecaţi în străinătate sau în Caucaz, bunăoară... 
Mai trec şi mâine pe la dumneavoastră. 

Cuconita se ridică şi ea şi, fără o vorbă, strecură un plic în mâna 
pe care 1-0 întindea doctorul. El luă plicul, fără s-o privească. Dar 
uitându-se din întâmplare în oglindă, văzu că obrăjorul mic, 
drăgălaş, de copil alintat, stătea gata să plângă. Ochisorii, bietii 
ochişori albaştri, clipeau des şi erau umezi. Gura mica se inclesta 
de mânie şi ciudă. 

„Nefericita”, gândi medicul, ofta şi se milostiv... 

— De altfel... bolborosi el, încercaţi să luaţi din hapurile pe care 
am să vi le prescriu îndată... încercaţi. 

Se aşeză din nou, taie dintr-o coală albă o hartiuta pentru reţetă 
si, după ce puse semnul de reţetă (Rp.) scrise: 


„Astă seară la ora opt în strada Neglinnaia, colt cu Kuznetki, 
lângă Daziaro”. Vă aştept”. 

Medicul îşi puse mănuşa, salută şi ieşi. 

La ora opt scara... Dar voi pune punct. Unul singur. Am preferat 
întotdeauna un punct mai multor puncte şi îl voi prefera şi acum. 


Apărută pentru prima oară în revista „Zritel” 1883, Nr. 19, 14 martie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Un caz din practica judiciară 


Lucrul s-a petrecut la judecătoria de ocol din oraşul N., la una 
dintre ultimele sesiuni. 

Pe banca acuzaților se afla Sidor Şdmeţov!%, un târgovet din N., 
de vreo treizeci de ani, cu o faţă vioaie de ţigan şi cu ochi sireti. 
Era învinuit de furt prin spargere, de înşelăciune şi substituire de 
persoană. Ultimul delict se mai complica şi cu însuşirea de titluri 
prin fraudă. Acuzarea era susținută de către substitutul de 
procuror. Numele acestuia îl întâlneşti pe toate drumurile. 
Persoana sa nu are niciuna dintre însuşirile care asigură 
popularitatea şi un onorariu solid: este asemenea semenilor sai. 
Fonfăie, nu pronunţă litera „k” şi îşi suflă mereu nasul. 

În schimb acuzatul era apărat de un avocat dintre cei mai vestiți 
si cu mare faimă. Toată lumea îl cunoaşte. Minunatele lui 
pledoarii sunt mereu pomenite şi numele lui e rostit cu evlavie. 

În romanele ieftine, care se sfârşesc cu achitarea acuzatului şi cu 
aplauzele publicului, avocatul joacă un rol însemnat. În aceste 
romane 1 se dă un nume din familii de cuvinte ca: tunet, trăsnet şi 
afte elemente nu mai puţin impunătoare. 

După ce substitutul de procuror dovedi cu prisosintä că 
Selmetov e vinovat si nu merită niciun fel de ingaduinta, dupa ce 
explică, convinse şi anunţă: „am terminat”, se ridică apărătorul. 
Toată lumea ciuli urechile. Se făcu tăcere. Avocatul începu să 
vorbească şi... nervii publicului din N. începură să vibreze. 


Apărătorul îşi întinse gâtul smead, îşi lăsă capul într-o parte, 
fulgeră cu ochii, repezi o mână în sus, şi un balsam ametitor se 
revărsă în urechile încordate ale asistenţei. Glasul lui începu să 
cânte pe nervi ca pe strunele balalaicii... Chiar după primele două- 
trei fraze, cineva scoase un geamăt şi o doamnă, galbenă la fata, fu 
scoasă pe brațe din sala de şedinţe. După câteva minute, 
preşedintele se văzu nevoit să pună mâna pe clopoțel şi să sune de 
trei ori. Grefierul, cu nas stacojiu, începu să se framante pe scaun 
şi să privească amenintätor spre sala captivată. În aşteptarea 
patimasa a frazelor ce aveau să urmeze, toți ochii priveau cu 
pupilele mărite, toate chipurile erau palide, trase... Iar inimile... 
Ce să mai vorbim?! 

— Suntem oameni, domnilor jurati, să judecăm deci omeneste! 
spunea, între altele, apărătorul. Înainte de a se prezenta în fata 
dumneavoastră, acest om a îndurat un arest preventiv de şase luni. 
Timp de şase luni, nevastă-sa a fost lipsita de soţul ei, atât de iubit, 
iar ochii copiilor n-au secat o chpă la gândul că scumpul lor tată 
nu se află lângă ei! O, dacă 1-ati fi văzut pe aceşti copii! Sunt 
flămânzi fiindcă n-are cine să-i hrănească, plâng fiindcă sunt 
coplesiti de nenorocire, adânc nenorociti... Priviti-i! Îşi întind 
mânutele spre dumneavoastră, rugându-vă să le redati părintele! 
Nu sunt aici, dar vi-i puteţi închipui. (Pauză.) În concluzie... 
Hm... A fost aşezat alături de hoţi şi de ucigași... El! (Pauză.) E 
de ajuns să ne închipuim chinurile sufleteşti pe care le-a îndurat în 
închisoare, departe de nevastă şi de copu pentru a... Dar ce să mai 
vorbim”?! 

În public răsunară sughituri de plâns... O tânără cu o broşă mare 
în piept începu şi ea să plângă. Apoi se porni să scâncească vecina 
ei, o babuta. 

Apărătorul vorbea, vorbea... Ocolea faptele, stäruind mai mult 
asupra psihologiei. 

— À cunoaşte sufletul lui înseamnă a cunoaşte o lume 
deosebită, o lume în sine, plină de mişcare. Personal am studiat 
această lume... Studiind-o, am studiat pentru prima oară un om, o 
mărturisesc fără inconjur. Am înţeles omul... Fiecare mişcare a 


sufletului său arată că am cinstea să apăr în clientul meu un om 
ideal... 

Grefierul încetă să privească amenintätor şi băgă mâna în 
buzunar, căutându-şi batista. Din sală mai fură scoase pe braţe 
încă două doamne. Preşedintele uită de clopoțel şi îşi puse 
ochelarii ca să nu 1 se vadă lacrima ivita în ochiul drept. Toată 
lumea isi căuta batistele. Procurorul, această inimă de piatră, acest 
sloi de gheaţă, cel mai nesimtitor dintre organisme, începu să se 
frământe nelinistit in jiltul lui; roşi şi îşi cobori privirea sub 
masă... Prin ochelarii lui se zăreau strălucind lacrimi. 

„Trebuia să renunţ la acuzare! se gândea el. Să dau eu un 
asemenea chix?” 

— Uitaţi-vă la ochiu lui! continuă apărătorul (barbia îi tremura, 
glasul îi tremura şi ochii lui oglindeau suferinţa). Oare aceşti ochi 
blânzi, duioşi, ar putea privi cu nepăsare o crimă? O, nu! Ochii 
aceştia ştiu să plângă! Sub aceşti pometi de kalmâc se ascund 
nervi nespus de gingasi! În acest piept butucänos şi slut bate o 
inimă care nu ştie ce-i crima! Si dumneavoastră, oameni buni, ati 
îndrăzni să spuneţi că-i vinovat?! 

Aci, nici acuzatul nu mai fu în stare să rabde. Îi veni şi lui rândul 
să plângă. Clipi din ochi, se porni pe plâns şi începu să se 
frământe pe scaun... 

— Sunt vinovat! izbucni el, întrerupându-l pe apărător. Sunt 
vinovat! Îmi recunosc vina! Am jefuit şi am înşelat! Sunt un 
blestemat! Banii i-am luat din ladă, iar blana furată i-am dat-o 
cumnatei mele s-o ascundă... Mă cäiesc! Îs vinovat de toate! 

S1 acuzatul povesti de-a fir-a-păr cum se petrecuseră lucrurile. Şi 
a fost condamnat. 


Apărută pentru prima oară în revista „Zritel”, 1883, Nr. 20, 15 martie, cu 
subtitlul: Povestire polițistă. Semnată: A. Cehonte. A intrat fără subtitlu şi 
scurtată în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm 
textul culegerii. 

La reeditarea povestirii în culegere, autorul a scos subtitlul şi a scurtat mult 
povestirea. 


Spre ştiinţa trântorilor 


(Legendă la un eventual desen: un bărbat vorbeşte unor persoane 
aşezate în jurul unei mese.) 


Albinele îşi omoară sau isi alungă bărbaţii şi frații. Netrebnici 
din fire, nefiind în stare să muncească şi plăcându-le să trăiască în 
trândăvie, pe spinarea altora, trântorii, scäpati cu viaţă, zboară hai- 
hui în căutare de hrană pe de-a gata. Întorşi la stup, au parte de o 
primire mai mult decât rece: albinele îi inteapa şi îi alungă. lar 
dacă se aşază şi ei pe câte o floare, nu ştiu ce trebuie să facă şi de 
aceea rabdă de foame. Iarna nu le rămâne decât să îngheţe... 

— Tare mai sunt tâmpiţi şi trântoriu ăştia! întrerupe un domn cu 
vază pe zoolog. Habar n-au că ar avea un mijloc minunat ca să 
iasă din situaţia asta neplăcută. Eu, bunăoară, ştiţi ce-as face, dacă 
aş fi în locul lor? 

— Ce anume? 

— Aş lua florile în arendă... $i atunci nu ştiu cine ar fi mai 
sătul: albinele sau eu... Cred că eu! 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 13, 25 martie. 
Semnată: Omul fără splină. Desen de V. I. Porfiriev. S-a păstrat manuscrisul 
autograf al ciornei (la Arhiva literară centrală). Publicăm textul apărut în 
revistă. 


Cavaleri fără frică şi fără prihană 


La gara ,Deraierea”, în locuinţa domnului şef, era mare 
sindrofie. Se adunaseră să petreacă şefi de gară, şefi de secție, de 
magazie, de depou, etc., la pensie şi în activitate, tineri şi bătrâni. 
Printre uniformele de funcționari de cale ferată, se zăreau ici-colo 
culori de modes et robes! şi câte un obrăjor de copil... Musafirii 
beau ceai, jucau cărți, făceau muzica şi stăteau la taifas. Se vorbea 
despre tot felul de întâmplări întâmplate întâmplător pe cutare sau 
cutare linie. Se povestiră atât de multe încât nici n-aş putea să 
scriu despre toate. Numai domnul Ukusilov!%? povesti timp de 
două ceasuri... Poftim de scrie! Voi fi scurt, ca de obicei. 

— Ne-am ales cu trei vagoane sfărâmate! îşi isprăvi domnul 
Ukusilov polologhia care tinuse două ceasuri încheiate. Doi morţi 
ŞI Cinci răniţi, iar ce a fost mai mult de asta, trebuie socotit 
scorneală, nu s-a anunţat oficial... He-he-he! Dintr-o singură 
echipă mi-au venit şase răniți... l-am chemat la mine... Daca 
cumva... careva... suflă o vorba!... Ma-ntelegeti!... spuneți că v- 
ati lovit. La doi soldaţi le-am dat câte trei ruble ca să le închid 
gura: „O vorbă să nu suflati!” Cu toate măsurile de precautiune pe 
care le-am luat, lucrurile nu s-au isprăvit cu bine. M-au zburat din 
post şi m-au ameninţat şi cu darea în judecată. Cică am dormit şi 
n-am dat telegramă. După părerea ăstora un şef de gară nici să 
doarmă n-are voie. Ce oameni fără ruşine!... Pentru un fleac de 
nimic au lăsat pe drumuri un tată de familie. Într-unul dintre 


vagoane, se transportau pentru directorul mişcării nişte raci de la 
moşia lui şi s-au pierdut în învălmăşeală. Directorul aştepta cu 
nerăbdare să mănânce în seara aceea raci a la bordălez. Era om 
subțire de felul lui... Dacă n-ar fi fost racii ăştia blestemati nu ma 
pocnea ancheta şi nu mi-aş fi pierdut postul... 

— Și acum sunteţi tot fără post? îl întrebă fata preotului din 
satul vecin. (Venise la gară să ceară „prieteneşte” un bilet gratuit 
pentru mamă-sa, ca să se ducă la o mătuşă.) 

— Aş! O săptămână după aceea făceam serviciul pe altă linie, 
cu toate că fusesem dat în judecată. 

— Să va spun un alt caz... începu domnul Gartunov!™ 
turnandu-si un paharut de votcă. îl cunoaşteţi desigur pe Ivan 
Mihailici, acela care a fost şef de tren... O bestie, ce să zic! Un om 
foarte cinstit, un suflet nobil, dar ticălos în felul lui, un mare 
şmecher... Adică, nu-i chiar ticălos, ci cum să zic... un geniu în 
felul lui, o adevărată pasăre de pradă... A sosit într-o zi la staţia 
„Hingheri” cu trenul lui... Cu un mărfar. Nu-l făceau şef de tren 
de persoane, fiindcă nu putea să se uite la o femeie fără să-l apuce 
istericalele. Vasăzică sosise cu trenul... Tocmai atunci se aflau pe 
peron vreo treizeci de cosasi. Era vară, muncile erau în toi... 

— „Unde mergeţi, măi cosaşilor? 1-a întrebat el. Hai că vă duc 
cu trenul meu de marfă până la gara următoare. N-am să vă iau 
decât zece copeici de căciulă, atât...” 

Cosaşilor bineînţeles că le-a convenit. Atâta aşteptau. Ivan 
Mihailtci a primit de la fiecare câte zece copeici şi i-a băgat pe toţi 
în vagonul de serviciu. Când a pornit trenul, cosaşii au început să 
cânte de mulţumiţi ce erau. Mare comedie! Mă aflam şi eu în 
vagon; voiam să ajung la timp la Ilia Petrovici... O botezau pe 
Olecika lor... 

— „De ce 1-ai luat, Ivan Mihailici? i-am spus eu. E un controlor 
în gară!” 

— „Nu, zău?” 

— Să mor eu...” 

Ivan Mihailici a căzut pe gânduri... Fireşte, n-avea chef să se 
facă de ruşine. La drept vorbind, nu era cine ştie ce contraventie, 


toți iau călători clandestini, şi toată lumea o ştie, dar oricum, parca 
nu-i prea venea la îndemână... Apoi nici controlorii nu-s toți la 
fel... Ti se poate întâmpla sa dai de un impielitat care să-ţi facă 
nişte zile fripte... mamă Doamne! Da-da, se întâmplă! Te pâräste 
mai mult de al dracului ce e sau ca să se pună bine cu şefii... 

— Trenul nu-l poţi opri, a spus Ivan Mihailici, şi totuşi diavolii 
ăştia trebuiesc dati jos... Ce-i de făcut? 

Colac peste pupăză am mai întâlnit şi un tren cu trei felinare pe 
vagonul de serviciu. Şefii de tren au semnalele lor: dacă pe 
vagonul de serviciu sunt, bunăoară, trei felinare, două fanioane, 
sau vreun alt semn de-al lor, înseamnă că-i un controlor în gară. 
Prin urmare spusele mele se adevereau. Ivan Mihailici s-a gândit 
ce s-a gândit şi a găsit ce avea de făcut. Să te strici de râs, nu alta! 
A deschis uşa vagonului, i-a apucat pe domnii cosaşi de gulerul 
hainei şi din plin mers: Mars! Sări! Au început să sară cosaşii... 
Hehe-he! Cădeau ca nişte snopi. 

— „Sări! le striga Ivan Mihailici. Sări cu fata înainte şi n-ai sa 
pätesti nimic! Sări, dacä-ti spun, aşa şi pe dincolo! Drace, 
diavole!” 

Priveam şi ne prăpădeam de râs... Toţi au sărit şi n-au pätit 
nimic, afară de unul care şi-a rupt piciorul. Au rămas pagubasi de 
cele zece copeici ale lor... Hehe-he... Peste o săptămână s-a aflat 
nu ştiu cum, de comedia asta; îl găsiseră nu mai ştiu unde pe 
cosaşul cu piciorul rupt... Se vede că a umblat cu vorba careva, fie 
el al naibii... Răutatea omenească!... Cosaşului i s-au dat cinci 
ruble despăgubire, iar pe Ivan Mihailici l-au dat afară... He-he-he. 

— Şi acum a rămas fără slujbă? 

— Am auzit că intră la operă. Are un glas straşnic de bariton. 
Când mergea cu trenul şi se îmbăta, începea să cânte. Fiarele îl 
ascultau, păsările plângeau! E un mare talent, orice s-ar zice... 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 14, 2 aprilie. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Salcia 


Cine dintre dumneavoastră a călătorit vreodată pe sleaul poştei 
dintre B. şi T.? Acela îşi mai aduce desigur aminte de moara lui 
Andreev care stă cocotatä singuratică pe malul râuletului 
Kaziavka!%. Moara-i mică, cu două perechi de pietre... Are peste 
o sută de ani, nu mai macină de mult, şi de aceea nu-i de mirare că 
aduce cu o bäbutä măruntă, gârbovită şi zdrentäroasä, gata în orice 
clipă să se präbuseascä. Şi s-ar fi prăbuşit de mult dacă nu s-ar 
propti de o salcie uriaşă, din alte vremi, şi atât de groasă încât n-o 
pot cuprinde nici doi inşi. Frunzisul lucios al sălciei se revarsă 
peste acoperiş şi peste iezătură; ramurile joase ating pământul şi se 
scaldă în apa rauletului. E şi ea bătrână şi gârbovită. Trunchiul ei 
ghebos e slutit de o scorbură mare, întunecoasă. Dacă bagi mana 
în scorbură, degetele ti se afundă în miere neagră, şi un roi de 
albine sălbatice încep să-ţi bâzâie pe la urechi şi să te intepe. Câţi 
ani să aibă? Arhip, prietenul ei, spune că era bătrână chiar şi pe 
vremea cand el slugărea la boier ca „franţuz”, şi apoi la cucoana 
ca „harap”; şi asta s-a petrecut foarte demult. 

Salcia mai propteşte şi o altă căzătură — pe bătrânul Arhip, care 
şade la rădăcina ei şi pescuieşte din zori şi până-n amurg cu 
undita. E bătrân, gârbovit, ca şi salcia, şi gura lui ştirbă seamănă 
cu scorburi. Ziua pescuieşte, iar noaptea şade dus pe gânduri la 
rădăcina sălciei. Amândoi, şi salcia cea bătrână şi Arhip, şuşotesc 
ZI şi noapte... Amândoi au văzut multe la viata lor. Ascultati-1... 


Acum vreo treizeci de ani, în duminica Floriilor, ziua bătrânei 
sălcii, moşneagul şedea la locul lui obişnuit, privea primăvara şi 
pescuia. În jur era linişte, ca întotdeauna... Nu se auzea decât 
şoapta celor doi bătrâni şi, din când în când, plescăitul unui peste 
jucaus. Mosneagul pescuia şi aştepta nămiaza. Atunci începea el 
să-şi fiarbă ciorba de peşte. Când umbra sălciei începea să se 
desprindă de malul celălalt, se apropia amiaza. Arhip mai afla 
timpul şi după zurgălăii carute1 de posta. Taman la ceasurile 
douăsprezece, brişca poştei din T. trecea pe iezatura. 

Arhip auzi zurgäläii şi în duminica aceea. Îşi lăsă undita şi 
începu să privească. Caruta trasă de trei cai urcă dâmbul, cobori şi 
o luă la pas spre iezătură. Poştaşul dormea. După ce urcă pe 
iezătură, căruţa se opri fără veste. Arhip nu se mai mirase de multă 
vreme, dar în ziua aceea îi fu dat să se mire tare. Se petrecu ceva 
neobişnuit. Surugiul întoarse capul, începu să se frământe pe 
capră, smuci batista de pe fata postasului si îl lovi puternic cu o 
măciucă. Poştaşul nu făcu nicio mişcare. Pe capul său bălai se ivi 
o pată purpurie. Surugiul sări din căruţă şi-i mai trase cu toată 
puterea încă o lovitură. Câteva clipe după aceea, Arhip auzi pe 
aproape nişte paşi: surugiul cobora de pe mal şi venea drept spre 
el... Chipul lui, ars de soare, era galben ca ceara şi privirea îi 
rătăcea, năucă. Tremurând din tot trupul, se apropie în fugă de 
salcie şi, fără să-l vadă pe Arhip, ascunse geanta postasului în 
scorbură; apoi se întoarse în fugă la căruţă, sări pe capră şi se lovi 
singur în tâmplă, ceea ce-l uimi peste fire pe Arhip. Cu fata 
însângerată, dădu bici cailor. 

— Ajutor! Ne căsăpesc! începu el să strige. 

Depărtările îi răspunseră prelung. Arhip auzi mult timp acest 
„Ajutor!” După vreo şase zile, o comisie de anchetă sosi la moară. 
Ridicară un plan al morii şi al iezăturii, măsurară adâncimea râului 
şi plecară, nu fără a fi prânzit la umbra sălciei. În tot timpul 
anchetei, Arhip stătuse sub roata morii, tremurând şi uitându-se în 
geantă. În ea se aflau plicuri cu câte cinci peceti. Zi şi noapte se 
uita la aceste peceti şi se gândea, iar bătrâna salcie ziua täcea şi 


noaptea plângea. „Proasta!” îşi zicea Arhip, ascultându-i plânsul. 
O săptămână după aceea, bătrânul porni cu geanta la oraş. 

— Unde-i aici administraţia? întrebă el, ajungând la barieră. 

I se arătă o casă mare, galbenă, cu gheretă vărgată la poartă. 
Intră şi văzu în vestibul un boier cu nasturi de metal la haină. 
Boierul trăgea din lulea şi ocăra pe un paznic. Arhip se apropie de 
el şi, tremurând din tot trupul, îi povesti întâmplarea de la moară. 
Funcţionarul luă în mână geanta, desfăcu curelusele, päli, se 
inrosi... 

— Aşteaptă o clipă! îi spuse el lui Arhip şi dădu buzna in 
birouri. Funcţionarii se strânseră buluc în jurul lui... începură să 
umble de colo-colo, să se foiască, să se sfătuiască între ei... Peste 
vreo zece minute, funcţionarul îi aduse lui Arhip geanta înapoi şi îi 
spuse: 

— N-ai nimerit unde trebuie, mai frate! Du-te în strada Nijneia, 
acolo te vor îndrepta; aici e administraţia financiară, dragul meu! 
Du-te la poliţie! 

Arhip luă geanta şi ieşi. 

„E mai uşoară geanta!” gândi el. „A scăzut la jumătate 

În strada Nijneia, i se arătă o altă casă galbenă, cu două gherete. 
Aici nu era vestibul: birourile începeau chiar de la intrare. 
Moşneagul se apropie de una dintre mese şi le spuse contopistilor 
povestea gentii. Aceştia îi smulseră geanta din mână, se răstiră la 
el şi trimiseră după şeful lor. Nu trecu mult şi se ivi în odaie un 
bărbat gras, mustăcios. După un scurt interogatoriu, luă geanta şi 
se zăvori cu ea într-una dintre camere. 

— Dar banii unde-s? se auzi peste câteva clipe glasul lui. 
Geanta-i goală! Spuneti-1 moşneagului ca poate să plece. Sau, mai 
bine, opriti-l! Duceţi-l la Ivan Markovici! Ba nu, să plece! 

Arhip salută şi ieşi. A doua zi, caracudele şi bibanii îi vazura din 
nou barba albă... 

Era toamnă târzie. Moşneagul şedea la rădăcina sălciei şi 
pescuia. Chipul îi era tot atât de posomorât, ca şi salcia 
îngălbenită: nu-i plăcea toamna. Se posomori însă şi mai mult în 
dimineaţa când îl zări lângă el pe surugiul cu pricina. Fără să-l 


1°? 


vadă pe Arhip, acesta se apropie de salcie şi îşi băgă mâna în 
scorbură. Albinele, ude şi lenese, începură să 1 se catere pe 
mânecă. După ce scotoci câteva clipe, se îngălbeni, iar peste un 
ceas, şedea pe malul râului şi privea fără rost în apă. 

— Unde e? îl întreba el mereu pe mosneag. 

La început Arhip tăcea, posac, şi nu voia să-i răspundă 
ucigaşului, dar în cele din urmă 1 se făcu milă de el. 

— Am dus-o la mărimi! spuse el. Dar să nu-ţi fie frică, măi 
prostule... Le-am spus că am găsit-o sub salcie... 

Surugiul sări în picioare, scoase un urlet şi se năpusti asupra lui 
Arhip. Nu-l slăbi din mână multă vreme. ÎL izbi crunt peste fata, îl 
trânti jos, îl călcă în picioare. După ce-l bătu, nu plecă, ci rămase 
să locuiască la moară împreună cu moşneagul. 

Ziua dormea şi tăcea, iar noaptea umbla pe iezătură. Pe iezătură 
se plimba umbra postasului şi surugiul stătea de vorbă cu ea. Veni 
primăvara, dar surugiul tăcea mereu şi se plimba. Într-o noapte 
bătrânul Arhip se apropie de el. 

— Destul ai umblat hai-hui! îi spuse el, uitându-se pieziş la 
umbra postasului. Pleacă! 

Poştaşul îngână aceleaşi vorbe, iar salcia le îngână şi ea... 

— Nu pot! răspunse surugiul. M-aş duce, dar mă dor picioarele, 
mă doare sufletul! 

Mosneagul îl luă de braţ şi îl duse la oraş. Îl duse în strada 
Nijneia, tot acolo unde lăsase geanta. Surugiul căzu în genunchi în 
fata „şefulur” şi îi mărturisi crima. Mustăciosul se mira: 

— Ce dai vina pe tine, tâmpitule? Eşti beat? Vrei să te bag la 
răcoare? Ati turbat cu toţii, ticälosilor? Nu faceţi decât să incurcati 
lucrurile... Criminalul n-a fost descoperit şi basta! Ce mai vrei? 
Hai, şterge-o! Când moşneagul îi aminti de geantă, mustăciosul se 
porni pe un râs cu hohote, iar contopistii se mirară. Se vede ca 
aveau memoria scurtă... Surugiul nu-şi găsi ispăşirea în strada 
Nijneia. Fu nevoit să se întoarcă la salcie... 

Dar asta nu e tot. Ca să fugă de propria lui conştiinţă, surugiul se 
aruncă în apă, tulburând râuletul chiar în locul unde pluteau 
plutele unditelor lui Arhip. $i se înecă. Acum mosneagul si 


bătrâna salcie văd pe iezătură două umbre... Oare nu cu ele or fi 
vorbind în şoaptă? 


Apărută pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1883, Nr. 15, 8 aprilie. 
Semnată: A. Cehonte. A intrat cu unele modificări în culegerea „Povestiri 
felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii. 

Povestirea a fost inclusă în culegere cu modificări neînsemnate. 


Culmea culmilor 


CULMEA CREDULITATII 


Acum câteva zile, în oraşul T., s-a împuşcat mosierul K. om 
bogat, cu familie, mare grangur, în localitate. Glontele a fost tras 
în gură şi 1 s-a oprit în creier. 

În buzunarul hainei nefericitului, s-a găsit o scrisoare cu 
următorul cuprins: 

„Am citit chiar acum în calendar că anul acesta nu se vor face 
bucate. Acest lucru m-ar duce la faliment. Nedorind să trăiesc o 
asemenea ruşine, îmi curm dinainte zilele şi rog să nu fie nimeni 
învinuit de moartea mea”. 


CULMEA DISTRACTIEI 


Ni se transmite, ca demnă de crezare, ştirea că într-un spital s-a 
întâmplat următorul caz regretabil: trebuind să amputeze unui acar 
ambele picioare, cunoscutul chirurg M. şi-a tăiat, din distracție, un 
picior al său şi unul al felcerului care-l ajuta. Amândoi au primit 
asistență medicală. 


CULMEA CIVISMULUI 


Tatăl meu a fost în garda civică. Eu citesc „Virtutea civică”, 
umblu îmbrăcat civil şi am trecut cu Aniuţa mea pe la oficiul stării 
civile. 


CULMEA CONFORMISMULUI 


NI se scrie că acum câteva zile, unul dintre colaboratorii ziarului 
„Kievlianin”!%, un oarecare T., fiind apucat de un acces de 
suspiciune în urma citirii ziarelor din Moscova, şi-a făcut lui 
însuşi o perchezitie la domiciliu. Cu toate că nu a găsit nimic 
suspect, s-a înşfăcat singur şi s-a condus la circumscripţia de 
poliție. 


Apărută pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1883, Nr. 15, 8 aprilie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


şuba şi ieşi din casă. Afară îl De frigul nopţii... Bătea un 
vânt umed, rece, şi o ploaie măruntă se cernea din văzduhul 
întunecat. Feodor Stepanîci sări gardul pe jumătate dărâmat şi o 
luă încet de-a lungul străzii. Strada era largă cât o piaţă — în Rusia 
Europeană nu prea vezi asemenea străzi — fără felinare, fără 
trotuare... nici pomeneală de asemenea lux. 

Pe lângă ziduri şi zăplazuri răsăreau şi se topeau în noapte 
umbrele negre ale orăşenilor care zoreau spre biserică. Două dintre 
ele mergeau înaintea lui Feodor Stepanici, pleoscaind prin noroi. 
Pe una, măruntă şi gârbovită, o recunoscu: era doctorul oraşului, 
singurul „om cult” din tot judeţul. Bătrânul doctor nu-l ocolea 
niciodată; ba dimpotrivă, de câte ori îl întâlnea, ofta prietenos. De 
data aceasta, moşneagul purta un bicorn de uniformă demodat, şi 
capul lui semana cu două capete de rata, lipite la ceafă. Sub 
pulpana subei 1 se bălăbănea sabia. Alături de el päsea un om 
desirat şi uscat, care avea şi el bicorn pe cap. 

— Hristos a înviat, Guri Ivanici! spuse Feodor Stepanici 
doctorului, ajungându-l din urmă. 

Doctorul îi strânse tăcut mâna şi îşi desfăcu puţin şuba pe piept, 
pentru ca deportatul să-i vadă “Stanislavul” prins la butonieră. 

— Am de gând să dau pe la dumneata, doctore, după slujbă! 
adăugă Feodor Stepanîci. Cred că ai să-mi dai voie să ciocnesc 


primele ouă roşii în casa dumitale... Te rog... Acolo, petreceam 
întotdeauna această noapte de Înviere în familie. Mi-ar aduce 
aminte de casă... 

— Nu prea cred să se poată... răspunse doctorul încurcat. Stil... 
am familie, şi nevastă-mea... E adevărat că dumneata eşti, cum să 
ZIC... ŞI totuşi nu eşti... Oricum, sunt anumite prejudecăţi! Eu n-aş 
avea nimic împotrivă... Hem, hem! Cam tusesc de câtva timp... 

— Dar Barabaev!%? întrebă Feodor Stepanîci, strâmbând gura 
într-un zâmbet plin de amărăciune. Barabaev a fost condamnat 
odată cu mine, am fost deportaţi împreună, şi totuşi el 1a în fiecare 
ZI $1 prânzul, şi ceaiul, la dumneata. A furat mai mult, asta-i!... 

Feodor Stepanîci se opri şi se lipi de gardul ud: n-aveau decât să 
se ducă fără el. Departe, în faţa lui, licăreau luminite. Stingându-se 
si aprinzându-se iarăşi, se mişcau într-o singură direcţie. 

«A început ,procesiunea”! sopti deportatul. Ca şi acolo, la 
nol...» 

Dinspre luminite se auzeau dangate. Clopotele bateau grabit de 
parca nu aveau timp să zăbovească şi îşi impleteau glasurile lor de 
tenor într-un singur cant. 

„Cel dintâi Paşte aici, în ghetäria asta! îşi spuse Feodor 
Stepanîci. Dar nu cel din urmă! Groaznic! lar acolo, în clipa 
asta...” 

Si gândul îl purtă iarăşi acolo... Acum acolo nu mergeai prin 
zloată şi nici nu călcai prin băltoace reci, ci pe iarbă proaspătă, 
verde; acolo vântul nu te plesnea peste obraz, ca o cârpă udă, ci 
aducea cu el miresmele primăverii... Acolo, cerul era întunecat, ca 
şi aici, dar plin de stele şi tivit înspre răsărit cu o fâşie albă... În 
locul gardului murdar, de care se sprijinea acum, vedea o grădiniţă 
verde şi căsuţa lui cu trei ferestre. Îndărătul ferestrelor odăi 
luminoase, calde. Într-una dintre ele e o masă, acoperită cu o faţă 
albă, încărcată cu cozonaci, gustări, vodcă şi fel de fel de 
băuturi... 

„Ce bine ar fi să pot trage acum o duşcă din vodca aceea! Aici 
vodca-1 proastă, nici nu poţi s-o bei...” Dimineaţa, un somn adânc, 
plăcut; după somn, vizite, băuturică... Bineînţeles că-şi aduse 


aminte şi de Olia, cu mutrisoara ei drăgălaşă, de pisică, mereu gata 
să scâncească. Acum doarme desigur şi nu-l vede în vis. Femeile 
uită repede. Dacă n-ar fi fost Olia, nu s-ar afla acum aici. Din 
cauza ei a intrat, dobitocul de el, în această încurcătură. Îi trebuiau 
bani, bani, cu orice preţ; era ceva bolnăvicios la ea, ca la orice 
femeie care nu se gândeşte decât la toalete. Fără bani nu putea nici 
să trăiască, nici să iubească, nici să sufere... 

„Dar dacă au să mă trimită in Siberia? o întrebase el. Ai să vii cu 
mine?” 

„— Bineînţeles! Şi la capătul pământului!” 

Si el a furat, a fost prins şi a ajuns in Siberia; fireşte, Oliei i-a 
lipsit curajul şi nu l-a urmat. Acum, capsorul ei fără minte doarme 
cufundat într-o pernă moale, cu dantele, iar piciorusele ei sunt 
ferite de zăpada murdară! 

„A venit la tribunal gătită şi nici nu s-a uitat la mine... Râdea 
când apărătorul făcea glume... Nici măcar s-o ucid n-ar merita...” 

Gândurile acestea îl coplesira pe Feodor Stepanici. Se simţi sleit 
de puteri, bolnav, ca şi cum s-ar fi gândit cu tot trupul. Picioarele 
slăbite 1 se muiară şi nu mai avu putere să se ducă la biserică, la 
slujba de Înviere, cea atât de dragă. Se întoarse acasă şi, fără să-şi 
scoată şuba şi cizmele, se trânti pe pat. 

Deasupra patului atârna o colivie cu o pasăre. Si una, şi alta, 
erau ale gazdei. Ciudată pasăre, cum nu mai văzuse — slabă, cu un 
cioc cât toate zilele. Avea vârful aripilor tăiat, capul jumulit de 
pene. O hrăneau cu un fel de acritură care răspândea un miros 
nesuferit în toată odaia. Pasărea se zbuciuma în colivie, ciocänea 
în tinicheaua cu apă şi cânta, când ca un graur, când ca un 
grangur... 

„Nu mă lasă să dorm! gândi Feodor Stepanîci. S-o ia dracu...” 

Se sculă şi zgaltai colivia. Pasărea tacu. Deportatul se întinse la 
loc şi, proptindu-si tocurile de marginea patului, îşi trase cizmele 
din picioare. După câteva clipe, pasărea începu iar să topäie. O 
fărâmă de acritură îi căzu pe cap şi 1 se încurcă în păr. 

— N-ai de gând să te potoleşti? N-ai să taci odată? Numai tu îmi 
mai lipseai! 


Feodor Stepanîci sări în picioare, smulse mânios colivia şi o 
aruncă într-un colt. Pasărea amuti. 

Dar peste zece minute i se păru că o vede ieşind din cuşcă, 
venind până în mijlocul odăii şi începând să scormoneasca cu 
ciocul lutul de pe jos... Avea un cioc întocmai ca un sfredel... Îl 
invartea şi îl tot învârtea şi nu mai sfârşea. Deodată batu din aripi 
si deportatului 1 se păru că-i întins pe jos şi că aripile păsării îl 
lovesc în tâmple... În cele din urmă ciocul i se frânse şi totul se 
prefăcu în fulgi... Se cufundă în neant... 

— De ce ai omorât o fiinţă a lui Dumnezeu? Ucigaşule! auzi el 
spre dimineaţă. 

Feodor Stepanîci deschise ochii. Înaintea lui stătea gazda, un 
mosneag din secta rascolnicilor, un fel de nebun întru Domnul. 
Fata gazdei tremura de mânie şi lacrimile îi şiroiau pe obraji. 

— De ce mi-ai omorât păsăruica, blestematule? De ce mi-ai 
omorât cântăreaţa, satana dracului? Ai? De ce ai omorât-o? 
Răspunde! Crapa-ti-ar ochiu cei fără de ruşine, câine turbat! Pleacă 
din casa mea şi să nu-ţi mai calce piciorul pe aici! Pleacă chiar în 
clipa asta! Mars! 

Feodor Stepanici îşi puse suba şi ieşi. Dimineaţa era cenusie, 
posomorâtă... Privind cerul plumburiu, nu-ţi venea să crezi că sus 
de tot, deasupra norilor, putea străluci soarele. Ploaia cădea mereu, 
mărunt şi des... 

— Bonjur! Sărbători fericite, monşer! îi strigă cineva, în clipa în 
care 1eşea din curte. 

Prin fata porții trecea, într-o trăsurică noua, concetäteanul lui, 
Barabaev. Concetäteanul purta cilindru şi avea umbrelă. 

„Face vizite! gândi Feodor Stepanîci. A ştiut şi aici să se bage pe 
sub pielea oamenilor, bestia... Are şi aici cunoştinţe... Trebuia să 
fur şi eu mai mult!” 

Apropiindu-se de biserică, Feodor Stepanîci auzi un alt glas 
cunoscut, de data aceasta de femeie. În întâmpinarea lui venea 
trăsura poştei, ticsită cu geamantane. De după geamantane, privea 
un căpşor de femeie. 


— Unde stă... Dumnezeule, uite-l pe Feodor Stepanici! 
Dumneata eşti? strigă cu glas pitigäiat cäpsorul. 

Deportatul alergă spre căruţă, îşi atinti privirea asupra 
căpşorului, îl recunoscu şi o apucă pe femeie de mână... 

— Nu cumva visez? Ce-i cu tine? Ai venit? Ţi-ai schimbat 
gândul, Ola? 

— Unde stă Barabaev? 

— Dar ce-ai cu Barabaev? 

— El m-a chemat... inchipuieste-ti, mi-a trimis două mu de 
ruble... şi mi-a făgăduit şi trei sute de ruble pe lună. Pe aici sunt 
teatre? 

Deportatul bătu până seara străzile, în căutarea unei locuinţe. 
Ploaia nu conteni până seara şi soarele nu se arătă nicio clipă. 

„Cum pot bestiile astea să trăiască fără soare? se întreba Feodor 
Stepanici, târşâindu-şi picioarele prin zăpada noroioasă. Sunt 
veseli, sunt mulţumiţi... La urma urmei, fiecare cu ce-i place!” 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 16, 15 aprilie. 
Semnată: A. Cehonte. A intrat cu mici modificări în culegerea „Povestiri 
felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii. 

N. A. Leikin, redactor la revista „Oskolki”, scria lui Cehov la 16 aprilie 
1883 despre povestirile „Salcia” şi „„Delapidatorul”: «Povestirile dumitale 
„Salcia” şi „Delapidatorul” sunt fermecătoare, dar cam prea serioase pentru 
„Oskolki”. În ceea ce mă priveşte, cititul lor mi-a procurat o adevărată 
desfatare.» 


Foaia de semnături 


POVESTE DE PASTI 


Un vestibul. În colt, o masă de joc. Pe mäsutä, o coală cenusie 
de hârtie ministerială, o călimară, o pană de scris şi o nisipelnitä. 
Portarul se plimbă dintr-un colt în altul, „flămând şi însetat”. Pe 
mutra lui sătulă e întipărită lăcomia de bani şi în buzunare îi sună 
rodul mituirilor. Pe la orele zece, începe să se furişeze sfios din 
stradă în vestibul câte un muritor de rând, sau, cum binevoieşte 
Excelenţa Sa să spună, câte un „individ”. Individul intra tiptil, se 
apropie în vârful picioarelor de mäsutä, ia sfios, cu o mână 
tremurătoare, pana şi aşterne cu grijă pe coala cenuşie modestul 
său nume. Îl scrie încet, pătruns de importanţa momentului, 
sarguincios, de parcă ar învăţa caligrafie... Nu ia pe pană decât un 
pic de cerneală, putin de tot, şi înmoaie de vreo cinci ori: îl e 
teamă să nu facă vreo pata. Un strop şi... totul ar fi pierdut! (A 
pätit odată unul aşa ceva... dar n-am vreme să povestesc acum...) 
Nu face nicio parafă, ferească sfântul... Caligrafiază până şi 
ultima literă. După ce a ispravit de scris, îşi priveşte îndelung 
caligrafia, să vadă dacă n-a făcut cumva vreo greşeală şi, negăsind 
niciuna, îşi şterge fruntea de sudoare. 

— Hristos a înviat! îi spune el apoi portarului. 


Mustata lui pomădată atinge de trei ori mustata tepoasa... Se 
aude tocaitul unui sărut, şi un nou ,,prinos” cade cu zăngănit plăcut 
în buzunarul cerberului. 

După primul individ se furişează un altul, şi încă un altul... şi 
aşa până la ora unu. Foaia se acoperă pe toate feţele cu iscălituri. 
După ora trei, cerberul o duce în apartamentele Excelenței Sale. 
Bătrânelul o ia în mână şi începe să numere. 

— Sunt toţi... Dar ce înseamnă asta? Ttt! Nu văd niciun scris 
cunoscut! Hm... Pe toată foaia un singur scris! A scris-o vreun 
caligraf. Au tocmit un caligraf, care să iscălească pentru toţi! 
Frumos! N-am ce zice! Le era greu să vină personal să-mi prezinte 
felicitări! O-of! Ce rău le-am făcut? De ce oare nu mă respectă? 
(Pauză.) Hm... Maxime! Repede-te până la şeful personalului şi... 


Ora unsprezece. Un tânăr, cu rozetă de funcționar civil pe sapcä; 
e asudat, roşu la fata, gâfâie... Urcă până la etajul cinci... o scară 
ce pare să nu se mai sfârşească... Ajuns sus, trage cu înverşunare 
de şnurul clopotelului. O femeie tânără îi deschide. 

— Ivan Kapitonici al dumitale e acasă? întreabă tânărul cu 
răsuflarea tăiată. Of! Spune-i să alerge cât mai repede la Excelenţa 
Sa, să se iscäleascä din nou! Prima foaie a fost furată! Of... Acum 
trebuie umplută alta... Hai, mai repede!! 

— Cine a furat-o? Cui îi trebuie aşa ceva? 

— Afurisita aia... de... ingrijitoarea lui a sterpelit-o! Aduna 
hârtie şi o vinde cu cântarul... Zgârcită muiere! N-ar mai avea 
parte de noroc in viata! Din cauza ei trebuie să mai alerg încă la 
opt inşi... La revedere! 


Un alt vestibul. O mäsutä şi o foaie. In colt, pe un scăunaş, şade 
un portar, bătrân ca ,,Sin Otecestva”!% şi slab ca un tar... La ora 
unsprezece se deschide usa ce dă în apartamentul şefului. Se iveste 
un cap chel. 

— Ce s-aude Efimuşka? N-a fost încă nimeni? 

— Nimeni, Excelenţă... 

La ora unu se iveste acelaşi cap. 


— Ei? Tot nimeni, Efimuska? 

— Nici tipenie, Excelenta! 

— Hm... Ja te uită... Hm... 

La ora două — acelaşi lucru, la ora trei — la fel... La ora patru, se 
arată din apartament tot trupul şefului, cu picioare şi mâini. 
Bătrânelul se apropie încet de masuta şi priveşte îndelung coala 
virgină. Pe chipul lui e întipărită o mare mâhnire. 

— Hm... nu mai e ca în alti ani, Efimuşka! spune el, oftând. Ce 
să-l faci... Hm... Parcă mi-ar sta scris şi pe frunte cuvintele fatale: 
„scos la pensie”!!! Mi se pare că Nekrasov spune asta undeva... 
Ei, dar ca să nu râdă baba mea de mine, hai să iscălim noi pentru 
ei!... la pana... 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 16, 16 aprilie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Vorbe, vorbe şi iar vorbe 


Telegrafistul Gruzdev, un tânăr bălai, stătea întins pe divanul lat 
al unei camere mobilate. Sprijinit în coate, se uita la o fată 
märunticä, cu părul roşcat, şi ofta. 

— Spune-mi, Katia, cum de-ai ajuns în halul ăsta? ofta Gruzdev. 
Uite ce îngheţată eşti! 

Afară era o seară urâtă de martie. Pâlpâirea slabă a felinarelor 
abia lumina zăpada murdară, fleşcăită. Totul era ud, murdar, 
cenușiu... Vântul cânta încet, sfios, de parcă 1-ar fi fost frică sa 
nu-l oprească cineva din cântat. Se auzea pleoscăitul paşilor prin 
băltoace. Părea că întreaga fire e cuprinsă de lehamite. 

— Cum de-ai ajuns în halul ăsta, Katia? întrebă iarăşi Gruzdev. 

Katia se uită sfios în ochii telegrafistului. Erau ochi cinstiţi, 
calzi, sinceri. Aşa 1 se păru. Aceste făpturi decăzute sunt ca vräjite 
când întâlnesc ochi cinstiţi, sunt atrase de ei ca fluturii de lumină. 
S-ar lipsi şi de mâncare numai să aibă parte de o privire caldă. 
Frământând ciucurii feţei de masă, Katia îi istorisi ruşinată lui 
Gruzdev trista ei poveste. O poveste dintre cele mai banale, mai 
murdare: el, făgăduieli, înşelăciune şi aşa mai departe. 

— Ticălosul! mormăi Gruzdev mâniat. Si când te gândești că 
există astfel de nemernici, dracu” să-i ia! Era bogat? 

— Da, bogat... 


— Puteam să Jur... Nu-i vorbă, nici voi nu sunteți mai bune. De 
ce oare, vouă, muierilor, vă plac atât de mult banii? Ce faceţi cu 
e1? 

— Îmi jurase că-mi va asigura traiul pe toată viata, sopti Katia. 
Ce, parc-ar fi fost rău? M-am lăsat ispitită... Am o mamă bătrână. 

— Da... Sunteţi nişte nenorocite, nişte nenorocite! Şi toate astea 
pentru că sunteți proaste, uşuratice... Voi, muierile, n-aveţi pic de 
vointa!... Vai de capul vostru... Ascultă, Katia! Nu mă priveşte, 
nu-mi place să mă amestec în treburile altora, dar pari atât de 
nenorocită încât nu pot să tac! De ce nu te-ai îndrepta, Katia? Cum 
de nu ţi-e ruşine? După cum văd, n-ai decăzut de tot, te-ai mai 
putea salva... De ce nu te sileşti să păşeşti pe calea cea dreaptă? 
Ai putea, Katia! Pe fata ti se citeşte bunătatea, ochii iti sunt blânzi, 
trişti... şi zambesti într-un fel atât de frumos... 

Gruzdev îi luă amândouă mâinile şi, privind-o drept în ochi, fi 
citi până în adâncul sufletului şi începu să-i spună vorbe multe, 
bune... Le rosti încet, cu glas tremurat de tenor, cu lacrimi în 
ochi... Fata simţea răsuflarea lui caldă pe obraji şi pe gât... 

— Poti să te indrepti, Katia! Esti încă atât de tânără... încearcă! 

— Am mai încercat, dar... degeaba! Am făcut de toate... O dată 
m-am băgat chiar fată în casă, cu toate că... sunt şi eu de familie 
nobilă! Credeam că mă voi îndrepta. Mai bine munca cea mai 
istovitoare decât îndeletnicirea noastră. M-am angajat la un 
negustor... Am stat la el o lună; mergea, se putea trăi... Dar pe 
stăpâna casei a apucat-o gelozia din pricina stăpânului, cu toate că 
nici nu mă uitam la el; a fost geloasă, m-a dat afară, am rămas fără 
loc şi... am luat-o iarăşi de la capăt... iarăşi! 

Katia deschise ochii mari, se îngălbeni şi scoase un țipăt ascuţit. 
În camera vecină cineva scăpă ceva din mână: se speriase pe 
semne. Hohote isterice de plâns răsunară în toată casa, răzbătând 
prin pereţii subțiri ai odäitelor mobilate. Gruzdev alergă după apă. 
Peste zece minute Katia stătea întinsă pe divan şi plângea amarnic. 

— Sunt o ticăloasă, o zdreanta! Nu e om pe lume mai păcătos ca 
mine! N-am să mă îndrept niciodată; niciodată, niciodată n-am să 


ajung fată de treabă! Cum aş mai putea? Mizerabilo, ţi-e ruşine, te 
doare? Aşa-ţi trebuie, stricato, desfranato! 

Katia nu vorbi mult; vorbi mai puţin decât Gruzdev, dar din 
spusele ei se puteau înțelege multe. Ar fi vrut să înşire o întreagă 
spovedanie — spovedanie atât de bine cunoscută oricărui 
„desfrânat cu sufletul cinstit”, dar nu izbuti decât să se biciuiască 
singură cu vorbele ei. Îşi sfâşia sufletul! 

— Am mai încercat, dar tot degeaba! Degeaba! Aşa am să mor! 
încheie ea oftând şi începu să-şi netezească părul. 

Tânărul se uită la ceas. 

— N-o să 1asă nimic bun din mine! Dar dumitale iti sunt 
recunoscătoare... Pentru prima dată în viata mea am auzit vorbe 
atât de prietenoase. Dumneata eşti singurul care s-a purtat 
omeneşte cu mine, cu toate că sunt o destrăbălată, o ticăloasă... 

Deodată Katia täcu. Prin minte îi fulgerase un roman, citit 
cândva, undeva... Eroul acestui roman aduce la el acasă o femele 
decăzută, îi tine o predică lungă, o îndreaptă pe calea cea bună şi 
apoi rămân împreună... Katia căzu pe gânduri. N-o fi cumva acest 
tânăr bălai eroul unui roman asemănător? Parcă seamănă... 
Seamănă chiar foarte mult... Cu inima zvâcnind, începu să se uite 
mai cu luare aminte la el. $i deodată lacrimile îi şiroiră iar pe 
obraz. 

— Ei lasă, Katia, linisteste-te! oftă Gruzdev, uitându-se la ceas. 
O să dea Dumnezeu şi ai să te indrepti, dacă ai să vrei. 

Plângând, Katia îşi descheie încet trei nasturi de sus ai 
cojocelului. Romanul cu eroul cel elocvent îi pierise din minte... 

Vântul chelălăia cu deznădejde la fereastră, ca şi cum ar fi văzut 
pentru întâia dată în viaţă silnicia pe care o poate săvârşi uneori 
pâinea cea de toate zilele. De undeva, de sus, deasupra tavanului, 
răzbătea un zdrăngănit de chitară. Trivială muzică! 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 17, 22 aprilie. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Gustarea 


O AMINTIRE PLĂCUTĂ 


Noaptea Învierii. Prietenii veniseră să mă ia cu un ceas înainte 
de slujbă. Erau în frac şi cu cravată albă. 

— Ati picat tocmai la tanc, domnilor, le-am spus eu. O să mă 
ajutați să pun masa... Sunt holtei; o muieruscä n-are ce căuta în 
casa mea... puneţi şi voi mâna, prieteneste. Plumbov, hai să 
tragem masa mai la o parte! 

Prietenii mi-au dat o mână de ajutor şi vreo cinci minute după 
aceea masa mea oferea un tablou dintre cele mai atrăgătoare. 
Suncä, un purcel în aspic, cârnaţi, votcă, vinuri... Când totul fu 
gata, ne luaräm jobenurile: era timpul să plecăm. Dar socoteala de 
acasă nu se potriveşte cu cea din târg... Cineva sună la intrare. 

— E acasă? auziram noi un glas răguşit care adauga: Hai, Ilia, 
nu te teme! 

În odaie intră Prekrasnovkusov!%. În urma lui păşea sfios un 
omulet pipernicit. Amândoi purtau câte o geantă subtioara... 

— Ssst! Bagati de seamă! le-am spus eu prietenilor. Tineti-va 
gura! 

— Vă prezint pe Ilia Drobiskulov'”, rosti Prekrasnovkusov 
arătând spre omuletul pirpiriu. A intrat doar de câteva zile la noi; 
face acum si el parte din tagma noastră... Nu te sfii, Iliuşa! E 
timpul să te obişnuieşti! Ne făceam rondul pe stradă şi ne-am 


gândi să trecem şi pe la dumneavoastră. „Hai să intrăm, mi-am zis 
cu, să ne luăm bănişorii de sărbători, ca să nu-l mai tulburăm 
mâine”. 

Am strecurat fiecăruia în mână câte o hârtie de cinci ruble. 
Drobiskulov s-a fâstâcit. 

— Aşa-a! vorbi mai departe Prekrasnovkusov, trăgând cu coada 
ochiului la hârtia din palmă. Dumneavoastră erati pe plecate? Nu-i 
cam devreme? Hai, să mai stăm oleacă... să ne odihnim. Stai Jos, 
Ilia, nu te sfii, nu fi aşa ruşinos! Şi ce de gustări, ce de gustări! Ai? 
Ce de gustări! Sunca îmi aduce aminte de o snoavă... 

S1 sorbind din ochi gustările mele, Prekrasnovkusov ne povesti o 
anecdotă piperată. Trecu un sfert de ceas. Pentru a scăpa de 
musafiri, l-am trimis pe Andriuşka al meu în stradă să strige 
„ajutor”. Andriuşka ieşi şi răcni vreo cinci minute, dar musafirii 
mei tacura chitic... Nici nu luară în seamă strigătul, ca şi cum nu 
i-ar fi privit pe ei dacă cineva striga: „Ajutor!” 

— Nu mai avem mult până să ciocnim ouă roşii! oftă 
Prekrasnovkusov. Acum însă, e păcat! Altfel, Iliuşa şi cu mine, am 
da pe gât câte un paharut... Şi ce-ar fi, domnilor, dacă i-am trage 
totuşi câte unul? Votca-i doar de post! Ce ziceti? Hai! 

Ideea le plăcu prietenilor mei. Se apropiară de masă, umplură 
pähärutele şi le dadura pe gât. Apoi luară câte o felie de scrumbie; 
la mâncärurile de frupt se uitară numai. Prekrasnovkusov lăudă 
votca şi, vrând să se dumirească din ce distilerie era, îşi mai turnă 
un pähärut. Iliusa se ruşina, dar vru şi el să se dumireasca... 
Băură, dar nu se dumirirä. 

— Bună votcă! spuse Prekrasnovkusov. Unchiul meu a avut o 
distilerie a lui... Tocmai la el, adică la unchiul meu, s-a întâmplat, 
Ca să zic aşa... 

Si musafirul se apucă să ne povestească cum avusese cu amica 
unchiului său o întâlnire la foişorul de observaţie. Prietenii mei se 
strânseră în jurul lui şi îl rugară să le mai povestească ceva... Mai 
băură cu toţii câte un pähärut. Drobiskulov apucă cu o îndemânare 
nemaivăzută o bucăţică de cârnat, o făcu să alunece în batistă şi, 


prefăcându-se că-şi suflă nasul, o băgă pe furiş în gură. 
Prekrasnovkusov luă o bucată de pască cu brânză de vaci. 

— Aoleo, am uitat că-i de frupt! spuse el, înghițind cu poftă. 
Trebuie să beau ceva după ea... 

Lumea pretinde că la miezul nopţii s-ar fi tras clopotele de Paşti, 
dar noi nu le-am auzit, fiindcă în clipa aceea ne plimbam în jurul 
mesei întrebându-ne: „Ce să mai bem... ceva aşa, mai deosebit?” 
Drobiskulov şedea într-un colţ şi, sfios nevoie mare, înfuleca din 
purcelul în aspic. Prekrasnovkusov bătea cu pumnul în masă şi 
spunea: 

— Voi nu mă iubiţi, dar eu vă... i-iubesc! Pe cuvânt de c-cinste 
si onoare, vă i-iubesc! Sunt un uliu, un lup, o gaie, o pasăre de 
pradă, dar am totuşi destulă inimă şi destulă minte ca să-mi dau 
seama că nu merit să fiu iubit de nimeni. Bunăoară, astă seară mi- 
am luat banu de sărbătoare... Nu-i aşa că i-am luat? Si mâine am 
să viu şi am să spun că nu i-am luat... Poa’ să mă mai iubească 
cineva după asta? 

După ce isprăvi cu purcelul, Drobiskulov, biruindu-si sfiiciunea, 
spuse: 

— Dar pe mine? Pe mine poate să mă iubească!... Sunt un om 
cult... M-am apucat de o meserie care nu-i de mine. Nu e pentru 
mine! Nu simt niciun fel de chemare... O fac numai aşa, pur 
manje!"0. Eu sunt... poet... Mda... Când sunt beat, închei procese 
verbale în versuri. Mi-e dragă şi presa. Singurul lucru care nu-mi 
place la ziare e că-s prea părtinitoare. Eu nu m-aş uita care-i 
conservator, care-i liberal. Nepärtinirea — în primul rând! 
Conservatorul a făcut una boacănă — dă-i la moacă! Liberalul a 
scrântit-o — mută-i fălcile! Croieste-1 pe toți! Visul meu e să scot 
un ziar. He-he... Aş sta la mine în redacţie, m-aş umfla în pene şi 
aş desface plicurile. Iar în plicuri găseşti de toate... de toate... He- 
he-he... Aş desface plicurile, aş citi şi... hat! un colaborator! 
Spuneți, n-ar avea haz? 

La ora trei musafirii îşi luară gentile şi plecară la birt să 
descopere neorânduieli. 


Pe masa mea nu rămăseseră decât cutitele, furculitele şi două 
linguri; celelalte şase linguri pierisera... 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 17, 22 aprile. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Soacra-avocat 


Lucrurile s-au petrecut într-o dimineaţă, exact la o lună după 
nunta lui Michel Puzîriov!!! cu Liza Mamunina!!?. Michel îşi 
băuse cafeaua cu lapte şi, gata să plece la serviciu, îşi căuta cu 
ochii pălăria, când soacră-sa intră la el în birou. 

— Michel, am să te retin câteva minute, spuse ea. Nu te 
încrunta, dragul meu... Ştiu că ginerilor nu le place să stea de 
vorbă cu soacrele, dar mi se pare că noi... ne înțelegem destul de 
bine. Nu suntem ginere şi soacră, Michel, ci doi oameni 
inteligenţi... Avem multe lucruri comune... Nu-i aşa? 

Soacra şi ginerele luară loc pe divan. 

— Cu ce pot să-ţi fiu de folos, Miitterchen 

— Eşti un om deştept, Michel, foarte deştept; şi nici eu nu 
sunt... proastă... Sper că ne vom înţelege. De mult voiam să stau 
de vorbă cu dumneata, mon petit... Spune-mi sincer, pe 
conştiinţa ta... ce ai de gând cu fata mea? 

Ginerele făcu ochi mari. 

— Fireşte că sunt de acord... De ce nu? învăţătura e lucru bun, 
fără literatură nu se poate... Doar e poezie! Înţeleg! E plăcut când 
femeia e cultă... Si eu am primit educaţie, înţeleg... Dar de ce să 
cazi în extreme, mon ange!!5? 

— Adică cum? Nu prea înţeleg ce vrei să spui... 

— Nu pricep purtarea dumitale fata de Liza mea! Te-ai însurat 
cu ea, dar parcă iti este soție, prietenă? E victima dumitale! De 


1139 


dimineaţă până seară numai studiu, cărți, fel de fel de teorii... 
Toate astea-s lucruri foarte bune, dar nu uita că-i fuca mea, dragul 
meu! Nu admit! E carne din carnea mea! O omori! Nici n-a trecut 
o lună de la nunta voastră, şi a slăbit ca un târ! Stă ziua întreagă cu 
cartea în mână, citeşte prostiile alea de reviste! Scrie, copiază!... 
Asta-i treabă de femeie? N-o scoţi in lume, n-o laşi să trăiască! Nu 
iese în lume, nu dansează! E inadmisibil! În tot timpul ăsta n-a 
fost nici o singură dată la bal! Nici o sin-gu-ră dată! 

— N-a fost la bal fiindcă n-a vrut. Vorbeşte cu ea... Ai să afli ce 
părere are despre balurile şi dansurile dumitale. Nu, ma chere. 
Trândăvia voastră o dezgustă! Dacă stă ziua întreagă cu cartea în 
mână sau la lucru, crede-mă că o face din propria ei convingere... 
De aceea o şi iubesc... Acestea fiind zise, am onoarea să te salut şi 
te rog să nu te mai amesteci de azi înainte în relaţiile noastre. Liza 
o să-mi spună şi singură dacă are să simtă nevoia să spună ceva... 

— Da-a? Asta s-o crezi dumneata! Nu vezi ce supusă şi ce muta 
e? Dragostea 1-a legat limba! Dacă n-aş fi eu, ai pune şaua pe ea, 
stimate domn! Asta-i! Esti un tiran, un despot! Binevoieste să-ţi 
schimbi chiar de astăzi purtarea! 

— Nici nu vreau să aud... 

— Nu vrei? N-ai decât! Atâta pagubă! Nici nu m-aş fi gândit sa 
stau de vorbă cu dumneata dacă n-ar fi fost Liza! Mi-e milă de ea! 
Ea a stäruit şi m-a înduplecat să-ţi vorbesc! 

— E1, de data asta minţi... Recunoaste ca-1 o minciună... 

— Minciună! Bine, ai să vezi, suflet grosolan ce esti! 

Soacra sări în picioare şi smuci clanta uşii. Usa se deschise şi 
Michel dădu cu ochii de Liza lui. Stătea în prag, isi frangea 
mâinile şi plângea. Mutrişoara ei drăgălaşă era scăldată în lacrimi. 
Michel se repezi la ea...! 

— Ai auzit? Spune-i tu! Fă-o tu să-şi înțeleagă fuca! 

— Mama... mama spune adevărul, începu să hohotească Liza. 
Nu mai pot îndura viaţa asta... Mă chinuiesc... 

— A... vasăzică aşa! Nemaipomenit!... Dar de ce nu mi-ai spus 
tu singură toate astea? 

— Eu... eu... ca să nu te superi... 


— Dar chiar tu criticai mereu trândăvia! Spuneai că mă iubeşti 
numai pentru convingerile mele, că te dezgustä felul de viaţă din 
mediul tău! De aceea te-am şi iubit! Înainte de nuntă dispretuiai, 
urai această viata deşartă! Cum se explică asemenea schimbare? 

— Atunci mi-era teamă că n-ai să te insori cu mine... Dragă 
Michel! Hai să mergem astăzi la jour fixe-ul Mariei Petrovna!... 
Și Liza căzu la pieptul lui Michel. 

— Fi vezi! Te-ai convins acum? spuse soacra si, triumfătoare, 
iesi din birou... 

— Ah, dobitocule! oftă Michel. 

— Cine-i dobitoc? întrebă Liza. 

— Cel care s-a înşelat!... 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 18, 29 aprilie. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Motanul 


Varvara Petrovna se trezi din somn şi ascultă cu luare aminte. 
Fata 1 se îngălbeni, şi ochi ei negri, mari, se făcură şi mai mari de 
spaimă când îşi dădu seama că nu fusese vis... Îngrozită, îşi 
acoperi fata cu mâinile, apoi se ridică într-un cot şi începu să-şi 
zgaltaie bărbatul. Soţul, făcut covrig, sforăia încet cu capul pe 
umărul ei. 

— Ahoşa, dragul meu... Trezeşte-te! Scumpule!... Ah... E 
groaznic! 

Aliosa se opri din sforäit şi îşi întinse picioarele. Varvara 
Petrovna îl ciupi de obraz. El oftă adânc şi se trezi. 

— Alioşa, dragul meu... Trezeşte-te. Plânge cineva... 

— Cine plânge? Ce ti se năzare? 

— Ascultă şi tu. N-auzi? Geme cineva... O fi vreun copil părăsit 
la uşa noastră... Vai, nu pot să mai aud! 

Aliosa se ridică în capul oaselor şi trase şi el cu urechea. 
Noaptea cenuşie privea prin geamul larg deschis. Odată cu 
mireasma liliacului şi soapta lină a teiului, o uşoară adiere de vant 
aducea până la pat sunete ciudate... Nu puteai să deslusesti de 
îndată ce fel de sunete erau: scâncet, tanguire sau urlet prelung... 
Un singur lucru era limpede: sunetele veneau de sub fereastră şi 
nu ieşeau dintr-un singur gâtlej, ci din mai multe... Erau glasuri de 
soprane, de contralte, de tenori... 

— Dar astea-s mâte, Varia! spuse Aliosa. Prostuto! 


— Mate? Nu se poate! Dar başii cine-s? 

— E un porc care grohăie. Nu uita că suntem la tara... Sigur ca 
da. Sunt mate... Hai, linisteste-te, dormi fără grijă! 

Varia şi Alioşa se culcară şi traseră pătura peste cap. Pe fereastră 
veni o adiere răcoroasă de zori de zi; soţii se ghemuiră unul într- 
altul şi închiseră ochii. Nu trecură nici cinci minute şi Alioşa 
începu să se zvârcolească şi să se întoarcă de pe o parte pe 
cealaltă. Nu te lasă să dormi, dracu” să le 1a!... Auzi-le cum 
zbiară... 

Între timp concertul pisicesc mergea crescendo. Cântäretilor de 
sub fereastră li se alăturaseră pesemne forte proaspete, şi forfota se 
transforma treptat, treptat, în zgomot, larmă, zarvă... De la piano 
cel mai dulce ajungea la fortissimo şi curând tot văzduhul se 
umplu de miorlăituri sălbatice. Unii motani scoteau sunete 
sacadate, alții executau triluri îndrăzneţe, în optimi si 
şaisprezecimi, de parcă ar fi cântat după note, iar alţii ţineau 
îndelung aceeaşi notă... Unul, pesemne cel mai în vârstă şi cel mai 
înfocat, cânta cu un glas straniu, deloc pisicesc, când de bas, când 
de tenor. 

— Mau... mau... Tu... tu... tu... carriau... 

Dacă nu s-ar mai fi şi scuipat din când în când, nici n-ai fi putut 
crede că-s motani... Varia se întoarse pe partea cealaltă şi mormăi 
ceva... Alioşa sări în picioare, aruncă un blestem şi închise 
fereastra. Dar o fereastră nu-i mare lucru: lasă să treacă şi sunetul, 
si lumina, şi electricitatea. 

— Trebuie să mă scol la opt, să apuc trenul ca să fiu la serviciu, 
injura Aliosa, şi ei zbiară şi nu mă lasă sa dorm, diavolii... Te rog, 
taci tu, măcar! Ce femeie! Îmi miorlăie şi-mi tot scânceşte la 
ureche! Ce sunt eu vinovat? Doar nu-s ai mei! 

— Alungă-i, dragul meu! 

Bărbatul trase o injuratura, sări din pat şi se duse la fereastră... 
Noaptea era pe sfârşite. 

Uitându-se la cer, Alioşa nu mai zări decât o singură steluta şi 
aceea abia sclipind, ca prin ceaţă... În tei prinseră a ciripi nişte 
vrăbii, speriate de zgomotul ferestrei deschise. Alioşa privi în jos 


si văzu vreo zece motani. Cu spinările rotunde, cu cozile 
încordate, şuierând ca nişte şerpi, se învârteau, călcând uşor pe 
iarbă, în jurul unei pisicute drăgălaşe care şedea pe un ciubar 
răsturnat cu fundul în sus, şi miorlăiau. Era greu de spus ce era 
mai tare: dragostea pentru pisicuta sau sentimentul propriei lor 
demnități? Venisera pentru dragoste sau numai pentru a-şi arăta 
demnitatea? În raporturile lor unii faţă de alţii se simţea ura cea 
mai rafinată... De partea cealaltă a gardului o scroafa cu purcei se 
freca de uluce, incapatanandu-se să intre în grădiniţă. 

— Câtt! făcu Alioşa. Câtt! Diavolilor! Psst! 

Dar motanii nici nu-l luară în seamă. Numai pisicuta îi aruncă o 
privire, şi aceea în treacăt, în silă. Era fericită şi nu-i păsa acum de 
Alioşa... 

— Catt!... Blestematilor! Ptiu, dracu” să vă ia! Varia, ia da-mi 
carafa, să torn apa peste ei! Draci impielitati! 

Varia sări din pat şi îi dădu nu carafa, ci cana de la spălător. 
Aliosa se culcă cu pieptul pe pervaz şi plecă încet cana. 

— Of, domnule, domnule! auzi el un glas deasupra capului. Ce 
ţi-e şi cu tineretul ăsta! Se poate să faci una ca asta? Vai-vai-vai... 
Tineretul!! 

Si urmă alt oftat. Alioşa ridică privirea in sus şi văzu nişte umeri 
într-un halat de stambă cu flori mari şi nişte degete uscätive, 
noduroase. Pe umeri era înfipt un cap mic cu păr alb, în scufă de 
noapte, iar degetele amenințau... Bătrânul şedea la fereastră şi nu- 
şi lua privirea de la motani. Ochii lui mici ardeau de dorinţe 
nemărturisite şi clipeau pofticios, ca şi cum ar fi urmărit un balet. 

Aliosa rămase cu gura cascata, se îngălbeni şi zambi... 

— Binevoiti a nu dormi, Excelenţă? întrebă el netam-nesam. 

— Nu-i frumos, domnul meu! Te revolti împotriva naturii, 
tinere! Nesocotesti... hm... legile naturii, ca să zic aşa! Nu-i 
frumos! De ce te amesteci? Asta-i doar... hm... organismul! Ce 
crezi dumneata? Organismul! Trebuie să înţelegi! E regretabil din 
partea dumitale, domnul meu! 

Aliosa o sfeclise; se întoarse în vârful picioarelor la pat şi se 
culcă smerit. Varia se ghemui lângă el tinandu-si răsuflarea. 


— E şeful nostru... şopti Alioşa. Chiar el e. Si nu doarme. Se 
zgâieste la motani. Caraghiosul! Nu-i deloc plăcut să stai în 
aceeaşi casă cu şeful tău. 

— Tinere! răsună după câteva clipe glasul bătrânului. Unde eşti? 
Ia poftim încoace! 

Aliosa se apropie de fereastră şi îşi răsuci capul privind în sus. 

— Vezi cotoiul acela alb? Cum ţi se pare? E al meu! Ce ţinută! 
Ce ținută! Ce mers!... la-n priveşte! Miau, miau... Vaska! 
Vasiuska, smechere! Si ce mustäti are, puslamaua! E din Siberia, 
cotcarul. Din ţinuturi îndepărtate... he-he-he... Pisicuta o s-o 
pateasca cu el... he-he, o s-o päteascä... He-he. Cotoiul meu a 
biruit intotdeauna. Acusi ai sa te convingi $i dumneata. Ce tinuta, 
domnule, ce tinuta! 

Aliosa spuse că-i place foarte mult blana pisoiului. Bătrânul 
începu să-i descrie felul de viata, obiceiurile motanului, şi, luându- 
se cu vorba, îl tinu pe Alioşa la fereastră până la răsăritul soarelui. 
Povesti cu toate amănuntele, plescăind din limba şi lingându-şi 
degetele uscative... Nici vorbă nu mai putea fi de dormit. 

În noaptea următoare, pe la ceasul unu, motanii îşi începură 
iarăşi concertul şi o treziră din nou pe Varia. Dar Alioşa nu mai 
îndrăzni să-i alunge. Printre ei se afla şi motanul Excelenței Sale, 
al şefului său. Aliosa şi Varia ascultară deci până dimineaţă 
concertul pisicesc. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 20, 14 mai. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Concert în beneficiul privighetorii 


RECENZIE 


Ne-am ocupat locurile de lângă râu. În faţa noastră cobora 
abrupt malul de lut cafeniu, iar în spatele nostru se întindea un 
crâng întunecos. Ne-am întins cu burta pe iarba moale şi fragedă, 
ne-am proptit capul în pumni, iar picioarelor le-am dat toată 
libertatea: gasiti-va loc unde ştiţi. Ne-am scos pardesiurile, dar n- 
am plătit câte douăzeci de copeici pentru păstrarea lor, deoarece 
lângă noi nu se afla, slavă Domnului, niciun garderobier. Crângul, 
cerul, şi toată câmpia, cât vedeai cu ochii, erau scăldate în lumina 
Lunii, iar în depărtare licărea o luminitä roşie. Văzduhul era 
liniştit, străveziu, îmbălsămat... totul era prielnic artistei 
sărbătorite. Rămânea doar să nu abuzeze de răbdarea noastră şi să 
înceapă mai curând. Dar a trecut mult până s-o auzim... În 
aşteptarea ei, i-am ascultat, potrivit programului, pe ceilalți artişti. 

Concertul începu cu un cuc. Undeva departe, în crâng, el îşi 
strigă leneş numele de vreo zece ori, apoi tăcu. În clipa aceea, doi 
ereti săgetară văzduhul deasupra noastră, tipand ascuţit. Apoi 
răsună glasul adânc al grangurului, cântăreţ vestit, cu multă şcoală. 
Îl ascultarăm cu plăcere şi l-am fi ascultat mult timp, de n-ar fi fost 
ciorile de câmp, care se îndreptau în zbor spre locul lor de 
înnoptat... Norul negru, ivit în depărtare, veni spre noi şi se lăsă 


croncănind peste crâng. Trecu mult până să se potolească larma 
lui. 

Broaştele, care aveau domiciliu gratuit în stuf, auzind glasul 
ciorilor, prinseră şi ele a orăcăi şi, vreme de o jumătate de oră, 
răsunară în văzduh fel de fel de sunete, care se contopiră curând 
într-un singur cânt. O mierlă gata să adoarmă prinse a fluiera. 
Brumărica de pădure şi presura de stuf îi tinura isonul. După aceea 
urmă o pauză; se aşternu liniştea. Doar cântecul unui greiere, care- 
si găsise loc în iarbă chiar alături de public, o tulbura din când în 
când. În pauză răbdarea noastră nu mai cunoscu margini şi 
începurăm să bombănim împotriva artistei. Când însă noaptea se 
lăsă deplină pe pământ şi Luna se opri în mijlocul cerului, drept 
deasupra crângului, îi veni şi ei rândul. Se arătă pe un arțar tânăr, 
zbură apoi pe o tufă de mălin, dădu din coadă şi rămase nemişcată. 
Purta o rochie cenuşie... Aşa îi e felul: puţin îi pasă de public; la 
concert apare îmbrăcată simplu ca täräncuta-vrabie. (Să vă fie 
ruşine, doamnă! Nu publicul e pentru dumneavoastră, ci 
dumneavoastră sunteţi pentru public!) Vreo trei minute rămase 
tăcută, nemişcată... Dar iată că vârfurile copacilor începură să 
freamăte, legănate de o adiere uşoară, greierul tarai mai tare, şi 
cântăreaţa, acompaniată de această orchestră, îşi execută primul 
tril. Începu să cânte. Nu mă încumet să descriu acest cântec; voi 
spune numai că până şi orchestra, tulburată, tăcu înmărmurită când 
artista, ridicând uşor ciocul, îşi cântă aria, revărsând peste crâng 
cascade de triluri... Glasul ei era puternic şi totuşi atât de cald... 
Dar nu vreau să le iau poeţilor pâinea; las descrierea pe seama lor. 
Privighetoarea cânta, iar în jur domnea o linişte plină de 
reculegere. O singură dată numai, când bufniței 1 se năzări să-şi 
dea drumul glasului vrând să acopere vocea artistei, copacii 
mormăiră supăraţi şi vântul prinse a suiera dojenitor... 

Când cerul începu să se lumineze, când stelele se stinseră şi 
glasul cântăreței se făcu mai slab şi mai duios, în marginea 
crângului se arătă bucătarul contelui, al moşierului din partea 
locului. Aplecat şi cu căciula în mâna stângă, se furişa tiptil. În 
mâna dreaptă avea un cosulet de trestie cu capac. Un timp il 


văzurăm apărând şi dispărând printre copaci, dar curând se mistui 
în desiş. Cântăreaţa mai cântă ce mai cântă şi deodată amuti. Ne 
ridicarăm să plecăm. 

— Iat-o, strengärita! auzirăm un glas, şi îndată după aceea il 
zărirăm pe bucătar. Venea spre noi şi, râzând cu gura până la 
urechi, ne arăta pumnul. Din pumnul lui se vedea ieşind cäpsorul 
si coada artistei sărbătorite pe care izbutise să o prindă cu câteva 
clipe înainte... Biata artistă! Să te ferească Dumnezeu de 
asemenea răsplată! 

— De ce ai prins-o? îl întrebarăm not. 

— Ca s-o pun în colivie! 

Un cârstei întâmpină dimineaţa cu un strigăt jalnic, şi crângul, 
văduvit de cântăreaţă, prinse a fremăta. Bucătarul o vâri pe 
îndrăgostita nopţilor în cosulet si alergă vesel spre sat. Ne 
imprastiaram şi nol. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 21, 21 mai. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Insulele zburătoare, de Jules Verne 


PARODIE 


Capitolul I 
CUVANTAREA 


— Am ispravit, gentlemeni! spuse mister John Lund, tanar 
membru al Societăţii regale de geografie şi se lăsă ostenit în 
fotoliu. Sala de şedinţe se insufleti; pereţii ei se cutremurară de 
aplauze furtunoase şi de strigăte de „bravo”. Gentlemenii se 
ridicară şi se apropiară pe rând de John Lund ca să-i strângă mâna. 
În semn de entuziasm șaptesprezece gentlemeni rupserä 
şaptesprezece scaune şi suciră cele opt gâturi lungi ale celor opt 
gentlemeni, dintre care unul era căpitanul  iahtului 
„Harababura”!!$, iaht de 100.009 tone. 

— Gentlemeni! spuse mister Lund, mişcat. Socotesc o datorie 
sfântă să vă mulțumesc pentru nemaipomenita răbdare cu care ati 
ascultat cuvântarea mea, care a ţinut patruzeci de ore, treizeci şi 
două de minute şi paisprezece secunde! Tom Bekas, se adresă el 
bătrânului servitor, trezeşte-mă peste cinci minute. Voi dormi, în 
timp ce gentlemenii îmi vor ierta îndrăzneala că dorm în prezenţa 
lor!! 

— Prea bine, sir! spuse bătrânul Tom Bekas. 

John Lund lăsă capul pe spate şi în aceeaşi clipă adormi. 


John Lund era de origine scoțiană. Nu primise nicio educaţie, nu 
studiase niciodată nimic, dar ştia totul. Făcea parte din acele 
fericite făpturi care ajung să cunoască tot ce este frumos şi măreț 
numai datorită minţii lor. Entuziasmul pe care-l stârnise 
cuvântarea sa era pe deplin meritat. Timp de patruzeci de ore 
supusese aprecierii domnilor gentlemeni un proiect măreț, a cărui 
îndeplinire avea să aducă Angliei o glorie mare şi să dovedească 
încă o dată cât de departe poate să ajungă uneori mintea 
omenească! „Găurirea Lunii cu un sfredel uriaş” — iată care 
fusese obiectul cuvântării lui mister Lund! 


Capitolul II 
MISTERIOSUL NECUNOSCUT 


Sir Lund nu dormi nici trei minute. O mână grea 1 se lăsă pe 
umăr trezindu-l. În faţa lui stătea un gentleman înalt de 4872 
verşoci, subțire ca o lance şi slab ca un şarpe uscat. Era cu 
desăvârşire chel. Îmbrăcat din cap până-n picioare în negru, avea 
pe nas patru perechi de ochelari, iar pe piept şi pe spinare câte un 
termometru. 

— Urmati-ma! spuse cu o voce sepulcrală gentlemanul cel chel. 

— Unde? 

— Urmati-ma, John Lund! 

— Și dacă refuz să vă urmez? 

— Atunci voi fi nevoit să găuresc Luna înaintea dumneavoastră! 

— În cazul acesta, sir, vă stau la dispoziţie. 

— Să ne urmeze şi sluga dumneavoastră! 

Mister Lund, gentlemanul cel chel şi Tom Bekas părăsiră sala de 
şedinţe şi o luară tustrei pe jos pe străzile puternic luminate ale 
Londrei. Merseră vreme îndelungată. 

— Sir, se adresă Bekas lui mister Lund, dacă drumul nostru va fi 
tot atât de lung eu şi acest gentleman vom rămâne fără tălpi, 
potrivit legilor frecării! 

Gentlemenii se gândiră şi, găsind după zece minute că vorbele 
lui Bekas erau pline de spirit, se porniră pe un râs zgomotos. 


— Cu cine am onoarea să râd, sir? întrebă Lund pe gentlemanul 
cel chel. 

— Aveţi onoarea să mergeţi, să râdeti şi să vorbiti cu William 
Netotus!!7, membru al tuturor Societăților de geografie, de 
arheologie şi de etnografie, doctor în toate ştiinţele existente şi 
care au existat vreodată, membru al cercului artistic de la 
Moscova, curator onorific al şcolii de mamosi de vaci de la 
Southampton, abonat la almanahul „Dracul ilustrat”!!5, profesor de 
magie verde-galbenă şi de gastronomie elementară la viitoarea 
universitate din Noua Zeelandă, directorul Observatorului 
Anonim. Vă duc, sir, la... 

John Lund şi Tom Bekas îşi îndoiră genunchii în faţa marelui 
om, despre care auziseră atât de multe, şi îşi plecară respectuos 
fruntea. 

— Vă duc, sir, la observatorul meu, care se găseşte la douăzeci 
de mile de aici. Sir! Tăcerea e de aur. Îmi trebuie un tovarăş în 
încercarea pe care am pus-o la cale, încercare a cărei importanţă 
nu o veţi putea pricepe decât cu ajutorul celor două emisfere ale 
creierului dumneavoastră. Alegerea mea a căzut asupra persoanei 
dumneavoastră... Presupun că după o cuvântare de patruzeci de 
ore n-aveţi niciun chef să intrați în discuţie cu mine, oricare ar fi 
tema, iar mie, Sir, nimic nu mi-e mai drag pe lume ca telescopul 
meu şi tăcerea cea mai absolută. Sper că limba slugii 
dumneavoastră va rămâne încătuşată prin porunca pe care 1-0 veţi 
da. Trăiască tăcerea!!! Si acum, după mine... Sper că n-aveţi 
nimic împotrivă? 

— Nimic, sir! Îmi rămâne numai să regret că nu suntem 
alergători de meserie şi că avem sub călcâi tălpi care costă 
parale... 

— Am să vă cumpăr ghete noi. 

— Vă mulţumesc, sir. 

Acela dintre cititori care ar arde de dorinţa de a face mai 
îndeaproape cunoştinţă cu mister William Netotus, n-are decât să 
citească remarcabila lui operă „A existat oare Luna înainte de 
potop? Dacă a existat de ce nu s-a înecat şi ea?" Acestei opere îi 


este anexată o broşură interzisă, scrisă de el cu un an înaintea 
morții sale: „Mijlocul de a face lumea praf şi de a nu pieri cu 
acest prilej” În aceste opere, personalitatea celui mai remarcabil 
dintre oameni e caracterizată cât se poate de bine. 

Autorul lor povesteşte printre altele cum a trăit doi ani în 
stufărişurile australiene, hrănindu-se cu raci, cu mâl şi cu ouă de 
crocodil, şi cum, în decursul acestor doi ani, nu a văzut niciodată 
focul. În timp ce se afla în stuf a inventat un microscop, foarte 
asemănător cu microscopul nostru obişnuit, şi a descoperit 
amplasamentul şirei spinării la peştii din specia „Peştes”. După ce 
s-a întors din lunga sa călătorie, s-a stabilit la câteva mile de 
Londra şi s-a consacrat astronomiei. Fiind un misogin convins 
(fusese însurat de trei ori şi de aceea purta trei perechi de coarne 
minunate, frumos ramificate) şi dorind, până una alta, să nu se ştie 
nimic de el, trăia ca un pustnic. Înzestrat cu o minte de diplomat 
subtil, izbutise să facă în aşa fel încât observatorul lui şi operele 
sale de astronomie să nu fie cunoscute decât de el. Spre părerea de 
rău şi nenorocirea tuturor englezilor leali, acest mare om n-a trăit 
până-n vremurile noastre. Anul trecut a decedat în pace: îmbăindu- 
se în Nil, a fost înghițit de trei crocodili. 


Capitolul III 
PETELE MISTERIOASE 


Observatorul la care îl duse pe Lund şi pe bătrânul Tom 
Bekas... (urmează o descriere nesfârşită si cât se poate de 
plicticoasă a observatorului, pe care traducătorul a găsit cu cale 
să n-o mai traducă, în scopul economisirii de timp şi spaţiu)... se 
afla instalat un telescop, perfecţionat chiar de Netotus. Mister 
Lund se apropie de telescop şi începu să privească Luna. 

— Ce vedeţi acolo, sir? 

— Luna, sir. 

— ŞI lângă Lună ce vedeţi, mister Lund? 

— Am onoarea să nu văd decât Luna. 

— $1 nu vedeti niste pete slabe, care se misca pe langa Luna? 


— Ei drăcie, sir! Magar să fiu dacă nu le văd! Dar ce sunt oare 
aceste pete? 

— Sunt pete care nu se văd decât cu telescopul meu. Ajunge! 
Lăsaţi telescopul mister Lund şi Tom Bekas! Trebuie, vreau să 
ştiu ce-i cu petele astea! Curând voi fi acolo! Mă duc să văd aceste 
pete. Urmati-mä! 

— Ura! Trăiască petele! strigară John Lund şi Tom Bekas. 


Capitolul IV 
SCANDAL IN CER 


O jumătate de ceas după aceea, mister William Netotus, John 
Lund şi scotianul Tom Bekas se şi aflau în zbor — purtati de 
optsprezece aerostate — spre petele misterioase. Sedeau într-un cub 
astupat ermetic, în care se găsea aer condensat şi felurite substanţe 
pentru obţinerea oxigenului!!”. Începutul acestui zbor măreț, 
nemaipomenit până atunci, a fost executat în noaptea de 13 martie 
1870. Bătea un vânt de sud-vest. Acul magnetic arăta N.W.W... 
(urmează o descriere plicticoasă la culme a cubului şi a celor 18 
aerostate...) În cub domnea o linişte adâncă. Gentlemenii, inveliti 
în mantalele lor fumau ţigări de foi. Tom Bekas, lungit pe 
duşumea, dormea ca la el acasă. Termometrul!% arăta sub 0. În 
decursul primelor douăzeci de ore nu se rosti niciun cuvânt şi nu 
se întâmplă nimic deosebit. Baloanele pătrunseră în regiunea 
norilor. Câteva fulgere alergară după baloane, dar nu izbutira să le 
prindă din urmă, deoarece aparțineau unui englez. A treia zi, John 
Lund se îmbolnăvi de difterie, iar pe Tom Bekas îl apucă spleenul. 
Ciocnindu-se cu un aerolit, cubul primi o izbitură groaznică. 
Termometrul arăta 76. 

— Cum va simtiti, sir? rupse în sfârşit tăcerea Netotus, 
adresându-se lui sir Lund în a cincea zi. 

— Vă mulţumesc, sir, răspunse emoţionat Lund. Sunt mișcat de 
atenția dumneavoastră. Sufăr îngrozitor! Dar unde-i credinciosul 
meu Tom? 


— Şade acum într-un colţ, mestecă tutun şi se sileşte să semene 
cu un om care s-ar fi însurat cu zece femei deodată. 

— Ha, ha, ha, sir Netotus! 

— Vă mulţumesc, sir! 

Dar înainte ca mister Netotus să fi avut timp să strângă mâna 
tânărului Lund, se petrecu ceva îngrozitor. Se auzi o bubuitură 
formidabilă, urmată de alte mii de bubuituri, trosnituri şi suieräturi 
înspăimântătoare. Ce se întâmplase? Nimerind într-un mediu 
rarefiat, cubul de aramă nu rezistase presiuni launtrice şi cräpase, 
iar bucăţile lui zburaseră în spaţiul fără de sfârşit. 

A fost într-adevăr o clipä îngrozitoare, unică în istoria 
universului!! 

Mister Netotus se agätä de picioarele lui Tom Bekas, acesta se 
agata de picioarele lui John Lund şi tustrei zburară ca fulgerul in 
haul necunoscut. Baloanele se despartira de ei şi, slobozite de 
greutate, se rotiră, iar apoi plesniră cu zgomot. 

— Unde suntem, sir? 

— În eter. 

— Hm... Dacă suntem în eter, cum o să respirăm? 

— Dar unde-i voinţa dumneavoastră, sir Lund? 

— Mister! strigă Bekas. Am onoarea să vă instiintez că, nu ştiu 
de ce, nu zburăm în jos, ci în sus! 

— Hm... Mii de draci! Prin urmare nu ne mai găsim în zona de 
atracție a pământului... Tinta noastră ne atrage spre ea! Uraa! 
Cum vă simtiti, sir Lund? 

— Vă mulţumesc, sir! Văd deasupra noastră pământul, sir! 

— Nu-i pământul, ci una dintre petele noastre! Curând o să ne 
lovim de ea! 

Trrrrosc!!!! 


Capitolul V 
INSULA IOHANN HOFF"?! 


Cel dintâi îşi veni in fire Tom Bekas. Se frecă la ochi şi începu 
să cerceteze cu privirea locurile pe care zăceau el, Netotus şi 


Lund. Îşi scoase un ciorap şi cu el începu să-i frictioneze pe 
gentlemeni. Aceştia se grăbiră să-şi vină în fire. 

— Unde ne aflăm? întrebă Lund. 

— Ne aflăm pe o insulă care face parte din grupul insulelor 
zburătoare! Uraa! 

— Uraa! Priviţi în sus, sir! L-am făcut praf pe Columb! 

Deasupra insulei mai zburau alte câteva insule... (urmează 
descrierea unei privelişti pe care n-ar putea s-o înțeleagă decât un 
englez)... Pornira să cerceteze insula. Era lata de... lungă de... 
(cifre şi iar cifre... Dă-le-ncolo!) Tom Bekas izbuti să găsească un 
copac, a cărui sevă aducea a votcă rusească. Ciudat era faptul că 
toți copacii erau mai mici ca iarba (?) Insula nu era locuită. Nicio 
fiinţă vie nu pusese până atunci piciorul pe ea. 

— Ja uitati-vä, sir, ce o fi asta? se adresă mister Lund lui sir 
Netotus, ridicând un fel de sul. 

— Ciudat... Uimitor... Uluitor... mormăi Netotus. 

Sulul conţinea nişte reclame ale unui oarecare Iohann Hoff, 
scrise într-o limbă barbară — după toate probabilitățile, cea rusă. 

Cum ajunseseră aici aceste reclame? 

— Bles-stematul! strigă mister Netotus. A fost cineva pe insula 
înaintea noastră!!! Cine a putut fi? Bles-stematul! Oooo! Striviti- 
mi creierul cel mare, fulgere cereşti! Daţi-mi-l pe omul acesta! 
Dati-mi-l! Să-l înghit cu reclamele lui cu tot. 

Si, ridicându-şi braţele, mister Netotus se pomi pe un râs 
înfricoşător. În ochi i se aprinse o flacără suspectă. Înnebunise. 


_ Capitolul VI 
INTOARCEREA 


— Uraaa!!! strigau locuitorii portului Le Havre, îmbulzindu-se 
pe cheiuri. Văzduhul răsuna de strigăte de bucurie, de dangăte şi 
de muzici. Masa neagră, care amenintase pe toţi cu pieirea, nu se 
lăsa pe oraş, ci pe golf... Corăbiile se grăbiră s-o şteargă în larg. 
În strigătele de triumf ale poporului şi în tunetele muzicilor, masa 
neagră, care timp de atâtea zile acoperise soarele, se afundă 


majestuos (pesamment) în golf, împroşcând cu valuri tot cheiul. 
Apoi începu să se scufunde. Un minut după aceea golful era liber. 
Valurile îl brăzdau în toate părţile... În mijlocul lui se zbăteau în 
apă trei inşi: Netotus — nebun, John Lund şi Tom Bekas. Toţi trei 
fură imediat urcați în bărci. 

— N-am mâncat nimic de cincizeci şi şapte de zile! bolborosi 
mister Lund, slab ca un artist înfometat, şi povesti ce li se 
întâmplase. 

Insula Iohann Hoff nu mai exista. Primind pe cei trei oameni 
indrazneti, se ingreunase şi, ieşind din zona neutră, fusese atrasă 
de pământ şi se cufundase în golful Le Havre... 


ÎNCHEIERE 


John Lund îşi închină acum tot timpul problemei găuririi Lunii. 
Nu va mai trece mult şi Luna va fi împodobită cu o gaură. lar 
gaura va aparţine englezilor. Tom Bekas s-a stabilit în Irlanda şi se 
ocupă cu agricultura. Creşte găini şi o snopeşte în bătăi pe unica 
lui fată, căreia îi dă o educaţie spartană. Nu se dă în lături nici de 
la probleme ştiinţifice: e foarte supărat pe el însuşi, pentru că a 
uitat să ia de pe Insula zburătoare sămânță de la copacul a cărui 
sevă aducea a votcă rusească. 


Apărută pentru prima oară în revista Budilnik, 1883, Nr. 19, autoriz. cenz. 
din 21 mai. Semnată: A. Cehonte. A intrat cu anumite modificări în culegerea 
retipărită în întregime, din anul 1883. Publicăm textul culegerii. 

În vederea includerii în culegere, povestirea a fost supusă unor mici 
modificări stilistice, iar denumirea inițială a insulei: „Insula prinţul 
Mescerski” a fost schimbată în „Insula lohann Hoff”. 


Delegatul sau cum s-a pomenit Desdemonov 
fără 25 de ruble 


dedicată lui L. I. PALMIN 


— Ssst! Hai la portar; aici nu-i bine... Poate sa ne auda... 

Intrarăm in odaita portarului. Pe Makar, portarul, se grabira să-l 
trimită la administraţia financiară, ca să nu tragă cu urechea şi pe 
urmă să-i pârască. Makar luă condica de expediţie, îşi puse şapca 
pe cap, dar nu se duse la administraţia financiară, ci se ascunse sub 
scară: simtise el că bătea un vânt de răzvrătire... Cel dintâi vorbi 
Kaşalotov, apoi Desdemonov şi după el Zracikov... Urmă o 
adevărată dezläntuire de patimi primejdioase! Chipurile stacojii se 
schimonoseau, pumnii loveau in piepturi... 

— Trăim în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi nu dracu” 
ştie când, pe timpuri antediluviene! începu Kaşalotov. Astăzi nu li 
se mai poate îngădui burtoşilor ăstora să-şi facă de cap ca altădată. 
Ne-am săturat la urma urmei! A trecut vremea când... etc... etc... 

Desdemonov îi tinu isonul tunând şi fulgerand. Zracikov nu se 
sfii să tragă şi câteva înjurături... Se iscă o larmă cumplită. Printre 
ei se găsi însă şi unul mai cu scaun la cap. Făcând o mutra 
îngrijorată, acesta isi şterse fata cu o batistă în care îşi suflase 
nasul şi spuse: 

— Fraţilor, n-are rost să facem atâta tărăboi!... Hai să zicem că 
aveți dreptate... şi fireşte că aveţi! Dar... La ce bun?... O să vi se 


plătească cu aceeaşi moneda: şi împotriva voastră vor fi räzvrätiri 
când veţi ajunge şefi. Ascultati ce vă spun: tot vouă vă faceţi 
rău... 

Dar înțeleptul nu fu ascultat. Nici nu-l lăsară să isprăvească şi-l 
îmbrânciră spre uşă. Văzând că nu face nimic cu înţelepciunea, 
omul cu scaun la cap lăsă deoparte înţelepciunea şi începu şi el să 
cârtească. 

— La urma urmei e timpul să-l facem să priceapă, că suntem si 
noi oameni! tună iarăşi Desdemonov. Repet: nu suntem nici 
sclavi, nici plebei! Şi nici gladiatori! N-o să ne lăsăm batjocoriti 
de el! Te tutuieşte, nu răspunde la salut, întoarce capul în altă parte 
când îi prezinti raportul, suduie... În ziua de astăzi nu se cade să 
tutuiesti nici măcar sluga din casă, darămite nişte domni ca noi! 
Aşa să-l şi spunem! 

— Deunăzi mă întreabă: „Cu ce te-ai mânjit pe bot? Du-te la 
Makar să te şteargă cu cârpa de spălat pe jos!” Frumoasă glumă! 
Iar alta data... 

—Jntr-o zi eram pe stradă cu nevasta-mea, îl intrerupse 
Zracikov, şi ne-am întâlnit cu el. „Mă buzatule”, îmi spune, 
„umbli cu pupeze, chiar şi ziua-n amiaza mare!” „Sunt cu nevastă- 
mea, Excelenţă!”... i-am răspuns eu. lar el nici măcar nu şi-a cerut 
scuze, a plescäit din limbă şi atâta tot! Din pricina acestei 
batjocuri, nevastă-mea a bocit trei zile în şir. Ea nu-i pupăză, ci 
dimpotrivă... doar o ştiţi şi vol... Într-un cuvânt, domnilor, nu se 
mai poate trăi aşa! Ori noi, ori el; împreună nu mai putem în 
niciun caz face serviciu! Sau pleacă el, sau plecăm noi! Mai bine 
rămâi fără post decât să-ţi laşi renomeul batjocorit în halul ăsta! 
Trăim în secolul al XIX-lea. Orice om îşi are demnitatea sa! Nu 
sunt un om mare, dar nici un terchea-berchea nu-s, am şi eu genul 
meu! Nu permit nimănui! Asta să-i intre în cap! Să se ducă unul 
dintre noi la el şi să-i spună că aşa nu mai merge! S-o facă în 
numele nostru! Hai! Cine se duce? Să-i spună de la obraz! Nu vă 
temeti, n-are ce să vi se întâmple! Care se duce? Ptiu... drace... 
am rägusit de tot... 


Se hotărâră să aleagă un delegat. După multă discuţie şi ceartă, 
Desdemonov fu decretat cel mai deştept, cel mai meşter la vorbă şi 
cel mai înfipt. E înscris la bibliotecä, scrie foarte frumos, cunoaşte 
domnişoare culte — prin urmare e om cu cap şi are să ştie ce să 
spună şi cum să spună. Cât despre îndrăzneală, nici nu mai încape 
vorbă. Toată lumea ştie cum într-o zi a pretins comisarului de 
poliţie al cartierului să-i ceară scuze pentru că îl luase la club drept 
fecior; comisarul nici n-a apucat să se încrunte la auzul acestei 
pretenţii şi s-a şi dus vestea despre îndrăzneala sa, stârnind mare 
vâlvă... 

— Du-te, Senea! Nu te teme! Spune-i verde în fata! Poftim, 
înghite! Ţi-ai găsit naşul, Excelenţă! Crezi că aşa merge? Cauta-ti 
alte slugi, noi nu suntem nişte tâmpiţi, Excelenţă, stim şi noi să 
facem pe grozavii. Degeaba vrei să ne legi la gard! Asta-i... Du- 
te, Senea, du-te frate... Numai piaptănă-te mai întâi... Aşa să-l 
spul... 

— De! Eu sunt cam iute din fire, domnilor... Te pomenesti că-i 
zic prea multe. Mai bine ar fi să meargă Zracikov! 

— Nu, Senea, tu să mergi... Zracikov e grozav la el acasă şi asta 
numai când e beat... E un bleg, pe când tu, oricum... Hai, du-te, 
baiatule... 

Desdemonov se pieptănă, îşi încheie jiletca, tuşi în pumn şi se 
duse... Toţi rămaseră să-l aştepte cu răsuflarea tăiată. Intrând la 
şef, Desdemonov se opri lângă uşă şi îşi trecu mâna tremurătoare 
peste buze: cum să înceapă? Când zări chelia cu negul cel 
negricios atât de bine cunoscut, simţi că îl 1a cu frig şi 1 se păru că 
cineva îl strânge parcă într-o chingă... Tremură, înfiorat... Dar 
aceasta n-avea niciun fel de importanţă; aşa ceva se întâmplă 
oricui din lipsă de obisnuinta; numai curajul să nu ţi-l pierzi... 
Hai, curaj! 

— Ei... ce vrei? 

Desdemonov facu un pas inainte, misca buzele, dar nu scoase 
niciun sunet: ceva 1 se incurcase in gură. Si delegatul simţi ca 
încurcătura nu era numai în gură, ci şi în maruntaie... Din inimă 
curajul îi trecu în stomac, ghiortai niţel! acolo, cobori de-a lungul 


coapselor spre călcâie şi se opri în ghete... Dar ghetele erau cam 
rupte... Mare bucluc! 

— EI... ce vrei? Eşti surd? 

— Hm... Nimic... Am venit doar aşa. Mi s-a spus, Excelenţă... 
am auzit că... 

Desdemonov vru să-şi stăpânească limba, dar limba nu-l asculta 
si continua: 

— Am auzit ca Excelenta Sa, sotia dumneavoastra, a organizat o 
loterie pentru vânzarea unui cupeu... Aş lua şi eu un bilet, 
Excelenţă... Hm... Excelenţă... 

— Un bilet? Bine... Mi-au mai rămas cinci bilete... Le vrei pe 
toate cinci? 

— N... n... nu, Excelenţă... Un bilet... îmi ajunge. 

— Te întreb dacă le vrei pe toate cinci? 

— Prea bine, Excelenţă! 

— E şase ruble unul... Dar tie ti le fac cu cinci ruble... Iscăleşte 
aici... îţi doresc din suflet să câştigi... 

— Hi... hi-hi... Mulţumesc, Excelenţă... Hm... Sunt foarte 
bucuros... 

— Du-te! 

Un minut după aceea, Desdemonov stătea în odäita portarului şi, 
roşu ca racul, cu lacrimi în ochi, se ruga de prieteni să-l 
împrumute cu douăzeci şi cinci de ruble. 

— l-am dat douăzeci şi cinci de ruble, fraților, şi banii nu erau ai 
mei! Mi-i dăduse soacră-mea, să-i plătesc chiria... Dati-mi, 
domnilor! Vă rog! 

— Dar de ce plângi? Ai să te plimbi în cupeu... 

— În cupeu... Cupeu... Ce să fac cu el, să sperii lumea? Nu 
sunt fata bisericească! Si unde să-l tin dacă îl câştig? Unde? 

Vorbiră mult timp, şi pe când vorbeau, Makar (care ştia carte) 
însemna pe hârtie tot ce spuneau pentru ca, după aceea... Dar ce s- 
o mai lungim, domnilor! În orice caz, morala e limpede: să nu te 
razvratesti! 


Apărută pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1883, Nr. 22, 28 mai. 


Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 
Povestirea e dedicată poetului Liodor Ivanovici Palmin (1841—1891) cu 
care Cehov era prieten. 


SSR E > 


KP. Cehov 


Cuconita-eroina 


Lidia Egorovna ieşi pe terasă să-şi ia cafeaua cu lapte de 
dimineaţă. Era aproape de amiază, o amiază încinsă şi 
înăbuşitoare. Totuşi asta n-o împiedicase pe eroina mea să se 
gătească cu o rochie neagră de mătase, încheiată până sub bărbie şi 
care îi strângea mijlocul ca o menghină. Ştia că-i sta bine în negru, 
că 1 se potriveşte de minune cu zulufii aurii şi cu profilul ei sever, 
si nu renunţa la el decât noaptea. Dar abia apucă să soarbă din 
cescuta chinezească şi zări poştaşul apropiindu-se de terasă, cu o 
scrisoare. Scrisoarea era de la bărbatul ei: „„Unchiul nu ne-a dat 
nicio letcaie şi moşia ta s-a vândut. N-am putut face nimic...” 
Lidia Egorovna se îngălbeni, se clătină şi citi mai departe: „Plec 
pentru vreo două luni la Odesa într-o chestiune importantă. Te 
sărut”. 

— Suntem ruinati! Pleacă pentru două luni la Odesa... gemu 
Lidia Egorovna. Înseamnă că s-a dus la amanta lui... Doamne! 
Dădu ochii peste cap, se clătină, se apucă cu mâna de balustradă şi 
fu cât p-aci să cada, când deodată auzi de jos glasuri. Spre terasă 
urca vărul şi vecinul ei, generalul în retragere Zazubrin'*’, bătrân 
ca snoava cu câinele Kukvas şi fără putere ca un pisoi nou născut. 
Păşea cu băgare de seamă şi abia urca scările, ciocănind cu 
bastonul fiecare treaptă, ca şi cum s-ar fi îndoit de trăinicia ei. În 
urma lui venea cu paşi mărunți profesorul universitar la pensie 
Pavel Ivanovici Knopka!%, un mosnegut pirpiriu, cu fata rasă, cu 


un joben demodat cu boruri mari, întoarse in sus. Ca de-obicei, 
generalul era plin de scame şi de firimituri de pâine, pe când 
profesorul te uimea cu albeata hainelor si cu obrazul lui neted. 
Amândoi erau radiosi. 

— Am venit la dumneata, sarmanocika “ se sclifosi cu glas 
spart generalul, încântat că a izbutit să găsească un diminutiv 
hazliu cuvântului charmante!%. Bună dimineaţa feeo! Fe-ea bea 
cafe-ea... 

Generalul făcuse o glumă nesărată, dar Knopka şi Lidia 
Egorovna râseră cu hohote. Eroina mea îşi luă mâna de pe 
balustradă şi, dreaptă, cu un zâmbet larg, întinse musafirilor 
amândouă mâinile. Aceştia 1 le sărutară şi luară loc. 

— Vesel ca întotdeauna, vere dragă! începu verişoara 
conversaţia de salon. Ce natură fericită a1! 

— Cum am spus adineauri? Ah, da! Fe-ea bea cafe-ea... Ha... 
ha-ha. Herr profesor şi cu mine ne-am îmbăiat, am şi luat micul 
dejun şi acum facem vizite... Mare belea cu profesorul ăsta! 
Dumitale pot să mă plâng, feeo! Curată nenorocire! Sunt pe cale 
să-l dau în judecată! He-he-he... E liberal! Voltaire, am putea 
spune!... 

— Cum asa?! zâmbi Lidia Egorovna, gândindu-se în sinea ei: 
„La Odesa, pe două luni... la cealaltă...” 

— Pe cuvânt de onoare! Propagă nişte idei... nişte idei! E roşu 
de tot! Dar ştii dumneata, Pavel Ivanici, dragă prietene, cine se 
bucură de culoarea roşie? Ştii cine? Ehei... Ia spune! Cu asta v-am 
băgat în cofă, liberalilor! 

— Ce ziceti de general? râse Knopka, strâmbându-şi bärbia 
savantă. Ei bine, Excelenţă, ştim şi noi să vă bägäm în cofă, pe 
dumneavoastră, conservatorii! Numai taurii se tem de culoarea 
roşie! Ha-ha-ha... Ei, ţi-am zis-o! 

— De necrezut! Ce văd? La dumneata înfloresc oleandrii! se 
auzi sub terasă un glas de femeie, şi peste câteva clipe prinţesa 
Dromaderova, o vecină de vilă, venită şi ea în vilegiatură, urca 
treptele. Vai! Ai domni în vizită şi eu nu sunt coafată! Iertati-ma, 


124 


vă rog! Despre ce vorbeati? Continuă, generale, nu vreau să te 
întrerup... 

— Vorbeam de culoarea roşie! continuă Zazubrin. Dar fiindcă 
veni vorba de tauri... Bine ai spus ce ai spus despre ei, Pavel 
Ivanici! Pe vremea cand comandam un batalion în Gruzia, un taur 
a zărit într-o zi căptuşeala mea roşie, s-a-nfuriat şi s-a repezit... să 
mă ia în coarne... Am fost nevoit să-mi trag sabia. Pe cuvânt de 
onoare! Noroc că s-a găsit prin apropiere un cazac, care a alungat 
dobitocul de taur... cu lancea... De ce râdeti? Nu credeţi? Zău că 
l-a alungat... 

Lidia Egorovna se prefăcu uimită, scoase o exclamatie de mirare 
si se gândi: „Acum e la Odesa... destrăbălatul!” 

Knopka începu să vorbească de tauri şi de bivoli. Prinţesa 
declară că subiectul acesta e plicticos. Veni vorba de captuseala 
rosie... 

— Căptuşeala rosie îmi aduce aminte de o altă întâmplare, spuse 
Zazubrin, molfăind un pesmet. 

— Am avut la batalion un colonelas, un oarecare Konvertov!7%, 
Piotr Petrovici... Era un mosnegut foarte de treabă, fie-1 tärâna 
uşoară. Era sfătos, ştia să povestească... Din simplu soldat 
ajunsese ofițer superior pentru merite excepţionale... Luase parte 
la lupte. Mi-era drag, răposatul. Avea vreo şaptezeci de ani când I- 
a înaintat la gradul de colonel; nici pe cal nu mai era în stare să se 
suie, iar podagra îi mânca zilele. Dacă 1 se întâmpla la manevre să 
tragă sabia din teacă, nu mai putea s-o bage la loc, trebuia să 1-0 
bage ordonanța... Sau, iertati-ma, când se descheia la pantaloni, 
nu mai izbutea să se încheie... Si acest babalâc visa să ajungă 
general. Era bătrân, bolnav, cu un picior în groapă şi totuşi visa... 
aşa il era firea... era ostaş! Nu mai voia să-şi dea demisia, tot cu 
gândul să se vadă general... A servit vreo cinci ani cu gradul de 
colonel şi în cele din urmă a fost propus la înaintare... Si ce 
credeţi? Soarta! L-a lovit damblaua tocmai când îi iesise decretul 
de înaintare... l-a paralizat obrazul stâng şi mâna dreaptă, bietul 
de el, şi 1 s-au slăbit picioarele... Vrând-nevrând, a trebuit să-şi 
dea demisia şi nu 1-a fost dat ambitiosului să mai poarte epoleti de 


general! I s-a primit demisia şi a plecat cu baba lui la Tiflis, unde 
voia să se stabilească. În trăsură plângea şi râdea când îl auzea pe 
surugiu spunându-i „Excelenţă”. Un obraz plângea şi râdea, iar 
celălalt rămânea nemişcat, ca un monument. O singură mângâiere 
îi mai rămăsese — căptuşeala rosie'*’. Se plimba prin Tiflis cu 
poalele mantalei date în lături ca nişte aripi, ca să vadă toată lumea 
culoarea rosie. Să ştie toți cu cine au de-a face! Umbla toată 
ziulica şontâc-şontâc prin oraş şi se fudulea cu căptuşeala... că 
atâta mulţumire îi mai rămăsese, sărmanului. Când se ducea la 
baia de aburi, îşi lăsa mantaua pe bancă cu cäptuseala în sus... Se 
bucura, se bucura ca un copil mic, până ce, într-o bună zi, a orbit 
de bătrâneţe. I s-a tocmit atunci un om care să-l plimbe prin oraş, 
să-l plimbe căptuşeala... Orb, cu părul coliliu, abia se tara, 
poticnindu-se la tot pasul, şi totuşi pe chip îi era întipărită o 
mândrie nespusă! larnă aspră, frig, şi el cu mantaua desfacuta!... 
Avea şi el trăsneala lui! Curând după aceea i-a murit bäbuta. La 
înmormântare se jelea, se ruga să-l ia şi pe el în groapă, dar 
căptuşeala nu uita să şi-o arate preoților. I-au găsit pe altcineva ca 
să-l poarte de grijă, o văduvă... Dar văduva, bineînțeles, se 
îngrijea mai mult de ea decât de el. Punea deoparte ce putea şi de 
unde putea... Ba zahăr, ba ceai, ba câteva copeici... L-a jumulit 
de tot. Si tot jumulindu-l asa, într-o zi s-a întrecut cu gluma, 
ticăloasa de muiere, şi a ajuns la apoteoza! Ce să vezi: nemernica 
i-a desfăcut căptuşeala roşie, ca să-şi facă din ea o scurteică, iar în 
locul captuselii 1-a cusut nişte şiac cenușiu. Şi Piotr Petrovici al 
meu se tot plimba cu mantaua desfăcută şi nu vedea, orb cum era, 
săracul, că în loc de căptuşeală de general are şiac cu picatele!... 

Dromaderova găsi că şi povestea aceasta era grozav de 
plicticoasă şi începu să vorbească de fiul ei, locotenentul. Înainte 
de masă mai veniră şi alte vecine: domnisoarele Kliancin!* cu 
maman. Cântară cântecul preferat al lui Zazubrin acompaniindu-se 
la pian. Apoi se servi prânzul. 

— Minunate ridichi! observă profesorul. De unde le cumperi? 

— Acum e la Odesa... cu femeia aceea! răspunse Lidia 
Egorovna. 


— Cum? 

— Ah... pardon!... Mă gândeam la altceva! Nu ştiu de unde le 
ia bucătarul... Ce o fi cu mine? 

Si Lidia Egorovna, dandu-si capul pe spate, începu să râdă cu 
hohote de zăpăceala ei... După prânz, veni cu copiii nevasta 
profesorului, o femeie grasă. Se aşezară la cărți. Seara sosiră 
musafiri şi de la oraş. 

Abia noaptea târziu, după ce-şi petrecu ultimul musafir şi 
rămase un timp nemiscatä până nu 1 se mai auziră deloc paşii, 
Lidia Egorovna putu în sfârşit să se apuce cu mâna de balustradă, 
să se clatine pe picioare şi să izbucnească în hohote de plâns. 

— Nu-1 ajunge că mi-a irosit averea în chefuri! Nu-i ajunge! Ma 
mai şi înşală! 

Din ochi 1 se sloboziră lacrimi fierbinți, iar chipul palid i se 
schimonosi de deznădejde. N-o mai împiedica eticheta, putea să 
plângă cu hohote! 

Dracu” ştie pentru ce se iroseşte uneori atâta putere de voinţă! 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 23, 4 iunie. 
Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt 
Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii. 


Cum m-am însurat 


SCURTĂ POVESTIRE 


După ce s-a băut punch-ul, părinţii au mai schimbat câteva 
vorbe în şoaptă şi ne-au lăsat singuri. 

— Dă-i drumul! mi-a spus la ureche tatăl meu, înainte de a ieşi. 
Nu te sfii! 

— Dar cum să-i fac declaraţii de dragoste, dacă n-o iubesc? 

— Ce-are a face... Esti un nätäräu, nu pricepi nimic... 

Tatăl meu mă măsură cu o privire mâniată şi ieşi din pavilion. O 
mână de bătrână se furişă prin deschizătura uşii şi sterpeli 
lumânarea de pe masă. Am rămas în întuneric. 

„De ce ţi-e scris nu scapi!” m-am gândit eu şi, după ce mi-am 
dres glasul, mi-am luat inima în dinţi şi am început: 

— Împrejurările îmi sunt prielnice, Zoia Andreevna. Suntem în 
sfârşit singuri şi întunericul mă ajută fiindcă ascunde ruşinea care- 
mi arde obrazul... Această ruşine e din cauza sentimentelor care 
mă mistuie... 

Aici însă m-am oprit. Auzeam cum bătea inima Zoiei Jelvakova 
si cum îi cläntäneau dintisorii. Întregul ei organism era cuprins de 
un tremur, pe care-l simţeam şi-l auzeam, deoarece şi banca pe 
care şedeam tremura sub noi. Biata fată nu mă iubea. Mă ura, cum 
urăşte câinele ciomagul, şi mă dispretuia — numai dacă se poate 
presupune că cei marginiti sunt în stare să dispretuiasca. Astăzi 


arăt ca un urangutan; sunt urât foc, cu toate că sunt împodobit cu 
titluri şi cu decoraţu; atunci însă semănăm cu toate dihăniile 
pământului; eram fălcos şi plin de coşuri, părul mi-era aspru, ca de 
porc, nasul stacojiu şi umflat de pe urma unui guturai cronic şi a 
băuturii. Si nici măcar un urs n-ar fi putut să mă pizmuiască pentru 
sprinteneala mea. Cât despre însuşirile sufleteşti, mai bine să nu 
vorbim de ele. Până şi de la Zoia storsesem nişte bani când încă nu 
era vorba să-mi fie logodnică. Si acum tăceam fiindcă mi se făcuse 
milă de ea. 

— Hai să ieşim în grădină, i-am spus eu, după o clipă. Aici e 
înăbuşitor... 

Am ieşit şi am pornit pe o alee. La ivirea noastră, părinţii care 
trăgeau cu urechea în dosul uşii au zbughit-o prin tufişuri. Lumina 
Lunii juca pe chipul Zoiei. Cât eram de nătărău pe atunci! Totuşi 
am ştiut să citesc pe acest chip toată gingăşia supunerii! Am oftat 
si am continuat: 

— Privighetoarea cântă şi-l desfată pe alesul inimii... Dar eu pe 
cine aş putea desfăta, singur cum sunt? 

Zoia a roşit şi a lăsat ochişorii în pământ. I se poruncise să joace 
teatru. Ne-am aşezat pe o bancă, cu faţa la râu. Dincolo de râu se 
vedea biserica albă, iar în spatele bisericii se înălța casa domnului 
conte Kuldarov, în care locuia Bolnitin, secretarul contelui, omul 
îndrăgit de Zoia. Cum s-a aşezat pe bancă, Zoia şi-a atintit privirea 
asupra acelei case... Inima mi s-a strâns şi mi s-a sugrumat de 
milă. Doamne Dumnezeule! Fie-le tärâna uşoară părinţilor noştri, 
dar... ar trebui să stea măcar o săptămână în iad! 

— Toată fericirea mea atârnă de o singură fiinţă, am urmat eu. 
Nutresc pentru această ființă sentimente... amor... O iubesc, şi 
dacă ea nu mă iubeşte, înseamnă că sunt pierdut... mort... Această 
fiinţă eşti dumneata. Poti să mă iubeşti? Spune? Ma iubeşti? 

— Te iubesc, a şoptit ea. 

Mărturisesc că am înmărmurit auzind aceste cuvinte... Până 
atunci nădăjduisem mereu că se va incapatana şi mă va refuza de 
vreme ce iubea din toată inima pe un altul. Nădăjduiam mult de tot 


că aşa avea să fie, şi iată că lucrurile ieşeau altfel... Nu se simţea 
în stare să-şi înfrunte părinţii. 

— Te iubesc! a repetat ea începând să plângă. 

— Asta nu se poate! am izbucnit eu, tremurând din tot trupul şi 
fără să-mi dau prea bine seama de ceea ce făceam. Oare-i cu 
putință? Nu mă crede, Zoia Andreevna, draga mea, zău, nu mă 
crede. Nu crede aşa ceva! Nu te iubesc! Fire-aş să fiu afurisit, dacă 
te iubesc! Si nici dumneata nu mă iubeşti! Toate astea sunt 
mofturi... 

Am sărit în picioare şi am început să alerg în jurul băncii. 

— Nu trebuie să faci una ca asta! Toate astea nu-s decât o 
comedie! Părinţii vor să ne căsătorească cu de-a sila, Zoia 
Andreevna, din pricina intereselor de avere; nici vorbă de 
dragoste! Mai uşor mi-ar veni să mi se lege o piatră de gât, ca unui 
măgar, decât să te iau pe dumneata; asta-i! Ce dracu”! Cu ce drept 
suveran fac ei aşa ceva? Ce suntem noi pentru ei? Robi? Câini? Să 
nu ne căsătorim! Să le facem în ciudă! Nemernicii! Destul le-am 
făcut pe plac! Mă duc chiar acum să le spun că nu vreau să te iau 
de nevastă şi basta! 

Zoia se opri deodată din plâns şi lacrimile i se zvântară într-o 
clipita. 

— Mă duc chiar acum să le spun, am continuat eu. Si dumneata 
al să le spui la fel. Ai să le spui că nu mă iubeşti deloc şi că-l 
iubeşti pe Bolnitin. Si eu am să tin partea lui Bolniţin... Ştiu cu 
câtă patimă îl iubeşti! 

Zoia a râs de bucurie şi am pornit alături pe alee. 

— Dar şi dumneata iubeşti pe alta, mi-a spus ea, frecandu-si 
mâinile. O iubeşti pe madmoazel Debe. 

— Da, am răspuns eu, pe madmoazel Debe. Cu toate că nu-i 
pravoslavnică şi nu-i bogată, o iubesc pentru mintea ei şi pentru 
însuşirile sufletului ei plin de calităţi... N-au decât să mă 
blesteme, dar am s-o iau de nevastă. Tin la ea poate mai mult 
decât tin la viaţă! Nu pot să trăiesc fără ea! Dacă nu mă însor cu 
ca, nici nu mai am poftă de viaţă! Chiar acum mă duc... Hai să 
mergem să le vorbim de la obraz caraghiosilor ăstora... Iti 


mulțumesc, draga mea... Nici nu ştii ce piatră mi-ai luat de pe 
suflet. 

Mă simţeam cuprins de o mare fericire. Eu îi multumeam Zoiei, 
iar Zola îmi mulțumea mie. Si, fericiţi, recunoscători, ne-am tot 
sărutat mâinile unul altuia, fiecare lăudând noblețea de suflet a 
celuilalt... Eu îi sărutam mâna, iar ea mă săruta pe părul meu 
aspru. Mi se pare chiar că am imbratisat-o, uitând de etichetă. Si 
pot să vă spun că ne simţeam mai fericiţi de această mărturisire de 
neiubire decât de orice declaraţie de dragoste. Veseli, radiosi şi cu 
inima uşoară, am pornit spre casă, ca să aducem la cunoştinţă 
părinţilor voinţa noastră. Mergând, ne tot îndemnam unul pe 
celălalt. 

— N-au decât să ne ocărască, spuneam eu, să ne bată, să ne 
alunge chiar; în schimb o să fim fericiți! 

Când am intrat în casă, părinții stăteau lângă uşă, aşteptând. Ne- 
au privit şi, văzându-ne fericiţi, au făcut feciorului un semn cu 
mâna. Feciorul s-a apropiat cu şampania. Am început să protestez, 
să dau din mâini, să bat din picior... Zoia plângea, tipa... S-a facut 
tărăboi, larmă, şi şampania nu s-a mai băut. 

Cu toate acestea, ne-au căsătorit. 

Astăzi ne serbăm nunta de argint. Am trăit împreună un sfert de 
veac! La început ne venea greu. O ocăram, o mai şi plesneam, 
apoi mă apucam s-o iubesc de necaz... Tot de necaz am avut şi 
copii... După aceea... a mers... ne-am obişnuit... În clipa de fata, 
ea, Zoiecika, stă în spatele meu si, sprijinindu-si mânutele pe 
umerii mei, mă sărută pe chelie. 


Apărută pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1883, Nr. 24, 10 iunie. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


O dată pe an 


Cäsuta cu trei ferestre a prinţesei are o înfăţişare sărbătorească. 
Pare întinerită. În jur s-a măturat cu grijă, poarta e larg deschisă, 
jaluzelele s-au scos de la ferestre. Geamurile proaspăt spălate 
cochetează sfios cu soarele de primăvară... Lângă uşa de la 
intrarea principală stă portarul Mark, un moşneag neputincios, 
într-o livrea mancata de molii. Soarele se oglindește şi-n barba lui 
tepoasa pe care mâinile-i tremurătoare s-au muncit toată dimineaţa 
să o radă, şi-n ghetele proaspăt văcsuite, şi-n nasturii cu coroana 
princiară. Nu degeaba a ieşit Mark din cämäruta lui. Astăzi e ziua 
onomastică a prinţesei şi el va trebui să deschidă usa vizitatorilor 
şi să le strige numele. În vestibul nu miroase a drojdie de cafea, ca 
de obicei, şi nici a ciorbă de post, ci pluteşte un parfum care aduce 
cu mirosul săpunului de ouă. Odăile sunt dereticate cu grijă. S-au 
pus perdele, învelişurile de muselină s-au luat de pe tablouri, 
podelele vechi, cojite, au fost ceruite. Cateaua cea rea, Julka, 
pisica cu pisoil C1 şi puişorii de găină vor sta închişi până seara în 
bucătărie. 

Prinţesa, stăpâna casutei cu trei ferestre, o batranica gârbovită şi 
zbarcita, şade într-un jilţ mare, potrivindu-şi mereu cutele rochiei 
sale albe de muselină. Numai trandafirul prins cu un ac în pieptul 
ei slab şi uscat spune că în locul acela mai dăinuie un strop de 
tinereţe! Prinţesa aşteaptă musafirii care vor veni să-i prezinte 
urări: baronul Tramb cu fiul, prinţul Halahadze, şambelanul 


Burlastov, generalul Bitkov, un văr de al ei, si multi alții... vreo 
douăzeci de persoane! Vor veni şi îi vor umple salonul de larmă. 
Prinţul Halahadze va cânta ceva, iar generalul Bitkov se va ruga 
de ea două ceasuri în şir să-i dăruie trandafirul... Prinţesa ştie cum 
să se poarte în societatea acestor domni! În toate mişcările ei se va 
simţi demnitate, măreție şi educaţie aleasă... Între alţii vor veni si 
negustorii Htulkin şi Pereulkov: pentru ei s-a pus în vestibul o 
coală de hârtie şi o peniță. „Fiecare să-şi cunoască lungul nasului. 
N-au decât să se iscălească şi să plece...” 

E ora douăsprezece. Prinţesa îşi potriveşte rochia şi trandafirul şi 
ascultă cu luare aminte: nu cumva sună cineva? O trăsură trece cu 
zgomot, apoi se opreşte. Se scurg cinci minute. 

„Nu vine la noi”, gândeşte prinţesa. 

Da, nu vine la dumneavoastră, prinţesă! Se repetă povestea din 
ultimii ani. Nemiloasă poveste! La ora două prinţesa se duce ca şi 
anul trecut, în iatacul ei. Miroase sticlute cu săruri şi plânge. 

— N-a venit nimeni! Nimeni! 

Bătrânul Mark se foieşte pe lângă prinţesă. E tot atât de mâhnit 
ca $1 ea: s-au stricat oamenii! Pe timpuri roiau in salon ca mustele, 
lar acum... 

— N-a venit nimeni! plânge prinţesa. Nici baronul, nici prinţul 
Halahadze, nici Jor) Buvitki... M-au părăsit! Dar ce ar fi ajuns 
dacă n-aş fi fost eu? Mie îmi datorează fericirea lor, cariera lor — 
numai mie! Fără mine nu s-ar fi ales nimic de ei. 

— Nimic! incuviinteaza şi Mark. 

— Nu le cer recunoştinţă... N-am nevoie de recunoştinţa lor! 
Mie îmi trebuie suflet! Doamne, ce dureros e! Ce dureros! Nici 
măcar nepotul meu Jean n-a venit! De ce n-a venit? Ce rău i-am 
făcut? I-am plătit toate politele, am măritat-o pe soră-sa Tania cu 
un om cumsecade. Cât m-a mai costat şi Jean ăsta! Mi-am ţinut 
cuvântul dat fratelui meu, tatăl lui... Am cheltuit cu el o avere... 
Sti şi tu... 

— Se poate spune că ati ţinut loc de părinți chiar părinţilor 
dumisale, Luminätia Voastră! 

— ŞI iată... iată recunoştinţa! Of, oamenii! 


La ora trei, prinţesa face o criză de nervi, ca şi anul trecut. 
Îngrijorat, Mark îşi pune sapca cu galoane, se tocmeşte îndelung 
cu un birjar şi pleacă la nepotul Jean. Din fericire, camera 
mobilată în care stă prinţul Jean nu-i prea departe... Mark îl 
găseşte pe prinţ tolănit pe pat. Jean abia s-a întors de la cheful din 
ajun. Chipul său botit, fălcos, e stacojiu, fruntea îi e îmbrobonată 
de sudoare. Capul îi vâjâie, în stomac e revoluţie. Ar fi bucuros să 
doarmă, dar nu poate: îi vine să verse. Privirea lui plictisită e 
atintita asupra ligheanului de la spălător, plin ochi cu zoaie şi 
clăbuc. 

Mark intră în camera murdară şi, strâmbându-se de scârbă, se 
apropie sfios de pat. 

— Nu-i frumos, Ivan Mihalici! spune el, clatinandu-si capul cu 
un aer de dojana. Nu-i frumos! 

— Ce nu-i frumos? 

— De ce n-aţi poftit astăzi s-o felicitati pe mătuşa 
dumneavoastră de ziua onomastică? Frumos e asta? 

— Du-te dracului! spune Jean, fără a-şi lua privirea de la 
ligheanul cu apă murdară. 

— Nu vă gândiţi că o jigniti pe mătuşa dumneavoastră? Of, Ivan 
Mihalici, Luminätia Voastra! N-aveti pic de suflet! De ce o 
supăraţi pe Înălţimea Sa? 

— Eu nu fac vizite... Aşa să-i şi spui... Obiceiul s-a învechit... 
N-avem timp să umblăm de la unul la altul. Umblati voi dacă n- 
aveţi altă treabă, dar pe mine să mă lăsaţi in pace... Hai, sterge-o! 
Vreau să dorm... 

— Vreti să dormiti... Dar obrazul de ce vi-l intoarceti? Vi-1 
ruşine să mă priviţi în faţă? 

— Eeee, ia tacä-ti gura... Nemernicule! Parsivule! 

Mark începe să clipeascä repede din ochi. Tăcere îndelungată. 

— Duceti-vä, taică, s-o felicitati! îl 1a el cu binişorul. Plânge, se 
frământă... Fiţi atât de bun, arätati-1 respectul dumneavoastră... 
Duceti-vä, taică! 

— Nu mă duc. N-am pentru ce şi n-am când... Şi apoi ce să caut 
la fata aia bătrână? 


— Duceti-vä, Luminätia Voastra! Faceti-1 plăcerea asta, taicä! 
Fiţi atât de bun! Tare-1 supărată de lipsa dumneavoastră de 
recunoştinţă şi de suflet, ca să zic aşa! 

Mark îşi trece mâneca peste ochi. 

— Vă rog! 

— Hm... Dar coniac are? întrebă Jean. 

— Are, taică, Luminätia Voastra! 

— Asa-a!... Mda... 

Printul face cu ochiul. 

— Dar o suta de ruble? mai intreaba el. 

— Asta nu se poate! Stiti doar prea bine, Luminatia Voastra, ca 
nu mai avem capitalurile pe care le-am avut... Ne-au ruinat 
rudele, Ivan Mihalici. Când aveam bani, veneau cu toţii, iar 
acum... Facă-se voia lui Dumnezeu! 

— Cât v-am luat anul trecut... ca să vă fac o vizită? V-am luat 
două sute de ruble. Si acum să n-aveţi nicio sută? Glumesti, 
stimabile! Ia mai scotoceşte-o pe bătrână! Ai să găseşti... De 
altfel, şterge-o. Vreau să dorm. 

— Fiţi atât de bun, Luminätia Voastră! E bătrână, nu mai are 
putere... Abia îşi mai trage zilele. Fie-vă milä de ea, Ivan 
Mihalici, Luminätia Voastră! 

Jean e de neînduplecat. Mark începe să se tocmească. Pe la orele 
cinci Jean se invoieste, îşi pune fracul şi se duce la prinţesă... 

— Ma tante, spune el, sărutându-i mâna şi întrecându-se în 
amabilitati. 

Si, aşezându-se pe canapea, începe conversaţia de anul trecut. 

— Marie Kriskina a primit o scrisoare de la Nissa, ma tante... 
Halal soţ! Ce zici de aşa ceva? Descrie cu multă impertinentä 
duelul pe care l-a avut cu un englez pentru o cântăreaţă oarecare... 
nu-mi aduc aminte numele... 

— Nu mai spune! 

Prinţesa dă ochii peste cap, plesneşte din palme şi repetă cu o 
uimire amestecată cu o uşoară groază: 

— Nu mai spune! 

— Da... Se bate in duel, aleargă după cântărețe... şi are aici o 


nevastă care se ofileşte şi se prăpădeşte din pricina lui... Nu-i 
înţeleg pe oamenii ăştia, ma tante. 

Prinţesa, fericită, se aşază mai aproape de Jean şi conversaţia lor 
se prelungeşte... 

Se serveşte ceai cu coniac. 

ȘI, in timp ce fericita prinţesă îl ascultă pe Jean, râde cu hohote, 
se îngrozeşte şi se miră, bătrânul Mark scotoceste prin cufăraşele 
lui, adunând bancnote. Prinţul Jean a lăsat mult din preţ. Are să-i 
dea numai cincizeci de ruble. Dar pentru a plăti aceste cincizeci de 
ruble, moşneagul trebuie să scotocească prin multe cufăraşe! 


Apărută pentru prima oară în revista ,,Strekoza”!*’, 1883, Nr. 25, 19 iunie, 
cu subtitlul: „Povestire”. Semnatä: A. C. Apărută din nou în culegerea 
„Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886, şi în ediţiile de la a 2-a la a 14-a 
ale acestei culegeri, 1891—1899. S-au păstrat şpalturile pentru culegerea de 
„Opere”, cu corecturile lui A. P. Cehov (la Arhiva literară centrală din 
Moscova). Publicăm textul ediţiei a 14-a a culegerii „Povestiri felurite”, 
deoarece corectura din spalturi a povestirii nu e terminată. 


Leit bunicu-meu 


O noapte de näduf, cu ferestre larg deschise, cu purici şi țânțari. 
Mi-e sete de parc-aş fi mâncat scrumbie sărată. Stau întins pe pat, 
mă răsucesc de pe o parte pe alta şi încerc să adorm. Dincolo de 
perete, în camera de alături, bunicu-meu, general în retragere, care 
stă la mine şi pe care-l intretin eu, se räsuceste şi el si nu poate 
dormi. Pe amândoi ne mănâncă puricii şi amândoi suntem furioşi 
si bodogănim. Bunicul geme, suflă pe nas şi îşi fosneste tichia lui 
crohmolită. 

— Nebunule! mormăie el. T-t-t-tângäule! N-ai mâncat destulă 
bătaie, tânăr fără minte. 

— Pe cine ocărăşti, bunicule? 

— Parcă nu ştii pe cine... Prea vi se îngăduie toate, prea sunteţi 
räsfätati, nu vi se cere nimic... (Bunicul trage aer în piept şi dă 
drumul tusei lui bătrâneşti.) Să te fi trecut de vreo trei ori prin 
şiruri de soldați cu vergi, ti-ar fi venit minţile la cap... De ce n-ai 
cumpărat praf de purici? De ce? Te întreb? Din lene? Din 
nepăsare? 

— Nu mă laşi să dorm, bunicule! Mai taci odată! 

— Gura! Dă-ţi seama cu cine vorbeşti! (Bunicul se scarpină mai 
tare şi ridică glasul.) Te mai întreb o dată: de ce n-ai cumpărat praf 
de purici? Si cum indraznesti, domnul meu, să-ţi permiti fapte atât 
de revoltătoare încât a ajuns să se plângă lumea de tine? Ai? Ieri 


colonelul Dubiakin s-a plâns că i-ai furat nevasta! Cine ţi-a dat 
voie? ŞI cu ce drept faci una ca asta? 

Bunicul mă ocărăşte mult şi de la ocară trece la morală: porunca 
a şaptea, temeliile căsătoriei etc. 

— Toate astea le înţeleg mai bine ca dumneata, bunicule, spun 
eu. Mă caiesc, ma mustră conştiinţa, dar nu pot să mă stäpânesc. 
Iti seman leit! Odată cu trupul şi sângele, am moştenit de la 
dumneata toate virtuțile dumitale. E greu sa lupti împotriva 
eredității! 

— Eu... eu nu m-am atins de femeile altora... Astea-s născociri! 

— Oare? Ia adu-ti aminte, acum zece ani, când implinisesi 
şaizeci, ai furat de la aproapele dumitale nu soţia, nu nevasta 
rămasă singură pentru o vreme, ci logodnica. Ai uitat de 
Ninocika? 

— Dar m-am... m-am căsătorit cu ea... 

— Cred şi eu! Numai că Ninocika nu fusese deloc crescută, 
îngrijită şi educată pentru un moşneag de şaizeci de ani. Orice 
tânăr ar fi luat de nevastă o fată deşteaptă şi frumoasă ca ea; îşi şi 
găsise chiar un logodnic potrivit, dar dumneata ai venit cu gradul 
si cu banii dumitale, i-ai speriat pe părinţi şi i-ai sucit capul acestei 
fete de şaptesprezece ani cu fel de fel de momeli. Mi-aduc aminte 
cât a mai plâns fata la cununie! Cât s-a mai căit după aceea, 
saracuta! Sia fugit cu un betiv de locotenent, numai ca să scape de 
dumneata... Ai fost o poamă bună, bunicule! 

— Stai... stai... Asta nu te priveşte... Să te fi trecut prin vergi 
de vreo cinci ori, n-ai fi... n-ai fi jefuit-o pe soră-ta Dasa... Numai 
de rele te ţii... De ce i-ai facut proces şi i-ai luat o sută de 
deseatine? 

— De la dumneata am luat pilda. Semăn leit cu dumneata, 
bunicule! De la dumneata am învăţat să jecmănesc! Adu-ti aminte, 
când făceai serviciul la intendentä şi când ai fost trimis după aceea 
în gubernia Ufa... 

Ne ciorovăim mult timp în felul acesta. Bunicul mă acuză de 
douăzeci de fărădelegi şi eu le pun pe toate douăzeci pe socoteala 


neamului, a eredității. In cele din urmă bunicul răguşeşte şi începe 
să zgârie peretele de mânie. 

— Uite ce, bunicule, îi spun eu. Aşa n-o să ne vină somnul. Hai 
să facem o baie şi să bem puţină vodcă. Să vezi ce bine o să 
dormim pe urmă! 

Bunicul se îmbracă bombănind şi mergem amândoi la râu. 
Noaptea e frumoasă, cu Lună. Facem o baie şi ne întoarcem acasă. 
Sticluta e pe masă. Torn două pähärute. Bunicul ia unul, face 
semnul crucii şi spune: 

— Să te fi trecut prin vergi de vreo zece ori... ti-ar fi venit 
minţile la cap! Be... betivule! 

După ce mai bombăne un timp, bunicul îşi bea mâniat paharutul 
si ia o bucată de cârnat. Si eu — fiindcă am moştenit dragostea 
pentru băutură — beau şi mă duc să mă culc. 

S1 asta în fiecare noapte. 


Apărută pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1883, Nr. 25, 18 iunie. 
Semnată: A. Cehonte. S-au păstrat foile culese şi puse în pagină pentru 
culegerea de „Opere” la Arhiva literară centrală din Moscova). Publicăm 
textul din foi. 

Acest text arată că, pregătind povestirea pentru culegerea de „Opere”, 
Cehov a scurtat-o, a modificat-o şi, pe alocuri, a completat-o. Totuşi 
povestirea n-a mai fost inclusă de el în culegerea de „Opere”. 


Adevărul gol 


Șase registratori de colegiu si un cetăţean fără niciun rang 
intraseră într-o grădină de vară de la marginea oraşului şi se 
puseseră pe băutură. 

Betia lor era gălăgioasă, dar tristă şi posomorâtă. Nu vedeai un 
zâmbet, un gest vioi, nu auzeai nici râsete, nici glume. Mirosea a 
înmormântare. 

Cu o săptămână în urmă, funcţionarul Kanifolev!*0, venind beat 
la slujbă, alunecase pe un scuipat şi căzuse peste un dulap cu 
geamuri pe care-l zobise, zobindu-se şi pe el. Chiar a doua zi după 
această alunecare în păcat, pierduse două acte din dosarul Nr. 
2423. Mai mult... Venea la slujbă cu praf de puşcă şi capse in 
buzunare. Aproape tot timpul se ţinea de chefuri şi petreceri. Din 
această pricină fusese luat la ochi, zburase din slujbă şi acum îşi 
cinstea colegii de bun rămas. 

— Veşnică pomenire, Alioşa! spuneau aceştia la fiecare pähärut 
închinat lui Kanifolev. Amin! 

După fiecare urare, Kanifolev, un omulet pirpiriu cu faţa lungă, 
plânsă, scotea câte un suspin, izbea cu pumnul în masă şi spunea: 

— Un sfârşit are omul! 

Si mazilitul, înverşunat, dădea peste cap pähärutul, scotea câteva 
sughituri de plâns şi se repezea să-şi sărute prietenii. 


— Am fost dat afară! se jelea el, apoi clătina deznädäjduit din 
cap. Am fost dat afară fiindcă beam! Dar ei nu pricep că de durere, 
de necaz beam! 

— De care durere? 

— Nu puteam să îndur nedreptatea lor! Mârşăvia lor îmi rodea 
sufletul! Nu puteam să mă uit cu nepăsare la toate murdărule lor! 
Dar ei n-au vrut să priceapă asta... Bine! Am să le arăt eu lor! Am 
să le-o fac! Am să mă duc şi am să-i scuip drept în ochi! Am să le 
spun adevărul gol! Tot adevărul! 

— N-ai să-l spui... Te lauzi... Când suntem beti, toţi facem pe 
grozavii, dar cum e vorba de trecut la fapte, băgăm coada între 
picioare... Si tu esti la fel... 

— Crezi că n-am să le spun? Crezi? Aha... aşa crezi tu... 
Bine... Vom vedea... Să nu mai ajung ziua de mâine... să-mi sară 
ochii... Iti dau voie să mă faci ticălos, să mă scuipi în fata dacă n- 
am să le spun! 

Kanifolev dădu cu pumnul în masă şi se făcu stacojiu: 

— O dată moare omul! Mă duc să le spun de la obraz! Chiar 
acum! Uitaţi, şeful e cu nevastă-sa, colo la masa aceea! Dacă-i 
vorba să mă prăpădesc, apoi să mă prăpădesc, fir-ar al dracului, 
dar am să le deschid ochii! Am să dau totul în vileag! Să vadă ei 
cine-i Alioşa Kanifolev! 

Si, smucindu-se de pe scaun, Kanifolev isi făcu vânt, 
împleticindu-se... Când prietenii întinseră mâinile după el, ca să-l 
apuce de pulpana hainei, era departe. lar când se dumiriră să 
alerge după el şi să-l oprească, el se şi înfipsese in fata mesei la 
care şedea şeful. 

— Am năvălit în casa dumneavoastră, începu el, fără să mă 
anunţ, Excelenţă, dar am făcut-o ca un om cinstit şi de aceea mă 
veţi ierta... Sunt cam băut, Excelenţă, asta-i adevărat, dar sunt cu 
mintea întreagă! Ce-i în inima treazului e în gura băutului, şi am 
să vă spun tot adevărul gol! Da, Excelenţă! Destul am pătimit! De 
ce, de-o pildă, podelele-s de atâta vreme nevopsite în biroul 
nostru? De ce ingaduiti contabilului să doarmă pana la ora 
unsprezece? De ce îi dati voie lui Mitiaev să-şi ia acasă ziarele de 


la birou şi celorlalți nu le dati voie? Oricum, s-a zis cu mine, aşa 
că m-am hotărât să vă spun adevărul gol-golut... 

Si acest adevăr gol-golut Kanifolev îl spunea cu glas înfrigurat, 
cu lacrimi în ochi, bătându-se cu pumnul în piept. 

Şeful îl privea cu ochii holbati şi nu pricepea ce vrea să spună. 


Apărută pentru prima oară in revista ,,Oskolki’, 1883, Nr. 28, 9 iulie. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Tap sau nemernic 


O după-masă înăbuşitoare. Pe canapeaua din salon stă trântită o 
domnişoară de vreo optsprezece ani. Pe obraz i se plimbă nişte 
muşte; la picioarele ei e aruncată o carte, gura îi e întredeschisă, 
răsuflarea abia 1 se aude... Doarme. 

În salon intră un mosnegut din speța bătrânilor muieratici 
gogolieni. Zarind-o pe fata, zambeste şi se apropie de ea în vârful 
picioarelor. 

— Ce... fermecătoare e! şopteşte el, înghițind in sec. Frumoasa 
adormită... he-he... Ce păcat că nu-s pictor! Căpşorul ăsta... 
mânuta asta! 

Bătrânul se apleacă spre mânuta fetei, o mângâie cu mâna sa 
uscativa si... toc! Fata oftează adânc, deschide ochii şi se uită 
nedumerită la bătrân. 

— Ah... Dumneata eşti, printule? îngână ea, căutând să se 
dezmeticească. Pardon, mi se pare că am adormit? 

— Da, dormi, gângureşte prinţul. Dormi şi acum. Dormi... mă 
visezi pe mine. Haide, fă nani... Nu mă vezi aievea, ci în vis... 

Fata îl ascultă şi închide ochu. 

— Ce nenorocită sunt! şopteşte ea, atipind din nou — de fiecare 
dată văd în vis fie tapi, fie nemernici! 

Prinţul aude, se ruşinează şi spală putina în vârful picioarelor... 


Apărută pentru prima dată în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 30, 23 iulie. 


Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Un cârciumar plin de virtuţi 


JELANIA BOGATULUI SĂRĂCIT 


— „Adu, dragutule, o gustare 
Si... nişte votcă, fireşte. ” 
(EPITAF) 


Stau copleşit de amărăciune şi cuget. 

Pe vremuri, la moşia moştenită de la părinți aveam găini, gâste, 
curci — păsări proaste fără pic de minte, dar tare, tare gustoase. În 
herghelia mea se inmulteau „of, caii căişorii mei...”, morile nu 
stăteau degeaba, minele dădeau cărbune, femeile culegeau zmeură. 
Pe mile de deseatine era belşug de floră şi faună. Vrei — mănânci, 
vrei — te ocupi cu zoologia... Iti dădea mâna să-ţi iei un fotoliu de 
orchestră, să joci cărți, să te făleşti cu o femeiuşcă... 

Acum nu mai € aşa, nu mai e deloc aşa! 

Anul trecut, în ziua de sfantu’ Ilie, şedeam mâhnit la mine pe 
terasă. În fata mea aveam un ceainic cu ceai de o rublă... Mi-era 
inima grea, îmi venea să plâng... 

Coplesit de jale, nici n-am băgat de seamă când s-a apropiat de 
mine cârciumarul Efim Tutikov!*!, fost iobag de-al meu. S-a 
apropiat şi s-a oprit cuviincios lângă masă. 

— Aţi face bine să dati ordin să se vopsească acoperişul, 
conaşule! mi-a spus el, punând pe masă o sticlă de votcă. 


Acoperişul e de tabla şi, dacă nu-i vopsit, rugineste. [ar rugina, 
precum se ştie, mănâncă tabla şi... se fac găuri! 

— Dar cu ce bani să-l vopsesc, Efimuşka? i-am spus eu. Doar 
ştii şi tu că... 

— Imprumutati-va! Altfel se fac găuri... Apoi ar mai fi bine, 
conasule, să dati ordin să se tocmeasca un paznic pentru grădină... 
Mereu se pradă pomii! 

— E1 şi pentru asta trebuiesc bani! 

— Vă dau eu... Tot o să mi-i dati înapoi. Doar nu luaţi prima 
oară. 

Tutikov mi-a numărat cinci sute de ruble, a luat o poliţă şi a 
plecat. După ce s-a dus, mi-am proptit capul în pumni şi am 
început să cuget la popor şi la însuşirile lui... Voiam chiar să scriu 
un articol la ziarul „Rusia”... 

— Îmi face numai bine, e mărinimos... şi pentru ce? Pentru că 
pe timpuri... puneam să-i tragă nuiele la spinare. Ce inimă mare. 
Nu ştie ce-i răzbunarea! Învätati de la noi, străinilor! 

Peste o săptămână, la curte a luat foc un şopron. Cel dintâi care 
a alergat să stingă focul a fost Tutikov! A desfăcut cu mâinile lui 
şopronul şi a adus cergi de acasă de la el ca să-mi acopere cu ele, 
la nevoie, casa. Tremura, era stacojiu la fata, ud leoarcă, de parcă- 
si apăra averea lui. 

— Acum trebuie să faceţi unul nou, mi-a spus el apoi. Am nişte 
scânduri, am să vi le trimit... Ar fi bine, conasule, să dati ordin să 
se curețe şi iazul... eri, la prins caraşi, tot volocul s-a rupt din 
pricina ierburilor din apă. Costă trei sute de ruble... Poftim... Vi 
le dau eu! Doar nu-i întâia dată... 

Si aşa mai departe... S-a curätit iazul, s-au vopsit toate 
acoperişurile, s-au reparat grajdurile — şi toate astea cu banii lui 
Tutikov. 

Acum o săptămână, Tutikov vine la mine, se opreşte lângă usa şi 
tuşeşte respectuos în pumn. 

— Mosia dumneavoastră... nici n-o mai recunosti, spune el. Si 
un conte sau un print ar sta aici... S-au curätit iazurile, s-au făcut 
semănăturile de toamnă, s-au cumpărat şi cai... 


— $i toate astea datorită tie, Efimuska! spun eu, gata să plâng 
de induiosare. 

Mă scol şi îl strâng călduros în braţe. 

— O să dea Dumnezeu şi o să se îndrepte situația mea, am să-ţi 
dau totul înapoi, Efimuşka... Cu dobândă. Lasă-mă să te mai 
imbratisez o dată! 

— Totul s-a dres şi a fost pus pe roate... A ajutat Dumnezeu. 
Acum a mai rămas un singur lucru de făcut: să alungăm vulpea de 
aici... 

— Care vulpe, Efimuska? 

— Ei, parcă nu ştiţi care... 

Si după câteva clipe de tăcere, Tutikov adauga: 

— A sosit portărelul... Strangeti sticlele... Să nu le vadă... Ar 
putea să creadă că la moşia mea lumea se tine numai de beţii... Ce 
ordonati să vi se închirieze, o locuinţă în sat, sau vreți să vă mutaţi 
la oraş? 

ȘI acum stau şi cuget. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 32, 6 august. 
Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt 
Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii. 


Protecţie 


Pe Nevski Prospekt mergea un bătrânel mărunt, zbârcit, cu o 
decorație la gât. În urma lui venea cu paşi sältäreti un tânăr mărunt 
cu rozetă la şapcă şi cu nas liliachiu. Bătrânelul era încruntat şi 
adâncit în gânduri, tânărul chpea îngrijorat şi părea gata să plângă. 
Amândoi se duceau la Evlampi Stepanovici. 

— Nu-s vinovat, unchiule! spunea tânărul, ţinându-se cu greu 
după bătrânel. Am fost dat afară pe degeaba. Driankovski!*? bea 
mai mult ca mine şi n-a pätit nimic! Vine în fiecare zi beat la 
slujbă, pe când eu nu-s beat chiar în fiecare zi. Unchiule, e o 
nedreptate atât de mare din partea Excelenței Sale, că n-am 
cuvinte să... 

— Taci din gură... Magarule! 

— Hm... Bine, să zicem că sunt un măgar, cu toate că am şi eu 
amorul meu propriu. Nu din cauza betiei am fost dat afară, ci din 
cauza unei fotografii. Noi, funcţionarii, i-am oferit un album cu 
fotografiile noastre. Toţi s-au pozat şi m-am pozat şi eu, dar 
fotografia mea n-a fost buna, unchiule. Am ieşit cu ochiu holbati şi 
cu mâinile răşchirate. N-am avut niciodată un nas atât de lung cum 
mi-a ieşit în poză. Aşa că mi-a fost ruşine să-mi pun fotografia în 
album. La Excelenţa Sa mai vin şi doamne, se uită la fotografi, şi 
eu nu vreau să mă compromit în fata doamnelor. Nu-s frumos, dar 
sunt atrăgător, iar în fotografie am ieşit ca o sperietoare. Evlampi 
Stepanici s-a supărat că fotografia mea lipsea. A crezut că am 


făcut-o din mândrie sau că-s liber-cugetator... Ce fel de liber- 
cugetator oi mai fi şi eu? Şi la biserică mă duc, şi postul îl respect, 
ŞI nici nasul nu mi-l ţin pe sus ca Driankovski. Pune o vorbă bună, 
unchiule! Am să mă rog în veci lui Dumnezeu pentru dumneata! 
Mai bine să zac în mormânt, decât să umblu hai-hui, fără slujbă... 

Bătrânelul şi tovarăşul lui de drum cotiră după colţ, străbătură 
trei ulicioare şi în cele din urmă traseră de clopoțel la usa lui 
Evlampi Stepanovici. 

— Tu să stai aici, spuse bătrânelul intrând cu tânărul în salonul 
de aşteptare, iar eu mă duc să-i vorbesc. Numai necazuri am de pe 
urma ta. Dobitocule... Stai şi aşteaptă aici... Netrebnicule... 

Batranelul îşi suflă nasul, îşi potrivi decorația de la gât, şi intra 
în birou. Tânărul rămase în salonul de aşteptare. Inima începu să-i 
bată. 

„Despre ce or fi vorbind oare? se întreba el auzind din biroul de 
alături mormăitul celor două glasuri de bătrâni. ÎL treceau fiori reci 
si, nelinistit, se muta de pe un picior pe altul. L-o fi ascultând oare 
pe unchiu-meu?” 

Nemaiputând răbda sentimentul necunoscutului, se apropie de 
usa $1 îşi lipi de ea urechea sa clapauga. 

— Nu pot! auzi el glasul lui Evlampi Stepanovici; Zău că nu 
pot! Te stimez, Prohor Mihailici, iti sunt prieten, sunt gata să fac 
orice pentru dumneata, dar... nu pot! Nici nu mă mai ruga! 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, Excelenţă, e un stricat. Nu 
tăgăduiesc, ba am să vă spun chiar, ca unui prieten şi binefăcător 
ce-mi sunteţi, că nu-i numai betiv... Asta n-ar fi încă nimic. E un 
nemernic! E în stare să şi fure, dacă 1 se iveste prilejul, şi la 
măsluit e meşter, iar de la clevetit nu se dă înapoi... Nici nu pot sa 
vă spun ce ticălos e! Astăzi iti face un serviciu şi mâine scrie un 
denunt împotriva ta. E o canalie... Nu mi-e câtuşi de putin milă de 
el. Daca ar fi după mine, l-aş fi trimis de mult la dracu” în 
praznic... Dar mi-e milă de mamă-sa, Excelenţă! Numai pentru 
mamă-sa mă rog eu. A furat-o şi pe mamä-sa ticälosul, a băut 
totul... 


Tânărul se îndepărtă de usa şi făcu câţiva paşi prin salonul de 
aşteptare. După cinci minute se apropie şi îşi lipi din nou urechea 
de uşă. 

— Indurati-va de batrana, Excelenta, spunea unchiul. Moare de 
inimă rea ca ticălosul ei de fiu umblă acum fără niciun rost. 

— Ei bine, fie. Dar cu o condiţie: la cel mai mic lucru, îl zbor! 

— Dacă mai face ceva, secătura, afară eu el! 

Tânărul plecă de lângă uşă şi începu să se plimbe iar prin 
salonul de aşteptare. 

— Bravo, unchiule! şopti el, frecându-şi încântat mâinile. Ce 
înduioşător mă descrie! E un om incult, dar se pricepe să le 
potrivească... 

Unchiul ieşi din birou. 

— Te-a primit, spuse el posomorât. Netrebnicule... Hai să 
mergem... 

— Iti mulţumesc, unchiule! oftă tânărul, clipind din ochi, plin de 
recunoştinţă, şi sărutându-i mana. Fără protecţia dumitale m-aş fi 
prăpădit de mult... 

Amândoi ieşiră în stradă şi o luară spre casă. Bătrânelul era 
încruntat şi cufundat în gânduri, iar tânărul era vesel, în culmea 
fericirii. 


Apărută pentru prima oară în revista ,Oskolk1”, 1883, Nr. 35, 27 august. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 

Trimitand, in august 1883, povestirea lui Leikin, Cehov îi scria: «Bucata de 
fata nu-i dintre cele izbutite. Observațiile sunt palide, iar povestirea nu-i 
şlefuită şi prea e lipsită de adâncime. Aveam o temă mai bună şi aş fi scris şi 
primit mai mult, dar de data aceasta soarta-i împotriva mea. Scriu în 
conditiunile cele mai groaznice. Am in fata lucrarea mea, care numai 
literatura nu-i şi care îmi chinuie fără milă conştiinţa; în odaia de alături ţipă 
copilul unei rude, venită să stea câtva timp cu noi, în altă odaie tata citeşte cu 
glas tare mamei „Îngerul întruchipat”... Cineva a întors muzicuta şi aud 
„Frumoasa Elena”... Patul meu e ocupat de ruda venită în vizită, care se 
apropie mereu de mine şi-mi vorbeşte de-ale medicinei...» 


Rob ieşit la pensie 


Pârâiaşul nostru şerpuia cotind mereu... Alerga peste câmp, 
răsucindu-se, încolăcindu-se, de parc-ar fi vrut să se frângă... 
Când te suiai pe o culme şi te uitai în jos, îl vedeai de la un capăt 
la altul, ca în palmă. Ziua era ca oglinda, iar noaptea părea argint 
viu. Pe lângă mal crescuse stuf. $i stuful se privea în apă... Ce 
mândrete! Ici stuf, colo rächitis, dincolo sălcii... 

Asa se lăuda Nikifor Filimonici la berărie, aşezat în fata unei 
halbe. Vorbea cu patimă, cu foc... Chipul lui zbarcit, ras, şi gâtul 
cafeniu 1 se încordau şi zvacneau de câte ori voia să stăruie asupra 
unui amănunt deosebit de poetic. Cea care îl asculta era Tania, 
drăgălaşa chelnäritä a berăriei, o fată de vreo şaisprezece ani. 
Aplecată peste tejghea, cu capul proptit în pumni, sorbea cu sete 
fiecare cuvânt al povestitorului, uimită, palidă, fara să clipeasca. 

Nikifor Filimonîci se ducea în fiecare seară la berărie şi stătea de 
vorbă cu Tania. O îndrăgise pentru că era orfană şi pentru 
blândetea senină ce se revărsa peste chipul ei palid, cu ochi 
pătrunzători. Şi când cineva îi era drag, Nikifor Filimonici îi 
vorbea deschis şi-i încredința toate tainele trecutului său. 
Povestirile lui începeau întotdeauna cu descrierea naturii. De la 
descrierea naturii trecea la vânători, şi de la vânători la răposatul 
său stăpân, prinţul Svintov. 

— Era un om vestit! spunea el despre print. 


— 1 se dusese vestea nu atât pentru bogăţiile şi moşiile lui 
întinse, cât pentru felul lui de a fi. Era un Don Juan! 

— Ce-i aia un Don Juan? 

— Asta inseamna ca se purta cu partea femeiasca ca un mare 
Don Juan. Voi, femeile, îi placeati. Şi-a irosit toată averea pentru 
sexul femeiesc. Da-a... Când stăteam la Moscova, aproape tot 
etajul de sus al grand hotelului unde trăgeam trăia pe socoteala 
noastră. La Petersburg am avut legături foarte strânse cu baroneasa 
von Tussicli, care ne-a făcut şi un copilaş. Baroneasa asta îşi 
pierduse într-o noapte toată averea la cărți şi voia să se omoare, iar 
prinţul n-a lăsat-o să-şi pună capăt zilelor. Era tânără, frumoasă... 
A fost încurcată vreun an cu el, apoi a murit... Si cum îl mai 
iubeau femeile, Tanecika! Cum îl mai iubeau! Nu puteau să 
trăiască fără el! 

— Era frumos? 

— Da’ de unde... Era bătrân, urât... Da-a... Si dumneata, 
Tanecika, i-ai fi plăcut... Îi plăceau fetele släbute şi palide ca 
dumneata... Nu te ruşina. De ce să te ruşinezi? În vecii vecilor n- 
am mințit şi nici acum nu mint... 

După aceea Nikifor Filimonici se apuca să descrie echipajele, 
can, gătelile... Si se pricepea de minune la toate astea. Apoi 
începea să înşire vinurile... 

— Sunt vinuri care costă douăzeci şi cinci de ruble sticla. Când 
bei un pähärut, simţi în pântec ceva, aşa, de parcă ai muri de 
plăcere... 

Mai mult ca orice îi plăcea Taniei descrierea nopţilor linistite cu 
Lună... În timpul verii, petreceri gălăgioase pe iarba verde în 
mijlocul florilor, iar iarna, în sănii cu blănuri călduroase, în sănii 
care zboară ca vântul. 

— Sania goneşte, iar tie ti se pare că Luna aleargă... Mare 
minune! 

Nikifor Filtmonici povestea astfel îndelung. Nu isprăvea decât 
când băiatul stingea felinarul de deasupra intrării şi aducea 
înăuntru firma de pe usa. 


Într-o seară de iarnă, Nikifor Filimonici, zăcând beat lângă un 
gard, răci. Il duseră la spital unde rămase o lună de zile. Când ieşi 
n-o mai găsi pe Tania lui la berărie. Nu ştia nimeni ce se 
întâmplase cu ea. 

După un an şi jumătate, Nikifor Filimonici mergea într-o zi pe 
strada Tverskaia din Moscova, încercând să vândă un pardesiu 
jerpelit. Si deodată o văzu pe Tania, slăbiciunea lui. Pudratä, 
gatita, cu o pälärioarä cu boruri îndrăzneţ îndoite, mergea brat la 
braţ cu un domn cu joben şi râdea cu hohote... Moşneagul se uită 
la ea, o recunoscu, o petrecu cu privirea şi îşi scoase încet căciula. 
Pe chip îi trecu o undă de înduioşare şi o lacrimă îi luci în ochi. 

— Să-i dea Dumnezeu noroc... şopti el. E fată buna. 

ȘI punându-și căciula pe cap, râse încetişor. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 37, 10 
septembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat cu mici modificări în culegerea 
„Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886, şi a fost inclusă şi în ediţiile 
ulterioare ale culegerii. Publicăm textul din ediţia a 14-a (ultima) a culegerii. 

Povestirea fusese, la început, aleasă pentru culegerea de „Opere”. În Arhiva 
literară centrală din Moscova se păstrează şpalturile povestirii, anulate de 
Cehov, cu o însemnare de-a lui: «A se exclude povestirea „Rob ieşit la 
pensie”.» Textul din şpalturi coincide cu textul ediției a 14-a a culegerii. 

Din scrisoarea lui N. A. Leikin către Cehov, cu data de 8 septembrie 1883, 
se poate vedea că cenzura tăiase mult din povestire: «Nu te mira că povestirea 
dumitale „Rob ieşit la pensie” şi „Viaţa din Moscova” apar ciuntite in Nr. 37. 
Nu-i mâna redactorului, ci a cenzorului...» Si mai departe: «Cenzorul s-a 
năpustit de asemenea şi asupra povestirii dumitale ,,Robul” şi a tăiat tot ce era 
mai piperat, toate sclipirile mai picante. Pesemne că au de gând să recomande 
revista „Oskolki” domnişoarelor de pension.» 


Proasta sau căpitanul la pensie 


SCENETĂ DINTR-UN VODEVIL INEXISTENT 


Sezon de căsătorii. Căpitanul la pensie Sousov'*’ (şade pe o 
canapea de muşama, cu un picior îndoit sub el şi tinându-si cu 
amândouă mâinile pe celălalt. În timp ce vorbeşte, se leagănă.) 
Petitoarea Lukinisna (0 bătrână läbärtatä, cu înfăţişare nătângă dar 
blajină, şade mai la o parte pe un scăunaş. Pe faţă îi e întipărit un 
amestec de groază şi de uimire. Din profil seamănă cu un melc, en 
face — cu o libarcă. E slugarnică în vorbă şi sughite după fiecare 
cuvânt). 

Căpitanul. La drept vorbind, dacă priveşti toate astea dintr-un 
punct de vedere, Ivan Nikolaici a procedat foarte substanțial. A 
făcut bine că s-a însurat. Orice ai fi, profesor sau geniu, dacă nu 
eşti însurat se cheamă că nu faci o letcaie. N-ai nici cenz, nici 
opinie publică... Omul neînsurat nu poate avea în societate 
adevărată greutate... Să luăm, bunăoară, exemplul meu... Sunt un 
om din clasa cultă, sunt proprietar de casă şi am şi gologani... Am 
si grad... şi decorație. Ei şi? Mare scofala! Cine-s eu, dacă mă 
consider dintr-un punct de vedere? Un om fără căpătâi... Un fel de 
sinonim si atâta tot (cade pe gânduri). Toţi îs insurati, toți au 
copilaşi, numai eu nu... ca în romanta aceea... (cântă cu glas de 
tenor o romantä tristă). Aşa-i şi cu mine... Măcar de-aş găsi o 
logodnică rămasă de căruţă. 


Lukinisna. De ce să iei una rămasă de căruţă? Pe tine, taică, te-ar 
lua şi una cu căutare. Cu sufletul tău nobil şi cu calităţile astea ale 
tale, oricare te-ar lua, chiar şi una cu bani... 

Căpitanul. Nu-mi trebuie una cu bani. N-am să-mi permit să fac 
o ticăloşie ca asta, să mă însor pentru bani. Bani am şi nu vreau să 
mănânc eu pâinea nevesti-mii, ci s-o mănânce ea pe a mea. Dacă 
iau una săracă, ca îşi va da seama; va înțelege... N-am atâta 
egoism în mine ca să mă însor din interes... 

Lukinisna. Asta cam asa-1, taică... Sunt fete sărace care-s mai 
frumoase decât cele bogate... 

Căpitanul. Nici frumuseţe nu-mi trebuie. Ce rost are? Doar nu 
te-nsori cu frumuseţea. Frumuseţea nu trebuie să fie în trup, ci în 
suflet... Îmi trebuie bunătate, blândete, nevinovăție... Vreau ca 
nevastă-mea să mă stimeze, să mă respecte... 

Lukinişna. Hm... Cum s-ar putea să nu te respecte dacă ai fi 
soţul ei legitim? Să n-aibă atâta cultură în ea? 

Căpitanul. Stai, nu mă întrerupe. Nici una cultă nu-mi trebuie. 
Fireşte că în ziua de astăzi fără cultură nu merge, dar vezi că e 
cultură şi cultură. Fireşte, e mare lucru când nevastă-ta o dă pe 
frantuzeste şi pe nemteste şi mai ştiu eu pe ce alte graiuri; da, e 
chiar foarte mare lucru. Dar ce folos dacă nu se pricepe să-ţi 
coasă, bunăoară, un nasture? Fac parte din clasa cultă, sunt primit 
peste tot, pot să spun că stau de vorbă cu prinţul Kanitelin!** cum 
stau de vorbă cu tine acum, dar am un caracter simplu. Îmi trebuie 
o fată simplă. Nu-mi trebuie minte. Bărbatul să aibă minte; o fiinţă 
feminină poate să se descurce şi fără minte. 

Lukinişna. Bine ziseşi, taică. În ziua de astăzi chiar şi în gazete 
scrie ca desteptii nu-s buni de nimic. 

Căpitanul. Una mai proastă o să mă iubească, o să mă respecte 
ŞI O să-şi dea seama ce fel de om sunt. Si o să-mi ştie şi de frică. 
Pe când una deşteaptă îmi va mânca pâinea, dar nu va simţi a cui e 
pâinea. Să-mi cauţi o proastă... Da, chiar aşa, să ştii; o proastă. Aj 
dibuit vreuna din astea? 

Lukinişna. Am dibuit eu mai multe (cade pe gânduri). Pe care 
dintre ele să ţi-o dau? Fete proaste sunt câte vrei, dar toate-s 


proaste deştepte... Orice proastă are si ea mintea e1... Tu vrei una 
proastă de tot? (Se gândeşte.) Am eu una prostutä, dar nu ştiu dacă 
o să-ţi placă... E fată de negustor şi are vreo cinci mii zestre... N- 
aş putea zice că-i urâtă, ci aşa: nici da, nici ba... e slabuta, 
subtirica... E alintătoare, gingaşă... Inimă bună are berechet! E 
gata să-şi dea şi cămaşa de pe ea dacă o roagă cineva... E şi 
blândă... Când o păruieşte mă-sa nu zice nici pâs, o vorbă nu 
scoate! A fost crescută cu frică de părinţi, se duce la biserică, la 
nevoie... se pricepe şi la gospodărie... Numai ca de... e cam aşa 
(isi flutură degetele la tâmplă)... Nu mă osândi, păcătoasa de mine 
pentru felul cum o judec, dar iti dau cuvântul meu adevărat, ca în 
fata lui Dumnezeu: nu-i în toate minţile! E neroadă... Tace, tace, 
tace ca o moartă... Stă jos şi tace, şi deodată nitam-nisam — hop! 
Parcă ar fi opărit-o cineva cu apă clocotită. Sare de pe scaun ca o 
nebună şi îi dă drumul... Vorbeşte, vorbeşte, spune vrute şi 
nevrute... Nu mai isprăveşte... Atunci si pe părinţi îi găseşte 
proşti, şi mâncarea fără gust, şi vorbele ce se spun nu-i sunt pe 
plac. Se plânge că e singură pe lume, că cei din Jur i-au mâncat 
zilele... Şi-i dă zor că n-are cine s-o înțeleagă... E neroadă, ce 
mai! A peţit-o negustorul Kasalotov şi ce crezi, l-a repezit! I-a râs 
în faţă... Şi doar e un negustor bogat, frumos, aligant de parcă ar 
fi un ofiteras. Face ce face şi pune mâna pe câte o nenorocită de 
carte, se închide în cămară şi începe să citească... 

Căpitanul. Proasta asta nu se potriveşte cu categoria mea... 
caută-mi alta (se ridică si se uită la ceas)... Si acum bonjur! 
Trebuie să plec. Am şi eu... chestiunile mele de burlac... 

Lukinişna. Du-te, taică! Călătorie sprâncenată! (Se scoală.) 
Sâmbătă seară am să mai trec pe la tine să mai vorbim despre 
logodnică (se îndreaptă spre uşă)... Dar... pentru chestiunile de 
burlac nu-ţi trebuie nimic? 


Apărută pentru prima oară în revista ,,Budilnik”, 1883, Nr. 38, 17 
septembrie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Talmes-balmes 


Astronomii s-au bucurat mult cand au descoperit pete in soare. E 
un caz de rautate fara precedent! 


Un funcţionar primeşte un bacsis. Chiar in clipa în care 
păcătuieşte, intră şeful lui şi îşi atinteste bănuitor privirea spre 
pumnul în care se ascunde prinosul de recunoştinţă. Funcţionarul e 
din cale afară de încurcat. 

— Domnule! se adresează el cetăţeanului în cauză şi îşi desface 
pumnul. Ai uitat ceva la mine în mână! 


* 


Când e tapul porc? 

— Un tap — nu ştiu al cui era — luase obiceiul să vină la caprele 
noastre, povestea un moşier. 

— L-am alungat şi i-am dat câteva picioare. El iar a venit. l-am 
tras o surchideală bună cu nişte nuiele şi i-am legat şi un retevei de 
coadă. Dar nici asta n-a folosit la nimic. Ticălosul tot dădea 
târcoale caprelor noastre. Las-pe mine! L-am prins, i-am vârât 
nişte tutun în nări şi l-am uns cu terebentină. 


După această pedeapsă, vreo trei zile nu s-a mai arătat. Pe urmă 
iar a început să dea târcoale. Spuneţi şi dumneavoastră dacă nu e 
un porc? 


Un model de prezenţă de spirit. 

Vizitând expoziţia de manufactură de anul trecut, reporterul 
N.Z. din Petersburg îşi fixă într-o doară atenţia asupra unuia dintre 
pavilioane şi începu să noteze ceva într-un carnet. 

— Nu v-a căzut cumva o hârtie de douăzeci şi cinci de ruble? îl 
întrebă fabricantul care expunea în acel pavilion şi îi întinse hârtia. 

— Mi-au căzut două hârtii de douăzeci şi cinci! răspunse prompt 
reporterul. 

Uimit de o asemenea prezenţă de spirit, industriaşul îi mai 
întinse o hârtie de douăzeci şi cinci de ruble. 

Nu e anecdotă, ci întâmplare adevărată. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 38, 17 
septembrie. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


În landou 


Kitty şi Zina, fiicele consilierului de stat Brindin, se plimbau in 
landou pe Nevski Prospekt. Cu ele se afla şi verişoara lor, 
Marfuşa, o fată märunticä, de vreo şaisprezece ani, o provincială 
mosierita, sosită de câteva zile la Piter să-şi viziteze rudele 
simandicoase şi să vadă „minunile oraşului”. Alături de ea şedea 
baronul Dronkel, un domnişor proaspăt ieşit din baie, ferchezuit 
din cale afară, cu un palton albastru şi pălărie la fel. Legănate de 
landou, cele două surori se uitau din când în când pieziş la 
verişoara lor. Făceau haz de ea, dar se şi temeau să nu le facă de 
râs. În naivitatea ei, fetişcana care niciodată în viaţă nu se mai 
plimbase in landou şi nu auzise larma capitalei, se minuna de 
căptuşeala trăsurii, de jobenul cu galoane al lacheului, şi scotea 
câte un țipăt de fiecare dată când întâlneau tramvaiul cu cal... 
întrebările pe care le punea erau şi mai copiläresti, şi mai 
caraghioase... 

— Ce leafa primeste Porfiri al vostru? intreba ea intre altele, 
aratand cu capul spre lacheu. 

— Patruzeci de ruble pe luna, pare-mi-se... 

— Nu mai spune! Fratele meu Serioja, care-i învăţător, nu 
primeste decat treizeci! Oare la voi la Petersburg munca e chiar 
atat de pretuita? 

— Nu mai pune astfel de întrebări, Marfusa, îi şopti Zina, şi nu 
te mai uita aşa în toate părțile. Nu se cade. Ah, ia priviţi — dar 


numai cu coada ochiului, că nu-i frumos — ce ofiteras caraghios! 
Ha-ha! Ce mutră! Parca ar fi băut oţet! Dumneata, baroane, arăţi la 
fel când faci curte Amfiladovei. 

— Dumneavoastră, mesdames, ciripiti şi putin vă pasă! Dar pe 
mine mă mustră conştiinţa, spuse baronul. Astăzi, colegii mei de 
la minister fac un parastas pentru Turgheniev şi, din pricina 
dumneavoastră, eu nu m-am dus. Oricum, nu se face... E o 
comedie, fireşte, totuşi ar fi trebuit să mă duc, să arăt că 
simpatizez şi eu... cu ideile... Mesdames, spuneti-mi sincer, cu 
mâna pe inimă, vă place Turgheniev? 

— O, da... desigur! Doar e Turgheniev... 

— Ei, poftim... Pe cine întreb, îmi răspunde la fel, dar mie... nu 
înţeleg! Ori nu am destul creier, ori sunt un sceptic fără leac, dar 
mi se pare exagerată, dacă nu chiar ridicolă, toată această vâlvă 
stârnită în jurul lui Turgheniev! Nu tăgăduiesc că-i un scriitor 
bun... Scrie curgător, pe alocuri stilul lui e chiar viguros, are 
umor, dar... nu-i nimic deosebit... Scrie ca toţi scriitorasii ruşi... 
Ca si Grigorievici, ca şi Kraevski... Ieri am luat înadins din 
bibliotecă „Însemnările unui vânător”, le-am citit din scoarță în 
scoarță şi n-am găsit absolut nimic deosebit... Niciun fel de proces 
de conştiinţă, nimic despre libertatea presei... nicio idee! Cât 
despre vânătoare, zero. Totuşi nu e rău scris! 

— Nu e rău deloc! E un scriitor foarte bun! Si mai ales cum 
scrie despre dragoste! oftă Kitty. Mai bine ca toţi! 

— Scrie bine despre dragoste, dar alţii au scris şi mai bine. Jean 
Richepin!55, bunăoară. Ce minunätie! Aţi citit romanul lui 
„Lapiciul”? Cu totul altceva! Citesti şi simţi cum tot ce scrie el se 
întâmplă şi în realitate! Pe când Turgheniev... ce a dat? Numai 
idei... dar ce idei sunt în Rusia? Totul e luat de la străini! Nimic 
original, nimic al tău! 

— Dar cum descria natura! 

— Nu-mi place să citesc descrieri de natură. Sunt nişte peltele 
care nu se mai isprăvesc... „Soarele a apus... Păsările au început 
să cânte... Pădurea freamätä...” Eu sar întotdeauna aceste 
splendori. Turgheniev e un bun scriitor, nu contest, dar nu găsesc 


că era în stare să facă minuni, aşa cum strigă astăzi toată lumea. Se 
tot dă zor că ar fi contribuit la trezirea conştiinţei, că ar fi 
zgândărit nu ştiu ce conştiinţă politică în poporul rus... Nu văd 
nimic din toate acestea... Nu înţeleg... 

— Dar romanul „Oblomov” l-ai citit? întrebă Zina. În el 
Turgheniev se ridică împotriva iobăgiei! 

— E adevărat... Dar şi eu sunt împotriva iobăgiei! Înseamnă 
oare asta că trebuie să se facă zarvă şi în jurul numelui meu? 

— Pentru Dumnezeu! Roagă-l să tacă din gură! şopti Marfuşa 
Zinel. 

Zina se uita mirată la fata cea naivă şi sfioasă. Privirea 
provincialei rătăcea nelinistitä de la unul la altul, şi ochii ei, in 
care se aprinsese o lucire duşmănoasă, păreau să caute pe cine să- 
ŞI verse ura şi disprețul. Buzele-i tremurau de mânie. 

— Ai lacrimi în ochi, Marfusa, îi şopti Zina, Nu-i frumos! 

— Se pretinde chiar că Turgheniev ar fi avut o mare înrâurire 
asupra dezvoltării societăţii noastre, continuă baronul. Dar unde se 
vede o astfel de înrâurire? Eu, păcătosul de mine, nu o văd 
nicăieri. În tot cazul asupra mea nu a avut niciuna. 

Landoul trase la scara casei Brindinilor. 


Apărută pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1883, Nr. 39, 24 
septembrie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 

În privinţa acestei povestiri, Cehov scria lui N. A. Leikin (19 septembrie 
1883): «Îţi trimit „În landou”, unde-i vorba de Turgheniev.» Mentionarea 
numelui lui Turgheniev în povestire avea importanţă pentru redacţia revistei 
în legătură cu moartea scriitorului, care trezise un ecou larg în presă. 


Toamna 


Se-nnoptase aproape. 

Cârciuma lui moş Tihon era plină de cäräusi şi de credincioşi 
care se duceau să se închine la locurile sfinte. Îi adusese în 
cârciumă ploaia de toamnă ce cădea cu nemiluita şi vântul turbat 
ce plesnea obrajii ca o biciuscä udă. Truditi şi uzi leoarcă, 
drumeții şedeau de-a lungul pereților pe bănci şi motäiau trăgând 
cu urechea la urletul vântului. Pe chipuri li se citea urâtul. Unul 
dintre cäräusi, un flăcău cu fata ciupită de vărsat şi zgariata, tinea 
pe genunchi o armonică udă: cântase o vreme şi apoi, fără să-şi 
dea seama, se oprise. 

Deasupra uşii, în jurul unui felinăraş chior, soios, se vedea cum 
bate ploaia. Vântul urla ca un lup, scheuna şi părea că vrea cu 
orice pret să scoată uşa cârciumii din tatani. În curte se auzeau caii 
sforăind şi pleoscăind prin noroi. Fra frig şi te pătrundea 
umezeala. 

La tejghea şedea chiar moş Tihon, un mujic înalt, cu obrazul lat 
şi cu ochi mici, umflati şi somnorosi. În faţa tejghelei stătea un 
bărbat de vreo patruzeci de ani, cu haine murdare, dintre cele mai 
ieftine, care trădau totuşi un om mai subțire. Avea pe el un 
pardesiu botit şi plin de noroi, pantaloni de dril şi galoşi puşi de-a 
dreptul pe piciorul gol. 


Mâinile înfundate în buzunare, coatele slabe, ascuţite, şi capul îi 
tremurau, scuturate de frig. Când şi când, trupul vlăguit, ros de 
băutură, 1 se înfiora din creştet şi până în vârful galoşilor. 

— Pentru Dumnezeu! se ruga el de Tihon, cu un glas de tenor, 
spart, dogit. Dă-mi măcar un paharut... uite, pe ăsta mic. Nu pe 
degeaba, pe datorie. 

— Ehei... Câţi derbedei ca tine nu se perinda pe aici! 

Derbedeul îl privi pe Tihon cu dispreţ, cu ura. Dac-ar fi putut 1- 
ar fi ucis! 

— Dar pricepe odata, nataraule, necioplitule! Nu eu te rog, ci 
măruntaiele mele te roagă, ca să vorbesc pe limba ta de täränoi! 
Boala mea se roagă de tine! Intelege odată! 

— N-am ce înţelege... Hai, pleacă de aici... 

— Dacă nu beau numaidecât, dacă nu-mi ogoiesc patima, sunt 
în stare să fac moarte de om, pricepe odată! Sunt în stare de orice! 
Ascultă, bădărane, în viaţa ta de cârciumar, multi băutori ai văzut; 
$1 nici până astăzi n-ai izbutit să-ţi dai seama ce fel de oameni 
sunt? Sunt nişte bolnavi! Poti să-i fereci în lanţuri, să-i baţi, să-i tai 
bucăţi, numai votcă să le dai! Hai, te rog frumos! Fă-mi binele 
ăsta! Mă înjosesc... Doamne, cum mă înjosesc! 

Derbedeul clătină din cap şi scuipă. 

— Ada banii incoa’ şi iti dau votcă! spuse Tihon. 

— De unde să iau bani? Am băut tot ce-am avut. Tot! Nu mi-a 
mai rămas decât pardesiul ăsta. Nu pot să ţi-l dau, fiindca-l port pe 
pielea goală... Vrei căciula? 

Derbedeul îi întinse lui Tihon cäciulita sa de postav, din 
căptuşeala căreia ieşea pe alocuri câte un smoc de vată. Tihon luă 
căciula in mână, o cercetă şi clatina din cap. 

— Pe degeaba, şi n-o iau... spuse el. Gunoi... 

— Nu-ţi place? Ei, atunci dă-mi pe datorie dacă nu-ţi place. 
Când mă întorc de la oraş iti aduc cele cinci copeici, sta-ti-ar în gat 
să-ți stea! 

— Ce mai ţi-e şi cu cotcarul ăsta! Ce vrei omule? Ce mă baţi la 
cap? 

— Vreau să beau. Nu eu, ci boala mea vrea! Întelege odată! 


— la mai slăbeşte-mă! Nebuni ca tine hoinăresc destui pe 
drumul mare! Du-te şi roagä-te de creştinii ăştia; să-ţi dea ei de 
pomană, dacă vor, că eu de pomană nu dau decât pâine. 
Nemernicule! 

— Destul cä-1 jecmänesti tu pe bietii oameni. Eu... să mă ierti! 
Eu nu pot să-i jecmănesc! Nu! 

Derbedeul îşi curmă însă deodată şirul vorbelor, roşi şi se 
întoarse spre credincioşi: 

— Ştiţi că are dreptate, creştinilor! Donati-mi cinci copeici! Mi- 
o cer măruntaiele.. Sunt bolnav! 

— Bea apă, spuse în batjocură flăcăul cu faţa ciupitä de vărsat. 

Derbedeul se ruşină. Începu să tuşească, apoi tăcu. După câteva 
clipe se rugă iar de Tihon. În cele din urmă, începu să plângă şi 
vru să dea pardesiul său ud pentru un pähärut de votcă. Lacrimile 
nu 1 se văzură prin întuneric, iar pardesiul nu 1-l primirä, deoarece 
credincioasele din cârciumă nu voiau să vadă goliciune de bărbat. 

— Ce să mă fac? întrebă el încet, cu glas deznădăjduit. Ce să mă 
fac? Trebuie să beau... Altfel fac moarte de om sau îmi iau 
zilele... Ce să fac? 

Începu să se plimbe prin cârciumă. 

Cäruta poştei se opri la intrare cu sunet de zurgălăi. Postasul, ud 
leoarcä, intră în cârciumă, bău un pahar de votcă şi ieşi. Poşta 
porni mai departe. 

— Am să-ţi dau ceva de aur, îi şopti derbedeul lui Tihon, 
făcându-se deodată alb ca varul. Uite, ce-ţi dau... Fie... Ia-l, cu 
toate că ceea ce fac e o ticăloşie, o marsavie... Fac asta în stare de 
iresponsabilitate... Chiar şi un tribunal m-ar achita... Ţi-l dau, dar 
numai cu o condiție: să mi-l înapoiezi când mă întorc. Ti-1 dau fata 
de martori... 

Derbedeul îşi băgă mâna udă în sân şi scoase un mic medalion 
de aur. Îl deschise şi aruncă o privire fugară asupra fotografiei. 

— Fotografia ar trebui s-o scot dar n-am unde s-o pun: sunt ud 
leoarcä. Dracu” să te 1a, jefuieşte-mă, 1a-l cu poză cu tot. Dar cu o 
singură condiţie... Dragul meu, scumpul meu... te rog... Nu 
atinge cu degetele tale chipul acesta... Te rog din suflet! Iarta-ma 


pentru grosolaniile pe care ti le-am spus, iartă-mă că am fost mojic 
cu tine... Sunt un dobitoc... Nu atinge cu degetele şi nu privi cu 
ochii tăi acest chip... 

Tihon luă medalionul, se uită la marcă şi îl băgă în buzunar. 

— Un cesulet de furat, spuse el, umplând paharul. Fie... Hai 
bea... 

Betivul luă paharul în mână, se uită la el cu ochi scânteietori, pe 
cât de scânteietori mai puteau fi ochii lui tulburi de betiv, şi bau... 
bau cu reculegere, cu întreruperi înfiorate. După ce bau 
medalionul cu fotografia, lăsă ruşinat ochii în Jos şi se duse într-un 
colt. Acolo se aciui pe bancă lângă o credincioasă, se ghemui şi 
închise ochii. 

O jumătate de ceas se scurse în linişte şi tăcere. Nu se auzea 
decât vântul, care cânta în horn rapsodia lui de toamnă. 
Pravoslavnicele incepura să-şi facă rugăciunea pregătindu-se 
linistite să se culce pe jos, sub bănci. Tihon deschise medalionul şi 
privi îndelung căpşorul de femeie care, din micuțul său cadru de 
aur, zâmbea carciumii, lui Tihon, sticlelor... 

O căruţă scartai în curte. Se auzi un „pârrr” şi un pleoscăit prin 
noroi... În cârciumă näväli un mujic mărunt, cu cojoc lung şi 
tacalie ascuţită. Era ud şi murdar. 

— Hei! strigă el, bătând cu un bänut de cinci copeici în tejghea. 
Un pahar de maderă adevărată! Toarnă! 

S1, răsucindu-se cu multă vioiciune pe un picior, aruncă o privire 
asupra celor din cârciumă. 

— V-aţi topit parcă ati fi de zahăr, mama voastră de curci 
plouate! V-aţi speriat de ploaie, voinicilor! Plăpânzi mai sunteți! 
Dar ăla de colo cine dracu” o mai fi? 

Mujicul se apropie de derbedeu şi se uită mai cu luare aminte la 
el. 

— Na-ţi-o bună! Boierul! spuse el. Semion Sergheici! Stăpânul 
nostru! Ai? Cum de-ati nimerit în cârciuma asta? Ce căutaţi aici? 
Of... mucenic nenorocit! 


Boierul îl privi ţintă şi îşi acoperi obrazul cu mâneca. Mujicul 
oftă, clătină din cap, ridică amândouă mâinile într-un gest de 
cumplită deznădejde şi se întoarse la tejghea să-şi bea votca. 

— E boierul nostru, îi şopti el lui Tihon, arătând cu capul spre 
derbedeu. Moşierul nostru, Semion Sergheici. Ai văzut în ce hal 
e? Mai seamănă a om? A1? Vezi ce face din om beţia... 

După ce isi bau votca, mujicul îşi şterse buzele cu mâneca şi 
urmă: 

— Sunt dintr-un sat de pe moşia lui. Din Ahtilovka, la patru sute 
de verste de aici... Am fost iobagi la taică-su... Mare jale, măi 
frate! Mare jale! Bun la suflet mai era... Vezi cälutul meu din 
curte? El mi-a dat bani să mi-l cumpăr! Mai! Ce ţi-e şi cu soarta 
asta! 

După câteva minute cărăuşii şi pravoslavnicii se strânseseră în 
jurul mujicului. Cu glas scăzut, dar vioi, îngânat de freamătul 
toamnei, el le istorisi de-a fir a păr întreaga poveste. Semion 
Sergheici şedea tot în colţul lui, cu ochii închişi, mormăind ceva. 
Asculta şi el. 

— Toate astea s-au întâmplat numai şi numai fiindcă n-a avut 
destulă tărie, povestea mujicul, miscându-se mereu pe scaun si 
dând din mâini. Din pricina traiului prea bun... A fost un domn 
mare, bogat, cum nu erau multi în gubernie... Nu avea grija zilei 
de mâine! Trebuie că l-aţi văzut şi voi... De câte ori nu trecea în 
trăsură pe dinaintea cârciumii ăsteia. Fra bogat tare... Mi-aduc 
aminte că acum vreo cinci ani a trecut râul cu podul plutitor la 
Mikişkino şi i-a dat podarului o rublă în loc de cinci copeici... 
Sărăcirea lui a pornit de la o nimica toată. Întâi şi întâi de la o 
muiere. S-a îndrăgostit de o orăşeancă, bietul de el... Si-ar fi dat şi 
viaţa pentru dânsa. Vorba ceea, îndrăgise omul cioara mai dihai ca 
pe şoim... Ticăloasa aceea se numea Maria Egorovna şi avea un 
nume de familie atât de ciudat încât ti se încurcă şi limba-n gură 
când vrei să-l rostesti. S-a îndrăgostit de ea şi a petit-o dupa cum 
cere datina crestineasca. lar ea, bineînţeles, n-a zis ba: era boier, şi 
nu dintre cei mărunți, nu bea, avea si bani... Mi-aduc aminte că 
am trecut o dată spre seară prin parcul lui; şedeau amândoi pe o 


bancă şi se pupau. El o pupa o dată, iar ea, şerpoaica îl pupa de 
două ori. El o apuca de manuta ei albă, iar ea se aprindea ca focul! 
Fir-ar a naibii să fie... Cum se mai lipea de el... ,,Te iubesc, 
Senea”, îi dădea ea zor. lar Senea umbla näuc, de parcă i-ar fi 
pierit minţile si se lăuda la toţi cu fericirea lui... Unuia îi dădea o 
rublă, altuia două... Mi-a dat şi mie să-mi cumpăr un cal... La toţi 
le-a iertat datoriile, de bucuros ce era. A venit şi ziua nunţii... S- 
au cununat, cum se cuvine... Şi tocmai în clipa in care boierii 
trebuiau să se aşeze la cină, mireasa, ia-o de unde nu-i. Fugise la 
oraş, la un avocat, ibovnicul ei. Si asta chiar după cununie, 
nemernica! Tocmai la ceasul cel mai dulce. Ai? De atunci a 
înnebunit boierul, de atunci a început să bea... Il vedeţi acum... 
Umblă de colo-colo ca un bezmetic, cu gândul tot la ticăloasa 
aceea. O iubeşte! De bună seamă că acum se duce pe jos la oraş, 
să o vadă măcar de departe... Pe urmă, măi fraților, 1 s-a mai tras 
sărăcirea şi de la cumnatu-sau, bărbatul sora-sii... I-a trecut prin 
cap să dea un gir pentru cumnatu-său la o bancă... pentru vreo 
treizeci de mii de ruble... Tâlharul de cumnatu-său ştia ce vrea, şi 
fireşte s-a facut niznai, câinele, aşa că toate cele treizeci de mii a 
trebuit să le dea boierul nostru... Prostu’ de el pătimeşte acum 
pentru prostia lui... Nevastă-sa a făcut copii cu avocatul cei, 
cumnatu-său a cumpărat o moşie pe lângă Poltava, şi al nostru 
hoinăreşte ca un zănatec pe la cârciumi şi ni se jeluieşte nouă, 
mujicilor: „Am pierdut încrederea în oameni, mă fraților! Nu mai 
am în cine să cred acum!” Om fără tărie! Fieştecare îşi are 
necazurile lui, dar asta înseamnă să se apuce de băutură? Uite, 
bunăoară, vătaful nostru de plasă. Nevastă-sa îl primeşte ziua 
nămiază mare pe învăţător şi iroseşte banii bărbatului în chefuri, 
iar vătaful se plimbă şi zâmbeşte batjocoritor... doar atât. A slăbit 
ce e drept un pic, dar... asta-i tot. 

— Asta-i după cum iti dă Dumnezeu tărie... oftă Tihon. 

— Bine ai zis, tăria unuia nu se potriveşte cu tăria altuia. 

Mujicul mai vorbi o vreme... Când isprăvi, în cârciumă se 
aşternu linişte. 


— Hei, tu ăla de colo... cum iti zice pe nume?... Amărâtule! 
Vino să mai bei ceva! îi strigă Tihon, boierului. 

Boierul se apropie de tejghea şi bău cu nesat pomana... 

— Dă-mi o clipă medalionul! îi şopti el lui Tihon. Să mă uit 
doar la el şi... ţi-l dau înapoi... 

Tihon se incrunta şi îi întinse medalionul fără să spună o vorbă. 
Flăcăul ciupit de vărsat oftă, dădu din cap şi ceru votcă. 

— Bea, boierule! Of! E bine fără votcă, dar cu votcă e şi mai 
bine! Cand ai votcă, nici durerea nu mai e durere! Bea! 

După ce bău cinci pahare, boierul se duse iar în colţul lui, 
deschise medalionul şi începu să caute cu ochii lui beti, tulburi, 
chipul drag... Dar chipul nu mai era... Fusese scos cu unghiile de 
către generosul Tihon. 

Felinarul pâlpâi şi se stinse. Una dintre pravoslavnice 
bolborosea ceva prin somn. Flăcăul ciupit de vărsat îşi făcu 
rugăciunea cu glas tare şi se întinse pe tejghea. Se auzi oprindu-se 
o căruţă... Afară ploua întruna... Frigul se intetea şi ai fi zis că 
toamna cea întunecată, păcătoasă, nu va mai avea sfârşit. Boierul 
sfredelea cu ochii medalionul în căutarea chipului drag... 
Lumânarea se stingea încet. 

Primăvară, unde eşti? 


Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1883, Nr. 37, autoriz. 
cenz. din 24 septembrie. Semnată: A. Cehonte. A intrat aproape fără 
modificări în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 1886. Publicăm 
textul culegerii. 

În anul 1885, Cehov a transformat povestirea în schiţa dramatică într-un 
singur act: „La drumul mare”, care a fost interzisă de cenzură. 


Neamtul recunoscător 


Am cunoscut un neamţ recunoscător. 

L-am întâlnit întâia oară la Frankfurt-pe-Main. Mergea pe 
Dummstrasse!** cu o maimuticä de lant. Pe chipul lui se citea 
foamea, dragostea de patrie şi supunerea fata de soartă. El cânta 
jalnic şi maimutica juca. Mi s-a făcut milă de ei şi le-am dat un 
taler. 

— Oh, vă mulţumesc! mi-a spus neamtul, strângând talerul la 
piept. Vă mulţumesc! N-am să uit până în mormânt pomana 
dumneavoastră. 

A doua oară l-am întâlnit pe acest neamt la Frankfurt-pe-Oder. 
Mergea pe Eselstrasse!*’ şi vindea cârnăciori fripti. Zărindu-mă, |- 
au podidit lacrimile, şi-a ridicat privirea spre cer şi a spus: 

— Oh, vă mulţumesc, mein Herr! N-am să uit niciodată talerul 
cu care m-ati salvat de la foame, pe mine şi pe răposata mea 
maimuţă! Talerul dumneavoastră ne-a adus atunci confortul! 

A treia oară l-am întâlnit pe neamt in Rusia (in diesem 
Russland'*5). Dădea lecţii de limbi moarte, de trigonometrie si de 
teorie a muzicii. În timpul liber îşi căuta un post de director la 
calea ferată. 

— Oh, mi-aduc aminte de dumneavoastră! îmi spuse el, 
strângându-mi mâna. Ruşii sunt oameni răi, dar dumneavoastră 
sunteţi o excepţie. Nu-mi plac ruşii, dar de dumneavoastră şi de 
talerul dumneavoastră n-am să uit până în mormânt! 


Nu l-am mai întâlnit de atunci. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 40, 1 octombrie. 
Semnată: Omul fără Splină, Publicăm acest text. 


Fata consilierului de comerţ 


ROMAN 


Consilierul de comerţ Mehanizmov are trei fiice: Zina, Masa şi 
Saşa. Pentru fiecare dintre ele sunt depuse la bancă câte o sută de 
mii de ruble zestre. Dar nu despre asta-i vorba. 

Saşa şi Maşa n-au nimic deosebit. Dansează minunat, brodează, 
ştiu să roşească, să viseze, se dau în vânt după locotenenti şi, pare- 
mi-se, atâta tot. În schimb Zina, cea mai mare, e dintre acele 
făpturi rare care ies din comun. Mai degrabă întâlneşti în viaţă un 
reporter fără darul betiei decât o făptură care să-i semene. 

Era ziua onomastică a Sasei. Noi, vecinii de moşie, ne-am gătit 
cu hainele cele mai bune, am înhămat caii cei mai straşnici şi am 
plecat la conacul lui Mehanizmov s-o felicităm. Cu vreo douăzeci 
de ani în urmă, în locul acestui conac se afla o cârciumă. Si 
cârciuma a crescut, a crescut mereu, până ce s-a prefăcut într-un 
minunat conac cu livezi, elesteie, havuzuri cu jocuri de apă şi 
feciori cu mutre de buldogi. După ce-am sosit şi am rostit 
felicitările de rigoare, ne-am aşezat la masă. S-a servit o supă 
Julienne”. Înainte de Julienne” am băut câte două pähärute şi am 
luat o gustărică. 

— Ce ar fi să bem şi un al treilea? propuse Mehanizmov. Lui 
Dumnezeu îi place treimea şi unde mai pui că... tres hvatiunt 
consîlium!**... Asta-i pe latineşte, mă fraţilor! Măi Iaska, godac 


râtos, ia dă-ne de pe masa cealaltă o scrumbie! Hai, boierilor! Fără 
mofturi! Mitri Piotrici, je vu pri ale maşer!!% 

— Of, tată! se amestecă Masa. De ce plictisesti lumea? Parcă ai 
fi negustorul Vodiankin!!... cu tratatiile tale. 

— Știu eu ce spun! lar tu să-ți ţii gura! Numai când avem 
mosafiri le dau voie să mă tutuiască! îmi şopti el peste masă. De 
dragul civilizației! Când nu-s mosafiri, ioc tutuiala! 

— Dintr-un bădăran n-ai să faci un pan! oftă vecinul meu, un 
general cu lentă. Porc a fost, porc a rămas... 

Putin câte putin, Melianizmov se chercheli, îşi aduse aminte de 
trecutul său de cârciumar şi începu să-şi dea în petic. Sughita, 
încerca să vorbească frantuzeste şi spunea vorbe urâte... 

— Isprăveşte odată! 1 se adresă prietenul său, generalul. Oricât 
ţi-ai face de cap, trebuie, să păstrezi buna-cuviinta. Fii şi tu mai... 
frate dragă! 

— Îmi fac de cap pe banii mei şi nu pe ai tăi! Am şi eu „Leul şi 
Soarele”!*! Si apoi, ia spune, cât mi-ati luat ca să mă faceţi 
mijlocitor de pace onorific, domnilor? 

La un capăt al mesei scartai şi trosni un scaun. Ne îndreptarăm 
privirile într-acolo şi văzurăm doi ochi negri, mari, care aruncau 
scântei şi fulgere asupra lui Mehanizmov. Aceşti ochi erau ai 
Zinei, o brunetă înaltă, zveltă, strânsă într-o rochie neagră. Pe 
chipul ei palid jucau pete trandafirii şi în fiecare pată clocotea 
mânia. 

— Te rog să încetezi, tată! spuse Zina. Nu-mi plac mascarici1! 

Mehanizmov o privi sfios, începu să se foiască pe scaun, dădu 
peste cap un pahar de coniac şi tăcu. 

„Hehei! ne gandiram noi. Asta nu-i nici Sasa, nici Masa... Cu ea 
nu-i de glumit... E o fiinţă deosebită... Asta-i!... 

Priveam cu admiraţie chipul mâniat. Mărturisesc că nici până 
atunci nu fusesem nepăsător faţă de Zina. E minunat de frumoasă, 
pare o Diana şi tace tot timpul. $i fecioara care tace tot timpul 
ascunde, precum ştiţi şi dumneavoastră, atâtea taine! E ca o sticlă 
care nu ştii ce conţine — ai bea, dar ţi-e teamă: dacă e otravă? 


După-masă m-am apropiat de Zina şi, ca să-i arăt că sunt şi 
oameni care o înțeleg, am început să-i vorbesc de influenţa nefastă 
a mediului, de adevăr, de munca, de libertatea femei. Uşor ametit 
de vin, am trecut de la libertatea femeii la sistemul de control cu 
buletinele de identitate, la cursul valutelor, la cursurile pentru 
femei... Vorbeam cu foc, cu tremur în glas şi am încercat de vreo 
zece ori să-l iau mâna... Vorbeam de altfel sincer şi curgător, ca şi 
cum aş fi citit cu glas tare un articol de fond. Ea mă asculta, 
uitându-se la mine. Ochii 1 se făceau din ce în ce mai mari şi mai 
rotunzi... Obrajii îi păleau vădit la auzul vorbelor mele... În cele 
din urmă, nu ştiu de ce, spaima îi aprinse o clipă privirea. 

— E oare cu putinţă să fi fost sincer în tot ce-ai spus? întrebă ea, 
copleşită parcă de groază. 

— Eu... să nu fiu sincer?! Fata de dumneata? Eu... Dar iti jur 
Ca... 

Mă apucă de mână, se aplecă spre obrazul meu şi imi sopti cu 
glas înăbuşit: 

— Vino diseară la ora zece în pavilionul de marmură... Te rog 
din suflet! Am să-ţi spun totul! Totul! 

După aceste vorbe, se făcu nevăzută. De emoție mi s-a tăiat 
răsuflarea. 

„S-a îndrăgostit de mine, mi-am spus, privindu-mă pe furiş în 
oglindă. N-a rezistat!” 

Sunt un bărbat fermecător, de ce aş face exces de modestie? 
Înalt, chipeş, cu barba neagră ca pana corbului... În ochii mei 
albaştri şi pe chipul meu oacheş poţi citi suferințele îndurate. 
Fiecare gest trădează o dezamăgire. Si, pe lângă toate acestea, sunt 
bogat. (Averea mi-am făcut-o din literatura.) 

Înainte de ora zece, mă aflam în pavilion, perpelindu-mă de 
nerăbdare. În cap şi în piept mi se dezläntuise o furtună. Cuprins 
de o molesealä dulce, chinuitoare, închideam ochii şi în bezna de 
sub pleoape o vedeam pe Zina... Alături de ea, prin întuneric, 
zăream, nu ştiu de ce, o ilustrație poznaşă, pe care o văzusem 
cândva într-o revistă: un lan de secară înaltă, o pălărioară de 
femeie, o umbreluta, un baston, un joben... Să nu mă osândească 


cititorul pentru această ilustrație! Nu sunt singurul care are o 
imaginaţie atât de libertina. Cunosc un poet liric care se linge pe 
buze şi plescăie din limba de cate ori îi apare muza, lui, 
inspiratului... Dacă un poet isi îngăduie asemenea libertăţi, noi 
prozatorii suntem cu atât mai de iertat. 

La ora zece fix, Zina se ivi în uşa pavilionului, în bătaia Lunii. 
M-am repezit la ea şi am apucat-o de mână. 

— Draga mea... am început eu să bolborosesc. Te iubesc... Te 
iubesc cu patimă, la nebunie! 

— Dă-mi voie, a spus ea, aşezându-se şi întorcând încet spre 
mine fata ei palidă. Îndepărtează-ţi (sic!) mâna! 

Aceste vorbe fură rostite pe un ton atât de solemn, încât jobenul, 
bastonul, pălărioara de femeie şi lanul de secară îmi zburară din 
minte rând pe rând... 

— Spui că mă iubeşti... Si dumneata îmi placi. Aş putea să mă 
mărit cu dumneata, dar înainte de toate trebuie să te salvez, 
nenorocitule. Eşti pe marginea prăpastiei. Convingerile dumitale 
te sortesc pieirii! Se poate oare, nefericitule, să nu-ţi dai seama de 
acest lucru? Îndrăzneşti să crezi că am să-mi leg soarta de un om 
care are asemenea convingeri? Nu! Îmi placi, dar am să ştiu să-mi 
birui sentimentul. Salvează-te, cât nu e prea târziu! Pentru început, 
iată... citeşte măcar asta! Citeşte, şi ai să vezi ce drum greşit ai 
apucat! 

Și îmi băgă în mână o hârtie. Am aprins un chibrit şi în sărmana 
mea mână am văzut un număr de anul trecut al ziarului 
„Grajdanin”!*. O clipă am rămas pe bancă uluit, incapabil să scot 
o vorbă, apoi am sărit în picioare şi m-am luat cu mâinile de cap. 

— Dumnezeule! am strigat eu. În tot judeţul Lohmotievo e o 
singură făptură mai aleasă, şi aceea... chiar şi aceea e o proastă! 
Doamne, Dumnezeule! 

Peste zece minute mă aflam în brişcă, în drum spre casă. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 42, 15 
octombrie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Tutorele 


Mi-am biruit sfiala şi am intrat în biroul generalului 
Smigalov'*. Generalul şedea la masa de lucru şi făcea pasienta 
caprice des dames!*. 

— Ce vrei, dragul meu? mă întrebă el prietenos, arătându-mi cu 
capul un jilt. 

— Am venit la dumneavoastră într-o chestiune, Excelenţă, am 
spus eu, aşezându-mă şi încheindu-mi, nu ştiu de ce, surtucul. Am 
venit la dumneavoastră într-o chestiune cu caracter personal, nu de 
serviciu. Am venit să cer mâna nepoatei dumneavoastră, Varvara 
Maximovna. 

Generalul întoarse încet capul spre mine, mă cercetă atent cu 
privirea şi scăpă cărțile jos. Mişcă îndelung din buze şi articulă: 

— Dumneata... Ce, nu ţi-e bine? Ai înnebunit? Răspunde-mi: ai 
înnebunit? Cum de îndrăzneşti? suiera el, făcându-se stacojiu. 
Cum de îndrăzneşti? Mucosule! Tângäule! Iti arde de glume... 
a1?... 

Si, bătând din picior, Smigalov zbieră atât de tare încât şi 
geamurile zăngăniră: 

— Ridica-te!! Uiti eu cine vorbeşti! Te poftesc să te cari de aici 
si să nu te mai arăţi in ochii mei! Mars! A fara! 

— Dar vreau sa ma insor, Excelenta! 

— Poti să-ţi cauţi nevastă oriunde, dar nu la mine! Nu esti încă 
de nasul nepoatei mele, domnule! Nu eşti o pereche pentru ea! 


Nici averea, nici situația dumitale socială nu-ţi dau dreptul să-mi 
propui o asemenea... propunere! E o obräznicie din partea 
dumitale! Te iert, mucosule, dar te rog să nu mă mai plictisesti! 

— Hm... V-aţi descotorosit până acum de cinci petitori în felul 
acesta... Dar de al şaselea nu veţi izbuti să scäpati. Cunosc pricina 
acestor refuzuri. lată ce e, Excelenţă... Vă dau în modul cel mai 
solemn cuvântul meu de onoare că, odată însurat cu Varia, n-am 
să vă cer nicio copeica din banii pe care 1-at1 irosit, în calitate de 
tutore al Variei. Vă dau cuvântul meu de onoare! 

— Repeta ce ai spus! rosti generalul cu un glas nefiresc, strident, 
si se repezi la mine cu paşi mărunți, ca un gânsac atâtat. Repeta! 
Repetă, nemernicule! 

Am repetat. Generalul s-a făcut stacojiu şi a început să alerge 
prin odaie. 

— Asta mai lipsea! tuna el cu glas dogit, ridicându-şi braţele 
spre cer. Asta mai lipsea: ca subordonații mei să-mi aducă în 
propria-mi casă insulte grave, prejudicioase! Doamne, ce am ajuns 
să trăiesc! Mi-e... rău!... 

— Dar vă asigur, Excelenţă! Nu numai că n-am să vă cer 
niciodată nimic, dar nici n-am să pomenesc vreodată cuiva că din 
slăbiciune ati irosit banii Variei! Am să poruncesc şi Variei să 
tacă! Pe cuvântul meu de onoare! De ce vă infierbantati şi spargeti 
scrinul? N-am să va dau în judecată! 

— Un bäietas de nimic, un ţângău... un sărăntoc... îndrăzneşte 
să-mi spună în faţă asemenea ticăloşii! Te rog să ieşi afară, tinere, 
si baga-ti in cap că asta n-am s-o uit niciodată! M-ai insultat 
groaznic! De altfel... te iert! Ai spus aceasta obräznicie din 
uşurinţă, din prostie... Stai, nu te atinge, te rog, de lucrurile de pe 
masă, dracu” să te ia! Nu te atinge de cărţi! Du-te, sunt ocupat! 

— Nu mă ating de nimic! Vi s-a părut. Vă dau cuvântul meu de 
onoare, domnule general! Vă dau cuvântul că nici n-am să 
pomenesc! Si pe Varia am s-o opresc să vă ceară banii! Ce mai 
vreţi? Zău daca va inteleg!... Ati irosit cele zece mii de ruble pe 
care 1 le lăsase tatăl ei... Ei şi? Zece mii nu-i cine ştie ce sumă... 
Se poate ierta... 


— N-am irosit nimic... asta-i! Am să ţi-o dovedesc îndată! 
Chiar acum... am să ţi-o dovedesc! 

Generalul trase cu mâini tremurătoare un sertar, scoase un teanc 
de hârtii şi, roşu ca racul, începu să le răsfoiască. Le rasfoi 
îndelung, încet şi fără rost. Sărmanul, era groaznic de tulburat şi 
de ruşinat. Spre norocul lui, feciorul intră în birou şi anunţă că 
prânzul e servit. 

— Bine... După prânz am să-ţi dovedesc! începu să bâiguie 
generalul, strângând hârtule. O dată pentru totdeauna... spre a 
zădărnici orice bârfeală... Aşteaptă să isprăvim cu masa... şi ai să 
vezi! Când te gândeşti că un tângäu oarecare, iartă-mă, Doamne... 
un martafoi... care mai are cas la gură... Hai la masă! După 
masă... am să-ţi... 

Ne-am dus la masă. La primul şi la al doilea fel generalul tăcu 
încruntat. Îşi săra cu înverşunare supa, mugea ca tunetul în 
depărtare şi se foia zgomotos pe scaun. 

— De ce eşti aşa de înfuriat astăzi? îi spuse Varia. Nu-mi placi 
când eşti aşa... zău... 

— Cum indraznesti să spui că nu-ţi plac! se otari şi la ea 
generalul. 

La felul al treilea şi cel din urmă, Smigalov oftă adânc şi clipi 
din ochi. Avea expresia unui om lovit, doborât... Părea tare jignit, 
tare nenorocit! Pe frunte şi pe nas îi luceau broboane mari de 
sudoare. După masă mă pofti în biroul lui. 

— Dragul meu! începu el, frământând între degete pulpana 
surtucului meu. Ia-o pe Varia, îmi dau consimţământul... Esti un 
om cumsecade, bun la suflet... Mă invoiesc... Vă binecuvântez... 
pe ea şi pe tine, ingerasilor... Să mă ierti că înainte de masă te-am 
ocărât... m-am supărat... Am făcut-o doar din dragoste... ca un 
părinte... Numai că vezi... cum să ţi-o spun... N-am cheltuit zece 
mil, Cl... şaisprezece. Si banii pe care 1-a lăsat mătuşa Natalia i-am 
prăpădit la cărţi... Dar acum, de bucurie, hai să-i tragem cu nişte 
şampanie... M-ai iertat? 


Și generalul atinti asupra mea ochii sai cenuşii, ochi gata să 
plângă, dar totodată plini de bucurie. L-am iertat şi de cele şase 
mii şi m-am însurat cu Varia. 

Povestirile bune se sfârşesc întotdeauna cu o nuntă! 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 43, 22 
octombrie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Un semn al timpului 


Într-un salonaş cu tapet azuriu se şopteau vorbe de dragoste. 

Un tânăr plăcut la înfăţişare stătea într-un genunchi în faţa unei 
fete tinere şi îi făcea juraminte. 

— Nu pot să trăiesc fără dumneata, draga mea! Ti-o Jur! suspina 
el. De când te-am văzut, sufletul meu şi-a pierdut liniştea. Spune- 
mi, iubita mea... spune-mi... Da sau nu? 

Fata deschise gurita pentru a-i răspunde, dar în clipa aceea în 
usa se ivi capul fratelui ei. 

— O clipă, Lili! spuse acesta. 

— Ce vrei? îl întrebă Lili, după ce ieşi cu el din camera. 

— lartă-mă, draga mea, că v-am tulburat, dar... iti sunt frate şi 
datoria mea sfântă e să te previn... Fii cât mai prudentă cu acest 
domn. Tine-ti gura... Fereşte-te să scapi o vorbă de prisos. 

— Dar... îmi cere mâna! 

— Asta-i treaba ta... Răspunde-i ce vrei, ia-l de bărbat, dar, 
pentru Dumnezeu, fii prudentă... Îl cunosc pe individul ăsta... E 
un mare ticălos!... Te denunţă numaidecât dacă 1 se năzare ceva... 

— Merei, Max... Bine că mi-ai spus! 

Fata se întoarse in salonaş. Răspunse tânărului „da”, se lăsă 
sărutată, îi făcu jurăminte, dar fu prudentă: nu vorbi decât de 
dragoste. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 43, 22 


octombrie. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Șeful de gară 


Pe şeful gării „Zob”! îl cheamă Stepan Stepanici, iar numele 
lui de familie e Septunov’*’. Vara trecută a avut o pätanie. 
Neînsemnată la prima vedere, pätania l-a costat foarte scump. De 
pe urma ei şi-a pierdut sapca nouä-noutä de şef de gară şi 
încrederea în omenire. 

Vara, trenul nr. 8 trecea prin gara lui noaptea la ora 2 şi 40. E o 
oră cât se poate de neplăcută. În loc să doarmă, Stepan Stepanici 
trebuia să se plimbe pe peron şi să rămână lângă telegrafistă 
aproape până dimineaţă. 

Ajutorul său, Aleutov, pleca în fiecare vară undeva cu gândul să 
se însoare, şi bietul Septunov era nevoit să rămână mereu de 
serviciu. Mare porcărie din partea sorții! Ca să fim drepţi, trebuie 
să spunem că nu se plictisea chiar în fiecare noapte. Uneori, 
noaptea, venea la el, la gară, Maria Ilinisna, soția lui Nazar 
Kuzmici Kuţapetov!%5, administratorul moşiei unui print din 
vecinătate. Această doamnă nu era nici prea tânără, nici prea 
frumoasă, dar prin întuneric, domnilor, poţi lua şi un stâlp de 
telegraf drept sergent de stradă şi apoi, în treacăt fie zis, plictiseala 
ca şi foamea te face să înghiţi orice! Când doamna Kutapetova 
sosea la gară, Septunov o lua de braţ, cobora cu ea de pe peron şi 
se îndrepta spre vagoanele de marfă. Acolo, lângă vagoane, în 
aşteptarea trenului nr. 8, îşi începea el declaraţiile de dragoste şi 
nu înceta până ce nu auzea fluieratul locomotivei. 


S1 aşa, într-o noapte, stătea el cu Maria Ilinişna lângă vagoane şi 
aştepta trenul. Luna luneca încet, uşor, pe cerul senin. Scălda în 
lumina ei gara, câmpia si depărtările, cât vedeai cu ochii... În jur 
era linişte, tihnă... Septunov o ţinea pe Maria Ilinişna de mijloc şi 
tăcea. Şi ea tăcea. Amândoi erau cuprinsi de o uitare dulce, tihnitä, 
ca şi lumina Lunii... 

— Ce noapte minunată! ofta din când în cand Septunov. Nu ţi-e 
frig? 

Drept răspuns, ea se lipea şi mai strâns de tunica lui. 

La ora 2 şi 20 şeful de gară se uită la ceas şi spuse: 

— Trebuie să vină trenul... Hai, Masa, să ne uităm la linie... 
Primul dintre noi care va zări luminile trenului îi va fi celuilalt mai 
multă vreme credincios... Hai să ne uităm... 

Îşi atintirä privirea în depărtare... Pe linia, ce părea că n-are 
sfârşit, licäreau ici, colo câteva luminite. Trenul nu se vedea 
încă... Cercetând depărtarea, Septunov zări altceva... Zări două 
umbre lungi ce päseau peste traverse... Aceste umbre veneau 
drept spre el şi se făceau din ce în ce mai mari şi mai late... Una 
cra umbra unui trup omenesc, cealaltă a unui ciomag lung, pe 
care-l tinea omul în mână. 

Umbra se apropia. Curând o auziră fluierand ceva din , Madame 
Angot”. 

— Care umblă pe şine?! Nu-i voie... strigă Septunov. Jos de pe 
şine! 

— Ja lasă ordinele, mizerabile! se auzi răspunsul. 

Văzându-se astfel insultat, Septunov vru să se repeadă spre 
umbră, dar Maria Ilinişna îl apucă de veston. 

— Pentru Dumnezeu, Stiopa! şopti ea. E bărbatul meu! E 
Nazarka! 

Nici n-avu bine timpul să sfârşească şi Kutapetov se şi afla în 
fata şefului de gară. Septunov cel insultat scoase un țipăt, se lovi 
cu capul de ceva metalic şi se aruncă sub un vagon. După ce ieşi 
de sub vagon târându-se pe burtă, o luă la fugă de-a lungul liniei. 
Sărind peste traverse, împiedicându-se de şine, alergă spre pompa 
de apă ca un nebun, ca un câine cu o tinichea de coadă. 


„Ce gogeamite ciomag are!”... gândea el, gonind de-i sfârâiau 
călcâiele. 

Ajuns la pompa de apă, se opri să mai răsufle, dar auzi în urma 
lui paşi. Întoarse capul şi văzu umbra omului şi a ciomagului 
apropiindu-se repede. Îngrozit, o luă din nou la fugă. 

— E1, opreşte! auzi el în spate glasul lui Kuţapetov. Stai! 
Fereşte! Trenul! 

Septunov privi înainte şi văzu în faţa sa trenul cu o pereche de 
ochi înspăimântători, de foc... Părul 1 se făcu măciucă... Inima 
începu să-i bată nebuneşte şi deodată se opri... îşi adună toate 
puterile şi sări la întâmplare... Timp de vreo patru secunde zbură 
în gol, apoi căzu pe ceva tare, înclinat, şi se rostogoli la vale, 
încercând zadarnic să se agate de nişte ciulini. 

„Lerasamentul, gândi el. N-are a face. Mai bine pentru un om de 
vita nobilă ca mine să cadă de-a dura de pe terasament, decât să fie 
ciomägit de un toparlan”’. 

Peste câteva clipe o cizmă mare, grea, călcă într-o băltoacă lângă 
urechea lui dreaptă. Nişte mâini începură să se plimbe pe spinarea 
lui... 

— Dumneata esti? auzi el glasul lui Kutapetov. 

— Dumneata, Stefan Stepanici? 

— Cruta-ma! gemu Septunov. 

— Ce-1 cu dumneata, dragul meu? De ce te-ai speriat? Eu sunt 
Kutapetov! Nu m-ai recunoscut? Am alergat dupa dumneata... Te- 
am strigat... Era cat p-aci sa nimeresti sub tren, dragul meu... 
Când a văzut cum ai şters-o la fuga, Masa s-a speriat şi ea şi acum 
zace leşinată pe peron... Poate că te-ai speriat că te-am făcut 
mizerabil? Nu te supăra... Te-am luat drept acar... 

— Of, nu-ţi mai bate joc de mine... Dacă vrei să te răzbuni, 
răzbună-te cât mai repede... Sunt în mâinile dumitale... gemu 
Septunov. Bate-mă... cotonogeşte-mă... 

— Dar ce-i cu dumneata, taică? Vino-ti in fire! Veneam la 
dumneata cu o treabă, ca să-mi faci un bine! Am alergat după 
dumneata ca să-ţi vorbesc de treaba aceea... 

Kutapetov tăcu câteva clipe şi urmă: 


— E o treabă importantă... Maşa mea mi-a spus că din plăcere 
ai binevoit să te încurci cu ea. În privinţa asta n-am nimic de zis, 
fundcă, la drept vorbind, de pe urma Mariei Ilinişna, eu nu ma 
aleg cu mare lucru. Dar dacă judecăm după bună dreptate, te rog 
să binevoieşti să faci o învoială cu mine, deoarece, oricum, sunt 
soţul, capul... după scriptură. Prinţul Mihailo Dmitrici, când era 
încurcat cu ea, îmi dădea două hârtii de câte douăzeci şi cinci de 
ruble pe lună. Dumneata cât ai să-mi dai? Buna înţelegere face 
mai mult ca banul. Dar de ce nu te ridici... 

Septunov se ridică în picioare. Frânt, zdrobit, o luă încetişor spre 
linie... 

— Cât vrei să-mi dai? urmă Kutapetov. De la dumneata n-am sa 
iau decât o hârtie de douăzeci şi cinci de ruble... Si apoi voiam sa 
te mai rog, nu cumva ai o slujbă pentru nepotul meu... 

Fără să vadă sau să audă ceva, Septunov ajunse cu chiu cu vai 
până la gară şi se trânti pe pat. A doua zi de dimineaţă când se 
trezi, nu-şi găsi şapca de uniformă şi un epolet. 

Si astăzi îi mai este ruşine. 


Apărută pentru prima oară în revista ,Oskolk1”, 1883, Nr. 45, 5 noiembrie. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


În salonaş 


Întunericul se lăsa din ce în ce mai tare... Focul, care pâlpâia în 
cămin, lumina uşor parchetul şi un perete cu portretul nu ştiu cărui 
general cu două stele pe piept. Liniştea nu era tulburată decât de 
trosnetul butucilor ce ardeau, iar din când în când prin geamurile 
duble ale ferestrelor ajungea până-n salon un zgomot înfundat de 
paşi sau zvonul săniilor gonind pe zăpada proaspăt căzută. 

În faţa căminului doi îndrăgostiţi şedeau pe o canapea acoperită 
cu o husă de dantelă. El — un bărbat înalt, chipeș, cu favoriţi lungi, 
îngrijiţi, şi un nas clasic grecesc — şedea trântit, picior peste picior, 
trăgând alene fumul aromitor dintr-o țigară scumpă de foi. Ea — o 
femeie micuță, drăgălaşă, cu carlionti de culoarea inului şi 
ochisori vii, sireti — şedea alături de el şi, lipindu-şi cäpsorul de 
umărul lui, privea visätoare la focul din cămin. Pe chipul 
amândurora era revărsată o desfătare tihnita... Mişcările le erau 
pline de o dulce moleşeală... 

— Te iubesc, Vasili Lukici! şoptea ea. Te iubesc nespus! Eşti 
atât de frumos! Nu degeaba te soarbe din ochi baroneasa când vine 
pe la Pavel Ivanîci. Dumneata placi mult femeilor, Vasili Lukici! 

— Hm... ti se pare! Parcă la dumneata, Nastia, nu se uită 
profesorul când faci ceaiul lui Pavel Petrovici! E îndrăgostit de 
dumneata, asta-i limpede ca lumina zilei... 

— Nu mai râde de mine! 


— Şi cum să nu fie îndrăgostit de o funţă atât de dragalasa? Esti 
minunată! Nu, nu esti minunată, esti plină de grație! Cine nu-i 
îndrăgostit de dumneata? 

Vasili Lukici atrase spre el fiinţa drägälasä şi începu s-o sărute 
pätimas. În cămin se auzi o trosnitură: se aprinsese încă un butuc. 
Pe stradă fredona cineva. 

— În lumea întreagă nu-i femeie mai frumoasă ca dumneata! Te 
iubesc ca un tigru, ca un leu... 

Vasili Lukici o cuprinse în braţe pe frumoasa lui... Dar tocmai 
atunci se auzi tuşind în antreu şi peste câteva clipe un bătrânel 
pirpiriu cu ochelari cu ramă de aur intră în salonaş. Vasili Lukici 
sări în picioare şi, fastacindu-se, îşi băgă repede ţigara de foi în 
buzunar. Tânăra sări şi ea în picioare, se aplecă spre cămin şi 
începu să scormonească jaraticul cu cleştele... Vazandu-le mutrele 
încurcate, bătrânul tuşi supărat şi se încruntă. 

— Nu cumva e soţul înşelat? se va întreba cititorul. 

Mosnegutul făcu câțiva paşi prin salon şi îşi scoase mänusile. 

— Ce fum e aici! spuse el. lar mi-ai furat tigärile de foi, Vasili? 

— Nu, să trăiţi, Pavel Ivanici! Nu... Nu eu... 

— Dacă te mai prind, te dau afară... Pregăteşte-mi fracul şi 
curata-mi ghetele... Iar tu, Nastia, se adresă bătrânul fetei, aprinde 
lumânarea şi pune samovarul... 

— Am înţeles! spuse Nastia. 

ȘI ieşi din salonaş împreună cu Vasili. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1883, Nr. 48, 26 noiembrie 
cu titlul: „Ironia sorții”. Semnată: A. Cehonte. A fost trecută cu titlul „În 
salon” pe lista scrisă de mâna lui Cehov a povestirilor alese de el pentru a fi 
incluse în culegerea de „Opere”, ce urma să apară în editura lui A. F. Marx, 
lista ce se păstrează la Biblioteca de stat a U.R.S.S., V. I. Lenin” (Moscova). 
La Arhiva literară centrală (Moscova) există un text tipărit al povestirii, tăiat 
din revistă, cu titlul schimbat de Cehov şi cu modificări stilistice în text, 
făcute de autor. Publicăm textul după aceasta taietura. 


SSR E > 


KP. Cehov 


A inteles! 


O dimineaţă înăbuşitoare de iunie. Sub arsita care încinge 
văzduhul, frunzele se pleacă, iar pământul crapă de atâta 
uscăciune. Firea toată tânjeste după furtună. Ai vrea să 
izbucnească odată în plâns şi lacrimile ei de ploaie să-i aline dorul. 

La apus, o fâşie îngustă de cer se încruntă şi se întunecă. De 
bună seamă vine furtuna. Bun venit! 

În marginea pădurii se furişează un mujic pirpiriu, gârbovit, un 
om de-o şchioapă cu cizme uriaşe, roşcate, prăfuite, cu pantaloni 
albaştri värgati cu alb. Carâmbii moi ai cizmelor i s-au lăsat 
aproape până la glezne. Nădragii, numai petice, îi atârnă ca nişte 
saci în jurul genunchilor, fluturând ca nişte pulpane. Cingătoarea 
soioasä de sfoară i-a alunecat de pe mijloc pe solduri, iar cămaşa 1 
se ridică mereu spre spete. 

Omuletul tine în mână o puşcă. Ţeava ruginită, lungă doar de 
vreo trei palme, cu cătarea ca un cui de cizmar, e prinsă într-un pat 
alb, cioplit cu multă iscusinta dintr-o bucată de lemn de brad şi 
împodobit cu crestături, dungi şi floricele. De n-ar fi acest pat, 
pusca nici n-ar semăna a puşcă; dar şi aşa pare mai curând o arma 
medievală decât una din timpurile noastre... Cocosul, cafeniu de 
rugină, e înfăşurat în sârmă şi sfoară. Si mai năstruşnică e însă 
vergeaua lucioasă, abia tăiată dintr-o salcie. E încă umedă, verde 
şi mult mai lungă decât ţeava. 


Mujicul pirpiriu e galben la fata. Ochii lui mici, saşii şi inrositi, 
caută speriaţi in toate părțile. Buza de jos îi tremură, şi odată cu ea 
se mişcă şi barba rară ca de tap, care îi atârnă ca o petică. Omul 
face paşi mari, îşi apleacă trupul înainte şi pare să fie tare grăbit. 
În urma lui aleargă, cu limba scoasă de un cot, cenusie de praf, un 
dulău numai piele şi oase, cu părul zburlit. Pe coaste şi de coadă îi 
atârnă smocuri de păr năpârlit. Una dintre labele dinapoi e legată 
cu o cârpă: de bună seamă că-l doare. Țăranul întoarce mereu 
capul spre tovarăşul său de drum şi se rasteste speriat la el: 

— Mars acasă! 

Câinele se opreşte, aruncă o privire înapoi şi, după ce stă câteva 
clipe locului, o porneşte iar pe urmele stăpânului. 

Vânătorul ar vrea să se înfunde în pădure dar nu-i chip: în faţa 
lui se înalță, ca un zid, un mărăciniş des, spinos, iar după 
mărăciniş, cucută înaltă, cu miros tare, şi urzici. Dar iată în sfârşit 
o cărăruie. Omul ridică încă o dată amenintätor braţul spre câine şi 
se avântă pe cărăruie în desis. Pământul îi musteste sub picioare: 
aici încă nu s-a uscat. Pluteşte un miros reavăn şi văzduhul e mai 
putin înăbuşitor. În dreapta şi în stânga se înghesuie tufe de 
ienupăr, iar până la adevărata pădure mai e o bucată bună, cam 
vreo trei sute de paşi. 

Dintr-o parte se aude parcă un scâncet ca de roată neunsă. 
Mujicul tresare şi se uită pieziş spre un arin tânăr. Pe arin zăreşte o 
mică pată neagră, care se mişcă. Apropiindu-se, vede că pata e un 
pui de graur. Graurul stă pe o cracă şi îşi caută sub aripa ridicată. 
Mujicul, se muta de pe un picior pe altul, isi aruncă din cap 
căciula, isi lipeste obrazul pe patul puștii şi ocheşte. După ce a 
ochit, ridică cocoşul şi îl tine cu mâna, ca să nu se sloboadă mai 
devreme decât trebuie. Arcul e stricat, tragaciul s-a intepenit, iar 
cocoşul nu mai ascultă: se mişcă în toate părțile. Graurul îşi lasă 
aripa şi începe să privească bănuitor la tintas. Încă o clipă, şi va 
zbura. Vânătorul ocheşte încă o data şi ridică degetul de pe cocoș. 
Împotriva tuturor aşteptărilor, cocoşul nu se sloboade. Mujicul 
rupe cu unghia o sforicică, îndoaie o sarmulita şi dă cocoşului un 
bobârnac. Se aude o plesnitură, iar dupa plesnitură focul de puşcă. 


Puşcaşul simte o puternică smucitura în umăr. Se vede că n-a făcut 
economie de pulbere. Aruncă pușca la pământ, aleargă spre arin şi 
scotoceşte prin iarbă. Lângă o cracă putredă, acoperită cu 
mucegai, găseşte o pată de sânge şi nişte fulgi, iar după ce mai 
caută puţin, dă de victima sa, un ghemotoc care zace cald încă, 
chiar lângă trunchi. 

— L-am nimerit în cap! îi spune el, bucuros, câinelui. 

Câinele miroase graurul şi vede că stăpânu-său nu l-a nimerit 
numai în cap. Pe piept are o rană mare, un picior îi e rupt, din cioc 
îi atârnă un cheag de sânge... Omuletul bagă grăbit mâna după o 
încărcătură nouă în buzunar, de unde îi cad pe iarbă fel de fel de 
peticute, hârtiute şi sforicele. Îşi încarcă arma şi o ia din loc gata 
să vâneze mai departe. 

Ca din pământ răsare, în fata lui, Krjevetki, polonezul, vechilul 
mosierului. Dând cu ochii de mutra lui fudulă şi aspră şi de chica 
lui roșcată, inlemneste de groază. Căciula îi cade de pe cap. 

— Ce faci aici? A! Tragi cu puşca? spune în batjocură 
polonezul. Frumos! 

Vânătorul se uită cu coada ochiului şi zăreşte ceva mai încolo o 
căruţă cu vreascuri. Pe lângă căruţă se foiesc mai multi argati. Cu 
gândul la vânat, nici nu văzuse că a dat peste oameni. 

— Cum de îndrăzneşti să vânezi aici? îl întreabă Krjevetki, 
ridicând glasul. Asta-i pădurea dumitale? Sau, poate, crezi că a 
trecut de Sân Petru? Cine eşti dumneata? 

— Pavel Schiopul'*’, abia-abia izbuteşte să îngâne omuletul, 
strângându-şi pusca la piept. Din Kaşilovka. 

— Hei drăcia dracului, din Kasilovka! Cine ţi-a dat voie să 
tragi? urmă polonezul, silindu-se să rostească cuvintele fără accent 
străin. Dă-mi puşca dumitale! 

Șchiopul întinse polonezului puşca, gândindu-se în sinea sa: 

„Mai bine mi-ar trage nişte palme decât să-mi spună 
dumneata...” 

— Dă-mi şi căciula... 

Șchiopul îi întinde şi căciula. 


— Am să te învăţ eu minte! Hei, drăcia dracului! Vino după 
mine. 

Krjeveţki îi întoarce spatele şi se ia după căruţa care a pornit 
scartaind. Pavel Schiopul îl urmează, pipăindu-şi în buzunar 
vânatul. 

Peste un ceas, Krjevetki şi Schiopul intră într-o odaie mare, 
scundă, cu pereţii spoiti în albastru spălăcit. E cancelaria moşiei. 
În cancelarie nu-i nimeni, şi totuşi miroase greu de parcă ar fi 
intesata de oameni. În mijloc e o masă mare de stejar. Pe 
masă, două-trei registre, o călimară cu nisipernitä şi un ceainic cu 
gâtul ciuntit. Totu-i acoperit cu un strat cenuşiu de praf. Într-un 
colt e un dulap mare, de pe care vopseaua s-a luat de mult. Pe 
dulap, un bidon de gaz şi o damigeană cu nu ştiu ce amestec, în 
celălalt colt — o iconita, acoperită toată cu pânză de păianjen... 

— Trebuie să facem proces-verbal, spune Krjevetki. Chiar acum 
raportez boierului şi trimit după uriadnic. Scoate-ti cizmele! 

Șchiopul se aşază pe podea şi, fără să scoată o vorbă, isi trage 
cizmele. Mâinile îi tremură. 

— Să nu te mişti de aici, îi porunceste vechilul căscând. $i daca 
pleci descult, o să fie şi mai rău de dumneata. Stai aici şi aşteaptă 
să vină uriadnicul... 

Polonezul încuie în dulap cizmele şi pusca şi iese din cancelarie. 

Rămas singur, Șchiopul se scarpină încet şi îndelung la ceafă, ca 
si cum ar căuta să dezlege problema: unde se găseşte? Oftează şi 
se uită sfios în jur. Dulapul, masa, ceainicul cu gâtul ciuntit şi 
iconita îl privesc cu dojană şi par mâhnite... Mustele, care roiesc 
puzderie în orice cancelarie de moşie, îi bâzâie atât de jalnic 
deasupra capului, încât îl cuprinde un fel de sfârşeală. 

— Bzzz... bâzâie muştele. Te-a prins? Te-a prins? 

O viespe mare umblă pe geam. Ar vrea să zboare afară, dar nu o 
lasă geamul. Se mişcă în silă, abătută... Schiopul se dă înapoi spre 
uşă, se reazemă de uşor şi rămâne dus pe gânduri, cu braţele 
atârnate de-a lungul trupului... 

Trece un ceas, trec două, şi el tot stă rezemat de uşor, aşteaptă şi 
se gândeşte. 


Ochii îi cad pieziş pe viespe. 

„De ce nu zboară afară pe usa, proasta de ea?” se întreabă el. 

Mai trec două ceasuri. În jur e linişte, niciun zgomot, totul pare 
mort... Șchiopul începe să creadă că l-au uitat şi că n-o să iasă 
curând de aici, ca şi viespea, care se tot înverşunează şi cade 
mereu de pe geam. La noapte viespea o să adoarmă, dar el ce o să 
facă? 

— Aşa e şi cu omul, cugetă Schiopul, uitându-se la viespe. Da, 
da, aşa-i şi cu el... Ar avea pe unde să iasă, să-şi găsească 
libertatea, dar din prostie nu ştie să dibuiască locul... 

În sfârşit, undeva se trânteşte o uşă. Se aud paşi grăbiţi şi peste 
câteva clipe intră în cancelarie un omulet grăsun, cu pantaloni 
neobişnuit de largi prinşi în bretele. E fără haină şi fără jiletca. 
Între spete are o dungă de sudoare, pe piept una la fel. E chiar 
boierul, Piotr Egorici Volcikov!%, locotenent-colonel în retragere. 
Obrazul lui buhäit, roşu, şi chelia asudată arată că ar da mult ca în 
locul acelei călduri înăbuşitoare să se lase deodată un ger de 
Bobotează. Arşiţa şi zăduful îl chinuie cumplit. După ochi lui 
umflati şi somnoroşi se vede că abia s-a sculat din patul lui de puf, 
groaznic de moale şi de cald. 

Intră, se plimbă de câteva ori prin odaie, ca şi cum nu l-ar fi 
văzut pe Șchiopul, apoi se opreşte în fata prizonierului şi isi 
atinteste îndelung privirea asupra lui. ÎL priveşte drept în fata, cu 
un dispreţ care la început 1 se citeşte doar în ochi, iar apoi 1 se 
revarsă treptat pe tot obrazul lui buhăit. Șchiopul nu-i poate 
înfrunta privirea şi lasă ochii în jos. Îi e ruşine... 

— la arată-mi ce ai omorât! îi spune aproape în şoaptă, 
Volcikov. Hai aratä-mi, voinicule, Wilhelm Tell! Arată, 
neruşinatule! 

Șchiopul îşi vara mâna în buzunar şi scoate nenorocitul de graur. 
Pasărea nici nu mai seamănă a pasăre. E aproape strivită şi uscată. 
Volcikov zâmbeste dispretuitor şi ridică din umeri. 

— Nătărăule! spune el, zevzecule! Cap sec! Spune: nu-i păcat? 
Nu ţi-e ruşine? 


— Ba mi-e ruşine, Piotr Egorici, täicutule, baiguie Șchiopul, 
căutând să biruie nodul care i s-a pus în beregată şi nu-l lasă să 
vorbească. 

— Nu numai că vânezi în pădurea mea fără măcar să ceri voie, 
ca un tâlhar, ca o ludă, dar mai indraznesti să calci şi legile 
statului! N-ai auzit că legea nu te lasă să vânezi decât la o anumită 
vreme? Legea spune că nimeni n-are voie să vâneze până în ziua 
de Sân Petru. Nu ştiai lucrul ăsta? Ia vino încoace! 

Volcikov se apropie de masă; după el se apropie şi Schiopul de 
masă. Boierul deschide o carte, o răsfoieşte pe-ndelete şi în cele 
din urmă începe să citească tărăgănat, cu glas de tenor, articolul 
care opreşte vânătoarea înainte de Sân Petru. 

— Ia zi, tu nu stiai asta? îl întreabă boierul, sfârşind cu cititul. 

— Cum să nu ştiu? Toţi ştiu, Înălţimea Voastră. Dar cine să 
înţeleagă? Parcă noi înţelegem ceva? 

— Ce tot spui? Dar ce, iti trebuie multă minte ca să pricepi că nu 
trebuie să vatămi fără niciun rost o ființă de-a lui Dumnezeu? Ai 
omorât păsărica asta. Pentru ce ai omorât-o? Poţi s-o învii? Te 
întreb, poţi? 

— Nu pot, taicä! 

— Dar de omorât ai omorât-o... Nu înţeleg ce te poate ispiti la 
păsărica asta! Un graur! Nici carne, nici pene... Aşa ţi-a venit şi ai 
omorât-o din prostie... 

Volcikov închide ochii pe jumătate şi încearcă să îndrepte 
piciorusul frânt al graurului. Piciorusul se rupe de tot şi cade pe 
piciorul descult al ţăranului. 

— Blestematule, of, blestematule! urmează Volcikov. Eşti un 
căpcăun, un prădător! Fapta asta ai făcut-o din lăcomie! Ai zărit o 
păsărică şi ţi-a fost ciudă că păsărica zboară în voie, slăvindu-l pe 
Dumnezeu! „Hai s-o omor, ţi-ai zis, si... s-o mănânc...” Aşa-i cu 
lăcomia omenească! Să nu te mai văd! Si nu te mai holba aşa la 
mine cu ochii tai crucisi! Spanchiu nemernic ce eşti... ai omorat- 
O, $1 ea avea poate puişori... Or fi piuind acum... 

Volcikov face o mutră plângäreatä şi, lăsând mâna spre pământ, 
arată cât de mici pot fi puişorii... 


— N-am făcut-o din lăcomie, Piotr Egorici, se dezvinovateste 
Șchiopul, cu glas tremurat. 

— Atunci de ce? Fireşte că din lăcomie! 

— Nu, să trăiţi, Piotr Egorici... Dacă mi-am încărcat sufletul cu 
un păcat, n-am făcut-o din lăcomie, nici din poftă de câştig, Piotr 
Egorici! Mi-a luat minţile necuratul... 

— Nu eşti tu din aia cărora le ia minţile necuratul! Mai curând 
tu ai putea să iei minţile necuratului! Sunteţi cu toţii nişte tâlhari, 
voi ăştia din Kaşilovka! 

Volcikov scoate din piept şuierând un suvoi de aer, trage în 
plămâni o nouă portie şi urmează, coborând glasul: 

— Ce să fac acum cu tine? Ai? Fiindcă eşti sărac cu duhul, ar 
trebui să-ți dau drumul; dar având in vedere fapta în sine şi 
obrăznicia ta, trebuie să fu pedepsit... trebuie neapărat... Destul 
v-am rasfatat... Ajunge! Am trimis dupa uriadnic... O să 
încheiem un proces verbal... Da, am trimis după el... Corpul 
delict e de fata... Singur ţi-ai făcut-o... nu eu te pedepsesc, ci 
fapta ta te pedepseşte... Ai ştiut să păcătuieşti, acum să ştii să 
suferi şi pedeapsa... Of, of, of... Doamne, iartă-ne pe noi, 
păcătoşii! E curată nenorocire cu ăştia... Dar cum mai arată pe la 
voi grânele de primavara?... 

— Binisor... Slava Domnului... 

— $1 de ce clipesti din ochi? 

Șchiopul tuseste ruşinat în pumn şi îşi potriveşte cingatoarea. 

— De ce clipeşti din ochi? repetă Volcikov. Tu ai omorât 
graurul şi tot tu plângi? 

— Înălțimea Voasträ! strigă Schiopul cu glas pitigäiat şi 
tremurätor, adunandu-si parcă toate puterile. Dumneavoastră, ca 
iubitor de oameni ce vă aflaţi, vi-e ciudă, cum s-ar spune, că am 
omorât o pasăre... Şi nu mă mustrati, carevasazica, fiindcă sunteţi 
boierul, ci fiindcă vă pare rău... ca iubitor de oameni ce sunteţi... 
Dar mie nu-mi pare rău? Sunt eu om prost şi multe lucruri nu le 
pricep, dar şi mie îmi pare rău... Să mă bată Dumnezeu, dacă nu-i 
aşa... 

— Atunci de ce ai tras, daca-ti pare rau? 


— M-a împins necuratul. Dati-mi voie să vă spun, Piotr Egorici! 
Vă spun adevărul adevărat, ca în faţa lui Dumnezeu... N-are decât 
să vină uriadnicul... Păcatul e al meu şi am să răspund în faţa lui 
Dumnezeu şi a judecății, dar dumneavoastră vă spun tot adevărul, 
ca la spovedanie... Dati-mi voie, Înălţimea Voastră! 

— Ce să-ţi dau voie? Ori ca ti-as da, ori ca nu ti-as da voie, tot 
n-ai să spui nimic de Doamne ajută. $i de ce să-mi spui mie? Nu 
închei eu procesul verbal!... Dar fie... spune! De ce taci? 
Vorbeşte, Wilhelm Tell! 

Șchiopul îşi trece mâneca peste buzele tremurătoare. Ochii 1 se 
fac $1 mai MICI, $i mai sasil... 

— N-am avut niciun interes cu graurul ăsta, spune el. Să ai şi o 
mie de grauri, ce alegi din ei? Nu poţi nici să-i vinzi, nici să-i 
mănânci, ci-s numai asa... un fleac. Intelegeti şi dumneavoastră... 

— Ba nu, să nu spui aşa... Văd că esti vânător şi nu te pricepi... 
Graurul fript e bun cu păsat de hrişcă... Si cu sos merge... Aduce 
a gainusa; are aproape acelaşi gust... 

Si, parcă dându-şi seama că vorbeşte pe un ton prea blajin, 
Volcikov se încruntă şi adaugă: 

— Ai să-i afli îndată gustul... Ai să vezi tu... 

— Nu ne pricepem noi la gusturi... Pâine să avem, Piotr 
Egorici... O ştiţi si dumneavoastră... Cât despre graur, l-am 
omorât aşa... din dor... M-a strâns dorul cu uşa... 

— Ce dor? 

— O fi ştiind necuratul ce fel de dor e ăsta. Dati-mi voie să vă 
dumiresc. Dorul a început să mă chinuie încă din Săptămâna 
Mare... Îngăduiţi-mi să vă spun... Am ieşit, carevasăzică, din 
biserică dimineaţa, după ce s-au sfințit paştile şi ouăle... Muierile 
noastre au luat-o înainte, iar eu mergeam în urma lor. Tot mergând 
aşa, m-am oprit pe iezătură... Stăteam şi mă uitam la lumea lui 
Dumnezeu şi mă gândeam cum se petrec toate în ea, cum fiecare 
fiinţă şi fiecare firişor de iarbă îşi cunoaşte locul, ca să zic aşa... 
S-a făcut dimineaţă şi a răsărit soarele... Vedeam toate astea, mă 
bucuram şi mă uitam la păsărele, Piotr Egorici. Deodată simt ca o 
piscatura la inimă! Adicätelea: mi-a zvacnit inima... 


— $i de ce? 

— Fiindcă zărisem păsărelele. Si ce mi-a trecut prin minte: 
„Bine ar fi să mai tragi câte un foc de puşcă, mi-am zis eu, păcat 
că nu te lasă legea”. Si tocmai atunci au trecut pe cer şi două 
ratuste şi un şneap a tipat undeva peste apă. Grozavă poftă de 
vânătoare mi s-a făcut! M-am întors acasă cu pofta asta în suflet. 
Sedeam cu muierile la masa de Paşti, dar în fata ochilor numai 
păsărele aveam. Auzeam parcă freamătul pădurii şi o păsărică 
tipand intruna: cirip! cirip! Of, Doamne! Mi se făcuse de 
vânătoare şi nimic alta! Si cum am mai băut şi votcă la masă, am 
înnebunit de-a binelea! Am început să aud glasuri. Auzeam cum 
un glas subtirel, parcă de înger, îmi tiuie în ureche, spunând 
întruna: hai, Paşka, 1a-ti pușca şi du-te să tragi! Curată nälucire! 
Bănuiesc că era chiar diavolul şi nimeni altul, Piotr Egorici, 
Înălţimea Voastră. Si vorbea aşa de dulce şi aşa de subtirel, ca un 
copil. Din dimineaţa aceea nu m-a mai slăbit dorul asta. Toată 
ziulica şedeam pe prispă ca un smintit, fără să fac nimic, furat de 
gânduri... Mă gândeam şi mă tot gândeam... Si mereu parcă îl 
vedeam pe răposatul dumneavoastră frate, adicătelea pe Serghei 
Egorici, fie-i tärâna uşoară. Îmi aduceam aminte, prostul de mine, 
cum mergeam cu dumnealui, cu răposatul, la vânătoare. Eram cel 
mai bun vânător al Înältimii Sale. Ce îi plăcea mai mult şi îl 
înduioşa era că mă pricepeam straşnic la tintit, cu toate că-s sasiu 
de amândoi ochii! Voia să mă ducă la oraş, să arate doftorilor 
vrednicia de care făceam dovadă în ciuda beteşugului meu. Si 
toate astea din partea lui mă bucurau mult şi-mi încălzeau sufletul. 
leşeam cu dumnealui cum se crapa de zi, strigam câinii, pe Kara şi 
pe Ledka şi... haida! Făceam câte treizeci de verste într-o zi! Ce 
să mai zic? Piotr Egorici! Îmi sunteţi ca un tată! Pot să vă spun că 
afară de fratele dumneavoastră nu-i şi n-a fost pe lumea asta om 
adevărat! Era aspru, cumplit, îndărătnic, dar în toate câte privesc 
vânătoarea nimeni nu se putea măsura cu el. Luminätia sa domnul 
conte Tirbork s-a căznit toată viaţa să-l ajungă în d-ale vânătorii; 
până la moarte l-a pizmuit. Da’ tot degeaba! Vânătorile lui nu 
aduceau nici pe departe cu ale fratelui dumneavoastră: ca de la cer 


la pământ! Domnul conte nici n-a ţinut vreodată în mână o puşcă 
ca aceea a fratelui dumneavoastră! Gândiţi-vă: o puşcă cu două 
ţevi, din Marsilia, de la fabrica Lepelie şi companie. Împuşca rata 
la două sute de paşi! Glumă-i asta? 

Șchiopul îşi şterge repede buzele şi urmează clipind din ochiu lui 
saşii: 

— De la dumnealui am căpătat boala asta. Când nu pot să vânez, 
e jale; parcă-mi plânge inima! 

— Mofturi! 

— Nu, sa traiti, Piotr Egorici! Toata Saptamana Mare am umblat 
ca un smintit, n-am băut, n-am mâncat. În duminica Tomii mi-am 
curăţat pusca, am mai dres-o, şi mi s-a uşurat parcă un pic sufletul. 
După o săptămână iar m-a apucat. Mă trăgea la vânătoare; să 
crăpi, nu altceva. M-am pus pe băutură; beau, dar degeaba, şi mai 
rău. Nu-s mofturi! După sfinţirea apei m-am îmbătat... A doua zi 
m-a încins dorul mai rău ca înainte... iti frământă tot trupul şi te 
scoate parcă din casă... Simti cum te scoate! Mare minune e şi 
asta! Mi-am luat puşca, m-am dus în grădina de zarzavat şi m-am 
apucat să trag în stäncute! Am împuşcat vreo zece, dar n-am simţit 
nicio usurare: mă trăgea la pădure... la baltă. Unde pui că şi baba 
mea a început să mă rusineze: „Se poate să impusti stancute? Nici 
nu-s păsări de soi, şi mai e şi păcat fata de Dumnezeu: dacă 
împuşti o stäncutä, nu se fac bucate”. M-am apucat şi am spart 
pușca, Piotr Egorici... Dracu” s-o ia! Şi parcă mi s-a mai usurat 
sufletul... 

— Mofturi! 

—Nu-s mofturi! Adevărat vă spun că nu-i numai o träsnaie, 
Piotr Egorici! Ingaduiti-mi să vă lămuresc... Noaptea trecută m- 
am trezit din somn. Stăteam culcat şi mă gândeam... Muierea mea 
dormea şi n-aveam cu cine să schimb o vorbă. $i m-am gândit: 
„Oare s-ar mai putea drege puşca?” M-am sculat şi m-am apucat 
s-o dreg. 

— Ei şi? 

— Și a mers, de bine, de rău... Am dres-o şi am plecat cu ea în 
goana mare, ca un blestemat. $i iată că m-a prins... Aşa mi se 


cuvine... Ar trebui să ia cineva pasărea asta şi să mă plesneascä cu 
ca peste obraz, ca să mă învăţ minte... 

— Acusi o să vină uriadnicul... Du-te în tindă! 

— Mă duc... Am fost şi la spovedanie... Părintele Petra spunea 
si el că-i numai o trasnaie... Dar după bănuiala mea de om prost, 
aşa, cât mă pricep şi eu la treaba asta, nu-i träsnaie, ci o boală... 
Cum ar fi patima beţiei... Totuna e... Tu nu vrei, dar parca te 
trage cineva. Ai fi bucuros sa nu bei, faci legamant in fata 
icoanelor, dar ceva te ademeneste: bea! bea! Am băut şi eu pe 
timpuri, $i ştiu cum e... 

Nasul roşu al lui Volcikov se face stacojiu. 

— Patima betiei e alta socoteala, spune el. 

— Ba e la fel! Sa ma bată Dumnezeu dacă nu-i la fel! Va spun 
adevărat! 

Se aşterne tăcere... Vreo cinci minute în şir nu scot o vorbă şi se 
uită unul la altul. 

Nasul stacojiu al lui Volcikov se face vânăt. 

— Zău că patima betiei e la fel... Pricepeti şi dumneavoastră, 
care iubiți oamenii, ce fel de slăbiciune e asta. 

Dar nu din iubire de oameni înţelege locotenent-colonelul, ci din 
experienţă. 

— Du-te! îi spune el mujicului. 

Dar mujicul nu pricepe. 

— Du-te şi vezi să nu te mai prind! 

— Dati-mi, vă rog, cizmele! spune omuletul care a înţeles şi s-a 
luminat la fata. 

— Dar unde sunt? 

— În dulap... 

Șchiopul îşi primeşte incaltamintea, sapca si pusca. Iese cu 
inima uşoară din cancelarie, îşi aruncă ochii pe cer şi vede un nor 
negru, greu. Vântul zburdă prin iarbă şi prin copaci. Cei dintâi 
stropi au şi început să ciocănească pe acoperişul înfierbântat. 
Încetul cu încetul aerul înăbuşitor se răcoreşte. 

Volcikov împinge fereastra. Fereastra se deschide cu zgomot şi 
Șchiopul vede viespea înălțându-se în zbor. 


Vazduhul, Șchiopul şi viespea îşi sărbătoresc libertatea. 


Apărută pentru prima oară în revista „Pr. iroda u ohota”, ’) 1883, vol. IV, 
Nr. 11, noiembrie (autoriz, cenz. din 3 decembrie cu subtitlul: (,, Schifa”). 
Semnată: A. Cehov. A intrat cu neînsemnate modificări (înlocuiri de cuvinte, 
eliminarea câtorva fraze) în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt Petersburg, 
1886. Publicăm textul culegerii. 

În dulapul de cărţi din biroul lui Cehov de la Ialta se păstrează un exemplar 
al numărului revistei cu modificările făcute de autor în creion si cerneală, 
pesemne în vederea includerii povestirii în culegere. 


SSR E > 


KP. Cehov 


In noaptea de ajun 


O femeie tânără, de vreo douăzeci şi trei de ani, alba la fata ca 
varul, stătea pe malul mării cu ochii pironiti în depărtare. De la 
piciorusele ei, incaltate cu botine de catifea, cobora spre mare o 
scară îngustă, veche, cu un parmaclâc şubred, ce abia mai ţinea. 

Femeia sfredelea cu privirea întinderea nesfârşită ce se pierdea 
în depărtare, învăluită în bezna adâncă, de nepătruns. Nu se 
vedeau nici stele, nici marea acoperită de gheaţă, nici lumini. 
Ploua cu găleata... 

„Oare ce se petrece acolo?” se întrebă femeia, scrutând 
depărtările şi, ca să se apere de vânt si de ploaie, se infasura mai 
strâns în şal şi în şuba udă leoarcă. 

Undeva acolo, în bezna aceea de nepătruns, la vreo cinci sau 
zece verste, sau poate chiar mai mult, se afla acum bărbatul ei, 
mosierul Litvinov, cu artelul lui de pescari. Dacă viscolul nu îi 
troienise pe mare în ultimele două zile, de bună seamă că Litvinov 
si pescarii lui se grăbeau acum spre mal. Marea se umflase şi toți 
spuneau că în curând se va rupe gheaţa. 

Gheaţa nu putea să mai ţină mult timp piept unui vânt atât de 
naprasnic. Saniile pescarilor, mari şi greoaie, cu pânze ca nişte 
aripi hâde, vor avea oare vreme să răzbată la mal înainte ca 
mugetul mării trezite din incremenire să ajungă la urechile femeii 
cu obrazul palid? 

O cuprinse o dorinţă nebună să coboare pe țărm. 


Parmaclâcul se clătina sub mâna ei şi, ud, vascos, îi aluneca sub 
palmă ca un tipar. Femeia se lăsă pe trepte şi începu să coboare 
târâş, ţinându-se strâns cu mâinile de treptele reci, murdare. O 
răbufnire de vânt îi desfăcu blana şi un val de umezeală o lovi în 
piept. 

— Sfinte Nicolae, făcătorule de minuni, scara asta nu se mai 
sfârşeşte! sopti ea, coborând treaptă cu treaptă. 

Scara avea nouăzeci de trepte. Nu cobora şerpuind, ci în linie 
dreaptă, făcând un unghi ascuţit cu surpătura malului înalt. Vântul 
o clătina mânios dintr-o parte într-alta şi lemnul pârâia ca o 
scândură gata să se rupă. 

Peste zece minute femeia ajunse jos, chiar la marginea apei. Si 
aici domnea acelaşi întuneric. Vântul sufla şi mai mânios decât 
sus. Turna cu găleata şi potopul părea că nu se va mai sfârşi 
niciodată. 

— Cine-1? se auzi un glas de bărbat. 

— Eu sunt, Denis... 

Denis, un moşneag înalt, spătos, cu barbă mare, căruntă, stătea 
pe mal cu un ciomag în mână, scrutând şi el depărtarea de 
nepătruns. Stătea nemişcat şi căuta pe hainele lui aspre un locşor 
uscat de care să scapere un chibrit, ca să-şi aprindă luleaua. 

— Dumneavoastră sunteți, Natalia Sergheevna? întrebă el 
nedumerit. Pe urgia asta? Ce căutaţi aici? Cand eşti lahuza, cum 
sunteţi, o răceală te dă numaidecât gata. Duceti-vä acasă, maică. 

Se auzi un plânset de femeie bătrână. Plângea mama pescarului 
Evsei, plecat cu Litvinov. Denis ofta şi făcu un gest de deznădejde 
cu mâna. 

— Ai trăit şaptezeci de ani pe lumea asta, mătuşo, spuse el, 
vorbind parcă întunericului din jur, şi eşti tot ca un copil. Toate se 
fac numai cu voia lui Dumnezeu, femeie fără minte! Bătrână şi 
şubredă cum esti, ar trebui să stai culcatä pe cuptor, nu să tremuri 
aici, în umezeală! Du-te şi vezi-ti de treabă. 

— Dar Evsei, Evsei al meu? Nu-l am decât pe el, Denisuska! 

— Cum e voia lui Dumnezeu! Dacă nu 1-e scris să moară pe 
mare, apoi poate să se rupă gheaţa de o sută de ori şi el tot in viata 


o să rămână. lar dacă îi e sorocit să moară de data asta, apoi nu-i 
treaba noastră să judecăm dacă-i bine sau rau aşa. Nu plânge, 
mătuşă! Doar nu-i numai Evsei plecat pe mare! E şi boierul 
Andrei Petrovici, e şi Fedka, şi Kuzma, şi Alioşka Tarasertkov. 

— Or mai fi ei în viaţă, Denisuşka? întrebă Natalia Sergheevna 
cu glas tremurând. 

— Cine ştie, coconita! Dacă n-au fost troieniti ieri şi alaltäier1 de 
viscol, apoi sigur că sunt în viata. Şi dacă marea nu sparge gheaţa, 
ajung, negreşit teferi la mal. Da” rău mai suflă vântul! Parcă s-ar fi 
tocmit la asta, bată-l Dumnezeu! 

— Vine cineva pe gheaţă! spuse deodată femeia cea tânără cu un 
glas nefiresc de rägusit şi, speriată parcă, făcu un pas înapoi. 

Denis trase cu urechea şi strânse ochii ca să vadă mai bine. 

— Nu, coconitä, nu vine nimeni, spuse el. E prostănacul de 
Petruşa care stă în barcă şi mişcă din vâsle. Hei, Petrusa! strigă 
Denis. Tu eşti? 

— Eu sunt, moşule! se auzi un glas slab, ca de om bolnav. 

— Te doare? 

— Mă doare, moşule! Nu mai pot! 

Pe mal, prinsă în gheaţă, se afla o barcă. Pe fundul ei şedea un 
flăcău înalt, cu braţe şi picioare nefiresc de lungi. Era Petrusa, 
nerodul. Încleştând dinţii şi tremurând din tot trupul, cerceta şi el 
depărtarea întunecată, străduindu-se să desluşească ceva. Astepta 
si el ceva de la mare. Bratele lui lungi se rezemau pe vâsle, iar 
piciorul stâng îl ţinea îndoit sub el. 

— Nerodul nostru e beteag! spuse Denis, apropiindu-se de 
barcă. Il doare piciorul, bietul de el! Şi-a pierdut şi minţile de atâta 
durere. Ai face bine să te duci la căldură, Petruşa! Aici ai să 
răceşti şi mai rău... 

Petruşa tăcea. Tremura din tot trupul şi se strâmba de durere. Îl 
durea coapsa stângă, spre spate, chiar pe unde trece nervul. 

— Du-te, Petruşa! îl sfătui Denis cu glas blând, părintesc. Culcă- 
te pe soba şi, până la utrenie, dă Dumnezeu şi-ţi mai trece durerea! 

— Simt! bolborosi Petrusa, desclestandu-si fălcile. 

— Ce simţi, măi prostutule? 


— Se rupe gheaţa. 

— Și cum simţi tu asta? 

— Aud un vuiet. Vuietul apei nu-i ca al vântului, şi apoi vântul a 
mai slăbit. La vreo zece verste de aici a început să se rupă gheaţa. 

Moşneagul trase cu urechea. Ascultă mult timp, dar în mugetul 
ce umplea văzduhul nu putu desluşi nimic afară de urletul vântului 
si rapaitul ploii. 

Trecu o jumătate de ceas de aşteptare şi tăcere. Vântul nu se 
lăsa. Se făcea tot mai mânios şi părea că vrea cu orice preţ să rupă 
gheaţa şi să-i răpească bătrânei pe fiul ei Evsei, iar femeii cu 
obrazul palid, bărbatul. Între timp ploaia prinse a se potoli. Curând 
se făcu atât de rară încât se puteau desluşi prin întuneric siluetele 
oamenilor, umbra bărcii şi albul zăpezii. Prin urletul vântului se 
auziră dangăte. Sus, în vechea clopotniţă a satuletului de pescari, 
se trăgeau clopotele. Oamenii prinşi pe mare de viscol, apoi de 
ploaie, trebuiau să se călăuzească după acest dangăt — fir de pai de 
care se agaţă cel ce se scufundă. 

— Mosule, apa e aproape! O auzi? 

Moşul trase cu urechea. De data aceasta auzi un muget ce nu 
semăna a urlet de vânt sau a freamăt de copaci... Nerodul avusese 
dreptate. Nu mai putea fi nicio îndoială: Litvinov cu pescarii lui nu 
aveau să se mai întoarcă la mal, să sărbătorească Crăciunul. 

— S-a sfârşit! spuse Denis. Se rupe gheaţa! 

Baba scoase un țipăt şi se prabusi la pământ. Femeia cea tânără, 
udă şi tremurând de frig, se apropie de barcă şi trase cu urechea. 
Auzi şi ea vuietul înfricoşător. 

— Poate că-i vântul! spuse ea. Eşti sigur că se rupe gheaţa, 
Denis? 

— Asa-1 voia lui Dumnezeu!... E pentru păcatele noastre, 
conita... 

Ofta şi adăugă cu glas mangaietor: 

— Duceti-va sus, conita! Crutati-va! Sunteţi udă leoarca! 

Cei ce stăteau pe mal auziră un râs uşor, un râs fericit, ca de 
copil... Râdea femeia cu obrazul palid. Denis icni. Icnea 
întotdeauna când îi venea să plângă. 


— I s-au rătăcit minţile! şopti el unui mujic ce se apropiase. 

Văzduhul se lumină deodată. Se arătase Luna. Acum se vedea 
totul: şi marea cu troienite pe jumătate topite, si Natalia 
Sergheevna, şi Denis, şi Petruşa cel nerod, care se schimonosea de 
durere. Mai la o parte stăteau buluc mujicii, ţinând fiecare câte o 
funie în mână, Dumnezeu ştie de ce. 

Apoi se auzi un pârâit deslusit, nu departe de țărm. Curând se 
auzi al doilea, al treilea, si vazduhul se umplu de trosnete 
înspăimântătoare. Noianul nesfârşit se clatina şi din alb se făcu 
cenuşiu. Dihania se trezise şi începuse să-şi trăiască iar viata ei 
clocotitoare. 

Urletul vântului, freamătul copacilor, gemetele lui Petruşa şi 
dangătul clopotelor — toate se pierdură în urletul mării. 

— Trebuie să mergem sus! strigă Denis. Acuşi năvălesc apele şi 
umplu malul cu sloiuri. Si acusi începe utrenia, oameni buni! 
Duceti-va, conita dragă! Aşa-i voia lui Dumnezeu! 

Denis se apropie de Natalia Sergheevna şi o luă cu multă grijă 
de braţ... 

— Să mergem, maică! spuse el duios, cu un glas plin de milă. 

Femeia îl dădu la o parte pe Denis şi, ridicând vioaie capul, se 
îndreptă spre scară. Nu mai era atât de palidă; pe obraji îi înflorise 
o rumeneală sănătoasă, ca şi cum 1 s-ar fi turnat sânge proaspăt în 
vene; ochii nu-i mai erau plânşi, iar mâinile, cu care îşi strângea 
şalul la piept, nu-i mai tremurau, ca înainte... 

Simtea că acum va fi în stare să urce singură, fără ajutorul 
nimănui, scara înaltă... 

Dar când puse piciorul pe a treia treaptă, se opri, ca trăsnită. În 
faţa ei stătea un bărbat voinic, arătos, cu cizme înalte şi scurtă 
îmblănită. 

— Eu sunt, Nataşa... Nu te teme! spuse bărbatul. 

Natalia Sergheevna se clătină pe picioare. După căciula înaltă de 
miel, mustata şi ochii negri, îşi recunoscuse soțul, pe moşierul 
Litvinov. Bărbatul o ridică în braţe şi o sărută pe obraz; mirosea a 
Xeres şi a coniac. Era putin ametit de băutură. 


— Bucură-te, Nataşa! spuse el. N-am pierit sub zăpadă şi nu m- 
am înecat. În timpul viscolului am reuşit să ajung cu băieţii mei la 
Taganrog şi de acolo, iata-ma, am venit la tine... am venit... 

El bolborosea, iar ea, din nou albă ca varul şi tremurând toată, il 
privea cu ochi nedumeriti, speriaţi. Nu-i venea să creadă... 

— Ce udă eşti, cum tremuri! şopti bărbatul, strângând-o la 
piept... 

Și peste chipul lui, beat de fericire şi de vin, se revărsă un 
zâmbet dulce, blând, ca de copil... Fusese aşteptat, pe frigul acela, 
în toiul nopţii! Nu era oare asta o dovadă de dragoste? Și începu să 
râdă de fericire... 

Un țipăt ascuţit, care iti sfâşia inima, răspunse acestui râs tihnit, 
fericit. Nici racnetul mării, nici vântul, nimic nu putu să-l înăbușe. 
Tânăra femeie, cu chipul desfigurat de deznădejde, nu fusese în 
stare să şi-l stăpânească; izbucnise fără voia ei. Tipätul acela 
spunea totul: şi măritişul silit — aversiunea de neînvins fata de 
bărbatul ei, şi tristeţea singurătăţii în care trăise, şi nădejdea, acum 
spulberată, de a avea parte de o vaduvie liberă. Toată viata cei, 
amarul, lacrimile şi durerea, se revărsaseră în acest țipăt, pe care 
nu-l putuse acoperi nici trosnetul sloiurilor de gheaţă. $i bărbatul 
înţelese acest țipăt, pe care era cu neputinţă să nu-l înţelegi... 

— Eşti nenorocită că n-am fost troienit de viscol sau strivit de 
gheturi? ingaima el. 

Buza de jos începu să-i tremure şi pe fata îi apăru un zâmbet 
amar. Cobori treptele şi-şi lăsă nevasta Jos. 

— Fie cum vrei tu! spuse el. 

Si, întorcându-se, se indrepta spre barca. Petruşa, nerodul, o 
împingea spre apă, cu dinţii inclestati, tremurând din tot trupul şi 
sărind într-un picior. 

— Încotro? îl întrebă Litvinov. 

— Mă doare, Înălţimea Voastră! Vreau să mă înec... Pe morţi 
nu-i mai doare nimic. 

Litvinov sări în barcă. Nerodul se catara după el. 

— Rămâi cu bine, Natasa! strigă mosierul. Fie precum ţi-e voia! 
Acum vei avea ceea ce ai aşteptat aici, în frig! Cu bine! 


Nerodul apucă vâslele. Barca se izbi de un sloi de gheaţă, apoi 
porni în întâmpinarea valurilor năprasnice. 

— Vâsleşte, Petrusa, vâsleşte! spunea Litvinov. Mai departe, cât 
mai departe! 

Tinandu-se de marginile bărcii, Litvinov se legäna şi privea 
înapoi. Pieri în noapte Natasa lui, pieriră licurici lulelelor, pieri in 
cele din urmă şi ţărmul... 

— Întoarce-te! auzi el strigând din răsputeri un glas de femeie. I 
se păru că acel „întoarce-te” era plin de deznădejde. 

— Întoarce-te! 

Inima lui Litvinov începu să bată puternic... Il chema nevasta; şi 
chiar în clipa aceea clopotele bisericii de pe mal. Începură să sune 
utrenia Crăciunului. 

— Întoarce-te! se auzi iarăşi, rugător, acelaşi glas. 

Ecoul repetă chemarea. Ea răsuna şi în trosnetul sloiurilor de 
gheaţă, si in şuierul vântului; până şi dangătul clopotelor de 
Crăciun striga: „Întoarce-te”. 

— Înapoi! räcni Litvinov, trăgându-l pe nerod de mânecă. 

Dar nerodul nu auzea. Încleştându-şi fălcile de durere şi privind 
cu nădejde în depărtare, se opintea trăgând din vâsle cu braţele lui 
lungi... Lui nu-i striga nimeni „întoarce-te”, iar durerea, care-l 
rodea din fragedă copilărie, se făcea tot mai chinuitoare, mai 
cumplită... Litvinov îl apucă de braţe şi îl trase îndărăt. Dar 
braţele îi erau tari ca piatra si nu era uşor să-i smulgi mâinile de pe 
vâsle. De altfel era şi prea târziu. În întâmpinarea bărcii venea 
năvalnic un sloi uriaş de gheaţă. Sloiul avea să-l izbăvească pentru 
totdeauna pe Petruşa de durere... 

Femeia cu obrazul palid rămase până dimineaţă pe malul mării. 
Când o duseră pe braţe acasă, pe jumătate îngheţată, istovită de 
chinul sufletesc, şi o culcară în pat, buzele ei tot mai şopteau: 
„Întoarce-te!” 

În noaptea de Ajun începuse să-şi iubească bărbatul... 


Apărută pentru prima oară in revista ,,Budilnik”, 1883, Nr. 50 (autoriz. 
cenz. din 22 decembrie) cu o dedicație către M. P. Cehova — sora scriitorului. 


Semnată: A. Cehonte. A intrat în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt 
Petersburg, 1886, fără dedicație şi cu mici modificări. Publicăm textul 
culegerii. 


1884 


Liberalul 


POVESTIRE DE ANUL NOU 


Ce minunată şi înduioşătoare privelişte oferea omenirea în prima 
zi a Anului Nou! Toţi erau veseli, bucuroşi şi se felicitau unii pe 
alţii. Văzduhul răsuna de urările cele mai calde şi mai sincere. Toţi 
erau fericiţi şi mulţumiţi... 

Numai secretarul de gubernie Ponimaiev!5! era nemulţumit. La 
amiază se oprise pe una dintre străzile capitalei şi cârtea în gura 
mare. Strângând la piept cu braţul drept stâlpul unui felinar, şi cu 
cel stâng ferindu-se de un duşman nevăzut, mormăia lucruri grave 
şi pasibile de pedeapsă... 

Nevastă-sa era lângă el şi-l trăgea de mânecă. Chipul femeii era 
plâns şi îndurerat. 

— Călăule! spunea ea. Eşti o pacoste pe capul meu! N-ai pic de 
ruşine, păgânule! Du-te, cand iti spun! Du-te, cât mai e timp şi 
iscăleşte!!5? Du-te, betivan nerusinat ce esti! 

— Pentru nimic în lume! Sunt un om cult şi nu vreau să mă 
supun ignoranței. Du-te tu şi iscăleşte, dacă vrei, dar pe mine să 
mă laşi în pace!... Nu vreau să fiu rob. 

— Du-te! Dacă nu iscăleşti, ai s-o patesti rău de tot! Vrei să te 
dea afară, ticălosule? Vrei să crăpăm de foame? Du-te, câine 
afurisit! 

— Fi, şi? Sunt gata să mor... pentru dreptate! Oricând! Chiar şi 
în clipa asta! 


Ponimaiev ridică braţul ca să se ferească de nevastă şi descrise 
cu mâna un semicerc în aer... Un comisar de poliţie, cu o manta 
nouă, care tocmai trecea pe acolo, se opri o clipă şi-i spuse lui 
Ponimaiev: 

— Să-ţi fie ruşine! Ar trebui să iei pildă de la ceilalți! 

Lui Ponimaiev i se făcu într-adevăr ruşine. Începu să clipească 
stânjenit şi îşi trase braţul de pe stâlpul felinarului. Folosindu-se 
de prilej, nevasta-sa îl tari de mânecă de-a lungul străzii, ocolind 
cu multă grijă orice lucru de care Ponimaiev s-ar fi putut agăța. Nu 
trecură nici zece minute şi ajunse astfel cu bărbatul ei până la uşa 
şefului. 

— Hai intră, Alioşa! îi spuse ea pe un ton dezmierdător, 
împingându-l pe scară. Du-te Alioşecika! Iscăleşte şi vino înapoi. 
Am să-ţi cumpăr coniac să ai la ceai. N-am să te mai ocărăsc când 
te imbeti... Nu mă nenoroci, amărâta de mine! 

— Aaa... hm... Vasăzică asta-i casa lui? Foarte bine! Minunat. 
Am sa ma iscale-e-esc. Fire-ar al dracului! Dar ma iscalesc asa ca 
să mă tina minte toată viata! Toate am să 1 le insir pe coala aia! Să 
ştie şi părerea mea! După aceea n-are decât să mă dea afară. Si 
dacă mă dă afară, tu ai să fu vinovată! Tu! 

Ponimaiev se clătină, împinse uşa cu umărul şi intră tropăind în 
vestibul. Lângă uşă stătea Egor, portarul, proaspăt bărbierit, cu un 
aer festiv. Lângă mäsuta cu coala de hârtie se aflau Vezuviev si 
Cernosvinskil®, colegi de serviciu ai lui Ponimaiev. Înalt şi 
uscätiv, Vezuviev tocmai se iscălea, iar Cernosvinski, un omulet 
pirpiriu, ciupit de vărsat, îşi aştepta rândul. Pe chipul amândurora 
se citea parcă urarea: „La mulţi ani!” Se cunoştea că nu se iscăleau 
numai cu mâna, ci şi cu sufletul. Zărindu-i, Ponimaiev zâmbi 
dispretuitor şi se înfăşură mai strâns în şubă cu un aer revoltat. 

— Bineînţeles! începu el. Bineînţeles! Cum să nu-l feliciti pe 
Excelenţa Sa? Se putea să nu-l feliciti! Ha-ha-ha! Trebuie să-ţi 
exprimi sentimentele de rob! 

Vezuviev şi Cernosvinski îl priviră nedumeriti. De când erau, nu 
auziseră asemenea vorbe! 


— Asta nu-i ignoranță, slugărnicie? continuă Ponimaiev. Dă-o 
dracului de treabă, nu te iscali! Exprima-ti şi tu protestul! 

Batu cu pumnul peste coală şi mazgali iscälitura lui Vezuviev. 

— Asta-i răzvrătire, Înălţimea Voastră! spuse Egor repezindu-se 
si ridicând coala deasupra capului. Nu ştiţi, stimate domn, ce 
pätesc pentru aşa ceva cei de-alde dumneavoastră? 

Uşa se deschise şi în vestibul intră un bărbat înalt, în vârstă, cu 
şubă de urs şi bicorn cu galon lat de aur. Era Veleleptov!** şeful 
lui Ponimaiev. La intrarea lui, Egor, Vezuviev şi Cernosvinski 
încremeniră în poziţie de ,,drepti” de parca ar fi înghițit o prăjină. 
Ponimaiev luă şi el poziţia de drepți, dar zâmbi ironic şi îşi răsuci 
un vârf al mustatil. 

— A! spuse Veleleptov, zărind pe funcţionari. Sunteţi... aici? 
Mda... dragii mei... Fireşte... (era vădit că Excelenţa Sa era puţin 
afumat). Fireşte... Si eu vă felicit... Mulţumesc că nu m-ati 
uitat... Mulţumesc... M-da... Sunt bucuros să vă văd... vă 
doresc... lar tu, Ponimaiev, te-ai şi cherchelit! Nu-i nimic, nu te 
ruşina... Bea, dar nu-ţi pierde capul... Beti şi va veseliti! 

— Orice rod al pământului e spre folosul omului Excelenţă! 
indrazni să adauge Vezuviev... 

— Ei da, bineînţeles... cum ai spus? Care rod? Acum puteţi sa 
vă duceti... cu bine... Sau nu... Ati fost şi la Nikita Prohorici? N- 
ati fost încă? Minunat. Am să va dau nişte cărți... să 1 le duceti... 
Mi-a dat să citesc colecția pe doi ani a „Călătorului”... Trebuie sa 
1-0 trimit înapoi... Veniti, să vă dau volumele. Scoateti-va şubele! 

Funcţionarii îşi scoaseră subele şi îl urmară pe Veleleptov. 
Intrară mai întâi în camera de aşteptare, apoi într-un salon mare, 
luxos mobilat, în care soția Excelenței Sale şedea la o masa 
rotundă. În dreapta şi în stânga ei se aflau două doamne tinere, una 
cu mănuşi negre, cealaltă cu mănuşi albe. Veleleptov îi lăsă pe cei 
trei funcţionari în salon şi trecu în camera sa de lucru. Funcţionarii 
erau foarte incurcati. 

Asteptara vreo zece minute fara sa scoata o vorba, fara sa se 
miste si neştiind ce să facă cu mâinile. Doamnele vorbeau 
frantuzeste si se uitau întruna la ei... Ce chin! În sfârşit Veleleptov 


se ivi în uşa camerei lui de lucru ţinând în fiecare mână câte o 
legătură mare de cărți. 

— lată, spuse el. Dati-i-le şi multumiti-i... Asta-i „Călătorul”. 
Le citeam câteodată seara... lar vouă vă mulţumesc că nu m-ati 
uitat... vă mulţumesc pentru atenție... Vă uitaţi la funcționarii 
mei? se adresă Veleleptov doamnelor. He-he... Uitaţi-vă, uitati- 
vă... Acesta e Vezuviev, ăsta e Cernosvinski... iar ästa-1 
Ponimaiev al meu. Am intrat într-o zi în biroul lor şi acest 
Ponimaiev făcea ca locomotiva. Ce ziceti de el? Pss! pss! pss! 
Suiera, tropăia... Era foarte reuşit... Mda... Ia fă ca locomotiva! 
Dă-ne şi nouă o reprezentaţie. 

Doamnele îşi atintirä privirea asupra lui Ponimaiev şi zâmbiră. 
El începu să tuseasca. 

— Nu ştiu... Am uitat, Excelenţă... bolborosi el. Nu pot şi nu 
vreau. 

— Nu vrei? se miră Veleleptov. A-a? Păcat... Păcat că nu poţi 
să faci pe placul unui om bătrân... La revedere... păcat... Du-te... 

Vezuviev şi Cernosvinski îl înghiontiră pe Ponimaiev, care se 
speriase şi el de propria lui îndrăzneală. I se intuneca înaintea 
ochilor... Mănuşile negre şi cele albe se învălmăşiră, chipurile se 
strâmbară, mobila începu să joace, şi Veleleptov se transformă 
într-un deget mare, amenintätor. Ponimaiev rămase câteva clipe 
pironit locului, bolborosind ceva, apoi strânse „Călătorul” la piept 
ŞI ieşi în stradă. Acolo dădu cu ochii de nevastă-sa, galbenă la fata, 
tremurând de frig şi de groază. Vezuviev şi Cernosvinski se 
repeziră la ca şi, dând din mâini, începură să-i povestească, 
amândoi o dată, grozăvia petrecută. „Ce o să se întâmple acum?!” 
se citea pe chipul şi în mişcările lor. Aruncând o privire 
deznădăjduită nevestei, Ponimaiev, cu cărțile în braţe, se luă încet 
după prietenii lui. 

Întors acasă nici nu prânzi şi nici nu-şi bău ceaiul. Noaptea îl 
trezi un vis urât. 

Se ridică în capul oaselor şi privi în întuneric. Mănuşile negre şi 
cele albe, favoriţii lui Veleleptov — totul începu să-i joace înaintea 


ochilor, să se învârtească, şi Ponimaiev îşi aduse aminte de cele 
petrecute. 

— Sunt un dobitoc, un dobitoc! mormăi el. Cârteşte dacă vrei, 
măgar ce eşti, dar nu îndrăzni să nesocoteşti pe cei mai mari ca 
tine! Ce te costa să faci ca locomotiva? 

Nu mai putu să adoarma. Musträrile de cuget, Jalea şi suspinele 
nevestei îl chinuiră până în zori. Privindu-se dimineaţă în oglindă, 
nu se recunoscu — văzu un chip străin, gälbe]it, istovit, trist... 

— Nu mă duc la serviciu! hotari el. Totuna e. Sfârşitul e acelaşi! 

Petrecu toată ziua a doua a noului an plimbându-se dintr-un colt 
într-altul al odăi. 

Se plimba, ofta şi gândea: 

„Unde aş putea face rost de un revolver? Decât să duc o viaţă ca 
asta, zău că-i mai bine... să... Un glonte în cap şi gata...” 

A treia zi neastâmpărul îl mână la birou. 

„Ce o să se întâmple cu el?” se întrebau toţi funcționarii, 
privindu-l de după călimări. 

Acelaşi lucru se întreba şi Ponimaiev. 

— E1 şi? îi şopti el lui Vezuviev. N-are decât să mă dea afară! 
Tot el o să se căiască, dacă mă omor. 

La ora unsprezece sosi Veleleptov. Trecând pe lângă Ponimaiev 
si aruncând o privire pe chipul lui speriat, galben şi tras, se opri, 
clătină din cap şi spuse: 

— Straşnic te-ai mai cherchelit deunăzi, frate dragă! Nici astăzi 
nu ţi-ai venit în fire. Trebuie să fii mai cumpătat, dragul meu... 
Nu-i bine... Cu sănătatea să nu te joci! 

S1, bătându-l pe umăr Veleleptov trecu înainte. 

„Asta-1 tot?” se întrebară cei de faţă. 

Ponimaiev începu să râdă de bucurie. Scoase chiar un piuit ca de 
pasăre — atât de fericit se simţea! Curând însă expresia lui se 
schimbă... Se încruntă şi zâmbi dispretuitor. 

— Norocul tău că am fost cherchelit atunci! mormăi el în auzul 
tuturor la adresa lui Veleleptov. Norocul tău, că altfel... Iti aduci 
aminte, Vezuviev, ce lecţie i-am dat? 


Intorcându-se acasă de la slujbă, Ponimaiev mâncă cu multă 
poftă. 


Apărută pentru prima oară în revista ,,Oskolki’, 1884, Nr. 1, 7 ianuarie. 
Semnată: A Cehonte. Publicăm acest text. 

Cehov rugase pe N. Leikin să scurteze povestirea dacă 1 s-ar părea prea 
lungă. Acesta i-a răspuns (5 ianuarie 1884): ,,... am scurtat povestirea 
dumitale. N-am putut să n-o scurtez, se acumulaseră prea multe articole 
urgente de Anul Nou.” Titlul povestirii e pus tot de Leikin, după cum reiese 
din sfârşitul scrisorii: «... I-am schimbat titlul şi am numit-o: „Liberalul”. 
Aşa-i mai scurt şi mai bine.» 


SSS EES 


KP. Cho 


Pe la miezul nopţii, doi prieteni treceau pe bulevardul Tverskoi. 
Unul dintre ei era înalt, brunet, frumos, purta o blană de urs cam 
jerpelita şi joben; celălalt, märuntel şi roscovan, era îmbrăcat într- 
un palton ros cu nasturi albi. Mergeau fără să scoată o vorbă. 
Brunetul fluiera încetişor o mazurcă, iar roşcovanul îşi ţinea 
morocănos ochii în pământ şi scuipa mereu în lături. 

— Ce ar fi să ne aşezăm? propuse în cele din urmă brunetul, 
când zăriră silueta întunecată a lui Puşkin şi candela de deasupra 
portalului mănăstirii Patimilor. 

Roşcovanul se învoi fără să scoată o vorbă şi cei doi prieteni se 
aşezară. 

— Am să-ți fac o mică rugăminte, Imolai Borisici, rupse 
brunetul tăcerea după o vreme. N-ai putea, dragul meu, să-mi 
imprumuti zece-cincisprezece ruble? Le ai înapoi într-o 
săptămână... 

Roşcovanul nu răspunse. 

— Nu te-aş plictisi, dacă n-aş avea atâta nevoie. Urâtă păcăleală 
mi-a mai tras astăzi soarta... Azi-dimineatä nevastă-mea mi-a dat 
bratara să 1-o amanetez... Trebuie să plătească taxa la liceu pentru 
surioara ei... Am amanetat-o, dar, după cum ai văzut, am pierdut 
banii la cărți... 

Roşcovanul se răsuci pe banca şi tuşi. 


— Eşti un om de nimic, Vasili Ivanici! zise el, strâmbându-şi 
gura într-un zâmbet răutăcios. Un om de nimic! Cum ai putut să te 
aşezi la cărți cu cucoanele, când ştiai că banii nu erau ai tai? Spune 
si tu dacă nu esti un om de nimic, un filfizon? Stai, nu mă 
întrerupe... Să ştii o dată pentru totdeauna părerea mea... Ce 
nevoie ai să-ţi faci mereu haine noi, să porţi un astfel de ac la 
cravată? Ce, e de nasul unui amărât ca tine? Ce rost are jobenul 
ăsta caraghios? Te ţine nevasta şi tu dai cincisprezece ruble pe un 
joben, când ai putea foarte bine să umbli cu o pălărie de trei ruble, 
fără să nesocotesti nici moda, nici estetica! Si ce rost are vesnica 
ta lăudăroşenie cu cunoştinţe pe care nici nu le ai? Îi cunoşti şi pe 
Hohlov şi pe Plevako!*, si pe toţi directorii de ziare şi reviste! 
Când minteai astăzi despre cunoştinţele tale, simţeam cum rosesc 
de ruşinea ta până în vârful urechilor! Iar tu minţi fara să rosesti 
măcar! $i când joci cărți cu cucoanele şi pierzi banii nevestei, 
zâmbeşti atât de josnic şi de prosteşte, încât, zău, îi e şi sila cuiva 
să-ţi tragă o palma! 

— Eï, lasă, lasă... Astăzi esti prost dispus... 

— Hai să zicem că toate astea ar fi o copilărie, o uşurinţă de 
şcolar... Sunt gata să admit şi asta, Vasili Ivanici... eşti inca 
tânăr... Dar un lucru nu pot să-l admit... Si nici nu-l înţeleg... 
Cum ai putut, când ai jucat cu impopotonatele acelea... să faci o 
asemenea mârşăvie? Te-am văzut cu ochii mei cum ai luat de sub 
pachet asul de pică în timp ce imparteai cărțile. 

Vasili Ivanici roşi ca un şcolar şi începu să se dezvinovateasca. 
Roşcovanul nu se lăsă însă. Se sfădiră multă vreme pe un ton 
ridicat. În cele din urmă se potoliră încetul cu încetul şi rămaseră 
pe gânduri. 

— E adevărat că m-am înglodat rău, spuse brunetul după o 
lungă tăcere. A1 dreptate... Am risipit tot ce aveam, am făcut o 
mulțime de datorii, am cheltuit şi din bani străini şi acum nu ştiu 
pe unde să scot cămaşa. Ştii ce neplăcut, ce nesuferit e, când ai o 
mâncărime pe tot trupul şi niciun leac împotriva ei? Ceva 
asemănător simt eu acum... M-am băgat în mocirlä până în gât... 
Mi-e ruşine şi de lume, şi de mine. Nu ştiu nici eu ce mă împinge 


să fac o groază de neghiobii şi de mârsävii. Si ce-i mai rău e că nu 
pot cu niciun chip să mă opresc. Groaznic! Dacă mi-ar pica o 
moştenire sau dacă aş câştiga la joc, cred că m-aş lăsa de toate şi 
aş începe o viață noua... lar tu, Imolai Borisici, să nu mă 
osândeşti... să nu arunci piatra... Adu-ti aminte de Nekliujev!* al 
lui Palm... 

— Il ştiu eu pe Nekliujev al tău, spuse roşcovanul. Il tin minte. 
A risipit bani străini, a mâncat bine, a băut cât a putut şi, după o 
masă bună, 1 s-a făcut şi de petrecere: a început să se sclifosească 
în faţa unei fetişcane!... Înainte de masă, vezi Doamne, nu i-a ars 
de aşa ceva... E o ruşine ca un scriitor să idealizeze astfel de 
nemernici! Dacă Nekliujev n-ar fi fost bărbat frumos şi n-ar fi avut 
maniere galante, fata de negustor nu s-ar fi îndrăgostit de el şi n-ar 
fi avut mai târziu de ce să se caiasca... Soarta cam are obiceiul să 
dea nemernicilor înfăţişare plăcută... Sunteţi cu toții nişte 
cupidoni. Femeile mor după voi... Faceţi victime, aveţi noroc la 
femei! 

Roşcovanul se sculă şi începu să se plimbe prin fata băncii. 

— Uitä-te bunăoară nevastă-ta... e o femeie cinstită, cu suflet 
nobil... Cum a putut să se îndrăgostească de tine? Pentru ce? Si 
astă seară când minteai şi fäceai tot felul de schime, blonda aceea 
drăguță nu-şi mai lua ochii de la tine... Femeile se prăpădesc după 
voi, ăştia, Nekliujevii, vă jertfesc totul, iar unul ca mine munceşte 
toată viaţa, se zbate ca peştele pe uscat... e cinstea personificată şi 
nu are o clipă de fericire! Ce mai una, alta... iti aduci doar aminte. 
Eram logodnicul nevestei tale, al Olgăi Alexeevna, când nu te 
cunoştea încă. Am fost şi eu o vreme fericit, dar ai răsărit tu, şi... 
s-a 1Sprävit cu mine... 

— Aha! Invi-i-die? zâmbi brunetul. Nu te ştiam atât de invidios. 

Pe chipul lui Imolai Borisici trecu un val de ciudă şi de scarba... 
Fără să-şi dea nici el bine seama ce face, ridică mâna şi... lovi. 
Pocnetul unei palme tulbură liniştea nopţii... Jobenul zbură de pe 
capul brunetului şi se rostogoli pe zăpada bătătorită. Totul se 
petrecu într-o clipită, pe negândite şi într-un chip prostesc, fără 
rost. Roşcovanul se ruşină pe loc de această palmă. Îşi ascunse 


obrazul în gulerul ieşit de soare al paltonului şi o porni de-a lungul 
bulevardului. Ajuns în dreptul statuii lui Puşkin aruncă o privire 
înapoi spre brunet şi, ca şi cum s-ar fi speriat de ceva, începu să 
alerge spre strada Tverskaia... 

Vasili Ivantci rămase mult timp nemiscat pe bancă. O femeie 
care trecea pe acolo îi ridică şi îi întinse râzând jobenul. Cu gândul 
aiurea, îi mulţumi, se sculă şi plecă. 

„Acum începe pisălogeala, îşi spunea el o jumătate de ceas mai 
târziu, urcând scara lungă ce ducea la locuinţa sa. O să-mi scoată 
sufletul nevasta pentru banii de pe brățară! Toată noaptea o să mă 
bată la cap! Dracu” s-o 1a! Am să-i spun că i-am pierdut...” 

Ajuns în faţa uşii, sună sfios. Îi deschise bucătăreasa. 

— Vă felicit! îi spuse aceasta zâmbind cu gura până la urechi. 

— Pentru ce? 

— O să vedeţi! S-a îndurat Dumnezeu! 

Vasili Ivanici inalta din umeri şi intra în iatac. Nevasta-sa, Olga 
Alexeevna, o blondă măruntă cu părul pus pe moate, şedea la 
mäsuta ei şi scria. În față avea câteva scrisori gata puse în plicuri. 
Zărindu-şi bărbatul sări în picioare şi 1 se aruncă de gât. 

— Ai venit? Ce fericire! Nici nu poţi să-ţi închipui ce fericire! 
Mai-mai să-mi vină leşin, Vasea, atât de neașteptată... a fost 
vestea. 

Si, repezindu-se la masă, luă un ziar şi 1-l vari sub ochi 
bărbatului. 

— Citeşte! Biletul meu a câştigat 75.000 de ruble. Stii că am un 
bilet! Zău, am un bilet! Îl ascundeam de tine, fiindcă... fiindcă... 
l-ai fi amanetat. Mi l-a făcut cadou Imolai Borisici când era 
logodit cu mine, şi după aceea n-a mai vrut să-l ia înapoi. Ce om 
cumsecade e Imolai Borisici! Acum suntem grozav de bogaţi! 
Acum ai să te indrepti şi tu, n-ai să mai duci o viata destrabalata. 
Te tineai de chefuri şi mă înşelai numai din pricina lipsurilor, a 
sărăciei. Înţeleg... Tu, de fapt, eşti un om deştept, cumsecade... 

Olga Alexeevna făcu câţiva paşi prin odaie şi începu să râdă. 

— Ce fericire a dat peste noi! Mă plimbam prin odaie, mă 
plimbam dintr-un colt într-altul, te ocăram pentru purtarea ta 


destrăbălată, te uram. Ca să-mi uit amărăciunea m-am apucat să 
citesc ziarul... Si deodată... ce văd?... Le-am scris surorilor... 
mamei... Îmi închipui ce bucurie pe ele, bietele! Dar unde te duci? 

Vasili Ivanici aruncă o privire pe ziar... Uluit, palid, fără să 
asculte ce-1 spunea nevasta, rămase un timp locului fără a scoate o 
vorbă, gândindu-se la ceva; apoi îşi puse jobenul şi ieşi. 

— Bolşaia Dmitrovka, la hotelul x cu camere mobilate... strigă 
el birjarului. 

Dar în strada Bolşaia Dmitrovka nu găsi pe cine căuta. Camera 
binecunoscută era încuiată. 

„Se vede că-i plecată la teatru, gândi el, iar de la teatru... trebuie 
să se fi dus să mănânce undeva... Am să mai aştept...” 

ȘI aşteptă... Trecu o jumătate de ceas, trecu un ceas... începu să 
se plimbe prin coridor, apoi intră în vorbă cu valetul somnoros... 
Jos un orologiu bătu ceasurile trei... În cele din urmă, pierzând 
răbdarea, începu să coboare încet scara... Dar soarta se îndură de 
el. 

La ieşire întâlni o brunetă înaltă, slabă, cu un boa lung pe umeri. 
În urma ei venea un domn cu ochelari albaştri şi căciulă de 
astrahan. 

— Jertati-mä, se adresă Vasili Ivanici doamnei... Pot să vă 
tulbur o clipă? 

Bruneta şi domnul cu ochelari se încruntară. 

— Scuză-mă, spuse ea insotitorului ei şi se apropie cu Vasili 
Ivanici de un felinar... 

— Ce vrei? 

— Am venit la tine... la dumneata... pentru ceva important, 
Nadine, începu Vasili Ivanici bâlbâindu-se... Păcat că esti însoțită, 
ti-as fi povestit totul... 

— Despre ce-i vorba? Mă grăbesc! 

— Ja te uită! Şi-a găsit noi adoratori! E grăbită! Ştiu că-mi placi! 
De ce m-ai alungat în ajunul Crăciunului? N-ai vrut să trăieşti cu 
mine, fiindcă... fiindca nu puteam să-ţi ofer luxul pe care-l vrei tu. 
Am să-ţi dovedesc acum că n-ai avut dreptate. Da... Iti aduci 


aminte de biletul de loterie pe care ti l-am dăruit de ziua ta? Na, 
citeşte! A câştigat 75.000 de ruble! 

Doamna luă ziarul în mână şi, cu o privire lacomă, parcă 
speriată, începu să caute ştirile de la Petersburg... Si găsi ce 
căuta... 

În acelaşi timp, alti ochi, plânşi, indobitociti de durere, aproape 
innebuniti, scormoneau într-o casetă în căutarea biletului... Toată 
noaptea îl căutară şi nu-l găsiră. Biletul fusese furat, şi Olga 
Alexeevna ştia cine-l furase. 

În aceeaşi noapte, Nikolai Borisici roscovanul, se răsucea când 
pe o parte când pe cealaltă, încercând să adoarmă, dar nu putu 
închide ochii până dimineaţa. Îi era ruşine de palma dată. 


Apărută pentru prima oară în revista ,,Budilnik”, 1884, Nr. 2, autoriz. cenz. 
din 13 ianuarie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 

Povestirea a fost scrisă ocazional cu prilejul publicării în ziare a rezultatului 
tragerii loteriei titlurilor de împrumut. 


Comicul 


Actorul Ivan Akimovici Vorobiov-Sokolov îşi înfundă mâinile 
în buzunarele pantalonilor lui largi, se opri în faţa geamului şi îşi 
îndreptă privirea leneşă pe fereastra casei de peste drum. Se 
scurseră în tăcere vreo cinci minute... 

— Ce plictiseală! căscă ingenua Maria Andreevna. De ce taci, 
Ivan Akimici? Spune măcar ceva, dacă tot ai venit şi mă impiedici 
să-mi învăţ rolul! Zău că eşti nesuferit... 

— Hm... Aş vrea să-ţi spun ceva, dar parcă nu-mi vine... Dacă- 
ti spune omul pe şleau, fără delicateturi, aşa... mai grosolan, 
îndată îl judeci, îl iei în râs... Nu, mai bine nu-ţi spun! Îmi feresc 
limba de ispită... 

„Ce-o fi vrând să-mi spună? se întreba ingenua. E tulburat, are o 
căutătură ciudată, se mută mereu de pe un picior pe altul... Nu 
cumva vrea să-mi facă o declaraţie de dragoste? Hm... E o 
adevărată pacoste cu ştrengarii ăştia! Ieri mi-a făcut o declarație 
prima vioară, astăzi raisonneurul mi-a oftat la ureche tot timpul 
repetitiei... Au turbat cu toţii de plictiseală!” 

Comicul plecă de la fereastră şi, apropiindu-se de scrin, începu 
să cerceteze foarfeci şi borcänasul cu roşu de buze. 

— Da!... Aş vrea să-ţi spun, dar mă tem... mi-e ruşine... Dacă- 
ti spune omul asa, simplu, pe ruseşte, îl faci pe loc: bădăran, 
täränoi, şi câte şi mai câte... Te ştiu eu pe dumneata... Mai bine 
tac... 


„Ce să-i răspund dacă într-adevăr îmi face o declarație de 
dragoste? îşi continua ingenua şirul gândurilor. E un om bun, 
simpatic, are talent, dar... nu-mi place. Prea e urât... E adus de 
spate şi fata îi e plină cu tot felul de zgaibe şi bubulite... Vorbeşte 
răguşit... Şi-apoi manierele lui... Nu, niciodată!” 

Comicul făcu câţiva paşi prin odaie, se lăsă greoi într-un fotoliu 
si trase zgomotos spre el ziarul de pe masă. Privirea îi alunecă 
peste rânduri ca şi cum ar fi căutat ceva, apoi se opri pe o literă şi 
se pierdu în gol. 

— Doamne... de ar bâzâi măcar muştele! mormăi el. Tot ar fi 
mai vesel... 

„La drept vorbind, n-are ochi urâţi! îşi urmă gândul ingenua. 
Dar ce-i mai de preţ la el e caracterul; şi la un bărbat, sufletul, 
mintea, fac mai mult decât frumuseţea... Să te märiti cu el, ar mai 
merge; dar să trăieşti cu el... pentru nimic în lume! Şi totuşi, ce 
privire mi-a aruncat acum... Ca de foc! Nu înţeleg însă de ce se 
sfieste atâta?...” 

Comicul oftă din greu şi tuşi. Se vedea că tăcerea îl costă mult. 
Se făcu roşu ca racul şi îşi strâmbă gura într-o parte... Pe chip 1 se 
citea suferinţa... 

„La urma urmei merge să şi trăieşti cu el, îşi depăna mai departe 
gândurile ingenua. Are leafă bună... În orice caz e mai bine să fiu 
cu el decât cu vreun jerpelit de căpitan. Zău, am să-i spun că 
accept! De ce să-l jignesc cu un refuz, Săracul de el? Şi aşa are o 
viaţă destul de amărâtă!” 

— Nu! Nu pot! oftă comicul, sculându-se şi aruncând ziarul. Ce 
fire blestemată am! Nu pot să mă stăpânesc! Bate-mă, ocărăşte- 
mă, dar am să-ţi spun, Maria Andreevna! 

— Da’ hai odată omule, vorbeşte. Destul te-ai codit! 

— Draga mea! Scumpa mea! Fii mărinimoasă şi iartă-mă... iti 
sărut mânusitele, iti cad în genunchi... 

Lacrimi cam cât bobul de mazăre luciră în ochiu comicului. 

— Spune odată... nesuferitule! Ce este? 

— Draga mea, nu cumva ai un... pähärut de votcă? Mă arde la 
inimă! După beţia de ieri simt în gură atâția oxizi, protoxizi şi 


peroxizi, încât niciun chimist nu s-ar descurca! Mă crezi? Mi-e 
sufletul răvăşit! E peste puterile mele! 

Ingenua roşi, se încruntă, dar se stăpâni şi dădu comicului un 
pähärut de votcă... 

Acesta îl bău, prinse viaţă şi începu să-i povestească anecdote. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 4, 28 ianuarie. 
Semnată: A. Cehonte. A intrat fără modificări în culegerea „Povestiri 
felurite”. Sankt Petersburg, 1886. Publicăm textul culegerii. 


Birjarul 


Să tot fi fost ceasurile două din noapte. 

Consilierul comercial Ivan Vasilievici Kotlov iesi din 
restaurantul ,,Slavianski Bazar” şi o luă încet de-a lungul străzii 
Nikolskaia spre Kremlin. Era o noapte frumoasă, înstelată. Stelele 
clipeau vesel de după norii scämosati, zdrentuiti, ca şi cum le-ar fi 
făcut plăcere să privească pe pământ. Văzduhul era neclintit şi 
străveziu. 

„În preajma restaurantelor birjarii sunt scumpi, gândi Kotlov. 
Am să iau unul ceva mai departe... mai încolo, sunt mai ieftini... 
$1 apoi îmi face bine să merg niţel pe jos; am mâncat prea mult şi 
sunt şi beat”. 

Lângă Kremlin luă un birjar de noapte. 

— La Jakimanka! porunci el. 

Birjarul, un flăcău de vreo douăzeci şi cinci de ani, plesni din 
limba şi trase alene de haturi. Calutul se opinti şi porni ostenit, în 
trap mărunt... Kotlov dăduse peste prototipul birjarului. Era de 
ajuns să-i vezi chipul somnoros cu pielea tabacita, plină de 
bubulite, ca să recunosti în el birjarul. 

O luara prin Kremlin. 

— Cât o fi ceasul? întrebă birjarul. 

— Aproape două, răspunse consilierul comercial. 


— Aşa-a... S-a mai muiat vremea! Au fost geruri mari, dar 
acum s-a mai încălzit... Ai început să schioapeti, mârtoagä 
afurisită! O-o-of... netrebnico! 

Birjarul se ridică niţel şi sfichiui cu biciul spinarea calului. 

— larnă! ofta el aşezându-se cât mai bine pe capră şi 
întorcându-se către muşteriu. Nu-mi place! Sunt tare friguros! 
Stau în ger, îngheţ şi tremur de mă ia dracu’... Cum dă frigul, mi 
se şi umflă faţa... Aşa mi-e felul! Nu-s obişnuit! 

— Obişnuieşte-te... La meseria ta, trebuie să te obişnuieşti cu 
frigul... 

— Omul se poate obişnui cu orice, asta cam asa-1, boierule... 
Dar până să te obisnuiesti, ingheti de vreo douăzeci de ori... Sunt 
un om gingas, cocolosit, conasule... M-a cocolosit şi tata şi mama. 
Nu le-ar fi trecut prin cap că am să ajung vreodată birjar. Mă 
țineau în puf, fie-le tärâna uşoară! M-am născut pe cuptor si nu m- 
au mai scos de acolo până am împlinit zece anişori. Stăteam toată 
ziua tolănit pe cuptor şi mă îndopam cu plăcinte, ca un porc din 
aia netrebnici... Tare le mai eram drag... Mă îmbrăcau cât se 
putea mai ales, m-au învăţat carte, ca să facă din mine om subţire. 
Tin minte că nici descult nu mă lăsau să umblu: „Să nu räcesti, 
puiule”. Parcă n-aş fi fost mujic, ci boier. Dacă 1 se întâmpla tatei 
să mă bată, mama plângea... Dacă mă atingea mama, se cătrănea 
tata. Când plecam cu tata la pădure după uscături, mama mă 
înfofolea cu trei sube, de parcă porneam la Moscova, sau la 
Kiev... 

— O duceau bine? 

— Ei, ca toată lumea, ca omul de la tara... Spuneai bogdaproste 
când trecea ziua cu bine. Nu erau oameni cu dare de mână, dar 
nici de foame nu muream, slavă Domnului! Träiam în familie, 
boierule... adicătelea stăteam cu toţii laolaltă... Pe atunci trăia 
bunicul şi îşi ţinea pe lângă el pe cei doi feciori ai lui. Unul dintre 
ei, tatăl meu vasăzică, era însurat, celălalt era holtei. Eu eram 
singurul baietas şi tot neamul se bucura de mine, aşa că de, ma 
cocoloşeau şi ei cât puteau. Si bunicul mă cocoloşea. Bunicul avea 
nişte bani puşi deoparte şi îşi făcea el planul ca eu să nu mai duc 


viata de mujic... „Am să-ţi deschid o dugheană, Petruha, îmi tot 
spunea el. Fă-te mare!” Aşa mă tot deprindeau, ca pe un domnişor, 
şi mă tot räsfätau. Da” până la urmă a dat peste noi o belea atât de 
mare că s-a dus dracului domnişoria... Unchiul meu, adică 
feciorul bunicului şi fratele lui taică-meu, s-a apucat şi a furat 
banii bunicului. Erau vreo două mii de ruble... Cum i-a furat, a 
început să ne meargă prost... Am vândut caii, vacile... Tata şi 
bunicul s-au dus să se tocmească cu ziua... Se ştie doar cum e la 
noi, la ţărani... lar pe mine, robul lui Dumnezeu, m-au dat să pasc 
vitele... Şi iac-aşa cu domnisoria! 

— Și unchiul tău? Ce a făcut? 

— Lui i-a mers bine... cum era şi de aşteptat... A deschis o 
cârciumă la drumul mare şi n-a mai ştiut ce-i grija... Peste vreo 
Cinci ani s-a însurat cu o targoveata bogată de la Serpuhov. A luat 
vreo opt mii de ruble zestre... După nuntă, carciuma I-a ars... De 
ce să nu ardă, daca era asigurată? Aşa se şi cuvenea... Iara dupa 
foc a venit aici, la Moscova, şi şi-a deschis o bacanie... Cică acum 
e putred de bogat şi că nu-i mai ajungi nici cu prăjina la nas... L- 
au văzut pe aici nişte mujici de-ai nostri, de la Habarovsk... Ei mi- 
au spus... Eu nu l-am văzut... îi zice Kotlov, Ivan Vasiliev... N- 
ati auzit cumva de el? 

— Nu... Hai, mână mai iute! 

— Ne-a făcut mult rău Ivan Vasiliev, of, mare rău ne-a mai 
făcut! Ne-a sărăcit şi ne-a lăsat pe drumuri... Parcă acum aş 
îngheţa eu aici plăpând şi fără putere cum sunt, dacă n-ar fi fost 
el? Aş trai ca lumea in sătucul meu... O-o-of! Auziţi, se trag 
clopotele de utrenie... imi vine să mă rog lui Dumnezeu să-l 
pedepsească pentru tot chinul ce-l îndur... Dar îl las în plata 
Domnului! Să-i ierte Cel de Sus păcatele! O1 răbda eu până la 
capăt! 

— La dreapta, şi trage la scară! 

— Am înţeles... lacă am ajuns... Mi s-ar cuveni şi mie cinci 
copeici pentru că v-am ţinut de urât... 

Kotlov scoase din buzunar un bänut de cincisprezece copeici şi-l 
întinse birjarului. 


— N-ar strica să mai puneţi ceva! Că doar v-am dus tare bine! 
Si-apo1, îmi faceţi saftea... 

— Las’ ca-ti ajunge! 

Boierul trase de sonerie şi dupa o clipă îl înghiţi uşa sculptată, 
de stejar. 

Birjarul sări pe capră şi o luă încet înapoi... Se stârni un vântulet 
rece... Birjarul se încruntă şi îşi băgă mâinile cele gingase în 
mânecile rupte ale hainei. 

Nu era obişnuit cu frigul... Era un cocolosit... 


Apărută pentru prima oară în revista „Russki satiriceski listok”15, 1884, 
Nr. 5, 9 februarie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


La vânătoare 


Expoziţia de câini, cu ogarii şi copoii ei, mi-a adus aminte de o 
întâmplare care a jucat un mare rol în viaţa mea. 

Primisem într-o dimineaţă o scrisoare de la un unchi al meu, 
mosier în gubernia Ekaterinoslav. Unchiul îmi scria între altele: 

„Dacă nu vii la mine săptămâna viitoare, nici nu te mai socotesc 
nepotul meu şi-l şterg şi pe tatăl tău din pomelnic... Vino neapărat 
să vânăm impreuna!”’... 

N-am avut încotro. 

Unchiul m-a primit cu braţele deschise şi, după obiceiul 
vânătorilor, chiar şi al celor mai primitori, m-a dus de îndată să-mi 
arate call şi câinii, fără să-mi dea măcar răgaz să mă dezmeticesc 
după atâta drum şi să mă odihnesc şi eu puţin. După părerea mea, 
câinii pot fi mari, mici sau potriviti, albi, negri sau suri, răi sau 
blânzi, dar unchiul meu deosebea printre ei câini värgati, stropiti, 
bältati, negri-tarcati, dereşi, vineţii, alunii — limbaj curat câinesc. 
Să juri că de ar şti câinii să vorbească, limba asta ar vorbi-o. 
Unchiul mi-i arăta, îi pupa în bot şi mă punea să le pipăi botul şi 
labele. 

A doua zi de dimineaţă, mi-a dat o scurtă îmblănită şi pâslari şi 
m-a luat cu el la vânătoare. 

Si astăzi îmi aduc aminte de pădurea mare de arini, incaruntita 
de chiciură. Domnea o linişte de mormânt. De la marginea ei şi 
până în zare se întindea o câmpie albă, nesfârşită. Prin pădure şi pe 


câmpie goneau călări sumedenie de scurte îmblănite... Chipurile 
erau toate îngrijorate, încordate, ca şi cum toate acele scurte 
îmblănite ar fi fost pe cale să descopere ceva nou, 
nemaipomenit... Unchiul meu, roşu ca racul, galopa de la o scurtă 
la alta; dădea porunci, ocăra... Răsunau chemări de goarnă... 
Parcă am şi azi în faţa ochilor întreaga privelişte. Îmi mai aduc 
aminte cum unchiul meu s-a apropiat de mine şi m-a dus la 
marginea pădurii. 

— Star aici... cum vezi că dă dihania buzna spre tine, tragi! 

— Ce să trag unchiule când abia ştiu să ţin puşca în mână. 

— Fleacuri... învaţă... Si ia bine seama!... Cum vezi dihania, 
tragi! 

După ce mi-a vorbit astfel, unchiul a plecat şi eu am rămas 
singur. Scurtele îmblănite s-au mistuit şi ele în pădure. Am 
aşteptat mult timp dihania. În timp ce-o aşteptam, mă gândeam la 
Moscova, visam, moţăiam... 

„Ce-ar fi s-o impusc eu? îmi făceam planul. Eu, şi nu ei! Să mori 
de râs!” 

După o îndelungată aşteptare se auzi un lătrat înfundat... 
Pădurea răsună de chiote... Ridicai cocoşul şi-mi încordai vederea 
si auzul... Inima începu să-mi bată şi în mine se trezi instinctul 
prădalnic al vânătorului. În apropiere trosniră deodată tufele, şi 
zării o sălbătăciune ciudată, cu picioare lungi, cu botul tepos, care 
venea în goană drept spre mine... Apăsai cu degetul pe trăgaci: 
răsună o impuscatura şi... gata! Ura! Dihania făcu un salt în sus, 
se präbusi şi începu să se zbată la pământ. 

— Hei! Veniti încoace! Aici, la mine! începui să strig. 
Unchiule! 

Arătai spire dihania care trăgea să moară. Unchiul o privi şi se 
luă cu mâinile de cap. 

— E Skaciok al meu! strigă el. Câinele meu!... Câinele meu cel 
mai drag]... 

S1, sărind de pe cal, se repezi şi luă în braţe trupul lui „Skaciok”. 
lar eu mă urcai cat putui mai repede într-o sanie şi pe-aici ţi-e 
drumul! 


Omorul nepremeditat al lui „Skaciok” m-a stricat pe viata cu 
unchiul meu. De-atunci nu mi-a mai dat bani. Când a murit acum 
trei ani, mi-a trimis vorbă că nici după moarte nu-mi va ierta 
asasinarea câinelui său iubit. lar, în ce priveşte moşia, nu mi-a 
lăsat-o mie moştenire, ci unei doamne oarecare, care-i fusese 
cândva ibovnica. 


Apărută pentru prima oară în revista ,,Budilnik”, 1884, Nr. 6, autoriz. cenz. 
din 11 februarie cu titlul: Unchiul şi câinele. (Cu prilejul expoziţiei de câini). 
Semnatä: A-n. C-te. În Arhiva literară centrală din Moscova se păstrează 
şpalturile textului revăzut al acestei povestiri cu titlul: La vânătoare. 
Povestirea fusese la început destinată de Cehov pentru culegerea de ,,Opere” 
din anul 1899, cum reiese dintr-o scrisoare a lui Cehov către editorul A. F. 
Marx (30 aprilie 1899). Publicăm textul din şpalturi. 

Cu ocazia revizuirii, povestirea a suferit însemnate modificări stilistice. 
Sfârşitul povestirii a fost de asemenea mult scurtat. 


Ah, femeile, femeile!... 


Serghei Kuzmici Pocitaiev!5, directorul unui ziar de provincie 
intitulat „Tifla”, se întoarse ostenit şi vlaguit de la redacţie şi, cum 
ajunse acasă, se trânti greoi pe divan. 

— Slavă Domnului! Sunt acasă, în sfârşit... Aici, în căminul 
meu, lângă nevastă, am să uit de toate supărările. Maşa mea e 
singura făptură care mă înţelege, care e aproape de mine. 

— De ce eşti atât de tras la fata astăzi? îl întrebă nevastä-sa, 
Maria Denisovna. 

— Aşa, nu sunt în apele mele... Ce bine ca sunt acasă, lângă 
tine; am să uit de toate supărările... 

— Ce s-a întâmplat? 

— În general totul merge la noi anapoda, dar astăzi parcă a fost 
si mai şi, Petrov nu vrea să-mi mai dea hârtie pe datorie, secretarul 
de redacţie a început să bea... Dar astea-s fleacuri, care se vor 
îndrepta într-un fel sau  într-altul...  Nenorocirea e alta, 
Manecika... Mă aflam astăzi la redacție şi făceam corectura 
articolului meu de fond. Deodată, închipuie-ţi, se deschide usa şi 
intră prinţul Prociuhanţev!*, vechiul meu prieten, acela care joacă 
întotdeauna rolurile de prim amorez la reprezentațiile de amatori şi 
care i-a dăruit actriţei Zriakina!“% calul său alb în schimbul unui 
singur sărut. „Ce dracu” îl aduce? m-am gândit eu. Degeaba nu 
vine el... Vrea pesemne să-i fac reclamă Zriakinei”... Am început 


să vorbim... Una, alta, c-o fi c-o pati... Şi ce crezi? Nu pentru 
reclamă venise. Îmi adusese nişte versuri de-ale lui să i le public... 

— Am simţit în piept, zice el, o flacără mistuitoare şi... o 
mistuire înflăcărată. Aş vrea să gust voluptatea de a fi autor... 

Scoate apoi din buzunar o hârtiuţă roz, parfumata şi mi-o 
întinde... 

— Sunt versuri, zice. Poate că sunt, zice, cam subiectiv în aceste 
versuri, dar... Si Nekrasov a fost subiectiv... 

Am luat versurile lui subiective şi m-am apucat să le citesc... 
Nişte prostii fără pereche! În timp ce citeam simţeam că mă ustură 
ochii şi că ceva mă apasă pe diafragmă, de parcă aş fi înghiţit o 
piatră de moară... Versurile erau închinate Zriakinei. Dacă mi le- 
ar fi închinat mie, l-aş fi reclamat la tribunal! Într-una dintre poezii 
se repeta de cinci ori cuvântul „valvârtej”! D-apoi rima! Viața era 
la el viață, şi vânt rima cu flămând! 

— Nu, zic eu, imi eşti prieten, dar nu pot să-ți public versurile... 

— De ce, mă rog? 

— Jac-asa... Din motive independente de redacție... Nu se 
integrează în programul ziarului... 

Eram roşu ca racul; am început să-mi frec ochii şi l-am minţit ca 
mă doare capul... Cum puteam să-i spun că versurile lui nu făceau 
doi bani? Prociuhantev a simţit însă că nu-i spun adevărul şi s-a 
înfoiat ca un curcan. 

— Ai ceva împotriva Zriakinei, mi-a spus el, şi de aceea nu vrei 
să-mi publici versurile. Înţeleg totul... Intele-e-eg, domnul meu! 

M-a acuzat de părtinire, m-a făcut burtă verde, clerical şi mai 
ştiu eu ce... M-a bătut la cap două ceasuri încheiate. În cele din 
urmă mi-a făgăduit că o să pornească o campanie împotriva mea... 
A plecat fără să-şi ia rămas-bun... Aşa că, vezi, draga mea! La 4 
decembrie, de sfânta Varvara, e onomastica Zriakinei şi versurile 
trebuie să apară cu orice pret... Poti, nu poţi, publică-le! Să le 
public e peste putinţă: mi-aş face ziarul de râs în toată Rusia. Să 
nu le public, iarăşi nu se poate. Prociuhantev ar scorni o intrigă şi 
m-aş duce pe copcă. Poftim de găseşte un mijloc să ieşi din 
această situație tampita! 


— Și ce fel de versuri sunt? Despre ce? întrebă Maria 
Denisovna. 

— Despre nimic... Nişte tâmpenii... Vrei să ti le citesc? Incep 
aşa: 


În fumul leneş de ţigară 

Vedeam cum treci în sprinten joc 
Cu buze moi ce infioara 
Ucigătoare de noroc... 


Apoi deodată hodoronc-tronc: 


O iartă-mă, fiinta-ntraripata, 

O înger drag, să nu fii supărată, 

Că eu, uitând de-amor, m-azvarl aşa-n nestire 
În gura morţii... O, ce pätimire! 


ȘI aşa mai departe... Nişte idioti1. O aiureala... 

— Dar de ce? Versurile astea sunt foarte drägute! bătu din 
palme Maria Denisovna. Chiar foarte drägute! Ce cusur le găseşti? 
Îi cauţi pur şi simplu nod în papură, Serghei! „În fumul... cu buze 
moi’... înseamnă că nu pricepi deloc! Nu te pricepi, Serghei! 

— Tu nu te pricepi, nu eu! 

— A, ba să mă 1erti... La proză nu mă pricep, dar la versuri mă 
pricep foarte bine! Prinţul le-a compus cât se poate de frumos. 
Minunat chiar! Îi porţi pică şi de asta nu vrei să le publici! 

Directorul oftă şi ciocăni cu degetul, mai întâi în masă, apoi în 
frunte... 

— Deştepţii! mormai el, zâmbind dispretuitor. 

Îşi luă jobenul, clătină cu amărăciune din cap şi ieşi... 

« „Vol căuta în lumea aceasta largă un coltisor mai fericit... să 
pot trăi”!€! Ah, femeile, femeile! Toate sunt la fel» gândea el, 
îndreptându-se cu paşi mari spre restaurantul „Londra”. 

Simtea nevoia să bea... 


Apărută pentru prima oară în ziarul „Novosti dnia”!%, 1883, Nr. 45, 15 
februarie. Semnată: Ance. Publicăm acest text. 

În amintirile sale, Mih. P. Cehov, fratele scriitorului, spune că Cehov, 
având odată de gând să scrie un vodevil hazliu intitulat: „Secretarul fara 
barbă, dar cu pistol”, trebuia să compună o poezie cu totul lipsită de talent, în 
care să se repete de câteva ori cuvântul ,,valvartej”. În povestirea de față sunt 
redate primele patru versuri din acea poezie. Primul catren din povestire 
coincide cu începutul poeziei „Ultimul adio”, pe care Cehov a trimis-o E. I. 
Junosevei la 2 noiembrie 1883, sub formă de scrisoare. 


Două scrisori 


I. O ÎNTREBARE SERIOASĂ 


Dragul şi scumpul meu unchi, Anisim Petrovici! Chiar acum a 
fost la mine consăteanul dumitale Kuroseev şi mi-a spus, între 
altele, că de curând vecinul dumitale Murdaşevici s-a întors cu 
familia din străinătate. Această ştire m-a mirat cu atât mai mult cu 
cât umbla zvonul că Murdaşevicii vor rămâne pentru totdeauna în 
străinătate. Scumpul şi dragul meu unchi! Dacă ţii cât de putin la 
nepotul dumitale, du-te, te rog, la Murdasevici şi află ce mai face 
Masenka, fiica lui adoptivă. Iti dezvălui o taină pe care o pästrez 
adânc în suflet. Numai dumitale pot să ţi-o incredintez. O iubesc 
pe Maşenka! O iubesc la nebunie, mi-aş da şi viaţa pentru ea! Şase 
ani de despărţire n-au micşorat nici cu o iotă dragostea mea pentru 
ea. Ce face, cum o duce? Scrie-mi cum ai găsit-o, dacă îşi mai 
aduce aminte de mine, dacă mă iubeşte ca pe timpuri? Pot să-i 
trimit o scrisoare? Află toate acestea, dragul meu unchi, şi scrie-mi 
cât mai amănunţit. 

Spune Masenkäi că nu mai sunt studentul sfios, sărac, de 
altădată... Am ajuns avocat, am clientelă, bani... Într-un cuvânt, 
nu-mi mai lipseşte decât ea ca să fiu pe deplin fericit... Numai ea! 

În aşteptarea unui răspuns cât mai grabnic, te îmbrăţişez. 
Vladimir Greciniov. 


II. UN RĂSPUNS AMĂNUNŢIT 


Scumpul meu nepot Volodea! Chiar a doua zi după ce am primit 
scrisoarea ta, m-am dus la Murdaşevici. Ce om cumsecade! A 
îmbătrânit el si a incaruntit cât a stat în străinătate, dar nu a uitat 
de vechiul său prieten: cum am intrat, m-a cuprins în braţe, s-a 
uitat lung la mine şi mi-a spus cam sfios, cu duiosie: „Nu va 
recunosc!” Când însă i-am spus cum mă cheamă, m-a imbratisat 
încă o dată şi a exclamat: „Acum mi-aduc aminte!” Ce om 
cumsecade! M-a poftit să sed, am băut şi am mâncat, apoi i-am 
tras şi un mic preferans la o zecime de copeică punctul. Mi-a 
povestit câte-n Lună şi-n stele despre cele văzute în străinătate. Ce 
să-ți spun, mi-a mers la inimă! Mai ales m-a făcut să rad cu 
descrierea hazlie a caraghioaselor moravuri nemtesti. Spune însă 
că stunta lor a ajuns foarte departe. Mi-a arătat şi un tablou, 
cumpărat în trecerea lui prin Italia şi care reprezintă o persoană de 
sex feminin într-o îmbrăcăminte fistichie şi deşuchiată. Am văzut- 
o şi pe Maşenka ta. Era într-o rochie bogată de culoare trandafirie, 
cu podoabe, din cele de preţ. Îşi aduce aminte de tine şi i-au dat 
chiar lacrimile când m-a întrebat ce mai faci. Aşteaptă o scrisoare 
de la tine şi iti mulţumeşte că nu ai uitat-o şi că mai nutresti 
sentimente pentru ea. Îmi scrii că ai clientelă şi bani! Pästreazä-ti 
cu grijă banii, drägutule, şi fii cumpătat şi stăpânit. Când eram 
tânăr m-am lăsat şi eu pradă unor excese voluptoase, dar numai 
scurtă vreme şi cu destulă măsură; totuşi acum mă călesc. Acestea 
fiind zise, iti trimit binecuvântarea mea si iti doresc toate cele 
bune. 

Binevoitorul tau unchi Anisim Greciniov. 

P. S. Scrii cam încâlcit, dar foarte atrăgător si cu multă 
elocventa. 

Am arătat scrisoarea ta tuturor vecinilor. După ce au citit-o, te- 
au socotit mare scriitor, şi Vladimir, fiul părintelui Grigori, a 
copiat-o chiar ca s-o trimită la ziar. Am arătat-o Maşenkăi şi 
bărbatului ei, neamtul Uhrmacher, cu care Masenka s-a măritat 
anul trecut. Neamtul ţi-a citit scrisoarea şi a lăudat-o şi el. Acum 


le-o arăt şi le-o citesc tuturor. Mai scrie-mi! Icrele negre pe care 
le-am mâncat la Murdaşevici au fost straşnice! 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 10, 10 martie. 
Semnată: Omul fără splină. În volumul al XIX-lea suplimentar al culegerii de 
„Opere” ale lui Cehov (1911) povestirea e redată în altă redactare, pesemne 
după spalturi revăzute de autor. Publicăm textul din volumul al XIX-lea 
suplimentar. 


Maria Ivanovna 


Într-un salon luxos mobilat, pe o canapea de catifea violet închis 
şedea o femeie tânără de vreo douăzeci şi trei de ani. O chema 
Maria Ivanovna Odnosciokina'™. 

— Ce început şablon, stereotip! va exclama cititorul. Domnii 
aceştia încep veşnic cu saloane luxos mobilate! Iti şi taie pofta să 
mai citeşti! 

Cer iertare cititorului şi merg mai departe. În faţa doamnei stătea 
un tânăr de vreo douăzeci şi şase de ani, cu faţa palidă, tristă. 

— Ei, poftim, poftim... Eram sigur! se va încrunta iarăşi 
cititorul. Un tânăr, şi neapărat de douăzeci şi şase de ani! Si mai 
departe? Parcă nu ştim dinainte? El aşteaptă de la ea poezie, 
dragoste, iar ea îi va cere, prozaic, să-i cumpere o brățară. Sau, 
dimpotrivă, ea o să vrea poezie, iar el... Hotărât, n-am să-ţi citesc 
povestirea! 

Totuşi, eu îmi urmez povestirea. Tânărul nu-şi lua ochiu de la 
tânăra femeie şi şoptea: 

— Te iubesc, făptură minunată! Te iubesc chiar şi acum, când se 
simte în preajma ta o răceală de mormânt! 

Aici, cititorul îşi va pierde răbdarea şi va începe să mă ocärascä: 

— Dracu” să-l 1a! Baga pe gât publicului tot felul de tâmpenii: 
saloane luxos mobilate, Marii Ivanovne, răceli de mormânt... 

Cine ştie, cititorule! Poate că ai dreptate să te superi, şi poate că 
nu ai. Ceea ce-i plăcut în secolul nostru este tocmai faptul că nu 


poţi să-ţi mai dai seama cine are dreptate şi cine nu. Până şi juratii 
care judecă pe un biet om pentru furt, nu mai ştiu cine-i vinovatul: 
omul, banii — fiindcă nu erau destul de bine ascunşi—sau ei, 
Juraţii, fiindcă au venit pe lume. Toate-s încâlcite în lumea asta! 

Oricum ar fi, chiar dacă dumneata ai dreptate, apoi nici eu nu 
sunt vinovat. Găseşti că această povestire a mea nu-i interesantă, 
n-are niciun rost? Să admitem că aşa e şi că eu as fi de vină... Dar 
atunci acorda-mi cel putin circumstanţe atenuante. 

Cum să scriu lucruri interesante şi neapărat cu haz, dacă mă 
plictisesc de moarte şi, de două săptămâni, am şi febră recurentă? 

— Nu scrie dacă ai febră recurentă! 

Asta cam aşa-l... Dar, ca să nu lungim prea mult discuţia, 
inchipuieste-ti că eu am febră recurentă şi sunt prost dispus, că în 
acelaşi timp un alt scriitor are şi el febră recurentă, un al treilea are 
o nevastă pisăloagă şi îl dor mäselele, iar unui al patrulea 1 s-au 
înecat corăbiile. Toţi patru nu mai scriem nimic. Şi atunci cu ce-ai 
vrea să se umple paginile ziarelor şi revistelor? Nu cumva cu 
operele pe care dumneavoastră, cititorii, le trimiteţi zilnic cu sutele 
de kilograme redactiilor? Sute de kilograme din care abia se pot 
alege câteva grame, şi aceasta cu multă trudă şi bunăvoință. 

Noi ăştia, scriitorii de meserie —nu amatorii, ci adevărații 
salahori ai condeiului — suntem oameni, fiinţe, ca şi dumneata şi 
ca toți semenii dumitale; avem nervi la fel, märuntaie la fel, ne 
chinuiesc aceleaşi lucruri care te chinuiesc şi pe dumneata, avem 
mult mai multe necazuri decât bucurii şi dacă am vrea am găsi în 
fiecare zi un motiv să nu scriem. În fiecare zi, te asigur! Dar dacă 
am da ascultare acestui „să nu scrii” al dumitale, dacă ne-am lăsa 
la cheremul oboselii, plictiselii sau febrei, literatura de astăzi ar 
trebui să tragă obloanele... 

Dar ea nu poate s-o facă, cititorule, nici măcar pentru o singură 
ZI. Cu toate ca-ti pare marunta şi ştearsă, lipsită de interes, cu toate 
că nu trezeşte în dumneata nici veselie, nici mânie, nici bucurie, ea 
există totuşi şi îşi îndeplineşte menirea. Fără ea, nu se poate... 
Dacă am pleca şi ne-am părăsi ogorul, fie chiar pentru câteva 
clipe, am fi pe dată înlocuiți de nişte măscărici cu tichii şi 


clopoței; în locul nostru ar tabari profesori mediocri, avocaţi fără 
procese şi elevi de şcoală militară, care ar descrie serbedele lor 
aventuri sentimentale după comanda: „Stângul! Dreptul!” 

Da, trebuie să scriu, în ciuda plictiselu şi a febrei recurente. 
Trebuie să scriu fără încetare, cum pot şi cum mă pricep. Suntem 
puţini, ne numeri pe degete. lar unde-s slujbasi puţini, nu poţi sa 
ceri un concediu, cât de scurt ar fi. Nu poţi şi nici nu se cade. 

— Ai fi putut totuşi să alegi un subiect mai serios! Zău, ce rost 
are această Maria Ivanovna? Nu-s destule întâmplări, nu-s destule 
probleme în jurul nostru, care... 

A1 dreptate, sunt multe situaţii şi multe probleme, dar arată-mi 
dumneata ce anume iti trebuie? Dacă eşti atât de indignat, spune- 
mi ce vrei, convinge-mă o dată pentru totdeauna că ai dreptate, că 
eşti într-adevăr un om foarte serios, că viaţa dumitale e foarte 
serioasă. Arată-mi, fii desluşit! Altfel aş putea crede că problemele 
si situaţiile de care vorbeşti nici nu există, că eşti pur şi simplu un 
băiat simpatic şi uneori, când n-ai ce face, iti vine pofta să discuti 
despre lucruri serioase. 

Dar e timpul să-mi isprăvesc povestirea! 

Tânărul stătu mult timp în faţa încântătoarei femei. În cele din 
urmă, îşi scoase haina, ghetele şi şopti: 

— Noapte bună, pe mâine! 

Apoi se lungi pe divan şi se acoperi cu o cuvertură de plus. 

— În faţa unei doamne!? se va mira cititorul. Ce bazaconii, ce 
prostii! E revoltător! Vardist! Cenzură! 

Stai niţel, nu te grăbi, cititorule serios, profund, sever! Doamna 
din salonul luxos mobilat era pictată în ulei pe o pânză şi atârna 
deasupra divanului. Acum poţi să te revolti cât iti pofteste inima. 

Cum de îndură hârtia aşa ceva? Dacă se publică prostii ca 
„Mania Ivanovna”, înseamnă că revistele nu au un material mai de 
preţ. E limpede. Aşază-te deci, cititorule, cât mai repede la masa 
de scris, expune-ti gândurile tale adânci, valoroase, înnegreşte 
vreo cincizeci de kilograme de hârtie şi trimite-le unei redactii 
oarecare. Da, aşază-te cât mai repede şi scrie! Scrie şi trimite cât 
mai curând manuscrisul! 


S1 îl vei primi înapoi! 


Apărută pentru prima oară în revista „Budilnik”, 1884, Nr. 13, autoriz. 
cenz. din 31 martie. Semnată: A. Cehonte. În Arhiva literară centrală din 
Moscova se păstrează şpalturile unui text revăzut al acestei povestiri. După 
cum reiese dintr-o scrisoare cu data de 30 aprilie 1890, adresată editorului A. 
F. Marx, povestirea a fost, la început, destinată culegerii de „Opere” din anul 
1899. Publicăm textul din aceste şpalturi. 

Cu prilejul revizuirii, Cehov a scurtat mult povestirea şi i-a refăcut sfârşitul. 

La început, Cehov avusese intenţia să publice povestirea în ,,Oskolki’, dar 
N. Leikin i-a restituit-o însoţită de o scrisoare (21 ianuarie 1884): «N-am găsit 
cu cale să public povestirea dumitale „Maria Ivanovna” în „Oskolki”. Fii 
mărinimos şi iarta-ma, dar prea are un caracter intim şi eu caut să evit acest 
lucru în ,,Oskolk1’’.» 


Câteva cugetări despre suflet 


După părerea guvernantelor instruite şi a nevestelor savante de 
guvernator, sufletul este o obiectivare nedeterminată a substanţei 
psihice. Personal n-am nici un motiv să nu fiu de acord. 

Un mare savant a scris odată: „Pentru a găsi sufletul, luaţi un om 
căruia şefii i-au tras cu câteva clipe înainte o săpuneală straşnică şi 
strangeti-1 zdravăn piciorul cu o curea. Faceţi apoi o incizie în 
călcâi şi veţi găsi ceea ce căutaţi”. 

Cred în metempsihoză... Această credință am căpătat-o din 
experiență proprie. În timpul vegetării mele pe pământ, sufletul 
meu s-a întrupat în multe animale şi plante şi a cunoscut toate 
stadiile şi treptele animale, despre care vorbeşte Buddha... 

Am fost mormoloc când m-am născut, şi poamă bună când am 
păşit în viata. Intrând într-o slujbă la stat, am ajuns vulpoi; şeful 
mă făcea bou, prietenii — măgar, liber-cugetătorii — dobitoc. In 
tren, fugeam de controlor ca un iepure. La ţară, în mijlocul 
mujicilor, mă simţeam lipitoare. Cand au fost delapidati nişte 
bani, am fost un timp fap ispăşitor. Însurându-mă, am ajuns vită 
cornută. Răzbătând în cele din urmă până la drumul cel bun, am 
făcut burtă şi am devenit porc. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 15, 14 aprilie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Un om mândru 


POVESTIRE 


Lucrurile s-au petrecut la nunta negustorului Sinerilov!™ 

Cavalerul de onoare Nedorezov'®, un tânăr înalt cu ochi 
bulbucati şi părul tuns perie, perora într-un grup numeros de 
domnişoare, fluturându-şi pulpanele fracului: 

— Frumoasă trebuie să fie femeia, căci bărbatul se poate 
descurca şi fără frumuseţe. La bărbat, totul e mintea, cultura; 
frumuseţea nu face doi bani! Dacă n-ai sub teasta cultura şi 
facultati intelectuale, esti un fleac de nimic, oricat de frumos ai 
fi... Da... Nu-mi plac bărbaţii frumoşi! Fi donc!'®© 

— Spui aşa fiindcă dumneata eşti urât. Dar ia uită-te putin la 
bărbatul care stă colo, în jilt, în odaia de alături! Asta da, e un om 
într-adevăr frumos! Ce ochi! O splendoare! Priveşte numai! Cine 
O fi? 

Cavalerul de onoare aruncă o privire în odaia de alături şi zâmbi 
dispretuitor. Un brunet chipeș, cu ochi negri, şedea tolănit într-un 
jilt. Picior peste picior şi jucându-se cu lanţul de la ceas, se uita la 
oaspeţi cam de sus, printre gene. Un zâmbet trufaş îi flutura pe 
buze. 

— Nu găsesc nimic deosebit! spuse cavalerul de onoare. Un om 
ca atâţia alţii... aş zice chiar urât. Are o mutră nesărată... şi mărul 
lui Adam ieşit de doi coti! 


— Cu toate acestea e fermecător! 

— Voi îl găsiți frumos, eu însă nu. lar dacă totuşi e frumos, 
înseamnă că e prost şi lipsit de cultură. Cine-o fi? 

— Nu ştim... Nu pare să fie negustor... 

— Hm... Sunt gata să pun rămăşag că-i un dobitoc... Uite-l cum 
îşi bâtâie picioarele... Ti-e şi sila să-l vezi! Stati că aflu eu acuşica 
ce-l de capul lui... şi câtă minte are. Acusica... 

Cavalerul de onoare tusi şi se indrepta cu paşi hotărâți spre odaia 
de alături... Oprindu-se în faţa brunetului, îşi drese glasul, se 
gândi o clipă şi îl întrebă: 

— Ce mai faci? 

Brunetul ridică ochii la el, zâmbi şi răspunse plictisit: 

— Aşa şi aşa! 

— Cum aşa şi aşa? Trebuie să mergi întotdeauna numai înainte! 

— ŞI de ce mă rog numai înainte? 

— lac-aşa... Acu” toate merg înainte. Si lectricitatea, fiindcă 
veni vorba de ea, şi telegrafele, şi fel de fel de filifoane şi 
telefoane. Da! Să luăm progresul, bunăoară... Ce înseamnă 
cuvântul ăsta? Înseamnă că oricine trebuie să meargă înainte... 
Prin urmare şi dumneata trebuie să mergi înainte... 

— $1 unde ar trebui să merg acum, bunăoară? îl luă peste picior, 
zâmbind, brunetul. 

— Unde? Să vrei numai, că de găsit găseşti... Locuri îs multe... 
Uite, la bufet, de pildă... Ce zici? Să bem câte un coniac, aşa, 
fiindcă am făcut cunoştinţă... Ce părere ai? Pentru idee... 

— De ce nu? se învoi brunetul. 

Cavalerul de onoare şi brunetul se îndreptară spre bufet. 
Chelnerul, cu capul ras, in frac şi cravată albă mânjită, le turnă 
două pähärute de coniac. Cavalerul de onoare şi brunetul le dădură 
peste cap. 

— Bun coniac! spuse cavalerul de onoare. Dar sunt lucruri mai 
substanţiale... Hai să bem câte un pähärut de vin negru, tot pentru 
cunoştinţă... 

Goliră şi câte un pahar de vin negru. 


— Acusica dacă am făcut cunoştinţă, spuse cavalerul de onoare, 
ştergându-şi buzele, şi am şi băut, cum s-ar zice... 

— Nu „acuşica”, ci „acum”... îl îndreptă brunetul. Nu ştii nici 
să vorbeşti şi mai discuti despre telefoane. Cu o asemenea lipsă de 
cultură, în locul dumitale, eu aş tace chitic şi nu m-aş mai face de 
ruşine... Acuşica... acuşica... Ha-ha! 

— De ce râzi? răspunse jignit cavalerul de onoare. Spuneam 
„acuşica” de haz, în glumă... Ia, te rog, nu te mai hlizi atâta! Asta 
le-o fi plăcând domnişoarelor, dar mie nu-mi face nicio plăcere să 
te vad ranjind... $i, la urma urmei, cine esti? De unde ai răsărit? 

— Nu te priveşte... 

— Ce-nvartesti? Cum te cheama? 

— Nu-i treaba dumitale... Nu-s chiar atât de prost să spun 
primului venit cine sunt şi ce sunt! De altfel nu prea obişnuiesc să 
stau de vorbă cu oameni de teapa dumitale. Sunt prea mândru, nu 
mă cobor până la ei... 

— Ja te uită... Hm... Vasăzică, nu vrei să spui cum te cheamă? 

— Nu... Dacă ar trebui să-mi rostesc numele şi să mă recomand 
în fata fiecărei gägäute, nu mi-ar mai dovedi limba... $i apoi sunt 
atât de mândru, încât ori dumneata, ori chelnerul ăsta, pentru 
mine, totuna e... Necioplitilor! 

— Ja te uită... face pe boieru’... Las’ că aflăm noi îndată ce fel 
de şmecher eşti dumneata. 

Cavalerul de onoare inalta bărbia şi se îndreptă spre mire, care 
şedea alături de mireasă şi, roşu ca un rac, clipea mulţumit. 

— Nikişa! Cum îl cheamă pe smecherul ăsta? îl întrebă 
cavalerul de onoare, arătând cu capul spre brunet. 

Mirele dădu din cap, nedumerit: 

— Nu ştiu! răspunse el. Nu-i dintre cunoscutii mei. Se vede ca I- 
o fi poftit tata. Întreabă-l pe el! 

— Tatăl tău zace în biroul lui în stare de nedumerire alcoolică... 
si sforăie ca o sălbăticiune. Nici dumneata nu-l cunoşti? întrebă 
cavalerul de onoare pe mireasă. 


Mireasa îi răspunse că nici ea nu-l cunoaşte. Cavalerul de onoare 
dădu din umeri şi începu să-i întrebe pe musafiri, care declarară 
că-l văd pentru întâia oară în viaţa lor. 

— Cu siguranţă că-i un escroc, hotărî cavalerul de onoare. A 
intrat aici fără invitaţie şi se plimbă ca vodă prin lobodă. Bine! O 
să-i arătăm noi „acuşica”! 

Se apropie de brunet şi îşi propti mâna în şold. 

— Invitaţie ai? îl întrebă el. Te rog să-mi arăţi invitaţia! 

— Sunt prea mândru ca să arăt invitaţia oricărui terchea- 
berchea... Te rog să mă slăbeşti!... Prea te ţii scai de mine! 

— Vasăzică, nu ai invitație? Dacă nu ai invitaţie, înseamnă că 
esti un pungaş. Acum ştiu cine-mi esti si de unde ai răsărit! 
Acusica... adica acum, stiu ce fel de spion esti dumneata... Esti 
un escroc si atata tot. 

— Dacă aceasta mojicie mi-ar fi spus-o un om deştept, l-aş fi 
carpit, dar tie, dobitocule, nu face să-ţi cer socoteală! 

Cavalerul de onoare porni valvârtej prin odăi, adună vreo şase 
prieteni şi se infatisa cu ei brunetului: 

— Dă-mi voie, stimate domn, să-ţi văd invitaţia! 

— Nu vreau! Dă-mi pace, până nu... 

— Nu vrei să arăţi invitația? Vasăzică ai intrat fără invitaţie? Cu 
ce drept? Prin urmare eşti un escroc! Binevoieşte să părăseşti casa! 
Te poftim! Te rugăm!... De nu... acuşica te aruncăm pe scară... 

Cavalerul de onoare şi prietenii lui îl apucară pe brunet de 
subtiori şi îl târâră spre ieşire. Se produse larmă mare printre 
musafiri. Brunetul începu şi el să vocifereze, dând zor cu mândria 
lui şi cu bădărănia celorlalți. 

— Te poftim, te rugăm, frumosule! bombănea cavalerul de 
onoare, îmbrâncindu-l triumfător spre uşă. Vă ştiu eu pe voi ăştia, 
frumoşi! 

Il îndesară în palton, îi puseră sapca şi îi dădură un brânci în 
spate. Cavalerul de onoare chicoti de mulţumire şi îi dădu şi un 
bobârnac în ceafă... Brunetul se clătină, căzu pe spate şi se 
rostogoli pe scară. 


— Adio! Transmite celor de acasă salutările noastre! triumfa 
cavalerul de onoare. 

Brunetul se ridică, îşi scutură paltonul şi spuse, inaltand capul: 

— Tâmpitii se poartă ca tâmpiţi! Sunt prea mândru ca să mă 
înjosesc fata de voi, dar o să vă spună vizitiul meu cine sunt. 
Veniti mai aproape. Grigori! strigă el. 

Musafirii coborâră. Peste câteva clipe, vizitiul intră în vestibul. 

— Grigori! Cine sunt eu? 

— Stăpânul meu, Semion Panteleici... 

— Ce titlu am şi cum l-am dobândit? 

— Cetăţean de onoare, şi l-aţi dobândit prin învăţătură... 

— Unde fac slujbă şi în ce calitate? 

— Vă ocupați cu partea tehnică la fabrica negustorului 
Podsciokin şi aveţi o leafă de trei mii de ruble... 

— Ati înţeles acum? lată şi invitația mea! Am fost poftit la 
nuntă de către tatăl mirelui, negustorul Sinenilov, care acum e in 
stare de ebrietate. 

— Dragul meu! Scumpul meu! începu să strige cavalerul de 
onoare. De ce n-ai spus asta până acum? 

— Fiindcă sunt om mândru... Am amor propriu... Adio! 

— E1, da’ stai, frate, nu pleca!... Ar fi păcat! Fä-te-ncoa! 
Semion Panteleici! Acum văd ce fel de om eşti... Hai să bem 
pentru cultura ta... pentru idee... 

Omul mândru se încruntă şi urcă scara. Două minute după 
aceea, stătea la bufet şi bea coniac. 

— Fără mândrie nu se poate trăi pe lumea asta! lămurea el. 
Niciodată n-am să mă las călcat pe coadă. De nimeni! Îmi cunosc 
valoarea! De altfel, nişte neciopliti ca voi nici nu pot pricepe aşa 
ceva! 


Apărută pentru prima oară cu ilustraţii în ziarul ,Moskovski listok”1%, 
1884, Nr. 112, 24 aprilie. Semnatä: A. Cehov. Publicăm acest text. 


SSR E > 


KP. Cehov 


Ganduri nastrusnice 


Un profesor de limbi moarte, în aparenţă om dintr-o bucată, acru 
ŞI sever, dar care nutrea în taină idei îndrăzneţe şi-şi făcea tot felul 
de visuri fanteziste, mi se plângea că de fiecare dată când elevii lui 
dau extemporal sau când ia parte la consilii pedagogice, îl 
chinuiesc fel de fel de întrebări năstruşnice şi fără răspuns. 
Bunăoară spunea că 1 se îmbulzesc în minte întrebări de felul 
acesta: „Ce-ar fi dacă în locul duşumelei s-ar afla tavanul, iar în 
locul tavanului, duşumeaua? Ce aduce studiul limbilor moarte: 
folos sau pagubă? Cum ar face profesorii ca să-l viziteze pe 
director, dacă acesta ar locui în Lună?” etc. În psihiatrie, aceste 
preocupări şi altele asemănătoare, de care creierul nu izbuteste sa 
se dezbare, se numesc „obsesii”. E o boală grea, fără leac, dar 
interesantă pentru observator. Acum câteva zile, profesorul a venit 
la mine şi mi-a spus că a început să-l chinuiască o altă întrebare: 
„Ce ar fi dacă bărbaţii ar purta straie femeieşti?” E o întrebare 
absurdă, năstruşnică şi chiar necuviincioasă, dar nu se poate spune 
că ar fi cu neputinţă să-i găseşti un răspuns. Respectivul profesor 
şi-a dat următorul răspuns: dacă bărbaţii s-ar îmbrăca femeieste, 
atunci... 

registratorii de colegiu ar purta rochii de stambă, iar la zile mari, 
de bună seamă, de mătăsică; ar purta corsete de o rublă şi ciorapi 
de ata; decolteurile ar fi admise numai în cerc restrâns... 


factorii postali şi reporterii, nevoiţi să sară peste şanţuri pline cu 
apă şi peste băltoace, ar fi acuzaţi de atentat la bunele moravuri; 

scriitorul Juriev'®, de la revista ,Moscova”, s-ar plimba în 
malacov şi capot vătuit; 

Mihei şi Makar, oamenii de serviciu ai şcolii, s-ar duce în 
fiecare dimineaţă la director să-i strângă corsetul; 

funcționarii cu însărcinări speciale şi secretarii societăților de 
binefacere s-ar îmbrăca mai bine decât le-ar permite mijloacele; 

poetul Maikov ar purta bucle, rochie verde cu panglici roşii şi o 
scufita; 

trupul lui I. S. Aksakov s-ar odihni în sarafan şi bundita; 

şefii căii-ferate Lozovaia-Sevastopol, de săraci ce sunt, s-ar 
plimba in cämäsutä etc. 

Si iată ce conversații s-ar auzi: 

— Jupa e mai presus de orice critică, Excelenţă! Turnura e 
minunată! Decolteul este însă puţin prea mare! 

— Ba e după regulament, dragul meu! E decolteul de rangul IV. 
Ia netezeste-mi niţel volanul etc. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 19, 12 mai. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Lauda de sine 


BASM 


Un comisar, şef de circumscripție, om deştept şi stimat de toată 
lumea, avea un obicei prost si anume: când se afla în societate, îi 
plăcea să se fuduleascä cu talentele sale, care, trebuie s-o 
recunoaştem, erau foarte numeroase. Se fălea cu deşteptăciunea, 
cu energia, cu puterea, cu ideile lui etc. 

— Sunt puternic! spunea el. Dacă vreau, pot să îndoi o 
potcoavă, dacă vreau, fac pilaf pe oricine... Pot să därâm 
Cartagina, pot să tai noduri gordiene cu spada. Asta-mi sunt! 

Se falea, şi toţi erau în admiraţie în fata lui. Din nefericire, 
comisarul nu făcuse niciun fel de studii şi nici măcar proverbele 
din caietele de caligrafie nu le citise. Nu ştia că lauda de sine şi 
înfumurarea sunt năravuri nedemne de un suflet nobil. O 
întâmplare îl învăţă însă minte. Într-o zi, trecând pe la un vechi 
prieten, bătrân comandant de pompieri, şi găsind acolo o societate 
numeroasă, începu iar să se laude. După ce bău trei pähärute de 
votcă, holbă ochii şi spuse: 

— Priviţi, nevolnicilor! Priviţi şi luaţi aminte! Soarele pe care îl 
vedeţi pe cer, împreună cu ceilalți astri şi cu norii, merg de la 
răsărit la apus, şi nimeni nu poate să le schimbe calea! Eu însă pot! 
Pot! 


Bătrânul comandant de pompieri îi dădu al patrulea pähärut şi îi 
spuse prieteneste: 

— Cred! Pentru mintea omenească nimic nu-i cu neputinţă. 
Mintea este mai tare decât orice pe lume. Poate să îndoaie 
potcoave, poate să înalțe un foişor de foc până la cer, poate să 1a 
mită de la un mort... poate orice! Îndrăznesc însă să adaug, Piotr 
Evtropici, că există un lucru pe care nu-l poate birui nici mintea 
omenească şi nici chiar puterea dumitale. 

— Și care-i acest lucru? zâmbi dispretuitor încrezutul, plin de 
sine. 

— Poti să birui orice, dar nu poţi să te birui pe tine însuți! Da! 
„Gnoti se avton” spuneau cei vechi... Cunoaste-te pe tine însuţi... 
lar dumneata nu poţi nici să te cunoşti, nici să te birui. Nu poţi sa 
mergi împotriva firii dumitale. Da! 

— Ba pot! Pot să mă birui şi pe mine! 

— Ei, n-ai să te birui! Crede moşului: n-ai să-ţi birui firea! 

Se iscă o discuţie. În cele din urmă, bătrânul comandant de 
pompieri îl duse pe trufaş într-o dugheană de märuntisuri şi îi 
spuse: 

— Acum am să-ţi dovedesc ca am dreptate... Negustorul acesta 
are în caseta de colo o hârtie de zece ruble. Dacă poţi să te birui pe 
tine însuţi, să n-o jel... 

— N-o iau! Am sa mă birui! 

Trufasul încrucişă brațele pe piept si, în mijlocul atenţiei 
generale, începu să-şi biruie firea. Se luptă şi suferi mult timp. 
Vreme de o jumătate de ceas rămase cu ochii holbati, roşu la fata 
si strângând din pumni, dar în cele din urmă, nemaiputând răbda, 
întinse fără să vrea mâna spre casetă, apucă hârtia de zece ruble şi 
o băgă în buzunar cu o mişcare spasmodică: 

— Da! spuse el. Acum, înţeleg! 

Din ziua aceea nu se mai fuduli niciodată cu puterea lui. 


Apărut pentru prima oară în revista ,,Oskolki” 1884. Nr. 20, 19 mai. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Vilegiaturista 


Liolia N. N., o blondă drăgălaşă de vreo douăzeci de ani, stă 
lângă gardul vilei şi, sprijinindu-si bărbia de o ulucă, priveşte în 
depărtare. Câmpia întinsă, norii scämosati de pe cer, gara ce abia 
se zareste şi râuletul sopotind la câţiva paşi de gard —totul e 
scăldat în lumina Lunii, care s-a ivit, purpurie, de după un gorgan. 
Adierea uşoară a nopţii îşi face de lucru incretind ghidusa râuletul 
şi, furişându-se prin iarba tânără, o face să foşnească... În jur e 
linişte... Liolia stă îngândurată... Chipul ei drägälas e atât de trist, 
ochii îi sunt plini de atâta alean, încât zău că ar fi nedelicat şi crud 
din partea noastră să nu-i împărtăşim mâhnirea. 

Liolia compară prezentul cu trecutul. Acum un an, în aceeaşi 
înmiresmată şi poetică lună mai, era încă la pension şi îşi trecea 
examenele de absolvire. Îşi aduce aminte cum pedagoga clasei, 
mademoiselle Morceau!” — o fiinţă timorată, bolnăvicioasă şi din 
cale afară de mărginită, cu chipul ei veşnic speriat şi cu un nas 
mare, mereu asudat — le dusese pe absolvente la fotograf, pentru a 
le poza în grup. 

— Te rog din suflet, se rugase ea de casierita atelierului, să nu le 
arăţi fotografii de bărbaţi! 

Se ruga cu lacrimi în ochi. Această sărmană şopârlă, care nu 
cunoscuse în viaţa ei niciun bărbat, era cuprinsă de o sfântă groază 
când zărea un chip bărbătesc. În mustata şi în barba fiecărui 
„demon”, citea o fericire paradisiacă, ce ducea fără doar şi poate la 


o prăpastie înfricoşătoare, necunoscută, din care nu puteai scăpa. 
Elevele râdeau de prostia domnisoarei Morceau, dar, pătrunse 
până-n măduva oaselor de „idealuri”, nu puteau să nu 
împărtăşească sfânta ei groază. Fiecare dintre ele era adânc 
încredinţată că dincolo de zidurile pensionului, abstracție făcând 
de tata — bolnav de stomac — şi de fraţi — tineri cu termen redus —, 
misunau numai poeţi pletosi, cântăreți palizi, satirici veninosi, 
patrioți inflacarati, milionari cu averi fabuloase, avocaţi grozav de 
interesanti şi care store lacrimi cu elocinta lor... Priveşte acest 
furnicar şi alege!... Liolia era încredinţată că, ieşind din pension, 
va întâlni fără doar şi poate eroi de-ai lui Turgheniev şi alti 
asemenea lor, luptători neinfricati pentru adevăr şi progres, despre 
care au povestit toate romanele şi chiar toate manualele de 
istorie — antică, medievală şi modernă... 

S1 iată că luna mai a anului acesta a găsit-o pe Liolia măritată. 
Are un bărbat frumos, bogat, tânăr, cult, stimat de toată lumea, 
dar, cu toate acestea (e cam ruşinos s-o mărturisim fata de poetica 
lună mai), e mojic, necioplit şi din cale afară de nesărat. 

Se trezeşte din somn la ora zece dimineaţa fix şi, după ce îşi 
pune halatul, începe să se radă. Se rade cu un aer preocupat, 
recules şi cu metodă, de parcă ar inventa în clipa aceea telefonul. 
După ce se rade, îşi bea apa minerală, cu acelaşi aer concentrat. 
Apoi se îmbracă cu haine meticulos periate şi călcate, sărută mâna 
nevestei şi pleacă cu trăsura lui la „Societatea de asigurare” unde 
îşi are serviciul. Liolia habar n-are ce anume face el acolo. 
Transcrie doar nişte adrese, născoceşte proiecte iscusite sau poate 
tine in mână chiar frâiele „societăţii””? Se întoarce de la serviciu 
după ceasurile trei şi, plângându-se că-i obosit şi năduşit, isi 
schimbă rufăria. Apoi se aşază la masă. Mănâncă mult şi 
perorează tot timpul. Îşi alege de obicei teme înalte. Dezleagă 
problema feminină şi cea financiară, ocărăşte Anglia, îl laudă pe 
Bismarck, loveşte în ziare, în medicină, în actori, în studenţi... „E 
îngr-r-rozitor cât de înapoiat e astăzi tineretul”. La un singur prânz 
reuşeşte să rezolve probleme nenumărate. Dar lucrul cel mai 
nesuferit este că musafirii poftiti la masă îl ascultă pe acest pisälog 


şi-l aprobă mereu. Până la urmă, el, care nu spune decât neghiobii 
si lucruri banale, pare mai deştept decât toți ceilalți şi trece în 
ochii lor drept o autoritate. 

— Astăzi nu mai avem scriitori buni! suspină el la fiecare prânz. 

Dar nu din citit a dobândit această convingere. Nu citeşte 
niciodată nimic: nici cărți, nici ziare. Pe Turgheniev îl confundă cu 
Dostoievski, caricaturile nu le înţelege, glumele la fel, iar într-o zi, 
după ce, sfătuit de Liolia, l-a citit pe Scedrin, a găsit că scrie 
„nebulos”: 

— Puşkin e mai bun, ma chere... La Puşkin găseşti lucruri 
foarte hazlii! L-am citit... îmi aduc aminte... 

După prânz se duce pe terasă, se aşază într-un fotoliu moale şi 
cade pe gânduri, cu pleoapele pe jumătate lăsate. Se gândeşte mult 
timp şi foarte concentrat, încruntându-se şi incretindu-si fruntea... 
Liolia nu ştie la ce se gândeşte. Ştie numai că, după două ceasuri 
de meditaţie, nu se arată deloc mai deştept şi continuă să îndruge 
aceleaşi prostii. Seara se joacă mai întotdeauna cărți. E un jucător 
tipicar. De câte ori are de dat o carte, stă mult pe gânduri, iar dacă 
partenerul face o greşeală, începe să expună regulile jocului cu 
glas calm şi răspicat. După joc şi după ce pleacă musafirii, îşi bea 
iarăşi apa minerală şi se duce la culcare cu un aer preocupat. 
Doarme toată noaptea buştean. Foarte rar i se întâmplă să 
vorbească în somn, dar şi atunci nu spune decât neghiobii. 

— Birjar! Birjar! l-a auzit Liolia bolborosind a doua noapte 
după nuntă. 

Hârâie toată noaptea. Îi hârâie nasul, pieptul, burta... 

Altceva nu poate spune Liolia despre el. Acum stă lângă gard şi 
se gândeşte la el; îl asemuieşte cu bărbaţii pe care-i cunoaşte şi 
găseşte că tot el este mai bine decât toți ceilalți. Dar asta n-o 
mângâie. Sfânta groază a domnişoarei Morceau o făcuse să 
nădăjduiască mai mult. 


Apărută pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1884, Nr. 22, 2 iunie. 
Semnată: A. Cehonte. A fost inclusă în culegerea „Povestiri felurite”, Sankt 
Petersburg, 1836. Publicăm textul culegerii. 


S-a certat cu nevasta 


FAPT DIVERS 


Dracu” să vă ia! Te întorci acasă de la slujbă flămând ca un lup 
şi-ţi dă să mănânci naiba ştie ce... încearcă numai să spui ceva! 
Nici n-ai deschis bine gura şi-au şi început bocetele, lacrimile! Fir- 
aş de trei ori blestemat că m-am însurat! 

Bărbatul azvârli lingura în farfurie, sări în picioare şi plecă din 
odaie trântind mânios uşa. Nevasta se porni pe un plâns cu hohote, 
îşi ascunse obrazul în şervet şi plecă şi ea. Prânzul se sfârsise. 

Bărbatul intră în biroul său, se aruncă pe divan şi îşi înfundă 
capul în pernă. 

«Dracu' te-a pus să te-nsori! gândi el. Plăcută-i viaţa „de 
familie”, n-am ce zice! Abia te-ai însurat şi iti şi vine să te 
impusti!» 

După un sfert de ceas, se auzira dincolo de usa paşi usori... 

„Bineînţeles, nici nu se putea altfel... Mă jigneste, mă face cu 
ou şi cu oţet şi pe urmă imi dă târcoale; vrea să ne împăcăm... Pe 
dracu”! Aşteaptă tu mult şi bine! Mai bine mă spânzur decât să mă 
impac!” 

Usa se deschise cu un scârtâit uşor şi nu se mai închise. Cineva 
intră şi se îndreptă cu paşi sfioşi spre divan. 

„N-ai decât! Poti să-ţi ceri iertare, să te rogi, să plângi... Ai s- 
aştepţi mult şi bine! Te-ai lins pe bot! 


S-a ispravit! Poti să mori şi nu scoţi un cuvânt de ia mine... lac- 
aşa! Dorm şi n-am chef de vorbă!” 

Bărbatul îşi afundă şi mai adânc capul în pernă şi începu să 
sforäie uşor. Dar barbatii sunt tot atât de slabi ca şi femeile. E uşor 
să-l mol şi să-i imbunezi. Simtind în spatele lui un trup cald, se 
lipi îndărătnic de speteaza divanului şi-şi trase piciorul. 

„Sigur!... Acum te bagi în mine, te alinti, vrei să-mi intri pe sub 
piele... Parcă văd că începi să mă säruti, să cazi în genunchi. Nu 
pot să sufăr giugiulelile astea! Şi, totuşi... trebuie s-o iert. În 
starea ei, nu-i bine să se frământe... Am s-o las să se perpelească 
un pic, ca s-o pedepsesc, şi pe urmă o tert...” 

Chiar deasupra urechii lui, trecu încet, un oftat adânc. După el, 
altul, şi încă unul... Bărbatul simţi pe umăr atingerea unei mânute. 

„Ei hai, fie! O iert, pentru ultima oară. Destul am chinuit-o, 
säräcuta de ea! Cu atât mai mult că vinovatul sunt eu! Am făcut 
scandal din cauza unui fleac...” 

— Hai, ajunge, puiule! 

Bărbatul întinse mâna şi cuprinse trupul cald de lângă dânsul. 

— Ptiu! 

Alături de el se cuibărise cätelusa Dianka. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 23, 9 iunie. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Scrisoare către un reporter 


Stimate domn! Ştiu totul! Săptămâna aceasta au fost şase 
incendii mari şi patru mici. Un tânăr s-a împuşcat din dragoste 
înflăcărată pentru o fată, iar aceasta, aflând de moartea lui, şi-a 
pierdut minţile. Portarul Guskin!® s-a spânzurat din cauza 
abuzului de spirtoase. Ieri s-a scufundat o barcă cu doi pasageri şi 
un copil mic... Bietul copil! La „Arkadia”!"l, i-au ars unui 
negustor haina la spate, i-au făcut o gaură şi mai-mai să-i frângă 
gâtul. Au fost prinşi patru pungasi bine îmbrăcaţi, şi a avut loc 
naufragiul unui tren de marfă. Toate le ştiu, stimate domn! Atâtea 
întâmplări plăcute, atâţia bani în punga dumitale şi mie nu-mi dai 
nicio letcaie!... Un domn cumsecade nu procedează astfel! 

Croitorul dumitale, Zmirlov 

Corespondent: Omul fără splină. 


Apărută pentru prima oară în revista ,Oskolk1”, 1884, Nr. 23, 9 iunie, la 
rubrica: „Din pusculita cu curiozităţi”, Semnată: Omul fără splină. Publicăm 
acest text. 


Vodevilul 


Prânzul se sfârşise. Bucătăreasa primi poruncă să strângă cât 
mai încetişor masa, să nu facă zgomot cu farfuriile şi să nu 
tropaie... Copii fură trimişi, în mare grabă la pădure... Toate 
acestea, fiindcă Osip Feodorici Klodkov!”?, stăpânul vilei, un om 
uscätiv, tuberculos, cu ochii duşi în fundul capului şi nasul ascuţit, 
scosese din buzunar un caiet şi, dregându-şi rusinat glasul, 
începuse să le citească musafirilor un vodevil scris de el. 
Vodevilul avea un subiect simplu, era scurt şi pe placul cenzurii. 
lată-l! Funcţionarul Iasnoserdtev'’* dă buzna în scenă şi-şi anunţă 
nevasta că dintr-o clipă într-alta vor primi vizita şefului său, 
consilierul de stat Klesciov'”* care o simpatizează pe fiica lor Liza. 
Urmează un lung monolog al lui Iasnoserdtev pe tema: ce plăcut e 
să fii socrul unei excelente! „Are pieptul plin de decoraţii... 
lampas roşu la pantalon... iar tu stai lângă el şi pare foarte firesc! 
Ca şi cum n-ai fi doar un firicel de praf în vâltoarea universului!” 
Cufundat în visare, viitorul socru îşi dă deodată seama că prin odăi 
se simte un miros puternic de gâscă friptă. E neplăcut să primeşti 
un musafir de seamă când miroase urât în odăi, şi Iasnoserdtev 
începe să-şi mustre nevasta. „Niciodată nu poate omul să-ţi facă 
pe plac!” îi răspunde nevasta izbucnind în plâns. Viitorul socru se 
ia cu mâinile de cap şi-i porunceste să isprăvească odată cu 
bocetele, căci nu se cade să primeşti un şef cu ochii plânsi: 
„Loanto! Sterge-ti obrazul... Mumie, irodiadă necioplitä ce esti!” 


Pe nevastă o apucă istericalele. Fiica declară că numai poate răbda 
nişte părinți atât de nevricosi şi se îmbracă să plece. Dar o 
nenorocire nu vine niciodată singură. Până la urmă, distinsul oaspe 
găseşte pe scenă un doctor, care-i pune soţului comprese cu apă de 
plumb la cap, şi un comisar care încheie un proces-verbal de 
tulburare a liniştii publice. Atâta tot! În acţiune îl amestecă şi pe 
logodnicul Lizei, Granski, licenţiat în drept, un om dintre „cei 
noi”, care face teorii şi reprezintă pare-se, în vodevil, principiul 
binelui. 

Citind, Klocikov trăgea mereu cu coada ochiului la ascultători să 
vadă dacă râd. Spre bucuria lui, musafirii îşi puneau mâna la gură 
si se uitau unul la altul. 

— E1? Ce ziceti? îşi ridică Klocikov privirea asupra lor când 
isprăvi de citit. Cum vi se pare? 

Drept răspuns, cel mai în vârstă dintre musafiri, Mitrofan 
Nikolaievici Zamazuon!'5, cärunt şi chel ca o lună, se sculă în 
picioare şi, îmbrăţişându-l cu lacrimi în ochi, îi spuse: 

— Mulţumesc, dragul meu! A fost o adevărată desfătare... Ai 
scris aşa de bine chestia asta, că m-au podidit lacrimile... Vino să 
te mai strâng o dată in brate!... 

— Minunat! Remarcabil! se amestecă în vorbă Polumrakov!”®. 
Ai talent, mare talent! Ştii ce, frate dragă? Lasă-te de serviciu şi 
apucă-te de scris! Zău, neapărat! Ar fi o crimă să-ţi îngropi 
talentul! 

Începură felicitările, izbucnirile entuziaste, îmbrăţişările... Se 
trimise după şampanie rusească. 

Klocikov, roşu, emoţionat, beat de fericire, începu să se plimbe 
în jurul mesei. 

— Simt de mult în mine această chemare! începu el, tusind şi 
gesticulând. Încă din copilărie... Mă exprim literar, sunt 
spiritual... Scena o cunosc — ce vreţi — zece ani şi mai bine, am 
fost artist amator... Ce-mi mai lipseşte? Să lucrez niţel pe acest 
tărâm, să mai învăţ câte ceva... ŞI nu voi fi cu nimic mai prejos ca 
alţii... 

— Asa-1, să mai înveţi! îşi dădu cu părerea Zamazurin. Bine ai 


zis... Numai că vezi, scumpul meu... Iarta-ma, dacă iti spun, dar 
mie-mi place să spun adevărul, adevărul mai presus de orice... 
lată: infatisezi în piesă pe un oarecare Klesciov, consilier de stat... 
Cred că nu faci bine, dragul meu... În fond, n-are nicio 
importanţă, dar... cum să-ţi spun... e totuşi o chestiune delicată... 
E o Excelenţă, vezi tu... Las-o dracului, frate dragă! Te pomenesti 
că al nostru se mai supără, crezând că l-ai vizat pe el... O să se 
simtă jignit, moşul... Şi el nu ne-a făcut decât bine... Dă-o-ncolo! 

— Sa ştii că bine zici, se sperie Klocikov. Trebuie să mai 
schimb pe ici pe colo... Am să pun peste tot „Înălțimea 
Voastră”... Sau nu! N-am să pun niciun rang sau titlu...” Pur şi 
simplu Kleşciov... 

— Și mai e ceva, adăugă Polumrakov. Nu-i decât un fleac, dar, 
oricum, e neplăcut... bate la ochi... Logodnicul ăla al tău, 
Granski, îi spune Lizei că, dacă părinții nu se invoiesc la căsătoria 
lor, el o va lua împotriva voinţei lor. Poate că nu-i mare lucru... 
poate că, de multe ori, părinţii sunt într-adevăr nişte porci în 
tirania lor, dar, în timpurile noastre, cum să zic... mă tem să n-o 
pätesti! 

— Da, prea le spui pe şleau! fu de părere şi Zamazurin. Mai 
schimbă şi tu niţel pasajul ăsta... Si ai face bine să scoţi şi 
consideratiunile privitoare la plăcerea de a fi socrul şefului. Spui 
că e plăcut, şi totuşi ironizezi... Cu lucrurile astea nu trebuie să 
glumesti frate dragă... Al nostru a luat şi el o fată săracă; 
înseamnă deci că a facut rău? Asta vrei să spui? Crezi că asta nu I- 
ar putea jigni? Să admitem că se duce la teatru şi vede piesa ta... 
Crezi că o să-i facă plăcere? Doar te-a sprijinit atunci când, odată 
cu Salaleev, ai cerut un ajutor în bani. „E un om bolnav, a spus el, 
are mai multă nevoie de bani decât Salaleev...” Ei, vezi? 

— Mărturiseşte că ai făcut aici o aluzie la el! făcu cu ochiul 
Buliaghin. 

— Nici prin cap nu mi-a trecut! protestă Klocikov. Să mă bată 
Dumnezeu dacă am vrut să fac aluzie la cineva! 

— Lasă-lasă... Adevărul e că-i cam place să alerge după fuste... 
Asta ai prins-o bine la el... Si-apoi mai e ceva... dă-l încolo de 


comisar... Ce nevoie ai de el?... Si pe Granski să-l scoţi... Face 
pe eroul, dracu” ştie cu ce se ocupă, vorbeşte fel de fel de 
bazaconii... Dacă l-ai dezaproba, ar mai merge, dar tu, 
dimpotrivă, îl simpatizezi... Poate că-i om de treabă, dar... dracu” 
să-l mai descurce! Se poate crede orice... 

— Și ştiţi cine-i lasnoserdtev? E Eniakin al nostru... La el face 
aluzie Klocikov... E consilier titular, se ciorovăieşte veşnic cu 
nevastä-sa, are o fucă... Chiar el e... Bine-mi pare, dragul meu! 
Asa-1 trebuie, nemernicul! Prea face pe grozavul! 

— Să-l luăm, bunăoară, pe acest Eniakin... oftă Zamazurin. E 
un om de nimic, un ticălos, dar te pofteşte mereu pe la el pe acasă, 
ţi-a botezat-o pe Nastia... Nu-i frumos, Osip! Scoate-l! Şi, dacă 
vrei să ştii părerea mea... ar fi mai bine să te laşi!... Să te laşi de 
treaba asta... Gândeşte-te şi tu... Or să înceapă îndată vorbe: 
„Cine, cum, ce fel?...” N-ai să ştii nici tu cum să le mai descurci! 

— Aşa-l... îl sustinu Polumrakov. Joacă-joacă, dar te pomenesti 
că 1ese vreo istorie că n-o mai dregi nici în zece ani... Nu faci 
bine, Osip... Asta nu-i treabă pentru tine... Vrei cu tot dinadinsul 
să ajungi un Gogol sau un Krilov?... Astia au fost cu adevărat 
oameni învăţaţi. Pe când tu, ce şcoală ai? Esti un biet vierme, un 
nimic! Orice muscă poate să te strivească... Lasă-te, frate! Dacă 
află al nostru, e jale... Lasa-te! 

— Rupe-l! şopti Buliaghin. Noi o să tăcem chitic... Dacă ne 
întreabă cineva, spunem şi noi... NIMIC... 

— De ce să spunem? Nu-i nevoie să spunem, incuviinta 
Zamazurin. Daca te întreabă ei, atunci... nu poţi să minţi... De 
altul iti pare rău, da’ de tine ti se rupe inima... Aşa sunteţi voi, 
faceţi fel de fel de bazaconii, iar după aceea, alţii să scoată tăciunii 
din foc în locul vostru! Pentru mine, asta-i mai rău ca orice! Pe 
tine, un biet bolnav, n-o să te tragă la răspundere, dar de noi o sa 
se agate... Si zău, nu-mi convine! 

— Mai încet, domnilor!... Vine cineva... Ascunde-l, Klocikov! 

Klocikov păli, ascunse repede caietul, se scărpină în cap şi căzu 
pe gânduri. 


— Da, asa-i... oftă el. O să înceapă vorbe... O să se interpreteze 
în fel şi chip... Poate chiar că sunt în vodevilul meu lucruri pe 
care noi nu le vedem, dar pe care alții o să le vada... Am să-l 
distrug! Iar voi, fraţilor... să nu spuneţi nimănui... vă rog... 

Se aduse şampanie rusească... Musafirii băură şi plecară pe la 
casele lor... 


Apărută pentru prima oară in revista „Oskolki”, 1884, Nr. 26, 30 iunie. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Dureri nestiute 


POVESTIRE 


— Acum, stimabililor, n-ar fi rău să putem cina! spuse 
Rebrotiosov!77, comandantul cercului de recrutare, un locotenent- 
colonel înalt şi subţire ca un stâlp de telegraf, ieşind cu un grup de 
prieteni de la club, într-o noapte întunecoasă de august. În oraşele 
mai răsărite, la Saratov, bunăoară, ti se serveşte oricând supeul la 
club, dar în nenorocitul nostru Cerviansk nu capeti, afară de vodcă 
si de ceai cu muşte, nici pe dracu”! Şi nu e nimic mai rău decât sa 
nu poți lua o gustare, când esti băut! 

— Da, n-ar fi rău să îmbucăm ceva! îşi dădu cu părerea şi Ivan 
Ivanîci  Dvoetocievi'$, inspectorul şcolii  consistoriale, 
înfăşurându-se mai strâns în paltonul său cam jerpelit. Dar s-a 
făcut ora două, birturile-s închise... $i când te gândeşti ce-ar mai 
merge acum o scrumbioară... sau nişte hribişori... sau ceva aşa... 
ştiţi vol... 

Inspectorul făcu un gest sugestiv cu mâna şi mimica lui aminti 
de un fel de mâncare, pesemne tare gustoasă, fiindcă toţi îşi linsera 
buzele, privindu-l. Ramasera locului, pe gânduri. Dar degeaba îşi 
pusera cu toții mintea la încercare: din frământarea lor nu ieși 
nimic de înfulecat. Astfel că fură nevoiţi să se mulţumească cu 
închipuirea. 


— Straşnic curcan am mai mâncat ieri la Golopiosov'”! ofta 
Prujina!5-Prujinski, ajutorul şefului de poliţie. Dar ia spuneti- 
mi... ati fost vreodată la Varşovia, domnilor? Acolo se face aşa... 
se iau nişte caraşi obişnuiţi, încă vii... dar, cu adevărat vil... şi se 
bagă în lapte... Îi laşi, afurisitii, să înoate o zi întreagă în laptele 
acela şi apoi îi frigi cu smântână într-o tigaie încinsă. După aceea, 
frate dragă, fie şi ananas, şi nu-ţi mai trebuie! Zău aşa... Mai ales 
dacă mai bei un pähärut, două. Uiti că mănânci... te unge la inimă, 
nu alta... mori de plăcere numai mirosindu-i... 

— Si dacă mai pui şi un castravecior murat... adăugă 
Rebrotiosov, plin de înţelegere. Când eram în garnizoană, în 
Polonia, ţin minte că la o singură masă dădeam gata vreo două 
sute de coltunasi de ai lor, cu carne... Iti umpleai cu ei farfuria 
vârf, puneai piper, îi presărai cu mărar şi cu pătrunjel şi... n-am 
cuvinte să vă spun ce era! 

Rebrotiosov se opri deodată şi rămase pe gânduri. Îi venise în 
minte o ciorbă de cegă, pe care o mâncase la mănăstirea Troitkaia, 
în 1856. Amintirea acelei ciorbe era atât de vie, încât comandantul 
cercului de recrutare simţi deodată în nări mirosul de peşte, începu 
să mestece în neştire şi nici nu băgă de seamă că intrase până peste 
galoşi într-o băltoacă. 

— Nu, nu pot! spuse el. Nu pot să mai rabd! Mă duc acasă să-mi 
astâmpăr pofta! Ştiţi ce, domnilor, veniţi şi voi la mine! Zău! Bem 
câte un pähärut şi îmbucăm ce-om găsi. Nişte castraveți, nişte 
cârnaţi... punem samovarul... ai? Luăm o gustărică, mai discutăm 
despre holeră, ne aducem aminte de altădată... Nevastă-mea 
doarme, dar nici nu-i nevoie s-o trezim... umblăm încetişor... Hai 
să mergem! 

E de prisos să descriu entuziasmul cu care fu primită aceasta 
invitație. Voi spune numai că niciodată Rebrotiosov nu avu 
prieteni mai buni ca în noaptea aceea. 

— Am să-ți mut fălcile! se răsti comandantul cercului de 
recrutare la ordonanţă, introducându-i pe musafiri în vestibulul 
cufundat în întuneric. De o mie de ori ţi-am spus, nemernicule, 
când dormi în vestibul, să aprinzi hârtie aromată! Hai, pregăteşte 


samovarul, dobitocule, şi spune Irinei să... să aducă din pivniţă 
castraveți şi ridichi... Şi curăţă nişte scrumbii... Pune-le ceapă 
verde, tăiată mărunt, presară-le cu mărar... Stil tu, mai taie şi 
cartofi, aşa în rondele... Si sfecla, la fel... Apoi pune oţet şi 
untdelemn, ştii tu cum; pune şi muştar... Presară pe deasupra 
piper... Într-un cuvânt, fă o garnitură... Ai înţeles? 

Rebrotiosov arătă cu degetul cum să amestece salata şi adăugă, 
prin pantomimă, la garnitură, ceea ce nu izbutise să adauge prin 
viu grai... Musafirii îşi lepădară galoşii şi intrara, prin întuneric, în 
salon. Gazda aprinse un chibrit, care răspândi miros de pucioasă şi 
lumină pereţii impodobiti cu reproduceri oferite ca premii de 
revista ,Niva”, cu vederi din Venetia, cu portretul scriitorului 
Lajecinikov, şi cel al unui general cu ochi parcă speriaţi. 

— Acuşica! şopti gazda, ridicând încetişor aripile mesei pentru a 
o prelungi. Pun totul pe masă şi ne aşezăm... Maşa mea nu se 
simte tocmai bine astăzi. O s-o iertati... O chestie femeiascä. 
Doctorul Gusin!*! spune că-i din pricina mâncării de post... Se 
prea poate! Eu îi spun mereu: ,,Sufletelule, nu-i de vină mâncarea! 
Nu contează ceea ce intră, ci ceea ce iese pe gură... Mănânci de 
post, dar te superi, ca şi înainte... Decât să-ţi chinuiesti trupul, ar 
fi mai bine să nu te superi, să nu rosteşti fel de fel de vorbe...” 
Nici nu vrea să mă audă! Cică „aşa-s deprinsă din copilărie.” 

Ordonanţa intră şi, întinzând gâtul, şopti ceva la urechea gazdei. 
Rebrotiosov încruntă sprâncenele. 

— Mda... mormä el înfundat. Hm... nu face nimic... 
Domnilor, mă iertati... în câteva clipe sunt înapoi... Ştiţi, Masa a 
încuiat pivnita şi dulapurile din pricina servitorilor şi a luat cheile 
la ea. Trebuie să mă duc să le iau... 

Rebrotiosov se ridică, deschise încetişor uşa şi se duse în vârful 
picioarelor la nevastă... Nevastă-sa dormea. 

— Masenka! îi şopti el, apropiindu-se cu băgare de seamă de 
pat. Trezeste-te, Matunia, numai o clipă! 

— Cine-i? Tu eşti? Ce vrei? 

— Uite de ce am venit, Maşenka... Dă-mi cheile, ingerasule, şi 
nu-ți strica somnul... Dormi înainte... Mă descurc eu şi singur... 


Am să le dau câte un castravecior, nimic mai mult... Să mă bată 
Dumnezeu... Sunt cu Dvoetociev, ştii tu, Prujina-Prujinski şi alti 
câțiva... Nişte oameni minunaţi... stimati de toată lumea... 
Prujinski are chiar ordinul „Sfântul Vladimir”, clasa a IV-a... Te 
stimează aşa de mult... 

— Unde te-ai îmbătat? 

— E1, poftim, de ce te superi?... Vezi cum esti?... Am să le dau 
câte un castravecior şi atâta tot... Acuşi pleacă... Mă descurc eu si 
singur; pe tine n-o să te supărăm deloc... Stai culcatä, papusico... 
Cum te mai simţi? A venit Gusin în lipsa mea? Hai, dă-mi mânuta 
să ţi-o sărut... Musafirii te respectă atât... Ştii că Dvoetociev e un 
om cu frica lui Dumnezeu... Prujina şi administratorul financiar, 
la fel. Toţi au pentru tine... îmi spun mereu: „Maria Petrovna nu-i 
o femeie, e ceva... de neînțeles... E steaua judeţului nostru!” 

— Hai, culcă-te şi lasă tâmpeniile! Te imbeti la club cu 
scandalagiii tăi şi după aceea nu-ţi mai tace gura toată noaptea! Ar 
trebui să-ţi fie ruşine! Ai copii! 

— Copii am eu... dar nu te uiţi, Manecika... nu te supăra... Te 
preţuiesc şi te iubesc... Am să-i cäpätuiesc şi pe copii, cu voia lui 
Dumnezeu... Pe Mitea am să-l dau la liceu... Dar gândeste-te! Nu 
pot să-i dau afară... Oricum, e greu... Au venit să mă vadă şi mi- 
au cerut de mâncare. Mi-au spus: „Dă-ne să gustăm ceva...” 
Dvoetociev, Prujina-Prujinski... sunt toţi oameni aşa de 
cumsecade... Te simpatizează şi te preţuiesc mult. Am să le dau 
câte un castravecior, câte un pähärut şi... n-au decât să plece... 
Mă descurc eu şi singur... 

— Doamne, ce pacoste pe capul meu! Ai înnebunit sau ce-i cu 
tine? Oaspeți la ora asta? Să le fie ruşine, golanii dracului, să 
tulbure oamenii în toiul nopţii! Unde s-a mai pomenit să faci vizite 
noaptea?... Ce-i aici, cârciumă? Aş fi o tâmpită daca ti-as da 
cheile! N-au decât să se dezmeticească şi să vină mâine! 

— Hm... De ce n-o spusesi din capul locului... N-as fi apucat să 
mă mai înjosesc in fata ta... înseamnă că nu esti o adevărată 
tovarăşă de viata, că nu esti mângâierea bărbatului tau, după cum 


spune scriptura, cl... mi-e ruşine s-o spun... Scorpie ai fost, 
scorpie ai rămas... 

— A-a-a... vasăzică mă şi insulti, ciumă ce esti? 

Soția se ridică în capul oaselor şi... comandantul cercului de 
recrutare îşi frecă obrazul, apoi urmă: 

— Merci... înseamnă că-i adevărat ce am citit odată despre 
neveste într-o revistă: „... In lume înger neîntinat, acasă drac 
împieliţat!” Asta e!... Satană ai fost, satană ai rămas... 

— Na, ţine! 

— Dä-1, dă-1... Bine că ai bărbat, ca să-l baţi! Te rog în 
genunchi... Te rog din suflet... Manecika!... Iarta-ma!... Dă-mi 
cheile! Manecika! Îngeraşule! Fiinţă fără suflet, nu mă face de râs 
în fata lumii! Până când ai să mă chinuiesti, barbare? Dă-i... Bate- 
mă... Merci... Dar te rog din suflet... 

Sotii mai discutară încă mult timp în felul acesta... Rebrotiosov 
se puse în genunchi, plânse de două ori, înjură, frecându-şi întruna 
obrazul... Până la urmă, nevastă-sa se sculă furioasă şi spuse: 

— Văd eu că n-o să se isprăvească niciodată chinul meu! Dă-mi 
rochia de pe scaun, faraonule! 

Rebrotiosov îi întinse cu grijă rochia, îşi netezi părul ciufulit şi 
se întoarse la musafiri. Musafirii stăteau în faţa generalului din 
portret, se uitau la privirea lui speriată şi căutau să rezolve 
problema: cine e mai de seamă: generalul sau scriitorul 
Lajecinikov? Dvoetociev spunea că Lajecinikov, dându-i zor cu 
nemurirea. Prujinski îl contrazicea: 

— E scriitor bun, nimic de zis... are şi haz, şi duiosie, dar 1a 
trimite-l la război, n-o scoate la capăt nici cu comanda unei 
companii, pe când generalului poţi să-i incredintezi şi un corp de 
armată şi se descurcă... 

— Masa mea vine îndată... le întrerupse discuţia gazda intrând 
în salon. Acuşica! 

— Zău, va deranjam... Dar ce-i cu obrazul dumitale, Feodor 
Akimici? Doamne, ai şi o vanataie sub ochi! Ce-ai pätit? 

— Obrazul? Care obraz? se ruşină gazda. A, da! Adineauri mă 
furişam tiptil la Manecika, voiam s-o sperii şi, deodată, prin 


întuneric m-am lovit de pat! Ha-ha... Uite-o şi pe Manecika... Ce 
ciufulită eşti, Maniunia! Curat Louise Michel!**! 

Maria Petrovna intră in salon, ciufulită, somnoroasă, dar numai 
zâmbet şi voie bună: 

— Ce drăguţ din partea voastră că aţi trecut pe la noi! începu ea. 
Dacă nu veniţi ziua, îi sunt recunoscătoare bărbatului meu că 
măcar noaptea izbuteşte să vă aducă. Dormeam, când am auzit 
glasuri... Cine să fie, m-am gândit eu... Fedea mi-a spus să-mi 
văd de somn, să nu mă scol, dar nu m-a răbdat inima... 

Maria Petrovna se duse în fugă la bucătărie şi cina începu... 

— Bine-1 să fu însurat! oftă Prujina-Prujinski, ieşind, după un 
ceas, cu tot grupul de prieteni din casa comandantului cercului de 
recrutare. Mănânci când vrei, bei cand iti vine pofta... Sti că 
există o ființă care te iubeşte... Iti mai cântă şi ceva la pian... 
Fericit e Rebrotiosov! 

Dvoetociev tăcea. Ofta şi se gândea. Ajuns acasă, în timp ce se 
dezbrăca oftă deodată atât de zgomotos încât îşi trezi nevasta. 

— Nu tropăi aşa cu ciubotele, nesimtitule! se răsti ea. Nu mă 
laşi să dorm! Te imbeti la club şi după aceea mai faci şi tărăboi, 
neruşinatule! 

— Nu ştii decât să ocärästi! oftă inspectorul. Să fi văzut cum 
trăiesc Rebrotiosovii! Doamne, ce bine trăiesc! Când îi vezi, iti 
vine să plângi de înduioşare. Numai eu am avut ghinionul să iau o 
zgripturoaica. Hai, fa-mi loc! 

Inspectorul se acoperi cu plapuma şi, blestemandu-si în gând 
soarta, adormi. 


Apărută pentru prima oară în revista ,Oskolk1”, 1884, Nr. 34, 25 august. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Eclipsa de Lună 


DIN VIAŢA DE PROVINCIE 
Circulară. 


În ziua de 22 septembrie, la ora zece seara, urmează să aibă loc 
o eclipsă a planetei Luna. Dat fiind că un asemenea fenomen al 
naturii nu numai că nu este dăunător ordinei publice, ci chiar 
folositor, având în vedere că dovedeşte că până şi planetele se 
supun adesea legilor naturii, vă recomand, cu scop de stimulare, să 
dati dispoziţii ca în seara aceea să se aprindă în sectorul 
dumneavoastră toate felinarele de pe străzi, pentru ca întunericul 
serii să nu împiedice autorităţile şi pe locuitori să observe eclipsa 
susmentionatä şi de asemenea, vă rog, stimate domn, să vegheati 
cu asprime să nu se producă cu această ocazie pe străzi, adunări, 
strigăte de bucurie şi alte perturbatiuni. Vă rog să-mi raportați 
despre persoanele care vor interpreta tendentios susmentionatul 
fenomen al naturii şi dacă s-au găsit astfel de persoane (ceea ce de 
altfel mă tem că nu va fi cazul, cunoscând înţelepciunea 
locuitorilor oraşului nostru). 

Gniloduşin!S 


pentru conformitate: Secretarul Triasunov!&. 


Drept răspuns la adresa Înältimii Voastre cu Nr. 1032, am 
onoarea a vă declara că în sectorul meu nu există felinare de 
stradă, din care cauză eclipsa planetei Luna a avut loc într-o 
întunecime completă, dar că, cu toate acestea, a fost urmărită de 
multă lume cu claritatea cuvenită. Nu au fost tulburări ale ordinei 
publice, interpretări tendentioase sau manifestări de nemulţumire, 
cu excepția meditatorului Amfilohi Babelmandebski, fiul 
diaconului, care, răspunzând întrebării unui locuitor în ce constă 
cauza acestei întunecări a planetei Luna, a început să dea o 
interpretare lungă, ce tindea vădit la dărâmarea noţiunilor bunului- 
simţ. Nu am înţeles însă in ce consta interpretarea lui, deoarece 
Domnia Sa, dând explicaţii în materie de ştiinţă, folosea, în 
vorbele sale, numeroase expresii străine. 


Ukusi-Kalancevski'®. 


Drept răspuns la adresa Înältimii Voastre cu Nr. 1032, am 
onoarea a va raporta ca in sectorul ce imi este incredintat nu a fost 
eclipsa de Luna, cu toate ca pe cer s-a petrecut de fapt un oarecare 
fenomen al naturii constând in întunecarea luminii Lunii, dar nu 
pot să afirm cu certitudine dacă aceasta a fost eclipsa. După 
cercetări minutioase, s-au dovedit a fi în sectorul meu numai trei 
felinare de stradă, care au fost aprinse după spălarea geamurilor şi 
curățirea lor pe dinăuntru, dar toate aceste măsuri nu au adus 
folosul cuvenit, deoarece întunecarea susmentionatä a avut loc 
când felinarele se stinseseră în urma bătău vântului şi a pătrunderii 
lui prin geamurile sparte şi, prin urmare, n-au putut lumina 
întunericul menţionat în adresa Înältimii Voastre. Adunări nu au 
fost, deoarece toţi locuitorii dormeau, cu singura excepție a 
pisarului zemstvei, Ivan Avelev, care şedea pe gard şi, privind prin 
pumn la întunecare, zâmbea suspect şi spunea: „Despre mine ar 
putea sa nu fie Lună deloc... Putin îmi pasă!” Când i-am facut 
însă observaţia că aceste vorbe sunt uşuratice, mi-a declarat 
obraznic: „Dar tu, mormolocule, de ce tii partea Luni? Te 
pomenesti că de sărbători te-ai dus şi la ea cu plocon?” Cu acest 


prilej a adăugat o expresie imorală, în sensul unei înjurături 
populare, despre ceea ce am onoarea a vă raporta. 
Glotalov. 
Conform cu originalul: Omul fără splină 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 39, 29 
septembrie. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Taifas de gânsaci 


Pornind în obişnuita lor călătorie spre ţările calde, un cârd lung 
de pâşte sălbatice zbura în albastrul cerului. În frunte erau gânsacii 
cei bătrâni, consilierii de stat ai împărăției gâştelor; în urma lor 
veneau familile, statul major şi secretariatul. Moşnegii rezolvau 
gângăvind chestiunile curente, gâştele vorbeau de mode, iar 
gânsacii tineri, care se aflau mai la coadă, cârteau şi îşi povesteau 
unul altuia anecdote piperate. Tinerilor li se părea că moşnegii din 
capul alaiului nu zboară atât de repede pe cât ar fi cerut-o legile 
naturii... 

— Nu se poate! spuneau ei când nu le mai veneau în minte 
anecdotele piperate. Da-o-ncolo de treabă! Zburăm, zburăm şi nici 
măcar la Marea Neagră n-am ajuns încă! Hei, Excelentelor! Aveţi 
de gând să zburati ca lumea sau nu? 

Bătrânii cu scaun la cap judecau însă altfel: 

— De fapt nici nu ştim de ce zburăm, Gînsak Ginsakovici! 
spunea un mosneag altuia care trecea în carnet numele 
nemultumitilor. Zburăm spre apus, spre un abis necunoscut, spre 
tara operetelor! Opereta e un lucru bun, nu zic nu, e chiar 
necesară, dar trebuie să pricepi că nu suntem încă copti pentru ea! 
Pentru dumneata şi pentru mine, un cuplet ca faimosul: 
„Nevinovaţi suntem cu toţii în prima noastră zi de viata” n-ar avea 
poate nimic rău, dar pentru o minte necoaptă e foarte dăunător. 


— Mă bucur din suflet, Excelenţă, că găsesc în dumneata un 
părtaş la mahnirea mea. Natura ne sileşte să zburam, dar bunul- 
simţ ne pune întrebarea: ce rost are să zburăm? Să fi stat şi iarna 
aici, unde-i şi loc mult, şi belşug, şi morala neamului gâscăresc e 
încă neîntinată. Priviţi pe pământ la gâstele bästinase! Ce soartă de 
invidiat! Îşi au lăcaşul lor stabil... Au hrană pe de-a gata, şi apă, şi 
bălegarul în care se află ascunse atâtea bogății, şi gânsacii se 
bucură de o poligamie consfintitä de veacuri... Si câte fapte de 
seamă nu ilustrează hronicele lor! Dacă n-ar fi salvat Roma, 
această pepiniera de idei romane dăunătoare, gâştele nu şi-ar avea 
pereche în istorie! Priviţi ce satui şi ce mulţumiţi sunt gânsacii, ce 
virtuoase sunt sotiile lor! 

— Dar, Excelenţă, se amestecă în discuție un gânsac din cei 
tineri şi precoci, plătesc prea scump această fericire înşelătoare, o 
plătesc cu libertatea lor. Neamul lor dă, Excelenţă, gâsca pe varză, 
untura de gâscă şi penele de gâscă! 

— Dacă ai avea în cap mai puţine idei de felul ăsta, se supără 
bătrânul, n-ai vorbi aşa cu superiorii tăi! Cum te cheamă? 

Si aşa mai departe. Cârdul de gâşte ajunse cu bine în zbor, până 
la locul de destinaţie. Pe drum nu se întâmplase nimic deosebit. 
Numai o dată, bătrânii, zărind jos pe pământ o tânără gâscă 
băştinaşă, isi făcură unul altuia cu ochiul, plescăiră din limba şi, 
luând banu de ierbărit ai cârdului, se lăsară jos, unde însă nu 
zăboviră mult. Gâsca le luă banii, dar le respinse declaraţiile, 
invocând ca pretext nevinovăția sa. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 40, 6 octombrie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Cine are limba lungă oriunde poa” s-ajungă! 


Unde eşti, iubite? 
: Unde sa te caut? 
CANTEC POPULAR 


1-ul. Scoate căciula! Aici nu-i voie! 

Al 2-lea. Nu-i căciulă, e joben! 

I-ul. Tot aia e! 

Al 2-lea. Nu-i deloc tot aia... O căciulă o cumperi şi cu cincizeci 
de copeici, dar pofteşte de cumpără un joben! 

1-ul. Caciula sau pălărie... trebuie s-o scoţi! 

Al 2-lea. (scotändu-si pălăria). Vorbeşte şi dumneata mai 
limpede... (// maimufdreste.) Căciula, căciula... 

1-ul. Lasă vorba! Nu poate lumea să asculte! 

Al 2-lea. Dumneata vorbeşti şi tulburi liniştea, nu eu! Eu tac... 
ȘI nici n-aş fi deschis gura, daca nu te legai de mine. 

I-ul. Sssst! 

Al 2-lea. Degeaba sâsâi... (După un timp de tăcere.) Ştiu şi cu 
să sasai... Si nu mai holba ochii la mine... Ce, crezi că mă 
speri?... Am văzut şi pe alţii, mai grozavi ca dumneata... 

Nevasta celui de-al 2-lea. Încetează odată! Ajunge! 

Al 2-lea. De ce s-a legat de mine? Nu i-am făcut nimic! Spune, 
nu-i aşa? Atunci de ce se bagă? Sau, poate, vrei să mă plâng la 
comisariat? 


1-ul. La urmă; la urmă... Taci odată... 

Al 2-lea. Aha, te-ai speriat! De!... Voi ăştia faceţi pe grozavii, 
dar la o adică, tremurati de frică! 

Glasuri din public. Sssst... 

Al 2-lea. Uite, şi publicul te-a luat la ochi... Eşti pus să faci 
ordine şi stârneşti singur dezordinea... (Zambeste sarcastic.) Mai 
ai şi medalii pe piept... o sabie... Ce oameni! 


(1-ul iese pentru câteva clipe) 


Al 2-lea. l-a fost ruşine şi a plecat... Carevasăzică, mai are un 
pic de conştiinţă, dacă se ruşinează de vorbă... Dacă ar mai fi 
lungit-o, i-aş mai fi spus eu şi altele. Ştiu eu cum să mă port cu de- 
alde ei! 

Nevasta celui de-al 2-lea. Taci! Se uită lumea la noi! 

Al 2-lea. N-are decât să se uite... Am plătit biletul cu banii mei, 
nu cu ai altuia... Si dacă vezi că mă apăr, nu mă mai scoate şi tu 
din răbdări... Acum că a plecat ăla... ăla cu pricina, tac şi eu... La 
ce să mai vorbesc, dacă nu se leagă nimeni de mine? N-am de ce 
să vorbesc... înţeleg prea bine... (Aplauda.) Bis! Bis! 

I-ul, al 3-lea, al 4-lea, al 5-lea si al 6-lea (răsărind parca din 
pământ). Poftiti afară! Urmati-ne! 

Al 2-lea. Unde? (Pălind.) Pentru ce? 

I-ul, al 3-lea, al 4-lea, al 5-lea si al 6-lea. Poftiti! (îl apucă pe 
cel de-al 2-lea de subtiori.) Nu dati din picioare... Poftiti! (i 
târasc.) 

Al 2-lea. Cum, am plătit cu banii mei şi indrazniti aşa, din 
senin... (il târăsc afară.) 

Glasuri din public. Au scos din sală un pungas! 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 41, 13 
octombrie. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


La azilul de bătrâni şi bolnavi fără leac 


În fiecare sâmbătă seară, eleva de liceu Saşa Eneakina, o fetiţă 
pipernicită, scrofuloasä, cu pantofi scâlciati, se duce cu mama ei la 
„Azilul de bătrâni şi bolnavi fără leac” din N. Acolo e internat 
bunicul ei dupa tată, Parfeni Savvici, locotenent din garda 
imperială, în retragere. În odaia bunicului e zăpuşeală şi miroase a 
untdelemn. Pe pereţi atârnă tablouri necuviincioase: o femeie la 
baie, tăiată din revista „Niva”, nişte nimfe care se încălzesc la 
soare, un bărbat cu jobenul dat pe ceafă, care se uită prin gaura 
cheii la o femeie goală etc. Prin unghere numai pânze de 
păianjeni, pe masa fărâmituri de pâine şi solzi de peşte... Si nici 
bunicul nu-i prea plăcut la înfăţişare! E bătrân, gârbovit, şi trage 
tutun pe nas, de ţi-e mai mare sila. Ochii îi lăcrămează, gura stirba 
îi e veşnic deschisă. Gand intră Saşa cu mamă-sa, bunicul 
zambeste, şi zâmbetul lui pare o zbarcitura adâncă. 

— Ei, cum merge? o întreabă bunicul pe Sasa care se apropie să- 
1 sărute mâna. Ce face tată-tău? 

Saşa nu răspunde. Mama începe să plângă fără o vorbă. 

— Tot mai cântă la pian prin birturi? Ei, ce să-i faci!... Toate 
astea-s din neascultare, din trufie... S-a însurat cu mama ta şi... s- 
a tâmpit. Da... un boier, fiu de tată nobil şi să se însoare cu... 
„ptiu”, uite, cu cine... cu o actriţă, cu fuca lui Seriojka... Seriojka 
era clarinetist la mine şi rânea grajdurile... Plângi, plângi, fato! 
Spun adevărul... Slugă ai fost, slugă ai rămas!... 


Saşa se uită la maică-sa — fiica lui Seriojka şi actriţă — şi începe 
să plângă şi ea. Se aşterne o tăcere grea, apăsătoare... Un bătrânel 
cu picior de lemn aduce un samovăraş de aramă. Parfeni Savvici ia 
cu trei degete puţin ceai — un ceai ciudat, cu firul foarte mare, de 
culoare cenusie —, şi îl opăreşte. 

— Beţi! spune el, turnând trei cesti mari. Bea, actrito! 

Musafirele iau ceştile în mână... Ceaiul e cum nu se poate mai 
prost, miroase a mucegai, dar trebuie să-l bea — altfel bunicul s-ar 
supăra!... După ceai, Parfeni Savvici îşi ia nepotica pe genunchi şi 
începe s-o dezmierde, privind-o cu o duioşie înlăcrămată. 

— Tu, nepoticä, esti de neam mare... Să nu uiţi asta... Sângele 
nostru nu-i un sânge de actor oarecare... Nu te uita că trăiesc în 
calicie şi că tac-tu zdrăngăne la pian prin birturi. Nu tatăl tău e de 
vină, ci firea lui îndărătnică şi trufaşă... lar eu am ajuns aşa din 
pricina sărăciei, dar suntem oameni de seamă... [a întreabă-mă ce 
am fost! Nici n-ai să crezi! 

ȘI bunicul povesteşte, mângâind cu mâna lui uscätivä cäpsorul 
Sasel: 

— La noi în toată gubernia nu erau decât trei oameni de vază: 
contele Egor Grigorici, guvernatorul şi cu mine. Eram cei dintâi şi 
cei mai de seamă... Bogat n-am fost, nepotico... Nu aveam cu 
totul decât vreo cinci mii de deseatine de pământ prost şi vreo şase 
sute de suflete, şi nimic mai mult. N-aveam nici legături cu marii 
conducători de oşti, nici rude de neam mare. N-am fost nici 
scriitor, nici vreun Rafael, nici filozof... Într-un cuvânt, eram un 
om ca toţi oamenii... Si totuşi ascultă bine, nepotico! nu mă 
plecam în faţa nimănui, guvernatorului îi spuneam Vasea, 
preasfintitului îi strangeam mâna, iar cu contele Egor Grigorici 
eram prieten la catarama. Si toate astea fiindcă mă pricepeam să 
trăiesc ca un om luminat, cu mentalitate europeană... 

După o lungă introducere, bunicul începe să povestească cum şi- 
a trăit el traiul pe vremuri... Vorbeşte mult, cu înflăcărare. 

— Pe muierile de la moşie le puneam în genunchi pe boabe de 
mazăre, ca să se strâmbe, bolborosea el între altele. Muierile se 
strâmbau şi ţăranii se prăpădeau de râs... Văzându-i pe ei râzând, 


radeam şi eu şi mă mai veseleam oleacă... Pentru cele cu carte 
aveam altă pedeapsă, mai blândă: sau le puneam să înveţe pe de 
rost condica cu socoteli, sau le porunceam să se catere pe acoperiş 
si să citească de acolo cu glas tare, pe „Iuri Miloslavski”, dar sa 
citească în asa fel încât să aud din odăi... Când pedepsele morale 
nu dădeau rezultat, le foloseam pe cele corporale, care aveau mai 
mult efect... 

Vorbind despre disciplină, fără de care, după părerea lui, „omul 
seamănă cu o teorie fără practică”, bunicul spune că pedepsele 
trebuie să fie compensate cu răsplătiri. 

— Pentru acte foarte curajoase, bunăoară pentru prinderea unui 
hoţ, răsplăteam bine: pe cei mai în vârstă îi însuram cu fete tinere, 
pe cei tineri îi scuteam de armată şi aşa mai departe. 

Bunicul petrecea pe timpuri, cum „nu mai petrece nimeni 
astăzi”. 

— Cu toată lipsa mea de mijloace, aveam şaizeci de muzicanți şi 
de cântăreţi. Orchestra mi-o conducea un jidov, iar de cor se ocupa 
un diacon răspopit... Jidovul era mare muzicant... Nici dracu” nu 
s-ar fi priceput să cânte cum cânta blestematul ăla. Iti scotea, 
şmecherul, nişte echivocuri la contrabas, cum Rubinstein sau 
Beethoven, bunăoară, nu le-ar fi putut scoate nici la vioară... 
învățase notele în străinătate, îi zicea din toate instrumentele şi era 
meşter să dea şi din mâini. N-avea decât un neajuns: mirosea a 
peşte stricat de te träsnea şi strica decorul cu slutenia lui. Din 
cauza asta, la sărbători eram nevoit să-l ascund după un mic 
paravan... Nici răspopitul nu era prost. Se pricepea la note, ştia să 
si poruncească. Pusese atât de bine la punct disciplina, încât mă 
miram Chiar eu. Izbutea să facă orice cu oamenii din cor. 
Câteodată un bas de-al lui cânta cu glas de tenor, iar o muiere îi 
zicea cu başii, atât de gros cânta... Mare meşter mai era, 
diavolul... Avea o înfăţişare plină de ifos, de parcă ar fi fost cine 
ştie ce om cu vază... Atât că bea de stingea, dar asta, nepotico, e 
după cum e omul... Unuia îi face rău, altuia îi e chiar de folos. Un 
cântăreţ trebuie să bea, deoarece glasul se face mai adânc de pe 
urma votcii... Plăteam jidovului o sută de ruble pe an în bilete de 


bancă, iar răspopitului nu-i plăteam nimic... Stătea la mine numai 
pe mâncare şi îşi primea leafa în natură: în hriscä, în carne, în sare, 
în fete, în lemne şi aşa mai departe. Trăia la mine ca în sânul lui 
Avram, cu toate că de multe ori puneam să-l spânzure de 
încheieturile mâinilor şi să-i tragă câte o mamă de bătaie... îmi 
aduc aminte cum într-o zi am pus să-l întindă la pământ pe el şi pe 
Seriojka, tatăl ăsteia, tatăl mamei tale, şi... 

Saşa sare dintr-odată în picioare şi se lipeşte de mama ei, care e 
albă ca varul şi tremură din tot trupul... 

— Hai acasă, mamă... Mi-e frică! 

— De ce ţi-e frică, nepotico? 

Bunicul se apropie de nepoticä, dar ea întoarce capul, tremură şi 
se lipeste mai tare de maică-sa. 

— Se vede că o doare căpşorul, spune mama cu un glas ce parcă 
cere iertare. De obicei la ora asta doarme... La revedere... 

Înainte de plecare, mama Saşei se apropie de bunic şi îi şopteşte, 
roşind, ceva la ureche. 

— Nu dau! mârâie bunicul, încruntându-se şi molfăind din gură. 
Nu dau niciun ban! N-are decât să câştige tatăl ei bani pentru 
pantofi, pe la birturile lui; eu nu dau nicio letcaie... Destul v-am 
räsfätat! Vă face omul numai bine, iar de la voi nu se alege decât 
cu scrisori obraznice. Ştii doar ce scrisoare mi-a trimis deunăzi 
barbatelul tău... „Mai bine colind birturile şi adun fărâmituri 
căzute de la masa altuia decât să mă înjosesc fata de un 
Pliuskin...” Iti place? Şi asta mi-o scrie mie, tatăl lui! 

— lartă-l, se roagă mama Saşei. E atât de nenorocit, atât de 
nervos... 

Se roagă mult timp. În cele din urmă, bunicul scuipă mâniat, 
deschide un cufăraş şi, acoperindu-l cu tot trupul, scoate din el o 
hârtie de o rublä, mototolită... Femeia ia hârtia cu două degete si, 
ca şi cum 1-ar fi frică să se mânjească, o bagă repede în buzunar... 
Peste câteva clipe ea şi fetiţa ies cu paşi grăbiţi pe poarta 
întunecată a azilului. 

— Să nu mă mai duci la bunic, mamă! se roagă Saşa tremurând. 
Mi-e frică de el. 


— Nu se poate, Saşa... Trebuie să mergem la el... Dacă n-am 
mai merge, nu am avea ce mânca... Tatăl tău n-are de unde să facă 
rost. E bolnav şi... bea. 

— De ce bea, mamă? 

— E nenorocit, de aceea bea... Vezi Saşa, să nu-i spui că am 
fost la bunic... O să se supere şi iar o să tuşească... E mândru şi 
nu-i place să cersim... Nu-i aşa că n-ai să-l spui? 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 43, 27 
octombrie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Despre dramă 


SCENETĂ 


Doi prieteni, judecătorul de pace Poluehtov şi colonelul de stat 
major Fintifleev!5€, şedeau la o gustare şi discutau despre artă. 

— Am citit pe Taine!%, pe Lessing'*... câte n-am citit? spune 
Poluehtov, turnând prietenului său vin de Kahetia. Mi-am petrecut 
tinereţea printre artişti, am scris şi eu câte ceva şi înţeleg multe... 
Ştii? Nu sunt artist, dar simt, am nas! Am suflet! Numaidecat văd 
dacă ceva e fals sau nefiresc. Pe mine nu mă poți înşela, chiar daca 
ai fi Sarah Bernhardt sau Salvini! Prind îndată dacă e ceva... 
cumva... un truc... ca să zic aşa. Dar de ce nu mănânci? Să ştu că 
n-am altceva să-ţi ofer... 

— M-am săturat, dragul meu, iti mulțumesc... E adevărat ca 
drama noastră a decăzut, cum spui tu... A decăzut mult! 

— Fireşte! Judecă şi tu, Filea! Atât dramaturgul cât şi actorul de 
astăzi se silesc... cum să spun ca să mă înţelegi mai bine... se 
silesc să fie cât mai aproape de realitate, cât mai fireşti... Pe scenă 
vezi ceea ce vezi şi în viata... Dar oare de asta avem noi nevoie? 
Ne trebuie expresie, efect! De viaţă şi aşa eşti sătul, o cunoşti prea 
bine, te-ai obișnuit cu ea; iti trebuie ceva... cum să spun... ceva 
care să facă să-ți zbârnâie nervii, să-ţi răscolească măruntaiele. 
Altădată actorul vorbea cu un glas cavernos, nefiresc, se bătea cu 
pumnul în piept, zbiera, se înălța în slavi, se prăbuşea în adâncuri, 


dar era expresiv! Până şi vorbele lui aveau expresie! Vorbea de 
datorie, de omenie, de libertate... În fiecare acţiune vedeai jertfă, 
iubire de oameni, suferinţă, patimă nebună! Dar astăzi? Astăzi, 
trebuie să recunosti că ne trebuie apropiere de viata... Te uiţi pe 
scenă şi ce vezi?... Ptiu!... Vezi câte un neisprăvit... câte un 
pungas, un amărât în pantaloni rupti, care îndrugă la prostii... Un 
Spajinski, sau un Nevejin!®’, l-or fi socotind ei pe un netrebnic ca 
ăsta erou, dar eu — zău că mi-e şi ciudă! dacă l-aş prinde la mine în 
sala de şedinţe, 1-as trânti acestei puşlamale, conform articolului 
119 şi din convingere personală, vreo trei-patru luni... 

Se auzi sunând la uşă... Poluehtov, care tocmai se ridicase cu 
gândul să se plimbe nervos dintr-un colţ într-altul, se aşeză din 
nou... În odaie intră un elev de liceu cu obrajii rumeni, în manta 
de şcolar şi cu ghiozdanul pe spate... Se apropie sfios de masă, 
făcu o plecăciune şi îi întinse lui Poluehtov o scrisoare. 

— Mama iti trimite salutări, unchiule, zise el, şi mi-a spus să-ţi 
dau această scrisoare. 

Poluehtov desfăcu plicul, îşi puse ochelarii, pufni pe nas şi 
începu să citească. 

— Numaidecât, dragutule! spuse el, ispravind de citit scrisoarea 
si ridicându-se. Hai cu mine... lartă-mă, Filea, te las singur câteva 
clipe. 

Poluehtov luă băiatul de mână si, strangandu-si pulpanele 
halatului, îl duse in odaia de alături. Peste câteva clipe, colonelul 
auzi nişte sunete ciudate. Un glas de copil se ruga fierbinte... 
Curând, rugämintile se preschimbară în tipete ascuţite, apoi în 
urlete sfâşietoare. 

— N-am să mai fac, unchiule! auzi colonelul. Nu mai fac!... Ai- 
ai-a-a-a-1! Zău că nu mai fac! 

Sunetele ciudate mai tinurä vreo două minute... 

După aceea totul amuti, usa se deschise şi Poluehtov intră în 
odaie. În urma lui venea elevul de liceu cu fata plânsă. Îşi încheia 
paltonul şi căuta să-şi stăpânească suspinele. După ce şi-l încheie, 
băiatul făcu iarăşi o plecăciune, îşi şterse cu mâneca ochii şi 1€şI. 
Se auzi usa inchizandu-se... 


— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Fintifleev. 

— Soră-mea m-a rugat în scrisoare să-i trag o bătaie băiatului... 
A luat un doi la limba greacă... 

— Și cu ce îl baţi? 

— Cu o curea... E cel mai bun sistem... Dar unde... 
rămăsesem?... A, da! Pe timpuri şedeai în fotoliu, priveai pe scenă 
si träiai intens! Inima iti vibra, iti clocotea! Auzeai vorbe 
inimoase, vedeai fapte de omenie... într-un cuvânt, frumosul si... 
al să mă crezi? Plângeam! De câte ori nu mi s-a întâmplat să plâng 
la teatru ca un tâmpit. „De ce plângi, Petea?” mă întreba câteodată 
nevasta. Dar nici eu nu ştiam de ce plâng... În general, scena are 
asupra mea o acţiune educativă... Şi, sincer vorbind, cine nu se 
simte înduioşat de artă? Pe cine nu-l înnobilează arta? Cui, dacă 
nu artei, îi datorăm noi prezenţa în inima noastră a unor 
sentimente înalte, pe care sălbaticii nu le cunosc, cum nu le 
cunoşteau nici strămoşii noştri! Simt şi acum lacrimi în ochi... 
Sunt lacrimi nobile şi nu mi-e ruşine de ele! Hai să bem, frate 
dragă! Să înflorească arta şi omenia! 

— Să bem... Deie Domnul ca şi copiii nostri să poată simţi asa 
cum... simţim noi. 

Prietenii îşi goliră paharele şi începură să vorbească despre 
Shakespeare. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 44, 3 noiembrie. 
Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


SSR E > 


KP. Cehov 


ȘI binele trebuie să aibă margini 


În carnetul unui registrator de colegiu filozof, mort de spaimă 
anul trecut, s-au găsit următoarele însemnări: 

Firea lucrurilor cere ca nu numai răul, dar chiar şi binele să aibă 
margini. Voi lămuri aceasta prin exemple: 

Hrana cea mai bună, dacă nu-i luată cu destulă cumpătare, 
produce în stomac dureri, sughituri şi ventrilogie. 

Cea mai frumoasă podoabă a copului omenesc este părul. Dar 
cine nu ştie că dacă-i lung, acest par (nu vorbim de femei) 
constituie semnul după care se recunosc mințile superficiale, 
dăunătoare societăţii. 

Un funcționar, fiul unor oameni evlaviosi şi aşezaţi, simţea o 
deosebită plăcere să se descopere în fata superiorilor. Această 
minunată însuşire a sufletului său era deosebit de vădită atunci 
când se plimba înadins prin oraş ca să-i întâlnească pe mai marii 
lui şi numai pentru a avea încă o dată prilejul să se descopere în 
fata lor, arătându-le astfel că îi cinsteşte precum se cuvine. Era atât 
de respectuos din fire încât se descoperea nu numai în faţa şefilor 
lui direcți şi indirecti, dar până şi in fata oamenilor mai în vârstă. 
Rezultatul acestei rare nobleti sufleteşti era că trebuia mereu să-şi 
descopere scăfârlia. Într-o dimineaţă rece de iarnă, întâlnind pe 
nepotul comisarului, îşi scoase căciula, răci la cap şi muri fără 
împărtăşanie. Ceea ce dovedeşte că trebuie să fii respectuos, dar 
fără a depăşi marginile moderatiunii. 


Nu pot să trec cu vederea nici ştiinţa. Ştiinţa are multe însuşiri 
minunate şi folositoare, dar aduceti-vä aminte cât rău pricinuieste 
ca dacă omul care 1 se dedică întrece marginile stabilite de morală, 
de legile naturii şi aşa mai departe... Vai de cel, care... Dar mai 
bine tac... 

Felcerului Egor Nikitici, care îngrijea de mătuşa mea, îi plăcea 
exactitatea, acurateţea şi ordinea în toate — însuşiri demne de un 
suflet ales. Avea pentru fiecare acţiune, pentru fiecare pas, reguli 
anume stabilite pe bază de experienţă şi strălucea printr-o 
constantä exemplară în respectarea acestor reguli. Într-o zi am dat 
fuga la el la ora cinci dimineaţă, l-am trezit din somn şi, cu o mare 
mâhnire întipărită pe fata, i-am spus: 

— Egor Nikitici, vino cât poţi mai iute la noi! Mătuşa mea are o 
hemoragie groaznică! 

Egor Nikitici s-a sculat, şi-a pus ghetele şi s-a dus în bucătărie să 
se spele. După ce s-a spălat pe fata şi pe dinţi, s-a pieptănat în fata 
oglinzii şi a început să-şi tragă pantalonii, după ce mai întâi 1-a 
scuturat şi i-a netezit cu mâna. Şi-a periat apoi surtucul şi jiletca, 
şi-a întors ceasul şi şi-a făcut cu multă grijă patul. După ce a 
isprăvit cu patul, a început să-şi coase un nasture la palton, dându- 
mi parcă o lecţie de acurateta. 

— Are o hemoragie groaznică! am stäruit eu, cu sufletul la gură. 

— Acusi... Să-mi fac mai întâi rugăciunea. 

Egor Nikitici s-a aşezat în fata icoanelor şi a început să se roage. 

— Sunt gata... Să ies numai putin în stradă să mă uit ce galosi 
să-mi pun: cei înalţi sau cei mici? 

Cand am ieşit în sfârşit din casă, a încuiat uşa, s-a închinat cu 
multă evlavie spre răsărit şi tot drumul a păşit cu grijă, dându-și 
silinta să calce numai pe pietre netede, ca să nu-şi strice 
incaltamintea. Când am ajuns la noi, n-am mai găsit-o pe mätusä- 
mea in viata. Prin urmare şi meticulozitatea trebuie să aibă 
margini. 

Scrisul este de bună seama o îndeletnicire minunată. 
Îmbogăţeşte mintea, deprinde mâna si înnobilează sufletul. Dar 
nu-i bine să scrii mult. $i literatura trebuie să aibă margini, 


deoarece prea mult scris poate să trezească suspiciuni. lată, 
bunăoară, în timp ce scriu aceste rânduri, paznicul Evsevi se tot 
apropie de fereastră şi se uită bänuitor la mine. Am trezit bănuieli 
în sufletul lui. Mă grăbesc să sting lampa. 


Apărută pentru prima oară în revista ,,Oskolk1’, 1884, Nr. 44, 3 noiembrie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Cuvântarea şi cureluşa 


Ne adună la el în birou şi, cu glasul plin de lacrimi, un glas 
miscätor, duios şi prietenesc, dar care nu îngăduia nicio 
împotrivire, ne tinu o cuvântare. 

— Ştiu totul, ne spuse el. Totul! Da! Vă citesc gândurile. De 
mult am observat... cum să spun... o anumită atmosferă... o stare 
de spirit... un curent. Tu, Titiulski, îl citeşti pe Scedrin, tu 
Spicikin, citeşti şi tu ceva, aşa... Ştiu totul. Tu, Tuponosov!”, 
scrii... d-ta, scrii fel de fel de articole... şi ai o atitudine prea 
lberă. Domnilor! Vă rog! Vă rog, nu ca şef, ci ca om... în zilele 
noastre nu merge aşa ceva. Liberalismul ăsta trebuie să dispară. 

Vorbi mult timp astfel. Ne ocări pe toţi, ocări tendinţele de azi, 
lăudă ştiinţa şi arta, amintind însă că există margini şi un anumit 
cadru din care ştiinţa nu trebuie să iasă; ne mai vorbi de dragostea 
mamelor pentru copiii lor... Noi păleam, roşeam şi ascultam. 
Sufletul nostru se purifica la auzul vorbelor lui. Ne venea să 
murim de pocăință. Ne venea să-l sărutăm, să ne prosternăm... sa 
izbucnim în hohote de plâns... Mă uitam la spinarea arhivarului şi 
mi se părea că dacă această spinare nu plânge, este de teamă să nu 
tulbure liniştea. 

— Acum duceti-vä! sfârşi el. Am uitat totul! Nu sunt răzbunător 
din fire... Sunt... Sunt... Domnilor! Istoria ne învaţă ca... Nu vă 
cer să mă credeți pe mine, credeţi ce spune istoria... Istoria ne 
învaţă că... 


Dar vai! Nu aflarăm ce ne învaţă istoria. Glasul lui începu să 
tremure, în ochi îi luciră lacrimi, ochelarii i se aburiră. În aceeaşi 
clipă se auziră hohote înăbuşite: Titiulski izbucnise în plâns. 
Spicikin se făcu roşu ca un rac. Noi umblam cu mâinile prin 
buzunare în căutarea batistelor. Începu şi el să clipească şi îşi 
căută şi el batista. 

— Duceti-va! îngână el cu glas înecat. Lăsaţi-mă! Lăsa... ţi... 
mă... Mda... 

Dar vai! Scoateti dintr-un ceasornic un şurubaş, sau aruncaţi în 
el un grăunte de nisip, cât de mic — si ceasornicul se va opri. 
Impresia produsă de cuvântare se spulberă ca un fum, chiar în 
pragul apogeului ei. Apoteoza nu se săvârşi... Şi din ce pricină? 
Dintr-un fleac! 

El îşi băgă mâna în buzunarul de la spate şi odată cu batista 
scoase de acolo nu ştiu ce cureluşă. Fără să vrea, bineînţeles. 
Cureluşa — mică, murdară, scorojită, se legănă o clipă în aer ca un 
şarpe şi căzu la picioarele arhivarului. Arhivarul o ridică cu 
amândouă mâinile şi o puse pe masă, tremurând respectuos din tot 
trupul. 

— Curelusa, şopti el. 

Titiulski zâmbi. Prinzând zâmbetul lui, pufnii şi eu în râs, cu 
mâna la gură... ca un tâmpit, ca un ştrengar! După mine începu să 
râdă Spicikin, apoi Triohkapitanski — şi totul se duse dracului! 
Monumentul se prăbuşi. 

— De ce râzi? răsună un glas tunător. 

Doamne Dumnezeule! Ridicai privirea: ochii Jui mă priveau 
țintă numai pe mine... 

— Unde crezi că te găseşti? A1? La berärie? Ai? Unde e 
respectul? Să-ţi dai demisia! N-am nevoie de liberali. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 47, 24 
noiembrie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 

Povestirea a fost scrisă în 1882, dar cenzura n-a lăsat-o să treacă. N. Leikin 
scria lui Cehov (3 decembrie 1882): «Mă grăbesc să-ţi comunic o veste cam 
neplăcută. Minunatul dumitale articolaş „Cuvântarea şi cureluşa” n-a obţinut 
din partea cenzurii autorizaţia de tipărire. În urma rugämintii mele, cenzorul a 


prezentat-o la şedinţa comitetului de cenzură, dar nici acolo n-a trecut.» 
Leikin a păstrat corectura povestirii şi a prezentat-o din nou cenzurii în anul 
1884. El scria în această privinţă lui Cehov (16 noiembrie 1884): «Observând 
că în ultimul timp cenzura s-a făcut parcă mai blândă, i-am trimis corectura 
vechii dumitale povestiri neadmise ,,Cuvantarea şi cureluşa” şi — o minune! 
corectura mi-a fost trimisă înapoi cu autorizația de a o tipări. Mă tem însă ca 
dumneata sa nu fi publicat „Cuvântarea şi cureluşa” în altă parte decât in 
„Oskolki”. Corectura zace la mine din anul 1882.» Cehov 1-a răspuns lui 
Leikin (16 noiembrie 1884): „Povestirea aceasta n-a fost publicată nicăieri. 
Îmi aduc aminte de subiect, dar am uitat cum am scris-o... O voi citi cu 
plăcere ca ceva ce nu-mi aparține”. 


La căpătâiul unui bolnav 


Doctorii Popov şi Miller discută la căpătâiul unui bolnav. 

POPOV. Mărturisesc că nu sunt un adept al metodei 
conservatoare. 

MILLER. Eu nu-ţi vorbesc despre conservatorism, colega... Te 
priveşte dacă crezi sau nu în el, dacă îl admiti sau nu... Iti spun ca 
regimul ar trebui schimbat in concreto!?!... 

BOLNAVUL. Doamne sfinte! (Se scoală cu greu din pat, se 
duce la uşă şi aruncă o privire sfioasă în odaia de alături.) În ziua 
de astăzi şi pereţii au urechi. 

POPOV. Bolnavul se plânge de opresiuni, se sufocă, parca îl 
strânge ceva... îl sugrumă... Trebuie neapărat un stimulent care să 
producă o revoluţie... 

BOLNAVUL geme şi aruncă o privire speriată spire fereastră. 

MILLER. Înainte de a i se administra stimulentul, te-aş ruga să 
iei în considerare constituţia lui... 

BOLNAVUL (pălind). Of, domnilor, domnilor, nu vorbiti aşa 
tare! Am familie... sunt şi cu slujbaş... Pe sub fereastră trece 
lume... am servitori... Nu mă nenorociti. Of! (Face un gest de 
cumplită deznădejde cu mâna.) 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 48, 1 decembrie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Cea mai noua călăuză de stil epistolar 


Ce este o scrisoare? Unul dintre mijloacele de a împărtăşi 
gânduri şi sentimente. Dat fiind însă că scrisorile sunt foarte 
adesea scrise de oameni lipsiţi atât de gânduri cât şi de sentimente, 
această definiție nu-i tocmai potrivită. Ne vedem deci nevoiţi să 
înclinăm spre definiţia dată de un funcţionar instruit de la poştă: 
„Scrisoarea este un substantiv fără de care funcționarii poştali ar 
rămâne fără slujbă, iar mărcile nu s-ar mai vinde”. Scrisorile se 
împart în scrisori deschise şi închise. Acestea din urmă trebuiesc 
deschise cu cea mai mare băgare de seamă şi închise din nou cu 
grijă după citire, astfel ca destinatarul să nu poată avea vreo 
bănuială. În principiu nu se cade să citeşti scrisorile altora dar, pe 
de altă parte, binele pe care trebuie să-l faci aproapelui impune 
această citire. Părinţii, nevestele şi şefii, care sunt răspunzători de 
moralitatea şi mentalitatea noastră, de puritatea convingerilor 
noastre, trebuie să citească orice scrisoare. Scrisorile trebuiesc 
scrise citet şi cu chibzuială. Politetea, respectul şi modestia, 
oglindite în felul de a se exprima, constituie o podoabă a oricărei 
scrisori, iar în scrisorile către superiori trebuie să tii seama în afară 
de aceste reguli şi de tabelul rangurilor, punând înaintea numelui 
destinatarului titlul lui complet; de pildă: „Excelenţa Voastră, 
părintele si  binefăcătorul meu, Ivan Ivanovici! Spiritul 
Dumneavoastră luminat şi... aşa mai departe...” 


Literatii, artiştii şi pictorii nu au titluri; de aceea scrisorile 
adresate lor încep cu un simplu: stimate domn! 


MODELE DE SCRISORI 


Către un şef. Excelenţa Voastră, milostiv şi binefăcător părinte! 
Îndrăznesc să raportez cu cel mai adânc respect Excelenței 
Voastre că ajutorul contabil Peresekin, aflându-se ieri la un botez 
în casa lui Ciortobolotov!”?, şi-a exprimat de mai multe ori părerea 
că ar trebui vopsite din nou podelele instituției, cumpărat postav 
nou pentru mese şi aşa mai departe. Cu toate că această părere n-ar 
avea în sine nimic dăunător, se simte totuşi în ea un iz de 
nemulțumire fata de starea de lucruri existentă. Păcat că printre 
noi se mai găsesc oameni care din pricina spiritului lor uşuratic nu 
pot să aprecieze binefacerile Excelenței Voastre! Ce vor si ce 
caută?! Sunt nedumerit şi întristat... Excelenţă! Binefacerile 
Domniei Voastre, întru care sunteţi neobosit, sunt nenumărate, dar 
aveţi bunătatea şi desavarsiti milostivirea Dumneavoastră, 
Excelenţă, smulgând din mijlocul nostru pe cei ce au apucat calea 
pieirii, târând şi pe alţii după ei... Primiti, Excelenţă, etc... Cel ce 
se roagă pentru dumneavoastră. Semion Gnusnov!%. 

P.S. Îndrăznesc să reamintesc Excelenței Voastre de postul de 
ajutor contabil, pe care ati binevoit să-l fagaduiti nepotului meu 
Kapiton. Cu toate că-i om incult, îşi cunoaşte lungul nasului şi nu 
bea. 

Către un subaltern. Alaltaieri, ţinându-mi mie şi nevestei mele 
galoşii, ai stat în curent şi, după cum ni se spune, ai răcit, din care 
cauză nu vii la serviciu. Pentru o asemenea nepăsare fata de 
sănătatea ta, iti fac o mustrare aspră... 

Scrisoare de dragoste. Stimată Doamnă Maria Eremeevna! 
Având mare nevoie de bani, am onoarea să vă ofer mâna şi inima. 
Pentru cazul că aţi avea vreo îndoială, vă anexez aici alăturat un 
certificat de bună purtare, eliberat de poliţie. M. Tprunov, care va 
iubeşte. 

Scrisoare prieteneasca. Dragul meu Vasea! N-ai putea, 


scumpule, să-mi imprumuti până mâine cinci ruble? Al tău, 
Ipohondrikov. (Trebuie răspuns în felul următor: „Nu pot.’’) 

Scrisoare de afaceri. Luminätia Voastră, prințesă Miliktrisa 
Kirbitievna! Îndrăznesc să reamintesc cu tot respectul Luminätiei 
Voastre de mica datorie la cărţi, în mărime de 1 rublă 12 copeici, 
pe care am avut onoarea s-o câştig de la Luminätia Voastră acum 
trei ani la Beloedov şi pe care până acum nu am avut onoarea s-o 
primesc. În aşteptarea etc... Zelionopupov!%. 

Scrisoare dăunătoare şi funestă. Excelenţă! Ieri am aflat din 
întâmplare că gratificaţiile pe care le-am primit de Anul Nou nu le 
datorez meritelor mele personale, ci nevestei mele. Bineînţeles că 
este cu neputinţă să mai continui să fac serviciu la dumneavoastră 
si rog să fiu mutat. Primiti asigurarea dispretului meu pentru 
dumneavoastră etc. Cutare. 

Scrisoare de insultă. St. d!!% Esti un critic! 

Scrisoare către un literat. St. d.! Cu toate că nu te cunosc 
personal, dintr-un sentiment de iubire a aproapelui şi de 
compatimire sincera pentru dumneata (după toate aparențele eşti 
un om capabil), nu mă pot opri să nu-ţi dau un sfat prietenesc: 
lasă-te de îndeletnicirea dumitale dăunătoare! Unul dintre cei care 
iti doreşte binele. (Trebuie să te fereşti să iscăleşti, fiindcă s-ar 
putea să te compromiti.) 


Apărută pentru prima oară în revista ,,Oskolk1’, 1884, Nr. 48, 1 decembrie. 
Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


Nuntă cu general 


POVESTIRE 


Contraamiralul în retragere Revunov Karaulov!%, un bătrânel 
mărunt şi ruginit, se întorcea într-o zi de la piaţă, ţinând de urechi 
o ştiucă vie. În urma lui venea bucătăreasa Uliana, care ducea la 
subtioarä o legătură de morcovi si un pachet de foi de tutun, pe 
care respectabilul amiral le folosea „împotriva moliilor, a 
plosnitelor (adică a păduchilor de lemn), a libărcilor şi a celorlalte 
infuzorii ce trăiesc pe trupul omului şi în locuinţa acestuia”. 

— Unchiule! Filipp Ermilici! auzi el tocmai când cotea spre 
sträduta lui. Chiar de la dumneata viu. Am bătut un ceas la uşă! Ce 
bine că ne-am întâlnit! 

Contraamiralul ridică ochii şi văzu în faţa lui pe nepotul său, 
tânărul Andriuşa Niunin!”, funcţionar la societatea de asigurare 
„Moftul”. 

— Am o mare rugăminte, urmă nepotul, strângând mâna 
bătrânelului şi prinzând şi el un puternic miros de peşte... Hai să 
ne aşezăm pe o bancă, unchiule... Aşa-a... Uite despre ce e 
vorba... Astăzi se cunună un bun prieten de-al meu, un oarecare 
Liubimski... un băiat minunat, între noi fie zis... Dar mai lasă jos 
ştiuca, unchiule! Ai să-ţi murdăreşti mantaua! 

— Nu-i nimica... E o spurcäciune de peste, nu face doi bani, dar 
are nişte icre... o grozăvie! li spinteci burta, scoţi icrele, le 


amesteci, ştii, cu pesmet, cu ceapă, cu piper, şi — să-ţi lingi buzele 
nu altceva! 

— Cum iti spuneam, e o bomboană de băiat. Lucrează la 
muntele de pietate, evaluează obiectele... Dar să nu crezi cumva 
că-i un coate-goale sau un terchea-berchea... În ziua de azi chiar 
cucoanele din lumea bună fac serviciu la muntele de pietate... Te 
asigur că familia lui... tatăl, mama şi toţi ceilalţi... sunt oameni 
minunati, cumsecade, cu frica lui Dumnezeu... Într-un cuvânt, e o 
adevărată familie de ruşi, patriarhală, de care ai să rămâi 
încântat... Liubimski se însoară din dragoste, cu o orfană... 
Oameni tare de treabă!... N-ai putea, dragă unchiule, să le faci 
cinstea să pofteşti şi dumneata diseară la ei la masa de nuntă? 

— Bine, dar... nici... nu-i cunosc! Cum să mă duc aşa? 

— N-are a face! Doar nu te duci la nişte baroni sau la nişte 
conti! Sunt oameni simpli, nu tin la etichetă... Adevărat suflet 
rusesc: totdeauna bucuroşi de oaspeţi, fie cunoscuţi, fie 
necunoscuți. Si apoi vezi... ce mai una alta... îţi spun deschis: e o 
familie patriarhală, cu fel de fel de prejudecăţi, de ciudăţenii... O 
să ţi se pară caraghios... Dar... grozav ar vrea ca la nuntă să aibă 
si un general! Să aibă la masa lor un general face pentru ei mai 
mult decât o mie de ruble. Recunosc că e o vanitate ieftină, o 
prejudecată, dar... dar de ce să nu le faci această plăcere 
nevinovată? Cu atât mai mult că nici dumneata n-ai să te plictiseşti 
la ei... Au făcut anume rost de o sticlă cu vin de Timliansk şi de o 
cutiuta cu homari... Si apoi, fie vorba între noi, mai ai şi dumneata 
prilejul să străluceşti. Acum gradul ti se iroseşte de pomană, e ca 
ŞI cum n-ar fi, şi nimeni nu simte că ai un asemenea rang, pe când 
acolo ai să-l poţi pune în valoare! Zău, aşa! 

— Dar o fi oare de demnitatea mea să mă duc, Andriusa? întrebă 
contraamiralul, privind îngândurat la o birjă. Să mă mai gândesc... 

— Ce să te mai gândeşti atâta? Vino, şi gata! Cât despre teama 
dumitale că nu s-ar cădea să mergi, drept să-ți spun, mă şi 
jigneşti... Crezi oare că aş fi în stare să-mi duc unchiul undeva 
unde nu s-ar cuveni să se ducă? 

— Poate... Cum crezi... 


— Prin urmare, am să trec diseară să te iau... Cam pe la 
unsprezece; cât mai târziu, ca să nimerim tocmai la cină... să fie 
aristocratic... 

La ora unsprezece, Niunin veni să-l ia pe unchiu-său. Revunov- 
Karaulov îşi îmbrăcă uniforma şi pantalonu cu lampas de aur, isi 
puse decoraţiile şi plecară. Cina de nuntă începuse când lacheul, 
tocmit de la un birt, îi scotea amiralului mantaua lui cu gluga, iar 
doamna Liubimskaia, mama mirelui, venită să-l întâmpine în 
vestibul, îl cerceta atent printre gene. 

— E chiar general? şopti ea salutând şi privind intrebator la 
Andriuşa care-şi scotea paltonul... 

— Îmi pare foarte bine Excelenţă... „Dar ce putin arătos e... ce 
trecut... Hm... Nici tu semetie în înfăţişare, nici tu epoleti... 
Hm... Dar nu-i nimic, acum nu mai putem face cale întoarsă; să 
ne mulţumim cu el şi gata!” Poftim, Excelenţă! „Slavă Domnului 
că cel puţin are decoraţii multe...” 

Contraamiralul îşi inalta bărbia proaspăt rasa, tuşi impunător şi 
intră în salonul cel mare... Aici 1 se infatisa un tablou în stare să 
moaie şi să prefacă în cenuşă chiar şi un pietroi. În mijlocul 
salonului era o masă mare, încărcată cu gustări şi sticle... La loc 
de cinste şedea mirele, Liubimski!?®, în frac şi mănuşi albe. Pe 
chipul lui asudat plutea un zâmbet. Era vădit că nu-l încântau atât 
bunätätile ce se aflau în faţa lui, cât gândul desfătărilor nuptiale 
care-l aşteptau. Lângă el şedea mireasa, cu ochii plânşi şi cu o 
expresie de mare nevinovăție. Contraamiralul înţelese îndată că-i 
fată cuminte. Toate celelalte locuri erau ocupate de musafiri de 
ambele sexe. 

— Contraamiralul Revunov-Karaulov! strigă Andriusa. 

Musafirii priviră pe sub sprâncene la noii veniţi, îşi stersera 
respectuos buzele şi se ridicară de pe scaune. 

— Daţi-mi voie să fac prezentările, Excelenţă! Tânărul căsătorit 
Epaminond Sawici Liubimski cu soţia... Ivan Ivanovici lat, 
funcționar la telegraf... Harlampi Spiridonici Dimba, cofetar, de 
naționalitate greacă... Feodor Iakovlevici Napoleonov şi... 
ceilalți... Luaţi loc, Excelenţă! 


Contraamiralul se înclină uşor, se aşeză şi trase numaidecât spre 
el farfuria cu scrumbii. 

— Cum l-ai prezentat? întrebă gazda în şoaptă pe Andriusa, 
aruncând priviri bănuitoare şi îngrijorate spre musafirul cu vază... 
Te-am rugat să-mi aduci un general, şi nu pe acest... cum îl zice... 
cotra... cotra... 

— Contraamiral... Văd că nu te pricepi, Nastasia Timofeevna. 
După cum în ierarhia civilă un consilier de stat titular corespunde 
după tabelul rangurilor cu un general-maior, tot astfel 
contraamiralul corespunde cu un consilier de stat titular... Numai 
resorturile diferă, în fond însă e tot un drac... Ce mi-i unul, ce mi-i 
altul. 

— Da, da... întări Napoleonov. Asa-i... 

Gazdei îi mai veni inima la loc; puse în faţa contraamiralului 
sticla de Timliansk. 

— Serviti-vä, Excelenţă! Dar scuzati-ne, vă rog... La 
dumneavoastră sunteţi obişnuit cu fineturi, pe când la noi e mai 
semplu! 

— Da-a... începu contraamiralul dupa o tăcere prelunga. Pe 
timpuri lumea trăia modest şi era mulțumită... Chiar şi eu, cu 
rangul meu, duc un trai modest... 

— Sunteţi de mult la pensie, Excelenţă? 

— Din 1865... Pe timpuri totul era modest... Dar... 

Spunând „dar”, amiralul se opri o clipă ca să tragă aer în piept şi 
zări un tânăr aspirant de marină, aşezat chiar în faţa lui. 

— Vasăzică dumneata eşti în... marina militară? îl întrebă el. 

— Da, să trăiţi, Excelenta!... 

— Aha... Aşa... Imi închipui că acum totul s-a schimbat, e 
altfel decât pe vremea mea... Toţi sunteți räsfätati, crescuţi in 
puf... Dar oricum, a fi marinar a fost întotdeauna greu... Nu poţi 
compara marina cu o prăpădită de infanterie, sau chiar cu 
cavaleria... Infanteria n-are nimic intelectual. Orice ţăran se 
descurcă în ea... Pe când la noi, tinere, nu-i acelaşi lucru! La noi e 
bătaie de cap, nu glumă! Orice cuvânt, chiar cel mai neînsemnat, 
are, ca să zic aşa, tâlcul său... hm... tainic... Bunăoară: „Sus 


gabierii! Desfasurati trinca şi vela mare!” Ce înseamnă asta? 
Înseamnă că în clipa aceea oamenii orânduiti la manevra 
zburătorului trebuie să se găsească neapărat la posturi. Altfel, ar 
trebui dată comanda: „Sus gabierii zburătorului!” Tâlcul acestei 
comenzi € altul... He-he... E subtil de parca ar fi matematică! Iar 
dacă navighezi cu vânt puternic, dai comanda — stai să-mi aduc 
aminte: ,,Desfasurati zburătorii şi rândunicile!” Atunci oamenii de 
zburători şi rândunici aleargă cât îi tin picioarele de la gabii pe 
vergile zburătorilor şi rândunicilor, apoi — stai să-mi aduc aminte — 
se împrăştie pe tapapi şi desfac velele. În acelaşi timp — înţelegi? 
— cei de pe punți trec la scotele, fungile şi braţele zburătorilor şi 
randunicilor... 

— În sănătatea onorabililor musafiri! rosti cu glas tare mirele. 

— Da-a, se întrerupse contraamiralul, ridicându-se în picioare şi 
ciocnind paharul. Multe comenzi mai sunt... S-o luăm, bunăoară, 
pe asta... stai să-mi aduc aminte... „Trageţi fungile zburătorilor şi 
randunicilor, intindeti scotele!!!” Bine-e... Dar ce înseamnă 
această comandă şi care îi e rostul? Foarte simplu! Vezi dumneata, 
şcotele zburătorilor şi rândunicilor se întind în timp ce încă se trag 
fungile... Totul se face deodată! În felul acesta, când s-a terminat 
trasul fungilor, sunt şi şcotele întinse. În acelaşi timp se filează 
după nevoie braţele acestor vele, iar când fungile sunt trase şi 
întinse cât trebuie, se întind iarăşi braţele rândunicilor şi 
zburătorilor, bratandu-se vergile în raport cu direcția vântului... 

— Unchiule! îi şopti Andriuşa. Gazda te roagă să mai vorbeşti şi 
de altceva. Musafirii nu pricep nimic din ceea ce spui şi... se 
plictisesc. 

— Stai un pic... sunt bucuros că l-am întâlnit pe tânărul 
acesta... Tinere! Am dorit întotdeauna şi doresc... Doresc din 
suflet! Să dea Dumnezeu... Mă bucur... Da... Dar dacă nava 
merge cu vânt strâns, cu murele în tribord, cu toate velele, afară de 
vela mare, ce comandă trebuie dată? E foarte simplu... Stai să-mi 
aduc aminte... „Tot echipajul pe punte, gata pentru a face volta 
sub vânt!” Nu-i aşa? He-he... 

— Ajunge, unchiule! îi şopti iarăşi Andriuşa. 


Dar unchiul nu se lăsa. Striga o comandă după alta şi lămurea 
fiecare strigăt al său răguşit cu un lung comentariu. Cina era pe 
sfârşite, dar din pricina lui nu se rostise încă niciun toast ca lumea, 
nicio cuvântare. Ivan Ivanovici lat, căruia de mult îi stătea pe 
limbă un discurs înflorit, începu să se frământe neliniştit pe scaun, 
să se încrunte şi să vorbească în şoaptă cu vecinii. Într-un rând, 
când amiralul se înecă la desert cu vin de Timliansk şi fu apucat 
de un acces de tuse, Ivan Ivanovici profită de pauză, sări în 
picioare şi începu: 

— Ziua de azi, ca să zic aşa... Hm... când ne-am adunat pentru 
a-l sărbători pe iubitul nostru... 

— Da-a... îl întrerupse amiralul. $i toate astea trebuie să le ţii 
minte! Bunăoară — stai să-mi aduc aminte — „Slăbeşte vergile şi 
balansinele; intindeti in tribord!” 

— Suntem niste bieti oameni nestiutori, Excelenta, spuse gazda, 
si nu pricepem o boaba din toate astea. Spuneti-ne mai bine ceva 
despre... 

—Nu intelegeti fiindcă-s... termeni tehnici! Desigur! Dar 
tânărul acesta mă înţelege... Da. M-a făcut să-mi aduc aminte de 
tinerețe... Si e plăcut, tinere! Navighezi pe mare, uiţi de toate 
grijile şi... 

Ochii amiralului se umeziră şi urmă cu glas tremurätor: 

— De pildă — stai să-mi aduc aminte. „Sus focul! Treceti la 
bratarea trincii şi velei mari şi legaţi murele!” 

Amiralul îşi şterse ochii, scoase un sughit de plâns şi continuă: 

— Imediat se trage funga focului, gabierul mare şi celelalte vele 
ce se găsesc deasupra lui se brateazä complet, apoi murele trincii 
si velei mari se leagă la locul lor şi se întind scotele potrivit cu 
direcţia vântului... Plâ-â-âng... Dar sunt fericit... 

— Sunteţi general şi nu ştiţi să vă purtaţi! se aprinse gazda. La 
vârsta dumneavoastră ar trebui să vă fie ruşine! Nu v-am dat bani 
ca să vă faceţi de cap! 

— Ce bani? holbă ochu contraamiralul. 

— Las’ că ştiţi dumneavoastră... De bună seamă că ati şi primit 
de la Andrei Ilici cele douăzeci şi cinci de ruble! lar dumneata, 


Andrei Ilici, nu te-ai purtat frumos! Nu te-am rugat să tocmesti 
unul ca ăsta... 

Mosneagul se uită la Andriusa, care se făcuse roşu ca racul, apoi 
la gazdă — şi înţelese totul. „Prejudecata” familiei patriarhale, 
despre care îi vorbise nepotul, i se infatisa în toată josnicia el... 
Cât ai clipi din ochi se trezi din ameteala băuturii... Se ridică de la 
masă, se duse în vestibul cu paşii lui mărunți, se imbraca şi 
plecă... 

De atunci nu s-a mai dus la nicio nuntă. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 50, 14 
decembrie. Semnată: A. Cehonte. Publicăm acest text. 

În ziua de 10 noiembrie 1884, N. Leikin îi scria lui Cehov: «Apoi îţi mai 
trimit corectura povestirii dumitale „Nuntă cu general”. Acesta e titlul pe care 
l-am dat povestirii dumitale „Un mic şantaj”. Corectura e şi iscălită de cenzor. 
Ti-o trimit, ca s-o revezi şi să mi-o restitui. Mă tem că la noi să nu se fi 
încurcat termenii marinäresti şi eu n-am dicţionar pentru termeni marinäresti 
în biblioteca mea. Povestirea a ieşit groaznic de lungă şi nu ştiu cum am să 
pot să-i fac loc.» 

În anul 1889, Cehov a transformat această povestire într-un vodevil intitulat 
„Nunta”. 


O bomboană de liberal 


În fiecare an soțiile notabilitatilor din gubernia Ciornopupsk!” şi 
funcționarii administraţiei guberniale organizează între Crăciun şi 
Bobotează, o reprezentaţie de amatori în scop de binefacere. 
Reprezentatia de anul trecut n-a prea izbutit, fiindcă pregătirea a 
fost încredinţată consilierului superior Ciuşkin2%, un „încuiat” 
care a tăiat jumătate din piesă şi le-a impus interpretilor vederile 
lui. Anul acesta însă trupa de amatori a protestat. Doamnele au 
hotărât să aleagă ele piesa, iar organizarea propriu-zisă şi alegerea 
actorilor, cântăreților şi conducătorilor de dansuri a fost 
încredinţată funcţionarului cu însărcinări speciale Kaskadov, tânăr 
cu studii universitare şi cu vederi liberale. 

— Pe cine să alegem, domnilor? întrebă într-o dimineaţă de 
decembrie Kaskadov, stând cu mâna în şold, în mijlocul biroului. 
Dansurile vor fi conduse de locotenentul de jandarmi Podligailov, 
ŞI... bineînţeles de mine. De cântat voi cânta... tot eu şi, poate, şi 
locotenentul de jandarmi, Podligailov... Are un glas de bariton 
minunat, dar, între noi fie zis, cam prea aspru... Cine va recita şi 
va întreține publicul în timpul pauzelor? 

— Ar fi bun şi Tletvorski01... spuse şeful de birou Kisliaev”? 
curatandu-si unghiile cu un chibrit. 

— Anul trecut a fost foarte reuşit, hotomanul... Numai mutra lui 
face toate paralele! Bea, afurisitul, dar... toți oamenii talentați 
beau! Se zice că şi Rafael trăgea la masea! 


— Tletvorski? A, da, îmi aduc aminte de el. Se pricepe el, dar 
are o manieră... o manieră... în sfârşit! Nikifor, cheamă-l încoace 
pe Tletvorski! 

Un brunet înalt, putin adus de spate, cu părul vâlvoi, cu mâini 
mari, roşii, şi pantaloni cu lustru, intră în birou. 

— Ia loc, Tletvorski! îi spuse Kaskadov, suflându-şi nasul într-o 
batistă parfumată. Uite ce-i: pregătim iarăşi o reprezentaţie... Dar 
stai jos! Lasă-te de respectul ăsta chinezesc, exagerat fata de 
superiori; n-are niciun rost. Să fim oameni! Aşadar am prevăzut, 
ca şi anul trecut, în pauze şi după reprezentație, nişte recitari... Si, 
vezi dumneata... aici la Ciornopupsk n-avem deloc oameni pentru 
treaba asta... Eu unul cred că m-aş descurca... e1... şi locotenentul 
de jandarmi Podligailov declamă binişor, dar n-avem deloc timp! 
Suntem nevoiţi să apelăm iarăşi la dumneata... Ce zici, ai putea, 
dragul meu? 

— Cred că da, spuse Tletvorski, plecând ochii. 

— Dar vedeţi, Ivan Matveici, dacă vom fi incatusati ca şi anul 
trecut, ne facem iar de râs! 

— Nu, nu... Dam deplină libertate! Cea mai deplină libertate, 
dragul meu! Recită ce vrei şi cum vrei! De aceea am şi luat asupra 
mea organizarea spectacolului, pentru a lăsa tuturor toată 
libertatea! Altfel n-aş fi primit... Să nu te simţi stingherit nici în 
alegerea bucätilor, nici în nimic altceva. Declami ceva... spui o 
anecdotă... o poezioara... ce vrei. 

— Asta se poate... S-ar putea alege nişte anecdote cu evrei... 

— Cu evrei? Minunat! Foarte bine, dragul meu! Atât că... nu 
ştiu dacă ar fi tocmai nimerit. Vezi, frate dragă, la reprezentaţie va 
veni şi Madeher cu fiicele lui... E drept că-i botezat, totuşi ar fi 
oarecum neplăcut... Ar putea să se simtă jignit... Alege mai bine 
altceva... 

— Tu spui cu mare haz anecdotele cu nemți, bâigui Kisliaev. 

— Da, ar merge... se învoi Kaskadov. Găseşte ceva cu nemți... 
Atât că... nici asta nu cred să fie prea nimerit... Soţia Excelenței 
Sale e nemtoaicä, e născută baroneasă von Ritkart... Nu se poate, 
dragul meu! Bineînţeles că asta nu trebuie să te stingherească, dar 


nu strică să fu prudent. Aşa sunt vremurile... Fie zis între noi, 
oricine se simte îndată vizat... Anul trecut, bunăoară, ai povestit 
între altele, o anecdotă cu armeni în care — iti aduci aminte? 

— Locuitorii din Nahicevan spun: „Daţi la noi matul de la voi, 
şi dacă vrea Dumnezeu să fie foc la voi, dăm noi ’napoi doi mati”. 
Ce poate fi jignitor în asta? Şi totuşi s-au supărat! 

— Și încă cum! întări Kishiaev. 

— ,,Stim noi, ziceau ei, de care Nahicevna e vorba”! Iar 
domnisoarele au rosit la cuvântul „maţ”. Poftim, dacă mai poţi sti 
ce-l cuviincios şi ce nu! Prudentä si iar prudenţă! Am putea alege 
o snoavă populară rusă... din repertoriul lui Gorbumov de pildă... 
Sunt lucruri minunate! O adevărată încântare! Dar nici astea nu 
merg: Excelenţa Sa găseşte că sunt o „batjocorire a poporului”! 
Întru câtva are dreptate. Ah, ce groaznice vremuri trăim, fie zis 
între noi! Blestemate timpuri! 

— Poate să recite ceva din Nekrasov... «Si drept pe frunte 
poartă aceste vorbe: „la mezat se vinde!” înscrise de-o 
necruțătoare soartă» Minunat! 

— Nu, nu... nu! strigă Kaskadov dând din mâini. Va fi o serată 
familială... cu doamne, cu domnişoare, şi dumneata vii cu 
„necruțătoare soartă”. Se poate, dragul meu? Nici să nu te 
gândeşti! Nu ne trebuie extreme! Alege ceva lipsit de tendinţă, 
ceva neutru... ceva uşor... 

— Ceva uşor... dar ce? Poate ,,Pacatoasa” lui Tolstoi? 

E cam greoi, dragul meu! se strâmbă Kaskadov. „„Păcătoasa”, 
ultimul monolog din „Prea multă minte strică”... toate acestea 
sunt prea după tipic, s-au banalizat şi... au întru câtva şi un 1z 
polemic... Alege altceva... Si nu te sfii, te rog! Alege ce vrei... 
tot ce vrei! 

Tletvorski ridică ochiu în tavan şi rămase pe gânduri. Kisliaev se 
uită la el, oftă şi dădu dispretuitor din cap: 

— Se vede treaba că esti un om imoral, daca nu poţi să găseşti 
ceva moral!... 

— Aici nu e vorba de moralitate, Zahar Ilici! îi luă apărarea 
Kaskadov. Tletvorski e cam unilateral, asta-i adevărat! 


99! 


Tletvorski roşi şi îşi frecă un ochi. 

— Atunci de ce mă chemaţi dacă sunt imoral şi unilateral? 
întrebă el ridicându-se şi îndreptându-se spre uşă. Ce, v-am rugat 
eu? 

Dupa plecarea lui Tletvorski, Kaskadov incepu sa se plimbe prin 
odaie. 

— Nu-i pot pricepe pe oamenii aceştia, Zahar Ilici, spuse el 
zburlindu-şi părul cu mana. Pe cinstea mea că nu-i pricep. Nu-s 
tipicar, n-am vederi înapoiate... sunt chiar liberal şi am neplăceri 
de pe urma felului meu de a gândi, dar nu admit să cazi în 
extreme, ca acest domn! Eu, şi... locotenentul de jandarmi 
Podligailov trecem drept liber-cugetători... Societatea se uită 
chiorâs la noi... Excelenţa Sa mă banuieste că as fi partizan al 
„ideilor”... Bineînţeles, eu nu ma dezic de convingerile mele! 
Sunt liberal! Dar... pe oameni ca acest Tletvorski... nu-i înțeleg! 
Ăştia cad în extreme şi, păcatele mele, nu-i pot suferi pe 
extremişti! Nu sunt un conservator, dar nu-i pot suferi! Judecă-mă 
prost, socoteşte-mă un tipicar... tot ce vrei, dar nu pot să întind 
mâna domnilor a la Tletvorski! 

Kaskadov se lăsă istovit pe un fotoliu şi căzu pe gânduri... 

— Trebuie dat afară şi atâta tot! mormăi Kisliaev, care, neavând 
ce face, îşi tot punea o ştampilă pe manşetă... Dat aff-fară şi... 
gata! 


Apărută pentru prima oară în revista ,,Oskolki”, Nr. 51, 22 decembrie. 
Semnat: A. Cehonte. Publicăm acest text. 


Ordin scris 


DIN VIAŢA TÂRGURILOR UITATE DE LUME 


Având în vedere că se apropie sărbătoarea solemnă a Naşterii 
Domnului nostru Isus Hristos şi luând în considerare ca la 
sărbătorile mari se produce în sala de aşteptare o mare aglomeratie 
de oameni veniți să prezinte urări, vă reamintesc că aveţi 
îndatorirea să vegheati în chipul cel mai strict ca, în timp ce 
aşteaptă să le vină rândul, cei veniţi cu urări să nu se îmbulzească, 
să nu fumeze şi să nu producă zgomote de natură să tulbure 
ordinea cuvenită, şi de asemenea să nu verse arpacaş, mazăre, 
făină şi alte produse alimentare nici pe scară, nici în sala de 
aşteptare; de asemenea vă mai reamintesc  îndatorirea 
dumneavoastră de a pune în vedere celor veniţi cu urări — pe cât 
posibil în mod politicos şi amabil — ca vietuitoarele domestice 
aflate cu ei să se prezinte în stare neinsufletita, pentru ca vizitatorii 
să nu tulbure cu tipete de porci, gâste şi alte animale cuvenita 
linişte şi tăcere. Contravenientii vor fi traşi la o aspră răspundere, 
în conformitate cu legile în vigoare. 


Consilier ministerial şi cavaler: M. Paukov”°* 
Secretar: Ehidov*”. 
Conf. cu origin.: Omul fără splină. 


Apărută pentru prima oară în revista „Oskolki”, 1884, Nr. 52, 29 
decembrie. Semnată: Omul fără splină. Publicăm acest text. 


! Pentru a ilustra unul dintre importantele procedee artistice de tipizare folosite de 
autor, care adeseori dă numelor proprii un anumit tâlc, la acestea vom indica în note 
cuvintele din limba rusă de la care derivă, precum şi traducerea lor în limba română. 
De pildă Pusteakov derivă de la pusteak — în limba română fleac. În unele povestiri, 
având posibilitatea, fără a denatura intenţia autorului, să redăm anumite nume proprii 
ruse prin echivalente româneşti sugestive, am introdus în text chiar numele traduse, 
indicând în note pe cele din original. (N. red. rom.) 

* Ledenet — acadea. (N. red. rom.) 

3 „Sfântul Stanislav” una dintre cele mai mici decoraţii din Rusia ţaristă. (N. red. 
rom.) 

+ Spicika — chibrit (N. red. rom.) 

> În Rusia ţaristă funcţionarii publici purtau uniformă. (N. red. rom.) 

6 Trembler — a tremura (în Ib. franceză.) (N. red. rom.) 

7 Elei - mir. (N. red. rom.) 

5 „Sfânta Anna ”— decorație în Rusia ţaristă, mai mare ca „Sfântul Stanislav”. (N. red. 
rom.) 

° „Sfântul Vladimir ”— înaltă decorație în Rusia ţaristă. (N. red. rom.). 

10 Oskolski — „Cioburi”. (N. red. rom.) 

1! Udod — pupăză. (N. red. rom.) 

12 Kiihner — autorul unui manual de limba latină folosit în liceele ţariste. (N. red. 
rom.) 

15 Kucika — grămăjoară. (N. red. rom.) 

14 Kleatva — jurământ. (N. red. rom.) 

15 Samoe lucisee — cel mai bun. (N. red. rom.) 

16 Zudeti — a pisa, a plictisi. (N. red. rom.) 

17 Svisteti — a fluiera. (N. red. rom.) 

18 Fi (se citeşte ioj) — arici. (N. red. rom.) 

19 Treizeci şi trei — joc de cărți. (N. red. rom.) 

20 Tiulpan — lalea. (N. red. rom.) 

* “Viaţa pentru far” vechiul titlu oficial al operei „Ivan Susanin” de Glinka, (N. 
red. rom.) 

22 Dilda — lungan, deşirat. (N. red. rom.) 

23 Clădirea amiralitätii din Petersburg avea în vârf o tijă lungă si foarte subţire, ca o 
săgeată. (N. red. rom.) 

4 Ham — bädäran. (N. red. rom.) 

2% Zmeinnoe jalo — limba viperei. (N. red. rom.) 

26 Exprimarea fonetică a unor cuvinte din limba rusă, care se scriu corect în felul 
următor : „horoşa holodnaia voda, kogda hocetsia piti ”. În limba română înseamnă 
„este bună apa rece când ţi-e sete”. (N. red. rom.) 


27 Ociumelii — stăpânit de furie, apucat. (N. red. rom.) 

28 Hriukati — a grohăi. (N. red. rom.) 

% Kaleacati — a pălăvrăgi. (N. red. rom.) 

30 Pliuiot — scuipă, na samovo sebka — pe sine însuşi. (N. red. rom.) 

3! Pacea de la San Stefano — pace încheiată în anul 1878 între Rusia şi Turcia la San 
Stefano. 

3 Hapen zi gevezen — expresie fals germană, aici având sensul de a fura, a lua mită. 
(N. red. rom.) 

33 Magistraţii purtau un colan de aur la uniformă. (N. trad.) 

% Expresie stâlcită din limba germană; corect: sprechen Sie deutsch? Vorbiti 
nemteste? (N. red. rom.) 

35 Peresoliti — a sara prea mult; a întrece măsura (figurat). (N. red. rom.) 

36 Vint — joc de cărți. (N. red. rom.) 

37 Zvizdanuli — a pocni, a lovi. (N. red. rom.) 

38 Kulak — pumn. (N. red. rom.) 

# Nedoiehati — a nu ajunge la destinaţie (sugerează ideea de „neisprăvit”.) (N. red. 
rom.) 

#0 Pisafi — a scrie (în sens peiorativ — contopist). (N. red. rom.) 

41 Poganii — mârşav. (N. red. rom.) 

* Krişca — capac. (N. red. rom.) 

# Cavaler — persoană care a fost decorată cu un ordin. (N. red. rom.) 

“4 Greaznaia ruka — mână murdară. (N. red, rom.) 

45 În Rusia, cetăţenii care nu aveau titluri de nobleţe primeau în unele cazuri titlul de 
cetățeni de onoare, atribuit numai personal sau şi cu dreptul de a fi transmis 
moştenitorilor, (N. red. rom.) 

4© Nu mă atinge (in limba latină). (N. trad.) 

47 Piati — cinci, sobaka — câine. (N. red. rom.) 

48 Maser — (fonetic pentru ma chère — scumpa mea) (în limba franceză). (N. red. 
rom.) 

4° Fames — foame (în limba latină). (N. trad.) 

50 „Budilnik ”— „Deşteptătorul”. (N. trad.) 

5! „Posrednik” — „Mijlocitorul”. (N. trad.) 

Ÿ Parastasov — Panihidin în textul rus. (N. red. rom.) 

55 Cadavrov — Trupov în textul rus. (N. red. rom.) 

4 Arbat — cartier în Moscova. (N. trad.) 

55 Colivov — Upokoiev în textul rus. (N. red. rom.) 

55 Scheletov — Cerepov în textul rus. (N. red. rom.) 

>” Fundătura Morţii — Fundătura Mortvii. (N. red, rom.) 

55 Tintirimov — Pogostov în textul rus. (N. red. rom.) 

Ÿ Cimitirin — Kladbişcenski în textul rus. (N. red. rom.) 

60 Tidvov — Celiustin în textul rus. (N. red. rom.) 

SI Pracica — spălătoreasă. (N. red. rom.) 

62 Rilo — mutră, bot. (N. red. rom.) 


63 Acest vers şi următoarele sunt din „Evgheni Oneghin” de A. S. Puşkin ; Vezi A. S. 
Puşkin — „Evgheni Oneghin”, în traducerea lui G. Lesnea, Ed. „Cartea Rusă”, 1955. 
(N. red. rom.) 

64 M. V. Lentovski — antreprenor de teatru şi regizor din Moscova, arendasul grădinii 


„Ermitaj” 
6 Zritel — „Spectatorul” (N. trad.) 
6 | Petersburgskaia gazeta ” — ,, Gazeta Petersburgului”. (N. trad.). 


67 Ja-ti o nevastă (în limba latină). (N. trad.) 

68 Cât e nevoie (în limba latină). (N. trad.) 

6 Ihtiozaur XII, 3” — parodiere a referirilor la Biblie (ihtiozaur — reptilă fosilă, 
şopârlă de mare) 

70 Vin roşu franțuzesc (in limba latină). (N. trad.) 

7! După legile artei (in limba latină). (N. trad.) 

72 Înfăţişare (in limba latină). (N. trad.) 

7 Limba e duşmanul oamenilor şi prietenul diavolului şi al femeilor (în limba latină). 
(N. trad.) 

74 Mamifere (in limba latină), (N. trad.) 

® Charcot — Neuropatolog francez 

76 Billroth — chirurg german. 

1 „(Memor. Acad. 1878)” — parodiere a referirilor la publicaţiile de specialitate. 

78 Jivot — burtă. (N. red. rom.) 

7 Baraban — tobă. (N. red. rom.) 

80 „Opaiţul” — cântec popular de jale. (N. red. rom.) 

8! Gambetta (1838—1882) — om politic francez. Republican moderat. În timpul 
războiului franco-prusac (1870—1871) a fost pentru continuarea luptei cu nemții 
până la eliberarea teritoriului francez. 

82 În traducere înseamnă: „O, mai bine omoară-mă, dar vino! Dacă nu vii, sângele 
meu va stropi fereastra ta! Mor!” Nota traducătorului. Am glumit. Prima frază 
înseamnă: „o burtă plină nu studiază cu plăcere”. A doua este o simplă denumire a 
unei forme gramaticale. (Toată nota e a lui A. P. Cehov.) 

53 Mirskoi tolk” — „Ce vorbeşte lumea”. (N. trad.) 

84 Krasnoiarsk oraş în Siberia. Loc de deportare în timpul ţarismului. (N. red. rom.) 

85 Mania grandiosa — grandomanie (în limba latină). (N. trad.) 

86 Struciok — păstaie, teacă. (N. red. rom.) 

87 Ştâc-iuncher — pe timpuri, cel mai mic grad ofițeresc în artilerie, în secolul al 
XVIII-lea. 

5 „Novoe vremia” („Timpuri noi”) — ziar reactionar, editat de A S. Suvorin la 
Petersburg, începând din anul 1876. 

5 Demidron — restaurant şi varieteu în Petersburg. (N. red. rom.) 

°° Aşa trece faima lumească (în limba latină). (N. red. rom.) 

% Sevustianov, Filippov — mari proprietari de brutării la Moscova. 

2 Mrac — întunecime. (N. red. rom.) 

% Liubosteajatelstvo — lăcomie de bani, arghirofilie. (N. red. rom). 

% Pereat — să piară (in limba latină). (N. trad.) 


® Fraternité — fraternitate (în limba franceză). (N. trad.) 

% Otteaghivati — a tărăgăna, a amâna. (N. red, rom.) 

” Tri hvosta — trei cozi. (N. red. rom.) 

% Corect în limba franceză — renommée — renume. (N. red. rom.) 

® Daziaro — magazin de artă la Moscova. 

100 Selma — pungas, ticălos. (N. red. rom.) 

101 Modes et robes — mode şi rochii (în limba franceză). (N. trad.) 

102 Ucusiti — a muşca. (N. red. rom.) 

1% Gartun — cel care face acrobatii călare în goana calului. (N. red. rom.) 

104 Kaziavka — gâză, gânganie. (N. red. rom.) 

10 | Kievliatiin” („Kieveanul”) — ziar al sutelor negre, editat la Kiev începând din 
anul 1864. 

1% Barabala — hot, jefuitor. (N. red. rom.) 

107 | Sin Otecestva” („Fiul Patriei”) — ziar editat la Petersburg începând din anul 1856. 
108 Prekrasnti vkus — gust excelent. (N. red. rom.) 

1% Drobit skulf — a sfărâma fălcile, (N, red. rom.) 

110 Scris fonetic în original; corect: pour manger — ca să mănânc. (N. red. rom.) 

111 Puzîr — balon, băşică. (N. red. rom.) 

2 Mamunina — a mămichii (fata mamei). (N. red. rom.) 

115 Miitterchen — mămică (în limba germană). (N. trad.) 

4 Mon petit — micuțul meu (în limba franceză). (N. trad.) 

115 Mon ange — îngerul meu (în limba franceză). (N. trad.) 

"6 Harababura — ,, Katavasi”’ în textul rus. (N. red. rom.) 

117 Netotus — Bolvanius în textul rus. (N red. rom.) 

118 JIliustrirovannii bes” („Diavolul ilustrat”) — almanah; n-a apărut decât o singură 
dată, în anul 1880, la Moscova, cu desene de A. S. Ianov şi M. P. Cehov. 

19 Un abur născocit de chimişti. Se spune că nu se poate trăi fără el. Prostii! Numai 
fără bani nu se poate trai. (Nota lui A. P. Cehov.) 

120 Un fel de instrument. (Nota lui A. P. Cehov.) 

1 Johann Hoff — fabricant de bere. 

122 Zazubrina — ştirbitură. (N. red. rom.) 

12 Knopka — buton, piuneză. (N. red. rom.) 

124 Sarmanocika — flasnetuta (în Ib. rusă). (N. red. rom.) 

125 Charmante — fermecătoare (în limba franceză). (N. trad.) 

12 Convert — plic. (N. red. rom.) 

127 În Rusia ţaristă, militarilor la pensie le era permis să-şi poarte mai departe 
uniforma, însă fără epoleti. (N. red. rom.) 

1% Klianciti — a se milogi; a bârfi. (N. red. rom.) 

129 „Strekoza ” — „Libelula ”. (N. trad.) 

150 Kanifol — sacâz. (N. red. rom.)" 

151 Tutu, tutka — căţel. (N. red. rom.) 

152 Drian — ticălos, om de nimic. (N. red. rom.) 

155 Sous — sos, zeamă. (N. red. rom). 

1% Kanitel — tărăgăneală, sâcâială. (N. red. rom.) 


155 Jean Richepin — scriitor francez. 

15 Dummstrasse — strada prostului (in limba germană). (N. trad.) 

157 Eselstrasse — strada măgarului (în limba germană). (N. trad.) 

138 In diesem Russland — în Rusia asta (în limba germană). (N. trad.) 

15 Corect: tres faciunt consilium — trei inşi alcătuiesc un sfat (in limba latină). (N. 
trad.) 

140 Cuvinte stâlcite, înşirate fără înţeles (în limba franceză). (N. trad.) 

1411 Vodianca — hidropizie (popular „dropică”). (N. red. rom.) 

142 „Leul şi Soarele ” — decorație persană. 

143 Grajdanin ” („Cetăţeanul”) — ziar reactionar. (N. red. rom.). 

144 Smigati — a se strecura, a se furisa. (N. red. rom.) 

145 Caprice des dames — capriciul doamnelor (în limba franceză). (N. trad.) 
146 Zob — Drebezghi în textul rus. (N. red. rom.) 

147 Septati — a şuşoti. (N. red. rom.) 

143 Kuţii — scurt de coadă. (N. red. rom.) 

14 Șchiopul — Hromoi în textul rus. (N. red. rom.) 

150 Volc — lup. (N. red. rom.) 

151 Ponimati — a înţelege. (N. red. rom.) 

'52 În timpul ţarismului, se obişnuia de marile sărbători ca funcţionarii subalterni să 
prezinte felicitări şefului lor, acasă la el, iscălind pe o foaie de hârtie anume pregătită. 
(N. red. rom.) 

155 Ciornaia svinia — porc negru. (N. red. rom.) 

154 Velelepie — splendoare, strălucire. (N. red. rom.) 

15 F. N. Plevako — avocat din Moscova. 

156 Nekliujev — eroul comediei lui A. Palm „Prietenul nostru Nekliujev”. 

157 „Russki satiriceski listok ” — „Foaie satirică rusă” (N. trad.) 

15 Pocitati — a citi câte putin, a frunzări. (N. red. rom.) 

159 Prociuhati — a se trezi prea târziu. (N. red. rom.) 

160 Zrea — fără folos, zadarnic. (N. red. rom.) 

161 Citat din comedia „Prea multă minte strică” de A. S. Griboedov, în traducerea lui 
Z. Stancu şi S. Gurian, 1945. (N. red. rom.) 

16 Novosti dnia" — „Noutăţile zilei . (N. trad.) 

165 Odna sceka — un singur obraz. (N. red. rom.) 

164 Sineie rîlo — mutră vânătă. (N. red. rom.) 

165 Nedorezanfi — neisprăvit. (N. red. rom.) 

166 fi donc — expresie de dezgust în limba franceză. (N. red. rom.) 

167 „Moskovski listok" — „Foaia Moscovei" (N. trad.) 

168 $. A. Juriev — literat şi ziarist. 

15 Morceau (în limba franceză) — bucată. (N. red. rom.) 

170 Guskin — al gâştii. (N. red. rom.) 

11 Arkadia — grădină din Moscova, care servea drept loc de petreceri. 

172 Klociok — smoc, petic. (N. red. rom.) 

175 Tasnoe serdte — inimă curată. (N. red. rom.) 

174 Kleşci — căpuşă. (N. red. rom.) 


175 Zamazura — nespălatul. (N. red. rom.) 

6 Polumrak — semiobscuritate, penumbra. (N. red. rom.) 

177 Tesati riobra — a rupe coastele. (N. red. rom.) 

173 Dyoetocie — două puncte. (N. red. rom.) 

179 Golti pios — câine golas. (N. red. rom.) 

180 Prujina — arc, tel. (N. red. rom.) 

151 Gus — gânsac. (N. red. rom.) 

182 Louise Michel — luptătoare revoluţionară în timpul Comunei din Paris anul 1871. 
185 Gnilaia dusa — suflet putred. (N. red. rom.) 

184 Treastisi — a tremura, a dârdâi. (N. red. rom.) 

185 Ucusit — a musca, kalancea — foişor de foc. (N. red. rom.) 

186 Fintifliuska — fleac. (N. red. rom.) 

187 Hippolyte Taine — critic francez de literatura si artă. 

188 Gotthold Ephraim Lessing (1729—1781) — savant, critic şi dramaturg german. 
189 1 V. Spajinski si P. M. Nevejin — dramaturgi, ale căror piese se reprezentau 
adeseori între anii 1880 şi 1890. 

19% Tupoi nos — nas teşit. (N. red. rom.) 

191 În cazul dat... (în limba latină). (N. trad.) 

1% Ciortovo boloto — maşina dracului. (N. red. rom.) 

19% Gusnii — mişel, josnic, respingător. (N. red. rom.) 

1% Zelionti pup — buric verde. (N. red. rom.) 

19% Prescurtare pentru: stimate domn. (N. trad.) 

19% Reveti — a urla, revun — cel care urlă, karaul — strigăt de ajutor. (N. red. rom.) 

197 Niunea — om miorlăit. (N. red. rom.) 

19% Liubiti — a iubi. (N. red. rom.) 

1% Ciornii pup — buric negru. (N. red. rom.) 

200 Ciuska — rat, bot. (N. red. rom.) 

201 Tletvornii — pestilential, vătămător. (N. red. rom.) 

202 Kislii — acru. (N. red. rom.) 

20 Citat din poezia „Jalnică, da’ gătită ” în traducerea lui Aron Radu Paraschivescu: 
vezi N. A. Nekrasov „Opere alese” vol. I, Edit. „Cartea Rusă”, 1955. (N. red. rom.) 
204 Pauk — păianjen. (N. red. rom.) 

205 Ehidnii — veninos, perfid. (N. red. rom.)