Rodica Ojog-Brasoveanu — Intalnire la Elysee

Rodica Ojog-Braşoveanu 


ÎNTÂLNIRE LA ELYSEE 


-roman istoric — război şi intrigă- 


1953 


Gabreier Ruzu Geongescu 


— La ordinele dumneavoastră, domnule colonel, 


— Hu sunt colonel, sunt maistrul Theodor Mihăilescu, fotograt pe 
Strada Umbreit!. Mi-am pierdut identitatea aşa cum ţi-o pierzi şi 
dumneata acurni, aici, începând chiar din momentul acesta. Tenez- 
vous-e pour dit, căpitanel 

— Ar înțeles, 

— Stai jos, Au în spate un fotoliu. Curând o să te obignuiegti cu 
întunericul, 

În oglinda fixată pe tăblia şifonierului, căpitanul îi distingea vag 
silueta. Subțire, elegantă, acuzând o nepăsare distinsă. Ari de zile 
înainte de război, un Bucuregti întreg îl văzuse în aceeaşi ahtudine 
la Capşa sau Confisernia din Pazajul Villacros. Un domn de vărsta 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


ÎNTÂLNIRE LA ELYSEE 


-roman istoric - război şi intrigă- 


1983 


Gabrielei Razu Georgescu 


1 


E La ordinele dumneavoastră, domnule colonel. 


— Nu sunt colonel, sunt maistrul Theodor Mihăilescu, 
fotograf pe Strada Umbrei'1:-. Mi-am pierdut identitatea aşa 
cum ţi-o pierzi şi dumneata acum, aici, începând chiar din 
momentul acesta. Tenez-vous-le pour dit, căpitane! 

— Am înţeles. 

— Stai jos. Ai în spate un fotoliu. Curând o să te 
obişnuieşti cu întunericul. 

În oglinda fixată pe tăblia şifonierului, căpitanul îi 
distingea vag silueta. Subţire, elegantă, acuzând o 
nepăsare distinsă. Ani de zile înainte de război, un 
Bucureşti întreg îl văzuse în aceeaşi atitudine la Capşa sau 
Confiseria din Pasajul Villacros. Un domn de vârsta mijlocie, 
cu alură de dandy şi privire indiferentă, sorbindu-şi 


marghilomanul într-un nor de trabuc Flor-Fina. Seara 
putea fi întâlnit la Teatrul Liric şi cel mai des la turf. 

Căpitanul surâse. Nu existau zece inşi în toată ţara care 
să cunoască adevărată carte de vizită a costumelor croite la 
Worth sau să-şi închipuie că melonul gris-perle se plimba pe 
capul cel mai original al Serviciului de Informaţiuni Român. 

Tropot de cizme răsună în stradă. 

— Patrulele, mârâi colonelul. 

Invadaseră oraşul, le puteai întâlni la aproape fiecare 
sută de metri, în aceeaşi formaţie: doi poliţişti nemți, însoţiţi 
de un gardist român, acesta din urmă fără armă. Băştinaşii 
nu prezentau încredere. 

— Să ne grăbim, propuse colonelul. Nu mai e mult până 
la ora 8. 

— Se poate circula până la 10. 

— Au modificat oră. Ordinul a apărut azi-dimineaţă, în 
Bukarester Tageblatti2. şi în Lumina. Porcul de Verzea e 
autorul. Demonstraţii de devotament, înţelegi... Uite despre 
ce e vorba, mon cher. Urmează să pleci într-o misiune 
extrem de delicată în Moldova. 

— Mai delicată mi se pare a dumneavoastră, surâse 
căpitanul. Premiul oferit de Hentsch pe capul colonelului 
Roman e afişat pe toate gardurile. 

— Zece mii de lei. Un fleac, dragul meu! Teutonii nu-şi 
dezmint avariţia, şi asta după ce au pus mâna pe şapte 
milioane lei aur. 

— Şapte milioane?! 

— Cifra e eminamente exactă. Acelaşi amic Verzea le-a 
făcut cadoul împreuna cu o sumă de secrete ale apărării 
noastre. lată ce se cheamă să fii postaş cu vocaţie de 
trădător. 

Căpitanul râse încetişor. „Poştaşul“ era directorul general 
al  Poştelor şi  telecomunicaţiilor. Graţie postului, 
interceptase şi copiase corespondenţa dintre şefii militari, 
iar în timpul retragerii întârziase măsurile de evacuare a 
personalului şi materialului telegrafopoştal. 


— O captură frumoasă pentru boşi, nu? Mă roade totuşi 
meschinăria sumei! Mi se părea că merit ceva mai mult 
decât zece mii. Milady m-a ţinut cinşpe mii, în 1910! 
Caraghios să valorezi mai puţin decât o iapă, chiar dacă e 
pur sânge... Vezi, dragul meu, suntem totdeauna înclinați să 
ne  supraevaluăm... Da, mulţumesc. Reteză capătul 
trabucului şi se aplecă în faţă. La flacăra brichetei, 
căpitanul îi zări câteva secunde chipul cu linii nobile, uşor 
încărunţit la tâmple. 

— Să ne întoarcem la misiunea dumitale din Moldova. 
După cum ştii, pregătim împreuna cu ruşii marea ofensivă 
de vară. De chestiune se ocupa intens Averescu, Razu, 
Grigorescu. În fine, nu intru în detalii. Sarcina noastră este 
să prevenim şi să contracarăm orice acţiune de trădare. 
Miza e mult prea importantă, pregătirile colosale, nu ne 
putem îngădui nici o imprudenţă. Vânzarea lui Sturdza, 
Crăiniceanu şi Wachmann a constituit o catastrofă. Aliaţii 
sunt contrariaţi, gogomănie evident - unul, doi sau trei 
ofiţeri nu înseamnă o oştire - moralul armatei e serios 
afectat. Nu vom supravieţui unui al doilea dezastru. 

— N-am să înţeleg niciodată raţiunea pentru care a 
dezertat Sturdza. Ţin minte, l-am văzut la o paradă de 10 
Mai... M-a impresionat teribil... 

— Impresiona pe toată lumea. Gândesc că suntem prea 
buimăciţi de evenimente pentru a le considera corect. De 
vină-i poate educaţia prusacă, şcoala militară absolvită la ei, 
mitul despre  invincibilitatea şi inegalabilul armatei 
germane. Poate - smintit şi grandoman - îşi închipuie că 
Wilhelm, recunoscător, o să-l ungă guvernator al României 
devenite protectorat prusac. Pe el sau pe „postaş“, în 
funcţie de valoarea serviciilor. N-ar fi singurul care să 
împărtăşească aberaţiile nemţofililor visând la o Moldo- 
Valahie colonie germană. Un cretin scria deunăzi în 
Lumina: „În genunchi ar trebui să-l rugăm pe împăratul 
Wilhelm să primească coroana României. Greutatea mare 


« 


este că el nu vrea...” Râse sardonic: ăla cretin, ăilalţi 
bandiți! 

— Credeţi... Căpitanul îşi caută cuvintele: Credeţi că şi la 
Turtucaia a fost trădare? 

— Nu, deşi unii o susţin. Catastrofa din Dobrogea se 
datorează exclusiv lipsei de inspiraţie. Zaioncicovski şi 
Basarabescu intra în istorie că aşi, câştigători de Derby în 
materie de incompetenţă. Fii sigur, viitorimea îi va consacra 
ca atare. 

O pendulă mica franţuzească, abia desluşită pe peretele 
îmbrăcat în mătase Liberty, fredona un fragment dintr-o 
arie de Lully. 

— 7:30! exclamă colonelul. Deja! În zece minute, cel mai 
târziu, trebuie să ne despărţim. Rămâne stabilit! Mâine 
pleci în Moldova la N., sediul Statului-Major al Diviziei 8 
infanterie, Armata de operaţiuni. Vedeta meleagului e 
generalul Dimitrie Dabija. Cam sec, cam fără humor, dar 
ceea ce numesc capşiştii noştri un monsieur care 
întâmplător ţine pe umeri un cap. Îi vei supraveghea 
anturajul, pe el însuşi, aerul pe care-l respiră. Suntem 
pozitiv informaţi că Sturdza şi-a lăsat succesor. Ceea ce a 
ratat el însuşi - o acţiune de sabotaj pe frontul de luptă - 
urmează să fie realizat de acoliţii lui. În ultima vreme, acest 
triste individu se epuizează în apeluri către ofiţeri şi soldaţi 
pentru ca împreuna cu prizonierii din spatele frontului 
român să se ralieze forţelor germane. 

— Am citit manifestul adresat ostaşilor din tranşee... 

— O oroare! exclamă colonelul. 

Se ridică. Un bărbat mai degrabă scund pe care, în ciuda 
mantalei din postav grosolan, vopsite în cafeniu, îl simţeai 
elastic, puternic, numai nerv şi fibră, cu reflexe minunate. 
Cândva, la o proba de sânge rece dată la Castelul Negru 
din Scoţia, fusese singurul care nici măcar nu clipise când 
explodase o mină în spatele lui. O mână măsluita, dar 
Roman n-avea de unde s-o ştie. Englezii, deprinşi cu 


performanţele, nu-şi camuflaseră surpriză: All right, mister 
Roman, n-aţi ieşit prea rău. 

Împunse cu degetul macferlanul căpitanului şi rosti pe 
gânduri: 

— Există mai mulţi agenţi ai lui Hentsch strecuraţi pe 
lângă şefii Statelor-Majore ale armatelor de operaţiuni. Mi- 
aş da mâna dreaptă să-i pot depista. Înţelegi? 

Căpitanul nu-şi putu stăpâni tulburarea. Şopti răguşit: 

— Înţeleg, domnule col... Mihăilescu. 

— E bine, dragul meu... E bine. S-ar putea, dacă-i 
detectezi, să te alegi cu o statuie... Deşi nu ştiu cu ce te-ar 
încălzi, mon ami! Important, am socotit totdeauna, e să te 
simţi tu bine. Tu cu tine însuţi. A sosit timpul să ne luăm 
rămas-bun. Aici în mapă ai toate documentele necesare. 
Noua dumitale identitate, împuternicirea semnată de 
Ferdinand pe lângă Dabija... În principiu, eşti bine acoperit. 
Ai lipsit mult din ţară, nu te cunoaşte nimeni. Şansa face ca 
întreg anturajul apropiat lui Dabija să fie compus din 
oameni noi. După trădarea lui Sturdza, era şi firesc. Nu te 
vei distinge deci în mod special, ca proaspăt sosit. 

— Cum voi lua legătura cu dumneavoastră? 

— Cu mine după război, bătrâne, dacă Providența e 
generoasă. Rămân aici, pe baricade, să duelez cu colonelul 
Hentsch. Contactul îl vom păstra printr-un agent, o 
persoană foarte bine, care a fost informat de sosirea 
dumitale şi te va căuta. Acest domn - Mareş -o să te pună 
la curent cu atmosfera din oraş dar mai ales de la Statul- 
Major, îţi va face introducerile de rigoare. Prietene, nu-mi 
rămâne decât să-ţi urez noroc. Colat cu prudenţa, dă 
rezultate miraculoase. 

Apăsase în mod ciudat asupra cuvintelor, aproape le 
silabisise şi căpitanul îşi aţinti privirea încercând să-i 
descifreze figura. 

— Prudenţă, natural... Am sentimentul însă că vă gândiţi 
la ceva anume... 


— Hentsch e un inamic redutabil. Pun rămăşag că 
agentul lui adulmeca deja meleagul, supraveghindu-i pe 
eventualii şi  prezumtivii trădători - ticăloşia teme 
netrebnicia - ferindu-i de posibile gafe sau de intervenţiile 
nedorite ale Serviciului de  Informaţiuni. În speţă, 
dumneata. Natural, acestea sunt simple supoziţii... Ai o 
misiune complicată, căpitane! Trebuie să-ţi descoperi 
adversarul, plus şacalii cu epoleţi de ofiţeri români şi în 
acelaşi timp să rămâi perfect camuflat. Orice imprudenţă te 
costă capul. Colonelul Nicolaj'3* şi-a dresat bine învăţăceii. 
E un amănunt de care ar fi bine să ţii seama. Zvârli trabucul 
în soba stinsă şi-i întinse mâna. La revedere, căpitane. Ne 
vedem după război, la Elysee. O să ai câte ceva să-mi 
povesteşti. Masa mea e lângă pupitrul casieriţei. D'ailleurs, 
elle n'est pas mal... Mda... Ai vreo întrebare? 

— Nu mi-aţi spus numele casieriţei. 

— Ai dreptate, dragule... Uit totdeauna esenţialul: 
domnişoara Juliette. 


Părăsind locuinţa conspirativă din Strada Clemenţei!t:, 
colonelul Roman reteză Piaţa Universităţii şi, după o scurtă 
ezitare, se îndrepta spre Calea Victoriei. În ciuda vuitului 
aspru, nu ridicase gulerul mantalei, căciula nu depăşea tivul 
urechilor. De câteva luni, nemţii deveniseră suspicioşi până 
la isterie, trecătorii erau opriţi şi legitimaţi la tot pasul, 
descinderile în plină noapte, de fapt la orice oră din zi, nu 
conteneau. 

„Boşii, îşi zise Roman, pe care-i ştiam lipsiţi de fantezie, 
de când colecţionează suspecți, par inepuizabili...“ 

Orice le stârnea bănuiala: o pălărie trasa pe frunte, 
ochelarii negri ai orbului care cerşea în Piaţa Teatrului, 


rezemat de zidurile magazinului Elite sau Dore, coşurile 
anemice ale gospodinelor, un mers prea grăbit, sau 
dimpotrivă pasul leneş, de promenadă, al bucureşteanului 
care flana înainte de război între Capşa şi atelierul 
fotografic al lui Korn din capătul Podului. Nu erau scutite de 
percheziţii grosolane nici carele mortuare. Un zâmbet 
aluneca pe figura unghiulară a colonelului. Isprava 
cupeţului craiovean făcuse ocolul Bucureştilor, stârnind o 
undă de veselie şi în cugetele cele mai mâhnite. Era o 
foamete cumplită în iarna sumbrului 1917. Raţia de pâine - 
jumătate grâu, jumătate mălai - ajunsese la 180 de grame 
pe zi, carnea 240 grame pe săptămână, se pedepsea aspru 
fabricarea săpunului, iar ouăle, untul, zahărul ajunseseră 
dulci amintiri. 

De câteva luni, MVR::- interzisese „importul“ alimentelor 
din provincie spre Capitală, instituind un control foarte 
strict. 

„Magnifică ideea olteanului!“ Roman se opri lângă un 
felinar, ferind flacăra chibritului. „Da, da, absolut 
remarcabilă.“ Îmbătase doi porci cu ţuica şi-i culcase în 
dric, lângă coşciugul ocupat de locatar. Din nefericire, unul 
din dobitoace se trezise înainte de vreme şi începuse să 
guiţe. Familia îndoliată, preotul, întreaga asistenţă o luase 
la goană, cuprinsă de spaimă... 

O pagină ruptă din Gazeta Bucureştilor, gonită de vânt, i 
se agăţă de poalele mantalei. Roman se descotorosi, 
călcând-o sub ghete. O imprudenţă, fără îndoială, agenţii 
Militârverwâltungs-polizei!6) mişunau, se dovedeau mai 
înverşunaţi decât gardiştii obişnuiţi. 

Doi bătrâni îl cercetară uluiţi. Lăsară capetele în jos 
iuţind pasul. 

„Inseparabilii“, râse colonelul. Îi cunoştea, îi cunoştea un 
Bucureşti. În cincizeci de ani de când se căsătoriseră, nu 
fuseseră văzuţi decât împreună. La plimbare, în vizită, la 
şosea, la birtul lui Dobrică, pe Rahovei, unde decavaţi, luau 
un dejun modest. 


« 


„Chiar! Ce-or mânca nenorociţii acum?... 

Singurul regal pe care şi-l îngăduiau în vremuri normale 
erau spectacolele lui Novelli şi Armagnacul bătrânului, 
înainte de prânz... 

Armagnac... Cognac des Ducs, Martell, Cointreau, ba 
chiar şi absynthul verde adânc, ca veninul, verde mineral şi 
răcoritor adus în păhăruţe înguste cu pereţi drepţi... 

Colonelul Roman îşi trecu limba peste buzele arse de ger 
şi privi reflex ferestrele luminate de la Capşa. Înăuntru, la 
mesele de mahon cu plăci de marmură - o marmură stinsă, 
tandră la pipăit, îşi aminti colonelul - acum murdară, 
plesnită, acoperită cu ziare, chefuiau ofiţeri din armata de 
ocupaţie. 

„Hm, aliaţii bulgari!... Ca şi cum nu ne ajungeau doar 
sălbaticii cu coif ai lui Wilhelm. Te salut, nenorocire, atunci 
când vii singură!... Trebuia să încărunţesc ca să-i pricep pe 
franţuji...“ 

Capete grosolane cu obrajii dogoriţi de băutură răcneau 
cântece deşuchiate răsturnând pe gât bărdace. Peste 
priveliştea sinistră, lustra, vechea lustră a cafenelei Capşa 
încă intactă, îşi revărsa cu ironie sumbră cascada de 
diamanticale. 

„Uite cine ne-a adus civilizaţia!“ scrâşni Roman. 
Civilizaţia milenară a ocupantului generos, transplantată pe 
meleagurile valahe. 

Un val de ură îi năpădi întreaga fiinţă. Halal civilizaţie! 
Asasinase sufletul oraşului, îi arsese în pojar năprasnic 
pitorescul, veselia străzii, învăluise în linţoliu cernit case, 
grădini, chipul soarelui, al oamenilor. 

Pieriseră ca alungate de blestem trăsurile falnice şi 
velocipedele, tramvaiele electrice,  motociclurile şi 
automobilele Pipe şi Fiat de 25HP muriseră florile din 
coşurile ţigăncilor. Pentru câţiva lei îţi umpleau braţele cu 
grădină de liliac, roze sau crizanteme Turner. Ochioasele se 
aflau pretutindeni: ciorchine, în Piaţa Teatrului, la Luvru pe 
Sărindar, căutând umbră sub copertinele lui Dortheimer, 


coaforul, în gangul lui Mandi, fotograful Curţii Regale... 
Seara, trandafiri galbeni înfloriţi pe gardinile florentinelor 
de dantelă sau la butonierele vestoanelor din mătase brută, 
nuanţa Isabelle, îmbălsămau Calea Victoriei. Fluvii de 
Azureea, Cuir de Russie, Floramyte, Trefle Incarnat şi 
Coeur de Jeanette, şi Violette de Peleş, şi Mon Ideal aninau 
trene de arome frumoaselor îmbrăcate la Luvru, Micul 
Parizian şi Au bon Gott... Tineri dandy, cu mustaţa suliță, le 
însoțeau, păstrând un pas în urmă. În lumina fanarelor, a 
firmelor, a devanturilor şi a localurilor de petrecere - 
Bucureştii păreau incendiaţi de focurile bengale ale unui 
neîntrerupt carnaval - străluceau taftalele coucher de 
soleil, pălăriile înalte din mătase şi ghetele de lac cu elastic 
ale domnilor. 

Riviere de briliante, solitari, inele iţite din mitenele 
dantelate scăpărau licurici, la Djabourov, poli de aur cu 
efigia lui Carol I, icusari, mahmudele şi napoleoni austrieci 
luceau cald între Galle-uri elegante, Daum-uri, vase de Vez 
şi Copenhaga...  Amuţiseră şi  gramofoanele din 
stabilimentul de muzică al lui Jean Feder. În fiecare seară, 
un minavet instalat în vitrină oferea trecătorilor de pe Calea 
Victoriei melodii celebre de pe discurile nu mai puţin 
celebrilor Adelina Patti, Iamagno, Caruso, Melba, Battistini, 
Kurz... 

Colonelul Roman îşi înnodă strâns fularul. Viscolul se 
înăsprise, fulgii iscaţi dintr-o dată îi înfigeau ace în obraji. 
De când turcii ridicaseră de la Palatul Regal tunurile 
capturate în 1877 de către armatele române, piaţa părea 
pustie, amputată. Confiscaseră si balmuzurile de la statuia 
lui Mihai Viteazul. Pesemne socoteau că restituirea forţată a 
trofeelor călăraşilor şi dorobanţilor spăla dezonoarea 
otomană de la Plevna... 

La intrarea Hotelului Athenee Palace, două santinele 
ţepene, în poziţie de drepţi, scrutau seara fără să clipească. 

„Cretinii se cred statui, parole! Aşa i-a învăţat papa 
Bismarck! Cap pătrat sub cască de fier. Ca şi cum dacă ai 


lua pe loc repaus, n-ai putea apăsa la fel de repede pe 
trăgaci...“ 

Roman ridică ochii spre ferestrele puternic luminate. Aici 
îşi instalase Mackensen Marele Cartier, Ober-Kommando 
Mackensen. 'Tot aici, într-un apartament de la etajul întăi, 
colonelul Hentsch, şeful Biroului de informaţii al Marelui 
Cartier german, veghea la „civilizarea“ României: 

„Ăsta n-are cap pătrat, nu, nu, au contraire, în schimb îi 
zumzăie sub melon tot felul de idei. Teutonii, stăpâni ai 
întregii Europe, iar el Şahinşah, Negus, Kediv sau cine ştie 
ce altă drăcie, în competiţie cu smintiţii autohtoni... 
Străbunii din Pomerania aveau aspirații mai modeste. 
Bunicu-său s-a mulţumit cu Ordinul Sfântului lon din 
Ierusalim, un unchi mare din partea maică-sii cu Vulturul 
Roşu clasa a II-a...“ 

Colonelul Roman îşi luă rămas-bun de la geamurile 
luminate şi intră grăbit în Strada Umbrei. 

Pe zidul cenuşiu al unei clădiri din spatele Bisericii Albe, 
cu ornamentele de ghips cariate, atârna un anunţ modest 
scris de mână: „Iheodor Mihăilescu - atelier fotoartistic. 
Amateur portrait şi Princess portrait“. Dedesubt, clănţănea 
necăjită de vânt firma unui chirurg dentist, diplomat al 
Facultăţii din Odesa, „specialist în lucrări operative şi 
technice în aur, platină şi cauciuc. Se mai execută întărirea 
dinţilor care se mişcă şi regularea dinţilor“. 

Deschise uşa cu carouri de sticlă şi arabescuri din fier 
forjat, aruncă încă o privire zidurilor albe ale hotelului. Un 
zâmbet răutăcios îi strâmba colţurile gurii: 

— Între noi doi, domnule Hentsch! 


XXX 


Într-un salon de la etajul întâi al Hotelului Athenee 
Palace, unde de doi ani se instalase Marele Cartier al 
Grupului de armate Mackensen, trei domni în haine de 


seară şi cu paharele în mână discutau aprins. Siluetele 
elegante înveşmântate la fel, în jachetă, pantaloni întinşi de 
sous-pieds-uri şi cravate negre înalte, se desluşeau perfect 
pe pereţii îmbrăcaţi în tapet cu dungi, argint şi Vert NIL. 

Lângă soba de porțelan, pe o causeusă, stătea picior 
peste picior colonelul Hentsch, cercetând gânditor tavanul 
pictat: un cer azuriu pe care pluteau nori, nimfe şi flori. Era 
un bărbat în puterea vârstei, voinic fără a fi gras, agil. 
Figura pătrată făcea o impresie bizară. Emana inteligenţă, 
blândeţe şi aroganță, şi în ciuda gurii lacome, pofticioase, 
multă stăpânire de sine. 

Buchetul îngrijora, era dintre oamenii - îşi spunea 
domnul Quintescu rezemat de consola susţinută de doi putti 
- dinaintea cărora instinctiv îţi cenzurezi fiecare cuvânt. 

Îl vedea poate a zecea oară şi mereu încerca aceeaşi 
senzaţie: „Nimic nu se asortează în persoana individului. 
Ochii de cadână pe faţa de ţăran bavarez care se îndoapă 
cu chifteluţe de cartofi, bărbia brutală şi vocea de soprană ă 
la Selma, graţia elastică altoită pe un trup de urangutan...“ 

Simţi privirea aţintită a celui de al treilea personaj şi se 
foi nelaiîndemână, schimbându-şi vag poziţia. „Un bărbat 
tânăr, despre care n-ai putea afirma nimic special...“ Cel 
puţin asta era părerea domnului Quintescu. Un observator 
fin ar fi zăbovit poate asupra privirii. Avea un licăr 
particular, ironie discretă - ochii zâmbeau continuu fără să i 
se mişte un singur muşchi al feţei - generată de un cert 
sentiment de superioritate, dar şi acela bine camuflat: „Ştiu 
tot despre voi, şi în general mult mai multe decât ştiţi voi, în 
vreme ce voi ştiţi foarte puţine despre mine... Atât cât vreau 
eu să ştiţi...“ 

Colonelul Hentsch îşi dezlipi în sfârşit ochii de nimfele 
rubensiene răstignite pe antablamentele adânci şi privi 
fundul paharului gol. Păru nedumerit, îl învârti câteva clipe 
între degete, în aşteptare parcă, şi-l puse în sfârşit pe 
marginea birouaşului Henri II sculptat cu lei şi măşti de 
satir. 


Domnul Quintescu strâmbă imperceptibil buzele şi ciocul 
negru, lucios, bine îngrijit, zvâcni ca o pendulă. 

„Dacă-şi închipuie c-o să i-l umplu eu, se înşală amarnic. 
Nu-s valet.“ 

Era agitat, îşi stăpânea greu mişcările şi, fire irascibilă, 
nervoasă, nu suporta discuţiile care lâncezesc, cu pauze 
mari între replici. 

Îşi umplu paharul cu o mână nesigură din pricina 
febrilităţii, vărsând zdravăn pe de lături. Trecuseră pe puţin 
cinci minute de când în încăpere se pronunţase ultimul 
cuvânt. Izbucni: 

— Ce facem, domnilor? Ne contemplăm? Pe dumnealui l- 
am fotografiat, pe dumneata te cunosc, colonele... 

Hentsch surâse: 

— Crezi? 

— Parcă n-ar fi război, parcă n-ar fi situaţia îndeajuns de 
gravă! Ce aşteptaţi? Să intre ruşii în Bucureşti? Să vă facă 
Tommy toate zeppelinele ferfeniţă? Se fălea Kaiserul că va 
„trimite jandarmeria din Berlin să aresteze minuscula 
armată engleză“. Ei, uite că nu-i aşa! 

— Probabil n-a avut timp, surâse la fel de calm Hentsch. 

Domnul Quintescu rânji: 

— Era la vânătoare, bineînţeles. Dumnezeule, ca vous 
fiche le cafard! 

Colonelul îi îndreptă o privire îngăduitoare. În ciuda 
defectelor - pripit, lipsit de simţul proporţiilor şi al măsurii - 
era inteligent, energic şi întreprinzător, sincer devotat 
germanilor. Cu totul altceva decât domnul Marghiloman, un 
oportunist pasionat al turfului şi al recepţiilor somptuoase. 
Victoria nemților i-ar fi adus şefia Partidului Conservator 
după care tânjea şi de aceea pariase pe calul german. În 
rest, totul îi era indiferent, nu ştia să pronunţe în limba 
„boşilor“ nici măcar auf wiedersehen. Un amănunt în fond 
lipsit de importanţă. Dintre toţi anglofilii înverşunaţi, şi se 
aflau mulţi, prea mulţi în cercurile înalte din colţul ăsta de 
Balcani, doar Take Ionescu şi Jean Duca vorbeau engleza. 


— Ăia pregătesc o ofensivă formidabilă! Ceva nemaivăzut 
şi nemaiauzit în istorie, domnilor! Românii şi ruşii aici, 
dincolo... 

— Ştiu, domnule Quintescu, acesta este motivul pentru 
care ne-am întâlnit astă-seară, de aceea l-am invitat pe 
dumnealui. 

Tânărul zâmbi înclinând uşor capul. Hentsch continuă: 

— Se pregăteşte într-adevăr o ofensivă de mare 
amploare pe care o vom sabota prin toate mijloacele, şi în 
toate direcţiile: muniții, echipament, hrană vor deveni 
inutilizabile sau vor lipsi cu desăvârşire, vom demobiliza 
ostaşii, îi vom cumpăra pe ofiţeri, îi vom sili la trădare. Avem 
peste tot oameni puternici, capabili să o facă... Un singur 
sector-cheie ridică probleme, cel al generalului Dabija. 
Misiunea dumneavoastră, domnule Porta, vizează deci 
Statul-Major al Diviziei 8 infanterie. Avem şi acolo un 
prieten dar nu este suficient căci toate forţele Serviciului de 
Informaţiuni Român - preciză cu dispreţ: mă rog, ceea cea 
rămas din acest serviciu - se vor concentra în acel 
perimetru. 

— A rămas Roman şi-i de-ajuns, mormăi Quintescu. 

Hentsch se ridică de pe causeusă, traversă încăperea şi 
se opri lângă fereastră, cu mâinile la spate. 

— "Tocmai pentru că am multă stimă pentru colonelul 
Roman, socot că sectorul Dabija, fiind vulnerabil în urma 
dezertării lui Sturdza, trebuie, în ceea ce ne priveşte, 
excelent acoperit. Sarcina dumitale, domnule Porta, este să- 
| găseşti pe agentul lui Roman, să-l împiedici să acţioneze, 
să-l lichidezi. Deranjat de o umbră care-l talonează 
permanent, prietenul nostru s-ar afla în imposibilitatea de a 
înfăptui dezideratele supreme ale Reichului: slăbirea 
potenţialului armatei inamice, informaţii cât mai exacte 
asupra planurilor ofensivei de vară. 

— Mi se pare cât se poate de limpede, colonele. 

Domnul Quintescu tresări. Până acum vorbiseră în 
franceză, habar n-avea că tinerelul ăsta mut, cu ochi de 


viezure, ştie româneşte. 

— Un sfat, domnule Porta. Una din greşelile cele mai 
grave, fatale, comise de vestiți conducători de oşti a fost 
subaprecierea adversarului. 

Porta dădu din cap, cu mişcarea lui caracteristică. 

— Înţeleg. Un colonel Roman va trimite în preajma lui 
Dabija un element pe măsura şcolii sale, nu un blanc-bec. 

— Exact. Surâse nostalgic: Am auzit de Roman încă de pe 
când era elev la Castelul Negru din Scoţia. Un agent dublu 
ne-a pomenit prima oară despre el în biroul colonelului 
Nicolaj. Nu ascund - îmi sunteţi prieteni - că am încercat 
să-l cumpărăm. 

— Şi? întrebă Porta. 

— Ne-a râs în nas! Cu hohote! 

— Ca, par exemple! exclamă domnul Quintescu. Marele 
Frederic parcă pretindea că orice individ are preţul lui. 
Probabil nu i-aţi oferit destul. 

Hentsch îşi mută privirea catifelie asupra lui Quintescu. 
Rosti fără nuanţe: 

— Dumitale nu ţi-am oferit nimic. 

— Pardon, mon cher! Eu sunt boier, nu vătaf! lar ceea ce 
fac nu-i cu simbrie! Am susţinut totdeauna că unica şansă 
de izbăvire a acestei ţări este o politică inteligentă care să 
rimeze cu cea a Germaniei. Oricine gândeşte altfel e 
complet inconştient. A-i ajuta pe ruşi să învingă înseamnă să 
le faci cadou Bosforul şi Dardanelele. Adică să ne 
strangulăm cu propriile noastre mâini, să ne punem singuri 
juvăţul de gât! Aminteşte-ţi de testamentul lui Petru cel 
Mare... 

Hentsch îl cercetă cu ochi inexpresivi, gândindu-se la 
altceva. De altfel ştia că nu minte. Quintescu era sincer, dar 
în dezacord cu aspiraţiile şi mentalitatea compatrioţilor săi 
şi, în consecinţă, detestat. Trimisese doi fii pe front şi cu 
toate acestea năzuia, mai mult complota, ca oştirea română 
să fie înfrântă, crezând cu fanatism că doar astfel „ţara va 
scăpa de la pieire“. 


Colonelul îl aşteptă să-şi încheie tirada, uitându-se din 
nou în fundul paharului. De fapt, nu-l lăsa nici o secundă din 
mână. Plin sau gol. 

— Domnule Quintescu, am ţinut mult să asişti la 
întrevederea cu domnul Porta. Unul din fiii dumitale, cel 
mai mic - informaţia este de ultimă oră - a fost detaşat la 
Statul-Major al lui Dabija. 

— Adevărat? 

— Pozitiv. Crezi că ne-ar putea fi de vreun folos? 

Quintescu scutură violent capul. 

— Niciodată! Sunt mâhnit pentru cauza care m-a adus în 
barca dumneavoastră, mă bucur însă ca membru al 
clanului. Suntem poate opaci, nu anvizajăm totdeauna 
corect viitorul, dar rămânem fermi şi cinstiţi cu convingerile 
noastre. Pentru Pavel, fiu-meu, Brătianu şi lake Ionescu 
sunt bronzuri care şi-au găsit deja locul în Panteon. 

Hentsch îşi trecu degetele peste bărbia de buldog. 
Declară repede, puţin prea repede: 

— A da... Perfect... De fapt, n-are nici o importanţă... 
Domnule Porta, celelalte amănunte le-am pus la punct. 
Sunteţi liber. Dacă... 

Un ciocănit în uşă îi smulse cuvintele de pe buze. Un 
feldwebel îşi pocni strident călcâiele şi-i întinse un plic 
sigilat. Colonelul desfăcu sigiliul cu un cuţitaş de aur, fără 
să-l fărâme. Citi şi un zâmbet subţire îi întinse gura. 

— Domnul colonel Roman... Amicul meu, colonelul 
Roman, ţine cu tot dinadinsul să mă supere. 

— Adică? 

— A intrat în legătură cu lucrătorii de la Letea şi 
Lemaitre. Hârtia e de la poliţia militară. 

— Cu uvrierii? se miră Quintescu. 

— Cu ei. Face agitaţie, îi învaţă cum să saboteze 
producţia de război germană. 

— Parcă ăia nu ştiu s-o facă singuri, o scăpă Quintescu! I] 
est completement toqu€. 


— Deloc. Atacă pe toate fronturile, cu forţe combinate, 
aşa cum intenţionăm s-o facem şi noi în Moldova... Perfect, 
colonele Roman! Da, da, perfect... 

Domnul Quintescu se crispă. Presupunea ce avea să 
urmeze. lar arestări abuzive, condamnări la moarte, 
pedepse şi restricţii absurde, îndurate de un oraş în agonie. 

Îşi ciupi ciocul şi reflectă acceptând fatalitatea: 

„Asta e! Les jeux sont faits...“ 


Prin ferestrele înalte, â la francaise, străjuite de aripile 


desfăşurate ale unor îngeri din ghips, cu pleoapele 
somnoroase, se vedea Strada Unirii, în toată lungimea ei, o 
felie din grădina neîngrijită a coanei Aristiţa Vernescu şi 
statuia-fântână, o fantezie barocă, a lui Vodă-Grigore Ghica. 

Seara, două fanare cu gaz aerian înţepau întunericul şi, 
în lumina gălbuie, casa amintea câte ceva din strălucirea de 
altădată. Gardul înalt, cu boltă, din fier forjat, nu mai părea 
strâmb, umbra ocrotea nasul ciuntit al îngeraşului de la 
prima fereastră, aripile involte dar ciugulite căpătau 
importanţă, cenuşiul zidurilor murdare plânse de streşini 
stricate  dobândea în ochii trecătorului întâmplător 
prestanţa impresionantă a granitului. 

Casa - un singur cat, un pavilion ce-i rezema spinarea, 
opt odăi şi atenanse - fusese ridicată de dumnealui, bunicul 
Iancu Algiu în vremea lui Vodă Cuza, moştenită apoi de 
fecioru-său, lliuţă, preşedintele tribunalului din N., şi lăsată 
de acesta cu diată întocmită la notar şi limbă încleiată de 
mastică celor trei fete cu care-l pricopsiseră Ziditorul şi 
cucoana Elena: Zoe, Zinca şi Zizine. 

Zânele, după cum le dezmierda târgul, rămăseseră 
nemăritate. Trăiau împreună în casa părintească (femei de 
şaizeci şi trei, şaizeci şi patru şi şaizeci şi şapte de ani), îşi 
încleiau zulufii - melcişori grămădiţi pe frunte - cu sacâz, 
ţineau post miercurea şi vinerea, puneau busuioc sfinţit sub 
pernă în noaptea Sfântului Andrei, iscodeau sorții în bobi, 


cărţi şi aburi de cafea, şi-l răsfăţau pe Bijulică, un motan 
saşiu cu blana tărcată. 

Mai aveau sumedenie de slăbiciuni, ca de pildă 
scordoleaua de raci, rochiile mohorâte plouate cu jeuri, 
brăţaările vechi, turceşti, albumele de suveniruri, un păhărel 
cu vin de măcriş, ţigaretele turceşti fumate într-ascuns 
chiar de slujnică şi ceasurile petrecute în compania 
domnului Cicerone Butculescu. 

Acesta era un bărbat de vârstă nedefinită, şaizeci, poate 
şaptezeci de ani, cu păr cânepiu, obraji rumeni, bucălaţi şi o 
permanentă expresie de teamă, de fapt nesiguranţă, în 
ochii fără culoare precisă. Un inel cu smarald sclipea pe 
arătătorul mâinii stângi, scăfârlia de diamant a unui ac 
însufleţea lavaliera ostenită. Proprietar cuprins cândva, 
acum aproape scăpătat, domnul Butculescu avea veleităţi 
artistice, adora în secret să fie considerat un original, iar 
existenţa măruntă, osândită de sărăciri succesive, să fie 
taxată drept boemă. 

— Ce-aţi mai scris, domnule Cicerone? se interesă cu 
triluri de ciocârlie Zinca. 

Ţinea sprâncenele ridicate - „această mimică expresivă 
vă face să păreţi mult mai tânără“, asigura C.I. în La 
Roumanie, journal conservateur democrate, directeur 
politique Thomas Comarashesco - degetele fără astâmpăr 
încurcau ciucurii centurii de mătase. 

Zoe şi Zizine, aceiaşi zulufi, aceleaşi rochii, aceleaşi 
expresii mirate, întinseră girurile înainte: 

— Ce-ai mai scris, domnule Cicerone? Ah, citeşte-ne, pur 
şi simplu nu mai avem răbdare. 

— Nu mai avem răbdare, reluă Zinca. 

Zoe presupuse timidă, fluturând genele: 

— Ceva delicat şi suav ca de obicei... 

— Suav, şopti Zizine. 

— Suav, reluă ca un ecou Zoe. 

Cicerone Butculescu, umflat păun, încercă să se apere: 


— Mă răsfăţaţi, doamnele mele, sunteţi prea bune. Vă 
rămân însă recunoscător, ca părinte al unor modeste 
încercări... 

— Modeste? se miră Zoe. 

Zinca repetă, ridicând puţin diapazonul: 

— Modeste?! 

— Auzi, modeste! păru consternată Zizine. Dumneata eşti 
prea modest, domnule Cicerone. Haide, citeşte, nimic nu te 
poate scăpa de corvoadă, iar pe noi nu ai dreptul să ne 
lipseşti de-un regal. 

— Nimic, suflară Zinca şi Zoe. 

Butculescu, fericit, scoase o hârtie din buzunarul de la 
piept. 

— Dinaintea unor făpturi atât de graţioase nu pot opune 
nici un fel de rezistenţă. Sunt total dezarmat. 

Zoe, Zinca şi Zizine se priviră fermecate: 

„E. desăvârşit! Câtă gentileţe, cât apropou 

Butculescu, rotund, ponosit dar elegant, se scuză 
parafrazând cu ipocrizie naivă: 

— Aţi vrut-o, doamnele mele. 

— Am vrut-o, chicoti Zinca, şi o s-o vrem totdeauna. 

— Totdeauna, totdeauna... 

— Ei bine, ascultați... Stihurile le-am încropit azi-noapte, 
când am băgat de seamă că am pierdut un nasture. 

— Un nasture? 

— Un nasture?! 

— Un nasture! se prăpădi de uimire Zoe. 

Domnul Cicerone încercă să râdă filosofic: 

— Nasture! Şi asta n-ar fi fost o dramă, să zicem că 
împrumutam unul de la alt veston. Dezolant era că nici 
măcar n-aveam ac cu aţă. Din deruta, din descumpănirea 
mea, s-au iscat atunci versurile singure! 

Zinca se extazie: 

— Ce artist! Dintr-un amănunt pe care unii l-ar putea 
socoti vulgar... 

O opriră privirile Zoei şi ale Zizinei. 


« 


— Vroiam să spun... 

Cicerone Butculescu zâmbi superior şi decretă: 

— "Totul devine vulgar într-o epocă vulgară. Simţămintele 
alese însă înnobilează până şi pietrele pe care păşim. 

Algiencele  căzură simultan pe spatele  canapelei 
Biedermeyer, îşi pocniră simultan palmele. Zoe îşi reveni 
prima. 

— Hotărât, domnule Cicerone, ai astăzi o zi 
extraordinară. N-am auzit în viaţa mea atâtea panseuri 
pline de miez. 

— Pline de miez, sublinie Zinca. Zoe a exprimat minunat 
ceea ce simţim. 

Zizine îşi clătină zuluifii: 

— Minunat! Zoe e o filosoafă. Papa gândea la fel. 

Speriat ca observaţiile legate de propria-i persoană să nu 
sece, nerăbdător să culeagă aplauze, domnul Butculescu se 
ridică şi îşi drese glasul. Căută felia de perete nud, între o 
cadră cu zeci de fotografii mici şi un orologiu cu flori de 
alamă, şi ridică un braţ arc deasupra capului - mişcarea 
bine cunoscută a actriţei Vanda de Bonza de la Comedia 
Franceză. 


— Voi ţese un mantou iubitei mele! 

Stofă îmi vor rostui cocorii, ciugulind norii, 
Dantelă voi fura din spuma mării! 

Nasturii îi voi încropi din stele, 

Căptuşeală din negura serii, 

Iar la butonieră, deasupra inimii 

Făptura mea, trandafir roşu Crimson-Glory! 


— Minunat! exclamă sincer fermecată Zizine. Ah, sunteţi 
mai straşnic decât însuşi Ermette Novelli. L-am văzut în 
Kean la Teatrul Liric şi nu m-am simţit nici pe departe atât 
de emoţionată. 

— Nici pe departe... Fruntea Zincăi se încreţi. Asta s-a 
întâmplat în 1907. 


— 1908, corectă Zoe. 14 decembrie. Era ziua lui nenea 
Lăscăruş. Nu ţii minte? După aceea ne-a dus la Capşa. 
Doamna Miclescu avea o pălărie cam excentrică. Am 
mâncat tripes â la mode de Caen şi am băut o sticlă de 
Veuve Binet sec. Am avut după aceea, toate trei, o noapte 
grozav de neliniştită. Până n-am luat un clistir... 

Amuţi brusc şi se făcu roşie sfeclă. Zinca şi Zizine o 
priviră consternate. Butculescu, bine crescut, încercă să 
treacă peste incident. 

— Evident, sunt versuri uşoare, fără pretenţii. 
Evenimentele însă pe care suntem obligaţi să le trăim, să le 
suportăm zilnic... 

— Adevărat! sări Zinca. Suportăm! Suporţi dar nu te 
obişnuieşti niciodată... 

— ...pot totuşi genera emoţiuni artistice. 

Zizine îşi îndreptă ochii spre colţul icoanelor. 

— Poate că Providența nu ne-a hărăzit întâmplător 
asemenea încercări. Suferinţa îi face pe oameni mai buni... 

— lată un mod de a cugeta extrem de înţelept! emise 
domnul Cicerone, care cultiva cu perseverenţă stilul 
aforistic. Să te îmbeţi de aroma rozelor, ignorându-le spinii. 

Zinca, uşor geloasă, îşi netezi faldurile rochiei de 
canavăţ. Jeurile şi lanţurile zornăiră clopoței de sanie. 

— Nu ştiu ca vreuna din noi să fi fost o singură dată în 
viaţa ei ticăloasă şi nu văd cum am deveni mai bune plătind 
astăzi kiloul de unt proaspăt 20 de lei, cafeaua 40, orezul 
15, nucile patru lei suta de bucăţi. Ultima colivă pentru 
papa a fost o ruşine... 

Zoe şi Zizine se priviră consternate. O cucoană adevărată 
nu-şi etalează în public niciodată jena financiară, mai ales în 
prezenţa unui domn. Poţi fi cât de flămândă, dar n-ai să iei 
mai mult de două ori din farfurioara cu prâjiturele uscate, 
discuţiile vor rămâne suave şi spirituale, de pildă: a înflorit 
livada, nopţile sunt epatante, licuricii agaţă cercei în 
tufişurile de lămâiţă sau, ah!, am citit o carte profund 
interesantă Ceea ce pot să spun, de Arthur Meyer. Ce 


pagini pline de viaţă! Un trecut întreg atât de recent şi 
totuşi atât de depărtat - diferenţa faţă de ziua de azi îl 
îndepărtează - îţi defilează dinaintea ochilor. Odinioară 
stăpâneau evantaiul şi dantela, astăzi argintul, banul brut 
văduvit de orice eufemisme care-l făceau politicos... 

Ce rost are să vorbeşti despre soba rece şi persoanele 
vulgare întâlnite la tot pasul, de ghetele cumpărate cândva 
la Royal Shoe, astăzi lamentabile, găurite, nu poţi ieşi din 
casă dacă plouă, despre obrăznicia Anicăi, flămândă ca şi 
stăpânele ei şi care n-au mai mâncat o aripă de pui de... Oh, 
nu, ce rost are să-ţi aduci aminte! E ca şi cum ai pomeni 
despre sacoul ponosit al domnului Cicerone, ca şi cum i-ai 
observa manşetele frănjurite, pantalonii osteniţi, paltonul 
transformat dintr-o uniformă bleu-horizon. O doamnă trece 
cu delicateţe peste asemenea amănunte, nu le observă, 
ochii nu coboară mai jos de bărbia interlocutorului, spre a 
nu-l pune în încurcătură. 

— E nemaiauzit! exclamă Zinca. M-am întâlnit cu 
Mathilde la poştă... Mathilde Filitti. Mi-a povestit ceva 
extraordinar! 

Zoe şi Zizine îşi încordară gâturile de stârc, domnul 
Butculescu, afectând o indiferenţă filosofică dar amabilă - 
„mă interesează tot ce spuneţi pentru că sunt un gentilom 
iar doamnele, indiferent de vârstă, căprioare firave ce 
trebuie tratate cu condescendenţă“ - arboră un surâs 
îngăduitor care friza atenţia. 

— Ce ţi-a povestit? întrebă sufocată Zoe. 

— Ce ţi-a povestit? 

— Ei bine! izbucni Zinca, la ceaiul Michettei Lahovary, 
cucoanele au venit cu linguriţa de zahăr în poşetă. A fost o 
hotărâre spontană. 

Cicerone Butculescu îşi pipăi fluturele de la gât, apoi 
cotleţii ninşi, parcă lipiţi sub tâmplele de vanilie ale 
blondului încărunţit. 

— Natural! Zahărul a ajuns douăzeci de lei şi numai dacă- 
] găseşti. Nu mă pot împiedica să reflectez! În 1906, 


intendentul nostru primea o sută cincizeci de lei pe lună. Şi 
nu exagerez când afirm că o duzină de ouă costa cinci 
parale, cu un leu umpleai un sac de pâine, patru lei era 
kilogramul de lumânări de biserică... 

— Acum au ajuns treizeci, suspină Zinca. A fost o epocă 
de aur pe care mi-e teamă că n-am apreciat-o îndeajuns. Ţii 
minte, Zizine, când ne-a dus papa la iarmarocul din 
Bălteşti? Am dejunat la birtul acela din Piaţa Mare... N-o să 
mă credeţi, domnule Cicerone, dar cu nouăzeci de bani am 
mâncat patru persoane, pe săturate. Aveam sentimentul că 
m-am umflat ca broasca aceea a lui La Fontaine. 

Zoe oftă cu ochii înfipţi în tavan: 

— Se vor mai întoarce vreodată vremurile acelea? Vom 
mai apuca să trăim ca înainte? 

— Vom mai apuca? repetară Zinca şi Zizine. 

Domnul Butculescu îşi drese glasul şi emise sibilinic: 

— Nimic şi niciodată nu e ca mai înainte, atunci când 
avem de-a face, nu-i aşa, cu un eveniment, un deces 
important, un război, o hotărâre capitală. 

— Ah, domnule Cicerone, ciripi Zoe, nu vă îngădui să fiţi 
atât de pesimist, căci am ajuns să ne hrănim doar cu 
speranţe. 

— Speranţe..., îngânară Zinca şi Zizine. 

— Doamnele mele, v-am dat o lege ştiinţifică, implacabilă 
şi nu cunosc nimic care ar putea-o determina să fie mai 
blândă. 

— Ce faci, Butculescule? Iar filozoficeşti? 

Algiencele tresăriră puternic şi întoarseră capetele spre 
uşă. O bătrână de vreo şaptezeci de ani înaintă spre 
mijlocul odăii. Era înaltă, noduroasă şi, deşi se ajuta de un 
baston cu măciulie de argint, o simţeai puternică şi plină de 
vlagă. 

Butculescu, fâstăcit, îşi pierdu instantaneu aplombul. Se 
ridică îndoindu-şi mijlocul grăsun. 

— Sărut mâinile, coană Aristiţă. 


Ar fi zbughit-o pe uşă, abia-şi stăpânea tremurul 
picioarelor. Toată plăcerea vizitelor zilnice la surorile Algiu 
era stricată de spaima acestor apariţii inopinate ale 
Verneascăi. Nu putea fi ocolită, pica din senin când avea 
chef şi te bombarda cu observaţii dezagreabile tot după 
chef. 

Bătrâna făcu un semn cu mâna „nu-mi bate capul“ şi se 
lăsă greoaie într-unul din cele două fotolii, cu ciucuri de 
mătase. 

Zoe, Zinca şi Zizine o priveau consternate, gândind la 
unison: 

„Ah, obiceiul ăsta detestabil al Anicăi de a lăsa uşile 
vraişte! Am ajuns la cheremul slugilor...“ 

Femeia de fapt nu era vinovată. Verneasca dăduse buzna 
în casă şi-o împiedicase să-i anunţe sosirea. „Lasă 
farafastâcurile, fetico!“ 

Aristiţă Vernescu îşi înnodă degetele pe măciulia 
bastonului proptit între genunchi şi le azvârli o privire 
sarcastică: 

— Şi voi ce-aţi amuţit aşa, căprioarelor? Sau v-or fi ameţit 
cugetările dumnealui? la mai cugetă, Butculescule, să te 
auză şi maica. Mi-era chiar dor de o conversaţie inteligentă, 
de niscai stihuri, aşa cum ştii să le potriveşti. 

Zoe se agăţă fericită de propunerea Verneascăi: 

— Oh, Aristiţa, ne-a citit domnul Cicerone o poezie 
adorabilă. De mult n-am auzit ceva atât de inspirat... 

— I-auzi! se miră bătrâna. Te-ascult, fătul meu. 

Butculescu, roşu, cu răsuflarea tăiată de jenă, încerca să 
se tragă spre uşă: 

— Scuză-mă, coană Aristiţa, trebuie negreşit să plec. O 
afacere extrem de importantă... 

— Foutez-moi la paix! N-ai avut în viaţa ta o singură 
daravelă importantă. Ai schimbat crăvâăţi, ai tăiat bonuri şi- 
ai plimbat câinele pe uliţa mare. Te găsi acuma zorul! 

— Aristiţo! suflă speriată Zinca. 


Zoe şi Zizine deschiseră doar gura, incapabile să 
articuleze vreun sunet. Butculescu făcu un ultim pas spre 
uşă. Încercă să zâmbească: 

— Aşa e dumneaei, coana Aristiţa! Maliţioasă. Ştim cu 
toţii însă ce inimă are... 

— De gâde care trage în ţeapă! i-o reteză Verneasca. 
Spui, domnule, poezioara aia sau aştepţi să te îmbii cu 
ciomagul? 

— Altă dată... Vă rog, altă dată... Sunt în mare 
întârziere... Omagiile mele... Sărut mâinile... Vă mulţumesc 
pentru amabila recepţie... 

Reuşi să deschidă uşa şi de pe coridor i se auziră paşii 
precipitaţi. Bătrâna dădu din umeri. 

— Ăsta-i zălud. 

— E un bărbat extrem de loial, cu o viaţă cât se poate de 
onorabilă, îndrăzni Zinca. Nu ştiu ce i se poate reproşa în 
afară de o politeţe desăvârşită. 

— Neghiobia, fata mea. Cu cât are, semeni o moşioară 
potrivită... la ascultă, parcă-l auzii pe nătântocul ăla 
pomenind de „amabila recepţie“. Cu ce l-aţi tratarisit? 

Surorile se priviră stânjenite. Asta era Aristiţa, te punea 
totdeauna în situaţii extraordinare. Cine, din tot târgul, îşi 
mai putea permite să ofere oaspeţilor măcar o cafea Franck 
- surogatul acela oribil - cât de cât îndulcită? Situaţia era 
unanim acceptată şi în vizită ezitai să ceri chiar un pahar cu 
apă, pentru a nu sili gazda jenată să ţi-l aducă pe o tavă 
complet cheală. 

Zoe îşi frânse inconştient degetele: 

— Parcă mai avem un rest de dulceaţă de afine. 

Asta vrusese s-audă şi Verneasca. 

— Bună şi aia! Nu-ş ce am de la o vreme, dar mă scol tot 
cu limba încleiată. 

Zoe părăsi încăperea cu paşi târşiţi. Bătrâna se miră: 

— Da' ce, voi nu mai aveţi slujnică? Sau o ţineţi doar să 
aibă cu cine se întinde ordonănţile? 


Zinca şi Zizine îşi muşcară buzele. Cum să laşi servanta 
să umble la singurul borcan de dulceaţă din casă păstrat cu 
sfinţenie pentru colita rebelă a Zincâi? Nici prafurile de la 
spiţerie n-o încuiau mai vârtos... 

Zoe puse tăviţa pe o măsuţă scundă şi se retrase sfioasă 
lângă fereastră. Verneasca privi farfurioara strâmbându-se: 

— Bine faci, fetiţo, că eşti chibzuită. Ce-i drept, a risipit 
taică-tău destul şi pentru voi... 

Zizine începu să frământe capătul şnurului de la centură. 
Rosti luându-şi inima în dinţi: 

— Aşa au fost dumnealor în familie. Nici unchiul 
Mandache n-a lăsat mare lucru... 

Bătrâna sări arsă, abandonând cu zgomot farfurioara şi 
linguriţa. 

— Ba, pardon! Când m-am măritat cu Grigore, tata mi-a 
dat Dobrenii, Lunca şi Frumuşica, başca două rânduri de 
case şi o mie de poli de aur. M-a scos la covrigi calici 
Grigore cu speculaţiile dumnealui. 

— L-ai iubit mult, şopti Zoe, fericită că poate domoli 
printr-o observaţie amabilă înverşunarea bătrânei. 

Aristiţa Vernescu săltă dispreţuitoare din umeri: 

— Pe dracu”! Eram oaie şi mă uitam în gura lui ca la 
popă... Cam râncedă! 

Zoe, Zinca şi Zizine săltară nedumerite capetele. 

— Ce?! 

— Dulceaţa... îmi coclii gura!... Da' ce-auzii în târg! C-aţi 
cheltuit o grămadă de parale la Mandy. De poze vă arde 
vouă acum? Umblaţi cu botinele sparte, rochiile atârnă pe 
voi ciugulite de ciori şi vă faceţi portrete. 

— Ce vezi rău aici, Aristiţo? întrebă Zoe. O buclişoară 
încleiată cu sacâz i se desprinsese şi atârna ca un melcişor 
pe frunte. Peste două luni e ziua lui tanti Nathalia şi ne-am 
gândit să-i facem o surpriză. 

— Da, o surpriză, reluă Zinca însufleţită. Îi dăruim 
fotografiile noastre în rame brodate cu fir de argint. 
Motivele sunt deosebite, desigur. Eu am ales crini albi, 


Zoica miozotişi şi Zizine brânduşe. Încastrăm la colţuri şi 
câte o pierre de lune. 

Verneasca pufni pe nări: 

— Uite la ce fleacuri le taie capul! O ţin şalele pe 
moşneagă de chipurile voastre! Mai bine i-aţi trânti colea o 
ciozvârtă de miel şi o kilă de mastică şi încaltea ar avea o 
bucurie! 

— Cred că azi eşti prost dispusă, spuse Zoe ofensată. 
Există în viaţă lucruri înălţătoare... 

Aristiţa Vernescu o întrerupse izbind cu pumnul în 
gheridon. 

— Nimic nu-i mai înălţător decât stomahul, că eşti crai ori 
opincă! Şi p-ormă nu pricep, de ce a trebuit să vă trageţi 
toate în poză? N-ajungea una singură? Cruţaţi-vă 
frănculeţii, dragele mele. 

— Cum adică ajungea una singură? Suntem trei. 

— Toate trei, aceeaşi căpăţână de vrabie. Nu vă holbaţi la 
mine, holbaţi-vă în mirază! Vă ştie o urbe întreagă: „Zânele 
sau caii de dric“, că prea zornăiţi din toate încheieturile şi 
umblaţi cernite ca cioclii. Vă imita deunăzi Catiţa 
grecoteiului. Ce Novelli, ce Granier! Acolo să fi văzut 
teatru! Îşi strâmbă vocea, încercând să reproducă ciripitul 
Algiencelor: Bună ziua... Bună ziua... Bună ziua... Am 
venit... Am venit... Am venit... Să vă spunem... Să vă 
spunem... Să vă spunem... Că lui papa... lui papa... lui 
papa... L-a intrat un bondar în şezut! 

— Ce oroare! exclamă Zinca abia stăpânindu-şi lacrimile. 
Nu mi-o închipuiam pe Catiţa atât de lipsită de inimă. 

— Lipsită de... 

Zoe îşi muşcă buzele. 

— Zi mai departe, fata mea! hohoti Verneasca. Fiecare 
din voi cugetă cu miez, ca şi nătângul ăla de monsieur 
Cicerone... A cheltuit taică-tău cu voi un sac de galbeni să 
vă ţie prin pensioane - numai eu ştiu cât îl costa belgianca 
aia din laşi - să vă scoată, vezi Doamne, cu cărţi pecetluite 
şi ce-a izbutit? Trei netoate care se izmenesc pe franţuzeşte 


şi n-au fost în stare să arcănească un singur crac de izmană 
în bătătură. 

Zizine izbucni în plâns. 

— Eu nu mai suport... 

— Istericale! Şi nu mieuna că mă enervează. 

În realitate era flămândă şi furioasă. O pornise de 
dimineaţă într-un turneu de vizite şi nu izbutise să se 
aleagă decât cu o linguriţă mânjită cu dulceaţă. Trăsese 
nădejdea ca măcar la Algience să-şi ameţească foamea. „Un 
blid cu ceva cald acolo, şi o bucăţică de mestecat... Şi doar 
am văzut fiertură pe plită. S-au calicit şi proastele astea...“ 

Uşa deschisă de o mână hotărâtă o făcu să-şi uite 
nemulţumirea. Un bărbat de vârstă mijlocie, în uniformă de 
general, destul de înalt, sec şi subţire, se opri în prag, 
cuprinzând dintr-o singură privire încăperea. Bărbia 
încăpăţânată, nasul fin cu nări nervoase, ochii duri, fără 
umbră de zâmbet, impuneau. Îşi înfipse monoclul sub 
sprânceana stângă şi se uită ostentativ la Aristiţa Vernescu. 

Bătrâna îi zâmbi cu ironie mieroasă. 

— Da, mon cher neveu, sunt chiar eu, tante Aristiţa, sora 
mă-tii. 

Bărbatul nu se clinti, cercetând-o cu insolenţă studiată. 
Algiencele, sufocate de surpriză, încremeniseră pe canapea. 

— Mă devizajezi cu mult interes şi mă simt flatarisită. Dar 
uitaşi să te închini de bun găsit, nepoate, ori printre răcani 
nu-i de bon ton? 

Parcă satisfăcut de ceea ce constatase, generalul îşi 
scoase monoclul şi înaintă câţiva paşi. Se adresă tăios 
Algiencelor: 

— De ce o primiţi pe scorpia asta? Daţi-o afară! Acum, 
imediat! 

Zoe, Zinca şi Zizine se făcură mototol icnind: 

— Dimitrie! 

Iritat, generalul se răsuci spre bătrână, poruncind scurt: 

— leşi! 

O flacără verde reteză căutătura Verneascăi. 


— Apăi, fătul meu, nu domnia ta îmi porunceşte cărările! 

— Ba ţi le poruncesc! leşi, ori pun ostaşul să te scoată în 
pinteni. 

Bătrâna se ridică greoaie. 

— Hm, chibzuiam că te-ai mai subţiat prin cele 
străinătăţi, dar văd că ai rămas hapsân şi mojic ca şi tac'tu. 
Mă duc, nepoate, dar ţine minte că rândul viitor te scoţ eu. 
Şi nu în pinteni! Ba cu biciul, ca pe hoţii de cai şi ţiganii 
robi! 


Se auzea doar pendula. Surorile Algiu, atât de tulburate 
încât păreau ţepene, îşi ţineau răsuflarea, nu îndrăzneau să 
facă cea mai mică mişcare. Prin botinele din piele moale de 
Rusia, acum sparte şi ponosite, generalul Dimitrie Dabija le 
vedea degetele chircite de aşteptare. Le cântări cu o privire 
rece. Rămăseseră la fel de caraghioase ca şi în copilăria lui. 
Aceleaşi expresii de cocostârc speriat, aceleaşi rochii 
odioase plouate cu jeuri, mereu lanţuri şi lănţujele, tot 
„anglaisele“ lansate de Eugenia de Montijo acum patruzeci 
şi mai bine de ani. 

„Nişte nenorocite!“ reflectă Dabija lăsându-şi ochii să 
alunece în lungul pereţilor. Într-o cadră de bronz, aşezată 
lângă fereastra înaltă, perdeluită de draperii groase cu 
ciucuri albaştri, priveau - din vreo treizeci de fotografii mici 
şi ovale - figuri ţepene cu aerul de neconfundat al celuilalt 
veac. 

„Galeria străbunilor“, rânji Dabija. Nenea lliuţă, gras, 
jovial şi cu zâmbet parşiv, tatăl cretinelor care tremură 
acum pe canapea... Asta-i bunicul, proprietar a opt mii de 
fălci, prieten cu Theodor Diamant şi la fel de ţicnit. Ăla a dat 
faliment la Scăieni, iar pe bunicul l-au pus neamurile sub 
interdicţie. Uite-l şi pe unchiul mare lonaş, hauptman într- 
un regiment de ulani. A murit la Essen, însurat cu o 
Gertrude oarecare... Aici e mama, nepoata lui nenea Iliuţă 
şi soră cu vipera asta de Aristiţa. Suplă, distinsă, rece şi 
indiferentă... Spre deosebire de ceilalţi e extrem de 


naturală. Poate pentru că toată viaţa a părut neînsufleţită. 
Bucata de carton, depărtarea, nefiinţa n-au avut ce să-i ia... 
O chema Zair. O pasiune scurtă şi întâmplătoare a bunicii 
pentru Voltaire... Bunica, altă zurlie. Îşi închipuia că 
seamănă cu Flora lui Tizian şi scandaliza lumea umblând pe 
la baluri aproape despuiată, cu roze în plete. Îşi inventase 
un gen, îşi exagerase pasiunea pentru flori, invitaţiile le 
semna Flore, deesse des Jardins et mere du Printemps... 
Fetele, Zair şi Aristiţa, nu i-au semănat. 

Se răsuci brusc spre bătrâne: 

— Să n-o mai primiţi pe Aristiţa! 

Bătrânele, încremenite până acum, tresăriră. Zoe cuteză: 

— Dar, Dimitrie, gândeşte-te! E verişoara noastră... 

— Sora lui Zair, completă Zinca. 

Zizine preciză: 

— A mamei tale. 

— De-ajuns! Îmi cunosc neamurile, nu trebuie să-mi 
faceţi acum introducerile. Femeia asta e un monstru. De 
când o cunosc spionează, colportează, vâră intrigi, cerşeşte, 
trişează la cărţi. Scurt, nu vreau s-o mai văd pe aici. 

— Ai de gând să mai... 

Zinca îşi înghiţi cuvintele. Totdeauna le impresionase 
nepotul ăsta, nepot de vară, aşa cum le impresionau un glas 
autoritar, o fire voluntară sau prea impulsivă, izbucnirile de 
personalitate indiferent din partea cui ar fi venit. 

— Da, râse scurt generalul Dabija, am de gând să mai vin. 
Vă sunt nepot, trebuie să am grijă de voi. 

Bătrânele clipiră emoţionate. Nu simțeau sarcasmul şi 
orice intenţie de gentileţe, cât de firavă, le mişca până la 
lacrimi. Zizine suspină şi, ca să-şi ascundă tulburarea, 
aprinse lampa cu gaz aerian. Se întoarse spre surori: 

— Bună seara. 

Zinca şi Zoe se ridicară automat şi, făcându-şi reverenţe 
reciproce, îşi dădură bineţe una alteia: 

— Bună seara. 

— Bună seara... 


Ţinându-şi grațios faldurile rochiilor, se înclinară şi în faţa 
generalului, rostind în cor: 

— Bună seara. 

— Mda, mormăi Dabija. Bună seara... Altfel cum o mai 
duceţi? 

— Aşa cum ştii, Dimitrie, spuse Zinca, aşezându-se. Nimic 
nou. În viaţa noastră nu se întâmplă nimic extraordinar. 

Generalul o privi fix: „Nimic extraordinar... E război, un 
război crâncen, cumplit, s-a răsturnat lumea şi nimic nu s-a 
întâmplat nou pentru ele în cinci sau şase ani de când nu 
ne-am văzut. Exact şase ani! La nunta Colettei...“ 

Se uită ostentativ la pereţii cu tapetul jumulit, la lampa 
ciobită, la poltroanele cu ciucuri ştirbi. 

— Se pare că n-o duceţi strălucit. 

Bătrânele roşiră. Zizine rosti cu ochii în Hamadahul stins 
de pe podele: 

— Da, n-am putea susţine lucrul acesta fără a exagera 
puţin. 

— ...puţin, repetă Zinca. 

Zoe vorbi cu glas tremurat: 

— Ştii, Dimitrie, că papa nu ne-a lăsat mare lucru şi poate 
nici noi n-am fost nişte administratoare abile. lar războiul 
ne-a... ne-a cam dezechilibrat. 

— Asta mi-am şi închipuit şi m-am gândit să vă procur un 
venit suplimentar. 

Bătrânele îşi întinseră girurile înnodate. Zinca şopti: 

— Îţi suntem recunoscătoare, Dimitrie, dar nu trebuie să 
faci sacrificii pentru noi... 

— „pentru noi, se tânguiră celelalte. 

Dabija dădu sâcâit din mână. Mutra Anicăi, rotundă, 
morocănoasă, cu un tulpan gălbui alunecat pe o ureche, se 
ivi în crăpătura uşii: 

— Mâncaţi astă-seară ori ba? 

Generalul, iritat, întrebă tăios: 

— Asta n-a învăţat că trebuie să bată la uşă? Afară! 


Anica pieri înainte de a fi auzit ultima silabă. Zinca 
explică fâstâcită: 

— Poate că am obişnuit-o prost, dar noi nu avem secrete. 
lar astăzi e foarte greu să găseşti o slujnică stilată. 

Dabija n-o mai ascultă. Se aşeză într-un fotoliu cu 
spinarea în formă de liră şi îşi aprinse o ţigaretă. 

— Ce faceţi voi cu aripa din spatele casei? 

— Am încuiat-o imediat după moartea lui papa. Era greu 
de întreţinut şi apoi noi nu dăm recepții, nu vin mai mult de 
două sau trei persoane să ne vadă. Ne ajung odăile de aici, 
din faţă. O dată pe an deretică Anica, ştii, ca să nu se 
degradeze prea tare... 

— Înţeleg. O închiriez eu. 

— Vrei să locuieşti împreună cu noi? 

Generalul evită răspunsul. Se interesă sec: 

— Ce pretenţii aveţi? 

Bătrânele se priviră speriate. Dumnezeule, prea multe 
evenimente pentru o singură zi! 

— Dar nu ne-am decis încă, susură Zizine. 

— Atunci grăbiţi-vă. Peste jumătate de ceas trebuie să fiu 
la Statul-Major. 

— Cred... Zoe îşi căuta cuvintele: Poate că ar trebui să ne 
mai gândim puţin înainte de a lua o hotărâre atât de 
importantă. 

Zinca ţinu isonul: 

— Ne-am obişnuit să trăim singure, Dimitrie. 

— Ştiţi perfect de bine, spuse Dabija, că nu puteţi fi 
deranjate, aripa e complet separată, are intrarea şi 
atenansele ei... 

Completă în gând: „Doar nu era să-şi primească nenea 
Iliuţă damele aici, sub patronajul vostru...“ 

Scoase o pungă din piele fină şi numără cinci poli de aur. 

— Aveţi aici chiria anticipată pe două luni. 

Bătrânele se dădură înapoi, arse parcă de strălucirea 
metalului. 

— Dimitrie, dar... 


— E un fapt stabilit. Vreau cheile! 

Zinca se ridică împleticită şi deschise cu mâini 
tremurânde un tabernacol uriaş, monstru sumbru care 
domina peretele opus ferestrei, întinse colanul desluşind: 

— Uite, asta e de la uşa cu marchiză... Asta de la biroul 
lui papa... Ştii cât îi plăcea să facă pe misteriosul... Am 
păstrat şi cheia de la Fichet-ul lui. Dacă te interesează... 

Dabija le vâri în buzunarul mantalei - acum băgară de 
seamă că nici măcar nu se dezbrăcase - cu un gest 
neglijent. 

— Mai avem de pus la punct două chestiuni! Nimeni nu 
trebuie să afle de aranjamentul nostru. Reţineţi! Absolut 
nimeni, nici măcar slujnica. 

— Chibzuiam s-o punem mâine să scuture, să deretice 
niţeluş, să frece argintăria de la Berlin... Am folosit-o ultima 
oară la parastasul lui papa de şapte ani... 

Dabija declară răspicat: 

— Nu e necesar. A doua problemă: pretind o lipsă de 
curiozitate fără prilej de abatere. Nu iscodiţi, nu lipiţi ochiul 
servantei de gaura cheii. Stăpâniţi-vă nedumeririle. Siliţi-vă 
să vă fie indiferent cine vine, sau de ce vine, consideraţi 
pentru o bucată de vreme că aripa din spate nu există! 

Zizine exclamă gâtuită: 

— Drept cine ne iei, Dimitrie?! 

— Drept cine?! 

— Papa a trăit treizeci de ani retras acolo, şi noi n-am 
ridicat nici măcar colţul perdelei, când ştiam că se întoarce 
acasă acompaniat. 

— Perfect! spuse Dabija culegându-şi chipiul de pe 
gheridon. Încercaţi să nu vă schimbaţi obiceiurile. Sărut 
mâinile. 


Popota ofiţerilor din Divizia 8 infanterie fusese instalată 


în „parloarul“ fostului pensionat de fete din N., Domnița 
Ruxandra. Era o sală rotundă cu trei ferestre largi, care 
dădeau spre grădină şi vreo douăzeci de mese 
rechiziţionate de la confiseria Minerva, „casă veche şi de 
mare încredere, având colaborarea prețioasă a simpaticei 
Duduia Olimpia“. Pe ziduri fuseseră uitate tablourile 
corpului didactic - în general femei ţanţoşe, pieptoase şi 
înfoiate, dând impresia că toate au fost imortalizate pe 
pânză la imposibila vârstă de mijloc - şi fotografiile 
Princess-Portrait ale premiantelor. Chipuri cuminţi cu obraji 
puri, şi aerul melancolic al bolnavilor de plămâni. Frunţile 
sunt încinse în cununiţe de flori, fetele au în poale câte o 
carte de rugăciuni. Degetul arătător e ţinut prizonier între 
file, ca semn... 

Încăperea era aproape plină. Stăruiau un fum uşor, 
albăstrui, parcă mai des în preajma pântecelui de sticlă al 
lămpilor de gaz, o rumoare specifică de discuţii purtate pe 
ton moderat şi clinchet de veselă şi tacâmuri. 

La una din mese, trei bărbaţi cam de aceeaşi vârstă - 
douăzeci şi opt sau treizeci de ani - fumau gânditori, 
observându-se cu interes abia camuflat. Cel mai înalt, 
chipeş, foarte brun, cu o figură specifică de meridional şi 
epoleţi de căpitan, îşi privi încă o dată ceasul. 

— Mi s-a spus că nu întârzie. 

Cel din faţa lui, un maior bucăliu, având o expresie de 
permanentă bună dispoziţie, surâse: 


— Am căpătat exact aceeaşi informaţie. 

— Mai sunt şase minute, observă cel de al treilea, un 
bărbat subţire până la străveziu. 

Capul de berbec, îngust, avea distincţie, mâinile delicate 
şi nervoase erau de muzicant. Părea şi se simţea de fapt 
nelaîndemână în uniforma de maior, îşi răsucea mereu gâtul 
cu o mişcare caracteristică, încercând să se elibereze din 
strânsoarea tunicii. 

Căpitanul îi strecură o privire scurtă: 

„Aş fi curios să-l văd pe ăsta cum ţine o puşcă... Şi 
numele-i de lăutar... leodorini parcă a spus... Exact, Valeriu 
Teodorini. Lăutar subţire...“ 

Îşi mută privirea spre celălalt, care-l cerceta la rândul lui 
pe faţă, zâmbind. 

„Ce-o fi cu individul de-i arde de râs?! Parc-ar auzi tot 
timpul butade şi nu Dicke Berthele lui Wilhelm... Inginer 
cartograf... Hm! Acuma-i război, dar ce dracu' faci în ţivilie 
cu asemenea profesie?... Am avut un coleg la Lazăr, 
Roşianu, mă întreb dacă or fi neamuri...“ 

— Mai e un minut, anunţă leodorini. 

Un colonel de la o masă vecină îl auzi. Îi surâse peste 
umăr. 

— Peste exact cincizeci de secunde se va deschide uşa. Ţii 
un rămăşag? 

— Nu fi neloaial, dragă, râse cineva. Ştii bine că băiatul 
pierde chiar dacă... 

Amuţi. Dimitrie Dabija traversa încăperea. 

„În pas de defilare“, fu ultima reflecţie a căpitanului, 
sărind în picioare. Un zgomot general, scaune date la o 
parte şi cizme înfipte în duşumea simultan spuneau mai 
multe despre autoritatea sumbră a lui Dabija, decât toate 
legendele care circulau printre gradaţii armatei române. 

Dabija salută scurt, având aerul că nu vede pe nimeni. Un 
gest evaziv invită ofiţerii să-şi reia locurile la masă. Îi scrută 
rapid pe cei trei şi îşi prinse gânditor bărbia în palmă. Pe 
mâna masculină, puternică dar cu articulaţii fine, strălucea 


un inel sigiliu; o urmă de schijă, adâncă, îi găurea 
încheietura, lângă ceasul-brăţară. 

— Domnii mei, începu pe un ton scăzut - glasul în ciuda 
liniştii părea că vibrează - v-am convocat aici pentru a face 
cunoştinţă cu dumneavoastră, colaboratorii mei, cu câteva 
ceasuri mai devreme. Din câte sunt informat, aţi sosit în 
cursul zilei de azi. 

— Da, domnule general. 

Dabija cercetă chipul bărbătesc, de o masculinitate 
agresivă si tuşi uşor: 

— Dumneata eşti căpitanul Ioanid... Alexandru Ioanid, 
noul meu aghiotant. 

— La ordinele dumneavoastră! 

— Mda... Perfect. Sper să fii la înălţimea importantei 
dumitale funcţii.  Pretind competenţă, onestitate, 
conştiinciozitate şi promptitudine. 

— Am înţeles, domnule general. 

Îşi mută privirea: 

— Maiorul Gheorghe Roşianu... Tonul era ambiguu, oscila 
între interogaţie şi precizare. 

— La ordin... 

— Lasă! 

— Permiteţi-mi o mică rectificare. Sunt maiorul Gogu 
Roşianu şi nu Gheorghe. S-ar putea crea confuzii nedorite. 

În ochi îi stăruia o scânteie de râs. Ai fi zis că găseşte 
situaţia extrem de comică, amuzante în general toate 
fenomenele, determinările şi categoriile din spaţiul finit şi 
infinit: aici, sau o sută de kilometri mai la sud - pe linia 
frontului - în Europa, în lume, în Univers. 

Generalul Dabija, pe care nimeni nu-l văzuse zâmbind din 
copilărie, îl învălui într-o privire de gheaţă: 

— Nu-mi plac subalternii veseli. Unde ai făcut studiile? 

— În Germania, la Tiibingen, promoţia 1911. 

— Au dascăli buni, observă Dabija fără nuanţe. 

„Şcolarii-s imbecili, completă în gând căpitanul Ioanid. 
Asta a vrut să spună...“ 


În sala de mese, liniştea era desăvârşită. Ofițerii 
rămăseseră cu ţigările neaprinse între degete, nu 
îndrăzneau să frece chibriturile. Dabija păru dintr-o dată 
absent, ascultând fără să audă desluşirile maiorului Valeriu 
Teodorini. 

„„.Ofiţer de contrainformaţii... absolvent al 
Conservatorului din Grenoble... „Hm, Grenoble! De ce 
Grenoble şi nu Paris, dacă tot au avut bani tat'su şi mă-sa 
să-l trimită în străinătate...?!“ ...Detaşat de la Statul-Major 
al Diviziei 5... 

— Vă mulţumesc, domnilor, mâine dimineaţă vă veţi lua în 
primire posturile. Dumneata, căpitane, mă vei însoţi într-o 
misiune, la Marele Cartier General. Plecarea - îşi consultă 
ceasul - la ora 5:33. 

Schiţă aceeaşi mişcare rigidă din cap şi se ridică. 

Când uşa se închise, o răsuflare unanimă însufleţi brusc 
popota. Chibrituri scăpărate cu nerăbdarea  viciului, 
picioare desţepenite, trupuri care se relaxează în scaunele 
şubrede, din nou zvon de glasuri. 

Maiorul Roşianu îşi pocni o palmă peste frunte şi îşi privi 
consternat colegii: 

— Ce număr, domnule, ce număr! Vorbim între noi, 
amical. Auzi! Ora 5:33. De ce nu 5:30, de ce nu 5:45? Nici 
chefereul n-are ore atât de fistichii! E nebun! Nebun de-a 
binelea! 

— În locul dumitale, spuse Ioanid, tot amical vorbind, aş fi 
mai prudent. 

— Adică ce? O să mă raporteze dumnealui - arătă spre 
Teodorini - pentru că e de la contrainformaţii? Şi ce-o să-mi 
facă? Mă trimite în linia întâi şi basta! Dar scap, domnule, 
de balaur! Brr! Ce frig mi s-a făcut! 

— A înăsprit probabil disciplina după festa lui Sturdza. 

— Şi de-aia face cu noi dresură de circ? Fugi d-acilea, 
mon cher! Ăsta-i vestit de tânăr printre toţi pintenaţii 
Moldo-Valahiei. Nu l-a apucat acuma... 

Maiorul Teodorini îşi dezmierdă degetele lungi. 


— E un ostaş eminent, o capacitate. Dur, necruţător, dar 
a scos, fără îndoială, cele mai bune serii de ofiţeri 
infanterişti din ţară. 

— Cu picioarele înainte, mersi! 

Căpitanul Alexandru Ioanid râse încetişor: 

— Are obsesia disciplinei şi a meticulozităţii. De, şcoală 
nemţească! Academia de Război din Berlin. 

— Şi d-aia s-a strâmbat când a auzit că am studiat la 
Tubingen? Unde poftea să fac ingineria? La Chitila? 

— Nu s-a strâmbat, interveni Teodorini. Adăugă gânditor: 
De altfel, acum îmi dau seama că practic nu-şi schimbă 
niciodată expresia. Nu zâmbeşte, nu se încruntă, nu se 
miră. Priveşte, atât! 

Gogu Roşianu dădu din cap: 

— Şi atunci îţi vine s-o iei la goană şi, oriunde ai face 
haltă, nu ţi se pare că ai ajuns destul de departe. 

— Hm, făcu Ioanid... Nu susţin că-i un bărbat în 
compania căruia să te simţi la îndemână şi totuşi să nu 
uităm că ela cerut primul desfiinţarea bătăii în armată. 

— Aşa e, confirmă Teodorini. În 1901. 

Maiorul Roşianu ridică din umeri: 

— Te cred şi eu! Ce să se mai ostenească, când te ucide 
doar cu răsuflarea? Auzi, că-s vesel! 

Ceilalţi doi râseră şi Roşianu continuă: 

— De unde ştie dumnealui că-s vesel? Frate-meu a căzut 
prizonier la Neajlov, maică-mea moare de foame la 
Bucureşti, bărbatul soră-mi a murit la Bazargic - era 
aghiotantul lui Basarabescu, alt geniu militar - şi eu chiui 
de bucurie! 

— Ar trebui să-ţi controlezi expresia, spuse căpitanul 
Ioanid, conştient că emite o aberaţie. 

— Cum s-o controlez, dom'le?! Asta-i fizionomia mea, 
zâmbăreaţă. Şi la nuntă şi la parastas tot ăla-s! Acum că m- 
a luat în gripă, să vezi că se ţine de capul meu! 

— Asta în nici un caz, respinse Valeriu Teodorini. Nimeni 
n-a contestat vreodată corectitudinea absolută a lui Dabija. 


De altfel, e atât de egal în conduită, încât nu-ţi poţi da 
seama pe cine are în graţie şi cine-i e dezagreabil. Puțin îi 
pasă ce sentimente nutreşti vizavi de el. Pretinde doar 
serviciu ireproşabil. 

Gogu Roşianu clătină sceptic din cap. loanid îşi pipăi 
instinctiv piepţii tunicii, îşi luă cutia de ţigări Macedonia de 
pe masă şi se ridică. 

— Eu vă salut. Am călătorit toată noaptea, în condiţii 
mizerabile... 

— Ce spui?! se miră Gogu Roşianu. Eu am picat în 
caleaşcă ă la Daumont, trasă de armăsari Lipizaner... 

Căpitanul Ioanid râse. 

— „..şi mâine, mă scol în zori. 

— Nu uita! strigă în urma lui Gogu Roşianu. Ora 5:33, 
precisamente! 

Rămase câteva clipe cu ochii la uşa pe care dispăruse 
Ioanid, apoi se întoarse spre Teodorini. 

— Pare un tip bine, deşi ăştia care răpun dintr-o privire o 
oaste de muieri sunt de obicei antipatici şi cam sărăcuţi cu 
duhul. Ce zicea că face în civilie? 

— E aviator... Un as în materie. A fost al doilea după 
Bleriot care a traversat Canalul Mânecii în avion. Au scris şi 
gazetele despre el... 

— Ca să vezi! Nu seamănă deloc. Mi-am închipuit că-i 
artist. 

— Nici unul nu semănăm cu ceea ce suntem în realitate, 
declară Teodorini. 

— Poate, făcu maiorul Roşianu maşinal. Mi-e o sete 
teribilă... Auzi, aş da un an din viaţă acum, pentru o sticlă 
Elite-Sec-Binet. 

Valeriu Teodorini privi lung înainte. El l-ar fi dat pentru 
cu totul altceva. 


Mâna generalului Averescu alerga uimitor de repede, 
umplând filă după filă cu un scris înalt, strâns şi ascuţit. „E 
mai iute decât un copist de canţilerie încercat“, îşi spuneau 


între ei subalternii cronometrând discret timpul rezervat 
unei singure pagini: două minute şi jumătate. 

Din când în când, capul uscăţiv, cărunt, cu nas nervos, 
mustață deasă risipită în evantai şi un cioc subţire şi ascuţit 
amintind imaginea tradiţională a Satanei zugrăvită pe 
ziduri de biserică, se ridica şi ochii cu tăietură mongoloidă 
se opreau asupra portretelor regelui şi al reginei. 
Ferdinand din profil, pentru a-şi camufla urechile cărnoase, 
de liliac, gata parcă să zboare, cu pieptul ticsit de decoraţii, 
Maria splendidă, în mare toaletă cu sautoir-ul de perle al 
bunică-sii, Victoria, şi braţele - prea groase - retuşate de 
fotograful Curţii Regale. 

În biroul auster - mobilă sumbră, dreaptă şi incomodă, 
copiată parcă după trapezele mânăstirilor papistăşeşti - se 
auzeau tricotatul monoton al unei pendule englezeşti, 
scârţâitul nervos al peniţei, paşii ofiţerilor de Stat-Major pe 
culoar, uşi trântite, iar de afară zgomotele vătuite ale 
dimineţii geroase de februarie. 

Când pendula începu să bată de ora 9, aghiotantul 
pătrunse în birou anunțând sosirea generalului Dabija. 

Averescu abandonă tocul şi îşi îndreptă privirea spre uşă. 
Cercetă câteva clipe silueta suplă a generalului, pasul 
sprinten şi totuşi rigid, acea călcătură de neconfundat a 
militarului, faţa dură şi impenetrabilă. Îi plăcea Dabija, 
„ostaş veritabil“, îi cunoştea posibilităţile, loialitatea care 
nu-i putea fi pusă la îndoială. Loialitate, un cuvânt mai des 
pomenit azi decât se făcuse vreodată înainte, mai des, cu alt 
tâlc şi cu alte temeri decât s-ar fi cuvenit. 

„Sturdza... Hm! Cine şi-ar fi închipuit? Din nefericire, nu 
ştim niciodată din ce direcţie vine glonţul.“ 

Pe 29 ianuarie, când dezertarea lui devenise o 
certitudine, îşi notase în jurnal: 

„Oribil!... Colonelul Sturdza a trecut la inamic! 

Astăzi au fost prinşi mai mulţi soldaţi de ai noştri 
prizonieri, trimişi de Sturdza cu manifeste prin care 
îndeamnă trupele să treacă la duşman! Locotenent- 


colonelul  Crăiniceanu, comandantul Regimentului 25 
Infanterie, a fost arestat pentru că a avut o întrevedere cu 
Sturdza între linii şi s-a înapoiat cu un sul de manifeste! 
Ambii aceşti ofiţeri erau eroii generalului Grigorescu... O 
pagină urâtă pentru noi...“ 

— Am onoarea să vă salut, domnule general! 

Averescu îi indică scaunul de lângă birou şi îi întinse un 
manifest, format mic, imprimat pe hârtie gălbuie. Îl urmări, 
mereu gânditor, în vreme ce citea. Da, un soldat bun, 
excelent, admirat. Din păcate, doar temut, uneori chiar 
detestat, niciodată îndrăgit. „De pildă, reflectă Averescu, de 
dragul lui Razu sau Prezan, ostaşii înfruntă şi oştile iadului. 
Nici ai lui Dabija nu dau îndărăt, dar numai pentru că sunt 
bine struniţi.“ 

— Cunoşteam conţinutul, spuse Dabija, dar până azi nu 
am avut prilejul să ţin în mână vreun exemplar. În fond, este 
o instigare la dezertare generală. Să sperăm că apelul nu 
va da rezultate. 

— Vreau să fiu încredinţat. O fuziune, aşa cum încearcă 
să realizeze Sturdza, între ofiţerii de pe front şi oştenii 
români prizonieri în spatele frontului nostru, pentru a 
mobiliza o armată care să meargă alături de nemți, ar 
constitui o tragedie. 

— Ca orice fenomen, trădarea are dimensiunile ei, 
domnule general. 

Averescu îşi aţinti privirea albastră asupra lui Dabija. 

— Trădare... Un termen extrem de riscat. Ascultă-mă, 
generale, dumneata l-ai cunoscut bine pe Sturdza, aţi fost 
colegi la Kriegsschule. Ce crezi că l-a determinat să ia 
această hotărâre disperată, crucială, cea mai gravă şi 
dezonorantă din cariera unui soldat? 

Dabija îşi strânse buzele subţiri, privirea, îngheţată de 
obicei, deveni nemiloasă. 

— De o lună de zile, adică exact de la 20 ianuarie, când 
Sturdza a trecut la inamic, sunt forfecate toate ipotezele 
posibile. Indiferent de raţiunea care l-a împins, călcarea 


jurământului faţă de Patrie şi Tron, dezertarea în rândurile 
vrăjmaşului nu pot avea decât un singur calificativ. lar când 
ţara, soarta războiului se află în cumpănă, trădarea devine 
odioasă. 

— Mda... Soarta războiului se află în cumpănă. Gândesc 
că pe aici trebuie căutată logica lui Sturdza. Catastrofele- 
lanţ i-au deformat perspectiva: eşecurile de la Turtucaia şi 
Neajlov, Dobrogea, Oltenia şi Muntenia ocupate, Capitala... 
Acum tulburările din armata rusă, răscoala armatei 
franceze... 

— În consecinţă, s-a grăbit să sară în barca biruitorului. 

— Cu ce scop? Să-l facă Wilhelm general? Pentru o litră 
de decoraţii? Ordinul Grifonului din Mecklenburg, Ordinul 
saxon Albert sau Ordinul bavarez de merit Sfântul Mihai? 
Înţelege-mă bine, generale. Mâine, avându-l pe Sturdza 
aici, l-aş împuşca, fără remuşcări, cu mâna mea, încredinţat 
că împlinesc un act de justiţie pentru care aş fi gata să 
răspund şi înaintea lui Dumnezeu. 

— Atunci? Permiteţi-mi, domnule general, să vă întreb: de 
ce a făcut-o? 

Averescu îşi încrucişă mâinile peste bărbuţa de faun şi 
privi lung înainte, încercând parcă să străpungă negurile. 

— Smintitul şi-a închipuit că, deşi mergând împotriva 
năzuinţelor neamului, a ales totuşi singura cale de a-l salva 
de la pieire. 

— Megaloman? 

— Orb. Unul dintre agenţii noştri ne-a furnizat 
următoarea informaţie: când Sturdza a ajuns dincolo, 
împreună cu Wachmann, au fost primiţi la comandantul 
diviziei şi li s-a oferit un soi de dineu. Wachmann era vesel, 
a mâncat şi a băut zdravăn, în vreme ce Sturdza părea 
abătut, preocupat, se plimba ca o fiară arcănită în cuşcă. În 
cele din urmă, s-a dus să se culce. Înainte de a părăsi sala, 
un maior austriac i-a spus câteva cuvinte care mi se par 
memorabile: „Domnule colonel, când un ofiţer ia o hotărâre 


ca a dumneavoastră cu o mână, în cealaltă trebuie să ţină 
revolverul la tâmplă...“ 

— Interesant, aprecie Dabija, în fond nu prea 
impresionat. 

— lată momente, spuse generalul Averescu, pe care nu 
mi-aş dori să le trăiesc. Natural, discuţia noastră are un 
caracter confidenţial. Rămâne în sarcina viitorului să 
desluşească tainele prezentului. Motivul pentru care te-am 
convocat este altul... 

— La ordinele dumneavoastră, domnule general. 

— Ca să mă înţelegi foarte bine, te voi pune întâi la 
curent cu câteva informaţii proaspete privind frontul de 
vest. Luna trecută, din ordinul Kaiserului, ministrul de 
Externe german a telegrafiat Mexicului propunându-le să 
invadeze teritoriul Statelor Unite. 

— E nebun? 

— Cred că da. Obiectivul ar fi recucerirea de către Mexic 
a Texasului, New-Mexicului şi a Arizonei. Propriilor săi 
sfetnici, stupefiaţi, Wilhelm le-a explicat că, siliţi să lupte pe 
teritoriul lor împotriva invadatorilor mexicani, americanii 
nu ar mai avea energia, oamenii şi materialul necesar 
pentru a trece de partea Antantei împotriva Puterilor 
Centrale. 

Generalul Dabija, sincer uimit, îşi vâri monoclul sub 
sprânceană de parcă amănuntul în sine l-ar fi ajutat să se 
dezmeticească. Averescu îşi aprinse una din puţinele 
țigarete pe care şi le îngăduia într-o zi. 

— În consecinţă, urmă, Pumpernickel(7) se va putea 
lansa cu toate forţele într-o ofensivă, â outrance care îi va 
aduce victoria în câteva luni. Spre ghinionul Kaiserului, 
telegrama a fost descifrată de englezi şi publicată în toate 
gazetele din Statele Unite. E lesne de închipuit reacţia 
americanilor şi mai cu seamă a texanilor. În paralel, cele 
148 de submarine Krupp au invadat apele Atlanticului, 
scufundând vasele comerciale americane care încearcă să 
spargă blocada. Cuprinzi dimensiunile gafei, generale? 


— Fireşte. Tunurile de 420 ale lui Krupp au făcut ravagii 
la Liege, la Somme şi Verdun, submarinele lui au aceeaşi 
misiune, în Atlantic... îi dau pur şi simplu brânci 
preşedintelui Wilson să declare război Germaniei... 

— Exact, spuse Averescu, parcă satisfăcut că a fost 
înţeles. lar aceasta se va întâmpla cât de curând, poate 
chiar la începutul primăverii... 

Dabija îşi scoase monoclul, edificat. 

— Ceea ce deschide cu totul alte perspective frontului de 
răsărit. 

— Aici doream să ajung. În conjunctura actuală, şansele 
ofensivei noastre de vară sporesc, echivalând aproape 
izbânda. Avem o singură misiune: să ne coordonăm 
eforturile cu cele ale aliaţilor pentru a putea lovi simultan. 
Pregătirea trebuie să fie meticuloasă, nici un detaliu nu 
trebuie omis. [i-aminteşti cuvintele lui Berthelot după 
primele inspecții efectuate pe câmpurile noastre de 
instrucţie? 

Generalul dădu din cap. Rosti cu lipsă de plăcere 
evidentă: 

— Vous €tes admirablement desorganises. 

— Slavă cerului, situaţia s-a schimbat. Avem echipament, 
„scule“ bune, cum spun ostaşii din tranşee, muniţie, moral 
extraordinar, şi am mai învăţat câte ceva. Totul depinde 
acum de noi, de realismul şi eficacitatea planurilor pe care 
le vom întocmi. Va fi o bătălie decisivă, pe un adevărat 
teatru de luptă şi nu într-un Jahrmarktsbuden18) ca să 
folosesc expresia lui Ludendorff. 

Fără să se ridice, generalul Averescu deschise safeul de 
lângă birou şi scoase un dosar roşu. Pe un colţ se putea citi, 
scris cu majuscule, ultrasecret. 

— Este un exemplar, explică, al planului general de 
ofensivă. Marea noastră ofensivă de vară, bineînţeles. 
Celelalte patru le-am predat lui Grigorescu, Razu, 
Scărişoreanu şi Bunescu. Vreau să-l studiezi cu toată 
atenţia iar peste o săptămână să-mi prezinţi un raport scris 


cu obiecțiile şi soluţiile pe care le propui. Odată întrunite şi 
puse de acord toate opiniile, planul va fi discutat în Consiliul 
de Coroană. Inutil să-ţi atrag atenţia asupra caracterului 
ultrasecret al dosarului. E suficient ca vrăjmaşul să aibă 
cunoştinţă de conţinutul unei singure file, pentru a ne 
asigura eşecul. Şi pune semnul egal între eşec şi cataclism. 

— Am înţeles, domnule general. 

— Mă gândesc de multe ori că Roman ar fi fost poate 
mult mai util aici decât la Bucureşti. De-ajuns că trebuie să- 
ţi înfrunţi inamicul din faţă. Să te uiţi tot timpul şi în spate 
devine incomod. În sfârşit, probabil că el a ştiut mai bine ce 
face. De altfel, l-au susţinut cu înverşunare Brătianu şi 
Berthelot... Apropo, cum îi găseşti pe noii dumitale 
colaboratori? 

— N-am avut încă vreme să-i cunosc. Au sosit în cursul 
zilei de ieri. Sper că va fi o colaborare fructuoasă. 

Averescu se ridică. Îi întinse mâna surâzând: 

— O sper pentru ei. 


4 


> Mai chemat, coniţă? 

— Da, Sevastă. Aprinde, te rog, lampa. Când e lumină, 
parcă se face mai cald. 

Glasul răsunase limpede, liniştit, cu rezonanţe cristaline 
bine acordate vreme de opt ani într-un pension din Elveţia. 

„Parcă ar fi clopoţelul de argint cu care-şi cheamă 
Dumnezeu îngerii la masă, îşi zise Sevasta... Aoleu, daica 
mea! Ce-o fi având muierea asta?! Cât se uită la mine şi mă 
podideşte plânsul...“ 

— De-ar ţine-o Dumnezeu... 

— Pe cine, Sevastă? 

Slujnica, o argeşeancă scundacă şi îndesată, la vreo 
cincizeci de ani, cu broboadă şi pestelcă încreţită, tresări. 
Fără a-şi lua seama, ultimele cuvinte le spusese cu voce 
tare. Încercă să-şi ascundă tulburarea, răspunzând 
morocănoasă: 

— Parcă eu ştiu? Mă gândeam aşa, la ale mele. Nu lua 
seama la bătrâneţe, c-ai vreme berechet să-i treci hotarul. 

— Bine, Sevastă. Cum zici dumneata. 

Femeia moşmondi o vreme pe lângă lampă, potrivind 
flacăra. Lumina îmbujoră odaia, scotocind cotloanele. 

— Coniţă Alexandrina... 

— Da. 

— N-ai pus nimic în gură de azi-dimineaţă... Nici 
schimnicii nu ajunează mai abitir. Să ţi-aducă baba ceva. 

Alexandrina Cerchez surâse: 

— Mulţumesc, dar nu mi-e foame. 


— Numa! o ţârică, să te îndulceşti la inimă. Am eu ceva în 
bucătărie, între sobă. 

— Poate mai târziu... Unde-i Adeluţa? 

— Ilacă, afară, se zbenguie cu toţi puii de ţigani. Parcă n- 
ar fi fata dumitale. 

— Las-o să se joace şi pentru mine, zâmbi Alexandrina, 
acum e vremea ei. 

— Că parcă a dumitale a trecut! Nu-l mânia pe 
Dumnezeu, că ce ţi-a dat c-o mână îţi ia cu două. Eu, 
cucoană, am fost a mai slută fată de la noi din sat, mi-s din 
Cocoreni. 

Alexandrina râse: 

— Nu te cred. 

— Ba să crezi, că baba nu minte. Slută de muica-mi zicea 
să umblu tot cu nasu'n pământ. Slută rău, dar prima la 
horă! Uite aşa îmi sfârâiau picioarele astea, de zici acum că- 
s bulumacii podului de la Argeş! 

Slujnica începu să joace şi să chiuie, cu fustele ridicate 
până la genunchi. Alexandrina Cerchez, lipită de soba de 
faianţă stropită cu floricele albăstrui, izbucni în râs. 
Hohotele îi cutremurau trupul firav. 

— Şi-uite aşa, gâfâi slujnica, la paişpe ani, îmi făcu 
Gheorghe  conciul. Neghiobul s-a prăpădit în crucea 
tinereţii. P-ormă, tot slută rămânând de felul meu, am mai 
ţinut trei bărbaţi, cu cununie. Cruceşte-te, cucoană, că s-au 
mai crucit şi alţii! Doamne, unde n-am avut eu mândreţe de 
chip ca la dumneatale!... Ei, ce zici? Ţi-aduce baba un 
bulzişor de oarece, cât să iei de două ori? 

Alexandrina Cerchez îşi şterse lacrimile, scuturând din 
cap. 

— Te rog, Sevastă. Nu acum. Vrei s-o aduci pe Adeluţa? 
Se joacă de trei ceasuri în ger şi mi-e teamă să nu capete 
vreun gutunar. 

Slujnica se holbă şi îşi făcu cruce: 

— Doamne fereşte, coniţă! M-oi fi crezând arhanghel sau 
zipilin? Ăla-i ţipar, nu-i vine de hac nici o oaste de draci... 


Da' văz că m-am pus la taifet. Mă duc într-ale mele... 

Alexandrina îşi strânse şalul în jurul umerilor. Peste 
câteva clipe, auzi glasul Sevastei în curte: 

— Adeluţa... Adeluţă! Vin-la baba să-ţi dea candel!... Zău 
că am... 

Alexandrina surâse şi se îndreptă spre clavirul alb, cu 
ghirlande sculptate de trandafiri roz. Se aşeză pe taburet 
potrivindu-şi faldurile rochiei din catifea gris-perie, cu 
garnitură de şiret verde otravă, şi îşi plimbă degetele - stol 
de rândunici, zicea Sevasta - în lungul claviaturii. Oglinda 
florentină îi prindea chipul ca într-o cadră. O figură diafană, 
cu ochi catifelii de un negru adânc, de antracit şi buze 
sensibile, mobile, uşor umflate, o gură parcă atunci smulsă 
din sărutări sfâşietoare. Gura era amănuntul caracteristic 
al fizionomiei doamnei Cerchez şi de la care în general 
privirile, sau anumite priviri, se desprindeau anevoie. Părul 
blond cenuşiu - vara vârstat de şuviţe de un aur roşu, 
sălbatic - bine întins peste cap şi strâns într-un conci greu, 
pe ceafă, lăsa liberă fruntea înaltă şi boltită. 


— ...Viens! Sur mes genoux reste assise 
Nous serons bien seuls, tout seuls 

Au souffle pur de la brise 

Pleuvent les fleurs des tilleuls 

Ton front qu'un nimbe aureole 

Sur mon coeur reposera; 

Ta bouche â ma levre folle 

De baisers s'enivrera... 


Glasul amplu, din piept, înfioră ploiţa de cristal a 
sfeşnicelor vieneze, îngânându-l eu clinchet argintiu. 

— Dors! l'harmonie est profonde... 

— Coniţă!... Coniţă!... 

Alexandrina Cerchez îşi culcă mâinile pe clape şi răsuci 
capul. Sevasta stătea stâlp în uşă, rezemată cu toată 
greutatea, de parcă cineva ar fi încercat să intre cu de-a 
sila. 

— Coniţă, şuieră, a venit şpioanca! 


Sprâncenele Alexandrinei, înalte şi fine, se ridicară a 
mirare. Întrebă zâmbind: 

— Care spioancă? 

— Coana Aristiţa Verneasca. Grijeşte la ce vorbeşti că 
asta-i izaltată rău! Şerpoaică bătrână. 

De partea cealaltă se auzeau bufhnituri, clanţa scuturată 
cu furie. 

— Dă-i drumul, şopti doamna Cerchez şi slujnica sări 
uşoară în lături. 

Aristiţa Vernescu intră ca o furie, mătăhăloasă, cu pălărie 
şi manta largă de canavăţ, bătând cu bastonul. Semăna cu o 
corabie neguroasă. 

— Da' ce, ma chere, aţi căpiat? Vă puneţi dorobanţ 
santinelă pe la porţi? De când e moda asta să faci 
anticameră în nămeţi? Ajunsei să-mi dea ausweiss 
servitoarea. 

— Nu-i vina ei, tanti. Iorgu a învăţat-o să nu dea drumul 
oricui. Îi e frică şi lui de tâlhari, de oameni răi... 

— Adicătelea, eu sunt oricine? O cunosc pe mă-ta de când 
umbla teta cu ţucalul după ea şi pe tine... 

— Ştiu, tanti, o întrerupse Alexandrina roşind până în 
albul ochilor. Sevasta e cam surdă, n-o fi priceput imediat... 

Nu suporta expresiile grosolane, ocolea instinctiv tot ce 
era dur, brutal şi urât, uneori îşi detesta propriul trup. 

— Ei comedie! bodogăni Verneasca descotorosindu-se de 
şal şi de manta. În locul vostru, aş cârpi-o, de i-aş destupa 
urechile... Dă-i poruncă să-mi aducă ceva cald, c-am 
îngheţatără ca orbeţii la uşile voastre... 

— Sevastă, grijeşte te rog de ceai. 

— Cu jamaică! preciză bătrâna fără să se uite la slujnică. 
Şi vezi să fie făcut cumsecade, că de lături mi-s sătulă până 
în cercei. 

— Stai jos, tanti. 

— Stau. Şi zi aşa, cântai de inimă albastră! Cu gândul la 
Iorgu, bun înţeles. Nu-ţi îngheaţă mâinile, fata mea, tot 
fluturându-le peste țambal? 


Alexandrina, tulburată, îşi plecă pleoapele. Îngână în 
şoaptă: 

— Nu-mi îngheaţă. Când cânţi, uiţi de toate. Războiul, 
celelalte... 

Bătrâna o cercetă cu atenţie: 

— Da” ce te fâstâcişi aşa, fată? Ia uită-te la mine! 

— 'Ţi se pare dumitale... Nu-s fâstâcită... Mai bine spune- 
mi ce-i nou prin oraş, pe cine ai mai văzut... 

— Pe cin' să văz? Tot ăia, parcă nu-i ştii? Catiţa 
Vanghelatului - i-au crescut grecului nişte coarne de 
străpung  bagdadia, nu-l mai cuprinde canoitiera -, 
Butculescu, neghiob de rage, cum îl ştii, fusei şi pe la oile 
alea. 

— Care oi, tanti? 

— Picaşi din nori! Care oi! Ioantele târgului, caii de dric. 
Zoe, Zinca şi Zizine. Bonjour, bonjour, bonjour... Am venit... 
Am venit... Am venit... 

Alexandrina îşi trecu degetele peste fruntea boltită. 
Întrebă maşinal, cu gândul aiurea: 

— Ce mai fac? Nici nu ţin minte de când nu le-am văzut... 
Nu ies deloc? 

— Cum să iasă cu tălpile rânjite? Îs numai zdrenţe şi 
petice, în schimb, au vizite interesante. Butculescu care le 
filosoficeşte mai abitir ca un sobor de dascăli greci, ălălalt 
de le vine nepot... 

— Cine, tanti? 

— Dabija, răspunse scurt bătrâna cu buzele strânse. 

Pleoapele Alexandrinei tresăriră. Luă la întâmplare un 
evantai de pe clavir şi începu să-şi facă vânt. Verneasca se 
miră: 

— 'Ţi-o fi cald! 

— Am uneori fierbinţeli... 

— Vezi să nu dai în oftică. Biata mă-ta tot aşa se prăpădi. 
Ori ţi-o fi îmbobocit inima... 

Alexandrina râse silit: 


— Nostimă mai eşti, tanti... Mă întreb câteodată: nu 
osteneşti să fii mereu mânioasă? 

— Sunt apelpisită, fata mea, nu mânioasă. Sărită din 
cumpăt încă nu m-ai văzut şi zi fereşte şi vai acelei zile! 

Se auzi un ciocănit şi Sevasta intră în odaie împingând 
uşa cu umărul. Depuse o tipsie dinaintea bătrânei şi se 
retrase morocănoasă câţiva paşi. 

Verneasca inventarie dintr-o privire conţinutul tăvii: o 
ceaşcă de ceai din porțelan englezesc, un flacon de cristal 
cu jamaică, câteva prăjiturele uscate - hm! Vreascuri! Pe un 
fund de farfurie... 

— Scuipaşi în zeamă, fă? 

Sevasta căscă ochii. Se interesă, încredinţată că o 
lepădaseră urechile: 

— Cum?! 

— Grigore, desluşi Aristiţa Vernescu, avea o vorbă: în 
birtul unde te-ai certat cu chelnerul ori n-ai dat bacşiş, să 
nu mai intri că-ţi stupeşte în bucate. 

— Ce oroare! exclamă palidă Alexandrina. 

Verneasca se enervă: 

— Şi la privată când te îndemni, nu-i tot oroare? Viaţa nu- 
i doar zambilă şi stihurile Butculescului. 

Sevasta, vânătă de indignare, se adresă Alexandrinei 
Cerchez: 

— Domnişoara Adeluţa vrea să vă spună noapte bună. 

— Las” că doarme neîntoarsă şi fără mofturi din astea, 
interveni bătrâna. 

— E obişnuită s-o sărut, înainte de-şi face rugăciunea. 

— Prostii! O deprinzi cu farafastăcuri ca să iasă balegă 
moale ca tine. 

Faţa Alexandrinei se contractă. Rosti cu dinţii încleştaţi: 

— Ad-o aicea, Sevastă! 

Fetiţa, blondă, grăsună, cu bucle englezeşti care zburdau 
pe guleraşul de tafta pepit, năvăli zgomotoasă în încăpere. 
Schiţă o reverență grăbită dinaintea bătrânei şi se refugie 
în braţele Alexandrinei: 


— Mamă, te-ai uitat pe geam? Am făcut un moş de 
zăpadă uite atâta! întinse braţele care nu-i ajungeau: Zău, 
mamă! E mai voinic şi mai gros decât Vasile, surugiul... Mai 
gros decât... decât doamna asta. A zis şi Sevasta: izbutişi o 
dihanie, pe potriva cucoanei Aristiţa... 

Alexandrina, îngheţată, încercă să-i stăpânească năvala 
cuvintelor: 

— Desigur, Adeluţă, du-te şi te culcă. 

— Dar nu te-ai uitat, mamă! 

— Avem vreme mâine dimineaţă. O să ne jucăm 
împreună, toţi trei: tu, cu mine şi cu moşul de zăpadă. 

Fetiţa bătu fericită din palme şi se lăsă condusă până la 
uşă. Îşi luă rămas-bun cu acelaşi knix ţeapăn, apoi i se auzi 
tropăitul botinelor pe coridor. 

Verneasca lepădă ceaşca în care turnase câteva degete 
de rom. 

— Halal de creştere aleasă, Alexandrino, n-am ce zice! Şi 
după ce trânteşte mojicia, o mai şi dezmierzi... Îngână 
glasul doamnei Cerchez: O să ne jucăm mâine împreună... 
Aferim, soro! 

Alexandrina se aşeză stânjenită pe o margine de scaun 
frământându-şi degetele neliniştite: 

— Îmi pare rău, tanti... E un copil de cinci ani, nu ştie ce 
vorbeşte. 

— Trei scatoalce după ceafă şi învaţă la repezeală. 

— Nu stă în principiile mele şi nici ale lui Iorgu s-o batem. 
Există alte metode de corecţiune. 

— Am văzut. La o urmă, treaba voastră, doar că mâine- 
poimâine să nu te miri dacă ţi-o îmbătrâni în bătătură 
împletind cosiţă albă. Bărbatului îi place muierea gingaşă, 
supusă, de sfioasă ascultărică. 

— Ca dumneatale, zâmbi Alexandrina. 

— Apăi eu, fată, sări Aristiţa, nu mi-s de măritat. La 
vremea mea am ştiut har Domnului cum să mă port, iar 
acuma altele mi-s rosturile, nu să fac pe brânduşa de 
pădure. 


Alexandrina îşi cobori pleoapele. Ştia tot târgul cum îşi 
luase Vernescu lumea în cap. După cinci ani de însurătoare, 
cuprins de saţ din pricina firii asupritoare a Aristiţei, fugise 
la Bucureşti. Murise târziu printre străini, pomenind cu 
limbă de moarte ca nevastă-sa să nu fie îngăduită la 
înmormântare... 

Bătrâna îşi turnă restul de jamaică în ceaşca golită şi 
trase un gât zdravăn. 

— Parcă mă mai dezmorţii niţel... Dar cu Iorgu ce-o fi de 
nu pică? Mi-era dor să-i văz ochişorii. 

— Cu afacerile dumnealui, oftă doamna Cerchez. Parcă 
nu-l ştii, tot pe drumuri. Ba la moşie, ba la Iaşi... 

— Las c-aşa trebuie să fie bărbatul! Bătătarnic nu 
mototol, s-aştepte să-i plouă cu lipii calde şi poame de la 
Rusalim... la stai! Parcă foşneşte careva pe la geamuri. 

— ȚŢi se pare, tanti. O fi vântul. 

— Ci las-o păcatelor! Vânt încălţat în cizme. N-auzi? 
Tropăie ca o herghelie. 

Sevasta îşi vâri nasul pe uşă: 

— Coniţă, te cercetează cineva... Nu vrea să intre că-i 
zorii. 

Alexandrina se ridică tulburată. Grăbi spre uşă în forfotă 
de fuste foşnitoare. 

— Iartă-mă, tanti, un minut. 

Reteză fulger coridorul rece şi se opri în vestibulul cu 
marchiză. Un ostaş tânăr şi îndesat, cu promoroacă în 
mustaţa bălană, salută şi începu să scotocească în piepţii 
mantalei. Scoase un plic violet, exclamând cu satisfacţie: 

— Ăsta e! Am primit ordin să vi-l aduc astă-seară negreşit 
şi să nu-l depui decât în mâna dumneavoastră. 

— Mulţumesc, şopti doamna Cerchez. 

Era tulburată, trăgea cu urechea spre odăile din faţă, 
fără să nimerească buzunarul rochiei. Dibui câteva monede 
şi le vâri în palma soldatului. O băncuţă se rostogoli pe 
preşul cărămiziu. Omul dădu să se aplece, dar Alexandrina, 
gâtuită de spaimă, îl opri: 


— Lasă... Du-te acum... 

— Port vreun răspuns? 

— Nu... E cineva în vizită... Du-te, du-te. 

Îşi muşcă buzele. Să te confesezi necunoscuţilor, uite 
unde ajunsese... 

După ce închise uşa, se lipi de perete, aşteptând să i se 
domolească bătăile inimii. O luă ameţită spre salon. Păşea 
ca beată, cu genunchi moi, pe duşumea nesigură. Aristiţa 
Vernescu o măsură scurt: 

— Da” ce păţişi, Alexandrino? Eşti albă brânză de Brăila. 

— N-am Nimic. 

— Şi ăla ce vruse? 

— Care ăla? 

— Nu te fă proastă, că eşti de-ajuns. Ostaşul... 

— A, nimic important... A făgăduit Iorgu un car de lemne 
pentru comenduire... l-am zis să vină poimâine. 

Îi ocolea privirea iscoditoare, aţintind covorul, tablourile 
de pe pereţi. 

— Hm! Îţi aleargă ochii zici că-s lăcuste. Şi-n răvaş ce 
zice? 

— N-am primit nici un răvaş, spuse Alexandrina gata să 
plângă. 

— Aşa o fi dacă zici tu, da' mie mi s-a părut altfel... 

— ȚŢi s-a părut, îngână doamna Cerchez. 

Bătrâna oftă, ridicându-se anevoie: 

— Eh, tinereţe, tinereţe... La bună vedere, draga mea, şi 
cruţă-ţi inimioara. Pe Iorgu trec eu să-l văz după ce şi-o 
isprăvi daravelele... 

Când auzi gâfâitul porţilor de fier ale curţii, Alexandrina 
izbucni în plâns. Scoase din corsaj scrisoarea şi se apropie 
împleticită de lampă. Flacăra muşca pereţii de sticlă cu 
zvârcoliri de şarpe. Citi printre lacrimi câteva rânduri 
aşternute în grabă: 


„Adorata mea, 


Te ştiu singură până poimâine şi-mi îngădui să-ţi tulbur 
liniştea. Dimineaţă, te-am zărit pe Strada Unirii. Am 
încercat emoţii de licean. Cine şi-ar fi închipuit?... Câteva 
versuri, deprinse în copilărie, îmi vin în minte. i le trimit: 


„„.„Si l'enfant repose, 

Un ange tout rose 

Que la nuit seule on peut voir 
Viendra lui dire: «Bonsoir!»... 


Am vrut să-ţi spun noapte bună. Noapte bună, 
Sandrela...“ 

Alexandrina Cerchez, zguduită de plâns,  încuie 
scrisoarea în sipeţelul chinezesc. Într-un târziu, luă lampa şi 
se târi anevoie în iatac. La fereşti, gâfâia viscolul. 


XXX 


Dimineaţa era geroasă. În spatele perdelelor ciuruite pe 
alocuri surorile Algiu tremurau cu mâinile vârâte în 
manşoane de focă. Se priveau, păsări speriate, şi din când 
în când trăgeau cu ochiul spre cartea poştală militară, pusă 
la vedere pe măsuţa turcească bătută în cioburi de fildeş. 

Zoe rosti în cele din urmă, dregându-şi glasul: 

— Cred... cred că înainte de a lua o hotărâre, va trebui să 
ne întărim puţin. Câte o picătură din Armagnacul lui papa 
nu poate să ne strice... 

— N-ar trebui să exagerăm, spuse Zizine şi glasul se 
prelinse firav ca un firicel de fum. Dacă începi să te 
obişnuieşti, ţi-e foarte greu să mai renunţi. În două luni am 
consumat mai bine de o jumătate de sticlă. 

— Adevărat, observă Zinca, dar gândeşte-te că 
evenimentele din ultima vreme ar fi doborât persoane mult 
mai voinice decât noi. Nu ştiu cum am rezistat. Totuşi, ar fi 


bine ca Anica să nu bage de seamă. Asemenea deprinderi, 
dacă se află despre ele, te compromit. 

Zoe, cea mai expeditivă, scoase trei păhăruţe de cristal 
cât cochilia unui melc şi le umplu cu mână tremurândă. 

— Mi-a luat gura foc, declară Zizine, dar trebuie să 
recunosc că acum mă simt mai puternică. 

Zinca apucă nesigură cartea poştală şi lorgnonul. O 
citeau a douăsprezecea oară de la avertismentele tipărite 
cu litere de o şchioapă - „Nu se scrie nimic privitor la 
armată“, „Nu se pune nici data, nici localitatea“ - până la 
semnătură: Tudorel. 

— E în Regimentul 11 Roşiori... 

— Locotenent, completară Zoe şi Zizine. 

— Mă întreb cine o fi acest domn Mareş, şi în ce măsură îi 
putem fi noi de folos. 

— p...vă rog fiţi amabile, cită din memorie Zinca, şi 
serviţi-l, îi sunt mult, nici nu vă imaginaţi cât de mult, 
îndatorat...“ 

Zoe clipi nervoasă: 

— Aş fi dezolată dacă aş şti că Tudorel joacă. E mult prea 
tânăr pentru a căpăta asemenea năravuri. 

— Dacă nu mă înşel, Radu era la fel de tânăr când a 
trebuit să vândă Scăienii. 

Zizine îşi duse mâna la frunte. 

— Nu zău, Zincuţo, ce rost are să ne amintim acum toate 
istoriile neplăcute din familie? 

„...eu sunt acum bolnav de dizenterie, urmă Zinca de 
astă dată citind, dar încolo - vorba ţiganului - sănătos 
tun...“ Oare ce-o fi vrând să spună? 

— Probabil că acum e în convalescenţă, presupuse Zizine. 

Zoe îşi netezi poalele scămoşate. 

— În orice caz, foloseşte expresii oarecum ciudate... „Mă 
plictisesc de moarte, fericiţi ofiţerii însuraţi care sunt aici cu 
nevestele lor. Cel puţin se amuză noaptea...“ 

— Doamne, Zoe! exclamă Zinca ducându-şi palmele la 
ochi. Cum poţi repeta asemenea orori? 


Zinca suspină cu nostalgie: 

— 'Ţii minte ce copil drăgălaş era? Ca o fetiţă. Parcă-l văd 
cu bucle şi în şorţuleţ de dantelă. Îi simt încă greutatea în 
braţe... A fost totdeauna nepotul meu preferat. 

— Toate acestea sunt din pricina războiului, decretă 
Zizine. 

— Nu credeţi că ar trebui să ne consultăm cu Dimitrie? E 
un bărbat atât de hotărât! 

Zinca îşi răsuci inelul subţire cu opal. 

— Dar dacă acest domn Mareş se prezintă mai înainte de 
a fi apucat să vorbim cu Dimitrie? Şi apoi, nici măcar nu 
ştim ce doreşte de la noi. 

— Simt că mă doare capul, se plânse Zizine. Hotărât, 
asemenea emoţii sunt peste puterile mele. Cred că am să 
mă întind puţin... 

— Nu te mai întinde, cucoană, că-ţi pică peţitor de soi. 

Surorile Algiu săriră arse. Ah, obiceiul Anicăi de a asculta 
pe la uşi, de a se strecura în odăi cu paşi pisiceşti. 

— Cine a venit? 

Slujitoarea săltă din umeri. 

— El ştie ce a bălmăjit acolo. Parcă ţine în gură trei prune 
şi o nucă. 

— l-ai spus că suntem acasă? 

— Ba nu, la horă! Aşteaptă aci, în antret. 

Bătrânele se priviră contrariate. 

— Să... intre, suflă Zoe cu inima purice. 


Zoe, Zinca şi Zizine priveau cu gurile căscate. Bărbatul 
din faţa lor nu semăna cu nimic din ceea ce avuseseră ele 
vreodată ocazia să întâlnească pe stradă, în familie, la 
teatru ori puţinele serate la care participaseră vreme de 
peste cinci decenii. Era natural, direct, lipsit total de 
convenienţe, fără a fi comis de fapt nimic deplasat, se mişca 
dezinvolt prin încăpere şi dădea impresia că le cunoaşte de 
o viaţă. 

— Mă numesc Mareş. 


Exclamaţiile de groază ale bătrânelor fuseseră atât de 
perfect identice - ton, intensitate, emitere simultană - încât 
străinul izbucni în râs. 

— Se pare că eram aşteptat... 

Privirea bătrânelor alunecă instinctiv spre cartea poştală 
abandonată pe gheridon. Mareş se uită scurt în aceeaşi 
direcţie şi un surâs cald îi lumină toată faţa. 

— V-a scris Tudor, presupun. Mărturisesc, mi-era teamă 
că sunt prea grăbit, arătă spre misivă: Veşti bune? 

— Da, îngăimă Zoe fără să se gândească, e bolnav de 
dizenterie. 

— Dizenterie, repetă Zinca. 

Mareş arboră o expresie de circumstanţă: 

— Bietul băiat. Să sperăm că nu-i grav. 

— Să sperăm... Ăăă... Luaţi loc... Pălăria puteţi s-o puneţi 
în spatele dumneavoastră... Da, da... Pe canapeluţă. 

Câteva clipe se cercetară în tăcere. Mareş cu o privire 
caldă,  învăluitoare, care cucerea spontan, bătrânele 
emoţionate, la pândă, încercând să înţeleagă ce se 
întâmplă. 

— Ce mai faceţi? întrebă Mareş zâmbind, de parcă nu s- 
ar fi văzut de o săptămână, de o lună sau de un an, dar erau 
îndeajuns de bune cunoştinţe pentru ca întrebarea să sune 
firesc. 

— Bine, spuse nesigură Zizine. 

Nu-l scăpa din priviri, constatând cu stupefacţie că 
respiră mai uşor, că da, străinul acesta cu figură de roturier 
o captiva, că se simte neaşteptat de bine în prezenţa lui. Se 
uită cu coada ochiului spre Zoe şi Zinca. Şi ele păreau mai 
însufleţite, obrajii prinseseră oleacă de culoare. 

— A! exclamă Mareş. Bine că mi-am adus aminte... Am 
ceva pentru dumneavoastră... 

Scotoci în buzunarul interior al macferlanului cenuşiu şi 
scoase trei cutioare mici, rotunde. Pe capacele emailate, 
nimfe roz, dolofane, păreau să galopeze pe cai invizibili. 

Obrajii Zincăi se îmbujorară: 


— Oh! Bombons Elite. Nu le-am mai văzut dinainte de 
război... 

— Permiteţi-mi să vi le ofer cu regretul de a nu fi găsit 
ceva mai - căută cuvântul potrivit - interesant. 

Zoe îşi îndreptă spinarea şi rosti din vârful buzelor: 

— Sunteţi foarte gentil, dar poate că nu ne cunoaştem 
îndeajuns de bine pentru a putea accepta cadouri din 
partea dumneavoastră. 

— Cadouri... reluă Zizine cu gura apă. 

Erau nişte bomboane parfumate, colorate delicios. Deşi 
mici, puteai suge o jumătate de ceas o singură mărgică. 

După ce împliniseră paisprezece ani, maman le dăscălise: 
„Dragele mele, nu se primesc daruri de la necunoscuţi. lar 
când un tânăr începe... enfin, să se intereseze de tine poţi 
accepta flori, bomboane, un mărţişor sau un album de 
suveniruri. După logodnă, lucrurile se schimbă, totuşi 
obiectele intime rămân inadmisibile...“ 

Cuvintele răsunau acum în mintea bătrânelor. 

— Dar eu vă cunosc de mult, zâmbi Mareş punând 
cutiuţele pe măsuţă. Nu vă închipuiţi câte mi-a povestit 
Tudor despre dumneavoastră. Ţine mult la mătuşile lui. 

Mişcate, Algiencele începură să tremure. Jeurile şi 
lănţişoarele umplură odaia cu cântecel de greier. 

— Mi-a vorbit de graţia şi gingăşia dumneavoastră, urmă 
Mareş, şi bag de seamă că nu mi-a vorbit destul, mi-a 
povestit cât sunteţi de blânde, politicoase şi îndatoritoare. 

— Tudorel exagerează, spuse Zoe în pragul lacrimilor. 

— Câtuşi de puţin. Vă aseamănă mereu cu florile sfioase 
ale începutului de primăvară. 

Zinca îşi duse prima batista la ochi: 

— Bietul copil. Mi-am dat totdeauna seama că e un 
băieţaş sensibil. 

— Datorită lui, vă cunosc astăzi atât de bine. De pildă, 
doamna Zizine face acuarele încântătoare, doamna Zinca 
brodează minunat la gherghef, după cum doamna Zoe 


compune mici cântece extrem de inspirate... Îmi pare rău 
că vă tulbur. 

Bătrânele plângeau de-a binelea tamponându-şi ochii şi 
nasurile. Zizine izbuti să vorbească cea dintâi: 

— Vă mulţumim, domnule Mareş. Vă mulţumim pentru 
toate aceste cuvinte frumoase. În zilele noastre auzi atât de 
rar lucruri care să-ţi facă plăcere... 

— Atât de rar... 

Dezgheţată, din nou la îndemână în salonul ei, Zinca se 
interesă: 

— Cum aţi izbutit să-l cunoaşteţi atât de bine pe Tudorel, 
domnule Mareş? 

— Simplu. Datorită unui gânsac. 

Surorile Algiu făcură ochii mari şi bătură din palme: 

— Un gânsac? N-am mai auzit de aşa ceva! 

— Povestiţi-ne mai repede. Suntem atât de 
nerăbdătoare... 

Ochii le străluceau de curiozitate, îi sorbeau cu lăcomie 
cuvintele. 

— Îmi permiteţi să aprind o ţigaretă? 

— Dar bineînţeles! Nu ne supără deloc. Mirosul de tutun 
este atât de bărbătesc şi înviorător! 

Mareş trase două fumuri zâmbind aducerii aminte. 

— Sunt negustor, angrosist, mă ocup de aprovizionarea 
armatei, înainte de război făceam cu totul altceva... În 
sfârşit. Deci cumpăr şi vând cu toptanul ori cu bucata, după 
cum se iveşte prilejul. Într-o zi, mă opreşte un ostaş în piaţă 
- mă aflam la Bacău - şi-mi oferă un gânsac de toată 
frumuseţea. Vă spun sincer, m-am gândit să-l iau pentru 
mine. 

— Cu varză sau castane e delicios! suspină nostalgică 
Zinca. 

Zizine aprobă. 

— Delicios! Anica îl prepara admirabil... Ah, iertaţi-ne, 
domnule Mareş. Suntem nişte coţofene guralive. Vă rog să 
continuaţi. 


— l-am dat cincizeci de lei creştinului şi mi-am văzut de 
treburi. Cam peste un ceas, mă trezesc acasă, la gazda 
unde trăsesem, cu un locotenent teribil de agitat care mă 
întreabă de gânsac. Pe scurt, se oferă să-l răscumpere la 
indiferent ce preţ. Dar ce zic se oferă! Mă imploră pur şi 
simplu, ai fi zis că soarta lui, a războiului, a lumii întregi 
depinde de orătanie... După cum aţi ghicit probabil, 
locotenentul era Tudor. 

— Nu înţeleg, spuse Zizine, vreau să spun, nu mi- 
amintesc ca Tudorel să fi avut vreun penchant special 
pentru gâşte... 

Mareş începu să râdă. 

— Gânsacul este mascota Regimentului 11 Roşiori. Îl 
urmează pretutindeni, pe câmpul de luptă sau în spatele 
frontului, şi pot afirma că e fiinţa cea mai răsfăţată şi bine 
hrănită de pe teritoriul României. Ostaşul, un amărât de 
prin Gorj, îl furase gândind să facă rost de câţiva poli. 

Bătrânele izbucniră în râs. Râdeau cu umerii firavi, cu 
ochii înlăcrimaţi, cu zulufii descleiaţi, cu mulţimea de 
lanţuri şi mărgeluşe. 

Anica, contrariată, deschise uşa: 

— Aferim! Da' ştiu că vă veseliţi! 

— Porte-bonheur-ul regimentului!  sughiţă  Zinca. 
Doamne, ce copii năzdrăvani! 

— Bineînţeles, conchise Mareş stingând ţigareta, am 
făcut haz împreună şi m-am bucurat că gazda nu apucase 
să sacrifice pasărea. După aceea, ne-am văzut mereu. 
Afacerile m-au ţinut trei luni la Bacău... 

— Şi acum? întrebă Zoe. V-aţi mutat în târguşorul nostru? 

Mareş îşi desfăcu braţele. 

— Să zicem mutat. Oricum, interesele m-au adus în oraş 
pentru o perioadă mai lungă. Aşa îmi închipui. 
Evenimentele o vor hotări. 

— Unde veţi locui? 

Bărbatul surâse plecându-şi pleoapele. Declară cu jenă 
bine jucată: 


— Aici este problema. Îndrăznisem să sper că m-aţi putea 
găzdui dumneavoastră. 

— Noi?! 

— Nu vă speriaţi, surâse Mareş. Nimeni nu vă poate 
oBliua să mă primiţi. Încerc să vă explic cum stau lucrurile: 
Afacerile mele presupun un program să-i zic... mai 
excentric. Plec în zorii zilei, altă dată abia spre amiezi, mă 
întorc la ore neaşteptate. Am nevoie deci de o cameră 
izolată pentru a nu deranja gazdele. După cum ştiţi, cea mai 
mare parte a caselor din oraş sunt construite în stil vagon. 
Afară de aceasta, afacerile mele necesită multă discreţie. 
Sunt două condiţii greu de realizat în persoana unui singur 
proprietar, dar Tudor m-a asigurat că domniile voastre le 
întruniţi pe amândouă... 

Bătrânele se priviră uimite. Ca totdeauna, tulburarea sau 
nedumerirea li se citea în zbuciumul pleoapelor. 

— Probabil acesta este serviciul la care se referea 
Tudorel în cartea lui poştală, rosti Zinca. Nu reuşeam să 
ghicim deloc... Suntem silite să recunoaştem că nu ne-am 
gândit niciodată să închiriem... 

Îşi muşcă buzele strecurând o privire vinovată. Îl uitase 
pe Dimitrie... 

— Fac o completare. Mareş ridică degetul. Preţul chiriei îl 
stabiliţi dumneavoastră. De asemenea, mi-ar face plăcere să 
vă ajut pe cât îmi va fi posibil, în chestiunea aprovizionării. 

Zoe îşi privi stânjenită mâinile. 

— Nu suntem nişte fiinţe mercantile, domnule Mareş. Dar 
pur şi simplu, nu văd cum... 

— Tudor îmi vorbea despre o aripă a clădirii complet 
separată, o întrerupse Mareş. 

Bătrânele săriră într-un glas: 

— Acolo nu se poate! 

— Nu, nici gând, adăugă Zizine speriată. 

Mareş le strecură o privire ascuţită. Tăcu. 

— Poate... îngăimă Zinca nesigură... Cred că am putea 
încerca în odaia lui Jean. 


— Jean? întrebă Zoe neatentă. 

— Da, fostul fecior al lui papa... Dar nu, e mult prea 
modestă... 

— Nu sunt pretenţios, doamnă, interveni Mareş. Îmi 
permiteţi s-o văd? 

Zinca se ridică să-l conducă. Zoe şi Zizine, înţepenite pe 
causeusă, se uitară una la alta. 

— N-o ştiam aşa de curajoasă, şopti Zoe. 

— Ba da... În realitate a fost totdeauna cea mai 
îndrăzneață dintre noi. [ii minte, când eram mici, la 
Blidari? Zinca a fost singura care a cutezat să-şi bage 
picioarele goale în havuz, deşi mademoiselle Denis ne-o 
interzisese cu desăvârşire. 

— Ştia că e plecată la poştă. 

— O ştiam şi noi... lotuşi mi-e teamă, Zoico! Ce-o să 
spună Dimitrie? Oare am procedat înţelept? 

Zoe îşi duse mâna la frunte. 

— Ah! Nu mă pot gândi la atâtea lucruri dintr-o dată. Şi 
în definitiv, nu văd cu ce l-ar putea stingheri pe Dimitrie. 
Domnul Mareş va folosi uşa de la bucătăria de vară. Mi se 
pare de altfel o persoană foarte bine. 

— Foarte bine. Îl găsesc săritor şi spontan. Ştii, îmi plac 
oamenii în mintea cărora îţi dai seama că nu se petrece 
nimic ascuns. Presimt că domnul Mareş este un astfel de 
bărbat. 

Cei doi se întoarseră cu expresii vizibil încântate. 

— Dragele mele, domnului Mareş îi convine odaia. V-aţi fi 
închipuit? 

— E cu mult mai confortabilă decât îndrăzneam să sper şi 
vă sunt adânc recunoscător. Vă deranjează dacă mă mut 
imediat? 

— Dimpotrivă, ne face plăcere. 

Mareş mulţumi înclinându-se. Se îndreptă spre uşă 
străduindu-se să păşească fără zgomot. Deschise brusc. La 
capătul coridorului se topea o siluetă masivă. 

„Bărbat? Femeie? Interesant...“ 


Părăsi curtea surorilor Algiu preocupat, cu capul 
înghesuit între umeri şi bărbia rezemată în piept. 


a Părerea mea e să-ţi îmbraci tunica, spuse căpitanul 


Alexandru Ioanid închizând un dosar cu copertele roşii. 

Aprinse o ţigară şi făcu doi-trei paşi prin încăpere 
încercând să se dezmorţească. Părea impecabil chiar şi în 
uniforma de campanie bleu-horizon, genul de bărbat 
seducător şi desăvârşit elegant oriunde, în foaierul unui 
teatru sau aici, într-un birou mohorât, cu pereţii verzi, de la 
Cartierul General. 

Gogu Roşianu, doar în cămaşă cu mânecile suflecate, 
manevrând compasul deasupra unei hărţi uriaşe, îl măsură 
din cap până în picioare. 

— Dom'le, dumneata făceai avere ca gigolo. Problema e 
că nu putem să-ţi semănăm toţi. Aşa a lăsat Dumnezeu! 
Frumoşi ca dumneata ori simpatici ca mine. 

— Sau sluţi ca subsemnatul, zâmbi 'Teodorini. 

Studia un nomenclator sosit chiar în dimineaţa aceea şi 
lua note pe nişte fişe înguste pe care le completa cu un scris 
nervos şi ascuţit, amintind grafismul gotic. 

Ioanid replică liniştit: 

— Nu era vorba despre mine. Îmi cunosc fotografia şi 
vocaţia. Îţi atrag doar atenţia că o să ai neplăceri dacă 
Dabija te găseşte într-o ţinută necorespunzătoare. 

— Suntem în război, nu mă duc în audienţă la Palat! 
spuse Roşianu. În consecinţă, există afaceri mai serioase 
care ar trebui să-l preocupe. 

— Când îţi va fi subaltern, să-i comunici punctul tău de 
vedere. Deocamdată nu cred că l-ar interesa în mod special. 


Valeriu Teodorini notă pe fişă: „Div. 5 şi 9. gen. Razu şi 
Scărişoreanu - corp 6 Arm. com. gen. E. Grigorescu...“ Îşi 
ridică privirea adresându-se maiorului Roşianu: 

— Ioanid are dreptate. Lui Dabija îi e perfect egal dacă te 
afli în tranşee sau la bal. Pretinde ţinută fără cusur. Pentru 
el e o chestiune de principiu, mai exact de disciplină, şi mai 
exact, de autodisciplină. 

Gogu Roşianu azvârli enervat compasul: 

— 'Te felicit, mon cher, eşti al dracului de tare la teorie! 
Încearcă te rog să tragi o singură linie, la o hartă cât un 
cearşaf, într-o cutie de chibrituri ca asta de patru pe patru, 
unde mai lucrează doi inşi, strâns în chingi ca un cruciat. 
Care-i deşteptul care a născocit gulerele astea, că l-aş pune 
acum la zid! Nu poţi să-ţi priveşti buricul, fără să-ţi 
fracturezi bărbia sau maxilarul! 

— Cum crezi! spuse loanid, apropiindu-se alene de 
fereastră. 

Se vedea o parte din piaţa lipsită de vioiciune, de 
animația cumpărătorilor, de larma orătăniilor şi-a cupeţilor 
care-şi fălesc marfa în versuri şi cu glasuri automatizate, de 
culorile vii care-ţi înveseleau ochii pe tarabele de altădată: 
orange-ul morcovilor şi portocalelor, verdele în paletă 
completă al legumelor proaspete, coşul sângeriu al merelor 
sau al unei creste de cocoş, galbenul dulce, de pară 
pergamută sau bruma violetelor de Parma a strugurilor 
păstraţi peste iarnă... 

Câteva babe stăteau pe vine, dinaintea unor săculeţe 
sărăcuţe. Broboadele le înfăşurau capul şi trupul până jos, 
peste ciubote. Nemişcate şi mohorâte, semănau cu nişte 
muşuroaie uriaşe de furnici. Un moşneag plimba de colo- 
colo o funie pleşuvă de usturoi, un băietan nu prea răsărit 
îngheţase cu un coşuleţ de seminţe atârnat de toarta 
braţului. 

Trecătorii rari mergeau cu trupurile încordate de frig, 
părea că toţi se grăbesc, undeva anume, negreşit anume... 


„Măcar de ar şti unde...“ reflectă Ioanid, desprinzându-se 
de geam. Pe sticlă, aburul respirației se chirci până ajunse 
cât un irmilic, apoi pieri ca o părere. 

Bodogănind, cu mişcări bruşte, ostentative, maiorul 
Rosianu smulse tunica de pe spătarul scaunului şi o 
îmbrăcă. 

Teodorini zâmbi vag. Îşi văzu de lucru fără să comenteze. 

„...Div. 13-a gen. Popescu, aghiot. cpt. Miclea, Div. 14 gen. 
Bunescu... col. Frăţilă (?)...“ 

Îl trecu încă o dată pe fişă separată, subliniind numele şi 
repetând semnul de întrebare. 

Ioanid apăsă ca din întâmplare clanţa uşii de la biroul 
generalului Dabija, apoi se propti dinaintea lui Roşianu 
ţinând mâinile la spate. Părea că-l urmăreşte cu toată 
atenţia. 

— Mă treci în revistă? 

Ioanid aprobă dând din cap: 

— Ai procedat foarte cuminte. De altfel e destul de frig 
aici. 

— Mie mi-e cald. 

— Apropo, dacă tot te-ai ostenit, închide bumbul de la 
guler şi îndreaptă clapa buzunarului stâng. 

Valeriu 'Teodorini se lăsă pe spătarul scaunului, cu mâinile 
abandonate din cot pe birou, şi începu să râdă: 

— Nu sunteţi serioşi defel! Ce rost are să vă ciondăniţi? 

— Eu nu mă dondănesc, spuse căpitanul loanid. Remarc. 
Şi dacă amicul Roşianu e sincer, ar trebui să recunoască, 
cel puţin faţă de el însuşi, că-i fac un serviciu dezinteresat. 
Am cunoscut un sublocotenent la Răzoare sancţionat de 
Dabija numai pentru că avea părul crescut cu jumătate de 
centimetru peste lungimea regulamentară! 

— Absolut exact! se auzi glasul de gheaţă al generalului. 

Ioanid încremeni cu capul întors. O singură secundă, 
după care Roşianu şi leodorini săriră de pe scaune. 
Căpitanul, încordat arc în poziţie de drepţi, îşi muşcă 
imperceptibil buza. 


„Ce naiba?! Ascultă pe la uşi? Ştiam că-i boier...“ 

Dabija îi cântări cu o privire lipsită de expresie. 

— Nu, domnilor! Nu ascult la uşi. Am găsit-o 
întredeschisă, fapt pe care-l consider impardonabil pentru 
un ofiţer de Stat-Major... Maior Roşianu! 

— Ordonaţi! 

— 'Ţinuta dumitale nu se supune nici unui regulament. Nu 
obişnuiesc să atrag niciodată atenţia de două ori asupra 
aceluiaşi fapt! Te afli aici în serviciul maiestăţii sale şi nu la 
birt. Secundo! Lucrarea pe care mi-ai prezentat-o ieri este 
necorespunzătoare, efectuată la o scară fantezistă. 

Gogu Roşianu înghiţi nodul din gât: 

— Permiteţi-mi, domnule general, am respectat indicaţia 
din legendă. 

— Dumneata eşti tehnician diplomat, nu copist. Nu mă 
interesează somnambuli care se supun ordinelor, ci 
specialişti care gândesc în timp ce le execută. La ora 14:01 
îmi prezinţi lucrarea revizuită. Maior Teodorini! La 14:16 
minute aştept documentaţia completă. 

Făcu doi paşi şi se opri brusc. 

— Cineva a încercat să pătrundă în biroul meu. 

Teodorini, loanid şi Roşianu se priviră stupefiaţi. 

— Imposibil, domnule general, declară Valeriu 'Teodorini. 
Nici unul din noi n-a părăsit o singură secundă această 
încăpere. Dacă... 

Dabija îl fulgeră cu privirea făcându-l să-şi înghită restul 
cuvintelor. Spuse răspicat: 

— Cineva a încercat uşa, apăsând pe clanţă. Când am 
plecat, am lăsat-o la locul ei. 

Căpitanul Ioanid, fâstâcit, încercă să râdă: 

— Scuzaţi-mă, domnule general... Am avut o uşoară 
ameţeală şi m-am rezemat de uşă, deplasând probabil 
clanţa. 

— Pe viitor să-ţi reglezi mai bine vertijele. 

Scoase o cheie mică de Fichet şi deschise biroul. 
Căpitanul Ioanid îl urmă cu dosarul roşu sub braţ. 


Gogu Roşianu se lăsă să cadă pe scaun. Îşi cuprinse 
tâmplele între palme, înfigându-şi degetele în părul 
castaniu. 

Suflă istovit: 

— Ora 14:01! Dumnezeule! 


— Ne vedem la Tata Nicu şi-i aduci şi pe amici... N-or să 
refuze, te asigur... Sunt curios să-i cunosc, mai ştii?! Poate 
am vreo inspiraţie... De pe margine vezi mai lucid. Da, da, 
aşa rămâne: pe astă-seară. 

Domnul Mareş puse receptorul în furcă şi-i mulţumi 
domnişoarei Aurica, telefonista, o fată visătoare cam de 
treizeci de ani, cu părul strâns melc în creştetul capului şi 
guleraş de gupură. Cobori treptele poştei, aspirând cu 
plăcere aerul rece. Seara era geroasă, cerul vătuit, greu, 
stăruia ameninţător deasupra oraşului. Câteva ferestre, cu 
lumină săracă, gălbuie, sporeau tristeţea străzii. Mareş 
ocoli atent o mică pârtie de gheaţă, făcută de copii, şi intră 
pe Unirii. Casa Algiu, înaltă, cu fronton triunghiular şi un 
salcâm cu braţe descărnate, încremenite de frig, se vedea 
din capătul străzii. Parcurse douăzeci sau treizeci de metri 
şi se opri brusc scoțând o mică exclamaţie. La una din 
ferestrele aripii nelocuite se târa anevoie un firicel de 
lumină. Mareş aruncă o privire atentă în lungul străzii 
pustii. O femeie scundă şi masivă, cărând o paporniţă 
cadrilată, dispărea într-o curte. Calculă rapid că intrând pe 
potecă ar fi fost imposibil să treacă neobservat. Tânguitul 
fierului ruginit, mai sigur decât cea mai sistematică sonerie 
nemţească, o aducea totdeauna şi negreşit pe Anica în 
pragul bucătăriei. Îşi propti gheata în trunchiul salcâmului 
şi izbuti să apuce unul din stâlpii laţi de piatră care 
încingeau dimpreună cu nenumărate suliţi de fier clădirea. 
Îşi luă avânt şi, săltându-se în mâini, făcu o rotire dându-şi 


drumul de partea cealaltă a gardului. Rămase câteva 
momente în zăpadă, atent la zgomotele străzii. Un ciob de 
lună opintea să-şi limpezească obrazul printre nori, o cioară 
năpădită de somn ciugulea văzduhul cu croncănit lipsit de 
vlagă. 

Mareş trecu pe sub ferestrele bătrânelor îndoindu-şi 
spinarea, ocoli o statuie de piatră nu prea înaltă - o zeiţă 
goală cu braţul ridicat grațios şi capul culcat pe umăr - şi, 
străduindu-se să calce doar pe zăpadă afânată, se furişă 
spre aripa din spatele clădirii. Prin crăpătura mică, o pană 
de lumină strecurată între faldurile draperiei, zări colţul 
unui birou masiv, baroc, un fragment din marginea buclată 
a unei rame florentine, un vârf de botină îngustă şi 
elegantă. 

Mareş, iritat, îşi ciupi obrazul aspru. Îi venea să spargă 
geamul, să tragă draperia cu o singură mişcare. Încerca 
aceeaşi irezistibilă dorinţă de a şti pe care o încercase 
demult, în copilărie, când cu o lovitură de ciocan spărsese 
pendulul din salon. Cineva îi spusese că fetiţei care se 
legăna veselă, în scrânciob de bronz, sub cununiţă de 
trandafiri, îi face vânt un pitic ascuns în pântecele 
ceasornicului. Zile întregi reflectase la modalitatea de a-i 
face cunoştinţă. 

Aşteptă o bucată de vreme, dar cioburile de imagine 
rămaseră aceleaşi, ca într-un caleidoscop stricat. 

Săltă din umeri şi se îndepărtă. Când ieşi în curte îşi privi 
ceasul. 6:10. luţi pasul, înfundându-şi mâinile în buzunarele 
macferlanului. 

„Interesant... Din ce în ce mai interesant... Cine o fi 
cucoana?“ 


Tata Nicu Teodoru, jovial, cu mustaţa pleoştită mereu udă 
şi şorţ verde de piele peste pântecele gogonat - „cum naiba 
e aşa de gras, domnule! Ce o fi vârând în el pe seceta 
asta?!“ era întrebarea predilectă a muşteriilor - curăţă 
masa de scrum bătând-o cu o cârpă uscată. 


— Mai aducem un rând, domnu' Mareş? 

— Da... Da. 

Răspunsese maşinal, fără a-i consulta pe ceilalţi, ca şi 
cum problema se înţelegea de la sine: „Ce mai întrebi?“ 

Gogu Roşianu bău ultimele picături de vin roşu, cu o 
grimasă de neplăcere. 

— Poşircă! Acru de ţi se încreţesc dinţii. 

Valeriu Teodorini surâse cu blândeţe: 

— Ştii altul mai bun? 

— Nu mă incita! Dacă-i dau cep, o ţin până mâine 
dimineaţă. Am o cultură solidă, aş zice impresionantă, în 
materie. 

Căpitanul loanid aprinse a patra ţigaretă. Declară 
visător: 

— Ca să vezi! Altădată mă strâmbam când vedeam Byrrh 
pe masă. Avea mama o idee fixă că-i un aperitiv sănătos... 

— Bun vin, aprecie competent Mareş. A luat optzeci şi 
două de medalii şi diploma de onoare la expoziţia generală 
românească din 1906. 

— O fi, nene, concedă Gogu Roşianu, dar Chablis-ul îl 
bate. Baremi la o cutie de caviar, mâncată aşa, de poftă 
bună, exclude orice concurenţă. 

Vorbea cu gura plină, nu trebuia să-l priveşti de două ori 
ca să ţi-l închipui atacând o masă compusă din paisprezece 
feluri. 

Maiorul 'Teodorini îşi plimbă ochii prin bodegă, un 
stabiliment fără pretenţii, de cartier mărginaş, cu dever în 
vremuri bune. O bucătărie suculentă, probabil tocăniţe, 
mici şi tuslamale „memorabile“, ciorbe grase iuți şi aprige 
„imbatabile“, uger de văcuţă cu usturoi „inegalabil“, 
asigura o clientelă fidelă de gurmanzi. Oalele aşezate pe 
poliţe, arămăria, scaunele ţărăneşti, cu trei picioare şi fără 
spătar, îi aminteau faimoasa cârciumă bucureşteană 
aşezată peste drum de Cimitirul Bellu „Mai bine aci ca 
vizavi“. 


Lumea puţină din local, câţiva bătrânei având aer de 
amploaiaţi la pensie şi trei ţărani cu paporniţele îndoite din 
genunchi, îşi sorbeau molanul raţionalizându-şi 
înghiţiturile. Erau cenuşii, mohorâţi, absenţi. 

— Cred că niciodată nu s-a vorbit atâta despre mâncare, 
constată Teodorini netezindu-şi părul pe tâmplă. Cel puţin 
eu unul n-am auzit. Natural, n-o pun pe mătuşă-mea, sora 
mamei, la socoteală. N-a avut în viaţa ei altă preocupare. O 
gămană de 98 de kilograme cu cea mai bogată colecţie de 
reţete culinare din Regat... 

Roşianu săltă din umeri: 

— Ce ţi se pare curios? Când ţi-e foame, te gândeşti la 
bucate. 

— E curios totuşi, îşi urmă leodorini ideea. După 
dezastrul de la Turtucaia, toţi, dar absolut toţi, ostaşi cu un 
singur bumb sau ditamai ofiţeri, îşi comunicau unul altuia 
ce-ar pofti să mănânce, colaborau la întocmirea unor 
menuuri  pantagruelice, care mai de care mai 
abracadabrant. 

— Firesc! comentă Mareş. E o reacţie animalică, o 
manifestare a instinctului de conservare. Cei mai mulţi 
oameni când sunt necăjiţi au un apetit disperat. Uită-te la 
înmormântări şi parastase! Familia îndoliată se îndoapă pe 
întrecute cu oaspeţii. Şi sunt sincer îndureraţi. 

Teodorini dădu din cap sceptic: 

— Poate. Mi s-a părut totuşi extrem de straniu, după ce 
pierduserăm treizeci de mii de oameni, nu mai vorbesc de 
imensul material de război capturat, să-l aud pe unul sau 
altul explicând cu gura apă cum se face mielul haiducesc ori 
cel mai rafinat bombe d'amour, cu sos de Curacao. 

— O fi fost Griguţă, bucătarul de la Capşa, râse maiorul 
Roşianu. Trebuia să te uiţi mai atent la el, monşer! Când a 
născut nevastă-sa şi l-au chemat să dea o mână de ajutor - 
trebuiau cărate hârdaie cu apă clocotită, în fine nu cunosc 
mecanismul - cică le-a zis ălora: „S-aştepte Ileana numai o 
ţâră, că mi se arde vol-au-ventul“. 


— Dacă pofteau atunci, interveni Ioanid, la numai zece 
zile de la intrarea noastră în război, ce-o fi acum! 

Mareş îl privi lung pe Teodorini: 

— Ai luptat la Turtucaia? 

Maiorul duse paharul la buze. Bea puţin, cel mai puţin 
dintre toţi, cu vădită lipsă de aplicaţie, persoană politicoasă 
care nu vrea să facă notă discordantă. 

Un bătrânel se ridică de la masă şi se apropie de tejghea 
târşindu-şi picioarele. Articula greu, cântărindu-şi parcă în 
palmă fiecare cuvânt: 

— Încă... încă o regală, dom” Nicu. 

Ţinea în mână o sfoară de care era legat un motan uriaş, 
cu blană stufoasă. 

Roşianu făcu ochii mari: 

— Ei uite, una ca asta n-am mai pomenit! Văzusem 
dobitocul, nu şi frânghia, şi mi-am închipuit că face parte 
din decorul stabilimentului. A căpiat toată lumea! 

Mareş continua să-l privească pe Teodorini. 

— Da, spuse silnic maiorul într-un târziu. Am luptat... 

Căpitanul Alexandru loanid oftă şi se lăsă pe spate, 
uitând că stă pe un taburet de lemn. 

— A fost un coşmar. După Bazargic, mi-am dat seama că 
am pierdut manşa. 

— Ei da! exclamă maiorul Roşianu. Trebuia ce-i drept să 
fii Wellington ca să sesizezi rahatul! În materie de 
cretinism, căpeteniile nu merg cu linguriţa. Cât ai fi de 
tembel, nu se poate să nu te dezmeticească zdrobirea 
vertiginoasă a unei Belgii sau iadul de la Verdun! 
Zaioncicovski şi Basarabescu şi-au imaginat probabil că se 
joacă manevrând soldaţi de plumb. Iar ălălalt, comandantul 
Armatei a Ill-a, a dus basmul mai departe, nici măcar nu s-a 
deplasat pe front, vedea piesa de la Bucureşti. Ce să mai 
discutăm, domnule, că mi-e greață! 

— Belgia şi Verdunul sunt opera lui Krupp, declară 
Ioanid. Tunurile Dicke Bertha au făcut ravagii, ca să nu mai 
amintim de obuzierul de 420. Când au atacat fortul 


Pontisse, norul de beton, oţel şi mădulare omeneşti s-a 
ridicat la trei sute de metri. 

— Trebuia s-avem şi noi un Krupp! replică bătăios Gogu 
Roşianu. Dacă asta-i regula jocului, de ce nu-l avem? 

Căpitanul Ioanid zâmbi: 

— Postu-i liber şi momentul oportun. Fă-l dumneata pe 
Krupp. 

— Am să mă ocup de chestiunea asta chiar mâine 
dimineaţă! Când mi-amintesc cum a scos de pomană untul 
din noi Zaioncicovski, îmi vine să-l strâng de gât. Dă-i cu 
marşuri şi contramarşuri de colo-colo - ziceai că-l 
interesează  priveliştile - ne-a fărâmiţat prin toată 
Dobrogea, şi când dădeam ochi cu inamicul eram epuizați, 
storşi literalmente şi totdeauna în inferioritate numerică. 

— Oricum ne aflam în inferioritate, observă Ioanid rotind 
paharul pe masă. Au fost douăzeci şi opt de batalioane 
vrăjmaşe împotriva a nouăsprezece româneşti... 

Roşianu îşi umflă dubla bărbie: „Ce ţi-am spus eu!“ 

— „şi alea risipite între Turtucaia şi Silistra. Şaizeci de 
kilometri, domnule! Şaizeci, repetă sufocat. 

— Aici a fost marea greşeală, spuse maiorul Teodorini 
privind mereu în gol. Trebuia să ne retragem spre Silistra 
unde, împreună cu Divizia 9, să prelungim rezistenţa. 
Bineînţeles, neinspirată a fost şi trimiterea diviziilor nu în 
bloc ci „pachet cu pachet“. Brigăzi, regimente, batalioane, 
companii picau într-o mare de trupe demoralizate. 

— Neinspirată! pufni Roşianu. Eşti prea dulce, mon cher! 
Imbecilă! 

Mareş îşi ridică coatele pe masă şi îşi rezemă bărbia. 
Ţinea ţigara ciudat, chiar la îmbucătura dintre arătător şi 
degetul mijlociu. 

— E târziu, constată căpitanul Ioanid uitându-se la ceas. 

Roşianu explodă: 

— M-aţi înnebunit cu orologiile, oameni buni! Asta de la 
papa Dabija vi se trage. 


— E chiar atât de ortodox? se interesă râzând Mareş. 
Începusem să cred că-i o legendă... 

— Ortodox pe dracu'! Un nebun care a împărţit lumea în 
două: răcanii, adică deştepţii, singurele fiinţe care merită să 
fie luate în considerare, şi ăilalţi - ţivilii - toţi fără excepţie 
dobitoci nedisciplinaţi. Dă-l dracului! Ascultă, mon cher, mi 
s-a făcut o sete năprasnică. Când ne virezi marfa aia? 

— Mâine la 6. Rămâne deci stabilit: patru sticle de 
Martell, două de Armagnac şi zece cutii Flor-Fina. 

— Ai o memorie remarcabilă. Ştii ceva, mai pune una de 
Armagnac... Voi ce ziceţi? 

— Cum vrei, făcu Ioanid, încheindu-şi nasturii mantalei. 
Mergem? 

Teodorini, cu gândul în altă parte, nu răspunse. 

Se despărţiră în faţa bodegii, sub firma lui Tata Nicu 
Teodoru. Pe tabla vopsită cu ripolin verde, un ţăran radios, 
cu un ochi închis, îşi muia mustăţile într-o halbă uriaşă din 
care se revărsa spuma. 

Mareş privi lung în urma lor. Căpitanul Ioanid, siluetă de 
gladiator cu eleganţă de dansator profesionist, Teodorini, 
subţire păşind stânjenit cumva, lipsit de armonie, celălalt 
rotofei pe punctul de a deveni gras, prototipul capşistului, 
care umblă după coada prepeliţei pe Calea Victoriei cu 
pălăria dată pe ceafă, pendulându-şi bastonul pe şezut, 
caraghios în uniformă militară. Glasul caracteristic, 
impregnat de o permanentă indignare jovială, se auzea de 
departe, mai răzbătu chiar şi după ce dispărură la colţul 
uliţei. 

Mareş se îndepărtă adâncit în gânduri. 

„Care din ei? Amândoi par la fel de suspecți sau la fel de 
nevinovaţi, doi ofiţeri obişnuiţi... Mda, colonelul meu ştie să- 
şi dreseze oamenii...“ 

Peste un sfert de oră era acasă. O aţă de lumină - 
faldurile  înghiţiseră crăpătura - stăruia în chenarul 
ferestrei. Deci, reflectă Mareş, botina îngustă şi elegantă 
zăbovea încă în aripa nelocuită a casei Algiu. Poarta de fier 


gemu şi pătrunse în curte, preocupat de o idee. Trebuia să 
afle neapărat ce se ascunde în odaia cu geamuri camuflate. 

„Cât e de caraghioasă viaţa, gândi pipăindu-şi cheia în 
buzunar. Lucruri despre care vrem cu adevărat să se afle, 
să le ştie un târg, o lume, o ţară, se împotmolesc pe drum, 
mor undeva într-un sertar. Şi e de ajuns să încerci să 
ascunzi ceva, pentru ca faptul în sine să devină imposibil. 
Tainele sălăşluiesc în case cu ziduri de sticlă... Hm! Ilată-mă 
şi filosof...“ 

Trecu prin bucătăria de vară şi intră în camera lui, cu un 
vag sentiment de nemulţumire. 


Generalul Dabija, rezemat în picioare de biroul baroc, 
fuma visător. Pe peretele din spate, dominând încăperea, 
atârna prins în hăţuri puternice de şnur roşu împletit 
tabloul cu ramă barocă al lui Iliuţă Algiu. Deşi în robă şi cu 
degetul arătător stâlpit într-un vraf impresionant de coduri 
cu cotoarele aurite, aerul mucalit de bonviveur tolerant şi 
hedonist transpărea în fiecare tuşă de pensulă. În faţa 
oglinzii vieneze, chenăruită de flori din cristal gălbui ca 
răşina, Alexandrina Cerchez îşi încheia cu degete nervoase, 
împiedicate de grabă, nasturii rochiei din catifea neagră cu 
jabou bogat de dantelă Valenciennes. Când începu să-şi 
înnoade cocul, Dabija abandonă ţigareta şi, cu paşi de lup, o 
cuprinse în braţe. 

— Încă nu, Sandra, şopti, căutându-i ceafa cu buzele, mai 
rămâi te rog aşa... Eşti atât de frumoasă! 

Femeia, prizonieră, încercă să se elibereze. 

— Trebuie să plec... S-a făcut târziu. 

— Nu, se împotrivi generalul, nu-i nici şapte. Te rog... 

Alexandrina i se răsuci moale în braţe, îl privi în faţă cu 
ochii negri, umezi, larg deschişi. 


Se observară în tăcere, lacomi, tremurând, singuri într-o 
lume a lor, catapultaţi undeva departe, departe de 
suferinţele războiului, de orăşelul mohorât, de biroul 
sumbru cu arome vechi al lui Iliuţă Algiu. 

Dabija, ameţit, îi căută gura. O sărutare lungă, sălbatică, 
încleştată. Doamna Cerchez, sfârşită, se lăsă moale pe 
canapea. [inea ochii închişi, respirând precipitat şi 
generalul, în genunchi la picioarele ei, presărându-i 
palmele cu sărutări, îşi zise că era cea mai frumoasă femeie 
pe care o întâlnise în viaţa lui. 

Figura fină părea şi mai diafană între buclele năvalnice, o 
cascadă de aur alb şi roşu care-i aluneca până aproape de 
centură, gura însângerată, smulsă din sărutări, zvonea 
voluptăţi dulci şi aprige, nebănuite. „Poamă dată în pârg“ 
erau cuvinte care căpătau pentru prima oară semnificaţie 
în mintea lui Dabija. 

— Mă istoveşti, dragul meu, şopti Alexandrina deschizând 
ochii. După fiecare... după fiecare întâlnire zac în iatac 
două zile. Dar sunt atât de fericită! Mi-ar plăcea să mor de 
fericire. 

Generalul îi dezmierdă conturând cu deget şovăielnic 
aripa îndrăzneață a sprâncenelor. 

— Bucuria mea, îngăimă culcându-şi capul în poalele de 
catifea. Când te-am văzut prima oară, atunci la Teatrul 
Faria 

— Doamna în violet îşi aminti surâzând amintirii 
Alexandrina, cu Jane Harding şi Granier. 

— ...mi s-a părut că visez, nu-mi închipuisem niciodată că 
asemenea făpturi există. O zână în mare toaletă de moar 
alb stropită cu violete de pădure. 

— Rochia mea Marguerite Gauthier, zâmbi doamna 
Cerchez. 

Dabija o cercetă amuzat şi Alexandrina desluşi cuprinsă 
de o veselie neaşteptată: 

— Îmi botez toaletele. O fac din pension. Toate rochiile 
mele au câte un nume. Asta de acum e Anna Karenina, 


catifea neagră cu dantelă albă, cea de rândul trecut la care 
asortez de obicei un turban roşu se numeşte Esther, după 
eroina lui Balzac, cea din mătase cu dungi Liberty e 
Abraham Lincoln... 

Dabija o strânse în braţe cu duioşie: 

— Dumnezeule! Cât poţi fi de copil! Un copil splendid 
care mi-a furat inima doar cât a clipit o dată, şi acum se 
joacă... 

— Nu mă joc, Dimitrie, spuse Alexandrina dintr-o dată 
serioasă, şi tu o ştii. 

— Ştiu, Sandrela. Şi am ştiut-o din prima secundă. Pe 
vremea aceea nici măcar nu îndrăzneam să sper că într-o 
zi... Când am aflat că eşti măritată, am avut sentimentul că 
s-a prăbuşit întregul univers. Sunt şase ani de atunci, 
Sandra, şi iubeam pentru prima oară... 

Alexandrina se aplecă sărutându-i tâmpla. Cine ar fi 
putut bănui că ofiţerul acesta matur, de o frumuseţe aspră, 
aproape prea bărbătească, puternic şi sumbru, totul numai 
voinţă, forţă şi hotărâre, omul în faţa căruia tremura o 
armată, punându-şi uneori nelaîndemână chiar superiorii, 
poate iubi cu prospeţimea şi spontaneitatea unui băieţel de 
cincisprezece ani?! Cine ar ghici în ofiţerul de carieră 
Dimitrie Dabija dur şi sobru, pe care nimeni nu l-a zărit 
surâzând de pe vremea când purta ciorapi trei sferturi, 
imensele rezerve de tandreţe, sufletul bogat, forţa, 
sălbăticia şi poezia cu care poate iubi... 

Dabija se ridică şi-i îmbrăţişă umerii. O întoarse cu faţa 
spre el, privind-o înfrigurat. 

— Eşti încă aici şi mi-e dor de tine. Dacă n-am fi în război, 
nu te-aş mai lăsa să pleci acasă... 

Alexandrina i se tupilă în braţe, zâmbind blând. 

— Aşa ceva n-ar fi posibil chiar în vremuri normale. Nu 
sunt dintre femeile care îndrăznesc să înfrunte lumea, 
prejudecățile ei. 

— Sunt eu în stare pentru amândoi, scrâşni generalul. 
Am patruzeci şi cinci de ani şi am făcut, fac destul pentru 


societate ca să-mi fi câştigat dreptul la fericire. 

— Din păcate, suspină Alexandrina, lumea n-o îndrepţi cu 
umărul, iar noi suntem siliţi să trăim în mijlocul ei, fiindcă 
alta nu s-a inventat încă. 

— Asta se cheamă înţelepciune? 

— O ţii minte pe Frumuşica Filitti? După ce a fugit cu 
căpitanul ăla - Vlădoianu parcă - n-a mai putut să intre într- 
un singur salon, n-o mai saluta nimeni, toată lumea bine i-a 
închis uşa. 

Chipul generalului se înăspri. 

— Ştiu eu cât face toată lumea asta bine! Ascultă-mă, 
Sandra, spuse brusc Dabija cuprinzându-i capul între 
palme. Ascultă-mă bine! În prima zi de pace, dacă mi-ajută 
Dumnezeu să răzbesc până acolo, îl părăseşti pe Cerchez. 
Şi dacă n-o faci singură, vin eu şi te iau pe sus. 

— Nu-mi vorbi pe tonul ăsta, spuse înfiorată Alexandrina. 
Mi-e frică... Nu vreau să-mi fie frică de tine, Dimitrie. 

— Ba să-ţi fie! Eşti viaţa, eşti bucuria, eşti raţiunea mea 
de a exista. Victoria şi Sandrela reprezintă tot universul 
meu. După cum vezi, amândouă sunt femei. 

— Mă înspăimânţi! 

— Te-ai înspăimânta mai tare dacă ai putea să vezi ce se 
petrece în sufletul meu când mă gândesc că te duci acasă, 
în casa lui Cerchez, că străinul acela are cheia de la 
dormitorul tău, că are dreptul, blestematul drept legitim, să 
dispună de trupul... de... de... Îşi înfipse mâinile în păr. Mă 
cutremur! Auzi, strigă, îmi vine să-mi trag un glonţ în cap. 
Dumnezeule, nopţile mele de coşmar când... 

Se întrerupse muşcându-şi pumnii. Alexandrina îi auzi 
pârâitul măselelor şi se înfioră. Rosti speriată: 

— E bărbatul meu, Dimitrie. Şi e bun cu mine, mă 
iubeşte, o avem pe Adeluţa. De ce e vinovat? 

— Nu-mi pasă! strigă Dabija. Nu te poate iubi atât cât te 
iubesc eu. Mai presus de orice! Orice! 

Alexandrina izbucni în plâns: 


— Ce vrei de la mine, Dimitrie? Pentru numele lui 
Dumnezeu, de ce mă chinui? Iorgu e cel mai cumsecade om 
de pe faţa pământului. Un nefericit care a avut neşansa ca 
nevastă-sa să-l iubească pe altul... şi şansa să n-o afle. Dar 
chiar aşa, nu crezi că-i îndeajuns de rănit? Gândeşte-te că 
ai putea fi tu în locul lui. Ce ai face? Izbucni cu patimă: Ce- 
ai face?!? 

Dabija o privi uscat. Rosti aproape fără să-şi mişte 
buzele: 

— Te-aş ucide, Sandra. Şi în orice revolver încap două 
gloanţe. 

Alexandrina îşi ascunse faţa în îndoitura cotului. Trupul, 
cutremurat de suspine, era fragil, vulnerabil, abandonat şi 
generalul, din nou tulburat şi umil, îi mângâie părul. 

— Iartă-mă, bucuria mea! le iubesc. E singurul meu 
păcat. lartă-mă. 

— Iubeşte-mă frumos! Lasă-mă să fiu fericită. De câte ori 
ne vedem, trebuie să sfârşim la fel. Reproşuri, lacrimi, 
ameninţări. Mă zbucium destul acasă! Remuşcările, 
spaimele, ruşinea mă ucid! Îngăduie-mi ceasurile noastre 
de fericire, Dimitrie! Lasă-mi-le întregi! Nu mi le sărăci! 
Hohotele o înecau. Spune-mi tu ce vrei să fac! Te conjur, 
spune-mi şi să isprăvim! 

— Calm, Sandra, articulă cu mânie stăpânită, ţinându-i 
braţele prizoniere. Calm! 

Dezlănţuită, la capătul puterilor, Alexandrina scutură din 
cap. Se smulse cu putere neaşteptată şi se dădu câţiva paşi 
înapoi. 

— Vorbeşte, Dimitrie! Vrei să rămân acum cu tine? 
Rămân! Uite, rămân! Nu mai îmi pasă de nimic. Aleagă-se 
ce o vrea Domnul! 

Începu să-şi dezbumbe nasturii, zburau spelcile în 
zbuciumul degetelor, dantela Valenciennes a jaboului se 
făcu ferfeniţă. 

Dabija se apropie liniştit, cu paşi mărunți. Doar ochii erau 
arşi de flăcări amenințătoare. O trase pe Alexandrina lângă 


el, cu violenţă. Femeia gemu de durere. 

— Spune-mi, Sandra, ţii neapărat să te bat? 

Erau de toate în glasul acela: dulceaţă, mânie abia 
stăpânită, ciudată tandreţe, presimţirea mâinilor puternice, 
pricepute în dezmierdări şi totuşi gata să zdrobească, tot 
din dragoste sălbatică, trupul iubitei. 

Alexandrina, răvăşită, puf de păpădie alungat de vânt 
între bucurie şi nefericire, la fel de adânci, la fel de intense, 
la fel de imposibile, îşi ridică obrazul ud de lacrimi. 
Copilăria petrecută la moşie îi trezi aducerea aminte. 

— Vrei să-i semeni lui Vasilică, vătaful nostru de la 
Ciuceni? Tot aşa, îşi strivea ibovnica în pumni. Hai, loveşte- 
mă! 

— Sandra, scrâşni Dabija, nervii mei au un hotar. Nu mi- 
eşti ibovnică. Detest cuvântul, urăsc semnificaţiile triviale 
pe care le presupune. 

— Şi crezi că-i de-ajuns să-l ocoleşti pentru ca relaţiile 
dintre noi să însemne altceva? Te ştiam destul de curajos ca 
să priveşti lucrurile în faţă. Asta suntem, amanți, iar pentru 
tot târgul, dacă s-ar afla ce fac, o prostituată. Da, urlă, o 
prostituată! O cocotă ordinară! 

Nu văzu plecând palma generalului, care o plesni cu 
toată puterea peste faţă. Încetă brusc să plângă, cu ochii 
negri lărgiţi, prea uluită pentru a putea reacţiona. Dabija 
nu-i lăsă timp să se dezmeticească. O luă în braţe şi se 
aşeză pe canapea legănând-o ca pe un prunc. Îi vorbi cu 
dulceaţă: 

— Copiii neascultători au totdeauna urechile prea lungi. 

Alexandrina, încă năucă, îşi pipăi obrazul înfierbântat. 
Generalul îi sărută mâna şi, dându-i-o uşor la o parte, faţa 
lovită. 

— Nu doare... Nu mai doare... Habar nu ai cât mă doare 
pe mine sufletul, adăugă strângând-o cu disperare. 

Alexandrina vorbi ca din transă, cu ochii fixaţi în tavan: 

— E prima palmă pe care o primesc în douăzeci şi cinci 
de ani... Nu m-a lovit nimeni... Niciodată... 


— Uită-te la mine! Nu pe pereţi! La mine! Auzi ce-ţi 
spun?... Aşa! Te-am lovit eu, bărbatul care te iubeşte cum 
nu a fost iubită nici o femeie pe lumea asta. Şi am făcut-o 
pentru că nu-ţi îngădui nici chiar ţie să pângăreşti 
dragostea noastră! În conştiinţa, în mintea şi în inima mea 
îmi eşti nevastă. Şi vei fi şi în faţa lui Dumnezeu şi a 
oamenilor îndată ce războiul acesta blestemat se va fi 
isprăvit... Ţi-am spus să te uiţi la mine! Ascultă bine ce-ţi 
spun! Am să te bat, dar bătaie, nu hârjoană, ca pe 
geambaşi, ori de câte ori vei încerca să întinezi tot ce am 
mai scump. 

— Asta îmi făgăduieşti, căsătorindu-mă cu tine? 

Începu iar să plângă. Plângea frumos, lin, cu o faţă 
neschimonosită, fără nas roşu şi fără batistă. Inconştient, i 
se ghemuise în braţe căutând parcă ocrotire, se lăsa 
alinată, dorlotată de mâna care o izbise, simțind o voluptate 
stranie, necunoscută. 

— Nu-ţi dau voie să gândeşti urât, Sandra, în mintea ta 
lucrurile trebuie să fie frumoase, aşa cum sunt de fapt ele. 
Tot ce se petrece între noi e minunat. 

Cuvintele se pierdură în şoaptă. Buze înfierbântate îi 
căutau gâtul, vad spre dantela albă a corsajului. Degetele 
puternice  descopciau  nasturii de cristal ai rochiei, 
răsuflarea de jăratic înfioră trupul fetei. 

— Mai stai puţin, iubito, nu-i aşa?... Încă puţin. Nuii 
târziu... 

Toropită, fără putere, doamna Cerchez se lăsă purtată în 
iatacul lui Iliuţă Algiu. Coama de aur roşu şi alb se risipi în 
aşternutul răvăşit. Aici, între sărutări sfâşietoare, orbecăind 
bezmetic de fericită pe limane neştiute cu dimineţi 
nerăsărite până atunci, Dabija îi smulse făgăduiala. 

— Ai să-ţi încui iatacul, da, Sandra? Jură-mi! 

Cu buzele arse, în extaz, devorată, un singur trup cu 
Dabija, doamna Cerchez jură. 

Alexandrina se înfăşură în pelerina neagră căptuşită cu 
vulpe rusească, încercând să-şi înghesuie părul blond sub 


glugă. Răvăşite, şuviţele scăpau pe obraz, exasperând-o. 

— Tine-ţi firea, iubito, spuse generalul întinzându-i două 
agrafe culese de pe covor. 

— Niciodată n-am întârziat... Dacă a venit lorgu? 

— Era vorba că soseşte abia mâine. 

— Ah! Nu poţi să ştii totdeauna... Şi Sevastei ce-i spun? 
Cum e prăpăstioasă, o fi ridicat mahalaua! Doamne 
Dumnezeule! 

Se mişca agitată prin încăpere, căutându-şi mănuşile, 
poşeta - un săculeţ mic de mărgele - şalul. Generalul îi puse 
mâinile pe umeri: 

— Păstrează-ţi calmul, draga mea. Pun rămăşag că nu s-a 
întâmplat nimic acasă. Cerchez n-a venit... 

— Şi dacă a venit? 

Dabija zâmbi: 

— Mi-ai spus doar că nu te-a bătut niciodată. Glumesc, 
scumpa mea. Sevastei ai să-i istoriseşti că le-ai vizitat pe 
Algience. Am eu grijă să confirme, deşi nu e cazul. Suntem 
cuminţi, da? 

Alexandrina dădu maşinal din cap, se lăsă sărutată pe 
frunte. 

— 'Te iubesc, Sandrela. 

O privi lung, fără să se sature, aşteptând răspunsul. 

leşiră prin portiţa dosnică, pe unde altădată intrau 
auzindu-şi bătăile inimii dame voalate, şi în dispoziţii mai 
degajate amicii de chef ai cuconului Iliuţă. Ajunseră într-o 
ulicioară pietruită, paralelă cu Strada Unirii. 

Dabija cercetă scurt împrejurimile şi luă braţul doamnei 
Cerchez. Se îndepărtară cu paşi grăbiţi. 


Mareş se desprinse surâzând de peretele rotund, din 
tablă, al unui chioşc cu ziare. 

„Dabija! Extraordinar! Ultimul tip pe care mi-l 
închipuiam erou de aventuri galante...“ 

La câţiva metri de el, o siluetă ascunsă în şopronul 
abandonat al unui pantofar aşteptă plecarea lui Mareş, apoi 


= 


ieşi în uliţă. 
Pieri la un cot, înghițită de negură. 


Omul care îl însoțea vorbea puţin, era mohorât, cu un 


obraz întunecat şi o expresie de suferinţă permanentă care- 
i stâlcea trăsăturile, i le boţea, adunându-le cumva spre 
bărbia ascuţită. Figura, socotea colonelul Roman, 
caracteristică subnutritului, adultului rău hrănit în copilărie 
sau bolnavului cronic de plămâni. Privirea dogoritoare, 
căutând mai ales pământul, se lăsa rar surprinsă şi atunci 
colonelul se simţea tulburat, ars de patima a ceea ceel 
traducea drept vâlvătaia din ochii unui fanatic. Şi, cu 
intuiţia momentului, desluşi dintr-o dată certitudinea 
bărbatului uscăţiv, prost îmbrăcat şi sfâşietor de trist care 
păşea alături de el că va muri curând şi că, odată acceptată 
ideea, nefericitul avea poftă, o poftă sălbatică s-o facă nu pe 
saltelele de câlţi de la Filaret, ci într-un mod unic, 
cutremurător. 

— Hm! reflectă Roman cu voce tare, nu eşti prea vesel, 
prietene. 

Capul bărbatului zvâcni scurt spre dreapta. 

— Dumneavoastră sunteţi? 

— Aşa şi aşa. Azi sunt mai vesel decât ieri şi cu siguranţă 
mâine voi avea motive să fiu mai voios decât astăzi. 

— Pesemne, perspectivele noastre nu coincid. 

„la te uită! surâse în gând Roman. Voce cultivată, langaj 
spălăţel. Păcat că-i aşa de acrit nefericitul...“ 

Mergeau pe  străduţele întortocheate din spatele 
Cimitirului Bellu, luminate la intervale rare de felinare 
strâmbe şi o lună de sticlă, îngheţată. Frigul aspru, dens, le 


ardea obrajii, văzduhul încremenit de ger părea corp solid, 
le strivea umerii, opunea rezistenţă, trebuia străpuns, 
spintecat. În stânga şi dreapta uliţelor bolovănite cu chifle 
rotunde de piatră, căsuțe curate şi modeste, împrejmuite cu 
uluci albe, îţi purtau gândul spre un sat mai răsărit din 
judeţele de deal. Liniile aveau nume pitoreşti, Ghiocei, 
Fântâna Doamnei, Licurici, Miracolului sau Livada Albă, tei 
şi castani iar la rigolă, ici-colo, cişmele de lemn văruite, cu 
clonţuri scurte. Cercetând locurile, colonelul îşi zise că 
mahalaua e înţesată probabil de cârciumioarele acelea 
romantice, cu coviltir de viţă de vie, unde odinioară cântau 
scripcari falimentari la viori cu două corzi, fleicile şi micii ă 
la coana Frosa - specialitatea Bucureştilor mărginaşi - se 
mâncau pe talgere de lemn, iar tuslamaua, în castroane de 
pământ cu linguri ţărăneşti. 

Bărbatul se opri brusc şi Roman înţelese că ajunseseră la 
destinaţie. Gospodăria era aidoma celorlalte: o căsuţă joasă, 
căzută parcă în genunchi, cu acoperiş cuşmă înaltă tuflită 
pe sprânceana ferestrelor ocrotite de perdele lucrate în 
igliţă, o palmă de grădină stufoasă, puț american în curte şi 
gărduleţ văruit. Lângă portiţă, atârnau numărul scris pe o 
bucată de tablă: 5, şi cutia poştală verde cu un deget alb 
îndreptat spre gaură. 

— Aici, spuse omul. Veniţi după mine. 

— Intrăm aşa, ca la moară? întrebă colonelul. Nu 
avertizezi întâi gazda? 

Celălalt râse scurt: 

— Vă e teamă? 

— Sunt prudent, amice. N-am venit în vizită, să beau o 
ţuică cu nea Fane, ci la o întâlnire clandestină. 

Îşi muşcă înciudat mustaţa: „Stai acuma şi explică-i ăstuia 
ce va să zică conspirativitate...“ 

— Ştiu, domnule Roman. 

— Ştii al dracului de multe! ricană colonelul. 

Bărbatul râse din nou: 


— Chipul dumneavoastră e lipit pe toate gardurile, din 
zece în zece metri. Între timp, v-a crescut cota: 20 000. V-ar 
recunoaşte şi un copil. 

— La preţul ăsta? 

— Am vrut să spun altceva... Fiţi liniştit, vă aflaţi în 
deplină siguranţă. 

Urcară trei trepte, în tinda cu stâlpişori de ghips, şi se 
scuturară de zăpadă cu o măturică, aflată la îndemână, 
lângă preşul din petice. Uşa se deschise şi un bărbat cam la 
cincizeci-cincizeci şi cinci de ani, cărunt, în cojocel şi o 
cămaşă groasă, de barchet, fără guler, îi băgă înăuntru. 

Pătrunseră într-o săliţă rece şi întunecată apoi în „odaia 
bună“, o încăpere scundă, curată, destul de confortabilă. 

Colonelul îşi roti ochii. 

— Există şi altă intrare? 

Gazda zâmbi: 

— N-aveţi grijă. Sunteţi aici mai în fereală chiar decât la 
Marele Cartier al lui Mackensen. 

— Aşa nădăjduiesc, spuse mecanic colonelul cântărindu-l 
cu o privire scurtă, ascuţită. 

Părea un lucrător mai subţire - „un uvrier devotat“, 
bătea câmpii Marghiloman în Parlament, sub Dimitrie 
Sturdza - bunic probabil la mai puţin de cincizeci de ani, 
mulţumit de soartă şi încredinţat că a făcut suficient pentru 
a fi câştigat consideraţia neamurilor, a tovarăşilor de 
breaslă şi a mahalagiilor care i se adresau reverenţios „bă, 
nea Fane!“ 

„Înşelătoare aparenţe! gândi Roman aşteptând să i se 
ofere un scaun. Personajul a organizat sabotajele de la 
Letea şi Lemaiître, a pus la cale «accidentul» personalului 
de Craiova care transporta un tren de muniții şi specialişti 
nemți, şi, spre deosebire de mine, nu-i căutat de Hentsch. 
Am ajuns o paiaţă, un Jolly Jocker, tot ce se întâmplă mi se 
pune în cârcă, cretinii ignoră că individul - nea Dobre, 
cojocarul din Bellu - există, acţionează, îi torpilează, că are 
oameni, suflu şi energie, şi se ţin de capul meu, îmi 


adulmecă călcâiele... Gândul îl făcu să râdă: Sunt un 
paratrăsnet... La urma urmelor tot e ceva! Ce mi se pare 
singular, e că şi ăstuia îi vine să râdă, dar are prea mult 
bun-simţ ca s-o facă în nasul meu. Cum glăsuiau novelele 
din Evul Mediu? Eu ştiu, că el ştie, că eu ştiu, că el ştie... 
Perfect! Îmi plac partenerii inteligenţi şi cu  bosa 
humorului...“ 

— Vă aştept afară, domnule Roman. 

Bărbatul care-l însoţise până aici, în Ghiocei 5, o ulicioară 
din preajma Cimitirului Bellu, ieşi cu un zâmbet chinuit. 
Nea Fane îl însoţi pe săliţă şi se întoarse cu aceeaşi figură 
radioasă. 

— Cine-i dumnealui? se interesă Roman. 

Dobre păru întâi surprins de întrebare „cine nu-l ştie 
pe...“, apoi răspunse evaziv: 

— Anton... Om cumsecade. 

— Pare şcolit, iscodi colonelul. 

— Da, da... Citeşte băiatul. Are gură de aur, când se 
urneşte, zici că-i popă! 

— Probabil, spuse Roman. Cu mine nu s-a urnit defel. 

— L-oţi fi tulburat din cale afară. Ce-i de colea să-l cunoşti 
pe colonelul Roman? 

Roman îl privi iute, îi surprinse căutătura blajină 
fulgerată de un licăr maliţios, bine camuflat. Un gând bizar 
îi trecu prin minte: 

„Ăsta-şi bate joc de mine. Individul era tulburat aşa cum 
sunt eu Isabela de Castilia şi el episcopul de Canterburry.“ 

— Da' nu staţi jos? Şi cu iertare să ne fie, că de, la noi, 
ştiţi dumneavoastră, ca la mahala... 

Colonelul se aşeză pe un scaun de lemn cu spătarul 
încovrigat, ca o ureche, şi îşi roti ochii prin încăpere. În 
spatele perdelelor cu ochiuri mari, iţite din igliţă - Pierrot şi 
Columbina - iscau căpeţele purpurii muşcate şi cerceluşi. În 
stânga şi dreapta, scoase din almanahurile gazetelor La 
Roumanie şi LIndependance roumaine, pe anii 1909 sau 
1910, două poze înrămate: Napoleon, scund, grăsun, cu 


tricorn, mantaua deschisă şi buza inferioară umflată 
agresiv, cutremurător de trist în mijlocul leşurilor la 
Waterloo, şi Kriemhilde, odrasla Niebelungilor, pe jumătate 
despuiată, bine împlinită în umeri şi şolduri, implorând mila 
cerului într-un peisaj exotic. Pereche le făceau, pe peretele 
din faţă, Genoveva de Brabant şi Scara vieţii. 

Completau interiorul o lampă de bronz cu abajur lăptos, 
un şifonier cu oglindă, două canapeluţe clasice, de zestre, 
pe care nu se aşezau decât oaspeţii, când veneau prima 
oară, o masă ovală, importantă, pe un singur picior. Era 
aşternută cu un covor de pluş, chenăruit de ciucuri, peste 
care se aflau, dispuse simetric, un vas de sticlă suvenir din 
Constanţa, un ghioc arătos, utilizat ca scrumieră, şi o cutie 
de lucru încropită din cartoanele ţigărilor Macedonia. 

— Mda... făcu Roman, lăsându-se pe spătarul scaunului şi 
întinzându-şi comod picioarele sub masă. 

Gazda se interesă zâmbind: 

— Adică ce? 

— Domnule Dobre... 

— Spuneţi-mi nea Fane. Aşa m-am deprins... Îl văzu 
învârtind ţigareta între degete şi-i întinse ghiocul: Dacă 
vreţi să fumaţi... 

— Mulţumesc... Rosti pe gânduri, privind măciulia 
aprinsă a ţigării: Ai auzit probabil despre marea ofensivă de 
vară pe care o pregătim împreună cu ruşii. 

— Au auzit toţi, râse nea Fane, până şi nemţii. 

— Da... Perfect... Normal! Am ţinut să iau legătura cu 
dumneata pentru că socot firesc ca în momente de mare 
cumpănă - aşa cum sunt cele pe care le trăim azi - să 
contribuim cu toţii la răpunerea vrăjmaşului. Eu te cunosc 
de mult, nea Fane... 

Dobre dădu din cap cu acelaşi surâs moale. 

— Şi eu, domnule Roman. 

— Încă de la începutul războiului. Ştiu ce rol ai jucat în 
sabotarea maşinii de război germane, ţi-am apreciat forţa, 
pentru că eşti o forţă, nea Fane, talentul de organizator, 


consideraţia de care te bucuri în lumea meşteşugarilor. Nu- 
i în intenţia mea să te flatez... adică, să te măgulesc... 

— Nu trebuie să-mi tălmăciţi, spuse blând Dobre. Vă 
pricep, chiar dacă nu rostim aceleaşi cuvinte. 

Roman se arătă încântat: 

— Splendid! Voiam dară să-ţi spun, să-ţi propun de fapt, o 
colaborare! De vreme ce tot luptăm fiecare în perimetrul 
nostru, de ce să n-o facem împreună? Averescu pe front, eu 
la Informaţii, dumneata în fruntea breslelor de meseriaşi. 

Dobre dădu din umeri. Netezi pluşul feţei de masă: 

— Nu eu mi-s în frunte... 

— N-are importanţă, ceea ce mă interesează, ne 
interesează pe toţi, sunt încredinţat, este coordonarea 
tuturor forţelor în vederea unui efort comun. Să avem un 
ţel, acelaşi - victoria - şi să acţionăm simultan. 

Dobre se ridică, reteză odaia cu pas greoi, drese inutil 
perdeaua trăgând-o de margini, după aceea, la fel de ticăit, 
scormoni cu vătraiul în sobă. 

Roman îi urmărea atent mişcările, fără să-şi ascundă 
surâsul. „Lipul, desigur, are o capacitate de disimulare cu 
totul particulară! Până mai adineauri era sprinten ca o 
ciută, pun pariu că-ţi escaladează trei garduri fără să-şi 
tragă măcar sufletul, şi acum când întârzie răspunsul, 
dracu' ştie de ce!, abia-şi târăşte picioarele, zici că-i ghiuj, 
contemporan cu domnul Kogălniceanu...“ 

— Noi acţionăm, declară brusc nea Fane, când colonelul 
se aştepta cel mai puţin să-i audă glasul. O facem 
neîntrerupt... Completă fin: Vreau să zic, continuu. 

Roman, pricepând jocul, dădu din cap: 

— Nu-i nevoie să-mi tălmăceşti... adică traduci, nea Fane. 

— Aşa... E bine că ne înţelegem. Ne aflăm vasăzică în 
Făurar... Luna trecută, dacă-s trei săptămâni de atunci, 
scria în jurnalele englezeşti că uzinele din Essen, 
Rheinhausen, Annen, Kiel, Hamm şi Magdeburg n-au dat 
nici jumătate din tunurile şi obuzierele pe care se bizuia 
Kaiserul. 


Sprâncenele colonelului săltară spre rădăcina părului. 

— De unde ai căpătat dumneata asemenea informaţii? 

Nea Fane scotoci buzunarul jiletcii şi scoase o ţigară 
mototolită. Dibui cu vătraiul un miez de jăratic ca inima de 
harbuz şi trase fumul în piept. 

— Îi a doua pe ziua de azi. Tuşesc noaptea şi de..., îmi 
„deranjez“ muierea. Urmă, ocolind întrebarea lui Roman. 
Vagoanele de cupru şi nichel ce se dovedesc prea 
trebuincioase la călirea aliajului de oţel al lui Krupp au sărit 
în aer la Ploieşti. Îşi drese glasul cu ochii în scoarţa 
chindisită cu flori şi păsări verzi: De, luarăm pildă de la 
olandeji... 

— Bună pildă, râse Roman. 

Dobre acceptă modest: 

— Aşa am socotit şi noi... Nici merindea n-a ajuns în 
tranşeele nemților. Făina, lumânările, slănina, găinile, 
zahărul şi barabulele - că mălaiul le strâmbă ăstora nasul - 
s-au fost întors pe căi viclene în gospodăriile urgisiţilor. Îşi 
ridică ochii albaştri: Aşa că, domnule Roman, noi 
acționăm... 

Accentuase ultimul cuvânt şi colonelul pricepu tâlcul: 
„Dar ce dracu” faceţi voi?“ 

Cojocarul, neridicându-şi ochii din pământ, adăugă: 

Şi când o fi, la o nevoie, scoatem flinte, topoare, 
desfundăm ulițele şi pe faţă, ori din spate, om şti „să 
colaborăm“. 

Roman, într-un acces de spontaneitate, îi prinse mâna 
peste masă. Mişcarea bruscă răsturnă ghiocul. Scrumul se 
împrăştie pe masă. Jenat, colonelul vru să repare 
accidentul. Dobre îl opri: 

— Are grijă muierea... A ostenit căscând. 

— Îmi placi, nea Fane! 

Dobre surâse şi-l privi cu ochi blajini. 

— Când vulpea a avut nevoie de urs, dintâi i-a tolocănit că 
seamănă cu Făt-Frumos. Nici mie nu-mi sunteţi urât, 
domnule Roman. 


Colonelul îi zvârli căutătură hâtră: 

— Cunosc şi eu vorbă cu tâlc: şoarecele cu o singură 
gaură, lesne îl dibuie pisica. 

— Adevărat este, râse sincer Dobre, că cercetându-vă 
urmele, nemţii nu se istovesc adulmecându-ne pe noi. Şi tot 
adevăr grăiesc, lăsând la o parte şaga, domnule Roman, că 
vă dovediţi nechibzuit. Toată potera nemţească vi se află pe 
urme, 20 000 vă e preţul iar sămânță de ticăloşie se găseşte 
pretutindeni. 

Colonelul săltă din umeri cu ochii pe fereastră. 

— Ce-ai pofiti să fac? Să mă ascund în gaură de şarpe? 

Dobre îl privi lung. Rosti în şoaptă răspicat: 

— Să nu-i asmuţiţi. La ce îl stârniţi pe Hentsch? Nu-i om 
să nu vă ştie după chip, până şi în mahalaua noastră 
pricăjită plouă cu afişe, şi dumneavoastră vă plimbaţi 
bimbaşă prin tot oraşul, vă vânturaţi în văzul tuturor de 
parcă v-aţi găti de însurătoare. lar locuinţă v-aţi găsit 
taman lângă Marele Cartier al lui Mackensen... 

Surpriza pictă obrazul colonelului. Depăşindu-şi un 
moment de neplăcere, se interesă vag amuzat: 

— De unde ştii unde stau? 

— Avem şi noi iscoade bunicele, domnule Roman, chiar 
dacă nu-s şcoliţi în străinătate. Şi zic eu, aflători oleacă mai 
de soi decât ai nemților, de vreme ce noi v-am dibuit iar ei 
orbecăie. 

Roman râse cu poftă. Îl cerceta încântat, ochii îi luceau. 

— la zi, nea Fane, care-i pricina pentru care mi-aţi 
cercetat urmele? 

— Păi, e lesne de ghicit. Ştim cam ce fel de treburi v-au 
țintuit în Bucureşti şi câte atârnă de izbânda lor. Ştiu şi 
nemţii şi de aceea v-au scos capul la mezat. 

— Tot nu înţeleg! 

Dobre îşi deschise palmele mari. Erau uscate, 
încăpătoare cât să cuprindă un cap de prunc, arătătorul 
drept, ştirbit de o falangă, stătea tot timpul îndoit. 


— Mai desluşit decât atâta!... Vă pândim cărările pentru 
a vă feri de nechibzuinţa dumneavoastră şi de mâna 
vrăjmaşului. Cinci inşi au primit sarcină să vă ocrotească, să 
ţină piept la o nevoie neamţului, până oţi izbuti 
dumneavoastră s-o luaţi la sănătoasa. Anton, băiatul de 
adineauri, e unul dintre ei... 

Impresionat, Roman îşi căută cutia cu țigarete. Rosti cu 
voce nesigură: 

— Bine, dar e... E de-a dreptul extraordinar! N-am simţit 
niciodată că sunt filat. 

— Oamenii cunosc meşteşugul şi apoi dumneavoastră vă 
feriţi de nemți, nu de ai noştri... Asta e! Sunteţi păzit zi şi 
noapte cu schimbul. Pe stradă, acasă, în Strada Umbrei, ba 
şi dincolo în Vergului, pe 'Ieiul Doamnei, în Colentina, pe 
unde vă aveţi vizuinile. 

Colonelul încercă să-şi camufleze tulburarea. Trase un 
fum pe care, nerăbdător, îl expiră o dată cu vorbele. Întrebă 
pe un ton uşurel: 

— Ascultă, nea Fane, mucenicii ăştia ai dumitale îşi dau 
seama la ce se expun? Admitem că sunt acroşat... âă... 
agăţat de o patrulă germană. Ăştia sar să mă elibereze, îmi 
dau posibilitatea să fug. În schimb ei sunt prinşi. 

— Şi? 

— Îi împuşcă nemţii înainte de a apuca să se închine. 

Dobre săltă din umeri: 

— Asta-i grija noastră. Şi dacă vă pasă de mucenici, nu-i 
lepădaţi pe mâna sfinţilor. Fiind dumneavoastră mai cu 
luare aminte, s-ar afla şi pândaşii în fereală. 

— Am înţeles, nea Fane. 

Îl întrerupse un ciocănit discret în geam. Cojocarul făcu 
un semn liniştitor cu mâna. 

— E Anton. Ne dă de veste că nemţii au început raziile în 
Bellu. Domnule colonel, umblă sănătos şi la o adică ştii unde 
mă găseşti de acum încolo. 

Roman îi strânse mâna cu putere. 

— Am aflat mai mult: pe cine mă pot bizui. 


— Pe Ghiocei, riscaţi să cădeţi în braţele nemților, spuse 
Anton. Îşi încep razia din capătul străzii. Luaţi-o în direcţia 
opusă. Când ajungeţi pe Suspinelor, o ţineţi drept înainte, 
ocoliţi bodega „La sfinţii cu nasul roşu“ şi după o sută de 
metri, intraţi în Şerban Vodă. 

Colonelul îl cercetă cu o curiozitate nouă. Îi venea să 
râdă. El, Roman, diplomat - şef de promoţie - al Şcolii de 
informaţii de la Castelul Negru, şi cap de afiş în agenda lui 
Hentsch şi pe listele Militârverwaltungspolizei, filat luni de 
zile ca o mazetă de nişte ageamii. 

— Mulţumesc... Sper să rețin... Mi-am închipuit că mă 
însoţeşti. Sau tovărăşia mea nu-ţi face plăcere... 

Anton răspunse cu maliţie: 

— Dimpotrivă, compania dumneavoastră e cât se poate 
de îmbietoare. Cum însă n-aţi venit aici ca să beţi o ţuică cu 
nea Fane, ci la o întâlnire clandestină, voi rămâne zece paşi 
în urmă. Am onoarea să vă salut, domnule colonel. 

Roman zâmbi. Duse două degete la un chipiu imaginar şi 
se răsuci pe călcâie. Înainte de a intra pe Strada Suspinelor, 
incapabil să reziste tentaţiei, întoarse capul. Nu se vedea 
nimeni. Râse încetişor: 

„Uite-al dracului!“ 


U sa fu izbită de zid cu atâta putere, încât zăngăniră 
geamurile, iar câteva hârtii, luate de curent, palpitară scurt 
şi căzură pe duşumeaua cărămizie dată cu bradolină. loanid 
şi Teodorini, năuciţi de intrarea vijelioasă, rămaseră cu 
condeiele în aer. Maiorul Gogu Roşianu trânti mapa pe 
masă şi prinzându-şi mâinile la spate se propti în picioarele 
răşchirate. 

— Uite, monşericilor, cum devine chestiunea! Dacă-l mai 
prind pe unul că-mi scotoceşte sertarele, îi fărâm ţeasta. 
Simplu! Nu ies la raport, nu-mi prăpădesc vremea cu 
reclamaţii. Îi sparg capul! 

— Ia-o domol, spuse calm căpitanul Ioanid. Biroul e 
încuiat cu cheie de safe şi de când te cunosc, n-ai scos-o 
niciodată din lanţul de la ceas. 

Roşianu îl fulgeră cu privirea: 

— Eşti candid sau mă crezi pe mine? Ai auzit în viaţa 
dumitale de chei potrivite? 

— Ca să le faci, trebuie să posezi originalul. 

— Impedimentul cade când ai de-a face cu borfaşi! Nu 
există cheie care să reziste unui tâlhar profesionist. 

Ioanid se crispă. Mazxilarele îi jucau sub piele: 

— Domnule Roşianu, cenzurează-te! 

— N-am chef! Şi în orice caz, nu primesc ordine de la 
dumneata. 

Valeriu Teodorini, consternat, aranja mecanic teancul 
hârtiilor dintr-un dosar. 


— Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, e foarte grav. Sper 
totuşi că e vorba doar de o impresie... mă rog, o 
neînțelegere. 

Gogu Roşianu îşi întoarse faţa congestionată. Mânia îi 
bulbuşase ochii, îi ciumpăvise glasul care răsună hodorogit: 

—  Insinuezi că am halucinaţii? Mi-am găsit hârtiile 
alandala, sucite şi răsucite, întoarse cu fundul în sus! Sunt 
zăpăcit în ţinută, mă anfişez de distanţa reglementară 
dintre epoleţi, dar ştiu să-mi ţin lucrările. Asta-i plicul cu 
date secrete de la Cartierul lui Averescu! Fă-mi plezirul şi 
uită-te la sigiliu. 

— E rupt, constată Teodorini. L-ai rupt alaltăieri când l-ai 
primit. le-am văzut cu ochii mei. 

— Pardon! L-am desprins cu coupe-papier-ul, dar l-am 
lăsat intact. Acum e frânt şi jumătate din el evaporat. 

— Borfaşul, observă Ioanid prefăcându-se că îşi continuă 
lucrul, o fi colectionând suveniruri. Pecetea lui Averescu 
reprezintă o piesă importantă. 

Gogu Roşianu îl măsură furios: 

— Eşti al dracului de spiritual, domnule! 

— Interesant! Nu mi-a mai spus-o nimeni. Îşi săltă capul 
iritat: În definitiv, ce acuzaţie ne aduci? 

Maiorul Roşianu rânji: 

— Îţi dau voie să ghiceşti de trei ori. 

— Ne crezi spioni? Trădători? În cazul ăsta ne eşti 
complice sau în cel mai bun caz inconştient dacă nu-i 
raportezi chestiunea generalului Dabija. E în biroul lui şi 
nesăţios de veşti bune. 

— Cred că aşa trebuie procedat, interveni Teodorini cu 
un aer grav. Ca ofiţer de contrainformaţii, am obligaţia să 
cercetez cazul şi să-l aduc la cunoştinţa superiorilor. 

— Foarte bine! spuse Roşianu pe tonul omului care se 
spală pe mâini. Şi ar fi bine să depui în cestiune măcar 
jumătate din sârgul cheltuit întru urmărirea neînsemnatei 
mele persoane. Îţi prăpădeşti vremea talonându-mă, de răul 
dumitale nu mă pot duce nici până la privată, sau nu pot 


intra la damă, iar aici, unde ţi-e locul, domneşte vraiştea. 
Halal! 

Valeriu Teodorini, palid, cu mâinile zvâcnind de emoție, se 
ridică ostentativ. 

— Constat că ai o zi proastă şi, în orice caz, e împotriva 
principiilor mele să port o discuţie în condiţiile şi termenii 
pe care-i propui. Scuzaţi-mă. 

După ce închise uşa, Roşianu, pleoştit dintr-o dată, îşi 
dădu drumul ţeapăn pe scaun. Căpitanul Ioanid îl 
contemplă câteva momente în linişte. Declară pe un ton 
obişnuit, fără umbră de supărare: 

— Încă unul cu care te-ai pus bine! Şi cel mai cumsecade. 

Gogu Roşianu, încercând să păstreze ceva din indignarea 
explozivă de adineauri, epuizată acum şi fără energie, izbi 
cu palma în masă. 

— Mă enervează, domnule! Se ţine scai de capul meu în 
târg, i-o fi căşunat că-s spionul secolului - pesemne că am 
visage, am să mă uit mai atent în oglindă - şi aici mi se dă 
iama în dosare ultrasecrete. Inadmisibil! 

— Ai grijă ce-i spui lui Dabija. 

— Ce să-i spun?! Exact ce-am păţit şi punct. Nu încap 
floricele. Îmi văd conştiincios de treabă, mă dau peste cap 
să-l mulţumesc. Ordin să dorm aici, la uşa cabinetului, încă 
n-am primit. 

— Mai gândeşte-te totuşi, vezi dacă nu se strecoară pe 
undeva vreun amănunt ce ţi se poate reproşa. În privinţa 
asta, este un explorator desăvârşit. Poate te interesează 
unul din aforismele pe care le cultivă cu străşnicie: vinovată 
e totdeauna victima... 

— Mde, o fi ştiind el ceva... 

Peste câteva minute, se aflau toţi trei în biroul 
generalului. 


Dabija îi primi în picioare, lângă masa de lucru, într-o 
atitudine care-i era caracteristică: drept lumânare, ţeapăn, 
fără să se rezeme cu mâna, ori leneş, în cot şi şolduri, de 


vreo mobilă. Emana atâta vigoare, hotărâre şi un anume soi 
de mânie stăpânită - fără răgete şi gestică dezordonată - de 
fapt mânia în forma ei cea mai primejdioasă, încât căpitanul 
Alexandru Ioanid, în admiraţie sinceră, încercă, pentru 
prima oară de când se cunoştea, impulsul sincer de a-şi 
scoate pălăria dinaintea cuiva care nu era întins pe năsălie. 

— Am fost informat, domnilor, începu cu o voce care făcu 
urechile celorlalţi să vâjâie, nu din pricina acutelor ci a 
intensității înfrânate, despre faptul deosebit de grav 
petrecut în biroul dumneavoastră. Consecințele unui atare 
incident nu prezintă dubii pentru nişte ofiţeri de Stat-Major. 
Cert este că sunteţi toţi trei culpabili în aceeaşi măsură. 

Gogu Roşianu încercă să profite de pauză: 

— Permiteţi-mi, domnule general, sunt cât se poate de 
atent cu documentaţia secretă. Hârtiile se află permanent 
sub cheie, nimeni nu are acces, nici măcar colegii mei. 

Dabija îl întrerupse pe un ton categoric: 

— Realitatea a demonstrat contrariul. Bizar mi se pare că 
dumitale ţi se întâmplă totdeauna câte ceva. 

— Dacă neşansa mi-ar fi subalternă, aş şti să-i dau ordine. 
Sunt ghinionist... 

Îşi pierduse cumpătul, pumnii i se încleştau şi descleştau 
spasmodic. Ioanid îl privi speriat: „Ce-i cu el, a înnebunit?“ 

Generalul replică îngheţat: 

— Nu cred în ghinion, domnule maior, ci doar în rea- 
credinţă şi imbecilitate. Şi dacă aş crede, aş proceda ca 
Bonaparte: pe ghinionişti i-aş înlătura din drumul meu. 

— Permiteţi-mi să raportez, nu eu mi-am semnat ordinul 
de numire la Statul-Major. 

— Constat însă că-ţi iscăleşti destituirea! De-ajuns! 
Căpitane Ioanid, eşti vinovat de lipsă de vigilenţă. Trebuie 
să fii atent la tot ce se petrece în jur şi nu doar la lucrările 
de sub nasul dumitale. Ochelarii de cal n-au ce căuta în 
acest cabinet. 

— Am înţeles, domnule general. 


Privirea dură îl căută pe Teodorini, care aştepta cu faţă şi 
mâini de ceară, neîndrăznind să-şi ridice ochii mai sus de 
centura lui Dabija 

— Părerea mea despre felul cum ţi-ai îndeplinit misiunea 
de ofiţer de informaţiuni ţi-am comunicat-o acum câteva 
minute. Cuierul din spatele dumitale s-a dovedit mai 
folositor... Domnilor, ne aflăm în ziua de 11 februarie, 
ceasurile 12:15. Aveţi la dispoziţie, din clipa aceasta, 
şaptezeci şi două de ore şi un minut pentru descoperirea 
celui care a violat biroul maiorului Roşianu. Aştept deci 
rezultatul joi, 14 februarie, ora 12:16. În caz de eşec, veţi fi 
deferiţi Curţii Marţiale. Sunteţi liberi! 


Căpitanul Alexandru loanid trăgea nervos din ţigară. 

— Uite ce ai izbutit!... 

Roşianu îl cercetă abătut: 

— Parcă ziceai că-s inconştient dacă nu semnalez un 
incident care mi se pare suspect. Or, aici e categoric vorba 
de o mână criminală. Şi, în definitiv, nu eu am ieşit la raport. 

Maiorul Teodorini tăcea, adâncit în gânduri. 

— Curtea Marţială, spuse pentru el loanid. Ei uite, 
eventualitatea asta n-am prevăzut-o. 

— Cum ne-o fi scris! săltă Roşianu din umeri. Dacă or fi şi 
ăia la fel de smintiţi să ne condamne pe simple supoziţii, îmi 
pierd orice iluzie despre ţară, neam şi dinastie. 

— Ai grijă să-i avertizezi chiar de la începutul 
instrucției... Ei, fir-ar al dracului! Se uită la leodorini: Cum 
procedăm? Îţi spun sincer, n-am nici o idee. 

Celălalt ridică o privire goală: 

— Mă gândesc. 

Roşianu închise toate dosarele, ca unul care şi-a isprăvit 
treburile: 

— Eu n-am la ce să mă gândesc. N-am talente de poliţist 
şi ce-i esenţial, ştiu precis că nu eu mi-am dezvirginat 
propriul birou ca pe urmă tot eu să fac tapaj. Nu-s ţicnit şi 
nici pervers. În concluzie, dacă nu s-a strecurat cineva de 


afară, „curiosul“ e unul din voi doi. Personal, sunt scos din 
cauză. 

Căpitanul Ioanid strivi ţigara cu o mişcare apăsată. 

— Nu se ştie niciodată... 


Smaraldul de pe degetul domnului Cicerone Butculescu 
se asorta cu ţurţurii de la veilleusa otomană, o „antică“ 
achiziționată în bazarul Constantinopolelui acum vreo şase 
decenii. Din pricina ochilor de sticlă diferit colorată care 
găureau abajurul de bronz - şi care îmbrăcau un altul de 
fapt, din cleştar - lampa împestriţa odaia cu pete jucăuşe 
roşii, albastre, verzi, chihlimbarii şi violet. 

Tot interiorul, în general, ambiţiona spre o ambianţă 
orientală: puzderia de chilimuri, tabrizuri, ispahanuri şi 
ghiordezuri, seturile complicate de narghilele iscate în 
argint şi fildeş, de pe pereţi, mescioarele cât roata carului, 
dar scunde, o şchioapă de la pământ, un tandur, glastrele 
pântecoase de faianţă din care aromeau altădată doar flori 
„islamice“: chiparoase, laleaua mult îndrăgită de Profet, 
trandafiri ghiordii... Ţinuta de casă a domnului Butculescu 
se înscria în aceeaşi atmosferă: halat din brocart (acum 
vestejit) lung şi larg ca un caftan, fes roşu, papuci cu nasul 
ridicat, amintind de corăbiile piraţilor vikingi. 

Adorând să fie socotit un original, lui Cicerone 
Butculescu i se părea extrem de rafinat să îmbine ceea ce 
îşi închipuia că ar putea fi gusturi bizantine (practicate 
acasă) cu cele ale civilizaţiei apusene, arborate pe strada 
principală şi în vizite. 

Pe măsuţa franţuzească - excepţie care prin stridenţă 
făcea notă picantă - se aflau trei albumaşe îmbrăcate în 
piele, o plumieră de cristal umplută cu trei feluri de 
cerneală şi o pipă. Domnul Cicerone nu fuma niciodată, dar 


îi plăcea să-şi imagineze că o face, pufăind în gol din lulele 
autopsiate. 

Luă primul album, al Zoei Algiu - albastru, cu chipul lui 
Goethe în medalion, nervos şi năpădit de o barbă zburlită 
de vânt - îl deschise, îşi luă avânt rotind de câteva ori mâna 
în aer şi începu să scrie cu o caligrafie lăbărţată şi Mioriţă: 

„Am răstignit pe crucea vremii câteva clipe pentru tine. 
Lasă-le în cumpăna timpului, să-ţi vorbească mâine, din 
negura trecutului. Dacă azi n-au farmecul lor, îl vei simţi 
mai târziu...“ 

Bătrânul reciti cu glas tare rândurile şi, radiind de 
mulţumire, luă cel de al doilea album - nuanţă Isabel cu 
miozotişi azurii, fireşte, Zizine e cea mai romantică - şi, 
trudind întru acelaşi grafism grațios, copie după ciornă: 

„Precum dintr-o scânteie se naşte un incendiu/Ilot aşa 
dintr-o privire/Se naşte o iubire... Je t'aime trop, pour te 
parler d'amour...“ 

Cicerone  Butculescu contemplă încântat pagina şi 
reflectă tare, cu nostalgie: 

— De ce n-am ştiut să perseverez?! Din nefericire, am 
fost totdeauna prea modest. 

Suspină, deschizând albumul Zincăi ocupat de Cupidoni 
rozalbi gata să-şi sloboadă săgețile spre cer. 

„Nu e mort acel care trăieşte mort în sufletul celor care l- 
au iubit, ci e mort acel care trăieşte uitat... 

Din amintiri parcă prevăd/Că n-ai să păstrezi 
niciuna/Căci ochii care nu se văd se uită întotdeauna...“ 

Ridică instinctiv privirea şi rămase încremenit. Coana 
Aristiţa Vernescu - când, cum, în ce fel, atât de 
mătăhăloasă, intrase fără să suspine duşumelele ori măcar 
uşa?! - îl cerceta cu o mână în şold, şi cealaltă rezemată în 
cortel: 

— Iar stihuieşti, Cicerone, fiule? 

Butculescu închise precipitat albumele şi se ridică. 

— Poftim, cucoană Aristiţă, poftim! lertare de neglijeu! 


— Bată-te mântuirea să te bată, Butculescule! zâmbări 
Verneasca, înaintând. Vasăzică tot crai, nu te laşi! Suceşti 
inimile cucoanelor, le strâmbi cugetele, le faci să ofteze la 
lună proastă precum cotorlanii în săptămâna brânzei? Nu 
ţi-i teamă că te-o trăsni Cel de Sus? 

Butculescu, măgulit în fond - uite unde era craiul 
târgului, corupătorul de suflete feciorelnice şi coapte! - se 
împiedică în cuvinte: 

— Aşa eşti dumneatale, coană Aristiţă! Necruţătoare cu 
neghiobii. 

— Phii! Adevăr grăit-ai, fiule! Te pomeni că s-a întors 
lumea cu cracii în sus de-ai început să slobozi 
înţelepciune... la dă-mi un scaun acătării că farafastâcurile 
astea îs de fasonate cu şezutul ţunţurliu. 

— Da' cum nu, coană Aristiţă! Îndată... 

Se repezi alergând cu pasul specific bătrânilor, mărunt şi 
prudent, spre fundul încăperii. Verneasca îl urmărea 
ironică: „Un caraghios şi prostălău peste toate! Nu l-aş ţine 
în curţile mele nici câine la coteţ“. 

— Mulţumesc, rosti aşezându-se greoaie. Tare mă mai ţin 
picioarele. De, voi ăştia tinerii nu cunoaşteţi metehnele 
moşnegilor... Aşa se şi cuvine. 

Cicerone Butculescu, care se ştia doar cu câţiva ani mai 
tânăr, oscila între adevăr şi acceptarea unei păreri false dar 
măgulitoare. Învinse cochetăria de Casanova a unui 
bătrânel care nu fusese în viaţa lui un Don Juan, ci doar un 
individ cumsecade, inofensiv şi inutil, azi prăfuit şi demodat. 
Dacă avea să supravieţuiască din întâmplare războiului, va 
reprezenta pentru ultimii romantici ai începutului de secol 
o piesă de muzeu, o mostră înduioşătoare a ce va să zică 
„vremile de altădată...“ O mostră a manierelor parfumate, a 
bunului simţ cu jabou de dantelă, a lipsei de griji cu 
desăvârşit accent parizian, a generozităţilor de nabab 
săvârşite cu discreţie şi graţie, în pas de gavotă... 

Verneasca  înregistră satisfăcută gâfâitul bătrânului, 
potrivindu-şi bine în scaunul de lemn, cu spătar înalt - 


„parcă-i strană bisericească“ - şoldurile late. 

— Ci stai locului odată, nu te foi ca un limbric! 

Butculescu se execută fără să crâcnească, zâmbind tâmp. 
Ca şi pe surorile Algiu, îl impresionau firile autoritare, orice 
voce ridicată îl inhiba paralizându-l pur şi simplu, orice 
vorbă răstită devenea poruncă. De pildă, ar fi putut s-o dea 
afară pe Verneasca, obraznică şi nepoftită, dar numai ideea 
în sine îl îngrozea. Şi iarăşi, ca şi Zoe, Zinca şi Zizine, se 
lăsa terorizat, infirm, din pricina unei delicateţi excesive, de 
către o bătrână fără semnificaţie socială, ruinată şi care 
vegeta trăgându-şi seva din propria otravă, colportând, 
mânjind cu dohot, adulmecând neobosită tot ce semenii 
încearcă să ţină ascuns în besactea cu trei lacăte. 

— Ce se mai aude? 

Butculescu luă un aer conspirativ: 

— Ne preparăm de ofensivă, coană Aristiţă. 

— l-auzi! Şi cum te prepari tu, fătul meu? 

Domnul Cicerone, zdrobit totdeauna de întrebările 
directe, lăsă nasul în jos. Verneasca urmă: 

— Prin târg ai mai ieşit? 

— Mai puţin... Adică din ce în ce mai puţin. Mă deprimă 
peisajul, coană Aristiţă. Prea mult cenuşiu, prea multă 
tristeţe. Stau în casă, meditez... Abia când eşti în suferinţă 
reflectezi că există şi un au dela... 

— Socoteşti să-ţi lepezi potcoavele, puiule? 

Cicerone Butculescu ridică braţele spre tavan: 

— Este marea încercare pentru care trebuie să fim gata 
în orice clipă. 

Verneasca se strâmbă: 

— Eu nu sunt gata. 

— Mare păcat, coană Aristiţă, surâse superior amabil 
domnul Cicerone. Un bun creştin trebuie să fie totdeauna 
pregătit pentru a da ochi cu Tatăl Atotputernic. 

— Şi cum adică să mă pregătesc?! Să-mi fac geamantanul 
şi să iau un pui rece la paneraş? Ei nu, că-mi placi! M-oi ţine 
de picnicuri în fund de groapă cu Grigore şi bietul tata! Du- 


te la vale, Butculescule, că mă ameţişi cu neroziile! Zi, mai 
bine, pe la zâne trecuşi? 

— A! Domnişoarele Algiu? 

— Chiar aşa! 

— N... nu le-am văzut cam de multişor. 

Aristiţa clătină din cap a mustrare: 

— Butculescule, Butculescule! Un bun creştin nu minte, 
ori vreai să te trag de urechi ca acum şaizeci de ani, când ai 
dat iama în chitrii din grădina noastră? 

Domnul Cicerone, cu obrajii bucălii pară, îşi frământa 
mâinile grăsuţe. Se simţea la fel de jenat, prins în greşeală, 
ca în urmă cu şase decenii când, băieţel de zece ani, în 
costumaş de marinar danez cu pantaloni până la genunchi 
şi crăvăţică lată, sugrumată într-un anou de oţel, fugise 
plângând din livada Verneştilor ţinându-se de şezut. 
Îngăimă aiurea: 

— Pâi, dumneatale, coană Aristiţă... 

— Eu, ce? Nu mi-oi fi vreo filosoafă, dar nici nătângă de 
tot. Le umpli cu zăpăceli albumaşele, uite-le colea, pe masă, 
şi-mi tolocăneşti că nu le ştii de rost. Aferim, flăcăule! Din 
patru urecheaţi, izbutirăţi două perechi de măgari. 

Ofensat până în adâncul sufletului, Cicerone Butculescu 
rosti moale: 

— Aşa ne-a lăsat Dumnezeu... 

Verneasca râse gros: 

— 'Ţi-am zis eu că te făcuşi cugetător. Cam târzior, la 
plete albe - nu te holba, ştie un târg că te căneşti, mi-a zis 
spiţerul şi ce chimicale pui - dar tot e o scofală. Şi-acu', 
spovedegşte-te, fiule: ce fac oile alea? 

— Bine... 

— Bine de se răsuceşte Algiu în mormânt. Auzii c-au 
deschis tractir în casă! 

Consternat până la lacrimi, Butculescu abia izbuti să 
sufle: 

— Coană Aristiţă!... 


— Chiar eu mi-s! Te faci prost, ori nu ştii ce vasăzică ăla 
bordel? 'Te pomeni c-ai rămas neînceput la şaptezeci de ani, 
precum Sfântul Grigorie Decapolitul? 

Fără grai, scăldat în sudori de ruşine, domnul Cicerone îşi 
privea genunchii în care îşi încleştase mâinile ude. 
Verneasca urmă fără să se sinchisească: 

— Vuieşte târgul că-i la Algience un du-te-vino de craidoni 
şi dameze, mai dihai ca la lupanar. Cică le lipsesc doar vreo 
două tipese în fustişoare scurte, ca la Moulin Rouge, şi 
fanar roşu în zidul casei! Da' mai bine povesteşte tu, că te ai 
bine cu ele, de, ca mai intim... 

— Nu ştiu, coană Aristiţă... Nu ştiu despre ce vorbeşti... 
Domnişoarele Algiu sunt singure şi neajutorate... Am 
sărăcit cu toţii. Or fi închiriat şi ele o odaie, două... Asta nu 
înseamnă însă... Nu, nu înseamnă deloc... 

— Cui au închiriat? 

Încurcat, domnul Cicerone dădea din colţ în colţ: 

— N-am întrebat... E nedelicat să insişti, nu-i aşa... Sunt 
chestiuni personale... 

Necruţătoare, Verneasca nu-l scăpa din hăţuri. Emise ca 
pe o certitudine, ţinându-l în priviri: 

— Aripa lui nenea Iliuţă i-au dat-o lui Dabija... 

Butculescu răsuflă uşurat: „De vreme ce tot ştie...“ 

— Le e nepot de vară şi dumneatale nepot bun... Nu văd 
nimic neconvenabil. 

Cucoana Aristiţă îşi ascunse satisfacția. Asta vroise să 
afle. Se interesă în continuare pe un ton uşurel, fără interes 
şi doar ca să abată atenţia bătrânului: 

— Şi ălălalt cine-i? 

— Care ălălalt? 

— Chiriaşul din odăiţa feciorului. 

Domnul Cicerone îşi ţuguie buzele: 

— A... un negustor mi se pare... Cineva destul de modest, 
lipsit de importanţă. 

Verneasca îşi mestecă şoldurile plăvane în scaun. 

„.„.„.pe mă-ta de prost! Parcă ştii tu cine-i important 


« 


Se uită prin odaie inventariind obiectele. Se apropia ora 
dejunului, dar bătrâna ştia că în casa lui Butculescu nu-i 
rost nici măcar de un ceai. Mânca pe sponci din ce rostuia 
un slujitor bătrân şi surd - fidel lui Cicerone din obişnuinţă, 
tembelism, n-am ce face şi încotro mă duce - şi care avea 
neamuri destul de ortomane într-un sat din apropiere. 
Dintr-o găină, mâncau amândoi o săptămână, dintr-o gâscă, 
două. Cucoana Aristiţă ştia, după cum ştia tot ce se 
întâmplă în fiecare casă din oraş. Cum ar fi rezistat altfel 
fără leţcaie de mai bine de patruzeci de ani? Colportajul, 
peţitorlăcul, micul şantaj îi aduceau venituri aleatorii dar nu 
rareori substanţiale. Când o găsise pe Catiţa grecoteiului în 
iatacul lui Mitiţă Rateş, judele de la ocol - zăpăcise slugile 
cu prăştină şi intrase nestingherită în odăi - se alesese cu 
zece mii de lei. Mândruţa îi strecurase plicul graţioasă şi 
dezinvoltă: 

— Un mic cadou pentru dumneatale, coană Aristiţă. Am 
primit o moştenire şi se întâmplă să fiu oleacă mai înlesnită. 
Tot te plângeai că te necăjesc dinţii şi aud că dentistul cel 
neamţ care s-a aciuat la noi face toate paralele... 

Verneasca o cercetase cu căutătură de geambaş: 

— Măsele vreai să-mi cumpăr, Catiţo, ori botniţă? 

Desfrânata râsese cu gura până la cercei: 

— Dintotdeauna am socotit că două îs mai bune ca una... 

Hotărând să se urnească, prost dispusă din pricina 
pântecelui sleit şi a viscolului care opintea să smulgă 
jaluzelele de la fereştile lui Butculescu, bătrâna cercetă în 
jur după baston. 

— Pe seară, la 6, vin şi te iau. Grijeşte să fii gata gătit, că- 
s negreşită la ceasuri! 

Domnul Cicerone se sperie: 

— Unde să mă iei, coană Aristiţă? 

— Nu la cimitir, domoleşte-ţi teama! Încă nu... La vremea 
cuvenită, te-oi însoţi şi până acolo... Trag nădejdea, coliva 
să-ţi fie de soi... Deseară mergem la Algience. 


— Coană Aristiţă... Mi-e peste poate... Am un alt 
aranjament... 

— Ai pe dracu'! i-o reteză Verneasca dispreţuitoare. 

Butculescu încerca să se apere din răsputeri. 

— Nu te înţeleg, coană Aristiţă! Pe cuvânt dacă te înţeleg. 
Du-te dumneatale singură. Or să se bucure grozav, chiar se 
întrebau zilele trecute - inventă disperat - de ce le ocoleşti 
în ultima vreme. N-ai nevoie de mine... 

— Ba dimpotrivă! Îmi lipseşte un paj. Rânji: Te ştiam 
gentilom, Butculescule! Cum ai să laşi o bătrână singură să 
opintească în nămeţi la vreme de seară? 

Răpus de argument, domnul Cicerone tăcu. Bătrâna îi 
întoarse spatele uriaş. Picioarele umflate, greoaie, îi 
smulseră un geamăt, îngânat de vaietul duşumelelor. 

„Aşa, nepoate! Le poruncişi oilor alea să nu mă mai 
primească. Ei iată că-mi sticlesc ochii tot pe unde poftesc 
eu! S-o văz numa' pe servitoare că-l vâră în casă pe 
Butculescu şi că mie-mi zice zât!” 

Rămas singur, domnul Cicerone se azvârli pe sofa cu 
pumnii în gură. Se dusese de râpă frumoasa lui seară pe 
care şi-o făgăduise la surorile Algiu. Bun rămas ceasuri 
plăcute, de o bucurie domoală, gingaşă, între prietene 
dragi, stihuri delicate şi amintiri vechi; siluete elegante în 
crinoline uşoare de muselină, cu umbreluţe jucăuşe, ca 
nişte fluturaşi, domni impozanţi în redingote albastre, din 
postav de Flandra, ba mai departe, în cotlon neguros, un 
caftan de canavăţ, peste halat din tafta florie şi brâu cu 
două pumnale persane... Umbre topite în foile calendarului, 
definitiv şi iremediabil pierite pentru că nu-şi mai aminteşte 
nimeni de ele. Nimeni în afară de domnul Butculescu, de 
Zoe, Zinca şi Zizine. 

„Cred că suntem singurele persoane din lumea asta care 
o ţin minte pe Eugeniţa Varlam. A murit la nouăzeci şi unu 
de ani pe vremea când nenea Lăscăruş era caimacam... Se 
dădea în vânt după crema aceea albă, foarte dulce... Exact! 
Dame blanche Montreaux...“ 


Domnul Butculescu îşi şterse o lacrimă şi în curând 
adormi. 


XXX 


— Mai cu seamă, nu te expune... spuse domnul Mareş cu 
ochii la domnişoara Aurica. Fata căsca de zor. Fără 
imprudenţe gratuite... Bineînţeles, poţi face unele cercetări 
pe cont propriu... Sunt justificate, mai ales după discuţia cu 
Dabija... Fii atent în special noaptea! La cea mai mică 
bănuială, nu va şovâi să te lichideze... Da, da, ca de obicei... 
Deocamdată, e recomandabil să nu ne vedem... In extremis, 
ştii unde mă găseşti. Noroc şi nu uita! Fereşte-ţi spatele şi 
uită-te bine pe unde calci. 


XXX 


— Te aşteptam abia peste câteva zile, rosti generalul 
Averescu ţintind un punct pe harta Europei. Alături, atârna, 
la fel de mare, cea a României, o ciubotă scurtă fulgerată de 
săgeți albastre şi roşii. Se întoarse cu faţa la Dabija: Cum ţi 
se par planurile în ansamblu? 

— N-am izbutit încă, domnule general, să le studiez în 
întregime. Veţi avea raportul meu detaliat, marţea viitoare 
la ceasurile 9. În principiu, am propuneri privind o mai 
mare elasticitate a Armatelor a Il-a şi a Ill-a, mai multe 
variante pentru eventuale joncţiuni şi replieri, măsuri care 
să ne asigure coeziunea. Să nu cădem iar în greşeala din 
toamna lui 1916 când Armata a II-a n-a ajutat Corpul de la 
Olt, iar armata din nord s-a aflat în imposibilitate de a-i 
sprijini pe ceilalţi. 

— Mda, făcu Averescu ciupindu-şi bărbuţa căruntă. 
Toamna de tristă amintire... Dacă aş fi superstiţios, aş zice 
că e anotimpul favorabil nemților. În octombrie 1914, 


Hindenburg îi bate pe ruşi în Prusia Orientală, în 1916 
Falkenhayn dă lovitură după lovitură în Ardeal, Mackensen 
ocupă Dobrogea... În sfârşit!... Îmi pare bine că ai venit, 
generale. Am primit planurile de ofensivă coordonată ale lui 
Alexeiev şi Saharov. Vreau să le studiezi şi să-ţi întocmeşti 
raportul pe baza întregului material. Acesta este dosarul... 
Şi acum te ascult! Despre ce e vorba? 

Generalul Dabija îşi drese glasul şi la invitaţia lui 
Averescu scoase tabachera şi o ţigaretă. N-o aprinse, 
bătându-i capătul uşor în tăblia de argint. 

— Domnule general, am certitudinea că la Statul meu 
Major s-a strecurat un trădător. 

Averescu se lăsă pe spatele scaunului şi-l cercetă lung, cu 
privirea îngustată. 

— Iarăşi?! Ce se întâmplă cu unitatea asta, generale? E 
blestemată? 

Dabija relată succint şi sec faptele pe un ton care voia să 
arate că nu comentează, ci se mulţumeşte doar să nareze 
incidentul brut. 

— Eşti încredinţat că nu exagerezi? Ştii cum se întâmplă 
cu individul păţit... Acum, după nenorocirea cu Sturdza, 
suntem speriaţi, înclinați să dăm proporţii. 

— Trăim evenimente mult prea grave, domnule general, 
trudim întru pregătirea unei bătălii de importanţă vitală în 
istoria acestui neam, pentru a putea trece cu 
superficialitate peste asemenea fapte. În orice şoaptă, 
spunea bunicul meu, există şi o diavolie. Forţarea unui 
birou de Stat-Major în focul unor momente încleştate mi se 
pare mai mult decât o şoaptă. 

— Fără îndoială. Suspicionezi pe cineva anume? 

Dabija reflectă câteva secunde îndreptându-şi pe deget 
inelul sigiliu. 

— Nu. Toţi trei au venit cu recomandări excepţionale, 
sunt mai presus de orice bănuială. Poate că nu-s de acord 
cu... să zicem temperamentul maiorului Roşianu, fac 
eforturi însă să-mi amintesc că nu-i absolvent de şcoală 


militară, îndură anevoie unele rigori şi că e categoric un 
tehnician capabil. Faţă de Ioanid şi Teodorini nu pot ridica 
nici o obiecţie. 

— Ai luat măsuri? 

— Le-am acordat trei zile pentru descoperirea făptaşului. 
Vinovatul sau Curtea Marţială. 

— Cam dur, generale, nu găseşti? 

— Aveţi o soluţie mai bună? 

Averescu începu să tamburineze nervos coperta 
dosarului. 

— Fir-ar să fie! Suntem nevoiţi să facem acum şi poliţie! 
Ăsta nu mai e război serios! E hinghereală după 
cambrioleuri pe cheiurile Senei sau în Soho. 

— Spioni au existat dintotdeauna, domnule general, şi 
avem şi noi. Pe vremea lui Hannibal, iscoadelor rase în cap 
li se scriau pe piele informaţiile secrete cu cerneluri 
speciale rezistente, se aştepta creşterea părului, după care 
îndeplineau slujba de curieri, traversând liniştiţi taberele 
vrăjmaşe. 

— Hm! Aveau timp dumnealor! Ăştia de acum sunt mai 
rapizi... Oricum, aşa nu mai merge. Din câte ştiu eu, nici 
cartaginezul, nici Wellington, nici Suvorov n-au fost ipistaţi. 
Voi solicita chiar azi chemarea urgentă a colonelului Roman 
aici. 

Dabija îşi cobori pleoapele. „Deci, Averescu contra 
Berthelot şi Brătianu. Să vedem cine-i mai tare...“ 


Căpitanul Alexandru loanid deschise geamul şi aspiră 


de câteva ori aerul îngheţat. Pale de zăpadă purtate de 
viscol muşcau din ţigara aprinsă, un ţurţure atârna lacrimă 
lungă la marginea streşinii. Ioanid îl rupse şi-l păstră în 
palma fierbinte. Îi amintea anii de şcoală când ei, copiii, îi 
vânau ca pe nişte trofee. Îi sugeau fericiţi şi acum, după mai 
bine de douăzeci şi cinci de ani, căpitanul simţea încă gustul 
de gheaţă cu miros de lână udă şi aspră. Purta mănuşi 
croşetate, cu un deget, ţinute pereche de un şnur trainic 
care-i rodea gâtul deasupra guleraşului de uniformă. Se 
simţise „mare“, abia într-a patra, când maică-sa îi îngăduise 
primele mănuşi cu cinci degete, fără „sfoară“... Învăţase la 
Matei Basarab şi câteva case mai la vale, pe Călăraşi, exista 
o ghimirlie cu acoperiş scund unde ţurţurii „creşteau“ unul 
lângă altul amintind frânghiile oltenilor pe care atârnau 
căpăţânile de usturoi ca o colecţie de scalpuri. 

Azi, din Liceul Matei Basarab nemţii făcuseră spital de 
prostituate... Lui loanid îi venea greu să-şi imagineze 
transformate în lazaret sălile de clasă austere, cu pupitre 
cafenii, care aveau capac după modelul Liceului Louis le 
Grand din Paris, laboratorul de ştiinţe naturale, unde 
fascina - mai ales pe cei mici - un urangutan, împărat peste 
ceilalţi monştri prizonieri în dulapurile de sticlă, sala de 
gimnastică. Acolo aveau loc şi serbările de sfârşit de an. 
Băieţii jucau în travesti şi rolurile de fecioară, dar pe micul 
Alexandru cel mai mult îl interesau nu versurile alexandrine 
recitate cu patos, nici drama Ximenei ori tribulaţiile lui 


Cyrano, ci mingile de oină... Monsieur LafGret, dascălul de 
franceză, îi obliga să înveţe pe de rost pagini întregi din 
proza lui Balzac, Maupassant şi Paul Geraldy pentru a-i 
deprinde cu sinuozităţile limbii... lonică Bunescu, de 
geografie, era adept al metodei intuitive. Primăvara, îi 
scotea în curtea liceului, zgâria ţărâna cu un băț conturând 
harta României, principalele fluvii şi râuri. Un ulcior plin îi 
stătea totdeauna la îndemână. Turna apa în şănţuleţe cu 
picurişul, explicând de unde izvorăsc Oltul, Trotuşul, 
Mureşul, cum ajung de se îmbină, haltele până la gurile 
Dunării şi Marea cea mare... Ioanid simţi că i se face frig şi 
îşi strânse la gât mantaua. În odaie avea să fie o atmosferă 
polară, dar cel puţin n-o să-l sufoce mirosul de tutun rece, 
de odaie săracă, neaerisită la vreme de iarnă, specifică 
mizeriei mansardelor studenţeşti. O miasmă specială de 
țigări ieftine, aşternut cenuşiu şi mototolit, parcă totdeauna 
umed, încălţăminte veche şi picioare neîngrijite... 

„Încă trei fumuri şi închid...“ 

O lună trândavă, de vată, se târa moşnegeşte opintind să 
spintece nămeţii cerului. Nu ostenise nici viscolul. Din susur 
de şarpe devenise urlet înfricoşător, de fiară înfometată. 
Poate de aceea, căpitanul Ioanid nu auzi vaietul văzduhului 
sfâşiat. Limba de oţel se înfipse în uşorul ferestrei, păstrând 
o clipă tremurul mâinii din care ţâşnise. 

Buimăcit, căpitanul scrută întunericul. O singură clipă. 
Priveliştea era cuminte ca în felicitările de Crăciun catolice 
şi poveştile lui Andersen; căsuțe care trudeau sub căpiţe de 
omăt şi viscolul, mereu viscolul amplificând voluptatea 
închipuitului cămin cu sobă caldă, papuci de pâslă şi oale de 
aramă spânzurate în bucătăria veselă unde roboteşte 
„mama“ grăsună, caldă, rumenă... Scufiţa albă seamănă cu 
o conopidă bine scrobită... 

Cu o mişcare precipitată, Ioanid închise ferestrele 
oblonite şi smulse cuțitul din blana de lemn. Îl puse pe masă 
ca pe un corp străin ciudat, care simultan îţi stârneşte 
repulsie dar şi nestăpânită curiozitate ştiinţifică. 


Încet, lăsând clipe lungi să treacă între un nasture şi 
altul, îşi dezbumbă tunica, apoi cămaşa. În pijama - 
sminteală importată din papistăşime, pufnea mamă-sa care, 
socotind că-şi însoară azi-mâine feciorul, comandase la 
călugărițele Agapiei două duzini de cămăşi cu râuri - se 
strecură sub pilota de puf a coanei Ecaterina. Era un pat 
înalt, cu perne multe, atât de gogonate, încât Ioanid avea 
mereu sentimentul că doarme într-un hamac. Îşi puse 
mâinile sub ceafă, încercând să-şi orânduiască impresiile. 

Ochii rătăceau printre boscârţele gazdei fără luare 
aminte, cercetând alte cărări. 

„Un ceas cu cuc - din cottage-ul elveţian, năpădit de 
guguştiuci şi păsărele scotea capul o scăfârlie roşie cât o 
măslină cântând cu-cu pe nemţeşte - şi un corn al 
abundenței de porțelan albastru unde coana Ecaterina 
păstra „chitănţile“... 

„Doar doi centimetri şi mă achita. Ceasul râu, zicea 
mama. Să dai liturghie la biserică şi s-aprinzi lumânări 
vreme de şase săptămâni Sfântului Neculai, izbăvitorul de 
primejdie şi vrăjmaşi la drum.“ 

„..Dagherotipul căpitanului Anghel Vântu, bărbatul coanei 
Ecaterina, mort la Griviţa. E trist, îndepărtat, de parcă ar 
şti, „pozând“ italianului, că n-apucă Rusaliile... 

„Cine?... Cine poate să fie?... N-am stat la geam mai mult 
de şapte sau opt minute... A trecut din întâmplare, ori mă 
aştepta?...“ 

..„.„O poliţă din cireş cu un ceainic de argint şi trei cărţi: 
Cugetările lui Efrim Sirul - fratele cucoanei Ecaterina e 
ieromonah la Cernica - Istoria Bucurescilor de lonescu Gion 
ediţie princeps 1895 şi Almanahul gălățean al Damelor 
Române: reţete ieftine, îndreptar de tinere gospodine, 
povăţuitor întru toate nevoile şi rânduielile bisericeşti. 
Motto: De mâncarea-i bună acasă, lesne soţul birtul lasă, de 
ibovnice nu-i pasă!... 

„Am fost avertizat şi totuşi... Acceptăm teoretic aproape 
totul, şi mai ales când este vorba de alţii, surpriza noastră 


nu depăşeşte parametrii normalului. Când întâmplarea însă 
ne loveşte, intrăm în fantastic. Cuţitul ăsta - uite-l acolo, pe 
masă - pare pierdut de o fantomă...“ 

„.„„Un bufet vienez înalt, trist şi practic, aducând cu un 
sarcofag, în rafturile laterale, ca nişte terase rezemate pe 
colonete fuselate, zburdă fără să fugă o căprioară, suvenir 
din Borsec, ultima cutie de ţigări Kuru-Cişme, cu cartonul 
îngălbenit, pe care o atinsese căpitanul Anghel, o ulcică de 
lut cu trei narcise de tul, o cutioară emailată pentru ace de 
gămălie şi fotografia unei fete saşii, pieptănate şi îmbrăcate 
după moda anilor 1880. În conciul căţărat pe creştet e 
înfipt un trandafir înflorit, umerii căzuţi, ă la Eugenia de 
Montijo, sunt goi, chenăruiţi cu gupură, din dreptul 
subţiorilor, până la vâlcica dintre sâni. Figura e tristă, 
sceptică, fără poftă de viaţă, în ciuda sprâncenelor groase 
haiduceşti, îmbinate, şi a gurii cu colţurile ridicate. 

„Trebuie să fiu atent... De fapt, ce înseamnă să fiu atent? 
Nu te poţi feri de un glonţ când nu ştii din ce direcţie vine, 
nu-ţi poţi supraveghea în permanenţă spatele... Un lucru e 
limpede: nu voi pomeni nimănui de atentat, mi-ar ploua 
doar cu ponoase. Trebuie să-mi port singur de grijă... O 
ştim cu toţii, de mult, dar practic n-o învăţăm niciodată... 
Hm! Un cuţit...“ 

...„În ungherul dinspre răsărit, deasupra crivatului, cruci, 
icoane dispuse simetric. Lemnul vechi a plesnit, cicatrice pe 
obrazul Sfântului Ioan cel Mare, anii au însemnat sânul 
Preacuratei de la Olari, mâna ţeapănă a Sfântului Elefterie, 
tămăduitorul de dinţi. O candelă din sticlă de Bohemia, în 
zăbrea de argint, vieţuieşte anevoie. Mucul fitilului, cât 
capul de bondar, abia clipeşte. Când căpitanul Ioanid suflă 
în gazorniţă, licuriciul candelei spânzură noaptea odăii într- 
un cui albastru... 

„Un cuţit azvârlit cu adresă de circar sau văcar 
aventurier care străbate, fredonând melodii stranii şi 
sălbatice, preeriile texane... Da... Procedeul nu sună 


româneşte, nu-i iscat pe tărâmurile miloase ale 
Dâmboviţei...“ 

„.„.O carte poştală ilustrată, înfiptă în rama de stejar a 
oglinzii de deasupra lavaboului. Destinatar - coana 
Ecaterina. Expeditor - căpitanul Vântu Anghel, în tratament 
la Covasna, august 1875: „Scumpă consoartă, eu mi-s bine, 
dumneatale - raportează ordonanța - tot bine, roibul bine. 
Şi ţara tot bine! Auzii la Cazino, de la inşi deştepţi, c-o să 
cază guvernul. E bine. Cu bine...“ 


XXX 


Într-o căsuţă din Fundătura Doamnei, maiorul Gogu 
Roşianu şi Valeriu Ieodorini îşi sorbeau coniacul din 
păhăruţe de sticlă verde. În sobă mijea foc molcom, odaia 
mirosea a lemn de brad, rufe scrobite, fructe ţinute peste 
iarnă, a „bunici“... Pe figura maiorului Teodorini stăruia un 
zâmbet incert, ochii aburiţi de dispoziţie duioasă cercetau 
ulițele acelea fără nume, desţelenite de mult şi care nu se 
lasă străbătute decât o singură dată: „Acum douăzeci şi 
cinci de ani... Sunt cinşpe ani de atunci... Purtam scufiţă de 
dantelă şi ciorăpei cu ciucuri când...“ Bunicul avea un ceas 
mare de argint, cu capacele bombate, pivniţa era uriaşă şi 
bântuită de stafii - acolo, cu sufletul îngheţat de spaimă, 
citise micul Valeriu romanele domnului Walter Scott - 
bunica, slăbuţă, prăpăstioasă, mereu gata să plângă, 
arunca în ungherul odăilor, după obiceiul jupâneselor 
valahe, ierburi aromitoare: jaleş, mintă, iasmin. Tot ea cânta 
la clavir cu degete şubrede, uscate, arse în dulceţuri şi doar 
când bunicul lipsea - „dacă mi-e dor de țambal, fac chef cu 
lăutari sau mă duc la şantan“ - tapa fără cine ştie ce 
aptitudini dar punând suflet melodii cu aromă de trandafiri 
albaştri: muzicile domnului Lully, lieduri, Amorul unei 
fecioare... Bunica suferea că s-a născut prea târziu, tânjea 
după anii Rococo, nu-i păsa că în epocă lipsea săpunul sau 


se murea „din apendicită“ - cine are zile, trăieşte - îi 
dădeau lacrimile când privea tete-ă-tete-ul din porțelan de 
Sevres unde doamne graţioase cu talii să le prinzi într-un 
cercel, mereu dansând, primesc omagiile unor cavaleri 
eleganţi, îngenuncheaţi şi împovăraţi de pălării ninse cu 
pene de struţ. Culorile veşmintelor sunt rose şi bleu - 
minunat îngemănate cândva de doamna de Pompadour - 
bolile de trandafiri, aurii... Melodia preferată, Plaisir 
d'amour, n-o cânta decât când era răcită. Atunci, după două 
chinine şi un păhărel de vin tonic, se găsea într-o dispoziţie 
uşoară, vaporoasă, pusă pe şolticării. Îşi plimba degetele pe 
clapele de fildeş cu sentimentul că săvârşeşte un lucru 
neîngăduit - hotărât cântecul era mult prea îndrăzneţ, 
aproape frivol - a doua zi, se mărturisea duhovnicului... 
Credea în bobi, descântece, vrăji, ghioc, semne, vise, cheie 
de argint vârâtă în Biblia deschisă la întâmplare. 

— Ce faci, mon cher? Ai venit să tăcem împreună? 

Gogu Roşianu îi turnă în pahar, umplându-l până la buză: 
„adicătelea de ce să mă ostenesc de două ori?“ 

Teodorini ciocni de formă, nu era bâutor dar ştia să dea 
impresia că bea. Roşianu, expert, nu se lăsă înşelat. 

— Îţi arde domniei tale de rachiu, cum am chef eu acum 
să dansez cotillon. 

Valeriu  'Teodorini surâse blând. Avea obrajii uşor 
îmbujoraţi. 

— Chiar nu-ţi arde? Faci parte dintre fericiţii pentru care 
negrul nu e niciodată chiar negru. Pe ici pe colo, măcar la 
chenar, şi tot se întrevede oleacă de roz. 

— Ce vorbeşti, dom'le?! simulă Roşianu stupefacţia. 

— Pentru tine, râse Teodorini de parcă simpla constatare 
îl încânta la culme, viscolul e alizeu, nămeţii - covoraş de 
blăniţă albă, pantera - cotoi siamez cu panglică roşie la gât 
care se „asortează“ cu o canapea Biedermeyer, moartea... 
Moartea, un sejur mai mult sau mai puţin amuzant pe 
moşiile cu maci şi albăstriţe ale Domnului. Există sau nu 
există acolo şampanie Binet... 


— I-auzi! se miră Roşianu. În capul tău sălăşluieşte ideea 
că dacă primesc o carte poştală „Mon cher, nu zăbovi, sunt 
acilea birturi bine asortate, serviciu prompt, ireproşabil şi 
gratuit“, iau acceleratul ăla fără retur ca să-i strâng mâna 
lui Dumnezeu?! 

Un râs tâmp despică obrazul lui Teodorini: 

— Chestiunea e că n-o primeşti. Nu s-a inventat încă 
serviciu poştal pe ruta asta. 

Gogu Roşianu îl cercetă cu atenţie. 

— Beat nu eşti, şi nici nu e genul tău să te ameţeşti. Am 
să-ţi fac o mărturisire: cu excepţia whistului, mausului şi a 
pokerului - alte jocuri nici nu cunosc - obişnuiesc să joc cu 
cărţile pe masă. În concluzie! Ce vrei de la mine? Mă 
suspectezi de ceva? Întreabă-mă! Dacă am chef sau îmi 
convine îţi răspund, dacă nu, treaba ta. Detest pisicile, mai 
ales când am impresia că eu sunt şoarece. 

Valeriu Teodorini îşi descheie un nasture de la tunică şi îşi 
vâri mâna înăuntru, în dreptul inimii. Rosti liniştit, fără 
înverşunare, dintr-o dată straniu de detaşat: 

— Nu te suspectez... Eşti inteligent, jovial, amuzant, dar 
nu ticălos... Ca să fii foarte bun, sau foarte rău, îţi trebuie o 
anumită forţă... Iu nu o ai... Scuză-mă,nu o ai! 

— Iată un punct câştigat. Nu am forţa exceselor, sunt de 
acord cu tine. Nu mă interesează să fiu nici măcar cu un 
centimetru peste ce a fost bietul tăică-meu: un om 
cumsecade şi înlesnit, într-o urbe liniştită. Am căzut deci de 
acord! 'Te întreb atunci, ce dracu” vrei de la mine? 

— Faptul că nu te consider un tip malefic nu mă 
împiedică să sesizez că ai bun-simţ, perspicacitate, simţ de 
observaţiune. Care-i părerea ta despre Ioanid? 

— E un cretin, mai puţin cretin decât alţi frumoşi - 
întâmplător sunt şi onest, amănuntul ăsta l-ai omis - cretin 
şi superb. Curajul, ca tuturor imbecililor, îndeobşte lipsiţi de 
imaginaţie, nu-i lipseşte. Nu-i amarnic, se socoate buricul 
pământului şi de-ar fi să grindine cu bombe în jurul lui, 
înainte de a suspina amin, îşi va desăvârşi manichiura. După 


mine nu gândeşte, l-a greşit mă-sa frumos, şi de aici i se 
trage totul. Nu contest că e un cutezător. l-a mers însă din 
plin şi s-a obişnuit să aibă noroc. 

— Cred că exagerezi. 

Roşianu sorbi lung din pahar, rezemându-şi nasul în 
marginea de sticlă. 

— Sunt încredinţat că nu. În orice caz, nu o fac conştient. 
Atâta mă duc lumina şi înţelepciunea.  Ascultă-mă, 
Teodorini! Nu sunt invidios şi n-am fost niciodată. Ştii de 
ce? 

— Ştiu, râse Teodorini, ai o părere excelentă despre tine 
şi în plus, probabil, nu ţi-ai dorit altă soartă. 

— Exact! M-am simţit totdeauna - nu vorbesc de rahatul 
acestui rezbel - splendid în pielea mea. Iar dacă îţi închipui 
că Ioanid ar fi vreun spion neamţ, încredinţat sunt că te 
înşeli. N-are stofă! 

— Tu ai? 

Gogu Roşianu se înghesui. Între umeri. Declară pe un ton 
ciudat, care nu-i semăna: 

— Nu... Sincer cred că nu... Deşi... M-am rugat 
totdeauna lui Dumnezeu: Fere-mă, Doamne, de momente 
cruciale... Momentele acelea când nu ştii încotro s-o apuci... 
Cum trebuie să procedezi... Să rămâi împăcat cu lumea, cu 
ce-ai învăţat în poala de tafta sau stambă a mamei şi la 
şcoliţa din mahala... Să-ţi poţi privi obrazul clăbucit în 
oglindă... Înțeleptul, spun chinezii, nu dispreţuieşte nimic, 
înţelege orice... 

— Şi trădarea? 

Roşianu clătină trist capul. 


— Şi! 


— Ce înseamnă trădare? întrebă într-un târziu Gogu 
Roşianu. 

Avea o beţie ciudată, tristă, care ţinea de starea de spirit 
„imi vine să mă spânzur“ sau pur şi simplu „vreau să mă 
îmbăt, uite aşa, de-al dracului!“ şi nu de cantitatea de alcool 


consumat. Cu două păhăruţe de Martell nu-l vâra nimeni 
sub masă, iar la Tubingen era un as al campionatelor 
bahice. Cincizeci de halbe ingerate într-o oră, sau o carafă 
de Kirsch, băută dintr-o răsuflare. După aceea, slalom 
demonstrativ printre douăsprezece sticle goale înşirate în 
lungul salonului. Dacă ar fi răsturnat o singură glajă, era 
obligat să plătească întreaga consumaţie. Nu plătise 
niciodată... 

— Ce înseamnă trădare? repetă privind fix iconostasul 
dintre ferestre. Pe una din laturi, spânzurau mătănii de 
fildeş vârfuite de o cruce emailată turguoise, cu braţele în 
trifoi. Ce dracu' înseamnă trădare? 

Teodorini săltă din umeri. Socotea că întrebarea, pur 
retorică, nu merita, sau nu aştepta răspuns. 

„Are chef de ditirambe, ăsta e doar semnalul de pornire, 
o să-mi ţină o prelegere acum despre ideea de felonie, 
concept filosofic, politic, social... Nu-mi arde de discursuri 
inteligente, de cuvântăreţi înţelepţi...“ 

— Dacă te plictiseşti, spuse brusc Roşianu, de ce nu te 
duci acasă? 

Pe chipul maiorului leodorini se aşternu expresia 
imbecilă care-i  păcălea pe mulţi. Surprins de 
perspicacitatea gămanului, începu să râdă. Un râs scurt, 
din gât, ca un behăit. 

— Nu mă plictisesc... Îmi placi... Îmi placi mult... 

— Mie nu, se strâmbă Gogu Roşianu. Vreau să zic că nu- 
mi placi tu. Cu mine m-am împăcat de mult. 

Teodorini râse încântat. Timid în fond, îl stinghereau 
gentileţurile  ostentative, roşea la cel mai inofensiv 
compliment, prefera o sinceritate brutală care nu-l obliga. 

— Nu-mi placi, urmă Roşianu ştergându-şi ceafa asudată. 
Eşti prea intelectual pentru mine... Nu mă refer la 
kilogramele de tomuri îngurgitate. Am păscut şi eu destul, 
am fost îndeajuns de imbecil ca să-mi dau şi doctoratul. 
Rahat! Chestiunea e că simţi prea intelectual. Cum zicea 
prostul ăla, Kant... 


— Lasă-l pe Kant, spuse Teodorini amuzat. 

— Îl las. Uite ce vreau să zic. De pildă, presupunem că 
dumneata îmi salvezi viaţa. O să-ţi ridic osanale, am să-ţi 
aprind lumânări, o să le pălăvrăgesc şi răsnepoţilor despre 
maiorul Valeriu Teodorini. 

— N-ar fi cazul. 

— Ba da, pentru ăla salvatul. 'Trăncănind ode şi ridicând 
osanale ăluia de ţi-a fost binefăcător, ai sentimentul că ţi-ai 
mai achitat din datorie. Te simţi mai puţin meschin, pentru 
că în definitiv, superioritatea categorică a unui semen de-al 
nostru ajunge să ne ostenească, admiraţia începe să ia 
nuanţa şofranie a lalelei ce se cheamă invidie... Apropo, 
ştiai că boşii sunt singura nație care are un zeu al pizmei? 
Amănuntul mi se pare semnificativ. 

— Te-ai îmbătat. 

— Dacă da, profită! Profită de singurele momente când 
sunt pe de-a-ntregul sincer. Şi-acu' să-ţi zic de ce nu-mi 
placi. Nu mă simt la îndemână în prezenţa ta, şi dacă ar fi 
să fac un chef ai fi ultimul om care ar figura pe lista mea de 
oaspeţi. Îmi plac tipii bine dispuşi cu care să pot petrece 
într-o crâşmă din Vergului, cu bucate mitocăneşti: uger de 
văcuţă bine usturoiat, tuslama, ciorbiţă la minut, în vreme 
ce lăutarii balaoacheşi îmi cântă „Of, dorule!“ ori o 
Corăbierească îndrăcită. Pe dumneata, sclifosit, nu pentru 
că vrei, dar aşa ţi-e fizionomia, te văd doar la Capşa, 
consumând şalău ă la Victor Hugo, truites aux amandes, 
homari rococo, gigot de păun, lebădă sau colibri isteric... 

— Am ulcer, surâse Teodorini, şi în consecinţă gusturi mai 
puţin complicate. 

— Cum e mai rău! Deci - îşi ţuguie buzele - o aripă de pui 
rece şi cartofi natur! La care se asortează, bineînţeles, un 
pizzicato în re major, Berceusa de Mozart - asta ca moment 
frivol - sau nu ştiu ce zăpăceală a lui Paganini! Mersi! 
Domnul cu tine! 

Teodorini continua să se amuze. 

— Ai uitat damele... 


— Exact! După trei fleici şi patru-cinci flacoane de 
tămâioasă, colea, eu mă duc să-mi sting ardoarea la 
Madama Clemansa, pe Şepcari, în vreme ce tu fredonezi de 
inimă portocalie versuri  bleumarine din Rimbaud. 
Frumoasa inimii matale are ochi ca cicoarea - scuză-l pe ca- 
ci - cosiţă de mătase blondă şi degetul împiedicat în 
novelele bleu din Bibliotheque Rose. Metresa mea - azi a 
altuia - are subţiorile şi cracii goi, jartiere negre... Începu 
să cânte pe nas: „Ce picioruş nebun,/Ce elegant colţun/Să 
jur că i-am văzut şi calţaveta.“ ...Adică nu, ascultă pe ăsta! 
„Numai o noapte să fii a mea, dar până în zori de zi/Dorinţa- 
mi te cheamă acum, pe-acelaşi splendid drum/Căci te ador 
ştii bine...“ 

— Nu mai am nici un dubiu, oftă Valeriu Teodorini, te-ai 
afumat! Cred că am să plec... 

Gogu Roşianu replică pe melodie: 

— Pleacă!... „Noaptea când răsare tainic, chiar şi în vis, 
eu te zăresc mereu/Şi mă obsedează neîncetat, dragostea 
ce mi-ai jurat...“ Continuă pe ton obişnuit: Dar n-ai să pleci! 

— Crezi? râse Teodorini. 

— Precis. După expresia amicului Clayaux, ucis de o 
grenadă la Pralea, nu mi-ai scos încă viermii din nas. Tot 
mai speri să trec la mărturisiri complete. 

Valeriu 'Teodorini îşi greblă părul pe tâmple. Degetele 
lungi, sensibile, alunecară spre ceafă. Şi-o masă uşor, rotind 
capul de câteva ori. 

— M-ai ucis cu citatele şi poezioarele. 

— Cunosc şi altele. Uite, de pildă asta, a lui Adain, 
doftorul, mi s-a părut foarte înviorătoare. Ştii, ă la 
Bolintineanu: ...En  dix-neufrcent-dix-sept, au  Roumain 
victorieux/Le Francais pourra dire, en faisant ses adieux:/]e 
n'en connaissais qu'une, et j avais deux patries:/La France 
mon pays, et puis, la Roumanie... Mai vrei mostre, mon 
cher? 

— Su-fi-cient! Se ridică nesigur: Mă duc să mă culc. 


— Ura! Îţi spun sincer, abia aştept să rămân singur. Mă 
distrez mai bine. 

Teodorini chicoti: 

— De ce dracu” nu mi-ai spus-o mai devreme? 

— La ce bun? Ai ştiut din prima clipă că nu-ţi duc dorul, 
iar ca să te dau de umeri afară, tot nu puteam. Sunt prea 
bine crescut pentru asta. 

— Hm, bine crescut! Superstiţie! Superstiţia bunei 
educaţii. O floricică inutilă, mofturoasă şi incomodă. 

— De acord, dar trăieşte în fiecare grădiniţă, precum 
muşcatele din fereşti... Ce faci, n-ai plecat? 

Teodorini râse cu poftă: 

— Asta, apropo de etichetă? 

— Nu, dragule, mi-e pur şi simplu somn, iar înainte de a 
face nani, am chef să discut cu Gogu Roşianu în tâte-ăa- 
t6te... Ca să-ţi fie somnul lin, te asigur, îţi dau cuvântul de 
onoare că nu sunt agent german, bref, că nu-s omul pe 
care-l cauţi. Bate alte cărări, ciocăneşte la alte uşi! 

— Dacă-ţi dai cuvântul de onoare... 

Totul se petrecu instantaneu. Prin geamul ţăndărit cu 
zgomot pătrunse o pară mică, metalică, de culoare verzuie 
după cum băgă de seamă Teodorini într-o fracțiune de 
secundă, nimerind în pântecele şifonierului cu oglindă. 

Explozia îi asurzi şi se făcu întuneric. 


9 


e Bine ai venit la noi, coană Aristiţă! Închinăm o 
tescovină ori o jamaică? 

— Mă mulţumesc cu un Cointreau, c-ălelalte mă dau de-a 
dura. 

Ochii lui lorgu Cerchez surâdeau sub sprâncenele 
groase. Avea un obraz mereu sfecliu, cuprinzător, pe care 
trăsăturile lătăreţe se lăfăiau în voie. Trupul masiv, întreaga 
făptură emanau cumsecădenie, o bunătate imposibil de 
alterat - chiar răstignit pe ghilotină şi-ar fi scuzat gâdele 
„de, îşi face şi el slujba, săracul!“ - nimic nu-i mutila 
dispoziţia: o zi mohorâtă, ani de secetă, vicleniile 
arendaşilor pe care se jena să le dea în vileag, o moştenire 
ratată ori răutăţile semenilor. Hainii, firile meschine nu 
suportă bucuria altora, mânjesc cu dohot surâsul pruncului 
din leagăn, un cais înflorit, aroma zambilelor din duminica 
Paştilor. Iorgu Cerchez avea excelenta umoare pe care o 
generează de obicei - după cum opina profesorul Charcot - 
o digestie fără cusur. Răutăţile coanei Aristiţa le socotea de 
pildă badinerii, „adicătelea de ce nu ne-am amuza oleacă?“, 
intrigile, colportările tendenţioase, nişte „n-am ce face, 
trebuie să trăncănim la cafeluţă“ sau „tot nu citesc gazeta - 
numai minciuni - mai aflu ce se petrece în lume...“ 

Acum hohoti gros: 

— Te dezmierzi, cucoană, parole! N-am întâlnit încă ins, 
arătare de vis ori te miri ce, să te dea pe dumneata de-a 
dura! Ai vlagă cât să înfrângi un regiment de dorobanţi! 

Verneasca îşi încrucişă picioarele butucănoase gemând: 


— Ei, fătul meu, aşa şi aşa! Mi s-au trecut vremile cele 
vârtoase, de-acuma-s numai rămăşiţe! Eşti tu blajin la cuget 
şi opinteşti să-mi dai un curaj, şi iacă trebuşoară pentru 
care-ţi aduc mulţămită!... Dar iarăşi sătulă mi-s de betegi şi 
drag mi-e să-mi bucur sufletul cu privelişte înviorătoare. De 
s-ar încumeta Alexandrina să-şi arate ochişorii, multă 
dezmierdare inimii şi căutăturii ostenite mi-ar aduce. 

În privirea lui Iorgu Cerchez înflori livadă de cireşi. 
Alexandrina şi Adeluţa, dar mai dintâi şi dintâi, şi iarăşi 
dintâi, Alexandrina, iacă stâlpişorii pe care-şi rezema 
vieţişoara. 

— Alexandrina zăboveşte în iatac, desluşi cu voce aromită 
de duioşie. În ultimele zile, parcă tot nu i-a fost la 
îndemână... De, cucoană Aristiţă, îi făptură gingaşă hărăzită 
meleagului însorit şi vremilor dulci. Zilele înverşunate nu-i 
sunt pe potrivă şi iacă, ăl mai mărunt zvon ce stârneşte 
spaimă ori jale o zvârle zăcaşă. 

Ochii Verneascăi cercetară dintâi spre vârful nasului. 
Trase aer în piept înainte de a glăsui: 

— Şi de când zici că boleşte, Iorgule, maică? 

— De alaltăieri, oftă Cerchez. M-am întors de la Stoiceşti 
spre nămiezi şi-am găsit-o lâncezind pe sofaua din salon. 
Ochii i se umeziră şi şopti cu voce scăzută, ferind urechea 
zidurilor: Mi-i teamă să n-o răpună pieptul, coană Aristiţă. 
Cunoşti doară că acesta e beteşugul neamului care n-a 
cruţat-o nici pe soacră-mea, cucoana Raluca, şi nici pe 
bunică-sa... 

Prea tulburat ca să continue, începu să dezmierde lanţul 
ceasornicului, de parcă ar fi fost mătănii. Bătrâna, 
potrivindu-şi şoldurile în jilţ, se strâmbă plictisită. 

— Ăsta să-ţi fie necazul, Iorgule! Alexandrina e plămadă 
vârtoasă, nu s-a izbit mă-sii, aşa că grija ţi-e zadarnică. 
Poate însă că alte aleanuri îi cearcă sufleţelul. Nu-i lesne, de 
pildă, să oftezi întruna după omul dorit... 

Nu-şi urmă vorba, zvârlindu-i privire piezişă. Iorgu 
Cerchez ridică chipul însufleţit. 


— Doar afacerile mă mână de colo-colo, coană Aristiţă, şi 
Alexandrina a priceput-o. Opintesc să le fac trai lesnicios -— 
ei şi Adeluţei - pe cât îi cu putinţă, în vremi vrăjmaşe. i s-a 
mărturisit oare că aceasta e pricina care o încearcă? 

Verneasca îşi ciupi nervoasă un neg răsărit lângă aripa 
nasului. 

„Tăntălău eşti, fiule! Oare trebui să-ţi vâr degetul în ochi 
ca să pricepi?...“ 

Se mulţumi să rostească în doi peri, înconjurând cu 
degetul marginea păhăruţului de Cointreau: 

— E greu, muiere tânără şi singură... 

— Adevărat, dar cine-i vinovat? Oare am născocit eu 
războiul? Se află doar Alexandrina tânără şi singură? 

— Mai adăugeşte, fiule: atât de chipeşă, tânără şi 
singură. Spun drept, lorgule, nu ştiu cum te-a pălit norocul, 
căci nu eşti iscat pentru asemenea mândreţe de muiere. 
Ruptă din soare, avută şi de neam, zău că i se cuvenea ceva 
mai de soi! 

Cerchez dădu din cap surâzând fericit. 

— Adevărat, cucoană Aristiţă. Îmi cunosc belşugul de 
cusururi şi nu ostenesc a mulţămi cerului căci Alexandrina 
mi-e norocul şi bucuria... 

— Ei, iaca noroc şi bucurie după care jinduiesc şi alţii. Nu 
poate ieşi biata în uliţă, fără a nu trage după ea turmă de 
craidoni, că aşa-i românul nostru, bată-l mântuirea! Într-o 
mână ţine flinta, iar cu cealaltă cercetează şezut de muiere. 

— Coană Aristiţă! 

— Ce coană Aristiţă! Eu zic să caşti ochii că azi, mâine 
cum eşti tu tont, şi mereu urnit din bătătură, umblând după 
frunza frăsinelului, iar nevastă-ta, bleagă mioară, ţi-o saltă 
unul în şea şi du-te de-i caută în cea parte de lume! 

Iorgu Cerchez oftă cu tristeţe. 

— Amarnic îţi mai place să necăjeşti oamenii, coană 
Aristiţă... 

— Pentru că v-aţi deprins cu minciuni şi adevărul vă e 
nesuferit. Zi-i slutului că-i frumos şi cornoratului că s-a 


însurat cu Prea Curata şi să vezi cum le râde faţa şi te-mbie 
doar la vin dulce şi mieji de nucă. 

Iorgu Cerchez îşi înfipse mâinile în braţele jilţului. 

— Nu-ţi îngădui, cucoană Aristiţă, să insinuezi lucruri 
abjecte despre soţia mea. 

Bătrâna îi râse în nas. 

— Nu-ţi cer eu ţie învoială, fătul meu, după cum nui-oi 
cere nici lui Vodă, oricare ar fi pricina. De tot hazul e că nu 
ţi-o cere nici nevastă-ta! A bon entendeur salut! 


Doamna Cerchez lâncezea în balansoarul de lângă sobă, 
cu o broderie uitată în poale. Faldurile rochiei de casă, albă 
cu panglici din satin bleu, se desfăcuseră. Alexandrina ţinea 
picioarele pe grătar şi simţea căldura arzându-i genunchii, 
apoi urcând lacomă şi cuprinzându-i tot trupul. Era toropită 
şi gândurile îi rătăceau - senzaţia fizică asemănătoare 
alegea cărările - la augustul petrecut în vara lui 1910 la 
Carmen Sylva. Divine zilele acelea cu soare necruţător 
care-ţi dădea brânci să te scalzi în valurile diamantine, 
răcoroase ca o oranjadă băută pe nerăsuflate în zi de arşiţă, 
delicioasă halviţa şi feliile de harbuz vândute pe plajă de 
tătăruşi ochioşi, mărişori, ia! cât un deget... Splendide 
nopţile cu lună portocalie petrecute pe veranda largă, 
argintuită de puzderia stelelor. Din pâlnia gramofonului, 
ureche uriaşă de animal preistoric, glasul Adelinei Patti 
viersuia despre frumuseţea unor meleaguri îndepărtate, cu 
bărbaţi aprigi şi inimi fierbinţi, condottieri care ştiu să 
iubească şi să ucidă, firi neguroase, sălbatice, iscate pe 
tărâm binecuvântat de Dumnezeu cu poame aurii, mult 
soare şi aromă de chiparoase. Dimitrie le semăna... Îşi duse 
reflex mâna la obrazul pălmuit, dar gândul nu zăbovi, 
cercetă din nou alte cărări. Câtă nefericire să-i fi intrat în 
viaţă atât de târziu! Cuvintele sorei Angele trâmbiţau - 
trâmbiţele de argint ale arhanghelilor în cele zile de 
apocalips  - remuşcări, presimţiri  funeste. Tâmplele 
Alexandrinei zvâcneau: „Adulterul, crimă fără iertare... Ce- 


a legat Dumnezeu nu-i e îngăduit nimănui să deznoade... Să 
ne supunem! Judecata şi deciziile Atotputernicului, uneori 
de nepătruns, sunt definitive şi le vom înţelege la vremea 
cuvenită... Fericirea trupească, o turpitudine... Femeia, 
unealtă a lui Dumnezeu întru înmulţire şi continuitate...“ 

Aşa ar fi fost, dacă nu l-ar fi cunoscut pe Dimitrie. Cu 
Iorgu, nopţile fuseseră cuminţi, blânde, obligatorii. La 
început penibile, apoi plictisitoare. Aşa se fac copiii! Păcat 
că mecanismul e dezgustător... 

Când o sărutase Dimitrie prima oară... Obrajii 
Alexandrinei luară foc, inima începu să-i bată. Erau la laşi - 
câteva luni după refugiu - în casa Anei Racoviţă. Serată 
lipsită de strălucire cu ceai şi biscuiţi economici, multă 
îngrijorare, feţe adumbrite. 

„Marghiloman a spus... Brătianu pretinde... Regina nu va 
tolera... Averescu, eroul de la Oituz... N-avem echipament... 
20 de franci, kilogramul de unt... Mackensen e tare, n-avem 
generali pe potrivă!... Catastrofa de la Rahova - Cobadin - 
Tuzla... Ţarul Ferdinand de Coburg, un nebun!...“ 

Alexandrina se plictisea. Auzise de zece ori, de o sută de 
ori aceleaşi lucruri. Şi o dureau liniştea din jur, sărăcia, 
rochiile negre de doliu - Ilinca Voevozeanu, văduvă la 
douăzeci şi doi ani - ceaiul sălciu, mizeria, obrazul sfâşietor 
de trist al lui Iorgu, cu atât mai trist, cu cât îndeobşte vesel, 
robust, optimist, era de-ajuns să-l priveşti ca să-ţi închipui 
că vine Paştele... 

„Purta o rochie gris-souris, cu manşete mousquetaire 
din dantelă roz-pal. Îşi muşca buza de jos, fascinată, iar 
ochii umezi căutau spre vârful pantofilor de satin. Îi simţise 
privirea. Fixă, cutezătoare, fierbinte. Tandră şi în acelaşi 
timp necruțătoare. Un ofiţer uscăţiv, elegant, sobru. Emana 
o bărbăţie care-ţi tăia respiraţia. Se uitase la el nedumerită, 
cuprinsă de o emoție neobişnuită. Fără să schimbe un 
cuvânt, se retrăseseră amândoi în salonul turcesc. Erau 
singuri şi, amănunt caraghios, Alexandrina remarcase un 


cârlig desprins la draperia de brocart albastru brodat cu 
irişi. 

— Mă numesc Dabija. 

Alexandrina îşi îngăimă numele cu glas şovăitor. 

— Ştiu, o întrerupse generalul. Ştiu tot ce se poate şti în 
legătură cu persoana dumneavoastră. 

Tulburată, nu-şi găsea cuvintele. Încercase să fie cochetă: 

— Oare? 

— Sigur. Acum o lună, s-au împlinit cinci ani de când v-am 
văzut prima oară. Sunt cinci ani de când vă iubesc. 

N-o lăsase să-şi macine uimirea. Cu o îndrăzneală de 
pirat, înnebunit de patimă, într-o odaie, la trei metri de 
oaspeţi, unde în fiece clipă putea intra cineva, gazdă, slugi, 
Cerchez însuşi sau oricare musafir, o cuprinsese sălbatic în 
braţe şi o sărutase devorându-i buzele. 

Până atunci, Alexandrina avusese sentimentul că buzele îi 
sunt de lemn... După îmbrăţişările lui Iorgu, îşi spăla 
îndelung gura cu apă de lavandă. 

„Dimitrie! şopti, cu trupul tot o flacără. Mi-e dor de tine! 
M-ai jignit, m-ai înfricoşat, m-ai lovit, dar ai făcut din mine 
femeia ta... Şi mi-e dor de tine...“ 

— Porumbiţă! 

Doamna Cerchez întoarse capul, smulsă din vis. 

— Ah! Tu erai, lorgule... 

Cerchez îi sărută mâna, se aşeză pe un taburet la 
picioarele ei. 

— Cum te simţi, iubito? 

— Bine, surâse femeia chinuit. Bine de tot. Nu trebuie să 
fii îngrijorat din cauza mea. Adeluţa s-a culcat? 

— S-a culcat... Era tristă că nu te poate săruta. 

— Trebuia s-o laşi. 

— N-am vrut să te tulbure. 

Alexandrina îi mângâie uşor tâmpla. 

— Cine a fost la noi? Parcă am auzit glasuri. 

Figura lui Cerchez se înnegură. Săltă din umeri scârbit. 

— Coana Aristiţa Verneasca... 


Alexandrina îi zvârli o privire scurtă. Rosti cu glas 
nesigur: 

— Îmi pare bine că nu m-ai chemat. Doamne, cât ştie 
femeia aceasta să-ţi adumbrească sufletul! 

— Nu trebuie s-o bagi în seamă, spuse Cerchez 
sărutându-i vârful fiecărui deget. 

— Trebuie să poţi. 

— Eu pot. 

Alexandrina îi observă surâsul silnic. 

— Ce ţi-a spus? Ce-a mai născocit? Zi, lorgule, ţie nu-ţi 
stă bine să faci pe misteriosul. 

— Habar n-am... Nu-mi pasă... Îi sărută palmele reci: Te 
iubesc, Alexandrină. Lucrurile acestea s-au spus de mii de 
ori, dar n-am avut vreodată pretenţia de a fi original. Ie 
ador şi încredinţat sunt, îi singurul meu merit. 

Doamna Cerchez îi simţea greutatea capului pe 
genunchi. Înduioşată, stoarsă de milă, îi trecu degetele prin 
păr, alintându-l ca pe un copil. El, Iorgu, şi Adeluţa tot una 
erau în sufletul ei. 

— Eşti prea modest... Ar trebui să ceri mult... Mult mai 
mult. 

Iorgu îşi ridică fruntea. Ochii cerşetoreau, cercetând 
chipul nevestei cu adoraţie. 

— Cer imens! Nemăsurat de mult... să-ţi fiu mereu în 
preajmă. 

— Acesta e doar fapt împlinit, Iorgule! 

— Nu putem nimica hotări peste vrerea Proniei Cereşti... 
Adăugă împiedicat: Şi a ta... 

Alexandrina îl scrută cu atenţie. Altădată, asemenea 
vorbe ar fi umplut-o de spaimă. Acum simţea doar durere, 
intuind suferinţi nemeritate ce aveau să cutremure viaţa, 
întreg universul lui Cerchez. Şi-i era teamă nu de blestemul 
lui Iorgu - îi va săruta până la capătul zilelor batistele 
rămase în garderob doar la gândul că au fost atinse cândva 
de ea, o mănuşă desperecheată, fotografiile de la Mandy, 
până şi umbra... - ci de fulgerele Ziditorului. „Nimeni, 


decreta tot sora Angele, nu-şi poate născoci fericirea 
spălându-şi mâinile cu lacrimile altora...“ 

Îl apucă de urechi ca pe un căţeluş şi-l întrebă, surâzând 
cu dulceaţă: 

— Ia zi tu, lorgule, ce ţi-a băsnit Verneasca? 

— Nu-mi pasă. 

— Aceasta mi-ai mai spus-o. 

Cerchez i se smulse uşurel din strânsoarea palmelor, 
întoarse capul, ocolindu-i căutătura. Glasul răsună, năpustit 
de lacrimă: 

— Cândva, cineva mi te va desprinde... Făt-Frumos ce te 
va sălta pe şeaua calului într-aripat, de poveste, răpindu-te 
spre alt capăt de pământ. Departe de mine... Lucru ce 
negreşit se va împlini, căci prea mi-s sărac de însuşiri... 

Buzele Alexandrinei începură să tremure. Plângea, cum 
numai ea ştia să plângă, păstrând chip neted de madonă. 
Lui Cerchez îi răsări dinainte icoana Prea Curatei de la 
Schitul Vechi, pictată de un rus osândit la Siberia şi care 
izbutise prin vicleşug să se slobozească. Îşi măcinase traiul, 
până la cel din urmă suspin, găsind linişte şi alin în sfântă 
mânăstire din Moldova. Chipul Fecioarei, neasemuit de 
frumos, răsărea între mărgăritare şi catifele albastre. Două 
lacrimi însufleţite - să întinzi degetul să le culegi - periau 
obrazul diafan. 

— Doamne, Iorgule!... 

— Nu plânge, iubita mea! Numai nu plânge... Un lucru, 
te rog, ţine-l minte... Îngăduită ţi-e orice greşeală, căci eşti 
din făpturile alese ce pot fura cireşe chiar şi din livezile 
cerului fără a necâji Prea Sfinţii... 

— Ce vrei să spui, lorgule? îngăimă femeia. 

— Doar una! Nu mă lepăda. 


— Pot să rămân, Alexandrină? 

Ochii doamnei Cerchez alergară instinctiv spre patul 
năbuşit de horbotă înspumată şi se crispă. Ocoli privirea 
bărbatului - Doamne, câte nu se citeau acolo! implorare, 


dor, tot aleanul unui suflet înspăimântat - şi îngână 
înfigându-şi unghiile în palme. 

— Mă simt încă lipsită de puteri. Cruţă-mă... 

Iorgu Cerchez o privi lung, apoi îşi cobori pleoapele. 
Părăsi odaia cu umeri osteniţi. Îi desluşeai pe spinare - 
imaginea o fulgeră pe Alexandrina - obida şi lacrima din 
cuget. Mare, blând, semăna cu un câine Saint Bernard 
ocărât pentru a fi înfruntat nămeţi vrăjmaşi, pentru a fi 
smuls morţii unul, doi ori nouă temerari ai piscurilor. 

Ochii  Alexandrinei,  năpădiţi de lacrimi, cercetau 
arabescurile draperiei de pluş albastru. 

„Doamne! De ce nu l-ai născocit aprig? Crunt şi ticălos? E 
nevolnic, cu inima toată o rană, iar eu mânuiesc gârbaciul 
ca un gâde...“ 

Visase deunăzi că peste piersic de april, înflorit în livadă, 
turnase un ciubăr de apă clocotită. Copacul zâmbise chinuit 
şi, cu ultimă suflare, florile catifelii îi dezmierdaseră mâna. 

„Asta trebuie să fie“, îşi zise doamna Cerchez. Se ridică 
anevoie din balansoar şi se târi spre gheridonul de lângă 
pat. Sorbi până la ultima picătură paharul cu licoare 
întocmită de Sevasta spre a da brânci somnului. 

Afară, noaptea se zvârcolea, căznită de viscol. 


XXX 


— Doar nu v-o fi somn! se miră coana Aristiţa. Îs abia 
ceasurile 9! 

Cicerone Butculescu, numai o apă - toată seara îl dăduse 
Verneasca în undă, nu-i îngăduise clipă de răgaz - îndrăzni 
să cârtească: 

— Şi două de când ne aflăm în vizită. Parole, coană 
Aristiţă, n-ar trebui să exagerăm. Doamnele sunt ostenite. 

Dădu să se ridice dar bătrâna îl opri autoritară, 
atingându-i umărul cu bastonul. 


— Stai jos, Butculescule! Ia ziceţi, fetelor! Aţi tras astăzi 
la plug? 

Zoe, Zinca şi Zizine încercară să zâmbească. După o 
seară întreagă de emoţii, se simțeau literalmente epuizate. 
Dintâi, sosirea intempestivă a coanei Aristiţa, care o silise 
pe Anica să înfrângă porunca lui Dabija, strecurându-se 
tâlhăreşte în casă. Văzându-l pe domnul Cicerone, slujnica 
deschisese. Când să închidă, uşa se împiedicase în bastonul 
Verneascăi. Uluită, înlăturată din prag ca o muscă, Anica îşi 
făcuse cruce: 

— Doamne fereşte, cucoană! Parcă ai fi Fanache, majurul 
de la poliţie! Halal boieroaică! 

— Gura, fă, că te croiesc! Şi grijeşte repejor de o 
dulceaţă şi o cafea... Hai, hai, ştiu că v-aţi chivernisit! 

Slujnica, nedusă la biserică şi fără frică de stăpâne, îi ţinu 
piept: 

— Da' ce, cucoană, mi-ai păzit borşul pe plită, de cunoşti 
ce am în oale? 

— V-am văzut gunoiul în curte, toanto! exclamă cu 
satisfacţie bătrâna. Una să înveţi! După ordurile pe care le 
aruncă omul, îi afli belşugul din casă. Şi-acum lipseşti din 
faţa mea, că nu fac taifet cu slugile. 

Stupoarea surorilor Algiu când Verneasca le intrase în 
salon nu fusese egalată decât de jena Butculescului care, 
vânăt de confuzie, încercase să explice eufemistic iniţiativa 
bătrânei. Coana Aristiţa i-o retezase cu brutalitate: 

— Ci vorbeşte verde, Butculescu, şi nu te foi în izmene! 
Da, am vrut să-mi văd neamurile - suntem vere drepte - şi 
când eu poftesc ceva, nu s-a născut încă ăla care să mă 
împiedice s-o fac, chiar dacă-i ghinărar şi-l cheamă Dabija. 
Când l-oţi vedea, să-i ziceţi că ausweiss-ul lui îl folosesc în 
privată, după ce-mi iau clistirul... 

De două ceasuri surorile Algiu tremurau închinând 
aceeaşi rugăciune mută Cerului: „Doamne! De n-ar pica 
Dimitrie chiar astăzi!...“ 


Verneasca, dimpotrivă, se simţea excelent, sorbise cu 
poftă cafeaua şi ceruse al doilea rând de dulceaţă cu 
biscuiţi săraţi: „Prea multă zăhăreală mă îngreţoşează...“ 

— Ai ficatul sensibil, coană Aristiţă, observă domnul 
Cicerone ca să se afle în treabă. 

— Pe dracu”, sensibil! Zi că mi-e dor de un mizilic, ceva! 
Icrişoare netescuite, o felioară două de ghiudem... Chiar! 
Voi n-aveţi prin casă niscai lebăr din ăla muscălescul, în 
fine, ceva moale? Îşi supse un dinte găunos, explicând: 
strănutai azi-dimineaţă şi mi-a sărit sărăcia de proteză pe 
ţiment. A plesnit. De-acu' ce să fac? 

Distrat, domnul Cicerone sugeră aiurea: 

— Să nu mai răceşti, coană Aristiţă... 

Verneasca nu-i dădu atenţie: 

— Voi ce-aţi adormit? O chemaţi ori nu pe toanta aia de la 
bucătărie? 

Zizine se interesă, timidă: 

— Ai nevoie de Anica? 

— Ei nu, că eşti picată din lună! Nu-ţi spusei adineauri că 
poftesc ceva sărătură? Numa' moale să fie că-ţi povestii 
dandanaua cu dinţii. Nişte sardeluţe de Lissa ar fi bune... 

— De unde sardele, Aristiţă? se holbă Zoe. 

— Hai nu te miorlăi! Cu atâţia craidoni în casă, numai 
feţe luminate, vă geme cămara! 

Zinca şi Zizine se mirară într-un glas: 

— Craidoni?! 

— Da' cum le zice ălora de vin la bordel cu dame 
mascate? Arhangheli? 

Pe Zoe o podidiră lacrimile. 

— Cum poţi să vorbeşti aşa? Mi-e... mi-e ruşine pentru 
tine! 

— Ba pentru voi să vă fie, fata mea, că nu eu am deschis 
în casă tractir. 

De ruşine, Butculescu îşi vâri capul între umeri. Țintea 
aceeaşi pată cafenie de pe covor, neîndrăznind să ridice 
ochii. 


„Ce langaj de precupeaţă! Nici pe surugii nu i-am auzit 
folosind asemenea expresii triviale. Poate doar pescăresele 
din halele Parisului să-i ajungă în dreptul umărului. Ce 
calvar pentru domnişoarele Algiu!...“ 

— Degeaba ai rămas cu nasul în ţărână, Cicerone fiule, că 
nu la tine m-am referit. Damezele voalate nu-s de nasul 
claponilor! În toată viaţa n-ai ţinut în aşternut decât 
cărămizi calde şi plosca! 

Butculescu, tremurând de ruşine şi umilinţă, se ridică. 
Rosti într-o încercare disperată de a salva ceva din 
demnitatea ferfeniţită: 

— Îmi pare rău, coană Aristiţă, dar mă văd silit să mă 
retrag. Gluma are şi ea o margine. 

Bătrâna râse gros. 

— Dacă-ţi închipui că-mi prăpădesc vremea stând de şagă 
cu tine, apăi eşti mai nătântoc decât mi-am închipuit. 

— Omagiile mele! spuse bâlbâit Butculescu luând-o spre 
uşă. 

— Stai jos! Pleci când îţi spui eu. 

Domnul Cicerone, înspăimântat să nu-l apuce de poale, 
reteză încăperea şi ieşi precipitat. 

Surorile Algiu plângeau ghemuite pe canapea. 

— L-ai gonit! suspină Zinca. Pur şi simplu l-ai dat afară 
din casă. 

— „.„„afară din casă, hohotiră Zoe şi Zizine. 

— Pârţ! făcu bătrâna reproducând cu buzele sărace 
zgomotul. Mi-s dragi proştii ca izmenele de sâmbătă! 

— Nu ţi-or fi ţie, spuse Zinca. 

— Dar vă e vouă. Aferim! Trageţi nădejde că se însoară? 
Păi ăsta n-a fost nici la douăzeci de ani bărbat cum nu m-a 
greşit mama pe mine Cosânzeana! Una la mână! A doua, tot 
nu se poate însura cu toate trei. 

Ochii roşii ai Zoei clipiră mărunt: 

— Ştii bine că n-am umblat niciodată după măritiş. Ne-am 
opus chiar atunci când papa a insistat... 


— Cu alţii, fetiţo! Zi-mi mie unul singur care v-a cerut şi 
voi i-aţi zâmbărit, după cum vă învăţară la pension, că vă 
simţiţi onorate dar inimioarele vă bat pe alte uliţe! 

Zinca, zdrobită de ofense, prinse curaj: 

— În definitiv, sunt chestiuni care ne privesc pe noi. N- 
aveai dreptul să-l alungi pe domnul Cicerone... 

— „n-avem atât de mulţi prieteni ca să ne putem îngădui 
să-i pierdem. 

Verneasca o cercetă surprinsă: 

— Ia te uită, ai făcut gât! Vezi-ţi lungul nasului, Zinco, 
atâta îţi spun! Sunt verişoara voastră mai mare şi nenea 
Iliuţă v-a lăsat în grija mea. 

— De aia, sughiţă Zizine, plângem de câte ori vii la noi şi 
zăcem cu migrenă o săptămână. 

Zoe interveni: 

— Dacă nu-ţi place domnul Cicerone, n-ai decât să nu-l 
primeşti la tine acasă, nicicum să-l expediezi de la noi ca pe 
un argat. 

— „..ca pe un argat! 

— Voi aţi căpiat? rânji bătrâna. L-am zvârlit eu pe uşă sau 
a fugit el ca un iepure cu o alică în şezut? Dezmeticiţi-vă! 

Spumegă câteva clipe, zvârlindu-le priviri nimicitoare, 
apoi sări de pe scaun ca muşcată de bondar. 

— M-am săturat de bâzâit şi văicăreală. Întinse mâna: 
Cheile! 

De uimire, plânsul surorilor Algiu încetă instantaneu. 
Căscară ochii roşii: 

— Care chei?! 

— De la pavilionul lui nenea lliuţă! lute că m-am sastisit. 
La turmă de oi stă bine doar măgarului. 

— Pentru ce ai nevoie de chei? 

— Uite-aşa, vreau să văd şantanul iscat în casele lui 
unchiu-meu! 

— Aristiţă! 

— Nici o Aristiţă! Fuga marş, ori le iau singură? 

— N-ai să faci asta! rosti cu glas piţigăiat Zinca. 


— Ba pe mântuirea mea c-o fac! Urmă agresivă: Nu trei 
moşnege neputincioase or să mă împiedice şi nici măcar un 
ghinărar curvar care umblă după mândruţele altora şi 
sparge case de oameni cumsecade. 

Zoe suflă palidă de încordare: 

— Îţi îngădui... iartă-mă, dar îţi îngădui cu mult peste 
ceea ce se cuvine. 

— Parcă ştiţi voi ce se cuvine! Îmi daţi ori nu cheile? 

Zizine spuse prima minciună din viaţa ei: 

— Sunt... sunt la chiriaş. lar celălalt rând l-am rătăcit 
după moartea lui papa. Eram atât de tulburate. 

Zinca şi Zoe o priviră cu admiraţie. Ce minunat o ticluise! 
Nu zău, Zizine are uneori nişte spontaneităţi... 

— Aşa? făcu Verneasca furioasă. Ei bine, las” că le găsesc 
eu. 

Din doi paşi uriaşi, fu în faţa tabernacolului. Deschise 
uşiţa de cristal şi vâri mâna înăuntru. Se răsuci, 
triumfătoare, agitând ca pe un clopot colanul zornăitor. 

— Lasă-le acolo! gâfâi Zoe. 

— Lasă-le. 

Verneasca râse: 

— Ştii că aveţi haz? După ce m-am opintit să le găsesc? 

— O sun pe Anica! 

— Mă doare în spate de şuia aia! Nu bâzâiţi că mă întorc 
degrab'. Drumul îl ştiu singură. 

Se strecură pe uşă, iute şopârlă. Atât de iute, încât Anica 
abia avu timp să se ascundă în oficiul de lângă bucătărie. 


Verneasca aprinse lampa de pe birou. Se descurca lesne, 
cunoştea locurile. De câte ori nu tăifăsuise aici, dinaintea 
samovarului, cu nenea [liuţă! Pe bătrânul Algiu îl amuzau 
răutăţile Aristiţei - nu se afla în tot târgul limbă mai dibace 
în cleveteală - iar Verneasca, abandonată timpuriu de 
bărbat, se plictisea acasă. În plus, vizitele la nenea Iliuţă, 
jovial şi filotim, îi rotunjeau portofelul, acoperindu-i pentru 
o săptămână cheltuielile de coşniţă. Nu erau de lepădat nici 


nenumăratele ceaiuri cu mult rom, gustările delicate pe 
care batrânul le poruncea aduse în birou. Algiu era 
gurmand şi se dădea în vânt după hors-d'oeuvres-urile 
rafinate. Nicăieri nu mai mâncase Verneasca supă de 
moluşte picantă şi delicioasă sau pulpă de lebădă fiartă în 
şampanie şi ienibahar şi tăiată în felioare transparente. Dar 
drobul de păun stropit cu vinul acela spumos, uşor acidulat, 
de culoarea topazului... 

De poftă, coanei Aristiţa îi salivară şi ochii. Oftă aducerii 
aminte. În odăi - birou şi iatac - mirosea a tutun bun, a 
piele şi a Chypre. „Hm, ai văzut fante să nu duhnească a 
spiţerie? Până şi ordonanţele au ajuns să dea cu odicolon...“ 

Pe măsuţa volantă din stânga biroului găsi două sticle de 
Martell începute, o alta cu rachiu de Chios, o carafă de 
cristal în care Verneasca reperă, întâi după miros, apoi 
trăgând trei-patru gâturi zdravene, mastică. 

— Tot spirturi! bombăni cu o satisfacţie ciudată. Dintr-o 
singură înghiţitură, rândunica e răpusă. Cine ar fi crezut că 
mamelucul ăsta de Dimitrie e un Casanova! Ziceai că în 
afară de flintă şi „drepţi, răcane!“ nu-l taie capul la altceva. 

Când pătrunse în iatac, un zâmbet unsuros îi lăbărţă 
obrazul. O incita patul mototolit, harababura de dantelă 
fină care se înfoia spumoasă ca un albuş de ou bine bătut. 
Savura mai ales cu deliciu panglicile desfăcute iar o bucată 
de horbotă sfâşiată, la cearşaf, îi aprinse în ochi luciri 
lubrice. 

— Brava! În patul lui nenea Iliuţă... Cum s-ar zice, 
dumnealui, răposatul, gazda, nepoţelul cu bacanalele şi 
tuşa Aristiţa care veghează la fericirea guguştiucilor... Da, 
da... veghez eu să vă fie moale... Şi o să-ţi fie, nepoate, 
făgăduinţă fac!... Suntem doar în familie... 

Bătrâna, mereu neaşteptat de sprintenă, se strecură în 
spatele paravanului. Pe un fond azuriu, gheişe împiedicate, 
cu ghiozdane în spinare şi ochii subţiaţi de parcă ar fi 
cercetat mereu către soare, miroseau flori. Inventarie cu un 
ochi expert ştergarele, săpunul fin „Fleurs de Nice“, 


lavaboul de porțelan, două perii de cap şi pieptenul de 
baga. 

„Boscârţe  curăţele, cu cheltuială, dar în cumplită 
neorânduială! Pesemne că nici Anica nu are îngăduinţă să-şi 
vâre nasul... Ia te uită!...“ 

Ochii Verneascăi străluciră şi mulţumire fără seamăn îi 
învăpăie obrazul gălbinicios. O spelcă de aur cu căpeţel de 
safir, rătăcită în grabă - văzut-a cineva ibovnici să le ajungă 
vremea, să nu soarbă din bardaca bucuriei nelegiuite până 
la cea din urmă lacrimă, mereu nesătui, mereu cu sufletul la 
gură căci ceasul nu mai e ceas ci minută? - strălucea pe 
marginea lavaboului. 

Bătrâna o înşfăcă lacomă. Cunoştea podoaba, adusă 
mărţişor de Iorgu în cel dintâi an al războiului. Alexandrina 
o purta sub conci, adunând părul scurt de pe ceafă. 

O vâri în buzunarul adânc, unde-şi mai găsiră loc două 
linguriţe de argint şi o tabacheră emailată - „ce nu prinde 
bine la o casă de văduvoaie?“ - mai zăbovi adulmecând prin 
cabinetul de lucru al bătrânului Algiu şi unde acesta nu 
lucrase niciodată. 

La o vreme, socotind că a scotocit îndeajuns, deschise 
fereastra iatacului. Cu coupe-papier-ul de pe biroul fostului 
prezident de tribunal desprinse la un capăt una din 
stinghiile jaluzelei de lemn, închise, trase cu grijă perdelele 
de muselină şi suflă în lampă. 


— Nu vă mai deranjez! Îmi iau bastonul şi cale 
sprâncenată, coană Aristiţă! 

Zoe, Zinca şi Zizine, galbene, prăbuşite se uitau la ea ca 
la un strigoi. Când bătrâna le întoarse spinarea de muscal, 
îngăimară într-un glas: 

— Cheile! 

Verneasca rânji. Proteza, slăbită, se deplasă şi coana 
Aristiţa o puse la loc, împingând-o cu buza inferioară. 

— A! Cheile! Păi pe alea le păstrează baba suvenir, 
zânelor! Pagubă mare nu vă fac şi vorba aia, tot nu v-aţi 


spetit cu pomeni la parastasele lui nenea Iliuţă. 

Se regală câteva momente constatând efectul produs de 
cuvintele ei şi adăugă cu o bună dispoziţie sarcastică: 

— Ascultaţi povaţă înţeleaptă! Dacă poftiţi măcar un 
singur zuluf întreg şi nu frunţi pleşuve, nu suflaţi cuvinţel 
ghinărarului. La mânie, nu-l întrec nici tătarii cei 
înverşunaţi... La bună vedere, sau vorba Butculescului, mes 
hommages! 

În uliţă, Verneasca hotări râzând în guşă: „Am să mănânc 
un cârnat cu usturoi. Dar înainte-i trag o cănăţuie cu 
rachie. Mi-au deschis apetitul delicatesurile lui nepotu- 
meu!... Halal să-ţi fie, coană Aristiţă!...“ 


10 


Pe malul drept al Dâmboviţei, între Podul Mihai Vodă şi 


mânăstirea cu acelaşi nume ridicată pe vârf de gorgan şi 
strânsă în cingătoare înaltă din piatră de codru, şerpuiau 
scurt, cu convulsii neaşteptate, ulicioarele uneia dintre cele 
mai vechi mahalale ale Bucureştilor. Străzile Sapienţei, 
Pacienţei, Bateriilor, Dumbravei şi Brutus se împleteau cu 
uliţa Sfinţilor Apostoli care le reteza de-a curmezişul, 
dându-şi suspinul în Calea Rahovei. Aici, pe o palmă de loc, 
se îmbulzeau ghimirlii mărunte, coşcovite, cu zăvozi răi în 
curte, arnici roşu agăţat în copaci de mărţişor, iar vara, 
miros iute, aţâţător de fleici fripte pe jăratic sub oghial de 
cimbru. Şi tot aici, între muzici de scripcar cu pieptul scobit 
de oftică, vaiet de fecioară neiubită ori țipăt de liubovnică 
osândită pentru necredinţă, mişuna o lume ciudată, aprigă 
pe care ipistaţii o socoteau primejdioasă ocolind-o îndată ce 
pogora înserarea, iar şcoliţii călătoriţi o asemănau acelei 
cumplite Curţi a Miracolelori9) care pângărea Parisul 
Rigăi Soare. 

Străbătând mahalaua, colonelul Roman cerceta numerele 
caselor însemnate cu vopsea de-a dreptul pe pieptul 
coşmeliilor. Se întreba amuzat pe unde s-or ascunde 
camarazii lui Dobre, cojocarul, umbrele lui fidele. Din 
curiozitate strict profesională, întoarse de două ori capul. 
Nu zărise decât chivuţe scociorând prin lăzi de gunoi, un 
vidanjor potrivindu-şi ţigara în hârtie de gazetă, prunci cu 
nasul mânjit... 


Guţă Ac - de ce ac? Era subţire? Avea replică acidă? 
Înţepa cu şişul? - starostele cambrioleurilor şi al milogilor 
din Bucureşti, personaj respectat în lumea interlopă şi chiar 
printre vardişti - urma să-l aştepte într-o cocioabă de la 
poalele Mânăstirii Mihai Vodă... 

Colonelul îi strânse mâna - „maman Roman, trag nădejde 
că acum, acolo, în livezile de piersici şi caişi înfloriţi ale 
Domnului, dormi sau ţii capul întors“ - cântărindu-l cu o 
privire curioasă. Corespunzând aşteptărilor, Guţă Ac era 
zvelt, cam la vreo treizeci şi cinci de ani, frumuşel, oacheş, 
mlădiu. Deranja, obosind o vioiciune excesivă, o mobilitate 
de argint viu; ochii, buzele, mâinile, ultima fibră îi zvâcneau, 
neastâmpărate, întreaga făptură era scuturată de un 
permanent freamăt. 

— Cred că pricep, râse Roman, de ce ţi se spune Guţă Ac. 

— Eu nu cred. 

Avea o voce cultivată, surprinzătoare, bine timbrată. 

„Extraordinar! Ăsta îl bate pe Battistini, domnule! A ratat 
o carieră unică la Scala din Milano!“ 

— De ce? 

— Nu-mi zice Ac ori Spelcă fiin' că-s câine ogar. 

— Dar? 

— Smulg potcoavele cu bold de pălărie. O spun verde, nu 
mi-e teamă. Eu ţi-s de trebuinţă dumitale şi nu dumneatale 
mie. Umblaţi după pradă mai de soi decât niscai şuieri. 

— De unde ştii? 

Pungaşul râse scurt. 

— Ştiu. Şi acum sloboade-te, coane! Care ţi-e dorul ori 
oftatul? Dăm gaură? 

Colonelul Roman îl cercetă dintr-o parte, subţiind ochiul 
cu privire mai slabă. Şi-ar fi pus monoclul, dar nu trebuia să 
fii un psiholog fin ca să intuieşti genul de observaţii pe care 
l-ar fi generat amănuntul, aici, în parohia lui Spelcă. Îl 
surprindea contrastul dintre vocea armonioasă şi limbajul 
de şuţ, îl amuza decorul. Alături de obiecte caracteristice, 
de mahala, răsăreau în chip neaşteptat, şocând ca un nufăr 


proaspăt iţit într-o pubelă, mobile de preţ, piese scumpe, 
„fleacuri“ rafinate. De pildă în blidarul rudimentar 
sălăşluiau dimpreună bibelouri de Obor sau cumpărate de 
la Moşi şi un Galle elegant, pe laiţa îmbrăcată cu o scoarță 
părea uitată o Biblie rară în veşmânt de argint, în bahut-ul 
florentin unicat, cum nu se aflau poate zece în toată ţara, 
împărăţea un cocoş-puşculiţă uriaş, strident vopsit. 

— Manglite, desluşi scurt Guţă Ac, urmărind privirea 
colonelului. 

Roman surâse amuzat: 

— Citeşti în stele? 

— Nici măcar în gazete. Îs neşcolit, coane, semnez cu 
degetul. 

— Păcat... 

— De ce? Dacă se iscă ceva mai cu chichirez în lume, aflu 
oricum sau vin alţii să mi-o toarne. De-o pildă dumneata... 

— Eu n-am venit să te informez. 

— Ştiu. Ti-i de trebuinţă mandea. 

— Nu te înşeli. Uite... Roman ezită o clipă negăsind 
apelativul potrivit. Se hotări: Uite, domnule Guţă, trăim 
momente grele, zile în care se hotărăşte soarta războiului... 

Se întrerupse, ciupindu-şi uşor buza de jos. Cuvintele i se 
păreau searbăde, situaţia - dintr-o dată ilară, şi se întrebă 
dacă nu cumva el, Roman, şi-a pierdut bunul-simţ. Să faci 
declaraţii patriotarde unui pungaş, să-i vorbeşti despre 
neam, tron şi dinastie era absurd, smintit, de un ridicol 
monumental. Simţi privirea aţintită a gaborului şi, oftând 
imperceptibil, continuă: 

— M-am gândit că în aceste împrejurări dumneata ne-ai 
putea fi de mare folos. Completă flatându-l: Mai mare decât 
îţi închipui. 

— Ia te uită! râse Guţă Ac. Ajunsei şi ziua aia să strige 
sticleţii la mine SOS.! 

— Nu sunt sticlete. 

— Dar? 


— Ofiţer. Un ofiţer cu îndeletniciri mai... speciale să 
zicem. 

— Aha! Ginitor! Tot nu plivim în aceeaşi jumătate de 
Bucureşti. Cum de m-aţi luat în telescop? 

— Eşti un om inteligent, cu o mare influenţă asupra... 
prietenilor dumitale. 

— Zi-le şuleri, şi intri în gară. Hai s-o luăm pe scurtătură, 
coane! Dacă am priceput bine, ţi-s de trebuinţă lumea 
şuţilor şi căpetenia... De ce? 

— Ne aflăm sub ocupaţie, orice om poate fi util, atunci 
când strădania lui se alătură unui efort general. 

— Şi ce să facem? Să vămuim şoacăţii? 

Roman îl privi lung: 

— Şi asta. 

— Şi mai ce? 

Colonelul se lăsă pe spătarul în formă de trifoi. Scoase 
cutia de ţigări. Spelcă îi făcu semn să aştepte. Întinse mâna 
şi dibui în blidar un pachet de ţigări auriu. 

— la d-acilea, cu fumegante egiptene. Nu fac macedoniile 
de fotografia matale. 

Roman râse încetişor, mirosi cu plăcere ţigareta. 

— Le ştiu. Sunt excelente. 

— 'Te cred. Am ciordit un sac de la maiorul ăla neamţ care 
stă acum în casa Lahovary. După cum vezi, coane, gând la 
gând cu bucurie. 

— Mă bucur că ne înţelegem. 

— Vasăzică dăm cu palma în coteţele Fritzilor. După ce 
marfă? 

— Oricare. Furaţi tot ce vă cade în mână: bani, ţigări, 
stilouri, uniforme, chipie, alimente, ceasornice, aşternutul, 
cizmele din picioare, patul de sub ei. Umbra şi surâsul... 

Dintâi, hoţul îl măsură năuc apoi o scânteie de lumină îi 
fulgeră privirea. Fluieră lung: 

— S-a aprins semaforul, boierule! Nu boscârţele te 
interesează, ci viaţa amărăluţă! 


— Ai priceput. Viaţa amărăluţă, şicane cu orice chip. Un 
cerşetor pisălog şi respingător care se ţine de poalele lor, 
un flaşnetar care nu-i lasă să doarmă, sonerii care ţiuie în 
miez de noapte, şoareci, şobolani şi ploşniţe care le 
invadează casele, lăzi cu gunoaie răsturnate în prag, fire 
telefonice tăiate, lemne şi cărbuni uzi în pivniţă, 
pântecăraie, boli lumeşti, tot ce vă trece prin minte, cât de 
mult, mereu, sistematic. Orice, numai să turbeze, zilele, 
nopţile să le devină imposibile! 

— Uşurel, coane! spuse râzând Spelcă. Le-am priceput 
pe toate, nu şi trebuşoara cu pântecăraia şi bolile lumeşti. 
Cum o întoarcem aici? 

— Nu ţi-e străină tagma cerşetorilor, nu ţi-s străine nici 
cocotele de pe Cheiul Dâmboviţei şi din Crucea de Piatră. 

— Surori! Şi? 

Roman zâmbi. 

— 'Ţi-ar fi greu de pildă să-l povăţuieşti pe Fane Orbul - 
orb fie vorba între noi - ca atunci când cutreieră localurile 
încercând să-şi vândă şoriceii de catifea să dea o raită şi pe 
la bucătărie? Cât scociorăşte şeful prin oale să-i mânjească 
blidul de milog, amicul n-are decât să arunce un pumn cu 
praf de curăţenie în cazanul cu merinde de pe plită. 

Guţă Ac fluieră din nou admirativ: 

— Ai ceva glagorie, neamule, să nu-ţi fie de deochi! 

— Aşa şi aşa, concedă surâzând Roman. În chestiunea 
cealaltă, e şi mai simplu. N-ai decât să vorbeşti cu 
patroanele de la Papagalul Roşu şi Acasă, la mămica, 
respectiv madamele Margareta şi Eleonora. Astea-s 
bordelurile preferate de nemți. Când vin în petrecere, să le 
paseze doar „atinsele“. Îţi pot oferi câteva nume: Nuţa 
portjartier, lapa, Contesa, Mili Buric, Gigeta... 

Spelcă râse dând din cap: 

— Ai o inimă, să tai geamuri cu ea! Mili, Gigeta, lapa... 
Crupă şi gogire să umpli toată nemţimea... Da' dacă le ştii 
pe de-a rostul, de ce nu le iei dumneatale la o parolă? 


Colonelul îşi răsuci palma deschisă, într-un gest de 
neputinţă: 

— Ţi-am explicat! Te bucuri de o influenţă pe care noi nu 
o avem. 

— Las-o baltă, jupâne! M-ai periat îndeajuns, nu mai 
trebuie să-mi faci şi zulufi. Drotu-i bun, până nu te arde... 

— Mai e o problemă, îl întrerupse Roman. Oamenii 
dumitale, „şuieri“ ori de bogdaproste, mişună pretutindeni: 
pe stradă, în birturi, prăvălii, la gară, în biserici şi cimitire. 
Roagă-i să deschidă bine ochii şi urechile. Orice informaţie 
e prețioasă, oricât de măruntă. 

Spelcă îşi înfipse mâinile în şoldurile înguste: 

— Da ce-ţi închipui matale, coane, că şuţii din meleag, 
alde Nicu Tramvaistul, Zulă Mormânt, Sile Barosanu', Nae 
Picior mic, Gore Pârţ ori Ghiţă Recreaţie - îi lipsesc trei 
dinţi la streaşină de sus - or fi niscai Sorbonişti? Că pricep 
nemţeasca?! Poa' să dea din urechi până în cea zi, că tot 
păsărească aud. 

— Pesemne n-am fost îndeajuns de desluşit, spuse 
colonelul. Nu trebuie să vorbeşti germana ca să poţi culege 
unele informaţii: de exemplu să numeri câte trenuri militare 
pleacă din Gara de Nord, câte vagoane de muniții... Când e 
vorba de transporturi speciale, peroanele sunt deşertate, 
civilii alungaţi. De ologi, schilozi, moşnegi cu mâna întinsă 
nu ţin seamă, socotindu-i orbi şi neghiobi. Şi iar nu trebuie 
să le pricepi graiul ca să te uiţi în farfuriile cu mâncare din 
popote, să vezi soiul de merinde şi să-ţi dai seama în ce 
măsură sunt mulţumiţi ori nemulţumiţi ofiţerii şi ostaşii. Ori 
să-l tragi de limbă pe bucătar - de obicei român - sau doar 
să reţii ce discută cu ajutoarele lui. Bineînţeles, atât 
dumneata cât şi oamenii care te vor ajuta veţi fi răsplătiți. 
lată deocamdată o arvună, pentru primele cheltuieli. 

Guţă Ac se uită la teşchereaua de pânză cenuşie care 
părea ticsită. O expedie cu un bobârnac puternic în faţa 
colonelului: 


— Ia talerii, căci nu-mi fac trebuinţă, ţine-i pentru alţii, 
mai neprocopsiţi. 

Colonelul îl privi derutat: 

— Ce trebuie să înţeleg? 

— Taman ce-ţi zisei. Ni-s de prisos, mai cu seamă că ne 
vom răsplăti pe săturate din lipscănia cu şoacăţii. Doar 
două ceasornice babane ciordite într-o zi, şi dacă mai ţine 
halimaua lui Wilhelm şase luni, la zi de pace suntem toţi 
chiaburi. 

— Mda, surâse Roman. E o socoteală... 

— Mai e una! Bănui că sticleţii ne cunosc învoiala. Altfel 
greu de răzbit cu două rânduri de vardişti în spinare: şi-ai 
noştri şi ai nemților. 

— Se înţelege de la sine că poliţia va fi avertizată. 

Guţă Ac îl scoase în uliţă. Îşi plimbă privirea peste curţile 
năpădite de verdeață şi-i strecură printre dinţi, având grijă 
să păstreze expresia jovială a gazdei care-şi ia rămas-bun: 

— Ai trei ginitori pe urme, coane. Te-au adus până aici şi 
bag de seamă că încă nu s-au plictisit. Zi o vorbă şi te spăl 
de umbre. 

Roman  cercetă surprins împrejurimile. Hoţul avea 
categoric ochi de linx. 

— Mulţumesc, dar nu e nevoie. Lasă-i în pace, îmi sunt... 
prieteni. 

Spelcă ridică din umeri: 

— Cum ţi-i voia şi nevoia. Una să ţii minte! Când oi fi la 
ananghie, vino la Guţă Ac ca la tetea. S-auzim de bine. 

Roman îşi scoase mănuşile şi aprinse o ţigară ferind 
flacăra chibritului. Un vânt, subţire-aţă, tăia Bucureştii în 
felii. 

„Mai ai de învăţat, mon colonel!“ 

Şi se simţea ciudat de liniştit. 


Domnule general, 

vă aducem la cunoștință că, în urma unui Schimb de 
mesagii cu Bucureştiul, Consiliul de Coroană a respins 
cererea dumneavoastră privind transferul colonelului de 
informaţiuni Roman în Moldova, prezenţa domniei sale fiind 
indispensabilă pe teritoriul ocupat. Cu stimă... 


Averescu mototoli furios hârtia. O ţinu câteva clipe 
strânsă în pumn, apoi dădu drumul ghemotocului pe birou. 
Aprinse una din rarele țigarete pe care şi le îngăduia - una 
la patru, cinci sau chiar şase zile - şi o puse pe marginea 
scrumierei. Tutunul îi făcea rău, şi în general nu trăgea mai 
mult de trei fumuri, lăsând ţigareta să se consume singură. 

„În orice caz, au lucrat repede. Nu-s nici trei zile de când 
am discutat cu Dabija...“ reflectă uitându-se gânditor la 
harta ciopârţită a României. Fuseseră folosiţi desigur 
porumbei călători. Slavă Domnului, în debandada plecării, 
cel puţin păsările acestea atât de preţioase nu fuseseră 
uitate. În 1914, când nemţii invadaseră Belgia, serviciul de 
contrainformaţii ordonase uciderea a 30 000 de porumbei 
pentru a nu putea fi folosiţi de nemți. Acum, în Anglia 
existau peste 6 000 de asemenea „poştaşi“. Porumbeii se 
dovediseră cei mai rapizi, siguri şi fideli curieri. În timpul 
luptelor de la Oituz, unul din ei rănit, aproape pe moarte, s- 
a târât două zile pentru a ajunge la porumbar, aducând un 
mesaj de importanţă capitală. 

Da, iuți, incoruptibili, mai siguri decât câinii. Istorisea de 
pildă Berthelot, câtă bătaie de cap pricinuise spionajului 
aliat câinele ciobănesc prusac Fritz. Uneori trecea linia 
frontului şi de două-trei ori pe zi purtând comunicările 
agenţilor germani. S-a lăsat până la urmă capturat, cedând 
farmecelor unei domnişoare, căţeluşa Rosi, care îi fusese 
scoasă în cale... 

Tot datorită unei muieri puseseră mâna şi pe Schneider, 
acel tip cu fantezie nărăvaşă... Făcea o incizie în pântecele 
unui peşte viu unde îşi vâra mesajul, apoi îl slobozea în râu. 


Peştele era ulterior pescuit în perimetrul poziţiilor 
nemţeşti... 

„Fleacuri! se smulse din visare Averescu. Problema e ce 
fac cu Dabija... Hm! Mi-e teamă că va trebui să ne 
descurcăm singuri...“ 

Strivi ţigara şi ridicând receptorul ceru centralistului 
legătura cu N. 


— Mai avem exact douăzeci şi două de ore, trei minute şi 
unsprezece secunde, până la expirarea termenului. 

Maiorul Gogu Roşianu îşi pendulă ostentativ ceasornicul, 
ţinându-l de capătul lanţului. 

— Şi? întrebă posac Alexandru Ioanid. 

— Ce-i recităm ăluia? 

— Câinele soldatului. 

— Mă rog... Cum zici dumneata, nene... 

Valeriu Teodorini se bătu uşor cu pumnul peste gură. 

— Oricum, bag de seamă că eşti bine dispus. 

Roşianu se strâmbă plictisit: 

— 'Ţi-am explicat, mon cher, că asta-i fizionomia mea, că-i 
rezbel ori bătaie de flori la şosea. Mai am o nelămurire: îi 
spunem lui Dabija că a încercat cineva să ne smulgă 
potcoavele? 

Teodorini împinse scrumiera spre capătul mesei. 

— Este de datoria noastră să-l informăm. În orice caz, a 
mea. 

— În locul tău, interveni loanid, mi-aş vedea de treabă. Ai 
văzut ce s-a întâmplat cu sertarul lui Roşianu. Nu ghicesc 
deloc ce ai realiza povestindu-i lui Dabija că era să săriţi în 
aer. Suntem destul de mari ca să ne purtăm singuri de 
grijă. 

Roşianu îşi deschise bumbul de la tunică. Trase de guler 
încercând parcă să-l lărgească. 


— Scuză-mă, iubitule, dar raţionamentul matale nu-i 
faimos. Balaurul află oricum de explozie. E genul de 
amănunt pe care nu-l poţi ascunde în buzunarul de la vestă. 

— Natural, spuse Teodorini. Casa-i ferfeniţă iar pe uliţă, 
pelerinaj de târgoveţi, gură-cască şi n-am ce face, care vin 
să vadă ravagiile produse de bombă la acareturile madamei 
Tulnic. 

Ioanid ridică din umeri. 

— La urma urmelor, vă priveşte. Eu unul... 

Nu continuă. El unul ştia ce are de făcut. N-avea să-i 
povestească nici lui Dabija, nici altcuiva că se atentase la 
viaţa lui. Stiletul, înfăşurat în hârtie subţire, de mătase, îl 
ascunsese pe fundul lăzii de campanie. 

— Când se întoarce Dabija? întrebă Roşianu. 

Teodorini se uită instinctiv pe calendarul de birou. 

— Mâine. Au telefonat de la Cartier. 

— Trebuia să vină azi, observă Ioanid. 

— L-au reţinut probabil din cauza incendiului de la 
Plopiţa. Îţi dai seama, două hangare distruse şi cinci 
dirijabile făcute arşice. 

Roşianu căscă ochii: 

— Ce vorbeşti, dom'le! Asta-i sabotaj, clarisim! 

— Nu zic nu, rosti doctoral Ioanid, însă nici un accident 
nu-i exclus. Cunosc tipul de aparate. Sunt umplute cu 
hidrogen care e uşor inflamabil. De-ajuns o mică scurgere 
de gaz şi... Scoase un şuierat caracteristic, sugerând 
explozia. 

— N-au păţit tot aşa şi nemţii pe aerodromul din Alhorn? 
Şi n-a fost diversiune... 

— Aici te înşeli, interveni Teodorini. Isprava aparţine unei 
echipe de agenţi belgieni. Nemţii au pus mâna pe un bătrân 
invalid care se balada cam mult în jurul aeroportului. Au 
început să-l scotocească şi i-au găsit în proteză „raportul“ 
băieţilor despre îndeplinirea misiunii. O compunere în toată 
regula, cu lux de amănunte. 

Gogu Roşianu se ridică plictisit: 


— Dobitocii! Le-a fost teamă că explozia nu s-a auzit 
destul de departe?! 

— Pesemne. 

Căpitanul Ioanid închise cu zgomot încuietoarea metalică 
a servietei, apoi tacticos cureluşele de piele. 

— Ce faceţi? 

— Nu vezi? se hlizi Roşianu. Ne plimbăm cu bicicleta. 

— Hm, părerea mea e că în timp ce daţi din picioare să 
reflectaţi şi la raportul de mâine. Am onoarea să vă salut. 

Teodorini se uită lung în urma lui. Declară gânditor: 

— Nu există decât două posibilităţi: biroul ţi l-a scotocit o 
persoană străină, aceeaşi care a încercat ulterior să ne 
lichideze, sau... 

— Sau? 

Teodorini îl cercetă cu o privire concentrată: 

— Sau ţi l-ai „aranjat“ singur ca să creezi probleme. Eu 
ori loanid te deranjăm într-un fel, şi în ipoteza asta ai 
încercat să te debarasezi de noi. 

Roşianu se holbă perplex: 

— Ai căpiat?! 

— Nu încă, zâmbi silnic Teodorini. Oferă-mi dumneata 
altă variantă! 

— De ce să-ţi ofer? se bâlbâi vânăt de furie Gogu Roşianu. 
N-ai decât să ţi le născoceşti singur. În viaţa mea n-am auzit 
asemenea aberaţie! Vasăzică întâi îmi sulemenesc biroul ca 
să-l scot din ţâţâni pe Dabija, de parcă eu aş naviga în altă 
barcă - şi pe urmă, stând cu dumneata de vorbă îmi trimit 
alter-ego-ul în ogradă ca să-mi azvârle tot mie o bombă în 
țeastă. Du-te, domnule, şi fă-ţi Wassermanul, mă îngrijorezi! 

Trase ostentativ de poalele tunicii şi îşi puse chipiul. 

Teodorini continuă să surâdă la fel de liniştit: 

— De ce un alter-ego şi nu un complice? Argumentul e 
lipsit de relevanţă. 

— I-auzi! Adică îl plătesc pe unul să mă achite numai aşa, 
fiindcă tânjesc să mă înfăţişez Celui Veşnic de mână cu 
dumneata? 


— Poate că persoana a făcut exces de zel, erorile nu-s 
excluse. Sau, şi mai probabil, s-a gândit să scape cu ocazia 
asta şi de tine. 

Gogu Roşianu îşi trimise cu un bobârnac chipiul pe ceafă. 

— Foarte interesantă ipoteza, mon cher, şi-ţi făgăduiesc 
c-o să cuget la ea pe îndelete. Mi se pare însă că există un 
punct nevralgic. E valabilă nu numai pentru subsemnatul. 
Adicătelea de ce individul care a tras cu praştia n-ar fi 
amicul matale? 

Teodorini îşi ciupi uşor vârful nasului, apoi degetele îi 
alunecară spre bărbie, replică pe un ton categoric: 

— Pentru că eu ştiu că necunoscutul nu e complicele 
meu. 

— Halal logică! Auzi, nene! Cine te-a făcut pe dumneata 
ofiţer de contrainformaţii era beat mort sau pocnit cu o 
cărămidă în cap. Dacă stau şi mă gândesc, în fond n-ai nici o 
vină. 

— Am susţinut aceeaşi teorie, acum câteva clipe. Nu văd 
de ce te enervezi. 

Gogu Roşianu dădu din mână edificat: 

— Adio şi n-am parole! 

Teodorini îl urmări pe fereastră. Surâsul înghesuit între 
colţurile buzelor sărace nu-i părăsea obrazul. Când silueta 
bondoacă a lui Roşianu pieri, înghițită de uliţa strâmbă, se 
întoarse la masa de lucru. Scoase din buzunar un pacheţel 
minuscul. Despături atent hârtia de mătase şi privi cu 
atenţie bobiţele negre-argintii. Erau două. Dizolvate în apă, 
dădeau o cerneală simpatică. 

„Collargol! Cum naiba or fi ajuns aici?... Dar mai ales, 
cine le-a rătăcit?...“ 


Un rânjet untdelemniu lăbărţa trăsăturile coanei Aristiţa 
Verneasca. Semăna acum - iacăt-o în lumina firavă a 


dimineţii de Făurar - cu un bulibaşă ticăloşit în fărădelegi, 
cu madamele sulemenite de pe cheiurile cele spurcate ale 
Dâmboviţei. Răsăreau dinaintea portiţelor străjuite de 
fănăraş stacojiu la ceasul când luceafărul deschide ochi 
albastru, ademenind muşterii puicuţelor despuiate din 
salonul cu oglindă scorojită, persiene uzate şi foteluri 
cârmâzii tari tapiţate cu păr de cal. 

Sub cârpa udă, tăvălită prin cenuşă, straiul de argint al 
Prea Curatei dobândea o culoare caldă. Frecând cu 
nădejde, bătrâna chicotea - ziceai că behăie - chibzuind la 
cele ce ascundeau hăinuţa icoanei. O aflase de mult, când, 
vrând s-o curețe mai destoinic, desprinsese veşmântul din 
ţintişoare. Rămăsese cu bucata de lemn în mână, holbând 
ochii cât blidele la muierea zugrăvită aproape goală, în 
fustişoară scurtă de baletistă. Spurcase pictorul desfrânat 
şi păgân, dar la o urmă începuse să râdă. Încopciase din 
nou icoana şi se veselea nespus mai cu seamă când îi 
poposea în case părintele Ştefanache cu botezul. 

Ridică ochii spre pendula înaltă care străjuia blidarul 
vienez şi se miră în gura mare: 

— 11! Teribil mai fuge vremea! Acum era abia 9... mai 
ieri a fost duminică, ne aflăm în zi de vineri. 

Obişnuia să vorbească singură, deprindere veche 
căpătată din anii tinereţii şi care amarnic îl mai vâra în 
toate năbădăile pe Grigore. Tot pereţilor vorbea şi tată-său, 
cuconu Iase, după cum tot dumnealui, în asfinţitul vieţii 
ajunsese cu spaimă de calendar. Fusese om ciudat, cu 
hachiţe cât să saturi un azil de bătrâne, altfel croit decât 
frate-său. Nenea Iliuţă, bucuria târgului - de-ajuns să-l vezi 
şi răsărea soarele ori irmilicul lunii - numai voie bună şi 
risipă, şi drag de viaţă ocolea casele lui frate-său. Se vedeau 
rar, la înmormântări şi atunci Ilie avea grijă să-şi 
încrucişeze degetele spre a alunga piaza rea. Tase îl căuta 
însă cu dinadinsul, şi mai cu seamă la tribunal, unde Iliuţă, 
ca să nu intre în gura aprozilor, era silit să-l primească în 
cabinetul înalt, tapetat cu mătase vişinie. 


Aristiţa îi moştenise cărpănoşenia şi cugetul neguros, îi 
pricepuse inima închisă semenilor, căci simţea la fel. Nu 
îndrăgise pe nimeni într-o viaţă, nici măcar pe Grigore. Îl 
luase doar „ca să-şi facă rândul“. De înţeles însă, se 
înţelegea cu nenea Iliuţă. 

Gemând, cu durere aprigă în mădularele grele, 
Verneasca îşi trase pe umeri o manteluţă veche căptuşită cu 
biber. Era frig şi umed în iatac - celelalte odăi le ţinea 
încuiate încă dinainte de război spre a se descotorosi de 
slugi „vrăjmaşi cu simbrie şi pântece de iapă“ - apa din 
carafă prinsese pojghiţă subţire de gheaţă. 

Chibzuind la ceasul dejunului, bătrâna începu să 
scociorască în rafturile blidarului. 

„Merindeaţă de calic!“, oftă dibuind doi cartofi copţi, cu 
pielea zbârcită, rămaşi din ajun, o lingură de jumări - noroc 
cu parastasul Corneliei, tot au şi ăştia un bun în neam, mor 
ca muştele - şi o jumătate de ceapă. Rămase cu solniţa în 
mână, răsucind urechea teafără spre curte. Cineva zgâlţâna 
porţile cu nădejde şi lipsă de răbdare. 

— Ho! Că le dărâmi! urlă mânioasă. 

Zvârli un ştergar peste bucate, cercetă odaia dintr-o 
privire şi ieşi în coridorul întunecat, tabular ca un burlan. 

— Sărut mâinile, doamnă Vernescu. 

Bătrâna rămase pironită în prag, uluită de politeţea 
onctuoasă a glasului. Ai fi zis că altcineva îi zdruncinase 
porţile. 

— Vă rog să-mi scuzaţi ăâăăâ... impetuozitatea! Mareş 
surâse fermecător. Am avut impresia că nu auziţi. 

— Poţi fi încredinţat, mârâi Verneasca, dar tot nu-i rezon 
să-mi dărâmi casa. Intră, te cunosc... 

Mareş încercă să pară plăcut surprins. 

— N-aş fi îndrăznit să-mi închipui că v-am atras atenţia. 
Sunt încântat. 

— Lasă mofturile că nu te prind! Eşti chiriaşul 
Algiencelor. 


— Adevărat... Cum însă n-am avut plăcerea să vă fiu 
prezentat... 

— Când mă interesează pe mine cineva, n-am nevoie de 
carte de vizită, nici de introduceri speciale. Stai jos... Nu în 
ăla că-i desfundat. De-ajuns că ai tăbărât pe porţi, baremi 
lemnele să rămână întregi. 

Mareş o urmărea cu interes, ascunzându-şi zâmbetul. 
Bătrâna îl amuza copios şi-i stârnea curiozitatea. Îşi roti 
ochii prin încăpere, fără a avea aerul că inventariază. 
latacul era trist, fiecare ungher aromea bătrâneţe. 
Fotografiile sepia de pe pereţi, chilimul cu culorile stinse, 
hapurile de pe gheridon, cauciucul roşu, impudic al 
clistirului care se zărea după paravan. 

Coana Aristiţa întrebă brusc: 

— Ce ai în paporniţă? 

Mareş i-o întinse, zâmbind mereu: 

— O mică provizie de alimente... Vremurile strâmbă 
canoanele. Altădată se venea cu flori... 

— N-am păscut niciodată! Ai chibzuit bine, fiule. Nu ştiu 
ce gânduri te-au mânat în bătătura mea, dar mi-s pe 
jumătate câştigată. Ia zi, ce vrei? De casă n-ai nevoie, stai la 
tutele alea, tânără nu-s să-ţi pese ce culoare ţin la camizol, 
bani n-am! 

Mareş începu să râdă: 

— Poate că aveţi şi nu ştiţi. 

— Aici te înşeli, căci buzunările mi le-am cunoscut bine 
dintotdeauna. lar când le osândeşte crivățul, ţii socoată şi 
de o băncuţă. 

Totuşi ochii îi scăpărau, îl cerceta lacomă cu gura uşor 
întredeschisă. 

— Stimată doamnă, începu Mareş şovăitor, simulând că s- 
ar simţi stânjenit, trăim timpuri aspre... 

— Pe acestea le cunosc, căci avan le mai îndur. Dă-mi 
novele... 

Bărbatul făcu un gest cu mâna, vezi Doamne, 
intenţionase s-o menajeze, dar dacă doamna Vernescu 


gândea astfel, cu atât mai bine... 

— Vă explicam că nu mi-aş fi permis niciodată să vă fac o 
propunere, socotită altădată drept jignitoare. Din câte sunt 
informat, posedaţi o interesantă colecţie de monede. Dacă 
sunteţi dispusă să vă despărțiți de ea, urmează să fixaţi 
preţul şi vă stau la dispoziţie. 

Coana Aristiţa îşi ţuguie buzele, cântărindu-l lung, ca un 
preţăluitor: 

— Cine te-a informat? 

— Domnişoarele Algiu. Nădăjduiesc să n-o consideraţi 
drept indiscreţie. 

Bătrâna săltă din umeri cu dispreţ: 

— Nu există indiscreţii într-o urbe unde toată lumea ştie 
de câte ori în zi ieşi la privată şi cât de vrednic se dovedeşte 
în iatac fiecare purtător de nădragi. 

— Aveţi un mod de a vă exprima foarte direct, râse 
Mareş. 

— N-am alcătuit stihuri nici la douăzeci de ani. Alta, fătul 
meu! Cine-i nababul ăla de-i arde acum să-şi vâre paralele 
într-un săculeţe de tinichele? 

— Un colonel rus, încartiruit la Bacău, colecţionar 
pasionat. 

— În, făcu bătrâna ridicându-se anevoie. 

Deschise şifonierul cu oglindă plesnită. Încăperea se 
umplu cu o miasmă iute dulceagă. Mirosea a paciuli, 
levănţică, straie vechi neaerisite, sudoare mocnită, rufă 
muşcată de rugină. 

Bătrâna deşertă o veche pungă de tutun împrăştiind 
monedele pe mescioară, dinaintea negustorului. Mareş le 
aprecie dintr-o privire, le pipăi simulând interesul. Erau 
fără valoare, piese obişnuite strânse fără nici un 
discernământ, fireşte de către un novice. Coana Aristiţa îl 
urmărea sarcastică: 

—  Straşnice, fiule, nu-i aşa? Mahmudele, icusari, 
napoleoni austrieci şi alte năzbâtii de pe vremea lui tata 
Traian. 


Cu o mişcare bruscă le mătură furioasă de pe masă. 
Monedele se rostogoliră cu zgomot prin unghere. 

— Eu nu mă pricep, se scuză Mareş surprins de violenţa 
gestului. Nu văd însă de ce nu le-am arăta clientului. Au fost 
nenumărate cazuri, când piese considerate total lipsite de 
valoare s-au dovedit de preţ. De aceea există experţi... 

— Înaintea lor a existat bărbatu-meu, domnule! A ştiut ce 
vinde şi ce toacă, iar Algiencele, cât îs de netoate, n-au 
uitat-o. Prostul are ţinere de minte... 

Striga dezlănţuită, mânioasă peste măsură, şi Mareş 
schiţă intenţia de a se retrage. Se ridică în mâini pe braţele 
jeţului. Glasul, bubuit de tunet, al Verneascăi îl opri. 
Rămase sprijinit în palme, cu genunchii îndoiţi. 

— Ci stai locului! M-ai deranjarisit, dator mi-eşti 
desluşire. Cu ce gând tainic mi-ai bătut la porţi, 
bogasierule? 

Mareş se lăsă moale pe spătarul fotoliului. Verneasca era 
nebună, fără îndoială, dar cu minte vicleană, suplă, iute 
şopârlă. 

„Vrea să mă enerveze. Ei bine...“ Zâmbi larg: 

— Şi dacă nu vreau să vă spun? În definitiv - bag de 
seamă că ăsta-i limbajul care vă convine - eram dispus să vă 
fac o pomană. Nu cine ştie ce, rânji. Vreo cinci-şase mii. Am 
deghizat-o într-o ofertă onorabilă. De ce? Nu ştiu. M-am 
trezit peste noapte milostivul samaritean. V-am observat 
adulmecând plita surorilor Algiu, bătând cimitirul la 
înmormântări şi parastase. Două-trei ceremonii dintr- 
acestea pe săptămână şi v-aţi asigurat meniul zilnic. 

— M-ai spionat, vasăzică! răcni bătrâna. 

Mareş, calm, îşi aprinse un trabuc fără să ceară 
permisiune. Replică liniştit: 

— Am făcut exact ceea ce faceţi dumneavoastră de cel 
puţin cinci decenii în acest târg. 

Coana Aristiţa, vânătă, mugi: 

— Nu-ţi îngădui, telalule! Eu mi-s vlăstar de boieri 
pământeni. Când muică-ta şi strămuică-ta ţesălau vacile 


stăpânului, moşii mei hotărau sorții ăstei ţări. Porţi ciubote 
dar călcâiele ţi-s crăpate. [arina şi balega de la bordeiul lui 
tac'tu! Neam de neamul meu n-a coborât din trăsură... 

Mareş o întrerupse insolent: 

— Erau birjari? 

Coana Aristiţa ridică pumnii, gata să tabere asupra lui 
Mareş: 

— Afară! leşi afară, golanule! 

Mareş îşi potrivi cuşma până în dreptul urechilor 
surâzând. Îşi mişca buzele şi obrajii de parcă şi-ar fi clătit 
gura cu o băutură delicioasă. Arătă spre monedele risipite 
pe covor: 


— Aveam intenţia să vă ofer pe... „mahmudelele şi 
icusarii“ dumneavoastră cinci mii de lei... Ce ziceţi, facem 
târgul? 


Verneasca îi zvârli o căutătură galbenă şi negustorul 
urmă degajat: 

— Mi-ar conveni un răspuns imediat. Din câte am auzit, 
intrarea în casa domnişoarelor Algiu vă este formal 
interzisă, iar eu mâine plec la Bacău... Aştept, stimată 
doamnă. 

Bătrâna gâfâi. Nu-i trecuse mânia. Dar peste ifosele de 
boieroaică, pe care le trăia autentic, peste deprinderea 
veche de a stăpâni şi înspăimânta neamuri, bărbat, 
cunoştinţe, o urbe, împărăţea lăcomia. Ochii plini de otravă 
salivau. Gemu: 

— Ce vreai de la mine, ticălosule? 

Dar vocea răguşită nu mai avea vlagă. Mareş, surâzător, 
se aşeză din nou. Picior peste picior, gentil, afabil, ca într-un 
salon plin de dame graţioase, îmbrăcate în toalete de bal. 

— Aşa, coană Aristiţă! Acum putem discuta. 

În ograda pustiită de frig, ciori hămesite ciuguleau 
liniştea. 


11 


Î rântit leneş în fotoliul baroc, colonelul Hentsch privea 


gânditor fotografia înrămată a lui Ferdinand de Coburg, 
ţarul bulgarilor. Trăsăturile moi, vag orientale, ale 
neamţului erau animate de un surâs îngăduitor. De cealaltă 
parte a biroului, domnul Quintescu, elegant şi scrobit, îşi 
stăpânea greu iritarea. Colonelul îi auzea respiraţia 
precipitată, înregistra calm scârţâitul scaunului care îndura 
gemând nerăbdarea fostului ministru şi continua să 
privească figura ţarului. Era o poză caracteristică, la fel şi 
ipostaza arborată. În costum de suveran spaniol, din catifea 
neagră cu butoni de aur şi un clăbuc de dantelă Frivolite, 
ţinea o mână în şold, iar cealaltă rezemată într-o spadă 
splendidă. Pe degetele cu unghii lungi, abundau pietrele 
preţioase, în urechea stângă strălucea un cercel. Sub ochii 
de viezure nasul exagerat de mare, cărnos, săltat trufaş 
trăda pofte nedomolite, dorinţă pătimaşă, patologică de 
putere. Grand seigneur până la decadenţă, era iubitor de 
arte, causerie fină şi arlechinade, fiind el însuşi de altfel, în 
viaţă, un excelent actor. 

„Ce-o fi contemplând atâta poza aia?“ se întreba domnul 
Quintescu gata să explodeze. 

Hentsch împinse în sfârşit rama înzorzonată spre 
marginea mesei. Comentă surâzând: 

— Am primit-o azi de dimineaţă, în semn de omagiu şi 
preţuire. 

— l-au ajuns probabil la urechi, ricană Quintescu, 
ultimele şi răsunătoarele dumneavoastră succese. 


— Aşa mi-am închipuit şi eu. În orice caz ipoteza nu-i 
exclusă. Îi întinse peste masă cutia cu trabuce. De fapt ce vă 
supără? 

— Ce mă supără?! Asta-i culmea! explodă Quintescu. Au 
trecut trei săptămâni de când Porta a plecat în Moldova şi 
n-avem nici o veste pozitivă. 

— Activitatea unui agent de contrainformaţii presupune 
calm, răbdare şi oportunitate. Impetuozitatea nu-i cea mai 
prețioasă însuşire într-o astfel de muncă. Mai ţineţi seama 
şi de faptul că Porta acţionează pe teren inamic, unde nu 
poate miza pe aproape nici un ajutor. 

Quintescu săltă dispreţuitor din umeri: 

— La naiba, inamic! Voi acţionaţi aici, pe teritoriu 
ocupat... 

— Ceea ce se cheamă tot vrăjmaş, zâmbi liniştit Hentsch. 
Sentimentele dumneavoastră progermane, pentru care vă 
felicit şi pentru care vă suntem recunoscători, vă împiedică 
să sesizaţi realitatea. Suntem categoric detestaţi, simpatia 
românilor îndreptându-se de secole - fapt bine cunoscut - 
spre Franţa. 

— La foule! Nu plebea face destinul unei ţări. Românii 
sunt neghiobi, nu-şi cunosc interesele. 

— Probabil că dumneavoastră n-aţi ştiut să le explicaţi 
îndeajuns de bine. 

O spusese uşor, fără nuanţe, privindu-l pe sub gene. 

— Explicații! se enervă domnul Quintescu. Când ţii flinta 
în mână, n-ai nevoie să te justifici nici dinaintea lui 
Dumnezeu Tatăl. 

— Adevărat, Isus n-avea decât bici... Să lăsăm parabolele, 
domnule Quintescu. Cu o puşcă sau o mie, e greu de luptat 
împotriva a douăsprezece milioane de oameni, care nutresc 
o singură dorinţă şi ştiu să se bată pentru ea: să scape de 
noi, boşii... 

— Scuzaţi-mă,  colonele, îl întrerupse  Quintescu. 
Douăsprezece milioane suntem cu toţii, dintre care o bună 
parte se află aici, în teritoriul ocupat. 


— Ceea ce nu-i face mai puţin primejdioşi. Nu mai 
pomenesc de actele de sabotaj zilnice, dar, de circa o 
săptămână, s-a declanşat un nou război, al nervilor, perfid şi 
tenace, la care presupun că e antrenată toată populaţia. 

Domnul Quintescu îl cercetă surprins. Luă mecanic un 
trabuc şi scoase din veston forfecelul. Îi tăie atent capătul. 

— Habar n-am la ce vă referiţi. 

— Înseamnă că aţi avut noroc, râse scurt Hentsch, dacă 
n-aţi băgat de seamă că viaţa în Bucureştiul ocupat a 
devenit pentru nemți şi prietenii lor un iad. Mijloacele la 
care se recurge sunt neaşteptate, aş zice absurde şi ilare, 
dar extrem de eficace. Scopul: să ni se creeze o stare de 
nervi permanentă, să fim sistematic persecutați, să ne 
pierdem somnul, răbdarea, timpul. Făcând bilanţul unei 
săptămâni de „tratament“, n-aş zice că românii 
dumneavoastră suit tocmai proşti... 

— Tot nu înţeleg. Oferiţi-mi câteva exemple. 

— Am la dispoziţie nenumărate, o colecţie, se poate 
afirma fără exagerare, impresionantă. De pildă, toate 
localurile ocupate în momentul de faţă de către autorităţile 
germane, locuinţele ofiţerilor superiori şi chiar Cartierul 
nostru General, da, domnule Quintescu, această clădire, au 
fost invadate de şobolani. Sute şi mii de şobolani mişună, 
forfotesc în birouri, sub paturi, în cizme, la popote, în 
cazanele cu mâncare. Suficient să vă spun că funcţionarele 
noastre se află în pragul isteriei. Şi evident, toate pisicile au 
dispărut. Am ajuns să oferim o sută de mărci pentru un 
singur exemplar, fără nici un rezultat. Cetăţenii le ţin 
probabil sechestrate în casă, o să fim siliţi - oricât ar părea 
de caraghios - să trecem la rechiziţionări. 

Quintescu, sufocat de râs, îşi scoase pince-nez-ul şi îşi 
şterse ochii de lacrimi. 

— Dumnezeule mare! Viteaza armată a Kaiserului 
împotriva oştirilor de şobolani. 

— V-am spus că e vesel şi în acelaşi timp nu mă pot 
împiedica să apreciez fantezia inepuizabilă a conaţionalilor 


dumneavoastră „nătângi“. Să vă mai dau câteva mostre: în 
fiecare noapte suntem treziţi de câteva ori de ţârâitul 
soneriei sau apeluri telefonice. Zeci de echipe de lăutari 
colindă oraşul în orele de siestă cântând, dar ce spun 
cântând, urlând de inimă albastră. Nevestele ofiţerilor 
noştri primesc scrisori anonime în care li se comunică 
infidelităţile soţilor, numele amantei sau al bordelului pe 
care-l frecventează. Dinaintea locuinţelor găsim în fiece 
dimineaţă hârdaie pestilenţiale care ar fi trebuit deşertate 
la canal, hoituri, putreziciuni, tot soiul de murdaării. 

— Ah! hohoti Quintescu. Ca c'est plus fort que tout. De 
neînchipuit! 

— Bănuiesc, urmă Hentsch, că au fost mobilizați şi 
borfaşii, şi în această privinţă îmi vine să cred că românii 
sunt extrem de dotați, se dovedesc talente autentice, 
concurând strâns cu rudele lor, italienii. În afară de 
spargeri - şi aici se simte şicana, se fură orice, bijuterii, 
arme, proteza dintr-un pahar cu apă sau limba de pantofi - 
furturile în plină stradă au ajuns o calamitate. Ne dispar din 
senin actele, cheile, ţigările, ceasul, ochelarii. 

Pe Quintescu îl dureau fălcile. 

— N-am mai râs atât de la spectacolele lui Karatis! 
Borfaşii, ce idee! 

— Nu numai ei, domnule Quintescu. Borfaşi, milogi, 
surugii, copii şi bătrâni, femeile, uvrierii, intelectualii, 
întreaga populaţie civilă. Ieri, toţi ofiţerii care au luat masa 
la popota Continentalului s-au îmbolnăvit de diaree. Cozile 
de la toalete ofereau un spectacol îndeajuns de penibil. 

— Bine, reuşi să îngaime Quintescu, dar aici e o mână 
diabolică. 

— Vă mai îndoiţi? zâmbi amar Hentsch. Un creier 
machiavelic care a născocit tot acest bâlci şi care totodată îl 
coordonează. Rezultatul este, din punctul de vedere al 
inamicului, excelent. De o săptămână în birourile noastre 
practic nu se mai lucrează, nu poţi deschide o uşă fără să 
dai de figuri galbene, nedormite, cu nervii în vârful 


degetelor, sau care orbecăie neputincioşi printre hârtii 
pentru că le-au dispărut ochelarii. Ca vechi jucător de tenis, 
obişnuit să-mi apreciez un adversar de valoare, nu pot 
decât să-l felicit pe colonelul Roman. 

— Ele autorul? 

— Dar bineînţeles. Toată această mascaradă îi poartă 
semnătura. 

Domnul Quintescu redeveni serios: 

— Mi se pare fantastic că încă n-aţi reuşit să-i veniţi de 
hac. Cu atâţia oameni mobilizați pe urmele lui, cu chipul pe 
toate zidurile, cu toată recompensa promisă, hotărât e 
fantastic! 

— Nu chiar, replică placid Hentsch. În afară de faptul că 
avem de-a face cu un personaj redutabil din multe puncte 
de vedere, se bucură în plus de sprijinul devotat al 
populaţiei. E apărat, ascuns, însoţit de gărzi personale 
discrete - în privinţa aceasta posed informaţii exacte, am un 
agent care i-a adulmecat în fine urma şi a cărui soartă, 
sincer, o tem - dispune de nenumărate locuinţe 
conspirative. 

— Şi totuşi ce aveţi de gând să faceţi? Omul acesta pur şi 
simplu sfidează, mai mult, ridiculizează autoritatea 
Administraţiei Militare germane. 

— E inutil, domnule Quintescu, să ne biciuiţi orgoliul. 
Simţim singuri greutatea palmei. Deocamdată urmărim 
pista dibuită de spionul nostru. Trebuie lucrat cu mult tact 
şi delicateţe. Încercăm să prindem o vulpe extrem de abilă. 

Îl întrerupse un ciocănit uşor şi uşa se deschise fără 
zgomot. Un ofiţer înalt, sfrijit, cu expresie năucă, de lunatic, 
bătu puternic din călcâie. 

— Dacă a venit generalul von Lewetzov, spuse Hentsch, 
pofteşte-l. 

— Tocmai... Tocmai că nu poate veni, Werner de la 
magazie a dispărut. 

Fruntea colonelului se încruntă: 


— Nu eşti în toate minţile? Ce naiba am eu cu feldwebelul 
de la magazie? Vorbesc de generalul von Lewetzov. 

— Am înţeles, domnule colonel, dar fără Werner nu poate 
veni. Doar dacă spargem magazia. 

— Să spargeţi magazia?! 

— Permiteţi să raportez! Domnului general i s-au furat 
pantalonii de la toate uniformele. Şase perechi. Susţine că 
nu se poate prezenta la Marele Cartier al Grupului de 
Armate Mackensen doar în tunică şi cizme. 

Hentsch se uită semnificativ la Quintescu. Era vânăt de 
râs, şi colonelului îi fu teamă că fostul ministru ar putea 
avea un atac. 


În aceeaşi după-amiază, bucureştenii citeau afişe lipite pe 
fiecare a zecea clădire. Erau negre, literele uriaşe albe, iar 
chipul colonelului Roman impertinent de vesel - singura 
fotografie de care dispuneau nemţii - zâmbea într-un 
chenar roşu. 


Acest criminal deosebit de primejdios este căutat de 
poliţia militară germană şi de poliţia română. Ținând seama 
de pericolul excepţional pe care-l prezintă, pentru orice 
informaţie care ar duce la prinderea numitului Barbu 
Roman autorităţile germane instituie un premiu de 25 000 
de lei. Recompensa pentru capturarea lui, viu sau mort, 
este de 50 000. 

Administraţia Militară de Ocupaţie în România. 


Un domn în vârstă, fost profesor de limba latină la 
Colegiul Sfântul Sava, întoarse spatele grupului mut care 
citea afişul - oamenii nu îndrăzneau să vorbească, 
comentau doar din priviri - şi luă viscolul în faţă pe Strada 
Academiei. 

„Cretinii! Criminal primejdios! Nimeni n-a oferit vreodată 
50 000 - o casă! - pentru un lerente sau Sucă, ucigaşul din 
Tei. Roman ăsta trebuie să fie un copil brav. Am avut în 


1899 un elev, Roman, cam zurbagiu. Nemţii n-au avut 
niciodată psihologie. Cu asemenea tactică, nu pui în veci 
mâna pe omul râvnit. Vox clamantis in deserto... Da, da, 
acum mi-l amintesc bine. Avea o cravată în picăţele şi o 
colecţie de broscuţe de tablă... Gerundivul îi dădea mereu 
de furcă...“ 

Începu să-şi caute cheile şi-l uită. 


XXX 


Îi scoase cu gesturi delicate gluga şi-i răvăşi părul care se 
desprinse din coc învăluindu-i umerii. Spelcile se risipiră pe 
covor, dar nici unul nu le luă în seamă. 

— Ce-i cu tine, Sandrela? Pari foarte tulburată. 

Dabija scrută atent chipul palid, ochii muşcaţi de 
cearcăne viorii, buzele neliniştite, bărbia care tremura a 
plâns. O luă în braţe şoptindu-i: 

— Mi-a fost îngrozitor de greu fără tine. Şase zile de 
caznă... 

Era ostenit, figura cu trăsături dure, unghiulare, părea şi 
mai contractată ca de obicei. Arăta însă puternic, sigur de 
el. Proaspăt îmbăiat, trupul emana o aromă uşoară Chypre. 

— Abia am scăpat, bolborosi doamna Cerchez. Nu stau 
mult... Mi-e îngrozitor de frică... 

Generalul îi astupă gura cu palma. 

— St! Ai să-mi povesteşti totul. Spune-mi întâi că mă 
iubeşti... 

Se cuprinseră într-o îmbrăţişare disperată. Alexandrina îi 
tremura în braţe, rândunică răpusă. Când o depuse în jilţul 
bătrânului Algiu, simţi cum i se strânge inima. 1 se părea 
fragilă, gingaşă, prea gingaşă pentru tot ce o înconjura: 
vremurile aspre, războiul, oamenii, iarna care se zgâia în 
fereşti, biroul lui nenea lliuţă cu aromă de crai bătrân şi 
bon-viveur, pentru el, Dabija, prea puternic, nedomolit, 
excesiv, autoritar. 


Îi duse la buze un păhărel cu Cointreau. Doamna Cerchez 
deschise ochii şi se strâmbă. 

— Bea-l! o încurajă surâzând generalul. Te rog eu. Tot şi 
dintr-o dată. O să te simţi după aceea mult mai bine. Aşa... 
Şi-acuma spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Iorgu ştie, suflă Alexandrina şi ochii i se umplură 
instantaneu de lacrimi. 

Dabija o cercetă lung, parcă încercând să înţeleagă. 
Dintr-o dată, chipul i se destinse. 

— A! Aşa... Perfect. Asta uşurează considerabil lucrurile. 

— Te implor, Dimitrie, încetează. Nu suport să te văd atât 
de crud. 

— Lasă-mă pe mine acum. Avem timp să discutăm 
subiectul. Cum a aflat? Ce ţi-a spus concret? 

— Nimic. M-a implorat doar să nu-l părăsesc. Orice s-ar 
întâmpla... 

„Hm! Bărbat! gândi Dabija. Eu te-aş omori...“ 

Dar nu spuse nimic. 

— Trebuia să-i vezi ochii! Nu, aşa ceva nu se poate 
îndura! 

Începu să clatine zbuciumat din cap şi îşi ascunse chipul 
în palme. 

— Calm, fetiţo. Ţi-a mai spus şi altceva? 

— Nu-i de-ajuns? ţipă Alexandrina. Voiai să mă biciuiască 
la scară cum a făcut bunicul cu prima lui nevastă? 

— Am înţeles că eşti măritată cu un gentilom, nu cu un 
rândaş. 

Un rictus schimonosi chipul femeii. 

— Şi boier Manole ce era? Ţigan rob? Dar tu? Tu?? 

Dabija îi mângâie obrajii uzi. 

— Nu-i bine, Sandra, să-ţi laşi nervii s-o ia razna. 

Doamna Cerchez începu să se plimbe agitată prin odaie. 

— Nu mai pot, Dimitrie... Nu mai pot! Dacă l-ai vedea 
cum se uită la mine! Cu ce privire chinuită! Şi nu spune un 
singur cuvânt. Aş fi preferat să mă smulgă de conci, să 


măture ograda cu mine... Să mă facă să-l detest. Aşa, mă 
simt de parcă l-aş fi înjunghiat pe Cristos. 

Când ajunse în dreptul lui, generalul încercă s-o prindă 
de mână, dar Alexandrina se feri. 

— Vino, iubito... 

— Nu, nu acuma. Lasă-mă. 

— Şi răgazul care ne e îngăduit să-l petrecem împreună îl 
stricăm. Îţi dai seama, Sandra? De la o vreme, ne necăjim 
mereu. 

— Eu sunt de vină? Dinaintea cui vrei să mă mărturisesc? 

— Eşti prea simţitoare şi acum, tulburată, oftă Dabija 
aprinzându-şi ţigareta. Dacă ai încerca doar o clipă să fii 
lucidă, ai înţelege singură că totuşi situaţia s-a simplificat. 
Cunosc nenumărate perechi care, continuând să rămână 
împreună, au trăit de fapt separat, aşteptând momentul 
potrivit ca să se despartă. 

O lumină răutăcioasă aprinse ochii minunaţi ai doamnei 
Cerchez. 

— Adică, Iorgu ar trebui să aştepte tăcând mălc sfârşitul 
războiului până mă poţi lua tu, şi în vremea asta să ne 
patroneze legătura. Poate chiar să mă conducă pură la 
întâlnire, s-aştepte vreo două ceasuri sub şopron, iar după 
aceea să mă însoţească acasă. Aşa ai face tu, Dimitrie? 

Generalul scutură iritat ţigareta într-o scrumieră de 
argint, un cap de tigru cât o portocală, cu gura căscată. 

— Nu te recunosc, draga mea. Ai un mod de a pune tema 
de la o vreme, că mă înspăimânţi. A rămâne în relaţii 
civilizate cu cineva, strict camaradereşti, nu înseamnă a 
face codoşlâc. 

Alexandrina i se alătură ostenită pe canapea. 

— Eşti inepuizabil când trebuie să-ţi aperi propria cauză. 
Că-i spui relaţii civilizate, că-i zici codoşlâc, esenţa e 
aceeaşi. 

Generalul îi prinse umerii. Buzele fierbinţi scotoceau 
printre bucle, căutându-i gâtul. 


— Te frămânţi prea mult... Lasă totul în seama mea... O 
să fie bine. 

Alexandrina suspină. Urmă, cu ochii pironiţi în obrajii 
bucălaţi ai fostului preşedinte de tribunal: 

— Nu ţi-am spus încă totul... Există cineva în oraş care a 
aflat de legătura noastră... Ştie cine eşti, unde ne întâlnim. 

Îşi întoarse faţa înspăimântată. Dabija, fără s-o lase din 
braţe, săltă totuşi capul. 

— Nu-i iar vreo idee de-a ta? 

Femeia râse silnic. 

— Idei de ale mele! Am primit marţi o scrisoare. N-am 
păstrat-o, mi-a fost teamă. Dar o ştiu pe dinafară: Doamnă, 
cunosc amorul dumitale pentru generalul Dabija pe care-l 
întâlneşti în casa Algiu. Dacă vrei ca taina să fie păstrată, 
depune până la finele săptămânii zece mii de lei în ocniţa 
cavoului Dobrotă. Dacă te împotriveşti, vor fi informați 
despre bacanalele ce au loc în Strada Unirii domnul Iorgu 
Cerchez, superiorii ibovnicului dumitale ca şi întreg oraşul. 
Biciul lui Dumnezeu! 

Generalul îşi încleştă pumnii, până albiră. Scrâşni: 

— Biciul lui Dumnezeu... Ce mascaradă murdară! Ce-ai 
făcut? Ai depus banii? 

Alexandrina clătină din cap. 

— Nu, nu încă... Mai am timp până duminică. Am vrut să 
mă sfătuiesc întâi cu tine. 

Dabija, atât de furios încât îi tremurau mâinile, îşi turnă 
un pahar plin. Îl bău cu o singură mişcare din cot, îl umplu a 
doua oară. Trase din ţigaretă şi se opri ameninţător în faţa 
doamnei Cerchez. Respiră adânc, cu zgomot, părând să 
numere până la zece, înainte de a vorbi. 

— Ascultă, Sandra! Ascultă-mă bine! N-ai să depui nici 
măcar o centimă. 

— Dimitrie! şopti înspăimântată femeia. Am bani... l-am 
pregătit. 

— Puțin îmi pasă de bani! Zece mii! Merde! La preţurile 
de azi, trei godaci costelivi. Pentru tine aş fi în stare să 


sacrific totul. O sută de mii, un milion, viaţa mea! Dar nu 
sunt dispus să mă las şantajat în mod vulgar de o canalie. 
De tot ce a dat mai abject, în materie de excremente, 
natura umană. 

— Mă nenoroceşti, nu-ţi dai seama? Luni o să urle târgul, 
n-am să mai pot scoate capul în lume, îţi distrugi cariera şi 
asasinezi viitorul Adeluţei. Fiica unei desfrânate... 

Negru de mânie, generalul azvârli paharul de cristal în 
perete, făcându-l ţăndări. 

— La dracu” cu lumea! Puţin îmi pasă de câteva nătăfleţe! 
Oamenii cu cap au griji mai importante: războiul, foametea, 
nemţii care ne stau în cârcă, tifosul! Ah! Ce n-aş da să ştiu 
cine e canalia! 

— Dimitrie, te conjur, nu mă supune la asemenea 
încercare. N-am s-o pot înfrunta, e peste puterile mele. Mai 
bine omoară-mă! Omoară-mă! 

Hohotele îi scuturau făptura firavă. Impresionat, Dabija 
se lăsă în genunchi. Îi dădu la o parte părul de pe fruntea 
asudată. Rosti cu o voce care tremura din pricina enervării, 
dar pe îndelete, desluşit, ca unui copil: 

— Iubita mea, tu nu ştii ce-i ăla şantaj. E ca o mocirlă 
care te trage încetul cu încetul la fund, până te distruge. 
Odată acceptat, nu mai poţi da înapoi. Azi ne-a cerut zece 
mii, mâine o să pretindă o sută, luna viitoare, un geamantan 
cu documente secrete de la Statul-Major. 

— Încă n-am ajuns la documente. 

— Dar vom ajunge negreşit. 

— Obţinem totuşi o amânare. Se poate întâmpla orice 
între timp. Ceva care să ne scoată din impas. 

— Nimic, decât dacă mizerabilul crapă. Dar ăştia nu 
crapă singuri! Doamne, cum l-aş ucide! Dar cine poate fi? 
Cine? Nu bănuieşti pe nimeni? Gândeşte-te! 

— Mi-e teamă, Dimitrie... 

— De ce ţi-e teamă? întrebă neatent. Să încercăm să 
detectăm persoana. Surorile Algiu sunt excluse din capul 
locului. Au suflete de mucenice şi creier de pasăre. Slujnica 


lor, o balcăză redusă mintal... Te-ai destăinuit cuiva? Poate 
Miliţei Rareş sau Elizei Cantuniari... Aţi fost colege de 
pension... 

— Nu... Nici măcar nu le-am văzut de astă-vară. Sunt 
amândouă la laşi. Stau cu Marta Florescu... De ce te 
gândeşti neapărat la o femeie? 

— În materie de scorpii, iartă-mă, iubito, dau exemplarele 
cele mai izbutite. Mai ales când e vorba să-şi vâre nasul sub 
plapuma oamenilor. 

— Cred... 

Doamna Cerchez şovăia. Dabija, simţindu-i ezitarea, o 
scutură de umăr. 

— Ce crezi? 

— Nu sunt sigură... S-ar putea să greşesc. 

— Spune... 

— Coana Aristiţa Vernescu... Ultima oară mi-a făcut tot 
soiul de aluzii. Dar parcă nu-mi vine să cred. 

Ochii generalului străluciră. Îşi izbi pumnul în palmă. 

— Asta e vipera! Precis! Mai ales că am dat-o afară din 
casa Algiencelor. Cum nu mi-a trecut mai devreme prin 
minte? 

— Totuşi nu se poate, Dimitrie. O fi ea inimă pestriță, ţi-e 
totuşi mătuşă, a fost prietena mamei. 

— N-o cunoşti... Rămâne stabilit, Sandra! Nici un leu, nici 
o centimă! 

Alexandrina îl cercetă cu spaimă: 

— Ce-ai de gând? 

— Fii liniştită, totul se va aranja cum e mai bine. În orice 
caz, o să-i placă! 

Ochii şi dinţii îi sclipeau, sprâncenele întunecate se 
înnodaseră într-o panglică îngustă şi neagră. 

— Ce-ai de gând, Dimitrie? 

Generalul Dabija nu răspunse. O luă în braţe, astupându-i 
gura 


XXX 


Înainte de a ieşi pe poarta prăvăliei, Dobre cojocarul zări 
silueta sfrijită a lui Anton rezemând un chioşc rotund de 
ziare. Sub Gazeta Bucureştilor proaspăt lipită şi afişele de 
propagandă nemţeşti se mai zăreau ici-colo fragmente din 
titlurile jurnalelor de altădată, câteva litere din La 
Roumanie, alte câteva din Lindependance roumaine, steaua 
cu semilună şi majuscula „Stamboul'“-ului. 

Anton părea bolnav, înfrigurat, lihnit. Nu de foame, o 
foame imediată. Lihnit pur şi simplu. Când îl văzu pe Dobre, 
mai trase o dată din chiştoc şi-l azvârli, strivindu-l din 
obişnuinţă sub talpă. Cojocarul aruncă o privire scurtă în 
jur. Nimeni nu-i lua în seamă. Târgoveţii îşi vedeau de ale 
lor, osteniţi, cu frig îi oase, grăbiţi să ajungă fiecare în 
bătătura lui. Întinse mâna tânărului şi observă necăjit: 

— Tutun îţi trebuie ţie, măi băiete? 

Buzele lui Anton zvâcniră a plictiseală. 

— Las-o baltă, nea Fane! Baremi de mahorcă să mor 
sătul. Vreau să-ţi vorbesc despre Roman... 

Celălalt întoarse iute capul. 

— L-au prins? 

— Încă nu, dar ceasurile îi sunt numărate. 

Mergeau pe Lânăriei. Căsuţele coşcovite păreau şi mai 
turtite acum, în ceasul aburit al înserării. Într-o curte, un 
bătrân cu şal cadrilat pe umeri încerca să spargă cu lopata 
zăpada îngheţată. Dobre privi reflex acoperişul. Din coş nu 
ieşea aţă de fum. Şi lui îi era frig, îl simţea până în inimă, 
parcă nu fusese niciodată vară. 

— Nu te mai urnesc până în Bellu, Antoane. E frig al 
dracului! Luăm o ţuică aici, la Costache. Ne mai încălzim. 

Anton îşi muie buzele în lichidul tulbure şi se schimonosi 
cumplit. 

— Otravă, nea Fane. 

Dobre îl corectă zâmbind: 

— Prăştină. 


Îl cerceta cu inima strânsă. „Vai de capul lui. Om de 
douăzeci şi şase de ani! N-a băut, n-a iubit... A citit şi şi-a 
scuipat plămânii...“ 

— Zi, flăcăule, ce-i cu Roman? 

Chipul tânărului se întunecă: 

— Nea Fane, eu zic că omul ăsta e nebun. Sau îşi bate joc 
de viaţa lui, dar şi de a noastră. Propun să-l lepădăm 
păcatelor şi să ne vedem de treabă. Nu-i drept şi nu-i cinstit 
să ne riscăm viaţa cinci inşi pentru un pebhlivan. Asta-i 
colonelul dumitale: un boscar de iarmaroc. 

Cojocarul surâse: 

— Eşti aspru. 

— Îs treaz. 

— Ce-a făcut? 

Anton mai luă o înghiţitură. Nu-i plăcea dar începuse să 
simtă sângele gonindu-i prin vine. Pomeţii palizi prinseseră 
culoare cireşie. Izbucni cu patimă: 

— Procedează exact ca un comediant care joacă pentru 
hazul galeriei. Nu-i pasă de misiunea lui şi riscă prosteşte, 
doar ca să-i enerveze pe nemți, să le dovedească că nu-i e 
teamă, că le dă cu tifla, că el, colonelul Roman, e cel mai 
deştept. 

— Adică? 

— Alaltăieri, l-a oprit pe căpitanul Fleischer de la cifru în 
plină Calea Victoriei ca să-şi aprindă ţigara de la trabucul 
ăluia. Am rămas încremenit. Cred că neamţul e ori chior, ori 
era beat de nu l-a recunoscut. L-am ajuns din urmă după 
zece paşi. „Ce-a fost asta, domnule colonel?“ A început să 
râdă. „O butadă nevinovată, mon cher. Diseară îi telefonez, 
ca să-i spun că mi-a oferit foc... O să scoată flăcări...“ 

— Oleacă de curaj are, trebuie să recunoşti... 

— Sminteală! Înţeleg să-ţi joci viaţa şi libertatea pentru o 
cauză, pentru un prieten căzut, pentru familie, dar nu din 
fală deşartă! Azi, alta mai gogonată! Trecea tocmai prin faţa 
Marelui Cartier al lui Mackensen. Vreo cinci inşi descărcau 
cărbuni. S-a vârât printre ăia, sub ochii santinelei, care, alt 


orbete, cu afişul mare lângă el, nu l-a mirosit, ba dădea din 
cap rânjind „ce săritori sunt românii, uite la ăsta cum ajută, 
fără simbrie, aşa, din drag pentru şoacăţi“... A cărat ce a 
cărat la brichete şi, până să mă dezmeticesc, bag de seamă 
că Roman nu mai e. Am aşteptat cam la jumătate de ceas 
ascuns în coasta prăvăliei lui Moşoiu. A ieşit liniştit, pe 
poarta mare, nici Mackensen n-ar fi fost mai calm, a dat 
mâna cu santinela şi a luat-o agale spre casă. „Asta ce mai 
fu, domnule colonel? 'Tot butadă?“ Mi-a făcut cu ochiul: „M- 
am dus în sala cazanelor şi le-am lăsat un cadou. O mică 
încărcătură de exploziv. Regret că n-am avut mai mult la 
mine. O să-i zgâlţâie în orice caz şi adio apă şi «chauffage, 
meine Herren...».“ „Avem sarcina, ca indiferent ce vi s-ar 
întâmpla, să vă venim în ajutor. Vă daţi seama în ce măsură 
ne expuneţi? De fapt, ne sacrificați fără scrupule. Nu-i 
drept...“ „Sunt dezolat, dar am şi eu misiunile mele. Spune- 
le alor dumitale că le mulţumesc, dar nu mă pot abate de la 
ceea ce consider că sunt dator să fac. Iar voi, copii, vedeţi- 
vă de treburi. Cine nu ştie să-şi poarte singur de grijă nu 
merită ajutat... S-ar putea să fie cazul meu.“ 

Anton dădu ultima picătură pe gât. De indignare aproape 
că-i dăduseră lacrimile. 

— Mda, făcu Dobre ciocănind uşor cu unghia în 
dorobanţul de sticlă groasă, cenuşie. Aşa-s ăştia trăiţi uşor. 
Se cred născuţi cu mâna lui Dumnezeu pe fes, iau totul în 
glumă, socot viaţa o joacă. Ce-a făcut el însă e lucru bun. 
Primejdios, dar bun. 

— Se putea săvârşi altfel, nu pe faţă şi nu cu mâna lui. 
Mai cred că nemţii au început să-i adulmece urma. A fost 
descoperită una din locuinţele lui conspirative. Hardughia 
din Luminei, ştii matale, colţ cu Smârdan. Prăpăd au făcut 
acolo. Cum o fi aflat Roman că vine poliţia militară peste el, 
nu ştiu. A părăsit casa doar cu jumătate de ceas înainte. 
Bineînţeles, a avut grijă şi de data asta să-i stârnească. A 
lăsat pe masă două căşti nemţeşti umplute cu balegă şi un 


bileţel explicativ:  „Colonelului  Hentsch, generalului 
Mackensen, omagiul colonelului Roman“. 

Cojocarul începu să râdă: 

— Mi-e limpede, băiete! Omul nu-i în toate minţile. 

— Păi eu ce ziceam, nea Fane? Umblăm după un zevzec 
când avem de făcut atâtea! Văd cum pleacă trenurile 
nemţeşti din Gara de Nord şi-mi vine să mă zvârl sub ele. 

— Nu le putem arunca în aer chiar pe toate. lar Roman 
nu-i de tot zevzec, a făcut destule şi bune. 

Mai luară câte o prăştină şi vorbiră despre altceva. Anton 
se simţea îngrozitor de trist. 


12 


Maiorul Valeriu Teodorini îşi îngădui o singură privire, 


scurtă, apoi cobori ochii încet, ţintuind epoleţii generalului 
Dabija. Ceea ce văzuse însă fusese de-ajuns şi gândul se 
formulă singur: 

„Neguros al dracului! Faţă de cum arată, dispoziţia lui 
normală pare joc de căluşari!“ 

Era joi, 14 februarie, ora 12:16 exact şi, spre surpriza lui, 
fusese chemat singur la cabinetul lui Dabija. Ioanid şi 
Roşianu, în ţinută ultrareglementară, aşteptau nedumeriţi, 
pe scaune de ace, alături. 

Dabija, crunt, uscat, glacial - 'Teodorini, încremenit în 
poziţie de drepţi, frunzărea inconştient peisaje lapone cu 
iceberguri, foci mustăcioase şi urşi polari - aruncă încă o 
privire pe nota expediată din Bacău de generalul Averescu. 
Conţinutul era succint şi cât se poate de clar. Ar fi trebuit 
să-şi rezolve singuri problemele, colonelul Roman nu putea 
părăsi sub nici un motiv Bucureştii unde-l reţineau interese 
majore. 

Nările lui Dabija palpitară: „Interese majore! Aş vrea să- 
mi explice cineva cestiune mai majoră, cu spor de 
importanţă faţă de secretul planurilor coordonate ale 
ofensivei aliate, şi atunci eu sunt un nătărău.“ 

Trase plictisit sertarul biroului azvârlind înăuntru nota 
generalului. Rosti cu ochii pe ceasornic: 

— Mda... Ora 12:18. Care-i concluzia investigaţiilor 
dumneavoastră, maior Teodorini? 


— Permiteţi-mi să raportez, domnule general... Este 
vorba despre un caz special, concluziile ferme sunt 
riscante... Cred... 

— Aha! îl întrerupse Dabija. Deci din nou ipoteze, 
supoziţii, şuetă de cafenea. 

— În materie de contrainformaţii, timpul şi răbdarea 
reprezintă adeseori aliaţi preţioşi. 

— Aforisme... 

— Generate de o experienţă milenară. 

— Istorie! Nu mă interesează! Fapte concrete! 

— Iertaţi-mă, domnule general, dar în şaptezeci şi două 
de ore şi un minut este dificil să descâlceşti ceea ce 
adversarul a urzit vreme de săptămâni, poate luni de zile. 
Doar dacă nu-şi iscăleşte opera săvârşind erori imbecile. 

— Teorii! De altfel, mi se pare îndeajuns de imbecil să 
violezi un sertar cu documente secrete şi să laşi urme 
grosolane. 

— Nu atunci când te socoţi invulnerabil. 

— Nimeni nu este invulnerabil. 

Teodorini îşi înghiţi replica: „Parcă nu vă interesau 
aforismele!“ Se mulţumi să răspundă: 

— Unii se consideră totuşi ca atare şi, până la un anumit 
hotar determinat de împrejurări şi abilitatea adversarului, 
nu se înşală. 

Dabija curăţă cu muchia palmei cristalul mesei de lucru 
într-o mişcare bruscă, largă, nervoasă. 

— Prelegeri, domnule maior! Practic, la ce rezultat aţi 
ajuns? 

— Înclin să cred, sunt aproape încredinţat, că persoana 
care a forţat biroului maiorului Roşianu este un individ 
străin de cabinetul nostru. Poate fi vorba despre un alt 
ofiţer al Statului-Major, sau chiar de un necunoscut, să-i 
zicem civil, care a izbutit să pătrundă fraudulos în această 
clădire. 

Generalul Dabija îşi îngădui un surâs ironic: 


— Cum, domnule maior? Cu câte două santinele la fiecare 
intrare, gratii cu un diametru de patru centimetri la toate 
ferestrele şi pază interioară? Cum? Când? Cine? 

— Ar fi suficient să pot răspunde la o singură întrebare, 
surâse trist Teodorini, pentru a vă satisface şi în legătură cu 
celelalte două. Mai acordaţi-mi un răgaz, domnule general, 
sunt încredinţat că mă aflu pe o pistă bună. 

— Ce măsuri aţi luat pentru ca faptul să nu se repete? 

Maiorul rosti scurt: 

— Dorm aici. 

Dabija se încruntă. Recapitulă, săltând câte un deget: 

— Aforisme, istorie, teorii! Aţi trecut la spirite? 

— Dorm aici, repetă leodorini. Santinelele şi paza 
interioară v-o pot confirma. De altfel, pentru moment, nici 
nu am altă soluţie. 

Generalul întrebă cu o simplă zvâcnire a capului: „Cum 
adică?“ 

— Am locuit împreună cu maiorul Roşianu - ocupând 
fireşte două camere - pe Strada Sulfinei, la doamna Iulnic. 
Asta până alaltăieri seară, când casa a sărit în aer. Cineva a 
aruncat o grenadă pe fereastră. Cum de am scăpat amândoi 
ţine de miracol. 

Dabija luă tocul din călimară şi grifonă ceva într-un 
carneţel îmbrăcat în marochin galben. 

— Aşa vasăzică... Presupun că aţi întreprins cercetări... 

— Din nefericire, nu îndeajuns de rapide. În asemenea 
cazuri, ideal e să sari imediat pe fereastră şi să investighezi 
împrejurimile. Până m-am dezmeticit însă, până am izbutit 
să ies dintre dărâmături şi să constat că şi Roşianu-i teafăr, 
era tardiv. 

— Bănuiţi pe cineva? 

— Nu pot pronunţa nici un nune. Am o singură 
certitudine: aceeaşi mână care a azvârlit grenada a forţat şi 
biroul maiorului Roşianu. 

— Hm, destul de puţin. Dabija începu să bată cu unghia 
în carneţelul gălbui. Domnule maior, nu vreau să pomenesc 


cuvântul incapacitate. Nu încă, sublinie. Se petrec două 
incidente grave într-un interval extrem de scurt, iar 
dumneavoastră, ofiţer de contrainformaţii, nu-mi puteţi 
oferi nici o explicaţie, nici o soluţie cât de cât satisfăcătoare. 

Teodorini îşi încordă trupul. Îşi simţea tâmplele zvâcnind, 
inima bolovan nebun forțând din răsputeri cuşca pieptului. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, domnule general. 

Dabija aruncă plictisit carnetul spre marginea mesei: 

— Fanfaronadă. Vreţi să-mi spuneţi că sunteţi gata să 
plecaţi pe linia întâi. Voi lua această hotărâre, la momentul 
oportun, fără să mi-o sugeraţi. Deocamdată nu vă cer decât 
operativitate şi competenţă. 

— Mă străduiesc. 

— N-am băgat de seamă. Am sentimentul, maior 
Teodorini, că ceea ce vă lipseşte în primul rând este elanul, 
devotamentul pentru cauza noastră. Nu sunt absurd şi nu 
vă pretind fanatisme ă la contele mareşal Nogi, eroul din 
Manciuria, care la moartea Mikadoului s-a sinucis... 

„Banzail110)! exclamă în gând Ieodorini. Respira 
precipitat: Asta-mi place cel mai mult! Ce pildă poate să-i 
treacă prin minte! Nogi!!“ 

— „dar, urmă Dabija rece, în circumstanţele date, ar fi 
de dorit să aveţi o atitudine mai... angajată, aş zice. În 
sfârşit, vă acord răgazul solicitat. Precizez că nu este 
hotărârea mea, ci a generalului Averescu. 

Teodorini clipi mărunt: „Mie-mi spui! Dacă era după tine, 
ne trăgeai în ţeapă...“ 

— Străduiţi-vă, domnule maior, să nu-l dezamăgiţi, să nu-i 
înşelaţi încrederea. În ce mă priveşte, nu operez cu iluzii, ci 
doar cu certitudini. Mă aflu în posesia lor. 

— Am înţeles, domnule general. 

— De obicei mă exprim destul de clar. Presupun că nu are 
sens să mai discut cu Ioanid şi Roşianu. 

— Rămâne la aprecierea dumneavoastră. 

— Perfect. Timpul mi-l drămuiesc cu zgârcenie. Vă aştept 
cât de curând, la raport. Nu vă fixez un termen exact, ceea 


ce constituie din partea mea un act de indulgență, ca să nu 
spun slăbiciune. Totodată ar trebui să fie un stimulent 
pentru dumneavoastră, alături de importanţa covârşitoare 
a misiunii care ni s-a încredinţat. Sunteţi liber. 

Ioanid şi Roşianu ţâşniră ca la un semnal de pe scaune. 

— Ei? 

Teodorini se rezemă de zid, ştergându-şi sudoarea cu 
dosul palmei. Roşianu, deşi emoţionat, sugeră ironic: 

— la un pahar cu apă. 

— Cum stă chestia? se interesă Ioanid. 

— Remiză. 

— Adică? 

— Cu voi nu mai discută, cică-şi „drămuieşte timpul cu 
zgârcenie“. 

— Aha! exclamă uşurat Roşianu din nou zâmbăreţ. Ne-a 
sărit, socotindu-ne prea proşti. 

Teodorini confirmă: 

— Cam pe-aici. Mie mi-a mai acordat o păsuire. 

— Ora şi minutul! se interesă Roşianu. 

— Fără. 

— Ce-a păţit?! 

— Zice că-i indulgent. În rest, decizia lui Averescu... 

— E bine, răsuflă Ioanid. E bine şi aşa... Vă spun sincer, 
mă şi vedeam la Curtea Marţială. 

Gogu Roşianu se lăsă să alunece în fotoliu. Îşi încrucişă 
picioarele sub masă, în toată lungimea lor. 

— Prea le iei în tragic, mon cher. Nu zic că nu era în 
stare să ne trimită la Curtea Marţială, asta nu înseamnă 
însă că ăia ne-ar fi şi condamnat. Ce, sunt toţi căpiaţi? 

— Nu ştii ce poziţie şi ce cuvânt greu are Dabija, altfel n- 
ai vorbi aşa. Noroc că l-a domolit Bătrânul. 

Roşianu râse: 

— Alah alungă musca de pe spinarea vacii fără coadă. 

Teodorini, incapabil să-şi revină, îşi prinse capul în mâini: 

— Ce om, domnule, ce om! Auzi, că nu-s îndeajuns de 
devotat, n-am suficient elan. 


— Nu i-ai spus că ai rămas corigent la gimnastică? 

Teodorini nu-i răspunse, urmându-şi gândul: 

— Sunt literalmente năucit. Fii atent ce pildă şi-a găsit să- 
mi dea: mareşalul Nogi care s-a sinucis la moartea 
Mikadoului. 

— De ce? întrebă Ioanid. 

— N-auzi? Din devotament. Sluga trebuie să-şi urmeze 
stăpânul pretutindeni, chiar şi pe lumea cealaltă. 

— Adică, explică Roşianu, s-ar putea ca împăratul s-aibă 
nevoie de serviciile mareşalului şi „dincolo“, printre 
arhangheli. Parole, dacă glumesc, înseamnă că nu mă 
cheamă Gogu Roşianu. 

— Poate că într-adevăr nu te cheamă, spuse încet, parcă 
absent, leodorini. 

Roşianu făcu ochii mari, oscilând între amuzament şi 
consternare: 

— Credeam că-i un bâzdâc de moment, dar văd că ai 
fixaţii. Aşadar tot mă mai suspectezi? 

— Bineînţeles! 

Căpitanul Ioanid îi privi lung, pe amândoi: 

„Care dintre ei minte? 


— Ce a căutat Frăţilă la noi? întrebă Alexandrina 
Cerchez. 

Rochia de casă vişinie, cu dantelă bogată Valenciennes la 
piept şi mâneci, îi accentua paloarea. Iorgu Cerchez privi în 
lături şi răspunse repede: 

— Daraveli lipsite de însemnătate, porumbiţă, fără prilej 
de frământare. 

Alexandrina îşi cercetă atentă bărbatul. Nu era în apele 
lui, pe trăsăturile mari stăruia un zâmbet şovăielnic, vag 
vinovat. De când îşi încuiase iatacul, Iorgu se schimbase, 
luând deprinderi ciudate. N-o mai privea în ochi, părea să 


se furişeze ştergând zidurile, ca într-o casă străină, 
întreaga comportare era a unui om care-şi cere în 
permanenţă scuze, recunoscător unei situaţii de tolerat. 

— Nu chiar lipsite de însemnătate, încercă Alexandrina 
să ia un ton uşurel, de vreme ce aţi întârziat în birou mai 
bine de trei ceasuri. 

— Ne-am îngăduit a zăbovi la o cafeluţă straşnică, 
stropită cu jamaică - Sevasta-i meşteră neîntrecută - şi la o 
tacla ca între bărbaţi. Te supără? 

Femeia ridică din umeri surâzând cu blândeţe: 

— Eşti singurul om care nu m-a supărat niciodată, 
lorgule. M-a surprins doar, neştiindu-te cine ştie ce prieten 
cu Frăţilă. Şi apoi, când îţi intră notarul în casă, te simţi 
cuprins de tot felul de idei năstruşnice. 

— Alungă-le, porumbiţă. 

— Le alung. Îl cercetă dintr-o privire. Ai de gând să ieşi? 
Văd că te-ai îmbrăcat. 

— Doar pentru un ceas. Mă duc la domnişoarele Algiu. 

Alexandrina îşi simţi inima bătându-i cu putere, o boare 
purpurie îi coloră obrajii. 

— "Tot daraveli? 

— "Tot. Cred că vor să vândă felioara aceea de vie de la 
Stoicăneşti. 

Coborâse reflex privirea. Alexandrina îşi înfipse unghiile 
în dantela de la gât. „Minte.“ Spuse moale: 

— Bine, Iorgule. Atunci, te aşteptăm cu dejunul. Sărută-le 
pe bătrâne şi... Adăugă cu un efort: Spune-le că am să trec 
mâine, poimâine să le văd... 

În urma lui, năvăli în salon tropăind din botine Adeluţa. 
Era cu blăniţa şi ionatane pârguite în obrajii îngheţaţi. 

— Mămică, Vasile a înhămat caii la sanie. Merge la 
Ciuceni şi ne ia cu dânsul. Grăbeşte! 

Alexandrina îi îndreptă părul sub căciuliţă. 

— Du-te singură, iubito. Pe mămica o doare capul... 

Îşi muşcă buzele: „Notarul... Casa Algiu...” Se simţea 
incapabilă să se gândească la altceva. 


Adeluţa ieşi strâmbând din nas. De la o vreme, pe 
mămica o durea mereu capul, tăticu' avea afaceri. Noroc de 
Sevasta şi moşii de zăpadă, prieteni de nădejde dimpreună 
cu Iliuţă, iepuraşul cel de pluş şofraniu. 


Domnişoarele  Algiu se prăpădeau de emoție. Le 
tremurau mâinile, bărbiile ascuţite, fălcile descărnate; le 
zornăiau cerceii, lanţurile, jeurile. 

Zinca, cea mai spontană, izbuti să deschidă gura: 

— Iorgu! Ce surpriză extraordinară! 

— Extraordinară!... Extraordinară! 

Năpădiră asupra lui ciripind, exclamând, mirându-se, 
bucurându-se, încercând să-l ajute - aici mănuşile, da, 
haina... uite acolo! Căciula... bastonul - de fapt încurcându- 
|, făcându-l să se fâstâcească. 

Îl înconjurau cu bucurie sinceră, dar mai ales cu 
solicitudinea aceea caracteristică fetelor bătrâne, 
neînăcrite de statutul lor civil, handicapate totuşi de o 
situaţie în mod nemărturisit socotită umilitoare. Îşi revărsau 
în efluvii făţişe sentimentele refulate, simpatia entuziastă 
pentru Iorgu şi nici măcar sufletul cel mai negru nu le-ar fi 
putut considera altfel decât inofensive, libere de orice 
suspiciune. 

Îl aşezară, îl răsfăţară, porunciră cafeluţă. Nu din cea de 
secară, ci din cea rezervată - sunt doi ani de atunci - 
puţinelor zile de sărbătoare şi oaspeţilor într-adevăr dragi. 
Din când în când, domnul Cicerone Butculescu avea 
privilegiul să se bucure de acelaşi tratament. 

Pe Iorgu îl iubeau din adâncul sufletului, ca pe copilul lor, 
ca pe Tudorel. Îl ştiau de când se afla de-o şchioapă, cu moţ 
cârlionţat din drot, împiedicându-se în fustişoarele de 
muselină, cu prisos de panglici. Aşa-l purta mă-sa Aglăiţa, 
oftând la al cincilea fecior că două fetiţe gemene îi fuseseră 


smulse din leagăn de farmecele şi blestemele unei ţigănci 
alungate pentru furtişag din curţile dumneaei. 

Iorgu luase de la mumă-sa trăsăturile lătăreţe, belşugul 
de bunătate, se cam afla rob bucuriilor pântecelui şi se 
dovedea prea încrezător. Lui tată-său, Saşa Cerchez, i se 
izbise într-altele: cădea lesne tristeţii lăsându-se năpădit de 
negreaţă necazului, se socotea mereu mai prejos de alţii, în 
orice zâmbet şi vorbă bună vedea daruri nemeritate, ce 
trebuiau răsplătite îndoit, se afla iubăreţ pe viaţă de o 
singură făptură. În neamul lui conu' Saşa, atât cât se ţineau 
minte, până la stră-străbunelul, bărbaţii nu cercetaseră 
niciodată mai departe de catrinţa muierii legiuite cu care, 
dreptu-i, se însoţiseră din drag. Or” ştiut e că creştinul fără 
ibovnică - spun tot cucoanele, însă iar dreptu-i, coapte - îi 
ca popa fără biserică, alivanca fără brânză şi piftia fără 
usturoi. 

Alexandrina, chibzuiau surorile Algiu, i se potrivea alifie 
pe rană şi se bucuraseră nespus de însoţire. Chipeşă 
icoană, blajină mioara lui Dumnezeu, cu fustele bătându-i- 
se de glezne şi nu săltate în creştetul capului. 

„Edelweiss de argint“, şopteau dumnealor în ceasurile de 
plictis aşteptând în aromă de bujori şi roze timpurii, ori de 
gutui, ori butuc hăpăit de flacără, masa poruncită de Anica. 
Poate cam neînsufleţită, parcă tot doborâtă de tristeţe, de 
alean fără pricină, cu râs puţin lipsit de primăvară, dar 
supusă, suavă, stârnind cu chipu-i neasemuit bucurie 
ochiului. 

— Păcat că n-are temperament! comentase cândva Catiţa 
grecoteiului. E ca o baltă... Frumoasă, dar baltă. Îi lipsesc 
numai rațele... Mă rog, lebedele... 

Coana Aristiţa Verneasca rânjise: 

— Eşti crudă, fătucă, n-ai apucat a vedea încă bălți 
sălbăticite. De-ajuns oleacă de vânt... 

Iorgu Cerchez, impresionat de primirea festivă, îşi 
mototolea peste pântece degetele groase cu două inele: 
veriga şi un onix cu inițialele lui, bătute în spinele. 


— Ce mai faceţi? 

— Ce să facem noi, lorgule? chicoti Zizine. Parcă nu ştii? 
Mai cu ghergheful, mai cu visele, mai cu frigul... 

— Frigul! râseră Zoe şi Zinca. Chiar aşa! Lui papa îi 
plăcea grozav căldura, continuă Zoe. Ţineţi minte, în mai 
făceam încă focul. Nu-mi vine să cred că zilele acelea au 
existat aevea... 

Zinca se plecă înainte. Clipea din ochii rotunjiţi de 
curiozitate ca păpuşile nemţeşti care spun „mama“. 

— Cum se simte draga de Alexandrina? N-am văzut-o din 
noiembrie... Exact! Ne-am întâlnit la biserică de Sfinţii 
Victor, Mina şi Vichentie. Purta un compleu extrem de chic: 
poitrine de crapaud şi un şal rose-pal. Conchise cu 
satisfacţie: N-am văzut niciodată ceva mai rafinat 

— Alexandrina are stil, decretă cu nasul sus Zoe. Oriunde 
s-ar duce, ebluisează prin simpla ei prezenţă. Tot nu ne-ai 
spus, lorgule, cum se simte? 

Domnul Cerchez răspunse greoi: 

— Bine, tanti Zoe. Aşa socot eu... Şi Adeluţa, mulţumim 
cerului, tot bine... 

— Ce fetiţă drăgălaşă! se extazie Zizine. Un adevărat 
bibelou... 

— „.„.bibelou, reluară în cor Zoe şi Zinca. 

— „.„„mi-aminteşte de infanta Margarita a lui Velasquez. 
Ţineţi minte, fetelor? Am văzut-o cu papa la Viena... 

— Viena... repetă Zoe. La Kunsthistorisches Museum... 
Când au trecut treizeci de ani? Papa n-avea răbdare, nu-i 
plăceau muzeele, zicea că-l interesează oraşul, strada, viaţa 
care pulsează şi dacă are poftă de morţi, atunci se duce la 
cimitir; ne aştepta în berăria aceea cu nume caraghios, am 
uitat cum îi spune... 

— „Kaiserul beat“, suflă Zinca pudică. Birtaşul pretindea 
că acolo s-ar fi ciupit într-o zi însuşi împăratul Franz-losef... 

Zizine interveni energică: 

— Suntem nişte bătrâne guralive şi egoiste. De jumătate 
de ceas flecărim numai despre noi. Vorbeşte-ne despre tine, 


Iorgule. Ne vedem atât de rar... 

— Atât de rar... Atât de rar... 

Domnul Cerchez scoase din buzunarul de la piept un plic 
gălbui, sigilat. Îl puse pe masă, îl netezi, îl bătu uşor cu 
palma. Îşi drese glasul o dată, de două ori, hotărându-se 
greu să vorbească. Surorile Algiu îl ţineau în priviri, cu 
răsuflările tăiate, avide, stoarse de curiozitate. 

— Am venit în casele dumneavoastră cu o mare 
rugăminte, rosti răguşit de emoție. 

Bătrânele, flatate, îşi îndreptară trupurile şubrede. Se 
simțeau dintr-o dată importante, erau luate în seamă, 
deveneau confidente şi - sentiment picant, aţâţător - 
complice. 

— Sunteţi singurele persoane din oraş, continuă Iorgu lac 
de sudoare, poate din viaţa mea, în care am deplină 
încredere. 

Zinca exclamă speriată: 

— Şi Alexandrina? 

— Cu ea... Cu ea e altceva. Nu vreau s-o înfricoşez fără 
pricină. Aici... Da, aici se află diata mea. Acum pricepeţi, 
isprăvi brusc. 

Surorile Algiu, perplexe, înţepeniseră. Zincăi îi dădură 
lacrimile. 

— Ce înseamnă asta, lorgule? 'Tlestament la vârsta ta? 
Papa împlinise şaptezeci de ani şi tot nu şi-l întocmise. 

— Adevărat, confirmă Zizine. Nici de cavou nu se 
îngrijea. Trebuia reparat dar nu-i păsa. Spunea că n-a 
pomenit mort pe gard. Pentru noi era nedelicat să insistăm, 
îţi dai seama... 

— Nu-i vorba de noi acum, i-o tăie Zoe. Întrebă cu glas 
sugrumat: Eşti bolnav, lorgule? 

Cerchez îşi trecu palma peste fruntea încreţită. 

— Vreau să mă înţelegeţi... Sunt vremuri grele, oricând 
ni se poate întâmpla te miri ce necaz. Viaţa omului, ca oul în 
mâna pruncului, nimeni nu ştie ce-i e hărăzit. Dea Domnul 
să trăim laolaltă zile multe şi îmbelşugate, dar hăţurile nu 


noi le ţinem. Vreau, oricum mi-or fi descântat ursitoarele, 
ca Alexandrina şi Adeluţa să fie ocrotite pe cât îmi stă în 
puteri de vrăjmăşiile sorții. 

Bătrânele îşi pudrau obrajii cu batista, culegând 
lacrimile. 

— L-am ticluit în două exemplare. Cel dintâi se află, cu 
peceţi în regulă, la notarul Frăţilă. Pe al doilea vi-l 
încredinţez vouă, căci de-ajuns un foc la primărie şi totu-i 
dus de râpă. 

— Acasă n-ai niciunul? întrebă Zizine. 

— Nu, respiră greu lorgu Cerchez. Mi-a fost teamă să nu- 
| dibuiască Alexandrina, să n-o înfricoşez. Explică: Nu ţin 
chei la birou, între noi nu s-au aflat niciodată taine. 

„Ce om fin!“ gândiră la unison bătrânele. 

— Cam pentru acestea v-am necăjit, încheie Cerchez, 
răsuflând uşurat 

Zinca, mereu cea mai spontană, în admiraţia surorilor 
înlăcrimate, luă plicul şi-l strânse la piept: 

— Îl vom păstra cu sfinţenie, Iorgule, în sipeţelul mamei. 
Bineînţeles, încercă să râdă dar vocea îi tremura iar 
lacrimile îi alunecau în voie, noi vom fi moarte de mult, când 
tu ai să-ţi aminteşti de testamentul acesta ca de o... deo 
idee originală. O năzbâtie. 

— „.„„năzbâtie, hohotiră Zoe şi Zizine la capătul puterilor. 

Cerchez, mişcat de emoția bătrânelor, arboră o mină 
tonică: 

— Ci lăsaţi-o păcatelor de tristeţe! Nu mi-e gândul nici la 
bolişte, nici la îngropăciune. Mi-s grijuliu şi atât! Să ne 
veselim oleacă, să mai vorovim şi despre altele. Ce mai 
drege cuconu' Butculescu, ce mai cleveteşte coana Aristiţa? 

Surorile Algiu, dezmeticite dintr-o dată, se consultară cu 
priviri scurte. De astă dată, Zoe luă iniţiativa rostind cu un 
oftat lung: 

— Iorgule, ne-ai dovedit încredere... 

— După cum s-a arătat, surâse Cerchez. 


— Ei bine... Ezită, se uită încă o dată la Zinca şi Zizine, în 
cele din urmă se decise. Izbucni: Confidenţă pentru 
confidenţă. 

— Sluga matale, tanti Zoe, spuse amuzat Iorgu. 

Ce secrete extraordinare puteau să aibă zânele, gândi cu 
compasiune. Cine ştie ce nimicuri,  mărunţişuri 
impresionante prin nevinovăția şi lipsa lor de miză, necazuri 
de gospodărie sărmană - vecinii fură ouăle Moţatei, Anica, 
slujnica, prea s-a obrăznicit, Vasiliade ne-a ciuntit cireşul, 
zice că n-are lumină... - stăpânite de trei bătrâne 
neputincioase, fără crac de izmană, ar fi spus Verneasca, în 
bătătură. Un zâmbet îngăduitor cernea linişte în ochii 
căprui, pe figura cu trăsături masive. Semăna cu un 
mucenic gras şi blând. Îşi împleti degetele peste pântecele 
rotunjor, pregătit să asculte o istorioară naivă, recitată pe 
ton de tragedie. Avea cu ce s-o veselească pe Alexandrina la 
dejun... 

— Vorbesc eu? întrebă Zoe pătrunsă de importanţa 
momentului. 

Zinca şi Zizine aprobară repede, scuturându-şi capetele. 

— Da, da... Vorbeşte tu. 

— E un secret mare, începu Zoe şi glasul îi tremura de 
emoție, pe care nu trebuie să-l afle nimeni... 

— Nimeni... nimeni, croncăniră Zinca si Zizine. 

— ...pe tine te socotim fiul nostru şi de aceea cutezăm. 
Explodă: Am închiriat pavilionul lui papa. 

Iorgu Cerchez le măsură nedumerit. „Şi ce-i cu asta? 
Toată lumea procedează la fel... Nimic degradant...“ 

— Acum, suflă Zoe roşie la faţă, urmează un secret şi mai 
mare! Îşi adună puterile: L-am închiriat lui Dimitrie... 
Dimitrie Dabija, nepotul nostru... Răspunse privirii lui 
Cerchez. Feciorul lui Zair, soră cu Aristiţa. 

— Îl cunosc, tanti Zoe. 

— E un bărbat extrem de... autoritar, suspină Zinca. De 
câte ori îl văd, mi se face frig. 


lorgu Cerchez nu pricepea nimic. Le luă cu duhul 
blândeţii. 

— Până aici, nu văd pricină de dihonie. 

Zoe îi făcu semn cu mâna să aştepte: 

— Dimitrie ne-a avertizat că nu trebuie să cunoască 
nimeni aranjamentul nostru. 

— De ce?! 

— Nu ştim. Aristiţa însă, cum e ea iscoditoare din fire, a 
aflat şi ne-a furat cheile pavilionului. Al doilea rând. Vine 
mereu în lipsa lui Dimitrie şi tot scotoceşte odăile. 

Îl privi consternată. Zinca şi Zizine, cu mâinile pe inimă, 
gata să plângă, aşteptau reacţia lui Cerchez. 

— N-am îndrăznit să ne sfătuim cu nimeni, continuă Zoe 
întrerupând tăcerea. Eşti singura persoană faţă de care ne 
deschidem inimile. Ce părere ai? 

— Adică? 

— Ce trebuie să facem? Pe Aristiţa n-o poate opri nimeni 
dintr-ale ei, mai ales când are cheia în geantă... 

Cerchez ridică din umeri: 

— Istorisiţi-i lui Dabija tărăşenia şi s-o griji el de cucoana 
Verneasca. lacă beleaua! 

Bătrânele holbară ochii şi se lăsară pe spate ţipând: 

— N-o să îndrăznim niciodată! 

— „e atât de impulsiv! 

— Presimt de pe acum că o să mi se facă rău! 

— Nu-l cunoşti pe Dimitrie, gâfâi Zoe. Doar ne-a atras 
atenţia că trebuie să fim discrete, iar pe Aristiţa a dat-o 
afară din casă şi ne-a poruncit să n-o mai primim. 

Iorgu îşi deschise braţele: 

— Cum vreţi s-o dregeţi atunci? 

— Nu ştiu, se lamentă Zinca, dar simt că Dimitrie trebuie 
să afle ce se întâmplă în lipsa lui. 

— Am priceput că doarme aici... 

— A, nu! Vine doar o dată sau de două ori pe săptămână, 
pe înserate. Nu-l spionăm, ferească sfântul, ştii cât îi plăcea 
lui papa să nu se amestece nimeni în viaţa lui şi ne-am 


deprins să fim discrete, dar din iatacul Zizinei se vede când 
e lumină în pavilion. 

—  Socotiţi musai ca Dabija să afle de iscodelile 
Verneascăâi? Atuncea sloboziţi-i adevărul. Dacă nu vă 
încumetaţi, puneţi pe altul. De pildă, cuconu' Butculescu. 

— E o idee! se bucură Zinca. Mai cu seamă că Aristiţa a 
fost atât de grosieră cu el. Închipuie-ţi, Iorgule, l-a alungat 
din casă. Din casa noastră! 

Zoe păru să se îndoiască: 

— Nu ştiu... dacă putem apela la domnul Cicerone. E o 
persoană delicată care evită... lucrurile dezagreabile. Ţineţi 
minte? A preferat să piardă pădurea Ciucea, numai ca să nu 
se poarte prin judecăţi. Cred că ar fi o îndrăzneală din 
partea noastră să-i pretindem asemenea demersuri. Poate... 

Lăsă ochii în jos, plimbându-şi unghiile peste jeurile de la 
piept. 

— Poate?!... Poate?! exclamară Zinca şi Zizine cu ochi 
lărgiţi. 

— Poate, îşi luă Zoe inima în dinţi, poate că Iorgu ar fi 
dispus să încerce. 

Cerchez începu să râdă: 

— Vrei să spui, tanti Zoe, că eu sunt îndeajuns de grosier 
pentru a mă urni la trebuşoară „dezagreabilă“? 

— Vai, nu! ţipă Zoe. Nu s-a născut persoană mai bine 
crescută şi fină ca tine. Eşti însă atât de energic, de abil... 
de întreprinzător... Domnul Cicerone, ca orice poet, în 
chestiunile practice e la, fel de neîndemânatic ca un copil... 

— „..ca un copil, scânciră înduioşate Zinca şi Zizine. 

Odată spuse lucrurilor pe nume, Zoe dobândise curaj. 
Brusc, se simţi îndrăzneață, cutezătoare, încercând o stare 
fizică specială, despre care îşi închipuise că o uitase de 
mult. Era copil, fetiţă de şapte, poate opt ani şi bunicii o 
duseseră la bâlciul Sânzienelor. Se dăduse în căluşei şi la un 
moment dat imaginile - mama mare, femeie pe atunci 
coaptă, în rochie cu pazmanterii bogate şi o pleureusă 
havan garnisită cu roze şi rândunici, un papa impozant, 


burtos, cu mustață agresivă şi saşiu, mulţimea veselă, 
zgomotoasă, felurită - deveniseră un curcubeu, un 
caleidoscop nebun, o centură de culori ondulând valuri 
poliforme, spinare de şarpe în veşmânt pestriţat. Şi râdea, 
şi era ameţită, uimită de propria-i îndrăzneală. Zinca şi 
Zizine, aninate de umbrela bunicii şi bastonul din bambus al 
lui papa, o urmăreau sufocate de admiraţie. Fusese eroina 
zilei şi mâncase trei îngheţate cu fistic başca un bombe 
d'amour - premiul special al bunicului - la cofetăria 
„Franceza“. Ei, da, se simţea acum la fel de vitează: Iorgu, 
acest copil încântător, avea să le scoată din încurcătură, iar 
iniţiativa - nu zău, ce curaj pe tine, Zoe! - îi aparţinea ei. 

Iorgu Cerchez se simţea încurcat dar în acelaşi timp 
incapabil să le refuze. Îl cunoştea superficial pe Dabija, îl 
întâlnise la câteva soarele, dar mai mult de bineţe şi 
strângeri de mână nu schimbaseră. Cerchez făcea parte din 
specia indivizilor care nu detestă pe nimeni, nu 
dispreţuiesc, găsesc înţelegere acolo unde şi un sfânt 
cercetează împrejur după un satâr, dar asta nu-l împiedica 
să încerce repulsie organică pentru anumiţi indivizi. 
Generalul Dabija, hotărât, nu-i plăcea. Ocolea instinctiv 
oamenii duri, uscați, incapabili să lăcrimeze, 
l'aguerissement, „oţelirea“ atât de cântată de Saint-Cyr-işti 
îl crispa, o partidă de vânătoare îl deprima până la 
indispoziţie fizică. Iorgu, de fapt un hedonist cumsecade şi 
caritabil, îl intuia pe Dabija ca aparţinând cu totul altei 
specii, ţinea de o faună din care el, Cerchez, era exclus dar 
mai întâi de toate se excludea singur. 

Zinca, vag invidioasă, vrând să se afirme, preluă tirul: 

— Ce crezi, lorgule, ai putea să... 

Cerchez, abătut - toată viaţa făcuse numai ce-i plăcea şi 
un destin amabil nu-l silise încă la conflicte cu lumea, cu 
sine însuşi - se uită la bătrâne. În ochii lor palizi, cenuşă 
clătită de ploaie, spaima, sentimentul neputinței, nădejdea, 
nerăbdarea, de pe acum recunoştinţa înfipseseră buchete 
înflăcărate. 


Rosti cu inima strâhsă: 
— Am să vorbesc cu Dabija. 


— Totdeauna am afirmat că lorgu e un băiat şarmant, 
chiţăi Zinca. 

Zoe, dornică de aplauze, observă parcă în treacăt: 

— Îmi închipui că am fost destul de convingătoare. 

— De-a dreptul extraordinară! se extazie Zizine. [ii 
minte, papa spunea totdeauna că eşti cea mai diplomată 
dintre noi. 

Erau mulţumite de ele, mişunau prin salon, nu-şi găseau 
locul. 

— Cred, spuse Zinca, îndreptând inutil bibelourile de pe o 
etajeră, că ar merita o mică atenţie din partea noastră. 

Zoe şi Zizine se opriră din forfoteală: 

— Ce-am putea să-i oferim noi, Zinca? Te-ai gândit? 

Zinca, încredinţată de efect, îşi înfipse bărbia în guşa 
creaţă. Era atât de înfrigurată, conştientă de sacrificiul pe 
care-l propunea, încât se bâlbâi: 

— M-am gândit să-i facem cadou poza lui papa în costum 
de dorobanţ. Ştiţi, când a cerut capitularea lui Osman la 
Vidin... 

— La Plevna, o corectă Zoe. Nu-mi dau seama, Zincuţo... 
E amintirea noastră cea mai de preţ. Ştiţi cât ţinea papa la 
ea... 

— Tocmai de aceea. Cred că lorgu o să se simtă 
impresionat. 

Uşa se trânti de perete şi Anica, ursuză, porunci: 

— La masă! Nu v-aţi mai săturat de taifet? 

Se întoarse în bucătărie bombănind: 

— Toată ziua trăncăneală cu mâinile în poale! Trei bufniţe 
în cetate... Aferim! 

În ziua aceea, Zoe, Zinca şi Zizine mâncară totuşi cu 
poftă. După-amiaza şi-o petrecură admirând fotografia 
sepia a dorobanţului Ilie Algiu, unul din curierii generalului 
Mărăcineanu, în anul de graţie 1877, luna iulie. 


„Doamne! gândeau, numai de-ar primi-o Iorgu! Oamenii 
delicaţi nu admit să te jertfeşti pentru ei, să accepte atenţii 
prea... importante...“ 


Duminică dimineaţă - dormise numai trei ceasuri lucrând 
până târziu, după miezul nopţii, în biroul lui de la Statul- 
Major - generalul Dabija străbătea strada mare, Alexandru 
loan Cuza, cu paşi apăsaţi. Era în uniformă de campanie, 
aspru, uscat, grăbit. Silueta subţire părea că despică secure 
ceața dimineţii, pe figura sumbră se citeau hotărâre şi 
mânie reţinută. Rarii trecători întorceau capul după ofiţerul 
cu chip întunecat, al cărui pas ritmic şi egal trăda anii 
petrecuţi la şcoala de război din Berlin, purta gândul spre 
paradele militare din Heidelberg când floarea oştirii 
prusace defila dinaintea Kaiserului. Zâmbetul trufaş al 
împăratului şi dineul oferit la primărie răsplăteau cu 
prisosinţă cumplitele ceasuri de instrucţie. Meniul, mereu 
acelaşi, ţinând seama de gusturile lui Wilhelm - cârnaţi pe 
varză, papricaş de berbec (oroare! exclamase contele de 
Chantilly invitat la una din festivități; săptămâni după aceea 
îi stăruise în cerul gurii, în haine, chiar şi în aroma florilor, 
izul de oaie de mult înţărcată) şi budinci cu zmeură şi 
agrişe - nu stârnea nici un fel de comentarii. Dimpotrivă, 
erau apreciate gusturile simple ale Kaiserului, militarii se 
gândeau emoţionaţi la austeritatea vieţii de împărat. Mulţi 
dintre ei îşi hrăneau slugile cu bucate mai de soi. Lordul 
Craven, supus şi intim al Maiestăţii sale George al V-lea de 
Saxa-Coburg - se zvonea că va schimba numele dinastiei în 
de Windsor - dăduse în 1912 amănunte în legătură cu un 
festin la care participase: „O masă captivantă. Nimeni nu 
mânca nimic, cu excepţia lui Wilhelm. Se prefăceau însă că 
o fac, cu un talent care m-a fascinat. Cantitatea de mâncare 


adunată ulterior de slugi de pe mese, dar mai ales de sub 
ele, era cu totul remarcabilă...“ 

Generalul Dabija încercă clanţa marchizei care nu cedă. 
Era ora 7:30 dimineaţa, paracliserul de la Biserica Sfânta 
Treime se pregătea să urce în clopotniţă, peste drum, la 
domnişoarele Algiu, ferestrele încă dormeau ocrotite de 
transperante ştirbe. 

Dabija, fără clipă de şovăială, lovi scurt în vitroul de lângă 
clanţă. Introduse mâna printre cioburi şi deschise. Pe 
mănuşa neagră, un dinte de sticlă lăsă dâră albă. La fel de 
sigur, traversă un oficiu umed, cu miros de şoareci şi 
cauciuc ars, ocoli biroul unde nenea Grigore „lucra“ 
altădată, adică citea Petite illustration, căsca, dormea, se 
exersa în amestecatul artistic al cărţilor de joc - acestea 
literalmente zburau prin aer, se hotărau să ia contact cu 
masa după volte într-aripate, în fluieratul admirativ al 
asistenţei - şi cel mai adesea se îmbăta cuc, cu lichioruri 
dulci, grele, uleioase şi mastică de la Pireu. Pe urmă, 
dormea ţeapăn câteva ceasuri, scutit de glasul de goarnă al 
Aristiţei. Şi era fericit! Când n-a mai fost, şi-a luat tălpăşiţa, 
ca un elev care chiuleşte de la şcoală. [Lecole buissoniere... 
Plecase cu toţi banii din casă, bijuteriile Aristiţei, 
macferlanul şi bastonul. „Plevuşcă, licheluţă, îţi aminti 
Dabija, dar fără îndoială simpatic şi cu umor. Un prinţ al 
petrecerilor, voevod al bulevardelor şi cafenelelor, un 
fantast al existenţei. N-am ştiut totdeauna exact cum s-a 
prăpădit. Nici nu mă interesează...“ 

Dădu buzna în iatacul Verneascăi brutal, ostentativ 
zgomotos, fără menajamente. Mirosul îngrozitor îl făcu să 
reculeze, dar instantaneu îşi înfrânse greaţa. Verneasca, în 
pat încă, sări cu agilitate de baletistă. Era mare, hidoasă, 
fără proteză, într-o cămaşă de noapte bărbătească, încinsă 
peste şale cu o spinare veche de oaie. Urlă sugrumată de 
furie: 

— Ai înnebunit, răcane? Intri aici ca în stâna lui tac'tu? 


Era atât de mânioasă, încât nu mai avu timp să-şi 
consume surpriza. Dabija, imperturbabil, se uită în jur şi 
apucă o polcuţă cu vârful degetelor înmănuşate. Îi era silă 
şi n-o ascundea. Zvârli treanţa pe pat: 

— Acoperă-ţi slănina. Mi-e greață. 

— leşi afară! răcni bătrâna. 

Generalul o cercetă cu privire de gheaţă: 

— Nu înainte de a-ţi spune ce am de spus, şi când poftesc 
eu! 

Bătrâna amuţi, fără aer. Făcea eforturi să-şi revină. 
Gâfâia, pieptul uriaş, două lubeniţe moi, trecute, care 
căutau spre centură, se zbuciuma, avea parcă o viaţă a lui, 
aparte sub pânza nălbită. Se înfăşură într-un şal cafeniu şi 
se lăsă în jilţul cu spătar de paie ciuruit. Îndura greu clipele 
acelea, prezenţa generalului. Obişnuită să stăpânească, să 
înfricoşeze, să se ţină seama de ea, să spună totdeauna şi 
pretutindeni tot ce-i trecea prin minte, întâmpina pentru 
prima oară o personalitate cel puţin la fel de puternică, o 
voinţă îndârjită. lar cel mai greu digera disprețul lui Dabija, 
faptul că nu-i era teamă de ea, desconsiderarea totală, 
nimicitoare, care emana din întreaga lui făptură. 

„Se uită la mine ca la un melc, ca la o ploşniţă. Alta nu ştii 
însă, fiule! Urma alege...“ 

Schimbă vertiginos tonul, opintind să-l scoată din fire: 

— Şi zi aşa, cocoşelule, răpus de dorul mătuşi-tii venişi 
să-i dai bineţe în zori. 

— Mă numesc generalul Dabija. Scuteşte-mă de 
familiarisme. 

— Eu te-oi scuti, rânji bătrâna, dar tot neamuri rămânem. 
Sunt sora mă-tii... 

— Simplă eroare a întâmplării. 

— ...„pe care nici Dumnezeu n-o poate îndrepta. Dar mai 
ştii! Poate că tu cunoşti altă legiuială. 

— Nu te înşeli. Pentru mine exişti doar ca o scorpie care 
trebuie strivită. Un act de asanare socială. 

Bătrâna primi din plin lovitura dar continuă să rânjească: 


— Duioase vorbe ai deprins tu prin străinătăţi, nepoate. 
Mai ştii şi altele? 

Dabija făcu un pas înainte. Era adeptul metodelor 
directe, nu practica niciodată, în relaţiile cu oamenii, tactici 
de învăluire. Declară brusc: 

— Las-o în pace pe doamna Alexandrina Cerchez. Dacă 
nu încetezi cu scrisorile dumitale murdare, cu acest şantaj, 
te strivesc. Înţelegi? 

Coana Aristiţa şovăi o singură clipă. Se hotări să accepte 
jocul deschis, cu cărţile pe faţă. 

— Oi fi eu scorpie, dar ţie cum îţi zice? Bietul Iorgu nu se 
mai poate cerceta în oglindă, o sparge cu coarnele. Mâine- 
poimâine o să umble de-a buşilea, să nu fărâme lustrele... 
De, puicuţă, ce să mai zic? Pesemne că aşa predică acum 
popa în altar: împarte cu răcanii ce-i cuvenit doar 
bărbatului, căci Dumnezeu a poruncit să-ţi ajuţi 
aproapele... 

Generalul Dabija încleştă mâna pe sabie. Şuieră: 

— Hoaşcă scârbavnică! Nu-ţi îngădui nici să-i pomeneşti 
numele. 

„Aşa, nepoate! jubilă Verneasca. Ţi-ai ieşit din ţâţâni. Las” 
că-ţi face bine o frecţie...“ Rosti liniştită: 

— Pentru aste cuvinte şi altele asemenea, ai să-ţi muşti 
mâinile, fătul meu. 

— Nu înainte de a-mi fi săturat câinii cu ale tale. Bagă-ţi 
minţile în cap! Cea mai mică supărare pe care i-o vei 
pricinui de azi înainte doamnei Cerchez te costă scump. 
Atât cât nu poţi duce în spinarea aia de dihanie. 

— Ce-ai să-mi faci, fiule? Aşa, de o curiozitate. Mă strângi 
de gât? 

— Şi asta la nevoie. Îţi dau un sfat, singurul bun pe care îl 
poţi primi: nu mă stârni. Te distrug, te alung din oraş cu 
pietre şi lovituri de picior. 

— Foarte frumos... Ascultă-mă, nepoate! Oi fi tu mare şi 
tare, te simţi neasemuit de parcă ai purta coroană pe tigvă, 


dar sunt alţii mai presus, cu ureche răbdurie şi flămândă. Şi 
au şi aceia o uşă la care se poate bate. 

— Încearcă! 

leşi trântind uşa din răsputeri. Un păhăruţ de cristal, 
ultimul dintr-un serviciu simandicos cândva, căzu de pe 
poliţa blidarului, făcându-se ţăndări. Bătrâna îl privi minute 
lungi, respirând sacadat. Întinse mâna orbecăind după o 
sticluţă cu picături calmante. 

Trase un gât fără a mai căuta linguriţa. Se urni din jilţ şi 
luă de lângă sobă mătura şi făraşul. Strânse cioburile încet, 
cu atenţie, de parcă fiecare ţăndăr a fi avut preţul şi 
însemnătatea lui. 

— Şi pe ăsta o să-l plăteşti, nepoate! 


13 


PP Ce carte încântătoare! reflectă suspinând domnul 


Cicerone Butculescu. Profund interesantă, stilul e de un 
farmec cuceritor...“ 

Era atât de emoţionat, încât simţi nevoia să-şi noteze 
imediat impresiile în jurnal. Pendulul mic fredonă Berceusa 
de Mozart. La ora două noaptea, bătrânul, tremurând de 
frig, însemna: 

„Sunt vrâăjit. Tocmai am terminat volumul lui Arthur 
Meyer Ce que je peux dire. Inima mi-e plină de recunoştinţă 
pentru ceasurile de regal pe care acest autor le oferă cu 
atâta generozitate. "Toată societatea celebrităților din 
secolul XIX şi începutul celui de al XX-lea defilează, pusă 
minunat în valoare de o pană inspirat savantă. Fiecare 
pagină e plină de viaţă, reîmprospătează un trecut 
minunat... Cartea a aparţinut bietului Nicu Orleanu. 
Semnătura lui pe prima pagină, datată 11 februarie 1901, 
mi-a trezit duioase aduceri aminte, mă las cuprins, învăluit 
de nostalgie...“ 

Tremurând, cu ochi umezi, se băgă din nou în pat. De la o 
vreme n-avea somn, ieşea rar din casă din pricina frigului, a 
ghetelor cu nasturi în care degera; de teama Verneascăi, nu 
mai călcase nici pe la Algience. Îşi petrecea ziua citind, 
făcând notații în jurnal. Se simţea în dispoziţie filosofică şi 
îşi încredința hârtiei panseurile, având grijă să nu uite, să 
nu risipească nimic. Le bănuia doldora de înţelepciune, 
adevăruri insolite, suficient să fie rostite cu tonul acela 
uşurel, de glumă, al gentilomului spiritual, pentru a seduce 


saloanele cele mai fine. Când nu cugeta, îşi amintea de 
întâmplări şi prieteni vechi. Nicu Orleanu de pildă... Ce 
băiat admirabil! Ager, spontan, plin de humor! Negricios şi 
scund - umblă în picioare pe sub pat, spunea coana Aristiţa 
- semăna cu un spiriduş. În general, avea idei bizare pe 
care se grăbea să le pună în practică, cu efecte neaşteptate 
care făceau deliciul unui oraş. Cât se râsese atunci când 
introdusese lumină electrică în coteţele de la ferma lui din 
Orzeni! Argaţii aveau poruncă s-o aprindă de câteva ori pe 
noapte. Cocoşii, derutaţi, crezând că s-a făcut ziuă, 
munceau mai cu spor, găinile se ouau de trei-patru ori pe zi. 
Orleanu exulta, ameţit de eficienţa inovației... După o lună 
de zile, ostenite de muncă împătrită, lipsite de somn, 
păsările - cinci mii de cocoşi şi găini - îşi dăduseră duhul. 
Asurzit şi excedat de hohotele oraşului, Orleanu luase 
primul tren spre Paris. „Mi-e dor de Franţa, se justificase. O 
iubesc ca pe o femeie...“ Acolo o cunoscuse pe Natalia 
Racoviceanu. După o lună, erau căsătoriţi. 

„Cea mai fericită căsnicie din câte mi-a fost dat să 
întâlnesc în viaţa mea!“ îşi aminti Butculescu. Natalia îl 
considera un geniu, şi dovedea la rându-i mult geniu când 
trebuia să justifice cu naturaleţe boacănele lui bărbatu-său. 
Orleanu murise tânăr, dintr-o infecţie, pretindeau medicii. O 
oră mai târziu, Natalia îşi trăgea un glonţ în inimă, după 
exemplul doamnei Sembat. Urmând acelaşi exemplu, lăsase 
un bilet pe coafeza din budoarul ei: „lartă-mă, dragul meu, 
că am întârziat un ceas de la rendez-vous-ul nostru...” 

— Unde se mai nasc astăzi asemenea femei? reflectă cu 
voce tare domnul Butculescu. Aspasia din Milet, Cornelia, 
Livia Augusta, Pompeia Plotina, Atossa, iată galeria de 
excepţie unde s-ar cuveni să fie omagiat portretul Nataliei... 

Se întrerupse brusc, privind duşumeaua. Auzise glasuri 
sau fusese doar o părere? „Ce idee! râse singur... Glasuri 
care vin din pământ... Hotărât, sunt surmenat...“ 

Nu încercă să analizeze cauzele epuizării, la urma 
urmelor nu făcea decât să citească, să somnoleze, să tragă 


din luleaua goală şi să „mediteze“, dar şi istoveala era o 
explicaţie la fel de bună ca oricare alta. 

Îşi căută locul în aşternut simțind cum somnul îi dă 
târcoale cu paşi de pisică. Gândurile, pestriţe, îmbucătăţite, 
zăboveau încă asupra Orlenilor. Cine avea să uite vreodată 
petrecerile de la conacul lui Ghiţă Racoviceanu, tatăl 
Nataliţei?... După douăzeci de ani, domnul Cicerone se 
întâlnise la Borsec cu un profesor vienez. Bătrânelul, 
specialist în egiptologie şi arheologie semitică, cumsecade, 
vorbăreţ, de o veselie naivă specifică, îşi amintea, cu ochi 
strălucitori şi o precizie de amănunt trădând puterea 
impresiei, de un asemenea dineu, oferit la conacul lui conu” 
Ghiţă. 

„Ah! Le ţin minte, de parcă aş avea acum, în faţa ochilor 
toate acele bunătăţi. Vă amintiţi, Herr Butculescu, porcii 
umpluţi şi gâştele împănate? Homarii şi langustele care 
înotau în aspic verde? Dar compoziţia aceea de nuga şi 
zahăr roşu, macheta conacului? O capodoperă! Nu, 
lucrurile acestea nu se pot uita. Pot să vă spun că a fost 
masa cea mai rafinată, cea mai fantastică la care am 
participat...“ 

Adevărat, surâse Butculescu aducerii aminte, mesele 
oferite de bătrânul Racoviceanu constituiau totdeauna 
evenimentul sezonului. Era găman mare, angaja bucătari 
scumpi, mai bine plătiţi decât trei lefegii clasa I, încărunţiţi 
în slujbe, ştia să poruncească. De altfel, din lăcomie i s-a 
tras sfârşitul. Urnit de doctori la Bagdastein, pentru cură 
de slăbire, după o săptămână a simţit că nu mai poate 
îndura năprasnica leşuială. A intrat într-un birt, şi, spre 
uluiala hangiului, a dat gata în mai puţin de un ceas două 
gâşte cu trufe. Atacul l-a avut în drum spre hotel... 

Domnul Cicerone sări ars. Nu mai încăpea îndoială, 
glasuri înfundate veneau din pământ. Îşi încordă urechea 
dar bătăile inimii, zvâcnetul tâmplelor îl împiedicau să 
desluşească vorbele. Fixa covorul roşu, încremenit de 
spaimă. Fără s-o mărturisească - în societate îşi îngăduia să 


zâmbească amabil,  condescendent, când  cucoanele 
povesteau întâmplări stranii, frizând supranaturalul - 
domnul Cicerone credea în stafii, în duhuri, într-o existenţă 
de „dincolo“, foarte concretă. În tinereţe, frecventase 
asiduu o societate de spiritişti. Emoţiile încercate la fiecare 
şedinţă fiind însă peste puterile lui, renunţase. Acum, lac de 
sudoare, cu pielea încreţită de spaimă, îşi aminti un 
amănunt la care nu se gândise de multă vreme. Casa, de 
fapt toată strada, fusese construită pe locul unui vechi 
cimitir. În vremea lui Vodă Ioniţă Sturdza, adică pe la 1825, 
mai exista încă şi bătrânii istoriseau că aici fusese 
înmormântată vestita Marghioala Hizichioaia, ibovnica lui 
Pendedeca, omul de încredere al lui Ipsilanti... 

O bufnitură surdă îl făcu să sară din pat. Nu mai simţea 
frigul, nu auzi nici pendulul care bâtu de ora 3. Privea 
hipnotizat podeaua, îi venea să plângă, îi venea să urle. La a 
doua bufnitură începu să se îmbrace; iniţiativă reflexă, fără 
noimă. Tlrăgea de haine, le punea de-a-ndoaselea, nu 
nimerea ghetele. 

Gândurile fragmentate, febrile, se întretăiau: 

„..„.Dedesubt nu-i pivniţă... morţii se întorc totdeauna în 
locurile unde au trăit... numai cealaltă aripă are beci... să 
nu tulburi sufletele adormiţilor, se răzbună amarnic... Sunt 
singur în toată casa, chiar dacă strig, nu mă aude nimeni... 
Pe lespede, atunci când au făcut fundaţia, se mai putea citi 
«Negru Varlam 1698-17»... litere chirilice... Trebuie să mai 
fie undeva, în grădină, năpădită de buruieni... Eu n-am avut 
nici o vină, eram copil... Ce vor de la mine?...“ 

Zvonul îndepărtat străpunse din nou din adâncuri. 

Domnul Butculescu înşfăcă paltonul şi trântind toate uşile 
părăsi îngrozit casa. Gonea cu capul gol, pe ulițele 
îngheţate şi pustii, despicând în noapte drum bezmetic, 
despre care ştia că nu duce nicăieri. 


Pe verso-ul unei scrisori cu conţinut oarecare - „Mă simt 
bine, dar zilele îmi par lungi, se petrec prea multe în decurs 
de douăzeci şi patru de ore, cât aş aprecia acum viaţa 
monotonă a vacanţelor de la Buzău, v-am trimis o mie de lei 
din economiile mele, îmi pare rău că, din cauza mamei, 
Maria a rămas la Bucureşti...“ - maiorul Gogu Roşianu scria 
cu cerneală simpatică: 

„Situaţie dificilă, sunt suspectat, urmărit pas cu pas. lot 
Statul-Major pare îmbâcsit de agenţi. Mi-e greu să acţionez. 
Dabija, personaj infernal de care nu te poţi apropia. Deci 
din nou, imposibilitate de mişcare. Aştept directive...“ 

leşi în zori. Scrisoarea trebuia depusă în cutie oarbă, 
urmând să fie preluată de un necunoscut... poate 
necunoscută, până la ora 6 dimineaţa. Un frig aspru i se 
strecura pe sub manta pătrunzându-i în oase, îşi simţea 
dureros vârful urechilor. Reteză centrul oraşului şi, luând-o 
prin spatele Bibliotecii publice Costache Negri, intră în 
mahalaua Oţetari. Aici, ridicată pe un tăpşan, se afla 
Biserica Sfinţii doctori făr' de arginţi, Cosma şi Damian. Îşi 
avea surată, mai bine zis tiză, la Roma, nu departe de 
Coloseum, ascunsă într-o grădiniţă graţioasă, cu un havuz şi 
păsări minunate, toate soprane. Roşianu o vizitase în 1912, 
cu prilejul unei excursii studenţeşti. Îi plăcuse pentru că era 
„proaspătă“, fără patină, era ea însăşi, deosebită de 
celelalte edificii. „M-am săturat, dom'le, de ruine! Aici, orice 
dărâmătură se cheamă istorie...“ 

Deşi devreme, biserica era deschisă, în altar ardeau 
lumânări, o bătrână cu spinarea încovoiată bătea mătănii la 
icoana Cuvioasei Paraschiva. 

Gogu Roşianu cercetă cotloanele întunecate şi se apropie 
de cutia milei. Strecură înăuntru, o dată cu câteva monede, 
plicul îndoit. Se închină şi ieşi în aerul îngheţat al dimineţii. 


— Ai fost matinal azi, constată căpitanul Ioanid, 
încreţindu-şi ochii din pricina gerului. 


De trei zile locuiau la aceeaşi gazdă şi dimineaţa făceau 
împreună drumul până la Statul-Major. 

Roşianu tăcu şi loanid, surprins că nu răspunde - 
flecăreala era starea naturală a maiorului, de multe ori se 
întreba dacă trăncăneşte şi când face dragoste - se explică: 

— Te-am auzit când ai ieşit, pe urmă te-ai întors. 

— N-ai somn? întrebă sec Gogu Roşianu. 

— Uite ce e, dacă eşti prost dispus, avertizează-mă. Nu- 
mi place să beau şi să mă cert pe stomacul gol. I-a fost rău 
găzdoiului şi nevastă-sa a mişunat tot timpul prin casă. 
Odaia mea e perete în perete cu dormitorul lor. În fond, nu 
înţeleg de ce mă justific. 

— M-am săturat, domnule! explodă Roşianu. Toată lumea 
spionează pe toată lumea, nu mai ştie nimeni să conjuge alt 
verb. 

Alexandru Ioanid respinse glacial afirmaţia. 

— Eu nu spionez. 

— Las-o baltă, mon cher! De-aia adulmeci toată ziua prin 
birou, îţi bagi nasul prin hârtiile lui Teodorini, asculţi 
convorbiri confidenţiale... 

— “Trei sferturi din ceea ce susţii sunt fabulaţii - restul 
reprezintă simple măsuri de apărare. Instinctul de 
conservare îmi funcţionează încă. 

Roşianu ridică din umeri: 

— Botează-l cum îţi place, mi-e absolut egal. Eu îi zic însă 
altfel. 

— Te priveşte. 

Îşi continuară drumul în tăcere. La ferestre apăruseră 
primele capete de bătrâni. Desfiguraţi de frig, jigăriţi, 
aproape descărnaţi, păreau în lumina zgârcită, leşioasă, a 
dimineţii mumii expuse în vitrine de magazin falimentar. 

— Stau şi mă tot uit la dumneata, reluă după o vreme 
Roşianu. 

— Eşti un tip ocupat, am băgat de seamă. Dacă preferi 
profilul, să-mi spui. Schimb poziţia biroului. 

Gogu Roşianu nu-l luă în seamă. Exclamă iritat: 


— N-ai mutră, domnule, asta e! N-ai mutră. 

— Ce mutră?! 

— De spion, de agent, de cum vrei să-i spui. 

— Constat că pedalezi pe acelaşi verb... 

— M-am molipsit de la alţii mai inteligenţi. Eşti prea 
fercheş, prea gigolo, pari - iartă-mă că ţi-o spun, dar aşa 
sunt eu, franc - prea găgăuţă ca să te ocupi de chestii din 
astea mai subtile. Te-oi fi pricepând la avioane - apropo, de 
ce astea ale nemților sunt toate albe? lasă că-mi explici 
altădată - vorba aia ce barză, ce rândunea, ce cocori- 
matadori, le-ai luat pe toate, dar nu văd să te taie capul la 
mai mult. 

Ioanid începu să râdă: 

— Sunt perfect de acord. Nu mă taie şi nici nu mă 
interesează altceva decât aeroplanele. 

— Eu m-aş ambeta de unul singur acolo, dar mă rog, 
fiecare cu damblaua lui... De Teodorini ce zici? 

— N-am nici o impresie. 

— Chiar aşa? 

— Pot să-ţi dau cuvântul de onoare. Mă plictiseşte, aşa 
cum mă plictiseşti şi dumneata. Apropo de francheţe, fără 
să fie o poliţă. Poate că sunteţi nişte indivizi foarte 
cumsecade, capabili, cetăţeni de nădejde ai gliei 
strămoşeşti, dar pe mine personal nu mă „tulburaţi“ dacă 
înţelegi ce vreau să zic. Nu-mi spuneţi nimic, şi în vremuri 
normale n-aş accepta să pierd nici măcar jumătate de ceas 
cu voi la o halbă. 

Gogu Roşianu îl măsură înveselit: 

— Adică nici eu nu-ţi fac nici o impresie? Măcar una 
proastă, domnule, dar să nu mă simt invizibil. 

— Dacă insişti, pot medita. 

— Meditează, mon cher! Parole, m-ai făcut curios. 

— Ei bine, fără să fiu vreun psiholog, dumneata prezinţi 
două alternative. Ori eşti o lichea fără egal, extrem de 
primejdioasă tocmai pentru că pari inofensiv, ori un zăpăcit 


cumsecade care-şi va rupe gâtul cu proxima ocazie. 
Mulţumit? 

— Bineînţeles, râse Gogu Roşianu. În ambele ipostaze 
posibile, rămân un tip pozitiv. 

— Îmi închipui că acesta trebuie să fie un motiv de 
permanentă satisfacţie pentru dumneata. 

Maiorul Roşianu scoase o ţigaretă şi o bătu de dosul 
palmei. Treceau prin piaţa săracă, lipsită de culoare. Câteva 
grămezi de cartofi rebegiţi - negustorii refăceau mereu 
muşuroiul, grijulii să nu se prăpădească o singură barabulă 
- ceapă ruginită, un singur cupeţ cu trei găvănoşele de 
miere şi, marfă rară, de lux, ulei în sticluţe de două sute de 
grame. Alături, un târgoveţ mohorât păzea mai mulţi şoricei 
fălcoşi, cu burţi ţuguiate şi lăbuţe cu degete, ca nişte mâini, 
prizonieri într-o cutie veche de pantofi. 

Roşianu se opri uimit, dându-şi chipiul pe ceafă: 

— Hamsteri! Ce părere ai, domnule?! 

loanid îşi întoarse ochii. Îi făceau silă, nu le suporta nici 
neamurile, şoarecii cărturari căţăraţi pe minavete. Când 
era copil, doar glasul flaşnetarului „Planeta! Ia planeta!“ îi 
dădea senzaţie de vomă. 

Gogu Roşianu continua să se mire: 

— Cine cumpără, nene, lighioanele astea? 

Omul rosti cu o morocănoşenie absentă, care n-avea 
legătură cu nimic din ceea ce se petrecea acum în jurul lui, 
cu ofiţerul jovial, cu frigul, cu dimineaţa scundă şi ostilă: 

— Îi dau ieftin... Şapte lei perechea... 

— Ce să fac cu ei, neamule? 

Azvârli o băncuţă de cinci lei în cutie, „să fie de saftea“, şi 
se grăbi să-l ajungă din urmă pe Ioanid. 

— Stai, dom'le, ce fugi aşa? 

— Nu pot să-i văd, mi-e scârbă. 

— Că parcă mie-mi vine să-i mănânc! Mă interesează însă 
ciudăţeniile, tot ceea ce oferă natura umană ca bizar. 

— Ei, atuncea ai la ce să te uiţi în fiecare zi. 


— Da, nu mă plictisesc. De-aia, cum îţi spuneam, te 
contemplu şi pe dumneata. 

— Iar începi? 

— N-am isprăvit. Ziceam că nu faci impresia vreunui 
sprinten la minte, unul din ăia care  croşetează 
machiaverlâcuri. Şi totuşi... 

— Totuşi? întrebă fără interes Ioanid. 

— Există ceva în dumneata, insesizabil, care îngrijorează. 
Nu pot defini, dar există. O anumită sclipire particulară a 
ochilor, o rezervă permanentă, o forţă interioară bine 
strunită. Poate, nu ştiu... 

Căpitanul loanid ridică din umeri. 

— Mai studiază. 

Roşianu îşi urmărea gândul, trăgând avid, des, din 
ţigaretă. 

— Cred că mă influenţează şi faptul că în civilie ai o 
profesie pozitivă. De obicei, ăştia cu tehnica sunt mai toţi 
nemţofili. Prejudecată dacă vrei, dar aşa se întâmplă. 

— Caraghios! Demonstrația te vizează în primul rând. 
Eşti inginer, în plus, cu studiile făcute în Germania. 

— Da', dar nu despre mine discutam. Îţi vorbeam de 
impresia aceea de insesizabil. Încerc să mă exprim mai 
limpede: eşti omul de la care te poţi aştepta la orice. Da, 
asta e! Orice aş auzi despre dumneata nu m-ar surprinde. 

— Interesant. 

— Nu cine ştie cât, dar subiectul, acum, la 6:50, mă 
captivează. Dacă aş fi femeie, nu te-aş lua pentru nimic în 
lume în căsătorie. 

— Şi ai proceda extrem de cuminte. 

— Te văd foarte bine, de exemplu, plecând după țigarete, 
cu trenciul pe umeri şi dispărut fără vorbă, fără urmă. 
Eventual, după cinci ani, cucoana primeşte o ilustrată de 
Crăciun, superbă şi exotică, din Mexic. „Salutări, 
iepuraşul!“, sau mă rog, cum ţi-o fi plăcând să fii 
dezmierdat. 


— Aşa e, făcu maşinal Ioanid. Tot ce spui e eminent, dar 
îmi povesteşti şi altă dată... Am ajuns. 

Răspunseră scurt la salutul santinelelor şi pătrunseră în 
vestibulul cu trepte mozaicate al fostului pensionat de 
domnişoare „Domnița Ruxandra“. Roşianu strâmbă din nas: 

— Nu mă pot obişnui, domnule, cu duhoarea asta! Ce nu 
izbutesc să pricep e altceva! Baraca a fost rechiziţionată de 
Statul-Major de mai bine de un an şi tot miroase a 
domnişoare neîngrijite şi a mâncare de cazan. 

— Eşti prea sensibil. 

— Aşa mi-a spus şi mama. 

„Ce dracu' vrea?“ se întrebă Ioanid descheindu-şi 
nasturii mantalei. 

Gogu Roşianu zvârli din mers ţigara în scuipătoarea 
înaltă. 

„Nu poţi scoate nimic de la ăsta. Cu cleştele sau cu 
tirbuşonul, tot nimic...“ 


La 10, sosi maiorul Valeriu Teodorini. Respira greu, de 
parcă până la Statul-Major ar fi ţinut-o într-o goană, părea 
grozav de afectat. 

Căpitanul Ioanid îşi privi ostentativ ceasul. Continuă să 
lucreze însă, fără comentarii. 

— Până la următorul raport, se justifică Teodorini, am 
permisiunea să întârzii sau să nu vin deloc la slujbă. 

Roşianu îşi ridică ochii de pe hartă, abandonând 
compasul. 

— Te-a întrebat cineva de sănătate, nene? 

Avea însuşirea ca, indiferent de violenţa discuţiei purtate 
cu un terţ şi de cantitatea lucrurilor dezagreabile 
comunicate, să-l abordeze în întâlniri ulterioare direct, 
cotidian, mereu bine dispus şi afabil. Faptul în sine lua prin 
surprindere,  descumpănea, dar reţeta se  dovedise 
excelentă. Nimeni până acum nu-i întorsese spatele, 
relaţiile redevenind fireşti, fără momente penibile, în 
genere anevoie de escaladat. 


— Nu m-a întrebat nimeni, replică 'Teodorini, dar nu-mi 
plac suspiciunile. 

Roşianu zâmbi cu ulc: 

— Hm! N-aş fi zis... 

Muie compasul în tuş şi îşi reluă lucrul. Îl întrerupse din 
nou glasul lui Ieodorini, alterat de emoția faptului 
excepţional. 

— Trebuie să vă spun ceva... 

Continuând să scrie, Ioanid îi făcu semn să aştepte câteva 
clipe: „isprăvesc îndată...“ Roşianu, rezemat în bărbie şi 
coate, se uita amuzat la Teodorini. Mărul lui Adam forfotea 
pe gâtul slab, de recrut înţolit în uniformă prea largă. 

— Ceva îngrozitor şi totodată extraordinar, gâfâi 
Teodorini. Oribil şi magnific! De un teribil grandios! 
Moment zguduitor de tragedie antică! 

— Cunoşti ceva adjective, aprecie Roşianu. Zi mai repede, 
să ne mirăm şi noi. 

— S-a judecat procesul  locotenent-colonelului 
Crăiniceanu la laşi... 

— Da, şi? Au hotărât probabil să-i facă douăsprezece 
butoniere la tunica fără poleţi. Mai corect, spus, rupţi. le 
aşteptai la altceva? 

— Normal, interveni Ioanid. S-a dovedit în mod categoric 
că s-a întâlnit cu Sturdza între linii, că a luat în primire un 
sul de manifeste şi le-a împărţit în tranşee. Ce mai vrei?! 

— Clevetiţi ca babele! se enervă Teodorini. Întâi că 
sentinţa încă nu s-a dat. Alta-i chestia formidabilă. 
Averescu, din consideraţie pentru taică-su, generalul, ca să- 
| scutească de toată mascarada unui proces îngrozitor, i-a 
oferit şansa să se sinucidă. Duse degetul arătător la tâmplă 
într-un gest semnificativ: Pac! şi gata! 

— Cine să se sinucidă? întrebă Ioanid. Bătrânul? 

— Ti-a luat Dumnezeu minţile?! Auzi, cine! Fiu-său, 
colonelul, fireşte! Averescu îşi închipuia că taică-său o să-l 
convingă s-o facă. Mai elegant şi mai demn s-o facă singur, 
decât plutonul de execuţie. l-a scris în sensul ăsta 


bătrânului prin generalul Mărdărescu. Adică să vină la 
Bacău şi să discute afacerea. 

— Şi? 

— Ei bine, Crăiniceanu senior a refuzat categoric. Mai 
mult, aproape strigă leodorini cu ochi strălucitori, a trimis 
o epistolă cutremurătoare Curţii în care cere pedeapsa 
capitală pentru fecioru-său: „Între patrie şi fiul meu, nu ezit 
să-mi fac datoria faţă de patrie!“ 

— Într-adevăr, spuse încet Roşianu, grandios număr 
bătrânul! N-am copii, dar spun sincer, nu cred că aş fi fost 
în stare să procedez la fel. 

— Ce spuneam eu! Vă daţi seama ce-i în sufletul lui, 
durerea şi ruşinea pe care le îndură, bocetele din familie, 
reproşurile nevesti-sii?! Femeile simt şi judecă altfel... 

— Doar dacă n-o fi din spiţa Oiţei, mama lui Ştefan cel 
Mare, observă Roşianu. 

Ioanid reflectă pe gânduri: 

— M-am rugat totdeauna Cerului să nu fiu pus în situaţii- 
cheie, când a lua o hotărâre presupune jungher într-o mână 
şi pistol în cealaltă. Bătrânul este într-adevăr 
extraordinar... 

Şi-l amintea falnic, cu mustăţi bătăioase, foarte „gardă 
imperială“ la o defilare de 10 Mai. Şi mai proaspătă, 
surpriza pe care o încercase revăzându-l în acelaşi an la 
Baden, unde urma probabil o cură. Despuiat de prestanţa 
uniformei, nelaîndemână într-o jachetă stil 1900, cu 
burticică ţuguiată sub o vestă de mătase şoricie (picioarele, 
restul trupului fiind firave, apropiații îi spuneau „greierele 
borţos“), semăna mai degrabă cu un ipistat scos la pensie. 

Ioanid ştia de mult că forţa interioară nu are neapărat 
ceafă de taur şi nici muşchii omului care rupe lanţuri la circ, 
şi totuşi se simţea incapabil să facă apropiere între gestul 
de tragedie antică al bătrânului şi făptura anodină de 
funcţionar mărunt, care mănâncă de două ori pe săptămână 
ieftin - peşte şi măsline - iar din două în două duminici, o 


găină arcănită din ograda lui (fireşte, dintre cele care nu 
ouă) friptă în ţiglă... 

— Asta e! conchise maşinal bătând cu coupe-papier-ul de 
ivoriu în călimară. Halal să-i fie! De, nu fiecăruia îi e scris să 
aibă statuie în piaţa mare. 

Roşianu completă: 

— Vizavi de vespasian. Vorbesc cât se poate de serios, 
domnule! Edilii noştri sunt cretini! Am constatat matematic 
în toate târgurile prin care am trecut: latrinele sunt 
construite peste drum de bronzurile marilor fii ai urbei 
respective. 

— Există un soi de post-scriptum oral la scrisoarea 
generalului, spuse Teodorini, răsfirând cu două degete 
topul de hârtie, în toată grosimea lui. E în firea lucrurilor şi 
în conformitate cu orice normă de conduită morală şi 
militară ca fecioru-său să-şi primească pedeapsa. Mai există 
însă un trădător, în afară de Sturdza şi Wachmann, la fel de 
vinovat şi, în momentul de faţă, însutit mai primejdios 
întrucât n-a fost încă descoperit. Socoate echitabil şi în 
spiritul necesar al onoarei militare ca şi acesta să fie 
răstignit, judecat şi osândit după legiuială şi dreptate... 

Gogu Roşianu oftă şi se aplecă deasupra hărţii. 

— Răstigneşte.-l, fiule. 

— Am s-o fac, şopti Teodorini. 

Ioanid muşcă uşor capătul tocului: 

„Ăsta-i fanatic... Sau farsor.“ 


— Nu, respinse domnul Mareş astupând receptorul cu 
mâna. E riscant să fim văzuţi împreună, numai noi doi. Mai 
ales acum, când atmosfera e atât de fierbinte... 
Bineînţeles... La dumneata în nici un caz, iar la mine există 
trei intrări cu tot atâtea rânduri de ochi... În caz de 
extremă necesitate, ştii cum procedezi... Varianta a doua, 


M-ul cu cretă albă pe poartă... exact! Cred că am prins un 
fir, să vedem unde duce. Ai grijă, consideră-te în 
permanenţă supravegheat... Da, da... Am să te caut. 

Domnul Mareş îşi tamponă fruntea şi obrajii - ca toţi 
oamenii masivi transpira gros, mai ales când venea de afară 
- şi se opri în faţa domnişoarei Aurica. 

— Bine că mi-am amintit, zâmbi larg, pipăindu-şi 
buzunarul. Era să plec cu ea... 

Îi întinse o cutie rotundă, roşie, cu o dansatoare spaniolă 
surprinsă într-o fandare avântată. 

Domnişoara Aurica roşi de plăcere: 

— Ah! E chiar „Carmencita“, pudra mea preferată. Vai, 
domnule Mareş, sunteţi nemaipomenit! 

— Mă bucur că am putut să vă fac o mică plăcere. 

— Mulţumesc din suflet... Cât... 

Mareş îşi duse mâna la piept: 

— Mă jigniţi şi nu merit. Sărut mâinile... 

— La revedere... În problema cealaltă, să n-aveţi nici o 
grijă... Notez ori de câte ori sunteţi căutat... Mi-am făcut un 
carneţel special. 

„Gâsca!“ gândi domnul Mareş şi se pierdu printre 
trecători. 


La masa ovală, în echilibru precar pe un singur picior, 
acoperită cu un covor roşu, stătea colonelul Verzea, mare, 
greoi, cu braţe uriaşe şi tenul pictat de cuperoză. În faţa lui 
se afla un bărbat pirpiriu, de vreo treizeci de ani, îmbrăcat 
în haine sărăcuţe care încercau să pară elegante. Ghiceai, 
cercetându-le atent, eforturile impresionante depuse de 
tinerel pentru a copia cu mijloace dramatic insuficiente 
şicul filfizonilor parizieni care hoinăreau înainte de război, 
cu acea nonşalanţă inaccesibilă altor pământeni, pe 
Champs-Elys6es sau în Bois de Boulogne. 


Colonelul Hentsch, aşezat cumva mai la o parte, între 
sobă şi fereastră, pe o canapeluţă, definindu-şi astfel precis 
statutul - martor şi nu participant - încerca să descifreze 
figura agentului. Avea o figură derutantă, de domnişoară, 
cu obraji netezi, priviri limpezi şi păr buclat. Un gen foarte 
gustat în epocă, biruitor de inimi, irezistibil colecţionar de 
victime printre codanele consumatoare de romanțe cântate 
din gură şi la pian. Mâna stângă improvizează totdeauna 
acelaşi acompaniament, de tobă, indiferent de „bucată“... 

Tânărul era agentul lui Verzea - directorul Poştelor. El 
aranjase întâlnirea din căsuţa aceasta liliputană de pe 
Strada Frumoasă, ambiţionând să-i demonstreze lui 
Hentsch că-i mai abil decât toată poliţia, şi că dacă el, 
Verzea, îşi pune ceva în cap, apăi musai izbândeşte! 
Practica de fapt un soi de detectivism pe cont propriu, 
suportând personal plata şi cheltuielile agentului. 

Hentsch, căruia i se făgăduise că de astă dată veştile sunt 
de soi şi că prinderea lui Roman e o chestiune de zile, dacă 
nu de ceasuri, se hotărâse să asiste la întrevedere. 
Colonelul Verzea traducea ceea ce i se părea esenţial. Între 
timp, neamţul inventarie interiorul. Era oarecare, comod, 
burghez (aparţinea unei rude îndepărtate a directorului 
Poştei, refugiate în Moldova) şi-i amintea de locuinţa gazdei 
lui din studenţie. Da, da, te puteai foarte bine crede într-un 
orăşel cuminte din Prusia, în casa unui funcţionar mijlociu. 
Aceleaşi cusături de mână, scaunele ţepene, albumul de 
familie legat în pluş roşu închis sau verde-olive. 

— Cred că am pus mâna pe recompensă, dom” colonel, 
zâmbi mulţumit tânărul. Al nostru e... 

Verzea îl cercetă neîncrezător. Rosti cu pronunţat accent 
ardelenesc: 

— Numa” de nu te-ai făli în van! Mulţi s-or vitejit că-i vin 
de hac. Şi aceia or fost domni cu învăţătură şi praxis. Au 
izbutit taman ca rața care opinteşte să arcănească uliul. 

— Nu mă fălesc. l-am dibuit cotlonul. 


— Ce vorbeşti, mă? Păi ăsta are vreo douăzeci numai din 
câte a dibuit poliţia. 

Agentul îşi scutură capul. 

— Ştiu ce vorbesc. Casa de care vă spun e refugiul lui cel 
mai sigur. De o săptămână îi ţin umbra, dar n-am izbutit 
niciodată să ajung până la capăt. Făcea ce făcea şi-mi 
aluneca printre degete. 

Verzea îl cercetă cu atenţie: 

— Şi unde zici că-i vizuina, Dincule? 

Tânărul râse, contând dinainte pe efect: 

— În Strada Umbrei. 

Verzea, năucit, căzu cu trupul peste masă. 

— Unde, mă?! În spatele lui Mackensen?! La nici doi 
stânjeni?! 

Colonelul Hentsch, intrigat de reacţia lui Verzea, se 
interesă: 

— Ce spune? 

Directorul Poştei întoarse un cap uluit: 

— Roman locuieşte pe Umbrei, la zece metri de Ober- 
Kommando Mackensen. 

Colonelul nu-şi disimulă surpriza. 

— Mda... îi seamănă... Remarcabil. 

— Domnule colonel, mie nu-mi vine să cred. 

— Mie da, zâmbi neamţul. Exact aşa ar fi procedat 
colonelul Roman, omul pe care-l cunosc eu. 

Verzea se adresă lui Dincu: 

— Când ai aflat? 

— Aseară. 

Ochii lui Verzea părură dintr-o dată că-şi ies din bolboaşe. 

— Mânca-te-ar gălbeaza de neghiob! Şi-ai adăstat ca 
baliga în ploaie amar de ceasuri? Te dureau încălţările să 
dai o goană până la Athenee Palace, să vorbeşti cu primul 
ofiţer? 

— Nu vă înfuriaţi, domnule colonel. Roman e şiret ca o 
vulpe. În afară de asta, are vreo cinci inşi care-l păzesc ca 
pe sfintele moaşte. 


— Ei şi? N-avem destulă poteră ca să înhăţăm şase inşi? 

— Poteră se află, numa” că oamenii ăştia îs puşi să lupte 
până la ultimul glonţ ca să asigure retragerea lui Roman. Şi 
odată scăpat, nu-l mai găsim până n-o vrea el să ne strângă 
mâna. Ascultaţi-mă pe mine, domnule colonel, ca să-l 
priponiţi pe Roman, trebuie să organizaţi acţiunea până în 
cele mai mici amănunte şi să folosiţi oamenii cei mai buni. 
Am lucrat şi eu în poliţie... 

— “Tot nu pricep, măi nătântocule, de ce ai aşteptat până 
acum? 

— Unde să vă caut noaptea? întrebă Dincu lăsând ochii în 
Jos. 

Ştia perfect unde l-ar fi putut găsi - descoperise adresa 
lui de acasă ca şi a amantei de altfel, o mândruţă durdulie 
celebră în Bucureşti - dar Verzea nu trebuia să simtă cât e 
de informat. 

— „iar azi-dimineaţă, nu v-am găsit la slujbă. 

Directorul Poştei îi făcu semn să se oprească şi-l puse la 
curent pe colonelul Hentsch cu situaţia. Neamţul ascultă 
încordat, aprobând din când în când. 

— Agentul dumneavoastră are dreptate, conchise în final. 
A făcut bine că nu s-a pripit şi nici noi n-avem voie să 
procedăm altfel. Un colonel Roman nu muşcă din orice 
nadă, nu cade în orice capcană. Şi, bineînţeles, vom 
mobiliza oamenii cei mai competenţi. Important este că ştim 
unde îşi are „sediul“, unde se simte în cea mai mare 
siguranţă. 

„Sediu, pe dracu'!“ reflectă Verzea. Ceapcânul ăsta de 
Roman avea nenumărate. Ce anume le dovedeşte lor că 
locuinţa din Umbrei îi mai cu chichirez decât celelalte? 
Începuse totuşi să se uite cu un soi de admiraţie la Dincu, 
instinctiv îşi revizuise tonul. Ba, fu gata să se ridice în 
picioare, când îl auzi pe Hentsch: 

— Agentul dumneavoastră, domnule colonel, este un 
tânăr capabil. Dacă izbuteşte să nu fie lichidat de patrioţii 
români până câştigăm noi războiul, va face carieră. Nu e 


LE Li 


necesar să-i comunicaţi chiar tot ce v-am spus. Apropo de 
riscuri... În orice caz, va participa la acţiunea organizată 
împotriva colonelului Roman. 


14 


Când ieşi din Strada Sfinţii Voevozi, colonelul Roman 


traversă Calea Victoriei şi, după un scurt moment de 
nehotărâre, intră în Cimitirul Mogoşeni, acolo unde peste 
câţiva ani avea să răsară un părculeţ între casa Ghica, 
impunătoare, cu brâu muşcat de căpăţâni de lei, şi clădirea 
care în preajma celui de-al doilea război mondial va deveni 
Ambasada Germaniei. Era devreme, abia 9 dimineaţa, ceața 
alburie, umedă, se ridica greu din meleag, stăruind încă pe 
braţele crucilor, în aripile arhanghelilor, trudind să 
ostenească flăcăruia candelelor. 

Colonelul Roman, trăgând din ţigareta priponită între 
buze, fără să-şi folosească mâinile (le ţinea adânc înfipte în 
buzunar) aşa cum ştiu să facă doar franţujii, îşi aminti 
amuzat de preceptele-maximă ale lui Archibald Wells, 
profesor de tactică la Castelul Negru: „Nu intra nicăieri 
înainte de a-ţi asigura ieşirea... Un adversar aflat în spatele 
tău e de patru ori şi jumătate (de ce şi jumătate?) mai 
primejdios decât cel pe care-l ai în faţă. În consecinţă, 
preocuparea majoră a unui agent o constituie asigurarea 
cefei şi debarasarea de umbră... Nu te avânta niciodată 
într-un spaţiu cu vizibilitate redusă. Un singur centimetru 
mai departe de locul unde ochiul tău poate pătrunde e 
adeseori fatal...“ 

„Dibaci oncle Archie, zâmbea Roman străbătând aleea 
centrală, dar cam didactic şi oleacă fată bătrână, ca toţi 
celibatarii de la o anumită vârstă... O mai fi trăind?“ 


Coti la dreapta, apoi la stângă şi se opri lângă un 
mormânt cu cruce de marmură bizantină: INRI Tudor 
Roman - născut 1840 - repauzat la 20 april 1888. 

Colonelul controlă dacă arde candela, culese câteva 
frunze uscate de pe stilovatul de marmură şi se aşeză pe o 
băncuţă, la câţiva metri de monument. Chipul lui taică-său, 
zâmbitor - era singurul repauzat vesel din cimitir; de 
neînțeles mentalitatea supravieţuitorilor care aleg pentru 
morminte fotografiile cele mai sumbre, de parcă toată viaţa 
decedaţii ar fi avut crampe ori cuie în pantofi - părea că-i 
face cu ochiul, din altă lume. 

De altfel, fusese un om vesel, optimist, teribil de tonic. În 
prezenţa lui, totul devenea posibil, agreabil, viaţa, o glumă 
excelentă, căpăta culori sărbătoreşti. Era generos până la 
excentric, dar mai cu seamă un mare original. Şapte-opt 
luni pe an lipsea din ţară, vorba aceea: azi aici, mâine în 
Calcutta, sclav al unei nelinişti speciale, generate de un 
anume neastâmpăr şi apetituri dintre cele mai bizare. În 
fiecare vară pleca în Africa, la vânătoare de lei, fusese 
singurul român - în orice caz dintre puţinii, presupunea 
colonelul - care încercase să forţeze jungla Amazoanelor în 
1875. La un moment dat, îi intrase în cap că e îndeajuns de 
isteţ pentru a putea descoperi celebra comoară din insula 
Cocotierilor şi plecase în expediţie cu încă doi franţuji, 
suficient de smintiţi pentru a se lăsa antrenați într-o 
asemenea întreprindere. Una din fixaţiile cele mai trăsnite 
o constituia însă cimitirul din Verona. Colonelul n-avea să 
uite niciodată augustul acela fierbinte şi prăfos, când taică- 
său, întors dintr-unul din faimoasele sale „turnee“, 
povestise buimac familiei nu mai puţin buimace că se 
întâlnise pe el însuşi printre morţii veronezi. 

— Aceasta este doar una din obişnuitele tale trăsneli, 
respinsese soră-sa, tanti Sofia, o femeie sănătoasă din toate 
punctele de vedere, prozaică şi pentru care unu şi cu unu 
fac totdeauna doi. 


— Îţi dau cuvântul meu de onoare, Sofia. Mă plimbam pur 
şi simplu pe aleile cimitirului, căutându-i pe Romeo şi 
Julieta. Habar n-aveam că au mormintele în altă parte... În 
fine, n-are importanţă. Hoinăream, deci, fără treabă când 
deodată mi-am văzut fotografia, fotografia mea, oameni 
buni!, fixată pe o cruce, iar dedesubt numele 
subsemnatului: Tudor Roman. Data morţii coincide cu anul 
când m-am născut: 1840. 

— Prostii! De fiecare dată vii cu alte fleacuri. Vrei cu tot 
dinadinsul să te faci interesant. 

— Jur! Nu-ţi poţi închipui ce şoc am avut. 

Sofia, calmă, îşi înfundase nara cu tabac - astea erau 
slăbiciunile ei: prizatul, partidele de maus şi şalurile 
spaniole zvârlite pe umeri, pe pian, pe divane, oriunde - şi 
se interesă sarcastic: 

— Şi la ce concluzie ai ajuns? Care e teoria ta, în fond? 

Tudor Roman replicase cu ton de sentinţă: 

— În chip neîndoielnic, am mai trăit cândva în acele 
locuri. Câţi români în definitiv nu s-au stabilit în Franţa sau 
Italia? Presupun, aşa cum mă cunosc, că am fost exilat, sau, 
poate sastisit de cretinismul unui domnitor Ghica ori 
Mavrocordat ori Popescu Vodă, m-am autoexilat. 

— Aha! Şi ţi-ai schimbat iar adresa, cu ocazia celei de-a 
doua existenţe. Delirezi, mon petit! Sau, ar mai fi o 
explicaţie. Ori erai atunci beat cuc, ori acum. Eşti la al 
cincilea păhăruţ de tescovină. În orice caz, nu-i povesti 
fantezia lui tanti Matilda, e în stare să aibă un atac. 

Fapt cert rămânea însă că ulterior, fie convins, fie 
cultivând o legendă extravagantă, Tudor Roman mergea în 
fiecare an în Italia să-şi aprindă o lumânare şi să depună 
flori la propriul mormânt. 

Mai târziu, colonelul Roman, purtând în spinare aceeaşi 
bosă a vagabondajului - „tu ca şi taică-tu, spunea tanti 
Sofia, ai vocaţie de factor poştal“ - îşi propusese să viziteze 
cimitirul din Verona spre a-l verifica pe bătrân. Întâmplarea 


însă care-l azvârlea de fiecare dată de la un capăt la altul al 
Europei îl împiedicase. 

„Şi totuşi într-o zi am s-o fac! Primul meu drum în 
străinătate, după război, va trece prin Verona...“ 

— Te mai înconversezi mult cu dumnealui, coane? 

Colonelul îşi stăpâni tresărirea. Întoarse calculat încet 
capul şi începu să râdă. Guţă Ac, zis Spelcă, rezema un 
copac. '[inea mâinile în buzunarele scurtei îmblănite şi un 
chiştoc lipit în colţul gurii. Părea dezinvolt, bine dispus şi 
elegant şi, ciudăţenie în peisajul cotidian al iernii 
bucureştene, umbla cu capul gol. 

— Jupânul, presupun - arătă cu bărbia spre mormânt - e 
babacul matale. N-am pălărie s-o salt de pe ţeastă, dar îmi 
exprim respectele. 

Se apropie de mormânt, îşi făcu cruce şi scoase de sub 
haină o crizantemă galbenă, Turner. Era splendidă şi pe 
placa de marmură părea că se rătăcise o portocală de aur. 

— Am zulit-o, explică scurt Spelcă. Aici, în spate, a fost 
îngropăciune de granguri. Pesemne, pretenari de-ai 
nemților. Zici că-i chermeză cu bătaie de flori, nu bordei de 
veci. 

Se mai închină o dată şi urmă, scuzându-se parcă: 

— N-am ştiut că facem haltă acilea, că aduceam două 
coşuri. 

Roman, impresionat, îi zâmbi cald: 

— Chiar, domnule Guţă, cu ce ocazie ai venit la cimitir? 

— Ai haz, nene! râse hoţul, îţi calc pe călcâie de 
dimineaţă. 

Colonelul se încruntă imperceptibil: „Nu e bine! Mă 
filează oamenii lui Dobre şi nu-i simt, îmi ţine umbra ăstălalt 
şi eu habar n-am... Sentimentul de invulnerabilitate, pe 
care-l capătă la un moment dat agentul, spunea oncle 
Archie, generat de abilitatea acestuia, dar cel mai adesea 
de şansă, îi semnează actul de deces. Prudenţa şi 
clarviziunea, camarazii săi fideli, se rătăcesc pe drum, 
eficienţa lor începe să oscileze spre zero. În acest moment, 


agentul este mai expus decât un începător, iar adversarul 
poate în principiu să dea dispoziţie pentru mobilizarea 
plutonului de execuţie...“ 

Îşi alungă gândurile neplăcute şi zâmbi: 

— Presupun că vrei să-mi vorbeşti, domnule Guţă. Înainte 
de asta însă, ţin să-ţi mulţumesc, camarazii dumitale fac o 
treabă pe cinste. Din câte sunt informat, din cauza şicanelor 
şi micilor mizerii, nemţii au ajuns la capătul puterilor, se 
pare că Marele Cartier s-a transformat pur şi simplu în 
balamuc. 

— Băieţii văd ceva meserie, coane. Aveam unul în tagmă, 
Ghiţă Floare - mă-sa era florăreasă şi pe fecioru-său tot 
aşa-l făcuse, pe tăpşan de lalele - bun caramangiu, nu zic, 
dar i-o luau mulţi pe dinainte. Într-o toamnă, i s-a făcut de 
ducă. Avea creştinul pipotă la colindat. Acuma-i la Paris. 
Zicea un şuţ care le cunoaşte slovele c-a citit în gazetă 
despre el. Cică ar fi ajuns împărat peste gaborii băştinaşi, îi 
învaţă meserie. A asmuţit toată potera, nu-i săptămână să 
nu scrie la jurnal despre... Pocni din degete căutând: Ăsta 
e! Gigi Fleur. 

Roman râse: 

— Avem talente în toate domeniile. Ce voiai să-mi spui, 
domnule Guţă? 

Spelcă deveni brusc serios. Îşi trecu degetele peste buza 
superioară, potrivindu-şi o mustață inexistentă. 

— Te trag de poale, coane, şi-ţi vâr parul în ochi! Grijeşte 
căci te-a-mpresurat nemţimea, te ţin în faruri fără să te 
slăbească. 

O lumină blândă se aprinse în ochii colonelului. 

— Eşti un om de nădejde, domnule Guţă, şi de la început 
mi-am dat seama că se poate pleca la drum cu dumneata. 
Te rog să mă crezi că nu despre mulţi am făcut această 
afirmaţie în viaţa mea. Sunt convins, însă, că de astă dată 
te-ai neliniştit degeaba. Am... hai să-i zicem, o gardă 
personală, cinci sau şase prieteni care mă urmează 
pretutindeni şi pe care i-ai luat drept agenţi. 


— Lasă-i pe ăia, nene, se strâmbă Spelcă. Pe oamenii lui 
Dobre îi ştiu. Forfotesc şi acuma printre morminte. Unu-i 
chiar în faţa dumitale, nu ţi-l arăt cu degetul. M-a învăţat 
guvernanta că nu-i frumos! Uite-l acolo, lângă goarna 
îngeraşului. Are streaşină pe ţeastă. 

— Mda, făcu amuzat Roman. Îi văd şapca. 

— Ăla-i! Dacă vrei, ţi-i dibui accelerat şi p-ăilalţi. De vreo 
săptămână însă, îţi suflă în ceafă un limbric cu muian de 
fecioară. Când îl vezi, nu scuipi două patace pe coaja lui, 
zici că-i unul d-ăla poponar, dar ţi-o spune mandea: are 
stofă de sticlete, e dibaci şi cu mână uşoară. 

Colonelul Roman se încruntă, simţea să începe să se 
enerveze. Totdeauna, de copil, obişnuit să fie admirat până 
la exces, iubit, înregistrând succese răsunătoare indiferent 
ce ar fi întreprins, să epateze reducând imposibilul la 
proporţiile posibilului, îndura greu sentimentul de 
autonemulţumire. În asemenea zile, evita să se uite în 
oglindă, nu se bărbierea, încerca mânii de fiară rănită şi 
uneori se îmbăta. 

„Ce se întâmplă cu mine? Mi-am pierdut reflexele? Sunt 
prea bătrân pentru jocul ăsta ori am devenit imbecil? E 
inadmisibil să mă las dus de orice ageamiu, chiar dacă are 
har...“ 

— Zici că-i o săptămână de când mă urmăreşte? 

— Rotundă şi întreagă ca poama. Remarcă tulburarea 
colonelului şi adăugă: Acu' n-o lua nici matale în bernă, 
coane... Voiam doar să-ţi spun că trebuie să fii cu mare 
luare aminte. Mai alaltăieri, limbricul te-a dus până acasă, 
în Umbrei. S-a uitat la firmă, a strecurat un ochi şi-n curte, 
ca ăla care n-are ce face, şi şi-a văzut de drum... 

Colonelul îşi aprinse nervos ţigara. Vasăzică nemţii îi 
descoperiseră locuinţa din spatele Athenee Palace-ului, 
refugiul lui cel mai sigur. Fusese o simplă întâmplare că nu 
trecuse pe acolo de două zile. lar faptul că totuşi poliţia 
militară încă nu reacţionase dovedea că se pregăteşte o 


acţiune meticulos pusă la punct, se împleteşte un năvod cu 
ochiuri strânse... 

— 'Te-au filat şi azi, reluă Guţă Ac. Limbricu' şi încă trei 
ţivili. De la gară şi pân-acilea, în cimitir. 

— Azi?! 

— Stai blajin, că te-au scos din primejdie şuierii mei. 

— Cum adică? 

— I-au culcat, râse Spelcă. Nu parastas, ferească sfântul, 
doar somn ţeapăn un ceas-două, în mijlocul naturii. 

Îşi lovi ceafa cu muchia palmei, într-un gest semnificativ. 
Conchise: 

— Aşa că miriştea-i curată, poţi da bice bidiviilor. 

Se despărţiră la capătul aleii centrale. Roman îi întinse 
mâna. Spelcă, de surpriză, scuipă chiştocul şi, reflex, îşi 
şterse palma de poalele surtucului. Era atât de impresionat, 
încât abia atinse degetele colonelului. 

— Belşug s-auzim, coane! 

Pieri nălucă, urmărit de privirea gânditoare a lui Roman. 
„lată-mă şi protejatul apaşilor!...“ 

leşi din cimitir şi rămase câteva clipe în cumpănă, 
neştiind încotro s-o ia. La casele din faţă, o slujnică cu 
tulpan verzui bătea perne gogonate dinaintea ferestrelor 
deschise. Înăuntru se vedea o pendulă înaltă - 9:45 - un 
colţ de bibliotecă barocă. O cunoştea bine căci nu o dată 
discutase acolo împreună cu conu Manolică, înfundaţi în 
fotolii englezeşti de piele - singurele comode din Bucureşti 
- politică subţire. Verneştii, proprietarii, se refugiaseră la 
laşi, iar casa fusese rechiziţionată de adjunctul lui 
Mackensen. 

Se hotări brusc şi o luă la vale, pe Calea Victoriei: 

„Cât pe-aci să câştigi o manşă importantă, Herr 
Hentsch... Sunt obişnuit să-i trag de urechi pe insolenţi. Nu 
văd deloc de ce aş proceda altfel acum...“ 


Anton întoarse capul spre oamenii lui şi ridică din umeri 
abătut. „V-am spus că-i nebun!“ Oftă şi se luă după colonel. 


Aşezat la secretăraşul din salon - de la o vreme, din 
pricina lemnelor tot mai scumpe (trei mii de lei o căruţă 
țigănească) şi a sărăciei de cărbuni, nu se mai făcea foc 
decât în iatac, salonaş şi odaia Adeluţei - Iorgu Cerchez 
verifica şiruri lungi de socoteli. Pe faţa mare, uşor bovină, 
se citea concentrare. Respirația greoaie, caracteristică 
indivizilor corpolenţi, însoțea mişcarea tocului plimbat în 
toată lungimea foilor comerciale. 

Din când în când, ridica ochii spre nevastă-sa. Se foia 
prin încăpere, părând să-şi facă de treabă. Muta bibelourile 
de pe consolă, îndrepta câte un tablou şi numai lustra o 
ştersese de praf cu plumeau-ul de vreo patru ori. La 
răstimpuri din ce în ce mai dese, îşi arunca ochii pe 
fereastră. Manevra se repeta de câteva zile, la aceeaşi oră, 
în toată dimineaţa, după care, constatase Cerchez, lucrurile 
reintrau în normal. Alexandrina se liniştea urmându-şi 
programul obişnuit: lectură, reverii, joacă şi râs cu Adeluţa. 
Fără să fi fost un subtil, lui Cerchez nu-i fusese greu să-şi 
dea seama că agitația nevesti-sii e legată de sosirea 
factorului poştal, căruia, ca niciodată înainte, îi ieşea în 
cale, nemailăsând-o pe Sevasta să primească jurnalul şi 
corespondenţa. 

Iorgu Cerchez, evitând explicaţiile - presimţea adevăruri 
fatale, urmate ca o consecinţă firească de hotărâri care 
precis nu i-ar fi aparţinut - simula că nu observă nimic. 

Lăsă tocul în plumieră şi aranjă hârtiile într-un dosar 
roşiatic. Alexandrina, din nou cu capul între perdele, bătea 
din picior fără să-şi dea seama. Călcâiul pantofului toca 
mărunt duşumeaua şi Cerchez, luându-şi inima în dinţi, se 
interesă parcă într-o doară: 

— Aştepţi pe cineva, porumbiţă? 

Alexandrina sări ca arsă şi întoarse un obraz învăpăiat: 


— Eu?! Ce idee! Încercă să râdă: Pe cine să aştept? 

— Nu ştiu... Am întrebat. Aşa am avut impresia. Vrei să 
porunceşti Sevastei să-mi aducă şoşonii? 

— Unde pleci? 

Iorgu Cerchez îşi îngădui oftat până în adâncul pieptului: 

— Nu m-aş mai urni! Mă duc să împlinesc slujbă afurisit 
de păcătoasă. M-au rugat domnişoarele Algiu şi mi-a fost 
anevoie să mă pun de-a curmezişul, zicând ba! 

Nevastă-sa zâmbi cu îngăduinţă: 

— Ce te-au rugat? Bietele bătrâne! Nu fi supărat pe ele. 
N-au toiag - neam! şi în lipsă se reazămă şi într-o nuia. Bat 
la toate uşile după ajutor. 

— Aşa am socotit şi eu. Când mă gândesc însă să dau ochi 
cu căpcăunul cela de Dabija, simt crivăţ în pântece. 

Alexandrina păli, ochii negri se dilatară de spaimă: 

— Dabija!?... Ce să cauţi tu la Dabija? 

Cerchez îi sesiză tulburarea. 

— Ţi-i rău? 

— N-am nimic... ameţelile mele obişnuite... Nu, nu... nu 
te îngriji... Uite, stau jos. 

lorgu o cercetă cu îndoială. Nu putea să nu lege 
tulburarea Alexandrinei de pronunţarea unui simplu nume, 
cunoştinţă ocazională pentru amândoi: Dabija. O idee 
tulbure, o spaimă nedesluşită care-i strângea inima 
începură să mijească în cugetul lui Cerchez. În ambianța 
stranie din casă, generată exclusiv de  oscilaţiile 
Alexandrinei - când doborâtă de mâhniciune neguroasă, 
când zburdalnică veveriţă, de o veselie primăvăratică, aici 
cuprinsă de spaimă mută ce-i înfigea torţe în ochii catifelii, 
aici sleită de amorţeală - temerile şi neliniştea lui Cerchez 
căpătau alte proporţii. 

Scociorând cu vârful ghetei printre franjurile covorului, 
bărbatul rosti în silă: 

— Au un necaz cu coana Aristiţa Verneasca. 

Nevastă-sa îşi muşcă buzele să nu ţipe. Întrebă cu limbă 
încleiată: 


— Ce soi de necazuri? 

— Dabija e chiriaşul bătrânelor. Verneasca a pus mâna cu 
japca pe cheile de la pavilion şi în lipsa generalului nu'ş ce 
drac' scotoceşte prin odăi. 

— "Tot nu pricep... Ce vor de la tine? 

Iorgu Cerchez săltă umerii masivi: 

— Nu cutează să-i spună adevărul. Când a arvunit odăile, 
generalul le-a poruncit să nu pomenească nimănui despre 
afacerea aceasta Acum, nu numai că Verneasca a prins 
tărăşenia, dar îi mai şi cercetează casa. Le e teamă să nu se 
petreacă te miri ce pocinog şi socot că e mai bine ca Dabija 
să aibă ştiinţă de toată pozna. 

Alexandrina îşi prinse gâtul între degetele înfrigurate. 

— De... de ce s-au gândit tocmai la tine? 

Cerchez râse amar: 

— Taman ce spuneai tu adineauri, porumbiţă. N-au toiag 
şi se reazămă de un fir de iarbă. 

— Bine... dar e absurd, Iorgule. Tu nici nu-l cunoşti pe 
Dabija. Mi se pare de-a dreptul caraghios să te introduci în 
chestiuni atât de intime. 

— Ce vrei să fac? oftă bărbatul. Nici mie nu-mi place, 
astăzi şi mai puţin decât alaltăieri, dar n-am încotro. Când 
le-am văzut neajutorate, şubrede surcele, cu ochi plânşi, mi 
s-a muiat inima şi am făgăduit s-o săvârşesc şi pe aceasta. 

Alexandrina se apucă de braţele jilţului: 

— Să nu te duci, lorgule... le rog... 

— De ce? Mi-i nelaîndemână, bun înţeles, dar la o urmă, 
le fac un serviciu. Zăbovesc cinci minute, slobod ce am de 
slobozit şi-mi pun cuşma. 

— Nu! ţipă Alexandrina. Nu e bine. Nu mă întreba de ce, 
dar simt că nu-i bine. Dabija îi om ciudat, aspru, care-mi 
stârneşte teamă. Nu te amesteca, Iorgule... 

Cerchez îi mângâie înduioşat creştetul capului. Rosti cu 
glas sugrumat de tandreţe: 

— Eşti prea simţitoare, porumbiţă. Domoleşte-ţi teama 
căci nu are să se petreacă nimic rău. Gândeşte-te la 


sărmanele bătrâne... 

Buzele Alexandrinei, albe, tremurau. Şopti: 

— Cum se întâmplă, aşa e bine... 

Iorgu Cerchez încercă să pară vesel: 

— Mă întorc peste un ceas. Hai, Alexandrină, fii 
înţeleaptă. O ridică din fotoliu şi o strânse în braţele de urs. 
Câtă vreme mă îndrăgeşti, mă aflu în fereală de orice 
primejdie. Tu eşti îngerul meu cel bun... Când mă întorc, 
poftesc să bem dimpreună un pahar de vin vechi. Îndreaptă 
rugăciune Sevastei să scoată din sticlele celea colbuite, 
ocrotite în răcliţe de răchită... 


Anica fiind dusă prin vecini - „Doamne, exact când ai 
nevoie de ea, nu este niciodată acasă“, se lamenta Zizine, 
care de altfel nu îndrăznea să cârtească în faţa slujnicei - 
deschise uşa Zoe. Din prima clipă îşi dădu seama că „ce 
cher monsieur Cicerone“ nu se află în apele lui, mai mult că 
i s-a întâmplat ceva teribil. Avură aceeaşi senzaţie, când le 
pătrunse în salon, şi celelalte două domnişoare Algiu. 

Domnul Butculescu, desfigurat, rătăcit, gata să plângă, îşi 
dădu drumul ca un sac de nisip pe prima canapeluţă ieşită 
în cale. Era rebegit şi şuviţele de păr cărunt, pline de 
promoroacă, începură să-i plângă pe tâmple şi frunte. 
Buzele înţepenite de frig, vinete, articulau greu cuvintele: 

— Am aşteptat să se facă o oră convenabilă... Cât să fie 
ceasul? 9? 102... Nu ştiu... Bat ulițele de la 3 dimineaţa... A 
fost destul de neplăcut... lertăciune, dacă v-am deranjat. 
Sper că nu v-am trezit din somn. E inadmisibil să prezinţi 
omagii unei doamne înainte de 12... Le lever, toaleta... 
Chicoti: Cel mult îţi poţi depune cartea de vizită... 

Bătrânele îl priveau interzise. Zinca suflă: 

— Delirează. Ar trebui să-l chemăm pe doctorul Ciurea. 

Bărbia domnului Cicerone începu să tremure. 


— Nu sunt bolnav. Am venit... Am venit... 

— Nici un cuvânt în plus! interveni energică Zinca. Veţi 
lua întâi un chaudeau ca să prindeţi putere şi după aceea 
vom putea sta liniştiţi de vorbă. 

— Chiar aşa! confirmă Zoe. Zâmbi cochet: Ar trebui, de 
fapt, să vă punem la colţ! Nu sunteţi deloc cuminte! Auzi 
năzdrăvănie, să umbli de la 3 dimineaţa, pe un ger imposibil 
şi fără nimic pe cap... Zizine, vrei să prepari tu băutura 
aceea întăritoare? În aceste chestiuni, tu ai fost totdeauna 
cea mai îndemânatică dintre noi... 

— „.„.„cea mai îndemânatică, întări Zinca. 

Zizine, îndeobşte docilă, se zburli. Întâi, era curioasă să 
audă ce spune domnul Cicerone; al doilea, ce înseamnă 
„cea mai îndemânatică dintre noi în asemenea chestiuni?“. 
Vasăzică, într-un cuvânt, cea mai bucătăreasă dintre surori, 
specialistă în îndeletniciri grobiene... Merci! Al treilea, cum 
se prepară chaudea-ul? Nu mai băuse combinaţia aceea 
fierbinte, calină, insinuantă, de când se prăpădise papa şi 
fuseseră silite să concedieze bucătarul, un „specialist“ cu 
mult prea costisitor. 

— Nu vreau chaudeau, scânci ca un copil domnul 
Cicerone. Nu vreau... 

Zoe, cu degetele încurcate în mărgelele de la gât, se sili 
să râdă: 

— Nimeni nu vă întreabă ce vreţi. Un hap şi un 
chaudeau... 

— Când era răcit, o întrerupse Zinca, papa lua un grog. 
Rom dat în undă, îndoit cu apă şi zahăr cât cuprinde... Cea 
mai indicată e jamaica... 

Domnul  Butculescu,  zgrepţănându-şi cu unghiile 
genunchii răriţi ai pantalonilor, clătină capul ca o pendulă. 
Îngână, parcă fără legătură: 

— Nu-mi plac marinarii... Sunt persoane atât de 
violente... Le privi tulbure: Când am fost la Marseilles în 
1891... Înghiţi în sec: Ce-am vrut să vă spun?! A, dal... Se 
afla acolo o persoană extrem de primejdioasă... O chema 


Madeleine... Era slabă ca o scândură, văpsită din gros pe 
pleoape, avea obrajii scobiţi şi pomeţii ca două nuci... Purta 
tricouri marinar, pantaloni roşii şi espadrile... O persoană 
cam... neaşteptată, dar fascinantă... Bea absynth, priza 
opium şi în fiecare seară se afla la barul „Cortez“... Avea un 
prieten, marinar... Un corsican, Giulio... Chicoti: O bătea la 
şapte coaste, dar ea îl iubea... iar hotelul acela mirosea 
totdeauna dulce-acrisor. Chez tantine... La mătuşica... [in 
minte şi strada: 42, Rue des Oiseaux... Îşi holbă ochii 
sticloşi: A fost singura mea dragoste... O iubesc şi azi pe 
Madeleine... A murit probabil la spitalul prostituatelor, dacă 
nu într-o rigolă, dar eu o iubesc, o iubesc... Ea, surâse, mă 
dezmierda: Mon vieux blanc-bec... 

Surorile Algiu, consternate, îl urmăreau cu sufletul la 
gură. Domnul Cicerone Butculescu urmă ca din transă: 

— Am vrut s-o iau în căsătorie... am conjurat-o... lertaţi- 
mă... ce vă spuneam? Sunteţi singurii mei prieteni... 
Hohoti... Iubite domnişoare Algiu, vă implor, acordaţi-mi 
azil! Luaţi-mă sub protecţia dumneavoastră. 


Sorbea cu înghiţituri mici şi dese, încălzindu-şi palmele 
pe pântecele ceştii de ceramică olandeză. În salonul 
domnişoarelor Algiu era linişte. Se auzeau doar tic-tac-ul 
orologiului, zgomotele întâmplătoare ale străzii, zornăitul 
delicat al jeurilor însoţind respiraţia bătrânelor, uimirea - 
mâna la falcă, nerăbdarea - netezitul nervos al poalelor, 
neliniştea - foitul pe canapea, stupefacţia - mâna la 
rădăcina gâtului. 

— Ştiu că pretenţia mea e nesăbuită, declară domnul 
Butculescu, iar glasul firav, destrămat, îi sugeră în mod 
straniu Zincăi firicelul de fum al unei ţigări. Eu sunt cel care 
ar trebui să acord protecţie unor doamne... N-am fost 
prea... prea viteaz niciodată, dar acum... Acum am ajuns la 
capătul puterilor. 

Zoe exclamă: 


— Dar pentru numele lui Dumnezeu, domnule Cicerone, 
ce s-a întâmplat? Presimt că e ceva îngrozitor. 

— Lasă-l să-şi vină puţin în fire! exclamă Zizine. 
Permiteţi-mi, domnule Cicerone, să vă umplu din nou 
ceaşca. Veţi putea constata singur cât de înviorător este 
efectul acestei fierturi. 

Zinca, vag geloasă, sugeră: 

— Poate că totuşi o tizană ar fi fost mai indicată. E 
calmantă şi inofensivă. 

— Nu cred că tizana, decretă importantă Zizine, ar fi o 
băutură potrivită pentru un bărbat. 

Butculescu ridică o privire jalnică. 

— Nu sunt bărbat... Coana Aristiţa are dreptate... 
Declară brusc: Am fugit de acasă... 

De uimire, bătrânele nu mai respirau. Îl ţintuiau 
perplexe, în gurile căscate străluceau trei rânduri de 
proteze, prea largi. Zoe, păţită, şi-o fixă reflex, rezemând-o 
pe buza inferioară. 

— Acasă nu mă mai întorc, spuse neaşteptat de hotărât 
bătrânul. Dacă nu mă primiţi dumneavoastră, sunt silit să 
dorm în uliţă... 

— Cine v-a dat afară din casă? întrebă Zizine. 

Un fior scutură trupul grăsuţ al lui Butculescu. Răspunsul 
căzu ca o ghiulea: 

— Spiritele. 

Surorile Algiu se prinseră instinctiv de mână. Zinca, 
nădăjduind că n-a înţeles bine, se interesă cu voce 
sugrumată: 

— Cine?! 

— Spiritele. Duhul răzbunător al sufletelor neadormite 
cărora le-a fost tulburată odihna. 

Zoe suflă: 

— V-au vizitat stafiile, domnule Cicerone? 

— Glasurile lor... Le-am auzit, sub podele. Aş putea 
afirma că aveau o conversaţie destul de... vioaie. 

— Bănuiesc că a fost un coşmar, sugeră Zoe. 


— Nu dormeam, explică înfiorat bătrânul. Citeam şi dintr- 
o dată am auzit vocile acelea răzvrătite... Teribil... Au urmat 
după aceea trei sau patru bufnituri, de parcă acolo, în 
fundul pământului, ar fi avut loc o busculadă. 

Zizine scoase din buzunar un flacon cu săruri. Trase 
adânc pe nări, până îi dădură lacrimile. 

— Am ştiut dintotdeauna, declară trecând sticluţa Zoei, 
că eu nu sunt o persoană prea inteligentă... Explicaţi-mi, vă 
rog, de ce au trebuit să vă viziteze tocmai pe 
dumneavoastră? Nu cunosc în tot oraşul o persoană mai 
pioasă şi cumsecade, cu un suflet mai generos... 

Zinca şi Zoe aprobară într-o inimă: 

— Aşa e... Nu există cineva care să vă egaleze. 

Domnul Butculescu îşi suflă nasul plâns în colţul unei 
batiste cam dubioase. Surorile Algiu îşi întoarseră delicat 
ochii, contemplând cu interes brusc perdeaua şi o veche 
tapiserie lucrată în petit point. 

— Aşa mi-am închipuit şi eu, rosti bătrânul, şi-mi 
spuneam mereu că, dacă altfel nu e mare lucru de capul 
meu, Dumnezeu mi-a acordat cel puţin acest privilegiu: un 
suflet onest, în stare să vibreze de dragul aproapelui... Dar 
pesemne că morala noastră nu este valabilă şi... dincolo. 
Judecătorii care ne cântăresc faptele şi ni le osândesc de la 
catedra eternității sunt mult mai severi. 

— Dar ce vi se poate reproşa? 

— În primul rând, spuse Butculescu sorbind din fundul 
ceştii, nu ştiu dacă sunteţi informate că locuinţa mea este 
construită pe locurile unui fost cimitir. 

— Ce oroare! 

— Această situaţie probabil că deranjează anumite... 
sfere. 

— Papa, îşi aminti Zizine, pretindea că toată lumea este 
edificată, exact ăsta-i termenul, edificată pe ruinele unor 
oraşe care altădată trepidau de viaţă şi de viguroasă 
frumuseţe. Mi se pare că este acelaşi lucru... 


— Nu peste tot, opină Zinca, oamenii sunt la fel de 
înţelegători. Dacă nu cunoşti anumite amănunte este ca şi 
cum n-ar exista. Nu uita că papa era un bărbat cult. Cei... 
cei care-l deranjează acum pe domnul Butculescu poate că 
n-au beneficiat de aceeaşi instrucţiune. 

Bătrânul, uşor ameţit, le urmărea pendulându-şi capul cu 
o mişcare caracteristică, senilă. 

— Mai există o întâmplare din viaţa mea care mă 
obsedează... Trebuie să vă vorbesc despre ea căci simt 
nevoia să mă eliberez...! N-am pomenit încă nimănui nici un 
cuvânt... Dacă veţi socoti după aceea că nu mai merit nici 
măcar indulgenţa dumneavoastră, aveţi dreptul să mă 
alungaţi pentru totdeauna. 

Surorile Algiu întinseră gâturile, încordate, aşteptând 
parcă să fie ghilotinate. „Ce viaţă extraordinară, bogată în 
evenimente, a avut domnul Cicerone! Nu zău, un adevărat 
aventurier... Aproape un corsar... Şi Madeleine!!...“ Istoria 
aceea aveau s-o mistuie pe îndelete mai târziu... 

— Trebuie să ştiţi, se hotări în sfârşit domnul Cicerone, că 
eu am contribuit la nefericirea coanei Aristiţa... Sunt 
autorul acestei tragedii şi nu voi înceta vreodată să mă simt 
vinovat faţă de ea. 

Avea obrajii uzi de lacrimi. Zizine se lamentă: 

— E prea mult, n-am putea continua mâine când ne vom 
simţi cu toţii mai întăriţi? 

— lertaţi-mă, dar simt că nu mai pot să tac... E o povară 
pe care o port de cincizeci de ani... Eu l-am ajutat pe 
Grigore să fugă de acasă... S-o părăsească pe Aristiţa. 

— Dumneavoastră! 

— Eu, lăsă vinovat capul în piept bătrânul. Eram prieten 
cu Grigoriţă din şcoala primară. L-am ţinut ascuns la mine 
vreme de câteva zile şi i-am dat bani - toată recolta de pe 
Jitniţa - ca să poată rezista la Bucureşti. Sunteţi libere să 
mă condamnaţi... 

Bătrânele se uitară una la alta, depăşite de tot ce 
aflaseră. Vorbi Zinca, puţin nesigură: 


— Cine suntem noi, domnule Cicerone, ca să vă putem 
judeca? Ar însemna să ne credem cu mult mai presus decât 
suntem cu adevărat... Cred însă că acum ar fi bine să ne 
odihnim cu toţii... 

Zoe şi Zizine se agăţară fericite de idee: 

— Da... da... să ne odihnim. 

— Sper că sunt în asentimentul surorilor mele, urmă 
Zinca, oferindu-vă adăpost în camera mea. Decise, 
conştientă de propriul sacrificiu: Deocamdată, îmi voi 
încropi un culcuş în oficiul de lângă odaia Zizinei... 

— Dumnezeu să vă ajute! suflă domnul Cicerone cu 
ultime puteri şi izbucni în plâns. 


Vântul bătea cu degete de gheaţă în obloanele şubrede. 
Anica îşi dezlipi urechea de uşă. 

„Moşnege şui şi smintite! Proastă aia de-o slugări la azil 
de neputincioşi!...“ 

Mânioasă, scoase oalele cu fiertură de pe plită şi stinse 
focul. Se trânti pe laiţă cu şezutul spre uşă, hotărând somn 
dulce până la nămiezi. 

„De-acu' să mănânce  romanţuri şi omagiile 
Butculescului.“ 

Înainte de a adormi, chibzui cu nesaţ la taifetul ce avea 
să-l poarte cu coana Aristiţa Verneasca îndată, după 
chindie. Dacă nici acestea nu erau noveluri de soi, apăi ea 
îşi înghiţea tulpanul. 


Când o văzu pe coana Aristiţa Vernescu intrând, domnul 
Mareş se ridică de la masă şi-i ieşi în întâmpinare. Bătrâna 
îl opri ridicând cortelul: 

— Nu te osteni în van, negustorule. La câte ne-am spus, 
nu mai e loc de farafastâcuri. Creşterea aleasă altfel să mi-o 
dovedeşti. 


— Îmi închipui, zâmbi Mareş, că recomandarea e valabilă 
pentru amândoi. 

— Asta s-o crezi dumneatale. Boieroaică cu hram vechi n- 
o să primească învăţătură de la un bogasier. 

— Hm, constat că nu sunteţi în dispoziţia cea mai bună. 

— Te cred şi eu. Asta-i vreme câinească, nu de 
promenadă. 

— Dacă mi-amintesc bine, dumneavoastră aţi propus să 
ne vedem în oraş... 

— Dar nu la dracu” în praznic şi încă la lupanar. Se uită în 
jur cu silă: Vasăzică asta e biserica unde te închini? 

— Şi asta... 

Verneasca se foi greoaie pe scăunaşul incomod cu trei 
picioare. Bodega era pustie, nu se vedea nici măcar 
cârciumarul. La tejghea picotea nevastă-sa, o muiere 
scundacă, sărită din tinereţe, cu grumajii mărgeluiţi de 
negi. Deasupra capului, înfipt în zid, ardea un fanar cu 
sticlă tulbure, pângărită de muştele celeilalte veri. 

— Am degerat de tot, spuse arţăgoasă coana Aristiţa. Îi 
rost ori ba de ţucsuială în stabilimentul ăsta? Da' ceva mai 
de soi, vreo tescovină sau vişinaps căci m-a străpuns 
geruiala până în pântece. Arătă spre cănăţuia lui Mareş: Ce 
țâşpoacă ţuicăreşti acolo? 

— Secărică. 

— 'Toarnă-mi şi mie. 

Bătrâna goli stacana cu o vigoare care stârni admiraţia 
lui Mareş. l-o umplu a doua oară. Verneasca se mulţumi de 
astă dată doar cu o înghiţitură zdravănă. Îşi clăti gura 
înainte de a-i da drumul pe gât şi oftă mulţumită. 

— Cam apă de sapă, dar merge. 

Mareş, căruia pântecele îi luase foc, începu să râdă: 

— Dovediţi multă bărbăţie... 

— Dreptu-i, nu mă fac cocă dintr-un păhăruţ. La 
bătrâneţe, nu-ţi rămân multe: Junghiul, biserica, morţii 
care-ţi bântuie visele, basamacul ce-ţi mai îndulceşte viaţa 
ticăloasă. 


Mareş zâmbea, tamburinând cu degetele pe masă. Spuse 
absent: 

— Aşa e, coană Aristiţa... În problema pe care am 
discutat-o ce aţi făcut? A trecut o săptămână... 

— Fii mai răbduriu, negustorule, căci ceea ce cutezăm 
noi acum e trebuşoară gingaşă, unde graba şi pripa îs 
primejdioase. Câte ceva însă tot am izbutit... 

— Adică? 

În ochii Verneascăi se aprinse o sclipire vicleană. 

— Peştişorul de aur a muşcat din nadă. 

Mareş clipi nervos. Nu de parabolele bătrânei îi ardea 
acum. Rosti, stăpânindu-şi iritarea: 

— Vreţi să fiţi mai desluşită? 

— Îs limpede, apă de izvor. Puicuţa a plătit. Am fost ieri la 
cimitir şi-am găsit teşchereaua în ocniţă, cu paralele 
poruncite. 

Mareş îşi îndreptă spatele, privindu-şi îndelung mâinile, 
ca şi cum ele în sine ar fi constituit obiectul unui studiu 
interesant. 

— Aşa vasăzică... A plătit. 

Îşi ridică ochii spre bătrână. Jubila, guşa moale îi gâlgâia 
de satisfacţie. Ţinând bărdăcuţa plină ochi în mână, 
ticăloasă, roşie, cu privirea cleioasă, aprinsă de holercă şi 
triumf, emanând un miros greu, specific, semăna cu 
madamele, codoaşele respingătoare din Pigalle sau Place 
Blanche. Mareş văzuse la Paris un desen de Ioulouse- 
Lautrec. Un colţ de cârciumă ordinară, une boite... O târfă 
îngustă în şolduri, sulemenită, cu picioare nemăsurat de 
lungi, îşi plăteşte tainul patroanei. Pe obrazul lubric al 
bătrânei se  desluşesc viciul, beţia,  desfrânarea, 
decrepitudinea împinsă până la limita maximă, mâna care 
primeşte banii tremură de lăcomie... Înăbuşindu-şi greaţa, 
Mareş se uită la coana Aristiţa. Asemănarea i se părea 
izbitoare, surată modelului, cu o tuşă de abject în plus. 

Întrebă încet: 

— Credeţi că a făcut-o cu acordul lui Dabija? 


Coana Aristiţa râse lăbărţat: 

— Acord pe dracu”! Răcanul a dat buzna la mine, 
prepuind că mă vâră în sperieţi. Cică să-i las ibovnica în 
pace, ori mă taie! 

— E clar, conchise Mareş desfăcând cuvintele. Dacă 
generalul ar fi acceptat şantajul, nu mai venea să facă 
scandal. Se mulțumea să plătească şi atât. Doamna Cerchez 
a acţionat de una singură... 

— Şi tot asemenea va săvârşi o bucată de vreme. Îşi arătă 
palma gălbuie cu degetele pline de noduri. Ca toţi avarii, le 
ţinea alipite. Uite aici ţin mândruţa şi, umblându-i după 
catrinţă, tot aici nimereşte şi ghinărarul. 

— Oare? o stârni Mareş. 

— Încredinţată-s ca de moarte. O iubeşte nebun, iar eu, 
negustorule, îmi cunosc bărbaţii din neam. Când se lasă 
cuprinşi de patimă, apăi ard vâlvătaie. În vremi vechi, un 
străbun de-al lui Dabija a făcut uciganie de dragul unei 
leliţe, mai încoace, paharnicul Niculae şi-a furat ibovnica de 
la bărbatul legiuit şi-au scăpărat în lume, pribegind venetici 
pe la curţile italieneşti. Aşa au fost toţi. lubesc o singură 
dată şi o singură muiere, năprasnici, gata să înşeueze ori să 
scoată jungherul. Nepotu-meu, Dimitrie, se dovedeşte întru 
totul a fi din aceeaşi stirpe. De dragul Alexandrinei, va 
îndura şi săvârşi multe... 

— Să sperăm, spuse evaziv Mareş. 

Se simţea cutremurat de ticăloşia bătrânei si se întreba, 
cu un interes abstract, dacă exista în toată lumea aceasta, 
în tot universul, o singură făptură, fenomen, idee, amintire 
ori icoană pe care Verneasca să nu le sacrifice fără să 
clipească de dragul unei pungi cu galbeni. 

— Am zis totdeauna, chicoti Aristiţa uşor ameţită, că la 
aceeaşi ţintă duc mai multe cărări. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Când mâinile mi se odihnesc în poale, mintea îmi 
roboteşte. Află, negustorule, că am dibuit încă o potecuţă la 
capătul căreia aşteaptă, ţeapăn plop, ştreangul lui Dabija. 


— Adică? 

— Ţi-oi spune când oi socoti de cuviinţă. Doar că la altă 
marfă, alte parale... 

Domnul Mareş simţi brusc că nu mai rezistă. 

— Pe viitor, luăm legătura în acelaşi fel... Îmi pare rău, 
dar trebuie să plec... Mai staţi? 

Verneasca se uită la clondirul încă nedeşertat. 

— Ai plătit? 

— Bineînţeles. 

— Atunci mai rămân să mântui şi sărăcia asta de holercă. 
Umblă sănătos, negustorule. 

Coana Aristiţa dădu duşcă bărdăcuţa. Avea chef de vorbă 
şi se adresă crâşmăriţei: 

— l-ascultă, fă, parcă te cunosc! N-a fost tac'tu vătaf la 
mine, la Stânci? Stana te cheamă... Vin oleacă încoa să 
ciocnim pentru cele vremuri... Să nu uit... Grijeşte de o 
butâlcă dintr-acestea, ca s-o iau acasă... Parcă m-au mai 
lăsat şalele... 

Plecă târziu, spre prânzul cel bun, cherchelită, într-o 
dispoziţie straşnică, cântând pe nas uliţelor deşarte: 

— „Rândunea cu dalbă creastă/Nu mai bate la fereastră/ 
Că nu-s fată, şi-s nevastă“... 

Peste târg, veghea soare îmbrobodit. Din când în când, 
necâjit de viforeală, căsca ochi orb, vătămat de albeaţă. 


15 


Dimineaţă, generalul Dabija lipsind de la Statul-Major, 


Iorgu Cerchez îşi văzu de afaceri mărunte prin oraş şi se 
întoarse abia către ceasurile 12. 

Se anunţă la biroul de informaţiuni şi aşteptă vreo zece 
minute într-o încăpere lungă cu ferestre înalte, despre care 
îşi închipuia că trebuie să fi fost sala de ştiinţe naturale a 
pensionatului. Zidurile erau pline de planşe, animale şi 
plante şi Cerchez, aşteptând cu emoție să fie primit de 
general, încerca să descifreze denumirile şi explicaţiile care 
însoțeau desenele: „...Mus decumanus... Şobolanul... E 
curagios şi tiran... Originea lui este asiatică... În Europa a 
venit ca oaspete în 1727 când o trupă numeroasă a trecut 
înot fluviul Volga. Din Europa, corăbiile l-au transportat în 
celelalte părţi ale pământului... Camelus bactrianus - 
cămila cu două cocoaşe. Este singurul animal care poate să 
străbată deşerturile. De aceea i s-a dat numele de Corabia 
deşerturilor, nume binemeritat căci aceia care nu sunt 
obişnuiţi să umble călare pe ea se bolnăvesc de boala 
numită rău de mare, ca şi cum s-ar afla într-o corabie care 
ar pluti pe mare... Bisonul de America... Bărbatul este 
foarte fioros şi femeia aşa de tirană încât îşi omoară viţelul 
care a fost atins de mână de om...“ 

— Domnul general vă aşteaptă. 

— A, da! tresări Cerchez. Vă mulţumesc. 

— Dacă vreţi să mă urmaţi. 

Din pricina tracului, îi vâjâiau urechile şi ulterior, 
încercând să reconstituie pe faze întâlnirea cu Dabija, Iorgu 


Cerchez n-avea să-şi amintească decât tulbure itinerarul 
parcurs. Coridoare lungi, întortocheate, mult „la stânga“ şi 
„la dreapta“, siluete suple de ofiţeri, figuri crunte, 
concentrate, iz specific de aşezământ frecventat doar de 
bărbaţi: mirosea a piele văcsuită, a tutun, a gazolină şi 
săpun „Pisica“. 

Dabija îl primi în picioare, şi-l cântări cu o privire 
ascuţită. Cerchez se simţi stânjenit până la durere fizică, 
avu dintr-o dată sentimentul că e gol, complet despuiat în 
faţa acestui străin al cărui chip uscat îţi purta gândul la 
lama lungă şi flexibilă a unui stilet. Nici glasul nu părea mai 
duios. Invitaţia de a lua loc semăna a poruncă, n-avea nimic 
din actul de curtoazie firesc, datorat circumstanţei. 

Din prima clipă, lorgu Cerchez retrăi vechea impresie. 
Omul acesta era insuportabil, îl indispunea organic şi în ce-l 
privea nutrea o singură dorinţă: acum şi în veci ei doi să 
trăiască la capete opuse de lume. Ca totdeauna direct, 
generalul se interesă: 

— Cărui prilej datorez vizita dumneavoastră? 

Iorgu Cerchez îşi umezi buzele. Surâse, încercând să 
pară cât mai natural. 

— Nu ştiu dacă vă amintiţi... Ne-am cunoscut în toamnă, 
la serata doamnei... 

— Îmi amintesc, i-o scurtă generalul. 

Fâstâcit, Cerchez tăcu câteva momente. 

— Vă stânjenesc, supunându-mă rugăciunii ce mi-au 
îndreptat-o mătuşile dumneavoastră... domnişoarele Algiu. 

Dabija încruntă sprâncenele: 

— Nu înţeleg de ce au apelat la serviciile unui terţ. 
Puteau să mi se adreseze direct, fără oficiile unui 
intermediar. 

Iorgu Cerchez era un bărbat blajin, bun azimă scoasă din 
cuptor, cu oroare de discuţii dezagreabile, însă susceptibil 
şi conştient, la modul discret, de autentic gentilom, că-i de 
neam ales, cu nimic mai prejos decât al altora. Îşi cinstea 
numele şi socotea de datoria lui să nu îngăduie nimănui a-l 


batjocori. Dabija îi vorbea ca ultimului rândaş care 
cerşetorea spor de simbrie, ori un sac de păpuşoi, miluială 
până după secere. Ripostă, cu obrajii învăpăiaţi: 

— M-am înfăţişat domniei voastre, domnule general, nu 
spre a dobândi mie vreo binefacere, ci spre a le ajuta să 
iasă din necaz pe domnişoarele Algiu. Şi luaţi aminte, vă 
rog, că-mi îndeplinesc slujba fără bucurie şi doar înduplecat 
de rugăminte fierbinte. 

Generalul Dabija îşi înfipse monoclul în arcada ochiului 
stâng, cercetându-l surprins. 

„De unde a picat ăsta, domnule? Bărbat tânăr, vorbeşte 
ca mama mare, zici că citeşte din ceaslov.“ 

Îşi aminti de ceea ce-i povestise cândva Alexandrina: 

„lorgu a rămas orfan de mititel. A trăit mai mult la moşie, 
cu bătrânii. La paisprezece ani l-au trimis la Viena unde a 
terminat liceul...“ 

— Am reţinut, spuse sec. Despre ce anume este vorba? 

— Scurt şi neted, domnişoarele Algiu au necazuri cu 
cealaltă mătuşă a dumneavoastră, coana Aristiţa Verneasca. 
A dibuit cheile de la pavilionul pe care-l ocupați şi când 
lipsiţi, îl vizitează. Am priceput c-o face adeseori şi că 
zăboveşte cam multişor în odăi. 

Dabija simţi că i se face negru înaintea ochilor. „Din nou 
scorpia! Evident! De vrăjmaş ori nu te atingi, ori îl 
striveşti...“ 

— Asta e tot, isprăvi lorgu Cerchez dând să se ridice. 
Domnişoarele Algiu n-au cutezat să vă vorbească şi de 
aceea m-au însărcinat pe mine, ca prieteni vechi ce ne 
aflăm. 

— Vă mulţumesc, voi lua măsurile de rigoare... Nu 
plecaţi... Vă rog să mai staţi câteva minute. Fumaţi? 

— Nu, făcu zăpăcit Cerchez. 

Clipea nedumerit, încercând să ghicească ce avea să-i 
mai spună lui omul acesta ciudat cu căutătură şi cuvânt de 
gheaţă. 


Dabija, acţionând ca de obicei sub imperiul unei hotărâri 
bruşte, începu să vorbească, ţintuind obrazul lui Cerchez: 

— Vreau să discut cu dumneavoastră ca între doi bărbaţi 
de lume. Problema e delicată, dar mie îmi plac situaţiile 
limpezi, detest ipocrizia, falsul, minciuna. 

Fără motiv, lorgu se simţi cuprins de panică, trăi dintr-o 
dată sentimentul acut că avea să se întâmple o nenorocire. 
Ar fi vrut să astupe cu câlţi gura lui Dabija, să fugă departe, 
să nu audă nimic. 

— Presupun, rosti generalul, că nu sunteţi informat de 
relaţiile care există între mine şi doamna Alexandrina 
Cerchez. 

— Ce fel de re... relaţii? 

Răspunsul lui Dabija răsună sigur, rotund, implacabil, 
fără umbră de jenă, ori de şovăială: 

— Relaţiile normale dintre un bărbat şi o femeie care se 
iubesc. 

Pocnit în moalele capului, Cerchez îndreptă spre chipul 
generalului o privire bovină. Repetă fără să-şi dea seama: 

— „se iubesc. 

— Da, se iubesc. Domnule Cerchez, îmi dau seama că 
este o lovitură pentru dumneavoastră, dar nu mă îndoiesc 
că stau de vorbă cu un bărbat. Din respect pentru acest 
bărbat şi pentru a nu înceta să mă respect pe mine însumi, 
am preferat calea adevărului. Este dură, dar ne scuteşte pe 
toţi de umilinţa minciunii. 

„Ce vrea? se întrebă aiurit Cerchez, să-i mulţumesc?“ 

Rosti anevoie: 

— Alexan... Vreau să spun, soţia mea este informată că 
aţi... aţi ales această cale? 

— Nu, răspunse hotărât Dimitrie Dabija, dar sunt 
încredinţat, aşa cum o cunosc, că sunt în asentimentul ei. 
Nu contest că evenimentele au precipitat... Pocni din 
degete: ...Hai să-i zicem mărturisirea mea. 

Cerchez, doborât dar oleacă mai liniştit - vine lupul, vine 
lupul... În sfârşit, bine c-a venit! - se interesă cu un sarcasm 


blând, de care el însuşi nu era conştient: 

— Nu socotiți oare, că mai cuvenit era să-i fiu ei duhovnic 
şi nu dumneavoastră? 

— Domnule Cerchez, ripostă generalul fără să se tulbure, 
nu contest că am forţat nota, dar am făcut-o presat de 
evenimente. Doamna Alexandrina Cerchez, această făptură 
ireală în puritatea ei, atât de... 

— Lăsaţi, îl întrerupse lorgu surâzând trudnic, nu-i 
nevoie să mi-o descrieţi mie pe nevastă-mea... 

Dabija îl măsură o clipă descumpănit. Reluă cu un ton 
imperceptibil mai ridicat: 

— Perfect. Vreau să vă informez că doamna este în 
momentul de faţă victima celui mai odios şantaj. O creatură 
de ultimă speţă pe care o cunoaştem amândoi, sub 
ameninţarea divulgării în public şi implicit dumneavoastră a 
secretului legăturii noastre, îi stoarce importante sume de 
bani. 

— Cine e persoana? întrebă chinuit Cerchez. 

Obrazul lui Dabija se crispă, i se auzi scrâşnetul 
măselelor. 

— Aristiţa Vernescu. Evident, nu chestiunea financiară 
contează aici, ci starea de tensiune permanentă, tortura de 
fiecare clipă îndurată de doamna Cerchez. Consider de 
datoria noastră, a amândurora, s-o apărăm. 

Iorgu Cerchez îşi ridică ochii blânzi în care se citea o 
tristeţe sfâşietoare: 

— Şi cum anume socotiți dumneavoastră, domnule 
general, s-o fac? Îmi pot ocroti nevasta, aşa cum am 
pomenit de la moşii mei, cât de lung aş cerceta în urmă, 
lipsind-o de nevoi, aşternându-i mereu covor moale sub 
conduri, jertfindu-i mâna mea dreaptă, ochii, viaţa. Dar ce 
pot săvârşi eu, bărbat legiuit - Dumnezeu mă osândească 
dacă vorbele-mi aduc a mustrare - ce pot face eu, zic, 
dinaintea unei fapte socotite nelegiuite? 

Dabija trase nervos din ţigară. Realiză absurdul, prostul 
gust al situaţiei, căci lipseau doar câţiva ţambalagii pentru 


ca să se afle în plin vodevil. Alungă câteva fire de tutun 
căzute pe birou şi îşi drese glasul. 

— Atâta timp cât doamna Cerchez se mai află sub scutul 
dumneavoastră, sper nu pentru multă vreme, dispuneţi de 
nenumărate posibilităţi. E suficient să stârpiţi din rădăcină 
orice vorbă tendenţioasă, să infirmaţi orice zvon murdar. În 
locul dumneavoastră, aş pălmui în public această bătrână 
odioasă. 

— Domnule general, oftă Cerchez, în neamul meu nu s-au 
fost pălmuit niciodată muierile, mai cu seamă istovite de 
ani, nici chiar dacă se aflau slugi la curţile noastre. 

Dabija replică iritat: 

— Nu avem de-a face aici cu - apăsă sarcastic - „o muiere 
istovită de ani“, ci cu un monstru, aşa că scrupulele 
dumneavoastră sunt zadarnice. 

— Zadarnică ar fi şi înfrângerea obiceiului din bătrâni. Ce 
aş izbuti fărâmând-o în pumni pe coana Aristiţa, decât să 
sporesc bobotaia vâlvei? Şi am să vă mai spun că dacă 
Verneasca are ştiinţă despre taină, apăi aceasta a devenit 
azi secretul lui Polichinelle. 

Generalul se ridică, marcând terminarea audienței. 

— Veţi proceda cum credeţi de cuviinţă. 

— Aşa socot şi eu şi încredinţat fiţi că voi pune mereu 
deasupra fericirea doamnei Cerchez. O desluşire, domnule 
general... 

— Poftiţi! 

— Pricep din cele vorovite că soţia mea are să ceară 
despărţenie, urmând apoi... 

— Să ne căsătorim, completă Dabija. Este dorinţa noastră 
cea mai arzătoare, îndată ce războiul se va fi isprăvit. 
Nădăjduiesc, adăugă cu tâlc, să nu întâmpinăm nici un fel 
de dificultăţi. 

— Fiţi liniştit, dădu din cap Iorgu. Nimeni nu m-a întrebat 
nimic până acum şi nu mi-a cerut îngăduinţă, nu aştept nici 
de aci înainte să se întâmple altfel. Voia soţiei mele îmi va fi 


veşnic poruncă, binele ei, crez în viaţă. Rămas-bun, 
domnule general. 

— Hm! exclamă Dabija, caraghiosul! 

Rămase o vreme pe gânduri, cu ochii la uşa închisă. 


În stradă, Iorgu Cerchez îşi puse cuşma şi o luă încet 
spre casă. Umbla cu capul în pământ şi durere ascuţită în 
inima grea de lacrimi. 

„Ce om!... Biata Alexandrina!... 

În salonaş, masa aşternută cu răsfăţ fusese întinsă pentru 
două persoane. Sclipeau faţa albă chindisită cu fir de aur şi 
argint de măicuţele de la Văratec, tacâmurile din zestrea 
Alexandrinei, sfeşnicul de porțelan cu lumânare rumenă, 
într-un văscior de cobalt cât să-l cuprinzi în căuşul palmei 
scorneau lacrimi sângerii câteva crenguţe de măcieş. 

„Vai de inimioara ei! gândi Iorgu Cerchez cuprinzând 
ansamblul dintr-o privire. Adeluţei i-a dat să mănânce 
înainte, nu ştie ce s-a petrecut, i-e teamă de sfadă.“” 

Pe o mescioară volantă, împărăţea frapiera cea mică din 
argint cu două sticle de vin vechi, îngropate în zăpadă. 

Alexandrina, frumoasă cadră în robe de chambre de 
catifea zmeurie, încerca să-i desluşească chipul. 

— Ai zăbovit, lorgule. Nu ştiam ce să mai gândesc. 

— Fără pricină, porumbiţă. Generalul îi om de seamă şi 
îndatoririle i-s pe potrivă şi multe. Nu m-a putut primi de 
îndată. 

— Cum a fost? Ce-a zis? Istoriseşte-mi tot. 

Cerchez, cu colţi de fier înfipţi în grumaji - gândul sări 
zăplazurile anilor la „căţeaua cu măsele de oţel a Sfintei 
Miercuri... sau Vineri?“ - izbuti să râdă... 

— Apăi mare lucru nu am a tolocăni. l-am depănat în 
două vorbe şi un suspin daravela cu madama Aristiţa şi- 
apoi, dând bună ziua, mi-am luat tărăbuţele. Hai şi-om 
ciocni, căci gura mi-e iască. 

Destupă sticla şi umplu cupele. Lichidul auriu-roşcat - 
zeama de struguri fusese dreasă după moda grecească cu 


« 


răşină - curgea mai anevoie ca untdelemnul. 

Doamna Cerchez, evident mai liniştită, nu-l slăbea din 
priviri. 

— Ce-a zis el? Trebuie să fi spus ceva!... Zău, lorgule, 
dacă mai pricep... Orice voroavă cu vătaful, cu maica ta, sau 
domnişoarele Algiu mi-o istoriseşti din fir a păr, nu ne 
ajunge o zi întreagă, şi acum stai mut plătică. 

Cerchez surâse vinovat: 

— Generalul nu-i om să se întindă la cleveteală. I-am zis, 
a aflat, mi-a mulţumit şi pe uşă am plecat. Atâta doar, că l- 
am simţit mânios din cale afară şi cât mă mână pe mine 
înţelepciunea sărmană, căci ursitoarele mi s-au dovedit 
nănaşe zgârcite, pot jurui că madamei Aristiţa doar moale 
nu i-o fi de azi înainte. Bem, porumbiţă? 

Alexandrina ridică pocalul uşurată. Pentru o vreme, avea 
să aibă linişte. Plătise Verneascăi, întrevederea cu Dabija 
ocolise - har Domnului! - primejdia. lorgu deşertă cupa 
până la cea din urmă picătură. 

— Nectar! Acestui-i vin italienesc, de la 1865, frate bun - 
eu zic şi mai bun - cu „Lacrima Christi“... Am tot năzuit, de 
când ne-am însoţit, să ne desfătăm cu asemenea licoare de 
serafimi la Veneţia ori Florintia. 

Alexandrina îşi muşcă buzele. Rosti moale, fără 
convingere: 

— Poate ne-o ajuta Dumnezeu... 

Iorgu Cerchez îndreptă spre cer altă rugă, cu credinţă 
fierbinte: să nu înceapă să plângă. 


După ce părăsi Cimitirul Mogoşeni, colonelul Roman 
străbătu întreagă Calea Victoriei - fără să uite a saluta 
santinelele germane de la Cartierul lui Mackensen care 
răspunseră cu pocnet scurt de călcâie, încântate de politeţe 
- şi ţinând-o tot la vale, ajunse pe malul Dâmboviţei. Câţiva 


anticari, rebegiţi de gerurile lui Făurar, străjuiau cheiul 
dimpreună cu marfa puţintică şi sărmană. Câteva scoarţe 
zvârlite pe drugii rotunzi de fier, jurnale vechi, două-trei 
stampe, cărţi poştale ilustrate trimise din Anvers, Paris, 
Bruxelles, Milano sau Londra acum douăzeci-treizeci şi 
patruzeci de ani, caietele de modă ale domnişoarei Martin 
din Rue Tablettiere care ţinea înainte de război cea mai şic 
maison de haute couture din Paris. 

Anticarii purtară gândul lui Roman spre bouquiniştii de 
pe malurile Senei, figurile acelea atât de pitoreşti! 
Semănau între ei, păreau de aceeaşi vârstă, toţi fără 
excepţie calmi, indiferenți, absenţi. Fumau, citeau sau 
picoteau la soare, nu trăgeau muşteriii de mânecă. Marfa 
bizară - fiecare obiect avea preţul său scris clar pe un 
cartonaş, evitând astfel la maximum tulburarea 
negustorului cu aer de filosof din ceea ce părea să se 
numească contemplarea fenomenului viaţă - fascina prin 
diversitate, mult, inutil şi eterogen. De pildă, se întreba 
aiurit Roman trecând în revistă amalgamul isteric de 
obiecte, care-i nebunul ăla să cumpere fotografia de acum o 
sută de ani a bunicii lui Durand ori Dupont pe care nu-l 
cunoaşte, sau a mătuşii verişoarei lui Alice, Helene, Josette, 
azi toţi locatari extrem de liniştiţi ai Pere Lachaise-ului? 

Cine-i nebunul şi ce face cu ele? Sau teancul de scrisori 
vechi care nu poartă autograful lui Nelson, nici al lui 
Charlemagne sau al Eleonorei Duse... Sentimentul 
colonelului era că ocupaţia principală a acestor negustori 
consta de fapt în scotocirea podurilor păduchioase unde 
nimeni nu se încumetase încă să scuture zdravăn. Altfel de 
unde atâtea carnete de bal jerpelite completate de 
contemporanele contesei de Segur, cutii vechi de bomboane 
sau de chibrituri, kilograme de decoraţii fără valoare - 
Napoleon era foarte generos - bigudiuri din vremea bunicii, 
aducând a instrumente de tortură, acuarele veştede, 
neîndemânatice, industria harnică a pensionatelor din 
veacul trecut?... 


Spre stupefacţia lui Roman, existau însă amatori - şi într- 
o dimineaţă de primăvară, cum întâlneşti doar la Paris şi în 
pânzele lui Corot, asistase chiar la o vânzare en gros. Un 
englez, cu aerul excentric pe care-l capătă toţi supuşii 
graţioasei sale maiestăţi britanice în peisajul parizian - nu-i 
mai puţin adevărat că în materie de originali, Anglia are 
legiuni -, achiziţionase tot stocul de fotografii vechi ale 
negustorului şi două teancuri impresionante de scrisori. 
Deşi familiarizat cu repulsia englezului faţă de necunoscuţi, 
oroarea organică a acestuia de a fi acostat, Roman nu 
rezistase tentaţiei: 

— Scuzaţi-mă! La ce vă folosesc toate aceste... obiecte? 

Tom, ori John, ori Bill începuse să behăie, de parcă în 
toată viaţa lui nu auzise o glumă mai reuşită. 

— Mă uit la fotografii, citesc scrisorile. 

— În ce scop? 

— Dar îmi fac plăcere, omule! Mă înviorează grozav să 
mă gândesc că toţi indivizii aceştia au murit. Ciocănise cu 
pipa în scrisori. Ei aveau probleme foarte asemănătoare cu 
ale noastre şi, indiferent dacă le-au rezolvat sau nu, tot au 
murit. Dacă izbuteşti să înţelegi acest amănunt poţi privi 
viaţa dintr-o perspectivă nouă, înviorătoare. 

„E clar!“ conchise Roman mulţumindu-i şi îndepărtându- 
se suspect de repede. La rându-i, englezul, nedumerit de 
plecarea precipitată, conchise că la Paris şi-au dat întâlnire 
toţi evadaţii din ospiciile continentului european, începând 
să fie puternic concuraţi de băieţii buni de peste ocean... 

„Ce-o fi făcând Tommy acum? se întrebă colonelul intrând 
în Strada Crăiţelor. Era îndeajuns de tânăr pentru a fi 
mobilizat. Sunt curios în ce măsură îl ajută pe el azi 
fotografiile şi epistolele decedaţilor, chiar dacă au fost 
scrise la Waterloo, să privească viaţa dintr-o perspectivă 
înviorătoare...“ 


Bărbatul care-i deschise era scund, subţire, cu faţa 
ascuţită isprăvită într-o bărbie despre care francezii 


obişnuiesc să spună galoş. Se apropia de patruzeci de ani, 
dar părea mult mai tânăr din pricina siluetei băieţeşti şi a 
ochilor negri extrem de vii. 

— Bagă de seamă, Luigi, râse Roman, ai început să te 
îngraşi. 

— Patru'ş cinci de kile juma”, parol, dom” colonel! 

— Te pregăteşti pentru derby? 

Chipul lui Luigi se boţi: 

— N-am pomenit nație de oameni mai necivilizată ca 
friţii! Să tratezi de mârţoage cai pur-sânge, să-i înhami la 
Dicke Bertha. Ţineţi minte, dom' colonel, ăştia pierd 
războiul pentru că sunt peizani. N-au clasă, n-au rasă! Asta 
e! 

Luigi, unul din ce mai buni jochei ai lui Marghiloman, 
până la izbucnirea războiului, tremura de indignare. Pereţii 
încăperii uriaşe - „studioul meu“, se exprima modest Luigi - 
erau invadaţi de fotografii înrămate. Roman recunoscu cu 
nostalgie marile vedete ale hipodromului bucureştean. 

„Ducesa! O iapă murgă, de primă clasă, irlandeză, 
descinzând din linia Diomedia. Capricioasă şi derutantă, era 
mai rapidă la ultima şaisprezecime decât la prima... Roman 
pariase enorm pe Stea de Argint şi se curăţase. Primise 
pontul de la un antrenor, şi pe vremea aceea mai era destul 
de naiv ca să creadă orbeşte în „fixuri“, indiferent că i le 
dădea bunica sau stareţa de la Schitul Maicilor. Uite-l şi pe 
Lord... Avea copitele mici şi îi conveneau pistele tari. La un 
an şi jumătate, alerga ca un armăsar de trei... Trofeul de 
Aur... Ce vremuri frumoasel!... 

— Mda, oftă colonelul şi se aşeză pe o canapea de piele. 
Era veche, roasă, dar extrem de confortabilă. Ce mai faci 
tu, Luigi? Credeam c-ai părăsit Bucureştiul. 

— Fac ceac-pac! De plecat, n-am plecat că n-aveam unde 
să mă duc. Am tras la umbră, dau la peşte şi aştept. 

— Ce aştepţi? 

— Să rateze proştii ăştia şi să-mi iasă favoritul. 

Colonelul îi azvârli o privire plină de miez: 


— Şi dacă se truchează cursa? 

— Dom'le colonel, aţi pierdut prea mulţi bani în căprăria 
noastră ca să nu fi învăţat că nimic nu e niciodată sigur. 

Colonelul râse: 

— Aşa o fi!... Şi după aia, ce ai de gând? 

— Scot steagurile şi diii... căluţ! 

— Ai de gând să mai încaleci? 

— Dar bineînţeles! se indignă Luigi. Mă simt într-o formă 
excepţională şi, până la cincizeci de ani, nici prin gând nu- 
mi trece să-mi vând şaua şi chipiul în Taica Lazăr. 

— Bravo, Luigi! Şi cu teatrul cum mai stai? 

Chipul jocheului se întunecă. Întrebarea colonelului 
răscolea amintiri neplăcute. Cu vreo zece ani în urmă, se 
certase cu Marghiloman şi „demisionase“. Fostul ministru, 
ranchiunos şi vrând să-l întoarcă, se aranjase cu toţi 
proprietarii de cai din Bucureşti să nu-l angajeze. Disperat, 
fără bani, acceptase să „joace“ câteva luni în spectacolul 
„Chef la toartă“ de la Grădina Ambasador. Interpreta cu har 
cimpanzeul unei doamne excentrice şi directorul trupei 
recunoştea că în toată cariera nu făcuse succes mai mare; 
se juca seară de seară cu casa închisă. De fapt, Luigi 
mutase hipodromul la Ambasador şi era aplaudat frenetic 
de foştii lui spectatori care îi aruncau alune şi portocale pe 
scenă, îl trăgeau de coadă, îl dezmierdau. Umilinţa acelor 
seri îi dădea şi astăzi coşmaruri. 

— De ce ţineţi cu tot dinadinsul să mă indispuneţi, 
domnule colonel? 

— Glumeam, râse Roman. În realitate am venit să te 
întreb dacă eşti dispus să mă ajuţi într-o anumită chestiune 
mai... specială. Apropo, cum stai cu banii? 

— Sunt pe geantă rău, dom' colonel, dar de dragul 
dumneavoastră, dau reprezentaţie în beneficiu. 

Ochii lui Roman sclipiră. O lumină veselă care îl făcea să 
pară extrem de tânăr. 

— Mi-e teamă că de astă dată trebuie să evoluezi într-un 
număr de circ. 


— S-auzim de bine! Prefer să fac pe vidanjorul. 

— Ai răbdare, nu te aprinde. Am nevoie de o persoană 
subţire ca un ţipar şi agilă ca o panteră care să poată trece 
printr-o anumită fereastră de dimensiuni extrem de reduse. 

— Deci borfaş! Din ce în ce mai bine! Unde ai ajuns, 
signor Luigi! 

— Cu mult mai bine, în orice caz, decât se aştepta taică- 
tu. 

— Bătrânul n-avea imaginaţie! Puteţi să-mi spuneţi cui 
aparţine fereastra aceea? 

— Unei doamne al cărei nume nu cred să-ţi spune prea 
multe. Valentina Fulga. Starea civilă - văduvă tânără. 
Ocupaţia - actuala metresă a colonelului Hentsch. 

— Grangurul ăl mare? întrebă Luigi deşi auzise foarte 
bine. 

— Ăla. Încă o informaţie prețioasă: casa în chestiune 
reprezintă locuinţa provizorie a neamţului. La Athenee 
Palace clima a devenit neprielnică, atenansele sunt scoase 
din uz, nu funcţionează apa, căldură ca în Siberia! Lucrează 
boşii la birou cu mănuşi îmblănite. 

— Încep să pricep unde bateţi, domnule colonel. 
Ferestruica aceea drăgălaşă vă interesează nu pentru că 
aparţine doamnei Fulga, ci pentru că acolo locuieşte 
Hentsch. 

— Exact. 

— Presupun că imobilul e păzit din cinci în cinci metri de 
santinele cu cinci rânduri de flinte şi un cuţit între dinţi. 

— Inexact. Pentru a nu atrage atenţia asupra casei, 
Hentsch n-a instituit nici un fel de pază. A luat toate 
măsurile ca această locuinţă să rămână secretă. Nu pleacă 
niciodată de acasă şi nu se întoarce cu maşina. Mai 
precizez: nu există slugi, exceptând o femeie cam slabă de 
minte care vine dimineaţa şi deretică, iar imediat după 
prânz, face bezele de adio. 

— Şi gonzesa? Înţeleg, madam Fulga. 


— Nici o problemă. În orice seară, negreşit, joacă chemin 
de fer la Mignon. Lipseşte între ceasurile 10 şi 2 după 
miezul nopţii. Hentsch o însoţeşte totdeauna. 

Ochii lui Luigi alergau pe chipul colonelului, păreau 
incapabili să se fixeze. 

— Cum s-ar zice, nici un risc. 

— Aproape. Vorba ta, niciodată nu poţi fi absolut sigur, 
oricând poate interveni ceva. Dacă Providența ne scuteşte 
de acest ceva neprevăzut sau neaşteptat, eşti mai asigurat 
decât cofrat într-un safe, la Banca Angliei. Sunt cinstit cu 
tine, Luigi... 

— Ce trebuie să fac? 

— Înseamnă că eşti de acord. 

— Da. Pentru dumneavoastră, domnule colonel, şi pentru 
că au „mobilizat-o“ pe Edelweiss. Brutele nici măcar n-au 
ţinut cont că e domnişoară. Când am văzut-o înhămată la un 
car cu muniții, am zăcut o lună. Mă gândesc mereu cum o 
hrăneam cu biberonul şi îmi dau lacrimile. O iubeam ca pe 
copilul meu... Eh! La dracu”! Spuneţi-mi, domnule colonel: 
Ce? Unde şi când? 

Roman îşi ridică piciorul peste celălalt, braţul spânzura 
neglijent pe spătarul canapelei. Luigi surâse. Recunoştea 
atitudinea plină de eleganţă a colonelului. Chiar şi în 
hainele astea grosolane de precupeţ, cu ciubotele grele de 
noroi, regăseai lesne craiul de altădată, nelipsit din 
tribunele hipodromului, în stare să piardă greu, fără să 
clipească, găsind puterea să surâdă şi să ofere, după 
lovituri dure, doamnei care-l însoțea un supeu fin pentru 
care doar florile costaseră mii de lei. Şi rămânea mereu 
încântător, spiritual, inepuizabil dar mai cu seamă bărbat 
cu certă vocaţie de galant, dăruind partenerei o seară 
„inubliabilă“... 

Fusese însurat cu o zână transparentă, diafană, toată 
numai ochi şi plete-ntunecate. Luigi o ţinea minte. Pe 
atunci, el mai era copil de mingi pe terenurile de tenis de la 
lacuri. Când te uitai la ea, îţi venea să crezi c-o poţi dobori 


cu un ghiocel, nu concepeai - Luigi îşi închipuise că aceasta 
trebuie să fi fost principala ei însuşire, n-o mai întâlnise la 
nimeni - că pe lume există lucruri urâte: rufe murdare, de 
sâmbătă, o dantură neîngrijită, balegă pe uliţi, sudalmele 
muscalilor... Zâna se dovedise însă neaşteptat de energică 
şi apucase hăţurile cu amândouă mâinile. Roman le 
îndurase doi ani de zile după care „adio draga mea, eu nu 
te voi uita, păstrează intact miozotisul amintirii în inima ta“! 
În aceeaşi noapte, la hotel, îşi lipea trei plasturi lungi pe 
obrazul drept... 

— Dragul meu, îţi voi răspunde în ordine inversă. Când? 
Astă-seară. E mare recepţie la Carp. Printre invitaţi, toţi de 
marcă, de fapt în cinstea lui se organizează tămbălăul, e şi 
ţarul bulgarilor, Ferdinand, venit împreună cu suita în vizită 
oficială. Or să joace chemin de fer până mâine la prânz, îţi 
garantez. Luminăţia sa când vede o masă verde... În orice 
caz, Hentsch şi dama nu vor lipsi. Consider că n-avem voie 
să scăpăm un prilej unic. 

Luigi zâmbi. 

— Uite ce va să zică un fix... S-ar putea ca de data asta să 
nu vă înşelaţi. 

— Trag nădejde... A doua întrebare, unde? Pe Strada 
Antim, colţ cu Palas. E o clădire impunătoare din piatră, cu 
foişor. Ferestruica despre care-ţi vorbeam e în spatele 
clădirii şi dă într-un oficiu lipit de bucătărie. Pe noi ne 
interesează biroul ce a fost cândva al domnului Alcibiade 
Fulga, în momentul de faţă, cabinetul colonelului Hentsch. 
Amănunt important: în toată casa nu există nici un safe... 

Luigi se încovoie reflex, aşa cum făcea altădată când, 
aplecat peste coama calului, aştepta, arc, semnalul de 
plecare. 

— Ce trebuie să înţeleg? 

— Spărgătorul nu trebuie să-l dubleze pe acrobat. De 
fapt, ajungem aici la cel de al treilea răspuns. Ce urmează 
să faci... Din pricina condiţiilor proaste de la Athenee 
Palace, Hentsch lucrează acasă. Îţi poţi închipui lesne că 


materialele la care opinteşte şi asudă şeful Biroului de 
informaţii al Marelui Cartier german trebuie să fie extrem 
de interesante. 

Luigi holbă ochii cât blidele de parastas. 

— Să le fur? 

— Nu pe toate, zâmbi îngăduitor colonelul. Mă 
interesează un singur document, imprimat pe două sau trei 
coli de hârtie roşie. Reţine, roşie ca... stai, am o probă! 

Scoase din buzunarul de la piept o mostră cât o cutie de 
chibrituri: 

— Uită-te bine la ea. E uşor creponată, hârtie natural de 
proastă calitate, spre a nu putea fi falsificată uşor - 
culoarea sfeclă. 

Luigi îşi ridică ochii. Dintr-o dată, accentul, limbajul se 
schimbară. leşeau la suprafaţă anii copilăriei petrecute în 
mahalaua Scaune, unde tată-său, jupân' Ghiţă, dubea piei 
de vacă, bivol, oaie, nevastă şi fecior. Luigi, pe atunci 
Lixandru, fugise la doisprezece ani şi nu consimţise să mai 
dea pe acasă decât la parastasul de patruzeci de zile al 
cojocarului. „Nu poţi fi sigur niciodată, spunea încă din 
vâfstă crudă. E în stare să sară de pe năsălie şi să mă alerge 
prin curte cu vâna de bou. Acum, după şase săptămâni, mai 
greu, că doar n-o fi Cristos!“ 

— Auzi, boierule, am aşa o impresie că matale nu mergi 
cu linguriţa. Chestia-i că eu nu cunosc boabă din 
păsăreasca şoacăţilor... Franse şi ingliş ce-am deprins. 

— Şi le-ai deprins bine. Nu-ţi bate capul, mon cher. 
Cercetezi doar după colile roşii. Încă un detaliu care ţi-ar 
putea fi de folos: foile nu depăşesc jumătatea unei pagini de 
caiet mare, de dictando... Hai că-l ştii! Pe unul din ăsta îşi 
însemna pariurile Mardare. 

— Aha! 

— În colţul din stânga, apare totdeauna o ştampilă 
neagră, pusă oblic... E limpede? 

— Limpede. 


— Încă ceva. Când pleci - Roman deschise din nou 
portefeuille-ul - laşi plicul ăsta pe birou. Ai grijă să nu uiţi... 

Luigi îl cercetă lung, pe toate părţile. Descifră cu voce 
tare: 

— Doamna Fulga. Mda... Pomeneaţi mai 'nainte de 
bătrânul meu, jupân' Ghiţă... C-am ajuns mai bine decât se- 
aştepta. Nu _ vă supăraţi, dom' colonel!  Tăticul 
dumneavoastră ce zice? 


XXX 


Plicul îl primise prin intermediul unei sectante, o biată 
pasăre  rătăcită care vagabonda în lungul ţării 
propovăduind cuvântul Domnului. Era slabă, cu pleoapele 
veşnic coborâte - chiar când se mira, nu se vedeau mai mult 
de jumătate din iris şi pupile - şi o figură sepulcrală, 
dezagreabilă nu atât prin culoarea de mormânt, cât prin 
expresia de umilinţă ostentativă, vâscoasă, arborată în 
permanenţă. În prezenţa ei simţeai - şi Teodorini nu făcea 
excepţie - repulsie, nelinişte, neîncredere şi, dincolo de 
masca unui cuget în veşnică penitenţă, intuiai iscusinţă 
mireană, dusă până la ticăloşie. 

Mesajul îl ţinuse „ascuns“ - prevenind controalele 
inamicului - la vedere, lipit pe spatele tăbliţei care-i atârna 
la gât: „Închinaţi-vă Ziditorului, nu-l slujiţi pe Mamon... Mi 
s-au fost luate darurile, graiul şi auzul, dar nu şi voinicia de 
a-l sluji pe Domnul nostru Cristos...“ 

În interiorul anvelopei, Teodorini găsise al doilea plic. 
Bucureştii răspundeau întrebărilor sale: 


„Despre căpitanul Alexandru Ioanid: 

Capabil, instruit, curajos, excelent tehnician. Mare vedetă 
a Europei, după Bleriot. Provine dintr-o familie de 
intelectuali mijlocii. Tatăl, diriginte de poştă la Galaţi, 
decedat timpuriu. Mama - descendenta unei familii de 


boiernaşi - se mută la Bucureşti împreună cu fiul ei, 
Alexandru, în 1899. Ioanid nu manifestă simpatii stridente 
faţă de nici o putere străină, pare preocupat doar de 
performanţele sale aviatice. Înainte de război, vizitează cu 
egal interes Anglia, Franţa, Prusia, căutând sprijin, teren 
prielnic pentru desfăşurarea intensă, productivă a activităţii 
sale. Nu are vicii, deşi seducător, aventurile sale sunt 
neînsemnate până în primăvara lui 1914 când o cunoaşte 
pe Andra Varlam, demimondenă primejdioasă. Soţul ei, 
pictorul Petre Varlam, nepotul de vară al marelui Rosenthal, 
cu douăzeci de ani mai în vârstă, nu dispune de nici un fel 
de autoritate în căsnicie. Amănunt pitoresc: în lumea 
artistică a Bucureştilor se afirmă că Varlam, nepotul, «face 
Rosenthali mai buni decât însuşi Rosenthal...». Nu are cotă, 
primeşte însă comenzi importante datorită favorurilor 
împărţite de soţia lui potentaţilor zilei. Andra Varlam, 
fermecătoare ca înfăţişare, reprezintă prototipul de femeie 
fatală: distruge cu graţie vieţi, cariere, topeşte cu 
voracitate averi. Generalul Berthelot care a cunoscut-o la 
un bal mascat înainte de război (Andra Varlam evolua într-o 
rochie îndrăzneață din blană de felină) s-a interesat: 
«Câţi... lei mănâncă tigresa asta?». Vă reproducem aceste 
amănunte pentru a înţelege pasiunea devorantă a lui 
Ioanid. Cercetările, credem, ar trebui îndreptate în direcţia 
aceasta. Ioanid, deşi a câştigat bine ca pilot de 
performanţă, este departe de a fi un nabab şi, din pricina 
cheltuielilor nesăbuite, contul său la bancă a fost de mult 
epuizat de dragul Andrei Varlam. De teamă să n-o piardă, 
este sau ar putea fi cumpărat. Credem că totul depinde de 
suma oferită.“ 


„Despre maiorul Gogu Roşianu: 

Provine dintr-o familie cu oarecare stare, datorită unei 
împrejurări speciale. Mama - Cleopatra Tulbure - este a 
douăsprezecea fiică a unui ţăran avut din împrejurimile 
Bacăului. Când a împlinit şaisprezece ani, întreaga familie 


plecată la o nuntă peste Siret s-a înecat în apele stârnite de 
furtună. O dată cu podul, s-au prăbuşit în viitoare nouă 
trăsuri pline ochi. [intuită acasă de un vărsat de vânt, 
Cleopatra rămâne, la o anumită scară a pretențiilor, 
moştenitoare bogată stârnind interesul lui Manole Roşianu, 
tânăr magistrat. 

Din această căsătorie, rezultă trei copii: lon, căzut la 
Turtucaia, Maria rămasă în teritoriul ocupat, văduvă azi, şi 
Gogu. 

De reţinut: Gogu Roşianu face studiile de inginerie la 
Tubingen - hotărât, în această familie bucuriile răsar din 
cenuşa şi pe ruinele tragediei - prin bunăvoința generoasă 
a unei mătuşi îndepărtate stabilite pe vremea lui Cuza în 
Prusia Orientală. Unicul ei fiu - Georg - piere într-un 
accident de călărie şi similitudinea de nume, plus anul 
naşterii identic cu al nepotului din România o determină să- 
l ia pe acesta sub oblăduirea ei. Cei şase ani petrecuţi de 
maiorul Gogu Roşianu într-o Germanie încă amabilă cu 
străinii, în mediul studenţesc caracteristic, subvenţionat 
comod de o mătuşă providenţială şi culantă, nu trebuie să 
constituie o prejudecată, dar ar putea explica, bineînţeles 
coroborat cu indicii ferme, anumite înclinații şi chiar 
simpatii. Nota bene! Roşianu e un seducător. În alt sens 
decât Ioanid, dar mult mai primejdios căci farmecul lui nu 
acţionează doar asupra femeilor, ci asupra unei mase mult 
mai largi. Ca date personale, îl socotim idealul agentului 
dublu.“ 


Maiorul Valeriu Teodorini abandonă hârtiile - mai avea de 
parcurs o singură pagină - şi se ridică de la masă 
dezmorţindu-şi trupul. Se simţea obosit şi încerca un vag 
sentiment de nemulţumire. Bineînţeles, informaţiile primite 
de la Bucureşti completau, îi rotunjeau imaginile despre 
Ioanid şi Roşianu, dar rămâneau simple fotografii. 

„Din toată compunerea rezultă două chestiuni: că Ioanid 
de dragul şoimăriţei e în stare la o adică să devalizeze o 


bancă, să-şi vândă mamă, tată, patrie adorată şi că ăstălalt, 
Roşianu, poate să procedeze aşijderea pentru că a crăpat 
pe săturate la Tubingen cârnaţi pe varză şi s-a umflat cu 
bere...“ 

Când reluă hârtiile, nemulţumirea se transformă în 
stupefacţie grasă. Citi, având sentimentul că visează: 


„Despre maiorul de contrainformaţii Valeriu 'Teodorini: 

Fiu al profesorului universitar lulius 'Teodorini, şef de 
catedră la secţia chirurgie a Facultăţii de Medicină din Iaşi, 
şi-a făcut studiile muzicale la Conservatorul din Bucureşti, 
completate ulterior în Belgia, Italia şi Franţa. Inteligent, 
perseverent, cult, chiar rafinat, intuitiv şi bun psiholog, 
pare predestinat activităţii de contrainformaţii. 

Vulnerabil (ATENŢIE!!) din cauza unui orgoliu patologic. 
Ambiţia de a fi mereu cel dintâi, cel mai bun, cel ovaţionat 
indiferent că evoluează la pian, pe un teren de tenis, de 
oină sau pe cel atât de nesigur al informaţiilor, îl poate duce 
la întreprinderi riscante. Toţi agenţii care au ambiţionat să 
fie spionii secolului au fost de obicei si cei mai mari 
trădători. Deci, din nou, ACHTUNG!!!...“ 


Teodorini rămase cu foaia în mână, golit de orice 
judecată. „Cum vine asta? Au căpiat?! Adică mă avertizează 
pe mine, leodorini, să fiu atent cu alter-ego-ul meu, 
Teodorini virtual trădător?!“ 

Nu mai pricepea nimic. 


— Domnilor! exclamă Gogu Roşianu trântind o mapă cu 
documente pe masă, pentru mine nu mai există nici un 
dubiu. În lipsa noastră, ori doar a mea, cineva intră în acest 
birou nenorocit şi se distrează cum îi place. 


Căpitanul Ioanid, răcit, îşi turnă ceai fierbinte dintr-un 
termos. Înghiţi o pastilă de chinină şi îşi şterse buzele 
umede cu batista. Rosti vorbele cu indiferenţă, vag plictisit: 

— În sfârşit, bine că te-ai convins. 

Teodorini, copleşit încă de nota informativă primită în 
cursul aceleiaşi dimineţi, întrebă cu voce nesigură: 

— Ce s-a mai întâmplat? 

— Ce s-a întâmplat, ce nu s-a întâmplat, explodă Roşianu, 
pentru mine este limpede. De zece zile numărate îmi notez 
în carnet ordinea în care-mi aşez hârtiile din sertare. Fiind 
un isteţ, mai întind şi capcane: de pildă planşa cinci are 
colţul din dreapta sus scos în afară sau, la numărul opt, am 
agăţat o clamă ori un hipopotam... Uitaţi-vă, ăsta e 
carnetul, completat pe zile! 

Le flutură dinaintea ochilor blocnotesul, după care-l 
aruncă scârbit pe masa lui leodorini. 

— Cred că am să-l trimit bunică-mii să-şi facă papiote din 
el. 

Teodorini îl răsfoi maşinal. 

— Şi? 

— Ce vrei mai clar? rânji Ioanid. Îşi aranjează azi biroul 
într-un fel şi mâine îl găseşte altfel. 

— Vă place? continuă Roşianu. Un lucru însă, domnule, n- 
am să-l înţeleg în ruptul capului. Tipul de-mi vărzăreşte 
hârtiile e un ageamiu, comite greşeli grosolane, n-are stil, 
n-are metodă, îşi lasă degetele amintire peste tot!... Uitaţi- 
vă numai la harta asta! Zici că şi-a vârât special mâna în 
funingine... Şi totuşi nu se dă prins. Cum intră aici? Pe unde 
iese? Omul invizibil? 

Teodorini, consternat, galben, îşi scoase ochelarii aburiţi: 

— Şi totuşi nu se poate... Este practic imposibil... Am 
dormit aici pe culoar patru zile, păzind uşa zăvorâtă. 

— Aia e! se hlizi Roşianu, că ai dormit! 

Ioanid interveni: 

— Admit ipoteza dumitale că Teodorini a dormit. Somn 
greu, fără vise, lemn, cum vrei, deşi nu-mi pot închipui 


performanţa stând ghemuit pe o canapeluţă desfundată, cu 
picioarele atârnând şi mantaua trasă până la bărbie în loc 
de plapumă. Să admitem, totuşi că, răpus de oboseală, a 
izbutit. Pe unde a intrat totuşi persoana? Uşa n-a fost 
forţată şi orice tentativă în sensul ăsta, cât de delicată, l-ar 
fi trezit, ferestrele sunt intacte. 

— Nu ştiu, ridică din umeri Roşianu. Eu nu sunt un tip 
deştept, nici cititor în stele. Vă spun doar ce am constatat. 
În rest, procedaţi cum vă taie capul. Sunt gata să plec 
oricând din balamucul ăsta, mai ales de când au început să 
intre în arenă şi fantomele. 

— Când eram în liceu, spuse cu o voce îndepărtată 
Teodorini privind fix plumiera şi vorbind parcă doar pentru 
el, am citit o carte... Misterul camerei galbene... O crimă 
comisă între pereţii unei încăperi cu uşa şi ferestrele 
închise pe dinăuntru. 

— Eu am citit Scufița Roşie, se enervă Roşianu, dar n-am 
întâlnit-o niciodată. E, în sfârşit, cazul să fim serioşi! 

Teodorini ridică o privire ostenită. Părea în transă şi 
Ioanid îi puse mâna pe umăr: 

— Ce-i cu dumneata? Eşti bolnav? 

Celălalt se scutură moale, continuând să-l fixeze pe 
Roşianu. 

— Mă întreb dacă cineva ar putea împinge atât de 
departe simpatia lui pentru nemți, chiar dacă-i legitimă, 
încât să-i sacrifice pe ai lui... 

Roşianu îl cercetă o secundă nedumerit, apoi îşi înfipse 
mâinile în păr, exasperat. Se adresă lui Ioanid: 

— Ăsta-i schizofrenic, făcea carieră în azilul lui Charcot! 
Măi omule, sunt singurul care a învăţat la nemți? Care a 
avut o bursă nenorocită? De ce nu-l iei la întrebări pe 
Dabija, vorba aia, şef de promoţie, în fiecare an a luat 
premiul întâi cu cununiţă”?! 

Ioanid se ridică şi se duse la chiuvetă să spele ceaşca: 

— Lăsaţi-o dracului! Nu realizăm nimic azvârlindu-ne 
învinuiri unul altuia. 


— M-a înnebunit! se  ambală  Roşianu. Îmi 
percheziţionează toată ziua odaia, îmi umblă prin buzunare, 
se ţine după mine şi la latrină. 

Ioanid râse pe nas, fără să-şi dezlipească buzele: 

— Dacă-i aşa, Teodorini, cred că exagerezi puţintel. 

Glasul lui Teodorini răsună isteric: 

— Deloc! Este obligaţia mea ca ofiţer de contrainformaţii 
să fiu atent, să suspectez pe toată lumea. 

— Hm! făcu Roşianu, mentalitate tipică de fic de 
provincie. 

— Şi pe dumneata te suspectez, spuse Teodorini 
împungând cu degetul spre Ioanid. În decurs de 
unsprezece zile ai trimis două mandate a câte cinci şi 
respectiv şase mii de lei pe adresa doamnei Varlam 
refugiată împreună cu soţul ei la Iaşi, Strada Lascăr Catargi 
nr. 11. Poţi contesta? De unde ai dumneata aceşti bani când 
primeşti o soldă de şase sute de lei pe lună? 

Roşianu chicoti: 

— O mică atenţie din partea Kaiserului. 

loanid, palid, îşi încleştă pumnii uzi. Îl simţeai enervat la 
maximum, încordat ca o panteră, gata să sară în grumajii 
lui 'Teodorini. Gogu Roşianu, speriat - nu-l văzuse încă 
pierzându-şi cumpătul - şi având imaginea concretă a 
mâinilor puternice înfipte în beregata lui 'Teodorini, se vâri 
între ei: 

— Stai cuminte, mon cher. În definitiv... 

Se opri neştiind ce să spună. Ioanid îl dădu cu o singură 
mână la o parte, fără efort, ca pe o cârpă. 

— Nu-ţi îngădui să te amesteci în viaţa mea privată. 

Teodorini râse isteric, ai fi zis că vrea să-l provoace cu tot 
dinadinsul. 

— Am vorbit de bani, nu că-i pui coarne pictorului. 
Bărbatu-i pictor, îi explică lui Roşianu, desenează după cărţi 
poştale ilustrate şi are dever, doamna-i face rost de 
comenzi. 


— Ai înnebunit? exclamă speriat Roşianu. Eşti beat? Dacă 
intră ăsta în tine, te-adun cu pipeta... 

Oasele căpitanului Ioanid pârâiră. 

— Fii liniştit, n-am să-l lovesc. Nu m-am murdărit 
niciodată atingând o scârnăvie. Să ţină minte însă că nu 
toată lumea îmi seamănă. Unii au arătătorul mai nervos. 

Teodorini continua să râdă ca o paiaţă beată. 

— Mă ameninţi? 

loanid nu răspunse. Gogu Roşianu se uită la Valeriu 
Teodorini şi se simţi copleşit de o certitudine stranie. „Nu 
mai are zile multe.“ 


16 


Doamna Valentina Fulga îşi aruncă pe spatele canapelei 


blana somptuoasă de vulpe albastră, rămânând într-o 
rochie din brocart argintie, cu spatele gol. O diademă 
bătută în safire îi strângea coama castaniu-roşcată, dând 
strălucire specială ochilor bridaţi, traşi spre tâmple, de un 
albastru-astral. Era înaltă, cu umeri superbi. Nările 
nervoase şi buzele pline, tivite, spuneau totul despre 
temperamentul şi coordonatele existenţei doamnei Fulga. 
Câţiva pistrui aurii, risipiţi ca în joacă pe pomeţii 
proeminenţi, punctau pieliţa neasemuită a obrazului, vestită 
în Bucureştii acelor ani. Avea mişcări ondulate, de o graţie 
regală, şi colonelul Hentsch, ameţit, o privea încredinţat că 
nu văzuse niciodată un exemplar mai reuşit. Încă din 
primele săptămâni ale legăturii lor, ştiuse că se va însura cu 
ea, oricât de imprudentă i s-ar fi părut hotărârea. Îşi 
aprinse o havană: 

— Aş mai bea ceva. 

— E o idee... 

Vocea era bine pozată, cultă, din piept. 

Hentsch îşi muie buzele şi se uită la ceas. Plecaseră la 
mijlocul seratei, având de lucru acasă. Acum îşi îngăduia un 
scurt răgaz alături de Valentina, înainte de a intra în 
cabinet. 

— Ai pierdut? se interesă doamna Fulga aşezându-se 
cumva oblic, de-a lungul canapelei. 

Părea un animal superb, auriu. 


— Bineînţeles, râse Hentsch. Când joci cu regii şi 
împărații e înţelept să pui piedică norocului. 

Valentina Fulga decretă: 

— Nu-mi place Ferdinand. E ca un satir. Îl simt pervers şi 
decăzut până în vârful unghiilor. 

Se scutură de silă, ţuguindu-şi buzele. Hentsch râse: 

— E şi decăzut, şi pervers, şi viclean, şi smintit, însă-i 
aliatul nostru. Avem nevoie de Bulgaria. Tu ce-ai făcut? 

— Am câştigat. Râse leneş: După cum vezi, dragul meu, 
tu îmi ajungi, nu am nevoie de aliaţi şi, în consecinţă, nu-mi 
strunesc norocul. 

Colonelul surâse recunoscător şi îi sărută braţul, 
deasupra cotului. 

Valentina îi arătă paharul: 

— Mai vrei? 

— Mulţumesc, nu. Am încă de lucru. 

— Te aştept? 

Doamna Fulga îi citi răspunsul în ochi şi-i zâmbi cu 
surâsul şi dantura care făcuseră din Pola Negri, mic- 
burgheza neînsemnată, o celebritate. Se ridică, 
îndepărtându-se lascivă, insinuantă, dar fără ostentaţie - 
câte femei cocoţate pe tocuri de cincisprezece centimentri 
izbutesc pasul acesta de cadână? - spre uşa îmbrăcată în 
draperii. Trupul - şi iarăşi, câte femei sunt cu adevărat 
frumoase privite din spate? - avea unduiri elegante, trestie 
mângâiată de adierile nopţii. 

Hentsch, congestionat, deşertă paharul şi scoţându-şi din 
mers jacheta intră bine dispus, fără umbră de oboseală, în 
cabinet. Se simţea îndrăgostit ca la şaisprezece ani. Era o 
Milly oarecare, fiica unui profesor de gimnaziu, roză 
proaspătă, colecţionară înverşunată de reţete de prăjituri. 
Azi, sentimentul se desăvârşea, fericirea lui era întreagă, 
perfectă şi rotundă ca o portocală, căci dragostea, gândea 
Hentsch, nu poate atinge valorile sale maxime decât într-un 
climat de siguranţă, iar acesta ţi-l poate da numai 
„proprietatea“... Se simţea proprietarul  Valentinei, 


amănunt ce-l făcea să exulte căci văduva lui Fulga nu era o 
femeie de toate zilele... Să stăpâneşti, până la a-ţi ciuguli 
din palmă, o fiinţă dârză, voluntară, plină de personalitate 
despre care colonelul îşi închipuia că ar fi suficient să 
clipească pentru a avea la vârful pantofilor de atlas toţi 
regii lumii, prin sânge sau aur, nu era puţin lucru. 

Candelabrul de cleştar - Hentsch iubea încăperile 
luminate a giorno, fără întrerupere, detesta întunericul - 
umplea cabinetul de soare argintiu. Îşi plimbă instinctiv 
privirea asupra decorului devenit familiar. Pe masa de 
lucru, un birou autentic Buhl, zări rezemat de cutia cu 
havane un plic alb, format mic. Dintâi, nedumerit, apoi 
cuprins de nelinişte, îl deschise nervos. Înăuntru, o carte de 
vizită obişnuită şi câteva rânduri aşternute cu un grafism 
elegant, energic, simplu, fără zorzoanele, zulufii şi parafele 
complicate de copist, atât de gustate în epocă. 


Mi-am îngăduit să împrumut de la dumneavoastră un 
document relativ interesant, gândindu-mă că s-ar putea să- 
mi stimuleze somnul. E vorba despre cele trei coli de hârtie 
roşie. In cursul zilei de mâine vi le voi restitui. Vaş fi 
îndeobşte recunoscător dacă aţi avea amabilitatea să-mi 
pregătiți, pentru aceeaşi dată, un nou material. Cu 
mulțumiri, colonelul Roman. 


Hentsch simţi că i se face negru dinaintea ochilor. Furios, 
izbi cu pumnul în lampa de birou, un Hercule turnat în 
argint opintind să rezeme un abajur imens de atlas violet cu 
ciucuri aurii. Lovitura năprasnică turti armonică ciuperca 
de mătase şi strâmbă braţul zeului. Colonelul, deşi rănit, nu 
simţi durerea. 

„Dumnezeule! şopti îngrozit. Colile roşii ultrasecrete! 
Cum am putut fi atât de imprudent?“ 

De fapt, ştia. Se bizuise pe taina - şi o închipuise absolută 
- locuinţei doamnei Fulga; în două luni de când dura 
această legătură, îşi interzisese orice imprudenţă sau 


indiscreţie. Automobila - o Pipe 25 HP 1914 - urma de 
fiecare dată un itinerar complicat şi derutant, nu-l lua şi nu- 
Il lăsa niciodată acasă; nu frecventa cu Valentina localuri 
publice, evita chiar să se apropie de ferestre atunci când 
erau neperdeluite. 

„Documentele roşii!“ Doar el, Hentsch, Roman şi încă o 
mână de iniţiaţi erau în stare să aprecieze parametrii reali 
ai dezastrului pe care-l putea provoca o asemenea lovitură 
în cadrul unui serviciu de informaţii. Celebrele documente 
roşii, ultrasecrete, cuprindeau lista tuturor spionilor şi 
colaboratorilor - peste o sută - care acționau în Moldova 
încă liberă. Dintr-un foc, Roman - Dumnezeu ştie cum se 
strecurase în cabinet, dar acum puţin îi păsa, avea să 
cerceteze mai târziu - strangula, desfiinţa pur şi simplu, o 
reţea anevoie pusă la punct cu cheltuială de timp, energie, 
abilitate şi bani. Şi tot dintr-o singură lovitură, le distrugea 
toate legăturile, orice posibilitate de informare asupra 
mişcărilor inamicului, ridica efectiv un zid până la cer între 
ei, nemţii biruitori, şi teritoriul liber. 

Smulse receptorul şi începu să bată isteric în furcă. 

Ceru centralistul de serviciu neamţ şi urlă: 

— Casa colonelului Verzea! 

Atrasă de zgomot, Valentina Fulga intră în birou. Pe 
kimonoul vaporos, bleu de nuit, coama sălbatică desprinsă 
din ace revărsa un aur greu, roşu. Se interesă cu glas 
răguşit de somn: 

— Ceva neplăcut, dragul meu? Te-am auzit strigând... 

Hentsch se întoarse. Avea fulgere în ochi. Făcu eforturi să 
zâmbească. 

— De astă dată a izbutit să mă enerveze bine. Poţi paria 
că în trei zile, atâtea îi acord, trei zile, acest balcanic 
impertinent va deveni o simplă legendă... M-am săturat. Îl 
vreau viu sau mort! 

Privirea Valentinei Fulga, aburită de nostalgie, căută 
dincolo de ferestre. Şopti, zâmbind amintirii, fără ca 
Hentsch care răcnea în receptor s-audă: 


— Barbu Roman... Păcat!... E un bărbat şarmant... 


Marţi 26 februarie, la ceasurile 8:30, generalul Dabija 
intra în Bacău. La 9, fără clipă de abatere, se afla în biroul 
lui Averescu şi-i depunea pe masă o mapă impresionantă, 
verzuie, cam de trei centimetri grosime. 

— Aveţi aici, explică, raportul meu pe marginea 
materialului primit; planurile noastre parţiale şi cele de 
ofensivă coordonată ale ruşilor. 

— Voi studia mai târziu documentul. Mă interesează 
acum care-i părerea dumneavoastră de ansamblu. 

Dabija, ţeapăn, corect şi sec, îşi înfipse monoclul. 

— Exprimându-mă în formulă concentrată, aş spune, 
mediocră. Planurile noastre suferă de bizantinism şi 
rigiditate, cele ale ruşilor mi se par fanteziste... 

— Nu-i o noutate, domnule general. După celebra 
telegramă a lui Alexeiev din 4 octombriei1!*, n-am mai 
încercat surprize şi nici iluzii. Surâse: Ce-i însă cu 
„bizantinismul“ nostru? 

— Din principiu, nu sunt de acord cu o politică de 
linguşire, favoritism şi menajament rău înţeles. A o practica 
acum mi se pare dacă nu criminal, cel puţin iresponsabil. 
Scărişoreanu este de acord cu Grigorescu din motive 
cunoscute, Razu obligat celui din urmă nu poate face notă 
aparte, Bunescu vine după ei câine în lanţ, căci i-au fost 
superiori. 

Chipul lui Averescu se încreţi a râs. Semăna cu un 
cimpanzeu inteligent. Impresia devenea stridentă când se 
afla lângă nevastă-sa, Clotilda, o femeie impozantă, cu un 
cap mai înaltă decât generalul. Statura impresionantă şi 
rochiile maiestuoase îi dădeau o prestanţă regală, în 
contrast cu figura blândă dar lipsită de frumuseţe, niciodată 


sulemenită şi conciul cărunt care o făcea să semene cu o 
învăţătoare de sat mai chivernisit. 

Generalul Dimitrie Dabija îşi încrucişă mâinile peste 
pântecele supt şi continuă: 

— Norocul nostru este altul. Şi sper că nu mă înşel... 

Averescu îl cercetă cu ochii încreţiţi de interes. 

— Adică? 

— Moralul oştirii e deosebit de bun. 

— Interesant... 

— După loviturile primite - catastrofele s-au ţinut lanţ - 
îmi închipuiam că problema noastră numărul unu o va 
constitui starea de spirit a ostaşilor. Am fost alaltăieri pe 
linia întâi la Domneşşti... 

Făcu o pauză. Averescu îl urmărea respirând zgomotos 
pe o singură nară din pricina deviaţiei de sept. 

— Şi? 

Dabija îşi aţinti privirea peste umerii generalului. 
Regăsea priveliştea cenuşie a tranşeelor. Peisajul părea 
alcătuit din sârmă ghimpată. O întâlneai pretutindeni: 
delimitând fruntariile zonei libere, în braţele disperate ale 
copacilor care căutau cerul cu degete răşchirate, în 
croncănitul ciorilor, zgâriind văzduhul îngheţat. Parcă le 
vedeai  clonţurile  brodând motive sonore tăcerii 
încremenite. Ostaşii luaţi prin surprindere (Dabija detesta 
vizitele aranjate) îşi vedeau de ale lor; vorbeau liber ca în 
sat la ei, când se încingea hora, la fântână ori dinaintea 
primăriei. 

— Mă! glăsuia un negricios din Vlaşca. Nu mi-e de papara 
nemților... 

— Da” a cui? 

— Mi-e de păduchi. Ăştia ne isprăvesc... Muica, ţin minte, 
ne grijea cu gaz şi fiere de vacă. „Repauzau“ lighioanele în 
fărâmă de ceas. 

— ...Frate-meu e în Ardeal... Mă aşteaptă ca pe Cristos. 

— Eşti prost! 

— De ce sunt prost, mă? 


Ostaşul, un caporal cu ochii albaştri, fărâmiţă de faianţă 
olandeză, cerceta în jur nedumerit. Dabija îl simţea 
cuminte, blajin, fără dor de sfadă. 

— Nu pe tine te aşteaptă. 

— Da” pe cine? 

— Pe noi ăştia. 

— Care ăştia? I-oţi fi cumetri... 

— Hai că iar eşti prost! Vrem România Mare, rotundă... 
Vrem toţi! 

— Aşa-i, intervenise o matahală de la gurile Dunării. 
Acuma, că avem şi noi scule acătării, le-om veni de hac. 

Un locotenent subţirel, cu urechile ciulite, îşi sorbea 
ceaiul incolor: 

— România Mare... După ce am pierdut Dobrogea şi 
Oltenia, după ce a fost ocupat Bucureştiul, nu mai 
nădâăjduiesc nimic. 

— Fleacuri! se auzi o voce groasă. Ce înseamnă că nu mai 
nădăjduieşti nimic? Asta-i dezertare. Sunt o mie de ani de 
când ne aşteaptă fraţii din Ardeal... 

— Glăsuieşti ca din gazete. 

— Când nu-s minciuni, nu-i bai! Ş-apăi înfrângerea 
ruşinoasă cere sopon şi leşie. 

— Bazic, răzbunare! Şoacăţi şi fesuri ne-au pus cu botul 
pe labe! Cu iertare fie-mi, dar acestea se cer 
răscumpărate... 

„„„.Dabija îşi drese glasul: 

— În altă ordine de idei, nu sunt de acord nici cu 
parametrii mult prea rigizi în care este anvizajată ofensiva. 
Se merge pe un sistem liniar tradiţional, care nu îngăduie 
replieri, fandări, revirimente de 180*, impuse la un moment 
dat de frontul viu. Să nu uităm că germanii sunt tacticieni 
desăvârşiţi, vin în permanenţă cu arme noi - au un Krupp 
care nouă şi aliaţilor noştri ne lipseşte - şi că niciodată nu 
se pot prevedea condiţiile desfăşurării unei viitoare 
campanii. Dacă oamenii au memorie fragilă, conducătorilor 
lor nu le este îngăduit să greşească la fel, iar istoria militară 


e plină de pilde. În războiul de secesiune, trupele engleze şi 
germane, credincioase tipicurilor tacticii liniare, formaliste, 
au fost incapabile să opereze în regiunile mlăştinoase şi 
păduroase nord-americane. Din aceeaşi cauză au fost 
prusienii înfrânți la Saafeld, Jena şi Auerstedt. A folosi după 
caz focul, terenul sau calul, fără a te lega de scheme, iată 
lecţia pe care au dat-o burii englezilor şi din care generalii 
noştri ar trebui să-nveţe. 

— Aveţi vreo propunere concretă? 

— Lucrez de un an de zile la un plan de ofensivă orientat 
pe coordonate mai elastice şi care să îngăduie revirimente 
eficace într-un număr de situaţii logic previzibile. Socot că 
vi-l voi putea supune spre consultare înainte de sfârşitul 
lunii martie, mai exact în 20. 

Averescu se interesă surâzând cu tâlc: 

— Ora? 

Dabija răspunse prompt, uitându-se la ceas: 

— 12:32. 

— Vă aştept cu cel mai mare interes. Apropo, cunoaşteţi 
sentinţa pronunţată în procesul Sturdza-Crăiniceanu? 

Dabija se încruntă. 

— N-o cunosc. Capitală, presupun, nu? 

Averescu clătină din cap: 

— Culmea, nu! Cincisprezece ani muncă silnică. De-a 
dreptul monstruos! Un adevărat nonsens, un scandal, când 
un simplu soldat, cu aceeaşi vină, este condamnat la 
moarte. 

— Încă o primă de încurajare acordată trădătorilor. 
Probabil au vrut să fie milostivi cu bătrânul Crăiniceanu. 

— Milostivenie pe care generalul n-a cerut-o. Răsplata 
clemenţei - Sturdza continuă să ne bombardeze cu 
manifestele lui. În replică, am ordonat un atac asupra 
Momâiei. Din păcate, asta înseamnă prea puţin. 

Generalul Dabija îşi ciupi uşor buza inferioară. 

— Îmi închipui că sentinţa, care pare dată de mântuială, 
se datorează în mare parte tulburării provocate de 


revoluţia din Rusia, trădarea lui Sturdza trecând pe un plan 
cu totul complementar. 

— Nu-i exclus, oftă Averescu. În realitate, nu trebuie să fii 
un geniu politic pentru a-ţi da seama că răzmeriţa mujicilor 
echivalează pentru noi cu o catastrofă. Şi mi-e tare teamă 
că situaţia nu se va redresa. Ignor ce suprafaţă are Marele 
Duce Mihail şi de câtă energie este animat, dar un lucru îl 
ştiu cu certitudine: Marele Duce Nicolai, omul cu pumnul 
de fier al Rusiei contemporane, nu numai că nu are simpatii 
în armată, dar e literalmente detestat. Exact în aceeaşi 
chestiune - situaţia noastră e legată, aş zice determinată, 
de evenimentele din Rusia - am fost ieri noapte la Ileţcani 
ca s-o văd pe prinţesa Maruca Cantacuzino... 

Tăcu şi în ochii lui Dabija se aprinse o lumină şireată. Îşi 
permise unul din rarele lui zâmbete: 

— Şi... aţi primit? 

— Constat că eşti bine informat, râse Averescu. De altfel, 
nu era greu de ghicit. Prinţesa nu convoacă decât în numele 
Regelui... 

Dabija insistă: 

— Aţi primit? 

Averescu îşi împinse buza inferioară înainte: 

— Vă spun sincer, mă simt extrem de ambarasat. Nu mă 
văd în ipostaza de şef al guvernului în împrejurări atât de 
grele şi mai cu seamă fără nici un fel de noviciat. 

— Sunt încredinţat că aţi ţine bine cârma. 

— Mulţumesc... Ştiu că o credeţi, în general nu răsfăţaţi 
pe nimeni cu curtoazii gratuite. Mi-e teamă însă să nu mi se 
exagereze însuşirile căci nu-mi place ca în urmă să aibă 
lumea decepţii. În sfârşit, am câteva zile răgaz de chibzuit. 
Dar despre mine, de-ajuns! Ce aţi rezolvat în chestiunea 
prezumtivului spion de la Statul-Major? 

— La sugestia dumneavoastră, m-am înarmat cu răbdare. 
Aştept rezultatul cercetărilor. 

— E foarte bine... Cum vă spuneam şi rândul trecut, să 
nu alunecăm pe panta totalei neîncrederi. Din informaţiile 


mele, primite de la Palat, colonelul Roman înregistrează 
succese remarcabile la Bucureşti, care - am fost asigurat - 
ne vor fi de mare folos. Săptămâna viitoare este aşteptat la 
laşi. 

Dabija se învioră: 

— Vasăzică totuşi vine? 

— Pentru a primi din mâna generalului Berthelot 
însemnele Legiunii de Onoare în gradul de mare ofiţer... 
Râse şi cioculeţul cărunt tremură: N-am întâlnit un 
personaj mai original. A răspuns invitaţiei cu o întrebare: 
„Ar incomoda pe cineva, ar părea neconvenabil dacă la 
ceremonie va participa şi colonelul Hentsch?“ E în stare să-l 
aducă în valiză... 

Dabija îngână pe gânduri: 

— Da... E în stare. 


XXX 


În ciuda frigului, Anica, slujnica surorilor Algiu, scotea 
mereu capul pe uşa bucătăriei pândind sosirea coanei 
Aristiţa. În cămara lungă şi lată, să-ntorci carul cu boi, 
cuptorul ocupa în întregime unul din ziduri. Ehei! Unde 
erau vremurile când, doar pentru a astâmpăra gurile casei, 
se coceau o sută de pâini? Oaste de slujitori ţineau Algiii: 
numai bucătari trei, başca şase găinăriţe, opt cămăraşi, 
chelărese, sumedenie de argaţi şi argăţei, vătafi, vornicei şi 
cine le mai ştia rostul? Oameni cu buzunarele pline dar şi 
degete răşchirate ţineau vraişte porţile şi, din şapte zile cât 
numără săptămâna, opt aveau oaspeţi. lar după obiceiul 
moldovenilor cei vechi, nu se întâmpla sămânță de străin 
prin târg, care să nu fie poftit cu temenele a lepăda 
păcatelor hanul spre a trage la casele Algiu. Apoi aceştia 
zăboveau cu săptămânile, gazdele având prilejul să afle 
câte se petrec în lume, ia, ciudăţenii şi năravuri de prin 


burgurile papistăşeşti ori te miri din ce colţ de meleag 
colindat de oaspete în călătoriile domniei sale. 

De-acele vremi însă abia îşi aminteau Zoe, Zinca şi Zizine, 
pe atunci copiliţe cu fustişoare scurte şi gâţe bălăngănind 
pe umeri, cât codiţa de şoricel. 

Azi, cuhnia prea mare părea pustie, zidurile afumate 
lăcrimau din pricina acoperişului nedres, pe plită dădeau în 
undă mai mult căzănele cu apă, căci vorba ceea, în oala 
acoperită nimeni nu ştie ce fierbe. Tingirile de aramă, 
spânzurate în blidar, de plictisul nefolosinţei ajunseseră 
negre tuci; la icoana Prea Sfintei, candela ostenise sub 
crustă groasă de colb... 

Bun înţeles, de când se pripăşise în bătătură domnul 
Mareş, se mai găsea leac de merinde, dar acestea erau 
vămuite de slujitoare, carele îi făcea tain şi coanei Aristiţa. 

Înfrângând porunca lui Dabija şi a bătrânelor, de cum o 
zări dinaintea curților pe Verneasca, Anica sări zvârlugă şi 
alergă să-i deschidă. Bătrâna îi vâri în mână o legăturică, 
având grijă să apese: 

— Te-am văzut fără broboadă! [i-am adus, să ai cu ce-ţi 
ocroti oasele... Ai grijă, fă, că ăsta-i lucru vechi, boieresc... 

Socotind că astfel îşi asigură serviciile şi credinţa slugii, 
Verneasca se deprinsese a o milui cu tot soiul de trenţe 
netrebnice, pe care le sălta în slăvi, născocindu-le însuşiri 
simandicoase: „Îi lucru boieresc, îi de la Viena, uite aşa se 
purtau muierile pe vremea mea, sau a fost a lui bunelul, 
boier Tudor Dumşa...“ Slujitoarea, care n-ar fi căzut pe 
spate nici dacă boscârţa ar fi aparţinut cândva lui Vladislav 
lagelo, se sinchisea şi mai puţin de colţunii, ori punguţa de 
tutun a bunicului Verneascăi, azi o mână de oase, în fund de 
gropniță. Şi dacă purta vorba din casă o făcea nici măcar 
din ticăloşie, ci din plictis, socotind că vizitele coanei Aristiţa 
mai zgâlţăie oleacă zilele mohorâte şi parcă tot aceleaşi de 
nu mai ştii că-i luni ori joi, Cuptor sau Brumărel. „Ăsta-i 
fteatrul meu“, râdea pe la cumetre, cu palma peste gura 
ştirbă. 


Chibzuind că azi se va desfăta cu „seară de gală“, o 
aşteptă pe bătrână să intre în salon şi îşi aduse scăunaş 
lângă uşă. Se aşeză mulţumită, cu mâinile încrucişate peste 
pântece şi urechea lipită de uşă. Precauţie inutilă, căci 
glasul Verneascăi bubuia, cu nimic mai prejos decât clopotul 
de bronz de la Biserica Sfântului Ierarh Neculai. 

— Singurei? 

Verneasca îşi roti ochii prin odaie. Lipseau Zinca şi Zoe, 
Zizine şi Butculescu zăbovind dinaintea unui samovar rece. 

— Vasăzică tăifăsuiţi pe lumină albastră. 

Oripilată - domnul Cicerone, ca de obicei, îngheţase - 
Zizine îngână: 

— Zinca şi Zoe sunt la biserică. Fac o mică pomenire... 
Sunt optsprezece ani de la moartea lui papa... 

— „..şi patru sute de când a murit Soliman Magnificul, se 
strâmbă Verneasca. Pe ăsta de ce nu-l pomeniţi? 

— Nu ne-a trecut prin minte, suspină Zizine. 

— Tu nu te-ai dus? 

— Am făcut o gripă. Ştii cum sunt eu uneori 
imprudentă... Dar nu-i nimic grav. 

— Ei vezi, că mă ţineau şalele de grijă. De-ajuns cu 
zăcutul, cu văicăritul şi cu răposaţii! Am venit în peţit, vreau 
să mă veselesc... 

Zizine făcu ochii mari şi chiar şi Butculescu păru să se 
anime. 

— În peţit?! 

— Chiar aşa! Cicerone, puiule, găteşte-te de nuntă. 

— Cine se căsătoreşte, coană Aristiţa? 

Prinsese oleacă de curaj, simţind-o în toane bune şi 
arboră un zâmbet slugarnic. Verneasca îl cântări cu ochi de 
preţăluitor în iarmarocul Sânzienelor. 

— Chiar dumneatale, fătul meu, si mulţumeşte Cerului de 
noroc neaşteptat. 

Butculescu, zăpăcit, încercă să râdă. Izbuti jalnic: 

— lar ţi-e de şagă, coană Aristiţă... Linţoliul e de mine, nu 
pirostriile. 


— Aceasta n-o hotărăşti tu. Zic, naşă să ne fie Zizine, ca 
fiind cea dintâi ce află veste bucuroasă. 

Domnişoara Algiu, care nu înţelese exact despre ce este 
vorba, obiectă palid: 

— Eu... bineînţeles... Cu plăcere... Regret doar că venitul 
nostru nu e ceva mai confortabil. Sper însă... 

Pe Verneasca n-o interesa ce speră Zizine şi interveni cu 
autoritate: 

— E zi de joi... chibzuiesc că duminică să ne înfăţişăm 
părintelui  Ştefanache, iar luni la primărie. Ce zici, 
Butculescule? Bun înţeles, nu facem nuntă cu zurgălăi, căci 
nu ne-o îngăduie rezbelul şi nici etatea. Eu - se umflă în 
guşă - nu mă dau pe una de patruzeci de ani, dar nici floare 
de mirt în cosiţă nu mi se mai cade... 

Domnul Cicerone, siderat, în pragul lacrimilor, îşi căuta 
disperat cuvintele. 

— Coană Aristiţă, onoarea e prea mare... Nu mă simt însă 
îndeajuns de vrednic pentru a râvni la asemenea cinste... 
Nu zău, hazul domniei tale nu-şi află pereche în târg. 

Verneasca păru să se mânie: 

— Uite, Butculescule, mie nu-mi arde nici de şuguială, 
nici de pozne, iar vorba răspicată mi-a fost crez de când mă 
ştiu. Duminică facem însoţire legiuită, iar luni megem la 
primărie după hârtie cu pecete. 

Domnul Cicerone, la capătul puterilor, lipsit de 
argumente, izbucni ca un copil: 

— Nu mă duc... 

— Ce? urlă Verneasca. Aud?! 

— Nu mă duc... 

— Îndrăzneşti, chiţoran ticălos? Mi-ai fărâmat traiul în 
rând cu oamenii odată, dator eşti să-ţi îndrepţi netrebnicia. 
Din pricina ta, m-a lepădat, muiere în crucea tinereţii, 
Grigore. 

— Ela vrut să plece, scânci Butculescu. Eu i-am dat doar 
banii. 


— De-ajuns! răcni Verneasca. I-ai înlesnit fuga la clipă de 
rătăcire pe care şi-ar fi mistuit-o în răspas scurt, dacă n-ar 
fi fost talerii tăi. Trecând însă vreme prea îndelungată, 
stâlpit de belşug, i-a fost ruşine şi prea anevoie să-şi 
întoarcă paşii. Te bate Dumnezeu, Butculescule, pentru 
strivirea aproapelui. Dar înaintea Ziditorului nu ţi-o îngădui 
eu, Aristiţa Verneasca! 

Zizine, neştiind ce să spună, rosti împiedicat: 

— Creştineşte este să te gândeşti la cei din jur. V-aş putea 
oferi o vişinată. Cred că a rămas ceva pe fundul sticlei. 

— Aia ne-o dai la nuntă! 

— Nu mă însor... 

— Una din două! strigă Verneasca împroşcând stropi de 
salivă. Nu vrei să te însori, îmi treci casa pe numele meu. E 
o cocioabă, dar mi-s deprinsă să treacă de la mine. Aştept 
reparaţie şi răspuns, acum, pe loc! 

Butculescu, depăşit de situaţie, îşi rătăci şi stropul de 
iscusinţă cotidian, care nu ţinea de isteţime ci de manieră, 
de cele dobândite în hoinăreala prin saloane vreme de 
peste cincizeci de ani, de acel „se face, sau nu se face...“ În 
consecinţă, acum, răbufni, fără a-şi machia intenţiile. 

— Casa am de gând s-o vând... 

În ultimele zile, chibzuise intens la această posibilitate şi, 
deşi nimic nu-i era mai dezagreabil decât să ia o decizie 
fermă, totuşi se hotărâse. Îl îngrozea gândul să se întoarcă 
în casa bântuită de fantome, nădăjduind în secret că 
surorile Algiu vor continua să-i acorde azil, eventual pentru 
o sumă modică, chiar după ce lucrurile aveau să se 
normalizeze. 

— S-o vinzi?! 

Verneasca părea atât de indignată încât vocea, de obicei 
muget de taur mânios, răsună şuierat, de parcă gârbaci de 
colindător ar fi pălmuit văzduhul. 

— S-o vinzi, ai spus? 

Butculescu se scuză: 


— Mă apasă nevoile, coană Aristiţă, şi încerc după puteri 
să-mi îndulcesc traiul. 

— Pe mine mă apasă de cincizeci de ani, de când i-ai dat 
brânci lui Grigore să-şi ia lumea în cap. Cincizeci de ani de 
izbelişte, muiere singură, de mirul şi râsul lumii!! 

Zizine încercă disperată s-o calmeze: 

— Nu te enerva, Aristiţă, Dumnezeu o să te ajute... 

— Adevărat! O să m-ajute să oftez, râse gros ca un birjar 
Verneasca. 

— Poate vrei un ceai... 

— A se slăbi cu leşinăturile! Aldămaşul de nuntă sau 
bordeiul! Desfundă-ţi urechile, Butculescule, că de aci nu 
mă urnesc. Ori te însori, ori îmi treci casa. 

— Niciuna, nici alta! 

Glasul  străpunsese ca un pumnal. Din pricina 
înfierbântării, a emoţiilor şi a răgetelor Verneascăi, nu-l 
auziseră pe Dabija intrând. Generalul îi privea fără 
expresie. Ceilalţi, cu gurile căscate, nu-şi veneau în fire. 
Dabija făcu doi paşi şi azvârli în poala largă a coanei Aristiţă 
un plic galben. Desluşi rece, fără nuanţe: 

— Este un ordin de evacuare. Sunt comandantul acestui 
oraş şi socot prezenţa numitei  Aristiţa Vernescu 
primejdioasă şi indezirabilă pentru întreaga obşte. Dacă în 
trei zile nu părăseşte oraşul, va suporta neîntârziat rigorile 
legii. Bună seara! 


În bucătărie, Anica bătea în pumni de satisfacţie. 
„Frumuşică zi! Mulţămesc lui Dumnezeu, am petrecut mai 
dihai ca la comediile pehlivanilor din cele iarmaroace...“ 


17 


Utimul refugiu sigur al colonelului Roman se afla pe o 
străduţă din coasta Mitropoliei, care şerpuia printre 
dugheniţe ţinute de negustori mărunți: ceaprazari, cavafi, 
doi croitori fără dever, un ceasornicar şi un telal care, pe 
lângă trenţe vechi, lua ochii toantelor tinere din mahala cu 
bibiluri ieftine. Codanele gâfâiau aţâţate de poftă dinaintea 
unor ghiuluri de noroc - cele vârfuite cu trifoi sau potcoviţe 
ghintuite - de descântec sau mărit, tânjeau după paftalele 
cu capete de turturea, şiragurile din mărgean calp, 
mărţişoare şi brăţăruşe turceşti iscodite în aramă şi stropite 
cu cioburi de sticlă verde ori roşie. Mai departe, străduţa 
înconjura Biserica mult năpăstuită de turci a Sfintei 
Ecaterina, părea să ostenească într-un părculeţ cu cişmea, 
prinzând iar suflet, de partea cealaltă, între două şiruri de 
plopi. 

Căsuţa, ca atâtea alte mii din Bucureşti, avea grădiniţă 
îngrijită, ferestre înalte â la francaise, prea pretenţioase pe 
zidurile văruite şi prea apropiate de sol, şi, ciudăţenia 
acelor ani, intrarea - porţi înzorzonate cu fanare arăbeşti în 
stânga şi în dreapta - se făcea prin curte. 

Proprietarul, văduv şi pensionar, fusese profesorul de 
istorie al colonelului Roman, la Liceul Matei Basarab. Era 
un bătrân jovial, cu privire hâtră, urechile uşor dezlipite şi 
mustață ascuţită, „coafată“ în ghidon de bicicletă. 
Înţelegător, tolerant şi plin de humor, fusese cel mai 
îndrăgit dascăl al tuturor cataloagelor pe care le plimbase 


dezinvolt pe sălile colegiului, ţinându-le în balans, de un 
singur colţ, vreme de patruzeci de ani. 

leşise la pensie în 1905 şi tot atunci rămăsese şi văduv. În 
ciuda unei căsnicii reuşite prin monotonie şi blândeţe - 
glasul nevesti-sii nu cunoştea acutele, toată viaţa îşi 
spuseseră unul altuia dumneata, îşi băteau reciproc în uşă 
şi nu se văzuseră complet goi, Adam şi Eva, niciodată - se 
obişnuise foarte repede cu singurătatea. Ba, gândea 
colonelul, ai fi zis că se simte straşnic ca atare. Pentru 
Roman însă, în rarele momente când gândul îi poposea 
asupra individualităţii bătrânului Demetrescu, constituia un 
mister felul în care acesta îşi consuma existenţa. Vioi şi 
neastâmpărat, incapabil să se fixeze - nici la restaurant nu 
rezista mai mult de un ceas, schimbând trei-patru localuri 
în aceeaşi seară - colonelul nu pricepea ce poate să facă 
Demetrescu o zi întreagă, nefăcând practic nimic. Se foia 
de colo-colo, scotea câte o carte din bibliotecă pe care n-o 
deschidea niciodată, fixând-o minute în şir până o lepăda, 
zăbovea un sfert de ceas în balansoar şi iar începea să 
mişune contemplând lipsit de interes barometrul, bine 
cunoscutul cuplu al gentilomului cu umbrelă şi al doamnei 
în costum decent de baie. Când se plictisea, începea să 
amestece la nesfârşit cărţi de joc, dar fără să întindă 
pasienţe. Abordat, conversa cu plăcere şi inteligent, însă 
taifasul, trăncăneala în pustiu, repetând mereu aceleaşi şi 
aceleaşi lucruri atât de dragi îndeobşte persoanelor lipsite 
de ocupaţie şi mai cu seamă bătrânilor, nu-i lipsea. Nu-l 
trăgea în acest sens niciodată de mânecă pe Roman, nu 
încerca să prelungească o discuţie de groaza singurătăţii în 
odaia lui şi se mulțumea perfect cu un simplu bună-seara. 
Colonelul se întreba dacă nu cumva Demetrescu are o viaţă 
interioară extrem de bogată şi deci ocupat înlăuntrul său, 
îşi ajungea singur. 

Stând în odaia lui, fostul iatac al cucoanei Valeria, 
colonelul îi auzea dincolo paşii întrerupţi de lungi pauze... A 
zăbovit lângă scrin, apoi lângă gramofonul cu ureche 


uriaşă, curioasă şi pe care nu-l punea niciodată, mai pe 
urmă dinaintea sobei... 

Roman surâse ridicând din umeri şi se adânci în lectura 
documentelor roşii. Cuprindeau peste o sută de nume, 
indicând cu o meticulozitate tipic nemţească amănunte 
lipsite de importanţă cum ar fi numărul de odăi de care 
dispune individul sau, ilar, că nevasta  cutărui 
colaboraţionist are faţa şi gâtul pline de negi. 

„Îşi închipuie probabil că oferindu-i o alifie tămăduitoare 
pentru cucoană, şi-ar putea asigura onestitatea şi bunele 
oficii ale soţului...“ 

Cu unele nume era familiarizat, pe alţii îi ştia de la curse, 
cunoştinţe ocazionale, sau doar figuri reperabile pe Calea 
Victoriei; mulţi, cei mai mulţi, necunoscuţi. Îl surprindeau 
însă  staturile impunătoare, persoane marcante ale 
Capitalei, cum era de exemplu avocatul Iache Stratulat, 
proprietar în Teleorman şi unul din marii tenori ai baroului 
bucureştean, angrosistul Veniamin S. Veniamin, Mitriţă 
Vlădeanu - Cep, podgorean milionar, bon enfant îndrăgit de 
toată lumea. Al dracului de ciudat, după cum tot ciudati s- 
ar fi părut să nu-l găsească în listele lui Hentsch pe sinistrul 
Anton Stavăr, cămătarul din Capul Podului, o persoană 
odioasă, cu totul nefrecventabilă, a cărui principală 
preocupare era să inventeze faliţi şi să trimită denunţuri 
abjecte la poliţie. 

Nerăâbdarea lui Roman creştea pe măsură ce se apropia 
de capătul listei. Citi de câteva ori ultimul nume, al o sută 
nouălea, dar acesta nu-i spunea nimic. Un fapt era cert: 
agentul lui Hentsch, trimis să acţioneze pe lângă Statul- 
Major al generalului Dabija, nu figura în documente. 

Oftă, pocnind din degete înciudat. Captura rămânea 
desigur interesantă, dar printr-un fenomen cu totul 
inexplicabil, lipseau vedetele reţelei, omul lăsat de Sturdza, 
spionul lui Hentsch. 

Aprinse ţigara de la capătul nestins al celeilalte şi 
lăsându-se pe spate încercă să reflecteze. Nu putea 


înţelege motivul pentru care cele două nume fuseseră 
omise. De neglijenţă nu putea fi vorba - stăm de vorbă cu 
Fritz, nu cu Giovanni Spaghetti - nu intrau în discuţie 
măsuri de precauţie excesivă. Hentsch nu anvizajase 
vreodată întocmind listele că acestea aveau să cadă în mâna 
serviciilor de contrainformaţii inamice; chiar aşa, văduvite 
de cele două nume, ele rămâneau un document de uriaşă 
importanţă. Mai exista o a treia ipoteză de care colonelul 
însă se lepădă repede: hârtiile roşii să reprezinte o cursă 
întinsă de Hentsch, care ştiindu-l pe Roman curios - aşa era 
- şi preconizând o vizită din partea acestuia - cum? - să 
inventeze nişte nume şi să-i dea brânci pe o pistă fantezistă. 

„Fals! respinse colonelul. Abia în această eventualitate, 
mi-ar fi vârât pe gât două nume, doi nevinovaţi, indivizi de 
care ar fi avut eventual interesul să se debaraseze... Vom 
vedea! Cum zicea bietul tata: Trebuie să ai răbdare, până la 
urmă totul se desluşeşte pe lumea asta. Şi dacă nu pe asta, 
în orice caz pe ailaltă. Numai că eu, papa Roman, nu am 
răbdare. Şi nu-s deloc convins că dincolo, chestiunea m-ar 
mai putea interesa...“ 

Se ridică brusc - toate mişcările colonelului erau bruşte, 
generate parcă de impulsuri neaşteptate - şi scoase din 
comoda  coanei Valeria Kodakul portativ. Fotografie 
documentele şi băgă hârtiile într-un plic pe care scrise citeţ 
numele şi adresa doamnei Valentina Fulga. 

Făgăduise restituirea listelor iar el unul înţelegea să se 
ţină de cuvânt. Bineînţeles, nu mai putea apela la serviciile 
lui Luigi, locuinţa din Antim fiind păzită acum mai abitir ca 
Banca Angliei. Plicul avea să-l depună la poştă care, 
condusă de colonelul Verzea şi controlată de nemți, 
funcţiona ceasornic. 

Roman se amuza gras închipuindu-şi furia lui Hentsch, 
căci renghiul pe care i-l juca era dublu. În afară de faptul că 
luase cunoştinţă de conţinutul listelor roşii, informat de 
eşecul neamţului va fi şi Verzea, obligat să cenzureze 
absolut toată corespondenţa, al cărui destinatar nu era o 


oficialitate germană. În plic, strecurase câteva cuvinte 
pentru Valentina: 


Stimată doamnă Fulga, mă bizui pe bine cunoscuta 
dumneavoastră amabilitate pentru a vă ruga să transmiteți 
colonelului Hentsch alăturatele documente. Regret că nu 
vă pot mulţumi personal. Sunteţi prea ocupată şi amândoi - 
sub ocupație... Vă mai plac violetele de Parma? Vă sărută 
dreapta, Barbu Roman. 


Bătrânul se desprinse de soba din porțelan ale cărei 
arabescuri albastre le studiase cam zece minute. 

— leşi? 

Colonelul îl învălui într-o privire caldă. Îmbătrânise nea 
Dem, cum îi spuneau în liceu, şi în afară de ochi totul 
aromea a celălalt veac. Pantalonii negri, burlan, lanţul 
ceasului agăţat de cheutoarea vestei, papucii din pâslă, cu 
cataramă, cumplit de incomozi la încălţat. 

— les, domnule profesor. 

— Fii cu grijă... 

— Totdeauna sunt cu grijă. 

Bătrânul îşi drese glasul şi îşi şterse tacticos buzele cu 
batista. 

— Aia e, că nu prea eşti. Te ştiu de când aveai coşuri... 
Adică nu, ai fost singurul din clasă care n-avea bube pe faţă. 
Cred că... Bun, da, cred că pe vremea aceea ştiai mult mai 
multe decât colegii tăi... 

Roman râse: „Limid ca o fecioară şi acum, la optzeci de 
ani. Vrea să spună că mă duceam la dame înaintea celorlalţi 
băieţi...“ 

— Ţi-am fost şi diriginte într-a şasea, ba nu, a şaptea... 

— Şi a şasea şi a şaptea, preciză colonelul. 

— Mda... Aşa e... Parcă văd catalogul: Opriş, Orzaru, 
Petrescu, Pora, Racliş, Roman... Îmi închipuiam pe atunci că 
te cunosc destul de bine. 

Roman surâse condescendent. 


— Aţi fost profesorul nostru cel mai bun. 

— Pentru că nu vă notam la conduită şi vă lăsam să 
copiaţi... Cu ce-o să-l ajute pe flăcăul ăsta în viaţă, îmi 
ziceam, faptul că ştie când a căzut Bizanțul, că Partenonul e 
opera lui Pericle sau care sunt consecinţele războaielor 
punice. Cui îi pasă se pune pe carte, cui nu, îi amărăşti doar 
zilele. Zile de Florar, chiar în copilării necăjite, pe care nu le 
mai întâmpini... Ce ziceam? 

— Eraţi încredinţat că mă cunoaşteţi. 

— Da... Nu m-am înşelat. Mă uitam la tine, zurbagiu, 
clonţos cu dascălii, opintind mereu să fii buricul pământului. 
De multe ori copiai, cunoscând tema, doar aşa, săcţi 
dovedegşti cutezanţa. Şi-mi ziceam: băiatul ăsta ori izbuteşte 
în viaţă la modul excepţional ori îşi frânge gâtul tot aşa, în 
chip răsunător. Ridicat în slăvi, sau pus la stâlpul infamiei. 
Pe la mijloc aşa, cu muiere aşezată, ogradă forfotind de pui 
şi simbrie la sfârşit de săptămână, nu te vedeam... 

— V-am dezamăgit? 

— De, băiete! Zicea Voltaire că pe om să-l întrebi dacă a 
fost fericit, pe patul morţii. Vremea dară nu-i pierdută nici 
într-un fel nici într-altul. Eu nu ştiu exact care ţi-e slujba, 
dar după cum te arăţi, pari mulţumit de tine şi iarăşi aşa 
cum te cunosc, asta spune multe, foarte multe. Acum însă, 
cât mă duce pe mine capul, baţi cărări primejdioase ţintind 
spatele vrăjmaşului. 

Colonelul râse. Bătrânul avea ochi ager căci nimic din 
conduita lui, aici pe Strada Sfânta Ecaterina, nu putea 
sugera o activitate clandestină. 

— De aceea îţi spun, Roman Barbu, căci pentru mine ai 
rămas tot ăla care-şi prindea numărul matricol cu capse 
negre ca să-l lepede la primul colţ după liceu - de, 
cucoanele nu se uită la şcolari - îţi spun să fii cu luare 
aminte. 

— Vă gândiţi la ceva anume? 

— La multe, dar n-o întind căci te simt cu jăratic în 
ciubote. S-au perindat azi pe stradă cinci indivizi 


necunoscuţi. leri unul singur, dar ăsta a fost cel mai 
încăpățânat... Oameni fără treabă şi care n-au intrat 
nicăieri. 

— Fiţi liniştit! 

— Nu sunt! 

— E stradă, domnule profesor, nimic mai firesc decât să 
treacă lumea. 

— Stai jos, Roman!... Adică, dădu din mână, nu mă 
întrerupe. Trăiesc aici de optzeci de ani, căci e casă 
părintească. Şi de când mi-aduc aminte, nimeni în afară de 
cei care locuiesc ăste opt sau zece ghimirlii nu s-a rătăcit pe 
uliţa noastră, în afară de poştaş, jurnalist, lăptăreasă şi, o 
dată în an, vidanjorul. 

— Vecinii dumneavoastră n-au niciodată oaspeţi? 

— Cui îi arde azi de cumetrii? Una! Şi a doua, ne 
cunoaştem toţi, până şi neamurile unuia ori altuia îţi dau 
bineţe. Asta voiam să-ţi spun, că eşti iscodit; şi chibzuit ai 
face mătăluţă să ieşi prin bucătărioară şi de acolo pe la 
madam Elvira  Vasileasca. Hudubaia ei, cea mai 
simandicoasă, are a doua porticică în spate, iar aceasta dă 
în strada cu plopi, unde nu te aşteaptă pândaşii. Cu madam 
Elvira am vorbit eu... 

Colonelul, impresionat, încercă să-i mulţumească, dar 
bătrânul Demetrescu i-o reteză: 

— Vine vremea şi pentru etichetă cu dulceţuri şi cafeluţe. 
Mai am să-ţi spun ceva şi pe urmă umblă sănătos. Dacă 
bănuiala mea nu-i strâmbă, nu mai poţi locui aici. Te strâng 
într-o noapte cum culegi gălbenuşul din coajă. Ţi-am aranjat 
odaie la soru-mea, pe Lăcrămiţei, lângă Grădina cu Cai. 
Uite, ai aici în hârtioară toate desluşirile... 

Când ajunse la uşă, bătrânul îl opri. 

— Stai! 

Colonelul se întoarse surprins. Profesorul era încruntat, 
dar ochii îi surâdeau poznaş. 

— Barbu Roman! Care au fost prevederile Tratatului de 
la Westphalia? 


Colonelul îşi muşcă buzele încurcat. 
— Scuzaţi-mă, domnule profesor, dar n-am avut pentru 
azi Războiul de treizeci de ani... 


Era un joc nou, adus de franţuji, care la rândul lor îl 
importaseră de la ostaşii americani. Se numea poker şi 
competenţii afirmau că în materie de cărţi nu există nimic 
mai captivant. În jurul mesei se aflau căpitanul Ioanid, Gogu 
Roşianu şi încă doi locotenenţi de infanterie, Pârvulescu şi 
Matei, pe care Gogu îi cunoştea din Bucureşti. 

„Băieți simpatici, mon cher, ştiu să piardă şi, ce e mai 
interesant, au buzunarele pline...“ 

Erau simpatici, într-adevăr, banali, agreabili şi de viaţă, 
amândoi avocaţi. Roşianu se uita amuzat la Ioanid. 
Împărţea cărţile cu multă îndemânare şi în febrilitatea, de 
altfel bine strunită, care îi stăpânea întreaga făptură, 
simţeai cartoforul înrăit. Ultima carte ateriză spectaculos 
pe masă şi maiorul începu să râdă: 

— Ai ceva exerciţiu! Făceai bani la circ, parole! Dacă 
înveţi să scoţi şi iepuraşi din joben... Ce-i aici? Două sute? 
Perfect! Pe trei... 

Pârvulescu făcu pe şase, Ioanid pe nouă. Locotenentul 
Matei aruncă şi îşi trecu mâinile prin părul blond. 

— Jucaţi tare... 

Ioanid ridică din umeri. „lare, la dracu'!“ Pe masă se 
aflau abia câteva mii de lei... Să fi intrat mucosul ăsta 
măcar o singură dată în saloanele private de la Monte- 
Carlo. N-avea să uite niciodată seara aceea când un 
armator neamţ jucase două sute de mii de franci în piese de 
aur pe un singur număr: 11. Cei din jur amuţiseră şi, har 
Domnului!, se aflau în meleag numai buzunare pline: 
prinţesa Margarita, un nabab american, doi industriaşi din 
Ruhr... Încremenise până şi crupierul care nici el nu se 


LI Li 


născuse alaltăieri... O avere, pe un singur număr. leşise 
şapte iar tipul nici măcar nu clipise. Îl avea şi acum înaintea 
ochilor, elegant, superb la cincizeci de ani, cu figura 
tăbăcită, caracteristică omului de mare... Se retrăsese cu 
un salut scurt pentru ca a doua zi să apară din nou... 

Strânse banii şi celălalt locotenent, Pârvulescu, începu să 
bată cărţile. 

— Am jucat săptămâna trecută cu generalul Vasiliad, 
spuse Pârvulescu. 

— Ce vorbeşti, dom'le? se miră Roşianu. Cu meschinul 
ăla? 

Pârvulescu râse: 

— Nu poker! Fcarte, ce credeai? 

— Aşa da, puiule... Ca mama mare şi tanti Luxiţa... 

— Altceva mi s-a părut interesant. O seară întreagă mi-a 
explicat necesitatea azvârlirii unei mase uriaşe de cavalerie 
între armata română şi cea rusească... 

— Adorabil! râse Roşianu. Asta încă n-a priceput cu cine 
avem de-a face! Noi călare, dii, murgule! şi ăia cu 
mitralierele. 

Ioanid bătu iritat cu degetele în masă. Îl enerva să se 
vorbească în timpul jocului. 

— Acum v-a apucat strategia, ce naiba? Ori jucaţi, ori nu! 

— Nu fi aşa de aprig! În definitiv, ne distrăm... 

Pârvulescu îşi scoase ostentativ căptuşeala buzunarelor: 

— Eu sunt lefter... 

Lăsase cuvintele în aer, lăsând să se subînţeleagă: Dacă e 
cineva dispus să mă împrumute... 

Ioanid se făcu că nu înţelege. Nu era avar, departe de 
asta, dar la cărţi nu credita niciodată: „Ce-i aia? Joc pe banii 
mei?“ 

— Să-l chemăm pe Teodorini, propuse cu tâlc Gogu 
Roşianu. 

Se afla în camera lui, trebuia retezat doar holul. Locuia 
aici de două zile, împreună cu Pârvuleseu şi Matei. 

Ioanid explodă: 


— "Te rog! Dacă-l chemaţi pe ăsta, mă ridic eu. 

Gogu Roşianu clătină capul cu amărăciune: 

— Vezi, dragă loanid, de ce pierdem noi războiul? 
Învrăjbirile în sânul aceleiaşi tabere au dus totdeauna la 
catastrofă. Remember 1870! Bazaine îi lucra pe Frossard şi 
Canrobert, lui MacMahon nu-i plăcea mustaţa lui Failly, 
Negrier îi scuipa în supă lui Millot şi ai văzut ce-au păţit! Şi 
nota-bene, tot cu pumpernickel se înfruntau! 

Locotenentul Matei râse: 

— Bravo, Gogule! Te-ai uitat aseară în Larousse ca să ne 
iei piuitul? 

— Aş! Taică-meu avea o chestie cu familia Bonaparte, 
cunoştea pe dinafară toate luptele, ţi le dezvolta pe etape, 
era informat despre reţeta preferată a corsicanului pentru 
bouillabaisse, ştia ce culoare preferă la calecon-i nepotu- 
său: bleu-nattier. Dacă voiam să-l ciupesc de un pol, îl 
ascultam un ceas, dacă voiam doi, îl rugam să-mi arate şi pe 
hartă. 

Ioanid se ridică de la masă: 

— Mă scuzaţi un moment! 

— Dansezi? se hlizi Roşianu. 

Matei, ca gazdă, îi explică: 

— Uşa din dreapta şi la capătul coridorului. 

Pârvulescu comentă: 

— Cumplit e ăsta, dom'le! Zici că-şi joacă mamă şi tată, 
nu câteva mii... Care mă împrumută, că nu mai am un 
sfanţ? 

Matei scoase câteva sute de lei, Roşianu îi trecu peste 
masă o mie: 

— Nu stau nici eu cine ştie ce. A strâns tot Ioanid. 

— Are o carte fantastică! remarcă Pârvulescu. 

— De acord, dar ştie să şi joace. Şi o face sistematic, îmi 
vine să cred că e singura lui pasiune, nu ca noi... 

Ioanid se întoarse proaspăt, elastic, cu tâmplele umezite 
de apă. 

— Ce facem, continuăm? 


— Aşteptaţi o clipă, spuse Roşianu târându-şi scaunul 
înapoi. Mi-ai dat o idee, mon cher... Zici că la dreapta? 
Perfect! 

Peste câteva minute, jocul se reluă, însă, după cum 
observă în sinea lui Roşianu, lâncezea, nu mai avea nerv. Cu 
excepţia lui Ioanid, toţi jucau prudent. Pârvulescu, deşi 
pierduse zdravăn, părea destul de detaşat, continua să 
pălăvrăgească. 

„Colportează ca o cumătră, este incapabil să tacă, să ţină 
pentru el ceea ce gândeşte“, constată crispat Ioanid. 

— „ultimele măsuri ale lui Averescu, spuse Pârvulescu. 

Roşianu se interesă distrat, filând cartea: 

— Care-s alea? 

— A înfiinţat cartele pentru carne, a dat dispoziţie să se 
cultive intens legumele şi mai cu seamă cartofii. 

— Normal, constată Matei. Dezastrul economic e de 
neînchipuit. 

Roşianu interveni: 

— Notabil e cu totul altceva... Mi-a zis-o azi un artilerist 
care ieşea de la Dabija. Legumele se vor cultiva pe tot ce 
este disponibil, indiferent dacă-i vorba de oraşe sau sate: 
„grădini, curţi, locuri virane, chiar şi pe acoperişul caselor, 
acolo unde se poate aşterne un strat suficient de gros de 
pământ...“ Aşa sună ordinul. 

— Jucaţi, domnilor? se enervă Ioanid. Dacă preferaţi, 
facem conversaţie, dar pronunţaţi-vă! 

Roşianu închise cărţile ca pe un evantai: 

— E secetă, mon cher, se simte nevoia de forţe 
proaspete. Hai să-l chemăm pe leodorini. Ascultă-mă pe 
mine. Tipul e neranchiunos, dar mai ales beau joueur... 

Urmări, cu privire subţiată de atenţie, reacţia 
căpitanului. Ce _ va ieşi deasupra? Ce va învinge? 
Resentimentul sau viciul? 

Ioanid, după o scurtă ezitare, ridică din umeri. 

— Cum credeţi... Eu nu mă duc să-l chem... 

— Merg eu, se oferi Pârvulescu. 


Gogu Roşianu i se alătură. 

— Vin cu tine... Râse: M-a minţit odată cineva că sunt 
impozant şi fac impresie... 

În aşteptare, Ioanid îşi aprinse o ţigaretă, făcând câţiva 
paşi prin odaie. Matei deşertă scrumierele într-o ulcică de 
pământ apoi deschise geamurile. Declară cu tonul 
călătorului căruia în tren tăcerea, la un moment dat, i se 
pare jenantă: 

— Ce lungă iarnă! Parcă niciodată n-a durat atâta. 

Ioanid replică, evoluând pe aceeaşi claviatură: 

— Da, aşa e... Foarte lungă. 

— În viaţa mea nu mi-a fost atât de frig. Ca durată şi 
intensitate. 

— Eşti foarte tânăr... Au fost Făurari şi mai duri. Aveam 
însă combustie şi merinde şi n-o simţeam. Poate alţii... 

Primul irupse pe uşă Gogu Roşianu. Era alb, abia putea 
respira: 

— 'Teodorini e mort. Asasinat. 


18 


Doamna Valentina Fulga râdea, cu hohote. Îşi lăsase 


capul pe spatele canapelei şi i se vedea dentiţia impecabilă, 
până în fundul gurii. Mâna splendidă o ţinea rezemată leneş 
de un prie-Dieu din acaju cu o tapiserie franţuzească. 

Hentsch îi culese din poală hârtiile purpurii şi biletul lui 
Roman. Se interesă sec: 

— Ce spune? 

Femeia îi traduse, printre hohote. Colonelul, crispat, 
constată glacial: 

— Nu văd ce e atât de amuzant aici... 

Valentina îşi şterse lacrimile. Ochii verzi păreau două 
iezere în lumina unei dimineţi înalte, de iunie. 

— Înseamnă că ţi-ai pierdut simţul humorului. Te ştiam 
sportiv, Hentsch! Chiar dacă ai pierdut, recunoaşte că festa 
e superbă şi că Roman rămâne un bărbat delicios. 

— Nu ăsta este exact calificativul pe care i l-aş acorda. 

— Pentru că spumegi de furie. Sunt convinsă că, dacă n- 
ar fi război, te-ai simţi încântat să facă parte din cercul 
cunoştinţelor tale. 

— Numai că suntem în război. 

— O să treacă. Mi-ar plăcea să vă întâlniți după aceea. 

— Aş prefera să-l întâlnesc chiar acum. Se pare că vă 
cunoaşteţi bine... 

Valentina zâmbi uşor ironic: 

— Gelos? 

— Curios. 


— Ei bine, nu fac nici un mister. Acum vreo zece ani, am 
fost puţin îndrăgostită de Roman. Nu, nu, nimic serios, şi 
asta nu din pricina mea. 

— Ce vrei să spui? 

— Pur şi simplu nu s-a uitat la mine. Mă considera prea 
tânără, o gamine nu-i spunea nimic. l-au plăcut totdeauna 
femeile coapte, cu experienţă. 

Hentsch constată cu fălcile încleştate: 

— Între timp lucrurile s-au schimbat... 

— Ce-i asta, o scenă? 

Îşi azvârlise capul pe spate cu aroganță, nările senzuale îi 
zvâcneau. 

Hentsch, simţindu-şi nervii în vârful degetelor, făcea 
eforturi eroice să se stăpânească. Alături, în vecini, pianul 
reîncepuse ceea ce neamţul numea muzică funerară: 
Wagner. Nu întâmplător, desigur, Wagner. Era de 
notorietate aversiunea neamţului pentru autorul lui 
Lohengrin. Ca şi mareşalul Hindenburg, îl adora pe Mozart 
în vreme ce „simbolurile“ muzicii wagneriene îi provocau 
colici intestinale. 

„Încă unul din numerele lui Roman“, gândi trântind 
paharul pe masă. 

— Spune-i cum îţi place. Mi se pare ciudat ca un domn 
serios să cunoască gusturile rafinate ale unei puştoaice. 

— Puştoaica, deşi avea doar şaisprezece ani, era măritată 
de unsprezece luni. Petreceam revelionul la Nisa, la Hotel 
Negresco şi Fulga izolase masa noastră cu un gard de 
violete de Parma... Roman îl cunoştea pe bărbatu-meu de la 
curse şi s-a apropiat să ne felicite. Nu văd însă de ce trebuie 
să-ţi dau explicaţii... 

Hentsch îi sărută mâna, încercând s-o îmbuneze: 

— Mulţumesc că ai făcut-o totuşi şi te rog să mă ierţi. 

— Ai grijă să nu se repete. Sunt o femeie liberă din toate 
punctele de vedere şi înțeleg să mă bucur de această 
situaţie. Trăim sub ocupaţie, vorba lui Roman, dar în viaţa 
privată nu accept acelaşi statut. Scuză-mă, am o migrenă. 


Părăsi încăperea cu capul sus, ofensată, princiară. 

Hentsch încleştă pumnii. Ar fi biciuit cu poftă acel trup 
superb, impertinent în splendoarea lui de zeiţă. Pe urmă L- 
ar fi adorat... 

Se mulţumi să pună mâna pe telefon. 

— Cabinetul colonelului Verzea. 


— Din pricina voastră, nătărăilor, dumic eu papara 
neamţului! Te făleai că eşti dibaci, că-l ţii pe Roman în 
palmă. 

De furie neputincioasă, colonelul Verzea se bâlbâia. 
Hentsch urlase la el ca la ultimul răcan. Nu-l văzuse 
niciodată atât de dezlănţuit, fusese încredinţat că are nervi 
de fier pe care şi-i poate controla în orice situaţie. 

Dincu replică moale, atent să nu-l aţâţe: 

— Nu m-am fălit, domnule colonel. Roman era ca şi prins 
dacă nu se pripeau agenţii dumneavoastră şi ai lui Hentsch. 
De altfel, v-am atras atenţia de la început că nemţii nu 
trebuie amestecați în acţiune. Trebuia să rămână afacerea 
noastră. 

— De ce, mă? 

— Oamenii care-l păzesc pe Roman i-au simţit imediat că- 
s măsluiţi şi i-au scos din circulaţie. 

— De ce i-au simţit, deşteptule? N-au cântat O tannen 
Baum să-i cunoască după nemţească, le-am dat straie civile. 

Un surâs fin lumină chipul frumuşel al agentului. 

— Adevărat, le-aţi dat straie civile. Toate nou-nouţe, luate 
cu dovadă din magazie, toate aceeaşi culoare şi aceeaşi 
croială. Au schimbat o uniformă cu alta. Numai la şepci 
dacă te uitai şi era de-ajuns. 

— De ce era de-ajuns? 

Dincu zâmbi din nou: 

— Unde aţi văzut dumneavoastră, domnule colonel, 
românaş cu şapcă neagră cu urechi şi cozoroc lung? Ăsta-i 
modelul şoacăţilor care la noi n-a făcut pui. Nu mai zic, toţi 


bălani cu feţe tăiate şi picioarele azvârlite pe sus ca la 
defilare. Păi pe ăştia îi mirosea şi bunică-mea. 

— Mă, da' deştept eşti tu! se miră fals Verzea derutat 
totuşi de argumente. De ce ai tăcut mălc şi nu ţi-ai slobozit 
oful? 

Dincu se uită dintr-o parte, ca păsările, obicei care-l 
scotea din sărite pe Verzea. 

— Nu te mai holba ca o cioară! Zi, de ce n-ai vorbit? 

— Nu m-aţi lăsat, domnule colonel. Eraţi grăbit să ne 
vedeţi la treabă şi ne-aţi dat afară din cabinet. 

Verzea mestecă o sudalmă cumplită şi pocni cu pumnul în 
masă. 

— Cum îi dai de rost acum? 

— Lăsaţi-mă să acţionez singur, doar cu doi-trei inşi aleşi 
de mine. Roman s-a mutat de la Demetrescu la o bătrână pe 
Grădina cu Cai. 

— Şi? S-a mai mutat de vreo paişpe ori. 

— Aia e, că i-au cam secat refugiile. Dacă unul ca Roman, 
uns cu toate vaselinele - ce nu ştie ăsta despre meseria lui 
intră într-un degetar şi mai rămâne loc - acceptă asemenea 
domiciliu, înseamnă că-i la anaghie mare. 

— Dar ce are, mă, bordeiul ăla? 

— Nu-i deloc bordei, doar că nici un ageamiu nu s-ar 
ascunde acolo. Casa este izolată, fără vecini, cu o singură 
intrare. Stai ca într-o oală, te dai singur prins. 

— Păi prinde-l dracului odată. 

— O să-l prind, replică Dincu. 

Siguranţa din glas îl impresionă pe Verzea. Înghiţi în sec: 

— Când? 

— Mâine noapte. Am eu o idee... 


Era un lăcaş vechi, pe jumătate îngropat în pământ, în 
stilul bisericuţelor săteşti. Data din vremea lui Vasile Lupu 


iar ctitori îi fuseseră vel logofătul Duma Jumătate şi soaţa 
dumnealui, jupâneasa Stanca. Priveau acum stins, zugrăviți 
pe ziduri, din alt veac şi din altă lume. 

Domnul Mareş îşi ridică ochii spre bagdadia înnegrită de 
fum, se uită la icoanele modeste vegheate de candele 
albastre şi roşii. Remarcabilă i se păru doar o madonă fără 
prunc - raritate - înveşmântată în strai bogat, albastru, pe 
care-l ghiceai de catifea. Ţinea mâinile împreunate cu 
privirea aţintită spre cer, iar expresia era de un dramatism 
copleşitor. Câteva lacrimi de o transparenţă extraordinară 
spuneau multe despre tehnica pictorului. 

Nu se afla în biserică nici un credincios: o călugăriţă 
bătrână, adusă de spate şi cam surdă, făcea toaleta 
sfeşnicelor cu mişcări ticăite, însoţite de susurul mătăniilor. 

O umbră uriaşă se culcă pe preşul din mijlocul bisericii şi 
Mareş întoarse capul. Verneasca îşi făcu trei cruci lungi şi 
late şi, gâfâind, se grăbi să se aşeze într-o strană. 

— Halal locuşor de taifet! comentă iritată. 

— Dumneavoastră l-aţi ales. 

— Adevărat. Ei, ne-o ierta el Dumnezeu, bunuţul şi 
drăguţul! 

Mareş ridică din umeri: 

— A iertat el altele, mai grave. 

— Aşa zic şi eu... Trage al naibii în coşmelia asta... Simt 
cum mă ia de la picioare. Strigă spre călugăriţă: Da' voi nu 
încălziţi deloc p-acilea, maică? 

Bătrâna îşi duse mâna pâlnie la ureche: 

— Ha? 

— Fă-ţi pomană şi zvârle un vreasc două în godin... 

— Părintele Costin? Vine mai încolo. 

Verneasca se strâmbă: 

— E surdă ca o ciubotă desperecheată. 

— Propun să ne grăbim, spuse Mareş, s-ar putea să 
răciţi! 

— "Ţi-e dumitale de gutunarul meu, cum mi-e mie de 
junghiul Sfintei Paraschiva, Doamne iartă-mă! 


Se grăbi să înghesuie trei cruci mititele în sân căutând 
reflex din ochi icoana cuvioasei. Nerâbdâtor, Mareş se 
interesă: 

— Ce veşti aveţi, doamnă? 

— Una bună, alta de oaie. Încep cu cea trandafirie. 
Puicuţa se lasă mânată după poftă, zici că-i câine în lanţ. I- 
am trimis a doua scrisoare şi s-a executat la ţanc. Azi a 
primit răvaşul, a doua zi pe rouă nescuturată, banii, până la 
ultima para, se aflau în ocniţă. 

Mareş se trase mai în spate. Verneasca începuse să se 
încălzească şi veşmintele emanau o duhoare insuportabilă. 

— Perfect. Următoarea scrisoare, spuse dezmorţindu-şi 
degetele, va cuprinde propunerea finală. O veţi expedia 
peste trei sau patru zile. 

— Ba mai degrab', fătul meu. Chiar mâine. 

Mareş o cercetă mirat: 

— De ce? 

— 'Ticălosul de Dabija, scrâşni coana Aristiţa, mi-a dat 
preaviz, ca la slugi, să părăsesc oraşul în trei zile, dacă nu, 
mă scoate cu oştirea. 

— Ciudat... Doamna Cerchez n-a vorbit. E logic, altfel nu 
s-ar fi executat cu banii. Ce putea oare interveni? 

Coana Aristiţa rânji lugubru. 

— Ne iubim al dracului între noi, neamurile! Nu-mi pasă 
ce-i în mintea lui, mă mulţămesc cu a mea. 

— Ce aveţi de gând? 

— Nu mă clintesc pas! Când m-oi urni eu din urbea asta 
ticăloasă, apoi să ştii că soarele a început să răsară pe 
înserat. 

— Este comandantul oraşului, cu puteri nelimitate. 

— N-o să mai fie multă vreme. Întru aceasta te-am 
chemat să sfătuim împreună. Dintâi, am socotit să săvârşesc 
singură ce am de săvârşit, dar m-am încredinţat că nu mă 
ţin puterile şi apoi răgazul scurt îmi dă brânci. 

Mareş se întrebă curios ce mai născocise mintea 
diabolică a bătrânei. Era un exemplar unic, cum nu mai 


întâlnise nici în literatură sau istorie. Poate doar acea 
Caterina Sforza, al cărei „machiavelism“ stârnise admiraţia 
lui Machiavelli însuşi. 

— Îţi zisei rândul trecut că am mai dibuit o cărare care 
duce tot la ştreangul lui Dabija. 

— Mi-amintesc că aţi fost foarte misterioasă. 

— Acum mi-a trecut. Atâta îţi zic, marfa e de mare soi, 
halva, dar o să-ţi uşureze teşchereaua. 

— Să vedem... 

— Vino mâine seară la mine, dar nu înainte de 10, şi-ai să 
pricepi singur ce dăruială - puiul târgului - îţi fac, oricâte 
parale te-ar costa. 

— Nu puteţi să-mi spuneţi măcar în mare despre ce este 
vorba? 

— Acuma nu, că am alte daraveli. Atâta-ţi spun, că nu trec 
trei zile şi ticălosul de nepotu-meu o să muşte ţărâna. 
Doamne ajută! 

Se închină cu credinţă şi se ridică, rezemându-se în 
baston şi braţul stranei. Lui Mareş îi veni să fluiere, dar îşi 
aminti că se află în biserică. 

Călugăriţa se repezi cu paşi precipitaţi în urma bătrânei. 

— Acugşi pică şi părinţelul. O patacă, două pentru sfânta 
biserică, nu lepezi, măiculiţă? 

Verneasca răspunse gros: 

— Să vă lepede Dumnezeu, că doar sunteţi amploaiaţii lui 
şi are mai multe parale decât mine. 


Consternat de asasinarea lui Ileodorini, Dabija luă 
legătura cu Cartierul lui Averescu. Generalul, aflat într-o 
discuţie cu  Zaharov şi Berthelot asupra evoluţiei 
evenimentelor din Rusia, îi recomandă calm, asigurându-l 
că peste două zile colonelul Roman avea să sosească în 
Moldova. Va lua chestiunea în mâini şi va desemna 


bineînţeles un alt ofiţer de contrainformaţii în locul lui 
Teodorini. 

Extrem de îngrijorat, Dabija făcu totuşi unele investigaţii 
pe cont propriu. Maiorul fusese înjunghiat şi, îşi zise 
generalul, nu trebuia să fii un mare detectiv ca să-ţi dai 
seama că autorul era desigur un familiar. În încăpere nu 
exista urmă de busculadă, toate lucrurile, până la cel mai 
mărunt obiect, se aflau într-o ordine desăvârşită, iar lui 
Teodorini i se aplicase o singură lovitură de cuţit, trupul 
consultat de un medic neprezentând alte urme de violenţă. 
Dabija conchise că maiorul fusese luat pe neaşteptate. Nu 
primeşti întins pe sofa şi în ţinută de noapte decât un intim. 
Alături, în odaia în care cei patru jucau poker, nu se auzise 
nici un zgomot. Bineînţeles, suspecți erau în primul rând 
Ioanid şi Roşianu - pe ceilalţi doi îi socotea prea 
neînsemnaţi, nu meritau să fie luaţi în considerare nici 
măcar cu titlu de inventar - dar se feri să facă cea mai mică 
observaţie. Bineînţeles, nu excludea posibilitatea ca 
ucigaşul să fie un terţ care să se fi introdus în casă fără a fi 
observat. N-ar fi fost greu, căci gazda în vârstă şi cam surdă 
dormea desigur la ora aceea, iar pokeriştii, băuţi şi adânciţi 
în joc, habar n-aveau ce se petrece în hol sau camera lui 
Teodorini. Ipoteza însă nu-l convingea, suspiciunile lui 
apăsând tot mai mult asupra lui loanid şi Roşianu, vizându-l 
în special pe acesta din urmă. În aşteptarea lui Roman, 
generalul dublă paza de la Statul-Major şi începu să-şi 
ferească spatele... 


— În ce mă priveşte, declară Gogu Roşianu pocnind din 
degete, nu mai am nici un dubiu. 

Se uita pe sub sprâncene la Ioanid, cu expresia de 
satisfacţie caracteristică individului ale cărui pronosticuri s- 
au confirmat. 

— Nici eu, zâmbi ironic Ioanid. 

— L-ai lichidat când ai pretextat că te duci la toaletă. 

— Aceeaşi ipoteză e valabilă şi pentru tine. 


Roşianu săltă din umeri, continuându-şi teoria: 

— De când te-am cunoscut mi-am dat seama că eşti omul 
marilor surprize. De altfel, nu-i o noutate, ţi-am mai spus- 
Gai 

— Observ că-ţi place să repeţi. 

— Iar când v-aţi certat deunăzi pe chestia cu dama, am 
înţeles că eşti în stare să şi ucizi. N-am văzut în viaţa mea o 
expresie mai feroce. 

Ioanid lăsă tocul din mână şi îşi împreună pumnii sub 
bărbie: 

— Nu ştiu ce mă determină să-ţi dau explicaţii, dar 
fiindcă tot n-aveam altceva mai bun de făcut - dacă remarci, 
Dabija până una alta ne-a tăiat accesul la documentele 
secrete - hai să discutăm! Întâmplător, pentru doamna în 
cauză am o stimă deosebită. 

— la te uită! se hlizi Roşianu. Aşa-i zice acum la 
gimnastica de aşternut? 

— “Te rog, nu fi trivial. O stimez şi orice aluzii sau 
insinuări nedelicate la adresa ei mă fac să-mi pierd 
cumpătul, cu atât mai mult cu cât viaţa mea particulară nu 
interesează pe nimeni. În plus, unul dintre marile mele 
păcate este că nu izbutesc să-mi păstrez calmul când 
constat că cineva vrea cu tot dinadinsul să mă enerveze. Or, 
Teodorini m-a zădărât cu tenacitate, cu voluptate aş zice, şi 
pe măsură ce mă enervam, insista. M-am stăpânit greu să 
nu-l cârpesc... 

Roşianu deschise palma elucidat: 

— Eu ce ziceam, mon cher? 

— Tâmpenii. De aici, până la a aştepta două zile, ca să vin 
la zar şi să-l asasinez, e oleacă de drum. Nu ştiu ce impresie 
ţi-am făcut... 

— Foarte proastă. 

— „..dar nebun nu sunt în nici un caz. M-au durut fără 
îndoială aluziile lui Teodorini, însă cred că eşti de acord cu 
mine când afirm că pentru un bărbat normal nu-s suficiente 
nişte vorbe nefericite pentru a-i vâri cuțitul în mână. 


— Depinde... 

Ioanid scoase o ţigaretă din tabachera de argint şi începu 
s-o frece mecanic, între degete. Zâmbi: 

— Mai zilele trecute, mă suspectai c-aş fi agent german... 

— Bineînţeles. Nu văd însă legătura cu moartea lui 
Teodorini! 

— Ascultă-mă! Nu-s expert în materie şi chestiile astea 
care ţin de informaţii, contrainformaţii, spionaj - în fine, tot 
un soi de poliţie în accepțiunea plebei, iar eu nu fac 
excepţie - nu m-au pasionat niciodată. Cred că în viaţa mea 
am citit un singur roman cu detectivi... Mă rog, vorbeam 
despre altceva încercam să-ţi explic că oricât de ignorant aş 
fi, îmi imaginez greu un agent de calibru - nu trimiţi 
plevuşcă pe lângă un Stat-Major - cu nervi de cucoană 
isterică şi impulsuri de corsican sângeros care răzbună 
dezonoarea adusă doamnei inimii sale. 

Gogu Roşianu suflă scrumul căzut pe birou apoi se uită la 
Ioanid. 

— Ceea ce-mi demonstrezi matale acum sună foarte 
logic, dar din modesta mea experienţă am învăţat că de cele 
mai multe ori adevărul este neverosimil, dreptatea, 
nedreaptă - nu, nu mă dau în vânt după paradoxuri, sunt 
simple constatări - iar viaţa, de cele mai multe ori, ilogică. 
Mi s-a mai întâmplat să întâlnesc tipi care încercau să stea 
cu amândouă picioarele în acelaşi pantof. 

Ioanid, neobişnuit de calm, îşi vâri mâinile în buzunare. 
Rosti pe un ton neglijent, cu ţigara între buze: 

— Habar n-am ce vrei să spui. 

— Am enunțat o ipoteză. Achitându-l pe Teodorini, ai 
izbutit, cum spune franţuzul, două lovituri cu o singură 
piatră. Ai lichidat ofiţerul de contrainformaţii de care te 
împiedicai în activitatea ta clandestină şi totodată omul care 
ţi-a ofensat femeia iubită. 

— E, într-adevăr, o ipoteză. Dar în virtutea aceloraşi date 
pe care le presupune personalitatea unui spion, crezi că aş 
fi lucrat atât de descoperit? 


Gogu Roşianu săltă din umeri: 

— Mon cher, aceasta-i o întrebare la care trebuie să-ţi 
răspunzi singur. Eşti în orice caz mai familiarizat decât 
mine cu metodele de lucru subversive, iar în materie de 
meserie, ştii foarte bine, există stiluri şi stiluri... 

Ioanid surâse obosit. Trimise cu un bobârnac uşor cutia 
de chibrituri spre Roşianu care-şi alegea concentrat o 
ţigară în cutia Macedonia. 

— Dragul meu, abandonez partida. Suferi de un 
negativism încăpățânat. 

Roşianu se ridică brusc şi începu să se plimbe agitat prin 
cabinet. 

— Negativism încăpățânat! Când eu ştiu exact cum s-au 
petrecut faptele, ştiind că-l deteşti pe Teodorini şi asta 
organic, chiar de la început, şi deci cu mult înainte de a fi 
intervenit incidentul cu dama, nu puteai să te uiţi la el fără 
să te crispezi... 

— Nu te înşeli, îl întrerupse Ioanid. Am în oroare copoii şi 
bărbaţii cu ten de fecioară. Poţi să reţii aceste declaraţii în 
defavoarea mea... 

— Reţin ce vreau eu şi n-am nevoie de indicaţii. Deci 
cunoscând resentimente şi incidente, mai ştiind că mi-s 
neprihănit, alb nenufar, şi procedând prin excludere, nu-i 
firesc că pun la îndoială tot ce spui? 

Ioanid, plictisit, îşi trecu degetele prin păr de câteva ori. 

— Nu-i firesc. Şi eu mă ştiu nevinovat, nenufar, crin, 
ghiocel sau albă mioară şi totuşi nu-ţi arunc în spinare o 
crimă. În fond, puteam să cad victimă aceluiaşi 
raţionament. Faptul că nu l-am descoperit pe vinovat nu mă 
îndreptăţeşte să azvârl anatema asupra unui ins, numai 
pentru că odată, la mânie, i-a dat cu tifla victimei, iar în 
momentul critic se afla din nefericire la mai puţin de zece 
metri de aceasta. În fine, că evolua în acelaşi perimetru. 

Roşianu îşi îndreptă centironul peste pântece. 

— Am înţeles. Şi în fond, care-i teoria ta? Dacă progştii ăia 
doi, Pârvulescu şi Matei, n-au ucis - e o certitudine, cred că 


eşti de acord - subsemnatul n-am ucis, idem în ce te 
priveşte, cine dracu' l-a aranjat pe Teodorini? 

Ioanid râse: 

— Vezi cum vii la vorba mea? Fiindcă ăia doi sunt prea 
fraieri, iar eu ştiu că n-am omorât, înseamnă că ipso-facto 
Roşianu e criminalul? ...De ce excluzi posibilitatea ca 
ucigaşul să fie o persoană străină? 

— Cine? 

— Nu-s ghicitor! Dacă îi cunoşteam numele, până acum 
aş fi „govorit“, vorba aliaţilor noştri. Certitudinea mea este 
că asasinul a venit de afară şi a acţionat în timp ce noi, 
ameţiţi de Courvoisier, filam foiţele. 

— Exclus! 

Ioanid ridică sprâncenele, surprins de tonul categoric al 
lui Roşianu: 

— De ce? 

Celălalt făcu o pauză înainte de a vorbi. Se uita cu un aer 
aparent distrat pe fereastră: 

— Când s-a culcat, gazda a încuiat şi a tras zăvorul. Ţi-o 
declar în mod categoric pentru că a făcut-o în faţa mea. 

— Şi? 

— Ce naiba, vrei şi un desen? Pe uşă deci nu s-a putut 
intra, iar fereastra de la odaia lui Teodorini n-a fost forţată. 
În consecinţă, doar cineva din interiorul casei l-a ucis. 

— Aha! Încep să înţeleg... De ce nu i-ai comunicat lui 
Dabija concluziile tale? 

— Din două motive: unu, ghinărarul nu mi-e simpatic... 

Tăcu şi Ioanid, incitat, întrebă: 

— Şi doi? 

— Doi... Hm, vorba turcului: vrăjmaşi să dea Dumnezeu, 
că iatagane sunt destule. Mi-a fost teamă pentru propria-mi 
piele... 


Depăşiseră ruinele cetăţii - o potcoavă de ziduri ştirbe 
datând din vremea lui Alexandru cel Bun - şi se înfundaseră 
în aleea străjuită de tei. Vara, târgoveţii se plimbau aici ca 
pe un soi de Corso estival, mâncau halviţă, îngheţată şi 
caramele lipicioase, umbreluţe de dantelă zburdau fluturi 
jucăuşi alături de pălăriile înalte şi lucioase, ale căror boruri 
- porunceau canoanele modei - n-ar fi trebuit să 
depăşească vârful mustăţilor agresive. La capătul aleii, în 
zăvoi, Tase Cociaşu, cel mai întreprinzător cârciumar din 
urbe, deschisese o baracă, „La miaua română“. Pereţii din 
lemn năpădiţi de trandafiri căţărători şi glicină, perdelele 
vesele, oalele cu flori de la fereşti, obloanele verzi cu 
vasistas scobit în formă de inimioară şi o vacă ce păştea 
totdeauna în apropiere, bălăngănind din clopot spre a 
completa decorul, îi făceau pe cei mai voiajaţi să se 
închipuie undeva, într-un han din Elveţia. Aici, în châlet-ul 
lui ase, domnii puteau consuma după poftă patricieni, 
mititei, fripturi năprasnice date prin cimbru dar mai cu 
seamă vestitul miel haiducesc, la a cărui preparare 
dichisită, în gropniță aşternută cu jar, asistau plini de 
emoție. Damele, mai delicate, gustau neîntrecutele alivenci 
ale coanei Vetuţa, se dădeau în vânt după trandafirii 
caramelizaţi... 

larna, Tase închidea birtul şi, dezbrăcată de roze şi 
glicină, baraca devenea sordidă. De fapt, toată priveliştea i 
se părea sinistră lui Dabija. Pustietatea, copacii încremeniţi, 
dunele de zăpadă iar departe, în zare, cocoaşele dealurilor 
îi sugerau un peisaj lunar. Strânse umerii Alexandrinei care 
tremura într-un mantou uriaş din spinări de vulpe. 

— Ce idee să ne întâlnim aici! Parcă am fi contrabandişti. 

— Ce altceva suntem? observă femeia cu buzele 
îngheţate. Unii trafichează tutun şi alcool, noi traficăm 
sentimente. 

Generalul, sâcâit, o strânse mai aproape: 

— Iar începi? Îi căută tâmpla sub gluga de blană şi-o 
sărută. Mi-e dor de tine, Sandra... Hai la noi, mai avem 


timp... 

— A, nu! Nu! Te rog, nu acolo. 

Ţipase şi generalul se uită instinctiv în jur. Undeva, foarte 
aproape, o pasăre pe care Dabija nu putea s-o identifice - 
nu trăise niciodată la moşie, vacanţele petrecându-şi-le tot 
în străinătate, în internatul şcolii de cadeți - croncăni 
lugubru. 

— Te rog, iubita mea. Vreau să te ţin în braţe... 

— Nu acolo! Nu mai suport, înţelegi? 

— Nu înţeleg... 

— Mi-e silă de odaia aceea, de fiecare obiect, de mirosul 
ei, de patul acela străin, de ochii care pândesc. Îi simt tot 
timpul în ceafă, pe trup, îmi scotocesc totul, până şi sufletul. 

Dabija se crispă: 

— Evident, nu-ţi cer să idolatrizezi pavilionul Algiencelor, 
nici să-l socoţi templu... 

— Îl am în oroare! se cutremură doamna Cerchez. 

— „.„.dar mi se pare straniu să-ţi provoace repulsie. Am 
consumat acolo ceasurile noastre cele mai frumoase. 

Femeia se lipi de pieptul generalului. Ridică braţele, 
trecându-i-le pe după gât. 

— Iartă-mă, Dimitrie... Nu fi supărat... Oriunde în altă 
parte, dar nu acolo... Izbucni într-un plâns isteric: Oriunde! 
Chiar şi aici. 

Dabija, supărat, se degajă, desprinzându-i ferm mâinile. 

— Evident, putem oferi oricând soluţii absurde. Şi iarăşi, 
oricând, dacă nu ai de-a face cu o brută, câteva lacrimi pun 
punct unei discuţii în care nu ai argumente. 

Doamna Cerchez încremeni: 

— Nu-mi vorbi aşa, Dimitrie... Nu merit. Înţelege-mă, 
sunt în braţele tale şi ştiu că Verneasca se uită la mine. Mă 
săruţi şi îi văd rânjetul... Îmi închei corsajul şi degetele nu 
sunt ale mele. Îi simt pe piele mâinile ei, ca nişte libărci... 
Înfiorător! 

— Am crezut că am terminat odată pentru totdeauna cu 
această ordură. Poimâine pleacă definitiv din târg. Ce mai 


vrei? 

— Nu ştiu... Nimic, suspină doamna Cerchez. 

Iritat, generalul îşi aprinse o ţigaretă. Continuă pe acelaşi 
ton: 

— Propune tu o altă soluţie. Spune-mi tu o gazdă unde ne 
putem vedea. O gazdă discretă, fără vecini şi unde să nu te 
ajungă labele căzăturii! 

— O să găsim... Trebuie să găsim. 

— Îţi stau la dispoziţie. 

N-o mai ţinea pe după umeri şi fără să-l privească, din 
scrâşnetul cizmelor pe zăpada îngheţată, doamna Cerchez 
îşi dădu seama cât este de nervos. 

— Dimitrie, şopti. 

Generalul nu răspunse şi femeia îl chemă iar: 

— Dimitrie... 

— Ascult. 

Alexandrina Cerchez îşi ridică ochii umezi: 

— Îţi dai seama că noi doi nu ne mai putem întâlni fără să 
ne certăm? Spui că mă iubeşti... 

— Imens, chiar şi atunci când eşti absurdă. 

O răsuci brusc spre el şi o sărută până simţi că trupul 
suplu cedează, gata să se prăbuşească. 

— De ce mă chinuieşti, dragul meu? 

Dabija oftă dând din cap: 

— Logica femeilor, Dumnezeule! De o săptămână aştept 
să te văd, să te îmbrăţişez, să te iubesc, iar tu îmi oferi un 
picnic printre ruine şi iceberguri. În sfârşit, asta este... Data 
viitoare poate că am să fiu mai norocos. Mi-ai scris că 
trebuie să-mi comunici ceva... 

Alexandrina suspină şi îşi muşcă buzele: 

— Nu cred că acum pot să-ţi mai spun... Ai dreptate, sunt 
absurdă. Şi locul ăsta e absurd... Altă dată... 

Dabija o zgâlţăi uşor şi gluga îi alunecă de pe buclele 
ridicate în creştetul capului. 

— Dumnezeule! şopti înfiorat, cât poţi fi de frumoasă! 
Hai, fetiţa mea, spune-mi despre ce este vorba. 


— Nu, nu acum. 

— Hotărât, vrei să te bat. 

Doamna Cerchez închise ochii: 

— Sunt însărcinată. 

Dabija simţi că-i vine ameţeală. Se bâlbăi: 

— E... al meu? 

Doamna Cerchez dădu din cap şi în clipa următoare simţi 
că zboară. Generalul o ţinea în braţe şi o învârtea ca pe un 
copil scoțând chiote de iodler. Când îi dădu drumul, începu 
să o sărute sălbatic. Faţa, mâinile, gulerul de blană, ochii şi 
doamna Cerchez simţi că plânge. 

— Dragul meu, şopti tulburată. 

Generalul, râzând printre lacrimi, îşi şterse obrazul cu 
batista. 

— N-am mai plâns de la cincisprezece ani, când din cauza 
unei pedepse nu mi s-a îngăduit să particip la parada de 
primăvară organizată de prinţul Karl... Sandra, zâna mea... 
Scufiţa mea Roşie... Sunt cel mai fericit soldat din... din tot 
războiul ăsta afurisit! 

Se lăsă în genunchi şi-i îmbrăţişă picioarele. 
Impresionată, Alexandrina îi dezmierdă părul de pe ceafă: 

— Dacă vrei... Dacă ţii foarte mult... putem trece pe la 
tine. Cred că nu-i prea târziu. 


La al treilea Armagnac, ochii generalului străluceau. Era 
doar în cămaşă, adânc descheiată la piept, râdea tot timpul 
şi bucuria îl făcea să pară extrem de tânăr. 

Alexandrina îi surâdea maternă, cu aerul acela specific al 
femeilor îndrăgostite, mişcate de puştismele iubitului. 

— Arâţi ca un băieţaş. 

— Chiar aşa mă simt. 

— Spune-mi... Ce se va întâmpla dacă războiul nu se va 
termina înainte ca eu să nasc copilul? 

Generalul îi întinse paharul: 

— Avem timp să ne gândim la toate. Un lucru e sigur: 
copilul acesta e al meu, şi numai al meu, şi nu voi îngădui 


nici o secundă să poarte alt nume. Pe... Cerchez l-ai 
informat? 

Ochii femeii se dilatară de stupefacţie: 

— Eşti nebun? Cum să-i spun? 

Dabija reteză aerul cu palma 

— Trebuie neapărat s-o faci. O femeie în situaţia ta 
trebuie îngrijită, menajată, dorlotată, ferită de necazuri. 

— Dimitrie, eşti beat? Să-i pretind soţului meu să mă 
dorloteze pentru că am rămas grea cu alt bărbat? [i-ai 
rătăcit simţul comun? 

— De ce nu? Este un act de umanitarism. 

— Mă faci să-mi pierd minţile! Cum vine asta? lorgule, 
adu-mi ceaiul la pat, căci port în pântece pruncul lui Dabija. 

— Foarte normal. Când un bărbat şi o femeie trăiesc 
împreună, e mai mult decât natural să se anvizajeze 
posibilitatea unei sarcini. Sau poate că Cerchez mai crede 
în basmul cu barza. 

— Nu fi caraghios! Iorgu habar n-are că eşti amantul 
meu. 

— Ce?! 

— Nu ştie. De unde să ştie, dacă i-ai închis gura Aristiţei? 

Instinctiv îşi coborâse pleoapele. Îi plătise a doua oară 
birul, fără ştiinţa generalului. 

— Ţi-ai închipuit că m-am apucat să-i fac mărturisiri? 

Chipul lui Dabija deveni brusc serios: 

— Bărbatul tău ştie tot, Sandra. Făcu o pauză: l-am spus 
eu. 

Doamna Cerchez păli. Întrebă îngrozită: 

— I-ai spus tu?! 

— Da, aşa mi s-a părut cinstit. Nu suport minciuna, iubita 
mea, iar mai devreme sau mai târziu, tot trebuia să afle ce 
se întâmplă cu noi. Am preferat s-o fac imediat pentru a te 
putea apăra împreună de manevrele Verneascăi sau altora 
din specie. Ce mă surprinde este că nu ţi-a relatat discuţia 
noastră. Foarte interesant... 

Ochii femeii scoteau fulgere. Gemu: 


— E un sfânt. Iar tu... tu... 

Generalul îi astupă gura cu palma. 

— Nu, Sandra! Stăpâneşte-te! Nu spune lucruri peste 
care nu se mai poate trece... lartă-mă dacă te-am supărat, 
am fost mânat de cele mai splendide intenţii. Da! Muşcă- 
mă! Loveşte-mă, dar nu pune ireparabilul între noi! 

Îi simţea dinţii opintind să-i sfârtece palma, pumnul mic îi 
izbea bezmetic umerii şi spinarea. 

Dabija repeta mecanic: 

— Calm, Sandra... Calm... 

Brusc, doamna Cerchez i se desprinse din braţe şi se 
azvârli pe canapea plângând cu hohote. Generalul privi 
câteva clipe trupul zbuciumat de convulsii. Vru s-o ia în 
braţe dar se răzgândi. Simţea instinctiv că în clipele acelea 
femeia nu i-ar fi putut suporta dezmierdările. Mâna şiroia 
de sânge şi generalul îşi turnă peste rană, la lavabou, tot 
conţinutul sticlei de coniac. Improviză un pansament din 
batistă, ţinând între dinţi unul din capete, apoi se aşeză pe 
fotoliu aşteptând-o pe doamna Cerchez să se liniştească. 
Când ridică într-un târziu capul, Dabija fu impresionat de 
durerea şi disperarea care-i răvăşeau chipul. Fără să-i 
arunce o singură privire, Alexandrina începu să-şi 
rânduiască ţinuta. Generalul încercă să-i prindă mâinile: 

— lartă-mă. 

Doamna Cerchez îl privi cu ochi din care tot ceea ce 
fusese cu câteva minute înainte doar fericire, duioşie şi 
dragoste se alungase, lăsând un pustiu plin de deznădejde. 
Ochi goi, uscați. 

— lartă-mă, Sandra. 

— Niciodată. 


Biletul Nataliei îi parveni spre seară. Lua cina ca de 
obicei într-un birt modest de pe Calea Moşilor şi 


cârciumarul, nea Gică, afişând un aer conspirativ, i-l lăsase 
pe colţul mesei. 

— Îl ţin de ieri! N-aţi trecut pe la noi şi nu ştiam unde să 
vă găsesc. 

Roman învârti circumspect plicul între degete ca pe o 
carte de joc. Împinse farfuria, interesându-se: 

— Cine zici că ţi l-a lăsat? 

Nea Gică săltă din umeri: 

— Nu prea am luat aminte. Un tinerel... După straie 
părea slujbaş mărunt de canţelarie... 

Rândurile fuseseră grifonate în grabă, cu un scris 
dezordonat. 


Vino neapărat să mă vezi. Stau la Maruka Dobrotă, pe 
Puţul cu Apă Rece. Raul e bolnav. Natalia. 


Oscilând între mânie şi îngrijorare, colonelul azvârli 
câţiva lei pe masă şi renunţă să mănânce. Drumul i se păru 
nesfârşit. Pe măsură ce se apropia de locuinţa Marukăi, 
simţea cum furia, o furie nimicitoare, îi cuprindea făptura 
până la cea din urmă fibră. 

„Îmi vine s-o strâng de gât! Cretina! Mi-a făgăduit în mod 
ferm că pleacă...“ 

Stabiliseră de comun acord, încă la sfârşitul lui 
noiembrie, atunci când ocuparea Bucureştilor de către 
Mackensen devenise iminentă pentru oricine, că avea să se 
refugieze împreună cu băiatul în Moldova 

„Aşa a fost întotdeauna!“ bolborosi cu glas tare şi un 
trecător întoarse capul surprins. Roman salută reflex, 
grăbind pasul. „Încăpăţânată, mincinoasă, tembelă şi cu 
idei...“ 

Se separaseră de doisprezece ani şi, deşi Natalia se 
recăsătorise între timp, continuau să păstreze relaţii 
aproximativ camaradereşti. Evident, la mijloc se afla în 
primul rând Raul, astăzi adolescent de paisprezece ani, şi 
apoi, considera Roman, aşa e civilizat. „Mi se pare absurd 


să nu felicit de Crăciun o femeie despre care cândva am 
ştiut cum arată în camizol şi ce model de soutient-gorge 
preferă.“ Din pricina vieţii dezordonate a lui Roman, băiatul 
rămăsese la Natalia şi, după câte putuse constata, se simţea 
foarte mulţumit. În realitate, Silvan, soţul Nataliei, maior de 
cavalerie, era un bărbat cumsecade care nu pretindea 
decât ca nevastă-sa să-l accepte în preajma ei. Din 
nefericire, se prăpădise cu doi ani înainte de izbucnirea 
războiului, într-un accident stupid. După moartea lui, 
Roman devenise mai atent cu Natalia, o frecventa mai des, 
punându-i la dispoziţie serviciile sale. Compasiunea pentru 
o femeie rămasă singură şi grija pentru copil fuseseră însă 
interpretate greşit de Natalia care încercase o împăcare. 
Elegant dar ferm, Roman o făcuse să înţeleagă esenţa unui 
bătrân proverb englezesc: nu-i deştept ăla care greşeşte de 
două ori... 

Încă de la începutul toamnei, colonelul insistase ca 
Natalia să ia băiatul şi să plece la Iaşi. 

— Îi cunosc pe teutoni... Nişte sălbatici, îşi educă din 
leagăn pruncii ca pe nişte canibali. Crede-mă, nu-i o 
societate indicată pentru o femeie singură cu un copil. 

— Exagerezi... L-am cunoscut odinioară pe căpitanul 
Schlieffen de la ambasada germană şi te asigur că n-am 
întâlnit încă un bărbat mai fermecător şi mai devotat. 

Roman rânjise: 

— L-ai cunoscut în vreme ce schiţa pe pardoseala de 
marmură a salonului de dans doi paşi de gavotă şi trei de 
menuet. Mi-ar plăcea să-l vezi când scoate sabia. 

— Nu toţi bărbaţii sunt brutali, replicase Natalia 
privindu-l cu tâlc. 

„Măcar de-aş fi cârpit-o o singură dată!“ reflectase 
colonelul, dar îşi ţinuse gura. N-avea sens s-o aţâţe. 

— Hai să nu ne certăm. Ia te rog băiatul şi îmbarcă-te. 
Am să fiu şi eu mult mai liniştit. 

— Nu crezi că eşti egoist? Vasăzică să mă trambalez în 
condiţii mizerabile spre un oraş unde totul mi-este complet 


străin, numai ca tu să te simţi bine... 

Până la urmă însă o convinsese, sau aşa i se păruse. 

Strada era liniştită şi, după o scurtă investigare a 
împrejurimilor, Roman se hotări să intre în curte. Se vedea 
lumină la două ferestre - cele de la iatacul Marukăi şi din 
sufrageria mică. Cunoştea bine casa căci Dobroteasa, altă 
nebună, căsătorită cu un chefliu notoriu, dădea pe vremuri 
petreceri de pomină, încercând să-l lege de prispă pe 
bărbatu-său. Izbutise cât ăla care făcea borţi cu degetul în 
apă. 

Înainte de a bate în uşă, avu un moment de ezitare. La 
prima vedere, nimic nu părea suspect. Natalia locuia la 
Maruka, prietena ei din copilărie, simțindu-se probabil mult 
prea singură în casa enormă de la Domenii. Nici faptul că 
ştiuse unde să-i adreseze biletul nu era surprinzător. Când 
se despărţiseră, o avertizase ca toate mesagiile să i le 
expedieze la bodega lui Gică unde trecea cel puţin o dată la 
două-trei zile... Nici boala lui Raul nu era o noutate. La zece 
ani contractase o scarlatină şi de atunci se şubrezise... 

Ciocăni scurt în panoul de sticlă mată, protejată de 
arabescuri din fier forjat. 

„Dacă-i o cursă, m-am ars.“ 


Urcă în goană treptele care duceau în holul pretenţios 
mobilat în stilul anilor 1880, cu un uriaş tavan de sticlă. 
Slujnica bătrână îl urma anevoie. 

— Unde-s doamnele? se interesă Roman. 

Simţi dintr-o dată, în mod nedesluşit, că se află în 
primejdie. În holul sufocat de oglinzi, draperii, armuri şi 
plante de interior, ardea o singură aplică, zvârlind o lumină 
vătuită. Cedând primului impuls, colonelul se răsuci pe 
picioare şi se precipită pe scări. 

Din spatele cuierelor-pom, încărcate cu paltoane grele, 
îmblănite care străjuiau intrarea, se iviră doi bărbaţi cu 
pistoalele în mână. 

— Fără prostii, domnule colonel! Avem ordin să tragem. 


Roman se uită peste umăr. Desprinzându-se din umbra 
armurilor, alte patru siluete îi ţineau spatele. Pocni din 
degete şi zâmbi. 

— E clar, domnilor, aţi câştigat. 


19 


Către ceasurile 10 seara, Dobre cojocarul auzi 
zgrepţănat în geamul de la bucătărie. Se uită reflex la 
ceasornicul CFR care ticăia pe poliţă şi ridică mirat din 
sprâncene. Micşoră flacăra opaiţului şi se apropie de 
fereastră. Anton îi făcea semne să se grăbească, pradă unei 
agitaţii neobişnuite. 

— Nea Fane, gâfâi, l-au găbuit. 

Deşi ghicise imediat despre cine e vorba, Dobre insistă: 

— Pe cine, mă? 

— Pe cine?! Pe Roman, dracu' să-l ia! Nu-s nici două 
ceasuri. 

Se plimba furios prin bucătăria mică înconjurând la 
nesfârşit masa, incapabil să se oprească. 

— Ci stai locului, că mă ameţeşti! 

Anton nu-l ascultă. Perora şi pe fruntea asudată şuviţele 
de păr se lipiseră, ca pomădate. 

— Cu lumânarea şi-a căutat-o, domnule! Cu lumânarea şi 
cu farul în plină zi. L-au încolţit! Eram doar patru inşi, ei 
paisprezece, n-am putut face nimic. Din prima clipă am ştiut 
că opintim de pomană. Când omul îşi pune singur juvăţul de 
gât, proşti ăia care-l ţin de mână. 

— Nu pricep nimic, Antoane! Vorbeşte limpede, fără să le 
bălmăjeşti. Cum l-au prins? 

— Ca pe un clonţan netrebnic. A mâncat la birtul ăla, din 
Moşilor, şi pe urmă a luat-o valvârtej la vale, a ţinut-o într-o 
goană până la Puţul cu Apă Rece. După pas, mi-am dat 
seama că-i mânios Bistriţă... 


— Şi? 

— A intrat într-o hudubaie boierească iar noi am rămas 
ca de obicei, de caraulă. Nu trec cincisprezece minute şi 
vedem o berlină cât o corabie că opreşte. Au coborât opt 
nemți în uniforme, înarmaţi până în chipie. Au dat năvală în 
casă şi am înţeles că de data asta i s-a înfundat, dar am 
rămas să vedem ce se întâmplă. Noi, nea Fane, nu puteam 
face nimic. 

— Ştiu. Zi mai departe. 

Anton făcu un gest de lehamite: 

— Ce să mai zic! Când au ieşit din casă, erau paişpe. 
Paişpe inşi pe un singur om, cât o fi el de colonelul Roman! 
Cred că nici el n-a încercat nimic. 

— Fără doar şi poate... Pricep dară că şase l-au priponit 
înăuntru şi tot s-au temut să le scapă. De-aia i-au chemat pe 
ăilalţi. E rău, Antoane. Cum se poate mai rău... 

— Eu zic că-i bine? Noi n-avem nici o vină... 

— A cui e locuinţa? 

— A unuia, Dobrotă. S-a refugiat cu nevastă-sa în 
Moldova şi casa a rămas pe o slujnică bătrână. Mi-a spus un 
moşneag din vecini. 

— Ştii unde l-au dus? 

Anton râse amar: 

— Mi s-a îmbolnăvit şoferul de la automobilă. Cum să te 
ţii după ei, nea Fane? 

— Ai dreptate... Aşa e... Am întrebat ca prostul... 

Rupse o margine de gazetă şi îşi răsuci o ţigară groasă. 
Se uita la Anton fără să-l vadă, cu gândul în altă parte: 

— Trebuie să aflăm cu orice chip unde l-au depus. 

— Asta-i lesne. Dar după aia? Ce facem după aia? 

Cojocarul îl cercetă lung şi începu să râdă încetişor. 

— Bag de seamă că ţi-a devenit drag... 

Pomeţii lui Anton se aprinseră. 

— Îmi pare rău de vremea prăpădită zadarnic. 

— Oare? 


— La ce mă iscodeşti, nea Fane? Ştim toţi cine-i Roman şi 
ce preţ are, că nu de coada prepeliţei s-a hotărât că trebuie 
ocrotit. 

— Mda, aşa o fi... Mie mi s-a părut însă că ai pus şi oleacă 
de suflet în trebuşoara asta. 

Tânărul îşi cobori privirea pe faţa de masă cu floricele 
verzui. În scrumieră - scoică ştirbită la margine - fumega 
ţigara cojocarului. Recunoscu cu jumătate de glas: 

— Poate că am pus, nea Fane. Eu şi Roman nu suntem din 
aceeaşi lume şi vorbim fiecare altă limbă. Mi-au plăcut însă 
totdeauna bărbaţii adevăraţi, tocmai pentru că eu nu m-am 
socotit unul dintre ei. Sunt bicisnic la trup şi nici tărie mare 
de cuget n-am, îmi dau lacrimile din te miri ce... Când citesc 
o carte, mă uit la o floare sau văd cerşetor schilod la poartă 
de biserică... Roman, cât e de zurliu şi nechibzuit, are 
vână... Cum o dregem, nea Fane? 

— Nu ştiu, băiete... Ştiu doar că trebuie musai slobozit. 


Coana Aristiţa Verneasca îl aştepta pe lumină mică 
picotind în jilţ alături de o stacană de ceai stropită din 
belşug cu rom. Uriaşă, părând că nici nu respiră, avea ceva 
monstruos în nemişcarea ei. Semăna cu un idol hidos din 
ţara lui Soare-Răsare, una din zeitățile acelea malefice 
cărora ochii bridaţi le aprind beţişoare de tămâie şi ambră, 
împodobindu-le cu straie din hârtie roşie spre a le îmbuna 
cugetul şi a le abate mâniile pe cât de capricioase, pe atât 
de aprige. 

Lăsase uşile încuiate doar din clanţă şi când auzi paşii lui 
Mareş în curte răcni un „pofteşte!“, care făcu să zăngăne 
ciucuraşii de cleştar ai unui sfeşnic vienez. Căută apoi 
reazăm bun braţelor între două vrafuri de perne, căci jilţul, 
ologit de ani, se afla ciung pe o parte. Ca toţi bătrânii, îşi 
simţea mâinile prea grele şi se împlineau poate treizeci de 


ani de când toate veşmintele Verneascăi erau prevăzute cu 
buzunări adânci. 

Domnul Mareş mormăi ceva ce aducea a bună seara. 
Bătrâna îl cântări scurt, fără să se clintească: 

— Leapădă-ţi cuşma şi giubeaua. 

— Hm! făcu Mareş căutând din ochi soba. Nu-i prea cald 
la dumneavoastră. 

— Îi miez de Făurar şi nu moţul lui Cuptor. Credeai că vii 
la cules de abricoase? 

Mareş săltă din umeri şi îşi descheie nasturii fără să se 
dezbrace însă. Nemaiaşteptând să fie poftit, se aşeză pe un 
scaun cu spinarea rotunjită, zicându-şi că femeia aceasta 
este incapabilă să sloboadă o singură vorbă care să nu fie 
dezagreabilă şi răstită. 

— Cum crezi, spuse coana Aristiţa, urmărindu-l cu coada 
ochiului ca să nu răsucească gâtul. O să ai de adăstat şi 
oalele te-or stânjeni. 

Negustorul o cercetă surprins. Încercă să zâmbească: 

— Dacă nu trebuie să trag la galere... 

— Acolo ajungi dumneatale singur, fără povaţa mea. 

Mareş personal nu se dădea în vânt după profeţiile 
lugubre şi, un pic superstiţios, atinse ca din întâmplare 
piciorul de lemn al scaunului. 

— Doamnă Vernescu, declară consultându-şi mâinile, aş 
prefera să intraţi imediat în subiect. Mai sunt doar două 
ceasuri până la miezul nopţii iar eu am încă probleme de 
rezolvat. 

Cuprinsă brusc de un acces, bătrâna începu să tuşească. 
Era ceva oribil, se congestionase până la vânăt şi, înecată, 
părea gata să-şi dea duhul. Întinse mâna după paharul cu 
apă şi abia după aceea îşi drese grumajii scuipând în 
batistă. Oripilat, Mareş întoarse ochii. Încercă să-şi reprime 
greaţa, respirând de câteva ori adânc. 

— Iar te grăbeşti, fătul meu? Pe vremea mea, oamenii nu 
se zoreau atât şi trăiau mai bine şi mai mult. Îţi spune 
Verneasca azi o vorbă căreia, dacă apuci cumva anii mei şi 


nu eşti neghiob din cale afară, ai să-i prinzi tâlcul. Cu cât ţi- 
ai ajuns țelul mai degrab', cu tot atâta ai scurtat drumul 
spre morticică. Viaţa, după cum îi scris fiecăruia, cuprinde 
mai multe răspântii: două, nouă sau nouăzeci şi nouă. Aşa, 
ca nişte gări... Le mistui zornic, zornic ajungi la liman. Ţine 
minte: ăla de a pus degetul pe lună, îi mai aproape de 
Dumnezeu. 

—  Stimată doamnă, o întrerupse Mareş pe care 
cugetările bătrânei aflate pesemne în dispoziţie filosofică îl 
interesau foarte puţin, învăţăturile dumneavoastră îmi sunt 
infinit de preţioase şi v-aş fi recunoscător dacă într-o zi veţi 
găsi timp să-mi împărtăşiţi din această experienţă pe care o 
presimt extrem de bogată. Nu cred însă că astăzi ar fi un 
moment foarte favorabil... 

— Palavre! Dar pesemne că eu m-am boccelit rău, de 
vreme ce am început a risipi înţelepciune în tot cotlonul, 
unde câinii stau în trei picioare... 

Mareş îşi zise că observaţia bătrânei nu e din cele mai 
amabile dar se abţinu să facă vreo remarcă. N-avea sens s-o 
înfurie acum, când părea hotărâtă să-şi descopere cărţile. 

— Ca să pricepi, începu coana Aristiţa, cum vom izbuti să- 
| dovedim pe scumpul meu nepot, de trebuinţă, 
negustorule, este să-ţi fac unele desluşiri. Casa aceasta, în 
care ne aflăm, a fost ridicată de stră-stră-străbunelul meu 
dinspre mamă, vornicul Andrieş, acum o sută şaptezeci de 
ani, când Moldova era împărăţită de grecoteiul cela, carele 
a fost mai apoi surghiunit în insula Lemnos, Constantin 
Mavrocordat... 

Mareş oftă exasperat: „Sfinte Doamne! Acum intră în 
istorie...“ Coana Aristiţa îl măsură ironică: 

— N-ai răbdare, negustorule, nici cât taur comunal 
scăpat în cireadă. 

— Ce-ar fi să încercăm să ne cruţăm reciproc, doamnă? 

Coana Aristiţa râse, realmente amuzată: 

— Păi asta şi fac, măi creştine! Îţi cruţ învăţătura săracă. 
Câtă ştiinţă ai dumneatale despre vremurile acelea de 


restrişte şi nesiguranţă când din simplu inc sau moft al 
domnului, ori al turcului, te trezeai scurtat de căpăţână? 

— Mi s-a mai întâmplat să aud câte ceva... 

— Nu o dată, moşii noştri au trebuit în fărâmă de ceas să- 
şi strângă giuvaerurile şi să lepede izbeliştii gospodărie 
chivernisită, părăsind locurile pe cărări tainice. Plecau în 
bejenie, dacă izbuteau, de nu, rămâneau ascunşi cu anii la 
neamuri ori prieteni... Mda... Despre o cărare tainică îţi 
vorbesc eu acuma. 

Mareş îşi îndreptă trupul, cu atenţia încordată. 

— Adică? 

— Adicătelea drum neştiut de vreo şapte-opt sute de 
metri duce din beciurile mele până la ceea ce odinioară a 
fost conacul lui boier Ionică, fratele vornicului Andrieş, mai 
încoace. Pensionatul de domnişoare „Domnița Ruxandra“, 
astăzi Statul-Major al generalului Dabija. Pricepi? 

— Încerc, spuse negustorul care începuse să întrevadă 
tulbure cam pe unde bate Verneasca. 

— Bineînţeles, urmă coana Aristiţa, casele s-au tot 
primenit, s-au schimbat la obraz, dar temeliile! Temeliile au 
rămas aidoma, ca şi drumul ascuns. 

— O secundă, doamnă! Unde duce exact acest gang 
subteran? 

Râsul de codoaşă lăbărţă faţa lată a Verneascăi. 

— Ai început să te aprinzi, cocoşelule? Gangul ăsta, cum 
îi zici dumneatale, duce taman în cabinetul lui Dabija. 

— Perete fals? anticipă Mareş. Imposibil! Nu-mi spuneţi 
că un şef de Stat-Major îşi instalează biroul într-o încăpere 
necontrolată. Un zid măsluit, cât de abil, îl descoperi 
imediat, după sunet. 

— Te grăbeşti ca mireasa la pat, fătul meu. Poteca nu se 
isprăveşte în zid... 

— Dar unde? 

— Pe acoperiş. 

Mareş o privi perplex: 

— Cum vine asta?! 


Bătrâna îşi foi şoldurile satisfăcută. 

— Du-te mâine şi cercetează casa, aşa, de peste drum. Ai 
să vezi că are un fronton mai gros decât se întocmesc 
îndeobşte asemenea bibiluri, dar nimeni n-a luat seama la 
aceasta vreodată. Frontonul ascunde o scăriţă ce se află în 
continuarea galeriei de sub pământ. Urci vreo cinşpe- 
douăzeci de trepte şi dai de un oberlicht iscat chiar în 
tavanul cabinetului. 

Mareş surâse uimit: 

— Încep să cred că Misterele Parisului nu sunt simplă 
născocire... 

— De, negustorule, aşa trăiau bunii noştri sub 
ameninţare de iatagane ori ştreang domnesc. Frontonul l-a 
ridicat fratele lui străbunelu', căci înainte de aceasta, 
gangul se isprăvea cu adevărat dinaintea unui zid calp. 

— Sunteţi încredinţată că de atunci n-au intervenit 
modificări? 

— Niciuna. Unchiu' mare a fost ultimul din neam care a 
stăpânit casa, după aceea a fost vândută pensionatului. 
Directoarea, Aurica Petroviceanu, mi-a fost prietenă şi nu o 
dată ne-am băut cafeluţa în cancelarie. 

— Aha! pricepu Mareş. lar Dabija şi-a instalat biroul în 
fosta cancelarie. 

— Ai zis-o, fătul meu. Mai apăs că de când au venit 
militarii, picior de dulgher, tâmplar ori zidar n-a pătruns în 
şcoală. Am vegheat cu dinadinsul... Ei, ce zici? Te-am poftit 
la halva ori am minţit? 

— Să vedem, spuse Mareş prudent, dar în fond 
impresionat. Să vedem... 

— Ce să mai vezi? Şi dacă mai pofteşti posmagi muieţi - 
ţi-oi da şi cifrăria casei de fier, numai că despre aceasta nu 
ştiu dacă nu cumva au schimbat-o. Aurica avea una 
nemţească, Berthold, cafenie... 

Ca să-şi stăpânească emoția - bătrâna îi oferea un tuyeau 
fantastic, de care era de altfel conştientă - Mareş îşi aprinse 


o ţigaretă. Se interesă pe un ton care se străduia să pară 
neglijent: 

— Ce v-a determinat să mă luaţi pe mine tovarăş în 
această combinaţie? Iniţial, după câte îmi spuneaţi, 
intenţionaţi să vă descurcaţi singură. 

— Am încercat, oftă coana Aristiţa, dar n-am izbutit. Mi-s 
prea bătrână şi bolovănoasă. Ici colo drumu-i hurducat, nu 
mare lucru, oleacă de pământ surpat, mai un pietroi, că de, 
sunt aproape două veacuri de când s-a fost iscodit, dar eu 
nu mai pot opinti. Acum zece ani m-aş fi descurcat singură 
cu o lopată. Pas, deunăzi când am încercat! M-au cuprins 
năduşeala cea rea, gâfâitul, inima mi se zbuciuma a 
nesupunere. Şi-apoi, fiind cât un mal şi ţeapănă, anevoie m- 
aş putea strecura prin sărăcia ceea de oberlicht. 

— Cred că aţi socotit bine. Mă întreb acum dacă mai are 
sens să expediaţi cea de a treia scrisoare doamnei Cerchez. 
De vreme ce voi avea acces nelimitat la documentele 
generalului... 

Bătrâna i-o reteză: 

— Ca' să-ţi fie de folosinţă, cleştele trebuie să aibă doi 
craci. Drumul tainic dimpreună cu mieluşeaua împletesc 
frânghie de nădejde pentru grumazul ghinărarului. 

Ochii, zeamă cleioasă şi tulbure, luceau de o satisfacţie 
diabolică. Înfiorat, Mareş se ridică. 

— Când chibzuieşti să-i dai cep, negustorule? 

— Chiar acum. 

Verneasca dădu din deget. 

— "Ti! Nu acum. Mâine seară, când vii mătăluţă cu 
teşchereaua ticsită... 

— Cât? întrebă Mareş. 

— Cincizeci de mii. 

Negustorul se prefăcu mirat. 

— Hm... Cincizeci de mii... O sumă cochetă. 

— Cochetă pe dracu”! Frăncuţii mi-i aduci în napoleoni de 
aur. Şi mai poftesc şi o hârtioară, două din harţaloagele lui 
nepotu-meu. Rânji: Să am de suvenir... 


Afară, domnul Mareş culese un pumn de zăpadă de pe 
gard şi îşi frecă bine toată faţa. 


Pur şi simplu nu izbutise să se înfrâneze. Iniţial, colonelul 
Hentsch îşi propusese să-l facă pe Roman să petreacă două- 
trei nopţi în celula de la Malmezon şi numai după aceea să-l 
întâlnească, dar fusese incapabil să-şi stăpânească 
nerăbdarea. În consecinţă, la nici două ceasuri după 
arestare, dăduse ordin ca Roman să fie adus sub escortă 
atât de numeroasă, încât acesta începuse să râdă realmente 
amuzat, la Marele Cartier al lui Mackensen. 

Era trecut de miezul nopţii şi pe măsuţa rotundă din 
dreapta biroului Henri Il se aflau o sticlă de Kirsch aproape 
goală, cafetiera secată până la ultima picătură şi o 
scrumieră odioasă de bronz cu un tun Dicke Bertha, cadoul 
personal al lui Krupp, vârfuită de havane stinse la jumătate. 

Roman intră degajat şi surâzător şi, după aer, ai fi zis că 
se crede la club. În ciuda hainelor modeste - surtuc de stofă 
grosolană, cămaşă fără guler şi pantaloni milităreşti vopsiți 
- păstra eleganța greu de definit dar de neconfundat a 
gentilomului, siguranţa caracteristică individului obişnuit să 
nu întrebe pe nimeni ce are de făcut şi care evoluează, 
indiferent de mediu, cu aceeaşi dezinvoltură. 

Unul din trucurile preferate ale lui Hentsch, atunci când 
un adversar în sfârşit prins îi sta la dispoziţie, era să-l fixeze 
vreme de zece, uneori cincisprezece minute, fără să scoată 
un singur cuvânt. Cei mai mulţi cedau acestui examen, o 
privire direcţionată scoțând din fire chiar şi în condiţii 
normale. Cercetă atent fiecare centimetru din chipul lui 
Roman, ochii surâzători în colţul cărora cei patruzeci şi 
cinci de ani înfipseseră un penaj de riduri fine, gura cinică 
şi bărbia pătrată trădând ambiţie, orgoliu nemăsurat şi o 
virilitate ieşită din comun. 


„Prototipul de bărbat după care femeile se dau în vânt... 
Succesul la cucoane şi norocul l-au făcut insolent.“ Îi veni în 
gând incidentul cu Valentina şi se crispă imperceptibil. 
Strânse pumnul fără să-şi dea seama. Roman observă 
mişcarea şi clipi de câteva ori. Îl distra manevra lui 
Hentsch, socotind-o ieftină şi de un gust îndoielnic. În ce-l 
priveşte, putea să stea aşa toată noaptea, nu ardea de dorul 
unei conversații cu neamţul şi mai ştia că acesta va ceda, 
adresându-i primele cuvinte. Un gând năstruşnic îi aprinse 
un licăr sarcastic în privire. Ardea de poftă să-l întrebe cu 
nonşalanţă pe ton de amabilitate mondenă: „Ce mai faceţi?“ 
Se stăpâni. Cel dintâi trebuia să vorbească Hentsch. Acesta, 
ca şi cum ar fi epuizat tot ce avea de constatat, se mişcă în 
fotoliu: 

— Puteţi să luaţi loc. 

— Mulţumesc, surâse Roman aruncând o privire circulară 
în jur. Constată pe un ton neutru: Cam frig la 
dumneavoastră... 

Neamţul şovăi o singură secundă asupra atitudinii pe 
care urma s-o adopte. Rigiditate, aroganță de învingător, 
comportare dură şi grosolană sau conduita elegantă dar 
fermă a biruitorului civilizat. Se decise pentru formula mai 
nuanţată. Roman era o pasăre rară, un adversar de mare 
clasă care în nici un caz nu s-ar fi lăsat impresionat de 
ameninţări şi răcnete. De altfel, Hentsch era prea fin ca să 
guste genul comisar de poliţie de mâna a doua. 

Ochii lui Roman îl cercetau cu maliţie, aluzia la 
temperatura încăperii era transparentă şi neamţul se hotări 
să zâmbească. 

— Da, nu-i prea cald. Noi, germanii, preferăm frigul... 

— Este exact ce mi-am închipuit şi eu. 

Hentsch îşi îngădui o poziţie mai relaxată. Se lăsă pe 
spate ridicând picior peste picior: 

— Dovediţi multă grijă pentru confortul nostru, domnule 
colonel... 


— Nu fac decât să respect sfintele legi ale ospitalităţii, iar 
românii sunt în mod particular gazde primitoare. 

— Îhî... Am constatat şi acest amănunt. Peste tot roze, 
chipuri surâzătoare, mâini întinse... 

— După cum se cuvine să-i întâmpini pe prieteni. 

Hentsch surâse încântat de parcă afirmaţia lui Roman i- 
ar fi produs o mare satisfacţie. 

— Prieteni! Aţi ales termenul cel mai nimerit. Cândva vă 
veţi convinge că nu v-aţi înşelat... 

— În ziua aceea, probabil, vom începe să ne căutăm 
vrăjmaşi... 

— Cred că aceasta ar fi o dovadă de perversitate din 
partea dumneavoastră. Îl privi în faţă: Mă întreb cum de aţi 
căzut într-o capcană atât de naivă? 

Nările colonelului Roman fremătară. Procedase într- 
adevăr ca un începător, însă acţionase sub imperiul mâniei. 
Natalia, femeia aceasta, avusese dintotdeauna darul să-l 
scoată din sărite ca nici o altă făptură din lume. Era 
obişnuit să i se pună totdeauna de-a curmezişul, dintr-un 
spirit de contradicţie cretin, din plăcerea diabolică de a-l 
irita; eventualitatea ca ea să nu fi plecat în Moldova numai 
pentru că el i-o ceruse insistent ar fi fost ceva caracteristic 
pentru felul ei de a fi. Mânia, conjugată cu o mare nelinişte 
- Raul era nefiresc de gingaş şi colonelul se întreba cu 
amărăciune cui se izbise căci şi el şi maică-sa aveau o 
sănătate de fier - îi dăduse brânci într-o capcană grosolană. 
Bineînţeles, ar fi putut trimite un agent care să investigheze 
terenul înaintea lui, dar Roman se împotrivise totdeauna 
sacrificării oamenilor pentru ca el să-şi ferească pielea. 

— În orice caz, constată, aveţi plastografi remarcabili. Vă 
felicit. 

Hentsch respinse cu modestie: 

— A fost o chestiune destul de simplă. Complicaţia a 
constat în a găsi o mostră din scrisul doamnei... S-a 
rezolvat, făcând o vizită în locuinţa pe care, pentru liniştea 
dumneavoastră, vă comunic că a părăsit-o, după 


informaţiile noastre, către sfârşitul toamnei. Tot pentru 
liniştea dumneavoastră adaug că e inutil să vă faceţi 
reproşuri. Mai devreme ori mai târziu, tot aţi fi fost arestat. 
Eraţi încolţit din toate părţile... Se uită lung la colonel şi 
oftă: Mda... Păcat... 

Roman începu să râdă: 

— Aveţi aerul că suferiţi... E la latitudinea dumneavoastră 
să înlăturați cauza care vă produce atâta tristeţe. În ce mă 
priveşte, am oroare să deranjez, nu aştept decât să vă spun 
la revedere. 

— La altceva mă refeream, domnule colonel... E păcat că 
destinul ne-a situat pe poziţii vrăjmaşe. Am fi putut realiza 
foarte multe împreună. Fantezia şi curajul dumneavoastră, 
prudenţa mea, experienţa amândurora... 

— Sunt gata să vă primesc în tabăra noastră. 

Hentsch îl cercetă cu o privire pătrunzătoare: 

— Veţi fi totdeauna incapabil să vă abţineţi de la o replică 
pe care o consideraţi spirituală... Aceasta nu-i o dovadă de 
maturitate. 

— Aş zice că dimpotrivă. Spirituale se dovedesc 
popoarele vechi. Umorul care presupune în ultimă analiză 
un anumit mod, înţelept, păstrând simţul proporţiilor, de a 
privi existenţa, este generat de o amplă experienţă. A face 
haz de necaz nu-i specialitatea neamurilor tinere. lar ceea 
ce-i valabil pentru noroade nu se alterează aplicat la 
individ... 

Hentsch concedă nu prea convins: 

— O teorie interesantă, la care voi mai reflecta... Bine că 
mi-am adus aminte... Doamna Valentina Fulga vă trimite 
salutări. 

Roman zâmbi: 

— Era atât de convinsă că ne vom întâlni? 

— Îi dădusem toate asigurările în acest sens. 

Roman nu comentă. Înţelegea că neamţul nu-i va ierta 
niciodată faptul că-l umilise dinaintea femeii iubite, şi nu-i 
era greu să-şi imagineze cu câtă satisfacţie subterană - 


Hentsch era prea rafinat, prea iscusit pentru a arbora 
drapele, va folosi tonul faptului divers - îi va comunica 
Valentinei arestarea lui. 

— Sunt extrem de impresionat. Transmiteţi-i vă rog 
sărutările mele de mâini. 

— N-am să uit. 

„Sunt în stare s-o pariez şi pe cizmele din picioare“, 
reflectă Roman. Vedea foarte bine scena: Hentsch cu 
havana într-o mână şi paharul în cealaltă, înăbuşindu-şi un 
fals căscat: „Apropo, amicul tău... Exact, Roman... L-am 
cofrat aseară... Ce-ai hotărât cu serata de la familia 
Fabian?...“ 

— Doamna Fulga are multă simpatie pentru 
dumneavoastră şi a apreciat în mod deosebit vizita pe care 
i-aţi făcut-o. A regretat doar că lipsea de acasă. 

— M-am simţit la fel de dezolat. Totul se poate repara 
însă. 

Hentsch clătină încet din cap. 

— Bineînţeles. De fapt, dacă mă gândesc bine, 
dumneavoastră sunteţi de două ori debitor. Doamnei îi 
datoraţi o vizită pe uşa din faţă, nu toată lumea e îndeajuns 
de originală pentru a savura o intrare pe fereastră, mie îmi 
datoraţi nişte documente. 

— Ia te uită!... Îmi închipuiam că doamna Fulga vi le-a 
restituit. 

Neamţul dădu din mână cu dispreţ: 

— Nu despre acelea este vorba. 

— Dar? 

— Natural, tot cu titlu de împrumut, şi tot numai pentru 
douăzeci şi patru de ore, m-ar interesa să consult lista 
agenţilor români care funcţionează pe teritoriul ocupat şi în 
interiorul armatei germane. 

Roman desenă un chip uluit. 

— Habar nu am despre existenţa unor asemenea liste. 

— Puteţi să-mi daţi cuvântul dumneavoastră de onoare? 

— V-ar ajunge? 


Hentsch îl privi scurt şi surâse: 

— Nu. Sincer, nu. Se adânci cu un oftat în fotoliu, 
lăsându-şi trupul să alunece. Păcat, domnule colonel... Mare 
păcat. 

— Sunt întru totul alături de dumneavoastră. 

— Vă gândiţi la liste! 

— Natural. 

Neamţul surâse cu tristeţe: 

— Eu mă gândeam la colonelul Roman... Păcat că trebuie 
să muriţi. 

— Într-adevăr, mare păcat... 

— Nu-i aşa? 

Roman arboră la rândul lui un aer cernit: 

— „că voi fi din nou silit să vă dezamăgesc. Încerc de 
mult să vă ofer o cât de mică satisfacţie, dar cerul se opune. 

— Am impresia că de astă dată şi-a dat avizul. Vedeţi, 
domnule colonel, ca individ reprezentaţi captura noastră 
cea mai importantă. S-a cheltuit mult, prea mult ca timp, 
bani şi energie, faţă de cât ne era îngăduit s-o facem pentru 
o singură persoană, ne-aţi adus prea multe şi mari 
prejudicii atât pe front cât şi în spatele lui ca să vă mai 
puteţi amăgi în legătură cu soarta dumneavoastră. Aţi 
izbutit să-mi enervaţi atât de bine ostaşii şi mai cu seamă 
ofiţerii, încât nu cred că s-ar găsi un singur „bosh“ care să 
nu vă scalpeze cu plăcere înainte de a vă pune la zid. În 
aceste condiţii, presupuneţi că aţi mai avea vreo şansă, cât 
de firavă, dinaintea Tribunalului Militar? 

Roman scutură din cap ca un copil. 

— Niciuna. 

— Vă închipuiţi desigur că glumesc. În fond, sunt nespus 
de mâhnit. Ca om vă apreciez enorm şi am regretat 
totdeauna că acum cincisprezece ani aţi refuzat să 
colaboraţi cu noi. Aş trece însă, peste toate, la urma urmei 
moartea este un fenomen inevitabil, se iveşte cu paşi de 
pisică la primul ori al şaptelea colţ de stradă, iar noi, 


junkerii, ne-am deprins încă de pe băncile şcolii să n-o 
temem, s-o socotim doar o vacanţă... 

— Mie-mi spuneţi? râse Roman. Biciclete, coşuleţe cu 
mâncare şi un acordeon. 

Hentsch îşi ţuguie buzele: „Incorigibil“”. Urmă cu acelaşi 
ton blajin, cumva sfătos: 

— Există un alt amănunt care mă indispune profund. În 
ce mă priveşte, n-am fost niciodată de acord cu metodele 
poliţiei militare, în mâinile căreia vă aflaţi de fapt acum. 
Oamenii aceştia îşi fac o virtute din a fi brutali, o 
comportare civilizată nu prezintă în ochii lor decât o dovadă 
de inadmisibilă slăbiciune. Cunosc un singur caz când un 
individ vinovat de crime grave împotriva imperiului - şi am 
impresia că aceasta este eticheta care va figura pe dosarul 
dumneavoastră - a reuşit să se eschiveze de la un 
tratament barbar. 

— S-a aruncat probabil pe fereastră. 

În privire îi stăruia aceeaşi lumină batjocoritoare. Îl 
asculta pe neamţ şi dintr-o dată înţelese ce îl izbise de la 
început în felul lui de a vorbi. Glasul, modulaţiile insinuante 
aduceau cu sâsâitul şarpelui. 

— Aţi ghicit. Omul s-a sinucis, nu contează modalitatea, şi 
înşişi anchetatorii lui au căzut de acord că fusese de fapt un 
norocos. 

— Interesant, surâse Roman, îngăduindu-şi o poziţie mai 
relaxată. Mă sfătuiţi în acest sens? 

Hentsch îi întinse cutia cu ţigări de foi. Roman aprinse 
trabucul, acceptă şi un pahar de Kirsch, dintr-o sticlă 
neîncepută pe care neamţul o scoase din bibliotecă. 

„Mişcarea de învăluire“, îşi zise ridicând paharul o dată 
cu Hentsch. 

— Vă admir calmul, domnule colonel, dar mă întreb pe ce 
anume mizaţi. Oricum, această miză trebuie să fie de bronz, 
căci nu cunosc pe nimeni care odată prins să iasă din 
beciurile poliţiei militare, decât pentru a se lăsa fotografiat 
de plutonul de execuţie. 


Roman râse încetişor: 

— Să zicem că eu sunt un bărbat cu şansă. Şansă în 
accepțiunea mea, şi care nu are nimic de-a face cu un zbor 
îndrăzneţ pe fereastra unei celule. 

— Şansă! V-aţi gândit vreodată că şi aceasta este o 
materie perisabilă? 

— Reflectez foarte puţin la probleme de natură să-mi 
strice dispoziţia. 

— Procedaţi înţelept. Ce ar putea interveni acum în 
favoarea dumneavoastră? 

— Multe, foarte multe. De pildă, să faceţi în clipa aceasta 
un infarct. Cred că situaţia m-ar avantaja de minune. Mi-aş 
permite să vă împrumut pistolul... 

Hentsch se miră: 

— Care pistol? 

— Din sertarul care se află în dreapta dumneavoastră. 

— Sunteţi fachir? Nu se vede nimic de acolo de unde vă 
aflaţi. 

— Doar că vă înverşunaţi să ţineţi deschis sertarul, deşi 
vă incomodează la fiecare mişcare. Cel mai simplu era să-l 
împingeţi, şi să vă folosiţi comod de mâna dreaptă. 

— Deci aţi pune mâna pe pistol. Şi mai departe? 

Roman începu să râdă. 

— O, mai departe, ar fi extrem de simplu! Afară, pe 
coridor, nu aşteaptă ordinele dumneavoastră decât un 
singur feldwebel. 

— De unde ştiţi? 

Colonelul Roman luă o înghiţitură de alcool şi inhală 
adânc fumul havanei. O făcea o dată la zece fumuri. 

— Uşa este de lemn, relativ subţire, şi aţi omis să trageţi 
draperia. Dacă erau doi sau mai mulţi paznici, ar fi fost 
imposibil să nu vorbească între ei. Măcar câteva cuvinte, în 
şoaptă. Nu se aude absolut nimic de o oră şi vă asigur că 
am 0 ureche bună. Să continuăm? 

— Nu, spuse Hentsch. De altfel, ipoteza e absurdă, căci 
niciodată nu m-am simţit mai bine. 


Scoase pistolul, îl puse pe genunchi şi închise sertarul. Îi 
explică lui Roman care începuse să râdă: 

— Mă simt excelent, dar s-ar putea ca la un moment dat 
dumneavoastră să aveţi o influenţă nefastă asupra sănătăţii 
mele... Vorbeam deci despre şansă... În ce alt mod s-ar mai 
putea manifesta? 

— Să zicem că trupele române împreună cu aliaţii lor ar 
elibera Bucureştiul în următoarele câteva zile... 

Hentsch râse ostentativ: 

— Aceasta este ipoteza cea mai caraghioasă, domnule 
colonel. Scuzaţi-mă, dar vă credeam un om realist. 

— Aşa şi sunt. 

— Ştiţi bine că Antanta a pierdut războiul. Niciodată nu s- 
a aflat într-o situaţie mai critică. 

— Antanta încă nu şi-a arătat toate cărţile... 

— Cărţile au fost tăiate şi împărţite de mult, domnule 
colonel. Şi dacă vă puneţi nădejdea în americani, crescătorii 
aceia de vaci şi cai sălbatici... 

— Hunii erau un neam de păstori, şi dacă nu mă înşel au 
zgâlţâit zdravăn Imperiul Roman ajungând până în Galia. 
Iar din amintirile mele, englezii au o slăbiciune pentru oi şi 
în acelaşi timp cel mai puternic imperiu al istoriei 
contemporane. 

— Nu-l vor mai avea... Permiteţi-mi să vă mai torn! 

Roman puse paharul pe masă. Surâdea cu ochii la lichidul 
care părea violaceu din pricina cristalului colorat. Rosti 
încet, pe gânduri: 

— În şcolile dumneavoastră militare se face mult caz de 
ceea ce consideraţi drept mari oşteni ai lumii: Hannibal, 
Caesar, Gustav Adolf, Turenne, Eugen şi Friedrich! Oare 
experienţa lor nu v-a învăţat nimic? 

Neamţul ripostă sec. 

— Doar ceea ce merită învăţat. Domnule colonel, nu 
încercaţi să vă amăgiţi. Cel mai talentat şi viteaz general, 
admițând că Antanta ar avea un asemenea personaj la 
dispoziţie, caci până acum a demonstrat din plin contrariul, 


devine neputincios în faţa unei artilerii grele bine puse la 
punct, a unui armament nou şi eficace, pe care el însuşi nu-l 
posedă. Cu o singură mitralieră, Carol Martel, Cezar, de 
Medici, Barbarosa sau Ştefan cel Mare al dumneavoastră ar 
fi fost stăpânii lumii. Aţi pierdut războiul şi trebuie să 
acceptaţi cu inteligenţă această situaţie. 

Roman îşi frecă bărbia puternică, cercetându-l printre 
gene. 

— Aveţi vreo idee? 

— Vreau să fiu onest, spuse Hentsch mângâind maşinal 
patul pistolului. Aţi ratat definitiv ocazia de a face parte din 
tabăra biruitorilor. Încercaţi, cel puţin, să evadați din cea a 
învinşilor... 

— Cum vedeţi dumneavoastră această chestiune, practic? 

— Destinul unui om nu se identifică totdeauna cu cel al 
poporului său. Românii sunt învinşi, dar colonelul Roman ar 
putea repurta o victorie. 

— Care? 

— Aceea de a supravieţui. Nu există izbândă mai mare la 
nivel individual. 

— Înţeleg... Cum sună propunerea dumneavoastră? 

Colonelul Hentsch îşi îngădui o pauză înainte de a 
continua. Ochii catifelii, cu croială orientală, fixau fără să 
clipească obrazul lui Roman. 

— Veţi fi absolvit de pedeapsa capitală, acceptând să ne 
predaţi întreg materialul de care dispune Serviciul 
dumneavoastră de Informaţiuni. 

Roman puse paharul pe masă, exclamând: 

— E ilar! Datorită oficiilor colonelului Verzea l-aţi 
capturat imediat ce aţi ocupat Bucureştii. Îmi cereţi ceea ce 
posedaţi deja. 

— Nu în întregime, iar după cum am avut ocazia să 
constat, aţi reuşit să vă redresaţi în urma acestei lovituri. 

— Serviciul de Informaţiuni se află în momentul de faţă la 
laşi. 

— Dar dumneavoastră aţi rămas şeful lui. 


— Inexact. De altfel, ar fi fost împotriva oricăror reguli 
ale muncii de contrainformaţii ca, păstrând asemenea 
funcţie, să acţionez în teritoriul ocupat. 

— Dumneavoastră sfidaţi orice fel de reguli. Şi datorită 
legendei care vă aurolează, aţi devenit un fel de enfant 
terrible, pe care nimeni nu-l mai contrazice. Găsiţi altceva. 

— Imposibil, atâta vreme cât am de luptat împotriva unor 
idei preconcepute. 

— Hm... Neamţul îşi muşcă uşor muchia degetului 
arătător: Admiţând că aşa stau lucrurile, în ce calitate 
acţionaţi atunci? 

Roman păru surprins de naivitatea întrebării. 

— Dar e foarte clar. În calitate de simplu patriot. 

— Ei bine, în această calitate, predaţi-ne documentele. 

Roman rânji: 

— Am acasă un teanc de facturi neachitate şi cam un 
kilogram de răvaşe amoroase foarte picante. 

Neamţul îşi muşcă buzele: 

— Cred că e în sfârşit momentul să deveniți serios. 
Discutând sub acelaşi semn al francheţii, vă făgăduiesc că, 
odată aflat în posesia materialelor, voi închide dosarul 
dumneavoastră. 

— Vreţi să-mi traduceţi? Aşa, din curiozitate. 

— Adică nu veţi fi deferit justiţiei militare ci veţi fi 
internat, doar pentru siguranţa noastră, într-un lagăr din 
Germania, până la sfârşitul războiului. Îmi închipui că este o 
ofertă generoasă. 

Roman ridică mâinile a neputinţă: 

— Sunt impresionat, dar din nefericire, n-am marfa. 

— Ce ar fi să vă mai gândiţi puţin? 

— Vă repet, nu posed nici măcar o simplă hârtie care să 
vă intereseze. 

— Cum doriţi. 

Hentsch se ridică şi apăsă pe un buton aflat sub tăblia 
măsuţei cu băuturi. 

Feldwebelul se ivi într-o clipă. 


— Ia-l! 

Roman, surâzător, puse paharul pe masă fără să se 
grăbească, stinse la fel de tacticos trabucul. 

— La revedere, domnule colonel. 

Hentsch, dintr-o dată obosit, cu cearcăne negre - „tot are 
ceva cu inima“, gândi Roman - replică uscat: 

— Bănuiesc că nu vom mai avea ocazia să ne vedem. 

— Nu trebuie să fiţi pesimist. Vă promit că după victorie, 
ca să mă revanşez pentru ospitalitatea dumneavoastră, voi 
interveni pe lângă aliaţi să vă trateze cu clemenţă. În ce mă 
priveşte, pot fi găsit în fiecare seară la Elys6e, masa din 
stânga casieriţei... Am onoarea să vă salut. 

Hentsch ridică receptorul. Ceru arestul şi aşteptă câteva 
minute. Un glas lătrat la celălalt capăt al firului i se puse la 
dispoziţie. Colonelul ordonă scurt: 

— Malmezon! Regim numărul trei! 

Îmbrăcă paltonul călduros, îmblănit cu vidră, şi înainte de 
a stinge lumina, luă garoafele dintr-o glastră. Cozile ude le 
şterse în batistă, respirând zgomotos pe nas: 

„Hm! Cabotinul! Violete de Parma... Pentru asta va trebui 
să aştepţi victoria. Victoria noastră, scumpă prietenă, nu a 
lui Roman...“ 


20 


După Zizine, se îmbolnăviră Zoe şi Zinca. Era o răceală 


straşnică, cu simptome ciudate - febră rebelă, cu oscilaţii 
de-a dreptul acrobatice, dureri ascuţite în toate mădularele, 
palpitaţii şi în general o sleire îngrijorătoare - şi 
domnişoarele Algiu se gândeau speriate că probabil 
contractaseră acea gripă spaniolă, necunoscută până 
atunci, şi care, alături de tifos, făcea ravagii în tranşee. 

Doctorul Gheorghieş însă nu auzise încă de asemenea 
prăpăstenie şi nu credea în maladii noi - „moda a sucit 
capetele oamenilor, nu mai au parale pentru straie şi atunci 
născocesc boli“ - altele decât cele învăţate de el acum 
cincizeci de ani la Facultatea de Medicină din Iaşi. Împlinise 
şaptezeci de ani şi avea aspectul clasic al medicului de casă 
care nu prea dă de lucru spiţeriei din târg. Dieta, chinina, 
purgativele şi luatul sângelui constituiau parametrii 
principali ai medicaţiei sale, la care adăuga, ca tratament 
psihologic, comandamentele metodei Cou€. În consecinţă, 
pătrundea în odaia suferindului cu o mină „Copii, vine 10 
Mai! Trăiască!“ şi îşi dăscălea pacienţii să repete încontinuu 
„mi-e bine, mi-e din ce în ce mai bine, mă şi mir cât îmi e de 
bine!...“ 

Conformându-se deci reţetei lui Gheorghieş, surorile 
Algiu înghiţeau cantităţi considerabile de chinină combinată 
cu nişte hapuri misterioase aduse chiar de doctor, 
kilograme de ceai de tei, şi fredonau din zori până-n asfinţit 
refrenele lui Cou€. Le îngrijea Butculescu, îngrozitor de 
sfios şi de neîndemânatic, şi care izbutise în mod miraculos 


să ocolească boala. De teamă să nu se molipsească, Anica 
refuzase orice ajutor dincolo de pragul bucătăriei, 
catadicsind să facă unele oficii în târg şi la farmacie. 

Din pricina lipsei de lemne, se făcea foc în iatacurile 
bătrânelor doar noaptea, iar ziua în salon, unde petreceau 
încotoşmănate, ameţite şi mai mult moţăind ceasuri lungi şi 
grele de boală şi amorţeală. 

De vreo două zile însă, păreau ceva mai vioaie, iar 
Butculescu, teribil de adumbrit de la o vreme, trăi câteva 
clipe de fericire când Zinca, apucând ceaşca de ceai între 
degetele fragile, îi mulţumi cu un surâs tremurat: 

— Ne-aţi scăpat de la moarte, domnule Cicerone. N-am fi 
răzbit niciodată fără dumneavoastră. 

Bătrânul se simţise extrem de mulţumit. În primul rând, 
neobişnuit cu complimentele, orice cuvânt de laudă îl 
cocoţa printre nori şi luceferi, în al doilea, simţea că în 
măsură minimă Chiar, reuşeşte să compenseze caritatea 
domnişoarelor Algiu care-i acordaseră azil. Cu paşi târşiţi, 
îmbrobodit într-un şal scoţian care aparținuse Zoei, ticăit, 
spărgând, vărsând pe jos, dar mereu neobosit şi plin de 
solicitudine, forfotea toată ziua în jurul bătrânelor, cu grijă 
şi devotament de cloşcă. Un singur lucru îl impusese 
hotărât de la început: din casă, nici măcar până în curte, nu 
ieşea în ruptul capului. Îi era frică de Verneasca, iar 
sentimentul atinsese culmi de-a dreptul patologice. Din 
cauza ei, nici nu se putea bucura de-ajuns că boala 
domnişoarelor Algiu evoluează favorabil. Ieri, către seară, o 
văzuse şopocăind la gard cu Anica, iar de dimineaţă fusese 
în pavilionul lui Dabija. 

— Îmi pare rău că trebuie să folosesc astfel de cuvinte, 
suspină Zizine, dar e o femeie odioasă. 

Zinca îşi trase scufiţa peste zulufii cărunţi. Simţea frig la 
urechi. 

— Încerc să ghicesc ce o mai fi punând la cale... Şi nu 
înţeleg de ce Dimitrie n-a schimbat broasca, de vreme ce 
ştie că ea are al doilea rând de chei. 


— S-a gândit probabil, presupuse Butculescu agitat ca 
totdeauna când venea vorba de coana Aristiţa, că nu-şi mai 
are rostul. Mâine, din câte am înţeles, expiră termenul... 

— Mi-e bine, îşi aminti Zizine, mi-e foarte bine! 

Zinca scânci: 

— Mi-e din ce în ce mai bine! 

Zoe adăugă repede, cu apetitul bolnavului care crede 
fanatic în proprietăţile curative ale bulinului ce urmează să- 
l înghită: 

— Mă şi mir cât mi-e de bine... 

— În tinereţea noastră, spuse Zinca, lumea nu era atât de 
urâtă. Papa a fost patruzeci de ani preşedinte de tribunal. 
Uneori, când se simţea bine dispus, ne dădea amănunte 
despre unele procese mai interesante. Avea tot felul de 
speţe... Parcă aşa le spunea, nu? Nu-mi amintesc să ne fi 
povestit vreodată despre un personaj care măcar să se 
apropie de Aristiţa. 

— Chiar aşa, nu-mi amintesc, apăsă Zoe. 

Zizine îşi tamponă nasul cu batista. Şi l-ar fi suflat dar 
acesta era un gest vulgar, mai ales în prezenţa unui domn. 

— Şi totuşi Aristiţa e din lumea noastră, chiar mai 
bătrână... De ce să dăm vina pe tinerii de azi? 

Derutate de argument, Zoe şi Zinca tăcură. Butculescu 
interveni doct: 

— Coana Aristiţa Verneasca este un monstru al naturii. 
lertaţi-mă, vă este rudă, dar nu există nici un epitet care să 
i se potrivească mai bine. 

— Nu ne supărăm, domnule Cicerone, declară Zinca 
oftând. Fiecare cuvânt pe care-l spuneţi exprimă adevărul 
curat. În toate familiile răsare câte o oaie râioasă. 

„Turbată“, îşi zise în gând Butculescu dar nu voia să 
împingă lucrurile prea departe. 

— Este excepţia care confirmă regula, continuă netezind 
franjurile şalului. Oameni răi - ar fi vrut să le spună ticăloşi 
- au trăit în toate timpurile. Luaţi istoria Angliei! 


Debordează de sânge! Amintiţi-vă de Nero, de cei trei 
Borgia, de Metternich... 

Bătrânele îl urmăreau fermecate: „Ce bărbat fin şi cult! 
Un adevărat privilegiu să ai asemenea prieten...“ 

— În ansamblu însă, îşi dezvoltă mai departe teza 
Butculescu, domnişoara Zinca are dreptate. Lumea s-a 
urâţit şi s-a înrăit. 

Zinca roşi de plăcere. Zoe îşi îndreptă reflex privirea spre 
imaginea Sfintei Fecioare, un goblen înrămat țintuit în 
stânga ferestrei. 

— Oare vom mai apuca zile frumoase? Ţii minte, Zizine, 
picnicurile de la Răchita? 

— Întâi Mai... şopti cu nostalgie Zizine. Ne puneam rochii 
albe, botine de lac şi eşarfe colorate. Umbreluţa ţinea 
culoarea fisiului... Şi era totdeauna cald... Da, s-a schimbat 
si vremea... De douăzeci de ani, nu-mi amintesc un Întâi 
Mai însorit, să poţi îmbrăca o rochie de organdi sau voile- 
Georgette. 

Zoe îşi îndreptă crucea de la piept. 

— Eu sper că o să fie iar frumos. N-aş putea trăi fără 
credinţă şi nădejde... 

Butculescu o trezi la realitate. 

— Frumos, poate! Dar ce fel de frumos şi pentru cine? În 
orice caz, nu cel pe care l-am cunoscut noi. [ineţi minte ce 
vă spun: nimic nu va semăna cu ce a fost înainte. 

Bătrânele se simţiră dintr-o dată deprimate. Îl priveau cu 
spaimă, impresionate de profeția sumbră. 

— Nimic, reluă cu buze tremurânde Butculescu o temă 
care-l fascina, nu schimbă mai mult peisajul lumii ca un 
război sau o revoluţie. A rămas Franţa aceeaşi după 1789? 
Sau după 1870? 

Zoe rosti cu glas care implora: 

— Vă rog, domnule Cicerone, sunteţi îngrozitor de 
pesimist... 

— Mi-e bine! exclamă Zizine speriată că a lăsat să treacă 
prea multă vreme între două şedinţe de tratament. 


— Mi-e din ce în ce mai bine... 

— Mă şi mir cât mi-e de bine! concluzionă Zoe suspinând. 

Zinca, încercând să schimbe atmosfera, propuse cu o 
vioiciune anemică. 

— Mai bine spuneţi-ne ceva frumos, domnule Cicerone. 
Ştiţi atâtea lucruri! 

Butculescu îşi ţuguie buzele reflectând adânc. Dintr-o 
dată, se lumină la faţă. 

— Din pricina necazurilor şi a gripei, mi-am uitat cu totul. 
Cu două zile înainte de... de a-mi acorda graţioasa 
dumneavoastră ospitalitate, am primit o scrisoare 
impresionantă. M-a tulburat până în adâncul sufletului. 

— De la cine? ciripi Zinca. 

— Cine v-a scris? 

Butculescu, în centrul atenţiei, declară important: 

— Un camarad de regiment al bietului meu nepot, 
căpitanul Nicolae Vulovici, care, după cum ştiţi, a murit în 
primele zile de război, în atacul de la Miercurea-Ciuc. 

Domnişoarele Algiu îşi coborâră pleoapele cu o expresie 
de circumstanţă. 

— Dumnezeu să-l odihnească. Un băiat atât de tânăr... 

— Acest camarad, explică Butculescu, un oarecare 
locotenent Vasilescu, a fost alături de nepotu-meu când a 
căzut, lovit de un glonţ în frunte. Scrisoarea pe care mi-o 
adresează, ca fiind unică rudă, reproduce exact 
împrejurările morţii şi mai conţine o poezie făcută de 
Nicuşor chiar în ajunul atacului. 

— Extraordinar! 

— Există alt amănunt, spuse Butculescu lăcrimând, mult 
mai extraordinar. Băiatul acesta şi-a presimţit nu numai 
moartea, dar şi felul în care se va sfârşi. 

Zinca se sperie: 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule Cicerone? 

— Veţi înţelege numaidecât. Am citit versurile de atâtea 
ori încât le ştiu pe dinafară. 


Începu să recite cu o voce cântată. În ciuda inaptitudinii 
artistice, bătrânul izbuti să transmită mesajul vibrant al 
poetului, întreaga flacără a pasiunii de care era însufleţit. 

— De-ar fi să mor lu, Doamne, dă-mi o moarte 
vitejească,/UN GLONȚŢ ÎN FLOAREA DIN CHIPIU - în lupte 
mă izbească!/Nu vreau să mor pe căpătâiu - cum mor toţi 
nevoiaşii,/Pe-oţele ori pe-un muşuroiu - Adorm pe veci 
ostaşii!/Schilavu-mi trup înfăşurat - în pânză tricoloră,/Mi-l 
plângă trâmbiţaşii mei - nu mamă, nu suroră.../Cu coif, cu 
armele gătit - un mire-ales de moarte -/Nu cioclii pe 
grumazul lor: Soldaţii să mă poarte! 

Bătrânele, transfigurate de emoție, plângeau. Plângea şi 
Butculescu. 

— Ce copil talentat! exclamă printre suspine Zizine. Când 
văd asemenea tragedii, mi-e parcă ruşine că trăiesc. Trăiesc 
eu, o bătrână neputincioasă, care n-am folosit nimănui în 
viaţă şi n-am făcut nimic folositor, iar un tânăr plin de virtuţi 
şi calităţi, care ar fi putut face atâtea pentru semenii săi, 
zace în pământ. 

Zoe şi Zinca o priveau cu gura căscată. Aveau impresia că 
delirează. Zoe îngăimă: 

— De unde-ţi vin ideile astea? Ce însemnează că n-ai 
folosit nimănui? Ai fost totdeauna o persoană adorabilă, o 
încântare şi o mângâiere pentru cei din jur şi ai făcut, după 
puterile tale, tot ce a trebuit. Nu-i deloc creştineşte să 
vorbeşti astfel. 

— Chiar aşa, completă Zinca. A murit oare domnul 
Vulovici din cauza ta? Toate le hotărăşte Dumnezeu, iar noi 
nu facem decât să ne supunem. 

Butculescu îşi drese glasul alterat de plâns: 

— Vă rog, n-o dojeniţi pe domnişoara Zizine. O înţeleg 
atât de bine! Puteţi să mă credeţi, încerc exact acelaşi 
sentiment. De ruşine. lar de când am primit poezia lui 
nepotu-meu, această poezie-testament aş putea spune, 
trăiesc ca într-un soi de exaltare, sunt hărțuit de simţăminte 
stranii. 


Bătrânele amuţiseră. Domnul Cicerone avea o expresie 
de iluminat, lacrimile îi curgeau şiroaie. Declară cu glas 
vibrând de emoție: 

— Presimt că am să mor curând. O, da! Foarte curând. 
Poate azi, poate mâine... Vă rog nu plângeţi, căci eu sunt 
extrem de fericit... V-am spus că e ciudat... Sunt cuprins de 
o bucurie înălţătoare, pe care n-am mai cunoscut-o... Poate 
că aşa arată Paradisul. Presimt că moartea mea va însemna 
ceva, în sfârşit ceva, după şaptezeci de ani ignobil de 
anonimi şi inutili... Şi o aştept ca pe o femeie iubită... ca pe 
Madeleine... Madeleine... 

— Mi-e bine! 

— Mi-e din ce în ce mai bine! 

— Mă şi mir cât mi-e de bine... 


La ora 10 dimineaţa, generalul Dabija primi următorul 
mesagiu de la Marele Cartier General al generalului 
Averescu: 


„Dezastru după dezastru! leri, 25 a Il-a, colonelul 
Roman a fost arestat la Bucureşti, de către poliția militară 
germană. In clarificarea chestiunii maior  leodorini, 
trimitem la N. o comisie de anchetă. Deocamdată aveți 
libertate să luaţi orice măsură pe care o consideraţi 
necesară pentru securitatea dumneavoastră şi a 
documentelor... 


Generalul împături telegrama cu gesturi maşinale. În 
două, în patru, în opt... Situaţia era într-adevăr 
dezastruoasă. Roman, faimosul, imbatabilul, legendarul 
Roman căzut în mâinile nemților însemna mai mult decât 
decapitarea Serviciului de Informaţiuni Român. Dar şi mai 
gravă decât pierderea acestui capo di tutti capi era lovitura 


morală care avea să fie greu suportată de către armată. 
Oamenii nu-şi reveniseră după şocul pricinuit de dezertarea 
lui Sturdza şi, căutându-şi echilibrul, neredresaţi încă, 
primeau a doua bastonadă, mai cumplită, căci Roman 
devenise mai mult decât o superstiție, devenise un mit. 
Dabija, temperamental, în plus educat de dascăli teutoni 
care nu osteneau să repete că geniul înseamnă străduinţă, 
încerca o rezervă apriorică faţă de individul excepţional. 
După părerea lui, acesta era inventat de împrejurări şi mai 
ales de oameni care, având îndeobşte o viaţă săracă, 
alergau după senzaţional. Mai socotea că momentul când o 
naţiune îşi atârnă toate nădejdile de grumajii unui singur 
ins, cât ar fi fost el de valoros şi ocrotit de Fortuna, 
marchează începutul declinului pentru acea comunitate 
socială şi, în orice caz, nu constituie o dovadă de sănătate 
morală. În plus, generalul nu credea în binefacerile reale 
ale individului statuie. Ele erau în general aparente şi, 
ulterior, evoluţia evenimentelor demonstra în cele mai 
multe cazuri influenţa malefică pe care o exercitaseră 
asemenea oameni de excepţie. 

Indiferent însă de prejudecăţi, Dabija nu contesta 
„succesul“ lui Roman, puterea lui de seducţie. Era de-ajuns 
ca un comandant să dea de înţeles ostaşilor şi ofiţerilor că 
urmează să acţioneze pe baza unor informaţii primite de la 
colonelul Roman, pentru ca oamenii să plece în misiune şi 
să atace cu vioiciunea cu care ar fi acceptat să participe la 
un picnic. Aveau o încredere oarbă în el şi despre isprăvile 
sale circulau cele mai năstruşnice legende. Nu o dată, în 
tranşee, generalul avusese prilejul să asculte adevărate 
basme pentru copii istorisite cu credinţă de către gradaţi, 
oameni în toată firea şi cu meserii serioase în viaţa civilă: 
avocaţi, profesori universitari, medici... Convingerea - 
oamenii, dincolo de poveşti şi zvonuri, simțeau nevoia să 
creadă - că Roman este ofiţerul de contrainformaţii al 
veacului îl înzestra pe acesta cu însuşiri ce frizau aproape 
supranaturalul. Pe undeva, cazul lui era asemănător cu 


acela al contelui de Saint-Germain, care ţinea loc de frunte 
în „mitologia“ contemporanilor. După cum aventurierul 
francez izbutise să convingă că este nemuritor - trebuia să 
fi împlinit acum vreo două sute treizeci de ani - Roman 
reuşise fără efort să încredinţeze că-i tot atât de 
invulnerabil ca umbra păsării în zbor, dezmierdând undele 
lacului. Desigur, celebritatea colonelului nu se iscase din 
senin. Înregistrase succese incontestabile, dar, îşi închipuia 
generalul, ecoul lor fusese amplificat, atingând proporţii 
nebănuite, datorită unei personaliţăţi seducătoare. Roman 
era prototipul insului care face să se vorbească despre el, 
imediat remarcabil, indiferent de mediul în care evoluează. 
Şi captivau îndeosebi dezinvoltura, fermecătoarea lui 
insolenţă, o cutezanţă năzdrăvană şi plină de umor care 
reînvia în sufletele oamenilor siluetele îndrăgite ale 
copilăriei:  D'Artagnan, Trandafirul Roşu, Căpitanul 
Fracasse, haiducii Tunsu şi Bujor, zapciul Jianu... 

„Nimeni nu-i de neînlocuit“, încercă să se consoleze, dar 
Dabija mai ştia că, pentru a realiza întocmai adevărul 
acestor cuvinte, trebuie să treacă vreme. Doar anii scurşi îţi 
oferă perspectiva justă care să-ţi îngăduie să constaţi că, 
indiferent de proporţiile catastrofei, soarele a continuat să 
răsară. Pentru moment, consecinţele, deruta, sentimentul 
de ireparabil sunt la fel de grave şi definitive ca şi când ar 
reprezenta realitatea obiectivă. 

Închise dosarul şi-l încuie în safe. Se mişca greu şi se 
simţea cuprins de o oboseală stranie, pe care n-o mai 
încercase vreodată. Ostenise să gândească, să fie dinamic şi 
competent, dur şi intransigent, ostenise să iubească. 
Încercă să o alunge din minte pe Alexandrina. Ostenise să-l 
doară... 

Încuie toate sertarele, apoi uşa cabinetului. Gogu 
Roşianu şi căpitanul Ioanid se ridicară. Generalul le aruncă 
o privire stinsă: 

— Domnilor, vă dau o veste cât se poate de proastă. 
Colonelul Roman a fost arestat de nemți alaltăieri, la 


Bucureşti. În anchetarea cazului Teodorini, urmează să 
sosească o comisie instituită de domnul general Averescu. 
Până atunci, sunteţi liberi. Cheile de la acest birou le veţi 
preda imediat ofițerului de serviciu. Bună ziua. 


Iorgu Cerchez fusese plecat la Cristeşti, o moşioară din 
zestrea Alexandrinei, care se afla lângă Băicoi. Zăbovise 
patru zile sfătuindu-se cu vătaful şi căutând soluţiile cele 
mai potrivite pentru a putea răspunde apelului lui Averescu 
adresat tuturor producătorilor agricoli de a „cultiva pe o 
scară cât mai largă legumele şi în special cartofii“. 

Se întoarse miercuri dimineaţa, pe o vreme pe care 
moldovenii o numesc ninsoare țigănească. Fină ca zahărul 
pudră, sticloasă, uşor viscolită, învăluind meleagul în giulgiu 
diafan de borangic. După ce se descotorosi de blănuri şi 
ciubotele muscăleşti, o întrebă pe Sevasta de nevastă-sa şi 
intră în salon, să-i dea bineţe. 

Alexandrina, întinsă ca de obicei în balansoar, strânse cu 
putere braţele de lemn lustruit şi-i aruncă o privire pe care 
Iorgu nu i-o cunoştea şi nici nu izbutea s-o definească. Îl izbi 
în mod deosebit paloarea chipului, coală de hârtie. Prin 
minte îi trecu o observaţie neaşteptată: „Are alboarea 
oamenilor deprinşi să trăiască noaptea...“ 

Se apropie timid şi-i sărută mâna: 

— Bine te-am găsit, Alexandrină. 

Doamna Cerchez se sili să zâmbească. Gura crispată îi 
tremura. Bărbatul o cercetă îngrijorat: 

— Eşti bolnavă? 

Alexandrina scutură din cap şi instantaneu ochii i se 
umplură de lacrimi. 

— Adeluţa? 

O privea înspăimântat, dar femeia nu era în stare să 
scoată vreun sunet. 


— Atunci ce s-a întâmplat? Nu mă da în undă, porumbiţă! 

Doamna Cerchez îşi culcă obrazul pe mâna lui şi începu 
să plângă. O durere sfâşietoare părea să zbuciume trupul 
delicat. Iorgu, sentimental, duios, bun până la imbecilitate, 
incapabil să suporte lacrimile, îşi simţea inima strivită. 

— lartă-mă, Iorgule. 

Bărbatul clipi fâstăcit, încredinţat că n-auzise bine. 

— Iartă-mă, repetă Alexandrina ridicându-şi obrazul ud. 

— Să te iert?! Pentru care pricină? Nimic din ce ai 
săvârşit ori vei săvârşi tu vreodată nu-mi va da prilej de 
cârteală. Orice ai hotări ori ai face, eu oi întâmpina fără 
osândă, cu capul plecat şi bucuros. Aşadar, de la mine 
iertăciune îi zadarnic a cere. 

— Sunt o ticăloasă. Doamne! Cum mă rabdă pământul?! 

Cerchez îi mângâie cu mâna tremurândă părul. 

— Domoleşte-te. lacă, aud paşii Adeluţei. Ai s-o sperii. 

Îi zâmbea nesigur iar chipul mare şi cumsecade iradia 
atâta tandreţe, încât Alexandrina se simţea sfâşiată de milă. 

— Alt soi de femeie ţi se cuvenea, Iorgule! Mi-e ruşine de 
tine, de mine, de icoane... 

Ochii lui Cerchez, culoarea sticlei afumate, se aburiră. 
Rosti cu blândeţe: 

— N-ai pricină să-ţi fie ruşine de mine. Şi nici de tine. 
Cercetează-te în oglindă iar aceasta îţi va aduce dovada că 
nu s-a iscat încă în lume făptură cu atâta drept de fală. Cât 
despre icoane, zâmbi, ele nu s-au născocit întru mustrare, 
ci mângâiere. Hai, porumbiţă, conteneşte-ţi zbuciumul şi 
lacrimile. 

Alexandrina îi căută ochii. 

— Mi-aş da viaţa să te ştiu fericit. O meriţi cum n-a 
meritat-o nimeni vreodată. Când mă gândesc că ai ştiut... Ai 
ştiut totul şi nu mi-ai spus o vorbă. Ai tăcut şi doar 
Dumnezeu cunoaşte ce-a fost în inima ta. Sunt mai 
păcătoasă decât ultima femeie de stradă. 

— Nu spune asemenea vorbe, Alexandrină, căci mă dor 
peste măsură. Nu-i vina ta că l-ai... l-ai îndrăgit pe omul 


acela. Nu-i vina nimănui. De ne-ar întreba inima încotro s-o 
apuce, de mult alean s-ar scuti pământul! 

Alexandrina, cu privirile pierdute, îşi muşca buzele. 

— N-avea dreptul să procedeze cu tine aşa cum a 
procedat. A fost îngrozitor de crud şi neomenos... 

— Fii pe pace, eu neluând aminte la flecuşteţe. Aşa-s 
militarii, neîndurători, căci doar nu cu regiment de sfinţi şi 
mucenici se poartă războiul. Atâta grijă am... Tu să fii 
bucuroasă. Crezi că ai să fii bucuroasă cu el, Alexandrină? 

O privea încordat, cu nod în inimă şi grumaz. Doamna 
Cerchez îşi trecu palma peste fruntea transpirată. 

— Nu ştiu, lorgule. Nu ştiu... Ştiu doar că mă iubeşte. Aşa 
cum poate el. Sălbatic, crunt, pe viaţă şi pe moarte. 

Cerchez îşi reprimă oftatul şi cobori ochii în pământ. 
Nădăjduia - ajutor cerşetorit firului de pai - alt răspuns. 

— Şi... tu? 

Femeia îşi adună tot curajul şi-l privi în ochi: 

— Nu pot să te mai mint, lorgule. Voi avea un copil de la 
el... Şi nu vreau să-l lepăd. 

Cerchez păli. Încercă să-şi anine privirea păienjenită de 
ziduri, ca să nu plângă. 

— Iartă-mă, lorgule... Am încercat să mă împotrivesc căci 
toate, dragostea mea pentru tine şi Adeluţa, educaţia, 
credinţa, teama de scandal, se răzvrăteau... Patima însă s-a 
dovedit mai puternică. Năprasnică. 

— Pricep... Acum mă iartă, am oleacă de lucru cu 
scriptele de la Cristeşti... 

Doamna Cerchez îi prinse mâna: 

— Spune-mi, ce ai de gând să faci? 

Iorgu o privi mirat: 

— Ce să fac? Ce am făcut dintotdeauna: ţi-oi întâmpina 
voia, ţi-oi împlini porunca neclintit. 


Sevasta pătrunse în salon şi, după ce se asigură că 
doamna Cerchez este singură, îi înmână un plic gălbui. 
Alexandrina se lăsă reflex pe spate, cu mâinile ridicate de 


parcă s-ar fi ferit de o gânganie primejdioasă. Privirea 
înspăimântată nu se putea desprinde de scrisoare. 
Slujitoarea se uita la ea cu milă neputincioasă. 

— Pune-l pe foc, coniţă! De câte ori îţi port carte şofranie, 
te păleşte zăcăşeala... Dă-l flăcării şi păcatelor! 

Alexandrina îngână rătăcită: 

— Du-te, Sevastă... Du-te... Nu-mi faci trebuinţă. Grijeşte 
de masă... Conaşu-i flămând. Du-te... 

Bătrâna şovăi câteva momente şi părăsi salonul. În prag 
se mai întoarse o dată. O hârtie gălbinicioasă ca şi plicul 
tremura în mâinile Alexandrinei. Oftă şi închise uşa. Acesta 
era cel de-al treilea răvaş, sol de veste proastă. Ajunsese să 
le cunoască după culoare, „poştaş“ - un băietan pripăşit pe 
lângă ograda lui Ghiţă, paracliserul Bisericii Sfântul Ierarh 
Nicolae - şi spaima ce-o stârneau cucoanei. În bucătărie, 
Sevasta spori flacăra de la icoana Preacuratei şi închină 
rugăciune fierbinte de îndepărtare a vrăjmaşului, cerând 
dar blând de zile paşnice sub acoperişul stăpânilor. 

În salon, Alexandrina zăcea prăbuşită, cu capul în mâini. 
Scrisoarea îi poruncea hârtii de la Statul-Major, o hartă, un 
cifru... Doamna Cerchez, care n-auzise în viaţa ei asemenea 
cuvânt, înţelese că Verneasca se află în legătură cu nemţii. 
Reieşea şi din precizia de detaliu a pretențiilor: anume 
documente, anumită hartă... Evident, furnizorul trebuia să 
fie Dabija, care urma să dea dovadă cât ţine la reputaţia 
ibovnicii. Dacă cererea nu va fi satisfăcută în următoarele 
două zile, fluturaşi denunţând legătura infamă a 
Alexandrinei cu generalul vor fi lipiţi pe zidurile primăriei şi 
ale Statului-Major, pe vitrinele dughenelor şi pe felinare. 

Doamna Cerchez şopti disperată printre degetele care-i 
acopereau faţa: 

— Ce să fac? Doamne! Învaţă-mă ce să fac! 


Domnul Mareş înainta în galeria subterană, uimit de 
trăinicia construcţiei. Gangul, lat cam de doi metri, boltit, 
era îmbrăcat în cărămizi şi negustorul îşi spuse că putea fi 
străbătut cu uşurinţă chiar într-o trăsurică pe două roţi, aşa 
cum foloseau în genere medicii de ţară şi perceptorii. Poate 
chiar de aceea drumul fusese născocit confortabil, fugarii 
putând încărca în docăraş acareturile mai de soi şi nu să 
plece în pribegie cu o boccea şi ce le puteau cuprinde 
buzunarele. 

Felinarul slobozea fluture de lumină. Zburătăcea pe 
pământul bătătorit, se căţăra pe ziduri până în crucea 
boltii, se prăbuşea, scormonea unghere şi vizuini de 
guzgani care forfoteau printre ciubotele negustorului. 
Mareş le înregistrase prezenţa cu silă dar mai ales cu 
mirare. „Ce dracu' mănâncă şi beau ăştia aici, la cinci, ori 
şase metri sub pământ?!“ 

În mâna cealaltă, ţinea o lopată uşoară şi un târnăcop 
luat pentru orice eventualitate, deşi Verneasca îl asigurase 
că nu va avea nevoie de el. Într-adevăr, gangul era mai 
descurcat decât multe „şosele“ pe care le cunoştea Mareş, 
drumuri destul de importante ce legau diferitele târguri din 
Moldova sau Muntenia. Ici, colo câte o grămadă desprinsă 
din cetluiala mortarului şi într-un singur loc, acolo unde 
galeria făcea cot lin, ca un grumaz de lebădă, se surpase 
bolta, ridicând movilă răsărită de pământ şi zidărie 
prăbuşită. Aici se împiedicase probabil bătrâna hotărând 
cale întoarsă. 

În mai puţin de zece minute, robotind cu spor, Mareş 
deschise potecă şi îşi urmă drumul nesupărat. De n-ar fi fost 
cloţanii şi mirosul apăsător, greu de identificat, o mixtură de 
var, gunoi ud, hoit şi putreziciune, s-ar fi putut crede într-o 
vizită în catacombele muzeu din burgurile catolice. Se uită 
la ceas şi socoti că a părăsit beciul Verneascăi de aproape 
jumătate de ceas. I se părea uluitor ca un asemenea drum 
subteran care aproape traversa târgul să fie ignorat cu 
desăvârşire de autorităţile şi cetăţenii oraşului. Bineînţeles, 


taina fiind dezvăluită, drumul devenea bulevard pierzându- 
şi destinaţia şi, în consecinţă, uzufructuarii aveau tot 
interesul să-şi facă nod la limbă. Actul de prudenţă însă, 
valabil acum o sută de ani când arbitrarul domnului ori al 
turcului nu era îngrădit de vreun judeţ, devenea absurd în 
plin veac douăzeci. Dimpotrivă, îşi zicea Mareş, întrebându- 
se dacă în afara bătrânei mai exista vreo singură făptură în 
viaţă care să aibă habar de tunel, el ar fi semnalat existenţa 
lui, putând fi exploatat fructuos, ca o curiozitate turistică. 
Se opri pe neaşteptate, simțind că sângele îi îngheaţă în 
vine. La capătul galeriei urca o scărişoară îngustă. Dintăi, 
nu desluşi ce ar fi putut să însemne grămada de vreascuri 
albe care bloca accesul spre primele câteva trepte. Se 
apropie cu paşi şovăitori, direcţionând lumina felinarului. 
Erau oasele, scheletele (judecând după numărul craniilor) a 
trei cai. Negustorul îşi şterse fruntea asudată cu mâneca 
surtucului. În parte, presupunerea lui se confirma. 
Băjenarii îşi încărcau bidiviii - urmă de docar nu se afla - cu 
cât puteau duce în spinare şi, neavând încotro, îi lepădau 
izbeliştii, aici, la poalele scărişoarei. Foamea şi setea 
răpuneau apoi bietele dobitoace pentru care galeria 
subterană însemna drum fără întoarcere. Chiar hrănite şi 
adăpate, soarta tot cruntă li s-ar fi dovedit. Slobozenie nu 
mai aveau cum dobândi, iar de la o vreme, din pricina lipsei 
de lumină ar fi orbit precum căluţii cărăuşi din gheena 
minelor. 

Domnul Mareş urcă scara strecurându-se anevoie căci 
era bărbat trupeş. Începuse să simtă aerul nopţii de iarnă şi 
la a douăzecea treaptă puse mâinile pe acoperişul fostului 
pensionat de domnişoare. La nici jumătate de metru, în 
stânga, se desluşea oberlichtul licărind palid, sub cerul 
găurit de o lună alburie. Îşi scoase briceagul şi încercă să 
salte capacul de sticlă. Acesta cedă imediat. 

„N-au pus cârligul, gândi Mareş. Fireşte, nu aşteptau 
vizită de arhangheli...“ 

Peste câteva clipe, se afla în cabinetul generalului Dabija. 


2] 


Într-una din celulele speciale ale închisorii Malmezon, 


colonelul Barbu Roman râdea sardonic. Nu o dată socotise 
că viaţa e grozav de caraghioasă, o glumă excelentă dacă 
ştii să te debarasezi de balastul dezagreabilului şi s-o 
priveşti dintr-o anumită perspectivă. Avusese nenumărate 
prilejuri s-o constate - şi era mai ales fericit că face parte 
dintre cei aleşi, indivizi în stare să înţeleagă şi să simtă 
asemenea subtilităţi - dar episodul pe care-l trăia acum i se 
părea o culme de ilaritate a ceea ce colonelul obişnuia să 
numească fenomenul existenţă. Contrastul dintre celula 
strâmtă cât ascensoarele care în casele bogate făceau 
legătura între bucătărie şi oficiile de lângă sufragerii, şi 
festivitatea la care ar fi trebuit să participe azi en vedette la 
laşi, unde generalul Berthelot urma să-i înmâneze în 
prezenţa maiestăţilor sale regale însemnele Legiunii de 
Onoare în gradul de mare ofiţer era atât de strident încât 
ținea de un comic absurd. Ceea ce-l descumpănise 
totdeauna pe Roman erau loviturile de teatru ale destinului. 
I se părea straniu ca un singur eveniment, cât de important, 
dar unul singur, să deschidă pârtie nouă, cu totul 
neaşteptată în viaţa unui individ. Revirimentele gen „azi 
cerşetor, mâine împărat“ îl azvârleau în lumea fantasticului. 
I se păreau mai fireşti întorsăturile lente, rod al unor 
acumulări cantitative, al unui drum cu itinerar precis care 
ducea la deal sau la vale. Schimbările spectaculoase însă - 
şi-o imagina pe Fortuna mânuind după capricii o baghetă 
magică - îl indispuneau, căci îl sileau să-şi simtă neputinţa, 


imposibilitatea de a-şi controla soarta şi, paradoxal, în 
acelaşi timp îl amuzau. Roman era un bărbat căruia îi 
plăcuseră totdeauna farsele şi într-un destin cu accidente 
de grafic isteric desluşea renghiurile destinului. 

Meditând în bezna celulei - zi şi noapte întunericul era 
desăvârşit; „pressing psihologic, nici prin cap nu le trece că 
m-aş putea sinucide“ - colonelul îşi regreta amarnic 
uşurinţa. Îl arcăniseră ca pe un copil mic şi încă o dată se 
confirma una din teoriile preferate ale lui oncle Archibald: 
„Vânatul mare îl prinzi cu momeală mică. Profesioniştii cad 
în capcane simple, tocmai pentru că supraapreciindu-se îşi 
închipuie că adversarul le întinde curse complicate, tehnice, 
inedite...“ 

De data aceasta însă îl înşelase instinctul şi acţionase în 
virtutea unei logici mecanice: Natalia e încăpăţânată şi 
inconştientă, precis n-a plecat căci n-am primit de patru 
luni nici o veste din Moldova, mi s-a părut că am 
recunoscut-o din spate acum două săptămâni, pusul de-a 
curmezişul, sfidând orice rațiune, îi seamănă al dracului!... 

Stând pe prichici cu genunchii aduşi la gură, colonelul 
zâmbea trist gândindu-se la Dobre cojocarul, la Anton, la 
băieţii ceilalţi... „Ce-or zice?“, că de putut nu puteau face 
nimic. Probabil, Anton jubila în sinea lui. Îl enervau 
exhibiţiile colonelului, actele lui de teribilism şi încerca 
probabil acum satisfacția sumbră a individului căruia i se 
confirmă pronosticurile: „Ţi-am spus eu?“ 

Colonelul mai medita că oamenii proferează toată viaţa 
teorii pe care le consideră axiome pentru ca la un moment 
dat să acţioneze exact în sens contrar. 

„Nu intra undeva până nu ştii pe unde ai să ieşi“ fusese 
unul din preceptele lui preferate. 

El nu numai că nu se asigurase de o bună ieşire, dar 
intrase cu o cârpă neagră pe ochi. Era de-ajuns, pentru a 
nu-şi sacrifica nici un om, să trimită în recunoaştere un 
copil de opt-zece ani cu un comision, pretext oarecare 
pentru doamna Natalia Silvan... 


Gândurile lui Roman goneau cu neastâmpăr de lăcustă. 
Încerca să ghicească ce naiba avea de gând să facă 
Hentsch. Bineînţeles, nu-l va propune pentru decorare, 
totuşi abordase o comportare stranie. Trecuseră douăzeci şi 
patru de ore de la arestare şi în timpul acesta nu i se luase 
nici un interogatoriu, nimeni, nici măcar gardianul - 
desigur dresat - nu-i adresase o vorbă. Două fapte 
rămâneau certe: Unu, era singurul deţinut din aripa 
respectivă a penitenciarului. Stăpâneau liniştea şi bezna - 
doar uşa celulei lui se deschidea, o singură dată pe zi la 
cinci, când paznicul îi lăsa un sfert de pâine de mălai şi un 
ulcior cu apă - nimeni nu răspundea la „telefonul“ de 
perete. Doi, orice încercare de evadare în condiţiile date 
era exclusă. Va încerca imposibilul, apelând chiar la soluţii 
disperate, când va fi scos din celulă spre a fi condus la un 
eventual interogatoriu sau, poate, direct la Tribunalul 
Militar. Ştia însă că nu va fi tradus în faţa justiţiei înainte de 
a se încerca totul pentru a-l face să vorbească. Îl 
înspăimânta un singur lucru. Dacă regimul de întuneric va 
dura mai mult de câteva zile, va fi incapabil să acţioneze. 
Nevăzătorii nu evadează... 


— Am o propunere, spuse căpitanul Ioanid coborând 
treptele popotei alături de Gogu Roşianu. 

De la moartea lui Teodorini, se arăta extrem de tolerant, 
uman, aproape cald. Rătăcise aerul de superioară detaşare 
care-l caracterizase până atunci, de politeţe ireproşabilă 
dar transparentă căci nu izbutea, de fapt nici nu încerca, să 
ascundă o indiferenţă profund jignitoare faţă de tot ce se 
chema aeroplan sau ful de valeţi. Sesizând schimbarea de 
atitudine, Roşianu îl urmărea cu o circumspecţie ironică, un 
pufnit pe nări devenit tic nervos ţinând loc de orice 
comentariu. 


— Am o propunere interesantă, insistă Ioanid. 

— Hm! făcu Gogu Roşianu. 

Părea sceptic şi cât se poate de puţin curios. Salută o 
doamnă în vârstă, distinsă, sărăcăcios îmbrăcată, care ţinea 
în mână o paporniţă nu prea mare. 

— A găsit nuci, comentă cu indiferenţă. Alaltăieri erau 
zece franci suta în piaţă. Să ştii de la mine o chestie! Câtă 
vreme te mai preocupă coliva şi dejunul duşilor de pe lume, 
înseamnă că lucrurile nu sunt chiar atât de grave. 
Respectarea datinilor demonstrează vigoarea unui popor. 
Uită-te la englezi... 

— Eşti atent? se interesă Ioanid plictisit. 

— Ţi-am expus o lege ştiinţifică. 

— Je men fiche, je m'en refiche et je m'en contrefiche de 
legi ştiinţifice! se enervă Ioanid. 

— Cred că nu este o atitudine indicată. 

— Vrei să mă asculţi sau nu? 

— Chiar dacă nu vreau, tot ai să-ţi ţii discursul. Arzi de 
nerăbdare s-o faci, mai ales că de la un timp ai devenit 
cuvântăreţ. Despre ce este vorba? 

— Hai să încheiem o înţelegere. Ca să nu ne mai 
suspectăm unul pe altul, propun ca până la sosirea comisiei 
de anchetă - chestiune de o zi sau două - să nu ne mai 
despărţim nici cinci minute. Eşti de acord? 

Gogu Roşianu catapultă cu bombeul cizmei o piatră în 
şanţ. Întoarse capul spre Ioanid: 

— Ţţ! 

— De ce? făcu intrigat căpitanul. 

— Întâi, că eu unul nu mai nutresc suspiciuni, ci 
certitudini. Doi, detest viaţa în comun, chiar dacă 
partenerul ar fi o zână blondă, diafană. Ca elev, n-am 
participat la nici o excursie cu şcoala. Mi-a repugnat 
organic şi aprioric tot ce presupune viaţa de turmă. 

Ioanid îl privi intrigat: 

— Bine, dar e vorba de o zi, două, cel mult trei. 


— Nici o secundă, mon cher. De altfel, nu mă interesează 
câtuşi de puţin ce faci, ce gândeşti, dacă te razi dimineaţa 
sau seara, cum sforăi ori dacă ai o digestie bună. Las asta 
pe seama zoologilor... 

Oparit, loanid se opri locului: 

— Eşti un imbecil. 

— Mi-au mai spus-o şi alţii, dar nu i-am crezut. Salve, 
amice. Am alt drum. 

O luă la dreapta, agale, cu mersul legănat de bărbat 
corpolent care începea să devină prea gras. 

Ioanid rămase în mijlocul drumului, palid, cu tâmplele 
zvâcnind. Simţea că l-ar fi strâns cu plăcere de gât. 


XXX 


Întors de la Târgu Frumos unde avusese o întrunire cu 
generalii Aslan şi Pretorian - discutaseră posibilitatea 
formării unui guvern militar a cărui şefie să-i revină lui 
Averescu - Dabija găsi biletul Alexandrinei după ce 
dejunase la popotă. Întârziase din pricina viscolului şi a 
ninsorii abundente, petrecând noaptea înzăpezit la Stânca. 
Abia spre prânzul cel mic, cu ajutorul unor atelaje de 
artilerie, izbutise să scoată automobilul din nămeţi şi să-şi 
continue drumul. 

Biletul alarmant, scris în mod evident într-o stare de 
panică, fixa o întâlnire urgentă pentru seara aceleiaşi zile. 

Generalul înţelese că se petrecea desigur ceva grav şi 
neobişnuit. Alexandrina plecase supărată de la ultima 
întâlnire şi Dabija o cunoştea îndeajuns pentru a fi pe deplin 
încredinţat că va avea mult de furcă până s-o împace. Nu se 
îndoia o clipă că-l iubeşte, dar - amănunt care nu înceta o 
clipă să-l agaseze - ţinea şi la Iorgu. Îi era milă de el, 
sentiment extrem de primejdios şi uneori mai eficace decât 
patima; avea oroare să stârnească suferinţă mai ales unui 
om care nu avusese pentru ea decât gesturi de adoraţie. 


Generalul aprecia „caracterul bun“ al doamnei Cerchez, 
onestitatea şi „cavalerismul“ ei, dar numai atâta vreme cât 
acestea se manifestau vizavi de propria lui persoană. Exact 
aceleaşi însuşiri, în relaţiile cu Cerchez, deveneau 
slăbiciune, lipsă de hotărâre, superstiții de cap de vrabie 
imbecilizată la pension şi, în primul rând, lipsa unui 
sentiment adevărat, puternic, unic faţă de amant. 

Mutaţiile erau operate însă inconştient, Dabija rămânând 
perfect sincer în forul său interior şi ar fi fost extrem de 
surprins dacă cineva i-ar fi reproşat lipsa de principialitate, 
oportunismul judecății lui. 

Faptul că Alexandrina, rănită, îndurerată şi îngrozită de 
conduita lui îi scria ea cea dintâi - în chestiuni de amor 
propriu făptura blândă şi minunat de frumoasă devenea 
fiară - era mai mult decât semnificativ. lar semnificaţiile nu 
se puteau intui decât dramatice. 

Îngrijorat, frânt de oboseală, generalul se culcă. Locuia la 
căminul ofiţerilor, instalat în fostul Hotel Decebal, pavilionul 
Algiu fiind rezervat doar întâlnirilor cu Alexandrina. Se 
trezi pe la 5, prost dispus, după un somn adânc dar hărțuit 
de visuri rele. Înainte de a pleca, primi un mesaj de la 
Statul-Major. După toate probabilitățile şi în funcţie de 
starea drumului, comisia care trebuia să ancheteze cazul 
Teodorini urma să sosească în cursul serii. 

Îndreptându-se spre locuinţa domnişoarelor Algiu, Dabija 
reflectă că nu putea să întârzie cu Alexandrina mai mult de 
un ceas. 

„Ca să primeşti vestea unei nenorociri, ai nevoie de mult 
mai puţin... Să sperăm că nu-i chiar atât de grav...“ 

Se simţea însă incapabil să spere. 


Domnul Mareş lăsă să cadă perdeaua. În odaia 
neguroasă, candela isca o inimă albastră. Se aşeză pe o 
canapeluţă fără spătar, masându-şi ceafa. 

„Zece minute dacă mai zăboveam, se ducea totul de 
râpă.” 


Stătea în întuneric, atent la orice zgomot. 


Pentru colonelul Roman un fapt se impunea, imperativ 
categoric: trebuia să inventeze ceva, să găsească fără 
întârziere un truc care să determine schimbarea regimului 
la care era supus. După aproape trei zile de la arestare - 
temnicerii, din neglijenţă, ori deliberat căci timpul se dilată 
când ţii socoteala minutelor, nu-i confiscaseră ceasornicul, 
un Anker brățară cu cadran fosforescent - Roman îşi 
închipuia că desluşeşte cu claritate tactica nemților. Duceau 
o politică de intimidare, de constrângere psihologică, 
încercând prin mijloace mai mult sau mai puţin abile să-i 
anuleze încrederea în sine, să nimicească în propriii săi ochi 
legenda colonelului Roman, invulnerabil, inegalabil, marele 
as al activităţii de contrainformaţii, una din personalităţile 
proeminente ale celui mai mare război pe care-l cunoscuse 
lumea. 

Faptul că era tratat ca un borfaş oarecare, hoţ de bună- 
dimineaţa sau pungaş mărunt care operează în piaţă ori 
tramvai, nu înceta o clipă să-l amuze. În trei zile, nimeni nu 
catadicsise să-i ia cel mai banal interogatoriu, de rutină - ai 
fi zis că l-au uitat, un Gică mână-mică neînsemnat, pentru 
care comisarul circumscripţiei de mahala nu şi-a găsit încă 
timp - conduită generată bineînţeles de o indiferenţă 
absolută. Indiferenţă vizavi de un individ care nu-i nici pe 
departe marele rechin râvnit doar cu câteva zile înainte, ci 
mreană, cinci parale ocaua. 

Spre a-i reduce la zero proporţiile, nemţii îşi asezonau 
politica - se credeau al naibii de dibaci - cu sosul rânced, 
nedigerabil al umilinţei. leri şi alaltăieri dimineaţa, 
gardianul adusese o găleată cu apă şi un şmotru dispunând 
scurt: 

— Spală ţimentul! 


Colonelul începu să râdă: 

— Uite ce-i, bătrâne, nu-s obişnuit să fac pe întuneric 
decât o singură treabă... 

Îşi imagina lesne rânjetul lui Hentsch, starea lui de 
jubilaţie la gândul că elegantul, impecabilul, rafinatul 
colonel Roman, clientul fidel al lui Spencer, cel mai scump 
croitor al Londrei, spală în genunchi cimentul celulei. I-o va 
comunica desigur şi pe aceasta Valentinei, având mereu 
grijă să-şi camufleze exultarea... 

— Cum e posibil?! Sileşti un colonel Roman să 
şmotruiască podelele unei celule infecte? Mon ami, 
biruitorul trebuie să ştie să învingă cu eleganţă... 

— Sunt dezolat, crede-mă, dar acesta este regimul 
penitenciarelor, instituit chiar de români. Te crezi pe 
vremea Bastiliei, când seniorul încarcerat putea beneficia 
de serviciile valetului personal? Şi nu văd de ce s-ar face 
excepţie pentru Roman. În realitate, este un bărbat cât se 
poate de insignifiant... 

Cel mai mult însă, îl îngrijora întunericul. Chiar numai 
după trei zile, ochii dezobişnuiţi de lumină ar refuza să-l 
ajute. Îşi amintea cu inima strânsă de o vizită făcută prin 
anii 1906-1907, în Guyana franceză, pe Insulele Dracului, 
unde strănepoţii lui Pascal, Voltaire, Rousseau îşi deportau 
proscrişii. Un deţinut aflat în recluziune specială - hrană 
mizerabilă, insuficientă şi regim de obscuritate dar nu 
beznă totală - scos în sfârşit la lumina soarelui, căzuse în 
mijlocul curţii. Se împiedicase de trunchiul unui palmier pe 
care pur şi simplu nu-l văzuse. Era orb. 

Un surâs lumină obrazul tras al colonelului. Cineva - 
desigur amic vechi, fost coleg, ori rudă - care l-ar fi văzut 
acum, ar fi recunoscut lesne zâmbetul şoltic al liceanului 
Roman Barbu, elev în clasa a patra ori a cincea a Liceului 
Matei Basarab. Când n-avea chef să meargă la şcoală, era 
de-ajuns să înghită trei bucăţi de cretă pentru a-şi asigura 
două zile de relâche. Se făcea vânăt, iar febra opintea să 


spargă fruntariile maxime ale termometrului: 39,5, 40, 
41*C... 

„Slavă Domnului, zidurile celulei sunt date cu humă...“ 

Îşi scoase ceasul de la mână şi, ajutându-se de incisivi, 
desprinse capacul. Se lăsă în genunchi - „nu ca să rânesc la 
odobeală, herr Hentsch, ci pentru că aşa vreau eu“ - şi 
începu să radă varul de la buza peretelui, acolo unde ochiul 
nu cade decât în mod excepţional. 

„Până la noapte, calculă Roman, sunt transportat urgent 
la spital. Pun rămăşag pe tot norocul meu! Important sau 
defel, au cheltuit prea mult cu mine pentru a mă lăsa pe 
seama unei infirmerii de închisoare. lar bolniţa deschide cu 
totul alte perspective... înviorătoare, aş zice...“ 

Îi venea să fluiere, dar se mulţumi s-o facă în minte. Era o 
melodie care făcea furori la Paris, mainte de război. 

„.„„Aupres de ma blonde/Tout stait blond/Le Champagne, 
le soleil, et meme le rossignol. 


După privirea şi obrajii înflăcăraţi, Dobre pricepu că 
Anton aduce veste de soi. 

— Zi! 

— Are noroc, nene! Noroc de godac înţărcat cu ţuică. 

— Cine, omule? 

— Roman, nene, cine?! L-au transportat la spital azi- 
noapte, cu fierbinţeală mare. 

— Unde? 

— La Aşezămintele Brâncoveneşti. 

Cojocarul surâse. Tânărul era fericit, tremura aţâţat şi 
după capul lui, acu' s-ar fi dus să zgâlţâie porţile spitalului, 
să le sfarme... 

— E bine, băiete... aşteaptă doar să-mi mântui lucrul... 
Nu hotări până atunci nimic, nu te pripi... De, încep să mă 
încredinţez şi eu despre zodie bucuroasă... 


Zizine, care avea urechea cea mai sprintenă, recunoscu 
imediat pasul apăsat al coanei Aristiţa Verneasca. Auzi şi 
zorul în papuci târşiţi al Anicăi, poftitoare de zaveră şi bâlci, 
apoi şopoteala scurtă în antreul cu aromă de umbrele, 
galoşi şi mantale de cauciuc. Bătrâna iscodea, slujnica 
dezlega sacul într-un suflet, făcând spovadă despre toate 
mărunţişurile hudubaiei din Strada Unirii. 

Zizine îndreptă privire necăjită spre Butculescu. De două 
ceasuri ţeseau tacla domoală - ia! suveniruri, novitale de pe 
vremea lui Caragea Vodă, zvonuri de război, stihuri - şi 
sugând bucăcioarele de susan caramelizat rostuit de 
domnul Mareş, petreceau cu sufletele doldora de 
cuviincioasă desfătare, aşa după cum le porunceau anii 
cărunţi şi orânduielile din bătrâni. 

„Doamne! gândi Zizine, de ce nu îngădui oare făpturilor 
născocite de tine belşugul de bucurie? De ce curmi 
totdeauna prea degrab' suspinul de fericire în vreme ce 
nădufului şi obidei înduri să-şi răsucească musteaţă ori 
cosiţă albă?“ 

— Ilertaţi-mă, domnule Cicerone, oftă purtându-şi mâna la 
rădăcina grumazului... 

Bătrânul o cercetă surprins de întrerupere. Istorisea 
despre un spectacol văzut în copilărie la Comedia Franceză 
cu Eleonora Duse şi nu se înşela închipuindu-şi că fusese 
deosebit de elocvent. Reproducând mai cu seamă marea 
scenă a Isoldei, stârnise emoție şi lacrimi. Domnişoarele 
Algiu recunoscuseră nu numai gesturile marii actriţe, dar 
până şi modulaţiile glasului de neuitat. 

— „încă o dată îmi dau seama că sunteţi un povestitor 
extraordinar, iar astă-seară v-aţi întrecut pe dumneavoastră 
înşivă. Mă exprim modest, dar s-ar putea ca totuşi să mă 
înţelegeţi. Aţi avut o zi rară. Unică... 


— „rară... unică, reluară încredințate Zoe şi Zinca. 

Zizine îşi luă inima în dinţi: 

— Ştiu că sunteţi la fel de curajos pe cât sunteţi de 
elocvent... Încerc doar să vă scutesc de o scenă 
dezagreabilă. 

Zinca şi Zoe o priviră alarmate: 

— Ce vrei să spui? 

Zizine se uită speriată spre uşă: 

— Îmi închipui că domnul Cicerone ar trebui să se 
retragă în odaia dumnealui... A venit Aristiţa... 

Zoe şi Zinca se zgribuliră în fundul canapelei, clipind 
speriate. Butculescu surâse trist: 

— Cred că amănuntul acesta a devenit complet lipsit de 
importanţă pentru mine. Şi mai cred că am început să am 
0... tandră compasiune pentru coana Aristiţa. 

Zoe nu înţelese şi se interesă speriată: 

— Aţi... aţi acceptat cererea ei în căsătorie, domnule 
Cicerone? Bineînţeles, o femeie neînsemnată ca mine nu 
are dreptul să dea sfaturi, totuşi v-as fi recunoscătoare dacă 
aţi mai reflecta puţin înainte de a lua o hotărâre atât de 
importantă. 

— „atât de importantă. 

Butculescu surâse cu înţelepciune: 

— Un lucru făcut ori dăruit la timpul său e ca şi cum l-ai 
face sau dărui de două ori... Pe mine unul nu m-a convins 
niciodată acel „mai bine mai târziu decât niciodată...“ Ar fi 
absurd să mă însor acum, la şaptezeci de ani. Gândiţi-vă 
numai, un mire cu proteză... 

Domnişoarele Algiu se priviră consternate. Bineînţeles, 
nimeni nu se aşteaptă din partea unui domn d'un certain 
age să spargă nuci între dinţi, dar acesta este genul de 
amănunt peste care se trece cu naturaleţe, fără a-i da vreo 
importanţă. În orice caz nu-l discuţi cu trei doamne, oricât 
de prietene ţi-ar fi, într-un salon... 

— Am început s-o înţeleg pe coana Aristiţa, apăsă 
Butculescu, s-o compătimesc şi aş da mult s-o pot ajuta 


Credeţi-mă, în sufletul ei se află multă negreaţă şi pe 
aceasta o vedem cu toţii. Ceea ce nu vede însă fiecare este 
amărăciunea şi suferinţa care-i sugrumă cugetul, întreaga 
ei fiinţă. Mântuitorul s-a jertfit pentru cei obidiţi. Coana 
Aristiţa, fiindu-ne soră întru Isus, se cere alinată... 

Usa se deschise cu o lovitură de picior. Verneasca se răsti 
din prag: 

— Ai înnebunit, Butculescule? De când sunt eu neam cu 
Cristos? Te ascultai din oficiu şi mă crucii! Va's'că, după 
capul tău, îs cumătră cu toţi ofticoşii din Liturghie şi Sfânta 
Scriptură?! 

— Nu huli, Aristiţo! se sperie Zinca închinându-se 
speriată. 

Verneasca săltă din umeri: 

— Da' ce tuberculoşii nu-s tot făpturi de-ale Celui Veşnic? 
Şi-ai văzut sfânt gras cu bujori în obrăjori? la mai slăbiţi-mă 
cu neroziile! Zi mai bine, Butculescule, ce-ţi veni să mă 
mântuieşti? 

Ochii bătrânului sclipeau. 

— Am primit har de la Dumnezeu întru smerenie, alinare 
şi înţelegere. M-am îndepărtat de taraba Necuratului şi în 
dar primit-am să sufăr mucenicie... 

— Ba primit-ai dar de sminteală! 

— Osândeşte-mă, căci înduratul mi-e dulce iar în canon 
simt puterea celor doisprezece apostoli. 

Verneasca se holbă: 

— Ce-i cu nărodul ăsta?! 

Zinca răspunse cu lacrimă în glas: 

— Simte adierea Duhului Sfânt. Lasă-l în pace... 

— O ţine de mult aşa? 

Zoe suspină: 

— Sunt două zile de când vorbeşte cu Dumnezeu. Aşa 
pretinde... 

— Ei da, că Ăla o fi având vreme să stea la conversaţie cu 
toţi căpiaţii. Uite cu cine voiam să mă mărit! Ptiu! Duceţi-l la 


Socola până nu prinde a vă gâtui! Azi se crede Cristos, 
mâine-i dă prin minte că-i Vlad Ţepeş. 

Domnul Cicerone interveni cu blândeţe: 

— Nu-s nebun, coană Aristiţă... 

— Atunci ce-mi tot predici, măi prăpăditule? 

— Sunt două zile de când o lumină dulce mi-a pogorât în 
cuget şi din dar am vrut să fac împărtăşire. [i-am greşit 
amarnic cândva, mi se cuvine osândă, dar şi iertare. 

— Fă-mi hârtie pentru casă, spuse repede bătrâna, şi-ţi 
făgăduiesc iertare şi pentru păcatele lui răsbunicu-tău. 

Butculescu surâse cu amărăciune: 

— Dare de arginţi... Osânda-i prea miloasă... Dacă asta ţi- 
i voia, ţi-oi împlini pofta. Mâine mergem la judecătorie. 

Verneasca, nevenindu-i să-şi creadă urechilor, se adresă 
domnişoarelor Algiu care ascultau uluite: 

— Aţi auzit? Sunteţi martore, mi-a făgăduit casa. 

— Nu-mi iau cuvântul înapoi, coană Aristiţă. 

— Cred şi eu, făcu Verneasca, încredinţată de-a binelea 
că Butculescu a înnebunit. Te-ar stupi oamenii în uliţă. 

— Nu în judecata mirenilor îmi stă năduful... 

— Cum ţi-i voia! Se uită la surorile Algiu cântărindu-le cu 
dispreţ din cercei până în vârful botinelor: Şi voi ce-aţi 
rămas mute plătică? 

Zizine îşi şterse ochii. 

— Domnul Cicerone e un sfânt, un adevărat sfânt... 

„Dacă raiul s-a mutat la balamuc, aşa o fi“, gândi 
Verneasca. Îi era doar teamă ca fârtângăii de la judecătorie 
să nu bage de seamă că Butculescu şi-a rătăcit în izmene 
bruma de minte şi să se împotrivească la întocmirea 
hârtiilor. Când e vorba de donaţii, veghează cu atenţie 
împătrită... 

— Mă iertaţi, rosti cu glas stins Zoe, cred că eu am să mă 
retrag. Simt nevoia să mă odihnesc. 

Verneasca o cercetă mirată: 

— Ai bolunzit şi tu, Zoico? Te culci o dată cu claponii? Nu- 
s nici ceasurile 6. 


— Boala aceasta ne-a istovit de puteri, interveni Zizine. Şi 
eu simt că abia îmi ţin ochii deschişi. 

Coana Aristiţa ridică din umeri: 

— Din partea mea, culcaţi-vă. Somn dulce pe amândouă 
urechile. 

— Ai să ne scuzi, nu-i aşa? întrebă timid Zinca. 

— Vă scuz. Eu rămân la taifas cu Butculescu. Şi dacă i-o fi 
şi lui somn, n-are decât. Pot să stau şi singură. 

Domnişoarele Algiu se priviră alarmate. Zizine întrebă cu 
voce sugrumată de panică: 

— Nu pricep, Aristiţă, ai de gând să... înnoptezi la noi? 

Îşi închipuise vag, fără să detecteze totuşi raţiunea, că 
vizita vară-sii e legată într-un fel de termenul - se împlinea 
mâine dimineaţă - pe care i-l impusese Dabija ca să 
părăsească oraşul. Nu îndrăzniseră să întrebe unde avea de 
gând să se stabilească, aşteptând să aducă ea vorba. 
Socotiseră că venise să-şi ia rămas-bun, dar surprinzător, 
mintea Aristiţei părea să fie la altele. 

— Nici prin cap nu-mi trece. Zăbovesc doar un ceas, 
două. Poate nici atât. 

Feţele bătrânelor se lungiră: 

— De ce?! 

— O să vă dumiriţi singure, rânji cu o satisfacţie care 
părea să anticipeze delicii rare. Atâta doar pot să vă spun, 
că ceasul răfuielii n-a zăbovit. lacă-l aci, să întind doar 
mâna. 

— Răfuială? Cu cine vrei să te răfuieşti? 

Verneasca îşi trecu palmele peste pântece ca după o 
masă copioasă: 

— Cu scumpul nostru nepoţel Dimitrie, feciorul Zairei şi 
al mojicului de tat'su. Mama ta de cătană! i-oi face eu o 
instrucţie, de nu mai iei pe loc repaus nici pe lumea ailaltă! 

Zinca o privi înfiorată: 

— Ce-ai de gând, Aristiţă? 

— Dacă eşti curioasă, aşteaptă. 


Pe un ton care cerşea asigurări, Zizine rosti cu glas 
nesigur: 

— Nu eşti în stare de vreo ticăloşie, Aristiţo, nu-i aşa? 

— Flinta pentru fiară s-a fost născocit. 

Butculescu o privea aţintit: 

— În iertare, spuse încet, sălăşluieşte virtutea sufletelor 
tari. Dumnezeu îi încearcă pe cei aleşi şi în suferinţa ce ţi-a 
fost hărăzită, trebuie să desluşeşti dragostea Mântuitorului. 
Da, coană Aristiţă, Cel Veşnic mult te-a îndrăgit. 

— Dacă mă îndrăgea, îl repezi agasată de inepţii 
Verneasca, mă dăruia cu nuri nu cu junghiuri, şi în loc să 
mă plămădească bivoliţă stearpă, îmi umplea teşchereaua 
cu galbeni din cei zornăitori. 

Butculescu ridică ochii spre cer. Rosti ca pentru el: 

— Voia Domnului se va împlini. 

— Treaba lui, făcu indiferentă Verneasca. Azi mi-o 
împlinesc eu pe a mea... 

Se întrerupse trăgând cu urechea spre fereastră. Sări în 
picioare cu sprinteneala aceea care nu înceta să surprindă 
la un trup atât de mătăhălos şi crăpă draperia de rips. 
Respiră până în fundul plămânilor: 

— În sfârşit! Colivia s-a închis. 

Spaima înnodă inimile surorilor Algiu. Recunoscuseră 
pasul lui Dabija. 


22 


Comisia de anchetă - trei ofiţeri superiori de 
contrainformaţii, asistați în mod excepţional de generalul 
Averescu - sosi în oraş seara, puţin după ora 6:30. 


Îngheţaţi, căci vremea se dovedise ticăloasă ca niciodată, 
iar drumul o pacoste, opriră dintâi la cafeneaua din inima 
târgului unde zăboviră cale de un samovar cu ceai dat în 
undă. 

La Statul-Major, un mesaj sigilat, adresat lui Averescu 
personal, produse stupoare. 

— Generalul Dabija, trădător! Omul lui Sturdza... 
Imposibil!! 

Ceilalţi îl priviră muţi. Unul din ei, căpitan, vechi 
colaborator al lui Averescu de pe vremea când comanda 
Grupul compus din Armatele a Il-a şi de Nord, se gândi că 
nu-l văzuse atât de impresionat, decât la primirea veştii 
despre ocuparea Craiovei. Îşi amintea perfect cuvintele lui 
Averescu: „Oltenia este ca şi pierdută... Îmi sângerează 
inima de durere şi revoltă... Ne găsim în faţa unei 
fatalităţi... Greşelile se plătesc când faptul brutal are 
cuvântul şi abilităţile bizantine nu-şi mai pot avea curs. 
Nenorocirea mare este că plătesc cei nevinovaţi...“ 

— Imposibil! repetă generalul, încercând să se 
dezmeticească. 

Bineînţeles, putea fi vorba despre o calomnie ordinară şi 
în alte circumstanţe ar fi întreprins cercetări discrete 
înainte de a se lansa într-un demers categoric şi 
necamuflat. Acum însă, după dezertarea lui Sturdza şi 


asasinarea lui 'leodorini, situaţia se dovedea mult prea 
gravă pentru a-şi mai putea îngădui scrupule de pe vremea 
cotillonului. 

— Trebuie să verificăm. 

Părăsiră clădirea cu capetele plecate şi toţi, inclusiv 
Averescu, aveau sentimentul că păşesc în urma unui car 
mortuar. Pe drum, generalul vorbi o singură dată: 

— Dacă faptele se confirmă, nenorocirea este 
desăvârşită. Nimic pe lumea aceasta în afara unei imediate 
victorii ă la Austerlitz - ceea ce-i utopie - nu va putea 
remonta moralul oştirii. Să ne rugăm lui Dumnezeu, 
domnilor, să mă înşel. 


Alexandrina Cerchez se târa în genunchi, încercând să se 
agaţe de cizmele lui Dabija care gonea turbat de la un 
capăt la celălalt al odăii. Arăta ca o fiară: trupul, spinarea 
încordată, capul îngust şi fin pe care pielea parcă se 
întinsese, scoțând şi mai mult în evidenţă osatura nobilă 
sugerau într-atâta felina sălbatică, încât părea straniu că 
fiinţa aceasta, dintr-un regn necunoscut, homo sapiens şi 
jivină laolaltă precum centaurii, glăsuieşte ca oamenii, în 
termeni cotidieni. 

— Exclus! Exclus! Ceea ce-mi pretinzi este mai presus de 
puterile mele. 

— Spuneai că mă iubeşti! Cum suporţi ca numele meu, 
toată făptura mea, inima şi dragostea noastră să fie 
acoperite de infamie? 

— Oh! Te rog, Sandra, nu folosi cuvinte care te înjosesc. 
Te exprimi ca în romanele populare de două parale sau 
jurnaliştii articolaşelor de scandal. 

Doamna Cerchez înţepeni. O flacără roşie îi învăpăie 
privirea neguroasă. 

— Cum poţi să-mi vorbeşti aşa? 


— Te implor, nu-mi fă o scenă. De altfel, nu ştiu dacă ţi-ar 
fi agreabil să trăieşti toată viaţa alături de un bărbat 
dezonorat. Ceea ce-mi ceri reprezintă în fond renunţarea la 
condiţia mea de om. N-am să mă mai respect niciodată, n-ai 
să poţi nici tu. Dacă aş supravieţui carierei mele distruse şi 
ruşinii, ceea ce mă îndoiesc, nu vei avea lângă tine decât un 
umil şi jalnic cavaler servant, o ruină. 

Alexandrina îşi aruncă pletele desprinse din coc, peste 
umeri, cu un zvâcnet al capului. 

— Nu-ţi cer să trădezi, nu ţi-aş cere-o niciodată, mă jur 
pe Dumnezeu, ci doar să-i amăgeşti. Dă-le ceva fals, ceva 
măsluit, dar dă-le ceva! 

Generalul râse: 

— Cât poţi fi de naivă! În mai puţin de douăzeci si patru 
de ore vor înţelege că au fost duşi de nas. Vor veni cu 
pretenţii şi mai dure, aberante, imposibile! Să-l asasinez pe 
Ferdinand, sau - dacă sunt modeşti - doar pe Averescu. 

— Cel puţin încearcă. Orice răgaz poate fi în avantajul 
nostru. Sau... I se agăţă de umeri şi-l privi în ochi: Hai să 
fugim! 

Dabija clătină din cap cu tristeţe, mângâindu-i obrajii 
aprinşi: 

— Din ce în ce mai bine! Dezertare, deci iar dezonoare şi 
pribegie, venetici printre străini, iar pentru tine despărţirea 
definitivă de fetiţă. Şi unde să fugi, într-o Europă 
incendiată? Judeci înfierbântat, iubita mea... 

Alexandrina îşi azvârli capul pe spate. O mândrie 
drăcească făcea să-i vibreze toate trăsăturile. 

— Cerchez nu mi-a refuzat niciodată nimic... 

Un licăr de maliţie trecu prin ochii generalului: 

— Ceea ce nu te-a determinat să-l iubeşti mai mult. Mă 
înşel, scumpa mea? 

Primi palma Alexandrinei în plin obraz. De surpriză, nici 
nu se clinti. Femeia şuieră: 

— Să-ţi fie ruşine! 


Un ciocănit în uşă care nu aşteptă răspuns îi lăsă 
încremeniţi. De când se întâlneau în pavilionul lui Iliuţă 
Algiu, se întâmpla prima dată să fie stânjeniţi. 

Gogu Roşianu, pradă unei agitaţii neobişnuite, irupse în 
odaie ignorând cele mai elementare convenienţe. Păru să n- 
o vadă pe Alexandrina care întoarse imediat capul şi se 
retrase în dormitor, nu observă ţinuta comodă - nu şi-l 
imaginase niciodată pe junkerul ţeapăn, impecabil până în 
vârful unghiilor, doar în pantalon şi cămaşă - a lui Dabija. 

— lertaţi-mă, domnule general. Trebuie să vă vorbesc 
neapărat. 


XXX 


În urma dispoziţiilor categorice ale lui Hentsch, colonelul 
Roman, transportat de la penitenciarul Malmezon la 
Aşezămintele Brâncoveneşti, fu internat într-o rezervă cu 
un singur pat şi o fereastră zăbrelită a cărei perspectivă se 
deschidea spre Piaţa Mare. Un lavabou, patul şi o noptieră 
alcătuiau mobilierul iar uşa - spre indispoziţia doctorului 
Săveanu, medicul-şef al spitalului - era zi şi noapte păzită 
de trei santinele germane. 

„Nu suport boşii, explica medicul asistenţilor săi când, 
din consumatori paşnici de fasole cu osânză şi Haendel, se 
transformă în găzi, detest militarii - chipiu, pinteni, săbiuţă 
- pentru că prea au succes la cucoane, strâng tot ce-i mai 
bun pe Calea Victoriei, şi disciplina impusă de alţii. Îmi 
ajunge a mea...“ 

În rezerva-celulă a lui Roman aveau acces doar Săveanu 
şi o soră de vreo douăzeci de ani, echipată în costumul de 
infirmieră important şi incomod, lansat de regia Maria. Fata 
însă, realmente frumoasă, reuşea să-l poarte cu graţie, iar 
blândeţea şi calineria mişcărilor îl cuceriră pe colonel din 
prima clipă. 


— De ce ţi-ai ales o meserie atât de ingrată, domnişoară? 
Locul dumitale e în altă parte... 

Fata surâse cu îngăduinţă: 

— Unde? 

Roman oftă şi întoarse capul spre ferestrele zăbrelite: 

Dacă n-ar fi război, iar eu oleacă mai tânăr, mi-ar 
plăcea să te duc la Paris... Sau pe Coasta de Azur... Ai 
dansat vreodată beată de dragoste, şampanie şi aroma 
chiparoşilor? 

— Nu, zâmbi infirmiera, iar dumneavoastră, chiar liber, 
fără război şi nici măcar cu zece minute mai tânăr, m-aţi 
duce cel mult la Chitila. Pentru Coasta de Azur aţi găsi alte 
partenere. 

Roman, surprins, începu să râdă: 

— Eşti o fată interesantă. 

— Vă înşelaţi. Oarecare şi logodită... 

Roman râse parşiv: 

— E un impediment? 

— E un viitor. 

— Hm! Chestiunea-i din ce punct de vedere priveşti 
lucrurile. Ca să-ţi dovedesc că nu mint - şi bineînţeles dacă 
Pronia Cerească mă îngăduie până după război - te asigur 
că vei fi aşteptată cu multă însufleţire, aş zice înfocare, în 
orice seară la Elys6e. Masa din stânga casieriţei. În 
compania dumitale, Chitila poate fi la fel de frumoasă ca 
Nisa. Asta, considerând că Riviera îţi provoacă indispoziţie. 

Fata păru să nu-l audă. 

— Vă sfătuiesc să fiţi mai puţin... vioi. De pe coridor se 
aude foarte bine, iar paznicii dumneavoastră nu prea gustă 
spiritele. În ce ne priveşte - aruncă o privire spre cabinetul 
lui Săveanu - minţim cât putem... Fiţi deci vă rog mai 
reţinut. 

— Îmi plac sfaturile. Şi mai ales rugăminţile. Mai ai şi 
altele? 

— Priviţi din când în când pe fereastră. Prietenii 
dumneavoastră vă poartă de grijă. 


O auzi comentând pe sală cu santinelele. Vorbea o 
nemţească şovăitoare, dar destul de corectă. 

— Stare staţionară, febra nu scade sub patruzeci de 
grade. Voi raporta situaţia doctorului Săveanu. 


Generalul îl privea cu buzele strânse, gata să 
izbucnească. Roşianu îl enervase din prima clipă şi, oricât 
de corectă, chiar smerită i-ar fi fost atitudinea, sesizai în 
forul său lăuntric sarcasmul, un râs zeflemitor, indiferența 
cinică faţă de orice categorii morale. Fără a-l putea acuza 
propriu-zis de incapacitate de a respecta valori 
recunoscute, îţi dădeai limpede seama că nu se născuse 
încă individul care să-l impresioneze din cale afară, 
indiferent de numărul treselor ce-i înnobilau umerii. 

— Aştept o explicaţie, domnule maior, care să-mi permită 
să înţeleg impetuoasa dumneavoastră vizită. 

Gogu Roşianu făcea eforturi să-şi regleze respiraţia. 
Izbucni cu primele cuvinte care-i veniră pe buze: 

— Fugiţi, domnule general!... Vă aflaţi în primejdie de 
moarte... Credeţi-mă... 

— Sunteţi beat sau bolnav. Am sentimentul că deliraţi. 

Maiorul scutură din cap ca o marionetă isterică: 

— Grăbiţi-vă! Nu delirez. Comisia de anchetă e în oraş, 
poate sosi din minut în minut. Sunteţi victima unui complot 
oribil. 

Generalul îl măsură cu sprâncenele încruntate. Reflex, îşi 
butona cămaşa desfăcută la piept. 

— Interesant... De unde posedaţi dumneavoastră 
asemenea preţioase informaţiuni? 

— Vă conjur, domnule general, plecaţi! Nu e momentul să 
faceţi investigaţii. Veţi fi acuzat de înaltă trădare... 

Dabija îşi smulse tunica de pe spătarul fotoliului, rostind 
dispreţuitor: 


— Aceasta este o farsă proastă de teatru bulevardier. 
Complot!... Trădare!... Dar chiar aşa stând lucrurile, mă 
simt în stare să ţin piept oricărei calomnii. Sunt gata să 
răspund pentru orice act dinaintea oricărui for, comisie de 
anchetă sau tribunal. 

— Veţi regreta, domnule general. 

— Doar aceea de a fi fugit de o onestă răspundere. Vă 
mulţumesc, domnule maior, dar cred că v-aţi deranjat 
inutil... Hm! Complot! De ce împotriva mea? De ce acum? 
Absurd... 

— Nu-i absurd! ţipă Gogu Roşianu. Este una din cele mai 
perverse acţiuni iniţiate de colonelul Nicolaj şi puse pe 
roate de Hentsch. N-am timp să vă explic... Vor să 
jertfească cei mai buni ofiţeri ai oştirii româneşti, 
discreditându-i. 

— Şi au debutat cu mine, constată ironic Dabija. 

— Se încearcă şi cu alţii, Domnul aibă-i în pază! 

— Ei bine, dacă aş dezerta, nu credeţi că succesul lor ar 
fi deplin? 

— Veţi fi judecat, dezonorat, împuşcat. 

— Cel puţin voi avea satisfacția de a primi glonţul din 
faţă. Vreau să spun în piept, şi nu în fese... Inutil insistaţi, 
domnule maior. 

Uşa se deschise brusc şi Cicerone Butculescu intră 
clătinându-se. Ochii îi ardeau, iar paşii târşiţi adunau 
covorul după el. 

— Fugi, domnule Dimitrie... S-a pus ceva teribil la cale 
împotriva dumitale... Da... Da... Teribil! 

Generalul râse sardonic: 

— Asta-i culmea! În mai puţin de zece minute, primesc 
trei invitaţii la dezertare. 

— „teribil! repetă Butculescu în neştire. Coana Aristiţa e 
alături, în salonul domnişoarelor Algiu... E teribil ce poate 
născoci femeia aceasta... Fugi! Am fost prieten cu tatăl 
dumitale... Vreau să te ajut. 


Draperia de la dormitor se dădu la o parte. Alexandrina 
Cerchez, palidă, cu faţa descompusă de spaimă, prinse 
braţul generalului. 

— Ascultă-i, Dimitrie! Oamenii ăştia nu mint. Inima mea 
îmi spune că nu mint. Simt cum primejdia îţi dă târcoale. 
Dacă vrei, şopti, dacă mă iei, vin cu tine. Acum, imediat. 

Generalul o privi impresionat. Ştia cât ţinea Alexandrina 
la convenienţe, ştia cât o costa să mărturisească prin simpla 
ei prezenţă în această locuinţă de holtei, chiar fără a mai 
lua în considerare propunerea directă de a-l însoţi, faptul 
că-i este amantă. Doar cu un sfert de ceas înainte, era gata 
să se sinucidă numai ca adulterul ei să nu fie dat în vileag... 
Acum îl trâmbiţa fără şovăială, numai că nu angajase 
fanfara târgului. O bătu uşurel pe mână şi rosti cu o 
dulceaţă de care Gogu Roşianu, obişnuit să-l socoată pe 
Dabija o statuie în uniformă fără puls, inimă sau funcţii 
organice, avea să-şi amintească toată viaţa: 

— Cuminte, Sandra... Lucrurile se vor clarifica. 

Zgomot de glasuri în curte - Anica investiga în gura mare 
„Pe cine căutaţi? Haoleu! Patru cătane daţi buzna în casă de 
muieri fără ocrotire, bine vă şade!“ - şi tropăit de cizme 
pătrunse în încăpere. Ascultau toţi cu urechea aţintită. 
Gogu Roşianu ridică din umeri oftând. Rosti, având în glas 
calmul marelui dezastru: 

— Cărţile s-au fost tăiat şi împărţit! 

Dabija surâse semeţ;: 

— Nu se ştie cine are atuul. 

Roşianu îl privi cu tristeţe: 

— Din păcate, eu ştiu. 


Doctorul Săveanu, un moşuc simpatic în ciuda aerului 
bătăios pe care-l afişa în relaţiile diurne, mirosise 


cacealmaua din prima secundă. Îi trecuse palma peste 
pântece şi observase cu voce joasă, fără umbră de zâmbet: 

— Ai înghiţit ceva var, flăcăule, nu-i aşa? În orice caz o 
porţie bunicică, de-ajuns să doboare o bivoliţă cu vițel, 
başca rândaşul care-i ţesală... 

Roman zâmbise subţire: 

— Nu mi-am făcut iluzii nici o secundă că l-aş putea înşela 
pe marele doctor loan Săveanu. 

— Ciudat... Tinerii îşi închipuie totdeauna că bătrânii sunt 
uşor de păcălit. Mai direct spus, imbecili! 

— Pesemne că nici eu nu mai sunt îndeajuns de tânăr 
pentru a vă socoti pe dumneavoastră bătrân. 

— La şaptezeci de ani, nu te poţi numi altfel, indiferent 
care ar fi termenul de comparație. 

— Vă ţineţi foarte bine. 

Săveanu se strâmbă: 

— Şi asta cum se cheamă? Nu tot senectute? Ai auzit 
spunându-se vreodată despre un om de douăzeci sau 
treizeci de ani că „se ţine bine“? În sfârşit, astea-s palavre 
de moşnege... Un sfat, flăcăule! Dacă ai intenţia să fugi, 
grăbeşte-te! Pe mine m-ai păcălit. Mă îndoiesc însă că ai 
izbuti la fel de bine cu un medic neamţ. Îţi urez noroc... 
Cine ştie, adăugă visător, poate că într-o zi o să ne revedem. 
Mi-ar plăcea să-mi povesteşti isprăvile dumitale. Ca toţi 
indivizii cu existenţă cuminte, mă prăpădesc după istoriile 
cu pirați şi condottieri... 


— Iar îmi primeniţi aşternutul? 

Infirmiera duse degetul la buze. Şopti lăsând rufele pe 
pat: 

— În faţa de pernă aveţi un rând de haine şi încălţăminte. 
Schimbaţi-vă cât mai repede şi băgaţi-vă sub pătură. Soarta 
dumneavoastră se decide peste jumătate de ceas. 

Roman se săltă în capul oaselor: 

— Nu vrei să fii mai puţin misterioasă? 


— N-am vreme. Aşteptaţi-mă liniştit, altfel stricaţi totul... 
Adăugă, înainte de a părăsi încăperea: Eu sunt sora lui 
Anton... 


Generalul Dabija n-avea să priceapă niciodată cum de în 
câteva secunde biroul fostului preşedinte de tribunal Iliuţă 
Algiu se umpluse de oameni. Scena îi va rămâne însă 
întipărită în minte pentru toată viaţa: Alexandrina, palidă ca 
o moartă agăţată de braţul lui, Butculescu speriat, 
pipernicit, tremurând în faldurile draperiei de la uşă. 
Mareş, negustorul care aproviziona popota, ivit nu se ştie 
cum, Roşianu fumând nervos lângă birou. Averescu îl 
aţintea, afişând un aer impenetrabil, în vreme ce ceilalţi trei 
ofiţeri păreau să caute ceva în bibliotecă. În prag, căpitanul 
Ioanid, extrem de înfrigurat, îşi pipăia buzunarul de la 
piept, iar în spatele lui, opintind să-l dea la o parte, gâfâia 
Verneasca. Obrazul puhav, despicat de un rânjet ştirb, 
radia. 

— Îmi pot îngădui să cer o explicaţie acestei descinderi 
vijelioase, domnule general? 

Glasul lui Dabija răsună uşor răguşit, fără să fi pierdut 
însă nimic din siguranţă. 

Averescu, sincer deconcertat - nu sesizase câţi inşi sunt 
în cameră şi câţi mai veniseră pe parcurs - ridică uşor din 
umeri: 

— Sunt oaspeţii dumneavoastră. În orice caz, cea mai 
mare parte din ei se aflau în odaie la sosirea mea. 

Unul din ofiţeri se apropie de Averescu. Fără să spună o 
vorbă, îi întinse o mapă subţire din piele neagră. Generalul 
o deschise nervos. În odaie se făcu dintr-o dată linişte. Nu 
se auzeau decât respiraţia şuierătoare a Verneascăi şi 
scrâşnetul butucilor din sobă. Averescu răsfoia hârtiile cu 
degete febrile. Stupefacţia îi boţise chipul uscăţiv. [inea în 


mână documente de o importanţă inestimabilă, dovezi de 
trădare dinaintea cărora nici un juriu din lume n-ar fi ezitat 
să-l condamne pe Dabija... Planul de ansamblu şi detaliat al 
marii ofensive, efectivele umane şi materiale, hărţi, 
obiecțiile aliaţilor... Când închise mapa, cu mişcări 
exasperant de lente, expresia chipului era dramatică. Vocea 
înecată răsună ca un suspin: 

— Domnule general... 

Alexandrina scoase un strigăt: 

— E nevinovat! Iotu-i calomnie! 

Un rânjet ştirb reteză chipul cucoanei Aristiţa. 

— Ei, nepoate, cum rămâne cu mazilirea mea? 

Cicerone Butculescu, împietrit până atunci, păru să se 
dezmeticească brusc. Alergă împiedicat spre Averescu: 

— Omu-i inocent... O mârşavă înscenare... Cunoaştem 
autorii. 

Verneasca, dezlănţuită ca o furie, îl apucă de mânecă, 
încercând să-l oprească: 

— Ce te vâri tu, mamelucule? 

Bătrânul se împiedică şi căzu în genunchi. Dabija se 
precipită vrând să-l ridice. Intenţia lui fu greşit interpretată 
şi unul din asistenții lui Averescu scoase revolverul. Se auzi 
un foc, apoi încă unul... 


Explozia fu atât de puternică, încât geamurile 
Aşezămintelor Brâncoveneşti se făcură ţăndări. În ciuda 
avertismentelor infirmierei, instinctiv, colonelul Roman sări 
din pat şi se apropie de fereastră. Din pricina întunericului 
şi a norului de fum, nu putu distinge nimic. Uşa salonului se 
deschise. 

— Acuma! Repede! 

— Ce s-a întâmplat? 

Fata îl prinse de mână înfrigurată. 


— Ce trebuia să se întâmple! Grăbiţi-vă, pentru numele 
lui Dumnezeu! 

— Explică-mi... 

Infirmiera îl trase cu toată puterea. Alergau pe coridoare 
şi Roman îşi zise că în viaţa lui nu pomenise asemenea 
labirint. Poate în Anglia, la Hampton Court... 

— De nu s-ar dezmetici prea curând! gâfâi fata... 

Se strecura cu abilitate printre bolnavii înspăimântați 
care dăduseră buzna pe coridoare. Medici, infirmiere, 
brancardieri alergau la fel de înnebuniţi, neîndrăznind să se 
uite pe ferestre. 

„De fapt, reflectă Roman, nu ştiu unde-i primejdia. 
Înăuntru sau afară...“ 

Un zâmbet de recunoştinţă îi îmblânzea figura osoasă. 
Nea Dobre cojocarul şi meseriaşii lui provocaseră explozia 
scontând pe efectul surpriză. Înspăimântaţi, gâzii care-i 
păzeau uşa rezervei-celulă fugiseră cedând primului impuls 
şi încercând să se adăpostească. Groaza, eterna soluţie a 
situaţiilor insolubile... 

— Sper că nu sunt victime... 

— Puteţi fi convins... Cât ar fi de valoros un individ, nu se 
sacrifică o sută de dragul lui... 

— Nu-i foarte amabil ceea ce-mi spuneţi. 

Infirmiera îşi supse buza superioară. 

— Vă socotiți neasemuit. Asta-i păcatul dumneavoastră. 

— Am impresia, zâmbi Roman, că autorii diversiunii, 
prietenii dumitale... 

Infirmiera îl corectă tăios: 

— Nu sunt prietenă cu tâlharii lui Guţă Ac. 

Sprâncenele colonelului se înălţară a mirare: 

— El, vasăzică!? exclamă uluit. Extraordinar!!! 

— EI şi cu Dobre, starostele cojocarilor... Aici! 

Ajunseseră într-o magazie de obiecte abandonate, cu 
miros aspru de fier, formol şi morgă. 

Chipul fetei, gingaş, alcătuit din tuşe fine - „păcat că linia 
gurii e tristă, îndurerată, crâncenă“ - se detaşa, modelat ca 


în ceară, între pereţii întunecaţi. Rosti cu privirea coborâtă, 
încercând să-şi stăpânească respiraţia precipitată: 

— Aici, misiunea mea s-a isprăvit. Cred totuşi că sunteţi 
un bărbat norocos. 

— Însuşi privilegiul de a te fi cunoscut o demonstrează, 
surâse galant Roman. 

— Sunteţi incapabil să nu flirtaţi... Vă aflaţi acum în 
interiorul curţii B. Vreau să spun, cu ieşire în Bibescu Vodă. 
În stânga porţii, vă aşteaptă o droşcă de lăptar. Grăbiţi-vă... 

Roman îi prinse mâinile. Întrebă, sincer tulburat: 

— Cum să-ţi mulţumesc? 

— Uitându-mă. 

— Să te uit?! De ce? 

Fata îşi muşcă buzele: 

— Nu-mi plac bărbaţii... care-mi plac prea mult. 

Fugi fără să se mai uite la Roman. 

Descumpănit, colonelul ieşi în curte şi se îndreptă 
alergând spre poartă. Uruit de motoare - doar nemţii mai 
dispuneau de automobile - ghilotina liniştea nopţii. 


XXX 


Într-o seară din vara anului 1922, o seară cu aromă de tei 
şi cer străpuns de licurici, un domn elegant, între două 
vârste, contempla Calea Victoriei, de pe terasa 
restaurantului Elysâe. Costumul gri-argint era înviorat de 
fluturele cu picouri albăstrui şi garoafa înfiptă la butonieră. 
Cu mâna rezemată leneş pe baston, surâdea priveliştii care 
i se părea încântătoare, de o însufleţire discretă, plină de 
bun gust. Aprecia în cunoscător femeile - toaletele scurte 
invadaseră strada şi se purtau vulpi argintii la rochii de 
mătase naturală, capete tunse băieţeşte cu accroche-coeur 
uri atingând colţurile gurii şi un aer de falsă nepăsare - se 
amuza observând manevrele donjuanilor, mai tineri ori mai 
bătrâni, îl încânta rumoarea caracteristică, urbană. Trăsuri 


strălucitoare se revărsau în fluviu neîntrerupt spre şosea, 
ţigănci sprâncenate şi drăcoase, cu graţii de meleag iberic, 
cărau coşuri de primăveri, jurnaliştii forfoteau grăbiţi să 
vândă primele ediţii de seara. 

Duse mâna la pahar şi rămase cu ea în aer. Un bărbat de 
vreo treizeci şi cinci de ani, rubicond, se oprise în faţa 
restaurantului. Părea nehotărât şi învârtea bastonul la 
spate ca pe o morişcă. Pălăria dată uşor pe ceafă îi 
accentua expresia de jovialitate. 

Colonelul Roman începu să râdă: 

— Pe mine mă cauţi, tinere? 

Gogu Roşianu tresări şi întoarse capul. Rămase țintuit de 
surpriză, fără grai, uitând să-şi penduleze bastonul. Câţiva 
consumatori îl priviră amuzaţi. Explodă: 

— Colonelul Roman! 

— EL, fiule! Nu-i nevoie însă să mă prezinţi întregului birt. 
Ia loc! 

Roşianu nu-şi revenea din uimire: 

— Ce întâmplare! Nu mă aşteptam... Nu mă aşteptam 
deloc să vă văd. 

— De ce? Fixasem doar un rendez-vous pentru prima 
seară de pace, aici, la Elys6e. Eu sunt parolist; dumneata, 
după cum am avut ocazia să constat, nu. 

Gogu Roşianu râse: 

— Vă spun sincer, nu v-am luat în serios. Credeam că-i o 
simplă butadă... Ce mai faceţi? 

— Perfect. Admir natura şi în special cucoanele. Găsesc 
că moda actuală le avantajează enorm. 

Roşianu zâmbi. Roman rămăsese acelaşi individ cu 
teribilisme de licean care ţine neapărat să şocheze. Cine şi- 
ar fi închipuit, auzindu-l, ce valoare, ce minte, ce om 
excepţional se ascund sub aerul de dandy aproape 
quinquagenar... 

Roman îi arătă sticla din frapieră: 

— Poţi să iei cu toată încrederea din chestia asta. E un 
Haut Brion 1906... 


Roşianu gustă lichidul auriu. Rămase cu paharul în mână, 
ţinându-l în dreptul buzelor. Rosti nostalgic: 

— Doamne, de când nu ne-am văzut! 

— Exact din februarie 1917... 

— Strada Clemenţei, numărul 9, îşi aminti surâzând 
Roşianu. N-am izbutit mare lucru atunci... 

— Era şi dificil. Prea se încurcaseră iţele, iar substituirea 
autenticului Mareş, omul meu, cu agentul nemților a 
desăvârşit babilonia. De fapt, a fost marea lovitură a lui 
Hentsch în cazul Dabija. 

Roşianu clătină uşor din cap: 

— Ce şansă fantastică a avut ăsta! Ghilotina l-a ratat la un 
milimetru... 

— Hm, şansa lui Dabija a fost că am avut eu şansă. Dacă 
şulerii, ca să folosesc expresia amicului Guţă Ac, şi meşterii 
lui Dobre nu organizau evadarea mea, n-aş fi putut 
interveni oportun. Şi aşa a trebuit să fiu mai mult decât 
elocvent ca să conving capetele pătrate de la Tribunalul 
Militar că e vorba de o acţiune extrem de perversă a 
spionajului german. 

După război, sincer recunoscător şi ţinând să-i 
mulţumească, îl căutase pe Dobre dar în căsuţa din Strada 
Ghioceilor se mutase altcineva. Avea să afle ulterior de la 
Guţă Ac că bătrânul se retrăsese la Panciu unde nevastă-sa 
avea o vie. 

Guţă Ac! De câte ori îl evoca, Roman râdea ca un copil. 
Marea căpetenie a şuţilor din mahalaua Mihai Vodă 
devenise Monsieur Gregoire, distinsul patron al „Şcolii de 
dans şi bune maniere franţeze“, de pe Moşilor, cetăţean 
respectabil cu baston, melon şi verighetă. Se căsătorise cu 
o demoazelă de familie, fiica unui măcelar din Scaune; 
aveau doi copii şi strană cu carte de vizită la biserica din 
cartier... 

— Când ne-au arestat, îşi aminti Gogu Roşianu, primisem 
deja informarea dumneavoastră. Am încercat să le explic că 
Dabija e o victimă în cadrul unei politici de anvergură care 


vizează marile noastre căpetenii, nemţii având interesul să 
se debaraseze de cei mai buni ofiţeri români înaintea marii 
ofensive. A fost inutil. 

— În realitate, spuse Roman uitându-se după chelner, şi 
eu am înţeles destul de târziu jocul lui Hentsch. L-am 
suspectat pe Dabija ştiind că fusese prieten cu Sturdza şi 
uneori, cât ai fi de lucid, te împiedici în asemenea 
prejudecăţi. Individul are şi un gen puţin îmbietor, îţi vine 
greu să-l priveşti obiectiv, sau măcar cu îngăduinţă. 

— Mie-mi spuneţi! râse Roşianu. Îl conjuram, conştient că 
nimeni nu-i poate salva capul în afară de dumneavoastră, ca 
până la limpezirea situaţiei să fugă, să se ascundă, în fine să 
intre în pământ, şi se uita la mine ca la o râmă. Nu şi-a 
abandonat o clipă morga şi monoclul. 

— Trebuie să recunoşti că nu era cea mai fericită soluţie, 
spuse Roman controlându-şi garoafa de la butonieră. 

— Sunt de acord, dar asaltat de evenimente, fiind obligat 
de minutar, nu de ceasornic, de minutar, să iau o hotărâre, 
în panică, n-am găsit ceva mai bun. 

Colonelul Roman se răsuci discret după o blondă 
planturoasă. Pe umerii statuari spânzurau ostentativ două 
vulpi albastre. 

— Hm, rosti încet, Nineta Băicoianu... S-a îngrăşat prea 
tare. Cunosc pe unii însă amatori de beefsteak... Mda, 
Dabija, cum spuneam, a traversat câteva momente 
dezagreabile. Salvarea lui la vreme, dincolo de importanţa 
„mântuirii“ unui ofiţer de mare valoare, a dus implicit şi la 
izbăvirea celorlalţi generali vizaţi de nemți. 

Gogu Roşianu se interesă uitându-se la sticla goală: 

— Pe cine mai anvizajau? 

— Evident, marile vedete ale oştirii, capetele de afiş: 
Aslan, Grigorescu, Razu, Pretorian... Toată colecţia de 
celebrităţi. Dacă boşilor le izbutea cacealmaua, nu ne 
putem imagina dimensiunile cataclismului, mai ales după 
dezertarea lui Sturdza. Discreditare totală în ochii aliaţilor, 


derută şi demoralizare în sânul armatei noastre, dispreţ şi 
totală neîncredere faţă de superiori. 

Iniţial, îşi aminti Roman, când intuise intenţia lui Hentsch 
de a se descotorosi de cei mai buni generali români, se 
întrebase de ce nu-i lichidează pur şi simplu. Nimeni nu-şi 
poate feri ceafa la infinit. Înţelesese curând parşivenia 
neamţului. Urmărea vâlva, scandalul procesului. Trădători, 
nu martiri... 

— Văd că admiri sticla, surâse. 

Roşianu o lăsă în frapieră. 

— E un vin excelent, dar eu am altă idee. Ce părere aveţi 
de un Mouton Rothschild 1910? 

— Mon cher, nu-mi place să schimb decât cravatele şi 
porţile la care bat la ceas de înserare... Apropo de 
cravate... Ce mai face Ioanid? N-am întâlnit niciodată un 
ofiţer în uniformă de campanie mai spilcuit... 

— Ce făcea şi înainte. Dă din mâini şi zboară. Un tip 
eminamente antipatic şi fără umor. 

— Presupuneai că el e adversarul dumitale, agentul lui 
Hentsch, aşa-i? 

— Prostul făcea investigaţii pe cont propriu şi asta m-a 
derutat al naibii, mai ales după asasinarea lui leodorini. 
Rămăseserăm doi, iar în ce priveşte identitatea mea, eram 
destul de sigur. Nici azi nu ştiu cine l-a curăţat. 

— Mareş, la ordinul lui Hentsch, imediat ce au înţeles că-i 
agent dublu. 

Ochii lui Roşianu crescură cât blidele. 

— Fantastic! Teodorini! Vasăzică asta era fantoma care- 
mi umbla prin sertare?! lar Dabija mă suspecta pe mine. Şi 
acum mi se face frig când îmi amintesc ce ochi avea: numai 
gheaţă! Uite unul pe care nu mi-e dor să-l văd. Când l-aţi 
cumpărat pe leodorini? 

— La două zile după ce l-a contactat Hentsch. Teodorini 
sau Porta, cum vrei să-i spui, avea o fixaţie: să câştige o 
importantă sumă de bani printr-o lovitură şi să se retragă în 
insulele Polineziene, unde să „creeze“ netulburat. Îl 


preocupa alcătuirea unei orchestre pentru băştinaşi. 
Altceva nu mai cerea de la viaţă! 

Gogu Roşianu clipi nedumerit: 

— Bine, dar de ce nu m-aţi avertizat? 

— N-avea nici un sens, mon ami. Pofta de arginţi e 
contagioasă, iar la tineri, spiritul de aventură vioi. Nu mă 
interesa o colaborare între voi - scuză-mă, în profesia mea 
neîncrederea e un crez - şi pe de altă parte, în felul acesta 
vă puteam controla mai bine pe amândoi. 

Gogu Roşianu îl cercetă în tăcere. Îi venea greu acum, 
sub cerul de iunie, transparent ca un abur înstelat, în 
clinchet de cristal şi argintărie, îmbătat de aromele prea 
puternice ale teilor si parfumul de ultimă oră Soir de Paris, 
să creadă că toate evenimentele acelea se petrecuseră 
aievea. Ducând la buze paharul cu vin vechi de zece ani, 
retrăia cu un fior zilele crunte ale lui februarie 1917, într-o 
Moldovă încremenită de frig şi spaimă, sărăcită, pustiită de 
culori. Vulpile albastre şi argintii - adevărată menajerie pe 
Calea Victoriei - îi purtau gândul la paltoanele din postav 
milităresc vopsit, la pălăriile excentrice, doar pene, fructe şi 
flori, la broboadele de lână ţărănească, aspră, ale Moldovei 
de dinaintea marii ofensive. 

Se scutură ca de un vis rău şi şopti pe gânduri: 

— Amintiri... Infuzie de nostalgie, gargară cu lacrimi... 
Atunci, după lămurirea chestiunii lui Dabija, am fost trimis 
pe front. Ce s-a întâmplat cu bestia aceea bătrână? 

Roman dădu un bobârnac mâţişorului care i se aninase 
de mânecă. 

— Complicea lui Mareş? Verneasca? 

— Da, scrâşni Roşianu. Sper din toată inima că a crăpat. 

— Eşti încă foarte tânăr, dragul meu. Doar în poveştile cu 
zâne duhurile rele îşi leapădă obligatoriu suspinul. Evident, 
a fost arestată şi condamnată pe viaţă. N-au împuşcat-o, 
împiedicându-se în considerente de vârstă. Şi tot ţinând 
seama de vârstă, a fost amnistiată puţin după Versailles. 


Vezi, oamenii vor să uite cât mai repede „teribilul“ şi cred 
că aceasta este o dovadă de vigoare morală. 

— Trebuie să fi împlinit o sută de ani. 

— Doar optzeci. 

— Pur şi simplu l-a vârât pe nefericitul ăla de Butculescu 
în mormânt. 

Roman îşi lăsă capul pe un umăr: 

— Într-un fel, da. Glonţul a plecat însă din pistolul lui 
Mareş care, vrând să te lichideze pe dumneata - ghicise 
cine eşti şi că la rândul dumitale l-ai ghicit - a creat 
debandada. În schimbul acela de focuri, era natural să 
existe victime. 

— Sper că cel puţin ăsta, vreau să spun Mareş, n-a 
scăpat. 

— Dacă amănuntul te face fericit, îţi pot comunica data şi 
locul unde a fost executat. 

— În fond, ce hram purta individul? Nu mi-a fost 
niciodată prea limpede. 

— Un simplu mercenar, făcu Roman mângâindu-şi o 
mustață inexistentă. Colabora cu serviciul de spionaj 
german încă dinainte de război, având o acoperire perfectă: 
agent imobiliar cu situaţie prosperă. Asociatul lui era 
autenticul Mareş. Ăsta, într-un moment de inconştienţă, 
presupun, sau vrând să se fălească, i-a făcut confidenţe în 
legătură cu misiunea pe care i-o încredinţasem. Să nu 
omitem o chestiune esenţială! Serviciul nostru de informaţii 
fusese serios zdruncinat de vânzarea lui Verzea. Nu mai 
aveam timp şi nici posibilităţi să ne triem judicios oamenii. 
Hentsch, în privinţa asta, mă handicapase serios. După cât 
am putut să constat, falsul Mareş nu era lipsit de calităţi. 
Avea un talent special de a intra în sufletele oamenilor, le 
câştiga imediat încrederea şi simpatia, ştia să se facă util, 
ceea ce în vremuri de restrişte constituie o cheie care 
deschide orice inimă. L-a lichidat pe omul meu şi în rest a 
fost simplu. În general, avea apetituri de măcelar. Tot ela 
atentat la viaţa lui Ioanid, închipuindu-şi iniţial că e agentul 


trimis de mine. Făcu o pauză şi se uită în ochii lui Roşianu: 
Spune-mi, i-ai aprins măcar o singură lumânare lui 
Butculescu? În definitiv, a murit în locul dumitale. A băgat 
de seamă în ultima secundă că Mareş te viza - mi-a relatat 
Dabija - şi s-a azvărlit între voi. 

Roşianu îşi plecă privirea. 

— Sincer să fiu, nu m-am gândit niciodată... 

— Eşti ingrat, mon cher. Într-o situaţie asemănătoare, 
Ştefan cel Mare ridica o mânăstire. 

O spusese pe un ton lipsit de nuanţe, din care nu puteai 
înţelege ce gândeşte cu adevărat. 

— Am să ţin seama de sugestia dumneavoastră. Întrebă 
într-o doară, cu gândul în altă parte: Cât să fie ceasul? 

— Exact 11. Ora la care, după cum se spune, încep să 
scârţâie mobilele. Dacă ai treburi, nu te rețin. 

Gogu Roşianu dădu din mână: „Fără importanţă...“ 

— Ce a devenit Dabija? 

Colonelul Roman îl privi surprins: 

— Cum, nu ştii? A fost avansat şi a primit ulterior, pentru 
merite deosebite, tot arsenalul posibil de ordine şi decoraţii. 
Numai de la francezi vreo trei... 

— Voiam să spun acum, după război. Era încurcat cu o 
femeie splendidă, doamna Cerchez. 

— S-au căsătorit şi mi se pare că au un copil împreună. 
Dacă o vezi astăzi, după cinci ani, n-o mai recunoşti. Nu i-a 
rămas nimic din frumuseţea de altădată. A devenit atât de 
oarecare încât, după cum se exprimă amicii noştri gali, ar 
trece neobservată chiar dacă ai pune-o pe un piedestal în 
Piaţa Regală. Mă rog, ei spun Place de la Concorde... 

Roşianu se uită la el consternat: 

— Cum se poate? N-am întâlnit în viaţa mea ceva mai 
suav, mai perfect, mai diafan! 

— Prea diafan, mon cher, pentru un tandem cu Dabija. 
Nu există cuplu mai profund nefericit. Şi culmea, au 
ghinionul să se iubească. Incapabili să trăiască împreună, 
incapabili să se despartă. Bărbatu-său, Cerchez, s-a 


Sa 


recăsătorit cu o „şantanistă“ de la Moulin Rouge. Plecase la 
Paris după divorţ, în refacere morală. L-am văzut zilele 
trecute pe stradă şi mi-a făcut impresia unui om pe deplin 
mulţumit. 

— Mi se par fantastice meandrele destinului... 

Roman întrebă maşinal: 

— A, da, găseşti?... Poate că ai dreptate... 

Îşi scoase portmoneul şi lăsă câteva hârtii pe masă. 

Gogu Roşianu se simţi brusc emoţionat: 

— Pot să vă mai văd? 

— Am omis să-ţi spun că, în afară de vin, nu-mi schimb 
nici tabieturile... Seara, mă găseşti totdeauna la Elys6e. 
Arătă cu degetul gros spre interiorul localului: masa din 
stânga  casieriţei, mademoiselle Juliette... Vara, prefer 
terasa. Deci, la Elys6e, amice! 

Se îndepărtă nonşalant, un domn suplu, impecabil în 
costumul cu butonieră înflorită. Roşianu îl urmări până 
melonul cenuşiu fu înghiţit de iureşul chefliilor bucureşteni, 
care invadaseră Calea Victoriei. Cerul de iunie ploua stele 
de argint, văzduhul - steluţele de aur ale florii de tei. 


XXX 


Zoe aprinse lumina. 

— Bună seara, dragele mele. 

Zinca şi Zizine se ridicară, ţinându-şi poalele rochiilor 
grațios, din vârful degetelor. 

— Bună seara... 

Se  răsuciră spre fotografia domnului Cicerone 
Butculescu. O reverență scurtă le însoţi  glasurile 
şovăielnice: 

— Bună seara... 

Un fluture de noapte da târcoale lămpii, în zbucium de 
aripi colbuite. 


UL Azi, Biserica Albă. 

12) Gazeta Bucureştiului, care apărea în timpul ocupaţiei germane din 
1916-1918. 

43) Şeful Serviciului de Contrainformaţii german în primul război mondial. 

44. Azi, C.A. Rosetti. 

15. Prescurtare de la Militărverwaltung in Rumânien - Administraţia 
militară (germană) din România (ocupată). 

ARE Poliţia Administraţiei militare. 

12» pâine de Westfalia, făcută din secară şi care simboliza Germania. 

18* Dugheană de bâlci. 

19! Cartier rău famat din Paris - în secolul al XVIII-lea. 

410). Strigătul de luptă al soldaţilor japonezi. 

1) 4 octombrie 1916 - generalul Alexeiev propunea abandonarea Olteniei 
şi Munteniei de Vest şi retragerea pe o linie defensivă: Dorna-Miercurea Ciuc- 
Braşov-Bucureşti-Dunăre.