Rodica Ojog-Brasoveanu — Nopti albe pentru Minerva

Rodica Ojog-Braşoveanu 


NOPȚI ALBE 
PENTRU MINERVA 


-roman polițist — ciclul Minerva- 


1952 


Victima fusese găşită într-o râpă, la câțiva kilometri de orăzel, 


Şeful de post, un sergent major miustăcios cu aer de Poilu — nici 
măcar francezi n-ar fi putut inventa un exemplar mai clazic —, 
respira anevoie, privind morocănos cadavrul. Medicul Alexandru 
llorogan ştia că în fond e nedument gi consternat, Localitatea, o 
urbe măruntă împlântată la poalele muntelui, nu cunoştea 
evenimente mari, tragedule se consumau în parametri domestici şi 
bolagizi, isprăvind rar la tribunal gi cel rnai adesea la cirmutirul Buna 
“eshre din coasta târgului, Qameni pagnici şi cazanieri se 
mulţurmeau cu o existență domoală, cu ceasurile petrecute la 
televizor şi în tnizeria lui Misu Postolache unde croşetau bărfă 
subțire. Se simțeau înţelepţi, contemplând wața din spatele 
perdelelor dantelate, rațional pentru că stingeau lurruna la prirnul 
surâs al luceafărului gi plveau duminica petece de grădină 
năpăcite de iederă, glhcină gi flori albastre de munte, 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


NOPȚI ALBE 
PENIRU MINERVA 


-roman poliţist - ciclul Minerva- 


1982 


1 


Victima fusese găsită într-o râpă, la câţiva kilometri de 
orăşel. Şeful de post, un sergent major mustăcios cu aer de 
Poilu - nici măcar francezii n-ar fi putut inventa un 
exemplar mai clasic -, respira anevoie, privind morocănos 
cadavrul. Medicul Alexandru Morogan ştia că în fond e 
nedumerit şi consternat. Localitatea, o urbe măruntă 
împlântată la poalele muntelui, nu cunoştea evenimente 
mari, tragediile se consumau în parametri domestici şi 
biologici, isprăvind rar la tribunal şi cel mai adesea la 
cimitirul Buna Vestire din coasta târgului. Oamenii paşnici 
şi cazanieri se mulţumeau cu o existenţă domoală, cu 
ceasurile petrecute la televizor şi în frizeria lui Mişu 
Postolache unde croşetau bârfă subţire. Se simțeau 
înţelepţi,  contemplând viaţa din spatele perdelelor 
dantelate, raţionali pentru că stingeau lumina la primul 
surâs al luceafărului şi pliveau duminica petece de grădină 
năpădite de iederă, glicină şi flori albastre de munte. 


— E inginerul Trăilescu, rosti într-un târziu şeful de post. 

Din pricina emoţiei, glasul răzbi gâjâit într-un tril ciudat, 
de parcă sunetele ar fi alunecat pe rulmenţi. 

Morogan îşi ciupi uşor obrazul stâng. Un gest 
caracteristic când se simţea în încurcătură. 

— Mda... aşa s-ar părea... 

Vestonul cenuşiu cu dungi purpurii era de neconfundat, i- 
| adusese un văr care lucra în Siria şi stârnise invidia 
unanimă a cetăţenilor din oraş născuţi după Conferinţa de 
la Yalta. 

Adăugă, cercetând chipul mutilat cu sălbăticie - ai fi zis 
că agresorul folosise o ghioagă - trupul literalmente 
ciopârţit: 

— Miroase a răzbunare... 

Şeful de post ridică ochii nedumerit: 

— Răzbunare... Răzbunare sau poate pur şi simplu 
sadism. Sergentul major rezemă trunchiul unui frasin. 
Decise greoi: 

— Am să telefonez la Centru. 

Trăilescu era inginer şef la uzina de avioane şi nu trebuia 
să fii un subtil, ţinând seama de figurile misterioase ale 
iniţiaţilor şi paza extraordinară, ca să intuieşti cam cu ce-şi 
omoară băieţii vremea pe acolo. 

— Da, cred că aşa şi trebuie procedat, făcu medicul pe 
gânduri. Ai dreptate. 

Soarele sulița frunzişul, tăind văzduhul cu foarfeci de aur. 


o: Auzi, Dobrescule? Ştii la ce m-am gândit? 

Locotenentul se crispă. De câte ori Minerva avea idei, 
calcula reflex în ce măsură l-ar putea afecta direct. Îi zvârli 
o privire prudentă. Se uita la el încântată, aproape 
triumfătoare, şi fesul roşu - se spălase pe cap - balansa un 
canaf cât portocala. 

— Îţi dau voie să ghiceşti de trei ori. 

Locotenentul îşi înfipse unghiile în genunchi stăpânindu- 
şi oftatul. Pe tabla neagră, din colţul odăii, rânjeau semne 
apocaliptice - trigonometrie? algebră? habar n-avea, şi nici 
nu tânjea să afle vreodată -, papagalul imperial Keops se 
fudulea bălăngănindu-şi ca o pendulă capul de jăratec. 
Spiridon, caniche-ul isteric al Minervei, i se căţărase pe 
genunchi şi-l trăgea de mânecă cerşind dezmierdări. 

Încercând să câştige timp, locotenentul îi mângâie ciuful, 
apoi îl trase de coadă. 

Maiorul Minerva Tutovan strâmbă din nas. Era lung, 
subţire, ţâşnind suliță de sub bretonul lucios. 

— Nu iese, te asigur. Ei, ce faci? Nu ghiceşti? 

Locotenentul îşi muşcă buzele. N-avea să scape de 
întrebările, „ghicitorile“ şi exerciţiile Minervei, nici la 
optzeci de ani. Îi fusese cândva profesoară de matematică - 
era poreclită Samuraiul - dar după o vreme Minerva 
abandonase învăţământul şi Dobrescu obişnuia să afirme că 
cine vorbeşte de suplicii fără s-o fi cunoscut pe Minerva, e 
lipsit de simţul realităţii. Foştii ei elevi, cu excepţia celor ce 
concurau la premiul Nobel, puteau să fie incluşi fără 


verificări suplimentare în calendarele bisericeşti la rubrica 
mucenici şi dacă aveau coşmaruri, urlând în mijlocul nopţii 
„mamă, mi-e frică!“, ei bine, pricina nu trebuia căutată prea 
departe. Cine avea să uite extemporalele fulger de 15 
minute, întrebările „ajutătoare“ pentru bun simţ matematic, 
ironiile sângeroase şi ochiul de lynx al Minervei la teze? Nu 
copia nimeni şi cel mai slab elev al ei putea candida la 
politehnică fluierând Dunărea Albastră. 

Când, proaspăt absolvent al facultăţii de Drept, fusese 
repartizat sub ordinele maiorului Minerva  Ilutovan, 
Dobrescu rezemase zidul. Habar n-avusese că Samuraiul 
părăsise învăţământul şi, clipind năuc, îşi zise că, la urma 
urmelor, bunicu-său, un tip mistic, ştia ce spune: 
„Blestemul, ca şi boala, fătul meu, nu te leapădă până nu 
ostenesc'... 

Da, asta era, un blestem! Pentru Minerva, locotenentul 
rămăsese tot elevul Dobrescu Vasile. Exerciţiile de algebră 
şi trigonometrie, problemele de geometrie fuseseră 
înlocuite cu altele, de intuiţie, perspicacitate şi bun simţ. 

— Aştept, Dobrescule! La ce m-am gândit? 

Locotenentul îşi frângea degetele frunzărind ipotezele 
cele mai năstruşnice. În fond, te puteai aştepta la orice din 
partea Minervei: să se angajeze zburătoare la circ, să-şi 
cumpere un cal pe care să-l cazeze în dormitor - puţin îi 
păsa de vecini sau deputatul de stradă - ori să întreprindă o 
expediţie în jungla Amazoanelor. Cu un an în urmă, îşi 
petrecuse concediul într-o cotigă trasă de o mârţoagă. Le 
închiriase de la un CAP şi o însoţise mătuşă-sa Caliopi, o 
bătrână de şaptezeci de ani care în recreaţii făcea yoga şi 
studia limba persană, iar când era ocupată exaspera vecinii. 
Pretindea că îndeletnicirile respective îi stimulează ficatul 
şi, mai nou, îi asasina pe salariaţii TAROM-ului solicitând 
înscrierea la un curs de paraşutişti. 

— Tot n-ai ghicit? 

Maiorul Minerva Tutovan îşi pierduse răbdarea. Ochii 
negri şi rotunzi străluceau ca nişte faruri, colţurile buzelor 


zvâcneau pe obrazul de Pinocchio. Dobrescu îşi drese 
glasul. 

— Nu... N-am ghicit... 

— Ca de obicei... Oftă cu aerul omului deprins să îndure 
şi să ierte, apoi explodă: Am de gând să-mi scriu memoriile. 

Locotenentul, pălit cu leuca, căscă ochii şi se agăţă de 
braţele fotoliului. 

„Asta ar fi culmea! După exerciţii şi paraexerciţii de 
algebră, geometrie, perspicacitate şi etc, başca rapoarte şi 
superrapoarte  - cazuri tipice, atipice, clasice şi 
suprarealiste - mă pune acum să-i fac şi compuneri...“ 

Minerva îl măsură sâcâită: 

— "Te holbezi de parcă ai fi înghiţit un cartof fierbinte... 
Fii liniştit, băiete! Nu te pun să colaborezi... Cum ţi se pare 
ideea? 

— Ăăă... Da... excelentă. 

— Nu-i aşa? 

Dobrescu se grăbi să aprobe dând energic din cap şi din 
mâini. 

— Toate ideile dumneavoastră sunt excelente. Aveţi 
totdeauna dreptate, nu vă înşelaţi niciodată... 

— Mai mult de trei ori pe zi! Stai jos, Dobrescule! 'Ţi-am 
cerut o părere, nu să faci gimnastică. Apropo... 

O întrerupse telefonul. Trecu în dormitor şi locotenentul 
îşi prinse tâmplele fierbinţi în palme. Privea fără să vadă 
ciorapul portocaliu agăţat din rezoane estetice în ghimpii 
unui cactus bătrân. Alături, împopoţonat cu ciucuri şi 
şnururi de aur, ridica gâtul un cimpoi, cadoul inspectorului 
Stanley de la Scotland Yard, pe care Minerva îl ajutase în 
detectarea unei reţele de traficanţi de droguri. Minerva 
exersa din când în când - făcea parte din specia celor care- 
şi imaginează că nimic nu e imposibil, trebuie doar să te 
străduieşti puţin - scoțând din minţi un cartier întreg. Vreo 
două familii de la etaj abandonaseră o luptă inegală, făcând 
schimb de locuinţă în perioada în care Minerva se afla în 
concediu. Fericit peste măsură se simţea doar vecinul de la 


parter, un tip cu o concepţie foarte personală asupra 
existenţei. Îi aducea flori săptămânal asigurând-o 
recunoscător că nimic nu egalează în dulceaţă sunetele 
cimpoiului. 

— Ai adormit? 

Locotenentul tresări şi ţâşni reflex în picioare. 

— Scuzaţi-mă... meditam. 

— Hm, ai grijă să nu devină un tic nervos. Plecăm la P... 
Trăilescu, inginerul şef de la uzina de avioane, a fost 
asasinat. 


| aeea de a-mi scrie memoriile mi-a venit în ziua când am 
împlinit patruzeci de ani. Da, am împlinit patruzeci de ani şi 
zece de când lucrez ca anchetator. Cred că am rezolvat 
mulţumitor circa treizeci de dosare - ca să fiu cinstită, în 
vreo opt sau nouă am avut noroc -, de altele prefer să nu-mi 
amintesc... Intenţionam „să-i dau cep“ - expresia tânărului 
meu colaborator Dobrescu - în concediu. O fac cu câteva 
săptămâni înainte. Cunosc bine P, orăşelul spre care mă 
îndrept, iar mulţi dintre locuitorii săi îmi sunt prieteni. 
Gândul că-i voi revedea mă stimulează în mod ciudat. Îmi 
freamătă degetele, pur şi simplu am chef să scriu despre 
oamenii aceştia. 

Cum n-am fost în viaţa mea formalistă, nu văd raţiunea 
pentru care m-aş împiedica acum de fleacuri. În consecinţă, 
puţin îmi pasă de cronologie, îi dau cu tifla. De ce trebuie să 
încep neapărat cu prima anchetă? Mă voi ocupa de cea mai 
năstruşnică... 

Aşadar, în P mi-am petrecut cu ani în urmă o 
convalescenţă destul de sinuoasă. Sunt o citadină înrăită, 
dar trei gripe asiatice contractate consecutiv şi întoarcerea 
mătuşii Caliopi din concediu m-au decis să-mi fac valiza şi să 
mă îndrept spre orăşelul de la poalele munţilor. Mi-aduc 
aminte că îndată ce am ajuns - ţinând seama de 
recomandările medicului „aer, aer, cât mai mult aer“ - mi- 
am pus treningul, o pereche de sandale, mi-am luat pledul, 
o carte şi inima în dinţi, şi am intrat în grădina gazdei. O 
verişoară îmi spusese cândva că umbra nucului e cea mai 


dulce. N-a precizat însă cum poate fi şi identificat. În sfârşit, 
mi-am întins pătura sub pom. Afirmând că sunt o citadină, 
nu înseamnă că aş rămâne insensibilă în faţa unui peisaj 
frumos. Dar după ce-l admir vreme de cinci minute, am 
certitudinea că nu poate să-mi fi scăpat un singur amănunt, 
după care problema îşi pierde interesul. Stând deci sub nuc 
cale de vreo jumătate de oră, am tras câteva concluzii care 
mi-au servit ulterior în viaţă. Cine pretinde că pajiştea e un 
aşternut moale înşiră baliverne, iar cei ce cântă aerul 
înmiresmat sunt în tandem cu ăilalţi. În orice caz, nu i-am 
auzit pomenind despre viespi, furnici, tăuni şi urechelnițe, 
toate extrem de familiarizate cu anatomia corpului 
omenesc. 

Orăşelul însă, curat, de un idilic particular, l-am îndrăgit 
din prima clipă. Mai toate casele sunt din cărămidă, au câte 
o mică verandă, acoperişuri cu olane argintii şi le lipsesc 
vecinii de la etajul întâi. Tufe de hortensii roz şi brumării - 
nicăieri n-am văzut hortensii atât de mari şi atât de 
frumoase - oferă umbră grea câinilor proprietate personală 
de lângă cerdac. În centru se află aşezate, jur împrejurul 
unei pieţe rotunde, cu un ceas la mijloc, clădirile cele mai 
importante: sfatul popular, biblioteca, noul supermagazin şi 
liceul Alexandru cel Bun. Orologiul, pretind prietenii mei, s- 
a oprit la 14 iulie 1950, orele 14 şi 31 exact, în momentul 
când medicul veterinar Caracaş a fost văzut înghițind 
primul pahar cu apă din carieră. 

În curtea liceului, edilii de altădată au ridicat o statuie în 
memoria primului director al colegiului, D.D. Teodorescu. 
Localnicii desemnează locurile în formulă succintă: vizavi 
de D.D.T., la dreapta lui D.D.I. sau în casa din stânga lui 
D.D.I. 

În spatele liceului s-a ridicat acum câţiva ani un complex 
de blocuri pentru salariaţii uzinei de avioane care se află la 
câţiva kilometri de oraş. Arhitectul trebuie să fi fost un tip 
deştept. N-a construit zgârie-nori şi nici cazemate, clădirile 
încadrându-se perfect în peisaj. 


Mai există un parc, mândria legitimă a cetăţenilor din P, 
unde primăvara au loc de obicei festivalurile brigăzilor 
artistice din judeţ, iar către vară, când iarba aşterne covor 
moale, festivaluri în doi. 

Oamenii din P au obiceiuri patriarhale. Preţuiesc lucrul 
de mână, serile petrecute la televizor ori la cenaclul literar, 
şi schimbul de opinii despre concetăţeni, care are loc la 
cooperativa Igiena, unde e responsabil Mişu Postolache. 
Clădirea n-are etaj, şi-i situată chiar în faţa pieţii. Înăuntru 
se află un perete plin de oglinzi, două scaune, o consolă 
enormă de marmură umplută cu pomezi, apă de colonie, 
cremă de ras, flacoane after shave. Canarii din colivii umplu 
frizeria de larmă. Lângă uşă atârnă cureaua pe care Mişu 
Postolache îşi ascute bricele şi o cutie albă de lemn cu 
emblema Crucii Roşii, întrebuințată o singură dată, când 
coana preoteasă s-a decis să-şi extragă molarul la un om de 
meserie. 

Fotografia înrămată a unui străbun, pieptănat cu cărare 
la mijloc şi mustață ă la Clemenceau, domină încăperea. 
Antrenorul echipei locale de fotbal, Vasile Dunăreanu - un 
tip extrem de preţios pentru localnici în momentele dificile 
când trebuie să dea un exemplu - pretinde că individul din 
fotografie ar fi Mussolini într-o variantă balcanică, dar toate 
lumea ştie că nu e decât una din răutăţile sale obişnuite. 

Când am aflat că Mişu Postolache este amestecat în toată 
tevatura provocată de asasinarea lui Trăilescu, nu m-am 
putut împiedica să zâmbesc. E un om grozav de drăguţ, 
incapabil să treacă pe lângă o încurcătură fără să se vâre 
până la subţiori în ea. Hm, din nefericire, cunosc destui 
care-i seamănă... 

Povestea începe deci într-o duminică, la începutul lunii 
iunie 1960... Am sosit în P dimineaţa, pe un soare 
strălucitor. Strălucitor şi atât! Îmi scriu memoriile, nu fac 
poezie... 


N-am găsit mare lucru în locuinţa lui Trăilescu. Cred în 
ceea ce se numeşte „psihologia interiorului“ - Doamne, cât 
îl torturez pe Dobrescu în privinţa asta, punând uneori 
întrebări la care nici măcar eu nu am răspuns -, darnuo 
dată am dat peste decoruri mute. E cazul inginerului şef de 
la uzina de avioane. În viaţa mea n-am văzut o casă mai 
lipsită de semnificaţie, un decor mai ermetic. M-am plimbat 
o oră prin cele două încăperi, am scotocit fiecare sertar, am 
răsfoit toate cărţile din bibliotecă - tehnică, săracă şi 
eterogenă - am încercat să-i „interpretez“ obiectele şi 
mobila. Poate aparţine la fel de bine unui individ care 
trăieşte în provizorat - „azi, mâine mă mut, oi vedea după 
aia“, unui înţelept - „mă mulţumesc cu strictul necesar“ sau 
unui filosof: „tot murim, nimeni nu ia nimic pe lumea 
ailaltă...“ 

Inventarul: un şifonier şi un birou, două fotolii, un divan 
şi o bibliotecă. Evident, aragazul şi frigiderul, două 
fotografii şi un stilet turcesc, amintire sau cadou 
întâmplător „made in Istanbul“. 

Echipa operativă de la judeţ n-a relevat nimic interesant. 
Procurorul, un tip cu bărbie de buldog, mă informează 
despre existenţa unei scrisori. A găsit-o pe biroul victimei. 
Ciudat, a fost scrisă de mână - tipul ori e inconştient ori se 
crede invulnerabil, mai apărat ca între zidurile unei 
fortărețe - şi expediată prin poşta locală. Rândurile sunt 
seci, dar pline de miez. 

5 iunie 1960... Remember 

Îmi fac iute socoteala că suntem în 7 şi mă întorc spre 
procuror: 

— Aveţi idee ce s-a „aniversat“ la 5 iunie? 

Îşi strâmbă colţurile gurii, ridică din umeri. 

— Habar n-am. Am sosit cu o oră înaintea 
dumneavoastră. Până acum am tras o singură concluzie 
care mi se pare certă. Întâmplător, sau atras într-o cursă, 
Trăilescu a plecat de bună voie de acasă. 

— Poate nici n-a mai apucat să treacă pe aici. 


— Foarte posibil. Vecinii nu semnalează vizita vreunui 
străin - e o aşezare în care oamenii observă dacă ţi-ai 
schimbat şireturile la pantofi sau ai trimis o ilustrată la 
Câmpulung unde toată lumea ştie că n-ai neamuri -, în casă 
n-a fost mişcat un singur obiect. 

— Ce spune medicul legist? 

— Victima a decedat acum două sau trei zile. Lovituri 
combinate - cuţit şi obiecte contondente care au declanşat 
un atac de cord. Avem de-a face probabil cu un sadic. O 
sugerează numărul loviturilor aplicate cadavrului şi figura 
stâlcită. 

— E însurat? 

— Da. Nevastă-sa însă-i la tratament la Vatra Dornei. 
Dispariţia ne-a semnalat-o conducerea uzinei. 

Îl privesc. E plictisit, aproape de pensie şi practic nu mai 
are chef de nimic. Nu-i poţi reproşa ceva anume. Poate doar 
profesionalismul sec. Aş fi preferat mai puţină meserie şi 
mai mult elan, o anume bucurie de a trăi sau pe amândouă. 

Procurorul îmi zâmbeşte trist. Are probabil o intuiţie 
ieşită din comun. 

— Sunteţi încă tânără... 

Tresar. Nu-mi place să mi se citească gândurile. Îi fac 
semn lui Dobrescu şi ieşim. Cafeneaua, adevărata cafenea a 
târgului, e cooperativa Igiena. Aici afli mai multe decât ai 
putea intui studiind zece dosare la o lampă de birou cu 
capişon metalic. 


4 


Doctorul Alexandru Morogan îşi privea în oglindă 


obrazul săpunit. Nasul uşor încovoiat, răsărit din spuma 
parfumată, părea extrem de mare. Sub sprâncenele groase, 
castanii ochii aveau o sclipire veselă. 

Aşezat neglijent pe braţul celuilalt fotoliu, antrenorul 
Vasile Dunăreanu îşi bălăbănea piciorul. Era devreme, abia 
nouă dimineaţa, şi muşterii obişnuiţi încă nu dăduseră 
năvală. Peste un ceas, frizeria avea să fie plină. Dunăreanu 
deschise braţele încordându-şi trupul suplu, numai muşchi. 
Purta dangarezi şi o cămaşă roşie de flanel, ghete comode 
din antilopă. Căscă cu poftă, vorbind nedesluşit. 

— Hohă! Nu cred un singur cuvânt, e bine? 

Postolache, responsabilul cooperativei, se opri consternat 
cu briciul în aer. Când se enerva, ochii şaşii se repezeau 
spre rădăcina nasului. Era mic de statură, slăbuţ, aproape 
sfrijit şi din spate putea fi lesne confundat cu un elev de 
paisprezece ani. Amicii îi spuneau Tarzan. Când îl văzu 
răţoindu-se la Dunăreanu, doctorul Morogan începu să 
râdă. 

— Cum nu crezi, domnule?! Adică ce zici dumneata, că 
eu, dumnealui, un târg întreg care a văzut cadavrul suntem 
maniaci, mitomani ori scăpaţi din balamuc? 

Dunăreanu îşi înăbuşi un căscat fals: 

— O fi troscăit vreo două-trei coniace şi-a alunecat în 
râpă. Hai să fim serioşi! Crimă într-un oraş nenorocit unde 
de o sută de ani nu se întâmplă nimic. Singurul fiu al urbei 


care intră în istorie e mielul cu cinci picioare al coanei 
Victoriţa. Da' a decedat şi ăla... 

— Ştii bine, surâse doctorul Morogan, că Trăilescu nu 
bea niciodată. Ipoteza se exclude deci dintr-un bun început. 
Şi-apoi cum explici loviturile de cuţit, faţa desfigurată? A 
fost căsăpit metodic, vorba aia, nu i-a rămas o măsea 
întreagă. 

Mişu Postolache se aplecă peste umărul medicului, 
manevrând atent briciul în jurul urechii. 

— Au fost semnalate în oraş persoane suspecte. Declară 
pe un ton conspirativ: Doamna Atena Dumitrescu povestea 
azi-dimineaţă la aprozar că n-a putut închide ochii din 
cauza unei mutre care i-a rânjit toată noaptea la ferestre. 
Apărea şi dispărea... Uite-aşa a ţinut-o vreo patru ceasuri! 

— Aha! râse Dunăreanu. Uite şi fantomele! Partitura e 
completă. Fugiţi, neică, de-acilea! 

Sufocat, Mişu Postolache abandonă obrazul lui Morogan 
şi se răsuci spre antrenor. Gesticula cu briciul şi instinctiv 
se ridicase pe vârful picioarelor. 

— Cu dumneata nu se poate discuta serios. 

— Nu discuta, tăticu'! Şi în definitiv nu înţeleg de ce te 
agiţi! N-am voie să am o părere? 

Frizerul se întoarse la faţa săpunită a lui Morogan. 

— Dacă mă enervează ceva, e când oamenii vorbesc în 
necunoştinţă de cauză. 

Medicul, cu gura astupată de clăbuc, îi făcu semn să 
isprăvească mai repede. În realitate, Mişu Postolache nu 
înceta o singură clipă să-l amuze. Era unul din puţinii 
oameni din oraş pentru care încerca, în ceasurile de bună 
dispoziţie, un vag sentiment de stimă. Un caraghios, fără 
îndoială, dar cumsecade, săritor, de o bunătate îngerească 
şi puteai fi convins dinainte că orice cuvânt care iese din 
gura lui reprezintă adevărul în forma sa cea mai pură. Se 
da în vânt după discuţiile savante şi ca toţi semidocţii adora 
termenii pretenţioşi. Îi pronunţa desluşit, ori de câte ori 
avea prilejul, aproape în silabe, iar pe ascuns extrăgea 


neologisme din dicţionar. Le învăţa pe dinafară năucindu-şi 
ulterior interlocutorii cu întorsături de frază neaşteptate. 
Ajunsese de pildă să spună frecvent „îi acord clemenţa 
mea“, în loc de „mi-e milă de cutare“ sau „bicarbonatul e 
salutar în caz de mătreaţă“. Cei care-l cunoşteau pe Tarzan 
surâdeau  îngăduitori. Era singura lui slăbiciune, o 
slăbiciune inofensivă, înduioşătoare, dacă te gândeai că în 
frizer autodidactul se trezise târziu, abia spre treizeci de 
ani, şi avea de luptat, dat fiind startul extrem de modest, cu 
obstacole grele. Citea cu râvnă fiind alături de doamna 
Atena Dumitrescu, gazda doctorului Morogan, cel mai 
pătimaş client al bibliotecii din P 

Coana preoteasă împrumuta şi ea săptămânal câte trei 
cărţi, dar localnicii au descoperit că nici măcar nu le 
frunzăreşte. Cătălin, nepotul profesorului Munteanu, a 
pândit din proprie iniţiativă două zile ascuns sub patul 
sfinţiei sale. În afara unui chiolhan tras în postul paştelui şi 
a unor păreri extrem de condimentate despre enoriaşi, nu a 
reuşit să surprindă o singură clipă de interes pentru 
fenomenul literar. 

Antrenorul Dunăreanu se sprijinise de uşor şi fredona cu 
mâinile în buzunar: 

— „lubesc femeia, femeia pură...“ 

Textul precum şi melodia erau improvizate dar, oricum, 
avea bunăvoință. Pe stradă trecea o fată de vreo 
optsprezece ani, într-o rochiţă uşoară de vară. '[inea în lesă 
un pechinez. Când dădu cu ochii de Dunăreanu, se 
îmbujoră şi grăbi paşii. 

— Cine-i paraşuta? 

Postolache îşi azvârli privirea pe vitrină. 

— Fata contabilului de la uzină. A terminat liceul şi vrea 
să dea la electronică. 

Dunăreanu ridică din umeri şi Morogan îl măsură 
sarcastic. 

— Neinteresantă, aşa-i? 


Dunăreanu, cândva fotbalist într-o echipă bucureşteană, 
nu mai juca de câţiva ani. Între timp, absolvise ICF-ul şi 
fusese angajat ca antrenor al formaţiei locale. Femeile din 
oraş apreciau că-i un bărbat bine, manierat, care ştie să se 
îmbrace. Bărbaţii erau de altă părere. Împlinise treizeci şi 
cinci de ani şi voia să se însoare. Căuta o partidă în sensul 
cel mai burghez al cuvântului. Morogan îşi bătea necruţător 
joc de el, atitudine care-l lăsa rece. În aşteptare şi din 
plictiseală, flirta cu diriginta poştei, o fată de treizeci şi unu 
de ani, cu coc şi bluze bine apretate. Somnul lui Romeo 
Popescu devenise capricios din ziua apariţiei lui Dunăreanu 
în P 

Postolache frecţiona acum obrazul medicului. Reveni la 
ideea care obseda târgul. 

— Cine să-l omoare, domnule, şi de ce? Asta aş vrea să 
ştiu. 

— E de-ajuns un singur răspuns, râse medicul, ca să-l ţii 
în buzunar şi pe-al doilea. Se dezvăluie ipso-facto. 

„Ipso-facto“. Frizerul memora expresia şi îşi propuse s-o 
caute în dicţionar. Se întoarse apoi la ale lui: 

— Ce credeţi, domnule doctor? Criminalul o fi de pe la 
noi? Vreau să spun, din târg? 

— Cine ştie de câte ori s-o fi ras aici, în stabilimentul 
matale! Antrenorul se întoarse de la vitrină şi îşi înfipse 
mâinile în buzunare. Gata, nene! M-ai convins. Îmi zbârnâie 
creierii de atâţia asasini, crime şi stafii! Dacă treaba îţi 
aduce vreo bucurie în organism, Trăilescu a fost ucis. OK? 

Medicul îşi consultă scurt faţa în oglindă şi se ridică. 
Declară mecanic: 

— E teribil, domnule! Tot oraşul numai despre asta 
discută. 

— Dilii, tăticu! Dunăreanu dădu cu piciorul într-un muc 
de ţigară aruncat pe ciment. Abia când se întâmplă câte o 
chestie din asta, poţi să-ţi dai seama cam ce bâzdâgănii le 
defilează oamenilor prin mansardă. 


— E primul adevăr pe care-l rosteşti în ultimii cinci ani. 
Senzaţionalul devine un rău necesar. Vindecă totul, cel 
puţin pentru moment: patimi, necazuri conjugale, colite 
rebele. 

Tonul uşurel, abia ironic - chestie de nuanţă şi surâs - îl 
irită pe frizer. Ţinea mult la opinia lui Morogan. 

— Ce vedeţi rău aici, domnule doctor? De ce adică n-am 
discuta? De ce nu ne-am consulta? 

Doctorul surâse: 

— Discutaţi, dragul meu, consultaţi-vă. Sunt ultimul om 
de pe lume care l-ar împiedica pe altul să facă tot ce 
pofteşte, atâta vreme cât nu intră în conflict cu constituţia. 
Mă necăjeşte doar, fără să fac din asta o dramă, că vă 
pierdeţi vremea cu fleacuri. Umbre, avertismente, nasuri 
lipite de geam... Vorba ăstuia, mâine poimâine or să înceapă 
să circule şi stafii, o să vedeţi! 

— Fleacuri?! Fleacuri aţi spus? 

Dunăreanu interveni râzând: 

— Lasă-l nene, în pace, că începe să plângă şi e băiat 
dulce. 

— Fleacuri? 

Mişu Postolache se simţea atât de indignat, încât 
cuvintele, învălmăşite pe vârful buzelor, nu izbuteau să-şi 
deschidă pârtie, sunete abia articulate însoțeau viersul 
canarilor. 

Explodă în sfârşit: 

— L-aţi uitat pe Damian? 

— Care Damian? se interesă Dunăreanu. 

Morogan aprinse calm o ţigară. Fuma cu o mână în 
buzunar. Părea extrem de destins în costumul de vară 
culoarea tutunului, la care asortase o cravată portocalie. 
Despre el, doamna Atena Dumitrescu obişnuia să se 
exprime mereu, fără să schimbe un singur cuvânt: „Un 
bărbat prezentabil, se vede imediat că e un intelectual, mai 
mult, un monsieur...“ De fapt, semăna cu ceea ce era în 
realitate: un medic bine cotat. 


— E o chestie mai veche, declară leneş. Dumneata nu 
veniseşi în oraş... Damian ăsta a fost practic alungat din 
târg. Cu pietre, surle şi tobe. Dacă nu intervenea miliția, 
categoric ar fi fost linşat. 

Antrenorul, mereu atent la ce se petrece pe stradă, 
întrebă fără interes: 

— Şi ce legătură are ipochimenul cu Trăilescu? 

— A fost unul din acuzatorii lui cei mai energici. Poate cel 
mai înverşunat. 

— Nu sunteţi serioşi! declară edificat antrenorul. Parol, 
vă credeţi în Evul Mediu?... 

— Cred că nu te înşeli. 

— Cum, domnule doctor? Mişu Postolache, sufocat, părea 
o marionetă mânuită de un păpugşar isteric. Dumneavoastră 
aţi fost primul care a lansat teoria vendetei. Şi pe bună 
dreptate! N-avea Damian suficiente motive ca să se 
răzbune? Până şi datele corespund. Damian a fost alungat 
din oraş pe 5 iunie. După exact patru ani, tot la 5 iunie, 
Trăilescu e ucis. Ce mai aveţi de spus? 

— Haiti! 

Antrenorul, brusc înviorat, ţâşni pe uşa frizeriei şi cu 
mâna pe inimă se înclină într-o reverență ostentativă, 
cavaler de pe vremea turnirurilor. Morogan surâse amuzat. 
Traversa „Corso“-ul Olimpia Dragu, profesoara de biologie. 
Era o femeie sărită de cincizeci de ani, scundă, grăsuţă, cu 
colţurile gurii trase spre bărbie. Spaima elevilor din P, se 
îmbrăca în rochii tip burlan, totdeauna cu cel puţin 10 cm 
prea scurte - nu frivolitate ci doar optica stranie a femeilor 
grăsune - având mereu acelaşi model tubular, cu 
complicate motive de broderie, şnururi, şireţele, clopoței şi 
volănaşe la gulere şi mâneci. Nimeni din P nu contrazicea 
pe nimeni când se emitea opinia că e fecioară autentică. 
Cea mai severă din cancelarie, pedantă şi fără haz, o 
agasau cuvintele cu două înţelesuri, bancurile deşuchiate 
ale lui Dunăreanu, năzdrăvăniile doctorului Caracaş. 
Condamna filmele cu cowboy şi muieri dezbrăcate - 


frecventele anunţuri „accesul elevilor în sală interzis“ i se 
datorau - şi organiza sistematic în perioada aprilie- 
noiembrie echipe ce investigau parcul spre detectarea 
puştilor în uniforme albastre care se plimbau mână în mână 
şi joue contre joue, recitând versuri. 

O enerva în mod deosebit profesorul de educaţie fizică, 
Dunăreanu, „o adevărată ruşine pentru oraş şi învăţământ“, 
iar Dunăreanu, în cunoştinţă de cauză se distra la rândul lui 
acordându-i o atenţie specială, sos gras care stăruia zile 
întregi în cugetul Olimpiei. Atitudinea antrenorului era cu 
atât mai perversă cu cât n-aveai ce să-i reproşezi. Nu poţi 
cârpi pe nimeni pentru licărul maliţios din privire, pentru 
reverență excesivă şi înclinări de nouăzeci de grade, sau 
pentru că nu uită să repete la fiecare zece cuvinte: 
„Dumneavoastră aveţi totdeauna dreptate.“ 

Olimpia Dragu simţea sarcasmul sângeros, dar în lipsa 
unor argumente concrete - Dunăreanu pedala doar pe 
nuanţe - se stăpânea, mulţumindu-se cu o mişcare suverană 
a capului, o tresărire nervoasă a nărilor şi o pastilă Rudotel, 
ingerată cu două păhărele de apă călduţă. 

— Ţi-ai făcut numărul? se interesă Morogan. 

Dunăreanu, bine dispus, se rezemă de uşă. 

— Ştii că-i prieşte... Îmi pare rău doar de a X-a C. Au teză 
cu ea. 

Mişu Postolache, nervos, mai mult ca să aibă ce face, 
rânduia inutil instrumentele. 

— Aţi citit „Procesele celebre ale istoriei“, domnule 
doctor? 

— Care-s alea? se hlizi Dunăreanu. 

— O carte extraordinară, emise frizerul cu emfază. 
Gândiţi-vă numai la cazul Doamnei Laforet... Şi-a omorât 
soţul. 

Morogan îl întrerupse săltând din umeri cu indiferenţă. 

— Lasă, Mişulică... Mi-o povesteşti mâine, acum avem 
altele pe cap. Planul, însămânţările, cât oţel consumăm pe 
cap de locuitor... 


Frizerul, opărit, contrariat de atitudinea medicului, 
amuţi. Surâsul fin, detaşarea pe care bănuia că i-o dă 
conştiinţa unei culturi îngrijite, asimilată disciplinat, îl făcea 
pe frizer să-şi piardă repede siguranţa. Cunoştinţele 
acumulate de Postolache semănau cu oazele risipite într-un 
ocean de nisip şi era incapabil să stabilească drumul de 
legătură între ele. Bineînţeles acum se emiteau simple 
ipoteze pe marginea unui fapt neobişnuit, totuşi frizerul se 
simţea iritat că nu e luat în serios, că punctul lui de vedere 
e desconsiderat. 

Morogan îi remarcă indispoziţia şi-l bătu uşor pe umeri. 

— Nu trebuie să te superi, dragul meu. Adevărul a avut 
totdeauna de luptat împotriva unor capete obtuze. În asta a 
şi constat marele merit al celor ce au înţeles un fenomen 
sau altul cu cinci minute înaintea contemporanilor. 
Dumneata vorbeşti despre o crimă, iar amicul Dunăreanu 
pretinde că ai halucinaţii sau că dai interpretare excesivă 
unui accident. 

— Dar dumneavoastră? Dumneavoastră, domnule 
doctor? 

Tremura ca o frunză cu ochii agăţaţi de obrazul 
medicului. 

Morogan surâse fin: 

— Sunt încredinţat că ai dreptate, n-am însă şi energia 
dumitale. 

Postolache îşi strâmbă buzele. Nu era chiar atât de prost 
ca să nu-şi dea seama că doctorul abandona cu eleganţă 
disputa. Eleganţă şi un zâmbet mic, care-i scânteia doar în 
priviri. 


La zece dimineaţa, în uşa frizeriei apărea de obicei Lae, 
singurul cerşetor din oraş, ceea ce îi determina pe mulţi să 
presupună că în fond situaţia paraliticului nu-i chiar atât de 
rea, dat fiind că n-are de înfruntat nici o firmă concurentă. 

Îşi plimba căruciorul prin oraş schimbând fieful în funcţie 
de necesităţile dictate de afaceri. La zece apărea la frizerie, 


unde de regulă oamenii se arătau bine dispuşi şi generoşi, 
la douăsprezece şi jumătate rezema poarta bisericii, apoi 
tăia bulevardul spre cârciumă. Duminica îşi încheia 
programul la ora cinci după-amiaza, lângă locuinţa Atenei 
Dumitrescu. Cucoanele care veneau în vizită nu-l ocoleau - 
e reconfortant să te simţi generoasă măcar din când în 
când, dar mai ales când se ştiau observate de gazdă din 
spatele perdelelor. 

În timpul săptămânii, muta teatrul de operaţii lângă 
standurile volante ale noului supermagazin. În general, 
oamenii sunt comozi. Mulţi nu dau de pomană pentru că le 
e lene să-şi caute portmoneul. Cu mâna însă plină de 
mărunţiş, fără efort suplimentar devin culanţi, mai ales 
dacă monedele sunt de cinci şi zece bani. De două ori pe 
lună, la chenzină, Lae se înfiinţa la poarta uzinei. 

De fapt, paraliticul practica o cerşetorie deghizată. 
Improvizase pe braţele căruţului o tarabă unde îşi expunea 
marfa: pungi de hârtie, perniţe pentru ace, rame din 
plastic, nasturi, o tablă de şah, jucărioare din lemn 
procurate de la un ardelean care dăduse faliment la scurt 
timp după ce deprinsese drumurile cele bune către bodega 
lui Hristache. Exponatele prăfuite, jalnice, erau aceleaşi de 
ani de zile. Localnicii îl miluiau fără să reclame obiectele. 

Lae era un bărbat simpatic la vreo cincizeci de ani, 
totdeauna curat îmbrăcat (fraierii în meserie îşi închipuie 
că zdrențele şi mizeria fizică, în general, stârnesc 
compasiune, când de fapt repulsia îi face pe oameni să 
grăbească pasul), cu o expresie blajină. Peste zece ani, 
socotind că a strâns destul, avea să iasă la pensie şi toată 
lumea era de acord că-şi face meseria conştiincios. Nu 
trăgea pe nimeni de mânecă, zâmbea mereu şi părea destul 
de mulţumit de soarta lui. 

Accidentul de pe urma căruia rămăsese cu o paralizie a 
membrelor inferioare, petrecut cu douăzeci de ani în urmă, 
îi stimulase o anumită înclinaţie spre meditaţie. Cândva, 
părintele Ştefănescu, încercând să-l consoleze, îi sugerase 


că Dumnezeu pune poveri doar pe umerii acelora pe care-i 
consideră suficient de puternici pentru a le purta. Deci Lae 
avea toate motivele să se mândrească şi, ca atare, să 
primească cu satisfacţie noua situaţie. Deşi nu fusese 
niciodată un bărbat prea puternic, în timp ce în oraş se 
aflau câteva namile, opţiunea divină părea destul de 
stranie. Cert este însă că, după convorbirea cu preotul, se 
simţi mult mai bine şi dispus să privească existenţa dintr-o 
perspectivă nouă. 

Locuia pe o străduţă dosnică, într-o casă curată, cu odăi 
despărțite de o bucătărioară. Femeia care-l îngrijea 
mulțumea discret lui Dumnezeu că e văduvă, vindea 
lumânări şi făcea toaleta sfeşnicelor la biserica Sf. Spiridon 
şi a paharelor la cârciuma lui Hristache. 

Când îl văzu în pragul frizeriei, Dunăreanu dădu din cap 
zâmbindu-i. Soarele dimineţii încălzea mâinile cerşetorului 
şi spinările măgăruşilor de lemn. Antrenorul îşi scotoci 
automat buzunarul. Dibui câteva monede şi i le vâri în 
palmă. 

— Să ai de-o ţuică. 

— Mică! De una mică ţi-ajunge, preciză un gură-cască, 
hlizindu-se. 

— Multă dricul că faci praf! 

Lae mulţumi şi tot reflex întinse o perniţă de ace. 
Dunăreanu începu să râdă. 

— Stai blând, flăcău! Strici vitrina. 

— Îmi pare rău, niciodată nu luaţi... 

— Ia cineva? 

Din frizerie se auzea glasul lui Postolache. Perora iritat. 
Lae clătină bătrâneşte capul. 

— Se ceartă şi nu e bine! Barem de ziua Domnului să fim 
mai îngăduitori. 

Antrenorul cerceta strada. Răspunse distrat: 

— Degeaba! Ăştia lucrează şi duminica. Aşa-s feciorii, 
harnici! 


Ochii cerşetorului alunecară pe trupul lui Dunăreanu, 
urcară spre obrazul bronzat, încadrat de bucle negre, 
retezate mai jos de urechi. Întrebă timid: 

— De ce se ceartă? 

— Aşi! Nu se ceartă, discută ştiinţific. Trăilescu a mierlit- 
o singur sau l-a ajutat careva? Morogan e pe verde, n-are 
ce face, iar pe ălălalt îl ştie tot târgul. E un tip vesel... 

— Cum adică vesel, domnu' Dunăreanu? Îl întrebă în 
şoaptă: S-a îmbătat? 

— Nu, s-a sonat! replică sec antrenorul, şi săltă pe botul 
ghetei o pietricică jucând-o în fel şi chip. Totdeauna m-am 
ferit de şmecherii care beau dimineaţa şi citesc pe creierul 
gol. 

Lae tăcu câteva clipe. Se foi în scaun declarând nesigur: 

— Am auzit ce spuse adineauri... Că pe dom” Trăilescu l- 
ar fi curăţat Damian. Să fie adevărat? 

Antrenorul rânji. 

— Ei uite, la asta nu mă aşteptam! Dumneata eşti om 
serios, dăşchis la minte... 

— Nu râdeţi, dom” Dunăreanu. S-a înrăit lumea... Unde s- 
a mai pomenit în bătrâni să se hăcuiască aşa creştinii între 
ei? Asta-i sfârşitul pământului. Scrie şi la Biblie... 

— Ai citit dumneata chestia asta? Îşi vâri capul pe uşă: 
Tot n-aţi isprăvit? E aici un tip care vrea să participe la 
discuţie. 

Morogan se ivi bine dispus, cu privirea subţiată de 
soarele prea puternic. 

— Ce faci, Lae? Bună dimineaţa. 

— Bună să vă fie inima, dom” doctor. 

Medicul îi strecură discret o bancnotă. O femeie în 
vârstă, îmbrăcată în negru, trecu prin faţa lor. Morogan 
salută plin de reverență, zâmbind nedesluşit. Bătrâna 
răspunse demnă şi trecu mai departe. 

— Cine-i copila? se interesă antrenorul. 

— O pacientă. În fiecare dimineaţă transcrie pe curat ce- 
a visat în timpul nopţii. Pe urmă trece pe la policlinică şi-mi 


citeşte. Iniţial, venea o dată pe săptămână. Cincizeci de 
pagini, îţi dai seama... l-am explicat că prefer un tratament 
eşalonat. 

— Pe Jack Spintecătorul nu-l visează? 

— Asta-i fieful amicului Postolache, nu se bagă nimeni. 

— Aşa, la prima vedere, pare un tip normal, spuse 
Dunăreanu măsurându-l dintr-o parte. 

— Tarzan e un băiat admirabil. Poate cel mai cumsecade 
dintre noi. 

— Vorba aia, frizer, dar n-ai zice... Atunci de ce bate 
câmpii, domnule? Ce-s spiralele astea cu gagii sângeroşi, 
căpcăuni şi alţi parazmei? 

— Dacă-mi permiteţi, îndrăzni infirmul, pe mine mă 
frământă un gând, domnu' doctor... 

Dunăreanu se hlizi. 

— Glăsuieşte, Lae, tată! 

— Pe dom” Trăilescu l-au răpus duhurile cele rele. 

— Aşa, aşa... 

Antrenorul se prăpădea de râs. Morogan îi prinse cotul. 

— Lasă-l în pace! Zii mai departe, Lae! 

— N-aţi văzut? Şi-a dat duhul lângă cimitir. Nu umbla 
dumnealui după aprobare să dea iama cu tractoarele 
printre morminte? Cică uzina trebuie estinsă... 

— E clar, au căpiat toţi! conchise edificat Dunăreanu. 

Îi abandonă şi traversă elastic strada. Intră în debit să-şi 
cumpere ţigări. 


Ma despart de Dobrescu, în faţa cofetăriei Trei Ghiocei, 


administrându-i câteva sfaturi bine simţite: 

— Ai grijă, băiete, cască ochii şi nu gura. Mă interesează 
opinia şefului de cadre şi nu starea civilă a dactilografei de 
la cabinetul directorului. Mi-e indiferent ce face diseară şi 
cum îşi flutură pletele de aur, vreau să ştiu la ce lucra 
Trăilescu. Nu-s curioasă dacă diva îl preferă pe Alain Delon 
sau pe concurentul meu Maigret, în schimb freamăt de 
neastâmpăr să aflu tot despre relaţiile victimei cu colegii. 
Umblă sănătos! 

Se îndepărtează cu mersul lui de cocostârc şi o clipă îl am 
înaintea ochilor pe Dobrescu Vasile dintr-a IX-a B. l-am fost 
dirigintă şi dascăl de matematici şapte ani. Bietul de el? O 
să scape vreodată de Samurai? 

Pe doctorul Morogan îl întâlnesc chiar la ieşirea din 
frizerie. Ne salutăm cu cordialitate, dar fără excese. Are o 
calitate pe care o apreciez în mod deosebit. Nu-şi amplifică 
niciodată starea de spirit din pur convenţionalism. În 
consecinţă, reîntâlnirea după zece sau douăzeci de ani cu o 
persoană care nu-i este nici mamă, nici tată se consumă 
firesc, fără exclamaţii şi efuziuni pe tonuri acute. Nu ştiu 
dacă amănuntul ţine de francheţe sau de o anumită 
comoditate în relaţiile cotidiene. 

Îi propun o plimbare pe Corso, prilej de a-mi 
reîmprospăta impresiile şi cunoştinţele. 

— Ce-i cu amicul Postolache? Părea cam turtit. 


Morogan îşi tamponează discret obrazul cu batista şi 
surâde. 

— Ăsta-i Mişu! Pune totul la inimă. Sufletist şi oleacă 
exaltat. Îl obsedează ideea că Trăilescu e victima unei 
răzbunări. 

— Dacă nu mă înşel, ai emis aceeaşi ipoteză. 

— Ipoteză, nu sentinţă, iar acum regret că nu mi-am ţinut 
gura. O să constataţi singură... Oamenii au înnebunit, se 
ascund în casă cum începe telejurnalul, cucoanele sărite de 
cincizeci de ani ca să nu înnopteze singure... Sărut mâinile, 
doamnă! 

Salută distrat o femeie cu trăsături de mulatră. Buzele 
foarte groase, rujate într-o nuanţă deschisă, par o garoafă 
portocalie. 

— Alta care tremură, râde Morogan. Şi tremură vârtos. 

— Cine-i? 

— Graţiela Duma. Ea, Trăilescu, Olimpia Dragu şi încă 
vreo doi-trei au fost fără îndoială călăii lui Damian. 

— De fapt care-i istoria? 

— Acum câţiva ani a fost violată în grădina publică o 
fetiţă, elevă în clasa a Vl-a. Damian, ghinionist, avea 
întâlnire la numai câţiva metri cu o fâşneaţă căreia voia să-i 
facă vânt. Se logodise de două săptămâni cu diriginta poştei 
şi începuse să-şi lichideze conturile.  Fâşneaţa, 
temperamentoasă, l-a umplut de sânge. Atras de gemetele 
victimei - mă refer la fetiţă - a intervenit paznicul. Damian, 
complet năuc, habar n-având ce se petrecuse cu cinci 
minute mai înainte şi trei tufişuri mai departe, i-a căzut 
direct în braţe. N-a trecut un sfert de oră şi tot târgul era o 
mare de mugete şi pumni fluturaţi ameninţător în aer. Pe el, 
deşi nevinovat - ticălosul a fost reperat câteva luni mai 
târziu, un obsedat abia ieşit din ospiciu - oamenii l-au 
alungat din oraş pe simple presupuneri. Ostracizat la uzină, 
i s-a refuzat recomandarea pentru facultate şi i s-a dat de 
înţeles că ar fi bine să părăsească localitatea. Lia 


Georgescu, diriginta poştei, a rupt logodna. Nefericitul o 
iubea cu patimă... 

— Şi cealaltă? N-a încercat să-l disculpe? 

Morogan oftează cu un zâmbet de resemnare: 

— Dacă s-a răzbunat vreodată o femeie, atunci o cheamă 
Celia Grigoriu. A contestat hotărât orice legătură cu 
Damian şi cu atât mai mult întâlnirea din parc. O hienă! Aud 
că acum e la Braşov, căsătorită. 

Mai facem câţiva paşi pe strada măturată de un bătrân 
cu figură jovială - evident face curat doar în faţa casei lui - 
şi de vântul cuminte care hârjoneşte frunzele frasinilor. Mă 
interesează opinia lui Morogan şi îl întreb direct: 

— Spune-mi, doctore, te convinge istoria asta? Îţi poţi 
închipui, la modul realist, că s-a întors Damian, duh 
răzbunător, să dea cu barda în târgoveţii din P? 

Morogan zâmbeşte: 

— Nu. Hotărât, nu! Damian era ceea ce se numeşte un 
tânăr sănătos din toate punctele de vedere. Ascultaţi-mă, 
m-am rugat totdeauna să nu pic într-o situaţie cheie. O 
situaţie fără ieşire şi care mă frustrează mai ales de orice 
drept de decizie. Flăcăul a avut ghinion. Intrase până la 
subţiori într-o conjunctură nefericită, şi tot ce au putut face 
autorităţile pentru el a fost să-l scoată nelinşat de aici. Din 
păcate, sunt puţini care gândesc la fel. Isteria e colectivă... 
Am să vă mai spun ceva! Cred în Damian. În Damian, omul 
pe care l-am cunoscut eu. E un individ cu resort şi sunt 
încredinţat că acolo unde se află a izbutit, indiferent de 
ceea ce a încercat. 

— Postolache ce zice? 

Întrebarea nu-i întâmplătoare. Frizeria lui Tarzan 
îndeplineşte oficiul de cafenea o orăşelului, aici se 
vehiculează noutăţile de ultimă oră şi nu cunosc loc mai 
potrivit pentru a pipăi pulsul opiniei generale. 

Morogan schiţează surâsul acela îngăduitor arborat 
îndeobşte când se pomeneşte despre o persoană care 
amuză, dar nu e luată în serios. 


— Mişu, ca toţi romanticii, are o fantezie înaripată. Acum 
câţiva ani înnebunise târgul cu altă bazaconie. OZN-urile şi 
omuleţii verzi. Era o furie, dacă vă aduceţi aminte, nu 
puteai să deschizi o gazetă străină, şi chiar dintr-ale 
noastre, fără să dai peste vreo ispravă de-a extratereştrilor. 
A fost halima mare şi aici... Conchide azvârlind ţigara 
demult stinsă între degete. Ciudat mi se pare altceva. 
Întreg oraşul îl tratează de... hai să-i zicem original, deşi 
termenul e altul. Şi totuşi are o influenţă fantastică! Azi râd 
toţi de el, mâine însă nu poţi păşi pe Corso fără să te 
ciocneşti de teoriile lui. De altfel, vă veţi încredința singură. 

Declar fără convingere: 

— Poate pentru că nimeni nu se îndoieşte de buna lui 
credinţă. 

— Hm! face ironic Morogan, probabil că eu nu-mi cunosc 
semenii. Aş fi putut jura că dimpotrivă, perfidie a naturii, cei 
mai răi dintre noi, indivizii malefici, exercită o înrâurire 
specială asupra celor din jur. Scuzaţi-mă, trebuie să cumpăr 
ceva de la farmacie. 

Îi promit c-am să-l mai caut şi ne luăm rămas bun. Silueta 
elegantă dispare pe uşa de sticlă cu ecusonul lui 
Hippocrate. 


Lângă tutungerie se află casa şi grădina profesorului 


Iliuţă Munteanu. Gardul înalt, de piatră, nu trădează, aşa 
cum fusesem tentată iniţial să cred, mentalitatea unui om 
morocănos, extrem de grijuliu cu avutul său şi pe care-l 
enervează aprioric vizitele şi curiozitatea vecinilor. Când L- 
am cunoscut mai bine, am înţeles că ceea ce-l determină să 
se ferece în spatele zidurilor groase este timiditatea. 

Iliuţă Munteanu predă de treizeci de ani desenul la liceul 
din localitate (fără să influenţeze cu nimic imaginea 
artistică a elevilor despre membrii corpului didactic 
reprodusă pe garduri: absolut toţi dascălii par fugiţi din 
cartea de zoologie...) şi pictează în timpul liber. Nevastă-sa, 
Victoriţa, îmi povestea cu glas alterat de duioşie că abia 
după doi ani de căsătorie a acceptat să-i arate pânzele. O 
singură privire aruncată peste umărul lui în timp ce se află 
în faţa şevaletului îl paralizează. În parc sunt privelişti 
splendide, dar profesorul n-a îndrăznit niciodată să intre 
acolo cu un cărbune şi o bucată de carton sub braţ. În 
consecinţă, se mulţumeşte să picteze din memorie. 
Producțiile ocupă pereţii celor trei încăperi. Colţuri idilice, 
peisaje pitoreşti, ciobănaşi şi mioare, ciobăniţe şi fântâni, 
ciobani şi ciobăniţe în atitudini convenţional-graţioase, 
lângă garduri invadate de glicină. Ţin minte că am încercat 
un sentiment de stinghereală când l-am ascultat vorbind cu 
admiraţie înflăcărată despre Picasso, Chagall, Pissarro. 

Am petrecut în casa soţilor Munteanu câteva după- 
amieze admirabile. E o adevărată plăcere să te afli la ceas 


de înserare în grădina lor. Trandafirii abia stropiţi capătă o 
culoare aurie, cafeaua şi dulceaţa Victoriţei n-au egal. Sunt 
oameni fermecători, delicios de spontani, aşa cum ştiu să fie 
doar copii, iar dragostea lor după patruzeci de ani de 
căsătorie, emoţionantă. La un păhărel de coniac, Iliuţă mi-a 
mărturisit că întâlnirea cu Victoriţa o consideră cea mai 
mare şansă din viaţa lui. Victoriţa îmi descria cu ce emoție îl 
aşteaptă pe bărbatu-său când au întâlnire în oraş. Mi-a 
vorbit şi despre jurnalul pe care-l ţin de patruzeci de ani. În 
fiecare seară reciteşte câteva pagini, în timp ce lliuţă, 
ascultând urletele de fiară ale viscolului, pictează la lumina 
lămpii un peisaj însorit. 

O căsătorie desuetă? Poate. De necrezut? Sigur, dar 
superb. 

Deşi mi-am petrecut în P toată convalescenţa - aproape 
două luni - i-am vizitat doar de trei sau patru ori. Şarpele 
invidiei dă târcoale şi celor mai oneste inimi. 


Victoriţa Munteanu băgă pieptănul în sertarul toaletei şi 
îşi apropie figura de oglindă. Avea aproape şaizeci de ani, 
un cap drăgălaş cu nas cârn şi gură bine conturată. Fără 
dubla bărbie de acum, în tinereţe trebuie să fi fost într- 
adevăr frumugşică. 

Cobori treptele casei şi primi în plin obraz miresmele 
dimineţii de vară. Profesorul Munteanu citea într-un 
şezlong la umbră, lângă stratul de dalii. Era cam de aceeaşi 
vârstă cu nevastă-sa, părul cărunt lipit de cap îl purta cu 
cărare, linia gurii, cam obosită, aluneca spre bărbie. 
Impresiona privirea blândă şi o anume linişte pe care mulţi 
o confundă cu distincţia. 

Victoriţa îl examină cu ochi aburiţi de duioşie. Păşi tiptil 
în spatele lui şi îi atinse tâmpla cu buzele. 

— La ce te gândeşti, dragul meu? 

Bătrânul tresări. Surâse aproape instantaneu şi-i sărută 
mâna. 


— La bietul Trăilescu... Om în puterea vârstei, capabil... 
Nu-mi iese din minte că-i abia o săptămână de când a trecut 
pe la noi să-i dau seminţe de panseluţe... Ce sfârşit teribil, 
Dumnezeule! 

Nevastă-sa îşi cuprinse braţele, brusc înfrigurată. 

— Toată lumea vorbeşte despre asta, a ajuns o obsesie. 
Comentau până şi ţăranii, azi-dimineaţă în piaţă. Am trecut 
după aia pe la poştă. Aceeaşi istorie. 

— Fireşte. Trăim într-o comunitate cuminte - la nici 20 de 
metri de Corso pasc vaci, oi şi fluturaşi - şi nu la Chicago. 

Observă că nevastă-sa stă în picioare şi dădu să se ridice. 

— lartă-mă, draga mea, sunt foarte tulburat. Să-ţi aduc 
un şezlong... 

Victoriţa îl opri, ţinându-i umerii. Rămase cu ochii agăţaţi 
de piscurile muntelui, care departe, în zare, chenăruiau 
cerul. 

— Ce mă înfioară, şi asta cred că-i înnebuneşte pe toţi, e 
gândul că asasinul se află în oraş. Povestea Georgeasca, 
sufocată, că i-ar fi bătut azi-noapte la uşă. Şi-a închipuit că-i 
Caracaş, beat mort ca de obicei şi cu chef de conversaţie. S- 
a repezit să deschidă, pusă pe scandal. N-a văzut pe nimeni. 
A auzit doar glasul. „O să plătiţi! O să plătiţi cu toţii...“ 

— Un coşmar probabil, interpretă profesorul cu voce nu 
prea sigură. Ea a rupt logodna cu Damian şi acum îşi face 
tot felul de idei. 

— Adică a visat? Fii serios, lliuţă! Nu cunosc cap mai 
zdravăn decât al Georgeascăi. Este ceea ce numesc eu o 
femeie şi jumătate. 

— Da, făcu distrat profesorul. Din toate punctele de 
vedere. 

Victoriţa îi mângâie sprâncenele ciufulite. Încerca să-şi 
ascundă tulburarea, îşi căuta cuvintele. 

— Ştii... 

— Spune, draga mea. 

— Atunci, la adunare... Poate că ar fi trebuit să-ţi expui 
punctul de vedere. Dacă ţi-aminteşti, nu erai deloc convins 


că bietul Damian ar fi vinovat. 

Iliuţă Munteanu surâse cu tristeţe: 

— În viaţa mea n-am minţit pe nimeni, nici măcar pe mine 
însumi, că aş fi vreun erou. Nu oricine e destinat să înfigă 
steaguri pe baricade, iar eu cel mai puţin. Vocaţia mea se 
reduce la un şevalet şi o pensulă relativ îndemânatică. 
Izbutesc tablouri drăgălaşe, piese menajere bune de agăţat 
deasupra frigiderului în gospodării mijlocii. 

Inima Victoriţei se strânse. Îi astupă gura. 

— Nu-ţi îngădui să vorbeşti aşa despre tine, Iliuţă. Eşti 
cel mai cumsecade om care a călcat vreodată pe faţa 
pământului... 

— Asta, poate... 

— Şi cel mai talentat. 

— N-am ştiut niciodată, surâse cu blândeţe profesorul, 
dacă e bine sau nu să-ţi faci iluzii în legătură cu propria 
persoană. lar atunci, la adunare... Mi-amintesc atmosfera. 
Toţi făceau spume la gură, gâfâiau, vorbele nu li se 
rostogoleau, nu-şi găseau vad îndeajuns de repede. Mă vezi 
pe mine înfruntând o masă dezlănţuită? Îndârjind-o pe 
Olimpia Dragu? Punându-mă de-a curmezişul lui Trăilescu? 
Îndurând vertical un uragan de sudălmi, răgete şi priviri 
asasine? 

Victoriţa suspină, mângâindu-i uşor părul de pe tâmple. 

— Dacă ai fi fost altfel, probabil nu te-aş fi iubit. 

Iliuţă îi mulţumi, clipind mărunt. Declară, parcă fără 
legătură: 

— “Te simţi grozav închipuindu-ţi că lumea începe cu tine 
şi se isprăveşte tot cu tine, şi te descumpăneşte să 
descoperi pe neaşteptate că lucrurile se petrec altfel. Eu 
am avut totuşi noroc. M-am simţit grozav în propria-mi 
carcasă... Am ştiut că sunt un om şters, cu o personalitate 
firavă; de geniu, slavă Domnului! nu m-am suspectat 
niciodată. Şi totuşi n-am tânjit privindu-mă în oglindă să văd 
alt chip. Pe dinafară sau pe dinăuntru. Îmi dădeam seama 


probabil că ar fi zadarnic. Sau e poate şi asta o formă de 
vanitate. Cine ştie? Cine poate să ştie? 

Victoriţa nu-l mai asculta. Îşi amintise dintr-o dată că 
broasca de la portiţa grădinei e stricată de ani de zile. Îşi 
făcu socoteala să treacă până în prânz pe la cooperativă să 
cheme un lăcătuş. 

— Neapărat! decise cu voce tare. 

— Ce anume? 

— Nimic... Te las acum, dragul meu. Am de făcut câteva 
curse prin oraş. 

Profesorul o cercetă curios. Când nevastă-sa ieşea, 
toaleta era mult mai complicată şi începea de dimineaţă. 
Apoi căută din obişnuinţă cerul. Pe albastrul clătit de ploaie, 
frunzele arţarilor prindeau scânteieri de sidef. 

„O vreme de lucru minunată.“ 

Dar n-avea chef să picteze. Se simţea trist şi, da, - Iliuţă 
nu se ascunsese niciodată de el însuşi - speriat. 

— Aş vrea să mă văd peste o lună... 

Nu era singurul din oraş. 


M-am înţeles cu locotenentul Dobrescu să ne întâlnim la 


sediul Miliției. Poate să pară ciudat că nu m-am deplasat 
personal până la uzină, dar am metodele mele de lucru şi 
nu văd ce aş putea obţine eu în plus de la şeful unui serviciu 
personal. Omul deschide dosarul şi odată cu el „difuzorul“: 
S-a născut în... părinţii sunt... a făcut studiile la... s-a 
căsătorit cu... 

Şeful de post, vizibil emoţionat - pentru ăsta, tot ce vine 
de la Centru, ca să nu mai vorbim de Bucureşti, capătă 
proporţii colosale, orice delegat e un „tovarăş cu 
răspundere“, orice echipă de tehnicieni devine „brigadă 
specială“ - îmi vorbeşte frământându-şi degetele. În timp 
ce-şi face inutil de lucru cu hârtiile de pe masă, cu 
calendarul, cu radiera şi cu o colecţie impresionantă de 
pixuri, îmi raportează punctul lui de vedere asupra crimei. 

Din pricina tulburării, se exprimă mai greu decât o face 
de obicei, sudoarea se prelinge pe sub marginea chipiului 
pe care a uitat să-l scoată. Dintâi, că nu pricepe în ruptul 
capului cum de s-a putut comite „asemenea“ caz în parohia 
lui... Al doilea, îl enervează frizerul Postolache. Ăsta se ţine 
de prostii şi, dacă ar fi să-l cred pe cuvânt, alimentează 
toate aberaţiile, indiferent dacă poartă cravată de pionier 
sau reazemă în baston reumatisme contractate încă pe 
vremea aliaţilor. Creşte trei sute de sticleţi într-un 
apartament de două camere, dar se pare că tipul e plin de 
vigoare căci poartă părinteşte de grijă şi celorlalte câteva 
mii care zburdă şi ciripesc în unele capete din P 


— Cum se întâmplă vreo situaţie, înţelegeţi, ştiu la 
precizie că pe puţin cinşpe pagini de dosar le umplu cu 
declaraţiile lui Postolache. Este de nemaipomenit cum nu 
poate insul ăsta să stea cumsecade în bătătura lui, să nu-şi 
vâre nasul în treburile cetăţenilor, să nu facă agitaţie la 
starea de spirit... 

Îi trece succint în revistă pe Morogan, „un tovarăş doctor 
de bază“, pe Caracaş, amendat mereu că tulbură liniştea 
localităţii, şi pe încă vreo câţiva. Zăboveşte asupra lui 
Romică Popescu, funcţionar la sfatul popular. 

— Eu, tovarăşa maior, raportez ce spune opinia publică. 
Zic mulţi că el ar fi omorât victima. 

— Cine, Popescu?! De ce? 

— O teme pe nevastă-sa de nemaipomenit şi umbla vorba 
în ultima vreme că trăia cu Trăilescu. Adaugă cu un gest de 
neputinţă, care în acelaşi timp cere scuze: Constatare la 
faţa locului n-am făcut, nici martori oculari nu se află. 

— Îmi închipui... Dar dumneata ce crezi? Care-i părerea 
dumitale? 

Tipul nu vrea în ruptul capului să se angajeze, mormăie 
nesigur: 

— E un tovarăş cumsecade, conştient. O teme însă pe 
soţie... Explodează: De nemaipomenit! 


Romeo Popescu se strecură prin grădina din spatele 


casei, păşind fără zgomot. Sosea intempestiv, încercând să- 
şi surprindă nevasta în flagrant delict de adulter. Era 
însurat de şase ani şi de atunci tot încerca. Târgul îi 
cunoştea preocupările şi glumeţii socoteau că naşă-sa 
dovedise un umor sardonic botezându-l Romeo, de vreme 
ce corespondentul său shakespearian se numea Othello. 

Ocoli cerdacul încovoindu-se în dreptul geamului spre a 
nu fi zărit dinăuntru şi îşi lipi urechea de uşă. 

— Nimic, nea Romică? 

Proptit de gard, antrenorul Dunăreanu îl privea amuzat. 
Romeo Popescu îi aruncă o căutătură întunecată şi pătrunse 
în casă. 


Îl întâmpină o dezordine de zile mari, paturile încă nu 
fuseseră strânse, resturile micului dejun zăceau pe masă: 
ibricul cu cafea rece, omleta sleită în tigaie, borcanul de 
gem cu celofanul pus strâmb în jurul căruia zumzăiau 
muştele. 

Romeo Popescu, aşezat pe jumătate de scaun, privea 
consternat. Se simţea descumpănit şi după şase ani de 
căsătorie încerca acelaşi sentiment deprimant: că a nimerit 
într-o casă străină. 

Nevastă-sa îşi răsuci capul ciufulit. 

— Te-ai şi întors? 

Era mult mai tânără decât el, putea să aibă treizeci sau 
treizeci şi doi de ani. Chipul rotund, numai gropiţe, volbură 


de păr cârlionţat şi ochi negri languroşi, păstra constant o 
expresie de mirare. 

Bărbatul scrâşni. Îl sufocau indolenţa şi neglijenţa ei, 
nesimţirea cu care se complăcea în mizerie. Ar fi dat-o 
afară, dar ştia în acelaşi timp că după aceea s-ar căi 
amarnic. De câte ori pleca de-acasă, îi era teamă că n-o să 
se mai întoarcă. Îi urmărea silueta plină, bine proporţionată 
până dispărea la capătul străzii, presimţind că e ultima oară 
când o vede. 

— N-ai de gând să strângi pe-aici? 

Avea o voce mârâită, în care clocoteau tone de reproşuri. 
Mioara se strâmbă plictisită şi reluă lectura fără să-i 
răspundă. După primul an de căsătorie izbutise o 
performanţă cu care puţine femei se pot lăuda: reuşea să 
nu audă un singur cuvânt din cicăleala lui bărbatu-său. 
Romeo Popescu se simţea brusc în situaţia ridicolă de a se 
certa singur şi procedeul îl scotea din sărite. 

Ca de obicei, începu să se adreseze unui terţ prezumtiv. 
Dacă Mioara părăsea cumva odaia, se lua după ea. Litania 
putea să dureze două-trei ceasuri. 

— ...0 ţin acasă şi Dumnezeu mi-e martor, n-am pretenţii! 
Ce pretenţii extraordinare am? O rufă curată, o masă 
aşternută, mâncarea scoasă din frigider şi pusă pe aragaz. 
Sunt femei care muncesc douăsprezece ceasuri, au o liotă 
de plozi şi gospodăria e lacrimă... Vin rupt, obosit, hărțuit 
de toţi tembelii târgului: „nea Romică, dă-mi şi mie devizul 
ăla, nea Romică, du-te de caută în arhivă, nea Romică, ce 
facem cu spaţiile verzi?...“ 

Femeia întoarse pagina revistei, se tolăni comod şi scoase 
piciorul de sub cearşaf, mişcându-şi degetele, de parcă 
undeva, pe o plajă, ar fi vrut să le scuture de nisip. Începea 
să se simtă căldura. 

— „vin şi ce găsesc? Grajd! Dumneaei cu fulgi în păr, în 
cămaşă de noapte, gunoi până-n grindă, frigiderul gol! 

Mioara chicoti înveselită, bătând încântată pagina cu 
palma. Îl văzu pe bărbatu-său şi păru surprinsă. Întrebă 


senină: 

— A, te-ai şi întors? 

Romeo Popescu se holbă stupefiat. Mioara nu-l lăsă să-şi 
revină. 

— Trebuie să citeşti neapărat chestia asta! Un fermier 
american s-a culcat cu o mafiotă, şefa unei „familii“ din New 
York - respectiv Brooklyn. L-au ridicat de pe tractorul lui şi 
l-au vârât într-un Cadillac. Tipa îl aştepta la volan. Fii atent 
cum o descrie! 

Popescu îşi vâri unghiile în carne. Suflă strangulat: 

— Asta te interesează pe tine?! Asta te preocupă?! Cum 
fac amor gangsterii, cât sunt de virili! Îşi muşcă mustaţa 
muscă, mârâind înfundat: Cine a fost azi pe-aici? 

Era una din obişnuitele sale curse. Femeie întoarse 
pagina. 

— Colosal! 

— Cine a fost? Simt miros de ţigară străină! 

— Mă plictiseşti. 

— Răspunde! Dunăreanu? Postolache? Morogan? 

Mioara ridică din umeri. Romeo suspecta pe absolut toţi 
bărbaţii din oraş că îi fac curte. Nu erau absolviţi nici măcar 
puştii de paisprezece-cincisprezece ani, care în drum spre 
liceu sau locuinţa profesorului Munteanu azvârleau priviri 
întâmplătoare în curtea şi la ferestrele neveste-si. De fapt, 
Mioara nu-l înşela. Se simţea prea leneşă pentru asta, iar 
Romeo făcea parte din categoria de bărbaţi nu imposibil de 
păcălit, aşa ceva nu există, dar în orice caz incomozi. Citi 
netulburată: 

— ...O tânără foarte înaltă, cu un păr blond strălucitor. 
Ochii mari, albaştri şi oblici, pomeţi înalţi, buze fine, 
nefardate...  Fascinant! Îţi dai seama ce aventură 
neaşteptată pentru bietul cowboy? 

Avu un râs mic, ca un gângurit. Lui Popescu i se păru 
neruşinat şi trivial. Începu jelania pe tema infidelităţii. 
Mioara îşi continuă liniştită lectura. Auzi tot mai de departe 


tânguitul lui Romică, un fundal sonor monoton şi în cele din 
urmă adormi. 

Bărbatul oftă, se încinse cu un şorţ şi începu să strângă 
prin casă. 


3 Dă. drumul, Dobrescule! Cunoşti motto-ul: clar, 
fără ghiocei şi albăstrele, dicţie impecabilă! Ascult. 

Locotenentul în poziţie de drepţi - nu stătea altfel nici 
acum zece sau cincisprezece ani, când scos la tablă n-avea 
decât un singur dor, să i se scufunde pământul sub picioare 
- încerca să-şi ordoneze ideile. Minervei îi plăceau 
rapoartele succinte şi precise. Îşi drese glasul trăgând inutil 
de tivul vindiacului cu semnătură discretă - un capăt de 
şiret cu litere brodate Lee care ţâşnea din buzunarul de la 
piept - şi începu pe un glas voit monoton: 

— Grigore Trăilescu. 45 de ani. A absolvit facultatea de 
aeronautică în 1940. Şi-a făcut specializarea în Anglia. 
Nevastă-sa Ioana, e fiica unui inginer petrolist. Casnică, 
oarecare, dar nu lipsită de pretenţii... 

— Oarecare! Hm! Nasul Minervei se încreţi spre 
rădăcină. Ce înţelegi tu prin femeie oarecare, Dobrescule? 

Tulburat, locotenentul îşi muşcă buzele: 

— Vreau să spun... ăăă... În general trece neobservată, 
nu stă de vorbă cu nimeni şi nimeni nu ţine seama de 
persoana sau opinia ei. Cu excepţia lui bărbatu-său, fireşte. 

— Ceea ce mi se pare colosal, o scoate dintr-o dată din 
anonimat. În fine, o fi vreo natură discretă, interiorizată... 
Crezi că trebuie să arăţi ca un drapel, ca să fii „special“? 
Apropo de special! Am băgat de seamă că-i un termen la 
modă. 

— Declaraţiile şefului de personal coincid cu cele ale 
colegilor lui Trăilescu. 


Minerva oftă. 

— În fond, ai dreptate. Lumea n-o îndrepţi cu umărul. Mi 
se pare însă absurd să-l califici pe cineva drept oarecare, 
numai pentru că nu-şi vopseşte obrazul şi nu ştie să facă 
scandal: la el acasă, vecinilor sau când stă la coadă. Mă rog, 
mai departe... 

— Are opt invenţii la activ, de însemnătate mijlocie. În 
prezent, lucra la perfecţionarea unui nou tip de 
turboreactor care urma să funcţioneze pe bază de mercur. 

— Interesant... Inamiciţii? Duşmani? 

— Nu. În orice caz nu pot fi nominalizați. Trăilescu era un 
coleg bun. Ştia să se facă simpatic, era agreat de la portar 
până la director. Mereu bine dispus, cunoştea numele şi 
necazurile ultimului salariat, găsea totdeauna un cuvânt 
bun dar mai ales potrivit pentru fiecare. Se pare că făcea 
parte din specia şefilor de dragul cărora subalternii sunt 
dispuşi să traverseze Niagara într-o cutie de conserve. 

— Eu sunt gata să iau tramvaiul, pufni Minerva. Încep să- 
i intuiesc portretul. Altceva? 

— Apropo de Damian... Se pretinde că înainte de a părăsi 
oraşul ar fi ameninţat că se va răzbuna cumplit. 

— Ăsta-i deja folclor! Ştii, ca să fie ghiveciul asezonat. 
Începe să semene cu Durrenmatt. 

Locotenentul îşi luă un aer gânditor, aprobând incert din 
cap. Minerva îl apostrofă cu privirea filtrată şi glas dulce: 

— Sper că ai auzit de Durrenmatt, dragul meu, mi-ai fost 
doar elev... 

Prinzând din zbor ideea, Dobrescu surâse larg: 

— Dar bineînţeles! Un matematician vestit. EI, 
D'Alembert - cine-i poate uita splendida teorie? şi... şi... 

— Gică Petrescu! Detest ipocrizia, Dobrescule! Cum 
Dumnezeu n-ai înţeles în atâta amar de vreme? Şi ţi-am 
spus-o în fiecare zi că prefer să mă întrebi de zece ori, o 
sută, o mie, decât s-o faci pe ăla deşteptu', care le ştie pe 
toate. Insuficient! De data asta la Română... Vreau să spun 
literatură. Mai ai ceva de adăugat? 


Locotenentul privi fâstăcit în jur. 

— Nu... Nu cred. 

— Eu sunt convinsă. Ascultă, ce impresie ţi-a făcut 
cadavrul lui Trăilescu? 

Dobrescu vru să respire adânc dar se stăpâni. Întrebările 
Minervei erau uneori de-a dreptul fistichii. Ce drac de 
impresie să-ţi facă un cadavru hăcuit, o masă de carne 
tocată de un dement?! Simpatică? 

— Ştii la ce mă gândesc? 

Din fericire, multe din întrebările Minervei erau strict 
retorice. Continuă, ciupindu-şi vârful nasului ascuţit: 

— Am impresia că victima a fost desfigurată nu din 
răzbunare sadică, ci ca să fie împiedicată identificarea. Au 
travestit-o după aceea în ţoalele inginerului. Poate că pe 
nefericit nici nu-l cheamă Trăilescu... 

— Exclus! sări locotenentul. 

Minerva, deprinsă cu răspunsuri mai prudente, îl cercetă 
circumspectă. 

— Cum de eşti atât de sigur? 

— Am văzut la procuratură raportul medicului 
stomatolog care trata victima. Nu există nici un dubiu. 
Cadavrul aparţine lui Trăilescu, pacientul lui. 

Minerva rămase o clipă pe gânduri: 

— Interesant... Izbucni pe neaşteptate: Bineînţeles, 
totdeauna te pierzi în amănunte! Era primul lucru pe care 
trebuia să mi-l spui. Chiar nu vrei să progresezi deloc, 
Dobrescule? 

În sinea ei, îi acordase totuşi suficient. Presată de treburi, 
omisese să dispună expertiza stomatologică. Iniţiativa 
aparţinea locotenentului. Nu se avânta însă din principiu în 
calificative mari, mai cu seamă mărturisite, încredinţată că-i 
absolut nepedagogic să-ţi elogiezi învăţăceii. „Îi poţi 
stimula, bineînţeles, dar ca vechi dascăl, nu acord niciodată 
mai mult de şapte plus. Altfel, în mai puţin de o săptămână, 
zgreapţănă cu nasul piscurile Ceahlăului, încep să se simtă 
ofensaţi că nu-s cap de afiş în colaborările cu Interopolul...“ 


10 


În localul poştei, Atena Dumitrescu, gazda doctorului 


Morogan, discuta aprins cu diriginta. Sala era îmbrăcată în 
marmură albă, ca şi cea a tribunalului din P Şase coloane 
roz cu capiteluri bronzate rezemau cupola enormă. De 
afară, clădirea părea o catedrală. Ghişeurile erau 
repartizate circular. 

— Absolut terifiant, draga mea! spuse Atena Dumitrescu. 

Vorbea cu buzele şi maxilarele strânse. Cuvintele se 
strecurau greu printre dinţi. Lia Georgescu asculta agitată 
dând din cap. Alături de doamna Dumitrescu, înaltă, subţire 
şi fragilă, diriginta făcea impresia că plesneşte de sănătate. 
Fusta cenugşie, plisată, îi accentua şoldurile generoase, iar 
bluza bine apretată îi îmbrăca, fără cută, bustul masiv. Pe 
faţa mare, pudrată gros, se citea îndemânare şi 
conştiinciozitate, dar mai ales conştiinţa deplină a acestor 
însuşiri. Era o femeie care se lua în serios, dar nu îndeajuns 
de subtilă pentru a o ascunde. De aceea unii o considerau 
searbădă şi neinteresantă. Împlinise treizeci şi unu de ani şi 
încă nu se căsătorise. 

— Vreau să înţelegi, draga mea, să fii încredinţată că nu 
am halucinaţii. Sunt o femeie nefericită care nu se poate 
resemna, dar nu anormală. 

Doamna Dumitrescu se întrerupse. Un bărbat înalt şi 
voinic, cu voce de taur, le salută jovial. Ochii lucioşi şi buna 
dispoziţie zgomotoasă trădau o vizită prealabilă la bodegă. 

— Sărut mâna la cucoane! 


— Bună dimineaţa, doctore Caracaş, răspunse Atena 
Dumitrescu cu buzele pungă. Cum îţi spuneam, fetiţo... 

— Altminteri, toate bune şi frumoase? se interesă noul 
venit ignorând pumnalele din ochii bătrânei. 

— Da, mulţumesc pentru amabilitate. Şi cum îţi 
spuneam... 

— Atunci e în regulă. 

— „L-am văzut chiar azi-noapte, în faţa ferestrelor de la 
dormitor. Răsfoiam revista „Cinema“ care se ocupă de Raf 
Valone şi Brigitte Bardot - şi dintr-o dată... 

Caracaş, căruia în târg i se spunea Drojdioară, începu să 
dea din cap acuzând o atenţie aproape evlavioasă. Atena 
Dumitrescu părea să nu-l bage în seamă, în timp ce 
diriginta îl fura cu coada ochiului. 

—  Imaginează-ţi, urmă bătrâna sufocată, i-am văzut 
chipul strivit de geam. Rânjea şi se strâmba îngrozitor. Mi-a 
amintit de grimasele unui urangutan care m-a speriat la 
Prater în 1932. Atunci am pierdut copilul... 

Doctorul Caracaş îşi linse buzele. 

— La ce cinema rulează chestia asta? 

Atena Dumitrescu îl măsură acră. 

— Domnule Caracaş, regret că trebuie să v-o spun, dar 
prezenţa dumneavoastră nu mi-e indispensabilă. 

— Nu face nimic, eu vă stau oricum la dispoziţie. 

— Aţi dorit ceva? 

Lia Georgescu interveni rece: 

— Aţi dorit ceva? 

Se simţea din tonul ei că e întru totul de acord cu 
bătrâna. Drojdioară clătină capul, apoi se răzgândi. 

— Aş dori eu multe, dar nu ştiu dacă eşti şi dumneata de 
acord. Clipi şiret. Pot căpăta o informaţie? 

— Ghişeul 10. 

— De la matale, duduie. Ce faci diseară? 

În realitate, medicul veterinar, beţiv notoriu, reuşea 
uneori s-o amuze pe dirigintă. Nu voia însă s-o contrarieze 


pe Atena Dumitrescu manifestând o atitudine prea 
binevoitoare. Spuse moale: 

— Ce obrăznicie! îi întoarse spatele, ascunzându-şi 
zâmbetul. N-am înţeles, l-aţi văzut chiar pe Damian? 

— Fireşte, draga mea, nefericitul acela pe care l-ai 
concediat. Te asigur, râse Atena Dumitrescu sticlindu-şi 
proteza, nu l-am confundat nici o clipă cu prinţul Otto de 
Habsburg. 

— Jos reacţionarii! urlă subit Drojdioară. 

Doar un clipit nervos o trădă pe bătrână că-l auzise. 

— A zăbovit doar câteva clipe apoi a dispărut. 

Lia Georgescu înghiţi în sec. 

— Extraordinar! La mine a sunat la uşă... De 
douăsprezece ceasuri încerc să mă conving că mi s-a 
năzărit. 

Bătrâna zâmbi superior. 

— Eşti o femeie inteligentă, domnişoară Georgescu. 
Articula vorbele sacadat, pentru a le marca importanţa. Ce 
înseamnă să ţi se năzare? Eşti somnambulă? Trebuie 
neapărat să-ţi confirme vreo autoritate că un pom nu 
înseamnă altceva decât un pom, o păsărică, totdeauna o 
păsărică, şi că un bărbat care poposeşte în miez de noapte 
la uşa dumitale nu poate avea decât intenţii dubioase în 
ceea ce te priveşte? 

Diriginta îşi plecă ochii, fluturând din gene. O pudoare 
cireşie, uitată în sertarele adolescenţei, îi pudră obrajii. 

— Vai, doamna Dumitrescu! 

Doamna - impersonal - şi nu „doamnă“, prea imperativ, 
prea direct, prea sigur. Bătrâna alungă iluziile Liei 
Georgescu cu o mişcare de dispreţ. 

— Nu mă gândesc la prostii, fetiţo. Prin intenţii dubioase 
înţeleg cu totul altceva. Deocamdată, individul n-a făcut 
decât să lanseze un avertisment general. Presupun însă că 
dumitale îţi rezervă ceva mai deosebit. Poate vrea să te 
mutileze - nu cunosc răzbunare mai haină vizavi de o 


femeie - în cel mai bun caz să te omoare. Dacă reflectezi 
puţin, i-ai sfărâmat inima atunci. 

Lia Georgescu - albă - o privea cu ochi căscaţi de spaimă. 

Caracaş le abandonă plictisit. 

„Bat câmpii, coţofenele! Tot târgul a căpiat! Mi-ar plăcea 
totuşi să ştiu o chestie. Pe unde naiba s-o fi ascunzând 
Damian? Flăcăul era un tip de nădejde, aş zice chiar dotat. 
Nu ducea paharul la ureche...“ 


11 


Cana Drojdioară trecu spre seară pragul frizeriei, îi 


sclipiră ochii de satisfacţie. Se aflau înăuntru medicul 
Morogan, Dunăreanu, Romică Popescu de la sfatul popular 
şi profesorul Munteanu. Compoziţia grupului crea premise 
promițătoare pentru organizarea unei agape - era 
termenul eufemistic utilizat de veterinar spre a nu-i 
demobiliza pe cei căsătoriţi; chef, petrecere răsunau 
incendiar - la bodega de peste drum. 

Îi îmbrăţişă pe toţi într-o privire părintească, încercând 
să priceapă ceva din hărmălaia învăluită în fum gros de 
țigară. Mişu Postolache, dezlănţuit, părea victima unor 
curenţi de aer cu direcţii contrare. Ca mai toţi oamenii 
voinici, Caracaş avea mişcări domoale, se urnea şi se aşeza 
greu, îşi economisea eforturile şi de aceea nu înceta 
niciodată să se mire de vioiciunea lui Tarzan. Uneori, 
obosea doar privindu-l. Mişu era însă un om drăguţ şi îl 
iubea, îi iubea şi pe ceilalţi, de fapt iubea pe toată lumea. Şi 
după trei sute de drojdie, îi plăcea să-şi închipuie că nicăieri 
nu există băieţi mai straşnici decât în P 

— Avem probe! ţipă frizerul. Probe de netăgăduit pe care 
dumneavoastră le contestaţi prin negaţii nefondate! 

Medicul Morogan trase adânc din ţigară. Suflă fumul 
spre uşă, încercând să-l alunge şi cu mâna. 

— Fantezii, iubitule! Fantezii, nu probe. Să nu facem 
confuzii. 

— Formidabil! Ce confuzie?! Unde încape confuzia? 


— Exagerezi, doctore, sau vrei să-l necăjeşti, interveni 
împăciuitor profesorul Iliuţă Munteanu. În orice caz, 
minimalizezi. Uite, chiar azi citeam... Într-un canton din 
Elveţia, s-a comis acum douăzeci de ani o crimă pasională. 
Au descoperit-o recent, chestie de câteva luni... Aşa că 
lucrurile astea se pot întâmpla foarte bine. Şi când te 
gândeşti, au plecat de la o simplă pereche de pantofi. 
Pantofii cu care fusese încălţată victima... 

— Mă întreb, rânji Dunăreanu, întrerupându-l, ce-or să 
zică fraierii peste o mie de ani, când or să descopere 
dangarezii mei? 

Nu-i răspunse nimeni şi Drojdioară speculă momentul: 

— Hai la Hristache, nene, bem ceva şi studiem problema. 

— Lasă-mă, domnule! 

— Fac cinste! 

Profesorul lliuţă Munteanu aşteptă să se liniştească 
spiritele, apoi emise pe un ton didactic: 

— Nimeni nu poate contesta unele fapte certe. Personajul 
a bătut la uşa Liei Georgescu, şi-a vârât capul pe fereastra 
Atenei Dumitrescu, i-a telefonat Olimpiei Dragu. 

Romeo Popescu se minună: 

— Tţiţ! Formidabil, domnule! 

— Nu v-am spus eu?! exultă Mişu Postolache. 

— Eu cred, interveni Dunăreanu, că-i vorba de un individ 
pus pe bancuri, şi care n-are nici o legătură cu criminalul. 
Dacă o fi existând vreunul! A mirosit momentul, a făcut 
statistica fraierilor din târg şi acuma se distrează. 

Morogan îşi ridică sprâncenele şi arătă cu degetul spre 
antrenor: 

— Cred că-i ipoteza cea mai plauzibilă. 

— Suferi de un negativism pronunţat, doctore, conchise 
Iliuţă Munteanu. 

Morogan râse. 

— Sunt prea leneş pentru a lua o atitudine atât de 
categorică. 


Frizerul amuţi. Un colţ de buză îi zvâcnea. Era genul de 
replică în faţa căreia se simţea lipsit de posibilităţi. Şi 
profesorul tăcu. Oamenii cinici îl crispau. lar medicul - 
socotea - făcea parte din specie. 

Drojdioară trase de mâneca antrenorului. 

— Hai! 

— Lasă-mă... 

— Hai, nene! 

— Unde? 

— Ştii matale. Stăm aici pe secetă? Ce naiba, puteţi urla 
şi la birt. 

Dunăreanu îi simţi răsuflarea şi rânji. Mirosea a alcool. 

— Ai răbdare, tinere! Deocamdată dezbatem chestii 
importante. Când trecem la dame, mutăm sediul. 

Romică Popescu îşi tamponă fruntea îngustă, apoi nasul 
ascuţit, cu nări nervoase. 

— Dacă au conchis ăia de la Procuratură că Trăilescu a 
fost asasinat, e clar! Sunt de meserie, nu le dă mâna să-şi 
piardă vremea cu nerozii. 

Frizerul sări belicos. 

— Şi încă o chestie! Ţineţi minte cât s-a zbătut Damian să 
intre în secţia lui Trăilescu? Cu mâna asta îl rădeam, 
domnule, parcă-l văd aici pe scaun cu faţa plină de clăbuc 
Faun: „Dacă mă primeşte şeful în parohia lui, ştiu că-s un 
tip cu baftă. Cunoaşte meserie şi face o chestie mare. O să 
am şi eu felioara mea...“ Pe urmă, a intervenit dandanaua şi 
adio vise fericite... 

— Aşa-i, îşi aminti Romică Popescu. Trăilescu lucra încă 
de atunci la reactoarele alea care cică funcţionează pe bază 
de mercur cald. 

— Eu numai pe bază de drojdie, mărturisi veterinarul. 

Dunăreanu scuipă subţire prin uşa deschisă. 

— Eu zic să vă hotărâți. Tipul a vrut să se răzbune ori să-i 
manglească invenţia? Şi tot nu înţeleg de ce a trebuit 
pentru chestia asta să-i strice decorul! 

— E tot ce-ai înţeles dumneata? 


— Nu te enerva, Mişulică, îl luă dulce Drojdioară. Ce 
povesteşti tu e foarte interesant, dar ce să-i faci, băiatul 
pricepe mai greu. Nu închizi dracului prăvălia odată? Mi-e o 
sete... 

— Lasă-mă, domnule, în pace! Am impresia că visez! Auzi 
dumneata, se adresă unui terţ neidentificat, o crimă 
odioasă, constatată de autorităţi competente, vorba aia, 
catadicsesc Bucureştii să trimită aici specialişti de talie 
mon-di-a-lă, başca avertismentele sinistre de azi-noapte, şi 
vin după aia doi sau trei şmecheri care-ţi demonstrează că 
de fapt eşti un dobitoc, că astea-s simple baliverne, fantezii 
sau alte năzbâtii, pentru că n-ai ce face şi în loc să prinzi 
muşte, inventezi poveşti cu bau-bau! 

— Gata, exclamă veterinarul, m-ai convins. Sunt întru 
totul de acord cu dumneata. Ai vocaţie de logician, pui în 
ecuaţie formidabil, nu mai încape nici o îndoială. 

Dunăreanu se amuza copios. 

— Nu eşti dintre ăia care se lasă cu una cu două. 

— M-aţi înnebunit, oameni buni! De trei zile numai inepţii 
aud. Criminali, vârcolaci sadici, umbre asasine, draci 
cârlionţaţi. În piaţă, la alimentara, la poştă! Vuie târgul, au 
căpiat şi cucoanele! 

— Just! spuse antrenorul fixându-l pe Romică Popescu. 
Trag bărbaţii de mânecă, nu alta. Sfârşitul lumii... 

Drojdioară se ridică brusc de pe scaun şi se îndreptă spre 
toaleta frizeriei. Dunăreanu, aşezat câş pe pervazul vitrinei, 
se interesă rânjind: 

— Dansezi? 

Glasul puternic al lui Morogan le acoperi pe celelalte. 

— Nimic nu suscită mai mult închipuirea decât 
senzaţionalul. Acum două mii de ani, ca şi acum o sută, ori 
două, oamenii au abordat cu voluptate faptul neobişnuit. Cu 
cât viaţa individului e mai săracă în întâmplări, cu atât 
apetitul pentru insolit creşte. Adorăm să ascultăm vijelia 
după uşi şi ferestre bine ferecate, ghemuiţi sub plapumă şi 
să citim despre crime, isprăvi fioroase, mafie sau chiar 


OZN-uri - cu condiţia ca toate să se petreacă pe alte 
meleaguri. E boala secolului, domnilor, alături de cancer şi 
infarct! Pe vremea mea, citeau policier-uri doar puştii cu 
bube pe faţă. Acum îl consumă toţi cu frenezie, de la zâna 
care-ţi  cântăreşte  parizerul la complex până la 
academicieni, chiar dacă ăştia din urmă se jenează s-o 
mărturisească deschis. 

— Bravo! mugi Drojdioară, spălându-şi mâinile la 
chiuvetă. Eminent! Meriţi o şampanie. Hai s-o punem la 
gheaţă. 

— Lasă-mă, dom'le! 

— Acum, fie vorba între noi, doctore, nu pricep de ce te 
înfierbânţi aşa. Ce-ţi pasă dumitale la urma urmei ce cred 
oamenii şi ce fel de stafii le bântuie imaginaţia? 

— Ai s-o înţelegi singur şi, teamă mi-e, mai devreme 
decât îţi închipui. Vorbim mâine, sau poimâine. 

— Putem şi acum! sări medicul veterinar. Mergem la birt 
şi ne explici pe îndelete. 

Romeo Popescu se apropie de Iliuţă Munteanu. 

— Şi chiar credeţi, domnule profesor, că Damian a sunat 
la uşa dirigintei? V-a spus-o ea personal? 

— Categoric. Şi n-a fost singura vizitată. Necunoscutul a 
trecut şi pe la Graţiela Duma, iar de Olimpia Dragu şi Atena 
Dumitrescu ai auzit singur. 

— Numa” dame sexy, rânji antrenorul. Tipul are precis 
ceva la glande. În fine, undeva îi vâjâie. 

Drojdioară profită de stupefacţia lui Romeo Popescu şi 
reuşi să-l scoată pe uşă. Îi urmară apoi şi ceilalţi. 


12 


Înainte de război, soţul Atenei Dumitrescu era 


considerat cel mai bun avocat din P Deşi dispunea de o 
clientelă vastă, avusese totuşi prudenţa să nu abandoneze 
niciodată complet cazurile mărunte. Accepta fără 
prejudecăţi, alături de dosare de fraudă uriaşe sau crime 
spectaculoase, o reclamaţie pentru pensie alimentară, 
divorţuri neinteresante sau o acţiune în tăgăduirea 
paternităţii. Aceasta îi îngăduise după 1945, şi mai ales 
1948, odată cu  risipirea clientelei de elită, să 
supravieţuiască. Pleda des împotriva somităţilor baroului 
bucureştean, iar localnicii, care urmăreau cu orgoliu de 
urbe disputele, pretindeau că-l bate degajat pe Valjan şi pe 
Perieţeanu, fiind ceva mai îngrijoraţi atunci când urma să-şi 
încrucişeze floreta cu Micescu. 

În ajunul căsătoriei sale, Atena Dumitrescu era o fată 
subţire, distinsă, cu un chip destul de drăguţ, dar fără 
flacără. Îl iubea pe bărbatu-său şi avea în el o încredere 
nemărginită. Sosiseră în oraş cu două valize, un cufăr de 
cărţi şi, deşi tineri, îmbâcsiţi de prejudecăţi. 

După cincisprezece ani, îşi construiau cea mai frumoasă 
clădire din localitate, Villa Flora. Astfel, cucoanele din P 
ajunseră cu părere de rău la concluzia că cei doi se înţeleg. 
Puțin câte puţin, avocatul reuşise, dând dovadă de un tact 
desăvârşit, să înrădăcineze în sufletul neveste-si toate 
convingerile sale. „Un individ care vrea să reuşească 
excepţional - obişnuia să afirme - indiferent că-i vorba 


despre un artist, om de ştiinţă, ori profesionist, trebuie să 
fie liber de orice ipotecă domestică sau socială.“ 

În consecinţă, nu avuseseră copii şi la puţini ani după 
căsătorie, profitând de aspectul gracil al Atenei sub care se 
ascundea totuşi o sănătate mulţumitoare, începuseră să se 
eschiveze de la toate obligaţiile mondene. Petreceau în 
fiecare vară trei săptămâni la Eforie şi, după succesele mai 
importante de bară, destupau o sticlă de vin vechi, apoi 
făceau o plimbare în pădure comentând cu detalii tehnice şi 
divagaţii nesfârşite fazele procesului. 

După moartea avocatului, viaţa Atenei Dumitrescu se 
schimbase relativ puţin. Continua să citească, se plimba în 
fiecare zi două ceasuri afară din oraş, îmbrăcată în trenci, 
pantofi plaţi, legată la cap şi nemachiată „pentru ca obrazul 
să respire“, şi îşi rotunjea pensia închiriind fostul birou, o 
cameră spațioasă cu intrare separată. 

Atena Dumitrescu îşi controla relaţiile cu stricteţe şi timp 
de douăzeci de ani, fără excepţie, duminica, fie dimineaţa la 
unsprezece, fie seara la cinci, primea câteva cucoane. În 
oraş, fiind bine cunoscută parcimonia cu care bătrâna îşi 
dăruia prietenia şi zâmbetul, invitatele se simțeau 
încântate. Deşi pe plan social îşi pierduse semnificaţia, 
stăruia totuşi în jurul ei o aureolă de distincţie. I se 
acordase instinctiv un drept de veto în problemele bunului 
gust, ale bunelor maniere şi ai parametrilor în funcţie de 
care o persoană merita sau nu să se numere printre 
cunoştinţele tale. Într-un anume cerc era suficient un 
zâmbet de gheaţă al bătrânei adresat unui individ pentru ca 
acesta să fie complet descalificat. 

Pe Morogan, atitudinea doamnei Dumitrescu îl amuza. În 
prezenţa ei însă îşi camufla zâmbetul căci, după multe 
peregrinări, aprecia o gazdă discretă şi o locuinţă 
confortabilă. Profesorul Munteanu o saluta cu reverență, 
Dunăreanu o ignora, Drojdioară însă nu se putea stăpâni să 
n-o acosteze sub pretextele cele mai fanteziste tocmai 
pentru că ştia că îi e profund dezagreabil. N-avea motive s- 


o menajeze, căci şi-o închipuia greu acceptând să bea în 
compania lui „una mică de apetit, trei baterii la gheaţă şi p- 
ormă om mai vedea ce s-o alege...“ Interesul medicului 
veterinar viza doar pe prezenţii, eventualii ori virtualii 
parteneri de petrecere. 

După întâlnirile cu Drojdioară, doamna Atena Dumitrescu 
obişnuia să ia un pahar de apă îndulcită în care storcea 
jumătate de lămâie. Îl sorbea cu buzele strânse, înghițind 
greu. 

Diriginta poştei, cu corpul masiv aplecat înainte, acuza o 
îngrijorare afectată. 

— Vă necăjiţi prea mult. Oameni ca el nici nu merită 
băgaţi în seamă. 

Bătrâna îşi înghesui un surâs între buze. 

— Sunt perfect de acord, draga mea. Un ţânţar este o 
fiinţă extrem de neînsemnată, asta nu dovedeşte însă că nu 
te poate deranja. 

Victoriţa Munteanu, soţia profesorului de desen, aprobă 
dând mecanic din cap. Se uita la tablourile care nu 
semănau cu nimic din ceea ce făcea bărbatu-său. Invitată la 
ei acasă, Atena Dumitrescu înregistrase picturile lui Iliuţă 
mulţumindu-se cu câteva observaţii convenţionale. Era 
îndeajuns de bine crescută pentru a-şi stăpâni un zâmbet 
muşcător. 

— Pe mine mă distrează Drojdioară, spuse Mioara 
Popescu şi îşi regretă imediat remarca. Nu pentru că i-ar fi 
păsat grozav de bătrână, dar nu-i plăcea să fie dezagreabilă 
fără motiv. Vreau să spun... 'Iot ce face e atât de caraghios! 

Atena Dumitrescu îi azvârli o privire rece. 

— Sunt încredinţată că pe unii îi amuză. 

Pusese în acest „unii“, volume. Diriginta poştei încercă nu 
prea îndemânatic să schimbe discuţia. 

— Mă obsedează întâmplarea pe care mi-aţi povestit-o 
azi-dimineaţă. 

— A! Despre Olimpia Dragu... 

— Exact. Mă simt incapabilă să mă gândesc la altceva. 


— Asta pentru că nu cunoşti bucuriile vieţii conjugale, 
declară senină Mioara Popescu. Nu te supăra, nu-i un 
reproş, ci dacă vrei o sugestie. Eu una nu obosesc niciodată 
ascultându-l pe Romică. 

— E un bărbat reconfortant, observă fără nuanţe 
diriginta. 

— Singurul lucru pe care i-l reproşez e că a devenit cam 
indiferent în ultima vreme... 

În ochii Mioarei Popescu scânteiau lumini jucăuşe. 
Diriginta observă privirea absentă a bătrânei. Îşi încleştă 
degetele puternice în poale. 

— Trăim un adevărat coşmar. Mi se pare inadmisibil. 

— Hm, zâmbi Atena Dumitrescu, depinde... Dacă băiatul 
acela era nevinovat, nu mi se pare chiar inadmisibil. 

Victoriţa Munteanu puse ceaşca goală pe marginea 
mesei: 

— Te referi la Damian? Discutam cu lliuţă... lotul e 
incredibil. Pur şi simplu n-ai calificative. 

Nevasta profesorului era singura femeie din oraş care o 
tutuia pe bătrână. Aveau vârste apropiate, se ştiau vag din 
pensionatul de domnişoare „Principesa Ileana“ din Bârlad şi 
ambele se stabiliseră în P cam în aceeaşi perioadă. 

— Incredibil. Nu este exact termenul pe care l-aş 
întrebuința eu. Gândiţi-vă puţin! Ce sentimente poate 
încerca un tânăr care-şi vede cariera, viitorul, în fond, toată 
viaţa distruse înainte de a fi împlinit treizeci de ani? Soţul 
meu a pledat nu o dată în cazuri asemănătoare. Ne-am 
obişnuit să credem însă că drapelul vendetei îl flutură doar 
corsicanii, sicilienii şi eventual sarazinii. 

— Cine sunt sarazinii? se interesează Mioara Popescu. 
Diriginta poştei ar fi vrut să pună aceeaşi întrebare, dar se 
stăpânise. Considera că funcţia pe care o deţine nu-i 
îngăduie să se lase surprinsă în situaţii defavorabile. De 
aceea era foarte atentă. Se îmbrăca excelent dar discret, 
mergea de două ori pe săptămână la coafor, accepta să fie 
curtată doar de bărbaţi onorabili şi în văzul întregului oraş. 


Discuta numai în cunoştinţă de cauză şi de obicei după ce 
luase informaţii prealabile şi temeinice în chestiunea 
respectivă. Îi era frică mai ales de întrebările gafă, când 
ceri lămuriri în probleme care ţin de şcoala primară. 

— Musulmanii din Africa şi Europa erau numiţi sarazini. 
Au rămas vestiți pentru tezaurul pe care-l deţineau - 
bineînţeles nu e vorba de valori materiale ci de ordin 
spiritual, secrete ale naturii şi ale ştiinţei universale - şi 
pentru spiritul lor vindicativ. 

Explicaţia fusese servită pe un ton doctoral, cu o afectare 
care-i era caracteristică. În realitate, citea mult şi cu 
discernământ, lectura constituind pentru Atena Dumitrescu 
singura plăcere alături de somnul comod, într-un pat dublu 
unde n-o deranja nimeni. 

Mioara Popescu îşi trecu degetele peste ceafa grăsuţă, 
asudată, care ţâşnea ca un nufăr catifeliu din gulerul 
rochiei. Deşi sărită de treizeci de ani, emana o aromă 
specială, de om foarte tânăr, mirosea a câmp, a bluze 
proaspete puse pe o piele curată şi sănătoasă. Cunoscătorii 
socoteau că aceasta ar fi una din tainele feminităţii Mioarei. 

— L-am cunoscut foarte puţin pe Damian, declară 
visătoare. De fapt, pot să spun că-l ştiu doar din vedere. Nu 
mi-l închipui deloc în ipostaze asasine... 

— Fetiţa mea, începu bătrâna, aşa cum se adresa 
altădată fetei din casă, în timp ce jupânesei îi spunea 
madam Clemansa, dar Mioara n-avea de unde să cunoască 
acest amănunt, fetiţa mea, este complet lipsit de 
însemnătate ce ne închipuim noi. Sunt suficiente faptele 
dinaintea cărora suntem puşi. 

Victoriţa Munteanu împinse farfurioara de dulceaţă şi 
netezi mecanic faţa de masă. Aruncă o privire discretă spre 
dirigintă. Considera că Atena e complet lipsită de tact 
insistând asupra lui Damian. Georgeasca îi fusese logodnică 
şi la vremea respectivă, încercând să-şi salveze 
onorabilitatea, se purtase extrem de dur. Aruncase prima 
cu pietre. Acum asculta palidă, stăpânită, şi doar mustaţa 


de sudoare care răzbătuse prin coaja de pudră îi trăda 
tulburarea. 

— Haideţi să vorbim despre altceva, propuse Victoriţa 
Munteanu, apropiindu-se de fereastră. Se străduia să-şi 
reprime sentimentul de nelinişte, să-şi regăsească echilibrul 
în peisajul familiar al străzii, scăldate în lumina amurgului. 
La Complex am văzut câteva materiale de primăvară 
încântătoare... 

Atena Dumitrescu o măsura întunecată. Avea o înclinaţie 
specială pentru lugubru, şi o colecţie bine pusă la punct de 
povestioare tenebroase. Cadrul predilect era cimitirul, iar 
protagonişti umbre, spirite sau personaje sumbre, 
exorciste, din familia contelui de Cagliostro. Credea sincer 
în întoarcerea lui Damian, înger răzbunător şi teama, 
dimpreună cu vocaţia pentru misterul negru, îi creau o 
stare de excitație extraordinară. Să întrerupă acum o 
discuţie palpitantă ca să flecărească despre cârpe sau alte 
fleacuri ar fi însemnat să se frustreze de o plăcere rară. 

Diriginta şi Mioara Popescu se uitară recunoscătoare la 
Victoriţa Munteanu, dar Atena le tăie avântul. 

— "Te invidiez, draga mea, rosti cu venin înfipt în colţul 
buzelor, ai nervii minunaţi, de vreme ce te simţi în stare să 
te gândeşti acum la stofuliţele acelea. Aminteşte-ţi că şi 
bărbatul tău a avut un rol în destinul lui Damian. Atunci, la 
adunare, ar fi putut face câte ceva pentru el, dar din câte- 
mi amintesc n-a ridicat un singur deget. 

— E straniu atunci, surâse tremurat Victoriţa, că Damian, 
în loc să-l viziteze pe Iliuţă, a trecut pe la tine să-ţi spună 
noapte bună. 

Mioara Popescu îşi astâmpără zâmbetul. Interveni cu 
intenţii de muşamalizare: 

— Hai să ne dezmeticim! Trăim totuşi în secolul douăzeci, 
e stupid ca un oraş întreg să tremure de teama unui 
descreierat. Există autorităţi, o miliţie... 

— Şi mai ce, fetiţo? se interesă sarcastic bătrâna. 

— Ajunge şi atât! Doar n-o fi sfârşitul lumii! 


— De unde ştii? Nostradamus - cuvântul îi umplu gura - 
vesteşte că dezastrul va avea loc în luna iunie... 

— Ce an? întrebă ironică Mioara. 

Atena Dumitrescu declară sibilinic: 

— 1960. O declară ferm în Centuria X, Catrenul 72. 

Data era născocită. Vrăjitorul din Saint-REmy-de- 
Provence, Michel de  Nostre-Dame, anunţa catastrofa 
pentru iulie 1999. Bătrâna o citise într-o „carte de buzunar“ 
al cărei autor specula senzaţionalul picant de-a lungul 
veacurilor. 'Toantele, Atena Dumitrescu era convinsă, n- 
aveau cum să verifice exactitatea informaţiei. Minţise însă, 
nemulțumită de modul cum evoluase discuţia. Cucoanele se 
arătau prea calme, iar faţa aia de minge, Popeasca, aproape 
degajată. Simţise nevoia să le zdrobească. 


— N-o credeam în halul ăsta de ţicnită, spuse Mioara 
Popescu inhalând cu plăcere aerul acidulat al amurgului. 

Îşi regretă instantaneu observaţia. Nu că i-ar fi păsat de 
eventuale colportări, ci pentru că îşi imagina sau voia să-şi 
imagineze viaţa ca pe un etern carnaval. Preocuparea ei 
majoră era bucuria - în lipsa celor mari se mulțumea cu o 
prăjitură bună, o carte sau un buchet de liliac înflorit pe 
noptieră - şi în consecinţă detesta să fie dezagreabilă. 

Lia Georgescu păşea importantă, cu guşa înfiptă în piept, 
controlându-şi ţinuta. Se controla în fiece clipă, de parcă s- 
ar fi aflat permanent în faţa unui aparat de filmat. Şi chiar 
aşa se simţea. 

— E văduvă de aproape zece ani. Asta explică multe... 

Mioara Popescu zâmbi şters. Neîntinată la treizeci şi unul 
de ani, diriginta interpreta univoc orice excentricitate. Ştia 
ceva probabil... Victoriţa Munteanu respiră adânc: 

— Biata de ea... Nu prea a avut noroc. Nici măcar nu ştiu 
dacă îi era mai bine când trăia Alec, vreau să spun bărbatu- 
său, sau acum. Mi se pare grozav de trist să plece cineva de 
lângă tine şi să nu simţi nimic. Să te întrebi doar unde-i 
depozitezi lucrurile, pălăriile, galoşii, trenciul vechi care te 


incomodează în antreu. Sau dacă nu-i mai practic să le dai 
la ţigani pentru două-trei oale cu buline... 

— De ce cu buline? întrebă diriginta neatentă. 

— Nu ştiu, oftă Victoriţa, dar aşa se întâmplă. După 
moartea lui Alec, când intrai în bucătăria Atenei, puteai să 
te crezi la „Căminul“. Pe toţi pereţii ploua cu buline roşii... 
Ne vizitam des altădată. Totdeauna era frig la ei. Nu 
puteam să-mi explic de ce. Acolo unde lipseşte dragostea, e 
mereu frig... 

Mioara se aplecă să-şi îndrepte bareta pantofului. 

— Oricum, să te obsedeze aiurelile astea... Nostradamus, 
Centurii, Apocalips... O surprinse tăcerea celorlalte. Credeţi 
în sfârşitul lumii? 

— Draga mea, surâse Victoriţa Munteanu, îmi 
mărturisesc neputinţa de a reflecta la chestiuni care scapă 
interesului meu imediat sau îmi dau dureri de cap inutile. 
Anul 2000 mi se pare atât de departe... Azvârli o privire 
peste gardul de piatră. la te uită! Iliuţă s-a şi culcat. E 
lumină în dormitor. Lia Georgescu constată cu glas 
tremurat: 

— Toată lumea a început să se culce devreme. 


13 


E de fapt opt seara şi aproape întuneric. Atena 


Dumitrescu îmi deschide după verificări conştiincioase prin 
vizeta blindată. Am ţinut să-i vorbesc din mai multe motive. 
În primul rând nefericitul acela, Damian, a locuit câţiva ani 
la ea. De necontestat rămâne şi faptul că bătrâna e una 
dintre persoanele cele mai informate din târg. Şi apreciez 
enorm că ştie să povestească. Poate n-aţi băgat de seamă, 
dar majoritatea indivizilor, când îţi relatează o discuţie, 
redau cu lux de amănunte ba chiar rotunjind ceea ce au 
spus ei, în vreme ce replica interlocutorului e abia schiţată, 
abundă în „că aşa şi pe dincolo“, „chestii socoteli“ - mai nou 
„chestii-trestii“ - şi aşa mai departe. 

Am constatat această calitate a Atenei Dumitrescu acum 
cinci ani, când făceam împreună plajă la solarul din 
marginea pădurii. Şi mă întrebam, admirând maniera 
complicată în care-şi  înnodase  turbanul, dacă 
particularitatea ţine de o memorie remarcabilă sau o 
vocaţie categorică pentru ceea ce bărbatu-său ar fi numit 
„adevărul material". 

Regăsesc cu acelaşi sentiment de „altă epocă“ holul 
întunecat care abundă de mobilă inutilă. Un salon regence 
cu scaunele îmbrăcate în huse şi pe care nimeni nu s-a 
aşezat de cel puţin două decenii, un piedestal mult prea 
fragil ca să poată suporta măcar un vas de flori, causeusa 
unde doi inşi nu pot discuta fără să facă scurtă la gât. Lângă 
fotografia avocatului, un bucheţel de imortele colbuite 


vorbesc despre uitare, mai mult decât melonul, fularul alb 
de mătase şi reverele urecheate de la pardesiul răposatului. 

Discută despre Damian precipitat, abia găsindu-şi suflul 
în fraze perfect formulate, fără să caute un singur cuvânt. 
Îmi dau seama că a povestit acelaşi lucruri de zeci, poate de 
sute de ori. 

— Era un tânăr închis, ursuz, deloc sociabil. Când aveam 
vizite de cucoane, intra pe uşa de serviciu, numai ca să nu 
dea bună-seara. Cred că nu mă înşel când susţin că nu ştia 
să ducă o conversaţie. „Plouă, madam Dumitrescu, unde mi- 
aţi pus umbrela?“ „Poftiţi banii”, sau „ştiţi, trebuie 
schimbată garnitura din baie...“ 

— După părerea mea, observ, un chiriaş comod. Cel 
puţin, nu vă plictisea. 

Bătrâna mă priveşte strâmb: 

— Mda, cred că e mai mult o chestiune de educaţie. 
Există anumite convenienţe. Nu voi aprecia niciodată 
manierele unui bărbat care nu te salută când te întâlneşte 
dincolo de gardul grădiniţei, sau n-are bunul simţ să-ţi 
ureze la mulţi ani, în sărbători. Şi apoi era din cale afară de 
pătimaş! Ca să nu spun sadic. 

— Interesant. Cum aţi ajuns la această concluzie? 

Atena Dumitrescu îmi arată colivia goală care se 
profilează în fundul încăperii. 

— Aveam un canar. N-am să vă plictisesc, dragă coniţă, 
povestindu-vă cât însufleţea această casă mohorâtă. Ciripea 
de dimineaţă până seara şi mă gândeam chiar să-i fac rost 
de un partener, căci nu ştiu dacă sunteţi informată, aceste 
păsărele uită să cânte când trăiesc singure. În orice caz, 
toată lumea era de acord că Dodo - aşa-l chema - emite 
triluri adorabile. Pe domnul Damian însă îl deranjau. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Închipuiţi-vă, l-a otrăvit. 

Îmi stăpânesc râsul. Sunt obişnuită cu năzdrăvăniile 
bătrânilor. Mătuşă-mea Caliopi are un motan cam flâneur. 


Ca să nu-l piardă - a dispărut de câteva ori - îl scoate la 
promenadă în lesă... Spectacolul merită vizionat. 

— Sunteţi încredinţată că Damian a fost... Nu-mi vine alt 
cuvânt în minte şi completez: Asasinul? 

Bătrâna despică aerul cu palma: 

— N-am nici cea mai mică îndoială. Aşa cum nu mă 
îndoiesc că acelaşi domn Damian l-a ucis pe pauvre... vreau 
să zic pe sărmanul Trăilescu. Şi nu se va opri aici, ţineţi 
minte ce vă spun. Urmează ceilalţi... Olimpia Dragu, 
Graţiela Duma, o sumă întreagă... Ce-i drept, la adunarea 
aceea se dezlânţuiseră ca nişte fiare. Vedeţi, cu asemenea 
procedee nu sunt nici eu de acord... Sancţiunile trebuiau 
lăsate pe seama tribunalului şi a lui Dumnezeu. 

— Dumneavoastră aţi luat vreo atitudine atunci? 

Doamna Dumitrescu surâde cu amărăciune sinceră. 
Nimic din afectarea obişnuită; seamănă cu o mârţoagă 
tristă. 

— Eu?! Cine sunt eu? O fosilă lipsită azi de orice 
semnificaţie pe plan social. Nici măcar când trăia bărbatu- 
meu n-am însemnat mare lucru. Eram madam Dumitrescu, 
soţia docilă a avocatului Alec Dumitrescu, o femeie care ştie 
să facă figură bună în societate. 

— Sunteţi modestă. 

— Deloc. Mi-a plăcut însă totdeauna să cunosc adevărul 
despre propria-mi persoană. Am scormonit chiar ca să dau 
de el. Ne înşelăm de-ajuns unii pe alţii. S-o facem şi cu noi 
înşine, mi se pare prea mult. Laşitatea are marginile ei... S- 
a lăsat întunericul... Nu vă e teamă să plecaţi singură? 

E o modalitate de a mă concedia şi mă ridic. Mă conduce, 
repetându-şi profeţiile pe un ton lugubru: 

— Urmează Georgeasca, Olimpia Dragu, doamna Duma... 
Poate chiar noaptea asta. Țineţi minte! 

Încuie de două ori, aud şi zăvorul. Eu îmi ridic gulerul 
canadienei şi mă întreb dacă tipul care a otrăvit canarul 
unei bătrâne e capabil de crimă. 

Habar n-am. 


14 


Luna ningea argint pe crengile brazilor brumaţi, turna 


cerneală peste zorelele adormite la poalele zidurilor. O 
ţuică albicioasă însoțea sărăturile - ghiudem, telemea, 
măsline - preludiu clasic al sticlelor îngropate în gheaţa din 
cele două hârdaie. 

Ochii lui Romeo Popescu străluceau. Nu ducea la 
băutură, dar era un auditor agreabil atunci când avea 
certitudinea că în preajma neveste-si nu se află nici un 
bărbat şi asculta cu răbdare tot ce i se povestea. Vorbitorul 
putea sconta sigur că Romică va reacţiona totdeauna în 
sensul dorit. Era mirat sau consternat, mâhnit sau uluit, 
râdea la toate bancurile - niciodată „e vechi“, „îl ştiu de la 
grădiniţă“, „nu-l mai povesti şi altuia, s-ar putea, Doamne 
fereşte, să moară de râs“ - cu excepţia celor adulterine. Şi, 
calitate esenţială, putea întârzia oricât de mult. Mioara nu 
avea nimic de obiectat, indiferent de ora la care se întorcea. 

Drojdioară, în elementul lui, exulta. Acestea erau 
ceasurile când simţea un vânt minunat suflându-i în pânze. 
Urmărea rar discuţiile ce se încingeau, având grijă doar ca 
paharele să nu fie niciodată goale. Din când în când, 
strecura comentarii suculente. 

— Domnilor! urlă dând impresia că nu poate folosi un 
diapazon normal. Mi-e absolut egal dacă există sau nu stafii 
prin târg, dacă băieţaşul acela dibaci care l-a aranjat pe 
Trăilescu dă târcoale Dumitreascăi, Drăguleascăi ori 
Dumneascăi, toate nişte pitpalace caraghioase şi cu care eu 
unul nu vreau să am nimic de-a face. Un singur lucru mă 
interesează şi nimeni nu-i în stare să mi-l spună. Damian 


ăsta e băiat de comitet? Ştie ce va să zică o petrecere 
cumsecade, sau e un abstinent afurisit?... Ce faci, Vasilică, 
puiule, stai cu paharul gol? 

Dunăreanu i-l întinse râzând. Putea să bea zdravăn fără 
să se resimtă. Frizerul, trist, sorbea rar o combinaţie destul 
de ciudată: un deget de vin peste care turnase pepsi. 

— Nu-ţi bate joc de băutură, Mişule, că te vede 
Dumnezeu! 

— Spune chestia asta şi crâşmarului, sugeră antrenorul. 
Hristache se crede Christos la Cana Galileii, transformă apa 
în vin. 

Frizerul se uită intens la Morogan. 

— Nu înţeleg, domnule doctor, sunteţi un om cu 
experienţă, un om de ştiinţă... 

— Poate că nu sunt om de ştiinţă. 

Antrenorul interveni: 

— Eşti pus pe nasoale, boierule! Fă-l fericit, ce te costă? 
Vorba ăstuia, nu face ca sfânta Duminică s-o umplem cu 
cartonaşe galbene. 

Arătă spre cerşetor. Lae stătea cumva mai la o parte, 
conştient de situaţia umilă în care se află. Faptul că era 
tolerat în societatea binefăcătorilor săi nu-i îngăduia să se 
comporte fără măsură. '[inea paharul cu amândouă mâinile, 
alcoolul îi îmbujorase obrajii şi nu intervenea decât 
interpelat direct. 

— Uite, spuse Postolache, trec peste ipoteze, mă rezum 
doar la faptele concrete. 

— În sfârşit, o vorbă înţeleaptă, constată Drojdioară. 
Concret şi fără pepsi! 

— La Ploieşti... 

— Ptiu! Are un fix! 

— La Ploieşti, continuă imperturbabil frizerul, a fost 
descoperit pe un şantier cu ocazia demolărilor un ofiţer în 
uniformă de campanie ucis. Ucis, domnilor! 

— Na, beleaua! se miră Dunăreanu. 

Profesorul Iliuţă Munteanu explică blajin: 


— Am auzit şi eu de cazul ăsta. A stat îngropat în zid timp 
de douăzeci de ani. L-a împuşcat nevastă-sa de conivenţă cu 
amantul. Craniul prezenta un orificiu caracteristic. 

— Aşi! făcu Drojdioară. A murit de gălbează, ascultaţi-mă 
pe mine. 

Morogan râse. 

— Poţi să-i acorzi credit, Mişule. E competent. 

Postolache se congestionase de furie. 

— Ce gălbează, domnule? Care gălbează?! N-auzi că l-au 
găsit cu un glonte în ţeastă? 

— Atunci filoxeră, cedă binevoitor veterinarul. Tot aia e, 
Tarzane, tată, de ce te superi? 

Dunăreanu sorbi ultima picătură din pahar şi-l puse cu 
zgomot pe masă. 

— L-ai uitat pe Sile Constantinescu, Mişule. 

— Exact! gesticulă înfierbântat frizerul, gata să scoată 
ochiul lui Romică Popescu. Cazul lui a zguduit o ţară! 

— Tu eşti zguduit, Drojdioară? se interesă Dunăreanu. 

— Încă nu-mi dau seama. Dă drumul la sticla aia. Zi mai 
departe, Mişulică! 

Doctorul Morogan surâse. De altfel, zâmbetul nu-i 
părăsea o clipă buzele. Era singurul care bea coniac şi în 
general părea absent. „Sunt aici, cu voi, pentru că în altă 
parte m-aş plictisi şi mai râu...“ 

Frizerul aproape lăcrima de furie: 

— L-aţi citit pe Lombroso? Pe Efremov? Pe... Pe... 
negăsind imediat alt nume cu rezonanţă, completă aiurea: 
.„„Pe Maigret? 

— N-am avut onoarea, spuse Drojdioară ridicând 
paharul. Alţii, mai aproape... 

— Mişulică Postolache, se hlizi antrenorul. E aici, lângă 
dumneata. 

Iliuţă Munteanu aprinse prima ţigară din ziua aceea. 

— Sunteţi neserioşi, rosti inhalând cu plăcere evidentă 
fumul. Neserioşi şi încăpăţânaţi. Nu le da atenţie, Mişule! 


Frizerul îşi trase scaunul mai aproape de medic. Încerca 
din răsputeri să fie calm. 

— În fond, care e teoria dumneavoastră?... Încercaţi să- 
mi explicaţi: cine l-a... l-a exterminat pe Trăilescu? 

— Sanepidul, spuse Dunăreanu. 

Frizerul se enervă: 

— Domnule, eu cu dumneata nu mai discut! 

Drojdioară îi puse laba uriaşă pe creştet şi fără efort îl 
făcu să stea jos. 

— Domol, Tărzănel, tată. Băiatul are alte preocupări, mai 
subţiri. Hai să vorbim despre fotbal. 

Antrenorul rânji. 

— Sau despre tratamentul schizofreniei la şeptelul de 
vite. 

— M-am lămurit, oftă Iliuţă Munteanu. Cu voi nu se poate 
sta de vorbă. Eu mă duc. 

Medicul veterinar intră în panică. 

— Unde? Abia am comandat fripturile. 

— Nu mai stăm nici noi mult, declară leneş Morogan. 
Trebuie să trec şi pe la spital. 

Postolache explică  înfierbântat lui Romeo Popescu 
trăgând cu ochii spre ceilalţi: 

— Nu te uita la ce spun ăştia. Sunt chestii matematice. La 
fiecare  zece-cinşpe ani, se iveşte câte un monstru 
apocaliptic... Sperie un oraş, o ţară, o Europă şi pe urmă se 
dă prins. Alain Chevallier, în Psihologia asasinului, vorbeşte 
chiar despre o geografie a crimei... 

Lae, cerşetorul, îi sorbea cuvintele dând uşor din cap. 
Postolache începu să-l ţintuiască insistent, cu privirea aceea 
caracteristică, direcţionată, care caută adepţi. 

— Uite, dacă plecăm de pildă din Bruxelles... 

— De ce să plecăm? îl întrerupse neatent Drojdioară. Aţi 
înnebunit? 

— E o ipoteză, domnule! Deci dacă ne deplasăm cu 60 de 
grade la răsărit... 

— Cântăm Steaua sus răsare. 


— Deci 60 de grade faţă de Bruxelles, urmă Postolache, 
ajungem... 

— La Popeşti-Leordeni, completă serios antrenorul. 

Doctorul Morogan se ridică. 

— Dansezi? se interesă Dunăreanu. 

Era bancul lui favorit, îl plasa de patru-cinci ori pe seară, 
ori de câte ori cineva se ridica de la masă. 

Medicul nu-l luă în seamă. 

— Copilării, Mişule! Copilării, coincidenţe sau speculaţii. 

Profesorul Iliuţă Munteanu îşi subţie privirea blândă. 
Întrebă cu un surâs ostenit: 

— Ascultă, la urma urmelor, vorba lui Mişu, care e 
ipoteza dumitale? De ce a murit Trăilescu? 

— Chestiunea scapă din sfera interesului meu. E treaba 
miliției, a procuraturii, a pompierilor, cine-ţi place mai mult, 
nu a mea. 

— Ştii bine că nu-i un răspuns. Eşti de acord că individul 
a fost asasinat? 

— Şi ce-i cu asta? Trebuie să trag de aici concluzia că un 
oraş întreg sau doar o pătrime a fost condamnată la 
moarte? Că pe Corso, în parc, sau prin grădinile oamenilor 
se plimbă bimbaşă, asasinul în căutare de alte victime? Pun 
pariu pe ce vrei, criminalul, cine o fi şi cum l-o fi chemând, 
se află acum la sute de kilometri de aici. 

— Pari foarte bine informat, râse Dunăreanu. 

Iliuţă Munteanu, surprins de tonul iritat al medicului, de 
obicei domol - trebuia să depui eforturi ca să-l auzi - egal şi 
blazat, se interesă: 

— În fond de ce eşti atât de pornit? 

— Nu-mi place isteria, dragule, iar cea colectivă şi mai 
puţin. la-o pe Victoriţa dumitale de braţ, asta mâine 
dimineaţă, bineînţeles, acum n-ai să dai decât peste doi sau 
trei câini vagabonzi albi, nu ştiu de ce dracu' sunt 
totdeauna albi, fă o plimbare prin târg, opreşte-te la fiecare 
zece paşi, ascultă ce se discută şi ai să-mi dai dreptate. Asta 
ţi-o spun ca medic. În rest, mă agasează inepţiile. 


15 


La nouă seara, o linişte deplină pogoară asupra 


orăşelului. Luna înaltă îşi deschide ferestrele azvârlind 
umbre  şovăielnice pe străzi, pale de vânt stârnesc 
miresmele de brad, mixandre şi cârciumărese. 

Lia Georgescu, diriginta Poştei, stinge lumina exact la ora 
22:30. Are un somn sănătos pentru care Atena Dumitrescu 
o invidiază din adâncul inimii. Aceleaşi sentimente le 
încearcă ori de câte ori îi vede tenul, bustul agresiv şi 
trecerea de care se bucură în rândul bărbaţilor. Obişnuieşte 
să afirme mereu: „Dacă am pus capul pe pernă, înţeleg să 
dorm.“ Ca şi cum alţii n-ar înţelege acelaşi lucru. 

Lui Drojdioară nu-i pasă unde pune capul. În consecinţă, 
rar nimereşte în pat. Un bărbat cu somn sănătos. Dacă 
dimineaţa găseşte o ciorbă de potroace la birt, nu mai cere 
nimic de la viaţă. 

Soții Munteanu urmăresc cu conştiinciozitate absolut 
toate emisiunile TV. Închid televizorul după Hora Unirii şi 
gustă somnul dulce al celor împăcaţi cu ei înşişi, sub nudul 
pictat de Iliuţă cu un picior mai scurt. De Bobotează, când 
vine preotul cu sfeştania, Victoriţa acoperă tabloul cu o 
bucată de brocart. 

Antrenorul Vasile Dunăreanu nu se plânge de insomnii. E 
un mare amator de povestiri cu cowboy, romane de aventuri 
şi polițiste. Dacă se întâmplă ca până la miezul nopţii să nu 
termine cartea, consultă finalul, descoperă cine-i asasinul şi 
se culcă fericit cu înviorătorul sentiment de a-i fi jucat un 
renghi autorului. 


Mişu Postolache face gospodărie. Când l-am cunoscut eu, 
acum cinci ani, tocmai gusta din plin două bucurii: câştigase 
la Loto şi-l părăsise a treia nevastă. Se resemnase, 
conchizând filosofic că are vocaţie în sensul acesta, iar în 
materie de foc sacru orice împotrivire e zadarnică. M-am 
declarat de acord, cunoşteam cazuri şi mai rele. 

La ferestrele doamnei Atena Dumitrescu, lumina 
osteneşte târziu. Citeşte până dau zorile. Din când în când 
se gândeşte la bărbatu-său, la anii trăiţi împreună şi are 
impresia neliniştitoare că ceva totuşi n-a fost în regulă. 
Alungă repede gândul şi adoarme greu în patul dublu, prea 
mare pentru făptura ei. Nu trece niciodată în cealaltă 
jumătate. Uneori, întinde piciorul. Atunci se trezeşte brusc 
şi bolboroseşte prin somn cu spaimă veche: „lartă-mă, 
Alec... Crede-mă, n-am vrut...“ 

În odaia lui, Morogan joacă şah, o îndeletnicire care îl 
umple de satisfacţie. Joc şi eu din când în când şeptic 
singură. Nu ştiu cum se face, dar nu câştig niciodată. 

Înainte de a adormi, Lae reflectează intens la o 
modalitate eficientă pentru sporirea cifrei de afaceri. 

În realitate, aşa cum aveam s-o constat ulterior, în 
noaptea aceea, toată lumea tremura de frică, cu excepţia lui 
Morogan, Dunăreanu şi Drojdioară. 

Doctorul e ceea ce se numeşte de obicei un bărbat 
obositor de lucid, Dunăreanu inconştient, iar veterinarul, 
totdeauna prea ameţit ca să aibă habar pe ce lume trăieşte. 
Tot târgul se gândea numai la Damian. Ai fi zis că-l aşteaptă. 

Pentru mine, începea prima noapte albă. 

În biroul şefului de post, Minerva ronţăia covrigei cu 
susan - una din specialităţile meleagului - şi căuta să 
repereze prin fereastra deschisă Carul Mare. Declară cu 
ochii zgâiţi pe cerul paietat: 

— Mă întreb unde s-o fi ascuns Damian ăsta? Nici măcar 
acum o sută de ani nu era de ajuns să-ţi muţi tărăbuţele de 
la Chitila la Sighetul Marmaţiei ca să-ţi rătăceşti urma. 

Locotenentul Dobrescu surâse superior: 


— Există mii de Damieni: Gheorghe, Ştefani sau Mitici. 
Dispoziţia de a fi căutat aţi dat-o abia acum câteva ceasuri. 

Completă cu prudenţă, în gând: „Şi inutil! Însă asta-i 
Samuraiul, îi place să deranjeze. Să răscoleşti o ţară, să 
treci prin sită douăzeci şi trei de milioane de inşi, când tipul 
aşteaptă probabil, aici, în vreo pivniţă sau şopron, să vină la 
zar.“ 

Minerva îi aruncă o privire scurtă. 

— Nu-i inutil, Dobrescule! Te rog nu căsca gura, ţi-am 
mai spus că detest obiceiul. Dacă-ţi închipui că Damian s-a 
ascuns prin apropiere, în vreo puşculiţă sau stup de albine - 
mi-e absolut egal - te înşeli lamentabil. Pariez pe ce vrei că 
nefericitul n-are nici o legătură cu tot balamucul ăsta şi 
acum doarme liniştit într-un apartament din Drumul 
Taberei, Chibrit, ori White-Lake, parcă aşa te-am auzit 
vorbind deunăzi de Balta Albă. Da, doarme, visează şi 
sforăie cu braţul drept amorţit din cauza capului nevestei 
ori al ibovnicii. 

— Atunci de ce-l mai căutaţi? Minerva dădu din umeri: 

— Trebuie verificate absolut toate ipotezele. Ascultă, 
Dobrescule! Adulmec aici o cacialma de zile mari. Apropo, 
mâine dimineaţă te deplasezi urgent la Vatra Dornei şi iei 
legătura cu nevasta lui Trăilescu. Pare o femeie 
interesantă... 

Locotenentul ridică imperceptibil din umeri. Interesantă 
pe dracu”! "Toţi cei consultaţi fuseseră categorici: loana 
Trăilescu era cea mai neînsemnată, cea mai ştearsă 
persoană care trăise vreodată în P 


16 


DD iriginta Poştei lăsă furculiţa pe masă. Se simţea sleită 
şi fără apetit. Obişnuia să ia mese copioase şi cel mai mult 
ţinea la cină. Generos clădită, dădea indiferentă din umeri 
în faţa siluetelor băieţeşti ale deceniului '60, încredinţată în 
adâncul sufletului că un bărbat adevărat - adică 1,90 m, 
ceafa groasă, pectorali impresionanţi şi pântece - va dori 
totdeauna în aşternutul său o femeie consistentă. În secret, 
Lia Georgescu, modestă din fire, adora să fie comparată cu 
Junona. 

Un foşnet imperceptibil o făcu să tresară. Se răsuci iute, 
scormonind cu ochii prin odaie. După afirmaţiile doctorului 
Morogan, în patul ei dublu, comandă specială, puteau să 
doarmă comod patru inşi normali, plus frizerul. 

Rămase câteva clipe la pândă, dar zgomotul nu se repetă. 
Simţi că în inimă i se cuibăreşte spaima. Îşi strânse 
cordonul capotului. Aprinse lustra şi deschise radioul. 
Glasul familiar al crainicului anunţa ştirile sportive din 
ultimul jurnal al zilei. Lia Georgescu trase un sertar, îi 
deşertă inutil conţinutul - panglici, batiste, mănuşi, cutii cu 
mărgele şi podoabe - începu apoi să refacă ordinea. 

Încerca astfel printr-o iniţiativă banală să scape de 
obsesie, să-şi zgâlţâie simţul realităţii, să se trezească „eşti 
femeie în toată firea, de unde mofturile astea la tine, mâine 
la 7 trebuie să fii la Poştă, săptămâna viitoare începi 
zugrăvitul, la vară pleci la Slănic etc...” Mâinile îi întârziau 
printre fleacurile împrăştiate, descoperind tulburată că 
pentru prima oară se gândea cu un soi de repulsie la 


momentul când va trebui să stingă lumina. Pentru prima 
oară o înspăimânta întunericul, şi tot pentru prima oară o 
surprinsese miezul nopţii veghind. 

O urmărea chipul lui Damian, aşa cum îl văzuse ultima 
oară. În ochi i se citea o durere sălbatică. „La urma urmelor 
nu poţi reproşa cuiva că nu te mai iubeşte, mai ales după o 
asemenea întâmplare...“ 

O lumină de lanternă strecurată prin perdele o făcu să 
sară din pat. Se apropie cu răsuflarea tăiată de fereastră. 
Luna poposise în grădină, scotocea tufele de iasomie şi 
scoruş păsăresc. Lia Georgescu desluşi, de după perdea, 
silueta robustă care se îndrepta spre portiţă. Păşea apăsat, 
elastic, cu mâinile uşor îndepărtate de trup. 

„Mersul lui“ gândi sufocată. 

Înainte de a pieri, bărbatul se întoarse şi făcu un gest 
nedesluşit cu mâna. 

Lia Georgescu îşi prinse grumajii între palmele îngheţate. 


17 


Protesorul Iliuţă Munteanu închise televizorul cu un 


sentiment de uşurare. Se uită la nevastă-sa, zâmbindu-i fără 
convingere. 

— Te-au cam speriat gangsterii de astă-seară. Fii liniştită! 
Fantomas ăsta e un tip cumsecade, are nevastă, copii, o 
fermă în Normandia şi datorii la fisc. 

Victoriţa îşi scutură umerii, vrând parcă să se elibereze 
de o povară. Surâdea crispat şi încerca să se deconecteze 
privind tabloul la care ţinea cel mai mult: trandafiri France 
şi Gloire de Dijon într-o glastră de porțelan albastră. 

Profesorul o bătu uşurel pe obraz. 

—  Copilării, fetiţo! Astea sunt într-adevăr copilării. 
Imaginaţia autorilor... 

Dar nu se simţea atât de sigur pe cât încerca să pară. În 
drum spre fereastră, întoarse mecanic cartea lui Steeman 
Logodnica mortului, ascunzându-i titlul. 

Pe lângă gard aluneca o siluetă îndesată. Făcea impresia 
că se furişează... 

— Dă-o încolo de treabă, mormăi nemulţumit, a început 
să mi se năzare. 

Trase perdeaua cu o mişcare bruscă. Victoriţa ridică 
privirea. 

— Ai spus ceva? 

Vorbise instinctiv în şoaptă. Nu-şi dădea seama de ce şi se 
simţi dintr-odată şi mai neliniştită. 

— Nu. 

— Adineauri, când ai tras perdeaua... 


— ȚŢi s-a părut. Mâncăm? 

Doamna Munteanu clătină capul. 

— O să beau poate o ceaşcă de lapte. Nu mi-e foame... E 
caraghios, Iliuţă, îmi dau seama cât sunt de ridicolă, dar mi- 
e frică. 

— De ce? 

— Nu ştiu şi asta mă înspăimântă şi mai rău. Era de ajuns 
să pun lacătul ca să mă simt în siguranţă. Acum... suntem 
îngrozitor de neputincioşi! 

— Fii serioasă, de zece ani nu s-a furat o cutie de 
chibrituri în tot oraşul. 

— Nu la hoţi mă gândesc şi o ştii foarte bine. 

Profesorul încercă să râdă. 

— Cum te poţi lăsa impresionată de asemenea prostii. 

— Tu singur afirmi că nu sunt prostii. 

— Discutam la modul general... Hai să ne culcăm! Sunt 
aproape sigur că Damian n-o să ne viziteze noaptea asta şi, 
cu puţin noroc, poate că nici săptămâna viitoare. Înaintea 
noastră sunt alţii, mai interesanţi, de care să se ocupe. 

Îi zâmbi atingându-i cu degetul vârful nasului. 

Un țipăt îi făcu să încremenească. Un țipăt care 
spintecase de-a curmezişul noaptea. Apoi se aşternu din 
nou liniştea. O linişte grea, apăsătoare, pe care o simțeau 
plină de primejdii. 


18 


Surpriza dar mai cu seamă mânia îl năuciră pe Romeo 


Popescu. Bărbatul atletic cu chip de Adonis înainta spre 
dormitorul Mioarei. Femeia îl aştepta cu braţele deschise, 
zâmbind ispititor. Era îmbrăcată într-un chimono foarte 
decoltat, extrem de străveziu. Romeo luă din cui puşca de 
vânătoare şi-l pocni zdravăn cu patul în moalele capului. 
Arma se sfărâmă ţăndări de parcă ar fi izbit un bloc de 
granit. Necunoscutul pătrunse netulburat în dormitor, 
trântindu-i uşa în nas. 

Un horcăit scăpă de pe buzele lui Romică Popescu. Se 
smuci şi izbuti să se ridice în capul oaselor. Nevastă-sa îl 
privea înspăimântată. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat? 

Bărbatul sări din pat, îl cercetă pe dedesubt, apoi 
conţinutul dulapului. 

— Unde-i? 

— Vino-ţi în fire, omule! 

— Unde-i tipul? 

Realiză în sfârşit coşmarul şi se prăbuşi într-un fotoliu, 
acoperindu-şi faţa cu mâinile. Femeia îl prinse de umeri. 

— N-am reuşit să te trezesc, spuse Mioara. Ai ţipat 
groaznic. 

Romeo Popescu îşi trecu palma peste obrazul neras. 

— Dă-mi un pahar cu apă. 

Fără să se sinchisească, femeia îşi trase plapuma până la 
bărbie. Tremura de frig, dar pe buze îi stăruia un zâmbet 
dulce. 


— Curios... Şi eu visam... 

Romeo Popescu o privi iute. 

— Poate că n-am visat... 

— Nu înţeleg. 

— Poate că totuşi individul a pătruns în dormitor. 
Nevastă-sa clătină din cap obosită. 

— Du-te, măi creştine, la popă să-ţi citească! 

— Ţi-am spus să-mi dai un pahar cu apă, îşi aminti 
Romică. O scutură de umăr: N-auzi? 

— N-aud. 

Bărbatul urlă. 

— Vreau un pahar cu apă!! Acum ai auzit? 

Mioara tresări puternic. 

— Ai căpiat?! Ce ragi ca un descreierat? Du-te şi ia-ţi 
dacă ţi-e sete. Din partea mea poţi să bei până seci fântâna. 
Ştii că-mi placi?!... 

Telefonul începu să sune curmându-le cearta. Se priviră 
nedumeriţi. 

— E aproape două, îngână Romică. Cine să fie? 

— Ridică şi-ai să afli. Poate că e o greşeală. 

Popescu lipi receptorul de ureche. Rosti răguşit: 

— Alo! 

Dintr-odată pe figură i se aşternu stupoarea. 

— Cine e? suflă Mioara. 

Bărbatu-său, buimac, rămăsese cu aparatul în mână. 

— Cine a fost? insistă Mioara iritată. 

— Damian. Atâta a zis: „O să plătiţi! Tu şi ceilalţi!“ 

Femeia râse încetişor. Romică o cercetă surprins, apoi 
explodă: 

— Chicoteşti, ai? Chiţăi? Te bucuri c-o să rămâi văduvă! 

Aşa avea s-o ţină până dimineaţă. Uitase de Damian. 


19 


DD rojaioară nu nimerea să bage cheia în broască. După 


cheful de la Hristache se repezise într-o comună la zece 
kilometri de P Zăbovise două ceasuri în locuinţa lui Cristea, 
un ţăran bogat şi cam sucit. Avea o bucată de vie înfiptă în 
poalele unui deal şi o pivniţă boltită, încăpătoare, unde nu 
pătrundea nici măcar nevastă-sa. Vinului îi mersese faima, 
iar despre pivniţă circulau legende care aduceau lacrimi în 
ochi cunoscătorilor din regiune. Nu se ştie cum, lui 
Drojdioară îi căşunase să pună mâna pe recolta 1952 a lui 
Cristea şi nu se ştie de ce, ţăranul îl ducea cu vorba de ani 
de zile, eschivându-se de la un răspuns răspicat. Cerea 
mereu termene de gândire şi primea vizitele veterinarului 
cu o satisfacţie subterană ale cărei delicii Caracaş le intuia, 
incapabil însă să le şi califice. De cel puţin trei ori pe 
săptămână, între cei doi aşezaţi la o masă scundă, cu 
bărdacele pline în mână, avea loc următoarea discuţie: 

— Mi le dai? 

— Ce să-ţi dau? 

— Butoiaşele. 

— Care butoiaşe? se mira Cristea. 

Drojdioară răspundea scurt: 

=>. +52 

— A... alea? Să vedem. 

— Ce să vezi, omule? 

— Păi să mă mai gândesc, să mă socotesc. Lucrul făcut în 
pripă-i din topor şi n-are spor. 

— Ce spor, bre?! se enerva Drojdioară. Îl vinzi ori nu? 


— N-am zis nu... 

— Atunci ce dracu' aştepţi? 

Cristea clătina înţelepţeşte capul. 

— Să mă mai gândesc, să mă socotesc... 

Drojdioară se dădu câţiva paşi înapoi căutând lumina 
felinarului. Cercetă fiecare cheie, clătinându-se pe picioare. 

Perdeaua ferestrei de peste drum se mişcă uşor. Vecinii 
veterinarului, o pereche celebră cândva în oraş pentru 
modul puţin obişnuit de a-şi comunica reciproc impresiile la 
miezul nopţii tare şi desluşit, îl priveau frecându-şi 
satisfăcuţi mâinile. 

— Iar e turtit! 

— A cincea oară în trei zile. 

— Mult n-o mai duce, ascultă-mă ce-ţi spun! 

De ani de zile, zelul bătrânilor viza exclusiv dormitorul şi 
bucătăria vecinilor; urmăreau cu reală aplicaţie mersul 
nesigur al veterinarului, investigaţiile lui Romeo Popescu, 
drumurile suspecte ale părintelui Ştefănescu spre casa unei 
văduve de la marginea târgului, pacienţii care-l vizitau pe 
doctorul Morogan. Cleveteala şi checurile de 8,90 lei 
cumpărate la brutărie le întreţineau interesul pentru viaţă. 

Drojdioară se răsuci ţinându-se de stâlp şi distinse 
păienjenit conturul unei siluete robuste. 

„Ce pătrat poa' să fie ăsta, domnule, e fantastic 

Îl apostrofă brusc înveselit: 

— Alo, tovarăşu'! Eşti mata drăguţ să vii încoace? Nu-ş ce 
are cheia... 

Silueta se opri. Se auzi un declic şi dintr-odată, un jet 
puternic ca un reflector izbucnit pe neaşteptate arse ochii 
veterinarului. 

Drojdioară îşi pierdu echilibrul şi alunecă, izbindu-se cu 
capul de caldarâm. Bolborosi supărat: 

— Uite, tovarăşu', dacă-ţi arde de bancuri... Chestii d- 
astea nu se fac! Mă cunoşti de undeva? 

Bărbia îi căzu în piept şi adormi. Necunoscutul orientă 
din nou fasciculul luminos spre obrazul veterinarului. ÎL 


« 


examină câteva secunde şi se îndepărtă. 
Bătrânii din spatele perdelei se priviră muţi de uimire. 


20 


În odaia lui Mişu Postolache - din frizerie urcai, făcând 


slalom printre ghivece de cactuşi, câteva trepte de lemn 
aşternute cu un preş fixat în vergele de bronz - se aflau un 
divan, o măsuţă turcească pe trei picioare scurte, o oglindă 
cu ciucuri roşii şi fotografiile fostelor soţii, două blonde şi o 
brună care părea să ştie ce vrea şi nu se născuse încă omul 
în stare să o convingă de contrariu. 

Biblioteca cuprindea cea mai ciudată colecţie de cărţi. „O 
bibliotecă de schizofrenic“, observase Morogan cercetând 
rafturile. Pe Tarzan părea că-l interesează tot: beletristică, 
istorie, psihiatrie şi rezistenţa materialelor, filosofie şi 
mitologie, culegeri de probleme matematice şi şah, 
ocultistică şi speologie, gramatica suedeză şi mineralogia. 

Vecinii lui Drojdioară pretindeau că l-ar fi văzut pe frizer 
într-o noapte cu lună, făcând vivisecţie pe nişte pisici 
localnice, dar nimeni nu-i lua în seamă. 

Spre deosebire de cei mai mulţi, Mişu nu citea în pat, ci 
la masă, având întotdeauna la îndemână creionul roşu şi 
caietul. Până la miezul nopţii se delectă cu volumul lui Peter 
Maas - Mafia şi mafioţii. Citea cu voce tare scoțând 
exclamaţii de satisfacţie. La întâlnirea dintre Valachi şi 
procurorul Wiliam O'Duyer, aplaudă râzând fericit. Se 
ridică şi începu să se plimbe agitat prin odaie. 

— Aşa, domnule Morogan! Acum să văd dacă-ţi dă mâna 
să mă mai contrazici. Uite, care va să zică, ce poate să facă 
un ins din simplă răzbunare. Vroiai documente! Poftim 
documente! Domnul e servit. 


Se azvârli pe divan, gândindu-se înfrigurat la atitudinea 
pe care ar lua-o dacă s-ar întâmpla să se întâlnească pe 
neaşteptate cu Damian. El unul n-avea s-o ia la goană! 

L-ar invita în frizerie şi l-ar determina, l-ar convinge - o, 
de asta era sigur, simţea că-i plouă cu argumente - să 
renunţe la orice intenţii asasine. „Pe  nătângi îi 
compătimeşti, se auzea explicându-i, şi-i scoţi din inventarul 
tău. Eşti tânăr, ţi se deschid atâtea drumuri înainte, nu 
merită să întorci o singură clipă capul înapoi. De altfel, 
iertarea este margareta care înfloreşte doar în inimile 
nobile.“ Găselniţa cu margareta i se păru teribil de bine 
întoarsă din condei şi-o repetă de câteva ori cu voce tare. 

„Din păcate, suspină Mişu Postolache, asemenea 
întâmplări nu sunt date oricui să le trăiască. Cum spunea 
Morogan: întâmplările sunt pe măsura oamenilor...“ 

Simţi că-l fură somnul şi întinse mâna, apăsând pe 
comutatorul de lângă divan. 


2] 


Antrenorul Vasile Dunăreanu se trezi brusc cu 
sentimentul că se află într-o baie de foc. Îşi duse reflex 
palmele la ochi, apoi se dezmetici. Prin perdelele subţiri 
pătrundea o lumină incandescentă care dădea strălucire 
verzuie încăperii. Obiectele păreau poleite cu fosfor şi 
Dunăreanu avu impresia că sunt încălzite la roşu, simţea că 
şi-ar arde mâinile atingându-le. 

Nu era un bărbat fricos şi abia acum afla pentru întâia 
oare ce e spaima. 

— Fir-ai al dracului, Postolache! 

Când lumina se stinse, sări din pat trăgând pledul. Se 
împiedică gata să cadă. Se rezemă de pervaz, scrutând 
îndelung strada liniştită. Un motan suplu îşi făcea 
promenada nocturnă pe acoperişul casei vecine. 

Dunăreanu renunţă să înţeleagă ceva. „În definitiv, nici 
nu l-am cunoscut pe individ, ce dracu să aibă cu mine?! 
Cred că am băut prea mult aseară... Ori tipul a greşit 
adresa...“ Deschise enervat şifonierul, scoase sticla de 
coniac şi îşi turnă un pahar plin. Îl bău şi pe al doilea şi se 
culcă trăgând pătura peste cap. 


22 


Un ceremonial complicat preceda nopţile doamnei 


Atena Dumitrescu. 

Toaleta minuțioasă dura circa o oră. După o demacheiere 
atentă, îşi investiga colţul buzelor şi sprâncenele cu penseta 
într-o mână şi oglinda-lupă în cealaltă, urmau masajul facial 
şi gimnastica dublei bărbii pe care o pleznea cu un prosop 
ud, aplecată mult deasupra căzii pentru a nu stropi faianţa. 

Cu părul strâns, îşi încingea apoi fruntea într-o compresă 
din pânză tare, bine îmbibată în cremă, pentru a-şi estompa 
ridurile adânci şi orizontale ca nişte jaluzele. De fiecare 
dată, reflecta cu aceeaşi resemnare otrăvită că dacă Alec n- 
ar fi fost atât de puţin înţelegător, obrazul ei ar fi arătat 
altfel. 

— Nu-ţi dai seama că te degradezi? Nimic nu poate 
întrece frumuseţea firească, iar când îmbătrâneşti trebuie 
să ştii să-ţi păstrezi decenţa şi demnitatea. Oricum, 
vopselele nu mai ajută. Eşti o cucoană, draga mea, nu damă 
de şantan. 

Alec era în stare să nu-i vorbească o săptămână dacă ar fi 
surprins-o cu cremă pe faţă, nu-i îngăduise niciodată să se 
fardeze. Nu striga şi, dacă stăteai să-l asculţi, îţi venea să 
crezi că nimic altceva nu contează pentru el decât fericirea 
nevestei. Dispunea de metode speciale pentru a-şi asigura 
supunerea ei. Ipocrizie, cascade de argumente cărora nu le 
putea ţine piept şi mai cu seamă etalarea propriilor 
sacrificii. 


În fond, nu făcea nici un fel de concesii, pentru că viaţa 
alături de Atena, complet depersonalizată, nu solicita 
compromisuri. Cu ea ori fără ea, ar fi dus aceeaşi existenţă. 

Doamna Dumitrescu se întreba mereu, până la migrenă, 
până la saţ, până la greață fizică cum izbutise Alec s-o 
transforme pe fata timidă şi stângace, dar plină de viaţă, 
dispusă să se entuziasmeze pentru o floare, versurile 
Marcelinei Desbordes-Valmore sau o bluză vaporoasă, în 
femeia uscată şi searbădă, secată de orice elan şi golită de 
dorinţi de după căsătorie. 

— Da, Alec... Perfect, Alec... Cum vrei tu, Alec... Fără 
îndoială, am să întrerup orice relaţii cu Liana 
Mărăcineanu... Bineînţeles că mă compromite, sunt 
convinsă că ai dreptate... Nu, nu-mi explica, Alec, tu nu 
trebuie să te justifici. Am toată încrederea în judecata ta... 

Cum procedase ca s-o determine să înţeleagă, fără a 
pronunţa un cuvânt, că nu suportă să-l atingă în timpul 
somnului, că-l irita o masă neglijentă, de unde lipseşte 
întâmplător sarea, o linguriţă, sau serviciul de untdelemn, 
că nu e de acord ca o pereche de pantofi să depăşească 
atâţia lei, iar o umbrelă nu trebuie schimbată înainte de 
zece ani? Că nu concepe s-o vadă stând? Treizeci de ani nu 
se aşezase pe pat înainte de ora zece seara, iar când îl 
auzea întorcându-se de la tribunal sărea din fotoliu, 
făcându-şi treabă prin casă. 

Îi asasinase sistematic înclinarea firească de a-şi admira 
semenii. În astfel de cazuri, proceda cu sârguinţa unui 
detectiv,  despicând cu răbdare şi apetit  neostoit 
personalitatea individului, reperând şi amplificând cele mai 
inofensive cusururi, până când vraja se destrăma. 

— Nu-mi plac idolii, nu cred în ei, declara emfatic, sunt 
un iconoclast înrăit. 

Era doar meschin. Nici măcar obtuz, ci pur şi simplu 
meschin. Nimeni nu-i putea stârni o înverşunare mai 
pătimaşă ca bărbatul ori femeia pe care-i simţea cu 
adevărat superiori. 


Atena Dumitrescu respiră adânc. [inea pe pântece o 
carte: A doua existenţă. Cei de dincolo, adică duşii de pe 
lume, trăiau undeva în altă galaxie, o a doua existenţă. 
Autorul dezvolta o teză fantezistă. Pomenea de întâlniri 
spectaculoase pe meleaguri extraterestre, între mari 
personalităţi care trăiseră în epoci diferite. Napoleon dă 
mâna cu lulius Cezar, Lully cu Strauss, făceau schimb de 
impresii. Se reîntâlneau, desigur, şi muritorii de rând... Un 
râs lugubru îi scăpă de pe buze. 

„Sfântă Fecioară! Ca şi cum nu mi-ar fi ajuns treizeci de 
ani alături de Alec. Şi-acolo...“ 

Se răsuci, căutând luminalul de pe noptieră. Dintr-odată, 
lumina se stinse. Auzi o bufnitură şi geamul de la dormitor 
se deschise. Dimpreună cu aerul tare al nopţii de munte 
pătrunse o voce şoptită. Vibraţiile cavernoase îi zbârliră şira 
spinării. 

— A sosit momentul să plătiţi. Să le-o spui... 

Fu incapabilă să scoată un singur sunet. Înţepenită, cu 
mâinile şi picioarele îngheţate, izbuti târziu să ridice 
receptorul şi abia la a patra încercare nimeri numărul Liei 
Georgescu. 

Diriginta poştei răspunse surprinzător de repede, ca şi 
cum i-ar fi aşteptat apelul. 

— lartă-mă, draga mea, te sun la o oră oribilă, dar am 
senzaţia că se întâmplă nişte lucruri... 

Relată agitată incidentul. Lia Georgescu se interesă: 

— L-aţi văzut? 

— Nu. Înainte de asta s-a stins lumina. Crede-mă, n-am 
curajul să mă duc în bucătărie după o lumânare. 

— Înţeleg... Eu l-am văzut... 

Atena Dumitrescu îngheţă. 

— L-ai văzut? 

— Da, şopti gâtuită Lia Georgescu. Mi-a făcut şi semn. 

— Eşti încredinţată, draga mea, că nu te-ai înşelat? 

Abia se stăpânea să nu izbutească în plâns. 


— N-am nici cea mai mică îndoială. l-am recunoscut 
silueta şi mersul. 


23 


De obicei privirile lui Lae zăboveau fie în tavan, fie 


asupra cufăraşului de sub fereastră unde păstra şuba 
îmblănită, primeneli, buchete de levănţică şi busuioc, 
Apărarea are cuvântul a lui Bellu şi numere din revista 
„Mariana“ 1946, iar dedesubt, şase carnete CEC în valoare 
de cincizeci de mii de lei. 

Cerşetorul n-avea somn şi de multe ori adormea odată cu 
zorile. Atunci, privind lustra cu trei becuri, ocrotite de 
abajururi din sticlă verde, ca nişte farfurioare, gândurile lui 
Lae se concentrau în două direcţii. Retragerea din afaceri, 
cum se va gospodări, ce sumă va scoate lunar de la casa de 
economii, micile plăceri ce avea să şi le îngăduie şi mai cu 
seamă, găsirea unor mijloace noi şi eficiente pentru 
sporirea celor cincizeci de mii de lei. 

În ultimele zile, se gândea concentrat la o modalitate 
nouă pe care o considera inedită şi dibace. În primul rând 
intenţiona să se supună unui regim de înfometare. Ştiindu-l 
gurmand, văduva care-l îngrijea va începe să zvonească 
prin târg că Lae e bolnav. Obrajii traşi şi gălbejiţi de regim 
vor confirma trăncănelile. Un paralitic, atins în plus şi de o 
boală ascunsă, îndoaie orice inimă. Mai reflecta la un truc 
care i se părea însă peste măsură de îndrăzneţ şi aici 
trebuia să chibzuiască bine. În oraş sunt destui ochi ageri... 

Putea să-şi imagineze limpede întâlnirile cu binefăcătorii 
săi. Drojdioară, afumat, îl va opri în faţa cârciumii. 

— Ce-i cu tine, Lae? 


— Mă sting, domn' Caracaş, gata, s-a terminat, n-apuc 
Crăciunul! 

— Fii, frate, serios, se poate să spui asemenea prostie? Ia 
deşartă o sticlă de molan, rade o găină friptă şi pe urmă 
stăm de vorbă. 

În locul obişnuitelor monede îi va strecura o bancnotă. 
Una de douăzeci şi cinci, dacă va avea norocul să-l oprească 
înainte de a-şi plăti birul cârciumarului. 

Inima bună a lui Postolache îi va strecura discret câştigul 
pe întreaga zi. 

— Să nu mă ocoleşti, Lae, nu-mi place cum arăţi... 

Se foi neliniştit în aşternut. Nu se simţea deloc în apele 
lui. Ascultase multe în duminica aceea, oamenii înşiraseră 
verzi şi uscate la frizerie, pe urmă la cârciumă, auzise unele 
şoapte şi în pridvorul bisericii. Dacă te luai după capul lor, 
ai fi zis că mâine-poimâine or să pogoare arhanghelii să 
vestească din trâmbiţi de argint sfârşitul pământului. 
Aceasta era şi credinţa nestrămutată a cerşetorului care îşi 
închipuia paradisul populat de o sumedenie de cunoscuţi - 
pe cine nu însoţise el la cimitirul din vale? - privind la 
televizoare uriaşe ce se întâmplă în târg. 

Un râcâit uşor îi întrerupse reflecţiile. Când zgomotul se 
repetă, inima i se opri. Nu-şi dădea seama de unde venea. 
Cuvintele lui Postolache îi ţiuiau în urechi: „Când calcă, 
abia-i auzi. Ăştia sunt infractorii adevăraţi, vreau să zic 
profesionişti, nu ageamii. Îţi vine să crezi că au anulat 
gravitația! Păşesc pisiceşte, nu-i vorbă, au şi pantofi 
speciali. Păi cum îţi explici că plutesc ca baletistele, 
indiferent de gabarit? Ştii cât trăgea la cântar Alberto 
Anastasia, grangurul ăla mare din Cosa Nostra? Peste o 
sută patruzeci... 

Lae auzea acum limpede paşii. Hoţi nu erau în târg şi 
apoi ce să caute în bordeiul unui cerşetor? Văzu marginea 
cearceafului mişcându-se şi părul i se ridică măciucă. Un 
obiect ciudat, antenă vie, apăru de sub pat. Urlă: 

— Ptiu! Blestemato! 


Apucă un papuc şi-l zvârli cu putere. Pisica se zbârli 
refugiindu-se în spatele cufărului. 

Năduşise tot. Se lăsă pe spate, adresând frizerului 
cuvintele proferate de aproape toţi cetăţenii din P în 
noaptea aceea de pomină. 

— Lua-te-ar dracii, Postolache! 


24 


Câna se mutase în fostul birou al avocatului Alec 


Dumitrescu, doctorul Morogan adusese cu el doar un 
secretăraş venețian şi câţiva saci cu cărţi de specialitate. 
Bătrânei îi explicase că-şi păstrează deocamdată lucrurile 
în locuinţa soră-si, căsătorită cu un inginer din Bucureşti, şi 
se arătase încântat de interior. 

În realitate, mobila sumbră a biroului îl cam indispunea. 
Masa de lucru masivă, cu încrustaţii de sidef, i se părea 
greoaie, biblioteca barocă înaltă până în tavan îi făcea 
impresia unui sarcofag, iar canapeaua de piele neagră îi 
amintea de cabinetele medicilor provinciali de altădată cu o 
situaţie mijlocie. Nu-l interesa fotografia fostului decan al 
baroului din P, un bărbat şters, cu un tic nervos al gurii, 
judecând după linia frântă a buzelor, şi nici fotografia 
mamei avocatului, răposată în jurul anilor '20, înfoiată, cu o 
excelentă părere despre sine şi un aer de parvenită 
imposibil de confundat. 

Îşi închipuise însă că ar jigni sentimentele Atenei 
Dumitrescu cerându-i să le scoată. Îi plăcea un singur 
tablou aşezat lângă fereastră şi despre care bătrâna nu 
fusese în stare să-i dea o explicaţie satisfăcătoare. 

— Ni l-a adus un client înainte de război. 

În prim plan se afla bustul unei călugăriţe catolice, 
întoarsă pe trei sferturi. Din obraz se distingea foarte puţin, 
un profil vag, diafan, cu o expresie de cucernicie divină. 
Capişonul alb cu colţurile întoarse se detaşa pe fondul 
cerului  gri-verzui. labloul avea o graţie  insolită, 


înduioşătoare, în faţa căreia medicul nu se putea împiedica 
să se simtă impresionat. 

În odaia aceasta, după cum obişnuia să declare amicilor 
de pahar, Morogan citea, lucra, asculta ploaia sau tricotatul 
greierilor, aştepta pensia, infarctul şi cimitirul. 

Serile semănau între ele. Cu mici excepţii, gărzile, un 
poker ori vreo vizită de la care nu se putea eschiva, medicul 
cina întotdeauna la opt, apoi, în halat şi papuci, lucra două 
ceasuri înconjurat de tomuri groase şi foi volante acoperite 
cu cifre şi desene, asculta muzică la radio sau se distra 
răsfoind arhiva de dosare vechi ale avocatului. Mizele 
mărunte pentru care oamenii se războiseră acum treizeci şi 
patruzeci de ani, cheltuiseră bani, patimă şi energie - o 
bucăţică de livadă, un loc de veci, doamna Mărgescu a 
afirmat despre doamna Eliat că-i o snoabă desfrânată etc. - 
îl azvârleau în braţele melancoliei. „Cât e de zadarnic! se 
cutremura, cât e de caraghios!“ Şi totul devenea şi mai 
zadarnic, şi mai caraghios, gândindu-se că şi nefericitul cu 
livada, şi cel cu locul de veci, şi doamna Mărgescu, şi 
doamna Eliat zac acum în cimitirul de la marginea oraşului. 

Auzi o bătaie precipitată în uşă, apoi glasul bătrânei: 

— Deranjez? 

— Poftiţi, doamnă. 

Atena Dumitrescu se strecură în odaie aruncând priviri 
neliniştite spre fereastră. Îmbrăcase halatul de casă pe dos. 
Medicul ridică sfeşnicul şi o examină scurt. Bătrâna era 
tulburată. 

— Am impresia, spuse, că ceva nu e în regulă. Ce se 
întâmplă, doamnă? 

— Mi-a vorbit! Dă târcoale casei! Trebuie să apară iar... 
Ah! Dumneata eşti un norocos. Ai avut lumânarea la 
îndemână. Precis el a provocat scurt-circuitul. 

Morogan îi oferi un scaun. 

— Cine? 

— Cum cine?! Damian. 


Articulase cuvintele în şoaptă, dar vizibil iritată. Medicul 
zâmbi. 

— Ce-ar fi să nu vă mai gândiţi la el şi să vă culcaţi? Aţi 
putea lua înainte o ceaşcă de ceai. 

— Dumneata mă crezi nebună? 

Doctorul surâse amabil. Declară fără să creadă un singur 
cuvânt: 

— Nu cunosc mulţi cu o judecată la fel de limpede ca a 
dumneavoastră. 

— Atunci trebuie să mă crezi. L-am auzit cu urechile 
mele. Câteva cuvinte, pline de efect, te asigur. Vrea să 
plătim! Toţi, absolut toţi! Asta vrea. 

— În definitiv de ce vă e teamă? l-aţi făcut ceva lui 
Damian? L.-aţi nedreptăţit? Vă simţiţi vinovată? 

— Demenţii n-au logică. 

— Uneori au una neaşteptat de subtila. 

— În orice caz, nu seamănă cu a noastră. 

Pleoapele i se zbăteau neliniştitor şi Morogan îi puse 
mâna pe umăr. 

— Insist să vă odihniţi. Un somn reconfortant rezolvă 
totdeauna bună parte din neplăceri. 

— Vasăzică tot nu mă crezi. Îţi închipui că mi s-a năzărit. 
Ce-ţi spui dumneata? E babă, n-are ce face, o bântuie 
fantasmele! 

— N-aveţi nici un motiv să vă supăraţi. Oftă din greu: De 
trei zile, oraşul nu are altă preocupare. Îţi vine să crezi că 
ne-am rezolvat toate problemele şi acum ne-am pus pe 
băsmit. "Toţi îşi lasă imaginaţia să zburde, fabulează, 
colportează, preiau variante oferind apoi altele, 
îmbunătăţite... 

— Scuză-mă că te-am inoportunat, îl întrerupse bătrâna 
şi se ridică înţepată. 

Morogan încercă s-o oprească. 

— Doamna Dumitrescu... 

— Noapte bună! 


leşi. Medicul ridică din umeri. Pendula bătu ora Lil. 
Întinse mâna spre birou şi ridică la întâmplare prima carte. 
Interpol. Buzele i se strâmbară şi o azvârli plictisit. 

„Mi-ajunge pentru azi...“ 

Se gândi o clipă la Postolache, intră sub plapumă, cu o 
revistă şi, după puţină vreme, suflă în lumânare. 

Dormi până dimineaţa, somn liniştit fără vise. 


2) 


Uşa biroului se deschise vijelios şi Graţiela Duma năvăli 
gâfâind în încăpere. 

— Mă pun sub protecţia dumneavoastră! E un iad... Nu 
mai rezist. 

Minerva surâse convenţional. Individa nu-i era simpatică. 

— Luaţi loc, doamnă Duma, şi încercaţi să fiţi calmă. 
Despre ce e vorba? 

Femeia căzu ţeapănă pe _ un scaun. Avea gesturi 
precipitate, pe care se simţea că nu le poate controla, ochii 
vag mongoloizi străluceau singular. Privirea era repulsivă. 
Sugera miorlăit desfrânat de pisică în nopţi unsuroase de 
mai sau iunie. Îşi trecu degetele prin părul creţ, scăpat din 
agrafe, apoi peste buzele groase, de mulatră, în sfârşit, 
nimeri poşeta. 

— Uitaţi ce am primit... Nu-s nici zece minute. A sunat la 
uşă şi a dispărut. Era înfipt în vizor. 

Îi întinse un bilet împăturit în patru, bătut la maşină. 

E rândul dumneavoastră, stimată doamnă. Pe curând. 
Cineva care nu uită. 

Minerva citi hârtia de două ori, apoi o azvârli neglijent pe 
masă. 

— Mda... Aveţi idee cine poate fi expeditorul? 

Graţiela Duma sări de pe scaun. Venele de la gât i se 
înnodaseră de furie, sub bărbie, glanda tiroidă, umflată, îşi 
căuta vad. 

„Tipic  isterică“, reflectă Minerva, continuând s-o 
cerceteze liniştită. 

— Vă bateţi joc de mine? Un oraş întreg urlă... 


— N-aud nici un urlet. Staţi jos. Vă pot urmări mai bine. 

— „şi ticălosul acela se plimbă nesupărat. 

— L-a văzut cineva? 

Dobrescu o cercetă surprins. În ce-l priveşte, era obişnuit 
cu replicile tăioase ale Minervei. În contact însă cu 
„clienţii“, Samuraiul arbora alt stil. 

Pe neaşteptate, Graţiela Duma începu să plângă. 
Scremut, cu emulsii generoase ale nasului şi unghiile înfipte 
în claia de păr creţ. Îşi răsucise picioarele crăcănate 
împrejurul scaunului. Era lamentabilă şi dizgraţioasă - ce 
farsă numele de Graţiela! uneori părinţii sunt într-adevăr 
imprudenţi - şi totuşi straniu, în ciuda disperării evidente, 
nu reuşea să işte compătimire. Agrafa scumpă de la gât, 
centura cu franjuri, poşeta fină păreau, în ambianţă, de-a 
dreptul groteşti. 

— O să mă omoare... O să vedeţi! O să mă omoare. 

Minerva se interesă rece: 

— Ce vă determină să credeţi că ar avea o preferinţă 
specială pentru dumneavoastră? 

— "Toţi o cred! Toţi spun la fel. 

— De ce? 

Graţiela Duma îşi ridică ochii plânşi. Dintr-o dată obrazul 
păru încremenit. Rosti limpede, ca sub efectul unei 
revelații: 

— Dumneavoastră nu mă puteţi suferi... 

— Chiar aşa stând lucrurile, surâse Minerva, şi tot aş fi 
obligată să-mi dau toată silinţa pentru a vă veni în ajutor. 


Adevărat, n-o iubesc pe Graţiela Duma. Detest oamenii 
rapaci şi egoişti, avari. Avariţia, împinsă până la demenţă. 
Când Graţiela vorbeşte despre bani sau boarfe - încă un vas 
chinezesc, încă un set de pahare, încă o carpetă, un inel sau 
o cruciuliţă de aur dibuite prin vaporeni - gura i se umple 
de salivă. 

Acum câţiva ani, când am poposit în P, era protagonista 
unei întâmplări care scandalizase tot târgul. O rudă, unchi 


de al lui bărbatu-său, fusese deshumat la trei sau patru luni 
după deces, numai pentru a elibera cripta ce aparţinea 
soţilor Duma. Locurile de veci în P au atins preţuri 
apreciabile... Întâmplarea indigna dincolo de meschinăria 
mizei - un petic de pământ - prin ingratitudine. Din ceea 
ce-mi relatase profesorul Munteanu, rezulta că răposatul îşi 
sacrificase nu o dată timpul, buzunarul, liniştea şi 
înţelegerea din propria familie pentru a-l putea ocroti pe 
Duma. 

— Băiatul era orfan de mamă, înţelegeţi... Mi-a fost elev, 
îl cunosc bine. Sârguincios, cuminte, nimic de zis, dar cam 
încet. Un copil lipsit de agerime pentru care unchiu-său a 
săvârşit adevărate minuni. L-a împins în şcoală, s-a dat 
peste cap şi l-a vârât în facultate. Nu ştiu dacă a procedat 
bine sau nu, căci la urma urmelor trebuie să ţii seama de 
datele, de vocaţia copilului, iar valoarea, atunci când e 
autentică, n-are nevoie nici de gâşte şi miei duse 
profesorului de matematică sau fizică, nici de meditații 
savante, nici de telefoane care deranjează abonaţi cu 
numere secrete. Cel mai sărac elev din clasa mea, o fărâmă 
de oşean să-l vâri în buzunarul de la vestă, a intrat anul 
trecut ia arhitectură, cap de listă. Nu judec deci opera 
bătrânului Gorun - unchiul băiatului - din acest punct de 
vedere. Vespasian, după cum vă spuneam, e tâăntălău, n-are 
scânteie, dar e robace, îndemânatic, conştiincios. Eu unul |- 
aş fi îndrumat spre o meserie de răbdare. De pildă, l-aş fi 
văzut foarte bine ceasornicar. Există la noi însă o superstiție 
a titlului, şi Gorun nu s-a lăsat până nu şi-a văzut nepotul cu 
diplomă de economist. Privind deci lucrurile prin prisma 
excelentelor intenţii, bătrânul merita o statuie. Vespasian a 
socotit însă că nu i se cuvin nici măcar câţiva metri cubi de 
pământ. 

— Vespasian e soţul Graţielei? 

— Natural, despre cine credeţi că vorbesc? N-ar fi un om 
rău, însă mult prea lipsit de personalitate şi cu totul sub 
influenţa nevestei. O plămadă moale. Cu altă femeie, sunt 


încredinţat, ar fi fost azi un cetăţean cumsecade. Aşa, a 
devenit un surogat de fiară. Un şacal împăiat. 

— Recunoştinţa e o floare rară. 

— Din nefericire, ne-am obişnuit prea mult cu zicătoarea 
asta. O floare rară, poate... Nu voi înceta însă niciodată s-o 
caut. 

— Am sentimentul, profesore, că sunteţi din cei care vor 
luna de pe cer. 

— Nu vă înşelaţi, într-o anume privinţă. Adevărat, vreau 
luna, deşi ştiu că nu s-a inventat scară până acolo. Cel puţin 
pentru muritorii de rând... Dacă ar fi să alung pe cineva din 
oraş, cu ăştia trei aş începe. Olimpia Dragu, şi soţii Duma. 
Sunt odioşi. 

L-am cercetat curioasă. Profesorul Munteanu e un bărbat 
blând. În alte vremuri, şi-ar fi găsit loc de cinste printre 
apostolii şi mucenicii din calendare... 


— Damian a fost un ticălos, scrâşni Graţiela. Şi-a meritat 
cu prisosinţă soarta. 

— Dosarul e clasat de mai mulţi ani. 

Femeia săltă nervoasă din umeri. 

— Fiţuicile acelea, întocmite de o trupă de milițieni, n-au 
pentru mine nici o semnificaţie. Damian a violat-o cu 
certitudine pe fetiţă. Cum a reuşit să se descurce ulterior, e 
deja altă chestiune. 

— Insinuările dumneavoastră sunt grave. 

— Mai puţin grave decât fapta lui. 

Gâlgâia atâta patimă în căutarea lucioasă, ca şi în glas, şi 
nervozitatea degetelor, încât Minerva rămase surprinsă. 
Invidia era fără îndoială o excesivă, genul acela nefericit 
care transformă în gaură de iad viaţa celor din jur, urlă, 
plânge, sparge şi se aruncă de la etaj de cel puţin trei ori pe 
zi. Familia şi vecinii aşteaptă cu interes concretizarea 
gestului, încercând de fiecare dată deziluzii amare. Da, o 
excesivă, o psihopată, dar acum ghiceai în Graţiela ceva mai 


mult, mai definitiv, mai tulburător decât nişte glande care 
vâjâie. Simţeai ura. 

— Încep să mă întreb, rosti Minerva gânditoare, dacă 
atitudinea dumneavoastră, teribil de belicoasă - mă refer la 
vestitul autodafe al lui Damian - n-a fost generată de motive 
mai personale, de anume resentimente. 

Graţiela Duma sări de parcă sub scaun s-ar fi aflat 
dinamită. 

— Nu permit! ţipă. Nu vă permit! Pot să vă dau în 
judecată pentru calomnie. 

— Vă stau la dispoziţie, surâse calm Minerva. Ce-i mai 
interesant e că deocamdată n-am afirmat nimic. Am emis o 
simplă supoziţie... Luaţi loc vă rog, nu suport persoanele 
care stau în picioare. Am impresia că aşteaptă tramvaiul... 
Perfect! Spuneţi-mi în sfârşit despre ce este vorba. 

Femeia respira greu, părul, printr-un fenomen ciudat, 
vâlvoi oricum, părea acum încărcat de electricitate, şuviţele 
ca de sârmă păstrau o poziţie constant orizontală deasupra 
urechilor, în creştet aproape că le auzeai zbârnâitul. 

— Oraşul ăsta e un sălaş de coioţi, gâfâi, nemernicii nu 
suportă să constate că doi oameni îşi văd de treabă, 
muncesc în sudori, se frustrează de la orice plăcere şi în 
final realizează mai mult decât ei. Sunt cinci ani de când n- 
am fost într-un concediu adevărat. Şi chiar dacă ne-am 
încumetat să evadăm pentru câteva zile, am făcut-o în 
staţiuni ieftine şi cu cortul în spinare. 

„La pânză! “ îşi zise Minerva stăpânindu-şi un fior. Detesta 
stilul. Incomodităţi de tot felul, spălat pe apucate, mâncare 
„la briceag“ în cutii de tablă, mult pate de ficat, roşii 
pleoştite, hârtii grase, coji de ouă, sandviciuri din care 
curge untul şi invazie de furnici. Vacanţele ideale ale 
Minervei se consumau la Bucureşti, după jaluzele trase, 
rezolvând probleme de matematică superioară. lubea 
oraşul, oraşul în formula lui cea mai concentrată, şi nimic n- 
o destindea ca o amiază toridă de iulie, petrecută la orele 
de vârf într-un troleibuz supraaglomerat. Accepta cel mult - 


supremă escapadă - o săptămână la Mamaia, consumată 
evident într-un hotel perfect utilat. Vacanţa petrecută cu 
tanti Caliopi într-o cotigă se înscria la altă rubrică. 

—  „.„Suntem  invidiaţi, continuă Graţiela Duma şi 
bineînţeles bârfiţi. Ştiu bine de ce sunt în stare canaliile! 
Damian nu m-a interesat niciodată. Îmi ador soţul, îmi 
respect căminul... 

Minerva respiră adânc. O crispau expresiile mic- 
burgheze. Îmi respect căminul... sunt femeie cinstită... 
curăţenia, ăsta e luxul meu!... 

— „..„doar un ticălos poate născoci asemenea infamie. 

— Aveţi ghinion, surâse Minerva. Se pare că oraşul e 
populat în exclusivitate cu specimene pe gen. Înventă: 
Opinia generală este că v-aţi ţinut cu încăpățânare de capul 
lui Damian, iar el v-a respins avansurile dând dovadă de 
aceeaşi obstinaţie. În consecinţă, când individul a intrat în 
bucluc, v-aţi spus probabil că există o justiţie în lumea asta 
şi i-aţi plătit-o. 

— Minciună! urlă Graţiela Duma. O minciună odioasă. 

Minerva îşi privi ceasul. Aproape miezul nopţii. 

— Sunt dispusă să vă cred, rosti absentă. Altceva mai 
aveţi să-mi spuneţi? 

— Ce să fac?! E un nebun!... O să mă omoare. Trebuie să 
mă apăraţi! 

— Doriţi să vă institui o gardă personală? 

— Vă bateţi joc de mine! N-aveţi dreptul. 

Minerva îşi trecu degetele prin bretonul ţepos. 

— Sunt prea ocupată pentru aşa ceva. Sfatul meu e să vă 
culcaţi, fără să vă mai gândiţi la Damian. Dacă vreţi, şeful 
de post vă poate însoţi până acasă. 

Graţiela Duma se ridică sprijinindu-se de masă. O simţeai 
nesigură pe picioare. 

— O să mă aveţi pe conştiinţă. 

Minerva o privi fără expresie. 


260 


Nici de astă dată, Minerva nu se înşelase. Ioana 


Trăilescu era mai mult decât interesantă: deruta. 

Îl primi întinsă pe şezlong, nu manifestă nici un fel de 
surpriză şi, în afară de gestul princiar cu care întinse mâna 
să-i fie sărutată, nu schiţă nici o mişcare în plus. Trupul 
subţire emana o lene paradoxală - de obicei numărul 
excesiv de kilograme sugerează moliciune şi trândăvie - 
părea fără reacţii. 

Doamna 'Trăilescu îl măsură scurt pe Dobrescu, atât de 
scurt încât dădu impresia că a văzut tot ce o interesa şi nu 
era mare lucru, de vreme ce-i fuseseră de-ajuns două 
secunde, apoi rămase nemişcată. Rosti totuşi, cu o 
încordare a maxilarelor care trăda că abia îşi reţine 
căscatul: 

— Îmi pare rău că v-aţi deranjat pentru mine. Vă 
aşteptaţi probabil ca după vestea aceea oribilă să mă fi 
întors acasă... 

„Aşa e, reflectă locotenentul, dar pesemne avem pretenţii 
nesăbuite...“ 

— „..din păcate, urmă doamna Trăilescu, eu nu-mi pot 
întrerupe tratamentul. Închise ochii şi ridică obrazul, 
trăgând adânc aer în piept: E un soare admirabil... Nu 
găsiţi? 

Locotenentul descumpănit îşi drese glasul, căutând din 
ochi ceva pe care să se aşeze. „Nu sta niciodată în picioare 
în faţa anchetatului, îl dădăcise cândva Minerva. Îţi 


4 


inventezi singur un complex de inferioritate.“ Negăsind 
altceva mai bun, se rezemă de balustrada terasei. 

— Da... bineînţeles. 

— Ce anume? 

— Soarele e admirabil. În realitate, am venit să iau câteva 
informaţii despre soţul dumneavoastră. 

Femeia arboră o surpriză vagă. 

— Serviciul de cadre a tras obloanele? 

Locotenentul replică iritat: 

— Serviciul de cadre nu posedă cheia de la dormitorul 
salariaţilor săi. 

Sprâncenele pensate ale Ioanei Trăilescu urcară spre 
rădăcina părului. Exclamă înveselită: 

— Ia te uită, va să zică asta vă interesa? Ei bine, din 
nefericire pentru el, Trăilescu nu era un amant grozav. 

Dobrescu roşi făclie. Ar fi dat imens să găsească o replică 
nimicitoare. Minerva ar fi avut-o în buzunar. 

— Perfect, iată o problemă elucidată. În ritmul ăsta sper 
să nu vă rețin mai mult de zece minute. 

— Perspectiva mă înviorează. 

Figură de stil. Rămase la fel de impasibilă, cu faţa 
străvezie expusă soarelui. Profilul era delicat, curba gâtului 
desăvârşită. 

„Cam câţi ani să aibă?“ se întrebă Dobrescu. Se simţea 
incapabil să aprecieze, era genul de femeie fără vârstă. 
Treizeci şi cinci? Poate patruzeci... 

Se întrebă cum dracu fraierii din P putuseră s-o califice 
drept o femeie oarecare? Erau chiori? Sau Trăileasca purta 
acasă o mască incomodă, de care înţelegea să se 
debaraseze în vacanţă? El unul era încredinţat, nu mai 
întâlnise asemenea număr şi putea paria că avea să treacă 
oleacă de vreme până să-i găsească surată. 

— În ce relaţii vă aflaţi cu soţul dumneavoastră? 

— Ne suportam cu decenţă. Într-o căsnicie veche de 
douăzeci de ani, aceasta reprezintă o mare realizare. 
Dumneata însă eşti prea tânăr ca să apreciezi amănuntul. 


Pot completa că nici unul dintre noi nu intenţiona să 
divorţeze, nici să ia zilele celuilalt. 

— Avea duşmani? 

— Nu cred. Pentru a recolta vrăjmăşii, îţi trebuie 
personalitate. Trăilescu era un bărbat capabil, dar atât. 

Părea că-şi raţionalizează gesturile, mimica, nu din 
dorinţa de a-şi cruța obrazul, ci dintr-o lene congenitală, 
căreia nu i se putea împotrivi. Lene şi o plictiseală cumplită, 
fără leac. 

— Bănuiţi motivul pentru care soţul dumneavoastră a fost 
asasinat? 

— Nu, realmente nu-l ghicesc. S-ar putea însă ca eu să fiu 
o femeie lipsită de darul divinaţiei. În orice caz, nu citesc în 
stele. 

— Unii dintre concetăţenii dumneavoastră susţin că 
inginerul Trăilescu ar fi victima răzbunării lui Damian. 

— Aceasta mi se pare ipoteza cea mai caraghioasă, o 
istorioară de adormit copiii, iar eu n-am crezut în basme 
nici când purtam şorţuleţ şi ciorapi trei sferturi. Dacă aş fi 
în locul dumneavoastră, vorbesc al miliției, m-aş opri mai 
degrabă la raţiuni de ordin profesional. Nu e un sfat, nici 
măcar o sugestie. O simplă remarcă, dacă tot trebuie să 
facem conversaţie. 

— Ceva totuşi a generat observaţia dumneavoastră. 

— În meseria lui, se pare că era destul de priceput. Lucra 
la un proiect - proiect sau poate că-i spune altfel, n-am 
cunoştinţe tehnice - deosebit de însemnat. Mai mult nu ştiu, 
nu prea obişnuiam să stăm la taifas şi credeţi-mă, nici unul 
nu se simţea afectat din pricina asta. 

— Hm! făcu Dobrescu zâmbind amar, aş vrea să ştiu ce v- 
ar putea afecta pe dumneavoastră. 

— Aş fi şi eu într-adevăr curioasă să aflu. 

— Conchid că moartea inginerului Trăilescu - sublinie - 
soţul dumneavoastră, v-a lăsat rece. 

— Probabil nu vă înşelaţi. 


— Apreciez sinceritatea răspunsului. Vă mulţumesc, cele 
zece minute s-au consumat. 

Femeia, mereu impasibilă, îi întinse mâna. 

— La rândul meu apreciez oamenii care se ţin de cuvânt. 

Dobrescu se răsuci nervos pe călcâie. „Uite, domnule, 
pentru ce am bătut atâta drum! Să stau de vorbă cu o 
aiurită care face plajă şi gargară cu panseuri cinice. Practic 
n-am scos nimic de la ea. lar am încurcat-o cu Samuraiul...“ 


27 


Fă Ce aud, Drăgănescule? E tevatură mare în oraş... 


— Aşa şi aşa, surâse vicepreşedintele sfatului popular. 

— Ce spune maiorul Tutovan? 

— Deocamdată să ne vedem liniştiţi de treabă. La nevoie, 
ne va solicita sprijinul. 

— Perfect, rămâi la dispoziţia ei pentru orice solicitare. 
Consfătuirea se termină poimâine. Dacă intervine ceva 
deosebit pe parcurs, ne comunici imediat. 

— Am înţeles, tovarăşe prim! 

— Contăm pe dumneata... 


Dimineţile în P sunt minunate, pe cuvântul meu. Nu 
vreau să folosesc expresia „un colţ de paradis“ din două 
motive: întâi pentru că mi se pare demonetizată, şi ceea ce 
e mai important, nu cunosc paradisul. După nişte ani 
petrecuţi în învăţământ aş putea, cred, reda binişor 
atmosfera din purgatoriu. 

Descrierile de natură n-au constituit niciodată partea 
mea cea mai tare. M-aş descurca mult mai bine vorbindu-vă 
despre hoţii de bună dimineaţa, clienţii mei borfaşi, 
specializaţi în subtilizări elegante pe liniile 84, 37 sau 31, 
despre Fane Liturghie, un tip dotat, colecţionar înverşunat 
de obiecte de cult, sau Mielu Verighetă, logodnic de 
profesie. „Clientela“ pare ciudată pentru un ofiţer de 
securitate, şi totuşi - meandrele profesiunii - vin mereu în 
contact cu oamenii aceştia. Aş mai putea descrie masa 
oferită de tanti Caliopi, o femeie generoasă care nu face 


economie la pâine, telemea de vacă şi parizer, dar nu văd 
legătura cu întâmplările din P 

Aşa stând lucrurile, mă voi mulţumi să spun că în P 
soarele de ora zece este adorabil. Usucă lacrimile de pe 
obrajii proaspeţi ai hortensiilor şi trandafirilor, pe cerul tot 
atât de albastru ca o ceramică olandeză, acoperişurile roşii 
şi argintii se profilează superb, lămâiţa, scoruşele şi 
sângele-voinicului îmbălsămează grădina şcolii, iar pe 
islazul din apropiere pasc nişte vaci formidabile, toate 
fruntaşe. Pe umerii lui D.D. Teodorescu poposesc porumbei, 
fluturi albi flirtează, dând târcoale nasului de bronz; în faţa 
frizeriei lui Tarzan, trotuarul abia stropit străluceşte, 
înăuntru canarii cântă. 

Despre o asemenea dimineaţă este vorba şi acum. A doua 
dimineaţă pe care o petrec în P, după o noapte nedormită. 
N-a plecat bine Graţiela Duma şi m-a vizitat Olimpia Dragu, 
apoi Lia Georgescu. Mă voi ocupa însă mai târziu de ele. 
Vreau să dau o fugă până la procuratură, apoi voi trece pe 
la uzină. 


În pragul frizeriei, Mişu Postolache asculta cu o expresie 
consternată. 

Profesorul Iliuţă Munteanu zâmbea jenat, încercând 
parcă să se scuze. 

— Îţi spun sincer, n-aş vorbi cu altcineva în afară de 
dumneata. N-aş îndrăzni... Închipuieşte-ţi doar ce-ar fi în 
stare să scoată Morogan dintr-o istorie ca asta! Nici 
neveste-mi nu i-am spus. Şi aşa era speriată. Şopti: L-am 
văzut! 

— L-aţi văzut? Când? Unde? 

— Azi-noapte, prin faţa casei. 

Frizerul îl examină cu gura căscată. Era atât de obsedat 
de cazul Damian, încât acum, când asculta relatarea unui 
martor ocular, nu-i venea să-şi creadă urechilor. Oscila între 
invidie - pizmuia din adâncul inimii şansa profesorului - şi 


neîncredere. Îl ştia însă pe Munteanu serios, incapabil de 
glume nesărate. De emoție se bâlbâi: 

— Sper că a fost o impresie. 

De fapt, spera din toată inima contrariul. Dorea doar 
asigurări suplimentare. Profesorul zâmbi trist: 

— Crede-mă, m-aş agăța fericit de cel mai mic dubiu. Pot 
jura dinaintea oricărui juriu că nu m-am înşelat. Prima oară 
l-am văzut pe la zece. 

— După ce s-a terminat serialul? 

— Exact. Nu puteam deloc să mă liniştesc şi când s-a 
culcat nevastă-mea, m-am dus iar la fereastră. Dintr-o dată 
mi-a trecut prin faţă. Are o siluetă şi un mers de 
neconfundat. 

Frizerul şopti, răpus de certitudine: 

— Fantastic! Deci e totuşi Damian. 

— Categoric. L-am văzut de aproape. Dacă aveam geamul 
deschis, i-aş fi putut atinge creştetul. M-am uitat la ceas, 
era două. 

— Pe urmă? 

— A dispărut. Ca o nălucă, domnule! Nu ştiu de unde a 
răsărit, habar n-am cum a pierit. Ca la hocus-pocus! 

Postolache îl asculta fără grai. Profesorul îşi aprinse o 
ţigară şi se uită în stradă peste umărul frizerului. 

— Acum e soare, lumină, totul se întâmplă ca de obicei, 
uite, peste zece minute am oră cu a Xl-a A şi-mi dau seama 
ce greu îţi vine să rumegi povestea. Parcă şi eu sunt gata să 
cred că am visat. Şi totuşi n-am visat, domnule! Îţi jur că n- 
am visat! 

Îşi luă servieta şi pălăria şi se îndepărtă spre uşă. Înainte 
de a trece pragul se întoarse iar. 

— Ascultă-mă pe mine, Mişule, nu pomeni nimănui un 
singur cuvânt. 

— De ce, dom” profesor? 

— O să ajungem caraghioşii târgului. Deocamdată să 
aşteptăm. Om vedea ce-o mai fi. 


Când sosi Morogan, frizeria era plină. Se opri o clipă 
surprins de vehemenţa discuţiilor, apoi înțelegând despre 
ce e vorba, arboră o grimasă de plictiseală. 

Romică Popescu îl prinse de mânecă şi începu să 
povestească pe nerăsuflate ce i se întâmplase în timpul 
nopții. 

— Dormeam, domnule, cu nevastă-mea, înţelegi... 

— Ai şi chestii din astea? se interesă Dunăreanu. 

— Dormeam în pat... 

Antrenorul îl întrerupse amuzat. 

— Şi eu care credeam că-ţi petreci nopţile pe acoperiş. 

— „.„.deodată începe să sune telefonul. Mă uit la ceas, ora 
De 

—E a cinşpea oară că aud comunicatul, bolborosi 
mahmur Drojdioară. Ţi-a telefonat bau-bau. Ei şi ce mare 
lucru? Nu sunteţi serioşi. 

Doctorul păru mirat. Întrebă zâmbind: 

— Ai stat de vorbă cu Damian?! Nu mai spune! 

Mişu Postolache jubila. Exclamă războinic: 

— Da! A vorbit! Dumnealui a vorbit, profesorul Munteanu 
l-a văzut, l-a văzut şi Georgeasca de la poştă şi încă o 
grămadă de lume. 

— L-ai văzut şi tu? întrebă Morogan. 

— Din păcate, nu. 

— E clar! Fii cuminte, Mişule! 

— De ce, omul lui Dumnezeu? De ce? 

— Ăsta n-a băut ieri, explică Drojdioară. De la pepsi i se 
trage... Lăsaţi prostiile şi haideţi să ne dregem cu una mică. 

Antrenorul Dunăreanu stătea ca de obicei pe braţul 
fotoliului, cu un picior în aer şi mâinile în buzunare. Uitase 
spaima de azi-noapte, în orice caz nu era dispus să suscite 
sarcasmele lui Morogan, şi începu să râdă. 

— Eu în locul lui Tarzan m-aş supăra. 

— Fireşte, fu de acord doctorul. Îi datora măcar o vizită 
de politeţe. 

Drojdioară bătu frizerul pe umăr. 


— Nu fi trist, Mişulică! Uite, azi am recuperare, îţi stau la 
dispoziţie. Închide dracului stabilimentul, coana Atena 
poate să-şi radă mustaţa şi singură, şi hai la Hristache! 
Troscăieşti cu nenea un kil de vodcă şi-ţi garantez că o să 
vezi numai căpcăuni! Al Capone, Winetou, ce vrei tu! 

— Eu nu eram beat, interveni timid profesorul Munteanu. 
Şi nici doamna Dumitrescu n-a fost beată. Întreab-o, te rog, 
doctore, ce i s-a întâmplat azi-noapte. 

— Spuneţi dumneavoastră, îl rugă Postolache. 

— Spune, spune, n-avea nici o grijă, dar nu aici. Mergem 
la birt şi... 

Dunăreanu se hlizi. 

— Feciorul freamătă de nerăbdare. 

— Hai, băieţi, e păcat de bateriile alea. I-am dat poruncă 
lui Hristache să le bage la hârdău, spuse veterinarul 
trăgându-i de mânecă. 

— Lasă-mă, domnule! 

Munteanu ridică din umeri. Se întâmplase exact ceea ce 
dorise să evite. Acum îi era indiferent. 

— În jur de zece jumătate sau unsprezece, geamul i s-a 
deschis brusc şi a apărut capul unui tip. l-a spus... 

— "Te pomeneşti că făcea baba striptease, îl întrerupse 
antrenorul. 

— Extraordinar! se bâlbâi Postolache. Asta n-am mai 
ştiut-o. 

— M-am întâlnit cu ea acum jumătate de oră la 
Gospodina. Mi s-a părut foarte tulburată. 

— Era lampă şi ăla, decretă Drojdioară. 

Dunăreanu îi arse o palmă pe spinare râzând. 

— Cine? 

— Tipu' de la geam. locmai la Atenuţa şi-a găsit să 
fredoneze serenade? Ei, o roim? Ce zici, doctore? 

Lui Postolache i se albiseră buzele. Îşi plimba privirea 
încrucişată de la unul la celălalt, depăşit de evenimente. 
Romică se uită la Morogan. 

— Dumneavoastră ce spuneţi? Cum priviţi chestiunea? 


— Nu vrea s-o privească, e bine?! Tot n-ai înţeles? se răsti 
Drojdioară. Dacă te interesează, pot să-ţi povestesc cum o 
privesc eu. Mergem vizavi la birt, şi-ţi explic dialectic. 

Mişu Postolache îşi regăsise graiul. Tremura tot, simţea 
că trăieşte ceasuri memorabile. În glas îi gâlgâia o 
satisfacţie pe care nu încerca s-o disimuleze. 

— Spuneţi, domnule doctor, sunt toţi nebuni? 

— Mi-e teamă că da. 

— Pe mine de ce nu m-a vizitat? se miră Dunăreanu. Sau 
umblă numai după fufe... 

Profesorul Munteanu îl privi jenat. În general, nu-şi 
admonesta nici elevii, dar acum se simţea într-adevăr iritat. 
Declară cu o violenţă care nu-i era proprie: 

— Acesta e un argument ieftin. Dacă am considera 
valabile asemenea premise, ar însemna să contestăm tot ce 
nu ne aparţine ori e străin într-un fel sau altul de persoana 
noastră. Mona Lisa nu există pentru că nu atârnă pe zidul 
din sufrageria mea. Ridicol! 

— Pardon! se oţări Dunăreanu. Tipa ştiu că există. 

— De unde ştii? Ai văzut-o dumneata? 

— Nu. 

— Aha! O cunoşti deci din ceea ce au scris şi au reprodus 
alţii. Ce te determină să crezi că nu-i un bluft? 

— Vorba asta, explică Drojdioară frizerului, înseamnă 
cacialma. Hai la una mică, Iarzane, face tata cinste! 

— Termină, domnule! 

Morogan interveni râzând. 

— Iartă-mă, lliuţă, dar nici demonstraţia ta nu-i de 
calitate. L-ai încurcat cu un artificiu de logică, ceea ce nu-i 
tocmai fair-play. Ca s-o vadă pe Gioconda, n-are decât să ia 
trenul până la Paris. 

— Ca să vezi ce simplu e! observă veterinarul. 

— Spune-mi un „tramvai“ care să ne ducă la Damian, şi 
pe urmă stăm de vorbă. Poate că tipul nici nu există. A 
murit sau s-a stabilit în Honolulu, ceea ce din punctul 
nostru de vedere e acelaşi lucru. 


Dunăreanu acuză o întristare ofensată, derutându-l pe 
profesor. 

— Uite, nene, la chestia asta nu mă aşteptam! Ai simţit 
că-s bâtă şi în loc să mă ajuţi, dai la gioale? Un patrician ca 
dumneata? Atunci ce să mai zic de Mişu Postolache sau de 
dumnealui?! 

Îl arătă pe Drojdioară. Veterinarul zâmbi larg. 

— Vezi că intri în ofsaid, flăcău! Gata, oameni buni, am 
plecat. Îl luă pe antrenor de braţ. Vii? 

— Lasă-mă, domnule! 

— L-a auzit şi nevastă-mea, repetă Romeo Popescu 
obsedat de aceeaşi idee. Nu-s scorneli. „O să plătiţi... Tu şi 
ăilalţi...“ 

Se învoise de la serviciu şi venise într-un suflet la frizerie, 
convins că va face senzaţie. Constata dezamăgit că faţă de 
celelalte evenimente, convorbirea lui cu Damian stârnea un 
efect mediocru. Încerca decepţia individului căruia îi 
comunici că poartă în deget o piatră fără valoare, când el 
fusese încredinţat că plimbă o avere. 

— Hai să facem un pariu! propuse Drojdioară. Morogan 
dă cincizeci de sticle de coniac, nu-i cine ştie ce, câteva mii, 
la cât ia ciubuc nu se simte, ăluia care i-l arată primul pe 
Damian. Şi viceversa! La o adică, puneţi mână de la mână. 
Eşti de acord, doctore? 

— De acord. Ce termen stabilim? 

În aceeaşi clipă, irupse în frizerie Cătălin, nepotul 
profesorului Munteanu. 

— A murit tanti Graţiela! 


28 


Lugubră atmosferă, îşi zise Minerva lunecându-şi 
privirea pe zidurile înalte, reci, zugrăvite în cenuşiu. O 
însoțea şeful de cadre, un bărbat de vârstă mijlocie, rotofei, 
cu obrazul şi palmele roşii. Îl simţeai cumsecade, domol, 
fericit când lumea din jurul lui e mulţumită, amator de mese 
substanţiale şi bere: „Hai să ne împăcăm...!“ 

Conducând-o în lungul coridoarelor lungi, cu rezonanţă 
puternică, dădea explicaţii detaliate însoţite de gesturi 
largi. Se opri în faţa unei uşi metalice, bine nituită - „ca de 
bunker“, reflectă Minerva - zornăind un colan de chei: 

— Ăsta-i biroul lui Trăilescu, Dumn... Hm, da! 

— Aveţi şi cheia de la safe? 

— Desigur. Am luat-o de la tovarăşul director. Cealaltă, 
există doar două, o avea bietul Trăilescu, fie-i... hm, da! 

— „..ţărâna uşoară, surâse Minerva. 

Pătrunseră în încăpere. Minerva se aşeză la masa de 
lucru a inginerului, îşi prinse capul între palme şi începu să 
privească. O rază de soare tremura pe harta României, 
rătăcindu-se undeva printre piscurile Carpaţilor. 


29 


Date fiind antecedentele puştiului, nimeni nu-i dădu 
atenţie iar la înghesuială, Dunăreanu îi şterse o palmă 
expediindu-l urgent din unitate. Despre Cătălin, frizerul 
obişnuia să dea aceleaşi referinţe, fără să schimbe o iotă, 
oricui avea chef să-l asculte: 

— Un copil lovit de streche! La opt ani a îngrozit cartierul 
cu isprăvile lui. Într-o noapte, de pildă, a dispărut. Muntenii 
l-au căutat înnebuniţi, au anunţat şcoala, miliția, pompierii. 
Nimic! Parcă intrase în pământ. Dintr-o dată, pe la trei 
dimineaţa, s-a pornit să bată clopotul bisericii de-a sculat 
tot oraşul în picioare. Puştiul se ascunsese în clopotniţă. 

— O glumă nevinovată, îl stârnea unul sau altul, de obicei 
necunoscuţi din celălalt capăt al orăşelului. 

— Ştiu o grămadă de lume care n-a gustat-o. În 
primăvară, a dat cu vopsea băncile din parc. Mai pe 
înserate, fireşte... A bucurat toţi îndrăgostiţii între şaişpe şi 
nouăzeci de ani. Bănuiţi cumva de ce-a făcut-o? 

— Are simţul umorului. 

— Aşi! Era în combinaţie cu Stefuleştii care ţin 
curăţătoria chimică. 

— La opt ani?! 

—  Închipuiţi-vă. l-au promis o praştie şi o litră de 
bomboane. M-am întrebat mereu cu cine seamănă... 

Interlocutorul zâmbea privind curios trotuarul din faţa 
frizeriei, unde Cătălin îşi avea fieful. Aici bătea mingea, 
exasperând canarii lui Tarzan, juca şotron încurcând 
circulaţia, sau aşezat pe treapta cooperativei cu o falcă 


rezemată în cot, făcea conversaţie cu trecătorii. Era un 
băieţel slăbuţ, cu părul buclat, blond, îmbrăcat cu 
pantalonaşi scurţi albaştri şi maieuri marinăreşti, ocupat 
mereu să-şi rupă cojile cafenii de pe coate şi genunchi. 
Când discuta cu cineva îşi privea mereu vârful pantofilor, 
frizând o stângăcie şi o stinghereală străine. Părea din toate 
punctele de vedere un copil obişnuit, care nu ridică 
probleme, şi, pentru terţi, lipsit deocamdată de importanţă: 

Cătălin luă o distanţă strategică şi strigă: 

— Degeaba nu mă credeţi! Acum au luat-o cu Salvarea! 

Îi dădu cu tifla lui Dunăreanu şi se îndepărtă sărind într- 
un picior. 


— Hai, nene, du-te şi dumneata acasă! Nu vezi? Trag 
obloanele. 

Drojdioară îl privea cu ochi mari, ca şi cum ideea în sinei 
se părea din cale afară de năstruşnică. 

— Ce să fac acasă, Tărzănele, taică? 

— Aici ce faci? 

— Aştept, poate te răzgândeşti. Mişcă semnificativ capul 
în direcţia restaurantului: Ce, strică un aperitiv? 

— Nu! 

— De ce, frate? O coti intrând în bătătura frizerului. Te-ai 
gândit că într-o zi vine sfârşitul lumii? C-o fi Damian sau altă 
belea, tot la garsonierele alea din vale cu candelă şi fără 
telefon ajungem. De-aia zic, fiecare clipă trebuie preţuită. 

— Făcând planul lui Hristache? 

— Cum altfel, suflete? Spune-mi mie o faptă mai 
înţeleaptă şi trec la pocăiţi. Ştii cât ţin la opinia ta, eşti 
singurul din târgul ăsta care... 

— Lasă, lasă! 

— Aşa că ce s-o mai lungim, hai! 

— Nu merg, domnule, nu merg! Mă duc dracului să mă 
odihnesc. La cinci iar deschid. Eu muncesc, nu înnod coada 
la câini ca alţii. 


— Te cred! Ridici paharul ăla de cel puţin cinşpe ori pe 
minut. 

Drojdioară începu să râdă. 

— Hai, Tărzănele, fii băiat dulce! 

— Du-te singur. 

— Singur la cârciumă?! Eu sunt om să beau singur? 

Postolache ridică din umeri. Era prost dispus, discuţiile îl 
enervaseră, voia să închidă frizeria şi să urce în odaia lui. 
Ceilalţi plecaseră de vreun sfert de oră. Rămăsese doar 
veterinarul, neştiind ce să facă şi încotro să se ducă. 

— Culcă-te şi dumneata. Ai speriat târgul cu mişeliile! 

Cuvântul îl fulgerase spontan. Găsea că desemnează 
exact isprăvile lui Drojdioară. Beţii, cântece deşucheate, 
drumurile periodice până la gospodăria lui Cristea, viaţa 
fără căpătâi. Caracaş se înveseli subit. 

— Ce spui, domnule? Vasăzică... 

Frizerul îl întrerupse cu un gest. Din stradă venea zvon 
de glasuri, se simţea agitația stârnită de faptul neobişnuit. 
Dintr-un salt, Postolache ajunse în prag. Un grup zgomotos 
se apropia de frizerie. În aceeaşi clipă, înainte de a fi 
desluşit un singur cuvânt, înainte de a fi pus o singură 
întrebare, judecând doar după expresia oamenilor, 
Postolache înţelese că puştiul nu minţise. Izbuti să întrebe 
gâtuit: 

— A murit? Aţi văzut-o? 

Un tânăr agitat, cu pistrui pe faţă, arătă spre complexul 
alimentar. Îl ţinea de haină o fată durdulie cu o fustă roşie, 
scurtă. Tremura atât de tare, că-i zăngăneau brăţările 
multe şi subţiri de pe braţ. 

— Acum a plecat Salvarea de la Dumeşti. 

— Aşa e, confirmă fata sughiţând. 

— Extraordinar! se bâlbâi emoţionat Postolache. Tipul e 
diabolic. Se ţine de cuvânt. 

Drojdioară făcu ochii mari. 

— Cine, dom'le? Damian? Sunteţi neserioşi. 

Inima lui Postolache bătea să-i spargă pieptul. 


— Mă duc la spital! 

O luă la goană lăsând vraişte prăvălia. Drojdioară îl urmă 
gâfâind. 

— Vezi Mişulică, mă trimiteai la culcare. 

— Vii cu mine? 

— Vin! Măcar de dragul vorbei ăsteia... 

În fond, veterinarul nu era deloc curios. Nutrea 
convingerea că la mijloc nu poate fi decât o sminteală 
specifică consumatorilor de pepsi. 

Dumeasca e ţâcnită, e în stare să cheme Salvarea pentru 
o indigestie sau fiindcă s-a lovit la mână încercând să-l 
miruiască cu tigaia pe bărbatu-său. Primea însă fericit 
incidentul, pentru că n-avea ce face, rămăsese fără un ban, 
iar la bufet nu-i dădea pe datorie, şi-l îngrozea ideea să se 
ducă acasă. Ar fi acceptat orice variantă numai să nu-şi 
petreacă după-amiaza singur, în interiorul sordid, cu o 
dormeză desfundată, două fotolii şchioape şi un ceasornic 
CFR aşezat pe Telefunkenul producţie 1934, cu hartă pe 
difuzorul uriaş. 

Spitalul, construit din piatră cenuşie, cu trei acoperişuri 
ridicate pe planuri distincte, se zărea de departe. 
Postolache alerga să-şi dea sufletul, câştigând un avans 
apreciabil asupra veterinarului. Drojdioară îşi moderase 
pasul. 

„Dă-o naibii de coţofană! Vie ori împăiată, nu merită să 
mă pocnească damblaua pentru ea!“ 

Îi veni în minte că ar putea lua o bere rece la motel - se 
afla la două sute de metri de spital - apoi îşi aminti că-i 
închis de-o lună. „Nu mai termină ăştia cu renovările, 
inventarele şi dezinsecţiile...“ 

Îl văzu pe Tarzan dând din mâini ca o pasăre bezmetică şi 
grăbi pasul. Portarul, un munte de om, „ăsta făcea bani la 
circ, tipul care rupe lanţuri“, îşi zise veterinarul, bloca 
intrarea în spital. Lui Postolache îi dăduseră lacrimile. 

— Lasă-mă, nene! Numai două minute! 

— Nu-i zi de vizită, tovarăşu'! Circulaţi! 


Postolache privea descumpănit în jur, îşi tortura mintea 
căutând o idee. Ţipă disperat: 

— Înţelegeţi! Îi sunt rudă apropiată. 

Namila se hlizi. 

— Fiu iubitor, mie-mi spui? I-ai adus portocale şi ciorbiţă 
de pui. 

Undeva, în spate, zbârnâi un telefon şi individul îi 
întorsese spatele, trântind cu nădejde poarta. 

Drojdioară, impresionat de decepţia crâncenă care se 
citea pe chipul frizerului, încercă să-l consoleze: 

— Lasă, Mişulică, nu te necăji. Data viitoare ai să fii pe 
fază. Faci planton la uşa Olimpiei Dragu. Parcă ea vine la 
rând, nu? 

— Isprăveşte! izbucni frizerul. Dumneata iei totul în râs, 
nu vezi nimic, nu înţelegi nimic, să-ţi fie de bine, nu pricep 
însă de ce te ţii de capul meu! Uite un pol, du-te şi te îmbată 
şi lasă-mă în pace! 

— Mă jigneşti, Tarzane! 

— Nu te supăra, nene, dar am şi eu nervii mei. 

— Treaba cu polul şi îmbătatul m-a jignit. Adică mă vezi 
tu măscuindu-mă cu două hârtii de zece? Vasăzică de un 
sfert de veac dau tot felul de examene în faţa târgului, şi cu 
tărie, şi cu molan, şi tu-ţi permiţi să insinuezi că mă pot pili 
dintr-un pol?! 

— Ura! 

Postolache dădu din mâini a lehamite. Îi venea să se 
arunce în iarbă şi să plângă de necaz. După vreo zece paşi, 
se opri brusc, străfulgerat de o idee, apoi o luă grăbit spre 
centru. 

„S-a scrântit!“ conchise Caracaş. Întrebă prudent: 

— Ce-ai păţit, tată? Încotro? 

Tarzan fremăta, părea traversat de curenţi electrici. 

— Trebuie să ne grăbim. 

— Ai vreo afacere urgentă? 

— E cazul să ne sfătuim, să luăm o hotărâre comună, să 
vedem cum procedăm. Declară important: Întreaga obşte e 


în primejdie. Acum m-am convins. 

Drojdioară clipi mărunt. 

— Ai de gând să convoci o adunare populară? 

Postolache nu-l asculta. 

— Slavă Domnului, la noi n-are nimeni armă. 

— Armă?! 

— Puşcă, revolver sau mitralieră. 

Veterinarul îl examină sincer uluit. Îi puse mâna cât un 
baros pe umăr, ţintuindu-l locului. O luă cu duhul blândeţii. 

— Ascultă Mişulică... Tu în afară de... În sfârşit, în afară 
de chestiile astea cu Damian, mai simţi ceva? 

— Ce să simt? 

— O uşoară tulburare, o ceaţă... N-ai aşa, din când în 
când, senzaţii bizare? 

— Adică? 

— Nu ţi se întâmplă din senin să dea peste tine un roi de 
albine? Când stai tu în pat, de exemplu... Sau să te crezi 
Statuia Libertăţii, aia cu torţa, cunoşti dama, ce naiba! N-ar 
fi nimic extraordinar, te întreb doar aşa, din curiozitate, ca 
specialist... 

Frizerul se holbă. 

— Eşti nebun, domnule? 

— Vezi, Tărzănele, taică, eu te-am întrebat pe ocolite. 
Bineînţeles, n-aş pretinde în ruptul capului că sunt bărbatul 
cel mai echilibrat din târg. Fiecare înregistrăm câte un 
scurt-circuit, chestia e să poţi restabili curentul. Îl măsură 
profesional: Sari cam repede de la una la alta, ca să nu mai 
vorbim de unele afirmaţii jignitoare. Păi după ce mi-ai spus 
adineauri, nu-mi rămâne decât să-mi pun ştreangul de gât. 

— Ce naiba ţi-am spus? 

— Că dintr-un pol mă fac criţăa. E posibil? Nimeni nu şi-a 
îngăduit una ca asta. Mă doare sufletul, Mişulică. 

— Pe mine capul, spuse frizerul, pornind spre oraş. 

Drojdioară îl ajunse din urmă. 

— Adică am ajuns să mă omeneşti tu cu un pol?! Dar cine 
sunt eu? Lae? 


— Nu, nu eşti! Îşi iuți paşii calculând: Mulţumesc lui 
Dumnezeu că nu suntem înarmaţi. Ar fi un adevărat 
masacru, ploaie de gloanţe. De spaimă, tragi în orice 
umbră. 

Drojdioară clătină din cap. Nu mai avea dubii. 

— Ştii ceva? Dă polul ăla şi s-auzim de bine! 


30 


Doctorul Morogan închise încet uşa sălii de reanimare. 


Pe canapeaua de plastic roşu, Minerva încercă să-i 
descifreze chipul. Perplexitatea frânsese linia sprâncenelor 
bine arcuite, care păreau acum două accente circumflexe, 
împingea agresiv buza inferioară. 

— Trăieşte? 

— Da. 

— Ce are? 

Medicul săltă din umeri şi deschise larg braţele 
mărturisindu-şi îngrijorarea şi neputinţa. 

— Habar n-am. 

— Cum adică. 

— Luaţi-o ad-litteram: habar nu am. Încă n-am întâlnit 
asemenea caz. E inconştientă, aproape în comă, puls slab, 
tensiunea 6. Sunt incapabil să detectez cauza. Fac ce pot: 
oxigen, perfuzii, dar recunosc deschis că bâjbâi. 

— Urme de lovituri? 

— Neînsemnate. Câteva echimoze la gât şi tâmpla stângă. 
Ochiul drept învineţit. Toate la un loc nu pot însă justifica un 
colaps. 

— Chiar la o persoană să spunem... mai nervoasă? 

— Chiar. Îmi vin aproape în fiecare sâmbătă oameni cu 
capetele sparte - ştiţi cum se întâmplă la nuntă sau 
parastase, s-a certat naşul cu finul, sau Costică l-a ofensat 
pe socrul mare - şi tot nu acuză simptome atât de grave. 

— Ciudat, făcu Minerva, foarte ciudat. 


Urmărea, gândindu-se la altceva, o soră înaltă, suplă, cu 
picioare de doi metri, tip de nordică. Ducea în braţe un 
stativ cu eprubete, dar păşea de parcă ar fi făcut graţii cu o 
floare în mână. 

— Cine a anunţat Salvarea? 

— Lia Georgescu, diriginta poştei. Cumpărase fragi în 
piaţă şi vroia să ceară reţeta de şerbet. 

— Dulceaţă, probabil... 

— Mă rog, oftă plictisit Morogan. Dulceaţă, şerbet sau 
murături. A găsit uşa deschisă şi pe Graţiela inconştientă. 
Zăcea prăbuşită într-un fotoliu. 

— Poţi aprecia, doctore, cam de câte ore durează starea 
asta? Medicul clătină hotărât capul. 

— Imposibil. Poate de un ceas, poate de nouă... N-avem 
de-a face cu un cadavru... 

Minerva privi lung peste umărul lui Morogan, surâzând 
răutăcios: 

— Interesant individ Damian! îşi respectă programul cu 
sfinţenie. Cine ziceai că urmează? 

— Nu eu ziceam, corectă zâmbind doctorul. Deştepţii 
ăştia de pe Corso, dar de unde au scos-o, nu ştiu. Olimpia 
Dragu. 

— Mă vei ţine la curent cu situaţia doamnei Duma, da? 

— Bineînţeles. De altfel, la noapte sunt de gardă. O voi 
supraveghea personal. 

— Mulţumesc. 

Minerva se îndepărtă. Avea un mers caracteristic, cam 
bruscat, sugerând o marionetă. 

„Absurd, îşi zise... Atât de absurd, încât s-ar putea să fie 
adevărat...“ 


31 


Primul sentiment pe care-l încercai intrând în casa 


familiei Duma era de consternare şi Minerva reflectă că în 
viaţa ei nu văzuse atâtea boarfe îngrămădite în două 
camere şi jumătate. Holului minuscul i se schimbase 
destinaţia, fiind transformat în ceea ce probabil familia 
Duma numea cu pretenţie şi ifos salonaş. Mobilele erau 
efectiv invadate de macrameuri, sticlărie, bibelouri, vase, 
văsuleţe şi alte obiecte cu utilizări necunoscute, pereţii 
ticsiţi de tablouri în rame prospere. Impresia halucinantă 
era amplificată de două oglinzi uriaşe care dublau orgia de 
bulendre şi oricât te-ai fi străduit, ar fi fost imposibil să 
găseşti doi centimetri de suprafaţă plană pe care să pui 
degetul fără să dai peste un fleac sau altul. 

„Ăştia-s nebuni!“ gândi Minerva numărând dintr-un ochi 
opt scrumiere de cristal, şaisprezece vaze, cinci cloisonn6- 
uri şi, probabil, peste două mii de „tişlaifăre“. 

Vespasian Duma îi împinse un scaun şi rămase în 
picioare. Împlinise patruzeci şi cinci de ani, avea burticică şi 
chip bucăliu. Urechile în permanenţă roşii, caracteristice 
blonzilor cu feţe lăptoase, vag depărtate de cap, erau moi, 
pleoştite, păreau coapte, gata să cadă. În ciuda aerului 
rătăcit, o sclipire ciudată de viclenie îi stăruia în ochii 
verzui, cu tăietura îngustă. 

Minerva îl măsură scurt: „De! S-ar putea să nu fie chiar 
atât de tont... Profesorul Munteanu pretinde că l-ar fi 
îndobitocit nevastă-sa.“ 


Îl rugă să-i arate celelalte încăperi şi economistul se 
execută cu o grabă în care Minerva desluşi, dincolo de 
promptitudinea firească, impusă de situaţie, şi o anume 
satisfacţie grasă, de proprietar. 

„Ei, ce părere ai? Tot ce vezi am realizat noi, doi oameni, 
în atâţia şi atâţia ani...“ 

Minerva aruncă o privire scurtă în dormitor, aceeaşi 
harababură de dantele, danteluţe, porţelanuri şi păpuşele 
minuscule în rochiţe malacoff, industrie casnică, apoi în 
holul-salonaş achiziţionat pentru o sumă modică probabil de 
la vreo bătrână scăpătată. Picioarele delicate ale mobilei, 
tapiseria gobelin, gingăşia consolei nu se asortau cu nimic 
din expoziţia fără vânzare a celorlalte odăi. 

— Când v-aţi întors acasă? 

— Acum jumătate de ceas. Georgeasca de la poştă mi-a 
comunicat că pe nevastă-mea au luat-o cu Salvarea. 

— Aţi găsit dezordine? 

Economistul o privi descumpănit. 

— Nu... La noi nu-i niciodată vraişte. Graţiela e foarte 
pedantă. 

— Mda... făcu Minerva vârându-şi nasul în cămară, apoi 
în baie, unde judecând după nemişcarea, da ăsta era 
termenul, nemişcarea strălucitoare, probabil nimeni nu se 
spăla niciodată. Prosoapele perfect uscate cădeau în falduri 
graţioase, în chiuveta roşie ca şi în cadă nu se zărea 
picătură de apă. 

„Fac baie în vecini, pesemne, ca să menajeze robinetele şi 
faianţa...“ 

Se răsuci pe neaşteptate gata să-l răstoarne pe Duma, 
care o urma la jumătate de pas. 

— Aţi... Aţi găsit ceva? 

— Un fapt e limpede. Cel care a molestat-o pe soţia 
dumneavoastră e un cunoscut. Nu există în toată casa cel 
mai mic indiciu care să sugereze că doamna Duma a 
încercat să opună vreo rezistenţă. De altfel, însuşi faptul că 


persoana a putut să intre în casă, mai precis a sunat la uşă 
şi i s-a deschis, mi se pare edificator. 

Vespasian Duma roşi violent. Glasul, în general gângăvit, 
făcea impresia că ţine în gură două nuci şi o prună, deveni 
aproape neinteligibil. 

— Ce vreţi să insinuaţi? 

Minerva îl cercetă uşor surprinsă: 

— M-am exprimat clar. Agresorul e un bun prieten sau 
bună cunoştinţă, în orice caz, un familiar. 

— Sper... Îşi căută în mod evident cuvintele, sper că nu 
daţi crezare neghiobiilor care circulă prin oraş. 

„Poate da sau poate nu, dar tu o faci în mod sigur, 
flăcău.“ 

Se interesă senină: 

— Care anume? 

— Graţiela e o femeie de o corectitudine ireproşabilă, iar 
în această casă, în afară de două sau trei cucoane, nu intră 
nimeni. Nu există nici un bărbat în cercul cunoştinţelor 
noastre. 

— O performanţă într-adevăr! Cum aţi reuşit? 

Economistul nu sesiză ironia. 

— Doamna Atena Dumitrescu e văduvă, iar Lia Georgescu 
nemăritată. Ne mai vizitează din când în când Olimpia 
Dragu, o femeie serioasă care n-a fost căsătorită niciodată. 

— lată deci grupul suspecţilor. Perfect. Azi-noapte 
doamna Duma m-a căutat la postul de miliţie. De ce n-aţi 
însoţit-o? 

— Am fost plecat două zile în delegaţie la Braşov. M-am 
întors abia azi la prânz şi m-am dus direct la serviciu. 

— Înţeleg... Spuneţi-mi, l-aţi cunoscut bine pe Damian? 

Economistul roşi din nou, dar urechile, fenomen ciudat, 
albiră. 

— De-ajuns ca să-mi dau seama că e un ticălos. Omul 
acela şi-a meritat pe deplin soarta. 

Minerva se strâmbă plictisită, individul repeta aidoma 
cuvintele neveste-si. „Nefericitul e total depersonalizat... 


Cum Dumnezeu o fi izbutit ipochimena? Frumoasă nu-i, 
nevricoasă cât cuprinde, dificilă, avară, şi după cât se pare 
nici prea ortodoxă în relaţiile conjugale. Duce în spinare 
atâtea cusururi, de te miri că nu umblă cocoşată...“ 

— Mulţumesc, domnule Duma. Nu vreau să vă mai rețin. 

— Când pot s-o văd pe nevastă-mea? 

— Luaţi legătura cu doctorul Morogan. 

Înainte de a ieşi din curte, Minerva dădu ocol casei. Vila 
avea o singură intrare, iar ferestrele erau zăbrelite cu gratii 
pântecoase din fier forjat. 


Dobrescu o aştepta în faţa postului de miliţie, rezemat de 
gărduleţ. Ar fi avut chef să-i telefoneze Oanei să-i spună 
bună seara. Atât, doar: bună seara. 

Un zâmbet duios îi inundă chipul. De două săptămâni 
Oana era marea lui dragoste. Şi puteai oare să nu-ţi pierzi 
minţile dinaintea celui mai încântător obraz de pe faţa 
pământului? Când Oana îşi ridica sprâncenele, rândunici 
avântate spre tâmple, şi îşi ţuguia buzele într-o expresie 
mirată, locotenentului îi dădeau lacrimile. lar când dansa 
twist, Dumnezeule, Doamne! cum să nu-ţi vină ameţeală? 
Avea o mişcare particulară a gâtului, de fapt a bărbiei care 
zvâcnea odată cu umărul repezit înainte. Nu văzuse în viaţa 
lui ceva mai fascinant... 

— Ce faci, Dobrescule? Admiri natura? 

Locotenentul tresări violent şi înţepeni în poziţie de 
drepţi. Rosti reflex: 

— Scuzaţi-mă, vă aşteptam... 

— De ce să te scuz? Îl măsură scurt şi se interesă caustic: 
Apropo, cui zâmbeai? Oanei? 

Dobrescu o privi stupefiat. Începea să creadă în magie. 

— Închide gura, băiete! Poţi să-mi dai cuvântul de onoare 
că n-o cheamă Oana? 

Locotenentul îşi simţi mâinile transpirate. E adevărat, în 
două zile dăduse patru telefoane la Bucureşti. Vorbise însă 


de fiecare dată din cabină, cu uşa bine închisă. Doar dacă 
funcţionara nu rămăsese pe recepţie... 

— Provincia, scrâşni fără să-şi dea seama. 

— Adică ăştia de aici ar fi mai curioşi decât bucureştenii! 
Vezi-ţi de treabă! De zece zile mâzgăleşti oriunde apuci 
„O“-uri. În caractere gotice, cirilice, cuneiforme, incaşe, cu 
şi fără bigudiuri. Ai umplut sugativa de pe birou, manşeta 
gazetelor, ba-l pictezi şi în ţărână... la spune-mi, 
Dobrescule, iute, alt nume de fată care începe cu O! 

— 0... Oltea! găsi locotenentul. Oltea Doamna, mama lui 
Ştefan cel Mare. 

— Hm, se pare că ai învăţat ceva istorie. Pesemne 
Constantinesca era mai energică decât mine. 

— Ar mai fi Olimpia, Otilia, Olivia... 

— Şi Orşova. Las-o baltă! Există o modă a numelor, 
băiete, în funcţie de generaţie. Leatul tău debordează de 
Cătălini, Bogdani, Răzvani, Florini, Oane, Mădăline, Andree, 
Diane, Dyana, pronunţat evident, Daiana. Pe vremea mea se 
purta Carmen, Rodica, Doina, iar şi mai înainte, Dănuţ şi 
Olguţa. De la Medeleni, citire! În fine, se poate filosofa pe 
temă un ceas. Spune-mi, ce-ai făcut? 

Locotenentul relată pe larg întâlnirea cu Ioana Trăilescu. 
Minerva asculta uşor amuzată. Privirea îi rătăcea prin 
curţile oamenilor. 

— După aer, comentă, am sentimentul că ţi-a luat maul. 

— L-ar fi impresionat şi pe alţii, mai tari de înger, 
recunoscu locotenentul. 

— Şi iarăşi, după cum te cunosc, te-ai simţit dintr-o dată 
paralizat şi complet lipsit de posibilităţi. Asta-i păcatul tău, 
băiete! Dacă te ia cineva tare, cazi pe spate. Lasă acum 
pietricelele, nu jucăm ţintar. O chestie mi se pare limpede. 
Muierea ori e foarte abilă, ori cu totul în afară de cauză. 
Nu-ţi dă mâna s-o faci pe „Bubulina inimă dură“, când te ştii 
amestecat într-o crimă. În situaţii din astea, se oferă de 
obicei alt meniu: plete despletite, cearcăne până la bărbie, 
urlete şi o cisternă de lacrimi. Deci, femeia rămâne în 


atenţia noastră! Voi da dispoziţii să fie supravegheată de 
miliția băştinaşă. Mă refer la băieţii din Vatra Dornei. În altă 
ordine de idei: ce-ai mai aflat despre Damian? 

— l-am reconstituit o parte din itinerar, după ce a părăsit 
oraşul. A lucrat două luni în Braşov, la Uzina de tractoare, 
ca tehnician. Presupun că nu s-a simţit bine. Era prea 
aproape de P oamenii auziseră despre scandal şi îl ocoleau. 
Şi-a luat transferul la Uzina de rulmenţi din Bârlad unde a 
stat un an. De aici, urma i se pierde complet. 

— Cum vine chestia asta? 

Locotenentul îşi trecu palma peste ceafă, apoi o lăsă să 
alunece uşor în lungul reverului. 

— A dispărut. Locuia la o gazdă, un pensionar văduv. A 
plecat fără un cuvânt, într-o bună zi, sau o bună noapte, 
lăsând chiria pe masă şi o sticlă goală, „Vagabondul“. 

— Vagabondul?! 

— lertaţi-mă. Voiam să spun whisky „Johnny Walker“. 

— Parcă-l chema Nelu Plimbărescu. De, mai am de 
învăţat... La serviciu ce-a zis? 

— Nimic. Şi-a dat demisia şi a plecat fără explicaţii. 

— Bizar. În mod normal trebuia să dăm de el. De un 
singur lucru mi-e teamă. Să nu-i fi trecut prin minte să se 
însoare şi să ia numele nevestei. Un necaz ca ăsta prin care 
a trecut el te complexează, adulmeci aluzii în fraza cea mai 
inofensivă, vrei să fugi de tine, să te lepezi de propria-ţi 
piele, de orice ar putea stabili o corelaţie cât de vagă cu 
tambălăul pe care l-ai trăit. Mentalitatea ţine de o anume 
morală. lerţi mai uşor un borfaş decât un individ care a 
încercat să violeze o fetiţă. Lubricitatea dezgustă. 

— Şi dacă s-a însurat? 

Minerva oftă. Smulse o cârciumăreasă care scotea căpşor 
curios printre ulucile gardului şi începu s-o învârtă între 
degete. 

— Va fi ceva mai dificil. Sectoristul îl caută pe Damian, 
fără să ştie că acum îl cheamă Popescu, iar Damian, când îşi 
schimbă cartierul, nu-i obligat să-i povestească tovarăşului 


miliţian că a luat numele neveste-si. Ai grijă să se facă 
investigaţii şi la oficiile de stare civilă. Vorbeşte cu 
procurorul Ştefănescu. 

— Am înţeles. 

— Stai, unde te duci? 

— Să transmit dispoziţiile dumneavoastră. 

— O poţi face şi prin telefon. Azi rămâi aici. O să ne 
plimbăm... 

— Poftiţi? 

— Da, băiete, o să ne plimbăm. Ţin neapărat să dăm ochii 
cu zmeul ăsta care a speriat târgul. Pun pariu pe ce vrei că 
urmează partea a doua a recitalului. Trebuie să avem doar 
răbdare ca „noaptea să-şi anine cerceii înstelaţi, iar luna să 
holbeze ochi bolnav, de taur înjunghiat“. Parcă aşa bătea 
câmpii Trăistaru de Română... 

Deschise cu piciorul portiţa şi intră în curtea postului de 
miliţie. Dobrescu o urmă trăgând adânc aerul în piept. „Nu 
mai pot s-o sun pe Oana..." 

Înserarea cădea lin peste dealuri, învineţindu-le. 


32 


Spre sfârşitul vieţii, când avocatul Alec Dumitrescu 


suferise un atac de hemiplegie, medicii îi recomandaseră 
plimbări şi chiar mişcări uşoare de gimnastică, toate 
acestea fireşte, cu moderație. Ideea de a-şi expune 
invaliditatea pe străzile oraşului însă, atârnat de braţul 
nevestei „ca un apendice“ - expresia revenea tot mai des în 
conversaţia avocatului şi un observator mai fin ar fi 
considerat-o simptomatică - îi repugna. 

Ajuns într-o stare de dependenţă penibilă faţă de 
nevastă-sa, transformat brusc din stăpân necontestat în 
„apendice neputincios“, începu s-o urască pe Atena cu atât 
mai mult cu cât simţea că îi e indispensabilă. Pornirile 
feroce şi le camufla sub o atitudine servilă şi poate că 
niciodată, ca în acei ultimi ani de viaţă, nu făcuse atâta caz 
de sentimentele sale, de grija statornică pentru fericirea şi 
sănătatea Atenei. În timp ce picotea în grădina din spatele 
casei (după ce o înconjurase sprijinit în baston de câteva 
ori) insista cu încăpățânare ca Atena să se plimbe măcar o 
oră prin pădure. Bătrâna se lăsa greu urnită, ceasul 
petrecut departe de casă era un coşmar, tremura 
imaginându-şi accidente cumplite, situaţii imposibile, în 
care Alec, neputincios, nu se putea descurca. Răsufla 
uşurată abia după ce închizând portiţa cu grilaj, unde pe 
vremuri strălucise firma aurie a avocatului, îi vedea întâi 
picioarele, apoi tot trupul legănându-se în balansoar. 

Treptat, Atena se obişnuise cu plimbările, începură chiar 
să-i placă, iar după moartea lui Alec ele deveniseră un 


punct important al programului de fiecare zi. leşea 
indiferent de vreme, între şase şi opt, vara în rochiţe uşoare 
şi sandale plate iar când se răcorea, în balonzaid sau scurtă 
îmblănită şi un şal gros răsucit ca un turban în jurul 
capului. 

Încercase la un moment dat s-o antreneze şi pe Lia 
Georgescu, dar diriginta poştei, în general activă şi plină de 
vlagă, prefera să-şi cheltuiască în alte direcţii energia. Cât 
despre Mioara Popescu, aceasta reprezenta chintesenţa 
comodităţii. Cu excepţia unor lecturi - o pasionau biografiile 
oamenilor celebri şi romanele de dragoste - n-o interesa 
nimic. Şi-apoi chiar dacă ar fi acceptat s-o însoţească, îi era 
dezagreabil să ştie că la zece metri în urmă gâfâie bărbatu- 
său. Victoriţa Munteanu o indispunea prin desuetism. 
Dragostea ei pentru profesor după atâţia ani i se părea 
ridicolă şi provincială, reitera fără haz istoriile din 
Bibliotheque Rose. 

Bătrâna avea un itinerar precis, acelaşi de foarte mulţi 
ani şi de la care nu se abătea decât în situaţii excepţionale. 
Străbătea Corso apoi, trecând prin faţa  motelului, 
pătrundea în pădure. Avea o potecă preferată, 
neaccidentată şi străjuită de lumini, care o ducea până la 
Fântâna Doamnei, o construcţie barocă în genul fântânii 
Mariei de Medicis din Jardin du Luxembourg, ridicată cu 
vreo sută de ani în urmă de prinţesa Aglae Sturdza. 

Aici zăbovea vreun sfert de oră, contemplând fără 
gânduri micul bazin din faţa edificiului, frunzele ruginii 
rătăcite în apa verzuie, cei doi putti iscodiţi în piatră, stema 
familiei Sturdza sau literele complicate de pe frontispiciul 
construcţiei care atestau ctitoria. Când se ridica de pe 
bancă şi o lua spre casă, ceasul mic cu brățară de aur arăta 
şapte şi zece. 


Mai avea vreo cincizeci de paşi până să iasă din pădure. 
Işi privi ceasul şi înregistră ora cu un sentiment de 
satisfacţie. Şapte şi jumătate. Exact ca şi ieri, alaltăieri, 


săptămâna trecută sau acum cinci ani. Când ajungea la 
cotul potecii, minutarul reteza cu precizie cifra şase. 

Îşi aminti cât o sâcâise în primii ani de căsătorie mania lui 
Alec pentru exactitate. O  considerase o ciudăţenie 
incomodă care trebuia respectată, şi care continuase foarte 
multă vreme să o scoată din sărite. Trăia veşnic într-o 
spaimă. După atâţia ani însă, cronometrul îi intrase în sânge 
şi astăzi, Atena Dumitrescu respectând cu rigurozitate, fără 
ca nimeni să i-o ceară, programul unei zile, încerca un 
sentiment de împlinire. Disciplina pe care şi-o impunea îi 
dădea impresia înviorătoare că-şi poate struni viaţa şi vag, 
nemărturisit, că-şi poate controla destinul. Era la 
latitudinea ei, fiinţă responsabilă să... 

Se opri. Primul gând al bătrânei fu că asfinţitul îi joacă un 
renghi. Se rezemă de primul copac, simțind cum i se 
înmoaie picioarele. La nici zece metri, Damian - ah, nu 
umerii puternici mereu săltaţi ca într-o veşnică nedumerire, 
silueta trapue, profilul şters, toate acestea nu puteau fi 
confundate - stătea de vorbă cu un tânăr necunoscut. Atena 
Dumitrescu, suliţată de o rază târzie a asfinţitului, nu-i 
putea distinge figura, dar constată cu stupoare că bagă în 
buzunar un revolver. Glasurile răsunau limpede, atât de 
limpede, încât bătrâna, care de la o vreme se gândea în 
mod serios să-şi procure un aparat acustic, avea să se 
întrebe până la capătul zilelor ce fenomen ciudat izbutise 
să-i destupe urechile. 

— Ştii unde găseşti persoana. 

— Bineînţeles. 

— Ai grijă. Curat, fără urme. 

— Nici o grijă, boss! 

Pornirea instinctivă a Atenei Dumitrescu fusese s-o ia la 
goană. Simţea însă că nu-i în stare. Genunchii cedară şi 
alunecă moale la rădăcina copacului. Nu mai auzea nimic, şi 
după câteva clipe, imaginea se întunecă. 


33 


„Va fi un tablou reuşit", gândi Iliuţă Munteanu ronţăind 


capătul pensulei. Pe un cer palid se profilau casele comunei 
Cucuieni, turnul bisericii, cele trei acoperişuri sângerii ale 
motelului. În prim plan, completase priveliştea, imaginând o 
troiță strâmbă, romantică şi inexistentă. 

„Dar care ar fi putut foarte bine exista“, reflectă 
adăugând o tuşă de roşu aprins pe una din olane. 

Un vâjâit uşor îi trecu pe lângă urechi şi pensula îi zbură 
din mână. La început nu pricepu despre ce-i vorba, apoi 
simţi că îngheaţă. În mijlocul pânzei, chiar deasupra turlei 
bisericii, apăruse o gaură mică. Se aruncă la pământ, 
răsturnând şevaletul. 

„A tras în mine. Vrea să mă ucidă!... Doamne! Ce i-am 
făcut eu?“ 

Rămase nemişcat, cu obrazul îngropat în buruieni, 
aşteptând al doilea glonţ. 


34 


În timp ce alerga spre centrul oraşului, trei probleme 


frământau mintea înfierbântată a frizerului. Cum să dea de 
nefericitul acela de Damian, ce argumente să folosească 
spre a fi cât mai persuasiv şi a-l determina să-şi abandoneze 
ţelurile asasine, dar mai ales cum să-i convingă pe cetăţeni 
să-şi păstreze cumpătul şi să fie rezonabili. Ce anume 
înţelegea Postolache prin a fi rezonabil n-ar fi fost în stare 
să explice exact. Trepida, simțindu-se hărăzit unei misiuni 
înălţătoare, înger al împăcării, chemat să înlesnească 
negocierile dintre Damian şi obşte. 

Ajunsese deja în oraş dar continua să alerge vijelios, fără 
să-şi dea seama că trecătorii îl privesc miraţi; nu-l văzu pe 
Lae care abia avu timp să-şi ferească căruciorul din calea 
lui, fu gata s-o răstoarne pe Lia Georgescu. 

Iniţial, intenţionase să se ducă la sfatul popular, dar îşi 
amintise că erau toţi la o consfătuire la centru. Cerule, cum 
nu pricepeau oamenii că Damian e un individ bolnav care 
trebuie împiedicat la modul inteligent să comită alte 
fărădelegi?!... 

Îşi spărgea capul întrebându-se cu cine ar putea coopera. 
Pe Dunăreanu îl ştia neserios, pe profesorul Munteanu, deşi 
săritor şi cumsecade, lipsit de vlagă şi iniţiativă, iar Romică, 
nervos ca o cucoană, era preocupat de probleme conjugale. 
Veterinarul Caracaş nici nu intra în discuţie, iar sarcasmele 
şi scepticismul lui Morogan îl inhibau complet. Nici măcar 
nu îndrăznea să i se adreseze. 


Şi totuşi medicul fu prima persoană care află intenţiile lui 
Mişu. Străbătea agale Corso-ul, împreună cu Dunăreanu, 
când frizerul ţâşni catapultat din spatele tutungeriei. Alerga 
cu hainele în dezordine, halatul alb era îmbrăcat pe o 
singură mânecă şi-ţi dădea impresia că abia îşi trage 
sufletul. Faţa, întreaga atitudine desluşeau o hotărâre 
disperată. 

— Ce-o fi păţit?! se miră Morogan. 

Dunăreanu râse. 

— O mie cinci sute metri plat! Feciorul se antrenează, nu 
glumeşte. Dacă o ţine tot aşa, rupem gura târgului la 
Olimpiadă. 

Când ajunse în dreptul lor, Morogan îl prinse de braţ. 

— Unde te grăbeşti? 

Mişu Postolache se opri gâfâind. Abia putea vorbi. 

— Ce-i cu Graţiela Duma? Trăieşte? 

— Trăieşte. Ca să vezi! Nu mi-aş fi închipuit niciodată că 
persoana ei te preocupă în asemenea măsură. 

— Slavă Domnului! răsuflă Mişu. Nenorocitul nu şi-a 
încărcat conştiinţa cu încă o crimă. Acum trebuie să vedem 
cum procedăm. 

Renunţase instantaneu la intenţia de a fi discret faţă de 
doctor „Dă-o încolo de treabă! Nu-i acum momentul de 
fasoane“ şi tot instantaneu, decisese să treacă cu 
înţelepciune peste glumele antrenorului. 

Morogan se interesă cu o blândeţe plină de tâlc: 

— Şi cam ce-ai vrea tu să facem, Mişulică? 

— Nu ştiu. De-aia zic să convocăm oamenii, să ne sfătuim, 
să luăm o hotărâre. 

— Dă-ne tu o idee, spuse Dunăreanu. 

Un grup de gură-cască se adunase în jurul lor. Se aflau 
chiar în faţa măcelăriei. În prag ieşise Nanu Barosanu, un 
bărbat voinic cu şorţul veşnic murdar. |inea mâinile în 
şolduri şi picioarele răşchirate, astupând toată intrarea. 
Amurgul se albăstrea, peste vreo jumătate de ceas aveau să 
se aprindă felinarele. Medicul întrebă apăsat: 


— De ce te amesteci tu în treburile miliției, Mişule? Ai 
impresia că oamenii nu-s destul de competenţi? 

Frizerul nu se lăsă derutat. 

— "Tocmai că asta-i treaba noastră, a întregului oraş. Pe 
noi e supărat Damian. Lui Damian trebuie să i se scoată 
ideile nocive din cap, dăscălit cu răbdare şi împiedicat să-şi 
agraveze situaţia. Suntem vinovaţi faţă de el şi îi datorăm 
măcar atâta. 

— Uite unde era Makarenko! râse Dunăreanu. Ai vocaţie 
de misionar, Mişule. 

Un domn cu pălărie albă, baston de bambus şi papion îşi 
clătină capul. 

— Intuiţia îmi spune că-i o fiinţă primejdioasă. Trebuie să 
fim pregătiţi, să ne baricadăm uşile. Nu poţi să ştii 
niciodată. 

— Mă duc acasă, declară o femeie tânără cu un copil în 
braţe. Georgeasca de la poştă zicea că-i sadic. L-a hăcuit pe 
Trăilescu, ferfeniţă a făcut-o pe doamna Duma. 

Era albă la faţă şi tremura. Copilul începu să plângă. O 
bătrână se apropie lipăindu-şi papucii. În mână îi spânzura 
o plasă goală de sfoară. 

— Vrăbioare o avea, maică? 

Mişu Postolache vibra de nerăbdare. 

— Ce facem? Chestia e ce facem? Acu' se înnoptează! 

— Bagă-ţi minţile-n cap! spuse aspru medicul. Tu şi ăilalţi 
care n-aveţi ce face. 

Antrenorul râse. 

— Dă-o-n colo, coane! Prea iei în serios toate neghiobiile. 

— Neghiobii?! Încă doi-trei isteţi din ăştia cu imaginaţie 
şi vocaţii samaritene, şi-ţi ridică în picioare tot târgul. Nu 
ştii ce-i ăla oraş în panică, altfel n-ai vorbi. 

Glasul lui Drojdioară izbucni vesel: 

— Ia te uită! Aţi şi început mitingul? Aici v-aţi găsit?! Hai 
la Hristache! 

Tarzan scrâşni. Veterinarul, cu bancurile lui ieftine, era 
ultimul individ care i-ar fi putut fi de folos. Îl văzu ridicând 


două degete. 

— Mă înscriu şi eu la discuţii. Mişulică a fost cu mine în 
prospecţie, la spital. 

— Şi? întrebă amuzat antrenorul. 

— Păi asta-i! Nu v-a spus Morogan? Au un chiriaş nou, pe 
coana Graţiela. O fi troscăit o juma' de tescovină şi-a 
alunecat pe parchet. Ştie prostul ăla de Vespasian de ce-l 
freacă de două ori pe săptămână cu ceară... 

Se îneca de râs. Mişu Postolache abandonă partida şi se 
refugie în prăvălie, trântind uşa cu putere. Niciodată nu-i 
fuseseră mai odioase hohotele de beţivan ale lui Caracaş. 


— E băiat bun, comentă Morogan. 

Dunăreanu completă: 

— Dar cu lipsuri în gestiune. 

— Ştiu ce suflet are, în ultima vreme însă parcă a 
înnebunit. Sincer să fiu, îmi pare rău că m-am răstit la el. 

— Lasă că-i trece, făcu neglijent antrenorul. 

— 'Tot oraşul fierbe. Peste două ceasuri... 

— Hai să n-o luăm în tragic! Ce-o să se întâmple peste 
două ceasuri? Drojdioară o să-l înjure pe Hristache că i-a 
botezat romul, lady de la poştă o să-şi plimbe fizicul spre 
casă, iar Romeo Popescu o să pândească în grădină feţi- 
frumoşii care dau târcoale coanei Mioara. Un caraghios! 
Cică şi-a cumpărat o lunetă ca s-o supravegheze dimineaţa 
prin fereastra biroului. Să-ţi spun mai departe? Mişu o să se 
intoxice toată seara cu broşurelele lui de criminalistică, 
madam Atena, gazda matale, o să facă aproximativ idem. 
Ceilalţi? Serviciu la televizor, proteza în pahar şi nani! Ăsta- 
i oraşul unde nu se întâmplă nimic. Parcă a scris unul 
despre chestia asta... 

Chipul doctorului se întunecă. 

— Am asistat odată, pe când eram medic de 
circumscripție, la o înviere miraculoasă. O prostie, moarte 
aparentă, prin electrocutare. [in minte, ploua. La un 
moment dat, în drum spre cimitir, s-a prăbuşit un mal de 


pământ peste căruţa defunctului. În contact cu lutul umed, 
„decedatul“ s-a dezmeticit şi s-a ridicat într-un cot. 

— Mişto chestie, spuse amuzat antrenorul. 

— Un fenomen obişnuit, explică Morogan, de absorbţie a 
electricităţii. Senzaţional a fost că tipul de pe năsălie a 
început să respire. Îţi vine să râzi, dar pentru nimic în lume 
n-aş vrea să retrăiesc o noapte ca aia. Am învăţat atunci ce 
înseamnă panica. Bilanţul? Doi morţi, trei avorturi 
spontane, nu ştiu câţi răniţi şi un incendiu o să-ţi sugereze 
destul de palid la ce mă gândesc. 

— S-au mai schimbat între timp lucrurile, nene! 
Târgoveţii au evoluat. Îs şcoliţi, au un liceu, se uită la 
teleenciclopedie, nu-i aiureşti cu una cu două. 

— Aha! constată ironic Morogan. De-aia fierbe oraşul? 
Dezastrele au fost totdeauna pricinuite în primul rând de 
panică. Ai idee ce proporţii poate lua focul aprins de 
Postolache? 

— Exagerezi, rosti moale Dunăreanu. N-o să se întâmple 
nici un dezastru. Şi, la urma urmelor, nu înţeleg ce vrei. 

— Oamenii să-şi vadă de necazurile lor. De aia există o 
miliţie, ca să se ocupe de asemenea afaceri. 

Dunăreanu îl cercetă nedumerit. 

— Ce-ţi pasă dumitale ce fac oamenii şi ce le vâjâie în 
țeastă? De când păstoreşti burgul? Şi de chestia asta are 
cine să se ocupe. 

— În sfârşit, renunţă plictisit Morogan. Trebuie să trec pe 
acasă, mai târziu mă duc la spital. Ce faci astă-seară? 

— Am o întâlnire, răspunse evaziv Dunăreanu. 

Medicul surâse. Se zvonea că diriginta poştei pusese 
ochii pe antrenor. Întrebă într-o doară: 

— Lia Georgescu? 

— Luft! 

— Ai grijă, în orice caz. Din câte sunt informat, e o femeie 
hotărâtă. Nu-i dispusă să piardă niciodată. 

— Am s-o felicit pentru chestia asta de Crăciun. 


— Mă rog! lare mi-e frică să nu-ţi adresez alt gen de 
felicitări cu acelaşi prilej. N-o cunoşti. 

— Nu mă cunoşti. 

— Poate. 

Dunăreanu ridică bărbia. 

— Uite-l pe Rembrandt! 

Expresia feţei şi felul în care alerga profesorul nu lăsau 
loc îndoielii. Trăia momente neobişnuite. 

— Pun pariu pe ce vrei că şi ăsta a văzut o fantoma lui 
Damian. 

— E clar, oftă medicul. Mă duc după Drojdioară, vreau să 
mă îmbăt. 

Se despărţiră în mijlocul drumului. Morogan făcu cale 
întoarsă spre centru, Dunăreanu îşi continuă plimbarea. 
Avea timp până la opt. 


35 


Îiuţă Munteanu dădu buzna în prăvălie. Postolache, care 
tocmai îşi lega cravata, îl cercetă prin oglindă scurt şi fără 
chef. 

— A tras în mine! suflă profesorul. Am trecut întâi pe la 
dumneata ca să ştii. 

Frizerul sări ars. 

— Are armă? 

— Are, domnule! Şi o precizie fenomenală. Trei 
centimetri mai la dreapta şi eram curăţat. 

— Cine?! Damian? 

Munteanu îşi dădu drumul pe un scaun. Suflă ostenit: 

— Damian sau altul, ce importanţă mai are? Dacă nu 
treceau nişte oameni pe drumeag... Reteză aerul cruce, 
într-un gest fără echivoc. Asta a fost şansa mea. S-a ascuns 
probabil ca să nu fie reperat şi eu am putut fugi. 

Frizerul nu-l mai ascultă şi o zbughi pe uşă. Răsturnă un 
muşteriu de-al lui Hristache, fără eforturi deosebite - omul 
abia-şi potrivea paşii - trecu fulger pe lângă căruciorul lui 
Lae. Milogul îşi făcu cruce adresându-i-se lui Dunăreanu: 

— L-a luat Dumnezeu minţile. 

— Poţi să fii sigur. Îşi privi discret ceasul. Vorba lui 
Morogan, numai să nu-i înnebunească şi pe ceilalţi. 

— Cum aşa? 

— Dacă-i apucă strechea pe toţi, iese carambol. 

Profesorul se ivi în prag clătinându-se. 

— Mi-e teamă că avem de-a face cu un dement. 


— Ei bravo! râse sportivul. Abia azi ai aflat că Postolache- 
i diliu? 

Iliuţă Munteanu se holbă picat din luceferi. 

— Postolache! Ce-i cu Postolache?! Vorbesc de Damian. E 
un nebun primejdios, mistuit de o singură poftă: să ucidă. 
Mă duc s-o liniştesc pe Victoriţa. Ce n-aş da să fie doar un 
coşmar... 


30 


Doctorul Morogan trecu pe-acasă cu intenţia să ia nişte 


bani şi să-şi schimbe costumul urmând ca după aceea să-l 
caute pe Drojdioară. Fără îndoială, acel „vreau să mă îmbăt 
din cauza smintelii generale“ azvârlit lui Dunăreanu 
reprezenta o figură de stil. Avea doar chef să bea o sticlă de 
vin înainte de a intra în gardă, iar în asemenea împrejurări 
considera compania veterinarului ideală. Când era ciupit, şi 
era ciupit tot timpul, Caracaş devenea un interlocutor plin 
de strălucire: vesel, cu replică sprintenă şi elanuri de 
generozitate încântătoare. Toată lumea era cumsecade, 
toate femeile frumoase, băieţii - băieţi de treabă, pisicile 
negre nu chiar negre, ci cenuşii, însă de un cenuşiu 
adorabil, până şi Trandafiroiu, miliţianul, care-l amendase 
de câteva ori pentru tulburarea liniştii publice, găsea în 
inima lui Drojdioară o tandră înţelegere. 

Cu mulţi ani în urmă, Caracaş îi mărturisise medicului că 
începuse să bea de necaz. Dorise din tot sufletul să se facă 
actor şi din o mie de motive nu izbutise. Morogan, mult mai 
tânăr pe atunci şi mai dispus să se antreneze în polemici de 
cafenea, îi argumentase râzând că astea sunt baliverne. Nu 
s-a născut un singur alcoolic talentat care să nu găsească o 
justificare pentru patima sa. Şi apoi, există beţivani notorii 
în toate profesiile. Admiţând că destinul lui Caracaş ar fi 
luat o altă întorsătură, în loc să fie azi un veterinar beţiv ar 
fi fost primul actor îndrăgostit de pahar, actoria rămânând 
singura meserie în care nu se abuzează de alcool... Chestie 
de vocaţie. Drojdioară fusese de acord: „Bănuiesc că ai 


dreptate.“ Aceasta nu-l împiedica să repete povestea la 
fiecare ocazie. 

Un mic holişor, unde altădată aşteptau clienţii avocatului, 
despărţea odaia medicului de apartamentul propriu-zis al 
Atenei Dumitrescu. Găsi uşa crăpată şi se duse să o închidă 
cu un vag sentiment de iritare. Închiriase camera pentru că 
prezenta toate avantajele unei garsoniere şi de aceea 
acceptase chiria destul de consistentă. Din delicateţe, nu 
ceruse cheia holului şi constatase de la început cu multă 
satisfacţie că bătrâna e discretă, că poate mai mult decât lui 
îi repugnă familiarismele. 

Când puse mâna pe clanţă, îl opri glasul stins al Atenei 
Dumitrescu. 

— Am lăsat-o expres deschisă, ca să aud când te întorci. 
Intră te rog, doctore. 

Femeia îl aştepta întinsă pe un recamier, unul autentic, în 
mod vizibil bolnavă. Nu-şi schimbase nici măcar pantofii 
plini de noroi. Se urcase cu ei pe mătasea delicată şi pentru 
cineva care o cunoştea cât de puţin, acesta ar fi fost un 
motiv suficient de îngrijorare. Bătrâna avea figura cenuşie, 
complet golită de sânge, iar privirile terne de obicei ardeau 
incendiate de spaimă. 

Morogan îi prinse profesional poignetul şi încruntă 
sprâncenele. 

— Am să vă prepar un calmant. 

Femeia îşi duse mâna la gât, degetele prinseră lanţul 
subţire, apoi se închiseră peste medalion. 

— După ultima noastră discuţie, eram decisă să nu mă 
mai adresez dumitale niciodată. 

— Mi-am dat seama. Regret sincer, doamnă. 

— 'Ţi-am făcut impresia unui om dezechilibrat? 

— Încetaţi cu copilăriile. 

— Sau absurd? 

— Doamnă! 

— Da, probabil îţi par absurdă. Ştiu că râzi în sinea 
dumitale, dar i-am văzut. Înţelegi, doctore? I-am văzut şi i- 


am auzit! 

Ultimele cuvinte aproape le strigase şi lui Morogan îi fu 
teamă de o criză. Atena Dumitrescu îşi acoperise acum ochii 
cu palmele. Te întrebai dacă nu cumva a început să plângă. 

Medicul se duse până în odaia lui şi se întoarse cu o 
seringă. Sparse fiola, ridică mâneca bătrânei şi-i înfipse 
acul. 

— Peste câteva minute totul va fi iar în regulă. 

— Mi-e teamă că nu. 

— De fapt ce s-a întâmplat? 

Atena Dumitrescu îi relată incidentul în fraze întretăiate, 
respirând sacadat, retrăind momentele din care se mira că 
scăpase cu viaţă. Morogan o asculta cu figura întunecată, 
fără să comenteze, dând absent din cap. 

— Sunteţi sigură că l-aţi recunoscut pe Damian? Uneori, 
spaima ne joacă feste. 

— Tot atât de sigură pe cât sunt că mă cheamă Atena şi 
nu Frusina, ţipă bătrâna nestăpânită. Pe ălălalt, pe 
complice, nu-l cunosc, am spus-o de la bun început. Dacă tot 
mi se năzare de ce n-am avut impresia că te văd pe 
dumneata, sau pe beţivanul ăla de Caracaş? Îşi astupă faţa 
gemând dureros: Ce coşmar teribil! Cred că... 

— Lăsaţi, o opri Morogan. Îmi povestiţi mâine restul. 

— Nu, acum! Trebuie să mă eliberez. Să-mi spui că n-am 
înnebunit! Cred că n-am rezistat mai mult de un minut sau 
două şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am revenit 
dispăruseră. 

Morogan reflectă că nu era momentul să o contrazică şi 
se ridică. 

— Odihniţi-vă. 

— Aştept un răspuns. 

— Discutăm mâine. Vă rog să fiţi înţelegătoare. 

— Până mâine îmi pierd minţile. Spune-mi doctore, poţi 
afirma cu toată convingerea că am avut halucinaţii? 

Morogan tuşi încurcat. 

— Am uitat să închid uşa. Numai o clipă... 


— Ai închis-o. Te-am auzit răsucind cheia. Te rog, nu te 
eschiva. 

— Nu vreau să vă supăr. Cred că lucrurile acestea ar 
trebui să le relataţi la miliţie. Aş prefera s-o faceţi însă după 
ce vă liniştiţi. 

Bătrâna închise pleoapele şi suspină uşor. 


37 


Îiuţă Munteanu zăbovise doar zece minute acasă. Ca să 


n-o sperie pe Victoriţa, nu-i relatase incidentul de pe 
tăpşan. Se fâţâise puţin prin bucătărie unde Cătălin se 
strâmba în faţa unei farfurii cu spanac, apoi, ros de 
nelinişte, ieşise din nou. Se simţea mai puţin înfricoşat 
afară, între oameni, decât în spatele zăvorului şi obloanelor 
trase. 

Traversă aproape alergând strada, cu intenţia să reclame 
atentatul la miliţie, dar în faţa frizeriei dădu peste un grup 
impresionant. Mişu Postolache, proţăpit pe treptele Igienei, 
handicapându-i pe ceilalţi cu vreo trei-patru palme, părea 
că prezidează. Oamenii urlau fără să se asculte unul pe 
altul. Îi audia cu atenţie concentrată şi fără părtinire doar 
domnul cu baston care-şi pendula capul ţinând mâna pâlnie 
la ureche. 

— "Toţi, absolut toţi, ne aflăm în pericol, decretă Romică 
Popescu bâţâindu-se de frică. Nu mai încape nici o îndoială. 

Bătrânul aprobă din cap: 

— Ai dreptate, tinere. E o ipoteză la care voi medita cu 
toată seriozitatea. 

Lui Iliuţă Munteanu i se răciseră mâinile. Îşi amintea cât 
de vehementă fusese disputa cu doctorul Morogan. lar 
acum, ce victorie tristă, ce satisfacţie amară, când 
evenimentele îi adevereau supoziţiile! Ar fi preferat din tot 
sufletul să nu fi avut dreptate... Una e să faci polemică, să 
te contrazici înfierbântat, până la scandal chiar, ştiind că 
peste jumătate de ceas te întorci în grădina ta, la şevaletul 


tău şi şerbeturile Victoriţei, şi alta e să te trezeşti cu gloanţe 
care te ratează la unul sau doi centimetri. 1 se păru dintr-o 
dată că a pătruns în miezul unui aforism shakespearian pe 
care nu-l sesizase până atunci: „Fereşte-mă, Doamne, de 
blestemul rugii împlinite!...“ 

Glasurile se învălmăşiseră din nou, se emiteau ipotezele 
cele mai fanteziste. Bătrânul ciocăni cu bastonul în trotuar. 

— Trebuie să fim pregătiţi. Personajul acesta, Namian... 

— Damian, îl corectă cineva. 

— Exact, Casian, n-a venit la noi într-un picnic. 

— Ce propuneţi? întrebă înfrigurat Romică Popescu. 

Bătrânul cu papion îşi scoase pălăria şi începu să-şi facă 
vânt. 

— Să mergem în corpore la miliţie, propuse Iliuţă 
Munteanu. Completă enigmatic: Eu mă duc în orice caz. 

Cu excepţia frizerului, nimeni încă nu ştia că se atentase 
la viaţa lui. Într-un fel, se simţea important. 

Postolache îşi pierdu cumpătul. Ţipă, lărgindu-şi nodul 
cravatei: 

— E o atitudine greşită! Nu sunt de acord cu voi! 
Chemaţi autorităţile, asmuţiţi pe nenorocitul ăla miliția, şi 
pe urmă vă miraţi că vă răspunde cu violenţă. O comportare 
ospitalieră şi binevoitoare obligă până şi un câine. 

— Ai haz, nene! exclamă un tânăr în tricou galben. Ăla o 
ţine pe nasoale, pune tunul pe noi şi mata vrei să-l aşteptăm 
cu flori şi hip-hip ura! Fii realist, tovarăşu'! 

— Asta e! decise Romică Popescu. Mergem la miliţie. Au 
obligaţia să ne apere. 

Mişu Postolache le întoarse ostentativ spatele şi se 
îndepărtă. Ceilalţi se sfătuiră câteva clipe şi traversară 
strada. Lia Georgescu tocmai cobora treptele poştei. Se 
vedea că-i speriată şi pe chipul pudrat din gros apăruseră 
broboane de sudoare. Impresionată de mulţime, făcu un 
pas înapoi. 

— Ce-i cu voi? 


— Ne ducem la miliţie, gâfâi Iliuţă Munteanu. Trebuie să 
vorbim cu anchetatorii trimişi de Bucureşti. 

— Nu-s acolo. l-am căutat şi eu acum un sfert de oră. 
Adăugă, izbindu-i în moalele capului: Legăturile nu 
funcţionează. 

— Toate? întrebă inutil Romică Popescu. 

— Toate. 

O priveau consternaţi. Simţeau cum groaza li se 
strecoară în vine. 


— Are complici, e clar, îngăimă lliuţă Munteanu. Ce-i de 
făcut? 

Se uită rătăcit la ceilalţi. Pe unii îi ştia bine, îi fuseseră 
elevi, pe alţii îi găsise în oraş când se instalase acum 
treizeci de ani. Bătrânul cu papion era pe-atunci bărbat în 
puterea vârstei, purta cămăşi cu gulere moi, răsfrânte, 
fulare colorate legate a la Maurice Chevalier. Lucra la 
Banca din P, funcţionar superior, şi trăia în concubinaj cu o 
femeie distinsă, nu prea tânără, proprietara unui mic 
magazin de antichităţi. Murise de vreo zece ani... 

Îşi alungă gândurile, repetând mecanic: 

— Ce-i de făcut? 

Bătrânul îşi umezi buzele. În general era străfulgerat de 
două categorii de idei: fixe şi bizare. 

— Ne baricadăm. 

— Da' ce-ţi închipui, nene, că Damian umblă călare? 
întrebă Romeo Popescu. 

— Oricum, domnilor, oricum... Propuse prompt: Vă fac eu 
planul strategic. Mă trag dintr-o familie de militari, care nu- 
i aşa... 

— Trăgeau cizmele şi cărau ţucalul, observă antrenorul 
apropiindu-se. 

Dispunea de un scurt interval până la următoarea 
întâlnire şi se hotărâse să treacă pe la poştă. Bătrânul 
continuă senin: 


— Şi pentru a preîntâmpina orice acţiune ofensivă din 
partea acestui triste individu, stingem luminile în tot oraşul. 
Camuflaj desăvârşit. 

— De ce? se interesă cineva. 

— Îl împiedicăm să se orienteze. 

— Aiureli! se opuse Romică Popescu. N-o să mai ştim pe 
ce lume trăim. Başca, tipul a trăit câţiva ani în oraş. Îl ştie 
pe degete. Ce, suntem la New-York? 

— lată o observaţie de bun simţ, constată Dunăreanu. Să 
nu uităm că în oraş sunt femei tinere, iar întunericul te 
împinge la fapte necugetate. 

— Nu înţeleg. 

— Lasă că înţelegi matale. 

Romeo Popescu spumega. Bătrânul cu papion socoti că e 
momentul să intervină. 

— Trebuie să rezistăm. Avem o responsabilitate... 

Postolache se alăturase din nou grupului. Asculta 
neputincios. 

— De ce sunteţi încăpăţânaţi? Cel puţin înainte de a lua 
măsuri agresive, încercaţi o conciliere. 

Romică Popescu simţi cum tot sângele îi năvăleşte în cap. 
Se uita furios la frizer. Avu dintr-o dată impresia absurdă că 
Postolache e vinovat de toată tevatura. 

— Termină, domnule! ţipă isteric. Ne-ai înnebunit cu 
inepţiile. Pe obrazul Liei Georgescu, sudoarea curgea 
şiroaie. Gâfâia, iar bluza de obicei impecabilă ajunsese o 
cârpă. 

— Maiorul Tutovan împreună cu tânărul acela care îi e 
subaltern au fost văzuţi acum o oră în apropierea uzinei. 
Era şi şeful de post cu ei. Propun să se ducă cineva să-i 
caute. 

Iliuţă Munteanu o privi admirativ. Era o femeie puternică 
şi intrepidă, intuiai de cum deschidea gura, conducătoarea 
înnăscută. Profesorul, incapabil de hotărâri mari, timid, 
descumpănit totdeauna de evenimente, se simţi dintr-o dată 
mai bine. Fără să-şi dea seama, iar destinul paşnic îl 


împiedicase s-o afle, rămăsese toată viaţa băieţelul cuminte 
de acum cincizeci de ani, cu pălărioară de pichet şi bucle 
blonde pe care maică-sa i le friza cu drotul. Îi alegea 
prietenii, cravatele, iar pe Victoriţa o iubise chiar înaintea 
lui. Când auzi glasul Liei Georgescu, avu pentru o clipă 
sentimentul că maică-sa l-a luat de mână. Mâna ei, uscată şi 
răcoroasă, îi cuprindea pe atunci pumnul mic. „Nu plânge, 
Iliuţă, are grijă mama...“ 

— Cum procedăm? 

Se făcuse întuneric şi câţiva kilometri de şosea pustie 
despărţeau oraşul de uzină. Bătrânul îşi pipăi papionul. 

— Ţine cineva porumbei în oraş? În nouă sute şaişpce, 
era o modalitate uzuală pentru a trimite mesagii. 

— Porumbei n-am prea văzut, spuse antrenorul, dar 
cunosc nişte pisici foarte inteligente. 

— Plin de tipi spirituali pe-aici, constată Romeo Popescu. 
Să mori de râs! 

Dunăreanu îşi ajustă zâmbetul. 

— Pot să te asigur, dragul meu, că cel puţin femeile 
căsătorite se amuză. Vizitez zilnic o doamnă, nu spun care, 
sunt un lord... 

— Eşti un ticălos! 

— Ai dreptate, aşa e. Nu-ţi închipui ce remuşcări am 
gândindu-mă la bietul bărbat. 

— Lăsaţi prostiile, i-o reteză fără menajamente diriginta 
poştei. Avem nevoie de un om care să ajungă la uzină. Un 
om, repetă accentuat, şi nu o zdreanţă care dă bir cu fugiţii 
la primul colţ! 

Frizerul îşi înfipse degetele în păr. 

— Câtă opacitate, Dumnezeule! Câtă opacitate! 

Lia Georgescu îşi roti privirile asupra grupului. 

— Ştiţi pe cineva care ar vrea să încerce? 

Dunăreanu îşi consultă ceasul, clătină din cap şi duse 
două degete la tâmplă. 

— S-auzim de bine, dar nu cred! 


Se răsuci pe călcâie fără ca nimeni să-i dea atenţie, cu 
excepţia dirigintei, care-şi muşcă iritată buza inferioară. Se 
aşteptase din partea antrenorului la o reacţie mai 
cavalerească, însoţită de cuvinte memorabile. De pildă „de 
dragul tău sunt gata să înfrunt şi iadul şi zeii“, n-ar fi fost 
tocmai rău... 

Tânărul în tricou galben scuipă subţire într-o parte. Voia 
să pară degajat. 

— O să încerc eu, domnişoară Lia. Mă duc să-mi scot 
motocicleta. 

O rupse la fugă. Bătrânul ţipă piţigăiat: 

— Ai grijă, tinere! Dacă te prinde, nu da nici o informaţie. 
Chiar sub tortură... 

Se înecă şi începu să tuşească. Postolache îşi flutură 
degetele lângă tâmplă, într-un gest fără echivoc. 

— E senil! Auzi, să nu dea informaţii! 

— Are curaj, observă Iliuţă Munteanu privind în urma 
tânărului. 

Bătrânul îşi fixă proteza şi declară cu emfază: 

— Oricare dintre noi ar fi procedat la fel cu condiţia să fie 
tânăr. 

Profesorul se îndoia. 


38 


În P funcţiona cenaclul literar D.D. leodorescu. Membrii, 


vreo douăzeci şi cinci, se întâlneau de obicei luni seara în 
sala cea mare a bibliotecii. Era o încăpere rotundă, cu 
antablamentul excesiv de încărcat - fructe, flori şi amoraşi - 
şi ferestre înalte care dădeau în grădina liceului. 

Preşedintele cenaclului şi în acelaşi timp directorul 
bibliotecii era un bărbat de patruzeci şi opt de ani. Publica 
în revista judeţeană schiţe şi nuvele în genul lui 
Bassarabescu, semnate Vlad Şoimu ca să nu se facă 
analogie cu numele redactorului şef, un tip sentimental care 
nu-şi uita neamurile. 

Citindu-le, încercai un sentiment de stimă. Erau scrise cu 
strădanie şi sânge, şi nu se putea să nu bagi de seamă câtă 
caznă îl costa fiecare frază, fiecare cuvânt. Maliţioşii aveau 
rezerve în privinţa stilului. Afirmau că lecturând o singură 
pagină de-a lui Şoimu, era peste puterile unui individ să nu 
reflecteze că omul suferea de sughiţ. În general, ştia exact 
cum trebuie scrisă o carte, avea ochiul format şi gustul 
sigur, putea oferi sfaturi de o valoare inestimabilă, dar toate 
acestea nu-l împiedicau să scrie prost. 

În general, Şoimu făcea o impresie admirabilă. Suporta 
senin zeflemeaua celor din jur şi se lupta ca un fanatic 
pentru cenaclu. El avusese ideea ca producţiile membrilor 
să fie citite de un actor pensionar, reîntors la o viaţă 
normală în localitate: izbutise, având de luptat cu 
formalităţi ce ar fi descurajat pe oricare altul în locul lui, să 
introducă o pagină literară bimensuală în gazeta judeţeană. 


Duminica şi-o petrecea pictând afişe care anunțau 
programul săptămânii. 

Oamenii săi de nădejde erau un epigramist, celibatar 
specializat în probleme conjugale, o manichiuristă de 
cincizeci de ani, autoare de povestiri pentru copii şi 
anonime pentru adulţi, pline de miez, un poet funcţionar la 
Starea civilă, care obşinuia să încurce borcanele (la birou 
făcea literatură, iar la cenaclu citea certificate de deces) şi 
un romancier, responsabilul noului supermagazin. Tipul 
consuma zilnic cele cincisprezece foi de hârtie destinate 
ambalării produselor, scriind cu o frumoasă ortografie un 
roman de proporţii intitulat sugestiv Hronicul familiei mele. 

Drojdioară frecventase cenaclul trei săptămâni, timp în 
care cârciuma lui Hristache fusese în renovare, prezentând 
modest câte o poezioară. 'loţi participanţii fuseseră de 
acord că medicul veterinar e lipsit de orice calităţi literare 
şi nu ştiau cum să-i comunice să-şi vadă de şpriţ. l-a scos 
din încurcătură Cătălin, nepotul profesorului Munteanu, 
punându-le în faţă manualul de limba română. Drojdioară 
citea versurile lui Bacovia. 

În lunea aceea de pomină, programul fusese dat peste 
cap. După zece minute de la începerea lecturii, romancierul 
îşi strânse manuscrisul. Nu-l asculta nimeni, se comentau 
intens întâmplările din oraş. Şoimu încercase iniţial să-i 
readucă la ordine (pregătise o schiţă spumoasă, alintată 
„badinerie“), şi în cele din urmă renunţase. 

— În fond, nu înţeleg de ce sunteţi atât de agitaţi. Există 
în această sală o singură persoană care să fi dat ochii cu 
Damian? 

Se uitară unii la alţii. Părea într-adevăr ciudat, dar 
nimeni nu-l văzuse. Şoimu, încurajat, supralicită: 

— Sau să-i fi zărit cel puţin umbra? 

— În oraş sunt mulţi care pretind că l-au văzut, îndrăzni o 
tânără de vreo nouăsprezece ani, funcţionară la poştă. 
Domnişoara Georgescu spunea că i-a sunat la uşă, iar cu 


unii a stat chiar de vorbă. Mă rog, le-a spus câteva 
cuvinte... 

Se întoarseră spre ea şi roşi făclie. Nu-i plăcea să se afle 
în centrul atenţiei. Era o fată timidă în timpul zilei, care 
compunea cu uşurinţă pasteluri suave botezate Acuarele. 
Noaptea, când antrenorul Dunăreanu o vizita discret, 
dovedea oarecare apetit de viaţă. 

Responsabilul noului supermagazin îşi azvârli părul pe 
spate şi decretă gros: 

— Vinovat e ţicnitul ăla de Postolache. A intoxicat 
cetăţenii cu poveştile lui. De când îl cunosc i se năzare câte 
ceva. 

Manichiurista fu de acord. 

— Aşa e! Mă miră că oameni serioşi ca doctorul Morogan 
sau profesorul Munteanu mai stau să-l asculte. 

— Morogan l-a contrazis întotdeauna, preciză cineva. 

Manichiurista admise cu jumătate de gură: 

— Mda... 

— Şi Caracaş. 

Tuşiră încurcaţi, aşa cum procedau întotdeauna când 
veterinarul era adus în discuţie. Festa cu versurile lui 
Bacovia discreditase serios cenaclul. 

— Am trecut adineaori pe la frizerie, spuse epigramistul. 
Se băteau dracii la gura lui. Ar trebui prelucrat să-şi bage 
minţile în cap. 

Vlad Şoimu râse generos. 

— Să nu exagerăm! Postolache e un băiat bun şi cinstit, 
un copil al oraşului nostru. Are fără îndoială unele 
originalităţi, dar să recunoaştem, totdeauna e mânat de 
cele mai bune intenţii. 

— Or fi bune intenţiile, declară convinsă de contrariu 
manichiurista, dar ce folos că rezultatele sunt proaste? A 
băgat în sperieţi o lume. 

— Nici chiar aşa... 

— Spunea o vecină că au dat năvală bătrânele în biserică. 
L-au rugat pe părintele Ştefănescu să le facă o slujbă. Cică 


pe Trăilescu şi pe Graţiela Duma i-ar fi pedepsit cerul de 
păcătoşi ce erau, iar Damian ar fi îngerul lui Dumnezeu. 

— Superstiţii! decretă epigramistul. 

—  Convinge babele de chestia asta! L-au văzut pe 
Trăilescu în râpă, pe Dumuleasca luată cu Salvarea. Fă-le 
dumneata un instructaj cum că li s-a năzărit şi promit că-ţi 
aduc joi după masă flori la spital. 

— Ce-am spus eu!... Frizerul i-a căpiat pe toţi. 

Responsabilul se ridică. 

— Fapta lui Postolache e gravă! Noi luptăm cu rămăşiţele 
trecutului, îl smulgem din rădăcini şi vine vasăzică 
dumnealui şi ne poluează conştiinţele. 

Făcu o pauză, încântat de întorsătura frazei. Spre 
deosebire de  Iarzan care  colecţiona „radicale“, 
responsabilul culegea termenii de ultimă oră. De la o vreme 
poluare, nociv, nu întâmplător etc. reveneau frecvent în 
conversaţia lui. 

— Chestia cu rămăşiţele trecutului ar fi bine să ţi-o 
aminteşti matale când doseşti portocalele pentru rude, 
sugeră subtil epigramistul. 

— Ce?! Ascultă, prăpăditule, te-am întrebat eu unde 
doseşti cartea aia cu poante din care-ţi încropeşti aiurelile? 

— Ce carte? 

— De unde ştii? 

— Vorbeşte, domnule! 

Vocile se interferară. Directorul cenaclului interveni 
gesticulând: 

— Oameni buni, pentru numele lui Dumnezeu, vă rog, nu- 
i momentul! 

— Mai discutăm noi. 

— Sunt convins. Voi veni special la miliţie să depun 
mărturie. Reluară povestea frizerului. Şoimu îi măsură 
câteva clipe speriat. inea la Postolache şi-l neliniştea felul 
în care evolua discuţia. Abunda de afirmaţii incendiare. 

— Are o mentalitate înapoiată! 

— E un alarmist! 


— Un spirit retrograd! 

— Un zăpăcit iresponsabil. 

— Ar trebui zgâlţâit zdravăn. 

— Just. 

— Nu întâmplător îi ia partea lui Damian acum. 

— Atitudini duşmănoase. 

Şoimu se decise să intervină cu toată autoritatea: 

— Fraţilor! Vă rog să vă păstraţi cumpătul. Amplificaţi 
faptele şi vă montați pentru o prostie. Cine mai crede azi în 
basme? Indivizi demonici, bestiali, vindicativi, neam cu 
Monte-Cristo... Poate că Postolache o fi greşit, dar asta nu 
ne îndreptăţeşte şi pe noi să greşim. Bătrânele se duc la 
biserică şi fără poveştile lui Mişu. Important e că generaţia 
de azi gândeşte altfel. Iar cea mai bună dovadă o constituim 
chiar noi, cei de-aici. E cineva care-şi închipuie, care poate 
să creadă că în P au descins mesageri divini, cu misiunea de 
a le administra sancţiuni păcătoşilor? E cineva care să ia în 
serios asemenea baliverne? Dumneata, domnişoară? 

Manichiurista dădu din umeri cu dispreţ şi emise un 
chiţăit pufnit pe nări. 

— Dumneata, Petreanule? 

— Sunt un om realist, speram să fi observat din 
producţiile mele. 

— Nu zău, râse epigramistul, aş da mult să văd şi eu un 
mesager din ăla. Ştiu că l-aş înşfăca de guler! 

Râseră toţi. Brusc, lumina se stinse. Stăruia în sală doar 
înserarea. Pe cer, luceafărul contempla P-ul printr-un 
monoclu albastru. 

— Asta ce-o mai fi? se miră responsabilul aprinzând 
bricheta. 

Uşa scârţâi. Se deschidea încet, milimetru cu milimetru. 
Oamenii îşi ţineau răsuflarea. Simţeau că se întâmplă ceva 
neobişnuit, apoi desluşiră conturul unei fiinţe ciudate, o 
făptură scundă, pătrată, cu aspect viguros. Pe neaşteptate, 
necunoscutul declanşă un jet orbitor umplând încăperea cu 


o lumină fosforescentă. Un râs sardonic păru să spargă 
zidurile bibliotecii. 

Fu ca un semnal. Epigramistul, cu părul măciucă, cel mai 
spontan şi cel mai aproape de fereastră, uitându-şi dorinţa 
arzătoare manifestată cu câteva clipe înainte, se azvârli pe 
geam făcând ţăndări două rânduri de sticlă. Plonjă 
spectaculos după el responsabilul, urmat îndeaproape de 
manichiuristă. După aceea, acţiunea pierdu considerabil din 
caracterul organizat, câştigând în schimb în combativitate. 
Se buluceau fără logică încercând să iasă câte zece inşi 
odată. Nu simțeau cioburile care le sfâşiau hainele, iar 
Şoimu n-avea să-şi aducă niciodată aminte că împiedicându- 
se lângă fereastră, cinci membri devotați ai cenaclului îi 
folosiseră ceafa şi spinarea fără mustrări de conştiinţă. Îşi 
închipuiau că omul s-a aşezat acolo voluntar, ca să fie de 
folos. Dacă ar fi avut timp de reflecţii, ar fi trebuit să 
recunoască cinstit că iniţiativa directorului le uşura 
considerabil situaţia. N-aveau decât să-i proptească 
zdravăn o gheată în ceafă, ca apoi să se avânte în aerul 
înmiresmat al grădinii. Cei cu condiţie fizică zburau 
literalmente câţiva metri, înainte de a se hotări să ia contact 
cu pământul. 

Niciodată douăzeci şi cinci de oameni nu doriseră cu 
atâta patimă acelaşi lucru: să pună un ocean între ei şi 
necunoscutul din bibliotecă. 


39 


Î ânărul în maieu galben zbura pe motocicletă calculând 


modest: va deveni eroul oraşului, salvatorul, primăria îi va 
ridica o statuie pe Corso... Gândul prinse aripi. Pe costumul 
albastru îi va străluci cea mai înaltă decorație. Îşi văzu poza 
în ziarele centrale, interviul dat televiziunii. 

Simţi cum inima i se umflă de mândrie şi încleştându-şi 
zdravăn degetele pe ghidon acceleră. Îl mai despărţeau de 
uzină circa doi kilometri. Ridică instinctiv ochii spre stâlpul 
de la marginea şoselei. Tăbliţele indicatoare dispăruseră. 1 
se păru curios, dar nu se nelinişti. Erau mutate mereu de 
colo-colo... 

Frână în ultima clipă, gata să vină peste cap. Două 
blocuri de stâncă baricadau şoseaua. 


40 


N -aş putea afirma că am găsit în oraş o situaţie prea 
veselă. În orice caz, deruta a depăşit cele mai sumbre 
previziuni ale doctorului Morogan. Nu mă întorsesem de 
zece minute la postul de miliţie când a venit să mă caute 
Mişu Postolache. 

— Faceţi ceva! Încercaţi să-i împiedicaţi! Sunt în stare de 
toate monstruozităţile... 

— Aprinde-ţi o ţigară şi povesteşte-mi pe îndelete. Ce se 
întâmplă? 

Mi-a relatat gâfâind toate incidentele stranii petrecute în 
oraş, insistând mai cu seamă asupra scenei consumată la 
cenaclu. 

— Arătau toţi ca nişte căpiaţi. Merita să-i vedeţi cu 
hainele sfâşiate, însângeraţi şi bătând câmpii fiecare pe 
legea lui. În cădere sonetistul şi-a fracturat genunchiul. 
Cum a putut ăla să alerge după asemenea chestie - l-am 
văzut cu ochii mei - rămâne un mister. Şi fireşte, eu sunt 
vinovat de toate. 

— Dumneata? 

Nu m-am putut împiedica să râd. Mişu s-a uitat la mine 
lung, cu o expresie sfâşietoare. 

— Eu. Îmi aruncă cele mai tâmpite învinuiri. Rezultă din 
bazaconiile lor că eu am scornit tot balamucul, că aş fi un 
fel de complice al lui Damian, că în sfârşit colaborez cu el în 
scopuri diabolice. Ce vă distrează aici? 

— Presupun că faţă de popularitatea dumitale obişnuită, 
noua stare de lucruri te-a găsit cam nepregătit. 


— Nu m-am sinchisit eu niciodată grozav de popularitate, 
însă acum sunt singur. Mi-am ridicat tot târgul în cap. Ăştia 
mă cred bandit; doctorul, Drojdioară şi Dunăreanu nebun. 

— Îmi pare sincer rău. Ce pot face pentru dumneata? 

— Opriţi-i să comită o crimă. Sunt în stare de orice acum. 
Înţelegeţi, nefericitul acela trebuie ajutat. E un om bolnav. 

Am zâmbit. Îi tremurau mâinile şi bărbia, părea gata să 
plângă. 

— N-o luaţi uşor. În viaţa mea n-am văzut o debandadă 
mai formidabilă. Unii s-au baricadat în casă, au cărat mobila 
şi-au blocat uşile şi ferestrele, alţii umblă ca smintiţii după 
veşti. Vreo douăzeci s-au refugiat în incinta muzeului, ştiţi, 
lângă poştă, şi nu vor să iasă în ruptul capului. E şi un moş 
dement care şi-a amintit că în '916, acolo se adăposteau 
cetăţenii. L-au trimis pe unul după dumneavoastră... Nu l- 
aţi întâlnit? 

— Nu... De fapt ne-am întors pe scurtătură. Am fost cu un 
Aro. Cine ştie... Individul o fi luat-o pe şosea. 

S-a ridicat anevoie, sprijinindu-se cu toată greutatea de 
masă. Aproape m-a implorat: 

— O să vorbiţi cu ei, nu-i aşa? O să-i faceţi să înţeleagă... 

— De fapt de ce ţi-e teamă? 

— Sunt în stare să-l linşeze pe nenorocitul ăla. Nu vă mai 
spun că se pot căsăpi şi între ei. Suspectează orice umbră 
care li se pare doar că aduce cu Damian. 

— În regulă. Am să trec pe la muzeu. 

— Vă mulţumesc. Acum mă grăbesc. Când am venit spre 
dumneavoastră m-am întâlnit cu Atena Dumitrescu. M-a 
rugat s-o conduc până la locuinţa Georgeascăi. Cică îi e 
frică să doarmă singură acasă. Arăta rău de tot. Mă duc să-l 
anunţ pe Morogan să-i dea ceva. Bătrâna suferă de inimă. 
Vă spun astea, ca să înţelegeţi unde au ajuns lucrurile. 

A ieşit precipitat. 

Sinceră să fiu, mă simt impresionată. Bietul Postolache e 
un exaltat, bineînţeles, dar rămâne o inimă de aur. 


Închid geamul. S-a făcut răcoare. În birou stăruie, în 
ciuda fumului de ţigară - şeful de post fumează cât două 
paşale şi un vizir - aerul specific, de neconfundat al 
aşezărilor de munte. Miroase a pământ, a iarbă foarte 
verde, a floare fără mireasmă. Sting lumina. 

Nu mă grăbesc să ajung la muzeu. Am motivele mele. 


41 


Ochii medicului străluceau, dar încolo nu se cunoştea că 


a băut. Drojdioară, în schimb, se afla în zi mare. Când îl 
văzu pe frizer intrând în restaurant, sări în sus de bucurie. 
După expresie, ai fi zis că i s-a împlinit o dorinţă arzătoare. 

— Ce mai faci, Tărzănele taică? Tot după fantomele alea 
drăgălaşe umbli? Ce-mi auziră urechile? Că ai asmuţit 
oamenii cumsecade din târg! Cică vor să te linşeze, ca la... 
ca pe... cum îi zice, doctore, la chestia aia cu glugă? Tipii se 
distrează la miezul nopţii, trag de urechi pe băieţii 
neascultători... 

— Ku-Klux-Klan, râse Morogan. 

— Stai jos, suflete, şi ia colea un şpriţ. 

— Domnule doctor... 

— Vin” la tata să te împărtăşească, Postolache, că nu mai 
ai mult de trăit! 

Frizerul era ferm hotărât să ia atitudine şi-n orice caz n- 
avea poftă să asculte observaţiile tâmpite ale lui Drojdioară. 
Declară glacial: 

— Doamna Dumitrescu e bolnavă. Are nevoie imediat de 
un doctor. 

Medicul se ridică reflex. Veterinarul îl apucă de mânecă. 

— Dacă faci un singur pas, stricăm prietenia. 

— N-auzi, domnule, că are... 

— Are pe dracu s-o pieptene! Asta ne îngroapă pe toţi. Se 
răsuci spre frizer. Şezi, lărzănele taică! 

Morogan încruntă sprâncenele şi puse paharul pe masă. 


— Unde naiba ai văzut-o? l-am dat un tranchilizant pe la 
opt şi am lăsat-o dormind. 

— Ei bine, se strâmbă Postolache, acum nu mai doarme. 
Umbla pe Corso ca o găină beată. 

— Să ştiţi că baba le macheşte, spuse Drojdioară. 

— Fugi de-aici! 

— Parol! Am văzut-o odată la băcănie cerând o juma' de 
spirt. 

Medicul ridică din umeri. 

— Poţi să-mi explici ce dracu căuta pe Corso? 

— Intenţiona să ajungă la locuinţa dirigintei. Îi e teamă să 
doarmă singură. 

— Tţiţ! Vezi ce-ai făcut, Mişulică? spuse veterinarul. Asta 
trebuie să-ţi servească de învăţătură pentru viitor. 

Frizerul simţi că e prea mult. Îşi încordă voinţa la 
maximum pentru a nu izbucni. Spuse rece, cu o voce care-i 
trăda efortul, ignorându-l pe veterinar: 

— Eu mi-am făcut datoria, domnule doctor, şi v-am 
anunţat. 

Se răsuci demn pe călcâie şi părăsi restaurantul. Ceilalţi 
doi râdeau în hohote. 

„Caraghioşii!“ scrâşni Postolache. 

Aerul rece îi zvântă obrajii înfierbântaţi. 


42 


Mioara Popescu avea o filosofie personală asupra vieţii. 


„Nimic nu contează“, afirma cu credinţă, iar în ochii 
languroşi, cu sclipiri jucăuşe, se citea că o gândeşte cu 
adevărat. Accepta senină şi uneori chiar cu umor 
neplăcerile cotidiene, nu băga în seamă scenele lui Romică, 
primea zâmbind săgețile prietenelor, nu se enerva 
niciodată. Cândva îi explicase Liei Georgescu, temperament 
vulcanic, complet opus: 

— De ce să mă supăr? De ce să pun la inimă? Vine cineva 
şi-mi spune: nu mai eşti o fetişcană, ai împlinit treizeci şi doi 
de ani... Ei şi? Cunosc femei care au împlinit mai mult. Eşti 
mereu strâmtorată, duci o viaţă măruntă, lipsită de 
perspective... Am prietene mai sărace şi cu o viaţă mult mai 
stupidă. Te-ai măritat cu un bărbat dificil, meschin, gelos şi 
nu prea inteligent, în fine, îl cunoşti pe Romică, n-are sens 
să ţi-l descriu şi n-ai nevoie de fotografia lui. Oricum ar fi, îi 
ştiu pe alţii mult mai răi. 

Când panica se instală în oraş, Mioara rămase la fel de 
senină. Îmbrăcase un halat uşor şi se vârâse în pat cu o 
carte. 

Romeo Popescu sosi pe neaşteptate, ca de obicei. 
Compară amprenta lăsată de antrenor pe o bucată de 
hârtie în faţa poştei cu urma paşilor din curte, inhală lung 
aerul din vestibul şi, nedesluşind nici un miros străin, 
pătrunse în dormitor. Dulapul era gol, nimeni nu se 
ascundea sub pat. O văzu pe nevastă-sa cu cartea în mână 


şi începu să umble agitat prin încăpere. Nu-şi putea 
ascunde stupoarea. 

— Eşti inconştientă! Oraşul fierbe şi tu faci lectură! 

— Colţunaşi nu ştiu să fac şi nici nu mă interesează. 

— Poftim răspuns! Să nu înnebuneşti?! Să nu te dai cu 
capul de pereţi? 

— Cum crezi, căscă Mioara neatentă. 

Romică Popescu răcni, vânăt de furie: 

— Ce-ai spus? Repetă ce-ai spus! 

Nevastă-sa, trezită de zgomot, îşi ridică ochii de pe 
pagină. 

— Pot să-ţi fiu cu ceva de folos? 

— Repetă ce-ai zis înainte! 

Femeia clipi nedumerită: 

— Parcă ziceai că vrei să te dai cu capul de pereţi. Ştii 
bine că eu nu m-am opus niciodată dorințelor tale. Dacă 
asta îţi aduce mulţumire... 

— Smintito! Ce se alege de tine dacă eu crăp? 

— Nu trebuie să te sacrifici pentru mine, Romică. 
Procedează ca şi cum n-aş exista. 

— Ce-ai să faci amărâto? Hai? Ce-ai să faci? 

— Ce am făcut şi înainte de a te cunoaşte. Se tolăni 
comod, cu mâinile sub ceafă. Probabil am să mă 
recăsătoresc. Simt că sunt predestinată să aduc fericirea în 
casa unui bărbat... 

Romică îşi înfipse mâinile în păr: 

— Dumnezeule, de ce m-ai blestemat? De ce a trebuit s-o 
iau eu pe cea mai ticăloasă dintre toate? 

— Georgeasca de la poştă e vacantă. Apropo, ce se mai 
aude prin oraş? 

Romică Popescu se dezmetici brusc. Trase plapuma de pe 
nevastă-sa: 

— Scoală-te! 

— De ce? 

— Trebuie să ne pregătim. Ne aşteptăm la ce e mai rău. 

— Ce înseamnă să ne pregătim? Scot valizele? 


Romică ţipă: 

— Al dracului de spirituală e nevastă-mea! Îşi aminti: Ea 
şi Dunăreanu. Aş vrea să te văd când o da ăla buzna în casă. 
A! Am uitat că de-abia îl aştepţi. Banditul e viril, i s-a dus 
vestea! 

— Mă plictiseşti. 

— Urlă târgul, cucoană! 

— N-o să dea nimeni buzna în casă. Îţi garantez că dacă 
Damian s-a deranjat până aici, a făcut-o din motive mai 
importante, nu ca să constate cum locuiesc soţii Popescu şi 
ce căsnicie fericită au. 

— Neghioabo! 

— Probabil că sunt neghioabă, dar bănuiesc că aş putea 
să-ţi dau totuşi un sfat folositor. Menajează-ţi ficatul. Ştii ce 
figuri îţi face când te agiţi. 

Popescu începu să se plimbe agitat prin încăpere. 
Ameninţa tavanul cu pumnii, făcea spume. 

— În viaţa mea n-am întâlnit o fiinţă mai nesimţită! Arde 
oraşul, madam!  Murim! A venit apocalipsul! Auzi, 
apocalipsul! 

— Unde naiba o fi, că nu-l văd... Bine că mi-am adus 
aminte. Nu ştiu ce-o fi cu poştaşul de nu vine. S-o întrebi pe 
Georgeasca. 

— Mă omoară! Femeia asta mă ucide cu zile! 

— Exagerezi, fiecare moare singur. Apocalipsul! Hm, un 
motiv în plus ca să nu ne mai batem capul. Vom proceda 
exact ca ceilalţi. În definitiv, nu înţeleg ce vrei. Să tremur? 
Să-l aştept cu paltonul pe mine, pălăria în cap şi carnetul de 
CEC în geantă? Nu fi ridicol, Romică! Măcar o dată în viaţa 
ta. 

Sufocat, Popescu abandonă discuţia şi se îndreptă 
precipitat spre uşă. 

— Dacă eşti drăguţ, deschide te rog fereastra. 

Bărbatul se opri perplex. Nu-i venea să-şi creadă 
urechilor. 

— Ai căpiat?! 


— Nu, mi-e cald. 

— Intră ăia peste tine! Ticălosul are complici. 

Mioara începu să râdă. 

— Cât poţi fi de caraghios, Dumnezeule! Alta acum: 
Zăvor, obloane, şi mai ce? Poate nişte metereze... Parcă aşa 
se purta la fortărețe... 

Observă privirea fixă a lui Romică şi îşi şterse lacrimile. 

— Ce-ai mai păţit? 

— Pleci undeva? 

Romică arătă cu degetul spre obrazul machiat. 

— Văd că te-ai vopsit. 

— Admirabil! Vasăzică nu ţi-ai pierdut complet capul 
dacă-ţi mai arde de amanţii mei. 

— Ce-ai spus? Cum?... Cum vorbeşti cu mine?! Numai la 
amanți ţi-e gândul. 

— Ai fler. 

Romică Popescu o zgâlţâi. 

— Te-am întrebat ceva! 

Mioara îşi eliberă uşor umărul. 

— Nu plec nicăieri pentru că aştept pe cineva. Eşti 
mulţumit? 

Romică Popescu încleştă pumnii. leşi trântind uşa. 


43 


Cartierul general care organiza defensiva împotriva lui 


Damian şi a prezumtivilor săi complici se instalase în 
clădirea Muzeului de ştiinţe naturale. 

Oamenii se strânseseră instinctiv laolaltă. Se aflau acolo 
în primul rând cei prea nervoşi ca să aştepte desfăşurarea 
evenimentelor acasă, cum erau de pildă Romică Popescu 
sau profesorul Munteanu, o grămadă de gură-cască 
înspăimântați, bătrânul cu papion, încântat să dea sfaturi 
absurde şi-n mintea căruia întâmplarea se situa pe planuri 
destul de echivoce. Îl asimila pe Damian cu năvălitorii de 
altădată, turci, tătari sau nemţii celui de-al doilea - după 
cum se exprima el însuşi - rezbel. 

Lia Georgescu se bucura de o autoritate incontestabilă. 
Ca un adevărat căpitan de vas, socotea că nu-i e îngăduit 
să-şi abandoneze oamenii şi-i strunea repetând la nesfârşit 
aceleaşi cuvinte, tot atât de zadarnice sau la fel de eficace 
ca şi altele. 

—  Păstraţi disciplina! Nu putem face nimic fără 
disciplină. 

— Şi nu spargeţi seminţe! completă Dunăreanu intrând. 

Purta încă semnele unei palme micuţe, bine aplicate pe 
obraz. Cătălin, nepotul profesorului Munteanu, cel mai lucid 
dintre cei prezenţi, identifică repede degetele domnişoarei 
Stamatiu, casiera, vechea lui dragoste de la şase ani... O 
iubise cu patimă, făcându-şi mereu drum prin faţa 
magazinului, dar a uitat-o în prima zi de şcoală, când s-a 
îndrăgostit fulgerător de învăţătoare. 


„Ce-ar vrea să facem?“ se întrebă Iliuţă Munteanu. 

De fapt profesorul înţelegea că diriginta proceda bine. 
Avea instinctul adevăraţilor conducători. În situaţii 
disperate, oamenii nu trebuie lăsaţi să-şi consume 
neliniştea cu mâinile în poale. În primul rând, dacă se mai 
găseşte un singur individ care dă ordine, înseamnă că acel 
individ ştie sau mizează pe ceva. lată un gând cât de cât 
reconfortant. Apoi, activitatea chiar absurdă şi inutilă oferă 
satisfacția acelui „facem, încercăm, ne dăm peste cap, 
există încă speranţe“. Oricum, antidoturi clasice împotriva 
fricii. 

Munteanu o privea fascinat. Când ulterior pleda pentru 
căsătoria dintre Dunăreanu şi Lia, se gândea exact la aceste 
clipe. „O femeie de nădejde.“ Mulţi din oraş însă, care-l 
cunoşteau pe antrenor, aveau să-şi închipuie că o asemenea 
femeie de nădejde nu-i era strict necesară. 

— Tinere, spuse domnul cu papion adresându-se lui 
Dunăreanu, ţi-aş rămâne extrem de îndatorat dacă ai stinge 
ţigara. 

— O să râzi matale, dar nu-mi plac debitorii. 

— Trăim evenimente pe care din fericire pentru 
dumneata nu le înţelegi. 

— Aşa sunt eu fericit, e bine? 

— Insolent! 

— Uşurel, papa! 

Diriginta interveni repede: 

— Vă rog! 

Se auzi un bubuit prelung şi oamenii amuţiră. 


Mişu Postolache, în aşteptarea Minervei care făgăduise 
să vină la muzeu, făcuse câteva ture pe Corso, apoi 
naufragiase lângă căruciorul lui Lae. 

Paraliticul privea speriat cerul. Nu întârziase niciodată 
atâta în oraş. Recunoscu deschis că-i e teamă să se ducă 
acasă. Din ploaia de zvonuri izbutise să reţină un singur 
element cert: cele mai multe întâlniri cu Damian şi acoliţii 


lui - se vehicula ideea că o bandă întreagă invadase oraşul - 
avuseseră loc în perimetrul locuinţei sale. Spre deosebire 
de alţii, nu-i reproşa însă nimic frizerului. 

— Aşa ne-o fi scris, că doar nu i-ai chemat dumneata. 

Postolache ridică din umeri. Voia să pară nepăsător. 

— Sunt proşti, dă-i dracului! Şi care nu-s proşti, sunt 
încăpăţânaţi şi chiori. 

Lae îşi ridică privirea. Întrebă încet: 

— Dumitale nu ţi-e teamă, nea Mişu? 

— De ce să-mi fie teamă? Eu raţionez, domnule, sunt un 
om civilizat, homo sapiens, preciză convins că celălalt habar 
n-are despre ce vorbeşte. Nu patruped, nu barbar! 
Sălbatecii din Borneo, pun pariu, ar proceda mai înţelept. 
Citeam undeva că au semnalat oficialităților locale ivirea 
unui gangster periculos căutat de FBI şi încă vreo paişpe 
poliţii. Tipii ăştia din Kalimantan poartă şorturi din frunze... 

— Frunze? se minună Lae. Ce vorbeşti? 

— Da, dom'le, frunze! De cocotier sau ce preferi 
dumneata. Sunt despuiaţi dar au televizoare şi capete pe 
umeri. Tevatura era mare! Din cinci în cinci minute, între 
două reclame de macaroane şi supă în plic a la Manitu, 
apărea pe ecran moaca mafiotului. Dar nu asta am vrut eu 
să-şi spun. Deşi cu sute de ani în urma oamenilor civilizaţi, 
nu s-au înspăimântat împrăştiindu-se prin junglă, n-au 
intrat în boale, n-au ţinut sfat în piaţa publică, nu şi-au 
ascuţit securile. Pricepi? 

— Cum să nu? 

Cerşetorul clătină capul. Pe el nu-l interesau sălbaticii din 
Borneo. Oftă şi glasul îi tremură. 

— Mie, de ce să mint, mi-e frică de moarte. 
Dumneavoastră ăştilalţi, la o adică, vă mai puteţi feri, o luaţi 
la goană, ştiu eu ce... Pe mine pun mâna la iuţeală. 

Lui Postolache i se muie inima. 

— Fii cuminte, Lae... Nu te lăsăm noi aşa. 

Infirmul părea sceptic. 


— Frate să-mi fii şi tot mă laşi. Spaima-i mai iute şi ca 
gândul şi ca inima. 

— Vezi-ţi, omule, de treabă! Ce să aibă Damian cu 
dumneata sau cu mine? Nici măcar n-ai fost la adunarea 
aia... 

— La o înghesuială, parcă mai ştii? Auzii că-i supărat pe 
tot oraşul. Te pui cu omul mânios? 

— St! îl întrerupse frizerul ridicând un deget. Se aude o 
motocicletă. 

Înainte de a opri, Postolache îl recunoscu pe tânărul în 
maieu galben. Îi scrută atent obrazul. Avea în tot cazul o 
expresie neobişnuită. 

— Ce-i? întrebă frizerul. 

Tânărul se clătina pe picioare. Bolborosi: 

— Au blocat şoseaua, au tăiat lumina... E de groază, don' 
Mişu! 

— Vezi-ţi de treabă, băiete, ţi se năzare. 

Tânărul îşi şterse cu palma răsfirată, sudoarea de pe 
frunte. Rosti ostenit: 

— Dacă nu crezi, du-te să vezi cu ochii dumitale. Arătă 
spre motocicletă: îţi împrumut calul. 

— Cum adică au blocat şoseaua? se interesă Lae 
tremurând. 

Tânărul nu-i răspunse. Începu să urce împleticit treptele 
muzeului. Oamenii năvăliseră în prag. Pe chipurile lor se 
citea o încordare dramatică. 


44 


— Ma: rămâi? întrebă Morogan după plecarea 


frizerului. 

— Să nu-mi spui că o roieşti! 

— Trebuie. 

— Fir-ai al dracului, Tarzane! Are omul ăsta un dar de a- 
mi încurca socotelile ce nu s-a pomenit. 

— Lasă-l în pace? Ei? 

Drojdioară îşi consultă paharul gol. 

— Dacă te întorci, rămân. Dacă nu, vin cu dumneata. 

Medicul începu să râdă. 

— Unde? Mă duc s-o văd pe bătrână, pe urmă am treabă 
la spital. Sunt de gardă. 

Făcu plata şi se despărţiră după câţiva paşi. Drojdioară 
rămase în mijlocul drumului derutat. Hotăriî să facă o 
plimbare. Abandonă Corso, cotind pe o stradă paralelă. 

Păşea încet, cu mâinile la spate şi opriri dese. Dinaintea 
ochilor clădirile valsau, trotuarul se ondula ca un şarpe, 
ceea ce nu-l împiedica însă să se afle într-o dispoziţie 
excelentă. La capătul străzii, un bărbat în pantaloni scurţi 
albaştri şi maieu, căţărat pe o bina, îşi zugrăvea casa. Ţinea 
în mână o găleată, iar în cealaltă bidineaua. 

Drojdioară îl urmărea amuzat. 

— Ce-ţi pasă dumitale ce culoare are casa? Portocaliul o 
să te facă mai fericit? Portocaliu sau galben pupăză. 

— Ştii ceva? întrebă omul de pe scară. 

— Depinde... 

— la mai du-te dracului! 


— După matale. 

Omul îşi văzu de lucru, iar veterinarul reflectă câteva 
clipe cum o fi arătând culoarea galben pupăză. Dintr-o dată, 
ca din pământ se ivi o arătare verde. Chipul, hainele, 
mâinile aveau culoarea leuşteanului. Drojdioară începu să 
râdă cu lacrimi. Luă stâlpul în braţe să nu cadă. 

„Ce idei fistichii au oamenii e fenomenal! Se poartă 
probabil chestia asta pe undeva. Nasul şi popoul verde.“ 

— Al cui eşti, ţâcă? Te-a văzut tac-tu când ai plecat de- 
acasă? Măi, băieţi, măi! Nu sunteţi deloc serioşi... Ce v-o fi 
învățând pe voi la şcoală? 

Omul verde continua să se apropie. 

Bărbatul de pe bina auzi glasul lui Caracaş. Îşi aruncă 
privirea pe trotuar şi văzu o fiinţă stranie care se îndrepta 
spre veterinar. Uluit, scăpă găleata cu vopsea. 


Drojdioară nu mai putea de râs. Îşi şterse lacrimile cu 
batista, apoi ceafa asudată. Când îşi ridică ochii rămase fără 
grai. Arătarea verde era albă din cap până-n picioare. 

„Sunt beat mort, asta e!“ 

Atinse braţul necunoscutului. 

— Uite, tovarăşu', cum devine problema. M-am cam 
abţiguit, dacă vrei mata să mă scoţi pe Corso... 

Lovitura îl dobori pe loc. Nici măcar nu-i văzuse pumnul 
plecând. Drojdioară, năucit, încercă să se ridice. 

— Mama ta de dobitoc! Las-că pun mâna pe tine! Te educ 
eu, dacă n-are timp tac-tu! 

Îşi observă hainele pline de vopsea albă, încercă să-şi 
amintească unde şi când naiba s-a murdărit, apoi renunţă 
să mai înţeleagă ceva. 

Arătarea dispăruse. 


45 


Domnul cu baston de bambus şi papion îl trăgea de 
mânecă. 

— Ce expresie avea personajul? Ştii, asta e foarte 
important pentru noi. Părea agreabil, sau dimpotrivă... 

— Nu înţeleg. 

— Râdea, era bine dispus ori încruntat? Poţi ghici lesne 
intenţiile unui individ după privire. Cum te-a privit? Ochii, 
ştii, mă interesează în primul rând ochii. 

Tânărul în tricou galben îl măsură bezmetic. 

— Lasă-mă, domnule, în pace! Îţi baţi joc de mine? Ce 
individ? Care individ? 

— Bănuiesc că n-ai fost suficient de abil. În locul 
dumitale, aş fi încercat să-l contactez, înţelegi? Să-l pipăi... 

— Ăsta-i diliu! exclamă tânărul. Auzi, ochii! Parcă ăla, de 
l-aş fi zărit, ar fi stat stat să-l fotografiez! 

Bătrânul o ţinea pe-a lui. Împunse vestonul lui Iliuţă 
Munteanu: 

— Trebuia trimis un om experimentat. Aşa nu progresăm 
de loc. Cum l-a văzut, a luat-o la goană. Cinci minute să fi 
conversat împreună şi puteam conchide câte ceva. 

Romică Popescu se uită la dirigintă. 

— Ce facem acum? 

— Eu aş avea o idee, interveni Dunăreanu zâmbind. 

— Te rog, tinere! O idee bună preţuieşte uneori mai mult 
decât o divizie excelent dotată tehnic. 

Antrenorul se distra grozav. Ascultă observaţia 
bătrânului, apoi sugeră: 


— Să le ieşim înainte, cu ramuri de măslin. 

— N-ar fi rău, dar de unde le luăm? 

— Improvizăm noi ceva. Ce-aţi zice de nişte crengi de 
brad, şi un O, tannen Baum cântat pe patru voci? Junele 
Othello are un timbru foarte frumos, l-am auzit când ţipa 
artistic la nevastă-sa. 

Romeo Popescu izbucni: 

— Parazitule! 

— Deteşi pe lângă minge, fecior! Îşi plimbă privirea de la 
unul la celălalt. Uite hal de oameni serioşi! 

Opiniile despre antrenor erau împărţite. Unii susțineau 
că-i un nemernic, alţii că e ticălos. Dunăreanu interveni 
împăciuitor: 

— Şi una şi alta, n-are rost să vă certaţi. 

— Ce facem acum? repetă iritat Romeo Popescu. 

— Voi medita, declară bătrânul ca şi cum lui i s-ar fi 
adresat în primul rând. Începu să se plimbe aferat prin sală. 

— Ce coşmar înspăimântător! gemu epigramistul. 

Responsabilul noului supermagazin, pământiu, cu falca 
moale şi aerul rătăcit, găsi puterea să rânjească. 

— Nu mai ai poftă să-l înhaţi de guler? Parcă aşa te 
lăudai. 

— Las” că nici cu dumneata nu mi-e ruşine. Uite cine 
vorbeşte!  „Năzăriri de-ale lui Mişu... Ne poluează 
conştiinţele...“ 

— Eu am avut veşnic o rezervă... 

— De portocale, ascunsă în magazie. Ştiu... 

— Sictir! 

Dunăreanu îşi pocni palmele fals îngrijorat. 

— Tiţţ! Arătă spre Lia Georgescu: Ce poate să-şi 
închipuie domniţa? 

— Un lucru e clar, interveni profesorul Munteanu. 
Trebuie încercat pe scurtătură. În mai puţin de o oră ajungi 
la uzină. 

— Imposibil! Umerii tânărului aveau tresăriri convulsive. 
Doar cu un Aro. A plouat două zile, şi se înfundă roata. Ar fi 


o singură soluţie. Să iei muntele pieptiş. 

Lia Georgescu deveni atentă. 

— Cred că e o idee. 

— Hai să fim serioşi! îţi trebuie pe puţin şase ceasuri ca 
să ajungi la Stoiceşti, şi de acolo alte trei-patru până la 
uzină, observă agitat Romică Popescu. Şi asta pentru un 
alpinist de forţă. 

— Există o potecă pe sub Piscul Ursului. 

— O ştiu! El al dracului de dură. 

— Merită încercat, spuse tânărul în tricou galben. Se 
economisesc câteva ore pe puţin. 

Bătrânul cu baston de bambus cugetă adânc. 

— De unde ştiţi că nu are complici şi la Stoiceşti? 

Nimeni nu se obosi să răspundă. După un moment de 
linişte, Romică Popescu deveni brusc operativ. 

— Cine se duce? 

Se făcu linişte. Îşi azvârleau priviri furişe, cu un 
sentiment tulbure de vinovăţie. Ştiau bine la ce se expunea 
un eventual voluntar. Poteca avea sinuozităţi primejdioase, 
era dificilă chiar pentru un sportiv antrenat. 

Antrenorul se îndreptă spre ieşire. 

— Am onoarea să vă salut, domnilor! Vă aştept cu flori în 
gară! 

— Vitejii noştri! comentă acru Romeo Popescu. 

— Ascultă, bă, frumosule, nu mă obliga să-ţi spun vorba 
tipului cu portocale. 

leşi. Lia Georgescu încercă să le forţeze mâna. 

— Nu sunt o alpinistă, dar am să încerc eu. 

Se auziră câteva proteste convenţionale. Iliuţă Munteanu 
simţea că-i ard urechile. „Ce ruşine!“ Ştia însă că nu poate 
face pe eroul. Gâfâia numai când umbla cu aspiratorul prin 
casă. După douăzeci de metri de urcuş, ar fi abandonat 
cursa. 

— Daţi-mi un alpinştoc, o frânghie şi un binoclu! tună din 
senin bătrânul. 

Romeo Popescu dădu din mână a lehamite. 


— Las-o moartă, nene. 

— Dimpotrivă, domnilor, dimpotrivă! Doresc să dau o 
lecţie generaţiilor noi care, nu-i aşa... Ce spuneam? 

Uitase. Tânărul în tricou galben se ridică respirând 
adânc. 

— O să încerc tot eu. 

Răsuflară în cor. Diriginta îi aruncă o privire 
recunoscătoare. 

— Să fii atent. Ştii, fără imprudenţe, fără acte gratuite. 

Bătrânul se luă după el. 

— Te însoțesc câţiva paşi, tinere. Încearcă să procedezi 
matur. Un contact cu adversarul e totdeauna interesant. 


46 


Mişu Postolache patrula din nou pe Corso. Îl întâlni pe 


Morogan care se întorcea de la locuinţa dirigintei. Atena 
Dumitrescu se simţea mai bine, nu o putuse însă convinge 
să se întoarcă acasă. Prefera să doarmă la Lia, chiar dacă 
aceasta avea să lipsească toată noaptea. 

— Aici sunt între oameni. Dau perdeaua la o parte, văd 
stradă, lume, poşta-i peste drum. 

Şi îşi aminti cu un soi de ciudă că fusese ideea lui Alec să 
construiască vila chiar la buza pădurii. „Linişte, aer, nu 
suntem obligaţi să admirăm izmenele întinse la uscat de 
coana Florica sau Sevastiţa...“ 

„Am să vând casa!“ hotări bătrâna cu o satisfacţie 
ranchiunoasă, ca şi cum iniţiativa ei l-ar fi putut face pe 
Alec, acolo, în cripta de marmură să spumege. 

Primul impuls al frizerului fu să-l ocolească pe Morogan. 
Dar medicul îl opri cu un zâmbet afectuos şi îl luă de braţ. 

— Încotro? 

Postolache ridică din umeri. Răspunse fără chef: 

— Mă plimb. 

— Hm, părerea mea ar fi să te duci acasă. 

— Nu v-am cerut părerea. 

Medicul începu să râdă. 

— Pot să ştiu de ce eşti supărat pe mine? 

— Pot să ştiu de ce mă trimiteţi la culcare? 

— Uită-te în ochii mei, Mişule. 

— Mă uit. 

— De când ne cunoaştem noi? 


— N-are importanţă. 

— Ba da. Eşti cu siguranţă singurul om din oraşul ăsta la 
care ţin cu adevărat. 

— Nu s-ar zice. 

— În atâta amar de vreme, ar fi trebuit să observi. 

— Poate... 

— Ascultă, dragul meu, nu-mi dau seama în ce măsură ai 
tu capacitatea de a sesiza fenomenele mai subtile... 

— Aşa e, sunt dobitoc. 

— Te superi degeaba, Mişule. Mâine sau poimâine ai să- 
mi dai dreptate. 

— Întotdeauna aţi avut dreptate. 

— Atmosfera pe care ţi-ai creat-o nu e cea mai favorabilă. 

— Nu mai pot eu de atmosferă. 

— “Tot oraşul ţi-e ostil. 

— Zece-cinşpe imbecili! Slavă Domnului, nu ăsta-i oraşul! 

Doctorul îl luă pe după umeri. 

— Nu există un sfat mai bun pe care să ţi-l dea cineva în 
clipa asta. Du-te acasă! Habar n-ai la ce acte teribile poate 
ajunge o comunitate dezlănţuită împotriva unui singur 
individ. E momentul marilor aberaţii. [i se va reproşa tot ce 
s-a comis reprobabil în târg de la descălecare până în zilele 
noastre. Dacă-l văd pe Drojdioară, îl trimit la dumneata. 

Postolache tăcea. Nu voia ca glasul să-i trădeze emoția. 
Cea mai măruntă gentileţe, atenţia, chiar de circumstanţă 
pentru persoana lui, îl impresionau până la lacrimi. 

— Ne-am înţeles? 

Tarzan dădu din mână, vrând parcă să alunge o viespe. 
Izbucni cu patimă: 

— Măcar să-l văd, domnule doctor! Să-i strecor un singur 
cuvânt. Atât! Totul s-ar rezolva. 

— Iar începi? Lasă prostiile, Mişule. 

— Ce prostii?! Damian e un rătăcit, un suflet pribeag care 
poate fi salvat evitând alte o sută de nenorociri. 

— Cum se face, zâmbi Morogan, că din toată urbea doar 
noi doi n-am avut plăcerea să venim în contact cu el? Să fim 


atât de ghinionişti? 

Postolache se opri. Ochii crucişi ardeau. 

— Probabil. Aş vrea să vă întreb... Puteţi să-mi răspundeţi 
cinstit, cât se poate de cinstit? 

— O să mă străduiesc. 

— Acum v-aţi convins, domnule doctor? Acum, barem, v- 
aţi convins că Damian s-a întors? Că se află aici, printre noi? 

Morogan îl privi lung apoi începu să râdă. 

— Prefer să te necăjesc decât să te mint. Cred mai puţin 
în istoria asta decât credeam ieri sau alaltăieri. Eu am 
lansat ideea răzbunării, într-un moment de, hai să-i zicem 
dispoziţie neoromantică, eu sunt primul care o retractez. 
Trăilescu a fost asasinat, fără îndoială, însă nu de Damian. 

— Bine... dar oamenii... De uimire, larzan nu-şi găsea 
cuvintele. Lumea... cei care l-au văzut, Atena Dumitrescu, 
atâţia martori, sunt toţi nebuni? Mincinoşi? De ce? Care e 
raţiunea? Cum se cheamă asta? 

Doctorul răspunse sec: 

— Isterie colectivă. 


47 


Vecinul bătrânului cu papion era un contabil între două 


vârste, burlac şi cu idei bizare. 

Printre altele, nutrea convingerea subţire că este un 
bărbat extrem de inteligent. Aceasta îi îngăduia să asculte 
senin, aproape cu satisfacţie, inepţiile bătrânului. Căutăm 
totdeauna un termen de comparaţie, iar contabilul se 
simţea încântat că-l are la îndemână. 

De altfel, se împăcau foarte bine, luau masa împreună şi 
petreceau seri minunate cu poveşti stufoase, din care nici 
unul nici celălalt nu pricepea şi nu reţinea nimic. Dispuneau 
de două televizoare pentru ca alegerea emisiunii să nu 
suscite discuţii. Erau aşezate în hol, alături, şi astfel 
vizionau ambele programe concomitent. Bătrânul urmărea 
concertele simfonice, încercând delicii de ordin vizual. 
lubea simetria mişcărilor, zbuciumul sincronizat al 
arcuşurilor. Sonorul nu funcţiona. În timpul ăsta, contabilul 
comenta serialul poliţist. 

Avea o figură agresivă, amănunt datorat nu atât 
trăsăturilor, de altfel destul de incerte, cât expresiei de 
îngâmfare excesivă. În general, trecea neobservat. Dacă 
totuşi se discuta despre contabil - la cârciumă, în frizerie - 
referinţele sunau totdeauna la fel: „Face yoga! Un ceas 
înainte de masă, stă în cap!“ Cuvintele erau însoţite 
invariabil de acelaşi zâmbet de un echivoc caracteristic. 
Treaba amuza nespus. 

Cam pe la opt şi jumătate, bătrânul se repezise într-un 
suflet până acasă. Îşi luă iaurtul, înghiţi festalul şi pastila de 


hiposerpil, lăsând somniferul pe masă. 

Contabilul, în costum yoga, îşi întrerupse exerciţiile şi 
rânji. 

— Dormi la dame, papa? 

— Dragul meu, răspunse aferat bătrânul, nu am de gând 
să dorm deloc. Trăim momente memorabile, e o zi istorică. 

— Ia te uită! Eu n-am băgat de seamă. 

— Duşmanul ne asediază, nu sunt zece minute de când 
am trimis un cercetaş temerar să escaladeze muntele. 

— Extraordinar! Şi ăla a fost nebun să plece? 

— E un tânăr brav. Noi, vreau să spun statul major care 
avem misiunea să apărăm oraşul, ne-am pus toată 
încrederea în el. 

Contabilul, încredinţat că bătrânul a luat-o razna, se 
distra gras. 

— Foarte frumos din partea voastră. Apăraţi-l! 

Bătrânul îşi legă un fular în jurul gâtului şi îmbrăcă 
trenciul. 

— Dacă ai nevoie de mine, sunt la muzeu. Acolo ne-am 
instalat sediul. Voi fi fericit să-ţi dau o mână de ajutor. 

— Bine, n-am să uit. Aveţi măcar o societate nostimă? 

— Toţi oamenii de nădejde pe care-i cunoşti. Suntem 
hotărâți să rezistăm până la ultimul. Nu vom capitula! 
Oraşul nu va cădea în mâna bandiţilor. E un jurământ. 

Contabilul fluieră. 

— Am înţeles, dar n-o mai spune şi la alţii. 

— Evident, că nu discut cu oricine. Ştiu ce se cheamă un 
secret militar. 

O luă spre uşă dar se opri, animat de ideea unui rămas 
bun patetic. 

— Dacă destinul va face să nu ne mai întâlnim, să ştii că-ţi 
las tot ce-mi aparţine. 

— Îmi laşi mie bustul dumitale? 

— Să-l pui în faţa casei pe un soclu. 

— Şi caietul cu însemnări? 


— Posteritatea îmi va fi recunoscătoare. Vor găsi acolo 
consilii pentru generaţia viitoare. La fel, costumul 
bleumarin în dungi. 

— Pe ăla l-ai schimbat pentru o cratiţă. A fost un târg 
nesperat, fie vorba între noi... Era beată ţiganca. 

— Nu-i nimic, îţi rămâne oala. Adio, nu plânge, dragul 
meu! 

leşi precipitat. Contabilul strigă: 

— Nu uita să-ţi iei cheia! 

Se aşeză apoi pe cearşaful întins în mijlocul odăii şi îşi 
continuă exerciţiile yoga. 

Un picior şi-l trecuse pe sub subţioara dreaptă, celălalt îi 
încolăcea ceafa, prin toată harababura, se strecurau 
mâinile. Contabilul semăna cu o minge. Se contemplă astfel 
minute lungi în oglinda dreptunghiulară, care ocupa 
aproape tot peretele. O compoziţie cu adevărat frumoasă! 
Doar un profesionist i-ar fi putut aprecia subtilitatea 
artistică. Câtă plasticitate, câtă fantezie, ce mesaj vibrant în 
trupul acesta, supus unei voințe puternice! 

Uşa de la intrare scârţâi şi contabilul îşi zise că bătrânul 
o lăsase neîncuiată ca de obicei. 

„Pionierul s-a zaharisit complet.“ 

Trecu indiferent peste imaginea ivită brusc în oglindă. În 
secunda următoare, îngheţă. Degete înmănuşate se 
strecurau prin crăpătura uşii, căutând comutatorul. Lumina 
se stinse. 

Compoziţia plină de subtilitate - picioare încolăcite, 
spinare ondulată, cap, gât, ficat chinuit - încremeni. Mingea 
devenise de piatră. 


48 


== (Da cu tine, Lae? întrebă Dunăreanu. La ora asta 


trebuia să soileşti de mult. 

Cerşetorul încercă să râdă. Era galben, mâinile frecau 
nervos braţele căruciorului. 

— Nu-s doi inşi în oraş să doarmă acuma. 

— Il-auzi! Antrenorul mima surpriza. Şi ce dracu' fac, 
dacă nu dorm? 

— Parcă dumneavoastră nu ştiţi... 

— Nu. 

— Pândesc, aşteaptă, de două ceasuri măcelarul îşi 
ascute sculele. Şopti: Se lasă cu sânge, don” Dunăreanu. 

— Mă sperii. 

Infirmul oftă. N-avea chef de glume. 

— Un lucru mă frământă. La o urmă, nu tot oraşul a 
ridicat atunci piatra. Ce vrea Damian de la noi? 

— Întreabă-l pe Tarzan. El se ocupă de afacerea asta. 

— Ştiu eu... Dar dumneavoastră ce credeţi? 

— Nimic, flăcău! Nu-i genul de problemă care să mă 
preocupe. Ţi-am zis, specialist e Postolache. 

— O părere tot trebuie să aveţi... 

— Hm, nu eşti din ăia care se lasă cu una cu două... Îşi 
aprinse o ţigară ferind din obişnuinţă flacăra în căuşul 
palmelor. Nu adia aţă de vânt. În definitiv, ce te necăjeşte? 
Ce-ţi pasă ţie ce-i în capul lui Damian? Omul îşi vede de 
business-ul lui, tu de bişniţa ta. 

Paraliticul surâse filosofic. 


— Nu m-aş necăji, don' Sile, nu m-aş necâji de loc de-aş fi 
la celălalt capăt al lumii. Doar atât că trăiesc în târgul 
ăsta... Aici e buba! 

— Du-te, Lae, şi te culcă, spuse antrenorul. Mâine ai zi 
grea, fac mitocanii parastase. 

— Dacă mai apuc ziua de mâine. 

— O s-o apuci. 

— Cu alte cuvinte, nu credeţi în răzbunarea lui Damian 
nici acum, în ceasul al doisprezecelea? 

— Ti! E abia unşpe fără cinci. 

Dunăreanu începu să râdă şi se îndepărtă salutând 
neglijent cu mâna. Traversă strada, depăşi casa lui Iliuţă 
Munteanu, apoi, azvârlind o privire atentă jur-împrejur, se 
strecură în curtea lui Romică Popescu. 

Cătălin, nepotul profesorului, se luă după el. 


49 


Postolache alerga după Şoimu. 

—  Povestiţi-mi ce s-a întâmplat, vă rog din suflet. 
Preşedintele cenaclului literar ţinea o batistă udă pe ceafă. 

Simţea că-i plesneşte capul de durere, avea junghiuri în 
spinare iar în privire o expresie fără dubiu. Dăduse cu ochii 
de gangster, dar amănuntul nu-l pregătise deloc pentru a 
doua întâlnire. O asemenea eventualitate era de fapt 
ultimul lucru ce şi l-ar fi putut dori în viaţă, admițând că în 
clipa aceea ar fi fost beat mort sau oaspete de seamă, unul 
din oaspeţii cu care te mândreşti, ai spitalului de nebuni. 

Frizerul însă vedea cu totul altfel problema. Ţelul său 
imediat viza clarificarea intenţiilor şi a stării de spirit a lui 
Damian. Putea fi contactat în vederea unui civilizat schimb 
de opinii? 

— Trebuie să-mi daţi o mână de ajutor. Aşa nu ajungem 
nicăieri. 

Şoimu îşi ieşi din pepeni. 

— Lasă-mă în pace, creştine! Du-te la alţii dacă-ţi arde de 
cercetare ştiinţifică. 'Ţi-am spus tot! Ala s-a proţăpit în prag, 
ne-a orbit cu un far şi noi am dat năvală pe geam. 

— V-aţi întrebat de ce a pătruns tocmai în sediul 
cenaclului? 

— Nu m-am întrebat, domnule, e bine? 

— Nu e bine. 

— lartă-mă. Mai greşesc oamenii... Pufni: Asta-i culmea! 
De conversaţie crezi că ne ardea? 

— Am să vă spun eu. 


— Vezi-ţi de treabă, Mişule, mă doare capul. 

— Dumneavoastră dezbateţi probleme de literatură, 
continuă calm frizerul, scrieţi, iar condeiul presupune 
fantezie, o înţelegere mai largă a unor fenomene 
neobişnuite. 

— Mă doare capul, Mişule! 

— Sunt convins că a vrut să stea de vorbă cu 
dumneavoastră. Să-şi expună punctul de vedere, eventual 
să treacă la tratative... 

— Şi noi, uite aşa de-ai dracului, n-am vrut. Eram grăbiţi. 

— Nu! Speriaţi. V-a speriat simpla lui prezenţă. 

Şoimu se opri locului privindu-l aiurit. Căzu repede de 
acord. 

— Da, dom'le, aşa-i! Suntem nişte căcăcioşi şi ne-am 
speriat de pomană. Am avut vedenii. Crezi că era Damian? 
Aşi! Un fluturaş vioi! Zici că ce ţinea el în mână era un 
pistol? De unde? O praştie. 

— De ce n-a tras? 

— La revedere. 

— A ciocănit cumva în uşă, sau... 

— E nebun! Omul ăsta e complet nebun! 

Şoimu o luă din nou la goană lăsându-l pe frizer în 
mijlocul drumului. Alerga din toate puterile, nutrind o 
singură dorinţă. Să ajungă cât mai repede acasă, să tragă 
obloanele şi zăvoarele, să ia o duşcă bună şi să se vâre sub 
plapumă beat mort. N-avea deloc chef să asiste treaz la 
desfăşurarea evenimentelor. Conchise apoi că Drojdioară e 
un bărbat deştept. Cel mai deştept din oraş. 

Intrase pe o stradă şerpuitoare. Căsuţele erau aidoma 
celorlalte din P dar, element distinctiv, în fiecare curte 
creştea câte un salcâm. De aceea i se spunea scurt 
Salcâmilor. Adevărata denumire, cu referinţe la un 
eveniment istoric de seamă, o cunoşteau doar poştaşii. 
Preşedintele cenaclului locuia chiar în capăt, lângă 
cumpăna de piatră ridicată sub Vodă Grigore Ghica şi 
socotită unul dintre monumentele istorice ale oraşului. 


Cineva alerga după el. Se holbă câteva clipe cu 
sentimentul că cerul se prăvale. Un individ cu chipul ascuns 
după o mască, înarmat, încerca să-l ajungă din urmă. 

Şoimu era un bărbat încăpățânat şi în acest amănunt 
rezida secretul reuşitei lui în viaţă. Nu abandona niciodată 
o partidă înainte de a se convinge că a epuizat toate 
şansele. Dacă antrenorul Dunăreanu l-ar fi văzut alergând 
acum, ar fi avut motive suficiente să reflecteze o viaţă la 
ceea ce se cheamă vocaţie ratată. Vlad Şoimu parcurse 
ultima sută de metri în 9 secunde şi 8 zecimi. Hotări să sară 
peste fântână - nu mai avea timp s-o ocolească - dar din 
nefericire subestimă importanţa obstacolului şi dispăru în 
puţul de piatră. 


50 


Cei mai obosiţi naufragiaseră pe băncile din lemn 


lustruit care împrejmuiau holul rotund de marmură. În 
centru, chiar sub marele candelabru, Lia Georgescu încerca 
din răsputeri să se facă auzită. Vorbeau toţi deodată, 
trăgând mereu cu ochiul spre uşile batante de la intrare. 
Presimţeau că Damian va da năvală din clipă în clipă. 

— Are pe puţin patru-cinci complici, emise profesorul 
Iliuţă Munteanu. Altfel cum îţi explici că poate fi în atâtea 
puncte din oraş în acelaşi timp? 

— Ubicuitate, sugeră cineva. 

Nu existau doi inşi sub orgia de cristal a candelabrului 
care să aibă habar la ce se referea individul şi oricum, 
nimeni nu asculta pe nimeni. 

— Nu m-am îndoit nici un moment că a antrenat o 
întreagă echipă de ticăloşi, declară Lia Georgescu 
strângându-şi buzele. 

Bătrânul cu papion şi baston de bambus era de aceeaşi 
părere. 

—  Mercenarii sunt soldaţii cei mai primejdioşi. În 
general, adopta instantaneu punctele de vedere cele mai 
pesimiste. Cândva, o prietenă îi spusese la telefon: Am uitat 
fierul în priză peste pantalonii lui bărbatu-meu. Scrum s-au 
făcut! A doua zi bătrânul relata incidentul de bună credinţă: 
„Ai auzit? Agheleascăi i-a luat casa foc.“ De fapt, se putea 
afirma, fără remuşcări, că habar n-are pe ce lume trăieşte. 

— Fiţi convinşi că interese importante i-au determinat să 
opteze pentru oraşul nostru. 


— Aberaţii! respinse Lia Georgescu. Avem de-a face cu un 
alienat mintal şi atâta tot. Trebuie doar să ne păstrăm 
cumpătul şi proporţiile. Completă în gând: „Dacă nu vreţi să 
fac o criză de nervi.“ 

Epigramistul se bâţâia de teamă. 

— Asta-i culmea! Să-ţi fie frică să te duci la tine acasă. Eu 
barem nici nu-l cunosc. 

— Domnilor! ţipă bătrânul cu papion. Sunt convins că am 
descoperit soluţia. Nu e nevoie să mă felicitaţi, am recurs la 
un exerciţiu de logică elementară. 

Nimeni nu se grăbea să-l felicite şi în general oamenii 
păreau suficient de sceptici. Bătrânul îşi umflă guşa. 

— Chestiunea e cât se poate de simplă. Dacă-mi îngăduiţi, 
o să vă reamintesc că persoanele cele mai amenințate sunt 
domnişoara Georgescu şi Olimpia Dragu. N-avem decât să 
le supraveghem locuinţele şi vom pune mâna pe bandiți. 

Era prima observaţie de bun simţ şi de aceea toţi îl 
măsurară curioşi. 

— Du-te dumneata întâi, în prospecţie, rânji epigramistul. 

— Răbdare, tinere, sunteţi la vârsta când, nu-i aşa... 
sângele clocoteşte, dar în definitiv dacă ne gândim la antici, 
fireşte... Rămase cu gura căscată clipind des. Despre ce 
vorbeam? 

— Despre savarină, spuse cineva. 

— Exact! V-o recomand la micul dejun. 

Profesorul Munteanu se întrebă dacă nu cumva ar fi 
cazul să mai dea o raită pe-acasă. Victoriţa era singură. O 
chemase la muzeu. „Nu, lliuţă, ştiu că sunt caraghioasă, dar 
dac-o fi şi-o fi, vreau să mor în patul meu. Du-te tu. Vădcă 
n-ai răbdare.“ 

Profesorul se uită pe geam. Strada păstra aspectul 
obişnuit, în dormitorul Victoriţei ardea lumina mică. „În 
fond, poate că s-a liniştit. Ce rost are s-o tulbur? Femeile 
sunt mai pregătite pentru viaţă, mai curajoase. N-au atâta 
fantezie şi de aceea izbutesc să-şi ţină firea în momente 
când un bărbat devine mai neputincios decât un copil.“ 


— Îmi pare rău, declară bătrânul cu papion, că nu l-am 
însoţit pe tânărul acela. Are o misiune grea şi îi lipseşte 
consiliul unui om experimentat. 

Îşi săltă important capul cercetând din colţul ochilor 
figurile celorlalţi. Cuvintele sale nu avuseseră nici un efect. 
Doar Lae, refugiat în cele din urmă în localul muzeului, îl 
privea năuc. 

— Oricum, urmă, am de gând să protestez. Voi întocmi un 
memorandum. 

„Asta-i fericit! conchise Iliuţă Munteanu. Habar n-are de 
meridian sau secol, se crede în 1940.“ 

Diriginta îşi frângea degetele. O făcea inconştient, şi 
articulațiile pocneau. Sesiză că oamenii o privesc şi îşi 
netezi fusta cu un gest care încerca să pară natural. „Nu-i 
acum momentul să-mi arăt neliniştea... Ce-o fi făcut băiatul 
ăla? A plecat de două ore.“ 

Întâi nu auzi cuvintele bătrânului. Abia când isprăvi le 
sesiză înţelesul. 

— Consider că trebuie să trecem pe lista noastră numele 
primului prizonier. Sper să fie tratat cavalereşte. 

Responsabilul supermagazinului făcu ochii mari. 

— Care prizonier? 

— Individul acela nervos, cu piele negricioasă, explică 
liniştit bătrânul. Se agita încolo şi încoace ca o pendulă. A 
ieşit şi nu s-a mai întors. L-au luat prizonier sau ostatic. 
Deocamdată, nu putem şti. Avea un nume caraghios, dar 
nu-mi aduc aminte care. 

Iliuţă Munteanu îl identifică. 

— Aşa e. A dispărut Mişu Postolache. 

Epigramistul întrebă pe gânduri: 

— Oare? 

— Ce vrei să insinuezi? îl întrebă profesorul. 

— Cred că nu există nimeni în încăperea asta care să se 
îndoiască de complicitatea lui Postolache. 

— Isprăviţi! i-o reteză Lia Georgescu. Suntem şi aşa 
destul de necăjiţi ca să ne mai aruncăm învinuiri unul altuia. 


Mă întreb totuşi ce s-a întâmplat cu băiatul. Îşi muşcă 
buzele, să nu continue: „Simt că nu mai rezist... Dacă 
Tutovanca doarme cumva la uzină, înseamnă că tremurăm 
aici până mâine dimineaţă...“ 

În aceeaşi clipă se ivi, cu răsuflarea tăiată, tânăra poetă 
care compunea pastele delicate. 

— Am văzut pe unul din bandiți. Era mascat. Şi... straniu 
de alb. Din cap până în picioare, alb. Ziceai, adăugă 
ruşinată, nerezistând tentaţiei de a se exprima liric, că-i o 
simfonie de iarnă. Chiar acum a traversat strada. 

Nimeni nu se repezi la fereastră, se auzea doar clănţănit 
de măsele. Ideea în sine era absurdă. Ce importanţă avea 
că individul se îmbrăcase în alb şi că îşi ascundea obrazul? 
Şi totuşi, printr-un proces destul de ciudat, amănuntul îi 
făcu să-şi piardă minţile. În capetele înfierbântate, 
străfulgerau blitzuri aprinzând clişee de un exotism nebun. 
Se învălmăşeau asasinate şi masacre, hold-up-uri, trenuri 
sau bănci aruncate în aer, Cadillacuri şi limuzine Ford 
Mustang cuprinse de flăcări - cine nu lăcrămase în fata 
televizorului constatând cu câtă dezinvoltură le sacrificau 
serialele americane? - se perindau figurile fioroase ale 
aşilor crimei: Vito Genovese „Capo di tutti Capi“, Alberto 
Anastasia, Frank Costello, Charley Lucky... 

Cetăţenii din P, indiferent că purtau bascheţi sau ghete 
decupate la monturi, dovedeau o cultură impresionantă în 
materie, iar prin bunăvoința doamnei Atena Dumitrescu, 
celebrul roman-reportaj al unei ziariste pariziene Șase luni 
printre bandiții din Chicago circulase în tot oraşul. 

Îşi amintiră acum de toate acele histoires abominables 
savurate altădată în tihnă la gura sobei, în nopţi de 
decembrie, când viforniţa năpăstuieşte meleagul şi n-ai ce 
face, iar mâinile îţi sunt pline cu stafide şi mieji de nucă. 

În capul domnului cu baston şi pălărie călărea Zorro. 


Locotenentul o urmărea surprins încercând să-i 
descâlcească manevra. Contrar la ceea ce ai fi avut dreptul 


să te aştepţi, Minerva nu depunea nici cel mai mic efort să 
calmeze spiritele, părea ea însăşi derutată, atitudine care, 
odată sesizată, alimenta generos groaza oamenilor. 

Dobrescu, prudent în general, dar mai cu seamă când 
Minerva arbora stilul enigmatic, se străduia să se încadreze 
în aceiaşi parametri, păstrând un aer ambiguu, dând 
răspunsuri echivoce. 

Când pătrunseră în holul muzeului, nefericiţii îi luaseră 
literalmente cu asalt; fraţi, părinţi, copii rătăciţi n-ar fi fost 
întâmpinați cu atâta risipă de entuziasm. Grupului de sub 
candelabru i se alăturaseră osteniţii care până atunci 
moţăiseră pe bănci. 

— Slavă Domnului că sunteţi aici, suflă Lia Georgescu 
epuizată. Mă simt mult mai liniştită. 

Profesorul Munteanu îndrăzni să se apropie. 

— Cum aveţi de gând să procedaţi în continuare? 

Minerva surâse incert. 

— Trebuie să aveţi răbdare. Răbdare şi să nu vă pierdeţi 
calmul. 

— Calm şi răbdare! se indignă Vespasian Duma. E 
inadmisibil ce se poate petrece în anii noştri, într-un loc 
civilizat, la nici 200 de kilometri de Capitală. 

Obrajii şi urechile îi ardeau, mâinile flasce de individ 
moale, cu şira spinării de cauciuc şi predispoziţie pentru 
gută, erau vinete. 

— Aveţi dreptate, admise Minerva. Ce propuneţi? 

Domnul cu papion replică prompt: 

— Să fie chemat Regimentul 4 Roşiori. Sunt băieţi bravi 
care nu o dată au scos patria din impas. 

— Mai isprăveşte, domnule! se enervă Romică Popescu. O 
mai ia omul razna, dar nici în halul ăsta. Dumneata ai 
nevoie de bonă. O bonă, o babeţică şi un cerc! 

Bătrânul păru să se bucure: 

— Nu-i aşa? În realitate duc lipsa unor conversații 
inteligente. 

— De ce nu frecventezi cenaclul literar? 


Vespasian Duma gângăvi: 

— Trebuie luate măsuri urgente. Ăla-şi face de cap prin 
oraş, omoară, maltratează şi autorităţile stau cu mâinile în 
sân. 

— Suntem gata să primim orice sugestie, zâmbi Minerva 
încurcată. Deocamdată cred că aţi procedat înţelept, 
adunându-vă aici. Oricât ar fi de... temerar acest Damian şi 
otrăvit de resentimente, nu va îndrăzni totuşi să dea năvală 
peste douăzeci sau treizeci de oameni. 

lliuţă Munteanu  căută ochii locotenentului. Din 
timiditate, proceda totdeauna la fel. Dacă i se părea că 
emite lucruri dezagreabile, nu se adresa direct celui vizat, 
ci unui terţ. 

— N-o să îndrăznească! Cu o singură mitralieră ţii la 
respect o sută de inşi. E elementar... iar ăia sunt înarmaţi! 

Dintr-o dată, uşile batante începură să se învârtească şi 
abia la al doilea tur, Olimpia Dragu izbuti să-şi facă apariţia. 
Ochii albaştri, spălăciţi, aveau o expresie de neconfundat: 
groază. 

— Acum zece minute, gâfâi, Damian a încercat să mă 
omoare. A intrat prin fereastra de la oficiu. L-am auzit şi am 
izbutit să fug. N-am apucat să mă îmbrac. 

Într-adevăr, era în capot matlasat cireşiu, cu părul de 
deasupra frunţii prins în câteva bigudiuri. Pe drum, îşi 
pierduse unul din papuci. Părea bătrână, jalnică, prăbuşită, 
dar în ciuda disperării evidente, nu inspira nici un fel de 
compătimire. 

„Când te gândeşti, reflectă locotenentul, o bufniţă ca asta 
terorizează vreme de treizeci sau patruzeci de ani generaţii 
întregi de elevi, bagă în sperieţi un oraş...“ 

Minerva se interesă: 

— Sunteţi convinsă că a fost Damian? 

Chipul Olimpiei Dragu se albi de furie. 

— Am cincizeci şi patru de ani, tovarăşe, şi mai mult de 
jumătate din ei mi i-am petrecut în acest oraş. Nu şi-a 
permis încă nimeni să-mi intre pe geam la miez de noapte şi 


vă mai garantez că nu am vedenii. Nu mi se năzare 
niciodată şi nu-mi căşunează pe nimeni din senin. 

— Doar pe elevele drăguţe, rânji un năsos din grup. 
Niciuna nu sare peste 6. 

Profesoara primi lovitura sub centură. Înghiţi în sec 
înainte de a completa: 

— „A fost Damian sau una din bestiile lui. Categoric. 

— N-aveţi nici un motiv să vă îndoiţi de afirmaţiile 
dumneaei, interveni Vespasian Duma. Este o persoană de o 
moralitate ireproşabilă, şi în plus, toată lumea ştie că 
răzbunarea lui Damian vizează în primul rând oamenii 
integri, de înaltă ţinută etică. Dovadă, soţia mea a fost 
molestată, s-a încercat ceva asemănător cu doamna Dragu. 

Câţiva, mai informaţi, plecară ochii jenaţi. Cine nu 
cunoştea aventurile Graţielei Duma? Cât despre Olimpia, 
hai să fim serioşi! Nimic mai simplu pentru o coţofană 
respingătoare decât să ţină cursuri de virtute şi să se 
erijeze în jude moral al întregii obşti. 

Minerva  rezemă  ostenită peretele de marmură, 
trecându-şi degetele prin breton cu gestul ei caracteristic. 

— Într-adevăr, lucrurile par deosebit de grave. 
Deocamdată însă, rămân la prima mea propunere şi vă rog 
să rămâneţi pe loc. Nicăieri nu vă aflaţi mai în siguranţă. 

Brusc, domnul cu papion fu cuprins de un freamăt ciudat. 
Se învârtea de colo-colo, ciocnindu-se de oameni. 

— Trebuie să începem săpăturile. 

— Care săpături, nene? se miră epigramistul. 

— Pentru tranşee! Inamicul se apropie, n-ai ascultat 
buletinul informativ? Va fi întâmpinat cum se cuvine, având 
de înfruntat o rezistenţă redutabilă. Mâine ne vin ajutoare. 
Generalul Averescu - nu se poate să nu-l ştii, a avut o 
victorie răsunătoare la Mărăşti - ne va trimite în ajutor un 
escadron de cavalerişti. Mi-e amic, nu se poate să mă 
refuze. 

Romică Popescu explodă: 


— Ce-i cu ăsta, dom'le? Din ce dracu' insectar l-aţi scos? 
Cine l-a adus? 

— A venit singur, rânji epigramistul. 

— Nu-i de ajuns că suntem căpiaţi de evenimente, mai 
vine şi moş izmană să ne facă frecţie la creieri. Auzi, să-l 
contacteze pe Averescu! 

— Ce-ţi pasă dacă-i dă o telegramă? 

Romică îi aruncă o privire neagră. Continuă să urle în 
virtutea inerţiei: 

— Duceţi-l, dom'le, acasă, vârâţi-l sub plapumă şi legaţi-l 
zdravăn de pat. 

— Du-l dumneata, sugeră dulce epigramistul. Pe noi nu 
ne deranjează. 

Lia Georgescu ridică palma, făcându-le semn să înceteze. 
Se agăţase într-un fel de ideea bătrânului. 

— În fond de ce nu ni s-ar trimite o companie de soldaţi 
să facă ordine în oraş? 

— Mă voi sfătui cu Procuratura şi vom comunica la judeţ, 
declară Minerva adresându-se dirigintei. 

Un glas din spate interveni. 

— Cum luaţi legătura? Telefoanele sunt tăiate, şoseaua 
blocată, poteca inabordabilă. Până la ziuă, nu puteţi încerca 
nimic. 

Era tânărul în tricou galben, lac de sudoare. 

Un vânt îngheţat mătură dintr-o dată holul. 

— Avem ARO-ul, spuse Dobrescu. Pe scurtătură... 

Privirea ascuţită a Minervei îl determină să-şi înghită 
ultimele cuvinte. Îşi drese inutil glasul şi rămase cu ochii în 
pardoseaua de marmură. 

— Ce facem, tovarăşe? răcni Vespasian Duma. 

Groaza săpase pe faţa de albinos un rictus care-i sălta 
jumătate din buza superioară, lăsând să se vadă dinţii 
scurţi, cu strungăreţe dese. 

— Ne-am înţeles deci. Aşteptaţi aici, în linişte, rosti 
Minerva apoi se răsuci spre Lia Georgescu. Sunt 
încredinţată că veţi şti să stăpâniţi anumite excese. 


Deşi ostenită şi chinuită de spaimă, diriginta se simţi 
dintr-o dată îmbărbătată. Nimic n-o stimula mai mult decât 
încrederea pe care i-o acorda cineva în situaţii importante, 
chiar dacă umerii îi şovăiau sub povară. 

Şi nu era puţin lucru în asemenea momente de coşmar, 
între atâţia bărbaţi, dintre care mulţi tineri, să te afli cu un 
cap peste toţi ceilalţi. Respiră adânc spre a-şi putea 
controla glasul şi ridică bărbia spre candelabru. 

— Îmi voi da toată silinţa. 

Era marţială ca o statuie. Minerva îi mulţumi cu un surâs. 
Înainte de a părăsi holul, o opri pe Olimpia Dragu. 

— Nu vreţi să vedem despre ce e vorba în locuinţa 
dumneavoastră? 

— Eu... Nu, nu. Poftiţi cheile, duceţi-vă singură... 

Domnul cu papion se agăţă de braţul profesorului 
Munteanu. 

— Ei, tinere, ce facem? Nu începem săpăturile? Inamicul 
profită de orice întârziere. 

Lia Georgescu, într-o poziţie încremenită, privea 
candelabrul cu ochi strălucitori şi nări dilatate. Dacă ai fi 
întrebat-o acum drept cine se ia, ar fi răspuns fără ezitare: 
Marele sfinx de la Giseh. Dintotdeauna găsise că avea o 
figură cât se poate de impozantă. 


51 


—_ Sunt atâtea stele! constată Minerva încântată de 


parcă amănuntul în sine i-ar fi pus o coroană pe cap, încât 
te aştepţi din clipă în clipă să înceapă să cadă. Îmi vin în 
minte piersicii încărcaţi de floare. Nu ştiu dacă ai observat, 
dar la un moment dat, cam pe la sfârşitul lui mai, se 
zbârlesc ca pisicile, îşi scutură excesul de podoabă. 

— Da, făcu Dobrescu maşinal. Aşa e. 

Se simţea sceptic. O fi Samuraiul un număr formidabil, 
dar la poezie o încurca lamentabil. Auzi, să compari 
minunăţia aceea care se cheamă piersic înflorit cu o pisică! 
După părerea locotenentului, singurul gen literar pentru 
care Minerva trăda aptitudini era proza zglobie. Şi-o 
închipuia de pildă foarte bine comentând un meci de box 
sau cath. 

— La cine te gândeşti, Dobrescule? La Oana sau la aiuriţii 
ăştia pe care i-am lăsat la muzeu? 

Ca totdeauna când Minerva îl interpela direct, 
locotenentul se fâstâci. O prinsese pe Oana la prânz, înainte 
ca deştepţii lui Damian sau poate ai altuia să fi tăiat liniile 
telefonice. Se întreba îngrijorat dacă nu cumva Samuraiul 
se aştepta să-i prezinte acum un raport pe temă. Ocoli 
răspunsul şi spuse cu un glas şovăielnic: 

— Presupun, bănuiesc, că nu vă înţeleg foarte bine. 

— De ce, băiete? 

— Oamenii ăştia erau clar speriaţi. Mai mult, îngroziţi. 
Cred că în viaţa mea n-am întâlnit frica într-o formulă mai 
expresivă. Nudă, spălată de orice convenţie. 


— Eu sunt convinsă. Eşti încă tânăr. Şi? 

— N-aţi făcut nimic ca să astâmpăraţi spiritele. Ba 
dimpotrivă, în unele momente am avut senzaţia că 
exageraţi primejdia. Când am pomenit de ARO... 

— Îmi venea să te ucid, râse Minerva. Progresezi, 
Dobrescule. Mi-ai sesizat perfect jocul. 

— Nu şi raţiunea. Nu văd logica unei spaime generale. 

— Şi totuşi explicaţia e la îndemână. Ascultă-mă, băiete, 
din clipa în care am ajuns aici, am înţeles că necunoscutul - 
poate necunoscuţii, se pare că sunt mai mulţi - vrea să vâre 
târgul în sperieţi. De ce, nu ştiu sau ghicesc vag. Am socotit 
dintotdeauna, că-i interesant să afli unde vrea să te aducă 
adversarul; după aceea, nu-ţi rămâne decât să raţionezi 
„per a contrario“, ca să obţii harta intenţiilor sale reale. 

— Tot nu înţeleg. 

— Îmi place că mă întrebi. Un fapt este cert: când un 
zmeu din ăsta încearcă cu tot dinadinsul, la modul făţiş, 
reţine, făţiş, să te atragă într-un anume loc, capcana se află 
de fapt la polul exact opus. Acum, încerc să-i descâlcesc 
itinerarul. 

— Trăilescu a fost totuşi asasinat, Graţiela Duma scoasă 
din circulaţie. 

— Şi-ţi garantez că am consumat doar avanpremiera. 
Spectacolul urmează. 

— Poate că dacă mobilizam cincisprezece, douăzeci de 
oameni, lucrurile s-ar fi rezolvat mai simplu. 

— Te-ai molipsit de la moşul cu papion? Ce faci cu cinşpe, 
douăzeci de flăcăi într-o urbe în care toată lumea se strigă 
pe nume sau se cunoaşte cel puţin din vedere? Şi cât timp îi 
ţii aici, vezi Doamne turişti prăpădiţi după frumuseţea 
meleagului şi importanţa edificiilor istorice? O lună? Două? 
Nouă? Atâta vreme cât oraşul mişună de uniforme, sau 
costume de la „Adam“ şi haine de piele, individul trage la 
umbră şi dă la peşte sau eventual face o excursie de plăcere 
la Cheile Bicazului. Pentru că un fapt trebuie să-ţi fie 
limpede: tipul nu e nebun... Ce-ai rezolvat tu? 


— Nimic. Damian s-a dat complet la fund. Am vorbit cu 
Braşovul şi cu Bucureştiul. Deocamdată n-am nici un 
rezultat. 

— O să-l căpătăm când n-o să ne mai intereseze. Uite că 
am ajuns! Nenorocita a uitat lumina aprinsă. Pun pariu că e 
prima oară în viaţă când i se întâmplă. 

Uşa, trântită doar din yală, se deschise fără zgomot şi 
pătrunseră într-un antreu îmbâcsit de hăinărie şi miros 
puternic de cauciuc. Olimpia Dragu locuia într-o singură 
cameră, destul de încăpătoare. 

În virtutea obiceiului - n-avea de gând să descifreze 
personalitatea Olimpiei, o ştia pe dinafară, şi în plus o găsea 
total neinteresantă - Minerva inventarie interiorul. Era 
încărcat, pretenţiile de bun gust, penibile. Pe lada aşa- 
zisului recamier, îmbrăcat în stofă cărămizie, vegheau 
simetric două sfeşnice din fier forjat cu lumânări spiralate 
prăfuite de ani. Urmau să fie aprinse la „ocazii“ dar 
pesemne că profesoarei îi lipseau, ori n-o socotise pe 
niciuna îndeajuns de importantă pentru a sacrifica 
doisprezece lei. Făceau de asemenea pereche o măsuţă 
albicioasă cu tot felul de motive „indiene“ turnate în plastic 
şi veioza, aceeaşi industrie. Era un monstru complicat cu 
pălărie orange, mare şi mult - vorba aia, dai trei sute de 
franci dar cel puţin se vede, pe o şosea ar fi putut constitui 
un obstacol redutabil - aşezat exact la jumătatea drumului 
dintre cele două sfeşnice. În biblioteca tip, obiectele 
mergeau tot câte două - fotografii, cărţi, suveniruri de la 
băi, la fel tablourile. 

— Hm! Are boala simetriei şi a boarfelor ieftine, de efect 
pentru neiniţiaţi. În ce mă priveşte, prefer o cameră cinstită 
în care să ştiu exact despre fiecare obiect la ce-mi foloseşte. 
Detest să-mi împiedic umbra în farafastâcuri. 

Locotenentul ar fi vrut să se intereseze ce destinaţie 
formidabil-utilitară avea cactusul bătrân cu ghimpi galbeni 
din apartamentul Samuraiului. Nu exista vizită să nu-şi 
agaţe fie pantalonii, fie vestonul. 


— Îmi pun ciorapii de lână la uscat, Dobrescule! Credeai 
că-l ţin acolo de frumuseţe? Că mă stimulează peisajul 
mexican? 

Continuă după câteva clipe, cu glas uşor voalat de o 
emoție pe care locotenentul se simţea incapabil s-o califice. 

— E straniu... dar interiorul ăsta vorbeşte. E o cameră în 
care se stă mult... cea mai mare parte din zi. Presimt că aşa 
se întâmplă. Pereţii, uită-te la ei, îmi întorc un glas, 
totdeauna acelaşi, monoton şi trist ca o litanie. Pun rămăşag 
pe ce vrei că Olimpia vorbeşte singură. Pricepi ce vreau să 
spun? 

Dobrescu dădu evaziv din cap. Minerva se strâmbă. 

— Lăsând acum la o parte considerentele estetice sau de 
altă natură, văd cam puţine cărţi. O bibliotecă inadmisibil 
de săracă pentru o profesoară, nu crezi? 

Aruncă un ziar peste o scrumieră de cobalt cu scenă de 
epocă - marfa franţujilor pentru turiştii fraieri. Înăuntru se 
afla o bucăţică de vată întrebuințată la curăţatul urechilor 
şi un ghemotoc de păr, genul de neglijenţe care întorceau 
stomacul Minervei. 

— la să vedem pe unde a intrat ipochimenul. 

— Prin oficiul de lângă bucătărie, spuse Dobrescu. Am 
găsit într-adevăr geamul deschis. 

Minerva se apropie de pervaz şi, atentă să nu-l atingă, 
azvârli o privire afară. Strada era pustie, un felinar strâmb, 
clasic, ca în benzile desenate cu Pif, deschidea o pârtie 
şovăielnică de lumină. 

— De intrat, n-a intrat, decise Minerva. În primul rând 
geamul e prea îngust, al doilea, neavertizat fiind, intra cu 
picioarele în lăzile astea cu flori. Ce idee să faci horticultură 
în casă, sub o fereastră! Practic o desfiinţezi, e ca şi cum ai 
zidi-o. A! i-a lăsat totuşi un mesaj. 

Pe sticla geamului cineva scrisese cu creta: 

Ai să mori. D. 

Minerva se uită la locotenent şi începu să râdă. Dobrescu 
nu mai înţelegea nimic. 


52 


Victoriţa Munteanu închise volumul de versuri. Hotărât, 


nu se putea concentra. Îşi spuse cu o strângere de inimă că 
niciodată în cei patruzeci de ani trăiţi alături de Iliuţă nu se 
simţise atât de neliniştită. 

Fireşte, încercase câteva emoţii cu fata, scarlatina 
contractată prin clasa a şaptea sau a opta, examenul de 
admitere la Arhitectură, naşterea lui Cătălin, dar toate 
acestea nu mai contau acum. Ochii îi alunecară peste 
decorul familiar. Vasul turtit, cu urechi albastre, de pe poliţă 
îl cumpărase la Sibiu. 

Trecuseră atâţia ani, dar îşi amintea şi acum broboada cu 
bujori a săsoaicei. Era grasă, cu figura trecută a blondelor 
sărite de prima tinereţe şi părea foarte mulţumită de ea. 
Victoriţa o examinase curioasă. O fascinaseră totdeauna 
femeile nu grozav de frumoase, chiar urâte şi pentru care 
amănuntul în sine părea total lipsit de importanţă. 
Indiferent de modă, Victoriţa nu consimţise să-şi arate 
vreodată urechile prea depărtate de cap, purtase toate 
viaţa deux-pieces-uri drepte, care-i camuflau talia lipsită de 
graţie, nu-şi expusese genunchii butucănoşi. Toate acestea 
ajunseseră adevărate superstiții şi rămăsese de-a dreptul 
consternată văzând-o pe fiică-sa, acum când se purta mini- 
jupul, cu o fustă de şcolăriţă care nu avea mai mult de 
treizeci de centimetri. Luminiţa moştenise picioarele ei 
groase, informe, iar efectul era deprimant. Doamnei 
Munteanu îi venise greu să-şi stăpânească impresia: „Lipsă 
de bun simţ...“ Vasul mic de argint chinezesc era o amintire 


de la mătuşa Lucreția. Îşi ţinea înăuntru proteza. Lui Iliuţă 
îi plăcea acum să-l umple primăvara cu violete sau 
panseluţe. Făcuse chiar câteva acuarele. 

Victoriţa suspină. Îşi închipuise mereu că viaţa ei şi a lui 
Iliuţă avea să se sfârşească lin, toate lucrurile dragi, feţele 
de masă brodate, bibelourile, serviciul Rosenthal de 
douăsprezece persoane, tablourile aveau să treacă în casa 
fetei. Luminiţa nu părea să aprecieze grozav producţiile lui 
taică-său dar era destul de bine crescută ca să nu i-o spună. 
Victoriţa simţise însă un pumnal în inimă când o auzise - se 
credeau singuri - explicându-i soţului ei pe un ton de 
frivolitate care se voia spirituală: „Asta-i colecţia de 
fondante roz-bombon a tatei. După cum vezi, pisicuţe 
drăgălaşe, mieluşei cu clopoței de argint, zulufi de aur, 
bujori şi crizanteme cât varza, coşuleţe de răchită cu cireşe 
emailate, din care te asigur n-ai văzut niciodată. Bietul 
papâ! Mama îl socoteşte un Grigorescu şi te sfătuiesc să n-o 
contrazici. Sunt amândoi oribil de cumsecade şi n-ai idee 
cât îi iubesc...“ 

Ce avea să se aleagă din totul? se întreba doamna 
Munteanu. Îi venea atât de greu să-şi închipuie sfârşitul, 
nenorocirea ce se putea produce peste un ceas ori în 
minutul următor, universul lor distrus, valorile răsturnate, 
fericirea, da, fericirea, căci fusese fericită, fericită fără 
întrerupere alături de Iliuţă, curmate dintr-o dată. Logic - 
dar ce înseamnă logic? nimic nu s-a inventat mai de 
neînțeles, mai lipsit de rațiune ca viaţa - povestea era 
ridicolă. Un dement ameninţă un oraş. Ei şi? Va fi prins azi, 
mâine sau poimâine. E în legea firii, şi aici fenomenul viaţă 
intuit de Victoriţa prezenta fisuri, în lipsa de noimă începeai 
să întrezăreşti totuşi o logică, chiar dacă îndepărtată şi 
vizând mai mult concluziile. Până la concluzii însă drumul e 
căptuşit de aberaţii şi capcane, nefericiţi ca Damian îşi vând 
scump pielea, răpun până a fi răpuşi, iar victimă - din nou 
ilogic - poate fi oricine: Popescu, Georgeasca, ea, Iliuţă... 


Victoriţa se întinse pe spate strângând tare pleoapele. 
Lacrimile nu se lăsau stăpânite, îşi deschideau pârtii 
fierbinţi. Presimţea nenorocirea cu o clarviziune care o 
înspăimânta. Vor muri. Ori ea, ori Iliuţă... 

„Nu-s egoistă, dragul meu, dar aş fi preferat să păşim 
pragul acela împreună. Bineînţeles, dacă şi tu o vrei...“ 

Se ridică anevoie din pat, ca după o suferinţă grea, cu 
ochii congestionaţi de plâns. Se învârti fără rost prin odaie, 
mângâie cu degete tremurânde peria de cap a lui Iliuţă, 
atinse fotografia înrămată a lui taică-său, căruia Cătălin îi 
scotea mereu limba, pentru că nu era de acord cu 
pieptănătura, mustaţa şi aerul anilor '890, apoi simţi că îi e 
sete. 

„Am să beau o limonadă.“ 

leşi din cameră. Pe coridorul lung era întuneric. Ridică 
mâna spre comutator şi rămase paralizată. Prin uşa 
deschisă a antreului văzu limpede proiectată în noaptea 
argintuită silueta pătrată a lui Damian. 

— Unde-i profesorul? 

Victoriţa Munteanu se rezemă de uşă. Îi vâjâiau urechile. 
Alunecă şi nu mai ştiu nimic. 


53 


Unui din reproşurile constante pe care le aud este că-mi 


enervez subalternii şi bineînţeles „clienţii“. Un coleg a cărui 
virtute principală pare a fi aceea de a comunica lucruri 
dezagreabile - şi-i momentul să precizez că treaba îi ia 
foarte mult timp, din cauza asta e una din persoanele cele 
mai ocupate pe care le cunosc - mi-a atras atenţia că a 
sosit, în sfârşit, momentul să învăţ cum se duce o anchetă 
cumsecade. 

— Cred că eşti într-o ureche, a conchis. Nu-mi pot explica 
altfel de ce ţii cu tot dinadinsul să scoţi din sărite nişte 
oameni care nu ţi-au făcut nici un rău. La urma urmelor, nu 
toţi epoleţii cu stele şi trese mai puţine sunt mai fraieri, nu 
toţi care trec prin biroul tău sunt sadici, criminali, spioni. 
Ce-s trucurile astea ieftine? „Mai învaţă, Dobrescule!... 
Presupunând că aş avea un elefant alb şi un crocodil 
subtil...“ Ce-i pasă âăluia de elefanţi şi crocodili subtili? 
Trăieşte în Bucureşti, şi nu în jungla Amazoanelor. După aia 
îl laşi cu gura căscată, - şi tot tu te superi că are un tic 
nervos - şi baţi câmpii despre arăturile de toamnă, ochiul 
de sticlă al amiralului Nelson sau cumnata nemăritată a 
lordului Costică Pandelescu, chestii care scapă din sfera 
preocupărilor lui şi ale altora, din câte sunt eu informat. Pe 
ăla îl interesează victima, mobilul criminalului, eventuale 
indicii şi cred că nu cere prea multe de la viaţă. 

— Dragul meu, există metode şi metode. S-ar putea ca 
plecând de la arăturile de toamnă să aflu că pe tarlaua în 
cauză nici măcar nu s-a efectuat culesul. De aici se pot 


trage concluzii esenţiale în materie de furt din avutul 
obştesc, de pildă. 

— Aşa ţi se pare ţie. [ine minte! Cu aiurelile astea ai s- 
ajungi să te ocolească tot ministerul. Unde mai găseşti 
fraieri ca Dobrescu? Cogeamite locotenent tremură în faţa 
ta că nu ştie cum îl cheamă pe cimpanzeul blond de la Zoo- 
Băneasa sau a uitat cum se rezolvă o ecuaţie de gradul 
nouăşnouă! Dacă eram în locul lui, demult ieşeam la raport. 

— De ce nu-l sfătuieşti în sensul ăsta? 

— Am s-o fac, pe cuvântul meu. Atunci să văd cum o scoţi 
la capăt. Pentru că eşti o pisăloagă, chestia ţi-a rămas din 
dăscălie, n-ai sănătate până nu scoţi untul din om. Şi atunci 
adio elefanţi şi tu, muscă ţeţe, adio Dobrescule, şi al 
dracului să fiu dacă n-o să-ţi lipsească ţie cel mai mult! 

— Va fi pentru mine o lovitură grea, dar cu timpul s-ar 
putea să mă obişnuiesc. 

În sfârşit, nu are rost să relatez întreaga discuţie. Cert 
este că după ce am părăsit locuinţa Olimpiei Dragu, 
Dobrescu se simţea extrem de nedumerit. În afară de 
mesajul lăsat de Damian, îl obseda o observaţie a lui Mişu 
Postolache întâlnit cu vreo oră mai înainte. I-o comunicase 
între două uşi. Bietul Tarzan e genul precipitat pe care nu-l 
poţi prinde decât în curent. 

— Sunt frizer, dom'le, şi ţi-o spun ca profesionist. N-am 
văzut niciodată până azi cap cu părul făcut măciucă. ÎI ştii 
pe profesorul Munteanu, e aproape chel. Ei bine, alea trei 
fire pe care le are îi stăteau bârligate. De ăilalţi, ce să mai 
vorbesc... 

Îmi vine să râd. Uite ce-l impresionează pe Dobrescu! Tot 
copil a rămas. 


54 


==Ș Spune=di exact cum s-a întâmplat, îl rugă 
Postolache. Lămureşte-mă odată pentru totdeauna, nimeni 
nu-i în stare să vorbească limpede. 

Fane se holbă. Lăsase totul vraişte, casa descuiată, o 
cratiţă pe foc şi plecase în izmene şi maieu ca să-l 
lămurească alţii ce se întâmplă cu el. 

— Întâi a trecut Caracaş. 

— Beat? 

— Ca de obicei. Avea chef de taifas şi l-am cam repezit. 

— Nu se supără. 

— Ştiu. Eram pe bina, cu găleata în mână. 

— Ce găleată? 

Mişu asculta cu urechile ciulite, de nerăbdare se bâţâia 
de pe un picior pe altul. 

— Cu var. S-au coşcovit zidurile, am dres tencuiala... 

— Lasă asta! L-ai repezit deci pe Drojdioară? Şi? 

— Păi da... 

Fane îşi rostogolea ochii. Părea zdruncinat bine. 

— Păi ce? 

— Păi asta e, dom' Mişu! După două minute m-am uitat 
jos şi mi-a venit ameţeală. Veterinarul stătea de vorbă cu o 
arătare verde. 

— Ce fel de arăâtare? Omul clipi aiurit. 

— Nu v-am spus? Verde. 

— Verde, verde! se enervă Mişu. Ce impresie ţi-a făcut? 

— Drojdioară? 

— Aşi! Damian. 


— Era Damian? Aoleu! 

— Dumneata ce-ai crezut? 

— Că-i stafie. Ţoale verzi, muian verde, Doamne fereşte! 

Începu să tremure. Frizerul îl luă cu duhul blândeţii: 

— Bre, nea Fane, eu te cunosc, pariez că în clipele alea 
erai singurul din oraş cu picioarele pe pământ. 

— Nu. Eram pe scară. 

— Dă-o naibii de scară! Ce-ai făcut când l-ai văzut? 

— Mi-a venit ameţeală. Am dat să-mi fac semnul crucii şi 
am scăpat găleata. Veterinarul râdea. 

— De ce râdea? 

— Cred că de ăla. Din verde ajunsese alb. 

— Alb. 

— Păi dacă varul era alb, cum naiba să se facă? Albastru? 

Nările frizerului fremătau. Mirosea aici o descoperire 
importantă. Toanta aia tânără, poeta, înşirase în tot oraşul 
că dăduse ochii cu un gangster alb şi pe deasupra mascat. 
Problema dezlegată - oricum se ieşea din sfera miracolului 
- îl umplu pe Postolache de fericire. 

Restul întrebărilor le puse de mântuială. Necunoscutul 
dispăruse după ce-l pocnise întâi eficace pe Drojdioară. Un 
cnocaut corect. Fane nu-şi dădea bine seama ce anume îl 
determinase să ia o atitudine atât de categorică, însă Mişu 
îşi închipuia că-l cunoaşte bine pe veterinar. Era în stare cu 
glumele lui şi intervenţiile lui prosteşti să scoată din fire şi 
un arhanghel. 

— L-a zis ceva individului? 

— Cine? 

— Drojdioară. 

— Da. De mamă... 

— Aha! Vii cu mine la muzeu, nea Fane. lrebuie să le 
povesteşti şi celorlalţi cum şi ce s-a întâmplat. 

Omul realiză în sfârşit că nu are ţinuta îndeajuns de 
cuviincioasă. 

— Aşa, în izmene? 


— Aşa. 


— Nu pot, don' Mişu, stai o ţâră să-mi pun nădragii. 

Se îndreptă spre casă şi frizerul îşi aprinse o ţigară. 
Patrula prin faţa curţii, năpădit de gânduri. Acum ştia că el, 
Mişu Postolache, va fi mediatorul hărăazit să realizeze un 
contact constructiv între cetăţenii din P şi Damian, că poate 
readuce liniştea în oraş. Că ar fi în stare să o facă la o adică. 
Gândul îl umplea de mândrie şi în acelaşi timp îi dădea 
curaj. 

Ridică ochii spre cer. „Doamne, fă să-l întâlnesc pe 
Damian! Să pot sta de vorbă cu el...“ 

Apoi, inconştient, începu să vorbească singur: 

— Atunci să te văd, doctore Morogan! Atunci să te văd, 
domnule Dunăreanu... Uite ce a izbutit Mişu ăla prostu;, 
Mişu fanaticul... 

Cu Drojdioară nu-şi punea minţile nici măcar în gând. 

Peste drum, la o fereastră, se stinse lumina. 


95 


Probabil că pe Cătălin, problemele conjugale ale 


cuplului Popescu l-ar fi lăsat cu desăvârşire rece dacă 
bunică-sa ar fi fost ceva mai prudentă. De fapt în ce 
constase gafa? 

Discuta prin iarnă cu lliuţă lista invitaţilor la o petrecere. 
Profesorul, cu creionul în mână, schiţase masa repartizând 
musafirii în funcţie de anumite considerente. 

— Lângă Vasiliad aş pune-o pe Atena Dumitrescu. A fost 
secretarul lui bărbatu-său şi bănuiesc că o să le facă 
plăcere să stea alături. Au ce vorbi... 

Victoriţa se uita peste umărul lui. 

— Pe cine pui în dreapta ta? 

— Pe Georgeasca. Urmează Morogan, Mioara Popescu, 
Dunăreanu... 

Doamna Munteanu sărise arsă. 

— "Te rog, Iliuţă, n-am nevoie de scene! Mioara lângă 
Dunăreanu! Nu-ţi dai seama? Romică ar fi în stare să ne 
strângă de gât. 

— Ce spui, frate! Profesorul îşi ridicase ochelarii pe 
frunte şi începuse să râdă. Tot nu s-a vindecat de prostiile 
astea? Zi, gelos ca un maur! 

Asta încă n-ar fi însemnat mare lucru, dar Victoriţa, 
sesizând dintr-o dată că nepotu-său e în odaie, i-l arătă din 
ochi lui Iliuţă. 

Cătălin cunoştea perfect privirea. Plină de miez, însoţită 
totdeauna de o mişcare caracteristică a bărbiei în direcţia 
sa. Adică „ai grijă, te-aude copilul“. 


De-atunci, Cătălin studiase aprofundat problema şi 
ajunsese la câteva concluzii categorice. Întâi, că Romică se 
împotriveşte ca scaunul Mioarei să stea alături de al 
antrenorului, fiind dispus în caz contrar să-şi strângă 
bunicii de gât. Fenomenul în sine îl cam nedumerea. De ce 
ar sări la Victoriţa şi Iliuţă şi nu la Dunăreanu, pe care îl 
ura? Hm, chestia cu ura, Cătălin o înţelegea destul de bine. 
O încercase pe pielea lui. Îl ura pe Cornel, băiatul 
farmacistului, din motive pe care nu le-ar mărturisi 
nimănui, nici ars pe rug ca aia din cartea de istorie. Într-o zi 
sau alta, se va răzbuna cumplit. Îşi dăduse cuvântul de 
onoare, iar el unul înţelegea să fie parolist. De altfel, Cornel 
e un „tip imposibil“, aşa spune mămica când e supărată pe 
cineva şi cere răstită o ţigară, deşi tăticu' n-are nici o vină, 
iar pachetul şi bricheta sunt alături pe masă. Cornel nu 
numai că e imposibil, dar e şi o nătăfleaţă îngâmfată. Te 
scoate din fire numai când îl vezi cum face pe nebunu' cu 
tricoul ăla al lui. Mare brânză să ai un răţoi pe piept, chiar 
dacă-l cheamă Donald şi orăcăie când îi dai un pumn! 

În sfârşit, Cătălin conchise că esenţial pentru 
investigaţiile sale era să descopere ce înseamnă gelos şi ce-i 
ăla maur. Aici procedase cu multă abilitate, abordându-l 
după vreo două săptămâni pe lliuţă, care uitase de mult 
incidentul. 

Simplificând definițiile, Cătălin reţinu că maurul a fost un 
zgârcit intrat în istorie, grozav de supărat pe nevastă-sa, 
pentru că a pierdut o prăpădită de batistă. Gelozia însă era 
un fenomen mai complex. Cătălin pricepuse repede pentru 
că pe bunicul îl trecuseră toate apele explicând. Exact ca 
atunci când îl întrebase de ce domnul bou nu este soţul 
legitim al doamnei vaci. În cele din urmă însă se declarase 
mulţumit de bâlbâielile profesorului, şi trecând de la 
general la particular, izbuti să-şi formeze o imagine limpede 
a relaţiei Romică-Mioara-Dunăreanu. 

Dunăreanu era tânăr şi chipeş şi s-ar fi putut ca Mioara 
să-i facă vânt lui Romică, un urât şi-un slăbănog. Cătălin 


intui că a descoperit o chestie logică. Mioara ar fi o proastă 
dacă n-ar opera schimbul. Ar sta el o singură clipă la 
îndoială să aleagă între trotineta lui veche de doi ani şi 
bicicleta Diamant a lui Cornel? 

Desigur însă că nu la problemele lui Romică se gândea în 
noaptea aceea stând în pijama pe treptele casei şi jucându- 
se cu cinci pietricele albe pe care le azvârlea şi prindea în 
toate chipurile. Bunică-sa era încredinţată că doarme dus, 
în mijlocul menajeriei lui de catifea. 

Când îl văzu pe Popescu apărând, ochii îi luciră scurt. Pe 
Romică îl rodea un singur gând. Nevastă-sa aştepta un 
bărbat! Îşi închipuia că debandada stârnită de echipa lui 
Damian poate constitui un prilej admirabil pentru a primi 
vizite. Şi faptul că însăşi Mioara o recunoscuse, îl considera 
drept un act de cinism şi totodată un truc perfid pentru a-l 
deruta. 

În clipele acelea, Romică nu mai dădea doi bani pe 
gangsteri şi asasini. Nu-l mai interesau intenţiile lui 
Damian, gradul de demenţă sau concepţia lui despre viaţă. 
Îi era absolut egal ce avea să se întâmple cu târgul, cu 
omenirea şi cu mapamondul. Dorea cu străşnicie un singur 
lucru: să se convingă de infidelitatea Mioarei. Punea atâta 
sârg în dorinţa lui, încât îţi venea să crezi că asta l-ar face 
un om fericit. 

Cătălin se ridică în picioare şi îl salută frumos, aşa cum îl 
învățase Victoriţa. 

— Bună seara, domnule Popescu. Ce mai faceţi? 

Romică n-avea chef de conversaţie şi ar fi trecut ca un 
bolid înainte, totuşi reverenţa băiatului îl obligă. Îi trecu 
distrat degetele prin ciuful blond mormăind: 

— Bine, mulţumesc. Tu? Cum o mai duci? 

— Mă cam plictisesc. 

— Tţiţ! Extraordinar! se miră aiurea Popescu, privind 
încordat geamurile Mioarei. De ce te plictiseşti, drăguță? 

— Bunicul mi-a interzis categoric să ies din curte de când 
a apărut domnul Damian. l-e frică să n-o păţesc. 


— 'Ţie nu ţi-e frică? 

— Nu. Cătălin îşi examină vârful pantofilor: Pe bunica o 
doare capul şi m-a trimis afară. Îi face rău tapajul... Stau 
aici singur de două ceasuri. 

Îi strecură o privire subţire, apoi îşi cobori pleoapele 
scăpând un suspin. Romică deveni brusc atent. 

— De două ceasuri spui? 

— Înî! M-am uitat la oameni cum trec pe stradă, unde se 
duc... 

Romică începu să calculeze febril cum l-ar putea trage de 
limbă. În două ore, băiatul văzuse desigur lucruri 
interesante. Cătălin însă părea dispus să-l ajute singur. 

— Nu ştiu de ce, nimeni nu are timp de mine astăzi. 

— La cine te gândeşti, dragul meu? 

Împrumutase un glas despre care îşi închipuia că e 
afectuos. Romică Popescu, prietenul copiilor... În realitate, 
copiii nu-l interesau deloc şi bănuiala lui intimă era că până 
la cincisprezece-şaisprezece ani, sunt debili mintali. Ştiu să 
spună în ce clasă sunt şi dacă au profesor conştiincios de 
istorie, când a domnit Mircea cel Bătrân. 

— Adică... cine n-a mai avut timp de tine azi? 

— Păi bunicul, bunica... Făcu o pauză: Domnul 
Dunăreanu... 

— Antrenorul? 

Ochii lui Romică scoteau scântei. Cătălin clătină capul. 

— Nu m-am supărat, am înţeles că se grăbeşte. 

— Unde se grăbea? 

— Nu mi-a spus. A intrat în curtea dumneavoastră. 

— Cum?! 

— Pe poartă. A deschis-o şi a intrat. 

— Era lumină afară? 

— Nu. Se înserase. De-abia l-am recunoscut. Nu ştiu de 
ce se furişa. 

— Se furişa?! Şi? 

— Şi ce? 

— Ce s-a întâmplat după aia? 


— După aia, nici tanti Mioara n-a mai vrut să stea la 
fereastră. Ştiţi, mai discutam una alta. Ne distram de 
minune împreună... 

— Ascultă, băieţaş! Te-ai uitat bine? 

— Cum adică să mă uit bine? 

— Eşti sigur că Dunăreanu a intrat la neva... Vreau să zic, 
la mine în casă? 

Cătălin ridică din umeri. 

— Eu ştiu că a intrat în curte. Tanti Mioara a închis 
geamul şi a tras perdelele. 

— A închis geamul şi a tras perdelele?! 

— Aţi obosit, domnule Popescu? Aşa gâfâie bunicul când 
dă cu aspiratorul. 

Inima lui Romică bătea să-i spargă pieptul. Intră în curte, 
cu părul făcut vâlvoi. Cătălin îşi frecă mâinile încântat. 


50 


Vecina Liei Georgescu era o persoană fără vârstă, cu 


ochi tulburi albaştri şi un păr roşu care înflorea nimb în 
jurul capului. Printre buclele sărace se întrezărea perfect 
conturul craniului, însă, din motive necunoscute, femeia 
refuza să poarte perucă. Dimpotrivă, frecventa asiduu 
coaforul, iar la ea acasă era imposibil s-o vezi până la cinci 
după-amiaza fără bigudiuri - metalice, subţiri cât o 
macaroană şi aducând a instrumente de tortură - peste 
care lega un voal violet. Chipul, tipic sepulcral, era moale, 
fără contur precis, de un alb umed. Mulţi din oraş evitau s-o 
privească în faţă. 

Trăia din expediente. Dintre toate, cel mai rentabil 
rămânea ghicitul în palmă, cărţi şi aburi de cafea. Nimeni 
nu s-a plâns vreodată că în P naivii ar fi dispărut cu 
desăvârşire... Îşi ascundea îndeletnicirea sub firma unor 
lecţii fictive de limbi străine. O chema de fapt Elisabeta. Din 
considerente de ordin comercial, profesa sub un nume mai 
exotic: Aprilia. 

Când se plictisea, diriginta poştei o invita la o prăjitură şi 
un şpriţ de vin cu pepsi. Cărturăreasa îşi întindea cărţile iar 
Lia o asculta cu acelaşi zâmbet înfipt în colţul buzelor. „Nu 
cred o iotă, dar ce spui mă distrează grozav.“ 

Atena Dumitrescu, în schimb, îi acorda credit total. 
Constatase că Aprilia vorbeşte curent două limbi străine şi 
de aici, urmând o logică nedesluşită, ingerase fără să 
crâcnească toate celelalte poveşti. Ghicitoarea îşi inventase 
o biografie extravagantă. Cea mai mare parte din 


întâmplări se consumau în peisaje stranii: peştera unui 
schimnic autohton - mult mai târziu avea să afle că tipul era 
căutat de miliţie pentru proxenetism - corăbii de 
contrabandişti, chilia unui călugăr benedictin sau un palace 
din Las Vegas. 

Doamna Dumitrescu îşi dăduse de câteva ori în cărţi şi o 
coincidenţă bizară plus anumite rotunjiri inconştiente o 
determinaseră să creadă orbeşte în profeţiile cărturăresei. 
De aceea nu consimţise niciodată să-şi arate palma. Accepta 
doar prevestiri în legătură cu viitorul apropiat, adică atât 
cât pot desluşi cărţile. În palmă însă era încrustat destinul. 
O cuprindea spaima numai la gândul că i s-ar putea 
dezvălui o perspectivă teribilă. 

Stătea în salonaşul Liei, lângă fereastra deschisă, 
comentând întâmplările din oraş. Deşi era o noapte extrem 
de caldă, doamna Dumitrescu tremura. [inea cu amândouă 
mâinile un pahar de ceai fierbinte. Inelul subţire cu un opal 
şi verigheta zăngăneau pe sticlă. 

Ghicitoarea fuma privind-o atent. În general, părea 
destul de calmă. 

— Vă admir sincer. Oricare femeie în locul 
dumneavoastră făcea un atac de cord. 

— Departe n-am fost în orice caz, suspină Atena 
Dumitrescu. Mă tot întreb câţi complici o fi având? 

— Ce importanţă are? 

— Are. Unul sau zece, nu-i acelaşi lucru. 

Aprilia clătină din cap. 

— Un fapt e sigur. Nu dumneavoastră constituiți 
obiectivul lor. Mai precis, nu numai dumneavoastră. 

— Vrei să spui că... 

Ghicitoarea o privi ţintă. 

— E ciudat totuşi, declară Atena Dumitrescu. Pentru 
mine, aptitudinile dumitale supranaturale constituie de 
mult o certitudine. Cum de n-ai prevăzut nenorocirea care 
se va abate asupra oraşului? 


Buzele Apriliei se lăţiră. Se vedeau două crocheturi 
ancorate pe caninii superiori. 

— Nu vreau să par interesantă. N-am avut o viziune 
clară, precisă, dar există un amănunt care m-a izbit chiar 
de la sosirea mea în această localitate. O viziune 
tulburătoare. Am meditat ani de zile zadarnic. 

— Ce viziune? întrebă sufocată Atena Dumitrescu. 

— În sfârşit, e mai bine să nu discutăm. 

— 'Te rog foarte mult să vorbeşti. În asemenea momente- 
limită, nesiguranța e cea mai rea. 

— Vă rog să renunţaţi. 

— Vreau să ştiu. 

I se păru pe neaşteptate că obrajii cărturăresei alunecă. 
Se cutremură auzindu-i glasul uscat. 

— Foarte multă lume din oraş a trecut pe la mine. Am 
văzut deci zeci şi zeci de palme. 

— Şi? 

— Toate seamănă. 

— În ce sens? 

— Linia vieţii e întreruptă brusc de o întâmplare tragică. 
Acum ştiu despre ce-i vorba. 

Bănuia şi Atena Dumitrescu. Întrebă totuşi, cu inima 
ghem: 

— Ce trebuie să înţeleg? 

— Acelaşi eveniment fatal va curma în acelaşi timp vieţile 
multor localnici. Şi toţi vor muri în aceeaşi zi. 

Atena Dumitrescu simţi că-i îngheaţă sângele în vine. 

— Nu se poate! Nu cred! Nu vreau să cred! 

Aprilia declară sibilinic: 

— Important nu este ceea ce credem sau ceea ce dorim 
noi să credem. Existăm fiinţe mizerabile la mersi-ul altor 
forţe. Aţi trecut prin atâtea nenorociri, soţul dumneavoastră 
a murit când încă eraţi tânără... V-a întrebat cineva dacă vă 
convine situaţia? 

„Pe Dumnezeul meu, gândi Atena, aş fi ştiut ce să-i 
răspund. Dacă aş fi rămas văduvă cu măcar zece ani mai 


devreme, viaţa mea ar fi fost alta astăzi...“ 

Rosti într-o doară, simțind nevoia să-şi audă glasul: 

— Trăim într-o lume civilizată... 

— Probabil că nu îndeajuns. Se uita la chipul bătrânei. 
Devenise alb, buzele îi zvâcneau. Îmi pare rău că am vorbit. 

— Aşadar, întreg oraşul în aceeaşi zi... 

— N-am zis întregul oraş. Unele persoane. 

— Şi dumneata? 

— Şi eu, zâmbi Aprilia cu o resemnare care bătrânei i se 
păru magnifică. Îşi deschise palma şi o împunse cu unghia: 
Scrie aici. 

Doamna Dumitrescu înghiţi în sec. Abia mai sufla. 

— Şi... eu? 

— Nu mă pot declara înainte de a vă vedea mâna. Dar 
poate e mai bine să n-o văd... 

— Cum adică? E posibil să am alt destin? Separat? 

— Fireşte. De pildă, unii lipsesc din oraş. Cine ştie ce 
împrejurări speciale v-ar putea feri de o nenorocire. 

Bătrâna ţinea pumnul încleştat la spate. Îi era parcă 
teamă ca ghicitoarea să nu i-l descleşteze cu forţa. Simţi 
însă că nu mai rezistă. „Fie ce-o fi! Trebuie să ştiu.“ 

Îşi deschise brusc palma. 


57 


Îiuţă Munteanu se ciocni aproape nas în nas cu 


Dunăreanu. Întrebă maşinal: 

— Ce faci? 

Antrenorul ridică din umeri. 

— Potrivit. Aştept chenzina. 

Celălalt, neatent, se interesă scociorând întunericul: 

— Aici? 

— De ce nu? se hlizi Dunăreanu. 

— Da, aşa-i... ai dreptate. Ai fost la Popeşti? 

Antrenorul îl privi sincer uimit. 

— Ce naiba să caut la Popeşti? 

— Mă gândeam că întâmplător ai aflat ceva despre 
Romică Popescu. 

— Ce-i cu Romică? 

— Nu ştiai? A dispărut. Preciză înfrigurat: Se presupune 
că cineva l-a luat prizonier. 

— Prizonier?! se holbă Dunăreanu. Cine dracu' l-a luat 
prizonier? 

— Nu bănuieşti? 

— Uite ce e, nene, nu vreau să te jignesc, sunt un tip 
paşnic, dar am aşa o senzaţie în organism, că nu-ţi prieşte 
umblatul cu capul gol prin soare. 

lliuţă Munteanu cântări detaşarea antrenorului. Se 
comporta lejer, ca şi cum s-ar fi întâlnit în circumstanţe 
normale alaltăieri, sau săptămâna trecută. Izbucni iritat: 

— Pe ce lume trăieşti?! Oraşul e invadat de bandiți! Au 
loc ciocniri violente la fiecare pas, suntem în pericol de 


moarte. 

— Nu vrei să te conduc până acasă? 

— Trezeşte-te, domnule! 

— Bine, bine, las-o aşa! 

În P nu existau prea mulţi oameni faţă de care 
Dunăreanu să se poarte reverenţios. Pe lliuţă Munteanu 
însă, în general, îl menaja. Îi impuneau vârsta şi calitatea 
individului. Nu întâlnise încă un bărbat mai cumsecade. De 
data asta însă, simţi că nervii îl depăşesc. 

— Formidabil! 

— Aşa gândesc şi eu. 

— Asta nu mai e oraş, e ospiciu! Ce bandiți? Ce pericol? 
V-aţi sonat?! Scuturaţi-vă, neică! N-o ţineţi aşa asupra 
nopții! 

— Într-un fel, ai dreptate. Va fi o noapte grea. Îl măsură 
lung. Vasăzică dumneata pui la îndoială mărturiile unor 
oameni de bună credinţă. 

— Înî! 

— Contrazici un oraş întreg! 

Profesorul nu fusese în viaţa lui atât de enervat. Emoţiile 
acumulate răbufniră acum la suprafaţă cu o violenţă 
neaşteptată. Ţipă cu o voce strangulată: 

— "Toţi suntem nebuni, toţi, martori şi victime, iar 
dumneata eşti singurul normal. Dumneata şi, bineînţeles, 
doctorul Morogan. Nu vreau să-ţi calific atitudinea. În cel 
mai fericit caz, m-aş gândi la iresponsabilitate. 

Dunăreanu îl examină perplex. 

— Ce ţi-am făcut, nene? Ce-aveţi cu mine? Întâi, se ţine 
limbricul ăla micu' scai de capul meu şi nu pot de răullui să 
intru la damă... 

— Ai fost totuşi la Popeşti. 

— Ce Popeşti?! Care Popeşti?! Aţi căpiat? De când o 
cheamă pe Coca de la CEC, Popescu? Aşa, de simpatie, că 
stă în curte cu ei? Pe urmă, nu scap bine de puşti, că mă ia 
bunică-su în şuturi! Ăsta după ce mă stropeşte cu gudron, 


tot el se supără pe mine. Du-te, domnule, să vezi cum stai 
cu Wassermann-ul! Şi dacă vrei un sfat, ia-l şi p-ăla micu”. 

— Oraşul e invadat şi dumitale îţi arde de idile. 

— Cine te-a minţit? Merg pe concret... 

Se liniştise. Iliuţă Munteanu, în schimb, spumega. 

— Conduita dumitale e pur şi simplu revoltătoare. 

— Sărutări de mâini coanei Victoriţa. 

— Când toată obştea... 

— Adio, tăticu', şi pe săptămâna trecută! 


58 


Responsabilul noului  supermagazin alerga din 


răsputeri. Abia părăsise localul muzeului şi constatase că e 
urmărit. După viteză şi călcătură - caldarâmul părea atins 
de picioare de pisică - înţelese că hingherul e unul din 
mercenarii lui Damian. Când trupul îi fu inundat într-o 
lumină  ţâşnită brusc din întuneric, în mintea 
responsabilului nu mai stărui nici un dubiu. 

O luă la goană, înnebunit de frică. Traversă Corso şi 
încercă să-şi deruteze adversarul sărind un gard scund de 
piatră. Avea certitudinea că celălalt e la un metru în urma 
lui. Continuă să alerge iepureşte, fără să privească înapoi. 
Nimici un rondou de trandafiri, nimeri cu capul într-o 
frânghie plină de rufe puse la uscat, nu se lăsă însă 
demobilizat şi, descotorosindu-se greu de un maieu, un 
ciorap şi o pereche de izmene ude, ajunse în spatele 
clădirii. Cunoştea casa, un cub de piatră galbenă, construit 
de Ionescu, proiectant la uzină. De zid era rezemat un 
butoi. 

Responsabilul avusese toată viaţa idei strălucite. Nu ezită 
deci şi sări înăuntru. Zeama de varză se revărsă ştiinţific, în 
conformitate absolută cu principiul lui Arhimede. 


59 


Încă cincizeci de centimetri şi avea să ajungă la liman. 


Vlad Şoimu, directorul bibliotecii şi preşedintele cenaclului 
literar, îşi simţea spinarea ferfeniţă, muşchii picioarelor, 
arcuri solicitate la maximum, gata să cedeze. 

Căţăratul îi luase mai mult de un ceas, procedând în felul 
următor: îşi rezemase şalele de piatra colţuroasă a puţului, 
apoi ajutându-se de mâini şi picioare îşi săltase puţin câte 
puţin trupul. 

Gâfâind, încleiat tot de verdeață vâscoasă, izbuti în sfârşit 
să-şi agaţe palmele însângerate de buza fântânii. Respiră 
adânc, dând ochi cu priveliştea familiară. Strada era 
liniştită. 

Fane, gospodarul care scăpase găleata cu vopsea în capul 
necunoscutului îmbrăcat în verde, se furişa spre casă. 
Iniţial, voise să meargă la muzeu, cu frizerul, dar fără a fi 
un bărbat cu multă imaginaţie, ghicise cam ce-l aştepta şi 
se răzgândise. 

Urlete, tevatură, zvonuri contradictorii. Dacă un Mişu 
Postolache, insul cel mai informat din târg, nu izbuteşte să-i 
explice ce se întâmplă la o adică şi de ce s-a smintit o lume, 
ce să-i mai descâlcească progştii ăilalţi?! 

I se făcuse şi foame, „să mănânc un bou, auzi? un bou!“ şi 
acesta i se părea un motiv mai mult decât justificat ca să se 
întoarcă în bătătura lui, să-şi vadă de necazurile lui. 

„Mănânc zdravăn şi p'ormă mă culc. N-au decât să se 
bată în capete şi fără nea Fane...“ 


« 


O privelişte ciudată îi tăie respiraţia. Din fântâna lui Vodă 
Grigore ieşea un cap. Sub reflectorul puternic al lunii, 
ţeasta avea un luciu metalic. Fane, stupefiat, încercă o 
revelaţie. Bandiţii ăştia ai lui Damian nu se ascundeau în 
târg cum îşi închipuiau fraierii de la muzeu, ci sub pământ. 
Îşi aminti de un film american, poate franțuzesc, în care 
gangsterii spărgeau o bancă ajungând în pivnițele ei prin 
reţeaua de canale. „Ete, dom'le! îşi zise nu fără oarecare 
admiraţie, se deteră dracului şi ai noştri! Au deprins ceva 
tehnică!“ Fane nu stătu nici o clipă la îndoială. Smulse o 
ulucă din primul gard şi se apropie pe nesimţite de fântână. 

„Las' că-ţi arăt eu!“ 

Îşi suflecă mânecile, scuipă în palme, apucă zdravăn 
uluca cu amândouă mâinile şi izbi odată în numele tatălui. 

Capul pieri instantaneu. Fane râse încântat şi înjurând 
minuţios şmecherul subteran, se lăsă pe iarbă hotărât să 
aştepte toată viaţa lângă fântână. 


În fundul fântânii, cu apa până la bărbie, Vlad Şoimu se 
întrebă năuc: 

„Ce naiba mai fu şi asta?“ 

Trase adânc aer în piept şi începu din nou să se caţere. 


60 


Oimpia Dragu înţelese că o lasă puterile. Ştergând 
zidul alunecă moale pe o bancă. Vedea chipurile celorlalţi ca 
prin ceaţă şi îşi apăsă puternic pleoapele la rădăcina 
ochilor. Ca totdeauna când era tulburată sau emoţii prea 
puternice frângeau monotonia zilelor searbăde, simţi 
nevoia covârşitoare să doarmă. Gândul însă că ar putea-o 
cuprinde somnul aici, între atâţia străini, o oripila. Se ştia 
penibilă în intimitate, dizgraţioasă până la repulsiv încă 
dinainte de a fi împlinit treizeci de ani, şi nu acceptase 
niciodată să împartă cu altcineva o cameră. La hoteluri 
plătea voluntar al doilea pat, evita staţiunile aglomerate, 
sforăia - şi pe acesta îl considera drept amănuntul cel mai 
vulgar al personalităţii ei - asuda din gros vară şi iarnă, 
lupta din tinereţe cu o colită de fermentație. 

De ruşine, o podidiră lacrimile. Se văzuse dintr-o dată aşa 
cum arăta acum. O prezenţă dezgustătoare, şleampătă, cu 
moţul pus pe bigudiuri şi ochii uleioşi din pricina 
proculinului. Prin papuci i se vedeau degetele şi călcâiele 
neîngrijite, capotul dubios n-avea nasturi şi era prins în 
două ace de siguranţă, buzunarul descusut spânzura trist 
ca o ureche de cocker. Pe cel bun, de cinci sute cincizeci de 
lei, matlasat, îl ţinea bine împăturit într-o pungă de plastic 
pentru situaţii excepţionale care n-aveau nimic de-a face cu 
vreo sărbătoare. „Doamne fereşte o boală, chemi un doctor 
sau trebuie să te internezi de azi pe mâine...“ 

— Mă duc, spuse ridicându-se anevoie. 

Iliuţă Munteanu o privi nedumerit şi profesoara preciză: 


— Mă duc acasă. 

— Ce-ţi veni? se interesă Lia Georgescu. Nu ţi-a ajuns un 
Şoc? 

— Mi-e rău. Trebuie să mă culc. 

— Fii serioasă, cucoană! interveni epigramistul. Vine ăla 
peste dumneata. 

Domnul cu papion interveni practic: 

— Trebuia înfiinţat un post de prim ajutor. Vezi, la asta nu 
m-am gândit. 

— Te poţi întinde aici, propuse Iliuţă Munteanu. 

Olimpia Dragu scutură violent din cap. 

— Hotărât, nu. 

— Mda..., făcu Lia Georgescu cercetând-o cu atenţie. 

Era singura care, fără să fie vreo subtilă, intuia rezervele 
Olimpiei. Cândva fuseseră destul de intime şi-i cunoştea 
maniile. Profesoara nu suporta să stea în furou nici măcar la 
croitoreasă - se îmbrăca de gata - şi nimeni din oraş nu-şi 
amintea s-o fi văzut vreodată altfel decât cu bluze bine 
închise la gât şi mâneci lungi. 

— E riscant... Foarte riscant, şopti diriginta, nu te 
sfătuiesc. 

Olimpia Dragu dădu din umeri. „Ei şi?“ 

Trecuseră doar trei sau patru minute de atunci? Acolo, 
pe banca lustruită avusese revelaţia. Straniu, în prima clipă 
nu esenţa adevărului dezvăluit o năucise ci violenţa 
fenomenului, neaşteptatul, acel „dintr-o dată“. Da, dintr-o 
dată, cu o luciditate şi un bun simţ care nu-i erau proprii, 
cuprinsese coordonatele reale ale unei vieţi mărunte, fără 
sens, egoistă şi avară, consumată între cataloage şi consilii 
pedagogice, unde socotindu-se dreaptă şi incoruptibilă se 
dovedea doar meschină şi intolerantă. Îşi revăzu vacanţele 
lipsite de bucurii - era singura din cancelarie fericită când 
se reluau cursurile - duminicile triste, neînsufleţite nici 
măcar de trilul unui apel telefonic, casa pustie, unde 
poştaşul nu suna niciodată. Ultima scrisoare o primise în 
'55. Un fost elev, care pe patru pagini aşternute strâns îi 


comunica opiniile lui despre un dascăl cu certă vocaţie de 
gâde. „Crudă, tiranică, lipsită de orice trăsătură umană". 

Simţindu-şi picioarele moi, îl căută din ochi pe Vespasian 
Duma. 

— Tu nu vii? 

Stăteau aproape, îi despărţea o singură casă. Albinosul îşi 
scutură atât de prompt mâinile şi capul, încât Lia 
Georgescu, în ciuda încordării, nu-şi putu stăpâni un surâs. 

— Nu înţeleg să-mi asum riscuri inutile. Ăia sunt înarmaţi 
şi puşi pe masacru. Eu n-am nici măcar o praştie. lar la tine 
e vorba de un moft. Îţi eliberăm o bancă, poţi să te culci 
foarte bine aici. 

Olimpia îşi plecă obosită privirea. Se îndreptă spre ieşire 
fără să mai audă ultimele cuvinte ale lui Duma. 

Domnul cu papion ţâşni în picioare, netezindu-şi reverele 
hainei. 

— Vă însoțesc eu, stimată doamnă. Vă aflaţi într-o 
ţinută... ăăă specială. Ştiţi, neglige-ul e de natură să 
învioreze unele naturi mai primitive. 

Ipoteza unei Olimpia Dragu asediată de apetituri virile 
stârni zâmbete ucigătoare. Profesoara le remarcă, dar 
acum nu-i mai păsa de nimic. 

Epigramistul interveni: 

— Vezi-ţi, nene, de treabă. [i s-a făcut de un spielhosen 
de brad? 

— E ciudat, declară bătrânul, dar constat că foarte multe 
din cuvintele pe care le folosesc tinerii de azi eu nu le 
înţeleg. În fine, la revedere domnilor, şi pe curând. Sper să 
vă aduc veşti interesante. 

— Bravo lui! comentă Iliuţă Munteanu. Are curaj. 

Epigramistul dădu din umeri. 

— La vârsta lui, ai să te crezi şi dumneata Garibaldi sau 
Jeanne D'Arc. 

Illiuţă oftă: „Ce meschini sunt oamenii!“ 


— Rezemaţi-vă de braţul meu, doamnă. 


Olimpia surâse ostenit, aproape recunoscătoare. Nu se 
simţea sigură pe picioare, avea impresia că în următoarea 
clipă se va prăbuşi. Contactul cu haina bătrânului îi trezi alt 
gând dureros. Se afla prima oară la braţul unui bărbat. 
Părea absurd, de neconceput, dar în cincizeci şi patru de 
ani, nimeni nu se oferise vreodată s-o ajute - simplă 
gentileţe camaraderească - nimeni nu încercase dorinţa 
într-o noapte viscolită de ianuarie ori seri îmbujorate de mai 
s-o simtă alături. Un suspin i se smulse de pe buze şi 
bătrânul o bătu încetişor pe mână. 

— Nu trebuie să vă fie teamă. 

Profesoara făcea eforturi să se stăpânească. Glasul îi 
răsună totuşi tremurat: 

— Vă mulţumesc... Sunteţi nespus de amabil. 

— Avem cu toţii îndatoriri obşteşti, nu-i aşa... Aerul este 
într-adevăr minunat... Ar trebui să mă plimb mai mult în 
cursul nopţii... În realitate, moştenim o sumedenie de 
superstiții... De ce adică să nu-ţi faci promenada la miezul 
nopţii sau chiar mai târziu, dacă asta îţi spune ceva? 

— Poate că aveţi dreptate. 

Orbecăiau nesiguri pe strada întunecată. Undeva în 
apropiere cânta un cocoş. 

— Scuzaţi-mă, rosti domnul cu papion. N-am reţinut 
adresa dumneavoastră. 

„Nici nu i-am spus-o“, reflectă mecanic Olimpia Dragu. 

— Ajungem imediat. Prima stradă după colţ. 

Bătrânul, în dispoziţie filosofică probabil, continuă să 
mediteze: 

— Din păcate, ne cunoaştem foarte puţin unii pe alţii. Nu 
ştiu dacă faptul se datorează unei interiorizări excesive sau 
altor cauze. Bunicul meu îşi cunoştea toţi vecinii pe o rază 
de cincizeci de kilometri, iar unchiul mare, generalul, 
numele tuturor subordonaţilor, până la ultimul oştean. Eu, 
şi chicoti amuzat de descoperire, nu ştiu nici măcar cum îl 
cheamă pe vecinul meu de apartament, deşi locuim de cinci 
ani împreună. Mă refer la numele cel mic, evident, deşi nici 


în legătură cu celălalt nu sunt prea sigur. Coroiu? Cioroiu? 
Sper să nu fi băgat de seamă şi să se fi simţit afectat. Am 
oroare să fiu dezagreabil, ştiţi... Consider politeţea drept un 
factor indispensabil al vieţii sociale. Oh, am şi ajuns. Regret, 
compania dumneavoastră este atât de reconfortantă... 

— Vă mulţumesc, şopti Olimpia Dragu. 

— Pentru nimic, duduiţă, pentru nimic... Ca să mă întorc 
în centru, trebuie să fac la stânga, nu-i aşa? 

— La dreapta. 

— A, da... Perfect... Sărut mâinile. Deci la dreapta! 

Îşi scoase pălăria şi se îndepărtă pe picioare lungi, 
uscate, puţin nesigure. Olimpia Dragu îl urmări cu privirea. 
În capătul străzii, domnul cu papion ezită câteva clipe, apoi 
o luă la stânga. 


Zvon de glasuri opri inima profesoarei. Se agăţă de 
ulucile gardului, lipind umbra unui stejar. 

Doi necunoscuţi trecură aproape în goană prin faţa ei, 
fără s-o observe. 

— Hudubaia trebuie să sară în aer la fix! Vezi cum o 
suceşti. E chestie de secunde. 

— Sunt mulţi elevi înăuntru? 

— Vreo optzeci... Fii atent, după aia... 

Restul cuvintelor se topi în întuneric. Olimpia Dragu, 
îngrozită, îşi duse mâinile la gât. 

„Au dinamitat liceul!“ 


61 


Responsabilul supermagazinului oscila între două 


hotărâri: să scoată capul din butoi pentru a putea respira, 
înfruntând riscul unui glonţ sau mai autohton, al 
„descăpăţânării“, (banditul îl căuta printre poloboace) sau 
să moară într-un mod mai puţin obişnuit: înecat în zeamă 
de varză. 

Paşii individului se auzeau distinct în apropiere. Respiră 
adânc şi se scufundă. 

Responsabilul era cunoscut pentru ideile lui absolut 
geniale, care-l străfulgerau totdeauna când intra la apă. Şi 
de astă dată soluţia ţâşni limpede. Pipăi vrana butoiului şi, 
după câteva încercări disperate, reuşi să împingă cepul. 


62 


Mircică Panait, cel mai puţin chipeş bărbat din P - în 
comparaţie cu el, localnicii îi considerau pe Postolache şi pe 
Romeo Popescu adevăraţi artişti de cinema - se întorcea cu 
sufertaşul gol de la mătuşa lui, o doamnă în vârstă, care de 
câţiva ani nutrea un interes modest pentru tot ce se 
petrecea în jurul ei. Conversa mai ales cu persoane de mult 
dispărute, având avantajul de a nu fi contrazisă niciodată. 
În două cuvinte, ducea o viaţă liniştită, plină de demnitate, 
închinată meditaţiei asupra trecutului, curat ca lacrima 
după cei douăzeci şi cinci de ani petrecuţi prin diferite 
penitenciare pentru atac la drumul mare. Cunoştinţele ei 
presupuneau că ar fi ajuns la concluzii importante, dar din 
discreţie nu le împărtăşea nimănui. Nu însă despre ea este 
vorba. 

În legătură cu Mircică Panait, doctorul Morogan, care 
avea o vocaţie certă de a prospecta cu tot dinadinsul răul în 
cugetele semenilor săi şi talentul special de a-l descoperi, 
obişnuia să afirme: 

— E mai mult caraghios decât urât. Când îl vezi, începi să 
râzi. Ile simţi prost, pentru că bietul Mircică ştie de ce râzi, 
dar asta te determină, oricât de puţin pervers ai fi, să râzi şi 
mai al naibii. Are cam un metru jumătate şi un nas pentru 
un bărbat de trei ori mai înalt. Partea neplăcută este că 
nasul ăsta se vede de pretutindeni. Cum să mă exprim ca să 
înţelegeţi? 

— Obişnuit, dragă, uneori mi se întâmplă să mai pricep 
câte ceva, replicase Drojdioară. 


— 'Te făleşti... 

— Dacă ipoteza îţi aduce vreo uşurare, n-am nimic 
împotrivă. Oricum chestia nu-i esenţială. Bagă textul mai 
departe, flăcău! 

— Din orice parte l-ai privi, continua medicul vag ameţit, 
chiar şi din spate, îi vezi castravetele ăla afurisit. Deştepţii 
din oraş pretind că poţi agăța pe el comod cinci umbrele. În 
fine, nu ştiu cine naiba l-a minţit că i-ar sta bine cu mustață. 
Numai că nenorocitul nu s-a mulţumit cu orice mustață, a 
vrut una fâlfâindă. Acum, când te uiţi la el, ai impresia că 
nasul ăla e gata să zboare. Restul nu mai contează, sunt 
amănunte pe care le-ai putea trece cu vederea dacă nu eşti 
prea pretenţios. Urechi pleoştite, pantofi numărul 44 şi 
mâini puţintel cam lungi. Poate ridica ceva de jos fără să se 
aplece. 

— Sexy gagiul! se hlizise veterinarul. Ce dracu' nu pricep 
e cum de nu l-am întâlnit niciodată. 

— Nu bate cârciumile. 

— Deci, un pauvre ipochimen, neinteresant. 

— Depinde din ce punct de vedere priveşti problema. 
Bărbatul e un înger, aş putea să vorbesc o săptămână 
despre sufletul lui. Singura chestiune care contează la 
urma urmei cu adevărat. 

— Dacă zici mata, coane... 

— Aşa este. 

— Mă scuzi, doctore, dar tare mi-e teamă că te înşeli. 
Floarea de cartof - dacă o încurc te rog să mă corectezi, 
botanica nu-i partea mea cea mai tare - floarea de cartof, 
ziceam, dă un fruct bogat în vitamine şi altele 
asemănătoare. Şi totuşi, ne dăm în vânt după lalele, punem 
în glastră crizanteme, suntem fericiţi când înfloresc bujorii. 
Unde-i logica? Având de ales între diriginta poştei, harnică, 
excelentă gospodină, dar cu aspect de tambur major şi 
Mioara Popescu, pe care n-o interesează nimic şi nu-ţi 
deosebeşte aspiratorul de un turboreactor, în schimb arată 


aşa cum arată, câţi bărbaţi din târgul ăsta ar alege-o pe Lia 
Georgescu pentru calităţile ei? 

— "Ţi se pare normal? 

Drojdioară îşi turnase un pahar plin. 

— 'Tăticu”, nu eu am făcut lumea, toată şmecheria e s-o iei 
aşa cum se prezintă, poză neretuşată. Fiindcă tot suntem la 
pilde... Cunogşti fiinţă mai pură, mai al dracului de virtuoasă, 
mai harnică şi mai intransigentă decât Olimpia Dragu? Eşti 
liber, neînsurat, văd că apreciezi calităţile „fundamentale“. 
De ce n-o ceri în căsătorie? Sunt gata să aranjez trampa, n- 
ai decât să spui un singur cuvânt, fac rost de vin şi până la 
ea o ţin într-o goană. 

Morogan începuse să râdă, grăbindu-se să bată în lemn. 

— Poate că ai dreptate. 

— Sută în sută, mon cher. Trăscăul îmi face creierii agili. 
Şi pe chestia că ţi-am suflat secretul, mai dă o baterie... Pe 
urmă discutăm cât vrei matale despre amicul Mircică. 

— Domnule, individul e monumental. Se duce în fiecare 
seară la mătuşă-sa - îl întâlnesc când mă întorc de la 
contravizită - îi cară de mâncare, îi deretică prin odaie, ba îi 
face şi conversaţie un ceas, două, deşi arde de nerâbdare să 
ajungă cât mai repede acasă. 

— Vreo şoricuţă nostimă? 

— Aşi! E un colecţionar pasionat. 

— Timbre? 

— Dopuri. 

Drojdioară se holbase, crezând că n-a înţeles bine. 

— Dopuri?! 

— Da, domnule, dopuri! De ce n-ar colecţiona omul ce-i 
face plăcere? [i se par mai inspirați ăia cu fluturii sau 
cutiile de chibrituri? M-a invitat odată la el. Are o colecţie 
de toată frumuseţea. Cepuri de butoi, dopuri de şampanie, 
dopuri din pluta cea mai fină, dopuri de plastic, cu striaţii 
pe orizontală, vertical sau oblic, dopuri lapone şi chinezeşti, 
dopuri de ploscă şi bidon, ce mai, mii de dopuri! Te şi miri 
de unde naiba le culege. 


— E limpede... Încep să cred din ce în ce mai serios că 
sunt singurul bărbat normal din urbe. 


Mircică Panait, contabil principal la uzina de avioane, 
intrase în concediu. Îşi petrecuse în mod agreabil dimineaţa 
inventariindu-şi colecţia şi către prânz se dusese la mătuşă- 
sa. Nu discutase cu nimeni, aşa că habar n-avea ce se 
întâmplă în oraş. Bătrâna nu se simţea bine; în consecinţă, 
Mircică zăbovise urnindu-se spre casă după ce se lăsase 
întunericul. E foarte probabil ca la ora aceea, zece, poate 
unsprezece seara, contabilul să fi fost un bărbat fericit. 
Primise din Sighetul Marmaţiei, de la un confrate la fel de 
pătimaş, un lot nou de dopuri şi ardea de nerăbdare să le 
sorteze. Fredona în gând „Ile-aştept diseară-n Cişmigiu“, 
când deodată scăpă sufertaşul şi rămase încremenit. Un 
tânăr zvelt, cu o puşcă în mână, ştergea zidul locuinţei 
profesorului Munteanu. Sări elastic gărduleţul de piatră 
încopciat în fier forjat şi dispăru înghiţit de întunericul 
grădinii. 

Mircică Panait reacţionă spontan şi absolut identic cu 
ceilalţi locuitori din P care avuseseră şansa unor astfel de 
întâlniri: o luă la fugă cu părul făcut măciucă. 

După socotelile lui, gonise cam zece minute, fără să 
îndrăznească să se uite în urmă. Când simţi că nu mai are 
suflu, năvăli în curtea lui Tănase, magazioner la cantina 
liceului, şi se ascunse după coteţul de găini. 


Tănase stătea la pândă. În mai puţin de două săptămâni îi 
dispăruseră un cocoş, patru puici pestriţe şi o rață. 
Investigaţiile civilizate printre vecini, care se soldaseră cu 
patru coaste rupte şi trei perechi de ochi învineţiţi, nu-l 
duseseră la nici un rezultat şi ajunsese la concluzia că hoţul 
trebuie prins în flagrant delict. Voia de fapt să-i spună 
câteva cuvinte, bine simţite, iar după opinia multora, omul 
n-avea pretenţii nesăbuite. 


Ciuli urechea. Cineva sărise în curtea lui. Nici măcar nu 
se ferea. 

— Uite al dracului! bombăni. Intră aici ca în târla lui 
taică-său! 

Îl aşteptă să se apropie de poiată. 


Dintr-o dată, Panait se simţi înşfăcat de ceafă şi înainte de 
a avea timp să spună frumos bună seara, încasă doi pumni 
îndesaţi în cap. Aceasta, după cum avu prilejul să constate 
imediat, fusese doar o introducere amabilă. Primi atenţii la 
fel de duioase în burtă, plex, ficat şi rinichi. Cel mai greu 
însă pricepea Mircică interesul pătimaş al duşmanului 
pentru urechea lui. Ţinea cu tot dinadinsul să i-o smulgă şi, 
judecând după intensitatea eforturilor, magazionerul părea 
a fi o făptură încăpăţânată. 

Când scăpă cu chiu cu vai din mâinile namilei, Mircică nu 
se simţea mai lămurit ca la început. 

— De-o mai da ăsta iama în găinile noastre, să-mi spui 
cuţu! 

Tănase îşi freca braţele satisfăcut. 

Nevastă-sa şterse farfuria şi o băgă în raft. Nu era o 
femeie din cale afară de curioasă. Deşi auzise zgomot în 
curte, nici măcar nu se apropiase de fereastră. Întrebă într- 
o doară: 

— L-ai recunoscut? Cine era? 

— Alain Delon. Ăla frumosu' de la contabilitate. Ai fi zis? 

— Nu. 

— S-o umfle pe moţată, auzi? S-o umfle pe moţată! 

— De... 

— Uite, uite aşa se uita la ea! Fă, tu n-auzişi ce zisei? 

— Am auzit. 

— Dar n-a mai apucat tâlharul. 

— Dacă n-a apucat e bine. 

— Mama lui de pezevenghi! Acu” îl săturai. Când i-o mai 
arde de friptură pe gratis să-mi spui... 

— Ştiu, îl întrerupse nevastă-sa căscând, cuţu! 


63 


Romică Popescu reflectase prea multă vreme la clipa 


când se va încredința în sfârşit de infidelitatea Mioarei 
pentru ca să nu ştie cum trebuie să procedeze. După ce-l 
abandonă pe Cătălin, începu să alerge. Ajuns însă în 
apropierea casei îşi domoli paşii, încercând să calce fără 
zgomot. Privi ferestrele întunecate, cu inima străpunsă de 
un sfredel. Apasă uşor clanţa. După cum se aşteptase, uşa 
era închisă. 

Romică se strecură în hambar. Pregătise de mult o scară. 
O scoase cu uşurinţă şi fără cel mai mic zgomot, o rezemă 
de zid şi urcă treptele agil ca o pisică, spre admiraţia lui 
Cătălin care-i urmărea exhibiţiile cu o curiozitate pur 
tehnică. 

Păşind atent pe olane, Popescu ajunse la ferestruica 
podului lăsată totdeauna deschisă în vederea aceluiaşi scop: 
înlăturarea obstacolelor din drumul spre descoperirea 
adevărului material. Etapele itinerarului corespundeau 
matematic cu ceea ce preconizase de ani de zile. Îşi trecu 
picioarele peste pervaz şi dispăru înăuntru. 


64 


Nu încăpea nici o îndoială. În faţa ei, la mai puţin de doi 
metri, în cămară, se afla un bărbat necunoscut. 

Victoriţa Munteanu îşi astupă gura cu palma, oprindu-şi 
ţipătul. Banditul stătea întors şi, după toate semnele, habar 
n-avea de prezenţa bătrânei. 

Se auzea doar un gâlgâit constant, greu de identificat. 
Omul părea că ţine capul pe spate în timp ce braţul 
puternic, îndoit din cot se ridica încet. Se răsuci uşor şi 
Victoriţa avu posibilitatea să constate stupefiată că individul 
consumase toată sticla de şliboviţă păstrată pentru gripele 
lui Iliuţă. 


65 


M.ircică Panait nu era ceea ce se numeşte în mod 


cotidian un tip slab de înger. Există martori demni de toată 
încrederea care l-au văzut descurcându-se bărbăteşte în 
situaţii grele. De pildă, atunci când s-a trezit cu un şoricel în 
cadă. Oricare în locul lui se urca pe masă, telefona la 
pompieri, sau găsea un truc asemănător. În definitiv, totul e 
în funcţie de fantezie. Mircică, mai original, astupase baia 
cu o scândură şi nu mai dăduse pe-acasă până când vecinii 
nu-l încredinţaseră că lighioana capitulase. 

Incidentul cu Tănase însă, îl descumpănise în asemenea 
măsură încât îi era imposibil să-şi reamintească itinerarul 
parcurs. Ştia doar că sărise trei garduri, lăsând o mânecă 
într-un boschet de mărăcini şi că pierduse cu acelaşi prilej 
toţi nasturii. Acum, îşi ţinea pantalonii cu amândouă mâinile 
încercând să ghicească a cui era curtea în care nimerise. 
Un câine dezvoltat şi posac din fire îl lămuri. Se afla printre 
acareturile lui Vlad Şoimu, preşedintele cenaclului literar. 
Saltul dulăului îi stimulă apetitul pentru sport. O rupse la 
fugă sărind cu capul înainte peste zidul curţii. 

Abia dincolo, în vreme ce încerca să-şi pună gâtul într-o 
poziţie cât mai normală, înţelese că bilanţul se prezenta 
dezastruos. Pantalonii lui de duminică rămăseseră între 
dinţii câinelui. 


66 


Ma: târziu, când Atena Dumitrescu găsi vremea să se 


gândească în linişte la întâmplările prin care trecuse, trebui 
să admită că noaptea aceea cumplită, cu suita ei de şocuri, 
îi prinsese bine. 

— Un adevărat test, draga mea, îi mărturisea ulterior Liei 
Georgescu, la care n-aş fi îndrăznit niciodată să mă supun. 
Pot să te asigur de un lucru. De-atunci, mă simt mult mai 
bine şi sunt dispusă să privesc viaţa dintr-un punct de 
vedere optimist. În realitate, dacă aş fi fost atât de bolnavă 
pe cât susțineau medicii, nu aş fi supravieţuit atâtor 
încercări. M-am convins că inima mea e neaşteptat de fidelă 
şi dacă se va întâmpla vreodată să mor, cu siguranţă pricina 
va fi alta. 

Când se hotărâse cu moartea în suflet să-şi arate palma 
ghicitoarei, închisese ochii de frică. Aprilia tocmai se 
aplecase sub masă după pieptănaşul care-i alunecase din 
păr. Trecuseră clipe lungi şi Atena Dumitrescu nu înţelegea 
ce se petrece. Simţea doar degetele reci ca gheaţa ale 
celeilalte. 

În odaie se aşternuse o linişte aţâţătoare. Îşi crăpă încet 
pleoapele şi înlemni. Aprilia privea cu ochii căscaţi de 
groază o mână de bărbat, cu transparenţe sidefii, 
strecurată prin fereastra deschisă. Stătea nemişcată, 
acoperind palma Atenei Dumitrescu. Aveai impresia că 
străinul aşteaptă cu mult interes prevestirile cărturăresei. 

Bătrâna îşi smulse degetele cu un urlet, apoi nu mai ştiu 
Nimic. 


67 


Îarie Ionescu, proprietarul butoiului de varză, se 


întoarse cu lădiţa de scule. Dibui capacul, îl potrivi, înjură 
becul ars de sub acoperiş şi fixă cercul. 


Ghemuit printre verze, responsabilul noului 
supermagazin icnea la fiecare lovitură. Nu înţelegea deloc 
intenţiile lui Damian. Damian sau unul din coechiperi... Îi 
trecu deodată prin minte că fusese sechestrat în scopuri 
machiavelice. Aveau nevoie de un ostatec. Cu o luciditate 
neaşteptată care-i amplifica coşmarul, reflectă că nu există 
un singur ins în P dispus să dea măcar o sută de lei pentru 
eliberarea lui. lar preţul era desigur fantastic. 

„De ce dracu o fi căzut măgăreaţa tocmai pe mine?“ 
Loviturile încetară. Responsabilul aştepta cu gura plină de 
varză, fără să sufle. De undeva însă, din străfunduri, 
răzbătea flăcăruie timidă, un sentiment de mândrie 
legitimă. Pesemne că el, responsabilul supermagazinului de 
pe Corso, era un personaj mai important decât îşi 
închipuise... 


68 


| taiza652o amuzant - nu-s nici zece minute - cu 


Drojdioară. M-am înţeles cu Dobrescu să patrulăm separat. 
El în partea de nord a oraşului, de la fostul sanatoriu al 
profesorului Miclescu până la liceu; şeful de post îşi face 
runda în perimetrul sudic cu punct terminus - motelul, eu 
supraveghez centrul. 

Veterinarul se iveşte pe neaşteptate. Merge prin mijlocul 
străzii, titubează - cum spun franţujii - are pălăria dată pe 
ceafă şi în general, după dezinvoltură şi fluieratul plin de 
avânt, se simte formidabil, nu s-ar schimba nici cu 
împăratul Japoniei. 

Mărturisesc cu toată sinceritatea, smintitul ăsta de 
Drojdioară mă distrează. 

— De ce naiba îi simpatizăm pe cei mai păcătoşi? mă 
întreba deunăzi acelaşi coleg - un om foarte cumsecade de 
altfel - care nu e de acord cu stilul meu de anchetă. 

Fac o paranteză. Apreciez din suflet virtutea, 
principialitatea, oamenii intransigenţi. La rândul meu însă 
mă întreb, de ce? De ce oamenii ăştia încetează practic de a 
fi oameni? Devin intoleranţi, fără umor, îşi fac parcă o 
plăcere din a fi dezagreabili, de a strica viaţa celorlalţi. Ah, 
nu! Relaţiile mele cu Dobrescu se înscriu pe cu totul alte 
coordonate. Sunt dascăl, e învățăcel, nu-i pedagogic să-mi 
manifest în chip necenzurat entuziasmul sau indulgenţa, 
sunt obligată nu arareori să-mi camuflez zâmbetul. Cred că 
totul e în funcţie de doză. Şi încă ceva! N-ai decât să fii 
intransigent cu tine însuţi, să te supui celor mai severe 


canoane morale, trebuie să te arăţi însă considerabil mai 
îngăduitor faţă de păcatele celor din jur. Şi mai ales, să nu 
uiţi să râzi. Să nu mă întrebe nimeni dacă am întâlnit 
vreodată asemenea oameni formidabili... 

Mă întorc la Drojdioară. Dezaprob categoric modul lui de 
viaţă. E un beţivan afurisit, vorba Olimpiei Dragu, o pildă 
negativă pentru obşte, dar ştiu că nu-i ticălos. În ultimă 
analiză, îl priveşte ce face cu ficatul lui, esenţial mi se pare 
că n-ar fi capabil de cea mai mică răutate. Cu ce mă 
dezmiardă că X e abstinent, face gimnastică jumătate de 
ceas în fiecare dimineaţă, duce o „viaţă raţională“, se culcă 
imediat după telejurnal şi îşi achită primul întreţinerea la 
bloc, dacă ştiu că n-ar împrumuta - împrumuta, nu dărui - 
zece lei unui vecin aflat la ananghie? 

— L-ai da de exemplu copiilor tăi? 

Amicul mă pândea - discutam despre un caz asemănător, 
departe însă de performanţele veterinarului - încredinţat 
că m-a vârât în încurcătură. Nu sunt o femeie din cale afară 
de sinceră, dar când mă simt strânsă cu uşa, prefer 
adevărul unei minciuni inabile. 

— Nu. 

— Ai văzut? 

Am recurs la o replică ieftină, numai ca să nu tac. 

— Pentru că nu am copii. 

Amicul s-a strâmbat dispreţuitor: 

— Astea-s răspunsuri prefabricate. Hai s-o lăsăm baltă! 
Suntem amândoi prea bătrâni ca să ne mai păcălim unul pe 
altul. 

De obicei aluziile la vârstă mă crispează. E ciudat, nu? 
Eu, Minerva lutovan, celibatară convinsă, care nu mi-am 
cumpărat în viaţa mea o cutie de pudră, habar n-am dacă se 
poartă tocuri cui sau opinci, ruj alb ori indigo şi mă uit în 
oglindă o dată la un trimestru, nu-mi place să spun câţi ani 
am. Nu trebuie să fii cititor în stele ca să ghiceşti de ce. 
După ce grecii - grecii cei vechi, bineînţeles - au tras 
obloanele şi au stins firma acum două mii de ani, bătrâneţea 


a ajuns să fie considerată o maladie ruşinoasă. E mai mult 
decât o mentalitate, o filosofie. Dovadă că nu mă înşel, 
dinaintea celor care fredonează refrenele senectuţii nu se 
mai foloseşte adjectivul „bătrân“, ci îndulcitul „vârstnic“. 

Spuneam că orice referinţe la vârstă mă indispun. Dacă 
mă prefac că nu le bag în seamă, alunecând nepăsătoare şi 
rece, este ca să nu dau satisfacţie. Nu uit însă niciodată să 
păstrez o săgeată în tolba mea, pe care o voi slobozi din arc 
la momentul potrivit. 

— Câţi ani ai? Treizeci şi şapte? Treizeci şi opt? 

Întrebarea m-a muiat numaidecât. Dacă amicul socoteşte 
o femeie de treizeci şi şapte de ani bătrână, îl priveşte. 
Faptul însă că mă crede cu aproape cinci ani mai tânără 
rămâne un compliment şi i-am zâmbit aşa cum îmi închipui 
eu că-mi stă bine. 

Bizar, când îi surâd la fel lui Dobrescu, o ia la goană. Nu-i 
elucidant. Băiatul a avut reacţii originale de când îl cunosc. 
Nu mi se pare de pildă normal să nu guşti savoarea plină de 
miez a unei integrale... Da, ăsta-i Dobrescu. Dar, vorba 
aceluiaşi amic pe care am ajuns să-l citez ca pe clasici, 
cândva o să-i simt lipsa. 


Surprind următoarea discuţie între Drojdioară şi Fane, 
un individ cumsecade care lucrează la cooperativa de 
încălţăminte. Când am trecut prin faţa casei lui, acum o oră, 
am constatat, că tocmai zugrăvea faţada. Mă trag la umbra 
unui castan şi ascult cu amândouă urechile. Reproduc 
textual: 

— Ce faci, domnule? se interesează Drojdioară. 

Fane duce degetul la buze. 

— St! Păzesc fântâna. 

— Ai auzit tu de vreunul care vrea s-o fure? 

— Mai încet. Pe aici ies nasoii ăia de-au speriat lumea. 
Cum îi văd, pac! la bilă. 

Ochii veterinarului se dezvoltă, caută pârtie. 

— Încă unul scăpat de la Mărcuţa. 


— Aşi! N-am fost pe-acolo. Sunt cinci ani de când am 
rupt-o cu familia. Nu-i mai vizitez. 

— Ai toate şansele să ajungeţi vecini. Dacă nu cumva... Îşi 
apropie nasul de gura omului. la suflă! 

— Pentru ce? 

— Suflă, mă, nea Fane! 'Mneata ai apucat calea 
înţelepciunii. 

— Care-i aia? 

— Las” c-o ştii! Duce drept în prispa lui Hristache. Ia zi, 
ce troscăişi? Vodcă? Şliboviţă? 

— Neam de neamul meu n-a pus picătură pe limbă, don' 
Caracaş. 

— Şi uite unde au ajuns! Ridică exasperat din umeri. 
Atunci ce-ai cu fântâna, omul lui Dumnezeu? 

— Nu pot să vă explic că m-aude, şopteşte Fane. 

— Extraordinar! se miră veterinarul. Eu beau şi ăştia se- 
mbată. Unde zici că s-au ascuns? 

— La fund. E unul al dracului de tot. Îl miruiesc zdravăn 
şi după juma” de ceas, vine înapoi. Eu cred că-i place. 

— Ce-i place, creştine? 

— Să-l pocnesc în scăfârlie. Dacă vreţi să vedeţi, mai 
aşteptaţi. În zece-cinşpe minute apare. 

— Aha! Şi de câte ori l-ai binecuvântat? 

— De patru ori. De-aia zic că-i al dracului. 

Caracaş se reazemă de un stâlp. Vorbeşte singur, fără să 
ţină seama de Fane. 

— Se întâmplă ceva cu mine. Nu pot să cred că toţi sunt 
dilii şi doar eu întreg. Întâi, îl văd pe ăla verde şi după o 
clipă alb! Acuma îl găsesc pe unul care face de santinelă la 
o fântână. Dar l-am văzut cu adevărat? Ălălalt verde-alb 
există? Nu am năluciri? Beau prea mult, conchide şi se 
îndepărtează fără să-şi ia rămas bun. 

Strict autentic. 


Veterinarul se frecă la ochi. Un bărbat alb complet, 
desăvârşit alb, parcă scăldat în var, se ivise pe neaşteptate 


în mijlociii drumului. Inima lui Drojdioară începu să bată. 
Viaţa era iar frumoasă. O mulţumire fără seamăn îi scălda 
întreaga făptură. Îşi căută echilibrul proptindu-se zdravăn 
pe picioare şi se precipită spre individ. Strada moţăia pustie 
şi Drojdioară întoarse capul să vadă dacă nu exista vreun 
martor. Când se uită din nou la necunoscut, zâmbetul îi 
încremeni. Îşi ciupi violent braţul, simțind că pământul îi 
fuge de sub picioare. În mai puţin de cinci secunde, 
individul alb devenise negru. 


— Unde-i cuvertura? 

— Care cuvertură? 

— Nu mă agasa. Aia neagră de pluş. Am pus-o pe balcon 
şi n-o mai văd. 

— Probabil că a luat-o vântul. 

— Cobor în stradă s-o caut. 


69 


Vecinii veterinarului pândeau ca de obicei în spatele 


perdelei.  Drojdioară cunoştea interesul constant al 
bătrânilor pentru cele şapte cărări ale sale când se întorcea 
acasă. Un interes mişcător care trăda grija unor suflete 
generoase pentru soarta aproapelui. De aceea, îi considera 
cu multă simpatie ca pe unii ce vegheau la fericirea lui. 

Le bătu politicos în geam arborând un zâmbet care te 
putea face să crezi că vine crăciunul. Fereastra se deschise 
cu precauţie şi două capete clasice de pensionari (vată în 
urechi, permanentă expresie de neîncredere şi ceva foarte 
aproape de panică în priviri atunci când sunt brusc 
interpelaţi) îl cercetară cu atenţie. 

— Bună seara, spuse Drojdioară articulând perfect 
cuvintele. lertaţi-mă că v-am deranjat, dar trebuie să verific 
un lucru. 

— Dacă trebuie, desigur. 

Vorbise bătrâna. Veterinarul arătă spre scufia de lână 
verde de pe capul soţului. 

— Ce culoare are chestia asta? 

— Poftim?! 

— E foarte important pentru mine să ştiu ce culoare are 
tichia dumnealui. 

— Roşie. 

— Fetrul ăsta verde e roşu?! 

— Roşu, repetă femeia. Nu vă simţiţi bine, domnule 
Caracaş? 

— Ba da, mulţumesc... Bună seara. 


Plecă perplex. 

„E limpede, văd culorile pe dos.“ 

Drojdioară n-avea să afle niciodată că bătrâna era 
daltonistă. 


70 


Pe la unsprezece, domnul cu papion şi baston de 


bambus anunţă aferat că probleme importante, care nu 
suferă amânare, îl obligă să părăsească muzeul. Se va 
întoarce însă negreşit peste jumătate de ceas. 

De fapt, îşi amintise pe neaşteptate că uitase să-şi ia 
pastila de antinevralgic. Ca toţi bătrânii, ţinea la obiceiurile 
fixe. Disciplina severă le dă satisfacţii subtile. Printr-o logică 
destul de liniară, rămâne la latitudinea individului să-şi 
păstreze sănătatea şi deci să-şi prelungească viaţa. De aici, 
automulţumirea care ţâşneşte din astfel de fraze: „în 
fiecare primăvară, de 1 aprilie, încep injecţiile cu iod“, sau 
„orice s-ar întâmpla, marţi şi vineri nu mănânc carne. Las 
stomacul să se odihnească. Dimineaţa, imediat ce mă 
trezesc, beau un pahar cu apă, seara, înainte de culcare, un 
ceai de anghinar etc...“ 

Întrebat cum se simte, bătrânul cu papion răspundea 
stereotip: „Excelent, dragă domnule, sau dragă doamnă 
cutare. Înghit în fiecare zi un antinevralgic şi aceasta îmi 
păstrează sănătatea. Poftiţi? Da, e descoperirea unor 
eminenţi medici australieni. Se ştie pozitiv că au luat-o 
înaintea americanilor...  Scuzaţi-mă, unde aţi găsit 
măsline?“ 

Iliuţă Munteanu încercă să-l oprească. 

— E periculos să vă aventuraţi pe stradă. Gândiţi-vă că 
până acum au dispărut patru persoane. Din cei care au 
plecat, nu s-a mai întors niciunul. Până şi autorităţile ne-au 
sfătuit să nu părăsim clădirea. 


Bătrânul uitase că el însuşi semnalase dispariţia lui Mişu 
Postolache. Întrebă picat din lună: 

— Dispăruţi?! Ce vorbeşti! Cine a dispărut? 

Profesorul îi enumeră: Romică, frizerul, Vlad $Şoimu, 
responsabilul noului supermagazin. Domnul cu papion îi 
cunoştea însă destul de superficial şi nu se simţi prea 
impresionat. De altfel, îi plăcuse toată viaţa să facă numai 
ce avea chef. Declară cu emfază: 

— Mă oblig să cercetez ce s-a întâmplat cu aceste 
persoane. Dacă voi cădea în mâinile inamicului, presupun 
că vor fi atât de gentilomi încât să ţină seama de poziţia şi 
numele meu. Nu ştiu dacă eşti informat, domnule, dar 
familia noastră a intrat în istorie. Bunicul, cuconu Iordache 
Cucu, a asistat în 1899 la inaugurarea gării din Râmnicu 
Vâlcea. 

Îşi ridică bărbia privindu-l nimicitor: „lată ce fel de 
oameni suntem noi!“ 

„Sorcova, vesela!“ conchise lliuţă Munteanu. Insistă 
totuşi: 

— Credeţi-mă, cel mai cuminte lucru e să rămâneţi aici, 
împreună cu noi. 

Bătrânul afişă un zâmbet plin de superioritate. Îl ciocăni 
uşor cu bastonul pe umăr. 

— Tinere... 

Iliuţă, care mai era în stare să-şi aducă aminte că-i bunic, 
şi că în februarie împlinise cincizeci şi nouă de ani, clătină 
capul lămurit. 

— “Tinere... Hm, nu s-a inventat încă nimic care să mă 
determine să renunţ, când îmi pun din întâmplare ceva în 
minte. Am o singură temere, ca nu cumva să confund 
duşmanii cu prietenii. Am reţinut însă că invadatorii poartă 
uniforme albe şi sper să mă descurc. 

— V-o doresc din suflet. 

— N-aş vrea să credeţi că vă părăsesc în voia valurilor. 

— Nici o grijă, spuse agasată diriginta. 


— Un căpitan nu-şi abandonează echipajul pe vreme de 
furtună. 

Se auziră şoapte în fundul sălii: 

— Ăsta îşi bate joc de noi. 

— Da de unde! E sclerozat! Am avut un caz în familie. 
Când a împlinit 89 de ani, unchiu-meu voia un costum 
marinar. 

Bătrânul continuă pe acelaşi ton: 

— Domnilor, nădăjduiesc să faceţi faţă împrejurărilor şi în 
lipsa mea. 

— Bine, bine... 

— Tinere! Bastonul bătrânului poposi din nou pe umărul 
lui Iliuţă Munteanu. Tinere, îţi predau comanda! Inimile sus, 
copii! 

Profesorul vru să spună ceva, dar Lia Georgescu, chinuită 
de o durere de cap atroce, îi făcu semn să-l lase în plata 
Domnului. Începuse să se gândească dacă n-ar fi mai bine 
să plece acasă, să înghită două pastile de luminal şi să nu 
mai ştie nimic. | se părea că nu mai suportă atmosfera, 
privirile disperate ale oamenilor, agăţate fără nici o nădejde 
de trupul şi de faţa ei, numai pentru că trebuiau să se agaţe 
de ceva. 

Domnul cu papion cobori plin de demnitate treptele 
muzeului, apoi traversă tacticos strada. Era o noapte senină 
şi, deşi lumina fusese tăiată în tot oraşul, se putea descurca 
destul de bine. 

Ajunse acasă fără nici un incident. Intră în odaia lui, îşi 
luă hapul orbecăind pe întuneric, zăbovi mutând câte un 
obiect de colo colo, apoi îşi aminti dintr-o dată că afară e 
rece şi îşi înfundă urechile cu două ghemotoace de vată. 

În hol, observă că uşa vecinului e întredeschisă. Se 
apropie tiptil şi rămase perplex. În mijlocul odăii, scăldat în 
lumina fosforescentă a lunii, contabilul încremenise într-o 
poziţie din cele mai complicate. Semăna în nemişcarea lui 
cu o minge de piatră. 


„Extraordinar! se minună bătrânul îndepărtându-se. 
Considera că n-are rost să-l deranjeze. Extraordinar! De 
trei ceasuri tot aşa o ţine. Are nervi de oţel! Să ştii că e ceva 
cu fleacurile astea, yoga!“ 

Părăsi locuinţa fără să-şi închipuie un singur moment că 
individul avea nevoie de ajutor ca să se deznoade. 


7] 


| ocotenenitul aştepta în camera de gardă. Sora şefă, o 


femeie subţirică, de vreo patruzeci de ani, apretată, corectă 
şi impecabilă până în vârful unghiilor, completa cu aer 
excesiv de preocupat nişte dosare. Ţinea buzele ţuguiate şi 
făcea totală abstracţie de prezenţa lui Dobrescu. O simţeai 
capabilă, muncitoare, serioasă şi imposibilă. 

Cercetând-o în linişte, locotenentul încerca să-şi 
imagineze cam ce fel de existenţă duce. Era unul din 
exerciţiile preferate ale Minervei oriunde s-ar fi aflat, în 
tren, într-un restaurant sau sală de aşteptare. Uneori, 
intuia câte un amănunt cu o adresă uimitoare şi atunci, faţă 
de surpriza manifestată de Dobrescu, figura lui Pinocchio 
lua un aer indignat: „adică la ce te-ai fi aşteptat, tu, 
băiete?“ Îşi amintea o întâmplare amuzantă, petrecută la 
Lido. Urmăreau un escroc amestecat într-o afacere de 
spionaj şi se aşezaseră la o masă, în apropiere. Tipul 
scosese în lume o gonzesă - era termenul de ultimă oră - 
cam de treizeci şi cinci, patruzeci de ani, trecută dar 
nescuturată. Avea o faţă drăgălaşă, cu trăsături minuscule, 
părul decolorat şi îmbâcsit de fixativ, o rochie roşie şi un şal 
alb  dantelat. Femeia nu-i spunea nimic şi atenţia 
locotenentului se îndreptase exclusiv asupra partenerului. 
Minerva îşi subţiase privirea şi începuse să debiteze pe 
tonul didactic de care nu se putea debarasa: 

— Mda... Divorţată, funcţionară pe la o instituţie de 
importanţă mijlocie. Sunt încurcaţi de curând, în faza 
tatonărilor. El o ascultă cu atenţia - e gata să vină de-a dura 


peste masă, îţi vine să crezi că-i împărtăşeşte tainele lumii - 
caracteristică bărbatului care încă nu ştie ce culoare de 
furouri preferă doamna inimii sale. O văd într-un 
apartament de două camere cu frigiderul în sufragerie. Are 
o slăbiciune particulară pentru lucrurile mici. Bibelouri şi 
bibelaşe, perniţe, garofiţe, la cheile şifonierului. Îi plac 
deshabille-urile vaporoase cu pene şi blană sintetică, pun 
pariu că are o colecţie de papucei cu toc înalt şi pompoane 
albe, citeşte Magazinul şi dezleagă cuvinte încrucişate... 

Locotenentul o asculta sceptic, dând convenţional din 
cap: „Samuraiul are o fantezie nărăvaşă.“ 

Ospătarul se apropiase neauzit. 

— Scuzaţi-mă... Aveam de lucru la masa de serviciu chiar 
în spatele dumneavoastră şi v-am auzit. Aţi fost la duduia 
acasă, nu-i aşa? 

Minerva începuse să râdă. 

— De ce? 

— Păi apartamentul arată exact cum l-aţi descris 
dumneavoastră. Stă în acelaşi bloc cu frate-meu. Au avut 
anul trecut inundație şi tocmai mă nimerisem pe acolo. Am 
sunat la uşa dânsei, să închidă robinetele... 

Morogan se ivi în prag. 

— Presupun că ai venit după noutăţi. 

Începu să-şi spele mâinile, consultându-şi în oglindă, cu o 
privire mecanică, chipul bine desenat. 

— Cum se simte Graţiela Duma? 

Morogan îşi trecu palma peste bărbia proaspăt rasă. 

— Dragul meu, nu pot adăuga nimic la buletinul de ieri. 
Se află într-o fază staţionară. Nu-i nici mai bine, nici mai 
rău. lot inconştientă, tensiune mică, puls slab. Am făcut 
toate analizele pe care ni le îngăduie starea pacientei, dar 
n-am obţinut nici un rezultat concludent. 

Locotenentul îşi privi degetele. Existau persoane în 
prezenţa cărora, în mod inexplicabil, se simţea fâstăcit. 
Morogan făcea parte din specie. 

— Care este totuşi părerea dumneavoastră? 


— Presupun că-i vorba de un şoc. Starea nervoasă nu-mi 
justifică însă colapsul ăsta din care nu izbutesc s-o scot de 
peste douăzeci şi patru de ore. Mi-am consultat şi confrații. 
Manifestă aceeaşi nedumerire. 

— Credeţi că se află în pericol? 

— Nu imediat. Cel puţin aşa sper. În orice caz, este 
supravegheată clipă de clipă. Am iniţiat o gardă în şase 
schimburi tocmai ca să exclud, cel puţin din direcţia asta, 
surprizele... Ce faci? Te întorci în oraş? 

Locotenentul aprobă din cap şi se ridică. 

— Ai să te amuzi! râse Morogan. Oamenii parcă au uitat 
să meargă. Toţi fug de le sfârâie călcâiele şi doar prin 
mijlocul uliţei. Cel puţin halimaua de la muzeu n-are egal. 
Comedie bufă! 

— Sunt speriaţi, rosti moale Dobrescu. 

— Sunt caraghioşi... Ai isprăvit, soră? Dacă eşti amabilă, 
treci pe la salonul 6. Bătrânul Voiculescu a făcut 
temperatură... La revedere, tinere. Salutări doamnei maior 
Tutovan. 

Se aşeză la birou şi îşi puse ochelarii. Locotenentul ieşi, 
încercând să nu facă zgomot. 

„Tipul îţi impune fără să vrei, are o prestanţă a lui 
specială. Sunt convins că n-a ţipat în viaţa lui la un 
subaltern sau la o soră, şi totuşi nimeni nu-i iese din 
cuvânt... Alt stil decât Samuraiul.“ 

leşi din spital şi îl uită. 


1/2 


Viaa Şoimu îşi consuma ultimele rezerve de energie. 


După fiecare opintire, se odihnea câteva clipe, apoi relua 
căţăratul. Palmele rănite nu-l mai ajutau. Se sprijinea acum 
în coate, umeri şi degetele picioarelor. Deasupra, sus de tot, 
se holba o lună portocalie trasă cu compasul. Părea fugărită 
din bărăganul asuprit de arşiţă, gata să plonjeze în fântână. 

Preşedintele cenaclului literar îşi muşcă buzele şi cu un 
efort suprem se mai ridică cinci centimetri. Suflă greu, 
îngăduindu-şi un nou răgaz. 

„Cine îşi închipuie că urcuşul ăsta, într-o macaroană de 
ciment, e o plimbare cu bicicleta...“ 


73 


Romică Popescu păşea în vârful picioarelor. Luase din 


pod un baston de cireş folosit cu ani în urmă de taică-său şi 
chiar de el însuşi iarna trecută, când îşi luxase glezna. 
Cobori scara fără zgomot şi ajunse în hol. Încercă să 
desluşească vreun zgomot. Cineva chicotea în dormitor. 
Sesiză un „st!...“ despre care îşi închipui că aparţine 
Mioarei. Romică Popescu simţea că plezneşte. Traversă 
încăperea fără precauţiuni speciale. Covorul gros îi 
înăbuşea paşii şi, deşi întuneric, nu risca să se ciocnească 
de vreun obiect. Mobilele erau rânduite lângă pereţi, lăsând 
centrul odăii liber. În faţa uşii răbdarea îl părăsi. Apăsă pe 
clanţă şi năvăli în dormitor urlând: 

— 'Ticăloşilor! 

În avântul său războinic, croi cu ciomagul lustra. 
Abajurile se transformară într-o ploaie de cioburi. Romică 
se sinchisea însă prea puţin. Urlă a doua oară, învârtind 
bastonul deasupra patului: 

— Degeaba vă ascundeţi! Unde eşti, nemernicule? 

Dintr-o dată, înainte de a fi pronunţat ultima silabă, avu 
sentimentul că e singur în odaie. Împunse cu parul plapuma 
mototolită, apoi îl plimbă pe sub pat drăcuind minuţios 
derbedeii lui Damian care aduseseră întunericul în oraş şi 
pe toţi craii ştiuţi sau bănuiţi. 

Când izbuti în sfârşit să scapere un chibrit, înţelese că 
Mioara fugise împreună cu ibovnicul. După un tur al 
locuinţei, ieşi spumegând în curte. O umbră se strecura pe 
sub ferestrele Mioarei. 


„Ăsta e!“ îşi zise Romică Popescu decis să împlinească o 
dreaptă judecată. 


Mircică Panait se furişa pipăindu-şi urmele lăsate de 
pumnii lui Tănase şi de colții câinelui. Îl dureau toate oasele 
şi se simţea atât de ameţit, încât la fiecare pas avea 
impresia că se prăvale într-un abis. Oraşul dansa, străzile 
păreau croite pe margine de prăpastie. Singurele veşminte 
care rezistaseră vicisitudinilor nopţii erau indispensabilii, 
jartierele, ciorapii şi pantofii. Restul hainelor le pierduse 
sau le cedase de bună voie la insistenţele dulăului. 

Într-un moment de luciditate pe care avea să-l blesteme 
toată viaţa, hotări să intre în curtea lui Romică Popescu. 
Putea astfel scurta drumul spre casă cu circa trei sute de 
metri. Din fundătură, n-avea decât s-o ia la dreapta prin 
grădina popii, apoi prin părculeţ... 

Un pocnet sec între omoplaţi îi aminti de pumnii lui 
Tănase ca de-o tandră mângâiere, după care loviturile 
începură să cadă metodic. Una din calităţile apreciate în 
mod deosebit de superiorii lui Romică Popescu era 
conştiinciozitatea. „Poţi fi sigur, atunci când îi încredinţezi o 
lucrare, că ea va fi completă din toate punctele de vedere. 
N-ai unde să mai strecori o singură virgulă.“ 

Într-adevăr, când Panait i se smulse din mâini, un singur 
centimetru din trup nu-i scăpase neatins. În mintea 
înceţoşată i se zvârcolea o întrebare chinuitoare: 

„Ce au cu mine, domnule? Ce le-am făcut?“ 

Obosit, dar incontestabil mai răcorit, Romică Popescu 
gâfâia pe treptele casei. 


74 


Înainte de a părăsi spitalul, Morogan mai zăbovi vreo oră 
la bârfă subţire şi un coniac împreună cu sora şefă şi un 
coleg de la chirurgie. Noaptea era splendidă, rece, albastră, 
cu transparenţe de cristal. Îşi aminti înfiorat de nostalgie 
zilele acelea îndepărtate când a nu dormi o noapte întreagă 
i se păruse o ispravă grozav de bărbătească. Avea 
cincisprezece ani şi părinţii îi îngăduiseră, privilegiu 
neaşteptat, să petreacă revelionul la un coleg. Un surâs 
fugar alunecă pe chipul bărbătesc al medicului. Băuseră - 
oroare! — un kilogram de lichior. Sentimentul de orgie îi 
urmărise multă vreme după aceea. 

Ajuns în faţa muzeului, doctorul Morogan avu un moment 
de ezitare. Se hotări totuşi să intre şi urcă fără grabă 
treptele de marmură. 

Ceasul din tumul bisericii bătu o singură dată. 

Lae picotea în căruciorul lui chiar lângă uşile batante. 
Simţind mişcare, ridică ochii. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă Morogan îmbrăţişând într- 
o privire ascuţită încăperea cu coloane. 

Cei mai mulţi adormiseră cu capetele sprijinite de mesele 
lungi, tresărind la orice zgomot, vreo patru sau cinci, treji, 
păreau să aştepte catastrofa cu feţele golite de orice 
expresie. Domnea o acalmie deprimantă. Lia Georgescu 
aprindea ţigară de la ţigară. Bluza i se umpluse de scrum şi, 
în general, semăna foarte puţin cu femeia autoritară, deplin 
stăpână pe gesturile şi reacţiile ei, cu care se obişnuiseră 


cetăţenii din P Ceva din vechea hotărâre stăruia doar în 
ridul adânc care-i despica fruntea. 

Iliuţă Munteanu se repezea la intervale regulate până la 
fereastra largă, scrutând strada şi geamurile de peste 
drum, unde pâlpâia o lumină ruginie. Victoriţa aprinsese 
lumânarea pe care o păstra în sertarul noptierei alături de 
o cutie de chibrituri. Nespus de vioi părea doar domnul cu 
papion. Se plimba de la un capăt la celălalt al sălii şi 
zgomotul regulat al bastonului o scotea din sărite pe 
diriginta poştei. Îl simţea ca un sfredel în tot trupul. 

— Ce-ai păţit? insistă medicul. 

Cerşetorul oftă. 

— Ştiţi dumneavoastră... Oamenii sunt înspăimântați, se 
caută, se îmbărbătează... Să vezi şi să nu crezi! Cu o 
săptămână în urmă, se spurcau care mai de care, se certau, 
se supărau, trecea unul pe lângă altul cârnind din nas şi 
acu' au uitat toate alea. 

— În concluzie, declară Morogan, dă Doamne necazuri şi 
belele pentru ca lumea să trăiască în pace. 

— Apoi, don' doctor, să ştiţi că aţi zis vorbă mare! 

— Ascultă-mă pe mine, Lae, du-te şi culcă-te liniştit. Îţi 
garantez că n-o să te supere nici un oaspete nedorit. Dacă 
vrei, te însoțesc. Avem acelaşi drum. 

Paraliticul schiţă o mişcare de recul, de parcă Morogan 
ar fi început să-l tragă. 

— Nu plec nici tăiat! Doctorul ridică din umeri. 

— Unde-i Mişu Postolache? 

— L-or fi înhăţat şi pe el. Prea şi-a căutat-o cu dinadinsul. 
În sală ardeau două lămpi de gaz procurate nu se ştie de 
unde. Fumegau, dar nimeni nu le lua în seamă. Domnul cu 
papion începu să tuşească. 

— Ne sufocăm! Ar trebui aerisit. 

— Ar trebui să vă duceţi acasă, spuse tare medicul. E 
ridicolă veghea asta. Cum nu vă daţi seama, oameni buni? 

Diriginta poştei îi azvârli o privire urâtă, dar se stăpâni 
muşcându-şi buzele. Bătrânul cu papion se apropie aferat. 


— Ce se aude în oraş? 

Morogan nu-l asculta. Prinse braţul lui Iliuţă Munteanu. 

— Să nu-mi spui că şi dumneata iei în serios năzdrăvănia 
asta. Profesorul zâmbi crispat. 

— Ce altceva îţi închipui că m-ar împiedica să fiu acum în 
patul meu? 

— Într-adevăr, greu de ghicit! ricană diriginta. Explică-i 
totuşi, Munteanu! Dumnealui e un bărbat inteligent, s-ar 
putea să înţeleagă măcar pe jumătate. 

— E o aberaţie! Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar n-am 
auzit niciodată ceva mai absurd. Medicul îşi căuta cuvintele: 
Mai într-o ureche, mai lipsit de orice logică... E idiot, pur şi 
simplu! 

— Deci, în al doilea război mondial... 

Bătrânul uitase restul. Iliuţă Munteanu se simţea prea 
obosit ca să mai reacționeze. 

— Bine, e idiot, de acord. Du-te dumneata şi te culcă şi 
lasă-ne pe noi să rămânem proşti. 

Vespasian Duma atinse mâneca epigramistului. Se zvonea 
că absolvise vreo doi ani de Drept iar întrebarea îl obseda 
de mai multe ceasuri. Încercă să ia un ton neglijent, simplă 
curiozitate, nici umbră de preocupare meschină. 

— Crezi că are vreo importanţă amănuntul că Graţiela n- 
a făcut testament? Ştii, există ceva neamuri din partea 
maică-si prin Moldova sau Bucovina, nu sunt sigur. 

Omul îl privi aiurit. 

„A şi îngropat-o! Gagiul e formidabil, domnule!“ 

Vespasian îi sesiză stupoarea şi explică în fond nu prea 
jenat: 

— Am considerat totdeauna că nu e bine să te laşi luat 
prin surprindere. Rudele, cât de afectate, îmi povestea un 
avocat, se reped ca fiarele, vin cu pretenţii. 

— Până la parastas tot aşteaptă... 

— Fireşte... Discutam aşa, în principiu. 

Medicul abandonă braţul profesorului, adresându-se 
celorlalţi: 


— Ascultaţi-mă un singur minut! Vin din oraş. Mai clar, l- 
am traversat de la un capăt la celălalt şi în toate sensurile. 
Am fost la spital, pe urmă am trecut să văd doi bolnavi. Făcu 
o pauză şi articulă răspicat: N-am zărit un singur suspect, 
nici măcar o singură umbră, nu m-a supărat nimeni! Auziţi? 
E linişte, lună, stele, o noapte tihnită aidoma cu alte sute şi 
mii de nopţi pe care le-am trăit cu toţii în oraşul acesta. 

Lia Georgescu simţi că a ajuns la capătul puterilor. După 
toate prin câte trecuseră, să mai fii obligat să-l suporţi pe 
unul care vine şi te face dobitoc era prea mult. Izbucni cu 
voce şuierătoare: 

— Poţi să-mi spui şi mie, doctore, ce te îndreptăţeşte să-ţi 
închipui că ai dreptul să-ţi baţi joc de noi? 

— Vă înşelaţi. 

— Ai şi tupeu! Te rog să părăseşti imediat clădirea. 

— Cred că la mijloc s-a strecurat o confuzie, spuse calm 
medicul. Eu nu mă număr printre salariaţii dumneavoastră, 
aşa că v-aş sugera să renunţaţi la tonul acesta şi în general 
la orice fel de avizări nesăbuite. 

— Nu trebuie să ne enervăm, interveni domnul cu 
papion. Amintiţi-vă că de hotărârile noastre depinde soarta 
întregii urbe. Ca să poţi lua o bună deciziune, ai nevoie de 
un cap limpede, ori constat că spiritele se înfierbântă. 

— Cum îndrăzneşti? ţipă diriginta pierzându-şi orice 
stăpânire. Îl dădu pe bătrân la o parte, fără menajamente, 
şi se postă în faţa lui Morogan. Nu există un singur om aici 
care să nu fi avut o ciocnire sau alta cu bandiții. Oraşul e 
încercuit, căile de acces barate, au tăiat lumina şi firele 
telefonice! Şi ai obrăznicia, nesimţirea fără seamăn, să vii 
să ne insulţi? N-avem ce face la casele noastre şi stăm aici, 
la taclale şi basme, în creierii nopţii, fiindcă suntem toţi fără 
excepţie cretini, tâmpiţi şi debili mintali. Să-ţi fie ruşine! 

Morogan, alb la faţă, scrâşni. Injuriile dirigintei îl ardeau 
ca nişte palme. A continua însă o discuţie în astfel de 
condiţii era contrar principiilor sale. Îşi reprimă o sudalmă 
groasă şi surâzând crispat părăsi localul muzeului. 


Bătrânul cu papion profită de pauză. 
— Aşadar, cum vă spuneam, în războiul din Coreea... 


75 


Responsabilul noului supermagazin respira anevoie cu 


gura lipită de vrană. Se afla de aproape o oră prizonier în 
butoi şi simţea că nu mai rezistă. Suporta greu poziţia 
incomodă şi mai ales, mirosul acru de varză. 

Începu să se foiască bătând cu pumnii în doage. 


Când îşi reveni, Atena Dumitrescu observă că era întinsă 
pe divan, cu picioarele căţărate pe trei perne, şi avea o 
compresă udă pe inimă. O veghea cărturăreasa. |inea 
mâinile în poale privind-o fără expresie. 

— Ce s-a întâmplat? şopti stins bătrâna. 

În aceeaşi clipă însă îşi aminti totul şi se cutremură. 
Simţea încă în palmă degetele de gheaţă ale 
necunoscutului. 

— V-aţi pierdut cunoştinţa, declară pe un ton bizar 
Aprilia. 

Un glas alb, fără intonaţie, asemănător chipului 
încremenit. Nici un muşchi nu tresărea, se mişcau doar 
buzele în timp ce obrajii căpătaseră o imobilitate de obiect. 

— Pe urmă? 

— A dispărut. Mâna aceea străină s-a retras. Mă întreb 
ce-a dorit de fapt. 

— O glumă..., spuse cu mintea rătăcită bătrâna. 

— Sinistră. Poate dumneavoastră pricepeţi ceva? 

Uitase că ea e cea autorizată să dezlege misterul. 

— Nu, şi nu vreau să înţeleg. Nu mai vreau nimic... 


Trupul Atenei Dumitrescu se contorsionă. Se simţea 
sfâşiată de oroare, de o greață nemărginită care i se părea 
fără leac. 

Câteva lacrimi i se rostogoliră printre creţurile de la 
tâmple. Ar fi dorit să se ştie departe, sau chiar moartă, 
scăpată de groaza ultimelor ceasuri, moartă de mult, după 
datină, aşa cum se sfârşise Alec, între oameni şi obiceiuri 
ştiute, aşa cum se prăpădiseră tata, bunica şi unchiul mare 
şi toţi cei pe care îi cunoştea, şi ceilalţi mulţi care fuseseră 
înaintea lor. Cuvinte uitate îi răsăriră în minte: ...„Să mori 
în patul tău, pe perna ta, cu lumânarea la căpătâi..." Adică 
în linişte, senin, între icoane dragi, nu sfârtecat de spaimă, 
de viziuni apocaliptice, aşteptând în orice clipă glonţul, 
cuțitul sau mâna asasină! 

Atenei Dumitrescu i se păru dintr-o dată că înţelege 
lucruri peste care înainte era dispusă să alunece cu 
superficialitate. Se crezuse nefericită, viaţa ei, disecată în 
ceasurile de insomnie, eşuase penibil. O existenţă goală, 
lipsită până şi de greşeli. Acum, când lacrimile îi udau din 
belşug obrajii ofiliţi, îşi aduse aminte de bucuriile 
nenumărate ale zilelor pe care şi le închipuise deşarte. 
Plimbările minunate prin pădurea poleită de soarele lui 
octombrie, romanele lui Cronin şi Baring, petrecerile din 
casa Victoriţei Munteanu. Nu şi-o mărturisise, dar le 
aştepta plină de nerăbdare, adevărate evenimente anuale. 
Cu obrazul uşor vopsit, coafată, în rochii negre de mătase şi 
perle la gât, oricine îşi putea da seama că fusese o femeie 
plină de farmec... 

Se ridică în capul oaselor încercând să coboare. Aprilia, 
păstrând aceeaşi expresie împietrită, o opri. 

— Trebuie să staţi liniştită. Aţi avut o criză de inimă. 

— Nu-mi pasă. Nu îmi mai pasă de nimic. 

— Doamnă Dumitrescu! 

— Te rog să nu insişti. Ce importanţă mai are? Nu poţi 
lupta împotriva destinului, nu are rost. Or destinul nostru a 
fost scris de mult şi dumneata eşti prima care o ştii. 


Ghicitoarea se simţi strânsă cu uşa. 

— Poate că... Niciodată nu poţi fi sigură. 

— De astă dată, da. Mi-e sete... Un pahar cu apă, te rog. 

Cărturăreasa dispăru în bucătărie. Atena Dumitrescu, 
împleticită, se apropie de geam. În odaie nu era aer. Se 
sprijini de pervaz masându-şi nervos tâmplele. Pe stradă nu 
se afla ţipenie de om, un întuneric stropit cu stele învăluia 
oraşul. 

„E linişte, îşi zise bătrâna. Aşa, când te uiţi, nici nu-ţi vine 
să crezi...“ 

Şi din nou avu impresia că cerul se dărâmă. Peste drum, 
lângă locuinţa cu ziduri galbene a familiei Ionescu, se ivise 
pe neaşteptate un butoi. Dansă câteva clipe în aer, apoi se 
rostogoli pe  caldarâm.  Dinăuntru, ţâşneau urlete 
înfricoşătoare. 

Când se întoarse în bucătărie, cărturăreasa o găsi pe 
Atena Dumitrescu, ţeapănă, prăbuşită lângă fereastră. 


76 


Scăpat din mâinile lui Romeo Popescu, Mircică Panait 
zbură peste opt garduri de înălţimi considerabile, ajungând 
din nou în curtea lui Vlad Şoimu. Dulăul se mulţumi de astă 
dată să-i ferfeniţeze doar izmenele. Contabilul socoti că 
pantofii, ciorapii şi jartierele, deşi erau de excelentă 
calitate, nu-i ofereau o ţinută corespunzătoare pentru a 
străbate senin străzile oraşului. În consecinţă, se furişă prin 
grădini chinuit de aceeaşi întrebare: 

„Ce au oamenii cu mine?“ 


Coana preoteasă avea grijile dumneaei. Fiică-sa împlinise 
şaisprezece ani, îşi tăiase cozile şi dormea cu fereastra 
deschisă. 

„Cobori în jos luceafăr blând...“ 

Îl aştepta în fiecare noapte, ameţită de aroma puternică a 
salcâmilor. 

Preoteasa, femeie avizată - aştrii nu-i inspirau încredere 
şi văzuse destule în viaţa ei - dormea iepureşte sărind din 
pat la cel mai mic zgomot. 


Mircică Panait recunoscu casa preotului după acoperişul 
nou de tablă. Spaima i se domoli, părintele fiind vestit 
pentru blândeţea sa. Pătrunse în curte căutând umbra 
cerdacului. Din senin, două mâini harnice i se înfipseră în 
păr. 


77 


Mişu Postolache văzuse lumină la ferestrele Victoriţei 


Munteanu şi de aceea îndrăznise să bată în geam. Era 
încredinţat că nu doarme, nimeni nu dormea în oraş, şi voia 
să schimbe câteva cuvinte cu profesorul. Trecuse bine de 
miezul nopţii iar el, personal, nu constatase nici o urmă, nici 
un indiciu despre prezenţa bandei lui Damian. Expresia 
fusese pusă în circulaţie de „maquisarzii“ de la muzeu. 

Postolache observă cu acelaşi oftat care nu-l părăsise 
toată ziua că dacă nu era Cătălin, ar fi putut dărâma 
zidurile fără ca Victoriţa să-şi arate măcar vârful nasului. 
Băiatul sărise însă ca o capră la geam. Răcni de parcă 
trebuia înştiinţat tot cartierul: 

— Bunico! E nenea Tarzan! 

Victoriţa zăcea sleită în şezlong făcându-şi vânt cu un 
evantai de carton, reclama unei librării bucureştene de 
acum vreo cincisprezece ani. Ridică ochii, oprindu-se din 
legănat. 

— “Te rog să nu-i spui nimic lui lliuţă. Vorbea stins, gata 
parcă să-şi dea ultima suflare, şi Mişu trebui să facă eforturi 
pentru a-i sesiza cuvintele. El nu ştie... A fost... 
Dumnezeule! A fost îngrozitor. 

Mişu îşi duse fâstâcit mâinile la spate. 

— Domnul profesor e acasă? 

— Nu, la muzeu. Nu trebuie să afle! [in foarte mult. 

Cătălin, încântat de oaspeţi, îi trase un scaun de sub 
masă. 

— Luaţi loc, domnule Tarzan. 


În alte împrejurări, Victoriţa ar fi fost fermecată de 
politeţea băiatului. Acum era însă prea tulburată ca să 
observe ceva. 

Cătălin îşi continua mieros repertoriul, după tipicul 
vizitelor pe care le primea bunică-sa. 

— Ce mai faceţi? Ca să vezi... Un oraş atât de mic şi nu 
ne-am văzut de un secol... 

Postolache căscă ochii aiurit. 

„Au căpiat şi ăştia micii?!“ Dimineaţă, nu mai departe, 
puştiul i se încurca printre picioare încercând să şparlească 
cureaua de ascuţit briciul. 

— O cafeluţă? O dulceaţă? Bunica are migrenă. 

Doamna Munteanu se balansa absentă. Cătălin clătină 
bătrâneşte capul reluând tirul. Era fericit de parcă 
„tovarăşa“ l-ar fi anunţat că se închide şcoala pentru 
dezinfecţie. 

— Ce mai fac canarii aceia drăgălaşi? Am să-mi găsesc 
neapărat timp într-o zi şi o să trec să-i văd. 

Mişu simţi brusc că tot sângele îi năvăleşte în cap. La 
urma urmelor nu intrase ca să-l asculte pe broscoiul ăsta 
cum se izmeneşte ca o babă. [ipă, incapabil să se mai 
stăpânească: 

— Pentru Dumnezeu, doamnă! Ce s-a întâmplat? 

Femeia tresări şi îşi duse mâna la inimă. Cătălin, 
abandonând brusc ipostaza gazdei perfecte, turui dintr-o 
răsuflare: 

— Dacă vreţi să ştiţi, la noi în cămară a fost Mabuse şi 
bunica l-a văzut, a băut toată ţuica lui bunicu', şi s-a speriat, 
şi i-am dat cu săruri pe la nas, şi o lămâie întreagă cu zahăr 
pudră şi... 

— Ah, Cătălin! gemu Victoriţa. Mai încet. Încurci 
îngrozitor lucrurile. 

Postolache se lăsă pe un taburet. Fără îndoială, în casa 
profesorului Munteanu se  petrecuseră evenimente 
importante. Trebuiau doar descâlcite cu răbdare. Încercă 
să zâmbească. 


— Ia mai spune o dată, îngeraş. N-am fost prea atent. 

— De ce-mi ziceţi îngeraş? 

— Nu-ţi place? 

— Nu. Aşa vorbeşti cu copiii. Eu sunt acum băiat mare, 
aşa zice bunica. 

— Bine, făcu excedat frizerul. Scuză-mă. 

— Să mă mai gândesc... Ce doreaţi să vă spun? 

— Ia-o de la capăt. Cine a mâncat lămâia? 

— Bunica. l-am dat şi săruri. 

— De ce? 

— Făcuse o criză. Mă pricep! Când primeşte o scrisoare 
de la mama, face la fel. 

— Cătălin! 

Copilul o privi cu cei mai candizi ochi albaştri din lume. 

— Da, bunicuţă? 

Mişu interveni, depăşind incidentul: 

— I-ai dat ţuică, săruri şi o lămâie? 

— De ce nu vă concentrații. [uica ne-a băut-o doctorul 
Mabuse. 

— Mabuse? 

— Până la ultima picătură! 

— Nu se poate. 

— Îmi pare rău, domnule... Scuzaţi-mă, n-am fost atent, 
care e numele dumneavoastră? 

Mişu Postolache simţi nevoia să-i şteargă o palmă. 
Victoriţa Munteanu interveni fără putere: 

— Cătălin... 

— Da, bunicuţo! 

— Astea sunt scorneli, mormăi frizerul. 

— Nu. Băiatul nu minte. Eram pe coridor şi tocmai mă 
gândeam că lliuţă devine din ce în ce mai uituc. Lăsase uşa 
la cămară deschisă. Aşa mi-am închipuit. Şi-atunci... 

Cătălin începu s-o tragă de umăr. 

— Lasă-mă pe mine, bunicuţo! Spun eu! Spun eu! 

—  Potoleşte-te! Atunci am observat creatura aceea 
odioasă. Bineînţeles, Cătălin l-a botezat Mabuse. Urmăreşte 


toate prostiile de la televizor. Nu exagerez când vă spun că 
mi se tăiaseră picioarele. Ţinea sticla la gură. 

Frizerul întinse gâtul perplex. 

— Pretindeţi că l-aţi văzut bând ţuică? 

Bătrâna dădu din cap stăpânindu-şi un hohot. 

— Imposibil! decise Mişu Postolache sărind în picioare. 
Imposibil! 

Se întrerupse, electrocutat de idee: o fi fost Drojdioară. 
Ăsta adulmecă orice picătură de alcool pe o rază de zece 
kilometri. Verificat! Cum ar fi dat altfel peste hoţomanul ăla 
din Cristeşti? 

Bătrâna respinse plictisită ipoteza: 

— Dumitale îţi arde de glume. Îl cunosc pe Caracaş dintr- 
o mie! Şi pe urmă, o fi el original, dar tot are nişte limite. 

— Nu vă daţi seama că e absurd? Îl vedeţi pe Damian sau 
oricare altul dintr-o echipă de duri expunându-se pentru o 
ţuică? 

— Tot ce se întâmplă în noaptea asta e absurd. 

— Sunteţi convinsă că nu vi s-a părut? 

— A văzut clar! sublinie Cătălin, mare amator de senzaţii. 
Nici la televizor bunica nu pune ochelari. 

Victoriţa Munteanu izbucni pe neaşteptate în plâns. 

— Doamne! De ce ne pedepseşti? N-am cerut niciodată 
prea mult, n-am greşit faţă de nimeni, n-am păcătuit... 

Băieţelul oftă amintindu-şi oportun o expresie de-a lui 
Iliuţă. 

— Aşa e când te paşte năpasta. 

Postolache îl măsură năuc. Cătălin nu se simţea în stare 
să continue pe acelaşi ton, habar n-avea unde şi cum pasc 
năpastele, nişte oi probabil. O luă deci razna: 

— Domnule Tarzan, nouă ne-a furat ţuica, dar ce-a păţit 
nenea Romică! 

— Romică Popescu? 

— Înâ. 

— Ce-a păţit? se interesă înfrigurat frizerul. 


— Nu pot să spun, bunica e sensibilă. Îşi duse palma la 
buze făcând-o paravan: L-au scos afară din casă. 

— Cine? 

— Nu se ştie. Are voie să stea numai pe acoperiş. 

— Ce tot vorbeşti?! 

— Lui tanti Mioara i-au scos ochii cu foarfeca. 

— Ce?! 

— Pe bunicu' l-au pus să le picteze măştile şi pistoalele. 

— Cum?! 

— În dungi. lar pe nenea Mircică Panait l-au bătut la 
popou şi... şi... 

Fruntea lui Cătălin se încreţise, inventa disperat. Mişu se 
repezise la uşă. Trebuia să verifice imediat afirmaţiile 
băiatului. Fireşte, copilul se exprima în termenii vârstei. 
Faptele însă rămân fapte şi interpretându-le, Mişu 
Postolache simţi că i se zbârleşte pielea. 

Glasul lui Cătălin îl ajunse în antreu: 

— Au furat poşta! Cu tanti Lia cu tot! 


78 


Pe antrenorul Vasile Dunăreanu l-am cunoscut relativ 


bine. Oricât de vârstnic ai fi, este imposibil să nu te uiţi 
curios la un bărbat sau la o femeie despre care se afirmă că 
ar fi cei mai chipeşi din oraş. lar Dunăreanu arată într- 
adevăr straşnic. 

Stendhal, exprimându-se în procente, susţinea undeva că 
în ochii contemporanilor şaptezeci la sută din frumuseţe o 
dă fizionomia la modă. Cam aşa stau lucrurile şi cu 
Dunăreanu. Are figura osoasă construită din unghiuri şi 
totdeauna bronzată pusă în circulaţie de filmele americane, 
un trup turnat după ultimele tipare şi siguranţa pe care-o 
afişează tinerii de azi până îşi dau examenul de stat. Îmi 
dau seama că acest portret ar fi trebuit să-l schiţez încă din 
primele pagini ale însemnărilor mele, însă aşa sunt eu. Îmi 
place, vorba mătuşi-mi, să fac totul de-a-ndoaselea. Pe 
chestia asta m-am ales cu multe plictiseli, vă asigur, dar mă 
trag dintr-o familie care nu se învaţă niciodată minte. 
Bunica a născut paisprezece fete, ori toată lumea era de 
acord, odată numărate degetele de la ambele mâini, că e 
cazul să se astâmpere. Şi în definitiv, sunt matematician şi 
„detectiv“, nu scriitor. Asta mi-o repet ca să-mi astâmpăr 
scrupulele, dar rezultatele sunt firave. Împrejurările mi-au 
dictat totdeauna şi în mod imperativ pretenţiile vizavi de 
mine însămi. În funcţie de peisajul în care evoluez, vreau să 
ajung măcar la umărul lui Joe Louis, Maigret, Sanda Marin, 
doamna Katherine Mansfield, sau baronul Munhausen... 


Ceea ce m-a izbit la antrenorul Dunăreanu a fost cu totul 
altceva. Deşi împlineşte treizeci şi cinci de ani, gândeşte ca 
un flăcău de optsprezece, păstrează intacte mentalitatea şi 
apetiturile unui adolescent. 

După afirmaţiile lui Mişu Postolache, antrenorul n-a 
învăţat nimic de la viaţă. 

— Se simte încântat că-i pică toate puştoaicele în braţe. 
Nenorocitul a ajuns să-şi noteze întâlnirile pe o hârtiuţă, 
cam două-trei pe zi, şi vă garantez că duce o viaţă grea. 
Trăim într-o localitate măruntă, unde fără să vrei afli ce a 
avut ieri la cină profesorul Munteanu sau ce monogramă 
pentru trusou şi-a ales Lia Georgescu. Toată lumea bârfeşte 
pe toată lumea şi ştie totul despre toată lumea. Dimineaţa îi 
trage clopotele Liei Georgescu, aşa din distracţie, 
totdeauna în incinta poştei, în timp ce funcţionarele se 
hlizesc şi îşi dau coate, la prânz o conduce la cantină pe 
Coca de la CEC, seara se întâlneşte cu Mimi, Lili, Nuţi sau 
Vasilica. 

— Un tip ocupat. 

— Neserios. 

— Dar cu anumite principii. 

— Dunăreanu şi principii! Hotărât aveţi haz. 

— Sper. Din câte am înţeles niciodată, absolut niciodată, 
n-a umblat după femei căsătorite. 

— Probabil nu mai face faţă. Ziua nu-i de cauciuc, oricât 
ai trage de ea tot douăzeci şi patru de ore are. Ţineţi minte 
ce vă spun: până la urmă o să dea de dracu! 

— Te gândeşti la Lia Georgescu? Ţinând seama de faptul 
că oricum mai devreme sau mai târziu o să se însoare, 
găsesc că ar putea nimeri mult mai rău. Lia e o femeie 
remarcabilă. 

Pentru prima oară Mişu s-a uitat strâmb la mine. Ba, mi s- 
a părut - impresie fugară - că ochii îi sunt umezi. 
Izbucnegşte: 

— Lia, o femeie remarcabilă! Păi în primul rând asta e 
femeie? 


— Aşa am avut sentimentul. În orice caz, poartă fustă. 

— Luptător la circ da, omul care rupe lanţuri sigur, Joe 
Louis poştaş, orice vreţi, numai femeie nu! Respiră adânc: 
Dunăreanu mă scoate de multe ori din sărite, e însă băiat 
cumsecade, iar în ce mă priveşte, nu doresc nimănui răul. 
Mi se strânge inima doar când mă gândesc la un eventual 
cuplu Georgeasca - bietul Vasilică. 

Mi-am amintit de discuţia cu Mişu, când l-am văzut 
traversând pe „bietul Vasilică“ stradela din spatele liceului 
şi lunecând ca un motan pe lângă ulucile date cu var. Paşii 
furişaţi, expresia încântată pe care am izbutit să i-o 
surprind o clipă, întreaga alură nu lăsau umbră de îndoială 
asupra modului cum intenţiona să-şi petreacă următoarele 
ceasuri. 

Am surâs văzându-mi de drum. Rivalele Liei Georgescu 
nu-mi stârnesc curiozitatea. 


Fluiera încetişor, sprijinit de copac, meditând că viaţa e 
frumoasă. Ignora evenimentele petrecute în oraş, iar peste 
zvonurile care-l asediau din toate părţile trecea cu 
superficialitate. 

Schiţă câţiva paşi încercând să scruteze întunericul. Un 
zâmbet discret de satisfacţie îi lumina chipul. În mai puţin 
de cinci minute, Doina va fi aici. Doina faţă de care însuşi 
Morogan îşi manifesta admiraţia, Doina cu ochi negri şi păr 
platinat nuanţa LOreal 9/1, Doina cu trup de faun şi 
picioare suple, Doina cea mai elegantă fată din oraş, Doina, 
Doina... 

Antrenorul nu era propriu-zis îndrăgostit, nu fusese 
niciodată, orgoliul însă îl împiedica să pomenească chiar în 
gând despre nasul cam lung şi ascuţit al Doinei, despre 
bărbia ştearsă, lipsită de personalitate, despre picioarele 
într-adevăr zvelte, dar vorba cucoanelor din târg, „să nu 
exagerăm, biata fată pur şi simplu nu găseşte ciorapi pe 
măsură, toţi îi flutură şi oricâtă prospeţime îţi dă, nu poţi să- 


ţi petreci toată viaţa în şosete şi cu racheta de tenis sub 
braţ...“ 

Bineînţeles, asemenea comentarii aparţineau în 
exclusivitate doamnelor din P Bărbaţii proferau alte opinii. 
Ceea ce tabăra adversă traducea drept aer de 
tuberculoasă,  Dunăreanu, Morogan sau chiar Iliuţă 
Munteanu defineau ca suav, pur şi sexy, acel sexy de esenţă 
stilizată al deceniului '60. 

Antrenorul era atât de transportat încât sesiză târziu 
paşii uşori care se apropiau. Doina călca - fusese unul din 
primele amănunte remarcate, un amănunt cuceritor - ca o 
nălucă. Inima lui Dunăreanu bătea puternic, se simţea 
emoţionat ca un copil. Întinse braţele suflând cu voce 
tremurată: 

— Draga mea... 

Strânse femeia la piept reflectând. 

„Ştii, de fapt nu-i chiar atât de slabă...“ 


79 


Viaa Şoimu, directorul casei de cultură din P, închise 


ochii epuizat. Nu-şi închipuise niciodată că un drum atât de 
scurt - cât să fi avut fântâna, maximum cinci sau şase metri 
- poate fi parcurs într-un timp atât de lung. 

Adieri dulci îi mângâiau obrajii înfierbântaţi. Respiră 
adânc, înaintea ultimului efort. Va încăleca fără întârziere 
marginea lată de piatră. Nu, de astă dată nu va mai zăbovi. 
Nici măcar nu-i mai păsa de bandiți. Trebuia doar să scape 
din puţul ăsta blestemat... 


Nici lui Romică Popescu nu-i mai păsa de „gangsterii lui 
Damian“. Bătea oraşul în lung şi-n lat căutând-o pe Mioara. 
Încercase la Atena Dumitrescu, la Victoriţa Munteanu, apoi 
la diriginta poştei, se convinsese că antrenorul Dunăreanu 
lipseşte de-acasă. 

Străbătea abătut Aleea Eroilor, reflectând unde şi-ar 
putea continua investigaţiile. La răscruce, fântâna lui 
Grigore Vodă căsca spre cer o gură ştirbă. 

Romică Popescu se rezemă de bordura de piatră 
gândindu-se încotro s-o apuce. Cotul atinse ciutura care se 
prăvăli în adâncuri. Se auzi un zgomot sec şi un suspin 
prelung cărora nu le dădu atenţie. 

„Unde poate fi la ora asta, domnule?! Dacă e cineva în 
stare să-mi explice, îi dau pe loc o mie de lei... Auzi, să 
flendăreşti, pardon, să flanezi, aşa-i distins, după miezul 
nopţii într-un oraş asediat de bestii...“ 


Nu-i trecu nici o singură clipă prin minte că el însuşi 
„flana“ de vreo şase ceasuri. 

„Să încerc şi la coana preoteasă.“ 

Fu cât p-aci să calce peste trupul lui Fane, adormit lângă 
fântână. Îl evită şi îşi urmă drumul. 

„Altul care s-a îmbătat!“ 


Ajuns din nou la fund, Vlad Şoimu îşi pipăi cucuiul 
dureros din creştetul capului. 

„Nu înţeleg nimic!“ 

Aruncă o privire în lungul cilindrului de piatră. Tigva de 
aur spânzurată pe cer rânjea. Gemu: 

— Blestemato! 

Şi îşi aminti cu o mânie pe care nu şi-o cunoştea încă, 
sutele, miile de metafore ingerate în douăzeci de ani de 
când fusese ales preşedintele cenaclului literar. Toţi fără 
excepţie, romancieri, nuvelişti, epigramişti, dar mai cu 
seamă poeţii, Dumnezeule, poeţii! se tânguiau, miorlăiau 
sau zbierau despre lună şi fântâna din P Toate imaginile 
acelea tâmpite îi zornăiau acuma în minte: luna bujor de 
aur, crizantemă de argint, sfert de lămâie, ghemotoc de 
poleială, crai nou, policandru, boţ de mămăligă şi din nou 
condur strălucitor, corabie celestă... 

Douăzeci de ani îl chinuiseră artiştii băştinaşi bătând 
câmpii despre fântâna lui Grigore Vodă. Fântâna apărea în 
toate producţiile, o pictase lliuţă Munteanu din toate 
unghiurile, o cântau trubadurii minori şi adulţii târgului, 
devenise pe rând gura pământului, oftatul adâncurilor 
bortă răcoroasă, inel de logodnă al izvoarelor şi alte 
asemenea năzbâtii. 'Tăiase comparaţiile fără milă şi iată că-l 
ajunseseră blestemele autorilor. 

Scrâşnind de furie, Şoimu îşi repezi pumnul în bărbia 
astrului. Globul se fărâmiţă. Instantaneu, cioburile se 
adunară buchet realcătuind mozaicul de aur al lunii. Rânjea 
mereu. 

Un hohot dureros scăpă din pieptul lui Vlad Şoimu. 


Fane ciuli urechea. Parcă plângea cineva în fundul 
fântânii. 

„Vreun pui de gangster... Extraordinar! Au adus şi plozii 
cu ei, ca tătarii de altădată. Zice-n baladă... Plecau la luptă 
cu corturi,  muieri, ce mai, toată  agoniseala... 
Extraordinar!!“ 

Fane aprinse o ţigară făgăduindu-şi să fie mai vigilent. 


80 


Unu din puţinii cetăţeni ai P-ului, pentru care la ora 


aceea nu mai existau enigme, era medicul veterinar 
Caracaş. Asistase la câteva fenomene bizare, rod fără 
îndoială al unei minţi deja bolnave, dar Drojdioară nu era 
omul care să se păcălească singur. Diagnosticul se impunea 
de la sine: delirium tremens. 

Într-adevăr, bolnavii de delirium văd din senin şerpi şi 
şobolani ţâşnind din duşumele, dar nici să te holbezi la 
arătări verzi, devenite cât ai bate din palme albe sau negre, 
nu-i de colo! Veterinarul hotărî să-l consulte a doua zi 
dimineaţa pe Morogan urmând să înceapă o cură de 
dezalcoolizare. 

—  Şi-atunci, bolborosi încoţopenindu-se în mijlocul 
drumului pe picioarele răşchirate, barem s-o fac lată acum! 

Nimeni n-avea să afle niciodată de unde izbutise să 
procure Drojdioară două sticle de vodcă în puterea nopţii. 
Va rămâne un mister şi din nenorocire nici măcar 
veterinarul n-a putut să dea vreo explicaţie cumsecade. 
Ascultându-l, îţi venea să crezi că pur şi simplu s-a trezit cu 
sticlele în braţe. Nu-i mai rămăsese de rezolvat decât un 
singur lucru: să-şi găsească un partener. 

Se ivi pe neaşteptate, oferindu-i o companie şi mai 
neaşteptată. 


În primul rând Drojdioară se bucură constatând că omul 
e verde. Înseamnă că minţile i se mai limpeziseră. şi 
amintea perfect că pe măsură ce se îmbătase, tipul 


îmbrăcat fistichiu i se păruse alb, apoi negru. Se întorsese 
deci la primul stadiu, când se simţea abia afumat. Uitase 
complet lovitura aplicată în bărbie şi-l salută fericit: 

— Salve, piciule! 

Necunoscutul, un bărbat scund, pirpiriu, se apropia 
păşind ţeapăn. Târa o umbră lată, caraghioasă care se 
clătina uşor. Drojdioară întrebă curios: 

— Te supără ceva la picioare? 

I se păru că aude un mormăit. 

— Nu înţeleg, drăguță! Ai spus ceva? 

Mută sticlele într-o singură mână apoi se frecă la ochi: 
„Ce mutră interesantă are ăsta! Parcă ar fi scafandru. Un 
scafandru de culoarea leuşteanului. Totuşi nu mi-e bine... 
Văd anapoda!“ 

Se aplecă ridicând individul ca pe-o păpuşă fără să 
întâmpine nici o rezistenţă. Caracaş îi cercetă obrazul 
prăzuliu, pradă celei mai mari nedumeriri. Creatura nu 
semăna cu nimic din ceea ce avusese el vreodată ocazia să 
întâlnească. Dintr-o dată, nările veterinarului palpitară şi 
abandonă reflecţiile filosofice. În aer se simţea o aromă de 
ţuică. Îşi apropie nasul de gura necunoscutului. Un zâmbet 
lat înflori pe figura lui Drojdioară. 

— Zi aşa, ţâcă, mămica te înţarcă cu trăscău! 

Cuprins de un acces de veselie grozavă, veterinarul 
destupă sticla cu vodcă şi-o vâri între buzele „verzaliului“. 
Holbă ochii. Lichidul dispărea cu o viteză vertiginoasă. 


Vecinii lui Drojdioară fremătau după perdea. 

— Vezi unde duce rachiul? Degeaba îmi răcesc eu gura 
de patruzeci de ani? 

Bătrânul rămase mut de uimire. 

— Trebuie să fie ţâncul lui Ispas de la Centrală. Ce-o fi 
căutând la ora asta pe stradă? 

— Da” noi, ce naiba păzim fereştile?! 

Salivau de curiozitate. Femeia îşi strânse şalul în jurul 
gâtului. 


— Ce zici de asta, soro?! 

— Îl îndeamnă la băutură. Un copil. Nici n-a împlinit 
cinşpe ani. 

— E nebun! 

— Criminal. 


Nici o clipă nu-i trecu prin minte veterinarului să facă 
vreo asociaţie între prichindelul verde din faţa lui, „o 
fărâmă de om acolo, un metru şi un pic, de! biata mumă-sa 
n-o fi fost o cadră“, şi mercenarii lui Damian după care 
frizerul bătea bezmetic ulițele. 


Peste luni de zile, odată depăşite unele susceptibilităţi, 
Mişu Postolache avea să comenteze incidentele celor două 
nopţi de pomină, declarând cu amărăciune: 

— Dacă veterinarul în loc de un butoi cu drojdie ar fi 
purtat pe umeri măcar o jumătate de scăfârlie, situaţia ar fi 
evoluat cu totul altfel. Aşa, se bucura ca un prost că a dat 
de un beţivan şi mai al dracului ca el şi se gândea să-i ceară 
numărul de telefon. 


81 


Fi Asta ce mai fu?“ se întrebă Mircică Panait. 


Se afla într-o viroagă de la marginea oraşului asediată de 
țânțari. Recapitulă pentru a zecea oară itinerarul parcurs, 
încercând să se dumirească. 

Se întorcea vasăzică de la mătuşă-sa şi deodată îi 
răsărise dinainte un individ înarmat. Era firesc să se 
refugieze în prima curte, oricare ins normal ar fi procedat 
la fel. Pentru atâta lucru trebuia să-l bumbăcească în pumni 
Tănase? Nu făcu eforturi să-şi explice atitudinea 
neprietenoasă a dulăului; în schimb se simţea incapabil să 
califice reacţia lui Romică Popescu, faptul că sărise la el cu 
ciomagul, aplicarea şi entuziasmul care-l însufleţiseră în 
timpul operaţiilor. 

Vântul ascuţit brici îi şfichiuia trupul hăcuit. Conchise că 
Tănase şi Romeo Popescu şi-au pierdut minţile. Bun! Dar 
scărmăneala din ograda sfinţiei sale? 

Mircică Panait îşi duse mâna la gură şi sări în picioare. 
Sub nas îi atârna o jumătate de mustață. Cealaltă rămăsese 
în curtea coanei preotese. 


82 


Personal, cred în puterea împrejurărilor. Cred hotărât 


că la un moment dat, împrejurări independente de voinţa 
individului îi pot schimba punctele cardinale ale existenţei. 
Bineînţeles, mă gândesc la circumstanţe excepţionale: 
război, molimă, o catastrofă sau dimpotrivă, o şansă 
chioară. Unii susţin însă că adeseori, e suficient un simplu 
amănunt pentru ca destinul tău să devină altul. 

După părerea mea, aceştia sunt amatori de senzaţii. E 
într-adevăr fascinant să poţi afirma: dacă tanti Aspasia nu 
şi-ar fi pus pălăria albastră atunci, la Moşi, nu s-ar fi măritat 
niciodată cu nenea Gelu. Pentru că el, de fapt, căuta în 
mulţime o pălărie albastră. 

Citeam undeva: dacă Napoleon s-ar fi născut cu o sută de 
ani mai devreme sau mai târziu, nimeni n-ar fi auzit de el. 
Îmbătrânea şi murea anonim, într-o garnizoană uitată de 
Dumnezeu... În fine, pe-aici. Aşa cum spuneam, asemenea 
afirmaţii, fără să le contest savoarea, nu mă conving. 
Corsicanul nu putea rămâne niciodată un simplu anonim - 
omul excepţional are un destin excepţional - iar tanti 
Aspasia, chiar dacă rata ocazia de la Moşi, tot s-ar fi 
măritat. Să zicem că nu-l chema Gelu, ci Mitică, frate bun 
însă cu Gelu din toate punctele de vedere. Nici într-un caz 
nu ajungea regina Angliei, iar pălăria cu pricina, la fel de 
esenţială, ar fi avut eventual culoarea roşie. 

Cam astea erau gândurile mele patrulând cu şeful de 
post pe străzile din jurul muzeului. Dunăreanu - sunt 
încredinţată - se va însura până la urmă cu Lia Georgescu 


pentru limpedele, cristalinul motiv că diriginta îl vrea şi nu 
e femeie care să se împiedice de opiniile altuia, chiar ale 
celui în cauză. Iar antrenorul, în ciuda aparenţelor, nu mi se 
pare zămislit dintr-o substanţă suficient de dură pentru a 
rezista unei femei cu certe calităţi de căpitan de pirați. 

Va fi suficientă o simplă întâmplare, pentru ca sportivul 
să se trezească înainte de a apuca să rostească „bună 
dimineaţa, soare!“, cu verigheta în deget. Georgeasca, ştiu 
ce spun, e femeia care nu ratează niciodată un tren. La 
nevoie, poate să-l prindă din mers sau chiar să-l inventeze. 


Vecinii lui Drojdioară hotărâseră să petreacă o noapte 
albă. În oraş se consumau evenimente importante, materia 
primă indispensabilă pălăvrăgelii de mai târziu. 

În bucătărie, femeia prepara două cafele „Bea-o 


fierbinte“.  Pironit la geam, bătrânul relata cu 
conştiinciozitate peisajul străzii. 

— Nimic? 

— A apărut Dunăreanu. 

— Singur? 


— Deocamdată. Se uită la ceas. Aşteaptă pe cineva... 

— Vreo despletită din astea fără căpătâi... Poftim! S-a 
terminat zaharina. [i-am zis de alaltăieri că trebuie să 
cumperi. 

— Pune zahăr. Aha! Uite-o că vine! 

— Să vezi şi să nu crezi! 

Bătrâna alergă la fereastră. 

— Ei, taci! Diriginta poştei! Tovarăşa Georgescu!! 


Lia Georgescu se repezise într-un suflet până acasă. 
Simţea că dacă nu-şi schimbă bluza şi dacă nu-şi răcoreşte 
faţa cu puţină apă, va leşina fără îndoială. Era o femeie 
sănătoasă şi cea mai măruntă indispoziţie fizică o scotea din 
minţi. O sâcâiau în aceeaşi măsură o rochie asudată (vara 
se schimba de două şi trei ori pe zi), faţa năclăită de fard, 
un ciorap cu firele duse, degetele mânjite de indigo. 


Locuia la o sută de metri de muzeu şi, precizând că se 
întoarce repede, părăsi localul cu o uşoară strângere de 
inimă. 

Respiră aerul curat, apoi fără să zăbovească ocoli 
clădirea luând-o pe străduţa paralelă cu Corso. De obicei, 
evita drumul fiind mai dosnic, dar acum, când întreaga 
aşezare zăcea în întuneric, amănuntul i se păru lipsit de 
importanţă. '[inea capul în pământ, atentă să nu se 
împiedice, şi se mira cât de liniştit pare oraşul, în ciuda 
evenimentelor. 

„Ai zice că nu s-a întâmplat nimic, că în curând mă voi 
trezi din coşmar.“ 

În aceeaşi clipă se simţi înşfăcată de două braţe 
puternice, strânsă la piept şi înainte de-a avea timp să ţipe, 
un glas melodios îi şopti: 

— Draga mea... 


— Îţi place? se interesă bătrânul frecându-şi palmele. 
— Extraordinar! 

Se auzi brusc un sfârâit prelung. 

— Ce-i asta? 

— A dat cafeaua în foc! Semn rău. 


Diriginta poştei făcea parte dintre fericiţii care cred 
exact ceea ce le convine să creadă. Nici umbră de 
mistificare, ci numai o încredere neţărmurită în propriile 
posibilităţi. De aceea nu se pierdu cu firea. Recunoscându-l 
pe antrenor, se lipi de el şi-i încolăci gâtul cu braţele. 

— Ştiam că odată şi odată... lubitule! Ce drăguţ din 
partea ta că m-ai aşteptat tocmai azi. Mă simţeam atât de 
neajutorată! 

După expresia perplexă a antrenorului însă, era evident 
că cel puţin în momentul acela dintre ei doi cea mai mare 
nevoie de ajutor n-o avea Lia. Omul amuţise de surpriză. Se 
gândise toată ziua la suava Doina şi se trezise dintr-o dată 
în braţe cu o girafă. 


Ulterior, oraşul avea să încerce zadarnic să pătrundă 
misterul. Diriginta îşi închipuise într-adevăr că e aşteptată, 
sau profitase perfid de confuzie? O problemă cheie întru 
descifrarea corectă a caracterului Georgeascăi. 

Dunăreanu, sufocat, ar fi dat mult să ştie cum trebuie să 
procedeze. Diriginta se alinta calină, îl bombarda în 
continuare cu drăgălăşenii, iar antrenorului îi venea din ce 
în ce mai greu să-i spună adevărul. Braţele îi atârnau cam 
moale pe trupul corpolent al Liei, reuşea să-l prindă cu 
jumătate de ureche ciripitul. 

— Ştiam de mult... Sunt atât de fericită... Ai să vezi, totul 
o să treacă. Şi mă simt mult mai puternică acum. Dragule... 
De ce am aşteptat atât? 

Sărutările ei îi cădeau ploaie pe obraji, bărbie, urechi şi 
vârful nasului. Asediat, sportivul renunţă la orice atitudine. 
Un minut mai târziu, simţi o lovitură zdravănă în moalele 
capului şi alunecă la picioarele femeii. Diriginta crezu că-i 
căzuse în genunchi şi închise ochii aşteptând declaraţia cea 
mare. 

Un glas bubuitor sperie noaptea. 

— Te-am prins, ticăloaso! Am şi martori! 

Luna ieşi dintre nori pentru a clarifica situaţia. Tabloul - 
aşa cum urmau să-l descrie mereu până la sfârşitul vieţii 
vecinii lui Drojdioară - făcea toţi banii. Romică Popescu 
ţinea într-o mână ciomagul, holbându-se aiurit. Antrenorul 
căuta nu se ştie ce pe jos, diriginta oferea partitura 
completă a fecioriei compromise definitiv, iar martorii, 
epigramistul şi un tânăr fără ocupaţie precisă, se hlizeau 
încântați. 


— L-a ucis! suflă bătrâna. 
— Nu. Mişcă, mişcă... 
— Păcat! 


— Domnule Dunăreanu, te rog să mă scuzi, n-am ştiut. 
Credeam... 


— Du-te dracului! spuse antrenorul ridicându-se. Barem 
să mă fi pocnit ca lumea... 

— Eram convins că ţii pe altcineva în braţe. 

Dunăreanu suspină. 

— Şi eu... 

Romică Popescu îşi privea pantofii sincer jenat. Lia, 
regăsindu-şi fulgerător aplombul, prinse mâna antrenorului 
şi se adresă lui Romeo, cu chipul scăldat de fericire. 

— Lăsaţi scuzele, domnule Popescu. E o noapte prea 
frumoasă... Ah, nici nu ştiu ce vorbesc... Sunteţi primul om 
din oraş care o află! Felicitaţi-ne! Ne-am logodit. 

Antrenorul simţi o sfârşeală şi închise ochii ameţit. Braţul 
puternic al dirigintei îl sprijinea cu nădejde. 

Dobrescu îmi relatează incidentul. Uit într-o clipă toate 
speculaţiile pe marginea fenomenului întâmplare, formulate 
abia acum jumătate de ceas, şi sar de pe scaun: 

— Nu, nu şi iar nu! Asta n-am s-o cred niciodată. Nu-mi 
povesti că Dunăreanu e un prostănac şi că ajunge o 
coincidenţă pentru ca Georgeasca să-l înhaţe! Mă aşteptam 
la un truc, dar ăsta-i prea grosolan! 

— Pariez pe orice că a pus mâna pe el! Completează acid: 
(Acid diluat - îi sunt totuşi dascăl şi superior). Chiar dacă 
dumneavoastră nu vă convine. Le-am văzut expresiile. A ei, 
de hienă care-şi linge mustăţile, a lui, miel sacrificat de 
paşti. 

Îl măsor din vârful bascheţilor albaştri până în ciuful 
blond, veşnic neastâmpărat. 

— Hm... Ai devenit neaşteptat de plastic. Să admitem că 
Dunăreanu, delicat şi gentleman, n-a vrut s-o pună pe 
Georgeasca într-o situaţie jenantă şi şi-a ţinut gura faţă de 
Popescu şi ceilalţi doi. Există însă o sută de posibilităţi ca să 
se sustragă ulterior. 

— N-o cunoaşteţi pe dirigintă. Câte am auzit despre ea în 
două zile! Asta scutură şi un tramvai. 

— Hai să fim serioşi! Dunăreanu are soluţia în manşetă. 

Dobrescu încearcă să se eschiveze: 


— Probabil aveţi dreptate. 

— N-o crezi nici un pic, dar te priveşte. Antrenorul 
trebuie doar să explice confuzia, în fine cinci minute 
penibile şi „Adio, iubito! Curaj! Păstrează-mi o amintire 
frumoasă în inima ta...“ 

Dobrescu râde grozav de încântat. Cred că a băut pepsi 
sau i-a comunicat Oana prin telex că-l iubeşte. 

— Poate că antrenorul nu cunoaşte vorbele astea pline de 
miez. 

Nu găsesc nici o replică convenabilă şi mă ridic: 

— În definitiv Dunăreanu poate să se descurce şi singur. 
Hai, băiete, gata pauza, intrăm în tură. Noaptea nu s-a 
isprăvit, iar adversarul nostru abia şi-a început numărul. 


83 


Diriginta poştei, întoarsă de câteva minute la muzeu 


într-o excelentă stare de spirit, o observă prima şi se sperie. 
Chipul Olimpiei Dragu, desfigurat, exprima groaza. O 
groază adâncă, depăşind puterile unui om şi care părea săi 
fi cuprins întreaga făptură până la ultima fibră. 

„Nici dacă ar fi scăpat din iad, n-ar fi arătat mai rău“, îşi 
zise Lia Georgescu. 

— Ce-i cu tine? Era vorba că te odihneşti. 

Cuvinte automate, fără noimă. Nu trebuia să te uiţi de 
două ori la Olimpia ca să-ţi dai seama că doar un eveniment 
grav, foarte grav o întorsese la muzeu. O simţeai incapabilă 
să articuleze un sunet, părul scăpat în sfârşit din bigudiuri 
se lipea cleios pe obrajii asudaţi. Rămăsese tot în capot. 
Poalele erau murdare, din tivul cămăşii de noapte atârna o 
bucată de dantelă sfâşiată. 

— Ai căzut? Vorbeşte! Vorbeşte! repetă aproape ţipând. 

Olimpia Dragu o privea cu ochi sticloşi, clătina capul 
căutând parcă ceva ori pe cineva. Diriginta strigă: 

— Un pahar cu apă. Repede! Mişcaţi-vă, ce staţi? 

Îi prinse hotărâtă braţul şi o conduse până la banca cea 
mai apropiată. Olimpia refuză să se aşeze. O sili Lia 
apăsându-i puternic umerii. Profesoara rămase ţeapănă, 
fără expresie, de lemn. 

Domnul cu papion se apropie. Îşi puse ochelarii, - „nu, nu 
ăştia de distanţă... ăilalţi... mereu îi încurc“ - şi o cercetă 
curios. 


— E bizar... Seamănă teribil cu o persoană pe care am 
cunoscut-o cândva. Aş spune că şi toaleta e neschimbată. 
Curios cum ştiu unii să păstreze lucrurile... 

De emoție, Iliuţă Munteanu răsturnă aproape jumătate 
din pahar. Prin ochii Liei Georgescu trecu un licăr de 
dispreţ. 

Olimpia Dragu bău cu înghiţituri mici, împiedicate. 
Vespasian Duma tremura. Glasul răsună  piţigăiat, 
strangulat de emoție: 

— Vorbeşte odată, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Vor să arunce în aer liceul internat. Grăbiţi-vă! 

— De unde ştii? 

— l-am auzit... Au trecut prin faţa mea. Erau doi. 

— Când? 

— Acum o jumătate de oră, poate o oră, poate numai zece 
minute. Nu mai ştiu... abia m-am târât până aici. 

Izbucni în plâns şi îşi ascunse faţa între degetele 
încârligate. Făcea impresia că vrea să se zgârie. 

— I-ai recunoscut? 

Femeia clătină din cap fără să-l ridice, i se vedea doar 
ceafa, grăsuţă şi asudată, umerii plini scuturaţi de convulsii. 

Lia Georgescu îşi căuta cuvintele. Avea păreri categorice 
despre  fecioarele  quinquagenare, în general, despre 
Olimpia în particular. 

— Eşti convinsă... hm, de... Eşti convinsă că aşa s-au 
petrecut lucrurile? În noaptea asta suntem toţi extrem de 
surescitaţi. 

Trupul Olimpiei Dragu zvâcni. Îşi săltă chipul ud şi răcni 
isteric: 

— Nu sunt nebună! l-am auzit cu urechile mele! Până 
dimineaţă, şcoala va fi praf şi pulbere. 

Epigramistul o scăpă inconştient: 

— Slavă Domnului, stau la celălalt capăt al oraşului. 

— O eroare capitală! emise domnul cu papion. Am omis 
să alertăm pompierii. 


— Nu sunt nebună! continuă să urle Olimpia Dragu, 
opintind să-i încredinţeze pe ceilalţi, în primul rând pe ea 
însăşi, aşa cum încercaseră mulţi în noaptea aceea. 

Apoi, tot veninul acumulat de decenii împotriva 
oamenilor, a elevilor, a lui Dumnezeu şi a femeilor frumoase, 
împotriva râsului şi a primăverii care nu-i bătuse niciodată 
în geam, izbucni cu violenţă, în tonuri cutremurătoare. 

— Voi m-aţi adus în halul ăsta! împunse cu degetul la 
întâmplare spre cei care o înconjurau. Tu, şi tu, şi tu, şi tu! 
Ce-am avut eu de la viaţă? Nimic! Nimic, auziţi? De când 
mă ştiu, n-am primit un ghiocel sau un mărţişor de la elevi, 
vorba aia, să se pună bine înainte de teză: „Hai s-o atingem 
pe babă la coarda sensibilă!“ Nu, nici atâta... Am fost 
tânără, au existat femei şi mai slute în cătunul ăsta 
nenorocit!... Ce-aţi avut cu mine? Din piază rea nu mă 
scoateţi, nimeni nu-mi urează „la mulţi ani“, nici măcar de 
întâi ianuarie... 

„Pieirea ta prin tine, Israile“, gândi Iliuţă Munteanu. 
„Oamenii îi iubesc pe cei care-i fac să râdă, sau în cel mai 
rău caz, nu-i deranjează. lar tu te dai peste cap ca să fii 
odioasă, deranjezi chiar şi în vis...“ 

Se mulţumi însă să rostească convenţional: 

— Linişteşte-te, Olimpia. Nimeni nu te crede nebună. Ai 
să vezi că totul se va rezolva. 

— Crezi? întrebă sceptic epigramistul. Adică de mâine 
dimineaţă or să înceapă s-o iubească, prin dispoziţie de la 
sfatul popular, toţi tovarăşii din oraş? Interesant! 

Domnul cu papion împunse braţul lui Iliuţă. 

— Ştii, chestiunea mă obsedează. De unde cunosc 
persoana? Răspunse privirii profesorului: Mă refer la 
doamna în neglije. Mi-e imposibil să-mi aduc aminte. 

Iliuţă Munteanu îşi întoarse capul şi-l mustră cu blândeţe. 

— De ce nu vreţi să vă duceţi la culcare? Ajungem cu toţii 
la o vârstă când trebuie să ne menajăm. 

Domnul cu papion întoarse capul mirat şi răspunse 
surprinzător de lucid: 


— De ce să mă odihnesc? Am mâine serviciu? D'aileurs, 
mă plictisesc destul singur şi daliile nu mă interesează. Ştii, 
vecinul meu a făcut o pasiune pentru buruienile acestea... 
Dalii şi yoga! Ai mai auzit aşa ceva? 

Lia Georgescu scutură chipul Olimpiei. 

— Ei hai, calmează-te. Oricum nu soluţionezi acum 
problema ghioceilor şi a mărţişoarelor. 

Se simţea într-o dispoziţie sarcastică, nu ştia unde-i 
Dunăreanu şi se întreba îngrijorată dacă nu cumva greşise. 
Fusese dură, masculină şi autoritară, nu îndeajuns de 
fragilă şi tandră. Bărbaţilor le plac oile, rămâne un fapt 
cert. Ce descoperă după căsătorie, e cu totul altceva. 

— Duceţi-vă! urlă printre sughiţuri Olimpia Dragu. Sunt 
peste o sută de elevi în internat. 

O voce fermă acoperi rumoarea: 

— Când vor să arunce liceul în aer? 

Adunați în jurul Olimpiei Dragu, nu observaseră sosirea 
Minervei. Se afla la câţiva paşi în spatele lor, cu pumnii 
înfipţi în buzunarele vindiacului. 

— Aţi spus-o parcă adineauri, dar n-am auzit bine. 

Olimpia Dragu îşi ridică faţa. Ochii erau roşii, corneea 
aproape înghițind bilele albastre ale irisului, nasul lătăreţ, 
lipsit de distincţie, abunda robinet stricat. 

— Noaptea asta. l-am auzit! Vă jur că n-am visat. 

— Mulţumesc, spuse Minerva şi se răsuci pe călcâie. 
Înainte de a ieşi, completă: Nimeni nu se apropie de liceu. 
Am luat toate măsurile pentru a evita o nenorocire. 

Dispăru înainte ca ceilalţi să se poată dezmetici, şi 
oamenii se priviră surprinşi câteva secunde. 

— Avem..., făcu lliuţă Munteanu derutat, da... avem dea 
face cu un anchetator original. Foarte original... După 
părerea mea, indiferent de cum evoluează lucrurile, ar 
trebui evacuat imediat internatul. 

— Probabil n-a socotit că e necesar, rosti absentă Lia 
Georgescu. 

Domnul cu papion prinse câteva cuvinte din zbor. 


— Ne refugiem? Extraordinar cum se repetă istoria! 
Conchid, domnilor, că evenimentele sunt deosebit de grave. 

Tonul însă era însufleţit, perspectiva părea să-l bucure 
straşnic, ai fi zis că pleacă în excursie la iarbă verde. Cineva 
întrebă cu voce mică: 

— Şi acum ce facem? 

Diriginta poştei, cu gândul la Dunăreanu, ridică din 
umeri ostenită: 

— Habar n-am. 

— Să pregătim caii, domnilor! tună glasul bătrânului cu 
papion. Caii şi baionetele! Vă voi explica îndată şansele unei 
şarje de cavalerie... 


— Dobrescule, îl iei pe şeful de post şi supravegheați 
liceul. 

Locotenentul, trezit brusc - se gândea la Oana, abia în 
noaptea asta realizase că seamănă cu o panseluţă, aceiaşi 
ochişori miraţi, acelaşi obraz catifeliu - întrebă maşinal: 

— Liceul? Care liceu? 

Minerva îi explică mieroasă: 

— Se află la capătul uliţii principale, e o clădire albă, cu 
acoperişuri terasate, în curte există o statuie - un tip chel 
extrem de devotat cândva burgului - şi ai trecut prin faţa ei 
de o sută nouăsprezece ori. Ai nevoie de amănunte 
suplimentare? 

— Nu... Sper să mă descurc. 

— Aş vrea să fii convins, băiete. Zvonul care chinuie 
urbea este că amicul Damian va dinamita liceul. Subliniez 
că în incintă se află internatul, în momentul de faţă plin de 
locatari. Elevii n-au luat încă vacanţă. Prin însăşi firea 
lucrurilor, orice fenomen de natură sau societate poate fi 
generat de „n“ cauze, având „n“ efecte. A pune degetul 
exact unde trebuie, e o chestie de şansă. Am afirmat 
totdeauna că marii profeţi sunt nişte tipi cu baftă. 

—  Contestaţi capacitatea unor oameni dotați de a 
prevedea desfăşurarea firească a evenimentelor? 


— Din când în când. Şi pe urmă, mie nu-mi place să 
demobilizez pe nimeni dacă nu e strict necesar. Un consiliu 
totuşi! Să ştii că perseverenţa nu-i totdeauna vitamina cea 
mai indicată în poveşti cu zâne, serenade şi ciocârlii. Un 
telefon care sună din două în două ceasuri, mai ales în 
creierii nopţii, când moş Ene şi-a făcut planul la gene, poate 
produce alergie, dacă nu chiar coşmaruri. 

Locotenentul roşi şi îşi consultă brusc vârful unghiilor. 
Minerva muiată, îl bătu pe umeri: 

— În realitate, n-am să uit niciodată că ţi-am fost 
dirigintă. Dar un om avizat e pe jumătate salvat. A spus 
cineva chestia asta. Tu reţine-o. Şi acum du-te. Aveţi grijă 
ce faceţi. Dacă se clinteşte un singur fir de păr din capul lui 
DI Tis 


84 


Butoiul continua să călătorească singur. Se rostogolea 


pe Corso nestingherit, prinzând la vale o viteză ameţitoare. 

Făcut ghem înăuntru, responsabilul noului supermagazin 
încerca să-şi amintească o singură stradă din localitate cu 
atâtea hârtoape. Butoiul se ciocni în cele din urmă de 
fântâna lui Vodă Grigore, extrem de solicitată în noaptea 
aceea, şi se sparse cu un bubuit formidabil. Responsabilul 
deschise ochii precaut, făcând eforturi să se dezmeticească. 

Fane, omul hotărât să miruiască cu o scândură gangsterii 
ieşiţi din puț, conchise că indivizii primiseră întăriri. Se 
retrase discret de pe câmpul de luptă, considerând că şi-a 
făcut din plin datoria faţă de oraş. 

Responsabilul, peticit peste tot cu foi de varză murată, 
dădu drumul la ciutură. O găleată de apă era exact ceea ce 
avea nevoie în momentele acelea. 

Din fântână, ţâşni un muget prelung care se pierdu în 
noapte. 


85 


DD rojaioară socoti că cel mai indicat loc unde ar putea 


petrece nestingheriţi era parcul din mijlocul oraşului. 

Apucase omul de mână - piciul îl urma docil - şi 
mărunţindu-şi paşii, parcurse victorios strada principală. Se 
aşezară pe o bancă, deschiseră sticlele păstrând o muţenie 
desăvârşită, apoi ciocniră sub cerul plin de stele al nopţii de 
vară. 

Veterinarul, fericit, fuma cu capul dat pe spate. Luna 
părea un buric galben. Gândul îl amuză şi începu să râdă 
încetişor. Se întoarse spre celălalt. Omul ducea sticla la 
gură cu real talent. 

În sfârşit, aspectul ciudat al necunoscutului îi atrase 
atenţia. Unghiile fosforescente, pielea şi straiele verzi. 

„Probabil că totuşi nu mi-e bine.“ Apoi abandonă gândul. 
Îl indispunea. 

Trase încă o duşcă şi îşi şterse buzele cu batista. 
Veterinarului îi plăcea „şpriţul vorbit“, de aceea nu bea 
niciodată singur, ori acasă. În consecinţă, încercă o 
conversaţie prudentă. 

— De fapt, nu ne-am cunoscut. Mă cheamă Caracaş, sau 
dacă preferi, Drojdioară. Matale? 

Omul mormăi ceva cu capul în piept. Lui Caracaş i se 
păru că desluşeşte niscai cuvinte arabe şi mai trase un gât 
de vodcă, frământându-şi mintea cum să găsească un mijloc 
de comunicare cu personajul. Simţea că-l ard câteva 
întrebări esenţiale. Oricum, apetitul alcoolic al străinului i 
se părea de bun augur. Chestia era cum să-l abordeze. 


Drojdioară rupea niţică franţuzească, un petit vin du 
pays s'il vous plait, ştia să comande zece sticle de bere în 
germană, cunoştea şaisprezece mărci de whisky american 
şi în general se simţea foarte bine cu atât. Nu-şi închipuise 
niciodată că ar fi vreun poliglot, dar nici nu murise de sete 
printre străini. 

Se avântă deci cu toate pânzele sus, dând glas unor 
întrebări care-l obsedau de mult: 

— Unu! spuse tare îndoindu-şi un deget şi despicând 
cuvintele în silabe de parcă celălalt ar fi înţeles câte ceva cu 
condiţia ca interlocutorul să nu vorbească prea repede. 
Unu, deci! Sunt, domnule, cârciumi, nostime acolo de unde 
vii dumneata? Cârciumi, birturi, bodegi, în fine stabilimente 
d-astea? Nu de alta, dar vreau să ştiu dacă face să mă 
deplasez.  Răspunzi da sau nu! adăugă, prevenind 
eventualele eforturi ale prichindelului. 

Necunoscutul emise un zgomot ciudat pe care Drojdioară 
crezu de cuviinţă să-l interpreteze pozitiv. 

Tipul părea cam apatic, dar poate că nici turceasca lui 
Drojdioară nu era prea faimoasă. Veterinarul nutrea 
convingerea fermă că vorbise pe înţelesul străinului. 
Cuvintele lui, chiar dacă nu purtau fes şi şalvari, fuseseră în 
orice caz rostite cât se poate de limpede. 


Responsabilul noului supermagazin se îndrepta spre 
casă. Călătoria în butoiul cu varză şi ultimele evenimente îl 
năuciseră. Avea un singur dor; să se vâre în pat, să 
adoarmă şi să uite. 

Ajunse în parc şi se opri înlemnit. Pe o bancă, medicul 
veterinar discuta cordial cu un individ verde. 

„Formidabil! Drojdioară e în legătură cu oamenii lui 
Damian". 

Pe alee se rătăcise o namilă de câine cu pete negre care 
adulmeca gunoaiele pe sub bănci. Se apropie de veterinar 
dând vesel din coadă. Drojdioară îi mângâie botul şi 
urechile apoi îndoi încă un deget. 


— Vasăzică aveţi birturi. Asta e o chestie. Doi! Şi începu 
să-l scuture pe omuleţul care se bălăngănea, salcie bătută 
de vânt. Doi, domnule, şi te rog să fii atent! La ce oră se 
închid? 

Îşi dădu seama că individul nu înţelege. Pe chipul 
prăzuliu nu se citea nimic. În problemele vitale însă, 
Caracaş nu dezarma cu una cu două. Îşi ridică mâneca 
sacoului şi ciocăni în ceas. 

— Arată-mi aici, băieţel! La ce oră închideţi crâşmele la 
Stanbul, Dakar, Bagdad sau, mă rog, în provincia din care 
eşti matale? 

Omuleţul întinse unghia şi zgârie geamul de sticlă. 
Proceda exact ca un copil căruia i se arată un obiect 
necunoscut. Drojdioară se holbă. 

— La şase, domnule?! Ce vorbeşti?! Şase dimineaţa? 
Formidabil! Începu să comenteze nostalgic: Uite ce va să 
zică tradiţie... Păi cred şi eu! Nu tot ei au inventat 
electricitatea!? Parcă Aladin îl chema pe ăla cu lampa... Ce 
faci, nene? Unde pleci? 

Străinul azvârlise sticla goală îndreptându-se cu aceiaşi 
paşi rari, clătinaţi spre ieşirea din parc. 

Veterinarul săltă din umeri şi mai trase o duşcă. 

„O fi având creştinu” vreo treabă, nu toată lumea care se 
deplasează e în excursie de plăcere...“ 

Simţi în nări un miros tentant de murături şi întoarse 
capul. Ghici ghemuită într-un tufiş silueta responsabilului 
noului supermagazin. 

— Ce faci acolo, suflete? 

Omul o rupse la fugă şi Drojdioară îl urmă împleticit. 

— Stai, domnule, o clipă! 

— Crezi că nu ştiu ce ai de gând? Eşti de-ai lor! 

Gonea, uitându-se speriat în urmă. 

După calculele lui Postolache făcute ulterior, punând cap 
la cap distanţele parcurse de fiecare în noaptea aceea, 
cetăţenii din P alergaseră circa zece mii de kilometri. 

Caracaş simţi că pierde teren. Strigă disperat: 


— Nu-ţi fac nimic, bre omule! 

Veterinarul sorbi ultima picătură şi abandonă sticla sub 
bancă. În braţe îi adormise câinele. Îşi trecu degetele prin 
blana caldă. Se opri fulgerat. Rămase aşa câteva clipe, apoi 
izbucni într-un hohot formidabil de râs. 


80 


De mult nu se aflase Lia Georgescu într-o dispoziţie atât 


de strălucitoare. La braţul lui Dunăreanu, îşi recăpătase 
curajul, se simţea din nou puternică, gata să înfrunte orice 
adversar, din P, Fălticeni sau Dallas. 

— În clipa asta nu mai mi-e frică de nimic. 

— Am observat, spuse antrenorul. 

— Până la urmă ne vom descurca şi cu Damian, ai să vezi. 

— Pe mine unul nu mă mai surprinde nimic. 

— Important e că am depăşit momentul penibil. Acum, 
toată lumea ştie, în sfârşit, că ne-am logodit. Romică 
Popescu, fii convins, a avut grijă să difuzeze noutatea. Râse 
din guşă, mulţumită: Ştiu că au ce bârfi mâine la cafeluţă, 
cucoanele... 

— Imbecilul! scrâşni antrenorul. 

— Nu trebuie să fii supărat pe el. Bietul băiat m-a 
confundat cu Mioara. 

— Fireşte... Semănaţi mult... 

— După părerea mea, nevastă-sa e vinovată. Da, da! Îl 
neglijează, n-o interesează nimic, nu l-a întrebat o singură 
dată unde se duce şi ce face. Natural, Romeo a intrat la 
idei, se simte vexat... 

Dunăreanu mormăi: 

— Îi ştiu pe unii care şi-ar da şi căciula pentru asemenea 
tratament. Da' ăsta-i cretin! Cretin sadea! 

Diriginta îi strânse braţul. 

— Noi vom duce altfel de viaţă, dragule, îţi jur! 

— Nu e nevoie, te cred. 


— Voi fi tot timpul lângă tine... Să nu râzi! Pot să-ţi spun 
cum vor arăta perdelele de la dormitorul nostru. Albe, 
brodate cu albăstrele şi panglici bleu. 

Dunăreanu nu-şi revenea. Cu un ceas în urmă fusese un 
bărbat liber şi fericit, fără altceva în cap decât şansele 
Rapidului de a intra în divizia A şi găsirea celei mai sigure 
modalităţi de a se distra straşnic în concediu. Şi iată că, 
dintr-o dată, ştia ce perdele vor atârna în dormitorul 
conjugal. Amănuntul părea să-l zdruncine mai mult decât 
ideea căsătoriei, nebuloasă şi nerumegată încă. Perdele 
însă, prin precizia de detaliu, îl ancorau brutal în realitate. 

După felul cum se comporta, diriginta cunoştea exact, în 
orice caz meditase temeinic asupra relaţiilor dintre 
logodnici. Nu-l scăpa din ochi, îl târâse până acasă unde 
îmbrăcase o rochie foarte tinerească, pline de volane 
transparente, nu pierduse prilejul de a anunţa fericitul 
eveniment cărturăresei şi Atenei Dumitrescu, deşi bătrâna 
era pe jumătate moartă. Cu el de braţ, triumfătoare, se 
întorsese la muzeu. Abia aici, antrenorul reuşise să se 
eschiveze câteva minute. Îl zărise pe Morogan tăind 
grădina şcolii şi o abandonase pretextând că şi-a terminat 
țigările. 

— El are întotdeauna un pachet de rezervă. Scuză-mă o 
clipă. 

Diriginta îşi ţuguiase buzele nemulțumită. 

— Te rog să nu întârzii. Şi în general aş prefera să nu 
întreţii relaţii cu Morogan. E un bărbat fără suflet şi nu-mi 
inspiră încredere de fel. 

Antrenorul o luă la fugă. Medicul părea grăbit. 

— Hei, doctore! Unde dracu' alergi aşa? 

— M-au chemat urgent la uzină. Lui Sterică îi e rău. 

— Cum naiba ţi-au comunicat? 

— Au un GAZ la uzină: a venit pe scurtătură. Uite-l acolo! 

Îi arătă un cub pe patru roţi care staţiona în dreptul 
tutungeriei. Şoferul, nerăbdător, aprindea şi stingea mereu 
farurile. 


— Servus, flăcău! 

Antrenorul îl prinse de mânecă. 

— Mai stai o secundă. Ascultă... am încurcat-o rău. 

— În sfârşit? 

Dunăreanu îi relată precipitat întâmplarea trăgând 
mereu cu coada ochiului în spate. Parcă îi era teamă să nu-l 
audă Lia. Morogan îşi puse mâinile în cap. 

— Nefericitule! Cum ai putut face prostia asta? 

— Tocmai atunci a intrat luna în nori. 

— Eşti un om pierdut! începu să râdă. Ce noapte, 
domnule! Ce noapte! 

— O dau dracului de noapte! ţipă exasperat Dunăreanu. 
Învaţă-mă dumneata ce să fac?! 

Medicul clătină capul. 

— Bea otravă, pune-ţi ştreangul de gât, sau aruncă-te 
înaintea trenului. 

— Nu-mi arde de bancuri! 

— Crezi că glumesc? Îmi pare sincer rău, dar nu există 
un ghinion mai mare decât să te iubească Lia. N-ai nici o 
ieşire! 

— Dă-o încolo de treabă! Nici în lanţ nu poate să mă ţină. 

Glasul îl trăda însă că nu-i chiar atât de sigur. 

— Îţi faci iluzii. Ar mai fi o soluţie... Singura de fapt. 

— Care? 

— Şterge-o! spuse medicul. Vâră-te în pământ, zboară în 
Cosmos, ia un tren pentru Paradis - deşi acolo terenul nu 
mai e atât de sigur, Lia-i neprihănită, are acces - în fine, 
chestia e să dispari în următoarele cinci secunde. 

Antrenorul îl privi rătăcit. Declară fără legătură: 

— Nu vrea să am relaţii cu dumneata. Nu-i placi... 

— Ei, ce ţi-am spus eu? Fugi, dom'le! Fugi! Unde să dai 
cu piciorul în minge şi să-i înveţi pe puşti să meargă pe 
bicicletă, mai găseşti dumneata! 

Rămase cu vorba agăţată subţiindu-şi privirea. Diriginta 
se îndrepta cu paşi hotărâți spre ei. 

— Prea târziu! şopti medicul. 


87 


Romică Popescu se descotorosi de martori şi o luă spre 


casă fierbând de mânie. 

„Uite, domnule, unde te împinge o femeie de nimic! În ce 
posturi mizerabile te pune! Mă obligă să mă caţăr pe 
acoperiş, să umblu de nebun pe străzi, să dau buzna peste 
oameni când sunt în situaţii mă rog, mai delicate... Am 
ajuns de mirul târgului! Şi fac prinsoare pe ce vrei că nici 
acuma nu-i acasă...“ 

— Nene! ţâşni un glas subţirel de lângă gard. 

Cătălin îşi strecură mâna mică şi rece în pumnul lui 
Romică. 

— Nene! Unde-i tanti Mioara? 

Popescu simţi că-i vine ameţeala. Ar fi cârpit cu plăcere 
obrazul slăbuţ al băiatului. 

— Ce-ţi pasă ţie, măgarule? 

— l-e rău bunicii, răspunse Cătălin, cu lacrima în gât. Ea 
m-a trimis s-o caut... Dar dacă vă deranjează... 

Îşi retrase mâna şi lăsă capul în jos. Părea jignit până în 
adâncul sufletului. Se smiorcăi îndepărtându-se cu ceea ce 
se mai putea salva dintr-o demnitate jignită. 

— la mai lăsaţi-mă dracului în pace! bombăni Romică. 

Pătrunse în casă fără menajamente. Trânti uşa de la 
intrare, izbi cu piciorul un scăunel care-i stătea în drum, 
pocni de perete uşa dormitorului. Pe divan desluşi silueta 
Mioarei şi răcni ca un descreierat: 

— Unde-ai fost nenorocito! Te strâng de gât! Auzi? 
Unde... Trase violent de cuvertură şi rămase cu gura 


căscată. În patul Mioarei dormea un necunoscut. Aerul din 
dormitor era insuportabil. Duhnea a vodcă. 


88 


Proatâna de plecarea Liei Georgescu („nu că mi-ar fi 
frică de ea, dar mă enervează şi atunci prefer s-o evit“), 
Mişu Postolache se strecurase în incinta muzeului. Găsi o 
atmosferă agitată şi se trase lângă zid, unde Lae şoptea 
ceva unei iconiţe mici cât o carte de joc. 

— Ce-au ăştia? întrebă frizerul. Parcă i-a pişcat un 
bondar de... 

— Nu vorbiţi cu păcat, don' Mişu. E nenorocire! Au 
invadat oraşul, dau năvală aşa, ca tâlharii. Mult amar şi 
negreaţă trebuie să fi adunat Damian în suflet. Acu”, cică 
vrea să dea foc la internat. 

Vorbea smerit, cu respect evident, de parcă Damian, 
ascuns pe undeva, în apropiere, s-ar fi putut lăsa îndulcit de 
vorbe trecute prin miere. 

— Ce tot bâigui, măi creştine? 

— Nu bâigui. Dispar oamenii pe capete. 

— Cine a dispărut? 

— Mulţi, don' Mişu: alde Romică Popescu, responsabilul 
de la supermagazin, Pandele cheferistul, acum domnişoara 
Lia, mai sunt şi alţii. Zice că-i ţine prizonieri la motel. Aşa 
spune alde don' Dunăreanu. 

— Vezi-ţi de treabă! Buzele frizerului zvâcneau. Ăsta-şi 
bate joc de voi. 

Paraliticul îşi ridică privirea obosită. 

— De ce adică să-şi bată joc de noi? Ce i-am făcut? 

Întrebarea nu era lipsită de logică, însă Mişu Postolache 
nu juca totdeauna fâir play. 


— V-a văzut proşti, d-aia! 

— O fi, don' Mişu, dacă zici dumneata, aşa o fi. 

Îl privea printre gene. De când epigramistul lansase 
zvonul că frizerul e un agent perfid al bandiţilor lui Damian 
- dovadă, se plimba bimbaşă prin târg fără să-i pese - Lae 
devenise mai circumspect. 

— Şi cu bieţii copii ce are, don' Mişu? Ăştia ce i-au mai 
făcut? 

— Altă trăsnaie! se enervă Postolache. L-aş strânge de 
gât pe dobitocul care vă vâră toate prostiile în cap. 

— Tovarăşa Olimpia e profesoară. Eu zic că ştie ce 
vorbeşte. 

O lacrimă - emoție, spaimă, oboseală - îi alunecă pe 
obraz. Deşi impresionat, frizerul continua să facă pe durul. 

— Şi-acum de ce bâzâi? 

— Că-s prost! Nu spuseşi dumneata? 

Plângea de-a binelea. Furios, Mişu îi întoarse spatele. 

— Păstrează-ţi, bre, bocetele pentru când ţi-o fi de 
trebuinţă! S-ar putea să nu-ţi mai ajungă. 

Lae făcu un gest ciudat cu mâna ca să alunge piaza rea. 
După cum aveau s-o arate evenimentele, sfatul frizerului nu 
era de lepădat. 


89 


a Îi e rău lui nea Sterică, spuse şeful corpului de 
pază. S-a făcu alb la faţă şi a căzut lat. Uite aşa, din senin. 
Am vrut să chemăm spitalul... 

Morogan îşi deschise grăbit trusa. 

— Ştiu. Telefonul nu funcţionează. 

— Noroc cu maşina. 

Pe canapea zăcea un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de 
ani. Respira greu, cu mâinile pe piept. Trei inşi în uniforme 
de paznici îl priveau neliniştiţi. Se dădură în lături şi 
Morogan descheie halatul de lucru al bolnavului. Îi ascultă 
inima şi-i ridică uşor una din pleoape. 

— Mda, şopti. 

Şeful gărzii se interesă îngrijorat: 

— E grav? 

Morogan înclină capul. 

— N-avem voie să-l urnim. N-ar suporta deplasarea până 
la spital... Să vedem cum ne putem descurca aici, la 
infirmerie. Trebuie să-mi daţi o mână de ajutor, băieţi! Am 
nevoie de apă rece şi clocotită. Cât mai multă! Faceţi rost 
de găleți. 

Sparse trei fiole cafenii şi umplu seringa. Paznicii se 
precipitară spre uşă. 


90 


Mişu Postolache alerga neobosit de la un capăt la 


celălalt al oraşului. Ajunsese la convingerea că e de ajuns să 
lipsească cinci minute dintr-un punct oarecare - poştă, 
muzeu, alimentara, tutungerie, complex, frizerie, locuinţa 
lui x, y sau z - pentru ca în perimetrul respectiv să se 
petreacă evenimente epocale. O fatalitate perfidă îl 
urmărise toată noaptea, pur şi simplu alunecase chestie de 
câţiva metri sau câteva minute, pe lângă toate episoadele 
cheie. 

Se opri istovit la fântâna lui Grigore Vodă luându-şi răgaz 
să respire şi să bea o gură de apă. Îl ucidea setea. Apucă 
lanţul ciuturei. 

Un glas amplu, venit din adâncuri, îl făcu să rămână 
nemişcat. 

— „răsare luna mică, mică/şi peste a lui acoperişuri îşi 
lasă capul şi-l ridică... 

Înspăimântat, Mişu scăpă găleata din mână. Ceva ca o 
ghiulea se repezi în fundul fântânii. Tarzan nu ştia despre 
ce e vorba şi în clipele acelea nici nu voia să afle. 

Fusese ultima încercare a lui Vlad Şoimu de a evada. 
Versurile aparţineau tinerei poete, autoare de pasteluri 
delicate. S-a măritat ulterior cu un inginer din Piteşti, dar 
asta nu prezintă nici un fel de importanţă. Membrii 
cenaclului literar din P o regretă. Cu timpul însă desigur o 
vor uita. La urma urmelor, nici de Shakespeare nu-şi aduce 
toată lumea aminte. 


9] 


Responsabilul supermagazinului străbătu grăbit strada 


principală lăsând în urmă o dâră persistentă de varză acră. 
Ardea de nerăbdare să comunice oamenilor descoperirea 
făcută în parc. 

La ferestre se zăreau chipuri livide care dispăreau 
imediat ce le bătea în geam. Văzând căruciorul infirmului la 
intrarea muzeului, răsuflă uşurat. 

— Lae, te simţi în stare să nu leşini? 

— Prin câte am trecut în noaptea asta, cred că da. Ce s-a 
mai întâmplat? 

— Drojdioară! 

— L-au ucis? 

— Ce să-l ucidă?! Şopti: E omul lor! 

Infirmul îşi duse mâna la gură. Responsabilul recapitulă 
succint întâmplarea. 

— Discuta cu gangsterul verde cum discut eu cu 
dumneata. 

— Înţeleg, spuse cerşetorul pe gânduri. Acu” înţeleg. Au 
împânzit oraşul. De Postolache cel puţin, m-am convins. 

— Frizerul? 

— EI, domnule! Mi-a mărturisit-o singur, ce mai! E 
unealta lui Damian. 

— "Ţi-a spus-o el? 

Lae dădu din cap, încredinţat că nu minte. 


92 


V eterinarul urcă treptele muzeului pe picioare destul de 


sigure, împinse cu umărul uşile batante şi se opri în prag 
fluierând bine dispus. 

— Lucraţi de noapte, copii? 

Douăzeci de chipuri spectrale îl priveau încordat. 
Responsabilul supermagazinului dădu semnalul: 

— Pe el! 

Patruzeci de mâini imobilizară trupul veterinarului. 

— Unde e Damian? 

— Cine sunt complicii lui? 

— Nemernicule! Vreţi să aruncaţi liceul în aer! 

— Lucrezi cu banditul ăla de Postolache! 

— Ce-aveţi de gând cu noi? 

Drojdioară clipea zăpăcit. Responsabilul îl apucă de 
guler. 

— Recunoşti că ai discutat cu o bestie verde pe bancă în 
parc? 

În sfârşit, Caracaş pricepu. Izbucni într-un râs nebun. 
Patruzeci de mâini nu erau în stare să-i stăpânească 
zvâcnetul trupului. 

— Recunoşti? 

— Da, spuse Drojdioară. Recunosc! Recunosc că în viaţa 
mea n-am văzut un şeptel atât de bine asortat cu cretini. 
Trase aer în piept: Boilor! 

Oamenii se priviră descumpăniţi. Primul care-şi descleştă 
mâna, retrăgându-se jenat câţiva paşi, fu Iliuţă Munteanu. 


„Ce prostie să-l suspectezi pe Caracaş! Vinovat, ar mai fi 
venit la muzeu? De ce ar fi făcut-o?... Numai nervii sunt de 
vină.“ 

Îi urmară pilda şi ceilalţi, neştiind prea bine ce atitudine 
să ia. Pe poziţie belicoasă, rămăsese doar responsabilul. 
Stătea arc, gata să tabere asupra veterinarului. Izbucni: 

— Cel puţin explică-te! 

Drojdioară puse picior peste picior şi îşi aprinse cu 
nonşalanţă ţigara. 

— N-am chef, e bine? Cuprinse asistenţa într-o privire 
îngăduitoare: Puteţi să luaţi loc. 

Bătrânul cu papion îşi aranjă fularul între reverele 
pardesiului. Se interesă cu un aer preocupat: 

— Dumneata, din câte am înţeles eşti medic. Exact, îmi 
amintesc. M-ai tratat anul trecut.. 

Veterinarul îl privi ţintă. 

— Încep să cred că da... 

— Ce se aude? De două ceasuri n-avem nici o veste. 
Propun să alcătuim o delegaţie pentru începerea 
negocierilor. Toţi marii comandanţi de oşti au încheiat păci 
provizorii... Nu-i nimic ruşinos aici. 

În realitate, i se făcuse somn şi nu mai avea poftă să se 
joace de-a soldaţii. Drojdioară clipi vesel. 

— Gata, nene! Mergem împreună. Suntem cei mai 
reprezentativi din adunare. Mai vine cineva cu noi? 

Lia Georgescu interveni energică, fără a abandona mâna 
antrenorului. Avea ochi strălucitori, pieptul îi fremăta şi 
ţinea bărbia ridicată. Bătrânul o măsură plin de admiraţie. 
Semăâna cu Marianna din Petite Histoire de France, curs 
secundar, librăria Hachette ediţia 1912. Marianna cocoţată 
pe baricadele revoluţiei. Îi lipsea doar coiful galic şi un vânt 
puternic care să-i lipească rochia fluidă de coapsele 
puternice. 

— Nu ne arde de glume, domnule Caracaş. Habar n-am 
ce-i cu dumneata, dacă eşti sau nu complicele lui Damian, şi 
mă simt prea ostenită ca să încerc s-o aflu acum. Un singur 


lucru vreau să-ţi fie clar. Dacă ai venit la noi căutând 
adăpost, suntem dispuşi să ţi-l oferim. Dacă nu, ieşirea e în 
spatele dumitale. 

Drojdioară începu să râdă. 

— Mă aflu într-o instituţie publică şi nu la matale acasă. 
Aşa că ia-mă mai delicat, coană Lio. 

— Muzeul se deschide la 9:30. Până atunci, te putem cel 
mult tolera. Se lipi de antrenor. Nu-i aşa, Basile? 

— Ha! exclamă veterinarul înecându-se. Basile?! 

Abia atunci îi atrase atenţia tristeţea antrenorului. Se 
mişca fără vlagă şi îşi îndrepta mereu privirea rătăcită spre 
ieşire. Părea prins într-o cuşcă. 

Caracaş ţinuse întotdeauna la Dunăreanu. Se simţi 
cuprins de o presimţire neagră. Îl apucă de umăr, ignorând- 
o total pe dirigintă. 

— Ce s-a întâmplat, Vasilică? Te-a păcălit vrăjitoarea? 

— Nu-ţi permit! urlă Lia Georgescu. 

— Ei bravo! Parcă eu îţi cer voie. Spune, Vasilică tată, ce- 
ai păţit? Te-a pocnit careva în cap? 

— Romică Popescul explică epigramistul. Credea c-o ţine 
pe nevastă-sa în braţe... 

Bătrânul cu papion interveni: 

— Domnilor! Propun să amânăm rezolvarea conflictelor 
subsidiare după încheierea armistiţiului cu cei care ne-au 
cotropit. 

— 'Te-a aiurit scorpia, nefericitule! 

— Basile! Diriginta gâfâia. Cum îi permiţi? 

Dunăreanu suflă moale: 

— Nu-i permit. 

— De ce nu-i spun că sunt logodnica ta? 

— E logodnica mea... 

Părea de cârpă. Drojdioară începu să-l zgâlţăie. 

— 'Trezeşte-te, Vasilică! Vino-ţi în fire! Tu eşti băiat de 
comitet. 

— Basile, ţipă Lia Georgescu. Promite-mi că n-ai să-i mai 
adresezi un cuvânt! A insultat-o pe viitoarea ta soţie. 


Caracaş îi examină câteva clipe. Simţea că fierbe. Îl 
smulse brusc pe Dunăreanu din braţele dirigintei şi-l 
împinse spre capătul sălii, într-un colţ, baricadându-l cu 
trupul masiv. 

— Idiotule! Ai de gând să te însori cu cotoroanţa asta? 

— Domnule Caracaş! 

— Nu-ţi dai seama în ce te vâri? Azi te-ai cununat, mâine 
îţi cumpără zgardă, lesă şi coteţ! Dezmeticeşte-te, 
nenorocitule! E cea mai a dracului viperă din câte s-au 
născut vreodată. 

— Ce să fac? scânci jalnic antrenorul. 

— 'Ţi-o aranjez eu, numai să-mi dai avizul. Chestia e ce se 
întâmplă în capul tău? Vrei să te însori cu zdrahonul sau 
nu? 

— Vrea! Lia Georgescu izbuti să-l dea de-o parte pe 
Drojdioară şi prinse mâna antrenorului. Vrea! Şi la urma 
urmelor e obligat să-ţi ceară consimţământul? 

— Eu l-am înţărcat! tună Drojdioară. 

— Dumneata eşti un pericol pentru oraş. Am sesizat 
ministerul, să nu-ţi imaginezi că stăm cu braţele 
încrucişate. 

— O auzi, Vasilică? Vezi ce e în capul lui tanti Lia? 
Trezeşte-te, idiotule! 

Lia Georgescu spumega. 

— Insultele dumitale nu vor rămâne nesancţionate! În 
cealaltă chestiune, consider că Basile e la vârsta când are 
dreptul să facă ce pofteşte. Nu-i aşa, Basile? 

— Aşa e. Fac ce poftesc... 

Părea să plângă. Veterinarul scuipă furios la picioarele 
antrenorului şi se îndreptă spre ieşire. 


93 


DDobrescu încerca zadarnic să desluşească ora. Avea un 


ceas complicat, cu multiple destinaţii - calendar, busolă, 
cronometru, şi în mod cu totul secundar, ceasornic. Şeful de 
post îi strecură o privire hâtră şi îşi cercetă Doxa bătrână 
de treizeci sau patruzeci de ani, cu cifre fosforescente. 

— E trei fără şaisprezece minute. 

O rostise sec, alb, doar privirea vag maliţioasă trăda o 
ironie blândă, şi locotenentul îşi zise că miliţianul nu-i lipsit 
de umor. 

„Bărbatul e doar complexat... Îl impresionează prezenţa 
Samuraiului. Sunt un ţânc pe lângă el, n-am nici un sfert 
din experienţa lui, dar nu poate scăpa de gândul că suntem 
trimişi de Bucureşti.“ 

Dădeau târcoale liceului, atenţi la orice foşnet, umbră 
întâmplătoare, aromă suspectă. Luna, în ciorapi de aur, 
pierise cu paşi pisiceşti abandonând luceafărului de 
dimineaţă un cer sticlos, priponit în capse strălucitoare. 

— Peste un an ies la pensie... 

Dobrescu rosti mecanic: 

— Da... 

Nu ştia cum să reacționeze. Să-l compătimească? Să-l 
felicite? Bătrânii sunt bizari. Avea un unchi care năzuise un 
singur lucru în viaţă: să ajungă cât mai repede la pensie. Cu 
ani de zile înainte, socotise pe îndelete, cu o minuţiozitate 
de detaliu care fascina, cum avea să-şi petreacă vremea. Îţi 
lăsa gura apă doar ascultându-l, începeai să-l invidiezi şi să 
intuieşti avantajele senectuţii, îţi venea să crezi că talonul 


acela de cincisprezece centimetri, adus de poştaş la zile 
fixe, e singurul lucru pentru care merită într-adevăr să 
exişti. 

Ceea ce îl reconfortă însă peste măsură era impresia că-i 
rentier, că într-un fel trage pe cineva pe sfoară, încerca 
toate voluptăţile farsei, trăia din plin sentimentul că ia banii 
de pomană. Mătuşă-sa în schimb, nu îndura repausul. Se 
simţea înlăturată, de prisos, descoperise brusc că are o 
inimă, un ficat, rinichi rebeli. 

— Hotărât, Cişmigiul, partidele de canastă la doi lei miza 
şi comentariile despre ultima coafură a Pâslăriţei la 
nocturna de sâmbătă seara, nu-s de mine. Credeţi-mă, 
copii, să-ţi aştepţi moartea mergând la matinee şi făcându-ţi 
periodic analiza urinei, nu-i deloc vesel... 

— De ce nu cauţi ceva de lucru? o întrebau neamurile, 
zâmbind îngăduitor... 

Li se părea atât de ciudat, lor oameni ocupați până peste 
cap, cu agende supraaglomerate, fărâmiţaţi între serviciu, 
gospodărie, aprovizionare, dentist şi lecţiile lui Bogdănel, 
„ăla micu' trebuie dus la engleză, mâine am audienţă la 
ICRAL, nu uita să scoţi pantofii de la reparat“ etc, etc., siliţi 
mereu să amâne câte ceva pentru a doua zi, ori săptămâna 
viitoare, că există alţii care nu ştiu cum să-şi toace vremea. 

— Adică ce să fac? Să mă apuc la şaizeci de ani să învăţ 
turca sau dialectul tembo-habe? Să croşetez fulare şi 
jerseuri? Să scot la plimbare plozi de patru, cinci ani care 
după tot atâtea sezoane de eforturi, abia reuşesc să-ţi 
spună că vor pipi în nemţeşte? 

— Există tot felul de activităţi obşteşti. 

— Hm! Am fost la sfatul popular. Singura treabă pe care 
au găsit-o pentru mine, eu oferindu-mi serviciile gratuite, 
bineînţeles, a fost la deratizare. Să întocmesc statistica 
şobolanilor răpuşi în ultimii cincisprezece ani... 

— Ziceam că ies la pensie, reluă şeful de post. Nu-mi pare 
rău... Sunt de treizeci şi cinci de ani miliţian în oraşul ăsta. 


Îi cunosc pe toţi, îi cunosc bine... Mai bine decât pe copiii 
mei. Sau aşa chibzuiam eu. 

— Adică? 

Individul cugeta, nu era dintre cei cu limba dezlegată. 

— Îs oameni paşnici, la locul lor... În treişcinci de ani, ăl 
mai rău din târg, dacă a luat şase luni închisoare. Şi aia cu 
suspendare sau executarea pedepsei la locul de muncă. 

— Vreţi să spuneţi că nu vă aşteptaţi la asemenea 
tulburări. 

Miliţianul întârzie răspunsul, cântărindu-şi cuvintele. 

— Cum ziceţi dumneavoastră... Nu mă aşteptam. Parcă 
nu-i tot oraşul ăla pe care-l ştiam eu... 

Dădură colţul liceului. 

Dincolo de gard, se zăreau oamenii pâlcuri-pâlcuri, cu 
ochii agăţaţi de zidurile liceului. Rumoarea, glasurile 
amestecate îi aminteau lui Dobrescu de măcinatul monoton 
al roţilor de tren. 

— Până la urmă tot au aflat, comentă şeful de post. 

Locotenentul răspunse maşinal: 

— Da... au aflat. 

— Tot nu pricep ceva... Părea să şovăie: Dumneavoastră 
veniţi de la Centru, consideraţi altfel faptele. 

— Ce anume n-aţi priceput? surâse Dobrescu. 

— De ce adică tovarăşul maior le-a ordonat ălora de la 
muzeu să rămână pe loc?... Eu unul, aş fi grămădit toţi 
cetăţenii aici, să păzească şcoala. 

Locotenentul dădu uşor din cap. Nu era singurul care nu 
pătrundea subtilităţile Minervei. 

— Să sperăm, oftă, că într-o zi o să ne-o explice. 

Şeful de post îşi trecu batista pe sub chipul strâmt. 

— A... Aşa, da... 

La ferestrele internatului apăruseră câteva capete. Apoi 
altele, din spate, care încercau să vadă peste umerii 
învestmântaţi în pijamale deschise. O voce accidentală, în 
schimbare, se miră: 

— Ce-o fi cu ăştia? 


— S-o fi întâmplat vreo chestie. 

Un optimist presupuse febril: 

— Poate n-avem mâine ore! Scăpăm de lucrarea de la 
matematică. 

Fără să-l vezi, îl simţeai frecându-şi mâinile cu degete 
murdare de cerneală. 

Dobrescu zâmbi aducerii-aminte. Deveni brusc atent şi 
trase de câteva ori aerul pe nări. 

— Miroase a fum! 

Începură să alerge spre celălalt capăt al clădirii. 


94 


Romică Popescu dădu năvală la muzeu. Ţipă gâtuit: 

— E la mine acasă! L-am văzut adineauri! Doarme! 

Iliuţă Munteanu, aţipit de vreun sfert de oră, sări speriat. 

— Cine? 

— Un bandit! Doarme în patul meu! 

— Singur? 

— Dar cu cine ai vrea dumneata să fie? Cu nevastă-mea? 
Spune-o baremi răspicat. Aluziile nu te prind. 

— Nu-ţi dai seama ce vorbeşti, domnule Popescu, spuse 
profesorul, coborându-şi privirea. Sper! 

— Credeam că ştii ceva... 

Fu înconjurat din toate părţile. Epigramistul vru să se 
asigure. 

— Chiar doarme? 

— Doarme! Doarme dus. 

— Extraordinar! 

— Ce nu-i extraordinar? O noapte isterică! 

Domnul cu papion îşi ciupi bărbia nerasă. 

— Aşa se întâmplă când nu acţionezi organizat. Suntem 
un oraş cucerit, trebuia să ne gândim la cazarea 
ocupantului. 

— Mai isprăveşte, domnule, cu tembelismele! ţipă Romică 
Popescu. Totul are o limită. 

Lia Georgescu interveni autoritară: 

— Nu-i momentul să ne descărcăm nervii. Explică-ne, 
domnule Popescu! Ce te face să crezi că banditul dormea? 


— Fantastic! Poate că pentru dumneata asta se cheamă a 
merge cu tractorul pe câmpie, eu însă îi zic nani. Stă în 
patul meu întins, ţeapăn, şi sforăie. 

— Şi-a adus şi pijamaua? întrebă bătrânul fără să se 
gândească. 

— Aia cu ciucuri! explodă exasperat Romeo Popescu. Ce 
specimene, domnule, ce specimene! 

Se făcu linişte. Iliuţă Munteanu clipi nedumerit. Simţea 
că-l cuprinde un calm inexplicabil. Faptul că gangsterul 
dormea, un act cum nu se poate mai normal, îi domolea 
temerile imediate. 

— Pariez că e şeful lor şi acum se odihneşte, mormăi 
domnul cu papion. Nu trebuie să te formalizezi pentru că 
nu ţi-a cerut îngăduinţa să-ţi folosească dormitorul. Toţi 
năvălitorii sunt la urma urmelor nişte barbari. Părerea mea 
ar fi să mergem in corpore, nu-i aşa, să discutăm condiţiile 
capitulării. 

Lia Georgescu îl asculta pe gânduri. Se simţea roasă de 
curiozitate, dar în acelaşi timp prudenţa o sfătuia să 
rămână în incinta muzeului. Peste o oră avea să se 
lumineze. Se întoarse spre Dunăreanu. 

— Tu ce zici? 

Antrenorul ridică din umeri. Nu dădea un ban pe toată 
povestea. Se întreba doar cum ar putea s-o şteargă fără să-l 
simtă nimeni. Doi oameni aveau să-l ajute: Drojdioară şi 
Morogan. Ideea îl reconfortă şi izbuti să surâdă. 

— Cum zici tu, draga mea. 

Diriginta îi strânse degetele recunoscătoare. Erau 
primele cuvinte drăguţe după ce Romică Popescu îi 
surprinsese îmbrăţişaţi. Lae îi pândea expresia feţii. 
Interveni speriat: 

— Staţi aici, oameni buni! Mulţumim lui Dumnezeu, nu 
ne-a supărat nimeni. De ce să zgândărim? 

Lia Georgescu îl privi scurt. Nările îi palpitau. 

— Eu mă duc! Cine vine cu mine? 


I se alăturară profesorul Munteanu, domnul cu papion, 
bine dispus de parcă s-ar fi dus la Moşi, Romică Popescu. Pe 
urmă se urniră şi ceilalţi. 

Lae rămase singur în holul muzeului. 


Îşi manevra căruciorul depărtându-se de uşile batante. 
Se aciuă lângă fereastra largă, cu perspectivă asupra 
străzii. Urmări grupul care se îndepărta, în lumina aceea 
incertă a nopţii asfinţite şi scoase mătăniile, mângâind 
îndelung fiecare boabă. Nu-şi dădea seama că în locul 
rugăciunii înşira mecanic cuvinte lipsite de noimă, fără 
legătură cu adevărata sa stare de spirit şi care-i trădau 
obsesiile plimbate în căruciorul de paralitic timp de peste 
douăzeci de ani. 

— ...01 de mii... 50 de mii în carnete de 5, 11 mii în 
obligaţiuni... Încă 10-15 mii... Pe urmă nu mă doare capul. 
Dau împrumut, cu dobândă frumuşică, şi stau la soare... O 
bucăcioară de grădină... Pătura mai ţine dacă-i întăresc 
urzeala... O mie iese ca nimica la Crăciun. De Paşti, oamenii 
sunt mai zgârciţi. Câteva ouă acolo, un os de miel, o cană de 
vin şi flori sfinţite la biserică... Bani nu dau. Mai cu seamă 
femeile... Trenţe câte vrei, dar nu bani. Şaptezeci şi cinci de 
mii ar fi ceva. 

Un zgomot de sticlă spartă îl făcu să tresară. Se întoarse 
iute. Doi bărbaţi cu chipurile întunecate se căţăraseră pe 
fereastră. Lae îşi înfipse unghiile în braţele căruciorului şi 
scoase un strigăt de spaimă. Localul muzeului se umplu de 
o lumină crudă. 

Paraliticul îşi încordă toate forţele. Un val de sânge năvăli 
în trupul bicisnic. Sări din cărucior şi o zbughi pe uşă. 


95 


Aia Dumitrescu scrută întunericul străveziu. Se 


simţea sleită şi dorea din adâncul sufletului ca totul, 
indiferent de ce i-ar fi fost hărăzit, să se isprăvească mai 
repede. 

Aprilia, cărturăreasa, sforăia pe canapea. În cele din 
urmă, adormise. Proteza îi alunecase şi femeia părea că 
rânjeşte. Un rânjet de mort. Doamna Dumitrescu îşi 
întoarse înfiorată ochii. 

Din stradă se auzeau paşi. Cineva fugea. Un bărbat. 
Bătrâna îşi încordă privirea. Un hohot îi ţâşni de pe buze şi 
capul îi căzu fără putere pe pervaz. 

— Dumnezeule! gemu! E prea mult... 

Lae, paraliticul, alerga ca un iepure. 


96 


mea Revizuiţi-vă ţinuta! spuse domnul cu papion. 
Alcătuim o delegaţie şi-n astfel de împrejurări protocolul 
trebuie respectat cu stricteţe: 

Romeo Popescu îl luă subţire: 

— Ascultă, nene, matale nu ţi-e somn? 

— Noi, vechea gardă, am pus totdeauna interesul obştii 
înaintea celui personal. Dumneavoastră sunteţi prea agitaţi, 
aveţi nevoie de un creier limpede, care nu-i aşa, ce 
spuneam?... A da, nu mi-e foame... 

Văzu în faţa dispensarului un tufiş de lauri. Rupse câteva 
crengi şi le împărţi. 

— Ţineţi-le sus, la vedere! Vor face o impresie admirabilă 
asupra învingătorului. 

— Ce coşmar! mormăi antrenorul. 

Epigramistul puse mâna pe umărul lui Romică Popescu. 

— Eu zic să-l piteşti. 

— Ce să pitesc? 

— Ciomagul. Vorba lui Senilache, nu face impresie. 

Romeo Popescu săltă din umeri. Pe măsură ce se 
apropiau de casă, răreau instinctiv paşii. Simţeau că pierd 
considerabil din avânt. lliuţă Munteanu propuse cu 
jumătate de glas: 

— Poate ar fi mai bine să mai reflectăm. 

Dunăreanu ridică din umeri. 

— Ce să mai reflectezi? Dacă tot am demarat, hai s-o 
facem şi pe asta. 

— Tutovanca ne-a rugat să nu părăsim muzeul. 


— N-aţi înţeles, i-o reteză Lia Georgescu. A zis să nu ne 
apropiem de liceu. Locuinţa Popeştilor e la un kilometru. 


Se opriră examinând îndelung clădirea. Parcă se aşteptau 
ca prezenţa gangsterului să-i fi schimbat înfăţişarea. 
Romică urcă primul treptele şi încercă clanţa. 

— Un moment! îl opri domnul cu papion. Vorbea pe nas, 
plin de importanţă. Cine ia cuvântul? Cine exprimă 
doleanţele reprezentanţei, vreau să spun? 

Antrenorul îl împinse uşor de umeri. 

— Las' că vedem noi. 

Pentru a treia oară în noaptea aceea, Romică Popescu 
pătrundea în locuinţa sa păşind în vârful picioarelor. Ceilalţi 
îl urmau orbecăind. Uşa de la dormitor rămăsese deschisă. 
Se distingea vag o siluetă ghemuită pe divan. 

— Doarme, sâsâi profesorul Munteanu. Cred că acum ar 
putea fi imobilizat. Mi-e teamă însă de o cursă. Dacă suntem 
supravegheați? 

Stăteau lângă divan cu răsuflările tăiate. Necunoscutul îşi 
trăsese cearceaful peste cap. O respiraţie uşoară împungea 
damascul alb. 

— Fluturaţi ramurile, domnilor, propuse bătrânul. 

— Şi cântaţi Vine, vine primăvara! 

Antrenorul îşi regăsise ceva din vechea nepăsare. Făcuse 
eforturi să se convingă că Morogan şi Drojdioară aveau să-l 
scape până la urmă din încurcătură şi aproape că izbutise. 

— Trebuie trezit, spuse domnul cu papion. N-am auzit să 
poţi discuta cu o persoană care doarme, şi râse încântat, 
convins că-i cel mai bun banc auzit de ceilalţi. 

— Da, să-l trezim, fu de acord Lia Georgescu. 

Nu mai avea răbdare şi se simţea exact ca acum douăzeci 
şi cinci de ani când şcolăriţa bondoacă, în tiroleză de lână 
verde, cu panglici roşii la urechi, aştepta la bâlci să intre în 
cortul omului cu limbă de bou. Era curioasă, înspăimântată, 
stomacul i se zvârcolea. 

Iliuţă Munteanu tremura vargă. 


— Vă conjur, nu comiteţi imprudenţe! 

Romică Popescu nu mai rezistă. Apucă brusc cearceaful 
şi-l trase. Mioara Popescu, complet goală, se ridică speriată 
în capul oaselor. Privea grupul bezmetică, incapabilă să 
înţeleagă ce se petrece. 

Dunăreanu se uită la Romeo care căuta gâfâind prin 
dulapuri şi începu să râdă: 

— E clar, tăticu'! Pot să-ţi furnizez o informaţie prețioasă. 
Morogan dă consultaţii în fiecare dimineaţă între orele 10 şi 
14. 


97 


E agar Allan Poe îşi asigura cititorii că după două duble 


de şase pot paria pe ultimul lor dolar că la a treia aruncare 
a zarurilor dubla nu se va mai repeta. 

Un calcul al probabilităților... puţin probabil. Maliţioşii 
pretind că scriitorul era angajatul unui tripou. Orice 
barbugiu sau tablagiu cu studii temeinice îţi poate jura cu 
mâna pe inimă că cel puţin odată în viaţă a dat de patru ori 
la rând şase şase sau că din treizeci de aruncări, n-a reuşit 
un singur zar maxim. Jucătorii profesionişti, cu pile la zeiţa 
Fortuna, au rămas de pomină pentru zilele lor negre de 
ghină cumplită. 

În mod categoric asemenea zile există. Şi fără îndoială, 
lanţul de ghinioane în care se încurcase Mircică Panait se 
înscria la aceeaşi rubrică. Nimic nu-i mergea, şi Mircică 
Panait renunţase să mai înţeleagă ce se întâmplă pe lume. 

Păşea aiurit, fără ţintă, aşteptând în orice clipă să-i cadă 
o cărămidă în cap. Ştia din proprie experienţă că o 
nenorocire nu vine niciodată singură. 

Nu fu dezamăgit. La poalele pădurii, simţi brusc o durere 
ascuţită în picior. Pantoful îl strângea cumplit, prins parcă 
într-o menghină. Mircică Panait încremeni. 

Nimerise într-o capcană pentru vulpi. Îl descoperiră, abia 
către prânz, ţigăncile care culegeau hribi. 


98 


Lumea se dădea la o parte, făcându-i loc să treacă. 

— Fii cuminte, nea Petrică, nu s-a întâmplat nimic. 
Bărbatul cărunt, în uniformă cafenie, se agăţă gâfâind de 
gardul liceului. Era paznic la uzină şi datorită unei 
cumsecădenii aparte, nealterate de un destin accidentat, se 
bucura de simpatia unanimă a concetăţenilor. Rămăsese 
văduv de aproape zece ani şi nu se recăsătorise din 
superstiţia unei paternităţi excesive. „Muierea, cât de 
omenoasă, se uită strâmb la orfanul din bătătură. Ce vină 
are Nelu că i-a murit mă-sa, să ajungă câine de pripas?“ 

Băiatul, elev în clasa a IX-a, locuia la internatul liceului. 

— Eram la uzină, când a venit unul, că cică sare şcoala în 
aer. Şcoala şi blocurile... 

Se uită buimac în jur, zvârlind priviri care nu se puteau 
fixa. 

Cineva comentă încet: 

— Şi-a lăsat postul şi a plecat. E caz de puşcărie. 

— Slujba-i slujbă. 

— Acum eu ce să fac? întrebă paznicul fără să se 
adreseze nimănui. 

— Du-te, nene şi vezi-ţi liniştit de treabă. Suntem noi aici. 
Poate ai noroc, n-or fi observat ăia că ai şters-o. 

Omul îl măsură ca picat din cer. 

— Păi şi ăilalţi au fugit. N-au casele tot acilea? Nu-i colea 
complexul? 

Dobrescu împreună cu şeful de post se străduiau să 
împiedice intrarea oamenilor în curte. Acum îşi închipuia că 


înţelege raţiunea pentru care Minerva încercase să evite 
harababura de iarmaroc la porţile liceului. În mulţime mai 
lesne acţionezi, te strecori, dispari. Mirosul de fum se 
dovedise o alarmă falsă. Un tip original care se apucase să 
ardă gunoiul în creierii nopţii... 

— Cam într-un ceas, observă şeful de post, se luminează 
de-a binelea. Socot că după aia nu s-or mai încumeta... 

Locotenentul nu-l auzi. „Unde o fi Minerva?“ 


99 


= Nici dumneata nu te-ai culcat? se miră Drojdioară. 

Medicul Morogan îşi înăbuşi căscatul. 

— Vin de la spital. Se simte mai bine. 

— Cine? 

—  Sterică. Am reuşit să-l transportăm. Acum e la 
reanimare. Nu pricep însă ce se întâmplă cu Graţiela. 'Toate 
funcţiile sunt relativ normale şi totuşi nu-şi revine. 

Veterinarul, cu gândul în altă parte, chicoti încetişor. 
Morogan constată intrigat: 

— Pari al dracului de bine dispus. Ce-ţi veni? Nu cumva... 

— Eu sunt întreg, nene! Mă gândeam la proştii din târg. 
Râd de două ceasuri singur. Sunt toţi nebuni. Nebuni de 
legat. 

Morogan îl privi atent. 

— Bag de seamă că eşti treaz. Se întâmplă ceva... 

— Se întâmplă că în viaţa mea n-am dat peste atâţia 
imbecili concentrați într-un perimetru atât de mic. Le-am şi 
comunicat-o de altfel. Văd cai verzi pe pereţi, cred în 
vârcolaci, se însoară aiurea în tramvai! Aia de la poştă, 
pachebotul, l-a păcălit pe Dunăreanu. Nu-ţi mai vorbesc de 
circul din oraş! Ospiciu, domnule! Eram în parc cu un 
mafiot verzaliu... 

— Ce înseamnă mafiot verzaliu? 

— Căpcăun de-al lui Postolache. Moaca şi textilele de pe 
el erau verzi. Aşa l-o fi păcălit pe el cineva că-i stă bine. În 
fine, făceam conversaţie pe bancă şi gâdilam un câine 
vagabond. Vorba vine vagabond. E câinele de la... 


Morogan îl întrerupse cu voce gâtuită: 

— Fii atent! 

Un bărbat se apropie în fugă. Când fu la câţiva paşi, 
veterinarul îl recunoscu perplex. 

— Lae! bâlbâi fără să-şi creadă ochilor. Ce ţi-am spus, 
domnule? Au înnebunit cu toţii? 


— N-aţi pomenit de chestia asta, când am fost la muzeu. 

— Nu, pe dracu”! exclamă agitat Iliuţă Munteanu. Urlau 
toţi că vreţi să aruncaţi liceul în aer! 

Veterinarul îl întrerupse, mustrându-l cu duhul blândeţii: 

— Vezi ce se întâmplă dacă n-aţi învăţat să vorbiţi 
organizat? 

— „..doar că mintea dumitale, urmă profesorul, e la altele. 
N-ai fost atent sau... 

Ridică din umeri privind în lături. Chiar în momente 
dramatice îi venea greu să fie grosolan. 

— „.„Sau eram prea beat, ca să recepţionez, vrei să spui, 
rânji veterinarul. Zii, lliuţă tată, nu te sfii! 

— Dumneata ştii mai bine în ce stare te aflai. Suficient de 
detaşată, îmi închipui. Ile preocupa cu primordialitate 
starea civilă a lui Dunăreanu. Debandadă, primejdie, 
bandiți, aşi! Esenţial era pe cine vâră cu acte în aşternutul 
ei coana Lia! 

Se monta singur, de enervare fruntea i se învineţise. 
Doctorul Morogan, între două drumuri, oftă cercetând 
ostentativ cerul. 

— Acum n-are sens să vă certaţi. 

— Eu nu mă cert cu nimeni. Constat! 

— Unde sunt proştii ăilalţi? întrebă Caracaş. 

— Ăilalţi fiind noi... Mă rog, care proşti? 

— Statul-major al urbei, izbucni iritat veterinarul. Vreau 
să stau de vorbă cu ei. 

— La muzeu. Vin şi eu în zece minute. Trebuie să văd ce 
face Victoriţa. 

— Sărutări de mâini! Mergi cu mine, doctore? 


— Numai până la colţ. M-a răzbit oboseala. 

Drojdioară şi Morogan se îndepărtară împreună. Mişu 
Postolache bătea asfaltul în faţa magazinului de cosmetice. 
În vitrină, pe un bust îmbrăcat în staniol, străluceau salbe 
de diamante false. 

Caracaş se despărţi de medic la capătul aleii, luând-o 
grăbit spre muzeu. Se simţea mai treaz ca niciodată şi 
reflecta la atitudinea pe care urma s-o adopte, oscilând 
între ironia grasă şi epitetul violent. 

„Nişte imbecili! lar ăla a avut o idee fabuloasă! De 
antologie! Fantastic cap, fantastici cretini!“ 

Din cauza zgomotului făcut de propriii săi paşi, îşi dădu 
seama târziu că cineva vine în urma lui. Răsuci capul într-o 
doară. Primi lovitura în plin obraz şi căzu în genunchi cu un 
urlet. Celălalt nu-i lăsă timp să se dezmeticească. Izbi încă o 
dată, cu toate puterile. În mână îi sticli un cuţit. Postolache 
şi Iliuţă Munteanu se iviră alergând la capătul străzii. 

Umbra se strecură într-o curte, apoi, escaladând un gard, 
dispăru. 


100 


— Stai! strigă paznicul îmbrăcat într-o uniformă cafenie. 
Doi bărbaţi se îndreptau spre el, fără umbră de şovăială. 

— Stai sau trag! 

Paznicul îi urmărea încordat. Se apropiau hotărât, 
ignorând somaţiile. Apăsă pe trăgaci şi salva cutremură 
văzduhul. Cei doi păreau surzi, continuau să înainteze. 
Omul se dădu reflex înapoi, ochindu-le busturile. Simţi o 
lovitură puternică la rădăcina capului şi se prăbuşi. 

Necunoscuţii pătrunseră nestingheriţi în uzină. 


— Boss-ul n-are treabă. Totul a mers la fix, cheia parcă-i 
unsă cu unt. 

Ochiul lanternei dibuise safeul pe peretele opus ferestrei. 
Uşa masivă, lată de vreo douăzeci de centimetri, se 
deschise fără zgomot. Era linişte, doar gâfâitul celor doi 
puncta pustietatea încăperii. 

— E gol! 

Gol! Cuvântul rămase suspendat, undeva peste capetele 
lor. Îl simțeau greu, rotund, o minge de fier gata să cadă. 


— Stai, strigă Minerva. 

Banditul trase la întâmplare şi continuă să alerge. 
Celălalt izbutise să ajungă la capătul coridorului. Ecoul 
împuşcăturii vibra încă între zidurile de ciment. 

— Stai! 

Minerva apăsă pe trăgaci. Auzi un strigăt de durere, 
apoi, doar după o clipă, paşii celor doi care se îndepărtau în 
grabă. „L-am rănit..“ 


Începu să alerge. 


101 


Anarmară câţiva vecini şi cu chiu cu vai, îl transportară 


pe Caracaş până la muzeu. Veterinarul gemea făcând 
eforturi să vorbească. Complet zăpăcit de evenimente, 
Iliuţă Munteanu îl implora să nu se agite. Chipul tumefiat, 
plin de sânge al veterinarului îi strivea inima. 

Lia Georgescu, cea mai expeditivă dintre toţi, îşi smulse 
un volan de la rochie şi improviză o compresă. Şterse 
obrazul rănit, tamponându-l delicat. 

Domnul cu papion începu să tremure. Până în clipa aceea 
nimic nu fusese limpede în mintea lui. Se ambalase, 
jonglase emfatic cu termenii, conştient pe undeva că se 
mistifică, se îmbătase cu propriile fraze, şovăind permanent 
între ficţiune şi realitate. Acum pus în faţa unui fapt 
concret, îşi pierdu firea. 

— Ce barbarie! L-au maltratat sălbatic! Nu văd... Nu văd 
cum... 

Îl  podidiseră lacrimile. lliuţă Munteanu vorbea 
brambura: 

— Damian! Ca să vezi... Iotuşi nu mă aşteptam... Mi-a 
fost elev... Era un copil silitor. 

— Idioţilor! scrâşni Drojdioară. 

Dunăreanu râse. 

— Ei bine! Dacă înjură, e bine! 

— Sculaţi târgul! tună veterinarul. Umflă ăia 
documentele de la uzină şi voi faceţi în izmene! E o farsă! 
Totul... 

— Ce farsă? suflă diriginta. 


— O înscenare! Vă ştiau cei mai dobitoci din treizeci şi 
nouă de judeţe şi nu s-au înşelat. V-au speriat cu tot felul de 
balauri ca să înţepeniţi între patru pereţi şi la poarta 
liceului şi în timpul ăsta ei se distrează la uzină! Căraţi-vă, 
ce mai staţi? Trageţi clopotele, treziţi urbea, nefericiţilor! V- 
a luat Dumnezeu minţile! 

— De unde ştii că operează la uzină? întrebă nesigur 
Dunăreanu. 

— Mi-a dat în cărţi madam Aprilia, prietena Atenuţei... În 
recreaţie, mi se întâmplă să mai şi meditez, flăcău! 

Lia Georgescu îl cercetă descumpănită: 

— Ştiţi... ştiţi cine sunt bandiții? 

Veterinarul rânji: 

— Prietenii prietenilor mei... 


102 


cz GG răbiti-vă spuse agitat şoferul. S-a luminat de 
ziuă. 

Făcea paşi mici în jurul Renault-ului, trăgând nervos din 
ţigară. Se opri încruntându-şi sprâncenele. Pe braţul unuia 
din complici şiroia sângele. 

— Cine dracu' te-a găurit? 

— Lasă vraja şi bagă cărbuni! Suntem urmăriţi. 

Se azvârliră în maşină. Şoferul apăsă pe accelerator şi 
Renault-ul demară nervos, cabrându-se ca o spinare de 
pisică. 

Minerva se rezemă gâfâind de gardul uzinei. Maşina se 
îndepărta, bolid neguros, cu farurile din spate stinse. Se 
îndepărta de oraş. 

Îşi dădu la o parte bretonul de pe fruntea asudată, 
surâzând cu blândeţe neaşteptată. 

„Mai aveţi de învăţat, băieţi!“ 


— Cine te-a găurit? repetă şoferul. 

Celălalt mârâi: 

— Unul din pază. 

— Fii serios! Şapte erau scoşi din cursă, al optulea s-a 
cărăbănit singur. 

— Ei bine, îţi dau o noutate. Al nouălea, mai bine zis a 
noua, o muiere, se plimba prin aşezământ şi admira 
peisajul. 

— Ştiam de opt paznici, făcu şoferul contrariat. 


— Ştiai prost! Băieți, se adresă celorlalţi, eu dau în 
primire! Şoferul îl privi deconcertat. 

— Totul e în regulă, nu? 

— Bineînţeles. Am găsit un safe gol de toată frumuseţea. 
Merita plimbarea, în orice caz. Am tras în poză, faţă şi 
profil, o colivie fără păsărică. 

Şoferul se adresă celuilalt complice: 

— Ăsta a înnebunit? 

— Aşi! E glumeţ. 

— Cum o întoarcem? 

— Nu-s un gânditor, amigo! Ne spune bossul. 

— Hm, am aşa, o impresie, că ne-am vârât rău în rahat. 

— Ştiu, dar la el e tirbuşonul... Ai grijă să nu treci de 
răspântie... Opreşte! 

Renault-ul frână brusc. O siluetă se desprinse din 
întuneric, apropiindu-se în goană. 


103 


—— Ce ai, Lae? De ce te văâicăreşti? 

Se aflau singuri în holul muzeului. Veterinarul, rezemat 
de zid, îşi muia compresa într-o cană cu apă. Lae ofta 
ştergându-şi discret ochii. 

— Vorbeşte, omule! Caracaş îl examină contrariat. Dacă 
s-a ales vreunul cu ceva din tot spanacul de azi-noapte, tu 
eşti ăla! Cinci sute de doctori şi paradoctori nu te vindecau. 

Lae se smiorcăi fără să răspundă. 

— O să duci o viaţă normală, îţi iei un serviciu... Dacă 
vrei, vii la mine. Te învăţ ce va să zică gălbeaza şi ciuma 
găinilor, deprinzi cum să faci un vaccin... 

Cerşetorul plângea de-a binelea. 

— M-au nenorocit! M-au nenorocit! Mi-am pierdut 
bunătate de meserie! 

— Christoase! Drojdioară îşi făcu semnul crucii. Vasăzică 
ăsta-i necazul? 

— Păi vi se pare puţin lucru? De serviciu îmi arde mie 
acum, la bătrâneţe?! Zece mii să mai fi strâns! Atât! Nu 
cinşpe cum ziceam, zece mii şi aveam suma. Începu să 
blesteme aprig gangsterii lui Damian: Fir-ar mama lor a 
dracului de pungaşi! Mi-au luat pâinea! Dau faliment! 

Drojdioară îl privea cu gura căscată. 


104 


a Asta-i culmea! scrâşni şoferul. Ne prindem în 
propriul nostru laţ. 

Ieşirile din oraş rămaseră baricadate. 

— S-a întâmplat ceva. Trebuia să elibereze şoseaua. 

— Ce facem? 

— Legaţi-vă centurile! 

Goneau prin oraşul invadat de mulţime. Oamenii 
îngrămădeau bolovani şi fiare, mobile, garduri, tot ce le 
cădea în mână, blocând străzile. 

Rănitul îşi pipăi braţul. Sângele răzbise prin pansament. 

— Trageţi în ei! urlă. Se se dea la o parte! 

— Eşti nebun? Sunt câteva sute! 

— Trageţi!! 

Renault-ul înconjură poşta şi cu un viraj spectaculos se 
angajă din nou pe Corso. Bărbatul din dreapta şoferului 
băgă ostentativ revolverul în buzunar. Rănitul îl zgâlţăi. 

— Ce-i asta? 

— Passe-parole. 

— Trage! 

— Nu ţipa, puişor! Când n-am carte, nu joc. 

— Să încercăm, totuşi, propuse al treilea. 

— Ce să încerci? Omori zece-cincisprezece inşi şi până la 
urmă tot pun mâna pe noi. Nici nu mai ajungi la tribunal. Te 
linşează ăştia. Care aveţi o batistă albă? 

Renault-ul frână în faţa prăvăliei lui Mişu Postolache. 


— Extraordinar cum fuge timpul, domnule! se minună 
bătrânul cu papion. N-aş fi zis că e deja 23 August! 

Un bărbat în bluză de pijama îl privi căpiat. 

— Ce 23 August, nene! Suntem în iunie. 

— Imposibil, respinse bătrânul cu siguranţa individului 
care ştie ce spune. Râse ca de o naivitate evidentă: 
Dumneata nu vezi că s-a adunat lumea la defilare? O 
mulţime impresionantă... 

Individul întoarse capul, abandonând o cursă inegală. Cei 
trei se  refugiaseră pe treptele frizeriei, cu armele 
îndreptate spre oameni. 

— 'Ţineţi-vă firea, băieţi, până vin presarii. Ne-am predat, 
ce mai vreţi acum? 

— Ticăloşilor! strigă un glas din mulţime. Criminali! 

Vocile se învălmăşeau, cineva zvârli o piatră făcând 
ţăndări vitrina cooperativei. O femeie ţipă, declanşând un 
cor de urlete. 

— Au rănit-o? 

— Cine e rănit? 

— Asasinii! 

— Trebuie puşi la zid. Ăştia-s fiare, nu oameni. 

Glasul Liei Georgescu interveni cu autoritate: 

— Nu avem dreptul să ne facem singuri dreptate! Există 
o lege, există un tribunal. Orice act necugetat poate avea 
consecinţe grave. 

— Dă-te la o parte, cucoană! strigă un bărbos. Suport eu 
toate consecinţele. 

Diriginta poştei nu se clinti, înţepenind în faţa treptelor. 

— Ca să te atingi de ei, va trebui să mă dobori întâi pe 
mine. 

Profesorul Iliuţă Munteanu o privea cu admiraţie sinceră. 
„O fi ea incomodă şi obtuză, dar indiscutabil e o femeie 
curajoasă...“ 

— Cucoana are dreptate! exclamă bine dispus Drojdioară 
încercând să-şi facă loc cu coatele. Îi vârâţi pe crocodili în 
prăvălia lui Tarzan şi-i păziţi până vine duba. 


— Ăsta-i beat ca de obicei, comentă un bărbat cu şapcă şi 
cu ochelari. 

— Ei bravo! râse veterinarul. Unde cunoşti matale 
cârciumă deschisă la ora asta? 

Izbutise să se strecoare printre oameni, ajungând la 
treptele frizeriei. Îşi înfipse mâinile în buzunare. 

— Ia să văd şi eu, flăcăi, cum arătaţi!... Hm! Nu-i cine ştie 
ce de capul vostru. 

Unul din bandiți se hlizi: 

— Poză neretuşată, frumosule! Să ne vezi de revelion! 

Domnul cu papion prinse braţul lui Iliuţă Munteanu. 

— Suntem inadmisibil de distraţi. Am uitat steagurile! 

— La o parte! 

O pădure de capete se întoarse simultan. Minerva, 
urmată de Dobrescu şi şeful de post, se apropie cu paşi 
apăsaţi. Vântul de dimineaţă îi necăjea bretonul, 
dezbrăcându-i fruntea prea bombată. Măsură scurt 
bandiții, zăbovind ceva mai mult asupra rănitului. Rosti sec: 

— Bossul e la spital, nu? 

— Ti! La popicărie. 

— Îmi plac oamenii veseli, ricană. Trebuie doar să ai grijă 
să nu mori de râs. Cunosc câteva cazuri... 

Se răsuci pe călcâie, adresându-se şefului de post: 

— Ia-i!... Dobrescule, vii cu mine! 

— Ştiţi, am dat de Damian. 

Minerva privea aţintit şoseaua. Era îngustă şi avea 
impresia că pomii îi alunecă pe lângă obraji. Aproape, 
extrem de aproape, parcă simţea dezmierdarea crengilor. 

Locotenentul, la volan, crezu că nu l-a auzit şi repetă: 

— Am dat de Damian. 

Minerva se interesă pe un ton cotidian. 

— Ce mai face? 

Dobrescu, încredinţat până acum două minute că îi taie 
piuitul, furişă o privire derutată. Rosti mecanic: 

— Bine... În fine, aşa îmi închipui. 

Minerva, mereu concentrată asupra drumului, întrebă: 


— Ai dat tu de el, sau el de tine? 

— Vă referiţi la Damian? 

— Aşi, la Iosefini! Nu încerca să câştigi timp... 

Locotenentul înghiţi în sec. 

— În realitate tipul m-a căutat... Aăă... Vreau să spun ne 
căuta şi m-a găsit la liceu. 

— Presupun că se temea. 

— Exact. A auzit că e suspectat de crimă, că ar fi - citez 
—,„tenebrosul autor al odioaselor evenimente din P...“ şi a 
dat fuga să clarifice situaţia. 

— Foarte frumos din partea lui. Dacă serviciul de 
informaţii a acţionat atât de prompt, îmi închipui că-şi are 
fieful prin apropiere. 

— La cincisprezece kilometri, în Plopeşti. Lucrează la 
CAP contabil... 

Minerva zâmbi amar: 

— Şi noi care-l căutam în Sighetul Marmaţiei... 

— Viaţa e un şir necontenit de surprize, oftă locotenentul. 

—  Cugeţi adânc! Ce l-a determinat totuşi să se 
stabilească în Plopeşti, la o azvârlitură de băț? 

— Nevastă-sa. E învăţătoare în comună. Culmea, s-au 
cunoscut la... 

— Vârful cu dor. 

— Nu, făcu zăpăcit Dobrescu, la Babele. 

— Acelaşi cartier. Îmi place! E o individă lipsită de 
prejudecăţi. Imposibil să nu fi auzit de istoria lui Damian, cu 
mult înainte de a-i fi acceptat primul buchet de maci, sau 
albăstrele. Mă rog, nu cunosc flora piscurilor. 

— Mi s-a părut fericit... Mulţumit în orice caz. 

— Sunt genul de veşti care fac să-mi crească inima. la-o 
pe aleea centrală. 

Parcă chiar în faţa intrării şi Minerva îşi plimbă câteva 
clipe ochii asupra împrejurimilor. Zorile pictau cu degete 
albastre un peisaj desăvârşit, ca în acuarelele profesorului 
Iliuţă Munteanu. 


105 


Ca Care e secretul izbânzii? A izbânzii în viaţă, mă 


întreba deunăzi acelaşi coleg despre care am mai pomenit. 

După strălucirea ochilor, mi-am dat seama că găsise 
răspunsul înaintea mea, abia aştepta să-mi comunice 
concluziile unor meditații serioase şi n-am încercat să-i stric 
plăcerea. 

— Nu ghicesc deloc. 

Satisfăcut pe deplin, emise dintr-o suflare: 

— Îţi spun eu! Chestia e să ai calităţile necesare epocii în 
care te naşti. Te-ai gândit vreodată cine ar fi fost un Elvis 
Presley acum două sute de ani? Diblar prin iarmaroacele de 
peste gârlă. Ăştia de sparg recorduri, atâtea secunde la 
cursa cu obstacole, ori suta de metri plat... 

— Ajungeau primii la brânză. 

— Nu eşti deloc serioasă. Eu sunt dobitoc că mai discut 
cu tine. 

— În general nu contrazic pe nimeni. 

Reflecţia amicului m-a pus totuşi pe gânduri. Conţine 
oleacă de adevăr. Problema mi se pare însă că e alta: ce 
anume înţelegi prin izbândă? Neapărat succes, succesul 
zgomotos, implicând obligatoriu publicitatea, interviuri, 
abţibilduri pe toate gardurile cu mutra ta zâmbăreaţă şi 
inevitabilele excentricităţi, dacă se poate exotice „am trei 
prieteni, o cobră, Corespondenţa lui Cicero şi o barza...“ 
„visul meu era de fapt să ajung tractorist...“? 

Dacă priveşti lucrurile din acest unghi, faptul că am 
reuşit să-l detectez pe asasinul lui Trăilescu în timp record 


(respectivele rânduri sunt destinate uzului strict personal, 
aşa că îngăduitu-mi fie să mă fălesc) spuneam dară că 
faptul în sine rămâne un eveniment minor. Încă un dosar 
clasat, încă doi-trei infractori cazaţi gratuit în căsuţele 
acelea de odihnă fără firmă, ridicate în peisaje 
neaglomerate. 

Un scriitor pe care-l iubesc mult afirmă că una din 
regulile fixe ale literaturii, indiferent de genul practicat, e 
aceea a suspansului. Bineînţeles, nu iau în consideraţie 
toate aserţiunile oamenilor care-mi sunt dragi. De data 
aceasta însă, presimt că individul are dreptate. Jucându-mă, 
închipuindu-mi că paginile acestea nu sunt simple grifonări, 
oare n-ar fi fost timpul să dezvălui numele asasinului? 

Cred că respectând reţeta unui „policier“ cinstit şi 
privind lucrurile din punctul de vedere al cititorului expert 
care de la pagina cinci îţi ghiceşte criminalul, tehnic, 
interesant ar fi fost ca „omul din umbră“ să fie Atena 
Dumitrescu ori Drojdioară... [ţţ! 

L-am găsit pe culoarele spitalului. Tocmai ieşea din 
camera de gardă. S-a uitat la noi cu o indiferenţă admirabil 
jucată şi ne-a zâmbit amabil: 

— Vă aşteptam. 

— Nu aşa curând, presupun. 

A răspuns incert: 

— Poate. Vă pot fi cu ceva de folos? 

— Da! Vii cu noi şi fără gălăgie. N-are rost să-ţi deranjezi 
pacienţii. 


Bizar individ Morogan ăsta! Când l-am cunoscut acum 
câţiva ani, eram dispusă să-l consider un bărbat inofensiv, 
un intelectual cu lecturi curăţele şi slăbiciune pentru 
filosofie - stil şuetă de cafenea. Genul raisonneur, de un 
cinism elegant, parfumat cu Windjammer (cinismul, nu 
domnia sa), cam sceptic. Dar, să fim serioşi, nimeni nu se 
apucă să ucidă, să dea iama în oameni, să spargă o uzină 
din scepticism. 


Pe Trăilescu l-a lichidat forţat de împrejurări. 

Morogan îşi închipuia că-l cunoaşte bine. Se frecventau, 
nu-i era antipatic doamnei, iar căsnicia specială a 
inginerului l-a determinat să creadă că inginerul ar putea fi 
cumpărat. Permanenta jenă financiară în care se zbătea 
menajul era de notorietate într-un anume cerc. Trăileasca 
n-a lucrat în viaţa ei o singură zi şi nu putea pretinde că ar 
face parte dintre femeile care cu zece lei îşi burduşesc 
frigiderul, izbutind să mai azvârle şaizeci şi cinci de bani şi 
în puşculiţă. 

Trăilescu însă, zăpăcit în existenţa cotidiană, slab în 
căsnicie - el săruta şi nevastă-sa întindea obrazul - 
dovedeşte din punct de vedere profesional caracter şi 
corectitudine, refuzând răspicat propunerea medicului. De 
aici, până la semnarea propriului certificat de deces, 
rămâne mai puţin de jumătate de pas. Imprudent, ia 
lucrurile superficial şi nici măcar nu avertizează 
autorităţile. A fost lichidat simplu, cu uşurinţă, înainte de a 
apuca să se mire sau să strige au! 

M-a surprins repeziciunea cu care a izbutit ulterior 
Morogan să organizeze ceea ce eu aş numi „circul“ din P 

— În realitate, îmi  întocmisem planul dinainte. 
Prevăzusem eventualitatea - totul e posibil la urma urmelor, 
iar natura umană e esențialmente plină de surprize - ca 
Trăilescu să se opună negocierii documentelor, şi în 
consecinţă luasem măsurile de rigoare. Mi-am racolat 
complicii din timp, am studiat toate trucurile care pot 
declanşa psihoza, panica de proporții. 

— Un plan cu multe lacune, în ciuda elaborării 
minuţioase. 

— Aş zice multe ghinioane. Ca să încep cu primul, 
neşansa de a  nimeri peste un  anchetator ca 
dumneavoastră. 

— Hm, sunt genul de afirmaţii care mă lasă rece. 

— Nici n-am avut intenţia să vă flatez. V-aţi descurcat 
admirabil cu o echipă redusă la minimum. Întâmplarea a 


mai făcut ca în zilele acestea conducerea oraşului să fie 
convocată la judeţ. Socoteam că mi-a pus Dumnezeu mâna 
în cap. Aveam să-mi măsor puterile doar cu doi, trei sau 
cinci anchetatori, autorităţile fiind scoase din competiţie. 
Din câtă istorie cunosc eu, puţin generali au scăpat dintr-o 
încercuire şi aceasta este circumstanţa pe care am încercat 
s-o evit. Cam aşa vedeam eu lucrurile, ignorând până acum 
o oră că tot timpul aţi păstrat contactul cu autorităţile: cu 
locţiitorii şi prin intermediul lor cu şefii plecaţi la 
consfătuire. În rest, ştiam cu cine am de-a face. Postolache, 
Atena Dumitrescu, Iliuţă Munteanu, Drojdioară sau Romică 
Popescu. Toţi zăpăciţi, panicarzi sau reduşi mintali, obsedaţi 
şi licheluţe - vezi Dunăreanu. O formaţie admirabilă, în 
stare să-ţi dea târgul peste cap. 

— Nu cred că sunt tocmai exacte rubricile dumitale, 
doctore. Drojdioară a demonstrat-o cu dezinvoltură. 

— Ştiam că veterinarul nu-i dobitoc, mi-am zis însă că 
fiind mereu atât de ocupat cu sticla şi paharul, nu mai are 
timp să şi gândească. 


De câte ori îmi amintesc de Drojdioară, zâmbesc. Nu că 
aş avea o simpatie particulară pentru marii pontifi ai lui 
Bachus, pur şi simplu îmi plac oamenii tonici, cu inimi 
joviale, Caracaş are hazul lui, o cumsecădenie personală, e 
isteţ şi ultimul om de pe faţa pământului în stare să facă 
vreun rău cuiva. A intuit că Morogan e „Zmeul zmeilor“ cu 
cel puţin un ceas înaintea concetăţenilor săi. Ideea - pe 
atunci vagă - i-a venit în timp ce chefuia pe bancă în parc 
cu unul din complicii lui Morogan... 

Încă una din erorile medicului: recrutarea unor 
„locotenenţi“ necorespunzători, „fără clasă“. Replica lui: 

— În lipsa sitarilor... N-aveam încotro! Pentru a realiza 
atmosfera de panică îmi trebuiau patru-cinci oameni, care 
să opereze concomitent în diverse puncte ale oraşului. 
Voiam să creez impresia că târgul e literalmente invadat, 


mărturii despre prezenţa bandiţilor să curgă din toate 
părţile. 

— Existenţa multor complici duce în mod sigur la eşecul 
unor astfel de întreprinderi. E o lege fundamentală în codul 
infractorilor. 

— Insist, n-aveam altă soluţie. Mai contam pe faptul că 
Toacşe - specimenul cel mai imprudent din ansamblu şi 
bărbatul cel mai scund din judeţ - mi-e devotat. L-am ajutat 
cândva într-o situaţie dificilă şi nu m-ar fi trădat pentru 
nimic în lume. Asta treaz fiind. Din nefericire, e un alcoolic 
învederat. În Caracaş, îşi găsise partenerul ideal căruia 
niciodată un beţiv talentat nu-i va putea rezista. Ceea ce am 
ignorat total este umorul de factură singulară al 
nefericitului. Palma întinsă Apriliei, peste cea a Atenei 
Dumitrescu, cheful din cămara profesorului Munteanu şi 
siesta din dormitorul Popeştilor, nu făceau parte din 
scenariul meu. Deşi îmi jurase abstinenţă desăvârşită, cred 
că se ameţise încă înainte de a suna gongul, ca să prindă 
curaj... 

— În regulă! Toacşe ţi-era obligat. Cum socoteai însă, să- 
ţi asiguri discreţia celorlalţi? 

— Nici unul nu mă cunoaşte, exceptând prezenţa fizică, 
evident, habar n-au ce învârtesc, de care parohie ţin. Odată 
țelul atins aş fi părăsit imediat oraşul. Am paşaportul şi 
biletul de avion în buzunar. 

— Mereu aceeaşi partitură. Există probabil şi un cont 
substanţial la bancă. Secundo tempo, formidabilul castel din 
Miami sau Las Vegas, piscina - e uluitor ce poate fascina un 
ştrand personal - un Cadillac comandă specială, cu o 
pasageră a cărei cosiţă se asortează cu caroseria. Cam aşa 
vedeai dumneata lucrurile. Nimic original... 

A rânjit: 

— Am toate şansele să-mi îndrept eroarea. Odată prins, 
urmează consecinţele, care nu-s monotone... 

Spuneam că Drojdioară începuse să intuiască adevărul 
despre medic bând în parc cu delincventul alcoolic. Un 


câine le dădea târcoale, lăsându-se dezmierdat, fără să zică 
pâs. Veterinarul cunoştea animalul, Paco, o corcitură de 
doberman cu vreo potaie băştinaşă. Trăia în curtea 
spitalului şi Caracaş îi îngrijise mai de mult laba fracturată. 
I se dusese buhul de sălbatic, imposibil de domesticit, era 
spaima personalului, a pacienţilor şi chiar a portarului. 
Dispărea zile întregi, uneori săptămâni, apoi reapărea, 
lăţos, murdar, la fel de nedomolit. 

„A fost în deplasare“, râdea Morogan care se fălea că 
doar el şi unul din felcerii spitalului îi sunt prieteni. 

Când a identificat câinele, un far s-a aprins în mintea 
veterinarului. Paco îl acceptase de mult în „cooperativă“ pe 
Drojdioară - „păcat că nu merge şi la crâşmă“ - în faţa unui 
necunoscut însă şi-ar fi arătat colții. Corelaţia câine rău - 
felcer - Morogan, l-a făcut să întrevadă realitatea, chiar 
dacă nu în parametrii săi exacţi. Comiţând imprudenţa să-şi 
împărtăşească bănuielile lui Morogan, acesta a încercat să-l 
înlăture din cursă. Era prea devreme pentru scoaterea 
măştilor. Poate l-ar fi lichidat chiar, dacă n-ar fi intervenit 
profesorul Munteanu şi cu Postolache. 

Certitudinea a dobândit-o însă, ca şi mine de altfel, când 
a dat ochii cu complicele rănit la uzină. l-a văzut braţul 
bandajat, sângele de pe haine, şi-a înţeles că pansamentul, 
deşi improvizat şi încropit în grabă, aparţinea unui 
profesionist. 

— Când a avut timp s-o facă? m-a întrebat Dobrescu. 

— După ce i-a acordat primul ajutor lui Sterică, - şi 
asupra acestui amănunt sunt mai multe de spus - Morogan 
a rămas în apropierea uzinei, conducând operaţiile printr- 
un aparat de emisie-recepţie portativ. A putut astfel să-şi 
panseze  complicele. S-au pierdut în schimb minute 
preţioase, flăcăii fiind deja în întârziere faţă de orarul 
stabilit. Între timp, oamenii invadaseră străzile, aşteptau la 
cele două ieşiri din oraş care sunt totodată şi unicele căi de 
acces spre şosea... 


Când recapitulez faptele, încerc un sentiment acut de 
fantastic şi fără îndoială, întâmplările din P constituie 
obiectul celui mai năstruşnic dosar din cariera mea. 

O combinaţie halucinantă de situaţii dramatice şi 
groteşti, mixtură între ridicolul cel mai perfect şi tragedii 
autentice, cocteil de bufonadă, isterie, trucuri de operetă, 
coşmaruri şi burlesc. Ignorând clişeele ilare, ai impresia că 
ai vizionat un film semnat Hitchcock. 

În privinţa aceasta, Morogan s-a dovedit un organizator 
dotat. Incontestabil însă că rezultatele i-au depăşit imens 
aşteptările. Incidente absurde sau declanşate de indivizi 
absurzi, cu reacţii imprevizibile, au amplificat 
circumstanţele, catapultându-le pe culmile neverosimilului. 
E de neînchipuit cum un om inteligent, chiar dacă nu prea 
tare de înger, ca Iliuţă Munteanu, o Atena Dumitrescu, fină 
şi cultivată, o Lia Georgescu, femeia pirat - modul în care l- 
a înhăţat pe Dunăreanu nu poate ţine de alt temperament - 
sau chiar trăsnitul de Mişu Postolache n-au sesizat de la 
început farsa, punerea în scenă, artificiul arlechinadei! 

Şi totuşi oamenii ăştia nu sunt imbecili, nu sunt 
psihopaţi... Câteva telefoane şi răvaşe anonime, faruri 
manevrate abil, alteori brambura, umbre care ling zidurile 
- de cele mai multe ori imaginare - atentate simulate, o 
istorie de vendetă în stil cabotin sicilian vehiculată cu 
abilitate pentru a stimula fanteziile romantice, un individ cu 
faţa pudrată verde, ca să intrăm un pic şi în supranatural - 
de, masă bogată, vârfuită - iată recuzita doctorului 
Morogan. S-a dovedit eficace şi eficientă. Probabil cunoaşte 
oamenii mai bine ca mine. Au evoluat în sensul preconizat 
de parcă cineva i-ar fi teleghidat, au nimerit toate 
capcanele, au consumat tot ghiveciul pe nerăsuflate, şi-au 
legat singuri o bandă neagră pe ochi. 

Prospectând totuşi raţiuni mai adânci stării de spirit 
excepţionale care cuprinsese bună parte din oraş, dau 
peste un sentiment de culpabilitate colectiv. Tulbure, bine 
camuflat, dar incontestabil. În adâncul cugetelor, oamenii 


se simțeau vinovaţi faţă de Damian. Că din fericire, individul 
a avut resort şi a izbutit să-şi reaşeze existenţa pe 
coordonate normale, era un fapt unanim ignorat. Le stăruia 
greu în conştiinţă povara unei vieţi distruse. Viaţa unui 
inocent Damian era tânăr, entuziast, dornic să se afirme. Ei 
îl mutilaseră. Nimic mai trist decât un şoim care 
supravieţuieşte cu aripile tăiate. lar remuşcările amplifică 
coşmarul. E momentul cheie. Luciditatea pierde teren, 
simţul proporţiilor se  dezechilibrează, intrăm în plin 
fantastic... 

Fără îndoială au adăugat ketchup şi o serie de 
coincidenţe, dar există oare fenomen în natură sau 
societate absolut pur? Un cetăţean care duce întâmplător o 
creangă în mână, ia brusc în ochii „intoxicatului“ ipostaza 
unui răufăcător înarmat, cărturăreasa târgului, faimoasa 
Aprilia, se află într-o dispoziţie bizară şi se lansează în 
profeţii lugubre, sfatul popular hotărăşte înlocuirea 
tăbliţelor indicatoare de pe şosea, uzate, dar amână pentru 
a doua zi fixarea celor noi... 

De fapt meticuloasa regie a lui Morogan avea un scop 
bine definit: îndepărtarea corpului de pază al uzinei de 
avioane într-un moment precis, eliberarea drumului care 
ducea spre biroul şi safe-ul lui Trăilescu. În acest sens, 
groaza inoculată în doze masive, telefoanele, umbrele, 
molestările, tot alişverişul care înnebunise urbea, dar mai 
cu seamă atentatele gratuite sau doar tentativele de 
atentate pregăteau atmosfera: oraşul are de-a face cu un 
dur care se ţine de cuvânt. Doar în această ambianţă zvonul 
bine strecurat prin intermediul Olimpiei Dragu, că liceul 
internat va fi aruncat în aer, lua mai mult decât 
dimensiunile unei intenţii reale: ale certitudinii. 

Complexul de locuinţe al personalului uzinei se află la 
câţiva metri, în spatele liceului. „Informaţi“ de unul din 
bandiți că familiile şi gospodăria - tot ce constituie în ultimă 
analiză universul unei fiinţe umane - pot deveni din clipă în 
clipă praf şi pulbere, paznicii şi-au „abandonat“ posturile şi 


au dat fuga la celălalt capăt al oraşului. Reacţie firească pe 
care puţini şi-ar fi putut-o înfrâna. Nu fiecărui individ care 
poartă pe umăr o puşcă-mitralieră şi păzeşte o uşă îi e dat 
să aibă statuie în centrul oraşului, unde pionierii să depună 
periodic coroane. E chestiune de împrejurări, dar în primul 
rând de vocaţie. 

Aşa îşi închipuia Morogan că se vor petrece lucrurile, iar 
optica mi se pare tipică pentru o natură excesiv de 
egocentrică. Sigur că aşa ar fi procedat el, iar anumite 
certitudini dobândesc valori de axiomă chiar în capetele 
cele mai limpezi. Când şi-a pus la punct combinaţia, 
doctorul era incapabil să-şi imagineze o altă atitudine 
posibilă din partea unor oameni a căror familie şi avut se 
află în primejdie. Ghicindu-i raţionamentul, i-am instruit pe 
paznici să procedeze ca atare. Au jucat deci oleacă de 
comedie, şi-au „părăsit“ posturile, au plimbat figuri 
disperate pe străzile oraşului. Scopul meu: numai pe 
această cale izbuteam să aflu, şi încă în timp record, cine e 
grangurul, marele şef; eşuând atacul de la uzină, Morogan 
ar fi tras obloanele, înotând sub apă o vreme... 


Din întrebările lui Dobrescu: 

— De obicei, în operaţiile pe gen se lucrează „aseptic“. 
Tine de abecedarul meseriei, ca spionul să nu lase urme 
acolo unde a acţionat. Îşi consumă kilometri de film, face 
curat după el şi via aeroport. 

Are dreptate, însă cazul lui Trăilescu era special, iar 
Morogan nu avea la îndemână nici o soluţie „discretă“. În 
primul rând paza uzinei împiedica orice cale de acces 
silenţioasă, nu exista nici o posibilitate de pătrundere prin 
văzduh, precum arhanghelii, prin pivniţi, canale, tunele din 
Evul mediu sau în costum de scafandru... Pe de altă parte 
inginerul lucra singur, fără colaboratori, doar forurile cele 
mai înalte fiind informate periodic asupra rezultatelor. 
Graţie unei imprudenţe a lui Trăilescu, Morogan mai era 
precis informat că tot ceea ce închidea safeul reprezintă 


unicate. Devenea astfel interesant să subtilizezi şi să vinzi o 
invenţie cu monopol integral absolut, urmând a fi folosită 
după bunul plac şi la momentul socotit util. Nu, lui Morogan 
nu-i plăcea zgomotul, fanfara i-a fost impusă de 
circumstanţe... 


Una din întrebările pe care mi le pun frecvent adversarii 
mei, odată ancheta isprăvită, se referă la erorile comise. 
Alta se referă la momentul în care „m-am prins“. Morogan 
n-a făcut excepţie. 

— În primul rând excesul de culoare, doctore, peisajul 
era mult prea păstos, culorile violente, ansamblul sugera 
şarja. 

— Ceea ce-mi spuneţi ţine de atmosferă. Aţi sesizat că-i 
vorba despre un spectacol, dar la urma urmelor păpuşarul 
se afla în culise. Unde, când, de ce am greşit? 

— O mică eroare iniţială: ai fost primul care ai lansat 
ideea unei răzbunări, atunci, la descoperirea cadavrului lui 
Trăilescu în râpă, iar odată zvonul răspândit şi mai cu 
seamă consolidat de epistola lui Damian care confirma 
ipoteza, ai depus tone de energie spre a demonstra 
aberantul unei asemenea ipoteze. Există revirimente de 
opinii, dar a dumitale era prea bruscă, prea agresivă. Ai 
procedat exact ca un individ care incendiind o casă, după ce 
vede flăcările ajunse la acoperiş, pune mâna pe furtun, 
dovedindu-se cel mai harnic dintre pompieri. Ceea ce la 
Dunăreanu era superficialitate, umor de bulevard, iar la 
Drojdioară vagi urme de bun simţ străpungând aburii de 
alcool, la dumneata era premeditare. Nu odată inamicul, 
pentru a deruta, indică drumul exact. Ciudată şi letargia 
Graţielei Duma! Un colaps prelungit în mod nejustificat, o 
stare aproape cataleptică în care pacientul nu deschide nici 
măcar ochii îţi dă idei: există ceva, substanţă, tabletă, 
injecție sau drog care împiedică victima pentru un timp 
determinat să-şi vină în fire. lar mâna care le administrează 
aparţine unei specialist. De aici corelaţia devine simplă. 


Adaugă că Graţiela se afla în fieful dumitale. Oricând puteai 
expedia sora din sala de reanimare sub diverse pretexte, 
victima rămânânduc-ţi la dispoziţie. Că Graţiela se va trezi şi 
va vorbi cândva, nu constituia un risc pentru dumneata. În 
momentul acela vei fi fost departe. 

— Apropo de specialist, nu sunt singurul medic din oraş. 

— Nu, dar unul din puţinii prieteni ai familiei Duma. 
Avari, grijulii până la demenţă cu trenţele din casă, evită 
musafirii. Se toceşte covorul, se murdăresc braţele 
fotoliilor, fumul înnegreşte tavanul, perdeaua, o faţă de 
masă dată prea des la spălat se strică, un oaspete neatent 
poate sparge un pahar etc... În afară de asta primirile, cât 
de modeste, presupun un minim de cheltuială. Nu poţi ţine 
un om în casă patru ceasuri, nici măcar unul singur, fără să- 
i oferi o cafea. La gândul unei atari risipe, soţii Duma 
ameţeau. Pe scurt, le intra în colivie doar Olimpia Dragu, 
atât de meschină şi ea încât n-avea pretenţii la frigiderul 
altora, fiind în plus sursa cea mai documentată şi 
competentă de cancanuri veninoase din oraş. Cum soţii 
Duma nu deschid nici măcar televizorul ca să nu se 
consume lămpile sau tubul - şi de aceea întreţineau relaţii 
cu Lia Georgescu unde vizionau aproape zilnic programul - 
bârfele Olimpiei Dragu deveneau distractive. Al treilea amic 
al casei erai dumneata. Te cultivau reflectând că nu strică 
să ai printre prieteni un medic. E rentabil, la urmă 
indiferent de maladie şi tratament, te achiţi cu o scrumieră 
sau un bibelou odios cu care moştenitorii nu ştiu ulterior ce 
să facă. 

— “Tot ce aţi spus e logic şi aproape exact. Nu sesizez 
totuşi legătura. 

— O vezi perfect, dar pesemne că vrei să vezi dacă o 
vedem la fel. Am cercetat locuinţa Graţielei, imediat după 
ce a fost ridicată de Salvare. Există o singură intrare prin 
curte, iar uşa nu fusese forţată. N-o să mă convingă nimeni, 
dată fiind parcimonia personajului şi mai cu seamă starea 
de nervi în care se afla, că o lăsase descuiată. Chiar ziua în 


amiaza mare. Ba, îmi închipui că trăsese toată colecţia de 
zăvoare. Am numărat şase! În consecinţă, Graţiela a deschis 
singură uşa, ceea ce presupune că persoana care sunase 
era un prieten al casei, în afară de orice bănuială... Încă un 
amănunt care desţelenea o pârtie interesantă în ceea ce te 
priveşte: Sterică, paznicul de la uzină, se află în tratamentul 
dumitale. De zece zile, se prezintă în fiecare zi la spital. Nu 
ţi-era greu să-i dai ceva, cu multe silabe şi sumedenie de h- 
uri şi y-uri - ai să-mi scrii produsul pe hârtie - care peste un 
număr de ceasuri să-i declanşeze o stare gravă, cel puţin în 
aparenţă. Chemat de urgenţă la uzină, i-ai trimis pe paznici 
după apă rece şi fierbinte. În timpul ăsta intenţionai să le 
descarci armele înlocuind gloanţele cu altele, oarbe. 
Întâmpinai astfel eventualitatea ca oamenii să nu dea 
crezare zvonului despre aruncarea în aer a liceului şi 
păstrându-şi calmul, să nu-şi abandoneze posturile. Unul 
din paznici, rămânând însă în încăpere, ţi-a contracarat 
intenţia determinându-te însă să accepţi in extremis ideea 
de masacru. Cam aşa s-ar fi soldat un schimb de focuri între 
paznici şi mercenarii dumitale. Gloanţele oarbe le-am găsit 
în curtea uzinei. Trebuia, fireşte, să abandonezi un material 
compromiţător a cărui paternitate, îţi ziceai, nu-ţi poate fi 
atribuită. 

— Hm... Vi se par toate acestea suficient de concrete 
pentru a constitui probe? Probe insurmontabile parcă le 
spuneţi dumneavoastră... 

— Nu fi caraghios, doctore! Mi-e de ajuns să te pun în 
faţa complicilor dumitale şi a Graţielei Duma. 

Acum, când scriu, sunt din nou în Bucureşti. E o 
dimineaţă clasică de iulie. Pe stradă au apărut primele 
serviete diplomat, primele sacoşe de plastic. Oamenii în 
vârstă caută trotuarul luminat de „soarele sănătos“ de până 
la ora zece - îşi închipuie că fac ultraviolete pe Calea 
Victoriei - tinerii sunt grăbiţi, toţi au picioare lungi şi de ce 
oare? aer de conspiratori garibaldişti... 


Voi reciti probabil aiurelile astea într-o duminică ploioasă 
de octombrie cu telefon mut, aromă de Diana şi feuilles 
mortes. Duminica aceea când nu numai Samuraiul, dar 
chiar şi maiorul Minerva Tutovan vor fi devenit o amintire. 
Sau nici atât... Duminica întrebărilor hărăzite să 
supravieţuiască fără răspuns: unde sunt oamenii, zilele 
acelea, încotro s-au călătorit, unde au pierit?... La ce colţ de 
stradă? 

Urăsc străzile care se numesc „acum douăzeci şi cinci de 


i i 


anl ... 


Efuziunile lirice nu sunt partea mea cea mai tare şi, 
vorba mătuşi-mi Caliopi, nu tot ce e greu merită să fie făcut. 
Dacă aş fi cunoscut cugetarea asta mai demult, nu i-aş fi 
scos sufletul bietului Dobrescu. Cu ce naiba or fi contribuit 
la succesul lui în viaţă ceasurile când rezolva în cazne şi 
sudori probleme de algebră sau trigonometrie? A trecut pe 
la mine - am patru zile de vacanţă - avid, realmente avid să- 
şi clarifice unele nelămuriri. 

— Straniu! Nu ţi-am văzut niciodată expresia asta pe 
când scotoceai în tabelele de logaritmi. Apropo, cărticica ta 
arăta cel mai bine din toată clasa. Nou, nouţă... 

— O atingeam cu sfinţenie. 

— Aha! Nu-mi trecuse prin minte. 

Îmi întinde un buchet la modă, din alea pe care le vând 
florăresele în Piaţa Amzei. Trebuie însă să recunosc că e 
superb. Colorat, vesel, te face să crezi că viaţa merită să fie 
trăită. Printre florile de câmp, scot capete dolofane 
drăgaice oranj, boboci de trandafir, ici, colo se iţesc 
urechiuşele albastre ale miozotisului. 

— Constat că din când în când ai început s-o asculţi şi pe 
maică-ta. 

— E la Covasna. 

— Atunci transmite-i mulţumiri deputatului de stradă. 
Trebuie să fie un bărbat energic. 

— Avem deputată. 


— Se putea să nu mă contrazici? Ăsta a fost păcatul tău 
de când te cunosc. 

— Aşa e. Dumneavoastră voiaţi să extrag radicalul iar eu 
ridicam la cub... 

Îl trage de coadă pe Spiridon care e indispus din cauza 
unei indigestii. Am uitat ieri frigiderul deschis. 

— Lasă animalul, Dobrescule, şi sloboade-ţi oful, care 
sunt problemele? 

Mă zăresc cu totul întâmplător în oglindă şi ceea ce 
constat nu-mi îmbujorează deloc imaginea mea despre 
existenţă. Nasul mi s-a lungit portdrapel, ochii sunt roşii de 
nesomn. Fac socoteala nopţilor nedormite: două, printre 
zăpăciţii din P a treia în faţa maşinii de scris. Bat doar cu 
arătătoarele. Cam puţin pentru un raport de treizeci de 
pagini. 

Ca să-mi stimulez buna dispoziţie, îmi spun că, în fond, 
nici o femeie, cu excepţia minorelor, nu pare proaspătă ca 
un toporaş în creierii zilei, după trei nopţi albe... 

Dobrescu îşi dă ochii peste cap, semn că-şi adună 
gândurile. Ăsta e ticul lui. Ciudat cum oamenii, cât de 
maturi, păstrează schimele copilăriei. Cel puţin zâmbetul, 
am pretins mereu, nu îmbătrâneşte niciodată. Îl recunoşti şi 
când se reazămă în proteză. 

— Da... M-a surprins modul în care aţi condus această 
anchetă. Vă cunosc de atâţia ani... 

— Nu-i nevoie să intri în istorie. 

— „vroiam să spun că aţi abordat o procedură nouă, 
care nu vă seamănă. 

— Metodele se adaptează circumstanțelor. 

— Totuşi... În general, sunteţi extrem de prudentă, şi 
niciodată nu vi se par suficiente măsurile luate pentru a 
evita noi victime. 

— Ştiu la ce te referi, băiete. Grindina aceea de 
avertismente şi ameninţări pe care le primeau nefericiţii 
trebuia să neliniştească în mod normal. Am ignorat-o 
pentru că am simţit de la început farsa, măsluirea. Un 


gangster serios, ca să folosesc expresia favorită a 
cetăţenilor din P, hotărât să acţioneze, nu se ţine de 
fleacuri. Loveşte pe la spate şi spală puţina. N-are nici un 
interes să mobilizeze pentru chestia asta trâmbiţele 
târgului. 

— Asasinarea lui Trăilescu era totuşi o realitate. 

— Singura în afară de interesul pentru documentele lui. 
Eram încredinţată că pe ceilalţi nu-i pândeşte nici o 
primejdie fiindcă de fapt nu aveam de-a face cu un sadic, ci 
cu un infractor abil care având un ţel precis inventează o 
mascaradă. Şi în vederea detectării acestui ţel, l-am lăsat 
„să-şi facă de cap“. Mai precis, i-am îngăduit să se 
desconspire singur. 

— Din acelaşi motiv n-aţi încercat să stăviliţi panica din 
oraş? 

— Da. Panica inofensivă, fără consecinţe, fireşte. L-am 
aşteptat pe Morogan - mărturisesc că pe atunci habar n- 
aveam cum îl cheamă pe adversarul nostru - să-şi spună 
poezia, tocmai pentru a sesiza linia directoare a jocului lui. 
Un act iniţial nu e totdeauna definitoriu. Trebuia deci lăsat 
să-şi facă vânt, să-şi dea drumul pe pârtie. În definitiv, mi- 
era simplu să cer trimiterea în oraş a unei companii de 
milițieni, şi umbre, atentate, aiureli ar fi amuţit. Ce 
izbândeam? Pe perioada respectivă, medicul ar fi stat 
cuminte, pescuind la umbră. După o săptămână, două, 
nouă, când aş fi dat pe loc repaus şi „înapoi, băieţi, la 
vatră!“ Morogan o lua de la capăt, pe teren neted. Poţi să 
bagi la aceeaşi rubrică ceasurile când oamenii mă aşteptau 
la muzeu, iar eu am întârziat deliberat. De altfel era 
vânzoleală destulă în târg. Aşa, măcar cei mai năzdrăvani 
stăteau ciorchine între patru ziduri fără să mă deranjeze. 

— Aţi acţionat... cum să vă spun... 

— Cu primele cuvinte care-ţi vin pe buze. În alea cred 
totdeauna, mai ales când sunt înjurături. 

— „.„.extrem de îndrăzneţ, aş zice riscant. Pericolul ca 
practic un întreg cartier să fie aruncat în aer, chiar dacă 


eventualitatea e numai de unu la sută, ar fi clătinat multe 
cugete. Mă aşteptam... 

— Să sun goarna pentru toate forţele din judeţ. Ăla a fost 
cel mai mare bluff! 'Ţi-am mai explicat-o, băâieţaş, dar tu pe 
atunci sufereai că n-ai găsit-o pe Oana la telefon. Când 
adversarul te atrage cu tot dinadinsul, provocator, într-un 
punct fix, doar dacă nu e un dobitoc ţanţoş, ceea ce nu era 
cazul, înseamnă că-i hotărât să acţioneze pe cu totul alt 
meridian. Ce obiective importante sunt în P, în afara uzinei 
de avioane? Ce altceva putea să-l intereseze? Biserica Sf. 
Vasile unde rostuieşte Lae bani de coşniţă? Colecţia de 
dopuri a lui Mircică Panait? Anunţând aruncarea în aer a 
liceului, Morogan mi-a arătat singur, cu degetul - adică nu, 
e prea bine crescut pentru asta - în orice caz mi-a indicat 
încotro s-o iau. Mai sunt întrebări? Conferinţele de presă 
prea lungi mă plictisesc. 

— Aţi riscat mult acţionând singură la uzină. 

— Ca să fiu foarte sinceră, nu cine ştie ce. Eram convinsă 
că mă pot bizui pe garda uzinei şi în concluzie, că mă voi 
descurca. Mă simţeam liniştită şi în privinţa safeului, pe 
care pentru orice eventualitate, îl „operasem“ cu ocazia 
primei vizite la uzină... 

Dobrescu a început să dea semne de nerăbdare, se 
foieşte pe scaun. Ar vrea să plece şi aşteaptă să-l concediez. 
Aşa l-a învăţat maică-sa că e frumos, faţă de superior sau 
cucoane mai în vârstă. Prefer prima ipoteză. 

— Du-te! Trebuie să fie o coadă teribilă. 

— Unde?! 

— Bravo! La casa de bilete. 

A căscat ochii şi gura deşi ştie că obiceiul mă irită. 

— Ce bilete?! 

— Cuvântul Los Paraguayos îţi spune ceva, băieţaş? 
Poimâine dau primul concert. 

N-o să ştie niciodată cum îi ghicesc gândurile. Într-o zi, 
dacă mă roagă frumos, am să i-o spun totuşi. Răspunde în 
doi peri: 


— Dacă ziceţi dumneavoastră... 

— Nu eu, dragă Vasilică, Oana! E înnebunită după 
celebrul trio. 

— V-a spus ea?! 

— Prin comunicare oficială! Nu zău, n-ai de gând să 
progresezi deloc? Până  deunăzi  ţi-era perfect 
perpendicular ce-i cu formaţia Los Paraguayos şi ce părere 
au ei despre Piaţa comună, dacă e vorba de un detergent 
sau girafa vedetă de la Zoo-Băneasa. De când inima ţi-a 
înflorit însă trandafir roşu pentru Oana, umbli cu limba 
scoasă după înregistrări cu ţambalagii ăia. Hai, băiete, 
umblă sănătos! 


Ador epilogurile. Am aflat că nu se mai poartă, dar 
personal, nu m-am sinchisit niciodată grozav de modă. În 
plus, am îmbătrânit şi admițând că demoni ca Nina Ricci, 
Coco Chanel, Dior sau Worth m-ar fi căsnit vreodată, tot n- 
aş fi mai ţinut seama de ei cu rigurozitate excesivă. Vârsta, 
deci, prezintă şi unele avantaje. Începi să mai faci ce-ţi 
place. Pe scurt, când isprăvesc o carte, vreau să ştiu ce s-a 
întâmplat cu eroii, odată evenimentele fierbinţi depăşite, şi 
în privinţa aceasta pot afirma că Turgheniev a fost unul din 
puţinii scriitori care se îngrijeau de fericirea cititorilor lor. 

Au trecut deja câţiva ani de la evenimentele din P şi 
întâmplarea - o pană de maşină - m-a obligat să petrec 
câteva ceasuri în orăşel. Mi-a făcut plăcere să-mi revăd unii 
prieteni, am stat la taclale cu Mişu Postolache în frizeria lui. 
Completez astfel însemnările vechi... 

Antrenorul Vasile Dunăreanu, lipsit de concursul lui 
Morogan şi al veterinarului, a naufragiat fatal în barca Liei 
Georgescu. După cum prevăzuse diriginta, perdelele de la 
dormitorul lor sunt albe, minunat apretate, cu albăstrele şi 
panglici bleu. Lia e o soţie dinamică, iar timpul liber comun 
îl organizează cu mult discernământ. Cântă amândoi în 
corul Casei de cultură, beau pepsi, iar duminica fac excursii 
instructive, cu o bicicletă-tandem. Postolache pretinde că 


oamenii le aşteaptă trecerea la ore fixe pe Corso şi-i 
aplaudă cu multă însufleţire. 

Mi-a făcut plăcere să constat că Atena Dumitrescu arată 
splendid. S-a mutat într-o garsonieră, şi-a vopsit părul într- 
un castaniu discret şi călătoreşte tot timpul. Se bucură de o 
dispoziţie excelentă. Acum doi ani a vândut cavoul construit 
de Alec. Un ultim bobârnac în nasul defunctului. „Abia acum 
am început să trăiesc“ a devenit fraza ei favorită. Se vede 
des cu familia Munteanu. lliuţă pictează mai departe 
tablouri care vor ajunge cândva în podul fiică-si, ceea ce n-o 
împiedică pe Victoriţa să-l iubească şi să-l admire tot atât de 
mult. Cătălin a crescut. E înalt şi mânecile îi rămân mereu 
prea scurte. Pe frunte i-au apărut câteva coşuri, iar în 
biblioteca lui înfloresc zarzării Medelenilor... 

Despre Graţiela şi Vespasian Duma, mi s-au povestit 
puţine. Se pare că şi-au triplat zestrea. După afirmaţiile Liei 
Georgescu - singura care le mai intră în casă - distracţia lor 
favorită constă în întocmirea unor inventare detaliate în 
funcţie de preţurile zilei. Pe urmă trec iar totul pe curat. 
Când se plictisesc, pun mâna pe par şi viaţa devine 
captivantă, cel puţin pentru vecini. 

Profesoara Olimpia Dragu e la pensie. lese din casă doar 
o dată sau de două ori pe lună, pentru cumpărături strict 
necesare. Ce face zile şi nopţi, singură, între ziduri mute, va 
rămâne pentru totdeauna un mister. Nu primeşte pe 
nimeni, nu mai bârfeşte pe nimeni şi pe chipul ei se citeşte o 
tristeţe copleşitoare. 

„Asta-şi pune într-o zi juvăţul de gât“, prooroceşte 
lugubru doamna Dumitrescu pipăindu-şi permanentul 
proaspăt, între două relansări. 

Prin vitrina lui Postolache, am zărit-o fugitiv pe Mioara 
Popescu. S-a mai îngrăşat dar şi-a păstrat intacte 
frăgezimea şi privirile languroase. Din comoditate, continuă 
să trăiască alături de Romică şi să-i fie credincioasă. Stă 
toată ziua în pat, citeşte şi vorbeşte la telefon. Romică, stors 
de tribulaţii othelliene, a devenit hepatic. Mănâncă dietetic, 


carne slabă, legume fierte şi ficaţii Mioarei. Măselele însă 
nu-i sunt îndeajuns de puternice... 

Un fenomen curios s-a petrecut cu Vlad Şoimu. L-a ajutat 
să iasă din fântână Fane, tipul care răsturnase găleata cu 
var în capul unuia din bandiți. Fane şi-a cerut scuze pentru 
ciomăgeala sistematică iar Şoimu le-a primit mulţumindu-i 
îndatoritor. A isprăvit însă definitiv cu literatura, dovedind 
multă hotărâre. Nimeni nu-l mai poate convinge să reia 
conducerea cenaclului literar. În nopţile cu lună stă închis 
în casă, cu obloanele trase. Cine-l iubeşte, nu pronunţă în 
prezenţa lui cuvântul fântână. 

Membrii cenaclului au sfârşit prin a-şi alege alt 
preşedinte şi dau impresia că se simt destul de bine. Nimeni 
nu-i de neînlocuit. Şi după moartea lui Balzac, soarele a 
continuat să răsară. 

În ce-l priveşte pe Mircică Panait, omul n-a înţeles 
niciodată esenţa acelei nopţi de pomină. N-are o construcţie 
ştiinţifică şi după încercări modeste a abandonat 
cercetările. Trăsnăile concetăţenilor le-a înregistrat la 
rubrica generală Amok şi astăzi doarme liniştit. Colecţia lui 
de dopuri - unicat - a început să aducă în P vizitatori din 
toată ţara. „Să vezi c-ajungem pe chestia asta punct turistic 
internaţional, comentează veterinarul. Păcat că tipu-i fraier. 
Dacă-mi spunea mie că-l pasionează dopurile, cu un singur 
tirbuşon îl bucuram pe toată viaţa...“ 

Pe cine am uitat? A, domnul cu papion! Am omis să mă 
interesez şi nimeni nu mi-a vorbit despre el. Poate se mai 
plimbă în dimineţile cu soare, iar seara urmăreşte simultan 
programele de televiziune la două aparate. Sau poate nu 
mai există. De pe urma lui a rămas un baston care atârnă 
într-un cuier, printre umbrele şi mantale de ploaie, şi 
nimeni nu mai ştie al cui a fost. 

Vecinul său, contabilul care practica yoga, deznodat la 
spital, a părăsit chiar a doua zi oraşul fără să dea explicaţii. 
Cei din P i-au păstrat amintirea unui bărbat discret. 


În nici un caz nu l-am uitat pe Drojdioară, copilul teribil al 
urbei. Acum vreo doi ani a reuşit să-l convingă pe ţăranul 
din Cristeşti să-i vândă faimoasa recoltă 1952 şi veterinarul 
socoteşte că ziua aceea a fost cea mai frumoasă din viaţa 
lui. Cei din P nu pot susţine acelaşi lucru. Timp de trei 
săptămâni după eveniment, nimeni n-a mai închis ochii în 
tot târgul. În schimb opt pisici, doi canari şi un puddel 
bătrân i-au închis pentru totdeauna din lipsă de asistenţă 
medicală. Bea şi azi la crâşma lui Hristache cu Mişu 
Postolache, rar cu Dunăreanu - pe ascuns, când „ostrogota“ 
e de serviciu - şi cu Lae... 

— Apropo, ce face Lae acum? 

Postolache ridică din umeri. E neschimbat, tot zăpăcit, 
cumsecade şi încurcă lume. 

— S-a angajat portar la poştă şi mai ciupeşte ceva şi pe la 
biserică. Dă cu mătura, curăţă sfeşnicele, nu cheltuieşte un 
ban. Din parastase îşi aranjează meniurile pe o săptămână. 
De fapt, dacă vă gândiţi bine, nici măcar nu şi-a schimbat 
locul de muncă. S-a reprofilat doar. 

— Mi-ar fi făcut plăcere să-l văd. 

— Un escroc! 

— Cum?! Nu era paralitic? 

— Paralitic sută la sută până la întâlnirea cu gangsterii. 
Mă refeream la mentalitate. În loc să mulţumească cerului 
că şi-a recăpătat picioarele, tună, fulgeră, blesteamă... 

Un subaltern mă anunţă că pana e rezolvată şi mă ridic. 
În general, detest  despărțirile fiindcă nu exclud 
eventualitatea de-a nu mă mai vedea niciodată cu persoana 
respectivă. E unul din motivele pentru care conduc şi mă 
las condusă la gară cu multă zgârcenie. 

Mişu, incorigibil sentimental, pretinde că i-a intrat ceva 
în ochi... Mai zăbovesc câteva minute timp în care ne 
strângem mâna de cinci ori. Prin geamul portierei, 
îmbrăţişez încă o dată peisajul. Acoperişul roşu al liceului, 
cerul de sticlă albastră, căsuţele cu nasul tuflit în batiste de 


verdeață, reclamele firmei LOreal din vitrina frizeriei, 
pângărite de muşte... 

Mişu răsuceşte cheia în urma mea şi întoarce spre stradă 
cartonaşul agăţat la intrare: Închis.