Rodica Ojog-Brasoveanu — Cianura pentru un suras

Rodica Ojog-Braşoveanu 


CIANURĂ i 
PENTRU UN SURÂAS 


-roman politist — ciclul Melania Lupu- 


1973 


PROLOG 


Ferneia îmbrobodită în dantelă albă tinea pleoapele ugor 


coborâte. Buzele rumene zârnbeau în spatele evantaiului, Gâtul,,, 

Colonelul Verther von FE. îşi întoarse privirea. Gâtul alb, urmflat, 
pălgăind parcă a răs, a goaptă, a țipăt nedeslugit îi crea un 
sentiment tulbure, Un sentiment ce nu-l încercase nici în fața 
trupului elegant al Olimpia, nici în fața goliciunii caste, de argint, a 
zeiței lui Giorgione, Rubens cu tonele lui de carne roz îl indispunea. 
Degas era prea dur, Gauguin, un neruginat,,, 

Surâse: „Goya, sathrul acela bătrâni, era singurul care şha câte 
ceva despre fermei...“ 

Se auzi un ciocăruit puternice în ugă, 

— Herr Dberst! Pentru Dumnezeu, Herr Oberst! 

Înfăşură pânza şi se apropie de sorinul greoi, baroc, Apăsă 
puternice unul din lambriuri, Stema heraldică alunecă uşor. Pipăi, 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


CIANURĂ 
PENTRU UN SURAS 


-roman poliţist - ciclul Melania Lupu- 


1975 


PROLOG 


F emeia îmbrobodită în dantelă albă ţinea pleoapele uşor 


coborâte. Buzele rumene zâmbeau în spatele evantaiului. 
Gâtul... 

Colonelul Werther von R. îşi întoarse privirea. Gâtul alb, 
umflat, gâlgâind parcă a râs, a şoaptă, a țipăt nedesluşit îi 
crea un sentiment tulbure. Un sentiment ce nu-l încercase 
nici în faţa trupului elegant al Olimpiei, nici în faţa goliciunii 
caste, de argint, a zeiţei lui Giorgione. Rubens cu tonele lui 
de carne roz îl indispunea. Degas era prea dur, Gauguin, un 
neruşinat... 

Surâse: „Goya, satirul acela bătrân, era singurul care ştia 
câte ceva despre femei...“ 

Se auzi un ciocănit puternic în uşă. 

— Herr Oberst! Pentru Dumnezeu, Herr Oberst! 

Înfăşură pânza şi se apropie de scrinul greoi, baroc. 
Apăsă puternic unul din lambriuri. Stema heraldică alunecă 


uşor. Pipăi, strecurându-şi adânc degetele în ascunzătoare. 
Vânătorul lui Rembrandt era acolo. Puse alături Femeia cu 
evantai şi astupă tainiţa. 

În urma colonelului intră menajera. Privi nedumerită 
rama ştirbă, agăţată strâmb. Pe fereastră pătrundeau 
zgomote ciudate: paşi care aleargă, chemări scurte, rafale 
de armă automată. Un bubuit prelung, neîntrerupt, porni 
dinspre Băneasa. 

Închise geamul şi trase draperia. Ochii îi alunecară cu 
indiferenţă peste filele calendarului. Înregistră data 
abstract: o zi de la sfârşitul verii lui '44. 


Un grup de civili cu puşti mitralieră şi brasarde tricolore 
la mâneci somă Mercedesul negru. Automobilul îşi mări 
viteza. 

Rafala pulveriză parbrizul şi şoferul căzu peste volan. O 
şuviţă de sânge se prelingea pe tâmpla lui Werther von R. 

Ultima imagine - femeia cu grumaz alb şi evantai - se 
suprapuse peste celelalte. Zâmbi: 

„Nimeni... Pentru totdeauna... A nimănui...“ 

Oamenii deschiseră portiera. Trupul colonelului se 
prăvăli pe caldarâm. 


Capitolul 1 


DUPĂ TREIZECI DE ANI 


Minai Panaitescu pătrunse în holul întunecos inhalând 
aerul cald. Se împiedică izbindu-se dureros de scrinul greoi 
din capătul încăperii. Fusese cândva o piesă elegantă cu 
linii trufaşe. Anii ciuntiseră ciucurii stemei heraldice, 
aşternuseră o crustă groasă de praf în pliurile florilor 
scobite în lemn. Pe placa de marmură plesnită, stăteau 
cocoţate două borcane uriaşe cu gogoşari, legături de 
leuştean şi pătrunjel erau puse la uscat. Cutia cu otravă 
pentru gândaci emana un miros pătrunzător. Panaitescu 
strivi între dinţi o înjurătură şi intră în odaia lui masându-şi 
piciorul lovit. Se dezbrăcă aşezând hainele într-o ordine 
pedantă, apoi se întinse pe pat. 

Începu un exerciţiu pe care-l practica de ani de zile: 
calcule complicate cu numere de 5-6 cifre, înmulţiri, 
împărțiri, extrageri de radical rezolvate mental. Într-un 
târziu renunţă. Nu se putea concentra. Visul, visul acela 
blestemat, îl urmărea. 

.„„.„O corabie cu catargul rupt, desprinsă de țărm... 
Valurile sunt roşii. Din baia de sânge ies braţe ca nişte căngi 
care se agaţă de punte şi trag... 

Avu certitudinea unei nenorociri şi simţi că i se face frică. 


Grigore Popa se apropie de fereastră. Noaptea era 
senină şi geroasă. O lună de sticlă filtra întunericul în 


transparenţe  albăstrii. Trecători cu nasuri umede şi 
urechile roşii mergeau repede, crispat ca nişte păpuşi 
mecanice. Aproape că le-auzea scâncetul încălțămintei pe 
zăpada îngheţată. 

Se apropie de biroul vechi cu ornamente de bronz. 
Deasupra atârna fotografia unui grup de tineri: „Liceul 
militar din Craiova, promoţia anului 1921“. 

În ochi i se aprinse un licăr de satisfacţie. 

„Cretinii! Tudor a murit pe front... Şi Gherea, şi Vasiliad... 
Idiotul de Popovici s-a împuşcat că nu-l iubea nevastă-sa. 
Hm, nu-l iubea... lliaş dispărut, pe Rădoi l-a ispravit 
diabetul... Ceva în familie... Şi taică-său, generalul... 
Cretinii...“ 

Se căută jos, în marginea fotografiei. Un tânăr subţirel cu 
privire neagră, piezişă, şi un uşor început de chelie. Puse 
degetul pe carton. El era viu... Trăia... 

Rupse foaia calendarului privind îndelung data: „7 
decembrie 1974... Extraordinar! Cum fuge timpul, 
domnule!“ 

Făcu lumina mică şi dădu drumul în surdină la aparatul 
de radio: „Aici Radio Europa liberă...“ 


Melania Lupu scoase un oftat de mulţumire. Pasienţa se 
tăia pe decari - belşug - şi pe aşi, adică bucurie şi izbândă 
în chestiuni oficiale. N-avea nici o problemă oficială de 
rezolvat, dar asta nu însemna nimic. Oricum era bine. 

Dădu jos motanul care-i adormise în poală şi cu paşi 
mărunți se îndreptă spre oglindă. Îşi şterse obrazul mic cu 
un tampon muiat în lapte de castraveți, apoi strânse părul 
alb, buclat într-un tulpan subţire. Deschise scrinul cu 
gesturi furişe şi scoase dintr-o pungă două bomboane 
fondante. Ezită o clipă şi mai luă una. Se vâri în aşternut, cu 
un chicotit înfundat. Strânse între picioarele îngheţate 
cărămida fierbinte şi stinse lumina. Şopti cu gura încleştată 
de şerbet: 


— Unde am rămas, draga mea? Eram deci în insulele 
Bermude. Un prinţ excentric pe care-l cunoscusem la 
Istanbul... 

În odaia goală, femeia visa cu ochii deschişi. Poveşti 
exotice cu prinți indieni şi apaşi seducători, îndrăgostiţi de 
bătrânica şubredă, înghesuită în patul de bronz. Vorbele se 
rostogoleau, susur limpede veghind somnul motanului. 

Târziu adormi strângând în braţele ofilite cărămida care 
se răcise. 


Doru Matei crăpă uşa aruncând priviri furişe. Din odaia 
lui Grigore Popa răzbătea un glas cu intonaţii specifice. Îi 
veni să râdă: „De aproape 30 de ani!...“ 

Traversă holul în vârful picioarelor şi se strecură ca o 
umbră pe uşa bucătăriei. O încăpere cu şase maşini de 
gătit, şase dulăpioare agăţate în perete pentru vase, şase 
rânduri de oale... 

Ascultă zgomotele din casă apoi începu un joc ciudat. 
Manevre tainice, precipitate. Deschise cuptorul unui aragaz 
băgând mâna în oala încă fierbinte. Degetele alunecară în 
sosul gras dibuind o bucată de carne. 

„Aha, tocană... Nenorocita găteşte bine. Normal, vrea să 
se mărite...“ Intră cu braţul mai adânc până la subsuoară: 
„Un şniţel nu se cunoaşte...“ 

Puse totul într-o farfurie şi trecu indiferent pe lângă 
aragazul lui Panaitescu: „Asta mănâncă parizer la jurnal...“ 

Ridică un capac: „Vâlcu! Iepure cu ciuperci. Chestii fine! 
Şnapanul e plin de bani...“ 

Înghiţi la repezeală câteva linguri, mai subtiliză o ceapă 
şi un pumn de minciunele din dulăpiorul Melaniei Lupu şi 
părăsi bucătăria. 


Valerica Scurtu îşi perie îndelung părul decolorat. Avea o 
faţă pământie, fără pomeţi. Pe buza subţire cu colţurile 
coborâte îi răsărise un herpes. Se desprinse oftând de 
oglindă şi începu să se plimbe prin cameră. Se oprea din 


când în când şi ridica scame invizibile. Lucrurile străluceau 
de curăţenie. Vitrina şifonierului cu ceştile de cafea aşezate 
într-o rână, să se vadă mai bine desenul, cristalul de pe 
masă care strivea un macrameu minuţios brodat, 
bibelourile naive aşezate pe marginea studioului, cele patru 
volume verzi de enciclopedie cumpărate de la anticariat. 
Nu le deschisese niciodată, dar făceau frumos în raftul de 
lângă fereastră, aşezat de o parte şi de alta a pisicii de 
porțelan... 

Îşi strânse şalul de lână în jurul umerilor slabi. Peste 
drum, la etajul III se aprinsese lumina. Bărbatul brun, în 
pijama, citea ziarul. Îi vedea doar capul. După o jumătate de 
oră va căsca, va învârti deşteptătorul apoi, cu o mână 
ridicată leneş, va stinge veioza. Îl pândea mereu, neştiută, 
din spatele perdelelor. 

Se simţi brusc singură şi începu să plângă. 

„lrebuie să-mi fac un ceai“, hotărî Valerica Scurtu 
apăsându-şi palma sub coastă. Durerea mocnea. Peste o 
jumătate de oră avea să devină insuportabilă. 

Îmbrăcă oftând capotul şi ieşi în hol. Trecu indiferentă pe 
lângă uşile înalte, cu clanţe de bronz. A Melaniei Lupu era 
cea mai lustruită. De cheile lăsate totdeauna afară atârnau 
clopoței albaştri, lucraţi cu igliţa. Preşul lui Grigore Popa 
fusese asigurat cu sârmă şi două şireturi de piele bătute în 
uşor. Să nu-l fure cineva... Uşa lui Panaitescu, mută, oarbă, 
fără cel puţin o carte de vizită, nu lăsa să se ghicească 
nimic. Dar ea îl cunoştea bine. Pe el şi pe nevastă-sa... Doi 
fluieră-vânt! Gabardină, mătăsuri şi mănâncă ce-a rămas pe 
fundul lingurii. Reflex, ridică bărbia în dreptul odăii lui Doru 
Matei. Un escroc! Muieri, vorbe deşucheate... Nopțile sunt 
un adevărat scandal... 

Scoase un țipăt uşor. Pe zidul din spatele scrinului, o 
hartă udă îşi lăţea contururile. Un firicel de apă curgea de 
sub mobilă înaintând spre mijlocul odăii. 

— Inundaţie! ţipă bătând cu pumnii în prima uşă. Ne 
inundă! 


Popa deschise prudent rostogolindu-şi ochii mici. Părea 
că adulmecă. 

— Ce-i? mârâi iritat, hotărându-se în sfârşit să iasă. 

Prin uşa întredeschisă se vedea patul neatins. 

— Ne inundă! repetă Valerica Scurtu. 

Se repezi apoi la scrin încercând inutil să-l împingă. 

— Ce s-a întâmplat? se interesă Panaitescu. 

Omul se mişca uşor. Nu-l auzeai niciodată în baie, în 
bucătărie, când umbla la uşă. Cu nevastă-sa vorbea 
totdeauna în şoaptă, ca nişte conspiratori. 

Tremura de frig şi-şi fricţiona braţele goale. Pijamaua 
veche avea mânecile scurte, tăiate probabil acolo unde 
coatele nu mai putuseră fi cârpite. Frizura, de obicei atent 
încropită din părul lăsat să crească deasupra urechilor şi 
savant adus apoi cu o periuţă de dinţi peste ţeasta goală, 
atârna în şuviţe ţepene. 

— Pune mâna! Nu vezi! ţipă Valerica Scurtu. Cade casa 
pe noi! 

Melania Lupu apăru zâmbitoare în prag: 

— Ce faceţi, copii? 

Dădu cu ochii de zidul ud şi înaintă fragil, speriată, cu 
paşi mici. 

Împingeau mobila greoaie, înţepenită de ani. Panaitescu 
scrâşnea, opintindu-se din greu. Valerica Scurtu se agita 
isteric, împiedicându-se de bătrână. Grigore Popa simula 
efortul lăsându-i pe ceilalţi să se căznească. 

Se auzi un hohot de râs şi o voce puternică, joasă, îi 
apostrofă: 

— Clubul francmasonilor! Ce naiba moşmondiţi acolo? 

Era un bărbat de 28 sau 30 de ani, bine clădit cu faţa 
măslinie şi trăsături neregulate. În ciuda nasului puţin 
deviat, a gurii prea subţiri şi a obrazului asimetric, emana 
un farmec deosebit. Ochii, deschişi, aveau un zâmbet al lor, 
plin de lumină. 

Valerica Scurtu îi aruncă o privire de otravă. Tânărul, 
doar în slip, se apropie alene cu o curiozitate amuzată. 


Mirosea uşor a lavandă şi a încă ceva, nedesluşit. 

— Trebuie să chemăm pe cineva, gâfâi Panaitescu 
îndreptându-şi spatele. 

— Cine-ţi vine la 2 noaptea? 

— Să închidem în orice caz apa, propuse Grigore Popa. 

Când vorbea deschidea foarte puţin gura. Cuvintele se 
strecurau greu, şuierate. 

— Domnule Matei, zâmbi bătrâna, poate vreţi 
dumneavoastră să împingeţi în locul meu. Părea să facă 
totală abstracţie de ţinuta tânărului, iar ochii nu coborau 
mai jos de bărbia acestuia. Am să închid eu apa la 
bucătărie. 

— Ia daţi-vă la o parte! 

Matei îşi propti mâna în buclele stemei heraldice, 
sprijinindu-şi umărul de muchia scrinului. Simţi că degetele 
îi alunecă. Lambriul se deplasase descoperind o tainiţă. 
Oamenii se priviră surprinşi. 

— Extraordinar! suflă Panaitescu. Stau de 20 de ani în 
casa asta şi habar n-am avut. 

Valerica Scurtu se ridicase pe vârful picioarelor 
încercând să vadă peste umerii celorlalţi. 

Matei băgă mâna înăuntru şi scoase două suluri de 
pânză. Îl desfăcu pe primul fluierând subţire. 

O femeie cu broboadă de dantelă le zâmbea din spatele 
evantaiului. 


Capitolul II 


CIANURĂ PENTRU UN SURÂS 


Pe buzele Melaniei Lupu surâsul încremenise. Simţea în 


ceafa răsuflarea precipitată a lui Panaitescu. Bărbatul 
gâfâia cu gura căscată. Nu-şi putea desprinde privirea 
încinsă de la silueta elegantă, înveşmântată în negru. 
Grigore Popa duse mâinile la spate. Ar fi mângâiat cu 
degetele bătrâne grumazul alb pe care-l simţea cald, viu. 

— Eşti sigur? se interesă bătrânul. Tichia îi alunecase 
spre ceafa, descoperindu-i creştetul ca o ghiulea. 
Rembrandt, Goya... Mi se pare de domeniul fanteziei. 

Matei netezea marginile pânzei râzând nervos: 

— Ei, bravo! Nu vezi facturile? Şi pe urmă sunt de 
meserie. Atât pot să disting şi eu. Un fals de un autentic. E 
clar! 

Grigore Popa clătină neîncrezător capul. 

— Dumneata eşti sculptor, remarcă Valerica Scurtu lividă, 
pe un ton care nu voia să conteste, ci cerşea asigurări. 

Panaitescu nu-şi revenea. Măsura pânzele cu ochi lucioşi, 
îngânând stupefiat: 

— Extraordinar! De 20 de ani... Cine ştie cine... 

— Sunt ale neamţului care a stat aici! decretă Matei. Pun 
pariu pe ce vreţi! 

— Cred că e o cacealma, mârâi Popa abia mişcând buzele 
umede. 

Melania Lupu interveni liniştită: 


— Nimeni nu şi-ar fi bătut capul să ascundă atât de bine 
nişte falsuri. 

Matei subtiliză expert o ţigară din buzunarul lui 
Panaitescu: 

— Absolut! 

— Cam cât... Valerica Scurtu înghiţi în sec: Cam cât să 
valoreze? 

Sculptorul îi suflă fumul în nas zâmbind impertinent: 

— Sute de mii, domnişoară! Sute de mii! 

Femeia păru că se sufocă. 

— De... lei? 

— Lei! făcu dispreţuitor Grigore Popa. Lei, pe dracu'! 
Dolari! 

— Ne-a pus Dumnezeu mâna în cap, ascultaţi-mă pe 
mine! spuse sculptorul. 

Panaitescu îl privi lung: 

— Ce vrei să spui? 

— Nu cred că mă pot exprima mai limpede decât am 
făcut-o. Ne umplem de bani! 

— Adică? 

— Extraordinar! Spune-mi, te rog, toată viaţa ai fost aşa 
de tâmpit? 

Ochii Valericăi Scurtu străluciră: 

— Înţeleg. Le predăm statului. O să ne dea un premiu... 

— Şi o caldă strângere de mână, completă sarcastic 
Matei. 

Grigore Popa mormăi neauzit: 

— Cretină! 

— Chestia e cum le plasăm. Sculptorul începu să strângă 
pânzele. Trebuie mers pe şest. 

— Cum adică, domnule Matei? se interesă Melania Lupu 
clipind nedumerită. 

Instinctiv, coborâseră glasurile. Vorbeau aproape în 
şoaptă,  înghiţindu-şi mereu saliva. Şi  spinările se 
cocârjaseră ca şi cum cineva ascuns în întuneric le-ar fi 
pândit umbrele. 


— Adică nimeni nu suflă o vorbă până găsim un amator 
serios. 

— Amator serios! Hm! Grigore Popa începu să se plimbe 
agitat prin odaie: Aş vrea să-l văd pe ăla care are bani - la 
noi, fireşte - să cumpere un Goya sau un Rembrandt! 

— Atunci? 

— Nu ştiu... Să ne gândim, să ne gândim... 

Verifică uşa de la intrare dacă e închisă, apoi se apropie 
de fereastră îndreptând draperia. 

— Am eu un elev, bâlbâi Panaitescu, taică-său e 
Dobriceanu, ginecologul. Sunt plini de bani. 

Popa se opri măsurându-l câteva secunde. Îşi reluă agitat 
plimbarea scrâşnind: 

— Cretini!... lremediabil cretini! 

Melania Lupu declară cu un surâs nehotărât: 

— Cunosc pe cineva. Cred... Cred că l-ar interesa. 

N-o asculta nimeni. Bătrâna continuă liniştită: 

— Locuieşte la Amsterdam. 

Popa dădu din mână a lehamite, fără să se oprească. 

— Alta! Ce adunătură, Dumnezeule! 

— Să facem lumina mai mică, propuse Valerica Scurtu, 
apăsând pe comutator. E 2... Ar putea atrage atenţia. 

Sculptorul cercetă a doua pânză. Un vânător cu bucle 
blonde. Pe pălăria largă erau înfipte figurine de plumb, 
sfinţii protectori cărora - pesemne - personajul cu plete 
aurii le aducea omagiul său. Penajul prins într-o agrafă de 
argint aprindea o flacără verde. 

— Ce verde! Cine-ţi mai face azi aşa ceva? 

— Uită-l şi pe ăsta! Lasă, dom'le, emoţiile artistice! îl 
repezi Grigore Popa. Inventarie grupul şi râse din gât: 
Suntem va să zică cinci inşi. Noroc că Vâlcu lipseşte. Asta 
înseamnă, aproximativ, 150 de mii de căciulă. Hm, n-ar fi 
Tău... 

Panaitescu tresări. Repetă năuc, ducându-şi mâna la 
frunte: 


— O sută cincizeci de mii? Calculă repede, mecanic, cu 
ochii repeziţi în tavan: Adică şapte sute cincizeci de mii de 
franci francezi, două milioane de pesetas... Fantastic! 

— Chestia e cine ne dă banii ăştia, rânji Matei. 

— Cunoştinţa mea, declară senină Melania Lupu, este un 
mare amator de artă şi desigur... nu-i aşa, dispune şi de 
mijloace corespunzătoare. Chicoti: Dacă vreţi, pot să-i caut 
numărul de telefon. 

Se ridică sprintenă şi dispăru în odaia ei. 

Sculptorul se întoarse spre Panaitescu. Întrebă încet: 

— Crezi că-i trombon? 

Celălalt, adâncit în calcule complicate, nu-i răspunse. 

Valerica Scurtu rămăsese cu ochii pe fereastră. Un colţ 
desprins al perdelei lăsa să se vadă o lună galbenă, în 
zdrenţe, închipuită de un pictor nebun. Femeia ţinea gura 
uşor întredeschisă. N-avea reprezentarea concretă a sumei. 
Doar o cifră cu multe zerouri, apoi, cu un efort de 
imaginaţie, mantoul de astrahan şi guler de vulpi visat de 
pe vremea bacalaureatului, o broşă de aur în locul căţelului 
ieftin din duble, un apartament mobilat cumsecade, poate o 
maşină... 

Pe buzele sculptorului răsări un zâmbet urât. Avea să dea 
dracului „capodoperele“ şi posteritatea, şi atelierul 
mizerabil. Nu, el unul se săturase până în gât! 

— Basta! şopti fără să-şi dea seama. 

Nu ştia încă bine ce va face. Niciodată nu avusese prea 
mulţi bani. Respiră adânc: „O să mă distrez. Asta am să fac! 
O să crăp distrându-mă... Să-mi ajungă!“ 

Grigore Popa se plimba agitat. În ochii negri, de mult 
stinşi, se aprinsese o flacără. Cineva care l-ar fi cunoscut în 
tinereţe ar fi regăsit acum ceva din chipul de altădată. 
Ţinea mâinile la spate mişcând nervos din degete. 

„Nu zic sute de mii, cum socotesc cretinii ăştia... Nici 
măcar o sută... Doar 50 de mii! Câte solde ar fi însemnat în 
'38?... Dă-le naibii de solde... 50 de mii de dolari. Fantastic! 
Am să mă stabilesc la Londra. O bibliotecă de cărţi legate în 


piele şi coniac fin... Altceva nu-mi doresc. Măcar doi-trei ani 
buni. Dacă mi-ar fi zis cineva acum câteva zile... Niciodată 
nu trebuie să încetezi să speri... Londra... Hotărât, e 
uluitor!“ 

Panaitescu, aşezat pe taburet, privea covorul. Mâinile îi 
atârnau. Izbutise să convertească suma în toate monedele 
posibile. Franci elveţieni, francezi, mărci vest-germane, 
yeni, dolari canadieni şi aşa, ca amuzament, în yoni 
chinezeşti. 

„Am să plec cu Coca în nordul Italiei. Visează voiajul ăsta 
de când ne-am căsătorit. E ceva în sânge la ei... Bunică-său 
vâna urşi polari. După aia poate mergem la Chicago. Am 
auzit că Nedelcu s-a stabilit acolo. Face afaceri pe picior 
mare. Poate mă ia asociat...“ Îşi reluă calculele: „Deci două 
milioane de pesetas... Finlandezii ce monedă or avea?...“ 

Melania Lupii scotocea febril în şifonier: 

„Unde Dumnezeu poate să fie? Nu-ţi pierde capul, draga 
mea... Ştiu, un noroc nebănuit! Ai să vezi în sfârşit 
California, pădurile de portocali din Andaluzia, cerul de la 
Madrid, soarele acela roşu despre care ai citit atât... Te şi 
văd, draga mea... O doamnă distinsă, într-un costum de 
voiaj elegant. Ai să-ţi comanzi cărţi de vizită şi, neapărat, 
lingerie de mătase naturală...“ 

Se întoarse în hol îmbujorată. Flutura un carneţel pe care 
îl confecţionase singură. Foile ştirbe, decupate în trepte ca 
un repertoar, erau cusute între coperte de pânză înflorată. 

— L-am găsit! exclamă cu respiraţia tăiată. 

Grigore Popa îşi pipăi cu degetul gingia. Îl durea. 

— Hm! 

Sculptorul se apropie de bătrână. O măsură lung, cu o 
privire filtrată: 

— Îţi dai seama, sper, că este o chestiune serioasă. 

— Bineînţeles, domnule Matei! Melania Lupu strânse 
carnetul la piept: Vă rog să nu aveţi nici o îndoială. Vă 
recomand o firmă solidă, cu tradiţie... 

— Când poţi lua legătura cu individul? 


— Cu domnul Van der Hoph? Şi mâine, dacă sunteţi de 
acord. 

— Mda... Se răsuci spre ceilalţi: Are cineva o propunere 
mai bună? Oamenii ridicară din umeri. În regulă! 
Deocamdată e singura soluţie. 

— Atunci am să-i telefonez. 

Doru Matei îşi prinse umerii în căuşul palmelor. 

— Ai grijă cum vorbeşti... 

— Oh! Bătrâna râse cochet: E suficient să-i spun că vreau 
să-l văd. 

— Scleroză! şopti dispreţuitor Popa. Sclerozaţi şi cretini! 

Sculptorul înfăşură tablourile şi le introduse în tainiţă. 
Vorbi cu spatele întors: 

— Te înşeli, papa! Ai să te convingi în curând... Şi-acum, 
cred că putem merge la culcare. 

Nu-i răspunse nimeni. Se răsuci surprins. Oamenii îl 
priveau apăsat, cu feţe de piatră. De piatră păreau şi 
trupurile nemişcate. Înţepeniseră, înşurubaţi în scaune, 
pregătiţi pentru o lungă aşteptare. 

— E absurd! exclamă Matei. Cât poate să dureze veghea 
asta? 

Popa se mişcă în fotoliu: 

— Dumneata eşti convins că până mâine dimineaţă 
pânzele nu dispar? Dacă-i aşa, du-te şi te culcă! 

Melania Lupu îşi înfăşurase picioarele într-un pled 
călduros: 

— Sunt sigură că ne vom petrece timpul extrem de 
plăcut. Am locuit ani de zile împreună, fără să ne 
cunoaştem. 

— Eu, unul, m-am simţit foarte bine, replică în surdină 
Popa. 

Valerica Scurtu îşi îndreptă cutele capotului. Rosti cu 
dinţii încleştaţi: 

— Nu mă mişc nici moartă de-aici! 

— St! făcu Panaitescu. Umblă cineva la uşă. 

Matei îşi privi ceasul. 


— 6:30. Pe unde i-or fi sticlit ochii amicului Vâlcu? 

Uşa se deschise încet şi apăru un bărbat înalt, cu figura 
obosită. Două riduri adânci, săpate în jurul gurii 
proeminente, buzele subţiri îi dădeau un aer agresiv, în 
bizar contrast cu blândeţea ochilor. Purta un palton 
elegant. Gulerul şi căciuliţa de biber prinseseră în gerul de 
afară o strălucire metalică. Ridică surprins sprâncenele: 

— Sunteţi matinali astăzi... 

Valerica Scurtu arătă dezastrul de pe zid. 

— Inundaţie! Nici nu vă imaginaţi ce balamuc a fost. 
Fireşte, a trebuit să închidem apa caldă. 

— Da... neplăcut. 

Vâlcu îi privi circumspect şi părăsi holul. 

„Ce-i cu ei?“ 

Îşi consultă în oglindă chipul obosit, fără să se vadă. 
Repetă în şoaptă: 

— Ce-i cu ei? 

Oamenii aceştia se dispreţuiau sincer, evitau sistematic 
orice contact: în baie, la bucătărie sau în hol. Popa nici 
măcar n-o saluta pe Valerica, iar femeia îl detesta pe 
sculptor. Panaitescu îi tolera indiferent, Melania Lupu 
ignora politicoasă tot o înconjura... 

Ţeava spartă nu i se părea un motiv suficient pentru a-i 
strânge în acelaşi perimetru. De obicei, la 6 dimineaţa se 
aflau încă în paturile lor, cu excepţia Valericăi care, 
nervoasă, într-un capot şleampăt şi cu bigudiuri în păr, se 
pregătea să plece la birou. Cel puţin Doru şi bătrâna nu 
apăreau niciodată înainte de 11, după aceea începea 
vânzoleala până noaptea târziu. 

„Da, ceva s-a întâmplat...“ 


— Pleacă pentru trei săptămâni la laşi, anunţă bătrânul 
fonfăit, cu o gură fără salivă. 

Se lăsă să cadă în fotoliu. Genunchii înţepeniţi nu voiau 
să-l mai asculte. 

Valerica Scurtu tresări: 


— Pleacă?! 

— Peste un ceas. Te roagă să-i dai înapoi valiza. 

Femeia privi nehotărâtă în jur. Nu-i era frică de Melania 
Lupu, o bleagă, nici de Popa, hapsân, dar prăbuşit, 
neputincios. Se temea de Matei. Fantezia încinsă, 
dezlănţuită,  născocea  complicităţi  haiduceşti între 
Panaitescu şi sculptor. Şi, deşi se făcuse ziuă, şi-i imagina 
manevrând în întuneric, înveliţi în pelerine cu pălării negre 
trase pe ochi şi cuțite lungi. Jefuiau, ucideau... 

„Îi achită pe ăştia doi şi fug în lume! Sunt în stare!“ 

Le aruncă o privire neagră, grea. Privirea pe care ar fi 
avut-o în faţa tainiţei goale. 

Melania Lupu îi zâmbi blând: 

— Du-te, draga mea. Te aşteaptă. N-o să se întâmple 
nimic. Apoi fără legătură: Mă cam supără fica... 

Se întrerupse brusc. Bătrâneţea e plină de vicii. Proteze, 
ceaiuri menite să stimuleze un stomac leneş, bandaje 
călduroase pentru spinări ori genunchi care nu mai simt de 
mult căldura. „Linerii nu înţeleg lucrurile astea. Şi e mai 
bine...“ 

— Dacă se întâmplă ceva, şuieră Valerica Scurtu, ţipă! 
Clinteşte! Sparge borcanele! 

Matei rânji: 

— O să am grijă să-i astup gura. În locul dumitale nu m-aş 
duce. 

Femeia îşi muşcă buzele. Chipul obosit, încadrat de laţe 
puţine, era verzui. Herpesul se întinsese, semăna acum cu 
un crater. 

Bătrâna clătină capul. 

„E tare urâtă biata fetiţă.“ 

— În fond, ce-o să facă nenorocita asta cu banii? întrebă 
Matei după ce uşa se închise. 

— O să hrănească peşti! bombăni Popa. Mulţi, zglobii şi 
tinerei! Campioni la înot, cu coada pe moaţe şi Trabant. 
Râse răutăcios: O să le cumpere şi un acvariu confortabil ca 
un cavou de lux. O să vedeţi! 


— Vai, copii! îi admonestă dulce bătrâna. De ce vorbiţi 
aşa? 


Vâlcu îşi frecă mâinile îngheţate. Prin uşa deschisă se 
vedeau valiza pregătită şi un sac mic de voiaj. 

Se adresă bătrânului zâmbind: 

— Mi-aţi promis nişte cărţi pentru concediu. 

Grigore Popa tresări: 

— A, da... Păru gata să se ridice, apoi se răzgândi. Mă 
simt cam ostenit. Alege-ţi singur... Raftul de jos, sub radio... 

Vâlcu îl scrută surprins. Ridică din umeri şi dispăru în 
camera bătrânului. 

Melania Lupu observă în şoaptă: 

— Ce greşeală! 

— "Te-ai ramolit complet, Popa! aruncă, în surdină, 
sculptorul. În viaţa ta n-ai lăsat o muscă să-ţi intre în odaie, 
până şi oalele le ţii sub cheie şi dintr-o dată îl pofteşti pe 
ăsta să-ţi răscolească pe unde-i place! Şi mai vorbeşti de 
cretini. 


Vâlcu se uită la ceas: „Mai am o oră...“ 

Se opri în prag. Oamenii adormiseră răpuşi de oboseală. 
Melania Lupu surâdea până şi în somn, Valerica Scurtu 
crispată, cu bărbia înfiptă în piept, Grigore Popa gemea. 
Degetele încârligate rămăseseră înfipte în poalele halatului 
vătuit. Sculptorul dormea adânc. Somn tânăr, destins, cu 
mâinile şi picioarele împrăştiate, alungând, nesuportând 
odihna unui al doilea în acelaşi pat. Panaitescu sforăia. Îi 
alunecase capul peste marginea fotoliului. Mărul lui Adam 
se zbătea viu, ca un animal mic prins în cursă. 

Vâlcu se apropie păşind fără zgomot. Îi prinse delicat 
ceafa căutând altă poziţie. Panaitescu tresări căscând un 
ochi congestionat, încleiat de somn, apoi adormi din nou. 

Contabilul zâmbi. Îşi luă valiza şi părăsi locuinţa. 

La ferestre, un soare de iarnă, aspru, spăla florile de 
gheaţă, migălite peste noapte. 


Valerica Scurtu crăpă subţire pleoapele. Întâlni privirea 
trează a sculptorului şi închise reflex ochii. 

Matei începu să râdă încetişor. Nu dormea niciunul, în 
afară de Panaitescu al cărui chip părea sfâşiat de viziunile 
de apocalips ale unui coşmar. 

Grigore Popa îşi frecă mâinile îngheţate: 

— Bine că a plecat! Aş bea ceva fierbinte... 

— E o idee! exclamă Melania Lupu. Se descotorosi de 
pledul gros, ridicându-se sprintenă din fotoliu. Sunteţi 
invitaţii mei! Vă pot oferi o ceaşcă de cacao. După aceea, voi 
telefona domnului Van der Hoph. 

Insomnia nu-i alterase chipul. Acelaşi ten proaspăt, ochii 
limpezi îşi păstraseră expresia deschisă, aproape naivă, 
părul alb, frizat natural, se pieptănase de la sine în bucle 
neglijente, împrumutându-i un aer de cochetărie firească. 
Capotul de lână, ieftin, cădea elegant pe silueta graţioasă. 

Valerica Scurtu o examină rece, cu colţurile gurii 
adunate. Nu trebuia să se uite în oglindă ca să ştie cum 
arată. Dimineţile, în special, erau monstruoase. Dimineţile 
cu ochi urduroşi, când somnul nu se desprinde de genele 
rare şi ţepene, cu cearcăne şi pleoape umflate, cu faţa 
verzuie ca o pungă de venin şi surpriza coşurilor ivite peste 
noapte. Se răsti incapabilă să-şi stăpânească iritarea: 

— Eu nu beau! Nu vă deranjaţi. 

Bătrânica îşi încleştă degetele fragile. Părea sincer 
îngrijorată. 

— De ce, draga mea? O să te învioreze. Încearcă, te rog! 

Dispăru vioaie în bucătărie. Matei ridică două degete: 

— Piua întâi la baie! 

Peste câteva clipe se auziră robinetul deschis sălbatic şi 
glasul de bariton al sculptorului: 

— Bună seara, don Basilio, bună seara... 

Apăsa cu voluptate pe silabe şi Valerica Scurtu mai ştia că 
în timp ce cântă se strâmbă în oglindă luând poze marţiale 


ori încreţindu-şi faţa mobilă de cauciuc în grimase de 
saltimbanc. Dintr-un anumit colţ al bucătăriei se zărea tot... 

— Hm, făcu Popa aruncându-i o privire circumspectă. 
Hm! Se duse hotărât la uşă, închise şi băgă cheia în 
buzunar: Ca să fim mai siguri, până una alta. 

Intră la el în odaie pipăindu-şi poalele hainei de casă. 

Valerica Scurtu rămase un timp pe gânduri, apoi se ridică 
greu. Lăsă uşa camerei larg deschisă. Începu să se pudreze 
grăbită, supraveghind holul. Pe arcadele pleşuve desenă 
două sprâncene inegale, învioră cu un roşu de cărămidă 
buzele zgrunţuroase şi obrajii surpaţi. Îşi strânse laţele într- 
o panglică neagră apoi schimbă capotul. 

Reveni prima în hol. Melania Lupu se interesă din pragul 
bucătăriei: 

— Gata, copii? 

Panaitescu se trezi speriat. Le privi rătăcit şi articulă 
greu, cu limba împleticită: 

— Ce-i? Ce vreţi? 

— “Totul e în ordine, zâmbi bătrâna. V-am pregătit ceva 
bun, dar poate că înainte aţi vrea să vă faceţi puţin 
toaleta... 

Panaitescu îşi plimbă automat mâna pe creştet apoi dădu 
cu ochii de pijamaua cârpită şi se ridică jenat. 

Melania Lupu împărţi ceşti mari de cacao. Un serviciu 
vechi, uzat, cu păuni. Cozile minunate îşi păstraseră 
culorile. Pe fiecare farfurioară aşezase câte două feliuţe 
transparente de pâine prăjită unse cu unt. Bătrâna îi 
urmărea radioasă, făcea impresia că socoteşte micul dejun 
oferit drept un adevărat festin. 

Sculptorul sorbi lacom apoi puse decepţionat ceaşca pe 
masă. Lichidul cafeniu era aproape rece, prea diluat, fără 
suficient zahăr. 

„Hm! Femeia asta n-o să moară în sărăcie.“ 

— Nu vă e foame, domnule Matei? întrebă cu zâmbet 
tremurat Melania Lupu. 

— Nu prea... 


— Cred şi eu, interveni cu glas şuierător Valerica Scurtu, 
după ce a dat iama azi-noapte prin oale! Refuzase trataţia 
bătrânei şi muşca dintr-un şniţel rece. Izbucni dezlănţuită: 
Nu ţi-e aşa, un pic de jenă? 

Matei ridică din umeri, fals nedumerit. Se adresă 
celorlalţi: 

— Aveţi cumva idee la ce se referă fecioara? 

— Escrocule! izbucni femeia scoasă din sărite. Mi-ai furat 
două şniţele şi o halcă de carne din tocană. Alaltăieri, opt 
chiftele, doi gogoşari şi un picior de pasăre... 

— O fi fost găina şchioapă! Vezi-ţi de treabă, madam, nu 
te lua de oameni! 

Panaitescu îl privea cu gura căscată. Avusese totdeauna o 
admiraţie totală, necondiționată, pentru oamenii cu tupeu, 
care ştiu să se descurce în orice conjunctură, sincer 
indiferenți la opiniile celorlalţi. Matei i se părea că face 
parte din această specie. 

— Şi mie mi-au dispărut, mârâi Popa cu nasul în ceaşcă, o 
ceapă şi... nişte sare. Eu netezesc întotdeauna sarea cu 
dinţii furculiţei. Săptămâna trecută, joi, am găsit-o altfel. 
Lipsea, da, da, lipsea cam multişor... 

Melania Lupu scoase carnetul din buzunar vrând să 
muşamalizeze incidentul. 

— Cred că aş putea încerca să-l sun pe domnul Van der 
Hoph. E tocmai ora când deschide magazinul. 

Luă telefonul în poală, formă 07 şi ceru Amsterdamul. 

— Fură de stinge! conchise fără să se adreseze nimănui 
Valerica Scurtu. 

Sculptorul o privi drept în faţă. Şopti, zâmbind 
fermecător: 

— Acum, fie vorba între noi, tocana era cam grasă. Ştii, 
nu face bine la ten, şi împinse cu degetul spre obrazul 
pământiu al femeii. 

Valerica Scurtu sufocată de furie amuţi. 

Telefonul emise câteva ţârâituri stridente. Melania Lupu 
ridică receptorul. Mâna îi tremura de emoție. Dintr-un salt, 


sculptorul fu lângă ea. Îşi lipi capul de părul bătrânei 
încercând să intercepteze discuţia. Comunică stupefiat: 
— Nu ne-a trombonit! E chiar Amsterdamul! 


— Luni, 12 decembrie, tipul o să fie în Bucureşti, anunţă 
emoţionat sculptorul. Adică peste patru zile. 

Bătrâna lăsă receptorul jos. Spuse cu un glas uşor voalat: 

— După cum aţi auzit, lunea viitoare... 

— Unde naiba l-ai cunoscut pe individ, cucoană? o 
întrerupse Matei cu o expresie năucă, ţinând mâinile în 
buzunar. 

O priveau într-un chip nou, fără să-şi camufleze surpriza. 
Melania Lupu zâmbi modest. Obrazul roz deveni brusc 
carminat. 

— De mult... Eram, bineînţeles, mai tânără. uşi, 
încercând să-şi ascundă tulburarea: Domnul Van der Hoph 
este o persoană foarte respectabilă. 

— De, făcu Popa cu capul înghesuit între umerii înguşti. 
Să vedem până la urmă. Să vedem... 

Sculptorul şopti la urechea lui Panaitescu: 

— Ăsta se suspectează şi pe el... 

Auzi un foşnet şi întoarse capul. Manşeta unui ziar 
apăruse sub uşă. Făcu câţiva paşi. Glasul lui Popa îl opri: 

— Pardon, tinere! E gazeta mea! Sunt abonat! 

Îşi culese înţepat jurnalul şi se întoarse în fotoliu. Matei îi 
aruncă o privire peste umăr. Bătrânul consulta rubrica 
deceselor din mica publicitate. 

— Şi-acum ce facem? întrebă încet Panaitescu. 

Purta un costum elegant de casă cafeniu cu batistă şi 
cravată din lână galbenă. Frizura complicată îi acoperea 
iluzoriu craniul. Din cauza chipului pământiu, murdar, 
hainele păreau stridente. În mod ciudat, pijamaua cârpită şi 
veche i se potrivea mai bine. 

— Ce să facem? Matei dădu cu piciorul într-o papiotă 
goală: Jucăm ţurca! Nu înţeleg de ce mai întrebi. E aproape 
10. Trebuia să fii de mult la lecţii, ca şi domnişoara Scurtu, 


de altfel, care a lăsat orfan un birou întreg pentru a ne ţine 
companie. Aţi ales, deci! 

Valerica Scurtu se mişcă în scaun. Spuse răguşită: 

— Vezi-ţi de treburile dumitale! Nu te ocupa de mine. 

— Cred că am să tricotez puţin, declară Melania Lupu 
gândindu-se de fapt la altceva. E cel mai bun calmant. Am 
avut o prietenă... 

Grigore Popa scoase o exclamaţie puternică. Pe faţa 
bătrână şi boţită se aşternuse un zâmbet ciudat. Deschise o 
agendă răsfoind-o nerăbdător şi trase o linie apăsată cu 
creionul mecanic de argint. 

Matei îl măsură nedumerit: 

— Asta ce mai fu? 

Popa râse răutăcios. Cu voce nesigură, gâlgâind de o 
satisfacţie stranie: 

— A mai crăpat unul! Şi ciocăni cu unghia încovoiată în 
ziar indicând rândurile dintr-un chenar negru. Martinescu! 
Mi-a făcut un mare rău acum 49 de ani... Da, un mare rău. 
Eram elev la liceul militar din Craiova. Chicoti: Kaput! L-am 
şters de pe listă. 

— Ce listă? întrebă stupefiat sculptorul. 

— Eşti naiv, tinere! Îi am pe toţi aici, în agendă. Îi căută 
ochii şi preciză cu o privire rea: Nu uit nimic. Doar proştii 
uită. 

Matei se sprijini de zid. Încercă să-şi aprindă o ţigară, dar 
beţele de chibrit i se rupeau între degete. Bătrânul firav îl 
îngrozea. Să porţi ranchiună după 50 de ani unui tip care 
te-a turnat pentru că ai copiat la teză, ori fiindcă i-ai suflat 
iubita cu codițe pe spate, să nu uiţi, să nu poţi să uiţi, să te 
montezi la fiecare Revelion  întocmind liste cu 
supraviețuitorii unor inimiciţii de-acum două-trei sau chiar 
patru decenii, să înregistrezi cu satisfacţie de cioclu 
decedaţii şi-apoi să transcrii „pe curat“ restul păcătoşilor i 
se părea monstruos. 

— N-au mai rămas mulţi. Grigore Popa privea peste capul 
tânărului cu o ură densă: Vreo şase. Ceilalţi au crăpat... Da, 


au crăpat. 

Panaitescu se uita la el cu gura căscată. Dintr-o dată, 
chipul i se schimonosi oribil devenind vânăt şi o expresie de 
groază i se înfipse în ochi. Îşi duse mâinile la gât, gemu fără 
aer şi se prăbuşi. 


Capitolul III 


O SINUCIDERE MĂSLUITĂ 


Li se tăiase răsuflarea, aproape nu îndrăzneau să se 
mişte. 

— A murit? întrebă înspăimântată Melania Lupu. 

Valericăi Scurtu îi clănţăneau dinţii. 

— E o glumă! Ţipă isteric: Imposibil! Abia acum câteva 
minute era zdravăn, sănătos. Nu cred!! 

Matei se ridică de lângă trupul lui Panaitescu. Rosti sec: 

— Mai mort decât atât nu poate fi. 

Îşi muşcă buzele până la sânge încercând să se 
stăpânească. 

Grigore Popa îşi puse ochelarii. Mâinile îi tremurau. 

— Otravă! Nenorocitul a murit otrăvit. Se vede după 
culoare. E vânăt. 

— Deci o crimă! exclamă îngrozită Valerica Scurtu. 

Melania Lupu şopti cu lacrimi în ochi: 

— Ar fi prea îngrozitor... Atinse uşor braţul sculptorului: 
De ce? Nu înţeleg nimic. 

Tânărul îngenunche din nou, mirosind buzele cadavrului. 
Simţi o aromă iute, de migdale. 

— Cianură? întrebă Grigore Popa. 

— Da... Cred că da. 

Valerica Scurtu plângea cu sughiţuri. Trupul sfâşiat de 
convulsii tresărea electrocutat. În fond, moartea lui 


Panaitescu o lăsa rece. Deşi convieţuiau în aceeaşi locuinţă 
de ani de zile, se cunoşteau foarte puţin. Profesorul fusese 
un vecin comod şi discret, calitate ţinând mai mult de o 
superbă indiferenţă vizavi de tot ce se petrecea dincolo de 
limitele stricte ale perimetrului în care evolua şi de o 
sinceră lipsă de curiozitate pentru viaţa şi treburile 
colocatarilor. Lipsea aproape toată ziua, iar seara ieşea cu 
nevastă-sa, amândoi ciudat de eleganţi faţă de existenţa 
precară pe care o duceau acasă. Mâncau pe apucate, prin 
expresuri sau din pacheţele mici de băcănie. Plângea de 
frică, din cauza emoţiilor şi a nervilor măcinaţi în insomnii 
ucigătoare, doborâtă de tensiunea ultimelor evenimente. 

Sculptorul se aşeză călare pe un scaun. Aruncă spre 
ceilalţi o privire înveninată: 

— Care din voi e şmecherul? În ochi i se aprinse un licăr 
sarcastic. Se adresă lui Popa: Cred că n-ar strica să 
consultăm niţel carneţelul dumitale. Pun pariu că e şi 
Panaitescu pe listă. 

Fruntea bătrânului se întunecă. 

— Tinere, eşti un dobitoc! 

— Hm, nu atât cât îţi închipui. Simţea nevoia să 
vorbească, să se audă, să-şi astâmpere spaima care i se 
strecurase în vine. Ochii îi alunecară: Poate că nici 
domnişoara Scurtu nu e atât de străină pe cât pare. Draga 
noastră Valerica e amatoare de senzaţii. Pândeşte oamenii 
în baie. În special bărbaţii... 

— 'Ticălosule! 

— „se uită pe gaura cheii. Acum se află probabil într-o 
perioadă de spleen. O crimă e o chestie! 

Melania Lupu îşi încleştă degetele. 

— Domnule Matei, vă rog, nu trebuie... Suntem şi aşa 
destul de necâjiţi. 

— Îşi închipuie că, dacă ne împroaşcă cu noroi, e deştept, 
spuse înfundat Grigore Popa. Cretin! 

Sculptorul îşi miji ochii: 


— Trece-mă pe listă! Se ridică ameninţător: Unul din voi 
l-a ucis pe Panaitescu. 

— Tu! Tu! reuşi să exclame Valerica Scurtu. 

Bătrânul ridică sprâncenele: 

— Chiar! De ce n-ai fi dumneata criminalul? 

— Fiindcă eu ştiu că nu eu l-am ucis. Unul din voi treia 
făcut-o. 

— Hm! ricană dispreţuitor Grigore Popa. Halal logică! 

— Pentru mine e destul de bună. 

— Domnule Matei! Melania Lupu făcu câţiva paşi înainte: 
Vă rog! Doar am văzut cu toţii. Domnul Panaitescu n-a 
înghiţit nimic, n-a luat nimic din mâna noastră. Cianura 
omoară instantaneu. Cum putea să-l ucidă unul dintre noi? 

— Nu ştiu, aici e trucul. Dar cineva a făcut-o. 

— Cretinul are dreptate. 

Valerica Scurtu îşi înfipse mâinile în păr. 

— De ce?! Dumnezeule! De ce?! 

Lui Popa îi tremura colţul gurii: 

— E simplu. Banii se împart acum la... patru. 

Doru Matei îl privi gol: 

— Deocamdată... 

Mult mai târziu îşi dădu seama că ceva care n-avea 
legătură cu moartea lui Panaitescu, ceva nelămurit, o 
indispoziţie de ordin fizic îl irita. Ridică brusc storurile. O 
lumină rece de dimineaţă cu ger şi soare năvăli în încăpere 
scormonind toate ungherele. 

Grigore Popa îşi duse mâna la ochi: 

— Tinere, dacă simţi nevoia să-ţi biciuieşti nervii... 

Sculptorul avu un gest de nerăbdare: 

— Nu suport becul când afară e ziuă. Clar? Îşi privi 
ceasul: Poate că ar trebui să anunţăm Miliția. E aproape 
9:30. Ne vor întreba de ce am aşteptat atât. 

Valerica Scurtu tresări. Privea constant într-un singur 
punct, evitând trupul lui Panaitescu. Îngăimă: 

— Miliția?! 


— Aşa se obişnuieşte când oamenii îşi dau duhul din 
senin, explică sardonic Matei. 

Grigore Popa cu bărbia nerasă prinsă între degete se 
interesă ironic: 

— Te-ai gândit cumva ce o să le povesteşti? 

— Las chestia asta pe seama dumitale. Fiecare autor îşi 
explică opera. 

— Hm, învaţă să-ţi ascuţi mai bine săgețile când le slobozi 
din arc. Altfel ricoşează. Ricoşează penibil... 

Doru Matei apucă nervos marginea scaunului. Replică 
violent: 

— Ce-i drept, n-am experienţa dumitale! Nu întocmesc 
liste! 

— Vă rog nu vă certaţi, imploră Melania Lupu. Avem 
atâtea de făcut... 

Bătrânul n-o luă în seamă. Îşi îndreptă degetul spre 
sculptor: 

— Vreau să-ţi spun ceva, tinere! În general, nu m-am 
omorât cu sfaturile. Oamenii trebuie să-şi poarte singuri de 
grijă. Cine nu ştie s-o facă e aprioric condamnat. Trăim însă 
împrejurări speciale şi din nefericire sunt tot atât de 
amestecat ca şi voi în povestea asta... bizară. 

Sculptorul începu să fredoneze ostentativ: 

— Ce cauţi tu în viaţa mea/De ce ai venit să-mi tulburi 
liniştea... 

Melania Lupu nu-şi lua ochii de la bătrân. Şopti: 

— Lăsaţi-l, domnule Matei, să vorbească. 

Popa râse: 

— Mă ascultă, n-avea grijă! Anunţăm Miliția, va să zică. 
Vin ăia peste noi şi constată crima. Încep întrebările. Cine? 
De ce? Cum? Admitem ipoteza că-l descoperă pe asasin... 

— Sper! scrâşni Valerica Scurtu. 

Bătrânul clătină din cap: 

— Criminalul va vorbi, domnişoară! Va mărturisi de ce a 
făcut-o. Nu-i mai pasă de nimic, de vreme ce va admira 
natura după nişte gratii. 


— Clar! admise Matei. Glasul nu păstra nici umbră de 
supărare. lar statul ne umflă tablourile. Şi ziceaţi adineauri 
că e total ramolit! 

— Să luăm acum varianta cealaltă. Că nu-l descoperă. 
Individul care l-a aranjat pe Panaitescu pare al dracului de 
dibaci. 

— Vor clasa dosarul şi cu asta basta! 

Grigore Popa se lăsă pe spatele fotoliului: 

— Încep să cred că într-adevăr nu eşti dumneata 
asasinul. Ştii ce înseamnă, tinere, să clasezi un dosar? Asta 
presupune săptămâni şi chiar luni de cercetări, anchete şi 
paraanchete. Vom fi urmăriţi pas cu pas, minut de minut. 
lar peste patru zile vine tipul din Amsterdam. Nu cred că l- 
ar bucura peste măsură ca la întrevedere să asiste şi doi- 
trei milițieni. Respiră adânc: La chestiile astea v-aş ruga să 
reflectaţi. 

Sculptorul începu să se plimbe nervos prin încăpere. 
Ţinea mâinile în buzunare, zornăind zgomotos cheile. Se 
opri în dreptul bătrânului: 

— Nu văd realmente nici o ieşire. Făcu o pauză şi adăugă 
nesigur: Dumneata... dumneata trebuie să te fi gândit la 
ceva. Când ucizi te gândeşti la urmări. 

Popa râse amar: 

— Cu proxima ocazie îţi promit s-o fac. 

— Dumnezeule! gemu Valerica Scurtu apăsându-şi 
degetele pe tâmple. O durea capul şi-i venea să vomite. De 
s-ar termina toată povestea! Nu mai rezist. 

— N-avem nici o soluţie, conchise Matei. Doar, în sfârşit, 
doar dacă nu avertizăm Miliția. 

— Şi ce faci cu cadavrul? Îl îngropi în Cişmigiu? 

Sculptorul îşi reluă agitat plimbarea. 

— Cred că e destul de simplu, se auzi glasul limpede al 
Melaniei Lupu. 

Popa dădu sceptic din cap. Bătrâna continuă liniştită: 

— N-avem decât să susţinem că domnul Panaitescu s-a 
sinucis. 


Se întoarseră iute, privind-o cu ochii căscaţi. Melania 
Lupu zâmbea fermecător. Motanul îşi freca blana moale de 
picioarele ei. 

Matei avu senzaţia că priveşte un tablou. Lipseau doar 
flăcările din cămin, rafturile lungi cu vase de aramă şi un 
prunc roz-bombon care trage pisica de coadă. 

— Fenomenal! exclamă sculptorul. Ce idee! 

Se uita la ea cu o surpriză nemărginită. Bătrâna îşi plecă 
ochii modestă. 

— Nu e nimic extraordinar, domnule Matei. Oricui i-ar fi 
putut trece prin minte, cu condiţia să se gândească în 
linişte. Dumneavoastră eraţi prea afectat... Îşi trecu vioaie 
mâna prin păr: Acum trebuie să ne grăbim. 

Grigore Popa îşi înghesui zâmbetul. Privirea ascunsă sub 
sprâncenele groase îi strălucea. 

— Să ne grăbim. Avem, bănuiesc, de jucat o mică 
comedioară. 

— Întâi, propuse Melania Lupu, trebuie să-l transportăm 
pe domnul Panaitescu în camera dumnealui. 

— Las' că stă destul de bine şi aici, opină sculptorul, 
căruia îi repugna gândul că ar atinge trupul fără viaţă. 

Bătrâna îl mustră dulce: 

— Domnule Matei, n-avem voie să facem greşeli. Nimeni 
nu se sinucide într-un hol comun. Când iei astfel de 
hotărâri, cred că sunteţi de acord cu mine, simţi nevoia să 
fii singur. E o chestiune de psihologie elementară. 

Grigore Popa desenă nişte spirale în aer: 

— He, he! Şcoală înaltă! 

Melania Lupu îl privi peste umăr. O privire transparentă. 

— Nu trebuie ignorat nici celălalt aspect. Vom putea 
lesne explica de ce am chemat atât de târziu Miliția. N-am 
ştiut, n-am văzut... Dar pentru că orele înaintau, iar 
dumnealui nu mai părăsea odaia ne-am gândit, nu-i aşa, ca 
buni vecini, că ar putea să se simtă rău... 

Valerica Scurtu îşi aminti că iarna trecută fusese bolnavă 
de gripă o săptămână şi nimeni nu se gândise să-i aducă un 


ceai. Nici măcar nu-i bătuseră în uşă... 

Matei izbucni în râs. Prinse în palme umerii bătrânei: 

— Hai că-mi placi! 

Transportară cadavrul şi-l întinseră pe pat. Se uitau în jur 
impresionați de sărăcia interiorului. O masă şchioapă, două 
scaune ieftine, divanul cu arcurile stricate, un bec simplu 
fără abajur care atârna sinistru din mijlocul tavanului. 
Ibricul de cafea se răcise pe reşou, alături de maşina de 
scris. 

— Aha! bombăni Grigore Popa. Uite cine consuma 
electricitatea! 

Melania Lupu se îndreptă. Gâfâia. Îşi trecu degetele 
străvezii peste fruntea asudată. 

— Încă puţin şi înţepenea. Norocul nostru că s-a îmbrăcat 
înainte. Surâse: Sinucigaşii sunt cocheţi, ţin la toaleta lor. O 
prietenă de-a mea s-a aruncat de la etaj. Vă rog să mă 
credeţi, s-a sculat de la 5 dimineaţa, şi-a frizat părul, şi-a 
călcat cea mai frumoasă rochie. S-a parfumat chiar... 

— Ai prieteni interesanţi, constată Grigore Popa cu un 
rânjet. 

Bătrâna replică senină: 

— Am avut într-adevăr noroc, îmi dau seama. 

Valerica Scurtu se sprijini epuizată de perete. Părul prins 
în panglica neagră îi descoperea urechile galbene, cu cercei 
subţiri de aur. Părea la capătul puterilor. 

— Nu s-a terminat? 

— Ai puţină răbdare. Melania Lupu scrută îngrijorată faţa 
golită de sânge: Odihneşte-te, draga mea. O să mă ajute 
dumnealor. Se uită în jur: Va trebui să confecţionăm o mică 
scrisoare. 

— Aha! înţelese Grigore Popa. 

Zâmbea mereu. Sculptorul, mai puţin perspicace, îşi 
încreţi fruntea: 

— Ce scrisoare? 

— De adio, fireşte, prin care-şi ia rămas-bun de la soţie. 

Grigore Popa îşi adună haina la gât. 


— Aiureală! Se strâmbă: Cel mai analfabet grafolog va 
simţi imediat falsul. Caută altceva, cucoană! 

— Dar m-aţi înţeles greşit, făcu bătrâna uşor vexată. Vom 
bate scrisoarea la maşină. El însuşi obişnuia să-şi rezolve 
astfel toate lucrările. Zâmbi încurcată: Aţi uitat cât vă 
enerva ţăcănitul? Când aruncaţi cu papucii în uşă... 

Nu mai aşteptă răspunsul şi luă o foaie de hârtie 
aşezând-o în maşină. 

Grigore Popa râse scurt. 

— Eşti vesel, domnule! constată sculptorul. 

Celălalt îşi strânse buzele. Expresia i se înăsprise. 

— Am o impresie ciudată... 

— Adică? 

— Toate astea par învăţate pe dinafară. 

— Premeditare? bâlbâi Matei. 

Bătrânul tăcu. 


Melania Lupu scoase hârtia din maşină şi citi încă o dată 
textul. 

— „Draga mea Coca. Ideea de a pune capăt unei vieţi 
care a încetat să-mi aducă vreo bucurie mă preocupă de 
mult. Priveşte actul meu ca pe o eliberare, pune-l pe seama 
unei incapacităţi de a trăi, de a mă adapta, de a nu aştepta 
cu indiferenţă şi plictiseală un mâine, un an care urmează. 
Nu toţi avem vocaţia de a exista. Eu m-am născut cu 
această infirmitate. lartă-mă. Gândul că acum sunt fericit 
poate constitui pentru tine o mângâiere.“ 

Grigore Popa îşi drese glasul: 

— În general, oamenii îşi pun laţul de gât pentru rezoane 
mai concrete. 

— Aveţi dreptate, dar dacă am fi inventat un motiv, Miliția 
s-ar fi grăbit să-l cerceteze. 

— Just! conchise Matei. 

—  Şi-apoi, reluă bătrâna, Panaitescu era un individ 
ciudat, închis, absent, cam blazat. Un astfel de bărbat ar fi 


putut... Îşi înghiţi saliva: Hotărârea lui, sunt convinsă, nu va 
surprinde prea mult. 

Valerica Scurtu îşi lipi mâinile asudate de zid. 

— Am impresia că visez... 

— Epistola rămâne neiscălită? se interesă sculptorul. 

Bătrânica îşi îndreptă cutele capotului apoi reflex părul. 

— M-am gândit şi la asta. Se răsuci pe călcâie: Domnule 
Popa, mi se pare că anul trecut aţi primit o carte poştală de 
la Panaitescu. Era cu soţia dumnealui pe litoral. Cred că vă 
ruga să daţi anumite relaţii elevilor care-l caută la telefon... 

— Trebuia să-mi închipui că cenzurezi totul, mârâi 
bătrânul. Nu ştiu dacă o mai am. 

— Oh, sunt convinsă că da. Declară candidă: în locul 
dumneavoastră aş căuta în cutia aceea mică, din lemn de 
santal. 

Omul o privi perplex. Vru să spună ceva, dar renunţă şi o 
aduse. 

— Ah! În sfârşit! exclamă Melania Lupu bătând din palme 
ca un copil. Eram sigură că nu mă înşel. 

Puse cartea poştală pe masă, luă o bucată de hârtie şi 
încercă să imite semnătura profesorului. După mai multe 
tentative se declară satisfăcută. 

— O să meargă! 

Ceilalţi o priveau muţi. Bătrâna duse degetul la frunte: 

— Stiloul! 

Sculptorul îl scoase grăbit pe al lui şi i-l oferi. 

— Domnule Matei, râse îngăduitor Melania Lupu, gândiţi- 
vă ce şi-ar închipui Miliția constatând că Panaitescu a folosit 
stiloul dumneavoastră. Pe al lui îl caut. 

Îl găsiră într-unul din buzunare. Bătrâna se aşeză din nou 
în faţa biroului. Cu un calm desăvârşit, fără să-i tremure 
mâna, reproduse dintr-o singură trăsătură de condei 
iscălitura lui Panaitescu. 

P-ul în special şi parafa complicată erau desăvârşite. 

— Fantastic! exclamă sufocat Matei. Asta zic şi eu 
plastografie! 


Melania Lupu îşi îndreptă spatele: 

— Nu e mare lucru. Puţină îndemânare. Cartea poştală o 
s-o rupem. Să nu se poată face comparaţie... Şochează 
două semnături identice. 

Şterse stiloul cu batista, apoi clapele maşinii de scris. Se 
adresă cu un surâs amabil sculptorului: 

— Domnule Matei, vreţi să mă ajutaţi? Trebuie doar să 
ridicaţi maşina. Aşa! Aşa! Aici pe pat e foarte bine. Puțin 
mai la stânga... Perfect! Clipi privindu-l drept în ochi: N- 
avem voie să neglijăm amprentele. Sunt convinsă că mă 
înţelegeţi... 

Valerica Scurtu se apropie cu paşi împleticiţi: 

— Asta ce mai e? 

Bătrâna lua unul câte unul degetele lui Panaitescu 
apăsându-le pe diferite clape. Explică binevoitoare: 

— Doar şi-a bătut scrisoarea la maşină. Vor căuta 
amprentele şi le vor găsi. Fiţi atent, domnule Matei! 
Niciodată nu apeşi la o astfel de maşină pe fixator cu mâna 
dreaptă! O faci totdeauna cu arătătorul sau inelarul de la 
stânga. Carul, desigur, tot cu stânga... [ineţi scama de 
orientarea literelor! 

Grigore Popa clătină din cap edificat: 

— Pe lângă asta, Vitto Genovesei1! e un copilaş dulce... 

Părea interzis. Bătrâna pe care de ani de zile se obişnuise 
s-o nesocotească, o femeie lipsită de interes, bleagă şi 
copilăroasă cu pisicile şi brazii ei de Crăciun - tăia cu o 
săptămână înainte steluțe şi panglici de staniol, bucurându- 
se ca o fetiţă - cu pantofii ei micuţi şi uzaţi unde-şi punea 
singură câte un cadou ieftin, cu colecţia de ilustrate 
înflorate, căpăta acum dimensiuni noi, înspăimântătoare. ÎI 
uimeau sângele ei rece, adresa cu care intuia şi desăvârşea 
câte un amănunt lugubru. Îi atribui spontan o biografie 
aventuroasă: escroacă de talie mondială, complicea şi 
amanta vreunui mare gangster din ţară ori de aiurea. i 
acorda dintr-o dată însuşiri cu generozitatea tipică marelui 
reviriment. Surpriza pe care o încercăm faţă de cineva se 


cere consumată, fantezia dezlănţuită adăugând substanţial 
materialului faptic. Actuala carte de vizită a Melaniei Lupu, 
casnică, văduva unui modest funcţionar în Ministerul de 
Finanţe - era convins - reprezenta doar un camuflaj, o 
cacealma formidabilă de care ea însăşi probabil râdea cu 
hohote, în pătucul de fecioară cu îngeraşi şi bile de bronz. 

— Desigur, domnule Matei! o auzi. V-aţi gândit foarte 
bine. Avem nevoie de un pahar. O picătură de apă e 
suficient. 

Tânărul o servea prompt, grăbit, cu zelul caracteristic al 
subalternilor faţă de superiorii pe care-i admiră. 

Grigore Popa se aşeză pe un scaun. 

— Din câte îmi dau seama, pregătiţi paharul din care 
Panaitescu şi-a sorbit fericirea. Cum faceţi rost de cianură? 

— M-am gândit şi la asta, replică, zglobie ca un cintezoi, 
Melania Lupu. 

— Al dracului să fiu dacă mă surprinde! 

Bătrâna îşi consultă modestă manichiura: 

— Ne vom retrage fiecare în odaia noastră cinci minute. 
În acest răstimp, persoana care, în sfârşit, ne poate 
împrumuta puţină otravă, o va lăsa pe această masă. Totul 
se va petrece cât se poate de discret. 

Părăsi cu demnitate odaia. Grigore Popa începu să râdă. 

— Aici ai zbârcit-o, tanti! observă decepţionat Matei. 


Pe masă nu se afla nimic. Valerica Scurtu se lăsă fără 
puteri pe marginea patului. Atinse trupul lui Panaitescu şi 
sări în sus urlând. 

Melania Lupu o dojeni plină de menajamente: 

— i-am spus, draga mea, să te odihneşti. În plus, trebuie 
să te gândeşti cum vei explica domnilor de la Miliție faptul 
că nu te-ai dus azi la serviciu. 

Femeia dădu din cap încăpăţânată. Explică totuşi: 

— Am 0 recuperare. 

— Perfect. 


Valerica se sprijini din nou de perete urmărindu-i cu ochi 
lucioşi. 

— Mai rămâne să rezolvăm chestia cu cianura, aminti 
înfrigurat sculptorul. 

— Ai răbdare, tinere! Pariez că doamna a şi găsit o 
soluţie. 

— Îmi acordaţi multă încredere, surâse Melania Lupu. 
Într-adevăr, am găsit. Vom colecta puţină salivă de la 
domnul Panaitescu. Vă asigur că la analiză pe cioburile de 
sticlă se va descoperi otrava. Paharul i-a căzut din mână şi 
s-a spart. Nimic mai firesc. Patul e înalt, iar duşumeaua, 
goală. 

Valerica Scurtu se cutremură. leşi din cameră gata să 
leşine. 


Bătrâna îşi admira opera. 

— Cred că n-am omis nimic. Se întoarse spre ceilalţi: Mi- 
aş îngădui acum, evident, dacă-mi permiteţi, să-mi exprim 
câteva păreri. 

Grigore Popa clătină din cap fără să comenteze. 

— Întâi să trecem în hol. Atmosfera a devenit apăsătoare. 

O urmară ca nişte automate. Matei înghiţi în sec: 

— Aş bea ceva. Simt că-mi vâjâie creierii! 

— Sunt convinsă că tuturor ne-ar face bine o picătură. 

Sculptorul aduse o sticlă de rom şi câteva păhărele. 

— Eu nu beau! strigă Valerica Scurtu trăgându-şi laţele. 

— Idem, tinere! făcu Popa clătinând degetul în aer fără să 
mişte mâna. Râse sardonic: în general, vreau să-l văd pe ăla 
care mai bea ceva în casa asta... 

Melania Lupu îl privi cu luare aminte. Cobori pleoapele 
încurcată: 

— Îmi pare rău că te-am deranjat, domnule Matei, poate 
că dumnealor au dreptate. Nu e cel mai potrivit moment. 

Sculptorul rămase descumpănit, apoi ridică din umeri: 

— Duceţi-vă dracului! 


Scoase dopul şi duse sticla la gură. Brusc, se răzgândi. În 
ochi i se aprinse o lumină veselă. 

— Nu vreau să se împartă la trei! Cel puţin nu din cauza 
mea. 

Bătrâna respiră adânc. 

— Să stabilim deci ultimele detalii. Îşi privi ceasul agăţat 
de gât. Este ora 11. Vom susţine că l-am găsit pe 
Panaitescu... Mă rog, acum circa un sfert de oră. Adică la 
10:45. Ne-a intrigat liniştea suspectă. 

— N-o să iasă nimic din toată povestea asta, gâfâi 
Valerica Scurtu. Ţineţi minte ce vă spun! E o nebunie! 
Puşcăria ne mănâncă! 

Matei trase adânc din ţigară. Observă sarcastic: 

— Mai ai timp să renunţi. Fă-ţi bagajul şi întinde-o! O 
măsură dintr-o parte: Sunt convins chiar că nu ţi-ar strica 
să schimbi aerul. 

Femeia îl ţintui cu furie dementă, albă la faţă. 

— Peşte ordinar! Ţi-ar... 

— Stăpâneşte-te, draga mea, interveni Melania Lupu. 
Dumnealui glumeşte. 'Ţinem doar cu toţii la dumneata şi 
sunt convinsă că te vei descurca foarte bine. Continuă 
repede, înăbuşind scandalul: Ne vor întreba despre 
Panaitescu, despre obiceiurile lui, eventuale neînţelegeri cu 
soţia. Consider că e bine să ne manifestăm, desigur fără 
ostentaţie, toată amărăciunea faţă de gestul nesăbuit, 
regretul pentru moartea unui vecin cumsecade. Sunt sigură 
că acestea sunt de fapt sentimentele noastre adevărate, şi 
nu văd de ce nu le-am mărturisi. 

Popa se hlizi pastişându-i intonaţiile: 

— Vom contribui la cheltuielile de înmormântare - bieţii 
oameni n-aveau de nici unele - şi-i vom comanda o coroană 
de flori. Văd şi banderola: „Lui Panaitescu de la vecinii 
orfani şi neconsolaţi“. 

— Vai ce idee fermecătoare, domnule Popa! Vă daţi 
seama ce impresie va face domnilor din Miliție o coroană”! 
Căută: Exact! O coroană de garoafe albe cu un medalion de 


trandafiri roşii. Cât se poate de rafinat. Abandonă brusc 
tonul elegiac: Dumnezeule! Cum am putut uita?! Nu i-am 
aprins nici măcar o lumânare bietului om. Suntem doar 
buni creştini, domnule Popa, nu-i aşa? 


Capitolul IV 


NEDUMERIRILE MAIORULUI 
CRISTESCU 


Se auzea liniştea. 

„În 5-10 minute, vor fi aici, gândi Doru Matei. Ce chestie! 
Încă nu-mi vine să cred. Totul a venit prea repede... La cât 
ar putea fi evaluat un Goya în străinătate?“ 

„Mi-e frică, gândi Valerica Scurtu. Sunt nişte şnapani! Am 
să fiu cu ochii în patru. Cred că mai am nişte cofeină în 
şifonier.“ 

Motanul se căţără pe genunchii Melaniei Lupu. 

„Valerica are nervi slabi, gândi bătrâna. Doru e insolent, 
domnul Popa, cam morocănos. Va trebui să vorbesc şi 
pentru ei, să alung orice impresie dezagreabilă. Contează 
enorm... Fii atentă, draga mea.“ 

„Nu-mi plac oamenii ăştia, gândi Grigore Popa. Nu mi-au 
plăcut niciodată, iar acum şi mai puţin. Ultimii pe care i-aş fi 
luat într-o combinaţie, dar n-am de ales.“ 

Continua să se audă doar liniştea. 


Trecându-şi degetele peste obrazul palid, construit din 
unghiuri, maiorul Cristescu încercă să şi-i închipuie în viaţa 
de toate zilele. Îi făceau o impresie curioasă. Mizeriile 
inerente existenţei în comun, micile  meschinării, 
inevitabilele incidente - zece minute în plus la baie, un 
anume drept la o fereastră sau la o bucăţică de cămară 


violat, curăţenia WC-ului, eternele suspiciuni privind 
consumul de electricitate - şi încă altele, o mie, declanşând 
adevărate războaie în care protagoniştii se apără, atacă, se 
detestă, cu energie inepuizabilă. 

Plimbându-şi privirea de la unul la celălalt, maiorul schiţă 
rubrici provizorii: un pensionar, o doamnă bătrână, o 
văduvă în vârstă care ştie să zâmbească... Aveau să fie 
completate ulterior, revizuite, pentru un timp, chiar uitate. 
Reprezentau însă un start, iar uneori e util să ştii de unde ai 
plecat. 

Pentru Cristescu, prima impresie, impresia proaspătă şi 
în general nerecomandabilă avea o valoare specială. 
Credea într-o anume crispare a obrazului ori linie a gurii 
sau într-o ridicare a bărbiei. Detalii iniţial izbitoare şi pe 
care obişnuinţa, cunoaşterea mai aprofundată a individului, 
le estompează. Ştia cât poate corecta un surâs, o voce caldă 
sau un gest amabil. Cristescu n-avea nimic împotriva lor, le 
asimila însă cumva aparte, independent de primul 
diagnostic. 

După 20 de ani de meserie, îşi închipuia că poate califica 
-cel puţin cu aproximaţie - licărul răutăcios din privirea lui 
Grigore Popa, ca şi linia coborâtă a gurii proeminente, ochii 
de copil luminând chipul limpede al Melaniei Lupu. Îi 
atrăseseră atenţia farmecul aproape periculos al 
sculptorului, obrazul bolnav, răvăşit al Valericăi Scurtu. Cel 
de alături, Panaitescu, îşi camufla secretul. Expunea o 
figură rigidă din care viaţa se alungase ştergând orice 
expresie. Un cadavru elegant şi atât. 

Maiorul înregistra abstract zgomotele familiare din odaia 
profesorului. Glasul domol al locotenentului Azimioară dând 
dispoziţii aproape în şoaptă, declicul aparatului fotografic, 
paşii care-l purtau dintr-o parte într-alta a odăii. Se luau 
amprente, se lucra delicat cu penseta şi pensula muiată în 
praf de cărbune, se căutau urme şi un „nu se ştie ce“ de 
obicei amănunt ciudat, uneori revelator, alteori parazitar, 
totdeauna plin de întrebări. 


Arătă cu ţigara spre scrinul greoi. Pata de pe zid se 
întunecase, marginile deveniseră cafenii. 

— S-a spart ţeava de la apa caldă, explică Melania Lupu, 
strângându-şi jacheta. De aceea e aşa de frig. 

— Mă întrebam, chiar, tăcu absent maiorul. E neplăcut 
iarna... 

— Trebuie să telefonăm la IAL. Nenorocirea ne-a făcut să 
uităm de toate. 

— Da, sigur... Evident! Doamna Panaitescu a fost 
anunţată? 

Valerica Scurtu deschise gura: 

— Când era s-o facem? Abia... 

— Unde s-o anunţi? Popa ridică din umeri: E la Praga. 
Cine-i ştie adresa? 

— A plecat într-o excursie, preciză Melania Lupu. 

Sculptorul vru să spună ceva, dar se răzgândi. Maiorul îl 
privi câteva clipe apoi se ridică. 

— Aş dori să discut cu fiecare din dumneavoastră. 

— Adică separat, sublinie cu o nuanţă particulară Grigore 
Popa. 

— Bineînţeles... Aveţi ceva împotrivă să fiţi primul? 

Bătrânul puse mâna pe clanţă. Observă încet fără să se 
uite la nimeni: 

— Curios! Sunt foarte mulţi ani de când nimeni nu m-a 
întrebat dacă am ceva împotrivă. 


Era un interior specific de burlac bătrân, cu fotografii 
cazone şi miros persistent de tutun, cu mobile vechi, 
moderne acum 50-60 de ani, purtând urmele peregrinărilor 
din garnizoană în garnizoană. Perdeluţele de la vitrina 
dulapului înalt erau date la o parte. Se vedeau înăuntru 
două ceşti de porțelan, un borcănel albastru de faianţă - 
„iaurt Mioriţa“ - umplut cu nasturi desperecheaţi, tuburi de 
zaharină, bani mărunți adunaţi într-o farfurioară. Pe 
gheridonul cu placă de marmură şi aplicaţii de bronz se 
aflau o Biblie legată în piele şi discursurile lui Cicero. 


Popa îl invită să ia loc în balansoarul din mijlocul odăii. 
Cristescu refuză. Se apropie de fotografia agăţată deasupra 
biroului. 

— Am fost ofiţer de carieră, explică bătrânul. Colonel... 

— Da, da... Îngână maiorul apropiindu-se de fereastră. 
Locuiţi de mult aici? 

— Din '50. Sunt cel mai vechi locatar. Ceilalţi au venit mai 
târziu. Ultimul s-a mutat tânărul. 

Cristescu ridică uşor perdeaua. Blocul de peste drum 
semăna cu un vapor. Câte două rânduri de ferestre erau 
înfipte în muchia circulară. Nevastă-sa visase totdeauna o 
cameră cu pereţi rotunjiţi. „În formă de O. Poţi aranja 
mobila ca lumea, şi nu pierzi spaţiu...“ 

Un moşneag traversa strada. Ţinea de mână o fetiţă care 
muşca dintr-un măr. Mărul şi obrajii aveau aceeaşi culoare. 

— Şi Panaitescu? 

Se aşezase pe un scaun desfundat, arcurile îl deranjau, 
dar îi era jenă să se mute. Bătrânii sunt susceptibili şi „n-au 
bani niciodată“... Strâng pentru boli lungi şi costisitoare, 
calculează sume umflate destinate medicului, surorii, în 
fine, „cineva care să-ţi aducă un pahar cu apă“ şi se sting de 
regulă în câteva zile. 

Grigore Popa îşi micşoră privirea. 

— Cred că s-a mutat la noi prin '54. '54 sau '55. Scoase o 
agendă şi o răsfoi: Exact: 28 martie 1955. Nevastă-sa a 
venit ceva mai târziu. Consultă din nou agenda: 14 aprilie. 

— De ce? 

— Habar n-am. Panaitescu n-a fost un comunicativ, iar eu 
- râse scurt - nu sunt din cale afară de curios. Când trăieşti 
ca noi, e de ajuns că te suporţi. 

Mărunt, boţit la faţă, ceva mai înalt decât un băieţel, 
semăna cu o maimuţă cocoţată pe un balansoar. 

Maiorul căută din ochi scrumiera. 

— Mulţumesc... E aici. Aşadar, sunt foarte mulţi ani de 
când locuiţi în comun. Cum de nu aţi găsit până acum nici o 
soluţie? 


— Hm! Nici n-am căutat-o. Chestiunea m-ar fi interesat 
cu 15 - chiar 10 - ani în urmă, dar pe atunci problema 
caselor era insolubilă. Azi sunt prea bătrân. M-am obişnuit, 
şi pe urmă îmi revine destul de ieftin. 

— Şi ceilalţi? 

— Ceilalţi! Melania Lupu, presupun, gândeşte ca şi mine. 
Motanul, o prăjitură şi televizorul îi ajung. N-are copii, la ce 
să-şi mai caute o altă casă? Valerica Scurtu aşteaptă să se 
mărite. Aşteaptă cam de multişor... Poate speră că 
nenorocitul o să aibă apartament, poate strânge bani... Nu 
poţi să ştii. Sculptorul are gărgăuni. La vârsta lui, capul ţi-e 
la altele. Femei, petreceri... lar Panaiteştii, aţi văzut şi 
dumneavoastră! Nu i-a interesat şi nu i-ar fi interesat 
niciodată o gospodărie. Un pat şi un acoperiş le-au fost 
suficiente. Există oameni din ăştia... lubesc strada, forfota, 
locurile publice. Pereţii îi apasă. Mă rog, aşa cred... Au fost 
amândoi nişte originali. 

— Originali, repetă Cristescu scuturând ţigara, probabil 
vă gândiţi şi la alte aspecte? 

Grigore Popa îşi ascunse pumnii la subsuori încetând 
balansul. 

— Îngrozitor de frig... N-am întâlnit încă un cuplu care să 
le semene. Ea e dactilografă. N-a vrut să se angajeze 
niciodată. Lucrează acasă pentru diverşi particulari, de 
dimineaţă până seara, uneori, dar ideea de a-şi lua un 
serviciu o  înspăimântă. Panaitescu avea licenţa în 
matematică şi trăia din meditații. Mi-a spus odată că n-a pus 
mâna în viaţa lui pe un catalog. Munceau 10-12 ore pe zi. 
Seara se puneau la patru ace şi plecau în târg. 

— Unde? 

Bătrânul ridică din umeri: 

— Spectacole, vizite, restaurante, cine i-a întrebat?! 
Mâncau în oraş. Râse din gât: Ăştia n-au deranjat pe nimeni 
la bucătărie. Stă praful de un deget pe maşina lor de gătit. 

Cristescu dădu drumul unui inel de fum. Urmări lung 
cum se destramă. 


— E ceva ciudat... 

— “Totul e ciudat, declară sibilic Popa. 

Ţinea ochii în pământ şi clătina rar din cap: 

— Uneori nu mai înţeleg nimic. 

Maiorul îl privi atent. 

— Vă referiţi la ceva anume? 

— Nu... Vorbesc în general. 

— Apropo de soţii Panaitescu. Raportat la modul lor de 
existenţă, sinuciderea, actul în sine mi se pare nefiresc. Mai 
corect spus, inexplicabil. 

Grigore Popa ridică sprâncenele groase descoperindu-şi 
ochii vârâţi în fundul capului. Avea pleoape cafenii. 

— De ce? 

— Oamenii aceştia iubeau viaţa. Într-o manieră cam 
excentrică, de acord, dar o iubeau intens, o înghiţeau prin 
toţi porii. Nu-i uşor să ieşi în fiecare seară, mai ales la o 
anumită vârstă, să consumi restaurante, vizite şi spectacole 
după ce-ai muncit 12 ore pe zi şi ai bătut Bucureştiul în 
lung şi-n lat. Şi, dacă v-am înţeles bine, toate eforturile lor 
tindeau spre asigurarea cotidiană a acestor patru-cinci ore 
de divertisment. Reprezenta țelul major căruia îi sacrificau 
tot: confortul imediat, opinia celorlalţi în ultimă analiză. 
Pentru aşa ceva trebuie să fii dotat cu o energie, cu o 
vitalitate ieşite din comun. În sensul ăsta, Panaitescu era 
ultimul individ care ar fi luat hotărârea să se sinucidă. 

„Chestia asta n-a prevăzut-o Melania! Îl privi ţintă: O să 
înghită greu cacealmaua. Dacă o s-o înghită...“ 

— Şi totuşi a luat-o. Cine se poate lăuda că-şi înţelege 
semenii? Îl înecă un acces de tuse şi se repezi la dulap. 
Scoase un flacon cu un lichid incolor. Deşurubă dopul, păru 
să ezite câteva secunde, apoi îl puse la loc. Continua să 
tuşească. Din cauza efortului, faţa i se congestionase, 
devenise aproape vânătă. 

Maiorul încreţi fruntea: 

— De ce nu luaţi medicamentul? 

Grigore Popa dădu din mână: 


— Nu e bine... Am mai luat astăzi de două ori. Ştiţi, inima. 
Trebuie să fiu atent... 

— Aveţi dreptate. Glasul lui Cristescu era limpede, lipsit 
de orice nuanţă: Trebuie să fiţi atent. Foarte atent... 


Se întâlni în hol cu Azimioară. Locotenentul admira 
scrinul, mângâind cu buricul degetelor florile sculptate în 
lemn. 

— O piesă admirabilă, şopti. Deştepţii ăştia şi-au bătut joc 
de el. 

— Ceva nou? întrebă Cristescu. 

— Deocamdată nimic. Sinucidere clasică. 

Întoarse capul. Uşa de la odaia Valericăi Scurtu era 
întredeschisă. Maiorul ar fi pariat pe orice că femeia 
supraveghează holul. Privirea îi alunecă spre camera 
sculptorului. Clanţa se mişca abia simţit. Un ochi negru 
cercetă încăperea, apoi dispăru. 

Cristescu râse încetişor. 


Capitolul V 


TATONĂRI 


== Poate că doriţi să luaţi masa, spuse maiorul 


privindu-şi ceasul. Nu vreau să vă deranjez. 

Valerica Scurtu îşi ridică părul de pe frunte. 

— Nu, nici gând... M-am obişnuit să mănânc mai târziu. 
Abia la 4 ies de la serviciu. 

Îşi făcea treaba prin casă, îndreptând inutil câte un 
obiect. Avea mâini lungi şi slabe, ca de păianjen. Părea 
nervoasă. Gura nemulțumită se mişca şi atunci când nu 
spunea nimic. 

„O femeie care ţipă uşor, îşi zise Cristescu privindu-i faţa 
pământie. Ţipă şi plânge.“ 

Interiorul i se păru searbăd, caracteristic de fată 
bătrână: curăţenia - devenită manie, excluzând orice alte 
preocupări - supraaglomerare de bibelouri mici şi ieftine, 
kilometri de broderie apretată. Sub masa televizorului se 
aflau colecţia revistei Magazin şi-o grămadă de cărţulii 
pline de învăţăminte: „Mâine avem oaspeţi“, „Îngrijirea 
tenului“, „Cum să ne pieptănăm singure“, „Ştiţi să vă croiţi 
o rochie?“. 

Judecând după capotul şleampăt, cu o garnitură oribilă 
de ciucuri şi cerculeţe, maiorul îşi zise că autoarea nu 
izbutise grozav în intenţiile ei. 

— Sunteţi în concediu? 


— Nu. Am o recuperare. Mă gândeam să deretic ca 
lumea. 

Cristescu privi uimit în jur: 

— Ce să mai dereticaţi? 

Femeia îşi strânse buzele. Răspunse didactic: 

— Curăţenia nu se face. Se întreţine! Azvârli bărbia spre 
uşă: Unul nu pune mâna! Bătrâna ştie de zaharicale şi 
parizerul motanului. Atât! Când e să dea cu mătura o doare 
subit degetul ori se vâră în pat cu o carte. E, chipurile, 
indispusă. Panaiteasca... Făcu un gest de lehamite: Eu vă 
spun sincer, mă mir de ce o ţinea bărbatu-său! Enumeră 
repede pe degete: Nu tu gătit, nu tu spălat, nu tu o 
mâncare ca lumea, o murătură, o dulceaţă, nu tu un ciorap 
cârpit. Alimentara, Nufărul şi Expresul din colţ! 

Maiorul îşi ascunse zâmbetul. Recunoştea în tonul 
Valericăi Scurtu indignarea virulentă a fetelor bătrâne faţă 
de păcatele unei femei căsătorite. Nimeni nu le condamnă 
mai aspru, iar subtextul e străveziu: „Astea au noroc! Ce 
folos că eu...“ 

Observă plat: 

— E neplăcut să locuieşti în comun. Din orice fleac se 
poate isca un incident. În locul dumneavoastră aş căuta un 
schimb, sau, în sfârşit, altă variantă... 

— O să încerc mai încolo, spre primăvară, răspunse 
femeia în doi peri. Acum am altele pe cap! 

Cristescu întrebă brusc: 

— De ce credeţi că s-a sinucis Panaitescu? 

Peste ochii Valericăi Scurtu trecu o umbră ciudată. Se 
apropie de geam vorbind cu spatele: 

— S-o fi săturat de viaţa asta bezmetică. Parcă poţi să 
ştii? Erau oameni ascunşi. Odată, de un Crăciun, i-am 
chemat la o felie de cozonac. Abia mă mutasem, credeam că 
aşa se cuvine între vecini. Au zis că n-au timp. Eu, una, ştiu 
că nu le-am mai bătut la uşă. Dacă nu era bătrâna, putea să 
zacă mult şi bine! 


— Aţi remarcat ceva deosebit în comportarea lui? Mă 
refer la ultimele zile. 

Valerica Scurtu ridică ochii. Privirea-i strălucea. 

— Nu, n-am remarcat. 

„A simţit ceva! Trebuie să-mi păstrez calmul. Doamne, 
Dumnezeule! Trebuie. Altminteri...“ 

— Credeam că poate întâmplător... 

Femeia scutură capul. Lovi cu piciorul în parchet: 

— Nu mă interesează! Nici el, nici ceilalţi. Nimeni! 
Auziţi? Din partea mea poate să... 

Îşi muşcă buzele şi izbucni în plâns. 

Cristescu o privi surprins şi se ridică. 


Doru Matei îl aştepta cu uşa deschisă. Zâmbea superior 
ca omul care a trecut prin situaţii asemănătoare, iar acum 
asistă la confirmarea unor pronosticuri. Făcu un semn spre 
odaia Valericăi Scurtu: 

— l-a ars finala! De când tot aşteaptă un mascul, s-a 
sonat complet! 

— N-aş fi zis că pereţii sunt atât de subţiri, observă 
maiorul zâmbind. 

— Foiţă de ţigară! Nu vă uitaţi că e casă veche. Dar luaţi 
loc, vă rog! 

Îi împinse un taburet mic de lemn cu trei picioare. Într-un 
colţ, erau înghesuiți mai mulţi saci de ghips. Siluete ciudate, 
obiecte sferoide şi ovoidale, din care răsărea pe neaşteptate 
câte un ciot lung şi contorsionat, stăteau pe nişte 
postamente rudimentare. Divanul, foarte scund, se afla sub 
fereastră. Afişe de la expoziţiile sculptorului incendiau 
pereţii în tonuri violente de roşu, verde intens, negru şi 
portocaliu. 

Cristescu se opri în faţa obiectelor. 

— Ce reprezintă? 

— Fiecare în parte, nimic. Urmează să fie asamblate. 

— Aha! făcu maiorul, ca şi cum ar fi încercat brusc o 
revelaţie. Privi în jur şi se interesă profan: Şi modelul? 


Matei avu o schimă de repulsie: 

— Model! Cine mai lucrează azi după model?! Poate pe la 
cămine culturale. Atinse unul din obiecte: Lucrarea se va 
numi Gânduri. Nu vi se pare sugestiv? 

Cristescu se întrebă vag dacă sculptorul nu-şi bate joc de 
el. 

— Extrem de sugestiv... 

Celălalt se ambalase: 

— Găselniţa mi se pare uriaşă. Gânduri! Ce poate fi mai 
imponderabil, mai inform, mai de coşmar, rotund, convex 
sau rectiliniu? Gândul! Aţi reflectat vreodată ce formă poate 
lua gândul? 

— Nu, mărturisi maiorul. Lucrarea v-a fost comandată? 

Matei îşi strâmbă gura dispreţuitor: 

— Pe dracu'! 

Din cauza scaunului scund, genunchii îi ajungeau 
aproape de piept. Se uită lung la sculptor încercând să-i 
descifreze ochii luminoşi, cu scăpărări de râs. Acesta îşi 
aprinse o ţigară şi aruncă neglijent chibritul. 

— Puteţi să-i daţi drumul. Apropo de Panaitescu, nevastă- 
sa şi etc. 

— Ce-i cu nevastă-sa? ridică sprâncenele Cristescu. 

— În chestii din astea te gândeşti totdeauna la o femeie. 
Acum însă nu-i cazul. Individa e ştearsă, genul care după 25 
de ani încetează să prezinte interes. 

— Ca să vezi! Mi-a fost descrisă cu totul altfel. O femeie 
elegantă, mondenă, amatoare de divertismente. 

Matei începu să râdă. Se trânti pe pat. 

— Recunosc - desigur îndulcit - stilul Valericăi. N-o luaţi 
în seamă, domnule maior. Are reprezentări ciudate despre 
oameni. Îi vede cu picioarele în sus şi capul în jos, fără 
degete sau cu un singur ochi. Fatal! E trist un pat rece. Aş 
pastişa:  Culcatul solo naşte monştri. Cândva, tanti 
Melania... 

— Doamna Lupu? 


— Îhî! A încercat un act de caritate. A pescuit un fraier şi 
l-a adus la vedere. L-a vrăjit că fata are zestre, că e 
gospodină, că face rață pe varză şi gogoşari premiaţi la nu 
ştiu ce concurs, în fine partitura completă. 

— Şi? 

— Când a dat cu ochii de ipochimenă, nenorocitul a prins 
o expresie sfâşietoare. Şi-a adus aminte că a uitat reşoul în 
priză - era un spontan - şi a luat-o la goană! Acum 
înţelegeţi, sper, de ce Valerica n-o înghite pe Panaiteasca. 
Pe aia n-a premiat-o nimeni pentru gogoşari, în schimb avea 
un bărbat. 

— Am discutat şi cu domnul Popa, începu maiorul. 

Sculptorul îşi vâri adânc mâinile în buzunare. 

— Şi ce v-a spus? 

— S-a exprimat cam în aceiaşi termeni despre doamna 
Panaitescu. 

— Fireşte! Ăştia doi, Valerica şi Popa, sunt nişte cârtiţe. 
Oameni care nu ştiu să se bucure de viaţă şi le stă în gât 
când altul se înfruptă cu polonicul. Le părea pur şi simplu 
rău când vedeau că Panaiteştii se amuză colosal, că se simt 
bine împreună, că n-au nevoie de nimeni. Nu erau frumoşi, 
nu erau bogaţi, nici măcar prea tineri, dar se înțelegeau şi 
se bucurau pentru că azi e luni sau marţi sau duminică. 
Asta le ajungea ca să se bucure! Căutau în orice un prilej de 
fericire şi plecau la cârciumă să sărbătorească cel mai 
absurd eveniment: că a nins sau că ea inaugura o pălărie 
nouă. Găseau un pretext de a fi în al şaptelea cer. Nu vi se 
pare formidabil? 

Cristescu îl scrută curios. Tânărul vorbea plin de căldură 
iar în obrajii palizi, osoşi, năvălise un val de sânge. 

— Neobişnuit, în orice caz... 

— Comentam într-o zi cu contabilul... 

— Care contabil? 

— Vâlcu! E şi el vecin cu noi. Un tip foarte nostim... Îi 
plac, şpriţul şi femeia vopsită. Are o colecţie întreagă: roşii, 
galbene şi, mai cu seamă, indigo. Când îl cauţi, e la dame! 


— La ce oră se întoarce? 

— De obicei, pe la al treilea cântat al cocoşilor! Acu-i în 
concediu. 

— A plecat de mult? 

— Azi-dimineaţă, înainte de... Ce mai! Are fler flăcăul... 
Discutam într-o zi: Panaiteştii au fost singurii care nu 
obiectau să dea doi lei în plus la apă sau lumină, au 
acceptat fără să cârtească tirania Valericăi şi a lui Popa. 
Habar n-aveţi cine sunt ăştia! O viperă şi un şacal bătrân! 

Din odaia alăturată bubui glasul bătrânului: 

— Măgarule! Ce impertinenţă!! 

— Poftim! Vă place!? Ascultă pe la uşi, îţi numără 
dumicaţii, se uită pe gaura cheii, cronometrează minutele 
cât stai în baie, se ţine de intrigi. Adaugă în şoaptă: Moşul 
are o listă cu duşmanii eşalonaţi pe ani şi epoci: antebelică, 
interbelică şi postbelică. 

— Cum aşa? râse maiorul. 

— A luat-o din fragedă pruncie! Îl ţine minte pe unul care 
i-a umflat biberonul în leagăn, sau pe altul care i-a băgat 
praf de scărpinat pe ceafă în liceu. Nu glumesc! Îi trece în 
catastif şi consultă zilnic decesele din România liberă. De 
groază! Rugaţi-l din curiozitate să vă arate carneţelul. O să 
vă placă! 

— Îl vedeţi capabil de crimă? 

Doru Matei se crispă. Îl privi în ochi. 

„Cine dracu' m-a pus să-l spurc?” 

— A, nu... Asta, desigur, nu. Încercă sa râdă: Ar fio 
aberaţie. 

— Până acum mi-aţi explicat altceva. 

— M-aţi înţeles greşit. Sculptorul se redresă: Moşul e un 
reformat din toate punctele de vedere. Că-i pestriţ la maţe, 
sunt de acord, dar de aici şi până la... nu, hotărât e absurd! 

— Şi ceilalţi? 

— Cine? Valerica? Hohoti strident: 'Ţipă când vede o 
gânganie. Mai nou, face cură de chefir. Aţi văzut gangster 
să consume chefir?! 


— N-am văzut. Despre Melania Lupu ce părere aveţi? 

— Se dă în vânt după jeleuri, rade cam la jumate” de kil 
pe zi, filme cu cowboy şi motanul Mirciulică! Aşa-i cheamă. 
În fiecare seară, îi citeşte din Andersen şi Fraţii Grimm. 
Duminica povesteşte Scufiţa Roşie. O aud bombănind până 
noaptea târziu. Conchise bătând cu degetul în tâmple: 
Soni... 

Cristescu îşi privi mâinile înguste apoi ochii i se opriră la 
vârful pantofilor. 

— Sunteţi convins că Panaitescu s-a sinucis? 

— Bine, dar... Sculptorul apucă strâns de spătarul unui 
scaun: Orice altă ipoteză mi se pare de neconceput, 
absurdă! 

Maiorul îl măsură calm: 

— Nu chiar atât de absurdă. Amintiţi-vă ce mi-aţi relatat 
despre vitalitatea lui, despre formidabilul său apetit de 
viaţă, în ultimă analiză, despre natura sa fericită. Un 
jouisseur - căci asta era Panaitescu - nu-şi ia niciodată 
zilele. Mai ales pentru un motiv atât de nebulos. 
Incapacitate de adaptare, spleen etc. 

„Am încurcat-o! Clar! Tipul s-a prins. Fi-ţi-ar ideile ale 
dracului, coană Melanio!“ 

Ridică din umeri: 

— De ce nu? În fond, era un neadaptat. Chiar acest mod 
de existenţă dezorganizat, acest nonconformism reprezintă 
simptome certe. 

Cristescu îşi plimbă liniştit ochii de-a lungul pereţilor. 
Spuse încet: 

— Şi dumneavoastră sunteţi un nonconformist. Nu vă văd 
însă punându-vă juvăţul de gât. lar ceea ce-mi prezentaţi 
drept probe de neadaptare nu mă convinge. Confundaţi 
această, hai să-i zicem, infirmitate cu un modus vivendi 
extrem de original, excentric. Soții Panaitescu aveau o 
tendinţă uşor anarhică de a vedea lucrurile. Au rămas ca şi 
alţii la superstiţia liber profesionismului. „N-am condică, n- 


am şef, îmi iau concediu când vreau...” Oftă: Toate astea nu 
par deloc motive de sinucidere. 

— Absurd! repetă Matei. Contestaţi însăşi evidenţa! 

— Evidenţa, surâse Cristescu, sau poate numai 
aparențele. 


Azimioară îl aştepta pe un scaun în faţa scrinului. 

— Aţi isprăvit? se interesă maiorul. 

— Da. În câteva minute soseşte ambulanţa să ridice 
cadavrul. Materialele sunt deja la laborator. 

— Perfect! Îşi privi ceasul: în maximum 20 de minute 
termin şi eu. Ce-a zis medicul legist? 

Locotenentul ridică din umeri: 

— Cianură. Autopsia va fi o simplă formalitate. 

Maiorul privi în gol apoi se îndepărtă cu umerii încovoiaţi. 
Bătu în uşa Melaniei Lupu. 


Popa tresări. În prag apăruse Doru Matei. Se apropie 
vorbind în şoaptă: 

— Nu-mi place! Bătrânul opri balansoarul şi întinse gâtul. 

— Ce nu-ţi place? 

— Caraliul ăla gras nu se desprinde de scrin. Îl măsoară, 
îl pipăie... Poate apasă o dată bine... 

Grigore Popa se chirci. Îşi scoase mâinile de sub 
broboada groasă. Erau noduroase, cu degete crispate ca 
nişte rădăcini, prea mari pentru trupul firav. 

— Dar să mănânci borş pe socoteala mea ţi-a plăcut? Eşti 
prost, băiete! Şi ticălos pe deasupra! 

— Ascultă! 

— I-ai băgat în cap că i-am dorit moartea lui Panaitescu 
sau că aş fi putut să-l ucid şi-acum nu mai scăpăm de el! 
Oftă. Nu ştiu cum o să se termine povestea asta... 

Sculptorul simţi un fior pe şira spinării. Încleştă dinţii: 

„Fără panică. Ar fi cea mai mare greşeală.“ 

Râse nervos: 


— Dimpotrivă, papa! Înjurându-ne reciproc va conchide 
că-n orice caz nu e o treabă colectivă... L-am aiurit, ascultă- 
mă pe mine! 

Din prag îi trimise o bezea graţioasă şi ieşi. 

Grigore Popa se vâri mai adânc în broboadă. 

„Ce ştie prostul ăsta...“ 

Închise ochii. Imagini rupte, sparte, izbucneau din 
întunericul amintirii. Legau un caleidoscop fără noimă. Apoi 
ceva transparent, diafan, ca un surâs abia schiţat se 
strecură sub pleoapele bătrânului. O apariţie feerică. Adieri 
de vânt îi drapează trupul ca în sculpturile lui Michel... 
Inima i se opreşte. Femeia ţine în mână un stilet lung cu 
lama încovoiată. Îl ascunde, ca şi zâmbetul, în spatele 
evantaiului. 


— Ce vrea? şopti înăbuşit Valerica Scurtu. De când a 
venit nu se dezlipeşte de scrin. Îmi vine să... 

Melania Lupu duse degetul la gură: 

— St, draga mea! Ar putea să ne audă. Nici mie nu-mi 
place... 

Apăsă pe comutator. Bucătăria se umplu de o lumină 
tulbure. Valerica Scurtu îşi înfipse unghiile în părul cleios. 

— Scoate-l de-acolo! Nu mai suport! 

Bătrâna se cocoţă pe un scaun şi apucă o oală uriaşă cu 
capac. O trânti cu toată puterea de ciment. Zgomotul 
asurzitor se prelungi câteva secunde. 

În prag apăru Azimioară înspăimântat. 

— Ce se întâmplă? 

— Oh, iertaţi-mă, se scuză bătrâna, confuză, cu un 
zâmbet vinovat, mi-a scăpat din mână. Sunt atât de 
neîndemânatică... 


Melania Lupu stinse lumina din bucătărie şi intră în hol 
cu o farfurie de minciunele. Motanul i se încurca printre 
picioare. 

Cristescu zâmbi. 


— Tocmai mă întrebam... 

— Vai, pe mine mă aşteptaţi? De ce nu mi-aţi spus? Îmi 
pare extrem de rău. 

Bătrâna înaintă cu paşi precipitaţi. Remarcă privirea lui 
Azimioară şi-i întinse farfuria. 

— Vă rog să serviţi. Sunt proaspete. 

Locotenentul refuză încurcat. Pretextă ceva în legătură 
cu silueta. În fond, nu suporta prăjiturile preparate pe bază 
de untdelemn: gogoşi, minciunele, checurile economice cu 
parfum de floarea-soarelui... Nevastă-sa gătea ca la carte, 
reţete sofisticate cu migdale şi alune trase în ciocolată, cu 
glazuri sticloase şi şerbeturi fine, în culori pastelate, tarte 
gingaşe, zimţuite, în care căpşunile sau boabele de struguri 
se strecurau ca într-un paneraş elegant. Detesta falsurile şi 
băga câte 20 de gălbenuşuri într-un kilogram de cozonac, 
papanaşii se înecau în unt, cantitatea de frişcă depăşea de 
două ori felia de tort. 

— Nici dumneavoastră, domnule maior? Stai, Mirciulică! 

Motanul i se căţăra pe poale, încercând să ajungă la 
farfurie. 

Melania Lupu îi aruncă o prăjitură pe care pisica o prinse 
în aer. 

Intrară în odaie. Bătrâna puse o pernă pe jilţul vechi cu 
paiul găurit, şi-l pofti să şadă. 

Maiorul luă la întâmplare un album îmbrăcat în catifea 
verde - „vert bouteille“ ar fi zis Melania Lupu - şi deschise 
absent prima pagină. 

— Când mi-am luat bacalaureatul, şopti femeia roşind. De 
fapt, a coincis cu logodna. 

— Poftiţi?! A, da... 

Era o fotografie sepia, făcută în gustul epocii, cu aproape 
jumătate de veac în urmă. O faţă cuminte, cu frunte înaltă, 
înconjurată de bucle castanii. Doi zulufi îi scăpau pe lângă 
urechi. Izbea aerul de curăţenie, ceva candid, nealterat, pe 
care bucata de carton reuşea s-o comunice. Ochii larg 
deschişi priveau cu încredere. Un optimism romantic. 


Rochia neagră, bine închisă la gât, avea mâneci bogate de 
dantelă, ce se strâmtau la coate. 

Cristescu puse albumul pe masă. 

— Aţi fost prietenă cu familia Panaitescu? 

— Prietenă? Melania Lupu zâmbi stânjenită: N-aş putea 
spune asta... În orice caz, buni vecini. Nu uitaţi că sunt mult 
mai tineri. La vârsta mea nu mai interesez pe nimeni. 

— Condiţiile în care trăiţi favorizau totuşi o apropiere. 

Bătrâna clătină capul. Se juca, distrată, cu ceasornicul 
care-i atârna la gât. 

— Se vede că nu locuiţi în comun. Fiecare am depus 
eforturi să ne vedem... Nu, nu ăsta-i cuvântul! Nu să ne 
vedem cât mai rar, ci să ne incomodăm cât mai puţin. De 
pildă, eu gătesc între 9 şi 11 dimineaţa. Ştiu că bucătăria e 
goală. Domnul Vâlcu face primul baie. La 7:30 trebuie să fie 
la birou. Urma domnul Panaitescu, care începea lecţiile 
după 8 şi aşa mai departe. Ne-am aranjat în funcţie de 
program. Soții Panaitescu îl aveau pe al lor unde nu putea 
pătrunde nimeni. 

— Vă referiţi, desigur, la o rezervă pe care au impus-o. 

— Într-un fel. Bătrâna îşi aţinti privirea limpede în tavan: 
Sunt singură de foarte mulţi ani. Soţul meu a murit în 1955, 
iar copii n-am avut. Vreau să spun că aş fi fost dispusă 
pentru relaţii mai calde. Nu s-au lăsat însă contactaţi. 
Fireşte, la modul discret. Ea e foarte amabilă, are un 
farmec personal, te simţi extrem de bine în prezenţa ei. 
Totuşi... 

— Totuşi? 

— Nu îndrăzneşti să-i baţi în uşă. Ai sentimentul că 
oricând o deranjezi, dar e destul de politicoasă ca să nu ţi-o 
spună. Am să vă explic mai clar. De când îi cunosc, n-au 
cerut vreodată nimic vreunuia din noi. Ştiţi cum e între 
vecini! Un praf de vanilie, un pahar de ulei, un pumn de 
orez sau zece lei împrumut. Se întâmplă să-ţi lipsească. 
Comportarea i-a ţinut la distanţă pe toţi. 

— Chiar pe toţi? 


— Dacă vreţi, singura excepţie ar fi domnul Vâlcu. Sunt 
abonaţi împreună la Paris Match. Dumnealui era dispus să 
le împrumute oricum revista, dar soţii Panaitescu n-au 
acceptat. Au ţinut cu tot dinadinsul să suporte o jumătate 
din preţul abonamentului. 

— Sculptorul mi-a spus că a plecat azi-dimineaţă. 

— Exact. Va regreta totdeauna, sunt sigură, că nu şi-a 
luat rămas-bun de la domnul Panaitescu, decât superficial. 
Dar cine putea şti... 

— Unde îşi petrece concediul? 

— La laşi, la sora dumnealui. O femeie extrem de 
distinsă... În viaţa mea n-am văzut o caligrafie mai delicată. 
Se îmbujoră: Literele par nişte ghiocei... A fost o singură 
dată în Bucureşti. Am petrecut admirabil. Tricotam 
împreună  după-amieze întregi. Ceasuri cu adevărat 
fermecătoare... Din nefericire, vecinii mei n-au fost suficient 
de amabili cu ea. Surâse: nici cu mine... 

— În consecinţă, aţi renunţat la orice tentativă de 
apropiere? 

Formula întrebările sec, convenţional. Definise în sfârşit 
sentimentul pe care-l încerca de când intrase în această 
locuinţă. Oamenii păreau ascunşi în spatele unei baricade. 
Amabilitatea - o amabilitate convenţională - le poleia 
subţire manevrele. Pentru prima oară, avea certitudinea că 
discuţiile nu duc nicăieri, că trebuie abordat un alt gen de 
anchetă. Un gând tulbure îi aduse pe buze cuvântul 
„complot” şi Cristescu tresări, privi uimit în jur ca şi cum 
impresia ar fi răsărit de acolo, din odaia bătrânei, ar fi 
generat-o un obiect, o mobilă sau altceva. 

Melania Lupu continua să zâmbească. Vorbea frumos, o 
voce care-şi păstrase tinereţea, ţinea mâinile delicate în 
cutele capotului. 

— „inutil, bineînţeles. Nici eu nu sunt de acord, mi-e 
greu să-i înţeleg pe oamenii care se bagă cu forţa în viaţa 
lor, povestesc, nu-i aşa, amănunte penibile, cu o lipsă de 
pudoare jenantă. Cu familia Panaitescu însă se petrecea 


altceva. Trebuie să recunoaşteţi, domnule maior, fenomenul 
e puţin comun. Locuim de atâţia ani împreună, dar n-aş 
putea spune cum arată exact o singură zi din viaţa lor. 
Fleacuri lipsite de importanţă, mărturisite în bucătărie când 
aştepţi să nu dea laptele în foc: „Aş merge la Brăila, la 
mama, de sărbători“, sau „atât costa în '47, când ne-am 
căsătorit“, „uite, vinul ăsta îl am de la soacră-mea, care are 
81 de ani, stă cu sora lui bărbatu-meu“ etc. Când le auzi nu 
le dai importanţă, dar când nu le auzi deloc, sfârşeşti prin a 
deveni circumspect. 

— Nu cumva această atitudine urmărea să ascundă 
anumite chestiuni? 

Bătrâna făcu ochii mari şi maiorul completă: 

— Ceva ascuns în trecutul soţilor Panaitescu. Mă gândesc 
la o discreţie impusă de împrejurări speciale. 

Femeia începu să se joace cu ciucurii de la fotoliu. Se 
aplecase şi printre bucle i se vedea pielea capului foarte 
TOZ. 

„Cât e de departe de realitate, draga mea... Numai tu 
eşti în stare să-ţi dai seama... Mistere în viaţa Panaiteştilor! 
Nişte oameni drăguţi, inofensivi. Doreau doar să fie lăsaţi în 
pace. Dar important e ca el să creadă altfel... Şi pentru ca 
să creadă altfel...“ 

Spuse într-un târziu: 

— Nu cred. 

— De ce? 

— Pentru că de obicei tocmai o astfel de stratagemă ar 
atrage atenţia. E ca şi cum te-ai afla pe stradă şi dintr-o 
dată începi să alergi, să priveşti în urmă, să-ţi cauţi umbra. 

— Înţeleg, şopti maiorul. 

— Fireşte, râse Melania Lupu, când vrei să te ascunzi nu 
trebuie să ai aerul că o faci. Soții Panaitescu erau discreţi 
pentru că pur şi simplu aşa aveau chef să fie. Aşa fuseseră 
clădiţi. 

— Observ că discutaţi tot timpul despre „ei“ ca şi cum nu 
vi-i puteţi imagina despărțiți. 


Bătrâna rămase o clipă cu mâna în aer. 

— Aveţi dreptate. Nu m-am gândit niciodată la asta... 
Erau într-adevăr nedespărţiţi. În mod curios nedespărţiţi, 
pentru că el lipsea aproape toată ziua. Dar când îi vedeai 
împreună, simţeai că pentru fiecare celălalt e singura fiinţă 
care contează. Mai mult decât dragoste... 

Obrajii doamnei Lupu se împurpuraseră, părea extrem 
de tânără. 

— “Tocmai în acest context, sinuciderea lui Panaitescu 
rămâne fără explicaţie... 

— Fără explicaţie? Melania Lupu îl privi cu ochi limpezi, 
de cristal. De ce? 

Maiorul se simţi brusc obosit. Motanul se căţărase pe 
pervaz privind amiaza înaltă, străpunsă de un soare 
îngheţat. Silueta neagră se detaşa precis, semăna cu 
opturile cu mustăţi şi coadă bârligată din abecedarele 
vechi. 

— Oricum, dezertarea lui Panaitescu reprezintă un act 
criminal, faţă de nevastă-sa, bineînţeles. Adăugă moale: Şi 
dacă ceea ce mi-aţi relatat corespunde realităţii... 

— Credeţi că v-am... minţit? 

Melania Lupu zâmbea tremurat. O pânză de lacrimi îi 
inunda ochii. 

„Aşa, draga mea, doar ştii că-ţi stă bine când plângi. Eşti 
singura femeie bătrână din câte cunoşti care-şi poate 
permite să plângă fără ca asta s-o urâţească. Acum se va 
simţi prost, va avea impresia că te-a jignit. Un punct 
câştigat pentru tine...“ 

Maiorul îşi întoarse privirea jenat. 

— Dumnezeule! E de ajuns să fi romanţat puţin... 

— Nu cred, domnule maior. La vârsta mea ştiu ce 
înseamnă un cuplu fericit. 

„Eschiva clasică a bătrânilor, reflectă Cristescu. Cum se 
simt în încurcătură, fac aluzie la vârstă.“ Se uită la Melania 
Lupii: Oare se simte în încurcătură?“ 


Femeia se chircise. Îşi pierduse sprinteneala şi părea 
jignită până în adâncul sufletului. Îl impresionă trupul cu 
umerii înguşti, braţele subţiri lipsite de putere. Părea 
neajutorată, vulnerabilă, o fetiţă colilie şi cu riduri care n-a 
învăţat încă să-şi poarte de grijă. Pe comodă era aşezată o 
păpuşă veche, foarte frumoasă. Cristescu încercă un imbold 
ciudat. Să pună păpuşa în poala Melaniei Lupu, s-o mângâie 
pe buclele albe. 

— Nu vreţi o dulceaţă? întrebă bătrâna cu glas şovăitor. 

Maiorul se scuză şi ieşi tulburat. Se simţea nemulţumit de 
el. 


XXX 


Se despărţiră în pasajul subteran de la Universitate. În 
jurul lor, lumea mişuna, studenţi gălăgioşi, cu câte o mapă 
sub braţ şi mâinile încrucişate jos, la poalele canadienelor 
îmblănite, femei aruncând priviri distrate în vitrine, câte un 
puşti care se „dădea cu scara“, iar treaba îl înveselea 
nespus. Un bărbat cu capul gol şi fular de mohair aştepta, 
lângă  florărie, consultându-şi mereu ceasul. În bar, 
chelnerii purtau tăvi cu pahare înalte şi paie. O jună, cu 
vindiac lucios şi plete până la talie, fuma plictisită în faţa 
unui bărbat elegant care făcea eforturi s-o amuze. La 
telefoane, aşteptau câteva persoane, alături, două cucoane 
grăsulii, aferate, pline de saci, pachete, cercei, gulere de 
blană, îşi sărutau aerul de lângă urechi după o despărţire 
de o zi. 

Ochii maiorului alunecau fără să se oprească. Forfota 
mulţimii îi făcea bine. Locotenentul se grăbea la masă. Gura 
i se umplu de salivă. Văzu mormanul de colţunaşi cu unt şi 
smântână care aşteptau în cuptor, la cald - nevastă-sa îi 
comunica meniul de dimineaţă - crema la pahar cu nuci 
pralinate şi stafide, mustind de rom, apoi deliciul cafeluţei 
dulci (cafea, cacao şi o lingură de frişcă) servită cu 


ighemonicon în biroul lui. „Maică-mea, spunea doamna 
Azimioară râzând, a mâncat toată viaţa în bucătărie pe un 
colţ de masă ca să nu strice odaia cea bună, a băut din ceşti 
ciobite, fără toartă, arzându-şi degetele. La cutremur, i s-a 
dus dracului odaia, lenjeria i s-a tăiat în şifonier, iar tata şi-a 
luat lumea în cap. Bietul de el, doar când trecea pe lângă o 
casă de economii, i se tăiau picioarele...“ 

— Melania Lupu mi-a cerut „aprobarea“ să ia înapoi 
trupul lui Panaitescu. Evident, după autopsie. 

Azimioară ridică sprâncenele: 

— De ce? 

— Nevastă-sa e în străinătate. Vor să se ocupe ei de 
înmormântare, parastas etc. 

— Frumos din partea lor. 

Cristescu îi întinse mâna. 

— Să trimiţi scrisoarea lui Panaitescu la expertiză. 

Azimioară îşi miji ochii mici. 

— E ceva în neregulă? 

Maiorul râse: 

— Dimpotrivă, dragul meu. Totul e perfect. Chiar prea 
perfect. 

Cristescu se îndepărtă urcând încet treptele spre Muzeul 
de Istorie. Azimioară rămase locului câteva secunde, apoi 
luă scara rulantă în direcţie contrarie. Înregistră absent 
discuţia din spate, două fete cu haine de blană şi cizme 
albe. 

— Jimmy, i-am zis, mama ar vrea să vadă cum arâţi... Ştii 
ce mi-a răspuns? Vocea subţirică se sufoca: „Ei drăcie, n-am 
nici o fotografie mai recentă“. 

Locotenentul surâse. Cumpără nişte trandafiri de la o 
ţigancă şi o luă pe Edgar Quinet. 


Capitolul VI 


CASA GROAZEI 


Pendula din camera lui Grigore Popa bătu de 


unsprezece ori. 

Cu capul lipit de fereastră, Doru Matei încercă să 
străpungă întunericul. Purta un cojocel fără mâneci, iar 
fularul lung, roşu, şi-l înfăşurase de câteva ori în jurul 
gâtului. 

— E un ger crâncen! 

Răsuflarea tulbură sticla rece, iar pentru câteva clipe 
cuvintele rămaseră agăţate de geam. Adăugă bâţâindu-se 
de pe un picior pe altul. 

— Şi o lună! Ca un dovleac congelat. 

Privi spre ceilalţi încântat de comparaţie. Popa bombăni 
ceva. Îşi ştergea tot timpul nasul umed cu o batistă 
dubioasă, mototolită în mănuşile de lâna, apoi consulta 
rezultatul. 

— Măcar dacă am avea un radiator... 

— Or să se mire al naibii cei de la Miliție când vor vedea 
că n-am reparat instalaţia, completă sculptorul. 

— Ce?! se sperie Valerica Scurtu. Vin iar? 

Era vânătă de frig. Peste capot pusese un palton vechi. 
Laţele rare se confundau cu gulerul de blană gălbuie. 

Matei îi aruncă o privire întâmplătoare. 

„Dumnezeule! E hidoasă. Parcă ar fi un păianjen.“ 


Sprâncenele desenate inegal dispăruseră, lăsând un chip 
pleşuv cu fardul scorojit, ca o a doua pieliţă, de var. 

Melania Lupu ieşi din bucătărie mestecând. 

— Fireşte că vor veni. 

Popa o privi iute: 

— De ce? Formalităţile s-au terminat, pe Panaitescu - 
ideea dumitale - ni l-au rambursat. Râse sinistru: Acum îl 
veghem. Mâine vom plânge la înmormântare. 

Bătrâna clătină capul. Pe figura senină nu se citea deloc 
oboseala. Se aşeză şi motanul îi sări în poală. 

— Se vor întoarce! E ceva care nu i-a convins. Nu ştiu ce. 
Poate atmosfera... 

— Aiurea! opină sculptorul întinzându-şi picioarele. Dacă 
intrau la idei nu-l returnau pe Panaitescu. 

Melania Lupu mângâia capul motanului. Zâmbi: 

— 'Tocmai autopsia asta terminată în timp record nu-mi 
place! De ce s-au grăbit? 

— De ce? întrebă Grigore Popa. 

— Nu ştiu. Am să mă gândesc. 

— Îngrozitor, izbucni Valerica Scurtu, nu mai rezist! 
Treizeci şi cinci de ore de când n-am dormit, de când n-am 
luat ceva în gură! Simt că-mi pierd minţile! 

Matei aprinse o ţigară. Ochii îi străluceau maliţios. 

— Ţi-a rămas ceva tocană. De ce nu mănânci? 

— Chiar, draga mea, Melania îşi răsuci trupul subţire, nu- 
i sănătos să stai flămândă. 

Popa râse înfundat. Nici el nu înghiţise nimic. Ştia că e 
absurd, dar nu mai avea încredere nici în apa de la robinet. 
Rezista bine, îşi cunoştea puterile. În tinereţe, făcuse 
exerciţii de voinţă. Era o modă, circulau tot felul de cărţulii 
despre personalitate şi arta de a fi fericit. Trecea cu succes 
testele („hm, alt termen inventat după război“) întocmite de 
autori şi asta-l umplea de satisfacţie. Se simţea bine, 
puternic, deasupra celorlalţi. Se uită cu dispreţ la sculptor, 
neras, jigărit, cu faţa trasă şi cu ochii ca două făclii. 


„Va ceda repede, ca şi nenorocita astalaltă. Nu şi 
bătrâna...“ 

O privi pe furiş încercând să descifreze ce se întâmplă 
dincolo de expresia senină. Femeia îl nedumerea, de fapt nu 
putea să-şi ierte că se lăsase păcălit atâţia ani. O ignorase 
totdeauna, o fiinţă fără importanţă, nebună după dulciuri şi 
curse. Nu scăpa un concurs, iar Matei îi şoptise că pariază 
până la ultimul leu. Când pierdea, continua să zâmbească şi 
nu mai călca prin bucătărie. Ronţăia în odaia ei bomboane 
englezeşti, se uita la televizor şi aştepta pensia... 

— Du-te, fetiţo! o îndemnă bătrâna. Îţi garantez că... 

Valerica Scurtu se zvârcoli ca o viperă. 

— Ţi-ai pierdut răbdarea, nu-i aşa? Crezi că n-am văzut 
cum te ghiftuieşti? Asta înseamnă că nu ţi-e frică. Nu ţi-e 
frică pentru că tu l-ai omorât pe Panaitescu! 

Cuvintele ţâşneau înecate de ură, împrăştiind stropi mari 
de salivă. Era congestionată, iar gâtul părea un ghem de 
frânghii. 

Matei îi împinse reflex sticla cu rom. Femeia îl lovi violent 
peste mână. 

— Tu şi cu baba aţi pus totul la cale. Ucigaşilor! 

Melania Lupu, roşie la faţă, lăsă capul în jos. Abia îşi 
stăpânea lacrimile. 

— E turbată! comentă sculptorul împingând cioburile cu 
vârful ghetei. 

Valerica Scurtu sări în picioare azvârlindu-şi haina cu o 
mişcare a umerilor. Toată faţa îi tremura. 

— Iată în sfârşit un sfat plin de bun-simţ, observă Grigore 
Popa. 

— Aşa?! Va să zică aşa?! Ei bine, v-o fac eu! Isprăvim noi 
şi comedia asta! Chem Miliția! 

Se repezi spre telefon şi ridică receptorul. Matei schiţă 
un gest s-o oprească. Melania Lupu duse degetul la buze 
şoptind: 

— Lăsaţi-o. 

— Ai căpiat?! Nebuna e în stare să toarne tot. 


Grigore Popa se ridică din fotoliu. Îngăimă: 

— Apasă pe furcă, pentru numele lui Dumnezeu! 

Bătrâna respiră adânc: 

— Domnişoara Scurtu are dreptate. Tablourile astea sunt 
un blestem. Le vom preda domnilor de la Miliție. E desigur 
mai bine aşa. 

Vorbea fără să-şi dezlipească ochii de spinarea femeii. 
Valerica Scurtu rămase cu degetul în orificiul discului. 
Spatele-i tresări, traversat parcă de un curent electric şi 
lăsă receptorul. Începu să plângă. 

Melania Lupu suspină uşor. Pe buze îi alunecă un zâmbet 
de gheaţă. 

Bătrâna ciugulea drageuri mici de ciocolată dintr-o 
pungă cafenie. Întinse reflex bomboanele spre Valerica 
Scurtu, dar se opri la jumătatea drumului. 

Femeia nu observase intenţia. Continua să plângă cu faţa 
ascunsă în îndoitura cotului. 

— Şi totuşi nu putem continua aşa! observă iritat 
sculptorul. Nemâncaţi, nedormiţi, plus pleaşca asta cu 
înmormântarea lui Panaitescu. 

Popa îşi suflă nasul. 

— Eu n-am să merg. Sunt răcit. În capelă e frig, trebuie 
să stai cu capul gol. 

— Eşti deştept, papa, dar nu ţine! Ori mergem toţi, ori 
niciunul. 

— N-ai să-mi dai dumneata lecţii, tinere! În ce te priveşte, 
faci ce pofteşti. 

— Nu trebuie să ne certăm, interveni domol Melania 
Lupu, nu se cuvine, şi făcu semn spre odaia lui Panaitescu. 

Se vedeau luminările aprinse, sicriul. Sculptorul închise 
ostentativ uşa. 

— Mă indispune! 

— Să nu luăm foc, aveţi grijă, domnule Matei. 

— Unde dă Dumnezeu! Îşi reluă ideea: Nu putem 
continua în condiţiile astea. 

— Dumneata, tinere! Eu pot foarte bine! 


— „linere“! la mai slăbeşte-mă, neică! 

Melania Lupu îşi izbi palmele. Propuse pe un ton care 
încerca să galvanizeze: 

— Să jucăm tabinet! Sunt sigură că nu vom observa când 
trece timpul. 

— N-am chef! făcu scurt Matei. 

— Nici dumneavoastră, domnule Popa? 

Bătrânul clătină hotărât capul. Melania Lupu oftă şi 
scociori în pungă după altă bomboană. 

Matei începu să se plimbe prin încăpere. Se opri deodată 
speriat. 

— Dumnezeule! Ce-i asta? 

O grimasă oribilă strâmbă trăsăturile Valericăi Scurtu. Se 
repezi cu braţele întinse. Ultimul suspin al femeii îi atinse 
obrazul. Mirosea a migdale amare. 


„Nenorocita, gândi Doru Matei. N-a avut parte de nimic. 
O viaţă goală, inutilă. Unde se duc vieţile goale, inutile?“ 

„N-a ştiut să se păzească, gândi Grigore Popa. Lucrurile 
se complică. Doi morţi în mai puţin de 48 de ore. O 
«sinucidere» şi... Şi ce?“ 

„Ai să faci faţă şi de astă dată, draga mea, gândi Melania 
Lupu. Sunt convinsă.“ 

Trecu o maşină. 

„Mi-ar plăcea să visez, dar nu visez, gândi Doru Matei. Ce 
departe au rămas toate... Am impresia că sunt în altă lume, 
pe alt continent.“ 

„Va trebui să fiu atent, foarte atent, gândi Grigore Popa. 
Erorile cele mai grave le săvârşim în momentele de panică. 
Panaitescu, Valerica... Acum se odihnesc... Nu ştiu dacă nu-i 
invidiez...“ 

„Adună-ţi puterile, draga mea, ei nu mai sunt în stare de 
nimic. Tu eşti mai puternică decât toţi.“ 

Cineva râdea pe stradă. Apoi râsul depăşi ferestrele şi 
dispăru. În odaie rămase doar frigul. Cerul de plumb topit 
se zgâia în spatele perdelelor. 


Priveau consternaţi trupul chircit. Moartea înnobilase 
trăsăturile lipsite de farmec ale Valericăi Scurtu. Vedeau 
pentru prima oară un chip liniştit de pe care zbuciumul, 
schimele crispate, ticurile se alungaseră. 

Melania Lupu strivi o lacrimă cu pumnul ei mic de copil. 

— Sărăcuţa! Ce destin... 

Sculptorul, căzut într-o stare de prostraţie, respira 
anevoie, cu gura deschisă. Mâinile îi atârnau grele, 
atingând marginea fotoliului. 

Grigore Popa se ghemuise şi mai mult între umerii 
îmbrobodiţi. Semăna cu un animal urât, fără gât. Pe figura 
întunecată ochii se zvârcoleau căutând în toate părţile. 
Vorbi, fără să-şi dea seama, cu glas tare: 

— Şi totuşi nefericita n-a înghiţit nimic. A spus-o singură. 
Nu pot să înţeleg... 

— Ce? întrebă rătăcit Matei. 

Îşi simţea capul golit de gânduri, o cutie vidă de care se 
izbeau sunete cu reverberaţii dureroase. 

— Nu se moare aşa din senin, mârâi înfundat Popa. E un 
mister aici, o mână diabolică. 

Sculptorul îi privi lung. Izbucni dintr-o dată în râs. 
Hohote oribile, fără veselie care umplură odaia. 

— Banii se împart la trei! Au crăpat doi din cinci. Şi-acum 
cine vine la rând? Următorul! Poftiţi, vă rog! Următorul! 
Sunteţi invitaţii mei! 

Bătrâna avu o mişcare de recul. Şopti cu ochii la sculptor: 

— Vă e frică? 

„Frică? gândi Grigore Popa. Fireşte. Şi mie mi-e frică. Ne 
e frică totdeauna de ceea ce nu vedem sau nu înţelegem. 
Nu te poţi apăra, nu ştii de unde porneşte glonţul. Sunt 
convins câ...“ 

— Hai! Daţi-i drumul! Matei îşi încleştă pumnii. Care din 
voi i-a aranjat? Sau lucraţi cumva împreună? Cum de nu m- 
am gândit? 


— De ce n-ai fi dumneata criminalul, tinere? Numai 
pentru că eşti dobitoc? 

„Trebuie să rezist până vine olandezul. După aia, cu banii 
în buzunar...“ 

Hotări să fie prudent. N-avea voie să comită cea mai mică 
eroare. Înţepeni în fotoliu ancorându-şi degetele ca nişte 
căngi în braţele acoperite de o husă de creton. 

Matei, negru de furie, răcnea cu spume la gură. 

— Idiotule! Cum i-am omorât? Îşi întinse palmele goale: 
Cu ce? Explică-mi, cap de bou! Cum?! 

Popa tresări. Nimeni nu-l insultase vreodată. Nici chiar în 
liceul militar. Îşi strânse buzele subţiri. Avea să ţină minte... 

Melania Lupu izbucni în plâns: 

— Domnilor! Vă rog, domnilor... Gândiţi-vă... 

— La ce, cucoană? La ce să ne gândim? Sculptorul se 
mişca dezordonat. Murim ca muştele! Nici n-a apucat bine 
nenorocita să spună de Miliție că a şi mierlit-o! E cumplit! 

— Cretin! scrâşni Grigore Popa. 

— Nu cred că de aceea a murit, reuşi să spună bătrâna 
înecată de suspine. Acum însă... Vă implor, liniştiţi-vă. Să ne 
adunăm puterile! Avem atâtea de făcut! 

Sculptorul îşi înfundă nervos pumnii în buzunarele 
pantalonilor. Tergalul subţire pârăi. 

— Ce bâzdâganie îţi mai trece prin minte? Ce-ai mai 
scornit? 

Melania Lupu îşi ridică ochii limpeziţi de lacrimi. Aveai 
sentimentul unui cer clătit după ploaie. Întrebă plină de 
naturaleţe: 

— Unde o vom ascunde pe... Valerica? Vă daţi, sper, 
seama... Două sinucideri la un interval atât de scurt nu pot 
convinge pe nimeni. 

Matei rămase cu gura căscată. 

— Am impresia că trăiesc un coşmar, declară sculptorul. 

Barba îi crescuse, arăta sleit, dar se liniştise. 

„Nu eşti departe de adevăr“, reflectă Grigore Popa. 


Se simţea epuizat, avea o singură dorinţă. Să doarmă 
măcar un ceas. 

Doru Matei continuă: 

— Mă întreb dacă merită. Îmi vine să-mi iau lumea în cap! 

Melania Lupu înghiţi bomboana. 

— Peste exact trei zile, soseşte domnul Van der Hoph. Are 
un avion care aterizează la 9 dimineaţa. Până atunci însă 
trebuie să ne descurcăm singuri. 

— În consecinţă, rânji Grigore Popa, ce facem cu trupul 
neînsufleţit al domnişoarei Scurtu? Sinuciderea cade! 

Matei săltă din umeri şi spuse aiurea: 

— Moarte naturală! 

Bătrânul dădu din cap edificat. 

— Orientalii au un proverb: Decât un filosof mort, mai 
bine un măgar viu. 

— Adică? 

— Se înşală! Se înşală lamentabil! 

— Aha! înţelese sculptorul. Dar despre măgari bătrâni nu 
ştii nici o zicătoare? 

— Nu are rost să vă certaţi, interveni Melania Lupu. 
Avem atât de puţin timp la dispoziţie. 

Grigore Popa scoase o mână de sub pled: 

— Hai s-o luăm altfel! Presupunem că am găsit formula să 
ne... În fine, să ne descotorosim de nefericita asta. Ce vom 
spune însă Miliției? Unde a dispărut? Ce-i cu ea? 

— Poate n-or să observe. 

— Poate... 

Grigore Popa avu un gest de dispreţ. Afirmațiile 
individului nu contau. Se uita intens la Melania Lupu. 
Aceasta zâmbi: 

— Vai, domnule Popa, de unde să ştim noi unde a plecat? 
S-a dus şi gata! Dimineaţa s-a îmbrăcat - vom avea desigur 
grijă să-i ascundem paltonul, poşeta şi şoşonii - şi a ieşit pe 
uşă. Ne-am închipuit cu toţii că s-a dus la serviciu. 

— Iar la serviciu n-a ajuns, se strâmbă sculptorul. Nu 
ţine! Ascultaţi vorba mea! Din toată aiureala asta o să ne 


alegem cu capul plin de cucuie. Dacă vom mai avea cap şi 
ochi să le numărăm. 

Popa continuă încăpățânat: 

— Vor reconstitui deci itinerarul domiciliu-serviciu. 

— E destul de lung, observă Melania Lupu. Locuim în 
Kiseleff, iar ea lucra la Fabrica de Confecţii. Se plângea 
mereu că schimbă trei autobuze. 

— Şi? Cu un telefon la Morgă sau la Urgenţă află în cinci 
minute că n-a avut loc nici un accident. 

— La altceva mă gândeam, domnule Popa: pe un drum 
complicat, îţi pierzi uşor urma. Trăim în Capitală. Nu ne 
cunoaşte toată lumea. Greu de crezut că taxatoarele te-au 
văzut şi te-au reţinut, sau că ar putea fi surprinse că nu te- 
au zărit ca de obicei. Valerica putea dispărea la orice colţ de 
stradă, între două mijloace de locomoţie. Deci, orice e 
posibil. 

— Ce anume? S-o fure Jean Marais?! 

— Din fericire, ipotezele acestea nu ne interesează pe 
noi. 

Ochii pătrunzători ai bătrânului scotociră câteva secunde 
chipul Melaniei Lupu. 

— Nu-i prea grozav... Să sperăm c-o să meargă, dar... 

Clătină capul cu îndoială. 

— Bineînţeles, domnule Popa, nu-i deloc grozav! Va fi 
însă, dacă reuşim să găsim o bună ascunzătoare pentru 
biata fată. Atunci vom fi inatacabili căci nu vor putea dovedi 
cu Nimic. 

Matei îşi consultă ceasul fluierând a pagubă: 

— Ne apucă dimineaţa! La 10 vin ăia de la pompele 
funebre să-l ia pe Panaitescu. 

În ochii Melaniei Lupu se aprinse o flacără. Sângele îi 
năvăli în obraji pictându-i cu carmin. 

— Domnule Matei! Extraordinar! Ce idee formidabilă aţi 
avut! 

— Eu?!? 


— Extraordinar! Luă mâna sculptorului şi o strânse la 
piept: E atât de simplu! 

Grigore Popa păru sceptic. 

— Dacă şi ăsta are idei... 

— Valerica Scurtu... Doamne! Bătrâna îşi duse mâna la 
frunte râzând nervos: Valerica e slăbuţă... Un firicel... Cum 
nu înţelegeţi? O s-o băgăm dedesubt... 

— Unde? 

Popa simţi nevoia să se agaţe de ceva. Avea impresia că 
alunecă. 

— În sicriul lui Panaitescu, sub frunzele de brad... 

— Îngropăm doi o dată, şopti înspăimântat Matei. 

Melania Lupu zâmbea şters. 


Capitolul VII 


O ÎNMORMÂNTARE NEOBIȘNUITĂ 


| DEE târcoale sicriului încercând să sesizeze vreo 


greşeală. Pieptul lui Panaitescu părea prea bombat, dar 
mormanul de flori camufla micile neajunsuri. 

— Bine că s-a terminat, suflă Matei. Avea o permanentă 
senzaţie de vomă. 

Bătrâna îşi drese pieptănătura cu dosul palmei aşa cum 
procedezi la bucătărie când ai mâinile murdare. 

— Peste o oră, maximum o oră şi jumătate, o să înceapă 
să vină cunoştinţele. 

Pe figura bătrânului se aşternu o expresie sardonică: 

— Nici n-o să le treacă prin minte că de fapt îşi iau 
rămas-bun de la doi, o dată... 

Melania Lupu îl privi cu reproş: 

— Domnule Popa, nu se cade... Redeveni practică. 
Trebuie pregătit ceva. Noroc că am în casă mezeluri şi o 
sticlă de ţuică. Şi acum să ne gândim încă o dată dacă n-am 
uitat ceva. 

Începu să patruleze în sus şi în jos cu mâinile la spate. 

— Da' ştiu că ai energie, cucoană! Matei o măsura 
buimac. Eu unul sunt praf! 

Bătrâna râse cochet. 

— Sunteţi gentil... Deci, Valerica a plecat de dimineaţă la 
serviciu. Şi-a luat va să zică paltonul, geanta, şoşonii. 
Cheile, banii, tichetele pentru autobuz, ochelarii de lucru. 


Pe acestea în orice caz nu le vor găsi în odaia ei. Oh! Bine 
că mi-am adus aminte! Andrelele şi lâna. Tricota mereu la 
birou. 

— Prostii! făcu Grigore Popa. 

— Credeţi? Domnii de la Miliție vor discuta cu colegele ei. 
Ştiţi cum e când se apucă femeile să trăncănească. 
„Valericăi îi plăcea să lucreze. Era foarte pricepută, or să 
spună prietenele. Croşeta tot timpul...“ Găsind andrelele şi 
lucrul început acasă înseamnă că Valerica nu avea de gând 
să meargă azi la serviciu. De aici, se pot conchide multe. 

Se auzi soneria. Cei trei se priviră speriaţi. 

— Au şi început să pice mitocanii, spuse Matei. Le 
miroase a colivă... 

— E prea devreme, observă Melania Lupu. Îşi muşcă 
buzele. Mă duc să văd cine e. 

Apăru după câteva minute ducând o coroană uriaşă. 
Odaia se umplu de miros proaspăt. Pământ, aer, brad. 
Garoafe albe încununau miezul, un buchet de trandafiri de 
un roşu adânc. Pe panglica din saten, literele strident 
imprimate păreau ude. 

Matei citi printre dinţi. 

— „aşa... „În veci neconsolaţi, Melania, Grigore, 
Valerica, Doru...“ 

— Hm, făcu Popa. 

Nu-i plăcea să-şi vadă numele acolo, pe fâşia de mătase 
lucioasă. Putea fi un semn râu. Chema parcă nenorocirea. 

— E superbă, conchise Melania Lupu. Sunt absolut sigură 
că va face o impresie admirabilă. 


Maşina se opri în faţa cimitirului. Cristescu aruncă ţigara 
şi-l luă de braţ pe locotenentul Azimioară. Păşeau pe aleea 
largă străjuită de bănci. 


— Mă deprimă îngrozitor atmosfera, spuse încet maiorul. 
Arătă spre blocurile noi care se ridicau în dreapta: Să-mi 
dai milioane şi nu m-aş muta aici! 

Locotenentul arboră un aer filosofic: 

— Moartea e un fenomen inevitabil. 

— Eu cred că eşti foarte tânăr, râse încetişor Cristescu. 
Fenomenul ăsta „inevitabil“ ţi se pare, cel puţin doreşti să ţi 
se pară, atât de îndepărtat, aproape imposibil, încât 
deocamdată nu te impresionează. Îl înregistrezi şi atât. 
Personal însă, după un astfel de spectacol îmi trebuie o 
săptămână ca să-mi revin. Lăsă braţul locotenentului şi-şi 
îmbrăcă mănuşile. Nu ţin minte exact unde am citit. Un 
individ teribil de cumsecade, grozav de săritor, în fine un 
prieten admirabil... Refuza hotărât amicilor doar două 
hatâruri: să-i viziteze la spital şi să-i asiste la 
înmormântare... A, uite-i! 

Melania Lupu, Grigore Popa şi Matei, înconjurați de 
câţiva vecini, aşteptau în faţa capelei. 

Maiorul îl trase pe Azimioară în spatele unui cavou. 

— Încă nu vreau să ne vadă. 

— Continuaţi să-i suspectaţi, surâse Azimioară. 

— Vreau să mă conving, ceea ce în ultimă analiză e 
acelaşi lucru. În viaţa mea nu am întâlnit o sinucidere mai 
clasică. Totul e perfect. Atât de perfect, încât te gândeşti 
fără să vrei la ceva regizat. 

Melania Lupu, subţirică şi elegantă, eleganța aceea care 
nu are nimic de-a face cu hainele - chestiune de ţinută şi 
prestanţă - clătina capul plină de demnitate. Afişa o tristeţe 
reţinută, politicoasă, zâmbea cum ştiu să zâmbească 
oameni deprinşi în general cu societatea. Grigore Popa, 
încotoşmănat, arunca priviri piezişe în jurul lui. Purta un 
palton lung, îmblănit. Gulerul de lutru prinsese nuanţe 
roşietice pe la margini. Lângă el, Doru Matei tremura. Se 
bâţâia de pe un picior pe altul uitându-se mereu la ceas. 

— Lipseşte Valerica Scurtu, observă locotenentul. 


— Poate n-a reuşit să scape de la slujbă. Oricum, mai are 
timp să sosească. 

Privea atât de fix grupul, încât simţi gemi care-i înţepa 
ochii. 

— 'Ţie nu ţi se pare curioasă chestia asta? 

— În ce sens? se interesă Azimioară. 

Maiorul îşi arcui sprâncenele. 

— Am mai văzut eu vecini cumsecade, dar indivizii ăştia 
sunt de-a dreptul formidabili. Pur şi simplu mă depăşesc. 

Locotenentul îşi aranjă fularul. Din cauza frigului, se 
umezise în dreptul gurii. Nu răspunse. Avea impresia că, pe 
undeva, Cristescu exagerează cu suspiciunile. Erau nişte 
amărâţi care se considerau obligaţi să-i aducă un ultim 
omagiu lui Panaitescu. Nevastă-sa fiind plecată în 
străinătate, luaseră pe seama lor formalităţile legate de 
deces.  Dezagreabil desigur, dar între oameni care 
convieţuiesc de atâţia ani se nasc raporturi de altă factură 
şi uneori chiar sentimente. Să-i reproşezi cuiva că-i prea 
cumsecade... 

— Nu înţeleg... 

— Gândeşte-te! Maiorul ridică arătătorul: Locuiau în 
comun. 

— Tocmai... 

— "Tocmai! N-ai idee câte animozităţi se nasc între 
colocatarii aceluiaşi apartament. 

— Depinde de vecini. 

Maiorul începu să râdă: 

— Nu trebuie să te uiţi de două ori la Popa ori la 
domnişoara Scurtu ca să-ţi dai seama ce fel de vecini sunt şi 
cam în ce relaţii se aflau cu boemii Panaitescu ori cu 
sculptorul. Şi totuşi iată-i comandând o coroană magnifică - 
o vezi? acolo lângă coloană - suportând cheltuielile de 
înmormântare. 

— Poate că aveţi dreptate. 

— E mult! Prea mult... 

— Fiţi convins că-şi vor recupera banii de la nevastă-sa. 


— Fără îndoială, dar eşti de acord că puteau să se spele 
pe mâini? În fond, n-aveau nici o obligaţie legală. În loc să 
se eschiveze, ne solicită, ne roagă chiar să-i lăsăm să se 
ocupe de ceremonial. Ştiu că gândeşti altfel, dar personal 
parada asta de sentimente nobile nu mă convinge. Tânărul 
e un golan, talentat, dar absolut indiferent vizavi de tot ce-l 
înconjoară şi nu-l atinge. Popa... făcu un gest cu mâna în 
aer, e tot atât de egoist pe cât poate fi o fiinţă omenească. 
Ălălalt e indiferent, ăsta însă aproape că urăşte tot ce 
populează universul finit şi infinit. Dă-mi voie să fiu surprins 
că riscă o pneumonie la vârsta lui, de dragul amicului 
Panaitescu. Nu, hotărât, spectacolul e prea frumos! 

— Poate că i-a influenţat bătrâna, opină moale Azimioară. 
Pare un om de treabă. 

— Pare... Numai că Grigore Popa este persoana cea mai 
puţin influenţabilă pe care am întâlnit-o vreodată. ine 
minte! Altceva decât insistenţele şi zâmbetele Melaniei 
Lupu l-a convins să iasă din casă. 

— Ce? 

Cristescu îl privi fix: 

— Nu ştiu, dragul meu. Încă nu ştiu... Să mergem. A 
început slujba. 

Se îndreptară spre capelă. 


Ultimii bulgări de pământ căzură peste sicriul lui 
Panaitescu. Melania Lupu, asediată de mâini întinse, începu 
să împartă pomenile... Porții generoase de colivă în farfurii 
de lut, căni umplute cu vin, prosoape ieftine. 

Vecinii se împrăştiară. 

Fusese o înmormântare fără jale, o simplă convenţie 
extrem de tristă, tocmai pentru că nu cursese o singură 
lacrimă. Cristescu încercă să nu se mai gândească la 
Panaitescu. Era deja un om uitat căci însăşi ultima 
„Schimbare de domiciliu“ a unui individ presupune implicit 
uitarea. 


Grigore Popa aştepta, izolat cumva de grup. Găsise un loc 
unde bătea soarele. Un soare crud, care arginta zăpada, 
aprindea candele pe câte o cruce părăsită: „INRI - Spiru 
Papadopol născut 1820, repauzat 1905...“ 

Bătrânul îşi pierduse răbdarea şi urmărea cu o schimă 
nemulțumită mişcările Melaniei Lupu. Doru Matei privea 
absent în lungul aleii. Arăta obosit şi prost dispus. 

Cristescu, însoţit de Azimioară, se apropie. Grigore Popa 
clipi nervos şi scoase nasul din fular. 

— A... Aţi venit... E drăguţ din partea dumneavoastră... 

— Condoleanţele mele! 

— Mulţumesc. 

Simula destul de neîndemânatic surpriza şi maiorul se 
miră de ce o face. Melania Lupu le surâse dulce, 
asigurându-i cu mâna că termină imediat. 

— Cred că am răcit, spuse Doru Matei. Mi-e îngrozitor de 
frig. 

Îi observă pe cei doi şi-i salută sobru. 

Grigore Popa îşi trase mai adânc căciula peste urechi. 

— Nu-i de mirare. Cred că sunt cel puţin minus 30 de 
grade. Domnul maior a ţinut foarte mult să ne prezinte 
condoleanţe la cimitir. Trebuie să recunoaştem, gestul e 
delicat. 

— Cum nu se poate mai delicat, completă sculptorul 
ironic. 

— N-am văzut-o pe domnişoara Scurtu, constată 
Cristescu. 

Bătrânul îşi împinse buza de jos şi ridică din umeri. 

— Cine ştie! Poate că au reţinut-o la birou. 

— Bineînţeles, interveni Melania Lupu. Purta o tocă mică 
neagră care, aşezată cumva pieziş pe buclele albe, îi dădea 
un aer de neaşteptată cochetărie. Gerul îi înflorise obrajii. 
Biata fată! [inea extrem de mult să vină, deşi nu se simţea 
deloc bine. Mi-e teamă chiar să nu se fi îmbolnăvit. Întinse 
mâna maiorului, apoi lui Azimioară. Vă mulţumesc că 
sunteţi alături de noi. Mai ales în asemenea împrejurări... 


Se îndreptară spre ieşire. Bătrâna continua să vorbească, 
înşirând banalităţi convenţionale. 

— E atât de trist pentru noi toţi! Ne obişnuiserăm 
împreună. Cred că aţi trăit şi dumneavoastră astfel de 
momente. Uiţi tot ce-a fost neplăcut şi rămân doar 
amintirile frumoase. 

— Sunt convins... 

Matei dârdâia lângă Azimioară. 1 se auzea clănţănitul 
dinţilor. 

— A naibii vreme! Acu' şi-a găsit şi ăsta să... 

Întâlni privirea Melaniei Lupu şi amuţi. 

„Ori e îngrozitor de obosit, epuizat, îşi zise locotenentul, 
ori e într-adevăr bolnav.“ 

— În locul dumneavoastră aş lua ceva tare. Un rom sau o 
vodcă. 

Sculptorul îşi ridică gulerul canadiene!. 

— Exact la asta mă gândeam şi eu. Numai că n-am să iau 
o vodcă, ci mai multe... Se cutremură: Mă gândesc la bietul 
Panaitescu... Ce-o fi fost în capul nostru?! L-am îngropat 
fără palton... 

O spusese pe tonul cel mai serios. Pe obrazul îngheţat nu 
trecu nici o adiere de zâmbet. Locotenentul îl măsură dintr- 
o parte şi nu comentă. 

— Să oprim un taxi, propuse Grigore Popa. 

Lui Cristescu i se păru că bătrânul tremură mai mult de 
frica unei răceli decât de frig. 

— Faci dumneata gestul ăsta? Nu-i a bună, constată Doru 
Matei. 

— Suntem cu maşina, vă putem conduce până acasă. 

— Lăsaţi, domnule maior! mârâi bătrânul. Ne ajunge că 
ne-am plimbat cu dricul! Acu' să ne urcăm şi în duba 
Miliției! E prea mult pentru o singură zi. 

— Vai! sări Melania Lupu căutând ochii lui Cristescu, 
sunteţi atât de amabil! Nici nu vă pot mulţumi îndeajuns. Ca 
să fiu sinceră, v-aş însoţi, dar nu-l pot lăsa singur pe domnul 
Popa. 


— Încep să cred, declară Cristescu plimbându-şi privirea 
de la unul la celălalt, că într-adevăr nenorocirea asta v-a 
apropiat extrem de mult... 

— Indiscutabil... 

— Totdeauna ne-am interesat unul de celălalt. Amicul 
Popa, cel puţin, rar îşi dezlipeşte urechea de uşa mea... 

Melania Lupu tuşi îngrijorată. 

— Domnul Matei glumeşte... 

— Îl stimulează, bănuiesc, ambianța, observă maiorul. 

Bătrânul morocănos se postă ostentativ pe marginea 
trotuarului cu faţa spre şosea. Sculptorul tremura de frig. 

— Oricum ar fi, hotărâţi-vă odată! Cu dubă, fără dubă, 
chestia e să ne cărâm! Trage al dracului staţiunea asta! 

Zări un taxi şi ridică mâna. Maşina opri la câţiva metri. 
Cristescu începu să râdă: 

— Am să trec diseară pe la dumneavoastră. Vreau să 
discut neapărat cu domnişoara Scurtu. Evident, dacă nu vă 
deranjez! 

Bătrâna păru o clipă descumpănită, mai mult o impresie, 
apoi declară senină: 

— Nici gând să ne deranjaţi, domnule maior. Ne va face 
multă plăcere. Vă aşteptăm negreşit. Draga Valerica! Va fi 
încântată că vă ocupați de ea. 

— Bate câmpii cretina, mormăi cu spatele întors Grigore 
Popa şi intră în maşină. 

Matei se lăsă greu pe canapea. Comentă printre dinţi: 

— Nu prea eşti abil, papa! 

Melania Lupu îi arătă din ochi şoferul şi sculptorul tăcu. 

Getaxul demară. Bătrâna se întoarse cu cel mai 
fermecător surâs spre Cristescu şi Azimioară, rămaşi pe 
trotuar, şi flutură în dreptul buzelor grațios degetele 
înmănuşate. 

— Ce oameni încântători! 

Continuă să zâmbească mult timp după ce maiorul şi 
subalternul său nu se mai zăriră. 


Cristescu se îndreptă spre cuier şi începu să se îmbrace. 
Întâi fularul, apoi raglanul larg din stofă moale, pălăria cu 
boruri scurte, mănuşile. Azimioară îi urmărea mişcările, 
silueta suplă menţinută fără eforturi la un număr de 
kilograme cu care s-ar fi putut mândri orice adolescent. 

Locotenentul încercă un vag sentiment de neîndreptăţire. 
Maiorul nu ţinea nici un fel de regim, consuma pâine, 
dulciuri, bere, bea cafeaua cu zahăr ca oamenii, nu-i era 
teamă de cântar, n-auzise în viaţa lui de zaharină, dieta 
clinicii Mayo, „puncte“, „fără sare şi grăsimi“. Ca toţi 
oamenii graşi, Azimioară avea impresia că mănâncă extrem 
de puţin. Era în permanenţă flămând, dispus la orice oră să 
se aşeze la o masă completă de patru feluri, evita să se 
cântărească, îi plăcea să facă piaţa şi adora bucătăria cu 
mecanismele ei complicate. Aluziile la gabarit le primea cu 
calm filosofic: „Chestie de glande...“ 

Cristescu îşi băgă ţigările şi bricheta în buzunar. 

— Ai văzut raportul lui Ciobanu? 

Locotenentul clătină capul. 

— Nu. 

— Hm, e foarte interesant. Valerica Scurtu n-a părăsit 
locuinţa de alaltăieri. Adică de la prima noastră vizită. 

— Poate că n-a avut chef să ia parte la circul ăsta... 

— N-aş crede. 

— Sau într-adevăr e bolnavă aşa cum pretindea bătrâna. 

— De acord. Dar tot ea pretindea că a plecat azi de 
dimineaţă la serviciu. Puse mâna pe clanţă precizând: Casa 
are o singură ieşire. 

Azimioară se bâlbâi tulburat: 

— Credeţi ca... 

— Nu cred. Mi-e teamă! 

Schiţă un salut vag şi părăsi biroul. 


Doru Matei rupea bucăţi mari de pâine şi băga în gură 
câte două-trei felii de salam luate direct din hârtie. Nu avea 
răbdare să le curețe, înghiţea totul cu un fel de disperare 
lacomă. 

— Nu credeam că mi-e aşa foame... Trase un gât lung din 
sticla de coniac atunci desfăcută şi continuă: Mă aşteptam 
să diger ceva mai de soi la parastasul lui Panaitescu. În fine, 
merge şi asta... Cel puţin sunt liniştit! 

— Oricum puteaţi fi liniştit, domnule Matei. 

— Mă îndoiesc că Panaitescu şi Valerica sunt de aceeaşi 
părere, acolo... Vărsă un pic de alcool: Să le fie ţărâna 
uşoară. 

Făcuseră cumpărături înainte de a se întoarce acasă. 
Fiecare îşi păzise pachetele, iar acum mâncau în hol, 
păstrând distanţe mari şi privindu-se circumspect. Melania 
Lupu, la un capăt de masă, ciugulea delicat dintr-o indiană 
cu frişcă. La celălalt, Grigore Popa ungea unt pe pâine şi 
bea suc de roşii. Sculptorul ţinea mâncarea pe genunchi. Se 
descurca perfect, era evident că-i obişnuit cu mesele 
încropite. Isprăvi primul şi făcu hârtiile ghemotoc. Respiră 
adânc apoi aprinse o ţigară. 

— Tinere! spuse Popa cu gura plină, înghiţi şi arătă spre 
scrin: Uită-te dacă mai sunt acolo... 

— Asta ar mai lipsi! 

— Fireşte că sunt, îi asigură Melania Lupu. 

— Îmi place să mă conving. 

Doru Matei lăsă ţigara în scrumieră. Declanşă 
mecanismul ascunzătorii, scoase cele două pânze şi le 
desfăcu. 

— E în regulă? 

— Mda... Pune-le la loc. 

Sculptorul începu să râdă. Popa nu-l scăpa din ochi. 
Răsuflă uşurat abia după ce-l văzu închizând tainiţa. 


— Aveai o privire... observă amuzat Matei. Spune-mi, te 
TOg, chiar aşa impresie proastă fac? 

— Execrabilă! 

— Trebuie să ne sfătuim, declară Melania Lupu făcând 
ordine pe masă. 

— lar? Ce naiba, a mers totul pe roate! 

— Domnii de la Miliție vor reveni... 

Popa şterse cuțitul pe o bucăţică de pâine. 

— De asta poţi să fii sigură. 

— Trebuie să justificăm dispariţia Valericăi. 

— A plecat şi nu s-a mai întors! 

— Categoric! fu de acord Matei. Ne batem capul de 
pomană. Oricum, n-avem altă soluţie. Ziceai că ştii tabinet? 

Bătrâna îşi strânse buzele. 

— Cred că am făcut o greşeală. 

Grigore Popa o privi iute. 

— O greşeală, repetă Melania Lupu. l-am spus maiorului 
că Valerica a plecat de dimineaţă la birou. 

— Ei şi? 

— Răspundem noi de ce i se putea întâmpla pe drum!? 

Melania Lupu zâmbi nervos: 

— Ei ştiu că nu a plecat. Locuinţa e supravegheată. Sunt 
convinsă că e! Da... O greşeală de neiertat. 

Comisese de fapt două. 


Capitolul VIII 


INEGALABILA MELANIA LUPU 
COMITE ERORI 


ERE: Luati loc, vă rog. 

Melania Lupu îi indică amabilă un scaun, apoi scotoci în 
poşeta lăsată pe marginea scrinului şi scoase o batistă. 

Avea o fustă cenuşie şi o jachetă neagră, lucruri simple, 
ieftine, dar care cădeau admirabil. Cristescu o examină 
câteva clipe. 

„Irebuie să fi avut un trup perfect.“ 

— Sunteţi singură? 

— Da... Adică, nu. Domnul Popa s-a întins un pic, iar 
domnul Matei cred că lucrează. 

— La cimitir mi s-a părut că era bolnav. 

— Într-adevăr, nu s-a simţit bine. Poate că doarme... Nu 
ştiu. 

Cristescu îşi frecă pumnii: 

— N-aţi reuşit încă să reparaţi ţeava? 

— Închipuiţi-vă! Pur şi simplu degerăm. Adevărul e că n- 
am avut timp să ne ocupăm suficient de chestiunea asta. E 
şi un sezon păcătos, toată lumea face reparaţii, nu te poţi 
aştepta ca după un singur telefon să-ţi trimită lucrători. 
Mâine dimineaţă am să mă duc chiar eu la IAL. 

— Pe bărbaţi nu-i interesează chestiunea? 

— Oh! Bărbaţii! 


— Şi domnişoara Scurtu? se interesă Cristescu pe tonul 
cel mai firesc. 

Bătrâna clipi nevinovată. 

— Sărăcuţa, e ocupată până peste cap. 

— Mă întreb dacă mă poate primi... 

Melania Lupu se uită la ceas. 

— 7. Cred că s-a sculat. Zâmbi scuzându-se parcă: Nu-i 
place s-o trezeşti brusc. Mititica de ea e tare nervoasă. 
Munceşte mult. 

— A venit târziu? 

— Cine? 

„Procedeul clasic de a câştiga timp“, îşi zise Cristescu. 

— Domnişoara Valerica, fireşte. 

— N-am idee, domnule maior. De obicei vine la 4, 4:30, or 
noi ne-am întors de la cimitir după 5. Are astenie şi medicii 
i-au recomandat să se odihnească. 

Cristescu aruncă o nadă. 

— Poate că vrea să doarmă în continuare, până 
dimineaţă. Credeţi că e cazul să mai aştept sau să revin 
mâine? 

Bătrâna începu să râdă: 

— Dumnezeule! Nici chiar aşa! O să se amuze grozav 
când am să-i povestesc. De altfel, azi e vineri... 

— Şi? 

— În fiecare vineri la 8:20 se dau la televizor filme cu 
cowboy, ne uităm împreună. Îşi bătu palmele încântată: Ne 
plac atât de mult! 

— Atunci mai aştept. Desigur, dacă nu deranjez... 

— Se poate? Cu plăcere! Noi, bătrânii, ne bucurăm când 
cineva e dispus să-şi piardă puţin timp în compania noastră. 

— Exageraţi... 

— Ştiţi bine că nu, domnule maior. Suntem plicticoşi, 
vorbim numai de boli, şi uneori chiar adormim. Nu vreţi o 
cafea? 

Cristescu refuză fără convingere şi bătrâna se îndreptă 
spre bucătărie. Întrebă din uşă: 


— Cu rom? 

— Foarte puţin. 

Privi un timp pereţii, între ferestre atârna o litografie 
veche - o amazoană cu un câine de vânătoare - apoi tavanul 
rotund, cu ornamente de ghips. Îi veni pe neaşteptate o 
idee năstruşnică. 

Păşi în vârful picioarelor pe lângă zid şi deschise brusc 
uşa de la odaia sculptorului. 

Doru Matei se dădu înapoi gata să-şi piardă echilibrul. 
Duse mâna la frunte şi izbucni furios: 

— Ce-s bancurile astea?! Ei, drăcia dracului! 

— Vă rog să mă scuzaţi, spuse Cristescu stăpânindu-şi 
râsul, voiam să-mi iau ţigările din palton. Credeam că 
nimeresc în antreu. Dar, apropo, ce făceaţi în spatele uşii? 

Sculptorul îşi săltă colţurile buzelor într-un rânjet. 

— Băteam mătănii! 

— O, perfect! Îmi pare rău că v-am deranjat. Vă las să 
continuaţi. 

— Ura! Sănătate şi spor în ramură! 

— Locotenentul Azimioară, de exemplu, ar putea 
conchide că aveţi destule păcate de vreme ce nu mai 
prididiţi cu rugăciunile. 

— Hm, presupun că aveţi un colaborator foarte isteţ... 

— Bine că mi-am adus aminte! Acum câteva minute, v-a 
căutat cineva la telefon. Mi se pare că de la Fondul Plastic. 

— Şi? 

— A răspuns domnişoara Valerica Scurtu. 

— Cine?! 

Pe chipul sculptorului se aşternu stupoarea. 

— Nu vă simţiţi bine, domnule Matei? 

— Ba da... Înghiţi în sec şi încercă să râdă: E all right! 

Cristescu se întoarse preocupat în hol. 

„Ce s-a întâmplat cu Valerica Scurtu?” 


Când se întoarse, bătrâna îl găsi pe maior vorbind la 
telefon. 


— Bun, dragul meu. Bănuiesc că în jumătate de oră... 
Sigur că da... le aştept! 

Puse receptorul în furcă şi-i zâmbi: 

— Mi-am permis să  abuzez de ospitalitatea 
dumneavoastră. 

— O, nu face nimic. 

— Am nevoie de colaboratorul meu. L-am rugat să treacă 
pe aici. Sper că nu vă încurcă... 

Fruntea Metaniei Lupu se încreţi imperceptibil, reuşi 
totuşi să surâdă: 

— Deloc. Îmi face chiar multă plăcere. Un tânăr atât de 
amabil... 

Începu să servească, plină de stil, cafeaua. Cristescu 
admiră ceştile din porțelan cu păsări superbe, cleştişorul de 
argint pentru zahăr, flaconul cu rom. 

Mâinile bătrânei se mişcau fermecător, aveai impresia că 
se joacă cu obiectele acelea fragile, abia le atingea. O 
îndemânare graţioasă pe care-ţi făcea plăcere s-o observi. 
Îţi încânta ochiul, încercând în acelaşi timp o senzaţie 
odihnitoare. Prin mintea maiorului se perindară privelişti 
vechi în care foşneau mătăsuri, dantele scumpe înnobilau 
mâini de fildeş, conduri de atlas desenau gavote pe 
marmura lespezilor... 

— Două bucăţi? 

— Nu, mulţumesc, una. Nu-mi place prea dulce. 

Melania Lupu se aşeză în faţa maiorului. 

— Cum vi se pare? 

— Excelentă! 

— Domnul Matei m-a învăţat să fac cafeaua cu zahărul 
separat. Mie mi se pare totuşi că pierde din gust. 

— E un băiat simpatic, spuse Cristescu sorbind din 
ceaşcă. 

— Fără îndoială. Şi-i atât de tânăr! Nu toţi oamenii ştiu să 
fie tineri. 

— Într-adevăr... 


— Mai trist e că nici măcar nu-şi dau osteneala să înveţe. 
Zâmbi nostalgic cu privirile plecate: Am regretat totdeauna 
că n-am avut copii. 

— Cu ce se ocupa soţul dumneavoastră? 

— A fost militar de carieră. După război, ştiţi cum erau 
timpurile... funcţionar în Ministerul de Finanţe. Îşi ridică 
obrazul proaspăt, cu priviri limpezi. Era ceea ce se numeşte 
un bărbat statornic. 

— Femeile, în general, apreciază genul. 

— Depinde. O existenţă prea monotonă oboseşte. N-ai ce 
să aştepţi de la ziua de mâine. [i-e indiferent că trec 
săptămânile, priveşti cu ciudă la anii care vin. Îşi netezi 
poalele fustei: Mi-ar fi plăcut să trăiesc mai... făcu un gest 
cu mâna, mai fantezist! 

Maiorul o examină amuzat: 

— Adică? 

— Să fac ceva deosebit, zilele să se individualizeze. De 
pildă lunea, sau miercurea, ori duminica viitoare să nu 
semene cu cele de săptămâna trecută sau de acum doi ani. 
Să-mi aducă, să-mi poată aduce o surpriză cât de mică. 
Când eram tânără, ţineam un jurnal. După aceea am 
renunţat. N-avea sens. limp de 25 de ani, fără nici o 
abatere, marţea spălam, vreau să zic servanta, miercuri 
frecam argintăria, joi jucam pinakle, cu încă o pereche şi 
aşa mai departe. În luna iulie plecam la Olăneşti - negreşit 
Olăneşti pentru că soţul meu suferea de rinichi - în noaptea 
de Revelion triam chitanţele şi scrisorile - ceva foarte 
distractiv, vă asigur - iar de Sf. Alexandru îi invitam şeful la 
masă. Acelaşi şef ani de zile. Nici măcar ăsta nu s-a 
schimbat. 

— Bănuiesc că nici el nu „învățase“ să fie tânăr, observă 
Cristescu. 

Melania Lupu zâmbi nesigură. 

— N-aş vrea să mi-o luaţi în nume de rău. A fost un om 
cinstit şi nu e vina lui că n-a ştiut să trăiască... lar eu... E 
curios ce mi-a venit! 


— Aţi avut câteva zile grele. Veţi intra însă în normal şi... 

— Sper! Îşi privi ceasul îngrijorată. E 8. Ce-o fi cu 
Valerica? Se uită la maior cerându-i parcă sfatul. 

— Dacă o s-o întrebaţi, probabil că o să vă spună. 

Bătrâna se ridică vioaie. 

— Am să încerc. Nu-mi place somnul ăsta. Mi-e teamă că 
e într-adevăr bolnavă. 

Cristescu se răsuci pe scaun, urmărindu-i curios 
mişcările. Bătrâna se apropie de odaia Valericăi Scurtu. 
Bătu discret, aşteptând câteva clipe cu urechea lipită de 
uşă, apoi bătu mai insistent. Privi contrariată spre maior şi 
chemă cu glas tare. 

— Valerica! Dormi, draga mea? Valerica! întoarse o faţă 
speriată. Sunt extrem de derutată, nu ştiu ce să cred... 

— Încercaţi uşa, propuse calm maiorul. 

— Sigur... e o idee. 

Melania Lupu apăsă pe clanţă. În odaie era întuneric. 
Lumina din hol căzu pe divan. Se vedeau cuvertura de pluş 
şi ruloul de la capăt. 

— Extraordinar! suflă. Încă nu s-a întors. Mă întreb unde 
poate să fie?... 

Cristescu oftă. Acum ştia precis că Valerica Scurtu nu mai 
există. Şi sinuciderea lui Panaitescu era un bluff. Un bluff 
sinistru. 


Azimioară sosi roşu la faţă cu ochii strălucitori. 

— A început să ningă! E minunat! 

Maiorul îşi aminti de un decembrie prin '48 sau '49... Era 
student, îndrăgostit până peste urechi de-o colegă 
subţirică. Semăna puţin cu o pasăre. O chema Kuky, de fapt 
Zoe, dar părea o chestie pe atunci să ai doi de k şi un y la 
nume. lot prima ninsoare... Ajunseseră pe jos până la 
lacuri. O adevărată expediţie. Băuseră apoi ţuică fiartă într- 
o cârciumă cu rumeguş pe duşumea, din căni ciobite de lut. 
Se priveau în ochi şi râdeau. Îi stătea bine baticul roşu 
petrecut pe după gât şi legat la ceafă. O modă lansată, în 


anii aceia, de Michele Morgan. Prin geamul scund se vedea 
câmpul, ici-colo, risipite, coşmerlii care scoteau câte o aţă 
de fum... 

— Într-adevăr, e minunat... 

— Ce-i cu Valerica Scurtu? întrebă în şoaptă locotenentul. 

Cristescu îl privi obosit: 

— Bănuiesc că a fost asasinată. 


— Asasinată?! 

— Ca şi Panaitescu. Ai ordinul de percheziţie? 
— Da. 

— Scotoceşte toată casa... Deşi cred că e inutil. 
— De ce? 


Azimioară scruta uluit chipul maiorului. 
— N-ai să găseşti nimic. Sunt prea liniştiţi. 


Melania Lupu îşi frângea mâinile. Îl urmărea cu ochii plini 
de lacrimi pe Azimioară care începuse să cerceteze holul. 

— Regret, doamnă... 

— Îmi dau seama că nu aveţi încredere în noi. Nu mă 
supăr deloc... 

Cristescu îşi muşcă buzele. Bătrâna făcea parte din 
categoria aceea de oameni pe care nu-i poţi brusca. Chiar 
când greşeala e evidentă, rămâne ceva care te opreşte, aşa 
cum alţii cer palme gratuit, fără eforturi. 

Se îndreptă spre odaia Valericăi Scurtu. Melania Lupu îl 
urmă şi se opri în prag. 

— În fond, dumneavoastră vă faceţi datoria. O 
formalitate... 

— Dispariţia domnişoarei Scurtu e suspectă, declară 
Cristescu fără s-o privească. Nu vă ascund că nici 
sinuciderea lui Panaitescu nu m-a convins. Vă daţi seama că 
acum mă convinge şi mai puţin. 

Melania Lupu articulă greu: 

— Ne bănuiţi de... de un dublu asasinat? Ar fi 
îngrozitor... 


Cristescu nu răspunse. Se plimba prin încăpere, cu 
mâinile la spate. Vedea interiorul cu alţi ochi decât la prima 
vizită. Atunci fusese izbit de lipsa de gust, de ghiveciul ăsta 
de broderii, intuise obsesii de maniacă „nu intra încălţat“, 
„nu pune degetele pe vitrină“, „ai grijă, cade scrumul“, „se 
roade covorul“, „se strică perdeaua“ etc. etc. etc. Acum 
odaia îl impresiona. Putea să ghicească eforturile 
emoţionante ale Valericăi Scurtu - o femeie urâtă - de a-şi 
încropi un trusou în speranţa disperată că se va găsi un 
individ pe care să-l ademenească o expoziţie de bulendre. 
Şi mai cumpăra un vas, o scrumieră sau o carpetă, mai 
depozita câţiva metri de lenjerie în şifonier, le căuta un loc 
în interiorul supraîncărcat, le admira şi apoi ochea altceva, 
chibzuia alte economii, cu gândul la el, un anonim fără chip. 

Se uită la bătrână. Rămăsese în prag măruntă, 
neputincioasă, cu mâinile atârnând pe lângă trup. 

— Nu obişnuia să încuie uşa când pleca? 

Melania Lupu îşi umezi buzele. 

— La serviciu? 

— În general. 

— Ba da... În sfârşit, poate nu totdeauna. N-am verificat. 

— Ciudat, reflectă Cristescu deschizând dulapul. 

Mirosea a levănţică şi a naftalină, iar hainele erau 
îmbrăcate în plicuri de nylon. 

— Foarte ciudat. N-aş fi zis niciodată că o femeie ca 
Valerica Scurtu şi-ar putea lăsa casa vraişte, la dispoziţia 
primului curios. Şi mai ciudat, faţă de spiritul de prevedere 
pe care-l dovedea în orice împrejurări: o broască de 
provenienţă străină, două zăvoare pe dinăuntru şi, deşi n- 
am verificat, pariez că şi frigiderul e închis cu cheia. 

Melania Lupu îşi îndreptă părul la tâmple. Obrajii îi 
ardeau. 

— Domnule maior, îmi pare extrem de rău, sunt o 
grămadă de amănunte fără explicaţie. 

— Credeţi? 


— Presupun că există vreuna, desigur, dar mie nu-mi 
trece prin minte. Şi fireşte, toate acestea se îndreaptă 
împotriva mea, a lui Doru, a domnului Popa. Ne suspectaţi 
fără... Îşi înghiţi lacrimile: fără ca eu... Vreau să spun că 
lucrul acesta nu mă jigneşte. Ştiu că aşa trebuie. Vă rog 
însă să mă credeţi. Sunt o femeie în vârstă. Mă aflu... mă 
aflu mai aproape de mormânt decât aş fi dispusă s-o 
recunosc. Poate la câţiva paşi... Vă dau cuvântul meu de 
onoare că nici eu, nici ceilalţi nu l-am ucis pe Panaitescu ori 
pe biata Valerica. 

Cristescu îşi întoarse privirea. Nu suporta lacrimile mai 
ales în ochii bătrânilor. 

— Liniştiţi-vă, doamnă... Nu vreţi un pahar cu apă? 

— Aş dori să mă credeţi. Aş dori mult... 

— Şi eu, oftă Cristescu. Mi-aţi spus că domnişoara Scurtu 
a plecat azi de dimineaţă la birou. O afirmaţie din păcate 
inexactă, care... 

— Un moment! îl întrerupse Melania Lupu. Am spus într- 
adevăr că a plecat, dar nu că am văzut-o plecând. Nu a fost 
acasă în timpul dimineţii şi am presupus în virtutea unui, 
cum să vă spun, unui automatism că s-a dus la slujbă. 
Situaţiile acestea mecanice se confundă uneori fără să vrei 
cu însăşi realitatea. Ai impresia că le-ai trăit. 

— Hm! Dacă nu mă înşel, mi-aţi oferit şi alte amănunte. 
Se simţea rău, nu ştia dacă va putea participa la 
înmormântarea lui Panaitescu, dar se va strădui şi aşa mai 
departe. 

Femeia replică ferm: 

— Astea mi le-a spus aseară. 

— Aha! Deci a dispărut în timpul nopţii. 

— Tot ce e posibil. Putea părăsi locuinţa fără să o audă 
nimeni. 

— Nu şi fără s-o vadă cineva. 

— E bizar, desigur, dar asta încă nu înseamnă că noi am 
omorât-o. 

— Vorbiţi mereu în numele tuturor... 


— Nu sunt singura bănuită. 

Cristescu oftă. 

— Stimată doamnă, Valerica Scurtu nu a plecat de acasă 
şi, ca să fiu mai precis, nici nu intenţiona s-o facă. 

— Cum puteţi fi atât de sigur? 

Maiorul făcu câţiva paşi prin încăpere. Se opri zâmbind 
apoi îşi reluă plimbarea. 

— Extrem de simplu. Nu pot să cred că a plecat, de fapt 
fugit, e sugestia dumneavoastră, apropo de dispariţia în 
noapte fără să anunţe pe nimeni, fără să lase o vorba... 

— Sugestie? Cel mult o opinie... 

— Să zicem. Deci mi-e greu să-mi închipui că a fugit în 
capot şi în palton. N-a uitat să-şi ia carnetul cec - sunt 
convins că avea unul - dar a uitat în schimb să-şi pună o 
rochie. Mi-amintesc că m-a primit într-un capot alb. În 
dulap nu-l văd, nu-i nici în baie şi nici aici pe cuierul din 
spatele dulapului, unde sunt convins că-l ţinea ca să-l aibă 
la îndemână. Sper că am fost destul de limpede. 

„A doua greşeală“, gândi Melania Lupu. 

Pe chipul ei nu se citea nimic. 


Capitolul IX 


OMUL CARE NU UITĂ NIMIC 


2 Dacă nu aveţi nimic împotrivă, aş vrea să mă retrag 
în camera mea. 

— Fireşte, doamnă. 

Melania Lupu îşi atinse obrajii înfierbântaţi. 

— Mi-e teamă că a fost prea rece pentru mine la cimitir, 
am să iau un caşet. 

Zâmbi curajos ca şi cum ar fi vrut să dea asigurări că 
totul e un fleac, că în general nu ia în serios micile 
indispoziţii. Lângă uşă se întoarse şi aminti amabilă: 

— Când aveţi nevoie de mine, nu vă sfiiţi să apelaţi. Nu 
mă culc niciodată înainte de 12. Zâmbi chinuit. Succes. 

— Mulţumesc, doamnă... 

Maiorul intră în bucătărie unde se afla Azimioară. 

— Ce se aude? 

Locotenentul ridică din umeri. 

— Nimic deocamdată. 

— Deocamdată... Mai speri? 

— Fireşte. 

— Aruncă o privire şi în camera lui Vâlcu. 

— M-am uitat! Interior clasic. Un om de bun gust care 
avea şi bani. În garderobă am găsit un şnur metalic. 

— Şi? 

— O spun cu titlu informativ. E ceva relativ ieşit din 
comun. 


— Altceva? 

— Grigore Popa, dar în special sculptorul, care m-au 
asistat, au rămas înnebuniţi de ce-au văzut! Are, tipu' o 
garderobă trăsnet. Nici nu se cunoaşte că şi-a luat lenjerie 
şi haine pentru un concediu. 

— Nici la Carlo Ponti când i s-au furat cele treizeci şi şase 
de costume nu s-a cunoscut. E contabil, ştie să preţuiască 
banul. 

Se uită în jur şi începu să râdă. Sunt teribili... 

Cei şase locatari îşi împărţiseră bucătăria folosind o 
formulă inedită. Paravane înalte de carton presat 
despărţeau spaţii de circa doi metri pătraţi unde abia 
încăpeau o maşină de gătit, o măsuţă pliantă, câteva rafturi 
pentru vase. Cristescu bănuia că graniţele erau apărate cu 
înverşunare, orice încălcare stârnind scandaluri uriaşe. 

Chiar şi o privire superficială îi putea distinge imediat pe 
proprietari. Valerica Scurtu avea un aragaz strălucitor, 
oalele erau roşii cu buline albe, în colţul şerveţelelor care 
atârnau pe un cuier, apretate şi călcate, fuseseră brodate 
autografe îmbietoare: „Poftă bună ursuleţ!“ (cine o fi 
ursuleţul? se întrebă maiorul) sau „Gospodina bună ţine 
casa lună“. 

Sanitas-ul de dinainte de război, destul de bine întreţinut, 
aparţinea probabil Melaniei Lupu, iar reşoul electric cu 
cablul ferfeniţă, sculptorului. Grigore Popa preferase 
rafturilor un dulăpior închis cu lăcăţel. Peretele de 
deasupra maşinii era umplut cu avize, atent confecţionate: 
„Aerisiţi bucătăria şi curăţaţi spaţiul alocat. Gândacii nu se 
combat, se previn“, „Strict interzis a se împrumuta 
chibrituri de la vecini în lipsa acestora“, „Este interzis să se 
ridice capacul oalelor cu excepţia beneficiarului în cauză“ şi 
în sfârşit „Furtul între colocatari se pedepseşte conform 
Codului Penal cu închisoare“... 

— Ăştia-s nebuni! comentă aiurit Cristescu. 

Azimioară dădu din cap ca unul care văzuse multe şi nu-l 
mai miră nimic. 


— Oameni... Oameni... 

— Eu aş zice oameni şi oameni! 

— La capodopera sculptorului v-aţi uitat? 

Era un afiş mare, în culori violente, lipit între o oală 
găurită şi un ibric cu coada strâmbă. Reprezenta o pisică 
grasă, spânzurată de ceafă într-un cârlig. Urmau urări 
graţioase scrise în caractere arhaice: „Poftă bună, 
Valerica!“, „Bon appetit, Melania“, „Staţi-ar în gât 
Grigore!“, „Sări-ţi-ar un dinte, Vâlcule!“ şi aşa mai departe. 

— E un tip glumeţ, vorba bătrânei... 

Maiorul râdea cu lacrimi: 

— Pot să-mi imaginez ce-a fost când au dat cu ochii de 
drăcia asta. 

— Hm, făcu locotenentul alb la faţă, eu unul ştiu că nu 
mai mănânc diseară. 

Grigore Popa îl primi cu o mină posomorită şi azvârli 
ostentativ ziarul pe masă. Odaia nu fusese aerisită, mirosea 
vag a şoareci şi cărţi ude, a lucruri vechi. 

Luă de pe birou o bilă de cristal şi începu s-o învârtă în 
palmă. 

— Ei, aţi găsit-o pe nefericita aia? 

— Tocmai veneam să vă cer o mână de ajutor, spuse 
zâmbind maiorul. 

Bătrânul îl privi pe sub sprâncenele groase. 

— Înseamnă că n-aţi făcut nici o brânză. 

Părea dezamăgit. 

— Adevărat, recunoscu maiorul. Se uită în lungul 
pereţilor. Mă întreb unde poate fi ascuns un cadavru. 

— La mine în odaie? 

— La dumneavoastră, în altă parte... 

Bătrânul izbucni piţigăiat. 

— Ce-s glumele astea!? Cum vă permiteţi? 

— Nu e o glumă, domnule Popa, am certitudinea că 
Valerica Scurtu a fost asasinată. Sublinie: În această casă. 

— Vă avertizez că asemenea ofensă... 

— Va fi consemnată în carneţelul dumneavoastră. 


— Bine, dar e o aberaţie! 

— Ştiţi tot atât de bine ca şi mine că nu-i o aberaţie. 
Femeia nu a părăsit de trei zile locuinţa! Unde se află? 

— Căutaţi-o în târg, prin spitale, la Morgă, la balamuc, 
sau la naiba ştie! La urma urmei, nu mă plăteşte nimeni ca 
să păzesc toţi nebunii! Se agăţă de braţele balansoarului. 
Fiecare să-şi păzească pielea, domnule. Ăsta mi-a fost 
principiul în viaţă. 

— Sunteţi un om cu principii... Am remarcat de la prima 
vizită, făcu maiorul răsucind între degete ţigara neaprinsă. 
În ce relaţii eraţi cu domnişoara Scurtu? 

Popa reteză aerul cu palma. 

— De nici un fel. Persoana nu mă interesează. 

— În ce sens? întrebă candid Cristescu. 

— În toate sensurile. N-am vocaţie pentru cretini. Vă 
satisface argumentul? 

Cristescu clătină din cap. 

— Deloc. Din câte ştiu, nu i-aţi rezervat Valericăi Scurtu 
un tratament special. Vreau să spun că nu întreţineaţi 
legături mai apropiate cu nimeni. 

— Exact, rânji bătrânul. În casa asta, domnule maior, 
există, v-aţi convins sper, cea mai superbă galerie de 
cretini. Cu şi fără temperament, blonzi, bruneţi sau cu 
bube... Asta-i balamuc, nu casă! Ăla ciopleşte pietroaiele - 
se exersează pentru ocnă, bănuiesc - Panaiteştii bat, mă 
rog, băteau de nebuni la maşină când îţi era lumea mai 
dragă, Melania descântă motanul, Valerica dondăne la 
portretul Sfântului Anton - patronul fecioarelor nemăritate. 
Vâlcu numai de femei şi discuri ştie! Ăsta cel puţin ne ucide, 
domnule! O ia din zori cu Carusso şi termină la miezul 
nopţii cu Şaliapin. 

— Acum sunteţi mai liniştit, constată maiorul. Contabilul 
e în concediu. 

— Şi după aia? În fiecare an, îşi ia vacanţă iarna. După 
trei săptămâni, se întoarce, la braţ cu soră-sa. Atunci să vezi 
distracţie! El operă, ea muzică de cameră. O bezmetică! 


Bărbatu-său şi-a luat lumea în cap! Consultă febril agenda: 
la 15 martie 1952, a părăsit-o după numai trei luni de 
convieţuire. Eu, unul, nu rezistam nici atât! 

Cristescu începu să râdă: 

— Îi ştiţi cumva şi adresa? 

— O clipă. Întoarse câteva pagini: Da! Strada Karl Marx 
118D. 

— Încep să înţeleg de ce nu întreţineţi relaţii cu nici unul 
din vecini. 

— În sfârşit! 

— Şi-mi dau seama că, în aceste condiţii, unul sau altul 
poate deveni indezirabil... 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Domnul Matei, tânărul, preciză ca şi cum celălalt ar fi 
avut nevoie de explicaţii, îmi relata că de ani de zile o 
urmăriţi într-un mod, în sfârşit, cam insistent, pe 
domnişoara Scurtu. Insistenţe penibile care s-au izbit de o 
indiferenţă glacială. 

— Ce?! Grigore Popa se sufoca. Eu?! Eu... După... Căuta 
ceva grosolan, crâncen. Adică umblu după insecta aia şuie? 
După fecioara asta păduchioasă pe care... 

Cristescu îl întrerupse: 

— Ca să-l citez pe domnul Matei, marile pasiuni 
izbucnesc de multe ori atunci când te aştepţi mai puţin şi 
vizavi de cine nu te aştepţi... 

— Uluitor!! 

— Tot domnul Matei presupunea că... În fine, fiind un tip 
violent şi ranchiunos, excesiv de dur... 

Grigore Popa tremura de indignare. 

— E un ticălos! 

— Dumneavoastră îl cunoaşteţi mai bine... 

— Un ticălos, un obsedat sexual! Orgiile lui sunt de 
pomină! A ajuns să ne cunoască tot cartierul. Întrebaţi 
vecinii! Urlă de nebun, în puterea nopţii, la fereastra 
deschisă, cu un topor în mână: „O chema Margot! Ce mult 


« 


am iubit-o!“ Animalul ăsta îşi îngăduie să vorbească despre 
mine?! 

— Din nefericire, doamna Melania Lupu împărtăşeşte 
acelaşi punct de vedere. 

— Baba?! Ei nu, că asta e prea de tot! 

— Apropo, cine e Margot? 

Bătrânul nu se lăsă întrerupt: 

— Va să zică alerg după cretina aia galbenă! Eu! Păi 
dumneata ştii ce partide am avut eu? Anne-Marie Vernescu, 
fata lui Mitiţă Vernescu, generalul, însurat cu Sultana 
Bibescu. Mogşii în Oltenia, case la Galaţi, vapoare pe 
Dunăre! Erau proprietarii Ceahlăului, domnule! Ştii ce-i 
aia? Ceahlăul! A umblat după mine Dobrin, senatorul. Mi-o 
arunca de gât pe fiică-sa: „Ia-o, domnule“. 

— Aşa zicea?! 

—  Închipuieşte-ţi! tăcu Popa înghiţindu-şi saliva. Sau 
ălălalt, care-i făcea obstrucţie lui Vaida în Parlament, 
deputat de Vlaşca, am uitat cum îl cheamă. Avea trei fete, 
frumoase, cu Notre-Dame, cu pian, cu şapte guvernante! Se 
ruga de mine... lliant! Aşa-i chema! Alege-ţi, Grigoriţă! 
Care-ţi place ţie! Alege-ţi! 

— Tiţţ! Şi dumneavoastră nimic! 

— Fireşte! M-am conservat, adică, pentru Miss Scurtu. 

Maiorul începu să râdă. 

— Probabil au glumit... 

— Ce glume, domnule? Astea sunt glume? 

— Apropo de Doru Matei, spuneaţi că a iubit-o pe una, 
Margot... 

Bătrânul îşi şterse fruntea. Transpirase de enervare. 

— Eu spuneam? El spunea! Un escroc! Ademeneşte 
vagaboande, şi dacă se găseşte vreuna care n-are chef să-şi 
dea jos rochia, scoate un topor, mânjit cu roşu şi urlă ca un 
descreierat: „O chema Margot! Ce mult am iubit-o“. E, 
chipurile, masculul dezlănţuit, capabil de orice. Nenorocita 
se sperie şi... 

Cristescu continuă să râdă. 


— Exageraţi, desigur. 

— Zău?! Vă aduc toporul. Îl ţine în baie, sub cadă. 

Făcu câţiva paşi spre uşă. 

— Lăsaţi, vă cred... 

— Să-i vedeţi recuzita! Ce teatru! Ce Tănase! Şi-a 
confecţionat uite aşa un teanc - arată cu mâinile - de 
bancnote. Hârtie, domnule! Hârtie! Doar prima şi ultima 
sunt sute. Le leagă cu elastic, bagă într-o servietă o sticlă în 
aşa fel încât să se vadă gâtul astupat cu un ciocălău, vin de 
ţară adică, şi pleacă la vânătoare prin Consignaţia. 
Întâlneşti acolo tot felul de maimuțe. Ocheşte una care-i 
place, şi-i cere sfatul. Cică e inginer din provincie, vrea să 
aleagă un cadou pentru logodnică. Îi flutură prin faţa 
nasului purcoiul de bani şi aia pică în fund. Crede că a dat 
lovitura. Mă înţelegeţi... 

— Înţeleg... 

— V-aţi uitat ce mobilă are în casă? Dacă o scuturi, se 
face bucăţi. Surcele! Vorba vine... Variantă la chestia cu 
toporul. Când dă de una năzuroasă, începe să spargă totul. 
Vezi, dragă Doamne, e plin de temperament... După ce 
dama pleacă, pune lemnele la loc. Nici nu se cunoaşte! 
Împunse degetul spre maior cu gestul lui caracteristic: 
Afirmațiile mele se pot verifica, întrebaţi vecinii, 
sectoristul... Se bătu cu palma peste frunte: Chiar acum 
câteva săptămâni... Vă spun imediat... 

Cobori din balansoar şi scotoci în gheridonul de lângă 
pat. Se întoarse răsfoind o agendă mare. 

— Am aici totul, cu date precise. Îşi muie gros degetul în 
gură. Aha, uite! Sâmbătă, 17 noiembrie. Seara la ora 22:30. 
A venit acasă cu o tipesă. Poate să vă confirme şi Melania 
Lupu. La un moment dat, a început un scandal crâncen. 
Ţipau amândoi ca din gură de şarpe. 

— De ce? întrebă amuzat Cristescu. 

Agenda bătrânului îl fascina. 

Popa o închise şi o puse în buzunarul halatului. 


— Individa rezistase la toate probele. N-au impresionat-o 
nici toporul, nici mobila făcută ferfeniţă. Şi atunci animalul 
i-a cerut banii. Fiţi atent! Banii pentru ceea ce consumase 
la restaurant. Atât şi atât friptura, atât vinul. I-a pretins 
până şi un leu pentru două chifle. Aia se jura că a mâncat 
doar una, fiindcă e în cură de slăbire, ăstălalt o ţinea morţiş 
cu leul lui. 

— Şi până la urmă? 

— A plătit şi bacşişul chelnerului. 

— Uluitor. 

Bătrânul scuipă într-o parte. 

— Ăsta-i bărbat?! Şi ăsta îşi îngăduie... 

Cristescu îl întrerupse: 

— Aş vrea să mă uit puţin prin agenda dumneavoastră. 
Dacă-mi permiteţi... 

Grigore Popa se ghemui în balansoar. Îl privi întunecat: 

— Sunt chestiuni personale, intime, aş zice, care nu 
interesează pe nimeni. 

— Vă asigur că voi trece peste ele. 

Bătrânul ezită, apoi scoase cu o mişcare silită din 
buzunarul de la piept altă agendă. 

Cristescu o răsfoi distrat (conţinea notații lapidare: 16 
noiembrie, de plătit chirie, întreţinere; 5 decembrie - 
farmacie, zaharină gratis; 7 decembrie - policlinică, 8 - 
dentist etc.) apoi o puse pe masă. Surâse: 

— Cealaltă m-ar interesa. 

Avu impresia că bătrânul geme. I-o întinse cu mâna 
tremurândă. 

Maiorul nu-şi ascunse surpriza. Era un fel de condică 
împărţită pe rubrici: „venituri“, „cheltuieli“, „buletinul 
sănătăţii“, „vecinii“, „duşmanii“ (în viaţă şi decedați cu o 
mică precizare privind vârsta, profesiunea, situaţia familială 
până la nepoți, precum şi anul, ziua şi fapta de care se 
făcuseră vinovaţi). 

„De fapt, îşi zise Cristescu simțind cum îi transpiră 
degetele pe scoarţa neagră de piele, aici e toată viaţa lui...“ 


Îl înspăimântară meschinăria preocupărilor, 
meticulozitatea ranchiunoasă cu care îşi alimenta inamiciţii 
de-acum câteva decenii, fleacuri fără importanţă, de genul: 

„M.S. - 68 de ani, colonel pensionar, doi fii etc. a declarat 
public la 12 februarie 1934, în barul Cazinoului din Sinaia 
că sunt un impostor de-o incapacitate monumentală. Nota 
bene: printre asistenţi se afla generalul de brigadă Miclan 
de la Statul-Major. Sunt convins că nepromovarea mea cu 
ocazia avansărilor din mai...“ 

Sau: „C.I. - avocat etc. a determinat-o pe doamna Ana 
Muzicescu să mă şteargă de pe lista invitaţilor la Revelion 
(1929). Chestiune de importanţă capitală pentru mine, căci 
era singura posibilitate de a-l contacta pe N. care...“ 

Decedaţii aveau o cruce mare în dreptul numelui, iar 
moştenitorii erau încercuiți pentru orice eventualitate. Ici- 
colo, se putea citi câte un „achitat“ scris cu roşu, ceea ce 
însemna, desigur, că Popa reuşise să plătească poliţe 
imprescriptibile. 

Paginile următoare fuseseră destinate vecinilor şi parcă 
vedeai ochiul negru al bătrânului lipit de gaura cheii, 
urmărindu-le toate mişcările. Melania Lupu ar fi fost 
probabil foarte surprinsă să afle că există cineva care să-şi 
amintească de pildă că la 9 august cumpărase un colier de 
perle - 65 de lei - o cutie mare de jeleuri şi un kilogram de 
parizer pentru motan. „De unde atâţia bani?” era 
întrebarea lui Popa şi „rămâne în observaţie“ - rezoluţia. 
Isprăvile sculptorului, detaliate, se consumau pe mai multe 
file. 

Carnetul îl mai informă pe Cristescu despre ieşirile 
soţilor Panaitescu, despre un telefon primit de Valerica 
Scurtu în primăvară, după care femeia se dusese la coafor 
şi întârziase seara. „Vedere“ semnala Popa, suspectând-o de 
codoşlâc pe Melania Lupu despre care presupunea în 
acelaşi timp că nu face servicii gratuite. Indicaţii curioase 
se refereau la contabilul Vâlcu, celălalt colocatar. La rubrica 


lui, bătrânul trecuse simple cifre: „5 iulie - 4“; „6 iulie - 3“ 
şi aşa mai departe. 

Cristescu întorcea paginile stupefiat, sub privirea 
întunecată a bătrânului. Buletinul sănătăţii întocmit cu 
scrupulozitate, săptămânal, se ocupa în primul rând de 
tensiune (24. XI. - 13,8; medicul sugerează pentru moment 
încetarea tratamentului cu hiposerpil), urmând în ordine 
rezultatul analizei urinei, VSH-ul, colesterol, globule roşii 
etc. În fiecare lună, efectua un control dentar, iar în afara 
acestora erau consemnate indispoziţiile trecătoare: „15 mai 
- de dimineaţă am simţit furnicături ciudate în palme şi laba 
piciorului. Am socotit prudent să nu părăsesc patul“, sau 
„18 august - prânz uşor, cu toate acestea indigestie. 
Cumpărat pentru orice eventualitate  tetraciclină şi 
ftalisulfatiazol. Temperatura, normală“. 

Cristescu putea să-şi imagineze ce catastrofa constituia 
pentru medici un pacient ca Popa, cu graficele lui. Îl şi 
vedea în cabinetul de consultaţie, scoţându-şi nota din 
buzunar şi oferind rapoarte amănunțite. „Le malade au 
petit papier“ spunea Charcot. Dar bătrânul era mai mult 
decât un simplu ipohondru. Era de-a dreptul monstruos. Pe 
maior îl copleşea existenţa care şi-o construise, cu un 
orizont baricadat de bucurii urâte. Ceva ca o încăpere fără 
lumină şi fără orificii de aerisire, ceva jilav şi alunecos unde 
se târăsc jivine mărunte cu trup de gelatină şi picioare 
multe... 

Ajunse în sfârşit la ultima rubrică „idei“ unde Popa îşi 
propunea să sesizeze cutare sau cutare for în legătură cu o 
chestiune oarecare. De pildă, nota la 21 aprilie: „După ora 
20, parcurile noastre constituie o adevărată ruşine. Apropo 
de indecenţa perechilor îmbrăţişate pe bănci. Propun 
închiderea lor în timpul nopţii ca şi o iluminare puternică. 
De sesizat Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti“. 

Mai avea sugestii privind ţinuta tinerilor (fetele să umble 
cu părul strâns, sub fileu şi în uniformă ca liceenele de prin 


anii '20, '30), se declara categoric împotriva învăţământului 
mixt. 

Cristescu puse carnetul pe masă. Popa îl recuperă cu 
satisfacţie,  ascunzându-l repede, undeva în poalele 
halatului. Îşi trase broboada pe umeri şi spuse umezindu-şi 
buzele: 

— Bănuiesc... Da... Bănuiesc că nu v-a făcut o impresie 
prea bună. Puteam să nu vi-l dau... 

Cristescu îi aruncă o privire întrebătoare şi celălalt reluă. 

— Da, puteam să nu vi-l dau... N-aveaţi cum să mă 
obligaţi. 

— De ce mi l-aţi dat atunci? 

— Un calcul elementar, râse Grigore Popa. Vedeţi doar, 
trec totul în carnet. 

— Chiar totul? 

— Absolut! Acum puteţi să vă daţi seama că nu i-am 
purtat sâmbetele lui Panaitescu ori domnişoarei Scurtu. 
Indivizii mi-au fost indiferenți. N-am nici o vină că au murit. 

— Cineva mai bănuitor ar putea raţiona altfel. 

— Cum? 

— Mi-aţi arătat agenda încercând să mă convingeţi că vă 
notaţi fiecare pas. 

— Exact. 

— Dar dacă aţi omis conştient câte ceva? 

— Mă jigniţi! Mă jigniţi profund! 

— Dacă nimic din ceea ce aţi scris nu e adevărat? 

— Extraordinar! Aveţi cuvântul... 

Cristescu şopti cu ochii pierduţi în gol. 

— Inutil! Sunt convins că aţi scris adevărul. Din punct de 
vedere al complexului psihic, sunteţi un om în stare de 
orice. Mă îngrozesc pur şi simplu! 

— N-ar fi cazul, având în vedere ceea ce profesaţi. 

Maiorul aprinse o ţigară. Degetele îi tremurau. 

— În viaţa mea n-am întâlnit pe cineva care să vă 
semene! Am avut de-a face cu escroci, pungaşi, criminali, în 
fine toată drojdia pe care o dă la iveală orice societate. Am 


răscolit sentimente murdare şi interese meschine, am 
investigat patimi bestiale, ce se pot naşte doar în minţi 
întunecate care n-au depăşit condiţia primară... 

— Dar unul ca mine n-aţi mai întâlnit, rânji Grigore Popa 
întrerupându-l. 

— Nu, spuse Cristescu privindu-l deschis, în ochi. N-am 
mai întâlnit. N-am mai întâlnit un om pe care să-l cutremure 
bucuria celorlalţi. A tuturor celorlalţi! Să-l întristeze, mai 
mult să-l doară! Asta ca principiu de viaţă. 

Grigore Popa rămase pe gânduri. 

— Vă înşelaţi, domnule maior. Nu... E altceva. De fapt, nu 
m-aţi înţeles. 


Dorin Matei ieşi din odaie fără să facă zgomot. Lăsă uşa 
deschisă şi ascultă un timp. Auzi glasurile înfierbântate ale 
bătrânului şi maiorului, mişcările locotenentului care 
răzbăteau surd din cămară. În camera ei, Melania Lupiu 
povestea ceva pisicii. Cunoştea vocea monotonă care se 
împletea la un moment dat cu ron-ron-ul motanului. 

Înaintă elastic şi aşteptă din nou. „Acum!“ gândi şi se 
precipită spre scrin. Atinse stema. 

O tuse uscată îi opri braţul în aer. Melania Lupu stătea în 
cadrul uşii. Pisica i se răsucise pe după gât, ca un guler de 
blană negru. Vorbi încet: 

—  Comiteţi imprudenţe, domnule Matei. Nu-i acum 
momentul să admiraţi pânzele... 

Îl aşteptă până intră în camera lui, apoi închise uşa 
zâmbind. 

Azimioară apăru după câteva minute, căutându-şi 
ţigările. Erau pe o măsuţă, lângă odaia bătrânei. Glasul 
domol îi atrase atenţia: 

— „..şi atunci, la Roşu împărat veni cel de-al treilea fecior. 
Tată, îi spuse, lasă-mă şi pe mine să-mi încerc norocul. 
Balaurul cu şapte capete din pădurea lasminului... Mă 
asculţi, Mirciulică? Uf, urâciosule! Ai adormit... 

Locotenentul, buimac, se rezemă de zid. 


— Termenii dumneavoastră de comparaţie, spuse Grigore 
Popa, ar trebui să mă supere. 

Maiorul schiţă un gest de oboseală. 

— Ce importanţă are... În orice caz, nu asta am 
intenţionat. 

— Ar fi trebuit să mă supăr, repetă încăpățânat bătrânul. 
Dar nu mă supăr pentru că n-aţi înţeles nimic. Sunt un om 
sever. Sever în primul rând cu mine însumi. 

— Probabil că eu nu cunosc noţiunea... 

— O ironie ieftină care nu vă onorează, iar pe mine nu mă 
atinge. Am crescut într-o casă unde, înainte de toate, mi s-a 
cultivat simţul datoriei. 

— Şi dragostea pentru semeni, bănuiesc. 

— Vă obsedează caietul meu. Oamenii aceia au greşit. Nu 
puteau rămâne nepedepsiţi. Dumneavoastră, în fond, 
procedaţi la fel. Îi sancţionaţi pe ticăloşi. 

— Hm! maiorul trase fumul până în adâncul plămânilor. 
Nu mi-a trecut niciodată prin minte să tai capul unuia care 
nu m-a crezut prea deştept. Şi-or fi fost destui... 

— Incidentul de la Sinaia a avut pentru mine consecinţe 
dezastruoase. lar capul nu i l-am tăiat. L-am răsplătit doar 
pe măsura faptei sale. 

— Adică? 

Grigore Popa îşi supse buzele. Ezită câteva secunde apoi 
declară: 

— N-am de ce să mă ascund. Chestia s-a întâmplat în '34. 
În '39 eram amândoi în garnizoana Câmpina, comandată de 
generalul Marian Toma. Nu exista pintenat în toată 
România să nu fi auzit de nebunul ăsta. Capabil, dar 
răzbunător, violent şi fără cumpăt. Îi trata pe ofiţerii 
superiori ca pe simpli recruți, cu un singur bumb pe epolet. 
Nu admitea greşeala. La un chef, într-o grădină de vară, 
omul meu de la Sinaia s-a apucat să-l înjure în gura mare. 
Cunoştea multe, se ştiau din şcoală. Râse în barbă. A doua 
zi am ieşit la raport. 


— Dintr-un spirit de echitate, presupun. 

— Bineînţeles. N-am făcut decât să reproduc cele auzite. 
Aveam şi martori. 

— Apoi? 

— În toamnă, l-au pus pe liber. Pensionat la 39 de ani... 
Toma lucra repede. Făcu o pauză: Aţi fi procedat altfel? 

Cristescu nu-i răspunse. Simţea un nod în gât. 

— Am să vă dau un alt exemplu. lata era director de 
şcoală, şcoală primară. 

— Unde? întrebă maiorul gândindu-se la altceva. 

— La Turnu-Măgurele. Am fost elevul lui. Când băieţii 
făceau vreo poznă, pe mine mă pedepsea primul. Mama l-a 
lăsat şi s-a întors la părinţi, în Ardeal. Aveam zece ani pe- 
atunci. Nu-mi îngăduia s-o văd. Ne-am reîntâlnit prima oară 
după 14 ani... Întâmplător, la Sălcii - un sat pe valea 
Someşului. Eram în manevre. Am intrat într-o dugheană să 
cumpăr timbre şi ţigări. Ea m-a recunoscut, i-am întors 
spatele... Îşi scoase mâinile de sub pled şi începu să-şi 
mângâie genunchii. Nu am mai văzut-o niciodată după 
aceea. Aşa am considerat corect. N-avea dreptul să-l 
părăsească pe tata! 

Maiorul abia mişcă buzele: 

— De ce? 

— Nu-i îngăduit să abandonezi o familie, un bărbat, 
numai pentru că nu-ţi permite să-ţi agăţi cercei în urechi. 
Pentru că-ţi pretinde o comportare virtuoasă, decentă. Tata 
a fost o mare personalitate. El mi-a îndreptat paşii spre o 
viaţă cu adevărat demnă şi am satisfacția că am izbutit. La 
63 de ani, nu mi-e ruşine de nimic din ceea ce am făcut. 
Caut o greşeală cât de mică şi n-o găsesc. 

— Aţi fost căsătorit? 

— Nu... După experienţa dezastruoasă a tatei... Vă daţi 
seama... 

Continuă să vorbească ridicând în slăvi o existenţă 
spartană, plină de jertfe şi demonstraţii de voinţă. 


„În fond, reflectă Cristescu, viaţa unui ins mărunt şi 
egoist cu pofte anemice, uşor de înfrânt.“ 

Se îndreptă în scaun şi căută ochii bătrânului. 

— Există în carneţelul dumneavoastră o indicație: „14 
septembrie curent, VS. manevră murdară. Se va plăti!“ 

Grigore Popa căscă gura. Il se simţea răsuflarea grea, 
neplăcută. 

— Nu-mi amintesc... 

— Încercaţi totuşi. 

— Imposibil... Bătrânii ţin minte întâmplări de acum 50 
de ani, dar uită ce au mâncat ieri. E un adevăr banal. 

— Poate vă amintiţi alt amănunt. Din agendă lipsesc două 
pagini. Au fost smulse. Nu ştiu ce s-a întâmplat pe 1 
decembrie, dar o săptămână mai târziu - pagina din 8 care 
lipseşte - a murit Panaitescu. 

— E o aberaţie! Bănuielile dumneavoastră sunt pur şi 
simplu absurde. Vă înşelaţi! 

Bătrânul părea că se sufocă. Gesticula stângaci, fără 
convingere. Cristescu îl măsură lung apoi spuse: 

— Aş dori din tot sufletul să mă înşel, domnule Popa. Nu- 
mi plac suspiciunile şi, credeţi-mă, de-a lungul anilor am 
evitat procedeul. Mai mult, în fiecare dosar încredinţat, am 
plecat de la premisa că nu oricine e capabil să ucidă. În 
consecinţă, m-am străduit să întocmesc liste de inocenți. 

— Nu s-ar zice, cel puţin în ceea ce ne priveşte. 

— Vedeţi, acest „ne“ sau „noi“, acest front comun pe 
care-l faceţi mă pune pe gânduri. Vă detestaţi şi totuşi când 
aduc în discuţie moartea lui Panaitescu toţi, absolut toţi, 
încercaţi să mă convingeţi că individul s-a sinucis. De ce? 
De ce nu acceptaţi, cu titlul de ipoteză măcar, altă formulă? 
De ce domnul Matei, în ciuda dispreţului faţă de 
dumneavoastră... 

— Vă asigur că e reciproc, interveni bătrânul. 

— Ştiu. Şi totuşi poate să jure până în pânzele albe că nu 
sunteţi capabil de crimă. Dumneavoastră, apropo de 


reciprocitate, procedaţi la fel. La fel procedează şi doamna 
Melania Lupu. 

— Cu alte cuvinte, vă deranjează faptul că ne-am permis 
să fim obiectivi. 

— Altceva mă deranjează! Dacă-mi îngăduiaţi să cred că 
sculptorul, de pildă, poate să împingă neghiobia ceva mai 
departe, în perimetrul crimei să zicem, m-aţi fi derutat. Dar 
nu eu trebuie să vă învăţ cum se induce în eroare... 

— Vorbe, vorbe... 

— Să trecem la fapte! Lipsa din agendă a paginii care 
poartă data crimei e un fapt concret. Sunteţi de acord? 

— Să zicem. În orice caz nu şi cu rubrica la care aţi 
încadrat moartea lui Panaitescu. Îmi permit să vă atrag 
atenţia că lipsa paginii pledează cel mult în favoarea mea. 

— În sfârşit, aţi renunţat la „noi“. 

— Pot să continuu? 

— Vă rog. 

— Spuneam că pledează în favoarea mea şi am să vă 
explic de ce, deşi mă aşteptam să conchideţi singur. Ştiind 
că am smuls tocmai această pagină, cum vă imaginaţi că aş 
fi acceptat să răsfoiţi carnetul? 

— Adică îi ignoraţi lipsa? 

— Fireşte. 

Maiorul surâse. 

— E adevărat, domnule Popa. Nu ştiaţi. Carnetul ăsta 
face parte integrantă din viaţa dumneavoastră şi nu vă văd 
capabil să-l mutilaţi. E ca şi cum ţi-ai smulge singur inima. 
Pentru că inima dumneavoastră e acolo... 

— V-aş rămâne îndatorat dacă m-aţi scuti de anumite 
observaţii personale. În sfârşit, sper că v-aţi edificat. 

— Perfect. Să ne imaginăm că doamna Melania Lupu sau 
domnul Matei v-ar fi cerut să renunţaţi la filele cu anumite 
însemnări compromiţătoare, cum aţi fi procedat? 

— Ei, bravo! O fi impertinent flăcăul ăsta, dar nu într- 
atâta, încât... 


— La asta mă gândeam şi eu. Nici măcar n-au îndrăznit 
să v-o ceară! Mergem mai departe! Ce credeţi că le 
rămânea de făcut? 

Bătrânul privi reflex spre odaia Melaniei Lupu. Maiorul 
clătină din cap: 

— Nu sunteţi un partener de nădejde, domnule Popa, şi 
tare mi-e teamă să nu fiţi abandonat pe parcurs... 


Capitolul X 


CONTRAOFENSIVĂ 


ge Cand aţi văzut-o ultima oară pe Valerica Scurtu? 

— Poftiţi? 

— Întrebam, şi dumneavoastră aţi auzit foarte bine, când 
aţi văzut-o ultima oară pe domnişoara Valerica? 

Cristescu se uita la obiectele ciudate aşezate pe 
trepieduri şi poliţe. Sculptorul călărea un scaun sprijinindu- 
şi bărbia în pumni. Părea să mediteze. 

— Ştiţi ceva? Eu, unul, aş desfiinţa proba cu martori. 

— De ce? 

— Pentru că mi se pare complet lipsită de valoare. Fără 
relevanţă, cum aţi spune dumneavoastră. Mi-aduc aminte 
de o chestie... Mă aflam întâmplător pe străduţa aceea din 
spatele Bisericii Albe. Aşteptam pe cineva. La un moment 
dat, văd doi indivizi care sar gardul de la Athenee Palace şi 
o iau la goană. Au trecut chiar prin faţa mea... Mă ascultați? 

— Evident, răspunse maiorul. 

— Mi-am dat imediat seama că sunt nişte pungaşi 
ordinari care ciupiseră niscai cosmetice, eventual vreun 
ceas de la hotel, mai ales că unul din ei ţinea mâinile sub 
centură ca să nu piardă ce furase. Avizat deci asupra 
calităţii lor, i-am urmărit atent. 'Treburile astea îţi stârnesc 
totdeauna curiozitatea. 

— Unde vreţi să ajungeţi? 


— Aveţi răbdare. După ce au dat colţul, mi-a trecut prin 
minte, aşa ca un exerciţiu, să le reconstitui semnalmentele. 
Ce aş declara, solicitat eventual ca martor. Îşi încrucişă 
picioarele, întinzându-le în toată lungimea lor. Aiureli, 
domnule maior! Asta e tot ce aş fi fost în stare să le relatez. 
Simple aiureli! Unul era negricios cu părul creţ, iar celălalt 
avea haine albe. Reţineţi, asta se întâmpla la câteva 
secunde după consumarea incidentului! Vă întreb atunci, ce 
încredere poţi acorda unui amărât care vine în faţa 
instanţei după nu ştiu câte săptămâni, dacă nu luni de zile, 
şi-ţi toarnă baliverne? Nefericitul nici măcar nu minte... E 
ca şi cum ţi-ar povesti despre marţieni. 

Maiorul începu să râdă. 

— Spuneţi că i-aţi văzut sărind zidul... 

— Exact. 

— "Treaba asta necesită, în principiu, un minim de 
condiţie fizică. Se poate presupune deci că cei doi erau 
tineri sau cel puţin în puterea vârstei. 

— Tineri în orice caz, preciză Matei. Chiar foarte tineri. 

— lată deci o delimitare esenţială. Dintr-o singură 
mişcare am exclus din cauză un anumit număr de indivizi. 
Cei, să zicem, peste 30 de ani. Mergem mai departe! Aţi 
observat doi inşi. lată încă un indiciu. Alţii lucrează singuri 
sau câte trei-patru. În consecinţă, vom căuta în fişele 
noastre doi parteneri tineri care se ţin de găinării. Un 
borfaş serios nu sparge camere de hotel, nu-şi riscă pielea 
pentru un aparat de ras electric, un ceas sau, cum spuneaţi 
dumneavoastră, niscai cosmetice. Avem de-a face deci cu 
nişte începători... Adăugaţi părul creţ şi tenul smead. Nici 
nu mai interesează datele celuilalt. Vin de la sine. Fiind în 
posesia acestor „aiureli“, Miliția i-ar fi depistat pe borfaşii 
dumneavoastră în mai puţin de 24 de ore... Şi acum să ne 
întoarcem la domnişoara Scurtu, când aţi văzut-o ultima 
oară? 

Matei se ridică nervos. 


— Aseară... Cred că aseară. Sunt un om distrat. Nu dau 
atenţie celor ce se întâmplă dacă nu mă interesează direct. 
Pe lângă Valerica Scurtu, mai ales, trec ca pe lângă o 
mobilă. M-am obişnuit să n-o văd. Suntem mulţi, fiecare are 
programul lui. Să zicem că lucrez toată seara în camera 
mea. Habar n-am dacă âilalţi sunt acasă, ce fac, ce le trece 
prin minte, dacă s-au spânzurat ori... 

Gesticula înfierbântat traversând încăperea de la un 
capăt la celălalt. 

— Ca să vezi! Domnul Grigore Popa vă descrie cu totul 
altfel. 

— Gaura cheii strâmbă imaginile. E firesc! 

Cristescu căută o scrumieră. [inea mâna ţeapănă să nu 
cadă scrumul. 

—  Daţi-i drumul pe jos, spuse sculptorul. Nu mă 
deranjează... În fine, asta-i cu Valerica! Mi-ar face plăcere 
să vă ajut, dar... Păru fulgerat de-o idee. Discutaţi cu 
Melania Lupu sau chiar cu bătrânul... Ăştia n-au altă 
plăcere decât să spioneze, să se spioneze, să ne spioneze... 
Mă rog, puteţi conjuga tot verbul. 

— Am să vă întreb altceva atunci, declară Cristescu pe 
gânduri. Credeţi că domnişoara Scurtu se mai află în viaţă? 

Se întâmplă ceva curios. Faţa sculptorului râmase 
impasibilă. Nu se putea citi nimic pe ea. Doar umerii se 
pleoştiră. Păreau obosiţi. Articulă uscat. 

— Da, cred că da... 

— Sincer? 

— Logic, aşa ar trebui să fie. Şi totuşi, după cele 
întâmplate... 

— Vă referiţi la „sinuciderea“ lui Panaitescu? 

— Exact. Fără să vrei, încep să se strecoare îndoielile. Mi- 
a spus bătrâna că încă nu s-a întors. 

— Când a plecat? 

— Nici ea nu ştie... Poate în timpul nopţii. Poate 
dimineaţă. 

— Exclus! Valerica Scurtu n-a ieşit din casă! 


— Atunci n-am nici o idee. Asistăm la un adevărat mister. 

— Oare? 

— Din moment ce nu putem lămuri lucruri atât de 
simple... Un fapt însă rămâne cert: absenţa Valericăi - 
indiferent de numărul de ore pe care îl însumează - 
reprezintă o deviere de la programul obişnuit. Nenorocita, 
exceptând timpul petrecut la birou, nu iese literalmente din 
casă. Stă în expoziţia ei şi tricotează, ori visează la cai verzi 
pe pereţi. În sensul ăsta îmi dă de gândit şi evident în 
contextul ciudăţeniilor la care asistăm. Balamucul cu 
Panaitescu, prezenţa dumneavoastră, foarte plăcută de 
altfel... Şi din moment ce sunteţi sigur că Valerica n-a 
părăsit locuinţa... 

— Cert! 

Sculptorul se strâmbă. 

— E caraghios! Doar nu s-a volatilizat! Unde putea să se 
ascundă? Şi de ce? 

— Nu ea s-a ascuns, domnule Matei. 

— Chestiile astea sunt prea complicate pentru mine... N- 
a plecat şi totuşi a dispărut, a murit, dar unde e cadavrul... 
Ca într-un film de groază! Nu sunt isteţ din cale afară, dar 
am aşa o impresie, în organism, că răsuciţi între degete o 
monedă calpă. Începu să râdă. Îl aud pe subordonatul 
dumneavoastră cum ciocăneşte pereţii. Pur şi simplu te 
apucă mila. Lo fi aşteptând nevasta, s-a răcit tocana, copiii 
ăia trebuie şi ei bătuţi... Aici, în casă, nu poţi camufla un 
singur ac! Ziduri perfecte, fără o nişă, o singură cămară, 
coridoare trase cu rigla, şase dulapuri, câte unul de familie. 

— Rămâne de văzut, oftă Cristescu, îndreptându-şi 
spatele. 

— Adică nu mă credeţi? 

— Vai de mine, eu cred absolut tot ce spuneţi 
dumneavoastră. Totuşi, vom continua cercetările. 

— Sunteţi invitatul meu, aveţi toată noaptea la dispoziţie. 
În ce mă priveşte, peste o jumătate de oră trag obloanele, 


sting firma şi „de ce nu dormi? au nu eşti tu cu mine...“ 
Ăilalţi cred că, deja, sforăie. 

— Nu sunt aşa de sigur. Mă îndoiesc chiar şi de visele 
dumneavoastră. Pariez că n-o să vă culcaţi! 

— Să fim serioşi! Crăpăm de oboseală... Vânzoleală, 
cimitir. Vizite peste vizite... Başca senzaţii şi mistere! Mai 
lipseşte o fantomă. 

— În prima noastră discuţie, mi-aţi atras atenţia asupra 
însemnărilor pe care domnul Popa şi le face într-un carnet. 
Aţi avut dreptate. Sunt pline de învăţăminte... 

— Carnet? Ce carnet?! 

— Jurnalul domnului Popa, mostră de răutate, mustind de 
venin etc. Parcă aşa vă exprimaţi? 

— Am spus eu aşa ceva? 

— N-aţi spus? Probabil m-am înşelat. 

— Sigur! Ce chestie! Râse din gât: Ca să vezi! A început 
şi ăsta să-şi scrie memoriile... 

Maiorul îşi încheie haina. 

— V-aţi angajat într-un joc periculos, domnule Matei. Mă 
întreb care e miza? 

— Ce înseamnă joc? Şi ce înseamnă miză? Nu cunosc 
termenii... 

— Mai reflectaţi. Ştiţi ce aş face eu în locul 
dumneavoastră? M-aş sfătui cu Melania Lupu şi domnul 
Popa. Adăugă zâmbind: Sunt plini de idei... 


— Au plecat? se interesă Grigore Popa în şoaptă. 

Bătrâna înclină capul. Privea în gol cu mâinile inerte 
căzute în poală. Celălalt se apropie. 

— Unde-i ticălosul? 

Doru Matei deschise uşa cu piciorul. [inea în braţe o 
pernă şi un pled. 

— Băânuiesc că e vorba de mine... Aici, mon cher! Apropo, 
revizuieşte-ţi, te rog, vocabularul! S-ar putea să mă 
indispună. 


Grigore Popa îşi încleştă pumnii. Ţipă cu o voce gâtuită 
de furie: 

— Nemernicule! I-ai spus individului că mă ţineam după 
Valerica Scurtu! 

— Calm, copii! Nu vă pierdeţi calmul... 

— Ce calm, madam? N-auzi? Eram îndrăgostit lulea de 
insectă şi am omorât-o pentru că nu rimam în sentimente! 

— Deci recunoşti. 

— Derbedeule! 

— "Te sfătuiesc prieteneşte şi, reţine, o fac pentru a doua 
oară, să-ţi măsori cuvintele! 

— Dragii mel... 

— Îţi dai seama! exclamă bătrânul cu gura plină de salivă, 
ăla-mi azvârle acum o crimă în spinare! 

— Cine? întrebă femeia distrată. 

— Cine?! Maiorul! 

Melania Lupu se uită la sculptor. 

— A luat-o razna rău. Aşa se întâmplă de la o anumită 
vârstă... Habar n-am despre ce vorbeşte. 

— Minţi! urlă Grigore Popa. Mi-a povestit totul. 

Tânărul ridică din umeri. 

— Delirezi, papa! Îţi garantez că am altele pe cap decât 
amorurile dumitale. Insecte sau patrupede! Îl privi lung. Ai 
şi tupeu! După ce i-ai cârtit două ceasuri despre Margot şi 
topor... 

— Îl auzi? Recunoaşte că a ascultat la uşă. 

— Totdeauna am fost sfătuit să urmez exemplul 
bătrânilor... 

Melania Lupu îl scrută atent. Nările fine erau palide. 

— Şi-apoi, reluă adresându-se lui Grigore Popa, ţineam 
mult să cunosc părerea dumitale despre doamna Melania. 

— Despre mine? 

— Foarte originală, tanti. Te asigur! 

— Luaţi loc, domnule Matei, şopti bătrâna. Situaţia s-a 
agravat. Trebuie să discutăm... 


— N-am nimic de discutat! Eu unul m-am săturat până în 
gât! îşi reteză grumazul cu degetul: Sunt obosit, vreau să 
dorm! 

Grigore Popa îşi măcina neputincios mânia, fălcile îi 
tremurau, abia reuşi să articuleze. 

— Ce porcărie! Nici cel mai josnic calomniator n-ar fi 
insinuat... 

— Vreau să dorm! urlă pe neaşteptate Matei. Gata! 
Recreaţie!! 

— Nu! Ai să mă asculţi, băiete! Bătrânul îşi plimbă 
privirea de la unul la celălalt. Care din voi mi-a răscolit prin 
dulap? 

— Vai, domnule Popa! Cum credeţi că... 

— Dumnealui, tanti Melania, se referă la altceva. îi 
lipsesc două pagini din agendă cu anumite însemnări 
edificatoare... 

— Nemernicule! 

— Chestiunea asta am aflat-o, fireşte, fără să vreau. 
Pereţii ăştia sunt al naibii de subţiri... 

Bătrâna clipi nedumerită. 

— Nu înţeleg. Despre ce însemnări e vorba? 

— "Te faci că nu ştii?! Bătrânul o privea cu ură. Nici 
usturoi nici... Avea dreptate maiorul! 

Melania Lupu zâmbi trist: 

— Deci a reuşit. Asta a urmărit şi iată că a izbutit. 

— L-a aiurit ca pe un sugaci, spuse Doru Matei 
improvizând aşternutul în fotoliu. Uite cu cine m-am 
înhăitat! 

— Domnii de la Miliție, constată liniştită Melania Lupu, 
încearcă să ne dezbine, au simţit că jucăm toţi pe aceeaşi 
carte şi ne aţâţa unul împotriva celuilalt. Accentuă: Ştiu că 
suntem complici. 

Grigore Popa îi măsură pe rând. Un zâmbet rău îi alunecă 
pe buze. Întrebă încet: 

— Dar suntem? 


Capitolul XI 


UN AMĂNUNI FĂRĂ IMPORIANŢĂ 


Continua să ningă. Maiorul inhală adânc aerul rece. 

— Nu vrei să facem câţiva paşi pe jos? Îmi place grozav 
prima zăpadă. 

Azimioară zâmbi de circumstanţă. Era aproape miezul 
nopţii şi - socoti rapid - se afla la cel puţin 7-8 km de casă. 
În faţă se aşternea Şoseaua Kiseleff. Rar, câte o maşină 
deschidea pârtii ude. Peste case coborâse un întuneric alb 
cu sclipiri de giuvaier. 

— E ciudat, spuse Cristescu pe gânduri. Vârsta ne 
schimbă atât de mult, uneori uiţi că ai fost copil, ai impresia 
că te-ai născut aşa, bătrân, şi totuşi sunt unele fleacuri 
care-ţi rămân adânc înrădăcinate. Clişee unde adultul dă 
mâna cu puştiul care trăgea la fit şi tocea peste vară la 
teorema lui Pitagora. De când mă ştiu, prima ninsoare m-a 
scos din minţi... Îmi venea să urlu de bucurie... Ca şi 
mirosul ăla special din martie. Un miros de verde, de 
pământ... 

— Aţi trăit la ţară? 

— Nu, dragul meu, sunt bucureştean get-beget. Ascultă, 
eşti sigur că ai chef să mă însoţeşti? Dacă te grăbeşti, nu te 
sfii... 

— Nevastă-mea, bâlbâi locotenentul. E cam bolnavă. 

— De ce nu mi-ai spus? leşi la Statuia Aviatorilor. Poate ai 
şansa să dai peste un taxi... 


Azimioară îşi îndreptă fularul. Schiţă o mişcare spre 
direcţia din care veniseră. 

— l-am lăsat singuri... Oare e bine? 

— Totdeauna sau, mă rog, aproape întotdeauna câştigă 
cel care sesizează intenţiile adversarului cu o fracțiune de 
secundă înaintea celuilalt. Au trecut câteva zile şi încă nu 
intuiesc mobilul. Pentru ce tot circul ăsta? Trebuie lăsaţi să 
acţioneze. N-o vor face niciodată cu un sergent la uşa lor. 
Hai, urează-mi drum bun şi du-te! 

Cristescu cobori agale spre Piaţa Victoriei. În jurul lui, 
fulgii de zăpadă aşezau mozaicuri de-o clipă. 

— Da, şopti maiorul cu un zâmbet pe care şi-l uitase: îmi 
place prima ninsoare. 

O coti la stânga pe Clopotarii Vechi. 


Călca plin de amintiri pe străzile Iaşului. Absolvise aici, în 
anii tulburi din timpul războiului câteva clase de liceu, 
urmând-o pe mătuşă-sa în cea de-a doua căsătorie. O 
căsătorie la fel de nefericită ca şi cea dintâi. Visase un trai 
tihnit, alături de un om cumpătat. 

„Am obosit, spunea rudelor. Vreau un prieten, cineva 
care să aibă grijă de mine.“ 

Maiorul o asculta cu un nod în gât. Avea 14 ani pe atunci. 
O vârstă când nu te poţi împiedica să nu divinizezi un unchi 
îngrozitor de tânăr şi aviator pe deasupra, cu ochi 
strălucitori şi plin de fantezie, cu gusturi de băieţandru, un 
unchi în stare să cumpere un castel de zahăr şi ciocolată 
expus în vitrină la Riegler ori să-şi taie limbile de la nişte 
pantofi noi lucraţi la Shull ca să-i facă praştie nepotului. 
Nevastă-sa limfatică, fără nerv şi fără umor, se cutremura. 

Cristescu urcă pe Strada Karl Marx, identificând-o 
automat: „Fost Lascăr Catargi...“ 


Locuiseră în apropiere, un apartament meschin, 
întunecos, cu o mobilă îngrozitoare tapiţată în verde. 
Mătuşă-sa încerca să pară fericită şi plângea la ore fixe 
când se credea singură. Căutase un bărbat chibzuit, 
normal... Era într-adevăr „normal“, obtuz, lipsit de 
sensibilitate. 

Maiorul deschise agenda verificând adresa. Marin Vâlcu 
îşi petrecea concediul la soră-sa. Pe gard atârna, într-un 
singur cui, o tăbliță veche. Literele abia se mai desluşeau: 
„Nu intraţi. Câine rău“. 

Maiorul înaintă pe aleea pietruită trăgând cu coada 
ochiului la ferestre. Nu se mişca nici o perdea. Sună lung. 
Aproape simultan se auziră paşi şi o voce puternică de 
femeie. 

— Imediat, Gheorghiţă! 

Apăru un chip oval, cu ochi negri, rotunzi. Putea să aibă 
55 sau 60 de ani. Purta părul destul de lung şi o cunună de 
bucle mici, sure, înghesuite la tâmple şi deasupra frunţii. În 
ciuda pieptănăturii, nu încerca deloc să pară mai tânără. 

„Pur şi simplu aşa a apucat, gândi Cristescu. Acum 25 de 
ani cred că nu-i stătea râu...” 

Observase fenomenul chiar şi la cele mai sobre femei. 
Păstrau în ţinută, indiferent de modă, câte un amănunt din 
timpul tinereţii. Acelaşi gen de pălărie, sau aceeaşi coafură, 
un anumit ruj, anumite gulere. 

— Oh, scuzaţi-mă! Credeam că a venit ziarul. Pe cine 
căutaţi? 

— Pe domnul Marin Vâlcu... 

— Poftiţi înăuntru. 

Spre surpriza maiorului, femeia nu-l legitimase, nu 
pusese nici un fel de întrebări. Îl lăsă să aştepte într-o 
sufragerie veche, plină de tablouri cu flori: lăcrămioare, 
miozotis, petunii, toate culorile de trandafiri pictate corect 
şi în mod evident de aceeaşi mână. Pe bufet, strălucea stins, 
plin de praf, un Cupidon mare, din porțelan, călare pe un 
melc cu cochilia de aur. 


Marin Vâlcu apăru în halat. Avea barba nerasă şi o 
expresie arogantă a gurii. Ochii însă priveau blând, fără 
ostilitate, poate puţin surprinşi. 

— În ce chestiune... 

Cristescu îi arătă legitimaţia. Celălalt se uită superficial şi 
îi împinse un scaun. Se aşeză şi el trecându-şi mâna peste 
obraz. 

— Vă rog să mă scuzaţi. Nici nu m-am bărbierit. În 
concediu, nu fac altceva decât să dorm şi să citesc. Râse. 
Abia m-a scos soră-mea din pat. Credeam că-i un truc. 

— E totuşi păcat că nu v-aţi dus într-o staţiune. Cel puţin 
schimbaţi aerul... 

Vâlcu se lăsă pe spate. 

— Dacă eram în iulie, m-aş fi dus la mare. Dar aşa... Îmi 
place să lenevesc şi nicăieri nu reuşesc mai bine ca la soră- 
mea. În casa asta m-am născut, mi-am petrecut copilăria şi 
adolescenţa. De fapt, noi doi suntem foarte singuri. E unul 
din puţinele prilejuri de a fi împreună. Da, sigur, puteţi 
fuma... Se bătu cu palmele peste buzunare. O clipă! Mi-am 
uitat ţigările dincolo. 

Se întoarse cu un pachet de Mărăşeşti. 

— Nu mă pot dezobişnui. Le fumez din liceu. În sfârşit, vă 
ascult, domnule maior. 

— Mda... Cristescu îşi umezi buzele. Presupun că n-aţi 
aflat încă... 

Vâlcu îşi încreţi sprâncenele. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Domnul Mihai Panaitescu a fost asasinat. 

— Panaitescu?! Îl privea înspăimântat. Nu pot să cred... 
Dar cine? Cine a... 

— Iar domnişoara Scurtu, continuă maiorul, a dispărut. 

Celălalt înghiţi în sec. 

— Cum să dispară? Cine să-l ucidă pe Panaitescu? Am 
impresia că visez! Căută ochii maiorului. Pentru numele lui 
Dumnezeu! Ce se întâmplă? 


— Nu ştiu, însă ceva se întâmplă, iar vecinii 
dumneavoastră se dau peste cap să ascundă acest „ceva“. 

— Îi suspectaţi de crimă? 

— Vă surprinde? 

Vâlcu privi încurcat. 

— Evident. Nu mi-i pot închipui pe Melania ori pe 
bătrânul Popa cu un cuţit în mână sau... 

— Panaitescu a fost otrăvit. Dacă aţi avut în vedere 
considerentul de vârstă, mă rog forţă fizică, obiecţia cade 
de la sine. 

— Şi Valerica? 

— Deocamdată nu ştim nimic. 

— Fantastic! Am trăit trei ani alături de oamenii ăştia... 

— N-aţi încercat niciodată să vă mutaţi? 

— Nu. Îşi privi vârful pantofilor. Cum ies la pensie vin aici. 
Am să locuiesc împreună cu soră-mea. Nu mă interesează o 
casă în Bucureşti. 

— Îi cunoaşteţi deci de trei ani? 

— Da. lertaţi-mă, nu vreţi să luaţi o picătură? Nu beau 
niciodată dimineaţa, dar vestea asta m-a dat pur şi simplu 
gata. 

Deschise uşa şi strigă, undeva, pe coridor: 

— Nana! 

Se auziră paşi lipăind apoi un schimb de şoapte. 

Cristescu învârtea absent scrumiera. Era un suvenir din 
Olanda, o farfurioară de ceramică albă pe fundul căreia 
fuseseră pictate, cu albastru-cobalt, o moară şi nişte saboţi. 

Îi plăcea încăperea cu mobilele ei vechi. Emana o linişte 
specială, un fel de „am oprit ceasul pe loc“. Te simţeai bine, 
cumva la adăpost, încercai sentimentul odihnitor că nu se 
poate întâmpla nimic extraordinar îndărătul obloanelor de 
lemn. Chiar moartea putea veni lin aici, cu paşi de pisică, o 
moarte fără spasme, nu act necruţător, ci împlinire. 

Îşi oprea ochii asupra unui obiect sau a altuia şi îşi dădea 
seama că fiecare însemna mai mult decât o amintire: un 
individ, o generaţie, un anno domini... De pildă, paneraşul 


de mărgele în care femeia îşi păstra probabil banii, 
tabachera de fildeş din vitrină, unde încăpeau 5 sau 6 
țigări, plosca din piele moale, fină care amintea de chefuri 
haiduceşti izbucnite în răcoarea pădurii, un picnic din 
însoritul mai al lui 1905 sau 1906 cu rochii albe şi pălării 
florentine... 

Vâlcu se întoarse cu o sticlă şi două pahare. Turnă 
lichidul gros, roşu. 

— A trebuit s-o scot din damigeană. Aveţi ocazia să 
gustaţi o vişinată unică. Specialitatea casei: cu scorţişoară 
şi sâmburi de caise. 

Bău dintr-o înghiţitură apoi puse paharul gol pe masă 
clătinând din cap. 

— Ce nenorocire... Mâine abia se împlinesc patru zile de 
când ne-am despărţit. Erau sănătoşi, teferi... 

— Spuneţi-mi, domnule Vâlcu, vedeţi vreun motiv pentru 
care Panaitescu ori Valerica Scurtu - să acceptăm ipoteza 
cea mai tristă - au fost ucişi? 

Îl privea intens, fără să clipească. Bărbatul îşi deschise 
palmele. 

— Ştiu eu... Două asasinate comise în aceeaşi locuinţă, 
într-un răstimp de câteva zile, fireşte, îţi dau de gândit. 
Faptele sar în ochi. Şi oricât de naiv aş fi, îmi este imposibil 
să nu stabilesc o corelaţie, mai precis o legătură cauzală 
între ele. Nu pot să cred de exemplu că Valerica a fost 
omorâtă - dacă a fost omorâtă - dintr-o cauză, iar 
Panaitescu dintr-alta. 

— "Teoria vecinilor dumneavoastră este că Panaitescu s-a 
sinucis. Am găsit o scrisoare către nevastă-sa în care 
încearcă să-şi justifice actul. În fine, mai există şi alte 
„urme“. 

— Sinucis? Omul îl privea uluit: Ei uite, asta n-aş fi zis-o 
niciodată. Panaitescu! Ultimul individ... Un cap limpede, o 
minte independentă, o vitalitate ieşită din comun. Ca să fiu 
absolut sincer, îmi era cel mai drag dintre toţi, deşi nu mi-a 
dat niciodată prilejul să i-o arăt. Avea două pasiuni: 


matematicile şi nevastă-sa. La asta se reducea tot 
mapamondul, restul nu exista sau nu conta. 

— Deci ipoteza sinuciderii cade. 

— Pomeneaţi totuşi de o scrisoare... 

— Scrisoarea e trucată, domnule Vâlcu. O scrisoare 
perfectă. Poate prea perfectă... 

— Adică să scornească ei o chestie atât de drăcească? 
Nu, hotărât nu pot să cred! Cine? Doru Matei? 

— De ce nu? 

— Pare şmecher, dar e mai mult derbedeu. 

— Sau Grigore Popa de pildă. 

— Exclus. Tipul e fricos. Poate să dorească moartea cuiva, 
dar stând în expectativă. 

— Melania Lupu? 

— Mă faceţi să râd... 

— De ce? Mi s-a părut o femeie deosebit de inventivă, mai 
inteligentă decât lasă să se vadă. 

— Domnule maior! Vâlcu se oprise gesticulând tulburat: 
O cunosc bine. N-o să mă convingeţi că, timp de trei ani, s-a 
prefăcut, a jucat teatru, a reuşit să mă păcălească, a făcut 
pe idioata, şi asta fără nici un ţel concret! Şi nu numai pe 
mine, dar şi pe ceilalţi. 

— Mă întreb în ce măsură v-aţi dat silinţa s-o cunoaşteţi. 

— Indiferent! O naivă, din specia imaturilor. Nu ştiu ce 
naiba se întâmplă... Celulele nu evoluează, probabil. Orice 
gâscă de 17 ani e mai şmecheră decât Melania. Gândiţi-vă 
la preocupările ei! Femeie peste 60 de ani care-şi aşază 
ghetele la geam de Sf. Niculae şi tot ea vâră înăuntru 
bomboane, mătase pentru brodat şi alte prostii... 

— Hm, exact asta m-a pus pe gânduri, surâse Cristescu. 
Ceea ce dumneavoastră consideraţi imbecilitate sunt poate 
simple refulări, excrescenţe ale unei existenţe neînsemnate 
în contradicţie dramatică cu temperamentul, cu vocaţia 
Melaniei Lupu. Caută cu tot dinadinsul neobişnuitul, 
tânjeşte după ceva deosebit, îşi garniseşte viaţa, aşa cum 
aplici broderii pe o suprafaţă a cărei netezime te supără. 


— Şi din plictiseală s-a apucat să dea cu barda în 
români... E ilar! 

— N-am afirmat că ca a dat cu barda. Am dezvoltat o 
simplă presupunere. Melania Lupu nu este „imatura“ pe 
care o credeţi dumneavoastră, dimpotrivă, sunt convins că 
e cea mai inteligentă dintre toţi. 

Vâlcu se aşeză. 

— Pot să vă dau o sugestie? 

— Vă rog. 

— Nu comiteţi greşeala să-l subestimaţi pe Grigore Popa. 
Într-o eventuală colaborare criminală... Am impresia că 
aicea bateţi, mă înşel? 

— Nu. 

— Aşadar, într-o eventuală colaborare el ar fi capul. 

— Cu alte cuvinte, îl vedeţi în stare să ucidă. Adineauri... 

— Concret n-ar putea s-o facă, domnule maior, asta am 
spus adineauri. Dar acceptând premisa dumneavoastră - 
două crime, trei suspecți - neapărat vecinii şi nu altcineva... 

— Categoric! 

— .„..Deci judecând în limitele acestor puncte cardinale, 
Grigore Popa se detaşează, se impune ca autor moral în 
primul rând. 

— Nu vă influenţează cumva agenda lui? 

— Fără îndoială şi trebuie să recunoaşteţi că povestea dă 
de gândit. Are o fantezie sinistră. Este în stare să 
născocească răzbunări de-o meschinărie cutremurătoare şi 
totodată eficace. La prima vedere îţi vine să râzi... Odată, se 
supărase pe Valerica Scurtu. Nu-mi amintesc exact, o 
chestie la bucătărie parcă, în orice caz un scandal de 
proporţii! Imaginaţi-vă, după povestea asta bătrânul a 
procurat nişte ploşniţe vii şi le-a introdus într-un plic. 
Noaptea l-a băgat pe sub uşa femeii. Vă daţi seama ce 
infern... A trebuit să zugrăvim, un an de zile ne-am luptat 
cu disperare. Se umpluse toată casa. 

Cristescu râse. 


— Ce-i drept, e o probă de fantezie. Imaginaţie însă are şi 
sculptorul. 

— A nu, făcu Vâlcu. Cu el se întâmplă altceva. Băiatul nu-i 
prea prost, desigur, dar orizontul lui e blocat de nuduri, 
dacă înţelegeţi ce vreau să spun, orice altceva îl lasă 
absolut rece. Deşi... 

— Deşi? 

— Mi s-a întâmplat de multe ori să mă înşel... 

— Domnule Vâlcu, spuse maiorul, nu ştiu deocamdată 
mare lucru, dar pentru mine un fapt e cert: cei trei 
colaborează, au un ţel unic. Aş mai adăuga un amănunt 
semnificativ. Înainte de a „dispărea“, Valerica Scurtu avea 
acelaşi ţel. Era alături de ei. N-am nici un argument 
material în sensul ăsta, dar sunt sigur că intuiţia nu mă 
înşală. Se pune deci întrebarea: ce anume i-a făcut complici 
pe cei patru împotriva lui Panaitescu, apoi pe ceilalţi trei 
împotriva Valericăi Scurtu? 

— Ce? 

— Asta aş vrea şi eu să ştiu. 

— Ciudată poveste. Şantaj? 

— Adică? 

— Panaitescu ducea o viaţă lejeră. Desigur, nu făcea 
achiziţii, în schimb risipea o groază de bani prin 
restaurante. 

— Vă întrebaţi cum îi procura? 

— Caut o soluţie. 

— Cu alte cuvinte, Panaitescu descoperă fapte 
reprobabile în viaţa celor trei... 

— Sau a unuia singur. 

— Şi-i stoarce adică banii... 

— Vi se pare imposibil? 

— Cum rămâne atunci cu Valerica Scurtu? 

— Putea prelua şantajul. Clătină din cap. Nu, e prea 
complicat... 

— Eu aş fi tentat să mă gândesc la un mobil material. Nu 
dintr-un simplu incident consumat la bucătărie ori în baie 


omoară oamenii cu cianură, inventează înscenări rafinate, 
ascund un cadavru, şi-l ascund bine - stau zid cu buzele 
pecetluite. E altceva! O miză extrem de mare sau care, cel 
puţin în ochii lor, a căpătat proporţii fantastice. 

Vâlcu îşi turnă încă un păhărel de vişinată. Al maiorului 
rămăsese aproape neatins. 

— Un mobil material, şopti contabilul, literalmente, nu 
văd. Panaiteştii sunt oameni modeşti. Câştigau destul de 
bine, dacă ne gândim la felul în care îşi petreceau nopţile, 
dar nu tezaurizau. Sunt convins că în viaţa lor n-au pus 
mâna pe un libret de economii. Şi-apoi nu pricep cum ar fi 
preluat Valerica Scurtu singură acel bun material - să-i 
zicem ştafeta - de la Panaitescu, cum ar fi moştenit-o 
stârnindu-i astfel pe ceilalţi. Îşi duse mâna la frunte. Nu, nu 
înţeleg nimic. O istorie halucinantă. Într-un fel, mă bucur că 
sunt în concediu. 

— Cum vi s-au părut când aţi plecat? 

— Ca de obicei. Se spărsese o ţeavă, erau destul de 
nervoşi, dar în nota normală. Nu afişau nici un fel de 
dispoziţii criminale... 

— L-aţi văzut şi pe Panaitescu? 

— Da, cred că da. Erau adunaţi cu toţii în hol. 

— Vă amintiţi poate ora... 

— Evident, mă grăbeam la aeroport. Am venit să-mi iau 
valiza, pe la 6:30 dimineaţa... 

— Un moment! N-aţi dormit acasă? 

— Nu. Înnoptasem la o prietenă. O legătură veche... 1 se 
păru că descifrează o ezitare pe chipul maiorului. Suntem 
oameni în vârstă, liberi, lucrurile nu pun în încurcătură pe 
nimeni. Vă pot da adresa. 

— Nu e cazul, spuse moale Cristescu. 

— De ce nu? Dat fiind împrejurările, orice investigaţii mi 
se par normale. Doina Popovici, Albinelor 15. 

Maiorul făcu un gest cu mâna ca şi cum chestiunea nu-l 
interesa. 

— Deci la 6:30 erau în hol... 


— Exact. Am întârziat cam o oră. Un duş, cafeaua, în fine 
un minim de bagaje. La 7:30 am plecat. 

— l-aţi văzut din nou? 

— Da. Rămăseseră în hol. 

— Ce făceau? 

— Dormeau. 

— În hol? 

— Probabil li s-a părut că acolo e mai cald. Când am venit 
acasă, am găsit îngheţată apa dintr-un vas cu flori. Nişte 
garoafe... Fusese un ger groaznic. 

— Îmi amintesc. Totuşi mi se pare ciudat. Din cauza 
amplasării şi a ferestrelor înalte, holul e cea mai friguroasă 
încăpere. 

— Inexplicabil, într-adevăr... 

— Sunteţi sigur că nu vă înşelaţi? Scuzaţi-mă că insist, 
dar amănuntul este extrem de important pentru mine. 

— Categoric, spuse hotărât Vâlcu. Mi-amintesc chiar că 
am păşit în vârful picioarelor ca să nu-i trezesc. Ezită: Nu 
ştiu, s-ar putea să mă înşel, dar la un moment dat am avut 
senzaţia că sforăitul lui Grigore Popa e simulat. 

— Cum aşa? 

— Mi s-a părut că se preface. 

— Interesant. 

— Fireşte, n-am dat importanţă faptului. În ultimă analiză 
evita în felul acesta să-şi ia rămas-bun. Privi câteva clipe 
figura lui Cristescu. Sunt oameni ciudaţi, domnule maior! 
Melania şi Popa au mai multe curiozităţi decât ai fi în stare 
să descoperi într-un azil întreg. Valerica e fată bătrână, iar 
sculptorul se crede artist şi-şi permite toate năzdrăvăniile. 
După ce trăieşti o lună în mijlocul lor, nu te mai surprinde 
NIMIC. 

— Poate că aveţi dreptate... În sfârşit, nu vă mai rețin. 

— Dacă nu o consideraţi drept îndrăzneală, spuse Vâlcu 
ţinându-i haina, comunicaţi-i vă rog doamnei Doina Popovici 
că mă întorc pe data de 14 ianuarie. 

Cristescu zâmbi: 


— Sunteţi atât de sigur că o voi vizita? 
— Aş fi gata să pariez pe ultimul leu. 


Stăteau în hol, departe unul de celălalt, cu ochii pe 
fereastră. 

„Se lasă seara“, gândi Melania Lupu trecându-şi degetele 
greblă prin blana pisicii. 

„Nu-mi place întunericul, gândi Doru Matei. Îl detest. 
Chiar şi în amor... De ce să nu vezi?“ 

„Încă o noapte, gândi Grigore Popa. Noaptea te simţi mai 
singur. Când eram mic, dormeam cu un ursuleţ. Îl chema 
Martin şi-i lipsea un ochi...“ 

„Am să mănânc o cireaşă glasată, gândi Melania Lupu. 
Mai am câteva în scrin.“ 

„Aş avea chef să sparg ceva, gândi Doru Matei. Nu mai 
suport liniştea... O aud, mi s-a agăţat de timpane, mă 
doare!“ 

„Panaitescu şi Valerica, gândi Grigore Popa. Ce destin... 
Amândoi, acolo... Presimt...“ 

— Presimt că e zadarnic, spuse răguşit bătrânul. 

— Ciudat! tresări sculptorul. Mă gândeam la acelaşi 
lucru. 

— Prea târziu, şopti Melania Lupu. Niciodată nu te poţi 
întoarce. 


Capitolul XII 


CARE E TRUCUL? 


Avea 46 sau 47 de ani, iar primul lucru care te izbea era 
siguranţa.  Privind-o, simţeai că va găsi totdeauna, 
indiferent de situaţie, soluţia corectă, accentul just, replica 
ideală. Se mişca superb, cu o graţie naturală care nu se 
învaţă nicăieri şi mai ales „da, reflectă maiorul, asta e, 
femeia sugera acut ideea de civilizat“. Rufăria i-o ghiceai 
impecabilă, baia, veritabilă drogherie, cu săpunuri fine şi 
trei perii de dinţi, nu ţi-o puteai închipui cu combinezoane 
dubioase sau câte un ac de siguranţă înlocuind nasturele 
ori cârligul acolo unde nu se vede. 

Îi zâmbi lui Cristescu ca şi când s-ar fi cunoscut de când 
lumea şi nimic nu i-ar fi putut face mai multă plăcere decât 
prezenţa lui. Desigur, maiorul simţi convenţia, dar aceasta 
nu-l împiedică s-o privească la fel de încântat. 

Se aşezaseră în hol, Doina Popovici cu faţa spre fereastră, 
neevitând să primească în plin obraz lumina. Avea un chip 
interesant, puţin prea cărnos, extrem de senzual. Ochii 
enormi, verzi, aruncau lumini dulci, citeai în ei împăcare şi 
o poftă de viaţă nealterată de vârstă. 

„Nu-i e frică de bătrâneţe“, conchise maiorul. 

Doina Popovici izbucni în râs. Gura cam mare era bine 
desenată, dinţii superbi. 

— Ce idee pe Vâlcu! A profitat neîngăduit de mult de 
amabilitatea dumneavoastră. Vine deci pe 14... 


Se răsuci spre cutia de ţigări arătându-şi talia bine 
conservată. Purta o rochie bleu, din flanel moale, cu un 
medalion greu de argint, ostentativ barbar. Trase adânc în 
piept fumul şi spuse pe o voce joasă uşor neliniştită. 

— Bănuiesc că s-a întâmplat ceva dezagreabil... 

— Îi cunoaşteţi cumva pe vecinii domnului Vâlcu? 

— Destul de vag. De ce mă întrebaţi? 

— Profesorul Panaitescu s-a sinucis, iar Valerica Scurtu a 
dispărut. 

Femeia făcu ochii mari. 

— Panaitescu?! Nu se poate! 

— Din nefericire, da... 

— Fantastic! Când? 

— Acum patru zile, preciză Cristescu. 

— Îmi pare extrem de rău. Marin îmi vorbea mereu 
despre omul ăsta... Ţinea la el. Înainte de plecare mi-a 
povestit ceva... Făcu un gest cu mâna. Ceva impresionant. 

Cristescu îşi ridică privirea. 

— Pur şi simplu înduioşător, zâmbi Doina Popovici. O 
adora pe nevastă-sa. Un sentiment puţin obişnuit după 
atâţia ani de convieţuire... Aţi cunoscut-o? 

— Nu. 

— E o femeie ştearsă, măruntă, prost îmbrăcată, 
indiferent de ce pune pe ea. Şi totuşi Panaitescu o adora. 
Ciudat, nu? Trebuie să ajungi la vârsta mea ca să poţi 
înţelege lucrurile astea. 

Maiorul zâmbi complexat. 

— Vă răsfăţaţi? 

— Sunteţi amabil... 

— Vorbeaţi de un anumit gest... 

— Da. Voia să-i pregătească o surpriză. Acum e la Praga, 
mi se pare, într-o excursie cu ONI. Panaitescu şi-a amintit 
că admirase recent la Consignaţia o cutie de argint, une 
boite â bijoux. Ceva foarte pretenţios, pretinde Marin, şi 
ridicol de scump. Aproape patru mii de lei. Imaginaţi-vă, şi- 
a vândut trei costume de haine şi a achiziţionat-o. 


Îl privi lung, parcă surprinsă, aşteptând reacţia 
maiorului. Cristescu gesticulă vag. 

— Interesant. Aţi văzut sau vi s-a spus cum arată odaia 
soţilor Panaitescu? 

— Ştiu la ce vă referiţi şi tocmai asta mi se pare, cum să 
vă spun, de-a dreptul patetic. În fond, s-a sacrificat pentru 
a-i satisface un capriciu. Un cadou absurd şi, dacă te 
gândeşti la cutia aceea pretențioasă umplută cu fleacuri 
ieftine, mărgele de sticlă şi strasuri, îţi dau lacrimile. 

— Când spuneţi că s-a întâmplat? 

Femeia ridică din umeri. 

— Recent, în orice caz. Două-trei zile înainte de... Tresări. 
Dumnezeule! S-a gândit probabil să-i lase ceva... Un ultim 
gest. 

— Aceasta ar fi o interpretare romantică, zâmbi maiorul. 
Domnul Vâlcu a văzut cutia? 

— Da. Panaitescu l-a rugat să-l însoţească. Marin e un 
mare amator de obiecte de artă şi-n acelaşi timp incapabil 
să refuze pe cineva. În ciuda mizeriilor inerente, îşi 
simpatiza vecinii. Le făcea chiar unele servicii gratuite... Îşi 
dădu o palmă uşoară peste frunte: Acum îmi amintesc 
exact! Marin a plecat pe 8, dimineaţa. Noaptea a dormit la 
mine. Atunci mi-a povestit. Nu vreţi o cafea? 

Cristescu refuză. 

— Ce părere aveţi despre Valerica Scurtu? 

— O nefericită. Celibat prelungit cu consecinţe 
dezastruoase. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— O obsedează o singură idee: să se mărite. Indiferent cu 
cine, indiferent de compromisul care ar intermedia actul. 
Se simte cumva în afara societăţii, înjosită. Îmi povestea 
Marin că atunci când stă de vorbă cu o femeie căsătorită, 
instinctiv se întunecă la faţă, dar în acelaşi timp o lasă să 
treacă înainte. O consideră superioară. Începu să se joace 
cu ciucurii de la fotoliu. Nu m-ar surprinde să aflu că e 
undeva, la un bărbat. 


— Nu numai vecinii, râse Cristescu, dar tot cartierul ar fi 
aflat-o până acum. 

— Credeţi? La mentalitatea ei, n-o văd trâmbiţând o 
legătură neoficială. 

— Cu câţiva ani în urmă, probabil n-o făcea, acum însă, 
orice aventură reprezintă o victorie, o demonstraţie de 
valenţe feminine. 

— Poate... Doina Popovici rămase pe gânduri. E foarte 
trist. Într-un timp, Melania Lupu se zbătea s-o 
căsătorească... 

— O femeie interesantă, constată Cristescu. 

— Cine? 

— Melania Lupu. 

— Da, deşi are şi ea unele ciudăţenii. 

— N-am să vă ascund, doamnă, că pun mare preţ pe 
impresiile dumneavoastră. Oricât aş încerca să fiu obiectiv, 
oricât de bine intenţionat aş fi cu unul sau cu altul, intervine 
deformația profesională. Cu alte cuvinte, sinuciderea o pun 
sub semnul întrebării. 

— Glumiţi, domnule maior. 

— Deloc. Mai mult, există o mulţime de indicii care 
pledează în favoarea crimei. 

— Extraordinar! 

— Deci ochiul meu nu mai poate fi atât de limpede, dacă 
înţelegeţi ce vreau să spun. În schimb, altă valoare capătă 
prima impresie despre nişte oameni în contextul unei 
convieţuiri normale. În ce împrejurare i-aţi cunoscut? 

Femeia ridică din umeri. 

— Zugrăvisem şi am fost nevoită să dorm două nopţi la 
Marin... Ciudăţeniile Melaniei m-au izbit chiar de la început. 
M-am şi speriat! Obişnuieşte să-şi vorbească singură, ca şi 
cum s-ar adresa unui copil, ori de câte ori nu e nimeni în 
preajmă: „E timpul să te culci, draga mea“, „Vai, Melania, ce 
distrată eşti“ etc. Încolo, pare o femeie de treabă. Blândă, 
îndatoritoare. 

— Pare, într-adevăr... Şi domnul Matei? 


— Sculptorul? O mică lichea. Nu s-a sfiit deloc să-mi facă 
curte, o curte grosolană, la cinci minute după sosire. 
Grigore Popa e un bătrân morocănos şi ca toţi bărbaţii care 
au depăşit 60 de ani, sau aproape toţi, îngrozitor de 
nepoliticos cu femeile. În general, o faună stranie... Mă 
gândesc mereu: cum rezistă Marin? 

— De ce... Cristescu ezită imperceptibil. De ce nu s-a 
mutat... 

Doina Popovici râse amuzată. 

— Aici vreţi să spuneţi? De fapt întrebarea sună altfel: De 
ce nu ne căsătorim? Copilării! Trăim de zece ani împreună 
şi ne simţim admirabil. 

— Cu atât mai mult... 

— Eu am fost măritată. O experienţă tristă, de mult, 
foarte de mult... M-am obişnuit să trăiesc singură, ca şi 
Marin. Când ne-am cunoscut, nici unul dintre noi nu mai 
era prea tânăr, nu se mai punea problema copiilor... Şi- 
atunci, de ce? 

Maiorul zâmbi stânjenit: 

— Oamenii găsesc o mie de motive pentru care să se 
căsătorească în afară de copii. 

— O mie de motive care se reduc de fapt la două: fie un 
sentiment irezistibil, fie interese, să zicem, majore. Marile 
pasiuni izbucnesc până la o anumită vârstă şi, în orice caz, 
nu cunosc pe cineva care să se fi sinucis pentru o femeie de 
40 de ani. lar interese?! Doina Popovici ridică din umeri. 
Câştig suficient, iar poziţia socială a lui Marin nu m-a tentat 
în mod deosebit. 

— Şi domnul Vâlcu? 

— E un om care-şi ajunge singur... Pe primul plan se află 
concertele, expoziţiile, muzeele, albumele de artă şi abia 
după aceea o femeie, să zicem eu. Cred că dacă i-aş fi fost 
nevastă, problema m-ar fi deranjat. În situaţia mea, o ignor. 
Când are chef să petreacă o seară în compania lui Giotto 
sau, mă rog, Donatello eu mă duc la cinema ori joc remy cu 
câţiva prieteni. Suntem foarte mult împreună sau foarte 


puţin. Depinde din ce unghi priveşti lucrurile. Chiar şi 
acum... Preferă să petreacă Revelionul cu soră-sa. Mi-a 
comunicat şi meniul: curcan cu portocale. În acelaşi timp, 
nu s-a sfiit să-mi ceară o grămadă de servicii. Câteva 
telefoane la serviciu, un costum de scos de la croitor, de 
achitat abonamentul la Paris Match. De altfel... 

Maiorul o urmărea cu buzele strânse. Doina Popovici îşi 
trecu degetele prin părul cărunt. Figura plină se întunecă 
de parcă şi-ar fi adus aminte dintr-o dată de ceva neplăcut. 

— De altfel? 

— Nimic... 

— Ce înseamnă „nimic“? 

Femeia aprinse încă o ţigară. Părea nervoasă, neliniştită. 
Cristescu o examină contrariat: „O indispoziţie bruscă şi 
inexplicabilă. Ca şi cum ar fi primit un semnal, ceva 
recepționat numai de ea, care o avertizează că s-a 
întâmplat sau e pe cale să se întâmple un lucru 
îngrozitor...“ 

Întrebă încet: 

— E mai bine să plec? 

Doina Popovici îi mulţumi cu un surâs. Avea ochii plini de 
lacrimi. 


Melania Lupu ronţăia un biscuit. Suspină uşor. 

„Aş mânca un marţipan. Un marţipan roz cu miezul de 
fistic.“ 

Doru Matei privea scrumiera plină de mucuri. 

— Plecaţi în oraş, domnule Matei? se interesă bătrâna. 

— Ce-ţi veni? 

— Observ că v-aţi schimbat. 

— Ei bravo! N-am de gând să rămân toată viaţa în 
pijama. Sculptorul îmbrăcase un costum sel et poivre la 
care asortase o cravată îndrăzneață, albastru cu verde. 


— Hm, aşa s-a gândit probabil şi Panaitescu... 

— Puşche-ţi pe limbă, cobea dracului! făcu speriat Matei, 
bătând în lemn: Sunteţi tâmpiţi! Şi vă miraţi de ce ne 
suspectează maiorul. Staţi ca huhurezii, încotoşmănaţi, 
casa crapă de ger şi nimeni nu face o singură mişcare! 

— Cam ce mişcare ai dori să facem, tinere? întrebă 
Grigore Popa. 

— Să chemăm un instalator, să mai dereticăm prin casă, 
ori naiba ştie... 

— Vai, domnule Matei, interveni Melania Lupu, dar aţi 
fost şi dumneavoastră de acord că aducând un specialist 
trebuie să mutăm dulapul din loc? 

— Ei şi? 

— Dulapul e foarte şubred, are încheieturile slăbite, se 
poate nărui la prima mişcare. 

— De asta nu mai pot eu! Mutăm tablourile în altă parte. 

— Unde? întrebă repede Grigore Popa. 

— Oriunde, n-are importanţă. 

— La dumneata în odaie, de pildă? 

— De ce nu? lot staţi de caraul... Şi-apoi, nu uitaţi că 
trebuie să sosească amicul din Amsterdam, oricum umblăm 
la ele. 

Pe buzele Melaniei Lupu apăru un surâs palid. Părea să 
încerce o mare dezamăgire. Grigore Popa nu-l slăbea pe 
sculptor din privire. 

— Le-ai găsit şi un loc anume, bănuiesc... 

— Nu, dar putem găsi printre materialele mele, sub 
parchet... 

— Sau în sacul de voiaj... 

Matei ridică brusc capul. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Ticălosul ăsta, spuse Grigore Popa adresându-se 
bătrânei, intenţionează să ne tragă clapa. Şi-a făcut 
bagajul... 

— E beat! Nu-şi dă seama ce spune! 

— Zău? Vrei să ne arâţi şi nouă sacul? 


Sculptorul ridică din umeri fără convingere. Argumentele 
erau palide, încâlcite. 

— Spune-mi, Melania, mă vezi în stare de o asemenea 
ticăloşie? 

Bătrâna nu-i răspunse. Continua să zâmbească trist. 

— Şi în definitiv, se ridică Matei, admițând că vreau să 
plec trebuie să mă justific? Cui? Ţie?! Mă faci să râd, papa! 

Râse fals, nervos. Grigore Popa dădu din mână. 

— Din partea mea, du-te învârtindu-te! Tablourile însă nu 
se mişcă din dulap! 

— Ce vorbeşti, mon cher? Şi dacă eu - să zicem - aş fi de 
altă părere? 

— Încearcă! 

Amenințarea din glas era evidentă. Melania Lupu 
continua să rămână în expectativă, plimbându-şi privirea şi 
surâsul de la unul la celălalt. 

— Mă întreb cum ai să mă opreşti... 

— Încearcă şi ai să vezi! 

Din ochii bătrânului ţâşneau fulgere. Sculptorul rămase 
descumpănit. Aprinse o ţigară mai mult ca să câştige timp. 

— Mi-ai pregătit şi mie o surpriză? Ceva în genul celor 
gustate de Panaitescu şi Valerica înainte de a-şi da duhul? 

Grigore Popa clătină din cap edificat. 

— Eşti prost, băiete 

— Altceva mai ştii? 

— Şi ticălos pe deasupra. lar ticăloşenia şi prostia nasc 
monştri. 

Sculptorul îşi pocni palmele cu o expresie de neţărmurită 
surpriză. 

— Uite cine vorbeşte! Ei nu, că e formidabil! Să-ţi spun 
eu, coană Melania, ce-a fost în stare boşorogul ăsta să facă 
în timpul războiului? Se întoarse spre bătrân: Sunt tâmpit, 
ai? 

— Ilremediabil! 

— În regulă! Nu însă şi lipsit de memorie. Ca să ţin minte 
un lucru nu-i nevoie să-l notez în agendă... Se aşeză 


confortabil, picior peste picior. Şi-acum să-i dăm drumul la 
magnetofon! E o istorioară cu tâlc şi bineînţeles cu morală. 
Anul 1943, iarna. Reţine te rog, tanti, era tot cam prin 
decembrie. Se pare că pe frumosul ăsta îl apucă damblaua 
în luna cadourilor... Aşadar, ne aflăm în anul 1943. Maiorul 
Grigore Popa întreţine relaţii cât se poate de apropiate cu 
doamna Lola, soţia căpitanului Preda. 

— Încetează! 

— Un moment, drăguță, încă n-am terminat. Bun! Numai 
că tânăra Lola, nemulțumită de oficiile celor doi bărbaţi, 
insatisfacţie absolut firească dacă ne gândim la potenţialul 
masculin al ipochimenului... 

Melania Lupu îşi cobori sfioasă privirea. 

— Domnule Matei, vă rog, n-are rost... 

— De acord. Să trecem peste amănunte. Deci juna Lola 
găseşte de cuviinţă să-şi împartă patul conjugal cu al treilea 
individ, un locotenent de cavalerie. 

Bătrânul fierbea gata să izbucnească. Melania Lupu, 
intuind deznodământul, încercă să depăşească momentul. 

— Sunt chestiuni care, credeţi-mă, nu mă interesează. 
Nu interesează pe nimeni... 

— Te înşeli, tanti! E o poveste plină de semnificaţie. 
Constatând infidelitatea doamnei, Grigore Popa găseşte de 
cuviinţă să o sancţioneze. 

— Ce prostie! îngână nesigur bătrânul. În viaţa mea n-am 
auzit ceva mai caraghios. 

Dar dincolo de cuvinte se simţea altceva. Altceva se citea 
şi pe figură. 

— Două zile mai târziu, continuă Matei, căpitanul Preda 
îşi găseşte soţia otrăvită. Cu cianură! 

— Ce?! exclamă fără să vrea Melania Lupu. 

— Au urmat, fireşte, cercetările de rigoare, Miliția şi-a 
spart capul luni de-a rândul incapabilă să înţeleagă cum s-a 
comis crima. Îşi calculă pauza. La autopsie s-a constatat că 
victima nu consumase absolut nimic cu 14 ore înainte de a 
muri. 


Se uită triumfător la bătrân. Melania Lupu întrebă încet: 

— Şi? 

— În lipsa probelor, dosarul s-a clasat. Oftă. Mă întreb 
dacă maiorul Cristescu va repeta figura. 

Se aşternu liniştea. Melania Lupu netezea faţa de masă 
privind în gol. Sculptorul îi surâdea fermecător bătrânului. 
Chipul lui Grigore Popa împietrise. Rosti printre dinţi: 

— Canalie! 

— Tot eu, fireşte! Spune-mi, papa, cum naiba ai 
procedat? E un truc... 

— De unde ai aflat povestea? 

— N-are importanţă! 

— Pentru mine, da. 

— În orice caz, nu din carnetul dumitale. Uite, vezi, eu nu 
spun că eşti prost, dimpotrivă! Mai mult, îţi dau cuvântul 
meu de onoare că tot în sensul ăsta te-am descris maiorului. 
Deştept, cărpănos şi pestriţ la maţe! E de la sine înţeles că 
o asemenea poveste n-ai fi aşternut-o pe hârtie. 

— De unde ai aflat? 

— Mă priveşte. Dacă-mi vinzi trucul cu cianura, îţi spun. 

Grigore Popa îi întoarse ostentativ spatele. 

— Mi-e greață! Ascultă, Melania, n-am intenţia să mă 
justific... 

— Nici nu e cazul. Sunt chestiuni care vă privesc 
personal. 

— "Totuşi, ţin să precizez un lucru. Atunci când... mă rog, 
s-a întâmplat ce s-a întâmplat n-am ieşit din casă. Am 
martori... O gripă rebelă. 

— Asta să i-o spui lu' mutu!”! interveni Doru Matei. 

— Soţul ei tocmai mă vizitase... 

— Şi i-ai zis pe nerăsuflate: „Căpitane, nevastă-ta ne 
înşală!“ Aşa-i? 

— Cu dumneata nu discut! 

Sculptorul se ridică. 

— Foarte bine. [in să vă anunţ că după o matură 
chibzuinţă am ajuns la concluzia că drumurile noastre 


trebuie să se despartă. 

— Du-te dracului! 

— Domnu' Popa, vă rog... 

— Nu pune la inimă, tanti Melania, flăcăul e cazon rău! 
Cum vă spuneam, intenţionez să plec, întrucât n-am de 
gând să împărtăşesc soarta celor doi. În concluzie: propun 
să împărţim bucatele. Nu te holba, papa, ai înţeles foarte 
bine. E vorba de cele două pânze, fireşte. Un simplu 
exerciţiu de aritmetică: Două paie la trei măgari... 

— Nu-i chiar atât de simplu, domnule Matei, observă 
bătrâna. Părerea mea... 

— Lasă tanti, i-o comunici frumosului mai târziu când veţi 
rămâne în tete-ă-tete. Un licăr maliţios i se aprinse în 
priviri. Apropo, ştiţi că aţi putea face o pereche cum nu se 
poate mai potrivită? Doamna cu idei şi omul cu carnetul! De 
ce nu vă însuraţi, copii? Sau preferaţi concubinajul? 

Bătrânii îl priveau fără glas. Doru Matei se strâmbă: 

— În sfârşit, treaba voastră! Să revenim la tablouri. Ca 
om de artă, artiştii au fost întotdeauna apreciaţi, socotesc 
că mi se cuvine caimacul: Dama cu evantaiul. Ar fi o crimă 
să pângărească domnul Popa cu ochii lui murdari surâsul 
cucoanei. Ştiţi cum aş boteza cu tot balamucul ăsta? 
Cianură pentru un surâs... S-a consumat o cantitate 
bunişoară. Domniilor voastre vă ajunge Vânătorul. Se 
adresă bătrânului: Poartă semnătura lui Rembrandt, papa, 
pictor olandez cu mare trecere... Îţi spun toate astea 
pentru că, sunt convins, cunoştinţele dumitale în materie... 

— Termină, domnule, odată! izbucni Grigore Popa pe 
neaşteptate. Eşti dement? 

— Cât se poate de realist, papa. Şi cu asta să trecem la 
fapte! 

— Mă aşteptam, spuse moale bătrâna, să ne întrebaţi 
dacă suntem şi noi de acord... 

— Fleacuri! Pentru cât v-a mai rămas de trăit, vă ajunge 
gagiul cu pană la pălărie. Logic şi generos, nu? 


— Să nu te atingi de dulap, spuse printre dinţi Grigore 
Popa. 

— Vorbeşti serios? 

Atinse stema heraldică. Din câţiva paşi, bătrânul fu lângă 
el. În mână ţinea un satâr de bucătărie. 

— Îţi crap capul! 

— Vă deranjez? 

Se întoarseră brusc. Maiorul Cristescu surâdea în prag. 


Capitolul XIII 


SOLUŢIA DE 18 CARATE 


Merania Lupu ronţăia un biscuit. Suspină uşor: 

„Astăzi cred că nu mai vine.“ 

Doru Matei privea scrumiera plină de mucuri. 

„Ciudat. Mi-e frică. N-am simţit niciodată ceva 
asemănător. Ştiu că e cineva în spate. Mă întorc, şi nu văd 
pe nimeni.“ 

Grigore Popa asculta pendula. 

„Tic-tac... Da, voi pleca la Londra. Am să mă stabilesc 
acolo. Tic-tac... O locuinţă decentă, un club bun... O 
menajeră... Poate o văduvă, în fine, cineva distins... Tic...“ 

Telefonul începu să sune. 

— Cine era? 

— Maiorul. 

— lar? 

Doru Matei rânji. 

— Îşi bate joc de noi! Ştie precis că Valerica a mierlit-o şi 
totuşi se interesează dacă nu s-a întors. 

— Nu ştie, accentuă Melania Lupu liniştită, şi acesta e un 
punct câştigat. Trebuie să fim doar atenţi, să nu ne pierdem 
cumpătul. 

Grigore Popa îşi înghiţi saliva. 

— Nu-mi place maiorul! Scotoceşte, mereu scotoceşte... 
Nu înţelegeţi? E un război al nervilor. 


Tremura sub pledul gros din care îi ieşea doar capul. Din 
cauza obrazului neras, părea bolnav. 

Sculptorul se uită la ei şi începu să râdă. Un chicotit 
nervos la început, apoi hohote isterice care-i alterau 
trăsăturile. 

— Domnule Matei, şopti bătrâna înspăimântată, domnule 
Matei! 

Tânărul părea incapabil să se stăpânească. 

— E caraghios! articulă printre sughiţuri. Mă uit la voi şi 
nu-mi vine să cred. N-aveţi mutre, asta e! 

— Ce mutre? 

Matei se înecă. 

— De criminali, vezi bine! 

— În sfârşit, oftă bătrânul. Până acum eu eram capul 
răutăţilor. 

— Mutra nu te absolvă, papa, doar în filme ucigaşii au 
figuri de-ţi vine s-o rupi la fugă. 

Melania Lupii surâse tremurat: 

— Încercaţi să vă gândiţi la altceva. 

— De pildă la Valerica, nu? Sculptorul urla de râs. 
Nefericita şi-a atins scopul! Are în sfârşit un bărbat... 

— Eşti cel mai dezgustător individ pe care l-am cunoscut 
vreodată! 

— Serios? la mai consultă-ţi niţel carneţelul. Spune-mi, 
bătrâne, îţi notai şi şedinţele de dragoste? 

— Sictir! 

— De ce trebuie să spuneţi astfel de lucruri? Bătrâna 
clătină din cap. Nu fac bine nimănui... Mâine, adăugă 
tonică, vine domnul Van der Hoph. Totul se va aranja... 

— Totul se va aranja... mormăi Grigore Popa. Când 
aştepţi mai mult, nu se aranjează. Nu ştiu de ce... Amo 
presimţire... 

Melania Lupu exclamă cu mâinile împreunate: 

— Oh, vă rog, domnule Popa! Să vorbim despre altceva. 
Sau... Se agăţă de idee: Uite, să jucăm tabinet! 

— De ce nu „Lapte gros“? E un joc de societate... 


— Cretin! 

— "Totul ca să treacă noaptea. Ziua e altfel. Depinde 
numai de noi... 

— De unul din noi! Dacă e cuminte... 

Grigore Popa dădu din mână iritat: 

— Lasă-mă să vorbesc! 

Sculptorul îi privea fix. Se calmase, dar umerii încă îi 
tremurau. 

— Ce presimţire mai ai? 

— Hm, poate că nu-i presimţire. Ceva ciudat, oricum... 

Melania Lupu strânse din pleoape şi-şi duse ostentativ 
mâinile mici la urechi. Grigore Popa continuă netulburat, cu 
ochii înfipţi în duşumea. 

— Al dracului de ciudat! Tot timpul aud nişte paşi. Uite, 
chiar şi acum... Se plimbă în sus şi în jos. Iar în sus şi iar în 
jos. S-a întâmplat şi altă dată... Cu ani în urmă. Mă trezeam 
noaptea din cauza lor. Aprindeam lumina şi... nimic. 

Sculptorul îl privi tulburat: 

„Într-adevăr ciudat! Eu simt pe cineva... O prezenţă 
constantă. El îl aude... Înnebunim!“ 

— M-am întrebat totdeauna, vorbi răguşit bătrânul, mă 
întreb şi astăzi. Cine... Cine poate fi? 

Melania Lupu, lăsând mâinile să-i alunece pe lângă 
obraji, spuse încet: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, vă rog... 

— N-am vorbit nimănui despre unchiul Alecu. Grigore 
Popa deschise palmele clătinând din cap. Cui să-i vorbesc? 
Sunt dintre ăia care rămân totdeauna singuri, indiferent 
unde s-ar afla. Într-o clasă, într-o sală de spectacol, între o 
mie sau un milion de indivizi. Unchiul Alecu nu... El nu era 
aşa. Ani de zile, când mă gândeam la el, simţeam în nări 
aromă de cozonac. Surâse aducerii aminte. Venea 
totdeauna de sărbători, încărcat de pachete... Mirosea a 
tren, a piele, a tutun fin, a hotel. Bazarurile din Madrid, 
Calcutta, Istanbul erau universul lui. Nu-l interesau muzee, 
nici edificii de renume, nici ruine sacre, n-avea o singură 


fotografie făcută la Louvre, căţărat pe Sfinx sau nu ştiu ce 
statuie... Merita în schimb să-l asculţi vorbind despre lumea 
colorată a negustorilor de susan şi fructe exotice, a 
giuvaiergiilor vicleni şi a... 

Începu să tuşească. 

Melania Lupu zâmbi cu ochii larg deschişi. 

— Totdeauna am visat să călătoresc. Poate acum... 

— O lume colorată şi nebună. Reuşea să te facă s-o vezi 
prin ochii lui. Da, da... Vedeai cu adevărat giuvaierurile 
acelea grele, cu pietre mari albastre, roşii şi verzi, pipăiai 
şaluri în care ardeau flăcările curcubeului, încercai dinţii 
pieptenilor înalţi, scobiţi în fildeş şi tăişul lamelor flexibile, 
de Toledo. Darurile lui! Pun rămăşag că n-aţi văzut în viaţa 
voastră aşa ceva! Zei mici de os, la care nu se închina 
nimeni, amfore ciudate de aramă, cutiuţe căptuşite cu 
oglinzi, fructe de cactus, ploşti de piele din care lichidul 
gâlgâia cald, trezit, ca apa din pântecele dromaderilor... 

Bătrânul oftă frecându-şi ochii: 

— Sosea cam pe vremea asta... Spre Crăciun. Şi dintr-o 
dată, n-a mai venit! L-am aşteptat zadarnic. În anul acela, 
cozonacii îşi pierduseră aroma. Pe urmă am primit o 
scrisoare. Un hotelier din San-Sebastiano ne comunica 
moartea lui... 

Lăsă capul în piept şi tăcu. 

Matei îşi trecu limba peste buzele uscate: 

— Ce-ai vrut să spui? 

Bătrânul chicoti lugubru: 

— În anul acela, l-am aşteptat mai mult ca oricând pe 
unchiul Alecu. Cred că niciodată nu l-am aşteptat atât de 
nerăbdător, de pătimaş, aş zice. Mama ne părăsise... De- 
atunci m-am obişnuit să nu mi se împlinească o dorinţă 
mare, foarte mare. Mi-a fost chiar teamă să mai doresc... 

Matei îl privi impresionat. 

— Eşti un om straniu. 

— Copilării, rosti tonică Melania Lupu. Domnul Van der 
Hoph va sosi mâine, sunt încredinţată. 


Matei scutură violent din cap. 

— Lasă asta... Cu paşii aceia... Zici că-i auzi. Crezi că... 

— Hm, bătrânul se ghemui şi mai mult în fotoliu. Cine ar 
putea şti?! Cine ar putea răspunde? 

Melania Lupu izbi puternic palmele. 

— Dumnezeule! Doar nu credeţi în spirite! 

— Nu şi totuşi paşii îi aud! Apăsaţi, siguri... Exact cum 
călca el. Nu reuşeam să-mi amintesc... 

— E lemnul vechi, domnule Popa, mobila, parchetul... 

Bătrânul ridică privirea. Faţa avea o expresie încordată. 

— Ascultaţi! Îi aud! Au ajuns la capătul holului... 

Matei îşi înfipse unghiile în carne. „Bătrânul are 
halucinaţii“, gândi sculptorul. Nu se auzea nimic. „De-aş 
avea o sticlă cu whisky!“ 

„Trebuie să-mi imaginez ceva care-mi face plăcere, gândi 
Melania Lupu, scotocind în fundul pungii după o fondantă. 
Am să-mi schimb toată garderoba. Lucruri sobre, distinse, 
nu prea multe. Vizavi de Leonida se lucrează admirabil... 
Am să plec întâi la Nisa şi-o să-mi închipui tot timpul că sunt 
tânără. Extrem de tânără... Nu vreau să mi se pară căe 
prea târziu... Nu, draga mea, n-am să-ţi îngădui să nu te 
bucuri din adâncul inimii.“ 

„Londra, gândi Grigore Popa. Lui Alecu nu-i plăcuse 
oraşul. Prefera peisagii luminoase, cu soare mult... Bond 
Street, Picadilly Circus, Hyde-Park... Păcat că bucătăria nu 
e grozavă. Budinci, ovăz fiert, plăcintele lor cu carne. Poate 
chiar mâine o să am banii... Adică un cec. Am să-mi cumpăr 
o meda...“ 

Gândul rămase suspendat. Simţi o durere sfredelitoare în 
tot trupul şi deschise gura sufocat. Ţâşni cu un urlet din 
fotoliu, apoi se prăbuşi. 


— A murit! spuse îngrozită Melania Lupu. 
Doru Matei înghiţi în sec: 
— Cianură. 


XXX 


Întins pe divan, maiorul Cristescu privea perdeaua 
încărcată cu maci şi albăstrele. Dincolo de tulul subţire, un 
felinar ridica o lumină gălbuie, ca de vată. 

Maiorul reglă sonorul aparatului de radio. Vocea crainicei 
se auzea în surdină: „A fost ora 1! Stimaţi ascultători, vă 
invităm la dans“. 

Zâmbi: „Oare câţi dansează într-adevăr acum?“ 

Apoi gândul se întoarse la oamenii aceia ciudaţi: Popa, 
Melania Lupu, tânărul. „De ce?“ se întrebă din nou. Un „de 
ce“ care-i strângea pe toţi, le închidea gurile, ridica un zid. 
Din echipă făcuse parte şi Valerica Scurtu. Acum fusese 
exclusă. De ce? Nu se îndoia că femeia murise. Găsiseră 
probabil un truc pentru a-i ascunde cadavrul. Treburile 
astea nu sunt niciodată simple... Încercă un bilanţ şi surâse 
amar. Concluziile erau puţine şi vagi. Cea mai fermă 
rămânea complicitatea celor trei. 

„Complicitate, evident, dar există o singură minte. O 
minte inventivă, remarcabilă.“ 

Imaginea Melaniei Lupu - blândă, fragilă, politicoasă - se 
suprapuse gândului. 

„Vreau să plec din viaţa ta, în tine nu pot să mai cre...“ 

Cristescu închise aparatul de radio şi trase plapuma până 
la bărbie. Pe stradă trecea o maşină întârziată. Lumina 
farurilor tremură o clipă pe faldurile perdelelor. Un mac 
roşu se aprinse scurt, desenând o pată de sânge. 


Sculptorul îşi ridică faţa slăbită: 

— N-a înghiţit nimic. Cum vine asta? 

— Nici ceilalţi n-au înghiţit nimic, domnule Matei. 
Bătrânica îşi strecură mâinile îngheţate sub reverele 


capotului. Şopti: Numai de nu mi-aş pierde capul... 

— Cum vine asta? repetă buimac tânărul. 

— Vom înţelege totul la timpul cuvenit. Sunt sigură. Acum 
trebuie să ne gândim la altceva. 

Sculptorul o măsură un timp: 

— Altceva? Ce altceva?! 

— S-ar putea ca mâine dimineaţă să ne viziteze din nou 
domnii de la Miliție. Tot mâine soseşte şi domnul Van der 
Hoph. Suntem datori să rezolvăm în noaptea aceasta... 

— Ce să rezolvăm? 

— Oh, domnule Matei! Nu complicaţi situaţia mai mult 
decât e necesar. Trebuie să-l ascundem pe domnul Popa. 

În ochii tânărului se aprinse o flacără sălbatică. O apucă 
de umeri şi începu s-o zgâlţâie. 

— Tu i-ai ucis pe toţi! 

— Nu vă daţi seama ce vorbiţi! 

— Crezi? L-am suspectat degeaba pe bătrân. Care-i 
şmecheria? 

Melania Lupu îşi strânse ofensată buzele. Se desprinse 
moale: 

— Ştiu că treceţi prin momente grele, domnule Matei, 
dar nu uitaţi că nici eu nu sunt scutită de ele. 

— Tu i-ai omorât! Cum dracu' n-am înţeles mai de mult?! 

— Vă comportaţi nechibzuit. Băgaţi de seamă că eu nu vă 
acuz pe dumneavoastră. 

— Fireşte! Știi că eu n-am ucis. 

— Nu ştiu nimic. 

— Aşa dintr-o dată? Până acum m-ai înnebunit cu ideile! 

— Exageraţi, domnule Matei. 

Sculptorul o măsură gâfâind. Mâna în care ţinea ţigara îi 
tremura. 

— În regulă! Eu n-am ucis, dumneata n-ai ucis! Atunci 
cine dracu' a făcut-o? Explică-mi! 

Bătrâna îşi masa tâmplele. Nu răspunse. 

— Explică-mi! urlă Matei. 

— Nu trebuie să strigaţi. 


— Mai există cineva în casă? Ăla auzea paşi, eu îi simt 
răsuflarea. 

— Pentru că sunteţi obosit. Dacă aţi încerca să vă 
calmaţi... 

— Cum dracu' ai reuşit să ne aiureşti? Sau o mai fi într- 
adevăr cineva... Simt o respiraţie ciudată... 

— Copilării! Suntem singuri. 'Tot atât de singuri pe cât pot 
fi doi oameni. 

Sculptorul se aruncă într-un fotoliu. Dinţii îi clănţăneau: 

— Valerica avea dreptate. Trebuie anunţată Miliția. Cu ce 
mă încălzesc banii dacă crăp sau o să înnebunesc? 

— Vom fi şi mai prudenţi, domnule Matei. 

— Prudenţi! Stau nemâncat de trei zile, abia îndrăznesc 
să aprind o ţigară, mi-e frică să adorm! Popa îşi economisea 
până şi respiraţia! 

— Asta nu înseamnă nimic. Aţi fost după el în baie, ori în 
bucătărie? Aţi văzut tot ce a făcut? Uite, am o idee! 

— lar ai idei?! 

— Sunteţi convins că nu s-a presărat otravă pe peria de 
dinţi? 

— Tâmpenii! Cretinul n-a murit în baie. 

— Sigur că nu. A fost un simplu exemplu. Vreau să spun 
că domnul Popa se păzea, dar, trebuie s-o recunosc, nu era 
suficient de intuitiv. 

Sculptorul rânji: 

— Dumneata eşti în schimb pentru toţi. Şi mai bag de 
seamă că eşti al naibii de curajoasă. Te îndopi fără grijă. 

— Chiar n-aţi observat? Părea sincer uimită. Arătă 
motanul: încerc totul pe Mirciulică. Numai după aceea 
mănânc. Dacă vreţi, pot să vi-l împrumut. 

— Ce să-mi împrumuţi? 

— Motanul. 

— Ca să-mi probeze romul? 

— De ce nu? Mirciulică ştie să bea. Totdeauna am fost de 
principiul că un strop de alcool n-are cum să-i strice şi l-am 
învăţat. 


Sculptorul ridică ochii în tavan. 

— Ce oameni, domnule! Ăla, complet sonat, aude paşi, 
asta... Gata! Eu unul m-am săturat! Las dracului totul şi 
plec! 

Dar ştiu în aceeaşi clipă că nu va abandona. Glasul 
învăluitor al Melaniei Lupu însăila o melodie dulce. 

— „un studio elegant... cele mai scumpe modele din 
Paris... o galerie personală. În Haiti, ca Gauguin... studii la 
Roma... femei încântătoare... Gândiţi-vă, domnule Matei, 
gândiţi-vă bine. 

Matei scrâşni din dinţi. 

„Mă ard, dar trebuie să încerc! E o şansă pe lângă care 
nu voi mai trece niciodată. Dacă o ratez, am să-mi dau cu 
pumnii în cap toată viaţa. Fie ce-o fi!“ 

Se uită la bătrână. 

— OK! Unde-l ascundem pe Popa? 

Melania Lupu îşi cobori pleoapele şi zâmbi. 


Sculptorul ridică degetele. 

— Pe Panaitescu l-am „sinucis“, pe Valerica am îngropat- 
0... Se opri cu mijlociul în aer: Şi-acum ce facem? Cum 
scăpăm de ăl bătrân? 

— Aveţi vreo idee? 

— Nu-mi cere şi idei! E prea mult. Tot dumicatul ăsta a 
fost cam mare pentru mine. 

— Încercaţi totuşi să vă gândiţi. Artiştii au fantezie. Râse 
ştrengăreşte: Mi-amintesc de o prietenă, actriţă. De Sfântul 
Gheorghe, patronul soţului... Zâmbi: Sunteţi prea tânăr, n- 
aţi prins vremurile acelea... Oamenii erau grozavi de 
scrupuloşi în materie de convenienţe. Dacă ar fi ţinut seama 
de obligaţii, trebuiau să invite vreo 30 de persoane şi n- 
aveau un ban. Hohote de râs îi scuturau trupul plăpând. Îşi 
şterse lacrimile. Ştiţi ce a făcut? A împrăştiat peste tot 
zvonul că se desparte de bărbatu-său. Lumea a compătimit- 
o. Fiecare a consolat-o cum a putut. După aceea, au 
felicitat-o pentru că se împăcaseră... 


— O istorie tâmpită, bombăni Matei. Ştiu un singur lucru! 
În casă nu-l putem ascunde. Îl descoperă cât ai clipi. 

— De ce în casă? 

— Hm, n-ai decât să dai perdeaua la o parte ca să vezi 
caraliii. Suntem filaţi zi şi noapte. 

— Ştiu, domnule Matei. Unul dintre ei avea treabă azi cu 
un cauciuc. Îi rămăsese maşina în pană chiar vizavi de noi... 
Patru ore a durat reparația. 

Băgă încă o fondantă în gură, uitându-se la sculptor cu 
un aer vinovat. Dădea impresia că mănâncă pe furiş. 
Exclamă cu gura încleiată: 

— Domnule Matei! 

Tânărul tresări, apoi un rictus lung îi despică buzele. 

— Al dracului de repede îţi vin ideile! Eşti sigură că nu te- 
au fulgerat mai de mult? 

— Domnule Matei! repetă fericită. Ce-ai zice... de o 
statuie? 

— O statuie?!? 

— Sunteţi sculptor, aveţi totul la îndemână. 

— Nu înţeleg... Îngână buimac tânărul. 

— Cea mai bună ascunzătoare pentru domnul Popa, gâfâi 
Melania Lupu. 

— Spune naibii odată! 

— Îl turnăm în ghips. 


Capitolul XIV 


INOCENŢĂ 


Locotenentul Azimioară îl aştepta în birou. Maiorul îşi 
scoase paltonul apoi se aşeză în faţa mesei. Avea figura 
odihnită şi arăta ca totdeauna elegant, fără să fie. 

— Ceva nou? 

Azimioară înclină capul. 

— Au sosit relaţiile de la Consiliul Popular. Până la război, 
casa a aparţinut soţilor Cruceanu. În '41, a devenit 
reşedinţa personală a şefului comandamentului german, 
Werther von R. Ne-au trimis şi un inventar. Când s-au mutat 
primii locatari, au primit ca „zestre“ o lustră Murano şi un 
scrin baroc. Se presupune că au aparţinut soţilor Cruceanu. 

— Altceva? 

Locotenentul surâse. 

— Vă aşteaptă domnul Van der Hoph din Amsterdam. 

— Mă aşteaptă? 

— Dădea târcoale imobilului. Când se pregătea să sune, l- 
au oprit băieţii şi l-au rugat să-i însoţească. Un tip politicos. 
Părea puţin surprins dar n-a făcut mofturi. 

— Cei din casă au prins mişcarea? 

— Nu cred. 

— În regulă. Unde-i? 

— Alături. 

Avea un palton lung, pe talie şi purta ochelari cu rame 
subţiri de aur. Peste servieta diplomat, îşi aşezase căciuliţa 


din blană de castor. 

Figura era inexpresivă şi, în afară de aerul „străin“, nimic 
altceva nu l-ar fi putut caracteriza. Cristescu se simţi vag 
dezorientat, incapabil să-l califice, să-l situeze undeva, într- 
un cadru oarecare. După aparenţe, Van der Hoph putea fi 
orice: om de afaceri, savant, funcţionar superior sau 
gangster. 

Surâse convenţional şi-şi manifestă regretul de a-l fi lăsat 
să aştepte, faţă de incident, în general. Olandezul, calm, 
înclină capul, dar nu-l ajută cu niciuna din acele fraze de 
circumstanţă care depăşesc momentul dezagreabil. 

— Bănuiesc că v-a surprins invitaţia noastră. 

— Sunt mulţi ani de când nu mă mai surprinde nimic... 

— Asta s-ar numi înţelepciune. 

— Sau experienţă. 

— Aveţi dreptate. Cu ce ocazie vă aflaţi în România? 

Cristescu vorbea o germană greoaie, deprinsă în liceu, 
completată ulterior în anii performanţelor teribiliste cu un 
teanc de dicţionare şi gramatici, abandonată în cele din 
urmă. 

Van der Hoph clipi mărunt în spatele ochelarilor. 

— Am venit să văd o prietenă. Doamna Melania Lupu. 

— Dacă nu mă înşel, aţi sosit azi-dimineaţă? 

— Exact. Îşi privi ceasul: Acum două ore. 

— Presupun că abia aţi avut timp să vă lăsaţi bagajele la 
hotel. 

— Nu ascund că eram nerăbdător s-o văd pe doamna 
Lupu. 

— E avertizată despre vizita dumneavoastră? 

Olandezul ezită o fracțiune de secundă. 

— Da, am vorbit la telefon. 

— Când? 

— Acum patru zile. M-a chemat ea. 

— Vreun motiv special? 

— Nu. Comunicăm foarte des. În realitate, îi promisesem 
de mult să vin la Bucureşti. Am profitat de o mică vacanţă. 


— Cu ce vă ocupați, domnule Van der Hoph? 

— Sunt bijutier. Am un magazin. 

— Adresa. 

— Amsterdam, Strada Mozart 23. 

— Mulţumesc. L-aţi cunoscut cumva şi pe soţul doamnei 
Lupu? 

— Da. Un om neinteresant. Cred că nu şi-a dat niciodată 
seama ce fel de soţie are. 

Cristescu începu să râdă. 

— Un păcat relativ frecvent. 

— Când femeia se numeşte Melania Lupu, e o crimă! 

Maiorul îl examină surprins. 

— Din câte înţeleg, o apreciaţi în mod deosebit. 

— Atât de mult, încât după moartea domnului Lupu am 
cerut-o în căsătorie. Din nefericire, am fost respins. 

Cristescu, uluit, întinse mâna după ţigări. Genul de 
afirmaţii, stilul şi calitatea mărturisirilor îl deconcertau. Şi 
mai surprinzător i se părea faptul că bărbatul din faţa lui 
putea să aibă maximum 45 de ani, în timp ce Melania Lupu 
împlinise 62. 

— Interesant. Între dumneavoastră există o mare 
diferenţă de vârstă... 

Olandezul îl întrerupse: 

— Este o femeie la care vârsta nu contează niciodată. 

— Niciodată? 

— Ce vă surprinde? 

— Ştiu eu, cel puţin în ultima parte a vieţii femeile 
filtrează totul prin vârstă. Nu cred că doamna Melania vede 
altfel lucrurile. 

— Vă înşelaţi. Nu din cauza aceasta m-a refuzat. 

Maiorul îşi ridică sprâncenele. 

— Atunci? 

Chipul lui Van der Hoph se întunecă. 

— Răspunsul ei a fost categoric: „Nu împărtăşesc 
sentimentele dumneavoastră“. 


Cristescu îşi ascunse zâmbetul. Şi-o putea imagina pe 
Melania Lupu, sfioasă, feciorelnică şi  îmbujorată, 
coborându-şi privirea: „Nu împărtăşesc...“ Probabil nu-i 
fusese greu să se închipuie de 18 ani. 

— Acum doi ani, continuă olandezul, mi-am reînnoit 
propunerea. Am fost convins că este o gafă şi totodată o 
dovadă de egoism din partea mea, dar sunt conştient că nu 
voi întâlni niciodată pe cineva care să-i semene. Am avut 
îndrăzneala să-mi închipui că voi putea compensa lipsa de 
sentiment. 

— Presupun că doamna Lupu a rămas la primul punct de 
vedere. 

— Din păcate. 

— O cunoaşteţi de mult? 

— Relativ. Am întâlnit-o în 1965 la Ambasador, cu ocazia 
unui dejun de afaceri. 

Maiorul încruntă sprâncenele. 

— Dejun de afaceri?! 

— N-aţi ştiut că doamna Lupu este una din puţinele 
dumneavoastră specialiste în dialectul tembo-habe? 

Maiorul simţi nevoia să apuce braţele fotoliului. 
Mărturisi: 

— Un amănunt pe care-l ignoram... 

— Mi-am dat seama. Doamna Melania Lupu făcea oficiul 
de translator. 

— Cine v-a recomandat-o? 

— Nu-mi aduc aminte. Cred că africanii o cunoşteau mai 
de mult. M-a cucerit personalitatea ei. Râse cu buzele 
strânse, fără zgomot. Singura afacere cu adevărat proastă 
pe care am încheiat-o a fost atunci. 

— În ce sens? 

— Nu aveam ochi decât pentru ea, iar în afaceri asta se 
plăteşte. 

— Un sentiment spontan şi irezistibil... 

— Calificativul mi se pare exact. Privindu-vă, sunt tentat 
să cred că n-o intuiţi pe doamna Lupu. Nu-i sesizaţi esenţa, 


substanţa cu totul particulară a individualităţii ei. 

— Probabil că nu vă înşelaţi. 

— Mă întreb cum e posibil? Are un farmec greu de definit 
poate, dar care te reţine imediat. Intră graţie aici, 
sensibilitate, o feminitate debordantă, fără nimic agresiv, 
fantezie şi o tinereţe înduioşătoare. Cobori privirea: Colegul 
dumneavoastră mi-a spus că pentru moment n-o voi putea 
vedea. 

— Chestiune de câteva zile, preciză maiorul. V-aş fi 
recunoscător dacă în acest interval nu veţi încerca să luaţi 
legătura cu ea. 

— Sper... Sper că nu e nimic rău. 

— Sper şi eu, domnule Van der Hoph, şi vă mulţumesc 
pentru înţelegerea de care daţi dovadă. 

Olandezul îşi luă servieta şi căciuliţa. 

— Locuiesc la Intercontinental... Dacă aveţi nevoie de 
mine sau dacă ea... Poate vreţi să vă notaţi: camera 518. 

Puse mâna pe clanţă, ezită câteva secunde, apoi se 
întoarse spre Cristescu: 

— Nu vă supăraţi... Cât durează la dumneavoastră 
formalităţile pentru încheierea unei căsătorii? 


Azimioară raportă: 

— A telefonat locotenentul Ciobanu. 

Cristescu deveni atent. 

— Şi? 

— Raportează că azi-dimineaţă sculptorul a scos în curte 
o statuie de ghips. 

— Ce fel de statuie? 

Locotenentul ridică din umeri. 

— După părerea lui Ciobanu ar putea fi un aruncător de 
disc. 

— Interesant... Am să trec să-l văd şi eu. 


Prin oblonul de lemn se strecura o lumină murdară. În 
fotoliul unde stătea de obicei Grigore Popa dormea 


motanul. 

„Van der Hoph se ţine totdeauna de cuvânt, gândi 
Melania Lupu. Dacă intervenea ceva, mi-ar fi telefonat. 
Înseamnă că l-au oprit.“ 

„O treabă scârboasă, gândi Doru Matei. Era rece... Mai 
rece decât ghipsul. N-aş mai lua-o de la capăt nici pentru 
un milion!“ 

„O să vină maiorul, gândi Melania Lupu. Va întreba de 
Popa. N-o să creadă un singur cuvânt, dar nu poate dovedi 
nimic... Trebuie să fii convinsă de lucrul ăsta, draga mea.“ 

„Mi-ar plăcea să mă văd peste un an, gândi Doru Matei. 
Sau măcar peste o lună. Piesa asta nu-i de mine! Trebuia 
să-mi dau seama de la început.“ 

Pendula se opri dintr-o dată. O întorcea Panaitescu. 
Uitaseră. 

„Totul e să-mi păstrez curajul, gândi Melania Lupu. Mi-e 
frică de Doru, nu va rezista.“ 

„Trupul acela ţeapăn, gândi Doru Matei, am să-l simt 
toată viaţa. Îmi vine să ţip... Aş fi vrut să nu se fi întâmplat 
nimic... Goya... Rembrandt... mi-au devenit odioşi! Am să 
urlu, totuşi...“ 

Cei doi aşteptau ghemuiţi. Pe faţa sculptorului se citea 
deznădejdea. Pe a Melaniei Lupu, nimic. 


— Văd că domnul Van der Hoph întârzie, observă bătrâna 
cu 0 voce limpede, de cristal. 

Sculptorul tresări. 

— Cine? Da... Întârzie. 

— Asta nu înseamnă însă că ne-a abandonat. 

Tânărul tăcu. 

— Nu mă ascultați, domnule Matei! V-aţi pierdut curajul, 
şi zău n-aveţi nici un motiv. 

„Curaj, auzi ca prin vis celălalt. Îmi închipuiam că dacă 
mă iau la bătaie cu unul mai puternic decât mine sunt 
curajos. Sau la mare, dacă mă avânt în larg...“ 


— Am convingerea că vom reuşi să facem faţă. Nu vă 
ascund că nu-mi place deloc apatia dumneavoastră. Ar 
putea atrage atenţia în mod defavorabil. 

— Mi-e greață, şopti sculptorul. Şi n-am mâncat nimic... 

— Vă pot oferi o ceaşcă de ceai şi un pişcot. 

— Chiar aşa tâmpit mă crezi? 

— Vai de mine! Cum puteţi... 

Matei îi aruncă o privire sălbatică şi bătrâna amuţi. Îşi lipi 
obrazul de blana moale a motanului. Aşteptă un timp fixând 
profilul slăbit al tânărului apoi reluă: 

— Poate sosi din clipă în clipă. 

— Cine? A, da... olandezul! Nu, n-o să mai vină! 
Niciodată. Popa avea dreptate... Unchiul Alecu... Îmi vine să 
cred că l-am cunoscut. 

Melania Lupu îl privi neliniştită. 

— Vorbeam despre domnii de la Miliție. Se vor interesa 
de prietenul nostru, iar noi nu suntem deloc pregătiţi. 

— Mat inevitabil... Fără soluţie... 

— Nu-mi plac simbolurile, domnule Matei. De altfel, vă 
înşelaţi, există o soluţie. 

Sculptorul ridică din umeri. 

— Nu m-ar mira s-o fi găsit. Ce dracu' ascunzi în 
dumneata? 

— Vă e frică de mine? 

Bătrâna îi puse mâna pe braţ. Matei sări ca ars şi urlă: 

— Nu mă atinge! 

Înspăimântată, Melania Lupu îşi duse mâinile la spate. 

— lertaţi-mă... 

Sculptorul tremura. 

— Eşti o ucigaşă! 

Îl întrerupse zbârnâitul soneriei. Bătrâna duse degetul la 
buze. 

— Am o singură rugăminte, domnule Matei. Încercaţi să 
dormiţi. După aceea... 

Se opri în mijlocul drumului: 

— Sper că mă pot bizui pe dumneavoastră. 


„Mi-e egal, gândi Matei. Vreau să dorm... Ce-i asta? Paşi! 
Îi auzea şi Popa... Dar eu nu l-am cunoscut pe unchiul 
Alecu... Sau poate l-am cunoscut. Nu mai ştiu... Am uitat. 
Am uitat foarte multe lucruri...“ 

Se lăsă moale pe divan. 


Cristescu apăsă a doua oară pe sonerie, continuând să 
privească statuia. Bănuia că locotenentul Ciobanu îşi pusese 
toată fantezia la încercare pentru a desluşi în silueta 
ciudată un aruncător de disc. Ceea ce ţinea în mână părea o 
pălărie, iar poziţia nu sugera nimic. 

„Oricum, reflectă amintindu-şi de obiectele ovoidale din 
atelierul sculptorului, e un progres. Seamănă cu ceva.“ 

— Scuzaţi-mă că v-am lăsat să aşteptaţi. 

Melania Lupu, proaspătă, zveltă şi elegantă, îi zâmbea 
îmbietor. Purta o rochie cenuşie cu un cordon îngust de lac 
negru, iar din buzunar îi ieşea o batistă verde. 

După discuţia cu olandezul, Cristescu era tentat s-o 
privească mai atent şi din alt unghi. O femeie capabilă încă 
să intereseze... 

În tinereţe fusese probabil mai puţin faimoasă decât ai fi 
fost tentat să crezi acum. Fără îndoială, avusese totdeauna 
o siluetă admirabilă şi trăsături regulate, dar vârsta poleise 
totul cu o tentă de distincţie. Câştiga enorm prin faptul că 
nu încerca să pară mai tânără nici măcar cu o săptămână. 

Cristescu simulă surpriza în faţa serviciului de ceai şi a 
platoului cu fursecuri pregătite pe masă. Melania Lupu îl 
invită graţioasă să se servească apoi adăugă zâmbind: 

— Aştept un musafir drag. 

— Atunci desigur că eu sunt de prisos... 

— Oh, deloc! Mi-ar face chiar plăcere să-l cunoaşteţi. Vine 
din Olanda. Are totdeauna o grămadă de lucruri interesante 
de povestit. Nu înţeleg însă de ce întârzie... 

— Mi se pare că ştiu despre cine e vorba, zâmbi 
Cristescu. Domnul Oscar Van der Hoph... 


Melania îşi izbi palmele. 

— Ce întâmplare extraordinară! 

— O simplă coincidenţă, inventă Cristescu. Mă aflam de 
dimineaţă în hol la Intercontinental când a sosit olandezul 
dumneavoastră. S-a interesat la recepţie despre Strada 
Crăiţei. Acum am făcut corelaţia... 

Improvizase o poveste oarecare, special cusută cu aţă 
albă. Îl interesa reacţia bătrânei care nu credea o iotă, dar 
înghiţise minciuna fără să clipească. 

— Nemaipomenit! Probabil a preferat să se odihnească 
întâi. 

— Îl cunoaşteţi de mult? 

— Bineînţeles! Suntem prieteni vechi. Despre domnul 
Van der Hoph aş completa că este şi un prieten credincios. 
Aranjă şerveţelul de dantelă. Nu văd totuşi de ce n-am lua 
împreună o ceaşcă de ceai, deşi îmi dau seama că este 
târziu pentru micul dejun. 

Cristescu îşi aprinse ţigara. Bătrâna surâdea pe gânduri: 

— Nici nu vă imaginaţi ce bucurie mi-aţi făcut, domnule 
maior. 

— Sunt încântat, dar... 

— Da, da, o mare bucurie. Mi-era teamă că n-a venit. La 
vârsta mea, devii susceptibil. Nu-ţi place să te uite prietenii. 
Deşi un astfel de gând faţă de „olandezul meu“, cum i-aţi 
spus dumneavoastră, reprezintă o impietate. 

Cristescu îşi dădu seama că Melania Lupu vrea să discute 
despre Van der Hoph şi încercă s-o ajute: 

— Trebuie să vă spun că imediat ce a reţinut camera a 
făcut o comandă impresionantă de flori: 25 de crizanteme 
galbene. 

— Dumnezeule! suspină fermecată. Ce gentileţe! N-a 
uitat că-i floarea mea preferată. 

Cristescu observă nedelicat, dar convins că-i face 
plăcere: 

— O atenţie de logodnic, aş zice. 


— Într-adevăr... Ştiţi, la 62 de ani, un anumit gen de 
experienţe sunt neaşteptate. Şi din păcate, ne 
impresionează mai mult decât ar trebui. 

— Dacă v-am înţeles bine, domnul Van der Hoph nu este 
doar un prieten credincios... 

Melania Lupu roşi ca o făclie. 

— O, ba da, ba da! Eu cel puţin aşa-i consider. Dar peel 
nu-l pot împiedica să fie un nebun şi jumătate. Râse ca o 
fetiţă: Când m-a cerut prima oară în căsătorie, aveam 55 de 
ani. Vă daţi seama, nici măcar atunci nu eram prea tânără. 

— Există femei, îşi aminti maiorul, pentru care vârsta nu 
contează. 

— Când nu contează, nu mai sunt femei. L-am refuzat 
fireşte, dar vă mărturisesc, nu fără oarecare strângere de 
inimă. 

— Şi totuşi... 

— Şi totuşi! Bătrâna oftă. Nu aveam dreptul să-l păcălesc. 
ÎI apreciez foarte mult, este un om delicat, fidel, de o mare 
cultură dar... Îl privi în ochi şi declară senină: Prezenţa lui 
nu mă înfioară. 

Cristescu începu să râdă. Afirmația, în gura Melaniei 
Lupu, avea o savoare cu totul particulară. O spusese firesc, 
cu convingere, fără nici o nuanţă trivială. Acum, părea 
surprinsă de râsul maiorului. 

— O căsătorie dacă nu e întemeiată pe dragoste nu are 
după mine nici o perspectivă. lar cu timpul, domnul Van der 
Hoph ar fi încercat o mare dezamăgire. 

— Poate că era dispus să treacă peste acest amănunt. 

— O, domnule maior, nu puteam profita într-atâta de 
momentul lui de slăbiciune. Soţul meu mă plictisea, dar l- 
am iubit. Vreau să spun că prezenţa lui însemna ceva 
pentru mine. 

—  Mărturiseaţi - îmi amintesc - că n-aţi fost prea 
fericită... 

— Din cu totul alte motive. Pe domnul Van der Hoph însă 
când îl văd îmi vine să-l mângâi pe cap, ca pe un băieţel. 


Cred că altceva trebuie să inspire un bărbat. 

— Cum a primit punctul dumneavoastră de vedere? 

— Nu-i rămânea decât să se resemneze cu gândul unei 
prietenii credincioase şi aşa a şi procedat. Din când în când 
vine să mă vadă, iar la vară poate că am să-l vizitez în 
Olanda. Nu mă pot eschiva la infinit... 

Maiorul riscă. 

— Îi veţi face o mare bucurie mai ales că n-o să vă duceţi 
cu mâna goală... 

— Nu înţeleg... A, da, natural, am ochit deja câteva 
obiecte de artizanat. Încântătoare! 

Cristescu mângâia absent marginea farfurioarei de 
porțelan. Învăţase de mult că cea mai sigură minciună este 
adevărul în țesătura căruia se strecoară mici inexactităţi. 
Era convins de autenticul relaţiilor dintre Melania şi Van 
der Hoph aşa cum îi fuseseră prezentate dar, în acelaşi 
timp, îl obseda o corelaţie între dramele consumate în 
Strada Crăiţei şi sosirea olandezului. Bătrâna îl chemase la 
telefon acum patru zile. Deci, în ajunul morţii lui Panaitescu. 
Din prima clipă sesizase o frondă, o rezistenţă pe care i-o 
opuneau sistematic Popa, tânărul Matei, Valerica Scurtu şi 
Melania Lupu. Cei patru nu se agreau, resentimentele lor 
ţâşneau la suprafaţă şi totuşi ceva îi lega. 

După „dispariţia“  Valericăâi Scurtu, supraviețuitorii 
continuau să rămână complici... Avu impresia că vede un 
compas desenând pirueta îndrăzneață a unui semicerc şi 
gândul se avântă: De ce înainte de a muri, Panaitescu n-ar fi 
făcut şi el parte din echipă? Întâmplarea sau calculul 
hotărâse ca el să fie prima victimă. Devenise purtătorul 
mobilului secret şi, în mod inevitabil, tot ce se petrecuse 
ulterior trebuia raportat la persoana sa. Ori, în asta consta 
desigur greşeala. Dacă înaintea lui era exclusă Valerica 
Scurtu de exemplu, probabil că Panaitescu şi-ar fi lipit 
umărul de-al celorlalţi. Zidul deci ar fi existat oricum. 

Ideea unui puternic mobil material lua un contur mai 
ferm. 


— Cu ce se ocupă domnul Van der Hoph? 

— Are un magazin de bijuterii, răspunse bătrâna şi puse 
reflex mâna pe ceasul care-i atârna la gât. Mi l-a dăruit 
acum câţiva ani... 

Era un giuvaier delicat, cu cadranul din email şi o 
ghirlandă de briliante mici. 

— Probabil îl interesează şi achiziţiile, aruncă întâmplător 
Cristescu. 

Femeia îl privi iute. 

„A aflat... Ba nu! E o prostie, draga mea, nici măcar Van 
der Hoph nu ştie de ce l-ai chemat. La telefon nu i-ai spus 
nimic.“ 

Surâse: 

— Fireşte, e doar negustor... 

— Interesul dumnealui se limitează numai la bijuterii? 

— Probabil. 

— În sfârşit, oftă maiorul, aveţi vreo veste de la Valerica 
Scurtu? 

— Din nefericire nu. Suntem atât de îngrijoraţi! Tocmai 
voiam să vă întreb... 

„Un curaj uluitor. Ai putea crede totul despre ea în afară 
de ceea ce presupune în general o crimă: josnicie, 
îndrăzneală, cruzime.“ 

Cântări silueta fină, aşezată în fotoliu. Întâlnită în alte 
condiţii, putea trece drept soţia distinsă şi bine educată a 
unui mare profesionist ori a unui diplomat, o femeie care 
cântă la pian Mozart şi Schumann şi pictează acuarele 
delicate. Râse încetişor. 

„În orice caz, olandezul are ochi de şoim. Sunt convins că 
a văzut în ea mai mult decât oricare muritor...“ 

— Ne e foarte frică, declară Melania Lupu încârligându-şi 
degetele fine. Chiar discutam cu Doru... 

— Şi domnul Matei e îngrijorat? 

— Bineînţeles. 

— Ţinea mult la ea, am remarcat chiar din prima 
discuţie... Apropo, i-am văzut o statuie în curte. Nu mă prea 


pricep, dar am impresia că abordează o altă manieră. 

— Extraordinar! Este exact observaţia mea, domnule 
maior. Cum vi se pare lucrarea? 

— Mai poţi să ghiceşti ce e? 

— Mi-e teamă însă că în felul acesta nu va izbuti să fie 
prea original. 

— Preferaţi... obiectele? 

— N-aş putea afirma, dar însemnau ceva nou. În artă, 
asta mi se pare esenţial. Se spune mereu acelaşi lucru, deci 
exprimarea cel puţin să fie alta. Evident, punctul meu de 
vedere nu contează. Zâmbi: Dacă vreţi să discutaţi cu el, va 
trebui să aşteptaţi. 

Maiorul încruntă sprâncenele. 

— Nu-i acasă? 

— O, ba da! Bietul băiat însă e frânt. A lucrat toată 
noaptea, cu o râvnă frenetică. Acum doarme... 

Cristescu îşi aminti de o secvenţă similară. Şi Valerica 
Scurtu dormea. Se sperie: 

— Sunteţi convinsă că nu a plecat şi el? 

— A mai plecat cineva? 

— Domnişoara Valerica Scurtu. 

În privirea Melaniei Lupu se aprinse o luminiţă. 

— Puteţi să verificaţi... 

„Îşi bate joc de mine. E sigură... Foarte sigură. 
Sculptorul, desigur, doarme.“ 

Se uită în jur, căutând pachetul de ţigări. Îl găsi, şi 
aprinse una. 

— N-am nici un motiv să mă îndoiesc de cuvântul 
dumneavoastră. 

— Sunteţi amabil. Nu fac decât să repet aprecierile 
vecinilor mei. Le-aţi produs o impresie cum nu se poate mai 
bună... 

— Lucrarea trebuie predată urgent? 

Bătrâna clipi nedumerită. 

— A, statuia! Nu cred. Se simţea însă inspirat, cu ceea ce 
numeşte el un apetit nebun. Completă privindu-l în ochi: 


Nimic pe lume nu l-ar fi putut împiedica astă-noapte să 
lucreze. Ceva... Cum să vă spun, mai presus de rațiune, 
vital! Aşa pretindea cel puţin. 

— Mda... Şi domnul Popa? Doarme şi el? 

— A ieşit puţin de dimineaţă. Am auzit uşa ca prin vis. 

— A ieşit?! 

— Nu ştiaţi? 

— Bănuiesc. Aveţi idee cumva unde s-a dus Grigore Popa? 

— Domnul Grigore Popa e un bărbat misterios. După cum 
v-am spus, dormeam, am auzit însă uşa. 

— Lipseşte mult de obicei? 

— Nu. În general iese pentru mici cumpărături sau intră 
la câte un matineu. Masa o ia întotdeauna acasă. 

— E abia 12, spuse maiorul privindu-şi ceasul. O să mă 
întorc mai târziu. Până atunci se trezeşte cu siguranţă şi 
domnul Matei. 

— O, sunt convinsă. 

Urmări privirea maiorului şi făcu un efort să se 
stăpânească. Sub fotoliu, foarte aproape de locul unde se 
prăbuşise, se vedeau ochelarii bătrânului. 

Cristescu îi ridică şi-i puse pe masă. Pe buze îi plutea un 
zâmbet vag. Salută şi ieşi. 

Melania Lupu îi luă în mână. 

„O gafă îngrozitoare...“ 

Ştia şi maiorul, o ştia şi ea. Meticulosul Grigore Popa nu 
şi-ar fi rătăcit niciodată ochelarii şi în orice caz n-ar fi plecat 
în oraş fără ei. 


Capitolul XV 


„CINE L-A UCIS PE MOŞ CRĂCIUN?“ 


Era singură. O femeie în vârstă, într-un hol pustiu, cu un 


serviciu de ceai şi o farfurie de fursecuri în faţă. Deşi abia 3 
după-amiază, lumina devenise cenuşie. 

„Concentrează-te, draga mea, îşi spuse Melania Lupu, ai 
doar câteva ore la dispoziţie. Se va întoarce negreşit înainte 
de a se lăsa seara.“ 

Se apropie de fereastră. Pe stradă nu trecea nimeni. 
Peste drum, într-o odaie luminată, un băieţel privea în 
cartea deschisă pe genunchi apoi spunea ceva cu ochii în 
tavan. 

„Învață o poezie“, gândi bătrâna. 

O imagine veche, ca o fotografie îngălbenită, îi aduse pe 
buze un zâmbet mic. Era elevă la Ortodoxă. Asta se 
întâmpla prin anii '20 şi ceva... Avea codițe blonde împletite 
strâns, ochi cuminţi, limpezi. Un obraz la care ţin 
profesoarele... Îi stătea bine uniforma neagră cu guler alb 
de pichet şi o cruce mare agăţată de panglica tricoloră. 
Simţea şi azi cum o lovea pe piept. „Prea timidă, se plângea 
directoarea, încolo, fără cusur. O elevă exemplară! Poţi avea 
încredere în ea...“ 

Acasă bunica, o femeie măruntă şi inteligentă, îşi izbea 
palmele de uimire: „Minţi de îngheaţă apele, Melania! Cum 
poţi tu să-i păcăleşti pe toţi...“ 


— Da, şopti bătrâna. Pe toţi i-am păcălit în afară de ea. 
Chiar şi pe Lupu. 

Râse încetişor. 

„„„Se săturase de şcoală, de orăşelul trist, de casa aceea 
veche cu scoarţe şi icoane, de tartina cu magiun pe care o 
primea la ora 5, de glasul ca o trâmbiţă al bunicii. Întreba 
invariabil înainte de masă: „V-aţi spălat pe mâini?“ 

— Trebuia să mă mărit, spuse în şoaptă bătrâna. Lupu 
era maior. Explică unei persoane nevăzute: Abia în '49, 
când a fost deblocat, a intrat funcţionar la minister... Arăta 
chipeş în uniformă. Eram în primăvară, draga mea, exact în 
mai 1929. Plouase... Stăteam în curte şi mă bălăceam cu 
picioarele în apă. L-am văzut trecând. El a râs. Nu mă 
cunoştea. Nu-l cunoşteam nici eu. M-am uitat lung, până ce 
a ajuns la capătul străzii. „Am să-l iau de bărbat!“ 

Melania Lupu băgă în gură un fursec. Se şterse cu 
şerveţelul şi luă motanul în braţe. 

Făcuse rost de adresa lui şi îi expediase o scrisoare. Exact 
20 de rânduri, scrise cu o caligrafie rotundă de elevă 
exemplară. Îi dădea întâlnire la Cetate, o ruină de la 
marginea oraşului. Mai târziu, maiorul îi mărturisise că-l 
intrigase sfârşitul bileţelului. 

— O adevărată lovitură de maestru, spuse cu aceeaşi 
voce mică bătrâna. „Dacă gestul vi se pare prea îndrăzneţ 
pentru o elevă, n-aveţi decât să mă reclamaţii. Mă numesc 
Melania Simian, clasa a VIl-a B, Liceul Ortodox, directoare 
doamna Aspasia Petrovici...“ 

Se căsătoriseră după două luni. În mod ciudat, manevra 
ei nu-l pusese pe gânduri. Parcă uitase. În toţi anii care au 
urmat, a tratat-o ca pe o fiinţă fragilă, neajutorată, 
incapabilă să spună o singură minciună. Păcat că nu fusese 
un bărbat prea deştept. Se plictisise îngrozitor cu el... 

Băieţelul închise cartea. Avea o expresie vizibilă de 
uşurare. 

„A terminat“, gândi Melania Lupu. 


Imaginea elevei de 17 ani cu codițe blonde şi cruce pe 
piept se destrămă. Plecă de la fereastră şi începu să strângă 
serviciul de ceai. 

„Astăzi joci ultima carte, draga mea.“ 


Afară se întunecase. Rămase nemişcat câteva clipe 
ascultând încordat. 

„E linişte. Au plecat toţi... Valerica, unchiul Alecu...“ 

Încercă să-şi amintească chipul lui. 1 se părea un 
amănunt esenţial. 

„Alecu... Alecu... Doar îl cunosc bine. Cineva i-a şters 
faţa. Cu guma... Nu reuşesc deloc...“ 

Capul îl durea. O durere care-şi deschisese pârtie de la 
rădăcina frunţii peste creştet, până la ceafă. Acolo unde se 
tund incaşii. Cineva umbla la clanţă. Doru Matei şopti: 

— Unchiul Alecu... Acum am să-mi amintesc. 

Melania Lupu aprinse lumina brusc. Sculptorul ţipă şi îşi 
duse mâna la ochi. 

— De ce staţi pe întuneric, domnule Matei? Sper că vă 
simţiţi mai bine. Aţi dormit aproape patru ore. 

Tânărul se ghemui în fundul patului. Tremura. 

— Moartea! Vine moartea! Pleacă! Ai omorât-o pe 
Valerica... Şi pe unchiul Alecu... 

— Vreţi să spuneţi domnul Popa. Nu-l cunosc pe Alecu. 

— Ba da! Minţi! De ce minţi? Uite, miroase a cozonac... 
cozonac bun cu nuci şi stafide. Vezi ce frumos s-a copt 
omuleţul meu? Nu ţi-l dau... 

— Nu, spuse încet Melania Lupu, să nu mi-l daţi. Păstraţi- 
Il... 

Matei n-o auzi. Îşi duse pumnii la gură. 

— Şi unchiul Alecu care nu mai vine... Se întoarse spre 
bătrânica sfrijită, lipită de uşă: De ce l-ai omorât? 

— Aşa trebuia, răspunse Melania Lupu cu o voce 
neaşteptat de blândă. Credeţi-mă, nu se putea altfel. 

Sculptorul icni. Pe faţă îi curgeau lacrimile. 

— L-ai omorât pe Moş Crăciun! Nu ţi-e ruşine? 


— Ba da. Mi-e ruşine... 

— Acum înţeleg! Are haina roşie... De asta nu se vede 
sângele... 

— De asta nu se vede... repetă ca un ecou bătrâna. 

Făcu un pas înainte. Ţinea în mână un pacheţel mic. Doru 
Matei se agăţă de stinghia divanului. 

— Ce vrei să faci? Eu nu sunt Moş Crăciun... Ce ai cu 
mine? 

Melania Lupu continua să se apropie. Zâmbea. 

— Nu! bolborosi tânărul. Îţi spun doar că eu nu sunt... 

— Ce importanţă are? Veţi muri ca şi ceilalţi. Aţi văzut 
doar! Nu e deloc greu... 

Sculptorul se lipi de zid. Părea că vrea să îl despice. 

— Ce ai acolo? 

— Otravă. Aţi uitat cum a murit domnul Panaitescu? Şi 
Valerica? Şi domnul Popa? 

— Nu te apropia! Pleacă! Pleacă!! 

Bătrâna, cu mâna întinsă, făcu încă un pas. Şopti: 

— E de ajuns să rup hârtia. Numai un colţişor... 

— Pleacă!! 

— Un colţişor şi gata! 

— Nu! 

Melania Lupu se aplecase peste el. Îi simţea răsuflarea. 
Mirosea a portocală şi a vanilie. 

— Hai, încercaţi! 

Apoi se făcu linişte. Se auzeau doar hohotele sculptorului. 

Bătrâna îl atinse. 

— Hai, domnule Matei! 

— Pleacă! Nu vreau să mor... Dinţii îi clănţăneau. Striga 
bezmetic: Alecu... moartea... nu vreau... 

Melania Lupu se aplecă şi mai mult. Glasul avea accente 
învăluitoare. 

— Vă iert! Trebuie să mă ascultați, să scrieţi câteva 
rânduri. 

— Nu sunt Moş Crăciun, scânci celălalt. 


— Câteva rânduri, doar, le scriem împreună. După aceea 
veţi dormi. Nimeni n-o să vă mai supere. 

— „are un sac cu ghips... şi sânge... cum nu vedeţi? 

Bătrâna îl luă de mână şi îl conduse încetişor până în 
dreptul mesei. Îl aşeză pe scaun. 

— Să nu vă gândiţi la nimic. 

— „i-a murdărit haina... Plânge... Moş Crăciun plânge! 
De ce-l lăsaţi? Nu vă e milă? 

Îşi şterse nasul cu mâneca hainei. Melania Lupu îi puse 
stiloul în mână. Îl mângâie încetişor pe tâmplă: 

— Ştiţi bine că da. Mi-e milă. Scrieţi! 

Matei privi năuc tocul, coala albă de hârtie. 

— Scrieţi, repetă bătrâna. Dictă rar: Eu, subsemnatul 
Tudor Matei... 

Tânărul începu să scrie. Melania Lupu, aplecată peste el, 
urmărea înşiruirea literelor. 


— Străduiţi-vă, domnule Matei! Aveţi doar o caligrafie 
frumoasă. 

Sculptorul lăsă tocul din mână. Începu să râdă. Hohote 
care nu se mai isprăveau. 

Melania Lupu împături foaia de hârtie şi ieşi din cameră 
încuind uşa cu cheia. 

„Ai câştigat, draga mea.“ 

Puse mâna pe telefon şi formă un număr. 

— Spitalul nr. 9? Un caz urgent, domnişoară! O criză. 
Da... E furios... Notaţi-vă! Strada Crăiţei 115. Şoseaua 
Kiseleff. Exact! Cât se poate de repede... Mulţumesc. 

Mai luă un fursec şi trecu în odaia ei să se schimbe. 

Hohotele lui Matei continuau să se audă. Râsul venea din 
altă lume. 


— Credeţi în declaraţia asta? întrebă Azimioară. 
Maiorul ieşise să-l conducă. Nu-şi luase paltonul şi 
tremura uşor. 


— Nici un cuvânt. Şi acum ascultă-mă! Obţii urgent de la 
Procuratură ordin de deshumare pentru Panaitescu şi 
Valerica Scurtu. Ridicaţi şi „statuia“ lui Popa şi-i duceţi pe 
toţi la Medico-legal. Accentuă: Am nevoie de rezultatul 
autopsiilor imediat! 

Melania Lupu îl aştepta zâmbind. Îl mustră dulce: 

— Aţi ieşit fără palton. Nu sunteţi prudent. Continuă fără 
tranziţie, frângându-şi neputincioasă degetele: Măcar de 
mi-aş putea explica toate lucrurile acestea... 

Scoase batista din buzunarul capotului ştergându-şi 
delicat ochii. Aveai impresia că-şi menajează rimelul, deşi 
nu era fardată. 

Cristescu făcuse sul declaraţia sculptorului şi se bătea cu 
ea peste palmă. 

— Când aţi remarcat primele simptome? 

— Din nefericire, destul de târziu. Ciudăţenii care în mod 
normal sar în ochi imediat pe noi nu ne mai izbeau. Gândiţi- 
vă puţin! Biata Valerica cu obsesiile ei... Nu atingea o clanţă 
fără să se spele după aceea cu alcool. Apoi agenda 
domnului Popa... Existenţa soţilor Panaitescu şi, trebuie să 
recunosc, chiar eu am mici... manii. 

— Şi totuşi evoluţia sculptorului mi se pare nefirească, 
afirmă pe gânduri maiorul. Îl vedeam altfel... 

Se uită la bătrână căutând parcă răspunsul în ochii 
albaştri, puţin decoloraţi. Femeia îşi îndreptă cutele 
capotului cu un gest plin de eleganţă. 

— Nu sunt o desăvârşită cunoscătoare a naturii umane, 
domnule maior, şi cred că nimeni nu ar putea face această 
afirmaţie fără să fie ridicol. Nici o clipă nu mi-a trecut prin 
minte că Doru îşi va pierde minţile. Dar poate că 
dumneavoastră, asistând la ieşirile lui necontrolate, aţi fi 
judecat altfel. Noi eram obişnuiţi. Puneam totul pe seama 
profesiunii. M-am neliniştit abia când a început să strige 
şi... să umble dezbrăcat. 

Maiorul se răsuci în fotoliu căutând o poziţie mai comodă. 


— Să recapitulăm, doamnă! Doru Matei afirmă în 
declaraţia sa că i-a omorât pe cei trei: Panaitescu, Valerica 
Scurtu, Grigore Popa. 

Bătrânei îi dădură lacrimile. Clătină din cap. 

— Îngrozitor... 

— „explică de asemenea destul de amănunţit cum a 
procedat pentru a ascunde cadavrele, aminteşte trucurile 
care ne-au indus în eroare. În mod ciudat însă, trece sub 
tăcere elementele esenţiale: mobilul crimelor, cum a reuşit 
să procure cianura şi, mai ales, cum a reuşit să-şi camufleze 
manevrele faţă de ceilalţi locatari. 

— La starea lui de spirit, suspină Melania Lupu, era de 
aşteptat să fi omis câte ceva. 

— Nu zic nu, dar în situaţia aceasta se naşte o problemă. 
Scrisă în stare de dezechilibra, declaraţia nu are valoare în 
totalitatea ei. Nu putem accepta doar ce ne convine şi să 
respingem restul... 

— Aveţi dreptate. Poate că era nebun de-a binelea... 

— Dumneavoastră cum v-ar conveni? întrebă zâmbind 
Cristescu. 

— O, domnule maior... 

— În sfârşit! Există încă un aspect. Declaraţia mi se pare 
extrem de logică. Mai clar, redactată de un om normal care 
depăşeşte cu multă abilitate anumite detalii-cheie. 

— Nu mai înţeleg nimic. Era nebun sau nu? îl privea 
nevinovată, cu ochi de fetiţă. 

„Fii atentă, draga mea... Ai făcut nepermis de multe 
greşeli. Toate acestea vor duce până la urmă undeva. 
Trebuia să te fi gândit mai mult...“ 

Cristescu zâmbi din nou. 

— Mai precis, declaraţia singură nu elucidează aproape 
NIMIC. 

— Oh, exageraţi! Mi-amintesc cât ne întrebam unde 
poate fi biata Valerica... 

Maiorul îi aruncă o privire scurtă apoi lăsă capul în jos. 


— „Şi cât de îngrijorată m-am simţit astăzi, aşteptându-l 
pe domnul Popa. Bineînţeles că aş fi preferat veşti mai bune 
dar de lămurit, m-am lămurit în multe privinţe. 

— Atunci poate o să mă ajutaţi şi pe mine. Eu nu m-am 
lămurit. Complet... 

— Cu multă plăcere, spuse amabilă Melania Lupu. 

— Să începem cu moartea lui Panaitescu. Trecem peste 
motiv... 

— Procedaţi foarte înţelept, domnule maior. Nebunii 
acţionează cât se poate de deconcertant şi ar fi absurd să 
cauţi un motiv acolo unde el nu există. 

— Cu alte cuvinte, vedeţi în domnul Matei un fel de Jack 
Spintecătorul... 

— De ce nu? 

— Chiar, de ce nu! Poate fi o ipoteză... Mă refer însă la 
înscenarea sinuciderii. A presupus o serie de acte pe care 
Matei nu le putea rezolva singur... 

— Era un tânăr extrem de voinic, deşi părea slăbuţ. Pe 
vremuri... 

— „şi mai ales, nu se lăsă întrerupt Cristescu, nu le 
putea camufla. Înţelegeţi? Astfel de mişcări nu puteau 
scăpa ochilor vigilenţi ai Valericăi Scurtu sau ai domnului 
Popa... Nici despre dumneavoastră n-am impresia că 
sunteţi prea distrată... Ceva ar fi trebuit să vă atragă 
atenţia. 

— Depinde! Când mă concentrez asupra unui lucru, nu 
mai văd nimic în jur. Mi-amintesc că soţul meu mi-o reproşa 
adeseori: „Melania! Casa ar putea lua foc fără ca tu să bagi 
de seamă“. 

— Vreţi să spuneţi că atunci când citiţi o carte... 

— Dar nu e vorba despre o lectură oarecare, interveni 
bătrâna. Traduc basme africane, dialectul tembo-habe. 

— 'Tembo-habe? 

— Îl vorbiţi cumva? 

Cristescu ridică din umeri: 

— Nu... 


— Păcat! 

— Unde aţi avut prilejul să vă specializaţi? 

— Nu este vorba propriu-zis de o specializare. Când mai 
locuiam încă în casa cea mare, împreună cu soţul meu, 
ţineam în gazdă un negru, student la Medicină. Am început 
întâi aşa, ca simplă distracţie, după aceea m-a captivat. Nu 
vă  închipuiţi câte  subtilităţi, câtă gingăşie străină 
europenilor ascunde această limbă! 

Începu să declame cu ochii în tavan. Avea expresia pe 
care o iau copiii urcați pe scenă, la serbările de sfârşit de 
an. 

— „Trestia fragedă şi tânără îmbrăţişa grumajii lui Ansije 
Karambe.“ Abandonă tonul elegiac: Karambe e numele de 
familie. Reluă melodios: „Peste templu, răsărise luna. Luna 
roşie ca un bujor...“ 

— Încântător, aprecie grăbit Cristescu. 

Bătrâna nu se lăsă: 

— Ai senzaţia unui pastel delicat. Numai vechea poezie 
chineză dispune de acelaşi penel. 

Maiorul, care în afară de vagi referiri asupra lui Liu Sin şi 
Cio Cio San şi-ar fi putut epuiza toate celelalte cunoştinţe 
pe această temă în maximum 15 secunde, oftă: 

— Îmi dau seama. Deci, când traduceţi din dialectul 
tembo-habe, vă scapă tot ce se petrece în imediata 
dumneavoastră apropiere. 

— Bineînţeles. Fiecare frază te cucereşte. 

Îşi repezi din nou ochii în tavan: 

— „Noi trimite fulgerul care trece spintecând cerul/Voi 
trimite tunetul care trece frământând totul/Voi trimite 
vântul furtunii care trece smulgând bananierii/Voi trimite 
uraganul care cade din nori şi mătură totul înaintea lui...“ 

— Vă mulţumesc, doamnă, făcu maiorul râzând. Sunt 
complet edificat. Mi-aţi dat ocazia să ascult lucruri 
splendide. 

— Aceasta a fost din legenda lui Ngurangurane, fiul 
crocodilului, declară Melania Lupu sufocată de mândrie. 


Dialectul fan. 

— Fără îndoială. Sesizasem chiar o deosebire. Altceva, 
nu-i aşa, decât tembo-habe. 

— O să sesizaţi mai bine în alt fragment. 

— Nu vă osteniţi, doamnă. 

— De ce? Spuneaţi că vă place. 

— Da, dar pentru moment aş prefera să ne întoarcem la 
vecinii dumneavoastră. Nici lor nu le-a atras atenţia nimic 
în noaptea când „s-a sinucis“ Panaitescu? 

Melania Lupu îşi ţuguie buzele: 

— În orice caz, mie nu mi-au vorbit de aşa ceva. Am luat 
deci drept bună sinuciderea lui Panaitescu. Adăugă 
volubilă: N-aş vrea să consideraţi că încerc să deturnez 
sensul discuţiei, dar v-aş recomanda câteva cărticele foarte 
interesante. Vi le pot împrumuta chiar eu: „Africa neagră“ 
sau... În sfârşit... 

„Zece negri mititei“, sugeră Cristescu cedând unui 
impuls irezistibil. O să vă amintiţi altădată. Să trecem la 
moartea Valericăi Scurtu. Au fost necesare manevre destul 
de dificile pentru a o introduce în acelaşi sicriu cu 
Panaitescu. 

— Vedeţi! La chestiunea asta m-am gândit şi eu. 
Formidabil cât rimăm în idei! 

— În unele! preciză maiorul. 

— Oricum, cred că am ajuns la singura concluzie logică. 

— Anume? 

— A acţionat în timpul nopţii. Ştiţi, după ce a omorât-o. 
Domnul Popa şi cu mine dormeam. Trebuie să recunoaşteţi, 
operaţia nu era de natură să producă zgomot. Mi-amintesc 
doar că dimineaţă Grigore Popa a remarcat un lucru ciudat: 
pieptul lui Panaitescu părea, cum să vă spun, părea mai 
bombat. N-am dat însă nici o importanţă observaţiei. 

Se uită la maior fluturându-şi genele. 

„Nu crede nimic. Mai mult, pare că se amuză. Îmi lasă 
timp. Ştiu de ce-mi lasă... Trebuie să fiu mai şireată decât 


el. A uitat că într-o capcană pot cădea doi sau unul singur şi 
nu totdeauna acela pentru care a fost pregătită.“ 

— Mda, făcu Cristescu. Cam la fel presupun că s-au 
petrecut lucrurile şi cu domnul Popa. 

— De data aceasta s-au auzit nişte zgomote, dar nu m-am 
impacientat. Ştiam că lucrează. Dumnezeule mare, ce 
fantezie! 

Începu să plângă încet, fără ca lacrimile să-i boţească 
faţa. 

— Bietul Popa! Acum îmi dau seama cât mi-a fost de 
drag... 

— Mie mi-a făcut impresia că aţi ţinut la el dintotdeauna. 

— Fără să ştiu. 

— În ciuda unor cusururi! 

— Avea unele cusururi, într-adevăr, dar era un bărbat 
demn şi, când voia, ştia să fie fermecător. Am să mă simt 
foarte singură acum. 

Cristescu remarcă alb: 

— Poate că ar trebui să vă revizuiţi intenţiile vizavi de 
domnul Van der Hoph. 

Bătrâna îşi ridică ochii uzi. Încercă să surâdă: 

— Înțeleptul Ridje spune: „Când sufletul tău e pustiu, 
întoarce spatele ogrăzii tale şi pleacă în deşert. Acolo, 
răsuflarea ta nu va putea ofili obrazul florilor, cuvântul tău 
nu va putea întuneca feţele prietenilor, mângâierea ta nu va 
mai alunga surâsul pruncilor. Aşteaptă ca luna cea mare să 
răsară de 99 de ori şi inima ta îţi va spune dacă ai voie să te 
întorci printre oameni...“ Mă simt incapabilă, domnule 
maior, să mă căsătoresc cu Van der Hoph numai pentru că 
sunt o bătrână singură. Are dreptul la mai mult. 

Cristescu întinse mâna după palton. Zâmbi: 

— Nu pot decât să vă felicit pentru modul dezinteresat în 
care vedeţi lucrurile. 

— Şi eu pentru felul amabil în care aţi înţeles să duceţi 
ancheta. Îmi pare rău că plecaţi. 

— Am să mă întorc. Vă promit. 


Melania Lupu îl conduse până la uşă. Îşi împreună 
palmele a rugăciune. 

— Îmi dau seama că e o îndrăzneală din partea mea şi n- 
aş vrea deloc să vă închipuiţi... 

Maiorul o privi surprins. Îngână de circumstanţă: 

— Vă rog... 

— Îngăduiţi-mi să-l vizitez pe Doru la spital. Trece prin 
momente grele... Lacrimile îi inundară din nou ochii: N-are 
pe nimeni şi... Ştiu că abuzez, dar dacă mi-aţi permite să-i 
duc şi un mic pachet, oh, nu mare lucru, desigur... Câteva 
dulciuri, o portocală... Aş considera că mi-aţi făcut o mare 
favoare. 

Cristescu ieşi în stradă. Gerul se muiase şi o ceaţă groasă 
învăluia oraşul. Sub un felinar, un tânăr înalt şi o fată cu 
căciuliţă roşie păreau că nu-şi pot descleşta degetele. 

Trecu zâmbind pe lângă ei, fără să-i observe. 

„E formidabilă!“ 

Auzi paşi în spate şi întoarse capul reflex. Locotenentul 
Ciobanu se apropia însoţit de o femeie în vârstă. 

— Doamna Dogaru îl caută pe Vâlcu. 

Cristescu cercetă chipul bătrânei. Încerca să-şi ascundă 
neliniştea.  Pleoapele îi zvâcneau nervos, degetele 
frământau mânerul poşetei. 

— Vă rog să mă urmaţi. 


Capitolul XVI 


ERRARE HUMANUM ESI 


Merania Lupu urmări silueta maiorului până când 


acesta dispăru la capătul străzii apoi trase obloanele. 
Verifică încă o dată uşa de la intrare şi se întoarse în hol. Îşi 
surprinse chipul în oglinda mică cu pompoane de mătase, 
agăţată lângă scrin. Un cap micuţ, cu bucle grațios zbârlite. 
Şopti: 

— Eşti singură, draga mea. Dar nu trebuie să te amăgeşti 
pentru că el nu te-a crezut! Ţi-a lăsat timp ca să te trădezi. 
Va trebui să fii mai isteaţă decât ai fost vreodată în viaţa ta. 

Înflori oglinda cu o sărutare. 

— Am încredere. Ştiu că mă pot bizui pe tine. Niciodată, 
dar absolut ni-cio-da-tă, nu m-ai dezamăgit. Hai, fetiţo! 
Curaj! 

Trecu în dormitor şi scoase din şifonier o poşetă 
încăpătoare, aproape un sac de voiaj. 

— În primul rând să nu atragi atenţia. Vei lua doar câteva 
lucruri, strictul necesar. O bluză, o jachetă, cămaşa de 
noapte şi fireşte, peria de dinţi. 

Le băgă în geantă şi trecu în faţa toaletei din lemn de 
lămâi. Mângâie dinţii pieptenului de cristal. 

— Ai să-l iei şi pe el, nu te speria... Un cadou drăguţ din 
primul an de căsătorie... Şi sticluţa cu apă de castraveți. Nu 
ştii unde vei dormi la noapte, mâine, luna viitoare... Nu uita 
alifia de struguri, Melania! Ai o piele delicată. 


Deschise un sertar şi scoase o cutie mică de sidef. Păstra 
în ea câteva bijuterii mărunte. 

— Nu chiar mărunte, draga mea... Pandantivul are 16 
briliante, iar perla de la bunica este roz. O piatră cu 
adevărat frumoasă! Ridică în dreptul ochilor un colier mic: 
Şi ce cusur au granatele? Sunt absolut încântătoare! Nu se 
ştie dacă nu vei avea nevoie de ele. Ai doar o mie de lei. 
Ăştia sunt toţi banii tăi. Ameninţă cu degetul: Eşti cât se 
poate de risipitoare. Deşi sunt absolut sigură că biata 
Valerica avea rezerve şi chiar domnul Popa - chicoti şiret, 
un sunet care semăna cu un sughiţat - acolo, sub lampa de 
bronz de pe birou, te vei mulţumi cu ce ai. Nu te-ai înjosit 
niciodată în felul acesta... 

Mai băgă în poşetă o cutie de rahat şi o pungă de 
fondante. 

— Acum va trebui să te schimbi, draga mea. Pleci într-o 
călătorie care nu ştii cât va dura. Bluza gri de mătase este 
tot ce poate fi mai indicat... Elegantă şi practică. Împreună 
cu deux-pieces-ul de lâna negru, reprezintă o toaletă ideală 
la vârsta ta. Perlele vor desăvârşi nota de distincţie... 
Perfect! Ai izbutit o ţinută convenabilă pentru orice oră. 

Privi încă o dată în jur, luă sacul şi paltonul şi stinse 
lumina. 

— Sunt lucruri de care te desparţi pentru totdeauna, 
spuse în hol. Nici nu-ţi vine să crezi că ai trăit aici aproape 
zece ani. Dacă eşti sinceră, trebuie să recunoşti că a fost 
destul de plăcut, în afară de faptul că nu erau prea 
înţelepţi, fiecare avea şarmul lui. Cel mai inteligent era 
domnul Popa... Nu mă aşteptam să se lase atât de uşor 
păcălit. Începu să râdă: Se credea foarte viclean şi când te 
gândeşti... A tras singur moartea de mânecă. 

Băgă mâna în tainiţă şi scoase cele două pânze. Mângâie 
cu vârful degetelor grumazul alb al femeii cu evantai. 

— Nu-i curios? Sunt poate două secole de când a murit şi 
surâsul ei are încă puterea să ucidă. Hm, prea multă 
cianură pentru un surâs... 


Oftă şi le făcu sul. 

— Ştiu unde le vei ascunde, draga mea. M-am gândit 
mult. În umbrelă, strâns înfăşurate. Trebuie să verifici doar 
nasturele şi şiretul. Să se încheie bine. Nu, n-o să pară 
ciudat. Afară e ceaţă, şi dacă nu mă înşel, în curând va 
începe să ningă. De fapt, sper că nu va ninge! O umbrelă 
închisă când afară ninge e grozav de ridicolă. 

Îşi puse toca neagră şi îmbrăcă paltonul. Motanul se opri 
în prag scărpinându-şi trupul arcuit de uşă. 

Bătrâna surâse: 

— Nu te-am uitat, Mirciulică. i-am lăsat în bucătărie 
provizii. După aceea, va trebui să te descurci singur. 
Oberlihtul a rămas deschis... Îl luă în braţe. Mustăţile îi 
gâdilau obrazul. Şopti privind ochii verzi, translucizi, ca 
nişte nasturi de sticlă: Noi doi trăim o aventură... Pe 
amândoi ne aşteaptă necunoscutul. 

Motanul miorlăi. 

— Ştiu, dragul meu, te plictiseşti. Erai obişnuit să te 
amuzi la ora asta. 

Îl duse în odaia ei şi dădu drumul la televizor. Stinse apoi 
lumina şi părăsi apartamentul. 

Cocoţat pe fotoliul Melaniei Lupu, motanul urmări un film 
unde Raf Valone suferea pentru o brună superbă cu pomeţi 
înalţi. 


XXX 


Ioana Dogaru ţinea buzele strânse. 

— Nu cred că e bine ce faceţi, oftă Cristescu. În imobilul 
din Strada Crăiţei s-au comis trei crime. Repet întrebarea: 
Pentru ce îl căutaţi pe domnul Vâlcu? 

— Urmez un tratament, spuse încet bătrâna. 

— Ce fel de tratament? 

— Dentar. 

— Domnul Vâlcu?! 


Femeia îşi cobori privirea: 

— Da. 

Cristescu ridică receptorul. Recunoscu glasul 
locotenentului Azimioară. 

— Da, dragul meu... 

— Am reuşit să descopăr ascunzătoarea din scrin. 

— Presupun că e goală. Nu-i nimic. Te aştept! 

— Încă ceva, spuse locotenentul. Televizorul din camera 
bătrânei e deschis. Ce fac? 

Maiorul râse: 

— Lasă-l aşa şi vino repede. Am primit rezultatul 
autopsiei Valericăi Scurtu şi a lui Grigore Popa. 

— Sunt tare curios. 

— Ai şi de ce. 


Melania Lupu intră într-o croitorie. 

Responsabila o ajută să-şi scoată paltonul şi o pofti în 
cabina de probă. 

— Cum a mers? 

— Perfect. Ce îmbrac? 

— Fusta maxi şi scurta de blană. Nu uita pantofii! 

— Eşti nebună, râse Melania. 'Tocuri de 8 cm! O să-mi rup 
picioarele! 

— Fii serioasă. Uite peruca! Lasă că te machiez eu... Ai 
adus ochelarii? 

Melania Lupu îşi încheie nasturii şi se privi în oglindă. 
Părea desprinsă din paginile unei reviste de modă. Lentilele 
mari, negre, îi acopereau jumătate de obraz. 

— Dacă te vede Alain Delon, s-a terminat! 

Melania Lupu urcă într-o maşină de piaţă care o lăsă 
aproape de Cimitirul Bellu. Parcurse câteva străduţe şi se 
opri în umbra unui copac. 


Trotuarele pustii, acoperite de clisă, străluceau murdar. 
Prin perdele, se strecurau lumini gălbui, albastre sau de un 
roz intens. Trecu un cuplu fără să o observe. Melania Lupu 
prinse frânturi de discuţie. 

— ...e inadmisibil... Cu două salarii şi împrumută tot 
timpul de la mama. 50 de lei, 100 de lei şi nu dau niciodată 
înapoi. 

— Soră-ta e de vină şi bătrâna că le dă! Dacă ai fi 
deşteaptă, ai încerca să pui mâna pe pian şi pe tacâmuri... 
Cu escrocii ăştia nu m-ar mira nimic... 

Melania Lupu rămase câteva minute scrutând atentă 
strada. Îşi umezi buzele plesnite. 

Se învârti un timp prin cartier şi intră într-o curte. 
Printre copaci se zărea o căsuţă galbenă cu ferestrele 
întunecate. 

„Nu-i acasă...“ 

Cotrobăi în poşetă şi scoase o cheie. 

Înăuntru era cald. Mirosea a crizanteme, a gutui şi mere 
ionatane. Făcu câţiva paşi şi se opri lângă o uşă bâjbâind 
după clanţă. 

— Unde o fi comutatorul? 

Vorbea din nou cu glas tare, ca totdeauna când se ştia 
singură. 

— În orice caz, acum îţi poţi permite să răsufli uşurată. Ai 
dreptul, draga mea. Glasul se mlădie improvizând un 
cântecel: Căci ai câştigat! Câştigat, câştigat, câş-ti-gaaat! 
Femeia cu evantaiul e a ta, al tău e şi Vânătorul... Şi totuşi 
unde poate fi comutatorul? 

Pipăia pereţii fredonând, se lovea uşor de mobile. 

— Nu l-aţi cunoscut pe lordul Rochester, stimată 
doamnă? Vai de mine! Chiar ducele mi l-a prezentat la 
ceaiul lui Lady Abigail... Ce toaletă fermecătoare! O, doar 
un fleac de la madame Chanel... Eu i-am rămas 
credincioasă lui Lanvin. Cine e doamna aceea absolut 
încântătoare? În viaţa mea n-am văzut pe cineva mai 
distins! Cum se poate să n-o cunoşti? Este Melania Lupu. 


Senzaţia sezonului! "le poţi considera norocoasă dacă 
acceptă să ia masa la tine. Un succes boeuf... Dumnezeule! 
Unde naiba e comutatorul? 

— Aici! răspunse o voce. 

Bătrâna tresări şi se lipi de perete. 

Auzi un hohot de râs şi brusc se aprinse lumina. 

Cu mâna încă pe comutator, Marin Vâlcu schiţă un salut. 

— Bună seara, Melania. 


Se aflau într-o sufragerie micuță cu mobilă clasică de 
nuc. Deasupra servantei atârna o oglindă, ovală, iar mai la 
stânga, simetric, o marină cu cer transparent şi balcoane 
debordând de flori. Veneţia... 

Melania Lupu se desprinse de perete surâzând. 

— Ce surpriză! îmi face multă plăcere să vă văd. 

Contabilul Marin Vâlcu aprinse o ţigară. Ţinea paltonul pe 
umeri deşi în casă era cald. Părea undeva în vizită, 
discutând cu gazdele înainte de plecare sau în aşteptarea 
unui telefon. 

— Sunt convins. 

— N-am ştiut că o cunoaşteţi pe verişoara mea. 

Bătrâna arborase un ton uşor, amabil. 

— N-o cunosc, rânji contabilul. 

— Oh, păcat! E o femeie remarcabilă. Îşi privi ceasul: 
Abia la 11 se întoarce de la serviciu. Până atunci, am să-mi 
îngădui să fac eu pe gazda. Se îndreptă spre servantă: Aş 
putea să vă servesc o dulceaţă. Nicăieri n-am mâncat cireşe 
amare mai bune decât la ea. O gospodină eminentă! 

Vâlcu râse: 

— Lasă circul, Melania! 

— Nu înţeleg... Sunt sigură că nu înţeleg deloc. Apropo, 
cum aţi petrecut în concediu? Pot să sper că sora 
dumneavoastră se simte bine? 

— Excelent! N-am timp de poveşti, Melania! Ştiu că eşti 
inegalabilă, dar mă grăbesc. 

— Sunt dezolată. Poate preferaţi un şerbet de lămâie... 


— Prefer tablourile. 

— Ce tablouri!? 

— Femeia şi Vânătorul! Degeaba încerci să câştigi timp. 
Ai pierdut! 

Bătrâna zâmbi dulce: 

— N-am pierdut, domnule Vâlcu. Au pierdut ei. Şi dacă 
vreţi să vă spun adevărul, în primul rând dumneavoastră. 

— Ăsta zic şi eu tupeu! izbucni în râs contabilul. M-am 
întrebat mereu cum naiba nu te-au simţit ăilalţi? Te-au 
considerat tâmpită sau în cel mai bun caz senilă. Jeleuri, 
filme cu cowboy şi motanul Mirciulică... Şi azi mă mir... 

— N-au fost prea inteligenţi. Dar pentru că veni vorba, 
mi-am pus şi cu unele întrebări: Cum de n-au înţeles că 
dumneavoastră sunteţi criminalul? Scotoceau prin casă, nu 
mâncau nimic când totul era atât de limpede. Să mori de 
râs! 

— Mi-am închipuit că te amuzi. O privi admirativ: Îmi 
placi! 

Melania Lupu îşi ridică bărbia. Abia ajungea până la 
umărul contabilului. Declară serioasă fluturându-şi genele: 

— Oh, domnule Vâlcu! Am hotărât de mult să-i rămân 
credincioasă lui Lupu. A fost un soţ fidel şi devotat. 

Celălalt râse bine dispus: 

— Mă gândeam la alt soi de colaborare. Noi doi am putea 
face multe împreună. 

Bătrâna îşi ţuguie buzele. 

— Nu sunteţi destul de inteligent pentru asta. Şi-apoi, 
totdeauna am reuşit să mă descurc singură. Dar putem 
rămâne prieteni... 

— Perfect! Unde sunt tablourile? 

Melania Lupu îşi privi mâinile subţiri cu unghii ovale, bine 
lustruite. 

— În alte condiţii, aş fi dispusă să mergem la jumătate. 
Dar fiindcă dumneavoastră sunteţi asasinul, nu cred că 
meritaţi mai mult de 25 la sută. Un procent onorabil, nu 
credeţi? 


— O glumă idioată! 

— Dar nu glumesc deloc. Şi aşa e prea mult faţă de 
greşelile pe care le-aţi comis. Trebuie să vă atrag atenţia că 
acceptând această sumă, mai mult decât generoasă, aveţi în 
plus garanţia că niciodată nu-i voi pomeni vreunui muritor 
despre fapta dumneavoastră îngrozitoare. Să ucizi trei 
oameni... 

— Şantaj? 

— Sunt aproape sigură că ăsta e cuvântul. 

Contabilul îşi arătă dinţii mari. 

— N-o să-ţi meargă, Melania! Cu mine n-o să-ţi meargă! 

— Mai reflectaţi. Între timp, v-aş putea servi o dulceaţă 
de caise sau căpşuni. 

Vâlcu se năpusti spre bătrână. Rămase brusc țintuit 
locului. Cineva umbla la uşă. 

— Ce-i asta?! 

Melania Lupu zâmbi obosită. Suflă moale: 

— Abia acum am pierdut! Amândoi! 


— Dacă jucăm pe aceeaşi mână, şuieră Vâlcu, mai avem o 
şansă. Gândeşte-te bine! 

Bătrâna îi aruncă o privire ştearsă. Uşa se deschise şi 
expresia i se schimbă brusc. Redeveni amabilă, senină şi 
zâmbitoare. 

Maiorul Cristescu salută distrat. În spatele lui se zărea 
silueta masivă a locotenentului Azimioară. 

— Ce plăcere! ciripi Melania Lupu... Iocmai îl întrebam 
pe domnul Vâlcu dacă nu doreşte o dulceaţă. Verişoara mea 
trebuie să sosească din moment în moment... Unul din 
principiile ci este ca oaspeţii să fie primiţi aşa cum se 
cuvine. 

Azimioară o privea buimac. Personajul i se părea uluitor. 

Maiorul trase de spătarul unui scaun şi se aşeză. 

Observă cu aceeaşi voce groasă: 

— Aţi uitat televizorul deschis. 

— Vă înşelaţi! Nu l-am uitat. Mirciulică urmăreşte filmul. 


Cristescu îşi ridică sprâncenele. 

— Motanul doamnei Lupu, explică Vâlcu fără nuanţe şi 
locotenentul izbucni în râs. 

Bătrâna şopti cu ochii în pământ: 

— La vârsta mea, înţelegi ce înseamnă să fii singur. 

Maiorul o măsură din creştet până în tălpi. 

— Observ că v-aţi schimbat genul... 

— O! făcu bătrâna aranjându-şi fusta: câteva fleacuri de 
la domnul Van der Hoph. Le-am îmbrăcat ştiind că o să-i 
facă plăcere. 

— Trece şi dumnealui pe aici astă-seară? 

— Nădăjduiesc din toată inima. 

Cristescu se întoarse spre contabil. 

— Când v-aţi întors, domnule Vâlcu? 

— Azi de dimineaţă. 

— Aţi trecut pe acasă? 

— Nu. Ca să fiu sincer, după tot ce s-a întâmplat... Îmi 
repugnă! Cred că, în sfârşit, am să mă mut. 

— O idee admirabilă, interveni Melania Lupu. E atât de 
trist acum la noi... Te loveşti mereu de câte o amintire: Uite, 
aici, croşeta biata Valerica... sau în fotoliul acesta citea 
gazeta domnul Popa... Îşi şterse o lacrimă. Cu siguranţă va 
trebui să ne mutăm. 

Maiorul oftă: 

— Îmi vine să cred că aţi şi făcut-o. 

— Nu înţeleg! 

— Aţi părăsit casa cu intenţia de a nu vă mai întoarce 
vreodată. Nu ştiu ce speraţi, nu m-ar surprinde nimic din 
partea dumneavoastră, nici cel mai fantezist proiect, dar în 
privinţa asta lucrurile sunt limpezi. 

— Dumnezeule! Melania Lupu îşi rotunji ochii. Am venit 
în vizită la verişoara mea. Ce găsiţi extraordinar? Cel mult, 
voi înnopta aici. 

— De aceea lăsaţi o cămară întreagă la dispoziţia 
motanului? Nu, stimată doamnă! Aveaţi de gând să 


dispăreţi împreună cu pânzele, formidabila miză a celor trei 
crime! 

Se adresa doar bătrânei părând să facă total abstracţie 
de Vâlcu. Melania Lupu scutură din cap. 

— Greşiţi... Greşiţi îngrozitor, domnule maior... Vă asigur 
că... 

Cristescu o întrerupse cu un gest: 

— Un Rembrandt şi un Goya! Două tablouri blestemate. 
N-au adus noroc nici unuia dintre cei care au avut de-a face 
cu ele. Dacă socoteşti câte crime s-au comis din cauza lor, îţi 
vine pur şi simplu ameţeala. În '42, ultimii posesori, soţii 
Cruceanu, au fost trimişi pentru o culpă imaginară într-un 
lagăr de exterminare. Colonelul Werther von R., şeful 
comandamentului german, era un amator rafinat de obiecte 
de artă... Plutonul de execuţie sau crematoriul reprezentau 
un mijloc comod de a te debarasa de proprietarii legitimi. 
Ani de zile, rudele sau amicii familiei Cruceanu s-au 
întrebat ce vor fi ajuns tablourile... 

Soarta a vrut ca ele să-şi dezvăluie enigma după aproape 
un sfert de secol. Surprins de evenimentele lui august '44, 
colonelul Werther von R. n-a reuşit să le scoată peste 
graniţă. Arhivele consemnează că automobilul în care se 
afla a fost atacat de forţele patriotice. În timpul ciocnirii, 
colonelul a murit împuşcat. 

Azimioară se uită la Vâlcu. Fuma într-o poziţie neglijentă, 
dând drumul unor rotocoale mici. Melania Lupu clătina 
capul cu aerul că ascultă o predică. 

— Ce captivant! Păcat că nu e şi verişoara mea! Nici nu 
vă închipuiţi, domnule maior, cât de mult îi plac întâmplările 
extraordinare... 

Maiorul surâse şi continuă. 

— Când am vizitat pentru prima oară imobilul din Strada 
Crăiţei, eram departe de a intui mobilul care strângea într- 
o singură echipă pe cei patru locatari, făcându-i complici. 
Anchetam doar o sinucidere cam suspectă... Mi-a atras însă 
atenţia  fronda constituită împotriva  anchetatorului. 


Doamna Melania Lupu, Grigore Popa, sculptorul, Valerica 
Scurtu aveau buzele pecetluite. Erau dispuşi să discute 
despre orice, să-şi invectiveze chiar vecinii, dar se fereau să 
vehiculeze ideea de asasinat, să se acuze eventual reciproc. 
Normal! Unul sau celălalt, învinuiți de crimă, ar fi denunţat 
în cele din urmă cooperarea cu privire la tablouri. 

Mi-am imaginat că mobilul „sinuciderii“ ca şi al ciudatelor 
dispariţii nu poate fi decât material. Era unica rațiune, 
unicul argument care putea aduce în aceeaşi barcă 
temperamente şi caractere atât de distincte. Tenebrosul 
Popa nutrea un dispreţ sincer şi profund pentru vecinii săi. 
Panaitescu, aşa cum încerc să mi-l închipui, îi ignora, în 
inima Valericăi Scurtu nu încăpeau decât refulări şi ură. 
Doru Matei dădea impresia că se amuză în timp ce doamna 
Melania Lupu se mulțumea să observe. Doru Matei... Un om 
ciudat! Total lipsit de personalitate, şi-a însuşit, mai bine zis 
şi-a construit un gen - tipul nonşalant, flegmatic şi stăpân 
pe sine - plimbându-l cu atâta dezinvoltură, încât a reuşit 
să-i păcălească pe cei mai mulţi. Printre cei mulţi, mă 
număram şi eu. Nu şi doamna Melania Lupu care l-a intuit 
bine. Într-adevăr, Doru Matei se prăbuşeşte repede... 

Aşadar, mobilul mă intriga în cea mai mare măsură. Când 
am aflat că vila din Crăiţei fusese locuită în timpul 
războiului de câtre şeful comandamentului german, 
cunoscut amator de obiecte de artă, am avut sentimentul că 
un far s-a aprins brusc. M-am uitat din curiozitate şi pe 
inventarul întocmit de Sfatul Popular atunci când casa a fost 
dată în folosinţă diverşilor particulari. Conţinea o lustră de 
Murano şi un scrin baroc rămase de la familia Cruceanu. 
Scrinul din hol pe care Valerica Scurtu îşi ţinea 
murăturile... 

În noaptea dinaintea „sinuciderii“ lui Panaitescu, s-a 
spart o ţeavă chiar în spatele comodei. Mi-e destul de lesne 
să reconstitui acum evenimentele. Încercând să-l mişte, 
unul din locatari a declanşat resortul ascunzătorii. Pot să-mi 
imaginez surpriza celor cinci când au dat cu ochii de 


tablouri. Discutând la Iaşi cu domnul Vâlcu, acesta mi-a 
furnizat un amănunt interesant. În noaptea respectivă, 
sfidând orice rațiune, toţi, fără excepţie, dormiseră în hol. 
Desigur, se temeau ca nu cumva, în lipsă, vreunul să pună 
mâna pe pânze şi să dispară. Simţeau nevoia să aibă tot 
timpul scrinul sub ochi. 

O corelaţie în acelaşi sens mi-a îngăduit-o şi sosirea 
domnului Van der Hoph la Bucureşti. S-a dat drept bijutier. 
Un telefon la Ambasada română din Amsterdam ne-a adus 
completarea: bijutier desigur, dar şi proprietarul unei 
importante galerii de tablouri. Cred că în problema aceasta 
n-a mai rămas nimic de clarificat. 

Azimioară dădu din cap privind marina agăţată puţin 
strâmb deasupra bufetului. Ghirlandele de trandafiri 
atingeau suprafaţa apei. Fusese la Veneţia. Acum, în căsuţa 
mică de lângă Bellu, regăsea cu emoție ceva din atmosfera 
oraşului... Ziduri vechi, flori, apă şi cer... Şi nici o maşină. 
Singurul oraş din lume fără maşini. Dar, dacă nu-i atrăgea 
atenţia un prieten, nu şi-ar fi dat seama niciodată. Pur şi 
simplu nu te gândeai la asta. 

— Când a preconizat moartea celor trei, asasinului nu i-a 
trecut prin minte că se va bucura de asistenţa unui 
complice inteligent, stăpân pe sine şi mai ales de o 
inventivitate remarcabilă. Şi totuşi... Errare humanum est! 
Râse privind-o ca din întâmplare pe Melania Lupu: Printre 
alte mici „neglijenţe“, acest complice voluntar, regizând 
sinuciderea lui Panaitescu - mă refer la scrisoarea de adio 
şi, în treacăt amintind, putea fi redactată în termeni mai 
puţin echivoci - a omis că victima era un dactilograf cu 
experienţă. Folosea metoda oarbă, mai precis bătea cu 
toate degetele. 

În consecinţă, literele din extremităţile claviaturii, atinse 
cu inelarul sau degetul mic ca ă, ţ, ş, p etc. trebuiau să fie 
mai palide. Spre deosebire de u, z, h sau t lovite de index. 
Cel care bătuse însă textul la maşină - un amator - o făcuse 
cu cele două arătătoare. Astfel, toate literele au căpătat 


aceeaşi intensitate. A fost suficientă o comparaţie 
superficială între scrisoarea de adio şi materiale mai vechi 
de-ale lui Panaitescu pentru a-mi da seama că victima nu 
avusese niciodată intenţia să-şi ia rămas-bun de la nevastă- 
sa sau de la oricare alt muritor. O greşeală scuzabilă, dacă 
ne gândim cât de puţin timp a avut la dispoziţie autorul 
scrisorii. De fapt şi domnul Vâlcu a fost obligat să acţioneze 
cam pripit. Noaptea respectivă o petrecuse la doamna 
Doina Popovici. Când s-a întors acasă, şi-a dat seama că 
vecinii săi descoperiseră pânzele. Asociaţia dintre ţeava 
spartă, scrin, înnoptatul în hol şi tablouri era firească. A 
sesizat desigur şi aerul particular al oamenilor, expresia de 
nerăbdare, teama, nădejdile nebune. Bănuiesc cu ce oftat 
de uşurare au primit vestea că plecaţi în concediu. Mă 
înşel? 

— Nu ştiu unde vreţi să ajungeţi. 

— Doamne! ţipă Melania Lupu. La început am crezut că 
n-aud bine! Doar nu vreţi să spuneţi că domnul Vâlcu... 

Cristescu o privi în ochi. 

— Aţi ştiut de la început cine e criminalul, doamnă. 

— Da de unde! Am fost convinsă că bietul Doru i-a omorât 
pe toți. 

Maiorul dădu din umeri. 

— Repet! Aţi ştiut de la început că Marin Vâlcu e asasinul. 
Nu, nu eraţi înţeleşi. Este ceea ce aş numi un caz de 
complicitate spontană care nu presupune neapărat 
conivenţa partenerilor. L-aţi ajutat, conştientă de actul în 
sine, dar evident în scopuri personale. 

Melania Lupu încercă să zâmbească. 

„A ghicit, draga mea. Bagă-ţi în cap că doar a ghicit. Sunt 
simple supoziţii. Nu are probe împotriva ta...“ 

Arboră o expresie de stupefacţie: 

— Cum mi-aş fi putut închipui? E prea mult, domnule 
maior! 

— Exact cum aţi spus, o întrerupse Cristescu. V-aţi 
închipuit! Numai cineva cu fantezie putea să desluşească 


jocul acesta dement. Popa era inteligent, dar n-avea 
imaginaţie. Matei şi Valerica Scurtu nici atât... 

— O clipă! interveni Vâlcu. Am impresia că discutaţi inutil. 
Dacă vă amintiţi, în timp ce oamenii mureau pe capete, eu 
mă aflam la laşi. Am sosit abia azi-dimineaţă. 

Contabilul vorbea calm, extrem de detaşat. 

Cristescu începu să râdă: 

— Ştiu. Sunt încredinţat că aţi sosit azi-dimineaţă şi că 
aveţi o grămadă de martori care s-o confirme. V-aş întreba, 
de pildă, ce căutaţi aici, dar asta nici măcar nu mai are 
importanţă. Aţi urmărit-o pe doamna Lupu, ştiind că 
tablourile sunt la ea. 

— Oh! exclamă bătrâna. Cum a ghicit-o? Le-am adus, 
într-adevăr. Cumnata verişoarei mele e custode la Muzeul 
de Artă. Voiam să ne sfătuim împreună, să-mi spună unde să 
mă adresez. Nu cunosc forul competent... 

— Admirabil! Cristescu râse din toată inima: nu ştiaţi deci 
cum să procedaţi pentru ca pânzele să parvină mai repede 
statului. 

— Dar bineînţeles. Aş fi putut oare proceda altfel? 

— Vă vizitez de-o săptămână. De ce nu mi-aţi pomenit 
niciodată nimic despre ele? 

Melania Lupu îşi împreună mâinile. 

— Habar n-aveam de existenţa lor, puteţi să mă credeţi! 
Astăzi le-am găsit întâmplător, mai precis astă-seară. 
Ştergeam praful şi dintr-o dată am auzit: Clic! 

„Va duce farsa până la capăt, gândi Cristescu. Scontează 
pe faptul că nu am probe împotriva ei şi deci n-o pot 
condamna. Deocamdată. Matei nu poate vorbi. Şi orice ar 
declara va fi pus la îndoială. Este de ajuns să-i spui unui 
judecător că martorul principal e în tratament la Spitalul 
e PRR 

Contabilul stinse ţigara. 

— Teoria dumneavoastră nu stă în picioare, domnule 
maior. Am părăsit acum o săptămână Capitala. Fiecare pas 
pe care l-am făcut la laşi poate fi riguros controlat. Ipoteza 


că aş fi ucis, aflându-mă la o distanţă de 4100 km faţă de 
victime, o consider ilară. 

— Cândva aţi considerat-o excelentă, surâse maiorul. E 
de fapt marea dumneavoastră idee: crimă de la distanţă sau 
crimă în absenţa criminalului. Nici acum nu-mi dau seama 
dacă la mijloc a fost premeditare. Îmi vine mai degrabă să 
cred că uneori vă amuzaţi încercând să combinaţi fazele 
unei crime perfecte. Un exerciţiu de fantezie! Circumstanţe 
excepţionale v-au îngăduit să o puneţi în aplicare. Cu ce vă 
ocupați, domnule Vâlcu? 

— Nu vi s-a spus? Mă surprinde. Sunt contabil la un 
institut de proiectări. 

— Din septembrie 1973, preciză maiorul. 

— Exact. 

— Şi mai înainte? 

— Nu înţeleg întrebarea. Şi apoi nu văd... 

— Cu ce v-aţi ocupat înainte de a vă reprofila? Pentru că 
nu asta este profesiunea dumneavoastră iniţială. 

Vâlcu îşi plecă privirea: „Avea dreptate Melania. Am 
pierdut amândoi. Am pierdut îngrozitor“. 

Spuse încet: 

— Iniţial am practicat medicina. 

— Specialitatea? 

— Stomatologie. 

— Până la 5 septembrie 1963. Apoi? 

— Mi s-a luat dreptul de a profesa. 

— De ce? 

— Un accident... 

— Un accident trist, domnule Vâlcu. Eleonora Stanciu a 
murit din cauza unei intervenţii chirurgicale clandestine 
efectuate la domiciliu. Nu ştiaţi şi nu ştia că suferă de inimă 
şi i-aţi administrat un anestezic prea puternic. 

— Vai! se miră bătrâna. Domnul Vâlcu e dentist? Nu, 
hotărât, azi e ziua surprizelor! 

Cristescu o măsură zâmbind apoi continuă: 


— După ce aţi executat pedeapsa, aţi continuat să lucraţi 
clandestin. Am declaraţia scrisă a doamnei Ioana Dogaru. V- 
a căutat astă-seară... Vecinii dumneavoastră au aflat, 
fireşte, e o locuinţă în care se află totul, dar au tăcut pentru 
că se bucurau de asistenţa medicală acordată. 

Bătrâna clipi nedumerită: 

— Credeţi într-adevăr, domnule maior? 

— Şi-acum să vedem cum s-au petrecut lucrurile. Despre 
existenţa tablourilor ascunse în scrin eraţi informat cu mult 
înaintea vecinilor dumneavoastră. Chestiune poate de ani 
de zile. Aşa aţi ajuns să locuiţi aici, voiaţi să fiţi cât mai 
aproape de tablouri. Nu le-aţi mutat, considerând tainiţa 
sigură. Şi-apoi, prin însăşi natura îndeletnicirilor, riscaţi o 
nouă percheziţie. Când ceilalţi au descoperit pânzele, aţi 
hotărât să-i înlăturați. Trei dintre ei erau în tratamentul 
dumneavoastră. 

Vâlcu ridică iute ochii. Examină întunecat chipul 
maiorului apoi îşi cobori din nou privirea. 

„Oamenii-s nebuni, conchise placid Azimioară. Ce-i 
trebuia individului toată aiureala asta?“ 

— Doamna Doina Popovici, vrând să-mi demonstreze cât 
sunteţi de amabil, îmi relata că vă serviţi uneori vecinii 
gratuit. Era vorba despre Panaitescu, Grigore Popa şi 
Valerica Scurtu. O mică gafă. Când şi-a dat seama - intuise 
trucul - era târziu. Mi-am amintit totodată că-n odaia 
dumneavoastră m-a izbit prezenţa unui şnur metalic. 
Singur nu însemna nimic, dar, ataşat la câteva piese şi o 
lampă puternică, devenea o bormaşină. lotodată, din 
şifonier nu vă lipseau lucrurile necesare plecării în 
concediu. Deci în valiză aţi pus nu hainele, ci tot 
instrumentarul pe care îl deţineaţi. Am conchis că „unele 
servicii gratuite“ aveau loc la domiciliu... Amabilitate, 
obligatorie dacă ne gândim că astfel vă asiguraţi discreţia 
locatarilor. Anunţându-i că plecaţi pentru trei săptămâni le- 
aţi sugerat, sau poate v-au cerut-o chiar ei, să-şi rezolve 
urgenţele. În pansament aţi introdus cianura. Nu era mare 


lucru. Cunosc cazuri când oamenii au încercat să 
părăsească ţara cu o gură garnisită cu briliante. 

— Oh! Melania Lupu îşi duse degetele la gură: îngrozitor! 

— Ce anume, doamnă? se interesă amabil Cristescu. 

— Povestea asta cu dinţi... Cianura băgată în plombă! 
Este pentru prima oară când mă bucur sincer că am 
proteză. Îşi cobori pudică pleoapele: Dacă vreţi să ştiţi, 
acest motiv a cântărit greu când l-am refuzat pe domnul 
Van der Hoph. Gândiţi-vă numai! O mireasă fără dinţi... 

Vâlcu interveni cu glas răguşit: 

— Pretindeţi, deci, că le-am introdus în interiorul plombei 
otravă. Nu vă daţi seama că prima expertiză vă poate 
răsturna toate concluziile? 

— Plombă! Vorba vine, râse maiorul. Aveaţi nevoie de 
ceva provizoriu. Victimele trebuiau să moară repede. Aţi 
recurs deci la pansamente relativ superficiale care să 
reziste o oră, o zi sau cel mult o săptămână. Important era 
ca moartea să survină după plecarea dumneavoastră. Nu 
vreau să omit nici faptul că aţi fost îndeajuns de prudent 
pentru ca pansamentul propriu-zis să nu fie pe bază de 
ciment, eugenat sau, în fine, orice substanţă care, detectată 
la autopsie în stomacul victimei, să permită cea mai mică 
corelaţie între scaunul de stomatolog şi crimă. 

— Perfect! exclamă Vâlcu. Vreţi să-mi spuneţi cum 
dovediţi toată povestea asta? Până acum n-am auzit decât 
supoziţii. 

Cristescu zâmbi: 

— În stomacul victimelor nu s-au găsit alimente. 
Accentuă: Nici urmă. Concluzia se impunea. După primul 
asasinat, ceilalţi, alarmaţi, au început să ia măsuri. Încerc 
să-mi imaginez cu ce groază au asistat la moartea lui 
Panaitescu Valerica Scurtu sau Grigore Popa. Oameni 
trăsniţi din senin, otrăviţi cu cianură - şi un sugaci ar 
recunoaşte-o după miros - fără să se fi atins de-o singură 
firimitură de pâine. Îmi închipui cum se suspectau, cum îşi 
sleiau mintea încercând să ghicească trucul. Şi totuşi 


perseverau! Tablourile blestemate, surâsul femeii cu 
evantai le luaseră minţile. Mai mult, depăşind aşteptările 
dumneavoastră, camuflau crimele realizând în acest sens 
performanţe fantastice. 

Se uită la Melania Lupu. Bătrâna îi suportă senina 
privirea. 

—  Povestiţi lucruri de-a dreptul extraordinare! Deci 
domnul Vâlcu a omorât, iar Doru ştergea urmele. Cine şi-ar 
fi închipuit?! 

„Sper să ne mai întâlnim, gândi Cristescu continuând să o 
privească. Şi sper că atunci voi avea mai mult noroc.“ 

— Da... Vorbeam de probe. Faptul că deşi victimele erau 
avertizate,  supunându-se unui adevărat regim de 
înfometare şi totuşi continuau să moară, să moară deci în 
lipsa unui act imediat cum ar fi un pahar de apă dus la 
gură, mi-a sugerat ideea absenței asasinului. Am început să 
mă gândesc la o găselniţă care să dea posibilitatea 
subiectului criminal să ucidă, el aflându-se la 5 metri 
depărtare sau în altă odaie. Şi dacă accept altă odaie, de ce 
n-aş accepta alt oraş? Iotodată, ipoteza presupunea ca 
victima să poarte asupra ei însuşi agentul vătămător, 
respectiv cianura. Fără să vrei, gândul te duce imediat la 
cavitatea bucală. Dar bănuiesc că dumneavoastră doriţi 
probe materiale. Din faimoasa agendă a domnului Popa 
lipsesc câteva pagini. După cum ştiţi, obişnuia să-şi noteze 
toate întâmplările de peste zi. Aţi subtilizat deci foile unde 
erau trecute şedinţele la dentist. Mă întreb când aţi făcut-o. 

— Şi eu! 

— Am impresia că ştiu! interveni zglobie Melania Lupu. 
La un moment dat, domnul Popa i-a îngăduit să-şi aleagă 
nişte cărţi din camera dumnealui. 

— Aţi omis însă altceva. Grigore Popa, meticulos, avea 
două agende. Cea care stârnea cele mai suculente 
sarcasme din partea vecinilor, un fel de jurnal, condică de 
sugestii, dare de seamă despre colocatari, catalog de 
vendete etc, şi a doua, un fel de orar unde îşi programa ce 


are de făcut. De pildă 11 - plată chirie, 16 - consult 
policlinică, medicamente gratuit etc. Aici şi-a înscris şi 
şedinţele stomatologice. E trecută şi cea din ziua plecării 
dumneavoastră. Câte un V roşu indică respectarea 
programului. Evident, nu lipseşte cel de pe data de 8. Aş 
mai aminti că substanţele care s-au găsit în stomacul 
victimelor, folosite ca pansament dentar, aveau toate 
aceeaşi proprietate. Erau extrem de aderente. Oamenii nu 
riscau să piardă „plomba“ înainte de a fi cazul. 

Emoţii probabil v-au dat Melania Lupu şi tânărul Matei. 
Ei nu erau pacienţii dumneavoastră şi în goana plecării n- 
aţi găsit o modalitate convenabilă de a-i „trata“. Aţi mizat 
însă pe faptul că unul din ei îl va exclude pe celălalt, ceea ce 
într-un fel s-a şi întâmplat. Cu învingătorul, eraţi eventual 
dispus să împărţiţi tablourile. 

Proba cea mai evidentă, imposibil de contestat, ne-a 
oferit-o Grigore Popa. Obişnuind, probabil, să-şi plimbe 
vârful limbii în perimetrul plombei, a deteriorat învelişul de 
protecţie iar o porţiune a rămas pe măseaua tratată. 

Şi, în sfârşit, o greşeală psihologică! Împreună cu 
Panaitescu aţi fost abonat ani de zile la Paris Match. Practic, 
suportaţi fiecare jumătate din sumă. Luna decembrie este 
perioada în care se fac abonamentele. Cunoscând soarta lui 
Panaitescu, aţi expediat suma întreagă Doinei Popovici 
pentru a îndeplini ea oficiul. 

— Cel puţin de astă dată, spuse moale Vâlcu, nu am 
greşit. Chiar dumneavoastră m-aţi informat la laşi despre 
sinuciderea lui. 

— Fără îndoială, dar asta s-a întâmplat pe data de 11 
decembrie. Panaitescu a murit pe 8, iar dumneavoastră aţi 
expediat mandatul pe 10 seara. Poşta a confirmat-o. 

„Şi cu asta basta“ răsuflă Azimioară gândindu-se la o 
budincă formidabilă şi crema de zahăr ars din frigider. 

Cristescu îşi întinse mâinile peste masă. 

— Unde sunt tablourile, doamnă? 


— În umbrelă, chicoti Melania Lupu. Închipuiţi-vă! 
Desfăcu şiretul şi scoase pânzele făcute sul: Vi le dau cu 
inima împăcată. Abia aştept să le văd la galeria naţională. 

— Nu mă îndoiesc... 

— Cum să vă spun... Obrajii proaspeţi deveniră roz... Ştiu 
că sunt o femeie bătrână şi neinteresantă, dar, dacă n-o să 
vă stingheresc, mi-ar face mare plăcere să vă însoțesc când 
vă veţi duce să le admiraţi la muzeu. 


Femeia cu evantai surâdea. Un surâs ciudat, puţin trist. 

— Fascinant! exclamă Cristescu căutând lumina lămpii de 
pe birou. Nu mă prea pricep, dar după mine toată chestia 
stă în dantelele evantaiului. Ascunde gura şi din zâmbet 
rămâne o intenţie. 

Locotenentul Azimioară puse de o parte Vânătorul şi 
cercetă cu luare aminte chipul femeii. Spuse într-un târziu: 

— Îmi place şi totuşi nu ştiu de ce... 

— Poate că ăsta e secretul. Să nu ştii de ce-ţi place... 

Îşi ridică privirea. Fulgi mari presărau ghiocei pe 
fereastra decupată în noapte. 


XXX 


„Nu trebuie să te necăjeşti, draga mea. În primul rând, a 
fost o combinaţie în care tu ai căzut întâmplător. Nici măcar 
nu-ţi era îngăduit să-ţi faci iluzii. O simplă încercare! Nu ai 
nici o vină că a eşuat. Ar fi absurd să te mai gândeşti o 
singură clipă la Femeia cu evantai... La zâmbetul ei... Să ştii 
că mă superi! E oare nevoie să-ţi amintesc mereu că tu nu 
poţi pierde niciodată cu adevărat? Sunt absolut convinsă că 
în manşeta ta mai există o carte pe care încă n-ai jucat-o... 
Şi, asta zic şi cu surpriză, încă o vişină de ciocolată ascunsă 


în cutia cu bicarbonat. Am impresia că năzdrăvanul de 
Mirciulică a învăţat să citească. Dacă vrei să prinzi puteri, 
nu cunosc nimic mai indicat decât o bomboană gustoasă...“ 
Bucătăria cu compartimentele ei i se păru tulburător de 
pustie. Valerica, Paveleştii, Doru... Curând, paravanele de 
carton presat vor dispărea şi, gând neaşteptat care-i aburi 
privirea, între aceiaşi pereţi vor răsuna alte glasuri. 


Cuprins 


Prolog 5 


O AI OD UP WU NR 


RR RR 
O U BP VW N => O 9 


. După treizeci de ani 7 

„ Cianură pentru un surâs 13 

. O sinucidere măsluită 26 

„ Nedumeririle maiorului Cristescu 39 
. Tatonări 46 


. Casa groazei 61 





. O înmormântare neobişnuită 70 
.Inegalabila Melania Lupu comite erori 80 
. Omul care nu uită nimic 89 

. Contraofensivă 104 








. Un amănunt fără importanţă 111 
. Care e trucul? 122 

„ Soluţia de 18 carate 133 
.Inocenţă 143 








. „Cine l-a ucis pe Moş Crăciun?“ 156 
. Errare humanum est 167 


111. Vitto Genovese - unul din foştii şefi ai mafiei italiene.