Rodica Ojog-Brasoveanu — Crima prin mica publicitate

Rodica Ojog-Braşoveanu 


CRIMĂ PRIN 
MICA PUBLICITATE 


-roman politist- 


-1991- 


Capitolul | 


ANUNȚUL 


T eilul telefonului țăndări hrmigtea încăperu, Bărbatul abandonă 


revista şi ridică receptorul, Ca de obicei mut, lăsându-l pe celălalt 
ză-gi semnaleze prezența şi identitatea. După câteva cuvinte, îl 
intrerupse:! 

— Te-am recunoscut, Ce-i? 

— Avem o baftă fantastică! Hesperată! Persoana urcă singură, de 
bună voie şi nesilită de ruimeni treptele ghilotina. nici a investiție, 
rec-zera, benehiciu sută la gută! 

— Ai băut” 

— Nu, Am citit Romdârua de azi, Bagă tarul la Dwerse. Căzuţa 
agenției 4722, În rmaximurm trei-patru zile, afacerea e rezolvată. 

— De ce aşa mult” Celălalt chicati: 

— Hu îi absurd, baba Dă timp să ge coafeze... 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


CRIMĂ PRIN 
MICA PUBLICITATE 


-roman poliţist- 


-1991- 


Capitolul 1 
ANUNŢUL 


Î zilul telefonului ţăndări liniştea încăperii. Bărbatul 
abandonă revista şi ridică receptorul. Ca de obicei mut, 
lăsându-l pe celălalt să-şi semnaleze prezenţa şi identitatea. 
După câteva cuvinte, îl întrerupse: 

— Te-am recunoscut. Ce-i? 

— Avem o baftă fantastică! Nesperată! Persoana urcă 
singură, de bună voie şi nesilită de nimeni treptele 
ghilotinei. nici o investiţie, risc-zero; beneficiu sută la sută! 

— Ai băut? 

— Nu. Am citit România de azi. Bagă farul la Diverse. 
Căsuţa agenţiei 4722. În maximum trei-patru zile, afacerea 
e rezolvată. 

— De ce aşa mult? Celălalt chicoti: 

— Nu fi absurd, baby! Dă-i timp să se coafeze... 


Bărbatul îşi puse canadiana, încuie apartamentul şi se 
îndreptă spre cel mai apropiat chioşc de difuzare a presei. 


Chiar şi după Revoluţie, când primea gazeta, bătrânul 
Mişu Pavelescu, - de fapt, Mihai-Mircea-ludor-lonel 
Pavelescu, pe scurt pentru prietenii şi foştii colegi de servici 
E.I.C (fonetic Etici) - consulta în primul rând Mica 
Publicitate. 

Azi îl interesau mai puţin Decesele, singura rubrică 
nepolitizată pe vremea lui Ceauşescu şi care merita 
lecturată. Bineînţeles, nu o făcea cu cinismul lui frate-său. 
Cornel - un excentric de profesie - exulta zgomotos ori de 
câte ori întâlnea numele vreunui amic, cunoştinţă, coleg 
îngropat în chenar negru, sub mormane de adjective: nobil, 
nepreţuit, unic, irepetabil. Vorba aia, mor doar sufletele de 
elită... 

„Cum te bucuri, dom'le? se interesau consternaţi 
neavizaţii. Eşti fericit că s-a prăpădit Ionescu? Ziceai că aţi 
fost colegi de promoţie, aţi împărţit odaia, paltonul, 
conserva de fasole şi, mă rog, amorurile. Al naibii să fiu, 
dacă te pricep! 

Cornel - showul era verificat - exploda triumfal: 

— Da, dom'le! Mă bucur, sunt radios, sunt ferice! Încă 
unul care a scăpat de comunişti!“ 

Nu, hotărât, starea de spirit a lui Mişu Etici era mai puţin 
categorică. Întâlnind în jurnal nume cunoscute, trecute în 
neființă, devenea nostalgic. Făcea parte dintre oamenii care 
plimbându-se, de pildă, toamna pe aleile Cişmigiului, 
remarca doar frumuseţea impresionantă - ultimul suspin! - 
a trandafirilor târzii, policromul luxuriant al vegetației în 
agonie. Nuanţa sepulcrală însă nu-l indispunea, anticipând 
doar bucuriile albe ale apropiatei zăpezi. lar zăpada nu-i 
sugera în primul rând ciorapii de lână cu care dormea 


noaptea din pricina caloriferului îngheţat - „e fantastic, 
mon cher, când mă culc, mai mult mă îmbrac decât mă 
dezbrac“ - ci clopoţea bucuriile sărbătorilor de iarnă. 
Crăciunul cu omăt generos, cozonacii, chiar copţi noaptea 
la un foc insuficient, „n-au crescut grozav, de vină-i şi făina, 
dar tot miroase în casă a vanilie şi sărbătoare“, micile 
surprize de sub brăduţul de şaptezeci de lei cumpărat la 
florărie. 

Mişu Pavelescu era o fire fericită. Nu-şi amintea decât 
arareori de păcatele unei persoane, iar dacă aceasta nu mai 
exista, tot ce fusese urât, meschin, detestabil sau chiar 
ticălos într-un inventar de viaţă era etichetat cu îngăduinţă 
drept originalitate sau „moment de panică mentală dictat 
de conjunctură, cum nu-i aşa, putem înregistra fiecare din 
noi“. 

Pe bătrân îl interesa mai nou, „ce cumpără 
bucureşteanul“, sesizând diferenţa faţă de preferinţele 
ante-Revoluţiei. 

— Bagă de seamă, se adresă nevesti-sii, nu se mai bate 
lumea chiar aşa pe video, recordere, casete x, y, w sau z, 
sigilate ori ba, televizor în culori şi alte drăcii japoneze... 

— Dar ce caută, dragă? 

Doamna Lili aruncă o lingură de făină în cratiţă - în casa 
Pavelescu se mânca ţeapăn, pentru că „hai să fim sinceri, 
după patruzeci de ani, nu mai ai altă plăcere“ - şi îşi răsuci 
privirile languroase. Mai aveau patru ani până la nunta de 
aur şi se iubeau. 

— S-a schimbat optica! Fii atentă! exclamă bătând cu 
unghia în gazetă: Stai puţin... Uite ce zice ăsta... „Vilă, 6-10 
camere, ultracentral sau apartament 4-6 piese“... Altul! 
„Cumpăr casă, 8-9 camere, curte. Domenii, Televiziune“... 
Au apărut şi colecţionarii... 

— Pe tipul care caută capete de păpuşi din porțelan, îl 
ştiu de zece ani cel puţin. 

— Lasă-l pe ăla! S-au ivit acum nababii. „Ceasuri vechi, 
mărci prestigioase, tabachere, colecţie de pipe... Vase Galle, 


Daum Nancy, Lalique... lapiserii originale“... lauzi-o şi pe 
asta! „Caut cercei briliante mari“... 

Îşi scoase ochelarii, uitându-se la nevastă-sa cu gura 
căscată. În colţul buzelor strălucea un molar îmbrăcat în 
aur. 

— E clar! 

Doamna Lili, bine dispusă, - stare de spirit constantă, 
generată de o digestie excelentă şi o oglindă care, deşi 
cadou de nuntă, rămânea mereu amabilă - îşi scoase şorţul 
înflorat şi-l agăţă lângă ştergare. 

— Ce-i clar? 

— Inflaţia, asta e! Oamenii se grăbesc să investească, să 
scape de capital. 

— Fugi de-aici eşti alarmist! 

Pavelescu Etici înţepă aerul cu degetul: 

— Economist! Eu văd mai departe. Am prevăzut sau nu 
că... 

— Ai prevăzut, îl întrerupse nevastă-sa râzând. Treci 
dincolo că aduc ceaiul. 

Bătrânul se aşeză pe canapea, continuându-şi lectura. 
Doamna Lili scoase din vitrină serviciul de ceai de argint. 
Erau oameni care se respectau. Nu mâncau niciodată pe o 
faţă de masă pătată, foloseau şerveţele brodate şi cea mai 
scumpă veselă din casă. 

Pavelescu începu să  chicotească. „A ajuns la 
Matrimoniale”, gândi maşinal doamna Lili, întrebându-se 
dacă să aducă şi plăcinta cu fructe. Simţi că-i plouă în gură, 
dar îşi aminti cu neplăcere că astrahanul - o piesă istorică, 
cea mai importantă din garderobă - n-o mai cuprinde şi 
renunţă cu un oftat imperceptibil. 

— A! exclamă bătrânul. 

— Ce-i? 

Pavelescu era un omuleţ norocos, scutit de accidentele 
destinului. Viaţa lui decursese lin, fără convulsii, fără 
piruete spectaculoase. Cineva, „acolo sus“, îl uitase sau nu-l 
lua în seamă. Poate de aceea rămăsese cu o capacitate de 


emoție unică la vârsta lui, întâmplări minore luau proporţii 
de extraordinar, palpita cu voluptate la evenimentele din 
viaţa celor din jur. 

— Ce-i? repetă doamna Lili. Nu mă fierbe! 

— A apărut anunţul Valentinei! 

Chipul doamnei Lili se aprinse de interes: 

— Ei lasă-mă! la să-l văd şi eu. 

— E aşa cum l-am făcut noi, râse încântat bătrânul ca 
după o straşnică ispravă. Întocmai!... Ce credeai! Puneţi 
ochelarii! 

Pieptul agresiv al doamnei Lili se zbuciuma de emoție. 
Ochii îi sclipeau, vibra năsucul odinioară delicios - „îţi vine 
să-l mănânci“ -, acum mult prea poznaş pe un chip 
sexagenar, stârnind ilaritate dar şi regretul „trebuie să fi 
fost nostimă foc pe vremea armistiţiului“, buzele pline îi 
fremătau ca dinaintea unei tăvi cu baclavale. Pavelescu o 
privi înduioşat: „Arată ca o fetiţă de doisprezece ani şi nici o 
zi mai mult...“ 

— Zi tare, Lili. 

— Stai să-mi trag sufletul... Adu-mi aminte să-ţi schimb 
pijamaua. 

Respiră adânc şi începu să citească ondulându-şi 
degetele grăsulii în aer, pentru a marca miezul fiecărui 
cuvânt: 

— Doamnă (45 de ani), simpatică, distinsă, excelentă 
gospodină, fără copii, situaţie materială mijlocie, caut domn 
(45 - 55) intelectual, serios, fără vicii, în vederea căsătoriei. 
Căsuţa agenţiei 4722. 

Doamna Lili rămase cu ochii aţintiţi pe ziar. Bărbatu-său 
se plimba prin sufragerie, îmbătat de entuziasm: 

— Straşnic, nu? Să vezi acum emoţii pe biata Valentina! 
Eu zic că în maximum două-trei zile, primeşte răspuns... Tu 
de ce taci? Nu ţi-e bine? 

Doamna Lili împături ziarul. 

— Ce ai? insistă Pavelescu îngrijorat. 

Femeia îşi încleşta degetele în stofa moale a capotului: 


— Nu ştiu, dragul meu... Dar parcă am aşa, o strângere 
de inimă... Din senin... 


Nu era urâtă. Avea o siluetă pasabilă, fără probleme 
pentru croitoreasă, un chip cu trăsături regulate. Desigur, 
n-o confundai cu Liz Taylor, dar nici nu părea accidentată 
de un tractorist beat ca Belmondo. Se fălea mai ales cu o 
dantură splendidă şi, cu toată obiectivitatea, nu-şi arăta 
vârsta. Nu albise, cele câteva fire de păr alb nu alcătuiau 
şuviţe şi cădeau distins, faţa rămăsese netedă. Se compara 
mereu cu colegele de servici şi de generaţie, înregistrându- 
le de fiece dată, cu satisfacţie intestină, abia camuflată, 
minusurile. După patruzeci de ani, cele mai multe erau 
vopsite - castaniu, nu-i strident, se apropie de natural şi se 
mai găseşte Cromoplatin în nuanţă - iar ridurile le 
însemnau pe chipuri hărţi necruțătoare. 

„Fără să fiu exagerată, reflecta Vali în timp ce privindu-se 
în oglinda lupă îşi defrişa cu penseta buza superioară, arăt 
cu cel puţin şapte-opt ani mai tânără...“ 

Şi totuşi, nu plăcea. O realitate de care era conştientă, 
dar pe care o traducea, pentru ea însăşi, într-o formulă 
îndulcită, scutind-o de crize de autonemulţumire: „n-am 
avut noroc! Adică urâtă nu, proastă nu, gospodină, de 
familie - de nişte ani, reintraseră în circuitul modei numele 
cu rezonanţă non-proletară - casă, servici onorabil, fără 
copii, fără obligaţii, nu mai zic născută în zi mare, de 
întâmpinarea Domnului...“ 

Şi totuşi! Constatase încă de la cincisprezece ani că nu 
are succes, că la ceaiuri rezema zidurile admirând 
dansatorii, că telefonul nu suna decât pentru interese 
străine de persoana ei: „poţi să-mi împrumuţi cursul de 
Tehnologie?... Ai idee unde-i Doina? O caut de dimineaţă, 
credeam că-i la tine... Scuză-mă... | pup you!...“ 


De adolescentă, avusese o dorinţă fierbinte, obsedantă, 
unică: să se mărite. Nu era o veleitară, nu ataca imposibilul, 
spectaculosul, neprevăzutul, aventura o speriau. Se socotea 
modestă şi într-adevăr, visele-i nu escaladau piscuri 
intangibile. „În fond, ce am dorit? Un bărbat cumsecade, o 
gospodărie decentă, un copil... De fapt, o familie, ce mare 
lucru?“ 

Nu o dată, problema fusese dezbătută şi de vecinii ei, 
soţii Pavelescu. Bătrânul începea de regulă discuţia înainte 
de culcare. Cu două perne sub ceafă şi ochii repeziţi în 
tavan, o asista pe nevastă-sa care-şi „făcea obrazul“ la 
oglindă. Doamna Lili socotea că tenul şi părul sunt cele mai 
preţioase daruri ale unei femei şi, în consecinţă, efectua 
conştiincios, în fiecare seară, toaleta feţii. 

— Nu pricep, dragă, comenta pe acelaşi ton şi cu aceleaşi 
cuvinte Mişu Etâci, de ce fata asta nu are trecere, în 
definitiv, s-au cazat atâtea femei care-i sunt inferioare din 
toate punctele de vedere. Ce, parcă Lizica Filip e mai 
procopsită? 

— Nu, mârâia doamna Lili scoţându-şi crema cerată de 
pe buze. 

— Sau Dora?... Şi atâtea altele! Explică-mi şi mie ce are 
Valentina? 

Eliberată de mască, Paveleasca desfăcea braţele a 
fatalitate: 

— Aia e că nu are! Ţin la Valentina, e o fată bună în felul 
ei, dar asta nu-i de ajuns. 

— Cum nu-i de ajuns? Are atâtea calităţi... 

— Cunosc, scumpule! Gospodină, chibzuită, econoamă, 
nu umblă după golani, serioasă... Cu astea faci o carte de 
morală, nu un dormitor comun. Din păcate, Valentinei nu-i 
place adevărul şi dintr-ale ei n-o scoţi. 

— Care ale ei, Lilişor? Nu deranjează, n-o simţi... Lasă 
antreul curat, nu abuzează de debara. 

Soții Pavelescu şi Valentina locuiau la comun. Un comun 
însă mai special. Cândva fusese un apartament splendid, de 


cinci piese, cu atenanse bogate. Reglementările dure din 
anii '50 privind spaţiul locativ siliseră fostul proprietar să-l 
împartă, ridicând un zid despărțitor. Realizase astfel două 
locuinţe separate ajustate, rămânând comun doar vestibulul 
de la intrare. În realitate, se locuia comod şi ce-i mai 
important, rămăseseră în centru, pe Brezoianu. 

Doamna Lili dezmierdă în treacăt nasul bătrânului: 

— N-o simţi... ţine antreul curat... Si face clătite 
incomparabile! De aia te-ai îndrăgostit tu de mine, puişor? 

— Bine, dar aveam altă vârstă... Altfel se punea tema! 

— Cum? Nu fi caraghios! 

— Dar ce-i lipseşte? 

— „Nu mă pot desprinde de tine!“ Asta-i lipseşte. Totul! 
Şi dacă încerci s-o consiliezi, o ţine tot hais! ori cea! cum 
ştie ea. l-am zis de atâtea ori, măi fetiţo, îmbrăcă-te! Nu mai 
ţine cârpele în dulap că se taie şi se demodează. Uite, vine 
primăvara, coase-ţi ceva şic, modern. Aşi Lemn!... „Lasă, 
tanti Lili, că pentru servici sunt bune. Acolo, după câteva 
luni de la angajare, mult un an, ajungi mobilă, nu se mai 
uită nimeni la tine... Şi pe urmă, unde ies eu? Păcat de 
parale...“ 

— E modestă, opina moale Pavelescu. 

— Zgârcită. 

— Fii atentă, Lilişor, că exagerezi. Prea te avânţi! După 
teoria asta, toţi avarii ar fi celibatari. 

Doamna Lili trecu în spatele paravanului, un suvenir de 
familie ale cărui feţe de mătase fuseseră mereu schimbate 
de către posesorii succesivi, în funcţie de jocul moştenirilor, 
şi îşi puse cămaşa de noapte. După şaizeci de ani, evitase să 
se mai dezbrace în faţa domnului Pavelescu, după cum la 
fel, acesta ignora că are o lucrare dentară mobilă. 

„Mi se pare odios să ne ţinem amândoi dinţii pe noptieră. 
Vorba aia, încurcăm protezele şi pe urmă, dăm vina pe 
dentist că-i imbecil...“ 

— E din toate punctele de vedere zgârcită, vorbi de după 
paravan, doamna Lili. Nu dă nimic de la ea. Nu-i simpatică, 


« 


nu ştie să zâmbească, să spună o glumă. Ai văzut-o când am 
avut musafiri... Stătea mobilă şi aştepta s-o distreze alţii. 

— Voi, femeile, sunteţi răutăcioase. Sigur, Vali nu-i prea 
expansivă. În schimb, persoanele mai aşezate sunt 
odihnitoare. 

— Nu i-a cerut nimeni să zbârnâie ca un bondar. Tu nu 
vezi că n-are nici o prietenă? [i se pare normal să nu fie în 
vizită cu nimeni? Să nu primească un telefon? Tu nu vezi că 
nu sună telefonul?... 

Nu, telefonul nu suna niciodată pentru Valentina. 
Călcându-şi cu aplicaţie o bluză brodată de mână, Valentina 
se gândea cu emoție la seara de mâine. Avusese o idee 
inspirată dând anunţul matrimonial. „Lot a fost bună la ceva 
şi Revoluţia“, conchise atentă la pliurile guleraşului. I se 
părea de fericit augur că răspunsul necunoscutului fusese 
prompt; îl găsise după două zile la căsuţa agenţiei iar 
compunerea în sine îi făcuse o bună impresie. Personajul 
preciza că e inginer, are 50 de ani, locuieşte în Bucureşti şi 
dispune de o situaţie materială confortabilă. 

„Nu caut, stimată doamnă, decât un suflet bun, cald şi 
sincer care să mi se alătureze“. Valentina lăcrăma 
înduioşată: „Cine ştie ce drame ascunde fraza aceasta!...“ 

Se şi vedea duioasă şi calină, aşteptându-l cu un şorţuleţ 
cochet, proaspătă ca o primăvară. În bucătărioara intimă, 
musacaua aşteaptă caldă la cuptor, papucii sunt pregătiţi în 
vestibul... E obosit, tracasat de slujbă, de colegi invidioşi, de 
un şef obtuz. Cu un surâs, cu un cuibărit tandru la pieptul 
lui îi alungă creţurile cele rele de pe chip... 

„De-aş şti cum arată!“, şi se gândea cu nerăbdare şi 
dulce spaimă la primele clipe ale întrevederii. Fără să-şi dea 
seama, îi împrumuta inconştient carura lui Burt Lancaster. 
Figura era însă ştearsă, ceţoasă, ca într-o fotografie 
voalată. 

Tot pozitiv apreciase şi graba necunoscutului. După 
reacţia imediată la anunţ, la telefon se arâtase la fel de 
zorit. Valentina, sugrumată de emoție, cu o inimă care 


funcţiona cu 200 pe oră, acceptase fără fiţe de cinema 
întâlnirea fixată a doua zi. 

„Ce sens are să amânăm o întrevedere pe care o presimt 
foarte plăcută? Glasul dumneavoastră îmi spune că sunt 
totuşi un bărbat norocos“. 

Încercase să fie cochetă şi se mirase dulce: 

„Norocos?“ 

„Da, nu citesc decât întâmplător România Liberă. 
Pesemne că trebuia să dau de anunţul dumneavoastră...“ 

După ce se încheiase convorbirea, Valentina începuse să 
râdă nervos. „Nu zău, ce curaj pe tine!“. Curaj să dea 
anunţul, să înfrunte zâmbetul funcţionarei care-l înregistra, 
curaj să formeze numărul de telefon al necunoscutului. Îşi 
amintea înveninată comentariile colegilor de servici. Când 
soseau ziarele, consultau în primul rând „Matrimonialele“. 
Citeau rubrica întreagă cu glas tare, în amuzamentul gras 
al biroului. Ploua cu observaţii spirituale şi inteligente, se 
sugerau formule noi incluzând şi precizări de alcov, iar la 
acel aşteptăm şi provincia, inclus generos într-unul din 
anunţuri, biroul fu cutremurat de un râs zgomotos. 

„Procedeul mi se pare ruşinos şi lipsit de demnitate, 
decretase arhitecta Monica Rareş. Recunoşti public că n-ai 
spor la bărbaţi, că-ţi arde buza după o pereche de nădragi. 
Barem gentilomii care recurg la asemenea truc, sunt de-a 
dreptul jalnici...“ 

„Nu-i chiar aşa, ma chere, o contrazisese altcineva într-o 
doară. Destinul trebuie forţat, ocaziile inventate. Poate că 
treci zilnic pe lângă personajul mult interesat, dar îl ignori.“ 

Valentina îşi umezi degetele şi încercă talpa fierului care 
sfârâi uşor: „Le dă mâna să vorbească! Răreşoaia are un 
tont, slugă, nu bărbat, ea face doar efortul să respire, după 
ailaltă umblă legiuni de derbedei, nu se poate lucra în birou 
de atâtea telefoane...“ 

— Dar ia să stai tu - de la o vreme, începuse să vorbească 
singură, fără să-şi dea seama - să stai tu singură cu anii, să 
nu te duci într-un concediu, că n-ai cu cine, să mănânci ou 


roşu fără să ciocneşti, de Revelion să înghiţi două 
oxanepame şi să te culci cu perna în cap. Nu mai zic de 
sfaturile ordinare, la cea mai mică izbucnire nervoasă... 


Auzi ciocănit în uşă şi puse fierul pe suport: Doamna Lili, 
jovială ca totdeauna, o cuprinse într-o privire maternă: 

— Şi zi aşa, mâine e ziua cea mare! Îţi spun drept, 
scumpo, cred că sunt mai emoţionată ca tine: 

Valentina îi zâmbi recunoscătoare: 

— Mi se taie picioarele doar când mă gândesc. 

— Ei lasă dragă, că n-o pica Prinţul Charles! Ce vrei sa 
pui pe tine? 

— Mă gândeam la bluza asta cu foile negre. 

— Nu draga, se strâmbă bătrâna prea aduci a dăscăliţă. 
Nu zic despuiată, dar nici ca activistele de partid, alese în 
prezidiu. Frivolizează-te şi tu oleacă... Mergi mâine la 
servici? 

— M-am învoit. Mai dau aici cu cârpa şi mă duc la coafor. 

— Auzi, vrei să-mi faci o plăcere? 

Sprâncenele bine pensate ale Valentinei pictară două 
semne de întrebare. Doamna Lili urmă precipitat, pe un ton 
de rugăminte: 

— Du-te lângă Ciocârlia, la Viorica, şi las-o să te tundă şi 
să te aranjeze cum ştie ea. Are o mână extraordinară! 

— Dar sunt foarte mulţumită de Flora. Şi e coaforul Lido! 

— O fi Lido, dar te tunde de parcă ai fi Ana Pauker! 
Continuă repede, pentru a nu-i da timp să se supere: Vezi 
să ai şi tu o floare în casă, un coniac, ceva, că n-o să-l tratezi 
cu sirop de tuse... 

Valentina izbucni în plâns. Paveleasca se alarmă: 

— Ce-ţi veni, draga mea? Ochi umflaţi îţi trebuie mâine? 
Să-ţi faci neapărat o mască diseară cu gălbenuş şi vitamina 
A... Şi lasă prostiile! Ai să vezi c-o să fie bine! Minţi: Am eu, 
aşa, o presimţire... 

Valentina îşi îndreptă ochii spre icoană: 

— Aş vrea să mă văd poimâine... 


Un bărbat suplu, elegant, intră în Florăria Bucureşti. 
Vânzătoarea, „trăsnet“, cu un machiaj competent şi de bună 
calitate, îl aprecie expertă: „Cam puriu boss-ul, dar încă 
competitiv.“ 

— Săru'mâna! Am văzut că aveţi liliac. 

Degetele frumoase ale vânzătoarei începură să baleteze 
în jurul glastrei, etalând vreo şase inele şi o manichiură 
impecabilă: 

— Acum ne-au venit. Doriţi? 

— Vreau un buchet frumos, domnişoară. 

— Şapte fire e bine? 

— Mai puneţi două. Şi un şnur de mărţişor, vă rog.E 1 
Martie, nu? 

„Hm! Pesemne, gonzesa-i prospătură“, reflectă visătoare 
vânzătoarea ambalând artistic florile. 

Un gând straniu străfulgera mintea bărbatului: 

„Primele flori de pe mormântul ei...“ 

Îndepărtă imaginea şi scoase porte-feuilles-ul: 

„Devii macabru, bătrâne.“ 


Capitolul II 


VEDEREA 


Pană la întâlnirea fixată de necunoscut, mai era 


jumătate de ceas dar Valentinei nu-i plăcea să fie în panică 
de timp. Şi la serviciu sosea cu cel puţin zece minute mai 
devreme, iar când călătorea cu trenul îşi ocupa totdeauna 
locul în compartiment. 

Aruncă o privire mulţumită în jur. Era gata. Totul în casă 
strălucea, faldurile feţei de masă cădeau ţepene şi simetric, 
tot simetrice se aranjau fursecurile şi stik-surile înălţând 
două moviliţe apetisante pe măsuţa volantă. 

În baie atârnau cele mai bune prosoape, pluşate şi viu 
colorate, întrebuințate doar de Crăciun si de Paşte, sau 
când chemase odată medicul acasă. În savonieră se lăfăia 
un Lux nedesvirginat, din bucătărie dispăruseră cârpele, 
ştergarele ponosite, pungile de plastic şi în general 
ambalajele recuperate pe care nu se îndura să le arunce. 
Două glastre cu flori încercau să dea un aer cochet 
interiorului. Fresiile, împreună cu un mărţişor i le aduseră 
Paveleştii. Cinci garoafe cumpărase ea reprimându-şi 
sentimentul de spaimă amestecată cu ruşine. „Dacă o ţii tot 
aşa, ai să te ruinezi fetiţo, unde vrei să ajungi!“, pe care-l 
încerca ori de câte ori comitea cheltuieli nesăbuite: un loc 
mai scump la teatru, un taxi, o felie de tort la Continental, 
femeia chemată la scuturatul de primăvară. Asemenea 
gesturi le socotea total lipsite de decenţă şi bun simţ. 


Evident, existau şi argumente de nuanţă pioase, fără 
replică: „Mai bine dădeai de pomană banii ăştia, ajutai un 
nenorocit“. Doar Valentina, când se ducea la cimitir în 
sâmbăta morţilor, avea grijă de bani schimbaţi: monede de 
câte un leu. 

Aranjase şi dormitorul. Serviciul de toaletă strălucea şi, 
cedând unui impuls nedefinit, cu obrajii şi inima îmbujorate 
sfeclă de ruşine, parcă în secret şi de ea însăşi, înfăşase 
patul în cel mai bun aşternut de damasc din trusoul ei. 

„Nu mă gândesc la prostii, Doamne fereşte, nici eu nu 
ştiu ce-mi veni“. 

Continua să se plimbe prin casă ca să nu-şi şifoneze 
rochia aşezându-se dar şi pentru că îşi plăcea interiorul, 
toate lucruşoarele ei bune şi frumoase adunate bucată cu 
bucată. „Uite ce poate să facă singură, o femeie vrednică şi 
chibzuită“ constituia una din reflecţiile ei, motiv de 
satisfacţie care nu ostenea niciodată. 

Ce-i drept, când se despărţiseră, Zaharia nu pretinsese 
nimic. Plecase aşa cum venise: cu traista-n bâţ şi un 
Renault, aproape o ruină. „Maşina e un obiect utilitar şi nu 
de duminică, mă menajez pe mine, nu tinicheaua.“ 
Valentina înghiţea în sec „adică de ce Dobrescu poate să ia 
tramvaiul până la serviciu; Mă-ta a închis ochii şi nu ştia ce-i 
ăla tren.“ 

O umbră - după aproape zece ani amintirea continua s-o 
doară, trecu fâlfâit de pasăre neagră - întunecând emoţiile 
aşteptării. O părăsise din senin, într-o bună dimineaţă fără 
explicaţii, fără scandal. Nu se certaseră niciodată. Zaharia 
înregistra, zâmbea şi, abia mai târziu avea să-şi dea seama 
Valentina, depozita. „Plec şi nu mă mai întorc.“ Nu se mai 
întorsese niciodată. Bărbatul acesta avea să rămână pentru 
ea o enigmă până la capătul zilelor. Nimeni nu reuşise s-o 
lămurească, nici măcar rudele lui. Aşa au fost ei nebuni, toţi 
în familie, nu putea mulţumi pe nimeni, nu constituia o bază 
de discuţie serioasă. Valentina nu se ştia cu nimic vinovată 
şi amănuntul în sine o înnebunea. Fusese convinsă că 


intervenise o femeie. Făcuse investigaţii şi rămăsese 
profund dezamăgită. Zaharia trăia singur, luase o odaie cu 
chirie undeva, în Balta Albă. Acum nu mai înţelegea chiar 
nimic şi începuse să se întrebe dacă nu cumva 
nemulţumirea lui Zaharia nu era mult mai gravă, mai 
adâncă decât îşi închipuise, cu rădăcini nebănuite. După 
câţiva ani, obosită de aşteptare, introdusese acţiune de 
divorţ. „La o eventualitate, să fiu liberă şi baremi să ştiu 
cum stau lucrurile...“ 

Îl întâlnise apoi pe Coco. Enigmaticul, diabolicul Coco... 

Mica pendulă din sufragerie începu să bată ora şapte. 
„Proasto! Acum îţi veni să inventariezi toţi nemernicii din 
viaţa ta?“ În aceeaşi clipă, inima începu să-i bată - senzaţie 
din ce în ce mai frecventă - asurzind-o. „A sunat, sau mi s-a 
părut?“ 

Trilul muzical se făcu auzit din nou şi zbură la uşă. Trase 
yala fără a-şi putea stăpâni gâfâitul de emoție. Un bărbat 
înalt surâdea din spatele unui buchet de liliac alb. Valentina 
simţi că pământul îi alunecă de sub picioare. 

— Tu!? 


XXX 


În apartamentul vecin, doamna Lili dădea în cărţi pentru 
dama de cupă - Valentina. 

Pavelescu se foia de colo colo, din cale afară de agitat. Se 
opri brusc, ascuţindu-şi urechea. Parcă am auzit soneria. 

— Parcă... Până aici, făcu doamna Lili îndreptându-şi 
ochelarii, dă bine. Craiul de ghindă la drum de seară... 
Peste un ceas-douaă, o să ştim dacă minte cartea 

Mişu Etici o ţinea pe-a dumnealui: 

— O fi venit?... El e, precis. Tu ce zici? 

Nevastă-sa săltă din umerii pufoşi: 

— Du-te de-ntreabă. 


— Nu zău, Lili, de la o vreme am impresia că nu ştii ce 
vorbeşti. Cum să dau acum peste oameni? Într-o 
împrejurare atât de delicată... Nici dacă mi-ar lipsi 
chibriturile sau sarea din casă... 

Atentă la cărţi, doamna Lili mormăi: 

— Sunt chibrituri în cămară. Am cumpărat alaltăieri. 

Bătrânul o privi interzis: 

— Lili, ce-i cu tine? 

Paveleasca se holbă la rândul ei: 

— Cu mine?! Ce să fie cu mine? împrăştie nervoasă 
cărţile: cu astea nu ştiu ce e. Dau anapoda rău. Parcă-s 
cucuvele, nu poze tipărite. Dă drumul la televizor. 

Încercau să urmărească Actualităţile, dar gândurile le 
erau în altă parte. Bătrânul se foi în fotoliu. Îşi lăsă tandru 
mâna pe braţul neveste-si. 

— Tu ce zici? lese ceva? Ce-ţi spune inima? 

Buzele doamnei Lili se încreţiră. 

— Cum i-o fi norocul. Doar că soarta, adăugă încet se 
cunoaşte şi în căutătură. 

— Aoleu! Ai început să vorbeşti ca biata mamă-ta. 

— Când ai auzit-o tu vorbind aşa, era mai tânără ca 
mine... Mă uitam şi azi la biata Vali. Scrie pe ea, ce mai! 

— Ce scrie? 

— Că n-are parte de bărbat. Parcă era mai bine 
nesulemenită, naturală. Arăta ca o cioară gătită de biserică, 
duminica dimineaţa. Ţeapănă fără şic, parcă a iscat-o mă-sa 
în Vinerea neagră. 

Pavelescu se indignă: 

— Aşa ai tu impresia, dar chestiunea stă altfel. Un bărbat 
serios şi inteligent ştie să vadă dincolo de aparenţe. 

Doamna Lili îşi privi cu duioşie de mamă băieţelul de zece 
ani care emite enormităţi. Întrebă pe gânduri: 

— Mişulică, tu-l mai ţii minte pe Zaharia? 

— Care? Geamgiul? 

— Ei, geamgiul! Zaharia, bărbatul Valentinei. A părăsit-o 
la două sau trei luni după ce s-au mutat aici. Eu îl am 


perfect în faţa ochilor. 

— Îl ţin mine, cum să nu. Un zevzec. 

— De ce? Nu era serios? Nu spuneai tu că-i inteligent? O 
capacitate? 

Bătrânul îsi lipi palmele şi le despărţi. 

— Stai, draga mea. Trebuie să operăm o distincţiune. Ca 
profesionist, nimic de zis. Era o valoare. Dar ca individ, 
iartă-mă! Laşi tu o femeie ca Valentina şi pleci în lume fără 
un rost al tău, fără casa ta, fără o motivaţie serioasă? Un 
dement! 

— Dement... Poate, surâse doamna Lili. Am surprins într- 
o dimineaţă o scenă. Nu pot s-o uit. Era duminică. Valentina 
scosese pe balcon aşternutul la aerisit. Pijamaua lui atârna 
lângă cămaşa de noapte a Valentinei. Parcă-l văd şi acum... 

— Pe cine? 

— Pe Mihai Viteazul! Pe Zaharia, vezi bine... A ieşit pe 
balcon şi cu un gest brusc le-a separat. Expresia de pe faţa 
lui... De neuitat! Înţelegi Mişule? 

Bătrânul o privi căpiat: 

— Nu. 

— Cum nu înţelegi? Rosti patetică: Nici măcar pijamalele 
nu suporta să li se atingă. Nu ţi se pare de ajuns? 

— Stai că începe Reflectorul... Am înţeles, cum să nu? 
Desigur, evident. Nu suporta. 

„Nişte nebuni, toţi! Şi Zaharia şi ălălalt, Coco... Şi Lilişor 
tot romanţioasă ca o fetiţă de pension.“ 

Îşi apropie fotoliul. De 45 de ani se ţineau de mână la 
cinema. Cu un suspin de fericire, se concentra asupra 
imaginii. 


XXX 


— Vă rog să mă scuzaţi, îngână Valentina. Am avut 
impresia... V-am confundat. 
Necunoscutul emise râzând, cu o voce bine pozată. 


— Sper doar confuzie, nu şi decepţie. Îi întinse buchetul, 
scoţându-l elegant din ambalaj, Valentina îl primi cu politeţe 
mic-burgheză: 

— Vai, nu trebuia să vă deranjaţi... Îl aşteptă să-şi scoată 
paltonul. Bărbatul se privi reflex în oglinda cuierului şi îşi 
netezi părul de pe tâmple. Inima Valentinei bătea disperată, 
tăindu-i răsuflarea. „E un tip foarte bine. lar asemănarea... 
halucinantă. Doar că expresia e mai blândă.“ Se aşteptase 
în cel mai bun caz la o figură cumsecade, urbană, „se vede 
că-i intelectual“. În rest, burtică indiscretă, crocheturi mai 
mult sau mai puţin vizibile pe canini, nări păroase, costum 
maro cu vestă, lenjerie de corp din flaneluţă chinezească, 
vată în urechi. 

Aspectul bărbatului, parcă lon Mareş se recomandase, o 
lăsase fără grai. Suplu, figura virilă, un sacou excelent tăiat, 
o siguranţă de sine evidentă. În orice caz, nu genul care se 
însoară prin mica publicitate. 

Aproape concomitent, o  străfulgera alt gând: 
„Extraordinar! Să nu crezi în semne!“ Cu două luni în urmă, 
o bătrână basarabeancă pe care o cunoscuse la Biserica 
Olari, unde se ruga sistematic pentru dezlegare de cununii, 
îi vorbise despre un vechi obicei rusesc. În ajunul 
Crăciunului, fetele de măritat opresc în uliţă primul bărbat 
care le iese în cale şi-l întreabă de nume: Serghei, Alioşa, 
sau Vania va fi numele bărbatului ursit. Valentina n-ar fi 
acostat în ruptul capului un necunoscut, întâmplarea făcuse 
însă să-i ţâşnească dinainte, chiar când ieşea din bloc, un 
băieţel care opintea la o sanie. 

„Cum te cheamă, puişor?“ 

„lonuţ.“ 

De Sfântul Ion, ca într-o doară, dăduse o liturghie, apoi 
uitase întâmplarea. Simţi dintr-o dată că prinde curaj şi se 
interesă pe un ton şăgalnic: 

— Vi se spune şi lonuţ? 

Mareş o privi surprins, apoi începu să râdă: 

— Doar mama mă alinta aşa. Cum de v-a venit în minte? 


Valentina arboră o expresie cochet misterioasă: 

— Nu ştiu nici eu... Aşa. 

„Cândva, am să i-o spun...“ Intuia ambianța de mare 
intimitate, atmosfera de mărturisiri dulci, abia şoptite în 
clar-obscurul dormitorului, val vârtej de patimi dezlănţuite. 
„Ne-a fost scris să fim împreună... Să fim fericiţi... Ce 
credeai tu?“ 

Valentina aduse coniacul. Turnă şi ridică ochii fără însă a- 
i întâlni pe cei ai lui Mareş şi-i fu recunoscătoare. „E delicat 
şi are maniere.“ O privire direcţionată, fixă care evaluează, 
o privire de geambaş ar fi fâstâcit-o, făcând-o să-şi piardă 
orice urmă de curaj. 

— Aveţi un apartament frumos, declară convenţional 
Mareş. Locuiţi singură? 

— Bineînţeles. 

Valentina se grăbi să dea explicaţii pentru a spulbera din 
capul locului orice suspiciuni privind eventualitatea 
comunului. A dezastrului locuitului în comun. 

— ...de altfel, sunt oameni în vârstă, liniştiţi şi extrem de 
cumsecade. Doar în vestibul ce ne mai întâlnim. 

Restul e total separat. 

— Foarte bine. Deşi, surâse subtil, acesta n-ar constitui 
un impediment. Vechiul proprietar a avut o idee grozavă. Vă 
mărturisesc, n-am mai întâlnit asemenea situaţie. 

Valentina, convinsă că Mareş de fapt încearcă unele 
rezerve se ridică. 

— Veniţi să vedeţi. 

Îl conduse în dormitor, în baie, îi arătă bucatăria. 

Da... da... da... foarte ingenios. 

Se aflau unul lângă celălalt, atât de aproape încât 
Valentina putea să-i simtă aroma cremei de ras. Mareş 
surâse şi o cuprinse uşor de umeri: 

— Eşti o femeie încântătoare... 

— Vai, se pierdu toată Valentina. Aşa de repede? 

Bărbatul o strânse la piept. Valentina simţi pe obraz 
țesătura sacoului. „Am să-l umplu de pudră... Bine c-am 


« 


înfăţat patul...“ 
Fu ultimul ei gând. 


— Cât să fie ceasul, Lilişor? 

Pavelescu se întinse în pat până-i pârâiră oasele. 

Doamnă Lili îşi răsuci capul spre micul orologiu de pe 
noptieră, contemporan cu  paravanul din colţul 
dormitorului. 

— E trecut de nouă. 

— Ei lasă-mă! Cum am dormit aşa de mult? Doamna Lili 
râse bine dispusă. Spre deosebire de cea mai mare parte, 
din femei, dimineaţa, după somn, arăta proaspătă şi 
trandafirie. 

— Dac-ai pândit-o pe Vali până la ceasurile două! 

Pavelescu se trezi de-a binelea. 

— Chiar dragă, ce-o fi făcut? 

— O gafă, bineînţeles. Precis a dormit la ea. Toanta! 
Degeaba am dăscălit-o. 

— Cum adică? 

Nevastă-sa căscă cu poftă. 

— Nu te culci cu un bărbat din prima seară. Ce naiba, 
Mişule, e elementar! 

— Vali, se indignă bătrânul. Exclus. E o fată serioasă. În 
zece ani nu i-a intrat un bărbat în casă. 

— “Tocmai de aia. 

— Lilişor, o mustră dulce Pavelescu. Nu fi răutăcioasă. 
Nu-ţi stă bine. 

— Nu sunt răutăcioasă. Sunt furioasă. Fermoarul de la 
fustă are şi el rostul lui. I l-a tras ăla doar cu privirea. 

Bătrânul, fără replică şi inexplicabil îmbufnat, îşi puse 
halatul şi se îndreptă spre antreu. 

— Vreau să văd dacă s-a dus la serviciu. 


În drum, se ciocni de vitrina care zăngăni alarmant, 
trânti o revistă aşezată nesigur pe comodă. 

„Uite-l şi pe Mişu, surâse doamna Lili, cum le mai tropăie. 
Apoi râse de-a binelea: De la Revoluţie, am uitat să umblăm 
în vârful picioarelor...“ 

— Lili! 

Bătrâna care încă lenevea, sări dintre perne. 

— Ce-i? 

Pavelescu  rostogolea ochi bulbucaţi de senzaţional. 
Câteva fire de păr, săltate pe ţeasta pleşuvă, ridicau 
paratrăznet. 

— Nu s-a dus la slujbă. Paltonul şi cizmele sunt în antreu. 

Nevastă-sa rămase o clipă pe gânduri. 

— Ciudat... 

Vali era o funcţionară  conştiincioasă, împingând 
pedanteria până la absurd. „Iipic pentru amploaiatele fără 
familie şi care n-au alte satisfacţii“, interpreta Paveleasca. 

— I-ai bătut în uşă? 

— N-am îndrăznit, să nu deranjez. 

Doamna Lili se enervă: 

— Te ţii acum de etichetă. Nu-i normal ce se întâmplă. 
Du-te şi încearcă. 

Trase repede pe ea halatul şi scotoci nervoasă în cutiuţa 
de argint de pe toaletă, unde păstra cheia de rezervă a 
Valentinei. 

„Doamne! gândi Paveleasca stoarsă de grijă. Să nu i se fi 
întâmplat ceva. De ieri parcă-mi tot plouă în inimă, cărţile 
nu se aşezau...“ 

Din vestibul se auzea ciocănitul insistent al bătrânului. 

— Nu răspunde. 

— Lasă-mă pe mine. 

Cu un gest hotărât, în familia Pavelescu doamna era 
autoarea deciziilor importante, introduse cheia în broască 
şi descuie. Intră prima. 

— Vali. Mai dormi? Unde... Dumnezeule! Pavelescu abia 
avu timp s-o prindă în braţe. 


În bucătărie, răsturnată peste masă, Valentina privea cu 
ochi sticloşi becul din tavan, rămas aprins. 


Capitolul III 


CRIMA 


Căpitanul Costache Dima făcea parte din generaţia 


Cătălinilor, Mugureilor, Codruţilor etc., care invadaseră 
certificatele de naştere de după anii '60. Maică-sa, din spirit 
de contradicţie, deşi îşi închipuia că-i doar o originală cu 
subtilităţi care se abat de la gustul banal, de turmă, îl 
hotărâse Costin. Costin Dima suna bine, nu era comun şi nu 
purta zurgălăii de „lini“ şi „uţi“ la modă. Din întâmplare, 
domnul Dima, în drum spre Sfatul Popular, se abătuse pe la 
bodega Continental unde îngurgitase câteva whisky-uri - 24 
de lei suta, „unde-s, Doamne, cele călătorite vremi?!“ - 
astfel că la oficiul de stare civilă Costin devenise Costache. 

Drama se consumase însă de mult, iar plebeianul 
Costache fusese înnobilat de doamna Dima care-l pronunţa 
după fonetica franceză, Costaş. 

În general, tânărul Dima se înţelegea bine cu maică-sa. 
Între ei exista acea afecţiune particulară, uşor egoistă 
caracteristică oamenilor care-şi concentrează întregul 
potenţial afectiv asupra unui singur individ. Domnul Dima 
murise într-un accident când copilul avea şase ani, iar 
doamna nu se recăsătorise. Cu timpul, începuse s-o regrete, 
mai ales când Costache, după isprăvirea Facultăţii de Drept, 
se mutase într-o garsonieră centrală, moştenită de la 
bunici. Eleonora Dima suportase greu lovitura, dar la 53 de 
ani, trubadurii dispuşi să-ţi viersuiască tangouri cu 


verighetă sunt în grevă sau bat la fereşti cu flori mai 
proaspete. 

Se simţea îngrozitor de singură în apartamentul de patru 
camere, iar gândul că la vară urma să fie pensionată îi crea 
o stare de deprimare. 

Cu ce am să-mi trec timpul, Dumnezeule? Să mă duc în 
Cişmigiu să stau la soare cu toate babele, să fac schimb de 
reţete dietetice? Să înjur cu senilii medicii şi lipsa de 
medicamente? 

Costache încerca s-o încurajeze: 

— Aşa le place ălora. Tu n-ai decât să procedezi fel. Ai să 
te duci la spectacole, ai să călătoreşti, să-ţi faci un grup de 
amici... În fine, sunt atâtea făcut. 

— Cu astea trebuie să te deprinzi de tânăr, băiete, m-am 
ocupat de tine, iar la vârsta mea anevoie se leagă amiciţii. 
Oamenii caută prieteni interesanţi: situaţie, poziţie socială, 
relaţii sau măcar să fii foarte amuzant. Eu nu ofer nimic din 
toate acestea. 

Tânărul fu străfulgerat de o idee: 

— Trăim în epoca marilor iniţiative. Vorbesc foarte serios, 
mamă, de ce n-ai deschide tu o pensiune? Spaţiu ai slavă 
Domnului, abilă eşti. Totdeauna ai afirmat că în alte condiţii, 
ai fi fost o mare comerciantă! Acum ocazia s-o demonstrezi. 

— Himere! respinse doamna Dima din principiu, dar 
tentată vag de idee. 

— De ce? Uite şi pe mine mă bate gândul să deschid 
agenţie de detectivi particulari. 

Era fericit că găsise prilejul să-i strecoare, chipurile pe 
neobservate, pilula în pahar şi-i pândea atent reacţiile. 
Doamna Dima mototoli cu un gest nervos faţa de masă din 
pluş: 

— Ai înnebunit? Vrei să-ţi laşi slujba de dragul unor 
fantezii de cinema? Costaş, la 30 de ani nu-ţi mai sunt 
permise acte de copil teribil. 

— Am tot dreptul să încerc. 


Eleonora Dima respiră adânc străduindu-se să se 
calmeze: 

— Ştiu că ai să faci tot cum te taie capul, dar e de datoria 
mea să te avertizez. Băiete, gândeşte-te bine înainte de a 
lua o hotărâre. Eu nu am încredere în „ăştia“... Şi ca mine îs 
mulţi, de-aia nu-i linişte. Aminteşte-ţi de NEP de reforma 
agrară a lui Groza, de câţi şi-au frânt gâtul pe vremea 
mandatarilor! Atunci au fugit din ţară toţi lanculeştii - nouă 
inşi. Aia care ţineau Cofetăria Teatrului... Sute de mii de lei 
le-a confiscat statul atunci, başca ce investiseră în 
aparatură. Tu erai mic... 

— Acum e cu totul altă situaţie, mamă. 

— Aşteaptă să ne convingem. De oameni deştepţi şi 
întreprinzători e nevoie întotdeauna. Şi-acum, şi peste un 
an, şi peste cinci... Întâi să vedem cine iese la alegeri. Şi 
chiar dacă iese bine, să se consolideze situaţia. 

Costache o asigurase „da, da, o să aştept“, şi se întorsese 
la birou. Nu intervenise nimic deosebit în dosarul pe care 
Şucarul - maiorul Firică Rădulescu - i-l pusese în braţe cu 
două zile în urmă: 

„Flăcăule, descurcă-te cum poţi! Mobilizează-ţi negrii, 
deranjaţi-vă frezele şi muşchii şi reperaţi-mi supermanul 
care a lichidat-o pe inginera Valentina Căliman. Acord 
audienţe, consilii şi sancţiuni între 7 şi 9 dimineaţa...“ 

Asasinatul fusese comis de un profesionist, aceasta se 
vedea cu ochiul liber. O dovedeau totala lipsă a amprentelor 
şi modalitatea de crimă: la autopsie, se descoperise în ceafa 
victimei un ac de maşină de cusut, ordinea neclintită din 
apartament demonstra că nefericita nu opusese nici o 
rezistenţă. 

În timp ce echipa operativă efectua investigaţiile de 
rutină, căpitanul Dima discutase cu vecinii Valentinei 
Căliman, soţii Pavelescu. Ei sesizaseră Poliţia. Erau 
consternaţi, pierduţi cu firea şi sincer afectaţi. Încercaseră 
faţă de  ingineră sentimente aproape  părinteşti... 
Convingerea lor, ca şi a lui Costache, de altfel, era că 


inginera fusese asasinată de bărbatul ce răspunsese 
anunţului din Mica Publicitate. „Dacă n-avem de-a face cu 
un sadic, reflecta Dima, psihopat colecţionar de crime 
gratuite, înseamnă că pe Valentina Căliman o pândea în 
orice clipă pericolul morţii. Omul aştepta doar un moment 
favorabil pe care i-l oferise ea singură: când fixezi o vedere, 
martorii sunt excluşi, totul se petrece cu cea mai mare 
discreţie. Cum  asociase însă necunoscutul anunţul 
matrimonial, mai corect numărul căsuţei agenţiei cu 
persoana Valentinei, rămânea o problemă deocamdată 
nerezolvată.“ 

— La orice m-aşteptam, se lamenta doamna Lili 
Pavelescu, dar la un asemenea sfârşit pentru biata Vali, în 
ruptul capului, nu! N-avea prieteni, e adevărat, dar nici 
duşmani. 

— De unde ştiţi? întrebase Dima zâmbind. Cine face liste 
de vrăjmăşii şi mai ales, cine le afişează? 

— Sunteţi tânăr domnule căpitan... 

Costache dăduse condescendent din cap, dar în sila lui 
zâmbise: 

„Când bătrânii n-au argumente, o iau cu tinereţea 
interlocutorului...“ 

Intervenise Pavelescu Etici: 

— Sunt de acord cu Lili... vreau să zic, soţia mea. Nu cred 
să fi avut duşmani. 

— Nu crezi! îl întrerupsese bătrâna. E o certitudine!... 
Nu uita să-ţi iei haloperidolul! Îs ceasurile 11. 

Pavelescu se simţise jenat: 

— Lasă, dragă acum... 

Se executase totuşi dispărând în bucătărie. 

— Numai oamenii care excelează, în bine sau în rău, au 
duşmani teribili, îşi continuase ideea doamna Lili. Cei care 
stârnesc invidie sau ură. Biata Valentina era cea mai banală 
fiinţă cu putinţă, plată şi mediocră cum nu întâlneşti decât 
prin romanele lui Cehov. Nu zic că se înghesuia să-ţi facă 
vreun bine, dar nici brânci în prăpastie nu ţi-ar fi dat. 


Pavelescu se oprise consternat în pragul odăii. 

— Scumpa mea! E o impietate... 

Doamna Lili întorsese către el năsucul cârn: 

— Cred că dumnealui are acum nevoie de adevăr nu de 
epitafuri elogioase. 

— Aveţi dreptate, râsese Costache. Am să vă mai 
deranjez. 

În apartamentul Valentinei Căliman, îl găsise pe nea 
Firică Şucarul, venit să arunce o privire la locul faptei. Era 
un bărbat robust, bine dispus, cu o figură caraghioasă, 
producând la prima vedere ilaritate. Amănuntul, departe de 
a-l deranja îl distra nespus: 

„Măi băieţi, dacă făceam cinema la capitalişti, eram 
milionar! Am moacă! Din păcate, papa Rădulescu era 
capsoman. Zicea că artiştii-s neserioşi. Fac ciroză şi 
datorii... Da' tot am avut baftă. O ştiţi pe nevastă-mea! 
Zână! Când am ieşit de la sfat, am întrebat-o: De ce m-ai 
luat, scumpo? 'Ioată lumea zice că semân cu o minge 
călcată de maşină... Aş! Sunt invidioşi, Firică! Eşti leit 
Poppey Marinarul!“ 

Agil, în ciuda corpolenţei, maiorul Rădulescu se orientase 
prin apartament cu siguranţa unui vechi locatar: 

— La astea ordonate, decretase, percheziţia-i simplă. 
Găseşti totul clasat, etichetat, banderolat, legat cu funduliţe 
roz... Uite aici cam la un kil juma' de epistole! Expeditor - 
Zaharia... Cine-i ăsta? 

— Fostul soţ al victimei. S-au despărţit acum zece ani. 

„Era economist, un bun specialist se pare, explicase 
doamna Pavelescu. Noi l-am cunoscut destul de puţin. A 
părăsit-o aproape după ce s-au mutat.“ 

„De ce?“ 

„Nici măcar Valentina n-a ştiut-o vreodată. A plecat de 
parcă s-ar fi dus să-şi ia ţigări şi nu s-a mai întors. Un 
bărbat bine, dar ermetic. Ferească Dumnezeu de asemenea 
indescifrabili!“ 


Costache se uitase instinctiv la Pavelescu. Omuleţul era 
de-o trasparenţă înduioşătoare. Cu o singură privire îi 
desluşeai până şi aluniţele de pe suflet. 

—  Să-l cauţi pe Zaharia ăsta, dispusese maiorul 
Rădulescu greblându-şi cârlionţii pe deasupra urechilor. Nu 
cred eu în crime pasionale după ce s-a răcit cearceaful, dar 
în fine, poate prinzi un tuyau... 

— Vreau sa trec înainte pe la Institutul unde a lucrat. 

— OK fiule! Îşi plimbase maşinal ochii în lungul zidurilor, 
oftând: O amărăşteancă! Cine naiba să-i fi purtat 
sâmbetele? Tot ce-a adunat aici nu face nici 100 000 de lei. 
Economii, singurătate, panica zilelor libere, groaza de 
calendar... Vremea trece prea repede, sau prea încet. Pe 
de-o parte îmbătrânesc, cum îmi umplu timpul - pe de 
alta!... 

— Eşti în dispoziţie filosofică, nea Firică. 

— Aşa şi-aşa... 

Se lăsase brusc în genunchi şi începuse să pipăie sub 
tăbliile mobilelor. Costache surâsese ironic: 

— M-am uitat şi eu. Rien de rien. 

— Şi totuşi undeva trebuia să-şi fi ţinut avuţia: carnetele 
CEC şi ce fleacuri de bijuterii o fi avut. 

— Trebuia! Bănuiesc că asta căutai. 

Era o casetă de lemn lustruit, fără încuietoare. Ca să nu 
se deschidă, capacul fusese asigurat cu un elastic puternic. 

— Unde ai găsit-o? 

— Pe spatele dulapului din dormitor. Spânzura de-un cui 
perfect lipită de perete. 

— Bravo Costache! Dacă deschizi până la urmă agenţia 
aia de maimuţoi inteligenţi şi particulari, accept direcţia. 
Da' apropo, de ce m-ai lăsat să mişun la sol? 

— Mi-am închipuit că-l cauţi pe asasin. Vreo tehnică nouă. 

În casetă se aflau într-adevăr trei carnete CEC în valoare 
de circa 70 de mii de lei, câteva coroane de aur, două 
verighete moderne înainte de război, o pafta de argint şi un 
inel splendid cu smaragd. 


— Asta-i o avere, opinase Şucarul. Preţul rubinelor şi la 
smaragdelor a crescut fantastic de când India le-a interzis 
exportul... Hopa! Cred c-am dat de-o chestie interesantă. 

Fotografia se afla pe fundul casetei, într-un plic carte de 
vizită. Un bărbat frumos, luat din trei sferturi, îşi ţintuia 
privitorul cu expresia caracteristică a tinerilor dandy 
deceniului '80. Poza transmitea instantaneu părerea 
excepţională despre sine însuşi a subiectului şi, consecinţă 
imediată, o siguranţă insolentă, aproape insultătoare: „Sunt 
formidabil!!“ 

Aceeaşi siguranţă se desluşea în caligrafia hotărâtă a 
rândurilor de pe verso: 

Nu trebuie să fugi, totul e să pleci la timp. N-am te înşel, 
am să dispar. Coco. 

Nea Firică fluierase subţire: 

— Mama lui de escroc! 


Fuseseră însă de acord că personajul merita toată 
atenţia. În primul rând, Valentina îi păstrase fotografia la 
„secret“ şi nu în albumul îmbrăcat în plastic, cu un 
medalion în relief reprezentând o imagine simbol din 
Moscova, suvenir probabil dintr-o excursie URSS; apoi, şi 
acest apoi cântărea tone pentru maiorul Rădulescu, figura 
bărbatului îngrijora, emana un climat de nelinişte aparte. 
„Un tip în prezenţa căruia încerci o senzaţie de primejdie. O 
simţi doar privindu-i poza.“ 

Ştim despre existenţa lui, declarase doamna Lili dar nu i- 
am zărit decât silueta. Niciodată obrazul. 

— A durat mult legătura? 

— Vreo câteva luni nu-i aşa, Mişule? Îndreaptă-ţi gulerul 
la cămaşa... L-am văzut ultima oară acum cinci ani, în 
toamnă. [in minte bine, pentru că făceam zacusca şi eram 
necăjită că miroase toată casa, când Vali are musafiri... Nu, 
amănunte nu cunosc. Vali, deşi altfel sinceră cu noi, despre 
ăsta n-a deschis gura. Ştiu doar că a suferit ca un animal. 
Mi-era teamă nu ia un pumn de hapuri şi s-o găsim ţeapănă. 


Cu timpul şi-a revenit, avea totuşi resort, dar despre Coco 
n-a scos până la sfârşit o vorbă. 

Bătrânul Pavelescu intervenise timid: 

— Spune, Lilişor, ce ţi-a zis atunci, de Anul Nou; când aţi 
băut voi vin de măcieş. 

— A! Da, săraca! Am chemat-o să facă Revelionul cu noi, 
la televizor. Să aibă cu cine ciocni un pahar de şampanie, 
poate-şi schimbă norocul. Ne cam ciuliserăm niţel... Mişule, 
aranjează-ţi părul... l-am zis, adică Valentinei: „Bine că te-ai 
debarasat de derbedeul ăla! Mi-era teamă că te vâră în 
mormânt...“ 1 s-a frânt odată faţa de m-am speriat. Parcă 
era un metru din ăla tâmplăresc. „Nu zi hop, tanti Lili! Până 
la urmă o s-o facă. Nu i-a scăpat nimeni.“ 


— A murit Vali?! Extraordinar! 

Sprâncenele groase ridicară două arcuri deasupra 
ochilor blânzi cu privire vag obosită, în care stăruia totuşi 
un permanent licăr de amuzament. Despre bărbatul acesta, 
presupuneai imediat că trebuie să aibă umor şi un minunat 
simţ al proporţiilor; tolerant şi uşor cinic, privea viaţa prin 
prisma unui scepticism amabil. Avea ceea ce se numeşte un 
profil de medalie, dar amănuntul nu făcea din el un bărbat 
chipeş. Arăta exact ceea ce era: un intelectual între două 
vârste, cu o figură distinsă. 

— Extraordinar! Câţi ani avea ea acum?... 

Costache Dima avu prilejul să reflecteze asupra 
nimicniciei în general, a fragilităţii sentimentelor omeneşti, 
a memoriei afective: 

„Au stat zece ani împreună, a ţinut-o în braţe, au tricotat 
împreună kilometri de vise şi viitor, respirau prin aceiaşi 
plămâni şi-acum nu mai ştie ce vârstă avea...“ 

— Patruzeci şi cinci, preciza, cu un oftat imperceptibil. 


— Da... Ai dreptate, făcu Zaharia. Exact! Era eu aproape 
nouă ani mai tânără decât mine. Mi se pare de necrezut! 
Nu m-aşteptam la un asemenea sfârşit. 

— O moarte violentă constituie în general o surpriză. 

— Evident, totuşi diferă de la individ la individ. Pe unii te 
şi miră că-i vezi murind în patul lor, cu lumânarea la căpătâi 
când te aşteptai să „lambadeze“ pe scaunul electric. Pe 
când biata Vali, ce să-ţi spun?! Viaţa ei, construcţia ei 
excludea orice idee spectaculos, de ieşit din comun. Rămase 
pe gânduri, cu ochii pierduţi în gol. Pe buze îi încremenise 
un zâmbet trist. Se aflau în locuinţa lui, un fel de studiou 
amenajat în podul unui vechi bloc de pe Bulevardul 
Magheru. Arhitectul îşi cunoştea meseria, nu se simţea 
improvizaţia. Interiorul era confortabil, aerisit, de bun gust. 

Zaharia avu o tresărire uşoară, ca trezit din somn. 
Privirea i se întoarse acolo, în studioul elegant inima 
Capitalei: 

— Cu ce-ţi pot fi eu de folos, dragul meu? 

— Vorbiţi-mi despre fosta dumneavoastră soţie, ce ştiţi. 
Dispunem de informaţii atât de sărace, încât îţi vine să crezi 
că n-a trăit printre oameni, în oraşul acesta. Nici la ea la 
serviciu, n-am obţinut mare lucru, recunoscu cu toată 
sinceritatea Costache. Capabilă, conştiincioasă, solitară. O 
viaţă de un anonimat atât de... anonim, încât nu te poate 
convinge. O pastă prea cenuşie dincolo de care trebuie să 
se ascundă 

Zaharia îi îndreptă o privire gânditoare: 

— Cred c-a fost victima unor circumstanţe complet 
străine de felul ei de a fi. Vali era într-adevăr o anonimă. 
Prin vocaţie. În ciuda pregătirii, aspiraţiile ei nu depăşeau 
idealul unei micuţe croitorese. Poate şi mai puţin, căci nu 
visase niciodată să ajungă actriţă, ori să prindă vreun 
nabab domiciliat în California. 

— Aţi mai văzut-o după ce v-aţi despărţit? Aţi mai 
comunicat? 


Zaharia întinse mâna după ţigări. Îşi alese una, n-o 
aprinse. 

— Nu, dragul meu, sunt adeptul despărţirilor definitive. 
Când am plecat, ştiam ce fac, iar prietenia între foştii soţi... 
Personal, sunt sceptic. Dacă eram sau am fi putut fi 
prieteni, nu ne-am fi separat. 

Costache Dima arboră o mină stingherită: 

— Scuzaţi-mă, sunteţi un bărbat statornic? 

Zaharia izbucni într-un râs sincer. 

— Faptul că m-ai reperat la acelaşi institut unde eram 
angajat pe când trăiam cu fosta mea soţie, cred că-i destul 
de elocvent. 

— Ştiţi bine ca nu la aspectul acesta m-am gândit. 

— Ştiu. N-am părăsit-o pe Vali pentru altă femeie. 

— Şi-atunci? De ce-aţi plecat? 

Zaharia îl privi fix: 

— Femeia aceasta mă plictisea de moarte. 

— Nu-i un motiv! respinse Costache. 

— De ce? Mi se pare la fel de bun ca oricare altul. 

— Vă bateţi joc de mine! Nu abandonezi o nevastă din 
plictiseală. 

— Câte ai abandonat dumneata până acum? râse 
Zaharia. Îţi dau întâlnire peste douăzeci de ani. Să-mi spui 
atunci ce părere ai. 

Costache dădu din mână, mormăind ceva nedesluşit. 
Zaharia continuă calm: 

— N-am avut nimic să-i reproşez. Era perfectă ca nevastă 
- gospodină, fidelă, economă, devotată. 

— Şi-atunci? 

— În prezenţa ei îmi venea tot timpul să casc. Ştiam pe 
dinafară replicile pe care mi le va servi la ore fixe, meniurile 
în funcţie de sezon, frazele parazit începute cu inevitabilul 
„vai ce melodii fredona când vâra în priză maşina de spălat 
rufe“ şi ordinea invectivelor când înjura „hoaţele“ de la 
alimentara. Cunoşteam numărul bigudiurilor, era imuabil - 
mereu nouă - a sarmalelor şi chiftelelor pe care mi le punea 


în farfurie. Număra beţele de chibrituri şi exulta când aude 
oficialul 37. Cunoştea şase bancuri jumătate. La al şaptelea, 
uitase poanta. În zece ani, mi le-a recitat de vreo două 
milioane de ori. Când am simţit că nu mai rezist, femeia 
asta mă adormea în aşa hal că nu mă mai trezeam nici la 
serviciu, am plecat. Îţi par neserios, aşa-i? 

— Bizar, în orice caz. 

— Şi probabil, neelegant. Vreau să mă explic. E vorba de 
o chestiune serioasă. În materie de crimă, cercul 
suspiciunilor e vast, iar foştii parteneri ţin capul afişului. Nu 
vreau să existe nelămuriri. Vă asigur că sunt sincer afectat 
de moartea Valentinei şi regret că nu vă pot ajuta. 

„le cred, bădie, răspunse în gând căpitanul, dar din 
păcate asta nu mă ajută să avansez.“ 

— Numele Coco vă spune ceva? 

Zaharia îl privi mirat: 

— Cine-i ăsta? Un papagal?... Stai puţin... 

— Îşi aprinse în sfârşit ţigara şi trase trei fumuri la rând, 
cu poftă şi grabă de puşti care fumează clandestin în WC-ul 
liceului. 

— Încerc să-mi amintesc... E o chestiune de câţiva ani. 
Un coleg de serviciu mă opreşte într-o zi şi-mi spune că a 
văzut-o pe Vali... 

„Am întâlnit-o pe fosta ta nevastă, la Snagov. Era cu un 
tip.“ 

„Ei şi? Ce-i cu asta? Treaba ei!“ 

— Amicul părea cam ambarasat: 

„Mi-am închipuit c-aţi rămas în relaţii. Coco ăsta un 
individ al dracului de jegos. Ar trebui avertizată.“ 

„Ţi-ai închipuit prost. Şi nu-i pot da indicaţii fostei madam 
Zaharia cu cine să se culce.“ 

Costache simţi că-i bate inima. În sfârşit un fir... 

— Unde-l pot contacta pe colegul dumneavoastră? 

Zaharia ridică din umeri neputincios: 

— Îmi pare rău, mon cher, dar băiatul a cărat-o din raiul 
comunist acum trei ani şi n-a mai dat nici un semn de viaţă. 


— Spuneţi-mi măcar cum îl cheamă, şi în ce ţară a 
emigrat. 

— Numele nu-i o problemă, Virgil Marinaş. În rest, ai 
ghinion. A trecut graniţa clandestin. Pe ce meridian s-o fi 
fixat, doar Dumnezeu Tatăl poate s-o ştie... 


Capitolul IV 


BUCHETUL DE LILIAC 


Ia lucra de şapte ani la Judiciar, căpitanul Costache 


Dima nu se putuse încă obişnui cu repulsia pe care o 
provoca în general calitatea declinată doar intuită de 
poliţist. Sentimentul exista pretutindeni, la vederea 
uniformei ori a  legitimaţiei, oamenii cei mai oneşti 
încercând, în funcţie de temperament şi cazier, o stare de 
nelinişte sau măcar de espectativă circumspectă. La 
aceasta, politica de  coerciţie a regimului comunist 
adăugase groază, ură şi - cu majuscule - dispreţ. Bancurile 
cu milițieni concurau în cantitate şi savoare pe cele cu Bulă, 
firma descalifica aprioric. 

Când decretase la isprăvirea facultăţii că intenţionează 
să intre în Ministerul de Interne, maică-sa opusese o 
rezistenţă înverşunată: 

— Miliţian? Ai de gând să te faci miliţian? Se răsuceşte 
Dima în mormânt! 

— Te rog nu te ambala... 

— "Te rog să taci! Va să zică taică-tău inginer, eu 
economistă şi tu, unicul nostru copil, faci ordine în uliţă 
printre căruţaşi, blochezi târgul cu toţi ciobanii, ca să 
treacă Ceauşescu nevătămat printre muşte... 

— Nu mă duc la circulaţie!! Nu poţi să înţelegi? Voi lucra 
la ju-di-ciar! 


— Să-ţi fie ruşine! N-am să mai am nici un prieten, au să 
mi se trântească toate uşile în nas! Şi ţie, n-avea grijă! 

În intimitatea lui, Costache Dima suspina după 
autoritatea bonomă a lui Maigret, după dezinvoltura 
simpatică şi spirituală a lui Lemmy Caution, ori siguranţa şi 
adresa plină de morgă şi stil a gentlemenilor - detectivi 
particulari, puşi în circulaţie prin anii '30 de Edgar Wallace. 
Tatăl unui fost coleg de liceu avea o bibliotecă 
impresionantă de policien-uri. Cărţile, nefiind traduse, 
scăpaseră de spolierile sistematice ale împrumuturilor 
nerestituite. 

Când scoase legitimaţia - pândise câteva minute de şomaj 
în florărie - urmări instinctiv chipul vânzătoarei. Nu 
înregistra decât un fluturat mai precipitat al genelor lungi 
şi Costache trebui să conceadă că trucul era de mare efect. 

Tânăra îl privi drept în luminile ochilor. Nu părea deloc 
impresionată şi avea acea degajare suverană, uneori 
enervantă a persoanelor care se ştiu în general privite, că 
pot fi privite din orice parte şi-n orice moment al zilei, 
oferind aceeaşi imagine încântătoare. 

— Ce v-a determinat să vă adresaţi tocmai nouă? Dima 
care detesta ieftinul „alo, zâna, eu sunt ăla care pune 
întrebări, mata răspunzi!“, zâmbi cu toată gura: 

— A existat liliac de 1 Martie, doar în patru florării. 

— Înţeleg, aţi mers prin excludere. Mi-amintesc de 
buchet... Mă scuzaţi o secundă, sună telefonul. 

Trecu în oficiu şi Costache începu să inventarieze maşinal 
interiorul florăriei. În vitrină, lebede şi elefanţi glazuraţi 
ţineau în spinările găurite ghivece cu ciclame într-o glastră 
uriaşă, sute de garoafe, care n-aveau să înflorească 
niciodată, se clătinau pe grumaji prea firavi. 

— Oui, un flic se auzi şoapta precipitată a vânzătoarei. 
Attends... - zgomotul unei maşini frânse fraza - A bientât... 

Costache zâmbi sincer amuzat: „Ne-am dat dracului... Ne 
occidentalizăm! N-o să mai putem intra în alimentare, fără 
dicţionar... Pătrăuţ brothers, please...“ 


Tânăra se întoarse. Avea faţa uşor îmbujorată şi ochii îi 
străluceau: 

— Despre ce... A, da! Îmi amintesc perfect de buchet. 
Avea nouă fire. Când preţurile sunt mari, se cumpără de 
obicei trei şi uneori, chiar o singură floare. 

— Îmi puteţi descrie persoana? 

Vânzătoarea zâmbi. Un zâmbet convertibil în valută forte: 

— Pe bărbatul acela l-aş putea recunoaşte şi-n peste zece 
ani. 

— Chiar aşa?! 

— Nu trebuie să fiţi invidios. Carura, eleganța, trăsăturile 
- totul de nota 10! Nu sunt mulţi ca el în Bucureşti, vă 
asigur. 

— Fiţi, vă rog, mai concretă. 

Tânăra îl privi o clipă lung, impenetrabil, apoi izbucni 
într-o avalanşă de semnalmente, recitate intenţionat nazal, 
cu automatisme de serviciu de informaţii: 

— 43 de ani, 1,85 m, 80 kilograme, figură ovală, bărbie 
pătrată, brunet cu ochi căprui, o aluniţă pe lobul stâng... 

„„„.Şi una pe fesa dreaptă“, completă aiurit în gând 
Costache. 

— „mâini splendide, de cartofor profesionist, voce 
cultivată, pardesiu camel-hair RFG, cravată italiană, apă de 
colonie Man's Club, cam vreo tonă de inimi răpuse şi un 
qintal în perspectivă. Culant, gentilom, te invită la Inter nu 
acasă, la o vodcă şi un aspirator. Notă distinctivă: prototipul 
de intelectual cu preocupări sportive. Adică nu „hai 
Rapidul!“ Pune efectiv mâna pe minge. 

Costache Dima îşi trecu palma peste fruntea asudată: 

— Spuneţi-mi, domnişoară... n-aţi vrea să lucraţi în 
poliţie? 

Vânzătoarea îşi ridică arătătorul bine manichiurat: 

— Numai la Interpol, secţia New York. 

Costache scoase fotografia găsită în tainiţa Valentinei 
Căliman. 

— Cunoaşteţi persoana? 


Vânzătoarea privi poza pe gânduri, conturând marginile 
de carton cu unghia emailată: 
— Nu. 


— Amigo, eu o să mă cam topesc. Peste exact zece 
minute, decolez. 

— Bine faci. 

— Ai auzit ceva? 

— Ceva ce-ai mai auzit şi tu. Ghinionul tău este că eşti un 
magnific. Cu moaca asta de Buftea nu ţine să te joci cu 
praştia. 

— Mai ai şi alte cugetări? 

— Să tragi la umbră şi să dai la peşte. N-ai idee ce frumos 
e în mijlocul naturii. 

— Mă grăbesc s-o constat la faţa locului. Vezi ce faci tu 
aici. 

Întrerupse legătura şi se mai uită odată în jur. Nu uitase 
nimic. Ca totdeauna, plecase lăsând o ordine perfectă şi nici 
o urmă; un interior mai tern, mai anonim decât o cameră de 
hotel părăsită. Neliniştitor: „Aici a locuit... NIMENI.“ 


Unul dintre cele mai agreabile aspecte ale căsnicie soţilor 
Pavelescu era lipsa programului de existenţă rigid, din 
nefericire atât de frecvent, supleţea orarului hotărât de 
inspiraţie şi capriciu; adică facem ce avem chef şi nu ce 
trebuie. 

Bătrânii în genere, îşi încorsetează viaţa, îi inventează 
reguli stricte, o porţionează draconic, fanteziile sunt 
nemilos repudiate, îşi impun obligaţii care aduc a canon 
excluzând confortul fizic. Deşi chinuitor, o fac cu voluptate 
încercând secreta senzaţie că fiecare tortură, fiece poftă 


înfrântă îi face nemuritori. Că oricum amână sine die ziua 
ceea de februarie, ori august, sau octombrie după care nu 
mai există file în calendar. 

Soții Pavelescu detestau ideea de obligativitate, aşa zisa 
disciplină de viaţă. În sensul acesta, fuseseră amândoi 
fericiţi când ieşiseră la pensie şi după atâţia ani, încercau 
aceeaşi bucurie proaspătă a existenţei fără condică, a 
somnului prelungit până la ore „imposibile“, în opinia 
amicilor de generaţie, ascultând de sub plapumă 
zvârcolirile viscolului ori răpăitul ploii. 

Dacă aveau o carte bună, nu ieşeau două zile din pat - 
lectura lui Şogun le impusese o săptămână de vacanţă - 
mâncau la orele cele mai neaşteptate din noapte şi, din 
toate punctele de vedere, ca doi oameni tineri. În casa 
Pavelescu se practica o bucătărie suculentă, tradiţională, cu 
untură şi smântână, şi era o plăcere să-i asculţi anticipând 
cu deliciu musacaua, ori rața cu măsline ce aveau să fie 
preparate chiar mâine. 

Cel puţin de la Revoluţie, programul li se bramburise 
total. Urmăreau emisiunile TV până la ultimul suspin şi în 
primele săptămâni, aşteptau şi epuizarea imnului. 
Deşteaptă-te române! le resuscita adolescenţa - corul 
liceului, fanfara din parc, serbările de 10 mai, flaşnetarul cu 
papagalul cărturar - înfiorându-le inimile de emoție. După o 
vreme, se mai obişnuiseră şi stingeau la primele acorduri. 

Noaptea trecută se culcaseră la 3, urmărind şedinţa 
parlamentului şi aproape de amiază, când se treziră, 
Pavelescu declară între două căscaturi: 

— Cred că azi n-am să ies. Avem pâine? 

— Avem, răspunse doamna Lili râzând. Auzi, Mişulică, am 
impresia că noi doi am început să ne facem de cap. Ducem o 
viaţă de-a dreptul indecentă. 

— Lasă că am fost destul decenţi. Patruzeci şi cinci de ani 
de robie ne ajung. Să mai tragă şi alţii. Punem de-o 
cafeluţă? 


— Punem... Dacă tot trândăvim azi, mă gândesc să fac 
puţină ordine printre hârtii. N-are rost să păstrăm toate 
rahaturile. Când caut ceva, pur şi simplu înnebunesc. 

După vreun ceas, cu ochelarii alunecaţi pe vârful nasului, 
doamna Lili tria un maldăr de chitanţe, avize şi note de 
plată. Bătrânul Pavelescu, la celălalt capăt al mesei din 
sufragerie, stimulat de iniţiativa neveste-si, trudea la 
„caietul cu telefoane“. Cu un creion roşu tăia numerele 
devenite inutile. O operaţie preconizată de mulţi ani şi 
mereu amânată. 

— Roşea, tapiţer... Ţii minte? Ne-a îmbrăcat canapeaua 
din hol. Bun meşter... Pe unde o mai fi?... Farmacia nr. | - 
doamna Carmen... A ieşit la pensie. Mergea, săraca, de 
parcă ar fi avut două picioare de stângul. Cârlan... frigider. 
Mai aveam Framul pe-atunci. E o viaţă întreagă în caietul 
ăsta, Lili... Uite-o şi pe biata Valentina! 13 15 20. 

Pavelescu lacrimă şi-şi scoase ochelarii: 

— 13 15 20, repetă. Încă un număr la care o să răspundă 
altcineva. O voce străină. 

Doamna Lili îşi ridică privirea: 

— Ai dreptate. Încă un număr! Mă înfior cât de multe 
sunt! Fugiţi, demolaţi, morţi. Aproape că nu mai avem 
prieteni. 

Bătrânul, care dintr-un minunat spirit de conservare se 
lepăda repede de orice dispoziţie nostalgică, corectă 
optimist: 

— Las” că nici noi nu ne-am înghesuit cu prieteniile, 
Lilişor. Ne-am eschivat. În realitate, şi-i zâmbi cald 
deasupra ochelarilor, noi ne-am ajuns, ne-am fost suficienţi. 
N-am avut nevoie de alţii. 

Paveleasca dădu din cap înduioşată. Brusc, expresia, i se 
schimbă şi îşi duse mâna la piept. 

— Dumnezeule! 

— 'Ţi-e rău? 

Sufocată de emoție, doamna Lili îi întinse un plic peste 
masă. 


— E al Valentinei. Ţii minte? 

Pavelescu îl răsucea pe toate părţile nedumerit. 

— Cum Dumnezeu! nu ţii minte, Mişule! Vezi c-ai geamul 
deschis la bucătărie... Ea era plecată într-o delegaţie la 
Suceava şi-am primit noi scrisoarea. 

— Da... Da... parcă. 

— Pe urmă, continuă bătrâna, s-a prăpădit bietul Mitiţă şi 
ne-am luat cu altele. Când s-a întors Vali, uitasem unde am 
pus scrisoarea. 

— Exact. Acum îmi amintesc. 

— Credeam că o să înnebunesc căutând-o, mai ales că 
Vali părea extrem de nenorocită. Nu mă puteam linişti. 
Sărăcuţa, îmi ziceam, până şi un ocnaş are parte de mai 
multă corespondenţă, iar eu mă conduc ca o nesimţită. l-am 
pierdut scrisoarea... 

Pavelescu, impresionat, puse plicul în mijlocul mesei. 

— Şi-acum ce facem? 

— Nu ştiu... Mă simt de parcă aş fi primit un mesaj pe 
lumea cealaltă. De parcă i-aş simţi degetele pe obraji... 

Bătrânului îi salivau ochii de curiozitate. Întrebă glas 
şovăielnic: 

— N-o deschidem? Acum nu mai are nici un fel 
importanţă pentru ea. 

Doamna Lili ridică din umeri. Bătrânul o luă drept accept 
şi despături coala de hârtie. 

— Ce scrisoare extraordinară! Eşti atentă, Lilişor? Sunt 
doar două rânduri. 

Strada Armoniei nr. 3, parter. Luni 10, ora 20. 
Punctualitate şi discreţie. Consecințe. 

Cei doi se priviră cu ochi căscaţi de spaimă. 


Apoi fu rândul căpitanului Dima să rămână uimit. Dincolo 
de conţinutul categoric alarmant al răvaşului (trecuseră 


cinci ani de când i se epuizase actualitatea, dar chiar şi 
acum, punea pe gânduri) surprindea prezentarea grafică. 
De obicei, expeditorii care vor să rămână anonimi recurg la 
litere decupate din diverse publicaţii. lextul adresat 
Valentinei era confecţionat cu litere şablon, întrebuințate de 
obicei la lozinci sau, în caractere mai mici, de către florari 
la completarea panglicilor de pe coroanele funerare. 

— Deşi a trecut atâta vreme, mi-am închipuit că v-ar 
putea interesa. 

Costache se uită la doamna Lili cu gândul în altă parte: 

— Poftim? Aţi procedat foarte bine. Mi-aţi spus că la 
vremea respectivă, victima a fost foarte afectată de 
rătăcirea scrisorii. 

— Direct nenorocită. Vali părea chiar speriată, era mereu 
plânsă, şi situaţia a durat câteva săptămâni. Încă îi 
spuneam: „Măi fetiţo, nu te pierde cu firea. Cine are nevoie 
de tine o să te mai caute, ştie unde să te găsească.“ 

Costache se întoarse la Minister şi intră direct în biroul 
maiorului Rădulescu. Auzind uşa, Şucarul ridică privirea din 
hârtii, făcu un semn că are ceva de isprăvit, mai aşternu 
câteva cuvinte, apoi îşi puse pixul după ureche. „Ca băieţii 
de prăvălie sau amploaiaţii de odinioară“, spuneau colegii 
mai vârstnici. Îi îndreptă căpitanului Dima o privire 
ascuţită: 

— Salve! Ce-i cu faţa asta în beznă? 

Costache scoase scrisoarea din buzunar şi i-o întinse fără 
nici o vorbă. 

Nea Firică Şucarul o apucă delicat, în manieră lui 
personală. Degetele operau ţeapăn şi delicat, sugerând 
„degetele“ unei pensete. 

— Te-a tulburat? Ce-i drept, nu seamănă a invitaţie la un 
picnic cu biciclete, blugi prespălaţi şi ouă răscoapte. 

Costache se trânti în fotoliul deasupra căruia se aflase 
până mai acum câteva luni, portretul unuia al dracului de 
zâmbăreţ. 


— Nea Firică, să nu-mi povesteşti c-am picat şi eu în 
securită, dar sunt convins că-n spatele crimei se ascunde o 
afacere veche de-a lor. Ioate indiciile şi maniera de lucru 
converg spre această concluzie. 

—Dacă ipoteza ta e valabilă, bărbatul făcea parte din 
activul secret. Un superb din ăsta ar fi fost în în cel mult o 
lună mai cunoscut decât statuia lui Mihai Viteazul. Apropo. 

— Ce-i? 

— Măi Costăchel, dacă tot eşti în picioare şi prost 
îmbrăcat, ia întinde tu mâna şi dă-i lui tetea ghidul 
Bucureştiului. Mai la stânga, unde erau Operele Alese... 
Aşa. 

— Ce vrei să vezi? 

— Cum stă chestiunea cu uliţa în cauză. Armonii... Daaa... 
pagina 281. Exact cum am bănuit! Au fost demolaţi. 

— Scrie în cărticica aia? se interesă Dima, zâmbind 
sarcastic. 

— Scrie. Alde nen'tu, Ceauşescu, a dat cu aspiratorul în 
tot perimetrul. Calea Rahovei, Sfinţii Apostoli, Antim, 
Bateriilor... Ne rămâne o singură soluţie. Arhiva de la 
municipiu. Trebuie să se fi păstrat undeva vechile cărţi de 
imobil. 

— Bănuieşti o locuinţă conspirativă... 

— “Te cred şi eu. Coco, după cum se pictează până acum, 
nu era tipul cu un singur număr de telefon şi nici nu mi-l 
închipui cântând la vioară în timpul liber. 

Costache se ridică fără chef: 

— Îţi spun sincer, nea Firică, eram convins că fata de la 
florărie o să identifice individul din poză. Aş fi jurat că 
gentilomul cu liliacul e Coco. 

— M-aş fi mirat, dragule. De obicei, ăştia care fac carieră 
ca bandiți sunt nişte enigmatici. Nu ştii niciodată unde se 
duc, cu cine se întâlnesc, unde-i poţi găsi, cu cine-şi petrec 
noaptea. Şi-n orice caz, fac economie de portrete: copie sau 
original. 

— Vom vedea, oftă Costache. Eu m-am dus. 


— Du-te şi schimbă-ţi expresia, dragule! Semeni cu unul 
care caută un WC public de o oră, şi e pe cale să-şi piardă 
răbdarea. 


XXX 


Îl zări prin vitrină. Ţinea în braţe câteva pachete de la 
Athenee Palace şi aştepta nerăbdător schimbarea stopului. 

Simţi că-ncepe să-i bată inima cedând unei hotărâri 
bruşte, părăsi florăria. Bărbatul se îndrepta grăbit spre 
locul de parcare din faţa Hotelului Bucureşti. Tânăra îl 
ajunse din urmă: 

— Mă scuzaţi... Nu vă mai amintiţi de mine. Vreau să vă 
spun doar câteva cuvinte. 

Bărbatul  răsuci un cap enervat apoi, aproape 
instantaneu, expresia i se lumină: 

— A! Dumneavoastră... Ce plăcere! Cum să nu vă ţin 
minte?! Ce s-a întâmplât? 

— Azi dimineaţă, s-a interesat un poliţist de 
dumneavoastră. Ştia de buchetul de liliac. Mi-a arătat 
fotografia. Sunteţi puţin schimbat dar v-am recunoscut 
imediat. 

Bărbatul încleşta uşor degetele pe pachet. Hârtia cerată 
foşni imperceptibil. 

— Interesant. Şi? 

Vânzătoarea îi căută ochii dincolo de lentilele ochelarilor 
de soare: 

— l-am spus că nu v-am văzut niciodată în viaţa mea. 

— Deci l-aţi minţit. Nu ştiţi că nu-i frumos să spui 
minciuni? 

— Ba ştiu. M-a învăţat bunica lu' Scufiţa Roşie. Dar aşa 
am simţit eu că e bine... Că vă fac un serviciu. 

Bărbatul îi atinse cu un gest tandru vârful nasului. 

— Sunteţi o femeie încântătoare. Mulţumesc. 

— Am făcut bine? 


Bărbatul zâmbi, ocolind răspunsul: 

— Am să vă caut. 

Urcă într-o Dacie roşie după ce se asigură că 
vânzătoarea dispăruse în florărie. 


Capitolul V 


TATONĂRI 


Cana împlinise treisprezece ani, Florina Sândeanu 


hotărâse că s-a îndrăgostit de Rhett Butler. După ce văzu şi 
filmul, decretă că pentru toată viaţa. Aceasta se întâmplase 
cu doi ani în urmă, când citise „Pe aripile vântului“ de 
dimineaţă, până seara. Era în vacanţă. La Călimăneşti, 
evident, şi nu la mare cu părinţii, evident, şi nu într-un grup 
vesel, eventual o tabără, ca alţi colegi. 

Florina se săturase până în gât de plimbările pe Corso-ul 
călimăneştean sorbind apă de la izvorul 5, din biberonul 
prizonier în hamuri de piele şi păstrat de la o vară la alta în 
debaraua din bucătărie: „e bun şi la anul“. Era sănătoasă 
tun, dar doamna Sândeanu opinase „că-i păcat să nu bea şi 
fata, n-are ce să-i strice“. 

Se săturase şi de filmele vechi vizionate de trei ori pe 
săptămână la Cinema Central, şi de cunoştinţele 
întâmplătoare pe care părinţii, fără a fi nişte originali, —- 
oamenii se plictiseau eroic de peste douăzeci de ani - le 
vânau cu ochi de lynx. Întrebările interesante plouau în 
jurul Florinei: „În ce clasă eşti?... A! Va să zică ai treaptă... 
Bravo! (De ce, bravo?!) Unde vrei să dai?“... După aceea, 
interesul ostenea şi discuţiile dintre cele două perechi - 
doamnele în faţă, domnii câţiva paşi în urmă - ajungeau 
invariabil la mâncarea mizerabilă din staţiune. 


Tot de atunci, Florina îşi făcuse din Scarlett un model. Se 
îmbrăca în verde, privea strălucitor ridicând o sprânceană 
(nu pe cea dreaptă ca Vivien Leigh, îi era imposibil, dar 
mergea şi stânga) iar de cel puţin cinci ori pe zi anunţa pe 
oricine era dispus s-o asculte: „La asta am să mă gândesc 
mâine!“ La care maică-sa replicase fără nuanţe, cârpind-o 
scurt: „Eu îţi spun că bunică-tu e bolnav şi tu-mi faci 
cinema?! Nesimţito!“ 

Familia Sândeanu locuia în Piatra Neamţ, pe una din 
puţinele străzi rămase din vechiul oraş. O vilă drăguță, 
confortabilă care nu se deosebea decât în privinţa culorii 
obloanelor de suratele din jur. În schimb grădina, deşi nu 
prea mare, era cu adevărat frumoasă iar lipsa de veleităţi 
jardiniere a Sândenilor îi salvase pitorescul: copaci bătrâni, 
vegetaţie nestrunită de foarfeci meştere, tufe de trandafiri 
sălbateci, alee cu dale năpădite de buruieni. Indiferent de 
sezon, Florina zăbovea mult în grădină. Aici îşi făcea lecţiile, 
citea dar mai ales, visa. Iarna, îşi închipuia că s-a rătăcit în 
pădure... E flămândă, înfrigurată, speriată... Departe, în 
întuneric, pâlpâie o lumină răşinie, îmbietoare. Fereastra 
aceea, ochi de jăratec în noaptea îngheţată, inspiră căldură 
şi linişte... O anume linişte vestitoare de minunate 
aventuri... De doi ani, aventura minunată se numeşte Rhett 
Butler... 

Şi pe neaşteptate, - ce întâmplare extraordinară! — 
aventura s-a mutat chiar alături, în casa domnului Soare 
care a murit anul trecut. Florina nu ştie cum îl cheamă pe 
noul proprietar, sau poate numai chiriaş, nu e sigură, dar e 
sigură că l-a întâlnit pe Rhett. După o săptămână, Florina îi 
cunoaşte programul respectat cu o pedanterie de 
ceasornic. A lipsit două zile de la şcoală şi l-a urmărit pas cu 
pas. La |? şi jumătate, fără abatere, face o plimbare prin 
centru şi cumpără toate ziarele pe care le găseşte. Şi o 
pâine. Femeile, constată Florina, chiar şi cele bătrâne, - una 
avea cel puţin douăzeci şi cinci de ani, dacă nu treizeci - îi 
zâmbesc şi întorc capul după „le beau tenebreux“. El pare 


că nu observă nimic sau s-a obişnuit de mult cu asemenea 
omagii. Poate că-l şi plictisesc. După ce se întunecă, mai 
face o plimbare şi trece obligatoriu pe la Poştă. 

Florina se simte intrigată la culme. Omul acesta nu are 
serviciu? E oare în concediu? Nu aşa arată un concediu... 
Poate-i scriitor, îi trece brusc prin minte, şi simte că începe 
să-i bată inima... Ce mănâncă? Doar pâine?. Nu pare sărac, 
numai scurta de antilopă, „absolut superbă“, face o 
grămadă de bani... De ce nu mănâncă la Pietricica?... de ce 
telefonează de la Poştă şi mai ales... cui? 

— Alo, Cinema! o apostrofă taică-său, un bărbat de vârstă 
mijlocie care cândva fusese tânăr şi chipeş. N-o uitase şi în 
consecinţă, era tolerant cu alţii. Unde pleci la ora asta? 

Florina îşi trase pe mâneci vindiacul îmblănit: 

— Îl scot pe Bulă afară. 

Bulă era fox-terrier-ul de culoarea cafelei cu lapte al 
Florinei. Sândeanu îl botezase Bulă pentru că îl socotea dat 
naibii în ciuda aerului prostănac. „Ai remarcat? De câte ori 
apare Ceauşescu la televizor, începe să urle. Demonstrează- 
i că nu sunt ovaţii! Ăsta zic şi eu, protestatar iscusit.“ 

Doamna Sândeanu, o femeie autoritară, cu puseuri de 
romantism, interveni: 

— L-ai mai scos azi de vreo cinşpe ori. 

— Dacă preferi, spuse Florina nazală şi importantă, am 
un rendez-vous la gard cu Clark Gabie. 

Sândeanu se interesă serios: 

— Vă exprimaţi în valahă sau texană? 

— „La asta am să mă gândesc mâine“ 

Doamna Sândeanu stinse ţigara şi dădu drumul la 
televizor: 

— Aiurită mai e fie-ta! În fiecare zi se crede în alt roman. 

O lăsă totuşi să plece. Nu era încă târziu şi avea grijă de 
sănătatea lui Bulă pentru care încerca o slăbiciune specială. 
Totdeauna iubise câinii, o înduioşa chiar şi soarta 
maidanezilor... 


„.el niciodată. O simțeau şi animalele şi aversiunea era 
reciprocă. Amănuntul în sine îl iritase multă vreme. Oamenii 
nu-şi dau seama cât de multe javre există pe lume. Bagi de 
seamă abia când toţi îţi arată colții. Toţi, pretutindeni: la 
Paris, la 'Tokio, în Hong-Kong, la Zurich... Toţi, indiferent că-i 
chema saint-bernard, scottish-terrier, buldog sau pechinez 
isteric. 

Auzi foarte aproape lătratul lui Bulă şi o grimasă îi 
strâmbă liniile feţii. „Puştoaica! Se ţine scai de mine. Acum 
e chiar sub fereastră... N-am să scap niciodată de curve?...“ 

O simţea tot timpul în spatele lui: pe stradă, la coadă - 
ziare şi pâine, altceva nu consuma; venise cu portbagajul 
plin de alimente, băutură şi ţigări - pândindu-l din spatele 
perdelelor. O mucoasă crudă încă, în perspectivă nostimă 
dar nu mai mult, acum „enfant terrible“ care începuse să 
viseze, peste câţiva ani proaspătă şi naivă. „Cu una că asta 
să te însori, nopţi încleştate cauţi pe alte uliţi”. 

Se considera expert în materie şi chiar era. Într-o carieră 
sentimentală care număra peste două decenii, nu 
înregistrase nici un eşec. Şi abordase numai femei de prima 
mână. Se întrebase mereu cum s-ar putea defini farmecul, 
puterea de seducţie, suflul acela insesizabil care făcea 
dintr-un bărbat sau dintr-o femeie nişte cuceritori. La fel de 
greu de definit, depăşind hotarul cuvintelor, ca şi esenţa, 
substanţa umorului... 

Împrăştie hârtiile care se aflau pe masă împreună cu un 
teanc de cărţi (pentru decor), aprinse o ţigară şi deschise 
larg fereastra. 

„Dacă o să constate că i-am înregistrat prezenţa, o să mă 
lase în pace.“ 

Rămase cu coatele rezemate pe pervaz, ca şi cum ar fi 
vrut să aerisească fumând la geam o ţigară. 

Florina ajunsese demult dincolo de poartă şi avea aerul 
că se plimbă prin faţa casei. Strunea câinele cu o voce mai 
ridicată decât ar fi fost nevoie şi cu inimă val-vârtej, încerca 
din răsputeri să se facă interesantă: 


— Nu acolo, Bulă!... Te murdăreşti! Quelle horreur! Vrei 
să-l imiţi pe dogul lui Michael Jackson? N-am să te mai las 
să stai la video... 

Bărbatul aruncă ţigara plictisit: 

„Show-ul ăsta mi-e destinat mie...“ 

Incidentul lăsase însă o dâră, reverberaţii care 
conduceau spre alte imagini. Glasul îi aducea uşor aminte 
de Camelia. Aceeaşi râzgâială de copil alintat care se ştie 
inteligent, plăcându-i în acelaşi timp să rămână copil. 

„Camelia...Valentina... Cele două nume nu se puteau 
despărţi. Valentina, o imbecilă! O imbecilă şi pe deasupra şi 
ghinionistă. Cea mai nefericită combinaţie... Ce caraghioasă 
e viaţa! Destinul unei gângănii amărâte condiţionat de cel al 
lui Ceauşescu! Dacă el rămânea «cel mai iubit fiu», 
Valentina trăia azi. Şi precis că s-a bucurat când i-au sporit 
butonierele la blazer...“ 

Un râs cinic îi descoperi dantura regulată: 

— Valentina Căliman! Încă o victimă a Revoluţiei! 


Sândenii urmăreau la televizor o emisiune electorală. 
Doamna îl susţinea pe Câmpeanu - „e o persoană foarte 
bine, m-am săturat de mutre de mitocani, arată ca un 
marchiz“, - domnul era Raţist: 

„Are lovele şi intimităţi de glumă cu Elisabeth Queen. Aşa 
că mă scuzi mata, madam Sândeanu, România nu-i sală de 
dans, poa'să sară peste menuet, chestia-i ce facem cu 
geamparalele din economie!“ 

O simţi pe Florina şi-i azvârli peste umăr: 

— Ce mai zicea nea Gabie? 

Ochii Florinei străluceau: 

— Data viitoare îi cer un autograf. 

Izbutise să zărească masa plină de hârtii şi dicţionare, şi 
nu înceta să se minuneze: „Ce chestie Zeiss! E scriitor... 
Precis! Trebuie să aflu cum îl cheamă...“ Se repezi la pian şi 
începu să cânte cu entuziasm şi convingere şlagărul lui 


Marcel Dragomir, urlând cât o ţinea gura: „le-am căutat, 
printre nori de fum...“ 

Sândeanu o întrerupse cu blândeţe: 

— Florinei, tată, lasă-ne să auzim ce vor ăştia. L-ai căutat, 
l-ai găsit, ce mai vrei? Îl mai cauţi şi mâine. 

Florina îşi înfipse cu zgomot mâinile în claviatură—final 
bubuitor - şi piruetă scaunul cu 180 de grade: 

— Da! emise cu hotărâre. L-am căutat! Şi-o să-mi dea şi 
un autograf! 

— Perfect, iubito. Cere-i te rog unul şi pentru mine de la 
Mussolini. Îmi zise un tip la coadă că domiciliază în acelaşi 
cartier. 

Florina îşi săltă bărbia cu dispreţ nimicitor: „Ce lipsiţi de 
imaginaţie sunt bătrânii!“ 


XXX 


Căpitanul Costache Dima descoperi cartea de imobil a 
clădirii demolate din strada Armoniei (locul unde trebuia să 
aibă loc întâlnirea fixată Valentinei în urmă cu cinci ani şi 
ratată din pricina doamnei Pavelescu) la arhiva sectorului 4. 
În document, figura, la parter, un singur locatar: Mircea 
Iancu, inginer la IDEB, născut la Timişoara, etc... Costache 
îşi notă datele, ca şi a celorlalţi chiriaşi ai imobilului, şi 
începu investigaţiile. 

Aşa cum comenta cu maiorul Rădulescu, nu înregistra 
surprize, ci i se confirmă ipoteza. 

— "Tipul exista în Armoniei 3 sub o identitate falsă. Nici 
urmă de inginerul lancu la IDEB şi tot asemenea cacialma 
datele din buletin. Ăsta s-a născut la Timişoara şi eu la Los 
Angeles, primul Avenue pe dreapta. 

Maiorul Rădulescu îşi suflecă buzele ondulate. În clipa 
aceea semăna atât de izbitor cu Poppey Marinarul încât, 
deşi cătrănit, Costache începu să râdă. 

Maiorul îl privi încântat: 


— Râzi?! Perfect! Asta face bine la ficat. Ai observat? Toţi 
hepaticii sunt la origine triste figuri. 

— Chestia-i ce facem nea Firică! Tipul a fost securist, 
asta-i limpede. Acum, fireşte, s-a dat la fund. Cum îl dibuim? 

— Mda... E o problemă. Presupun că nu există nici măcar 
fictiv, repartizarea lui la altă adresă. Ce să-şi mai bată capul 
băieţii? Cui, ce-i pasă? Când te scot cu şifonierul şi oala de 
noapte în stradă, unde l-au azvârlit pe vecinul de la 2? Cu 
ceilalţi locatari ai stat de vorbă? 

— N-au existat decât doi chiriaşi. lancu la parter şi o 
familie de farmacişti, Văleanu, la etaj. Era un imobil vechi, 
construit cam prin preajma primului război mondial. Ceva 
între casă boierească şi blocurile de mai târziu. 

— Le ştiu. De Văleni ai dat? 

— Da. S-au mutat pe Titulescu. 

—  Farmacişti! Relaţii şi bani. Altfel, admirau acum 
Militarii. Zii, fiule! 

— Vedeau foarte rar personajul şi îşi închipuiau că 
lucrează în provincie. Politicos, rezervat, evitând orice 
apropiere. L-au recunoscut în fotografie dar nu cu 
certitudine. Îl întâlneau rar şi numai noaptea. 

— Vizite? Muieri? Chefuri? 

Costache îl privi plictisit: 

— Nimic, meştere. Dar am şi ghină! Vălenii sunt dintre 
ăia pe care efectiv nu-i mai interesează nimic, după ce au 
închis uşa apartamentului. 

Maiorul Rădulescu îşi fixă pixul după ureche apoi, cu 
coatele pe masă, vorbi pe sub coviltirul degetelor 
împreunate: 

— Dragul meu, nu văd deocamdată, decât o singură 
soluţie. Să cercetâm la milimetru trecutul Valentinei 
Căliman. 

— Cum?! 

— Cu lupa şi ajutorul lui Dumnezeu. 


Costache vizită din nou studioul din Bulevardul Magheru. 
Dinu Zaharia, fostul soţ al Valentinei, îl aştepta în ţinută de 
oraş. Avea un aer care expedia, simţeai că urma să-şi pună 
doar mănuşile şi să încuie apartamentul. 

— Nu vă rețin mult. 

— Sper. Am un rendez-vous în târg... Îl cercetă scurt şi 
începu să râdă: Bănui că eşti la ananghie şi mie teamă că 
nu pot face nimic pentru dumneata. Ia loc... 

Costache încercă să formuleze scurt, cântându-i oleacă la 
piculină: „sunteţi singurul care..., cel mai apropiat..., spirit 
de observaţie...“ 

Zaharia îl întrerupse sâcâit: 

— Dragul meu, probabil că rândul trecut, n-am fost 
îndeajuns de explicit. Valentina era omul cel mai singur pe 
care l-am cunoscut în cincizeci şi cinci de ani. Şi asta spune 
ceva! La nunta noastră, ea personal, n-a avut nici un invitat. 

— Imposibil! 

— Ba foarte posibil. Rămăsese fără părinţi încă din 
adolescenţă. A isprăvit facultatea la fără frecvenţă. N-avea 
fraţi, surori, unchi, mătuşi, naşi, cumetri, etc... Ba! Stai o 
clipă! O verişoară mai depărtată pe care am văzut-o de trei 
sau patru ori în viaţa mea. Camelia... Camelia Dan. 

— Unde o pot găsi? 

— Habar n-am. 

Costache îl privea înfrigurat: 

— Vârstă, profesiune... Ceva trebuie să ştiţi. 

— Lucra la un Shop, parcă. Cel puţin într-o vreme. 
Vârsta? Ce să-ţi spun? Azi, cred că are vreo 36—37 de ani. 
Ca stil, opusul desăvârşit al Valentinei, de aia şi cred că nu 
aveau texte comune. Începu să se îmbrace: Nostimă, altfel, 
vioaie, chicoasă. Prototipul de plaisiristă care în filmele 
„epocii de aur“, nu isprăveşte tocmai OK. Emana un soi de 
climat louche... Mă întreb chiar ce o fi devenit ea acum... 

Privirea lui Costache strălucea: 


— Vedeţi că am avut dreptate? Mi-aţi oferit o grămadă de 
informaţii utile. 

Zaharia îl cercetă amuzat şi-l bătu uşor cu degetele pe 
obraz. 

— Ce bine ar fi dacă toată lumea s-ar mulţumi cu atât de 
puţin 


Ploua dar acesta nu era un amănunt care să-i indispună 
pe soţii Pavelescu. În zile umede şi ceţoase, cu ploaie 
măruntă, încăpăţânată, bătrânii înregistrează sensibile 
minusuri de dispoziţie. Durerile din oase devin acute, iar 
nostalgia capătă culori sumbre, starea de spirit e înfiorată: 
„Nu mi-ar place să mă îngroape pe o vreme ca asta...“ Ca şi 
cum „dincolo“, s-ar pune chestiunea umbrelei. 

Paveleştilor, dimpotrivă, ploaia le creea un înviorător 
sentiment de vacanţă; trândăvia îşi găsea justificare chiar şi 
faţă de ei înşişi şi se simțeau minunat în interiorul cald, cu o 
farfurie de dulciuri pe masă din care ronţăiau tot timpul, 
ascultând plânsul streşinilor, vaietul asfaltului ud sub roţile 
maşinilor, degetele fine ale ploii încercând ferestrele. 
Privind cu o inexplicabilă mulţumire geamurile şiroind de 
lacrimi, însăilau taclale nesfârşite, emițând apoftegme 
bătrâneşti, panseuri adânci asupra fenomenului viaţă. 

Într-o astfel de înserare cenuşie, la scurt timp după 
asasinarea Valentinei Căliman, doamna Lili şi Mişu Etici 
filosofau dinaintea unei cafeluţe cu rom de 37. Nu se 
pomenise de mult prin alimentare şi cumpăraseră câteva 
sticle în vederea unor viitoare savarine. Cum nu se găsea 
însă frişcă... 

Doamna Lili îşi aprinse una din rarele ei țigarete. Un 
pachet dura câteva luni; nici unul din ei nu era fumător. Din 
când în când însă, bătrâna „se fasona“, având impresia că-i 
stă bine. 


— Există totuşi un destin, declară ea visătoare. Îl avem 
fiecare, cât de anonimi am fi... 

Bătrânul ciuli urechile. După ton, urma ceva interesant. 
Nu se sătura niciodată ascultând panseurile „Lilişorului“ pe 
care le găsea pline de miez. 

— Cel mai mult mă impresionează însă, intervenţiile 
spectaculoase ale destinului. Când pur şi simplu îi văd mâna 
manipulând piesele pe echiquier -ul vieţii... 

Pavelescu căscă gura, căpiat de admiraţie: 

— Extraordinar! Unde ai citit chestiunea? Nevastă-sa roşi 
de plăcere şi ridică modestă din umeri: 

— Ei, mare lucru! 

— De fapt, ce vrei să spui? 

— Mă gândeam tot la biata Valentina. Dacă am fi avut 
ochiul limpede, dacă am fi ştiut să ne uităm, am fi văzut că 
totul era trasat dinainte. Că era condamnată. Avanpremiera 
o făcuse vară-sa, sau ce i-o fi fost... Camelia. 

— Fantastic! Uite, la asta nu m-am gândit. 

— Au avut acelaşi destin. Pur şi simplu ţi se zbârleşte 
pielea... Ajunge, Mişule, cu romul! 

— Încă un deget, Lilişor, e vasodilatator... Ce ziceai tu de 
Camelia? 

— Păi şi nefericita aia a murit asasinată şi tot în condiţii 
din astea, tenebroase. Criminalul n-a fost descoperit 
niciodată. 

— Ce vorbeşti?! De unde ştii? 

— Mi-ar fi zis Valentina... Ştii, Mişule, când stau acum şi 
mă gândesc... Ce să mai discutăm! De la distanţă, totul se 
vede altfel. Acum, realizez că de fapt, Valentina nu era 
atunci atât de îndurerată... 

Pavelescu respinse, dând din mână hotărât: 

— Ce tot spui?! Era singura ei rudă, asta ţin minte precis. 

— “Tocmai! Nu era atât de îndurerată, cât de speriată, 
înfricoşată! Nu plângea. Tremura de frică, asta e! 

Bătrânul sorbi ultima picătură: 

— Chiar că mi se zbârleşte pielea. Tu crezi că... 


Nu-şi termină fraza. În realitate, nu ştia unde vrea să 
ajungă nevastă-sa. Doamna Lili îşi îngustă privirea şi se 
aplecă peste masă, şoptind conspirativ, de parcă i-ar fi fost 
teamă că sunt auziţi: 

— Camelia s-a prăpădit cam în aceeaşi perioadă... 
Şterge-te la gură! 

— Care perioadă? 

— Când s-a stricat treaba dintre Valentina şi Coco. C-o fi 
fost puţin mai înainte ori după, dar pe atunci... 

Pavelescu o urmărea cu sufletul la gură: 

— Ce concluziune tragi? 

Doamna Lili îşi trecu degetul pe sub dubla bărbie 
grăsuţă: 

— Uite, gâtul mi-l pui! Pe amândouă le-a lichidat acelaşi 
individ. 


Capitolul VI 


O PISTĂ 


Într-o singură dimineaţă căpitanul Costache Dima obţinu 
informaţii, dacă nu ample, în orice caz concludente despre 
verişoara Valentinei Căliman. Camelia lucrase timp de zece 
ani la shopul de la Athenee Palace, vara fiind detaşată pe 
litoral la  „Com-Dulăi” (în argoul vaporenilor, dulău 
echivalând dolar), filiala care funcţiona sub barul Melody, 
din Mamaia. 

— Din 1984, dispare. 

— Cum adică, dispare?! 

Se aflau la restaurantul Berlin, unde maiorul Rădulescu 
insistase să ia un coniac, ca să-şi mai schimbe ideile. Localul 
era plin, gălăgie asurzitoare, trafic nespus. Maiorul 
cuprinse peisajul - vacarm şi mişuneală - într-o privire 
mulţumită. 

„S-a schimbat aspectul oraşului. În ciuda străzii 
neliniştite, a spiritelor înfierbântate, a patimilor care 
clocotesc, a excedentului de mitinguri şi manifestații, 
priveliştea se însănătoşeşte. E mai colorată, mai vioaie, 
simţi viaţa pulsând, oamenii se mişcă mai uşor, parcă au 
învăţat din nou să zâmbească...“ 

Ce-l surprindea însă, fără a găsi un răspuns satisfăcător - 
concretiza impresii până în clipa aceea vagi - era faptul că 
nu se mai putea orienta atât de lesne pe harta ambianţei 
sociale, a peisajului uman. Doar cu câteva luni înainte, 
aflându-se într-un grup de oameni - tren, stradă, piaţă, 


restaurant - îţi identifica dintr-o privire orice individ, 
situându-l exact în compartimentul său social: medic, 
muncitor, avocat, bişniţar, etc. Prin teroare şi mizerie, fostul 
regim care nu accepta individul ci doar turma peste care 
împărăţeau două vedete, izbutise cu mici excepţii, să 
uniformizeze fizionomiile, oamenii devenind o simplă masă 
de entităţi anonime. 

„Au fost de ajuns doar câteva luni, pentru ca 
individualităţile să capete contur şi relief.“ 

Pe el, unul, nu-l nelinişteau în mod deosebit nici 
tulburările din ţară: „e firesc ca un eveniment excepţional, 
de asemenea amploare, să nu se consume într-o linişte de 
catedrală. După decenii de cumplită refulare, explozia 
patimilor, în funcţie de convingeri politice, vechi suferinţe, 
temperament şi glande, e normal să fie raportată la scara 
Richter.” 

— Nea Firică, mă asculţi? De ce naiba m-ai adus în 
brambureala asta? 

— Peste tot e la fel. Aveam chef să beau ceva. Nu găseşti 
strop de alcool în târg... Ziceai că shopista a dispărut în '84. 

— A fost asasinată. 

Maiorul rămase cu paharul la mijlocul drumului şi 
uimirea imobiliza câteva clipe figura de cauciuc: 

— Cum ai aflat?! 

— Mi-au şoptit-o soţii Pavelescu, iar cercetările confirmă. 
Vin acum de la tribunal. 

— Ei, lasă-mă! 

— Eu te las, surâse Costache încântat de efect. Dar mai 
întâi, trebuie să fac o precizare: acelaşi modus operandi! 
Moartea a fost provocată de un ac de maşină de cusut, 
înşurubat cu aplicaţie în ceafa victimei. 

Turtit de senzaţie, maiorul Rădulescu se lăsă pe spate, 
dezechilibrând un chelner care încerca să se strecoare 
printre mese, cu un platou imens. 

— E nebun?! Doar un nebun îşi semnează crimele. 

— Sau foarte sigur de el, aprecie Costache. 


— Oricât de sigur ai fi, nu comiţi acte iresponsabile. 
Spune mai departe! Ce rezultă din dosar? 

— S-a judecat la Tribunalul sectorului |. Aici, altă bombă! 

Clipit de nerăbdare forfecă privirea maiorului. Costache 
zâmbi cu tâlc, urmărindu-i atent reacţiile: 

— Dosarul a fost clasat. În timp record. După o lună de 
cercetări. Asasinul - necunoscut. 

Cu un gest spontan, maiorul Rădulescu îi strânse 
puternic braţul peste masă. 

— Ai avut dreptate, Costache. Crima, de fapt ambele 
crime, ţin de parohia „băieţilor“. Din 1948, deci în peste 
patru decenii, dacă ne referim la dosarele cercetate onest, 
fără indicaţii de sus, nu există nici zece crime nerezolvate. 
Adică, fără autor. 

— Îţi place? 

— Nu-mi place şi am impresia că ne-am înfundat. Nu 
avem acces la arhivele secrete ale securităţii. Cât despre 
liste de personal... Hai să fim realişti! Nici măcar ei între ei 
nu se cunoşteau toţi. Poate doar la nivel foarte înalt... 

Costache îl privi cu îndoială: 

— Eu aş avea o idee, nea Firică. O să ţi se pară cam 
pompieristică, dar... 

— Pronunţă-te, fiule. Orice e mai bun şi mai bine decât să 
stai cu mâinile în poale. 

—  Pomeneai mai adineaori, de nomenclatura fostei 
Securităţi... 

— Da, ăştia ştiu multe, dar nu cuvântează. 

— Ţi-aminteşti că pe 22 şi 23 decembrie, după ce a picat 
Ceauşescu, s-a dat citire unei scrisori la Europa Liberă? Un 
mare grangur secu, fugit în vest, avertiza asupra 
personajelor care trebuiau imediat imobilizate ca fiind în 
mod special primejdioase şi devotate regimului. Se referea 
la Postelnicu, Bucurescu şi aşa mai departe... 

Din pricina atenţiei concentrate, pupilele maiorului 
deveniră două gămălii insesizabile. 

— Da, maiorul Liviu Turcu. Ce-i cu el? 


— Ne-am putea adresa lui. 

— Cum dai de tip?! râse Rădulescu. Crezi că-i nebun să-şi 
afişeze adresa pe toţi stâlpii de telegraf? Ăla se păzeşte şi în 
vis. 

— Nu aşa. O facem prin intermediul Europei Libere şi 
Turcu, dacă e de acord, ne răspunde la fel. Adică expediem 
o scrisoare cu tot ce ştim şi bănuim despre Coco, plus o 
copie după fotografie. Să vedem ce iese. În definitiv, n-avem 
ce pierde. 

Maiorul Rădulescu zâmbi cu toată faţa: 

— Ştii, Costăchel, încep să cred şi eu în agenţia aia de 
cimpanzei inteligenţi şi particulari... Îi dăm bici! S-ar putea 
să fie o idee... 

O profesionistă cu părul roşu venețian şi pleoapele 
vopsite în nuanţă, îi ceru un foc. Surpriza picta chipul 
maiorului care bâlbâi ceva nedeslugşit şi se ridică aprinzând 
bricheta. Gonzesa mulţumi cu un fluturat de gene rimelate 
şi se îndepărtă ondulând umeri, şolduri şi ce mai rămăsese. 
Costache începu să râdă: 

— Ai spor la dame, nea Firică. 

— Totdeauna m-au mâncat din ochi. E o fatalitate! 


XXX 


— Ce are fata? întrebă Sândeanu. De vreo două zile, nu-i 
în apele ei. 

Nevastă-sa croşeta, după carte, un pull-over. Scăpa 
mereu ochiurile şi era nervoasă: 

— Eu ştiu ce-i în capul ei? Probabil că azi se ia drept 
Dama cu camelii sau le suferă în „Coliba lui Moş Toma“. 

Sândeanu, nemulţumit, se luă după Florina în bucătărie : 

— Ce se întâmplă, micuța mea Lady? N-ai înhăţat încă 
autograful? 

Florina izbucni, palidă de furie: 


— Nu mă puteţi lăsa în pace? Nu poate omul să aibă viaţa 
lui particulară?! N-am pomenit asemenea indiscreţie! 

Taică-său zâmbi: 

— Scuză-mă, draga mea... Că veni vorba de indiscreţie! 
Mi-a suflat Măneasca de chimie că ai făcut rost de doi de 3 
într-o singură săptămână, fără să fi depus eforturi speciale. 

— E o vacă! ţipă Florina. Nu are în cap nimic în afară de 
moaţe. 

— Are în schimb un catalog. La amănuntul ăsta cred că ar 
merita să reflectezi, dacă timpul îţi permite, evident. 

— „Am să mă gândesc mâine.“ 

Îşi smulse geaca din cuier şi ieşi cu nasul în vânt, urmată 
de Bulă. Taică-său privi lung în urma ei. 


Sândeanu sesizase bine. Florina nu era în apele ei. De 
două zile, Rhett Butler nu ieşise din casă, nu apăruse la 
geam, ferestrele rămâneau închise ermetic, pubelele de 
gunoi din faţa porţii erau goale. Noaptea scăpa printre 
jaluzele un fum de lumină care stăruia până în zori. Deci, 
conchisese Florina, îngrijorată, nu doarme, nu mănâncă. 
Logic, e bolnav. Bolnav şi singur. 

„Cum pot să-l ajut?“ Prin minte îi treceau cele mai 
năstruşnice soluţii. La cea mai simplă, - „scuzaţi-mă, 
domnule, am impresia că sunteţi bolnav, poate aveţi nevoie 
de ceva, ştiţi, ca între vecini...“ - nu îndrăznea să apeleze. 
Doar închipuindu-şi situaţia, avea bătăi de inimă, îşi simţea 
până şi ceafa roşind. 

În aşteptare, dădea târcoale locuinţei mute, nădăjduind 
să surprindă cea mai mică mişcare. După o vreme, Bulă, 
neobişnuit cu atâta gimnastică în aer liber, începu să 
scâncească a somn. De altfel, o strigau să intre în casă... 
Chipul Florinei căpătă o expresie hotărâtă: „dacă până 
mâine la prânz nu apare sun la uşa lui“. 

Doamna Sândeanu o măsură din cap până în picioare: 

— Tu nu mănânci nimic? 


— Pe lumea asta nu există numai burtă. Mai are omul şi 
altceva. 

— Ştiu. Şi ceafă. Bună pentru niscai scatoalce. 

Florina urcă în camera ei cu ochii plini de lacrimi. 


Nu ieşea din casă, pentru că n-avea chef. Şi pentru că 
atrăgea prea mult atenţia; oamenii începuseră să-l 
cunoască. Îl saluta jurnalistul, proastele de la pâine şi poştă 
îi zâmbeau până la cercei, arătându-i ce dentist bun au... În 
fond, ar fi putut să reziste şi o lună fără să treacă dincolo de 
pragul casei. Nu era mâncău, nu consumase nici o treime 
din provizii, avea un stoc suficient de ţigări. Şi de ziare se 
putea lipsi, suplinite de radio şi televizor. Chiar dacă nu 
spuneau ele totul, te puteai orienta. 

Afundat în fotoliu sau trântit pe divan, îşi spunea că în 
viaţa lui nu avusese atâta timp să reflecteze: la cele 
petrecute, la cele ce se vor întâmplă... Viitorul nu-l 
îngrijora. Totul era să scape dincolo. „E pesemne o soartă a 
românilor să-şi găsească dintotdeauna salvarea în vest... 
Nu-mi trebuie nimic altceva decât să ajung la Viena. După 
aceea, la vie est belle! M'sieurs, dames, je vous tire ma 
reverence!” 

Nu avea nici o îndoială că orice serviciu de informaţii 
serios l-ar primi cu braţele deschise. Bineînţeles, după 
verificările şi testele de rigoare. Cunoştea prea bine 
mecanismul care funcţiona în breaslă. Iar lui nu-i era teamă 
de teste. Îşi cunoştea meseria pe degete, avea o condiţie 
fizică de cosmonaut şi în dotare patru limbi străine şlefuite 
la ele acasă. Ioate prăvăliile barosane - CIA, Biroul 2, 
Intelligence Service - angajau aşii în materie de spionaj, 
indiferent de partea cui ar fi lucrat. În ultimă analiză, în 
start s-ar putea mulţumi cu America Latină, ultimul refugiu 
al mercenarilor profesionişti. 


Cel mai adesea însă, gândurile i se întorceau pe ulițele 
trecutului. Era ciudat că una dintre cele mai neînsemnate 
fapte pentru o carieră care nu putea fi confundată cu cea a 
unui misionar, - o găinărie în fond - ridica acum probleme... 

Pe Camelia, şoricuţa aceea zvăpăiată, care-şi închipuise 
că este spioana veacului încercând să-l facă să danseze pe 
melodia ei, fusese obligat s-o lichideze deşi o vreme, i se 
păruse că ţine la ea. Valentina fusese însă realmente o 
victimă şi spre deosebire de cealaltă, se lăsa dominată. Sub 
regimul lui Ceauşescu, n-ar fi îndrăznit niciodată să 
reclame, să facă scandal, să deschidă o acţiune judiciară. 
Doar când auzea de Securitate, îi clănţăneau până şi 
amigdalele. Nu mai puteai fi însă la fel de sigur după 
Revoluţie. 

Remuşcări? Nu. Bilanţul corect - o paraşută şi o 
gânganie gospodină, trecute în neființă. Două făpturi total 
neînsemnate şi nefolositoare... Regreta însă anumite 
imprudenţe: fotografia dăruită Cameliei într-un moment 
excesiv şi pe care nu mai izbutise s-o mai recupereze, ca şi 
inelul cu smarald sau scrisoarea trimisă Valentinei unde 
desconspira o adresă clandestină... Nenorocita scăpase 
atunci ca prin urechile acului. Ceea ce nu se întâmplase 
însă, avea să se împlinească după cinci ani. O simplă 
amânare, lenea destinului sau capriciu generos. 

Lătratul lui Bulă îi scurtcircuită gândurile. Ora 7. „Când 
naiba a trecut noaptea? Azi e duminică. Dacă până miercuri 
nu primesc paşaportul de la Amigo, eliberez zona. Voi forţa 
graniţa la sârbi. E cel mai la îndemână... Nu mai încetează 
ăsta să urle? Fir-ar al dracului de javră!“ 

Iritat, deschise brusc fereastra. Bulă făcu câţiva paşi 
înapoi, retrăgându-se în primul boschet. Lătra înverşunat, 
ca de frica morţii. Fata nu se vedea nicăieri. Apucă primul 
obiect care-i veni la îndemână, un magnetit folosit de 
răposatul proprietar ca presse-papier, şi-l azvârli cu putere. 
Bulă, atins la picior, schelălăi jalnic şi fugi şchiopătând din 
curte. 


— Du-te'n... de jigodie! Marş! 

Ascunsă în colţul casei, Florina încremeni. Luă fox- 
terrier-ul în braţe, mângâindu-l cu mişcări mecanice. Se 
îndepărtă ţeapănă, păşind ca în transă, neştiind încotro se 
îndreaptă. Mintea îi era golită de gânduri, ochii plini de 
lacrimi, inima... habar n-avea ce se întâmpla cu inima... O 
durea. 

Florina nu cunoscuse încă ce-i moartea. Peste ani, avea 
să-şi dea seama că o întâlnise în dimineaţa somnoroasă a 
unei duminici de martie, când murise Rhett Butler. 

Romanul Doamnei Mitchell n-avea să-l recitească 
niciodată. 

Spre seară, simţi că nu mai are răbdare. Se bărbieri în 
grabă, trase pe el trenciul - „plouă aici mai abitir ca la 
Ecuator, de trei ori în fiecare zi, şi pe urmă o ia de la capăt“ 
- şi se îndreptă spre Poştă. Slavă Domnului, nu era de 
serviciu niciuna din piţipoancele care-i făceau graţii şi 
zâmbre. Amploaiata de la ghişeu, o femeie la vreo cincizeci 
de ani, care probabil nu mai ştia cum mai arată o pijama 
bărbătească de la cel de „al IX-lea Congres“, îi schimbă un 
pumn de fise fără să-şi ridice măcar privirea. 

8 şi un minut. Intră într-o cabină, formă numărul şi 
aşteptă, bătând nerăbdător cu unghiile în aparat. Trilurile 
se succedau monoton. 10... 11... 12... Cu ochii minţii vedea 
aparatul care zbârnâia în interiorul bine cunoscut. Telefonul 
se afla pe măsuţă, lângă televizor. Vis-ă-vis, uşa care dădea 
spre baie, acoperită de o draperie... 

„Poate am greşit.“ 

Închise şi formă încă o dată cele nouă cifre. Peste zece 
minute, părăsi cabina cu buzele strânse şi privirea 
încordată. Înțelegerea fusese categorică: pot comunica în 
orice seară, la ora 8. „Dacă nu mă găseşti, subliniase Amigo, 
înseamnă fie că am fost obligat să mă dau la fund, şi atunci 
vin după tine, fie că m-au săltat.“ 

Ploaia rece şi subţire golise străzile. De fapt, erau golite 
de ani de zile. Sub Ceauşescu le pustia bezna, precaritatea 


mijloacelor de transport şi lipsa divertismentelor, după 
Revoluţie - televizorul. 

„Îl aştept până poimâine seară. Dacă nu apare, înseamnă 
că l-au găbijit şi atunci... Hasta la vista, Amigo! Poate ne 
vom revedea într-o zi...“ 

Acasă, desfăcu harta şi începu să calculeze timpul record 
pentru a putea parcurge distanţa Piatra-Neamţ-Timişoara. 

În curtea vecină, se auzea lătratul insistent al lui Bulă. În 
odaie, dscrâşnet de măsele. 


Capitolul VII 


UN OPTIMISTI 


— Madam Sândeanu, se întâmplă ceva cu Florina! Nu 


iese din odaie, n-are texte, n-a deschis pianul, nu stă călare, 
pe telefon. Încearcă să discuţi cu ea. 

Nevastă-sa îngrijorată şi ea, izbucni: 

— Discută tu! Voi sunteţi camarazi, voi vă înţelegeţi, eu 
sunt „zgripţuroaica“. 

— Dar ce vrea? 

— Habar n-am. Stă cu ochii în tavan şi refuză orice 
explicaţie... Temperatură nu are. 

— E bizar, se frământă Sândeanu. N-a mâncat nimic de 
ieri şi nici măcar nu l-a scos pe Bulă afară. Aşa ceva nu s-a 
întâmplat niciodată. 

Doamna îşi aminti bruse! 

— Chiar! Unde o fi Bulă?! Parcă nu l-am văzut de mult! 


Răspunsul postului de radio Europa Liberă fu neaşteptat 
de prompt, datorită unui reporter venit să ia câteva 
interviuri în România. Fostul maior de securitate, Liviu 
Turcu, contactat în timp record, dăduse următoarele 
informaţii: fotografia şi datele transmise de Bucureşti 
aparţineau colonelului Constantin Dimancea, personaj cu 


totul ieşit din comun. Datorită aspectului său - alură 
occidentală dând excepţional relief unui fizic remarcabil - 
fusese ani de-a rândul folosit cu succes, în misiunile din 
vest. De altfel, făcea parte din activul secret care nu acţiona 
pe teritoriul României. Bine pregătit profesional, 
cunoscător a mai multor limbi străine, mult sânge rece, dur, 
Chiar sadic. Un amănunt caracteristic: nu suportă 
animalele. 

În continuare, Liviu Turcu dezvăluia anumite aspecte de 
ordin general extrem de interesante. De obicei, agenţii 
trimişi în străinătate cu misiuni care durau ani de zile - în 
limbajul de specialitate cunoscuţi drept „spioni conservă“ - 
erau loviți de o aşa zisă moarte civilă. Îşi schimbau numele 
şi identitatea, piereau definitiv din peisajul cunoscuţilor, 
propriile familii îi considerau morţi sau dispăruţi. 

Celebra „trădare“ a lui Pacepa din 1978 constituise 
pentru serviciile de securitate un adevărat cataclism. 
Aducând la cunoştinţa CIA listele agenţilor români care 
lucrau în occident, aceştia deveniți ineficienţi şi primejdioşi, 
fuseseră imediat rechemaţi în ţară. Aici, au avut de 
întâmpinat o situaţie imposibilă. Indivizi obişnuiţi să 
trăiască ani de zile în condiţiile confortului oferit de vest, s- 
au trezit plasați în diverse servicii administrative obscure, 
dezrădăcinaţi, străini în propria lor ţară unde îşi pierduseră 
„persoana“, definitiv morţi pentru familii şi prieteni. Şi nu 
puţini au fost aceia care şi-au regretat amarnic întoarcerea. 

Dimancea, presupunea Turcu, era probabil unul dintre ei. 
Pentru a evita consecinţele trecutului, preciza în 
continuare, unii agenţi se supuseseră nu doar unor operaţii 
de plastică facială, dar chiar şi unor uşoare intervenţii pe 
coardele vocale pentru modificarea timbrului, semnalment 
important în fişa unui individ. „Oamenii aceştia trăiesc azi 
sub o a doua, ori a treia identitate falsă (şi nu neapărat în 
România). Reperarea lor - date fiind împrejurările arătate - 
este foarte anevoioasă dacă nu imposibilă.“ 


Căpitanul Dima netezi îndelung hârtia cu mişcări încete 
de parcă ar fi fost filmate în ralenti. Maiorul respiră adânc 
scărpinându-şi cu pixul cârlionţii de la ceafă: 

— Ne pleoştirăm... Nu mai ai vreo idee? Hai să ne punem 
creierii în mişcare. Să ne imaginăm că suntem particularii 
ăia daţi dracului şi că clientul ne-a fluturat pe sub nas, un 
cec de un milion de dolari. Asta face să-ţi vâjâie glandele... 
Întrebă după câteva clipe: Auzi ceva? 

— Ce naiba să aud?! 

— Glandele. 

Costache dădu din mână sâcâit: 

— Lasă-mă, nene, că nu-mi arde de bancuri. 

Se plimba furios prin birou, lovindu-se cu pumnul în 
palmă. Maiorul Rădulescu aprinse o ţigară şi-l observă o 
vreme în linişte, printre norii de fum. 

— Ascultă, fiule, ce-ţi zic, rosti cu blândeţe. Tu ai fost un 
băftos până acum, dar e bine să ştii un lucru. Ăl mai as 
dintre aşi, că lucrează la Scotland Yard, în Quai des 
Orfevres, pe Aleea Crocodililor - biroul Palmier 5 sau în 
Calea Victoriei şi tot a înregistrat niscai rateuri la viaţa lui. 
Şi asta-i valabil pentru orice meserie. 

Costache se răsuci ca ars. 

— Dezarmăm? O lăsăm baltă? 

— Nu zic asta, dar deocamdată, toate căile s-au închis. 

— În consecinţă? 

— Nu ne rămâne nimic altceva decât să aşteptăm. 

— Să se manifesteze. Să-şi semnaleze într-un fel 
existenţa. Să facă vreo gafă. 

— Şi dacă a fugit din ţară? 

Rădulescu ridică braţele a neputinţă: 

— Fatalitate! Rămâne să dea socoteală celui Dumnezeu, 
din celui meleag, unde o poposi. În orice caz, expediază-i 
semnalmentele la toate frontierele. 

Costache părăsi biroul înnegurat. Se simţea nemulţumit 
şi supărat; pe el, pe nea Firică, pe... fatalitate. 


Câinele dispăruse. După câteva ceasuri de cercetări 
înfrigurate, faptul, cel puţin pentru Sândeanu, devenise o 
certitudine. Îl căutase pretutindeni, fără a-şi ascunde 
scepticismul. Bulă era un căţel prin excelenţă domestic, n- 
avea curiozităţi care să depăşească portiţa grădinii, 
instinctul vagabond îi lipsea cu desăvârşire. De altfel, 
lecturând Pierderile din Mica Publicitate, Sândeanu se mira 
necontenit cum de se pot rătăci câinii. Fenomenul venea în 
totală contradicţie cu poveştile despre senzaţionale 
întoarceri acasă după ani de zile şi de la sute de kilometri. 
„Formidabil, dom'le, ce înseamnă instinctul!“ Îi foloseau 
toate poliţiile din lume, performanţele canine de inteligenţă 
şi abilitate deveniseră legendare. 

„Şi, dacă mai înţeleg chestiunea, îşi zicea Sândeanu, la 
pechinezi, şoricari, caniches - flecuşteţe de salon, nu 
înţeleg cum de se pierd câini serioşi - lupi, ogari, 
prepelicari şi alţi patricieni ai regnului.“ 

Înserarea le curmă orice nădejde. Cina fu un parastas 
imposibil. Florina, plânsă, nu se atinse de mâncare şi urcă 
imediat în odaia ei. Sândeanu încercă să coloreze starea de 
spirit: 

— Mâine dimineaţă, dau un anunţ la ziar. 

— Fir'ar să fie de viaţă! explodă nevastă-sa. Am zis de 
atâtea ori că nu mai luăm câine, dar acum mă jur! A fost 
pentru ultima dată. 

— Să nu disperăm. Cine ştie... 

— Ce să se ştie?! Dacă era rătăcit undeva, pe aici, până 
acum apărea. Îl cunoaşte tot cartierul. Până şi sectoristul 
sau vardistul, ce dracu' o fi acum! 

Sândeanu închise nervos televizorul: 

— M-au înnebunit ăştia cu găvăreala!... Se opri în faţa 
nevesti-sii, privind-o intens de parcă ar fi aşteptat efectiv un 
răspuns concret: Şi totuşi unde a dispărut? Aici e un mister. 


Misterul avea să fie dezvăluit a doua zi dimineaţa. 
Domnul Vasilescu, pensionar, vecin de stradă cu Sândenii, îi 
căută la prima oră, înainte ca aceştia să plece la serviciu. 
Era un bătrân distins, mult simpatizat în cartier cu o 
fizionomie pitorească, de bunic clasic. Vârsta venerabilă îi 
încuraja pe cei care-şi închipuie că fericiea vieţii constă în 
longevitate. Părea vădit încurcat, cu expresia caracteristică 
a individului care detestă să aducă veşti proaste. 

— Ştiţi începu umezindu-şi buzele, cățelul 
dumneavoastră... 

Doamna  Sândeanu, care-şi verifica grăbită poşeta, 
înainte de plecare, înjurându-l în gând, „uite, la ce oră vine 
şi ăsta să te deranjeze!“, se răsuci fulger: 

— L-aţi găsit? Unde? 

— Îmi pare rău... E... L-am găsit la noi, în pubela din faţa 
casei... M-am mirat chiar. 

— Cum!? A murit? 

Florina cobora scara cu taşca pe umăr. Sări ultimele 
trepte şi se repezi la bătrân. 

— Cine a murit? Bulă? 

Sândeanu o mângâie pe creştetul capului. 

— Fii cuminte, fetiţo. Să vedem... 

Florina şi doamna Sândeanu, ţâşniră pe uşă. Vasilescu 
continua să dea explicaţii: 

— Poate n-aş fi dat peste el, dar nevastă-mea a rătăcit iar 
cheile. Mi-a fost teamă să nu le fi aruncat din neatenţie la 
Coş... I s-a mai întâmplat cu o linguriţă... Săptămâna 
trecută, i-am găsit ochelarii în frigider. La vârsta noastră, 
zâmbi scuzându-se, devii distrat. De aia, am scotocit. 

Căţelul zăcea pe un jurnal, lângă container. 

„Ciudat, gândi Sândeanu. Nu pare accidentat... Şi cine 
avea interesul să-l ascundă?“ Strigătul fetei îl cutremură. 


— Ell-a omorât, tată! EI! 

Sândeanu se sperie de paloarea chipului, de linia 
îngheţată a gurii. 

— Cine, draga mea? 

— EI! Rhett Butler. 

Maică-sa o privi îngrozită. „Trebuie s-o vadă nea- părat 
un psihiatru.“ 


Era o faţă de masă pretențioasă, un macrameu imens 
presărat cu medalioane Gobelin, pe care doamna Lili o 
începuse înainte de a se căsători. Războiul întrerupsese 
migăleala şi, vreme de câteva decenii, rămăsese înfăşurată 
în hârtie de mătase, într-un fund de şifonier. De câte ori 
făcea ordine în dulapuri - cam la câţiva ani odată, - 
Paveleasca desfăcea pachetul, privea cu nostalgie broderia 
şi o strângea la loc. „Acum n-am timp s-o isprăvesc, când oi 
ieşi la pensie“. Într-adevăr, după pensionare, o scosese 
„afară“, dar mai mult, aşa cum recunoştea ea însăşi, ca s-o 
baladez de colo-colo. La răstimpuri totuşi, pentru a se 
convinge că nu-i de tot trândavă, lua acul în mână şi 
comitea cam douăzeci-treizeci de împunsături, după care 
abandona lucrul.  „lrebuie să-mi schimb neapărat 
ochelarii.“ Pavelescu era de acord - adera spontan şi cu 
entuziasm la orice iniţiativă de lene şi inactivitate - mai ales 
că nu vedea niciodată raţiunea unui efort inutil. „Am stat o 
viaţă fără gobelin. De ce să-ţi strici ochii? Ca să tremuri 
după aia că se varsă cafeaua pe masă?“ 

Ca de obicei, Mişu Etiîci frunzărea gazetele. Cumpărau 
tot ce găseau la chioşcul de ziare, se mirau nespus că 
publicaţiile îi costă zilnic 50 de lei, dar chestiunea în sine nu 
le indispunea bugetul şi perseverau. 

— Ca să vezi! mormăi Pavelescu scoţându-şi scobitoarea 
din gură. Ziceam că doar Ceauşeasca era sadică... 


— Apropo de ce?... Vezi că eşti murdar pe bărbie. 

— Nu ţii minte? Am citit acum vreo două luni. În Zig-Zag, 
parcă... Pe unde se ducea, toţi câinii şi cocoşii erau lichidaţi. 
Uite încă unul, dement, probabil... O familie din Piatra 
Neamţ îşi găseşte căţeluşul, un fox-terrier, la lada de gunoi, 
asasinat. 

Paveleasca îl cercetă peste ochelari. 

— Cum?! 

— Cu un ac de maşină de cusut. I l-au descoperit în ceafă. 

Doamna Lili scoase un țipăt şi scăpă lucrul din mână. 

— Mişule!! Îţi dai seama? 

— Ce?! 

— Pe Valentina tot aşa au lichidat-o! Cu un ac. Asta-i 
criminalul! 

De emoție, bătrânul începu să tremure. 

— Stai puţin, Lilişor... Zău, eşti prea de tot. Să n-o luăm 
razna cu fantezia... Nu te avânta. 

Bătrâna azvârli lucrul din poale şi se repezi hotărâtă spre 
telefon. 

— Ba mă avânt!... Vezi că dă muşeţelul în foc... 


Deşi Poliţia din Piatra Neamţ fusese alertată şi de cel 
puţin trei ore zona - strada Povernei şi împrejurimile - era 
supravegheată, maiorul Rădulescu ţinuse să-l însoţească. 

— Rechinul e prea interesant şi prea important ca să ne 
permitem să-l ratăm. nici o măsură de precauţie nu-i 
excedentară. Şi apropo de agenţia aia formidabilă - propun 
să-i zicem Maigret - e bine să ne obişnuim cu colaborarea. 

Costache zâmbise: 

— Aha! Cum rămâne, nene, cu încurajarea liberei 
iniţiative a cadrelor juvenile? 

În realitate, se bucura. Nea Firică constituia o prezenţă 
tonică iar risipa de comentarii filosofice pe marginea unui 


fenomen sau altul nu înceta să-l amuze. 

— Vezi, dom'le, constata de pildă în avion, ce va să zică, 
avantajele unei prese libere? Dacă întâmplarea n-ar fi fost 
relatată în gazetă, Paveleştii n-o citeau. Şi dacă n-o citeau 
Paveleştii... Ţi-o spun deschis, Costache, eu unul nu-mi mai 
făceam iluzii. Eram încredinţat că individul a dispărut pour 
toujours! 

— Ştiu, râse Costache. Dar iată că împlinindu-ţi-se ruga, 
le beau Coco, s-a „manifestat”. 

— Fără gazetă, degeaba se manifesta. Când ar fi scris 
Scânteia despre drama unui căţel? Scânteia sau oricare 
altă publicaţie. 

— Aşa-i, nea Firică, ai dreptate, îl întrerupse Costache cu 
gândul în altă parte. Problema e că nu prea avem probe. 

Maiorul Rădulescu zâmbi liniştit: 

— Ia învăţătură de la o deşcă bătrână! Decât dovezi sacul 
şi crocodilul dat la fund, mai bine probe insuficiente cu 
şmecherul după gratii. Probe ai timp să cauţi, mai prinde 
însă urma lăsată pe apă de pasărea în zbor. 

— Faci şi poezie, nea Firică? 

— Nu mai fac că am ajuns. Zburau deasupra Bacăului. 


Simţea o nelinişte care nu-i era proprie. Hotărâse să 
aştepte până la 8. O ultimă şansă pentru Amigo, dar şi 
pentru el însuşi. Era desigur obişnuit să acţioneze singur, 
dar ştia cât de preţios poate fi la drum hăituit un prieten pe 
care te poţi bizui. Amigo era unul dintre aceştia, nu o dată 
făcuseră echipă împreună. 

De câteva ori ieşise în curte, încercând să adulmece, să 
sesizeze  neobişnuitul. Aparent, strada păstra aspectul 
cotidian din orele înserării. Televizoare deschise, trotuare 
pustii, foşnetul particular al copacilor desfrunziţi, linişte 
desăvârşită. Nici măcar câinii nu lătrau. „Bulă, pesemne, n- 


avea vecini în cartier. Pariez că paraşuta aia mică îl caută şi 
acum.“ 

7 şi jumătate. Ca să-i treacă timpul, aprinse o ţigară. 
Trăgea rar, atent la orice zgomot de afară. Ca bun 
profesionist, îşi calcula toate şansele. Mai ales 
eventualitatea unui eşec. 

„Chiar dacă pun laba pe mine, nu au probe.“ 

Şi recapitula încă o dată, a n-a oară, împrejurările celor 
două crime. Camelia încercase să-l şantajeze. Prin 
intermediul ei, cunoscuse un elveţian... Câteva afaceri... 
Câştigase ceva dolari, o sumă cochetă. În schimbul 
discreţiei, Camelia îi pretinse un paşaport pentru occident. 
Obraznică şi imbecilă. „Dacă nu-l obţin în zece zile nu-mă- 
ra-te, ciripesc totul unde trebuie.“ Da, îi făcuse rost de 
paşaport: unul straşnic ăl mare, ăl din urmă... 

Valentina, vară-sa, ştia tot. Încercase s-o sperie ca să 
obţină de la ea „corpul delict“ - cele câteva obiecte dăruite 
Cameliei. În primul rând, fotografia apoi inelul cu smarald. 
Ştia că sunt ascunse la ea. Smaraldul, în special, era 
compromiţător. Îl adusese din Italia şi o vreme, când cerul 
dragostei lor mai era senin, Camelia se fălise cu el 
pretutindeni, considerându-l sau cel puţin declarându-l inel 
de logodnă. Erau prea mulţi cei care ştiau cine i-l dăruise. 
Trebuia ştearsă orice urmă a legăturii lor... 

Strivi ţigara în farfurioara ceştii de cafea. „La dracu! Nu 
vreau să mă mai gândesc... 7 şi 25. Amigo, te-am salutat!“ 
Se opri în mijlocul odăii. Un licăr de bucurie îi aprinse 
privirea. Se auzeau paşi pe alee... Stinse lumina şi se 
apropie de fereastră. Nu se vedea nimic. O părere 
probabil... 

Soneria fulgeră scurt liniştea. Deschise uşa brusc. Îi fu de 
ajuns o privire. „Potera!“ 

Costache stătea în prag şi imediat în spate, barând 
ieşirea, maiorul Rădulescu. 

— Pe cine căutaţi? întrebă inutil. 

Nea Firică râse bine dispus: 


— Pe matale şi poţi să mă crezi că nu-i nici o confuzie. 


Se culcară spre miezul nopţii, după închiderea emisiunii. 
Doamna Lili, somnoroasă, se mulţumi cu o toaletă a 
obrazului mai sumară şi se vâri imediat sub plapumă. 

Mişu Etici îi căută mâna: 

— Am văzut azi primii bujori în piaţă. Unele flori mă 
emoţionează în mod special. Mai ales, cele care apar 
primăvara. Zambilele, liliacul, narcisele... O ţin minte pe 
Valentina într-un an, lăcrămând în faţa unei tufe de 
stânjenei. Ştii unde, în curte la Procopii... Cred că toată 
lumea simte la fel. 

Doamna Lili căscă: 

— Dacă tu îţi închipui că mai e în stare azi cineva să 
observe că au înflorit bujorii sau scaieţii şi încă să mai şi 
vibreze, înseamnă că te plimbi pe Calea Lactee. Toţi n-au în 
cap decât FSN, PNȚ... Trăiască!... Jos! Sigle şi platforme. 
Ocluzie politică... 

Bătrânul suspină: 

— E păcat... E păcat să nu observi cât de frumoşi sunt 
bujorii. 

Doamna Lili, aproape adormită, şopti: 

— Poate că încă nu le-a venit vremea... 

Pavelescu întoarse capul contrariat. 

— Cum nu le-a venit?! Nu ţi-am zis că am văzut azi bujori 
în piaţă? 

Bătrâna surâse în somn. Câteva minute mai târziu, 
domnul Mişu-Mircea-Tudor-lonel Pavelescu, zis Etici, o 
ajunse din urmă pe acelaşi itinerar. Poate Calea Lactee... 


Se întoarseră la Bucureşti cu un ARO al Poliţiei din Piatra 
Neamţ. Flancat de Costache şi de maior, frumosul Coco 
fuma liniştit, fără să scoată un cuvânt. Abia în apropiere de 
Capitală emise primele sunete, de fapt un râs înnăbuşit: 

— Facem un pariu, băieţi? 

— Ia te uită! exclamă maiorul Rădulescu. Şi ziceai că 
tovarăşul Singer n-are limbă... Apropo, unde ţii acele alea? 
Sunt de la maşina de cusut a lu' bunica, nu-i aşa? 

— Ce pariu? întrebă Costache. 

Coco zâmbi, etalând o dantură strălucitoare: 

— M-aţi priponit, bravo vouă! dar nu trece anul şi ne dăm 
bună ziua pe Calea Victoriei. Eventual, bem o vodcă 
împreună la Bulevard şi ne povestim amintirile. 

Maiorul Rădulescu încercă să râdă: 

— Îmi plac optimiştii, maître Coco. De fapt, ce vrei să zici? 

— Nimic extraordinar... Am urmărit la televizor nişte 
procese. 

Apoi nu mai spuse nimic. 


ID UI PP W N = 


Cuprins 


. Anunţul 5 

. Vederea 16 

„ Crima 25 

. Buchetul de liliac 36 
. Tatonări 46 

„O pistă 56 

. Un optimist 64