Rodica Ojog-Brasoveanu — Barbatii sunt niste porc

Rodica Ojog-Braşoveanu 


BĂRBAȚII SUNT 
NIŞTE PORCI 


-povestiri- 
2000 
Adei, prinozul unei 
prietenii încercate 
APRILIA 


în ammnirea Hulea V. 


Ua prieten care o iubea sincer, aga cum, de alttel, o iubeau taţi 


cei care o cunoşteau, o caracterizase în câteva cuvinte: „Are mari 
calități, dar uriage defecte.“ Cel mai grav, ag Îi adăugat eu, era acela 
de a se îi născut cu a mână plină de atuuri şi de a nu şti să le 
folosească. lar defectele erau dintre acelea care se întorceau 
împotriva ei însăşi, 

„special“ părea să h fost semnul sub care se iscase fata asta, 
Începând cu numele, Aprilia — se născuse în luna lui Prier =, şi 
continuând cu tot ce ținea de personalitatea ei, de un original care 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


BĂRBAŢII SUNT 
NIŞTE PORCI 


-povestiri- 
2000 
Adei, prinosul unei 
prietenii încercate 
APRILIA 


În amintirea Iuliei V 


Un prieten care o iubea sincer, aşa cum, de altfel, o 


iubeau toţi cei care o cunoşteau, o caracterizase în câteva 
cuvinte: „Are mari calităţi, dar uriaşe defecte.“ Cel mai 
grav, aş fi adăugat eu, era acela de a se fi născut cu o mână 
plină de atuuri şi de a nu şti să le folosească. lar defectele 
erau dintre acelea care se întorceau împotriva ei însăşi. 
„Special“ părea să fi fost semnul sub care se iscase fata 
asta. Începând cu numele, Aprilia - se născuse în luna lui 
Prier -, şi continuând cu tot ce ţinea de personalitatea ei, de 
un original care de multe ori contraria, dar pe care-l 
presimţeai absolut autentic. De o frumuseţe răpitoare (şi 


ştiu ce vorbesc, întrebaţi contemporanii), Aprilia fascina în 
primul rând prin unicat, prin ieşitul din comun. Avea o 
frumuseţe de tip scandinav, cu plete lunare şi o pieliţă 
diafană, desprinzându-se imediat din peisajul zânelor 
autohtone; ai fi remarcat-o în primul rând şi imediat, chiar 
în mijlocul unui miting. La toate se adăuga un extraordinar 
instinct al vestimentaţiei. N-am întâlnit încă pe nimeni atât 
de maestră în a-şi scoate în evidenţă însuşirile şi de a-şi 
camufla totodată defectele, fără a avea aerul că o face. 
Picioarele, în speţă, constituiau „teroarea“ vieţii ei, pricină 
pentru care nu frecventa Litoralul. Tocurile de doisprezece 
centimetri, treacă-meargă şi în costum de baie, dar ce te 
faci pe plajă cu pantalonii până în pământ şi cu cizmele? 

Când Dumnezeu vrea să dea, apoi dă cu amândouă 
mâinile. Mai era pe deasupra şi inteligentă, îi plăcea să 
citească şi avea un haz nebun, care se bizuia, aşa cum se 
întâmplă cu mai toţi umoriştii, pe un ascuţit spirit de 
observaţie. Ce-ar mai fi de spus? Înjura suculent - era o 
plăcere s-o asculţi, iar contrastul dintre text şi chipul 
angelic, de efect garantat, făcea toţi banii; cât priveşte bine 
cunoscuta ei generozitate, aceasta friza de multe ori 
iresponsabilul. Chiar când sărăcise şi pigulea cu acul 
fleacuri pentru Fondul Plastic, cămara şi frigiderul stăteau 
la dispoziţia prietenilor, nepregetând să împartă cu ei 
singura cratiţă cu mâncare din casă; o generozitate de 
„prinţ venețian“ şi credinţa absolută că Dumnezeu are grijă 
de ea. 

Am avut şansa s-o „cunosc“ pe Aprilia în timpurile ei cele 
mai bune. Folosesc ghilimelele pentru că, de fapt, aveam s-o 
cunosc şi să devenim prietene cu mult mai târziu. Pe atunci 
însă, pe când ea se afla în plină şi exuberantă tinereţe, o 
ştiam doar aşa cum o ştia un întreg Bucureşti. Apariţia ei 
fascina, şi nu o dată am văzut-o răsucind o mare de capete, 
de pe ambele versante ale Căii Victoriei. Nu-i poetic, dar 
aveai impresia că toţi oamenii aceia primiseră câte un pumn 
zdravăn în falcă, sucindu-le gâturile în sens unic. A fost una 


dintre cele mai tipice făpturi pe care le-am întâlnit, 
prototipul de persoană „despre care se vorbeşte“. Încă de 
la lansare, Aprilia devenise o legendă. 

Spunând lansare, mă gândesc la căsătoria ei cu Tony 
Cartianu, o celebritate a scenei româneşti, mit şi legendă şi 
el a multor generaţii de spectatori; un bărbat superb 
odinioară, cu un glas considerat inegalabil şi cu o carieră 
sentimentală care însuma o oştire de inimi răpuse. 

Când se căsătoreau, Aprilia abia împlinise şaisprezece 
ani, iar Cartianu se îndrepta spre şaizeci. Evenimentul 
stârnise, desigur, senzaţie, şi-mi amintesc că o prietenă de-a 
familiei mele, colegă de cancelarie cu mama Apriliei, ne-a 
relatat atunci pe larg reacţia unanimă şi vehementă a 
celorlalţi profesori. Bineînţeles, totul se raporta la vârstă, la 
diferenţa scandaloasă - viitorul ginere era prea bătrân 
chiar şi pentru soacră -, mariajul nu avea nici un fel de 
viitor, şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă. Mama Apriliei 
retezase scurt potopul de obiecţii: 

— Un Cartianu rămâne totdeauna un Cartianu, nu se 
refuză niciodată. 

Au urmat câţiva ani de basm, basm de-adevăratelea, cu 
zâne şi spiriduşi amabili, ani în care Aprilia putea visa la 
orice, cu excepţia lunii de pe cer, fiind convinsă că va 
căpăta. Zvonuri de un exotism nebun pentru noi, 
amărăştenii trăitori în regimul de democraţie populară, 
pentru care o simplă excursie la Budapesta reprezenta o 
utopie, un deziderat poate, poate posibil, zvonuri scăldate 
în azur şi aur ne incendiau imaginaţia... Voiaj de nuntă în 
Turcia. A venit cu un braţ îmbrăcat până la cot în brățări de 
aur... S-a plimbat cu gondola la Veneţia (unde altundeva?!) 

Paştele petrecut în Baleare, la un amic de-al lui 
Cartianu... În primăvară a fost la Paris, şi-a comandat 
toalete la Lanvin şi Coco Chanel... Bineînţeles, din relatări 
nu lipsea nici stropul de venin care dă picant: la Paris, 
Aprilia avusese o aventură cu un cocoşat, se pare că ăştia 
sunt extraordinari la pat, dar Cartianu e bărbat versat, a 


scos destui chiloţi la viaţa lui, a închis ochii, s-a făcut că nu 
ştie... 

Una peste alta, mariajul constituia un succes, iar mama 
Apriliei exulta: 

— Ce v-am spus? Un Cartianu nu se refuză niciodată! 

— Dar cât o să dureze? 

— Puțin îmi pasă! Apropo, tu unde ai făcut voiajul de 
nuntă? Să-ţi spun eu, la Ghijeasa, la socri. Ei bine, fie-mea a 
fost la Istanbul şi la Paris. Chestiile astea nu i le poate lua 
nimeni înapoi... Şi am să-ţi mai spun ceva! Când o umbrelă 
se strică, îţi cumperi alta. 

— Aha, şi cu cea veche ce faci? O arunci? 

— Nu-i obligatoriu. Dacă te legi de lucruri, aşa cum nu-mi 
vine mie să arunc râşniţa de cafea de la bunica, o păstrezi. 
Ce, nu încap două umbrele pe acelaşi cuier? 


În ceea ce o privea pe Aprilia, se pare că nu. Împlinise 
douăzeci şi şase de ani când îl întâlnise pe Lulu. Un arhitect 
tânăr şi chipeş, care peste toate mai şi semăna până la sosie 
cu Clint Eastwood. Între cei doi izbucni de la prima vedere 
o patimă covârşitoare, căreia clandestinitatea nu-i putea 
ţine piept. Dorinţa sfâşietoare de a fi clipă de clipă 
împreună ţinea de irezistibil, amândoi, şi cu toată 
sinceritatea, ar fi ales fără şovăială moartea decât să 
renunţe la a se mai vedea. După o lună de luptă cu sine 
însăşi - Aprilia realiza ce-i datorează lui Cartianu şi mai cu 
seamă ce lovitură va constitui pentru el despărţirea - îl 
părăsi. 

Bătrânul actor se dovedi a fi un gentilom chiar şi în 
clipele cele mai grele. Insistă ca Aprilia să-şi ia toată 
garderoba - blănurile şi bijuteriile constituiau o avere - şi 
primi situaţia cu înţelepciune. Aprilia avea să-şi amintească 
tot restul vieţii ultimele lor clipe şi ultimele lui cuvinte. 
Valizele erau gata, în antreu, Lulu claxona din stradă. Tony 
zâmbise: 


— Ar putea avea mai mult tact, dar îi înţeleg nerăbdarea. 
Eşti o femeie unică, şi singurul meu regret este că te-am 
întâlnit prea târziu. Îmi pare bine că n-ai fugit ca o golancă, 
cu un simplu bilet lăsat pe marginea mesei... 

— Tony, eu şi astăzi te iubesc... 

— Ştiu, ştiu, ca pe un bunic, nu trebuie să mă mângâi pe 
creştetul capului... Am procedat şi eu la fel cândva, totul se 
plăteşte, îţi mulţumesc că m-ai făcut fericit. Cu atât mai 
fericit, cu cât am fost conştient de fericirea mea... Nu 
plânge, Aprilia. Nu merită să plângi pe ruine. 


O pereche extraordinară, e o plăcere să te uiţi la ei, 
afirmau cunoştinţele, o căsnicie reuşită. După câţiva ani de 
fericire delirantă (nimic nu poate dura la intensitate 
maximă, poate doar ura), Aprilia şi Lulu ancoraseră într-un 
port de linişte prosperă, zile pastelate, continuând să se 
accepte şi să se privească unul pe celălalt cu plăcere. Nu se 
plictiseau împreună chiar dacă petreceau o seară singuri, 
ceea ce se întâmpla însă arareori, căci amândurora 
plăcându-le o casă deschisă şi fiind organic mondeni, 
oaspeţii zilnici deveniseră sistem. Încă o şansă, Lulu câştiga 
bine. Arhitect la modă - salariul de la institut reprezenta 
doar „un bacşiş“ - construia, renova, adapta - pentru 
burghezia roşie care începuse să-şi ridice diferite vile şi 
vilişoare, châlet-uri şi căsuțe de vacanţă în împrejurimile 
Bucureştiului şi mai departe, la deal sau la munte. 

„Asta e! radia mama Apriliei. Am născut-o cu căâiţă! Dacă 
mă gândesc la mine, la surorile mele sau la biata mama, zic 
că aşa i-a fost scris ei, să confişte norocul întregii familii! 
Nu-mi pare rău...“ 

Erau căsătoriţi... stai o clipă! da, cam de doisprezece ani. 
Aprilia avea la vreo treizeci şi opt, şi arăta tot ca o floare, 
genul care pare fără vârstă, când... Când, să spunem 


lucrurilor pe nume, simţi că a intervenit ceva nou în 
căsnicia ei. Amănuntele erau atât de tradiţional elocvente, 
încât nu trebuia să fii clarvăzătoare ca să-ţi dai seama că lui 
Lulu i s-au aprins călcâiele, undeva prin vecini. Simptomele 
erau clasice: mulţi, mult prea mulţi timpi petrecuţi sub 
diferite pretexte în oraş, telefoane dubioase, prea multe 
greşeli, suspecta insistenţă în a o face să dea curs invitaţiei 
unor prieteni de a petrece măcar o lună pe Coasta de Azur! 
Asta când, până mai acum câţiva ani, Lulu se împotrivea 
hotărât până şi unui week-end la Snagov fără el. Dar ce 
week-end!? Nu accepta ca Aprilia să participe nici măcar la 
o simplă serată în absenţa lui, plecat în delegaţie, să zicem, 
la Suceava ori aiurea! 

Aprilia nu era proastă şi, pe deasupra, mai avea 
experienţa clandestinităţii. Nu exista în epocă instituţia 
detectivilor particulari, existau, în schimb, amatori. Îl găsi, 
aşadar, pe Răducu, student, fiul unei foste colege de liceu, 
care contra a o mie de lei - erau bani pe atunci! - acceptă 
„să-l pună pe Lulu sub urmărire“. 

— Iniţiativa a dat imediat roade, îmi povestea Aprilia 
peste ani. Imediat şi neîndoielnic... Lulu făcuse o pasiune 
pentru o puştoaică de optişpe, proaspăt bacalaureată... 

— Era ceva de capul ei? 

— Proaspătă şi atât, dar suficient pentru un bărbat care a 
sărit de patruzeci. Cu zece ani în urmă, n-ar fi lăsat-o nici 
să-i lege şireturile de la ghete. O topică prostuţă, ridicul de 
îngâmfată pentru că taică-său, un inginer petrolist pe 
puncte, lucra în Siria. Flecuşteţele de aur şi „porţolanurile“ 
aduse cu sacrificii din patria lui alde Hassan-Ali-Raşid- 
Semnilerim-Bâzdâc, şi aşa mai departe, îi confereau în 
capul ei statut de regină... 

— Şi când te gândeşti cât era Lulu de rafinat! Ce 
selecţioner de femei rasate! 

— Cântecul lebedei, surioară, tinereţea care-ţi scapă 
printre degete argint-viu, şi tu alergi după ea cu plasa de 


prins fluturi. Prinzi pe dracu”, poate muşte! Dar ce 
importanţă are, câine-pisică, biftec să fie! 

— Încetează, Aprilia, îmi vine să vomit... Şi totuşi, nu-mi 
revin. Lulu era ultimul bărbat care să se îndrăgostească de 
o fetişcană comună, fără clasă... 

— Înseamnă că n-ai înţeles nimic! Nu s-a îndrăgostit de 
ea, ci de prospătură!... Să-i miroasă gura a flori şi buzele a 
micşunele, mânca-le-ar neică pe ele! 

Lulu nu era însă doar un bărbat seducător, ci, spre 
ghinionul Apriliei de astă dată, profund onest. Ea ar fi 
preferat să închidă ochii, să simuleze o profundă ignoranță, 
încredinţată fiind că această pasiune pentru o creatură de 
duzină se va topi de la sine, iar după un răstimp oarecare, 
Lulu se va dezmetici şi lucrurile vor reintra în normal. Lulu 
însă nu suporta structural minciuna - sunt prea comod ca 
să-mi complic viaţa - prea egoist şi plaisirist ca să accepte 
frustrările impuse de o stare de ilegalitate şi apoi, se 
justifica el în faţa propriei conştiinţe, prea fusese frumoasă 
romanţa dintre el şi Aprilia pentru a accepta un final alterat 
de minciuni, un „end“ ordinar, de mahala. 

În consecinţă, spre mărturisire, puse la cale o seară 
romantică, parfumată cu nostalgie şi amintiri duioase, din 
care nu lipsi recuzita de serviciu - flori, şampanie, lumânări 
aprinse - şi nici accentele dramatice: căinţă, recunoştinţă, 
promisiuni de eternă dragoste, doar că... de alt soi. 
Prezentă lucrurile de aşa natură încât îţi venea să-i plângi 
de milă, şi Aprilia se interesă sarcastică: 

— Tu ce vrei acum, să-ţi dau o bomboană şi... „hai la 
mama să pupe buba?“ 

— Sunt mulţumit că mă înţelegi. Mi-e peste putinţă să mă 
împotrivesc acestei patimi. Exact aşa cum simţeam amândoi 
pe vremea când erai cu Tony. 

Aprilia se indignă, glasul îi scăpă uşor: 

— Este o afirmaţie complet lipsită de tact şi care nu te 
onorează. Dacă poţi compara... 

— lartă-mă, ai dreptate, dar asta nu schimbă situaţia. 


— Ascultă-mă bine, Lulu! Eu nu sunt femeia care să 
plângă la un mormânt gol, căci asta vei deveni tu pentru 
mine, şi nici care să se agaţe de o pereche de pantaloni. 
Dacă îţi mai acord o şansă în momentul acesta, este pentru 
unicul motiv că te afli pe punctul de a comite o greşeală 
uriaşă şi de care te vei căi cumplit, în vreme ce noi am fi 
putut îmbătrâni fericiţi. Gândeşte-te bine! 

— M-am gândit. 

— Cale de întoarcere să ştii că nu există. O dată plecat, 
eşti bine şi definitiv plecat. 

— Ştiu. 

— Deci, divorţ. 

— Da. 

— Îl vei avea. 

Lulu o privi lung. Era ceva ciudat în fiinţa, în glasul şi 
comportamentul Apriliei, care punea pe gânduri. Dar când 
fusese ea altfel decât o fiinţă bizară? Oricum, se manifesta 
ca o doamnă şi, date fiind împrejurările, nimeni nu putea 
pretinde mai mult. 


XXX 


Divorțul decurse normal, fără complicaţii. Nu existau 
copii minori, nu probleme de partaj, nici una din părţi nu se 
opunea, aşa că, în mai puţin de cinci luni, Lulu şi Aprilia 
redeveniseră doi oameni liberi. 

— Good luck! îi ură Aprilia pe scările tribunalului. 

— Şi ţie! M-ai iertat? 

— Câtă importanţă poţi să-ţi dai, Dumnezeule! Credeai că 
lumea se sfârşeşte o dată cu tine? 

— Sunt fericit dacă iei lucrurile aşa. 

— Dar eşti fericit? 

Luând-o în direcţie opusă, spre maşina pe care o parcase 
pe o străduţă din spatele Tribunalului, Lulu îşi puse aceeaşi 
întrebare. Da, fără îndoială, Monica era un copil adorabil, 


mirosea emoţionant, a tinereţe extremă, ceva între lapte şi 
flori de câmp, luând-o în braţe simţea cum i se topeşte 
inima de duioşie, dar parcă-parcă, de câtva timp, ceva se 
schimbase, nu mai putea afirma că trăieşte zile desăvârşite, 
sub un cer fără pată de nor. Dacă ar fi fost mai dispus să 
privească adevărul în faţă, Lulu ar fi înţeles, la experienţa 
lui, că relaţia lor intrase în faza pretextelor. Monica nu se 
mai afla exclusiv la dispoziţia lui, aşa cum se întâmpla în 
primele luni de idilă, părinţii ei deveniseră dintr-o dată mai 
severi şi neînţelegători, ipotecându-i timpul cu meditații în 
vederea intrării la facultate, se iviseră tot felul de mătuşi şi 
verişoare din provincie a căror vizită reclama obligatoriu 
prezenţa Monicăi. Alt amănunt semnificativ, frecvenţa cu 
care i se defecta telefonul, mai ales seara, când apelurile lui 
Lulu răsunau până noaptea târziu, în gol, fără să-i răspundă 
nimeni. 

„Dar poate că sunt eu prea susceptibil, se liniştea singur 
Lulu, prea posesiv, am avut totdeauna de-a face cu femei 
mature, iar eu însumi am uitat cum simţi şi te manifeşti 
când te mai afli încă sub autoritatea părinţilor. Fie vorba 
între noi, tata m-a tuns la zero şi m-a „consemnat la 
domiciliu“ toată vacanţa de vară (fără mare, fără ştrand, 
meciuri, filme şi bani de buzunar) pentru că dispărusem 
trei zile de acasă, cu o damă măritată. Aveam 
şaptesprezece ani, iar Monica are azi optsprezece. De ce să 
mă mai mir, părinţii rămân aceiaşi... Cred că a sosit 
momentul s-o cer „oficial“ în căsătorie“. 


XXX 


Ăsta cu adevărat Făt-Frumos pe cal alb, ferice nimerit în 
viaţa Monicăi! Îl chema Renato Marcian, român de origine 
italiană, stabilit de zece ani în Canada, unde conducea o 
afacere prosperă. Tipul de italian din nord, un blond atletic 
aducând mai degrabă a wiking, venit să petreacă o vacanţă 


de o lună de zile pe meleagurile natale. Locul de cazare - 
Hotel Intercontinental, mijloc de transport - un Mercedes 
închiriat, că doar nu era să se trambaleze cu „căruţa“ de la 
Toronto! Vârsta - puţin peste treizeci de ani, ţoale Paco 
Rabane, ceas Chopard! Peste toate - necăsătorit, liber şi 
fără obligaţii, ca pasărea cerului. Mai vreţi ceva? 

Monica, nu. Asta e, o fătase mă-sa cu stea în frunte, 
norocul avea să se ţină după ea toată viaţa. Îl cunoscuse la 
ştrand, într-o dimineaţă când se simţea cam singură. Lulu 
era la serviciu, gaşca de prieteni nu apărea înainte de 
prânz, iar pentru Monica o singură oră fără tovărăşie 
însemna singurătate. 

Monica nu fuma decât de fason sau plictiseală, ceea ce 
era cazul acum. Scosese ţigara şi scotocea în sacul de plajă 
după brichetă, când se trezi cu o flacără chiar sub nasul ei. 

— Permiteţi? 

De la prima privire i se tăie răsuflarea: 

„Dumnezeule, ce tip bine! Parcă-i artist de cinema!“ 

Aşa demară idila lor. Renato se dovedi de la început un 
iubit diplomat şi plin de bun-simţ, respecta cu oarecare 
tristeţe, dar fără întrebări incomode, refuzul Monicăi de a 
se vedea zilnic (nici pe Lulu nu-l putea abandona aşa, dintr- 
o dată, cât timp despre cioara de pe gard, nu avea 
siguranţa că va cădea în laţ), neîncetând însă să se căineze 
că, din păcate, concediul lui nu-i nelimitat, şi uite, nici nu şi- 
a dat seama când a trecut de jumătate. 

Monica îl prezentă părinţilor, care rămaseră încântați. Se 
vedea de la distanţă că-i un bărbat fin şi generos. Şi că o 
iubeşte. Şi că dispune! Oricât li s-ar părea de mici preţurile 
din România turiştilor imperialişti, nu-i totuşi la îndemâna 
oricărui golan din Occident să tragă o lună la Inter, să 
închirieze un Mercedes, s-o scoată pe Monica la cele mai 
simandicoase restaurante, s-o răsfeţe cu codri de flori, cutii 
de bomboane împanglicate şi alte abţibilduri care costă 
căruţe de bani! Când mai veni Monica acasă şi cu un inel în 
cutiuţă de catifea, un briliant de-ţi lua ochii, mama izbucni 


în plâns de emoție, iar tatăl, petrolistul din Siria, tuşi, 
încercând să şi-o ascundă: 

— Fată, ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap! 

— Rugăciunile mele la Măicuţa noastră, Sfânta Fecioară, 
bunuţa şi drăguţa! suspină mama. 

— Acum, i-o reteză bărbatu-său, vorbesc eu! Tu, Monica, 
ştii ce ai de făcut. N-o mai lălâi cu domnul arhitect şi 
explică-i desluşit să-şi vadă de drum. 

— Uşor de zis, se lamenta Monica, dar cum să i-o spun? 
Lulu mă iubeşte, tată! 

— Dacă ţie ţi-e greu, vorbesc eu cu moşulică. Fii pe pace, 
că nu-şi pune juvăţul de gât. E crai bătrân, găseşte el mâine 
altă mioară. Tu însă n-ai voie să-ţi rişti destinul. Inelul ăsta 
nu-i o simplă podoabă cum îl vedeţi voi, proastelor, e un 
angajament! Renato se consideră logodit. lar situaţia 
trebuie rezolvată urgent, mai socotea petrolistul, căci peste 
zece zile, Renato se întoarce în Canada şi era normal să 
petreacă cea mai mare parte din timp cu Monica. Fata 
trebuia să aibă drum liber şi să nu privească mereu peste 
umăr dacă nu-i pândeşte „moşul“ cărările. 

Ulterior, Lulu avea să-şi spună că nu trăise în viaţa lui 
momente atât de penibile, dar atunci, pe loc, nu simţea 
decât perplexitate. Şi, în primul rând, nevoia imperioasă de 
a bea ceva tare. Abandonă paharul de bere şi ceru un 
whisky sec. Se întrebă dintr-o dată ce naiba căuta el cu 
cretinul ăsta - expresia era inconfundabilă - la masă, cu ce 
drept se amesteca în viaţa lui? Erau, din toate punctele de 
vedere, atât de departe unul de celălalt! 

— Înţeleg, spuse mecanic, mi s-ar fi părut însă firesc ca 
toate acestea să mi le comunice Monica personal. 

— La vârsta ei e la fel de firesc ca în situaţii mai dificile să 
apeleze la părinţi. Uitaţi mereu că-i doar un copil. 

— Un copil care se mărită totuşi. Sau poate calitatea de 
cetăţean canadian schimbă cumva situaţia. 

— În secundar, domnule, dar chiar şi altfel este o şansă 
care merită epuizată. În principal însă, la dumneavoastră 


diferenţa de vârstă constituie cel mai mare impediment. Şi 
pentru că eu sunt omul căruia nu-i e teamă de cuvântul 
desluşit, nu ne place, mie şi familiei, faptul că aţi mai fost 
căsătorit. Chiar dacă aţi divorţat de dragul Monicăi, pentru 
mine nu mai prezentaţi nici o garanţie. Cine îşi ia cuvântul 
înapoi o dată poate s-o facă şi a doua oară. Mi-a părut bine, 
domnule, că v-am cunoscut, regret doar împrejurările. O 
ultimă rugăminte, nu mai încercaţi să daţi de Monica. 

— Şi dacă as face-o totuşi? 

— Nu cred că sunteţi în stare să vă interpuneţi între 
Monica şi fericirea ei. Vedeţi dumneavoastră, nu mai sunteţi 
tânăr, dar rămâneţi un domn! 


— Ca să fie cu conştiinţa împăcată - se ascundea Lulu 
după propria sa umbră -, de fapt, mai nutrind doi-trei atomi 
de nădejde, o mai caută la telefon într-o dimineaţă când o 
ştia singură. 

— Spune-mi doar atât! Te-au silit, sau aşa vrei şi tu? 

Monica replică liniştită, cu o necunoscută maturitate în 
glas: 

— Nu m-a silit nimeni, Lulu, tăticu' mi-a deschis doar 
ochii. Sunt absolut de acord cu el... Dacă vrei, putem 
rămâne prieteni... 

Au! Jalnicul, ultrademonetizatul clişeu cu prietenia! 
Măcar de ăsta să-l fi scutit, şi trânti receptorul cu o 
înjurătură consistentă, destinată auzului personal. 


Asta nu-l făcea însă să sufere mai puţin şi, disperat, o 
căută pe Aprilia. Nu în vederea unei împăcări, era prea 
devreme să se gândească la aşa ceva, dar simţea nevoia 
unui umăr pe care să-şi rezeme tâmpla udă de lacrimi sau, 
cum spunea ea însăşi, de cineva care să-l mângâie pe cap. 
Aprilia ar fi făcut-o, n-avea nici o îndoială. Era din fire o 


generoasă şi pe urmă, nimic nu înduplecă mai sigur, 
dispunând la bunăvoință, decât discursul pocăit: „Iot tu ai 
avut dreptate, s-a întâmplat exact cum ai prevăzut tu, de ce 
nu te-am ascultat etc...“ 

— Din păcate, Aprilia nu era în ţară, îi răspunse fosta 
soacră, ce-şi închipuia Lulu, „c-o să pişe pernele, oftând 
după un golan?!“ Unde? În Scoţia, la nişte prieteni, Lulu n- 
are decât să ia tramvaiul din Piaţa Unirii că-l duce acolo, 
mintenaş! 

Lulu îşi luă concediu şi „se ascunse“ într-un sat de pe 
lângă Vama Veche să-şi lingă rănile. 


— Când ai fost în Scoţia? am întrebat-o pe Aprilia. 

— Niciodată, dar aşa îmi convenea mie să creadă Lulu. 

Cu o săptămână înainte de a se întoarce în Canada, 
elegant şi ceremonios, Renato ceru oficial mâna Monicăi. 
Părinţii aveau ochii aburiţi de emoție, fata radia de fericire. 
Apoi, totul fu chibzuit cu creionul în mână şi calendarul 
alături. O dată ajuns la Toronto, Renato va expedia fără 
întârziere actele cerute de statul român la încheierea 
căsătoriilor între cetăţenii săi şi cei străini. Monica, însoţită 
de avocatul lui Renato, va depune imediat toate 
documentele la Consiliul de Stat. 'Iot ce depinde de ei înşişi, 
se înţelege de la sine, trebuie urgentat. Mai pe urmă... 
Dumnezeu cu mila! Renato se arăta însă optimist, avea 
relaţii importante la Ambasada Română din Canada, oameni 
de linia întâi, care-i erau obligaţi. După calculele lui, în 
maximum trei luni vor fi căsătoriţi. Cât despre viza 
canadienilor, să nu-şi bată capul, joacă acasă, pe teren 
propriu, altfel se rezolvă lucrurile. 

— În rest... Sigur, când eşti îndrăgostit, timpul trece 
greu, dar Renato o va suna în fiecare seară, îi va scrie cât se 
poate de des şi, în răstimp, se va mai repezi măcar o dată la 
Bucureşti... Au fost zile minunate, toţi ţeseau cu ochii 
deschişi vise dulci, nu se mai saturau ridicând până la cer 
norocul fetei, altfel bine meritat - frumoasă, mintoasă şi 


cuminte! - nu le ajungeau cuvintele de laudă pentru 
Renato, „un băiat de aur!“ Se convinseră definitiv la urmă, 
când în ajunul plecării vru să-i lase Monicăi o importantă 
sumă de bani, „numai aşa, ca să se simtă el liniştit“. 

Familia căzu pe spate, dar spre părerea de rău a nevesti- 
sii, petrolistul refuză hotărât: 

— Omul e cumsecade, a cheltuit, a plimbat-o, a cadorisit- 
o, i-a dat un inel de prinţesă, ajunge! Nici noi nu suntem 
ţigani... 

Renato plecă într-o luni dimineaţă, lăsând în urmă o 
familie fericită. 


Târziu, spre sfârşitul toamnei, Lulu o vizită pe Aprilia. O 
seară de noiembrie umedă şi rece, o seară numai bună de 
stat la gura sobei şi la poveşti. 

— Lipsesc vinul fiert şi miejii de nucă, observă Lulu vag 
înfrigurat. 

Nu se văzuseră de mult şi se cercetau pe faţă, cu o 
curiozitate lacomă. Aprilia îşi zise că şi azi, ei constituiau o 
pereche de vârstă mijlocie la care merita să te uiţi, şi începu 
să râdă. 

— De ce râzi? 

— Mă gândeam că, dacă cineva ne-ar surprinde acum, să 
zicem prin crăpătura perdelei, ar putea crede că asistă la o 
secvenţă de film. Decorul, noi înşine suntem atât de stas, 
încât părem neadevăraţi. 

— Ce şi-ar putea închipui, de exemplu, despre noi? 

— Orice, dar elegant şi estetic. Lordul Michael, să zicem, 
cerând mâna lui Lady Rose Mary, în salonul personal al 
acesteia. 

Lulu surâse nesigur: 

— Ce ne-ar împiedica să o traducem în realitate? 

Aprilia îl privi lung: 


— Trebuie să înţeleg că idila cu acea fecioară de vis s-a 
epuizat? 

— Niciodată nu a trebuit să-ţi explic un lucru de două 
ori... 

Aprilia aduse un nou rând de cafele, apoi se încolăci în 
fotoliu, în poziţia ei obişnuită. 

— Mi-a spus mama că m-ai căutat astă-vară. 

— Da... Monica tocmai mă placase, mă simţeam singur, 
confuz, dezolat. Cel mai greu am îndurat ruşinea. Ruşinea 
de mine însumi! Să mă las dus de nas ca un puştan cu 
coşuri pe obraz! Am plecat la mare... 

— De Monica mai ştii ceva? 

Lulu începu să râdă: 

— Se pare că pentru nici unul din noi n-a fost vara lui cea 
norocoasă. Ea m-a placat pe mine, iar canadianul a placat-o 
pe ea. 

— Cum aşa? 

— Din momentul în care s-au despărţit la aeroport, tipul a 
pierit ca într-o gaură de metrou, s-a dizolvat pur şi simplu. 
N-a telefonat, n-a scris, n-a mai dat nici un semn de viaţă. 

— Extraordinar! Presupun că s-au interesat de soarta lui. 

— Nu dispuneau de nici o dată reală. Adresă, telefon, fax, 
firmă, toate false, zi-le inexistente. S-au interesat şi prin 
ambasadă. Un trombonist ciudat! 

— Tu de unde cunoşti amănunte? 

— Chiar de la Monica. M-a căutat acum vreo două luni. 
Spera să reluăm de unde s-a rupt. N-a fost vina ei, bătrânii 
au silit-o... Tot felul de motivații jalnice, nu merită să mai 
discutăm... 

— Dacă te gândeşti, râse Aprilia, trebuie să-i fii 
recunoscător canadianului. Datorită lui, ţi-a căzut broboada 
de pe ochi, te-a silit să vezi cu ce pramatie ai de-a face. 

— Corect... Şi totuşi, ce-o fi fost în capul lui? Care a fost 
raţiunea acestei farse, că nu pot să-i zic altfel? Escroc, în 
regulă, sunt de acord, dar ce a obţinut? Asta se tot întreba 


nenorocita aia mică şi mă tem că n-am s-o înţeleg nici eu 
vreodată. 


— Probabil, am presupus, i-a promis marea cu sarea ca 
să se culce cu el. 

Aprilia dădu hotărâtă din cap: 

— Lulu e ferm convins că nu. Virginitatea făcea parte din 
strategia Monicăi. 

— Atunci?! 'Tu înţelegi ceva? 

Aprilia surâse mefistofelic: 

— Există un singur autor care să nu-şi înţeleagă propria 
sa operă? 

Am rămas cu gura căscată, dar nu ca la dentist, pentru că 
acolo mi-e frică s-o deschid. 

— Tu?!!! 

— Eu, scumpo, chiar eu sunt autorul, eu semnez 
scenariul şi regia. Am vrut să-i fac KO pe amândoi, dar mai 
ales să-i demonstrez lui Lulu cam ce fel de soi e crăiasa lui 
şi am izbutit... 

— Eşti machiavelică! 

— Nici măcar, prea a fost simplu totul! Canadianul e 
Săndel, fratele Mioarei Calotă. ÎL ştii... 

— Cum să nu, s-a stabilit de mult la Quebec, parcă... 

— Ei, ăla e! A fost aici în vară să-şi vadă familia. De cum L- 
am văzut, mi-a venit ideea şi i-am propus s-o facă pe prinţul 
fermecat, faţă de o gâscă valahă. La început a încercat să se 
eschiveze, dar eu i-am rezolvat cândva o mare problemă, şi 
apoi, eram vizibil distrusă, aşa că în cele din urmă a 
acceptat. Continuarea, nu trebuie să ţi-o mai desenez. 
Maşină şi restaurante de lux, atenţii, curte înflăcărată, toată 
recuzita de luat ochii unei paraşute chiar mai versate decât 
Monica. Fătuca a căzut în plasă ca o vacă într-o gaură de 
obuz unde i s-a părut ei că găseşte margarete şi, 
bineînţeles, l-a parolat pe Lulu; Lulu, cetăţean RSR, plătit în 
leii lui Ceauşescu şi, pe deasupra, şi puriu... 


— Drăguţ din partea lui Săndel! Şi-a sacrificat concediul 
şi a cheltuit şi o grămadă de bani. 

— Cu concediul sunt de acord, dar în rest... Ce contează 
la el nişte mese la restaurant şi câteva buchete de flori! 

— Bine, dar briliantul?! Inelul de prinţesă? 

Aprilia izbucni în râs: 

— Fals, draga mea, tot atât de fals precum barba lui Moş 
Crăciun care vinde loz în plic... 

Se făcuse noapte, aşa că m-am ridicat. Aprilia m-a însoţit 
câţiva paşi până la portiţa grădinii. 

— Şi Lulu? Chiar n-ai reuşit să-l ierţi? 

— Lulu a avut şansa lui. Îmi pare rau pentru el... 

— Mă simt pur şi simplu năucă, am râs. O poveste 
fantastică! Si voi doi, ce roman! Tu l-ai lăsat pe Cartianu, 
Lulu pe tine, Monica pe Lulu, Lulu pe Monica, iar, în final, tu 
pe Lulu... Încep să cred în băţul divin... 

Aprilia îşi ridică ochii spre cer: 

— Şi dacă te gândeşti... Ce importanţă au toate acestea - 
vorba lui Anatole France - când le contempli de la înălţimea 
lui Sirius? 


REVELION 2000 


Cai ură-mi! Jură-mi pe sfânta cruce că orice s-ar 
întâmpla, revelionul anului 2000 îl vom petrece împreună! 

— Scumpa mea, mai sunt douăzeci de ani până atunci! 

— Jură! 

— Dar oricum vom fi împreună. Credeam c-am stabilit, nu 
ne vom despărţi niciodată. 

Îşi trase de sub bluză lanţul cu cruciuliţa de la botez şi o 
ridică spre buzele lui. Bogdan o sărută. 

— Jur. 


În familia ei, anul 2000 constituia o fixaţie. Unchi, mătuşi, 
verişoare bătrâne nemăritate, ca să nu mai vorbim de 
bunici, visau cu ochii deschişi la îndepărtatul eveniment. 
Îndeajuns de îndepărtat ca să ştii că nu-l mai apuci, dar nu 
îndeajuns ca să nu-ţi fie necaz. 

— De pildă, spunea bunica, dacă aş fi trăit acum o sută de 
ani, nu-mi părea rău, cred că nici nu m-aş fi gândit, dar aşa, 
când te despart de al treilea mileniu doar un zece-cinşpe 
ani acolo, simţi că turbezi. 

Părinţii Mirelei regretau cam în aceiaşi termeni: „Ferice 
de voi, ăştia tineri, o să prindeţi anul 2000! Îţi închipui ce 
nebunie va fi, ce delir pe tot mapamondul, ce focuri de 
artificii! Ei, atunci să poţi privi Pământul de sus, dintr-un 
satelit din ăştia! Ce imagine grandioasă! Şi ce şansă să poţi 
trăi un eveniment nu secular, ci mi-le-nar!“ 

Nu, nici ei nu mai erau îndeajuns de tineri ca să poată 
spera să asiste la fantasticul spectacol. Se căsătoriseră 


după ce împliniseră patruzeci de ani şi însăşi naşterea 
Mirelei, „operă de bătrâneţe“, fusese considerată ca un fel 
de minune. Când Mirela şi Bogdan îşi promiteau sub 
jurământ Revelionul 2000, soţii Dragnea erau deja 
sexagenari cu oareşce vechime. De altfel, viaţa le confirmă 
temerile, amândoi prăpădindu-se cu destui ani în urmă, şi 
cu mulţi după ce Mirela şi Bogdan se despărţiseră. 

Dar cum nimeni nu ştie ce-i este scris, cei doi, aflaţi pe 
atunci în plină şi explozivă tinereţe, trăiau cu toată fiinţa lor 
o minunată poveste de dragoste. Se şi potriveau. Erau 
drăguţi, simpatici şi profund oneşti. O pereche banală şi 
perfect previzibilă. Vor trăi cumsecade şi vor îmbătrâni 
cuminte, timpul având grijă ca, pe lângă ani, să adauge şi 
un număr corespunzător de kilograme. Pe atunci însă, în 
iarna lui '80, erau agreabili şi, dacă nimereau cumva în 
câmpul tău vizual, îţi făcea plăcere să-i priveşti. Bogdan 
avea o faţă deschisă, sinceră, pe care se putea citi bucuria 
de a trăi şi mai ales nădejdile înaripate legate de viitor. 
Mirela era pură şi dulce ca o oiţă, avea gene lungi şi 
gropiţe. 

Se cunoscuseră la schi, într-o vacanţă studenţească. Asta 
se întâmplase în iama precedentă şi, probabil, nu s-ar fi 
întâmplat dacă nu ar fi fost amândoi la fel de 
neîndemânatici şi „anti-sport“. După vreo trei zile de 
buşituri, de bețe mai mult încurcă-lume decât utile şi nişte 
monştri la picioare care, oricum ai fi sucit-o, tot în X se 
aranjau, se mulţumiră să facă figuraţie prin jurul cabanei. 
Al naibii de plictisitor, căci ceilalţi colegi se zbenguiau de 
nebuni pe pârtie, până ferestrele se albăstreau a înserare. 
Astfel, fiind singurii care renunţaseră la plăcerile schiului, 
ocupați mai toată ziua să tragă de coadă câinele 
cabanierului, cunoştinţa veni de la sine. Acceptându-se la 
început „în lipsă de altceva mai bun“, se treziră la sfârşitul 
vacanței îndrăgostiţi până peste cap unul de celălalt. 

Când iubeşti, se ivesc aproape simultan două priorităţi: 
„cum să facem să fim cât mai mult timp împreună?“, 


urmând ca o umbră „cum să facem să fim totdeauna 
împreună?“ În consecinţă, tot de la sine, Mirela şi Bogdan 
hotărâră să se căsătorească. 

Spre surpriza ei şi pentru prima oară în viaţă, Mirela 
întâmpină o opoziţie dulce, dar fermă din partea părinţilor. 
O opoziţie nu de fond, ci mai degrabă de circumstanţe. Şi 
mai exact, cereau un răgaz de să zicem şase luni, maximum 
un an. Nu, n-aveau nimic împotriva lui Bogdan, era un băiat 
cuminte şi cinstit, se vedea pe faţa lui şi nimeni nu se îndoia 
c-o iubeşte sincer. Atunci?! 

Soții Dragnea lucrau în diplomaţie. Erau economişti, cu 
rezultate excelente pe la diversele ambasade şi consulate 
pe unde fuseseră vânturaţi şi tocmai de aceea reţinuţi în 
funcţie, deşi împliniseră de mult anii de pensie. Acum, erau 
trimişi în calitate de consilieri la consulatul român din 
Melbourne, şi acesta constituia, desigur, ultimul lor post 
înainte de a se retrage definitiv. 

— Nu văd legătura cu căsătoria mea. 

— Scumpa mea, încearcă să fii raţională, o luă domnul 
Dragnea cu duhul blândeţii. În primul rând, vreau să ne 
ajuţi să ne instalăm. Eşti fiică de diplomat, ştii bine că nu 
mă refer la aranjatul mobilei prin încăperi, şi la fel de bine 
cunoşti volumul lucrărilor de birou la intrarea în funcţie. 
Aici am nevoie de un om de încredere şi priceput. 

— Dar asta nu durează un an şi nici măcar şase luni. 

— Nu, dar mai vrem şi eu şi mamă-ta să te specializezi la 
Harvard, unde ţi-am obţinut o bursă. Gândeşte-te bine, 
Mirela, e o ocazie unică, nu ai voie să o ratezi. 

— Cu ce m-ar împiedica Bogdan să mă specializez? 

— Faci pe naiva? Taică-său e popă, fost chiabur, fost 
deţinut politic. Dacă te măriţi cu el, nu mai capeţi paşaport 
nici pentru Bulgaria! 

— Atâta doar, porumbiţo, sări şi maică-sa, până-cţi iei 
patalamaua, pe urmă, faci cum te taie capul, dar n-ai voie să 
te joci cu viaţa ta. Ne-ai omori şi pe mine şi pe taică-tău... 


— Câţi tineri n-ar vrea să fie în locul tău! Să ştii că în 
viaţă, cel mai greu de suportat sunt reproşurile pe care ţi le 
faci tu, ţie însăţi. Ideea că trenul cu noroc a trecut prin gara 
ta, ba a mai şi oprit, dar tu l-ai lăsat să plece fără să te urci, 
te scoate din minţi! 

În ceea ce-i privea pe părinţii lui Bogdan, aceştia ţineau 
sincer la Mirela şi nu se împotriveau unei căsătorii încheiate 
cât de repede. 

— De vreme ce tot au hotărât să se ia, la ce s-o mai 
lălăie? spunea coana preoteasă. De ce să nu-şi pună inelele 
acum, cât e dragostea în floare? Mie, spun drept, nu-mi plac 
căsătoriile astea în care tinerii s-au „încercat“ înainte. Ce-a 
fost mai dulce s-a consumat, aşa că ce duc ei la altar e doar 
obişnuinţa. Când le mai vezi şi-n rochii albe cu lămâiţă, te- 
apucă sila! 

Fiică-sa, Brânduşa, încerca zadarnic să-i explice: 

— Azi, rochia albă nu mai reprezintă simbolul castităţii ca 
pe vremea lu' bunica, e doar o ţinută tradiţională de nuntă, 
un soi de uniformă, după cum, la înmormântări, oamenii se 
îmbracă în negru! 

Mai cârtitor se dovedea a fi părintele, dar cu blândeţe, ca 
de obicei. Descindea dintr-o familie care număra generaţii 
de ţărănişti înfocaţi, el însuşi număra ani grei de puşcărie 
comunistă şi, ca omul care suferise, nu se împăca defel cu 
statutul viitorului cuscru. 

— Ca să te accepte „ăştia“ în diplomaţie, trebuie să ai un 
dosar doar balegă, praf de cărbune şi maldăr de leşuri pe 
care ai păşit. Başca, toţi sunt securişti! 

— Părinţii Mirelei nu sunt activişti, tată, îl contrazicea 
Bogdan. Nu s-au cocoţat cu politica. Sunt excelenți 
tehnicieni, de-aia îi mai şi ţin în post la anii lor. 

— Excelenţi tehnicieni! la să văz eu pe unul cu dosarul 
meu, dacă ajungea măcar să le bată covoarele la ambasadă! 
Chiar dacă l-ar fi chemat Colbert! Nici socotitor la un 
prăpădit de CAP nu te primeşte. 


— Hei, popo, îl dojenea nevastă-sa, vezi că dai în păcatul 
cârtelii! Băiatul se însoară cu Mirela, nu cu dosarul lui tată- 
său, fir'ar al ciorilor de dosar! 

Pentru ca, totuşi, tinerii să se despartă cu inima mai 
liniştită, aşa ca un fel de asigurare, un soi de precontract cu 
soarta, familiile se duseră la biserică şi părintele le făcu o 
slujbă de logodnă. Mirela primi de la Bogdan un inel cu un 
rubin roşu-roşu, montat între petalele unei floricele de aur. 
Avea să-l poarte toată viaţa. 

Când se îmbrăţişară ultima oară, la aeroport, Mirela îi 
şopti cu buzele lipite de ureche: 

— "Ţine minte că mi-ai jurat! Revelionul 2000 împreună, 
orice s-ar întâmpla! 

— Mă sperii, Mirela! Şi până la 2000? Ce facem, 
aşteptăm? 

— Tocmai asta e! Dacă vom fi la 2000 împreună, 
înseamnă că am fost şi până atunci, şi de atunci încolo! 
Toată viaţa. E o superstiție de-a mea... Deci, anul 2000, la 
Continental. 


Părintele îşi trase pledul până sub bărbie. 

— Ascultă la mine, nevastă, copiii ăştia doi nu vor împărţi 
niciodată aceeaşi perină. Atâtea le-a fost şi dea Domnul să 
fiu mincinos! 

Coana preoteasă îşi curăța obrazul cu apă de castraveți. 
Scăpă tamponul de vată din mână: 

— Puşche-ţi pe limbă, popo, asta ai găsit să-mi spui 
asupra nopţii! Ce-ai cu copiii? 

— De n-ar avea nici Satana mai mult, dar eu atâta ştiu că 
gârla pe care n-o poţi trece înot desparte şi nimiceşte mai 
abitir decât paloşul. Lasă loc de prea multe întâmplări. Şi 
bune, şi rele... 


La Restaurantul Continental, pentru că acolo se 
obişnuiseră să sărbătorească fiecare aniversare lunară a 
dragostei lor. Numărătoarea începea din seara când se 


sărutaseră prima oară, în faţa cabanei, într-o noapte geros 
diamantină, guvernată de o lună - imens gălbenuş, bulbucat 
şi portocaliu cum găseşti în ouăle de la ţară. Cum nu se 
puteau deplasa mensual la munte, deciseră ca ziua de 14 
februarie să fie sărbătorită la Continental, care deveni 
restaurantul lor. Participaseră acolo la o nuntă şi le plăcuse 
totul. Ambianţă, decor, intimitate, serviciu. Adevărat că era 
scump, dar Mirela avea bani şi putere de convingere. 

„Când doi oameni se iubesc, dă fiecare cât poate. Eu am 
mai mult şi e normal să dau mai mult. Tu ai proceda la fel, 
sunt sigură!“ 


Când postul de radio Europa liberă anunţă la toate 
buletinele de ştiri că un înalt funcţionar al Consulatului 
Român din Melborne, Mihai Dragnea, a solicitat împreună 
cu soţia şi fiica azil politic, Bogdan avu impresia că se 
prăbuşeşte cerul. În anii '80, actul în sine, raportat la 
relaţia dintre el şi Mirela, echivala cu un mare adio, o 
despărţire tot atât de sigură ca şi moartea. Unele familii 
mai izbuteau să se întregească, dar întreabă-i pe ei cu ce 
sacrificii, cu ce intervenţii, audienţe, răspunsuri negative, 
ani întregi persecuții, retrogradări şi invitaţii periodice la 
Securitate, care nu semănau deloc a serate dansante. 

— Iar la voi, explica popa, situaţia e şi mai afurisită, 
securiştii şi mai îndârijiţi, pentru că scandalul e uriaş! N-a 
dat cu tifla socialismului glorios un Cutărescu oarecare, ci 
unul de-ai lor, tovarăş de nădejde, cu funcţie serioasă. Păi 
dacă unul ca ăsta dezavuează regimul, ce pretenţii să mai ai 
de la prizonierii de rând ai lagărului comunist?! Eu zic să-ţi 
iei gândul de la fată, că nu te cheamă Mahomed, să te pui 
cu munţii! 

La rândul ei, Mirela rămase consternată de decizia 
părinţilor. Consternată şi în aceeaşi măsură indignată, căci 


se simţea victima unei odioase manipulări. Plănuiseră totul 
încă de la Bucureşti; o ameţiseră pe ea cu tot felul de 
pretexte ca s-o scoată din ţară. Soții Dragnea nu 
contestară, acesta era adevărul, dar totul fusese făcut cu 
cele mai bune intenţii. Nu puteau privi nepăsători cum 
Mirela îşi distruge viitorul de dragul unui băieţaş - 
cumsecade, nimeni nu zice nimic -, dar mediocru din toate 
punctele de vedere. O să vadă ea, nu trece anul şi o să le 
mulţumească... 

— N-aveaţi dreptul să decideţi în locul meu, urlă Mirela. 

— Ştim şi ne pare rău, dar tu nu mai aveai judecata 
limpede! 

— Ei bine, aflaţi că mă întorc singură în România. Chiar 
mâine mă duc la ambasadă şi le spun că aţi cerut azil politic 
de capul vostru, fără să mă întrebaţi. 

— Eu nu te-aş sfătui! Viza ţi-o dau ei numaidecât, dar n- 
apuci să pui piciorul în Bucureşti. le ridică Securitatea încă 
de la Otopeni şi direct cu tine la beci, să le mărturiseşti că 
te-ai întors cu o misiune de spionaj! Tu nu ştii cu ce bestii ai 
de-a face! 

— Vreau să mă conving personal. 

Nu erau chiar vorbe în vânt, Mirela era o fată 
încăpăţânată care nu renunţa uşor la ceea ce-şi punea în 
gând, dar hotărâră în locul ei evenimentele precipitate 
ulterioare. Doar la câteva săptămâni după sosirea la 
Melbourne, timp în care scandalurile din casă se ţineau 
lanţ, domnul Dragnea făcu un infarct şi în puţine zile se 
prăpădi. Asaltată de remuşcări, convinsă că a contribuit din 
plin la acest sfârşit neaşteptat, impresionată de suferinţa 
maică-sii - era exclus s-o lase singură în aceste momente, 
iar ea n-ar fi putut să îndure încă o victimă pe conştiinţă - 
Mirela cedă şi se stabili împreună cu doamna Dragnea în 
Statele Unite. Îi trimise lui Bogdan o scrisoare sfâşietoare, 
pe care acesta însă nu o primi niciodată. Poate că mai există 
şi azi, abandonată în vreun cotlon al arhivelor fostei 
Securităţi... 


Aşa, privind lucrurile din afară şi pe deasupra, se părea 
că Mirela se integrase perfect în patria de adopţiune. Îşi 
luase chiar şi doctoratul, avea o slujbă foarte bună şi un 
câine drăgălaş. Încă din primii cinci ani, izbutise să 
achiziţioneze o casă cu opt încăperi şi grădină într-un 
cartier bunicel, îmbrăcămintea şi-o cumpăra la magazinele 
de pe Madison Avenue, iar concediile şi le petrecea de 
obicei în Japonia. La patruzeci de ani, arăta ca o doamnă 
îngrijită, plinuţă, fără grija zilei de mâine. Ca respiraţie 
financiară, se situa pe planul superior al condiţiei de mijloc. 
În totul, o persoană plăcută, amabilă şi mulţumită. 

Adevărul însă era altul şi doar doamna Dragnea îl 
cunoştea. Venise rândul ei să aibă îndoieli şi uneori, mai 
ales la sărbătorile care presupun cămin şi familie, chiar 
remuşcări. Poate că Mirela ar fi fost mai fericită în România, 
cu băiatul ăla, împlinită ca femeie. Oricât ar fi vrut să se 
ascundă după deget, bătrâna ştia că, în intimitatea «ei, 
Mirela era o nerealizată. Mai precis, ratată, dar prea suna 
înspăimântător termenul! 

Pentru că, dacă suntem sinceri, nu-i tocmai vesel ca la 
patruzeci de ani să fii virgină şi să n-ai amintiri de nici un 
fel! În primii ani, doamna Dragnea îşi imaginase că fata nu 
se mărită pentru că nu-l poate uita pe Bogdan, prima 
dragoste. Pe urmă, privirea i se devoală: Mirela nu refuza, 
pentru că nici nu avea pe cine să refuze, nimeni n-o solicita. 
De ce? Destinul, destin, dar parcă şi ăsta mai ţine seama de 
unele raţiuni. Într-un târziu, bătrâna îşi închipui că a 
dezlegat enigma. Mirela era drăguță, totdeauna foarte 
„soignee“, bine situată, dar nu se încadra cu nici un chip în 
canoanele de frumuseţe ale meleagului. Asta era situaţia, 
nu corespundea standardelor puse în circulaţie de mass- 
media vizuală, iar americanii sunt îndeajuns de nebuni 
pentru ca fiecare să se viseze la braţ cu o vedetă de cinema. 
Dar de unde atâtea coame mătăsoase, atâtea danturi de 
porțelan, atâtea picioare care pornesc de la amigdale? Şi 


revenind la Mirela, cât era ea de drăgălaşă şi cu gropiţe, 
rămânea ca bătută în cuie în spaţiul „mioritic“. Cel puţin, 
aceasta a fost convingerea doamnei Dragnea până la ultima 
suflare, pe care şi-o dăduse în urmă cu cinci ani, chiar de 
Ziua Recunoştinţei. 

Întorcându-se de la cimitir, Mirela se întrebă dacă maică- 
sa găsise în sinea ei motive să fie „recunoscătoare“. În fond, 
făcuse toată viaţa numai ce poftise, lucru cu care puţini se 
pot lăuda. Că ce anume rezultase de aici, e cu totul altceva! 
În ceea ce o privea, Mirela nu simţea înlăuntrul ei nici cea 
mai vagă urmă de recunoştinţă. Faţă de nimeni. 

Si viaţa îşi urmă cursul ei. 


Nici Bogdan nu se căsători. Ani de zile fu urmărit de 
amintirea Mirelei, iar când aceasta începu să pălească, el 
devenise deja un personaj posac, cu buzele boţite a 
nemulţumire cronică, căruia cu greu puteai să-i intri în voie. 
Propunerile matrimoniale nu lipsiseră, că de, ăsta-i norocul 
bărbaţilor, parcă totdeauna sunt prea puţini, în vreme ce 
femeile umplu pământul, dar el nu reuşea să se lipească de 
nimeni. Între timp, casa părintească fusese demolată şi 
locuia împreună cu soră-sa; împreună, dar separat, căci 
cumpăraseră două apartamente, perete-n perete, la Parcul 
Tineretului. 

— Nu ştiu cui s-a izbit, se plângea Brânduşa, dar a 
devenit imposibil de cusurgiu. Nimeni nu-i place, toate 
femeile sunt fie viclene şi interesate, fie nişte găini proaste. 
Chiar Mirela de-ar fi să se întoarcă azi, sunt sigură că n-ar 
mai plăcea-o! Bărbatu-său se mira mereu: 

— Dar şi aia, ce fiinţă!! Să nu mai dai tu nici un semn de 
viaţă, o felicitare acolo de Anul Nou! Parcă-ar fi fugit de el şi 
n-a mai vrut să i se ştie de urmă! 


— Uiţi mereu împrejurările, ca şi cum n-ai fi trăit sub 
Ceauşescu! Scrisorile care veneau din Occident se făceau 
pierdute, mai ales când erai luat la ochi şi pe urmă, în '61, 
ne-au demolat. Unde să mai scrie, să mai transmită vreun 
mesaj biata fată? Bogdan, la rândul lui, unde s-o caute? 

— S-au schimbat condiţiile în ultimii zece ani. 

— Ei nu, că-mi plăcuşi! Şi cu ăilalţi zece de dinainte, ce 
faci? Cine mai aşteaptă azi douăzeci de ani suspinând cu 
ochii holbaţi la lună?! Te crezi pe vremea lui Eminescu? Ce, 
m-aşteptai tu douăzeci de ani fără să ştii nimic despre 
mine? Femeia şi-a văzut de rosturile ei, s-o fi măritat, o fi 
având copii... Că veni vorba de copii! Vezi de cumpără brad 
din timp, încă săptămâna asta, că de Crăciun precis ajunge 
la un milion! A-nnebunit lumea cu anul 2000! 


La fel gândea şi Bogdan, oamenii sunt nebuni, va fi un 
Revelion ca toate Revelioanele, doar că mai zgomotos, mai 
„general“ şi mai costisitor, toţi înghesuindu-se să cheltuiasă 
căruţe de bani. Forfota din jur - trepidau strada, 
magazinele, pietonii -, iluminatul feeric, fascinația 
surprizelor promise de posturile TV, serbările populare 
anunţate în diferite puncte ale oraşului, vitrinele 
scânteietoare şi oştirea de Moşi Crăciuni care invadase 
oraşul nu reuşeau să-l mobilizeze. Pregătise desigur câteva 
cadouri pentru copiii Brândugşei, o sticlă de vin vechi pentru 
bărbatu-său, convenţii inevitabile, dar în ce-l privea, abia 
aştepta să vadă „după“, când delirul se va fi consumat, o 
dată cu tonele de sarmale care fierbeau acum pe toate 
plitele din lumea ortodoxă, iar viaţa va fi intrat din nou în 
normal. 

Apoi, pe neaşteptate, spre stupefacţia soră-sii, cu două 
zile-nainte de Anul Nou, Bogdan anunţă răspicat. 

— Pe mine să nu contaţi de Revelion. 

— Ai aranjat ceva în oraş? Să ştii că dacă-i vorba 
despre... o „coniţă“, ne-ar face plăcere s-o cunoaştem. În 


fond, unde suntem douăzeci de inşi, merg şi douăzeci şi 
unu. 

Bogdan se maturizase în carapacea unui bărbat închis, 
neîncrezător în semeni, refuzând organic să vorbească 
despre el sau intenţiile sale. Se mai dezvăluia uneori faţă de 
Brândugşa - de mici ei doi fuseseră prieteni buni - şi faţă de 
cumnată-său, pe care-l socotea un bleg, prea prostuţ ca să 
fie periculos, un soi de mobilă acolo, un necesar în peisajul 
existenţial al familiei; Brânduşa avea nevoie de aportul unui 
bărbat, copiii de un tată. 

— Mă duc la Continental. 

— Continental?! se holbă „blegul“. Vrei să spui 
restaurantul Continental?! Cred c-ai plătit o avere! 

În mintea Brânduşei se aprinse o luminiţă şi, de uimire, 
scăpă oul pe cimentul bucătăriei. 

— Vrei să spui că Mirela e la Bucureşti? 

— Nu ştiu, surâse Bogdan, amuzat de uimirea ei. Poate 
da, sau poate nu. Ne-am jurat şi se pare că ea punea mare 
preţ pe acest soi de angajament. 

— Doamne! Uitasem de jurământul vostru, eram convinsă 
că ai uitat şi tu şi n-aş paria mult pe faptul că ea însăşi nu l- 
a uitat. 

— Rămâne de văzut. 

— Dar e o copilărie, nu-ţi dai seama? Asta s-a întâmplat 
acum douăzeci de ani şi este exact genul de jurământ care 
nu se respectă! Câte nu ne promitem la tinereţe pe cea 
bancă, din cea alee, în nopţi de mai cu lună plină? Nu ne 
vom despărţi niciodată, toată viaţa împreună, eu te voi iubi 
mereu... Aţi şi pierdut orice legătură, poate că, Doamne 
iartă-mă, nici nu mai trăieşte! 

— Am ceva de pierdut? 

Brânduşa îl privi lung şi dintr-o dată izbucni în râs: 

— N-am mai auzit de o asemenea năzbâtie, dar vorba ta, 
de ce nu? 

Când rămase singură cu bărbată-său, comentă amuzată: 

— Nu-l credeam pe frate-meu atât de romantic! 


— E ţicnit, decretă „blegul“, şi fără grijă pentru ziua de 
mâine, îi arde de prostii. Are în strachină, aia e! 


XXX 


Îl recunoscu încă de la cotul scării, în timp ce cobora 
treptele spre holul hotelului. Simţi cum i se moaie picioarele 
şi pentru o secundă îi fu teamă că-şi va pierde cunoştinţa. 
Se prinse de balustradă, respirând adânc, încercând să-şi 
recapete suflul. De câte ori şi în câte feluri nu-şi imaginase 
momentele acestea! Acum, era mulţumită că ea apucase să- 
Il vadă prima, având răgazul să-l privească liber câteva clipe 
şi totodată să-şi stăpânească tulburarea... Tulburare, puţin 
spus, şi Mirela însăşi nu va putea descrie mai târziu 
pachetul de emoţii care o copleşiseră: uşurare (va veni?, nu 
va veni?), imensă bucurie, redescoperirea bătăilor de inimă 
ce prefaţau întâlnirile de odinioară. 

Deşi holul se umpluse de blănuri, papioane, parfumuri 
scumpe şi fum de ţigări fine, se excludea orice confuzie. 
Bogdan îşi păstrase silueta băieţească şi modul caracteristic 
de a-şi ţine capul uşor, culcat pe umărul stâng. Încărunţise, 
dar nu chelise, vestonul de culoare închisă cădea relaxat 
peste pântecele plat. Cel puţin de la distanţă, se putea 
afirma că Bogdan rămăsese între contururile tinereţii. 

Privirile li se întâlniră, Mirela întrezărind ca printr-un 
voal scânteietor că se apropie. Ani de-a-rândul, de câte ori 
imagina scena revederii, o gândea în aceiaşi termeni, ca pe 
un final apoteotic: „...şi căzură plângând unul în braţele 
celuilalt, după care trăiră împreună fericiţi până la adânci 
bătrâneţe, şi-am încălecat pe o şa...“ 

Acum însă, stăteau unul în faţa celuilalt, reticenţi, 
stângaci şi împiedicând „circulaţia“. Mirela reuşi să 
îngaime: 

— Vasăzică, n-ai uitat. 


— Nu, n-am uitat. Mi-era teamă că tu... Când mi-au spus 
ăştia de la Recepție că figurezi în registru, nu mi-a venit să- 
mi cred urechilor. Am avut impresia că visez... Ce mai faci 
tu, Mirela? Arăţi minunat. 

„Minunat, gândi în sinea lui, dar ca o străină care semăna 
cu cineva cunoscut de mult. Ceva mai rotofeie - intuiai 
imediat că face eforturi substanţiale pentru a păstra 
dimensiuni decente - aceiaşi ochi jucăuşi cu gene 
fantastice, aceleaşi gropiţe, dar altă persoană. Da, asta era, 
Mirela pierduse aerul de mieluţă proaspătă şi nevinovată, 
cu blăniţă albă, pe care îţi venea s-o mângâi mereu. 

— Nu putem sta de vorbă liniştiţi aici... 

Bogdan o privi încurcat. 

— Am vrut să rezerv o masă, dar m-am trezit prea târziu. 
Nici prin cap nu mi-a trecut că rezervările au început de 
acum un an. 

— E un Revelion unic, Bogdan. Sfârşitul de mileniu! 

— Aşa e, îmi pare rău. Ai vreo propunere? Eu te pot invita 
la mine, stau cu soră-mea, au şi ei invitaţi... 

— Nici gând! N-am aşteptat o viaţă ca să petrec cu nişte 
necunoscuţi. Am discutat cu şeful de sală. Masă în local, mai 
ales de două persoane, nu ne poate oferi, dar Room- 
Service-ul ne asigură acelaşi meniu, în apartamentul meu. 
Dacă vrem să dansăm sau să participăm la diverse 
distracţii, nimeni nu ne împiedică. 


Salonaşul era plăcut, cu mobila albă stil, iar prin uşa 
întredeschisă se vedea dormitorul, la fel de cast. Freziile 
din câteva glastre colorau şi parfumau plăcut interiorul. 
Mirela aduse cuburi de gheaţă proaspete din frigider şi 
turnă din nou în pahare. După dezinvoltura gesturilor şi 
viteza cu care se golea sticla, se simţea că-i o băutoare 
încercată. Bogdan notă amănuntul fără resentiment, toată 
lumea bea, şi nici el nu făcea excepţie, încercând să-şi 
imagineze ce fel de viaţă avusese Mirela în aceşti douăzeci 
de ani. 


— lartă-mă dacă sunt indiscret... Tu te-ai... 

— Nu, surâse Mirela, nu m-am! Ai constatat doar la 
Recepție că nu mi-am schimbat numele. Dar tu? 

— Nici eu nu m-am însurat. Mi-e teamă că eu unul mi-am 
cam ratat viaţa. 

— Depinde de ce aşteptai de la ea. 

Bogdan dădu din umeri: 

— Ce aşteptam? Sunt un om mijlociu din toate punctele 
de vedere, niciodată de linia întâi, nu mi-am făcut iluzii în 
legătură cu soarta mea... 

„Mijlociu, repetă în gând Mirela. Tata spunea mediocru, 
dar mie îmi plăcea şi aşa. Nici eu nu eram vreo 
excepţională...“ 

— ...Ce-mi doream? urmă Bogdan. La fel ca alte milioane 
de tineri şi la fel de modeşti, să mă însor cu fata pe care o 
iubesc, să avem un copil, doi, o casă şi cu puţin noroc şi 
multe sacrificii, în jur de patruzeci de ani, o maşină... Uite 
însă că şi asta a fost prea mult! Dar tu? Tu eşti mulţumită? 
Aparent, se vede că te-ai descurcat, eşti prosperă... 

— Dar la fel de săracă pe dinăuntru. Hai să nu ne 
văietăm! Am venit să ne povestim, să ne veselim! Vezi, ştiu 
că v-a fost greu aici, vă este încă, dar faţă de mine, tu aiun 
mare avantaj. Ai rămas „loco“, pe rădăcinile tale. Nu-ţi dai 
seama ce greu este când îmbătrâneşti să nu ai prieteni 
cărora să le poţi spune: „iţi aminteşti?“ După ce s-a 
prăpădit mama, nu a mai existat nimeni căruia să-i pot 
adresa întrebarea. Până azi... 

— Îmi pare rău, spuse sincer impresionat Bogdan. Într- 
adevăr, la aspectul ăsta nu m-am gândit niciodată. Şi totuşi, 
ai plecat atât de tânără... 

— Dar cu inima ipotecată... Tu de ce nu guşti nimic? 

În ciuda aşteptărilor (greu de imaginat tevatura din 
bucătăria restaurantului), Room-Service-ul funcţionase 
prompt şi ireproşabil. Un chelner ajutat de un picolo 
aranjaseră o masă de două persoane apetisantă şi 
fastuoasă, aşa cum Bogdan nu văzuse decât în filme. 


— Nu-s prea mâncău în general. Acum mi-e imposibil să 
înghit ceva, sunt prea... copleşit... Ce se aude? 

Se repeziră amândoi la fereastră. Consumatorii ieşiseră 
în stradă, bărbaţii în costume de seară, femeile cu blănurile 
pe umeri şi apoi, cât cuprindeai cu ochii spre Piaţa 
Revoluţiei, sau în stânga, spre Hotel Bulevard, Calea 
Victoriei era plină de lume, sticle de şampanie, baloane 
colorate, strigăte vesele, obraji vopsiți de bucurie... 

— Repede, Bogdan! Mai sunt două minute. Deschide 
şampania şi vezi să facă bum! 

Dintr-o dată, lumina se stinse şi se aşternu liniştea. O 
linişte de pădure foşnitoare. Mirela şi Bogdan respirau greu 
unul lângă celălalt, numărând secundele. Ea se simţea 
cumplit de emoţionată, nu era în stare să-şi analizeze starea 
de spirit, ce anume o impresiona mai mult, prezenţa lui 
Bogdan sau evenimentul milenar, oricum trăia conştient 
momentul unic din viaţa ei. La rândul lui, Bogdan, confuz, 
dar  receptând clipa, clipea mărunt încercând să-şi 
limpezească privirea voalată de rouă. 

Luminile se aprinseră din nou, la fel de brusc. Un „ura“ 
general, ţâşnit din mii de piepturi, zgudui Calea Victoriei, 
însoţit de bubuiturile festive ale artileriei şi ale sticlelor de 
şampanie, Focurile de artificii deschideau umbrele uriaşe, 
strălucitoare, asediind cerul cu focurile  bengale. 
Bucureştenii, întreaga lume păşea în anul 2000. 

— La mulţi ani, Mirela. Jurământ împlinit. 

— Jurământ împlinit... 

Se cuprinseră în braţe. Prima îmbrăţişare, după douăzeci 
de ani. Buzele se căutau cu stângăcie. 


Cafeaua era amară, fierbinte şi aromată. Mirela turnă 
deasupra câte un deget de coniac şi rămase cu privirea 
aţintită în covor, încercând senzaţia penibilă că ei doi nu 


mai au ce să-şi spună. O dată epuizate faptele de viaţă 
concrete, în general date calendaristice memorabile - „cât 
de multe fiinţe scumpe dispărute!“ - sau punctate pe scurt 
biografiile prietenilor şi cunoscuţilor, se părea că între ei 
intervenise un soi de  scurt-circuit, împiedicând 
comunicarea. 

„Şi câte nu aveam să ne spunem odinioară! reflectă 
Mirela. Toate prostiile, tot ce ne trecea prin minte, ceasuri 
întregi de dialog continuu... Biata mama îşi imagina că nu 
facem decât să ne repetăm aceleaşi fleacuri...“ 

Îşi ridică genele lungi, îndreptând o privire spre Bogdan. 
Hotărât, lumina dimineţii nu-l avantaja. Arăta exact a ceea 
ce şi era: un bărbat matur spre moşuc, țintuit între tiparele 
unui băieţandru, cu suflet ponosit şi nădejdile zdrenţuite 
părăsite într-un pod plin de praf, alături de o umbrelă 
veche, o canapea desfundată şi o pungă plină de ochelari 
care aparținuseră cândva bătrânilor familiei... Amintirea 
nopţii trecute... Dar nu, la asta vroia să se gândească cel 
mai puţin! Şopti aproape fără să-şi dea seama: 

— 'Toate lucrurile trebuie făcute la timpul lor... 

Bogdan care tocmai se întreba „ce naiba caut eu aici, tot 
ce se întâmplă nu seamănă cu nimic din viaţa mea, nici n-aş 
şti unde să le aşez“, tresări: 

— La timpul lor, ai dreptate. Continuă într-un acces de 
confidenţialitate: Poate că ne-am... ne pripim. În realitate, 
noi ne-am maturizat departe unul de celălalt, abia acum ar 
trebui să începem să ne cunoaştem. 

Mirela surâse cu tristeţe: 

— Tu crezi că ar mai putea fi ceva între noi? Că mai 
există vreo şansă? 

— Putem încerca. Eu şi soră-mea avem o căsuţă la Poiana 
Țapului. Nu-i cine ştie ce, dar peisajul e superb. De ce n-ai 
veni, de pildă la vară, aruncă, fără să acorde în sinea lui nici 
1% sorţi de izbândă ofertei care chiar în clipa aceea îi 
trecuse prin minte, de ce n-am petrece o vacanţă 
împreună? 


— Am să mă gândesc, spuse Mirela, pe aceeaşi lungime 
de undă ca stare de spirit. Să ştii că reciproca e valabilă. 
Oricând doreşti, îţi trimit o invitaţie. 

— Da, ar fi o idee... 

Amândoi erau doar politicoşi, convenţionali şi în primul 
rând sceptici. La fel de conştienţi de propriul lor scepticism 
ca şi de al celuilalt, şi Mirelei îi veni să ţipe: „Gata! Am 
înghiţit hapul, timp de douăzeci de ani am visat la un balon 
de săpun, nici el nu-i mai entuziasmat, de ce ne mai trebuie 
şi mascaradă? Nu-mi doresc acum decât să rămân singură, 
să plece odată!“ 


La prânz, Brânduşa îi aruncă o privire peste lingura de 
supă: 

— 'Te-ai distrat bine? 

Bogdan privi în depărtare, peste umerii ei: 

— Fantomele sunt triste... N-ar trebui să se mai 
întâlnească. 

— E adânc, comentă „blegul“, şi mai ceru o porţie de 
piftie. 


Mirela găsi bilete la primul avion... Înainte de a deschide 
revista, mai aruncă o privire panoramicului bucureştean, 
luându-şi rămas-bun. Pentru totdeauna. 

„Cine-şi închipuie că se mai poate întoarce pe ulițele 
tinereţii e nebun.“ 

O rază de soare săgeta hubloul, şi trase perdeaua. 


DOUĂ DREPTE PARALELE... 


Se purtau „reabilitările în producţie”, iar eu, de când mă 
ştiu, n-am scăpat nici o modă. Mă reabilitam deci la 
Galenica, o fabrică de medicamente din Bucureşti, unde, 
după un stagiu la încărcat-descărcat lăzi, spălat sticle şi 
făcut „rondele“ - o operaţiune sinistră (stăteai aşezată la un 
pupitru de lemn unde dădeai din picior opt ore pe zi, ca să 
obţii năsturaşii de plută din interiorul capacelor de la 
flacoane), am fost promovată ca muncitoare ambalatoare şi 
repartizată la brigada de tineret a întreprinderii. Eram opt 
fete, între şaptesprezece şi douăzeci şi cinci de ani, unele 
seraliste, altele cu liceul deja terminat în aceleaşi condiţii şi, 
din întâmplare, toate arătoase. Rar am întâlnit atâtea 
frumuseți adunate la un loc, fiecare aparţinând unui gen 
distinct. De la drăgălăşenia castă, cu privire albastră, 
îngerească, până la „subreta“ drăcoasă şi zburdalnică; 
aveam şi o vampă cu trup de manechin, ulterior 
stewardesă, apoi cei mai minunaţi ochi - verzi smarald, 
codaţi şi cu incredibile gene - pe care i-am văzut în viaţa 
mea, în realitate sau la cinematograf... De-a dreptul 
superbă, însă, uimitoare, era Cati, tip de italiancă reuşită 
(nu căţele grase din filme, care veşnic întind rufe pe 
frânghie), înaltă, suplă, cu un imens coc negru ridicat în 
creştet. Semăna cu Antonella Lualdi, dar, să mă ierte starul 
italian, Cati o lua degajat la distincţie. Avea o eleganţă de 
casă regală şi un impecabil al mâinilor dinaintea căruia nu 
încetam să mă minunez. Cum naiba reuşea să le menajeze 
perfecțiunea, ţinând seama de faptul că şi acasă, familie 


modestă, de muncitori, cu liotă de copii, trudea, nu glumă, 
n-am înţeles. Personal, după o săptămână de fabrică, aveam 
mâini de culegătoare de bumbac, numai băşici, bătături, 
unghii compromise. Privind-o, mi-era imposibil să nu mă 
gândesc (iarăşi şi iarăşi, de parcă toată viaţa numai asta am 
făcut!) la alunecosul, veşnic doritul şi capricios ca o 
curtezană răsfăţată, noroc! Cu un dram de şansă, unde nu 
ar fi putut ajunge fata asta?! Uluitor de frumoasă, 
inteligentă, autodidactă, o lua înaintea multor personalităţi 
feminine, celebrităţi la ordinea zilei pe ziduri şi buzele 
oamenilor! lar Cati se pierdea muncitoare anonimă, 
trăgând la bandă rulantă, într-o fabrică modestă. 

Cine-şi închipuie că-i simplu, picnic la iarbă verde, să 
lucrezi la banda rulantă, nu ştie pe ce lume trăieşte! 
Operațiunile, în sine extrem de simple, efectuate în viteză şi 
cu precizie maximă, aşa cum o pretinde munca „în acord“, 
îţi pot transforma viaţa în iad. Mâinile nu-ţi zboară niciodată 
îndeajuns de repede, în stânga se aglomerează produsele, 
încep să alunece prin faţa ta, fără să le fi aplicat operaţia 
cuvenită, ajung în dreapta, unde colega nu-şi face treaba 
pentru că nu ţi-ai făcut-o tu. Obligatoriu, banda trebuie 
întreruptă, se pierde timp. 

Când cineva neavizat pică la o bandă unde se lucrează în 
acord colectiv, e aprioric primit cu ostilitate. Inerent, nu se 
poate lucra îndeajuns de repede, productivitatea scade, la 
salariu se primeşte mai puţin. 

În situaţia asta mă aflam eu şi, într-un prim stadiu, până a 
începe să fac faţă ritmului, nu eram scoasă din vacă 
încălţată, degete împletite, ce naiba ai făcut cu mâinile alea 
la mă-ta acasă! 

Chestiunea nu m-ar fi afectat, le înţelegeam şi pe fete, 
care pierdeau zilnic bani din cauza ralendandoului meu, îmi 
păsa doar de faptul că, dacă lucrurile mergeau tot aşa, la 
sfârşitul anului nu voi putea căpăta certificatul de fruntaşă 
în producţie, obligatoriu alături de activităţile obşteşti 


(brigadă artistică, echipa de sport şi dansuri) întru 
obţinerea reabilitării. 

Nu mă lasă inima, cu acest prilej, să n-o amintesc pe Veta, 
cetecista noastră (Controlul Tehnic de Calitate). Era o 
țigancă trupeşă, de vreo treizeci de ani, bine aranjată şi 
sufletistă nespus. 

Măritată cu şoferul unui ştab, avea acasă telefon 
(realizare fabuloasă!) şi privea viaţa cu superioritatea 
omului care consideră că s-a ajuns şi e mulţumit de unde a 
ajuns. Cam în acest sens, mă simpatiza şi mă luase sub 
protecţie, amândouă eram de familie, nu ne amestecam cu 
fitecine. Constatând atmosfera din atelier, care mi-era 
potrivnică, încerca să mă sfătuiască de bine: 

— Fă, asta proastă, de ce le laşi pe dropiile alea să-ţi 
mănânce ficaţii la bandă? În locul tău m-aş duce învârtindu- 
mă! 

— Unde? 

— La un weceu public. Alde cumnată-mea, sora lu' al 
meu, lucrează la metrou, la Universitate... 

(Fac o paranteză. Metroul avea să se construiască mult 
mai târziu. Aşa era însă denumit în folclorul bucureştean al 
timpului WC-ul subteran din faţa Facultăţii de Geografie, 
ulterior demolat.) 

— Ascultă acilea la mine! S-a pricopsit cumnata, de nu-i 
mai încape un ac în casă! Ce dă macrameuri, ce dă 
lemnărie  scultată, frigider  dolofan, Grigorescu cât 
peretele... Într-un an-doi, îţi faci de zestre, şi să vezi dup-aia 
ce „bună ziua“ capeţi! 

— Sunt salarii chiar atât de mari? am întrebat, gândindu- 
mă că, probabil din cauza muncii ingrate, nu prea există 
amatori, şi atunci statul oferă lefuri stimulatorii. 

Veta s-a holbat la mine. N-ar fi fost mai mirată nici dacă 
ar fi văzut că Statuia Aviatorilor începe să zboare. 

— Hai că nu te taie capul, d-aia ai ajuns la şaibă! Ce 
salarii! Din bacşişuri, fă! Să facem o socoteală, propuse 
închizând pe jumătate ochiul stâng. E cincizeci de bani 


pişatul de persoană. Omul vine grăbit la „public“, îi dă 
brânci nevoile, n-are bani potriviţi, întinde leul şi nu mai 
aşteaptă restul, uneori nici să-i rupă belet, alde cumnata. 
Păi numa' o sută de inşi să ai într-o zi, dar se adună la 
câteva sute, şi pleci acasă cu cincizeci de lei, agonisiţi stând 
la umbră. Dar scoţi patru poli ca nimic. 

— Tu de ce nu te duci? 

Veta oftă până în adâncul sufletului: 

— Din cauza lu' al meu. E gelos, mă teme şi cu Iata Noe... 
Tu însă eşti domnişoară, de capul tău, cui ce-i pasă! 

Am ratat ocazia. Condiţia pusă de Ministerul 
învăţământului era fermă: „reabilitarea se poate obţine 
lucrând timp de un an, efectiv şi exclusiv în producţie“, ori 
angajaţii de la WC-uri erau consideraţi funcţionari publici! 

Dar timpul trecea, eu am devenit mai îndemânatică şi, în 
cele din urmă, fetele m-au acceptat. Se discuta liber în faţa 
mea, limbile se dezlegaseră, eram şi eu una de-a lor. Când 
capeţi dexteritate, munca devine mecanică. Mâinile 
lucrează singure, iar ritmicitatea şi  simultaneitatea 
mişcărilor dau impresia unui spectacol de jonglerie, în 
acelaşi timp însă, se instalează şi plictiseala. în consecinţă, 
se vorbeşte non stop, se comentează, se bârfeşte, fiecare 
are ceva de povestit... Şi cum toate eram extrem de tinere, 
bineînţeles că dragostea constituia subiectul predilect. Cine 
n-are probleme când iubeşte? Ale lui Cati însă ieşeau cu 
totul din comun. 


(Încă o paranteză: am mai punctat povestea lui Cati în 
romanul Plan diabolic. De atunci, am simţit mereu nevoia s- 
o termin.) 


De fapt, şi mai bizare erau problemele cu care se 
confrunta Doru, iubitul ei... 

Cu cinci ani în urmă, plimbându-se într-o dimineaţă de 
iunie pe actualul Bulevard Ferdinand, a observat o limuzină 
Zil, neagră, cu număr de Suceava, oprindu-se în faţa unui 


magazin. Era condusă de o femeie şi, când a coborât, Doru 
a rămas țintuit locului! O apariţie absolut senzaţională, mai 
ales în peisajul oraşelor noastre, voit tern de către 
autorităţile acelor timpuri. Se întrebă pentru o clipă dacă 
nu cumva se filmează, dar nu se zărea nimic prin jur care 
să-i confirme ipoteza. De altfel, nu încremenise doar el, iar 
pe chipurile „pietrificaţilor“ se citea aceeaşi expresie de 
admiraţie perplexă, vecină cu neîncrederea: „Nu-mi venea 
să cred ochilor, domnule!“ 

Femeia era foarte tânără, graţioasă ca o gazelă, 
frumoasă ca o cadră; frumuseţe amplificată la maximum de 
mister, de tot ce imaginară reflex şi mai romantic privitorii 
în clipele acelea, căci, iute ca un gând, trecuse prin faţa lor 
0... călugăriţă. 

Când, peste câteva momente, aceasta ieşi din magazin, 
Doru era deja îndrăgostit. Ireversibil, cu toată fiinţa lui, pe 
toată viaţa. N-o putuse urmări - exact în dimineaţa aceea 
nu scosese motocicleta -, cât despre taxiuri, existau tot atât 
de puţine pe piaţă cât iepuri în biserică! Doru era însă un 
bărbat tenace, iar ideilor fixe nu li se putea împotrivi. 
Găsirea  misterioasei  monahe deveni principala sa 
preocupare şi nimic altceva nu-l mai interesa. Cum căutatul 
la întâmplare nu constituia o soluţie, îşi construi o strategie 
care-i permitea să investigheze temeinic şi organizat. 
Fireşte, începu cu mănăstirile din nordul Moldovei, trecu 
apoi la cele din Oltenia, îşi extinse cercetările, străbătând 
pe motocicletă toate ţinuturile cu aşezăminte monahale. La 
sfârşitul vacanței de vară - era student la Politehnică - nu 
avansase nici măcar cu un singur pas care să-l apropie de 
fascinanta necunoscută. Doru nu abandonă partida şi nici 
nu disperă. Se ştie că, de fapt, ceea ce merită cu adevărat 
să fie obţinut se obţine greu, iar el era dispus să se zbată, 
de ar fi fost să facă numai asta până la capătul zilelor! 

— Admitem că o găseşti, îi spuneau prietenii. După aia ce 
faci? Încaleci pe un armăsar şi o furi de la Maica stareță? Te 
crezi în Mănăstirea din Parma? 


— Lasă miştoul, mormăi Doru, nici măcar n-am văzut 
filmul. 

Atunci, dezmeticeşte-te! Fata a făcut o opţiune, s-a 
călugărit pentru că aşa a vrut ea, n-a silit-o nimeni! Ce 
mama dracului, nu mai suntem în Evul Mediu. 

— Măcar s-o cunosc şi să stau de vorbă cu ea. Restul, vom 
vedea! 

Şi în cele din urmă a cunoscut-o. Când se aştepta mai 
puţin şi acolo unde nu i-ar fi trecut niciodată prin minte s-o 
caute: la benzinăria de lângă Expresul Lido. De astă dată, 
se afla la volanul unei Skode şi aştepta să-i vină rândul... 

Ce-o fi simţit Doru în clipele acelea îmi pot uşor imagina: 
„însuşi mâna bunului Dumnezeu pe creştet“, se exprima el 
faţă de Cati, şi „scăldat în fericire“. A recunoscut-o imediat 
şi a dat năvală, adresându-i primele cuvinte care i-au venit 
în minte: 

— Vă caut de trei luni, domnişoară... â... ă... Eraţi 
călugăriţă! Vă iubesc! 

Fata nu-şi pierdu cumpătul, măsurându-l cu un surâs vag. 
Îl ştiam pe Doru, venea uneori s-o ia pe Cati de la fabrică. 
Era un tip de oltean frumugşel, totdeauna pus la punct, avea 
un surâs strălucitor şi o vioiciune care-i caracteriza înainte 
de toate întreaga făptură. În momentele acelea, emoţionat 
şi radiind de fericire, trebuie să fi fost irezistibil. 

Fata deschise portiera şi spuse scurt: 

— Urcă. 


Cel puţin pentru Doru, începu un minunat roman de 
dragoste. Nu păşea - plutea, nu visa - trăia un vis mirific, 
într-o neîntreruptă stare de extaz. O fericire paradisiacă, 
peste ceea ce le e acordat oamenilor de zei, caracteriza în 
două cuvinte starea lui de spirit, vreme de opt luni de zile. 
Tana, mai mult interesantă decât frumoasă (ne-a arătat Cati 
fotografia; o figură exotică, îndrăzneață, cu o gură feroce şi 
senzuală), inteligentă, elegantă şi cu deosebire 
independentă, îl subjugase total. 


Din clipa în care se cunoscuseră la Lido, nu s-au mai 
despărţit. Trăiau într-o garsonieră comodă, despre care 
Doru nu ştia cui aparţine, după cum nu ştia nimic despre 
Tana. Fusese condiţia formulată de ea, chiar din prima zi: 
„Sunt Tana şi asta trebuie să-ţi fie de ajuns. Ţine minte! Să 
nu mă întrebi niciodată de unde vin, încotro plec, ce fac, de 
unde am bani - şi avea cu ghiotura, Doru încercând 
complexe de întreţinut -, de ce am lipsit de acasă o noapte 
sau o săptămână întreagă! Îmi spui pe loc dacă eşti de 
acord sau nu...“ 

Bineînţeles că Doru acceptă, ar fi acceptat orice condiţii, 
dar Tana ţinu să sublinieze: „Fii atent că nu glumesc! În 
ziua în care ai încălcat convenţia, am disparat din viaţa ta! 
Ai să constaţi că mă ţin de cuvânt...“ 

Doru pierdu anul universitar. Nu-i ardea de nimic, 
prezenţa obligatorie la cursuri şi seminarii se 
„incompatibiliza“ cu dragostea lui şi, anesteziat cum era, n- 
ar fi putut susţine examene nici la grădiniţă. Nu făcea nimic 
altceva toată ziua decât s-o aştepte, făcând un minimum de 
gospodărie, punându-şi întrebări chinuitoare: De ce? Ce 
face acum? De ce nu-mi poate spune deschis cu ce se 
ocupă? Mă înşeală chiar în clipa asta? Se gândeşte la mine? 
Mă iubeşte? Dacă nu, de ce nu mă goneşte? Dacă da, de ce 
se ascunde? 

Răspunsul veni singur, într-o noapte de iarnă, când la uşa 
garsonierei sună Miliția. Tana făcea parte dintr-o bandă de 
escroci internaţionali. 

Doru mai apucă s-o îmbrăţişeze: 

— Am să fac totul pentru tine, doar să-mi spui ce... le 
aştept oricât. Te iubesc. 


Nu interesează amănuntele legate de proces, de 
palmaresul infracţional al Tanei, de hoţiile şi escrocheriile 
ei, care opera sub cele mai neaşteptate travestiuri. 
Important pentru povestirea de faţă este faptul că a fost 
condamnată la cinci ani privaţiune de libertate. Doru o 


vizita lunar - mă întrebam cum de i se acordase vorbitor şi 
dreptul de a aduce pachete, nefiindu-i nici soţ, nici rudă 
apropiată, aşa cum prevedea regulamentul penitenciarelor 
-, o asigura de fiecare dată de fidelitatea lui, o părăsea abia 
stăpânindu-şi lacrimile şi din ce în ce mai îndrăgostit. 

Cam după un an de la întemnițarea Tanei, de un „Il Mai 
muncitoresc“, la defilare, a cunoscut-o pe Cati. Stăteau la 
aceeaşi coadă în faţa unei tonete de crenvurşti şi, aşa cum 
se întâmplă în asemenea ocazii, conversaţia s-a legat de la 
sine. 

După cum Doru fusese răpus la prima vedere de Tana, tot 
astfel se întâmplă cu Cati. Se prăbuşi cosită la picioarele lui 
şi aşa avea să rămână, în genunchi, până la urmă. 

De la bun început, a ştiut că se angajează într-o dragoste 
lipsită de orice speranţă, Doru avertizând-o că iubeşte şi 
aşteaptă pe altcineva. Iar când acel altcineva se va întoarce, 
Cati va trebui să dispară; o declaraţie limpede şi categorică, 
înainte ca ea să apuce să se dezbrace prima oară... 

— Corect, am apreciat, n-a încercat să te mintă, iar tu ai 
avut drept de opţiune. 

Cati a surâs cu tristeţe: 

— Niciodată n-am avut drept de opţiune. Din prima 
secundă am ştiut că voi fi de acord cu orice mi-ar cere. 

Au început să convieţuiască maritalmente şi îmi închipui 
că lui Cati nu-i era uşor să accepte situaţia. Trăia o legătură 
tristă, lipsită de siguranţă şi de bucuriile anticipaţiei. Mai 
ales femeilor, când iubesc, le place să facă planuri de 
perspectivă, sub pălăria lui „totdeauna împreună, nu ne 
vom despărţi niciodată“, se ţes vise, se discută ceasuri 
întregi despre viitoarea casă, numărul copiilor, ce marcă va 
avea prima lor maşină!... Dar stai puţin, că până atunci mai 
erau nunta cu emoţiile şi bucuriile ei, ceasurile nenumărate 
în care familia „sfătuieşte“ fiece amănunt, de la parură 
până la numărul invitaţilor, localul şi meniul, naşii... Unde 
facem pozele, vreau escarpeni de satin şi obligatoriu frac 
alb pentru Gigi! Nici nu concep să mă mărit altfel... 


Relaţia lor era ternă, fără mâine. Adică, mâine va fi, 
totdeauna există un mâine, dar pentru Cati acela va fi „ieri“. 
Dacă n-ar fost ieşirile săptămânale cu motocicleta la Snagov 
sau Băneasa, iarna la câte un restaurant modest, „pentru 
că, dacă vrei mititei buni, nu acasă ai să-i găseşti“, i-ai fi 
putut lua drept subiecţii unei căsnicii consumate. Cati îi 
făcea tot menajul, întâi pentru că aceasta era mentalitatea 
clasei din care provenea („dacă împărţi patul cu o pereche 
de izmene, trebuie musai să le şi speli“), apoi era îndeajuns 
de naivă încât să confunde utilul cu indispensabilul, şi 
închipuia că, făcându-se necesară, nu va mai putea fi 
abandonată. În vreme ce ea era servitoarea, Doru citea 
Sportul sau se ducea în vizită la părinţi. Desigur, Cati nu-i 
cunoştea, şi amănuntul în sine o umilea până în adâncul 
sufletului. 

— Ce sens are să te prezint, argumenta Doru, sau să mă 
duc eu la ai tăi, de vreme ce peste maximum patru ani, 
poate mai devreme (spera într-o reducere de pedeapsă), 
noi tot ne vom despărţi. Pe urmă, iartă-ma dacă te jignesc, 
dar oricum ai mei nu ar fi de acord să te iau de nevastă. 

— De ce? 

Doru ridică din umeri: 

— Asta-i situaţia, bătrânii mei sunt de modă veche, au 
prejudăţile lor, ţin la tot felul de fixuri. 

— Adică? 

— De ce mă obligi să-ţi spun lucruri neplăcute? Vor o fată 
de familie, titrată, să aibă cu cine se mândri. Ai tăi sunt 
muncitori, tu muncitoare în fabrică, cu un liceu la seral... 

Comicul devenea irezistibil dacă te gândeai că nobilii 
părinţi ai lui Doru ţinuseră cândva o cârciumioară la 
Bariera Vergului, dar erau - vezi Doamne - negustori, nu 
uvrieri! Din păcate, aşa s-au fost aşezat lucrurile de când 
lumea, ca să fie ei mai presus, oamenii simt nevoia să-i 
dispreţuiască pe alţii. 

Timpul trecea - niciodată atât de repede, i se părea lui 
Cati - apropiind-o de data fatidică. Lunar, îl însoțea pe Doru 


la vorbitor. Nu-mi amintesc numele penitenciarului, 
presupun doar că nu era foarte departe de Bucureşti, căci 
se duceau cu motocicleta. Cati, în spatele lui, ţinea în braţe 
pachetul pentru Tana, cinci kilograme de alimente, pe care 
tot ea îl pregătise. Multă şocolată şi ţigări Mărăşeşti, valuta 
forte a puşcăriaşilor de drept comun a acelor ani, şi 
cantităţi de ceapă, Tana reclamând lipsa de vitamine. 
Trebuie să fi constituit o plăcere subtilă pentru Cati să 
pigulească la pachetele rivalei şi, dacă i-aş fi reproşat ceva 
lui Doru, era cinismul frizând sadicul serviciilor pe care le 
pretindea de la ea. 

În vara anului petrecut de mine în fabrică, o dată cu 
executarea integrală a pedepsei, Iana urma să fie eliberată. 
Ce povestea Cati, şiroind de lacrimi, ne ţinea cu răsuflarea 
tăiată şi ne umplea sufletele de indignare şi mânie. În 
aşteptarea fericitului eveniment, Doru se pregătea fericit şi 
asiduu. Nu mai e cazul să amintesc lipsa bunurilor de larg 
consum din Socialism, totuşi vreme de şase luni de zile să 
nu faci altceva decât să aduni, să îngrămădeşti, să adaugi, 
să completezi înseamnă mult! Vânduse ce avea mai de preţ, 
ceasul de aur de la bunică-său, cedase fraţilor partea de 
casă care i se cuvenea de la acelaşi şi făcuse rost de bani. 

Cu inima sfârtecată de durere, Cati îl descoperea, 
constata de visu ce înseamnă un bărbat care iubeşte. Recte, 
un Doru care iubeşte. Maldăre de haine - „biata fetiţă vine 
dezbrăcată, nu-i obişnuită să umble în zdrenţe“ -, 
kilograme de cosmetice de la Consignaţia, un urs superb de 
catifea, dracu' ştie de unde-l rostuise, cât priveşte masa 
care cinstea evenimentul - adevărat festin! 

Cati bucătărise în draci vreme de trei zile, iar dulciurile, 
neapărat şi un tort festiv, fuseseră comandate la Capşa. 

Şi veni şi ziua aceea... O duminică de sfârşit de august. 
Tana urma să fie eliberată la prânz. Cati înnoptase în 
garsonieră, pentru putea efectua ultimele  retuşuri. 
Respectiv, aşternu pat proaspăt cu „damascuri“, pregăti 
baia ca pentru o mireasă, aranja o masă festivă şi căruţa de 


flori adusă de Doru în glastre. Iana avea să găsească un 
buchet de gladiole până şi pe capacul WC-ului. 

În mod normal, când se duceau la Tana, nu plecau înainte 
de unsprezece dimineaţa. De data asta, ars de nerăbdarea 
şi de sentimentul de frică superstiţioasă pe care oamenii îl 
încearcă în mod obişnuit când se află la un pas de 
realizarea unui vis fierbinte, ţinu neapărat ca la nouă şi 
jumătate, cel mai târziu, să încalece pe motocicletă. Cati, cu 
ochi de gospodină versată, umbla prin casă, vânând 
eventuale scăpări. Se simţea ca în transă şi mai avu puterea 
să-i aşeze pe pernă cămaşa de noapte, mostră reuşită a 
nylonului acelor ani, să îndoaie a invitaţie ispititoare colţul 
pledului înfăţat. 

Momentul despărțirii concrete îl percepu tot aşa, ca 
anesteziată. Lucrurile mari şi le luase cu o zi înainte, iar 
acum, ultimele fleacuri care i-ar fi putut trăda trecerea prin 
zonă: periuţa de dinţi, un pieptene des, o agrafă cu uriaş 
potenţial semnificativ, uitată pe etajera din baie, capotul şi 
papucii în care făcea treabă la Doru. I-o înfipse în cocul 
bogat, anunțând scurt: 

— Eu sunt gata. 

Doru întinse palma: 

— Cheile. 

Confuză, parcă în culpă, Cati se grăbi să le scoată din 
poşetă. 

— Ilartă-mă, îţi dai seama că... 

— Ştiu, admise generos Doru. 

Îi cuprinse umerii în palme, privind-o drept în ochi: 

— Eşti o femeie frumoasă, Cati, şi, dacă stau să mă 
gândesc, nu-ţi cunosc nici un defect. 

— Se pare că n-a fost de-ajuns. 

— Poate că eşti prea bună. Poate că noi nu ne-am întâlnit 
când trebuia, dar sunt convins că vei fi fericită. Omul bun 
pe care-l meriţi te va găsi. Îţi mulţumesc pentru tot! Îmi 
pare rău că te fac să suferi, dar sincer, nu mă simt vinovat. 


— Bineînţeles, m-ai avertizat de la bun început... Probabil 
vă veţi căsători... 

— Mâine, dacă Tana e de acord. 

Pentru prima oară în aproape cinci ani, cât durase 
legătura lor, Cati îşi permise să fie sarcastică: 

— Ce o să spună familia ta? S-ar fi ruşinat cu o noră 
muncitoare, e o chestiune de mentalitate, am înţeles. Ce 
părere vor avea însă despre o hoaţă? 

Doru surâse, mângâindu-i fugitiv obrazul: 

— Nu-i în firea ta să fii răutăcioasă, Cati... Cred că 
trebuie să-ţi mai spun ceva. E bine ca noi să nu ne mai 
întâlnim niciodată. 

Cati declară sec: 

— Fii liniştit, n-am s-o deranjez pe lana. le iubesc 
îndeajuns de mult ca să-ţi doresc să fii fericit. 

Se despărţiră la ieşirea din bloc, luând-o în direcţii 
diferite. Cati întoarse capul peste umăr. Doru se depărta 
într-un nor de pulbere. Şi cu el, i se părea, însăşi viaţa ei. 


După despărţirea de Doru, Cati intră în concediu, iar eu 
părăseam fabrica. Se împlinise anul de când mă reabilitam, 
obţinusem adeverinţa de fruntaşă în producţie, mă 
îndreptam spre alte zări. 

Mi-am amintit mereu cu plăcere de acest episod din viaţa 
mea. A constituit o experienţă insolită, instructivă şi în cele 
din urmă chiar amuzantă. Şi colegele de la „tineret“ îmi 
stăruie până azi în minte. Fiecare în felul ei era un număr, 
Cati fiind cea mai interesantă. Contribuiau desigur la 
această impresie frumuseţea ei neobişnuită şi dramatismul 
„romanţei“ pe care o trăise, dar ceea ce surprindea în 
primul rând era capacitatea ei de jertfă, vocaţia pentru 
sacrificiu. Că eu îi spuneam pe atunci lipsă de demnitate nu 
schimbă esenţa fenomenului şi nu-l face mai puţin 


impresionant. De fapt, mai presus de toate se afla forţa 
sentimentelor lui Cati, dragostea pătimaşă şi necondiționată 
de care era capabilă, conferindu-i locul firesc în familia 
marilor îndrăgostiţi. Cum spuneam, m-am gândit adeseori 
la ea, întrebându-mă cum s-o fi desfăşurat viaţa ei, ce va fi 
devenit şi, nu cu mai puţină curiozitate, ce se mai 
întâmplase cu Doru şi Tana. În general, pe oameni îi apropie 
sau cel puţin îi ajută să nu se despartă definitiv vecinătatea 
domiciliilor, domeniul de activitate ori cunoştinţele comune, 
itinerarii concrete care se încrucişează. În funcţie de 
acestea, fiecare avem o hartă personală a oraşului, care nu 
seamănă cu a celorlalţi trăitori în acelaşi oraş, dar pe felii 
diferite, făcând aproape imposibilă tangentarea. Astfel, 
părăsind fabrica, am pierdut orice legătură cu fostele 
colege din brigada de tineret. 

Prin '95, am primit un telefon neaşteptat. Mă căuta 
Lenuş, frumuseţea angelică de care pomeneam la începutul 
povestirii. Ne-am întâlnit şi am povestit... 

Despre fiecare. Era bine informată, ani de zile fetele 
păstrând obiceiul - îl apucasem şi eu - ca de două ori pe 
lună, la chenzină să se întâlnească la Feldioara, o cârciumă 
mică din apropierea fabricii, chiar dacă unele din ele îşi 
schimbaseră locul de muncă, În principiu, toate se 
aranjaseră bine, însăşi Lenuş era patroana unui magazin de 
porţelanuri, dar acestea se abat de la obiectivul povestirii. 
Evident şi în primul rând, m-am interesat de Cati. 

— Ştii, până la urmă, s-a măritat cu Doru. 

— Ei, lasă-mă! am exclamat, căzând literalmente pe 
spatele canapelei. Uite o chestie la care nu mă aşteptam! 
Cum de a renunţat Doru la lana? 

Lenuş a început să râdă: 

— Ea l-a părăsit, după un an. A fugit de acasă, în timp ce 
Doru era la serviciu. l-a lăsat o scrisoare, cum că nu se 
poate obişnui cu statutul de gospodină, spălat, călcat, 
cuptor, televizor, se simte ca o pasăre cu aripile tăiate, o 
cheamă lumea largă... O aventurieră! 


— Şi Doru? 

Lenuş a ridicat din umeri: 

— Ce putea să mai facă Doru? lana se cărăbânise din 
ţară, unde s-o caute? Şi de unde paşaport? A zăcut şi a 
gemut vreo doi ani după ea şi pe urmă s-a întors la Cati. 
Proastă cum o ştii, l-a întâmpinat cu un lighean de sarmale 
şi aşternut presărat cu flori... 

— Extraordinar! Cel puţin a mers treaba? Au fost fericiţi? 
Lenuş s-a uitat la mine dintr-o parte: 

— Nu te fă mai proastă decât eşti! Ce putea să meargă? 
Fiecare iubea pe cont propriu, iar adresantul nu răspundea. 
Chestia cu două drepte paralele, cum ne învățau ăia la 
seral. Aşa s-a întâmplat şi cu ei. Nu s-au putut întâlni 
niciodată. Asta i-a băgat în mormânt pe amândoi. Mă rog, 
părerea mea. 

— Cum, Cati a murit? Nu se poate, când? 

— Ei, a trecut ceva timp, în orice caz, nu împlinise 
patruzeci de ani. Cică ar fi făcut o infecţie la rinichi... 

— Şi el? Ce s-a întâmplat cu Doru? 

— S-a prăpădit înaintea ei. De inimă rea, a fost limpede 
chiar şi pentru Cati. Cum zicea chiar ea, „hoaţa i-a furat şi 
inima şi zilele“. S-a stins într-o săptămână, fără diagnostic. 
A rămas o enigmă şi pentru medici... 

M-am înfiorat, ca totdeauna, în faţa inexorabilului, 
asaltată de aceleaşi întrebări, pe cât de banale, pe atât de 
fără de răspuns. Cum se poate? Atâta trăire, sentimente 
atât de pătimaşe, atâtea lacrimi şi dureroasă aşteptare, 
atâta încărcătură emoţională - irosite, topite, plecate o dată 
cu ei. Unde? La ce s-a mai întâmplat tot ce s-a mai 
întâmplat? 

M-am despărţit de Lenuş cu promisiunile de rigoare. Vom 
ţine legătura telefonic, ne vom revedea, poate reuşim să 
contactăm şi celelalte fete etc. Nici una din noi nu credea 
un singur cuvânt şi nu ne făceam iluzii de relaţii în 
perspectivă. O dată consumat inventarul de evenimente 
acumulat de-a lungul anilor, nu mai aveam ce să ne spunem. 


O legătură epuizată; şi nu trebuie neapărat să mori ca să 
ajungi aici. Nu încercam aceleaşi sentimente faţă de Cati. 
Gândindu-mă la ea, la dragostea ei, simt uneori, vag, aroma 
nemuririi. 


Dactilografa mea a rămas cu degetele suspendate 
deasupra claviaturii, pregătită să bată în continuare. 

— Gata, exclam, ce mai aştepţi? 

— Cum gata?! Şi finalul? Care-i „poanta de final“, cum îi 
spuneţi dumneavoastră? 

— Păi asta-i poanta. Că n-are poantă. Nu tot ce se 
întâmplă viaţă are obligatoriu o poantă. Ba aş zice că, în 
cele mai multe cazuri, lipseşte cu desăvârşire. 

O simt dezamăgită. îmi pare rău, dar ce pot să fac dacă 
lucrurile s-au întâmplat aşa, şi nu altfel? 


UN REVELION Ă LA LIZ TAYLOR 


A ntinţul, apărut la începutul lunii decembrie în doua 
ziare de mare tiraj, suna astfel: „Doamnă de vârstă mijlocie, 
elegantă, posibilităţi materiale, ofer unui domn (30-35 de 
ani), fizic deosebit, amuzant şi cu spirit de aventură, ocazia 
de a petrece Revelionul pe Litoral. Obligatoriu fotografie. 
Răspundeţi urgent la Căsuţa Poştală...“ Mişcarea imediat 
următoare constase în achitarea costului unui sejur de cinci 
zile la hotelul King din Mamaia, în preţ fiind inclusă şi 
petrecerea din noaptea de Anul Nou. Desigur, pentru două 
persoane. 

Fusese convinsă că ofertele nu vor lipsi şi nu se înşelase. 
Se întorsese acasă cu un sac de scrisori şi, studiind 
fotografiile înşirate pe pat, trase concluzii personale despre 
felul bizar în care oamenii obişnuiesc să se privească în 
oglindă, despre imaginile „acrobatice“ pe care şi le fac în 
legătură cu propria lor persoană. Deşi oferta se adresa clar 
unui bărbat tânăr şi arătos, îşi încercaseră norocul tot felul 
de caricaturi: fălci şi cefe porcine, chelii, nasuri opintind să 
iasă din poză, urechi dezlipite. Nu lipseau fotografiile făcute 
cu peste douăzeci de ani în urmă; săreau în ochi aerul, 
expresiile demodate, cravata şi reverele de pe vremea 
războiului din Vietnam sau edificii care nu mai există de 
mult. De pildă, unul dintre candidaţi trimisese un 
instantaneu luat în faţa fostului Muzeu Simu  - 
inconfundabilă statuia celor trei atleți despuiaţi -, demolat 
prin anii 60 şi ceva. 


Existau însă şi frumoşi, cu adevărat frumoşi, despre care 
Manuela îşi închipuia că trebuie să fie meseriaşi - 
manechine, actori necunoscuţi, amanți profesionişti de 
închiriat cu ziua sau cu ora agenţiile de specialitate. Se 
decise fără a sta o clipă pe gânduri. Un bărbat de treizeci şi 
doi sau poate treizeci şi cinci de ani, cu figură marcată, de 
blond trăit mult în aer liber. De exemplu, ar fi putut fi 
marinar sau geolog. Emana energie şi virilitate, dar cel mai 
mult îi plăcea faptul că profesia nu-şi pusese încă amprenta 
pe chipul lui. N-avea nimic murdar, nici urmă de şmecherie 
libidinoasă, nu simţeai after-shave-ul de gigolo. În plic mai 
găsi un bilet cu urnele şi un număr de telefon. Erau 
singurele informaţii pe care e deţinea în momentul când, nu 
fără emoţii, ridică receptorul. Presimţea că aventura 
începuse. 


Glasul bine pozat (avea o slăbiciune particulară pentru 
timbrul şi mâinile bărbaţilor) şi fraza o impresionară plăcut. 
Se temuse de limbajul diabetic presărat cu domniţisme, 
dublul sens ieftin. Fusese succint, la obiect, interlocutor 
serios care tratează o afacere serioasă. Considerând 
necesară o cât de sumară cunoaştere prealabilă, propuse o 
întâlnire în aceeaşi seară. Manuela îl amână pe a doua zi. 
Coaforul şi o şedinţă cosmetică prealabile erau la fel de 
necesare. 

Se descoperiră de la prima vedere. El era inconfundabil, 
pelerina ei Karl Lagerfeld, unică pe Calea Victoriei. Urmă 
convenţionala cafea. La Hilton. Sala era animată, animaţie 
de casă bună, fără ridicări de glas sau râsete stridente, fără 
dâre de parfum categoria a II-a. 

Mario surâse şi Manuela intui înfiorată întreg farmecul 
acestui bărbat; te făcea să te simţi imediat la îndemână. 

— Pot să-ţi spun, simplu, Manuela? 

— Da, prefer chiar. 

O privea deschis, în faţă, dar nu cântărind marfa, ca un 
geambaş, ci ca pe o persoană la care merită să te uiţi. Se 


ştia impecabilă, de la machiaj până la bricheta de aur 
Subaru, dar la fel de bine ştia că nu-i frumoasă. Arăta doar 
cu vreo cinci-şase ani mai tânără şi amănuntul o făcea să se 
simtă relaxată. Cel puţin în privinţa vârstei, ei doi nu 
alcătuiau o pereche deplasată. În rest, atât de incoloră, 
încât prietenii nu-şi aminteau să fi auzit vreodată un singur 
comentariu referitor la fizicul Manuelei. 

O picoliţă drăgălaşă le aduse comanda. Mario nu-i dădu 
nici o atenţie, după cum nu trecu în revistă nici 
drăgălăşeniile de la alte mese. Manuela aprecie eleganța 
comportării, calificând-o drept şcoală bună. În privinţa 
individului însă, îşi păstra rezervele. Statutul de gigolo 
excludea orice confuzie. Dar ea făcea, probabil, parte dintr- 
o generaţie old fashion. 

Mario lăsă ţigara să ardă pe marginea scrumierei şi, 
împletindu-şi degetele, i se adresă direct: 

— Aş vrea să ştiu ce plan ţi-ai făcut. 

— Asta înseamnă că mi-ai accepta oferta? 

— Asta înseamnă. 

— Îmi pare bine. Vom petrece cinci zile pe Litoral. Am 
rezervat două camere la King, unde vom face şi Revelionul. 
Totul e achitat. 

— Eşti foarte sigură pe tine, zâmbi Mario. 

— Am făcut o ofertă care nu se refuză. Nu ai fi fost 
dumneata, ar fi fost altcineva... Nu-ţi ascund însă că sunt 
foarte mulţumită că lucrurile s-au întâmplat aşa şi nu 
altfel... Să nu uit! Vreau să închiriez o maşină. Dacă ai vreo 
preferinţă... 

Bărbatul o privi lung, încercând s-o descifreze. Simţea 
ceva alunecos în toată povestea asta, ceva care-i scăpa... 

— Putem s-o alegem împreună. 

— Mă descurc şi singură, şi începu să se joace cu 
smaraldul de pe deget. Ce ar mai fi?... A, desigur, nu-ţi vei 
uita smochingul. 

— Mi s-a mai întâmplat să intru într-un local bun. 


— N-am nici cea mai mică îndoială, şi începu acel recital 
specific de gesturi care preced la femei plecarea: aranjatul 
fularului, forfoteala prin poşetă, privirile aruncate în jur: 
„Cred că n-am uitat nimic.“ 

— Când ne prezentăm la start? 

— Peste exact două săptămâni, adică pe 28. La nouă 
dimineaţa, maşina te va aştepta în faţa casei. La zece, mă 
vei lua pe mine din faţa Hotelului Bucureşti. 

Mario se interesă ironic: 

— Acolo ai reşedinţa? 

— Nu, acolo ne întâlnim. 

— Până atunci nu mai luăm legătura? 

— Îţi voi telefona ca să-ţi comunic marca şi numărul 
maşinii. Cheile le vei găsi în cutia de scrisori. 

— Constat că acţionezi conform unei scheme gândite cu 
meticulozitate. Nu laşi nimic la voia întâmplării? Niciodată? 

Manuela râse. Avea o dantură îngrijită, care-i lumina 
întreg obrazul: 

— Nimic? Dar au rămas atâtea la voia întâmplării! 

— Am un amic... spuse Mario, ştii, unul din tipii ăia ale 
căror expresii circulă. Încerc să-l citez: „Pe bărbaţi îi 
impresionează ceea ce nu înţeleg, iar pe femei, frica.“ 

Manuela îl privi în adâncul ochilor: 

— Mie nu mi-e frică. 


După cum stabiliseră, Manuela sună în ajunul plecării, pe 
27. Constată încântată că în programul nici unuia dintre ei 
nu intervenise vreo schimbare şi preciza detaliile legate de 
maşina închiriată: un Volvo roşu, model 1996. 

Mario tocmai îşi făcea valiza, stând la un whisky cu Doru, 
prieten „de multe şi de demult“. 

— Ea a fost, nu?... Foarte lapidară. Interesant! Femeile 
sunt îndeobşte cuvântăreţe. 

— Toată chestia e interesantă, observă Mario, aruncând o 
privire pe fereastră. Nu-i „românească“, în primul rând. 
Procedeu importat. 


— Poate că-i din diaspora, venită doar în vâjâială. 

— 4! făcu Mario. N-are aerul... Pocni din degete, 
înciudat: Simt ceva louche, artificial, dar nu pot 
concretiza... De ce misterul asta? De cine se ascunde? De 
ce?... Şi, dacă te ascunzi, pleci cu primul derbedeu să faci 
Revelionul la Mamaia?! 

— Ai grijă, râse Doru, să nu fie vreo psihopată, una din 
disperatele alea care îşi inventează un rămas-bun shocking 
înainte de a înghiţi un pumn de pastile. Oricum, fii prudent, 
nimic fără prezervativ. 

Mario ridică din umeri: 

— Cred că n-o interesează chestiunea. Nu-i în fierbinţeli. 
Nici ca gen, nici ca moment. 

— Atunci ce mă-sa vrea? 

— Aş vrea să ştiu şi eu. 


O sculă bună, şoseaua liberă, era o plăcere să conduci, şi 
Mario o savura din plin. Aglomeraţia avea să înceapă abia 
mâine şi îi fu recunoscător Manuelei că se gândise să facă 
rezervarea la hotel cu douăzeci şi patru de ore înainte de 
clasicul sejur al revelioanelor în deplasare. Întoarse capul 
să i-o spună, dar femeia părea adâncită în gânduri, răsucită 
cumva înlăuntrul ei, neaşteptat de tăcută. 

Mario dădu din umeri. Dacă n-avea chef de conversaţie, 
cel mai bine era s-o lase în pace. Ea plătea şi, pe banii ei, 
avea tot dreptul să-şi aleagă distracţia. O cercetă cu coada 
ochiului, dar gulerul bogat al hainei de blană îi ascundea în 
întregime obrazul. 

„Totuşi, cum arată?“ insistase Doru, dezamăgit de un 
portret prea sumar. 

„Ţi-am zis. Cam patruzeci de ani, foarte elegantă. Dacă-i 
scoţi ambalajul, rămâne pe geantă. Ceva îmi spune că n-a 
fost prea fericită niciodată...“ 

— Ne oprim pentru o clipă, avertiză Mario şi trase pe 
dreapta. Smulsă din visare, Manuela tresări: 

— Ce s-a întâmplat? 


— Am uitat ţigările în portbagaj. 

— Avem ţigări în torpedou. Lucky Strike fără filtru, nu? 
Mario râse, plăcut impresionat: 

— Mulţumesc, eşti foarte atentă. Dacă te porţi la fel de 
prevenitor cu soţul tău, înseamnă că sunteţi un cuplu 
fericit. 

— Ce te determină să crezi că sunt căsătorită? 

De fapt, nu credea deloc. Simţea că-i singură. De o 
singurătate care îngheţa. Zâmbi: 

— Aşa se obişnuieşte. Ca vaccinul şi armata. 

Începuse să burniţeze. Manuelei i se păru că peisajul e 
populat exclusiv de ciori. Şoseaua pustie, satele pustii. 

— Când crezi că ajungem? 

— Te-ai plictisit? 

— Sunt împotriva complimentelor, spuse Manuela şi 
zâmbetul îi lumină într-un mod caracteristic întreaga 
înfăţişare, dar sunt convinsă că nu eşti bărbatul cu care o 
femeie s-ar putea plictisi... 

— Thank you, făcu Mario, înclinându-se peste volan. 

— „.„„Nu i-ai lăsa timpul necesar. 


Camerele nu fuseseră rezervate pe acelaşi palier. Fireşte, 
la indicaţiile exprese ale Manuelei. Faptul în sine impunea o 
concluzie de comportament, ceea ce nu-l împiedica să se 
amuze, iar situaţia să-l intrige. Oricum, era convins că nu se 
va plictisi în aceste câteva zile şi nu avea altceva de făcut 
decât să stea în expectativă. lot la Recepție, Manuela 
prezentă cartea de identitate, şi nu un paşaport, ceea ce 
elimina ipoteza emisă de Doru. 

— Vreau să fac o baie şi să mă odihnesc puţin, spuse 
Manuela în timp ce aşteptau liftul. 

— Asta am să fac şi eu. Mă găseşti în cameră sau la bar. 

Manuela zâmbi în sinea ei: „Încearcă să scoată ceva de la 
Recepție. Maimuţa aia mică îl sorbea din ochi. Numai că 
orice indiscreţie o costă serviciul. Sunt sigură că directorul 
i-a explicat-o pe înţelesul ei.“ 


Îşi plimbă ochii prin întreaga încăpere şi se simţi 
mulţumită. Mobila stinsă, de culoarea răşinei, părea mai 
scumpă decât era în realitate, fotoliile adânci din faţa 
televizorului îmbiau, iar risipa de crizanteme încânta. Din 
dormitor se auzeau zgomotele discrete ale cameristei care-i 
desfăcea valizele. 

— Capotul alb, te rog. 

— Da, doamnă. 

Manuela respiră adânc. Totul mergea perfect. Exact aşa 
cum preconizase. „Se pare că am avut noroc“, şi bătu 
superstiţioasă în lemn. 


Mario nu trecu pe la Recepție, ci intră direct în bar. 
Localul era gol, cu excepţia unui suedez care-şi turna 
singur dintr-o sticlă de gin, neglijând serviciile barmanului. 

— Hm, surâse Mario, nu pare să se plictisească. 

Barmanul îi făcu complice cu ochiul: 

— Aştia-s profesionişti, domnule! În materie de troscăială, 
suedezii nu discută cu nimeni. 

— Mda... Merită să vii de la Stockholm... Inventarie 
oştirea de sticle şi indică vag cu mâna: Să fie un Bloody 
Mary... Nu, căpitane, fără... 

Omul puse la loc cuburile de gheaţă. „Nici ăsta nu-i 
înţărcat cu aghiazmă!“ şi şterse maşinal blatul de marmură. 

— Aveţi ceva lume? întrebă Mario. 

— Full o să fie pe 30. Deocamdată au sosit doar câţiva 
nemți, suedezii şi un grup de italieni veniţi la agaţament. 

— De ce crezi asta? râse Mario. 

— Opt inşi şi nici o prinţesă. Clar, nu? 

— Poate-s „veseli“. 

— Aşi! S-au şi interesat de paraşute... Papacioci am avut 
de Crăciun. Circul de pe lume!... 

Brusc, Mario avu certitudinea că individul îi cunoaşte 
situaţia. Nu era vorba de flerul profesionistului, ci de 
informaţie precisă. Discuta prea degajat, prea „între noi, 
canaliile“, nu păstra ţinuta şi sobrietatea obligatorii unei 


case mari, aşa cum ambiţiona şi se pretindea King-ul. Dădu 
paharul peste cap şi ceru nota. Un zâmbet Colgate despică 
obrazul barmanului: 

— Nu aveţi nimic de achitat, domnule Deleanu. Trecem 
totul în cont la 31. Adică, apartamentul 31. 

— Şi de unde ştii că eu sunt tipul cu pricina? 

Zâmbetul celuilalt ajunse până la urechi, reclamă 
excelentă de astă dată pentru dentist: 

— Am fost avertizat acum... îşi consultă Rollex-ul 
(cumpărat probabil din ajutorul de şomaj, gândi Mario): 
Acum o oră şi unsprezece minute, imediat după ce aţi ajuns 
la hotel. Dispoziţiile le-am primit de la Recepție. 


Manuela arăta bine. Împrospătată, dar mai ales destinsă: 

— Mă gândeam să cinăm la Constanţa... Cum te-ai 
aranjat? Îţi place camera? 

Mario, cu capul peste umăr, atent să iasă din parcare, 
mârâi ceva în sens pozitiv. 

— Eşti o excelentă organizatoare... Mergem deci la 
Constanţa... Da”, uite ce voiam să-ţi spun... Cred că n-ar fi 
rău să dispun de un minimum de informaţii. De exemplu, 
acum, la bar, am fost luat prin surprindere. Ala n-a vrut să- 
mi ia banii. Trebuia să mă avertizezi. 

— Susceptibil? surâse Manuela şi îi puse mâna pe braţ. 
Mario, fără a-şi lua ochii de pe firul şoselei, îi întinse 
pachetul de ţigări: 

— Aprinde-mi şi mie una, te rog... Susceptibil? Nici gând. 
Dacă te căznesc orgolii din astea, lesne inflamabile, te faci 
cruciat sau toreador, nu peşte. La tine mă gândeam. Unele 
situaţii se pot evita. 

— Gândeşti că ceea ce fac e ruşinos? 

Surâsul Manuelei tremura. Mario întoarse doar o clipă 
capul, apoi se concentra din nou asupra volanului: 

— Eu nu gândesc nimic, dar ştiu ce gândesc alţii. Câţi 
români îţi închipui că privesc sexul ca pe o simplă afacere, 
la fel ca oricare alta? 


— Nu mă interesează câtuşi de puţin. De altfel, 
contractul nostru nu are nimic de-a face cu sexul. 

Mario ridică o clipă mâinile de pe volan, ca şi cum s-ar fi 
predat: 

— Discuţia e încheiată. 

— Dacă mai ai vreo problemă care te frământă, vreo 
întrebare... 

Mario surâse: 

— Nici una dintre acelea la care ai fi dispusă să răspunzi. 

În cele din urmă, o seară plăcută. După o plimbare prin 
Constanţa, cinaseră la Continental. Mario notă pentru sine 
comenzile absurd de costisitoare - caviar, foie gras, castane 
şi trufe -, simboluri, în gândirea proletară, ale abundenței, 
alături de vizon, briliantul doldora de carate şi obsesiva 
piscină. Nu... nu i-ar fi zis ostentaţie, ci un fel de frenezie, 
de fixaţie, de itinerar prestabilit care trebuia respectat 
întocmai. Încercase aceeaşi senzaţie la hotel, când 
constatase că îşi rezervase un apartament pentru ea 
singură. lar când, după un ultim drink în barul hotelului, 
Manuela îl concedie cu un surâs fermecător, urându-i 
noapte bună, Mario aşteptă să închidă uşa, apoi se rezemă 
de perete şi începu să râdă. Aşa rămânea el perplex. 


Se simțeau admirabil împreună, orele zburau fără ca ei 
să bage de seamă. Vorbeau despre tot ce le trecea prin 
minte. Manuela, fără să fie strălucitoare, avea observaţii de 
bun-simţ, asculta simpatic şi inteligent. La rândul lui, Mario 
povestea vioi şi captivant. Printr-o înţelegere tacită, ocoleau 
tot ce tangenta statutul real al fiecăruia dintre ei, nu 
încercau investigaţii privind motivaţia situaţiei speciale în 
care se angajaseră amândoi: o femeie nevoită să-şi 
remunereze compania masculină şi respectivul peştişor. 

Mario, mereu cu urechile ciulite şi sensibil la nuanţe, nu 
surprinse nici cea mai vagă intenţie de flirt, nici cea mai 
voalată dorinţă. Chiar când dansaseră, Manuela rămăsese 
indiferentă, de o afabilitate senină şi nevinovată, aceeaşi pe 


care ar fi manifestat-o dansând cu o rudă, la o petrecere 
oarecare. Neîndoielnic şi năucitor era faptul că Manuela se 
simţea pe deplin fericită. 


— Nu te-ar tenta o vâjâială la Istanbul? 

Se aflau la piscina hotelului. Lume puţină: prin pereţii 
înalţi de sticlă se vedeau suedezii, care făceau pe nebunii 
scăldându-se în mare. 

— Fireşte, continuă Mario, voi contribui financiar. 
Manuela îl privi iute, apoi îşi plecă ochii: 

— Apreciez propunerea, dar în realitate eu nu fac 
pasiune pentru Orient... Trec pe la coafor. În jumătate de 
oră sunt gata. 

Se îndepărtă, ştergându-se din mers cu cearşaful de baie. 
Mario observă că nu încerca câtuşi de puţin să se camufleze 
îndărătul lui. Se ţinea bine, dar asta nu însemna că si arăta 
bine. Un trup lipsit de rasă, cu - oroare! - gaură între 
picioarele prea scurte. Păşi gânditor spre trambulină. Mai 
avea timp pentru câteva sărituri. Două frumuseți din zonă 
îşi întoarseră privirile aţâţate: 

„Uite unul despre care merită să ai amintiri 

Încă o zi reuşită. După piscină, Mario se oferise s-o înveţe 
biliard, dar Manuela considera că timpul era prea scurt ca 
să-l piardă ucenicind. Pe urmă, auzind că s-a deschis un 
bâlci la Medgidia, săriră în maşină cu sentimentul că se 
îndreptau spre o aventură extraordinară. 

„„„Câteva ore petrecute într-o lume regăsită cu o plăcere 
neaşteptată. Larmă, vopsea stridentă, vechile trucuri ale 
pehlivanilor, coafate cu opulenţa şi tehnica deceniului nouă, 
abundență de fleacuri strălucitoare, jucării, alba-neagra şi 
gogoşi fierbinţi, copii cu ionatanele bucuriei în obraji, 
mormane de acadele, aparate foto, Moş Crăciuni şi 
manglitori, roata lumii, cărturărese, hărmălaie... 

Se lăsară ameţiţi, luaţi de vârtej, se topiră printre sutele 
de anonimi care animau o imensă frescă de pictură naivă. 
Nu ocoliră nici o tejghea, se dădură în toate minunile, 


« 


Manuela îşi umplu braţele cu kitsch-uri, vru neapărat să 
mănânce vată de zahăr şi halviţă, bău cele mai colorate 
siropuri şi bragă, trecu la floricele... 

Mario îi cuprinse umerii într-un gest de tandreţe 
spontană: 

— Să nu plângi când o să te doară burta! Parcă ai fi un 
copil de la orfelinat scăpat la bâlci. 

— Poate chiar asta sunt, râse Manuela, întorcând un 
obraz radiind de fericire. Lasă-mă să mă simt bine. 

— Al naibii să fiu dacă nu mă simt şi eu la fel de bine! Ne 
mai dăm o dată în căluşei? Eu iau elefantul, tu ia barza! 


O pălărie  demodată, bunică probabil, care-şi 
supraveghea nepoţelul, le zâmbi cald, cu duioşia nostalgică, 
specifică vârstnicilor când surprind trăiri încercate şi de ei 
cândva: 

— Luna de miere? 

Caruselul plutea sinuos pe valuri de muzică divină. Elvis 
invita la dans seara albastră de Ningău. 


Mario rămase cu mâinile pe volan. În maşină pătrundeau 
luminile incandescente ale bradului din faţa hotelului. 

— Hai să mergem să bem şampania la mine, la 207. 

Îi ridică, atingere uşoară, părul din ochi. Ochii Manuelei 
sclipiră: 

— E o idee! Ţinută obligatorie? 

— Cred că obligatoriu e să mă interesez eu de 
bicarbonat. 


Dincolo de draperii, departe, luminile Constanţei unduiau 
un curcubeu împletit din beteală multicoloră. Priveliştea 
aducea cu cea a New-York-ului văzut noaptea din avion. 
Mario îşi păstră impresia pentru el. Nu voia să pară că face 
pe nebunul, răsfirând amintiri somptuoase. 

— Îmi place să aud marea, declară Manuela visătoare, 
zgomotul valurilor spărgându-se de țărm. 


Se simţea vag ameţită, nu se odihnise îndeajuns, dar nu 
ca să doarmă venise aici. Mario arătă spre fereastră: 

— Doamna e servită. Pe unii îi enervează. 

— Mie îmi place... ca şi zgomotul ploii. Aş vrea să 
prindem o furtună. Tu nu? 

— Hm, depinde de ce parte a zidului m-aş afla... Ce zici, 
mergem mâine la Acvariu? 

— Sau ruinele cetăţii Tomis, omul din paleolitic şi aşa mai 
departe! N-am venit aici ca turistă, cu Kodak-ul de gât... 

„Dar ca ce?“ întrebă Mario în gând. 

— .„.„.Nu mă interesează nimic din itinerarul excursiilor 
organizate. Mi-a plăcut - se simţea uşor ameţită, oboseală 
stropită cu şampanie, aproape de euforie - că n-ai deschis 
televizorul. În special pe ăsta îl urăsc! Parazitul micilor 
existenţe! 

Mario, impresionat, întrebă şoptit: 

— Eşti chiar atât de singură? 


Manuela tresări. Îşi netezi cu un gest maşinal costumul 
pijama de triple voile negru. În clipele acelea părea de o 
extremă eleganţă, Mario intuind-o la fel de desăvârşită 
până la ultimul amănunt de lenjerie sau igienă intimă. 

— Iartă-mă, şi îşi duse mâna la fruntea fierbinte, mi-e 
teamă că te plictisesc. 

— În nici un caz, surâse Mario. 

— Mi-ai fi spus-o? 

— Nu. 

— Atunci, cum să te cred? 

— Nu fi proastă, îi spuse cu tandreţe, lucrurile astea se 
simt... Dar, apropo, amănuntul ar fi avut importanţă pentru 
tine? 

Manuela îşi ridică privirea aburită: 

— Pentru ieri, azi, mâine, poimâine, da. 

Mario o privi ca din depărtare: 


— Ştii... ţi-o spun cu toată sinceritatea. Regret că nu ne- 
am cunoscut în alte circumstanţe. 

Manuela râse, încercând să-şi ascundă tulburarea: 

— E rândul meu să-ţi spun „nu fi prost“. 


Hotelul se  umpluse. Mulţi străini, multe figuri 
proeminente ale vieţii publice şi artistice, policromul higA- 
life bucureştean al unei epoci tulburi. Miliardari de ultimă 
oră, vedete, ziarişti gălăgioşi, oameni politici, prostituate cu 
cotă mişunau într-o zarvă de ţigări bune, maniere deprinse 
alaltăieri şi creaţii costisitoare ale caselor de modă 
băştinaşe: trăsnite, fără şic, lipsite de subtilitate, prea 
complicate pentru a avea şi linie. 

Mario realiză imediat că Manuela nu făcea parte din 
această lume. În general, celebrităţile se cunosc între ele, 
se învârtesc într-un cerc închis, cu circumferinţe limitate. 
Pe Manuela n-o saluta nimeni, n-o ştia nimeni. Atrăgea 
atenţia datorită toaletelor - inconfundabilă semnătura 
marilor stilişti occidentali! - dar totul se limita la priviri 
invidioase, care încercau să evalueze. 

Un post de radio vienez, prins întâmplător, difuza muzică 
de dans retro. 

— Dansezi? 

— Sunt prea obosită. 

Ştia că minte. În general, dansa cu plăcere, dar acum 
refuza, temându-se de atmosfera prea intimă. Una era 
îmbrăţişarea pe ring, cu asistenţă, şi cu siguranţă altfel ar fi 
evoluat lucrurile în ambianța intimă a serii petrecute în doi. 

— Ce cauţi? 

Mario  scotocea în valiză cu gesturile nervoase, 
caracteristice bărbaţilor în situaţii asemănătoare: 

— 'Ţigări... 

— 'Ţi-era teamă că n-ai să găseşti aici? râse Manuela. 
Chiar şi pe vremea lui Ceauşescu, cumpărai de la vaporeni 
tot ce pofteai! 

— De obicei mă asigur şi nu-mi place să schimb ţigările. 


Trase cartuşul de la fundul sacului şi, o dată cu el, un set 
de prezervative care se risipi pe covor. 

— Scuză-mă, spuse Mario, adunându-le jenat. 

Manuela roşi, dar izbuti, totuşi, să surâdă cu naturaleţe: 

— De ce? Îţi place să fii asigurat... Mi se pare normal. 

Mario o privi în ochi, adresându-i prima întrebare 
directă: 

— Te-ai asigurat şi tu? 

Manuela îi susţinu privirea: 

— Nu în sensul acesta. Am ştiut că nu am motive. 

— Te-am mai întrebat, excluzi totdeauna elementul 
surpriză? 

Manuela abandonă paharul pe blatul de cristal al măsuţei 
şi respiră adânc: 

— Vreau să înţelegi că, de la bun început, am preconizat 
raporturi absolut camaradereşti. Mai pe şleau, nici nu mi-a 
trecut prin cap să mă culc cu partenerul de... escapadă. Şi 
acum, cheamă, te rog, room-service-ul, mi s-a făcut foame. 

— Sluga dumneavoastră. 


Pustietatea absolută a falezei sugera un peisaj lunar. Nici 
ţipenie de om - cui dracu' îi arde să înfrunte nămeţi şi 
vijelie pe întâi, după o noapte de petrecere?! - nici măcar 
vreun câine de pripas, nici o singură pijama somnoroasă 
consultând „starea timpului“ din spatele perdelelor. 
Aşteptând-o pe Manuela să coboare, Mario intră în bar. 
Acelaşi vid saharian, domnind peste o ordine desăvârşită şi 
un fond muzical discret. Barmanul, care moţăia cu nişte 
integrame în faţă, sări în picioare. Mario îi zâmbi. 

— La mulţi ani, căpitane! Pot să beau o cafea? 

Barmanul i-o puse prompt dinainte: 

— O picătură de Armagnac? 

— Mă confunzi cu suedezii dumitale? râse Mario. Chiar, 
unde au dispărut? Mă aşteptam să-i găsesc aici, să 
combată! 


— Combat la odaie, nu le duceţi grija! Domnule, eu pe 
ăştia îi trec în Memorii! Făceţi-vă şi dumneavoastră o idee! 
Opt inşi au ras patru bax-uri de scotch! Nu mai zic de 
cocteiluri şi şampanie, alea cică-s rouă. 

— Serios?! 

Barmanul dădu din cap, consternat de admiraţie. 

— Păi te pui cu oamenii de zăpadă? Ăilalţi, de ciocolată, 
cum ar veni lumea a treia, cad sub masă dintr-o spumă la 
varice! 

— Cum de vine chestia asta?! râse Mario. 

— Adică dintr-o berică băută în picioare, la Expres, 
traduse barmanul, cutremurat de dispreţ, conchizând: Alt 
nivel de trai, nene! Ce mai! Compari eschimoşii cu 
bananiştii? Cimpanzeul cu ditai ursul polar?!... Sărut 
mâinile, doamnă, la mulţi ani! 

Mario îi ieşi în întâmpinare: 

— Vrei o cafea? 

— Când ne întoarcem. Abia aştept să ies la aer. 

Încă de pe treptele hotelului, se simţi cuprinsă într-o 
îmbrăţişare de gheaţă. Vântul dezlănţuit se strecura 
şerpeşte printre clădiri, opintind bezmetic spre spaţiile 
deschise. Se lipi instinctiv de Mario şi-l luă de braţ. 

— Ţinte bine, c-ăsta ne face KO! Ce-o fi acum în Siberia?! 
Se opri brusc şi începu să râdă: Fii atent ce-au făcut 
nebunii! 

Uriaşul om de zăpadă din faţa hotelului era înconjurat de 
sticle goale: una de şampanie, înfiptă în trupul gros, fusese 
uitată „la rece“, iar pe mătură înflorea un trandafir roşu de 
plastic. 

— Adică, pricepu Mario, tipul ţine cu Roman. Când naiba 
l-or fi pavoazat? 

— Nu ţii minte? După tombolă, i-a apucat conga. lot 
cârnatul a ieşit afară, spuse Manuela în gulerul blănii. 

— Si noi ce făceam? 

— Noi dansam... 


Asta se petrecuse cam pe la două. Orchestra o dăduse pe 
„sentimentale“, Manuela i se lăsase moale în braţe. O 
strânsese reflex la piept: 

„Mulțumită?“ 

„Fericită. Nici nu îndrăzneam să sper că totul va ieşi atât 
de bine.“ Râse încetişor: „Mai că-mi vine să repet figura la 
anul.“ 

„În aceeaşi companie?“ 

Căută ochii lui Mario. Privirea avea o încărcătură aparte, 
dar nu încercă s-o descifreze. Important era ce simţea ea 
acum. 

„Nu mi-ai răspuns“, insistă Mario. „Programările se fac 
din timp.“ 

Manuela se crispase: 

„Te implor, nu fi cinic! Lasă-mi bucuria întreagă. Visul... 
Tu nu vezi că eu visez?“ 

„le-ai supărat?“ şi o sărută delicat la rădăcina părului. 

„Nu, dar te rog să fii atent. Mai avem puţin şi gata! 
Scapi!“ 

O apucă de umeri şi începu s-o zgâlţâie: 

„Începi să mă enervezi! Am hotărât să ne simţim bine, iar 
eu, unul, am izbutit peste toate aşteptările. De ce te-aş 
minţi? Declaraţiile nu intră în obligaţiile contractuale.“ 

Bubuitul bateriei îi înghiţi ultimele cuvinte. O duzină de 
tinerele năvăli pe estradă. 

„Hai să vedem cine iese Miss Revelion!“ 

„Hai!“ spuse Mario fără chef, urmărind manevrele unui 
tip gras, cu impulsuri piromane, care încerca să dea foc 
hotelului, aprinzând buchete de artificii. Veselia generală se 
îndrepta vertiginos spre apogeu. Brusc, prinse mâinile 
Manuelei peste masă şi o privi în ochi: 

— Să lăsăm copilăriile! Nu crezi că a sosit momentul să 
ne scoatem... măştile? Eu, unul, sunt dispus... 

Manuela îşi astupă obrazul în palme şi-l întrerupse 
speriată: 

„Nu! Te rog! Nu vreau să ştiu nimic 


« 


Reacţia violentă îl descumpăni: 

„Pot să te întreb măcar DE CE?“ 

Manuela îsi înăbuşi oftatul. Declară uscat: 
„Pentru că asta a fost convenţia.“ 


Totul dispăruse de pe faţa pământului. Rămăseseră doar 
ei, pe o bancă a falezei, suspendaţi între masa bolovănoasă 
a norilor grei de furtună, cerul ascuns în ceața opalescentă 
şi valurile sălbatice. Manuela, strâns înfășurată în blană, se 
lăsa ţinută pe după umeri. Viscolul le da târcoale, 
învăluindu-i în fuioare de zăpadă sticloasă. Ici-colo, câte un 
pescăruş desprins dintre nori se năpustea în picaj, pierea 
înghiţit de talazurile înalte. 

— Ai impresia că vor să se sinucidă, observă Manuela. 

— Îhî! Chiar acum mă gândeam la fanaticii ăia, kamikaze, 
când năvăleau peste obiectiv... 

„Mai am două zile, gândi înfiorată. Poimâine, pe vremea 
asta... Nu, nu trebuie să mă gândesc... Mai am două zile. 
Două zile întregi!“ 

— Ai început să tremuri, observă Mario. Dacă vrei, ne 
întoarcem. 

— Mai stăm puţin. 

Avea impresia că, prelungind fiecare staţionare, în bar, la 
bowling sau aici, pe faleză, timpul se dilată. Trecuse 
incredibil de repede, într-o succesiune ameţitoare de clişee 
convenţional frumoase, cartoline festive de Crăciun pe care, 
semnate chiar de un expeditor indiferent, nu te înduri să le 
arunci. Aveau să se decanteze acasă, cu vremea 
înstrăinându-se, ca aparţinând unei alte existenţe, unui film 
văzut demult... 

Mângâie fularul roşu, cu motive lapone - premiul juriului 
pentru cea mai frumoasă toaletă a Revelionului. Nu dorise 
să concureze, nu era obişnuită să se afle în centrul atenţiei. 
Cedase la insistenţele lui Mario şi presiunii unui grup de 
consumatori energici. Toaleta - Valentino - era într-adevăr 
excepţională. Ea însăşi se privise mulţumită în oglindă, iar 


licărul de admiraţie din ochii lui Mario alunga orice urmă 
de îndoială. 

Încrederea în sine şi starea de spirit euforică o umpleau 
de lumină, se simţea, pentru prima oară în viaţa ei, 
seducătoare. 

„Strălucitoare“, decretase Mario şi, dacă stătea să se 
gândească, întreaga noapte fusese strălucitoare, beţie 
neîntreruptă de focuri bengale. Nu mai trăise ceva 
asemănător, fusese ziua ei de mare triumf, iar când, cu 
braţele pline de flori şi alte trofee ale Nopţii de Anul Nou, 
urcase în apartamentul ei, se simţea ameţită de fericire. 

Adormi târziu. Pe perna de alături vegheau Tom şi Jerry 
traşi în pluş şi câştigaţi la tombolă. 


O scurtă escală la bar, „cât să ne încălzim“. Manuela îşi 
azvârli blana cu o dezinvoltură de casă bogată, sub privirile 
(admiraţie muşcată de galbena invidie) unui grup de tinere. 
Să nu-ţi pese - cel puţin aşa avea aerul - de un morman de 
vulpi argintii era ceva! Peste toate, „un gagiu asortat, ă la 
Robert Redford... Asta-i viaţa! Babele cu safteaua şi noi cu 
salteaua...“ 

Obrajii încinşi de ger ai Manuelei dogoreau, nu trebuia 
să-i atingi ca să le simţi arşiţa. 

— Semeni cu Winettou, râse Mario. 

— Fă-mi rost de o pană şi un stilet între dinţi. 

— Eşti roşie ca un gogoşar. Să nu-mi spui că ai răcit! 

— Nu spun nimic până la Bucureşti, chiar dacă aş avea 
pneumonie. 

Barmanul aduse comanda şi o scrumieră curată. Zâmbi 
cu tâlc, arătând spre peretele de sticlă, un glasvand uriaş, 
dincolo de care se vedea marea. Curios, Mario se apropie: 

— Fan-tas-tic! Manuela, vino puţin! E păcat să pierzi 
spectacolul! 

Suedezii, toţi cu sticle în mână, se zbenguiau printre 
valurile înalte cât casa şi nu încăpea nici o îndoială că se 


distrau straşnic. Bineînţeles, nu lipsea grupul de ţuţări de 
pe mal, ovaţionând generos, dintre şube şi blănuri. 

— De necrezut! se înfiora Manuela. 

— Ascultaţi-mă pe mine, observă expert barmanul. Băița 
asta la minus cinşpe i-a trezit la modul absolut. Să vezi ce 
bagă acrobaţii în ei la noapte! Cum e şi bal mascat, n-o să 
se mai cunoască om cu persoană! 


Ca un vis trecuse şi balul. Un vârtej de muzică şi veselie 
nebună, confetti şi serpentine, fluvii de şampanie, măşti, 
travestiuri, farse, răvaşe, sărutări anonime, un cocker cu 
epoleţi de general... Manuela, dezlănţuită, se bucura din 
plin, participa entuziastă la toate iniţiativele, se dăruia fără 
rezerve, de parcă, avea impresia Mario, ar fi fost ultima 
noapte din viaţa ei. 

„Niciodată nu voi mai fi atât de fericită“ gândi Manuela. 
Cu un zvâcnet sălbatic, îşi azvârli capul pe spate, alungând 
lacrima încolţită. 


Ultima seară. Hotelul începuse să se golească încă din 
cursul dimineţii, iar când îl auzi pe directorul hotelului dând 
dispoziţie ca a doua zi să fie strâns bradul din hol, Manuela 
simţi o dureroasă strângere de inimă: 

— Parcă ar fi duminică seara... Poate că ar fi trebuit să 
plecăm şi noi azi. 

Mario îi strânse braţul cu căldură: 

— Duminică seara, înţeleg... Sau sfârşitul vacanței. E 
totdeauna puţin trist... 

— Încă nu! îl întrerupse Manuela, scuturându-şi buclele. 
Suntem încă aici, e ultima seară, vreau petrecere, nu 
parastas! 

Se duse la fereastră. Sirena unui vapor străpunse ca un 
burghiu întunericul. Îşi duse mâinile la ceafă şi mânecile 
kimonoului de mătase grea, sângerie, se deschiseră aripi 
imense. 


—  Semeni cu un fluture cabernet, surâse Mario, 
cuprinzându-i talia. De ce fugi?... De ce nu laşi lucrurile să 
se desfăşoare de la sine? 

Manuela îşi umezi buzele uscate. Privirile dilatate 
încercau să înghită, să depoziteze priveliştea unui Litoral 
feeric. Rosti calm, ca pe o sentinţă: 

— Tânjesc după fericire, dar teama de nefericire e mult 
mai mare. Infinit mai puternică. 

— Proasto!!! 

Încearcă s-o răsucească spre el. Manuela i se smulse din 
braţe: 

— Lasă-mă! 

— Ascultă-mă, cel puţin! Lasă-mă să vorbesc! 

Manuela îşi astupă ostentativ urechile: 

— Nu vreau să aud nimic! 

— Ba ai să auzi! şi, enervat, îi desprinse mâinile cu forţa. 
Te oblig să mă asculţi!... Urlă: Măi, zăpăcito! Nu sunt peşte! 
Nu sunt gigolo!! Am făcut un experiment! Sunt gazetar... 
lartă-mă! 

— Minţi! Mi-ai stricat ultima seară!... Vrei să spui că mă 
iubeşti?! 

— N-am spus asta, dar... 

— Nu mă interesează nici un dar! Mâine dimineaţă 
plecăm la Bucureşti. Acum sunt obosită, vreau să mă culc. 

Mario azvârli paharul de perete: 

— Nu eşti obosită! Eşti nebună! 


Petrecură, totuşi, seara împreună. „Oricum“, îşi spuse 
Manuela după ce se calmă, „e stupid să ne îmbătăm 
separat, eu în odaie şi el la bar.“ 

„„Un tâte-ă-tete fără aparat, în canadiene şi blugi, la o 
faţă de masă cadrilată, cu scobitori şi peşte, într-o cârciumă 
din Constanţa. O descoperiseră întâmplător, făcând un raid 
de adio al Litoralului. Mâncară admirabil, iar vinul casei 
izbuti, la un moment dat, ca veselia forţată a Manuelei să 
devină autentică. 


La zece seara, se aflau în barul hotelului. O ultimă haltă 
aici li se părea obligatorie. „Căpitanul“, abţiguit şi nostalgic, 
le oferi la despărţire un cocteil cu semnătură proprie: 

— Îi zice Good Bye. 

— Noi o să-i spunem... Adio. 

— De, aprecie barmanul, nu-i prea vesel, dar fiecare le 
ştie pe-ale lui... 

Manuela ridică paharul: 

— Pentru final de cursă fericită!... Plecăm cu un bagaj 
superb. Eu, în orice caz. 

— Hm, făcu Mario, amănuntul în sine ar putea să-ţi dea 
de gândit. Chiar nu vrei deloc să te abaţi de la un itinerar 
absurd? Să mă laşi măcar pe mine să vorbesc? 

— Te rog, spuse Manuela pe un ton ferm, nu insista. 

— Realizezi că, dacă mă încăpăţânez, te pot „descoperi“ 
în doar câteva zile? Dispun totuşi de unele date... 

Manuela clătină din cap: 

— Mi-am luat toate măsurile ca să n-o poţi face. În primul 
rând însă, nu te cred atât de nedelicat, încât să forţezi o uşă 
închisă. 

— Mde, eu nu sunt la fel de sigur. 


Ferfeniţit si sentimental, Căpitanul îi conduse până 
aproape de Lift: 

— ...dea Dumnezeu să ne vedem sănătoşi! Sărut mâinile, 
coniţă, să trăiţi domn” şef, vă aşteptăm şi la anul! 

Ca să nu plângă, Manuela respiră adânc. „La anul... 
Prostul nu ştie că doar coşmarurile se repetă...“ 


Un drum liniştit, lipsit de peripeții. Amândoi păreau veseli 
şi mulţumiţi, iar timpul trecuse pe nesimţite, într-o şuetă 
agreabilă, despre fleacuri cotidiene. Manuela pleca în 
provincie, să-şi vadă o mătuşă bătrână, vizită anuală 
obligatorie, Mario la sky, pentru vreo zece zile. În ce 
priveşte concretul imediat, mâine dimineaţă trebuia să 
parcheze maşina în faţa casei. Va veni cineva s-o ridice... 


— Pe mine mă laşi acum la Hotel Bucureşti. 

Mario se interesă sarcastic: 

— 'Ţii la simetrie? 

— Aşa îmi e cel mai comod. 

— E devreme, nici şase. Hai să luăm ceva la braserie. De 
adio! 

Manuela îşi încleşta degetele pe fermoarul poşetei şi-i 
întinse obrazul: 

— Nu-mi plac agoniile conştiente... Îţi mulţumesc, Mario. 
A fost cu adevărat frumos... Uite, un taxi liber! 

Îi prinse braţul, răstindu-se enervat: 

— Mai sunt încă o sută libere! Dă-o'n mă-sa de treabă, 
poţi să mai stai un sfert de oră, că nu ţi-a luat casa foc! 

— Ce avem să ne mai spunem? 

Mario scrâşni din dinţi, privind-o ţintă. Respiră adânc şi 
reuşi să zâmbească: 

— În regulă, cum vrei tu... Să te ajut la bagaje. 

Taxiul se topi printre luminile scânteietoare ale 
amurgului bucureştean. Mario îşi notă numărul şi apăsă pe 
accelerator. 


Contrar obiceiului, Doru nu întârzie, ba sosi chiar cu 
câteva minute înainte de ora fixată. În general, nu avea 
noţiunea timpului, „altă superstiție inventată de oameni ca 
să-şi complice viaţa“. 

— Punctual ca un rege, râse Mario. 

— Aşi! Zi-i curios ca o foliculinistă cu mască de cold 
cream, care le gâfâie la „Cinematograful de noapte“... Îl 
măsură ostentativ: Hm, după aer, se pare că n-a fost prea 
rău. 

— Neaşteptat de bine. 

— l-auzi! Pân' la urmă, ce voia dama? 

— Nu-i damă, spuse liniştit Mario, şi n-a vrut nimic în plus 
faţă de ceea ce a declarat din prima clipă. 

— Adică? Vorbeşte, dom'le, odată! 


— Adică un tip care să-i ţină mantoul şi de urât, la circa 
un litru de whisky pe zi. 

Doru se lăsă pe spatele fotoliului. Râdea cu pântecele, ca 
toţi oamenii graşi: 

— Ei, lasă-mă! Bicepşii tăi de cretin superb nu i-au spus 
NIMIC? 

— Tţ! 

— Ilustra ta carte de vizită n-a impresionat-o?! 

— ȚU 

— Presupun că, până la urmă, i-ai spus figura cu 
reportajul senzaţional. 

Mario aprinse o ţigară şi mototoli pachetul gol, 
aruncându-l expert în coşul cu hârtii: 

— A refuzat să mă asculte. În principiu, nu intenţionam să 
mă deconspir, dar m-am răzgândit pe parcurs. Femeia e de 
calitate şi postura de peşte ordinar începuse să mă 
deranjeze. 

— Chiar, mon cher, cum e când te plătesc damele? 
Trebuie să încerc şi eu experienţa asta... Anyway, 
personaju-i interesant. Ce mama mă-sii o fi având de 
ascuns? 

— Orice ar fi, ştie s-o facă foarte bine. Aseară, când ne- 
am despărţit, am luat numărul taxiului. 

— Aha! Ai găsit şoferul? 

— Ce folos? L-a abandonat în faţa Facultăţii de Drept şi, 
bineînţeles, a agăţat altul. Era sigură că i-am luat urma... 

Doru puse paharul gol pe masă: 

— De ce ai lăsat-o să dispară? Ţineai mâinile pe volan, ce 
mama dracului! 

— S-ar fi prins c-o urmăresc, ştia maşina. 

— Ei şi?! Femeilor le place să-ţi pierzi energia, banii şi 
timpul pentru ele... Dar, apropo, de ce ţii atât de mult s-o 
găseşti? 

Mario îşi ciupi bărbia şi rămase câteva clipe visător: 

— În afară de interesul pur tehnic, profesional, recunosc 
că femeia mă intrigă al naibii! 


— O doreşti? 

— N... nu neapărat, deşi acolo, la mare, au fost nişte 
momente... Ambianţa, alcoolul, aventura ieşită din comun... 

Doru stinse ţigara, marcând: 

— Deci, nu-i cu amor. 

Mario dădu hotărât din cap: 

— În nici un caz. 

— Fii sigur că o ştie şi ea. În concluzie, când pleci la 
munte? 

— Mâine, probabil, spuse Mario, înăbuşindu-şi un căscat. 
Aş fi cărat-o de azi, dar Andreea nu-i gata cu bagajul... 

O mutrişoară insolentă, ghiocel stropit cu pistrui, se 
suprapuse figurii păstoase, deja incertă, a Manuelei. 


— S-a închis! se răsti sec funcţionarul şi trânti cu 
ostentaţie registrul din faţa lui. 'Ţinea creionul după ureche, 
aşa cum se mai vede în filmele vechi. Mâine dimineaţă! 

Femeia se agăţă disperată de masă: 

— Vă rog, domnule... Mesageriile de la oficiul 4 închid la 
8. 

Celălalt constată spiritual: 

— Vă cred pe cuvânt, dar pachetul l-aţi primit la noi, 
carele suntem oficiul 1. Scrie pe uşă, la intrare. 

— Din suflet vă rog, şi începu să plângă. E un pachet cu 
alimente de la Galaţi. Mi-e teamă să nu se strice. 

Amploaiatul oftă cu aer de martir şi luă avizul boţit din 
mâna femeii. Îşi supse un dinte găunos, strigând peste 
umăr: 

— Manuela, vezi ce-i cu coletul ăsta! 

Manuela, cu halatul încă pe mâneci, dispăru în depozit. 
Se întoarse după câteva minute, cu pachetul: 

— Aveţi grijă, curge... 

Femeia plecă plângând, uitând să mai mulţumească. 

—  Amărăşteancă, vai de capul ei! comentă şeful, 
înfundându-şi căciula peste urechi. Se uită maşinal în jur, 


asigurându-se că totul e în ordine şi se îndreptă spre uşă. 
Mda... Atunci încui dumneata... Noapte bună. 


Rămânea întotdeauna ultima. Dintre toţi funcţionarii, ea 
se grăbea cel mai puţin. Locuia în apropiere, la distanţă de 
câteva străzi. Un apartament pitic, suficient pentru ea. 
Mobilă modestă, pereţii nu prea curaţi - un zugrăvit, azi, o 
avere! —, poalele abajurului lămpii de colţ arse de bec, 
ponoseală cafenie. Sărăcia are culoarea maro, Manuela o 
ştia încă din copilărie... Pe canapeaua din salonaş, ca o felie 
de paradis tropical, ca un pom de Crăciun fastuos într-o 
piaţă de vechituri, „recuzita“ de la Mamaia înălța un maldăr 
strălucitor de amintiri: toaleta de la Revelion, kimonoul 
„cabernet“, balul mascat, fularul lapon, blănuri, accesorii... 

Înainte de a trece în bucătărie, Manuela îşi puse capotul 
- eternul barchet înflorat încheiat pe nasturi, cu buzunare 
şi cordon, capot de azil. Ochii îi căzură pe calendarul agăţat 
lângă blidar. 4 ianuarie. Îşi tăie o felie de brânză şi puse un 
ou la fiert. Pe chip îi stăruia un zâmbet imprecis: doar cu 
două zile în urmă... Unde mâncaseră ultima oară? 
Renunţând la cină, se opriseră la bar. Căpitanul - obiceiul 
lui Mario de a-i „căpitani“ pe toţi pălmaşii - le pregătise o 
gustare rece cu icre de Manciuria şi piept de curcan... 

Manuela stinse focul, chicotind de una singură. Nimeni 
nu-şi putea închipui cât se simţea de fericită! 

„.„.„Un vis vechi, plămădit ani de zile, încă de pe vremea 
când era o adolescentă cu mătreaţă şi coşuri în subsolul 
obrajilor. O vacanţă, o săptămână, câteva zile măcar trăite ă 
la Liz 'Taylor, ă la Sue Ellen, ă la Hollywood! Aşa cum şi le 
imagina ea, decupând clişee din filme şi magazine ilustrate. 
Măcar o dată în viaţă să se simtă regină, să-şi trăiască visul 
şi să viseze trăind, să se mintă conştient, dar în decor real, 
să uite total de Manuela, funcţionară la Mesagerii... Să 
respire măcar câteva zile în peisajul privilegiat al marilor 
privilegiați! 


Două şanse concomitente i-au completat, după mulţi ani 
de economii şi privaţiuni grele, cecul pentru ceea ce 
Manuela va numi până la sfârşitul zilelor, „aventura vieţii 
mele“. Moştenirea unei mătuşi şi vizita în România a Iuliei, 
fostă colegă de clasă, strălucit căsătorită în Italia. Iulia 
făcuse pasiune pentru un student din Bucureşti şi, de 
sărbători, „îşi refugiase dragostea şi băieţelul“ la o cabană 
din subsuoara Făgăraşului. Un incognito (altul!) pasionat, 
cu o pereche de schiuri şi un rucsac. Întreaga garderobă 
rămăsese la dispoziţia Manuelei. 

Puse restul de brânză în frigider, spălă cu apă rece 
linguriţa năclăită, rupse foaia calendarului. înainte de a 
stinge lumina, mai aruncă o privire pe fereastră. Viscolul 
pătrunsese în oraş, plesnind de pământ cozi şfichiuitoare, 
ca bicele colindătorilor... 

Vijelia de la Mamaia... Digul... Valurile, pescăruşii 
sinucigaşi şi Mario, tandru ca un iubit adevărat... Visele se 
împlinesc uneori. Nu trebuie să uiţi asta! Şi din nou, 
Mario... Ochii i se umeziră: poate că... dacă... 

Dar, spunea cineva, „dacă“ nu există. Dacă ceva nu s-a 
întâmplat, înseamnă că nu s-ar fi întâmplat niciodată. 

Intră în camera de zi şi deschise televizorul. 


ŞEDINŢĂ DE SPIRITISM 


În interiorul cu puzderie de fotografii sepia încadrate în 


rame ovale şi un pian acoperit cu un vechi şal indian, la 
care nu mai cânta nimeni de peste treizeci de ani, telefonul 
şi televizorul Samsung făceau o notă discordantă aparte. În 
lipsa lor, te-ai fi putut lesne închipui într-un decor 1900, 
conservat ca atare. Înclinaţia Matildei, considerată de unii 
direct patologică, pentru vechi şi de demult, un altădată 
situat departe în trecut şi, bineînţeles, locatarii epocii 
respective, „repauzaţi“ cu antice state în cimitirele oraşului, 
se manifestase de pe vremea când era o copiliţă; mai purta 
mănuşi cu un singur deget, ţinute pereche de un şnur 
trecut pe după gât, îi plăcea să se joace cu cretă colorată şi 
colecţiona bile roz de sticlă. Încă de pe-atunci, asculta cu 
emoție amintirile bunicilor şi evocările despre cei de 
dinaintea lor, simţea în pumnii mici răceala „zăpezilor de 
altădată“, o ameţea aroma salcâmilor de odinioară, aştepta 
cu nerăbdare sosirea bătrânei diligenţe, o extaziau 
defuncte, irepetabile apusuri de soare... 

„Sunt o făptură“, diagnostica ea însăşi, „care şi-a ratat 
secolul. Nimic extraordinar, şi dacă oamenii ar privi cu 
atenţie în jur sau chiar înlăuntrul lor, ar băga de seamă că 
fenomenul e departe de a fi singular.“ 

Printre altele, era încredinţată că imediat-anterioara ei 
existenţă se situase cam prin epoca lui Al. I. Cuza, urcând la 
deal către primul război mondial. Complet străină de 
promoţia anului 1960 a Liceului Gh. Lazăr unde-şi isprăvise 
studiile medii, simţea cu toată fiinţa ei că şcolăriţă fusese în 


celălalt secol, colegă de clasă cu Ana Ipătescu. Ulterior, 
când avea să-şi descopere vocaţia de medium, va solicita 
adesea serviciile paşoptistei cu nume de stradă. 

După 1989, când, alături de multe altele, dispăru şi 
interdicţia de a sta la şuetă cu persoane decedate, Matilda 
se putu desfăşura la adevărata ei valoare. Cooptată într-un 
cerc serios de spiritişti, fu iniţiată, iar calităţile ei de 
medium îi conferiră un statut special de persoană specială. 
Putea afirma pe drept cuvânt că, în contact susţinut cu cei 
de dincolo, personalitatea ei evoluase şi că niciodată nu se 
simţise atât de mulţumită. Lucrase ca economistă timp de 
treizeci de ani, practicase binele în măsura în care îl 
practică cei mai mulţi dintre noi (nu-şi trimisese la azil 
bunica şi părinţii bătrâni, dăduse de pomană la uşă de 
biserică şi îşi îngropase cu fast şi cheltuială bărbatul), dar 
cu adevărat folositoare se simţea abia acum. 

Ca de obicei, la nouă dimineaţa sună telefonul şi, tot ca 
de obicei, ridică receptorul înainte de a se fi consumat 
primul tril. Era o fiinţă iutacă, mititică - „intră într-o cutie 
de chibrituri“ - cu un chip clorotic, lipsit de expresie. Părea 
grozav de efemeră, mai efemeră decât cei din jurul ei, şi la 
fel de neînsemnată ca un puf de păpădie. 

— Da, Coralia, bună dimineaţa. 

Glasul pâlpâia stins, flăcăruia istovită în interiorul unui 
opaiţ cu sticla murdară. Al Coraliei, în schimb, bubui 
soldăţeşte şi la obiect: 

— Ce făceai? 

— Puţină ordine prin casă. 

— Fleacuri! decretă Coralia. Pe mine m-a apucat sărăcia 
aia de spondiloză, mă ţine de la umăr, nici nu mă pot 
pieptăna. 

— Si eu cred că am răcit, mieună Matilda, mă cam doare 
gâtul. 

— Nici nu-i de mirare. Când cineva trăieşte doar cu 
îngheţată chiar şi în miezul iernii, mă miră că mai are glas... 
Sper că nu-i serios, diseară avem şedinţă. 


— N-am uitat, poate până atunci îmi trece. 

— Nu poate, sigur! se răsti Coralia, important este să-ţi 
dai silinţa!... Ştii, am avut un vis absolut extraordinar! 
Ţin'te bine, Matildo, l-am visat pe Mussolini! Chestiunea are 
precis o semnificaţie adâncă. Nu vine... Sulito ăsta în vizită 
la fitecine. 

— Benito, vrei să spui, o corectă blajin Matilda. 

— Benito, Sulito, acelaşi crac de izmana! Acum, totul 
depinde de tine. 

— Personajul e foarte interesant Să vedem dacă se lasă 
abordat. 

— Se lasă dacă ştii cum să-l iei. Cum eşti tu diplomată, 
nu-mi fac griji... Până una-alta, prepară-ţi un şodou 
zdravăn, scapă şi tu colo mai mult rom şi bea-l cât poţi de 
fierbinte... Pa, pa, pa, că au venit fetele la canastă! 

Puse receptorul în furcă - „Doamne, că nepătrunse-ţi 
sunt căile, cum dai Tu har la neghiobi!“ - şi se repezi la uşă. 


Li se spunea „Cei trei muşchetari“, pentru că erau 
nedespărţiţi. În rest, nici o legătură cu graţioşii magnifici în 
dantele ai lui Dumas. Ştefan era uscat şi oacheş, aspru ca o 
rindea, Mişu, frate-său, bălăior şi rotund ca o portocală, iar 
Nae, clownul trioului, un deşirat cu mărul lui Adam 
proeminent şi neliniştit. 

„.„.„O după-amiază de primăvară antipatică, încărcată de 
ploaie şi plictis. La fereastră, Nae fluiera a pagubă, în 
vreme ce Ştefan şi Mişu croşetau fără interes un 
interminabil 66. 

— Pe mine, zilele de sărbătoare mă indispun, conchise 
Nae într-un târziu. 

Ştefan observă pe un ton fără nuanţe: 

— Nimeni nu te împiedică să munceşti. 


— „..oraşul e mort, enumera Nae fără să-i dea atenţie, 
străzi pustii, trafic inexistent, tot sindicalistul stă cu capul în 
televizor şi frigider, paraşutele interesante - cărate cu 
parlamentari borţoşi „în teritoriu“, liotă de câini maidanezi 
care adulmecă gunoaiele şi fac pipi la picioare de statui... 
Am uitat munţii de sticle de plastic goale. 

Mişu se întrerupse din joc, încântat de imagine: 

— Da, domnule, aşa e! Ai rezumat totul extraordinar, 
parcă ar fi o frescă. 

Nae întoarse spatele ferestrei, rezemându-se de pervaz: 

— Rahat! Ce-aţi zice să organizăm o foiţă diseară? 

Ştefan îşi ridică ochii peste cărţi: 

— Ai uitat că-i sâmbătă? O conducem pe Matilda la 
şedinţa de spiritism. 

Nae îşi reprimă un căscat: 

— Altă aiureală! Lăsaţi, dom'le, morţii în pace! 

Mişu abandonă cărţile şi se ridică, încercând să se 
dezmorţească. Era un tânăr foarte scund - lasă-l pe 
lunganul de Nae, dar chiar şi frate-său, Ştefan, îl depăşea 
cu un cap -, îndesat şi, ca toţi piticii, încerca să-şi 
completeze numărul de centimetri printr-o ţinută vertical 
rigidă. 

— Vorbeşti în necunoştinţă de cauză, declară făcând 
câţiva paşi prin încăpere. Se petrec acolo nişte chestii care 
te pun pe gânduri. De exemplu, poate să-ţi confirme şi 
Ştefan, la ultima şedinţă au reuşit să-l contacteze pe Take 
Ionescu. 

— Cine-i ăla? se hlizi Nae. 

Ştefan interveni: 

— Degeaba faci garagaţă, am asistat la nişte fenomene 
cel puţin bizare. Bineînţeles, n-am nici o explicaţie 
ştiinţifică, dar nici nu pot nega evidenţa. 

Vocea profund cavernoasă îi adusese în ultimii ani 
porecla de Ciumara-[epeş Vodă... Nae ridică din umeri: 

— Aşa o fi... De ce l-au solicitat tocmai pe Take Ionescu? 


— Printre asistenţi, explică Mişu, se afla şi un 
parlamentar. Vroia să ştie dacă se lasă cu alegeri anticipate. 

Un rânjet larg sparse obrazul de paiaţă al lui Nae, iar 
mărul lui Adam, extrem de mobil, ţâşni cu o detentă de 
câţiva centimetri, ascunzându-se sub mandibulă. 

— Dacă mă întreba pe mine, i-o spuneam la fix, fără 
faxuri în lumea de apoi. Îşi întinse trupul deşirat căscând cu 
poftă: Oamenii sunt neserioşi. Voi barem ştiţi de ce mergeţi 
la circ. 

— De ce?! pică Mişu din cer. 

Nae râse: 

— Îţi dau voie să ghiceşti de trei ori. Mă luaţi de 
tolomac?! Adică fondul de nabab al bătrânei verişoare 
Matilda, din Elveţia, plus dobânzile care s-au adunat în 
pa'ş'cinci de ani de materialism dialectic aplicat, sunt de 
colea? Başca, în afară de voi n-are sămânță de neam, proşti 
aţi fi să nu-i cântaţi la piculină. 

Ştefan se lăsă pe spătarul canapelei, scandând ironic: 

— Şarpele invidiei dă târcoale celor mai oneste inimi. 

Nae se holbă, sincer mirat: 

— Normal că sunt invidios, om mi-s, nu statuie în Piaţa 
Mare. Voi aveţi o miză pentru care merită să te zbaţi, visaţi 
color la meleaguri blonde şi blondele dame de pe plajele 
Californiei... 

Ştefan îl întrerupse, mereu sarcastic: 

— Fii liniştit, te luăm cu noi. 

— Nu mă îndoiesc, răspunse Nae pe acelaşi ton, baiul ăl 
mare e că scumpa de Matilduţa poate s-o mai ducă uşor 
cinşpe, douăzeci de ani. Plouă cu octogenari în Vlahia de 
tranzit. 

— Cu gripele astea, surâse Ştefan, nu se ştie niciodată. 

Nae râse cu poftă: 

— Tu şi pompele funebre ce vă mai rugaţi la Dumnezeu 
de o gripă! 

Pe obrazul de portocală al lui Mişu urcară două mere 
roşii. Bărbia îi tremura, părea sincer necăjit: 


— Vă place să faceţi pe cinicii. Toată lumea o iubeşte pe 
Matilda care, orice aţi spune voi, e un fenomen. Nimeni nu-i 
contestă însuşirile paranormale. 

Nae, fără să se ridice din fotoliu, ciufuli creştetul lui Mişu, 
care se plimba prin odaie. 

— Delirează cu talent, Mişulică tată, iar peste ea există 
altul şi mai talentat care o manipulează. 

Ştefan strânse cărţile şi le puse la loc în cutia lor: 

— În fond, n-ai nici o treabă. De ce nu vii cu noi diseară? 
O simplă experienţă, nu pierzi nimic. 


Şedinţele se ţineau în locuinţa maestrului Paulian, unde 
arhitectura apartamentului îngăduia „aglomerarea fără 
aglomeraţie“ a unei asistenţe relativ numeroase. În holul 
spaţios, eliberat de orice mobilă inutilă, încăpeau degajat 
circa zece persoane, aşezate pe două rânduri. Paulian 
prefera însă grupurile mai mici, cine dorea miting ştia unde 
să-l caute. În faţa scaunelor, la o distanţă de circa patru 
metri, se afla o somieră orientată perpendicular spre 
participanţi, în rest, atmosfera clasică generată de 
draperiile grele de pluş, două aplice şi un lampadar de colţ 
asigurând  clarobscurul obligatoriu în asemenea 
întreprinderi; dominau încăperea, subliniind ambianța, 
patru tablouri în ulei, portrete impozante tratate în culori 
sumbre, rembrantiene. Contemplându-le cu mâinile la 
spate, ca într-un muzeu, Nae îşi zise că aparţineau, 
probabil, unor ştabi din lumea spiritismului, un soi de 
dascăli doctrinari ă la Marx, Engels, Lenin şi Stalin. 

Trecând în revistă „musafirii“ împrăştiaţi deocamdată în 
grupuri cu firave ceşti de cafea în mâini, le consideră cu 
surpriză statutul social. Îşi închipuise că va da peste o 
adunătură jalnică de exponate senile (un vestibul plin de 
bastoane şi pălării contemporane Pactului Ribbentrop- 


Molotov), toţi pe jumătate nebuni. Dimpotrivă, şi, reducând 
proporţiile, te puteai crede în foyerul unui teatru; vârste 
amestecate, şic în vestimentaţie, păr şi unghii îngrijite, 
ţigări scumpe; în curte, maşini pricopsite. 

Cineva îl apostrofă din senin: 

— Ei, tinere, te crezi statuie? Lasă-mă să trec! 

Nae, fâstâcit, se dădu la o parte, eliberând accesul spre 
scaune: 

— Mă scuzaţi... 

—  Înţepeniseşi acolo, desluşi Coralia, o dorobanţă 
zdravănă ca un zid de cetate şi voce de căpitan de pirați. 
Nu mă mai ţin picioarele... Hei, Matildo, nu începeţi odată? 

Matilda ridică palma - imediat -, continuându-şi discuţia 
cu Paulian. Era un bărbat de statură potrivită, cu păr des, 
grizonat, genul după care se dau în vânt puştoaicele sub 
douăzeci de ani. Se mişca frumos şi sigur, ca un actor, 
practicând faţă de Matilda o condescendenţă tandră, plină 
de atenţii. Ai fi zis că-i gata, gata să se prăpădească, 
copleşit de privilegiul unei conversații cu şubreda 
bătrânică. În realitate, sesiză Nae, tipul desfăşura o 
amabilitate maşinală; ochii îi zburau libelulă prospectând 
ungherele, urechea încordată nu pierdea nici un sunet, 
alifiile cu care era uns la toate încheieturile n-ar fi încăput 
într-un singur magazin. 

Volubilitate desfăşura şi Matilda, vorbind cu risipă de 
gestică, într-un ritm isteric, care-i tăia respiraţia; nu debitul 
precipitat propriu-zis, ci zorul de a emite cât mai multe 
silabe pe „secundă pătrat“. 

— „nu m-am simţit prea bine, dar gândul că vă voi 
dezamăgi mi-era insuportabil. 

Paulian surâse blând ca un Moş Crăciun: 

— Nu sunteţi deloc cuminte, şi-i atinse obrazul într-o 
dezmierdare fugară. 

Matilda chiţăi topită sub dulcea mustrare. Se simţea în 
spiel-hosen, nu s-ar fi mirat să se trezească cu o păpuşă în 
braţe. 


— Apreciez devotamentul dumneavoastră, dar sunt 
foarte supărat. Nimeni şi nimic nu vă dă dreptul să vă 
riscaţi sănătatea. Sunteţi cea mai prețioasă persoană din 
câte cunosc... 

„Dumnezeule! se minună Nae, ce de adjective unsuroase 
şi uite că chestia ţine, gagica face în chiloţi de fericire. Al 
naibii să fiu dacă aş avea curajul să fiu atât de penibil!“ 

— Vă rog să nu mă certaţi, gânguri Matilda, de când vă 
cunosc, simt că am devenit utilă... Fac ceva ce este numai al 
meu, pe care nu-l poate face şi altcineva. Şi asta doar graţie 
dumneavoastră. Sunt fericită... 

Paulian se înclină ca un marchiz, pregătindu-se să se 
îndepărteze. Matilda îl opri: 

— Nu v-am spus ce era mai important. Am vorbit ieri cu 
avocatul meu. în mai puţin de zece zile - glasul îi palpită de 
emoție - visul nostru, Fundaţia Spiritismului Românesc 
Barbu Petriceicu-Hajdeu, va deveni o realitate în carne şi 
oase! 

— O! exclamă Paulian sărutându-i mâna, îngăduiţi-mi să 
vă felicit. 

Pe obrajii scurşi ai Matildei, de găină, emoția înfipsese 
pete vineţii; un chip care părea mâncat de igrasie. Beată de 
fericire, urmă trepidând cu toată fiinţa ei: 

— Încă n-am terminat. Am efectuat un transfer din 
Elveţia şi am descoperit un cont la banca lui Ţiriac. Şi... dar 
promiteţi-mi mai întâi că nu vă supăraţi pe mine! 

— Niciodată, scumpă doamnă. 

— Fără să vă cer permisiunea, mi-am îngăduit să vă 
încarc cu unele responsabilităţi. În calitate de preşedinte al 
Fundaţiei, veţi avea drept nelimitat de dispoziţie asupra 
contului după... trecerea mea în neființă. 

Uluit, dar imediat redresat, Paulian o luă protector pe 
după umeri: 

— De astă dată, chiar mă supăr. Vă interzic categoric să 
vă gândiţi la asemenea eventualitate... Dar cred că e timpul 
să începem şedinţa. Cum vă simţiţi? 


Matilda chiţăi: 

— Niciodată n-am fost într-o formă mai bună. 

Nae simţi o răsuflare fierbinte în ceafă şi întoarse capul: 

— Aha! Tu erai... Ai auzit? 

— Ce cretină! mârâi Ştefan. S-a dat legată pe mâinile 
ăstuia. Cretină la cub. 

Nae râse: 

— Ce bine că n-am neamuri cu care să semăn! Matilda se 
întinse pe canapea, cu tălpile spre asistenţă. 

— Relaxează-te! porunci scurt Paulian. 

Stinsese aplicele, doar lampadarul împrăştia o lumină 
fără vlagă. Un curent de aer rece - fantomele! - traversă 
sala şi, înfioraţi, cei de faţă căutară instinctiv mâinile 
vecinilor. Nae bănui un ventilator fixat şi manevrat la 
şmecherie. În spatele lui, Mişu gâfâia de emoție; alături, în 
dreapta, Ştefan scrâşnea din dinţi. 

— Sssttt! făcu cineva inutil. 

Paulian interveni autoritar: 

— Linişte, vă rog, să ne concentrăm! 

Veghea căpătâiul Matildei, care îşi ridica braţele cu o 
încetineală plină de suspens. Ajunse la înălţimea dorită, 
Paulian i le prinse, împletindu-şi degetele cu cele ale 
bătrânei. Rămaseră aşa clipe lungi, pe care Nae le traduse 
ştiinţific: „Asta ar fi luarea de contact, cureaua de 
transmisie cu lumea de apoi, cam cum stătea chestia cu 
sindicatele - legătura dintre partid şi mase.“ 

Dintr-o dată, avu impresia că nimeni nu mai respiră. Cu 
gâturile lungite, toţi urmăreau încordaţi la maximum 
manevrele lui Paulian. Insinuant, delicat ca un amant, infinit 
prudent, de parcă ar fi dezamorsat un obuz, se desprinse 
de Matilda şi încremeni cu braţele ridicate în unghi drept, 
crăcănat ă la Manitou. Glasul bine pozat izbucni pe 
neaşteptate, electrocutând asistenţa: 

— Oka, tembho bhi - scanda - beha, calekha marathana 
vasha Wanatha! 

Nae suflă la urechea lui Nae: 


— Ce face ăsta, ne înjură? 

Paulian reluă de mai multe ori imprecaţia, din ce în ce 
mai lăbărţat, pornind pase de la capul Matildei spre 
picioare şi retur. O respiraţie uşoară, regulată, avertiză că 
intrase în transă. 

Nae observă stupefiat. 

— Nu-mi vine să cred că există atâţia sonaţi pe lume. 

— Abţine-te, mârâi Ştefan, tipul e foarte periculos. Cineva 
din asistenţă emise un sunet nedesluşit. Plâns, poate un 
chicotit nervos. Nae ridică plictisit din umeri. În ce-l 
priveşte, putea jura pe Biblie, cărţile de pocher sau 
fotografia zânei de ultimă oră din portvizit, că pe el unul nu 
mai pun mâna în veci spiritiştii. 

Îşi îndreptă din nou privirea spre Paulian, care continua 
pasele alternând mişcarea duioasă, vals alunecos, cu cea 
bruscă şi sacadată. Doar vocea rămăsese răspicat 
poruncitoare, casantă ca o sentinţă: 

— Du-te! Nu şovăi, du-te! Îndreaptă-te spre lumea 
duhurilor! Acum. Caută spiritele care se mai află încă în 
zona noastră de eter. Du-te. Găseşte-le! 

Coralia mugi ca un plutonier major, gândind că şopteşte: 

— Zi-i să întrebe de Mussolini! 

O voce satinată din rândul al doilea, închipuindu-şi că 
spiritul Ducelui trebuie stimulat, improviza atmosferă, 
intonând cu talent: 

— Giovinezza, giovinezza, primavera di belezza... 

— Cine o fi tenorul? se întrebă Nae, rotindu-şi privirea. 

Ştefan îl repezi: 

— Termină! Dacă ai chef de băşcălie, car-o! 

— Puţină decenţă, sâsâi Mişu din spate, am intrat în 
lumea umbrelor. 

— De unde ştii? 

Coralia insistă: 

— Caută-l, dragă, pe Mussolini! Din partea Coraliei 
Vasilescu din Dristor, aşa să-i zici! Sectorul 4! 

Paulian interveni autoritar: 


— Linişte, Mussolini rătăceşte în Empireu... 

— Cam pe unde vine ăsta? întrebă în jur Coralia pe un 
ton cotidian de parcă ar fi cerut adresa PRO TV-ului. 

— E departe, mult prea departe de sfera noastră, 
completă Paulian. 

Nae suflă: 

— Cu metroul se descurcă. 

Coralia o ţinea pe a ei: 

— AŞ, departe! Nu poate fi prea departe, l-am visat azi- 
noapte. N-am nici o pretenţie, dar să-mi zică de-a dreptul 
ce vrea de la mine! De ce mi s-a arătat?! 

Nu-i răspunse nimeni, Matilda începuse să se zbuciume 
dând semne că a intrat în transă. 

— ...0 scară imensă... o femeie în văluri negre coboară 
treptele. Se apropie, încep să-i desluşesc chipul... Are 
mustață... 

— E Golda Meyer, ghici Nae. 

— „face semne ciudate, continuă bătrâna, vrea să-mi 
spună ceva... începu să plângă: Nu înţeleg, nu-i aud glasul. 

— Con-cen-trea-ză-te! - şopti cu patimă Paulian. 

Glasul Matildei răzbătu din altă lume, ca dintr-o ceaţă 
sonoră: 

— Acum parcă e mai clar... 

Asistenţa încremenise, nimeni nu înregistra tusea de 
afară a unei maşini cu bateria obosită care chema în realul 
imediat. 

— Ce spune?! 

— „Fugiţi!!!“ 

Participanţii tresăriră electrocutaţi, unii se ridicară gata 
s-o ia la goană. Matilda vorbea acum cu alt glas, o voce 
puternică de stentor, complet străină de ciripitul ei cotidian, 
purtătoare de cuvânt pe moment a vreunui defunct celebru: 

—  „..îndepărtaţi-vă de împărăţia lui  Mamon! 
Întunericimea se năpusteşte asupra voastră, vă prinde în 
cleşte, vă aud vaietele - „Sculaţi, voi, morţi din morminte, 
ca să intrăm noi!“ 


Glasurile din sală se învălmăşiră: 

— Fantastic! 

— Înfiorător! 

— Apocalipsul... 

Coralia bubui, acoperindu-i pe toţi: 

— Întreabă naibii, odată, unde stă Mussolini! Să spuie ce 
daravele are cu mine! Nici aşa, să mă fiarbă ca pe un borş 
din cap de miel. Unde-l poţi găsi? 

— În cartea de imobil, sugeră Nae. 

Mişu îl zgălţâi din umeri: 

— Potoleşte-te, ce spune e cutremurător! 

— Linişte! răcni Paulian. Mergi mai departe, Matildo, 
pătrunde cât mai adânc! Ce vezi? 

Matilda răspunse docilă, întoarsă la vocea cotidiană: 

— Siluete... Multe, puzderie de siluete verzi. 

— A dat peste marţieni, sugeră cineva. 

Ştefan se răsuci furios spre Nae: 

— Dacă nu taci, te strâng de gât! 

— Eşti nebun, tăticu'?! N-am zis nimic acum, dar tipul are 
dreptate. Vară-ta a ajuns în patria SF. 

Matilda continuă să bolborosească cu degetele înfipte ca 
nişte căngi în stofa canapelei. Căznită de convulsii şi 
vedenii, dădea impresia că vrea să se ridice: 

— ...0O lume verde... oameni, pălării, copii verzi... 

Un grăsan din primul rând se miră: 

— Ţi-ţi-ţi! N-aş fi zis că legionarii mai au vreo şansă. 

— „Se strâng, urmă Matilda, se adună în jurul unui 
cazan. Nu, nu-i cazan, e o urnă uriaşă. 

— Aha! exclamă Mişu. 

Grăsanul se întoarse spre el şi scaunul pârâi. Constată 
încântat: 

— Ai prins mişcarea, nu-i aşa? Se lasă cu alegeri 
anticipate. Previzibil, de altfel. 

Nae se ridică brusc şi, făcându-şi loc pe lângă picioarele 
oamenilor, se îndreptă spre uşă. 


— Gentlemeni, pentru mine e deja prea mult... O spirite, 
o duhuri, tovarăşul Nae vă salută din mers! 
In aceeaşi clipă, se stinse lumina. 


O singură secundă de stupefacţie, apoi spaima se 
dezlănţui. ipete, exclamaţii, bufnituri, iar întunericul 
sporea, ca de obicei, haosul. 

— Nu aveţi nici un motiv de panică, interveni autoritar 
Paulian, vă rog imperios să rămâneţi la locurile 
dumneavoastră. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Mişu. 

— Duhurile sunt mânioase, îşi dădu cu părerea tenorul de 
adineauri. 

Nae ricana: 

— Aşa-i zice acum IDEB-ului? 

— Aiureli! mugi Coralia. Chiar acum a trecut Mussolini pe 
lângă mine. M-a atins şi am pus mâna pe el... Continuă pe 
ton diurn: Ca să vezi, n-aş fi zis că acolo au hoţi! Dacă e să 
umbli cu cheile după tine, nu se mai merită nici să mori! 

— E fioros! strigă un glas de femeie. Nu mai suport. 

— Chiar, de ce mai stăm? se miră grăsanul care 
diagnosticase alegeri anticipate. Să plecăm! 

Paulian găsi în sfârşit cutia de chibrituri şi aprinse 
lumânările unui sfeşnic. 

— Staţi pe loc. Nu-i prima oară când spiritele îşi 
manifestă în felul acesta nemulţumirea. 

Oamenii se priviră speriaţi, îşi cercetau înfriguraţi 
chipurile, neştiind de fapt ce caută. Coralia, intrigată la 
culme, scotocea cu ochii toate ungherele: 

— Simt că încă n-a plecat, e aici, printre noi. 

— Cine? 

— Mussolini, vezi bine. 

— Ai o fixaţie, decretă Ştefan, dur. 

— Ei, bravo! Am pus mâna pe un bărbat şi Ducele, Sulito 
ăsta... 

— Aha! pricepu Nae, punând volume în exclamaţie. 


— Nu fi măgar, îl repezi Coralia, zic că am pus mâna pe 
un bărbat, nu unde crezi dumneatale, şi Mussolini e 
singurul asupra căruia m-am concentrat. 

— Linişte! ceru Paulian aplecându-se peste bătrâna care 
rămăsese în transă: Matilda, părăseşte planeta galbenă şi 
întoarce-te printre noi... M-auzi? Întoarce-te imediat!... 
Trezeşte-te! 

Începu să-i bată palmele, apoi obrajii, din ce în ce mai 
impacientat. 

— Trezeşte-te, răcni. 

— Ce se întâmplă?! 

— A murit. 

Sângele începuse să picure pe parchet. În pieptul 
Matildei, un stilet extrem de fin, purtând gândul spre cele 
meleaguri cu cămile, şalvari şi focoase cadâne, părea încă 
să vibreze de violenţa cu care fusese împlântat până la 
plasele. După o clipă de linişte încremenită, se dezlănţui 
vacarmul. 

Paulian îşi astupă obrazul cu un gest instinctiv: 

— Nu se poate! 

— Uite că se poate, constată Ştefan cu un zâmbet rău. 

— Nu înţeleg! Cine... 

— Dumneata. 

— Eşti nebun, omule? strigă Paulian peste consternarea 
generală. De ce s-o fi omorât? Mă crezi atât de redus, de 
imbecil încât să-mi ucid cel mai dotat medium pe care l-am 
avut în treizeci de ani?! 

— Logic, îngână Mişu roşu de confuzie. 

— Nu fi tâmpit, îl repezi frate-său, Matilda l-a desemnat 
executor testamentar cu drept de dispoziţie... Dar ce mai 
stau eu să-ţi explic acuma! Nu fac o sută de mediumuri cât 
averea Matildei! 

Paulian îşi şterse obrazul transpirat cu o batistă fină: 

— Vă rog, să nu ne pierdem cumpătul! 

Grăsanul propuse: 

— Lăsaţi şueta şi chemaţi Poliţia! 


—  Chemaţi-o! fu de acord Paulian, telefonul e în 
vestibul... Domnule Ştefan, spre deosebire de 
dumneavoastră, eu nu acuz, ci doar mă apăr. Dacă vorbim 
însă de interes, sunteţi mai implicat decât mine, fiind unic 
moştenitor. Împreună cu fratele dumneavoastră, desigur... 

— Logic, aprecie Mişu, dacă ar fi s-o luăm după interes, 
beneficiară e şi doamna Coralia, mi-a spus Matilda că a 
trecut-o în testament. 

— Prostii, respinse bătrâna, îndrugaţi numai prostii! 
Mussolini e ucigaşul. Citiţi istoria, cămăşile negre! Păi ăştia 
erau criminali de profesie şi năravul nu-ţi trece niciodată, e 
chestie de glande. Ce mai stăm la palavre, a trecut pe lângă 
mine şi l-am atins. El era! 

Nae se scarpină maşinal deasupra urechii: 

— Mă îndoiesc că pe killer îl cheamă Mussolini, sigur mi 
se pare însă că persoana care a trecut pe lângă doamna 
Coralia e şi asasinul. Aşa cum sunt aşezate scaunele, era 
singura şi cea mai scurtă potecă liberă spre Matilda. 
Pornind din oricare altă parte a camerei, obligatoriu trebuia 
să-i deranjeze pe alţii. 

— Am chemat Poliţia, anunţă grăsanul care se pregătea 
pentru alegeri. 

— Perfect, sublinie Ştefan. Pariez oricât că maestrul 
Paulian i-a venit de hac Matildei. Ce scaune, ce potecă 
liberă, n-avea nevoie de nimic, nenorocita se afla chiar sub 
nasul lui. Separat, ca stăpân al casei era cel mai în măsură 
să monteze un scurtcircuit. Chiar aşa la ţanc să se 
întrerupă lumina?! 

După un moment de şovăială, Nae interveni: 

— Eu am întrerupt lumina, n-a fost nici un scurtcircuit. 
Pur şi simplu am tras cu piciorul de firul lampadarului şi a 
ieşit din priză. N-aveţi decât să vă uitaţi. 

Mişu se holbă: 

— De ce-ai făcut-o? 

Nae ridică din umeri: 


— Vă rog să mă iertaţi, îmi pare sincer rău... Am vrut să 
mă amuz. lotul mi se părea atât de caraghios... şi am 
supralicitat. 

— Asta schimbă complet datele problemei, decise 
grăsanul. Poate chiar dumneata eşti asasinul şi, printr-o 
dibace mişcare de învăluire, o diversiune, aş zice... 

— Nu mai zi nimic, că eşti prost. 

Ştefan scrâşni: 

— Iar tu - o paiaţă imbecilă. N-ai de gând să te 
maturizezi? 

— Nu vă mai certaţi, îi rugă Mişu, Poliţia va lămuri totul. 

— Ce să mai lămurească, se oţări Coralia, când eu le dau 
mură-n gură? Mussolini i-a făcut felul... Închise un ochi, 
adică, „fiţi atenţi, ce vă spui eu acum e plin de miez“: Poa' 
să fie şi o răzbunare la mijloc. Nenea ase, cum ar veni tata 
lui Matilda, era liberal sadea, se luase rău în piept cu 
legionarii lui Hitler şi Mussolini şi vezi că nu l-au iertat. N- 
au apucat să-l lichideze ca pe Iorga, dar s-au răzbunat pe 
fie-sa, biata Matilda. 

— Aberaţii! decretă Ştefan dând draperiile la o parte. Nu 
ne rămâne decât să aşteptăm Poliţia. 

Grăsanul se interesă ironic: 

— Şi, până vine Poliţia, nu ne dai voie dumneata să 
comentăm? Ce spune doamna Coralia e foarte interesant... 
Apropo, aţi afirmat mereu că persoana... În fine, entitatea 
care v-a atins era negreşit un bărbat. Cum puteţi fi atât de 
sigură? 

— Nu-ţi spusei că am pus mâna pe el să văd dacă-i din 
carne si oase? De acasă mi-am pus în gând s-o fac. 

— Şi? 

— Da' ştiu că eşti greu de cap, domnule dragă! Am dat 
peste cheile din buzunar, d-aia m-am şi mirat că-s hoţi şi pe 
lumea ailantă, că nimeni nu se încuie de frica muştelor. 

— Fiţi mai explicită, o rugă Paulian. 

— Ce să-ţi mai explic, creştine?! Doar bărbaţii ţin cheile 
în buzunarul de la pantaloni, femeile le ţin în geantă. C-or 


mai fi şi poponari care umblă cu portofelaşul pe un deget, e 
altă istorie... 

— Atunci, e simplu, conchise grăsanul. Să verificăm cine 
are chei în buzunar... Se pipăi instinctiv. Ceva zornăi şi râse 
încurcat: Şi eu! 

— "Toţi, sublinie Ştefan. 

— Să încercăm o mică reconstituire, propuse Paulian. 
Simţind deci o atingere, aţi ridicat braţul... 

Coralia îl întrerupse: 

— Aş! Ce să-l ridic, mă ţine spondiloza de trei zile, abia 
pot forfoti în jos, uite aşa... 

Oferi o demonstraţie, păstrând braţul lipit de trup de 
parcă ar fi ascuns ceva la subsuoară şi mişcând mâna doar 
de la cot. 

— Dac-o salt mai sus, mă seacă la ficaţi. Nae îşi reprimă 
în ultima clipă o exclamaţie de surpriză, inima îi tresari ca 
dinaintea unei revelații. La cât izbutea Coralia să ridice 
mâna, ar fi ajuns cel mult la genunchiul unui bărbat de 
statură normală, în nici un caz la buzunarul lui... Limpede 
ca un clar de lună! Ipso facto, criminalul era un individ 
scund, extrem de scund, iar în asistenţă, cu o singură 
excepţie, toţi depăşeau degajat 1,75. 

Îşi îndreptă curios privirea spre Mişu: „Cine ar fi zis că 
portocală ăsta... Mai degrabă Ştefan... În fond, de ce mă 
mir? Nu ne cunoaştem nici măcar pe noi înşine, iar, în 
materie de surprize, viaţa se dovedeşte a fi inepuizabilă. 
Rămâne de văzut, Mişulică tată, cum o să ieşi din rahat! 
Nici măcar varianta Mussolini a coanei Coralia nu-i valabilă. 
Din ce-am văzut la cinema, Ducele era un tip falnic...“ 

Afară se auzeau sirenele Poliţiei. 


SERIARUL 


Ori de câte ori se întâmpla ca numele soţilor Bărbulescu 


să fie pomenit - colportări cotidiene între vecini, prieteni 
sau cunoştinţe, discuţia ajungea în mod inevitabil la... 

— N-am să înţeleg niciodată ce fac oamenii ăştia cu banii! 

— Care bani?! Două pensii amărâte. 

— E un fel de a vorbi. La urma urmelor, ea a fost 
profesoară, iar el inginer. 

— Acum douăzeci de ani, mersi! Amândoi s-au pensionat 
pe leii lui Ceauşescu, adică au intrat în cea mai nenorocită 
categorie. Peste toate, mai sunt şi bolnavi, şi tot chestii 
grele pe care nu le tratezi cu bicarbonat şi sirop de tuse. 

— E totuşi ciudat... 

— De ce? Dumitale îţi ajunge pensia? la să nu-ţi mai 
trimită fata din Elveţia, atunci să văd cum o scoţi la capăt! 

— O fi, dar nici să întind mâna la zid de biserică n-ajung! 

— Bate-n lemn de ducă-se pe pustii! Fă-le o vizită într-o zi 
şi pe urmă, mai discutăm. 

Într-adevăr, cei doi trăiau într-o sărăcie greu de închipuit 
şi, la fel de adevărat, dar cu oarecare stil, întindeau mâna şi 
sacoşa la biserică. Nu scăpau nici o pomană, iar milostivii 
aveau grijă ca pachetele destinate Bărbuleştilor să fie cât 
mai consistente. Bătrâni şi neajutoraţi se aflau destui, dar 
vezi - şi aici intervenea una din ciudăţeniile logicii omeneşti 
-, ăştia erau pe deasupra şi intelectuali, ceea ce amplifica 
major compasiunea. Amănuntul în sine sfâşia inimile de 
parcă suferinţa ăstora, a titraţilor, ar fi apăsat mai greu. 


Pe Bărbuleşti îi ştia tot cartierul. Cartierul, un fel de a 
vorbi, de fapt una din aleile acelea idilice rămase din 
zestrea vechiului Bucureşti, unde oamenii se cunosc între ei 
cel puţin din vedere, zidurile, cafasurile cu flori roşii şi 
gărduleţele scunde sunt pline de odinioară, iar anotimpurile 
se petrec parcă mai pastelat. 

Dacă, întâmplător, Bărbuleştii nu apăreau duminica ori la 
alte îndătinate zile de miluială la Biserica Sfânta Ecaterina, 
unde toţi băştinaşii Aleii Titu se năşteau, se cununau şi 
mureau, darurile le erau aduse la uşă: „Or fi bolnavi, 
săracii, mai pune-le două portocale, să fie de sufletul bietei 
Doruţa, că tot nu s-a omorât bărba'su cu pomenile...“ 

Uneori, bătrâna - doamna Olimpia - venea singură. Asta 
se întâmpla când, informat de România liberă asupra unor 
înmormântări sau parastase simandicoase, Bărbulescu se 
deplasa la diverse cimitire şi biserici; îndeobşte Boteanu şi 
Bălaşa, aşezămintele cu cei mai bogaţi enoriaşi. 

Persoanele care îi frecventau - bătrânii conversau 
agreabil, ascultau, cu răbdare şi împărtăşeau, după caz, 
aceleaşi opinii politice cu interlocutorul - sesizau că plita e 
totdeauna goală, că în casă nu mirosea niciodată a 
mâncare. Dacă le-ar fi deschis frigiderul, scos din priză 
chiar şi vara, „ca să nu se consume kilowaţi“, şi îndeplinind 
simplu oficiu de dulap de alimente, ar fi descoperit meniul 
zilnic al cimitirelor bucureştene. Erau oameni care, fără 
îndoială, mâncau variat, fiind în măsură să aprecieze, mai 
ales de sărbători, superioritatea unei provincii sau a alteia 
în prepararea unui anumit soi de bucate. Cozonacul 
moldovenesc, de exemplu, îl surclasa degajat pe cel al lui 
Vlad '[epeş, în vreme ce sarmalele ardeleneşti se aflau pe 
primul loc. De Crăciun, în special, se încălzeau în aceeaşi 
oală sarmale provenind din cel puţin zece bucătării diferite 
(nouăzeci şi trei număraseră anul trecut) şi doar dacă ţi-ar 
fi crescut păr pe limbă, nu ţi-ai fi dat seama că 
„transilvanele“ deţin supremaţia absolută. 


Nu aveau destule cuvinte să-i mulţumească lui Dumnezeu 
că cel puţin nu flămânzeau. În rest, siliţi să practice un 
strict regim de economii, duceau o existenţă frizând 
mizeria. De la câte nu se strânseseră! Amputaseră costul 
fioros al întreţinerii, debranşând caloriferele din două odăi, 
înghesuindu-se în a treia, cea mai mică, văduviseră de 
becuri lustra cu opt braţe şi bătrâna se chiora jumătate de 
ceas să bage aţa în ac la 40 de waţi... Aspiratorul, maşina 
de spălat şi cea de călcat, în fine, toate electrocasnicele 
„care sug, domnule, îţi sug măduva din oase“ zăceau de ani 
de zile în debara, sub cheie. 

Când un văr, venit în vizită, le ceruse permisiunea să dea 
un telefon urgent, constatase stupefiat că discul acestuia 
era blocat de un lăcăţel. După un moment de şovăială, 
Bărbulescu scosese un anou zornăitor, desluşind firesc, cu 
blândeţea care-l caracteriza: 

— Ai văzut cât a ajuns un impuls?... Sigur, nu-i vorba de 
tine... te rog, te rog... Vorbeam în general. 

Omul căscase ochii perplex: 

— Cum vine asta, Jeane? Trăiţi doar doi inşi acilea, de 
cine naiba vă feriţi? 

Bătrânul zâmbise şoltic, arătând spre nevastă-sa: 

— O vezi pe dumneaei? Guralivă ca o coţofană! Şi eu, tot 
aşa, de ce să zic?... Ei, taman de aia, ca să nu ne ispitească. 
Ştii, până să descui lăcăţelul, mai ai timp să chibzuieşti dacă 
merită să consumi un impuls. În nouă cazuri din zece, te 
răzgândeşti, te şi miri cum erai gata-gata să cheltuieşti 
impulsuri pe fleacuri. 

— Sfântă Fecioară, vorbeşti de impulsurile alea de parcă 
ar fi lingouri de aur!... Ai un fiu în Austria. Ala de cenuvă 
ajută? Ce înseamnă la ei un o sută de dolari pe lună, acolo? 

— Ştii şi tu cum sunt tinerii. Nu le ajung banii niciodată... 
Pe urmă, trebuie să te ţii în rând cu oamenii, să joci pe 
muzica lor. Vezi, făcu cu ochiul, una-i hora Bucureştilor şi 
altu-i valsul vienez... 


În astfel de situaţii, doamna Olimpia dădea din cap, în 
acord absolut cu tot ce emitea bărbatu-său. Cum vienezul 
care evolua pe Dunărea Albastră şi nu pe geamparalele 
Valahiei era fiul lui Bărbulescu din prima căsătorie, oamenii 
apreciau cu superlative înţelegerea de care dădea dovadă 
bătrâna. 

Când se măritase cu Jean, acum aproape cincizeci de ani, 
băieţelul era la grădiniţă. Locuia cu maică-sa, o austriacă 
din Tirol, şi prin anii '60 emigraseră amândoi, stabilindu-se 
la Viena. Edwin, azi quintagenar pătrat şi neamţ până în 
vârful unghiilor, felicita de sărbători şi îşi făcea rare apariţii, 
în scurte vizite de afaceri. Chiar şi pentru Jean, bărbatul 
acesta devenise un fel de străin. Amabil şi de o 
condescendenţă uscată, vorbea puţin şi privea lung, ca 
experţii de la societăţile de asigurări, evaluând forma în 
care se afla bătrânul. Urma despărţirea care se rezuma la o 
strângere de mână şi un tapat reciproc de spinare. 

— Nu poţi să ai pretenţii de la nici unul, explica doamna 
Olimpia. Ei s-au obişnuit să fie despărțiți, Edwin s-a 
maturizat departe de tatăl lui, şi-a făcut o carieră şi o 
familie. La toate acestea Jean n-a participat, aşa erau 
condiţiile... Să-ţi mai spun că pe nevasta lui Edwin şi pe 
copii îi cunoaştem doar din fotografii... Cum poţi să-i mai 
soliciţi vreun ajutor? Ar fi nedrept şi, zău, parcă pe undeva 
imoral... 

În fond, aşa stăteau lucrurile şi interlocutorul, strivit de 
argumentaţie, îşi rotea ochii neputincios prin interiorul 
marcat de mizerie, oprindu-se asupra televizorului 
Grigorescu, care nu mai funcţiona de când Queen Elisabeth 
îl decorase pe Ceauşescu. 

Cât despre vestimentaţie, ajunseseră la îmbrăcămintea 
aceea stas a bătrânilor, incertă şi perpetuă, care nu-ţi mai 
îngăduie să observi succesiunea anotimpurilor. Dacă te luai 
după fotografii şi câteva mostre de îmbrăcăminte ostenite 
chiar numai de anii petrecuţi în şifonier, doamna Olimpia 
fusese o femeie căreia îi păsase de felul cum arăta. Cele mai 


recente achiziţii însă - scurta de mouton dore, roasă la 
toate încheieturile, şi poşeta din piele de vițel presat, cu 
nimic mai proaspătă - erau contemporane cu plecarea 
Regelui Mihai din ţară. 

La bijuterii - fleacuri de familie, de unde „piese“? 
renunţase cu vreo douăzeci de ani în urmă. Vis-ăâ-vis 
verighetei economice de pe inelarul stâng îi ţinea, pe mâna 
dreaptă, un smarald cabochon, cu ovalul subliniat de mici 
briliante. Tot Jean cu mintea lui practică avusese dreptate: 
„Ai slăbit, oricând îţi poate scăpa din deget, când scoţi 
mănuşa sau umbli în geantă după portofel. Zi că mai sar o 
pietricică două, ce te faci? Ai încredere în escrocii ăştia că 
nu ţi le schimbă pe toate? Tu faci cum crezi, dar eu zic să-l 
punem bine.... Ca şi brăţara de la bunică-ta. La un Doamne 
fereşte, până te nimereşte, avem de un doctor şi de 
înmormântare...“ 

Chiar dacă, uneori, prima reacţie era de împotrivire 
(prea păreau meschine ideile despre economie ale lui Jean), 
nu se putea ca până la urmă să nu fii de acord cu el. Totul 
era chibzuit, logic şi „pe soluţie“. De pildă, povestea de 
acum doi ani cu pantofii! Cât se mai necăjise ca o proastă! 
Încălţămintea se scumpise „fioros“ (tot ce avea legătură cu 
preţurile devenea pentru Jean fioros), cizmarul refuzase 
categoric reparația ultimei perechi din garderob la care tot 
peticea de vreo zece ani, şi bătrâna se văzu silită să nu mai 
iasă din casă. Problema îl preocupa acut pe Bărbulescu 
pentru că, blocată, Olimpia nu mai producea. Una e să 
primeşti un singur pachet de pomană şi altele se adună din 
două. Salvarea pică din cer, într-o dimineaţă vântoasă de 
octombrie, când Jean, ieşit să scoată gunoiul, se întorsese 
într-un suflet, emoţionat de nu mai putea vorbi. Atât de 
fericit nu-l mai văzuse decât o singură dată în viaţă, când 
câştigase şase sute de lei la Obligaţii. 

Ardea ca o flacără, gâfâia şi ţinea ceva ascuns la spate. 

— Ce ai acolo? 

De fericire, Jean se bâlbâi: 


— U... Uite ce am găsit! 

Mâna ţâşni, fluturând sub nasul Olimpiei o pereche de 
pantofi ţinuţi pereche de o sfoară. 

Bătrâna îl cercetă consternată. Erau nişte „trotteuri“ din 
piele întoarsă bej, cam osteniţi ca aspect, dar altfel în stare 
bună. 

— Pe ăştia îi ştiu, sunt ai lui madam Costăchescu. De 
unde i-ai luat? 

— De la gunoi, declară senin bătrânul. I-a lăsat lângă 
ghenă, să-i ia cine o vrea... Mare noroc că n-a apucat să-i 
vadă femeia de serviciu... 

Ceva în „atmosfera“ Olimpiei scârţâia şi se interesă 
îngrijorat. 

— Nu te bucuri?! Uită-te numai ce material solid şi cum 
sunt lucraţi! Unde mai găseşti asemenea marfă în ziua de 
azi! Grosuţi, moi, exact ce-ţi trebuia ţie... Cred că aveţi 
acelaşi număr. Dacă nu, îi mai dăm la întins, vedem noi... Ce 
faci? Nu-i întorci? 

Doamna Olimpia îşi încleşta degetele în faţa de masă şi 
izbucni într-un plâns sfâşietor: 

— "Te implor, Jean... Nu! Ile rog, nu mă sili s-o fac şi pe- 
asta! 

Bărbulescu se holbă perplex: 

— Ce vorbe sunt astea, fetiţă scumpă? Te-am silit eu 
vreodată să faci ceva? Te-am rugat doar să încerci o 
pereche de pantofi. 

— E prea de tot! hohoti bătrâna. Chiar în halul ăsta am 
ajuns, să port zdrenţele pe care le aruncă alţii? Ca ultimii 
cerşetori... ca la Azilul de Noapte... 

— Care zdrenţe? Sunt în perfectă stare, ia seama ce 
vorbeşti, scumpo! 

— Mă simt îngrozitor de umilită! Cum am să dau ochii cu 
Costăcheasca, cu vecinii?... De ajuns că le lingem blidele. 

— Asta-i prea de tot, parcă n-ai şti ce vremuri trăim! 
Când un Procopiu, care a fost profesor universitar, nu scapă 
nici un parastas şi, pentru câteva mii de lei, acolo, duce şi 


copiii loneştilor la şcoală!... Dar ca să fii tu împăcată, îi dăm 
la vopsit şi nu-i mai recunoaşte nici fabricantul! O să ne cam 
coste, au băgat şi ăştia de la chimicale nişte preţuri 
fioroase, dar - o ciupi galant de bărbie - ce nu fac eu pentru 
iubita mea cea mofturoasă şi răsfăţată? 

Până la urmă, Bărbulescu îi meşteri singur, povestea 
costându-l doar preţul unei cutii de cremă de ghete neagră, 
absorbită perfect de pielea întoarsă. Jean - trebui să 
recunoască - avusese încă o dată dreptate. Pantofii ţineau 
de cald, nu luau apă, nu-i venea să-i mai descalţe. Dar parcă 
cu ziarele nu avusese dreptate? Inginerul Vlăduţă de la 
etajul întâi era abonat la România liberă. Fusese de ajuns 
să-i forţeze de două ori broasca de la cutia de scrisori şi să-i 
sustragă gazeta, pentru ca omul, exasperat, să apeleze la 
serviciile Bărbuleştilor. 

— „.Dracii ăştia de copii au ce au cu cutia mea. 
Dumneavoastră sunteţi acasă când vine poştaşul. V-ar 
deranja să primiţi şi corespondenţa mea? 

Şi uite aşa, omul rămăsese obligat, iar ei citeau presa pe 
gratis. Presa, vorba vine, fiindcă pe ei îi interesa lista de 
parastase şi decese, iar pentru cât îşi băteau capul cu 
împărăţiile, le ajungea Telefunkenul antebelic care se urnea 
după ce-i dădeai doi pumni în cap. Nici hârtia igienică nu-i 
costa un ban. Jean cunoştea toaletele tuturor 
restaurantelor din zonă, pe care le vizita până în ora 
treisprezece, când sulurile, din lipsă de consumatori, nu 
erau epuizate, nepregetând să-şi facă rezerve nici de pe la 
prieteni şi cunoştinţe. Tot din restaurante înhăţa şi săpunul, 
altă economie frumuşică, câteva şerveţele umflate din zbor 
de pe masa de serviciu, iar uneori o chiflă, două, dacă erau 
prea apetisante, fiindcă, să nu vorbim cu păcat, la pomeni 
pâine se dădea din belşug. 

La început, doamna Olimpia se scandalizase: 

— Dar asta-i hoţie curată, Jean! 

— Hoţie! Ce termeni gravi foloseşti tu, draga mea! Un 
săpun acolo şi câţiva metri de hârtie... 


— Jean Valjean a făcut ocnă pentru o singură pâine! 

— Asta-i literatură şi încă din secolul trecut. Fură 
şnapanii o ţară întreagă, dar nu-i hoţie fiin'că vezi, aia e, 
dacă tâlhăreşti în stil mare, eşti om de afaceri, ai bosă 
financiară, iar puşcăriile le înfundă găinarii. 

— Adică, ăştia ca noi... 

Uneori convinsă, alteori cu sufletul îndoit, până la urmă 
cădea de acord cu Jean. Traiul tihnit alături de el îi pansa 
convulsiile de orgoliu. Mereu blând şi îndatoritor, nu 
ridicase o dată glasul sau mâna şi, cinstit vorbind, mai 
cunoşti dumneata bărbat să nu te înjure de neamuri ori cele 
bisericeşti, măcar o dată în cincizeci de ani? 

Doamna Olimpia era păţită, adică maică-sa. Ce văzuseră 
fetele - avea şi o soră, Cocuţa - la ele acasă era ceva de vise 
rele! Beţii, bătăi, înjurături, femei - „tăticu“ iubea toate 
damele, că le fila pe uliţă sau la poker - scandaluri zilnice 
cât casa. Ce folos că a doua zi se întorcea cu ditamai 
buchetul de flori, şampanie, regrete şi „dragoste nespusă”? 
Mama îl ierta şi umbla după aia o zi cu mătura şi făraşul să 
adune cioburile circului din ajun. 

Olimpia nu s-ar fi putut mulţumi în ruptul capului cu 
asemenea viaţă şi era încredinţată de fidelitatea absolută a 
lui Jean; nu o înşelase niciodată, nici măcar în vis. Desigur, 
era cam strâns la mână - pe şleau, degete lipite, ce mai! - 
dar tot omul cu meteahna sa. Nu-i plăceau datoriile şi în 
viaţa lui nu achiziţionase un singur obiect în rate. 

Ca orice fenomen economic, pomenile au şi ele non- 
sezon. Se şomează mai ales vara, dar Jean nu se lăsa 
demontat. După o cină cu ceai şi pâine presărată cu zahăr, 
mulțumea lui Dumnezeu „că, cel puţin, n-avem datorii! Şi 
nici n-am mâncat prost, ceva uşor asupra nopţii, aşa cum se 
recomandă la vârsta noastră“. 

O altă obsesie a lui Jean era comândul. Se asigurase de 
un loc la Izvorul Nou şi, mai mult decât atât, doamna 
Olimpia presupunea că într-unul din sertarele biroului 


(totdeauna încuiat) se aflau fonduri suficiente, asigurare 
pentru caz de boală sau deces. 

Soră-sa, Cocuţa, comenta mereu: 

— Nu înţeleg cum suporţi tu să ai mistere în casă, să nu 
ştii ce ai în dulapuri! Şi, pe urmă, ce sunt secretele astea 
între doi soţi? Nu zău, că prea eşti oaie! 

Doamna Olimpia vedea însă altfel lucrurile. De ce să se 
certe cu Jean pentru un fleac de nimic? La o urmă, ce să fi 
ascuns acolo? Câţiva bănuţi, desigur, pentru zile neguroase. 
Ce, e rău să ai o rezervă la o nevoie? De cincizeci de ani, 
ţinea sertarul zăvorât cu yală şi lăcăţel. Ei şi? Era de felu-i o 
fire mai ascunsă şi avea damblaua cheilor. Chei şi cheiţe, 
pentru orice obiect la care se putea aplica o broască, 
înşirate pe un anou zornăitor. Îl însoțea mereu şi 
pretutindeni: ziua - la centură, sub ficat, noaptea - fixat pe 
o brățară de piele. Şi-o punea înainte de a se băga în pat şi, 
din pricina zgomotului metalic, toată viaţa Olimpia a trăit cu 
impresia că doarme alături de un ocnaş. 

Oricât de oaie, bătrâna realiza că „prudenţa“ lui Jean în 
materie financiară, panica lui faţă de orice cheltuială frizau 
deja  patologicul. "Totodată însă exista o explicaţie. 
Bărbuleştii avuseseră o avere colosală, cu moşii aducând a 
latifundii, puțuri de petrol, case, prăvălii, obiecte de preţ... 
Comuniştii le luaseră tot, iar de la conacul reşedinţă de 
lângă Craiova, obligaţi să-l părăsească într-o jumătate de 
oră, plecaseră - după cum obişnuia să repete Jean - „doar 
cu o legăturică“. 

— Nu-i uşor, pleda Olimpia în faţa soră-si, din mare 
bogătaş să te trezeşti pe trotuar, doar cu bani de tramvai... 

Un sfârşit de iarnă prea blând, o primăvară cu năbădăi şi 
două răceli consecutive îl trântiră definitiv la pat. Jean nu 
prea fusese bolnav şi, în afară de „cronicele“ specifice 
bătrâneţii „doare, dar nu se moare“, nu zăcuse niciodată. 
Probabil modul de viaţă, presupunând mişcare (procurarea 
hranei din toate punctele cardinale ale oraşului) şi mediul 


în care evolua (aerul nepoluat al cimitirelor) îl oţeliseră mai 
abitir decât orice cură de ape, băi sau vitamine. 

Iniţial optimist - „o simplă răceală ceva mai 
încăpăţânată“ -, Jean nu acceptă decât sechestrarea 
temporară la domiciliu şi medicaţia clasică de ceaiuri şi 
buline. După câteva zile, ieşi prematur, nici discuţie fiind să 
nu participe la înmormântarea unui academician. Ce-i 
drept, se întorsese de acolo cu un sac de merinde 
pricopsită, dar şi cu temperatură. Mai zăcu vreo lună de 
zile, refuzând hotărât spitalizarea. Vizitatorilor le dezvolta 
în această privinţă teorii şi mentalități medievale: 

— Nu am nimic împotriva progresului, dar nici nu pot fi 
de acord cu toate aberaţiile lui. Odinioară, se duceau la 
bolniţă doar cerşetorii şi podăresele - femeile de stradă. 
Boierii sau târgoveţii se tratau acasă. Aşa năşteau bunicile 
şi străbunicile noastre, aşa închideau ochii bărbaţii lor. 

— Lasă-mă, nene, cu teoriile astea baroce! Dacă aşa e 
vorba, tipii matale circulau cu diligenta, noi cu Boeingul. 

— Şi ce-aţi câştigat? Încotro vă grăbiţi? E adevărat, 
bunicul făcea cu rădvanul două săptămâni până la Viena. 
Asta se întâmpla pe la jumătatea secolului trecut, sub 
Grigore Vodă Ghica. Dumneata faci azi cu avionul două 
ceasuri. Ei şi? 

— Cum, ei şi? E timp câştigat, ce mama dracului! 

— Şi ce faci cu el? Pe care-l asculţi zice că n-are timp nici 
să respire. Trăiţi panicaţi de termene şi o agendă de lucru 
prea încărcată, terorizaţi de o familie neglijată, dar 
„câştigaţi“ timp, zbârnâind prin văzduh cu tot felul de 
drăcii. Şi atunci unde-i timpul, că eu nu-l văd? 

— În ceea ce ai realizat pe unitatea de timp. 

— Pleacuri! Timpul, valoarea lui, îl înțelegeau bătrânii. 
Aia aveau vreme şi de un chefuleţ, şi de nevastă, şi de copii, 
şi de amici, de o scrisoare, de o cafea tihnită sau de o 
gazetă citită în linişte... Vă închipuiţi că aţi învins timpul şi 
ăla râde de voi, nu se dă prins. Plictisit de absurdul 
discuţiei, celălalt abandona elegant: 


— Zi-i paradoxuri ă la nea Jean! Eşti şarmant şi imbatabil. 

— Aşi, sunt bolnav. 

— Asta ziceam şi noi. Internează-te câteva zile şi scapi de 
belea. Au alte posibilităţi de tratament, alte condiţii... 

— Condiţii! Mizerie, dezumanizare şi jaf!... Cine mă poate 
îngriji mai bine decât scumpa mea soţie? 

Nu se înşela în privinţa Olimpiei. Îl îngrijea cu răbdare, 
sacrificii şi nopţi nedormite. Fără ştirea lui Jean şi cu 
sentimentul că săvârşeşte o crimă, împrumută o sumă 
importantă de bani. Astfel, apărură în meniul bătrânului 
trufandale menite să-i ispitească apetitul: sparanghel, piept 
de curcan, banane şi frişca. Îl minţi că toate sunt daruri de- 
ale vecinilor îngrijoraţi de starea sănătăţii lui. Impresionat, 
Bărbulescu lacrimă, dar refuză să dea vreun telefon de 
mulţumire: 

— ...Nu, nu, nu... Mulţumeşte-le personal, aşa cum ştii tu. 
Totdeauna ai fost plină de tact, am admirat chestiunea. 

Olimpia se gândea cutremurată la ziua când va fi silită să- 
şi mărturisească nesăbuinţa, constatând cu filosofie amară: 

— Vezi, tu, Cocuţo, să mai zici că scriitorii inventează, că 
literatura e doar imaginaţie... Abia acum, o înţeleg pe Nora. 
Pe vremuri, când am văzut piesa, mi s-a părut absurdă, azi 
însă, când îi trăiesc eu toate spaimele, văd altfel lucrurile. 

— Amândouă, două vaci! pufnise soră-sa, cu scuza ăleia 
că era cu vreun secol mai tânără. 

Evoluţia evenimentelor o scuti pe Olimpia de explicaţii. 
Bărbulescu se prăpădi într-o dimineaţă de aprilie în timpul 
somnului, fără adio sau ultime cuvinte memorabile. 

Doamna Olimpia îl plânse după datină, consolându-se cu 
faptul că Jean apucase să moară înainte de ultima creştere 
de preţuri la consumul de gaze şi energie. Mai împrumută 
un rând de bani pentru înmormântare, iar domnul Procopiu 
- profesorul universitar la pensie şi fosta firmă concurentă a 
lui Jean - avu parte de cel mai îmbelşugat pachet. 


— Acum, chiar că nu te mai înţeleg! se indignă Cocuţa, la 
câteva zile după înmormântare. Jean a murit, cheile sunt la 
tine. Deschide naibii sertarul să vedem ce a fabricat de unul 
singur, vreme de cincizeci de ani! 

— Ce mai contează o zi sau două, după atâta amar de 
vreme? Să vină şi Edwin, să vadă cu ochii lui cu ce ne-am 
ales noi după o viaţă de trudă, cum am dus-o fără să ne 
plângem. 

Împiedicat de afaceri, Edwin nu participă la 
înmormântare. Veni abia după o săptămână, grăbit, aferat, 
important ca de obicei. Spre consternarea Olimpiei, se 
interesă superficial de împrejurările în care se prăpădise 
taică-său, ascultă absent, rotindu-şi neîncetat privirea, şi 
evaluând cu ochi de perceptor venit să achite un sechestru, 
iar după zece minute, ceru să vadă sertarul de la birou. 

Surorile se priviră indignate, dar momentul de mare 
perplexitate abia urma. Edwin deţinea dubletul cheii şi o 
copie a testamentului lui Jean, despre care bătrâna habar 
nu avea că există. Când potrivi cheia în broasca sertarului, 
Coca exclamă sibilinic: 

— Înăuntru e leopardul! 


— Am şaizeci şi nouă de ani. povestea Coca ulterior, şi, 
slavă Domnului, nu vin uşor pe spate! Vă jur, fetelor, că, 
dacă-mi povestea cineva, nu credeam. Nici prin minte nu 
mi-ar fi trecut că mai există în România de azi, după 
cincizeci de ani de comunism, asemenea tezaure! 

— Mai dă-o dracului de politică, ne-am săturat până în 
ovare! 

— O comoară! ţipă Coca excitată la maximum, asta 
ascundea ghiujul în birou şi găina de soru-mea se sătura din 


merinde de pomană şi prohod! Vă spun, e ceva ă la Ali- 
Baba! Zece kilograme de giuvaieruri, piese importante, nu 
fleacuri menajere, zeci de carate, broşe, inele, ceasornice 
bătute în pietre scumpe, coliere, pudriere şi tabachere de 
aur, brățări şi paftale, nestemate cât cireaşă sau chiar cât 
nuca, am văzut la un pandantiv... 

— „Chiar că-i de necrezut! Păi astea sunt bijuterii 
regale! Şi vorba ta, săraca Olimpia umbla în ciorapi de 
bumbac, că ăia mergeau cârpiţi în casă, nu trebuiau duşi la 
remaiat! Cel puţin, acum o să-şi scoată pârleala! 

Coca se răsuci iute ca o şopârlă: 

— Pârleală, zici? O să scoată un rahat! Drăguţul de Jean i- 
a lăsat totul prin testament lui fiu-său, cu rugămintea ca 
ăsta, Edwin, să-i asigure un trai decent, pe măsura 
necesităţilor modeste ale unei femei în vârstă, obişnuită să 
trăiască modest - adică Olimpiei - care l-a însoţit cincizeci 
de ani pe drumul vieţii! 

— Juridic, e inadmisibil. Bunurile dobândite în timpul 
căsătoriei... 

— Fleacuri! În testament se subliniază că toate sunt 
bijuterii de familie, salvate cu grijă de jaful aspiratorului 
comunist, şi e normal ca ele să revină urmaşilor de sânge, 
respectiv Edwin, zămislit cu Frau Tirol! 

— Nici chiar aşa! Există o justiţie! 

— Nu pentru Olimpia. Edwin dispune de toate 
instrumentele juridice, plus bani. Cu cine să se ia la trântă? 

— E o chestiune de etică elementară! Există un 
Dumnezeu!!! 

— Hm, îi cunoşti orele de audienţă? 


Edwin lăsă peste noapte bijuteriile la Olimpia. Se aflaseră 
în siguranţă timp de cincizeci de ani şi nici un hotel din 


Bucureşti nu-i inspira suficientă încredere pentru un 
asemenea depozit de giuvaiere. Avea, în schimb, destulă 
încredere în Olimpia, bătrâna asta ştearsă şi cumsecade, 
care nu ieşise toată viaţa din cuvântul lui taică-său. Singura 
problemă mai rămânea transferul comorii peste graniţă, 
multe din bijuterii - nemaivorbind de cantitate - fiind 
considerate piese de patrimoniu. Dar găsise soluţia. Contra 
unui comision substanţial, o cunoştinţă, funcţionar de 
ambasadă, avea să scoată bijuteriile din ţară prin valiză 
diplomatică. 


O trezi trilul telefonului, dar rămase nemişcată. Cocuţa, 
probabil, belicoasă, cu idei, sugestii, planuri de acţiune. S-a 
sfătuit, a auzit, i s-a spus, a luat legătura cu... N-o interesa 
NiMiC, nu-i păsa de nimic. Simţea doar o apăsare, o 
presiune dureroasă. Ceva ca o bubă grea şi urâtă... O bubă 
pe inimă, asta era! Senzaţia era atât de concretă, încât se 
simţi înspăimântată. O şi vedea, o ciupercă rotundă şi 
neagră, care opintea s-o sufoce. Îşi duse mâinile instinctiv la 
piept, de parcă ar fi putut s-o smulgă... 

„„„Apoi, altă senzaţie bizară, trupul începu să se mişte 
singur, primind comenzi de care era străină... Primea, 
înregistra şi executa... Şi sertarul biroului se deschise de la 
sine. Cu aceleaşi gesturi sigure, uşoare, ca din transă, 
împrăştie giuvaerele pe masă, căutând bijuteriile pe care le 
avea de la părinţi: inelul de smarald, brăţara şarpe de la 
bunica, ceasul medalion cu agrafă şi lanţ. Pe acestea le puse 
bine, într-o cutie de tablă aurie, rămasă de la halvaua 
bulgărească... 

Pendula electrică - singurul obiect din casă căruia Jean îi 
îngăduise să consume curent - bătu miezul nopţii... „O oră 
fatidică!“ îi trecu prin minte şi, concomitent, prin faţa 
ochilor, reminiscență a îndepărtatelor ore de istorie antică 


din liceu, chipul imortalizat în piatră al zeiţei Nemesis. Ce 
naiba simboliza? Uitase cu totul şi amănuntul o făcu să 
surâdă. 

Pe urmă, şi iar nu ştia cum, se trezi în baie, cu bijuteriile 
adunate şi făcute legătură în şorţ. Capacul WC-ului era 
ridicat. Desfăcu nodul şi îşi umplu mâna cu nestemate... 
Pumnul se deschise singur deasupra găurii de evacuare. 
Clinchetul odoarelor la impactul cu faianţa îi mângâie 
urechile. Cu o mişcare hotărâtă, trase lanţul. Aşteptă apoi 
să se încarce din nou bazinul cu apă şi iar îşi umplu 
pumnul... Repetă operaţiunea de mai multe ori, având 
mereu grijă să nu înfunde closetul. 

„Instalatorii ăştia sunt toţi nişte hoţi, pentru o garnitură, 
acolo, îţi iau o căruţă de bani... Nu-i aşa, Jeane?“ 

Un râs schimonosit îi strâmba obrazul. Se întoarse în 
dormitor, constatând cu surpriză că buba din inimă se 
topise. Oricum, respira fără greutate şi, mulţumită, puse 
deşteptătorul s-o trezească la opt. Mâine era Sâmbăta 
morţilor şi numai la Bellu se anunțau trei parastase 
importante. 

Pentru prima oară în ultimii cincizeci de ani, „trase 
plapuma de pe Jean“, prea îngustă pentru doi şi, 
covrigându-se, adormi dulce. 


QUOD LICET JOVIS... 


C onstituiau o pereche caracteristică pentru generaţia 


lor, când cuplarea partenerilor avea loc încă de pe băncile 
liceului, aceştia fiind adeseori chiar colegi de clasă. Apoi, o 
dată intraţi la facultate, tinerii se căsătoreau, de obicei, cam 
prin anul Il. 

În ce mă priveşte, nu felicit genul acesta de însoţiri şi nici 
nu pariez pe el. Prea se cunosc bine când ajung la altar, 
misterul, unul din elementele cele mai incitante în dragoste, 
s-a fost spulberat de mult, se exclud surprizele, cei doi mai 
au a se înfrunta doar cu ratele la casă şi mobilă. Mai 
consider benefică o arhivă sentimentală, experienţe 
separate care maturizează, determinându-te să realizezi că 
nu tot ce dă din coadă e bun şi de cârnaţi. Ca să nu mai 
pomenim de amănuntul că, la treizeci de ani, după paişpe- 
cinşpe de idilă şi mariaj, soţii cară în spinare o legătură deja 
obosită, care şi-a epuizat tot farmecul. Inevitabil, ochişorii 
încep să alunece şi peste gard. De remarcat că, din plină 
tinereţe, partenerii nu se mai ţin de mână la cinema, iar 
orice ieşire în oraş, orice escapadă este condiţionată de 
participarea a încă cel puţin o pereche. Din câte am 
constatat eu, extrem de puţini ajung să încărunţească pe 
aceeaşi pernă. 

Loredana şi Elvis (nu mai trebuie precizate preferinţele 
muzicale ale părinţilor) nu se abătuseră o iotă de la regulă. 
Se iubeau din clasa a VIII-a şi, de atunci, erau nedespărţiţi. 
Capabili şi muncitori, intraseră din prima la facultate, ea la 
Limbi Străine, el la Stomatologie. Inutil să amintesc - 


chezaşă mi-e şi propria experienţă - că studenţia cu 
verighetă nu mai e studenţie, ci doar sesiuni, dar Loredana 
şi Elvis aveau s-o înţeleagă şi s-o regrete mult mai târziu. 

Se căsătoriseră deci la sfârşitul anului II şi, indiscutabil, 
cea care dăduse lovitura era Loredana. Orfană de tată - un 
inginer modest, decedat mai demult - trăia împreună cu 
maică-sa, modestă casnică, din modesta pensie de urmaş. O 
pereche de ciorapi ridica probleme, o fustă nouă, căci prin 
stofa rărită a celei vechi i se vedeau chiloţii - o prioritate 
stringentă, presupunând sacrificii dure, o portocală, una 
singură - un lux rezervat prânzului de duminică. Loredana 
mânca miezul, în vreme ce maică-sa ronţăia căptuşeala albă 
a cojii, zâmbind umil: „Citricele îmi fac aciditate...“ 

Greu de spus dacă Loredana şi-a realizat vreodată 
dimensiunile propriului egoism. Probabil că nu, pentru că 
se comporta cu aplombul şi firescul faptului de la sine 
înţeles şi cuvenit. Fata aceasta avea o extraordinar de bună 
părere despre ea însăşi şi pretenţii extraordinare de la cei 
din jur. O expresie critică, de permanentă nemulţumire, o 
caracteriza încă din anii extremei tinereţi şi se putea crede 
că nici în adâncul sufletului ei nu se simţea mai fericită; o 
cârtitoare din naştere. 

Altfel, n-ar fi arătat rău. Cu picioare dolofane în X, după 
care unii se dau în vânt, considerându-le insinuante şi sexy, 
avea un chip drăgălaş, senzual, dar, din păcate, necolorat. 
Cu un ten luminos, ar fi fost o frumoasă. În ansamblu, o 
persoană dificilă, mofturoasă, plină de pretenţii, veşnic 
„obosită“ şi profund ofensată de lumea proastă în mijlocul 
căreia era obligată să evolueze. 

E interesant cum astfel de fiinţe îşi găsesc aproape 
întotdeauna partenerul ideal: cam boulean, docil, prăbuşit 
sub greutatea privilegiului de a fi soţul unei femei 
superioare şi nobile, fericit să nu-i iasă din cuvânt. Cam aşa 
s-a manifestat Elvis de-a lungul întregii lor căsnicii. De 
aceeaşi vârstă cu Loredana, era de statură atletică, cu un 
cap simpatic, perfect rotund şi tuns arici, pe care simţeai 


nevoia să-l mângâi. Spre deosebire de Loredana, era un 
copil trăit bine, într-o casă prosperă, obişnuit să declare cu 
seninătate că nu i se întâmplase să viseze la ceva fără să-l 
obţină mintenaş a doua zi. Cum Loredana, gândind la 
propria copilărie, se crispa la auzul acestui gen de afirmaţii, 
Elvis renunţă la amintirile opulente, încercând un soi de 
remuşcări, un sentiment tulbure de vinovăţie. Ca şi cum din 
pricina magnificilor lui brazi de Crăciun, doldora de 
podoabe şi daruri, Loredana şi ai ei n-avuseseră nici măcar 
lemne de foc! 

Se căsătoriră după sesiunea din vară a anului II şi 
doctorul Manta, tatăl lui Elvis, le făcu cadou o lună de miere 
la Hotelul Rex din Mamaia. În epocă, asta semăna a Paris, 
problema obţinerii unui paşaport excluzând din capul 
locului sejururi năzdrăvane la Acapulco sau Santa Monica, 
aşa cum aveau să-şi îngăduie privilegiaţii de după 1990. 
Petrecură foarte bine, bântuind întreg Litoralul cu taxiul. 
Pentru a nu avea probleme cu consumul de alcool, Fiatul - 
alt mic cadou de la papa Manta - fusese garat în parking. 

Pentru început, se stabilise ca tânărul cuplu să locuiască 
la doctorul Manta. Mama lui Elvis murise de câţiva ani, iar 
medicul se recăsătorise cu o actriţă, femeie matură, încă 
frumoasă si cu cotă în teatru. Apartamentul cu şase camere, 
două oficii sanitare şi toate înlesnirile făcea posibilă o 
convieţuire decentă şi comodă. Nu însă când pe noră o 
chema Loredana, gratuit arogantă şi plină de arţag, iar pe 
„soacra vitregă“, Dona, o femeie cu picioarele pe pământ şi 
lipsa de toleranţă specifică persoanei care şi-a edificat viaţa 
şi cariera „self-made-man“ cărămidă cu cărămidă, fără să fi 
acceptat un singur compromis. 

Bineînţeles că neînțelegerile nu întârziară. Pe Dona, când 
nu râdea în hohote de ţopismele micii snoabe, o iritau 
aerele de mare cucoană, azvârlită de destin, naufragiată 
printre  mitocani, oricum oameni sub ea, de „basse 
extraction“. 


— Drept cine se ia?, întreba cu voce caldă, bine pozată, 
actriţa. Nu ştie ce furculiţă să ia în mână, când îşi suflă 
nasul se uită în batistă la ce-a eliminat, iar pe maică-sa ai 
văzut-o! „Vereghetă, sectembrie, ghiuvetă, ciolofan“ şi nu 
umblă prin casă decât în ciorapi de lână. Nici o crimă, de 
acord, dar nu-mi fă fiţe de parcă te-ai trage din 
Merovingieni! 

— E un copil încă, o scuza Manta. 

— Un copil măritat. 

— Vrea să pară şi ea importantă. Personalitatea ta 
copleşeşte, fiecare avem orgoliul nostru . 

Îi lua apărarea pentru că ştia că Elvis c O adoră, iar faţă de 
el încerca unele remuşcări. Se recăsătorise destul de 
repede după moartea nevesti-si, iar lui Elvis nu-i plăcuse, 
considerând acest mariaj drept o trădare comisă vizavi de 
mama lui. În acest sens, Elvis practica un şantaj discret, dar 
nu mai puţin şantaj, fiind suficient să stea îmbufnat şi să 
acuze lipsă de apetit la câteva mese pentru ca să obţină 
orice ar fi poftit de la taică-său. Adică, ce-ar fi poftit 
Loredana, căci, în ciuda copilăriei prospere, rămăsese un 
băiat cumsecade, modest şi uşor de mulţumit. 

Ca toţi egoiştii feroce, Loredana avea instinct, ştia de la 
prima privire cum trebuie să arate lucrurile pentru ca ei să- 
i fie bine, simţea ca un ogar din ce parte o paşte primejdia. 
Iar primejdia nu venea de la Elvis sau doctorul Manta, nişte 
blajini uşor de manipulat, ci se numea Dona. Era lucidă, 
trecuse prin multe şi nu se lăsa păcălită de cei douăzeci de 
ani abia împliniţi ai Loredanei. „De la şerpoaica asta mică ar 
avea ce învăţa muieri de patruzeci de ani...“ 

În consecinţă, începu o campanie tenace împotriva Donei. 
în perioada aceea, puteai să-ţi închipui, şi pe drept cuvânt, 
că exceptând examenele, şicanarea prin orice mijloace a 
actriţei constituia pivotul central al existenţei ei, a 
Loredanei. Avându-l aliat necondiţionat pe Elvis, care o 
venera, profita de orice prilej pentru a declanşa conflicte. 
Dona adora florile, în special cele cu cupe fastuoase, din 


familia crinilor sau a calelor, iar admiratorii aveau grijă să 
nu-i lipsească. Loredana pretinse că îi produc alergie şi 
refuză să mai intre în camerele comune. Donei îi plăcea să 
dea petreceri, extrem de reuşite de altfel, dar, exact în 
seara cu pricina, „copiii“ reclamau linişte, având a doua zi 
examen, colocviu, seminar important ori te miri ce... Sau! 
Ţinând seama de programul ei şi al doctorului, Dona fixase 
dejunul la ora 13.30. Doar că la unu jumate, Loredana, care 
avea cursuri sau seminarii şi dimineaţa, şi după-amiaza, o 
aştepta pe servantă să-i aducă la facultate o masă caldă. 
Stomacul sensibil nu-i îngăduia o gustare la bufetul 
facultăţii sau din traistă... 

În realitate, Loredana era cumplit de geloasă. Pe succesul 
şi pe banii cheltuiţi de Manta cu cea de-a doua soţie şi 
despre care îşi spunea că sunt furaţi din ceea ce li s-ar fi 
cuvenit în mod firesc lor, tinerilor. 

— Fii sigur, îl dădăcea pe Elvis, că, dacă ar fi trăit biata 
maică-ta, alta ar fi fost situaţia, domnul doctor n-ar fi 
cheltuit banii noştri comandând la Viena sau Paris toaletele 
doamnei artiste! Îţi spun sincer, eu nu mai suport! Dacă nu 
ne mutăm separat, nu mai răspund de mine! Să ne ia o vilă, 
nu zic ultralux, dar onorabilă, şi scapă de noi! 

— Nu cred să aibă bani de o vilă, se bâlbâi Elvis. 

— Chestia-i nu să-i aibă, ci să vrea! 

Şi pentru a fi mai convingătoare, Loredana rămase 
gravidă. Elvis oscila între extaz şi spaimă isterică: „Păpuşica 
mea mă iubeşte, înfruntă de dragul meu, ştie cât de mult 
îmi doresc un copil, primejdie de moarte! Cum e ea delicată 
şi fragilă... Nici nu îndrăznesc să mă gândesc.“ 


Doctorul Manta încerca două temeri. Întâi că nu fusese 
tocmai credincios memoriei nevestii care, exclusiv de 
dragul lui Elvis, îi ceruse pe patul morţii să nu se 
recăsătorească, a doua că prea e fericit! Alături de Dona, 
această femeie nepreţuită, trăia clipe de extaz despre care 
nici măcar nu-şi imaginase că sunt destinate muritorilor de 


rând, iar el intuia că aşa ceva nu poate să dureze. Iar aici 
nu intra în calcul efemerul, ci invidia zeilor care au 
monopolizat fericirea, baricadând-o în Olimp. Mai şi făcea 
parte din categoria indivizilor convinşi că mita funcţionează 
pretutindeni, aşa că se decise la o jertfă financiară care să-i 
asigure bunăvoința Cerului şi, totodată, iertarea răposatei. 
Sacrifică o parte din valuta strânsă de-a lungul anilor şi 
ascunsă în pod (adică exact unde ar fi percheziţionat în 
primul rând orice poliţie din lume), făcu o danie la biserica 
din cartier, iar lui Elvis îi cumpără o vilă pe lângă Foişorul 
de Foc. Fără grădină, dar vilă cu scară interioară, trei 
niveluri etc... 

Când se născu băiatul, Cristian, tinerii Manta erau deja 
instalaţi la noul domiciliu. Loredana câştigase. 


Ancorară în existenţa cuplurilor favorizate din epoca 
socialismului multilateral dezvoltat. Amândoi fiind studenţi 
foarte buni, beneficiară de repartiţii excelente pentru anii 
aceia. Elvis făcea o navetă uşoară într-o comună de pieţari 
bogaţi din apropierea Bucureştiului, iar Loredana obţinu un 
post în Ministerul Comerţului Exterior. Din primii ani, 
însoţind diverse delegaţii, călători foarte mult, mai ales în 
Europa Centrală şi Orientul Mijlociu. Fiind o receptivă, 
mediul în care evolua îi schimbă look-ul. Pierdu aerul de 
provincială sărăcuţă, deveni în peisajul românesc o apariţie 
de tip occidental, iar aurul lui Harun Al Raşid, Ali Baba sau 
El Zorab îi strălucea pe degete şi la încheieturi. Elvis o 
adora la fel de necondiţionat, ea rămânând la fel de etern 
obosită şi ofensată de „aerul mitocănesc“ pe care era 
obligată să-l respire în societatea românească. Familia însă 
o trata ca pe un bibelou de nepreţuit, iar băieţelul, Cristian, 
înţelese de foarte timpuriu că prinţul casei nu-i el, cum se 
întâmplă îndeobşte, regină absolută şi fără rival fiind maică- 
sa. Prietenii obişnuiau să afirme că Loredana se comportă 
la ea acasă ca un musafir venit în vizită, nederanjându-se 
să-şi ia nici măcar un pahar cu apă. Indiferent cu ce s-ar fi 


îndeletnicit, săreau s-o servească Elvis şi mama Loredanei, 
acceptată la mansardă, ca slujnică şi dădacă fără salariu. 
Avariţia - o menajeră costă - şi-o camufla ipocrit, apelând la 
bine cunoscutele şi prea uzatele pretexte: 

— Nu pot să-l las pe Cristian pe mâna oricui; cum lipsesc 
eu mult de acasă, aş tremura tot timpul. Altceva e o bunică 
şi, pe urmă, nimeni n-a silit-o, ea s-a oferit. 

— E totuşi o femeie în vârstă, i-ar trebui cineva s-o ajute 
la menaj şi ea doar să supravegheze. 

Loredana râsese artistic: 

— Te pui cu mama? Se vede că n-o cunoşti! Până nu pune 
singură mâna, nimic n-o mulţumeşte. În mintea ei, toate 
femeile de serviciu, dacă nu sunt hoaţe, nu ştiu decât să-ţi 
ia banii pentru muncă de mântuială... Ce vrei, dragă, altă 
generaţie, când cucoanele îşi vedeau doar de gospodărie şi 
nu erau obligate să meargă la serviciu... 

Urmară vreo zece ani, când viaţa Loredanei şi a lui Elvis 
evolua între aceleaşi coordonate. Cu doctorul Manta şi cu 
nevastă-sa se vedeau rar, la aniversări sau mari sărbători, 
dar nici atunci obligatoriu. Loredanei puţin îi păsa, era 
conştientă că mai mult decât căpătase nu va obţine nimic şi 
că, o dată cumpărată vila, Dona nu va mai lăsa să i se 
scurgă printre degete nici o para. La un moment dat, mama 
Loredanei, epuizată de trudă şi pretenţiile fie-si, fu izbăvită 
de un infarct salutar. Se prăpădi în câteva minute, măcinată 
de remuşcări: nu apucase să prăjească chiftelele - 
mâncarea preferată a Loredanei - pe care i le promisese cu 
o seară înainte. 


Se întâmplă ca în romane şi când se aştepta mai puţin. 
Era căsătorită de doisprezece ani, Cristian împlinise zece, 
iar Loredana se îndrepta cu paşi siguri spre vârsta mijlocie. 
Îşi considera viaţa definitiv instalată pe un itinerar comod şi 
monoton, care, excluzând desigur accidentele, avea s-o 
conducă drum neted până la pensie. În sinea ei, nu se 
simţea împlinită ca femeie, realiza că nu dorise niciodată un 


bărbat din adâncul sufletului ei, dar îşi spunea că probabil 
ea este o frigidă şi nu sunt puţine persoanele care n-au 
cunoscut în viaţa lor ce este dragostea. Păcat, dar slavă 
Domnului, avea compensaţii: se realizase pe plan domestic, 
socio-material şi profesional. Probabil însă că aşa fusese să 
fie! Apoi, din senin, la treizeci şi cinci de ani, se îndrăgosti 
pentru prima oară în viaţă, brusc, irevocabil şi fără rezerve. 
Se implică total în această dragoste, cu sentimentul că se 
aruncă în gol, fără centură de siguranţă: „Să ştiu că mor, 
nimic nu mai contează!“ Nu-şi dădea seama, dar era cea 
mai simpatică şi omenească trăire din toată existenţa ei. 

Mihai, deţinând o funcţie importantă în minister, şeful ei 
direct, avea patruzeci de ani, tâmple grizonate şi, masculin 
prin excelenţă, dădea impresia omului care ştia totdeauna 
ce are de făcut. Asprimea, virilitatea agresivă şi totuşi 
tandră a personajului o înfiorau dulce pe Loredana, prin 
contrast cu supuşenia de mămăliguţă aurie a lui Elvis. În ce- 
l priveşte pe Mihai, acesta înnebuni după picioarele ixate 
ale Loredanei, gura senzuală şi vorba uşor peltică. 1 se 
păreau de un sexy irezistibil. 

Din nefericire, şi o realizară de la bun început, dragostea 
lor nu putea fi legitimată. Erau amândoi căsătoriţi, iar un 
divorţ, în epoca respectivă, echivala pierderea funcţiilor 
pentru amândoi. Începu astfel o dragoste furtunoasă, 
consumată pe aleile neguroase ale clandestinităţii. Măsurile 
de siguranţă erau stricte, întâlnirile având loc în casa 
surorii lui Mihai, o femeie de toată încrederea, mai ales că - 
supremă garanţie a unei cooperări discrete - îşi detesta 
cumnata. Încă un avantaj, blocul în care locuia avea două 
intrări, pe străzi distincte, amanţii nefolosind-o pe aceeaşi 
nici la venire, nici la plecare. La serviciu nu-şi permiteau 
nici cel mai neînsemnat gest de intimitate, evitau să fie 
văzuţi pe undeva împreună. Se vedeau rar, scurt şi cu 
emoţii de ilegalişti, iar momentele de extaz făceau ca 
despărţirile să fie şi mai dureroase. 


Dinspre partea Loredanei, s-ar fi putut întâlni mai des, 
pentru că naveta lui Elvis, cât de uşoară, îi lăsa mult timp 
liber. Pe Mihai însă, funcţia de răspundere îl solicita 
aproape toată ziua, iar nevasta, de o gelozie isterică, îl 
urmărea pas cu pas. Şi totuşi fuseseră norocoşi, aveau să 
râdă mai târziu, încă nu se iviseră la noi celularele! 

Loredana îndura greu situaţia. Nu făcuse niciodată 
sacrificii, i se  îndepliniseră toate poftele, aşa că 
circumstanţele o găseau total nepregătită. Nu se putea 
înfrupta din fericire atât cât ar fi vrut, privirile aruncate de 
Mihai la intervale regulate spre ceas o scoteau din minţi, 
trăia în permanenţă sentimentul că e moartă de foame şi că 
numai ce s-a aşezat la masă, apucând să înghită o singură 
„Chiftea“, că gata!, i-a şi smuls cineva farfuria de sub nas. 
Situaţia i se părea intolerabilă şi ar fi înnebunit desigur, 
dacă n-ar fi fost deplasările în străinătate. Aveau loc cam de 
trei-patru ori pe an, iar Loredana, translatoare versată în 
mai multe limbi, îşi însoțea întotdeauna şeful, indiferent de 
grupul constituit. 

Ce fericire dumnezeiască să vadă prima oară Parisul 
alături de Mihai, să păşească împreună, sub aceeaşi 
umbrelă, pe cheiurile pluviosului Amsterdam, să doarmă în 
braţele lui la Londra! Acolo, în hotelul acela somptuos 
prăfuit, datând din Epoca Victoriană, tremurând de frigul şi 
ceața unui iulie ingrat, arşi de o dorinţă nimicitoare, 
petrecuseră prima noapte comună. 

Bineînţeles că nici în străinătate nu zburdau liberi ca doi 
căţelandri scăpaţi pe pajiştea verde! Din fericire şi cu 
condiţia să nu comiţi gafe, puteai scăpa mai lesne de sub 
controlul colegilor, prea ocupați de descoperirea 
magazinelor celor mai ieftine, furnizoare de cumpărături 
chilipir, şi vizitarea punctelor turistice de mare referinţă. 

Ce le-ar fi scăpat însă colegilor, cu siguranţă nu i-ar fi 
scăpat securistului care însoțea obligatoriu orice grup. Încă 
un noroc - Dumnezeu ţine cu păcătoşii!, iar Loredanei îi 
convenea să vadă aici un semn major că le e scris să nu se 


despartă niciodată, că undeva, acolo sus, chestiunea-i 
privită cu bunăvoință - îl constituia faptul că respectivul 
securist era un om cumsecade, că fusese coleg de facultate 
cu Mihai şi, la fel de important, trăia o aventură 
asemănătoare. În afară de faptul că închidea ochii, le 
facilita, pe cât îi stătea în putere, escapade în doi. 

Trecuseră cinci ani de când se iubeau, dar Loredanei îi 
spunea instinctul că situaţia nu se putea eterniza în 
termenii actuali. 

— Simt cu toată fiinţa că se va întâmpla ceva. De bine sau 
de rău, nu ştiu, dar ce se petrece acum nu poate dura. 

Vorbea cu maică-sa, care mai trăia pe atunci. Nu că ar fi 
pus mare preţ pe judecăţile bătrânei - o găină neinstruită -, 
dar simţea nevoia să se confeseze. Caracterul dificil îi 
îndepărtase prietenii, dar lasă, că nici nu le ducea lipsa! Şi, 
pe urmă, tot n-ar fi avut încredere! Mai ales în muieri n- 
avea încredere. Mamă-sa însă îşi lua rolul de confidentă în 
serios şi încerca să o înveţe de bine: 

— Fă, mamă, cum te îndeamnă inimioara, dar atâta grijă 
să ai! Casa să rămână casă şi Elvisică să nu te simtă! E 
păcat de el, mamă, e cuminte, aduce o pâine albă în casă şi 
nu-ţi trece pe dinainte de cât te iubeşte, mamă. Nu-l mânia 
pe Dumnezeu, ăsta-i bărbatul cu care să îmbătrâneşti, 
mamă. Ala cu pălăria pe o parte e de distracţie, mamă, dar 
ăsta, al tău, cu pălăria pe frunte, ţine o casă! Aşa să ştii, 
mamă. 

Loredana sărise de pe scaun, enervată: 

— Mamă, mamă, mamă!... M-ai înnebunit cu mamă! Ce 
ştii tu despre dragoste? Dragostea trupească? Iotală, 
mamă!!! 

— Atâta cât trebuiau să ştie fetele cumsecade de pe 
vremea mea! Că aşa se fac copiii! Restul, prostii de prin 
filme, că, la o urmă, tot o gaură şi-un băț! 


Chiar în acea perioadă, când Loredana îşi spunea că nu 
mai rezistă tensiunii şi frustrărilor unei existenţe trăite 


separat de Mihai, izbucniră evenimentele din 1989. Cu mici 
excepţii, căderea lui Ceauşescu bucură o ţară întreagă, dar 
Loredana şi Mihai exultau. Adio clandestinitate, adio 
privaţiuni, nopţi separate şi întâlniri furate cu ochii pe ceas! 
A lor era lumea şi nu ştiau cum să-i mulţumească lui 
Dumnezeu că schimbarea a venit la timp, când ei mai erau 
îndeajuns de tineri ca să se bucure de dragostea lor, să-şi 
edifice un fond de amintiri comune, neapăsate de tristeţea 
ireversibilului „prea târziu!...“ 

Toată problema consta acum în informarea „soţilor 
inocenți“, urmată, prin consecinţă directă, de abandon. 
Loredana, obişnuită să ţină seama numai de ea însăşi, pleda 
pentru soluţia bisturiu a lui Murphy: dacă aveți de dat o 
veste proastă, făceţți-o cât mai direct şi cât mai repede! 
Mihai, în ciuda a ceea ce te-ai fi aşteptat de la el, opina 
pentru anestezierea prealabilă a victimei, adică pregătirea 
acesteia, nici el nu cunoştea prea bine tehnica. În adâncul 
sufletului, îi era milă de grasa, imbecila şi nefericita lui 
nevastă. Nu era vinovată că aşa se născuse şi că, la un 
moment dat, i se interferaseră drumurile cu ale lui Mihai. 
Mihai, tânăr ambițios, opintind cu orice preţ să se înalțe, iar 
ea, oaie bună de muls, taică-său fiind ştab în CC, fost 
ilegalist. Se folosise de ea fără scrupule, socotind că a plătit 
destul cedându-i o felie din viaţa lui. Acum însă, înaintea 
pasului decisiv, încerca unele mustrări şi, mai ales, îi era 
teamă de un act necugetat. Nu avuseseră copii, n-avea 
motivaţia unei cariere, rămânea singură şi debusolată în 
prag de bătrâneţe. 

Loredana înghiţea greu genul acesta de „masochisme “ şi, 
ca să-i dea brânci prin propriul exemplu, luă iniţiativa. Un 
sfârşit de săptămână pe care Elvis îl petrecea în mod 
excepţional acasă, iar băiatul într-o excursie cu şcoala la 
Cheia i se păru ideal pentru ceea ce numea, în sinea ei, 
„marea confesiune“. 

Bineînţeles, Elvis căzu din pom! Încerca cea mai mare 
surpriză din viaţa lui şi era greu de presupus că va mai trăi 


ceva asemănător. Pentru început, din pricina năucelii, nu 
pricepu despre ce este vorba, iritând-o la culme pe nevastă- 
sa, care se întrebă cum de fusese în stare să trăiască atâţia 
ani alături de un idiot. Pe urmă, îşi închipui că ar putea fi 
ceva, aşa ca o farsă, deşi Loredana nu-i dăduse până atunci 
motive să creadă că ar fi vreo glumeaţă. Când, în sfârşit, 
înţelese, se prăbuşi literalmente. Prima lui replică o crispă, 
nu pomenise ceva mai idiot şi inoportun: 

— N-am mai fost singuri, două zile întregi singuri, de ani 
de zile. Vroiam să te invit diseară la Pescăruş... 

Ca să vezi la ce se putea gândi în momente majore! Nu 
mai avea sens să se ascundă după deget, ignorând cu bună 
ştiinţă un adevăr evident! Băiatul ăsta nu se maturizase, 
rămăsese ca judecată pe undeva, pe la şaisprezece ani. Şi 
tot ca un adolescent şi suferea, nesfiindu-se să plângă, să 
cadă în genunchi, să implore, să promită. Cel mai mult îl 
răscolea faptul că nu se ştia cu nimic vinovat şi, în 
consecinţă, nu înţelegea. Fusese convins că ei doi au o 
căsnicie extraordinară, în cinsprezece ani nu înregistrau 
nici cea mai neînsemnată neînțelegere şi n-o înşelase nici 
măcar în gând. 

„lot tu eşti cea mai frumoasă!“ constata sincer până în 
adâncul fiinţei sale de câte ori vizionau la TV diverse 
concursuri de Miss, agăţând un zâmbet de superioritate pe 
buzele Loredanei. 

Urmară două luni de iad. Elvis slăbise vizibil şi, de 
nefericit ce era, nu vedea pe unde calcă, iar la Policlinică i 
se întâmpla să rămână ca un tâmpit cu instrumentul în 
mână, fără să vadă nimic altceva în gura pacientului decât 
un hău. Când lansă ideea sinuciderii ca unică soluţie, şi asta 
vorbind mai mult singur, fără cea mai vagă intenţie de 
şantaj, Loredana îi îndreptă o privire plină de dispreţ: 

— Dacă-ţi imaginezi că-mi poţi forţa mâna cu trucuri din 
astea ieftine, de croitoreasă tuberculoasă, eşti naiv. Dar se 
putea să nu te faci tu de râs până la urmă? 


În secundar (prim-planul era monopolizat totdeauna de 
Loredana), se punea şi problema lui Cristian. Ca mai toţi 
copiii care nu se bucură de tandreţea familiei şi conştient că 
nu ţine capul de afiş, băiatul era docil, ascuns şi ţinea tot 
timpul gura încreţită, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu-i 
alunece vreun cuvânt necugetat printre buzele strânse. Un 
copil care vedea, înregistra şi tăcea, toate la fel de mult. 

Ca totdeauna practică, Loredana veni cu o soluţie pe care 
toată lumea o consideră raţională şi corectă: Cristian se 
apropia de paisprezece ani, avea să decidă singur la care 
dintre părinţi urma să rămână. I se dădu timp de gândire. 
Băiatul nu ezită însă nici o clipă şi chiar nepoliticos, califică 
Loredana, se grăbi să răspundă: „Cu tata“. 

Se explică doar celui mai bun prieten şi coleg de clasă: 
„De tata cel puţin nu mi-e frică şi măcar se uită la mine ca la 
o fiinţă vie. Pentru maică-mea reprezint doar un articol 
dintr-un inventar de realizări pe plan social, e frumos şi 
cumsecade să ai un copil... Când eram mic, mă căra pe la 
toate studiourile foto, să ne pozăm împreună. Mămica cea 
tânără şi frumoasă cu băieţaşul drăgălaş ca o poză... Altfel, 
nu ştia care-i mâncarea mea preferată şi cu ce jucărie îmi 
place să adorm.“ 

Acestea fiind aranjate, Loredana consideră că nu mai are 
sens să suporte atmosfera tensionată de acasă, suspinele lui 
Elvis şi chipul impenetrabil al băiatului. Bine că cel puţin 
maică-sa se prăpădise în urmă cu doi ani, ar fi scos-o din 
minţi cu tânguielile ei şi pronosticuri sinistre de genul „Nu- 
ţi poţi face punte peste cadavre, pân' la urmă tot te 
împiedici într-o tigvă“ sau „Fericire peste nefericire nu se 
poate, că nu-i sanviş“ şi alte cugetări adânci pe temă. 

Îşi făcu bagajele - doar haine, bijuterii şi câteva piese de 
artă - şi se mută, deocamdată singură, în locuinţa deja 
achiziționată unde urma să trăiască cu Mihai. Nu emisese 
nici o pretenţie la bunurile comune şi se simţea nespus de 
mulţumită de ea însăşi, în fapt, avea intenţia să-şi facă din 
casă un palat, unde mobilele cumpărate sub Ceauşescu, nu 


îndeajuns de nobile, nu aveau ce căuta. Introduse acţiunea 
de divorţ în aceiaşi termeni „generoşi“. 


Mihai se descurcă mai greu cu nevastă-sa care „nu avea 
bărbat de lăsat“ şi, după nişte scandaluri ce aveau să 
rămână de pomină printre vecini, se refugie într-o muţenie 
îndârjită. 

— Faci ce vrei, fuseseră ultimele cuvinte explicite pe care 
i le adresase lui bărbatu-său, n-ai decât să bagi divorţ, dar 
să nu crezi că mă poţi târî prin tribunale sau că mă poţi 
convinge să admit la divorţ. 

Mihai abandonă pârtia şi se adresă lui cumnatu-său: 

— Sor'ta e tâmpită, nu înţelege că, oricât s-ar opune, 
până la urmă, tot obţin divorţul, nimeni nu te poate ţine cu 
forţa, chestia e că durează în loc de trei luni, să zicem un 
an. Dacă nu-mi face şicane, rămâne în casă, plec doar cu 
aparatul de ras şi îi las şi un cec... Uite-l! 

I-l întinse peste masă şi, de mirare, cumnatul trase un 
fluierat de stadion, iar sprâncenele părură că vor s-o ia la 
goană, căţărându-se spre creştetul chel. 

— Chiar că-i tâmpită! 

— Explică-i pe înţelesul ei, insistă Mihai. O avere - casă, 
boarfe plus bani - contra libertăţii mele, obţinute cu 
jumătate de an mai devreme! În caz contrar, cer şi partaj şi 
adio şi bani! 


Se căsătoriseră de peste un an şi Loredana era cu 
adevărat fericită. De altfel, se vedea pe ea, se îngrăşase 
puţin, ceea ce-i dădea o înfăţişare înfloritoare, şi ochii îi 
străluceau ca unei pisici care umblă la oala cu smântână 
după chef, ştiind că nu va fi pedepsită. 

În fiecare zi se felicita pentru pasul făcut. Nu le lipsea 
nimic, aveau o casă splendidă, „la comandă“, un „châlet“ 
modern utilat la Predeal şi prieteni agreabili, toţi bine 
situaţi, aparţinând aceleiaşi lumi. Dar esenţial era faptul că 
nu se plictisiseră unul de celălalt, iar cei cinci ani de 


clandestinitate îi făceau să aprecieze şi să guste mai intens 
posibilitatea de a se iubi liber, de care se bucurau acum. 

Cu Cristian se vedea sistematic, la întâlniri strict 
prestabilite, care, în mod evident, băiatului nu-i făceau 
plăcere. Se întâmplau, de obicei, duminica la prânz. Cu un 
asemenea prilej, spre vară, în vreme ce Loredana 
„preconiza“ cu poftă şi deliciu etapele concediului ce urma 
să-l petreacă împreună cu Mihai în Italia, Cristian interveni 
timid: 

— Şi eu aş vrea să plec în Spania. M-a invitat un coleg... 
Cornel, îl ştii... 

Loredana se scandaliza: 

— Singur? La vârsta ta?! 

— Tata îmi dă voie. 

— E inconştient! 

— De ce, mamă? Nu va fi nici o problemă, stăm cu 
părinţii lui, au o vilă la Burgos... 

Loredana simţi o pişcătură în inimă - „Uite cum s-au 
ajuns unii, au castele în Spania, şi noi abia o căbănuţă 
amărâtă pe Valea Prahovei!“ 

— Şi pe urmă, continuă Cristian, ce o să fac singur toată 
vara? 

— De ce singur?! Rămâi cu taică-tău! 

Ochii băiatului coborâră în farfurie: 

— Pleacă şi el în Thailanda. 

— Ce mama dracului caută tocmai în Thailanda?! 

Mihai interveni, bătând-o uşor pe mână: 

— Linişteşte-te, scumpo, în fond ce importanţă are? 

Cristian completă cu acelaşi glas fără nuanţe: 

— Se duce în voiaj de nuntă. Se însoară săptămâna 
viitoare. 

Loredana simţi literalmente că se sufocă, tot sângele i se 
urcase la cap şi deveni vânătă: 

— Anebunit? Cu cine? 

Chipul lui Cristian se destinse dintr-o dată într-un zâmbet 
cald, uşor parşiv: 


— Cu Gloria. E studentă la ceva cu Management şi 
fotomodel. A fost şi Miss Litoral, anul trecut... 

Lui Mihai i se păru că desluşeşte în spatele cuvintelor o 
voluptate sadică, abia camuflată, că puştiul savura faptul că 
izbutise s-o scoată pe maică-sa din minţi. Era conştient de 
fiecare vorbă emisă şi conchise cu cruzime, pe un ton voios: 

— Gloria e o fată gigea! Gigea de tot! 

Era prea mult şi Loredana găsi pretext să explodeze: 

— Nu-ţi permit să vorbeşti aşa, urlă, nu în casa mea! Aici 
nu-i bordel şi, dacă taică-tău se însoară cu o prostituată ... 

Mihai interveni ferm: 

— De-ajuns, te faci de râs! Omul e liber să se însoare cu 
cine pofteşte. 

Loredana îi îndreptă o privire ucigaşă, dar amuţi. Cristian 
exulta. 


— Ca să vezi cu cine am avut de-a face!, comentă 
dezlănţuită, după plecarea lui Cristian. Cinşpe ani m-a bătut 
la cap că sunt viaţa lui, inima lui, că mă adoră! Mă trăgea 
de poale ca să nu-l las, în genunchi mă implora cu lacrimi 
cât poama, mă ameninţa că se sinucide! De ce nu s-a 
sinucis?! 

— Să zicem că n-a avut timp. Ce vroiai, să plângă după 
tine toată viaţa? 

Da, asta ar fi vrut, recunoscu în sinea ei. 

— În definitiv, tu l-ai lăsat!, urmă Mihai. 

— A, a fost cu totul altceva! El însă e un porc! Un mare 
porc! 

— Ce-ţi mai pasă? 

Loredana îşi muşcă buzele şi se retrase între umeri: 

— Nu că-mi pasă, dar €... o chestiune de principiu. 

Şi chiar că nu-i păsa, se convinse singură, având totuşi o 
noapte proastă. 

„Auzi canalia! Ce ipocrit!“ 


OS DE VAGABOANDĂ 


| caiiocul era artificial, încercând cu simboluri comune, 


naive, să sugereze „ocultul“; pitoresc însă şi de efect, după 
cum o demonstra cifra de afaceri a doamnei Rita. Pentru 
atmosferă, un clarobscur plin de taine, parfumat cu 
beţişoare fumegânde din lemn de santal, apăsa încăperea, 
drapând ungherele cu întuneric. O lampă albăstruie, cu 
abajur de pe vremea gazului aerian, cobora foarte jos din 
tavan, luminând strict masa rotundă, ticsită de recuzită 
profesională: un glob de cristal masiv, o lupă, cărţi cu poze 
pentru ghicit (cele de pocher se aflau în sertar) şi un volum 
gros, legat în piele de Cordoba, conţinând palme însemnate 
de destin cu diverse hărţi. Desăvârşea inventarul un craniu, 
tigvă absolut autentică pe care - nu se ştie din ce raţiuni, 
poate ca să nu răcească - doamna Rita fixase un fes de 
catifea violet. 

Clienta, o fată de vreo nouăsprezece ani, îşi zise că tipul 
murise probabil de tânăr, mai avea o grămadă de dinţi în 
gură... 

— Adună-ţi gândurile, draga mea, şi concentrează-te 
strict asupra problemelor care te preocupă. 

Un glas insinuant, învăluitor şi fata se simţi alunecând 
într-un tunel de mister. 

— Da, făcu maşinal, cu ochii rămaşi la tigvă. 

— El este Balthazar, le făcu cunoştinţă doamna Rita. Îl 
vom solicita doar dacă negura se va lăsa străpunsă. Uneori, 
poate deveni foarte răutăcios. 

Fata o privi aiurită şi arătă cu degetul spre ţeastă: 


— Cine, ăsta?! 

— Sst! Ne ascultă. N-ai auzit de cei trei magi? 

— A! Steaua sus răsare! Ştiu, cum să nu... 

— Balthazar a fost unul dintre ei si aceasta este relicva 
lui. Dă-mi, te rog, mâna stângă. 

Fata i-o întinse temătoare. Cărturăreasa îi mângâie 
degetele cu infinită şi plină de graţie delicateţe. Purta patru 
inele masive, îmbrăcate în mod mai puţin obişnuit pe 
policare şi arătătoare. 

— Ne-am liniştit puţin, aşa e? 

Tânăra dădu din cap şi doamna Rita apropie lupa de 
palma transpirată de emoție. 

— Te numeşti... 

Făcu o pauză lungă, suspense de primă calitate, apoi îşi 
ridică privirea aţintind-o undeva în aer. Concomitent, atinse 
fugar ţeasta lui Balthazar reluând: 

— Te numeşti Ce... Cecilia. 

— Exact, îngână răpusă de la întâia mişcare. 

„E mortală! Mă vede pentru prima oară, nu mă cunoaşte 
şi-mi zice la fix cum mă cheamă!“ Doamna Rita, conştientă 
de impresia făcută, surâse repezind al doilea buzdugan: 

— De curând, ai suferit o mică intervenţie, ceva fără 
importanţă... Un fleac. 

Raportat la vârstă, putea fi vorba despre extracția unei 
măsele, o operaţie de apendicită sau amigdale, cel mai 
probabil un raclaj. Toate minore, frecvente şi totuşi 
intervenţii. 

Pe chipul rotund al Ceciliei, un o mare perfect, răsăriră 
dintr-o dată o-uri mai mici în locul ochilor şi al gurii holbate. 
Nu-şi pierduse încă reacţiile feciorelnice şi roşi: 

— Aşa €... Acum trei luni. Cum aţi ghicit? 

Femeia râse cu suficienţă: 

— Nu eu am ghicit, draga mea, am ascultat doar un glas 
lăuntric, glasul harului moştenit din străbuni. Trebuie să-ţi 
spun că eu mă trag dintr-o veche familie spaniolă, ţigani din 
Toledo... 


— Ca Carmen din Bizet, se repezi cultă Cecilia. 

Ghicitoarea aprobă condescendent: 

— Cam aşa ceva... De altfel, înfăţişarea mă trădează. 
Uite-te la părul meu creţ, la ochii de andaluză... pentru noi, 
viitorul nu are taine. 

Părul ei creţ era, de fapt, un permanent spiralat, 
pleoapele ochilor de andaluză se prăbuşeau sub greutatea 
rimelului şi a creionului dermatograf, iar ea, Margareta, era 
spanioloaică din Găeşti. Ceva şcoală însă şi o receptivitate 
puţin comună săltau impresia cu mult peste gardul ştirb al 
gospodăriei părinteşti. 

— ...0 palmă pozitivă, destinul merge în crescendo, văd 
prosperitate şi chiar bogăţie. Trapezul din mijlocul palmei 
te va scuti de multe necazuri... 

Făcu o pauză şi Cecilia profită, ştergându-şi palma 
asudată de poalele rochiei. Respira mai liber şi surâsul îi 
revenise pe chipul de cireaşă. 

— Acum, decise doamna Rita, să vedem ce spun cărţile, şi 
începu să le înşire, cumpănindu-le îndelung. 

— Să vedem... Vă spun sincer, mi-era o frică... 

— Sst! Nu-l tulbura pe Balthazar, îţi arată multă 
bunăvoință! Îl simţi? E chiar în spatele tău. 

Cecilia întoarse capul ţipând scurt. 

— Unde e?! Nu-l văd. 

— Nu poţi să-l vezi, zâmbi condescendent doamna Rita, 
dar sunt convinsă că eşti conştientă de prezenţa lui. 

Zăpăcită, fata se strânse între umeri. Parcă, parcă 
începuse să simtă ceva... Cu degetele împletite sub bărbie, 
doamna Rita contemplă o vreme cărţile, mai înşiră câteva, 
întoarse altele, în sfârşit, traduse pe un ton grav: 

— Pot să-ţi spun, draga mea, că te afli din toate punctele 
de vedere într-o perioadă foarte bună. Văd şi un câştig de 
bani. Nu prea mare, dar destul de substanţial ca să te 
bucuri... Surâse: Bărbaţii roiesc în jurul tău, e şi normal, 
dar sunt pasageri. Nu văd nimic interesant... 


— Chiar aşa se întâmplă, chicoti Cecilia. Nici unul nu-i 
interesant. Ori nu mai există, ori mi-au luat-o altele înainte. 

Ghicitoarea o opri, ridicând un deget: 

— Nu te pripi! Cât de curând, vei cunoaşte un crai de 
tobă. 

— Ce-i aia de tobă? 

— Adică are ochii şi părul de culoare deschisă. Mda... E 
ceva mai în vârstă, dar foarte bine situat. Să ştii că vine cu 
inimă sinceră, belşug şi inel... 

Cecilia îşi frecă palmele încântată: 

— Când? 

— Uite-l aici, şi înţepă o carte cu unghia lungă, foarte 
aproape de casa ta. Aş paria că e o chestiune de zile, poate 
de ore. 

— Te pomeneşti că-l cunosc mâine la bal mascat, râse 
fata. 

— Serios, te duci la bal mascat? 

— Înî, la discotecă, la „Olimpic“. Sunt cele mai reuşite. 
Lume simpatică şi orchestră... mortală! Vreţi să vedeţi 
masca mea? Mi-a împrumutat-o o prietenă. 

Se aplecă şi scoase din taşcă o „faţă“ de papagal strident 
vopsit. 

— Straşnic! îl admiră ghicitoarea. Nostim şi original. Să 
vii să-mi povesteşti cum a fost. 


XXX 


Transpirată, masca asta ţinea al dracului de cald, Cecilia 
abandonă ringul: 

— Mă duc puţin la toaletă. 

— Te aştept la masă, o anunţă partenerul de dans, un 
pirat clasic într-un sacou cu nasturi metalici, la fel de clasic. 

Se întoarse după vreo zece minute şi constată cu plăcere 
că gentlemanul, după cum îl taxă imediat, comandase 
şampanie. 


— Ce sărbătorim? 

Bărbatul turnă expert în pahare: 

— Faptul că ne-am cunoscut. Presimt că-i un eveniment. 

— Eşti mortal! De ce m-ai invitat la dans tocmai pe mine? 

— Am o slăbiciune pentru papagali. 

Cecilia făcu botic, aşa cum ştia ea că-i stă bine: 

— Eu n-aş zice că mă dau în vânt după pirați, dar.. 

Îl măsură să străpungă masca fioroasă: „Ăsta să fie tipul 
cu bani, inimă sinceră şi inel din cărţile Ritei?“ 

— Dar? insistă piratul. Ce-ai vrut să spui? 

— S-ar putea să fie mâna destinului, rosti Cecilia 
enigmatică. 

— Atunci, să-i dăm curs. Dansezi? 

Îi ţinu scaunul, apoi, cuprinzând-o pe după talie, îi sărută 
mâna. 

— Eşti mortal! exclamă Cecilia, neobişnuită cu „fiţe“, 
maniere şi stil. Apropo, cum te cheamă? 

— George. 


Înfăşurat în cearşaf, Florin fuma, urmărind-o pe Rita, 
care-şi refăcea machiajul la oglinda cu trei voluri. Opera 
meticulos, cu aceleaşi gesturi onctuoase de cărturăreasă 
versată şi Florin îşi zise că, în realitate, tot ce făcea femeia 
aceasta era afectat şi gândit până în cele mai mici 
amănunte. Ceea ce impresiona însă în primul rând era 
extraordinara, aroganta siguranţă de sine. Simplul fapt că- 
şi reconstituia obrazul în prezenţa lui vorbea de la sine. 
Femeile din eşalonul Ritei - trecute, dar nescuturate - nu-şi 
dezvăluie trucurile şi laboratorul în faţa amantului, mai ales 
când acesta este considerabil mai tânăr. 

Întrebarea căzu din senin: 

— Voi de când duceţi viaţa asta în... paralel? 


Rita îşi ridică sprâncenele, două arcuri de cerc sau două 
jumătăţi de covrig apăsat conturate: 

— De când ne-am căsătorit. Ţi se pare curios? 

Florin stinse ţigara şi îşi rezemă bărbia într-un cot: 

— N-aş zice că-i ceva de toate zilele. Cel puţin la mama, 
n-am apucat aşa... 

— Când ai să te maturizezi, ai să înţelegi că singura 
relaţie suportabilă între doi parteneri este cooperativa. 

Florin râse; un râs radiind de tinereţe, contaminant, fără 
plombe. 

— Adică tu cu ghiocul şi cu horoscopul faci rost de dame, 
George le agaţă şi pe urmă le şantajaţi împreună. 
Puturoasă chestie, nu crezi? 

— Dar că tu eşti peştele meu oficial şi pierzi noapte de 
noapte la cazinou banii noştri murdari ţi se pare mai... 
distins? 

— Touchă! râse Florin din nou. Explică-mi atunci, de ce 
vrei să-l scoţi din show? 

Rita trecu la conturul buzelor: 

— A îmbătrânit şi nu mai e competitiv. Prea multe rateuri, 
nu mai e irezistibilul de altădată şi a devenit imprudent. 
Forţează nota. C'est la vie! 

— Cum s-ar spune, şi-a făcut numărul, nu-i rămâne decât 
să se retragă discret şi elegant în conul său de umbră. 

— Adică în apartamentul vecin. De ce crezi că l-am 
cumpărat şi pe ăla? Rămânem împreună, dar separat, 
fiecare cu viaţa lui. Facem tot ce poftim, cu condiţia să nu 
ne deranjăm reciproc. Ce-i inechitabil aici? 

— Dimpotrivă, se amuză Florin, totul e cât se poate de 
nobil. El ştie că azi iese pentru ultima oară în arenă? 

Rita se fâţâi dinaintea oglinzii, cercetându-şi profilul şi 
spatele: 

— Îl voi informa mâine. Azi îl mai las să se desfăşoare, 
pentru că nu sunt canalie. În fond, e afacerea lui. Ela 
descoperit-o pe Cecilia. La Lido, mi se pare că ţi-am mai 
spus. Îl cunoaşte pe barman si ăla i-a dat toate 


informaţiile... Cum o cheamă şi aşa mai departe! Evident, 
puştoaica nu ştie nimic. 

— Ce chestie! Cum a ajuns fata la tine? 

— Simplu, i-a turnat barmanul o grămadă de gogoşi 
despre o ghicitoare care aşa şi pe dincolo... Toate gâştele 
vor să-şi cunoască „destinul“. 

Edificat, Florin se lăsă din nou pe spate. 

— Mda, nu s-ar putea spune că duceţi o viaţă monotonă. 
Cel puţin, merită toată îmbârligătura asta? 

— 'Taică-su e mare boss, în plină ascensiune politică. Ce 
zici, o să-i convină să citească în presa independentă despre 
Cecilia  Cutărescu, „fetiţa unui VIP şi micile sale 
divertismente porno“? 

— Dacă aş fi în locul lui, v-aş ucide pe amândoi. 


XXX 


Dansau strâns îmbrăţişaţi. Cecilia, transpirată, se 
desprinse: 

— Nu mai suport porcăria asta pe faţă, e prea cald! 

— Asta-i regulamentul, scumpo, măştile se scot la final. 

— Mortal, aprecie Cecilia, pentru care Universul 
constituia un haos de entităţi mortale. 

George păru pălit de o idee: 

— Hai să ne tirăm! Ne demascam şi bem ultima şampanie 
la mine acasă. 

— În fond, de ce nu? Sunt convinsă că eşti un gentleman, 
un tip, cum să-ţi spun eu... 

— Mortal, rânji George. 

Se opriră undeva, pe la mijlocul coridorului lung, cu 
puzderie de uşi dispuse în stânga şi în dreapta. 

— Sunt cam ameţită, dar parcă am mai fost pe-aici... 

— 'Toate blocurile din cartier seamănă între ele, spuse 
George deschizând. Intraţi, milady, sunteţi invitata mea... 


— Şi mirosul mi-e familiar, adulmecă Cecilia rotindu-şi 
ochii. Dar ştii că-i drăguţ la tine? Foarte şic, completă 
încântată de termen. 

— Mortal? râse George. 

Era o combinaţie de birou şi salon, mobila împrăștiată cu 
gust părea mai mult decât reprezenta în realitate, birouaşul 
stil - piesa cea mai de efect - se detaşa ca un bibelou de 
preţ. Pe pereţi atârnau două tablouri: o reproducere după 
una din nenumăratele anemone ale lui Luchian şi un desen 
în cărbune - trei cai lansați într-o goană vijelioasă. Alergau 
dând impresia că zboară, cu toate picioarele în aer, aşa cum 
îi imaginau pictorii în vechime. Camuflată deasupra 
ferestrei, veghea neîntrerupt o cameră video. 

— Nu scoate masca, o rugă George. Aduc întâi şampania. 

„Tipu-i romantic“, zâmbi Cecilia în sinea ei. Se simţea 
mulţumită de seara petrecută, de ambianța prezentă. Uşor 
ciupită, nu mai avea chef de băutură, dar îi plăcea ideea. 
Completa, punându-i moţ, povestea pentru prietene: ,... 
După aia, ne-am dus la el, are o casă mortală, a deschis o 
sticlă de şampanie etc... Vă spun eu, tipu-i un lord!...“ 

În bucătărie, George fredona bine dispus. Cecilia se 
apropie de fereastra deschisă, aşteptând zadarnic o pală de 
aer mai rece. Panorama scânteietoare îi smulse o 
exclamaţie de surpriză. În faţa ochilor i se dezvăluia o felie 
de oraş dintre cele mai reprezentative şi i se păru amuzant 
să descopere puncte de reper: cupolele elegante ale CEC- 
ului, inconfundabilul vultur cu aripile desfăşurate, gata să-şi 
ia zborul, de pe vechiul Parlament, iar departe, la capătul 
zării, riviera, carnaval de lumini strălucitoare... 

— Ce faci? întrebă maşinal George. 

— Admir Bucureştiul by night. Mortal! 

George începu să deschidă sticla. Era expert, nu încăpea 
îndoială. 

— Cum îţi place? Cu bum sau fără? 

— Cu! 


George zgâlţâi bine sticla şi dopul ţâşni cu un bubuit 
formidabil. 

— Pentru ce bem? întrebă Cecilia întinzându-i cupa. 

— Pentru fericita întâmplare care a făcut să ne 
cunoaştem. Presimt... presimt că voi trăi ceva unic alături 
de o persoană... unică! 

— Eşti mortal, râse Cecilia gâdilată. 

— Ştiu, scumpa! Eşti gata? 1... 2... 3! 

Îşi smulseră măştile şi, pentru o clipă, rămaseră stop 
cadru, holbându-se unul la celălalt. Un moment de 
stânjeneală se instală brusc şi George rânji nesigur: 

— Sper că ţi-ai schimbat părerea despre pirați. 

Un surâs crispat înţepenise pe figura rotundă a Ceciliei: 

— Recunosc că putea fi şi mai rău... De fapt, cetăţeanca 
m-a avertizat că nu ţi-ai luat bacul la ultimele alegeri. 

— Care cetăţeanca? se prefăcu mirat George. 

— O ghicitoare. Mortală, pe bune, a prevăzut totul la fix, 
ca Iom X!! 

— Îţi plac puştii? 

— Îmi place tot ce-i bun, răspunse ambiguu Cecilia 
dezamăgită în sinea ei. Nu se putu totuşi împiedica să 
adauge sarcastic: Dacă-i şi proaspăt... 

— Si mie la fel. Hai să toastăm! 

Cecilia avu o mişcare de recul. Fusese o seară plăcută, de 
acord, dar gata! Se simţi brusc obosită, moşucul ăsta cu gât 
de babiţă n-o inspira câtuşi de puţin, nu-şi dorea decât să 
ajungă mai repede în patul ei, să se întindă goală între 
cearşafuri răcoroase, parfumate cu lavandă. 

— Altă dată. Acum trebuie să plec... 

George îi tăie calea spre uşă: 

— Să terminăm măcar şampania. le rog... Am uitat să 
pun muzică. Ce preferi? 

Plictisită, simțind că începe să se enerveze, încercă să-l 
ocolească. 

— Nu mai am nici un chef. Poţi să înţelegi că sunt 
obosită? Zâmbi răutăcios: N-am antrenamentul tău. 


George o apucă de braţ cu violenţă: 

— Cu alţii, păpuşico, la mine nu ţin fiţele! M-ai luat de 
tolomac? îi cârpi la repezeală două palme, trântind-o pe 
covor. Totul era să opereze repede, să nu-i lase timp să se 
dezmeticească. Contrar aşteptărilor însă, Cecilia se trezise 
sub şoc, opunând o rezistenţă înverşunată. Se zbătea 
urlând, se apăra cu unghiile şi cu dinţii, se zvârcolea ca un 
şarpe, încercând să se smulgă de sub greutatea lui George. 
Primi în plin câţiva pumni, dar continuă să-i ţină piept. 
Nebun de furie - paraşuta era al dracului de puternică şi 
încăpăţânată - George îşi zise că trebuia trăsnită ţeapăn, ca 
s-o poată imobiliza. Un uppercut, de asta avea nevoie, şi se 
pregăti să i-l aplice... În aceeaşi clipă, lampadarul de lângă 
canapea, zgâlţâit, se prăbuşi peste el. Cecilia, scăpată din 
strânsoare, apucă sticla de şampanie şi o aruncă, vizându-i 
capul. Nimeri alături, făcând ţăndări tabloul cu cai. 

— Tăârfă! urlă George, năpustindu-se din nou, pun eu 
mâna pe tine! 


XXX 


În apartamentul vecin, Marta şi Florin urmăreau pe 
monitor „meciul“. 

— Parc'am fi în serialele americane, râse tânărul. 

— "Ţi-am zis că s-a imbecilizat? Până mai anţărţ, trăgeau 
muierile de el. Acum îmi demolează casa şi nici măcar nu 
ştie dacă poartă sutien! Eu nu pot face nimic, că mă 
cunoaşte. Du-te tu de-i desparte, până nu cheamă vecinii 
Poliţia. 


XXX 


Înghesuită în spatele biroului, Cecilia, plină de sânge şi 
cu rochia sfâşiată, aştepta arc. Ardea de ură, şi-ar fi dat 


viaţa în schimbul unui revolver, cuţit, orice fel de armă. Nici 
George, zgâriat, cu o arcadă sângerândă şi lucrarea 
dentară demolată nu arăta mai proaspăt. În încăpere parcă 
trecuse taifunul. 

— Nenorocito! Te omor! le-adună ştabu' de tac'tu cu 
penseta! Cecilia îi reteză din start mişcarea, răsturnându-i 
micul birou peste picioare. George se prăbuşi cosit şi, 
profitând de răgaz, fata se repezi spre uşă. O luă la goană 
pe coridorul blocului, înregistrând abstract silueta unui 
tânăr care reuşi în ultima clipă s-o evite, apoi se năpusti pe 
scări. 


— Impotentule! scrâşni Rita. 

George, lingându-şi rănile pe un colţ de canapea, se 
apără umil: 

— Mamă scumpă, ai văzut că n-am nici o vină. lotul a 
mers perfect, fata a marşat, altfel nu accepta să intre aici. 
De un' să ştiu că-i o nebună?! 

— Nu-i ea nebună, tu eşti cretin! Ţi-am spus că nu mai 
ţine s-o faci pe craiul! De-acuma, gata! Plosca şi zaharina. 
Nici măcar dinţii nu ţi i-a lăsat! Un milion de lei azvârliţi pe 
apa Dâmboviţei! 

— Ce milion? se holbă Florin. 

— Atât m-a costat proteza lui Făt-Frumos. Şi-o mai făcea 
adineauri pe omul cavernelor!... Acum, ce vă uitaţi la mine? 
Mişcaţi-vă, trebuie să ştergem urmele. 

— Eşti zăludă? întrebă Florin căpiat. Tu nu vezi ce-i aici?! 

— Zât! Sunt obligată să reconstitui decorul, dar o facem 
dincolo. 

— Cum, dincolo?! 

— Boule! Adică în celălalt apartament. Aici e imposibil, au 
stricat şi pereţii. 

— Cred că nu esti în toate minţile. 


— Nu mă obliga să te cârpesc! Voi, izmănarii, chiar nu 
gândiţi decât cu ce vă atârnă între picioare? N-ai înţeles că 
fata asta nu-i din alea care se lasă? Că a dat buzna la Poliţie, 
sau s-a spovedit lui ta'su cum a buşit-o impotentul şi au 
ferfeniţit casa? Că se întoarce mintenaş cu ăia să constate 
la faţa locului? Şi dacă ăia constată că în casă e OK; eu pot 
pretinde că fleoarţa-i nebună şi i se năzare? 

— Stai o secundă, o opri Florin. Nebună, nebună, dar de 
unde cunoaşte casa? Cum a inventat-o? 

Rita îi împunse fruntea cu unghia lungă: 

— Aici, nu mişună nimic? Mi-e clientă, am sute de clienţi, 
toti îmi cunosc casa. 


Cecilia, bandajată la cap şi cu un plasture pe obraz, se 
opri nehotărâtă între uşile celor două apartamente. 
Căpitanul M. o privi îndoit: 

— Nu eşti sigură de apartament. 

— E precis unul din astea două. 

— „..nu ai probe, nu ai martori, ai doar o poveste. Cam 
puţin... 

Fetei îi dădură lacrimile: 

— Cum, domnule căpitan, adică m-am dat singură cu 
capul de pereţi? Mă iau aiurea de oameni? Pe urmă, o să 
vedeţi, casa e pulbere şi nici el n-a ieşit întreg. În orice caz, 
i-am spart vreo doi dinţi. Când am plecat, era ştirb... 

Zgomotul ascensorului le răsuci capetele. Uşa fu împinsă 
şi apăru doamna Rita, încărcată de pachete. Avansa pe 
culoar elegantă şi degajată, aruncând o privire 
întâmplătoare către cei doi. Se opri brusc, mimând 
surpriza: 

— Tu eşti, Cecilia? Dumnezeule, ce-ai păţit? 

Fata răspunse sarcastic: 

— Am venit să vă povestesc cum a fost la bal. 

— Ai avut de-a face cu canibali? 

Îşi îndreptă privirea spre căpitan, cântărindu-l scurt. Un 
bărbat tânăr, suplu, cu ochi iscoditori. Poliţist, Rita ar fi 


putut paria oricât. Se interesă pe un ton monden, mare 
doamnă, la o distinsă recepţie: 

— Tatăl Ceciliei, presupun... 

M. îşi arătă legitimaţia, completând: 

— Am primit o reclamaţie. 

— Nu înţeleg... 

— Las' că înţelegi foarte bine, interveni Cecilia. Tu şi cu 
animalul ăla lucraţi mână în mână. V-am priceput jocul... 

— Ce-ar fi să discutăm înăuntru? propuse M. 

— Cum doriţi, făcu Rita jignită şi introduse cheia în 
broască. 

M. cuprinse încăperea dintr-o privire rapidă. O locuinţă 
plăcută, îngrijită. Nici urmă de vandalism, de lupte grele, şi 
se întrebă neliniştit dacă nu cumva Cecilia e o mitomană. 
Nu ar fi fost primul caz, se primeau zilnic reclamaţii 
nefondate, motivaţia fenomenului diferind. Unii, fabulişti de 
profesie, inventau, alţii sufereau de mania persecuției, cei 
mai mulţi o făceau din răzbunare. 

La rândul ei, Cecilia se plimba perplexă prin cameră. 
Foarte sigură pe ea, Rita se interesă: 

— Pot să ştiu şi eu care e scopul vizitei dumneavoastră? 

— Domnişoara afirmă că, prin diverse manevre, a fost 
adusă aici azi-noapte şi grav agresată fizic, în împrejurările 
unei tentative de viol. 

Rita îşi aprinse o ţigară cu nespusă eleganţă: 

— Domnişoara poate să afirme multe. 

— Uite-i haina! exclamă Cecilia, arătând sacoul îmbrăcat 
pe spătarul unui scaun. Cu ăsta a fost la bal! 

— Despre cine vorbeşti? 

— Nu fă pe nebuna! Despre George, vezi bine, 
moşneagul, craiul de tobă pe care mi l-ai vârât tu pe gât! 

—  Uşurel, încercă s-o domolească M. Spuneţi-mi, 
doamnă, cunoaşteţi vreo persoană cu numele de George? 

— Chiar pe soţul meu. Şi ce-i cu asta? Există milioane de 
George! 

— E acasă? 


— Dacă v-aţi fi anunţat, v-ar fi aşteptat fără îndoială. E 
plecat de ieri-dimineaţă la Craiova, la părinţii lui. 

— Minţi! ţipă Cecilia. A fost aseară la bal mascat, o ştii 
prea bine, iar ăsta e sacoul lui, îl recunosc dintr-o mie! 

Rita îi îndreptă o privire de gheaţă: 

— Nu fi proastă, fetiţo! Există în lume alte milioane de 
blazere identice... Făcu o piruetă, adresându-se lui M.: Hai 
să fim serioşi, domnule căpitan! Domnişoara e bolnavă 
psihic. A mai fost pe la mine, vorbesc în cunoştinţă de 
cauză. Susţine că a fost agresată fizic... 

Cecilia îşi băgă capul bandajat sub nasul ei: 

— Nu se vede? Crezi că mi-am bătut singură cuie în cap? 
Rita făcu un pas înapoi, cu repulsie: 

— Eu nu ştiu cu ce golani te întâlneşti. 

— Unul e bărbatu-tău! A tăbărât cu pumnii pe mine, dar 
las' că nici el n-a rămas tot! De-aia se ascunde, c-a rămas 
fără dinţi. 

— Domnule căpitan, vedeţi dumneavoastră o singură 
urmă de violenţă aici, semne că s-ar fi purtat bătălii 
cumplite? Cine ştie ce derbedeu a aranjat-o şi acum i-a 
căşunat pe noi. 

Dintr-o dată, Cecilia înţepeni statuie în mijlocul camerei, 
cu chipul încremenit ca sub şocul unei revelații. Doar 
privirea învăpăiată gonea, pendulând între pereţi şi 
fereastră. 

— Ce se întâmplă? o întrebă M. intrigat. 

De emoție, fata se bâlbâi: 

— Nu aici... E alt apartament... Seamănă, dar l-au 
schimbat. 

Rita emise artistic câteva hohote de râs distincte: 

— În viaţa mea n-am auzit ceva mai aberant! Acum cred 
că, în sfârşit, v-aţi dat seama cu cine aveţi de-a face, 
domnule căpitan. 

— Sunt sigură! ţipă Cecilia. Uitaţi-vă la tabloul cu cai! 
Mărunţiş era azi-noapte, c-a picat de pe perete... 

— Vedeţi? râse Rita. E intact. 


— Fiindcă-i altul! În ăla de ieri, caii zburau, de-aia mi-au 
şi atras atenţia, ăştia au copitele pe pământ... 

— Interesant, aprecie M. Mai ai şi alte observaţii? 

— Anemonele, indică Cecilia cu degetul. Sunt doar cinci 
flori, nu se compară cu buchetul de dinainte... 

M. reflectă că povestea începe să aibă sens. Dacă bidiviii 
ar fi fost mai greu de înlocuit, anemonele nu ridicau 
probleme. Existau în librării sute de reproduceri după 
Luchian şi nu doar după o singură variantă; iar în variante 
numărul florilor diferea... 

Rita aprinse o ţigară şi trase un fum cu ostentaţia care îi 
caracteriza fiecare gest: 

— Admiţând că domnişoara nu minte, de ce m-aş fi 
străduit să fac rost de... sosii pentru bietele lucruşoare? 

— Simplu, zâmbi M. În casa aceasta se circulă, oamenii 
vă cunosc interiorul. La o eventuală anchetă, ar semnala 
sigur dispariţia unor obiecte. 

— Veniţi încoace, să vă arăt ceva!... îl întrerupse Cecilia 
surescitată. 

— Se repezi spre fereastră, trăgându-l pe M. de mânecă. 
Neatentă, cu ochii pe geam, răsturnă scaunul de lângă 
birou. Se grăbi să-l ridice şi să aranjeze la loc, pe spătar, 
sacoul lui George. 

— Par... 

„„„.don“ rămase undeva, în aer, iar ochii Ceciliei, pe 
covorul picurat cu confetti căzute din haina lui George. 
Începu să râdă: 

— Astea-s de la Revelion? Zi, vrăjitoareo, că doar tu le ştii 
pe toate! 

— Cred că lucrurile încep să se limpezească, rosti M,, 
zâmbind în sinea lui. Puştoaica o fi fost ea os de 
vagaboandă, dar proastă nu era. 

— Prostii! respinse Rita. Imaginaţie bolnavă şi prostii, 
asta-i tot. 

— Posibil. Putem trece în apartamentul vecin? E vorba de 
o simplă verificare. 


— Femeia ridică din umeri, fără să se clintească: 

— N-aveţi decât! Sunaţi, şi dacă vecinii sunt acasă... 

— Vecini pe dracu”, o întrerupse Cecilia. Apartamentul 
din dreapta ăstuia, cum ieşi... Acolo m-a adus aseară 
animalul, pariez pe orice! 

— Adică? se interesă M. 

— Păi uite aşa! Ieri-noapte m-am zgâit pe geam şi am 
recunoscut vulturul de pe Parlament, ăla din Dealul 
Mitropoliei. Întreg, cu aripile deschise ca la Statuia 
Aviatorilor - întinse braţele spre demonstraţie - parcă gata 
să zboare... Acum, uitaţi-vă şi dumneavoastră! 

M. se apropie curios de fereastră şi începu să râdă 
încetişor. Se vedea limpede vulturul cocoţat pe cupolă, 
dar... şchiop de o aripă, stânga, amputată de un element de 
peisaj care probabil nu se înregistra din apartamentul 
vecin. 

Ochii Ceciliei scăpărau, era toată o flacără: 

— V-aţi prins? 

— M-am prins, şi se întoarse spre Rita: Presupun că aţi 
înţeles şi dumneavoastră... Mergem dincolo? 

Doamna Rita nu răspunse. Fuma cu un aer aparent 
distrat şi ochii pierduţi pe fereastră. Nu încerca să evalueze 
dimensiunile dezastrului. Dezastru, vorba vine... Cu bani şi 
un avocat bun, totul se rezolvă, iar afacerea compromisă 
aici se poate relua în alt cartier sau în alt oraş. Avea tot 
timpul să se gândească la chestiunea asta... Cel mai mult 
însă o rodea eşecul, faptul că o mucoasă, o târfuliţă fără 
clasă îi venise de hac. Şi toate din cauza lui George, un ex 
Don Juan uzat şi falimentar. Se simţi cuprinsă de un val de 
mânie, mânie împotriva ei înseşi: „Dacă tot hotărâsem să 
scap de el, de ce dracu' nu l-am strâns de gât mai 
demult?...“ 

— Se ridică brusc şi se îndreptă cu paşi fermi spre uşă: 

— Mergem. 

M. atinse umărul Ceciliei: 

— Meriiţi felicitări. 


Fata ridică un obraz radios: 
— Sunt mortală!... Este? 


ORGOLII 


„Omul fără de noroc, degeaba-l caută 
ţiganca în ghioc.“ 

„Pe cât de rar se întâmplă ca doi parteneri 
să nu se potrivească deloc, la fel de rar se 
întâmplă ca ei să se potrivească perfect.“ 

(O cucoană de nouăzeci si unu de ani) 


De ce n-avea Florenţa succes, nimeni nu ar fi fost în 


stare să ţi-o explice. Chiar dacă nu se încadra în obsedanţii 
parametri ai ultimelor decenii - 90/60/90 şi înălţime de 
girafă -, avea un chip cu trăsături regulate şi o siluetă 
acceptabilă. La o adică, nu toate fetele care se mărită sunt 
nişte zâne, başca vorba celuia: „Dacă frumos la frumos 
trage, noi, sluţii, ce ne-om face?!“. La un look decent, chiar 
agreabil, cunoştinţele şi, în primul rând, rudele adăugau 
educaţia îngrijită, familia bună, o diplomă universitară, 
calităţi de gospodină, nobleţe sufletească. Başca, se 
prăpădeau vârstnicii, complexaţi de ceea ce nu pricepeau 
din performanţele unei tehnologii din ce în ce mai agresive, 
Florenţa făcuse şi un curs de calculatoare! Mai vreţi 
ceva?!... Mătuşile bătrâne, care, excluzând telefonul şi 
televizorul, mai trăiau şi azi exact cum o făcuseră părinţii 
lor acum o sută de ani, la Corabia sau Fălticeni, completau 
cu admiraţie speriată: „Are şi fax!... Şi telefon din ăla de 
vorbeşti din mijlocul pădurii, fără să-l bagi în priză...“ 
Florenţa sesizase că n-are trecere încă de pe la 
cincisprezece ani, când, cu permisiunea părinţilor, de altfel 
foarte toleranţi, înțelegând şi tratând „modern“ fenomenul 
adolescenţă, începuse să frecventeze petrecerile date de 
colegi şi discotecile. Aici constată că acea profeție plină de 


îmbărbătare a familiei, „Va fi o mamă şi o soţie 
extraordinară“, în context îşi pierdea orice semnificaţie sau 
valoare, tinerii preferând cu totul alte calităţi, şi nu dintre 
cele mai evanghelice. Toţi se dădeau în vânt după tipul Miss 
sau vamp în limbajul generaţiilor precedente, departe de 
tot de genul care frământă pâine în casă, că aşa-i place lui 
Mitică, sau freacă parchetul stând în genunchi; în recreaţie 
se uită la televizor cu un lighean de spanac în poale ori 
tricotează. În mai puţine cuvinte, la discotecă, Florenţa 
făcea figuraţie solo, scociorând cu paiul pe fundul unei 
sonde secătuite. Chestia-i însă că Florenţa avea mândria ei, 
nu suporta să fie compătimită şi îşi dispreţuia sincer 
colegele de suferinţă care nu pregetau să-şi fluture drama 
lipsei de succes în gura mare, solicitând sprijin („poate 
cunoşti pe cineva...“), consilii şi chiar reţete mai puţin 
ortodoxe de dezlegare a cununiilor din familia magiei 
negre. 

După părerea Florenței, femeile acestea erau complet 
lipsite de amor propriu şi de demnitate! Cum nu realizau 
cât este de înjositor să recunoşti că nu eşti solicitată, că nu 
eşti în stare să prinzi în mreje măcar o singură pereche de 
izmene?! Cam de pe la şaptesprezece ani, Florenţa, cu lipsa 
de imaginaţie proprie primei tinereţi, conchise că asta-i 
situaţia, cărţile s-au fost tăiat şi împărţit, ea e o fată care nu 
are priză, şi tot atunci începu să mintă. Mai precis, să 
fabuleze, să inventeze scenarii, iar de la o vreme aproape 
începu să le creadă ea însăşi. În urma antrenamentului, 
poveştile deveniseră din ce în ce mai convingătoare, mai 
ales că Florenţa, specializându-se, adăuga amănunte 
nesemnificative în aparenţă, dar care dădeau neîndoielnic 
autentic. Departe de a fi o mitomană, era doar arhitecta 
unei măreţe minciuni, menită să-i panseze orgoliul 
sângerând. Astfel, sâmbăta şi duminica se ascundea în casă 
şi nu mai răspundea la telefon, plecată fiind, vezi Doamne, 
în weekend, arbora de mărţişor, de ziua ei etc. câte un 
„cadou“ rafinat şi costisitor, pe care şi-l cumpărase singură, 


iar sistematic, mai ales luni dimineaţa, îşi uluia colegii, 
oferind amănunte extrem de competente privitoare la 
diferitele mondenităţi care se ţineau lanţ în Capitală. Cel 
puţin în materie de preţuri, hotărât te puteai bizui pe ea, 
ştiind cât costă un sejur la Poiana Braşov sau o escapadă la 
Mamaia, o seară în doi la Casa Vernescu, un Manhattan la 
Flamingo sau un vol-au-vent la Hilton. În fapt, îşi culegea 
informaţiile cumpărând toată presa aşa-zis mondenă, 
reviste şi magazine scumpe care îi cam afectau bugetul, 
pansându-i, în schimb şi din plin, orgoliul. Cu timpul, 
Florenţa îşi inventă harta unei a doua existenţe, deveni 
şireată şi prudentă. Trasă de limbă în privinţa partenerului, 
dădea răspunsuri evazive, expunându-şi „teoria ei de viaţă”: 

— Mă întâlnesc cu mai mulţi... Sunt prea tânără ca să mă 
fixez, vreau să-mi trăiesc viaţa, să n-am regrete. După un 
treizeci de ani, încolo, oi vedea... 

O colegă observase: 

— Vezi că cine sare din par în par, lesne îi intră unul şi în 
cur! 

Florenţa zâmbise enigmatic: 

— Poate că am trecut şi prin aşa ceva... 

Dădea astfel de înţeles, şi o mai făcuse cu discreţie şi în 
alte ocazii, că, în realitate, îşi lingea rănile în urma unei 
mari  decepţii sentimentale, iar acum traversa o 
convalescenţă blazată. Pentru a fi mai convingătoare, uită, 
chipurile, portvizitul deschis pe biroul ei şi lipsi îndeajuns 
pentru ca fotografia unui bărbat, introdusă sub plasticul 
transparent, să poată fi studiată şi, fireşte, comentată. Toate 
„fetele“ căzură de acord că „tipu-i absolut superb, uite unul 
după care merită să uzi perna!“. 

Se apropia de treizeci de ani, când îl cunoscu pe Petre şi 
înţelese din prima clipă, de parcă i-ar fi spus-o cineva 
răspicat, că „şi-a întâlnit destinul“. 

Asta se întâmplase la Braşov. Era un Revelion sărăcuţ, cu 
multă pâine şi „foitaj“, un fel de „hai să ne aflăm în treabă“, 
dar vară-sa Jeni tocmai se logodise şi nu voia ca cele două 


evenimente să treacă aşa, de parcă n-ar fi fost. Florenţa 
acceptase să participe în calitate de rudă apropiată şi pe 
urmă, amplificând, înnobilând, machiind circumstanţele, 
putea pretinde că a petrecut un Revelion la Braşov, cu tot 
sosul şi recuzita de rigoare, aşa cum şi le închipuie 
bucureşteanul sau oricare alt „extravilan“, stând la 
televizor „cu vecinu', care e şi administratorul blocului, şi 
cuscrii din Calafat“. 

La aproape treizeci de ani, Florenţa era o femeie trupeşă, 
din categoria măreţelor, dar cu un obraz proaspăt şi 
colorat, sugerând un fruct cules în roua dimineţii. Izbea, 
mai ales, expresia de inocenţă şi sinceritate. La rândul lui, 
Petre făcea parte din familia plăvanilor, era înalt, solid şi cu 
mult ţesut adipos. Era suficient să-l priveşti o singură dată 
ca să-ţi dai seama că mănâncă ţeapăn şi cumplit de ardeiat 
şi că doarme zgomotos, cu tălpile fierbinţi scoase de sub 
plapumă. La fel de limpede intuiai că, o dată cu trecerea 
anilor, va deveni obez, dar, pentru moment, era doar 
zdravăn, o cruce de voinic. 

La rândul lui, presimţi din prima clipă că a întâlnit în 
Florenţa femeia vieţii lui. 


Nu, el ar fi trebuit să petreacă Revelionul la „conacul“ 
unor prieteni din Mogoşoaia, dar venise la Braşov pentru 
parastasul de şapte ani al maică-si. Deşi bucureşteancă, aici 
se retrăsese după ce ieşise la pensie, aici murise şi fusese 
îngropată şi, dacă mai exista cineva care să-i mănânce 
coliva şi să-şi amintească de ea, apăi tot aici se afla. Părinţii 
lui Jeni îi fuseseră vecini şi ultimii prieteni. 

Pe 2 ianuarie, Florenţa se întoarse la Bucureşti. Petre mai 
rămase o săptămână, având de lichidat probleme de 
moştenire. Îşi promiseră să se caute şi se despărţiră în 
gară, foarte mulţumiţi unul de celălalt. Mai mult chiar, 
simțind că sunt pe cale de a se îndrăgosti. 

Dacă e să vorbim cinstit, Petre nu-i iertase niciodată 
maică-si faptul de a se fi recăsătorit. Degeaba îi explicase şi 


îi repetase la infinit că avea s-o înţeleagă mai târziu, uite că 
împlinea treizeci şi patru de ani şi tot la fel gândea, ca la 
treisprezece. Arierat sau oligofren, n-ai decât să-i spui cum 
vrei, dar în viaţă nu schimbi filmul, ca la TV, apăsând doar 
pe o tastă. Băiatul avea zece ani când taică-său fugise, la 
propriu, cu o artistă. Îşi lăsă familia înglodată în datorii şi 
mult mai târziu se află că reuşiseră să treacă fraudulos 
graniţa, stabilindu-se undeva, prin Australia. 

Petre se resimţi puternic după abandon, devenind un 
copil închis, greu de mulţumit, dar mai ales circumspect. Îşi 
concentra întregul potenţial afectiv asupra maicăssi, 
sancţionând prompt orice înclinaţie a acesteia pentru vreun 
terţ fiinţă vie - prieteni, colegi, rude. Simţea nevoia, 
patologică deja, să existe pe primul plan în viaţa ei, 
exclusivismul luând forme aberante. Gelozia feroce deveni 
dominanta adolescenţei lui, fiind suficient ca maică-sa să-şi 
manifeste simpatia, cât de inofensivă, vizavi de o persoană, 
pentru ca Petre să deteste imediat acelaşi subiect. Era 
gelos chiar şi pe Dolfi, cockerul spaniel, şi, dacă era ceva 
care-l irita până la indispoziţie, era să-i vadă stând 
împreună la televizor: mama mângâindu-i mecanic urechile 
simpatice, iar Dolfi picotind mulţumit. 

Cerul se prăbuşi însă când - Petre mai avea un an până la 
bacalaureat - maică-sa îl anunţă că are de gând să se 
recăsătorească. Găsise un bărbat onest, cumsecade şi 
blând, încercat şi el îndeajuns de viaţă, „ca să 
compătimească la suferinţele ei...“ 

— Ai să vezi, mamă, c-o să-ţi placă, e milos şi nu-mi iese 
din cuvânt. Când mă gândesc la câte am îndurat cu taică- 
tău, fie sănătos pe unde-o fi, îmi zic că, până la urmă, tot s-a 
milostivit Dumnezeu de mine. 

Înlemnit, Petre îngăimă: 

— Faptul că tata a fost un nemernic nu-ţi dă dreptul să te 
faci de râs! La vârsta ta... 

Mama îl privise, surâzând cu tristeţe: 


— Ce înseamnă vârsta mea? Abia împlinesc treizeci şi opt 
de ani, luna viitoare. Chiar nu mai am dreptul la nici o 
mulţumire, la nici un fel de viaţă personală?! 

— Credeam că eu îţi sunt de-ajuns. 

Dar, după cum comentară şi cei din jur, femeia nu era 
proastă. Se amări cât se amări şi, după câteva luni, tot se 
mărită. Mitică se dovedi un soţ tandru, înţelegător şi bun, 
jimblă caldă. Petre nu le suporta fericirea şi, după 
bacalaureat, plecă imediat de acasă, urmând Facultatea de 
Chimie la Iaşi. Cum în timpul vacanţelor lucra ca sezonier 
pe Litoral, se vedeau rar, între două trenuri, comunicând 
mai mult prin telefon. Legătura dintre ei se frânsese, o 
simțeau amândoi, şi la fel de clar le era că nu va mai putea 
fi reluată niciodată. 

Petre se maturiza în bărbat mohorât, tăcut, sceptic şi 
neîncrezător. Nutrea o singură convingere: lui nu-i era dat 
să aibă parte de dragoste. Ambii părinţi - considera - îl 
abandonaseră, avea sumedenie de colegi, dar nu prieteni, 
de femei îi era frică. În fiecare exponat care-i tangentase 
viaţa vedea aprioric un virtual motiv de suferinţă şi 
decepţie. Ehei, unde erau femeile de odinioară - vorbea şi 
el din citite şi auzite - pilde de credinţă şi curăţenie 
sufletească?! Unde sunt Penelopele de altădată? În acelaşi 
timp, tânjea cu toată fiinţa lui după iubire, o iubire 
reciprocă, mistuitoare şi, totodată, purificatoare, căreia să i 
se dăruiască total. Tânjea în asemenea măsură încât 
devenise extrem de vulnerabil; orice femeiuşcă mai 
şmecheră, intuindu-i complexele şi zbuciumul interior, l-ar fi 
învârtit în mai puţin de o săptămână în jurul degetului cel 
MIC. 

Idealul lui nemărturisit, dar cu atât mai intens visat, 
imagina un soi de zeiţă puternică din familia Cariatidelor 
(prea era el însuşi pachiderm ca să savureze o şoricuţă cu 
gingăşii de panseluţă), sinceră, devotată, de o fidelitate 
absolută şi luminoasă ca duminica Paştelui; iar el, Petre, să 
constituie pivotul central al existenţei ei şi, totodată, primul 


bărbat. Petre punea mare preţ pe castitate şi nu era dispus 
la nici un rabat. În ruptul capului nu se putea închipui 
alături de o femeie care mai dormise în braţele altui bărbat; 
n-ar fi suportat nici măcar s-o vadă dansând „tango 
sentimental“ cu un terţ. 

Cum asemenea femei nu se mai întâlnesc, iar el nu era 
omul compromisurilor, îşi petrecea serile jucând biliard sau 
popice. Periodic şi exclusiv pentru sănătate, frecventa „o 
fată“, care nu prezenta nici un fel de importanţă în viaţa lui. 
Tanţa, modestă funcţionară la un oficiu poştal, divorțată şi 
neînsemnată - era suficient s-o priveşti o singură dată ca să 
înţelegi că face parte din uriaşa familie a învinşilor -, nutrea 
speranţa absolut acrobatică, lipsită de orice temei, că, într-o 
zi, Petre o va lua totuşi de nevastă. Până atunci, îi stătea 
necondiţionat la dispoziţie, nu punea întrebări şi-l aştepta 
cu mâncărici care torceau la foc mic pe plită. Despre femeia 
aceasta s-ar fi putut spune că are o răbdare îngerească şi 
un optimism de bronz. Petre realiza că fata-şi face iluzii şi 
nu o încuraja întru nimic, ba dimpotrivă, de câte ori avea 
ocazia, bătea câmpii despre lipsa lui de vocaţie 
matrimonială şi intenţia fermă de a rămâne celibatar. În 
realitate, îi era milă de ea şi ar fi grăbit o despărţire 
iminentă (cu cât mai repede, cu atât mai puţin dureros) 
dacă nu i-ar fi fost teamă de SIDA. Schimbarea parohiei 
incumbă însă riscuri. După ce o cunoscu însă pe Florenţa, 
înţelese că în viaţa lui nu mai există loc pentru nici o altă 
femeie. Îi cumpără (Ianţei) un flecuşteţ de aur şi... „Adio, 
Mărio!” 


La început, nici nu-şi dădură seama cât de bine se 
potrivesc, dar, în fiecare zi, fiece oră constituia o revelaţie, 
determinându-i să descopere cu încântare noi asemănări, 
alte rime, alte locuri comune. $Şansă extraordinară, pe 
Florenţa n-o deranja exclusivismul lui Petre, îi plăcea 
gelozia lui feroce, considerând-o pe măsura intensității 
sentimentului, nu se simţea frustrată de libertate, fusese 


liberă destul până la treizeci de ani. Bref, maniera lui 
excesiv de posesivă de a iubi o flata şi se credea cea mai 
fericită fiinţă de pe faţa pământului. La rândul lui, Petre se 
simţea în al nouălea cer, nu vedea pe unde păşeşte. Îi venea 
greu să creadă că-i fusese dat lui să trăiască asemenea zile 
luminoase, să fie iubit de o fiinţă fără pereche ca Florenţa, 
şi îi era teamă, Doamne, ce teamă îi mai era!, îl durea inima 
ghemuită de frică să nu se întâmple ceva care l-ar putea 
smulge din vis. 

Totul îi plăcea la Florenţa! Statura masivă - plecând de la 
acelaşi amănunt, colegii de serviciu o asemănau cu o dropie 
- ochii înstelaţi, modul ei caracteristic de a-şi lăsa capul pe 
umărul stâng, când urmărea cu atenţie maximă, indiferent 
ce i-ar fi povestit el, picioarele groase, fără glezne, ca nişte 
bulumaci, piloni de pod, dar care lui Petre îi sugerau 
seriozitate şi stabilitate... sexy! Îl înduioşau până şi detaliile 
de la care oamenii întorc în general ochii, prefăcându-se că 
nu le observă, stropii de sudoare concentrați pe putul buzei 
superioare, ce avea să devină mustață peste câţiva ani, felul 
lipsit de eleganţă în care se ridica de pe un scaun, 
trăgându-şi reflex rochia sau fusta intrate în fundul 
generos: un fund de femeie adevărată, sănătoasă şi 
zdravănă,  pronosticând naşteri multe şi uşoare. 
Întruchiparea Junonei, se extazia Petre, neprinzând genul 
înfometat, doar oase şi frânghii, care se furlandisesc pe o 
estradă, păşind strâns, ca nişte cai împidicaţi. 

Florenţa se afla şi ea în admiraţie beată. N-o deranja 
nasul prea mare al lui Petre, o gogoaşă obscenă în care ea 
desluşea masculinitate (ce, năsucul de femeie al lui Alain 
Delon?), aprecia statura de  căpcăun şi modul 
neîndemânatic în care dansa. La un bărbat n-o interesau 
grațiile de lebădă şi, în ce o priveşte, rămânea la 
mentalitatea străbunicilor, că a fi balerin nu-i o meserie 
serioasă, nu face de un bărbat. Dacă ar fi fost după ea, s-ar 
fi căsătorit şi mâine, dar avea suficient tact ca să-i lase lui 
Petre iniţiativa. Era încredinţată că o adoră, dar nu-i ieşea 


din minte ce auzise toată viaţa de la bătrânele familiei: 
„Calea cea mai sigură de a alunga un bărbat este să 
pomeneşti de căsătorie! E ceva în firea lor, le e frică să se 
fixeze. Spune-i că nu vrei să te măriţi, dă-i impresia că fugi 
de el, şi să vezi cum aleargă după tine ca dulăul după 
fuduliile berbecului. Doar-doar or pica!“ 

Lui Petre însă, deşi inima-i dădea ghes, nu-i plăcea să se 
pripească. Considera căsătoria drept ceva unic, esenţial în 
viaţa individului şi irepetabil: 

— Dacă o fac, o fac pentru toată viaţa. Impozitele mi le 
plătesc din obligaţie, dar când mă însor, o fac din 
convingere nestrămutată. Convingerea că mă însoțesc cu 
femeia ideală pentru mine: cea care mă poate face fericit, 
pe care o pot face fericită... 


Se cunoscuseră de Revelion şi iată că acum, în Florar, se 
împlineau patru luni de idilă. Idilă cuminte, romantică şi pe 
care Petre hotărâse s-o păstreze cu desăvârşire castă. În 
sinea ei, Florenţa ar fi fost mai puţin strictă, dar tot 
instinctul îi şoptea că era mai inteligent să-l lase pe el să 
conducă barca. 

În general, oamenii simt nevoia să amplifice evenimentele 
fericite, să le dubleze într-un fel efectul, făcând ca mai 
multe momente de acelaşi fel să coincidă. Tot aşa, Petre si 
Florenţa hotărâră să se ia de Crăciun. Doar civil, desigur, 
canoanele ortodoxe interzicând căsătoriile în această 
perioadă, urmând ca imediat după Bobotează să se cunune 
şi religios. La sărbătoarea Crăciunului ţineau însă în mod 
special şi li se părea minunat să se bucure amândoi de unul 
şi acelaşi pom, de febrilul încântător care însoţeşte 
cadourile (achiziţionarea, secretul, mâinile care trag 
nerăbdătoare de panglici sfâşiind ambalajul festiv, şi, în 
sfârşit, surpriza!), să petreacă prima lor noapte ameţiţi de 
îmbrăţişări pătimaşe şi aromă de cetină... Dar erau ameţiţi 
de pe acuma, doar evocând asemenea clişee, şi li se părea 


că timpul nu mai trece, abia se târăşte, cu plumb în 
picioare. 

Fireşte, făcuseră pregătiri „uriaşe“. Nu erau nababi, dar 
oricum depăşeau cifra salariului mediu pe economie şi 
amândoi, firi chibzuite, dispuneau de ceva rezerve. 
Petrecerea - douăzeci de invitaţi - urma să se dea la 
Florenţa, unde aveau să şi locuiască. Se mutase aici de un 
an şi se simţea foarte bine. Nu chiar vilă, era o căsuţă 
îngrijită, bine gândit spaţiată şi cu o palmă de grădină; 
aparținuse unei mătuşi, care i-o lăsase moştenire împreună 
cu câteva mobile-stil, bine întreţinute şi de mare efect. 

Florenţa găti toată săptămâna în draci, ornă casa cu 
toată recuzita strălucitoare specifică sărbătorii. lar când e 
să se taie bine cărţile, atunci totul merge şnur. Petre găsi o 
splendoare de brad, cât el de înalt şi de două ori mai 
dolofan. Munci vreun ceas ca să-l fixeze bine pe trepied şi îi 
asigură stabilitatea cu tot soiul de sfori şi sârmuliţe 
invizibile. Florenţa se extazie dinaintea îndemânării lui (o 
făcea cu risipă, ori de câte ori avea ocazia) şi, după ce-l 
trimise în pod după jucării, se întoarse la bucătărie. 

— Vezi că sunt două cutii mari, îl avertiză. Una maronie şi 
cealaltă albastră... Cum intri, primul raft de sus, pe 
stânga... 

„Ce femeie ordonată!“, se extazie la rândul lui Petre. Ăsta 
nu mai era pod, era farmacie, ordine şi spirit gospodăresc. 
De obicei, oamenii au în oroare podurile, boxele, 
debaralele, talmeş-balmeş de boarfe şi boscârţe, unde decât 
să cauţi şi să găseşti ceva, mai degrabă renunţi şi dai fuga 
la magazin. Nici gând de aşa ceva, totul se înşira de-a 
lungul zidurilor, şters de praf, sortat şi etichetat. Ochii îi 
căzură asupra unei cutii în care fusese cândva ambalat un 
televizor Miraj. Scrisul îngrijit al Florenței avertiza pe o 
etichetă: Amintiri. 

Petre ridică urechile de carton cu emoția care-i însoțea 
orice gest tangentând într-un fel sau altul persoana 
Florenței. Atingea cu adoraţie obiectele care-i aparţineau, 


« 


clapele pianului purtând încă urma degetelor gingaşe, i se 
umezeau ochii privind fotografiile ei din copilărie, unde, fie 
vorba între noi, dădea cam cioară deşălată, dar Petre nu 
vedea decât o fetiţă cu ochi strălucitori, nevinovată, pe cale 
să fie aruncată în vâltorile vieţii. 

„„„Nelipsitul Caiet de Amintiri cu panseuri şi fotografii de- 
ale colegelor, proiectând evocări şi reîntâlniri peste decenii, 
la fel de inevitabilul Oracol, un carnet de note - de nădejde 
elevă, nimic sub opt -, un caiet de teză la Istorie, mai multe 
fotografii de sfârşit de an şcolar, cu întreaga clasă adunată 
în jurul dirigintei sau al profesorului preferat. Poze clasice, 
în care toţi elevii au aer de orfani sau idioţi, iar dascălul, 
vrând cu tot dinadinsul să pară serios şi impozant, seamănă 
cu imortalizaţii de pe pietrele tombale. Bineînţeles, nu 
lipseşte glumeţul clasei, care ridică două coarne pe 
creştetul colegului din faţă... În sfârşit, un ierbar, un alt 
caiet cu maxime, iar sub câteva agende vechi, portretul foto 
al unui bărbat foarte mulţumit de cum arată, gata să tragă 
plin de eleganţă dintr-o ţigară; un bărbat frumos în toată 
accepțiunea cuvântului şi despre care Petre îşi spuse că 
trebuie să fie artist. Începu automat să transpire şi, cuprins 
de panică, întoarse fotografia: Florenței, femeia vieţii mele, 
în amintirea nopților de extaz, a irepetabilelor răsărituri de 
soare pe care le-am întâmpinat un singur trup, o singură 
inimă pe nisipul Mangaliei. De ce nu ne putem naşte a doua 
oară... Bob 


Petre simţi că s-a prăbuşit cerul. Dezamăgirea, 
conştientizarea unei „minciuni fioroase“ - îi atribuise 
Florenței inocenţa unui falnic crin, încă nu-i simţise în 
palme greutatea sânilor -, o gelozie sălbatică, năprasnică îi 
întunecă privirea. Se rezemă fără respiraţie de zidul văruit, 
lacrimi de care-i era ruşine şi pe care le ura îşi deschiseră 
vad, ocolind aripile nasului borcănat. Totodată, realiză că, 
dacă în momentele acelea dă ochi cu Florenţa, e în stare s-o 
strângă de gât. S-o ucidă la modul cel mai concret. Nu 


exista decât o singură soluţie! Să fugă de aici! Să fugă cât 
mai repede şi cât mai departe! 


Florenţa stinse focul şi scoase coptura atentă să nu se 
frigă. Se simţea de două ori încântată; izbutise să nu se 
ardă, iar cozonacii ieşiseră o capodoperă! Înalţi, rumeni, 
dolofani, îi mâneai cu ochii! învăpăiată, fericită, intră în 
casă: 

— Petre, Petre! Vrei cozonăcel cald, un ursuleţ făcut 
special pentru tine? Petre... 

„Mai e în pod, probabil! Cum naiba nu le-a găsit?! 
Jucăriile...“ 

Nu-şi duse gândul până la capăt, realizând imediat 
dezastrul. În bradul virgin, încă neîmpodobit, fotografia lui 
Bob părea ţintuită acolo pentru vecie. Surâdea languros, 
pregătindu-se să tragă din ţigară. 


După vreo şase sau şapte ani de la aceste întâmplări, 
vara, Petre se afla la Călimăneşti, unde îşi petrecea de la o 
vreme o parte din concediu. Avea necazuri cu rinichii şi 
medicii îi recomandaseră „ape“. O mizerie şi o plictiseală, 
dar Petre îndurase altele şi mai grele, consolându-se mai 
ales cu perspectiva celor două săptămâni de Litoral care 
urmau. Ca toţi graşii, iubea apa, căci la patruzeci de ani se 
putea vorbi deja despre Petre ca despre un barosan, 
categoria Sumo. 

În rest, ducea o viaţă normală (în parametrii arondaţi 
celibatului). Avea în palmares campionate de popice şi 
biliard şi, obligat de burlăcie, ajunsese un bucătar de mâna 
întâi. Burlac convins, de neclintit, căruia amintirea 
Florenței încă îi mai învineţea obrajii de mânie. De ce îi 
fusese tocmai lui dat să-şi încrucişeze drumurile cu 
mincinoasa cea mai ticăloasă, cea mai ipocrită fiinţă care se 
iscase vreodată în lume, de la Lucreția Borgia şi până azi?! 
Timpul însă le vindecă pe toate,chiar rănile cele mai adânci. 
Poate că mai dor dacă le atingi, dar nu mai sângerează. 


Deşi ar fi avut bani să-şi permită un single, Petre 
rămăsese acelaşi băiat econom dintotdeauna, astfel că 
preferă să achite un bilet de tratament „la comun“. Nu avea 
nimic de ascuns, era mai toată ziua plecat, că doar n-a venit 
la băi ca să stea în casă, întrucât l-ar fi deranjat un coleg de 
cameră? 

Întâmplarea făcu să nimerească bine. Colocatarul era un 
bărbat cam de vârsta lui, cumsecade şi maleabil, vorbăreţ 
nespus dacă-i dădeai ocazia şi - iar întâmplarea - suferea 
de aceeaşi afecţiune cu Petre. De la sine, având aceleaşi 
izvoare şi medic de frecventat, iar la cantină acelaşi regim 
prescris, deveniră nedespărţiţi. Şi cum, inevitabil, începură 
să-şi petreacă şi „recreaţiile“ împreună, la o bere, la un film 
sau vânturând salba de staţiuni de prin împrejurimi, George 
remarcă la un moment dat: 

— Ăştia or să creadă că suntem logodiţi. 

Petre ridică din umerii masivi: 

— Prostii! 

— Absolut de acord, râse George, dar s-a creat o psihoză. 
Doi bărbaţi sau două femei, văzuţi în mod sistematic 
împreună, fără alţi parteneri, sunt imediat suspectaţi, taxaţi 
de homosexuali. 

— Tu de ce nu te-ai însurat? 

— Dar am fost, contestă George, şi încă de două ori! 

— Şi? 

— M-au părăsit amândouă. Prima se dădea în vânt după 
spaghete milaneze şi a prins din mers un tren spre patria 
cu pricina, a doua... n-o fascinam îndeajuns, n-o tulburam. 

Petre mormăi încruntat: . 

— “Toate sunt nişte ticăloase. Stricate, mincinoase şi 
ticăloase! 

— Şi care nu sunt, completă râzând George, au ghinion. 

— Ai întâlnit dumneata vreuna singură? Sinceră, fidelă, 
curată? 


Băutor ocazional, la a doua sticlă de vin Petre devenise 
melancolic. O melancolie cu arţag, care îi readucea 
totdeauna în minte idila cu Florenţa, vie şi proaspătă, de 
parcă lucrurile s-ar fi petrecut ieri. La fel de vie şi durerea 
din capul pieptului, care-l sugruma când priponise între 
crengile bradului fotografia lui Bob, autorul „nopţilor divine 
de la Mangalia“. Un taur rănit, încolţit de picadori, n-ar fi 
putut suferi mai sălbatic, mânios. Bufnit de plâns, părăsise 
ca o vijelie casa Florenței. Cu ajutorul unui coleg de 
serviciu, lichidase totul la repezeală şi, în aceeaşi seară, 
abandonă pentru totdeauna Capitala - „plecat fără 
adresă...“ Îl însoțeau două valize cu haine, câteva cărţi şi 
inima sângerândă. 

— N-avea trecere, înţelegi? O fată bună, cumsecade, 
cinstită, cu suflet nobil! N-am să-mi explic niciodată 
misterul, urmă George, cu vioiciunea care-l caracteriza, de 
ce naiba ridicăm în slăvi astfel de sfinte, dar ne pierdem 
capul pentru nişte ticăloase! 

Petre, întors din amintiri pe terasa restaurantului din 
Călimăneşti, mârâi plictisit: 

— Despre cine dracu' vorbeşti? 

— "Te-ai pilit?! Despre vară-mea, nu dau nume, chestie de 
cavalerism. M-ai întrebat dacă am cunoscut vreo sfântă! 
Poate nu ştiu multe, dar pe ea o ştiu bine şi a avut ghinion, 
cu toată sfinţenia ei. Sau poate tocmai de-aia... 

Petre îi îndreptă o privire confuză: „Ce naiba mă 
interesează pe mine problemele vară-si?“ Nu putea însă să-l 
repeadă, ocupau aceeaşi cameră şi e dezagreabil să-ţi 
potriveşti perna sub cap, de noapte bună, ştiind că urmează 
să sforăi alături de unul cu care te-ai certat. 

— „avea însă un păcat, continuă George. Era mândră, 
domnule, mândră ca Lucifer!... 

— Primul păcat din Decalog, comentă Petre aiurea. 

— O deranja, dar ce zic eu o deranja, o umilea faptul că 
nu-i curtată, iar ideea că cei din jur şi-ar putea da seama de 
acest amănunt o scotea din minţi... Făcea tot ce-i sta în 


putinţă ca să dea impresia că e solicitată, că are combinaţii 
şi aşa mai departe... Şi asta de mică! 

— Ca să vezi ce tragedie!, comentă Petre sarcastic. 

— Râzi tu, dar chiar că a fost o tragedie, fiindcă pe 
chestia asta a ratat şansa vieţii ei: întâlnise omul mult visat, 
idealul, jumătatea cealaltă, despre care bat câmpii 
romanticii... Şi să mai zici că nu există destin! Un fleac de 
nimic, la primul ochi nici nu-l observi, şi devine hotărâtor, 
determinând ceea ce se va petrece peste ani... 

— Vrei să fii mai clar? 

— Mai luăm un vin?... Bine, cum vrei tu. Stai să vezi cum 
a stat chestia! Eram noi încă puşti, să zic şaptişpe-optişpe 
ani şi am petrecut ca de obicei vacanţa de vară într-o 
pensiune, la Câmpulung Moldovenesc, unde mergeam de 
ani de zile cu părinţii. lot clanul, unchi, mătuşi, veri şi 
verişoare... Ca să n-o mai lungesc, în timp ce despacheta şi 
îşi aranja lucrurile, vară-mea a găsit într-un sertar 
fotografia unui tip. Arătos, moacă de playboy, probabil că-l 
uitaseră acolo chiriaşii de dinaintea noastră. 

Chestia-i că vară-mi îi place gagiul - ştii cum sunt 
puştoaicele - pune mâna pe poză şi nu se mai desparte de 
ea... 

— Ce aiureală! Povestea-i lungă? 

— Aşteaptă, domnule, că poanta abia vine! Peste câteva 
zile o pocneşte o idee şi mă roagă să-i scriu câteva rânduri 
pe spatele fotografiei. Venise cu textul pregătit, nu-l mai ţin 
minte, dar reieşea clar că subiectul împreună cu vară-mea 
au petrecut nopţi încleştate, undeva pe nisipul Litoralului, 
sub clar de lună, şi alte gogoşi din astea, îţi zic că nu mai ţin 
minte. Am şi semnat, nu mai ştiu cum, un nume din ăsta 
scurt, ca un bobârnac. 

Petre îşi ridică privirea tulbure: 

— De ce zici tu c-a făcut ea chestia asta? 

— Ţi-am spus că se simţea complexată. Vroia să se laude, 
s-o arate prietenelor, era singura din clasă care n-avea un 
boyfriend. Ca să vezi ce înseamnă ghinionul, asta nu-mi iese 


din cap! O prostie, o copilărie în fond, care a germinat 
aproape cinşpe ani, ca să explodeze exact când nu trebuia. 
O bombă cu efect întârziat! 

— De fapt, ce s-a întâmplat? 

— S-a încurcat cu un tip, gen Costică Othello, dar chestia 
n-o deranja, îl socotea bărbatul ideal, care, chiar înainte de 
nuntă, a dat întâmplător peste fotografia cu pricina. 
Bineînţeles că a citit şi textul de pe verso. Fie vorba între 
noi, oricine ar fi luat foc... 

— Ce-a făcut? 

— Cine, Othello? A salutat din mers şi dus a fost! A 
dispărut de parcă l-ar fi înghiţit pământul. De-aia ziceam de 
ghinion! O fată de aur, neprihănită, o statuie a onestităţii... 
Chiar dacă sunt puţin pilit, să ştii că nu exagerez o iotă, 
cum spuneam, da, un monument de virtuţi îşi ratează unica 
şansă, singura carte bună pe care a tras-o în viaţa ei, 
pentru un necunoscut, domnule! Culmea, pentru un macho 
pe care nu l-a văzut vreodată nici măcar pe trotuarul de 
vizavi! Pentru o fotografie, domnule!!! 

Petre îşi ridică faţa cu trăsături descompuse, perlate - nu 
puteai distinge între sudoare şi lacrimi. Maxilarele 
încleştate păreau de lemn: 

— Spune-mi, tipul din fotografie fuma? 

George căscă ochii uluit: 

— Eşti nebun, nene?! De ce nu mă întrebi şi numărul de 
la pantofi?! 

Petre rosti în transă: 

— Eu ştiu. Fuma... Ea... ea ce mai face? 

— Care ea?! 

— Florenţa... 

Un ospătar începu să strângă sticlele goale de lângă 
piciorul mesei: 

— Ora închiderii, vă rugăm... 


NEBUNUL ASTA DE ALEX 


Înteriorul era cu adevărat elegant, emanând din toate 


ungherele rafinament şi prosperitate. Trecând de la o 
glastră de flori la alta, retuşând câte un efect, schimbând 
din mers poziţia câte unui obiect spre a-l pune mai bine în 
valoare, Marcela asculta cam cu jumătate de ureche ce 
discutau bărbaţii în salon. Din când în când, se oprea 
locului, detaila cu privirea îngustată de atenţie ansamblul 
şi, da, ăsta era cuvântul, pur şi simplu îi venea să ţipe de 
mulţumire. Totul se prezenta perfect, se ştia pe ea însăşi 
impecabilă, diseară avea să-şi demonstreze încă o dată 
statutul de gazdă desăvârşită. 

Marcela era o femeie subţirică, iutacă, elegantă până şi 
în sala de baie, care nu înceta o singură clipă să se bucure 
de tot ceea ce îi oferea viaţa. Îndreptă o privire 
recunoscătoare spre Olimpiu - maestrul Dragomir -, un 
bărbat impunător, având eleganța specifică masivilor şi un 
glas bine pozat care răsuna ca un clopot în sălile de 
tribunal. Prezenta toate datele marelui maestru şi era 
suficientă o singură privire ca să-ţi dai seama că omul 
acesta nu putea fi decât avocat. Ce mai, ei doi făceau 
pereche, se înțelegeau admirabil şi aveau o grămadă de 
prieteni adorabili. De ajuns să te uiţi la Alex, şi râse 
încetişor, fustangiul ăsta înrăit, pokerist înverşunat, pierde- 
vară care se laudă în toate zările că n-a avut în viaţa lui 
serviciu şi cu încă o grămadă de păcate! Deşi negativ cu 
majusculă, să fi căutat cu lumânarea n-ai fi găsit un 
exemplar care să-i semene, toată lumea îl simpatiza; un tip 


irezistibil, cap de afiş în orice escapadă, un party fără 
„nebunul de Alex“ fiind de neconceput. 

„Chiar, pe unde o fi? se miră, a promis că trece înainte de 
prânz.“ Intră în salon, masându-şi cu un gest devenit tic 
degetele inelate. 

— Despre ce vorbeaţi? Sper că nu iar politică. Măcar azi 
să ne relaxăm. 

Olimpiu îi surâse cu tandreţe. O trata uşor patern, dar 
Marcelei nu-i displăcea. 

— 'Tocmai îi spuneam amicului Barbu că eşti emoţionată 
ca o tânără gospodină, la prima primire. Fii liniştită, 
scumpo, totu-i perfect, nu înţeleg de ce te mai agiţi... Ce-ai 
zice de un Cinzano înainte de dejun? 

Barbu, tot avocat, asociatul lui Olimpiu, interveni: 

— Iar eu îi explicam să te lase în pace. Şi agitația, în fond 
toată forfota preparativelor, face parte din plăcerea 
petrecerii. 

Avea un ton sec, protocolar, de care nu se putea dezbrăca 
nici în contextul celor mai facile discuţii. Olimpiu îl socotea 
cam obtuz, cam „strică chef“, dar conştiincios şi partener 
de încredere. Marcela surâse recunoscătoare: 

— Totdeauna am susţinut că eşti un înţelept... Nu, Barbu, 
nu exagerez deloc. Şi, pentru că veni vorba, vreau să-ţi cer 
o părere... 

Pe chipul lui Olimpiu se aşternu o expresie de plictiseală: 

— Ai o idee fixă, draga mea. Îţi spun eu, Barbule, despre 
ce-i vorba în două cuvinte. Marcela insistă să angajăm 
pentru diseară un detectiv particular. Recte, să-l 
amestecăm printre invitaţi. Mi se pare absurd... 

— Ba-i cât se poate de cuminte, îl contrazise nevastă-sa. 
Gândiţi-vă câtă lume străină vom avea în casă! Chiar şi 
printre invitaţi, ca să nu mai vorbesc de chelneri, de 
personalul angajat. 

Olimpiu râse: 

— Iubito, tu vezi prea multe filme. 


— Marcela are dreptate, decise sentenţios Barbu. 
Deţineţi valori importante în casă. 

— Nimic care să intre la rubrica „îndemânarea mea şi 
nebăgarea dumneavoastră de seamă“, argumentă Olimpiu. 
Poţi să-mi iei pendula Secession, sau tabernacolul, sau chiar 
Bazaine-ul de pe perete, să-l bagi în buzunarul de la ceas şi 
să te strecori pe uşă?! Nu fiţi caraghioşi! 

— În fond, de ce te deranjează un invitat în plus? 

— Nu suport ideea de poliţie. M-am săturat de act 
cenzurat, de securită, spionită şi încă vreo douăzeci de 
substantive cu „ită“. 

— Otită, găsi Alex, intrat pe ultima replică. 

Era scund, suplu, cu o figură de maimuţică inteligentă. 
Întreaga lui fiinţă vibra de un neastâmpăr caracteristic. 

— Ce faceţi, dom'le, aţi şi început cheful? La mulţi ani, 
Olimpiule! 

— Eu am zis ceva de un vermut, dar Marcela se face că n- 
aude. 

Marcela agită un clopoțel de argint. O fată de vreo 
optsprezece ani se opri în prag, rostogolindu-şi ochii 
rotunzi. Era îmbrăcată în uniforma servantelor de casă 
mare, pusă în circulaţie de high-life-ul economiei de tranzit, 
alta decât a subretelor de operetă: în locul rochiei negre cu 
şorţuleţ de dantelă - fustă, tunică, bonetă, tenişi. Ioate albe. 
Cam aducea a spital, dar moda îşi are poruncile ei. 

Marcela comandă scurt, ca la restaurant: 

— Cinzano, lămâie, măsline verzi, saleuri. Mie mi-aduci 
un ceai de mentă. Cu gheaţă. 

Barbu se ridică. Ţeapăn, aferat, uscat: 

— Eu am plecat. Doamnă!... şi se înclină echer în faţa 
Marcelei. 

— Cum? Nu rămâi la dejun? 

— Iartă-mă, am o afacere în oraş. Spune-mi, Marcela, te 
superi dacă nu vin diseară costumat? 

— Da, făcu apăsat Olimpiu, se supără. Ne supărăm toţi. 
Adică, de ce să fim numai noi caraghioşi? Asta a fost 


fantezia Marcelei, chit că e ziua mea, nu a ei, o dată 
acceptată, trebuie respectată. La bal costumat, subiecţi 
costumaţi! Dixi!... Uite-o pe draga de Evelina! 

Se ridică, ieşind în întâmpinarea nou-venitei, o femeie de 
vârstă mijlocie, prea fardată şi cu cercei prea lungi pentru 
orele amiezii. Când îi sărută mâna, Evelina râse artistic şi 
mezzosopran: 

— Oh, tu, cavalere, sans peur et sans reproche! La mulţi 
ani, Olimpiule! Apoi, pe un ton cotidian: Am trecut în zbor. 

— Sper că rămâi la masă, spuse Marcela. 

— Imposibil, scumpo... Vroiam doar să te rog ceva. Poţi 
să... lasă că-ţi spun eu când ai o clipă liberă... Ce faci, 
Barbule, pleci din cauza mea? 

Avocatul încercă să fie galant: 

— Dimpotrivă, constitui încă un motiv ispititor pentru a 
rămâne, încă un regret că sunt silit să plec... Adăugă, 
răsucindu-se spre gazdă: Nu uita, Olimpiule, paza bună 
trece primejdia rea. 

leşi cu pas ţeapăn, milităresc şi, aşa cum se întâmplă 
uneori, după plecarea unuia dintre convivi, pentru câteva 
momente, în încăpere se aşternu liniştea. Servanta intră cu 
măsuţa de serviciu încărcată. Era novice încă, stângace, cu 
obrajii pară şi cu limba scoasă, aşa cum fac de obicei copiii 
când depun vreun efort. Glasul Marcelei îi ridică privirea 
speriată: 

— Mulţumesc, Cecilia, poţi să te retragi. 

Fata se grăbi să dispară, şi Alex începu să râdă: 

— Speriată rău căprioara, dar nostimă foc. Unde aţi 
descoperit-o? 

— Eşti imposibil, Alex, îl dojeni galeş Marcela, chiar nu 
poţi să treci pe lângă o fustă, fără să te intereseze unde-i 
fermoarul? 

— Imposibil? se miră Evelina nazal. E de-a dreptul 
respingător. 

— Dar mereu seducător, râse Alex, trebuie să recunoşti. 

Evelina se strâmbă: 


— Pentru slugi, probabil. 

Olimpiu, care umplea paharele, interveni: 

— Iar vă ciondăniţi? Hai să bem un vermut în 
avanpremieră. Ciocniră. Marcela cu paharul de ceai din 
care bea cu paiul, Evelina având aerul că face o mare 
concesie, bărbaţii grăbiţi să simtă dulceaţa picantă a licorii. 
Alex, bine dispus, dar cine îl văzuse vreodată altfel, 
improviza un toast: 

— La mulţi ani, gazde mari, dea Dumnezeu, Olimpiule, să 
te văd cu statuie în parc şi nume de stradă, te ador Evelino! 

Se apropie de ea şi începu să-i cânte, suflându-i în obraz 
damful de alcool. Evelina întoarse capul îngreţoşată, ceea 
ce păru să-l stimuleze pe trubadur, amplificându-i patosul: 

— Viața mea-i zdrobită şi oricând merg la Bellu, /Văd 
chipul tău 'nainte-mi şi ochiu-ţi blând ca mielu ,„/Pătrunde- 
adânc în mine şi parcă zice „Vino!“/O, da'n curând veni-voi 
la tine, Evelino.... 

Isprăvi cu o reverență ă la D'Artagnan, spiralând în aer o 
pălărie inexistentă. Marcela şi Olimpiu, încântați, aplaudau 
să-şi rupă mâinile. 

— Asta zic şi eu declaraţie, aprecie Olimpiu. 

„E fermecător, gândi Marcela. Orice-ar face, nu te poţi 
supăra pe el. Îi stă bine.“ 

Pe chipul Evelinei se citea un dispreţ de gheaţă. Se ridică 
majestuoasă ca o Brunhildă: 

— N-am auzit în viaţa mea ceva mai ieftin şi mai vulgar. 
Dar dacă voi îl încurajați... Vrei să vii puţin, Marcela? 

Olimpiu privi amuzat în urma lor: 

— Mă pui pe gânduri, Alex. Qui s'aime, se taquine... 

— Am altceva mai bun de făcut... Despre ce primejdie 
vorbea Barbu? 

Avocatul îşi umplu din nou paharul şi se lăsă pe spatele 
canapelei. Reflex, arboră expresia de tribunal şi tonul de 
bară: 

— Fleacuri, mon cher. Susţine o fixaţie de-a Marcelei, s- 
aduc musai un sticlete la petrecere. Barbu e al nostru, îl 


iubim, dar asta nu-l împiedică să aibă minusurile lui. 

— Adică? 

— E un tenebros congenital, patologic circumspect, nu s- 
a inventat încă nimic perfect rotund şi neted. Pentru el, 
până şi primăvara are coşuri pe faţă. 

Alex se juca, agitând între degete piciorul paharului gol: 

— Poate că ei nu gândesc tocmai rău. S-a umplut lumea 
de borfaşi, nu mai poţi avea încredere în nimeni. 

Olimpiu îl privi sarcastic: 

— Nici în tine? 

Alex îi răspunse pe acelaşi ton: 

— Pune-mă la încercare. 


În biroul avocatului, Evelina înţepenise dinaintea unui 
tablou: pentru neiniţiaţi, o isterie indescifrabilă de linii 
întretăiate, pete, zigzaguri, îmbârligătură de culori 
înghesuite pe o pânză de dimensiuni moderate. 
Transportată, Evelina emise pe un ton elegiac: 

— Admirabil! Nu mă satur privindu-l. 

— Marea noastră comoară, surâse modest Marcela. 
Personal, nu-l înţeleg, prefer stilul academic, nu-mi 
comunică nimic. Dar un Bazaine... rămâne un Bazaine. 
Birul nostru, ofranda noastră - repetă cuvintele auzite de 
nenumărate ori de la Olimpiu, dar fără să menţioneze sursa 
citată - pe altarul snobismului. 

Evelina ţinu să-şi sublinieze starea de spirit: 

— De câte ori îl privesc, mă simt tulburată până în 
adâncul sufletului... Şi ce este mai interesant, de fiecare 
dată încerc emoţii proaspete, de fiece dată îmi spune 
altceva... 

Marcela, care nu era lipsită de simţul umorului, se 
interesă abrupt: 

— Acum ce-ţi spune? 

Evelina arboră un aer de supremă condescendenţă: 

— „..Tu nu poţi să înţelegi... E o chestiune de educaţie, de 
aviz, dar în primul rând de infrastructură emoţională, de 


trăire lăuntrică... de acel segment care vibrează... 

— Ei bine, i-o reteză Marcela, eu n-am segment... Uite, 
ăsta-i şalul pe care-l vrei, nu? Şi desfăşură o broboadă de 
caşmir năpădită de ciucuri şi arabescuri. Pot să-ţi împrumut 
şi cerceii cu peruzele, se asortează. 

— Ce greu mi-e să mă desprind din atmosferă! exclamă 
Evelina mereu eterică. Vraja geniului... Nu, mersi, n-am 
nevoie de cercei. Acum, chiar că am fugit! 

— Eşti sigură că nu vrei să rămâi la dejun? o întrebă în 
timp ce se întoarseră în salon. 

— Scumpa mea, când primeşti seara, n-ai nevoie de 
oaspeţi la prânz. Pentru ce oră a rămas? 

— Dacă reuşim să ne adunăm cu toţii la zece, e foarte 
bine. 

Alex clipi semnificativ spre Olimpiu şi, repezindu-se în 
întâmpinarea Evelinei, îi căzu într-un genunchi. Cu mâinile 
duse a venerație la piept, începu să declame cu intonaţia 
patetic, cântătoare care frângea inimile pe vremea 
Aristitzei Romanescu. 

— E noapte, stelele pe cer clipesc din ochi la omenire/ 
Înamoratul cavaler cu draga lui are întâlnire... Se întoarse 
brusc la ton cotidian, de piaţă: Lino, maică, la ce oră să vin 
să te iau? 

Evelina, uitându-se ostentativ doar la Marcela, îşi puse 
mâănuşile: 

— Cum poate fi cineva atât de penibil? Mă conduci? 

Olimpiu, trăgând cu urechea spre vestibul ca să nu fie 
auzit, începu să râdă: 

— Mon cher, în tine moare un Tănase. 

— Asta ca să nu spui că sunt un cabotin. În realitate, 
nimeni nu-mi stârneşte atâta chef de a scoate din sărite ca 
distinsa noastră amică Evelina. Am să-ţi spun ceva, 
Olimpiule! Voi mă trataţi de paiaţă şi, în fond, nici nu merit 
altceva. Aminteşte-ţi însă de bufonii lui Shakespeare care 
doar adevăr grăit-au! Draga noastră Evelina e cea mai 


ticăloasă fiinţă pe care ai întâlnit-o în, să zicem, ultimii zece 
ani. 
— Exagerezi, mon cher, dar îţi stă bine. Incă un Cinzano? 


Serata constituia, fără îndoială, o reuşită, toată lumea era 
de acord, iar Marcela, care în sinea ei radia, primea cu 
modestie de mare doamnă mulţumirile invitaţilor. Desigur, 
Dragomirii - Olimpiu şi Marcela - au şi condiţii, îşi spuneau 
aceştia. Sunt plini de bani, n-au copii, obligaţii etc. şi dispun 
de o casă corespunzătoare. Fă dumneata bal mascat în 
coşciugele lui Ceauşescu, cincizeci de metri pătraţi socotind 
şi balcoanele, unde, dacă există doi obezi în familie, unul 
musai trebuie să se mute. Cât despre vila Dragomirilor, 
comentau aceiaşi la inerentul telefon de bârfă din dimineaţa 
imediat următoare petrecerii, era indiscutabil superbă, 
făcând parte dintre acele case pe care le admiri din toată 
inima, dar în care nu ţi-ar face plăcere să locuieşti. 
Nefuncţională, apreciau gospodinele, spaţii 
supradimensionate, atenanse bogate, o grădină minunată - 
toate necesitând personal pentru îngrijire, nu glumă - în 
fond însă, doar şase încăperi. Dar toate acestea îi priveau 
pe ei şi nu adumbreau cu nimic reuşita primirilor lor. Mai 
erau şi gazde minunate, atât Olimpiu, cât şi Marcela 
izbutind să sugereze fiecărui oaspete că-i cel mai bine venit, 
cu nerăbdare aşteptat şi că în lipsa lui ar fi fost doborâţi de 
tristeţe, serbarea nemaiavând nici un farmec. Invitaţii 
contribuiau şi ei la succesul serii. Se străduiseră la alegerea 
costumelor - ca totdeauna predominau  zânele, 
„Carmenele“, piraţii, Pierrot şi Colombina, sultanii (Olimpiu 
- cel mai impozant), Popeye Marinarul şi Scufiţa Roşie - da, 
în primul rând, veniseră hotărâți să se distreze. 

Fireşte, Alex, costumat în corsar, era sufletul petrecerii. 
Cânta, glumea cu toată lumea, se ţinea de farse. La un 
moment dat, profitând de neatenţia Evelinei, îi „suflă“ 
poşeta şi o ascunse într-o vază japoneză. Lăsă să se scurgă 
câteva minute şi, uzând de aceeaşi gestică pompoasă, 


miştocară, care-i era destinată exclusiv Evelinei, o invită la 
dans. 

„Brunhilda“ îl respinse cu dispreţ nimicitor. 

— Mă plictiseşti. 

Era costumată în Indira Gandhi, înfăşurată cu văluri 
îndesate de culori şi desen, sandalele aurii lăsau să se vadă 
pedichiura impecabilă, iar bumbul din frunte desăvârşea 
portretul. Agita nervoasă un evantai, şi Alex îşi spuse că n-a 
văzut în viaţa lui unghii atât de lungi. 

— Scumpo, declară, luând-o cu forţa, un singur dans ca 
să ştiu că nu eşti supărată pe mine, şi nu te mai deranjez. 
Jur! 

— Dacă juri... şi se lăsă îmbrăţişată. 

— Mă faci fericit! Continuă, suflându-i la ureche pe 
melodie: Azi noapte am visat/Că tu m-ai sărutat/Ce-ai zice 
acum/Pe înserat/Să fie un vis adevărat? 

Evelina, scoasă din răbdări, se smulse: 

— Dar ce-ai zice tu acum de două perechi de palme? 

Alex simula încurcătura: 

— Nu pot să-mi dau seama. Întrebaţi pe mama. 

Evelina îl plesni peste obraz cu evantaiul şi se amestecă 
printre invitaţi. 


Barbu o căută din ochi pe Marcela. Considera că a făcut 
suficient act de prezenţă. El era un om serios şi i se părea 
că nu cere prea mult de la semeni, aşteptându-se la un 
comportament similar. Dacă vor însă să se facă de râs, 
dându-se în spectacol ca saltimbancii, treaba lor. O zări 
lângă bufet, dând dispoziţii chelnerilor, şi se grăbi să se 
apropie. 

— Felicitări, Marcela, totul este extraordinar, dar eu 
plec... 

Marcela îşi flutură a reproş genele bine rimelate: 

— Cum? Nu-i nici 12! Mai stai măcar o jumătate de oră. 
Am un tort grozav. 


— Te rog, nu insista. Îţi mulţumesc, a fost o seară 
splendidă, spune-i şi lui Olimpiu... lot ce faceţi voi doi 
împreună e magnific, dar înţelege-mă... 

Marcela schiţă un gest de neputinţă: 

— Cu sila nu te pot reţine. îmi pare rău... 

Îl urmări o clipă cum se strecoară printre invitaţi, 
îndreptându-se spre vestibul, siluetă ţeapănă, rigidă plop, 
fără şic şi ridică din umeri: „Asta e, nu poţi obliga pe nimeni 
să fie fericit.“ 


Spre ora două sosi tortul. Un tort triumfal, cu 
circumferința de cel puţin un metru - comandă specială, 
vezi bine -, care smulse exclamaţii sincere de admiraţie. Cei 
mai mulţi dintre invitaţi nu văzuseră încă o mostră atât de 
impresionantă. Şase chelneri destupară simultan sticle de 
şampanie, declanşând intonarea unui Mulţi ani trăiască 
entuziast. 

Olimpiu, cu privirea umezită, ridică palmele în aer, 
solicitând linişte. Rosti sincer tulburat, cu voce alterată de 
emoție, dar mereu emfatic: 

— Vă mulţumesc, dragii mei, sunt extrem de mişcat, 
căldura sentimentelor voastre îmi îmbujorează sufletul şi 
cugetul. Alături de voi, cu şi prin voi, mă bucur neostenit de 
privilegiile prieteniei. Ajuns la vârsta reflecţiilor, cercetez 
cu gândul în urmă-mi şi mulţumesc mereu Proniei Cereşti 
de generoase ursitoare, de edulcorată soartă... O soţie 
ideală, unică... 

Îşi întrerupse speech-ul, înclinându-se echer în faţa 
Marcelei si sărutându-i mâna, în vreme ce asistenta 
înfierbântată izbucni în urale. 

— Bravo!... Trăiască Olimpiu şi Marcela... La mulţi ani! 


Cheful se sparse pe la cinci dimineaţa, când musafirii, 
parcă înţeleşi între ei, plecară în bloc. Din politeţe, Marcela 
insistă să se mai rămână, dar în sinea ei îi părea bine că s-a 
terminat. Se simţea obosită, toată noaptea nu stătuse o 
clipă locului, urmărind cu ochi de lynx o desfăşurare 
desăvârşită, şi acum, prea surescitată pentru a se culca, 
avea chef să bea un pahar în tihnă şi să „bârfească“, să 
comenteze, să recapituleze momentele forte ale seratei. 
Ultimii rămaşi, Evelina şi Alex, erau numai buni pentru aşa 
ceva (ei închideau totdeauna cheful), şi Marcela, dându-şi 
drumul să cadă pe canapea, se gândi cu plăcere la ceasul 
de taclale care va urma. 

— Nu-mi mai simt picioarele... Apoi, alintându-se: Cred 
că a ieşit destul de bine, nu? 

Alex decretă: 

— “Totul de nota zece! Si bufetul, si ambianța, absolut 
totul! O petrecere unică pentru Bucureştiul de azi. Eşti o 
organizatoare înnăscută! 

— Foarte reuşită, fu de acord şi Evelina, scoţându-şi 
bumbul de pe frunte. 

— O clipă! îi întrerupse Marcela. Cecilia, să fii atentă la 
ceştile de cafea. E un serviciu Winchester, le explică 
celorlalţi. Ce spuneam? 

Fata, palidă de oboseală, se balada cu paşi muţi prin casă, 
strângând ultimele urme ale chefului. Scrumiere, câte un 
pahar abandonat în cele mai neaşteptate locuri, glastrele 
de flori... Olimpiu se apropie de nevastă-sa şi îi sărută 
mâna: 

— Mulţumesc, iubito, mi-ai dăruit o serbare de neuitat... 
Propun încă o cupă de şampanie în onoarea graţioasei 
noastre gazde. Pentru Marcela! 

Alex, om de carnaval, pentru care o petrecere nu se 
isprăvea niciodată îndeajuns de târziu, coopera entuziast: 

— Pour la bonne bouche! Excelentă idee! 

— Sunteţi de-a dreptul nebuni, spuse Evelina. 

În aceeaşi clipă, Cecilia dădu buzna în salon: 


— Coniţă! A dispărut tabloul din birou. Zău, e locul gol pe 
perete! 


XXX 


Primul îşi reveni Olimpiu. lelefona la Poliţie, apoi se 
adresă nevesti-sii. 

— Te rog, Marcela, fără reproşuri, este vina mea, mi-o 
asum în totalitate, trebuia să te ascult. 

— Dar n-am zis nimic, şopti pierită nevastă-sa. E ciudat, 
citeşti mereu despre astfel de lucruri, dar nu-ţi vine să crezi 
că ţi se pot întâmpla şi ţie. 

Evelina se lamenta de parcă ea ar fi fost proprietara 
păgubită: 

— Ce pierdere imensă! Ce capodoperă! Parcă tot aştept 
să mă trezesc şi să-mi spuneţi că nu-i adevărat... 

— Mai adevărat decât atât, observă Alex, nu se poate. 

Se tot uita la zidul gol, la rama ca un ochi pătrat, rămas 
fără conţinut, dezolantă prin ea însăşi, la obiectele din jur, 
de parcă acestea, martori oculari, ar fi putut vorbi. 

— Am să-l sun pe Barbu, hotări Olimpiu. 

Alex se aplecă să ridice un obiect de pe covor. Era un 
cuţitaş de desert, mai precis pentru fructe, mică bijuterie 
cu plasele de sidef. 

— De ce? se interesă Marcela. 

— E asociatul meu, a fost şi el la petrecere, nu strică să 
fie de faţă când vine Poliţia. 

— Care, după cum se vede, spuse Alex, nu prea se 
grăbeşte. Pe Barbu însă cred că l-ai deranja degeaba, nu 
ştie nimic. 

Olimpiu îl cercetă curios: 

— Vrei să fii mai explicit? 

— Barbu a cărat-o spre miezul nopţii... 

— Exact, confirmă Marcela, am auzit pendula chiar în 
clipa când închidea usa. 


— Or, furtul s-a comis mult mai târziu. Spune-mi, scumpo, 
se adresă Marcelei, ţi-aminteşti când s-au servit fructele? 

— Am programul meniului în bucătărie, dar l-am 
consultat de atâtea ori, că-l ştiu pe dinafară. După tort - 
două noaptea, s-a adus al patrulea rând de cafele, pe urmă 
au venit fructele. Deci cam pe la trei şi jumătate. 

— Fructele împreună cu serviciul de fructe, presupun... 
Adică, au fost aduse o dată. 

— Bineînţeles, dar nu văd unde vrei să ajungi. 

Alex zâmbi: 

— Pânza a fost desprinsă din ramă cu acest cuţitaş, şi-l 
arătă cu degetul pe birou. Vasăzică, după ce s-au adus 
fructele, când Barbu era plecat de mult. De asta-ţi spuneam 
că l-ai chema degeaba. 

Olimpiu se sperie: 

— Dacă ai dreptate, înseamnă că-i corp delict, nu trebuia 
să-l atingi! 

— Fii liniştit, mon cher, l-am apucat cu unghiile şi doar de 
muchii. Am consumat şi eu atâta producţie polițistă încât să 
ştiu cum devine chestiunea cu amprentele. 

Evelina pufni agasată: 

— Bate câmpii ca de obicei! Lasă, domnule, Poliţia să-şi 
facă treaba! 

Olimpiu rămase gânditor: 

— Bizar! E ceva în ce spui tu, dar când premeditezi o 
acţiune, vii dotat tehnic. 

— Poate a fost o infracţiune spontană, i-a venit pe loc 
ideea, râse Alex, oricum însă obiecţia ridicată de tine e 
serioasă. 

Evelina îşi înăbuşi un căscat, ducând degetele la gură. 
Alex o privi mirat: 

— Unde ţi-au dispărut unghiile, soro? Chiar mă miram 
cât sunt de lungi! 

Evelina închise instinctiv pumnii: 

— Începuseră să mă deranjeze şi le-am scos... Ce, n-aţi 
mai auzit de unghii false? 


— Sunt frumoase, dar incomode, spuse maşinal Marcela. 

Alex îşi reprimă o tresărire. Rosti pe un ton uşurel: 

— În cazul ăsta, să ştii că ai pierdut una din ele. Am găsit- 
o chiar aici, pe covor, dar nu-mi dădeam seama despre ce 
poate fi vorba. 

I-o întinse galant, în podul palmei. Evelina îi mulţumi. în 
glas se desluşea o undă de nervozitate. 

— Aici se întâmplă ceva, mormăi pentru el avocatul 
Dragomir. 

Nevastă-sa îl privi neliniştită: 

— Ce vrei să spui? 

— În realitate, declară Evelina neobişnuit de însufleţită, 
nu ai pe cine suspecta. Când se întâmplă ceva într-o casă 
plină de oaspeţi şi personal angajat, cred că eram peste 
cincizeci de persoane... 

— Patruzeci şi patru, o corectă instinctiv Marcela. 

— Vezi? Pe cine să bănuieşti? Toţi sunt la fel de suspecți. 
Şi eu am fost - dacă vreţi - jefuită în noaptea asta. V-am 
văzut însă prea necăjiţi cu paguba voastră, ca să mai fac şi 
eu caz. Mi s-a furat poşeta. 

Marcela se sperie: 

— Eşti sigură? Aveai ceva important? 

Alex îşi ridică mâinile de parcă s-ar fi aflat în faţa unui 
revolver: 

— Scuze! Vinovatul sunt eu, poşeta există. Am vrut s-o 
necăjesc pe Evelina şi am ascuns-o în vaza japoneză... De 
acord cu voi că a fost o glumă proastă. 

— Imbecilă, scrâşni Evelina, ca şi autorul. 

Alex îşi băgă adânc braţul în vas şi scoase poşeta. 

— Poftim. 

Chipurile neîndemânatic, o scăpă şi conţinutul ei se 
rostogoli pe covor. Mărunţişuri specifice: fard, chei, o 
batistă, o cutioară de medicamente. Ochii tuturor se opriră 
asupra unui briceag cu întrebuinţări multiple. Alex îl ridică 
în aer, răsucindu-l pe toate părţile. Ochii îi sclipeau ca ai 
unui diavol. 


— lată de ce a fost nevoie de cuţitaşul de fructe. Asta 
apropo de dotarea tehnică obligatorie care te îngrijora pe 
tine, Olimpiule. Aşa că Evelino dolce mia/Ai dat de belea!/ 
Ştiam că n-ai Cherestea/Dar nici Chiar aşa... 

— Nu-mi vine să cred! exclamă Marcela cu ochii lărgiţi de 
consternare. 

Evelina ţipă: 

— Te uiţi la ce îndrugă nenorocitul ăsta? E o pramatie, un 
trişor ordinar şi crede că toată lumea îi seamănă! Şi ce dacă 
port un briceag la mine? E plin de hoţi şi criminali. Dacă 
aveam un pistol, îl luam pe ăla, fiţi siguri! 

Alex o privi ironic: 

— Şi cu unghia găsită chiar la „locul crimei“ cum 
rămâne? 

— Am pierdut-o, ei şi? 

— De acord, dar cu specificarea că ai pierdut-o în timp ce 
„lucrai“ tabloul. Ţi-ai dat seama şi de aia le-ai scos şi pe 
celelalte. 

— Speculaţii! Cocoşel de mahala, faci aici pe marele 
detectiv! 

Olimpiu se ridică, cerând linişte. Statura uriaşă părea să 
domine întreaga încăpere: 

— Toate bune şi... în fine, mai puţin frumoase, dar unde e 
Bazaine-ul meu? 

Privirile celor trei se fixară asupra Evelinei. Aceasta se 
înfăşură mai strâns în şal, de parcă i-ar fi fost frig. O 
expresie de sfidare înţepeni pe chipul cu buze strânse, 
parcă înghiţite. 

— V-aţi luat după nebunul ăsta, v-am spus! 

Avocatul căută din ochi o scrumieră să stingă ţigara: 

— Nu există multe posibilităţi. Ori e ascuns undeva în 
casă, în vederea unei recuperări ulterioare, ori e asupra ei. 

— Gata, l-am găsit! exclamă Alex, acvilă, probabil, într-o 
existenţă anterioară. 

Olimpiu şi Marcela se holbară. 

— Unde?! 


— Chiar aici, râse Alex, sub ochii noştri, „intercalat“ între 
faldurile sariului. 

— Extraordinar! se minună Marcela, ce idee! 

— Fabuloasă! completă Alex. De aia şi-a ales costumaţia 
asta „gandhistă“. Desenele se confundă, Bazaine-ul se 
pierde în imprimeul materialului... Asta zic şi eu o toaletă 
valoroasă! Evelina şi Liz Taylor, când o făcea pe Cleopatra 
în film. 

Marcela întrebă, fără să-şi ridice ochii. Simţea că îi este 
ei înseşi ruşine de ruşinea Evelinei. 

— De ce n-ai plecat imediat, înainte ca cineva să fi 
observat hoţia? 

— Mai întrebi? se miră Alex. Era obligatoriu să-şi 
recupereze poşeta şi unghia. 

Evelina îi asculta absentă, încremenită ca o statuie de 
gheaţă. O statuie care începu să se mişte, desprinzând 
pânza dintre faldurile costumului. 


— Şi-acum, se întrebă Olimpiu, ce le spun ălora de la 
Poliţie? 

Marcela avu o scurtă ezitare. Deveni dintr-o dată calină 
şi, apropiindu-se de avocat, îl luă tandru de braţ: 

— Îndrugi şi tu acolo ceva, îţi ceri scuze că te-ai înşelat, în 
fine, găseşti tu o ieşire... Evelina-i o păcătoasă, totuşi a fost 
prietena noastră. Bine că s-a găsit Bazaine-ul. 

Olimpiu îi cuprinse umerii, înduioşat: 

— Totdeauna ţi-am admirat noblețea, scumpa mea... Cât 
despre Alex... Ce să-ţi spun mon Cher, eşti un mare 
perspicace. Pur şi simplu  brillezi. 'lănase, Sherlock 
Holmes... Ce secrete mai ascunzi? 

Alex făcu o reverență adâncă şi improviza ca de obicei, pe 
cântec: 


— Secretul meu de-aseară/Pe strune de vioară/|i l-oi 
încredința in zori/Când îţi miroase gura a flori / Ura, ura, de 
trei ori... Vivat Olimpicilor! 

— „Ce frumoasă e viaţa! îşi zise Marcela. Totul e să ştii de 
la ce capăt să-o apuci...“ 


ZÂNA CEA BUNĂ 


Cele mai vechi amintiri se legau de orfelinat. Oricât s-ar 


fi străduit, oricât ar fi forat în trecut, nu dispunea de nici un 
amănunt sau clişeu, cât de vag, sugerând că ar fi trăit şi în 
altă parte. Mai târziu, avea să afle că fusese găsit în Piaţa 
Obor, abandonat lângă o tarabă de plante medicinale, iar de 
aici, via miliţie, ajunsese la o casă de copii, din apropierea 
străzii Sfinţii Voievozi. Era un băieţel cam de doi ani - 
apreciase personalul - despre care nu se ştia nimic. Îl 
botezară Valentin, după numele directoarei şi al sfântului 
din calendar, copilul fiind adus pe un 14 februarie. Fireşte 
că aceasta fu hotărâtă şi ca zi de naştere, iar numele de 
familie se stabili parcă de la sine - Valentineanu. Se 
potrivea şi suna bine. (Ulterior, Valentin nu-şi înjură naşii, 
aşa cum se întâmplă de obicei, dimpotrivă, îi socoti inspirați, 
singurul neajuns fiind acela că niciodată nu-şi va cunoaşte 
zodia. Dar la aceasta se gândi cu mult mai târziu, când, 
după '90, zodiacul începuse să facă furori). 

Numele constituia cea mai importantă amintire şi 
totodată zestrea care-l însoțea când părăsi orfelinatul din 
Capitală. La aproape cinci ani, fiind cam firav şi slab la 
plămâni, îl transferaseră la o casă de copii dintr-o localitate 
de munte, aşezământ ce avea să-i fie cămin unic până la 
majorat. Un cămin vitreg, pentru că şi condiţiile din 
România socialistă erau vitrege, iar personalul dezumanizat 
de propria mizerie nici nu era alcătuit din apostoli. 

Dacă i s-ar fi cerut lui Valentin să puncteze în puţine 
cuvinte coordonatele celor cincisprezece ani petrecuţi în N., 


chiar trezit din somn, ar fi „recitat“, fără să ceară timp de 
gândire: „Frig, bătaie, foame.“ Dar cel mai greu de îndurat 
era foamea constantă, tenace, sfâşietoare, fidelă ca umbra. 
Te urmărea şi în vise, te culcai flămând şi te trezeai lihnit, te 
hărţuia, devenind obsesie. Ani în şir, zi de zi, în fiece minut, 
copiii erau preocupaţi de a descoperi un mijloc, o 
şmecherie, orice truc spre a face rost de o înghiţitură 
măcar, peste rațiile de la cantină. Valentin bănuia şi, 
probabil pe bună dreptate, că ăştia, orfanii cazaţi în regiuni 
montane sau de deal, sunt cei mai chinuiţi, fiind bine 
cunoscut apetitul pe care-l generează aerul de munte. Ceva 
mai bine se descurcau totuşi vara, când orăşelul se umplea 
de turişti, alţii decât alpiniştii sau amatorii de ski. Oficial, n- 
aveau voie să cerşească, dar educatoarele mai închideau 
ochii, lăsându-i să hălăduiască prin oraş. Aici, pe bulevardul 
care-l traversa, în piaţă sau la gară, rostuiau câte un măr, 
un pumn de cireşe, o pâine, câţiva lei ori, în zile norocoase, 
chiar o îngheţată la cornet. Copiii nici nu trebuiau să ceară, 
era de-ajuns să se uite la tine ca să-ţi dai seama ce aşteaptă, 
căci, după câteva zile petrecute în N., ajungeai să-i cunoşti: 
obraji supţi, culori anemice, tristeţea aceea tasată, greu de 
îndurat pe chipuri tinere, expresii neliniştite, încolţite, de 
fiinţe care nu se simt niciodată în siguranţă. Şi, bineînţeles, 
ceea ce s-ar putea numi uniforma - îndeobşte treninguri 
decolorate, a căror monotonie era spartă de câte un 
amănunt vestimentar întâmplător, căciuliţă sau cămaşă etc., 
provenite din pachetele milostivilor care făceau curăţenie în 
debarale. 

La zece ani, Valentin era, la prima vedere, un băieţel 
aidoma celorlalţi, slăbuţ-aşchie, zi famelic, cu o claie de păr 
blond şi privire iepuratică. Îi era frică de toată lumea! De 
Tanti Luţa, în primul rând, educatoarea cea mai rea, o 
bestie de care-şi va aminti cu ură toată viaţa! Palmele 
oricum zburau prin cămin ca fluturii pe tăpşan de 
margarete, dar Luţa bătea cu făcăleţul şi cu voluptate, când 
nu se mulțumea doar cu ciupituri perverse, subţiri, a căror 


durere îţi străpungea întreaga făptură până în luminile 
ochilor. Ghionţii şi palmele zdravene după ceafă, ca şi jaful 
practicat de băieţii mai mari, nici nu mai intrau la socoteală, 
aproape că se obişnuise chiar şi cu nopţile terifiante când 
se achitau poliţe şi se aplica adevărata lege, legea nescrisă 
a căminului. Nasuri sparte, coaste rupte, practici sexuale 
fioroase impuse celor mai firavi, incapabili să se apere, 
treceau neobservate, fapt divers, la fel de obişnuit ca ceaiul 
tulbure al fiecărei dimineţi. Teama cea mai paralizantă însă 
era tot cea legată de mâncare. Tăiatul raţiei la prânz sau 
seara echivala cu o catastrofă. Oricum, plângeau de foame 
în somn, dar lipsit şi de cele câteva înghiţituri, stomacul se 
răzvrătea, zvârcolindu-se cu crampe dureroase. 

Asupra copiilor care mai aveau totuşi familii plutea încă o 
ameninţare, coşmarul „de a fi făcut pachet şi returnat“. 
Drumul spre orfelinat, ca şi cel către cimitir, e de obicei cale 
fără întoarcere, iar pentru subiecţi nu mai exista cuvântul 
acasă. Reveniţi, chiar ocazional, erau prost primiţi, priviţi 
cu duşmănie - „încă o gură, câteva zile şi tot se simte“ - nu 
intrau bine pe uşă, că se şi aducea vorba de plecare. Asta, 
când nu erau întâmpinați cu pietre şi alungaţi încă de la 
poarta ogrăzii. Mai conştientizau toţi că oricât de cumplit ar 
fi fost traiul la Casa de copii, faţă de mizeria de acasă se 
constituia într-un adevărat paradis. Măcar se aşezau la 
masă de trei ori pe zi, noaptea aveau o felioară de pat 
numai a lor, auziseră de pasta de dinţi, singurul produs de 
larg consum care, alături de scobitori, nu lipsise de pe piaţă 
nici chiar sub Ceauşescu. Şi încă ceva! Mergeau regulat la 
şcoală... 

Şcoala! La simpla enunţare a cuvântului, chipul lui 
Valentin se lumina de bucurie. Aici se simţea el în apele lui, 
fericit, un as!, aşa cum avea să-şi definească starea de spirit 
mai târziu. Avea o memorie excelentă, asigurându-i dintr-o 
dată o ştachetă ridicată în topul clasei, dar mai cu seamă o 
bosă a cifrelor care ţinea de har. Fapt bine cunoscut, cine 
ştie matematică trece obligatoriu clasa, dar performanţele 


şcolare ale lui Valentin ţinteau mult mai sus. Cu timpul 
(absolvi Liceul de Băieți din Sinaia), avea să devină un caz, 
„cazul  Valentineanu“, determinându-i pe profesori să 
filozofeze: „Când Dumnezeu vrea să dea, apăi dă, nu se 
zgârceşte! Uită-te la prăpăditul ăsta de Valentineanu! E 
totul numai petice, n-a ţinut în viaţa lui în mână o portocală, 
singur-singurel de n-am termen de comparaţie, mai are 
omul o mătuşă, un văr de-a şaptea spişă, ăsta nimic! Şi... 
da, asta vroiam să spun, uite-te la el cum străluceşte! Alţii 
au acasă magazin de dulciuri, uzină muzicală, oştire de 
meditatori şi abia izbutesc să promoveze la mediocrităţi...“ 

Valentin a fost unul dintre copiii aproape unicat care a 
detestat vacanţele, mai ales cea mare, aşteptând cu 
nerăbdare începutul fiecărui an şcolar. 


Asta s-a întâmplat vara, pe la sfârşitul lui iulie. Trecuse în 
clasa a patra, avea zece ani, se dădea în vânt după dulciuri 
şi jucării (din vitrine) şi încă nu descoperise bucuriile 
bibliotecii cu împrumut care funcţiona în centrul oraşului. 
De altfel, şi Casa de copii se afla pe „uliţa mare“, adică 
bulevardul care traversa localitatea. Gardul lung, de vreo 
treizeci de metri, dădea chiar la stradă, mărginind curtea 
care cobora la vale, unde fusese construit aşezământul, 
vechi de peste o sută de ani. Ceva mai sus, din bulevard, se 
isca o alee îngustă, cu imobile simandicoase, cartier 
rezidenţial odinioară, iar acum (adică în copilăria lui 
Valentin), salbă de vile la dispoziţia Gospodăriei de partid şi 
a unor Case de Creaţie. 

Până spre doisprezece ani, băieţii dădeau târcoale 
meleagului - chipuri flămânde, mişcări neauzite, gură 
cusută. Doar privirea  aţintită, stăruitoare,  cerşea, 
alegându-se cu câte un chilipir: un măr, pacheţele cu 
resturi de mâncare, biscuiţi Eugenia sau câţiva lei. Când 
stăteau însă înşiruiţi la gardul orfelinatului, cu mâinile 
agăţate de gratii, privind tăcuţi defilarea de pe „Corso“, nu 
aveau voie să primească nimic, fiind aspru pedepsiţi chiar şi 


pentru jumătate de covrig. Ar fi fost compromis conceptul 
de generoasă asistenţă socială („orfanii mor de foame, sunt 
trataţi inuman!”) ori statul socialist îşi petrecea cel puţin 
jumătate din timp pentru a le demonstra oamenilor ce 
extraordinar de liberi şi de fericiţi sunt ei, toţi cetăţenii 
patriei, inclusiv categoriile defavorizate. 

În afară de faptul că îi scăpa de frig, vara mai avea un 
bun, scutindu-i pentru câteva luni de tirania celor „mari“. 
Încă de pe la ţreişpe-paişpe ani, internaţii se duceau să 
lucreze pe la ţărani sau pe la fermele de stat din 
împrejurimi. Trăgeau din greu, dar mâncau pe săturate şi 
considerabil mai bine, başca mai strângeau şi ceva bani. 
Valentin aştepta cu nerăbdare „să se facă mare“, deşi, după 
felul cum evolua, nu prea avea şanse să ajungă zilier. Cine 
să angajeze ca lucrător agricol o fărâmă de om plăpând ca 
păpădia?! De ajuns să-l sufli şi-l spulberi în fărâme... 


Ar fi fost, desigur, o vară asemănătoare cu cele de 
dinainte şi cu cele ce aveau să urmeze, dacă Primăria n-ar fi 
autorizat deschiderea pe Bulevard, chiar lipită de gardul 
orfelinatului, a unei tarabe de aşa-zise suveniruri. Anevoie 
s-ar fi putut imagina o mai densă concentrare de kitschuri 
pe centimetru pătrat! Port-chei, brelocuri, agrafe cu 
floricele, bibelouri sinistre suvenir din N., regiment de 
căprioare imortalizate pe etamină sau încremenite pe o 
margine de scrumieră, şepci şi poşeţele din muşchi de 
pădure, inele, brățări, cercei, flori artificiale, baticuri tot cu 
teme montane, fluiere din ceramică, jucării miniatură cât 
jumătate de palmă - păpuşi, motociclişti, trenuleţe, maşini... 
Plasticul constituia materia primă de bază, iar vopseaua 
stridentă desăvârşea designul. În afară de suveniruri, la 
tarabă se mai vindeau dulciuri ieftine şi îngheţată păstrată 
într-un frigider pe rotile. 

Dacă localnicii înregistrară cu indiferenţă iniţiativa 
Primăriei, pentru copiii de la orfelinat deschiderea tarabei 
constitui un eveniment extraordinar. „Doamne, ce de 


minunăţii, ce de bunătăţi, chiar aici, sub nasul lor!“ Totul, 
dar absolut totul îi ispitea şi petreceau zile întregi, iar seara 
până adormeau, visând cu ochii deschişi, încercând să 
aleagă între un tractor şi un briceag, pentru ca imediat, în 
aceeaşi clipă, să regrete fluierul. Făceau cunoştinţă cu ceea 
ce francezii numesc l'embarras du choix, diversitatea care 
pune în încurcătură, dar interesant pentru un observator 
de pe margine ar fi fost alt amănunt! 

În definitiv, copiii fantazau gratuit, utopic, puteau să-şi 
închipuie orice şi să cumpere întreaga prăvălie. Cu toate 
acestea, chiar şi în vise se mulţumeau cu câte un singur 
obiect, nici în vis nu se puteau debarasa de mentalitatea de 
paria: trebuia să se mulţumească cu puţin, unora ca einu li 
se cuvenea mai mult. 

Timp de câteva zile, copiii nu se mai lăsară duşi din faţa 
tarabei. Se certau între ei pentru un loc mai bun, cei care-l 
prinseseră în faţă nu se îndurau să plece, doar „clopotul 
foamei“, cum îi spuneau cei de-ai casei, reuşea să-i smulgă 
de tejgheaua cu minunâţii. 

Ordine făcu, în cele din urmă, responsabila, o femeie de 
vreo patruzeci de ani, miloasă şi cumsecade de fel, dar care 
le avea şi ea acasă pe ale dumneaei. Nu mai suporta 
hărmălaia, iar liota de mucoşi împiedica turiştii să se 
apropie. Aşadar, impuse o regulă, n-aveau voie să 
staţioneze în faţa tejghelei mai mult de trei copii o dată. 
După câteva săptămâni - orice noutate se consumă la un 
moment dat - lucrurile reintrară în normal şi asediul 
orfanilor încetă puţin câte puţin şi de la sine. Singur, 
Valentin, cu nasul rezemat de marginea metalică a 
tejghelei, nu se mai sătura de contemplat comorile de sub 
blatul de sticlă. În ce-l priveşte, alesese chiar din prima zi, 
ştia ce i-ar plăcea mai mult şi mai mult, dar „opţiunea“ 
costa treisprezece lei. Toată averea lui consta dintr-o minge 
de tenis găsită anul trecut în gară şi doi lei şi patruzeci de 
bani ascunşi într-o cutie goală de cremă de ghete... 


„Mulţumesc lui Dumnezeu, afirma după ani Valentin 
Valentineanu, eu cred în minuni. Consider faptul drept un 
privilegiu, un dar ceresc pe care am reuşit să-l păstrez până 
în ziua de azi şi sper că pentru toată viaţa...“ 


Dacă n-ai trăit în anii ăia la orfelinat, nu poţi înţelege ce 
însemnau treisprezece lei! Ce dimensiuni fantastice 
căpătau! Valorau mai mult decât un milion de dolari, pe 
care mintea noastră de atunci nu-l cuprindea. Treisprezece 
lei erau însă concreţi, echivalau şase filme, sau treisprezece 
covrigi cu mac, sau o pungă mare de dropsuri, sau - dacă 
erai risipitor - o cutie de bomboane fondante „cu fetiţă“, 
adică poza de pe capac... Mi-amintesc că, încă de 
dimineaţă, se anunţa o zi fierbinte. Văzduhul era uşor 
tulbure şi îi simţeai greutatea pe umeri. Altminteri, o zi 
obişnuită, care nu prevestea cu nimic extraordinarul. La 
zece dimineaţa mi-am luat în primire postul, bucurându-mă 
că taraba avea o copertină care făcea umbră. Responsabila, 
Tanti Pola (îi spuneam noi pentru că vindea îngheţată Polar) 
citea, ca de obicei, în aşteptarea clienţilor. Şi-a ridicat ochii 
din carte şi aproape concomitent şi-a reluat lectura. Se 
obişnuise cu mine şi probabil că, dacă aş fi încetat să vin, i- 
aş fi lipsit. Când era bine dispusă, îmi dădea aşa, de la ea, 
un pahar de sifon, în care scăpase trei picături de sirop. Nu 
era cazul azi, aşa că ne-am văzut amândoi de treburile 
noastre. Stăteam acolo de vreo oră şi începuseră să-mi 
amorţească picioarele, când am simţit lângă mine o 
prezenţă străină. M-am dat repede mai într-o parte, să nu 
se supere tanti Pola că deranjez clienţii, aruncând totodată 
o privire fugară spre noul sosit. Era o femeie înaltă, bogată 
şi care mirosea bine. Adică, elegantă - termen care-mi 
lipsea atunci din lexic - şi parfumată... 

Strângându-mă şi mai mult în colţişorul meu, mi-am 
reluat vizionarea, fără să fiu atent la discuţia celor două 
femei. Probabil că doamna înaltă şi bogată m-a apostrofat 


de vreo două ori - eram scufundat în lumea viselor - înainte 
de a-mi pune mâna pe umăr: 

Ce ţi-ar plăcea ţie de aici, băieţaşule? 

Un glas dulce, binevoitor, dar eu tot m-am speriat. 

P... poftim? 

Ce ţi-ar plăcea să-ţi cumperi? 

Timid şi sălbatic, mă simţeam extrem de ruşinat. Abia am 
reuşit să îngaim: Nimic. 

Chiar n-ai vrea nimic? Nimic. 

Tanti Pola a intervenit tranşantă: 

E de la Casa de copii, nu-i lasă să cerşească! Vă spun eu 
ce i-ar plăcea, uite maşinuţa asta verde... 

Evident din plastic, de un verde-salată, „autoturismul“ 
era ceva mai mare decât o cutie de chibrituri. Mi se părea 
atât de drăgălaş că, doar la gândul că l-aş putea atinge, mi 
se topea inima. Mai avea şi volan în relief, dar amănuntul 
cel mai fascinant îl constituia geamul uneia dintre portiere 
pe jumătate deschis. Câte nu-mi închipuiam că se petrec 
acolo, în interior, scenarii le-aş zice azi, eu făcând parte 
obligatoriu din toate distribuțiile... 

Teama mea cea mai mare era ca maşinuţa să nu fie 
vândută într-o bună zi... 

„..Ireişpe lei, turuia tanti Pola, nu-s un cap de ţară, dar 
dacă nu-i ai, vezi, asta e! Am şi eu copii, mă doare sufletul 
când mă uit la prăpădiţii ăştia cum tânjesc după o 
bomboană, le mai dau şi eu de la mine, da' la câţi poţi să 
dai? Barem amărâtul ăsta mic, de două luni nu-şi dezlipeşte 
ochii de maşinuţă... 

Doamna a deschis poşeta: 

O iau eu. 

Am dat să fug, copleşit de lacrimi şi dezastru. Cineva îmi 
lua maşinuţa, maşinuţa despre care începusem să cred că 
este a mea! 

Stai, unde fugi?, şi m-a apucat strâns de braţ. E maşinuţa 
ta, pentru tine o cumpăr! 


Mi-am spus totdeauna că, dacă am reuşit să nu leşin 
atunci, nu voi mai leşina niciodată. Si nici că voi mai fi 
vreodată fericit ca atunci. De fericire, nu puteam să respir, 
mă clătinam. Şi încă nu se terminase! Mi-a mai cumpărat o 
îngheţată şi mi-a strecurat în buzunarul cămăşuţei o 
bancnotă de 25 de lei, „să am de film“. Tulburat peste 
măsură, scuturat de frisoane - cred că făcusem 
temperatură din cauza emoţiilor extraordinare - şi cu 
sentimentul că sunt cel mai bogat om din lume, m-am dus 
direct în dormitorul căminului să-mi ascund comorile şi să- 
mi savurez fericirea. Eram ferm încredinţat că o întâlnisem 
pe zâna cea bună. Sunt şi azi... 


Valentin începu să pândească bulevardul în nădejdea că 
ar mai putea-o zări pe zâna cea bună. Îi veni în ajutor tanti 
Pola, trăncânind, ca de obicei, vrute şi nevrute... 

Ştiu că ţi-a mers bine ieri, măcar de-ar pica un chilipir ca 
ăsta în fiecare săptămână!... 

Valentin şopti: 

A fost zâna cea bună, nu-i aşa? 

Zi-i cum pofteşti, io zic că-i o cucoană mare! Stă acilea 
după colţ, la Casa de Creaţie, la artiştii plastici. O fi 
pictoriţă, mai ştii? 

Valentin nu află niciodată ce era cu adevărat. Oricum, nu 
semăna cu ceilalţi locatari ai vilei, nu scotea şevaletul în 
curte, n-o vedeai schiţând fugar într-un carnet lung în care 
foile se dau peste cap şi era totdeauna frumos îmbrăcată. 
Căci Valentin începuse s-o urmărească şi, după câteva zile, 
îi cunoştea programul cotidian... 

— ...mai abitir ca un amant, povestea Valentin, râzând, 
peste ani. leşea la 11, se plimba, intra în magazine, lua 
prânzul la cel mai scump restaurant din oraş, se întorcea la 
Casa de Creaţie, citea în grădină la umbră, iar plimbare, 
cina la acelaşi local. Mai încolo, puteam doar să-mi închipui, 
pentru că cel mai târziu la 8 trebuia să fiu la cămin. Uneori, 
îi ieşeam în cale. Când mă observa, îmi zâmbea prietenoasă 


şi ducea instinctiv mâna la poşetă. Eu o luam atunci la fugă, 
tocmai pentru ca să nu-şi închipuie că cer de pomană... 
Cred că pe undeva eram puţin îndrăgostit. În afară de 
faptul că mă gândeam fără întrerupere la zâna mea, că 
înainte de a adormi imaginam tot felul de filme - cavalerul 
cel viteaz şi domniţa prizonieră într-un turn - îmi doream 
din toată inima să strălucesc în faţa ei. Pândeam de departe 
când dă colţul aleii şi intră pe bulevard. Atunci, mă lăsam 
„Surprins“ în mijlocul unor activităţi care mi se păreau mie 
„oaţe“! Fie jonglam cu mingea de tenis, aruncând-o şi 
prinzând-o în diverse feluri, fie făceam echilibristică pe 
gardul Casei de copii sau încercam să umblu în mâini... Un 
coleg de dormitor, Fănuş îl chema, Dumnezeu ştie pe unde 
o mai fi şi ce-a ajuns, rostuise, habar n-am de unde, o patină 
cu rotile, una singură... Apropo, aţi băgat de seamă? Pe 
maidane sau prin gunoaie, în locurile pe unde oamenii îşi 
abandonează în general boarfele, vezi totdeauna 
încălţăminte desperecheată, un singur pantof, o singură 
cizmă sau sanda! M-am întrebat totdeauna ce s-a întâmplat 
cu celălalt. Chiar toţi posesorii erau, sunt ologi?!... 

Ei bine, contra 1 leu, l-am convins pe Fănuş să-mi 
împrumute patina lui. O foloseam ca pe o trotinetă fără 
„ghidon“, adică lunecam pe piciorul drept, cel cu rolă, în 
vreme ce cu cel stâng îmi făceam vânt. Viteza pe care o 
căpăâtăm mi se părea ameţitoare şi de-abia aşteptam să-mi 
uluiesc zâna. Pot să spun că am căzut chiar la câţiva metri 
de ea. M-am izbit rău cu capul de caldarâm şi doar o 
minune a făcut să nu-mi pierd cunoştinţa. În jurul meu era 
beznă şi nici azi nu ştiu unde am găsit puterea să mă 
debarasez de patină şi s-o iau la fugă! De ruşine, vreo două 
zile, nu m-am mai arătat în faţa ei. O urmăream doar din 
umbră şi atât. 

„„încă un moment care mi-a rămas proaspăt în memorie, 
mai am în nări aroma specifică a florilor lipsite de aromă, 
aşa cum întâlneşti cel mai adesea la munte. Încropisem un 
buchet de româniţă, pe care-l înnobilasem cu două fire de 


gura-leului, ciordite din spaţiile verzi ale primăriei, de la 
buza trotuarelor, şi o splendidă dalie tot aşa, găbjită prin 
vecini... | le-am lăsat pe pervazul ferestrei la primele ore 
ale dimineţii. Avea o cameră la parterul vilei, care nu era 
prea înalt şi, căţărându-mă pe un pietroi găsit în curte, 
ajungeam numai bine la bordură. A doua zi, dimineaţa, pe 
locul unde lăsasem florile, am găsit o ciocolată mare 
Kandia... 

— „..Cred că ai dreptate, ceea ce se petrecea între noi 
începea să semene a idilă. Aflasem şi cum o cheamă, 
Violeta. Cu totul întâmplător (o strigase administratorul 
Casei de Creaţie, chemând-o la telefon), pentru că eu n-aş fi 
avut niciodată îndrăzneala să mă interesez direct. Una 
peste alta, trâiam o stare de continuă fericire, ceea ce cred 
că nu ţi se poate întâmpla decât la vârsta aceea fragedă, 
fericirea fiind moment şi nu un proces continuu. Mai ciudat 
era amănuntul că eu îmi imaginam starea de fapt 
eternizându-se, că Violeta va rămâne pentru totdeauna în 
N. Apoi, dintr-o dată, primul nor păduriu pe cerul albastru 
de mătase, am devenit gelos. S-a întâmplat într-o după- 
amiază, cam la vreo zece zile după cunoştinţa noastră. O 
maşină roşie s-a oprit în faţa Casei de Creaţie şi a claxonat 
lung. Violeta a apărut imediat la fereastră, zâmbind radios, 
şi cred că, înainte de a clipi de două ori, era în curte, în 
braţele unui bărbat mustăcios. Se sărutau ca doi nebuni, 
aveai impresia că se mănâncă unul pe celălalt. 

Valentin surâse amintirii ascunse parcă în şuviţa de fum 
pe care o expiră încolăcit: 

Astăzi, aş paria o avere că cei doi erau amanți, bolnavi de 
patimă, veniţi să-şi tupileze dragostea clandestină într-o 
localitate modestă de munte. De altfel, se distingeau 
imediat, erau total străini de fauna obişnuită a bulevardului, 
înţesată de vilegiaturişti modeşti, pensionari sau familii 
sărace cu copii mici. Violeta şi cu mustăciosul ei erau 
ilegalişti şi, dacă vrei să te ascunzi, nu tragi la Sinaia. 


Pe de altă parte, o dată cu sosirea bărbatului, programul 
Violetei se schimbă radical. leşeau doar cu maşina, iar 
seara, niciodată. Petreceau acasă, bând sticle cu etichete 
frumoase şi colorate, mai dansau, iar la intervale aproape 
regulate, făceau lumină mică şi trăgeau perdelele. Valentin 
se simţi uitat, Violeta nu mai avea ochi pentru el, dădea 
impresia că nu-şi mai poate desprinde privirea de obrazul 
bărbatului. Când matur fiind, evoca acele momente, 
Valentin se întreba ce va fi devenit dragostea lor? Ar fi vrut 
mult să ştie dacă: s-a concretizat, dacă amanţii atât de 
înflăcăraţi pe vremea copilăriei lui au îmbătrânit împreună. 
Pe atunci însă, aştepta cu nerăbdare plecarea 
mustăciosului, gândind situaţia simetric - cum a venit, aşa 
avea să şi plece - şi părându-i-se la fel de firesc ca Violeta să 
rămână în continuare în N. 

Pieriră pentru totdeauna din viaţa lui Valentin, în zorii 
unei dimineţi vântoase. Valentin adulmecă dezastrul înainte 
de a fi ajuns la gardul Casei de Creaţie. Prin ferestrele larg 
deschise, o zări pe femeia de serviciu făcând scuturătură 
mare, obişnuită după plecarea unui rând de turişti, iar 
maşina roşie a mustăciosului dispăruse din curte. Valentin 
înţelese, în termenii vârstei, de care nu-şi mai amintea, că 
zânele nu se pot fixa, că nu au domiciliu stabil. Ceea ce nu 
însemna că ele nu există... 


Valentin evolua pe traiectoria clasică a selfmade- 
manului, aşa cum ne-au obişnuit basmele americane. 
Despre el se putea afirma că fusese dotat cu de toate, 
avusese totul, în afară de părinţi şi copilărie. Două găuri 
frustrante care-l marcară profund, fără a-l împiedica însă să 
se realizeze. Foarte capabil, talentat („luaţi o căruţă de 
cifre, îl parafraza el pe Truman Capote, aruncaţi-le în aer şi 
eu voi aranja pe fiecare la locul ei“), ambițios şi muncitor, 
nu-i lipsise nici dramul de noroc fără de care cele mai dense 
şi jertfelnice strădanii nu rodesc nici cât piatra seacă. Pe 
scurt, după studii strălucite şi un doctorat la Harvard, când 


tocmai se gândea să ceară azil în patria yankee, interveniră 
evenimentele din decembrie 1989. Se întoarse în ţară şi 
anumite circumstanţe de ordin special îl determinară să se 
lanseze în afaceri. Îi merse bine, căci dacă Dumnezeu vrea, 
întreaga fire vrea, până şi stâlpii de telegraf ţi se abat 
amabil din cale, când tu te afli beat mort la volan şi te crezi 
Superman, evoluând într-un supersonic. 

Ascensiunea lui Valentin nu constituie obiectul acestei 
povestiri. De reţinut doar că se realizase spectaculos, fiind, 
pe la mijlocul deceniului al nouălea, unul dintre cei mai 
bogaţi oameni din ţară. Era bogat chiar şi conform 
standardului ţărilor cu tradiţie democratică, iar foştilor 
educatori (inclusiv Tanti Luţa), profesori, colegi etc., nu le 
venea să creadă că miliardarul Valentineanu este unul şi 
acelaşi cu „Valentin al nostru“, plăpândul iepuratic care 
ştergea zidurile spre a trece cât mai neobservat. Acum, 
dimpotrivă, se afla în farul atenţiei publice, omul 
performanţelor, sponsor generos a nenumărate acţiuni 
caritabile vizând în special trei subiecţi: orfanii, bătrânii şi 
superdotaţii. 

Uneori, mai cu seamă când îşi amintea de anii petrecuţi 
la Casa de copii, se gândea cu duioşie la Doamna Violeta, 
zâna lui cea bună. O amintire luminoasă, care-i încălzea 
inima şi-i aburea privirea, alţii încercând acelaşi sentiment 
când, de pildă, după mulţi ani, dau într-o ladă cu lucruri 
vechi peste ursuleţul tovarăş nelipsit în nopţile copilăriei. 

Şi-ar fi dorit din tot sufletul s-o mai vadă, să afle câte ceva 
despre persoana şi viaţa ei, să-i povestească ce mult 
însemnase pentru el, băieţelul sfrijit de odinioară, ba chiar 
şi pentru adultul de azi, întâlnirea cu zâna cea bună... După 
calculele lui, Violeta era astăzi o femeie în vârstă, cam în jur 
de şaptezeci de ani. Chiar când o cunoscuse, deşi frumoasă 
şi elegantă, nu se mai afla la prima tinereţe, iar cu imaginile 
memorate atunci şi judecata de azi, Valentin aprecia că cei 
doi amanți trebuie să fi fost la vremea respectivă oameni de 
vârstă mijlocie, cam de treizeci şi cinci-patruzeci de ani. 


„Măcar de i-aş fi ştiut numele de familie!, se câina mereu. 
Aşa, du-te în lumea largă şi caută o violetă!...“ 

Ar fi existat totuşi o cale, concret - arhiva Caselor de 
Creaţie a artiştilor plastici. Era imposibil ca la stilul excesiv 
de birocratic care domina toate sectoarele vieţii sociale în 
regimul totalitar să nu fi existat o evidenţă a locurilor de 
cazare şi a beneficiarilor, din anume an, lună, localitate... 
(Casele de vacanţă ale Uniunilor artistice erau presărate pe 
întreaga hartă a ţării, corespunzând diferitelor forme de 
relief.) 

Dacă aceste registre mai existau, problema s-ar fi 
rezolvat de la sine, îşi spunea Valentin, şi angaja o agenţie 
de detectivi particulari să facă investigaţii la Centru, 
precum şi în N. Le dădu datele aproximative ale Violetei, 
foarte precisă fiind perioada care-l interesa: iulie 197... 


Valentin plecă într-un turneu de afaceri în Extremul 
Orient şi, când se întoarse, după câteva săptămâni, aproape 
că uitase toată chestiunea. Îl căută însă agenţia şi, după 
tonul radios al patronului, înţelese că făcuseră treabă bună. 
Într-adevăr, dăduseră de urma Violetei, dar lucrurile 
fuseseră ceva mai complicate decât preconizase Valentin. 
Din diverse motive (unele formulate, altele doar presupuse) 
nu se putea accede la arhivele cu pricina, dar însărcinatul 
agenţiei o descoperise pe M., care lucrase ca femeie de 
serviciu la casa de oaspeţi din N. vreme de peste treizeci de 
ani... 

Da, M., azi pensionară, şi-o amintea bine pe doamna 
Violeta, „cum să uiţi o cocoană ca ea, finuță, populară şi 
mână largă! Pentru te miri ce serviciu, că-i luai un pachet 
de ţigări sau îi spălai nişte mărunţişuri acolo, scăpa polul! Şi 
polu' era mare atunci, domnule!, că costa kilu' de roşii 3 lei 
cin'zeci... N-a mai auzit de mult de ea, căci n-au fost 
niciodată în intimitate de persoană, ca să zici că se 
răspund.... Sigur, e şi ea bătrână, trebuie că era la vreo 
şaptezeci săriţi bine! Uite că nu mai ţine minte cine, dar i-a 


zis cineva c-ar trăi într-un cămin de bătrâni din Bucureşti... 
Uite că nici pe asta n-o ştie, cum o cheamă! Ca să vezi, 
cunoşti lingeria omului, dar nu ştii şi ce-i în buletin! O ştiam 
de doamna Violeta şi mi-era de ajuns...“ 

De aici în colo, fusese muncă de rutină, detectivul 
agenţiei luând la rând căminele de bătrâni din Capitală. O 
descoperi la Azilul Oltea Doamna, şi nu încăpea nici o 
îndoială: bătrâna era persoana căutată, confirmând toate 
semnalmentele. 


În pofida celor trăite şi a faptului că azi era quatragenar, 
în adâncul sufletului, Valentin rămăsese un copil. Pregăti cu 
atenţie revederea, dorindu-şi din toată inima să reitereze 
într-un fel momentul de acum treizeci de ani, doar în sens 
invers, „bumerang“ generos. Să însemne pentru Doamna 
Violeta ceea ce însemnase ea însăşi cândva pentru Valentin, 
transpunând zâna cea bună în prinţ fermecat. Făcu o 
donaţie princiară azilului, cerând în schimb asigurarea unui 
regim preferenţial Violetei P. Concret, un single cu telefon, 
televizor, frigider, în fine, să nu-i lipsească niciodată 
dulciurile, fructele şi florile, medicamentele cele mai 
costisitoare, iar el să fie informat asupra oricărei doleanţe 
emise de bătrână. Îi lăsă circa zece zile să se dezmeticească 
şi să se deprindă cu viaţa de Paradis („cum naiba am ajuns 
în Rai, se minuna Violeta P când nu ştiu să fi urcat în vreun 
lift!) şi, în sfârşit, cu dulci emoţii, dar care-l gâtuiau, se 
prezentă într-o după-amiază, la azil. Fiind în februarie, 
crângul de liliac din braţe stârni senzaţie şi surâsul 
directoarei azilului: 

Un buchet de logodnic, pe deasupra şi „darnic ca un 
prinţ venețian“... 

Chiar aşa mă şi simt, zâmbi la rândul lui Valentin, pipăind 
în buzunar maşinuţa verde de plastic, cumpărată de la tanti 
Pola cu peste treizeci de ani în urmă. 

Directoarea bătu în uşă. Vizita în sine fiind anunţată (fără 
alte detalii), femeia îi aştepta tremurând de emoție, 


primenită şi dichisită în straiele de comandă. 
Lui Valentin îi fu de ajuns o singură privire. Bătrâna din 
faţa lui nu... Nu! Hotărât, era altă Violetă. 


Ce trebuie să înţeleg din povestea asta?, întrebase 
cândva un amic. 

Valentin nu răspunsese direct: 

Iniţial, m-am simţit grozav de dezamăgit. Visasem atâţia 
ani la zâna cea bună, crezusem în ea, îmi dorisem cu toată 
fiinţa s-o reîntâlnesc... Pe urmă, dintr-odată, ceața mi s-a 
ridicat de pe ochi! Ceea ce înseninase odinioară pentru 
mine Violeta  însemnam eu acum pentru bătrâna 
neputincioasă de la Azilul Oltea Doamna... 

Adică? 

Adică există zâne bune. 

Hm, te-ai uitat în oglindă? Caraghiosule!... Mai bine ai da 
drumul la televizor, că începe meciul!... 


GIUVAERURILE DESPINEI 


E rau amândoi hrăpăreţi şi avizi după bogăţie, dar 
Eugenia îl întrecea cu cel puţin două capete. De mică, 
fusese strângătoare, la cinci ani, avea puşculiţă iar la zece - 
un anou cu chei de la dulapul şi sertarele de uz strict 
personal. Maică-sa se prăpădea de admiraţie: „O să fie o 
gospodină de mâna întâi! E calculată, cruţătoare, dintr-un 
leu face cinci. Numai să-i dea Dumnezeu un destin 
cumsecade şi la fel de chibzuit!...“ 

Şi bunul Dumnezeu se îndură, însoţind-o cu Marcel, un 
bărbat fără bărbie, blajin care făcea socoteli pe cap şi nu 
cumpăra un ou înainte de a fi făcut înconjurul pieţii. După 
zece ani de căsătorie, soţii Gavrilaş aveau o casă mobilată, 
Dacie, mai toate electrocasnicele din reclamele TV şi încă 
vreun sfert din datorii (strivitoare!) de achitat. Se înţelege 
de la sine că nu-şi permiseseră nici un concediu, mâncau 
roşii abia când gospodinele începeau să se gândească la 
bulion şi zacusca, „ţambalele“ constituiau materia-primă de 
bază în bucătăria lor şi - pusee extravagante! - de Revelion 
şi la aniversări, se înfruptau cu şniţele din parizer şi se 
îmbătau cu câte o sticlă de bere Efes. S-ar fi mulţumit ei şi 
cu una singură, dar vezi că, dacă luai două, primeai şi un 
deschizător gratis, cadou din partea firmei. 

Cum nu puteau să primească pe nimeni (asta ar fi 
culmea, să mai întindem şi mese pentru străini!), tot aşa nu 
se duceau nicăieri şi îşi petreceau serile la televizor sau cel 
mai adesea zăceau ore întregi cu mâinile în poale 
nemaisăturându-se să-şi admire propriul interior, ansamblu 


şi detalii. Bineînţeles, mai rămăseseră unghere de 
completat, şi aici, Eugenia ofta de i se rupea inima: 

— Uite-te tu, numai la peretele ăla cum plânge după o 
pendulă, pur şi simplu o cerşeşte, iar eu am impresia că am 
şi avut-o, dar ne-a furat-o careva!... Nu mă las până nu 
luăm un lampadar, parcă nu-i recamierul complet!... 

— Ai dreptate, se grăbea Marcel să fie de acord, vezi că 
eu n-am băgat de seamă, adică simţeam doar că lipseşte 
ceva. Acum că mi-ai spus tu... 

Se putea afirma că Eugenia are un ficat căznit - abuzul 
de rântaşuri, prăjeală săţioasă ca şi sosurile grase, la care 
se adăuga invidia. O invidie concretă, cunoştinţele şi 
neamurile pe la care Gavrileştii, cât de rar, totuşi se mai 
abăteau, făcând haz nespus pe temă: 

„Dacă vrei s-o vezi pe Eugenia înverzindu-se, parole, se 
face ca frunza de salată!, invit-o să-ţi vadă noul frigider- 
combină sau televizorul cât peretele, zi microundele etc. şi 
spune-i şi cât te-a costat...“ 

Într-adevăr, la vederea obiectului, Eugenia se crispa, 
devenea ţeapănă şi se înverzea galben ca prazul pe cale să 
se ofilească. Izbutea cu greu să se pronunţe: 

— "Ţi-ţi-ţi! O avere de bani! Ei (cu tonul de treacă- 
meargă) să-l stăpâniţi sănătoşi şi încheia cu o îndoială care 
suna a cobe: Numai de-ar merge bine, nu se mai fac lucruri 
ca pe timpuri... 

Acasă, Marcel îi prepara un ceai hepatic şi încerca s-o 
domolească blând: 

— Ăştia scot mereu câte ceva nou, altfel nu merge 
comerţul! Nu poţi ţine pasul cu ei... Poţi schimba în fiece an 
aragazul sau frigiderul? 

Eugenia sărea ca arsă: 

— Dar alţii de ce pot? Alde Fărcăşenii, de ce au putut?... 

— Sunt patroni, scumpo, noi - bieţi bugetari! 

— Adică, hoţi! Ei îşi ridică palate, şi noi morţi de foame pe 
jumătate! Păi nu era mai bine sub Ceauşescu?! Fiecare 
avea dreptul la îmbucătura lui! 


Acestea constituiau însă simple ieşiri, când Eugenia se 
împiedica de termeni de comparaţie stridenţi. Altminteri, 
raportat la cronica nemulțumirii care o caracteriza, starea 
ei de spirit era satisfăcătoare. Preconiza chiar şi un copil, 
dar aia mai încolo, spre treizeci şi cinci de ani, când vor fi 
prins cheag mai ţeapăn. Un copil nu-l înalţi aşa, cu apă şi cu 
aer, dar nici fără nu se poate. Să păţim ca alde unchiu' 
Tiberiu, nu i-ar muri mulţi dinainte?! E putred de bogat, dar 
uite că nu s-a lipit de el nici un suflet, a ajuns la bătrâneţe 
mai singur decât statuile! Ba pe statui, se mai uşurează 
păsările ori câte un câine, dar la ăsta nu sună decât 
poştaşul cu pensia! Norocul lui că i-a găsit pe ei, Gavrilaşii, 
doi blegi, slugi fără simbrie, care l-au mai primit şi în casă! 

Nu era noapte când în dormitorul lor, înainte de a 
adormi, Eugenia şi Marcel să nu-şi stoarcă minţile fără a se 
plictisi vreodată încercând să ghicească unde se ascunde 
ghiujul, ceea ce în familie se cunoştea sub denumirea de 
„Comoara  Spinenilor“ sau  „Giuvaericalele  Despinei“. 
Unchiul Tiberiu era fratele mamei lui Marcel, iar legenda 
suna cam în felul următor... 


Fără a intra în amănunte, Spinenii se număraseră 
odinioară, printre cele mai bogate familii din judeţ. Palatul 
Spineanu, clădire somptuoasă în stil baroc, fusese ridicat pe 
la 1840, sub domnia lui Gheorghe Bibescu, chiar în mijlocul 
oraşului T. În 1948, intrând sub incidenţa Legii 
Naţionalizării, imobilul deveni primărie, păstrând acelaşi 
statut până în ziua de azi. Ultimii locatari, bunicii materni ai 
lui Marcel şi, respectiv, părinţii lui Tiberiu fuseseră evacuaţi 
forţat, într-o noapte viscolită de februarie, având la 
dispoziţie doar o jumătate de oră pentru a-şi face bagajele 
şi dreptul de a scoate din casă o singură valiză cu 
schimburi. Înşelând vigilenţa uzurpatorilor, bunica Despina 
izbuti să arunce pe fereastră un săculeţ de piele cu cele mai 
preţioase dintre bijuteriile de familie ale Spinenilor. Trăgea 


nădejdea să-l recupereze ulterior, dar săculeţul scufundat 
în zăpadă, nu mai fu găsit în veci. 

Se fabulă mult pe tema avuţiei inestimabile azvârlite pe 
geam - ca să vezi, domnule, cum poţi deveni din nabab 
calic, uite-aşa, într-o fărâmă de secundă, doar pocnind din 
degete!, fericindu-l în contumacie pe norocosul găsitor! 
Căci cineva găsise giuvaerurile, nu încăpea îndoială, cât ar 
fi troienele de înalte, tot apă se fac şi ditai desaga nu poate 
trece neobservată, ca o libarcă! Numai de-ar fi încăput pe 
mâinile cui trebuie, să ştie ce ţine dinaintea ochilor! Doar 
colierul de diamante roz şi sauteaure-ul de perle - îşi 
aminteau cucoanele bătrâne, prietenele Despinei - se aflau 
de o frumuseţe neasemuită şi valorau cât zece moşii! Dar 
parcă celelalte?!... 

Fie pentru că, dacă omul nu ştie, chiar fără voie începe să 
născocească, fie că existau totuşi unele semne, gurile rele 
şopteau că bijuteriile fuseseră găsite de Tiberiu, feciorul cel 
mic al Despinei. Argumentele erau destul de firave, dar nici 
nu puteau fi ignorate. Când Spinenii fuseseră scoşi cu de-a 
sila din palat, Tiberiu se afla în T., doar că nu acasă, ci la 
Cazinou. Oricum, în zonă. Al doilea, spre deosebire de toţi 
ceilalţi „exponenţi ai fostei clase exploatatoare“, rămaşi 
prizonieri în România, Tiberiu continuă să trăiască mai mult 
decât confortabil, mereu elegant, client răsfăţat al 
restaurantelor de lux, schimbând cravate şi amante first 
class, toate acestea fără a se şti vreodată cu ce se ocupă; un 
fapt cert, nu semnase în viaţa lui o condică şi, pe bună 
dreptate, cei din jurul lui care flămânzeau dând ore de limbi 
străine sau ca paznici de noapte, zi guvernante în casele cu 
plozi ale burgheziei roşii, se întrebau de unde, care-i sursa 
de venituri? Răspunsul se impunea de la sine - pusese mâna 
pe giuvaericalele mă-si, ale Despinei, din care putea trăi 
şapte vieţi... 


Tiberiu fusese un bărbat simpatic, leneş şi fidel ocrotit de 
îngerul lui gardian. Necazurile îl ocoliseră, scăpase de toate 


încurcăturile şi, ţinând seama de clasa socială căreia îi 
aparţinea şi de condiţiile socio-politice, un trai de dolce 
farniente prelungit, fără a fi luat în faruri de autorităţi, 
reprezenta un unicat, ţinând de un noroc unic. Nimeni nu-şi 
amintea să fi lucrat măcar o zi în viaţa lui, aşa că obosiţi de 
presupuneri, oamenii îşi înşurubară singuri în cap ideea că 
Tiberiu trăieşte din bijuteriile inteligent dozate ale 
Despinei. 

„Cine îşi închipuie că munca, aşa cum le convine 
comuniştilor să susţină pentru a nu le lăsa oamenilor timp 
să gândească, constituie țelul şi bucuria supremă a vieţii e 
un masochist imbecil... Ce poate fi mai ademenitor decât o 
zi în care nu ai nimic obligatoriu de făcut decât să ţi-o umpli 
cu lucruri agreabile?... Ce-mi tot daţi zor cu nemţii?! Aia au 
un tic nervos, trag toată viaţa la galere şi beau bere, în 
schimb sunt impotenţi şi n-au nici un haz!...“ 

Exprimat mai pe larg, acesta fusese „motto-ul“ vieţii lui 
Tiberiu, susţinut de credinţa neabătută că oricât de 
ameninţători s-ar arăta norii de azi, mâine - cel puţin 
pentru el, Tiberiu - va răsări un soare strălucitor, şi nu se 
simţi niciodată înşelat în aşteptări. 

Lipsindu-i total vocaţia de familist, nu se însura şi nu 
regretă lipsa descendenților. Ca şi pisicile, copiii până în 
cinsprezece ani (animale zgomotoase pe două picioare) îl 
agasau, şi nu frecventa în ruptul capului, casele cu 
asemenea locatari. lar dacă se ostenea să privească în jur, 
la cei care se „reproduseseră“, nu găsea realmente nici un 
motiv pentru a se căina că nu-i spune nimeni daddy. Un 
rabat adus totuşi vârstei, la aproape şaptezeci de ani, după 
nenumărate aventuri, se fixă definitiv într-o relaţie care 
avea să dureze până la sfârşitul vieţii. Nora, văduva unui 
avocat, o frumoasă odinioară, îi semăna din toate punctele 
de vedere, fiind ea însăşi o plaisiristă. În consecinţă, 
accepta tandem necondiţionat la amuzant şi agreabil, oricât 
de năstruşnic, dar aspirine şi frecţii cu alcool îi administra 
Eugenia. 


Chestia-i că şi acum trăia împărăteşte, lista zilnică de 
comenzi umilind meniurile Gavrilaşilor şi îngălbenindu-i de 
invidie. Auzi tu numai!, frumuseţe de struguri în februarie, 
ananaşi, muştar de Dijon scump cât un kilogram de 
muşchiuleţ extra şi pe care ghiujul îl dădea gata în trei zile, 
mâncând cu lingura! Eugenia venea după lista de 
cumpărături în toate dimineţile şi, de fiecare dată, înghiţea 
în sec. De unele nici n-auzise, cum ar fi caperele sau crema 
de brânză cu nuci, iar moşul, dinaintea nedumeririi ei, 
râdea subţire: 

— Las” că-i mai bine aşa, nepoată! Dacă ochii nu văd, 
sufleţelul nu cere... 

— O fi, dar vezi că cere portofelul! Nu mă bag în treburile 
nimănui, însă un pic de economie nu strică! 

— N-am făcut economii în viaţa mea, să'ncep acu”, la 
optzeci de ani trecuţi? Măcar de-aş apuca să mănânc tot ce- 
a mai rămas! 

— Să-ţi ajute Dumnezeu, îngâna fără credinţă Eugenia şi 
amuţea. 

Fiindcă vezi, mai exista un aspect! Deşi bătrân şi ajutat, 
Tiberiu păstra ferm controlul situaţiei. Întâi că ei, Gavrilaşii 
îl căutaseră sub pretextul cumsecade „ia să vedem ce mai 
face unchiu' Tiberiu, poate are vreo nevoie, vorba aia, 
acelaşi sânge...“, şi nu el apelase la asistenţa lor. Pe urmă, 
la banii pe care-i cheltuia, îşi putea permite oricând 
serviciile unui ajutor calificat, situaţie care n-ar fi convenit 
soţilor Gavrilaş. În preajma morţii, bătrânilor li se dezlipesc 
degetele, şi mai scapă câte o bijuterie, vreun lucruşor 
scump, şi, oricum ai lua-o, contează mult cine-ţi închide 
ochii, şi cu multe se alege... Al treilea, moşul nu era nici 
dependent fizic. Se învârtea prin casă tiribombă, era vioi şi 
mobil, n-avea nevoie de guvernantă şi, într-o duminică 
dimineaţă, Eugenia trebui să aştepte în sufragerie ca 
Tiberiu şi Nora,  încuiaţi în dormitor, să înceteze 
năzdrăvăniile. Zgomotele erau inconfundabile, iar obrajii 
Eugeniei roşii ca ionatanele. 


De fapt, în cazul lui Tiberiu Spineanu, vârsta operase 
major doar sub două aspecte - femeile şi deplasatul. După 
şaptezeci de ani, încetase să mai schimbe amantele, iar 
după optzeci, refuzase să mai iasă din casă, temându-se de 
eventuale accidente legate de climă sau stradă. La modul 
cel mai concret, avea nevoie de un curier care să-l 
aprovizioneze şi să-i achite taxele. „Ei, gindea Eugenia, 
altfel s-ar fi aranjat cărţile, dacă ar fi fost imobilizat, dar 
vezi că nu toţi au noroc să le paralizeze neamurile bogate! 
Îndeobşte, înţepenesc ăia săracii, după care nu te alegi 
decât cu plimbatul ţucalului!...“ 

Până una-alta, Gavrilaşii îi rezolvau toate problemele 
administrative, piaţa, spălatul şi curăţenia, se ocupau de 
întreţinerea locului de veci de la Bellu. La un moment dat, 
Eugenia vrând, în aşteptarea lozului cel mare, să se asigure 
de un minimum de beneficiu, bătu aproposuri, vizând un 
eventual împrumut. Ea şi cu Marcel nu sunt prea sănătoşi, 
Bucureştiul nu prea le prieşte, le-ar surâde să se mute într- 
o localitate montană sau măcar de deal. Pentru o căsuţă 
modestă, dar cât de cât confortabilă, le-ar trebui cam atâţia 
şi atâţia bani, rambursabili în... 

Bătrânul Tiberiu i-o retezase scurt, fără a mai avea 
nevoie să le cugete: 

— Eu nu mai am timp să aştept să-mi daţi voi banii înapoi, 
că la anii mei, ştii că te culci, dar nu ştii dacă te mai 
trezeşti... 

Eugenia şi Marcel psalmodiau la unison: 

— Ce vorbeşti, nene, dumneata baţi suta, eşti mai 
zdravăn ca mine şi, pe urmă, toţi au fost longevivi în neam! 

Celor doi li se părea că moşul e „sadic“. Râdea cu ochi 
scăpărând de satisfacţie, îi plăcea şi lui ce spune: 

— Ei, atunci aveţi şi voi răbdare, paişpe-cinşpe ani trec ca 
gândul, bine de voi că aveţi ce aştepta! Alţii, doar boala, 
sapa şi lopata! 

Gavrilaşii înghiţeau în sec, bătrânul jubila. Trăise toată 
viaţa de capul lui, nu simţise nevoia de modele, dar o 


excepţie tot exista - Tuşa Aretia. Tiberiu o ţinea minte tot 
bătrână, mirosind veşnic a mosc, plină de bijuterii, dar cu 
pantofi comozi, debitaţi de cizmar în dreptul monturilor. 
Putred de bogată, era tot aşa, curtată de neamurile 
mieroase. Fusese spirt de deşteaptă, Tiberiu considerând-o 
până în ziua de azi cea mai mintoasă din cel puţin trei 
generaţii de Spineni. Preluase de la ea câteva 
comandamente de existenţă, unul dintre acestea aplicându- 
| cu succes, chiar acum, vizavi de soţii Gavrilaş: 

„Nu trebuie să dai totul din viaţă şi, dacă se poate, mai 
nimic. Bătrânii prezintă interes atâta vreme cât mai au ceva 
de oferit...“ 


Mai trecură câţiva ani, fără schimbări majore. Aparent, 
faţă de evoluţia bătrânului, timpul părea să fi rămas pe loc. 
Era tot limpede, tot vioi şi mobil, tot pofticios, cu un apetit 
insaţiabil pentru friandize. Şi cu Nora continua să se vadă, 
amănunt pe care Eugenia avea să-l semnaleze cu silă de 
evanghelistă: 

— Nu mă taie capul cum s-or mozoli să fie la ei, acolo, cu 
protezele lor, dar ştiu că o dată pe săptămână găsesc 
amândouă perinile „dormite“ şi aşternutul răscolit, ca de 
cătană stătută, scăpată în permisie la bordel. 

Când împlini nouăzeci de ani, Tiberiu decise că merită o 
petrecere pe cinste, cu bufet ales şi băuturi fine. Stabili un 
meniu simandicos, scoase smokingul din ţiplă şi-l dădu la 
„refrişat“, chemă frizerul acasă, peste rând. Încurcătura 
mare interveni însă când Eugenia se interesă de numărul 
invitaţilor, care, în mintea bătrânului, trebuia să se ridice la 
vreo cinsprezece... 

Urmă o după-amiază tristă. Liberiu rămase vreme 
îndelungată abătut, cu agenda telefonică pe genunchi şi 
gândurile împrăştiate printre umbrele trecutului. Apoi, într- 
un târziu, începu s-o rupă metodic, filă cu filă, umplând 
covorul cu ceea ce lui i se păreau a fi „ghemotoace de 
viaţă“. Agenda devenise un articol inutil, opis de nume 


repauzate, de voci noi, necunoscute. loţi cei care-i 
mobilaseră cândva existenţa pieriseră, în jurul lui nu mai 
existau buletine de identitate, ci doar... certificate. 

„Se pare că totuşi am îmbătrânit...“ suspină şi se 
resemna cu o petrecere modestă numeric: soţii Gavrilaş, 
Nora, medicul curant şi un fost camarad de liceu, 
descoperit într-o casă de bătrâni şi care, după mai multe 
Martelluri, asigură pe toată lumea că în toamnă, votează cu 
averescanii, cei mai serioşi, nu-i aşa... 

În ce-l priveşte pe medic, acesta se declara mulţumit de 
starea generală a bătrânului. „Face parte din altă 
generaţie, altă stofă! Pe vremea lui, oamenii aveau 
constituţii de fier, nervi de bronz! Cu unele menajamente, 
atinge ca nimic suta! Şi de ce nu? E îngrijit bine, scutit de 
emoţii, sigur inima a mai slăbit, ce vreţi, mai intervine şi 
uzura, dar repet, cu puţină atenţie, nu văd probleme în 
următorii câţiva ani! E bine că face zilnic gimnastică...“ 

Eugenia abia se stăpâni să nu ţipe. „Auzi ghiujul, mai face 
şi gimnastică şi nouă nu ne-a zis nimic, ăsta după ce că mi-a 
scos peri albi la treizeci de ani, şi-a pus în gând să ne şi 
îngroape!“ 

Dar lucrurile nu pot rămâne aşa! Ce, să-l moştenească la 
patruzeci de ani, poate şi mai încolo, când s-au dus dracului 
tinereţile?! Şi când să mai toarne copilul, ori s-ajungă la 
eprubetă?... Răbdare, Jenico, lucrurile trebuiesc bine 
chibzuite. Fără Marcel! 

E prea bleg şi lipsit de îndrăzneală, moale ca piftia fără 
cheag! Medicul vorbea de inimă... Ar fi o idee. 


Eugenia avea un bun! Când se apuca de treabă, o ducea 
până la capăt şi fără tergiversări. În două zile, planul era 
gata, iar în a treia, trecu la aplicare, presupunând din capul 
locului că vor fi necesare mai multe etape. Hoţul priceput, 
afirmă un proverb, întâi se închină şi după-aia se duce la 
furat. În consecinţă, Eugenia trecu întâi pe la biserică, 
aprinse lumânări, milui cutia milei, se rugă pentru iertare 


de păcate şi-i explică bunului Dumnezeu, concis şi direct, 
intenţiile ce urmau a fi traduse în fapt, începând cu aceeaşi 
seară. 

Întâi că întreprinderea în care se angaja nu putea fi 
considerată o crimă, căci ea, Eugenia nu va pune mâna pe 
nici o armă (pistol, cuţit, otravă, ştreang, lassou etc.) şi nu-l 
va atinge pe bătrân nici cu o floare. În termeni exacţi, 
Eugenia urma să grăbească un proces biologic inexorabil, 
„dându-i brânci lui Tiberiu în groapa pe marginea căreia 
oricum se afla“. Aşa se punea problema şi nu putea fi pusă 
altfel. Cât despre victimă, aceasta nu merita nici un fel de 
compasiune. Trăise nouăzeci de ani, când alţii mor tineri, în 
floarea vârstei, o viaţă plină de plăceri şi de huzur 
neîntrerupt, se folosise de societate, fără a da nimic în 
schimb. Dar cel mai important şi, totodată, punctul forte al 
pledoariei Eugeniei pentru crimă era faptul că moartea 
bătrânului va deschide poarta unei noi vieţi: copilul 
preconizat de ea şi de Marcel, un sufleţel fraged şi 
nevinovat, va vedea lumina zilei. 

După acest tete-ă-tete plin de sinceritate cu Dumnezeu, 
Eugenia se întoarse acasă cu un sentiment de uşurare, 
chiar veselă, şi e interesant de remarcat că nu încercă nici o 
clipă vreo îndoială că păcătuieşte, nu sesiză nici cea mai 
palidă nuanţă de odios în ceea ce-şi propusese să 
întreprindă. 

În timp ce Marcel urmărea ştirile la TV iar bătrânul se 
afla în baie, se apucă de treabă. 


Obiceiul era vechi de se pierdea în negura trecutului, 
oricum data de vreo treizeci de ani şi Tiberiu nu-l 
abandonase, ferm încredinţat că baia de la culcare, 
linguriţa de seminţe de in crude înghițită tot de noapte 
bună şi lingura de untdelemn de măsline luată dimineaţa, 
pe stomacul gol, îi asiguraseră, şi continuau s-o facă, o 
longevitate robustă, fără probleme de sănătate. 


Indiferent de anotimp, apa verificată cu un termometru 
lung de lemn, şi ăla matusalemic, era caldă spre fierbinte 
(36 de grade) şi conţinea sare de Bazna şi seminţe de 
muştar. După jumătate de oră pe ceas, Tiberiu părăsea 
cada relaxat şi pătruns de o dulce somnolenţă. Pe la 9, 
dormea dus. Televizorul nu-l interesa. Nimic nou sub soare, 
obişnuia să afirme, iar grămada de oameni care se perindau 
pe ecran opintind s-o facă pe deştepţii, unul mai al naibii 
decât celălalt, îl plictisea. Nu pigmeii ăştia însemnau pentru 
el Bucureştii, habar n-avea cine sunt şi nici nu ţinea să-i 
cunoască. Pe urmă - şi aici chicotea totdeauna, ca dinaintea 
unei farse bune - el mai ştia ceva ce proştii ăştia, cei mai 
mulţi, n-or să ştie niciodată! Importantă e doar clipa 
prezentă, în care te simţi bine cu condiţia să o 
conştientizezi, dar asta e o artă! Restul - fleacuri, literatură, 
muşuroi de furnici cu universul lor, privit din supersonic... 

Înainte de a stinge veilleusa, trase mai la îndemână 
clopoţelul de bronz, pe care-l folosea rareori, când îi era 
lene s-o strige pe Eugenia. Aparţinuse maică-si, Despina, 
dar cum de scăpase tocmai el de „expropiere“ avea să 
rămână un mister. Îşi făcu trei cruci adânci şi închise ochii. 
În odaie, stăruia lumina de înserare albastră a lămpii de 
veghe... 


Se trezi brusc, cu sentimentul acut că nu se află singur în 
încăpere. De parcă ar fi fost treaz, ştia sigur că întâi fusese 
un zgomot... Sigur, un zgomot, îi mai stăruia încă în urechi, 
urmat de o mişcare. Aşteptă câteva clipe, poate minute. Se 
auzea doar liniştea forfecată de ceasul deşteptător. 

„Să mi se fi părut?... Poate am visat.“ 

Adormi din nou. După o vreme, un zâmbet duios, fericit 
se instala pe chipul ostenit de vreme al nonagenarului. Se 
simţea uşor, pană pe coamă de vânt, se zbenguia pe 
picioruşe subţiri, zburdalnice ca nişte drăcuşori... Era el, 
Tibişor, în pantaloni bufanţi şi cu bucle de fetiţă, scăpate de 
sub fesul roşu cu ciucure de aur. Se joacă în curtea lor, a 


Spinenilor cu un zmeu uriaş, mai strălucitor ca soarele. 
Despina, mama, tânără şi frumoasă, în rochia verde cu 
panie-uri din fotografia de pe perete, se reazămă de 
balustrada scării principale de la conac: 

— Fii atent, puiul mamii, zmeul e mare, iar tu un băieţaş 
atât de mititel! Vezi să nu mi te fure... 

Picioruşele lui 'Tibişor se desprind de pământ... începe să 
zboare... E atât de plăcut să zbori! Imaginea mamei se 
depărtează, devine din ce în ce mai mică, un abţibild... 

Aici, lucrurile încep să se confunde. A căzut ceva, s-a 
spart ceva... Tiberiu sare din somn, încearcă să se 
dezmeticească. A căzut mica jardinieră de pe masă. Cum a 
putut să cadă singură? Apoi, sub ochii îngroziţi ai 
bătrânului, masa din mijlocul camerei începe să se 
balanseze pe picioare, să se mişte, să avanseze către pat... 
Vine spre el... Tiberiu încearcă să strige, întinde reflex 
braţul după clopoțel. Mâna nu reuşeşte să-l atingă, cade în 
gol ca un drapel care se predă. 


Eugenia se sculă cu un ceas mai devreme. Se mişca 
neauzit, pisiceşte, deşi Marcel dormea de obicei ţeapăn ca 
un butuc. Paza bună însă nu strică niciodată, mai bine să 
umble tiptil acum, decât să-şi muşte mâinile până la cot, 
după-aia... 

Parcurse coridorul în vârful picioarelor şi îşi lipi urechea 
de uşa bătrânului. Nu se auzea nimic, dar continuă să 
avanseze prudent. Ciocăni, aşteptă, ciocăni încă o dată şi 
iar aşteptă. Nici o mişcare, nici un sunet. Apăsă pe clanţă... 

Tiberiu, pe jumătate căzut din pat, îi îndrepta o privire de 
sticlă. 


După ce se asigură că-i mort de-a binelea, Eugenia se 
grăbi să şteargă orice urmă care ar putea dovedi că a 
provocat sfârşitul bătrânului. Mişcarea fusese extrem de 
simplă, nu trebuise decât să lege o sfoară de piciorul mesei, 
s-o treacă pe sub covor şi mai departe pe sub uşă, până în 


culoar. De aici, trăgând de capăt, Eugenia manevrase masa, 
speriindu-l de moarte pe bătrânul Tiberiu. Spre şi mai 
deplină siguranţă, aranja franjurii covorului şi arse sfoara în 
bucătărie. Mai aruncă o privire în jur, să nu-i fi scăpat ceva 
şi, dregându-şi glasul ca dinaintea unei conferinţe, trase un 
țipăt artistic, aşa cum văzuse ea că se întâmplă în filme, 
când femeile dau ochii în mod neaşteptat cu un cadavru. 

Un țipăt convingător, căci, în mai puţin de câteva 
secunde, Marcel dădu năvală într-una din pijamalele lui 
combinate, reprezentând fiecare jumătate din alt complet. 
„La cea roşie ai ferfeniţit pantalonii, la asta verde - bluza. 
Păstrăm ce-a rămas bun şi, din două pijamale vechi, facem 
una nouă! Ce dacă-i de altă culoare! Facem o economie 
frumuşică, azi o pijama, a ajuns o avere!“ 

— Ce se întâmplă?! 

Eugenia începu să se vaiete fără lacrimi: 

— S-a prăpădit bietul nenea... În somn s-a prăpădit. 
Nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare... 

Dintâi, Marcel se holbă, apoi se scarpină la ceafă: 

— De, ce să-i faci... Vine o vreme pentru fiecare... Acum, 
noi ce facem? 

— Acu”, i-aprindem o lumânare la căpătâi, suntem 
creştini! Tu te duci la biserică şi-l chemi pe popa Anghel să 
vie să-i citească Stâlpii... Dar mai încolo, să vedem întâi cum 
stăm, cum ne aranjăm... 

— S-o sun pe Nora! 

— Las-o păcatelor pe ibovnică, avem timp, întâi să găsim 
ce ni se cuvine... Munca noastră. 

Restul casei fusese scotocit de-a lungul anilor, palmă cu 
palmă, aşa că bijuteriile nu puteau fi ascunse decât în 
dormitorul bătrânului. După trei ore de căutări - şi se putea 
afirma că nici o percheziţie efectuată de poliţie nu ar fi fost 
mai competentă şi meticuloasă - se văzură siliţi să renunţe. 
Nici un centimetru de odaie nu rămăsese necercetat, 
ciocăniseră pereţii, luaseră la rând feliile de parchet, doar- 
doar s-o desprinde vreuna, mobila aproape că o 


demontaseră. Găsiră doar actele bătrânului într-un sertar 
al comodei şi tot acolo, la vedere, fără nici un mister din 
partea depozitarului, ceasul de aur al acestuia, un inel cu 
monogramă şi ceva bani în valută şi lei. Fleac, un rahat de 
muscă faţă de ceea ce era de aşteptat, faţă de cheltuielile 
curente ale bătrânului. Marcel se miră: 

— De unde dracu” o fi avut valută”! 

— Era secret în toate! Poţi să ştii ce făcea dimineţile când 
noi eram la serviciu?! Bătu-l-ar Dumnezeu, cum îşi bate el 
joc de noi şi acuma! L-am slugărit şi l-am şters la fund mai 
abitir decât pe tata, ce era dacă ne spunea frumos, uite, 
asta vi se cuvine, e partea voastră dreaptă, o găsiţi colo sau 
colea... 

— Taci tu, o opri „pios“ Marcel, arătând spre leşul 
bătrânului. 

— Las' că nu ne aude! Pun rămăşag că-n chestia asta este 
amestecată şi curva aia bătrână, Nora... 

— Crezi că i-a dat ei bijuteriile? 

— Nu ştiu, făcu Eugenia tremurând de furie, dar tot aflu, 
şi-atunci las' pe mine! Acu, să'ncepem să ne bocim, boci-l- 
ar Scaraoţchi-c-o să înceapă lumea să se mire de ce-am 
aşteptat atâta! 

Înainte să iasă din dormitor, scuipă subţire spre mort şi 
suflă în lumânare. Marcel, speriat fără să ştie propriu-zis de 
ce, se interesă în şoaptă: 

— De ce ai stins-o? 

— Că doar nu s-o apuca de citit gazeta! Ştii cât costă azi 
o lumânare la biserică? Cinci sute! Cinci sute de leuţi! 

Conform unei înţelegeri mai vechi dintre Tiberiu şi Nora, 
aceasta suportă cheltuielile de înmormântare. O săptămână 
mai târziu, abordând un doliu discret, negru cu ceva pete 
albe, îi vizită pe soţii Gavrilaş. 

Era o femeie cam de şaptezeci de ani, suplă, distinsă şi 
sigură pe ea. 

În mod evident, o doamnă; o doamnă a cărei privire 
şucară punea pe gânduri. 


Gavrilaşii o primiră circumspecţi. Lui Marcel, de emoție îi 
înţepenise mărul lui Adam, mansardat cumva între 
amigdale, Eugenia îşi supsese buzele, de teamă să nu-i 
scape vreo vorbă necugetată. Nora, care în sinea ei, se 
amuza vârtos, se comporta sobru şi natural. Venise să-şi ia 
câteva lucruri care rămăseseră la Tiberiu: halatul, trusa de 
cosmetice, nişte nimicuri... Eugenia insistă să-i servească o 
cafea şi rămase cu ochii înţepeniţi pe smaraldul cu briliante 
de pe inelarul Norei, o piesă pe cât de arătoasă, pe atât de 
prețioasă. Cealaltă, intuindu-i gândurile, surâse grav, 
dezvăluind o lucrare pentru care dentistul merita toate 
felicitările: 

— E inelul meu de logodnă. Soţul meu mi l-a cumpărat la 
Viena. De, alte vremuri! 

— Foarte frumos, aprecie convenţional Marcel. 

Eugenia prinse trenul din mers: 

— Acuma, că veni vorba, ce-a făcut unchiu' Tiberiu cu 
bijuteriile? 

— Care bijuterii?! 

Eugenia râse din gât - „oi fi eu cumsecade, dar nu-s 
proastă!” 

— Nu se poate să nu vă fi povestit... Bijuteriile maică-si, 
ale Despinei, le ştie o lume întreagă, ce Dumnezeu! 

Nora emise un râs artistic, de mare cucoană: 

— O, celebrele bijuterii ale Despinei! Dar astea au ajuns 
de mult o legendă! Cred că-i un secol de când nici n-am mai 
auzit vorbindu-se despre ele. 

Eugenia îşi ascunse mâinile sub masă. Tremurau de 
mânie. 

— Uite că noi am mai auzit. Unchiu' le pomenea mereu şi 
zicea că-i bine că rămân în familie... Adică, nouă. Nu-i aşa, 
Marcel? 

Bărbatul se grăbi să dea din cap: 

— Chiar aşa... în familie. 

— Ca să nu mai zicem de recunoştinţă! Acuma, ai văzut şi 
dumneata, a văzut şi el cum l-am îngrijit! Ca pe un prinţ. 


— Fără îndoială, admise Nora, şi era foarte mulţumit... Ce 
situaţie! păru să se mire. Va să zică, tot timpul 
dumneavoastră aţi crezut că bijuteriile sunt la el? Că le are 
el? O, la, la, Dumnezeule! 

La capătul puterilor, Eugenia decise „să se dezbrace de 
caracter“: 

— Uite, doamnă Nora, mie îmi place vorba răspicată! 
Vreai să-mi spui că moşul trăia dintr-o pensioară, ajutor 
social, că'mn viaţa lui n-a bătut un cui şi n-a semnat o 
condică?! De unde bani pentru restaurante scumpe şi 
bencheturi, că se scălda în trufandale şi haine de lux, geme 
garderobul de costume şi şpenţere, câţi chiloţi n-am avut eu 
într-o viaţă! 

— Medicamente scumpe, se simţi Marcel obligat să 
completeze, frizer şi pedichiură acasă, taxiuri... 

— Chiar aşa! De unde atâta bănet? De la Moş Crăciun? 

— Într-un fel, da, surâse Nora. Dacă vrei, poţi să-i spui şi 
Moş Crăciun. Credeam că ştiţi... Tiberiu a beneficiat de o 
pensie viageră în lire sterline, instituită de un amic din 
tinereţe. Persoana s-a stabilit la Londra după război, şi i-a 
mers bine... 

„Aha, înţelese Marcel, uite de unde venea valuta!“ 

— Şi asta-i tot, încheie, Nora. După cum vedeţi, extrem 
de simplu. 

Eugenia ţâşni de pe scaun, ca o viperă: 

— Nouă de ce nu ne-a spus nimic? De ce ne-a lăsat să ne 
închipuim aşa şi pe dincolo? 

Nora se ridică surâzând fermecător: 

— L-aţi mai fi îngrijit altfel? Vedeţi, toată lumea a auzit de 
ursul păcălit de vulpe, dar uite că se mai întâmplă şi invers. 
N-o putea suferi pe scârba asta parvenită şi răsuci cu 
sadism cuțitul în rană: Oricum, Dumnezeu nu trece 
indiferent pe lângă faptele bune... 

Eugenia urlă dezlânţuită: 

— Afară! leşi afară! Escrocilor! Împreună aţi plănuit! 
Hoaşco! La oase, hoaţo! Paraziţilor! Exploatatorilor! 


Nora îşi prepară un amalfi pe care-l bău cu nespusă 
plăcere. Apoi se instala în fotoliu, aşteptând să vină „fetele“. 
Joia era seară de canastă. 

Eugenia îşi reveni anevoie şi se alese cu un tic: de câte 
ori auzea cuvântul bijuterii, devenea lividă şi începea să 
tremure. Pe Marcel îl va tortura toată viaţa un apăsător 
sentiment de vinovăţie! Escrocul de Tiberiu fusese unchiul 
lui. Peste doi ani, Eugenia născu un copil „cam nervos“. 

Giuvaerurile Despinei nu s-au găsit niciodată. 


CLĂTITE CU BRÂNZĂ 


Ulterior, mulţi aveau să pretindă că, încă din primele 


ceasuri ale dimineţii, se simţea neobişnuitul plutind în aer. 
Ziua debutase sufocant; un abur dens stăruia sub cerul 
zaharat, iar în zare dealurile vineţii pieriseră înghiţite de 
pâclă. Pieriseră şi păsările, firul ierbii încremenise, bătăile 
ornicului de la Primărie străpungeau anevoie văzduhul. Un 
soare de plumb alb strivea oraşul. 

Marina se sculă, ca de obicei, spre prânz. Intră direct în 
baie, smulgându-şi cămaşa de noapte lipită de piele ca un 
scutec ud. Din biroul lui Anton se auzi trilul telefonului. N- 
avea decât! Mai înainte de toate, trebuia să facă un duş... 
Întârzie cu voluptate sub jetul de apă călâie şi abia după 
aceea îndrăzni să se privească. Oglinda îi întoarse chipul 
străveziu în formă de inimioară în care copleşeau ochii 
imenşi, cu cearcăne viorii. Gura dureroasă, expresia 
permanentă de suferinţă - o tristeţe de fond - îi determina 
instinctiv pe cei din jur s-o trateze cu infinite menajamente. 

În realitate, Marina ducea o viaţă liniştită. Soţul ei, 
contabil şi asociat la o firmă prosperă, o iubea cu 
devotament, asigurându-i o existenţă cu grafic monoton, 
dar scutit de accidente. Locuiau în cea mai frumoasă vilă 
din orăşel, iar fetiţa stătea la bunici din ziua în care se 
născuse. Culme a huzurului, bărbatu-său „o ţinea acasă”! 
Fenomen ciudat însă, iar dacă, referindu-se la alte femei 
neîncadrate, presa orală a târgului folosea un ton categoric, 
de pizmă necamuflată - „adicătelea, de ce n-ar munci şi ea, 
n-o aranjează la permanent?“ - când venea vorba de 


Marina Moraru, cumetrele deveneau brusc înţelegătoare. Îi 
iertau până şi faptul că, deşi tânără şi fără serviciu, 
gospodăria i-o ducea o pensionară, fostă poştăriţă şi una 
dintre figurile pitoreşti ale oraşului. Concret, Marina 
lâncezea, schimbând patul cu canapeaua şi canapeaua cu 
fotoliul, citea, căsca şi făcea poezii lunatice cu livezi 
argintate şi aromă de chiparoase. 

Micul dejun - un pahar cu lapte de la gheaţă - o aştepta 
pe masa din sufragerie. Marina se strădui să ia câteva 
înghiţituri, privind peisajul colbuit de dincolo de fereastră. 1 
se părea că nu cunoaşte strada, totul era murdar, 
deprimant, culori defuncte. Murise roşul cireşiu al olanelor 
de pe acoperişul Teatrului, verdele copacilor, albastrul din 
rochiţa fetiţei lui nea Pandele, patronul frizeriei de peste 
drum. Îşi târa sandalele pe unde era praful mai gros, 
stârnindu-l până la genunchi. O făcea cu aplicaţie şi punând 
mult suflet. 

Marina abandonă paharul şi se târi în camera de zi, cea 
mai răcoroasă. Din bucătărie răzbătea vag lălăitul fostei 
poştăriţe, Ţa Vasilica, şi un zvon de oale şi tacâmuri 
manevrate fără încetare. 

.„„Telefonul! Marina oftă. Îi era greu să se mişte, silă să 
intre în biroul lui Moraru. În toate odăile... Trilul persevera. 
Tenace. Enervant. Marina se ridică şi traversă încăperea, 
ţinându-se de mobile. 

Un țipăt înfricoşător despică liniştea. Ţa Vasilica azvârli în 
chiuvetă cuțitul şi ceapa şi se repezi în casă, ştergându-şi 
mâinile de şorţ. 

— Asta ce mai fu, măiculiţă Doamne? 

Înţepeni, cu ochii holbaţi de groază. În birou spânzura de 
cârligul lustrei trupul lui Anton Moraru. 


Cu braţele deschise, ca un crucificat, căpitanul Drăgan 
de la Poliţia Judeţeană se sprijinea în rama uşii, urmărind 
maşinal activitatea echipei operative. Toţi, inclusiv medicul 
legist, erau convinşi că nu fac nimic altceva decât „să 


presteze rutină“. Se aflau în faţa unui caz de sinucidere 
clasică, în parametrii clasici şi din orice parte ai fi privit-o. 
Desigur, nu lipsea nici scrisoarea, la fel de clasică - „ciao 
ragazzi, regăsindu-ne-vom cândva pe meleaguri blonde“ - 
adresată autorităţilor. Pentru a închide dosarul mai lipseau 
două formalităţi - rezultatul autopsiei şi declaraţia văduvei. 
Deocamdată însă femeia zăcea în dormitor, pompată cu 
sedative şi, pentru un număr de ore, nu putea fi abordată. 

Dintr-o veche deprindere, Drăgan inventaria obiectele 
din jur, încercând „să audă glasul încăperii“. Nutrea 
convingerea că până şi cel mai banal interior are ceva de 
spus despre locatar şi nici biroul lui Anton Moraru nu făcea 
excepţie. Totul „ţipa“ contabil: ordinea simetrică, 
meticulozitatea împinsă până la pedanterie, lipsa de 
imaginaţie. Chiar punându-şi juvăţul de gât, avusese grijă 
„să nu facă deranj“: lustra fusese demontată atent şi 
aşezată frumos pe un ziar, frânghia specială, foarte solidă, 
aleasă cu pricepere, nodul constituia o capodoperă a 
genului: trainic, bine gândit, chiar elegant. 

Rădulescu, medicul legist, un tip pătrat, cu mustață 
bătăioasă, indică din bărbie scrisoarea lui Moraru: 

— Ce zice în compunere? 

Drăgan apucă foaia de hârtie cu penseta şi reciti 
conţinutul cu glas tare. Nu atât pentru medic, cât pentru el 
însuşi. La o primă lectură, unele nuanţe scapă. 

— „Reprezentanţii Procuraturii sunt informaţi pe 
această cale că eu, subsemnatul Moraru C. Anton, 
domiciliat în P strada TI. Neculuţă Nr. 15, îmi pun capăt 
zilelor de bunăvoie şi că nimeni nu trebuie suspectat sau 
tras la răspundere. Nu am puterea să mai trăiesc, nu-mi 
doresc decât veşnică odihnă. Cei care m-au împiedicat până 
acum s-o fac mi-au fost călăi. Dumnezeu să mă ierte. Cu 
respect... Urmează semnătura, data, cea de azi, ora 2 
dimineaţa. 

Rădulescu îşi scoase ochelarii râzând: 


— Mi-a plăcut chestia cu respectul!... Ora corespunde, 
moartea a survenit acum 10-12 ceasuri. Cum naiba nu l-a 
descoperit nevastă-sa mai devreme? 

— Am înţeles că, în general, nu se scoală înainte de 
prânz. 

— Asta-i altceva, observă medicul legist, slăbind nodul 
cravatei. Al dracului de cald! Nu mi-ar plăcea să dau în 
primire pe o vipie ca asta! Te înjură popa, neamurile şi 
îndoliata asistenţă, coliva se fleşcăieşte, lumânările se lasă 
în genunchi... În locul tipului, aş fi aşteptat să iasă 
tulburelul. 

— Probabil că pe Moraru meniul de la festivitate îl lăsa 
rece... Stai o clipă! 

De sub lampa de birou ieşea aproape neobservat colţul 
unei hârtii. O scoase prudent, utilizând mereu penseta, şi se 
duse la lumină. Era un bon emis de Lyra, unicul magazin 
alimentar din oraş care livra comenzi la domiciliu. La 
serviciile Lyrei apelau îndeobşte prosperii urbei, oamenii cu 
program extrem de încărcat. Drăgan parcurse curios 
articolele livrate cu o zi înainte familiei Moraru: detergenţi, 
compoturi şi conserve fine, multe cutii de ciuperci, două 
cartuşe de Marlboro, cafea, alune... 

Băgă bonul într-un plic de plastic şi, împingându-l din 
spate pe Rădulescu, părăsi încăperea 


Ţa Vasilica o ţinea una şi bună! Nu s-a pomenit om mai 
cumsecade decât domn' Moraru. Cam posac, dar altfel, 
jimblă caldă! 

— „„„ascultaţi la mine, don' căpitane, cunosc la oameni! 
Patru'j dă ani cu tolba de gât, în câte case n-am intrat! Doar 
moşmondea creştinu' în spatele uşii şi ştiam care-i naţia. 
Zgârcitul abia o crapă, i-e frică să nu-i fugă bulendrele din 
casă, moşnegii de-atâta zăvorât nu mai înnimeresc chiile, 
văduvioara te întâmpină din zori gătită ca de teatru, îl 
aşteaptă pe ăl de ghindă... 


— Ar trebui să-ţi scrii amintirile, râse Drăgan. Despre 
stăpânii ăştia, ai dumitale, ce părere ai? 

Femeia uscăţivă, cu obrajii dogoriţi ca ai unei ţărănci, se 
zbârli: 

— Nu mi-s stăpâni şi nu li-s slugă. Le fac oleacă de 
gospodărie, pentru că nu-mi rabdă mâinile în poale, şi din 
drag pentru Marina. O ştiu de mititică, tot firavă, doar 
sufletul ce-i de ea. Dacă eram mă-sa, n-o măritam în ruptul 
capului! 

— De ce? întrebă mirat Drăgan, în lumea modestă a 
fostei poştăriţe celibatul fiind privit ca o infirmitate. 

— Sărăcuţa nu duce la tăvâăleală, de aia! Nea Crac sau 
Nea Izmana pe toate alea le vrea. Şi parale de la slujbă, şi 
casă pahar, şi borş fierbinte, şi mândruţă cu floare la 
ureche să-l aştepte la portiţă... Eu pe Marina profesoară aş 
fi făcut-o. Trai tihnit, vacanțe, mărţişoare de la elevi. Dar 
când îşi vâră dracu' coada... 

— Ce vrei să spui? 

— Are lipici la crai, smulg catrinţa dupe ea! Doar ce taie 
uliţa şi oaste de musteţi rămâne cu ochii beliţi şi inima 
săgetată. 

Instinctiv, Drăgan îşi trecu degetele peste mustaţa 
inexistentă: 

— Înţeleg... Spune-mi, dumneata înnoptezi aici? Femeia 
dădu din cap, negând cu demnitate jignită: 

— Am gospodăria mea, n-oi lepăda-o câinilor! Zăbovesc 
acilea cât spăl vasele după don' Moraru, pe urmă mă 
urnesc spre casă... Cam pe la 6... 

— Când l-ai văzut ultima dată? 

— Aseară, când i-am dat să mănânce... 

Tresări, fulgerată de o idee, şi îşi duse mâna la gură. 
După expresie, îşi zise Drăgan, părea pocnită de o revelaţie. 

— Asta-i semn de la Dumnezeu! Estraordinar! l-a fost 
scris ultimul dumicat din mâna mea să-l înghită! 

Drăgan o întrerupse. Femeia se aşezase la şuetă, 
taifasistă de cursă lungă, pusă şi acum pe filosofeală. 


— Ţi s-a părut abătut, mai altfel decât de obicei? 

Femeia îşi îndreptă părul sub broboadă, cu un gest 
devenit tic. 

— N-am băgat de seamă, atâta doar că la clătite a cerut 
dulceaţă în loc de brânză. L-am luat la trei păzeşte! „Şi cu 
analizele cum rămâne, don' Moraru?“ 

— Ce analize? 

— Era bolnav de diabet. A stat la îndoială şi p-ormă a zis 
„bine, adă telemeaua“. Naţie de om închis, în silă le făcea 
pe toate şi cu gândul tot la moarte. A mai încercat să-şi ia 
zilele, dar a fost la tratament şi credeam că i-a trecut... 

Drăgan deschise fereastra. Un val de căldură scăpă 
înăuntru, tăindu-i răsuflarea, şi o închise repede la loc. 

— Se înţelegea bine cu nevastă-sa? Era o căsnicie 
fericită? 

Pe faţa aspră a poştăriţei răsări un zâmbet sarcastic: 

— Ce-i aia căsnicie fericită? Câte din astea ai întâlnit 
dumneatale? 

— Destule, răspunse Drăgan evaziv. 

— Înseamnă că nu te-ai uitat pe gaura cheii, aia e! C-aşa 
sunt făcuţi bărbatul şi femeia, să se înfrunte. În orice 
căsnicie-i un bou şi o belea, dar dacă nu se păruiesc, iar pe 
plită mijeşte o fiertură cumsecade, se cheamă că treaba 
merge. 

— La familia Moraru mergea? 

Ţa Vasilica şovăi imperceptibil: 

— Mergea... taci că sună la uşă, şi se repezi să deschidă. 
Un bărbat încă tânăr, sub patruzeci de ani, se îndreptă cu 
pas energic şi mâna întinsă spre Drăgan. Chipeş, atletic. 
Emana o virilitate explozivă şi, spre uimirea căpitanului, nu 
suferea câtuşi de puţin din pricina arşiţei. 

— Sunt inginerul Dobrin, rudă cu Anton Moraru. Mai 
exact, văr de-al doilea. 

„Concis, aprecie Drăgan, foarte sigur pe el, obişnuit să 
comande, obişnuit să câştige.“ 

— Am aflat acum o oră, când m-am întors de pe teren... 


— Teren?! 

— Am o lucrare la Peştera Vlădesei, sunt geolog, şi se 
întâmplă să lipsesc două, trei zile din oraş... Ce să vă spun, 
sunt consternat, buimăcit! 

— Eraţi foarte legat de vărul dumneavoastră? 

— L-am apreciat foarte mult. 

— Sesizez nuanţa. 

— Domnule căpitan, eu sunt un tip direct. Pe Anton l-am 
stimat şi atât. Oamenii statuie nu colecţionează sentimente. 

— Ci coroane de flori, constată amar Drăgan. Ce v-a 
determinat să-l turnaţi în bronz? 

— Calitățile lui incontestabile: judecată limpede, 
probitate, demnitate. În situaţii-cheie, mă întrebam 
totdeauna cum ar fi procedat Anton. 

— Mda, destul de neobişnuit... Moraru a mai încercat să 
se sinucidă. Cum vă explicaţi această obsesie la un individ 
cu însuşiri eminamente virile? 

Inginerul îşi alese o ţigară. O bătu la un capăt de pachet, 
aşa cum se procedează, de obicei, în mediul rural. 

— Nu ştiu... Pesemne a existat undeva un şurub, o 
componentă în neregulă... Într-adevăr, a mai avut două 
tentative înainte de a se însura cu Marina. 

— Când s-au căsătorit? 

— Acum cinci ani. 

— Din dragoste? 

Dobrin îl privi surprins, apoi începu să râdă: 

— Cel puţin jumătate din bărbaţii acestui oraş sunt 
îndrăgostiţi de Marina. E imposibil să n-o iubeşti. 

Drăgan îl scrută atent: 

— Şi... dumneavoastră? 

— Da. V-am spus că joc deschis, îmi repugnă bârfa 
cumetrelor peste gard sau la colţ de uliţă... 

Vorbea hotărât, sigur pe el, gesticulând caracteristic, de 
parcă ar fi cântărit tot timpul ceva în mâna dreaptă. 

— ..„.„am preferat s-o aflaţi de la mine. 

Sprâncenele lui Drăgan se înălţară a mirare: 


— Adică e de notorietate? Şi, mergând mai departe, 
trebuie să înţeleg că Marina Moraru vă împărtăşeşte 
sentimentele? 

Dobrin îi susţinu privirea şi declară pe acelaşi ton ferm: 

— Îndrăznesc să afirm că mă bucur de acest privilegiu 
extraordinar. Presupun că n-aţi cunoscut-o încă pe Marina. 

— Nu, încă nu. Anton Moraru era informat despre 
această situaţie? 

— Da. 

— Foarte interesant. Care era punctul lui de vedere? 

— Acela al unui bărbat adevărat care, în anumite 
momente, trebuie să ştie să primească lucrurile cu curaj. 

— Ce uşor e să ai curaj pentru alţii! Adică, vine unul şi-mi 
fură femeia din bătătură, iar eu trebuie să am curaj să nu-l 
iau la pumni. 

Inginerul îl privi sincer deconcertat: 

— Nu-i nici primul, nici ultimul caz. Viaţa e plină de 
imprevizibil. Nici eu, nici Marina n-am căutat această 
dragoste. Ne-a fulgerat din senin şi a fost peste puterile 
noastre să ne înfrânăm... Hai să fim realişti, domnule 
căpitan! La urma urmelor, decât trei nefericiţi cu viaţă 
ratată, mai bine unul singur. 

Drăgan surâse cu amărăciune: 

— Îţi vine să crezi că statisticile s-au inventat ca să ne 
rezolve nouă problemele... 

— Vă asigur că Anton a apreciat actul de sinceritate, 
faptul că nu l-am lăsat să trăiască în minciună. 

— E şi asta o mângâiere... Ce se preconiza în 
perspectivă? 

Dobrin se holbă. Dacă i s-ar fi cerut să-şi scoată 
pantalonii, nu ar fi fost mai mirat: 

— Divorțul, se înţelege de la sine. Eu şi Marina dorim să 
ne căsătorim cât mai repede. 

— MINŢI! 

Tresăriră amândoi. Marina Moraru, albă, străvezie ca o 
fantomă, se ţinea de uşă gata să se prăbuşească. 


— De ce minte? 

La Morgă, începuse desigur autopsia, şi Drăgan se gândi 
crispat că stă în fotoliul răposatului în vreme ce trupul 
acestuia, devenit obiect, e ciopârţit cu bisturiul lui 
Rădulescu. Rezultatul îl va cunoaşte probabil diseară, 
concluziile expertizei grafologice vor sosi abia peste câteva 
zile. Băieţii ăia cad totdeauna greu de acord. 

Marina ţinea coatele strâns lipite de trup, ca nişte aripi 
închise. Era ţeapănă, stângace în propria ei casă. 

— Aşa s-a obişnuit. 

— Mitoman? 

Cerceta curios chipul sensibil, răsărit dintre bucle cu 
reflexe accentuat roşcate, castană adevărată, zicându-şi că, 
pentru prima oară în viaţă, avea dinaintea ochilor o femeie 
fatală, consacrată ca atare. 

— Departe de aşa ceva. 

— Atunci? 

— S-a obişnuit ca propriile-i dorinţe să devină fapt 
împlinit. 

— E şi asta o şansă... Doamnă Moraru, ştiu că nu vă 
simţiţi bine, mă voi rezuma doar la câteva întrebări. Ce fel 
de relaţii întreţineţi cu inginerul Dobrin? 

Marina îşi trecu degetele peste buzele arse, apoi peste 
fruntea uşor transpirată: 

— Decente. Nu s-a întâmplat nimic între noi. 

— Să conchid că nu-i vorba despre dragoste? Că... 

Femeia îl întrerupse cu o mişcare zvâcnită a mâinii: 

— Dimpotrivă! Ne iubim cu patimă. 

Drăgan o privi zăpăcit: 

— Parcă spuneaţi că minte! 

— Doar când a afirmat că, de comun acord, am decis să 
divorţez de Anton. Nici un moment nu am avut această 
intenţie, dar el spera că mă va convinge s-o fac. 

— Care este motivul refuzului dumneavoastră? 


— Sunt sigură că n-o să mă înţelegeţi..., şi încercă să se 
ridice. Aş vrea să deschid geamul. Nu pot respira. 

Drăgan răsuci cremona şi căldura păstoasă a înserării se 
strecură insinuant în încăpere. Decorul încremenise şi chiar 
bătrânul, care-şi stropea peste drum gardul îmbrăcat în 
glicină şi regina nopţii, părea că nu se mişcă. 

— ..„.mi-e teamă de oamenii prea puternici, cu un mod de 
viaţă agresiv, zgomotos, plin de accidente. Fiecare zi a lui 
Dobrin e, în felul ei, o aventură. Nu mă simt în stare să 
trăiesc mereu ameţită, speriată... După fiecare întâlnire cu 
el mă simt obosită de moarte. E un om care oferă, dar care 
şi cere imens. 

— Hm, aduce a literatură şi nu vă ascund că povestea nu 
mă convinge. 

Marina surâse trist: 

— Ştiam că n-o să mă înţelegeţi. Îl iubesc, dar mi-e frică 
de el. De ceea ce îmi rezervă... Mai mult nu am ce să vă 
spun. 

— Deci, conchise Drăgan, l-aţi respins nu din scrupule 
faţă de soţul dumneavoastră, ci pentru că vă sperie 
perspectiva unei vieţi alături de el, de Dobrin. 

— Cred... cred că aţi exprimat foarte bine ceea ce simt. 
Nu îmi plac surprizele, urăsc emoţiile. Când l-am văzut azi 
pe Anton... Credeam că se lecuise, părea, în sfârşit, împăcat 
cu sine. De cinci ani n-a mai avut nici o tentativă. 

— Cinci ani, reluă Drăgan, adică de când s-a căsătorit. E 
foarte posibil ca perspectiva de a fi părăsit să-l fi aruncat în 
vechea stare de spirit. 

Chipul Marinei se schimonosi de groază: 

— Mă speriaţi!... E fioros! Nici nu poate fi vorba de aşa 
ceva. Nu ştia nimic. Aşa cred, pentru că era o fiinţă 
ermetică, nu ştiai niciodată ce gândeşte. O singură dată, 
acum vreun an, mi-a mărturisit că se simte copleşit de 
„Zadarnic“, aşa-i spunea el, că nimic nu-l bucură - soarele, 
cifrele, prezenţa mea... Şi mie mi-e uneori greu să trăiesc. 


Drăgan îşi umezi buzele uscate. Erau sărate din cauza 
transpiraţiei, închise clapele de metal ale servietei şi se 
ridică. 

— Să vă conduc, spuse moale, convenţional Marina. 

— Nu vă osteniţi. O ultimă întrebare: Fumaţi? 

Femeia îl privi surprinsă: 

— Nu, n-am fumat niciodată. Soţul meu fuma. 

Drăgan cobori, sărind câte două, treptele vilei. Bătrânul 
cu stropitoarea, turtit de căldură, îl urmări lung cu privirea. 
Cândva, demult, pe aceeaşi uliţă... 

O buburuză nimerită pe mâna scofâlcită îi abătu 
gândurile în altă parte. 


— Ce vreme, domnule! se miră medicul legist. Săptămâna 
trecută ne topeam de căldură şi acum zici că suntem în 
noiembrie. Măcar de ar sta sărăcia asta de ploaie ţârâită, 
mă calcă pe nervi. 

Căpitanul Drăgan închise dosarul şi-l trimise cu un 
bobârnac spre marginea mesei: 

— Basta! 

Medicul se miră din nou: 

— 'Ţi-au trebuit şapte zile ca să rezolvi un caz de 
sinucidere clasică, vorba aia, exemplu de şcoală? 

— Crimă, Rădulescule, nu sinucidere. 

Un licăr maliţios îi juca în privire. Medicul căscă plictisit: 

— Cu alţii, mon cher. 

— Anton Moraru a fost asasinat, rosti calm Drăgan, 
încrucişându-şi picioarele sub birou. 

— Ştifturi, i-am făcut autopsia. 

— Pesemne că i-ai făcut-o prost. Nefericitul era o fărâmă 
de om, şi o muscă ţi-l făcea KO cu un singur pumn bine 
ţintit. În primul rând, deci, a fost scos din priză, zi-i ameţit, 
apoi cocoţat în tavan şi expus cu picioarele în aer. Ce-i 
drept, a murit de ştreang, dar nu din proprie iniţiativă. Altul 
i-a 'nodat cravata. 


Rădulescu trase un scaun lângă birou. Îşi puse tacticos 
ochelarii şi începu să-l privească fix. Drăgan se interesă: 

— Vrei să-mi faci portretul?... Două amănunte mi-au 
atras atenţia din start: un bon emis de casa de comenzi 
Lyra şi faptul că răposatul a mâncat în ajun clătite cu 
brânză. 

— Da” cu ce dracu' vroiai, cu gaz? 

— Cu dulceaţă, replică placid Drăgan, aşa cum îşi 
manifestase iniţial dorinţa faţă de menajeră. 

— Si ce concluzie extraordinară ai tras tu din chestia 
asta? 

— Că lui Moraru nici prin cap nu-i trecea să tragă 
obloanele, în orice caz, nu în noaptea respectivă. Unuia 
care are de gând sa-şi ia zilele, hotărât, nu-i arde de 
mâncare şi dacă totuşi îi arde, puţin îi mai pasă de regim, 
analize şi cu cât zahăr în sânge se prezintă la Marele Judeţ. 
Ba din contră aş zice, îi trage un ospăț pe săturate cu tot 
ce-i verboten şi la care a râvnit ani de zile. 

— Logic, concedă medicul, e ceva... 

Drăgan se înclină peste masă: 

— Mulţumesc... întorcându-ne la bonul casei de comenzi, 
purta data zilei în care Moraru „s-a sinucis“. Printre 
articolele solicitate se aflau şi două cartuşe de Marlboro. 
Fiind singurul fumător din casă, părea cel puţin bizar! 
Adică, asta-l frământa pe tip, să-si asigure tutunul pentru 
lumea cealaltă? 

— Încep să înţeleg. 

— Faci progrese. 

— Mulţumesc, surâse medicul. Cum rămâne însă cu 
răvaşul de adio? Discutam chiar alaltăieri cu unul din 
experţi, îmi spunea că aparţine în mod neîndoios lui 
Moraru. 

— Neîndoios, dar nu ţi-a zis tot. Despre „vârsta“ hârtiei ţi- 
a vorbit? Dar, până la vârstă, au fost alte detalii care indicau 
că scrisoarea fusese redactată cu un număr de ani în urmă. 

Rădulescu ridică braţele în aer şi începu să râdă: 


— Eşti nebun, cowboy! Adică îşi ia rămas-bun sub 
Ceauşescu şi-l aşteaptă pe Constantinescu să-şi pună 
juvăţul?! 

— Poţi s-o iei şi aşa, se amuză Drăgan. Tipul era obsedat 
de idee, cu câteva tentative concretizate la activ. De câte ori 
a intenţionat însă să o facă, fără a o traduce în fapt, n-o mai 
ştim. Cert mi se pare că, de la una din aceste intenţii 
nefinalizate, a rămas scrisoarea de care a profitat acum 
asasinul. Cum a pus mâna pe ea, de ce n-a distrus-o Moraru 
la vremea respectivă sunt deja elemente secundare, care se 
vor lămuri pe parcursul anchetei. 

— Stai o clipă! Cum rămâne cu data? 

— Conţine doar câteva cifre uşor de plastografiat: 
14.06.1997... A fost singura contribuţie grafică a ucigaşului. 
Dar scrisoarea conţine şi alte elemente de „anterior“, de 
„depăşit“ la care fie nu s-a gândit, fie... n-a avut încotro. De 
exemplu, Moraru se adresează „reprezentanţilor 
Procuraturii“. E aberant să îţi închipui că un contabil 
meticulos, patron pe deasupra, în contact zilnic cu legea, nu 
ştie că Procuratura şi-a schimbat denumirea în Parchet. Sau 
că nu-şi cunoaşte noua adresă. Asta e cea mai mare gafă! 

— Cum aşa?! 

— În scrisoare e trecută strada Teodor Neculuţă... 

— Aha, poetul cizmar! 

— Ăla şi la care, normal, s-a renunţat după Revoluţie. 
Ţinând seama de toate aceste inadvertenţe, am solicitat o 
expertiză care să stabilească vechimea hârtiei. 

— Si?! 

— Şi a stabilit-o, râse Drăgan. A fost fabricată acum zece 
ani. Acestea fiind spuse, ploaia a stat şi eu te-am salutat! 

Medicul îl prinse de braţ: 

— Nu fă pe nebunul, cine-i autorele? 

— Păi, e limpede ca un clar de lună! Dobrin. A calculat că, 
rămânând văduvă şi lipsită de resurse materiale, ba şi 
iubindu-l, Marina va accepta să urce în barca lui. Cum 
Moraru nu se afla la prima tentativă de sinucidere şi având 


la dispoziţie o scrisoare de adio autentică, amicul şi-a 
închipuit că merge la sigur. Şi probabil aşa s-ar fi întâmplat 
dacă... 

— Tu n-ai fi fost un şerif genial, îl întrerupse Rădulescu, 
cunoaştem. Concret, ce probe ai împotriva lui? Deocamdată 
mi-ai motivat doar schimbarea calificării din sinucidere în 
crimă de omor. 

— Frânghia şi nodul ştreangului aparţin unui alpinist 
încercat. Zi-i geolog în speţă, care face meserie pe dealuri 
şi coclauri, şi nu conţopeală de birou. Dar ancheta abia 
începe, se vor ivi desigur şi alte probe. 

— Chestia cu nodul am mai auzit-o. Tot aşa l-au prins pe 
unul, la Tulcea. [in minte, eram stagiar... Dar ăla era nod 
marinăresc. 

Drăgan se ridică înşurubând capacul stiloului: 

— În concluzie, nimic nou sub soare. 


Aştepta desertul, tamburinând distrat pe faţa de masă 
cadrilată. Chelneriţa se apropie zâmbind: 

— Am uitat să vă întreb! Cum doriţi clătitele? Cu brânză 
sau cu dulceaţă? 

Drăgan tresări. Avu un moment de ezitare, apoi începu să 
râdă: 

— Ştii ceva? M-am răzgândit. Adu-mi o plăcintă cu mere. 


APARENŢE 


Sar fi putut afirma că proxenetismul şi codoşlâcul 


constituiau o tradiţie în familia lor. Tuşa Mare, una din 
surorile bunicii, fusese celebra Madam Puţulea, patroana 
nu mai puţin celebrului bordel din Dinicu Golescu. Imobilul 
mai există, plasat cumva în spatele magazinului Eva. Era un 
stabiliment de lux, mobilat doar cu dame fine, femei din 
înalta societate, dornice să-şi rotunjească veniturile. 
Lucrurile se desfăşurau cu discreţie şi fineţe. „Marfa“ se 
alegea răsfoind albumul de fotografii, urma rezervarea prin 
telefon, iar frumoasele soseau la rendez-vous cu voalul lăsat 
pe faţă. Fusese o afacere mănoasă, care ţinuse peste două 
decenii, iar Don Juanii vremii, domni serioşi azi, între 
optzeci şi o sută de ani, îşi aduc aminte cu nostalgie de 
distincţia şi seriozitatea stabilimentului. lotul prezenta 
încredere, începând de la portar şi până la şampanie. 

În 1948, Tuşa Mare, silită de autorităţi să tragă obloanele 
şi refuzând să se recicleze potenţială fruntaşă în producţie, 
în vreo fabrică, s-a cărăbănit în străinătate. Marijana, mama 
Claudiei, şi-a descoperit vocaţia la maturitate, când, ieşind 
din competiţie, începuse să  patroneze  amorurile 
clandestine ale prietenelor şi cunoştinţelor mai tinere. 
Recte, îşi punea la dispoziţie apartamentul, pentru un 
număr de ore, timp în care ea se plimba prin oraş, intra la 
vreun film sau făcea vizite. Contra onorar, desigur. 

În ce o priveşte pe Claudia, până în '90, se plictisise într- 
un birou pensându-şi sprâncenele, croşetând nenumărate 
pulovere după Burda şi făcând cafele proaste pentru şeful. 


Ideea i-au dat-o primele reviste sexy apărute cu ghiotura 
după Revoluţie. Era timpul să intre în afaceri, iar condiţii 
existau. Adică, exista o casă rămasă de la Tuşa Mare, cum 
nu se poate mai potrivită pentru o întreprindere mică, dar 
selectă şi elegantă. 

În consecinţă, amenaja şase dormitoare, mai multe oficii 
sanitare, mobilă, totul funcţional şi cu oarecare gust, 
păstrând pentru ea doar două încăperi la etaj. Renunţând la 
tricouri industrie casnică, aborda un gen nou, potrivit 
stabilimentului care se dorea cu pretenţii: rochie neagră 
dintr-un material suplu în general, perle şi escarpeni. 
„Salariatele“ erau culese de prin baruri, respectând 
anumite principii. Unul dintre acestea se referea la vârstă, 
adică nu angaja niciodată fete sub optsprezece ani (cu 
minorele ai doar necazuri, gâsculiţe care nu ştiu ce vor), 
niciodată peste treizeci. lot aşa, nu primea bortfet, 
nefericite duse „în tragere“ prin Gara de Nord pentru un 
covrig acolo şi o vodcă; fetele Claudiei, mai toate cu liceu, 
aveau oarecare stil, pe chipul nici uneia nu se instalase încă 
patima meseriei. 

Un alt comandament al firmei, respectat cu stricteţe, era 
cel al bunei înţelegeri, al cooperării fructuoase din toate 
punctele de vedere. 

Angajatele se puteau mişca liber, nimeni nu era reţinut 
cu sila. Plecau de la Claudia doar ca să se mărite sau 
„aventuristele“ care-şi închipuiau că ţările membre NATO 
duc lipsă de beefsteak fraged. 

La conducerea bordelului o ajuta Gioni, partener de 
afaceri şi dormitor, crai quintagenar, clasic de tot: siluetă de 
dansator, costum elegant la două rânduri, mustață subţire, 
tâmple grizonate şi ochi parşivi, „ferice, Doamne, de cine o 
fi fost pupat de ăsta în tinereţe!“ Chiar şi acum, trântit pe 
canapeaua din salonul particular al Claudiei, într-o poziţie 
plină de distincţie, arăta - i se părea acesteia - ca un 
gentleman autentic, de pe malurile Tamisei. În realitate, 


venea de pe malurile Jiului, dar hainele nu-i cădeau mai 
puţin bine. 

— Părerea mea, emise cu o voce cavernoasă, privind în 
zare conţinutul paharului de coniac, este să nu deschidem 
azi. Fetele sunt bolnave, iar Mary şi Fleur nu rezistă 
singure. 

Claudia îşi trecu degetele prin părul de la ceafă, înfoindu- 


— Din octombrie le tot spun să-şi facă vaccinul antigripal! 
Pupeze fără minte! Acum, în loc să câştige un ban, fac dever 
farmaciilor. 

Gioni surâse cu condescendenţă: 

— E sezonul lor, draga mea. Farmaciştii, medicii şi 
pompele funebre. Uite ce propuneam eu, dacă tot ţinem 
închis! Să-l aşteptăm pe Vasiliad, să vedem ce vrea şi pe 
urmă să ieşim în oraş. Mi-e dor de un local bun... 

— E o idee, în fond, nu prea avem multe seri libere. Ce 
părere ai de Odobeşti? Am mâncat bine ultima oară şi au 
totdeauna un program drăguţ. 

— Unde vrei tu, scumpa mea. 

Claudia apăsă pe un buton fixat sub blatul mesei şi, după 
câteva momente, o fată tânără, într-o rochie de voal 
cenuşiu, intră în cameră. Picantă, reprezenta un vis împlinit 
pentru cei care în teatru preferă genul subretă. 

— Eşti singură în salon? se interesă Claudia maşinal. 

— Singură, Fleur încă n-a coborât. 

— Sper că nu s-a îmbolnăvit şi ea. 

Gioni îşi înăbuşi un căscat: 

— Fii liniştită, ăştia care se droghează nu iau gripă. Sunt 
imuni. 

— Habar n-aveam... Cum se simt fetele, Mary? Au tot ce 
le trebuie? 

Mary se aşează râzând pe braţul unui fotoliu. Era evident 
că se simţea la ea acasă. 

— Au, dar nu le trebuie. La 40 de grade temperatură, 
abia dacă se uită la limonada. 


— Trec şi eu mai târziu să le văd... Mary, tu poţi să te 
schimbi, azi avem relache. Stinge, te rog, şi lumina de la 
intrare. 

Mary se ridică şi se îndreptă spre uşă împletindu-şi 
picioarele ca manechinele, când se fâţâie pe estradă. 

— OK, mother bye-bye... 

Claudia râse în urma ei: 

— E dată dracului Mary! Ţine minte că în mai puţin de un 
an dă lovitura! Are succesul în sânge. O să-mi pară rău 
după ea... 

— Cred că ai dreptate, spuse Gioni. Ai observat că astea 
nostime o izbesc mai bine decât frumoasele? 

— Da, sunt mai puţin sigure pe ele şi lucrează mai cu 
ambiţie... Parcă am auzit soneria! Da, ăsta-i sigur Vasiliad. 

Un omuleţ caraghios irupse în salon. Părea făcut tot din 
cercuri tangente, concentrice, secante. Până şi ochelarii 
erau rotunzi. Semăna mai degrabă a cârciumar de birt 
modest decât a prosper om de afaceri. Jovialitatea, aerul de 
berist cumsecade, jucător de table şi înverşunat rapidist îi 
păcălise pe mulţi. Se aruncă sans facon într-un fotoliu şi, la 
fel de dezinvolt, îşi aprinse o ţigară. Ca omul la îndemână 
oriunde s-ar afla, sau cum ar fi procedat într-un birt, lăsă 
pachetul şi bricheta pe masă. 

— Văd c-aţi închis tractirul. Ce faceţi, treceţi la 
penticostali? 

— Fetele s-au îmbolnăvit de gripă, explică Gioni. Pentru 
tine însă facem excepţie. Mary şi Fleur îţi stau la dispoziţie. 

Pântecele lui Vasiliad se scutură de râs: 

— Sunt mişcat peste poate, bătrâne, dar nu-s pus pe 
năzdrăvănii. Altele mă macină. 

— Adică? 

— Fără vorbe cotite, vreau banii. 

Claudia interveni, ducându-şi, nu se ştie de ce, la nas 
batista parfumată. 

— Nu te înțeleg deloc, domnule Vasiliad! La ultima 
noastră întâlnire, stabilisem că ne păsuieşti încă două luni. 


Ochii mici, năpădiţi de grăsime ai lui Vasiliad sclipeau de 
veselie. Se părea că încurcătura celor doi îl distra straşnic. 

— Coană Claudio, eu nu-s bancă şi v-am avertizat din 
start că sunt dispus să aştept, în măsura în care mă 
aşteaptă şi pe mine alţii. Uite însă că nu mă aşteaptă, s-au 
ivit nişte urgenţe şi sunt obligat să-mi încasez debitele. 

Gioni se ridică, intervenind autoritar: 

— Lasă prostiile, Vasiliad, doar nu ne cunoaştem de 
alaltăieri. Uite, ca să rămânem prieteni, mă oblig să-ţi fac 
plata integrală până la sfârşitul trimestrului, cu dobândă de 
10 la sută în loc de 8. 

Grăsunul izbucni în hohote homerice. Părea că 
literalmente se îneacă de râs. Urmă apoi o criză de tuse şi, 
în sfârşit, îşi aprinse încă o ţigară de la jumătatea 
neisprăvită a celeilalte. Claudia îl urmărea cu dezgust 
nedisimulat, în vreme ce Gioni, cu pumnii strânşi, înfundaţi 
în buzunarele pantalonilor, abia se abţinea să nu-i sară de 
gât 

— Adică, izbuti să vorbească Vasiliad, treacă de la tine, şi 
începu din nou să râdă. Ca să vezi că şi eu sunt lord, renunţ 
la orice dobândă, dar dă-mi banii acum! 

Claudia îşi ridică piciorul peste celălalt, arătând o gambă 
fină. Acum, însă, nu se gândea la fleacuri, încercând doar 
să-şi ascundă nervozitatea. Întrebă pe un ton intenţionat 
provocator: 

— Şi dacă nu-i dăm? 

Un surâs untdelemniu - „Ce băiat de zahăr sunt eu!“ - 
reteză obrazul lui Vasiliad, până la cerceii pe care nu-i avea: 

— Eu zic că o cocoană ca dumneatale şi un patrician ca 
amicul Gioni nu pot împinge lucrurile prea departe... Se 
ridică ţinându-se de şale, privind ostentativ în jur. Văz că vă 
descurcaţi binişorel pe acilea. Bine că nu vă deranjează 
Poliţia... 

Gioni îşi strânse şi mai tare pumnii în buzunare. Glasul 
răsună lătrat, de parcă ar fi vrut să muşte: 


— Dacă intenţionezi un şantaj, să ştii că nu ţi-ai găsit 
omul. 

— Vai de mine, se sperie grăsunul, ce poate să-ţi treacă 
prin minte! Eu nu caut omul, îmi caut banii. Brusc, îşi arătă 
colții de lup, ciudaţi pe un chip rubicond: concret, îi aştept 
până mâine la doişpe ante meridian. Prinţesă... Milord... 

După o reverență ironică, îşi luă ţigările şi bricheta şi se 
îndreptă spre uşă. Gioni scoase fulgerător revolverul şi 
trase. Deşi nimerit în plin, Vasiliad încercă să fugă. Gioni 
trase încă un foc, şi celălalt se prăbuşi. 


— Adu-mi repede pelerina! strigă Gioni. 

Claudia întrebă pierită: 

— Care pelerină? 

Gioni îi cuprinse umerii cu tandreţe: 

— Scumpa mea, nu trebuie să ne pierdem cumpătul. Am 
nevoie de pelerina de cauciuc cu care merg la pescuit... Mai 
repede, până nu se umple de sânge aici. 

Peste câteva minute, leşul grăsunului devenise un pachet 
legat cu sfoară. 

— Şi acum, ce facem? întrebă Claudia privindu-şi mâinile 
cu dezgust. Cum scăpăm de el? 

— Eterna problemă în materie de crimă. Cum te 
debarasezi de cadavru. 

Claudia dădu din cap sâcâită: 

— Lasă filmele! Eu zic că trebuie dus departe, undeva pe 
la lacuri. 

— De acord, rânji Gioni, dar cum? Maşina e la reparat. 
Poţi să chemi un taxi?... Stai, am o idee! 


Spre deosebire de Mary (Mary înnobilând-o pe Maricica 
din acte), Fleur era numele autentic. Cu vreo douăzeci de 
ani în urmă, tatăl lui Fleur vizionase cu pasiune la televizor 
serialul Forsythe Saga şi se îndrăgostise de personajul cu 
acelaşi nume. Cum nevastă-sa nu semăna deloc cu răsfăţata 
fiică a lui Soames, bărbatul plecase în căutarea unei sosii, 
lăsându-i-o amintire pe micuța Fleur. Aceasta se înălţă 
floare diafană, de o slăbiciune transparentă, cu chip şi 
culori de Cosânzeană. O Cosânzeană tristă, care se droga 
de la cincisprezece ani. 

Claudia o descoperise cu câţiva ani în urmă, la braseria 
Majestic, şi doar după câteva zile petrecute la bordel, toată 
lumea realiză că fata îşi descoperise vocaţia de curtezană. 
Însăşi Fleur, în recreaţii de luciditate, recunoştea că nu se 
simţise nicăieri atât de bine. Era preferata clienţilor rafinaţi 
- „intelectualii se prăpădesc după ea“, aprecia Claudia - şi a 
parveniţilor snobi, care se simțeau gâdilaţi la gândul că 
posedă o „contesă“. Contesă, adică de cel puţin trei 
generaţii familia folosea furculiţa, hârtia igienică înlocuise 
frunza de dovleac, iar bărbaţii nu se adresau legitimelor cu 
fă! 

În consecinţă, Fleur ocupa cel mai elegant dormitor al 
stabilimentului, frizând somptuosul. Un pat vast, capitonat 
cu atlas, veilleuse cochete, doi pereţi oglindaţi, pentru 
clienţii care voiau să vadă cum le stă... 

Când Claudia şi Gioni intrară în dormitor, Fleur, într-un 
minunat kimono de interior, zăcea pe pat, toropită de drog. 
În lumina difuză a aplicelor, părea „frumoasa din pădurea 
adormită“. Căci asta era Fleur, rămânea graţioasă chiar şi 
când dormea. Nu sesiză intrarea celor doi, nici manevrele 
Claudiei, care, după ce şterse amprentele lui Gioni, îi 
imprimă pe revolver degetele docile şi lăsă arma pe pat, ca 
scăpată din mână în timpul somnului. 

În acelaşi timp, Gioni monta regia cadavrului: căzut pe 
burtă într-un lac de sânge, scurs din pelerină. 


— Să sperăm că o să ţină, mormăi împachetând atent 
haina de pescuit. Acum, să ne debarasăm de porcăria asta... 

— Presupun că n-ai s-o arunci la ghenă. 

— Mă ştii idiot? Am să-i dau foc în bucătărie. Cauciucul 
arde ca benzina, trebuie doar bine aerisit. 

Claudia îşi roti ochii prin dormitor, scotocind după vreun 
amănunt uitat. 

— Sincer, îmi pare rău de biata Fleur. M-am legat de ea 
Şi... 

Gioni o întrerupse brutal: 

— Ai altă soluţie? În afară de asta, îţi garantez că o să 
scape uşor. Omor comis sub influenţa drogului. Se acordă 
circumstanţe atenuante chiar şi pentru stare de ebrietate. 
Îi luăm un avocat bun şi n-o doare capul! Face un stagiu la 
dezintoxicare şi se întoarce nou-nouţă. 

Claudia îi surâse recunoscătoare: 

— Ce simplu devine totul cu tine! 

— Doar cretinii se complică. 


— Arăâţi de un milion de dolari! exclamă Gioni folosind 
unul din „yankeismele“ lui favorite. 

Claudia nu era o frumuseţe, dar părea incontestabil o 
doamnă, furoul de catifea neagră şi etola de vulpi argintii 
nu păreau împrumutate. Gioni, în smoking perfect, putea fi 
luat - chiar şi pe meleaguri mai opulente - drept exact ceea 
ce era: un proxenet prosper. 

— Mulţumesc, nici tu nu eşti mai prejos. Ştii ce-i nostim, 
constată privindu-şi salonul, ai impresia că nu s-a întâmplat 
NIMIC. 

Gioni se aplecă brusc, întinzând mâna sub o consolă: 

— Uite-i ţigările şi bricheta! Bine că le-am văzut! Trebuie 
să fim foarte atenţi... Le aruncăm undeva pe drum. Apropo, 
unde-i scrumiera? 


— Am golit-o eu la WC. 

— În regulă, hai să plecăm, înainte ca Mary să intre la 
Fleur s-o întrebe de sănătate. 

Claudia chicoti: 

— Tot răul spre bine. Dacă nu se îmbolnăveau fetele, nu 
ne descurcam asa uşor... 

— Adevărul, oftă Gioni, este că mi-am pierdut cumpătul, 
dar prea făcea pe nebunul! Ar fi scos din sărite şi un fakir! 

Claudia se lipi de el, mângâindu-i cu degete parfumate 
sprâncenele: 

— Nu-ţi inventa culpe, scumpule, nici eu n-aş fi procedat 
altfel. Mitocanul ăsta a căpătat exact ce a meritat. 

Gioni o prinse afectuos de bărbie: 

— Vezi, de aia te iubesc eu pe tine. Eşti, în primul rând, o 
femeie inteligentă. Gândeşti cu capul, nu cu „instalaţia“! 

— Porcule, îl admonesta ea tandră. 

— Ziceai că ţi-a plăcut la Obodeşti? OK, acolo bem 
şampania! 


XXX 


Mary, în ţinută de oraş, urcă fredonând scara spre 
dormitorul lui Fleur. Era bine dispusă, bucuroasă de chilipir 
- o seară întreagă de care dispunea liberă - şi avea chef să 
se distreze. Îşi şi făcuse planul: o pizza luată din zbor, un 
film şi pe urmă un drink la Vox Maris. Poate mai multe, dar 
asta depindea de partenerul de dans, dacă ştie într-adevăr 
să se mişte sau doar face figuraţie pe ring. Ultima oară, 
nimerise un pachiderm năduşit pe la toate încheieturile şi 
preferase să se tireze. Ce bine ar fi ca Fleur să se fi trezit! 
Ele două se distrau minunat împreună, se completau, 
oferind un contrast picant: un înger şi o drăcoaică, fraierii 
cădeau pe spate... Deschise uşa dormitorului, rostind 
veselă: 


— Nu mai dormi atâta, Fleur! Plecăm în vâjâială, azi 
avem relache. 

Se apropie de pat, cu gândul s-o zgâlţâie, dar se 
împiedică, gata să cadă peste cadavrul lui Vasiliad. Scoase 
un țipăt de groază şi o luă la goană pe scări. 1 se părea că 
aude paşi în urma ei, desigur, ai ucigaşului, care se mai afla 
în casă. Înnebunită, ajunse în stradă şi continuă să alerge 
din răsputeri. Habar n-avea încotro, adică da, ştia, trebuia 
să ajungă pe Bulevard, acolo e lume multă... Traversă 
aiurea, auzi ca prin vis claxoanele, scâşnet de frâne, 
imprecaţiile furibunde ale şoferilor şi, în sfârşit, căzu în 
braţele poliţistului de la circulaţie. Nu se simţise în viaţa ei 
mai fericită. 


XXX 


Înainte de a cobori în salonul Claudiei, căpitanul M. mai 
aruncă o privire asupra cadavrului, rezumându-şi 
constatările: poziţia - căzut pe burtă, ochelarii de pe nas - 
intacţi, în buzunare - doar chei şi un portvizit. 

— Bordel de lux, observă unul dintre membrii echipei 
operative. 

Căpitanul M. ridică din umeri: 

— Eşti un ghicitor! Şapte despuiate într-o oală de noapte, 
ghici tractire ce-i?... Ridicaţi absolut toate amprentele din 
încăpere. Mă interesează în mod special ale lui Vasiliad 
ăsta. 

Dădeau senzaţia că se află într-o vizită, puşi pe şuetă, şi 
nimeni nu părea prea afectat. Mai cu seamă Claudia şi 
Gioni, în hainele lor de seară, sporeau impresia de 
sindrofie. Pe chipul lui Mary plutea o inconfundabilă 
expresie de triumf. Se simţea într-un fel vedetă, ea 
descoperise cadavrul, ea anunţase Poliţia... Izolată cumva 
de grup, Fleur, într-o rochie de casă albă, asista detaşată şi 
neclintită ca o poză. 


Căpitanul se aşeză nepoftit şi la întâmplare. Se simţea 
vag deranjat de uscăciunea celor din jur, de indiferența - se 
putea spune nesimţire - cu care acceptau crima, moartea 
unui semen petrecută chiar în mijlocul lor. Demară abrupt, 
ţinând parcă să stabilească coordonatele exacte ale stării 
de fapt. 

— Ne aflăm deci într-o casă de toleranţă în care s-a comis 
un asasinat... 

Claudia îl întrerupse opărită: 

— Pardon, domnule căpitan! Dumneavoastră puteţi să-i 
spuneţi cum vreţi, orfelinat, morgă sau fabrică de 
tricotaje... 

— Dumneavoastră cum îi spuneţi? 

Claudia îl întrerupse opărită: 

— Pardon, domnule căpitan! Dumneavoastră puteţi să-i 
spuneţi cum vreţi, orfelinat, morgă sau fabrică de 
tricotaje... 

— Dumneavoastră cum îi spuneţi? 

— Casă de oameni, cum să-i spun? Închiriez camere, că 
din asta trăiesc şi, atâta vreme cât chiriaşii îmi plătesc 
corect şi nu dau foc la casă, îi priveşte ce fac. 

— L-aţi cunoscut pe Vasiliad? 

— Adică pe mort? Doar din vedere. Aici nu-i pension de 
fecioare, nici mănăstire franciscană, nu am interzis vizitele. 
Contor n-am decât la lumină. 

Gioni o bătu uşor peste mână, încercând, chipurile, s-o 
tempereze: 

— Calmează-te, scumpa mea, ştii că n-ai voie să te 
enervezi. 

Fleur interveni, cu un glas argintiu. Vorbea ca de 
departe, dar perfect lucidă. 

— Vasiliad a fost clientul meu. Un caraghios, dar ne 
înţelegeam bine. Mă făcea să râd. 

— Dumnezeule, se prăpădi de uimire Gioni, ce te-a 
determinat atunci să-l împuşti? 

Fleur respinse calmă şi categorică: 


— Prostii, nu eu l-am împuşcat. Avea, desigur, ciudăţeniile 
lui, dar când accepţi meseria asta, înveţi să nu fii 
mofturoasă 

M. o privi lung. Vorbea despre „meserie“ cu o 
dezinvoltură dezarmantă, ca şi cum profesiunea pusă în 
discuţie ar fi fost inginerie, croitorie sau cercetare. Şocul 
era generat însă de contrastul dintre chipul suav, ducând cu 
gândul la candoarea madonelor lui Rafael, şi ceea ce făcea 
fata asta concret cu trupul ei. 

— Ce înţelegi prin ciudăţenii? 

În locul ei, răspunse Mary chicotind: 

— Se credea paşă, ca ăla din El Zorab. Ştiu că a trecut şi 
pe la mine. Dans din buric la uvertură, „poziţii“ turceşti şi 
fuma tot timpul. Şi când, vorba aia... ne antrenam la karate, 
tot nu lăsa ţigara. 

Gioni sări de pe canapea: 

— Încetează, te rog! Tot ce spui este oribil! Scumpa mea 
- cuprinse umerii Claudiei -, îmi pare atât de rău că eşti 
obligată să  asculţi asemenea murdării! Să-ţi aduc 
medicamentul? 

Claudia aborda brusc un aer de martiră, refuzând cu o 
mişcare a mâinii: „Sufăr, dar nu vreau să facem caz de 
mine...“ 

— N-aveam nici un motiv să-l ucid, conchise Fleur. 

— Sunt sigur că n-aveai motive. Întrebarea este alta! 

— Care?! 

— Dacă în starea care te aflai... ăăăă... anesteziată, ca să 
zic aşa, mai ştiai ce faci? 

Fleur râse. Primul surâs ivit pe chipul ei, şi căpitanul M. 
avu impresia că asistă la înflorirea bruscă a unui boboc de 
floare, aşa cum se vede în unele documentare „vegetale“ la 
Teleenciclopedia. 

— Când sunt „anesteziată“, sunt fericită, nu furioasă. Iar 
mâinile, picioarele nu mă mai ajută. Parcă aş fi algă... 
meduză. E o senzaţie minunată... Pluteşti uşoară pe creste 


de valuri şi le simţi doar dantela, ca o dezmierdare. Ca pe 
un iubit... Marele iubit. Unicul! 

Gioni deschise braţele elucidat: 

— Bate câmpii, ce mai! Se impune un consult medical. 
Sunt convins că un psihiatru avizat, competent, ar lămuri 
chestiunea. 

Mary repetă visătoare: 

— Marele iubit! Unicul! Ce frumos... 

— Ai luat-o şi tu razna, o admonesta Gioni. 

Fleur reluă, imună la comentarii, ca şi cum nu le-ar fi 
înregistrat: 

— Dacă voiam să-l omor, ştiam unde să ţintesc. Îl 
cunoşteam bine, reprezenta o curiozitate a naturii;.. Şi, pe 
urmă, de unde revolver? Dădu din mână a lehamite: în fond, 
toată povestea asta mă plictiseşte. Mă credeţi sau nu, 
treaba dvs... 

Spontană şi inimoasă, Mary îi înconjură cu braţul umerii 
firavi, de parcă ar fi luat-o sub ocrotire: 

— Puteţi s-o credeţi, domnule căpitan, Fleur nu minte 
niciodată. 

Claudia, crezându-se abilă, i se alătură: 

— Şi eu sunt convinsă că nu minte. În orice caz, tot ce 
spune e logic. 

Gioni, preluând din zbor ştafeta „generozităţii“, se grăbi 
să precizeze gălăgios: 

— N-am pus nici o secundă la îndoială sinceritatea lui 
Fleur, nimeni n-a susţinut că minte. Mi-am manifestat doar 
unele suspiciuni faţă de luciditatea ei, de capacitatea de a 
înregistra corect realitatea înconjurătoare în anumite 
momente. 

Pe buzele lui Fleur alunecă un surâs incert. Rosti, fără să 
se uite la nimeni, mereu de undeva de departe, ca din 
ceţuri: 

— Sunt foarte „capabilă“. 

M. o privi intrigat, întrebându-se dacă nu cumva fata asta 
îşi bătea joc de ei toţi. Gioni, neştiind ce să înţeleagă, 


rămase în aşteptare, cu gâtul întins şi gura întredeschisă. 
Mary avansa prima întrebarea care plutea în aer: 
— Şi totuşi, cine a ucis? 


A doua zi de dimineaţă, după ce se informă asupra 
primelor rezultate de laborator şi citi raportul medicului 
legist, căpitanul M. o sună pe Claudia, anunţându-şi vizita. 

Îl primiră în acelaşi salon. La lumina zilei părea şi mai 
aspectuos, spre deosebire de cele mai multe interioare care 
capătă căldură şi, dacă e cazul, fast o dată cu înserarea. 
„Mobilă intactă, îngrijită şi pereţi recent zugrăviți“, îşi 
explică M. impresia. 

Claudia şi Gioni erau liniştiţi, relaxaţi, chiar calzi, nimic 
din ostilitatea sau rezerva cu care sunt întâmpinați în 
general poliţiştii. 

Fetele îşi reluaseră locurile din ajun: Mary zâmbind de 
nerăbdare, ca un ied nărăvaş, Fleur, distantă congenital, 
dar surâzând amabil. „Pace şi tihnă, surâse în gând M,, nici 
n-ai zice că există Kosovo pe lume!“ 

— Ce-aţi aflat? se interesă Mary cu respiraţia tăiată de 
emoție. 

— Înainte de toate, trebuie să precizez un amănunt, care 
schimbă esenţial datele problemei. Victima, omul de afaceri 
Vasiliad, a fost transportată în dormitorul domnişoarei Fleur 
ulterior momentului în care a decedat. Mai limpede, a fost 
asasinată în alt spaţiu determinat. 

— Extraordinar! se minună Claudia. Cum puteţi fi atât de 
sigur? 

— Dacă Vasiliad ar fi fost împuşcat acolo unde a fost găsit, 
s-ar fi format sub el o baltă de sânge, iar picăturile din jur 
ar fi fost rotunde. în cazul nostru, însă, ele se prezintă 


zimţat şi există şi mici stropi în jur, ceea ce demonstrează 
clar că au căzut de la înălţime. 

Gioni începu să râdă: 

— Cam prea subtil pentru mine. 

— Neconvingător, vreţi să spuneţi. Puteţi încerca singur 
experimentul. Aveţi nevoie doar de o foaie de hârtie şi o 
picătură de cafea. în favoarea aceleiaşi ipoteze, a deplasării 
cadavrului de la locul crimei, pledează şi lipsa ţigărilor şi a 
brichetei. Nu s-au găsit asupra lui Vasiliad. În cauză fiind 
vorba despre un fumător înverşunat... 

— Ca un paşă, am mai zis-o, chicoti Mary. 

— „amănuntul e cel puţin bizar. Ca şi scrumiera curată 
din camera domnişoarei Fleur. Concluzia se impune! Locul 
unde au rămas bricheta şi ţigările a fost părăsit de un 
Vasiliad cel puţin în stare de inconştienţă. Racordat la 
specificitatea pe care o prezintă sângele pierdut de victimă, 
pot afirma că încetase deja din viaţă. 

Claudia decise că trebuie să-şi continue show-ul de 
prietenă devotată a lui Fleur, ea însăşi atât de străină de 
crimă, încât îşi permite să fie preocupată de soarta altora. 

— Înseamnă că Fleur e nevinovată. Doamne, ce bine îmi 
pare! Cred că merită să deschidem o şampanie. 

— Mulţumesc, Claudia, surâse Fleur, ca o floare de 
gheaţă, am ştiut mereu că mă pot bizui pe tine şi, din nou, 
M. se întrebă dacă fata asta nu râde în sinea ei de toţi. 

Gioni îşi aprinse o ţigară, simulând şi el un interes avid, 
de mahala, pentru senzaţional, pentru isprăvile ălora, la 
care era simplu asistent. 

— Povestea devine din ce în ce mai captivantă! Până la 
urmă, cine-i criminalul? 

— Aveţi răbdare, surâse M. Mai există două elemente 
care trădează diversiunea, regia, care să ne îndepărteze de 
adevărul faptelor, aşa cum s-au petrecut ele în realitate. Mă 
refer aici la poziţia cadavrului. Primind ambele gloanţe în 
piept, Vasiliad - în mod normal - trebuia să cadă pe spate. 
Or, el e găsit prăbuşit pe burtă... 


Mary îşi duse uluită mâna la gură: 

— Fantastic! E mai tare ca cel mai tare film! 

— „..Şi dacă ar fi căzut pe burtă, continuă M., obligatoriu i 
s-ar fi spart ochelarii la impactul cu parchetul. Or, pe 
aceştia i-am găsit intacţi, pe nasul lui Vasiliad. Dacă ar fi să 
reconstitui filmul crimei, îl văd pe Vasiliad primind cel dintâi 
glonţ drept în inimă. Spre surpriza asasinului, însă, 
nenorocitul nu cade secerat, ci continuă să încerce să se 
salveze. Abia al doilea glonţ îl răpune. Probabil la această 
ciudăţenie s-a referit domnişoara Fleur când afirma că, 
dacă ar fi vrut să-l suprime, ar fi ştiut unde să ţintească. 


Fleur aprobă, zâmbind discret: 

— Aşa e. Vasiliad avea inima pe dreapta. 

— De aceea nu a căzut de la primul glonţ, preciza M. Nu-i 
fusese atins nici un organ vital. 

Mary îşi duse mâna la gură: 

— Extraordinar! Eu nu m-am prins, dar nici n-am mai 
auzit de aşa ceva! 

— E un fenomen destul de rar, explică M., dar mai 
frecvent decât vă închipuiţi. Se înregistrează cam un caz la 
zece mii de persoane. 

Gioni îşi muşcă limba să nu ţipe: „Şi exact eu am avut 
bafta să dau peste ăla singurul, unul la zece mii, şi canalie 
pe deasupra!“ 

M. se ridică. Apropiindu-se de Claudia şi Gioni, le întinse 
fiecăruia câte o hârtie. 

— Mandatele dumneavoastră de arestare. Vă rog să mă 
urmaţi. 


Seara, se duseră la Vox Maris, „să ne mai schimbăm 
ideile!“ 'Toată ziua, Mary nu făcuse nimic altceva decât să 
comenteze evenimentele şi consecinţele în ceea ce le privea 
pe ele. 

— Un lucru e sigur, decise sorbind cu paiul din sonda cu 
gin fizz. Schimbăm stabilimentul şi echipa. 

Fleur clătină din cap cu economia de gesturi care-i era 
caracteristică: 

— Nici o echipă, voi lucra pe cont propriu. 

Mary oftă, recunoscând sinceră: 

— 'Ţie îţi dă mâna, nu-ţi seamănă multe, dar ca mine s-au 
mai văzut... De ce râzi? 

— Ştii... Când Gioni şi Claudia l-au adus pe Vasiliad la 
mine în dormitor, eu eram conştientă. Nici el nu era de tot 
mort, poate ar mai fi putut fi salvat. 

Mary o privi îngrozită: 

— Si tu n-ai făcut nimic? 

Fleur zâmbea serafic. În ochii albaştri, de arhanghel, se 
desluşea tot ce e mai frumos pe lume: roua dimineţii, 
miresmele pădurii, livezile de zarzări înfloriţi ai lui 
Teodoreanu, un clar de lună înecată într-un „lac de cleştar“. 
Glasul răsună la fel de dulce: 

— Era cel mai pervers porc care s-a născut vreodată. 
Chemă chelnerul şi comandă o tequilla. 


BĂRBAŢII SUNT NIŞTE PORCI 


Bunica mea - Coana Mare sau Coana Cleopatra, chiar şi 


pentru familie - se întreba adesea: „La ce i-a mai iscat 
Dumnezeu pe oameni după chipul şi asemănarea Sa, dacă-l 
lasă pe diavol să-şi râdă de ei?“ 

Era o făptură măreaţă, de tip piramidal şi pe care nu ţi-o 
puteai imagina dincolo de gardul curţii, fără pălărie. 
Neuitatele ei pălării paralelipipedice care, în ochii mei de 
copil, semănau toate cu o cutie de pantofi fixată cu un 
elastic rotund, trecut pe sub conciul sur! Nu lipseau 
niciodată penele de corb sau cocoş negru, cele 
simandicoase, de  struţ, fiind rezervate pentru 
înmormântările vrăjmaşilor. Minte iute şi ascuţită, cuvintele 
ei făceau carieră, unele mai circulând chiar şi azi, printre 
strănepoţi. Dar despre bunica, poate altădată... 

Camelia Marinescu se pensionase de câţiva ani. Nu 
preciza niciodată câţi, pentru ca interlocutorul, printr-un 
calcul extrem de simplu, să nu deducă ce etate are. Era un 
subiect pe care-l detesta şi, în conversațiile ei, ocolea expert 
orice amănunt sau dată putând constitui punct de reper. 
Cunoştinţele afirmau că amintirile Cameliei nu aveau 
vârstă. 

Biografia ei se putea numi comună. Avusese un serviciu 
ca toată lumea, tot aşişderea îşi făcuse rândul şi se 
măritase, consumându-şi treizeci de ani de existenţă între 
parametrii unui mariaj mijlociu, alături de un bărbat cum 
nu se poate mai mijlociu, prototip al individului care 
răspunde „nu ştiu“ la sondajele IRSOP Murise la fel de 


nespectaculos, adică „nu se ştie exact de ce“, pur şi simplu 
se topise şi, o dată cu el, şi amintirea lui. Chiar şi pentru 
nevastă-sa, pe care n-o deranja nici măcar în vis. Camelia 
aprecia bunul-simţ, căci, deşi îl respectase şi avusese toată 
stima pentru cumsecădenia şi onestitatea lui, toată viaţa nu 
făcuse decât s-o plictisească de moarte. Şi azi, doar 
pomenindu-l, reflex, începea să caşte. 

După un an de văduvie, deci prin '92, hotări că e 
momentul să apuce taurul de coarne, sau - după cum îi 
plăcea să se exprime - „să se ia în mâini“. Era încă tânără, 
arăta coaptă, dar nu trecută şi, după socotelile ei, mai putea 
conta pe un douăzeci-treizeci de ani de viaţă. Se simţea 
sănătoasă, în puteri, iar femeile din familia ei fuseseră 
longevive. 

Prima mişcare şi cea mai îndrăzneață - vându casa. 
Aparţinuse lui bărbatu-său, moştenită de la părinţi, dar 
Cameliei nu-i plăcea la curte şi oricum, era prea mare. Cine 
să deretice ditai hardughia şi să se îngrijească de grădină, 
că ei una i se acrise, întreţinerea costa de te lua ameţeala, 
iar cu chiriaşi nu voia să se încurce. După cum spunea soră- 
sa, Doruţa, Camelia dăduse în damblaua simplificării şi dacă 
răposatul ar fi văzut câtă mobilă şi roabe întregi de boarfe 
luară drumul gunoiului, ar fi plâns cu lacrimi cât pumnul. 

Ce-i drept, vânduse casa pe bani buni şi acum căuta un 
apartament micuţ, dar „de lux“, preferabil lângă Cişmigiu. 

„...La buza lui, dacă se poate! Când deschid fereastra, să- 
mi intre liliacul în casă şi parfumul copacilor în floare, să-l 
văd pe Moş Crăciun venind cu sania pe lacul îngheţat...“ 

— Eşti nebună de legat!, se cruci soră-sa. Dac' eşti aşa de 
naturistă, de ce-ai mai plecat de la curte?! Grădină aveai, 
aveai şi liliac! 

— La mahala, mersi! Şi pe urmă, nu dau eu cu târnul în 
Cişmigiu şi nu fac metanii de nu mă mai ţin genunchii, 
gâdilând buruienile! 

În aşteptare, se mutase provizoriu la Doruţa, angajase o 
agenţie imobiliară şi personal, consulta zilnic Mica 


Publicitate - rubrica VÂNZĂRI. Dar, după cum se ştie, dacă 
e să dureze ceva, atunci acela e provizoratul, trecuse mai 
bine de un an şi nu găsise nimic care să-i convină. Doruţa o 
avertiză: 

— Să nu mă înţelegi greşit, nu mă deranjează că stai la 
mine, doar vezi că sunt singură, dar ţi-o spun din proprie 
experienţă şi din ce-am mai văzut şi-am mai auzit pe alţii. 
Casă ideală nu există! Adică fără un cusur cât de mic, fără 
un ceva care să nu-ţi placă. N-am întâlnit pe nimeni perfect 
mulţumit de casa lui, oricât de dragă i-ar fi. 

— Mă bucur că nu te-ai săturat de mine. Era singura 
grijă pe care mi-o făceam. În rest, n-am nici un motiv să mă 
pripesc. E limpede că acesta va fi ultimul meu domiciliu, 
înainte de Sfânta Vineri. De ce să nu mă simt bine? 

Şi continuă să investigheze. Astfel, într-o dimineaţă de 
toamnă, ochii îi alunecară din întâmplare pe coloana din 
dreapta  Vânzărilor, oprindu-se asupra unui anunţ 
matrimonial: 

Profesor pensionar, 63 de ani, prezentabil, sportiv, carnet 
de conducere, situaţie materială satisfăcătoare, caută în 
vederea căsătoriei doamnă distinsă de vârstă apropiată, 
fără obligaţii, neapărat suplă şi necicălitoare. Exclus 
bigotism, proteză, FSN. 

La cuvântul bigotism intervenise însă o greşeală de tipar. 
Se desluşeau limpede primele două litere, ceva dintr-a 
treia, un „0“ - deci „bio” -, ultimele slove pierind sub o pată 
cenuşie. Încercând să ghicească despre ce ar putea fi 
vorba, Camelia se opri la cuvinte din familia biologiei, 
disciplină care-i era tot atât de departe ca şi ideea de a se 
mărita cu un urs polar. În rest, aprecie imediat, 
corespundea. Distinsă era - văzut-aţi vreun ţăran cu nas 
bourbonic, ăia au de obice pătlăgele - proteza scumpă de 
porțelan nu se cunoştea, cât despre FSN... lată un punct 
câştigat, conversaţie pe aceeaşi lungime de undă asigurată, 
ea fiind monarhistă înverşunată. 


Fără a fi obsedată de ideea unei căsătorii, Camelia nu 
exclusese niciodată ipoteza. Oferta i se păru convenabilă, 
instinctul o mâna spre o tentativă, de pierdut n-avea ce, aşa 
că se hotări să dea curs anunţului. Doruţa din nou se cruci, 
femeia asta se crucea tot timpul, încercând s-o trezească: 

— 'Tu ai înnebunit?! Umbli ziua în amiaza mare cu felinar 
aprins după belele? Ştii tu la sigur peste ce Nea Izmana cu 
trandafiri în cur dai? Dacă-ţi mai arde de tangouri, n-ai 
decât, dar fără verighetă! 

— Întâi, ripostă Camelia, nu-i obligatoriu ca toată lumea 
să sufere de hemoroizi. Al doilea, n-am de gând să-mi 
isprăvesc viaţa între pokăraşe intime şi  canaste 
interminabile cu  cuconet reformat, posesoare de 
reumatisme şi de nepoți geniali. Absolut toţi geniali şi cum 
nu s-a mai întâlnit. Al treilea, n-am să mă pun rău cu 
Dumnezeu taman acum, la urmă, trăind păgâneşte cu un 
bărbat. 

Camelia nu era bigotă şi nici măcar practicantă asiduă. 
Astfel, slujbele de duminică nu erau obligatorii, nu ţinea 
chiar toate obiceiurile, dar în cugetul ei existau câteva 
fixaţii, ca nişte stâlpi de rezistenţă, de la care nu se abătea. 
De pildă, nu cosea duminica nici în ruptul capului, ţinea 
postul Paştelui şi al Crăciunului (câte o săptămână), lăsa din 
când în când bani la cutia milei din biserică, vopsea ouă 
roşii doar în Joia Mare şi nu făcuse în viaţa ei un singur 
quretaj. Încă ceva, esenţial! Nu se despărţea niciodată de 
icoana Sfintei Fecioare. O însoțea pretutindeni, acolo unde 
deplasarea presupunea poşetă şi un număr de ore 
petrecute departe de casă. Icoana, autentică bijuterie, 
aparținuse străbunicii, mare amatoare de călătorii la 
vremea ei şi care nu pleca la drum, fără să se asigure că 
Maica Domnului se află în „janta“ de mână, altă bijuterie cu 
feţele brodate în Gobelin. Cu adevărat splendidă icoana 
răsbunicii! De mărimea unei cărţi poştale, groasă cam de 
trei centimetri şi pictată pe lemn, reproducea aidoma chipul 
neasemuit de frumos al vestitei Fecioare din Vladimir. 


Veşmântul de argint reprezenta o operă de orfevrerie, iar 
spatele era îmbrăcat în catifea mov cardinal, cam ostenită 
acum de trecerea anilor. De fapt, îşi propusese de mult să 
schimbe catifeaua, dar acesta era genul de lucrare care, 
nefiind tocmai urgentă, se amână în general sine die: „Am 
să-mi fac timp într-o zi...“ 

În seara aceleiaşi zile (a publicării anunţului 
matrimonial), Camelia îl sună pe profesorul anti-FSN şi 
stabiliră o întâlnire. 


Fusese profesor de sport, îndrăgostit de mişcare, şi 
obrazul tăbăcit certifica nenumăratele ore petrecute în are 
liber. Anii nu-i anemiaseră apetitul şi înclinațiile, continua 
„să se agite“, un sexagenar care făcea jogging, indiferent la 
vipie sau viscol, frecventa sistematic bazinul, doar nămeţii 
împiedicându-l să scoată bicicleta afara, iar una din 
camerele apartamentului era ticsită cu instrumente de 
tortură: haltere, extensor, mânuşi de box şi perna aferentă, 
spânzurată de tavan, cu care se războia în draci, başca tot 
felul de aparate recomandate călduros de reclamele TV. 
Important era că se chinuia cu plăcere şi nimic nu putea 
echivala sentimentul de satisfacţie încercat dinaintea 
oglinzii, când îşi admira pântecele plat şi conturul intact al 
siluetei. Pe de altă parte, nu dispreţuia nimic mai mult decât 
sedentarismul, ceasurile petrecute la televizor, stând comod 
în fotoliu, cu un taburet de bucătărie sub picioare şi sticla 
de bere la îndemână, şi oamenii graşi, chiar dacă îi chema 
Helmut Kohl, Arşinel, zi Buda sau Cutărescu, care ar fi 
descoperit leacul contra SIDA. 

Ca profesor, Dumitru Albu avusese aceeaşi gândire. Tot 
respectul pentru un elev care evolua la paralele ca un 
cimpanzeu, compătimire şi dispreţ abia voalat pentru un 
ochelarist, câştigător de Olimpiade, dar lipsit de aptitudini 
sportive, neîndemânatic ca un scaun, incapabil să prindă o 
minge când i-o arunci de la doi metri. 


Fusese căsătorit o singură dată, în tinereţe, cu o colegă 
de cancelarie. Mica era profesoară de desen cu oareşce 
veleităţi, expunea pe la diverse expoziţii, gingaşă şi discretă 
ca o romaniţă. O fiinţă alcătuită parcă din aripi de fluture, 
petale de floare, arome de grădină şi poezie romantică şi 
pentru care arta, indiferent de performanţe personale, 
reprezenta singura rațiune de a trăi. Confirmând axioma - 
contrastele se atrag -, Mica se lăsă fascinată de bărbăţia 
agresivă a lui Dumitru, de individualitatea lui care emana 
ca un parfum tare virilitatea. Un bărbat în preajma căruia 
se simţea mângâiată şi ocrotită. După câţiva ani însă, de 
nopţi încleştate, pătimaşe, dar şi nenumărate după-amieze 
şi nocturne petrecute pe stadion, la săli acoperite, ringuri 
etc. şi un singur vernisaj la care o însoţise... 

— Nu te supăra, Mica, dar eu cred că băieţii ăştia, colegii 
tăi, îşi bat joc de oameni! Unde s-a mai pomenit vacă 
bleumarine cu uger roşu, zgârie nori ţâşnit dintr-un buric 
sau ochelarii ăia încălecaţi pe fese?! 

Mica se mulţumise să-i dea dreptate, dar în aceeaşi seară 
îşi făcu bagajele. Ei doi erau incompatibili. Dumitru se 
consolă repede, mângâindu-se cu ideea că nu toată lumea 
are noroc în căsătorie. În anii care urmară se mulţumi cu 
aventuri de o seară sau mai multe, momente agreabile, dar 
în primul rând necesare, în sinea lui, decisese că nu se va 
mai căsători niciodată... 

Intervenise apoi accidentul. Îl luase pe neaşteptate, total 
nepregătit, într-o bună dimineaţă, se trezi blocat, aproape 
paralizat, incapabil să abandoneze patul, să se deplaseze 
pînă la baie strict pentru necesităţi. O spondiloză urâtă 
avea să fie diagnosticul şi faptul că fusese nevoit să urineze 
în pat, incapabil să sune măcar la Salvare, îl puse serios pe 
gânduri. O fi ea bună şi dulce singurătatea, faci tot ce 
pofteşti - cui ce-i pasă? —, dar uite că intervin şi momente 
din astea, când ai nevoie de cineva care să-ţi aducă un 
pahar cu apă sau să deschiză uşa la doctor! Ce-i rămânea 


de făcut se întrezărea limpede, aşa că debuta prin a angaja 
o menajeră. 

Deşi cam încetinică pentru gustul lui Albu (cancelaria şi 
elevii îl porecliseră Val-Vârtej, toate mişcările parcă fiindu-i 
viscolite), femeia era blajină, cumsecade şi pricepută. Două 
însă nu-i conveneau profesorului: noaptea tot singur 
rămânea şi nu'ş cum se întâmplă, dar taman atunci se ivesc 
şi belele cele mai mari. Pe urmă, fiind cam zgârcit din fire, 
nu se împăca cu ideea că trebuia să plătească nişte servicii 
care în mod normal se efectuau gratuit, cum ar fi cazul unei 
„legitime“, îndeobşte servitoare pe gratis. Nu-i rămânea 
decât să se însoare. 

Aceasta era starea de spirit a lui Dumitru Albu, când îi 
telefona Camelia. Convorbirea îi făcu o bună impresie, 
Camelia era vioaie (şi în mod cu totul acrobatic, Albu îşi 
zicea că nu se poate ca un glas de cintezoi să sălăşluiască 
într-un trup elefantin), vocea cultivată, iar agramatismele 
lipseau cu desăvârşire. Conştient de minusurile lui, 
considerate însă derizorii, ştia că nu se poate ridica până la 
rafinamentele Micăi, până la sofisticaţii cai albaştri, dar nici 
cioban la oi nu se afla. De la Dali, pe ăsta îl ţinea bine minte 
(„un escroc dement care-şi bate joc de lume“), până la 
„ciolofan, ghiuvetă, adimistrator sau inteprindere“ era 
totuşi o distanţă greu de mistuit. 

Se văzură şi se plăcură. „Nu vă plăceţi, vă conveniţi“, ţinu 
să precizeze Doruţa, gazda primei întâlniri. Cu toată 
sinceritatea, personajul îi era dezagreabil. Îl găsea tiranic, 
uscat, egoist şi zgârcit. „Vii tu prima oară în vizită la două 
cucoane, şi încă pus pe peţit, cu trei garoafe sfrijite, când 
geme oraşul de flori! Şi un pumn de fursecuri amărâte, cum 
n-am mai văzut de pe vremea lui Ceauşescu, unde naiba le- 
o fi dibuit!“ 

Camelia era însă de altă părere. Că era mai autoritar de 
fel, asta de la dăscălie i se trăgea - comanzi toată viaţa un- 
doi!, un-doi!, nu se poate să nu-ţi intre în sânge - şi p-ormă, 
nu-i strică bărbatului să se poarte mai ţanţoş, e semn de 


virilitate. După viaţa molcăluţă, lipsită de semne de 
exclamaţie, trăită alături de bietul Marinescu, un mototol de 
i se uşurau ciorile în barbă, convieţuirea imaginată cu 
masculinul Dumitru Albu i se părea înviorătoare şi 
ispititoare, ca o cupă de şampanie bine acidulată şi bine 
frapată faţă de un ibric cu ceai de tuse. Mai rămânea 
zgârcenia, iar aici, Camelia ridica din umeri: 

— Puțin îmi pasă, nu-s la mâna lui. Am banii mei, n-o să- 
mi comande nimeni cum să-i cheltuiesc şi, în ultimă analiză, 
o grămadă de cupluri trăiesc pe bugete separate. 

— Aha, începu să enumere soră-sa, bugete separate, 
dormitoare separate, că nu vă mai arde de tumbe la anii 
voştri, frigider separat, că tu suferi cu ficatul şi el de rinichi, 
la ce vă mai luaţi? Doar pentru un număr de telefon comun? 
Ştii ce faci tu, Cameluţo, mamă, bagi cap sănătos sub 
Evanghelie! 

— Amen! exclamă Camelia şi îşi văzu de treabă. 

În ce-l priveşte pe Dumitru Albu, constatarea că are de-a 
face cu o doamnă i se părea de bun-augur, iar independenţa 
materială a acesteia îi picura miere pe inimă, ce mai, 
cozonac cu nucă! 

Deciseră o căsătorie rapidă, pentru că, explica fostul 
profesor de sport, la vârsta noastră nu mai ai timp de 
romanțe şi, dacă intenţionăm un tandem care să mai 
funcţioneze, trebuie să ne grăbim. Camelia exulta, 
desluşind aici o nerăbdare de logodnic camuflată sub 
răceala unor argumente. Înainte de introducerea actelor la 
Primărie, Dumitru Albu ţinu să reamintească, pe un ton de 
avertisment: 

— Deci lucrurile sunt clare! Fără FSN... 

— Ţi-am povestit deja că, la venirea regelui Mihai în ţară, 
mi-am pierdut, din cauza îmbulzelii, un pantof în Piaţa 
Sfântul Gheorghe. Am venit acasă desculţă. 

— ... exclusă proteza, exclus bigotismul. 

Doruţa se interesă: 

— Cu proteza, cum o descurci? 


— Nu-i nici dentist, nici ORL-ist, „deschide gura şi scoate 
limba!“ Şi nici Michael Douglas în „Basic Instict“. Există şi 
sărutări... decente. 

Rămânea bigotismul care nu ridica probleme. Din fire, 
Camelia nu călca a habotnică, dar o apăsa faptul că se va 
căsători fără binecuvântarea părintelui Vasile, de la Biserica 
Silvestru. Vorba aia, se cununase religios cu Marinescu, 
acum treizeci de ani, fiind amândoi membri de partid. O 
făcuseră ei în secret, în casa unei prietene, dar, oricum, 
riscul rămânea, puteau să-şi piardă serviciile, başca un 
zurgălău la dosar care va clopoţi până la pensie. Nu avea 
însă încotro. Din prima clipă, simţise o slăbiciune pentru 
profesorul Albu şi, la urma urmei, cunoştea o grămadă de 
perechi (mai ales din generaţia ei) care trăiau împreună de 
decenii şi bine mersi, fără ca popa să le fi pus inelul pe 
deget. Se căsătoriră în „regim de urgenţă“, după cum 
spunea Doruţa, şi petrecură o săptămână de miere la ferma 
din Periş a unui fost coleg de cancelarie. 


Camelia nu prea le avea cu găinile, vaci cu lapte 
premiante, în general, flora şi fauna unui ranch, dar făcu 
toate eforturile ca să se arate entuziasmată. În fond, era 
vorba doar de o singură săptămână, iar ea - dispusă la 
concesii. 

Doruţa, cu ochii pleznind de curiozitate, o iscodi: 

— Cum fu, soro?! 

— Ce? 

— Ei, ce! Prima noapte! E interesant cum se petrece 
între babalâci, n-am avut ocazia să discut cu nimeni... 

Camelia ridică din umeri: 

— Nimic nou, faţă de ceea ce ştii şi tu. Totul se găseşte... 
tot acolo. 

Mai mult o şocase reacţia lui Albu, de „după“. Îi plesnise 
o pălmuţă peste pântece şi sărise din pat cu uşurinţa 
individului care face zilnic mişcare, din plăcere, şi nu 
obligat de medic. 


— Cam moale, cam moale, camarade! 

Camelia îl privise alarmată: 

— Ce?! 

— Burta, camarade! Trebuie exerciţii. Ne vom ocupa! 

Camelia se simţi atinsă: 

— Trebuia să specifici în anunţul din ziar că vrei una care 
a făcut pe cimpanzeul la circ şi nu te mai deranjam. 

— E loc de îndreptare. De mâine, începem 
antrenamentele. În primul rând, jogging. 

Camelia trase de şiretul celei mai frumoase cămăşi de 
noapte găsite la Bucur Obor şi care acum îi strangula gâtul 
de furie: 

— Dacă-ţi închipui că mă poţi determina să alerg la şai'j' 
dă ani în chiloţi pe stradă, în aplauzele vecinilor, înseamnă 
că nu ai simţul realităţii. 

Albu râsese ca unul care e sigur de toate: 

— Nu se ştie niciodată, camarade, nu se ştie niciodată... 

— Mă cheamă Camelia şi n-am făcut armata împreună. 

— Din elevii mei cei mai recalcitranţi am scos cei mai 
buni sportivi. 

— Ei bine, aşteaptă tu să mă prezint la Olimpiadă! 

Fusese prima lor ciocnire, dar se împăcaseră repede. 
Bunăstarea materială a Cameliei îl determina pe Albu să fie 
mai concesiv, iar pe Camelia, orice gest de tandreţe al 
profesorului o făcea să se creadă de şaptesprezece ani. Era 
de ajuns să-i cuprindă umerii cu braţul lui vânjos pentru ca 
ea, ce să ne ascundem după deget, să simtă pur şi simplu că 
se topeşte. N-ar fi mărturisit-o nici soră-si, abia ei însăşi, 
dar în clipele acelea se confunda până la identificare cu 
Ingrid Bergman, ocrotită şi iubită de Humphrey Bogart în 
„Casablanca“. Între cei doi, masculi prin excelenţă, găsea 
chiar o asemănare, doar că, ceea ce dădea la Bogart - ţap 
distins, se putea regăsi la Albu - câine valah. Nimic 
denigrant aici, ea însăşi, din pricina dublei bărbii, 
semănând cu o babiţă, iar guşă (cu mult mai prosperă) 
avusese şi împărăteasa Măria Tereza! 


Până una alta şi până la o fi şi o păţi, se instalară în casa 
lui Albu. Avea un apartament la bloc, pe lângă Gara de 
Nord, trei camere decomandate şi cărora profesorul le 
conferise o destinaţie precisă: dormitor, living (televizor şi 
şuetă cu amicii pronosportişti) şi sală de sport. 

Pentru „micile“-mari secrete ale unei cucoane sărite de 
şaizeci de ani care pretind o intimitate desăvârşită, situaţia 
se prezenta neplăcut. Camelia dormea cu cremă pe faţă 
(uneori, felii de biftec proaspăt - încercaţi numai, 
rezultatele ţin de miracol!), cu bigudiuri, îşi pensa mustaţa, 
îşi trecea lumânarea aprinsă pe sub perii din barbă şi dacă 
apuca să doarmă pe spate, sforăia de sărea tencuiala de pe 
pereţi. Chestiunea o găsea total nepregătită, căci i se 
păruse de la sine înţeles că se mută la două dormitoare pe o 
cameră de zi. Când încercase, plină de tact să obiecteze - 
„în lumea civilizată, soţii dorm separat, se străduiesc să 
rămână amanți măcar sub aspectul înfăţişării diurne, ceea 
ce la o anumită vârstă necesită unele preparative, de ce să 
nu oferim doar frumosul din noi, atât cât a mai rămas 
etc...“, Dumitru Albu replicase dur şi imediat, de parcă ar fi 
avut răspunsul pregătit: 

— Dacă tot singur trebuie să dorm, atunci la ce m-am mai 
însurat? Şi dacă mai bag un pat dincolo, unde mai fac 
gimnastică? 

— Cu bunăvoință, se poate găsi totuşi o soluţie. 

— Cu răposatul dormeai separat? 

Camelia râse ca dinaintea unei enorme naivităţi: 

— Dar, dragul meu... nu încap comparații! Ne-am luat de 
tineri, am îmbătrânit împreună... era cu totul altceva. 

— Pe dracu”, altceva! Parcă nu ştiu că sforăi şi mai tragi şi 
câte un vânt! 

Cine îşi închipuie că de la o anumită vârstă nu mai poţi 
roşi, avea să afirme Camelia ulterior, nu ştie ce vorbeşte. 
Obrajii i se aprinseseră văpaie, aşa cum nu i se mai 
întâmplase de la zece ani, când se scăpase pe ea şi făcuse 


pipi în clasă. Reugşi să îngaime confuză, înainte de a părăsi 
încăperea: 

— Există unele lucruri despre care oamenii bine crescuţi 
nu discută niciodată. 

Dumitru Albu rânji: 

— Să-mi faci o listă. 

Ceaiul de muşeţel constituie un calmant excelent şi după 
o ceaşcă, Camelia se simţi mai relaxată şi dispusă să 
privească situaţia dintr-un unghi mai puţin sumbru şi mai 
nuanţat în definitiv, nu se întâmplase mare lucru, incidentul 
făcea parte dintr-un complex inerent perioadei de 
adaptare, rodajul prezintă inevitabile asperităţi. Şi iar era 
firesc ca ea să se simtă şocată de un limbaj prea direct, 
frust, dar, îşi zicea, ăştia sunt sportivii, se exprimă mai 
cazon. Îşi petrec o bună parte din timp departe de familii, 
prin cantonamente sau altele de genul ăsta, doar bărbaţii 
singuri între ei, fără nici o etichetă, fără rezerve 
convenţionale şi aşa mai departe... 

Mai recunoaşte în sinea ei că, doar gândindu-se la 
braţele lui puternice, tot anul bronzate, îşi simţea întreaga 
făptură  „agresată“ de fiori necunoscuţi... Simpla lui 
atingere, absolut întâmplătoare, când îi întindea solniţa de 
pildă, o făcea să tremure de plăcere... 

Puse una peste alta, hotări să facă tabula rasa şi s-o ia de 
la capăt. În primul rând, trebuia să-şi sufle mânecile şi să 
înceapă să aranjeze ceea ce, de acum încolo va însemna 
căminul ei. Trecuse o săptămână de când se întorseseră de 
la Periş şi încă trăia provizoriu, cu valizele şi cufărul mare 
nedesfăcute. Sperase că va avea o cameră a ei şi işi lăsase 
timp să-l convingă pe Albu. De vreme ce însă acest lucru nu 
era posibil, nici nu mai merita să se gândească. În 
consecinţă, îi telefona Lucicăi, vechea ei femeie de serviciu, 
şi se puseră pe treabă. Se brodea bine pentru că Albu era 
plecat pentru o zi la Olteniţa, unde avea o bucată de 
pământ, iar bărbaţilor îndeobşte nu le place când casa-i 
deranjantă. Chiar şi bietul Marinescu, cât era el de blajin şi 


fără pretenţii, în zilele de curăţenie se întorcea acasă doar 
după ce se înnopta. 

Mobilă nu adusese cu ea - unde s-o mai bage? —, ci doar 
lucruşoare care să însenineze, să creeze o ambianţă intimă, 
unde să nu se mai simtă complet străină, şi să aducă oleacă 
de frumuseţe unui interior rece, punctat doar de trofee 
sportive: câteva glastre cu flori, două sfeşnice de porțelan, 
acuarelele cumpărate la Capri atât de luminoase! —, o 
etajeră cu cărţile preferate, pendulul mic, cu fetiţa care se 
dă în leagăn, o bombonieră capo di monte, desigur icoana 
de la străbunica şi altele de acelaşi fel... 

Terminară abia spre seară, dar şi trăseseră, nu joacă, 
pentru ca la întoarcere, Albu să aibă de ce se minuna. 
Curăţenie mare cu perdele spălate şi agăţate încă de ude că 
n-avuseseră timp să se usuce, lămpile ziceai că picură stele, 
covoarele înviorate cu oţet, mai grozav decât orice 
Carpetin, totul strălucea cleştar şi spumă de ou! Camelia 
mai operase şi unele mici modificări în aranjamentul 
mobilei, strecurase cu gust obiectele aduse de ea astfel 
încât păreau să facă parte din decorul obişnuit, sălăşluind 
acolo de când lumea şi zău că, până la urmă, casa chiar că 
arăta drăguţ. 

Albu urma să se întoarcă abia la noapte, după 10, aşa că 
pe la 6, înainte de plecarea Lucicăi, mai avură timp de o 
cafea şi de un păhărel de vişinată. Priveau amândouă 
mulţumite în jur; Camelia avea emoţii - bine că-i rămânea 
destul timp să se odihnească şi să se aranjeze - pe Lucica o 
pălise oboseala, vişinata şi nostalgia: 

— Ce ţi-e si cu viaţa asta, doamna Camelia!... Si bietul 
domnu' Marinescu! Ziceam c-o să muriţi cu capul pe 
aceeaşi perină şi uite, azi ţi-am aşternut cu mâna mea patul 
cu altul! 

— Soarta, Lucico, ea hotărăşte, şi nu noi. 

Femeia clătină din cap, adăugând cu brutalitatea 
caracteristică oamenilor simpli, care nu cunosc complexe 
de vârstă: 


— La anii dumitale, nu mai credeam să mai încingi 
cuptorul pentru altul! 

— Nu-s chiar atât de bătrână, se şifona Camelia, şi pe 
urmă, lumea s-a mai schimbat... Atunci ne vedem 
săptămâna viitoare. Important e că totul a ieşit bine. 

Lucica se ridică uşor, nesigură pe picioare: 

— Bine, bine de tot... Ar fi bine să-i placă şi lu don' 
profesor. Vezi, nu ştiu cum să mă esprim, da' până-acum, a 
avut doar un acoperiş, acum are un cămin... 


Nu de aceeaşi părere era şi Dumitru Albu. Avusese o zi 
proastă la Olteniţa, ca totdeauna de altfel, când se ducea 
„în vizită de lucru“ să-şi controleze arendaşul. Aparţinea 
speciei nefericiţilor, mai ales oameni în vârstă, care se cred 
în permanenţă înşelaţi de semenii lor - „O ţară de hoţi, 
domnule, asta suntem, toţi fură!“. Mai avusese şi o pană pe 
drum, aşa că se întorsese capsat şi cu un nemărturisit, dar 
uriaş apetit de scandal. Dacă ar fi fost după el, nu-i mai 
trebuia nici mâncare. S-ar fi simţit fericit cu un duş 
fierbinte, cu o cană de ţuică fiartă şi până mâine dimineaţă 
tragem pe dreapta, băieţi! Şi bine ar fi fost, Doamne, să nu 
găsească inventar viu acasă, ci doar linişte nemobilată, să 
nu fie obligat să dea bineţe vreunui oarecine. Îi ardea lui 
acuma de Camelia, cât duce Grivei dorul de păduchi! 

Doar ce păşi în casă, că îi sări pârţagul. Unde dracu a 
dispărut cuierul din vestibul? Tot în vestibul era, vezi bine, 
pe peretele opus, dar nu la locul lui. 

— Ce-s prostiile ăştia? 


Cameliei îi vâjâiau urechile - „trebuie să-mi iau 
tensiunea“ -, aşa că nu înţelese prea bine şi bătu câmpii 
suavă: 


— Nu-i aşa că-i drăgălaş? Eşti mulţumit ce cuibuşor ţi-am 
aranjat? Trebuie să recunoşti că arată ca o bomboană! 

Pumnii profesorului pârâiră, „dacă nu încetează, o strâng 
de gât!“, dar „digul“ rezistă încă o dată presiunii: 


— Puteai să-mi ceri şi mie părerea. La urma urmei, e casa 
mea! Ai umplut-o cu farafastâcuri, n-am aer! Sunt un 
individ care are nevoie de aer!! 

Dar sufocată şi realmente fără aer rămăsese Camelia. Îşi 
duse degetele manichiurate cu pastă roz, doar cu două 
ceasuri înainte, la gâtul devenit vânăt-apoplectic şi rosti 
perplexă: 

— Am vrut să fie o surpriză... să te scutesc de deranjul 
din casă. Am muncit pe brânci cu Lucica... Explică-mi de ce- 
am greşit? 

Dumitru Albu nu răspunse şi intră în dormitor. Un răcnet 
înfricoşător, iar după aceea urmă iadul! În aceeaşi noapte, 
cu o pungă de gheaţă pe cap şi după un pumn de pastile, 
Camelia îi relata soră-si secvenţe de coşmar: 

— Nu ştiam ce se petrece! Urlete, trosnituri, zgomot de 
sticlă spartă, de mobilă izbită de pereţi, chestii pe care le- 
am întâlnii doar în filme, n-am crezut niciodată că se 
întâmplă aievea... 

— Şi ce-a fost? se interesă Doruţa, pocnind de 
senzaţional. 

— A dat ochi cu icoana de la străbunica. O aranjasem pe 
noptiera mea, lângă văsucul pictat cu miozotişti... Auzi tu, 
Doruţo, am crezut că-i diavolul în persoană, ochii îi scoteau 
flăcări, a zvârlit sfânta icoană de perete şi a început să urle: 
„le-am avertizat, fără bigotisme! Fără biserică, popi, 
aghiazmă şi tămâie! Şi fără proteză! Afară! Afară! Eşti o 
ticăloasă mincinoasă! O trişoare cu placă şi cheală pe sub 
fuste!!! Du-te învârtindu-te! Cu biserica şi dinţii ăia de 
porțelan cu tot!...” Mulţumesc lui Dumnezeu, Doruţo, că m- 
a lăsat să plec, cu toate ale mele, întreagă şi nevătămată. 

Doruţa îşi făcu o cruce adâncă: 

—  Măicuţa Domnului, Camelio, doar Ea, bunuţa şi 
drăguţa, te-a ocrotit!... 


Peste câteva luni, Camelia găsi, în sfârşit, apartamentul 
mult visat. Nu-i înflorea liliacul chiar în casă, dar ce mai 


contau douăzeci sau treizeci de metri? Aventura cu 
profesorul Albu se topise în ceaţă, ba mai şi râdea cu 
Doruţa de „nebunul ăla“, aşa că se mută entuziastă şi plină 
de energie în noua locuinţă. Îşi aranja un interior - o 
dulceaţă! - şi se simţea pe deplin fericită. 

Într-o dimineaţă de toamnă, cam pe la mijlocul lui 
noiembrie, se trezi, ca de obicei, la 9, şi tot ca de obicei, 
bine dispusă. Aruncă o privire pe fereastră, dar vremea 
mohorâtă nu îmbia a plimbare. 

N-avea nevoie de nimic, nici măcar de pâine, astfel că, în 
timp ce-şi bea ceaiul de pojarniţă, decise că azi nu va ieşi 
din casă. Ba dimpotrivă, agrea perspectiva, căci ea nu era o 
femeie care să se plicticiească şi, apoi, într-o gospodărie, se 
găseşte întotdeauna ceva de făcut. Chiar aşa!, o străfulgeră 
ideea, după ce înghiţi lingura de miere diurnă, pentru o mai 
lesne purgaţie, de ce nu s-ar apuca să schimbe, în sfârşit, 
veşmântul de catifea, mai bine zis spatele de la icoana 
Sfintei Fecioare? Erau ani de zile de când îşi propusese s-o 
facă, dar uite că de fiecare dată se ivea altceva mai 
important sau, pur şi simplu, n-avea chef de pigulit. 

Dibui într-un sac de petice şi resturi de materiale (care 
cucoană nu-l are?) o bucată de catifea albastră rămasă de 
la o rochie de Revelion, eliberă masa din bucătărie, 
deschise tranzistorul şi se puse pe treabă... 

Doamne, că frumoasă si diafană mai era Măicuţa! Se 
cunoştea pe chipul desăvârşit adoraţia şi sârgul depuse de 
meşterul al cărui penel fusese fără îndoială mânuit sub 
inspiraţie divină... 

Cu infinită grijă şi atingeri gingaşe, Camelia scoase 
cuişoarele de argint care fixau straiul de catifea Erau cât 
gămălia, trebuia răbdare şi aplicaţie, dar Camelia le avea 
pe amândouă, şi din plin. Ultimul cuişor, uite că l-a dovedit, 
acum uşor, uşurel trebuie desprinsă carcasa de argint a 
picturii pe lemn şi... Doamne, ce grozăvie!!! 

Inima i se oprise în loc, privea fără să-şi creadă ochilor. 
Asta, asta era icoana, comoara sacră a familiei, imaginea 


sfântă la care se închinau de când se ţineau minte toate 
femeile din neamul lor?! 

Sub hlamida de argint, o dansatoare de french-can-can, 
surprinsă în plină frenezie a dansului, îşi etala lingeria 
spumoasă, ciorapii negri, jartierele, în cea mai fidelă 
manieră a lui loulouse-Lautrec. Peste umerii goi, răsărea 
chipul Fecioarei, nespus de trist. 

Camelia îşi rezemă capul în palme: „Bărbaţii sunt nişte 
porci!“ 

Dar icoana? Ce avea să se aleagă de icoană? Habar n- 
avea. De undeva, dintr-un ungher, se auzi râsul sardonic al 
lui Dumitru Albu. 


DE CE? 


Cana s-a îmbolnăvit, împlinise zece ani şi n-a dat prea 
mare importanţă. Auzea pentru prima oară cuvântul diabet 
şi îşi închipuia că trebuie să fie ceva de genul gripei sau al 
pojarului, adică temperatură, pastile şi linguri cu sirop 
amar, după care trece. Nici faptul că o soră de la un spital 
din apropiere venea de trei ori pe zi să-i facă injecţiile n-a 
surprins-o. A intrat la idei abia la sfârşitul vacanței, când, 
deşi bolnavă, părinţii au trimis-o la şcoală. Aşa ceva nu se 
mai întîmplase, Doiniţa îşi aducea bine aminte. O roşeaţă în 
gât sau un început de tuse erau de-ajuns ca s-o reţină 
acasă. Chiar anul trecut, într-a III-a, din cauza unei răceli 
uşoare, mama n-a lăsat-o să iasă din casă. Doiniţei îi păsa 
prea puţin de şcoală, dar plânsese, fiindcă nu i-a dat voie să 
meargă nici la ziua Ancăi, colega ei de bancă. 

De fapt, un ghinion sinistru, în lipsă de alt termen, 
declanşase toată nenorocirea. Ceasul rău, spuneau 
cunoştinţele, „inconştienţa mea“, avea să şi-o reproşeze 
toată viaţa doamna Mărculescu, mama Doiniţei. Remuşcări 
amare, fidele până în ultima clipă, care de altfel i-au şi 
semnat sfârşitul timpuriu. Doiniţa, la rându-i, cu răutatea 
caracteristică bolii şi căutând un ţap ispăşitor, apăsa cu 
cruzime pe rană, punându-i în cârcă, toate necazurile, toate 
eşecurile care aveau să-i plouă existenţa. 

Se întâmplase în vacanţa de vară. De obicei, se duceau la 
mare, dar, de astă dată, preferaseră Sinaia. Mergeau doar 
ele două, domnul Mărculescu fiind reţinut la serviciu. Au 
ajuns la gară cu circa douăzeci de minute înainte, aşa că 


după ce s-au instalat în compartiment, doamna Mărculescu 
a constatat că mai are suficient timp să coboare pe peron 
pentru mici cumpărături specifice - reviste şi eventual 
câteva dulciuri. A dădăcit-o să stea cuminte pe locul ei şi a 
promis că se întoarce repede. Doiniţa a rămas cu ochii pe 
geam... 

Între timp, compartimentul se umpluse şi Doiniţei i se 
părea că oamenii o privesc ciudat. O fetiţă atât de mică să 
călătorească singură! lar ceasul, ceasul de pe peron, 
mergea înainte, mai erau doar două minute până la 
plecarea trenului, un singur minut, nici nu ştia când 
începuse să plângă, lacrimile îi înecau privirea, o sugrumau, 
nu putea să ţipe, era moartă de frică, apoi simţi că trenul 
începe să alunece, iar ea pleacă singură, fără mama... 
Singură, ca în poveştile cu copii rătăciţi în pădure, mama 
rămăsese departe, undeva pe peron, ce se face ea... Pe 
urmă, n-a mai ştiut nimic. S-a trezit în braţele doamnei 
Mărculescu şi abia atunci a început să ţipe... 

A urmat o vacanţă groaznică. Doiniţa se simţea rău, n- 
avea poftă de mâncare, dormea agitat, devenise extrem de 
irascibilă, din te miri ce izbucnea în plâns, nu se mai bucura 
de nimic. Filme, îngheţate după poftă, o păpuşă, bâlci, 
teatru de marionete, altădată s-ar fi simţit prinţesă, Alice în 
Ţara Minunilor - toate în zadar! Fetiţa continua să rămână 
apatică şi doamna Mărculescu constata înspăimântată că, 
de fapt, copilul nu mai are nici o poftă, că ea se străduieşte 
să i le inventeze, când până mai deunăzi, şi aici o podidea 
plânsul, nu ştia cum să i le înfrângă, fiindcă nici aşa, nu-i 
bine să răzgâi copilul, că pe urmă ţi se urcă în cap, nu-l mai 
poţi stăpâni! 

Acum se căia amarnic, pentru toate, întrebându-se totuşi 
de ce i se cuvenea o pedeapsă atât de nemiloasă! În cele din 
urmă, o dusese la policlinica pentru copii din Sinaia, iar 
medicul, cu rezultatul analizelor în mână, diagnosticase 
implacabil: diabet declanşat în urma unui şoc nervos. Şi 
asta pentru o întârziere de circa zece minute, cât stătuse de 


vorbă cu o cunoştinţă întâlnită pe culoarul vagonului! Din 
nefericire însă, Doina nu observase că ea apucase să urce, 
înainte de plecarea trenului... 

Un diabet absurd, comentau familia şi cunoştinţele, de 
parcă ar exista şi unul inteligent. Boala e rea din orice parte 
ai privi-o, dar, spunea Doiniţa mai târziu, cea mai rea, cea 
mai greu de îndurat e boala picată din senin, pentru care 
nu te simţi deloc vinovat. Nu te poţi resemna. Ştii că n-ai 
făcut excese, n-ai comis imprudenţe, că ai dus o viaţă 
raţională şi atunci te întrebi până la disperare, până să-ţi 
pierzi minţile, de ce?, de ce?, de ce? De ce tocmai eu?! 

Eram colege de clasă şi, cum se întâmplă frecvent, 
amănuntul că locuiam foarte aproape una de cealaltă a 
făcut să devenim prietene. Doina împlinise unsprezece ani 
şi îşi injecta deja singură cele trei insuline zilnice. Când am 
văzut-o prima oară, mă duceam foarte des la ea, ca să 
copiez temele la matematică, m-am simţit sfârtecată de milă 
şi de groază. Şi poate cel mai mult mă impresiona firescul 
operaţiei în sine, felul în care la oră fixă, s-a ridicat de la 
masă, ca şi cum ar fi avut de dat un telefon, precizia 
mişcărilor, modul expert în care a spart fiola, a umplut 
seringa, şi-a ridicat fusta peste genunchi şi cu o mână 
sigură, de cadru medical încercat, fără umbră de şovăială, a 
înfipt acul în piciorul slăbuţ. Toate trădau deprinderea şi 
acceptul unei situaţii de fapt, se obişnuise cu propriul 
eroism, ca şi cum ar fi fost cât se poate de normal ca un 
copil să suporte zilnic injecții, ba încă să şi le facă singur, 
act la fel de intrat în normal ca şi spălatul pe dinţi sau 
ceaşca de cafea cu lapte a fiecărei dimineţi. Cu acelaşi 
firesc, în vreme ce mie mi se părea că am asistat la o scenă 
horror (şi aveam s-o comentez îndelung acasă) s-a întors la 
masă, conectându-se instantaneu la infecta problemă de 
geometrie plană întreruptă cu câteva minute mai înainte. 
Atât de obişnuită cu supliciul zilnic, nici prin minte nu-i 
trece că eu aş putea fi surprinsă. 


Datorită împrejurărilor specifice acelor ani de tânără 
democraţie populară, am fost, ca mulţi alţii, un copil fără 
bani. De când mă ştiu, mi-a plăcut să cheltuiesc, totul mă 
tentează şi, chiar şi în sărăcia de produse a acelor ani, 
găseam destule ispite dinaintea cărora să oftez: filme, 
spectacole de teatru şi circ, cărţi, sandwichul de 1 leu cu 
salam de Sibiu de la bufetul şcolii, peştii colorați din zahăr 
sticlos, înfipţi într-un beţişor şi din care sugeai până te 
durea limba, iar de la o vreme începuseră să-mi placă şi 
„cârpele“. Ce greu e să optezi, când ai un singur leu în 
buzunar, iar tu le-ai vrea pe toate! 

Că-i o mare nefericire să fii sărac o ştie oricine, dar 
atunci, în preajma Doiniţei, am încercat o revelaţie: cu mult 
mai greu e să ai bani şi să n-ai pe ce să-i cheltuieşti. Asta 
era Doiniţa, un copil cu portofelul totdeauna plin - credita 
întreaga clasă - care se întorcea cu el intact acasă. La 
spectacole o duceau părinţii, ei înşişi mari amatori, 
îmbrăcămintea ei era asigurată de o mătuşă stabilită în 
RFG, în rest, totul - Verboten! N-avea ce căuta într-o 
cofetărie, vremea păpuşilor trecuse, nu putea participa la 
excursiile destul de frecvente pe care şcoala le organiza în 
jurul Bucureştiului, sau iarna la munte. Era dependentă de 
un anumit regim alimentar, de un anumit mod de viaţă, 
presupunând multe ore de odihnă, n-avea voie să facă 
eforturi. De altfel, fusese scutită de orele de gimnastică, 
cum încă li se mai spunea în epocă. 

Anii treceau, Doiniţa evoluând ca persoană dificilă, 
capricioasă, egoistă, de nestăpânit, chiar rea. Desigur, 
boala explica totul, dar asta n-o făcea mai simpatică. Avea în 
special un talent diabolic de a-ţi detecta punctele 
vulnerabile, de a intui şi de a-ţi comunica exact ultimele 
lucruri pe care tu ai fi vrut să le auzi. E modalitatea cea mai 
sigură de a rămâne fără prieteni. Îi alunga, tânjind în 
acelaşi timp după înţelegere, tandreţe, dragoste. 

La vremea respectivă, mulţi opinau că „politica“ şcolii şi a 
părinţilor vizavi de Doiniţa e nepedagogică, total greşită. 


Într-adevăr, profesorii - avizaţi - o protejau, trecându-i cu 
vederea „ieşirile”. Altfel, Doiniţa era o elevă bună, egală la 
toate materiile, fără probleme. Cât despre bieţii părinţi, ce 
puteau face, cum s-o trateze ca pe un copil normal? La cea 
mai firavă tentativă de împotivire, la cea mai modestă 
pedeapsă, Doina replica prompt: intra în prima cofetărie şi 
mânca trei prăjituri. Urma o comă diabetică şi aş vrea să 
văd şi eu părinţii ăia care mai îndrăznesc să facă opoziţie 
măcar cu un miau! 

Doiniţa aştepta cu frenetică nerăbdare pubertatea. 
Medicii susțineau că există şanse serioase ca prin 
„schimbarea sângelui“, natura să opereze singură o 
vindecare spontană. Din păcate, nu s-a întâmplat aşa, încă 
un vis, încă o iluzie îngropată între paginile jurnalului de zi 
pe care-l ţinea din copilărie. 

Al doilea vis arzător era să se mărite cât mai devreme, 
devenind ideal chiar înainte de a împlini treisprezece ani. 
Era de tot hazul să te duci la ea dimineaţa, când părinţii se 
aflau la serviciu, şi s-o surprinzi în plin scenariu - „tânăra 
nevestică“, aşa cum şi-o închipuia şi se închipuia ea. Cu un 
tulpan fin peste bigudiuri, faţa unsă din abundență cu cold- 
cream, în capot vaporos şi papuci cocheţi de casă, ştergea 
aferată praful cu un plumeau sau se ocupa de alte fleacuri, 
făcându-şi socoteala că până la întoarcerea „soţului“, are 
timp să-şi termine treaba şi să se aranjeze. Se simţea şi 
chiar semăna cu o coniţă din clasa mijlocie. Obsesia 
verighetei - alt ideal neîmplinit. 

Până la douăzeci de ani, Doina nu avusese nici un flirt, 
dar timpul nu era pierdut. Din păcate însă, realiza că nu are 
succes şi constatarea o neliniştea până la depresie. Nu 
arăta grozav, dar nici rău. O fată cam scundă, cu ochi 
frumoşi, drăguţică în totul, nelipsit elegantă, citită, cu patru 
limbi străine în inventar. Ceva însă pesemne îi lipsea şi doar 
un bărbat ar fi putut să spună ce anume. 

Pe urmă, lucrurile acestea şi-au pierdut temporar din 
importanţă. Când era în anul 3 de facultate, a emigrat 


împreună cu familia în fosta RFG. Restul îl cunosc din 
scrisori şi povestiri la gura sobei, în puţinele ocazii când ne- 
am întâlnit. La Frankfurt sau în România. 

S-au aranjat repede şi bine. Doamna Mărculescu fiind 
săsoiacă, au beneficiat de toate avantajele acordate 
emigranților de origine germană. Din primul an, au avut 
casă, maşină şi slujbe, iar Doiniţa a putut să-şi reia studiile 
întrerupte. Scrisorile ei gâlgâiau de optimism. „Omul 
schimbă locul şi norocul“ era deviza sub care debuta în 
noua patrie. Sub aspect material nu se putea plânge de 
nimic, ocrotiţi de stat şi cunoscând toţi trei limba, nu 
încercau nici o clipă complexul specific emigranților, dar în 
primul rând îşi pusese toată încrederea în medicii nemți. 
Eterna încredere a nefericiţilor trăitori din ţările socialiste 
că medicina occidentală e în stare de minuni... 

La isprăvirea facultăţii - Doiniţa vorbea acum şase limbi 
străine - a găsit un serviciu ca translatoare la Guvern. 
Retribuţie minunată, contact cu oameni de calibru, 
superiori, mondenităţi, se părea că, în sfârşit, soarele a 
început să strălucească şi pentru Doinița. Fotografiile ei din 
epocă, pe care tocmai le răsfoiam zilele trecute, îi ilustrează 
perfect starea de spirit. E elegantă, coafată, bărbia ridicată 
cu îndrăzneală şi expresia relaxată denotă succesul, liniştea 
şi mulţumirea de sine a celui care s-a văzut cu sacii urcați în 
căruţă. 

Din păcate, viaţa personală nu se arăta a fi la fel de 
luminoasă şi, de la o vreme, scrisorile începură să gâfâie, 
apăsate de tristeţe, lipsă de nădejde şi presentimentul că s- 
a născut sub o stea potrivnică. Cel mai mult o exaspera 
permanenta spaimă mută din ochii părinţilor şi care nu mai 
trebuia tradusă, o deprimau până la lacrimi umilinţa serilor 
petrecute cu ei în faţa televizorului, ca „o fetiţă de zece 
ani“. În cele din urmă, găsi un apartament drăguţ şi se 
mută pe cont propriu. 

Doar că de data asta, zicala cu locul şi norocul nu mai 
funcţiona. Se simţea fără îndoială mai bine, mai 


independentă, dar tot... singură. În această perioadă, când 
se apropia de treizeci de ani, încercă mai multe idile, care 
însă nu depăşiră stadiul de aventură. Nimic serios, nimic de 
durată şi, după maximum a treia întâlnire (Doiniţa ţinea o 
evidenţă riguroasă), indivizii dispăreau definitiv, ca pieriţi 
de pe faţa pământului. 

Şi iar întrebarea care avea să revină mereu, de-a lungul 
întregului ei itinerar de viaţă - „de ce eu, de ce tocmai eu?”. 
La urma urmei, în fiecare zi se căsătoreau femei mult 
inferioare ei şi uite aşa, doar pocnind din degete. Ştia ce 
vorbeşte pentru că, personal, se străduia cu efort susţinut 
să placă. Mergea săptămânal la coafor şi o dată pe lună la 
cosmeticiană, se îmbrăca şic, frecventa sauna şi bazinul, era 
o excelentă bucătăreasă. Adeptă, ca şi multe dintre 
semenele ei, a principiului că stomacul constituie unul din 
cele mai sigure drumuri spre inima unui bărbat, colecţiona 
într-un caiet gros cât Biblia reţete sofisticate, exotice şi 
cumplit de laborioase. Le concretiza cu aplicaţie, izbutind 
platouri arătoase şi ispititoare, exact ca în revistele de unde 
le copia. Dar vorba ei, „oaspetele se minuna, aplauda şi 
aspira tot ce se afla pe masă, râdea, chiar şi mulțumea, 
după care dispărea“. 

„De ce nu încerci ceva prin Mica Publicitate, îi scriam, am 
auzit că mulţi români s-au cazat în felul acesta. Cred iarăşi 
că n-ar strica să frecventezi showurile lui Mircea Crişan şi, 
în general, spectacolele trupelor româneşti, unde ai ocazia 
să cunoşti o grămadă de lume, valahi de-ai noştri...“ 

Încercase, bineînţeles, dar dăduse numai peste derbedei 
în căutare de aventură. De pildă, trăise vreo două luni cu un 
avocat, care vezi Doamne, locuind şi lucrând în alt oraş, o 
vizita doar o dată pe săptămână. Vizite monotone, 
plicticoase, în care partidele de amor alternau cu cele de 
televizor. Doiniţa, revendicând timid un program mai variat, 
plimbări, un spectacol, ieşiri la o terasă, avocatul îi 
replicase cu cinism: 

— În realitate, eu sunt însurat şi nu mă pot expune. 


— Bine, îngăimase Doiniţa consternată, dar în anunţ ai 
scris limpede că eşti celibatar, fără nici un fel de obligaţii. 

— Cine m-ar fi acceptat altfel? 

— Există atâtea vagaboande pentru care amănuntul nu 
contează. 

— Aia e, că sunt vagaboande! Nu ştii peste cine dai, te 
poţi îmbolnăvi şi te şi costă. Femeile care vor să se mărite 
sunt în general serioase, n-ai complicaţii cu ele. Tu eşti 
exemplul cel mai bun! 

Făcând bilanţul întâlnirilor prin Mica Publicitate, Doiniţa 
ajunsese la concluzia că pretendenţii se împart în două 
categorii: golanii şi geambaşii. Cei din urmă se prezentau la 
vedere ca la un târg de vite combinat cu o punere sub 
sechestru. Erau, în general, oameni practici, direcţi, decişi 
să se însoare, dar având grijă să se vândă cât mai scump. 
Debutau, măsurând fără jenă şi din toate părţile autoarea 
anunţului matrimonial (doar că nu se interesau câte 
kilograme de lapte dă pe zi), după care treceau la 
inventarierea interiorului cu dezinvoltura şi competenţa 
unui perceptor. Urma tirul întrebărilor fără menajamente: 
vârsta, căsătorii anterioare, copii sau alte obligaţii, casa - 
proprietate sau chirie - cuantumul salariului... 

Genul în sine o oripila pe Doiniţa, dar era deja pregătită 
pentru compromisuri şi poate că taică-său avea ceva 
dreptate: „N-o fi prea elegant, dar în stilul ăsta de mariaj 
măcar ştii cum stai, ştii la ce să te aştepţi...“ 

O dată testul trecut, mai rămânea problema delicată a 
diabetului. Toţi trei erau de acord că aşa ceva nu se 
ascunde, că omul trebuie să se căsătorescă în cunoştinţă de 
cauză, mai ales fiind vorba de o boală care impune multe 
menajamente. Aici, alte două categorii de reacţii: durii 
săreau de pe scaun, înainte de a-şi fi isprăvit ţigara şi o luau 
la sănătoasa, în vreme ce mai delicaţii declarau că 
amănuntul este lipsit de importanţă, vor reveni neapărat cu 
un telefon. Un telefon care nu avea să sune niciodată, 


Doiniţa o ştia deja după expresia zorită a figurii. Ai fi zis că 
abia aştepta să scape dintr-o casă cuprinsă de flăcări. 


Apoi, într-un târziu şi în sfârşit, la o petrecere aniversară, 
apăru şi EL, mult aşteptatul EL. Doiniţa împlinise treizeci şi 
trei de ani şi se simţea la capătul puterilor. Ajunsese să 
tremure în faţa oricărui exponat competitiv, adică sub 
şaizeci de ani, şi căpătase privirea aceea lacomă, fixă şi 
devoratoare, de o strălucire care sperie, specifică foamei de 
sex, de bărbat, în general. Conştientă, purta mai tot timpul 
ochelari închişi la culoare. 

Marcel era tot român, din Sibiu, cu câţiva ani mai mare 
decât Doiniţa, inginer şi lucra la Uzinele Volkswagen. Nu 
mai fusese căsătorit, părinţii decedați nu aveau nevoie de 
ajutor. Mai vreţi ceva?! Făt-Frumos pe cal alb, prinţul din 
poveste! Fotografiile îl arătau ca pe un bărbat mai degrabă 
scund, cu tendinţă de îngrăşare şi un început de calviţie. 
Comun cu totul, Marcel era persoana pe care o uiţi de 
îndată ce i-ai întors spatele. Dar avea doi ochi, două mâini şi 
două picioare, câte au parte de un Alain Delon?, şi în afară 
de asta, chiar de la început descoperiseră că ei doi 
comunică extraordinar. Aveau ce să-şi spună, iar 
mentalitatea lor de viaţă era foarte asemănătoare. După o 
lună de plimbări şi alte distracţii specifice începutului de 
idilă, timp în care Doiniţa se simţea navigând printre nouri 
şi luceferi, Marcel o ceru de nevastă. Oficial, cu cravată, 
buchet de flori şi inel de logodnă adus în cutioară de catifea 
vişinie. 


Îmi povestea Doiniţa peste ani... 


Mă aflam pentru câteva zile la Frankfurt şi insistase să 
trag la ea. Serile, în special, cu cafea şi ţigări multe, 
resuscitau atmosfera şuetelor noastre din liceu. Contribuia 
mult şi ambianța, mulţimea amănuntelor care refăcea 
decorul de odinioară, în aşa măsură încât aveai impresia că 


timpul şi locul sunt aceleaşi. Doiniţa evoluase în parametrii 
anvizajaţi cu douăzeci de ani în urmă, povestea cu acelaşi 
glas scăzut, de mare confidenţă, avea cremă pe faţă, 
capoţel cochet şi, mereu cu pila la îndemână, manichiură 
impecabilă: exact coniţa care se visase, doar că nu aştepta 
pe nimeni cu mâncarea ţinută la cald, în cuptor. Cel mai 
mult m-a surprins însă impermeabilitatea ei, ca o rezistenţă 
organică opusă factorului extern, oricărei influenţe pe care 
în mod normal ar fi trebuit s-o exercite noul meleag. Cu alte 
lucruri, dar având aceeaşi destinaţie, Doinița îşi aranjase 
apartamentul din Frankfurt aidoma cu cel locuit cândva în 
Strada Bibescu Vodă. M-am descurcat la ea din prima clipă, 
nimerind la fix sertarul, găsind fără bâjbâială foarfecă, 
polonicul sau rezerva de săpun. Cred că nu m-am înşelat 
ghicind în toate acestea o lipsă de adaptare, o obstrucţie 
îndârjită, refuzul categoric de a se lăsa asimilată. Şi m-am 
întrebat, de astă dată eu, de ce? De ce această obstinaţie de 
a nu se dezrădăcina? Fusese atât de fericită în România? 
Aşi, Doiniţa nu fusese fericită niciodată. Ba da, o singură 
dată în viaţă şi pe deplin fericită. Timp de două luni... 

— Ca un făcut, exact în seara când Marcel a venit să-mi 
ceară oficial mâna, tata fusese reţinut peste ore la serviciu 
şi s-a întors mai târziu. A ghicit dintr-o privire ce se petrece. 
Florile, ţinuta convenţională a lui Marcel, mama cu ochii 
umezi, eu cu un obraz învăpăiat, gata să ia foc de fericire. 
Mama a îngânat, pierită de emoție: „Marcel ar vrea să-ţi 
spună ceva...“ N-am să uit cât oi trăi scena, în cele mai mici 
detalii, mi-amintesc şi până ce făcea Hans, motanul. Marcel, 
stângaci ca toţi bărbaţii în asemenea situaţii, vorbea privind 
mai mult covorul. Stătea în fotoliu. Nu, nu aici, eram în 
salonul alor mei... Noi trei, adică familia, stăteam pe 
canapea, ţinând-o pe mama la mijloc. După primele cuvinte, 
tata - Doamne, realmente nu pot uita clipa aceea! - s-a lăsat 
pe speteaza canapelei şi, prin spatele mamei, m-a întrebat 
articulând mut, doar cu buzele: Știe? Am dat scurt din cap, 
nu. 


— Extraordinar!, am exclamat. Ai avut mare curaj! 

— Curajul dezastrului, a precizat Doiniţa. Eram decisă să 
joc ultima carte, încercând să forţez mâna destinului. 

— Realizai totuşi că într-o zi va afla. 

— Văzând şi făcând, îmi spuneam şi mai speram că în 
ziua când va afla că sunt bolnavă, cât mai târziu posibil, el 
se va fi legat îndeajuns ca să nu mă mai poată părăsi. 
Trebuie să-ţi spun că tata n-a fost niciodată de acord cu 
ceea ce el numea „minciuna“, mama spunea că am dreptul 
să hotărăsc singură. Ştiu că nu-şi făcea nici ea iluzii, dar 
abia azi îi înţeleg gândirea. Gândirea pe care inima şi 
raţiunea n-o lăsau s-o rostească cu glas tare: biata fetiţă n-a 
avut parte de nimic în viaţă, are dreptul la câteva clipe de 
fericire. Cât de puţine şi tot înseamnă ceva... 

Au făcut o nuntă frumoasă şi au plecat imediat în voiaj de 
nuntă, două luni în Franţa şi Italia. Au fost cele două şi 
singurele luni de deplină, maximă, divină fericire din viaţa 
Doiniţei. Pentru prima oară la braţ, braţul legitim al unui 
bărbat, al ei şi numai al ei, se simţea şi păşea ca o regină. 
Totul în jur, dincolo de locuri, era încântător: condiţiile de 
călătorie civilizate, hoteluri de patru stele, oamenii le 
zâmbeau cu simpatie, iar Marcel se dovedea un soţ tandru, 
atent, care ştia să ofere nopţi sublime. 

Mi-a relatat, printre altele, un incident lipsit de 
importanţă, un fleac, emoţionant şi sfâşietor însă prin felul 
în care-l percepuse şi vibrase Doiniţa, pentru cantitatea de 
recunoştinţă umilă simțită, şi ţi se strângea inima gândind 
cât de puţin cerea fata asta de la viaţă. 

În câteva cuvinte, la un hotel din Capri avusese loc o 
neînțelegere legată de camera pe care o rezervaseră din 
timp. Pertracta Doiniţa, expertă în limbi străine, ridicând la 
un moment dat glasul. Macaronarul n-a căzut pe spate şi, 
nație de tenori, i-a demonstrat ce va să zică do de sus, 
recomandându-i totodată să elibereze peisajul, că n-are 
perspectivă. Pentru că Doinița stătea cu mâna pe registru, i- 


a dat-o la o parte nu atât cu bruscheţe cât fără eleganţă. 
Aici, a intervenit Marcel, răţoindu-se în germano-română, 
cum de îndrăzneşte să vorbească pe acest ton cu soţia lui şi 
solicitând să discute mintenaş cu directorul... 

— E cea mai frumoasă amintire a mea, lăcrima încă 
povestind Doiniţa. Nu-ţi poţi închipui cum m-am simţit! Cât 
de mândră, cât de ocrotită, cât de femeie! Femeia lui! 

Au existat, fireşte, şi câteva momente de încordare. De 
pildă, pe Marcel îl mira stricteţea regimului alimentar la 
care se supunea Doiniţa refuzând, sub pretextul siluetei, 
aproape toate deliciile zonei. 

— Dă-o naibii de siluetă, o să ai timp să ţii dietă acasă! O 
dată eşti în voiaj de nuntă. Să fii în Italia şi să nu te atingi de 
patiseriile lor celebre în toată lumea, de o pizza napolitana, 
de spaghetti milaneze! Măcar să guşti! 

Încă o problemă, de astă dată ceva mai complicată, era 
cea a micii valize din piele albă. Aici îşi ţinea Doiniţa toată 
recuzita diabeticului: seringi, fiole, medicamente, nu ştiu ce 
„complex“ care-i permitea să-şi controleze zilnic glicemia. 
Valiza se încuia cu cheia, iar cheia era bine ascunsă. Marcel 
obiecta nemulţumit, dar eminamente civilizat. Spun 
civilizat, pentru că un altul în locul lui, mai curios, mai 
autoritar sau gelos, ar fi spintecat-o cu cuțitul, fără a se mai 
obosi să spargă broasca. 

— Stau şi mă întreb ce ascunzi tu acolo? Mie nu mi se 
pare normal ca între doi soţi să existe secrete. Şi asta din 
prima zi! 

— Depinde de secrete, replicase Doiniţa. Femeile au 
micile lor secrete de frumuseţe, mici trucuri pe care 
preferă să le păstreze doar pentru ele... 

Dar totul are un sfârşit şi aproape fără să-şi dea seama 
când a trecut timpul, se treziră din nou la Frankfurt. Voiajul 
constituise un succes, aveau amintiri de neuitat, iar Doiniţa, 
peste ani, avea să ceară să fie îngropată cu albumul de 
fotografii făcute în timpul „vacanței de miere“. Acum însă se 


simțeau mulţumiţi şi plini de energie, se întoarseră la lucru, 
începând totodată viaţa în doi. 

Măcar de-am şti din ce flintă se sloboade glonţul ucigaş! 
Sau măcar din ce parte... Doiniţa era conştientă de faptul 
că situaţia aceasta de bolnav incognito nu se poate eterniza 
însă, cu multă atenţie îşi zicea că poate dura câţiva ani şi pe 
urmă, om vedea, Dumnezeu cu mila! Dar ca la numai trei 
săptămâni de la întoarcerea din voiaj să se declanşeze 
catastrofa nu se aşteptase în ruptul capului! Şi din nou, de 
ce?, de ce atât de repede? 

De ani de zile, doamna Mărculescu era angajata unui 
birou de contabilitate, unde mai lucrau câţiva români. Aşa 
cum se întâmplă pretutindeni în lume, colegii de serviciu, 
mai ales când sunt concetăţeni, devin într-un fel prieteni. 
De la comentarea rezultatelor sportive, a ştirilor din ziare şi 
a emisiunilor "IV, de la schimbul de idei şi reţete culinare, se 
ajunge lesne la confesiuni de ordin intim, toată lumea din 
acelaşi birou ştiind despre toată lumea ce necazuri are 
fiecare în parte, ce fel de căsnicie şi, în primul rând, se 
discută problemele generate de copii. 

Doamna Mărculescu nu făcea excepţie de la regulă şi, 
chiar dacă nu se lamenta în gura mare, existau totuşi 
colege, dintre cele mai vechi, care-i cunoşteau drama. 
Obişnuim să afirmăm că „lumea e mică“, dar în realitate nu 
ne-o putem imagina şi deci nici proceda ca atare. Cine ar fi 
putut, de exemplu, să prevadă că una din colegele doamnei 
Mărculescu, Mary, e bună prietenă cu o verişoară de-a lui 
Marcel? Că la un taifas de cucoane, subiectele de bârfă fiind 
epuizate, Mary a întrebat la întâmplare, aşa doar ca să 
mobileze conversaţia: 

— Apropo, văru-tu Marcel ce mai face? Tot becher? 

— A, nu ştiai?! S-a însurat, numai ce s-au întors din 
voiajul de nuntă. 

— Ei, lasă-mă, cine-i fericita? 

— Tot o româncuţă de-a noastră. Aşa, pare o fată drăguță 
şi cumsecade. 


— Cineva cunoscut? 

— Eu n-am auzit de ea. Doina Mărculescu... 

Mary a căscat gura, fără aer: 

— Una aşa, scundă, plinuţă, o şatenă cu ochi verzi? 

— Exact, de unde o ştii? 

— Păi lucrez în acelaşi birou cu maică-sa, suntem colege 
de aproape zece ani! Mă bucur pentru ea, săraca! Nu 
credea că-şi mai vede fata măritată, aranjată, la casa ei... În 
orice caz, îl felicit pe Marcel, are curaj! 

— Cum adică, are curaj?! 

— Dar cum îi zici cînd cineva se căsătoreşte cu un om 
bolnav şi încă din prima tinereţe? 

— Bolnav?! 

— Nu ştiaţi? Doina are diabet de la zece ani, e 
dependentă de insulina. 


Doina a muşcat dintr-un fursec făcut cu zaharină. Fuma 
enorm şi îşi simţea gâtul uscat. 

— Mama nu şi-a iertat-o niciodată. Se simţea vinovată de 
două ori şi nu pe degeaba. 

— Eşti prea dură. Dacă te gândeşti bine, toate s-au 
petrecut sub semnul absurdului. 

— Poate, dar ea singură nu s-a mai „indurat“, nu se mai 
suporta. De altfel, s-a şi prăpădit în anul următor. 

— 'Textual, ce ţi-a reproşat Marcel? 

Doiniţa a râs cu amărăciune. 

— Fireşte, minciuna, în primul rând, pe urmă că el vrea 
copii. Chiar dacă toţi medicii m-au asigurat că, nefiind un 
diabet ereditar, voi avea copii întregi, el nu se încumeta la o 
asemenea aventură. Pe scurt, chiar în seara când a aflat de 
la vară-sa şi-a făcut bagajul şi... adio, Mărio! 

— Înseamnă că nu era un om de nădejde, am spus ca să 
nu tac, n-ai pierdut nimic. 

În gândul meu însă îi spuneam altceva. Individul nu te-a 
iubit nici un pic, te-a suportat atâta vreme cât a considerat 
că-i convii. 


— Ba de pierdut, a oftat Doiniţa, am pierdut şi încă mult. 
Orice speranţă. Ce-am câştigat în schimb? Absoluta 
certitudine că m-am născut fără strop de noroc. Altele, mult 
mai nenorocite decât mine, reuşesc să se cazeze... De ce? 

Şi a continuat să povestească: 

— Cam la un an de la divorţul nostru, m-am dus la Koln să 
văd un spectacol de magie cu David Copperfield. Balamuc 
de lume, personalităţi şi anonimi, toalete, briliante, 
parfumuri scumpe... Insist asupra amănuntului pentru că, 
în ciuda spectacolului pe care-l oferea sala însăşi, o pereche 
atrăgea în mod deosebit atenţia. Un bărbat în smoking 
manevra cu infinită grijă un scaun cu rotile în care se afla o 
femeie relativ tânără, într-o rochie neagră fără umeri şi 
minunat pieptănată. Evident, mi-au stârnit curiozitatea şi 
am scos binoclul din poşetă. Cred că în viaţa mea, n-am fost 
mai surprinsă! 

Practic lovitura de teatru, am ceva antrenament în acest 
sens, aşa că, râzând, mi-am încercat norocul: 

— Să nu-mi spui că era Marcel! 

— EL în persoană, cu verighetă pe deget. Inutil să-ţi mai 
zic că mi-a venit ameţeală, mă simţeam absolut blocată. 
Adică mă părăseşte pe mine, care-s cel puţin întreagă, 
pentru ca după aceea să accepte o şi mai nefericită care... 
Ce să mai discutăm! 

— Cum ţi-ai explicat tu chestia asta? 

— Îţi dai seama că m-am informat prin toate mijloacele. 
Hildegard, aşa o cheamă, e fiica unui mare bancher din 
Koln. Pe la douăzeci de ani, a avut un accident la schi şi a 
rămas imobilizată. Va fi o moştenitoare foarte bogată... 

— Atunci, lucrurile sunt clare. Unde-i enigma? A luat-o 
pentru bani, nu mai încape loc de nici un de ce? 

— Şi încă cum! De ce nu sunt eu o moştenitoare bogată 
căreia i se trece totul cu vederea, orice cusur, orice minus 
de dragul sacilor cu bani? 

— Cum?, am exclamat consternată, ai fi acceptat un soţ 
pentru care nu însemni nimic, pentru care reprezinţi doar o 


afacere, care nu se gândeşte decât la contul tău din bancă? 

Doiniţa mi-a răspuns cu un surâs chinuit: 

— Când toată viaţa ta n-ai făcut nimic altceva decât să te 
întrebi de ce?, obsedant, înnebunitor, la fiecare răscruce şi 
în tot momentul, de ce?... 

— Ei, ce se întâmplă? 

— Te mulţumeşti cu orice răspuns. 


Doiniţa nu s-a mai căsătorit niciodată. În cele din urmă, 
boala necruțătoare a răpus-o când abia împlinise patruzeci 
de ani. Conform dorinţei ei, a fost îngropată împreună cu 
albumul de fotografii care-i erau atât de dragi. 

Revine adesea în visele mele. Singură, fără întrebări. 
Poate a aflat. 


PRIMA NOAPTE ALBĂ 


DDeunăzi, a trecut pe la mine o nepoată de văr, exponent 
al generaţiei disco, aşa cum întâlneşti pretutindeni, cu mici 
variaţiuni pe temă, desigur: nouăsprezece ani, studentă, 
vestimentaţie din piele, puzderie de capse si fermoare, 
părul în ţepi de arici, avertizând parcă pericol de 
electrocutare, buze albastre în culoarea levănţichii şi, 
bineînţeles, inconfundabilul aer de siguranţă de sine; o 
siguranţă de nezdruncinat, definitiv instalată - „lumea-i a 
mea, pe toate le ştiu, Bubulina mă cheamă, cu nimeni n-am 
treabă!...“ 

Din primul moment, am constatat că ceva nu-i în regulă, 
dar m-am mulţumit să observ în treacăt: 

— Arăţi foarte bine (şi chiar arăta), îmi place cum îţi stă 
cu rujul ăsta, te avantajează... 

— Serios?! Tata m-a întrebat dacă am înghiţit cianură. 

— Taică-tău! Pe mine m-a întrebat de sineală, acum vreo 
treizeci de ani. Îmi făcusem sprâncenele bleu. Tocmai mă 
întorsesem de la mare şi pe faţa bronzată, dădeau foarte 
bine... După cum vezi, nimic nou sub soare... Tu îmi pari 
însă cam obosită, parcă n-ai fi dormit destul. 

Andreea a oftat până în adâncul sufletului: 

— Chiar n-am dormit. De două nopţi. Cosmin mă înşală. 
Ca să-i fac plăcere m-am arătat consternată: 

— Ei, lasă-mă! Cum poţi fi atât de sigură? 

În sinea mea însă, am gândit: „Pagubăn ciuperci 
Cosmin, în viziune personală, e o macaroană deşirată, cu 


«“ 


nas mare, plete slinoase şi crăcănat pe deasupra, care, 
după cum păşeşte şi se comportă, se crede Superman. 

Printre sughiţuri, mi-a relatat timp de un ceas o poveste 
care încape în câteva rânduri. Nu s-au întâlnit sâmbătă 
seara, Cosmin pretinzând că lucrează cu un coleg, la un 
proiect important, care trebuie predat chiar luni. Ghinionul 
lui Cosmin, o prietenă de-a Andreei l-a văzut în aceeaşi 
seară la discoteca „Why Not“, „dansând în draci, cu o babă 
de vreo două's'cinci de ani!“ 

Am încercat s-o calmez - „discută cu el, vezi ce-ţi spune, 
lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi“ - în sfârşit textele 
care se recită îndeobşte în situaţii asemănătoare, dar 
Andreea mi-a retezat-o hohotind: 

— Voi nu mă puteţi înţelege! Faceţi parte din altă 
generaţie. Lucrurile s-au schimbat de când erai tu fată 
mare, altele sunt relaţiile de dragoste, altfel se manifestă, 
alta e esenţa, la noi totul e... total! 

— Te înşeli, scumpo, în materie de un băiat iubea o fată 
nimic nu s-a schimbat. Aceleaşi doruri, aceleaşi dulci 
suferinţe, patimi, gelozii, vise... S-a schimbat doar 
ambalajul. Alt machiaj, altă muzică, alte dansuri la modă, 
maşini în loc de motocicletă... 

Andreea mi-a îndreptat o privire sarcastică: 

— Serios?! Nu tu mi-ai povestit că pe primul tău soţ, 
prima ta dragoste, l-ai cunoscut în septembrie, a îndrăznit 
să te ia de mână la cinema, la sfârşitul lui noiembrie şi te-a 
sărutat prima oară abia de Crăciun?! Dacă-i povesteşti azi 
cuiva asemenea năzdrăvâănie... 


Ne-am cunoscut chiar pe 2 sau 3 septembrie, început de 
an universitar. Împlinisem de câteva zile şaisprezece ani, 
scăpasem definitiv de matematică, eram studentă, aveam 
nişte sandale cu barete trăsnet şi prima pereche de ciorapi 
nylon din viaţă, cine mai era ca mine?! 

Nu cunoşteam pe nimeni, încă nu eram familiarizată cu 
arhitectura clădirii şi încercam stângace să mă orientez 


printre sutele de studenţi care umpleau coridoarele. 
Râsete, turbulenţa veselă specifică regăsirii după trei luni 
de vacanţă, apostrofări cu voce tare, nelipsita garagaţă 
caracteristică evenimentului. Conform cununii, dar asta 
aveam s-o înţeleg ulterior, studenţii din anii mai mari, 
„veteranii“ sau „os bătrân“ - alcătuind mici grupuri, ieşiseră 
la vânătoare, trecând în revistă bobocii; mai exact - 
boboacele. Se dădeau note, se alcătuiau clasamente, după 
care urma agaţamentul. Ţinea sau nu. 

Tot cu ochii pe tăbliţele care indicau amfiteatrele sau 
sălile de seminar, m-am trezit înconjurată de patru flăcăi. 
Printre ei, se afla şi B., cel care avea să devină soţul meu. 
Nu mi-amintesc pretextul sub care m-au abordat, ştiu doară 
că am răspuns arogant şi ermetic. Dam astfel curs 
poveţelor lui frate-meu, expert în materie îmi ziceam, fiind 
cu cinci ani mai mare şi bărbat de incontestabil succes. 
„Toată chestia, îmi spunea el, e să te laşi greu. Tot ce obţii 
uşor n-are valoare. Să te roage în genunchi să te duci la 
întâlnire. Înţelegi, ca şi cum i-ai acorda o favoare...“ 

B., în anul IV pe atunci, era considerat drept unul dintre 
cei mai frumoşi băieţi din facultate, multe voci decretându-l 
chiar cap de afiş. Era foarte special, o figură de Othello, cu 
minunaţi ochi verzi şi o dantură strălucitoare. Aducea puţin 
cu Harry Bellafonte, al cărui repertoriu îl interpreta cu mult 
suflet. Căci, peste toate, B. mai cânta la chitară şi „bătea 
step“ ca un profesionist. Trăgând linie, arhisuficient ca să 
suceşti minţile unei oiţe neprihănite, îndrăgostite de Reth 
Butler şi... Gică Petrescu. Iar „fiţele“, cum le zicea mama, îl 
făceau de-a dreptul irezistibil. De pildă, în perioada idilei 
platonice, când încă nu acceptasem să ieşim împreună, unul 
sau altul de-ai casei găsea câte un buchet de flori „anonim“, 
agăţat de uşa apartamentului. Asta într-o tristă vreme - şi 
contemporanele mele precis îşi aduc aminte - când florile 
căzuseră în desuetitudine, alături de galoşi, ghete, căciulă 
(pălărie) şi umbrelă. Purtătorii erau descalificaţi, iar 
eticheta necruțătoare: „Nişte lăbari!“ 


Dar prima întâlnire, în sfârşit prima întâlnire acordată 
după otpzeci şi trei de zile de eschive (frate-meu îmi dăduse 
OK-ul), într-o seară de toamnă târzie! Avusesem două 
seminarii după amiază şi B. mă aştepta în holul facultăţii. 
Eram amândoi stângaci din cauza emoţiei şi tocmai pentru 
că evitam atingerile (să nu-şi închipuie că aşa şi pe 
dincolo...) ne ciocneam la fiecare pas. 

„Pardon!“ a constituit cel mai folosit cuvânt din prima 
noastră conversaţie, să-i zic faţă în faţă. 

Dar fiţa-surpriză, abia urma! Făcuse rost de două bilete 
la premiera filmului „Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi“, cu 
Fernandel. Un adevărat eveminent cinematografic în acei 
ani bombardaţi de filme sovietice şi producţii lamentabile 
ale ţărilor din lagărul socialist cu care întreţineam relaţii 
frăţeşti. Filmul rula la Clubul fabricii de ciorapi Adesgo, 
aflat în apropierea Cimitirului Bellu. Când am ieşit din 
incinta facultăţii, pe bulevard, B. a oprit un taxi. Eram 
topită! Deci nu cu tramvaiul 15, care ducea la Bellu, ca 
troglodiţii, ci cu maşina, ca boierii! N-am înţeles mare lucru 
din film (l-am revăzut peste ani, la televizor), dar râdeam, 
pentru că râdea toată lumea şi încercam să-mi ascund 
nervozitatea chiţăind. Pe urmă, cam la jumătate de oră de 
când se stinsese lumina în sală, am simţit că îmi caută 
mâna. De emoție, tremuram, ba mai şi începusem să 
transpir. Mă sufocam de jenă, având impresia că i-am pus în 
palmă o porţie de piftie... M-a condus acasă tot cu taxiul. 
Peste aproximativ o lună, în seara de Ajun a Crăciunului, pe 
care o petreceam la o colegă de-a lui, dansând Camparsita, 
m-a sărutat prima oară. Cast. 

Când iubeşti, totul ţi se pare formidabil! Oamenii din jur, 
strada, întreaga fire îţi surâd cu bunăvoință, conlucrează la 
fericirea ta. Îmi va rămâne veşnic în minte vacanţa 
studenţească de iarnă petrecută la Gârbova. Sunt o 
talentată antisportivă, de când mă ştiu am oroare de orice 
efort fizic, cel mult îmi place să stau la televizor să-i văd pe 
alţii cum se zbuciumă. Drumul până la cabană mi s-a părut 


cu coşmar, deşi B. mă debarasase de rucsac şi schiuri, pe 
pistă eram o catastrofă, de parcă aş fi avut două picioare de 
stângul, iar condiţiile de cazare - oribile. O încăpere 
enormă unde, din pricina frigului, dormeam îmbrăcaţi vreo 
treizeci de inşi pe priciuri alăturate... Da, dar în schimb 
luna era dolofană, roşie ca aurul turcesc şi atât de aproape 
că-ţi venea să întinzi mâna s-o culegi, iar puzderia de stele 
beteală deasă, cum n-aveam să mai întâlnesc decât peste 
ani, pe cerul Alabamei. Încălziţi de dansul care prelungea 
serile până târziu în noapte, ieşeam să facem câţiva paşi în 
jurul cabanei. Nu uit scrâşnitul zăpezii de sub bocanci, 
dezmierdarea aspră a gerului sticlos pe obrajii încinşi, 
surâd amintindu-mi jurămintele înfocate, împletite de 
amândoi cu nestrămutată convingere. Exact ca în romanțe, 
ele mai există într-un sertar cu „fosile“ pe care nu mă îndur 
să le arunc... Ca şi amintirea nopţilor divine de la Gârbova, 
mereu inocente, dormind strâns îmbrăţişaţi în hanoracele 
noastre îngheţate scoarță. 

Mama nu agrea idila. În primul rând i se părea că sunt 
mult prea tânără ca să mă „angajez“ şi nici el destul de 
copt, chiar dacă era cu cinci ani mai mare. Considera 
neserios ca un bărbat se să însoare înainte de treizeci de 
ani, adică înainte de a-şi face un rost pe care să te poţi 
bizui, înainte ca el să ştie ce vrea cu adevărat. Tradus, până 
să ajungă la Primărie trebuie să consume câteva experienţe 
amoroase (mai bine înainte decât după, de vreme ce ele 
intră în legea firii), dobândind astfel termeni de comparaţie. 
Ca să apreciezi mătasea naturală, trebuie să fi încercat şi 
stamba, iar ca variantă culinară, punea în vizavi mămăliga 
cu magiun şi diafanul cataif. În al doilea rând, B. i se părea 
inadmisibil de frumos! Pe unul ca ăsta, tabără femeile 
singure, nu trebuie să mişte un deget şi nici măcar nu-i 
vinovat. Rezişti o dată, rezişti de două ori, dar nimeni nu-i 
sfânt... Aici mie îmi sărea ţandăra, explodam chibrit aprins 
la pulberărie. Adică ce, eu nu sunt frumoasă? Sunt 
superbă!... În privinţa aceasta, mama încerca însă unele 


îndoieli şi nu o dată am auzit-o declarând prietenelor: „Am 
un băiat frumos şi o fetiţă... îm... drăgălaşă“. Mă minunam 
în sinea mea, îmi ziceam că biata de ea e chioară. 

Idila noatră a continuat, evoluând între parametri si pe 
clişee clasice. Castani şi salcâmi înfloriţi, trandafirii de la 
Şosea, filme, inegalabilele seri de mai, jucării caraghioase 
de pluş, Mon Jardin şi Zissu (azi demolate) când câştiga la 
poker, plimbări lungi pe cheiul Dâmboviţei, inevitabilele 
proiecte, îmbujorate şi înaripate... 

Deşi începuse sesiunea din vară şi amândoi eram genul 
de studenţi care trebuie să tragă tare la examene pentru a 
desţeleni materii uneori absolut virgine, continuam să ne 
vedem în fiecare seară, în program obişnuit. Era un iunie 
ameţitor, cu aromă densă, grea, de tei în floare, o aromă 
aţâţătoare, care te urmărea pretutindeni, iar noi nu 
izbuteam să ne desprindem unul de celălalt. Mai aveam însă 
atâtea şi atâtea cursuri de parcurs, era deja zece seara, 
încă un tur până la colţul străzii şi gata... mai merge unul, o 
să iau o cofeină... nu uita la douăşpe fix, steaua noastră!..." 
Adică, prima de pe latura cea mai lungă a Carului Mare. 
Banal, desigur, miliarde de îndrăgostiţi au „comunicat”, 
comunică de când lumea la fel, dar frumos. Un frumos 
gingaş, naiv, desăvârşit ca în cărţile poştale ilustrate de 
odinioară, mult odinioară... 

Andreea nu fumează, totuşi aprinde o ţigară, aşa de 
fason. Buzele albastre se asortează cu cearcănele. 
Ansamblul are „fatal“, plus o nuanţă de pervers care 
intrigă. Cine gustă genul sofisticat e servit după plăcere. 
Declară visătoare: 

— E ceva în ce spui tu, apropo de nimic nou sub soare... 
Şi mie mi-a făcut cadou animale de pluş, şi noi avem steaua 
noastră, Cosandra, ceva mai sus de Luceafăr... 

— Cosandra?! Nu cred să fi auzit, dar sunt atâtea lucruri 
despre care n-am auzit... 

— Noi i-am inventat numele. O combinaţie între Cosmin şi 
Andreea. 


— Asta sună deja mai original. Nu mă îndoiesc că aveţi şi 
un cântec numai al vostru. 

— Aşa e, râde, „Only the Only“. 

— Noi eram mai romantici, ceea ce nu schimbă esenţa 
lucrurilor. „My Way“, cu Sinatra... 

Mă întreabă pe neaşteptate: 

— “Tu consideri că partenerii trebuie să rămână caşti 
până în noaptea nunţii? 

— Scumpa mea, eu una nu m-am mai măritat de mult, 
nici n-am intenţii în acest sens, aşa că problema nu mă 
preocupă. Oricum însă, mi se pare absolut lipsit de 
fascinaţie ca după nişte ani de concubinaj să duc la 
Primărie o legătură uzată din punct de vedere sexual. Tot 
ce a fost mai frumos, mai înfiorat, mai palpitant s-a 
consumat, au rămas doar ratele la casă şi mobilă. 

— Nu te supăra, eşti complet depăşită. 

— N-am afirmat că fac parte din generaţia Războiului din 
Golf. De fapt, am plecat de la cu totul altceva. Fie dantelă şi 
menuet, fie blugi şi rapp, lucrurile au rămas în esenţă 
aceleaşi... 


Sâmbătă seara, ora şase şi jumătate, rendez-vous ca de 
obicei cu B. în faţa fostei Operete. Aici şi-au fixat întâlnirile, 
timp de mai multe generaţii, toţi tinerii din cartier. Aici, sau 
douăzeci de metri mai departe, la „Coana Zoe“, o fântână 
cişmea ridicată în amintirea Zoei Lahovary. Pe locurile 
respective, chelite de demolări, se traversează azi cheiul 
Dâmboviţei, spre Calea Victoriei. 

M-a luat de braţ... încă un gest desuet! „Braţoleta“ n-o 
mai întâlneşti în peisajul contemporan decât la cuplurile 
bine sărite de şaizeci de ani. Tinerii sau se ţin de gât, de 
funduri sau, acolo unde idila şi-a pierdut din prospeţime, nu 
se mai ţin de nimic. Păşesc pur şi simplu alături. 

Spre surprinderea mea, am luat drumul cheiului. Era 
plimbarea noastră obişnuită în serile când nu aveam bani 
nici măcar de un film, sau timpul ne presa. Orice s-ar fi 


întâmplat însă, pentru sâmbătă seara, rezervam ceva 
special, adică cel puţin o ieşire la Cofetăria Albina, de pe 
Academiei, unde trăgeam cât se putea de un coniac (vodca 
a început să se poarte mai târziu) şi o ceaşcă de cafea. 

Mi-am închipuit că n-are bani, dar eram prea timidă pe 
atunci şi îmbibată de prejudecăţi (când simţi că unui bărbat 
îi suflă vântul în buzunarele goale, te faci că nu observi, nu 
trebuie să-l pui în situaţii delicate) aşa că n-am comentat, n- 
am întrebat nimic. Simţeam totuşi ceva în aer, el părea uşor 
tensionat, iar când, scurtând itinerarul obişnuit, am făcut 
cale întoarsă spre casă, mi-a fost limpede că intenţionează 
să mă concedieze. Adică - m-am uitat pe furiş la ceas - 
întâlnirea noastră avea să dureze cel mult o oră. 

Andreea mă întrerupe: 

— Eşti deformată profesional, mă ţii ca pe jăratec. Care a 
fost chestia? 

— Chestia era că venise maică-sa din provincie, de la 
vacanţa de iarnă nu mai comunicaseră decât prin scrisori, şi 
se ducea s-o vadă. 

Părinţii lui B. locuiau la Timişoara si maică-sa venea cam 
de două ori pe an la Bucureşti să-şi vadă neamurile şi 
băieţii, adică pe B. şi pe cel de-al doilea fiu, student la 
Medicină. Trăgea la o soră de-a ei, stătea circa o săptămână 
Şi... cam asta-i tot. 

— De ce nu te-ai dus cu el? 

— Mă ştii ţoapă? Chiar dacă m-ar fi invitat, aş fi avut 
atâta minte ca să refuz. În ce calitate să mă fi dus? Una din 
„gagicile“ lui fiu-său? Pe urmă, eram suficient de intuitivă 
ca să-mi dau seama că după atâtea luni de despărţire, 
maică-sa prefera să fie singură cu familia, fără intruşi. 

Ne-am despărţit, urmând ca B. să mă sune a doua zi. Mă 
simţeam dezamăgită, fără ca să i-o fi arătat, şi mai ales 
dezorientată. Era abia şapte şi jumătate, lumină ca ziua, 
lungile seri de iunie! - distracţia abia acum începea, iar eu 
nu ştiam încotro s-o iau. De învăţat nici gând, prea eram 
nervoasă şi încă nu ştiam ceea ce aveam să practic cu 


succes mai târziu, că în orice legătură, indiferent de natura 
ei, n-ai voie să te bizui doar pe glonţul de pe ţeava, pe 
ultima săgeată din tolbă, e bine să ai întotdeauna o rezervă. 
Onestă însă şi candidă, întrerupsesem toate relaţiile, nu mai 
răspundeam nici unui avans, însuşi gândul de a-l minţipe B. 
părându-mi odios. (Peste un an, mai aveam inocenţa de a-i 
mărturisi că l-am „înşelat“ şi că trebuie să ne despărţim. Mă 
lăsasem sărutată de un alt băiat.) 


Cum era şi de aşteptat, n-am găsit pe nimeni acasă. Ai 
mei erau la teatru, cât despre frate-meu, june şi superb, ce 
să mai discutăm?! Avea probabil să se întoarcă în zori! 

Am deschis radioul, sâmbăta programul 1 dădea muzică 
uşoară şi de dans, iar pentru ora 20:00 era anunţat un 
recital Gică Petrescu. În sfârşit, prima veste bună din seara 
aceea, viaţa e totuşi frumoasă! Încă de pe la doişpe ani îmi 
închipuiam că sunt îndrăgostită de  fermecătorul 
quatragenar pe atunci, aveam toate discurile ba chiar şi 
partiturile şlagărelor lui de dinainte de război. Le „tapase“ 
cândva mama la pian, apoi frate-meu şi chiar eu cu multă 
stângăcie. Ploua în seara aceea, doamnă, Ne-am întâlnit la 
Capri într-o seară, Jattendrai... Toate emanau puternic 
atmosfera Bucureştiului de altădată de care, fără să-mi dau 
seama, eram deja marcată, pentru toată viaţa. 

Soneria de la uşă. De trei ori, deci cineva de-al casei. M- 
am gândit să deschid, cu entuziasmul unui naufragiat care 
zăreşte un colac de salvare. În prag, vărul meu, Mişu. 

M-am bucurat. De copil, Mişu a fost un simpatic şi un 
pitoresc. Nu prin ce spunea, ci prin ce făcea. Din 
întâmplare, în familia mea au existat mulţi trăzniţi. Nu s-a 
ajuns niciodată până la ospiciu, dar numerele ne situau cu 
mult peste comun. Mai interesant e faptul că şi colateralii, 
adică cei care ni s-au alăturat datorită verighetei, şi-au adus 
din plin contribuţia. Probabil că totuşi cine se aseamănă... 
Şi asta timp de trei generaţii, după care ochiul meu n-a mai 
putut pătrunde. 


Ne amuza nespus, când ne întruneam în plen; cu ocazia 
aniversărilor sau a marilor sărbători, să facem şi să refacem 
la infinit, în funcţie de cele mai recente isprăvi, clasamentul 
nebunilor din familie, de la 1 la 10. Mişu ocupa invariabil 
locul 2, primul revenindu-i de jure şi de facto, pe viaţă şi 
post-mortem lui taică-său. 

N-am întâlnit în viaţa mea o persoană cu atâtea hobby-uri 
ca vărul meu Mişu! Hobby-uri dense şi de durată, fiecare în 
parte consumându-i decenii din viaţă. Enumăr în ordinea 
amintirii, arhitectura navală, şahul, boxul, pictura, limbile 
străine, călătoriile, arta fotografică, motociclismul, muzica, 
diapozitivele, fără a avea pretenţia că am fost exhaustivă. 

La vremea când se situează povestirea mea, predomina 
muzica. Avea o voce pedală bas pe care o lucra intens cu 
profesori costisitori. Visa, şi pe bună dreptate, la o carieră 
în Operă, dar după doisprezece ani de canto, constatând că, 
prea timid, nu îndrăzneşte să urce pe scenă, a renunţat. 
Dar asta s-a întâmplat mult mai târziu. În seara aceea de 
iunie însă, când eu aşteptam în compensație şi ca pe un 
desert recitalul lui Gică Petrescu, Mişu se afla pe culmile 
pasiunii, nu scăpa concert sau spectacol de operă, avea 
toate discurile lui Şaliapin, toată ziua vocaliza. Şi, mult mai 
târziu, prima nevastă avea să-l părăsească sătulă de răgete 
(Saliapin), behăituri (vocalize) şi, în general, muzică 
„nasoală“. Se băteau pe patefon şi când Mişu i-a dat cu 
placa de pereţi - „Sârba lui Ouatu” femeia a fugit ca din 
puşcă. Dar în seara aceea de iunie ne aflam încă departe de 
toate acestea. 

— Am sunat într-o doară, am fost sigur că nu găsesc pe 
nimeni. Cum de eşti acasă? 

— Am avut întâlnire cu B., dar ne-am despărţit mai 
devreme. A venit maică-sa de la Timişoara... 

— Şi?! 

— Ei bravo! Nu s-au văzut de la Crăciun. Era normal să 
se ducă. S-a dus şi frate-său. Chestii de familie... 

— Aha. 


Un aha plin de tâlc, care, pe moment, mi-a scăpat. 

— Cât e ceasul? 

Avea o Pabedă pe mână despre care am presupus că nu 
prezintă încredere şi m-am uitat la mica pendulă de pe 
servantă. 

— Opt fără zece. Ai vreo treabă? 

Figura i s-a luminat brusc, căpătând o expresie de extaz: 

— Pe programul 2, se transmite la opt, concertul 
Filarmonicii din Salzburg. În direct! Un adevărat regal! 

Şi a început să-mi înşire o sumedenie de opusuri, baghetă 
şi solouri de mare referinţă. L-am întrebat nedumerită: 

— Atunci, de ce n-ai stat acasă să-l asculţi? 

La vremea respectivă, datorită unor probleme de familie, 
văru-meu locuia la un unchi de-al nostru, Moş Jenică. Nu 
pentru că era moş, ci pentru că în părţile de unde ne 
tragem - moldovenii o ştiu - unchiului, indiferent de vârstă, 
i se spune moş, după cum fratelui mai mare i te adresezi cu 
bădie. Asta cel puţin în epoca părinţilor noştri, iar noi 
preluaserăm apelativele. 

— Nu-l ştii pe Moş Jenică? La şapte, Vocea Americii, la opt 
BBC-ul, la nouă - KOlnul. Poa' să cânte Caruso, poa' să 
trâmbiţeze Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, nu schimbă 
postul! 

— Si tu ce vrei acum? 

— Păi... am veni să ascult concertul la voi. Îţi dai seama?! 
E ceva unic, şi iar a început să-mi înşire nume şi opusuri şi 
pizzicato lipsite de semnificaţie pentru mine. Mai sunt doar 
câteva minute, to rog schimbă postul! 

L-am privit oblic: 

— Cred că eşti într-o ureche! La opt, cântă Gică Petrescu. 
Are recital de juma” de ceas! 

— Mai ai când să-l asculţi, e toată ziua la Radio! 

— Mie tot nu-mi ajunge, şi am îmbrăţişat aparatul - un 
Philips 1935 - de parcă ar fi fost Gică Petrescu în persoană. 

— "Te rog frumos! 

— Plimbă ursul. 


— Adică sacrifici un Mozart, un Paganini, un Chopin 
pentru „Mi-a şoptit o viorea“ şi „Rochiţa cu puncte pe 
puncte“?!! 

— Închipuieşte-ţi! 

— Deci nu vrei să schimbi postul! 

— Nu! 

— Sigur? 

— La dracu', doar vorbesc româneşte! Nu!!! 

Văru-meu m-a privit lung, şi-a luat o pauză respirând 
adânc, pe urmă a izbucnit: 

— Ei bine, zici că B. e la maică-sa! Vrei să-ţi spun unde l- 
am văzut acum jumătate de oră? 

Am intuit imediat ceva rău şi m-am desprins de radio, 
întrebând stins: 

— Unde? 

— La Ateneul Român, mai exact în spate, la intrarea 
artiştilor. 

— Da, şi? 

— Era într-un grup mai mare... 

— Spune odată! 

— Păi Bebeluş era cu o tipă blondă, într-o rochie verde. O 
ţinea pe după umeri. Şi dacă mai vrei să ştii, tipa-i înaltă, 
superbă şi râdeau de se prăpădeau. 


Ce nu mai ştiu e cum a rămas cu radioul. L-am ascultat 
pe Gică Petrescu sau concertul de la Salzburg? Oricum, 
indiferent de ce-aş fi ascultat n-aş fi auzit nimic. 

— Te-a văzut? 

— Nu. Era prea ocupat. N-ai decât să-l întrebi! Cu ei era 
şi D., şi mi-a dat numele unui student de la teatru, care avea 
să devină o celebritate. 

Alt cui în inimă, considerând că ar mai fi avut loc. Mişu a 
plecat acasă, răzbunat, iar eu am rămas singură dinaintea 
unei lungi nopţi albe. A fost prima mea noapte de insomnie. 
Prima şi ultima din cauza unui bărbat, prima şi ultima din 
miile de nopţi nedormite pe care le am la activ. 


Andreea îmi suflă în obraz un fuior subţire de fum: 

— De vreme ce abia după aceea v-aţi căsătorit, înseamnă 
că l-ai iertat. 

— Depinde cum o iei. 

— În fond, cine era tipa în verde? 

— O colegă de facultate. Una, Geta, într-adevăr 
spectaculoasă, pe care o ştiam. 

— N-ai fost geloasă? 

Am început să râd, gândindu-mă la incredibila mea 
naivitate din epocă: 

— Nici gând! Să fiu geloasă pe o „babă“ de aceeaşi vârstă 
cu el? O babă de douăzeci şi unu de ani, când eu aveam 
şaişpe?! 

— Hai că erai toantă rău, râde şi Andreea. Totuşi te-a 
minţit, spunea că merge la maică-sa. 

— Da, dar în drum urma să ia şi o mătuşă de-a lor, care 
locuia în apropierea Ateneului. Aşa s-a întâlnit, întâmplător, 
cu grupul de colegi şi a stat cu ei preţ de o ţigară... Cam pe 
aici, nu mai ţin minte toate amănuntele. 

— Totuşi, nu se lăsă Andreea, o ţinea pe tipă pe după 
umeri! 

— Era un gest frecvent între colegi sau camarazi. 

— Hm, pe mine nu m-ar fi convins. Iu l-ai crezut? 

— Îmi închipui că abia aşteptam să-l cred. 

„lar tu vei face la fel“, am completat în gând, dar am 
rostit cu totul altceva: 

— Părerea mea e să nu te pripeşti, ascultă-l întâi... 
Apropo, Cosmin ştie că a fost văzut? 

— Cici, vreau să zic amica mea, pretinde că nu. Ea avea 
masă la etaj şi n-a dansat din cauză că-şi scrântise glezna. 

— Perfect, ai cea mai bună ocazie să te convingi dacă te 
minte sau nu. E de-ajuns să-l întrebi cum a mers lucrul la 
proiect. Dacă ştie că Cici l-a văzut, va inventa o poveste 
care să-i justifice prezenţa la discotecă. În caz contrar, nu 
va pomeni un singur cuvânt despre... să-i zicem escapadă. 


În sinea mea, mi-a părut rău pentru Andreea, aş fi 
preferat să nu dispună de un test atât de categoric; puteam 
paria pe ultimul leu din casă că drăgălaşul de Cosmin, 
ştiindu-se curat lacrimă - hoţul neprins, negustor cinstit - 
nu va sufla o vorbă despre ieşirea la „Why Not“, 
bombardând în schimb cu o grămadă de amănunte tehnice 
sau amuzante (neomiţând numărul de cafele consumate), 
legate de proiect. 

Andreea a plecat, promițând să mă ţină la curent cu 
desfăşurarea evenimentelor. Nu era chiar veselă, dar, 
oricum, părea mai senină. 


Au trecut câteva zile la rând fără să se întâmple nimic, 
ceea ce am considerat a fi un semn bun. Oamenii te caută şi 
simt nevoia să se confeseze mai ales când sunt nenorociţi. 
Cel puţin în materie de „changrins d'amour“, verbul devine 
inepuizabil. 

— Ceasuri şi ceasuri de istorisire şi  reistorisire, 
interpretări, nuanţe, detalii despicate în paişpe, intenţii şi 
sensuri, argumente şi întrebări fără răspuns, puzderie de 
„nu ştiu dacă ţi-am spus că...“ (şi a mai spus-o cel puţin o 


dată), de „pe altă parte...“, „să nu uităm că...“, „ştii, atunci 
n-am dat importanţă“, „am uitat ce-i mai important“, „poate 
că ar fi trebuit să...“, „nu pot înţelege de ce...“ etc. 


Când fericirea însă, cu obraji învăpăiaţi şi flori de cireş 
împletite în cosiţe, îţi dă din nou bună dimineaţa la fereşti, 
limbajul devine laconic, comunicarea e simplu enunţiativă, 
ca la „urmează ştirile pe scurt“. „Da, ne-am împăcat, îţi 
povestesc când ne vedem. Nu pot zilele astea, te caut eu 
săptămâna viitoare...“ 

Ce-i drept, m-a căutat, dar mult mai târziu, prin 
decembrie, luna cadourilor, chiar cu câteva zile înainte de 
Crăciun. Am zâmbit. Tinerii îşi închipuie că au descoperit 
primii trucuri vechi de când lumea şi, în general, înclină să-i 
creadă pe alţii mai proşti decât sunt, în orice caz, mai proşti 
decât ei înşişi, iar persoanele mai în vârstă vin în primul 


rând. Parcă eu eram altfel? În ajunul sărbătorilor mă pălea 
un dor sfâşietor de mătuşile mele şi începeam colindul de-a 
lungul şi de-a latul Bucureştilor... 


Bineînţeles, Andreea se afla în trecere, prea se nimerise 
în zonă, ca să nu urce până la mine. Răgaz însă de o cafea 
scurtă tot avea, cât să mă întrebe „how do you do?“. l-am 
răspuns că „| do“ bine şi i-am pus pe masă plicul de la Moş 
Crăciun. Opoziţie moale, mulţumiri, sărutări... 

— Nu mi-ai terminat povestea cu Cosmin. Ce-a fost până 
la urmă? 

A ridicat din umeri, adică „fleacuri!“: 

— A, o coincidenţă tâmpită! La Nae, colegul lui Cosmin 
adică, venise un văr de la Cluj. Doar pentru două zile, nu 
ştiu ce probleme avea la minister. Tipul e asistent 
universitar la Electronică. l-a ajutat la proiect şi pe la 
doişpe, erau gata. 

— După care, normal, s-au dus să sărbătorească 
evenimentul. 

— Ştii cum sunt provincialii! Când ajung în Capitală 
încearcă să profite de orice minut. În fond, le făcuse treaba, 
nu puteau să refuze. 

— În nici un caz. Povestea ţi-a spus-o spontan sau... l-ai 
tras tu de limbă? 

— Eu... El n-a avut curaj... nu voia să mă supere. 

— Şi l-ai crezut? 

Surâde parşiv şi mă citează: 

— „Îmi închipui că abia aşteptam să-l cred.“ 

Am început să râd: va să zică, în loc de mamă - un văr, în 
loc de vizită de familie, un proiect, nu Timişoara, ci Cluj şi 
aşa mai departe. 

Andreea şi-a arătat dinţii care străluceau, acum, printre 
buze verzi: 

— Ştiu de ce râzi. Cred că ai dreptate. După cât se pare, 
nimic nou sub soare... 

— Cu excepţia nuanţei de ruj. 


Vizita ei m-a înveselit. M-am dus la oglinda din dormitor 
şi am încercat un ruj albastru. A naibii să fiu, dacă-mi vine 
rău! Pe cuvânt. 


O IN U PP UV N = 


RR RR RR RR 
IO UI BP VW N => O 9 


Cuprins 


. Aprilia 7 

. Revelion 2000 23 

. Două drepte paralele ... 39 
. Un revelion ă la Liz Taylor 53 
. Şedinţă de spiritism 77 

. Sertarul 93 

. Quod licet jovis... 107 

. Os de vagaboandă 122 

. Orgolii 137 

„ Nebunul ăsta de Alex 152 
„Zâna cea bună 167 





. Giuvarurile Despinei 182 

„ Clătite cu brânză 198 

. Aparenţe 211 

. Bărbaţii sunt nişte porci 227 
. De ce? 242 

. Prima noapte albă 257