Rodica Ojog-Brasoveanu — Telefonul din bikini

Rodica Ojog-Braşoveanu 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


TELEFONUL DIN BIKINI 


-roman poliţist- 


1999 


Partea întâi 


La puţin timp după evenimentele din decembrie '89, 
inginerul Adrian Radulian renunţă la serviciu. Deşi abia 
împlinise cincizeci de ani şi se simţea în plină formă fizică, 
nu mai avea chef să lucreze. Slujba cu inerentele obligaţii 
zilnice ajunsese o corvoadă, se eschiva în limita posibilului 
de la orice lucrare plasând-o colegilor, refuzase propunerile 
de colaborare ale unor firme străine. Era pur şi simplu 
plictisit. Colegii din Minister îşi închipuiau că traversează o 
perioadă de depresie firească după moartea nevesti-sii, 
prăpădită într-un banal accident de maşină, dar se înşelau. 

Fuseseră căsătoriţi aproape douăzeci de ani şi 
rămăseseră la fel de străini unul faţă de celălalt ca în prima 
seară în care se cunoscuseră la un ceai cretin, cu băuturi 
proaste, pick-up şi fete urâte. Printre atâtea „nasoale“, 
Dina, blondă - blondul româncelor, adică nisip, subţirică, de 
o debilitate congenitală care-i dădea diafan, şi o timiditate 
lesne de confundat cu blândeţea, părea frumoasa serii. 
Avea şi un stil tulburător de a se cuibări în braţele 
partenerului, ca şi cum i s-ar fi încredinţat, iar mai târziu, 
Radulian avea să-şi spună că acesta reprezenta, de altfel, 
esenţialul ei capital de seducţie. Pe cât de esenţial, pe atât 
de înşelător. Cu trecerea timpului, se dovedi autoritară, 
meschină, de o subterană şi tenace insolenţă, iar în ciuda 


nasului lung şi a figurii de ierbivor, penibil de îngâmfată, 
având convingerea că seamănă până la sosie cu Catherine 
Deneuve. 

Chiar din primul an de căsătorie, Radulian se resemnă, 
abandonând ideea unei căsnicii împlinite. Ar fi părăsit-o, 
dar sub Ceauşescu, divorţul, pe lângă alte neplăceri - adio 
un post mai important, adio paşaport - constituia un coşmar 
care putea dura doi-trei ani, iar el unul se simţea prea 
comod pentru o asemenea întreprindere. Se mulțumea cu o 
viaţă liniştită, fără convulsii, cu zile egale, standardul 
mediocru excluzând orice surprize. Doi oameni care aveau 
în comun doar adresa şi numărul de telefon. Legătura 
dintre ei devenise atât de neconsistentă, încât uneori, 
petrecând o după-amiază întreagă acasă, nu izbutea să-şi 
aducă aminte dacă Dina ieşise în oraş sau nu. 

Apoi, pe neaşteptate, la aproape patruzeci şi cinci de ani, 
Dina începuse să iubească, trăind cu toată intensitatea 
drama femeii mature îndrăgostită pătimaş de un bărbat 
mult mai tânăr, blestemul vârstei critice cu cohorta sa de 
umilitoare suferinţe. Radulian, impresionat, încercase s-o 
tempereze, dar Dina, înnebunită de patimă, nu izbutea 
decât să-i îndrepte priviri rătăcite: 

„E peste puterile mele, nu depinde de mine... Dacă mă 
părăseşte, mă sinucid. lartă-mă, Adi, abia acum îmi dau 
seama că-i prima oară în viaţă când iubesc.“ 

Radulian surâsese trist: 

— Se pare că noi doi nu am prea reuşit împreună... 

Situaţia ajunsese intolerabilă, când, spre norocul ei, 
socotea Radulian, înainte de a fi abandonată, scutită deci de 
chinurile unei sfâşietoare despărţiri, Dina murise la volan. 
Gonea bezmetică, nerăbdătoare să ajungă la întâlnire, şi 
intrase într-un TIR căci, deşi cumplit de mioapă, nu purta 
ochelari în prezenţa iubitului mult mai tânăr. 

Radulian, prea puţin ipocrit ca să simuleze o suferinţă 
inexistentă, primise decent şi cu datini împlinite o hotărâre 
care ţinea de alte „zone“. Cu reală tristeţe; era trist pentru 


Dina, pentru felul inutil în care femeia aceasta îşi epuizase 
energia, în fond toată viaţa. Viaţa absurdă a unei persoane 
absurde, o moarte absurdă... 

Dând de pomană ultimele lucruri şi păstrând dintr-un soi 
de jenă instinctivă fotografia ei ă la Catherine Deneuve, 
Adrian conchisese generos: „Bine că măcar a apucat să 
iubească o dată în viaţa ei.“ Zgomotul sertarului tras peste 
portret îi răsună ca un ultim bulgăre de pământ aruncat pe 
mormântul Dinei. Un episod definitiv închis. Şi cu aceeaşi 
inefabilă tristeţe, Radulian realiză că Dina nu lăsase în 
urmă nici măcar amintiri. 

Urmase o perioadă pe care Adrian Radulian n-ar fi putut- 
o defini. Nu era deprimat, nici obosit, nici blazat. Se simţea 
doar ajuns la o răscruce, că într-un fel şi-a isprăvit show-ul, 
că traversează doar simpli timpi de provizorie acalmie, că 
fatalmente ceva trebuia să se întâmple. 

Ca pe mulţi alţii, cei mai mulţi, Revoluţia şi decesul 
Marelui Bulă îl luaseră prin surprindere. Desigur, toată 
lumea se aştepta la „ceva“, toată lumea era de acord că „nu 
se mai poate“, undeva, în subteran se simțeau trepidaţiile 
furtunii, în jur, mecanismele uriaşei Armade împotriva 
comunismului se declanşaseră, dar miracolului prea mult 
aşteptat şi în sfârşit împlinit, ochii nu-i dau crezare. 
Radulian îşi consumă entuziasmul în câteva săptămâni apoi, 
treptat, recăzu în vechea stare de spirit şi probabil că la 
vremea respectivă era unul dintre puţinii indivizi din ţară 
care nu avea opinii şi soluţii politice; care nu cumpăra toată 
presa, iar la televizor, cu excepţia buletinului meteo nu 
urmărea decât serialele şi filmele americane. La serviciu, 
evita disputa despre vedetele politice ale orei, întrebând 
sincer şi stereotip „cine-i ăsta?!“, în vreme ce colegii îl 
credeau abil: „Radulian e oţ, nu vrea să se compromită; 
aşteaptă să se aleagă caimacul şi pe urmă dă buzna...“ 

Trăia de azi pe mâine - fără bucurii, fără aşteptări, dar şi 
fără mâhniciuni - când, cu totul pe neaşteptate, se iviră 
două moşteniri. Dintâi, o casă splendidă la Sinaia, rămasă 


de pe urma unei mătuşi. N-o văzuse de peste treizeci de 
ani, iar acum îşi amintea, zâmbind, dar şi cu o urmă de 
remuşcare, că în copilărie suporta ca pe un calvar vizitele la 
tuşa Tiţa. Dintotdeauna bătrână, blajină şi plină de daruri, 
mirosea a camfor, iar când îl săruta, îi simţea ţepii tari ca 
sârma din barbă şi mustăţi. Senzaţia de greață îl copleşea, 
ochii i se umpleau de lacrimi şi nu-l mai puteau îmbia la 
masă nici măcar „cartofii prăjiţi“. Se liniştea greu, spre 
seară, sugând un bulgăraş de zahăr candel. 

Dar marea surpriză - să-ţi pierzi minţile, nu alta, chiar pe 
apatia în care lâncezea - sosi în primăvara aceluiaşi an. 
Desemnat ca unic moştenitor al lui Demetru, văr dinspre 
mamă, decedat la Londra, se trezi posesorul unui cont în 
bancă respectabil chiar şi pentru fericiţii din „țarile cu 
tradiţie democratică“. Adevărat, răposatul fusese medic 
ginecolog, dar părăsise România în 1990 şi la aproape 
şaptezeci de ani. Când naiba avusese timp să facă atâta 
bănet?! Misterul se desluşi când ajunse la Londra. 
Obstetrician cu vogă mare, Demetru câştigase enorm în 
ţară şi chiar dacă dusese totdeauna o viaţă de nabab - 
Capşa, Mercedes, şofer personal, frumuseți între 
optsprezece şi douăzeci şi cinci de ani - bilanţul rămânea 
excedentar. Prisosul îl transforma în valută forte şi, prin 
intermediul unor ambasade, îl expedia în Elveţia, unde i se 
deschisese un cont secret. Un ginecolog en vogue şi 
monden are relaţii pretutindeni, pentru un chiuretaj 
clandestin, de pildă, un simplu transfer de bani reprezenta 
cel mai ieftin contraserviciu şi Radulian avea să afle 
stupefiat că manevra începuse încă din anul 1958. Deci 
unchiul ăsta al lui, sau ce-i venea, sfidase vreme de peste 
treizeci de ani unul din cele mai dure regimuri valutare din 
Europa răsăriteană, agonisind bani albi pentru zile 
trandafirii preconizate pe alt meridian. 

Radulian petrecu o lună în Anglia. Când se întoarse în 
ţară, îşi depuse demisia. Era un om bogat. 


Ca să ştii să fii sărac, nu-i mare scofală. Corsetul 
lipsurilor zilnice trasează o traiectorie precisă, nu încap 
abateri de la drum, nici rătăciri, o duci de-a-mboulea, şosea 
dreaptă până la cimitir. Dar dacă i-ar fi spus cineva că şi 
pentru a fi bogat îţi trebuie oarece ştiinţă şi deprindere, 
Adrian ar fi ridicat din umeri. Cu binele te obişnuieşti 
repede, spunea mereu maică-sa, şi cum bine cu adevărat 
nu-i fusese niciodată, o crezuse pe cuvânt. 

După epuizarea momentelor fierbinţi, când începuse să 
se obişnuiască cu statutul de om bogat, constată că nu ştie 
cum să se bucure de noua situaţie. Mesele sofisticate luate 
în mari restaurante - că doar n-oi mânca tot ciolan cu fasole 
la ospătăria de peste drum - îi dădură ulcerul peste cap, 
whisky-ul păstrat altădată sub cheie de Dina pentru 
„ocazii“, adică musafiri simandicoşi, acum nedrămuit, îi 
săgeta ficatul, umplându-i gura de cupru. 

Se gândi apoi la look! Avea o siluetă bine desenată, şi 
trimițând la azil fosta garderobă, se îmbrăcă din cap până 
în picioare la Worth. 'Tăietura, combinaţiile de culori, 
accesoriile neobişnuite în peisajul valah ridicară a mirare 
sarcastică multe sprâncene: „Îl credeam serios pe Radulian. 
L-ai văzut în ultima vreme? A început să facă pe tinerelul, 
se-nţoleşte ca o starletă, zici că ţine un bordel de lux. Pe 
oameni nu poţi să-i cunoşti niciodată...“ 

În sfârşit, încercă aventura, sector unde se simţea 
absolut deficitar. Cu Dina n-avusese puseuri - habar n-avea 
dacă doarme în pijama ori cămaşă de noapte - escapadele 
scurte, de gang, între două sughiţuri, uşi, trenuri etc., îi 
repugnau, pentru o legătură serioasă nu avusese nici timp, 
nici bani. Adrian făcea parte dintre gentlemenii, azi unicat, 
care mai consideră că o amantă trebuie scoasă, răsfăţată, 
îngropată în flori, bijuterii, atenţii... Pentru că, să fim bine 
înţeleşi, nu s-ar fi încurcat cu femei uşoare care, pentru un 
film şi o bere, îşi trag singure fermoarul de la fustă într-un 
boschet. 


După o experienţă nereuşită, conchise că şi aici, ca şi în 
materie de avuţie, e nevoie de practică. Era un bărbat 
distins, suplu, din familia lui Peter Strauss, iar femeile îl 
priveau cu plăcere. Spre deosebire de cei mai mulţi semeni, 
modest din fire, socotea însă că privirile, chiar înfocate, 
sunt întâmplătoare; Dina nu-l alintase considerându-l vreun 
Apollo, iar complimentele croitorului - subiect direct 
interesat - nu meritau luate în seamă. 

Mariana îl acroşase la biliard, dezinvoltă şi cu un natural 
care-l încremenise. O brună comună dar autentic frumoasă, 
cu slăbiciune accentuată pentru cerceii gitane. Părul dat cu 
gel sugera carcasa unui arici cu ţepi uriaşi, sau, în altă 
variantă, săgeți nervoase avertizând asupra pericolului de 
electrocutare. Legătura dură câteva luni, după care 
Radulian abandonă. Era inconştientă, insolentă, o avidă 
trepidând în aşteptarea marii ocazii: „Un strop de baftă, 
atâta-mi trebuie, şi sigur aş şti cum să-mi înfig dinţii!“ 
Adrian o urmărea cu o curiozitate detaşată, dar ceea ce la 
început îl amuzase şi chiar îi plăcuse - o prospeţime 
nealterată - de la un timp, prin uzură şi gafe repetate, nu 
mai avea efect. Îl obosea - nopţile petrecute în discotecă, 
unde el se remarca prin vârstă şi duse gânduri, constituiau 
un coşmar -, îl plictisea. Probabil eu sunt un om „între două 
vârste“ nebun, îşi spunea, dar şi ea excelează prin maniere 
imposibile. De exemplu, detesta până la greață obiceiul 
copiat din serialele americane (preluat şi de producţia 
autohtonă de reclame pentru produse alimentare) de a-şi 
suge degetele mânjite cu sos, îl crispa modul familiar în 
care aborda chelnerii, comentariile cu glas tare în public, 
râsul crăcănat cu coapse plesnite sonor şi, mai ales, năravul 
ca până şi în cele mai absolute momente de intimitate să i 
se adreseze ca la armată cu „Raduliene!“. Când, într-o 
seară prost dispusă - ea, seara - cu ploaie şi lapoviţă, când 
însuşi văzduhul pare mânjit cu noroi - Mariana se mai lansă 
şi în politică... 


— ..„.Eu nu-s de acord să vină regele, eu nu ştiu ce a 
făcut, nu l-am apucat. 

— „.„„Nu l-ai apucat nici pe Ştefan cel Mare... 

— Lasă şmecheria, că nu te prinde la vârsta ta. De ce 
crezi că vrea să vină? Să-şi ia palatele, să înființeze iar 
moşierii... 

„Să înființeze moşierii, Dumnezeule, era deja prea mult!“ 
La sfârşitul aceleiaşi „şedinţe“, îi făcu un cadou consistent, 
comandă un taxi, apoi deschise larg ferestrele şi aerisi 
îndelung. Aşa citise în cărţi şi văzuse prin filme. 

Tot în această perioadă, Adrian realiză, pentru prima 
oară în viaţă, cât de singur este. În afară de soră-sa, 
Lucreția, nu avea apropiaţi. Doar cunoştinţe. Lui, de 
exemplu, i-ar fi plăcut să facă pe generosul, presimţea 
plăcerea de a dărui, bucuria de a face bucurie, stare de 
spirit încercată de puţini privilegiați, cei mai mulţi atingând 
fericirea doar când primesc. Desigur, rămâneau actele de 
caritate en gros, dar acestea i se păreau abstracte - başca 
lipsa de încredere vizavi de cei care mânuiau fondurile - nu 
se adresau cuiva anume, nu aveau adresă şi destinatar. 

— De ce nu înfiezi un copil? sugerase Lucreția intuindu-i 
starea de derivă. le scoate din indolenţa asta, plăteşti o 
menajeră pentru aspectele sordide ale cotidianului, ai un 
ţel, başca te alegi cu o faptă bună la râboj. 

Adrian se scuturase ca de o gânganie: 

— Dragostea, călătoriile şi copiii sunt uliţe de tinereţe... 

— Asta-i o lozincă, nu argument. 

Adrian ridicase din umeri. O întrebare, aceeaşi, îi 
revenea tot mai des în minte: „Şi totuşi, încotro?“ 


În dimineaţa zilei de 9 martie, Adrian se trezi ciudat de 
bine dispus, iar semnalele de primăvară timpurie îi sporiră 
mulţumirea. Ca de obicei, îşi luă micul dejun ă la Hollywood 
- o sondă de suc de fructe şi o felie de pâine prăjită - iar la 
cafeaua neagră, dură, asortă trei ţigări. Sub duş, se trezi 
cântând cu suflet canţonete italiene, ceea ce nu ţinea minte 


să i se mai fi întâmplat din studenţie, zăbovi îndelung în faţa 
şifonierului alegându-şi costumul, decise să dejuneze la 
Velvet şi plecă de acasă încredinţat că ceva, neîndoielnic 
plăcut, avea să i se întâmple. Trăi toată ziua cu acelaşi 
sentiment şi când se întoarse spre seară acasă, se mai afla 
în aşteptare. Îşi prepară un whisky şi, trântit comod pe 
canapea, începu să viseze. 
Ziua nu se terminase încă. 


Ceea ce avea să se numească pentru multă vreme 
„telefonul de la ora 10“ veni ca o eliberare. Tresări violent 
şi, în graba de a ridica receptorul, răsturnă micul vas cu 
violete de pe birou. „Numai de n-ar fi greşeală... Sau 
Yvona...“ Prea ar fi fost mare dezamăgirea. Prea aşteptase 
toată ziua. Frenetic! Isteric, ar fi zis altădată, într-o viaţă 
care azii se părea străină ca un film. De emoție, vocea vibră 
alterată, stins răguşită. 

— Alo... 

— Bună seara, Adrian. 

Simplu, ferm, fără interogaţie. Ca la un apel prestabilit. 
Glasul era suav, de o dulceaţă catifelată. Feciorelnic, găsi 
cuvântul. Un glas neprihănit, de Julietă, şi îşi zise că nu 
auzise în toată viaţa lui ceva mai melodios. 

— Bună seara... Cum te cheamă? 

— EU. 

— Nu-i de-ajuns... 

Altă dată, s-ar fi răţoit: „Uite, domnişoară, n-am chef de 
bancuri proaste, ori îmi spui cine eşti, ori închid!“ 

— Ba da. Deocamdată... 

— Ce înseamnă deocamdată? 

— Nu ştiu. Când am să ştiu, am să-ţi spun. 

— De ce m-ai sunat? 

— Pentru că mă aşteptai. Am vrut să-ţi spun noapte bună. 


— Doar... doar atât? 

— Atât. 

— 'Te rog, nu închide. Ai să mai suni? 

— Da. 

— Când? 

— La ora zece. Noapte bună, Adrian. 

Rămase cu receptorul în mână, încercând un bizar 
sentiment de fericire. Instinctul, premoniţia, întâmplarea, n- 
avea importanţă cine, nu-l înşelase. 'lelefonase, până la 
urmă telefonase. „Cine o fi, cine poate să fie?“ Îşi luă un 
pahar cu alcool şi se mototoli în fotoliu, lăsându-se pradă 
visului... 

O femeie foarte tânără, tinereţe extremă, diafană, păr 
mătăsos blond, poate şaten-auriu, fină, cu ochi umezi, plini 
de candoare... Siluetă elansată, pas şi gesturi de o distincţie 
regală. Hotărât, glasul EI nu putea aparţine unei femei 
vulgare, unei ţoape cu pedichiură neglijată... Nici unei 
impetuoase cu păr negru sârmos şi subsuori mirosind 
sălbatic - genul Carmen pe care-l ocolise totdeauna. La 
femei, Adrian aprecia gingăşia, pudoarea, pasivitatea dulce 
camuflând o senzualitate ardentă, nevoia de ocrotire; 
acceptul fericit şi nu iniţiativa. Aşa şi-o imaginase cândva pe 
Dina... 

Alungă chipul Dinei şi aprinse o ţigară. La flacăra 
brichetei, simţi cum se fac scrum „suspiciunile de bun-simţ“ 
care-l asaltau în subteran... „Ai împlinit cincizeci de ani, eşti 
om în toată firea şi-ţi pierzi capul din cauza unui telefon! 
Cum te poţi lăsa păcălit de trucuri ieftine, dulcegării de 
liceeni... Cine ştie ce puştoaică îşi bate joc de tine... O 
generaţie pentru care nu eşti pregătit... Ce ar spune 
Yvona?!“ 

Ridică iritat din umeri şi turnă din nou în pahar. „Puțin 
îmi pasă ce ar spune Yvona!“ În clipa aceea, însăşi imaginea 
femeii coapte de patruzeci şi cinci de ani, cu mustață 
pensată atent şi răsuflare hepatică în ciuda Orbitului fără 
zahăr rumegat conştiincios, îl revolta până în adâncul 


sufletului. Era o doamnă, nu încăpea nici o îndoială, 
echilibrul şi bunul-simţ o caracterizau, civilizată până în 
vârful unghiilor lustruite cu pila îmbrăcată în piele de 
căprioară, dar, pentru Dumnezeu, dacă era atât de 
deşteaptă şi nobilă, va trebui să ştie să se retragă. Dar asta 
e, că femeile nu ştiu să renunţe. Nici măcar cele mai 
înțelepte. Vine o vârstă când înghesui în ladă costumul de 
baie şi stingi lumina înainte de a te băga cu un bărbat în 
pat... 

Dar era nedrept, Adrian îşi dădea seama, şi amănuntul îl 
făcea să fie şi mai furios. Yvona îl iubea discret şi cu tact, îi 
lăsa totdeauna liberă alegere şi iniţiativă, nu încerca să se 
impună în nici un fel, cedând şi depăşind cu graţie orice 
conflict. Chiar de Paşte... Deciseseră să petreacă împreună 
Învierea, planificaseră Biserica, meniul, iar pentru a doua zi 
o plimbare la Snagov. O întâlnire întâmplătoare însă cu foşti 
colegi de birou, câteva beri la Restaurantul Odobeşti şi o 
invitaţie la pescuit anulaseră programul. Adrian se hotărâse 
fără ezitare, avea să petreacă Paştele cu băieţii. 

— Şi mă anunţi acum, în ultimul moment? Azi e vineri, 
dacă ştiam, poate aranjam şi eu ceva. 

— Spuneai că vrei să te repezi la frate-tău. Ai cea mai 
bună ocazie acum, de sărbători. 

— La Piteşti, pot să mă duc oricând vreau. E vorba că am 
decis ceva, de comun acord. 

— Îmi pare rău, le-am promis băieţilor... 

Yvona îşi muşcase buzele. De furie sau ca să nu plângă. 

— Ştii ce mi se pare cel mai grav, dragul meu? Că nici 
măcar nu încerci să mă minţi. Altul ar fi inventat ceva 
rezonant, o boală în familie... 

— De ce? Te respect prea mult ca să te mint. Am stabilit 
de la început! Fără minciuni, fără obligaţii. 

Când se revăzură, peste o săptămână, Yvona îl aştepta 
veselă, într-o rochiţă proaspătă de primăvară pe care 
Adrian o calificase în sinea lui drept prea tinerească, gata 
să-i asculte cu plăcere peripeţiile, participând cu entuziasm 


la întâmplări amuzante pentru eroii aflaţi într-o anumită 
stare de spirit, dar complet lipsite de haz relatate post 
factum şi mai cu seamă pentru terţi. 

În fond, conchise, Adrian, ea e cea care insistă într-o 
relaţie fără perspectivă, chiar dacă are aerul că nu o face. 
Şi dacă mă acceptă aşa măgar cum sunt, înseamnă că nu 
are pe altcineva la îndemână... 

Deschisese televizorul, dar constată că nu se poate 
concentra, gândul întorcându-se mereu la necunoscuta cu 
glas de fee. Avea să-i aştepte telefonul în fiecare seară. La 
ora zece... Oare cum o cheamă? S-ar fi potrivit un nume 
dulce, cu multe vocale... Alina, de exemplu. Da, Alina. 

Începu să râdă singur: „Sunt nebun, am impresia că m- 
am îndrăgostit.“ Stinse lumina şi se culcă. 


XXX 


„În definitiv, nu-i pot reproşa nimic“, reflecta Yvona cam 
pe la aceeaşi oră. Cu părul ud, strâns într-un turban 
faraonic ca frumoasele din filmele americane, îşi îngrijea 
obrazul la oglinda din baie. „Cea mai sinceră.“ Într-adevăr, 
patru becuri a 100 de waţi fixate ca un chenar pe rama de 
lemn alb ar fi pus în încurcătură chiar şi o faţă mai tânără. 
Îşi aminti de o mătuşă bătrână, frumuseţe vestită pe 
vremea domnilor Carp şi Marghiloman, care după ce 
împlinise patruzeci de ani, mutase toaleta în colţul cel mai 
întunecos al iatacului: „Aşa că dragele mele, ori de câte ori 
mă privesc în oglindă, tot ca o bomboană arăt.“ 

Patruzeci de ani! Ce repede îmbătrâneau femeile pe 
atunci! Funcţiona, desigur, şi mentalitatea, media de viaţă 
era foarte scăzută, nu se făcea sport, naşterile nu puteau fi 
controlate, se mânca fără cumpăt, sălbatic. Chiar şi în 
epoca modernă! Uite-te în Sanda Marin! Nu există mâncare 
fără două-trei linguri de untură, smântână nu lipseşte de pe 
masă, frişca din meniu... 


„Asta nu înseamnă că m-am bucurat când am împlinit 
patruzeci de ani“, recunoscu sincer Yvona. Se considera o 
neîmplinită din toate punctele de vedere. Era economistă, 
când ea s-ar fi dorit arhitectă, dar aşa stăteau lucrurile, te 
duceai şi la Zootehnie, numai să ai o diplomă universitară, 
iar pe plan personal, ca femeie, mai ales, nu se putea socoti 
decât o mare ratată. Nu avea veleităţi, visase modest la o 
viaţă modestă, banală, cu un soţ cumsecade, soacră rea şi 
un copil. Unul singur, trebuie să ştii din start ce poţi oferi, 
măcar portocale iarna şi un cadou care să-l bucure de 
Crăciun. 

Nimic din toate acestea. Se măritase la treizeci şi doi de 
ani, simplu aranjament în vederea obţinerii unui buletin de 
Bucureşti. O afacere negustorească (fără iluzii, naşi şi poze 
la Studio) zece salarii contra unui certificat de căsătorie. 
Contractul mai prevedea obligaţia Yvonei de a intenta după 
un an acţiune de divorţ şi de a suporta, desigur, cheltuielile 
de judecată... După aceea nu mai urmase nimic. Absolut 
nimic, nici măcar vreuna din infamele legături clandestine 
cu un bărbat însurat. Concret, cu mult înainte de a fi 
împlinit patruzeci de ani, Yvona devenise o femeie singură 
şi se jena de faptul în sine ca de o boală ruşinoasă. De 
manevrele cu dibăcie combinate pentru a disimula situaţia 
îşi amintea şi azi crispată, dar în general prefera să nu-şi 
amintească. Cel mai greu de ocolit însă era bunăvoința 
colegelor de birou. Aproape în fiecare lună aveau ceva de 
sărbătorit, aniversări, onomastice, cununii, nemaipunând la 
socoteală evenimentele mari ale anului, Crăciunul şi 
Paştele. Umilinţa de a se prezenta fără partener o 
determina să refuze toate invitaţiile sub pretextul unor 
evadări la munte sau la mare. Bineînţeles „însoţită“, şi 
pentru că o legătură, oricât de discretă, în cele din urmă tot 
se manifestă cumva, lăsase să se înţeleagă că partenerul 
este căsătorit, în imposibilitatea de a divorța din pricina 
postului important. Pentru credibilitate, arbora din când în 
când câte un „cadou“ scump, rezultat al unor economii 


sângeroase, iar în week-end-uri şi de sărbători, nu 
răspundea la telefon. Revelionul mai cu seamă o scotea din 
minţi, i se părea că durează o lună. Încă din primele zile ale 
lui decembrie se discutau la serviciu doar toalete, meniuri, 
aranjamente, listă de invitaţi, iar după consumarea 
evenimentului mai urma o săptămână de comentarii. Un 
supliciu pentru Yvona care de ani de zile se distra bând 
singură la miezul nopţii o sticlă de şampanie. Îmbrăcată în 
cel mai elegant capot din garderobă şi între lumânări 
aprinse, ciocnea cu un al doilea pahar plin, simbolizând 
partenerul care avea să vină precis în anul ce urma. Era o 
superstiție a ei, încredinţată că acesta există undeva, în 
neştiut cotlon, un fel de mesaj transmis prin eter, o 
modalitate de a trage soarta de poale. Ultimului pahar îi 
asezona un somnifer puternic, asigurându-i somn ţeapăn 
până a doua zi la prânz. 

Sigur, s-ar fi putut duce la Piteşti, la frate-său, dar nici 
aici nu se simţea mai bine. George, nu prea deştept, găsea 
prilej de fiece dată să enumere fetele bătrâne din familie, 
luând-o de la cruciați. Se fericea că are băieţi, convins fiind 
că un soi de fatalitate pluteşte asupra neamului. La alţii e 
mai rău, o nație întreagă-i blestemată, uită-te la englezi, 
toată literatura lor musteşte de fecioare bătrâne, de obicei 
fiice de pastori onorabili. Adună la ciorap ca guvernante, 
pregătindu-se pentru o senectute uscată şi profund 
evanghelică, tupilată în vreun sat liniştit din Sussex... Şi nu 
suporta nici blândeţea mieroasă a neveste-sii care, sub un 
aer de protectoare înţelegere, nu-şi putea ascunde 
complexul de superioritate caracteristic femeii căsătorite 
vizavi de cumnata nemăritată. 

De peste două decenii, Yvona se întreba fără să 
ostenească şi mereu în van care-i cauza neîmplinirii ei? Cu 
toată obiectivitatea şi chiar pusă sub lupă, era o femeie 
plăcută, suplă, cu ţinută pedantă şi trăsături regulate. 
Practic, fără defecte. Sigur, n-avea strălucire, dar câte 
femei se puteau lăuda cu un obraz floare de lotus sau cireş 


japonez? Iar lipsa luminii, gândea ea având-o ca antonim 
dinaintea ochilor în special pe Claudia Shiffer, era 
compensată de o indiscutabilă distincţie. 

„Fata asta n-a avut noroc“, se spunea unanim în spatele 
ei. Diagnosticul i se părea mult prea simplist. Dacă ar fi 
înregistrat rateuri - divorţuri, despărţiri dureroase, văduvie 
- s-ar mai fi putut vorbi despre neşansă. Dar ea nu totaliza 
nici măcar aventuri eşuate, şi cel mai trist, nu avea nici 
amintiri. 

Adrian se ivise pe neaşteptate, când în intimitatea ei 
renunţase la nădejdea de a fi vreodată subiect într-un 
cuplu. Sincer vorbind - şi obrajii i se învăpăiau - ea îl 
acroşase, cu îndrăzneala unor cocktailuri consumate din 
plictiseală. Găzduia pentru câteva zile o nepoată de 
verişoară din Suceava, puştoaică de cincisprezece ani, 
venită pentru prima oară la Bucureşti şi decisă să se 
„destrăbăleze“. O rugase insistent s-o conducă la o 
discotecă, iar Yvona, făcând-o pe mătuşa cea bună, cedase. 
Intra pentru prima oară într-un asemenea stabiliment, 
aşteptându-se la tot ce-i mai rău. După un sfert de ceas, 
înţelese că totdeauna există loc pentru şi mai rău. Nimerise 
în plin aberant, sălbatic, dezmăţat, un nesfârşit act sexual 
conjugat pe verticală; în colectiv şi pe vacarm. Adrian se 
afla chiar la masa de alături, singur. Singur, dar cu două 
pahare cu băuturi distincte în faţă. Privea ringul zâmbind 
convenţional, vag patern, şi Yvona încerca să-şi dea seama 
pe cine urmăreşte. Când Mariana se întoarse în sfârşit 
congestionată şi cu ochi strălucitori, Yvona o califică dintr-o 
privire:  „Curvuliţă fără clasă. La tinereţea ei însă, 
promovează şi aşa...“ Modul în care-l apostrofă înlătură 
orice dubiu: 

— Ce faci, Raduliene, le pileşti solo? Hai să dansăm! 

Adrian mormăise ceva aducând a refuz, n-avea chef, era 
obosit. 

— Eu nu-s obosită, râsese Mariana părăsind din nou 
masa. Ar trebui să te mobilizezi... 


Yvona îl abordase atunci cu un curaj de care avea să se 
mire singură. Era uşor grizată şi, ameţită de atmosferă, se 
răsucise spre el, arătându-şi dinţii frumoşi: 

— Am impresia că noi doi nu ne prea încadrăm în peisaj... 

Adrian tresărise, întorcând spre ea o faţă buimacă: 

— Poftim? A, da, cred că nu vă înşelaţi. 

— În ce mă priveşte, îi destăinui neîntrebată, e prima 
dată şi sigur ultima, când intru într-o discotecă. M-a rugat o 
nepoată din provincie şi n-am putut s-o refuz. 

— Hm, făcuse Adrian, cu mine lucrurile stau puţin altfel, 
dar asta nu înseamnă că apreciez mai mult ambianța... 
Poftim? Nu aud ce spuneţi, cred că nici iadul nu are 
asemenea amplificatoare. 

— Presupun, declarase Yvona în cea mai curajoasă zi din 
viaţa ei, că la un telefon ne-am înţelege mult mai bine. 

Adrian o privise lung şi mormăise ca pentru el un „la 
urma urmei, de ce nu?“ 

— Şi de data asta cred că nu vă înşelaţi, şi scosese din 
buzunar o carte de vizită. 

În seara următoare îl căutase la telefon. „Poate că am să-i 
par prea nerăbdătoare, dar dacă sun peste o săptămână mă 
uită, trebuie să încep să-i explic de unde să mă ia.“ 

Adrian marşase fără entuziasm, dar şi fără mofturi. Stilul 
Marianei începuse să-l plictisească, iar despre Yvona păstra 
o imagine agreabilă, deşi vagă. De la prima întâlnire - aşa i 
se părea corect pe când ei, dimpotrivă, lipsit de tact, chiar 
grosolan - ţinu să precizeze coordonatele exacte ale relaţiei 
lor: o legătură agreabilă, ca între două persoane mature, 
fără pretenţii, fără obligaţii. Politeţe şi libertate deplină... 

— Vă avertizez, de la bun început, că nu am de gând să 
mă însor. 

Yvona, deşi atinsă, încercase să râdă: 

— Nimeni n-a vorbit despre căsătorie. Nici măcar despre 
o legătură. De ce anticipaţi? Vă grăbiţi. 

— lertaţi-mă, dar tocmai pentru că persoana 
dumneavoastră nu inspiră ideea de aventură... 


— Nici nu practic genul. Am cedat doar unui impuls. 
Aseară. Azi, am continuat să-i dau curs. Nu las nimic 
neterminat şi, ca să fiu pe deplin sinceră, persoana 
dumneavoastră inspiră... fără să oblige. 

— A, făcuse Adrian descumpănit, dacă lucrurile stau aşa, 
e perfect... Absolut perfect. 

Păstrând nealterat motoul „fără angajamente, fără 
obligaţii“, legătura dura de un an. Spre plăcuta surpriză a 
Yvonei, Adrian se dezvălui altfel decât personajul prea 
direct, chiar cinic, al primei impresii, recte un individ între 
două vârste care încearcă să stoarcă de la viaţă ultime, 
aproape defuncte senzaţii. Se dovedi tandru, culant, 
manierat. Din fire, nu din sentiment. Adăugau plusuri o 
bună dispoziţie egală şi talentul rar de a face mici bucurii, 
amănunte care nu o lăsau nepăsătoare şi, înainte de a se fi 
scurs o săptămână, se trezi îndrăgostită de-a binelea. O 
îndrăgostită lucidă, perfect conştientă că Adrian cheltuieşte 
doar bani şi nu capital afectiv, nefiind mai implicat, după un 
an, decât în prima zi. 

„Contul lui din bancă constituie tragedia şi ghinionul 
meu“, oftă şi fixând oglinda-lupă începu să manevreze 
penseta. Îşi plimba limba deasupra dinţilor, încercând să 
dea relief buzei superioare. Ochelarii aburiţi de efortul 
concentrării alunecară spre vârful nasului. Decise o pauză 
de o ţigară şi trecu în mica sufragerie, unde o aştepta un 
rest de cafea. 

„Pare paradoxal, dar aşa e. Când se lăfăie în bani, 
bărbaţii maturi îşi pierd bunul-simţ, devin o pradă facilă la 
îndemâna primei june îndeajuns de şmechere ca să 
inventeze o atmosferă Loreley. Nevinovata fetiţă 
îndrăgostită de bărbatul olimpic şi grizonat.“ 

Yvona avea certitudinea că dacă Adrian ar fi fost un 
bugetar obişnuit, cu salariu indexat, anticipând pensia cu 
calcule complicate la fiece nouă dispoziţie guvernamentală, 
ea şi-ar fi găsit sigur un loc în viaţa lui. Făceau parte din 
aceeaşi generaţie, proveneau din acelaşi mediu, aveau 


multe gusturi comune, se simțeau bine împreună, erau la 
fel de singuri. În plus, cariera sentimentală săracă, aproape 
virgină, făcea din Yvona un partener docil, dispus să treacă 
peste multe accidente, să lupte şi chiar să se jertfească 
pentru a nu pierde un tren nesperat. 

„Dar cum naiba să lupţi cu tinereţea? Poţi fi 
înţelegătoare, poţi să te prefaci că nu înţelegi, poţi fi 
chioară şi să zâmbeşti în continuare, asta nu face însă decât 
să amâne inevitabilul moment al adevărului: «Draga mea, 
am petrecut clipe minunate împreună, a intervenit așa şi pe 
dincolo, gardez moi un bon souvenir, să rămânem 
prieteni...»“ 

lar de câteva zile, Yvona simţea că s-a întâmplat 
inevitabilul așa și pe dincolo. Refuza s-o vadă - năvală de 
amici şi foşti colegi din provincie şi de prin străinătate - 
părea preocupat, cu minţile în altă parte, la telefon 
răspundea laconic, cu dorinţa vădită de a încheia cât mai 
repede convorbirea. Ceea ce fusese doar bănuială şi 
presentiment, seara trecută devenise certitudine. Îl sunase 
cu câteva minute înainte de ora zece. Adrian răspunsese 
prompt. Glasul era precipitat, transmitea nerăbdare şi 
emoție. 

Apoi, la fel de transparent, sfâşietoare deziluzie. O 
expediase fără menajamente, întrerupând-o după primele 
cuvinte: „lartă-mă, draga mea, aştept un telefon urgent din 
străinătate... Te sun eu mai târziu, pa, pa, pa.“ 

Yvona revenise din curiozitate după un sfert de oră, apoi 
din cinci în cinci minute, cu scuzele pregătite - „am văzut că 
nu mă suni, mi-am închipuit că nu reuşeşti să dai de mine, 
ştii cum e cu telefoanele...“ Nu fusese cazul. Timp de 
patruzeci de minute semnalul de ocupat îi sfredelise 
urechea monoton, neobosit, tot mai neliniştitor. 

Furioasă, sfâşiată de îndoială - telefoanele urgente nu 
durează ceasuri întregi, comunică, nu fac şuetă -, înghiţi o 
tabletă de oxazepam şi stinse lumina. Ştia că Adrian nu va 
mai suna, dar încerca să se amăgească cu ideea că lucrurile 


nu pot fi prea grave. „De vreme ce a încercat să mă mintă, 
înseamnă că nu intenţionează să mă concedieze. Că sunt 
îndeajuns de importantă pentru el... Ce situaţie umilitoare! 
Să te bucuri că cineva binevoieşte să te mintă!“ 

Adormi târziu, după miezul nopţii. Adrian nu telefonă. 


Ideea o străfulgeră în timp ce spăla la bucătărie ceaşca 
de cafea. „Ca să poţi lupta, trebuie să-ţi cunoşti în primul 
rând adversarul.“ Se simţi dintr-o dată cuprinsă de 
nerăbdare şi amânând pensatul sprâncenelor şi al mustăţii, 
intră în dormitor. Se machie sumar, cu gesturi febrile, îşi 
trecu un pieptene prin păr, apoi, fără a mai zăbovi în faţa 
şifonierului deschis, repetă toaleta din ajun, ceea ce se 
întâmpla pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani. Luă 
toată rezerva de bani din casă şi verifică, în virtutea 
obişnuinţei, dacă a stins bine ultima ţigară. Chiar în drumul 
ei spre serviciu, se afla o agenţie de detectivi particulari. 


Adrian trăia ca în vis, aşteptând telefonul de la ora zece. 
În fiecare zi. De două săptămâni care se împlineau azi. EU 
nu suna cu regularitate, şi uneori se consumau seri lungi, 
de dureroasă aşteptare, fără nici un apel. Riguros 
respectată era doar ora. Dacă l-ar fi întrebat cineva cu ce-şi 
petrece timpul, Adrian ar fi ridicat din umeri. Nici el nu ştia. 
Aproape că nu mai ieşea din casă, cu excepţia celor două 
ore de dimineaţă, când doamna Claudia, menajera, deretica 
apartamentul. Deranjul curăţeniei îl enervase totdeauna şi, 
odinioară, binecuvântase faptul că Dina nu era o gospodină 
pedantă. Se întorcea exact la unsprezece, când doamna 
Claudia trecea în bucătărie sau pleca după cumpărături. 
Era o văduvă peste şaizeci de ani, încă în putere, rezervată 
şi pricepută. Fostă profesoară de Geografie la un liceu din 
Bucureşti, nevoită să lucreze pentru a-şi completa pensia 


modică, se adaptase cu demnitate noului statut. Trăgând 
linia, o femeie curajoasă, ale cărei nemulţumire şi sentiment 
de umilinţă adânc îngropate în sufletul ei se puteau desluşi 
în privirea absentă şi boţeala buzelor. Altfel, se simțeau pe 
deplin mulţumiţi unul de celălalt. Adrian era un „stăpân“ 
fără pretenţii, generos, şi o trata cu reverenţa datorată 
fostului cadru didactic. Totodată, Adrian îi aprecia serviciul 
fără cusur, expeditivitatea şi, în primul rând, discreţia. 
Practic, nu-i simţea prezenţa, iar conversaţia lor se reducea 
la emiterea unor vagi şi rare dispoziţii ţinând de rarele 
capricii culinare ale lui Adrian. Bătrâna venea tiptil şi pleca 
în vârful picioarelor. 

Adrian nu-şi închipuise că timpul poate trece atât de uşor, 
pe nesimţite, fără să faci nimic. Citea, rezolva integrame, 
deschidea televizorul, bea mult, aţipea, dar indiferent de 
îndeletnicire, gândul se întorcea la Alina. Chipul imaginat în 
prima seară prinsese contururi tot mai ferme, ar fi putut-o 
recunoaşte pe stradă şi chiar începuse instinctiv s-o caute. 
Portretul devenea tot mai concret, completat zilnic cu 
amănunte de gestică, vestimentaţie, mici ticuri. Familiarizat 
cu subiectul, trecu la scenarii. Ei doi pe podurile Parisului 
într-o seară de radioasă primăvară sau descoperindu-i 
comorile Italiei, un Crăciun îmblănit cu zăpadă într-un 
conac ă la Walter Scott, cu foc harnic în şemineu - 
obligatoriu şemineu - şi un dog imens întru completare de 
pitoresc. Afară, viscolul se zvârcoleşte sălbatic, opinteşte să 
străpungă obloanele de lemn, lupii urlă amplificând 
sentimentul de dulce siguranţă a căminului... 

„Sunt nebun“, îşi repeta de cel puţin zece ori pe zi, „m- 
am îndrăgostit de o nălucă, de o poză pe care eu am 
fabricat-o, de o voce. Vocea poate să mintă, şi încă cum! La 
optzeci şi şapte de ani, tanti Sica păstrase un glas vanilat, 
dulce tril de rossignol, deşi toată viaţa ei nu fusese altceva 
decât o pisică turbată, otrava întregii familii...“ 

Expedia cu un bobârnac toate temerile. „Poate că sunt 
bolnav, dar îmi place să fiu aşa. Nu m-am simţit niciodată 


atât de bine, euforic bine şi fericit. Cred că încep să-i 
înţeleg pe drogaţi. Dar nu se poate să mă înşel. Simt cu 
toată puterea sufletului meu că nu mă înşel...“ Avea o 
singură teamă. Visul să nu se spulbere ca un vis, apelurile 
să înceteze. N-avea nici un reper, nu dispunea de cel mai 
mic amănunt care să-i permită vreo investigaţie, iar serile 
când telefonul rămânea mut, ca autopsiat, fără măruntaie, îl 
umpleau de deprimare. Atunci se îmbăta deliberat şi 
recapitula completând şi rotunjind trandafiriu convorbirile 
anterioare. 

Discutau îndelung, chiar şi câte o oră, adevărată orgie la 
actualele taxe de telefon, Adrian deducând cu satisfacţie că 
Alina se bucură de oarecare confort financiar; o tânără lady 
deci, şi nu o căpuşă din regnul Marianei. Dialogau despre 
orice, inepuizabil, şi Adrian, considerat îndeobşte laconic şi 
taciturn, se descoperi, spre surpriza lui, un interlocutor 
activ. Află astfel că fata - nu şi-o putea închipui altfel decât 
fecioară - adoră culoarea alb, că floarea preferată este 
lăcrămioara (ce gusturi gingaşe are fetiţa asta!), că detestă 
oraşul zgomotos, visând să se retragă într-o căsuţă cochetă 
undeva, la poale de munţi (ce suflet curat, înfrățit cu 
natura!), îl adoră pe Mozart (cât e de suavă, Doamne!), 
mănâncă foarte puţin, cu predilecție fructe (un organism 
delicat, aristocratic, nu ţoapă ghiftuită cu sarmale). Îl dădu 
însă gata declarând că romanul pe care îl adoră e La 
răscruce de vânturi şi mai mărturisi cu toată candoarea că 
îi plac basmele, poveştile cu spiriduşi şi zâne bune... Le 
citeşte de la zece ani fără ca acestea să-şi fi pierdut din 
fascinaţie. 

Amănuntul îl emoţionă până la lacrimi. Andersen, Fraţii 
Grimm, Gilles Perrault (de alţii nu-şi mai amintea, ba da, 
Ispirescu), când astăzi până şi copiii de primară se joacă de- 
a James Bond şi fac amor prin lifturi de bloc încă înainte de 
a fi terminat liceul! Câtă puritate, câtă curăţenie 
sufletească, un unicat - cireş japonez înflorit ca prin minune 
într-o groapă de gunoaie. Părinţii meritau felicitaţi!... Sări 


la repezeală peste părinţi. Puteau fi de vârsta lui, sau chiar 
mai tineri... 

Ochii i se opriră la fotografia portret (Foto Carol Pop de 
Sathmari 1882) de deasupra scrinului. Aparţinea unei 
străbune, fără să ştie exact despre cine era vorba. O păstra 
pentru că-i plăcea rama ovală, rococo, şi atmosfera pe care 
o degaja subiectul. O tânără până în douăzeci de ani, 
blondă, bine făcută în gustul epocii, azi prea trupeşă. Dar 
ce ţinută princiară, ce spate drept, cât de mlădioasă părea 
talia încinsă în corset, cât de armonioasă linia umerilor! 
Câtă siguranţă şi tihnită viaţă de familie în liniştea întregii 
făpturi! Ce promițătoare maternitate inspira bustul generos 
sub plastronul de dantelă albă! Părul era împletit cuminte 
în jurul capului iar pe chipul cu trăsături regulate (nimic 
vamp, nimic provocator) se desluşea doar blândeţe, 
încredere şi principii robuste, virtute mai presus de orice. 
Poză clasică, ţinea în mâna culcată - grațios abandon! - pe 
poalele ample un trandafir pe care-l ghiceai roz. 

Azi, se strâmbă Adrian, juna ar fi ţinut, tot roz probabil, 
un prezervativ în poşetă şi reflectă înfiorat la câte decenii s- 
or fi scurs de la petrecerea ei din astă lume... Alina se 
înrudea cu ea, făceau parte din aceeaşi familie, ar fi putut fi 
contemporane. Colege la acelaşi pension, povestind secrete 
nevinovate în chioşcul năpădit de roze şi glicină sau 
migălind minunăţii la gherghef, în iatacul plin de scorţuri. 
În soba încinsă gem butucii, afară trudeşte viscolul... Mereu 
viscolul. 


Trilul telefonului îl făcu să tresară electrocutat. Nici nu-şi 
dăduse seama când aţipise. Se uită la orologiul franțuzesc, 
tot moştenire de familie. El, micul orologiu cloisonat, nu mai 
înalt decât un ceainic şi îngust ca un penar, o cunoştea 
desigur pe fecioara din ramă. Adrian presimţea că 
odinioară făcuseră parte din acelaşi peisaj, împărţiseră 
aceeaşi odaie. Îl vedea aievea, forfecând timpul la căpătâiul 
fetei, sub icoana grea de argint a Madonei. Icoana mai 


exista, rămăsese la soră-sa Lucreția, avea să i-o ceară. 1 se 
părea romantic şi totodată legitim ca cei doi - pendulul şi 
blonda fecioară - să se regăsească, să fie din nou împreună 
după mai bine de o sută de ani... Vedea aievea, ca într-un 
tablou, cum arătase cândva un anume ungher de odaie, din 
anume casă, de pe anume uliţă de târg... 

Ideea neaşteptată îl fascina, ar fi depănat-o în continuare, 
dar telefonul persevera încăpățânat. Ora opt şi jumătate. 
Nu poate fi decât Yvona. Oftă până în adâncul sufletului şi 
ridică receptorul. 

— Era cât pe aci să renunţ. 

Da, glasul Yvonei. Nesigur sub veselia forţată. 

— Şi eu cât pe aci să nu răspund. 

— Am omis că tu nu mai conversezi decât după ora zece. 
Vrei să revin? 

Adrian se sperie, linia trebuia să fie liberă, nu cumva să 
rateze telefonul Alinei. 

— Nu, nu e cazul. Aţipisem puţin, n-are importanţă, pot 
vorbi. Ce s-a întâmplat? 

Yvona îşi înfipse unghiile ascuţite în carne. Mai presus de 
orice, trebuia să-şi păstreze cumpătul: 

— Ce se întâmplă cu tine? 

Rată din nou tonul firesc sau cel puţin aşa i se părea lui 
Adrian. Îl zgâriau zgrunţurii de sub miere. 

— Nimic, sunt bine mersi... Apoi, convenţional: Tu? 

— Ca de obicei. Urmă, în ciuda hotărârii de a fi 
înţeleaptă: Eşti sigur că nu s-a întâmplat nimic? 

— Bineînţeles. Ce naiba, nu se întâmplă în fiecare zi câte 
ceva. 

Yvona încercă să râdă. O replică înţepată, un ton ascuţit, 
orice tentativă de a limpezi situaţia ar fi precipitat lucrurile: 
„Îmi pare rău, a intervenit cineva, ne-am promis să fim 
sinceri.“ ...Nu! se scutură Yvona, preferabil un la revedere 
cât de rece, dar nu adio! 

— Ai dreptate... Nu te rețin, am vrut să ştiu dacă ai 
aranjat ceva pentru sâmbătă şi duminică. Continuă repede 


fără să-l lase să răspundă: [ii minte, ţi-am mai povestit de 
Nicoleşti, colega mea de serviciu şi bărba'su, ăia care au o 
casă la Snagov. Ne-au invitat să petrecem week-end-ul la ei. 
Sunt oameni foarte drăguţi, ospitalieri. Facem plajă, dacă 
vrei poţi să pescuieşti, au şi o barcă cu motor... Ce zici? Nu 
ţi-ar surâde? 

Adrian întinse mâna după sticlă. Auzi, să-i surâdă! 
Snagov! N-ar fi ratat o convorbire cu Alina nici pentru 
insulele Baleare! 

— Îmi pare rău, nu cred că sunt disponibil, am nişte 
probleme de rezolvat... Dar du-te tu, ar fi păcat să nu mergi 
din cauza mea... 

Yvona respiră adânc. „N-am voie să insist. Trebuie să par 
veselă şi naturală, fără umbră de supărare...“ 

— Bine, scumpule, am să văd eu ce fac. Acum, te las să 
dormi, noapte bună. 

Adrian abandonă telefonul, furios pe el însuşi. „De ce 
dracu', nu i-am spus că s-a terminat? Era un moment 
potrivit, ce mai aştept? Independent de Alina, relaţia asta s- 
a epuizat. E sleită. De la început n-a fost mare lucru, acum 
nu mai e nici atât. Sunt un imbecil.“ 

Peste câteva minute şi după o înghiţitură zdravănă de 
alcool, era dispus să se privească cu mai multă îngăduinţă. 
Comod sufleteşte, nu suporta autonemulţumirea, instinctul 
de conservare reacţiona prompt, găsind totdeauna scuze şi 
pretexte: „Pe undeva, e mai bine aşa. Am fost împreună un 
an întreg. Nu lichidezi o legătură la un simplu telefon. E 
totuşi o doamnă, nu-i pot reproşa nimic... Şi slavă 
Domnului, nici ea mie... Săptămâna viitoare am s-o invit la 
masă în oraş şi atunci am să-i explic. Ca între oameni 
civilizaţi şi maturi, direct, fără reţineri. În fond, nu mi-am 
asumat nici o obligaţie.“ 

Imaginea Yvonei se stinse singură, ca o lumânare ajunsă 
la capăt. Fără să stăruie miros de ceară. Parcă nici n-ar fi 
ars. Pentru că nici n-a existat. Care lumânare?! 


Telefonul sună fix la zece. 

— Adrian? 

— Da, articulă gâtuit de emoție, tu eşti? 

— Eu. Alina. 

Ameţit, fără să-şi creadă urechilor, repetă: 

— Alina?! Chiar aşa?... Alina? 

— Da. Mă cheamă Alina. Toată lumea are un nume... Eşti 
acolo? 

Adrian îşi şterse lacrimile cu podul palmei, căutând din 
ochi o batistă. Nu mai plânsese din liceu. 


Era decisă să lupte. Stai puţin, ea nu-i o femeie absurdă, 
ştie bine că uşa de la dormitor nu se deschide cu de-a sila, 
la fel de bine ştie că pe Adrian nu-l tulburase nici în cele 
mai bune zile şi că nu reuşise, ca performanţă, decât cel 
mult să-l facă să se simtă la îndemână. Uneori! Foarte ades 
însă, îl simţea că se plictiseşte. Simptomele erau limpezi ca 
un clar de lună. Se plimba prin casă de parcă ar fi căutat 
ceva, schimba posturile TV mai des decât clipea „au început 
şi ăştia să dea numai porcării“, întreba în doi peri „ce 
propui să facem?“ şi - faza finală - jucau table sau 66. 
Maximum o oră. Călcându-şi pe inimă - tânjea să doarmă în 
braţele lui - şi salvând un rest de demnitate, Yvona acuza 
oboseală, pretindea un mâine greu, încărcat de probleme. 
Adrian, recunoscător, nu ştia cum să-şi camufleze 
nerăbdarea de a se vedea mai repede dincolo de uşa 
apartamentului. 

Lucidă, conştientă de stocul de minusuri şi minusul de 
atuuri - în primul rând, lipsa de sex-appeal, nimeni încă nu-i 
rupsese nasturii de la bluză, nici măcar din priviri - îşi 
făcuse totuşi iluzii. Bizuindu-se pe comoditatea lui Adrian, 
sperase în inerția obişnuinţei, în oboseala inerentă vârstei, 
în sila de a căuta, de a aştepta. Cu timpul însă, îşi spunea, 


vor interveni tabieturile, dorinţa de confort domestic, 
inevitabilele mizerii ale senectuţii cu alaiul lor de paliative - 
regim, linişte, menajamente. Vârsta pune frâne şi Yvona 
constatase că până şi cei mai buiaci dintre craii buiaci nu 
făceau excepţie. Marii năbădăioşi deveneau pe nesimţite 
prudenţi, excesele erau periate, înserarea îi găsea acasă cu 
lanţul pus la uşă. Preocupările majore erau şi ele reduse la 
numitor comun, puncte cardinale de existenţă - buletinul 
meteo, colesterolul şi scaunul zilnic - iar drumurile 
urmăreau o hartă precisă: brutăria (dis-de-dimineaţă după 
pâine caldă şi blondă), farmacia şi, de câteva ori pe an, 
excursia până la Casa de Ajutor Reciproc a pensionarilor, 
subvenţionându-şi viitoarea înmormântare. Între mese, o 
oră-două de politică subţire cu colegii de generaţie în 
scuarul din apropierea locuinţei, printre căţei fasonaţi şi 
preşcolari scoşi la plimbare de bunici. 

Bineînţeles că Adrian, la cincizeci de ani, avea alt statut, 
dar timpul zboară iar viaţa de rentier moleşeşte. Cel puţin 
aşa îi convenea Yvonei să creadă, recapitulând mereu 
aceleaşi cazuri de arhivă cu start îndoielnic, dar final fericit: 
„Cocuţa X (sau Lilica, sau Cecilia...). Ani de zile a trăit cu 
Vasiliu, i-a ţinut menajul, l-a îngrijit în vreme ce se zbenguia 
cu toate secretarele, ba le aducea şi-n casă şi îi făcea ei vânt 
la cinema. Acum, c-a îmbătrânit, are nevoie de ea, s-au 
căsătorit, îi ciuguleşte din palmă, n-o scoate din scumpa 
mea... În situaţii din astea, trebuie să ai răbdare, boală 
lungă - moarte sigură...“ 

Yvona era dispusă să aibă răbdare. Nu avea ce pierde 
perseverând şi, totodată, Adrian, pe care ajunsese să-l 
iubească aşa cum doar o femeie flămândă ştie să iubească, 
constituia ultima ei şansă de a se caza. Acum însă, trebuia 
să ţină seama de realitate: fapt cert, Adrian se îndrăgostise. 
De cine? La fel de cert, de o femeie foarte tânără. Dacă a 
întâlnit o a doua Mariană, se va dezmetici de la sine. Era un 
bărbat cu gusturi fine, nu suporta organic mitocănia, 
promiscuitatea, amorul plătit. Admiţând că tânăra-i de 


calitate, aceasta nu va consimţi să se vâre în patul unui 
bătrân pentru câteva găteli şi o menajeră care să vadă de 
bucătărie. În concluzie, nici una din variante nu putea dura. 

Raționamentul o stimula. Trebuia să fie pregătită pentru 
o expectativă inteligentă şi înarmată pentru a face faţă 
oricărei situaţii. Până una-alta, decise pentru a doua zi 
reparaţii generale - cosmetică, coafură, saună, unghii 
(toate douăzeci), epilat, masaj - şi o vizită la doamna Clara, 
ghicitoarea. Când era inspirată, spunea lucruri 
remarcabile. Dar înainte de toate, un somn bun. Îşi unse 
conştiincios obrazul cu cremă de noapte şi înghiţi un 
somnifer, hotărâtă să doarmă tun. Se uită la ceas. Zece şi 
jumătate. Încercă tentaţia de a-l suna pe Adrian. Să vadă 
doar dacă e mereu ocupat. Trilul telefonului i-o luă înainte. 

— Doamna Yvona?... Sper că nu v-am trezit. Pavelescu la 
telefon. 

A, detectivul! Inima începu să-i bată. Se ridică într-un cot 
şi cămaşa de noapte pârâi la subsuoară. 

— Nu m-aţi trezit. Spuneţi. 

— Am veşti pentru dumneavoastră. Ilreceţi pe la mine 
mâine dimineaţă. Până în douăsprezece... 


XXX 


— Îţi vine să crezi că la mijloc e o vrăjitorie! Ceva 
extraordinar, de poveşti cu zâne. Dacă mi-ar fi povestit 
altcineva, n-aş fi crezut! Totul se prezintă exact cum mi-am 
închipuit eu! Nu se poate... 

Lucreția îl asculta cu un surâs uitat pe chip. Vag sarcastic 
- ea nu putea fi răutăcioasă cu adevărat - şi mult 
îngăduitor. De când se ţinea minte, încercase sentimente 
materne pentru Adrian. Singuri la părinţi, el cu zece ani 
mai mic, în copilărie, fusese păpuşa ei preferată; mai apoi, 
şi până azi, la tâmple cărunte, frăţiorul mereu băieţel care 
trebuie ocrotit. Mama lor murise prosteşte (care e moartea 


aia inteligentă?!). Se înecase într-un concediu, la Mamaia, 
când Adrian nu împlinise încă trei ani. Tatăl se recăsătorise 
apoi cu o actriţă, dar asta era deja altă poveste. Până târziu, 
în liceu, Adrian îi spusese ei, Lucreţiei, mămică. Uneori şi 
azi, când era peste măsură de tulburat. 

— Dacă vrei să înţeleg ceva, zâmbi, povesteşte-mi de la 
capăt. 

— Când am văzut-o prima oară, mi s-au tăiat picioarele! 
O prinţesă!... Dar stai să-ţi spun. Prima întâlnire am fixat-o 
la Grădina Botanică. A doua, în Parcul Carol, a treia - 
Cişmigiu. Aşa a vrut ea! Nu bar, nu discotecă, nu cinema! În 
parcuri, ca pe vremea umbreluţelor de dantelă! Tu nu 
cunoşti fetele de azi, Lucreția... În fine! E romantică, pură, 
naturală până în vârful unghiilor. Trebuie să-ţi spun că şi 
unghiile ei mă emoţionează! 

Tăiate în carne, ca la pianiste. Şi le mai şi roade ca o 
fetiţă de şcoală primară. 

— În concluzie, te emoţionează totul. Eşti îndrăgostit, 
Adi. Cum arată? Dă-mi un reper comun. 

Răspunsul ţâşni ca o săgeată: 

— Ileana Cosânzeana. Asta e! Chip angelic, păr catifelat 
blond, trup diafan, glas Stradivarius pe teme de Schumann. 
Când am văzut-o... Am recunoscut-o din prima clipă, dar mi- 
era teamă să nu fie cumva o greşeală: „Scuzaţi-mă, 
domnule, dar nu vă cunosc, nu cu mine aveaţi întâlnire...“ 

O aştepta, aşa cum conveniseră, chiar la intrarea în 
grădină. Prima reacţie a lui Adrian fusese un sentiment de 
spaimă. „Dumnezeule, e doar un copil!...” Nu părea să fi 
împlinit mai mult de paisprezece ani, o siluetă sublimată, de 
buzunar, cu graţii de balerină. Rochia albă, foarte largă, 
încinsă cu o centură lată de lac azuriu, ca şi sandalele plate, 
întăreau impresia. le aşteptai în orice clipă să-şi ridice 
braţele deasupra capului ca să se avânte într-un vârtej de 
piruete. Părul blond lunar, vârstat de şuviţe mai întunecate, 
ca răşina, era împletit într-o coadă care-i atârna pe spate. 


Impresionat, descumpănit, dar în primul rând stânjenit, 
păşea împiedicat şi pentru prima dată în viaţă simţi că nu 
ştie ce să facă cu mâinile. Limba îi era legată şi, în culmea 
confuziei, avea impresia că toată lumea se uită la ei: un 
cuplu strident, ridicol, o diferenţă de vârstă indecentă. 

— Dacă se va întâmpla să ne întâlnim cu vreo cunoştinţă, 
voi fi obligat să declar că eşti fiica mea. 

— Cred că te alinţi, râse Alina. 

— Trebuie să recunosc că mă aşteptam la o surpriză, dar 
nu să rămân fără grai. Nu te speria, îmi revin. 

— Eu nu sunt speriată. Iu eşti speriat. Şi nu sunt chiar 
atât de tânără pe cât par. 

În ochii de culoarea cafelei sclipeau lumini jucăuşe. Erau 
rotunzi, ochi de păpuşă, cu gene tot de păpuşă, dese, scurte 
şi negre. 

— Nimeni nu ţi-ar da mai mult de cincisprezece ani, nici o 
zi în plus. 

Alina culese din mers o frunză de castan căzută pe o 
bancă şi i-o înfipse în buzunarul de la piept 

— Îmi plac castanii... Şi piureul de castane cu frişcă. Cred 
că eşti într-adevăr foarte speriat. În general, mi se dă 
şaptesprezece-optsprezece. În realitate, am sărit de 
douăzeci. 

— N-aş fi spus niciodată... 

— Pentru că sunt minionă. O trăsătură de familie. Aşa au 
fost şi mama, şi bunica, şi tot aşa... râse, până la Doamna 
Chiajna... Nu, nu suntem rude... Uite ce frumoasă e salcia 
de acolo! Aşa cum stă aplecată, parcă şi-ar spăla părul în 
lac. 'Toate au murit tinere. E frumos, dar trist. 

— Poftim?! 

Avea un fel derutant de a sări de la o idee la alta, 
conversaţie mozaicată, dar, în ciuda primei impresii, nu 
lipsită de coerenţă. Indiferent de divagaţie, se întorcea 
singură la subiect, epuizându-l, în măsura în care considera 
că-i necesar. Era un gen inedit pentru Adrian, sugerându-i 
pasul ţopăit al unei vrăbiuţe. Noutatea i se părea 


încântătoare, trădând - gândea el - un spirit şi o minte 
Zglobii. 

— E frumos să mori tânăr. Oamenii te plâng mai mult, te 
ţin mai bine minte. 

— Crezi că merită să mori numai pentru atâta lucru? o 
întrebă zâmbind. 

— Ştiu ce spun. Dar e şi foarte trist. Eu sunt singură de la 
cinci ani. Nu-i nostim? Sunt miliarde de oameni în lume şi 
un copil de cinci ani rămâne absolut singur. Nici frunzele 
copacilor nu sunt singure. Se opri brusc punându-i mâna pe 
braţ: Ce-ai zice să dăm o raită la Şosea? Am o poftă 
straşnică să-ţi arăt trandafirii... Stiţi, domnule, că arătaţi 
foarte bine? Chiar de aproape. 

Îl luă uşoară de braţ. Adrian avea impresia că păşeşte 
alături de un fluture. Pe alee de nori. De curcubeu irizat. 

În stradă, privi reflex în jur. 

— După ce te uiţi? 

— Încerc să mă orientez, parcă am văzut o staţie de 
taxiuri pe aici... 

— N-avem nevoie, spuse Alina trăgându-l de mână. Sunt 
cu maşina. Am parcat vizavi. Uite-o acolo, cea roşie. 

O Toyota ultimul tip, decapotabilă, şi Adrian nu-şi ascunse 
surpriza: 

— Toyota? Superbă maşină. 

— Nu-i aşa? Seamănă cu o savarină. 

Urcă sprintenă şi deschise capota. Era atât de luminoasă, 
mişcările atât de dezinvolt graţioase, atât de „altă lume“, 
încât părea imposibil s-o ignori. Câţiva trecători încetiniră 
paşii, alţii rămaseră pe loc ca s-o admire. Cu mâinile pe 
volan, întoarse spre Adrian un chip strălucitor: 

— Deci, domnul meu, mergem la Şosea. 

— Oriunde, împreună cu tine. Chiar şi în iad. 


— Şi al naibii să fiu dacă nu m-aş fi dus. 
— Fii sigur că a ghicit şi ea atâta lucru. 


Lucreția sorbi ultima înghiţitură de cafea. Constituia 
marele ei viciu şi cafetiera nu se golea niciodată. 
Hipotensiunea o ferea de neplăcerile excesului şi nu ţi-o 
puteai închipui fără o ceaşcă la îndemână: pe noptieră, pe 
tipsia lămpii de colţ în ceasurile de la televizor, pe pian. 

— Nu trebuia să ghicească de vreme ce i-am spus-o 
răspicat. M-am îndrăgostit de Alina înainte de a o vedea... 

— Tocmai asta mă îngrijorează, Adi. 

— De ce? Realitatea a depăşit orice închipuire. E pur şi 
simplu mirifică, nu credeam că există aşa ceva aievea! 

Lucreția îi surâse cu blândeţe: 

— Mi se pare mai degrabă o nălucă plăsmuită de tine. De 
copil mic, ai fost foarte imaginativ. 

— Fleacuri, aşteaptă s-o cunoşti. 

— Nu mă îndoiesc că fotografia-i fidelă. Mi-e teamă însă 
pentru tine, prea te-ai avântat. N-aş suporta ideea că cineva 
te-ar putea face să suferi... Nu mi-au rămas mulţi oameni 
pe care să-i iubesc. 

Nu, nu-i rămăseseră. Fusese o frumuseţe rigidă, „prea 
dorobanţă“, apreciau bătrânele din familie, „şi fără lipici“. 
Se măritase după terminarea facultăţii cu cel mai autentic 
specimen de aventurier nimerit prin bizar şi inexplicabil 
accident în viaţa ei. Nu se puteau închipui doi oameni mai 
străini unul faţă de celălalt. Adrian şi-l amintea bine, un 
zălud simpatic, o fiinţă seducătoare născută sub semnul 
veseliei. Se părea că nu ştie să facă altceva decât să râdă şi 
să tricoteze planuri întraripate. Dispăruse într-o zi, fără 
explicaţii, cu pijamaua şi aparatul de ras. Peste ani, cineva 
pretindea că-l zărise în Bermude, altcuiva i se păruse că l-a 
recunoscut în Caracas însurat cu o prinţesă neagră, 
persoane mai puţin romantice jurau că l-au văzut la Paris, 
lift-boy într-un bloc somptuos din Place Alma. În realitate, 
era un om despre care-ţi puteai închipui orice, rimă 
perfectă celor mai năstruşnice piruete de destin; trebuie 
doar să fii atent să alegi ipostaza cea mai fistichie. Lucreția 
divorțase nu în intenţia de a-şi reface viaţa, ei una îi 


ajunseseră trei ani de trai în comun, ci dintr-o înclinaţie 
naturală pentru ordine şi situaţii clare. Ulterior, tot 
potenţialul ei afectiv, instinctul matern neconcretizat se 
concentra asupra lui Adrian. Când acesta se căsătorise cu 
Dina, ştiuse să se estompeze, trecând deliberat în plan 
secund. Nu se ducea la ei neinvitată, nu abuza de telefon. 
Dina era prea proastă ca să-şi dea seama cât de legat se 
simte Adrian de soră-sa şi, în consecinţă, nu-i aprecie 
discreţia şi tactul. Lucreţiei însă puţin îi păsa atâta vreme 
cât nu existau neînţelegeri. În sinea ei nu dădea doi bani pe 
Dina, judecăţile ei o lăsau rece; o „mioritică, încă una din 
milioanele electoratului de be-he-he!“ 

— Cu Yvona te mai vezi? 

Adrian se crispă imperceptibil. 

— Nu prea... În ultima vreme, chiar deloc. 

Lucreția se uită distrată la zaţul din ceaşcă: 

— Mi-ar părea rău să se simtă jignită. E o persoană la 
locul ei şi, în primul rând, o femeie de calitate. Poţi spune o 
doamnă, fără teamă că greşeşti. 

Adrian trase mai aproape scrumiera, un imineu de 
porțelan, cu trandafiraşi aurii. Întrebă vag iritat: 

— De ce s-ar simţi jignită? 

— Nimănui nu-i place să fie aruncat ca o haină veche. 

— Dar nu am aruncat-o. Cred că tu nu ai înţeles ce fel de 
relaţie a fost între noi. 

— Eu cred că am înţeles ce-i mai important, că femeia 
asta te iubeşte. 

— Dacă lucrurile stau aşa, îmi pare foarte rău. Eu nu o 
iubesc. 

Lucreția zâmbi blând: 

— "Ţi-a luat minţile Alina. 

— Alina nu are nici o legătură, iar pe Yvona n-am minţit-o 
niciodată, nu i-am dat nici un motiv să-şi facă iluzii. 

— Păcat, oftă Lucreția, eram sigură că voi doi veţi face o 
pereche fericită. Potriviţi din toate punctele de vedere. 

Adrian se ridică şi se aşeză lângă ea: 


— De fapt vrei să spui că Alina nu mi se potriveşte. [i se 
pare prea mare diferenţa de vârstă. 

— 'Ţie nu, Adi? 

— De vreme ce pentru Alina nu constituie un 
impediment, nu văd de ce aş face eu caz. La urma urmei, 
nu-mi pasă ce va fi mai târziu. Acum sunt dumnezeieşte de 
fericit şi altceva nu contează. Aş fi un imbecil să mă 
frustrez, când nici nu visam să am parte de asemenea clipe, 
nici nu bănuiam măcar că există. 

— Ea... simte la fel? 

Adrian o privi descumpănit: 

— Nu ştiu. Sincer, nu ştiu. Dar ştiu precis că nu banii o 
interesează. 

— Cum poţi fi atât de sigur? 

— E absolut independentă financiar. La noi, se cheamă o 
fată bogată. 

— Serios?! Cu ce se ocupă? 

Propriu-zis, nu se ocupa cu nimic, dar avea tot felul de 
planuri. În sinea lui, duios şi patern, Adrian se amuza. 
Dintre toate, proiectul înfiinţării unei case de modă 
rămânea cel mai terestru, deşi el personal, la sărăcia 
valahă, avea şi aici mari rezerve. În rest, aiureli, 
infantilisme exotice via Jules Verne, ă la Asociaţia 
Căutătorilor de comori sau ai Atlantidei... 


— Râzi pentru că eşti în necunoştinţă de cauză... 

Masa se afla chiar pe malul lacului. În lumina soarelui 
filtrat de umbrela portocalie, Alina avea un obraz de caisă 
coaptă. Adrian o urmărea cu ochi strălucitori, conştient că 
nu trăise niciodată ceva asemănător. El însuşi se simţea 
tânăr şi chipeş în costumul deschis, cu o cămaşă italiană de 
mătase roşie, îi plăceau locurile, era nebun după fată. Alina 
o aşteptă pe debarasoare să schimbe scrumiera, apoi o 
urmări în timp ce se îndepărta: 

— Are picioare frumoase, îi stă bine minijupul... Mi-ar fi 
plăcut să lucrez într-un restaurant. Sigur, nu toată viaţa, 


dar pentru un timp cred că ar fi amuzant... E foarte frumos 
aici, ai avut o idee bună. 

Adrian îi zâmbi recunoscător: 

— Mă bucur că-ţi place. Eram într-a VIll-a - am făcut 
liceul la Lazăr - când m-am îndrăgostit de Monte Carlo. E 
cea mai frumoasă terasă din Bucureşti. lar Cişmigiul nu mi 
s-a părut niciodată atât de radios! Uită-te la malul din faţă, 
ce orgie de culori, ca într-un Constable. Când am fost la 
Londra... lartă-mă, scumpa mea, ai vrut să spui ceva? 

— Nimic special, dar mi-e imposibil să aud cuvântul 
Cişmigiu fără să mă gândesc automat la Grigore Băjenaru, 
Cişmigiu & Comp. Mi-a plăcut grozav! De câte ori recitesc 
cartea mă simt colegă cu toţi băieţii aceia, parcă îi cunosc 
pe fiecare. 

Adrian îi strânse uşor degetele: 

— Ce copil adorabil ai rămas tu, Alina! 

Fata se alintă, jucându-se cu pămătuful de la coada 
blondă. 

— Aşa şi aşa. 

— Andersen şi Băjenaru! În 1997, azi, aici, la Monte 
Carlo, la nici treizeci de metri de standul cu reviste porno... 
Cred că eşti ultimul copil rătăcit în lumea asta! 

Alina lovi cu pumnul mic în masă. Purta un singur inel, o 
aţă de aur, cu un briliant cât un bobuleţ de mazăre. 

— O amintire? 

— Da, de la mama. E perechea unui cercel. Celălalt e la 
Bella. 

— Cine-i Bella? 

— Ei, asta e! râse Alina, Bella, sora mea, suntem 
gemene... 

Adrian o privi uluit, fata asta era plină de surprize. 

— Gemene?! Nu mi-aş fi închipuit că o fiinţă ca tine ar 
putea avea duplicat. Credeam... credeam că eşti unică. 

Alina culese ultima linguriţă de îngheţată şi începu să 
răsucească între degete cupa goală: 


— Mai pot să capăt una?... lu nu eşti informat, vorbeşti 
după ureche. 

Avizat, dar încă neobişnuit cu conversaţia acrobatică a 
Alinei - salturi neaşteptate, dublu şurub, triplu axel cu 
aterizări perfecte - Adrian făcu ochii mari: 

— La ce te referi, scumpa mea? 

— Trebuie să te fereşti de sentinţe. Ştiai, de exemplu, că 
mai mult de optzeci la sută din comorile dispărute în mare 
nu au fost descoperite nici până azi? Nu ştiai. Cineva 
trebuie să le găsească, de ce nu aş fi eu norocoasa? Îţi 
trebuie doar puţină imaginaţie. Cumnatul meu are... Nu vă 
supăraţi, cu ananas am mai mâncat. Aş prefera cu căpşuni. 

Chelnerul - i se păru lui Adrian - o privea în extaz: 

— Nici o problemă, şi dispăru ca o umbră. 

— Scumpa mea, şi îi prinse amândouă mâinile peste 
masă, iartă-mă, dar nu te pot urmări. Mi-ai spus că de la 
cinci ani eşti singură... Acum, apare şi un cumnat... 

Alina îl privi o clipă nedumerită şi începu să râdă. Ca şi 
genele de păpuşă, dinţii tot de păpuşă, erau orientaţi 
înăuntru. 

— Păi de vreme ce am o soră, e normal să am şi un 
cumnat. Olaf, bancher în Noua Zeelandă. Mai precis, la 
Wellington... Zău că eşti nostim, de unde credeai că am o 
Toyota?... Bella are grijă de mine. 

Adrian îi cuprinse obrazul între palme: 

— Dumnezeule mare, cum a ajuns sora ta tocmai în Noua 
Zeelandă? 


Lucreția se întoarse din bucătărie cu cafea proaspătă şi o 
sticlă de vin alb. Frate-său prefera alcoolul, dar ea se 
prefăcea că uită de fiece dată, menajându-i ulcerul. 

— Chiar aşa! Cum a ajuns soră-sa la capătul lumii? Nu 
ştiu, Adi, cum vezi tu lucrurile, dar mie mi se pare totul mult 
prea fantastic, roman ă la Pierre Lotti, lipsesc pescuitorii de 
perle. Prea exotic... 


Adrian sări de pe canapea. Încercă să se plimbe prin 
odaie, aşa cum proceda la el acasă când era iritat, dar după 
doi paşi trebui să se oprească, din pricina spaţiului 
înghesuit. Lucreţiei îi plăcea decorul aglomerat, din 
principiu nu arunca nimic („cine ştie când o să-mi 
trebuiască!“), un dereticat la ea scotea peri albi, mutatul 
boarfelor de colo-colo dura mai mult decât curăţenia în 
sine. 

— Exotic! pufni enervat. Doamne, cum ne-a mai 
îndobitocit comunismul, chiar pe cei mai deştepţi dintre noi! 
Ne-a asasinat imaginaţia, ne-a blocat orizontul. Vedem 
proletar, cu şapcă, ne-a speriat papionul lui Raţiu! 

Lucreția îl prinse de mână, silindu-l să se aşeze. 

— Nu te monta, Adi. Am spus doar că totul e prea 
neobişnuit ca să fie credibil. Pentru urechile noastre 
proletarizate, aşa cum spui tu. 

— Păi asta-ţi explic şi eu! Timp de patruzeci de ani, am 
avut toţi acelaşi itinerar nenorocit, chenzină-pensie-cimitir, 
fără abatere. Adică, ba da! Şi mai întuneric, şi mai frig, şi 
mai flămânzi! Am uitat că viaţa se poate desfăşura şi altfel, 
şi dinaintea unui destin, vorbesc în general, mai puţin 
comun, dăm speriaţi înapoi, zicem că-s desene animate. 

Lucreția oftă, lucrurile stăteau chiar mai prost decât se 
aştepta. Trase mai aproape coşuleţul de lucru care se afla 
pe măsuţa de telefon şi începu să croşeteze. 

— Poate ai dreptate, la aspectul ăsta nu m-am gândit. 
Chiar şi pentru condiţiile de la noi, am avut o viaţă foarte 
săracă. Când spun Noua Zeelandă... 

— Te gândeşti la Teleenciclopedie, nu vezi avionul care 
pleacă de la Otopeni... Lucrurile sunt simple! Bancherul, 
Olaf ăsta, a venit pentru nu'ş ce drac de afaceri la Braşov, 
chestia s-a întâmplat acum vreo cinci sau şase ani. Fireşte, 
a aruncat un ochi şi la Poiană, unde Bella făcea schi. Aşa s- 
au cunoscut. Dacă-ţi povestea că Bill din Arizona a 
cunoscut-o pe Helga Nibelunga la Innsbruck şi a luat-o de 
soaţă, ţi se părea la fel de exotic? De Paul de Koch? 


Se opri în faţa ferestrei privind, fără să înregistreze un 
singur amănunt, lumea din micul scuar. [inea mâinile la 
spate şi Lucreția sesiză, cu inima strânsă, frământarea 
nervoasă a degetelor. Era nemulţumit de el. Deşi vrăjit, 
abandonat cu totul sentimentului pentru Alina, suprimându- 
şi orice gând meschin, de nemărturisit, era conştient că de 
fapt vorbise pentru el, nu pentru Lucreția, încercând să 
perie cu disperare suspiciuni care palpitau în subteran. 


— Ce s-a întâmplat cu părinţii tăi, cum de au murit atât 
de tineri? 

Se aflau la a doua întâlnire, în Parcul Carol. Alina, în 
pantaloni colanţi, I-shirt imens şi sandale uşoare, părea mai 
puştoaică decât elevele care trăgeau la fit pe aleile 
parcului. Ciugulea dintr-un cornet cu floricele, azvârlind şi 
păsărelelor care se iveau în cale. 

— Sper să nu mă vadă paznicii... Nu-mi place să supăr pe 
nimeni. 

Adrian respiră adânc. Încă una din replicile care îl 
topeau. Nu o auzise din gura nimănui. Dimpotrivă, se purta 
grosierul „i-am spus-o de la obraz“, sau „i-am făcut-o, să mă 
ţină minte!“ 

— Pe copii nu se supără nimeni. Te-am întrebat... 

— Ştiu. Sunt foarte atentă la tot ce spui. Ţi-am zis sau nu, 
nu ţi-am zis... Mama a murit de anemie pernicioasă. Nu 
împlinise treizeci de ani. Tata s-a sinucis după o săptămână. 
Avea permis de vânătoare, adică armă. S-a dus în garaj şi 
şi-a tras un glonţ în gură. 

— Dumnezeule! exclamă Adrian înfiorat, ce tragedie. 
Dar... dar îl înţeleg. 


Lucreția îşi stăpâni în ultima clipă zvâcnetul replicii: 
„Chiar îl înţelegi? Tu ai încercat să te sinucizi după moartea 
Dinei?“ Constată pe un ton absolut neutru: 

— O dragoste unică. Pe altul, măcar copiii l-ar fi ţinut în 
viaţă. Ce s-a întâmplat cu fetiţele? 


— Le-au luat două mătuşi, dar nu împreună. 

Lucreția îşi ridică ochii din lucru şi-l privi pe deasupra 
ochelarilor, alunecaţi pe nas. Declară consternată: 

— Gemenii nu se despart niciodată. Cel puţin, aşa am 
auzit. 

Adrian ridică din umeri: 

— Nu poţi obliga pe nimeni să ia doi copii deodată. Ce, 
era simplu prin 1980 să te împovărezi cu două suflete, să-i 
hrăneşti, să-i încalţi, să-i ţii la şcoală? Toţi făceau câte un 
singur copil. Ce mai, aşa a hotărât familia, ce ne băgăm noi 
acum! Fiecare cu soarta ei şi căreia i-o merge mai bine, o s- 
o tragă şi pe cealaltă. 

— Aha, pricepu Lucreția, adică pe Alina o subvenţionează 
acum soră-sa din Noua Zeelandă. 

— Exact, i-a deschis un cont în bancă şi i-a lăsat ei, cu 
acte, casa părintească. i-am spus că-i bogată. Mie mi-e 
absolut indiferent, dar pe tine s-ar putea să te intereseze. 

Lucreția îşi ridică din nou privirea deasupra ochelarilor: 

— Doar în ceea ce te priveşte, cred că-ţi dai seama. 

Adrian îi luă mâna care se lăsa greu - „nu fi escroc 
sentimental“ - şi i-o sărută. 

— Ştiu, mămică, eşti cel mai dezinteresat om pe care l-am 
cunoscut vreodată. 

Şi chiar aşa era. În ciuda insistențelor lui Adrian, se 
retrăsese din cursa succesorală, cedându-i acestuia toate 
drepturile incluse în cele două testamente. Îi moştenise 
exclusiv şi pe mătuşa Tiţa din Sinaia şi pe vărul din Londra. 

— Toate bune, spuse Lucreția eliberându-şi mâna şi 
reluând croşetatul, dar care e practic statutul Alinei? 
Rentieră? Se mulţumeşte doar cu atât la douăzeci de ani? 

Adrian îşi băgă mâinile în buzunare, împingându-şi 
pântecele supt înainte: 

— Nu-i chiar aşa, ţi-am spus că are tot felul de planuri. 
Mă întrebi de statut... Are liceul şi doi ani la Academia de 
Teatru şi Film. 

— De ce doar doi ani? 


Lui Adrian i se lumină obrazul, o undă de duioşie îi încălzi 
privirea. Soarele sulița de amiază şi chiar în Cişmigiu 
începuse să se simtă arşiţa. Treceau pe lângă bustul Maicii 
Smara şi Adrian înregistră cu surprindere buchetul de flori 
depus pe piedestal. Cui naiba-i mai păsa de o învăţătoare, 
chiar emerită, care le făcea apostolat acum o sută de ani? 
Să fie românii chiar atât de sentimentali? Când fusese la 
Paris, vizitase cimitirul Pere Lachaise unde, te asigură orice 
cetăţean al celei de a V-a Republici, se află îngropată cel 
puţin jumătate din istoria Franţei. Cum orice mormânt de 
acolo înseamnă eveniment istoric sau locatar de Larousse, 
se plimbase la întâmplare şi tot astfel dăduse peste 
sarcofagele lui Moliere şi La Fontaine, aşezate într-un 
apropiat şi peren vis-ă-vis. Erau clar abandonate uitării, 
năpădite de jungla trecutelor anotimpuri, fără urmă de 
floare proaspătă. Doar piatra monumentelor le ferise de 
ruină. 

— „.„.„Nu m-aş fi putut adapta. Nu accept nici măcar ideea. 
E o viaţă execrabilă. 

— Pentru cele mai multe adolescente reprezintă un vis. 

— Ştiu, Adrian, crede-mă, nu condamn pe nimeni şi nu 
fac pe puritana, atâta doar că eu nu pot. E ceva fizic. Nu 
suport nici croitoreasa să mă atingă, mă îmbrac de gata. Ca 
să obţii un rol, treci prin nu ştiu câte... 

Îşi muşcă buzele evitând un termen vulgar. Adrian o luă 
pe după umeri şi-i atinse părul cu buzele: 

— O, scumpa mea, îmi pare rău... 

— „nişte şobolani scârboşi, n-au ruşine. Burţi scârboase 
sau piele bătrână. Li se pare că-i în dreptul lor. Şi aşa e 
peste tot... Mia, o fostă colegă de liceu, a terminat Dreptul. 
E avocată stagiară. Trăieşte cu maestrul, care pe deasupra 
mai e şi însurat, ca să-i cedeze câteva dosare prăpădite de 
pensie alimentară. Se mai alege cu câte o masă la 
restaurant, care, vorba ei, prefaţează şedinţele de 
dragoste. Şi dacă l-ai vedea pe maestru!... Seamănă cu 


unul, am uitat cum îl cheamă, senator de Constanţa. Ai 
impresia că nu s-a spălat de când l-a prins ultima ploaie fără 
umbrelă!... Mai bine merg în fabrică. 


Lucreția îşi strânse buzele, de parcă i-ar fi fost frică să 
nu-i scape cuvintele. Tot ce povestise cu atâta implicare 
Adrian îi suna a show de proastă calitate, clişee auzite, 
prefabricate. Pe orice îndrăgostit îl impresionează 
demonstrațiile de virtute şi scoate scântei doar la prezumția 
„de hărţuire sexuală a iubitei“. N-ar fi obţinut însă decât 
resentimente încercând să-i deschidă ochii pe care el voia 
să-i ţină strâns închişi. Şi la o urmă, apatiei de până mai 
deunăzi îi e de preferat starea euforică de azi. Poate că el 
are dreptate, iar ea, atât de ruptă de realitate şi lipsită de 
experienţă, cu o carieră sentimentală care încăpea într-un 
degetar, era posibil să greşească. „Ce trebuie să se 
întâmple“, conchise, „se va întâmpla oricum”. 

La plecare, făcu în spatele lui o cruce. Îi veni să râdă 
singură. „Doamne, cum ne mai izbim de la o vreme 
bătrânilor! Aşa ne închinau la plecare bunica şi tuşa Tiţa...“ 


Se remarca în primul rând prin absenţă, în ciuda 
prezenţei fizice concrete; te uitai la el şi nu-l vedeai, l-ai fi 
putut întâlni de câteva ori în aceeaşi zi şi n-ai fi băgat de 
seamă. Impersonal din toate punctele de vedere, semănând 
până la impresia de „acelaşi“ cu alte mii de inşi, devenea 
invizibil. Scund, îndesat, cu o uşoară calviţie, parcă 
niciodată proaspăt ras şi cu un mototolit specific în făptură 
şi vestimentaţie, izbutea aspectul de neconfundat al 
individului care a călătorit toată noaptea într-un vagon de 
clasa a doua. Nu înfăţişarea însă îl determinase, chiar din 
primele luni ale lui '90, să deschidă agenţia, ci repulsia 
organică faţă de o activitate disciplinată, o obstrucţie 


încăpăţânată care respingea cu fiori ideea de program 
strict, condică, obligativitate. Absolvise vechiul ASE, fără ca 
să profeseze vreodată, şi se lăuda, încântat ca de o 
performanţă, că el unul, ca şi Ceauşescu, nu avusese 
niciodată un serviciu serios. Fusese de pildă administrator 
la un orfelinat, director la o casă de cultură, făcuse 
impresariat artistic pentru un teatru din provincie, cântase 
în Corul Sindicatelor. Nu era un leneş, nu era comod; îi 
plăcea să fie de capul lui. Şi atât. 

Ideea unei afaceri pe cont propriu ţâşnise de la sine. 
Faptul că n-avea capital - cuvinte care justificau la vremea 
respectivă imobilismul şi lipsa de imaginaţie a milioane de 
indivizi - nu-l demobiliză. Trebuia găsită o întreprindere cu 
investiţie zero, furnizând maximum de beneficiu. Astfel 
apăru în Registrul Camerei de Comerţ şi Industrie a 
României Societatea Discret, prima agenţie de detectivi 
particulari din Bucureşti. O făcuse fără vreo vocaţie 
specială în această direcţie, dar cu aplomb şi neîndoielnic 
entuziasm. Se credea isteţ şi-i plăcea să bată ulițele - 
singurul lui capital - şi i se părea de-ajuns. Nu-i rămânea 
decât să-şi suflece mânecile şi să se apuce de treabă. 

Chiar de a doua zi, închirie în preajma Gării de Nord un 
apartament de două camere, cu telefon, îşi agăţă firma, 
dădu anunţuri publicitare în câteva ziare şi împărţi generos 
cărţi de vizită negustorilor şi tarabagiilor din zonă. Spre 
propria-i surpriză, încă din primele săptămâni avu muşterii 
şi îşi descoperi aptitudini. După şase luni, avea nevoie de o 
secretară care să răspundă la telefon, iar după alte şase 
luni, îşi luă un colaborator. Afacerea împlinise şapte ani şi, 
deşi mergea excelent, nu-şi schimbase deloc înfăţişarea. 
Părea acelaşi ins mediocru, inofensiv şi cumsecade, unul din 
miile de consumatori de bere şi table din galeria 
giuleşteană. Genul care într-un anumit mediu inspira 
încredere, dezlegând cu uşurinţă limbile. 


Yvona măsură circumspectă secretara care la rândul ei o 
cerceta cu o privire adormită şi degetele rămase în 
suspensie deasupra tastelor calculatorului. Era o fătuţă 
ştearsă, urâţică, îmbrăcată corect în fustă şi bluză. 

— Domnul Pavelescu... 

— Sunteţi programată? 

— Mă aşteaptă. 

— Intraţi, e în biroul dumnealui. 

Yvona dădu uşor din cap. „Discreţi“, nimic de zis, ca şi 
rândul trecut, fata nu-i ceruse nici măcar numele, care 
oricum putea fi fictiv. Pavelescu se ridică în picioare şi-i 
strânse călduros mâna umezită de emoție. 

— Luaţi loc... Apăsă pe un buton - „Mioara, ai grijă să nu 
mă deranjeze nimeni“ - apoi deschise unul din dosarele 
care se aflau pe birou. 

Yvona îl urmărea cu sufletul la gură. Un ventilator de 
tavan primenea aerul, un bărzăune intră şi ieşi cu zigzaguri 
zgomotoase pe fereastra deschisă, Pavelescu, în cămaşă, 
cravată şi bretele care-i săltau pantalonii până la subsuori, 
transpira din gros. 

— Mda, îşi drese glasul, stimată doamnă, sunt fericit să 
vă pun la dispoziţie datele pe care le-aţi solicitat agenţiei 
noastre. Sper, zâmbi, că veţi aprecia promptitudinea şi 
seriozitatea serviciilor noastre. 

Yvona îşi duse reflex mâna la poşetă: 

— Dacă trebuie să mai achit ceva... 

— Nici gând. Nu modificăm onorariile decât dacă intervin 
situaţii neprevăzute în contract... Deci, declară important 
ridicând o foaie de hârtie şi citind cu privirea subţiată, 
subiectul intrat în urmărirea noastră la data de..., nu-i aşa, 
domnul Adrian Radulian se întâlneşte cu tânăra Alina 
Vlădescu, domiciliată pe Strada Plantelor, numărul... şi aşa 
mai departe, aveţi aici adresa completă, fără ocupaţie. 
Locuieşte singură. Un interior luxos, precizează agentul 
meu. 

— De unde ştie? se miră Yvona. A intrat înăuntru? 


Detectivul zâmbi încântat că-i poate oferi o mostră de 
profesionalism: 

— Suntem plătiţi ca să obţinem informaţii cât mai 
complete. 

Păstră pentru el amănuntul că Alina locuia la parter, iar 
vara geamurile sunt îndeobşte deschise. Dar clientul 
trebuie impresionat, lăsat să creadă că ai folosit trucuri 
extraordinare. 

— ...Mda, s-au întâlnit în intervalul acestor douăzeci şi 
două de zile de paisprezece ori - aveţi aici zilele şi orele 
consumate împreună, de asemenea, locurile frecventate. 
Foarte multe parcuri şi terase de vară. Agentul meu este în 
măsură să garanteze că relaţia celor doi s-a limitat strict la 
aceste plimbări şi mese de restaurant. Nu au înnoptat 
împreună şi nici nu şi-au făcut vizite... 

Yvona îşi muşcă buzele: „E mai grav decât îmi 
închipuiam...“ 

— Asta-i tot? se interesă cu gura uscată. 

—  Scuzaţi-mă, zâmbi ca amabilitatea personificată 
Pavelescu, aceasta a fost prestaţia la care ne-am angajat. 
Dacă şi cu cine se întâlneşte domnul Radulian. Ar mai fi de 
adăugat că Alina Vlădescu e o tânără doamnă extrem de 
atrăgătoare. O apariţie foarte specială. 

„Dată în toţi paştii“, rânjise Gogu, asistentul lui, „n-am 
întâlnit mândruţă mai periculoasă, iar moşu-i căzut în limbă 
după ea...“ 

Yvona îşi simţea gura amară şi - senzaţie absolut nouă - 
că alunecă vertiginos printr-un tunel ca păcura. Îngăimă ca 
o idioată, după cum avea să se sancţioneze mai târziu: 

— Şi acum, ce facem? 

Pavelescu îi îndreptă o privire gânditoare. „E KO, săraca! 
Nici veştile n-au fost prea vesele...“ Surâse aparent 
încurcat: 

— Stimată doamnă, asta o decideţi dumneavoastră. Noi 
ne-am îndeplinit mandatul. 


Yvona îl privi rătăcită. Înregistră abstract că omuleţul 
ăsta caraghios, cu faţă păşunistă, avea ochi neaşteptat de 
frumoşi. Cafeniu-aurii, expresivi, foarte blânzi. 

— Cred... da, cred că ar trebui să continuaţi. Mă 
interesează totul. Orice amănunt. 

— În cazul acesta, îmi permit o sugestie! Să deplasăm 
obiectul. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Pentru a-şi da importanţă, bossul deschise din nou 
dosarul şi mâzgăli ceva mărunt pe o adresă primită de la 
Telefoane care n-avea nici o legătură cu Yvona. 

— Că mai interesant din punctul dumneavoastră de 
vedere, dacă am intuit bine situaţia, ar fi să cunoaştem viaţa 
Alinei Vlădescu. Mişcările domnului Radulian le ştim, au 
devenit mecanice. De acasă la întâlnirile cu domnişoara în 
cauză, iar după programul comun - din nou, acasă. 

Ochii Yvonei străluciră: 

— Da, da, aveţi dreptate, v-aţi gândit bine. Urmăriţi-o pe 
ea. 

Detectivul îşi plecă privirea zâmbind. Dinainte de a 
discuta cu Yvona, decisese împreună cu Gogu s-o fileze pe 
fată. Prin însăşi natura ei, Alina trezea suspiciuni; era prea 
aparte, prea fantastică, nu se încadra cu nimic în peisajul 
de toate zilele. lar Gogu constatase că, în mod ciudat, 
vecinii cleveteau nu locatara, ci locuinţa. „O casă unde se 
trăieşte doar noaptea. Şi atunci, pe furiş.“ 


XXX 


Lucrurile nu stăteau chiar aşa. În timpul zilei, ferestrele 
rămâneau larg deschise, uneori şi cu perdelele date la o 
parte, ca şi cum locatarul simţea în permanenţă nevoie de 
aer şi nu avea nimic de ascuns. S-ar fi putut interpreta 
chiar că nu ţine în mod deosebit la intimitate. Astfel, de 


pildă, vedea lucrurile vecinul din coastă, domnul lonică 
Manole, vecinul de alături... 

Îi despărţea doar curtea îngustă a Alinei, cam cheală, 
unde doar pe primăvară foarte jună înfloreau câteva 
straturi lungi de lăcrămioare şi stânjenei. Distanţa 
vizaviului dintre ferestre era de aproximativ treizeci de 
metri şi bătrânul, magistrat la pensie, putea urmări toate 
mişcările Alinei prin camera unde se afla instalat un pian şi 
pe care o bănuia un soi de salon. 

„„„Nimic neobişnuit. O viaţă probabil agreabilă, fără griji, 
cu multă muzică, telefoane interminabile şi turbane 
faraonice. Fata asta avea o manie, se spăla în fiecare zi pe 
cap. 

Bizareria, şi la aceasta se refereau vecinii, intervenea 
după ce noaptea, încheiată la toţi nasturii - nasturii fiind 
stelele, imagine aparţinând domnului Manole care făcea şi 
poezii - se înstăpânea de-a binelea. Mai precis, după 
ceasurile 11 când bătrânul, altfel exemplu de sedentarism, 
dădea o raită pe teren. Până la apariţia Alinei, cu câteva 
luni în urmă, Manole nu făcea decât să vegeteze în 
aşteptarea „ultimei citaţii“, fericit că nu-l deranjează 
nimeni, că nu poate interveni nimic care să-i perturbe 
monotonia calendarului. „Monotonia e cea mai sigură 
formulă de viaţă, exclude surprizele“, şi se simţea mulţumit. 
Nici măcar televizorul, drogul senectuţii, nu-l anima, 
deschizându-l doar la remanieri guvernamentale. Pe scurt, 
dormea, ciugulea de trei ori pe zi, căsca mult şi alcătuia 
stihuri pentru uz personal. Fără nici un fel de veleitarism, 
aşa cum alţii joacă şah singuri sau rezolvă integrame. 

Alina îi trezise de la bun început interesul. I se părea că 
seamănă cu fecioarele de odinioară care dormeau cu 
Lamartine la căpătâi, avea prospeţime de floare şi graţia 
păstoriţelor eternizate pe porţelanuri vechi. Personajul, ca 
atare, intriga din toate punctele de vedere. De unde se 
ivise? Până în '90, în imobil nu locuia nimeni, bătrânul 
Manole fiind convins că fusese o casă conspirativă a 


Securităţii, preluată de SRI. Oricum, suspectă. Pe urmă, 
fata nu avea slujbă, nu exista un amant en titre - cât de 
discretă, o relaţie tot lasă dâre - trăia mai mult decât 
confortabil, vorbea neîntrerupt la telefon, şi nu o vizita 
nimeni. Fata asta n-avea prieteni? |inea toată ziua 
ferestrele vraişte, iar noaptea se baricada ca într-o cetate, 
unde Dumnezeu ştie ce fabrica, dar sigur nu dormea. În 
incursiunile sale nocturne, constatase că prin storurile 
trase se strecura o aţă de lumină, iar spre miezul nopţii, o 
vizita o pereche de tineri. În mare taină, lăsând totdeauna 
maşina în micul scuar de unde izvorau străzile Plantelor şi 
Burghelea. Când dispăreau cei doi, nu ştia. Încercase de 
mai multe ori să stea de veghe, dar până la urmă somnul îl 
biruise înţepenit pe pervazul ferestrei. Se trezise târziu, 
când soarele cocoţat în vârf de plop îi săgeta dureros capul, 
îşi simţea gâtul de lemn şi gura plină de venin. 

Nu renunţase totuşi la investigaţii. La Alina venea de 
câteva ori pe săptămână o femeie de serviciu; de vârstă 
incertă, slabă, ştirbă şi robace. Încercase să intre în vorbă, 
dar nefericita, fie aşa zămislită, fie bine dresată, avea gura 
cusută. Apoi, amănunt extrem de interesant, acum două zile 
se prezentase un tip, chipurile om de afaceri. Domnul 
Manole, versat şi cu flerul celor patruzeci de ani de 
magistratură, îl taxase imediat: derbedeu de după 
Revoluţie, potenţial infractor. Tipul îi croşetase o poveste de 
adormit copiii: îi place cartierul, ar vrea să se stabilească în 
zonă, dar vorba aia, când îţi cumperi casă, o cumperi cu 
vecini cu tot, e bine să cunoşti hibele ascunse ale uliţei. Un 
pretext pentru a cere informaţii - chipurile în treacăt - 
despre Alina. 

Bătrânul oferise generalităţi, iar individul se dusese să 
bată la alte uşi. Faptul însă nu putea trece neconsemnat. 
Alina era filată. Poate că se afla în pericol. Poate că trebuia 
pusă în gardă. Domnul Manole se frământă o zi întreagă 
înainte de a lua o hotărâre. 


Se împlinise o lună de când se întâlneau şi Adrian ţinea 
să dea proporţii evenimentului. Îşi aminti cu o nepăsare 
care l-ar fi întristat în alte împrejurări - nu constaţi 
niciodată cu plăcere cât de săracă ţi-a fost viaţa - că „pe 
vremea Dinei“ nu sărbătoriseră nici măcar anii de 
căsătorie. Tot astfel îşi aminti cu cât scepticism înregistra 
unele afirmaţii - judecăţi de viaţă despre capriciile 
destinului: „Fiecare vârstă îşi are bucuriile ei“, de exemplu, 
sau „unii sunt fericiţi la tinereţe, alţii în cea de a doua parte 
a vieţii“. ...Adrian îşi spunea că oamenii nu ştiu ce vorbesc. 
Pentru el, fericirea era o noţiune strict legată de tinereţe - 
sănătatea, frumuseţea, energia, capacitatea de entuziasm 
constituind apanajul şi condiţiile sine-gqua-non ale acesteia. 
„La ce-mi mai foloseşte o avuţie de maharajah, când am 
ajuns la proteză şi ceai de muşeţel? Cum naiba să mă mai 
caţăr pe somptuoasa scară interioară a unei simandicoase 
reşedinţe, când umblu în baston, înţepenit de spondiloză? 
Visele, regretele, mizeria de odinioară tot din arhiva mea 
fac parte. Ce mulţumire mai poţi încerca lângă o femeie 
proaspătă şi încântătoare când te dopezi cu energizante, 
Aquafresh şi Orbit fără zahăr, mai ales în zori, când nu-ţi 
miroase gura a flori? Vorba străbună, 'geaba dă Dumnezeu 
pită bună după ce ţi-a luat dinţii...“ 

Adrian zâmbea nesigur, parcă prins în greşeală. Se pare 
că lucrurile nu stăteau chiar aşa, nimic nu-i foarte alb sau 
foarte negru, încap nuanţe. Şi în orice caz, să ne ferim de 
idei fixe decretate axiome. Se considera în acest sens un 
exemplu absolut. Abia la cincizeci de ani, când se aştepta 
cel mai puţin, începuse să-i strălucească steaua, scăpase de 
orice griji materiale, iubea şi era iubit de cea mai 
desăvârşită făptură, un unicat despre care nu-şi închipuise 
că poate exista aievea. Şi apoi, se autoliniştea, cincizeci de 
ani nu înseamnă senectute. Chiar dacă nu mai emană 


prospeţimea brânduşelor înrourate, e prezentabil, scutit de 
burtă şi chelie şi îşi amintea cu o satisfacţie de recentă dată 
că fuseseră destule femei care afirmau despre el că-i un 
bărbat plin de farmec... 

— ...În realitate, nu mă pot obişnui cu norocul! Cu atâta 
noroc! Nu-mi vine să cred că-i vorba despre mine, declară 
cu ochii plini de lumină ai unui băieţandru. N-am să înţeleg 
în ruptul capului cum, de unde iscă fiinţe ca tine. 

Alina îi strânse mâna cu duioşie. Atingerile ei erau fugare 
ca o aromă întâmplătoare, ca degetul unui fluture. 

— Mi-e teamă, Adi, că ţi-ai pus pe ochi o broboadă roz. Şi 
că într-o bună dimineaţă, te vei trezi fără ea. Smulsă în 
timpul somnului, ca pe un lucru incomod. 

— Niciodată. 

— Eşti grozav de îndrăgostit... 

Adrian îşi luă inima în dinţi. Se zbuciuma cu o frenezie 
care o transforma în cord. 

— Tu... nu? Ştiu că cer prea mult... 

— Tu nu ceri niciodată nimic, şi asta îmi place cel mai 
mult la tine. Te iubesc, adăugă pe tonul unei şcolăriţe care 
le relatează părinţilor că „a făcut bine“ la teză. 

Adrian simţi că se îneacă, era prima declaraţie categorică 
a Alinei. Făcu semn chelnerului să deschidă şampania şi să 
aprindă lumânarea din sfeşnicul care la început i se păruse 
prea banal. Banalizat prin exces de frecvenţă. Localul, 
Continental, îl alesese Alina... 

— Poate preferi ceva mai animat, cu program. La 
Continental nu prea vin tineri. Nu trebuie să te gândeşti la 
mine... 

— Mă gândesc la amândoi. Dacă am chef de hărmălaie, 
mă duc la Gara de Nord. Vreau să aud ce-mi spui... Ştii să 
spui atât de frumos! Şi tu eşti unic, Adi. 

— Nu pot să înţeleg ce ai găsit la mine. 

— Vrei complimente? le iubesc şi asta trebuie să-ţi 
ajungă. 


— Te ador. Sunt din ce în ce mai convins că noi suntem 
predestinaţi. Înainte de a şti cum te cheamă, în visele mele 
îţi spuneam Alina. 

Fata surâse cu îngăduinţă: 

— Mi-ai mai zis-o, dar parcă nu te cred. Ar fi prea de tot... 

— Îţi jur, scumpa mea. M-am îndrăgostit de tine de cum 
ţi-am auzit glasul. E absurd, însă mi se părea imposibil să te 
numeşti Georgeta sau Florica. Obligatoriu trebuia ceva care 
să mângâie... Un singur lucru vreau să-mi mai spui... De 
unde mă ştii? Unde m-ai văzut prima oară? Cum de ţi s-au 
oprit ochii asupra mea? 

— Bella e mai frumoasă decât mine, spuse Alina muindu- 
şi buzele în cupă. Şi pentru că nu am crescut împreună, 
suntem destul de deosebite. Adică semănăm, dar nu până la 
confuzie... 

Adrian înghiţi în sec. Pentru prima oară îl sâcâia stilul 
acrobatic practicat de Alina în conversaţie şi dacă nu ar fi 
cunoscut-o, aşa cum îşi închipuia că o cunoaşte, şi-ar fi zis 
că fata evită un răspuns direct. 

— „„.„Uită-te la perechea de lângă prima coloană. Femeia 
în verde şi el cu mustață... Sunt tineri, dar nu mai au ce să- 
şi spună. Probabil s-au căsătorit mai de mult. 

Adrian îşi întoarse privirea din politeţe. Oricum, 
chestiunea nu-l interesa şi nici nu vedea pe nimeni în afară 
de Alina. 

— De ce crezi asta? 

Alina râse cristalin: 

— Se plictisesc de moarte împreună. Cred că în viaţa de 
toate zilele se ignoră cu amabilitate... Se înghesui dintr-o 
dată între umeri de parcă i-ar fi fost frig. De asta mi-e mie 
teamă, Adi! De căsnicia convenţie, obişnuinţă şi bunuri 
comune... 

Adrian îi mângâie tâmpla cu degete suave. Ca pe un 
porțelan nespus de preţios, fragil, vulnerabil. 

— Te înţeleg, scumpa mea... 

Alina conchise cu satisfacţie: 


— Noi avem tot timpul ceva să ne spunem... Le iubesc, 
Adi, ce mai, sunt din ce în ce mai sigură. 

— Chiar sigură, sigură? 

— Absolut. Am testul meu. 

Adrian râse cu ochii umezi. Cât e de copilăroasă, cât e de 
năzdrăvană! Intră în joc: 

— Mi-l spui şi mie? 

— Bineînţeles, e simplu de tot! În clipa asta, şi nu doar în 
clipa asta, nu aş dori să se afle altcineva în locul tău. Nici 
Tom Cruise după care se dădeau în vânt toate fetele la 
şcoală!... A... ă... ă... nici măcar Clark Gable în Pe aripile 
vântului! 

— Fetiţa mea, surâse înduioşat Adrian, dar Clark Gable ţi- 
ar fi putut fi străbunic. 

Alina ridică din umeri: 

— Şi ce dacă! N-am întâlnit la nici un bărbat atâta 
farmec! De exemplu, mie nu-mi place Olaf... Ce te uiţi la 
mine? Soţul Bellei. E cumsecade, culant, dar fără şic. Pare 
un băcan îmbrăcat la Paco Rabanne. 

— Are probabil alte calităţi, presupuse generos Adrian, 
pe care hainele cădeau ireproşabil. 

— După ce tata s-a sinucis, reluă firesc Alina, eu am 
rămas la Bucureşti, iar pe Bella a luat-o tanti Cleo la Iaşi. 
Ne vedeam de cel mult două ori pe an. Eu mergeam de 
Crăciun la laşi, şi Bella petrecea cam o săptămână la 
Bucureşti, când mergea la mare cu tanti Cleo. Bella a 
crescut în atmosferă Ionel Teodoreanu... Adăugă chicotind: 
Şi multă brânză. Tanti Cleo era de părere că dacă ai în casă 
ceai, pâine şi brânză înseamnă că situaţia nu-i chiar atât de 
rea... 

Muzica încetase. Alina îşi flutură pleoapele. 

— Amândoi s-au îndrăgostit unul de altul din prima clipă. 
Acolo, pe pista de la Poiana Braşov. Bella-i o sportivă 
înnăscută, e ca o săgeată în tot ce face. Olaf, ridică din 
umeri, nu ştiu ce are, dar are ceva care-i place ei foarte 


mult... Ştiu că-l iubeşte... Pe tine te-am văzut prima dată la 
Vox Maris. 

Inima lui Adrian tresări. Dacă s-ar fi apropiat cineva de 
masa lor, întrerupând clipa, l-ar fi zdrobit. 

— ...Mie nu-mi place la discotecă, continuă Alina, dar 
suntem un grup de foşti colegi de liceu care ne întâlnim 
periodic. Ei au ales localul. Erai la masă cu o fată brunetă. 
Dansează bine... 

— O, Mariana, n-a fost nimic serios între noi. 

— Ştiu, spuse Alina coborându-şi pleoapele, altfel... Nici 
voi nu aveaţi ce să vă spuneţi, ea nu dansa cu tine... Păreai 
indiferent, dar transmiteai o tristeţe specială. Te-am 
imaginat imediat în Andrei, prinţul Bolconski, alt iubit de al 
meu. 

Emoţionat, Adrian se mulţumi să-i sărute mâinile. 

— Numărul de telefon ţi l-am descoperit într-o clipită. 
Masa fusese rezervată pe numele de Adrian Radulian. Era 
cartonul pe masă... 

Cedând unui impuls irezistibil, Adrian izbucni: 

— 'Te ador, Alina, vrei să fii soţia mea? 

Nu observă perechea care se oprise lângă masa lor. 

Alina îl strânse de braţ, atrăgându-i atenţia. Mariana, 
într-un extra minijup de piele şi un corsaj paietat, îi înlănţui 
gâtul cu aer de proprietară: 

— Ce faci, tataie, nu te-am văzut de la alegeri!... Constat 
că ai trecut la puştoaice... În ce clasă eşti, surioară? 

Alina îşi ridică faţa, aţintind-o cu o privire limpede. Păstra 
o linişte, un calm impenetrabil care uluia. „N-aveam 
replică“, mărturisi ulterior, dar pe Adrian avea să-l 
urmărească multă vreme acel obraz stăpânit, încremenit ca 
un porțelan. 

Partenerul Marianei, un extrem oriental - poate chinez, 
poate coreean, de ce nu japonez, dracu-i deosebeşte pe 
ăştia cu ochii bridaţi! - o apucă de braţ încercând s-o 
smulgă de lângă masă. Îl ajută şeful de sală apucând-o ferm 
de celălalt braţ şi explicând că tot localul e rezervat. 


Mariana se smulse cu violenţă şi rămase înfiptă pe 
picioarele desfăcute în unghi ascuţit. Ochii învăpăiaţi, 
întreaga făptură scotea flăcări. 

— Nu sunt paralitică, pot să ies şi singură. 

Obrazul lui Adrian se umplu de transpiraţie. Se aşteptase 
la şi mai rău. 

Alina, ca şi cum ar fi vrut să dea de înţeles că nu s-a 
întâmplat nimic, sau oricum, incidentul era minor, lipsit de 
importanţă, îşi plimbă ochii în jurul sălii. 

— Îmi place localul ăsta. Are atmosferă. Am citit într-o 
carte că aici cânta odată celebrul Grigoraş Dinicu. Mi-ar fi 
plăcut să trăiesc pe atunci... 

Adrian, făcând eforturi să se desprindă de incidentul abia 
consumat, izbuti un surâs crispat: 

— Acum, ai fi fost o babă, sau n-ai mai fi fost deloc. 

Alina ridică din umeri, cu nonşalanţa primei tinereţi 
pentru care moartea reprezintă un fenomen teoretic 
inevitabil, dar practic de neconceput. 

— Indiferent de epocă, tot murim, contează cum am trăit. 

— Mica mea înţeleaptă! 

— Totdeauna... nu, să zicem cam de pe la treisprezece- 
paisprezece ani, am simţit că m-am născut prea târziu... Nu 
atunci când trebuia. Bella-i altfel. Ea €... cetăţean al epocii 
ei... Doamne, Adi, cât de vulnerabil poţi să fii! Pentru asta te 
iubesc şi mai mult. Nu-mi plac statuile. 

Confuz încă, nedesprins din penibilul incidentului, 
nemulţumit de propria reacţie, lipsită de virilitate, întrebă 
prosteşte: 

— De ce? 

Alina râse cu ochi plini de licurici: 

— Nu suport picioarele reci. 

— Am să-mi pun şosete. Apoi, sugrumat de emoție, febril: 
Nu mi-ai răspuns: Vrei să fii soţia mea? 

Alina îşi rotunji ochii de cafea. 

— Dar bineînţeles, nu ştiai? Îşi îndreptă trupul lipindu-l 
de spătarul scaunului şi rosti cu glas important: Doamna 


Alina Radulian. Sună bine. Îmi place... 

Adrian închise ochii. Încerca o senzaţie de beatitudine, 
fizic ameţitoare pe care o mai trăise doar pe pârtiile de schi 
cu mulţi, mulţi ani în urmă. Îşi dădea seama că alunecă pe 
un drum fără întoarcere. Că zboară purtat pe aripile 
destinului. Şi totuşi, inima îi era strânsă. De prea multă 
fericire. 

— De ce-ţi astupi urechile? surâse Alina. Ce nu vrei să 
auzi? 

Un gest absolut instinctiv. Undeva, ca un avertisment, în 
surdină, un acord străin... Adrian luă o gură de aer şi 
continuă să zboare pe pista însorită. 


Evenimentele se succedau în ritm vertiginos. Adrian ar fi 
vrut să se căsătorească imediat şi să plece la mare pentru 
câteva săptămâni, urmând ca adevărata lună, luni de miere 
să le petreacă undeva în străinătate, după epuizarea 
sezonului de turism popular. Una e Parisul - exemplul cel 
mai la îndemână - plin de rucsacuri, paturi în spinare şi 
autocarele cu aer condiţionat ale excursiilor colective, şi 
altul după la rentree, zi măcar întâi octombrie. Pe urmă, ar 
fi dorit o nuntă cu fast, aşa cum îşi închipuia că-şi visează 
orice fată tânără. Şi cu biserică, bineînţeles. Nu fusese la fel 
de bineînțeles şi cu Dina. Dar - amortizând zvâcnetul 
remuşcării - pe atunci nu se purtau nunţi importante, Dina 
nu manifestase dorinţa de a se îmbrăca în rochie de 
mireasă, nici fotografiile color nu erau ceva de toată ziua. 
Ale lor, alb-negru şi 6 pe 9, strânse la un loc într-un plic 
ferfeniţit din sertarul cel mai de jos al biroului, privite azi, 
erau de-a dreptul jalnice. Ea, Dina, căutând asemănarea cu 
Catherine Deneuve într-un profil ierbivor şi o rochiţă bej 
(deschisă, totuşi practică, bună de purtat şi după nuntă) 
gândită şi executată de doamna Tanţi, cea mai şic stilistă 


din “Tulcea; el, zâmbind bovin şi fără scăpare, într-un 
costum care părea de închiriat. Cea mai impozantă se 
detaşa Lucreția. Era deja o resemnată şi asta se citea pe 
chipul cu trăsături prea mari, dar frumoase. Rochia strictă, 
neagră, cu crucea mare de diamante a bunicii lor, adăugau 
la distincţie şi măreție. Semăna cu o stareță. 

— Nu te grăbi, Adi... 

— Mă însor, de ar fi să ştiu că este ultimul act din viaţa 
mea. 

— Nu la asta mă gândesc... 

— Atunci, la ce? 

Lucreția ridică o privire chinuită, buzele îi tremurau: 

— Nu pune nimic pe numele ei... Aşteaptă, Adi, ai 
răbdare... Vă cunoaşteţi... abia v-aţi cunoscut. Nu te grăbi... 
Ştii că nu mă gândesc decât la tine... eu nu am nimic de 
pierdut... Te implor, Adi. 

Adrian se ridică şi venind în spatele canapelei, îi puse 
mâinile pe umeri: 

— Te înţeleg, surioară, ştiu că te gândeşti numai şi doar 
la mine. Cred că una din poverile noastre este ideea 
preconcepută. Când între doi parteneri există o diferenţă 
de vârstă, care se impune menţionată, suspiciunea de 
interes se iscă automat, de la sine. Vrei să-ţi spun ceva? 
Alina nici măcar nu m-a întrebat din ce trăiesc. 

Lucreția îşi ţuguie buzele, apoi le înghiţi: 

— Asta m-ar fi pus cel mai mult pe gânduri. 

Adrian dădu din cap cu tristeţe: 

— Iată ce au izbutit cincizeci de ani de comunism să facă 
până şi dintr-o sfântă ca tine! Frumosul... binele... Nu-l mai 
credem nici când îl avem în faţa ochilor. În chestiuni de 
ordin practic, Alina e inconştientă, eu spun copilăroasă. 
Banii nu au pentru ea nici un fel de importanţă. Probabil 
fiindcă nu i-au lipsit niciodată. 

Lucreția îşi ridică sprâncenele cu surpriză nedisimulată: 

— E cel puţin singular... A crescut dintr-o pensie de 
urmaş împărţită cu soră-sa şi ce-i mai putea oferi o mătuşă 


în vârstă care nu era nici dentistă, nici membră în CC!! 
Dacă ar fi fost atât de înlesnită, n-ar fi despărţit fetele. 

Adrian dădu din mâini sictirit, apoi şi le înfipse în 
buzunarele pantalonilor: 

— Dumnezeule! Asta a fost defectul tău de când te ştiu! 
Despici firul nu în patru, în paişpe! N-am afirmat că Alina 
avea poneiul ei, nici propriul ei Disneyland, nici party-uri de 
ziua ei cu o sută de copii, baloane colorate şi focuri de 
artificii! Dar nici n-a tânjit după portocale, iar de Sfântul 
Nicolae îşi punea ghetuţele la geam fără teama de a fi 
dezamăgită. 

(— ...îmi plăcea frişca, îmi place şi acum. Cum altceva nu 
prea mâncam, tanti făcea rost de punguliţe cu praf de frişcă 
de la Shop. Dădea lecţii de pian. Destul de des, vindea de 
prin casă. Într-un fel, sigur că a făcut sacrificii pentru mine, 
dar... 

— Dar? 

— Ea n-a avut familie, n-a avut copii. Îi plăcea să împartă 
totul cu mine. Cred că a fost singura creştină adevărată pe 
care am cunoscut-o...) 

Lucreția abandonă lucrul în poală, fără să-şi elibereze 
degetele de lână, şi andrelele. Îşi frământa buzele într-un 
mod caracteristic, pe care Adrian îl cunoştea; îşi căuta 
cuvintele. Adică, nu putea renunţa la ceea ce avea de zis, 
dar nici nu vroia să supere. 

— Spune, o încurajă, nimic din ce vine de la tine nu mă 
poate necăji. 

— Adi!... Tu nu-ţi dai seama că toate sunt simple clişee? 
Buna şi milostiva mătuşă în vârstă! Lecţii de pian... Vânzări 
la Consignaţia. Un lot de detalii deja auzite, locuri comune 
şi fapte imposibil de controlat. Totul însă perfect avuabil, 
ideal ca moralitate. Iartă-mă, Adi, dar idealul întruchipat 
concret e totdeauna suspect... 

Adrian îşi reluă plimbarea agasat: 

— Ce-ai vrea? S-o spionez? Să fac investigaţii? M-aş umili 
pe mine, dar cel mai mult m-ar durea că o umilesc pe ea. Aş 


uzurpa frumuseţea a tot ce se întâmplă între noi, a 
dragostei noastre... Ea nu-mi cere nimic, nu are nici o 
pretenţie... Am vrut să-i comand printr-un prieten o 
verighetă încrustată în briliante. La Londra... Aveam nevoie 
de măsura inelarului. Nu m-am putut abţine şi i-am spus în 
ce scop. Nu pot avea secrete faţă de ea. A refuzat categoric, 
e modestă, un simplu cerculeţ de aur îi ajunge. Rugând-o în 
genunchi, nu mi-e ruşine s-o recunosc, a acceptat ca inel de 
logodnă smaraldul de la bunica Cleopatra. 

— Pe care Dinei niciodată nu ţi-a trecut prin minte să i-l 
oferi. 

Sprâncenele lui Adrian se adunară pe frunte. 

— Nu-i corect din partea ta să mi-o reproşezi. Aminteşte- 
ţi că ai fost prima care m-ai sfătuit să nu-i dau inelul. Că nu 
se ştie ce se mai poate întâmpla, să-mi las o rezervă... 

— Adi, te-ai gândit ce valoare are smaraldul de la bunica? 
Piatra, montura, ghirlanda de briliante? Că are peste o sută 
cincizeci de ani vechime, că-i o veritabilă piesă de muzeu? 
Asta dincolo de valoarea intrinsecă! 

Adrian râse şi se ridică, pregătindu-se de plecare: 

— Să nu-mi spui acum că Alina ar fi vreo specialistă în 
giuvaieruri şi că a apreciat dintr-un ochi pe ce valoare pune 
mâna. A acceptat inelul fiind convinsă că-mi face o 
plăcere... Că-i surâde ideea de continuitate... 

Lucreția se interesă ironic: 

— A familiei Radulian? 

— Normal... Pentru că tot suntem la confesiuni, primul 
copil se va numi Lucreția. Sau... Lucrețiu. 

Soră-sa se prăbuşi în fotoliu, împingându-şi cu limba 
proteza dizlocată, gata s-o piardă în poale. 

— Eşti nebun de-a binelea! Cobori reflex privirea. De 
fapt, roşi, dar pielea oacheşă nu înregistra vizibil 
schimbările de nuanţe: S-a şi... întâmplat? 

Era de o pudoare patologică, iar la medic, o treceau toate 
sudorile când trebuia să răspundă întrebărilor vizând 
intimitatea fizică. 


— Aşteptaţi un copil? 

Adrian râse: 

— Acum, tu eşti nebună. Abia i-am atins buzele... Alina şi- 
a visat mereu o familie, şi-i de înţeles. Ne gândim la doi 
copii... În realitate, eu mi-am dorit totdeauna măcar unul... 

— Dar ai ţinut secret, râse blând Lucreția. 

— Degeaba eşti sarcastică. În tinereţea noastră nu 
existau condiţii, iar eu şi Dina, o pereche de calici. 

— Alţii s-au încumetat, totuşi. 

— Iresponsabilii! Decât să-mi reproşeze sau doar să 
gândească „de ce m-ai făcut, dacă ştiai că nu poţi să-mi dai 
ce-mi trebuie“, mai bine lipsă. Noi n-am fi avut nici măcar 
scuza părinţilor noştri: „Când v-am făcut, curgea lapte şi 
miere, leul românesc era mai puternic decât francul 
francez! De unde puteam să ştim că vin comuniştii cu şapcă, 
cartele şi WC comun?“ 

Lucreția reluă tricotatul. Din pricina tulburării, scăpă 
câteva ochiuri. Rosti, călcându-şi pe inimă: 

— Ai dreptate, Adi. Aşa cum prezinţi tu lucrurile, totul 
capătă noimă. 

Apoi, încercând să dea o turnură mai veselă discuţiei, se 
interesă animată - „ah, ce chef aş mai avea de o petrecere!“ 

— Când aţi hotărât nunta, unde, pe cine invitaţi? Am de 
gând să-mi fac o rochie nouă. N-am ieşit de mult, aşa că n- 
am nimic de ocazie. 

Adrian îşi frecă palmele. Ţinea mult la acordul soră-sii, 
chiar dacă dezacordul nu l-ar fi făcut să se răzgândească. 
S-ar fi simţit însă mâhnit, un norişor cât o cutie de 
chibrituri ar fi întunecat sărbătoarea din inima lui. Aşa însă, 
totul devenea perfect. Exclamă fericit: 

— Comandă-ţi cea mai grozavă toaletă! O plătesc eu. 
Vreau să mă laud cu sora mea cea frumoasă şi distinsă! 

Lucreția surâse, ascunzându-şi emoția Erau cuvintele 
amabile ale unui ins burduşit de fericire, nu mai puţin însă îi 
făceau plăcere. 

— Am să mă străduiesc. Dar nu mi-ai răspuns... 


Adrian luă un aer aferat, de persoană cu o mie de 
probleme pe cap: 

— Scumpa mea, nunta va avea loc sâmbăta viitoare, adică 
peste zece zile. La Primăria sectorului 1. A doua zi, 
duminică, avem cununia religioasă la Biserica Sfânta 
Bălaşa. Urmează masa la Restaurantul Vienez... 

— Grozav! exclamă convenţional Lucreția Cine sunt 
invitaţii? 

Adrian se apropie de fereastră şi săltă colţul perdelei. 
Aruncă în stradă o privire fără adresă, rostind pe un ton 
voit indiferent, care ar fi vrut să dea de înţeles că „ăsta-i 
lucrul cel mai puţin important!“: 

— Păi, tu, ca oaspetele cel mai de seamă... 

— Linguşitorule! râse soră-sa gâdilată. Mai departe... 

— ..„.„doi foşti colegi de serviciu, cu nevestele respective, 
am fost şi eu la nunta lor! Asta-i situaţia, suntem o familie 
săracă în neamuri, nu avem unchi, verişori, cumnați... 

— Bine, bine, dar cine vine din partea ei? 

Adrian se desprinse de fereastră, ocolindu-i privirea: 

— O prietenă din Timişoara, cu bărbatu-său. Se cunosc 
din şcoala primară şi au terminat împreună liceul... Cam 
atât. Ţi-am spus că-i o persoană modestă, nu face caz de 
nimic... În general, cum să-ţi spun, e fericită să treacă, să se 
strecoare cât mai neobservată... 

Lucreția abandonă din nou lucrul, îşi scoase ochelarii 
rămânând cu ei în mână. Stupefacţia îi amplifica trăsăturile 
care chiar şi pe mimică normală, păreau privite cu lupa. 

— Dar soră-sa? Nici măcar ea nu vine? 

— E gravidă în nu ştiu câte luni, nu se poate aventura 
într-o călătorie. 

— Bineînţeles, admise Lucreția derutată, dar mătuşile?! 

— Pe cea din laşi, a luat-o Bella la ea, vreau să spun că s- 
a stabilit în Noua Zeelandă. Nu-i poţi pretinde unei femei de 
optzeci de ani să petreacă douăzeci şi patru de ore în avion, 
ca să participe la o nuntă... 


— De acord, dar profesoara de pian?... Asta din 
Bucureşti, care a crescut-o pe Alina? 

— A murit acum doi ani. Chiar alaltăieri am fost la Bellu, 
să-i pună nişte flori şi o lumânare. 

Lucreția dădu maşinal din cap: „loate-s luşe dar la şi pe 
ţanc!“ Şi din nou, la plecare îi binecuvântă spatele cu 
semnul crucii. 


Adrian o părăsi cu un imperceptibil sentiment de 
amărăciune. Îşi cunoştea bine sora, de mici ţinuseră unul la 
celălalt şi, practic, nu se despărţiseră niciodată. Chiar când 
trăia Dina - cumnatele nu se prizau reciproc - se vedeau cel 
puţin de două ori pe săptămână. Vizitele le făcea Adrian în 
orele de serviciu - avea muncă de teren, deci şi „găuri“ - şi 
îşi amintea că la vremea respectivă, considera taclalele cu 
Lucreția cele mai plăcute momente ale existenţei lui. Ea se 
simţea cel mai bine. Aveau ce-şi povesti, aprioric şi general, 
indiferent de chestiune putea miza pe acordul Lucreţiei, iar 
aplauzele mute pe care i le citea în zâmbet şi privire îi 
făceau plăcere. Se putea afirma că soră-sa îi fusese 
totdeauna un fidel şi neabătut yesman. 

Lucrurile se schimbaseră din momentul în care apăruse 
Alina şi nu trebuia să fii prea intuitiv ca să-ţi dai seama de 
realitate. Îi găsea însă scuze, căci „deşi nu-mi place, trebuie 
să mă obişnuiesc cu gândul că a îmbătrânit şi Lucreția. 
Gândirea i-a înţepenit în tipare fixe, îi e teamă de schimbări, 
a devenit suspicioasă, adulmecă pretutindeni 
machiavelisme subterane, canalisme“. 

Până mai ieri, alaltăieri, Adrian îşi făcuse iluzii că va fi 
suficient ca cele două femei să se cunoască, pentru ca 
lucrurile să se aranjeze de la sine. Alina avea să fie 
inevitabil cucerită de noblețea Lucreţiei, blândă şi pozitivă 
de fel; era imposibil ca Lucreția să reziste farmecului 


absolut al Alinei. Acum, se simţea sceptic, avea impresia că 
soră-sa ajunsese să nu mai vadă binele şi frumosul, chiar 
când le avea dinaintea ochilor. În realitate, o înăcrise viaţa, 
căsnicia ratată o marcase pe vecie, soarta nu-i oferise nimic 
în compensație. Funcţiona desigur şi gelozia, poate că în 
sinea ei Lucreția nădăjduise că vor îmbătrâni împreună, 
între zidurile aceleiaşi case, împărțind inerente necazuri, 
mici bucurii, amintiri. Nu, nu făcuse nici o aluzie în acest 
sens, avea prea mult bun-simţ şi demnitate ca să se impună, 
dar din discuţiile purtate despre alţii, cu viaţă tangentă, era 
limpede că o asemenea perspectivă i se părea cât se poate 
de normală. Poate singura normală. 

Aşa ar fi fost normal, reflecta Lucreția, care se simţea 
derutată. Într-adevăr, imaginase o bătrâneţe comună şi în 
acest sens îşi considerase viaţa definitiv aranjată. Adrian o 
citise bine, cu excepţia unui amendament. În scenariul ei, 
Lucreția o indusese şi pe Yvona. Fusese convinsă că cei doi 
se vor căsători. Se potriveau din toate punctele de vedere, 
dar, în primul rând, Yvona era o doamnă. Se întâlniseră de 
mai multe ori şi de fiecare dată constatase cu plăcere că-i o 
persoană plină de tact, instruită, echilibrată şi că-l iubeşte 
pe Adrian din tot sufletul. Se vedea foarte bine coabitând cu 
o asemenea cumnată. Cu menajamentele de rigoare, 
desigur. „Împreună, dar separat” ar fi fost una din reguli. 
De pildă, o vilă cu două apartamente, sau un apartament şi 
o garsonieră, fiecare cu uşa lui, cu bucătării, băi şi telefoane 
distincte. La fel şi televizoarele. Adică să guste toţi 
avantajele  imediatei  apropieri, scutiţi totodată de 
vicisitudinile îndeobşte promiscue ale comunului. 

Dar ceea ce ar fi fost ideal şi chiar posibil cu Yvona, în 
ciuda paradoxului se excludea din capul locului cu Alina. 
Fără s-o cunoască, presimţea că niciodată nu vor fi una faţă 
de cealaltă decât două străine. Adrian se va consuma puţin, 
dar îi va trece. Era atât de îndrăgostit, că nu vedea pe unde 
calcă. Dacă România, întreaga planetă, Universul aveau un 
centru, acela era acolo unde se afla Alina. 


„Nu mai avea chef de tricotat. Nu mai avea chef de 
nimic. Se duse în dormitor, după o ţigară. Fuma extrem de 
rar, un pachet ţinea luni de zile. Expiră fumul într-un jet 
lung şi subţire, exact aşa cum proceda Alex. Erau treizeci şi 
cinci de ani de când nu mai ştia nimic despre el, şi iată că îi 
mai păstra din obiceiuri. Oamenii pleacă, urmele rămân... 
Pe unde o fi nebunul ăla? Se da în vânt după salata de 
vinete. Şi corcoduşe... Spre deosebire de primii ani, când ar 
fi dat totul ca să afle cel mai mic amănunt în ce-l priveşte, 
acum simţea doar o curiozitate moderată. Sigur, i-ar fi făcut 
plăcere să ştie ce face, care i-a fost viaţa, dar detaşat, aşa 
cum ai parcurge un roman al cărui final te interesează. 

Gândul i se întoarse la Adrian şi, cu un oftat adânc, izbuti 
să ridice din umeri. Nu a nepăsare, ci a neputinţă 
resemnată. „De vreme ce lucrurile nu se pot schimba, să 
luăm partea lor cea mai bună“, şi constată surprinsă că se 
simte înviorată la ideea că-şi va cumpăra o rochie nouă. 

Când Yvona sună la uşă, tocmai îşi trecea în revistă 
garderoba şi cum trilul soneriei insista nerăbdător, deschise 
dezbrăcată, doar în furou. 

Vizita Yvonei n-o surprindea ţinând seama de împrejurări 
şi, date fiind raporturile dintre ele, n-ar fi fost nefirească 
nici într-un context normal. Îi făcea totdeauna plăcere s-o 
vadă, aveau acelaşi limbaj şi, în consecinţă, ceva să-şi 
comunice. Acum însă, se simţea vag îngrijorată, întrebându- 
se dacă-i informată. Dacă ştie că Adrian se va căsători peste 
zece zile. Detesta să dea veşti proaste... 

— Am impresia că intenţionai să ieşi... N-aş vrea să te 
încurc. 

— Nici vorbă, surâse Lucreția. Ia loc... Să-ţi fac o cafea? 

— Nu! Stau zece minute şi fug. 

Părea la fel de stăpânită şi echilibrată ca de obicei, dar 
era alta. Răzbea o abia zăgăzuită nelinişte, ceva pornit din 
adâncuri, iar toaleta vorbea de la sine. Nu-i puteai reproşa 
nimic concret, îi lipsea încă „căutatul“, acel cu punct şi cu 


virgulă pedant care caracteriza îndeobşte ţinuta Yvonei. 
Din nou, altfel decât proceda în mod curent, întrebă direct: 

— L-ai mai văzut pe Adrian? 

— Da..., spuse pe un ton evaziv Lucreția. 

— Când? 

— Chiar azi-dimineaţă... Nu exista nici un motiv ca să 
mintă. De ce mă întrebi? 

Yvona, cu ochii în lacrimi, încercă să râdă: 

— Eşti o privilegiată. Eu de trei săptămâni nu reuşesc să-i 
zăresc nici umbra. 

— Cum aşa? V-aţi certat? 

Yvona îi căută privirea şi îşi muşcă buzele: 

— Nu te preface că habar n-ai. le consider prietena mea, 
nu merit... 

Se întrerupse, podidită de plâns. Impresionată, Lucreția 
o apucă de mână: 

— Ai dreptate, iartă-mă. Convenţia e uneori mai 
puternică decât sentimentele noastre. Aşa e, ştiu tot. 

Yvona îşi ridică ochii. Nerimelaţi, se aştepta probabil să 
plângă sau, mai probabil, nu-i mai arsese de machiaj. 

— Şi eşti de acord? 

Lucreția se lăsă pe spatele canapelei, surâzând cu 
tristeţe: 

— Cum îţi închipui că părerea mea ar putea conta? Şi 
oricum, Adi nu mai e un copil mic. 

— Nu-i chiar aşa. Ţine enorm la tine, îi pasă ce gândeşti. 
Are o consideraţie... Ceva foarte rar între fraţi, nici n-am 
întâlnit. Este exclus să facă ceva care te-ar răni. 

— Un mecanism care a încetat să funcţioneze, surâse 
Lucreția. 

— Ai putea cel puţin, să-i deschizi ochii. Eu nu contez, dar 
pentru el... 

— EI vrea să-i ţină închişi cu orice preţ şi aici nu maie 
nimic de făcut. 

Yvona îşi umezi buzele, dar şi limba era de plută, hepatic 
uscată: 


— “Ţi-a zis el? 

— Da, şi eu îl cred. 

— Ce ţi-a zis? 

Doamne, oftă Lucreția, de ce vrea acum să-i scormonesc 
în rană deschisă? Avea prilejul să constate încă o dată că 
oamenii sunt propriii lor duşmani, sadici cu ei înşişi, de 
parcă durerea răscolită le-ar fi trezit voluptăţi subtile. 

Yvona o scutură de poala rochiei: 

— Spune-mi ce ţi-a spus. Cuvânt cu cuvânt. 

— Chiar vrei? întrebă Lucreția privind-o cu compasiune. 
E prima oară în viaţă când iubeşte din tot sufletul. 

Yvona dădu din mână - fleacuri - izbutind un râs crispat: 

— Spunem la fel ori de câte ori ni se aprind călcâiele. 
Nimic nou. 

— Nou este că nu se înşală. Sunt cu zece ani mai mare ca 
el. Îl cunosc ca pe copilul meu şi îţi spun că-l cred... Îmi 
pare rău, mi-ai cerut să fiu sinceră şi la fel de sincer îţi spun 
că aş fi fost fericită să devenim cumnate. Din păcate, nu noi 
aruncăm zarurile. 

— A... a hotărât ceva? 

— Săptămâna viitoare se căsătoresc. 

Yvona se cutremură. Câteva clipe păru că n-are aer, faţa 
îi deveni lividă, iar buzele crâmpoţite de durere, sub rujul 
aplicat peste conturul gurii, spre a-i da carnalitate, 
semănau cu garoafele veştede ale Lucreţiei, înainte de a le 
arunca la gunoi. 

— Cât de puţin am însemnat pentru el! Câtă 
desconsiderare! Putea să mă anunţe măcar... 

— Ai dreptate, spuse blând Lucreția, şi sunt sigură c-o va 
face. Dar parcă asta mai contează, Yvona? Convenţia? Actul 
de politeţe? 

— Nu... fireşte că nu. Spune-mi... ai văzut-o? 

— Nu, urmează să mi-o prezinte. Tu? 

Yvona dădu afirmativ din cap. Îşi aprinse o ţigară şi trase 
cu lăcomie, făcând să sfârâie tutunul: 


— Da. Ai să mă crezi geloasă, dar jur că sunt obiectivă la 
maximum. Nu-i de el. 

— Dacă te gândeşti la diferenţa de vârstă... 

— În ultimul rând! Mă refer la fată. Este absolut 
remarcabilă. Ceva nemaiîntâlnit. Eu, una, în orice caz, n-am 
mai văzut alta ca ea. Nici în filme. 

Lucreția o privi lung, cu atenţie dilatată: 

— Adrian mi-a descris-o în aproximativ aceiaşi termeni, 
dar n-am dat prea mare importanţă. Când eşti amorezat, 
cioara cât de tuciurie ar fi, tot coadă de păun ţi se pare... 

Yvona clătină din cap: 

— N-a exagerat. Altceva mă pune pe gânduri... Fata asta 
ar putea avea tot ce visează. Mâine, dacă pleacă la Las 
Vegas, înhaţă din mers orice bărbat. Dacă nu-i pasă de 
vârstă, obţine un miliardar. Din ăia mari de tot... De ce se 
agaţă de Adrian? 

— Adi are farmec, surâse Lucreția, multe femei şi l-ar fi 
dorit, chiar dacă el n-a băgat de seamă. 

— Nu spun nimic rău despre Adrian, am cea mai bună 
părere... 

— Dar?... Multe fete tinere se îndrăgostesc de bărbaţi 
maturi, nu-i nici o noutate aici. Poate că noi căutăm spini în 
mămăligă şi nu vedem adevărul din faţa ochilor. 

— Care adevăr? 

— Că poate îl iubeşte sincer. De ce excluzi din capul 
locului ipoteza? E tânără, e frumoasă, e înlesnită material. 
Toate pledează în favoarea unui sentiment autentic. 

Yvona îşi scoase pudriera din poşetă, cu gândul să-şi 
repare obrazul. Rămase cu ea în mână, fără s-o deschidă: 

— Spune-mi cu mâna pe inimă, Lucreția, n-ai impresia că 
încerci să te convingi pe tine însăţi? Tu crezi sincer în 
dragostea asta? 

— Explică-mi tu un singur motiv pentru care fata şi-ar fi 
propus să-i sucească minţile. 

Yvona respiră adânc. Izbucni cu patimă: 


— Nu ştiu şi asta mă înnebuneşte! Există un interes 
subteran, cumplit, o simt cu toată fiinţa mea şi tot aşa simt 
că Adrian se află în primejdie de moarte. 

— Hai să nu cădem în melodramă, râse Lucreția. Acum 
chiar că ai luat-o razna. Îmi dau seama că situaţia te 
afectează, dar mi-e teamă că nu se mai poate face nimic. 

— Înţeleg că nu vrei să mă ajuţi... 

— Nu văd cum te-aş putea ajuta şi oricum n-aş face-o 
împotriva sentimentelor lui Adi. În definitiv, e un om în toată 
firea şi nu cred că i-ar plăcea ca cineva să se amestece în 
treburile lui. 

Yvona se ridică: 

— Pot să intru puţin în baie? Vreau să-mi clătesc faţa. 

Lucreția rămase pe gânduri. Biata de ea, a înnebunit!... 
Aşa cum a înnebunit şi Adrian... Oare şi Alina?... Mai 
devreme sau mai târziu, toţi înnebunim măcar o dată! Parcă 
ea, Lucreția... Ea fusese poate cea mai nebună! Ani de zile, 
după ce o părăsise Alex, nutrise o singură dorinţă: să plece 
în lume, în căutarea lui. Nu simple vise, ci planuri concrete 
incluzând şi o trecere frauduloasă de graniţă. Aştepta doar 
un semnal cât de modest - o ilustrată ştampilată în 
Singapore ori Alaska - sau simple zvonuri, dar cu adresă 
-"mi-a spus X că l-a întâlnit într-un bar din Tombuctu“ - ca 
să ştie încotro s-o ia. La Nord, la Sud, oriunde şi fără 
întârziere... 

Auzi uşa de la baie şi întoarse capul. Yvona se refrişase, 
părea mai liniştită, dar asta nu însemna că arăta şi bine. 
Semăna atât de puţin cu doamna de vârstă mijlocie, distinsă 
şi subtil elegantă de mai săptămâna trecută, încât Lucreția 
se întrebă cu inima strânsă dacă-şi va mai reveni vreodată. 
O strânse afectuos de mână: 

— Nu mai ţin minte cine a spus... Când ai vreun necaz, 
încearcă să te gândeşti cât timp trebuie să treacă pentru ca 
el să nu mai însemne nimic pentru tine. 

Yvona o privi în adâncul ochilor: 


— Pentru mine, „va însemna“ totdeauna. Până la ultimul 
suspin... Ţine minte, Lucreția, căsătoria aceasta nu se va 
face. 

„Aici te înşeli îngrozitor, scumpa mea“, dar nu rosti o 
vorbă şi o conduse până la uşă. 


Ca de obicei, când medita profund, domnul Pavelescu îşi 
proptise degetul arătător în nara stângă. Îşi aţintise ochii 
frumoşi asupra subalternului şi se părea că încremenise 
aşa, ca într-o poză. Stânjenit de privirea prea direcţionată, 
acesta îşi trecu de câteva ori mâna prin faţa obrazului: 

— Alo, patroane, unde eşti? 

— Mă uitam la tine, Gogule... 

Tânărul rânji: 

— Unde sunt frumos! Suntem o echipă de frumoşi. 
Matale, eu, Mioara... 

— Las-o în pace, e fată serioasă şi vrednică. Iar tu eşti un 
derbedeu şi arâţi ca un derbedeu... 

Gogu îşi frecă încântat stomacul, ca după o masă bună. 
Calificativul îl distra. 

— „..„dar, uneori, faci treabă bună. Cred că-i unicul motiv 
pentru care suport să întinezi peisajul acestei instituţii 
eminamente morală. 

Ton serios, fără umbră de zâmbet. Ai fi spus că este 
convins de absolut fiecare cuvânt emis. 

— Şi atunci care-i baiul? 

Gogu îşi aprinse o ţigară Camel. Pavelescu observă 
îngândurat: 

— Mi-e teamă că te plătesc cu mult prea bine de vreme 
ce-ţi poţi permite Camel. Directori de minister... 

— Şi aşa mai departe... 

— „.„fumează Snagov sau BI. 

Gogu râse. 


— Asta în faţa electoratului, nene! Scotoceşte gunoiul de 
la ei de acasă şi ai să vezi ce consumă la cafea... Zi, 
patroane, ce-ţi apasă creştetul? 

Pavelescu îşi tamponă figura transpirată, schimbând 
brusc tonul: 

— Gogule, mă bombardează disperata asta, Yvona, cu 
telefoanele! 

— De ce n-are răbdare? 

— Pentru că împrejurările presează. Peste zece zile, 
subiecţii se căsătoresc. 

Gogu făcu ochii mari, apoi se lăsă pe spate. Scaunul pârâi 
sub cei 1,90 m doar biftec de prima calitate. Râse lăbărţat: 

— Vasăzică, l-a aiurit până la urmă! Aş fi pariat că asta-i 
ţinta fetiţei. Inel cu popă şi primărie... Auzi, patroane, 
merita să vizionezi preliminarii şi idilă secolul nouşpe! Se 
ţineau de degeţel, iar după aerul inspirat al puriului, pot să 
jur că-i recita din Eminescu... În definitiv, ce vrea Yvona de 
la noi? 

Pavelescu ridică din umeri: 

— Nu mi-a zis-o, dar îţi spun eu ce vrea. Să găsească ceva 
compromiţător în viaţa piţipoancei care să-l facă să se 
răzgândească. Are o fixaţie, „fata e suspectă“. 

Gogu îşi aprinse încă o ţigară. Trase cu poftă, consumând 
- i se păru patronului - cel puţin un sfert din ea. 

— În ritmul ăsta, comentă, ajungi la trei pachete pe zi... 

— Mai pune şi cât dau pe prezervative... Las-o baltă, 
boss, nu ţi-am cerut nici o indexare. Yvona nu-i proastă... 

— Geloasă! 

— Sigur, dar fata e realmente suspectă... Ridică un deget, 
atrăgând luare-aminte: Umblu de trei săptămâni după ea şi 
nu dau de nici o urmă. Din păcate, nu avem şuste la Poliţie, 
iar de la vecini, n-am scos nimic. Parcă nu s-ar fi născut în 
România, domnule, nu ai de unde o apuca! Să fi ştiut măcar 
unde a făcut şcoală primară, cu cine s-a pupat la balul de 
absolvire! Şi dacă te iei doar după ce lasă ea să se vadă, 
prea-i imaculată, crin şi nenufar, ca să fie adevărată. 


— În concluzie! 

— Nu te grăbi, jupâne! Mai e o chestie ciudată. După 
miezul nopţii, uneori ceva mai devreme, o vizitează o 
pereche de porumbei. Zăbovesc două-trei ceasuri, uneori, 
până spre dimineaţă... 

— Şi? 

— Amănunt interesant, parchează totdeauna la oareşce 
distanţă de domiciliul Alinei, chit că-i loc berechet. Şi acum, 
vine figura oaţă! De două ori, am încercat să le iau urma, şi 
de două ori au reuşit să dispară. 

Pavelescu se aplecă peste birou, unghi ascuţit cât îi 
permitea pântecele: 

— Ce vrei să spui? 

— Că avem de-a face cu profesionişti. 


— „rămâne aşa! La unu, în faţă la Pescăruş... Am să iau 
un taxi... Acum, te sărut, sună cineva la uşă. 

— Alo, Alina! Te implor, fii atentă, nu deschide oricui! E 
plin oraşul de borfaşi şi criminali! Rămân la telefon, până-mi 
spui despre ce-i vorba. 

— Fii liniştit, râse Alina, nu mai sunt copil mic. Pa, pa! 

Zbură uşoară spre uşă, „imediat, imediat!“, şi deschise 
fără nici o asigurare. Rămase mirată în prag: 

— Pe cine căutaţi? 

— Cred, da... pe dumneavoastră. Suntem vecini... Gard în 
gard... Bineînţeles, nu mă aşteptam să fiu remarcat... 
Trebuie să vă comunic ceva... care cred că vă interesează... 

Domnul Manole articula anevoie cuvintele, îşi simţea 
limba uscată de emoție. Se hotărâse greu să vină, iar acum 
fu năpădit brusc de o senzaţie de ridicol... „Poate mi se 
năzare... de ce mă amestec în probleme care nu-s ale mele? 
De ce nu-mi văd de treabă?“ Simultan, rotind reflex 
privirea, regretă că în locul bluzonului apretat ca hârtia, nu 


îmbrăcase costumul gri de vară cu cămaşă şi cravată. 
Interiorul Alinei impunea, deşi bătrânul se simţea prea 
tulburat ca să observe şi altceva decât ansamblul. Pe 
aceeaşi stare de spirit, n-ar fi remarcat nimic nici la 
Versailles. Alina adunase piese puţine într-un amestec 
paradoxal dar încântător de antic şi modern. Mult aer şi 
rafinament, original. Ea însăşi, într-un pantalon alb colant şi 
o bluză de pictor din voal cu imense buline multicolore, 
constituia o apariţie uimitoare. Manole îndrăzni să-şi ridice 
ochii dincolo de bărbia fetei, întâlnindu-i pentru prima oară 
privirea. Ştrengărească, amuzat curioasă; pistruii răzleţi, 
capriciu picant al naturii generoase se asortau de minune. 
Bătrânul roşi, stângaci ca un adolescent: 

— Ştiu... adică, probabil vă par teribil de caraghios... 

— Nicidecum, surâse Alina, vă rog să luaţi loc. Sunt 
încântată să constat că am vecini atât de distinşi. 

Domnul Manole o privi recunoscător. Se cunoştea bine, 
un bătrân şters, ursuz la care nu merita să te uiţi de două 
ori, dacă ţineai să nu te indispui. Afirmația Alinei constituia 
un simplu act de gentileţe, dar e atât de rară politeţea 
graţioasă la tineri! După ce ai împlinit patruzeci de ani, 
devii în ochii lor obiect, obstacol de care ai grijă să nu te 
împiedici, stâlp de telegraf sau copac. Copac oarecare, nu 
cireş copt! 

— Luaţi loc, insistă Alina. Dacă doriţi, vă pot oferi o cafea 
proaspătă... 

— Nu, nu, mulţumesc, tocmai am băut una, vreau să spun 
cafeaua mea cotidiană... La vârsta mea... Dar nu vreau să 
vă rețin... Poate nu e treaba mea, dar... ce mai, am simţit că 
este de datoria mea să vă avertizez... 

„„„Cafeaua mea... vârsta mea... treaba mea... datoria 
mea... Blestematul lui de egocentrism, dar parcă azi îl 
deranja şi pe el însuşi. Prima oară... 

Alina îşi astupă urechile: 

— Nu vreau să aud un singur cuvânt, până nu luaţi loc. 


Apoi, cu unul din caracteristicile ei gesturi spontane, care 
o făceau irezistibilă, îl luă de braţ şi-l conduse până la 
fotoliu, aşezându-l chipurile cu de-a sila. Manole zâmbea 
tâmp înduioşat, total cucerit. Alina se aşeză în faţa lui. 
Direct pe covor, turceşte, şi cu obrăjorul cuprins în palme. 
O fetiţă care aşteaptă cu ochi rotunjiţi de nerăbdare 
povestea bunicului. 

— Nu-i mare lucru, dumneavoastră veţi fi în măsură să 
apreciaţi faptele la justa lor importanţă. De un lucru vă 
asigur, domnişoară... 

— Spuneţi-mi Alina. 

— .. 4... 4... 8... că situaţia este certă, nu sunt un individ 
căruia să i se năzare. 

— Se vede din capul locului. 

— Mulţumesc... Domnişoară... 

— V-am rugat să-mi spuneţi Alina. Vă simt sincer şi deci, 
prieten... 

Ochii bătrânului se umeziră de recunoştinţă: 

— Sunt prea onorat... Vreau să vă spun... ă... â... Alina, 
că sunteţi pusă sub supraveghere. Urmărită, ă... ă... 
neîntrerupt. 

Alina îşi flutură genele scurte şi dese. Părea mirată, dar 
nu neliniştită: 

— Cum aşa? 

Domnul Manole îşi drese glasul, tuşind discret în pumn: 

— Nu mă înşel. Am fost magistrat, judecător, sunt destul 
de versat în asemenea chestiuni... Întâi, s-a prezentat la 
mine un personaj foarte dubios care sub un pretext naiv... 
ca să nu-i spun idiot - intenţionează să-şi cumpere o casă pe 
strada noastră şi doreşte să ştie ce hram poartă vecinii - mi- 
a cerut informaţii despre dumneavoastră. Cu insistenţă 
despre dumneavoastră... 

— Ce nostim! râse Alina. Cine o fi?! 

— Un om de meserie, vă asigur... Mai recent, adică exact 
de două zile, vă pândeşte şi o femeie. De câte ori mă uit pe 
fereastră, cu totul întâmplător, nu-i aşa, minţi bătrânul, dau 


cu ochii de ea. lar obiectivul e clar. Ferestrele, uşa, curtea 
dumneavoastră. 

— Nu-mi dau seama cine poate să fie? Şi de ce? 

— E o doamnă - cam la patruzeci şi cinci-cincizeci de ani 
- şi pare să aibă multă răbdare. Şi timp. 

Alina ridică din umeri: 

— Nu-mi trece nimic prin minte... 

— Vă rog să fiţi foarte atentă... Se ridică anevoie din 
fotoliul prea scund pentru genunchii rigizi. 

Ar mai fi zăbovit, era clar că nu deranjează, dar afurisita 
de prostată nu i-o îngăduia. Şi doar se asigurase înainte de 
a pleca de acasă! Emoţiile! Totul vine de la cap... 

— Simt... simt că sunteţi în pericol. Şi... vă rog să mai ştiţi 
că... bineînţeles, nu va fi nevoie, dar dacă se întâmplă... asta 
e! Puteţi conta pe mine... în orice împrejurare. 

Nu se angajase în viaţa lui cu atâta sinceritate, în 
asemenea termeni. 


Alina ridică receptorul. Glasul lui Adrian izbucni gâfâit: 

— Slavă Domnului! De ce nu răspunzi imediat? Nu ştiam 
ce să mai cred... Cine a fost? 

— Un vecin, tocmai îl conduceam... 

— Ce-a vrut? 

— Nimic... Un domn în vârstă care a venit să-şi prezinte 
omagiile. Locuieşte chiar în curtea alăturată. 

— Scumpa mea, politeţuri din astea nu se prea obişnuiesc 
la noi... Te rog, nu-mi ascunde nimic, nu mă menaja... 

— Adi... nu e bine. Eşti mereu în panică. În loc să te fac 
fericit, îţi stric viaţa. 

— Nu!!! Nu spune asta! Te ador! 

— Me too, şopti Alina. Ne vedem la Pescăruş. 


După dejun, se plimbară prin parc. Alina avea o 
slăbiciune pentru sălcii şi Adrian, explorator hulpav al fiinţei 
iubite, ca toţi marii îndrăgostiţi, descoperea în ea o 
animistă. Alina însufleţea sălciile înnobilându-le cu graţii 
melancolice de văduvă despletită, de fecioară cu părul clătit 
şi zvântat în vânt, sau doar de menuet al lianelor mlădii pe 
unda lacului... 

— „te aştepţi în orice clipă să răsară din apă nişte 
sirene... Îţi plac sirenele? 

— Nu m-am gândit niciodată, scumpa mea... Nu cred însă 
că m-ar inspira o coadă imensă de peşte zbuciumându-mi- 
se pe lângă picioare. De altfel, nu mă omor după peşte, în 
general... 

— N-am spus s-o mănânci, chicoti Alina... Ca personaj! 
Mi-ar plăcea să trăiesc într-un basm... 

— Tu însăţi eşti o zână. 

— Şi tu Verde Împărat, adică împăratul cel bun. 

„N-a zis Făt-Frumos“, observă în sinea lui Adrian, dar la 
urma urmei, nu-şi făcea iluzii în legătură cu propria 
persoană. Ar fi fost însă drăguţ din partea ei... 

— Uite ce frumos se vede iola aia, exclamă arătând-o cu 
degetul ca un copil. E ca un nufăr mare, mare de tot... Sau 
ca o fundă... Funda de la cutia de bomboane pe care mi-ai 
adus-o tu... 

Se strânse lângă el. Şoapta fierbinte străpunse mâneca 
de poplin, înfiorându-l: 

— Sunt unele clipe, Adi, care ar trebui înrămate... Ca un 
tablou... Să rămână agăţate în... în timp. Să rămână acolo, 
ale tale... 

Adrian, gâtuit de emoție, îi strânse degetele: 

— Ca acum? 

— E atât de frumos... 

Se ridică în vârful picioarelor şi-l sărută uşor pe bărbie. 
Adrian, îmbătat de dragoste, de aer, de şoaptele apei, dulci 
adieri, sălcii şi albastrul cerului, o cuprinse ca un disperat la 
piept. Rosti, podidit de plâns: 


— Iubita mea! Dăruieşte-mi un an! Măcar un an, un 
singur an şi voi fi fericit. 


Când o găsi pe Lucreția aşteptându-l pe canapea, cu o 
scrumieră plină alături, avu o mişcare de recul şi inima 
începu să-i bată sălbatic: 

— S-a întâmplat ceva? 

Soră-sa avea cheia casei, i-o dăduse după moartea Dinei, 
dar era prima oară când o folosea. 

— Nimic, nu te speria... Doamne, Adi, eşti alb ca varul, ţi- 
e rău?... 

— N-am nimic... Din cauza căldurii! 

— Pe naiba, căldură! În realitate, eşti cu nervii la pământ. 
Trebuie să vezi un medic. Promite-mi că ai s-o faci... 

Adrian dădu din mână sâcâit: 

— Niciodată nu m-am simţit mai bine... Dar gândeşte-te 
şi tu! Ne-am despărţit doar de câteva ore, e prima oară că 
vii neanunţată în lipsa mea, nu-i normal să intru la idei? 

— Dar nu în panică... lartă-mă că am dat buzna... 

— Ştii bine că nici nu poate fi vorba despre aşa ceva. 
Vorbeşte odată! 

— Am venit pentru că am considerat că nu-i o chestiune 
de expediat prin telefon. Azi-dimineaţă, a fost Yvona la 
mine. 

— Aha! Sper că nu te-a plictisit prea mult. 

Lucreția se ridică amenințătoare. Avea gura şi privirea 
cruntă a zilelor de odinioară, când îl dojenea pe micul 
Adrian. 

— Nu fi măgar, Adi. Femeia merita măcar o explicaţie. Nu 
se pleacă aşa din viaţa unui om. Ca un golan, ca un ocnaş 
evadat!! 

Adrian dădu din cap absent: 

— Ai dreptate, trebuie să discut cu ea. 


— O făptură a lui Dumnezeu care nu are decât vina că te 
iubeşte. Mă aşteptam la mai mult cavalerism din partea ta. 

— AI DREPTATE! ţipă Adrian. Îţi promit că dacă nu 
mâine, poimâine sigur voi avea o explicaţie cu ea. Ce a vrut? 

Lucreția dădu din umeri. Scoase din poşeta de sfoară cu 
mânere din lemn glazurat, foarte modernă de altfel, un 
evantai chinezesc de hârtie şi începu să-şi facă nervoasă 
vânt: 

— Ce să vrea?! Parcă tu nu ştii? Nu vrea să te piardă. Mă 
îngrijorează însă încrâncenarea... ii minte ce spunea 
profesorul nostru de pian, citând nu ştiu care filosof? Nu te 
lua la trântă cu cel care nu mai are nimic de pierdut. 

— Schopenhauer. Şi? 

— Yvona nu mai are nimic de pierdut. 

— Hai să nu dramatizăm! Ce o să-mi facă? O să mă 
omoare? Înţelege odată pentru totdeauna că nu i-am 
promis nimic! Nu am înşelat-o cu nimic! Nu-i datorez 
NIMIC!!! 

— Ştiu, Adi... Dar am văzut-o atât de rezolută... Atât de 
decisă să se opună... 

— Să se opună?! La ce? Cui? 

— Căsătoriei voastre... Te implor, fii atent... Ai grijă cum 
vorbeşti. Să dea Dumnezeu să mă înşel... să fiu eu o 
nebună, dar... cred... simt... 

— Ce naiba simţi”?! 

— O simt în stare de orice... Chiar de crimă. 


XXX 


În ciuda nerăbdării care în general dilată timpul, lui 
Adrian i se părea că zilele rămase până la nuntă ard, 
mistuite ca o bucată de hârtie ţinută deasupra flăcării. În 
fiecare ceas al zilei era ceva de făcut, mai rămânea şi pe 
mâine, buzunarele îi erau pline de biletele remember - 
tâmplar, tapiţer, telefoane, şnur perdele, instalator, 


verighete, biserică, papion, flori pălărie... şi nu se mai 
isprăvea! 

Adrian îşi amintea, fără nici un fel de participare 
emoţională de altfel, simplă constatare, că genul acesta de 
comisioane lipsise cu desăvârşire când se căsătorise cu 
Dina. Ba, li se păruse o chestie „prea deşteaptă“ faptul că 
simplificaseră la maximum ceremonialul, se considerau 
practici şi moderni, chiar eleganţi: „Dacă n-ai bani, te 
mulţumeşti cu ceva mai modest, nunta cu dar e o modă 
luată de la ţigani...“ 

În fond, realiza azi, nu simplificaseră, ci bagatelizaseră 
momentul. El nu era îndrăgostit trăind situaţia mai degrabă 
sub semnul fatalităţii - „toată lumea face armata şi se 
însoară“ - iar Dina, zgârcită, economisind până şi beţele de 
chibrit, se simţea fericită că nu trebuie să cheltuiască. 
Important era „să-şi facă rândul“, adică să intre în posesia 
certificatului roz. 

Ce imensă deosebire faţă de felul cum se petreceau 
lucrurile acum! Se simţea imbecil de fericit să îndeplinească 
cele mai mărunte dorinţe ale Alinei şi nu-şi închipuise 
vreodată că l-ar putea preocupa fleacuri de gospodinuţă, 
cum ar fi modelul şi culoarea aşternutului. Când găsiseră în 
sfârşit ceea ce dorea cu înverşunare Alina - damasc alb cu 
imenşi bujori roz -, Adrian exultă, încercând satisfacția unei 
zile excelent împlinite şi nu ţinea minte să fi trăit vreodată 
asemenea sentimente de desăvârşire. Nici când se văzuse 
bacalaureat sau cu diploma universitară în buzunar. Le 
considerase doar nişte inerente, halte pe itinerar - 
grădiniţă, şcoală, slujbă (recte ani lungi de ocnă), pensie, 
cimitir. La un bilanţ corect, Adrian avea impresia că, de 
fapt, abia de două luni începuse să trăiască adevărata lui 
viaţă. Cei cincizeci de ani de până acum nu constituiseră 
decât o lungă perioadă de gestație menită să-l catapulteze 
dintr-o dată pe culmi apoteotice de bine. Un bine simţit cu 
toate fibrele şi maximum de intensitate. 


„Un an, măcar un singur an! Întreg, rotund, de ideală, 
mirifică fericire aşa cum o trăiesc acum, şi mi-e de-ajuns. 
După aia... şi potopul.“ Ajunsese un refren obsesiv în 
rugăciunile  stângace caracteristice unei generaţii 
neobişnuite să-l invoce pe Dumnezeu, în gândurile de toată 
ziua, în discuţiile cu soră-sa. 

— Am mai auzit eu teribilisme din astea! dădu din umeri 
Lucreția. De bine nu te saturi niciodată, ba vrei şi mai 
mult... 

— Mai mult şi mai bine decât atât nu se poate! Tu nu mă 
poţi înţelege... Nimeni nu poate... 

Lucreția îl măsură ironic: 

— Şi adică, de ce? Crezi că eu n-am fost îndrăgostită? 
Crezi că nu l-am iubit pe Alex? Tu erai un copil, pe atunci nu 
puteam să discut cu tine, iar mai târziu... Închisesem totul 
într-un dulap şi aruncasem cheia... Mi-era teamă de 
amintiri... Aşa cum nu-ţi place să scormoneşti sub o piatră 
tombală. 

— Ştiu că l-ai iubit, spuse Adrian impresionat. 

— Nu ştii nimic, îl repezi Lucreția. L-am iubit atât de 
mult, încât n-am mai putut iubi pe nimeni. Am fost femeia 
unicei dragoste. Un blestem! Oameni din ăştia întâlneşti 
doar în romane... 

— Dacă e aşa, cum de nu mă înţelegi?! Am impresia... 
Nu, simt cu toată puterea sufletului meu că m-am născut 
doar pentru Alina, că ne-am născut unul pentru celălalt... 

„Doar că Dumnezeu a încurcat calendarul...“, gândi 
Lucreția. 

— „că sunt din nou tânăr pentru ea! Mă uit în oglindă şi 
nu mă recunosc. Să nu râzi, surâse jenat, dar... mi-a 
„descărunţit“ părul... 

— Cum vine asta? 

— Aşa cum îţi spun. M-am uitat atent, am mult mai puţine 
fire albe... Parcă s-a înnegrit la loc. Ştiu că-i absurd... 

Lucreția îşi săltă privirea peste ochelari. Adevărat, arăta 
tânăr, dar simţeai că este vorba doar despre o stare de 


spirit specială. Vioiciunea neobişnuită ţinea de febrilitate, 
slăbise, ochii aveau o strălucire imposibilă, de narcoman 
imediat după luarea dozei. Emana în totul un farmec 
indiscutabil, dar îngrijorător, morbid, cu o impresie apăsată 
de pasager, de fugar. 


Cea mai mare bătaie de cap i-o dăduse găsirea unei noi 
case. Eventualitatea de a locui cu Alina în apartamentul de 
fost sindicalist al epocii socialismului victorios unde trăise 
cu Dina peste douăzeci de ani se excludea dintr-un bun 
început. Nici la Alina nu se putea... 

— E totul numai faţadă! Zidurile sunt frumoase, dar 
lipseşte confortul, gândeşte-te că a fost construită pe la 
1900... 

— Am putea face unele modificări, opină Adrian căruia îi 
plăceau cartierul şi pitorescul vetust al imobilului. 

— "Tot cârpăceală iese! se strâmbă Alina. N-am încredere 
în transformări. Când am terminat liceul, am încercat să-mi 
aranjez o rochie de seară rămasă de la mama... A ieşit o 
oroare, ceva între o conopidă şi un prezervativ cu volane... 
Vreau ceva nou, luminos, nou în primul rând, Adi, ceva 
numai pentru noi doi. Să avem impresia că trăim un 
început... Să nu am impresia că aud paşii, glasurile, 
sărutările locatarilor precedenţi... 

— Cum spui tu, scumpa mea... Credeam că eşti legată de 
casa părintească. 

Cu una din obişnuitele ei reacţii spontane, Alina alunecă 
de pe canapea şi se lăsă pe spate, ca răstignită. 

— Bineînţeles, Adi, spuse cu ochii larg deschişi aţintiţi în 
tavan. [in la căsuţa asta, n-aş vinde-o, aş suferi enorm dacă 
ar lua foc... Dar... nu ştiu dacă ai să mă înţelegi... Îmi 
doresc o casă a mea... unde eu să fiu prima doamnă... O 
casă fără trecut, fără umbre. 

— 'Te înţeleg, va fi aşa cum ai hotărât. 

Cu iuţeala şi graţia unei şopărle, Alina se răsuci pe burtă. 
Se rostogoli pe covor, ajungând lângă picioarele lui Adrian. 


Rezemându-se în coate, îi luă palmele şi îşi rezemă obrazul 
între ele: 

— Adi, şopti, eu... Mă gândeam... Adi, vreau să-mi faci 
copii. Măcar trei... Cred că trei ajung. O să vedem... Nu 
avem destul spaţiu aici. Camerele sunt mari, dar puţine. 

Adrian o ridică pe genunchi. Cu capul îngropat în părul 
ei, o strângea disperat la piept. Disperat de fericire. 

— Acum mă înţelegi? întrebă Alina. 

Adrian o strânse şi mai tare, dar mereu mut. Îi era teamă 
să nu izbucnească în plâns. 


Convenţionalismul şi un rest de conştiinţă, căci nu-l mai 
interesa nimic dacă nu era strict legat de Alina, îl determină 
să aranjeze o întâlnire cu Yvona. Şi o frică superstiţioasă. 
„Scandalos de fericit“, temându-se să nu stârnească mânia 
lui Dumnezeu printr-o faptă necugetată, se simţea obligat la 
un minim de caritate, o pomană, un gest de umanitate faţă 
de o fiinţă necăjită. Decizie stoică - câteva ore departe de 
Alina constituiau un calvar - mai ales că, după cum îi 
mărturisi acesteia, chestiunea în sine îl plictisea nespus. 

— Nici mie nu-mi face plăcere să ştiu că te întâlneşti cu 
ea şi uite, încercă să râdă, abia acum îmi dau seama că pot 
fi geloasă... 

Adrian crezu că se prăpădeşte de fericire: 

— Scumpa mea, spune un singur cuvânt şi renunţ la 
întâlnire. 

Alina clătină din cap: 

— Nu, Adi, ar fi nedrept. Chiar dacă noi nu avem nici o 
vină, ne-am îndrăgostit şi gata, totuşi parcă încerc o 
strângere de inimă când mă gândesc la... Yvona. De cee 
dat oare ca unul şi acelaşi fapt să poată constitui prilej de 
fericire pentru cutare persoană şi, simultan, motiv de 
suferinţă pentru... alt cutare? Mi se pare pervers. 


— Nu noi am făcut lumea, iubito. 

Alina se strâmbă, aruncându-şi cu un gest de iritare 
coada pe spate. 

— Am auzit de o mie de ori chestia asta la mătuşile mele! 
Ori de câte ori procedau meschin sau nedemn, mă rog, 
fleacuri, dar tot împuţite rămân, se resemnau la iuţeală: „E 
în firea lucrurilor, nu noi rânduim lumea sau parcă viaţa te 
întreabă ce şi cum pofteşti...“ Aveau cel puţin o sută de 
panseuri din astea... Perdelele au ieşit foarte frumoase, mi- 
am visat de când mă ştiu perdele bonne femme şi se 
asortează minunat cu covorul şi cuvertura! O să avem o 
casă splendidă, nu-ţi pare bine? Camera copiilor o vom 
instala lângă dormitorul nostru. E cea mai luminoasă. Când 
vor mai creşte, aranjăm pentru băieţi mansarda. Băieţilor le 
place să fie mai liberi... 

Adrian o urmărea anevoie. În afară de salturile 
neaşteptate, îl uimea siguranţa cu care îşi avansa 
proiectele. Alina planifica, preconiza cu bătaie lungă şi cu 
certitudinea împlinirii, fără să pună nimic sub semnul 
îndoielii, fără a introduce în calcul eventualele capricii ale 
fortunei. În faţă i se aşternea limpede drumul, o şosea 
perfectă unde accidentele erau de neconceput. O siguranţă 
încrezătoare ca o legitate; unu şi cu unu fac doi, soarele 
răsare de la răsărit, fătul se dezvoltă în pântecele mamei, 
râul curge la vale, plopul este drept! 

Ca stare de spirit îi amintea de americani. Minunându-se 
de  building-urile lor, adevărate oraşe suspendate pe 
kilometri de etaje, oţel şi sticlă, dotate cu sute de lifturi, 
Adrian se interesase ce se poate întâmpla în cazul unei 
defecţiuni? În cazul unei pene de curent? Asta ţinând 
seama de „amănuntul“ că uneori scările lipseau cu 
desăvârşire. „S-au uitat la mine de parcă mi-ar fi crescut 
două nasuri“, povestea mai târziu. Cum adică, să se 
defecteze?! Cum să se întrerupă curentul electric? Aşa ceva 
nu se putea întâmpla, era pur şi simplu de neconceput. 


— „sper însă că este ultima oară, trebuie să-mi promiţi 
că nu se va repeta. 

Adrian o privi aiurit: 

— Ce anume, scumpa mea? 

Se gândea la perdele, la camera băieţilor... Alina îşi 
muşcă buzele şi-l ameninţă cu degetul: 

— Nu te preface că nu înţelegi! Vorbeam despre Yvona, 
nu? E ultima oară că vă vedeţi. Jură! 


Adrian ar fi preferat o întâlnire pe teren neutru, un 
restaurant liniştit, fără muzică şi cu mese dispuse îndeajuns 
de aerisit pentru a nu simţi after shave-ul vecinilor, pentru a 
nu auzi reciproc ce-şi spun într-o ambianţă de intimitate 
agresată. Imagina o seară nostalgic duioasă, mai mult 
evocări agreabile şi rămas-bun civilizat decât explicaţii. Un 
ceas-două cu o Yvonă elegantă, resemnată, tristeţe pudrată 
cu reţinute regrete şi surâsuri circumstanţiale de casă 
bună; în tandem, un Adrian, gentleman desăvârşit, periind 
cu discreţie acutele de fericire, aşa cum nu se face ca la 
patul unui muribund să dai amănunte radioase despre 
vacanţa ce urmează s-o petreci în Hawaii. 

Lucrurile aveau să se desfăşoare însă cu totul altfel. Întâi, 
că Yvona insistase să vină la ea. Căldura o obosea, era în 
general foarte obosită. Avusese un program excesiv de 
încărcat la serviciu, ultimele săptămâni o epuizaseră, n- 
avea chef să-şi dezbrace capotul şi să înceapă să 
scotocească prin şifonier. 

Adrian acceptă, fără să creadă un singur cuvânt. Yvona, 
rezistentă ca un tractor, nu cunoştea oboseala, nu refuza 
niciodată o ieşire la restaurant, iar toaleta nu constituia o 
problemă. Fiind o femeie pedant îngrijită care putea face 
faţă oricând, oricărui gen de invitaţie, la un picnic sau la 
cea mai simandicoasă serată, avea o garderobă variată şi o 
teorie personală de la care nu se abătea: 

„Ca să te prezinţi totdeauna onorabil, trebuie să încerci 
măcar o dată pe săptămână rochia de seară cea mai 


strâmtă pe care o ai în dulap, doi - chiar în casă să nu umbli 
în papuci de cârpă, adică prea comozi şi trei, să dispui de 
cel puţin o perucă foarte bună în culoarea şi cu linia 
pieptănăturii cotidiene. Doar aşa poţi fi pregătită pentru 
orice situaţie...“ 

— "Toate ca toate, comentase o colegă cu pedichiură 
ingrată, înţeleg şi rochia, şi peruca, dar dacă mai sunt 
obligată să mă strângă pantofii şi în casă, atunci chiar că o 
bag în p... mă-sii de viaţă! 

Adrian îşi închipuia că-i intuieşte strategia. Yvona câştiga 
mult în intimitate. Intimitatea construită de ea. Îşi gândise 
interiorul comod, feminin, fără dulcegării, iar în serile de 
vară era o bucurie să zăboveşti pe terasa neaşteptat de 
spațioasă a apartamentului situat într-un bloc din preajma 
Hotelului Lido. O terasă minunată care compensa 
neplăcerile bucătăriei prea mici şi a debaralei unice. Cu un 
surâs ironic, Adrian mai imagina trucul luminilor savant 
distribuite, sub abajururi savant colorate, care îmbujorau 
chiar şi tenuri mai puţin proaspete, iar rochiile de interior 
insinuante şi flatante constituiau specialitatea Yvonei. Fără 
îndoială, o avantajau şi avea cantităţi. 

Şi nu în ultimul rând - expresie de mare circulaţie după 
anii '90 - Yvona era o desăvârşită bucătăreasă, colecţionară 
înverşunată de reţete exotice pe care le punea în practică 
cu mult talent. Îl aştepta totdeauna cu o surpriză culinară, 
premiere rafinate, deosebit de gustoase şi desăvârşit 
prezentate. „Sărăcuţa, îşi închipuie că poţi prinde în mreje 
un bărbat cu creme ă la Pompadour sau sos Ho-Şi-Min. E 
naivă rău“, o căina întrebându-se dacă Alina ştie să spargă 
un ou măcar... „Şi puţin îmi pasă“, gândi apăsând pe 
butonul soneriei. 

De la prima privire, constată cu surpriză că se înşelase. 
Se aşteptase la un recital de seducţie, o partitură de 
mişcări învăluitoare pe mai multe acte, o colecţie de ispite 
desfăşurate treptat de la pianissimo până la bubuială cu 
ambele pedale, culminând cu un epilog de alcov. Aş! Dădu 


ochi cu o Yvonă străină, sobră, încrâncenată. Nici gând de 
rochiţă flou-flou sau machiaj sofisticat şi, sfidându-i până la 
capăt toate pronosticurile, nu erau aprinse lămpile cu 
„păcălici“. Îi întinse buchetul de flori şi, ca să spună ceva, 
observă: 

— Nu te-am văzut niciodată în ţinută sportivă. Îţi stă 
bine... 

Yvona, în pantaloni, sub o bluză foarte largă care-i 
ajungea până la genunchi, clipi nervos. Chiar de la 
începutul legăturii lor constatase cu plăcere că Adrian era 
unul dintre puţinii bărbaţi care înregistrează cele mai 
mărunte fluctuații vestimentare din ţinuta femeii de lângă 
el. 

Se oprise încurcat în mijlocul încăperii, neştiind încotro s- 
o apuce. 

— Stai jos, îl invită Yvona. 

— Nu mergem pe terasă? 

— Nu. E încă prea cald. Se răcoreşte mai târziu. 

— Cum crezi... 

— Bei ceva? 

Adrian clătină din cap şi se aşeză pe „fotoliul lui“. Era 
desigur ultima oară când se afla în acest salonaş. Câte seri 
nu petrecuse aici! Cele mai multe. De la bun început, 
preferase ca întâlnirile lor să se consume la Yvona. 
Interiorul era ambiant, dar, în primul rând, Adrian avea 
avantajul musafirului care, spre deosebire de gazdă, îşi 
poate controla vizita, plecând când pofteşte. În puţinele 
ocazii când se întâlniseră la el, Yvona zăbovise până în zori. 
Fizic, îi plăcea să doarmă în braţele lui, dar cel mai mult 
conta senzaţia de intimitate totală a nopţii petrecute 
împreună. Ca doi soţi... De parcă ar fi fost definitiv al ei... Şi 
apoi, plăcerea micului dejun preparat în timp ce el se rădea 
fluierând în baie, aroma de after shave virilizând atmosfera, 
ţigara fumată la cafea discutând agenda fiecăruia şi 
punându-le de acord, zeci de fleacuri la care ţinea, dându-i 
sentimentul de relaţie aşezată, de implicare în viaţa lui, de 


viitor week-end, revelion, concediu cu partener. Un 
partener pe care să-l ţină de braţ, când se plimbă pe faleză 
sau îi aprinde ţigara în antract, la Operă. 

Lui Adrian, dimpotrivă, îi displăceau nopţile cu tovărăşie. 
Încerca un fior de disconfort, îl irita ceea ce i se părea a fi 
un atentat la propria sa intimitate. Considera dormitul în 
comun necivilizat şi neigienic şi probabil intervenise şi 
obişnuinţa de a fi singur în aşternut. Din cauza programului 
de serviciu diferit, pentru a putea beneficia de o jumătate 
de oră de somn în plus, Dina hotărâse chiar de la început 
dormitoare separate, ceea ce lui Adrian i se păruse foarte 
rezonabil. Dacă Alina însă ar impune acelaşi sistem... 
Simpla idee îi răsuci un cui gros în inimă. S-ar supune 
desigur, dar cu câtă durere, cu ce sentiment de frustrare şi 
umilinţă!... Cum însă, copiii şi încă mulţi, nu se fac în 
dormitoare separate, respirase uşurat. „Dina... Yvona... Cât 
de puţin au însemnat pentru mine! Mă înfior... Totul se 
plăteşte. Nu, nu acum, Doamne, nu cu Alina“, şi decise pe 
loc o „mită“ generoasă la biserica din cartier. 

— Visezi cu ochii deschişi? E mai grav decât mi-am 
închipuit. 

Ochii Yvonei scăpărau. Se vrusese ironică; era şi se 
simţea rea. Adrian încerca să se stăpânească. Adio, papotaj 
duios, nostalgie şi tandreţea ofilită a unei relaţii defuncte!... 
Încă un pronostic dat peste cap. Ar fi avut chef să se ridice 
şi să plece. Oricum, n-avea să întârzie... 

— N-am venit să ne certăm, Yvona... 

— Dar de ce? Act de curtoazie? 

Adrian respiră adânc şi îşi umezi buzele: 

— Hai să schimbăm tonul. 

— De ce ai venit? insistă Yvona. 

— Întâi, surâse blând Adrian încercând să îndulcească 
atmosfera şi replica, ţi-aş putea aminti că tu ai insistat. 
Maximă necesitate şi urgenţă au fost termenii tăi, deşi... 

— Deşi! 

— Doream şi eu să te văd. Neapărat. 


Yvona trase avid din ţigară. Scrumul căzu pe covor, dar 
nu făcu decât să-l strivească sub talpă, aşa cum ar fi 
procedat pe peronul Gării de Nord. 

— Vrei să-mi prezinţi condoleanţe? 

Adrian o scrută cu atenţie. O socotise echilibrată prin 
excelenţă, educată, în ruptul capului agresivă. Dar acum, el 
trebuia să se stăpânească. Să fie cumpănit, îngăduitor, 
nobil. Fericirea tolerează şi înţelege. 

— Mi s-a părut normal şi civilizat să avem o ultimă 
întrevedere. Să nu plec ca un golan din viaţa ta... Să nu 
dispar ca un negru într-o gaură de metrou... 

Yvona râse urât. Rânjetul oblic lăsa să se vadă graniţa 
dintre coroanele care-i îmbrăcau dinţii de sus şi gingia 
retrasă. 

— Şi să rămânem buni prieteni, nu-i aşa? Eventual, să-ţi 
botez primul copil, se poartă în lumea bună. 

— N-o să rămânem prieteni, asta-i sigur, observă Adrian. 
Nici eu nu ţin la clişeele astea de romanţă. 

— Atunci, ce intenţionai să-mi spui? 

— La stilul ăsta inchizitorial, nu-s prea multe. Dacă te-am 
făcut să suferi, te rog să mă ierţi. le stimez sincer, nu am 
nimic să-ţi reproşez şi dacă ne despărţim azi, nu e vina ta. 

— Nici a ta? 

— Aşa a fost să fie. 

— Nu ocoli răspunsul. Nu-i nici vina ta? 

Adrian îşi înfipse unghiile în palme. Yvona observă 
amănuntul. Îl fixa dureros, de parcă un răspuns sau altul 
mai putea schimba situaţia dintre ei. 

— Ce vină am?! Vocea îi scăpă: Că m-am îndrăgostit? Am 
căutat-o cu lumânarea? Am dat anunţuri la Mica 
Publicitate? Am vrut să scap cu tot dinadinsul de tine? În 
definitiv, ce dracu' vrei de la mine? 

— Să fii lucid! ţipă Yvona. Să te dezmeticeşti înainte de a 
fi prea târziu. 

Adrian îi îndreptă o privire de gheaţă: 


— Şi dacă nu vreau să fiu lucid? Dacă aşa poftesc eu să- 
mi pierd minţile?! 

— După o mucoasă! 

— Te aşteptai la Ana lpătescu? La Statuia Libertăţii? 
Pentru Dumnezeu, Yvona, controlează-te! Nu există nici un 
motiv să cădem în ridicol! 

— Tu eşti ridicol, cu pasiunea ta de adolescent lunatic! 

Adrian îşi şterse fruntea asudată. Încă îşi mai spunea că 
trebuie să se stăpânească, să nu cadă în trivial. Începu 
neaşteptat de calm: 

— Yvona... 

— Nu mă lua ca pe nebuni, vorbeşte-mi normal. 

— Yvona... 

— Ştiu cum mă cheamă! Spune odată ce ai de spus! 

Adrian izbucni: 

— Nucţi dai seama cât eşti de absurdă?! Ce mama 
dracului îţi pasă ţie cum îmi rup eu gâtul? 

Yvona declară patetic: 

— Te iubesc! 

— Ghinionul tău. Încearcă să fii raţională! Ţi-am promis 
ceva ferm? Am discutat vreodată despre o căsătorie? [i-am 
confiscat timpul? M-am interpus între tine şi un eventual 
pretendent? [i-am pretins fidelitate? [i-am stricat vreo 
combinaţie? Dacă, totuşi, în necunoştinţă de cauză am 
făcut-o, te rog, iartă-mă. Şi cu asta eu am terminat. 

Se ridică. Yvona îi ţâşni în faţă şi-l aşeză din nou, cu de-a 
sila. 

— Nu şi eu. Acum, trebuie să mă asculţi tu pe mine. 

— Nu văd ce-ai mai avea de spus, bombăni Adrian. 

— Dar s-ar putea să te intereseze... Simt nevoia să beau 
ceva. Iu nu? 

Adrian refuză categoric din cap. O aşteptă până se 
întoarse de la bar cu un pahar plin, apoi până îşi aprinse o 
nouă ţigară. 

— Spune-mi, Adrian... Te-ai întrebat de ce vrea neapărat 
să se mărite cu tine? 


— Probabil, pentru că mă iubeşte. 

— Crezi? 

— În mod normal, ţi-aş răspunde că problema mă 
interesează în exclusivitate, dar simt că arzi de nerăbdare 
să-mi prezinţi varianta ta. 

— Fata asta are un interes. 

— Care? întrebă calm Adrian, sigur pe 
contraargumentele lui, aceleaşi care închiseseră şi gura 
Lucreţiei. 

În derută, ochii Yvonei fugiră în toate părţile. 

— Nu ştiu, dar e ceva major. O simt cu toată fiinţa mea. 

— Cu toată nebuneala ta, ridică din umeri Adrian, iartă- 
mă. E bogată, înţelegi? Poate mai bogată ca mine, exageră. 
lar din alte puncte de vedere, nu prezint nimic. N-am 
funcţii, n-am nici o putere, nici un fel de relevanţă socială. 
Nu-s parlamentar, completă rânjind. 

— Mai există şi alte motivații, trebuie doar să le 
descoperim. Adevărat că te iubesc, şi îţi jur că acum mă 
gândesc în primul rând la tine. Eşti în pericol de moarte! 

— Aberaţii! 

Yvona îi căzu la picioare, agăţându-se de ele. Obrajii 
înlăcrimaţi se lipiră de stofa moale a pantalonului. 

— "Te implor, ascultă-mă. 

— Eu te rog să te ridici, spuse jenat Adrian. Ne pui pe 
amândoi într-o situaţie penibilă. 

— Ce importanţă mai are?! În numele a tot ce a fost între 
noi, mult-puţin, pentru dragostea pe care ţi-o port, îţi cer să 
mă asculţi, să dai curs singurei rugăminţi pe care ţi-am 
adresat-o de când ne cunoaştem. Te conjur, nu te pripi. Mai 
aşteaptă puţin, câteva săptămâni înainte de a te însura... 
Atâta, urlă dezlănţuită, înainte de ireparabil! 

Enervat, dar impresionat în acelaşi timp, Adrian mişcă 
piciorul, aşa cum ar fi încercat să se descotorosească de un 
câine prea insistent. 

— Ce ar putea interveni în aceste câteva săptămâni? 

Yvona îşi ridică ochii congestionaţi: 


— Până atunci voi fi descoperit adevărul. Dacă nu, eşti 
liber să faci ce vrei. 

— Liber sunt oricum, ricană Adrian. 

— Bineînţeles, dar promite-mi acest răgaz... Te implor. 

Glasul lui Adrian răsună casant, implacabil ca o sentinţă: 

— Cununia va avea loc sâmbăta viitoare, ora 
douăsprezece, la primăria sectorului 1. 

Mai avea un pas până la uşă. Yvona, rămasă în genunchi, 
urlă: 

— Chiar dacă mă sinucid?... Gândeşte-te! Câteva 
săptămâni contra vieţii unui om! 

Crispat, luat prin surprindere - nu se aştepta din partea 
Yvonei, o doamnă totuşi, la reacţii Miţa Baston, lipseşte 
vitrionul - se opri cu mâna pe clanţă: 

— E cel mai ordinar şantaj din câte cunosc. Nu te 
onorează. 

— Îţi jur c-o fac! răcni Yvona căzând în patru labe. 

Trupul lui Adrian deveni rigid. Ce aveau oamenii cu el? 
De ce nu-l lăsau în pace? Are chef să-şi rupă gâtul, treaba 
lui. Dintr-o dată se făcu rău, simţi nevoia să fie rău, pentru 
prima oară în viaţa lui, cu adevărat rău. Şi tot pentru prima 
oară, de când se ştia, simţi că urăşte. Rosti uscat: 

— Dacă nu eşti în stare să trăieşti, înseamnă că nu meriţi. 
Eşti liberă să decizi. 


Abandonat în fotoliul rulant şi cu interminabile picioare 
căţărate pe biroul lui, Gogu fuma aţintind fereastra 
deschisă. Înserarea bucureşteană abia începea. O vesteau 
ciripitul de noapte bună al păsărelelor, văzduhul clătit în 
cerneală decolorată, sonorul străzii din ce în ce mai diluat, 
înlocuit de cel al televizoarelor. Era ceasul întâlnirilor de 
amor - rendez-vous, încă un termen care a dispărut din 
contextul lui firesc -, al cafe-concertului în restaurantele 


elegante, al scobitorii uitate între buze unsuroase ale 
pălmaşilor sindicalişti urmărind comod în maiou şi pantaloni 
de pijama buletinele de ştiri. Gogu detesta genul - nea 
Mitică, sau Fane, sau Gelu -, domni de patruzeci de ani cu 
burticică, chelie şi pantaloni care agaţă între picioare. 
Printre altele, avea impresia că cei mai mulţi oameni au 
patruzeci de ani, fără a încerca vreo explicaţie ştiinţifică, iar 
el nu împlinise nici cincisprezece când constatase că nu se 
poate uita la taică-său, Nea Guţă (alt nea), fără un imposibil 
de reprimat sentiment de silă. Totul îl dezgusta la „bătrân“. 
Aerul de suficienţă grasă, de parcă ar fi învârtit lumea în 
jurul degetului cel mic, impresia despre sine însuşi că-i 
deştept nespus - focul lui arde, „he, he, nu s-a născut încă 
ăla care să mă ducă pe mine“, hainele veşnic mototolite şi 
pocnind la subsuori, transpiraţia de ţoapă, îngurgitatul 
clefăit porcin, digestia de rumegătoare, cu scobitoarea - 
mai ales scobitoarea! - scociorând conştiincios măsele 
găunoase şi păstrată la îndemână un ceas-două după 
terminarea mesei, în colţul gurii. Dar cel mai mult îl scotea 
din sărite aerul de stăpân arborat spontan de îndată ce 
trecea pragul casei. 

În capul lui, funcționau câteva idei bătute în cuie, 
formulate limpede. De pildă, nevesti-sii nu i-ar ajunge trei 
vieţi pentru a-i fi îndeajuns de recunoscătoare că a făcut-o 
legitima marelui Guţă Tăutu, iar lui fecioru-său, Gogu, alte 
zece pentru a se minuna de bafta de a fi fost zămislit şi 
crescut în bătătura aceluiaşi uriaş. Şi chiar în acest sens se 
comporta, dominând şi obligându-şi familia la un odată 
pentru totdeauna decis statut de vasalitate. Nimeni nu 
vorbea neîntrebat, plăcându-i să discurseze singur, şir 
neîntrerupt de banalităţi încărcate de „cică şi zice, te pui cu 
mine?, oi fi eu cumsecade, dar nici aşa să-mi ciugulească 
toate ciorile din barbă, chestia e că io-s mai oţ ca toţi oţii 
etc...“ Bineînţeles, nevasta şi băiatul trebuiau să ţâţâie, 
prăbuşiţi de admiraţie, după cum tot de la sine se înţelegea 


că trebuia servit primul la masă şi cu „bucăţica cea mai 
grasă“. 

— Ce zici femeie, merit şi eu o lingură de ciorbă? 

Mai ales aici, ca să nu ţipe, Gogu făcea eforturi care 
aveau să-l coste ulcerul de mai târziu. Stomacul crispat, 
căci în clipele acelea avea impresia că gândeşte cu 
stomacul, că acolo se concentrase întreaga sa fiinţă, refuza 
să înţeleagă, nici vorbă, dar măcar să suporte triumfalismul 
alintat al lui taică-său. 

„Drept cine se ia?“ se întreba exasperat, până la a nu mai 
şti de el însuşi, în clipele acelea, simțindu-se în stare să-l 
omoare. „În fond, e un căcat de socotitor, nici măcar 
contabil în lipsa studiilor superioare, la un căcat de CAP Eu 
o să-mi iau câmpii cât de curând, dar de ce îl suportă 
mama?“ 

Şi îi era milă de fiinţa asta sfioasă, delicată ca o albăstrea 
vestejită, despre care nu ştiai niciodată ce şi-ar dori cu 
adevărat, pentru că nu se exprima niciodată, iar în taină îi 
citea pe Rimbaud şi Mallarme. N-o fi fost un star de cinema 
maică-sa, dar oricum, ce căuta, cum se nimerise lângă un 
mitocan supradimensionat, surclasând degajat mijlociul 
curent? Pe la şaisprezece ani, când decizia de a fugi de 
acasă era deja fermă, iar maică-sa trăgea din ce în ce mai 
des la măsea, cutezase o întrebare frontală: 

— De ce l-ai luat, mamă? 

Îi întorsese o privire obosită, ca la final de cursă pierdută, 
răspunzând în doi peri: 

— Ai observat?... Speram să nu observi. 

— Mamă, strigă scăpându-i glasul ca totdeauna când era 
foarte emoţionat, hai să fugim! Eu cu ăsta nu mai stau! 
Dacă fug, vii cu mine? 

Maică-sa nu se mirase, întrebând concret: 

— Unde? 

— Nu ştiu, încă nu m-am gândit, dar promite-mi că vii cu 
mine. 


— Ca să-ţi fiu lespede legată de picior? Nu, băiete, eu nu 
mai am de ales între multe cărări, dar tu du-te... 

Cam peste un an, fugise. Avea aproape şaptesprezece ani 
şi încă nu terminase liceul... 

— Ce faci, Gogule, visezi? 

Pavelescu îşi săltase privirea peste ochelari, cercetându-l 
curios. Băiatul era în general un neliniştit şi un gureş. Îi era 
imposibil să stea locului, imposibil să nu comenteze tot ce-i 
trecea prin minte. Gogu începu să râdă. 

— Am făcut vreun banc? se interesă patronul. 

— Semeni al naibii cu un tip pe care eu nu pot să-l suport. 

Şi într-adevăr, la prima vedere, puteai jura că ei doi, 
patronul de la Discret şi taică-său sunt fraţi, din aceeaşi 
familie de suburbani. Asta pe dinafară. În rest, puţini erau 
în stare să bănuiască ce se ascundea, suflet şi minte, sub 
carcasa de amploaiat clasa treia cu porc la coteţ, păsări de 
curte şi câine rău, a lui Pavelescu. 

— Care crezi că e soluţia? Demisionezi? 

— Mă mai gândesc... Spune-mi, şefule, ce intenţii ai cu 
dama părăsită? 

— Cu Yvona? Păi, din punctul nostru de vedere dosarul e 
închis. l-am pus la dispoziţie informaţiile cerute, ce mai 
vrea? Să-i prezint condoleanţe? Un caz clasic de giovinezza 
care câştigă cu scor detaşat în faţa impozantei menopauze. 

— Acum faci pe cinicul, dar cine te crede? Nu-i stilul 
matale. Îşi cobori picioarele şi se aplecă peste birou. După 
cum nu-i stilul meu să fac pe Doctorul Watson. 

Patronul îşi scoase ochelarii, holbându-se. 

— Ai ochi frumoşi, se ştie, râse Gogu. 

— Cine-i doctorul?... cum îi zice. Tipul care a deschis 
cabinet de stomatologie lângă noi? Dinţarul? 

— Ăla-i Baston, las-o baltă! Vorbesc de Watson, un fraier 
care ridică mingea la fileu ca să marcheze detectivi 
superdeştepţi, aşa ca matale. 

— Ce vrei să spui? 


— Că ai putea să mă asculţi şi pe mine. Nu abandona 
ancheta, lucrurile sunt mult mai complicate decât par, iar 
sfârşitul nu-l prevăd deloc trandafiriu. 

Pavelescu se lăsă pe spătar, dând din cap elucidat: 

— Mă, tu vezi prea multe filme. 

— Replica e răsuflată, iar eu vorbesc serios. Tot ce se 
întâmplă între cei trei e ciudat, inexplicabil, neliniştitor, 
ameninţător. 

Celălalt se miră sincer, sugând unul din braţele 
ochelarilor: 

— Ce spui, bre? Admiţând însă că nu te înşeli, ce poţi să 
faci? Mai deunăzi, mi-ai zis că nu mai ştii încotro s-o apuci, 
drumurile sunt închise. 

— În afară de unul, sublinie Gogu. 

— Care?! 

Gogu îşi smuci capul şi mărul lui Adam devie spre ureche. 

— Casa. 

— Care casă?! 

— A Alinei. Lasă-mă să bag un ochi acolo, în lipsa 
locatarilor. 

Pavelescu se prăbuşi de uimire: 

— Mă, tu eşti nebun? Asta-i violare de domiciliu! Că ne ia 
autorizaţia, floare la ureche, dar e chestie de puşcărie. 

Gogu râse. 

— Dacă mă prind. 


Cu câteva zile înainte de nuntă, Adrian decise: 

— Chiar dacă n-am terminat, să zicem c-am terminat, 
altfel eu sunt terminat. 

Alina îl măsură îngrijorată. Privirea aurie, tivită de genele 
negre şi dese, continua să producă asupra lui Adrian acelaşi 
efect de vrajă. 

— Ce vrei să spui? Nu te simţi bine? 


— Încă bine, dar nu garantez pentru ce se va întâmpla în 
minutul următor. Scumpo, în fond noi montăm o casă nouă. 
Nu se poate desăvârşi totul chiar de la început. Mai avem 
trei zile, hai să ne distrăm, să ne odihnim, să ne facem de 
cap, fără treburi administrative. Era fericit, dar livid, nervos 
- mai mult febril. 

Alina îşi cuprinse capul între palmele mici: 

— Doamne, ce m-ai speriat!... Şi eu simt nevoia să mă 
odihnesc. Te-ai gândit la ceva anume? 

Adrian rămăsese în extaz. „Câtă fineţe există în fetiţa 
asta! Ce tact! Sunt convins c-ar fi preferat, ca orice tânără 
mireasă, să intre într-o casă complet pusă la punct, dar de 
dragul meu, pretinde că e şi ea obosită.“ 

— Ce-ai zice de un dejun la iarbă verde? Un picnic? 

Propunere făcută la întâmplare, numai ca să spună ceva, 
dar orice era preferabil curselor năucitoare prin magazine, 
cuielor care mai trebuia să fie bătute, mobilelor rămase 
încă provizoriu poziţionate, în aşteptarea formulei ideale 
şi... câte încă! Alina bătu din palme entuziasmată. 

— Straşnic! Ca într-o excursie cu şcoala. Pregătesc eu 
coşuleţul cu mâncare. 

O zi minunată! Soare, o pădure păstrând încă 
prospeţimile primăverii, păsărele cuvântăreţe şi zglobii, 
viespi ori alte gângănii iscălind văzduhul sonor şi zigzagat, 
pustietate de rai - o dimineaţă de miercuri. În ciuda 
condiţiilor favorabile însă, picnicul prefigură din start, se 
dovedi un fiasco la fel de superb ca şi ziua. Adrian, un 
citadin prin excelenţă, nu-şi găsea locul pe pledul întins sub 
cel mai umbros copac găsit, naiba ştia cum îl cheamă, îl 
enerva statul într-un cot, se simţea prea elegant în ceea ce 
considerase el a fi o ţinută sportivă - pantaloni albi şi un 
sacou galben pai; coşuleţul bine intenţionat al Alinei - o 
catastrofă culinară cu ouă prea moi, friptură de pui ţeapănă 
şi în general, lucruri care se topesc, curg, mânjesc. La un 
moment dat, Alina adună din toate patru colţurile faţa de 
masă, făcu un nod îndârjit şi o aruncă cât putu de departe. 


— La naiba! exclamă. N-o să ne stricăm ziua prefăcându- 
ne că ne place! Nu-i de noi! Hai să mâncăm la restaurant. 

Adrian respiră uşurat: 

— Nu-ţi poţi închipui cât îţi sunt de recunoscător. 


Drăgălaş era cuvântul potrivit. Dichisit până la cel mai 
mic amănunt, mobilier alb, un havuz mititel cât o marcă 
poştală, dar proaspăt şi cochet, puzderie de flori din familia 
celor vesel colorate, localul îţi sugera spontan o casă de 
păpuşi. Alina, un fluture superb, parcă nu păruse niciodată 
mai acasă, iar Adrian aşezat în sfârşit cumsecade, cu 
picioarele sub o masă şi frapiera la îndemână se simţi intrat 
în ritmul firesc. 

— Ca şi cum n-am fi putut-o face de la început, râse Alina. 

— Mde, eu sunt de părere că înainte de a respinge ceva, 
trebuie să încerci. 

— Când eram în liceu, o luă razna ca de obicei Alina, 
aveam o profesoară de sport, Lili Mitraliera. Vorbea 
extraordinar de repede. Se spune că francezii vorbesc cel 
mai repede din lume, patru sute şi ceva de silabe pe minut. 
Bella e mai sportivă ca mine, înoată ca un peşte, călăreşte, 
schiază... 

— Mi-ai spus, surâse Adrian, aşa l-a cunoscut pe soţul ei... 

— Da? Uitasem. Vezi, ei i-ar fi plăcut să mănânce acolo, 
sub copac. 

— Dacă există vreo legătură între sport şi mese luate 
incomod, ca haiducii, probabil că nu te înşeli. 

— Precis nu mă înşel... Uite ce dulce e floricica aia roşie 
cum stă ea cu căpşorul aplecat spre havuz! Şi ce atentă e! 
Parcă ar încerca să înţeleagă susurul apei, ce vrea să-i 
spună. Adi... 

— Da, scumpa mea. 

— Ce s-a întâmplat ieri la Yvona? Te rog să nu mă minţi. 
Până acum nu m-ai minţit niciodată şi pentru asta te iubesc 
cel mai mult. 


Ochii lui Adrian se umeziră de recunoştinţă, inima începu 
să-i bată cu putere. Din ce în ce mai des îşi simţea inima. 
Îngână cu greu: 

— l-am spus... despre noi. Aşa mi s-a părut corect... Cum 
zicea şi soră-mea, „nu ţi-a dat nici un motiv ca să dispari din 
viaţa ei ca un golan“. 

Alina se interesă în şoaptă, fără să-şi ridice privirea: 

— Ştia că exist? 

— Bineînţeles. Femeile au în privinţa asta un fler 
nemaipomenit, simt imediat când se iveşte o rivală. 

— Nu-mi place să fiu „o rivală“. Rivala Yvonei. 

Adrian îi prinse mâinile şi începu să i le sărute înfrigurat: 

— Iartă-mă, iubita mea, am vorbit fără să mă gândesc, 
este expresia curentă. Bineînţeles că tu nu ai rivală, de ai 
căuta în toată lumea. 

— Nu-i vorba despre asta. l-ai spus că ne căsătorim 
sâmbătă? 

— Pentru asta m-am dus. 

— Şi? întrebă Alina, ridicându-şi în sfârşit privirea aurie. 

Buzele mobile ale lui Adrian articulau mut, nu îndrăznea 
să vorbească. Adevărul ar fi putut-o înfricoşa, Alina era 
imprevizibilă ca adierile nopţii, impresionabilă, capabilă să 
se răzgândească. 

— Nu-ţi fie teamă, Adi, insistă cu blândeţe, vorbeşte. 
Orice, cât de grav sau de greu, e mai uşor de suportat în 
doi. 

— Înţeleapta mea mică, şopti Adrian cu ochii plini de 
lacrimi. M-a ameninţat că se sinucide. 

Alina tresări şi îşi desprinse uşor mâinile, lipindu-le 
instinctiv de trup. 

— Asta era vasăzică... lu o crezi? 

Adrian respiră adânc şi începu să-şi caute ţigările. 
Aprinse una urmărind maşinal zbânţuiala unei viespi 
deasupra jardinierei din spatele Alinei. Părea să joace 
şotron. 

— N...nu. 


— Dar nu eşti prea sigur. Vorbeşte, nu mă lăsa să-ţi scot 
cu cleştele fiecare cuvânt. Tu o cunoşti mai bine. O vezi în 
stare să se sinucidă? 

— În principiu, nu. E o persoană echilibrată, rezonabilă... 
Cel puţin până mai deunăzi. Felul în care a reacţionat însă 
ieri - ridică din umeri -, ce să-ţi spun, m-a descumpănit. 

Alina începu să se joace cu paiul de la oranjadă, 
conturând cercul din fundul sondei. 

— E un truc la care femeile recurg adesea... Pentru că o 
cunoşti, ar trebui să-ţi dai seama dacă-i doar un mod de a-ţi 
forţa mâna sau... 

— Ce pot să-ţi spun, draga mea? O ştiam matură, 
sănătoasă la cap, dar ca totdeauna există şi acel unu la sută 
de imprevizibil. 

— Noi ce ar trebui să facem acum? 

Vorbea calmă, cumpănit, nefiresc de abstractizată. 

— Ce am putea face? se miră Adrian. 

— “Te simţi vinovat faţă de ea? 

Adrian dădu violent din cap. 

— Deloc, ţi-o jur, şi continuă agitat: Nu i-am promis nimic, 
nu mi-am asumat nici o obligaţie, n-a venit nici un moment 
vorba despre o eventuală căsătorie, n-am schimbat 
jurăminte, nu s-au formulat speranţe, frazele obişnuite ă la 
totdeauna împreună şi aşa mai departe. Repet, sunt gata să 
jur la orice biserică! Că ea spera la o finalizare în timp ştiu, 
dar eu n-am încurajat-o nici în glumă. 

Alina zâmbi: 

— Sora ta spera şi ea, nu? 

— Mai presus de orice, Lucreția doreşte să fiu fericit, se 
eschivă Adrian. l-am explicat ce simt eu pentru tine şi sunt 
convins că m-a înţeles. 

— Dar ar fi preferat-o pe Yvona, sunt sigură. 

— Scumpa mea, sunt lucruri care s-au întâmplat înainte 
de a te fi cunoscut. Din punctul de vedere comun, obişnuit, 
o căsătorie cu Yvona ar fi constituit un act rezonabil. 

— lar cu mine, o nebunie. 


— Poate, dar o nebunie superbă. Vreme de cincizeci de 
ani am fost un cutărescu eminamente rezonabil şi profund 
nefericit... 

Exagera, nu fusese nefericit, şi nu fusese nefericit pentru 
că nu simţise nimic. Mâncase, dormise, lucrase sau făcuse 
sex evoluând într-un spaţiu vid, golit de orice sentimente. A 
nu fi fericit nu presupune implicit a fi nenorocit, dar acum 
era convins că aşa stătuseră lucrurile în realitate. 

— „azi, sunt eminamente smintit, dar inimaginabil, 
irepetabil, aproape de neîndurat de fericit. Te iubesc mai 
presus de orice pe lumea asta. 

Alina se lipi de el, zâmbind înduioşată. 


— Ar fi groaznic dacă s-ar sinucide, spuse Alina. N-ar fi 
drept din partea ei. De ce să ne strice nunta? 

Adrian surâse amar: 

— Nu cred că ea e dispusă să privească lucrurile din 
punctul acesta de vedere. Ar însemna să-i ceri cam mult. 

— De ce? Ai jucat corect şi la ea tot nu te mai întorci. 
Dacă s-ar omori acum, ar da o dovadă de un egoism 
nemaipomenit. Ar face-o înadins, numai ca spectrul ei să ne 
urmărească toată viaţa. E odios! 

Adrian oftă: 

— Cu timpul te obişnuieşti. Am constatat că oamenii uită 
destul de repede necazurile pe care le-au pricinuit altora. 
S-a făcut târziu şi diseară ne aşteaptă Lucreția la ea. 

Dintr-o dată simţi un gust amar în gură. Premieră, căci 
avea un ficat excelent, în general stătea bine cu „internele“. 
Şi încă ceva, ce nu putea defini, ca un soi de 
autonemulţumire... Egoistă! Dacă Yvona e egoistă, noi cum 
suntem? Şi parcă ar fi preferat ca Alina, îngerul acesta cast, 
să fi fost mai puţin categorică, mai milostivă... Se corectă 
repede, vinovat de astă dată, faţă de Alina. „Sunt un 
ingrat... Îi reproşez că mă iubeşte? Dragostea adevărată, îşi 
aminti, nu cunoaşte piedici, nu cunoaşte scrupule...“ 

Cuprinse umerii Alinei şi părăsiră localul. 


Gogu începu să pândească încă de pe la nouă, deşi de 
regulă ferestrele Alinei nu se deschideau de bună dimineaţa 
înainte de amiază. Adoptase camuflajul clasic al salopetei 
albastre cu litere pe spinare care azi, în puzderia de 
societăţi cu iniţiale, putea să însemne orice. O şapcă pusă 
cu cozorocul la spate şi trusa de unelte clasică din lemn 
completau travestiul. Putea fi luat drept oricine: lucrător la 
Telefoane, la Electricitate, instalator sau pentru firi aprioric 
circumspecte cum era domnul Manole, magistratul 
pensionar, ginitor de-al Poliţiei. 

Când aproape de ora zece, o văzu pe Alina în şort de 
blugi încărcând în maşină un pled, un paneraş de mâncare 
clasic, cu două capace, ba mai zări şi capişonul unui termos, 
îşi zise că a fost al naibii de inspirat. Era limpede că „junii“ 
logodnici hotărâseră o zi campestră, ieşeau din Bucureşti să 
culeagă margarete şi să prindă fluturi. „Ăştia nu se mai 
întorc până diseară“, conchise mulţumit, „iar eu n-am 
nevoie de mai mult de o oră... Pe fraier îl culege probabil pe 
drum... Have a good time, frumoşilor!“ ură în urma Toyotei 
decapotabile care se îndepărta, jucărie roşie ca miezul de 
harbuz, strălucitoare ca un glob de Crăciun. 


Despre puţini oameni se poate afirma că s-au născut 
pentru profesia pe care o practică, iar aceştia sunt de două 
ori fericiţi. Dintâi - vocaţia asigură în principiu succesul, 
performanţa, apoi tot ceea ce întreprind e făcut cu plăcere, 
munca pierzându-şi caracterul silnic. 

Gogu avea meseria în sânge. Învăţa din mers, pe un teren 
necunoscut se orienta fără bâlbâieli, unde nu ştia, intuia. 
Lucra de un an cu Pavelescu, de la care nu avea prea multe 
de învăţat. Omuleţul se bizuia la rândul lui pe un instinct 
verificat fidel şi - importantissim - pe o bună cunoaştere a 


oamenilor. În rest, bâjbâia, văzând şi făcând era 
modalitatea stas de lucru, iar în probleme de investigaţie 
concretă, cunoştinţele lui oscilau spre zero. 

După plecarea Alinei, Gogu aşteptă circa zece minute şi 
asigurându-se de lipsa oricărui pericol, sări gardul din 
spatele imobilului. Un demers bine motivat, căci intrarea 
principală, aflată la câţiva metri de ferestrele clădirii 
vecine, era în permanenţă supravegheată din spatele 
perdelelor de un moşneag fără treabă, poate un voyeur 
care-şi consola impotenţa urmărind evoluţiile Alinei prin 
casă. Tipul trebuia evitat, nu se ştie cum ar fi reacţionat 
văzându-l că forţează uşa de la intrare; pe de altă parte, 
fapt notoriu şi gândire bizară, dar aşa se întâmplă în 
general, cei mai mulţi îşi blindează fortăreață uşa din faţă, 
în timp ce accesul prin spatele clădirii - ferestre, uşi de 
serviciu, oberlihturi - tratat superficial, rămâne la dispoziţia 
unei simple şurubelniţe. 

Gogu însă nici măcar nu trebui să apeleze la scule. Alina 
lăsase geamul de la bucătărie întredeschis, desigur spre 
aerisire. Înainte de a sări peste pervaz, îşi puse mănuşile. 
De adidaşi avusese grijă de acasă, bandajând modelul 
tălpilor cu benzi late de scotch. 


După părerea lui, interiorul aducea a decor de teatru. 
Obiecte puţine, de mare efect, elaborat poziţionate spre 
maximum de impresie şi cam atât. Mai nimic cu adevărat 
util, funcţional, cu excepţia canapelei, a fotoliilor şi a patului 
din dormitor. Dacă ai fi încercat să-ţi închipui desfăşurarea 
unor activităţi domestice normale între zidurile tapetate ale 
Alinei, ai fi realizat că nu-i un lucru simplu, mai exact nu 
oricine ar fi putut trăi în condiţiile date. Inventarie astfel 
două console graţioase pe care florile sau o fotografie 
înrămată se aranjează de minune, dar nici o suprafaţă 
plană, bufet, scrin, servantă, pe care să abandonezi o carte 
sau cumpărăturile când ai venit din oraş şi n-ai apucat să te 
descalţi; o oglindă superbă, dar nici o masă unde să 


mănânci tihnit, altceva decât ciugulit alune şi fisticuri la o 
sondă de whisky, un goblen minunat ocupând un perete 
întreg - scenă de vânătoare de pe vremea menuetului şi a 
perucilor pudrate, dar nici un scaun unde un al cincilea, 
picat în vizită, s-ar fi putut aşeza. 

În bucătărie, încăperea îndeobşte cea mai vie dintr-o 
locuinţă, aceeaşi situaţie. Aragazul nu era folosit în mod 
curent - se cunoştea după praful aşternut ca pe o mobilă - 
frigiderul funcţiona doar pentru câteva sticle de suc, pe 
măsuţa de sub fereastră încăpea cel mult o tavă cu cafele. 

Pe undeva, atmosfera îi sugera lui Gogu interiorul unui 
apartament dintr-un hotel de lux (minus comodităţile 
acestuia, desigur) şi pregnant provizoratul. Alina ar fi putut 
părăsi casa în zece minute, cu o valiză de haine, fără să lase 
nici o urmă, vreo amprentă a personalităţii sale. Cu 
excepţia cosmeticelor din baie, a fleacurilor elegante şi 
costisitoare de pe toaletă şi bineînţeles a garderobei, nu 
exista nimic care să te lase să pătrunzi în intimitatea acestei 
femei. Lipseau cu desăvârşire amănuntele semnificative - 
cărţi, fotografii, acte ori scrisori, ceva cât de mărunt care să 
te lase „s-o citeşti“. În concluzie, un stil nefiresc de discret 
practicat în intimitate, ermetic, gândi Gogu, dar asta nu 
înseamnă neapărat şi etanş. Considera drept imposibil ca 
scotocind toată casa, iar inventarul sumar i-o permitea s-o 
facă cu meticulozitate, să nu găsească un ceva, un detaliu 
cât de mărunt, interesant, ascuns sau uitat. 

Tainiţele îşi au şi ele regulile lor. Depind de 
ingeniozitatea, vârsta, statutul social şi mediul în care 
evoluează autorul. Omul de la sate, de pildă, preferă privata 
(greu şi silnic de scociorât) sau icoana, feritoare de 
necazuri. Bătrânele au o slăbiciune pentru interiorul 
saltelei şi tivul hainelor groase de iarnă, moşnegii pentru 
ascunzători practicate în zid sau sub duşumele. Cei mai 
isteţi lasă obiectul la vedere şi nimeni nu-l observă. Prea e 
la îndemână... 


Cu o crampă reflexă care însoțea totdeauna evocările 
maică-sii, încercă să-şi amintească unde ascundea băutura 
de ochiul vigilent al „marelui Tăutu“. Începuse să bea cam 
pe când el era într-a patra primară. Ca pe orice alcoolic 
serios, nici berea, nici vinul nu o satisfăceau, trăgând la 
tărie, multă şi ieftină - votcă, rom, rachiu. După jumătate de 
sticlă, ochii începeau să lăcrimeze, un zâmbet timid se 
eterniza încremenindu-i trăsăturile şi, indiferent cu ce s-ar 
fi îndeletnicit, intra în lumea visurilor, singurul refugiu unde 
nu 0 ajungea nimeni şi se simţea pe deplin fericită. Până să 
se dumirească, "Tăutu o trata de „oaie capie şi zâmbăreaţă, 
c-a fătat purcica sau a crăpat mămica, tot la fel se hlizeşte“. 
Gogu însă, copil, o prefera pe maică-sa visând un peisaj cu 
spiriduşi şi zâne, decât oftând deasupra ocoalelor date în 
undă, şi începu să-i procure el băutura. Tăutu institui un 
regim de puşcărie, controla orice cumpărătură, cerceta 
casa până în cele mai intime cotloane, căutând corpul delict 
- respectiv sticlă sau volum de poezie - dar n-o dovedi 
niciodată. Maică-sa confirmă pe deplin vechiul aforism - 
viciul e mai viclean decât virtutea, ascunzându-şi comorile 
unde nici gândul nu-l ducea pe bărbatu-său. Sticlele de 
alcool le pitea îngropându-le în sacii cu făină aduşi de Tăutu 
de la CAP sau între arcurile somierei lui Gogu, cărţile în 
harnaşament de sfoară le agăța într-un cui bătut pe spatele 
şifonierului din dormitor lipit de perete, rezerva de bani în 
„torpedoul“ radiocasetofonului la care Tăutu nu umbla 
niciodată. Îl primise de la un coleg care părăsea definitiv 
ţara şi nu mai avea nevoie de el. Tăutu nici atâta, opţiunile 
lui muzicale oprindu-se, ca dinaintea unei piramide, la 
celebrul „Marinică“. 

Începându-şi percheziţia, Gogu plecă de la ideea 
preconcepută, dar nu totdeauna falsă, că mobila veche - 
seculară, bineînţeles, nu „camerele combinate“ cumpărate 
pe vremea lui Lito, coadă de topor, de alte tuşa Aurica ori 
Lenuţa când s-au fost măritat - conţine mai totdeauna un 
ascunziş, sertăraş ori casetă secrete, unde posesorii de 


odinioară, cetăţeni defuncţi ai celuilalt veac, îşi baricadau 
tainele. Trecu repede peste cele două console din salonul 
living cu destinaţie strict decorativă, controlă bucătăria 
doar ca să ştie el că a făcut o treabă temeinică, la fel baia 
unde se miră că nu găseşte prezervative sau alte mijloace 
anticoncepţionale, şi, în sfârşit, intră în dormitorul elegant, 
primul imens spaţiat din câte văzuse în viaţa lui. 

Aici, avea ceva mai mult de lucru. Trebuia să cerceteze 
somierele patului dublu - o splendoare în alb capitonat cu 
mătase roz, şifonierul şi o comodă graţioasă, rezemându-şi 
pântecele satinat pe picioare de gazelă; deasupra atârna o 
oglindă somptuoasă cu ghirlandă înflorită de cristal galben 
ca topazul. Dădea relief olfactiv aroma dulce a unei glastre 
cu stânjenei proaspeţi, culeşi probabil din grădină în 
aceeaşi dimineaţă. 


Domnul Manole îl observase imediat pe Gogu şi, desigur, 
îl recunoscuse. Desigur, pentru că bătrânul avea ochi de 
vultur pe care vârsta nu-i afectase, după cum spiritul de 
observaţie îi rămăsese la fel de viu. Ca să nu mintă, şi pana 
îi rămăsese la fel de inspirată, ziua şi poezia. Încolo, doar of 
şi vai, resturi şi beteşuguri. Îl recunoscuse în ciuda 
travestiului şi a faptului că semăna cu toţi derbedeii ăştia de 
după '90, încercând două sentimente contradictorii. Unul 
de satisfacţie: „uite că nu m-am înşelat, individul e un 
bandit, nu s-a mascat el degeaba“, celălalt de acută 
îngrijorare, „ticăloşii n-o slăbesc, i-au pus gând rău“. 

Dacă cineva l-ar fi întrebat ce simte pentru Alina, n-ar fi 
ştiut ce să răspundă, iar dacă i s-ar fi spus că s-a 
îndrăgostit, ar fi simţit o măciucă în moalele capului; după o 
minuțioasă analiză însă, cel puţin în sinea lui, ar fi 
recunoscut că acesta e adevărul curat. De când se mutase 
Alina în cartier şi mai ales după ce o vizitase, Ionică Manole 
trăia doar cu gândul la ea. Îi polarizase întreg interesul 
pentru viaţă până la a-l face să uite de el însuşi, constatând 
cu surpriză că de douăzeci de ani nu se simţise atât de 


sănătos. Flacăra dragostei îi topise junghiurile, îi 
dezgheţase încheieturile, scrum se făcuseră analizele cu 
colesterol (obsesia sfârşitului de mileniu!) şi glicemie 
mărite. 


Femeia de serviciu a bătrânului Manole - o ştia din 
Tribunal, unde lucrase, măruntă funcţionară la arhivă - 
observă stupefiată şi alte schimbări, pe cât de bruşte, pe 
atât de ciudate. Întâi, mutase jilţul din faţa biroului lângă 
fereastra deschisă, de unde până deunăzi se plângea de 
frigul şi curentul din casă, alarmându-se la orice tentativă 
de aerisire serioasă. Fusese dintotdeauna un bărbat îngrijit, 
dar acum se bărbierea de două ori pe zi şi începuse să „se 
eleganţeze“. Trei costume dăduse la curăţat, iar pentru 
unul nou venea croitorul la probă. Nici cămăşile nu-l mai 
mulţumeau, le dădea acum la Nufărul, iar o nepoată de aei, 
zăpăcita de Cocuţa a soră-sii, venea la fiece zece zile să-i 
facă manichiura şi să i smulgă perii din urechi şi nas. 

Ce nu mai ştia Margareta era că bătrânul îşi revăzuse 
testamentul şi sutele de poezii nepublicate, închinându-le 
unuia şi aceluiaşi „înger cast, cu lunare plete blonde“. (Ce 
bine îl înţelegea acum pe Eminescu!) 

Margareta murea de curiozitate să afle cine-i „mândruţa“ 
- nici vorbă de alt diagnostic - pândindu-i cu ochi de linx şi 
paşi de pisică toate mişcările. După ce îl mai văzu, într-o 
dimineaţă,  înfigându-şi la  butonieră un  firicel de 
lăcrămioară şi aşezându-se în priveală la geam, conchise că 
lui „Don' Preşedinte i-a luat Dumnezeu minţile. Şi aia e, că 
când dă, dă cu o singură mână, dar de luat le ia cu 
amândoulea!“ 


Când îl văzu pe Gogu înaintând pe stradă cu cufăraşul de 
lemn într-o mână, iar în cealaltă un tenculeţ de „oficiale“, 
vezi Doamne, adresele şi numele abonaților reclamanţi ai 
nu se ştie căror servicii, Domnule Manole trudea în sudori 
la un poem cu titlu inspirat: Dragoste în pârg. Îl gândise în 
trei părţi, cam la vreo cincizeci de pagini cu totul, din care 
peniţa nu ronţăise însă decât una singură, fără să ajungă la 
subsol. Visa la un soi de apoteoză a eforturilor lui de 
decenii, ceva în acelaşi timp suav, profund, emoţionant, 
rafinat. Stihurile se lăsau smulse cu caznă, dar aşa e la 


început, până îşi dă mâna drumul, iar timp, berechet, nu-l 
zoreau ale daravele. Poemul terminat, tipărit (pe cont 
propriu, ei şi?) şi elegant încopertat va fi dedicat Unei 
făpturi onirice, miracolul unei vieți şi nu „vieţii mele“, căci 
lonică Manole era un bărbat decent, cu mentalitate 
britanică în ce priveşte manifestarea emoţiilor personale. 

Gogu, intrat în curtea Alinei, simulă că verifică numărul 
imobilului şi apăsă de sanchi pe butonul soneriei. Cum nu 
răspunse nimeni, se foi oleacă în izmene, dar conştiincios o 
luă spre spatele casei, vrând să epuizeze toate posibilităţile. 

Ionică Manole abandonă creionul şi dădu fuga în 
bucătărie de unde putea urmări în continuare mişcările lui 
Gogu, care tocmai escalada ca un cimpanzeu o fereastră 
deschisă. 

Gâfâind de emoție, bătrânul se întoarse în birou. La 
îndemână, pentru orice eventualitate, lângă calendar, 
păstra un carton cu patru numere de telefon: Salvarea, 
Pompierii, Poliţia şi farmacia cea mai apropiată cu program 
nonstop. 

— Alo, Poliţia? Vă reclam ceva foarte grav... 

— Cum vă numiţi? 

— Trebuie să vă grăbiţi... Da, lonică Manole, fost 
preşedinte la Tribunalul Capitalei... 

Ofiţerul de serviciu spirală în aer spre ziduri. Toţi 
moşnegii sunt foşti miniştri, generali, academicieni, iar ei, 
ăştia de la recepţia mesajelor, cad pe spate. 

— Tocmai am asistat, urmă Manole pierzându-şi capul, la 
un flagrant delict... O violare de domiciliu, nu-i aşa, o 
pătrundere prin efracţie... 

„Şi aşa mai departe“, completă în gând celălalt, „ăsta-mi 
enumeră tot Codul Penal.“ 

— Adresa, ceru în dorul lelii, măâzgălind mecanic, pe 
marginea ziarului, acelaşi profil idiot. 

Manole se bâlbâi, se înecă într-un exces de precizări, 
reveni, insistând asupra gravităţii faptei, o domnişoară 


extrem de fină... singură... căile de acces neasigurate... 
foarte vulnerabilă... 

— Fata sau casa? îl întrerupse brutal dispecerul. 

— N... nu ştiu, totul e posibil, are o figură de brută... 
spuse bătrânul închipuindu-şi că eventualitatea unui viol i- 
ar pune mai degrabă pe jăratic decât spargerea casei. Că o 
văzuse pe Alina plecând, nu avea importanţă, poliţiştii 
trebuiau neapărat alertaţi şi pe urmă... nu mai contează! 

— Vă spun, o persoană extrem de bine... E blondă... L-am 
văzut dând mereu târcoale, asistăm la o înmulţire a actului 
infracţional comis cu violenţă, fără precedent... Jaful şi 
crima au intrat în cotidian, vă rog nu mă ţineţi de vorbă. 

Dispecerul rămase cu receptorul în mână. „Uite-l şi pe 
ăsta! El bate câmpii despre sirene blonde, şi eu cică îl ţin de 
vorbă!“ 

Colegul de birou se interesă, scoţându-şi nasul din hârtii: 

— S-a întâmplat ceva? 

— Alt babalâc fără treabă, şi căscă lung. Frate bun cu ăla 
care ne sesiza ieri „imperios“ că s-a furat statuia lui C.A. 
Rosetti. Pe ăştia nu-i lasă prostata să doarmă şi ei nu ne lasă 
pe noi să trăim... 

Desăvârşi profilul idiot, adăugându-i o mustață verde. 


Scotocise tot dulapul, fata asta avea o slăbiciune pentru 
materialele diafane - voal, batist, pânză topită (borangic 
spuneau bunicii) organdi sau suple ca pan-catifeaua - 
verificase infrastructura somierei, spatele oglinzii şi fiecare 
petală a ghirlandei de cristal galben. Pe măsură ce se 
apropia de epuizarea obiectelor propuse spre investigare, 
Gogu devenea din ce în ce mai neliniştit. Însuşi faptul că nu 
găsise nimic care să ţină de persoana intimă a Alinei era 
suspect, confirmându-i temerile, dar amănuntul în sine nu-l 
făcea să avanseze, ba dimpotrivă, avea impresia că bezna 


devine tot mai deasă. Mai rămâneau lustrele - apă de 
ploaie, şi ultima nădejde, scrinul. 

Ciocăni, răsuci, bocăni şi după zece minute de cercetare 
atentă, ajunse la concluzia fermă că mobila nu camufla nici 
o tainiţă, ci doar un adevărat magazin de lenjerie fină, 
galanterie şi nimicuri costisitoare după care se prăpădesc 
femeile; fleacuri rafinate, cadouri având îndeobşte ca autori 
parşivi rafinaţi şi pricopsiţi săriţi din patruzeci de ani: o 
brichetă scumpă, parfum de poşetă în armătură de aur, set 
complet tot de poşetă - pieptene, pudrieră şi un minuscul 
triptic pentru fotografii dragi din metal preţios, porte clef 
elegant, etuiuri din lezard cu diverse destinaţii etc. 

„Bani cu ghiotura“, mormăi pe gânduri. „Dacă-i vorba de 
o partitură pusă la punct pentru îmbrobodirea lui Radulian, 
atunci e desăvârşită.“ Căci exista o contradicţie flagrantă 
între recuzita de cocotă de lux din dormitorul Alinei şi 
imaginea feciorelnică în balerini şi năsuc pudrat doar cu 
pistrui, pe care o plimba agăţată de braţul lui Adrian. 
Punând la loc dezordinea din scrin - ţi-o puteai uşor 
închipui căutând nerăbdătoare un obiect, smulgând, 
trăgând, aruncând de-a valma - Gogu reflectă amuzat că nu 
văzuse lenjerie atât de delicată, sexy cu schepsis, decât în 
filme sau fotografii porno. Chiloţeii în special îţi dădeau 
furnicături şi Gogu se întrebă de ce dracu' celelalte muieri, 
bugetare sindicaliste şi gospodine straşnice, poartă chiloţi 
de stambă, greţoasa milaneză sau iarna odioşii hamleţi cu 
mânecuţe până la genunchi. În capul proastelor, chiloţii 
înseamnă un săculeţ cu două găuri şi o bucată de elastic, iar 
Gogu se simţea sincer nedreptăţit. Nici una din amantele lui 
nu purta chiloţi ca Alina, dacă purtau în general, „pentru că 
aia e, am avut de-a face doar cu migratoare...“ 

Apoi, rămase trăsnit, cu o pereche de bikini în mână. Nu, 
cu adevărat nu, la una ca asta nu se aştepta! Un chiloţel 
neprihănit, spumă de ou, obiect gingaş numai rânduri de 
danteluţă, ducându-ţi gândul la lebedele cu poponeaţă de 
horbotă ale lui Ceaikovski... Pe segmentul Tampax dintre 


picioare, cineva îşi lăsase autograful cu majuscule de 
carioca neagră: Totdeauna împreună, iar dedesubt, nouă 
cifre scrise clar - 018604444. 

— Ce-i asta? şopti aiurit Gogu, un număr de telefon? 
Adică îi era teamă să nu-l uite? Să nu-l piardă? 

Mai zăbovi o vreme îndepărtându-şi propriile urme. Ca 
bătut în cuie, gândul se fixase la ceea ce, evocându-l, în 
folclorul Agenţiei Discret avea să rămână pentru totdeauna 
„telefonul din chiloţi“. 


În carneţelul lui, Ionică Manole notă în stil telegrafic: 

Ora 11 şi 9 minute, 38 de secunde. Banditul părăsit 
locuința D-rei A. Jefuit probabil obiecte mici. Asupra lui 
doar lădița cu unelte de la venire. Poate instalat 
microfoane, bombe. Poliţia n-a răspuns sesizării. Deci, 
înțeleşi între ei, deci viața domnişoarei în primejdie de 
moarte. Se va avertiza imediat. Fa şi... (aici ezită) 
ocrotitorii ei. 

Se instală la fereastră cu hârtie şi unelte de scris. Se 
simţea inspirat ceva nespus şi aşternu dintr-un condei 
primul vers: 

„O, tu castă căprioară, hărţuită mioară...“ 

Următoarele nu se dovediseră la fel de sprintene şi 
curând adormi. 


XXX 


În adâncul fiinţei sale, Yvona ştia că greşeşte. Un rest de 
judecată o trăgea de mânecă, îndemnând-o să abandoneze 
o partidă iremediabil pierdută, o demnitate în zdrenţe 
încerca s-o cruţe de umilinţe şi mai mari, bunul-simţ îi 
spunea răspicat că tot ce face e împotriva bunului-simţ. Pe 
un bărbat îndrăgostit nu-l întorci nici cu patru perechi de 
boi, dragoste cu sila - iubeşte-mă că te tai! - nu se mai 
poartă de pe vremea iobăgiei. Din nefericire, şi Yvona o ştia, 


patima pentru Adrian scăpată de sub control şi ura 
întunecată faţă de Alina o împingeau, dincolo de orice 
rațiune, la acte disperate. 

— Jur, se minţea singură şi repetând-o nu o dată 
Lucreţiei, că dacă aş fi convinsă că îl va face fericit sau că 
măcar îl iubeşte, nu m-aş amesteca. La o adică, ăsta mi-a 
fost destinul şi aş fi o ticăloasă dacă m-aş pune în calea lor. 
Cu vremea m-aş consola şi poate că, într-o zi, le-aş boteza 
copiii... 

Lucreția se crispase, chestia cu năşitul i se părea de un 
prost gust de cea mai autentică mahala, dar nici celelalte 
nu sunau mai bine sau convingător. Făcuse o ultimă 
încercare de a o smulge dintr-o „determinare absurdă“. 

— Eşti prizoniera prejudecăţilor, draga mea. De ce pleci 
de la axioma că o fată tânără nu se poate îndrăgosti de un 
bărbat matur? Viaţa cunoaşte atâtea cazuri pozitive. 

— Câteva. M-am săturat să tot aud de Oona şi Chaplin! 
Cele mai multe se transformă în tragedii şi oricum, nu-i 
cazul Alinei. Voi n-o cunoaşteţi pe femeia asta! Nu ştiţi ce 
monstru se ascunde sub aerele de fecioară neprihănită! 

— Dar tu de unde ştii? Ai vreo dovadă? Ştii ceva ce noi nu 
ştim? Spune-ne-o şi discutăm altfel. Aversiunea nu-i un 
argument. 

— O simt cu toată fiinţa mea! răcni Yvona. O să vă 
muşcaţi mâinile, ai să vezi! Degeaba baţi în lemn, mai bine 
ai încerca să eviţi tragedia. 

— Dacă tu îţi închipui că mai există cineva sau ceva pe 
lumea aceasta care l-ar putea face pe Adrian să se 
răzgândească... 

În acelaşi timp, îşi zise că poate frate-său avusese noroc 
scăpând în ultima clipă de o nebună de dimensiunile Yvonei. 
O nebună periculoasă. Îşi completă ideea: 

— Mai degrabă moare, decât să renunţe la Alina. 

— Atunci, mă omor eu! strigă Yvona rătăcită. 

Lucreția încercă să râdă: 


— Nu te copilări. Lucrurile astea se spun, dar în realitate, 
nu se întâmplă decât în melodrame. 

— Am să-ţi demonstrez contrarul. 

— Şi ce obţii? Adrian va fi afectat, şi eu, şi încă vreo zece 
cunoştinţe, dar de însurat tot se însoară. 

Yvona căpătă o privire stranie. Îngână ca pentru sine: 

— Nu ştiu... nu mai ştiu nimic... Dar cineva trebuie să 
moară. 

Închise fără să-şi ia rămas-bun, punând strâmb 
receptorul în furcă. Dacă Lucreția i-ar fi văzut strălucirea 
fixă din privire, mişcările ţepene, de robot, concentrarea 
întregii făpturi într-o decizie concretă, fără întoarcere, s-ar 
fi îngrozit. Dar şi mai mult ar fi impresionat-o tragismul 
inexorabilului destin, imaginea vizualizată a acestuia 
dându-i brânci Yvonei spre hăuri. 

„Nu mai am ce pierde!“ şi trânti uşa după ea. 


Văzând geamurile deschise, Adrian se sperie. Din 
principiu, când pleca de acasă, închidea şi încuia totul, vara 
şi mai abitir, ca să nu intre muşte sau căldura. 

— Aşteaptă-mă aici, îi spuse Alinei, ceva nu-i în regulă. 

Fata îl prinse de mână: 

— Un motiv suficient ca să nu te las singur. 

— Iubita mea, te implor... 

Alina se lipi de el: 

— Voi fi totdeauna lângă tine, indiferent ce s-ar întâmpla. 
De aia mă mărit. 

Simţi un nod în gât şi o strânse iute la piept. Afla pentru 
prima dată în viaţă că dragostea poate să doară. 

— De fapt, îl întrebă Alina în ascensor, ce s-a întâmplat? 

— Nu las nimic deschis când plec, fereastră, lumină sau 
aragaz. Cineva a fost în lipsa mea. Poate mai este... 


Uşa cedă de la prima cheie. Adrian avansă prudent în 
vestibul. Auzi o mişcare, reculă şi în clipa următoare, 
Lucreția îi căzu în braţe. 

— Slavă Domnului! şi izbucni în plâns. 


Plâns isteric, cu convulsii, descărcare nervoasă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce se petrece aici? 

N-o văzuse niciodată plângând, şi slavă Domnului, 
trecuse şi ea prin destule. O zgâlţâi brutal de umeri: 

— Vorbeşte odată! 

Alina veni din bucătărie cu un pahar de lapte rece. Fără 
s-o fi văzut vreodată, ghicise imediat că-i sora lui Adrian. 
Semănau, aveau cam aceleaşi trăsături, doar că ansamblul, 
armonia erau altele. Ce dădea la Adrian farmec la Lucreția 
devenea rigid, frumos doar cu bucăţica, prea mare şi prea 
viril. 

— Beţi-l cu înghiţituri mici. Ştiu de la mătuşile mele că-i 
cel mai bun calmant. 

Lucreția îşi ridică ochii plânşi şi rămase cu gura căscată. 
Auzise destule despre Alina, şi numai superlative, dar tot ce 
închipuise era cu mult, imens sub realitate. Ca irezistibil, 
drăgălăşenia îi amintea de îngeraşii dolofani cu aripioare 
azurii şi obrăjorul rozalb rezemat contemplativ într-o 
singură palmă, îngeraşii din pomul de Crăciun al copilăriei 
ei. Doar că Alina era suplă şi graţioasă ca o floare - 
Lucreţiei nu-i era teamă de termenii demonetizaţi - 
seducător de spontană, de o puritate pe care o surprindeai 
din prima secundă; în totul, o apariţie neaşteptată şi 
fascinantă. După o secundă de perplexitate, cu faţa plină de 
lacrimi, strânse braţul lui Adrian: 

— Acum te înţeleg. Orice s-ar întâmpla, te înţeleg. 

De parcă ar fi aşteptat semnalul, Alina îi sări în braţe: 

— Mulţumesc, şopti sărutându-i obrazul plâns. Dacă ai şti 
ce frică mi-a fost de întâlnirea cu tine! Presimt că noi două 
vom fi prietene foarte bune... Adică nu, se răzgândi 
ridicând un deget, vei fi sora mea. 


Adrian, el însuşi cu ochii umezi, făcea pe supăratul: 

— Şi acum, voi de ce plângeţi? 

— Plânge Lucreția, spuse Alina, adorabilă cu genele 
înrourate, şi mi-a venit şi mie. 

Emoţionată, încă nu îndeajuns de stăpână pe ea, Lucreția 
râse nervos: 

— Plâng de bucurie, dragii mei, dar şi de teamă. Nu ştiţi 
cât mi-e de teamă. Dă-mi o ţigară, Adrian... Aţi ghicit, am 
discutat cu Yvona. Nu sunt nici două ore... M-a înfricoşat. E 
atât de pornită... 

— Poate ar trebui discutat cu un medic, spuse Alina, care 
s-o scoată din starea de şoc. 

Adrian se agăţă fericit de idee: 

— Ai dreptate, cum de nu ne-a venit în gând? Există tot 
felul de tranchilizante, antidepresive speciale pentru... 
sinucigaşi. Vreau să spun, care să-i împiedice să se sinucidă. 

— Ce sinucigaşi! hohoti Lucreția. Pe unul din voi vrea să 
vă omoare. 

Stupefiat, Adrian exclamă: 

— Doamne sfinte, nu mi-o închipuiam atât de nesăbuită! 

— Te iubeşte foarte mult, constată Alina fără să-ţi dai 
seama ce gândea în realitate. 

Lucreția, oarecum redresată, îşi zise să intre un minut în 
baie ca să-şi aranjeze obrazul. Dar n-avea răbdare, la o 
urmă erau în familie, pe fetiţa asta o simţea aproape şi ceva 
unic, ceva ce nu mai trăise în viaţa ei, îi trezise din prima 
clipă o afecţiune spontană. „Aş fi preferat-o nepoată“ - un 
gând amărui, răutăcios repede alungat. „Adrian e fericit şi 
nimic altceva nu mai contează.“ 

— Voi acum, ce intenţionaţi? Eu aş zice că până plecaţi în 
Italia, să vă ascundeţi undeva, la vreun hotel. 

Adrian se enervă: 

— Să ne ascundem? Râse strident, fals şi Alina îi aruncă o 
privire iute. Ce se întâmplă, Tiţi? Ne pierdem cu toţii simţul 


comun? Poţi să te ascunzi o viaţă întreagă? Unde? Şi de ce? 
Pentru că o dementă furioasă a făcut o fixaţie? 

Soră-sa îl opri ridicând palma: 

— Te rog, Adrian, nu-mi place să te aud vorbind aşa. În 
fond, e o nefericită. 

— Ai dreptate, interveni Alina. 

— Şi ce vină am eu, oameni buni? ţipă Adrian. Dacă mi se 
pune mâine pata pe Eva Herţo... Herţigova, cum dracu' o 
cheamă, şi aia nu mă vrea, îmi cumpăr o flintă?... Să te 
ascunzi! N-am auzit bazaconie mai mare! Şi la nuntă ce 
faci? Ne însurăm clandestin, la miezul nopţii într-o biserică 
pustie ă la Evul Mediu?! 

— Tu ce propui? întrebă Alina răsucindu-şi o şuviţă de 
păr pe deget. 

Adrian îşi frânse degetele, făcându-le să pocnească. Un 
gest frecvent pe vremea Dinei, ajuns tic. După moartea ei, îl 
uitase. Nu-l mai enerva nimeni. 

— Recunosc că situaţia mă depăşeşte. Înclin să cred că 
totul e apă de ploaie, genul ăsta de ameninţări s-au tot 
proferat şi tot aşa va fi până la sfârşitul lumii. 
Deocamdată... 

Două perechi de ochi îl aţintiră, sfredelindu-i obrazul: 

— „avem aşa-zise trei soluţii. Una, ce a zis Alina, să 
găsim un medic... 

Lucreția îl întrerupse: 

— Crezi că ar fi dispusă să-l asculte? 

— Aia e! izbucni furios frate-său, că nu cred deloc. A 
doua, să angajez nişte bodyguarzi... Ce tâmpenie, 
Dumnezeule! Să-mi spui şi mie cine poate opri un glonţ bine 
țintit! Nici tata lu' Scaraoţchi! 

— Şi a treia? se interesă Alina. 

— Să i-o iau înainte. S-o omor eu, până nu ne face ea 
felul. 

— Ar fi o idee, aprecie Alina pe un ton alb. 

Lucreția îşi duse mâna la gură, reprimându-şi un țipăt de 
groază. 


XXX 


În drum spre agenţie, Gogu developase filmul în regim de 
urgenţă pentru ca efectul să fie dublu. Una e să auzi ce ţi se 
povesteşte, şi alta e să stai cu poza în mână şi să te 
minunezi. lar Gogu abia aştepta să-l vizioneze pe patron în 
delir de perplexitate. Pus în faţa unor aspecte mai 
excentrice, Pavelescu practica un soi de consternare, 
uimirea omului cumsecade de pe stradă, candid şi cu 
judecăţi voit simpliste, dar nu lipsite de bun-simţ, care i se 
păreau de un comic irezistibil. 

— Etete, domnule! exclamă după câteva secunde cu 
„chiloţii“ în mână, în timp ce Gogu savura suspensul, 
aşteptându-l cu deliciu. Ăsta zic şi eu progres, intrăm cu 
viteză în mileniul 3! Alde bunicu' pândea duminica în parcul 
public ca să-i strecoare lu' mama mare, pe muzică de 
fanfară, un bucheţel de flori de vanilie, adică „te iubesc mai 
mult decât pe mine însumi“. Nu cuteza să i-o spună de-a 
dreptul... Pe vremea lu' tata, junii amorezaţi aşterneau 
versuri din Eminescu şi Lamartine în caietele de amintiri 
ale demoazelelor... Eu unul... 

Gogu se tăvălea pe jos de râs: 

— Uite unde era marele crai! Ce făceai matale? 

— Îi făceam toate temele lui frate-său, un derbedeu, ca să 
le pot intra în casă. După un trimestru, am invitat juna la 
cinema, „Rocco şi fraţii săi“. M-am sculat de la 5 dimineaţa 
ca să pot face rost de bilete, era o coadă cam la vreo mie de 
iNŞi... 

— Şi? întrebă Gogu, ai pupat-o? 

— Aş! Abia am îndrăznit s-o ţin puţintel de mână, dar 
eram atât de transpirat, c-am plecat de la film cu cracul de 
la pantalon ud leoarcă. Te iubesc i-am spus mai târziu, de 
un 1 Mai muncitoresc, sub o salcie la Herăstrău, după ce 


mâncasem mititei, bere caldă şi mă strângeau pantofii 
împrumutaţi. 

— Ai dat-o gata, îmi închipui. 

— Aş, ea pe mine. Mi-a spus că de fapt se plimbă cu un 
fotbalist de la Dinamo... Izbucni dintr-o dată: Dar pe chiloţi, 
domnule?! Să-i scrii pe chiloţi c-o iubeşti, cu numărul de 
telefon în paranteză?! Mai trebuia sectorul şi codul! 

— Poate că nu-i numărul de telefon. 

Pavelescu îşi holbă ochii frumoşi: 

— Ce altceva ar putea fi? Nouă cifre, începe cu... Hai că 
suntem proşti, şi ridică receptorul. N-avem decât să 
verificăm dacă şi cine răspunde... 

Uşa se deschise cu violenţă, înainte de a fi format a treia 
cifră. Yvona izbucni - era impresia amândurora - pe uşă ca 
o torpilă. Zbârnâia din toate încheieturile, privirea fixă era 
sticloasă. În spatele ei, Mioara se scuza cu gesturi de 
neputinţă: 

— Nu vă supăraţi, a intrat peste mine. 

Patronul îi făcu un semn să iasă, apoi se adresă onctuos 
Yvonei: 

— Vă putem fi cu ceva de folos? 

— Vreau să discutăm între patru ochi. 

Pavelescu zâmbi, scuzându-se: 

— Domnul Tăutu este principalul meu asistent... 

Gogu dădu din cap solemn, luându-şi picioarele de pe 
masă. 

— „cel care, continuă Pavelescu, s-a ocupat în principal 
de cazul dumneavoastră, nu încap nici un fel de secrete. 

Yvona aruncă o privire spre Gogu şi ridică din umeri: 

— Oricum, nu are importanţă. Am nevoie de un killer. 
Imediat. Ştiu că dumneavoastră mă puteţi ajuta. 

Pavelescu înţepeni brusc. Îşi pictă pe chip o expresie de 
severitate pe care nici un om serios n-ar fi putut-o lua în 
serios. Asemănarea stridentă cu Popeye Marinarul în criză 
de demnitate jignită îl înveselea nespus pe Gogu, 
urmărindu-i fascinat evoluţia. 


— Stimată doamnă, afirmaţia dumneavoastră e extrem de 
gravă. Suntem o agenţie de detectivi particulari, în fond un 
fel de secunzi ai Poliţiei, şi nu o gaşcă de criminali. Nu 
sesisez nimic în prestaţia noastră care v-ar fi putut face altă 
impresie, şi închise cu zgomot un dosar care nu avea nimic 
de a face Yvona. Dar era totdeauna de efect să ameninţi 
clientul (nu vorbe răspicate, ci doar sugerând) că renunţi să 
te ocupi de cazul lui. 

Yvona nu se lăsă impresionată, oricum îl ascultase cu o 
singură ureche, şi aia surdă. 

— Aşa este, scuzaţi-mă. Nu zic că dumneavoastră vă 
ocupați, dar prin specificul meseriei, cunoaşteţi oameni 
care m-ar putea servi... Plătesc oricât, nu mă tocmesc... 

— Pe cine vreţi să scoateţi din circuit? se interesă calm 
Gogu. 

Yvona rămase cu ochii beliţi, ca răpusă de o 
monumentală naivitate. 

— Pe ea, pe scorpia aia mică, e de la sine înţeles, pe cine 
credeaţi? Vă asigur că aducem un serviciu societăţii. 

— Nimic nu poate justifica un act criminal, observă 
Pavelescu. Dacă ar fi să-mi fac datoria, ar trebui să anunţ 
imediat Poliţia. 

— Ce obţineţi? întrebă Gogu pe acelaşi ton calm al 
interlocutorului obiectiv, detaşat de conflict. Vă închipuiţi 
că-l mai puteţi recupera pe Radulian, după ce i-aţi asasinat 
iubita? 

— E o chestiune care mă priveşte numai pe mine, 
răspunse rigid Yvona. Cât? 

— Ce, cât? întrebă Pavelescu deşi înţelesese perfect 
despre ce este vorba. 

— Cât mă costă? 

— Două miliarde! aruncă la întâmplare Gogu, urmărindu- 
i curios reacţia. 

Interzisă, Yvona îşi încleştă degetele pe fermoarul 
poşetei. 


— Sunteţi nebun?! Două miliarde? Nu cunosc pe nimeni a 
cărui viaţă să valoreze două miliarde! 

Gogu rânji: 

— Nici a lui Radulian? 

— Vorbesc din punctul de vedere al societăţii... Îl luase 
însă în serios, căci se explică imediat: Chiar dacă vând totul, 
până la ultimul obiect din casă nu pot să fac rost de atâţia 
bani! 

Pavelescu interveni autoritar: 

— Nu vrem să avem nimic de a face cu această chestiune 
şi vă rog să consideraţi relaţia cu noi închisă. Pentru 
serviciul solicitat, adresaţi-vă altei instituţii. 

Se ridică, îi făcu un semn lui Gogu, deasupra capului 
Yvonei, apoi, împieptoşat şi ţanţoş, îşi asigură o ieşire plină 
de demnitate. După ce uşa se închise, Gogu arboră un aer 
sincer necăjit: 

— Îmi pare rău, doamnă, asta e decizia patronului! 

Yvone simţi însă în făptura lui ceva care îmbia la 
insistenţe şi reluă aproape plângând: 

— Vă implor ajutaţi-mă, ştiu că puteţi s-o faceţi! Domnul 
Pavelescu nu va afla nimic. Poate nu realizaţi dar, îşi duse 
mâinile la tâmple, cum v-aş putea convinge că nu vă cer să 
săvârşiţi o ticăloşie, ci să împliniţi un act de justiţie, o 
binefacere... 

Gogu dădu din cap cu înţelegere. „Act de justiţie, 
binefacere... Poezioara asta probabil c-o recită toţi plasaţii, 
cetăţeni de nădejde, mândrie ai comunităţii de baştină, pe 
fotoliul electric de la Sing-Sing.“ 

Oftă până în călcâie, apoi mărinimos lucru mare, luă un 
pătrăţel de hârtie din provizia zilnică asigurată de Mioara 
pentru notițe şi aşternu câteva cuvinte. După un meditativ 
deget dus la tâmplă, adăugă alte câteva: 

— Aveţi aici un nume şi o adresă, doamnă. Cred că nu mai 
trebuie să subliniez apăsat că este o chestiune absolut 
confidențială, iar în caz că intraţi în vreo încurcătură... 


— Ştiu! îl întrerupse Yvona smulgându-i biletul din mână, 
vă jur că nu voi pomeni niciodată numele dumneavoastră! 

Uitând să mai mulţumească, ieşi ca o vijelie, trecu pe 
lângă Mioara fără s-o vadă, aproape că-l răsturnă pe 
Pavelescu aflat în drum, apoi, nemaiavând răbdare să 
aştepte liftul, se năpusti pe scări. În stradă, opri întâiul taxi 
liber. 

— Unde mergem? se interesă şoferul maşinal. 

Yvona despături biletul lui Gogu şi citi cu glas tare 
adresa. 


— „fii pe fază, persoana pică din moment în moment. 
Cam capie, dar solvabilă. Mulţam, jupâne, îţi rămânem 
obligaţi... Un moment! Ai vreun pont pentru duminică?... 
Cine? Sir Reginald? S-a plasat abia al unsprezecelea, nu-i 
dau nici o şansă... În regulă, mă mai gândesc... 

Rămas cu receptorul în mână, se jucă cu el câteva clipe 
de parcă l-ar fi cântărit, apoi îl puse în furcă. 

— Sir Reginald... mormăi, o fi ştiind el ceva. 

Pavelescu, întors în birou pe ultima replică, îi atrase 
atenţia: 

— 'Treaba ta ce faci, dar să ţii minte că la curse, ca şi în 
viaţă, nu există fixuri... Ei, ce-a zis? 

Gogu ridică din umeri: 

— Ce să zică? L-am avertizat că i-am trimis nebuna şi o să 
se ocupe de ea... Cel puţin acum controlăm situaţia. 

— În ce o priveşte pe Yvona, sunt de acord. Iordache ne 
va ţine la curent cu fiecare mişcare, deşi mă aştept mereu 
la surprize din partea lui. Instinctul îmi spune că noi nu ştim 
nici măcar jumătate, probabil cea mai mârşavă, din ce e în 
stare... Altceva mă frământă însă acum... Simt, şi-i mai mult 
decât o simplă impresie, că prostul ăsta de Radulian e prins 
într-un cleşte. Pe de o parte Yvona, pe de alta puştoaica. Nu 
ştiu ce se urmăreşte, dar chestia cu telefonul din chiloţi mă 
pune pe gânduri al naibii! Prea vine în contradicţie cu poza 


de fecioară de pe vremea gherghefului şi a clavirului care 
şi-a ratat secolul. Dă-mi numărul! 

— Care număr? întrebă distrat Gogu. 

— Ţi-a rămas mintea la mârţoaga lui Iordache! Ăla din 
chiloţii fetei. Să vedem cine-i abonatul... 

— Dac-o fi număr de telefon! Chiar dacă-ţi răspunde 
cineva, de unde ştii că nu-i simplă coincidenţă? Nouă cifre 
la rând pot însemna multe: un cod, un cifru, o dată, un 
cont... şi care formate împreună fac apel întâmplător la 
Popescu din Titan sau Drumul Iaberei... 

Pavelescu îndepărtă de ureche receptorul în care se 
auzeau primele triluri: 

— Eşti amabil să taci un moment. Sst! 

După o secundă, fleşcăit, reproduse onomatopeic un vânt 
scurt. 

— Adică de ce pârţ? se interesă Gogu. 

— Număr inexistent. Mi-a răspuns roboţelul. 

Cu dubla bărbie înfiptă în piept, mâinile înnodate la spate 
şi picioarele răşchirate, bine înfipte în duşumea - una din 
bine cunoscutele poze ale lui Napoleon (alături de cea cu 
mâna dreaptă introdusă în interiorul tunicii) - Pavelescu 
acuza momente de adâncă reflecţie. Poziţia nu era 
întâmplătoare, ca şi meşa săracă, tuflită pe frunte, un soi de 
breton ratat, zi avorton, ca şi ciupitul de lobul urechii al 
interlocutorilor când se simţea mulţumit, şi altele, ticuri 
colecţionate din memorialistica bonapartistă. În realitate, 
personalitatea împăratului îl fascinase încă de pe băncile 
liceului, iar trecerea anilor nu făcuse decât să-i sporească 
admiraţia. Citise enorm despre „micul corsican“, era mai 
familiarizat cu stirpea Bonaparţilor decât cu propriile 
neamuri (dincolo de bunici nu cunoştea pe nimeni, iar în 
legătură cu prenumele acestora nu se simţea tocmai sigur), 
ar fi putut „controversa“ pe temă cu orice specialist atestat 
în istorie modernă. Fapt cert, Pavelescu se constituia în cel 
mai fanatic fan al lui Napoleon din România contemporană 
şi el însuşi se întreba uneori dacă nu cumva, într-o existenţă 


anterioară, fusese vreunul din apropiații acestuia. Ca 
general, de pildă, se vedea foarte bine. Şi pentru că în sinea 
lui era un omuleţ politicos, căruia nu-i plăcea să supere pe 
nimeni, nu-şi mărturisea convingerea nestrămutată că „din 
nefericire“, marele exilat confiscase â tout jamais geniul 
întregii naţii. Uite unul care ar merita clonat... 

— Ce te frământă, boss? 

— Două chestiuni. Primo, de ce ne interesează pe noi 
afacerea asta? Stai, stai, stai!... Pragmatic vorbind, de la 
cine şi ce obţinem, dacă limpezim lucrurile? Yvona a plătit, 
noi ne-am făcut treaba la care ne-am angajat şi punct. 

— Corect, făcu Gogu, atunci de ce l-am mai contactat pe 
Iordache? 

Pavelescu dădu din umeri: 

— Am procedat pripit şi îmi pare rău. Ţi-o spun verde, nu- 
mi place deloc ceea ce intuiesc, ceea ce se întrezăreşte, 
dincolo de o simplă dramă sentimentală. 

Gogu râse: 

— Recunoaşte că te-a impresionat chestia cu chiloţii. 
Cred că exagerezi. 

— TU! Înclin să-i dau dreptate Yvonei. Fata asta, Alina, e o 
fiară periculoasă. Nu ştiu ce vrea de la nenorocitul de 
Radulian, ce vrea, în general, de la viaţă, dar sunt convins 
că miza camuflată deocamdată sub coviltirul de meri în 
floare al unei romanțe, zi patimă năprasnică de bătrâneţe... 

— Lasă-mă, nene, cu poezia că nu pricep nimic. Ce vrei să 
spui? 

— Că mobilul trebuie să fie al dracului de puturos! spuse 
iritat Pavelescu. E o chestie mafiotă aici! 

Gogu fluieră sincer consternat: 

— Ai scăpat caii, şefu'! Ce mafie? le-a speriat o japiţă 
ceva mai şmecheră decât suratele ei, care vrea să pună 
mâna pe un ciolan bătrân şi-o scoate din cărţi pe rivala-i 
colilie! Uită-te unde era afacerea secolului şi Lili Serghiev... 
Completă pe ton normal: Mata Hari e deja prea antică, o 


exemplificai pe asta mai aproape de noi, contemporană cu 
Sorge... 

Pavelescu se enerva rar şi atunci i se încrucişau ochii, 
căutând spre vârful nasului. Automat începea să se şi 
bâlbâie. 

— N... nu-mi face mie pe deşteptul! O femeie de clasa 
Alinei nu s-ar fi uitat nici cu pedichiura la un Radulian. 
Afişează în târg o fantoşă, o icoană, un travesti, dar mă 
cutremur la ce se petrece în spatele acestei mascarade. Mi- 
o spune instinctul, mi-o spune raţiunea! 

Gogu îl măsură surprins. Rar îl văzuse atât de ambalat. 

— Şi atunci, ce intenţionezi? 

— Să-mi văd de treabă şi netezi demonstrativ dosarul, să 
înmormântez afacerea. Nu e de noi. 

— Măcar din spirit competitiv... 

— Nu mă arunc de la trambulină, i-o reteză patronul, 
când abia ştiu să înot. Presimt aici o ticăloşie de anvergură, 
iar eu nu am ambiţii de star în materie. Îmi cunosc limitele, 
nu pot să sar de la infidelităţi conjugale la machiaverlâcuri 
şi riscurile inerente unei afaceri de tip mafiot. 

Gogu părea să nu-şi revină din uimire: 

— Fă-mă să înţeleg, şefule! E de-ajuns ca un „original“ să- 
şi lase un autograful chiloţii ibovnicei, ca să izbucnească al 
treilea război mondial? 

— Eu văd altfel lucrurile şi nu vreau să mă implic. 

— Şi dacă o fac eu pe cont propriu? 

— 'Te priveşte cum îţi petreci timpul liber, şi fără ca eu să 
am cunoştinţă. 

— OK, patroane, matale n-ai nici un amestec. Zicem că 
discutăm acum în particular, la o bere... Ce ar trebui să fac 
în primul rând? 

Semn sigur că-şi pusese mai de mult aceeaşi întrebare, 
Pavelescu răspunse prompt: 

— Să obţii măcar un minimum de informaţii despre Alina. 
Realizezi că nu ştii nimic despre ea? La urma urmei, cine-i 
Alina? Fata lui Albă ca Zăpada? Însuşi acest incognito ar 


trebui să te pună pe gânduri... Cum dracu' a trăit în ţara 
asta fără să lase nici o urmă? E prototipul de persoană 
despre care se vorbeşte, chiar dacă nu face nimic altceva 
decât să respire. Plimb-o pe Alina pe Calea Victoriei sau un 
elefant - aceeaşi senzaţie! Cum naiba s-a mişcat, se mişcă, 
fără dâre?! 

— Poate că există, dar noi nu avem mijloacele de 
investigaţie ale Poliţiei. 

Pavelescu îşi smulse cravata de la gât mormăind: 

— Nu contest, dar nu mă convinge... 

— Mai omiţi un aspect. Agenţii care lucrează sub falsă 
identitate au grijă să-şi construiască un statut imbatabil, o 
nouă hartă a existenţei, cât se poate de bine pusă la punct. 

Patronul îşi ridică braţele ca sub ameninţarea unui 
revolver: 

— Ho cu tata! Acum tu o luaşi pe mirişte! N-am afirmat 
că Alina e agent secret, mare spioană. Doar că-i suspectă 
până în vârful balerinilor şi... asta e, mi-a intrat în cap ideea 
şi a rămas acolo, bătută'n cuie, că am dat târcoale, fără să 
vrem, unei afaceri ticăloase. Îmi miroase de la distanţă a 
mafie autohtonă, a gangsteri! 

— Din cauza unei perechi de chiloţi! 

Pavelescu se apropie şi, prinzându-l de reverul gecii, îi 
suflă în obraz: 

— Din cauză că instinctul nu mă înşeală niciodată. 

— Dacă mă iei cu chestii din ăştia paranormale... 

— Mai reţine că agenţia a închis dosarul Yvonei. Tot ce 
faci de acum încolo e pe cont propriu. 


XXX 


Îl trezi soarele de amiază poposit pe pervazul ferestrei, 
unde adormise. Noduri dureroase semnalizau ascuţit la 
fiecare mişcare a trupului înţepenit, capul îi vâjâia cu o 
senzaţie necunoscută de clocot şi îi trebuiră câteva minute 


bune până să se dezmeticească. Ceasurile trei. Ochii prea 
plini de lumină abia desluşiră acele înzorzonate ale 
pendulei agăţate în ungherul odăii. 

„Deci, despre ce era vorba...“ Mai corect ar fi fost „ce 
făceam sau ce aveam de gând să fac...“ 

De la o vreme, i se întâmpla să adoarmă chiar în mijlocul 
unei activităţi oarecare şi altundeva decât în patul lui. Când 
se trezea, încerca să reconstituie itinerarul întrerupt. Nu 
izbutea decât arareori şi chestiunea îl frământa ceasuri 
întregi. De data asta însă, caietul de poezii pe paginile 
căruia adormise constituia un punct de reper. Ca de obicei, 
pierduse salivă în timpul somnului, pătând versurile 
aşternute pentru Alina. N-avea prea mare importanţă, se 
mai desluşeau încă, nu trebuie decât să le recopieze. Îşi citi 
opera cu glas tare şi intonaţiile penibile cu grafic 
accidentat,  suişuri şi  coborâşuri cântătoare, proprii 
recitatorilor amatori lipsiţi de simţul ridicolului şi convinşi 
că în ei moare un Sir Lawrence Olivier. 

— O, tu, castă căprioară, hărţuită mioară, imaculată 
Fecioară, când te-am zărit întâia oară, adieri de zori te 
sărutau, picuri de rouă te'mncălțau, pentru tine fluturii 
dansau, florile te invidiau... Toaten livadă de aur se 
petreceau... 

Râse mulţumit. O acuarelă extrem de reuşită, diafană şi 
sensibilă, demnă de destinatară. Florile te invidiau... Aici, 
mai cu seamă, o adusese minunat din condei. O imagine 
subtil sugestivă, chiar picantă... 

Dintr-o dată, îşi aminti startul poeziei şi un cuţit i se 
înfipse în inimă. Alina, spărgătorul, individul acela ticălos 
care o urmărea de la o vreme... Se repezi la fereastră, dar îi 
fu de-ajuns o singură privire ca să-şi dea seama că fata încă 
nu se întorsese acasă. Ce greşeală că nu-i notase numărul 
de telefon! Să-l cer la Informaţii, îi străfulgeră prin minte, 
dar aproape instantaneu, se dezumflă. Nu-i cunoştea 
numele de familie şi amănuntul i se păru extrem de 
caraghios. 


„Am devenit superficial“, conchise. „Nu-i admisibil să 
omit lucruri elementare, fundamentale din viaţa unei 
persoane care a căpătat atâta importanţă pentru mine!...“ 

— Don” preşedinte, mai mănânci azi? 

Bătrânul tresări, răsucind un cap năuc spre menajeră: 

— Ce-i? A, tu erai... 

— Să-mi spui ce fac cu mâncarea. De două ori am 
încălzit-o, salata s-a trezit... 

Manole dădu nervos din mână: 

— Nu mi-e foame. Vara se consumă mai puţine calorii. Da, 
asta e... Pune totul la rece şi poţi să pleci... 

— Dacă ştiam aşa, bombăni femeia, plecam de la doişpe, 
nu acum cu toată căldura în cap. 

— Îmi pare rău, Margareta... Se căută în buzunar şi-i 
întinse câteva bancnote. Uite aici, să ai de o bere rece cu 
bărbatul dumitale. Când ajungi acasă, nu-i aşa... 

Margareta se cruci în gând de Doamne fereşte! Era 
divorțată de peste douăzeci de ani, i-o spusese răspicat în 
mai multe rânduri, dar don' Manole o ţinea tot hăis, nu uita 
să-i transmită felicitări de Sărbători, când şi când îi dădea 
bani să aibă şi el de o ţuică sau de o bere, în funcţie de 
buletinul meteorologic. Doar că aici Margareta se înşela, 
ceea ce ea taxa drept ramoleală nu reprezenta decât o 
monstruoasă indiferenţă, o suverană ignorare a tot ce ţinea 
de existenţa altora. Manole nu auzea decât jumătate din ce 
i se spunea şi nu reţinea nimic, iar dacă i-ai fi cerut o 
descriere cât de sumară a persoanei Margaretei, l-ai fi pus 
în cea mai mare dificultate. 

„Irebuie s-o avertizez neapărat... Poliţia nu face nimic, 
nu se mai află în slujba societăţii... Suntem obligaţi să avem 
grijă singuri de noi... Dar vezi că mai adorm, mă iau cu 
treburile (n-ar fi ştiut să spună care, dar îi plăcea să creadă 
că le are), nu pot sta tot timpul la pândă. Am să-i las un 
bilet...“ 

După jumătate de ceas, opt cocoloaşe de hârtie - ciorne 
nereuşite fie ca stil, fie din punctul de vedere al conţinutului 


- aruncate pe covor aşteptau făraşul de a doua zi al 
Margaretei. În cele din urmă, se mulţumi cu un mesaj 
sughiţat, dintre cele mai alarmiste: 

La ora 11:48 un spărgător a pătruns în locuinţa 
dumneavoastră. Acelaşi gangster. Un pericol major vă 
pândeşte, casa nu mai prezintă siguranţă. Vă stau la 
dispoziție în orice ceas, informaţii şi ajutor neprecupețit. 
Nu vă jucaţi cu viaţa. Sărut mâinile, 1. Manole (vecinul de 
alături). 

Trase un bluzon la repezeală pe el, schimbă papucii de 
casă şi ieşi să pună biletul la cutia Alinei. Căldura de afară îl 
izbi ca o răsuflare de foc, soarele spânzurat în răscrucile 
cerului îi săgetă nemilos creştetul. Ar fi trebuit să-şi ia 
pălăria, dar parcă nu merita osteneala doar pentru câţiva 
paşi. Nu-şi dădea seama, dar oboseala îl ajungea din orice 
şi, instinctiv, începuse să-şi economisească gesturile, să 
evite deplasarea chiar în interiorul propriei locuinţe. 

Portiţa de la curtea Alinei era deschisă şi în sinea lui o 
acuză de neglijenţă. Cu cât sărăcia-i mai mare, cu atât rata 
infracţionalităţii creşte. Este elementar şi societatea ar 
trebui educată în acest sens. Cunoştea zeci de sloganuri pe 
temă, dar rămase cu ochii la un băieţel de vreo cinci, poate 
şase ani... Până spre paisprezece-cincisprezece, aprecia 
anevoie vârsta copiilor. Nu avusese, nu-i regreta, nu-l 
interesau. Puştiul întoarse capul. Purta o şapcă roşie cu 
inevitabilul cozoroc pe ceafă şi ţinea în mână un plic. 

— Ce faci aici, cetăţene? se interesă Manole, închipuindu- 
şi că-i simpatic. Cauţi pe cineva? 

Băieţaşul se dădu un pas înapoi, cercetându-l curios. Nu 
văzuse încă, nici la animate, un om mare atât de bătrân. 
Femei mai întâlnise... Întâi, Baba Dochia, Muma Pădurii, o 
grămadă de vrăjitoare... Dintr-o dată, începu să zâmbească, 
regăsindu-se în peisaj familiar. Îl ghicise, era bărbatul... 

— Vreau să pun scrisoarea asta în cutie, dar nu ajung. Se 
ridică pe vârful picioarelor, întinse braţul cât putu, 


demonstrându-şi pe viu afirmaţia... Vrei să mă ajuţi matale, 
Moş Cloanţă? 

Neatent, domnul Manole nu înregistră apelativul. Luă 
plicul din mâna copilului şi-l răsuci pe toate părţile. Era alb, 
absolut obişnuit şi nu purta nici o indicație. Băieţelul parcă 
atât aşteptase. Predase ştafeta, lumea era a lui! O luă la 
goană şi ieşi din curte, spre disperarea bătrânului care 
zadarnic încercă să-i ia urma. 

— Stai puţin... stai, băieţaşule, vreau să te întreb ceva... 

Îl interesa desigur expeditorul mesajului, orice informaţie 
care ar fi putut fi smulsă de la copil. Când ajunse la gard, un 
Cielo vişiniu dispărea la capătul străzii. Cât despre copil, 
nici urmă. Pierise ca un spiriduş. 

Cedând primului impuls, bătrânul ridică braţul cu 
intenţia de a pune plicul misterios împreună cu biletul lui la 
cutie. Se răzgândi în ultima clipă, rămânând cu mâna în aer. 
Nu cumva plicul conţinea vreo comunicare extrem de 
importantă, arzătoare, vreun avertisment, un ceva care 
impunea o hotărâre majoră, de maximă urgenţă? Iar Alina 
lipsea, ignora cu desăvârşire ce se petrecea la ea acasă. 

Tremurând de emoție, aruncă în cutie doar propria 
misivă. În viaţa lui nu luase o decizie atât de categorică, nu 
încălcase atât de flagrant normele oricărui cod din lume. 
Violarea corespondenţei! Câte sentinţe de condamnare nu 
pronunţase el însuşi în astfel de cauze! Încercă să pară 
nepăsător, „fleacuri, prejudecăţi, contează în primul rând 
viaţa fetiţei“, şi se grăbi să se întoarcă acasă. 

Îi trebui o veşnicie până să găsească cuțitul de birou. 
Mâinile febrile nu-l ascultau, nu izbuteau să introducă lama 
între buzele lipite ale plicului. Transpirat, alergă în 
bucătărie după cuțitul cel mai ascuţit din casă, aproape un 
brici, pe care Margareta îl folosea la tranşatul cărnii. 

„Cu ăsta îţi vin eu de hac“, mormăi şi în secunda 
următoare încremeni: plicul conţinea doar o coală de hârtie 
absolut albă. 


Pe frontispiciu fusese înscris anul naşterii - 1887 - iar 
acoperişul, pe ambele laturi ale clădirii, era susţinut de 
cariatide, foarte puţin accidentate de trecerea vremii. Ici- 
colo doar câte un nas ciuntit, vreun deget lipsă, fragment 
de fald amputat, amănunte care nu se observau, impresia 
generală fiind aceea de lucru bine întreţinut. Un balcon 
rotund, mostră de feronerie splendidă, cum mai întâlneşti 
doar la unele gărduleţe şi felinare din cimitirul Bellu, 
suspendat pe şoldul edificiului, făcea set cu celelalte două, 
ţâşnite de sub cariatide. În rest, ziduri plate cu ferestrele 
înalte şi înguste ale epocii, lipsite de orice ornament. Cum 
Bucureştiul sfârşitului de secol era plin de asemenea 
clădiri, te întrebai în mod legitim pentru cine fuseseră 
iscate asemenea frumuseți. La nivelul privirii de pieton ele 
erau insesizabile, ca să le poţi admira trebuia să traversezi 
strada şi doar de acolo să le contempli, cu capul bine dat pe 
spate. Încă o bizarerie a vechii arhitecturi, răspunzând 
probabil unor cerinţe pe care azi puţini le mai cunoşteau. 

În desele plimbări cu Adrian, prin cartierele vechi ale 
oraşului, Yvona îşi pusese aceleaşi întrebări, iar amintirea o 
umplea azi de amărăciune. La fiece pas, descoperea locuri 
comune, retrăia fragmente - căci Adrian n-o lăsase 
niciodată să se bucure de întreg - de împlinire, uneori chiar 
desăvârşire, despre care îşi imaginase că reprezintă tot 
atâtea liante; un itinerar - şosea dreaptă pe care călca cu 
paşi apăsaţi, spre o staţie terminus previzibilă şi fericită. 
Din păcate, Yvona, şi nu o realiza nici acum, simţise, 
depozitase, plănuise singură. Străbăteau aceleaşi alei, dar 
nu înlănţuiţi, nu destine împletite, ci doar paralele. Dar 
indiferent ce ar fi gândit înainte şi cât de realist, îşi 
pierduse valabilitatea.  Surescitarea şi  resentimentul 
necenzurat al ultimelor săptămâni înlăturaseră orice logică, 
bunul-simţ amorţit nu mai avertiza; o patimă haină, urâtă, 


asediase întreaga fiinţă a Yvonei, rămânând dominată de un 
singur sentiment: ura concentrată, fanatică, împotriva 
Alinei. Ea, şarpele ăsta frumos ca o poză, trebuia suprimată 
cu orice risc, cu orice preţ. Dragostea lui Adrian? O să-i 
treacă, nu putea fi ceva serios. Era doar ameţit, ca după o 
doză de alcool prea tare, dar până şi din cea mai aprigă 
beţie tot te trezeşti! 

— Doamna Yvona? Am recepționat de la început apelul, 
nu trebuie să insistaţi. 

Fără să-şi dea seama, rămăsese cu degetul proptit în 
butonul soneriei. 

— Scuzaţi-mă... 

Venită din lumina puternică a dimineţii de iunie, la 
început nu distinse nimic. Bâjbâi, apoi luă urma celui care-i 
deschisese, pe un coridor lung mirosind pregnant a unul 
din zecile de sprayuri împotriva insectelor, de pe piaţă. 
Bărbatul deschise o uşă şi îi făcu loc să treacă. 

Se afla într-o încăpere ciudată, vastă ca un salon de dans, 
ceea ce şi fusese demult, odinioară, o combinaţie sui 
generis de dormitor, living-room şi sală de sport. Adică se 
aflau de toate, răspunzând modului de viaţă al locatarului: 
şi un pat, şi două fotolii în faţa unui televizor, şi o grămadă 
de material sportiv. Nu lipseau spalierele, calul, inelele, 
sacul de box, bara fixă, halterele şi încă o grămadă de 
aparate a căror destinaţie Yvona n-o ştia. 

Bărbatul o invită să ia loc şi abia atunci Yvona îl văzu cu 
adevărat bine. Era un pitic, iar impresia de două jumătăţi 
străine, îmbinate din greşeală sau capriciu al naturii, era 
stridentă. Un cap splendid, pe un tors de Hercule. Până la 
mijloc, o minunăţie de exemplar masculin. Totul se rezema 
însă pe picioare de maximum patruzeci şi cinci de 
centimetri, aprecie reflex Yvona, care avea idee de 
croitorie. Un rest de elementară politeţe o determină să-şi 
controleze expresia de uimire şi totodată privirea care nu 
insistă asupra membrelor inferioare încălţate în pantofii 
unui copil de zece ani. 


— Luaţi loc, doamnă... Cu ce vă pot fi de folos? 

Voce fascinantă, baritonală, cu inflexiuni culte şi încă un 
prilej de mirare pentru Yvona. Cu totul altfel îşi imaginase 
un killer, preluând clişee de film: figură de brută, privire 
asasină, carură de om care rupe lanţuri la circ, glas 
grosolan de persoană agramată. 

— Domnule... 

— Iordache, Sică Iordache, o ajută piticul interpretându-i 
greşit ezitarea. 

— Nu... adică ştiu... Nu ştiu cum să încep... 

— Cu obiectul vizitei dumneavoastră. Mai exact subiectul. 
Cine trebuie suprimat? 

În loc s-o zăpăcească, întrebarea directă, dură, o făcu să 
se simtă la îndemână. Un om serios care tranzacţiona o 
afacere; sec, competent, fără cuvinte de prisos. 

„În realitate“, îşi zise Yvona, „lipsa de diversitate 
ocupaţională din trecut ne-a blocat imaginaţia, ne simţim 
nepregătiţi, percepem greu existenţa unor îndeletniciri mai 
puţin comune.“ 

— Îmi pare bine că puneţi atât de concret problema. Mi- 
ar veni greu să vă explic toate circumstanţele care m-au 
adus până aici, la soluţia extremă... 

— Nici nu mă interesează, rosti Iordache rece. În 
concluzie, cine? Nume, adresă, obiceiuri fixe, locuri 
frecventate sau alte puncte de referinţă, termen maxim de 
prestare a lucrării. 

Yvona respiră adânc, adunându-şi toate puterile: 

— Este vorba despre o femeie. De fapt, un monstru... 

Îi povesti tot ce ştia despre Alina, din ce în ce mai 
ambalată, montându-se singură, cheltuind cantităţi de 
dohot şi otravă. Dacă s-ar fi privit în oglindă, s-ar fi speriat 
de ea însăşi. O ură densă, hepatică, îi învineţise faţa, emitea 
grăbit, în cascadă, fără a avea timp să-şi înghită saliva, 
toată făptura clocotea de o furie vulcanică. Semăna cu... 

Inutil, Iordache nu găsea nici un termen de comparaţie, 
fiind convins totodată că nu întâlnise persoană mai 


încărcată de patimă ucigaşă. În felul lui, era un estet 
congenital, admira frumosul sub formele lui cele mai variate 
şi puţinii care ştiau „cum scoate el de o pâine“ ar fi rămas 
surprinşi văzându-l contemplând emoţionat magnoliile din 
Cişmigiu, sau dacă i-ar fi cunoscut nevasta... Plictisit, o 
întrerupse tăios: 

— Suficient, doamnă, am înţeles. Rămâne să fixaţi 
termenul. 

Yvona îl privi derutată. Era de la sine înţeles că... 

— Până sâmbătă, normal. Până la cununie... 

— Mai sunt doar câteva zile. De ce vă deranjează o dată 
ulterioară evenimentului? 

— Nu! ţipă Yvona. Nunta nu trebuie să aibă loc cu nici un 
chip! Înţelegeţi-mă... 

— Tocmai că nu vă înţeleg deloc. Mi-aţi dat un termen 
prea scurt. Am nevoie de un timp de prospecţie, acţiunea în 
sine trebuie pregătită... În fond, ce importanţă mai prezintă 
faptul că subiectul a trecut sau nu pe la Primărie? 

Yvona dădu violent din cap, îşi scutură mâinile de parcă 
ar fi vrut să le zvânte ori să scape de ele: 

— Nici discuţie, domnule Iordache. Nu-l vreau văduv! 
Numai asta nu! 

Piticul o măsură ironic: 

— Credeţi că fără felicitările Primăriei va suferi mai 
puţin? 

Yvona ocoli răspunsul. Handicapatul ăsta n-are idee de 
psihologie, nu putea pricepe ce uriaşă e diferenţa între 
moartea iubitei şi cea a tinerei şi fragedei soţii, la câteva 
zile după nuntă! Chestiune de mentalitate adânc 
înrădăcinată, dar parcă tragedia se amplifică, se percepe la 
dimensiuni acute chiar şi de către cei din jur, răposata e 
automat sanctificată, iar văduvul îi ridică monument cu 
făclie veşnic aprinsă, ca la Monumentul  Eroului 
Necunoscut. Declară hotărât: 

— Dacă nu se poate înainte de nuntă, renunţ. 


Sile Iordache o măsură lung, ca un geambaş sau de parcă 
ar fi încercat să aprecieze cam câte kilograme trage: 

— Mde... E un termen care strangulează, presupunând 
un coeficient de risc mult mai mare şi asta, normal, vă va 
costa. 

— Cât? 

— Dublu. 

— Adică? 

— Trei sute de milioane. 

Yvona înregistră suma, fără să clipească. Nu erau 
miliardele lansate de Gogu, dar oricum, însemna cam tot ce 
avea, vânzând desigur şi casa. Dar n-o va vinde, mai exista 
via de la Huşi pe care putea obţine un preţ bun. În fine, 
avea când să se gândească la patrimoniu. Important era că- 
| înduplecase pe pitic. 

— Primesc. 

— În regulă. Jumătate din sumă înainte, cealaltă după 
efectuarea lucrării. Bani cash. 

Se ridică, dându-i de înţeles că întrevederea a luat 
sfârşit. Yvona se ridică şi ea. 

— După cum vedeţi, am acceptat toate condiţiile 
dumneavoastră. Cred că am dreptul să vă pun o întrebare. 

— Vă ascult. 

— Mă surprinde - îşi căuta cuvintele - modul deschis în 
care trataţi afacerea noastră. Oameni ca dumneavoastră nu 
se deconspiră, nu-i cunoaşte nimeni... 

Yvona era o femeie care ştia să umble cu banii, ştia să 
tragă folos din orice leu. Fără a fi zgârcită, ţinea degetele 
îndeajuns de lipite pentru ca aceştia să nu se scurgă în van 
şi, oricum, nu-i cheltuia cu dezinvoltura şi inconştienţa 
risipitorului. Evenimentele ultimelor săptămâni însă, 
operând drastic asupra personalităţii ei, o azvârliseră într- 
un con de nepăsare; se simţea întru totul anesteziată, 
înflăcărat vie rămânându-i doar intensitatea cu care o ura 
pe Alina. Dacă manifesta acum oarecare îndoială - legitimă, 
de altfel - faţă de seriozitatea serviciilor lui Iordache, nu 


teama că ar putea pierde banii o îmboldea, ci că ar avea de 
a face cu un impostor şi, în consecinţă, „lucrarea“ nu va fi 
efectuată. 

— „.kilerii profesionişti, urmă, nu vin în contact cu 
clienţii, nimeni nu le cunoaşte domiciliul... 

Un surâs oblic crestă obrazul lui Iordache: 

— Asta în serialele americane. Nu de securitatea mea 
trebuie să vă pese, ci de a dumneavoastră. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Piticul o privi rece şi declară desluşit: 

— Într-un încărcător încap mai multe gloanţe. Unul din 
ele e rezervat limbilor prea lungi. 


Fusese o zi încântătoare. Era joi şi Adrian calculase că 
doar patruzeci de ore îi separau de momentul în care nu se 
vor mai despărţi niciodată. Alina propuse o recapitulare 
romantică, o raită concretă a itinerarului dragostei lor: 
Grădina Botanică, Lacurile, Cotroceniul, Monte Carlo din 
Cişmigiu avanpremieră celui autentic, seniorul de pe Coasta 
de Azur. Prânziră uşor la Z, miniaturalul restaurant din 
parcul Tribunalului de care se îndrăgostiseră amândoi, şi 
achitând nota, Adrian îşi zise că nu şi-ar mai fi dorit (după 
un duş), decât o siestă de vreo două ceasuri într-o odaie 
răcoroasă, cu storurile coborâte... 

Exact în aceeaşi clipă, Alina, proaspătă ca o zorea, 
propuse cu aerul că i-a venit o idee extraordinară: 

— Ştii ce? Am chef să cheltuiesc. Hai să dăm o raită prin 
magazine! Adăugă, clipind ştrengăreşte: Cu mine, n-ai să te 
plictiseşti niciodată. 

— Sunt convins, spuse Adrian făcând eforturi să pară 
entuziasmat. 

Nu îndrăznea să-i spună că este obosit, nu ajunsese să 
recunoască faţă de el însuşi „calul ăsta e prea buiac pentru 


« 


mine!“. Ca cei mai mulţi tomnatici prinşi în tandem cu suave 
primăveri, îşi propusese performanţe de juvenilitate, 
atenţie vigilentă vizavi de orice amănunt minus sau plus 
care ar fi putut-o determina să viseze la prezenţa unui 
partener mai tânăr... Printre altele, îşi propusese să se 
trezească totdeauna înaintea ei în vederea unei toalete 
complete - pastă de dinţi, after shave, pieptene, deodorant 
- nu-i va ocoli prietenii tineri, nu va respinge petrecerile de 
noapte, nu se va opune unor capricii sau trăsnăâi proprii 
extremei tinereţi: „Plouă! Hai să alergăm desculți prin 
ploaie!“... Sau, „Ninge! Şi ce dacă-i două noaptea! Hai să 
facem un om de zăpadă!“ Şi, de ce nu?, cam la sfârşit de 
iunie, când nopţile sunt la fel de înalte şi caste ca şi 
dimineţile „Hai să furăm trandafiri la Şosea!...“ 

La şapte seara, după o raită nonstop prin magazine, 
marketinguri, buticuri, orice imobil cu vitrină şi firmă, se 
întoarseră acasă. Adrian epuizat, ameţit - Alina cu un 
portbagaj plin de cele mai nesăbuite, absurde, inutile 
cumpărături: o întreagă menajerie de pluş, cantităţi de 
carioca, doi bebeluşi gemeni într-un coşuleţ dantelat 
prefigurându-i pe cei planificaţi pentru la anul (auzind-o, 
Adrian se îmbujorase ca o tânără logodnică), un set de 
douăzeci de cuțite cu destinaţie necunoscută din care aveau 
să folosească mult trei ori patru, o pălărie de grădinar, o 
cuvertură cu iepuraşi... 

Alina edifică un maldăr impresionant în mijlocul încăperii, 
îl vârfui cu cei doi bebeluşi gemeni şi se trânti pe covor, 
răsuflând mulţumită: 

— Of! Dar ştiu că am obosit... Am o propunere, Adi! 

Adrian se sperie. „Doamne, numai de n-ar vrea la 
discotecă!“ 

— Să fim cuminţi până la urmă! Eu fac un duş şi mă culc, 
tu te duci acasă la tine şi faci nani... 

Dacă grija nu l-ar fi tras de poale, Adrian ar fi fost fericit. 

— Scumpa mea, sunt de acord cu tot ce vrei, dar nu te 
pot lăsa singură. Credeam că o cunosc pe Yvona, acum 


însă... nu mai sunt sigur de nimic. 

— Nu fi copil, te-a speriat Lucreția. 

— M-a speriat, peste ce eram eu speriat. Sor'mea nu-i o 
alarmistă, a trecut prin destule şi nu se pierde uşor... Mi-e 
teamă să te las singură. Te implor, lasă-mă să dorm aici... Pe 
canapea. Jur că o să fiu cuminte... N-am să te deranjez nici 
cât o muscă. 

Alina îi sări de gât: 

— Ce mult mă iubeşti tu, Adişor!... Dar Alina te iubeşte şi 
mai mult! Du-te tu primul în baie şi eu pregătesc o limonadă 
rece... 

După ce auzi duşul funcţionând, Alina se repezi la telefon. 
Aşteptă declicul şi rosti doar două cuvinte: 

— Mai târziu. 

Adrian bău cu poftă limonada rece, bine acidulată. 
Abandonă paharul lângă canapea şi întinse braţele: 

— Vino puţin la mine. Vreau să te simt aproape... 

Alina i se cuibări la piept, oftând de plăcere: 

— Ce fericită mă simt, scumpule... Îmi pare bine că ai 
rămas... 

Adrian, în extaz, îi sărută delicat tâmpla: 

— Scumpa mea mică... Adorata mea... 

Pleoapele îi cădeau grele, se simţea moleşit, copleşit de o 
irezistibilă dorinţă de a dormi. 

— Nu îmi închipuiam, îngăimă, că sunt atât de obosit... 
lartă-mă... Mai stai, nu pleca... 

Peste câteva clipe, dormea dus. Alina se desprinse uşor. Îl 
privi zâmbind. De ce când dorm, oamenii par atât de 
neajutoraţi? O idee neaşteptată o azvârli în mijlocul 
încăperii. Scotoci în maldărul de cumpărături, găsi iepurele 
gras şi roz cu şorţuleţ ecosez, îi mângâie urechile; într-una, 
avea cercel, o inimioară roşie, proaspătă ca un mac abia 
cules. 

— Ce frumos eşti tu, bâieţaşule! 

Îl puse în braţele lui Adrian care se încolăciră instinctiv 
pe trupul dolofan al jucăriei: 


— Adorata mea, îngână sărutând urechea de pluş... Te 
iubesc. 


Din prima secundă, înţelesese că cineva umblase prin 
casă în lipsa ei. Nu era pedantă, dulapurile, debaralele, 
cămara şi sertarele constituiau exemple de dezordine şi, în 
acest sens, oricine i-ar fi putut scotoci casa cu certitudinea 
că Alina nu va sesiza faptul în sine. Avea însă fixaţiile ei 
adânc înrădăcinate şi orice abatere de la acestea îi sărea 
violent în ochi, devenea stridentă. De pildă, îi plăcea să 
trăiască într-o casă cu uşile şi ferestrele vraişte, cu 
glasvanduri imense, înlocuind zidurile obişnuite între care 
se simţea prizonieră. Vilele de la malul mării ale 
americanilor bogaţi, cu giganţii lor pereţi de sticlă, 
permiţând o privelişte panoramică a împrejurimilor 
corespundeau, în principiu, ideii Alinei despre ce ar putea 
să însemne o locuinţă plăcută. Oricum, cu excepţia băii şi a 
atenanselor, nu suporta uşi închise între odăi, aşa cum o 
găsise la întoarcere, pe cea de la dormitor. 

După ce Adrian adormi, făcu un tur superficial al casei. 
Nu-i era teamă de hoţi; avea lucruri scumpe (exclusiv de 
ordin vestimentar), dar nu şi valori. Numai un nebun ţi-ar 
sparge casa doar pentru o poşetă din piele de şarpe sau 
colecţia de pantofi Mario. 

În rest, nu avea bijuterii importante, stilul adolescentin 
respingând opulenţa de podoabe grele, după cum nu ţinea 
în casă sume mari de bani. 

Când trecu în dormitor, avea deja o certitudine: 
necunoscutul - în contextul unei infracţiuni, imaginăm 
instinctiv un autor masculin - pătrunsese în apartament pe 
fereastra de la bucătărie. Dând cu ochii de chiloţii 
însemnați, abandonaţi de Gogu pe marginea comodei, 
realiză ce greşeală comisese păstrându-i. Sentimentul de 
primejdie imediată îi cuprinse întreaga făptură. Simţea 
material că păşeşte pe un fir de sârmă, suspendat deasupra 
unui hău. Trebuia să se mişte, şi încă repede! 


Puse într-o scrumieră masivă chiloţii făcuţi ghem şi 
aprinse un chibrit. În câteva secunde, bulgărul de dantelă 
deveni scrum. Îl împachetă într-o bucată de ziar şi-l aruncă 
în coşul de gunoi de la bucătărie. Ceva mai liniştită, intră 
fără zgomot în salon. Adrian continua să doarmă, strângând 
la piept iepuraşul trandafiriu. Cu aceiaşi paşi muţi, Alina se 
întoarse în dormitor şi formă un număr de telefon: 

— Trebuie să te văd la noapte. 

Făcu un duş şi se culcă pe jos, la picioarele canapelei din 
salon. Completând un tablouaş înduioşător, ţinea în braţe 
un baset de catifea portocalie. Adrian va fi impresionat 
găsind-o acolo, când se va trezi. Adormi, surâsul zăbovind 
încă multă vreme pe buzele de copil. 


Dincolo de gard, la câţiva metri depărtare, domnul Ionică 
Manole aştepta enervat cel mai mic semn din partea Alinei. 
De întors, se întorsese, vezi bine, maşina era parcată în 
curte, iar mesajul lăsat ar fi alarmat chiar şi un monument 
de bronz. Nu-şi putea explica în ruptul capului lipsa de 
reacţie, dar cel mai grav i se părea că el însuşi nu ştia ce 
are de făcut. Şi asta în clipe de importanţă capitală 
pentru... 

Adormi în jilţul din spatele biroului, înainte de a putea lua 
o hotărâre. 


După ce rămase singură, Lucreția îngenunche la icoana 
Maicii Domnului din dormitor, rugându-se îndelung pentru 
sănătatea familiei, îndepărtarea primejdiei şi domolirea 
vrăjmaşului... Se mai rugă pentru ceas bun la însoţire 
fericită, nelipsita pâine pe masă şi linişte în cugete. Câteva 
mătănii vârfuiră ruga fierbinte, după care stropi casa cu 


apă sfinţită rămasă de la Bobotează. Regretă că nu-i 
trecuse prin minte să-i dea şi lui Adrian o sticluţă, dar cu 
siguranţă nu va uita s-o facă la cununie. 

Lucreția nu era o bigotă, nici măcar practicantă, pentru 
că a aprinde o lumânare de Paşte, Crăciun, aniversarea 
celor dragi sau evocarea răposaţilor din familie nu însemna 
decât datorie împlinită, impusă de datină. „Aşa face toată 
lumea, aşa am apucat din bătrâni...“ După şaizeci de ani 
însă, constatase că de la sine începuse să ţină mai aproape 
cu biserica. Nu era o femeie proastă, ştia că fenomenu-i 
perfect explicabil - teama de dincolo regrupează oile 
Domnului, întorcându-le la supusă ascultărică -, dar prefera 
să nu adâncească înţelegerea fenomenului, lăsându-se în 
voia instinctului şi a ceea ce îi dicta sufletul. 

„Nu cerceta aceste legi...“ şi Lucreția nici n-avea de gând 
s-o facă. Ce n-a izbutit să descâlcească o omenire încă de la 
Adam Babadam, n-o va desluşi ea, Lucreția Radulian, şi 
doar un zăpăcit la cap ar încerca. Un fapt însă era cert şi nu 
putea fi întâmplător. După ce se întorcea de la biserică, o 
linişte binecuvântată îi stăpânea întreaga făptură. Dar chiar 
şi după ce se închina la micul altar cu candelă mereu 
aprinsă, din dormitor, se simţea în bună măsură 
despovărată de griji şi necazuri. Doar că azi, lucrurile nu se 
petreceau la fel, ci dimpotrivă, pe măsură ce seara înainta, 
tupilându-se muţeşte în papuci albaştri prin crăpăturile 
storului coborât, se simţea din ce în ce mai agitată. Un 
sentiment de iminent, iminent tragic, îi cuprinse întreaga 
făptură, dar îşi zise că iminent nu înseamnă şi inevitabil. 
Oricum, zăbovind aici, cu lucrul uitat în poale sau făcând 
morişcă pe pântece cu degete nervoase şi tresărind la orice 
zgomot, nu ajuta la nimic. În primul rând însă, nu mai 
suporta tensiunea, tic-tac-ul ceasului subliniind aşteptarea - 
şi măcar de ar şti ce aşteaptă! - iar pe întuneric va fi şi mai 
greu. O înspăimânta venirea nopţii, cu alaiul ei de angoase, 
bezna, când neliniştea devine panică iar gândul neguros ia 
nuanţe de coşmar. 


Se hotări brusc, surprinsă că ideea nu-i venise mai 
devreme. Era total lipsit de rațiune să zacă pe canapea, 
aşteptând veşti proaste. Când intuieşti o nenorocire, îţi 
închipui că o poţi preîntâmpina, sau cel puţin poţi să 
încerci. „Ca să te fereşti“, spunea Adi, „e obligatoriu să ştii 
de unde porneşte glonţul.“ 

„Orice ar fi, trebuie să dau de Yvona... Chiar astă-seară.“ 

Se năpusti spre telefon. De emoție, rată numărul. Reluă, 
încercă de mai multe ori, dar trilul lung nu semnaliza 
pentru nimeni. Abandonă receptorul şi intră în dormitor să 
se schimbe. 

„Mă duc la ea acasă. Trebuie s-o văd, de ar fi s-o aştept 
toată noaptea pe scări!“ 


Când Gogu fugise de acasă, era în clasa a Xl-a şi mai avea 
câteva luni până să împlinească şaptesprezece ani. Cu 
impulsivitatea care-l caracteriza - aparentă în speţă, căci 
decizia o luase de multă vreme gândind minuţios fiece 
amănunt - hotărî, într-o dimineaţă de primăvară târzie, că a 
sosit momentul evadării. Din senin, aveau să-şi închipuie 
mulţi, chiar şi maică-sa, care deşi avertizată în principiu, se 
aştepta ca Gogu să plece în urma vreunui eveniment 
neplăcut - scânteie declanşatoare - sau măcar după un 
scandal de proporţii. Or, nimic ieşit din comun nu 
intervenise în peisajul cotidian al familiei Tăutu, justificând 
un act disperat. 

Acestea se petreceau într-o duminică dimineaţă. Gogu, 
care cu o seară înainte încă habar n-avea că-i „ultima la 
bătrâni“ şi adormise târziu citind „Insula misterioasă“, îşi 
înjghebă în pripă un mic bagaj în bine cunoscutul fâş de 
sport pretutindeni prezent, la şcoală, la sport, la ştrand... 
Schimburi de vară, „că nu m-oi căra cu paltonul“, o pijama, 
un pulover, actele şi economiile sărăcuţe strânse într-o cutie 


de Ness Amigo. Pretinse că se duce la ştrand, divertisment 
căruia Marele Tăutu nu i se împotrivea. Întâi, că era cel mai 
ieftin, apoi tot nu se omora cărându-şi familia în vacanțe, la 
munte sau la mare. Gogu încă nu văzuse Litoralul decât în 
filme, cât despre maică-sa, n-avea să-l vadă niciodată. Verile 
le petreceau fără abatere la Bucureşti, iar nea Guţă nici nu 
tânjea după altceva. Dormea cea mai mare parte din zi, 
deschidea din oră în oră frigiderul după o sticlă de bere, iar 
seara îşi „omora timpul“ la o tablă sau un şeptic, cu alţii 
aidoma lui. 

„La o urmă“, explica, pledând pentru  estivalul 
bucureştean, „nicăiri nu-i mai bine ca acasă şi p'ormă, ce să 
fac, suntem neam de târgoveţi, nu am rude la ţară.“ Acestea 
emise cu satisfacţie lăbărţată, ca pe un titlu de nobleţe. 
Odată, Gogu contrase: 

— Nu m-ar fi deranjat dacă aveai neamuri la Mamaia sau 
Sinaia! De ce neapărat la ţară? 

— D-aia, urlase taică-său, pocnindu-l cu papucul, că nu ne 
tragem nici din văcari, nici din pescari, nici din ciobani!!! 

— Mie-mi spui? ricanase Gogu, doar 'telectuali ca matale, 
şi o zbughise pe uşă, izbutind să evite cel de al doilea 
papuc. 

Când ieşise din odaia lui, gata echipat şi realizând că nu 
încearcă nicibo emoție la gândul unei lungi despărţiri, 
poate chiar definitivă, taică-său îl interpelase scurt: 

— Da” tu de ce mai cari traista aia după tine? 

Marele Tăutu era în vestimentația rezervată duminicilor 
de vară - şort maroniu în care fundul mare, de neam prost, 
se vedea şi mai bine, şi maiou. Bumbacul subţire se mula 
indecent pe protuberanţele şi denivelările trupului de 
grăsan, desăvârşind aspectul grotesc. Ca totdeauna, Gogu 
evita să-l privească. 

— Cum vrei să mă duc la ştrand? Cu slipul învelit în 
jurnal? 

În ochii lui Tăutu se aprinseră sclipiri maliţioase, „stai să 
vezi ce bancuri fac eu“: 


— Până la ştrand, te duci mătăluţă acilea la colţ, să 
cumperi sifoane. 

După care, râsese singur cam la vreun sfert de ceas. 

— Nu-ţi iei nimic de mâncare? întrebase maică-sa, într-o 
doară. 

— Poţi să-mi dai ceva... 

Femeia îl privise scurt. De obicei, Gogu refuza. Îl umilea 
să mănânce din pachete unsuroase, retras undeva la 
umbră, când toţi băieţii îşi luau gustarea pe terasa 
ştrandului, comandând mici şi bere la cutie... 

Îl condusese până la uşă, înghesuind cuvintele într-o 
şoaptă duhnind a băutură: 

— Ai grijă de tine, mamă, şi dă-mi de ştire ce faci... 

Din cealaltă cameră, Nea Guţă îi urase, distrându-se 
copios: 

— Vezi să nu te mănânce broaştele p'acolo! Cât eşti de 
tăntălău... 

Gogu o luase la sănătoasa, spintecând curtea ca o 
săgeată. Ochii îi scăpărau de o satisfacţie drăcească. 

„O să vezi tu la iuţeală cât sunt de tăntălău!“ 

Marele Guţă Tăutu îşi ţinea economiile ascunse într-o 
cutie veche de ceai, abandonată în debara, crezându-se „oţ, 
ceva de nemaipomenit!“ Gogu o golise chiar în dimineaţa 
fugii. Cedând unui impuls de suprem sictir, lăsase în tainiţă 
o monedă de 100 de lei. 


Gogu plecase de acasă, având în minte harta precisă a 
itinerarului pe care avea să-l parcurgă. Din economiile lui şi 
ce umflase de la taică-său, ar fi putut-o duce până la iarnă, 
dar el intenţiona să trăiască în aşa fel, încât să nu fie obligat 
„să-şi golească treptat tolba, rămânând pe ultima săgeată“. 
Întâi, îşi va permite o modestă vacanţă, apoi va găsi ceva de 
lucru, indiferent ce, în aşteptarea marelui pont, evadarea în 
Occident. 

În consecinţă, de acasă ajunse direct în Gara de Nord, 
unde urcă într-un Personal spre Constanţa, primul obiectiv. 


Visa, vis prioritar, să vadă, în sfârşit, Marea şi apoi, ca mulţi 
alţii, îşi imagina lumea portului ca cea mai propice unei 
treceri de graniţă clandestine. Tot în port, se găsea mereu 
ceva de lucru şi mai erau şi CAP-urile, sutele de hectare de 
livadă care angajau zilieri cu toptanul pe timpul verii, la 
cules. 

Aici, la o piersicărie din apropierea Mangaliei, îl 
cunoscuse pe Sică Iordache, proaspăt ieşit din închisoare. 


Făptura lui neobişnuită îl fascinase de la început. Cu 
excepţia unui singur exemplar, cunoscut de mai toţi 
bucureştenii deceniilor '50-'80, lustragiu la ceasul de la 
Universitate, om bătrân azi, dacă o mai trăi, Gogu nu 
văzuse pitici decât la circ. La Sică, îl şoca bizara însoţire 
dintre cele două părţi ale trupului, complet străine una de 
alta, capul de tenor de operetă înşurubat pe un tors de 
atlet, sprijinit la rându-i pe picioarele unui copil nevolnic. 
Iar când piticul deschise gura, îl lăsă fără grai: o voce caldă, 
baritonală, cu inflexiuni de catifea, fără umbră de accent 
proletar, iar limba lustruită de-a dreptul uimea. Gogu n- 
avusese mulţi dascăli care să se exprime atât de îngrijit, cu 
fraze rotunde, periate cum nu se întâlnesc decât pe hârtie, 
arareori însă în vorbirea curentă. Gogu ar fi pariat că 
piticul e ţapăn şcolit, cu cel puţin o facultate de umanistică 
la bază. Intrigat, încercă să se informeze, dar oamenii 
dădeau din umeri. Nimeni nu ştia nimic despre Sică 
Iordache şi se simțeau foarte bine ca atare. Erau vagabonzi, 
mai toţi având ceva de ascuns, unii fugiţi de lângă familii, 
alţii căutaţi de Poliţie ori ca şi Gogu, nutrind gând de ducă; 
oameni care-şi schimbau culcuşul mai des decât mâncau, 
străbăteau ţara în funcţie de harta muncilor sezoniere, total 
indiferenți faţă de ceea ce se petrecea dincolo de 
perimetrul îngust al unui interes strict de moment. Indivizi 
care nu ştiau unde-i va apuca iarna, unde vor înnopta azi, 
acum, încotro se duc, ce vor face în clipa imediat 
următoare. 


Abordat direct - cine? de ce? de unde? - Sică trecea la 
altă vorbă şi, astfel, Gogu avu ocazia să întâlnească primul 
om din viaţa lui, cu excepţia maică-sii, căruia nu-i plăcea să 
vorbească despre el însuşi. Mai constată că în ciuda 
deficienței fizice nu avea complexe şi că cei din jur îl 
respectau instinctiv, fără ca Sică să fi făcut vreo 
demonstraţie de forţă sau de vreun altceva deosebit. 

Piticul îl adoptă din prima clipă. Îl luă în baraca şi echipa 
lui de culegători şi în aceeaşi seară, Gogu îi povesti cu 
orgoliu abia camuflat - era mândru de el însuşi - aventura 
în care se lansase doar cu câteva zile în urmă. 

— Cam asta am bănuit şi eu, spuse Sică, de cum te-am 
văzut. Ai obrazul rotund, de copil trăit lângă mama lui. De 
ce n-ai aşteptat să-ţi termini liceul, sau măcar clasa? 

— N-am mai rezistat, nene... 

Îi spunea nene, deşi nici piticul n-avea pe atunci mai mult 
de douazeci şi şase ori douăzeci şi şapte de ani. 

— Mi-era c-ajung la crimă. În fiecare zi îmi venea să-l 
omor şi cred că până la urmă o făceam. Pe cinstite, nu m-a 
bătut niciodată, dar orice ar fi făcut mă scotea din minţi... 
Mama a priceput demult schema şi de aia nici n-a încercat 
să mă oprească. 

— O femeie curajoasă, aprecie Sică. 

— Absolut! Vai de capul ei ce-o fi pătimind acuma! Toată 
vina a căzut pe capul ei, că ăsta a fost bătrânul de când îl 
ştiu. Că aluneca pe o coajă de măr şi îşi scrântea piciorul 
sau îi mai trăgea Ceauşescu o duminică lucrătoare, vinovată 
era maică-mea. Pe capsomanul ăsta nu l-am auzit măcar o 
singură dată spunând „am greşit“ sau „ce să fac, atâta m-a 
dus capul, e doar vina mea...“ Nici gând! El, marele Guţă 
Tăutu, e infailibil. Nu s-ar schimba nici cu Shakespeare, 
dacă o fi auzit de el! După ce o vedea că i-am umflat şi 
banii, cred că dă foc la toate cărţile din casă. Nu există 
pedeapsă mai cumplită pentru maică-mea şi porcul o ştie! 

— Problema-i alta! Eşti minor, te întoarce înapoi cu 
miliția. 


— Întâi să mă găsească! 

— Ai toate şansele. Societatea noastră multilateral 
dezvoltată e aşa fel gândită şi structurată, încât nici o 
muscă să nu se poată ascunde. Evidenţă şi control absolut 
asupra fiecărei vieţuitoare e una din regulile de bază ale 
oricărei dictaturi. 

— Puțin îmi pasă! Dacă mă prind, fug iar. 

Fugise, dar nu din bătătura lui taică-său, ci din ţară. Îl 
ajutase Sică prin oamenii lui, care, la rândul lor, cunoşteau 
nişte marinari suedezi. 

— De ce nu vii şi matale, nene? 

Piticul surâsese enigmatic: 

— Pe unde te duci tu, eu am mai fost, aşa după cum unde 
mă aflu eu azi, ai să mai fii şi tu. E bine să zbori şi sub alte 
constelații. Cine a avut deasupra capului doar Steaua 
Ciobanului nu ştie mare lucru. Un lucru să reţii: nu tot ce 
are aripi e bun şi de supă... 


Gogu vânturase lumea, mânat de neastâmpăr sau 
capriciu de moment (acceptând cele mai diverse şi umile 
slujbe, pe diferite vase), tentat nu de retribuţie, ci de 
destinaţia navei pe care se angaja. Despre evenimentele din 
decembrie '89 auzi în Ţara de Foc, punctul cel mai depărtat 
atins în peregrinările sale. Depărtat, desigur, faţă de 
România la care-şi raporta instinctiv deplasările pe harta 
lumii. Hotărârea o luă ca de obicei, peste noapte. 
Curiozitatea şi un dor de ţară spontan şi impulsiv îl trăgeau 
aţă acasă. Într-o săptămână, era la Bucureşti. 

Lipsise doar cinci ani, dar lumea i se păru năucitor de 
schimbată, de parcă soarele ar fi început să răsară de la 
apus. Lăsase un uriaş târg cafeniu - prea demonetizat în 
evocările pe temă cenuşiul, care i se părea o culoare de 
gentleman, faţă de  sărăntocul, umilul, modestul şi 
moşnegescul maro - şi găsise în locul lui un oraş plin de 
stridenţe, isterizat dar policrom şi care promitea mult. 
Urzeala dracului, pe Sică îl întâlni chiar a doua zi, pe Calea 


Victoriei. La vederea siluetei inconfundabile, i se tăiară 
picioarele de emoție. De-a lungul timpului, se gândise 
adesea la pitic, la sofisticata şi totodată impenetrabila lui 
personalitate, pe care nu o putea desprinde din peisajul 
Litoralului. Dar să-l găsească chiar aşa, hocus-pocus, cu 
paşaportul cald în buzunar şi straie păstrând încă mirosul 
Aeroportului Kennedy, i se părea prea de tot, dacă nu semn 
de la Dumnezeu. 

Sică Iordache îi surâse calm, ca de obicei: 

— Ţi-am spus că te întorci? 

— Pe ce-ai cunoscut, nene? 

Piticul răspunse cu acelaşi surâs sibilinic, de acum cinci 
ani. 

— N-ai os de vagabond. Pe ăştia îi citeşti după chip... Şi 
nu-mi mai zice nene. Ai crescut. 


Gogu propuse un aperitiv la prima cârciumă ivită în cale, 
dar Sică îl invită la el. Aici, Gogu rămase uluit şi îşi zise că 
probabil pe omul acesta nu va reuşi să-l cunoască niciodată. 
Era imprevizibil, în nimic nu păstra regulile jocului, pe 
fiecare centimetru de viaţă părea să se abată de la normal. 

Casa lui Iordache, alta decât studioul în care o primise pe 
Yvona, era aceea a unui gospodar chibzuit, pus pe 
căpătuialăa. Cam la zece kilometri de Bucureşti, foarte 
aproape de Palatul Mogoşoaia, Sică ridicase un soi de conac 
arătos, ceva ciudat între autohton şi - Gogu se putea 
exprima avizat, ca unul care cutreierase Statele - stilul 
colonial. Mă rog, fiecare cu imaginea lui despre frumos, dar 
Gogu se prăpădi dinaintea... nici nu ştia cum să definească 
exact ce avea în faţa ochilor. Îi zise agricultură intensivă, 
dar era departe de o etichetare corectă. Bref, piticul, 
izbutise, la scară redusă, exponate model a diverse ferme: 
avea şi vie, şi livadă, crescătorie de păsări, vaci cu lapte (de 
parcă ar exista şi cu benzină), câţiva cai în grajd, seră de 
legume şi alta cu flori. 


— Nene! exclamă uluit, al naibii să fiu dacă mi te-aş fi 
închipuit dând cu săpăliga, porcar, găinar, zarzavagiu... ce 
mai, peizan procopsit! 

Iordache râse: 

— Nu eu dau cu săpăliga. 

— Îţi mai lipsesc niscai albine, dar vorba aia, damblale să 
dea Dumnezeu că fani sunt destui! 

Surpriza cea mare însă abia urma. Perplex la maximum - 
eventuală reacţie echivalentă poate doar dinaintea statuii 
Leul începând din senin să ragă - Gogu nu-şi mai putu 
controla expresia şi rămase cu gura căscată, mostră de 
lipsă de tact. Sică se mulţumi să zâmbească discret, 
proprietar de efect garantat: doamna Liana lordache lua 
piuitul. 

„Cineva e nebun!“, fu prima reacţie a lui Gogu. Ori eu, ori 
Sică, cel mai sigur - nevastă-sa. Era o femeie superb 
voluptuoasă, un soi de Junonă ă la Mae West, starul cel mai 
intens visat de flăcăii yankei porniţi să-l răpună pe Hitler, 
sau mai aproape, ă la Anita Ekberg pe vremea când filma cu 
răposatul Mastroianni Vacanţă la Roma. Părea din toate 
punctele de vedere de două ori cât bărbatu-său, o 
frumuseţe triumfală, o puternică Brunhildă, perfectă 
pereche pentru un Schwarzenegger. Îţi dădea impresia că-l 
poate ridica cu un singur deget, puşi alături, capul lui Sică 
i-ar fi intrat cu uşurinţă în subsuoară, ca o minge de tenis. 

Din clipa în care-l văzuse prima dată, la piersicăria de la 
Mangalia, Gogu se simţise măcinat de curiozitate. Ar fi vrut 
să ştie ce hram poartă piticul, cine au fost părinţii lui, cum 
şi de a ce se juca când era mic, unde s-a şcolit, pentru ce a 
făcut pârnaie... 

Dar,  realiză  privind-o pe  nevastă-sa, curiozitate 
năprasnică încerca abia acum. N-o putea lua de nicăieri, n-o 
putea situa în nici un compartiment social, cert era că nu 
întâlnise muiere (feminitatea agresivă a Lianei isca 
termenul de la sine) asemănătoare şi nici pereche mai 


originală.  Neaşteptatul şi  nefirescul, asezonate cu 
monstruos, fascinau. 

De la Sică află că e patroana unui sexy club şi Gogu îşi 
făgădui o vizită în meleag cât de curând. Când Sică o 
prezentă, femeia dădu din cap cu un zâmbet incert. Nu-şi 
dezlipea privirea de bărbatu-său, ai fi zis că-l mănâncă din 
ochi. „O fi vreun atlet la partea artistică“, presupuse Gogu, 
imaginând pe loc un clişeu porno. Apoi, făcu un efort să-şi 
desprindă căâutătura de mişcarea şoldurilor fastuoase ale 
Lianei care se ducea să aducă ceva de băut. 

— Te felicit, jupâne, ai o cucoană de milioane! Să-ţi 
trăiască, să-i trăieşti, să vă trăiţi! 

Un surâs cald lumină faţa lui Sică: 

— Am avut noroc. Nu-i numai o femeie frumoasă, ci şi un 
priceput om de afaceri. 

— Peste toate, râse Gogu, nici prea cuvântăreaţă. Asta zic 
şi eu baftă! 

Piticul îi îndreptă o privire greu de desluşit: 

— E surdomută. 


De regulă, o dată cu înserarea, Sică Iordache urca într- 
un Fiat adaptat anume de italieni pentru handicapaţii 
locomotori şi în mai puţin de o oră era acasă. Adică la ferma 
de lângă Mogoşoaia. La Bucureşti înnopta doar reţinut de 
afaceri importante sau împiedicat de starea timpului. Gogu 
îl găsi chiar în clipa când, cu geaca trasă pe o mânecă, se 
afla pe punctul de a părăsi studioul. 

— Acum, dacă tot ai venit, intră. Bei ceva? 

— Mersi, nu... Nu vreau să te rețin. Te-ai întâlnit cu 
nebuna? 

Piticul dădu din cap, aşezându-se câş pe marginea unui 
fotoliu. Obosea repede şi, în ciuda exerciţiilor intense, 
picioarele rămâneau prea firave, nu îndeajuns de puternice 
pentru a susţine torsul atletic. 

— Da..., făcu Sică pe tonul lui obişnuit. 


Adică, fără mirări, fără accidente de entuziasm, ilaritate 
sau mâhniciuni, şi totuşi, nu monoton. Ai fi zis că mai 
degrabă omul nu încearcă surprize, totul, indiferent ce, i se 
pare aprioric normal. 

— Nu-i nebună, completă, e doar disperată. 

Gogu ridică din umeri: 

— Poţi să-i spui şi montegască, asta n-o face mai 
sănătoasă. 

— Să te ferească Dumnezeu să adormi pe pernă udă. 
Admiţând că reuşeşti să adormi. 

— Nu te contrazic, eşti probabil mai documentat.. Cum a 
rămas? 

— Am încheiat târgul. 

— Mulţumit? 

— Nu s-a târguit. 

Gogu începu să râdă: 

— Şi pe toate gardurile scrie că românii e săraci!... Acum 
aş bea ceva. Lasă, mă servesc singur. 

Umplu un singur pahar, Sică nu consuma nici măcar 
bere. 

— Cin-cin! Pentru un tunuleţ nu chiar de lepădat! 

Piticul râse încetişor, dezvăluind o dantură superbă. 

— Am făcut vreun banc? se miră Gogu. 

— De când te cunosc, eşti în aşteptarea unui tun. le-ai 
gândit vreodată ce-ai să faci după ce-l tragi? 

— Asta să-ţi fie grija! Auzi, nene, spuse lăsând paharul pe 
masă, sunt plin de pofte ca lăcoviştea de broaşte, ca balega 
de muşte din alea verzi, grase şi scârboase, ca bârsana de 
păduchi, ca... 

— De-ajuns, am înţeles! Ştii că din momentul în care ţi le 
poţi îndeplini poftele nu mai sunt la fel de interesante? 

Gogu îşi ţuguie buzele, aruncându-i o privire maliţioasă: 

— Dacă tot e vorba de evocări, hai să-ţi spun şi eu ceva! 
De când te cunosc, eşti tainic şi filosof. După nişte ani, nu 
stau să-i număr acum, ştiu despre tine mai mult decât o 


ţârică. Unde stai, cu cine eşti însurat şi câte ceva din ce 
învârțţi... 

— Prea mult, surâse Iordache. 

— Sau prea puţin, atâta cât ai vrut tu. Îţi place să faci pe 
misteriosul, sau ai alte motive, te priveşte. Dar nu-mi 
filosofa mie despre deşertăciunea bunurilor ăstei lumi, când 
ai un ranch cum nu sunt multe în ţară, nevastă-ta în loc să 
stea întinsă pe recamier poruncind la slugi, duce în spinare 
o afacere de căpcăun, iar tu îţi mai complici existenţa cu 
nebune ca Yvona! Per gui, per que? Aud? Măcar să zici că ai 
Copii... 

Piticul declară calm: 

— Cu voia Cerului, aşteptăm unul la începutul iernii. 

— Ei, lasă-mă! se holbă Gogu, întrebându-se în acelaşi 
moment de ce s-o fi mirând ca boul. Ce legătură au 
picioarele cu... Exclamă: Acum înţeleg. 

— N-ai înţeles nimica. Cu sau fără copii, situaţia rămâne 
aceeaşi. 

Schimbă vorba, în felul care-l caracteriza. Adică brusc, 
vedeai plastic virajul brutal, neîncercând nici o clipă să-şi 
disimuleze intenţia: „Aceasta, sau alta, sunt chestiuni tabu 
despre care nu sunt dispus să vorbesc.“ 

— De ce ai venit? 

— Vreau să ştiu ce ai de gând cu dama? 

Piticul îl privi lung: 

— Pavelescu a abandonat afacerea. De ce te mai 
interesează? 

— Sunt un tip curios. 

— Mai concret! 

— Toată tărăşenia asta miroase a posibilă lovitură. 

— Aha! râse Sică. Afacerea secolului, marele tun! 

— De ce nu? 

— Mă duc să arunc o privire în zonă, şi mai vorbim. 

Se despărţiră în stradă. Urcând la volanul Daciei, Gogu 
îşi zise că i-ar fi plăcut şi lui să arunce o privire, dar în alt 
fief. Ar fi dat mult să poată petrece câteva ceasuri 


nestingherit în biroul lui Sică de la Mogoşoaia. Fără nici o 
legătură desigur cu SRI-ul, piticului îi plăcea să afirme că 
ţine o agenţie de servicii speciale. Vag, dar cu atât mai 
incitant. 

Amănunt interesant, când se întorsese în ţară, Sică se 
oferise să-l ajute cu bani, îi pusese la dispoziţie o locuinţă şi 
o maşină, dar nu-l luase în cooperativă. Contra comision, 
acceptase de la Gogu unele ponturi, de lucrat însă, lucra cu 
oamenii lui pe care nu-i cunoştea nimeni. Gogu îi bănuia un 
evantai de activităţi bizare, deţinând doar două mostre 
precise: aceea de „producător de imagine“, cea mai 
inofensivă şi caraghioasă, probabil şi cea de „înger negru 
salvator“ - crâncenă şi primejdioasă. Ar fi vrut să ştie mai 
multe. 

Se uită la ceas, apăsând pe accelerator. Era prea 
devreme să se ducă la biliard, unde-şi petrecea îndeobşte 
serile. Va trece pe la locuinţele Alinei şi Yvonei, doar aşa, ca 
să adulmece atmosfera. Simţea vag că în seara aceasta se 
va petrece ceva. Ce anume însă, avea s-o afle mult mai 
târziu. 


În aceeaşi seară, poate noaptea, Yvona dispăru. Ultima 
persoană care avea s-o vadă era o vecină de peste drum, 
bătrână ce-şi măcina zilele, anotimpurile, anii, la fereastră. 
Dar faptul se consumase în amurg, femeia bătea spre 
nouăzeci de toamne şi nici privirea nu-i era mai proaspătă. 
Dispariţia fu semnalată o săptămână mai târziu de către 
colegii de birou. Cercetările Poliţiei nu duseră la nici un 
rezultat. Dosarul rămase deschis, dar nu mai figura la 
„Urgenţe“. 


Partea a doua 


„.ÎNĂUNTRU-I LEOPARDUL 


După trei luni de zile, adică pe la mijlocul lui 


septembrie, soţii Radulian se întorceau din voiaj de nuntă. 
Cutreieraseră zonele turistice de cea mai mare referinţă, 
zăbovind mai mult în Italia şi, evident, la Paris. Adrian trăise 
o stare de continuă beatitudine, atingând praguri despre 
care nici în vise rozalbe nu-şi închipuise că există. Alina, 
zburdalnică şi policrom veselă, ca un fluturaş, fusese dulce, 
recunoscătoare şi tandră. Ţinând-o de braţ sau ocrotindu-i 
umerii, Adrian se simţise mândru ca un păun. Apariţia lor 
făcea pretutindeni senzaţie. Incontestabil că alcătuiau o 
pereche reuşită, dar Adrian avea îndeajuns bun-simţ ca să 
realizeze că el nu făcea decât să completeze un tandem 
interesant, Alina fiind cea care lăsa oamenii fără grai. La 
început nedumerit, apoi amuzat, în cele din urmă ajungând 
să se deprindă, constată că aceasta era reacţia unanimă: 
oriunde s-ar fi aflat - pe stradă, într-un magazin, bistrou, 
piaţa de peşte sau la teatru - la vederea Alinei oamenii 
amuţeau. lar Alina, amănunt încântător, părea că-şi ignoră 
propriul efect, că nu observă ce se întâmplă în jurul ei, 
comportându-se la fel de firesc ca într-o promenadă în doi 
prin pădurea pustie. 

Adrian mai fusese la Paris - visul fiecărui valah, încă din 
adolescenţă - dar parcă acum îl vedea cu adevărat. 
Observă, chiar cu uimire, că aceleaşi obiective admirate 
împreună cu Alina trezeau impresii şi amintiri, reverberaţii 
livreşti rămase mute atunci când le vizitase singur. Cartiere 
celebre, arena unde evoluaseră atâţia eroi ai lui Balzac, 
Hugo, Proust, Simenon - aleşi la întâmplare de memoria lui 


Adrian - îşi recăpătau relieful proaspăt al primei lecturi, 
stârnindu-i emoţii tulburătoare. 

Impresia de a se fi născut a doua oară, de a fi subiectul 
unei noi existenţe, fără nici o legătură cu cea precedentă, 
exceptând câteva puncte fixe de ordin birocratic, continua 
să-l însoţească, menţinându-se ferm la aceeaşi cotă. Alina se 
dovedi o parteneră fermecătoare, o îndrăgostită senină, 
prevenitoare şi diplomată ca o femeie matură şi amândoi se 
întoarseră în ţară cu un album de amintiri minunat. Voiajul 
de nuntă constituise un succes, nu exista nici un motiv ca 
mariajul să se dovedească a fi altfel. 

Cumva superstiţios, ştiind - chiar dacă alunga imediat 
gândul - că nimic nu poate dura țintuit între aceleaşi 
contururi şi la aceeaşi intensitate, Adrian încercase să 
prelungească „lunile“ de miere, propunând un circuit prin 
America Latină, sau în altă parte, indiferent unde ar fi poftit 
Alina. Temea instinctiv întoarcerea acasă, îi era frică să 
întrerupă visul, nu-şi închipuia deloc cum ar putea fi el 
continuat într-un peisaj cotidian normal, nealimentat de 
surpriza priveliştii necunoscute, de plăcerea descoperirii 
amănuntului exotic, de atmosfera proprie provizoratului de 
vacanţă. Alina se opusese ferm: 

— Nici aşa, să facem pe turiştii la nesfârşit, nu se poate... 

— Hai măcar până în Noua Zeelandă, mi-ar face mare 
plăcere s-o cunosc pe Bella... E caraghios, dar eu n-am 
cunoscut pe nimeni din familia ta... 

Fusese remarca Lucreţiei la căsătoria lor: „E ciudat. 
Fetiţa asta n-ar fi fost mai singură nici ca orfană, crescută la 
casa de copii...“ 

Într-adevăr, vidul absolut - nu neamuri, nu prieteni - din 
jurul unei fiinţe atât de deosebite ca Alina stârnea 
nedumerire. 

— Măcar o prietenă, o fostă colegă de bancă, mă rog, 
cunoştinţe de ale părinţilor şi tot trebuia să apară cineva! 
Ţie nu ţi se pare bizar, Adişor? Jur că o iubesc pe Alina, eo 


copi... ăăă.... tânără extraordinară, dar mi-e imposibil să 
nu-mi pun unele întrebări. 

Adrian se enervase: 

— Nu-mi pasă nici dacă ar fi fata lui lerente sau nepoata 
lui Hitler! Încearcă, te rog, să nu-mi strici bucuria. 

Şi Lucreția amuţise, cu buzele strânse de teama unor 
vorbe necugetate, continuând însă să frământe întrebări: 
„Ce nuntă mai e aia în trei persoane, de se mirase şi ofiţerul 
de la starea civilă!... Cum de o zână ca Alina se măritase 
fără rochie de mireasă! 'Ioate fetele ţin la show-ul ăsta - 
nunta cu lăutari - adevărat spectacol (în State se fac 
repetiţii înaintea evenimentului), singurul prilej din viaţă de 
a fi în centrul atenţiei, de a fi vedetă. Alina însă se 
mulţumise cu ceremonia de la Primărie, cu o dantelă simplă 
pe cap, chiar dacă venețiană, la biserică, apoi o cină, între 
aceiaşi trei subiecţi la Continental. Cină zornică, grăbită, ca 
toate actele comise de convenienţă, cu şampania rămasă în 
sticle spre bucuria chelnerilor. Lucreția participă cu inima 
sărită, avea parcă o grijă uitându-se la perechea din faţa ei 
şi care acum i se părea mai bizară ca oricând, n-avea linişte 
gândindu-se la Yvona dispărută de două zile... 

— ...Vom avea timp şi de Bella, îi astupase gura cu degete 
răcoroase... 

„.„„Şi cu unghiile tăiate scurt - amănunt care nu înceta să-l 
emoţioneze - ca  şcolăriţele cuminţi, pianistele şi 
dactilografele serioase. 

Adrian încercă să insiste: 

— Nu crezi că i-ar face plăcere să te ştie lângă ea acum, 
când aşteaptă să nască? 

Chipul Alinei se lumină: 

— Ah, cât de mult o invidiez! Când mă gândesc la primul 
nostru bebeluş, simt... simt că mi se taie răsuflarea de 
fericire. Mă tot gândesc la nişte nume de botez, dar nici 
unul nu mă mulţumeşte... Nu cred că-i sunt indispensabilă 
Bellei. Dacă avea nevoie de mine, mă chema. 


Adrian, îndrăgostit ca un nebun, aflat în faza 
sentimentului total, nenuanţat, când secretul între 
parteneri este de neconceput, echivalând duplicitatea 
criminală, rosti, fără să se cenzureze: 

— Scumpa mea, probabil tu ştii mai bine... Relaţiile 
dintre fraţi nu sunt totdeauna ceea ce ar trebui să fie. Ca să 
fiu sincer, m-a surprins că nu ne-a trimis măcar o telegramă 
de felicitare şi nici tu nu i-ai telefonat de pe unde am fost... 

Alina îi sări de gât: 

— Să nu te iei după fleacuri! Noi nu suntem 
convenţionale. N-am telefonat pentru că n-am avut chef. Ca 
să fiu sinceră, nici nu mi-a trecut prin cap. Aşa sunt eu, 
exclusivistă... Ştiu că nu-i bine, dar mă las acaparată, mă 
devotez unui singur sentiment, iar în capul, în inima, în 
sufletul, în întreaga mea fiinţă, nu există decât Adi, Adişor... 

Adrian o strânse la piept, îngăimând sugrumat de 
dragoste: 

— O, scumpa mea, abia acum îmi dau seama că am greşit, 
că nu sunt la înălţimea ta... Eu am sunat-o de mai multe ori 
pe Lucreția. Nu-mi imaginam că în asemenea momente nu 
mai e loc pentru nimeni... Dar a fost ca o datorie, ţine la noi, 
nu mai are pe nimeni... 

— Nu te scuza... Există momente când nu te mai gândeşti 
la nimic altceva decât la propria fericire. Tu ai fost zămislit 
altfel... Indiferent de moment, eşti incapabil să nu te uiţi 
peste umăr, la ce ai lăsat în spate. Nu există pic de egoism 
în fiinţa ta. 

Adrian îi sărută fiecare deget în parte: 

— Ce bună, ce înţelegătoare, ce înţeleaptă eşti tu, fetiţa 
mea! 

— Tocmai de aceea trebuie să fiu eu egoistă pentru 
amândoi. Avem o grămadă de lucruri de făcut... 

Şi începu să enumere, ca o gospodină încercată, ceea ce 
din partea Alinei, Scufiţă Roşie cu veleităţi de gospodină, 
stârnea zâmbetul. 


— Întâi, că trebuie să intrăm într-un normal, să realizăm 
un ritm al casei, propriu casei noastre... Să ne pregătim să 
fim părinţi, am cumpărat la Paris un tratat de 
puericultură... 

Adrian se amuza în sinea lui. Oamenii făceau şi creşteau 
copii de milenii, fără să-i înveţe nimeni tehnica. 

— Vreau patru copii, unul după altul... Cât mai suntem 
tineri, şi după aia, nu cred că sunt bune diferenţele mari 
între fraţi. Cel puţin, primul şi ultimul ajung la un moment 
dat ca doi străini... Şi încă ceva ce nu ţi-am spus până 
acum... 

Îl privi dintr-o parte, pe sub genele dese, de parcă ar fi 
ezitat să vorbească. Adrian îi dădu ghes: 

— Spune, scumpa mea. Orice dorinţă de a ta e pentru 
mine poruncă, fapt împlinit. 

— La anul, că acum nu mai am timp să mă pregătesc, 
intenţionez să dau examen de admitere la Facultatea de 
Drept. Vreau să devin avocat. 

Luat prin surprindere, Adrian se bâlbâi: 

— „„Ăăă... Şi cum rămâne cu copiii? Ceva aici nu 
rimează. 

— De ce? Avem destui bani ca să plătim o tetă, în afară de 
femeia de serviciu... Înţelege-mă, Adişor, simt nevoia să fiu 
şi altcineva decât doamna Radulian, să mă împlinesc şi pe 
plan personal... 

— Bineînţeles, iubito, îngână aiurit Adrian, cum vrei tu... 

Era prima oară când o auzea vorbind despre studii 
universitare şi se simţi brusc cuprins de un acces de 
ilaritate care jalona dimensiunile ridicolului. Adică el, 
Adrian, fraged însurat, numai ce ieşise la pensie, în vreme 
ce Alina, soţia, se pregătea abia de şcoală; un pensionar şi o 
„Şcolăriţă“ sub aceeaşi plapumă, început şi... oricum ai vrea 
s-o iei, apus de viaţă. Îşi închipui că-i vorba despre un puseu 
de personalitate, exces de energie neconsumată, act de 
teribilism specific primei tinereţi, şi simulă că primeşte 
lucrurile cu toată generozitatea. 


— Gândeşti foarte matur, scumpa mea, şi te felicit. 
Înţeleg că ai renunţat la Casa de modă. 

Alina îşi roti ochii, cuprinzând întreaga încăpere: 

— M-am gândit să le fac pe amândouă... Nu văd nici o 
incompatibilitate... 

— Bineînţeles, se grăbi Adrian să fie de acord. 

Abia se stăpânea să nu izbucnească în râs. Studentă, 
patroană, tânără căsătorită şi mămică, toate concomitent! 
Mai lipsea un loc în Parlament. Bineînţeles, nu se va alege 
nimic din toate acestea, cu excepţia copiilor, probabil, dar 
era bine ca Alina să-şi închipuie că poate face tot ce 
pofteşte, să nu întâmpine nici un fel de obstrucţie şi, în 
consecinţă, să nu încerce sentimente de frustrare. 


Spre surpriza lui Adrian, intrarea în ritm normal, în 
ritmul a ceea ce avea să fie de acum înainte viaţa lor, se 
petrecu de la sine şi chiar din primele ceasuri ale 
întoarcerii lor. Ar fi jurat că trăise de când lumea în casa 
aceasta elegantă, cu şase dormitoare, patru oficii sanitare, 
două sufragerii, salon, bibliotecă şi atenanse bogate, că 
trăise concret şi nu o dată toate anotimpurile minunatei 
grădini, că nici un copac, vrej de iederă sau pietricică de pe 
aleea prunduită nu-i sunt străine. Deşi era încă vară şi 
puzderia de roze parfumând puternic văzduhul îţi dădea 
impresia că întreaga grădină nu-i altceva decât o imensă 
Chisea cu şerbet de trandafiri, Adrian şi-o putea lesne 
închipui în fastuoasa şi foşnitoarea toaletă a toamnei 
ruginii, în  dantelele vaporoase ale primăverii sau 
îmblănărită de hermina iernii... 

Fără îndoială că Lucreția se întrecuse pe ea însăşi. Îi 
întâmpina o casă pusă pe roţi, unde fiecare amănunt fusese 
gândit cu meticulozitate: de la patul aşternut la frigiderul 
plin, de la mâncarea păstrată în cuptor până la grădina 
proaspăt stropită, de la baia împopoţonată ca o uzină 
cosmetică la femeia de serviciu simpatică şi de nădejde care 
avea să vină începând de a doua zi; de la glastrele de flori 


din toată casa la şampania pusă la gheaţă, la sfeşnicele cu 
lumânări şi cutia de chibrituri la îndemână, de la cartolina 
cu litere de aur „Bine aţi venit!“ la... absenţa ei însăşi, a 
Lucreţiei. Cu desăvârşit bun-simţ şi diplomată, intuise că cei 
doi, obosiţi şi nerăbdători să se aşeze pe şine, preferau în 
momentele acelea să fie singuri. Măcar prima seară. În 
fond, ea, Lucreția, semnase regia, aplauzele nu mai contau. 

— Drăguţ din partea ei, aprecie Alina, că ne-a lăsat 
singuri acum. Ar fi fost obositor... Un musafir chiar din 
primul moment! 

Adrian clătină vag din cap. El nu percepea lucrurile la fel. 
Ţinea sincer la soră-sa pe care în casa lui nu o va considera 
niciodată musafir, şi nu vedea, dar nu vedea absolut deloc, 
de ce nu s-ar fi căzut ca Lucreția, mai ales după efortul 
depus, să-i fi aşteptat în prag. Nici gând de vizită 
prelungită, se putea însă zăbovi jumătate de ceas la o cupă 
de şampanie, de bine aţi venit, de bine te-am găsit şi un 
mulţumesc... 

Se gândi să-i dea măcar un telefon, dar uitându-se la 
Alina, care parcă îl pândea, avu certitudinea că amănuntul 
în sine ar deranja-o. Îşi aminti vorbele ei - „există momente 
când ai dreptul să nu te mai gândeşti la nimeni altcineva în 
afară de tine“ - şi renunţă. „Făptura asta minunată te 
iubeşte şi tu trebuie să fii la înălţimea ei. Nu ai voie s-o 
dezamăgeşti.“ 


Lucreția aşteptă toată seara un apel telefonic. Era o 
persoană puţin pretențioasă, nu avusese ocazia în viaţă să 
se simtă răsfăţată, nu făcea caz de ea însăşi; ştia că nu-i 
hărăzită rândurilor din faţă şi nu încerca să privească peste 
capetele semenilor. Se mulțumea să stea în plan secund, 
topindu-se în mulţimea de feţe anonime şi, o dată acceptat 
destinul de neînsemnată, nu pretindea nimic, nu considera 
că i se cuvine ceva special. Comportarea modestă avu un 
efect neaşteptat şi, fără să ştie, devenise o prezenţă 
simpatică. N-avea puseuri de orgoliu, oferea oricărui 


interlocutor o calmă şi egală bună dispoziţie, iar cei mai 
plăcuţi oameni sunt îndeobşte cei care oferă, fără să 
aştepte nimic în schimb. Sigur, altfel stăteau lucrurile pe 
vremea când fusese căsătorită cu Alex. Cu trecerea anilor, 
Lucreția înţelese că de fapt nefericitul nu greşise cu nimic. 
Nu era vina lui că ea îl investise cu însuşiri de arhanghel şi 
pretinsese ipso facto să se comporte ca atare. Există 
modele de bărbaţi, care adolescentă nu i-a visat, dar nu şi 
bărbaţi model. Până s-o priceapă Lucreția, după ani, Alex 
ocolise deja pământul, plecat pentru totdeauna. 

Deşi îşi repetă până la saţ că-i absurd să se simtă jignită, 
că-i normal ca în balamucul întoarcerii (care balamuc?! 
totul fusese minuţios pus la punct, trebuiau doar să deşerte 
conţinutul valizelor în dulapuri) să uite de convenţii (sora 
lui Adrian, totuşi, o simplă convenţie?), că nu are nici un 
drept să pretindă un loc în viaţa lor (un mulţumesc - 
pretenţie extraordinară?), Lucreția nu se putea împiedica 
să fie dezamăgită. Se simţea ignorată ca o pereche de 
ghete vechi; de care-ţi aminteşti într-o dimineaţă de 
noiembrie cu lapoviţă şi zloată, când ai oră la dentist şi eşti 
obligat să ieşi din casă. 


Pentru ea, televizorul nu constituia o soluţie, aşa că nu-l 
deschise nici de astă dată. Emisiunile interesante - patru, 
cel mult cinci pe săptămână - erau însemnate atent în 
programul TV, în rest, pur şi simplu uita de aparat; devenea 
o mobilă, un suport pe care îi plăcea, alături de fotografia 
înrămată a părinţilor, să aibă totdeauna un mic vas cu flori. 
Specialiştii interziceau depozitarea oricărui obiect cu lichid 
pe televizor, dar Lucreția, în ciuda aparenţelor de femeie 
blândă, lipsită de accent, avea o gândire independentă şi, în 
general, îi plăcea să facă şi să dreagă după capul ei. 

Filmul de pe Acasă - adora melodramele antebelice cu 
vedete ca Garbo, Charles Boyer, Bette Davis etc. - începea 
abia la zece treizeci, iar acum nu era nici nouă. Mulţi 
oameni, când sunt nervoşi, necăjiţi sau cu ochii pe ceas, în 


aşteptare - telefon, vizită, veste de orice fel - simt un soi de 
nevoie masochistă de a se apuca să rezolve probleme 
dezagreabile, şi tocmai de aceea mereu amânate. 

Lucreția intenţiona să zugrăvească (n-o mai făcuse de 
cincisprezece ani şi se întreba dacă nu cumva acesta va fi 
ultimul remont din viaţa ei), şi în vederea evenimentului era 
obligată să înceapă să strângă casa. Spre norocul ei, nu se 
lega de boarfe, nu păstra fiece petic, fiece capăt de sfoară, 
orice borcan mai drăgălaş, pungă de plastic mai dichisită 
etc., aşa încât, graţie câtorva saci, se putea debarasa 
repede de cea mai mare parte din balast. 

Se decise să înceapă cu vestibulul, unde, pe dulăpiorul cu 
încălţăminte de iarnă a cuierului, adăsta încă de peste vară 
un vraf de gazete. Teancul atinsese o înălţime considerabilă, 
muşcând deja din oglinda ovală şi ameninţa să se răstoarne 
la orice mişcare mai bruscă. 

Lucreția nu le colecţiona, dar depozitase tocmai cu 
gândul la zugrăvit, să nu ajungă să cerşească prin vecini o 
bucăţică de jurnal. Din acelaşi motiv, nu anulase 
abonamentul la România Liberă pe perioada cât lipsise din 
Bucureşti, rugând poştăriţa să-i lase ziarul, ca şi 
corespondenţa, la o vecină. În general, se urnea greu de 
acasă. Bagajul în sine, toate activităţile legate de el îi 
repugnau şi la fel de puţin îi plăceau surprizele inerente 
unei călătorii, mai exact spus, unui sejour petrecut departe 
de casă. O dată trecut de prima tinereţe, acestea, 
constatase ea, sunt totdeauna neplăcute. 

După plecarea Alinei şi a lui Adrian în voiaj de nuntă însă, 
simţi un neaşteptat dor de ducă. Pentru a-şi da brânci 
singură, îşi aminti că uneori, dimineaţa, încearcă oarecare 
jenă în regiunea ficatului. O dată găsit elementul propulsor, 
conchise că ar fi indicată o cură de ape la Călimăneşti. În 
treacăt fie spus, în timp de douăzeci şi patru de zile, 
Lucreția nu consumă nici doi litri de lichid tămăduitor. 
Chestiunea o plictisea, ceremonialul plimbării prin parc 
sorbind cu un aer foarte pătruns din sticluţa prizonieră în 


chiloţi de piele o făcea să se simtă ridicolă faţă de ea însăşi. 
Nu avea importanţă că mii de oameni procedau ca atare, că 
înghiţeau cantităţi de apă infectă încredinţaţi că fiece 
ingurgitat echivala tot atâta sănătate acumulată, unii 
consumând chiar dublul prescrierii. Îşi închipuiau că 
alimentează astfel un soi de cămară, rezervă pe tot anul. 
Amănuntul nu-i făcea mai puţin caraghioşi, iar cantitatea de 
inepţii debitate cu ocazia acestor promenade curative o 
lăsau perplexă; nu-şi imaginase până atunci că există atâţia 
proşti, dar proşti! pe lume. În realitate, Lucreția era o 
femeie sănătoasă tun, iar singurătatea în care se retrăsese 
după fuga lui Alex o dezobişnuise de banalitatea 
cetăţeanului comun. Chiar înainte de pensionare, nu 
întreținea cu colegii săi decât relaţii strict profesionale şi 
cum nu avea vocaţia prieteniei - mai exact, nu simţea lipsa 
prietenilor - iar intimitatea cu vecinii i se părea 
mahalagească, nu avea termeni de comparaţie. Singurul 
reper precis rămăsese Adrian care, fără a fi scăpărător, nu 
era nici imbecil şi, însuşire rară, nu vorbea dacă nu avea 
nimic de spus. 

„..„în primul rând, trebuia eliberat cuierul de ziare. Luă un 
sac din cămară, îl propti bine între picioare şi începu să-l 
umple. Se întreba de ce așteptase să facă vraful cât casa şi 
nu procedase ca atare de la început. Pe la jumătatea 
teancului - vâra cu toptanul cam opt-zece jurnale odată - 
un plic strecurat, uitat probabil între jurnale, se rostogoli 
pe mozaicul antreului. Lucreția abandonă sacul şi se duse în 
dormitor după ochelari. 

„O scrisoare primită probabil când eram eu la 
Călimăneşti, şi doamna Ciobanu a uitat de ea... A pus alt 
ziar peste, au mai trecut o zi, două... De la cine o fi?... Nu, 
nu Adrian, nici gând... Ei au trimis doar ilustrate...“ 

Un scris necunoscut. Fără expeditor pe verso. Înăuntru, o 
filă - 22 iunie 1998 - smulsă dintr-o agendă. Fusese, 
probabil, bănui Lucreția, prima bucată de hârtie aflată la 
îndemână. Înainte de a o parcurge, ochii alunecară spre 


semnătură: Yvona. Sunt în pericol de moarte. Anunţă 
Poliţia. 


Lucreția înţepeni, 22 iunie... Seara când, îngrijorată, se 
dusese la Yvona s-o aştepte pe treptele casei. Pe 24, 
avusese loc cununia lui Adrian. După care plecaseră toţi, 
parcă îmbrânciţi, în toate patru vânturile... Trecuseră de 
atunci peste trei luni şi nimeni nu mai auzise vorbindu-se 
despre Yvona. Înfiorător de trist, şi inima Lucreţiei se 
strânse de milă, nimeni nici măcar nu se întrebase ce o mai 
fi făcând. Parcă nici n-ar fi existat... 

Lucreția puse la loc hârtia în plic. Îl lipi de piept, 
încercând reflex să-şi astâmpere bătăile inimii. 

— Şi totuşi, ce s-a întâmplat cu Yvona?... Lucrurile nu pot 
rămâne aşa. A dispărut un om, nu o batistă. Situaţia trebuie 
lămurită neapărat. 

Decizia Lucreţiei avea să schimbe multe destine. 


XXX 


Ce s-a întâmplat cu Yvona? Întrebarea revenea adesea şi 
în mintea lui Gogu. Soarta ei ca atare îl interesa prea puţin 
- „O persoană antipatică şi isterică pe deasupra“ - dar era 
un curios din fire, cu o minte iscoditoare care simţea nevoia 
să priceapă tot ce se petrece în jurul lui. Curiozitatea nativă 
amplificată de amănuntul că Sică Iordache era unul dintre 
titularii enigmei. 

Se cunoşteau de peste zece ani, dar Gogu nu se simţea 
mai avansat decât cu un pas sau doi faţă de momentul 
întâlnirii lor la piersicăria din Mangalia. Poseda doar un 
plus de elemente de suprafaţă, care în ultimă analiză nu 
făceau decât să-i adâncească misterul, ridicând noi 
întrebări fără răspuns. La abordări directe - „la o urmă, ce 
soi de afaceri învârţi, jupâne?“ - piticul replica vag şi 
incitant: 


— Conduc o agenţie de servicii speciale. 

Gogu fluierase căpiat: 

— De alde CIA, Mossad?... Ce vorbeşti, dom'le, uite la 
chestii din ăştia nu m-aşteptam. 

Sică zâmbise: 

— Nu are nimic de a face cu serviciile secrete. 

— Atunci, cu ce? Înmormântări clasa I, cu dric şi cai 
mascaţi? 

— Şi asta. Nu-i uşor să găseşti azi un dric. 

— Îţi baţi joc de mine. 

— Deloc. Se trăieşte atât de incomod la noi, consecinţă a 
îngustării ariei ocupaţionale, la rândul său consecinţă a 
desființării proprietăţii private, încât nu mai realizăm câţi 
prestatori de servicii ne lipsesc! 

— Vorbeşte pe înţelesul clasei muncitoare. 

— Păi, bag de seamă că ai înțeles. Ai intuit 
înmormântările cu fast... 

— Am zis-o la mişto! 

— Dar ai nimerit-o. Ne ocupăm printre altele şi de aşa 
ceva. Mai aveam consilieri şi creatori de imagine. Gândeşte- 
te câţi oameni politici şi de afaceri s-au cocoţat peste 
noapte unde nici nu gândeau. Dacă se descalţă, mai găseşti 
urme de balegă între degete şi la călcâie, iar până mai 
deunăzi se lăsau linşi de limba vacii ca să le stea frizura la 
horă. Sunt oameni cărora trebuie să le scoţi scobitoarea din 
colţul gurii, şi din vocabularul diurn apelativul fă. Fă, în loc 
de doamnă sau domnişoară. Dar ei mai au nevoie de familie, 
de străbuni. Le punem la dispoziţie, pentru mari ocazii, 
părinţi, unchi, mătuşi - persoane de indiscutabilă distincţie, 
cu maniere dinaintea cărora s-ar înclina şi un mareşal de 
palat... 

Gogu îi îndreptase o privire subţire, sclipind de maliţie: 

— Chiar aşa de tâmpit mă crezi, ca să înghit iordane din 
astea? Vrei să mă convingi că prinseşi cheagul de faţă - şi 
desemnase cu un gest larg cuprinsul „moşiei“ - cu poveţe 
de bune maniere franţeze şi figuraţie distinsă? Ştiu că nu-s 


vreun cărturar ca matale, dar nici cu puţica şi lopăţica nu 
mă mai joc pe nisip. 

Sică se crispase. Nu-i plăceau cuvintele vulgare. Pusese 
punct discuţiei, declarând vag, în stilul propriu: 

— Mai există, desigur, şi alt soi de activităţi. 

Una din ele se referea la înlăturarea persoanelor 
indezirabile din calea clienţilor ambiţioşi sau şantajaţi, dar 
despre acest gen de operaţiuni Gogu avea să afle mai 
târziu. Cu totul întâmplător însă, obţinu informaţii 
interesante despre „geneza“ şi evoluţia lui Sile. Şi asta 
unde se aştepta mai puţin, în portul New York. Bătea de 
câteva zile docurile sperând să găsească un pont, respectiv 
un vas cu destinaţia Australia, pe care s-ar fi putut eventual 
angaja. Românii, oriunde s-ar afla, se recunosc imediat 
între ei. Bineînţeles, principiul funcţionează doar dacă 
respectivul n-a părăsit meleagul natal de prea multă vreme 
şi, mai ales, dacă n-a prins cheag - ăsta schimbând imediat 
alura - în ţara de adopţiune. 

Era o dimineaţă mohorâtă, cu ploaie căldicică şi 
lipicioasă. Rezemat de un container de gunoi, la adăpostul 
unei streşini, Gogu fuma furat de gânduri. Un glas mucalit îl 
apostrofă: 

— Ce faci, bădie? Acasă ţi-s boii? 

Prima reacţie a lui Gogu fu aceea de iritare, cineva îi 
„deranja“ plictiseala. „Hai sictir, ce-ţi pasă?“, dar nu emise 
mai mult de o silabă dezmeticindu-se brusc. I se vorbise 
româneşte. 

Aşa-l cunoscuse pe Florică. Era un omuleţ cam la 
patruzeci de ani, sfrijit, cu o faţă inteligentă şi boţită ca a 
unui cimpanzeu. Figură tipică de pierde vară simpatic, unul 
din pietonii ce trec prin viaţă fără domiciliu, fără familie, 
fără destin. De altfel, ăsta îi şi era statutul aici, printre 
yankei, de „om al străzii“, trăind din te miri ce, dormind te 
miri unde, client permanent al cantinelor şi adăposturilor 
pentru vagabonzi. 

Gogu se interesase amuzat: 


— Pe ce mă cunoscuşi, nene, că sunt românaş? 

— Pe ţoale, pe muian şi pe păr. Eşti ras, tuns şi frezat, ca 
pă vremea lui Ceauşescu. Nu tu plete, nu tu barbă, nu 
cercel. lar mandea are nas. 

De fapt, de la nas i se trăgeau toate necazurile, avea să 
afle Gogu. Bişniţar mărunt din Constanţa, avea impresia că- 
şi iroseşte în van talentele, că în el moare un escroc de talie 
internaţională. Fler avea, dibaci era, ideile nu-i lipseau, mai 
mare păcatul să se cheltuiască în găinării cu chewing-gum 
şi brichete ieftine. Visa anvergură şi... „asta e, bădie, mă 
credeam cu ştofă de caid, am venit acilea să-i învăţ meserie 
pe draibării lor! Vezi dumneata, omul e bine să-şi cunoască 
hotarul. Eu dacă nu mă semeţeam, eram azi franzelar 
procopsit la Constanţa! Dormind aici, pe sub poduri, am 
priceput că nu tot ce-i arătos la tine acasă e frumos şi-n altă 
parte.“ 

— Cel puţin, nu-ţi pare rău că n-ai încercat. La urma 
urmei, de ce nu te întorci în România? 

— Cum, suflete? Înot? De unde bani de Boeing?... Dar, 
conchise cu nepăsarea caracteristică vagabondului faţă de 
tot ce depăşeşte viitorul strict imediat - supa şi culcuşul din 
astă seară - şi cu aversiunea la fel de caracteristică de a lua 
decizii ferme, oi vedea mai încolo ce oi face... Era unul la 
Constanţa, deştept, spaima iadului! Ce scăpăra ăla, ce da 
din el, ce Biblie în capul lui, te prăbuşeai în izmene! 
Nimicarniţă erai în faţa lui... Mi-a zis că nu-i de mine 
cărăbăneala. Zicea ăsta, adică Sică, bani n-ai, relaţii n-ai, 
graiul nu-l cunoşti, de la ce capăt începi? 

Gogu tresări şi-l privi cu atenţie: 

— Sică ai zis sau n-am auzit bine? 

— Da, Sică piticu'. E pitic de-adevăratelea! 

Gogu, vrând să se încredinţeze, preciză: 

— 'Te referi la Sică Iordache, un pitic din Constanţa... 

— Ăla e, neamule, că nu-s doi ca el! Zi, îl cunoşti şi 
'mneatale... Ce ţi-e şi cu viaţa asta, domnule, comentă 
filosofic, uite cum stăm noi aciia la New York, doi străini la 


întâiaşi oară, şi ne înconversăm despre Sică Tropicalu”, 
draibăr din Constanţa! 

— De ce-i zici Tropicalu'? întrebă Gogu râzând. 

— Cică are dambla la papagali, face colecţie, şi unde a 
lucrat mereu pe Litoral. 

Apoi, la o sticlă de rom, doi hamburgeri şi o pungă cu 
cartofi prăjiţi, Florică fericit de ospăț chilipir, îi povesti tot 
ce ştia... 

Că de fapt, nimeni nu ştia totul despre pitic. Abia-şi 
cunoştea părinţii, crescuse - umbla zvonul - la casa de 
copii. A stat acolo până la optişpe ani. Mereu singuratic, 
mereu ciudat, tot cu nasul în carte, n-a legat prieteşug cu 
nimeni. Cât a fost la orfelinat, a terminat liceul. Florică e la 
bază, electrician, de aia ştie. Adică, îl chemau la casa de 
copii ori de câte ori aveau necazuri, la o nevoie face şi pe 
instalatorul. Asta cu picioare retezate, că aşa pare Sică, o 
cruce de bărbat scurtat de gioale, i-a atras atenţia. A 
întrebat şi el, ce şi cum. P'ormă, s-au cunoscut mai bine. 

— Da' puşcărie de ce-a făcut? se interesă Gogu. 

La precis, nu ştia nimeni. Gura lumii multe macină, dar 
despre Sică îndeobşte circulau zvonuri, care mai de care. 
lar Sică, dacă Gogu îl cunoaşte, a băgat de seamă că nu dă 
niciodată seama despre el, e gură cusută cu aţă, mai mut ca 
plătica. Unii ziceau că are facultăţi, alţii c-ar fi fost 
condamnat pentru viol, cei mai mulţi că-i sectant, nu se ştie 
bine ce hram, iar Ceauşescu nu-i ţinea lângă inimă pe ăştia 
cu biserica şi cu sectele, pe-o nimica ţi-i băga la incubator... 
Până la urmă, naiba ştie, dar ceva tot o fi, l-a auzit şi el, 
Florică, pe pitic spunând că „a primit învăţătură din 
Înălţimile Cerului...“ 

Gogu rămăsese pe gânduri, nu prea lămurit, renunțând 
în cele din urmă să înţeleagă ceva. Prea era departe Sică, îi 
despărţea un ocean şi ăsta schimbă dimensiunile tuturor 
problemelor, iar el avea altele în cap, canguri şi fluturi 
albaştri... Acum însă, obsedat de dispariţia Yvonei, ar fi vrut 


să ştie mai multe, să poată cotrobăi prin tainiţele piticului, 
să descopere ceea ce acesta ascundea cu atâta străşnicie. 

La vreo săptămână după căsătoria lui Radulian, Gogu îl 
vizitase în mod special la studioul din Bucureşti, curios să 
afle de la pitic sfârşitul tărăşeniei. 

— Cum s-a terminat până la urmă? 

— Bine, răspunse placid Sică. 

— Ce 'nseamnă bine? l-am văzut pe porumbei, vii şi 
nevătămaţi. Cum ai liniştit-o pe nebuna aia? 

— Conform înţelegerii noastre, nu am obligaţia să-ţi 
relatez rezultatul celor întreprinse de mine. Printre altele, 
sunt ţinut de secretul profesional. 

Gogu începu să râdă: 

— Lasă-te, domnule, de flashuri! 'Te crezi la o conferinţă 
de presă? În definitiv, Yvona a fost clienta noastră, noi ţi-am 
făcut tira, e firesc să mă intereseze soarta ei. 

— Fă-i o vizită. 

— Dacă-mi dai noua ei adresă, plec în pas gimnastic. De o 
săptămână, nu răspunde nici la uşă, nici la telefon, n-a mai 
văzut-o nimeni. 

— La serviciu ai încercat? 

— Mi s-a spus că e în concediu. 

— Atunci ce mai vrei? E limpede ca apa de izvor. 

— Hm, doar că pe mine nu mă convinge. Aşa cum am 
văzut-o eu ultima oară, femeii ăsteia nu-i arde de nămol, 
alpinism sau biberoane, că veni vorba, cu apă de la Izvorul 
3. Ştii, adăugă visător, înclin să cred că nu mai e printre cei 
vii. Cine să-i fi făcut felul? 

Zâmbea parşiv, cu tâlc. Sică îl aţinti cu o privire opacă, 
declarând fără nuanţe: 

— În locul tău, aş fi atent la ce, şi în faţa cui vorbesc. 
Promiteai mai mult când erai puşti. Dacă mai ai ceva să-mi 
spui... că eu am treabă. 

Gogu intră în panică. Nu era recomandabil să te ai rău cu 
unul ca Sică. În plus, dibaci şi discret, te puteai bizui pe el 
la o nevoie. 


— Stai blând, jupâne, n-am vrut să te supăr. M-am 
interesat şi eu ca tot omul curios. Nu mă bag în treburile 
nimănui... Sărutări de mâini coanei Liana. 

— Am să i le transmit mâine, rânji piticul. Noaptea asta 
rămân în Bucureşti. 

Fără să-şi ridice ochii, Gogu îi simţi privirea grea, 
concentrată. Încercă să pară nonşalant: 

— Eu mă reped la Ploieşti. Dacă ai ceva de transmis... 

— Am telefon, spuse Sică, pe acelaşi ton lipsit de nuanţe. 


Gogu îl părăsi îngândurat. „Mă încearcă! Dacă ăsta 
doarme la Bucureşti, dorm şi eu în Beverly Hills, în braţele 
lui Cindy Crawford. Pezevenchiul a mirosit că vreau să bag 
un far la conac şi mi-a aruncat o nadă. Vezi, Doamne, azi 
pisica nu-i acasă, trage-i tu un rock pe masă! Eu dau năvală 
în meleag, şi ăsta, la pândă, mă scoate cu strecurătoarea 
din oală... Fii pe pace, milord, o descindere la moşie tot fac 
eu, dar nu azi, când vrei matale, ci când poftesc eu...“ 

Jucă mai multe partide de biliard la Pumnul şi cracul, un 
club de karatişti, după care se duse acasă. Îşi prepară un 
Gin Fizz şi adormi în faţa televizorului. 


La cel de al doilea cântat al cocoşilor, Sică abandonă 
veghea. Poate că el îl supraestimase pe Gogu, 
împrumutându-i gânduri şi intenţii peste posibilităţile lui. În 
orice caz, problema rămânea deschisă. Intră tiptil în 
dormitor. Precauţie ridicolă aparent, ţinând seama de 
infirmitatea Lianei. Şi totuşi, ea îi simţea imediat prezenţa, 
motiv de veşnică satisfacţie pentru pitic. Pe femeia aceasta 
splendidă o iubea din tot sufletul, era singura fiinţă în care 
avea încredere desăvârşită. Îi trecu delicat braţul peste 
piept, ocrotind-o ca pe un copil. Liana scânci în somn şi Sică 
o sărută la fel de delicat pe tâmplă, mulţumindu-i lui 
Dumnezeu. Se simţea fericit. 


De la o vreme, cam multicică, socotea Margareta, 
menajera, domnul Ionică Manole lâncezea. Zăcea şi 
lâncezea. Când nu era în pat, era în jilţ, cu ochii beliţi în 
tavan şi o carte uitată în mână. Rămânea aşa cu ceasurile, 
după care începea să moţăie, apoi adormea. După somn, 
mâzgălea ceva la birou, trebuşoară anevoioasă, gândea 
Margareta scoțând zilnic din casă două făraşe cu 
ghemotoace de hârtie. Când ostenea, se proptea la 
fereastră, unde iar înţepenea până la ceasurile de masă. 
Femeia îşi amintea cum până mai deunăzi îşi râsese de elcă 
'nebunise la ceafă cu veşminte de lux, două bărbierituri pe 
zi şi floricică la butonieră. Acum, îi părea rău, ar fi dat zilele 
înapoi, mai bine smintit decât mort cu ochi care văd şi inimă 
care bate. Din fire bătrânul nu era vorbăreţ, dar faţă de ce 
se petrecea acum, muţeniei de odinioară îi puteai zice 
tolocăneală de coţofană. Cât priveşte mâncarea, păcat de 
muncă şi parale! Farfuriile rămâneau pline, după trei 
înghiţituri, Manole lepăda tacâmul şi se ridica de la masă. 
Ea, Margareta, ajunsese să sature toţi câinii din cartier. 
Miercuri ce-a trecut, ba nu, marţi a fost, n-a mai îndurat şi i- 
a zis-o de la obraz: 

— Don' Preşedinte, dumneatale vreai să mori? Spune-mi 
să ştiu şi eu la un fel, să grijesc de nucă, a sărit din şapte) 
dă mii, au 'nebunit şi hoţii ăştia de ţărani! 

Bătrânul îi întorsese o privire ca din alt tărâm: 

— Nucă?! Ce-ţi veni cu nuca, femeie? N-am chef şi nici 
dinţi de baclava... 

Şi dintr-o dată... Doamne, că mari-s minunile tale! Erau 
ceasurile două, Margareta spăla vasele în bucătărie, 
ascultând radioul, da, da, chiar azi, numai ce se trezeşte cu 
don' Manole în prag, vioi ca un sticlete şi fericit ca unul ce 
merge la nuntă: 

— Ce te cruceşti, femeie, că nu-s Sfântul Neculai. Uite - şi 
puse pe masă o listă - dacă eşti bună, înainte de a pleca, 


treci pe la Market şi cumpără ce ţi-am scris eu... Adică, du- 
te chiar acum, nu mai zăbovi. 

— Dacă ai oaspeţi, spuse Margareta răpusă de 
curiozitate, rămân până diseară, că nu te descurci 
dumneatale singur. 

— Nu, nu, se sperie bătrânul, ştiu eu şi singur ce am de 
făcut. Şi nu uita de flori, parcă n-am trecut pe listă... 
Negreşit flori, un buchet aşa, mai mare şi frumos! Lasă 
acum oalele şi du-te că n-am vreme de taclale. Uite aici 
banii, ai de o bere şi pentru omul dumitale. 


Conform impresiei domnului lonică Manole, Alina sosi 
punctuală ca un Schafhausen (ca deziderat, echivalentul de 
odinioară al Rollexului de azi), însorită ca însăşi primăvara, 
jucăuşă ca o veveriţă, frumoasă ca duminica Paştelui, 
spontană ca valurile dantelate ale mării. După cum 
explicase la telefon, înainte de a o închiria, vroise să arunce 
o privire prin casă, prilej minunat de a-l vedea şi pe domnul 
Manole. Puţini sunt prieteni adevăraţi şi vecinătatea lui era 
singurul lucru pe care-l regreta în noua locuinţă. 

De la prima privire, Alina înţelese că vizita ei constituia 
pentru bătrân un eveniment şi o sărbătoare. Tremurând de 
emoție, o aştepta în cel mai frumos costum din garderobă, 
emoție se citea şi în privirea scânteietoare, dar cel mai 
concret în cele două crestături însemnate pe obraz de 
aparatul de ras şi o mână nesigură. Înduioşător omagiu - 
garoafa de la rever, arborată în cinstea ei. 

Înregistră cu aceeaşi plăcere şi celelalte indicii de „în 
aşteptarea oaspetelui drag“: orgia de dulciuri, serviciul 
scump de cafea, linguriţele de argint, cele două glastre cu 
flori. Cu spontaneitatea care-i caracteriza fiece gest, care-l 
cucerise din prima clipă şi pe Adrian, una din principalele ei 
seducţii, îi încolăci gâtul şi-l sărută zgomotos pe amândoi 
obrajii. 

— Cum aţi ghicit că mă dau în vânt după ecleruri? 

Ionică Manole, topit, se bâlbâi neştiind ce spune: 


— Tuturor copiilor le plac... prăjituri cu cremă. Aşa cum 
nu le place spanacul, n-am întâlnit nici unul să-i placă... 

— Mie nici acum nu-mi place şi nu mai sunt copil. 

— Ba da, ba da, îngână bătrânul, sunteţi un copil foarte... 
foarte... se înecă în noianul de adjective care-i năvăleau în 
minte, alegându-l pe cel mai idiot: ...un copil foarte 
cuminte. 

— Nu chiar foarte, foarte, se alintă Alina, dar destul... Vai, 
ce de bunătăţi! 

Ignorând serviciul de dulciuri, luă sans fagon o prăjitură 
din care muşcă zdravăn, umplându-se de cremă. Manole o 
urmărea cu deliciu, spunându-şi că nu mai trăise în viaţa lui 
asemenea momente de extaz. Iar când Alina, cu gura plină - 
de ce la ea dă spontaneitate şi apetit de fetiţă, ceea ce la 
altul ar fi taxat drept flagrantă lipsă de maniere? - articulă 
năbuşit, cu cremă şi frişcă, „staţi puţin, am o surpriză“, 
Ionică Manole se simţi invadat de regrete. De ce oare nu 
terminase poemul dedicat Alinei? Îl închipuise elegant legat 
în piele vişinie, cu dedicaţia şi canturile de aur. Plecarea 
neanunţată şi prelungită a Alinei îl demobilizase însă, iar 
acum nu i-ar fi putut oferi decât o pagină de ciornă muncită 
în sudori, plină de tăieturi şi abia lizibilă. 

Alina scoase din sac un văsuleţ de porțelan. O amforă nu 
mai înaltă de zece centimetri, o miniatură ca pentru o casă 
de păpuşi, cu pântecele presărat de inimioare roşii. Pe 
partea cealaltă, dădeau bună ziua câteva firicele de 
miozotis. 

— Staţi puţin, încă nu-i gata! 

Cu mişcări de baletistă - i se părea lui Manole - rupse tija 
unei garoafe, o echilibră în văscior şi i-l întinse cu 
reverență: 

— Ca să ştiţi că sunteţi prietenul meu cel mai drag, şi 
oriunde m-aş afla, nu vă uit. L-am cumpărat la Capri, 
special pentru dumneavoastră. 

Pe bătrân îl podidiră lacrimile. 


— Nu ştiu ce să zic... Sunt, mă simt nevrednic de atâta 
cinste... Dar şi eu... o să vedeţi... Am fost foarte îngrijorat. 
Mi se părea că cineva v-a pus gând rău, că vă urmăreşte, 
dar n-am reuşit să vă contactez... 

Alina îl privi impresionată: 

— Sunteţi exact ca Adrian, soţul meu. Din nimic îşi face 
probleme. Degeaba îi spun că sunt destul de mare ca să-mi 
port singură de grijă. 

Ionică Manole înghiţi în sec: 

— V-aţi căsătorit?! 

— Dar bineînţeles, şi îi arătă mândră verigheta. Adrian 
abia aşteaptă să vă cunoască. 

— Şi eu, spuse bătrânul luat prin surprindere, va fi o 
onoare... 

De ce oare ziua pierduse din lumină? Doar nu fusese atât 
de nebun, să-şi închipuie măcar un moment... era o copilă... 
cerculeţul acela de aur însă... Nu, hotărât, asemenea 
gânduri nu-l onorau. Ea rămânea fecioara lui de vis şi visele 
nu i le putea lua nimeni. 

— Cu... cuce vă pot ajuta? 

Alina îl certă cu degetul: 

— Întâi, că v-am mai rugat să-mi spuneţi pe nume şi fără 
dumneavoastră. Pe urmă, de ce toţi oamenii îşi închipuie că 
nu-i cauţi decât dacă ai vreun interes? Am venit să vă văd şi 
atâta tot. Mi-a făcut plăcere. 

— Iartă-mă, se sperie bătrânul, n-am vrut să te jignesc. 
Oamenii sunt aşa cum sunt. Nici răi, nici buni... dar parcă 
mai mult răi. Mă... mătăluţă - găsi un termen de mijloc, 
tranzit până la deocamdată prea directul tu - eşti prea 
tânără ca să-i cunoşti. Te-a ocrotit tinereţea... presupun că 
şi familia, nu-i aşa, dar lumea arată altfel. 

— La fel vorbeşte şi Adrian, râse Alina... E grozavă 
indiana asta, dar parcă mai mult mi-a plăcut eclerul. 

— Mai ia, te rog. Uite, te servesc eu... 

Ca aproape toţi cei care o cunoşteau, în sinea lui se 
minuna înduioşat: „Ce copilă fermecătoare! Ce păcat că o 


« 


să crească!... 

— Mulţumesc. Termin prăjitura asta şi gata! Trebuie să 
plec... 

Bătrânul încercă să tragă de timp: 

— V-aţi hotărât deci, să închiriaţi casa. Un gest foarte, 
foarte cuminte. Aţi găsit pe cineva? 

— Avem mai multe oferte, dar o aştept pe cea mai 
simpatică. Vreau să spun că îmi place să am de a face cu 
oameni simpatici. Indiferent de natura relaţiei. De exemplu, 
vânzătoarea de la pâine e o rea şi o scârboasă. Nici nu calc 
prin prăvălia ei. Are însă nişte croissanţi grozavi, aşa că se 
duce Adrian să cumpere... Mai vin pe la dumneavoastră, să 
Ştiţi, dar şi dumneavoastră trebuie să ne vizitaţi. Ce vă 
place mai mult şi mai mult? 

Luat pe nepregătite, Manole mărturisi: 

— Boules de neige... 

— Lapte de pasăre, râse Alina, ca bebeluşii. 

„Ca şi ei, n-am dinţi“, dar avu atâta minte să-şi păstreze 
gândul pentru el. 

După plecarea Alinei, se întinse pe canapea şi începu să 
viseze. O expresie de beatitudine stărui îndelung pe chipul 
vârstat de ani, şi chiar se simţea fericit. Pentru prima oară 
după ieşirea la pensie, simţea că bătrâneţea lui capătă un 
sens, că-i altceva decât o ultimă haltă înainte de inexorabil. 
Poate că Adrian e o persoană frecventabilă, urbană şi el nu 
cerea mai mult. Ar fi plăcut să aibă o familie acum, la 
bătrâneţe, îşi imagină chiar un tablou idilic, într-un interior 
intim, cu foc viu în cămin. Bărbaţii joacă un tabinet cuminte, 
Alina cântă Chopin la pian, ştiind că asta-i slăbiciunea lui, a 
lui lonică Manole, dincolo de ferestrele oblonite urlă 
viscolul... Într-un târziu, adormi, adăugând în minte stihuri 
poemului întrerupt... Din înălțimea albastră, noaptea 
pogoară, pe umerii de fecioară, stele se aprind, pentru tine 
zâmbind, îngeri dulci sosesc în papuci, somnul să-ţi 
ocrotească, pe tine să te privească. Luna... 


Când se trezi, luna se căţărase în creştetul cerului. 
Versurile le uitase, furate de somn. Ce păcat... Garoafa de la 
butonieră se ofilise. Bău un pahar cu lapte şi se culcă. 


Adrian se simţea trăind într-un mirific pastel. Totul în 
jurul lui era frumos, însorit, feeric colorat. O toamnă de aur 
binecuvânta oraşul, glastra cu trandafiri sângerii de pe 
consolă se încadra perfect, cu relief, în ambianța 
dormitorului imaculat, micul orologiu ticăâia dulce zvonind 
dimineţi de odinioară, dar şi zilele blânde ce aveau să 
urmeze, el însuşi era fericitul şi pentru totdeauna sclavul 
celei mai minunate zâne ce se iscase vreodată pe faţa 
pământului. 

Ar fi băut un suc de portocale rece, dar toropeala, o 
toropeală minunată, îl ţintuia în aşternutul de atlas. De la o 
vreme, îi plăcea să lâncezească în pat, descoperind 
voluptatea lenevitului până spre amiază, pe care nu-l 
cunoscuse altădată nici în vacanțe. Dar câte încă nu 
cunoştea el pe atunci! Nici plăcerea unui costum bine tăiat, 
nici graţia unui peisaj pandant firesc stării lui de spirit, nici 
confortul unui interior rafinat, nici ce mare minunăţie 
săvârşise Dumnezeu iscând femeia, nici patima nopţilor 
încleştate, nici, nici... 

Arar însă îl străfulgerau puseuri de autonemulţumire. 
Decisese înainte de căsătorie că oricât de luminoasă şi 
plouată de bucurii ar fi ziua, silnicele şi obligatoriile 
„momente de masochism“ să fie respectate cu stricteţe: 
jumătatea de oră de gimnastică zilnică, trezitul în zori, să-i 
miroasă gura a flori, înlăturând ravagiile nopţii, nu mai mult 
de două cocktailuri în afara şampaniei de seară. Aş! 
Aparatele de gimnastică se odihneau nederanjate, epuizat 
de excese - cât de mândru se simţea, Doamne! - se trezea 
târziu şi prea obosit ca să-i mai ardă de „atletism“, cât 


despre ficat, acesta crâcnea în fiece dimineaţă, umplându-i 
gura cu venin. Poate că-l încuraja şi Alina, nepregetând să-l 
sărute neras şi fără toaleta Colgate-ului, fiind vizibil fericită 
să-i aducă micul dejun la pat cu dichis şi floricică proaspăt 
culeasă din grădină. Adrian se simţea ca un paşă şi amâna 
pe a doua zi, dar negreşit „de mâine“, programul spartan. 

Trilul telefonului îl trezi din visare. Glasul Lucreţiei - 
parcă niciodată nu sunase atât de aspru - îi sfredeli auzul. 

— Îmi pare rău că te deranjez, Adi, dar trebuie să vorbim 
neapărat. Vino cât poţi de repede. 


Lucreția nici nu-i deschise bine uşa, că Adrian izbucni 
într-o avalanşă de cuvinte, cascadă de fraze care se 
rostogoleau  gonindu-se din urmă, nelăsând timp 
emitentului nici să respire. 

Soră-sa îşi aminti cu un zâmbet îngheţat că acesta era 
primul simptom că se simte vinovat, procedeul adoptat încă 
din copilărie, prefaţând relatarea unei boacăne: o notă 
proastă la şcoală, un geam spart cu mingea prin vecini, 
mănuşile rătăcite cine ştie unde... Exact ca acum, dădea 
buzna în casă, gură mare, lamentându-se, găsind mii de 
scuze, cerând spăşit iertare. 

— „Ştiu, scumpa mea, am greşit, îmi dau seama singur, e 
inadmisibil să te neglijez în halul ăsta, nici nu mi-am dat 
seama cum a trecut timpul, o săptămână de când ne-am 
întors şi n-am venit să te văd, mai ales după tot ce ai făcut 
pentru noi, e absolut magnific, ne simţim ca în rai... 

— Nu-i vorba despre asta... 

— Ştiu, Tiţi, tu nu aştepţi niciodată mulţumiri, aşa eşti tu 
o sfântă şi Alina te iubeşte enorm, am vorbit tot timpul 
despre tine, dar nu-i vina noastră, sau poate da, avem o 
singură vină! Suntem prea fericiţi împreună, totul dispare 
din jurul nostru, parcă am fi singuri pe planetă... Poţi să-ţi 
ierţi fratele că-i bolnav de fericire? 

Lucreția surâse amintirii. Parcă-l vedea în pantalonaşi 
scurţi, cu şiretul desfăcut la o gheată şi genunchii veşnic 


negri - rezistau şi la pierre ponce - smiorcăindu-se: „Poţi 
să-l ierţi pe Adişor că a scos limba la domnişoara Adela?“ Alt 
obicei, păstrat până târziu, de a vorbi despre el însuşi la 
persoana a treia. | se mai întâmpla şi azi să se exprime la 
fel, ca despre un terţ, dar Lucreția n-ar fi ştiut să spună 
care anume stare de spirit genera fenomenul. Domnişoara 
Adela... Avea şaptezeci de ani şi era profesoara de pian a lui 
Adrian. Cine ştie de când o fi murit, trecuseră decenii fără 
să se mai fi gândit la ea... 

— „tot timpul te-am pomenit, urmă Adrian, uite ce ţi-a 
cumpărat Alina de la Toledo... Gustul ei, dar recunoaşte că 
are o intuiţie extraordinară, te cunoaşte chiar mai bine 
decât mine. Habar n-avea că tu ai o slăbiciune pentru 
Spania şi uite ce i-a dat în gând mititicii! 

Umblă în pachet şi desfăşură un şal splendid de mătase, 
apoi un pieptene încrustat cu pietre pentru cocul Lucreţiei 
şi în sfârşit, un evantai minunat. 

— Ole! exclamă reflex Lucreția. 

— Nu-ţi plac? 

— Sunt superbe! spuse mângâind florile care aprindeau 
foc bengal pe mătasea neagră a şalului, întrebându-se 
totodată ce şi câte baluri mascate avea ea în perspectivă? 
Gestul rămânea însă emoţionant, aprecie că toate erau 
lucruri scumpe (şi nu kitschuri de bazar), baga, fildeş, lucru 
delicat de mână. 

— Sunt foarte mişcată, Adi, nici nu ştiu dacă merit 
asemenea splendori. 

Adrian se grăbi să-i sărute mâna, apoi o îmbrăţişă: 

— Tu meriţi tot ce-i mai frumos pe lume... Completă, 
privind-o poznaş: M-ai iertat? 

— Din păcate, oftă Lucreția, nu-i vorba despre mine şi... 
mă doare inima că trebuie să-ţi stric dispoziţia... 

— S-a întâmplat ceva rău? se sperie Adrian pălind. 

Pălind peste cât era de palid, şi abia atunci observă 
Lucreția că frate-său nu arăta deloc bine. Părea prea filat, 
parcă sublimat, privirea ardea, gesticula agitat. Era fericit, 


se vedea cu ochiul liber, dar într-un chip nesănătos, ca sub 
influenţa unui drog. 

— Tu te simţi bine? N-ar strica să-ţi faci nişte analize. Nu 
trebuie să ştie şi Alina. 

Adrian îşi muşcă buza. Era un fapt cert, n-avea să scape 
niciodată de aluziile la diferenţa de vârstă dintre el şi 
adorata lui. Analizele nu ţin de inventarul juvenil, tinerii 
habar n-au ce-i ăla colesterol sau VSH, în capul lor, 
bătrâneţe egal eprubete cu pipi colectat dimineaţa şi reţete 
compensate. 

— Nu ascund nimic de Alina, declară rece. Mai bine 
spune-mi despre ce e vorba. 

Lucreția îi întinse biletul Yvonei, pregătit la îndemână: 

— Uite ce am găsit în corespondenţa mea. Dacă ţi- 
aminteşti, am plecat în aceeaşi zi cu voi la băi. Scrisoarea a 
sosit după şi doamna Ciobanu a uitat să-mi vorbească 
despre ea. Am găsit-o aseară... 

Adrian despături foaia de hârtie, parcurse într-o clipă 
conţinutul şi emise scurt: 

— Aha! 

— Ce înseamnă aha? se interesă blând Lucreția. 

Adrian îşi duse pumnul la gură, asta-i lipsea acum, grija 
Yvonei. Reuşise să nu se mai gândească la ea, îi făcea bine 
să şi-o închipuie în apartamentul ei confortabil, resemnată, 
adusă de cotidian la realitate, în cel mai rău caz traversând 
o convalescenţă cu pilule. Şi iată că, brusc, reintra în 
actualitate. În aceeaşi clipă, simţi cu un concret înfricoşător 
că la fel cum cineva ar fi suflat într-o lumânare stingând-o 
instantaneu, că în clipa aceea chiar, ceva se topea. „S-au 
dus frumoasele zile din Aranjuez...“ 

— Sunt trei luni de atunci, spuse încet, şi constat că n-a 
murit. 

— De unde ştii? 

— S-ar fi auzit, ce Dumnezeu, doar nu trăia în vârf de 
munte! 


Lucreția îşi împleti degetele. Încheieturile pocniră şi 
Adrian îşi ridică privirea. Rămase surprins de expresia de 
disperare de pe chipul soră-sii. 

— Prea te pierzi cu firea, zău aşa. 

— Adi, te implor, fii lucid. Cu femeia asta s-a întâmplat 
ceva. Ceva rău, rău de tot. De trei luni de zile a dispărut! 
Nu-i acasă, nu-i la serviciu, nu dă un semn de viaţă. [i se 
pare normal? 

— Nu, dar nici ea nu mai era normală. 

— Adi, simt cu toată fiinţa mea că Yvona nu mai există. 

— Şi ce zici tu, că am omorât-o eu? Sau Alina? 

— N-am spus asta, dar... 

— Dar ce? Ai zis să fim lucizi, foarte bine. Explică-mi tu în 
ce măsură mă priveşte pe mine toată povestea? Faptul că 
am trăit cu ea un an de zile mi-o dă mie în custodie pe 
viaţă? Am adoptat-o? Cu ce sunt responsabil? 

— Acum eşti cinic, nu lucid. 

— Realist, Lucreția. Oameni care au fost căsătoriţi, care 
au avut o viaţă împreună, au trăit ani de zile sub aceeaşi 
plapumă, o dată despărțiți, nu se mai cunosc. Doi străini, cu 
două itinerare de viaţă absolut distincte. 

— Crezi că Alina te-ar aproba? 

— Nu vreau s-o amestec pe Alina în toate mizeriile. Nu-i 
vina ei că am cincizeci de ani, în consecinţă un trecut, un 
dosar al meu, unde n-am presat doar zambile. 

— Dacă tu poţi trata situaţia cu atâta seninătate, nu mai 
avem ce discuta. Îmi pare rău că te-am supărat. 

Adrian o privi circumspect: 

— Tu ce ai de gând să faci? 

— Să anunţ Poliţia, aşa cum m-a rugat. Înţelege-mă, nu 
pot sta cu mâinile în sân, să mă mint că eventual şi-a găsit 
un bărbat la celălalt capăt de ţară, că-i bine mersi, ocupată 
cu conservele de toamnă. N-aş avea o clipă de linişte. 

— Te înţeleg, oftă Adrian. Procedează cum crezi tu de 
cuviinţă. Jur că nu m-am făcut vinovat cu nimic şi totuşi... 


Am un sentiment ciudat, presimt că noi toţi vom avea 
necazuri mari. Am intrat la ananghie. 


Pentru moment, dar un singur moment, Lucreția îşi 
regretă iniţiativa. Ofiţerul de serviciu era antipatic, plictisit, 
îi înregistră funcţionăreşte, fără nici un fel de participare, 
declaraţia, ba îi mai şi reproşă: 

— De ce aţi aşteptat trei luni de zile ca să-i anunţaţi 
dispariţia? 

— Pentru evidentul motiv că nu mă aflam în cunoştinţă de 
cauză. Domnule... şi rămase cu ochii pe tresele de la umerii 
individului, necunoscându-le semnificaţia tradusă în grade. 
Eu nu sunt rudă cu dispăruta, nici colegă de serviciu, nici 
prietenă prea apropiată. Bune cunoştinţe ar fi mai aproape 
de adevăr. Nu ne-am aflat în genul de raporturi care 
presupun o relaţie constantă, când absenţa unui telefon te 
pune pe gânduri. Probabil că dacă nu aş fi găsit biletul ei în 
circumstanţele pe care vi le-am relatat, aş fi continuat să-mi 
văd liniştită de treburi. 

— Neamuri, prieteni n-avea? 

— Din câte ştiu, era cât se poate de singură. A! da, îmi 
amintesc că vorbea despre un frate din Piteşti, dar am 
impresia că nu însemnau mare lucru unul pentru celălalt. 
Trăim o epocă foarte tristă. Nimănui nu-i pasă de nimeni. 

Maiorul înşurubă capacul stiloului, semn că s-a lămurit. 
Lucreția, simțindu-se concediată, se ridică: 

— O secundă! o opri celălalt. N-aţi semnat declaraţia... 
Aşa, mulţumesc. Mâine dimineaţă la ora zece, vă rugăm să 
vă prezentaţi la noi. Veţi fi martoră la deschiderea 
apartamentului. 


După plecarea Lucreţiei, maiorul ceru de la Evidenţă lista 
persoanelor dispărute în ultimele trei luni; sex feminin, 


desigur, şi prezentând datele puse la dispoziţie de Lucreția. 
Yvona figura ca dispărută, dar nu şi pe listele cadavrelor 
neidentificate din respectiva perioadă. Maiorul conchise 
plictisit către un coleg: 

— Ăştia cu democraţia lor ne-au complicat existenţa. Ce 
simplu era pe timpul lui Ceauşescu! Dispărut egal cărat din 
ţară. Dosar rezolvat. Dacă Yvona asta era mai tânără, o 
găseai prin vreun bordel de-al şalvaragiilor. Aşa, a cosit-o la 
sigur vreunul. Şi dacă un cadavru nu apare în trei luni, nu 
mai apare niciodată. E pitit al naibii de bine! 

Îşi reluă sandvişul „întrerupt“ din sertar şi lectura 
Gazetei Sporturilor. 

— Ce pronostic dai Steaua-Universitatea Craiova? 


Ziua ploioasă îl indispunea. Pavelescu era în general 
sensibil la schimbările atmosferice, starea lui de spirit 
depinzând în mare parte de graficul meteo. În special, zilele 
mohorâte de toamnă îi stârneau „gânduri saşii“. Atunci avea 
şi puseuri de autonemulţumire, îşi amintea de ceea ce voia 
să uite, şi, ca un făcut, tot ce era dezagreabil şi îndelung 
amânat devenea urgenţă. Chiar şi acum, o ţeavă spartă de 
la chiuveta din baie care picura, detectivul rezolvând 
problema cu o cutie de conserve colectoare, cedase în 
timpul nopţii inundând apartamentul de la etajul inferior. 
Aici nu mai încăpeau tergiversări, trebuia găsit un 
instalator, iar chestia îl plictisea nespus. În realitate, tot ce 
era legat de casă - curăţenie, reparaţii şi mai ales plata 
întreţinerii - îl plictisea şi, în consecinţă, îşi simplificase 
viaţa domestică la maximum. În aşa măsură încât se putea 
afirma că trăieşte ca un pustnic. Când divorțase de Jeni, o 
maniacă obsedată de acumulări şi curăţenie, cunoscu şi el 
ce înseamnă să fii fericit. „Ai să-ţi duci viaţa într-un grajd!“ 
profeţise Jeni. Numai după ce pusese o uşă între ei, 


Pavelescu replicase cu voce tare: „De acord, dar fără să mai 
fiu obligat să suport şi nechezat de iapă.“ 

Se mutase într-o garsonieră, unde se fălea că are doar 
cinci obiecte: somieră, o masă, un scaun, un raft de cărţi şi 
un televizor sport. Dacă socoteai şi periuţa de dinţi, şase. 
Hainele, puţine, căci nu se omora după straie, „frumos nu 
mă mai fac nici dacă mă înţolesc la alde Paco Rabana“ le 
ţinea în vestibul, agăţate în cuie şi ascunse după o perdea. 

— Ţi-ţi-ţi! se mirase Gogu la prima vizită. 

— Ce te ţâţâi, domnule? Îmi lipseşte ceva? Trăiesc 
deştept şi atâta tot! 

— Nu, jupâne, de alta mă minunez! Cum reuşeşti la o 
mână de boscârţe - ce ai acilea intră într-o roabă - să faci 
atâta mizerie! 

— Ei, am uitat ieri să dau gunoiul afară. 

— Eu ziceam că de anultrecut... 

O sună pe Mioara care se prezentă prompt ca totdeauna 
şi îi ceru o cafea. 

— Tu nu vrei? 

Gogu clătină din cap şi rămase cu nasul în hârtii. 

— Extraordinar! exclamă patronul. 

Celălalt îşi ridică în sfârşit privirea: 

— Ce-i extraordinar? 

— Ce făptură tristă poate să aibă fata asta! E ca o salcie 
plângătoare! 'Totu-i trist, totul plânge. Umerii căzuţi, gura 
caută sudul, ochii, dar parcă cel mai indispus e nasul. E cu 
adevărat trist. Mâhnit. 

Gogu surâse edificat şi începu să fredoneze: 

— E toamnă iar, şi-n sufletul meu... 

— Lasă-mă, dom'le, că nici pe vipie nu-i mai zglobiu. 

— Cine? Nasul Mioarei?! 

— Ăla... Îşi roti brusc scaunul cu faţa spre Gogu: Ce-ai 
aflat despre Yvona? Repede, fără improvizații! 

Gogu tresări, scăpând pixul din mână: 

— Ce-ţi veni? Parcă spuneai că nu mai vrei să ai de-a face 
cu dosarul ăsta! Ai încasat onorariul, ce mai pofteşti? 


— Napoleon afirma că deosebirea dintre un mercenar şi 
un soldat stă în motivaţie. 

— M-ai înnebunit, nene, cu Napoleon! Le scoţi de la 
dumneata, tot ce-ţi trece prin minte, şi le pui pe seama 
corsicanului. Şi Gogu Întâi cel Prost, zici dumneata, cade în 
izmene. 

— Eu nu sunt un simplu mercenar, mă simt responsabil 
de soarta clienţilor mei. 

Gogu râse gros: 

— Trăiască! Răposatul, Marele Bulă, trăgea băşini 
tricolore! Guvernanţii şi Opoziția au dat-o pe electorale, iar 
matale pe băşini morale. Vrei să-mi povesteşti că palpiţi 
pentru încornoratul Ionescu şi că de dragul unei justiţii 
socio-morale o filezi pe nevastă-sa care le sare gardul prin 
vecini? 

— Nu fi insolent. 

Gogu îşi aprinse o ţigară, zâmbind sarcastic. Îl simţeai că 
savurează de pe acum cele ce avea să-i spună. 

— Ascultă-mă, patroane, dacă te interesează atât de mult 
fericirea clienţilor, de ce ai dat-o pe mâna lui Sică Iordache? 
Aud?! 

— M-ai asigurat nu o dată că piticul nu recurge niciodată 
la soluţii extreme. Ca dovadă, Radulian şi fata aia, Alina, 
trăiesc. 

— Dar banii i-a umflat, nu? 

— Între crimă şi escrocherie, diferenţa e mare şi, oricum, 
n-aveam de unde să ştiu ce contractează piticul cu Yvona. 

— Răsaduri de panseluţe, rânji Gogu. Femeia a spus 
răspicat ce vrea şi noi am trimis-o la Sică. Nu te ascunde 
după degete, patroane. 

Panaitescu respiră adânc: 

— Aşa e, Gogule, iar eu am remuşcări. Nu trebuia s-o pun 
în legătură cu gangsterul ăla. Uneori mă pripesc, sunt 
superficial, mă surprind şi pe mine judecăţile mele. 

Gogu îl privi lung, cu bănuială încolţită: 


— Trage pe dreapta, patroane, şi discursează-le! Ce s-a 
întâmplat? 

— M-a sunat Poliţia. Unul, maiorul Mihăescu. S-a anunţat 
pe mâine la ora douăsprezece. [ii minte ce ţi-am spus, 
băiete, că-i o afacere mafiotă? 

— Şi eu ţi-am zis că te-a speriat telefonul din chiloţii 
paraşutei, şi aşa ai rămas, speriat, nu ţi-a mai trecut! De 
unde ştii motivul pentru care vine ăla la noi? 

Pavelescu dădu trist din cap: 

— Niciodată în patruzeci şi cinci de ani, dar NICIODATĂ, 
nasul meu n-a greşit. Las însă la o parte paranormalul şi 
trec pe realul concret. Cazul Yvonei e singurul dubios din 
toată arhiva noastră. Şi dubios e puţin spus, dar mi-e teamă 
de termeni. 

— Cine să le fi vorbit despre noi? Yvona e dispărută, 
piticul nu intră în discuţie. Cine? 

Patronul surâse amar: 

— Nimic nu trece pe lumea asta fără să lase urme. Nici 
măcar alizeul. 

— Tot... Napoleon? 

— Nu, Titi Panaitescu, dar rămâne valabil, chiar dacă 
semnătura-i modestă. Domnul cu noi, băiete. 

Gogu Tăutu era un tip curios din fire, fără ca această 
caracteristică să aibă ceva de-a face cu ocupaţia lui actuală. 
Structură deci, şi nu deformaţie profesională. Pe când era 
copil, demonta toate jucăriile - o dată şi ceasul din 
bucătărie - ca să vadă „cine“ e înăuntru, forţa sertarele 
încuiate, îşi lipea urechea de uşile închise. Îl fascina tot ce 
se dorea tăinuit, mai ales când dorinţa de secret era vădită 
şi îl preocupau până la obsesie persoanele despre care îşi 
închipuia că ascund un mister. Misterul îl determinase 
odinioară să se apropie de Sică, iar acum, din momentul în 
care o cunoscuse pe nevastă-sa, Liana, nu înceta să se 
gândească la ea. Categoric, însă, nu ca la o femeie. Fără să-i 
conteste frumuseţea maiestuoasă, personal, nu agrea genul 
baroc, de Brunhildă, fiind atras de fiinţe suave, ghiocei 


gingaşi pe tiparul Alinei. În Liana însă, presimţea un mister 
adânc, ţinând de întreaga ei fiinţă, şi mai cu seamă de 
trecutul ei. Dar însuşi prezentul, infirmitatea, ciudata 
însoţire cu Sică, şi modalitatea de a face bani pe seama 
unor amărâte care-şi scot chiloţii în public îi stârnea la 
maximum imaginaţia, fantazând de unul singur pe 
marginea celor mai năstruşnice ipoteze. 

După ce se despărţi de Pavelescu, luă la puricat Pagini 
aurii din care extrase circa douăzeci de numere de telefon, 
aparţinând unor sexy cluburi declarate. Rămânea acum să-l 
detecteze pe cel al Lianei, iar mecanismul era extrem de 
simplu. La cel de al unsprezecelea număr încercat, i se 
răspunse că doamna Iordache poate fi găsită după prânz. 
Stabilimentul se numea Supersex şi se afla pe lângă Gara 
de Nord. 

Gogu hotărî o descindere la ceas de noapte, dar 
prospectă terenul înainte. Clubul fusese deschis într-un 
imobil vechi, bine făţuit, şi se prezenta cât se poate de 
clasic. Firmă cu neon, două vitrine în stânga şi dreapta 
intrării cu poze incitante. „Salariatele“, băgă de seamă 
Gogu, păreau extrem de tinere şi nici una nu semăna cu 
locotenent Ecaterina Teodoriu. Localul, după cum avertiza o 
plăcuţă elegantă, ţinea deschis între orele douăzeci şi două 
şi cinci. Gogu înconjură clădirea, sperând să descopere 
vreun amănunt interesant, dar adulmecă zadarnic: 
containere de gunoi prea pline, vomându-şi conţinutul pe 
cimentul curţii interioare, un cuplu de pisici surprins într- 
un moment intim, un cap cu bigudiuri care-i urmărea 
mişcările de la o fereastră. Cedând unui impuls poznaş, 
Gogu salută zâmbind cu toţi dinţii. Capul se retrase 
vertiginos, ca muşcat de şarpe. „loanta! Doar am salutat-o, 
n-am dat buzna în fericirea ei!“ 

„Se tiră“ discret din meleag, abia aşteptând să se facă 
noapte. 


Sufrageria de la „ranchul“ lui Sică Iordache, confortabilă 
şi mobilată în stilul cel mai burghez - bufete cu geamuri de 
sticlă, masă de mijloc şi vitrină supraîncărcată pe colţ - 
mirosea a ouă prăjite cu slănină. Acestea constituiau doar 
uvertura, căci alături aşteptau să fie atacate un platou cu 
mezeluri, câteva casolete cu diverse aperitive şi cafetiera. 
Lui Sică îi plăcea să mănânce vârtos şi musai servit de 
nevastă-sa. Lianei îi plăcea la rândul ei să-l servească şi o 
făcea cu profesionalism dichisit. Când o cunoscuse piticul, 
cu vreo cinci ani în urmă, era maestru bucătar la un 
restaurant bucureştean de mare tradiţie. La modul cel mai 
propriu, rămăsese dinaintea ei cu gura căscată şi fără grai. 
Nu se simţise în viaţa lui mai impresionat, nu-i venea să 
creadă că există asemenea minuni dumnezeieşti. Trupul 
sculptural de zeiţă care mănâncă pe săturate şi n-a auzit de 
colesterol sau orbit fără zahăr, chipul senin de medalie 
veche exercitară asupra lui, din primul moment, o vrajă pe 
care timpul n-avea s-o erodeze vreodată. lar când această 
capodoperă a naturii se dezvăluia în toată splendoarea 
nudităţii sale - sub duş sau pregătindu-se să intre în 
aşternut - piticul cădea într-un soi de extaz care-i aburea 
privirea. 

La început, îi cunoscuse doar zâmbetul. Pe atunci, el mai 
lucra în comerţ, livrând en gros peşte şi lactate în diverse 
localuri, printre care şi cel unde era Liana angajată. Femeia 
părea să domine întreaga bucătărie, iar gesturile ample, 
sigure şi liniştite oficiind peste oale, îţi îndreptau gândul 
spre marile preotese ale antichităţii angajate într-un 
ceremonial sacru. Încercase să-i vorbească, dar femeia nici 
nu se uita la el trecând liniştită de la o cratiţă la alta. Şi-o 
închipuise timidă, sau poate aspectul lui mai puţin obişnuit 
o speria. Îl dumirise şeful de sală care-i observase 
demersurile: 


— Dacă nu te urci pe un scaun, degeaba! Că-i vorbeşti ei 
sau cu Statuia Aviatorilor, tot un drac! 

Piticul se simţi vexat, convins că celălalt face aluzii la 
infirmitatea lui. 

— La o adică de ce ar trebui să mă caţăr pe un scaun? 

— Nu te cocoşi la mine frăţioare, că n-am dat cu parul! 
Ţi-am zis să te cocoţi, ca să te vadă în oglindă. Nu vezi că-i 
plin de oglinzi p-acilea, ca la Higiena?! 

— Habar n-am ce vrei să spui! 

Fu rândul celuilalt să se holbeze: 

— Păi nu te-ai prins că-i surdomută? Îţi citeşte vorbele pe 
buze. Oglinzile-s puse ca să n-o baţi pe umeri şi să lase 
lingura din mână pentru fiece praf de sare... Altfel, vrednică 
şi meşteră mare, artistă. 

Inima piticului se stârci de milă şi o adoră. În mai puţin 
de o săptămână, o ceru de nevastă, iar Liana îl acceptă fără 
a sta o secundă pe gânduri. Trecuseră cinci ani de atunci şi 
se puteau lăuda cu o căsnicie care nu înceta să înflorească. 
Se înțelegeau de minune, se iubeau cu devotament în 
timpul zilei şi pătimaş nopţile. 


— Ce program ai azi? 

— Destul de încărcat, răspunse Sică. Tu? 

— Obişnuit. 

Sică deprinsese graiul mâinilor, la vocabularul de bază 
adăugându-se gesturi noi, cu semnificaţii doar de ei ştiute, 
aşa cum orice cuplu, mai ales de îndrăgostiţi, îşi are o limbă 
a lui, cel puţin în materie de dezmierdări. 

— Cine rămâne în casă? 

— Nuţi. Facem un magiun de prune şi pe-afară, 
Gheorghe, ca de obicei. Îi îndreptă o privire neliniştită: S-a 
întâmplat ceva, stăpâne? 

Era vorba ei de alint, replica lui Sică fiind „prinţesă“. 

— Nimic propriu-zis, dar simt ceva în aer. Am impresia că 
am fost luaţi în colimator. 

— Are legătură cu femeia aceea, Yvona? 


— Poate... Spune-i lui Nuţi să nu deschidă nimănui, cu 
Gheorghe vorbesc eu. Nu vreau oaspeţi în lipsa noastră. 

— Atunci, poate n-ar trebui să merg azi la club. 

Sică respinse ideea, dând violent din cap: 

— Trebuie să te duci. Dacă eu sunt supravegheat, fii 
convinsă că şi clubul e filat. Fii foarte atentă. 

Se despărţiră ca de obicei, prinzându-se de mâini, 
strângându-se fierbinte, ochi în ochi. Ca să se sărute, ar fi 
trebuit să aducă un scăunel de fiecare dată, dar prea ar fi 
fost caraghios. Pe cât era posibil, amândoi ştiau să 
ocolească împrejurările care, chiar în situaţia lor, frizau 
ridicolul. 


Gogu se îmbrăcase în aşa fel încât la un contact 
superficial, când ochii şterg cu privirea şi nu aţintesc, să nu 
fie recunoscut. Descoperit totuşi, nu putea fi suspectat de 
travesti. Renunţând deci la inevitabilul ansamblu de blugi, 
asortă o cămaşă fistichie la un sacou bleumarine, îşi lăsă 
părul prins de obicei într-un şiret pe ceafă să-i acopere 
urechile şi puse ochelari; rotunzi, negri, firma Ray Ban, 
păreau arboraţi de şmecherie. De altfel, ajuns la Club, avu 
posibilitatea să constate - după cum se şi aşteptase - că cel 
puţin jumătate din consumatori plus orchestra erau mascaţi 
la fel. Localul nefiind prea plin, adică „mobilat“ atât cât să 
fie agreabil şi lumea să nu se calce în picioare, Gogu avu 
norocul să prindă o masă dintre cele mai strategice, oferind 
o panoramă perfectă, fără ca el însuşi să se afle în centrul 
atenţiei. 

Aruncând o privire fugară în jur, constată că era un local 
civilizat în care se investise ceva bănet, dar totul se înfăţişa 
cât se poate de banal. Acelaşi interior îl puteai întâlni în 
sute de mii de copii, oriunde ai fi pus degetul pe harta lumii, 
şi făcând abstracţie de limbă şi fizionomiile specifice 


Balcanilor, te-ai fi putut crede cu uşurinţă la Burgos, 
Singapore sau Manila. Nici măcar fauna care mobila mesele 
şi ringul nu era specială: tineret postrevoluţionar cu cercel 
şi tatuaje (altul decât cel cu servietă diplomat şi celular), 
câte un „patruzeci-cincizeci de ani“, care se dă inevitabil în 
stambă afişând cu sârg o juvenilitate căruntă faţă de 
partenera care tocmai a căzut la bacalaureat, ici-colo 
quatragenare practicând jogging dimineaţa, hormoni tineri 
noaptea şi măşti hrănitoare antirid în recreaţii. 

Ce atrăgea luare-aminte şi chiar şoca în clubul Lianei, de 
fapt un bordel deghizat, ar fi mirosit-o şi un elev de 
seminar, era personalul. Recte chelneriţele şi animatoarele 
de la bar. Nici una nu părea să fi împlinit mai mult de 
cincisprezece ani, micşunele proaspete nescuturate de 
rouă. „Păi printre astea“, îşi zise Gogu consternat, „una de 
două's'cinci se simte de parcar fi fost colegă cu Ana 
Pauker“, şi se întrebă la fel de stupefiat cum de înghite 
Poliţia o schemă ca asta. 

Decis să lămurească situaţia, răspunse unei ochiade 
insistente, lansând cu mâna o invitaţie la masă. Era o şatenă 
micuță despre care presimţeai că se află în plină dezvoltare, 
că nu ajunsese încă la înălţimea ei de adult. Pe chipul de 
şoricel drăgălaş, zâmbetul versat şi machiajul gros stârneau 
impulsuri perverse. 

— Cum te cheamă, scumpeteo? 

— Dolly. 

— Asta înseamnă Puşa, la mama acasă? 

— Cum îţi convine ţie. 

— În regulă, ce bei, Dolly? 

— Cocktailul casei cu o felie de mandarină şi o măslină 
verde. 

Gogu râse amuzat: 

— Măi să fie! Eşti o rafinată. Câţi ani ai? 

Dolly se strâmbă: 

— Dacă ai de gând să-mi faci morală, renunţ la trataţie. 

— Gata. M-ai pus la punct. 


O chelneriţă la fel de tânără se apropie să ia comanda. 
Tot micuță, tot aproape dezbrăcată, dar brunetă. Gogu 
izbucni în râs: 

— Încep să mă cred Guliver în ţara Piticilor. 

Fetele zâmbiră incert, ca şi cum n-ar fi înţeles, iar Dolly 
se grăbi să comande. 

— Mie ca de obicei... şi se răsuci spre Gogu. lu? 

— Şampanie. 

Dolly deveni brusc radioasă. Asta urmărise şi el. Ca să 
intre în grațiile patronului, fetele trebuiau să stimuleze 
consumaţia. lar de la o Dolly bine dispusă, şi mai puţin 
prudentă, scoţi multe. 

— E plăcut aici, constată ducând cupa la buze. 

— Cred şi eu, chicoti Dolly. În orice caz, mai plăcut decât 
la strung sau la săpăligă. 

— Vii de la ţară? 

Fata îl privi ofensată: 

— Asta-i impresia pe care o fac? 

— Ai pomenit de săpăligă, râse Gogu. Cum e chestia aia? 
şi arătă spre sonda din care fata sorbea cu paiul. 

— Mie-mi place. 

— Pot să gust şi eu? 

Cu un gest cam brusc, fata îşi oferi sonda. 

— De ce nu-ţi comanzi? 

Gogu zâmbi. Era exact ceea ce bănuise. În sondă se afla 
ceai, suc sau alte rahaturi inofensive pentru ca fata să nu se 
ameţească. Din astea putea să consume cu duzina, iar nota 
se încărca. Procedeu clasic, dar nici el nu se născuse la 
ultima ploaie, va avea grijă s-o îmbuibe cu şampanie. 

— Mai târziu... Lucrezi de mult aici? 

— Cam de un an. 

— Înseamnă că eşti mulţumită. 

— Foarte! răspunse Dolly, din nou prea abrupt... Vreau 
să-ţi spun ceva, amigo, dacă nu mă placi, poţi să chemi altă 
fată, eu nu mă supăr. 

— De ce-ţi închipui că nu te plac? 


— Văd că tragi de timp, nu eşti curios la anatomia mea. 

Adică, traduse Gogu, n-am început s-o pipăi pe sub masă, 
nu i-am vârât mâna în sân. 

— Mie-mi place cu uvertură, vreau să zic introducere. 

— Ştiu şi eu ce înseamnă uvertură. Am doişpe clase! 

— Bravo! se entuziasmă Gogu ca în faţa unui trombon 
electoral. Se vede pe tine că ai Biblie. La ce liceu ai 
terminat? 

— La... şovăi o clipă, ăsta, Matei Cantemir. 

— Foarte bun liceu, aprecie Gogu, serios, turnând 
şampanie în sonda deja golită. Îmi face plăcere să stau de 
vorbă cu o fată inteligentă. 

Dolly zâmbi încântată: 

— La cei mai mulţi nu le pasă. Hoitul şi pluta!!:, atât! 
Dacă nu te superi, mai comandă-mi un cocktail. 

— Câte vrei, scumpeteo, dar fă-mi plăcerea să bei cu 
mine un pahar de şampanie. E excelentă... 

— Cum crezi... N-ai vrea să continuăm sus? 

Cu vârful limbii urmărea conturul buzelor şi concomitent, 
Gogu îi simţi mâna micuță explorându-i pantalonii pe sub 
masă. 

— De ce te grăbeşti? 

— "Te vreau, şopti, simulând gâfâitul dorinţei irezistibile, 
eşti un atlet, se vede pe tine, eşti primul client din seara 
asta... Hai! 

Forţa nota, precipita, devenise agresivă. Gogu întoarse 
instinctiv capul. Rezemată de colţul barului, Liana Iordache, 
într-un costum negru de mătase, bine mulat pe formele 
puternice, filtra cu privirea ce se petrecea în sală. 
Nemişcată şi aparent absentă, semăna mai mult ca oricând 
cu o statuie. 

— Patroana? întrebă din gât, abia mişcându-şi buzele. 

— Înâ. 

— Ti-e frică de ea? 

Dolly îşi cobori genele rimelate. 


Ţinând seama de arhitectura imobilului, poziţionarea 
uşilor şi faptul că mai exista un etaj, Gogu socoti că bordelul 
dispune de circa opt dormitoare. Cel în care-l conduse Dolly, 
situat la mijlocul unui coridor mochetat şi cu aplice 
luminând anemic portocaliu, semăna perfect cu o cameră 
de hotel nemarcată încă de barbaria mai multor serii de 
turişti. Totul părea nou, aseptic şi anonim. Pe masă se afla 
un set de pahare, iar din frigiderul micuţ, ca un cub şi 
burdugşit ca un fagure plin de miere, Dolly scoase o sticlă de 
şampanie. 

În timp ce se prefăcea că destupă cu stângăcie, ca unul 
nedeprins, sticla de şampanie, logica şi ochiul expert al lui 
Gogu descoperiră imediat camera video şi microfonul. 
Prima era fixată sub galerie, confundându-se cu draperia 
bogată din pluş albastru închis - unghiul ideal pentru a 
viziona năzdrăvăniile din pat; un pat cu tăblie de pe spatele 
căruia microfonul spiona „şoaptele de sub plapumă“. Dolly, 
complet goală - un trup de fetiţă abia ieşită din pubertate - 
se lipi de Gogu şi începu să-i deschidă cămaşa. 

—  Puţină atmosferă n-ar strica, spuse acesta 
desprinzându-se uşor. N-aveţi muzică? 

— Cum să nu? 

Pe comoda cu oglindă se afla un radio-casetofon ca de 
excursie. Gogu îl deschise, căutând un post la întâmplare. 
Găsi muzică şi amplifică sonorul. 

— Nu-i prea tare? se alintă Dolly. Parcă voiai atmosferă. 

Gogu surâse: 

— Răcnetele mă inspiră. Sunt un canibal, am de gând să 
te sfâşii! 

— Abia aştept, chicoti Dolly, aruncându-se pe pat, într-o 
poziţie ispititoare. 

Gogu întoarse ochii, încercând o greață de tip special. Nu 
era un puritan, avea destule în arhivă de care să se 
ruşineze, sau de care să nu-i facă plăcere să-şi aducă 
aminte, dar păstra nişte norme. Nu suporta obscenităţile la 
copii - pe pedofili i-ar fi împuşcat în regim de urgenţă - n-ar 


fi furat din pălăria unui orb sau alt handicapat, n-ar fi lovit 
un om bătrân, n-ar fi tras niciodată în cineva aflat cu 
spatele întors. „Arsene Lupin, gentleman apaş“, râdea de el 
Sică piticul, care-l cunoştea bine. 

— Mai stai mult? se miorlăi Dolly. 

— O clipă şi am terminat. Dacă nu-i întuneric perfect, 
degeaba! 

Se duse la fereastră şi prefăcându-se că aranjează 
draperia, trase de ultimul fald, acoperind complet camera 
video. 

Fata se ghemui dintr-o dată cu genunchii la gură şi 
întinse cuvertura peste ea. Şopti înspăimântată: 

— Eşti de la Poliţie! 

Gogu se aşeză pe marginea patului şi îşi aprinse relaxat o 
țigară: 

— Nici poveste! E o chestie de gust. Ţin la intimitate, nu 
să mă vizioneze toţi golanii perverşi sau amatori de şantaj. 

Dolly, înspăimântată, tremura: 

— Ce o să-i spun patroanei? E vai de pielea mea. 

— De ce? Îi explici ca-i dat de unul care nu poate decât în 
beznă şi cu gălăgie. Îi întinse un pahar cu şampanie: Hai să 
stăm la o parolă. 

— Crezi că-mi arde de pălăvrăgeală? După ce mi-ai 
mâncat timpul în bar... 

— Ce înseamnă că ţi-am mâncat timpul? 

Fata plângea de-a binelea. Îşi ridică chipul mânjit de fard 
şi se răsti: 

— Crezi că ne ţine degeaba aici? Să ne înconversăm cu 
clienţii? Avem o normă... 

— Cât? 

— Opt pe tură, dar mai bine ar fi să-mi ţin gura. Nici ieri 
n-am reuşit! Abia cinci... 

— Şi dacă eu am chef să stau toată noaptea cu tine? 

— Plăteşti pentru cinci vizite, dar n-ai tu banii ăştia! Şi ai 
mai şi aranjat aparatele... Mai bine du-te. 


Gogu, sincer impresionat, încercă s-o liniştească. O luă pe 
după umeri şi-i întinse o batistă: 

— Eşti o fetiţă mică şi speriată, spuse blând şi Dolly 
începu să plângă şi mai tare. Dacă vrei să fugi de aici, pot să 
te ajut. 

Dolly i se smulse din braţe şi începu să ţipe: 

— Şi unde să mă duc? Mă iei tu la tine? 

Gogu îi astupă gura, strângând-o la piept: 

— Încet că ridici în picioare toată spelunca asta! 

Mâna alunecă pe spatele lui Dolly. Înţepeni la un moment 
dat, insistă nedumerit cu degetele, apoi cobori mai jos, spre 
şale. Asperităţile, lungi şi subţiri ca nişte aţe se repetau. 

— Ce-i cu spatele tău? întrebă înfiorat de o bănuială 
cumplită. 

O trase brusc, în bătaia veiozei. Toată spinarea lui Dolly 
era însemnată de cicatrice. 

— Dumnezeule mare! Ai fost bătută. 

— Mă aşteaptă încă un rând, hohoti Dolly, dacă nu pleci 
imediat. 


O papagaliţă - machiaj şi rochie în culorile curcubeului - 
care probabil în timpul sezonului rece îndeplinea şi oficii de 
garderobieră, îl aştepta în nişa de la intrare. Îi întinse nota 
cu un zâmbet gras, conţinând cam la zece grame de ruj. 
Gogu se interesă sarcastic: 

— Mata eşti contabila? 

— Aş, stareţa de la Agapia, şi-i suflă un jet de fum în 
obraz. 

— Aha! ghici Gogu. Colectă pentru orfani şi handicapaţi. 

— Aşa, ca tine. Eşti şmecher? 

— Tţ, fraier! spuse Gogu aruncând o privire pe notă: 
două sticle de şampanie, două cocktailuri, un ceas petrecut 
cu Dolly. 

Suma i se păru exorbitantă. 

— Atunci, mai vino pe la noi, micuţule. 


— Nu ştiu când îmi mai dă voie tata, şi salută ducând un 
deget la tâmplă. 

Liana îşi desprinse ochiul de vizorul practicat în draperie 
şi urcă în odaia lui Dolly. 


Gogu plecă îngândurat. De la Dolly s-ar fi putut scoate 
multe, dar pentru asta trebuia ea scoasă în primul rând 
dintre pereţii bordelului. Era moartă de frică. Cine naiba o 
biciuise? Cine le biciuia? Nu trebuia să fii prea intuitiv ca 
să-ţi dai seama că biciuitul ţinea de regulamentul casei. Ca 
pe iobagi, domnule! nu înceta să se mire. Ca în „Coliba lui 
Moş Toma“! Incredibil. Şi-o imagina foarte bine pe Liana cu 
gârbaciul în mână. Ăştia infirmii sunt răi ai dracului, cel 
puţin aşa auzise. Un pitic şi o surdomută! Ce cocktail 
fioros!... Ce fac cu banii? Amândoi îi scot din haznale. Aici e 
un mister care n-are nimic de a face cu vreun depozit 
bancar... După cum se cunoştea, nu va avea o clipă de 
linişte până nu va pătrunde în fortăreaţa soţilor Iordache de 
la Mogoşoaia. 


XXX 


De câteva zile, Alina se simţea rău. Îi pierise pofta de 
mâncare, avea amețeli însoţite de dezechilibrări, pălise şi 
lâncezea mai tot timpul în pat sau la televizor. Parcă suflate 
de vânt, dispăruseră vioiciunea de veveriţă, accesele de 
veselie, râsul din te miri ce în triluri de argint, bucuria de a 
trăi - însuşire rară - ca dominantă a personalităţii ei. Se 
bucura din şi de orice: o viespe de aur, un gândăcel cu 
buline negre, obrazul curat şi bucăliu al Lunii - „spune şi tu, 
Adi, dacă nu-ţi vine s-o ciupeşti!“ - efectul trandafirului unic 
în vaza de pe pian, de moţul de frişcă de pe profiterol... 

Adrian îi urmărea evoluţia cu sufletul la gură, temând în 
sinea lui invidia zeilor pe o fericire desăvârşită, totală şi în 
consecinţă, îl bântuia spaima unor diagnostice crunte: 


tuberculoza, anemie pernicioasă sau ducă-se pe pustii, se 
ferea să pronunţe însuşi cuvântul. 

— N-am nimic, îl asigura Alina încercând să zâmbească. 
Nici mătuşile mele nu erau mai prăpăstioase ca tine. Dacă 
citeau în gazetă că e epidemie de gripă în Polonia, ne şi 
atârnau de gât, mie şi Bellei, un boţ de camfor. 

Adrian, nici el însuşi în cea mai bună stare - de unde, 
Dumnezeule şi de ce atâta oboseală?! - îi cuprinse mâinile 
ducându-le la buze: 

— Iubita mea, te implor, consultă un medic. Dacă ţi se 
întâmplă ceva, eu mă omor. De dragul meu, dacă însemn 
ceva pentru tine... 

Alina îi încolăci gâtul. Şoapta fierbinte arse urechea lui 
Adrian: 

— Ne iubim prea mult ca să murim. 

— Mie tocmai de aia mi-e frică. E prea minunat şi prea 
adevărat ca să dureze... 

Pusă în temă, Lucreția nu-şi ascunse stupoarea: 

— Parcă aţi fi doi ciobani răstigniţi în vârf de munte! Ia-o 
de mână şi mergeţi la doctor. Există tratamente, leacuri, 
clinici superspecializate în străinătate, dar barem să ştiţi 
întâi despre ce-i vorba. Ce naiba, trăiţi ca pe vremea lui 
Vlad Ţepeş?... Şi că veni vorba, nu ţi-ar strica nici ţie un 
consult. Arăţi epuizat, stors ca o lămâie. 

Adrian dădu din mână: 

— Nu eu sunt cel mai important. 

Lucreția, statornic calmă şi echilibrată, de astă dată se 
învineţi de furie: 

— Ce înseamnă că nu eşti cel mai important? Cine a 
decis-o? Cine poate decide, are dreptul să decidă, că e mai 
important să trăiască X decât Z? Nu sunt atât de nebună 
încât să-mi închipui că decesul meu ţi-ar întoarce viaţa pe 
dos, dar decesul tău ar putea avea repercusiuni asupra 
Alinei. I-ai zdrobi viaţa, nu-ţi dai seama? 

În sinea ei nu credea o iotă. Văduvă la douăzeci de ani şi 
la chipul de înger al Alinei - pană la pălăria de duminică! 


Ba, devenea şi mai interesantă. Nu cunoştea însă argument 
mai convingător pentru a-l determina pe Adrian să se 
îngrijească. Într-adevăr, Adrian amuţi. Fusese într-atât de 
egoist, preocupat de dragostea lui, încât nu se gândise o 
clipă la acest aspect. Îngână pierdut, de parcă s-ar fi aflat în 
faţa realităţii concrete: 

— Ai dreptate, Lucreţio! Ce s-ar face biata fetiţă fără 
mine?... 

„Ce s-a făcut şi până acum“, îi răspunse în gând soră-sa, 
iritată. „Mai iubeşte omul, dar nici chiar aşa, să te 
imbecilizezi, să nu mai vezi pe unde păşeşti, ca drogat.“ 
Adrian exagera, îşi pierduse minţile, constatare plină de 
ameninţări, mai ales că până mai deunăzi, se putea vorbi 
despre calmul lui olimpian. 

— ...e atât de copilăroasă, urmă cu privirea rătăcită, atât 
de neajutorată, ca o fetiţă pe care ţi-e teamă s-o laşi să 
umble singură pe stradă... 

— Vorbeşti despre ea de parc'ar fi handicapată. 

— Chiar este. Un biet iepuraş rătăcit în junglă. O eroare a 
naturii care a azvârlit-o într-o epocă dură, străină de ea, 
sălbatică. Încă o fiinţă care şi-a ratat secolul... 

— O iei razna, Adi! E o fată frumoasă, tu te-ai îndrăgostit 
de ea şi atât. Restul sunt floricele! Horbotă şi macrameu! 

Adrian clătină din cap: 

— Tu te iei doar după fotografie, eu o cunosc. Alina s-a 
născut sub semnul frumosului. Frumosul în toate. Menită să 
fie înconjurată de frumuseţe, de dragoste, hărăzită să 
trăiască pe timpul valsului când femeia mai era adulată şi 
ocrotită. A nimerit într-o lume cinică, edificată într-un 
aisberg, o lume de cactuşi. E ca şi cum ar fi greşit 
tramvaiul, luându-l în direcţie opusă... 

— Astea-s romanțe, Adi. 

— Puțin îmi pasă cum le spui. 

— Sunt convinsă. Cum ai tu de gând să îndrepţi situaţia? 

Adrian îşi întoarse privirea spre soră-sa. Declară apăsat: 

— Ocrotind-o. Din toate puterile mele. 


— Nu ştiu să fi făcut altceva până acum. 

— Până acum n-am făcut decât să mă bucur de ea. Că 
există. Mi-e şi ruşine... 

Sări din fotoliu cu o mişcare bruscă. Lucreția tresări 
speriată. 

— Iartă-mă, mă grăbesc, şi o sărută în fugă. 

— Crezi că poţi rezolva totul acum, pe moment? 

Adrian dădu din mâini exasperat şi goni pe trepte, ca un 
bezmetic. 

— Degeaba, nu poţi să înţelegi. 


Ajunse acasă abia respirând, hăituit de nelinişte, 
presimţind o catastrofă. Îl apucase din senin, acolo, pe 
fotoliul Lucreţiei, un sentiment de iminent tragic care-i 
asediase întreaga făptură. Înfricoşat şi imaginând tot felul 
de clişee sinistre, şi-ar fi dat viaţa, numai s-o găsească vie şi 
întreagă. Închină Cerului o rugăciune disperată, sălbatică, 
înşiruire de cuvinte neîndemânatice, rugăciunea sfâşietoare 
a celui nedeprins cu rugăciunea. 

Trecu taifun pe lângă menajera care abia avu timp să i se 
ferească din cale şi năvăli în salon. Alina, aşezată turceşte în 
mijlocul încăperii, înconjurată de păpuşi şi întreaga ei 
menajerie de pluş, lălăia un cântecel. Îşi ridică privirea spre 
Adrian, zâmbindu-i sfioasă ca o icoană: 

— O să avem un bebeluş, Adi. 

Incapabil să scoată un sunet, Adrian îi căzu la picioare. 


Individul era dintre cei care nu zâmbesc şi nu râd 
niciodată, constituind personaj de referinţă în relatarea 
unui banc sau a unei situaţii amuzante: „A râs până şi M.“ 
Uscăţiv şi uscat, cu ochii adânciţi în orbite, Pavelescu îl 
califică din primul moment drept infect şi antipatic. De două 
categorii de persoane se ferea îndeobşte: de cei pe care-i 


intuia fără slăbiciuni, considerându-i dezumanizaţi, şi de 
impenetrabili: cei ce nu se lăsau în principiu citiţi de la 
prima vedere. Tipul se încadra în ambele. Când îi mai şi 
prezentă legitimaţia de maior, îşi zise că e groasă rău. 
Sperase în sinea lui la vizita de rutină a vreunui locotenent, 
îndeplinind un oficiu de procedură convenţională, hârtie 
obligatorie pentru clasarea unui dosar. Importanţa gradului 
însă dădea de gândit şi îi venea să se zgârie pe ochi că, 
ignorându-şi instinctul, nu abandonase de la primele 
mişcări afacerea Yvonei. Căci nu avea nici cea mai mică 
îndoială, din pricina nenorocitei ăleia, nevropate, se afla 
individul în biroul lui. Îl pofti să ia loc şi abordând un aer 
aferat, profesional, îşi împleti degetele sub bărbie. 
Concomitent, îi îndreptă o privire strălucitoare, plină de 
solicitudine: 

— Vă stau la dispoziţie, domnule maior... Doriţi o cafea? 
O Cola? 

Maiorul Mihăescu refuză clătinând indexul care părea să 
vibreze de încordat ce era şi intră direct în subiect: 

— Numele Yvona Axente îţi spune ceva? 

Peste noapte, Pavelescu reflectase la toate schemele 
posibile, imaginase întrebări şi răspunsuri, aşa că era 
pregătit. Replică fără şovâăială: 

— Bineînţeles, mi-a fost clientă. În general, explică, n-am 
memoria numelor, dar Yvona se reţine. Asta s-a întâmplat 
însă mai demult... 

— Cât de mult? 

— Dacă doriţi date exacte, pot consulta registrul de 
evidenţă. Cam prin primăvară, în orice caz. Afacerea a fost 
rezolvată, doamna s-a declarat mulţumită de prestaţia 
noastră, nu văd... 

Zâmbi, lăsând fraza în suspensie. Maiorul îl cântări lung, 
încercând să desluşească dincolo de figura de bişniţar 
păşunist a detectivului. 

— Mda... Problema stă în felul următor. Femeia a 
dispărut de trei luni de zile. În agenda ei am găsit numărul 


de telefon al agenţiei şi o ultimă notă consemnând o 
întâlnire cu dumneata, pe data de 22 iunie ora zece 
dimineaţa. 

— Şi? 

— Nici un şi! Aia e că nu mai urmează nimic. Se poate 
conchide că eşti ultimul om care a văzut-o înainte de a 
dispărea în ceaţă. 

„Aici te înşeli, amice“, gândi Pavelescu continuând să-i 
zâmbească, „există cel puţin un tip care a vizionat-o după 
mine şi ăla-i piticul, dar nu sunt nebun să-mi bag singur 
capul sub ghilotină. N-ai decât s-o descoperi singur.“ Rosti 
convenţional: 

— Îmi pare foarte rău, dar nu văd în ce măsură vă pot fi 
de folos. Vă asigur că părăsind acest birou, nu mi-a spus 
unde se duce. 

Mihăescu nu-l slăbi din priviri, părând să mestece un 
imaginar chewing gum. 

— În ce problemă te-a angajat? 

Detectivul se foi în scaun, simulând încurcătura: 

— Vedeţi, domnule maior, există nişte norme 
deontologice... 

— Nu mă lua cu secretul profesional! În procent de 
nouăzeci şi nouă la sută, femeia este moartă. Cel mai 
probabil asasinată. Ascultă o povaţă înţeleaptă. Nu te juca 
cu focul! 

— Poate s-a sinucis, de ce neapărat asasinată? 

— Dacă s-a sinucis, unde-i leşul? Şi-a dat foc într-o gaură 
de şarpe? Dar n-am venit să stau cu dumneata la şuetă. Îţi 
mai atrag atenţia că ai obligaţia să cooperezi cu Poliţia. În 
consecinţă, ce-a vrut de la dumneata? 

— Era încurcată cu un tip şi avea impresia că ăla o 
înşeală. Un dosar dintre cele mai clasice. Filaj. 

— Şi? 

— Păi, chiar aşa stăteau lucrurile. Intervenise terţa 
persoană. 

Maiorul scoase din servietă un carneţel. 


— Nume şi adrese! Mă interesează şi rivala. 

Pavelescu oftă - se apropie funia de par - şi deschise 
registrul. Maiorul notă datele lui Adrian şi ale Alinei cu 
imperceptibilă satisfacţie.  Înşurubă  tacticos capacul 
stiloului, îl aranjă în etui, îi căută locul în servietă. Era un 
bărbat meticulos. Pentru detectiv, toate acestea însemnau 
pregătiri de plecare şi îşi ţinea respiraţia în capul pieptului, 
înainte de a o slobozi uşurat. Maiorul îşi ridică în sfârşit 
privirea de gheaţă: 

— Şi acum, domnule Pavelescu, urmează partea cea mai 
interesantă. Amănuntele pe care le-ai omis. 

— Nu înţeleg. 

— Ceea ce ascunzi. 

Detectivul se arată contrariat: 

— De ce plecaţi aprioric de la ideea că vă ascund ceva? 

— Prietene... Nota Bene, desluşi răspicat, încă 
„prietene“! Apriorică ar fi ideea că dumneata eşti un omuleţ 
isteţ, o dovedeşte printre altele cifra de afaceri. M-am 
interesat... lar un omuleţ isteţ, când ia o persoană în 
colimator, descoperă cu mult mai multe decât mărturiseşte 
chiar clientului plătitor. Asta se numeşte a păstra un as în 
manşetă vizând orice eventualitate. 

— E o teorie şi nimic mai mult, domnule maior. 

— Teorie? Atunci, lasă-mă s-o duc până la capăt. Dovadă 
că ai procedat conform demonstraţiei mele, şi nu altfel, este 
faptul că ştii unde s-a dus Yvona Axente, după ce a plecat 
din acest birou. 

— Foarte probabil că dumneavoastră ştiţi mai multe 
decât ştiu eu. 

— În realitate, dumneata te întrebi acum ce şi câte ştiu 
eu. Şi pentru că n-am venit să stau aici la parole, ba mai îmi 
eşti şi simpatic şi mi-ar părea râu să ţi se retragă 
autorizaţia, ca să nu mai zic de alte zorzoane, alde 
obstrucţionarea justiţiei, voi vorbi deschis. Dumneata ai un 
asistent... 

— Exact, Gheorghe Tăutu. 


— Perfect. Când a plecat de aici, Yvona a dat un telefon. 

Patronul agenţiei Discret simţi că inima încetează să-i 
bată. Dar asta, vorba zicalei, nu mai era inimă, era cord. 
Încercă să se liniştească singur: „Stai blând, Pavelescule, că 
tipul mănâncă rahat. Când a plecat de aici, Yvona a luat un 
taxi, ai văzut-o pe geam. Pe lângă studioul piticului, nu 
există telefoane publice. Doar să fi oprit maşina pe traseu, 
ceea ce-i greu de crezut. Plecase ca o vijelie. Şi dacă 
totuşi...“ 

Maiorul Mihăescu, continuând să nu-l slăbească din 
priviri, urmă pe acelaşi ton aparent degajat, dar mustind de 
ameninţări: 

— Unde crezi dumneata că a sunat? 

Detectivul ridică din umeri: 

— V-am mai spus-o, nu eram în confidenţe. 

Maiorul rânji: 

— La ea acasă, domnule! Acolo a sunat. Are robot, carele 
a înregistrat următoarele. „Vorbesc chiar eu, Yvona. Mă 
îndrept spre domnul S., unde m-a îndrumat asistentul lui 
Pavelescu. Dacă mi se întâmplă ceva...” Aici, banda 
consumată, probabil, s-a întrerupt... Cine-i domnul S$,, 
domnule Pa-velescu? 

Detectivul găsi un răspuns ambiguu, doar în parte 
nesincer: 

— Cine e? Asta mă întreb şi eu. 


Gogu sosi la agenţie chiar după plecarea maiorului. Găsi 
un patron necunoscut până atunci, nervos şi nu doar 
înfuriat, speriat; îl despărţeau de panică un centimetru sau 
doi. Îi relată aproape la replică discuţia avută cu Mihăescu 
şi conchise cât se poate de nefericit: 

— Am intrat în rahat, Gogule! Niciodată nu m-am simţit 
atât de aproape de dezastru ca acum. 


Gogu, îngrijorat el însuşi, încercă să braveze: 

— Să nu ne pierdem cu firea, boss... 

— Ai vreo reţetă? Yvona e categoric moartă, nu am nici 
un dubiu, iar noi i-am semnat actul de deces trimiţând-o la 
Iordache. Că-mi ridică autorizaţia e floare la ureche! M-am 
descurcat eu şi în situaţii mai grele, de o pâine scot oricând. 
Chestia e că se lasă cu puşcărie. Complicitate la omucidere. 

— Eşti convins că piticul a lichidat-o? 

— Ca de sfânta cruce! 

— Ei bine, amănuntul ăsta o să-l ţii pentru dumneata. Şi 
în definitiv, eu sunt ăla care a trimis-o la Sică, nu trebuie să- 
ţi faci probleme. 

Pavelescu îl privi sceptic: 

— Asta o zici acum, în biroul nostru, dar ce o să spui când 
te-or lua ăia la pumni şi Dumnezei, cu farul băgat în ochi?... 
P'ormă, de ce i-ai făcut trampa cu Iordache? 

Gogu ridică din umeri: 

— Să spunem că, printre altele, pe Yvona o interesa să 
cunoască un om de afaceri, în vederea nu ştiu căror 
investiţii. Când omul vrea să se informeze, întreabă în 
stânga şi-n dreapta. O agenţie de detectivi particulari 
deţine, în principiu, informaţii de mâna întâi. 

— Îi crezi sugaci pe ăia, Gogule? 

În sinea lui îşi zise însă că ar putea constitui o găselniţă. 
În fond, asta era cartea de vizită a piticului: businessman. 

— Nu, dar nici supermeni. Uite ce-i, patroane! Eu osămă 
dau la fund. Am nevoie de liber, până îmi lămuresc nişte 
probleme legate de Sică. 

— Ce-i spun sticletelui? Ăla vrea să stea musai de vorbă 
cu tine. 

— Că m-am învoit câteva zile, pe chestiuni personale. O 
să-i povestesc după aia, că m-am dat în stambă cu o 
damicelă măritată. Nu-ţi fă probleme, damicela există, o să 
ciripească ce-o învăţ eu. 

Îşi băgă ţigările şi bricheta în borsetă şi se ridică. Şeful îi 
bară trecerea spre uşă: 


— Gogule, fii atent. Merg pe mâna ta. 
— Ca pe autostradă, patroane. Ie ţin la curent. 


XXX 


— Ptiu, ptiu! îl scuipă a nedeochi Margareta, că tare eşti 
chipeş, don' preşedinte! Dar floare la botoneră nu pui? 

Ionică Manole, încântat de cum îl arăta oglinda, o mustră 
cu jumătate de gură: 

— Îţi arde de glume, Margareto. Nu mă duc la nuntă. 

Femeia chicoti: 

— Păi aia e, că arăţi ca un ginerică. 

— Numai la prostii ţi-e gândul, mormăi privindu-se din 
toate părţile. 

„Un domn în vârstă, distins şi elegant“, se califică 
declarându-se mulţumit. Lipsea tuşa de final, o boare de 
Aramis - îl avea de treizeci de ani! - pe batista de la piept şi 
obrajii proaspăt raşi. Fără îndoială, i-ar fi plăcut şi o floare 
la butonieră, dar se gândi că aceasta ar putea fi considerată 
drept o atenţie cu substrat la adresa gazdei, iar el nu vroia 
să genereze probleme, interpretări. Dacă Radulian e vreun 
Othello, gelos până şi pe stafia lui Cassanova? 

Ori câte temeri ar fi încercat vizavi de Radulian, acestea 
încetară ca prin farmec din clipa în care-l văzu în pragul 
uşii. Era un gentilom, se vedea dintr-o ochire, ca şi 
dragostea neţărmurită pe care i-o purta Alinei. Adevărat că 
n-ar fi stricat să fie mai tânăr - câte drame generate de 
diferenţa de vârstă dintre parteneri nu întâlnise în cariera 
lui de magistrat! - dar Alina, „fecioara lui de vis“ ar fi putut 
nimeri şi mai râu. Fiică să-i fi fost şi tot l-ar fi preferat pe 
mai coptul Radulian unui june derbedeu cu plete şi tatuaje 
de pirat sau condamnat la galere. 

Alina şi Adrian, gazde desăvârşite, se întrecură în atenţii, 
făcându-l să plutească printre nouri şi luceferi. Pentru 
prima oară în viaţa lui - tristă constatare şi totuşi ce stare 


de bien €tre! - se simţea răsfăţat, ascultat cu atenţie, bine 
venit. Când Alina, făcând pe mica gospodină, intră în 
bucătărie, Adrian declară spontan, cu toată sinceritatea: 

— Sunt fericit că soţia mea are prieteni ca 
dumneavoastră. Aş vrea, la rândul meu, să mă socotiți 
prieten. 

Bătrânului îi dădură lacrimile de emoție: 

— Se achiesează... Vreau să zic... Bineînţeles. Vom 
conlucra împreună pentru fericirea ei. 

Adrian îşi zise că astea sunt declaraţii duios vanitoase, de 
om bătrân, dar nu mai puţin, făcute din toată inima. Cu ce 
naiba să contribuie pensionarul Manole la fericirea Alinei? 
Asta nu-l împiedica însă să se arate recunoscător. 

— Fetiţa aceasta, urmă lonică Manole, îmbujorat de 
coniac, merită toată atenţia noastră. Dumneata eşti prea 
tânăr, şi nici eu îndeajuns de în etate, ca să fi apucat 
adevărata vreme a Alinei... 

Adrian îl urmărea zâmbind. Ce bătrân încântător, un 
adevărat bunic din epoca victoriană, aşa cum întâlneşti în 
romanele englezeşti ale celuilalt secol. Sobru, elegant, cu 
inima plină de discretă afecţiune... Cu decenţă şi repulsia 
specific britanică faţă de manifestarea oricărei emoţii, le 
camufla oferind în lume un obraz rece, reţinut, de 
nepătruns. Cel puţin aşa îi plăcea lui Adrian să şi-l 
închipuie, care de două zile plutea din nou într-o lume - 
codru de trandafiri populat de arhangheli. 

— Ce înţelegi prin adevărata vreme a Alinei? 

Manole puse păhăruţul pe masă. Mâna şi surâsul îi 
tremurau uşor, privirea i se pierduse într-un univers unde 
Adrian nu-l putea ajunge. 

— Lumea străbunicilor noastre, când femeia se bucura de 
adoraţia hărăzită Madonei... Femeia, un tezaur de graţie, 
blândeţe, fidelitate, castă ca un crin. Soţie devotată, mamă 
duioasă, braţe odihnitoare unde oricine îşi găsea alinarea. 

„Alinarea“, tresări Adrian. „le pomeneşti că numele de 
aici se trage. Alinare-Alina. Curios, nu m-am gândit 


niciodată la aspectul ăsta... Dar, stai puţin! Şi francezii o au 
pe Aline, care nu seamănă deloc cu apaisement. În fond, n- 
are nici o importanţă, poate că de data asta, au importat 
francezii...“ 

Amănuntul însă i se părea încântător, adăugând parcă 
încă o stea la diadema Alinei. În ce-l privea pe fostul 
preşedinte de tribunal, acesta desigur „pastela“ trecute 
vremi, generaliza imaginile romantice ale poeziei din epocă 
izbutind o acuarelă vetustă, dar nu mai puţin emoţionantă. 
Minciună, trădare, femei  necredincioase existaseră 
dintotdeauna, indiferent de calendar - iunian, gregorian 
sau... paştele cailor. Nu aveau bineînţeles nici o legătură cu 
Alina, care rămânea unică şi Adrian îi era recunoscător 
bătrânului pentru portretul schiţat. Că bietul de el era 
îndrăgostit până peste urechi, se vedea şi legat la ochi, dar 
cu totul necompetitiv din cauza vârstei şi Adrian simţea 
pentru el o simpatie duioasă, pe undeva colegială. 1 s-ar fi 
părut chiar nefiresc să fie altfel. Cum ai fi putut trece pe 
lângă Alina, fără s-o adori din prima clipă? 

— .„.„după cum unele cuvinte, continuă o idee Manole, al 
cărei început Adrian îl scăpase, divagând el însuşi în sinea 
lui, din lipsă de destinatari, îşi pierd aplicaţia şi pur şi 
simplu dispar din vocabular. 

— Ca de exemplu? surâse Adrian. 

— Castitate. Ai mai întâlnit în ultima vreme cuvântul 
acesta? În presă, la televizor, pe uliţă? 

— N... nu. Poate în poezie. 

Ionică Manole râse din gât: 

— Mersi! Castitatea omătului, a florii de cais şi altele de 
felul acesta. Nu mă gândeam la romanțe, ci la limbajul 
vorbit. Sau virtute! Când ai auzit ultima oară vorbindu-se 
despre o femeie virtuoasă? Un bărbat virtuos? Poate la 
biserică, cu referire la sfinţi. Sfântul Grigorie Decapolitul... 

— Trăim în altă epocă, domnule Manole. A celularului, a 
transmisiilor prin satelit, a... 

— Acestea sunt simple comodităţi, îl întrerupse bătrânul. 


— Ceva mai mult. Omul a dezvirginat Luna, un vis de 
milenii! 

— De aia nu mai are nici un haz. Nici în poezie. Din 
moment ce ai izbutit să pui degetul pe ea, s-a dus dracului 
fascinația! 

Adrian începu să râdă: 

—  Simplificaţii, dar o faceţi cu humor. În fond, vă 
declaraţi făţiş împotriva progresului. 

— Dacă ticăloşeşte omul, hotărât, da! Spuneai mai 
adineaori că trăim în altă epocă. Tocmai asta încercam să-ţi 
explic, Raduliene, apropo de scumpa noastră Alina. 
Adevărata ei vreme s-a fost călătorit de mult. Desprinde-o 
azi pe Eugenia de Montijo din rama ei rococo şi dă-i drumul 
pe autostradă. Asta se petrece cu Alina. Dumneata vei face 
tot ce-ţi stă în puteri şi peste chiar, sunt încredinţat, dar cu 
adevărat n-o poate ocroti decât un Dumnezeu 
mizericordios. 

Alina izbucni în salon, ca o primăvară. Era impresia 
amândurora, accentuată de rochia înflorată şi obrajii 
rumeniţi la aragazul din bucătărie. 

— Despre mine vorbeaţi, domnilor? Constat că v-aţi 
împrietenit. Ce bine-mi pare! şi bătu din palme. 

Ionică Manole zâmbi înduioşat: 

— Les amis de mes amis... 

— Vă iubesc pe amândoi, asta e! Dacă nu v-aţi fi împăcat, 
aş fi fost foarte, dar foarte, foarte tristă... Trandafirii noştri 
s-au uscat şi nici hortensiilor nu le merge prea bine. 

Bătrânul, neobişnuit cu piruetele şi corelaţiile acrobatice 
ale Alinei, rămase cu gura deschisă a concentrată atenţie. 
Nu era prea sigur că înţelege ce se petrece. Sesizându-i 
deruta, Adrian explică zâmbind: 

— Soţia mea se referă la florile din grădină. 

— Am spus-o de la început că nu trebuiau puse alături. 
Am citit în nu ştiu câte cărţi, că florile trebuie să se 
înţeleagă între ele. 

— Ce frumos! se minună lonică Manole. 


— Pe cuvântul meu, îl asigură Alina. De exemplu, crinii şi 
trandafirii sunt incompatibili. Acum văd că ţepoşii ăştia 
frumoşi şi răi nu se au bine nici cu hortensiile. Degeaba îi 
iubesc eu şi-i îngrijesc, ei tot supăraţi sunt. Şi de supărare, 
Mor. 

— Ceea ce, înţelese Manole râzând, nu se petrece cu 
mine şi Radulian, din fericire, compatibili. 

Alina făcu îhî din cap ca o fetiţă. 

— Şi acum, haideţi la masă. Cred că s-au ars pateurile în 
cuptor. 

Adrian o reţinu, apucând-o de braţ: 

— Mi-e teamă că te-ai obosit prea mult. Înţelege că 
trebuie să te menajezi. 

Ionică Manole se sperie: 

— Eşti bolnavă? Vă rog să nu-mi ascundeţi nimic. 

— Dar chiar n-am nimic, Adi exagerează ca totdeauna. 

Adrian îi cuprinse umerii, trăgând-o lângă el. Rosti 
emoţionat, mândru, fericit: 

— Nu chiar nimic... Vom avea un bebeluş... 

Alina, ruşinată, îşi ascunse obrazul în subsuoara lui 
Adrian. Bătrânul, tulburat peste măsură, îngăimă: 

— Vă... vă felicit, dragii mei. 

Şi se felicita pe el însuşi. Alina era acum mai vulnerabilă 
ca oricând, în întregime numai la mila Domnului. În ce-l 
priveşte, făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru Alina. Deşi 
n-avea nici un chef, viaţa lui abia acum cunoscuse un sens, 
putea închide liniştit ochii. 

În sufragerie scânteiau argintul, cristalul, porţelanurile. 
Bătrânul, impresionat de fast - „toate astea în cinstea mea!“ 
- inhală cu plăcere parfumul specific al încăperii. Mirosea a 
flori, vanilie şi roade aurii date în pârg. 

„Aşa miroase fericirea“, îi trecu prin minte şi desfăcând 
şervetul de olandă îl puse pe genunchi. Mâinile de zână ale 
Alinei „papionau“ deasupra mesei. Îi plăcu imaginea, grozav 
de graţioasă, şi îşi propuse să n-o uite. O va folosi în poem. 


Sică nu se culca niciodată înainte de întoarcerea nevesti- 
sii de la club. O aştepta cu masa pusă, întorcând fără 
răbdare posturile TV. Astfel, se poate spune că de fapt, 
supau, ceremonialul petrecându-se la ore târzii din noapte, 
cel mai devreme pe la unu. Erau ceasurile lor cele mai 
plăcute, când piticul, în haină de casă, iar Liana, proaspăt 
ieşită de sub duş şi înfăşurată într-un chimonou japonez 
autentic, îşi comunicau reciproc, între o ciorbă bine dreasă 
şi o mâncare cu sos, buletinul de ştiri al zilei. 

Rareori, când pe Iordache îl încercau puseuri de 
exteriorizare - nu avea nici o chemare pentru stilul 
confidenţial - îi mărturisea Lianei că-i singura femeie din 
viaţa lui pe care a respectat-o, şi nu minţea. Până ao 
cunoaşte, era ferm încredinţat că toate muierile sunt curve, 
ticăloase şi interesate, în cel mai bun caz - doar proaste. 
Antecedentele copilăriei duc la generalizări, judecăţi 
imature, fatalmente însoţite de generalităţi triste. Dacă pe 
acelaşi traseu, întâmplarea mai adaugă una sau două 
experienţe nefericite, concluziile devin idei fixe, bătute în 
cuie. 

În familia Iordache, Sică - de fapt, Marius - constituise un 
accident „penibil“. Ambii părinţi erau normali şi tot astfel 
predecesorii, oricât ai fi cercetat în trecutul neamului. 
Maică-sa fusese balerină la Operă, taică-său - profesor de 
matematică. Nici că se putea combinaţie mai bizară, iar 
cocktailul făcuse explozie. Sică avea să se întrebe de multe 
ori ce sau cine naiba, în afara unui destin sarcastic, 
decisese ca aceşti oameni, atât de străini unul faţă de 
celălalt, să se nimerească la un moment dat pe un itinerar 
comun. Fără a mai pune profesiunile la socoteală, cu greu ai 
fi putut întâlni două personalităţi mai incompatibile. Maică- 
sa era frivolă, risipită, avidă de viaţă şi de tot ce se poate 


obţine cu bani. Profesorul - un introvertit ursuz, cu capul 
zornăind de cifre fără nici o legătură cu banii, şi ziua 
împărţită în felii stricte: atâtea ore de şcoală, atâtea de 
meditații, somn, diverse. 

La un moment dat, Sică îşi amintea bine, cei doi trăind 
sub acelaşi acoperiş ajunseseră să nu se mai întâlnească, 
nici măcar între două uşi. Ca să-şi rotunjească venitul, după 
spectacol maică-sa dansa la bar, întorcându-se acasă spre 
patru dimineaţa, când profesorul dormea tun. Tun dormea 
şi nevastă-sa când el pleca la şcoală, aşa că în casa 
Iordache, dormindu-se în ture, se umbla veşnic în vârful 
picioarelor. Sică îşi închipuia că cei doi nu avuseseră 
niciodată o căsnicie adevărată. Mă rog, ceea ce se înţelege 
prin aceasta în mod curent. De armonie, tandreţe, stat la 
sfat împreună nici nu putea fi vorba, dar le lipsea cu 
desăvârşire instinctul cooperativei, trasul la jug în vederea 
unui scop comun, aşa cum se întâmplă cel mai adesea: „Nu 
ne înţelegem, nu ne iubim, dormim separat, dar avem un 
copil, hai să ne suportăm cu decenţă.“ Sică nu şi-i amintea 
stând de vorbă - comunicau prin bileţele - şi nici măcar 
certându-se. Se ignorau, se ocoleau, luau decizii care nu-l 
includeau şi pe celălalt, nu exista un mâine, o duminică sau 
un concediu gândite împreună. Nici sărbătorile mari nu-i 
apropiau. De când se ştia, Sică îşi făcea singur pomul de 
Crăciun, pitic ca şi el, deschidea singur cadourile. 
Cadourile! Şi azi se crispa când se gândea la ele. 

„Copilul ăstuia“, se lamenta maică-sa, „nu poţi să-i 
cumperi nimic în afară de Moş Crăciuni de ciocolată. 
Pijama, costumaş, cal de lemn sau bicicletă, toate trebuie 
ajustate sau făcute la comandă... Nici o plăcere, zău aşa.“ 

Profesorul, pe de altă parte, părinte neîndemânatic şi 
prea frământat de ideea că în el moare un geniu al 
matematicii, îi făcea cadou, la nouă ani, un tabel de 
logaritmi. 

Sică aflase la grădiniţă că e pitic. Părinţii lui probabil cu 
mult înainte. Se părea că nu suferă nimeni. El însuşi simţea 


doar că-i altfel decât ceilalţi copii, umilinţele, complexele şi 
suferinţa abia având să urmeze. Soții Iordache, după câteva 
momente de stupoare şi vizite la diverşi medici, acceptaseră 
situaţia cu fatalism: „Aşa a fost să fie, nimeni nu-i vinovat. 
Cuiva tot trebuia să i se întâmple, uite că ne-a nimerit pe 
noi... Noroc că-i bun la carte, o să scoată de o pâine, fără să 
ajungă la circ...“ 

Trecuse cu puţin de zece ani, când maică-sa, profitând de 
un turneu, rămăsese în Italia, iar de atunci, nu mai dăduse 
nici un semn de viaţă. Dacă nu cumva murise, se părea că 
dorise cu înverşunare să arunce în aer toate punţile care ar 
mai fi legat-o de ceea ce lăsa în urmă. Să ia viaţa de la 
capăt, un prezent prefaţat de nimic. Profesorul nu se pierdu 
cu firea, ai fi zis că se aştepta sau abia aştepta să scape de 
baletistă şi se arătă la fel de grăbit să scape de Sică. Îl 
încredinţă unei verişoare, fată bătrână căreia îi era teamă 
să doarmă singură în casă, şi nici câine nu vroia, iar el se 
recăsători cu o colegă de cancelarie. Avea doi gemeni şi 
doar grija lor. Sică nu se înghesuia cu vizitele, taică-său se 
jena cu el. Nu se mai văzuseră de cinci ani. 

Nici la verişoara lecla nu-i fusese prea moale. Era 
bisericoasă, leneşă şi tâmpită. În totul, ultimul om căruia să- 
i încredinţezi un copil şi mai ales unul cu probleme. Deşi 
profesorul îi plătea o sumă lunară pentru hainele şi 
întreţinerea băiatului, 'Tecla îl socoti de la bun început un 
soi de servitor. Sică se ocupa de aprovizionare - calvar în 
anii lui Ceauşescu! - rânea în casă şi în curte, schimba zilnic 
nisipul celor opt pisici ale Teclei. Tot în acei ani, învăţă să 
gătească, dar să şi fure. Bătrâna practica organic stilul 
ascetic şi respecta cu stricteţe de monah postul în toate 
cele peste o sută de zile prevăzute de calendarul ortodox. 
Sică umbla pe jumătate mort de foame. Cum din cămara 
verişoarei nu avea ce să fure decât zahăr, începu să fure 
bani, iar la şcoală, pacheţelul cu mâncare adus de acasă al 
colegilor. Aici, se manifestară pentru prima oară „calităţile“ 
antisociale ale lui Sică. Îl bănuiră - inclusiv dirigintele - dar 


nu-l prinseră niciodată. Era îndemânatic, iute şi nu-şi 
pierdea niciodată sângele rece. 

Cam pe la doisprezece ani, începuse s-o urască pe Tecla. 
Dacă cineva ar fi putut privi în sufletul lui de atunci, s-ar fi 
înspăimântat. Nu iubea pe nimeni, părinţi, prieteni, o 
jucărie sau un căţel, ura faţă de bătrână fiind primul şi 
unicul lui sentiment real, concret. Peste ani, îşi spuse că 
poate nu atât ticăloşia cât imbecilitatea cronică determinau 
la Tecla un comportament nesimţitor şi crud. De pildă, 
obiceiul de a vorbi despre el, în prezenţa lui, de parcă n-ar 
fi fost de faţa. Din nici o frază nu lipsea ipocrit 
compătimitorul „nenorocitul ăsta“, sau „infirmul“, „orfanul 
pe care-l ţin din milă creştinească“. Devenea şi mai odioasă 
când o apuca grija de viitorul lui, aici având prilejul să se 
lanseze în pronosticurile cele mai sinistre: 

— Nu mai eşti chiar aşa mic, anii trec ca vântul, trebuie 
să te gândeşti serios cum să rostuieşti de o pâine. Am vorbit 
şi cu părintele Coman... De alde tine, n-am văzut decât la 
circ sau lustragii în colţul străzii. Poţi să vinzi şi loz în plic, 
dar nu-i ceva de bază. 

Pe băiat îl podideau lacrimile: 

— De ce să vând loz în plic, verişoară? Sunt bun la carte. 

Tecla se îndoia, înfigând cuțitul în rană până în plăsele: 

— O fi, dar spui drept, n-am întâlnit de-alde tine nici 
doctor, nici advocat, nici popă... Pe urmă, cine te ţine pân” 
să te înalţi? La taică-tău, nici o nădejde, şi-a luat mâna de 
pe tine. Nici nu poţi să-l ţii de rău. Are belelele lui şi 
muierea care nu-l scapă din ochi. Îi pasă de ce paţă copiii ei, 
nu de tine. 

Sică - avea paisprezece ani pe atunci - se învineţi de 
furie: 

— Bine, verişoară, atunci mă omor, şi scapă toată lumea 
de probleme! 

— Ferească Dumnezeu! se sperie bătrâna temând să nu- 
şi încarce cugetul cu păcat cumplit, n-am zis asta, doar că e 
bine ca omul să ştie dinainte încotro păşeşte. 


Sică nu se omorâse, o omorâse pe ea. Dar asta mai 
târziu. Începu prin a deveni sadic, prin a-i amărt viaţa lent 
şi subteran. Dacă cineva vrea să te distrugă, nimeni nu-i 
mai inventiv şi eficient decât cel ce-ţi stă aproape. Viaţa de 
fiecare zi nu-i alcătuită din evenimente, ci din habitudini, 
comportări mecanice şi mici plăceri. Sică proceda în aşa fel, 
încât toate să-i stea dimpotrivă, să nu-i mai priască nimic. 
Nu mai găsi pâine proaspătă pentru dinţii nesiguri ai Teclei, 
laptele afumat şi mâncarea uitată în cuptor deveniseră 
sistem, soba înadins înfundată afuma, lumina se întrerupea 
în mijlocul filmului de la televizor sau când juca remy cu 
prietenele, adio pasienţe din pricina a trei cărţi rătăcite, iar 
Bijulică, motanul adorat, dispăru într-o bună zi pentru 
vecie... 

Tecla se tot plângea că de la o vreme, cam de mult, toate- 
i merg de-a-ndoaselea, de parcă i s-ar fi făcut farmece şi se 
rugă de popă s-o miluiască cu o sfeştanie. Părintele veni 
însoţit de o nepoată, o fătuţă cam de vârsta lui Sică. Avea un 
ciuf de păr gălbui, ca secara, ochi iscoditori şi un 
neastâmpăr specific, de vieţuitoare a pădurii. Cât dură 
slujba, Sică nu-şi putu lua ochii de la ea, în vreme ce fata îl 
cerceta pe sub genele negre, abia disimulându-şi 
curiozitatea. 

— Nu te las, părinte, spuse 'Iecla în timp ce preotul îşi 
împăturea odăjdiile în servietă, până nu bei o cafea cu mine. 
Sică, vezi tu... Să pui mai mult zahăr, că lui părintele îi 
place mai dulce, şi adă şi vişinata. 

Fetiţa se ridică după Sică: 

— Vrei să te ajut? 

Bătrâna o trase de mână, aşezând-o cu de-a sila: 

— Mai stai cu noi, scumpa mea, să mă bucur şi eu. Eşti 
frumoasă ca o floare, fiţi-ar norocul pe potrivă! Îi creşte 
omului inima când se uită la tine!... Scăzu glasul, trăgând 
cu ochiul spre bucătărie: Îţi spui drept, părinte, m-am 
săturat de atâta sluţenie în jurul meu! Slut pe dinafară, dar 


parcă şi mai slut pe dinăuntru. Nici nu-mi vine să mă mai 
scol dimineaţa... 

Părintele o mustră: 

— Nu vorbi cu păcat, coană lecla. Toate sunt de la 
Dumnezeu, le primim aşa cum ne sunt date şi datori suntem 
cu îngăduinţă faţă de semenii noştri mai vitregiţi. lar unde 
nu-i stă omului în putere să îndrepte, îndreaptă Dumnezeu. 

— Pe ăsta, nu-l mai îndreaptă nici tata lu' Dumnezeu, 
iertată să fiu, că prea l-a iscat nevolnic. 

Preotul se ridică supărat: 

— Nu-mi place deloc cum vorbeşti... Hai, domnişoară, că 
ne aşteaptă naşă-ta... Pe-aici eşti, flăcăule? Vino la taica 
părintele să te binecuvânteze, că noi plecăm. 

Sică împietrise în bucătărie. De ce? De ce în faţa fetei? 
Niciodată n-o urâse mai sălbatic pe bătrână. Niciodată n- 
avea să uite umilinţa aceea şi niciodată nu avea să se mai 
simtă atât de umilit. 

Peste două zile, Tecla muri în timpul nopţii, ca urmare a 
unui stop cardiac. În timp ce citea Stâlpii, părintele Coman 
se uită în câteva rânduri la Sică. Pe chipul împietrit al 
băiatului nu se citea nimic şi bătrânul se simţi înspăimântat. 

Sică scrijelea pe râboj prima lui crimă. 


Vasele, doar că duse vraf la bucătărie, aveau să fie 
spălate a doua zi de Nuţi. Acum, la ceasurile unu dinspre 
ziuă, aşezaţi de o parte şi alta a căminului fals, Sică şi Liana 
petreceau cele mai desăvârşite momente de intimitate. 
Piticul cuprinse într-o privire întreg tabloul zicându-şi că, 
cel puţin în clipele acelea, era poate cel mai fericit om din 
ţară. Totul se înfăţişa estetic şi perfect. Coniacul franțuzesc 
de culoarea răşinei din bolurile de cristal, ţigările bune 
descolăcind şuviţe de fum gri ca levănţica, moleşeala plină 
de ispite ale unui trup statuar - oricum s-ar fi aşezat, femeia 
aceasta lua instinctiv poziţii parcă aranjate, de model - 
aroma de curat şi bunăstare, muzica şoşotind nedesluşit 
dulce. 


Liana, la rându-i, se simţea ameţită de o concretă 
senzaţie de bine. Nu-şi amintea să fi fost vreodată mai 
mulţumită, Sică era un bărbat superb - privirea nu zăbovea 
mai jos de centură, iar în fotoliu stând, infirmitatea 
dispărea. Ca şi în dormitor, unde se simţea cum nu se poate 
mai fericită. Liana se ştia adorată şi nu cerea mai mult. 

— Cum a fost azi, la club? începu piticul ca de obicei. 

Liana îşi flutură degetele - „aşa şi aşa“. 

Sică se alarmă: 

— Ce te-a supărat? 

— Nu m-a supărat, semnaliză femeia articulând 
concomitent cu sunete chinuite, guturale, ci m-a intrigat. 
De ce n-a venit să-mi spună bună seara? 

— Despre cine vorbeşti, iubito? 

— Prietenul tău, Gogu. A fost azi la club. Părea să se 
ferească, dar eu l-am recunoscut. 

Pe chipul lui Sică se ivi un zâmbet crud: 

— Nu mă surprinde. Flăcăul a devenit curios. L-am simţit 
mai de mult. 

— Credeam că sunteţi prieteni. N-ai încredere în el? 

— N-am încredere în nimeni decât în prinţesa mea. 

Liana îi surâse recunoscătoare. Un fald al chimonoului 
alunecă, lăsând să se vadă coapsa puternică. Pielea satinată 
strălucea ca o marmură bine şlefuită. Semăna enorm cu o 
pisică uriaşă, superb voluptuoasă. 

— Eşti înţelept, stăpâne. 

— A luat vreo fată? 

— Da, pe Dolly. 

— Olteanca aia mărunţică? Mă întreb ce a putut să scoată 
de la ea. E proastă, ca o nucă găunoasă. Nimic în capul ei. I- 
ai vizionat? 

Liana dădu din cap. 

— Doar câteva momente. Când Dolly a început să se 
dezbrace, Gogu a tras draperia peste cameră şi a dat 
drumul la radio. Tare de tot. Fata a încercat să-l oprească, 


dar Gogu a pretins că aşa-i place lui să facă dragoste. Pe 
întuneric şi cu zgomot. 

— Aşa, vasăzică, rânji Sică, pe întuneric şi cu zgomot. 
Prietenul Gogu îşi ascute briciul, se pregăteşte să iasă în 
arenă. 

Femeia abandonă poziţia lenevoasă a Doamnei de 
Recamier şi se ridică în şezut: 

— Mi-am închipuit şi eu că a venit să iscodească, dar 
poate că o face doar din simplă curiozitate. Ar fi un prost, 
dacă-şi închipuie că ţi se poate împotrivi. Nimeni nu poate, 
stăpâne. 

Piticul râse gâdilat: 

— Numai că el nu ştie că-i prost, aici e problema, şi nu m- 
ar mira să încerce. Ai vorbit după aia cu Dolly? 

— Bineînţeles. Act sexual normal, respinge orice truc. 

— Adică ciobăneşte, se amuză piticul. Nici nu mă 
aşteptam la altceva. De unde atâta rafinament la Gogu? 
Asta-i tot? 

— Aşa spune Dolly şi deocamdată o cred. Îi e prea frică 
de mine ca să mă mintă. 

— Foarte bine. Ca să stârpeşti diavolul, trebuie întâi să-l 
stăpâneşti. Cu gârbaciul şi para focului, țintuit în chingă de 
sârmă ghimpată. Aşa se vrea înfăptuită lucrarea lui 
Dumnezeu, căci spune textul din Evrei 9, „fără vărsare de 
sânge, nu este iertare...“ 

Ochii piticului căpătaseră o strălucire fixă, ca flacăra 
prizonieră într-un opaiţ, glasul inspirat - rezonanţe de 
clopot: 

— Nu trebuie să aprinzi o lumină, bubui apoteotic, ca să 
vezi soarele! 

— Amen, şopti înfiorată Liana, căci tu eşti Marele Semn. 

Piticul se aplecă şi îndreptă colţul întors al covorului. 
Apoi, rămas în genunchi, avansă apropiindu-se de canapea. 
Cuprinse în palme, ca pe un potir scump, călcâiul femeii şi îi 
sărută pedichiura însângerată. 


— S-a făcut târziu, prinţesă, spuse revenit la tonul 
cotidian. Hai să ne culcăm... Pe Dolly să n-o scapi din ochi. 


De când vizitase clubul Lianei, Gogu nu mai avea linişte. 
Îl obseda misterul piticului, îl simţea aproape, la un întins 
de braţ, dar bâjbâia învârtindu-se în jurul lui cu ochii legaţi, 
ca la jocul de-a baba oarba. Răsucind cele mai năstruşnice 
ipoteze, încerca senzaţia enervată pe care ţi-o dă un lapsus 
încăpățânat, când cuvântul îţi stă pe limbă, dar nu-l poţi 
formula. Pătimaş de fel şi implicându-se total în orice ar fi 
întreprins, pătrunderea în misterul lui Sică căpătase 
importanţă vitală, singura lui rațiune de a mai trăi, după 
cum i se părea în zilele acelea. Câţiva paşi îl despărţeau de 
obiectiv, o intuia, o ştia, după cum aceeaşi intuiţie îi şoptea 
că primul pas trebuie musai avansat la Clubul Lianei. 

Aici, avea două piste dintre care una - Dolly - ca şi 
epuizată. Poate că i-ar fi putut înfrânge teama, 
determinând-o să vorbească, dar nu vedea nici o posibilitate 
de a o aborda în afara bordelului. Liana practica un regim 
de închisoare pentru pensionarele ei şi Gogu se îndoia că 
fetele ar putea ieşi liber în afara programului la 
cumpărături sau la cinema. 

Mai exista „papagaliţa“, femeia cu chitanţierul, pe care 
Gogu o bănuia un soi de ajutor de madamă, ochiul treaz şi 
de încredere al stăpânei, în lipsa acesteia. Câteva 
amănunte, de impresie, îl făceau să creadă că nu se înşeală. 
Dintâi, era singura vârstnică din stabiliment, odinioară 
bună bucăţică, dar ieşită de mult din competiţie. Poate doar 
la un azil de bătrâni să mai poată isca romanțe. 

Liana o angajase pentru că avea nevoie de priceperea şi 
experienţa ei, considerând-o totodată de absolută 
încredere. Cel puţin el, Gogu, nu vedea ce alte raţiuni să fi 
funcţionat în capul Lianei. 


Pe urmă, nu trebuia să fii expert în bordeluri ca să-ţi dai 
seama că femeia dispunea de un statut special, că se simţea 
şi se mişca liber, că se afla acolo fiindcă-i plăcea, nimeni n-o 
ţinea cu sila; că în ciuda celor ce se petreceau în jurul ei şi 
rămânând între parametri personali, avea o imagine 
luminoasă despre viaţă. 

„Are degajarea caracteristică subordonatului care se află 
în relaţii de prietenie cu patronul - cam aşa cum sunt eu cu 
Pavelescu - şi inerent, îl cunoaşte bine...“ 

Gogu începu s-o urmărească, mânat de instinctul care-i 
dădea brânci şi fără să-şi fi schiţat vreo strategie. Era decis 
s-o stoarcă ca pe o lămâie, dar cum avea să procedeze 
habar n-avea. Presimţea doar că papagaliţa se impunea ca 
un adversar redutabil, care-şi alege singur muzica dacă are 
chef să danseze; nu era o gâsculiţă, iar dacă fusese 
vreodată, aceasta se petrecuse pe vremea când el, Gogu, 
mai plângea că pe Scufiţa Roşie a mâncat-o lupul. 

În primul rând şi spre marea lui uşurare, descoperi că 
femeia nu locuieşte la Club. Ocupa un apartament de trei 
camere, în apropierea Casei Oştirii şi se numea Victoria (la 
serviciu, Viky) Sabău. Când mai constată că una din 
vecinele de bloc are un caniche, inima îi tresăltă de bucurie. 
Era un băftos. Trucurile cele mai simple şi mai frecvente 
rămân etern valabile, tocmai pentru că oamenii, suspicioşi 
sau nu, se aşteaptă să fie traşi pe sfoară folosindu-se 
împotriva lor combinaţii machiavelice, întortocheate, unde 
nici gândul nu te duce. 

În consecinţă, închirie un caniche de la un tip care ţinea 
tarabă cu exponate canine în Piaţa Vitan Bârzeşti, îl boteză 
Baby şi începu să-l plimbe la ore fixe, ţinând seama de 
programul vecinei, în micul scuar din apropiere. Este 
imposibil ca doi proprietari de animal, mai cu seamă de 
acelaşi soi, baladându-se în acelaşi perimetru, să nu intre în 
vorbă, să nu schimbe impresii: un adevăr scris pe toate 
gardurile. lar doamna Ianţa - permanent merinos la Paşte 
şi Crăciun, glezne umflate şi toate discurile lui Gică 


Petrescu - atâta aştepta. La prima întâlnire, dimineaţa - îşi 
zâmbiră complice, la a doua (spre prânz), doamna Tanţa îi 
împărtăşi câteva secrete culinare menite să-l fericească pe 
Baby şi portofelul lui Gogu, seara, deveniseră prieteni. 

De la câini, trecură la probleme personale. Gogu nu mai 
întâlnise o persoană atât de cumsecade de la moartea 
maică-sii, simţea că i se poate confensa. Nu avea prieteni, 
nu avea cui să se încredinţeze, nu avea casă. Plătea o chirie 
exorbitantă unei familii care, cunoscându-i situaţia 
disperată, îl exploatau fără ruşine. Poate că doamna Tanţa 
ştie pe cineva... Nu are pretenţii, o bucăţică de odaie şi un 
duş îi sunt suficiente, e un tânăr modest... Poate că în blocul 
dumneaei... 

— Stai să mă gândesc, îl întrerupse doamna Tanţa 
impresionată şi începu să enumere cu ochii în vârful 
copacilor şi dându-şi peste cap fiecare deget: 

— Păi, hai să-i luăm la rând!... Parterul l-a închiriat o 
firmă, nu intră în discuţie. La etajul 1 - Mărculeştii şi 
Gheorghienii, ăştia au parale, nu se încurcă cu chiriaşi. La 
2, stau eu cu sor'mea cea mare într-o garsonieră şi familia 
Iliaş, abia încap unii de alţii, şase inşi în patru camere... La 
3, ar fi ceva, dar... 

— Dar ce? întrebă Gogu urmărind-o atent; la etajul 3 
stătea papagaliţa. 

Doamna Tanţa îşi ţuguie buzele. Pe faţa bucălie se 
împleteau două expresii - dispreţ şi indignare evanghelică. 

— E o cucoană... mă rog, dacă vrei să-i spui cucoană, 
Sabău o cheamă. Are un apartament cu trei odăi şi stă 
singură. Ştiu c-a mai închiriat... 

— Are pe cineva acum? 

— Nu. 

— Atunci, pot să încerc. 

Femeia respiră adânc, hotărându-se să vorbească: 

— Vezi dumneata, domnule Gogu, te văd tânăr şi 
cumsecade, eu cunosc la oameni, n-aş vrea să intri pe mâna 
oricui. Madama este e... cam nu ştiu cum... 


— Cum adică? Ce face? 

Un chicotit sparse expresia de demnitate jignită a 
doamnei Tanţa: 

— Asta am vrea să ştim şi noi. Că umblă vopsită ca o 
coadă de păun, o priveşte ce face cu obrazul ei... 

— E tânără? 

— Aş! Are pe puţin anii mei... 

Gogu râse în sinea lui. „Generoasă a dracului, coana 
Tanţa! N-o fi Viky mugurel fraged, dar până la şaizeci, cam 
cât bătea grăsana, mai avea de alergat câteva poşte...“ 

— .„..Şi se poartă ca o mucoasă de optişpe! Minijupuri, 
coamă creaţă, chestii d-astea. 

Gogu încercă să pară stângaci: 

— Cum să vă spun... Eu nu umblu să mă însor. Am nevoie 
doar de o odăiţă a mea şi puţin mi-ar păsa dacă gazda-i o 
caraghioasă. 

— Se vede că eşti necopt, râse cu îngăduitoare suficienţă 
doamna Tanţa. Caraghioşi sunt şi ăia de la Divertis!... Acum, 
spun şi eu ce zice lumea... 

— Ce zice? 

— Că ar fi „una din alea“, ştii dumneata. 

— Nu ştiu. 

Grăsuna se holbă uimită: 

— Cum nu ştii? Adică, e... corvă. 

Îl transformase pe curvă în corvă, părându-i-se mai 
distins şi mai puţin abrupt, aşa cum din aceleaşi reticenţe, 
mulţi amputează cuvântul pulover, pronunţându-l plover. 

— Extraordinar! Aduce bărbaţi în casă? 

— Ce-i proastă? Da' unde-mi pleacă dumneaei, pe noapte 
înfiripată, şi se'ntoarce în zori, o dată cu lăptarii? Zi de zi şi 
doar cu taxi! De unde atâtea parale? 

— Multă lume are azi parale, rosti Gogu parcă îndoit. 
Asta nu înseamnă neapărat că-i... corvă. 

— Da' ce, deputată? Alde soru-mea, Cocuţa, îţi jură cu 
mâna pe Biblie că Sabău asta e de fapt Szabo şi că-i 
şpioancă! Udemeristă! 


— Ti-ţi-ţi! se minună Gogu, de unde ştie? 

Doamna Tanţa râse încântată din guşă: 

— Acum, să ţi-o spun pe sor'mea! Le are pe ale ei, dare 
iute la minte, brici, nu alta. De când cu accidentul, de 
Sfântul Dumitru se împlinesc trei ani, stă toată ziua în casă 
şi nu se mai desprinde de fereastră. Pe toate le vede, nimic 
nu-i scapă. Vezi... şi îşi repezi degetul înainte: Uită-te unde- 
ţi arăt eu, peste drum. Sunt cinci magazine alimentare. Pe 
ăl din mijloc îl ţine un ungur, Bobo îi zice... 

— Şi?! 

Grăsuna râse triumfătoare: 

— Fleoarţa numai la el îşi face cumpărăturile, n-a păşit 
nici de o curiozitate în celelalte. P'ormă, are o servitoare, 
Ilonka, cam slabă de minte, tot unguroaică! N-a mai găsit 
nici o Leancă de-a noastră să-i şteargă praful? Dar vezi că 
ungurii sunt solidari, se ajută între ei, de ce să nu dea o 
pâine tot la unul de-al lor? 

— Logic, admise Gogu reflectând în sinea lui la ce 
aberaţii poate duce prostia omenească exploatată, 
întreţinută, intoxicată! Pentru că papagaliţa preferă cârnaţii 
pipăraţi ai lui Bobo şi serviciile Ilonkăi, gata! e spioană 
udemeristă şi, probabil, nepoata lui Horty, trăgându-se în 
linie dreaptă din Atilla, biciul lui Dumnezeu... 

— Sigur că-i logic, şi am să-ţi mai spun una care le pune 
vârf la toate! i-am spus, sau nu ţi-am spus, că madam 
Papricaş, cum îi zice sor'mea, e secretă cu toată lumea, nu 
se ţine intim cu nimenea, nu deschide uşa la nimenea. Dar o 
excepţie tot face. E un ăla, o pocitanie de pitic, când îl vezi 
te ia cu fiori, se citeşte pe el că-i spion, care o tot vizitează, 
ce-i drept, nu prea des. 

„Ăsta-i Sică“, zâmbi Gogu, curios să audă ce urmează. 

— Un pitic adevărat? 

— Da, domnule, pitic, pitic! Dacă-ţi spun că şi ăsta e 
boaghen, mai ai ceva de zis? 

Gogu începu să râdă: 

— Scrie pe el? 


— Nu râde până nu cunoşti. Sor'mea a lucrat trei'j dă ani 
la ARIA(2), d-acolo mănâncă ea o pensie azi. L-a 
recunoscut, ţi-am zis că-i dată dracului! 

— Cum l-a recunoscut?! 

— Păi îl ştie de acum vreo doişpe ani, când a venit circul 
maghiar la Bucureşti. Piticul e artist de circ. Făcea pe 
clovnul sau pe maimuța, nu mai ţine nici ea bine minte... Ce 
caută ăsta la madam Papricaş, domnule Gogu? Uneori, vine 
şi noaptea în lipsă, stă ce stă şi pleacă. 

— Aveţi dreptate, admise Gogu, e ciudat, foarte ciudat... 

— Eu ştiu ce vorbesc. D-aia ziceam că nu-i de dumneata. 
Acolo, şi indică cu bărbia spre presupusele ferestre ale 
Victoriei Sabău, se petrec multe lucruri necurate. Să nu te 
mire un mâine, poimâine dacă auzi la Proteve că cine ştie ce 
grozăvie s-a petrecut în blocul nostru... 

Gogu dădu din cap evaziv. Nimeni nu-l împiedica să se 
convingă cu ochii lui. Poate chiar la noapte. 


Dacă n-ar fi cunoscut-o, ar fi zis că a dat în mintea 
copiilor. Luându-şi în serios şi stil propriu ipostaza de 
viitoare mămică, Alina nu se mai despărţea de păpuşi. Le 
schimba hainele, le pieptăna cu bucle sau codițe cu funde 
înfoiate ca gogoşarii, le adormea ori alina, după caz, cu 
cântecele inventate de ea. Când se plictisea, golea 
magazinele, transformând casa într-un bazar: cărucior 
landou şi sport, teancuri de Pamper's, cămăşuţe, scufiţe, 
rochiţe, jucării cu clinchet de clopoței de agăţat peste 
leagăn, kilograme de talc mentolat, suzete şi încă o mie de 
„lucruşoare delicioase sau adorabile“, cărora nu le putuse 
rezista. 

Adrian o urmărea înduioşat ca un bunic care se uită la 
nepoţica, prâslea familiei, cum se joacă de-a mămica, 
reflectând la ce va să zică instinctul matern. Dar vorba 


înţeleptului, cât de vechi şi de când lumea ar fi un fenomen, 
experienţa personală constituie o aventură. O aventură, 
faţă de care începuse să fie mai ponderat. Se odihnea 
profitând de orice ocazie, o urma din ce în ce mai puţin pe 
Alina în cursele ei zilnice, dormea pe rupte, la orice oră din 
zi. 

În cele din urmă, îşi luă inima în dinţi şi se hotări să vadă 
un medic. Oricât s-ar fi ascuns pe după deget, trebuia să 
recunoască în sinea lui că acuză o oboseală nefirească, 
orice comparaţie ar fi încercat. Cu el însuşi, cel care fusese 
până mai acum câteva luni, cu alţii de vârsta lui, sau 
considerabil mai vârstnici. 

„Lucreția are dreptate, cel puţin de dragul Alinei şi al 
copilului pe care-l aşteptăm, trebuie să ştiu cum stau.“ 

Până la cincizeci de ani, fusese un bărbat complet sănătos 
- chiar şi dentistul constituia o prezenţă episodică în viaţa 
lui - şi nu avea cunoştinţe în lumea medicală. Îşi aminti de 
un fost coleg de liceu, mare pramatie pe atunci, dar căruia 
se părea că i-au venit minţile la cap şi azi profesa medicina 
cu succes. Niţulescu, un găligan la vreun metru nouăzeci, îl 
primi afabil, gata să-l sufoce în îmbrăţişarea de urs, 
completată cu un pumn în burtă. Printre altele, tipul fusese 
şi rugbist. 

— Moale, camarade, cam moale! 

— Ce? 

— Burta. Ce mai faci, băi moacă? Te-ai dat la fund ca 
bolovanul... Apropo, îl ţii minte pe Bolovan, cretinul de 
istorie? 

— Ăla care te-a lăsat repetent într-a unşpea? 

— Da, domnule, nenorocitul ăla! N-aş fi putut să repar 
maţe, dacă nu cunoşteam până unde se întindea imperiul 
ăluia, homosexualul, Alexandru Machidon! A venit acum 
vreo zece ani la mine, să-l operez de prostată. Al naibii să 
fiu, băi Raduliene, dacă nu-mi venea să-i înfig câş bisturiul 
în fudulii! 


Îl bătu afectuos pe obraz şi, ca din întâmplare, îi trase cu 
degetul gros, pleoapa inferioară. Îşi reluă tirul jovial, cu 
„golănia“ din liceu, dar neslăbindu-l o clipă din ochi: 

— “Tu altfel, ce mai faci? Arăţi ca un proxenet înfloritor. 
Siluetat, dandy, tot băiat frumos ai rămas! 

— Mi-a mai trecut, surâse palid Adrian. Ce mai faci tu? 

Niţulescu ridică din umeri: 

— Ca toată lumea. Ilobăgie în sens unic, fără cale de 
întoarcere şi mă tot mir ce repede trece timpul! Am doi 
băieţi care se şcolarizează la Harvard, nişte chestii din 
astea exotice de management, pe vremea noastră n-auzise 
nimeni, plângeam la Zboară cocorii şi învăţam cum se 
căleşte oțelul:“:... Mai ţii minte bancul ăla cu avionul 
american care se prăbuşeşte din senin deasupra Moscovei? 

— "Ţin minte, râse Adrian, se lovise de înalta ştiinţă 
sovietică. 

— Bravo, ai rămas prompt La fel de prompt, la ce oră ai 
înghiţit azi primul whisky? 

Adrian roşi, blocat pe moment. Îngână abia îndrăznind 
să-l privească: 

— Să ştii că nu-i un obicei, realizând speriat în aceeaşi 
clipă că de fapt, asta se întâmpla, „întăritorul“ de dimineaţă 
devenise sistem. 

— N-am spus că eşti alcoolic... lar vorba bancului! 
Alcoolic e ăla care bea mai mult decât medicul lui... 

— Îţi spun sincer, îl întrerupse Adrian, am luat o 
înghiţitură ca să-mi fac curaj. Nu sunt obişnuit cu doctorii, 
n-am prea fost bolnav... În general, sunt un tip sănătos. 

— Bravo, te felicit! exclamă Niţulescu şi ai fi zis că moare 
de fericire la vederea unui exponat întreg şi nevătămat. Cu 
vârsta însă, adăugă urmărindu-i gesticulaţia nervoasă, 
agitația degetelor, strălucirea particulară a privirii, 
febrilitatea generală, mai apar fleacuri, puţină oboseală... 

Adrian dădu de câteva ori din cap recunoscător: 

— Exact! De asta am şi venit la tine. Eşti extraordinar, ai 
ghicit la fix, nu degeaba te laudă toată lumea. Sunt mereu 


obosit, parcă nu m-aş mai scula din pat. 

Niţulescu surâse ambiguu: 

— Poate că-l foloseşti prea mult... 

— Probabil, admise Adrian fără să sesizeze aluzia. E 
adevărat că de când am renunţat la serviciu, m-am cam 
lenevit... 

— Chiar! Am auzit că te-ai ajuns mare patrician, îmi 
spunea Suciu, ăla blondul de la C, violonistul, că te-ai trezit 
din senin cu o moştenire colosală! Cum ai făcut, dom'le, să- 
ţi iasă pontul ăsta, care-i şmecheria? 

Adrian zâmbi modest: 

— Ştii şi tu cum exagerează oamenii, găina vecinului e 
totdeauna curcă. Am moştenit ceva destul de consistent 
pentru noi, dar nu sunt Vanderbildt. 

— Mie mi se pare fabulos! Chestiile astea cu moşteniri 
picate din cer ziceam că-s metafore sau folclor, dar uite că 
se mai întâmplă. Ce-ai simţit tu când ai aflat, ăsta-i caz de 
infarct? Ce-a zis Dina? 

Adrian îşi cobori privirea, zâmbind - nu ştia nici el de ce - 
jenat: 

— Dina a murit acum şapte ani... 

— Iartă-mă, se sperie Niţulescu, n-am ştiut. Biata fată, 
cum s-a întâmplat? 

— Un accident de maşină. Eu... eu m-am recăsătorit şi... 
aşteptăm un copil. 

— Aha, făcu Niţulescu lăsându-se pe spatele scaunului, 
dar se redresă imediat. Ie felicit... 

Se gândi amuzat că încă nu i se mai întâmplase să fie 
obligat să prezinte concomitent aceluiaşi personaj 
condoleanţe şi felicitări. 

— De vreme ce aşteptaţi un copil, presupun că doamna-i 
tânără. 

Obrazul lui Adrian se lumină brusc, căzând în extaz: 

— Poarte tânără, aproape un copil şi ea. Probabil mă 
judeci, cândva i-am considerat şi eu nebuni pe alţii, dar 


toate câte se petrec în lume pentru oameni sunt făcute... 
Iar când ţi se întâmplă ţie, au alt aer... 

Medicul începu să râdă: 

— Nimeni nu te condamnă, bătrâne... Doar să nu faci 
prostii. Înţelegi ce vreau să spun. Fără stimulente, 
energizante, Viagra şi alte porcării, făcătoare de minuni! 
Whisky moderat, bine ar fi să renunţi la ţigară, mâncare 
sănătoasă şi opt ore de somn. Asta în principiu... Acum 
vreau să te consult şi ai să-mi faci nişte analize. 

Cu inima cât un purice, Adrian întrebă: 

— Crezi că-i grav? Ştii, în funcţie de diagnosticul tău, 
am... am multe de decis. Dacă mi se întâmplă ceva, doi copii 
rămân pe drumuri... 

— Testamentul poate să mai aştepte, râse Niţulescu, dar 
tu trebuie să-ţi bagi minţile în cap. Eşti sleit de puteri, se 
vede cu ochiul liber, stors ca un burete, neîndoios anemic. 

— Ce trebuie să fac? 

— Fără cocoşisme, fără demonstraţii vitejeşti. Restul, 
discutăm cu rezultatele în mână. leşi din scutece şi culcă-te 
pe canapea. Când ţi-ai făcut ultima electrocardiogramă? 
întrebă pregătind tensiometrul. 

— N-am făcut în viaţa mea. 

— Eşti deştept nevoie mare. 

Adrian râse: 

— Am avut un coleg de serviciu. li ieşise o 
electrocardiogramă de cosmonaut, se ducea omul fericit 
acasă... 

— Ştiu figura, i-o tăâie Niţulescu, a făcut stop cardiac 
ieşind pe poarta policlinicii. 

— Şi atunci?! 

— Asta-i situaţia. Deocamdată, altceva mai concludent nu 
s-a inventat! 


Când plecă acasă, după vreo oră, Adrian se simţea 
sfâşiat, victimă a două dispoziţii contradictorii. La o primă 
apreciere a situaţiei şi în lipsa analizelor, nu stătea tocmai 


prost. Inima cam obosită şi capricioasă, surmenaj fizic 
tinzând spre epuizare, dar totul recuperabil. Partea rea - 
recomandările exprese: nu era admis nici un exces, nu 
nopţi pierdute, nu mai mult de un singur „număr“ şi nu în 
fiecare zi, maximum de trei ori pe săptămână, în plus, 
medicamente. 

La despărţire, Niţulescu îl apucase de rever: 

— Reţine! Cu menajamente, atingi suta, dar trebuie să 
înţelegi că eşti, în primul rând, un om de cincizeci de ani şi 
numai după aceea tânăr însurăţel. Dacă nu uiţi amănuntul 
ăsta, eu mă declar mulţumit. Să vii la control. 

Până acasă, Adrian făcu eforturi să uite orice accent 
alarmist. În fond, nu era bolnav, oboseala şi anemia pot fi 
recuperate. Chiar Niţulescu i-a spus că nu are nimic grav. 
lar peste ştiinţa medicului, inima îi spunea că poate fi 
liniştit. Dumnezeu nu-i un ticălos, nu e un pervers. Nui-a 
dăruit fericire şi nu i-a dăruit-o pe Alina doar ca să-i 
prefaţeze sfârşitul. 

„Sunt încredinţat de asta ca de răsăritul soarelui! Pot 
muri oricând numai ca ea să fie fericită, dar nu pentru că 
sunt gata de orice sacrificiu trebuie să şi mor. Dacă voi 
muri, nu va fi din cauza ei...“ 


Când Gogu îşi anunţase patronul că are de gând să se 
dea pentru câteva zile la fund, ştia exact ce are de făcut. 
Umplu un sac cu schimburi, luă bani la el şi încuie casa, 
părăsind-o pe furiş, ca un hoţ. Trebuia să se topească rapid, 
înainte de o eventuală descindere a Poliţiei, şi totodată să 
reflecteze în linişte cum urma să acţioneze pentru a forţa 
zidul de inexpugnabilitate îndărătul căruia se ascundea 
adevărata viaţă a piticului. Apăsând pe accelerator, cu 
mintea vuind de combinaţii, se îndreptă spre cea de a doua 
adresă a sa, mai corect spus, refugiul său. Nu i-l cunoştea 


nimeni. Era singurul său secret şi-l apăra cu străşnicie: o 
iubea pe maică-sa, dar îi era ruşine cu ea. 

După ce se întorsese în ţară, cu patru ani în urmă, Gogu 
îşi vizitase părinţii. Deşi pregătit sufleteşte pentru tot ce-i 
mai rău, dezastrul de acasă îl zgudui. Mizeria fizică şi 
morală a maică-sii depăşea cele mai sinistre aşteptări; în ce- 
| priveşte pe taică-său, acesta evoluase previzibil, în 
conformitate strictă cu „formalitatea“ sa, adaptată la 
împrejurări. „Marele Tăutu“ devenise o trâmbiţă 
concomitent sforăitoare şi plângăcioasă, lamentându-se 
oricui voia sau nu voia să-l asculte că este victima unui 
destin ticălos. Prin destin ticălos, contabilul înţelegea şi 
desluşea pe larg o nevastă nedemnă de el, putredă până în 
măduva oaselor, trândavă, beţivă, şi un fiu denaturat, 
descreierat ca şi maică-sa, pe deasupra şi tâlhar. 

Casa arăta pe potriva dispoziţiei celor doi şi faţă de 
pestilenţialul prezent, neglijenţa - căci nu fusese niciodată o 
gospodină - de odinioară a maică-sii putea trece drept 
pedanterie. Gogu găsi gândaci până şi în frigider, gunoiul 
neevacuat de cel puţin o săptămână ocupa un sfert din 
bucătărie, dormitorul, vomitiv ca şi baia, avea aspect şi 
miasme de azil de noapte gorkian. Cel mai mult însă, îl 
impresionă înfăţişarea Mariei Tăutu, aidoma bătrânelor 
străzii, cerşetoare şi vagaboande fără culcuş, întâlnite în 
subteranele neturistice ale New York-ului. Cu privire goală 
- albastrul ochilor se decolorase până la inexistent - cu laţe 
năclăite rău mirositoare, în zdrenţe şi arzând cu toată fiinţa 
ei de dorul unei picături de alcool, îl recunoscu totuşi. Îl 
trase lângă fereastră şi, pipăindu-i timid obrajii, începu să 
plângă: 

Gogu scrâşnise, reprimându-şi sentimentul de silă: 

— Asta-i opera animalului? Ce-a făcut ăsta din tine, 
mamă? 

— Nu-i doar el vinovat... Ştii, după ce-ai plecat tu, a fost 
groaznic... L-a durut că i-ai furat banii, nu c-ai plecat. 

— Te-a chinuit? 


Bătrâna surâse ştirb: 

— Când nu m-a chinuit el? N-am mai văzut un leu şi a dus 
de acasă toate cărţile, până şi manualele tale de şcoală... 

„Exact cum mi-am închipuit”, îşi zise Gogu stors de 
greață, de milă şi remuşcări în acelaşi timp. 

— Ce pot face acum pentru tine, mamă? 

În ochii femeii se aprinse un licăr palid de interes: 

— Vrei de-adevăratelea, Gogu, sau... doar aşa? 

— Nu doar aşa, vreau cu adevărat să te ajut. 

— Atunci, scoate-mă de aici, spuse dintr-o suflare. Eu n-o 
mai duc mult, n-am să-ţi fiu multă vreme povară... 

— Spune-mi ce-ţi doreşti. 

— Un culcuş al meu, o odăiţă cât de mică undeva, la o 
mansardă sau într-o pivniţă, unde o fi, dar numai a mea, 
unde să nu mă ajungă taică-tău, o carte... 

— Şi mai ce? 

Maică-sa îşi cobori privirea: 

— Ştii şi tu... o sticluţă. Să nu te superi, Gogule, atâta 
bucurie mi-a mai rămas de la viaţă. 

Încercase s-o convingă să intre într-o clinică de 
dezalcoolizare, dar femeia refuzase categoric şi nici Gogu 
nu insistase. În mod cât se poate de evident, maică-sa era o 
fiinţă terminată, de ce să-i otrăvească ultimii metri ce-i mai 
avea de parcurs pe ulițele ăstei lumi? 

Se întorsese cu ceva bani, aşa că achiziţionă o garsonieră 
modestă în Drumul Taberei, o mobilă cu strictul necesar, îi 
cumpără cărţi, plăti femeia de serviciu din bloc să-i facă 
menajul şi-i asigură porţia de vodcă zilnică. Azi, se felicita 
pentru felul în care procedase, că nu o băgase cu de-a sila 
la dezalcoolizare. Când venea la ea, cel puţin o dată pe 
săptămână, găsea o femeie curăţică într-un interior decent, 
totdeauna euforizată de băutură, dar lucidă, transpusă în 
universul cărţilor pe care le citea cu aviditate. Era pentru 
prima oară fericită în viaţa ei şi acesta constituia un 
neîncetat motiv de mulţumire pentru Gogu. 


„Marele Tăutu“ nu făcu nici un demers ca s-o găsească, 
nu anunţă Poliţiei dispariţia nevesti-sii (Gogu o „răpise“ 
doar cu zdrenţele de pe ea în timp ce taică-său era la 
serviciu) şi, din ce se putuse afla ulterior, se simţea foarte 
bine. Trăia cu o vecină, se zicea că aveau şi un copil, dar 
Cui, ce-i păsa! Pentru el şi pentru Maria Tăutu nu mai 
prezenta nici o semnificaţie. Un alt străin, anonim 
urmându-şi destinul de vierme, prin marele oraş. 


O găsi pe maică-sa călare pe un armăsar persan, cu 
pletele în vânt, însoţindu-l pe Vicontele de Bragelona în 
nesfârşitele-i hălăduieli pe drumurile Franţei. Trăia cu atâta 
intensitate filmul, era atât de introdusă în plin miez de secol 
al XVIII-lea, încât abia îi observă sosirea. Se interesă 
mecanic, întrebare intrată în sânge, dacă a mâncat şi 
întoarse pagina. Gogu îi făcu semn că totul e în regulă, să-şi 
vadă mai departe de lectură, şi băgă un ochi în frigider. Ouă 
şi brânză existau, mai adusese el nişte mezeluri şi, desigur, 
o sticlă de băutură. Caterina, cea care o ajuta pe maică-sa, 
îşi isprăvise treburile şi nu mai avea să apară până mâine 
dimineaţă... Bilanţul îl mulţumi pe Gogu, nimeni şi nimic nu- 
l va deranja, liniştea era asigurată, putea să reflecteze şi să 
plănuiască în tihnă. 

În bucătărie se afla o mică somieră, prevăzută special de 
Gogu pentru cazurile când înnopta la maică-sa. Făcu un 
duş, bău o cafea ţeapănă ca să doarmă mai bine (aşa era el, 
avea reacţii inverse), apoi adormi cu Gazeta Sporturilor 
căzută pe piept. Nu înainte de a fi hotărât ce urma să facă: 

„La noapte, violez domiciliul madamei Papricaş.“ 


Deşi îşi repetase în nenumărate rânduri că pentru el 
afacerea Yvonei este definitiv închisă, Pavelescu n-avea 
astâmpăr. Convingătoare dar inutile toate argumentele: 


„Măi creştine, nu te pune cu Mafia! N-ai nici calibru, nici 
respiraţie ca să le ţii piept! Ai numărat cearşafurile şi 
polonicele de ciorbă pe la internate şi cantine muncitoreşti 
şi zici că acum te taie mintea să faci pe FBl-stul. Fii 
cuminte, frăţioare, rămâi la adulterele tale unde nici capul 
nu te doare, că nasul scurt nu l-a retezat nimenea!“ 

Neliniştea însă nu-i dădea pace şi reflectă că în viaţă se 
întâmplă ca pricini diferite să aibă acelaşi efect. Pe Gogu, în 
speţă, îl rodea o irezistibilă curiozitate congenitală, în 
vreme ce pe el îl îmboldea îngrijorarea pentru propria 
persoană. Ca să poţi să te aperi, trebuie să ştii cine ţine 
arma în mână şi dincotro pleacă glonţul. 


Hotări să acţioneze, având două convingeri 
nestrămutate: Yvona era moartă, cât se poate de moartă, 
iar Sică - poate chiar subiect asasin - cunoştea 


împrejurările acestui deces. Oricum ai fi sucit lucrurile, 
singura pistă care-l putea apropia de misterul dispariţiei 
Yvonei o reprezenta Iordache. 

Din fericire, ei doi nu se cunoşteau personal. Pavelescu 
mirosea din zbor „oamenii belea“ şi îi ocolea ca pe un teren 
minat. Ştia doar că-i pitic, patron de afaceri murdare, dar 
prea şmecher ca să se lase prins. Un tip de care te serveşti, 
deşi ai prefera să nu-l fi cunoscut. În ce-l priveşte pe 
Iordache, acesta auzise desigur de patronul agenţiei 
Discret, ştia că-i şeful lui Gogu, cu siguranţă însă habar n- 
avea cum arată. Puțin plauzibilă ipoteza ca Gogu să umble 
cu poza lui în buzunarul de la piept şi să i-o fi arătat 
piticului „uite ce boss sexy am, chipeş şi deştept, focul lui 
ardei!“ 

O dată decizia luată, dădu câteva dispoziţii Mioarei, 
amână două întâlniri şi se îndreptă spre studioul piticului. 
Se va prezenta în calitate de client, doritor de servicii 
speciale. Cine l-a trimis la el? Domnul Gogu Tăutu. Era 
conştient că se joacă cu focul, cam prea aproape de văpaie, 
dar socoti că-i puţin probabil să-şi ardă degetele chiar de la 
prima întâlnire. 


Sună întâi timid, ca omul nesigur pe el - solicitant şi nu 
solicitat - apoi din ce în ce mai insistent. Sică nu era acasă 
sau poate nu voia să răspundă. Cum decomandase toate 
urgenţele şi altceva mai bun de făcut n-avea, îşi propuse să- 
| aştepte vreo jumătate de oră. Nu chiar în faţa casei, ci pe 
trotuarul de peste drum. Încercă o vreme să se plimbe, paşi 
în sus şi în jos, dar îl încurcau nişte puşti care străbăteau 
acelaşi itinerar, zbârnâind pe patine cu rotile. Îşi aminti că 
din fericire, neavând timp să-l deschidă la birou, Cotidianul 
rămăsese la el în buzunar. Căută un copac de care să se 
rezeme, şi începu să citească. 

Un individ mărunt şi sfrijit, cam la vreo cincizeci de ani, 
îmbrăcat în negru şi cu o cămaşă kaki, foarte asemănătoare 
cu a lui Pavelescu, se opri în faţa lui, surâzându-i luminos: 

— Dumnezeu e cu tine, frate. 

Detectivul se uită reflex în jur, de parcă s-ar fi aşteptat 
să-l vadă pe Dumnezeu. Zâmbetul individului se lăţi: 

— Fii liniştit, frate, nu ne aude nimeni. 

În mintea detectivului se  înscrucişară, cu viteza 
fulgerului, gânduri şi idei: „De când sunt eu cu ăsta, 
frate?... O fi făcând parte din vreo confrerie... «Nu ne aude 
nimeni»... Aici se lasă cu clandestinitate...“ 

Rosti ambiguu: 

— Trebuie să fim prudenţi... 

— Şi neatinşi din foc vom ieşi, la fel cu Șadrac, Mesa şi 
Abed Nego! 

„Cine-s gagiii?“ ar fi vrut să se intereseze Pavelescu, dar 
se hotări instantaneu să accepte jocul. Emise un amen, 
pentru că aşa auzise şi el prin filme, când câte un apucat 
din ăsta îşi presăra discursul cu nume fistichii care după 
capul lui aveau rezonanţe biblice. Ca să spună ceva, încercă 
să facă pe ăla vigilentul: 

— Cum de-mi vorbeşti, fără să mă cunoşti? 

Sfrijitul râse cu buzele strânse, atingându-i cămaşa: 


— Te-am cunoscut după straiul de soldat în oastea 
Marelui Semn, frate! S-a fost pornit războiul împotriva lui 
Nebucadneţar, carele ne aruncă fraţii în cuptorul aprins, 
aprig blestem asupra lui să cadă! 

— Tocmai de aceea trebuie să fim şi mai atenţi. Câămăşi 
kaki sunt pe toate drumurile... 

— Dar nu adastă la uşa Marelui Semn. Aibi încrede în 
mine, frate. 

„Marele Semn!“ îşi zise căpiat Pavelescu, „şi ăsta ar fi 
Sică piticul, că altă uşă nu se vede. Uite unde era marele 
Profet Iordache!“ Căpătase însă curaj, avea impresia că 
păşeşte pe un teren ceva mai sigur şi se azvârli cu capul 
înainte: 

— Cum să am încredere, dacă nu te cunosc? 

Pe chipul iluminat se ivi o expresie de semeţie: 

— N-ai cum să mă cunoşti, frate, căci sunt una din „Cele 
douăsprezece făclii negre“, dar eu te cunosc. Eşti pelerin 
din provincie, spălat de ispite, venit să primească porunca 
Marelui Semn. 

— Chiar aşa, frate, recunoscu Pavelescu, gândindu-se că 
orice ar face, nu va scăpa niciodată de aerul de 
„intelectual“ CAP-ist. 

— Te-am citit, se bucură Făclia Neagră. Află că adunarea 
hotărâtă pentru azi se ţine în Grădina Ghetsimani. 

— La lerusalim?! 

— Nu fi nătâng, frate, e doar numele conspirativ. Spionii 
lui Nebucadnețar mişună, ne adulmecă urmele. De aceea 
nu ne întâlnim la locul obişnuit. 

— “Tocmai mă miram şi eu. 

— Ne adunăm în Parcul Herăstrău, pe Aleea 
Trandafirilor, la zece ceasuri din noapte. 

Şeful agenţiei Discret se miră în sinea lui. Chiar dacă 
toamna e avansată, nopţile reci şi ora destul de târzie, nu 
poţi sconta pe pustietatea absolută a parcului. Se mai 
rătăcesc cupluri de îndrăgostiţi şi, fără să deţină informaţii, 
era de presupus că există în număr oricât de redus paznici 


« 


şi poliţişti. De asemenea, n-avea idee cam la ce cifră se 
ridica turma păstorită de Sică, dar fie şi doar zece inşi atrag 
atenţia şi iscă întrebări. 

— Parcul Herăstrău nu mi se pare prea sigur. 

Omuleţul se stropşi: 

— Pui la îndoială înţelepciunea Marelui Semn? Când te-ai 
făgăduit lui, te-ai lepădat de cârteală, judecății şi poruncii 
sale te-ai încredinţat! 

— Amen, făcu detectivul spăşit. 

— Aşa, vezi... Nu te superi, frate, dacă-ţi îndrept o 
rugăminte? 

— Cu plăcere. 

— Văd că Marele Semn întârzie şi fraţii Cercului Orizont 
mă aşteaptă negreşit. Spune-i doar că m-ai văzut şi înţelege 
singur. 

— Mergi liniştit, am să-i spun. 

— Dumnezeu e cu tine, binecuvântă individul ducându-şi 
mâna la frunte, la inimă apoi la gură. 

Pavelescu îi repetă cuvintele şi gesturile, şi omuleţul, 
răsucindu-se pe călcâie, se îndepărtă ca o sfârlează. După 
ce dispăru, patronul agenţiei de detectivi particulari o luă la 
sănătoasa. Aflase îndeajuns ca să-şi dea seama că se 
schimbaseră datele problemei şi, în consecinţă, trebuia să-şi 
revizuiască strategia. În primul rând însă, se simţea prea 
zăpăcit - îngurgitase fără să rumege - pentru a risca o 
înfruntare cu Iordache. De un lucru era foarte sigur: la 
noapte va face o excursie în Parcul Herăstrău. 


XXX 


Începuse să ia medicamentele prescrise de Niţulescu - 
„simple tranchilizante, mon cher, le recomand şi copiilor, 
nimic care să-ţi agreseze potenţialul, fii liniştit“ - şi câteva 
zile parcă se simţise mai relaxat. De unde atunci această 


nelinişte bruscă, vecină cu panica, şi însoţită de o 
transpiraţie rece, cleioasă, care-l însoțea încă de dimineaţă? 
Se trezise ca de obicei, spre 11, cu lovituri de ciocan în 
piept şi sentimentul unei urgenţe, o imanenţă prevestitoare 
de rău, întru nimic justificată. Se culcase bine dispus, în 
braţe cu Alina, nu avusese coşmaruri, şi din câte ştia - nu 
avea nimic dezagreabil de întreprins azi. Ajunsese la un 
nivel de comoditate sufletească, încât şi un telefon pe care 
n-avea chef să-l dea era suficient ca să-i strice dispoziţia. 

Dimineaţa rece şi burniţată, specifică lui noiembrie, nu 
explica nimic. Era absolut refractar determinărilor meteo, 
soare radios ori vijelie nu-i influenţau cu nimic starea de 
spirit. Ba îşi amintea că, pe vremea când iobăgea la slujbă, 
o duminică (nelucrătoare) cenuşie şi friguroasă, prilej de 
mare dezamăgire pentru cei mai mulţi colegi care-şi 
făcuseră planuri de iarbă verde pentru sfârşitul săptămânii, 
pe el îl încânta. Putea să lenevească, să termine o carte 
citită cu porţia din lipsă de timp, să viseze la tot ce poftea: 
călătorii pe care nu le va face niciodată (cine putea să 
prevadă ulteriorul, miracolele din lume şi cele de pe plan 
personal?), la un Cadillac comandă specială, la femei care 
fac nenumărate duşuri pe zi şi înoată cu capul în apă, fără 
să-şi pună problema banilor daţi la coafor. Şi, din fericire, 
Dina nu-i deranja visele, nici înainte ca ea să fi întâlnit 
„marea, unica, autentica dragoste“. 

„În realitate, îşi spunea azi Adrian, ne plictiseam 
împreună şi niciunul nu eram mai vinovat decât celălalt. 
Poate pentru că ne-am căsătorit fără să ne cunoaştem 
îndeajuns, dar aici vina se împarte. Punând punctul pe i, am 
fost doi incompatibili...“ 

Pe Alina o găsi în salon, aşezată pe un taburet. Cu bărbia 
rezemată în pervaz, părea preocupată doar de peisajul 
grădinii. După cum obişnuia în ultima vreme, lălăia la 
nesfârşit un cântecel inventat de ea. Ceva din atitudine însă 
friza neobişnuitul şi Adrian se sperie. 


„Devin isteric“, îşi zise şi nu se înşela. Totdeauna îşi 
închipuise despre el că-i un bărbat cu simţul proporţiilor, 
uitându-se amuzat la felul cum cei din jurul lui îşi strică 
viaţa. Se necăjeau, sufereau, puneau la inimă dând 
amploare oricărui fleac, dimensionând tragic incidente 
desigur neplăcute, dar inerente cotidianului: o aripă de la 
maşină ciocnită de „un bou“, 3-ul obţinut la teza de 
matematică de Gigel, deşi „două Dacii am băgat până acum 
în meditații, mama lui de copil“, prăjitura scrum uitată în 
cuptor de „soacră-mea, după ce că-i belalie, acum s-a şi 
sclerozat“, câinele Vasileştilor care face pipi pe balcon... 

„Probabil că nu reuşim să ne cunoaştem niciodată“, 
conchisese Adrian, „iar ceea ce consideram eu în aroganţa 
mea a fi echilibrat şi dotat cu simţul proporţiilor, nu era în 
realitate decât o cinică indiferenţă, faţă de tot ce mă 
înconjura, o crasă lipsă de implicare. Şi cum se întâmplă 
adesea, am sărit la polul opus, acutizez fără nici o judecată 
tot ce-i legat de Alina.“ 

O cuprinse cu braţele pe la spate, tuflindu-şi nasul în 
părul proaspăt şamponat: 

— Fluturaşul meu e trist? 

Alina i se ghemui la piept, şoptind: 

— Mi-e frică, Adi... 

— De ce? 

— Că am să mor... Simt că am să mor curând. 

— Ce sunt prostiile astea? bolborosi Adrian strivit. De 
unde asemenea idei? Eşti bolnavă? Te implor, nu mă chinui. 

— Strânge-mă în braţe, aşa, tare de tot, n-ai să mă laşi, 
nu-i aşa? 

— Ce să te las?! 

— Să mor. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat? 
Vorbeşte! 

— Am avut un vis îngrozitor... Ştiu că sunt o proastă, dar 
a fost ceva groaznic... 


— Biata mea fetiţă, răsuflă ceva mai uşurat, de ce nu m-ai 
trezit imediat? 

— Păi cum să te trezesc, dacă visam? Se făcea că mă 
plimb printr-o grădină şi... Dintr-o dată, mi-am dat seama 
că toate florile sunt negre. Şi iarba, şi frunzele copacilor. 
Mă simţeam ca într-un linţoliu şi m-am speriat... 

— Scumpa mea... Ai supărat vreun spiriduş. Unul din ăla 
rău... A! Ştiu ce s-a întâmplat. Ce-ai mâncat aseară, ţii 
minte? Îţi spun eu. Creveţi cu şampanie, da, şi am uitat 
maioneza. Sunt mâncăruri foarte grele, cred că şi statuia lui 
Kim-lr-Sen ar fi visat urât... 

— Stai că n-am terminat... Am început să fug, dar nu 
puteam, parcă aveam lanţuri la picioare. Şi dintr-o dată, a 
venit o apă mare, mare de tot, ca un val uriaş şi negru... 
Suspină: M-a luat cu ea, m-a înghiţit. 

„Oribil vis, într-adevăr“, se înfioră Adrian, continuând s-o 
liniştească. În memorie îi reveniră crâmpeie de discuţii 
percepute cândva doar cu jumătate de ureche, glasurile 
concrete ale bătrânelor familiei aşa cum răsunaseră în 
copilăria lui şi pe care le credea de mult uitate. Erau 
meştere mari într-ale ocultului, neîntrecute la ghicit în 
cafea, cositor topit şi bobi, dezlegau de farmece, tălmăceau 
orice vis. De la ele ştia că tot ce visezi negru e de râu: cal 
negru, câini, apă, văduvoaie, călugăriţă... Se trezi din senin 
bătând în lemn a ducă-se pe pustii, exact aşa cum procedau 
ele şi niciodată nu îndurase mai greu sentimentul de 
neputinţă, conştiinţa că este incapabil să-şi controleze 
destinul, că omul în fond se naşte cu mâinile legate, silit 
doar să înregistreze dezastre. Orice ar spune temerarii sau 
mult încrezătorii în sine, soarta n-o poţi înfrunta, nici abate 
din albia ei. Oricât te-ai zbate, o faci doar pentru un suflet 
împăcat, să închizi ochii liniştit c-ai făcut şi ai dres tot ce ţi-a 
stat în puteri. 

Peste un ceas, o lăsă pe Alina la sfat cu lenjereasa - dorea 
modele proprii şi doar broderie de mână pentru viitorul 
copilaş - şi se îndreptă apăsat de gânduri spre Lucreția. 


Deşi era convins dinainte de acceptul ei, i se părea corect s- 
o avertizeze. 


Lucreția era un soi de persoană care nu se plictisea 
niciodată. Chiar când dinaintea ei se aşternea ceea ce în 
mod curent se numeşte o zi goală, amănuntul - departe de 
a o face să se simtă inutilă, problema dureroasă a celor mai 
mulţi bătrâni - o stimula. Făcând abstracţie de aspectul 
economic, nu înţelegea repulsia multora faţă de decizia de 
pensionare, care în capul Lucreţiei căpăta mai degrabă 
conotaţii pastelate, de „vacanţă mare“; ca imagine şi 
atmosferă zglobie, vezi Micul dejun la iarbă verde al lui 
Renoir. Fără să aibă cine ştie ce cultură în domeniu, 
Lucreţiei îi plăcea să traducă diferite stări de spirit în 
creaţii celebre de artă plastică. De pildă, când se gândea la 
suferinţă, instantaneu îi răsărea dinaintea ochilor „Martiriul 
Sfintei Tereza“, în „coşmarurile“ lui Goya vedea Gulagul, 
indiferent de cetăţenie, în condurii Ducesei Alba - 
rafinamentul şi gingăşia pierite din lume o dată cu epoca şi 
oamenii ei, în Picasso, Chagall etc. - lumea pe dos, cu cracii 
în sus, aşa cum o trăia contemporaneitatea. 

Şi mai puţin îi înţelegea pe cei care, de frica singurătăţii, 
îşi riscau viaţa tihnită, seninul şi tabieturile încercând 
experienţe matrimoniale la bătrâneţe. După părerea «i, 
aceştia erau fie nebuni disperaţi, fie iresponsabili şi doar 
gândindu-se la o asemenea aventură, se îngrozea: 

„.„.„.„Adică, îmi vine un străin din toată zarea, mi se face 
stăpân în casă, începe să-mi dicteze ce şi cum să fac cu 
banii, din ce cană să beau apă, la ce oră să-mi iau clistirul 
sau să închid televizorul! De la o vârstă, fiecare avem 
«dosarul» nostru. Bun sau rău, nu-l putem împărţi cu 
nimeni...“ Cât despre aspectele intime, cam cum le-ar sta 
unor hodorogi cu placă şi pleşuvi prin toate părţile, colaci 
de osânză sau piele scuturată, căci asta e, bătrâneţea îşi 
bate joc de om, Lucreția, o pudică... Nu, la aşa ceva, plină 
de oroare, refuza să se gândească. 


Tocmai de aceea nu-l prea înţelesese ea nici pe Adrian. 
Sigur, nu era bătrân, dar nici abia ieşit la horă. Se 
îndrăgostise, vezi bine... Viaţa îşi are rosturile şi poruncile 
ei şi dacă te abaţi de la ele, se răzbună. Adrian n-a iubit la 
tinereţe şi uite că acum îi iese pe nas. Fericire din asta, tot 
pe jăratic şi cu inima friptă, mai bine lipsă, conchise 
întinzând a patra oară pasienţa care nu-i ieşea. 

Din pricina ei şi a gândurilor „care-i dădeau în clocot“, nu 
auzi decât a treia serie de triluri ale soneriei. Adrian o 
sărută fugitiv şi îşi scoase trenciul: 

— Era cât pe aci să intru la idei. De obicei, răspunzi 
imediat. 

Lucreția ar fi vrut să-i spună că de la un timp i se 
întâmplă cam des să panicheze, dar era prea fericită că-l 
vede, ca să aciduleze discuţia cu vreo observaţie menită să 
zgârie susceptibilităţi. 

— Bătrâneţea cu alaiul ei de buclucuri, surâse Lucreția. 
Alaltăieri am adăugat o dioptrie la ochelari, ieri am scos în 
schimb o măsea, azi nu mai aud soneria, mâine ce-o mai fi, 
Dumnezeu cu mila... 

— Prostii! declară maşinal Adrian, gândindu-se la ale lui. 
Te ţii foarte bine, toată lumea e de acord, doar că vrei tu să 
te porţi mai bătrână decât eşti. 

Din nou, Lucreția ar fi vrut să-l întrebe „care toată 
lumea?“ şi din nou se abţinu. Abordă un subiect sigur: 

— Ce face Alina? Cum se simte? 

— Chiar din cauza ei am venit, o scăpă Adrian realizând 
în aceeaşi clipă gafa: adică, pentru soră-sa n-ar fi venit... 
Vreau să spun... 

Lucreția zâmbi, scutindu-l de explicaţii: 

— Lasă, n-are importanţă... Ce-i cu Alina? Dacă are 
necazuri, nu trebuie să te îngrijorezi, prima sarcină e 
totdeauna cea mai dificilă. 

Adrian îşi trecu palma peste fruntea asudată: 

— Dacă aş fi ştiut că trebuie să sufere atât de mult, nu aş 
fi fost niciodată de acord să lase copilul. 


— Crezi că i te-ai fi putut împotrivi? Dacă o femeie vrea 
un copil, nici un bărbat de pe lume n-o poate împiedica. Şi 
tu eşti ultimul, dacă Alina doreşte ceva. 

— Probabil ai dreptate... Uite de ce te-am deranjat... 

Îsi apropie fotoliul şi îi prinse amândouă mâinile. 

— Tiţi... 

Ochii Lucreţiei se umeziră. Aşa o aborda pe vremea când 
ea era singura lui mămică şi vroia să obţină ceva. 

— Nu mă alinta, Adi, noi suntem prieteni vechi, poţi să-mi 
spui orice, fără menajamente. 

Adrian îşi plecă privirea Emitea greu, smulgându-şi 
cuvintele: 

— Ai făcut mult pentru mine, Tiţi, enorm, iar eu nu ţi-am 
dat nimic în schimb. 

— Dacă aş fi avut nevoie, sunt sigură că mi-ai fi dat. Lasă 
copilăriile, Adi, nu eşti şi nu vreau să te simţi dator. 

— E vorba de Alina. 

— Ştiu. Hai, spune odată, ce poate fi atât de îngrozitor? 

Adrian îşi luă inima în dinţi: 

— M-am hotărât să trec pe numele ei toată averea. 

Lucreția păli. Zărindu-şi chipul în oglindă, îşi zise că nici 
întinsă pe năsălie, nu ar fi mai lividă. Emise repede, înainte 
de a apuca să se cenzureze: 

— N-am să te las să faci nebunia asta, Adi! Acum chiar că 
sari calul! 

Adrian zâmbi cu amărăciune: 

— N-o iubeşti pe Alina. 

— 'Te iubesc pe tine şi de tine îmi pasă, în primul rând. Ai 
fost copilul meu de pe vremea când eu însămi eram încă o 
fetiţă... 

Adrian îşi reprimă un gest de plictiseală: 

— Ştiu, nu trebuie să mi-o aminteşti la tot pasul. 

— Iar tu nu ai voie să-mi vorbeşti în felul acesta. 

Se abţinea greu să nu plângă, frate-său ar fi considerat şi 
mai abitir că încearcă să-l impresioneze, dar era decisă să 
nu cedeze. 


— În fond, continuă aprinzându-şi o ţigară, nu te înţeleg. 

— E chiar atât de greu să înţelegi că Alina e tot ce am 
mai scump pe lume?. 

— Lasă declaraţiile patetice! Nu înţeleg de ce ai venit la 
mine. Dacă în faţa ta contează cuvântul meu, atunci 
răspunsul e hotărât NU. Dacă nu contează, faci ce pofteşti. 
Ţi-am cedat toate drepturile mele cu acte în regulă la 
Notariat, deşi azi mi-aş dori să n-o fi făcut. 

Adrian îşi muşcă buzele. Pentru prima oară de când se 
ţinea minte, avea de înfruntat o Lucreţie duşmănoasă. Era 
deci cu atât mai îndreptăţit să se zbată pentru asigurarea 
Alinei. 

— Cel puţin, ascultă-mă. Tu n-o vezi aşa cum o văd eu, n-o 
cunoşti. Alina e un pui de vrabie rătăcit într-o lume de 
şacali... 

— N-aş zice, judecând după felul în care te manevrează. 
Mă duce mai degrabă gândul la o vrăjitoare pentru că... 
Asta e! izbucni, te-a vrăjit, te-a fermecat, naiba ştie! Mai 
iubeşte omul, dar rămâne loc şi pentru un strop de rațiune! 

— Îţi jur! ţipă şi Adrian, că nu mi-a cerut nimic, iar eu nu 
i-am pomenit un cuvânt despre intenţiile mele! E tot atât de 
departe de orice chestiune practică, de orice interes 
meschin ca o turturică de o rachetă spaţială! Trăieşte într-o 
lume a păpuşilor, îl citeşte pe Andersen şi Fraţii Grimm, 
habar n-are cine-i Iliescu sau Convenţia Democratică!... 

Lucreția zâmbi sarcastic: 

— Nu mă fă să cred că te-ai însurat cu o retardată! 

— E doar un înger şi îngerii nu citesc gazete! Nu ştiu 
cum Dumnezeu s-a iscat aşa, cum de n-a contaminat-o 
ticăloşia din jur, dar e o realitate. O avem în faţa ochilor şi 
totuşi refuzăm s-o vedem, tocmai pentru că şi noi suntem 
contaminaţi. 

— Mi se pare că tu o vezi chiar prea bine. 

— Ironiile tale nu mă ating. Da, o văd, şi tocmai de aceea 
încerc, atât cât îmi stă în putere, s-o pun la adăpost. Nu noi 


ne decidem hotarele vieţii, oricând mi se poate întâmpla 
ceva... 

— Dacă vei avea mai multă grijă de tine, n-o să ţi se 
întâmple nimic. 

Adrian nu se lăsă întrerupt: 

— „.„.ce se face ea, singură pe lume şi cu un copil mic în 
braţe? Nu zic că banii te feresc de toate, dar rezolvă multe, 
şi doar atâta îmi stă mie în putinţă să fac. S-o asigur 
material. 

— E oricum asigurată de vreme ce va avea un copil. Ăla 
moşteneşte totul. 

— Şi dacă se întâmplă ceva cu copilul? 

— Pentru numele lui Dumnezeu! se enervă Lucreția, fă ce 
pofteşti, dar nu da totul din mână acum, cât eşti în viaţă! Nu 
te despuia ca un idiot până la izmene, gândind că va fi tot 
soare! Ce te faci, dacă pleacă mâine, cu banii tăi cu tot, în 
lumea largă după cine ştie ce derbedeu june şi frumos? 

— Degeaba, surâse Adrian, n-o cunoşti. 

— Dar zi că moare ea prima şi o moşteneşte soră-sa din 
celălalt capăt de lume! La o urmă, există testamente. Lasă-i 
totul, dar după ce închizi ochii. 

— 'Testamentele pot fi atacate. 

Pentru o clipă, Lucreția amuţi. Respiră adânc înainte să 
izbucnească: 

— Vasăzică de mine ţi-era teamă? De aia ai venit? 

— Nu, Tiţi, mi s-a părut însă corect să te pun la curent cu 
intenţiile mele. 

— Adică, mă vezi pe mine umblând prin tribunale ca s-o 
execut pe Alina?! Să-ţi fie ruşine! 

Adrian îşi înfipse mâinile în păr: 

— Dacă nici tu nu mă înţelegi... 

Lăsă ţigara aprinsă în scrumieră şi se ridică. Lucreția îl 
însoţi până la uşă. Se despărţiră rece, fără să se 
îmbrăţişeze ca de obicei. 

— Îmi pare rău, şopti Adrian şi se grăbi să dispară în 
cuşca ascensorului. 


Lucreția rămase împietrită, cu pumnii încleştaţi. Alina... 
Scorpia aceea cu chip de înger! Simţea c-o urăşte din tot 
sufletul. Cu toată fiinţa ei. 


La ora douăzeci şi unu patruzeci şi cinci, un taximetru 
opri în faţa blocului. La şi patruzeci şi şase, şoferul deschise 
portiera din spate, exact în momentul când papagaliţa, 
înfăşurată într-un mantou greu de blană, ieşea pe poarta 
imobilului. Aproape concomitent, maşina demară. 

„la te uită“, se miră Gogu, „mai ai dracului ca la CER! 
Respectă programul, nu jucărie!“ desluşind dincolo de 
acestea obiceiul fix. 

Deşi ardea de nerăbdare să pătrundă în locuinţa Victoriei 
Sabău, mai aşteptă încă un sfert de ceas, patrulând cu ochii 
pe intrarea blocului. Prevenea o întoarcere intempestivă, 
omul mai uită câte ceva, nu se ştie niciodată. La etajul 3, 
chiar sub ferestrele codoaşei, doamna Tanţa nu coborâse 
storurile şi Gogu îi recunoscu, prin perdeaua subţire, 
silueta de răţişoară, care se balada prin casă. Când lumina 
deveni albăstruie, semn că a deschis televizorul, Gogu 
hotări, fără nici o legătură de altfel, că e timpul să 
acţioneze. 

Patru yale asigurau uşa lui Viky, dar din fericire, nu exista 
nici un sistem de alarmă. Încă din străinătate, îşi propusese 
să facă nişte cursuri, cât de modeste, atât cât să aibă idee 
despre... nu ştia nici el exact despre ce, poate electronică 
(?) sau informatică (oare?), să nu se uite ca viţelul 
neînţărcat la un calculator, să ştie cum să anihileze un 
dispozitiv sofisticat de securitate şi alte operaţiuni din zonă. 
Nu că ar fi intenţionat să devină vreun spărgător, dar parcă 
se simţea  nelaiîndemână, handicapat, într-o epocă 
supertehnologizată, când dădeai la tot pasul de „şarade“ 
din astea tehnice, pe care până şi copiii le deprindeau azi, o 


dată cu abecedarul. Se simţea de altfel şi prea tânăr ca să 
tragă pe dreapta, abandonând itinerarul evoluţiei normale 
a societăţii. 

Gogu nu era „tehnic“, dar avea degete îndemânatice. În 
cinci minute, cu scule de la taica Adam, la care supermenii 
briganzi contemporani, adevăraţi ingineri, s-ar fi uitat cu 
duioşie într-un muzeu - uite cum lucrau străbunii! - 
deschise curat toate yalele. Îl întâmpină un miros greu, de 
parfum greu, şi un mieunat la fel de greu, lugubru. Un 
motan uriaş, uriaş, nu vorbă în vânt, cu finalul de coadă 
bârligat ca un baston, îl fixa cu imenşi ochi verzi. 

„Al naibii să fiu dacă nu seamănă cu Liana!“ şi simţi că-l 
trece un frison. 

Deschise prima uşă ivită în cale pe coridor - o debara - şi 
cu un şut neaşteptat expedie animalul înăuntru. Nu-i 
plăceau pisicile în general - prea le iubise Marele Tăutu, 
mai mult decât pe nevastă-sa sau pe fiu-său - dar asta, în 
mod special, simţea că l-ar putea deranja. 

Pătrunse într-o cameră de zi, uşor de transformat în 
sufragerie, şi primul cu care dădu ochii fu Sică, piticul. 


Agăţat de perete, deasupra servantei, între două 
tablouri, liliac şi bujori, splendide cărţi poştale ilustrate, 
poza ca ginerică alături de o Liană impunătoare ca 
republicana Mariana, înecată în voal alb. Umăr la umăr, 
fusese desigur căţărat pe un scaun. Chiar dedesubt, dar de 
dimensiuni mai modeste, de mărimea unei coperte de carte, 
se afla fotografia dichisit înrămată a aceloraşi, comisă cu 
acelaşi prilej, dar alături de naşi. În nună, vizibil încântată 
de ea însăşi şi strălucind ca o seară la Moşi, o recunoscu 
imediat pe Viky. Nunul, partener „cu acte“ sau de ocazie, 
înalt plop, gata să iasă din poză, se hlizea fericit nespus. 
Avea o figură inconfundabilă de draibăr - să nu stai 
niciodată cu spatele la ăsta că nu ştii ce se poate întâmpla - 
şi Gogu se întrebă dacă nu l-a mai întâlnit pe undeva. 


Faptul că Viky le era naşă îl obliga pe Gogu să 
reconsidere genul de raporturi în care aceasta se afla cu 
soţii Iordache. Statutul de subalternă ieşea din discuţie, ba 
mai mult, venindu-le ca al doilea rând de părinţi conform 
religiei creştine, ipostaza presupunea relaţii cordiale, 
interese reciproce, încredere. În principiu, socoti Gogu, mai 
înseamnă că ştiu multe unii despre alţii. lar dacă Gogu ar fi 
bănuit de câte ori insistase piticul ca cele două fotografii să 
nu fie expuse pe peretele papagaliţei, ar fi avut confirmarea 
că nu se înşeală în raţionamentul lui. 

Dar femeia avea pesemne damblaua fotografiilor, căci 
acestea, diferit înrămate, se înşirau legiuni pe orice 
suprafaţă plană, în toate cele trei încăperi: dormitorul, 
sufrageria şi încă o piesă, ceva oscilând între cameră de 
oaspeţi şi debara. În ansamblu, o locuinţă pedant îngrijită, 
montată decent, foarte asemănătoare ca aranjament 
apartamentelor sugerate în magazinele de mobilă 
amatorilor cu venituri mijlocii. O casă „previzibilă“ din acest 
punct de vedere, nu însă şi cunoscând-o pe Victoria Sabău. 
Gogu, deşi n-ar fi ştiut să concretizeze, se aşteptase la 
altceva din partea  papagaliţei, mai personal, mai 
definitoriu, dar pregnant caracteristice nu rămâneau decât 
ordinea excesivă şi multitudinea de fotografii. 

Surpriza îl aştepta însă într-una din casetele bibliotecii, 
unde Viky îşi ţinea actele. Femeia - s-a trecut vremea de 
coasă şi leliţa de frumoasă! - împlinise cincizeci de ani, 
fusese căsătorită pentru scurt timp pe vremea când era 
foarte tânără (exista o hotărâre de divorţ pronunţată în 
1972) şi, dacă te luai după carnetul de muncă, lucrase 
neîntrerupt în perioada 1971-1991. Locul de muncă - şi aici 
Gogu, perplex, simţi nevoia să se aşeze - Școala de 
handicapaţi hipoacuzi din Ploieşti; postul - profesoară de 
Limba Română. 

Gogu trase un fluierat de stadion care trezi cucul agăţat 
pe perete. Acesta scoase capul pe ferestruica pendulei şi 
„guiţă“, vestind ceasurile zece şi jumătate. Gogu începu să 


râdă, coincidenţa era amuzantă, dar în primul rând se 
simţea mulţumit. Nu se afla încă în măsură să poată aprecia 
valoarea descoperirii lui, dar lucrurile începeau să se lege. 
Papagaliţa fusese profesoara Lianei la şcoala de surdomuţi, 
între dăscăliţă şi elevă - aşa cum se întâmplă destul de 
frecvent - se legase o prietenie care, între timp, devenise şi 
relaţie de afaceri. 

„Nu mai există reguli fixe“, filosofă Gogu, „parcă toată 
societatea ar fi intrat într-un mixer uriaş care a desfiinţat 
pilonii, stâlpii de rezistenţă. N-a rezultat omogenitate, în 
schimb toate-s amestecate şi rostogolite, nu mai există nici 
un punct de reper. Spune-i cuiva că un cadru didactic, 
«apostol» într-un aşezământ de nefericiţi, s-a recalificat ca 
madamă, codoaşă sau ce naiba o fi, într-un tractir!“ 

Sigur, auzise şi citise - era prea tânăr ca să fi prins acele 
vremi, iar Marele Tăutu nu se trăgea din Mugşatini ori 
Basarabi - despre prinți, beizadele, boieri veliţi şi răsveliţi, 
feţe evghenicoase figurând în Almanahul Gotha, marii 
spoliaţi ai anilor de democraţie populară ajunşi valeţi, şoferi 
de taxi, portari şi personal de consumaţie în marile capitale 
ale lumii (ocnaşi sau răposaţi cei care nu reuşiseră să sară 
graniţa), dar... Dar toate acestea se petrecuseră de mult, 
ăia chiar n-avuseseră de ales, şi oricum, nu cunoscuse nici 
un exemplar concret. Pe de altă parte, ca mulţi alţii din 
generaţia lui, asculta asemenea „poveşti“ cu jumătate de 
ureche. Oamenii mai fabulează, exagerează, le plac 
legendele şi le inventează... 

Pe Victoria Sabău însă, o avea în faţa ochilor, o cunoscuse 
şi se simţea ameţit de dimensiunile „declasării“ liber 
consimţite. Banii! Ştia şi el cum devine chestia cu banii, dar 
fiecare om, chiar şi ticăloşii, trebuie să-şi impună anumite 
limite. Narcisista asta, căci pe puţin nouăzeci la sută din 
fotografii o reprezentau singură şi în toate ipostazele cu 
excepţia scaunului de toaletă... Ba nu, uite-o şi într-un 
triolet! Era o fotografie de format carte poştală, înrămată în 
os, aşezată chiar pe televizor. Instantaneul fusese luat într-o 


grădină particulară şi, judecând după înfăţişarea lui Viky, 
relativ recent. Încadrând un balansoar, ea şi Liana, culcate 
simetric pe iarbă şi rezemate într-un singur cot, izbuteau 
un tablou vetust, căci există o modă şi a poziţiilor luate la 
fotograf. Logodnicii străbuni se pozau în haine de duminică, 
după o vizită prealabilă la frizer, înţepeniţi lângă un jilţ 
decorativ sau piedestal, cu canotiera lipită de picior ori câte 
o floare în mână, în funcţie de sex, pe un fundal de draperie 
somptuoasă, cascadă ori vegetaţie tropicală. Strănepoţii lor 
se trag în poză pe malul mării, cât mai despuiaţi şi cât mai 
„Şucar“. 

Remarcabilă însă era locatara balansoarului către care 
Liana şi Viky îndreptau priviri visătoare, o femeie în vârstă 
cu totul ieşită din comun. Îmbrăcată în negru, avea ceva din 
seninătatea şi măreţia unei stareţe. Părul coafat însă, 
şiragul de perle şi picioarele impecabile descoperite până la 
genunchi alungau din start orice apartenenţă la corpul 
clerical. Privind-o, cuvântul distincţie ţâşnea de la sine, se 
urca singur pe buze. 

Gogu întoarse fotografia. O caligrafie elegantă, mare şi 
sigură, informa asupra relaţiilor dintre cele _ trei. 
Discipolelor mele preferate, Victoria şi Liana. Semna doar 
cu inițialele pe 15 mai 1993-B.V 

„Discipole, ce chestie!“ Telefonul emise un semnal şi 
Gogu întinse instinctiv mâna. Se stăpâni în ultima clipă, 
realizând că, furat de gânduri, începuse să uite unde se 
află. Telefonul mai semnaliza de trei ori, până să intervină 
roboţelul. Ascultă glasul lui Viky dând indicaţii, declicul de 
start pentru interlocutor şi, în sfârşit, mesajul acestuia. De 
fapt, acesteia, căci vocea cultivată aparţinea unei femei: 

— Bună seara, draga mea. Sună-mă imediat ce te întorci, 
indiferent de oră. Este vorba despre ceva foarte 
important... 

— Şi tranc! spuse Gogu vorbind singur. Nu ştiu de ce, dar 
aş paria că am avut ocazia s-o aud chiar pe distinsa B.V. 


În fond, vocea putea să aibă orice etate între treizeci şi... 
şaizeci sau şaptezeci de ani, nu toate glasurile sunt alterate 
de vârstă. Dar probabil se mai afla încă sub impresia 
fotografiei şi-l influenţaseră, fără îndoială, accentele de casă 
mare ale autoarei mesajului. Trebuie să existe undeva 
numărul ei, şi în aceeaşi clipă chiar, observă o agendă pe 
blatul inferior al măsuţei de telefon. Căută la litera V şi 
inima îi tresări de bucurie. Bianca Vizantis, adresă şi număr 
de telefon, se afla chiar în capul paginii, deschizând lista 
cunoştinţelor cu aceeaşi iniţială. 

Peste câteva minute, lăsând „curat“ în urma lui, Gogu 
părăsea apartamentul lui Viky. Abia aştepta s-o cunoască pe 
B.V. 

Mult mai târziu, îşi aminti că uitase motanul în debara. 


Să se fi adunat cam la vreo cincizeci de oameni şi, spre 
mirarea lui Pavelescu, aproape numai bărbaţi. Amănuntul îl 
surprindea ştiut fiind că femeile sunt în general primele 
victime ale Marilor învăţători, autoinvestiţi ca unici 
propovăduitori ai Cuvântului Domnului, Singurului Adevăr, 
Luminii Vii, sau ai Harului Suprem etc., în funcţie de 
comandamentele declarate şi fantezia orală ale sectei. 
Prozeliţii piticului trăiau sub inspiraţia Marelui Semn, 
simbolizat de o săgeată albastră frântă în zigzag, 
asemănătoare celor care avertizează, în percepţia comună, 
asupra pericolului de electrocutare. Cel puţin aşa îşi 
închipuia detectivul (şi nu se înşela) judecând după 
steguleţele care răsăreau ici-colo şi pancarta din spatele 
„tribunei“, o improvizație de lăzi suprapuse la care se putea 
accede cu ajutorul unei scăriţe. Nu se vedea prea clar, 
priveliştea fiind luminată doar de un bec al Primăriei, situat 
cam depărtişor, şi două torţe ţinute de acoliţi. Detectivul 
privi în jur, încercând să stabilească, măcar în mare, cam 


cărei categorii de populaţie se adresa Marele Semn. Ca 
vârstă, oamenii se situau între treizeci şi şaizeci de ani, iar 
ca segment social - mijlociul, treapta lui de jos, cei care la 
sondajele IRSOP răspund în general, cu „nu ştiu“; 
nemulţumiţi fără stindard, conştienţi de lipsa lor de 
importanţă, uşor de racolat, uşor de manevrat. 

„Ce-o fi în capul piticului?“ se întrebă plin de nedumerire. 
„Ce gândeşte să obţină de la amărăştenii ăştia şi unde vrea 
să ajungă? Doar dacă nu se crede sincer emisarul lui 
Dumnezeu, venit să-i mântuie de şomaj şi pensii indexate...“ 

Un bărbat chel, cam de vârsta lui, îmbrăcat într-un trenci 
ponosit, se apropie. [inea una din torţe - văzutu-s-a oare 
conspirație cu conotaţii oculte fără de torţe? - iar pe chipul 
păstos, înţepenise o expresie de cumsecădenie bovină. 
Pavelescu, atent la ce se petrece în jur, îl observă abia când 
tipul îl abordă direct: 

— De unde vii, frate? 

„...Şi din Babel Mandeb vin, să-l vând pe El Zorab...“ 

Din ce sipet al amintirilor şi de ce ţâşniseră cuvintele, 
străfulgerându-l din senin? Nu se mai gândise din şcoala 
elementară la Coşbuc, şi chiar şi atunci, puţin îi păsase de 
paşă şi de beduin, nici atât de calul negociat. 

— Eu îs frăţia Râmnicu-Vâlcea, îl ajută celălalt. 

„Aha“, înţelese detectivul, „tipii sunt organizaţi pe regiuni 


şi aici ar fi o adunare a reprezentanţilor...“ Spuse la 
întâmplare: 

— Bârlad. 

— A, bine, bine de tot. Fraţii moldoveni, de mare 
nădejde... 


Titi Pavelescu, neştiind ce să spună, se hlizi ca prostul şi 
se înclină vag a mulţumire. În aceeaşi clipă, recunoscu 
stupefiat o pereche de gurişti, celebri acum vreo zece- 
cincisprezece ani, stele ale localurilor de noapte 
bucureştene. Se eclipsaseră dintr-o dată şi nimeni nu mai 
auzise de ei. Apoi, surprizele se ţinură lanţ. Ceva mai la 
stânga cântăreților, îl observă pe M., sportiv de 


performanţă, medaliat la două Olimpiade, în rândul din faţa 
lui pe fraţii Pricop. Şmecheri mari ăştia, rezistaseră ca 
mandatari chiar şi după ce Ceauşescu, renunțând la NEP-ul 
anilor '65-'70, dăduse cu barda în „capitalişti“, sărăcindu-i 
peste noapte. Pricopii însă mai ţineau cârciumă cu dever, 
singura din Bucureşti chiar prin '85, dacă nu şi mai târziu... 
A, uite-o şi pe coana Năsturică! Nimeni nu ştia cum o 
chema, dar aşa îi zicea un oraş întreg. Erau pe puţin patru 
decenii de când „bricola“ într-un atelier particular din zona 
Lipscanilor tot felul de fleacuri pentru frumoasele Capitalei. 
Pe criza de podoabe, a industriei de frumos în general (îi 
trăgeam tare cu oţelul şi siderurgia), afacerea mergea 
strună şi se zvonea că din nasturi, cercei, paftale, brăţari, 
agrafe, piepteni, broşe şi alte kitschuri, coana Năsturică 
ridicase trei vile făţoase, răspunzând deliciilor fiecărui 
anotimp. 

Ăştia, îşi zise detectivul, şi or mai fi ca ei, ţineau deja de 
alt segment social. Erau oameni care prin talent, şmecherie 
şi în orice caz şansă, trăiseră considerabil mai bine decât 
semenii lor, dar asta nu-i făcea şi mai deştepţi. Altfel, cum 
naiba să-i aduni sub „Marele Semn”, fără să fi existat în ei 
un fond de naivitate asortat cu puncte vulnerabile, 
descoperite şi inteligent exploatate de Profetul Iordache? 

Şi ce urmărea, în fond, Sică? Combinația mirosea a bani 
şi, toată admiraţia pentru pitic, nu-i uşor să scoţi arginţi de 
la cel care a ştiut să-i facă. Dar ce avea de scos de la ăilalţi, 
cei mai mulţi? Figuraţie şi decor. O grupare de oameni, cu 
cât e mai numeroasă, cu atât devine mai importantă. 
Impune, începe să conteze şi să convingă. 

Cam în felul acesta îşi închipuia detectivul că stăteau 
lucrurile, pregătindu-se să asculte cu toată atenţia speech- 
ul piticului. 

Era mort de curiozitate: „Să vedem şi noi, domnule, cum 
i-a aiurit! Cu ce-i vrăjeşte?!“ 


Îl vedea pentru prima oară în viaţă şi trebui să 
recunoască în sinea lui că Sică impresiona. De efect imediat 
şi covârşitor era fără îndoială contrastul dintre capul cu 
trăsături puternice, dăltuite, bine înfipt pe torsul de atlet, şi 
fragilitatea, insuficienţa  repulsivă, cumva obscenă a 
picioarelor. Ansamblul exercita de la prima vedere un 
magnetism aparte, o atracţie perversă, plină de 
contradictoriu. Pe de o parte, şi acesta era primul impuls, îţi 
venea să întorci privirea cu oroare; pe de alta, nu-ţi venea 
să-ţi desprinzi ochii de făptura lui. Palpita în Sică o forţă pe 
care o şi transmitea, de altfel, şi chiar cel mai simplist 
dintre privitori simţea în Iordache individul de excepţie. 

— Fraţilor! 

Glasul de stentor, neajutat de microfon, vibră deasupra 
asistenţei şi, dintr-o dată, se făcu linişte. 

— Ne-am întrunit aici, pentru ca, inspirați de Marele 
Semn şi călăuziţi de acesta, să primim încă o dată în inimile 
noastre mesajul harului dumnezeiesc pururi viu. 

— Amin, murmurară într-un glas cei de faţă. 

Piticul îşi împreună palmele peste crucea săgetată, sigla 
Frăției, aplicată pe pieptul veşmântului, un soi de odăjdii - 
ar fi zis Pavelescu - neguroase. 

— Fraţi oşteni, creştini luptători! Ne aflăm aici pentru a 
cere îndurare şi ocrotirea Cerului împotriva beznei ce ne 
înconjoară, împotriva pterodactilului negurii, însuşi Mamon 
cel nepereche! Să ne întărească în nevinovăția noastră, în 
mica noastră fortăreață de Lumină şi dreaptă credinţă. Să 
ne apere de molima lui Anticrist! Aceasta, fraţi oşteni, a 
pătruns hidră nesăţioasă în întreaga noastră societate, 
ridicând palate lui Belzebut! Le întâlneşti la tot pasul! Pe 
uliţă sau în propriul vostru cămin... 

Un fior străbătu adunarea, se auziră câteva ţipete. 
„Scheme şi prefabricate“, diagnostică Pavelescu, „cuvinte 
goale, dar rezonante şi emise cu talent. Convingător. Îţi vine 
să crezi că şi el crede. În fond, înşiră doar banalităţi într-un 


limbaj adecvat împrejurării. Banalităţi pe înţelesul oricui, şi 
asta-i asigură succesul...“ 

În tinereţe, citise mult şi după Napoleon îl pasionaseră 
personalităţile celui de-al doilea război mondial. Conştient 
sau nu, piticul apela la trucurile lui Hitler şi Goebbels, 
„tribunii“ de tristă amintire care izbuteau să electrizeze 
masele. Erau teatrali, grandilocvenţi, îmbătându-se singuri 
cu propriile cuvinte, isterici de profesie, vicleni. Ştiau să 
spună exact ceea ce oamenii vroiau să audă, discursul lor 
cu destinaţie precisă se adresa prostimii. Păstrând 
proporţiile, cam asta făcea şi Sică... 

— „..Cruţă-ne, Doamne, de molima, continua să peroreze 
piticul cu glas în crescendo, care ne-a contaminat şcolile, 
presa şi  librăriile, aşezămintele de cultură, vatra 
strămoşească, noblețea daco-romană, inocenţa mioritică! 

„Vorba lui Gogu, a trecut la băşini tricolore!“ aprecie 
detectivul, simțind că începe să se plictisească. Era sătul de 
inepţii demagogice, indiferent de culoare şi pe urmă, 
sensibil la picioare, începuse să simtă răceala nopţii de 
toamnă. Ar fi plecat, dar nu înainte de a afla ce urmăreşte 
practic piticul cu gargara asta de miting penticostal (habar 
n-avea ce soi de draci îi zbuciumau şi pe ăia, dar îi plăcea 
cum sună), gogoşi pentru electoratul mistico-imbecil! „Vrea 
ceva de la ăştia, nu se poate!“ şi se hotări să mai aştepte. 

— .„.„.„Nu lăsaţi păcatul să ne iscodească minţile, urla Sică, 
să ne ispitească copiii! Alcoolul, drogurile, publicaţiile 
scârnave întinând misterul sacru al împreunării, cărţile 
bolnave, televizorul - cel mai monstruos chip de înşelătorie 
al lui Belzebut - nu sunt decât straie poleite menite să 
ascundă faţa hidoasă şi ţelurile ticăloase ale lui Anticrist! 

— Amin! urlă adunarea. Să aruncăm televizoarele! 
propuse subţire o pălărie de vânător cu proteză nesigură şi 
neastâmpăr de ţânţar. 

Sică solicită din nou linişte, înainte de a se năpusti. 

— Ascultă ruga noastră, Doamne, şi înarmează-ne, 
pentru a ţine piept lui Lucifer, pe cărarea ce duce spre 


Tine! 

— Înarmează-ne! îngână mulţimea. 

—  Încredinţează-ne  paloşul tău spre a  stârpi 
samavolnicia, corupţia şi domnia rău-chemaţilor, nesăbuinţa 
ignoranței! Încredinţează-ne grebla Ta, pentru a înlătura 
solzii nesimţirii, indiferenţei, prostiei! 

Spre buimăceala lui Pavelescu, lumea intrată în delir 
scoase un geamăt general de suferinţă. Oamenii îşi 
ridicaseră braţele deasupra capetelor, balansându-se ca la 
concertele lui Michael Jackson. Glasuri răzlețe cereau 
soluţii practice: 

— Cum? Ce trebuie să facem? Arată-ne Semnul, îndrumă- 
ne, Învăţătorule! 


Sică ridică braţele, de parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze 
întreaga adunare: 

— 'Toate la timpul lor, iubiţi ostaşi întru izbânda harului 
cel veşnic! Acum, vă veţi întoarce acasă, fiecare la turma sa. 
Ca vrednici păstori ce vă aflaţi, veţi transmite fraţilor noştri 
mesajul ce vi-l încredinţez. Războiul împotriva lui Mamon s- 
a fost pornit. Doar umăr la umăr, prin strânsă unire, vom 
izbuti. Noi, oştenii Marelui Semn, am rămas singura 
nădejde de izbăvire şi mântuire!!! 

— Amen! Aşa să fie! 

— Dar într-un război, continuă Sică, ai nevoie de arme. 

Un „militar“, din Caracal, izbucni piţigăiat: 

— Flinte, flinte! Cât mai multe flinte! 

Pe chipul lui Sică se ivi un zâmbet silit. În general, nu-i 
plăcea să zâmbească. 

— Armele-s de tot soiul şi nu neapărat flinte... Scumpi 
fraţi întru Domnul! Avem nevoie în primul rând de fonduri! 
Răpui vrăjmaşul cu propriile lui ascuţişuri. Diavolul are 
galbeni, o ştiu şi copiii! Nu putem porni Cruciada împotriva 
lui Anticrist cu mâini şi buzunare goale. La lume bicisnică - 
mijloace bicisnice. Ne aflăm ca lacrima de curaţi, dar ne 
trebuie scuturi. De undeva, dintr-un cotlon puturos, ne 
pândeşte dihania cea neagră. Răsuflă pucioasă şi are 
gheare de oţel. Abia aşteaptă să le înfigă în trupurile 
voastre şiroind de sudoarea sănătoasă a lucrătorului onest. 

Braţele de caracatiţă vor să vă cuprindă, să vă înăbuşe 
glasurile îndreptate spre cer. Adevăr vă spun, viteji soldaţi, 
şi urmaţi-mă fără a lua seama la vorbele strâmbe ale 
veneticilor din orice zare, la vrăjmaşul tupilat în vizuină de 
aur, la fiara mustind de poftă care abia aşteaptă să muşte 
hulpav din trapul ţării, la mireasma îmbietoare, dar la fel de 
înşelătoare a minciunii! Amenințarea, iubiţi oşteni, vine din 
toate părţile, de la Răsărit, dar şi de la Apus, de la Miazazi, 
de la Miazănoapte. Toţi vor să se înfrupte! Sub steagul alb 
fluturat de păcătoşi se ascund papistaşii, francmasonii şi 
nechemaţii! Ei nu urmăresc altceva decât să vă înrobească, 


să vă scoale de la masa voastră şi să se aşeze ei! Să ne 
preacurvească femeile şi să ne întineze copiii! 

— Niciodată! urlă adunarea. Îndrumă-ne, Învăţătorule!... 
Să piară veneticii! Să-i alungăm cu pietre!... FMI, arma 
diavolului!... 

Pavelescu privea uimit în jur. Tot ce se petrecea aici 
depăşea capacitatea lui de înţelegere. Cum se puteau lăsa 
oamenii ameţiţi de înşiruirea asta paranoică de fraze balon 
mitraliate într-un discurs de o incoerenţă buimăcitoare, de 
apocalipsul sugerat de Sică în imagini ţinând de plastica 
medievală, de sloganuri ultranaţionaliste travestite în straie 
de evanghelistă bigotă? Cum digerau elucubraţiile penibile 
ale unui escroc - era concluzia lui fermă - care-şi însuşise 
vocabularul unui predicator de mâna a şaptea şi improviza 
cu „neruşinea“ proprie imposturii?! 

Pe de altă parte, reflectă detectivul, era imposibil ca 
autorităţile să nu ştie nimic despre frăţia şi spectacolele 
Marelui Semn. Astfel de întruniri nu pot trece neobservate 
şi Pavelescu ar fi pariat că piticul avea OK-ul Primăriei 
pentru  exhibiţiile lui. Misterul, clandestinitatea erau 
sugerate doar pentru atmosferă. „Secretul“ convinge 
totdeauna şi, vorba folclorului, șopteşte ceva la urechea 
cuiva şi te va crede... 

Sică, aflat acum într-un moment de extaz cu pioşenie 
respectat de asistenţă şi care, de fapt, îşi trăgea răsuflarea 
pregătind un nou tir de artilerie, era fără îndoială un bun 
saltimbanc, dispunea de un uriaş tupeu caracteristic 
ignoranței şi dovedise multă şiretenie transformându-şi 
infirmitatea în har. La fel de neîndoios, avea puterea de a 
capta, fiind extrem de convingător în discursul pe viu. 
Acelaşi text citit acasă, în pat, ori pe o bancă în Cişmigiu, 
reflectă Pavelescu, ingerat deci în lipsa emitentului, ar fi 
stârnit plictiseală sau hohote de râs. Delirul adunării ţinea 
nu de cuvântul propriu-zis, ci de personalitatea malefică, în 
ciuda  ridicolului, a lui Sică Iordache. Vârf punea 


neţărmurita încredere a piticului în neţărmurita prostie a 
semenilor. 

— Fraţilor! se întoarse tribunul din transă. Să strângem 
ostăşeşte rândurile sub mantia Cuvântului Adevărat, a 
Luminii Adevărate, a Credinței Adevărate! Sub mantia 
Revelaţiei Marelui Semn! Puternici sau nevolnici, săraci sau 
cuprinşi, fiecare după puterile noastre, să ne dăm obolul. 
Nicicând iubiții Domnului, păşitorii pe drumul nepietruit al 
dreptei credinţe n-au fost bogaţi. Noi suntem aceia, iar 
vistieria noastră e săracă. Călăuziţi suntem însă de ţel 
Suprem şi de Harul Veşnicei Recunoaşteri! Aduceţi-vă 
aminte că fiece taler are însemnătatea lui, cel al oropsitului 
atârnând cu atât mai greu. Nu vă sfiiţi de jertfe, ba ieşiţi-le 
în întâmpinare! Nu vă fie teamă de ger sau de foame, nu 
pregetaţi să smulgeţi de la gura pruncului. Jertfa voastră 
ajunge la Cer, sub oblăduirea căruia ne aflăm. Nu vom pieri, 
fiţi încredinţaţi, iubiții mei fraţi! 

— Nu! mugi prelung adunarea. 

Iordache răcni, prevestind finalul: 

— Căci Dumnezeu abate vânturile cele reci din calea oilor 
pe care le-a tuns! lar noi să ne bucurăm de pe acum de 
triumful nostru asupra lui Anticrist! De strângerea obolului, 
„.„urmă pe acelaşi ton în virtutea inerţiei, dar îl revizui 
instantaneu ca inadecvat. Prinse liftul din zbor şi de pe 
inaccesibile piscuri de extaz cobori în subsolurile vulgare 
ale diurnului. Anunţă pe un ton normal: De strângerea 
obolului se ocupă fratele nostru Mândroiu, răspunzător de 
Frăția Craiovei. 

Pavelescu plecă fără să aştepte căderea cortinei. Ovaţiile 
dreptcredincioşilor Marelui pitic răzbăteau până departe, la 
ieşirea din parc. Aparent, fără nici o legătură cu circul 
desfăşurat la Herăstrău, era pe de-a întregul convins că 
Yvona murise asasinată de Iordache. Un monstru pe care-l 
simţea capabil de orice. 


XXX 


Începuse s-o instruiască încă de dimineaţă când, abia 
intrată pe uşă, femeia n-apucase să-şi scoată paltonul de pe 
ea. 

„„„La ceasurile cinci aştepta oaspete de soi. Casa să fie 
dereticată lună, baia bine aerisită şi să strălucească... 

Margareta se oţări: 

— Cum adică, don' preşedinte, nu străluceşte în toată 
ziua? Mie, dacă nu sunteţi mulţumit, să-mi spuneţi, îmi iau 
tărăbuţele şi mă duc într-ale mele, casa dumitale - uşa mea, 
că cu mila şi de-a sila... 

Bătrânul Ionică Manole se holbă, repezindu-şi înainte 
urechea cea zdravănă: 

— Ce tot bâigui, femeie, ce milă, ce silă?... Să pui 
prosoape curate şi săpun neînceput, sul nou la wc... 
Cafeaua... 

Se întrerupse făcându-i semn să aştepte şi începu să se 
scotocească prin buzunare. Menajera îl urmărea cu o 
privire ironică: 

— Cu cafeaua ce mai ai, ori nici pe asta n-o ştiu potrivi? 

— Aşa, făcu bătrânul găsindu-şi bileţelul. Cafeaua s-o 
aduci pe tava de argint şi iei ceştile bune din vitrină. Doar 
să ai grijă că ăla-i lucru vechi şi scump. Dar domnesc, 
moştenire de familie... L-a primit străbunică-mea de la 
Mihai Vodă Sturdza. Zgârcită creatură Vodă, i se dusese 
vestea de mână strânsă, dar ei doi se aveau bine. Râse din 
gât: Prea bine... 

Îşi drese glasul, îmbăţoşându-se brusc: „uite cu cine m- 
am aşezat la taifet şi încă despre Sturdza! Ce înţelege 
proasta asta?“ 

— Când le-i spăla, apa să fie căldicică doar, aşa făceau şi 
mama şi bunica, e lucru delicat... 

Margareta se simţea din ce în ce mai jignită: 

— Îmi pare rău, don” preşedinte, mă crezi de la ţară? 
Dacă nu mă ştiai de la Tribunal, aş mai fi zis! Fii pe pace, 


am mai ţinut eu porţolanuri în mână şi încă mai de soi! 

— Sigur, sigur, nu trebuie să te superi... Dac-o mai fi 
ceva, îţi spui eu... A, da! Să nu ne deranjeze nimeni. Sub 
nici un motiv. 

— Că te şi deranjează mulţi, râse menajera. În cinşpe ani 
de când îţi ţin gospodăria, n-a sunat la uşă decât poştaşul 
cu pensia, iar la telefon, numai „greşeală“! Doar cucul din 
perete ce-ţi mai dă bună ziua. Nici pustnic în văgăună de 
munte n-ai fi fost mai singur. Vorbeam deunăzi cu alde soru- 
mea... 

Manole o opri cu severitate, îşi zise el: 

— Te rog, te rog... De-ajuns. 

Se întoarse în birou, frământând între degete bileţelul - 
aide-memoire. 

„Cred c-a început să se obrăznicească, dar am pus-o la 
punct.“ 

Un puseu de demnitate îi repezi bărbia înainte. Se simţea 
mulţumit de el. 


Şi Adrian încerca un sentiment de inexplicabilă 
mulţumire. De „mi-e bine“. Din clipa în care păşise pragul 
profesorului, se simţise relaxat, uşor, cu impresia bizară de 
„m-am întors acasă“. Îi plăcea absolut tot ce vedea în jurul 
lui şi mai ales, recunoscu în sinea lui cu uimire, că i-ar fi 
plăcut să locuiască între aceste ziduri. Nu mai avusese 
niciodată această senzaţie binefăcătoare de chez moi, la 
mine. „Parcă aş fi avut doar adrese până acum, nu şi 
cămin.“ 

Casă părintească, atât de doldora de amintiri duioase 
pentru alţii, nu existase. De la zece ani, locuise la Tiţi, „cu 
Tiţi, la soră-mea, nu cu mama“. Se simţise adorat, dar fără 
să fi ştiut s-o definească, şi provizoriu, flotant cumva. Când 
se însurase... Nici dacă şi-ar fi propus-o înadins, Dina n-ar fi 
izbutit un interior mai banal, mai rece şi mai lipsit de 
personalitate ca al lor. Parcă l-ar fi mobilat altcineva, 
persoană străină, în vederea unui scop precis: aici, urmează 


să locuiască o pereche de oameni căsătoriţi. Şi, într-un fel, 
chiar aşa fusese. Dina cumpărase mobila de la magazin şi o 
aranjase până la cel mai mic detaliu exact ca pe prospect. 
Chiar şi reproducerea după Grigorescu - Zestrea, fusese 
fixată deasupra toaletei din dormitor, aşa cum decisese 
decoratorul sau poate vânzătorii de la Mobila. 

Foarte adevărat că stilul apartamentelor construite după 
anii '50, meschine şi tipizate, nu-ţi oferea prea multe 
alternative de decor, excluzând din capul locului acrobaţiile 
artistice, totuşi un strop de fantezie le-ar fi individualizat, 
„încălzindu-le“ puţin. Alina, în schimb, debordând de 
fantezie, izbutise un fel de interior fragil, aerian, 
spectaculos ca un decor de cinema şi total nefuncţional, în 
care nu te puteai simţi acasă, ci într-o veşnică vacanţă. Era 
frumos, ambiant, dar cu ceva de hotel de lux, parcă îţi tot 
venea să chemi service-roomul. Adrian se întrebă îngrijorat 
dacă nu cumva el e iremediabil bătrân, nu atât anii cât 
structura, un depăşit de epocă, pandant ridicol la 
supersonicul în care se instalase graţioasă Alina. 

Totu-i plăcea la Ionică Manole. Cărţile multe - normal, 
avea de-a face cu un intelectual - biroul impunător, cu 
lemnul patinat de mâinile a câtorva generaţii, tabloul în ulei 
al unui bărbat corpolent care trăise pe vremea când timpul 
părea să stea pe loc, femeile îşi arătau ceafa delicată şi nu 
picioarele, iar linguriţa de şerbet servită în pahar cu apă 
rece nu lipsea de pe nici o masă de ceai. Şi busturile în 
bronz, care de obicei răcesc atmosfera, o solemnizează, în 
casa lui Ionică Manole păreau prietenoase: o Justiţie - iar 
normal, un Chopin, un imperator roman. 

— Vă felicit, nu am văzut în viaţa mea un interior mai 
intim şi mai îmbietor. 

Bătrânul îl privi alarmat, dacă nu cumva îşi bate joc de el. 
Şi pe bună dreptate, căci din fiecare ungher, din fiecare 
obiect, emana vetustul, singurătatea veştedă, aromă de 
colbuite vremi apuse. Exista însă o compatibilitate între 
acestea şi Adrian, pe care o percepea prin toţi porii. 


— Nu mia mai spus-o nimeni până acum. E un 
compliment... neaşteptat aş zice. 

Începu să râdă. Sărac, cu colţurile gurii strânse, de parcă 
buzele nu s-ar fi putut desprinde de proteză. 

— Sunt foarte mulţi oameni pentru care asemenea 
amănunte nu prezintă nici un fel de importanţă, remarcă 
Adrian. 

— Margareta, menajera mea, pretinde că n-a întâlnit încă 
o odaie cu atâţia morţi grămădiţi la un loc, şi arătă spre 
tablou şi busturi. Şi încă nu i-a pus la socoteală pe cei din 
bibliotecă. E o femeie simplă, bineînţeles, din popor, a fost 
aprod la mine, la Tribunal... Altceva e interesant, nu-i aşa, 
contrastul de opinii generat de acelaşi fenomen. Ceea ce 
dumneata apreciezi ambiant, pozitiv, ei i se pare cimitir... 
Dădu din cap cu amărăciune: Cum vrei să se mai înţeleagă 
oamenii între ei? Cum să edifici punți de legătură? Şi 
acesta-i un exemplu minor, desigur... Dar să nu divagăm. Îşi 
drese glasul: Dragă Raduliene... Nu, mai bine să discutăm 
la o cafeluţă... Un moment, te rog, cât să-i spun 
Margaretei... 

leşi din birou, urmărit de privirea lui Adrian. Probabil că 
fusese un bărbat destul de bine la viaţa lui, genul suplu, cu 
păr puţin, dar nu chel, elegant. Şi acum, purta un costum 
perfect şi pe măsură tăiat, ceea ce întâlneşti mai rar la 
bătrâni, pe care, în general, hainele numărând decenii, 
chiar dacă s-au păstrat ca noi, par totdeauna prea largi. 
Adrian intuia însă, şi nu se înşela, că dominanta lui Ionică 
Manole fusese o anumită uscăciune care nu-l făcuse prea 
simpatic. Fusese un gen de strică-chef, involuntar şi 
inconştient, dar nu mai puţin, oamenii nu se simțeau la 
îndemână în prezenţa lui şi, fireşte, îl evitau. 

Ionică Manole se întoarse, frecându-şi degetele uscate: 

— În câteva minute vine cu cafeaua. Şi paharele, adăugă 
zâmbind. Nu trebuia, dar dacă tot ai adus sticla asta care 
pare nepreţuită, trebuie să-ţi mărturisesc că mi-ai făcut o 
mare plăcere. N-am fost niciodată un mare băutor, dar ştiu 


să apreciez un pahar de vin vechi de patruzeci de ani. Unde 
ai găsit asemenea comoară? 

— S-a scos la licitaţie vinoteca Ceauşeştilor şi am 
cumpărat câteva sticle... Îmi scuzaţi o indiscreţie, domnule 
Manole? 

Bătrânul surâse amuzat: 

— Dragă Raduliene, viaţa mea a fost, este atât de 
searbădă, atât de monotonă, ştii, ca autostrăzile acelea 
interminabile din Vest, care par fără peisaj şi de aia 
adoarme omul la volan, încât n-ai cum să fii indiscret. 'Ioate 
rufele mele pot fi agăţate pe frânghie la uscat, în văzul 
lumii, fără să fi rămas nimic în ladă. Nici preţios, nici 
reprobabil... Ce vrei să ştii? 

— De ce nu v-aţi căsătorit niciodată? 

De astă dată, Ionică Manole râse cu poftă: 

— Ce te determină să crezi asta? 

Adrian îşi schimbă poziţia, uşor încurcat: 

—  Intuiţia, atmosfera - nu-mi închipui nici o femeie 
evoluând în acest decor, faptul că nu există nici o 
fotografie... 

— La vârsta mea poţi fi şi divorţat, nu numaidecât văduv. 
Nu cunosc mulţi divorţaţi care să păstreze, cel puţin la 
vedere, poza ex-partenerului. Ai intuit însă bine. N-am fost 
însurat. Motivul? Extrem de simplu. De când mă cunosc, a 
existat o incompatibilitate ireductibilă între mine şi această 
instituţie. 

— Iertaţi-mă, râse Adrian, dar acestea sunt baloane, 
fraze. Nu poţi decide incompatibilitatea, câtă vreme n-ai 
făcut nici o tentativă. 

Se auzi un ciocănit în uşă, care se deschise aproape 
concomitent. Margareta, gătită în rochie de duminică şi 
fără şorţ, aşeză pe birou o tavă enormă de argint cu chenar 
de trandafiri. 

— O piesă superbă, aprecie Adrian. 

— Îmi pare bine că-ţi place. Tot ce vezi... dar despre asta, 
discutăm mai pe urmă. 


Margareta începu să servească trăgând cu coada ochiului 
spre oaspete. Se simţea nespus de dezamăgită. La alt soi de 
vizită se aşteptase ea, alt soi de noutăţi aşteptau cu sufletul 
la gură, doar-doar s-o întoarce mai repede acasă, alde soră- 
sa şi vreo două vecine. 

— Mi-aţi spus de pahare de vin, aşa c-am adus şi 
tirboşonul. Şi nişte sărăţele, să'mbie vinul... 

— Foarte bine, foarte bine, spuse maşinal Manole, abia 
aşteptând s-o vadă dusă. Mulţumesc, poţi să pleci, azi nu 
mai am nevoie de dumneata. 

Un vin într-adevăr minunat şi doar după două înghiţituri 
bătrânului începură să-i joace ochii în cap: 

— Extraordinar! Ulei de trandafiri. 

— Nu-i singura sticlă pe care o putem bea, surâse Adrian. 
Mă bucur că vă place... Vorbeam despre incompatibilitate... 

— Chiar aşa, n-am uitat. Dumneata i-ai zis balon, eu îi 
spun autocunoaştere şi simţul realităţii. Ce este căsătoria, 
în fond, ţi-o spune un bătrân magistrat, dincolo de aspectele 
social juridice (familie, drepturi, obligaţii etc.) şi cam doi- 
trei ani de intensă activitate sexuală? Un continuu efort de 
adaptare, de a nu fi în contratimp cu dorinţele şi interesele 
celuilalt, un neîncăpător palmares de înfrângeri, căci ceea 
ce izbuteşti împotriva firii tale, a viselor tale cele mai dragi 
uneori, nu se mai cheamă victorie, ci paşi alături, ajustaţi 
după mersul partenerului şi asta până la groapă. 
Rezultatul? Ai trăit toată viaţa altfel decât ai fi avut chef şi 
chemare, perpetuă caznă concentrată în comentariul 
cunoştinţelor: „Nu s-au iubit cine ştie ce, făceau parte din 
lumi diferite, dar s-au suportat cu decenţă şi asta mi se pare 
foarte frumos din partea lor...“ Şi, nota bene, Raduliene, 
cele dezvoltate valabile fiind pentru cuplurile de oameni 
cumsecade, cu oarecare educaţie. Pumnii, înjurăturile, jegul 
şi ticăloşia proceselor de partaj nici nu intră în discuţie... 

Adrian puse paharul pe masă şi, zâmbind, îşi aprinse o 
țigară: 


— Cred că păcătuiţi prin generalizare, dar în primul rând 
sunt convins că din fericire, sau din păcate, n-aţi iubit 
niciodată. Dacă s-ar fi găsit o femeie care să vă descătuşeze 
inima, toate teoriile dumneavoastră s-ar fi spulberat ca 
fulgii de păpădie la cea mai uşoară adiere... 

Bătrânul ţinea paharul cu amândouă mâinile, sorbind 
vinul ca pe o doctorie. Da din cap tot timpul - „da, da, toate 
acestea le cunoaştem“ - cu un zâmbet incert uitat pe buze: 

— Nu-i prima oară c-o aud. Dacă ai fi iubit, dacă te-ai fi 
amorezat, aşa şi pe dincolo... De iubit, am iubit, Raduliene, 
dar mai mare decât dragostea a fost dorinţa de a fi de capul 
meu, viaţa mea să nu depindă de ordinele sau rugăminţile 
altcuiva. Dumneata, aşa cum te citesc eu, eşti dintre aceia 
care socot că adevărata dragoste nu cunoaşte oprelişti... 

— M-aţi citit exact. 

— Aşa privite lucrurile, n-am iubit şi poate că viaţa se 
răzbună dacă nu-i dai obolul ce i se cuvine. Începu să râdă 
cu sughiţuri mici: Cred că m-am cherchelit... Sigur m-am 
cherchelit, altfel nu ţi-aş face astfel de confidenţe. De felul 
meu, sunt cam englez, consider indecent şi de prost-gust 
să-ţi etalezi inima goală, fără pijama. Mon coeur â nu... 
hotărât nu ăsta-i stilul meu. Da, da, viaţa pretinde 
compensaţii, ha-ha, daune morale... 

Adrian întrebă încet, abia auzit. Tonul era plin de 
compasiune: 

— Vă vine foarte greu? 

Ionică Manole ridică o privire umedă: 

— Nu ţi-a fost prea greu să ghiceşti. 

— Că v-aţi îndrăgostit de Alina? Am ştiut-o de la bun 
început. Mi s-ar fi părut ciudat să se întâmple altfel. E fiinţa 
de vis pe care-i imposibil să n-o iubeşti. 

Bătrânul întinse paharul să i-l umple. 

— Îmi pare bine că priveşti astfel lucrurile, mi-ai luat o 
piatră de pe inimă. Nu m-am închipuit în viaţa mea într-o 
postură mai grotescă. Să te duci la cineva şi să-i spui: 
domnule, o iubesc pe soţia dumitale... Vezi, Raduliene, în 


ciuda paradoxului, însăşi neputinţa bătrâneţii îţi conferă 
unele privilegii. Eu nu constitui un pericol pentru 
dumneata, vârsta mă scoate din competiţie şi, în consecinţă, 
îmi permiţi s-o iubesc. 

Dintr-o dată, Adrian avu senzaţia pertinentă că au ieşit 
din sfera realului; doi perimaţi, într-o atmosferă perimată, 
simțind perimat între parametrii unei discuţii, aşa cum ar fi 
decurs ea între gentlemenii unui roman din epoca 
victoriană, semnat de Florence Barclay. 

— Să nu mi-o iei în nume de râău..., continuă lonică 
Manole grăbit, înainte de a i se fi scurs tot curajul, duduia 
Alina... nu trebuie să-ţi descriu ce simt... Am vrut să fac 
ceva pentru ea. Neînsemnat, desigur, după posibilităţile 
mele modeste... Bref, am făcut un testament prin care o 
institui legatară universală. Tot ce am îi aparţine după 
moartea mea. 

— Nu se poate, e prea mult, se sperie Adrian, nu putem 
primi. 

— Lasă convenţia, tinere. Nu-i mare lucru, de altfel. Casa 
pe care o vezi cu toate bunurile mobile, o sfoară de vie la 
Panciu şi o căsuţă la Constanţa. 

— Dar e o avere! 

— Fleacuri. Luă de pe birou un plic şi i-l întinse cu mână 
tremurândă: Aveţi aici o copie legalizată. Încă una am 
depus-o la un prieten, avocatul Toma, am să-ţi dau eu toate 
datele lui. 

— Cum vor reacţiona rudele dumneavoastră, nu vrem 
să... 

— Testamentul este inatacabil, dă crezare unui jurist 
bătrân. Beton armat! Am nişte veri, nu spun că nu, dar 
relaţiile dintre noi au încetat cu decenii în urmă. N-au 
existat conflicte, ci doar depărtare, indiferenţă şi în cele din 
urmă uitare. Nici nu cred că vor încerca ceva şi dacă ar 
face-o, s-ar alege doar cu pingele rupte. Impresionat, 
mişcat până în adâncul sufletului, Adrian scoase batista şi 
îşi şterse obrajii asudaţi. 


— Ce pot să vă spun, domnule Manole, n-am cuvinte, 
Alina cred că se va supăra... 

— Te rog, nici o vorbă duduii Alina. Tocmai de aceea te- 
am chemat singur, să discutăm ca între bărbaţi. Acum 
altceva. Cum se simte ea? Trebuie să fii cu mare grijă, 
persoanele în... poziţie - apelă la un termen străbun, de pe 
vremea când unele cuvinte ca gravidă, de exemplu, socotite 
prea „denudate“, vulgare, erau evitate - sunt foarte 
vulnerabile. 

Mai tăifăsuiră o vreme, dar bătrânul începuse să dea 
semne certe de oboseală, în vreme ce lui Adrian nu-i 
zvâcnea decât o singură idee în minte: 

„Câtă nobleţe, ce suflet de elită! În fond, nu-i decât un 
străin, iar Lucreția s-a supărat că eu, ca soţ, fac tot posibilul 
ca să-mi asigur soţia şi viitorul copil.“ 

Înainte de plecare, solicită telefonul avocatului Toma, de 
toată încrederea de vreme ce însuşi Manole apelase la 
serviciile lui. Îl va căuta chiar mâine de dimineaţă şi 
afacerea va demara în trombă. Simţi că respiră mai liber. 
Doi îngeri păzitori vegheau acum la liniştea adoratei lui. 

Bătrânul îl conduse până la poarta grădiniţii, unde se 
îmbrăţişară spontan. Se vedeau ultima oară. 


Alina îi ieşi în întâmpinare. Tocmai se întorsese acasă, se 
afla încă în ţinută de oraş. 

— Pe unde umbli haihui, domnule? şi îi întinse obrazul s-o 
sărute. 

Un alt îndrăgostit, mai susceptibil, ar fi constatat cu 
amărăciune „deja fruntea sau obrajii, nu buzele, şi nici 
măcar n-a trecut anul“, dar Adrian, obişnuit s-o confunde pe 
Alina cu unicul fenomen perfect iscat vreodată în lume, 
trată amănuntul drept un semn de maturizare şi deci 
consolidare a relaţiei lor. 

— Pe unde umbli haihui, domnişoară? 

Cuprinsă de febra cumpărătorilor, lipsea mult de acasă. 
Băgase de seamă că pe Adrian îl plictiseşte colindul prin 


magazine - în fond, îl obosea - şi nu mai insista s-o 
însoţească. Îi era recunoscător şi, cel mai adesea, o aştepta 
ca un bunic, moţăind cu gazeta căzută pe faţă. Urma o 
relatare sincopată, „ca un mers de vrăbiuţă“, în stilul Alinei, 
un pahar şi apoi, indiferent de oră - siesta. Doamne, ce bine 
era în pat! Ar fi zăcut toată ziua, savurându-şi starea de 
slăbiciune, ciudat de plăcută, euforică aproape, care nu 
ceda în pofida leacurilor energizante şi a curei de vitamine 
prescrise de Niţulescu. Îi respecta cu stricteţe toate 
recomandările, mai puţin cele privind „conţinutul“ nopţilor 
înflăcărate. În inocenţa ei, iar amănuntul adăuga cantităţi 
de savoare, Alina se dovedea o amantă pasionată, fierbinte, 
plină de surprize. lar sarcina, aşa cum se întâmplă 
îndeobşte cu femeile frumoase, îi adăugase un plus de 
strălucire, care o făcea de-a dreptul răpitoare. Înflorea 
văzând cu ochii şi Adrian îşi închipuia că abia acum înţelege 
sintagma din basmele cu Consânzene „la soare te puteai 
uita, dar la ea ba!“ 

Îl apucă delicat de urechi şi începu să-l zgâlţâie: 

— Trezeşte-te! Şi nu te mai uita aşa la mine, că mă 
deochi... Hai, îl trase de mână, vino să-ţi arăt ce-am 
cumpărat. 

Adrian se lăsă condus în ceea ce devenise de pe acum în 
limbajul uzual al Alinei „camera copiilor“ şi deja veritabil 
magazin de jucării. 

— Ce părere ai? îl întrebă cu ochi strălucitori. 

Într-un landou superb dublu, capodoperă a genului, 
profunziune de dantelă şi panglici de satin, se lăfăiau 
interimar păpuşile bebeluş, cam şifonate de dezmierdările 
Alinei, care se juca exact ca o fetiţă cu ele. Adrian surâse 
înduioşat: 

— Asta-i ultima ta năzbâtie? 

Se lipi de el, încolăcindu-l strâns: 

— Presimt că vom avea gemeni. 


Noaptea, printre sărutări, nu se putu abţine şi îi destăinui 
secretul bătrânului Ionică Manole. Alina începu să plângă: 
— Nu trebuia să-i dai voie. Mi se pare atât de trist... 


Dacă stăteai să te gândeşti bine şi mai ales dacă reuşeai 
să te delimitezi de parametrii obişnuiţi în care oamenii 
încadrează norocul (avere, câştig la loterie, succes, carieră 
strălucitoare, poziţie socială etc.), Maria Tăutu era o femeie 
norocoasă. Gogu realiza că în ciuda celei mai concrete 
evidențe, aprecierea era valabilă, desigur mai nuanţat, 
chiar şi pentru perioada în care trăise alături de Marele 
Tăutu. Bărbatul avea un fond grosolan, de o grosolănie 
congenitală şi ireductibilă, indiferent unde s-ar fi născut şi 
în ce mediu ar fi evoluat, era obtuz, nesimţit şi, lăsând la o 
parte cele patru operaţii aritmetice (cam la atât se reducea 
contabilitatea în capul lui Gogu), practic analfabet. 
Ireductibil analfabet, după cum ireductibil grosolan, ignora 
cu desăvârşire lumea cărţilor şi îţi venea să crezi că 
învățase să citească doar pentru a deschide o gazetă şi a 
desluşi titrajele filmelor la care adormea din primele zece 
minute. O carte - cu excepţia celor de şcoală, pentru că asta 
e situaţia, o patalama acolo, ceva la bază îţi trebuia pentru 
o pâine - nu însemna în ochii lui decât cheltuială smintită, 
risipă de bani şi timp. 

Gogu nu-şi putea închipui un destin mai sadic decât cel 
care-i împreunase pe părinţii lui. Pe de o parte agramatul, 
omul din peştera, neanderthalistul Tăutu, pe de alta - 
nevastă-sa, o fanatică a buchii tipărite. Tăutu îşi dispreţuia 
în general soţia, dar din cauza cărţilor ajunsese s-o urască. 
Or, chiar în acest context, Maria reuşea prin vocaţie, 
antrenament şi alcool să se desprindă de real, să facă 
abstracţie de toate şi să trăiască fericită într-o lume a 
viselor, populată la alegerea ei cu personaje din cărţi. Chiar 


şi atunci când nu putea citi, Tăutu fiind prin preajmă, visa 
recapitulând în minte pasaje îndrăgite, destinele şi trăirile 
altora, confundându-se cu ele. În acest sens, ajunsese la 
adevărate recorduri, putându-se automistifica pe loc, 
prinzând din mers vaporul minunat care o purta spre 
minunate locuri imaginare. În decurs de un ceas, de pildă, 
Maria putea fi contele de Monte Cristo (opera cu uşurinţă 
schimbările de sex), Isadora Duncan, Jane Eyre sau Lordul 
Byron, predilecție având însă pentru Mary, fiinţa aceea atât 
de generoasă din Castelul Pălărierului. Cu Mary se 
confunda până la pierderea identităţii. | se părea că ele 
două seamănă, descoperind mereu noi afinități, mai ales că 
în viaţa amândurora exista câte un odios Brodie. 

Iar de când Gogu o despărţise de Tăutu, se simţea atât de 
fericită, încât nu s-ar fi schimbat cu nimeni. Uneori, când îşi 
aducea aminte, ridica ochii din carte, îndreptându-i o 
privire de umilă recunoştinţă. Altfel, nu întreba nimic, 
habar n-avea cu ce se ocupă fiu-său, nu se mira că n-are 
condică, habar n-avea cine a câştigat alegerile sau la cât a 
ajuns preţul unei pâini. Cine n-o cunoştea şi-ar fi închipuit 
că suferă de o scleroză precoce, dat fiind că abia trecută de 
cincizeci de ani o lua razna rău, vorbind în dodii. Doar Gogu 
cunoştea realitatea. Maică-sa, având o extraordinară 
capacitate de a se debranşa din zona realului, 
concentrându-se cu acelaşi talent asupra alteia, închipuite, 
nu se reconecta la fel de repede şi, abordată diurn, pe 
moment se comporta în virtutea inerţiei, conform 
personajului cu care se confundase în acea parte a zilei. 1 se 
întâmplase de pildă, ca sunând-o la telefon şi băgând de 
seamă că maică-sa se plimbă prin alte sfere, să fie nevoit s-o 
scuture, precizând: 

— Eu sunt, mamă, fiul tău. 

Replica răsunase grandilocvent şi năucitor: 

— „De eşti tu acela, nu-ţi sunt mamă eu! Du-te la oştire, 
pentru ţară mori etc...“ 


Şi îi trântise telefonul în nas, ca pe o poartă de cetate. În 
clipele acelea era Oltea Doamna, muma lui Ştefan. Altă 
dată, luându-se drept D'Artagnan, îl întâmpinase cu 
făcăleţul scos dintr-o imaginară teacă, urlând: En garde!... 
Şi nu mai departe de azi-dimineaţă, ridicând glasul ca să se 
facă auzit din balcon, Maria tresări, biciuită de ceea ce eii 
se părea a fi insolenţa tonului. Cum de câteva zile trăia în 
lumea lui Napoleon şi după cum Gogu se afla înalt plop iar 
ea firavă pitulice, ceva din acest contrast îi readuse în minte 
apostrofa micuţului corsican servită deşiratului general 
Augereau, în cadrul unei discuţii tăioase: 

— „Generale, eşti exact cu un cap mai înalt ca mine, dar, 
dacă eşti nepoliticos, voi face să dispară numaidecât 
această diferenţă.“ 

Gogu începuse să râdă gândindu-se la Pavelescu cu 
fixaţia lui Bonapartistă - uite o palmă de şosea unde ăştia 
doi s-ar întâlni fericiţi - şi nu mai puţin se amuză de reacţia 
imediat ulterioară a maică-sii: „Sunt în campania din Italia. 
N-avem ciorbă, puiule. Dacă vrei, am supă în plic...“ 

— Te întorci târziu? îl întrebă la plecare. 

— Nu pot să spun, mamă, dar am să încerc să nu te 
deranjez. Dacă totuşi, prin absurd, se interesează cineva de 
mine, faci pe niznaiul. Am dormit la matale, dar altceva nu 
ştii nimic. Nici de unde vin, nici încotro am luat-o. 

Maică-sa răspunse cu neaşteptat bun-simţ: 

— Păi chiar nu ştiu nimic. 

— Fără îndoială, dar te rog să-ţi aminteşti, să nu uiţi să le- 
o spui. 

Pe chipul Mariei Tăutu, se ivi o expresie elegiacă: 

— „Remember! Souviens-toi! prodigue! Esto memor!... 
Fiţi liniştit, domnule Beaudelaire, îmi voi aminti. 

Gogu auzise cu o ureche despre Baudelaire, cu nici una 
despre Orologiul. Dar maică-sa era maică-sa, chiar dacă... 
La urma urmei, după viaţa dusă în bătătura Marelui Tăutu, 
ar fi putut ajunge şi mai rău. 


« 


Clădirea era tipică în felul ei. Ridicată pe la 1900, masivă, 
bogată şi cu o grădină suficient de importantă pentru a-şi 
merita numele, intra în categoria acelor edificii etichetate 
scurt drept „case boiereşti“ şi pe care regimul de 
democraţie populară le transformase - cea mai mare parte 
a lor - în şcoli elementare, primării, dispensare, cămine 
culturale, sedii PCR. Spre deosebire de alte surate însă, 
casa ori doar domiciliul Biancăi Vizantis părea foarte bine 
întreţinută şi, făcând abstracţie de stil, ai fi zis nou-nouţă. 
Ghirlandele decorative care chenăruiau ferestrele erau 
intacte, zidurile perfecte, iar grădina îngrijită rămăsese 
frumoasă chiar în lumina murdară de funingine şi în ciuda 
ravagiilor toamnei avansate. Gogu mai notă că la ferestre 
nu agăţau perdele „particulare“, ci din cele scurte, 
acoperind doar două treimi de geam, fixate ţeapăn pe o tijă 
metalică, albe şi uniforme, aşa cum se întâlnesc de obicei la 
instituţii. 

Ca să nu fie luat în colimator, Gogu schiţă paşi în sus şi în 
jos, încercând să observe vreo mişcare. Frumos, rece şi 
aseptic, imobilul părea nelocuit. Şi totuşi, îşi zise, cineva 
trebuie să apară. Ditai geamia de casă presupune slugi, 
servicii, trebuinţe, de la defecţiuni casnice până la mâncare 
şi detergenţi, şi măcar un poştaş. Cam după vreo douăzeci 
de minute de filaj, zări la una din ferestre capul unei tinere 
care i se păru deosebit de frumoasă. Doar câteva clipe, ca şi 
cum fata ar fi vrut să constate starea timpului, apoi dispăru 
de parcă ar fi fost strigată din interior. Concomitent, o fetiţă 
de vreo zece ani, îmbrăcată foarte strict în bleumarin, se ivi 
de după colţul casei. Ţinea în mână o găleţică şi după câţiva 
paşi, cercetând cu atenţie solul, începu să adune castane. 
Izbeau gravitatea întregii făpturi, vioiciunea cenzurată, o 
seriozitate impusă de educaţie şi nu determinată de tare 
fizice. Fetiţa nu era tristă, ci doar solemnă şi raportat la 
vârstă, impresiona. De altfel, pasul, mişcările graţioase îţi 
purtau instinctiv gândul spre una din faimoasele dansatoare 
turnate la Sevres, însufleţită prin miracol. Constituia o 


apariţie încântătoare, merita s-o priveşti, dar atenţia îi fu 
atrasă de o femeie care tocmai ieşea pe poarta curţii. Părea 
în jur de cincizeci de ani şi, după înfăţişare, făcea parte din 
personalul casei. Îmbrăcată modest şi anonim, ieşise cu 
două coşuri la cumpărături. Reacţionând prompt, Gogu se 
luă după ea şi o ajunse din câţiva paşi. 

— Nu vă supăraţi, dacă sunteţi amabilă... 

Femeia îşi văzu de drum, cu o expresie concentrată, fără 
să întoarcă, măcar reflex, capul. Gogu îi atinse mâneca. 

— Am impresia că sunteţi din cartier, am nevoie de o 
informaţie... 

Femeia tresări ca arsă şi ridicând o privire speriată, 
începu să gesticuleze specific. Din mers, agitată şi evident 
grăbită să scape de el, îşi urmă drumul aproape în fugă. 
Gogu rămase interzis în mijlocul trotuarului. Nefericita era 
surdomută. Nimic extraordinar în sine, dar dobândind 
extraordinar prin asociaţie cu infirmitatea Lianei, soţia 
piticului. Cu capul vuind de ipotezele cele mai acrobatice, 
Gogu pătrunse rezolut în curte şi sună la intrarea 
principală. 


Îi deschise un bărbat de vârstă incertă, prototipul lui 
„Mic şi al dracului“. Deşi suplu şi scundac, îl simţeai numai 
vână, puternic, viguros. Privirea se strecura ca o aţă pe sub 
pleoapele accentuat mongoloide - „tipu-i tătar“ - iar craniul 
complet chel, în ciuda relativei frecvenţe generate de o 
modă oligofrenă, impresiona. Rămâne o realitate pleşuvia 
totală, deşi revulsivă, chiar obscenă pentru mulţi, e de 
efect. De efect, în orice caz ciudată, era şi vestimentația 
individului afişând o sobrietate ostentativă ca a quaquerilor 
sau mormonilor văzuţi în filme, iar Gogu avusese ocazia să 
vizioneze câteva exemplare chiar pe viu la ele acasă. 
Printre buzele subţiri, imobile, glasul se strecură tăios: 

— Ce doriţi? 

Gogu se pregătise pentru orice eventualitate, îndesând în 
sacul sport, diverse produse L'Oreal însoţite de o mapă de 


prospecte pe care vânzătoarea, încântată de importanţa 
cumpărăturii, i le pusese generos la dispoziţie. La cosmetice 
şi bijuterii, femeile, cel puţin de o anumită categorie, rezistă 
greu să nu-şi arunce măcar un ochi, iar Bianca Vizantis, atât 
cât rezulta din fotografie, era una căreia îi păsa de felul 
cum se înfăţişa. Deşi în vârstă, respectul de sine, de felul 
cum arătase cândva, îi impuneau o ţinută pedantă şi plină 
de eleganţă. Oricum, nu era o femeie de la care te aşteptai 
în tot momentul să scoată din geantă ghemul de lână şi 
andrelele, fălindu-se ori de câte ori avea ocazia că în viaţa 
ei n-a folosit o singură cutie de pudră, fiindcă asta e, „ei îi 
place natural“. 

Calculase bine. După ce se dădu drept reprezentant al 
firmei LOreal, „tătarul“ îl lăsă în faţa uşii şi după o scurtă 
aşteptare îl pofti să-l urmeze. Urcară câteva trepte, 
pătrunzând într-un hol spaţios mobilat cu canapele şi un 
televizor. Mai multe uşi spărgeau pereţii şi, deschizând una 
din ele, chelul îi făcu semn să intre. Într-una din încăperi, 
mâini stângace chinuiau Invitaţia la vals a lui Weber, dintr- 
alta răzbăteau glasuri şi râsete, inconfundabile ca sex şi 
vârstă: fete foarte tinere, poate chiar copile. 

„Pension de domnişoare? Şcoală privată?“, dar n-avu 
timp să-şi macine curiozitatea. Bianca Vizantis, înaltă, 
zveltă, de o eleganţă care-ţi tăia respiraţia - eleganţă 
înnăscută, princiară, ţinând în primul rând de persoană şi 
mai puţin de accesorii - îi ieşi în întâmpinare adresându-i 
un surâs luminos. Şi acesta făcea parte din dotare şi n-avea 
nimic de a face cu Gogu, fiul Marelui Tăutu, dar nu mai 
puţin era un zâmbet care încălzea inimile şi însorea 
atmosfera. 

— E o idee bună că au început să vă trimită pe teren, 
declară cu o voce joasă, educată, nu toată lumea e dispusă 
să bată oraşul pentru un şampon... la loc, tinere. 

Gogu îşi înşiră mostrele pe o măsuţă şi se aşeză, 
arborând stângăcia proprie timidului, cam pe jumătate de 
scaun. Avea talentul de a inventaria o încăpere din priviri 


fugare, fără să dea impresia că o studiază. Se afla într-un 
birou „de damă“, putând fi luat şi drept salonaş. Mobilă 
graţioasă, stil - aşa ştia Gogu că-i zice la fiţăraia asta cu 
picioare fragile şi aurite, costând o căruţă de bani - 
canapeluţe de două persoane, scaune cochete, un birouaş 
de vitrină. Deasupra căminului din marmură de Suedia (alt 
truc care impresionează proletariatul post-decembrist 
alături de scara interioară, piscină şi labradorul Grivei) 
spânzura în ramă somptuoasă o copie după Răpirea din 
Serai. 

Dacă Gogu avea talentul de a se orienta într-o încăpere, 
fără să semene cu un perceptor în exerciţiul funcţiunii, 
Bianca Vizantis îl avea pe acela de a străpunge carcasa de 
ocazie afişată de interlocutor, citindu-l dincolo de cele mai 
rele aşteptări ale acestuia; cu graţie şi aerul că întreţine o 
conversaţie superficială, de salon. 

— Aţi fost inspirat că aţi venit la mine, ani de zile am fost 
clienta firmei dumneavoastră. Mai îmi vopseam părul pe 
atunci - şi duse mâna surâzând la părul argintiu cu un suflu 
de bleu-diamant - şi LOreal era singurul produs care 
asigura o culoare uniformă, totdeauna aceeaşi... În tinereţe, 
foloseam foarte mult Coty-ul, dar cu timpul m-a dezamăgit. 
Au început să falsifice totul. Şi cremele, şi parfumul... 

— Aveţi dreptate, se grăbi Gogu să aprobe. 

Nu evolua pe teren propriu, era la fel de străin de 
subtilităţile industriei cosmetice ca un elefant de lebedele 
lui Ceaikovski şi juca strâns, atent să nu gafeze. În sensul 
ăsta, ipostaza de băiat timid care frământă între degete o 
margine de haină sau borul pălăriei îi convenea de minune. 
Genul nu-i cuvântăreţ şi vorba aia, ce nu se vede şi nu se 
aude nu se fluieră. 

— Mai aveţi puţin timp? se interesă doamna Vizantis 
adresându-i un zâmbet proaspăt ca un tăpşan de margarete 
înrourate. 

Pentru o clipă, Gogu avu impresia că are în faţa ochilor 
pe tânăra Bianca, femeia superbă de acum patru-cinci 


decenii. Trebuie să fi fost o minune a naturii şi, lucru rar, 
căci vârsta decolorează în general, peruzelele din priviri nu 
se ofiliseră. Gogu nu văzuse în viaţa lui ochi turcoaz, după 
cum nu întâlnise nici violet, dar dacă despre cei din urmă 
mai auzise (Regina Maria, Carol al II-lea, Liz Taylor), cei 
dintâi constituiau o noutate absolută. 

Absolut sincer, dar şi pişicher, exclamă chipurile spontan, 
incapabil să se stăpânească: 

— Doamne, ce frumoasă sunteţi! A... vă rog să mă iertaţi. 

— Mulţumesc, de ce să mă supăr? Omagiul tinerilor ne 
face totdeauna plăcere... Te-am întrebat de timp, pentru că 
aş vrea să-ţi vadă mostrele şi fetele mele... lusuf, se adresă 
tătarului rămas statuie în faţa uşii, cheamă-le, te rog, pe 
domnişoarele Maja şi Felicia... În ce mă priveşte, continuă, 
m-am hotărât, şi bifă cu un stilou care părea de aur vreo 
zece produse din catalog. 

Paşi  precipitaţi şi  chicoteli  prefaţară intrarea 
domnişoarelor, două primăveri cam de cincisprezece sau 
şaisprezece ani care luau piuitul. Gogu se ridică în picioare 
cu sentimentul că are în faţă două poze, aşa ceva nu mai 
întâlnise şi, slavă Domnului, cutreierase ceva şi nu umblase 
prin lume cu capul în sac. O blondă şi o brună suave, 
angelice, cu priviri pure, de o vioiciune delicată, atât de 
departe de grosolănia zgomotoasă şi planificată a celor mai 
multe dintre  contemporanele lor! Mersul, mişcările, 
curiozitatea manifestată în faţa mostrelor, dezinvoltura 
graţioasă, îmbrăcămintea - toate purtau pecetea unei 
perfecte educaţii. Lui Gogu îi adie ceva nedefinit prin minte, 
vag ca aroma dulce a unei trecute cunoaşteri, ceva din 
„atmosfera“ fetelor dând târcoale unei amintiri care nu se 
lăsa concretizată. Dar pe moment, nu-şi închipuia ca 
subiecte - termen de comparaţie - decât două ramuri de 
zarzăr exploziv înflorit, sub soarele lui aprilie... 

Înregistră ca prin vis comanda fetelor, decisă - zânele 
ştiau ce vor - şi consistentă (în căsuţa asta se rulau bani, nu 
jucărie) şi după mulţumiri reciproce însoţite de rugămintea 


gazdelor de a nu fi ocolite nici pe viitor, Gogu, escortat de 
valet (?) părăsi „domeniul“. Se simţea realmente fermecat, 
intrigat la culme de o lume a cărei existenţă nici n-o 
bănuise. Dar, în special, nu putea intui legătura dintre 
această lume şi cea a unor jigodii ca Liana sau Viky, codoaşa 
de la Supersex. 

dublă. Simţea nevoia să se întoarcă cu picioarele pe 
pământ. 


lusuf anunţă: 

— A venit domnul profesor de dans. 

Bianca Vizantis bătu din palme: 

— Gata, fetelor, la treabă. Ştiţi că nu-i place să aştepte. 

Maja şi Felicia schiţară o scurtă reverență şi ieşiră în 
fugă. Bătrâna îşi aruncă o privire maşinală în oglindă şi se 
îndreptă spre telefon. Atentă la unghiile lungi, formă 
numărul abia atingând tastele. 

La celălalt capăt, cineva răspunse prompt apelului, fără 
cuvinte. 

— Eu, Bianca, rosti bătrâna. Tocmai am încheiat o vizită 
neconvingătoare. Un tip care s-a dat drept agent comercial. 

— De ce l-aţi primit? 

— Tocmai pentru că mi s-a părut suspect. Înainte de a 
intra, a filat casa circa jumătate de oră. Dacă nu l-aş fi 
primit, abia ar fi intrat la idei. 

— De unde ştiţi că nu-i autentic? 

— Să-i zicem flerul şi experienţa. Pe urmă, nu faci pe 
agentul comercial cu adidaşi de jumătate de milion, un 
Rollex pe mână şi nu-ţi permiţi să fumezi Dunhill. Se vedea 
capătul pachetului ieşind din buzunarul de la piept. Era 
departe de a fi un hămesit, te asigur. 

— Cum arată? 

— Până în treizeci de ani, deşirat, slăbănog. Mărul lui 
Adam pronunţat. În ansamblu, un derbedeu care a trecut 
prin destule, deşi nu asta a fost impresia pe care a vrut să 


mi-o lase. S-a comportat feciorelnic, dacă îţi spune ceva... 
El e un timid, iar eu Santa Maria del Fiore... 

— Cam presupun despre cine ar putea fi vorba. Fiţi 
atentă! Nu iese nimeni din casă în următoarele două zile. 
Nu vă supăraţi, e valabil şi pentru dumneavoastră. Nu 
vreau să vă expuneţi unei răpiri. 

— Nu exagerezi? 

— Să dea Dumnezeu să fie aşa. Ţinem legătura. 


Ulterior, când avea să recapituleze evenimentele, şi 
raportându-se la acele zile, Lucreția se compara cu un tăun 
care zigzaghează smintit printr-o încăpere, ciocnindu-se cu 
capul de ziduri, ferestre, orice obiect ieşit în cale. Erau ani 
de zile de când îşi rezolvase problemele existenţiale ducând 
un trai tihnit, fără emoţii şi perfect previzibil. Dacă bunul 
Dumnezeu mai dădea şi sănătate, ea una nu mai pretindea 
nimic de la viaţă, fericită s-o ţină tot aşa, depănându-şi 
ghemul în linişte, până la capăt. Şi dintr-o dată, totul se 
schimbase, cioburile din caleidoscop prezentau altă 
imagine, străină, la care ea asista neputincioasă, cu 
sentimentul pertinent că-i scoasă din cărţi. Încercând să 
analizeze noua stare de lucruri şi cu toată obiectivitatea, 
era imposibil să nu realizezi că degringolada începuse 
odată cu ivirea Alinei în viaţa lui Adrian, că din prima clipă 
neobişnuitul acut înlocuise placidul pastelat, atât de 
odihnitor şi tonic al cotidianului. Întâi, că Adrian 
înnebunise, îndrăgostindu-se pătimaş de o fetiţă. S-a mai 
auzit, desigur, dar vezi bine că experienţa personală dă alt 
relief evenimentului, ceea ce în ograda altuia s-ar remarca 
abieluţă, ca oarecum ieşit din comun, când acelaşi ceva se 
petrece sub nasul tău, capătă extraordinar. Dar moţ, 
vârfuind nebunia de bărbat cărunt, punea transferul 
întregii averi pe numele Alinei. „Nici măcar un părinte“, îşi 


spunea sufocată, „nu-şi poate permite asemenea 
nesăbuinţă, ştiut fiind că bătrânii prezintă importanţă atâta 
vreme cât mai au ceva de dat, iar moştenitorii ce aştepta. 
Din partea unui bărbat însă cu peste douăzeci şi cinci de ani 
mai în vârstă decât nevasta, actul reprezintă sminteală 
curată...“ 

Măcar de ar fi apucat să se însoare cu Yvona! Gândul 
revenea obsesiv mai ales că Yvona însăşi, soarta ei devenise 
o obsesie. O prindeau zorile gândindu-se la ea, regreta 
amarnic că nu insistase să se facă această căsătorie. Pe 
atunci mai avea destulă influenţă asupra lui frate-său, iar el 
însuşi nu părea atât de potrivnic ideii, cât nehotărât. îi 
trebuia doar un brânci, dar Lucreția considerase nedelicat 
să intervină în chestiuni atât de intime. În general însă, 
simţea vizavi de Yvona un apăsător sentiment de vină şi 
chiar remuşcări. Deşi întru nimic justificate, îi asediau 
liniştea, întunecându-i şi mai mult peisajul diurn. Unde-s 
zilele fericite şi senine când îşi muta plictisul - mai exact, 
liniştea călduţă şi confortul sufletesc - de pe o canapea pe 
alta, sau răsfoia agende vechi de telefon căutând numărul 
vreunei foste colege de birou? Altădată, ca să-şi omoare 
timpul şi totodată să-l ispitească pe Adrian, pierdea câte o 
jumătate de zi în bucătărie, încercând reţete sofisticate 
chinezeşti sau mexicane, cu cât mai exotice şi neauzite, cu 
atât mai bine... Nu dispreţuiţi ziua în care nu s-a întâmplat 
nimic, spunea un francez, şi câtă dreptate avea! 

Despre Yvona, era convinsă că nu mai există. lelefonase 
de două ori la Poliţie, sperând să se fi descoperit ceva, dar 
tonul îngheţat al maiorului Mihăescu - „când va fi cazul, veţi 
fi anunţată“ - îi tăiase curajul de a mai încerca. Murise, aici 
nu încăpea îndoială, dar nu moare aşa, din senin, o femeie 
în floarea vârstei, sănătoasă, iar dacă ar fi fost vorba despre 
un accident, s-ar fi aflat. Presa, televiziunea semnalează 
mereu astfel de cazuri, chiar şi în cazul unor persoane mai 
puţin importante. Cine s-o fi omorât? Pe Adrian şi pe Alina, 
deşi cei mai deranjaţi de o Yvonă vie, aşa cum se 


manifestase ea în ultima perioadă, îi excludea din capul 
locului. Or fi ei doi păcătoşi, dar până la a face moarte de 
om sunt multe poşte! Pe nici unul din ei nu-l vedea punând 
juvăţul de gât vreunui nedorit. 

Pe Alina, totuşi, parcă nu mai putea suferi s-o vadă în 
ochi. Dispusă s-o adore la început, brusc începuse s-o 
deteste. Pe undeva, îşi făcea reproşuri, căci dacă stăteai să 
te gândeşti, Alina nu greşise cu nimic, nu-i puteai imputa 
nimic. Nu era vina ei că Adrian se smintise, totuşi, în ciuda 
asigurărilor acestuia, Lucreția nu putea scăpa de bănuiala 
că într-un fel sau altul, perfid şi pe nesimţite, Alina îi 
insuflase ideea de a se despuia de avere. Prea se văzuseră 
multe cazuri din astea, prea era legat la ochi frate-său ca să 
mai observe vreo manevră. 

Şi încă un amănunt imposibil de ignorat. Analizând-o cu 
de-amănuntul, nu se putea să nu constaţi că tot ce ţinea de 
Alina era cel puţin ciudat şi neobişnuit. Ea însăşi, ca fiinţă, 
apoi lipsa neamurilor, a prietenilor, a unui dosar personal cu 
nume şi adrese. Părea picată din cer, mai anonimă decât o 
floare pe care, la urma urmelor, ştii măcar din ce grădină ai 
rupt-o. Concluzia - o persoană nesigură din cap până în 
picioare. Apoi, îi veni o idee... 


Se credea nespus de şmecheră şi, în definitiv, încercarea 
moarte n-are. Păstrând convențiile şi obişnuită încă de pe 
vremea când trăia Dina să nu deranjeze cu vizite inopinate, 
dădu un telefon prealabil, anunţându-se pentru ora 11 
dimineaţa, convenabilă din toate punctele de vedere. Nu 
scoli pe nimeni cu noaptea în cap, nu-i nici prânz să obligi 
să te reţină oamenii la masă, nici seara nu le-o strici. În 
general, când te vezi rar cu cineva, o întâlnire devine vizită 
şi cu mâna goală nu poţi să te duci. Pe de altă parte, 
„tânărului“ cuplu Radulian nu îi lipsea nimic şi anevoie ai fi 
putut găsi ceva care să le facă realmente plăcere. În 
consecinţă, Lucreția apelă la cea mai convenţională formulă 


şi se prezentă cu un buchet costisitor de crizanteme 
galbene. 

Alina se extazie până la lacrimi, sărută fiecare floare în 
parte şi, deşi cu menajera în casă, se obosi să le aranjeze 
singură în glastră. 

— E floarea mea preferată! Cum ai ghicit, Tiţi? Le-am pus 
şi sare, şi zahăr ca să dureze cât mai mult... 

Adrian îşi plecă privirea. Din nou, Alina dădea dovadă de 
un tact desăvârşit. Nici nu păşise încă toamna pe alei, când 
Alina îi mărturisise că singurele flori pe care nu le iubeşte, 
dar deloc! sunt muşcatele şi crizantemele. Primele miros a 
gaz, iar celelalte sunt triste, triste! ca nişte văduve. Cât 
despre culoarea galben, făcea alergie! „mămăligă, balegă, 
caca d'oie! De altfel, e şi culoarea geloziei pe care eu o 
urrrrrăsc! Nu mă împac nici azi cu soarta Desdemonei!“ 

La rândul ei, Lucreţiei îi trecu pe neaşteptate prin minte, 
că ori de câte ori primise cel mai mic fleac de la ea, Alina 
avusese aceleaşi exclamaţii măgulitoare: „De când mă ştiu, 
îmi doream aşa ceva. Nu ai idee ce plăcere îmi face! Unde |- 
ai găsit? E o bomboană! Dacă îmi ghiceşti până şi visele, 
înseamnă că mă iubeşti!...“ 

Spre deosebire însă de Adrian, Lucreția traduse reacţia 
exultantă a Alinei drept diplomaţie în sensul cel mai negativ 
al cuvântului, mai pe şleau - ipocrizie, nu educaţie aleasă - 
ci falsitate. Uite-o, de pildă, cum se mai bucură că o vede pe 
cumnată-sa, cum o mai înconjoară de atenţii de parcă ar fi 
infirmă, cum se mai gudură! lar prostul de Adrian asista 
încântat, fericit că ele două, singurele persoane care contau 
în viaţa lui, se înţeleg atât de bine! 

— Ce mult mă bucur c-ai venit să ne vezi! şi îşi frecă 
mânuţele de păpuşă pe care verigheta părea pusă într-o 
joacă „de-a cucoanele“. Eu şi cu Adi suntem doi răi, dar să 
ştii că vorbim mereu despre tine şi te iubim. În fiecare zi 
avem câte ceva de făcut, parcă am avea serviciu... Stai să-ţi 
arăt ceva... 


Zbură uşoară spre dormitor, în vreme ce Adrian, ştiind la 
ce trebuia să se aştepte, simţi nevoia să explice cu un surâs, 
amestec de duioşie şi oarecare stânjeneală: 

— E un copil şi cred că aşa o să rămână toată viaţa... Nici 
nu mi-ar plăcea să se schimbe, se grăbi să adauge. 

Alina se întoarse, aducând landoul cu păpuşi. Părea 
fericită şi mândră ca o mămică de două zile, în timp ce 
Lucreția simţi literalmente că vine de-a dura. 

— Ţi-i prezint pe bebeluşii noştri, Adi şi Ada. Adrian 
preferă Alin şi Alina. E prea devreme ca să începem să ne 
certăm, aşa că hotărăşte tu, în calitate de mătuşă. 

Lucreția se căzni să râdă: 

— Cred că sunteţi amândoi într-o ureche. 

Alina o privi contrariată, dezamăgită ca un copil căruia i 
se dezvăluia că nu există Moş Crăciun. Adrian interveni, 
surâzând patern: 

— Alina e sigură că vom avea gemeni. 

— A! făcu alb Lucreția, atunci e altceva. 

— Nu-i aşa? Ne bucurăm de pe acuma. Să vezi ce frumos 
le cântă Adi înainte de culcare... Uite, suntem de cinci luni 
şi opt zile împreună şi nu ştiam că are o voce atât de 
frumoasă... Parcă ar fi Placido Domingo. Chiar, Adişor, 
cântă-i şi lui Tiţi Somnoroase păsărele... Hai, te rog frumos! 

Adrian făcu instinctiv un pas înapoi. Simţea că se dizolvă 
de jenă. Asta era adorata lui, depăşea cu uşurinţa unei 
păsărele în zbor graniţa dintre basm şi real, iar în inocenţa 
ei, deschidea larg, cu aceeaşi dezinvoltură, uşile celei mai 
stricte intimităţi. 

— Lasă, spuse confuz, altă dată... 

Lucreția contempla aiurită tabloul. Nu s-ar fi simţit mai 
consternată nici dacă i-ar fi cerut ei, Lucreţiei, să danseze 
în chiloţi, tango apaş. Toate ca toate, e treaba Alinei dacă-i 
place să se facă de râs, dar ca frate-său, om la cincizeci de 
ani, cu tâmpla căruntă şi un inventar de viaţă, să behăie din 
Eminescu la căpătâiul a doi plozi de cârpă, nu s-ar fi 


aşteptat pentru nimic în lume! Făcu eforturi să-şi înăbuşe 
indignarea, afişând o expresie pe cât posibil, placidă. 

— Adişor, insistă Alina, te roagă fetiţa ta! Ştii că nu-mi 
face bine să mă necăjesc... Măcar prima strofă. 

— Ei hai, fă-i hatărul, spuse Lucreția cu un glas scârţâind 
ca un ferăstrău. 

Adrian oftă, încercând să pară comic: 

— Tu las voulu George Dandin... şi începu să fredoneze 
cu voce nesigură. Somnoroase păsărele... 

— Nu! îl opri Alina. Aici, lângă copilaşi, ca de obicei... 

Adrian se execută, străduindu-se zadarnic să păstreze 
aerul de glumă. În realitate, îi venea să intre în pământ de 
ruşine, picături de transpiraţie îi lunecau ca nişte lacrimi în 
lungul obrajilor. 

Spectacolul era atât de jalnic, atât de trist ridicol, încât 
Lucreţiei îi veni să plângă. „Dresură de circ, asta face cu el“ 
şi, uitându-şi indignarea, se simţi năpădită de un copleşitor 
sentiment de milă. 

— Mă duc să-i spun Marcelei să pună încă un tacâm la 
masă şi să mai prăjească un cotlet... 

Lucreția se sperie: 

— Nu pentru mine, te rog foarte mult. Sunt pe fugă, la 
unu - inventă - aştept instalatorul să-mi repare chiuveta din 
bucătărie. Am trecut doar să vă văd şi fiindcă am o surpriză 
pentru Alina. În fine, cel puţin aşa sper. 

— O surpriză! sări ca un ied Alina. Cel mai mult îmi plac 
surprizele! Ia să văd! Trebuie să închid ochii? 

Lucreția îşi zise că perpetuat, sistemul ăsta al Alinei de a 
se identifica până la confuzie cu o fetiţă de zece ani devine 
iritant. „l-aş trage două scatoalce să termine cu fasoleala!“ 
Se mulţumi să respire adânc, continuând pe un ton firesc: 

— Adrian, tu o mai ţii minte pe Cocuţa Alexiu? 

— Vag, dar ştiu despre cine-i vorba. Parcă aţi fost 
colege... 

— Exact. De liceu şi în primii doi ani de facultate, pentru 
că după aia s-a măritat şi s-a transferat la laşi. 


Insista deliberat asupra unor amănunte neesenţiale 
ştiind că, în general, risipa de detaliu dă natural şi verosimil 
unei minciuni. 

— Ne-am văzut ieri, după o despărţire de treizeci de ani. 
Când s-a recomandat la telefon, nu-mi venea să cred... 

— Extraordinar! exclamă Adrian. Cum mai arată? Mi- 
amintesc că era o fată drăguță. 

Lucreția ridică din umeri: 

— Toate am fost drăguţe acum un secol! Timpul nu cruţă 
pe nimeni. 

— Ce mai face? 

— E mulţumită, i-a mers bine. Are doi băieţi, medici, o 
fiică în Suedia şi cinci nepoți. 

— Ăsta zic şi eu palmares! 

Alina îşi plimba ochii de la unul la celălalt, ţinând degetul 
gros în gură ca pe un biberon. Se interesă cu glas mititel: 

— Şi care-i surpriza mea? 

Lucreția zâmbi doar cu dinţii: 

— Ai răbdare, scumpa mea, sunt şi eu destul de obosită, 
ne-au prins zorile stând la poveşti... Cocuţa are un frate, 
ceva mai tânăr ca noi, Ducu, tu n-ai de unde să-l ştii, Adi... 
Cu ăsta alt roman, a fugit din ţară pe la sârbi, a trecut prin 
nişte peripeții de ţi se face părul măciucă!... Bref, s-a 
stabilit în Noua Zeelandă, trăieşte acolo de peste douăzeci 
de ani. 

— Aha, începu Adrian să înţeleagă. 

— Cocuţa a primit viza şi pleacă săptămâna viitoare la el. 
În vizită, bineînţeles. Are marţi avion. M-am gândit imediat 
la tine, Alina. Am discutat în principiu cu Cocuţa şi dacă ai 
vreun comision pentru sora ta, te serveşte cu plăcere. 

Alina o privi, derutată cumva: 

— Îţi mulţumesc, eşti foarte drăguță. Vorbesc destul de 
regulat cu Bella la telefon, nici una nu ne omorâm cu 
scrisul. 

— Nu-i vorba de o scrisoare. Mă gândeam că poate vrei 
să-i trimiţi ceva, vreo atenţie, un suvenir, în fine, un cadou. 


Nu ai ocazia în fiecare zi să poţi trimite ceva în Noua 
Zeelandă... Completă contrariată: Credeam că o să te 
bucuri... 

Chipul Alinei se lumină brusc: 

— Ai dreptate, la asta nu m-am gândit. Mă întreb ce i-ar 
face mai multă plăcere. Ce zici, Adi? 

— Tu ştii cel mai bine, zâmbi Adrian. 

— Gata, ştiu! Am să-i cumpăr o păpuşă Barbie, cea mai 
mare şi... În fine, mai găsesc eu ceva. Din doi paşi fu lângă 
Lucreția şi se agăţă de gâtul ei: Eşti o scumpă şi o 
bomboană că te-ai gândit la mine şi la Bella! Chiar după 
masă mă duc în oraş să văd ce găsesc. 

— Să nu uiţi să-mi dai adresa exactă şi numărul de 
telefon, spuse Lucreția ridicându-se. 

Adrian o privi iute. Ce sens avea precizarea? Era de la 
sine înţeles că n-aveau să trimită femeia s-o caute pe Bella 
în lumea largă, cu o păpuşă în braţe! 

Pe chipul Lucreţiei zvonea un surâs nedefinit. O va suna 
ea însăşi pe Bella, oricât ar costa distracţia. 


XXX 


„„„Și de-o fi să mor iubito, să nu plângi!/Din viaţă plec 
senin, las lumii al ei venin./In nopți cu aromă de pelin, la 
sânu-ţi cald, divin, mereu am să revin./Să nu plângi! Sub al 
iubirii scut, prea fericirea am cunoscut./Cu tine-am colindat 
meleag de neuitat./Soare, ingeri, flori de migdal, acorduri 
de madrigal/ie ţi le las în ultim bun-rămas./Să nu plângi... 

Capul bătrânului alunecă moale pe caiet. Din stilou, 
picură o lacrimă de cerneală. 


Ionică Manole avu parte de o înmormântare sobră, 
elegantă, solemnă. Majoritatea participanţilor - jurişti, foşti 
colegi de-ai bătrânului - aveau o expresie gânditoare, 
caracteristică momentului trăit în general de contemporanii 


celui condus pe ultimul drum: „Încă unul dintre noi care s-a 
dus...“ Plângea doar Margareta. Ea îl descoperise rece şi 
înţepenit când venise ca de obicei, dimineaţa la treabă, ea îl 
dichisise, chemase popa să-i citească Stâlpii, tot ea îi făcuse 
coliva cu belşug de scorţişoară, aşa cum îi plăcea 
răposatului. Toate după datină, după cum tot după datină a 
plâns de-a lungul întregii ceremonii. Sigur că era mişcată, îl 
slujise douăzeci de ani şi pe ăştia nu-i arunci la gunoi, ca pe 
un făraş cu coji de seminţe, dar nu se prăpădea de durere. 
Manole, atâta că era larg la mână, dar încolo, nu cunoscuse 
nație de om mai închis, mai secret, mai indiferent la 
persoană. Te asculta cu juma” de ureche, nu-i păsa dacă şi 
la ce te doare, fiinţă de-a lui Dumnezeu sau mobilă, tot aia 
iereai dinaintea lui. „Inimă uscată“, şi poate nu se afla 
vinovat, aşa fusese zămislit şi vezi, de aia nici nu se lipise 
muiere de bătătura lui, n-a avut şi el o familie ca oamenii... 

Adrian, palid, supt, tremurând în pardesiul din păr de 
cămilă şi ţinând-o de braţ pe Alina, se simţea consternat. 
Coincidenţele legate de fenomenul moarte sunt îndeobşte 
tulburătoare, iar lui Adrian nu-i ieşea din minte că doar cu 
câteva zile înainte bătrânul îl chemase la el, spre a-i 
încredința testamentul. Ce factor propulsor funcţionase? 
Presimţirea?  Întâmplarea? Aveau toate acestea vreo 
legătură încă neştiută şi tocmai de aceea o intuia tulbure, 
cu viaţa lor, a lui şi a Alinei? 

Se ţinea strâns lipită de el, de parcă i s-ar fi pus sub 
ocrotire, aruncând în jur priviri speriate, de fluturaş 
îndoliat. Adrian ar fi vrut s-o lase acasă, tinerii n-au nevoie 
de asemenea experienţe, au timp să facă cunoştinţă cu ele, 
căci nu există destin al cărui itinerar să nu fie punctat de 
morminte, dar mai ales în starea ei, emoţiile de gen nu erau 
indicate. Alina însă insistase să-l însoţească: 

— Nu vreau să te las singur. Dacă nu întâmpinăm 
împreună momentele grele, atunci la ce mai e bună 
căsătoria? Şi eu l-am iubit pe domnul Manole şi poate chiar 
mai mult, l-am cunoscut înaintea ta. 


Primii bulgări de pământ căzură pe capacul sicriului şi 
Adrian o trase pe Alina spre capătul aleii. E unul din 
momentele dificile la orice înmormântare - definitivul acut, 
zidirea în pământ, veşnica întemniţare. Ca şi imaginea 
cutremurătoare a primei nopţi petrecute în mormânt de cel 
călătorit din lume, vagul sentiment de vinovăţie al 
apropiaților care părăsesc cimitirul, de a-l fi abandonat... 

Adrian ceruse sfatul avocatului oma, executorul 
testamentar al bătrânului, despre felul în care trebuia să 
organizeze îndătinatul praznic de după înmormântare. La 
aproape patruzeci de ani, loma era un om al generaţiei 
sale, practic, expeditiv, fără sentimentalisme, întreprinzător. 
Totul - aerul, glasul, bărbia arogantă, hainele şi maşina - 
purta amprenta inconfundabilă a succesului. 

— În locul dumitale, declară jovial şi familiar, nu m-aş 
complica. Bietul nea Ionică era un tip şic. Practic, n-avea 
defecte, sau doar dintr-alea care nu supărau pe nimeni, dar 
în schimb se întorceau împotriva lui ca un bumerang. Prea 
corect, prea atent să nu greşească, să nu jignească, prea 
lord într-o lume de mârlani, prea vieux jeux, dacă înţelegi 
ce vreau să spun... Peste toate, şi foarte modest. În 
consecinţă, nu cred că l-ar fi interesat fanfară militară şi 
chef lat după înmormântare... 

— Ceva trebuie totuşi să facem. 

— Să fiu în locul dumitale, cum ţi-am mai spus, aş 
proceda americăneşte. Yankeii sunt băieţi deştepţi, merg 
totdeauna pe soluţie. Câţi s-au adunat aici? Zece-doişpe 
inşi. Invită-i pe toţi la Athenee Palace, mă rog, Hilton, într- 
un salon privat, fără ţambale, că pe urmă iese praznic 
dansant, oferă-le un aperitiv şi un vin bun, şi-ţi garantez că 
toată lumea va fi cât se poate de mulţumită... 

— Cred că ai dreptate... 

Nemulţumită şi chiar jignită se simţi Margareta. „Nu-i 
creştineşte, şi chiar dacă don' preşedinte nu era el prea 
bisericos, nici păgân nu se afla. La o urmă, s-ar fi ocupat ea 
de masă, o friptură şi o oală de sarmale nu-s mare lucru şi 


dacă toată viaţa a trăit pe dos, adică don” preşedinte, măcar 
de plecat, să plece ca toţi oamenii...“ 

Refuză să vină la restaurant, ca nedeprinsă, ea altfel a 
apucat, şi întoarse spatele bombănind. Cugetul i se însenină 
considerabil când deschise plicul strecurat de Adrian. În 
drum spre casă, cumpără ţuică, bere şi pastă de mici. Mai 
avea şi un rest de colivă, o să-i tragă un praznic cu alde 
soru-sa şi nepoata Cocuţa. „Că nici aşa nu se poate, ca la 
câini...“ 


Două aşa-zise întâmplări petrecute în aceeaşi dimineaţă îl 
alertară pe Gogu, determinându-l să ia legătura cu 
Pavelescu. leşise pe la nouă, să-i cumpere maică-sii lapte şi 
lui ţigări. Nu făcuse nici treizeci de paşi, când din senin i se 
ivi în cale o namilă, un gen de Godzilla furios, care se 
năpusti asupra lui. În aceeaşi clipă, primi o ghioagă 
vârtoasă în stomac, catapultându-l în zid, dar şi cea mai 
ceţoasă nedumerire. În acelaşi ritm, mai primi un upercut 
care-i săltă cu cel puţin douăzeci de centimetri capul căzut 
în piept. Ca prin pâclă, înregistră rânjetul găliganului: 

— Scuză-mă, neamule, te-am confundat cu altul. 

După care dispăruse, văzându-şi de ale lui. 

Peste două ore, era din nou „confundat“. De astă dată, 
chiar la ieşirea din bloc, pregătindu-se să traverseze, un 
Fiat albastru trecu razant pe lângă marginea trotuarului. Îl 
ratase la milimetru şi, în urma impactului cu aripa maşinii, 
Gogu îşi simţi toată ziua genunchii. Întorcându-se în 
apartamentul maică-sii să-şi schimbe pantalonii, Gogu 
reflectă că două incidente nefericite în aceeaşi zi nu se mai 
cheamă coincidenţă, ci premeditare. Şi mai exact, 
avertisment. „Vezi-ţi de treabă, flăcău, altfel o încurci!“ 

Stabilind că aceasta era situaţia de fapt şi nu alta, se 
impuneau două concluzii. Una mai puţin îmbucurătoare - 


refugiul lui nu mai constituia un secret, nu mai prezenta 
deci siguranţă - cealaltă, mai înviorătoare - un certificat 
atestând că se află pe drumul cel bun. Nimeni nu încearcă 
să te înlăture din cale - doar dacă nu-i vreun psihopat care- 
şi alege victimele la întâmplare - atâta vreme cât nu-l 
deranjezi. lar pe pitic (căci se afla în spatele 
„avertismentelor“, ar fi pariat pe ultima sută de lei din 
buzunar), începuse să-l irite din momentul când el, Gogu, 
devenind curios, încercase să strecoare un ochi prin gaura 
cheii pe care Sică Iordache o dorea astupată. 

Trăgând linia, mai întâi de toate, trebuia să se mute. Era 
prima mişcare care se impunea şi n-avea timp de zăbavă. 
De vreme ce garsoniera Mariei Tăutu încetase a fi 
„domiciliu conspirativ“, nici nu mai avea rost s-o deranjeze, 
abătând-o prin simpla prezenţă de la itinerarele fantastice 
pe care evolua fericită. Îşi făcu sacul la iuţeală, inspectă 
atent baia să nu lase vreo urmă trădând un eventual sejour 
masculin şi, gata echipat, se duse să-şi ia rămas-bun de la 
maică-sa. 

Adâncită în filele cărţii, nu-l auzi şi Gogu trebui s-o 
zgâlţâie zdravăn de umăr pentru a o determina să-i 
îndrepte o privire dinaintea căreia încremenise un peisaj 
tropical, în culorile papagalului Ara. 

— „Şi am să te sun în fiecare zi să văd ce faci. Ai grijă de 
dumneata, mamă. 

— Şi tu, fiule. Marea e înşelătoare, nu-l iubeşte pe om, nu 
se lasă înfrântă. Mă voi ruga Sfintei Ana, la Biserica din 
port, pentru călătorie, fără primejdie. 

— Aşa să faci, mamă, spuse Gogu trăgând cu ochiul la 
cartea din poale: Joseph Conrad. 

În clipa următoare, Maria Tăutu se arunca fericită în 
braţele năbădăiosului Nostromo. 


După ce se încredinţă că nu-i urmărit, Gogu trase la un 
hotel modest din apropierea cheiului Dâmboviţei. 1 se părea 
o soluţie inteligentă; din fericire, pentru că era şi unica. Nu 


avea prieteni, şi n-ar fi ştiut să spună de ce (pentru simplul 
motiv că, la fel ca Lucreția, nu le simţea lipsa şi deci nu-i 
căuta) n-avea o amantă, legătură stabilă. Viaţa lui intimă se 
rezuma la aventuri de o seară, două, amănunt pentru care 
setul de prezervative nu-i lipsea niciodată din echipament. 
Se socotea prea tânăr, de vreme ce nu împlinise nici treizeci 
de ani, ca să se cazeze, iar pe de altă parte, moştenind ceva 
din romantismul Mariei Tăutu, visa la iubirea unei femei 
inocente, concret şi obligatoriu virgină, de tip angelic, 
comoară de însuşiri sufleteşti. Până a o găsi, se mulțumea, 
vorba lui, cu chiloţi de stambă, deodorante stridente şi 
ciorapi cu fire duse, că-n cizme sau sub pantaloni tot nu se 
vede. La pedichiură ţinea în mod deosebit. Fixaţia îi 
rămăsese de pe vremea când copil fiind, citise într-un 
roman de-al maică-sii că „o adevărată doamnă se cunoaşte 
după felul cum îşi îngrijeşte picioarele“. Bătături, călcâie de 
caşcaval, unghii mânjite inexpert cu pastă sau şi mai rău, 
băşici, îi întorceau stomacul aşa că, pentru a preîntâmpina 
eventuale accidente, şedinţele de sex ale lui Gogu se 
consumau pe noapte ermetică. 

Folosi celularul, dar cum şi acesta putea fi controlat dacă 
Poliţia şi-ar fi propus-o, făcu economie de cuvinte, încercând 
totodată să-şi altereze glasul. După graba cu care bossul 
acceptă întâlnirea, înţelesese că aşteptase cu nerăbdare să 
fie chemat. Stabiliră locul şi ora, Gogu spunându-şi că 
Pavelescu e îndeajuns de isteţ încât să sesizeze un eventual 
filaj şi să se şi debaraseze de el. 


Cu totul întâmplător, Gogu fixase locul întâlnirii la Zet, 
micul local din coasta Tribunalului, frecventat de Alina şi 
Adrian în perioada lor idilică. 1 se părea discret şi, mai 
înainte de toate, puteai supraveghea mesele puţine şi 
intrarea, indiferent ce loc ocupai. 

— Te-ai răzgândit, şefule? îl abordă direct Gogu. Spuneai 
că nu mai vrei să ai de a face cu dosarul Yvona. 


Pavelescu ridică arăâtătorul de parcă ar fi vrut să 
străpungă tavanul. Gogu râse: 

— 'Te interesează direcţia vântului? 

— Ştii ce spunea Napoleon? 

— Nu-i nevoie, ştii matale. 

Pavelescu nu-l luă în seamă şi cită: 

— „Există două pârghii pentru a-i urni pe oameni! Teama 
şi interesul personal.“ 

Gogu deduse logic: 

— Cum interes personal nu văd, înseamnă că ţi-e teamă. 

Pavelescu îşi flutură degetele de parcă ar fi fost ude: 

— Nu contest, dar tot de la Napoleon citire, „cine are 
cele mai multe batalioane, câştigă bătălia“. Batalioanele 
noastre sunt informaţiile. După caz, artilerie sau 
ariergardă. 

Aplecându-se destul de mult peste masă, încât Gogu să-i 
simtă damful de usturoi, intră direct în subiect: 

— Ştii ceva despre Sică, predicator, purtătorul de cuvânt 
al Marelui Semn? 

Gogu îl privi circumspect, cu un surâs nehotărât uitat în 
colţul gurii. Presimţea că urmează ceva interesant. 

— Ce naiba vrei să spui? 

— Piticul e şef religios, guru, un soi de preşedinte, 
Komeyni sau naiba să-l ia, peste o adunătură de nebuni, 
care-şi zic adepţii Marelui Semn... 

Şi îi relată pe larg mitingul din Parcul Herăstrău la care 
asistase. Gogu, perplex, nu-l întrerupse, având tot timpul 
senzaţia că Pavelescu vorbeşte despre altcineva. 

— Ce-i drept, observă, mai arunca el câte un text din ăsta 
cu parfum biblic, dar mi-am închipuit că sunt prafuri de 
condimentat conversaţia... Stai! Stai! Acum îmi amintesc că 
în State, un tip din Constanţa care-l cunoştea - 
contemporani în puşcărie - mi-a pomenit de nişte chestii 
religioase, secte sau cam aşa ceva, pentru care piticul 
fusese condamnat. Începe să se lege... 

Pavelescu îşi pocni o palmă peste frunte: 


— În viaţa mea n-am auzit asemenea aberaţii, domnule, 
iar tolomacii îl credeau! Erau picaţi în extaz! Dădeau năvală 
să-i umple vistieria! Ascultă-mă pe mine, piticul a montat o 
afacere colosală! 

Gogu trase gânditor din ţigară: 

— Cu toată sinceritatea, boss, eu pe ăştia de adună averi 
ca nebunii şi nu se mai satură, sacrifică sănătate, prieteni, 
linişte, ba îşi mai riscă şi libertatea, nu-i pricep în ruptul 
capului. 

— Fiindcă n-ai veleităţi, în felul tău eşti un tip modest. 
Pentru cei mai mulţi dintre oameni, şi eu mă număr printre 
ei, fericirea se rezumă la haleu, casă, căldură asigurate, 
sex, iar unii mai aleargă şi după prestigiu. 

— Hm, se îndoi Gogu, n-aş fi zis despre mine că nu sunt 
un om modest. 

— Ascultă la mine, bogăţia şi puterea sunt expansioniste. 
Nu cunosc graniţe. 

Gogu începu să râdă: 

— Asta-i tot de la tataia Napoleon? 

— E de la tataia Pavelescu, întâmplător şi valabilă. 

— Mi-o notez... Acum, vin eu la zar! Spune-mi, boss, în 
drumeţiile matale ai auzit vreodată de o cucoană de-i zice 
Bianca Vizantis? 

Întrebare retorică, menită doar să creeze suspans. 
Patronul era un omuleţ cumsecade, iscusit, chiar simpatic, 
dar făcea paşi într-o zonă bine delimitată, într-o anume 
jumătate de Bucureşti, fără acces la cealaltă, de care 
aparţinea Bianca Vizantis, o aristocrată pur-sânge. De 
aceea fu surprins când Pavelescu exclamă râzând: 

— Bianca Vizantis! Zi Bălaşa Vărzaru! Dar cum dracu” ai 
ajuns tu la ea? Ce mai face? 

— I-am găsit adresa în agenda codoaşei de la Supersex, 
stabilimentul Lianei. 

— Aha, nevasta lui Iordache. Normal, bordelul la tractir 
trage! 

Gogu nu-şi revenea din uimire: 


— Bălaşa Vărzaru! Vasazică, tot borfet? 

— Da” ce, o credeai carmelită?! 

— Nu chiar corabie cu pânze în cap, nu ştiu cum le zice la 
pălăriile alea ale lor, dar oricum, damă fină. 

— Eşti naiv, fiule, mai ai de învăţat. Deşi... dacă sunt 
cinstit, s-au înşelat mulţi în privinţa ei. Face o impresie 
fantastică, juri că-i autentică, că la mă-sa acasă avea 
guvernantă, iar ta'su punea joben la Operă. 

— OK! Care-i de fapt, poanta? 

— Ţin'te să nu cazi! râse şeful. Bianca Vizantis patroana 
Fabrica de gheişe a stimabilei noastre Securităţi. Cap de 
linie - Ceauşescu. 


— Le racolau de mici, zece, mult doisprezece ani, din 
rândul copiilor abandonaţi,  orfelinatele constituind 
pepiniera de bază. Trierea o făcea... hai să-i zicem Bianca, 
ţinând seama de două criterii: fetiţele trebuia să fie 
frumuşele şi isteţe. 

Gogu îl privi cu „mirată admiraţie“: 

— De unde le ştii, coane? Chestii din astea se făceau pe 
mare şest, cu parafă „strict secret!“ 

— Şi chiar aşa era, confirmă Pavelescu, doar că tu uiţi 
două amănunte: am lucrat ani de zile ca administrator la 
diverse cămine, internate şi - accentuă - case de copii, iar 
pe deasupra, sunt un tip curios. Când dispare din senin câte 
o copiliţă, totdeauna dintre cele mai ţunţurilii, fără expoziţie 
cu potenţiali părinţi şi fără forme de adopţiune, începi să-ţi 
pui întrebări. Ai mai uitat că sunt şi simpatic. Chestia o ştiu 
de la un securist, „spovedită“ ca la carte, într-un târziu de 
toamnă - îţi mai aduci aminte, doamnă?, fredonă - la al nu 
ştiu câtelea pahar de ţuică fiartă. 

— Luat pe scurtătură, coana Bianca pregătea curve de 
înaltă clasă, viitoare agente de informaţii. Asta vrei să spui? 

— Exact, puiule. A fasonat generaţii de păpuşi, vampe, 
femei fatale, ingenue, subrete, în funcţie de gen şi pentru 
toate gusturile, dar obligatoriu irezistibile. A băgat în ele cu 


făraşul: educaţie, maniere, limbi străine, sporturi 
capitaliste... 

— Care ar fi alea? întrebă Gogu râzând. 

— Tenis, golf, echitație, surfing, yachting, schi nautic - tot 
chestii exotice pentru noi ăştia care păşeam pe un drum 
luminos, mânaţi de marele timonier şi jucam volei în curtea 
liceului. Ca materie principală... 

— Socialismul ştiinţific, ghici Gogu. 

— Tt! făcu Pavelescu. Sex ştiinţific. D-aia îi zice Fabrica 
de gheişe. Psihologie şi figuri oaţe la aşternut. Fiţe, 
inventivitate, rafinament! În chiloţi, nu mai erau organe, ci 
„instalaţii“ dotate cu tehnica cea mai avansată. La sfârşitul 
studiilor, fetele puteau face faţă, ba chiar să le şi întreacă, 
celor mai zurbagii cerinţe, ale celui mai pretenţios vizir! 

— De necrezut! 

— Doar la o privire superficială. Tot de la casele de copii 
proveneau şi nefericiţii modelaţi la Băneasa să devină 
bestiile cele mai credincioase ale lui Ceauşescu. Parcă Adolf 
nu s-a folosit la fel de Hitler Jurgend? 

Gogu făcu semn chelnerului să mai aducă un rând: 

— Ca să mă trezesc, îi explică lui Pavelescu, care 
nebăutor, abia sorbise din pahar. Parcă aş asculta un roman 
senzaţional. 

Bossul surâse cu îngăduinţă: 

— 'Tot Bonaparte spunea că nimic din ce se întâmplă în 
lume nu-i uluitor, pentru că nimic nu e nou. Există doar 
proşti care se miră. 

— Zău? Să nu-mi spui mie că nu s-a mirat când s-a trezit 
pe Insula Elba. De Elena, nu mai vorbesc, avea deja 
antecedent... Mă întorc la fetiţe! Practic, ce se întâmpla mai 
departe cu ele? 

— Păi, după ce-şi luau bacalaureatul la coana Bălaşa, 
urma specializarea propriu-zisă în atelierele Securităţii. 
Radiofonie, tir, „artă“ fotografică, calculatoare, pirotehnie, 
diversiune, acte de terorism, karate, în fine, tot ce intră în 
dotarea unui agent serios. 


— Şi dacă nu erau de acord? Nu toată lumea are vocaţie 
de agent secret. 

Patronul ridică din umeri: 

— Fleacuri! Le luau de mici, ca pe artiştii de circ, aveau 
timp să le pregătească sufleteşte. Şi nu trebuie să omiţi 
avantajele financiare. Apartament, maşină, salariu 
confortabil încă de la douăzeci de ani, însemnau ceva pe 
timpul lui Ceauşescu. Mai exista o tentaţie. La treizeci şi 
cinci de ani, dacă voiau, puteau să se retragă cu pensie 
babană şi diploma de Erou al Muncii Socialiste. 

Gogu se lăsă pe spatele scaunului, râzând cu poftă: 

— Asta cu eroul e de la matale, nene. 

— Câtuşi de puţin. Habar n-ai tu ce înseamnă pentru cei 
mai mulţi dintre oameni o diplomă ori o decorație, chiar 
dacă nu-i Legiunea de onoare sau Victory Cross. 

— În regulă, m-ai convins. Dar tot nu mi-ai spus de unde 
o cunoşti pe Bianca? 

— Simplu. Periodic, dar nu prea des, apărea la orfelinat 
ca din partea Autorităţii Tutelare, efectuând chipurile o 
inspecţie, trecea în revistă copilele şi se cărăbănea. Dacă 
ochise ceva, fetiţa dispărea după câteva zile, „infiată“. Pe 
Bianca am văzut-o nu o dată şi trebuie să recunoşti că-i 
inconfundabilă. Restul îl ştiu de la omul meu... 

— Ce spunea direcţia? 

— Ei, ştii că-mi placi? Avea cineva ceva de spus în faţa 
Securităţii? Degeaba voi ăştia, tinerii, ori câte aţi auzi sau 
aţi citi, nu veţi putea realiza niciodată regimul de teroare 
sub care s-a trăit în ţara asta, atotputernicia - dimensiunile 
ei - Securităţii! 

— Înţeleg, spuse maşinal... Altceva nu înţeleg. Mai exact, 
nu-mi pot imagina. Cine-i, la urma urmelor, Bălaşa Vărzaru? 

— Fiica extrem de dotată a unei servitoare, copil din flori. 
Posibil ca tatăl să fi fost chiar stăpânul casei, un nume 
foarte simandicos în arhondologia noastră. 

— Jupâne, eu sunt peizan, explică-mi ce-i aia! 


— Cartea familiilor nobile de la noi, cum ar fi Almanahul 
Gotha pentru pricopsiţii cu sânge albastru din Europa 
membră în NATO, zi Who's Who la americani. Bălaşa, 
crescută pe lângă casa seniorului cu pricina, a văzut, a 
deprins, a învăţat, având şi parte de o educaţie aleasă. A 
făcut Notre Dame de Sion, ceea ce dovedeşte că tatăl n-a 
fost un ingrat. Acelaşi lucru rezultă şi din faptul că la 
începutul războiului s-a măritat cu un căpitan. Asta însemna 
mult în epocă fiindcă, fără ca fata să aibă dota 
corespunzătoare, superiorii nu aprobau căsătoria. E clar că 
nu servitoarea îi fabricase zestrea. 

— Cum a ajuns din madam căpitan, borfet? 

— Individul a murit pe frontul de răsărit. Nici o pagubă, 
Bălaşa pătrunsese deja într-o anume lume, a patricienilor 
valahi. A schimbat câţiva amanți - se pare că era deo 
frumuseţe răpitoare, iar eu care am văzut-o deja bine 
coaptă, sunt gata s-o certific - pentru ca în cele din urmă să 
fie racolată de Securitate. Dincolo de aptitudini, rânji, avea 
şi un dosar beton armat. Fiică de slugă la ăi de au exploatat 
clasa muncitoare! Aşa a ajuns „profesoară“. De fapt, ceva, 
ceva din destinul ei îl aminteşte pe cel al faimoasei Miţa 
Biciclista care făcea ravagii printre berbanţii începutului de 
secol. Şi aia cu descendență agricolă, şi aia „lalelistă“, de la 
lalea, concepută pe tăpşan de lalele, cu un autore patern 
care a parolat... 

Gogu se minună gras: 

— Ştii ceva istorie, jupâne! 

— Dacă şi asta se cheamă istorie, mă rog!... Acum, mă 
gândesc la altceva! Eram convins că Bălaşa a tras pe 
dreapta, la umbră şi rente. S-o fi preluat SRI-ul? 

Gogu îşi dezmierdă mustaţa inexistentă: 

— Nene, eşti cel puţin cu un pol de ani mai puriu decât 
mine, ai trăit mai multe decât se cunoaşte pe mata, eu 
vorbesc din capul meu şi dacă greşesc, lepşeşte-mă! Nu 
cred că SRl-ul s-ar încurca azi cu foste dame, handicapaţi, 
sectanţi şi alte minunăţii de circ. Părerea mea este că ăştia 


- Sică, Liana şi Bălaşa - lucrează pe cont propriu. [inta sunt 
banii! Cât mai mulţi, cu lopate, cu găleata, cu căruţa! În 
paralel, poate că piticul vrea să ajungă cardinal sau 
patriarh, dar asta îl priveşte. Fără explicaţie mi se pare 
altceva... 

Se opri, muşcându-şi unghia degetului gros. Pavelescu, 
iscodindu-l din priviri, întrebă nerăbdător: 

— Ce? 

— Îl cunosc pe pitic de vreo zece ani. Damblaua cu 
Marele Semn exista încă de pe atunci, de vreme ce făcea 
puşcărie pe chestia asta. De ce n-a încercat să mă racoleze 
niciodată? 

Bossul zâmbi: 

— Pesemne că nu te consideră îndeajuns de interesant. 
Sărac eşti, gură mare ai, prost nu eşti. Nu te poate folosi. 

— Încearcă, în schimb, să mă lichideze. 

— Nu-i adevărat. Tu însuţi ai vorbit de avertismente. 
Dacă voia să te suprime, o făcea de mult. 

— Pe Yvona, de ce crezi că a lichidat-o? 

— Îl incomoda. Nu era femeia căreia să-i iei banii fără să-i 
dai ceva în schimb. Iar după câte ştim, nevasta lui Radulian, 
parcă Alina o chema, e şi în momentul de faţă cât se poate 
de vie. 

Gogu îşi îndreptă spinarea şi dădu cu pumnul în masă: 

— Ei bine, eu nu voi ţine seama de avertismente, nu mă 
voi lăsa manipulat. 

Pavelescu îi prinse pumnul peste masă: 

— Trezeşte-te! Nu eşti de calibrul lui Iordache. Fără 
supărare! Ăsta îţi astupă gura cu ţărână înainte să apuci să 
te închini. 

Gogu râse sardonic, zgândărit în amorul propriu: 

— Auzi, boss, dacă ai fi căutat cu tot dinadinsul o formulă 
care să mă determine să continui cursa, nu găseai alta mai 
valabilă! 

— Nu asta am intenţionat, se sperie celălalt. Am vrut să 
spun doar că nu-l poţi înfrunta pe pitic, fără a fi la fel de 


ticălos ca el. Tu mai ai o morală, scrupule - el, doar ţinte, 
oricât de sângeroase ar fi. În definitiv, ce intenţionezi să 
faci? 

Înainte de a răspunde, Gogu dădu pe gât ultima 
înghiţitură: 

— Azi sau mâine, bag un ochi în conacul de la Mogoşoaia. 
Orice ar fi! 

— Merg şi eu, spuse spontan Pavelescu, având impresia 
că altcineva vorbise în locul lui. 

Gogu surâse privindu-l dintr-o parte: 

— Sunt profund mişcat. Presupun că o faci doar ca să ai 
grijă de mine. 

— Dacă asta te face fericit, ia-o aşa. 

— Pe cinstite, patroane, în fond de ce ţi-e frică? 

— Ei bine, ca să nu cadă pe capul nostru o măgăreaţă 
mai barosană decât putem duce şi pe care nici n-o merităm. 
O şi văd balansându-se deasupra capului! Acum, fac tot ce-i 
posibil ca s-o evităm. 

— Cum? 

— Adunând probe care să-i încrimineze pe adevărații 
vinovaţi. 

— N-ai încredere în Poliţie? 

— Desăvârşită, pe bune, dar nu în haosul infracţional cu 
care se înfruntă. Totdeauna am avut copoi buni, şi asta nu-i 
o declaraţie de presă a Ministerului de Interne, există o 
tradiţie în acest sens, dar în momentul de faţă sunt pur şi 
simplu depăşiţi de anvergura şi numărul delictelor, de 
calitatea autorilor infracţionali. Nu ştiu cât timp mai au ca 
să se ocupe cu profesionalism de vinovăția sau non- 
vinovăția lui alde Titi Pavelescu, un rahat, pieton anonim 
printre contemporanii epocii de tranzit. 

— Gata, coane, am înţeles. Deci rămâne stabilit, mergem 
împreună. 

— Stabilit. Vino cu arma... Nu te holba, ţi-am văzut 
permisul. 

— Chiar aşa frică ţi-e de pitic? 


Pavelescu deveni retoric: 

— Napoleon declara că nu le poate acorda spaniolilor 
onoarea de a-i considera adversari, fiind doar simple 
canalii. În cazul Iordache, avem din păcate de-a face cu 
ambele ipostaze, cumulate de acelaşi individ. 


Liana îşi făcu apariţia (era genul de prezenţă care în 
orice împrejurare constituie o apariţie) într-o rochie 
neagră, mulată pe formele statuare. Panglica verde, uriaşă, 
dintr-o tafta strălucitoare, amintea de toaletele fastuoase 
ale Marianei Nicolesco. Împărţi câteva dispoziţii, înregistră 
cu plăcere animația din clubul aproape plin - doar şase 
mese libere la nici o oră de la deschidere - şi dădu să se 
aşeze la locul obişnuit, din colţul barului. O opri mâna 
hotărâtă a lui Viky care-şi modulă buzele cât mai distinct: 

„Irebuie să vorbim neapărat. Acum.“ 

Liana o privi atentă. Viky arăta crispată şi prost dispusă, 
zâmbetul devenit deformaţie profesională îngheţase între 
colţurile căzute ale gurii. Cum codoaşa nu era o mioară 
care să se sperie de orice pui de lup, Liana deveni ea însăşi 
neliniştită. Trecură dincolo de draperie, în micul birou 
garderobă. Viky privi în jur, asigurându-se instinctiv că n-o 
aude nimeni, şi începu să explice apelând la buze şi mâini: 

— Cineva a intrat în casă, în lipsa mea. 

— Când? 

— Azi-noapte. 

Pe chipul Lianei se ivi o expresie de spaimă. Scoase 
celularul din poşetă, formă un număr şi-l întinse lui Viky. 

— Sică? 

Liana încuviinţă, dând din cap. Glasul baritonal al 
piticului emise scurt: 

— Da! 


— Sunt Viky. Trebuie să-ţi spun că azi-noapte, repetă, 
cineva mi-a intrat în casă. 

— Îţi lipseşte ceva? 

— Nimic. 

— Asta-i grav. 

— Nici eu nu mi-am închipuit că-i vorba despre vreun 
simplu borfaş. Sunt sigură însă că a fost un bărbat. 

— De ce? 

— Mirosea puternic a after shave. 

Urmă o tăcere pe care o traduse drept îndoială şi 
preciză: 

— Sică, mie nu mi se năzare. Am un miros foarte fin, zici 
că mă trag din familie de ogari. lar ăla, cine o fi fost, se 
parfumase ca o ţoapă. Ca să nu-ţi mai spun că am găsit 
motanul închis în debara. 

— Aha! Cred că ştiu cine te-a vizitat. De ce nu m-ai 
anunţat mai devreme? 

— Mi s-au spart două calorifere, toată ziua am avut 
instalatori pe cap. Ce facem? 

— Fiţi cu ochii în patru, garda ridicată. La cel mai mic 
incident, mă sunaţi. Intrăm în lichidare. 

— Tu vorbeşti serios? E chiar atât de grav? 

— S-au apropiat neîngăduit de mult. 


Lucreția se perpelise toată noaptea şi iarăşi, de 
dimineaţă, până acum, pe înserate, pradă celor mai 
cumplite bănuieli, sfâşiată de o întrebare nu mai puţin 
cumplită: să-i spună sau nu lui Adrian? Şi cum să i-o spună? 
„Vezi“, îşi zise ea, „de aia e bine să aibă omul un prieten, un 
cineva de care să ţină aproape, să te poţi sfătui la un necaz, 
să te poţi ajuta la o nevoie. Mie mi-a fost de-ajuns Adrian şi 
uite că acum n-am unde să dau un telefon...“ 


Era o realitate, nu simţise lipsa prietenilor şi, o dată ieşită 
din adolescenţă, încuiase într-un sertar al biroului 
„oracolul“, caietul de amintiri (nelipsite din inventarul 
liceenelor din vremea ei), colecţia cu poze de artişti şi, 
împreună cu acestea, relaţiile mai apropiate întreţinute cu 
două sau trei colege de clasă. Nu avea vocaţia prieteniei şi 
era mândră de ea însăşi, căci n-o socotea un minus ci, 
dimpotrivă, dovada că-i o fiinţă puternică, cu suficientă 
personalitate pentru a nu mai trebui să împrumute de la 
alţii. Avusese la un moment dat impresia că ar fi putut 
deveni mai intimă cu Yvona, dar viaţa decisese altfel în locul 
ei. Şi tot legat de Yvona, realiză cu oarecare uimire că 
exceptând biletul acesteia, un ultim țipăt înainte de a 
dispărea în lume sau în neant, nu primise nici o scrisoare în 
viaţa ei. De la nimeni. „La şaizeci de ani trecuţi, asta-i de-a 
dreptul extraordinar, nu cred să am pereche, poate doar 
prin triburile de canibali!“ Căci nu putea considera 
corespondenţă notele de plată telefonice sau cine ştie ce 
înştiinţare din partea autorităţilor. Prin corelaţie firească şi 
sub semnul aceleiaşi uşoare perplexităţi, îşi aduse aminte 
că nici agenda telefonică nu-i mai garnisită. 

Era la îndemână, pe măsuţa de lângă canapea, şi o răsfoi 
instinctiv. O cumpărase după ce terminase facultatea (alt 
rând de relaţii definitiv îngropate) şi de atunci, n-o înnoise. 
Coperte ferfeniţă şi foi albe. Colegi de serviciu deveniți 
neinteresanţi o dată cu ieşirea la pensie şi în consecinţă 
radiaţi, iar în rest, numere cu destinaţie precisă, strict 
utilitare: tâmplar, instalator, pedichiuristă... 

Nu se gândise niciodată la aceste amănunte, oricum nu le 
văzuse în lumina asta, şi se întreba dacă situaţia în sine e 
tristă sau veselă. „Presupun că eu sunt una din persoanele 
acelea care devin amintire cu mult înainte de a muri.” încă 
o concluzie cu care nu ştia ce să facă. 


Până la urmă, se decise. Avea să stea de vorbă cu 
amândoi, ca să nu încapă suspiciuni. Discuţie frontală, 


simplă relatare de fapte concrete, excluzând din capul 
locului ideea de intrigă sau alte intenţii prezumţioase: asta 
s-a întâmplat, asta vă spun! Lămuriţi-mă voi, că pe mine nu 
mă taie capul. 

Telefonă la şapte seara. Răspunse Marcela, menajera, 
care da să plece. Domnul şi „domnişoara“ (nimeni nu se 
putea obişnui să-i spună Alinei doamnă) sunt duşi la 
teatru... Nu, nu mănâncă în oraş, i-au zis să pregătească 
cina şi s-o pună în cuptor. A, da, şi o sticlă de şampanie în 
frigider... Nu crede că-i vreo omonastică, aşa se petrec 
dumnealor în fiecare zi... 

Deşi Lucreția avea chei, că doar ea le pregătise casa cu 
flori, mâncare caldă şi papuci la uşă, când se întorseseră 
din voiajul de nuntă, iar Adrian insistase să le păstreze, nu 
se făcea totuşi să intre în lipsa lor şi să-i aştepte. Zece- 
unşpe noaptea era prea târziu pentru o vizită nejustificată 
de vreo urgenţă. Că pentru Lucreția chestia însemna mai 
mult decât urgenţă, ci grav şi vital - altă poveste!, dar lor 
nu trebuie să le lase aceeaşi impresie, că adică asta ar 
gândi ea despre situaţie. Se hotărâse să-şi semnaleze 
descoperirea în treacăt, ciudăţenie, curiozitate şi nimic 
altceva. În fond, un fapt lipsit de importanţă. Or, pentru un 
fleac, nu deranjezi oamenii în plină noapte. 

Încă o „nocturnă“ zbuciumată împreună cu Radio 
Contact, dar n-avea încotro. Va aştepta până mâine 
dimineaţă. Şi, dintr-o dată, îi veni o idee şi mai sucită! Mai 
multe posturi TV şi de radio iniţiaseră emisiuni gen „De 
vorbă cu ascultătorii“ care aveau loc în direct, la ore târzii 
din noapte. Fiecare îşi spunea păsurile şi persoane avizate, 
medici, psihologi, sociologi, personalităţi diverse dădeau, 
după caz, răspunsuri sau consilii. Va încerca şi ea. Timpul va 
trece mai uşor şi e bine să cunoşti şi părerea altora. Tot n- 
avea ea cu cine să se sfătuiască. Îşi făcu o cafea şi, ceva mai 
bine dispusă, se pregăti să înfrunte noaptea. 


Viky se întoarse acasă înainte de miezul nopţii. Liana, 
profund neliniştită şi asediată de presimţiri, hotărâse să 
închidă localul cu mult mai devreme ca de obicei. Parcă 
cineva îi dădea ghes să ajungă degrabă acasă şi să fie mai 
aproape de Sică, sau cel puţin să-l aştepte la ei, în căminul 
lor. 

„Madam Papricaş“ era o femeie pedantă, ordonată şi cu 
simţul valorii banului. Nu dobândise nimic uşor, aşa că 
fiecare obiect continua să fie prezent în mintea ei, ca preţ şi 
cantitate de sacrificiu, chiar dacă trecuseră ani de când se 
efectuase achiziţia. Astfel că puse totul la aerisit, încercă 
blana dacă nu-i umedă, şterse ghetele de lac şi abia după 
aceea intră în cada fierbinte, aromată, cu clăbuc până la 
cercei. Îi plăceau băile fierbinţi, prelungite, asezonate cu 
tot soiul de cosmetice; inconştient, continua să le considere 
un fel de privilegiu de oameni avuţi care „l-au speriat pe 
Dumnezeu cu luxul lor!“ 

Cel puţin aşa erau considerate asemenea răsfăţuri la ei 
acasă, în gospodăria unui umil poştaş de provincie, însurat 
cu o ţărancă „industrializată“. Adică de pe câmp intrase 
direct în fabrică. Ăştia fuseseră părinţii ei. Viky, doar 
Victoriţa pe atunci, elevă la o şcoală medie tehnică, moartă 
după cinematograf, împlinise treisprezece ani când vizionă 
Vacanţă la Roma, cu Mastroiani şi Anita Eckbert. Revăzu 
filmul de unsprezece ori şi se putea afirma că, fără nici o 
exagerare, acesta îi schimbă cursul întregii vieţi. Ţinuţi 
departe de  imperialistele şi  opulentele producţii 
hollywoodiene, pelicula reprezenta pentru cei mai mulţi o 
carte de basme cu poze, demonstraţie de prosperitate 
fabuloasă, desfrâu de bogăţie. Oricum, altceva decât 
belşugul peizan, şi ăla machiat, din Cazacii de pe Don, şi 
Victoriţa îşi propuse ca ţel suprem să lupte din răsputeri 
pentru a atinge cota de viaţă de la „Roma“ şi nu din „Alma 
Ata“. Se ţinuse de cuvânt, adică luptase să se caţere, dar 


fiecare destin are limitele lui. Chiar dacă nu atinsese piscul 
propus, oricum îşi depăşise condiţia de start, cu zece suflete 
pe un singur wc şi o cadă ruginită. 

La cincisprezece ani, o cunoscuse pe doamna Bianca şi 
fugise de acasă, devenind Viky. 'Tot ce avea ea azi îi datora 
bătrânei şi dacă nu se putuse mai mult, nimeni altul nu era 
vinovat decât regimul nenorocit, unde legiferat şi garantat 
toţi aveau dreptul egal la sărăcie. Ţinând seama de condiţii, 
se considera realizată, baia personală şi vizonul constituind 
în ochii ei simbolurile reuşitei, de care nu înceta să se 
bucure. Ori de câte ori se afunda în spuma parfumată, îi era 
imposibil să nu-şi amintească de ceea ce însemna 
„primenitul“ în târla lui taică-său: apă ruginie şi niciodată 
suficient de fierbinte, săpun de rufe fabricat în casă din 
grăsimea adunată de maică-sa, ştergare aspre ţesute la 
ţară, iar ritualul avea loc doar o dată pe săptămână. De 
unde şi expresia, avea să conchidă Viky mai târziu, „mi-e 
drag ca izmenele de sâmbătă...“ 

Zăbovitul în cadă urmat de dichisul aplicat asupra nopţii 
îi luau peste un ceas, aşa că abia pe la unu se strecură în 
aşternutul de atlas, aromat cu apă de violete. Se simţea 
îngrijorată de ultimele evenimente, fără a intra însă în 
panică. Afacerea era aşa fel gândită încât, fie câştig, fie 
pagubă, piticul îşi trăgea automat asociaţii după el. Aspect 
de natură s-o liniştească pe Victoriţa, căci lordache era un 
bărbat abil, cu relaţii în cele mai neaşteptate sfere şi 
totdeauna cu un telefon util la îndemână. 

Nu putea însă să adoarmă din cauza schimbării de 
program. Trecuseră peste treizeci de ani de când nu se mai 
culcase înainte ca zorile să-i dea bineţe, „când noaptea mai 
sta agăţată într-un singur cui“, după cum îi plăcea să spună 
privind luceafărul de dimineaţă. Ziare mai răsfoia la club, 
cărţile o plictiseau, somnifere nu ţinea în casă, dormind 
îndeobşte tun şi neîntoarsă. Deschise radio-casetofonul de 
pe noptieră şi căută un post la întâmplare. Ştiri, muzică 


neinteresantă, apoi glasul limpede, educat, al unei 
ascultătoare mature, căutându-şi cuvintele: 

— Vă rog să mă iertaţi, sunt foarte emoţionată... E 
pentru prima oară în viața mea când apelez la... mă rog, 
genul acesta de servicii... Nu, nu-s deloc obişnuită... 

O voce plăcută, cald profesionistă, o încurajă: 

— Nu trebuie să aveţi emoții, suntem aici ca să vă 
ascultăm şi să vă ajutăm. Psihologul nostru de serviciu, 
doamna Magdalena Butaru, vă stă la dispoziţie. In primul 
rând, cum vă numiţi şi ce vârstă aveţi? 

Viky ciuli urechile. Habar n-avea de existenţa unor 
asemenea emisiuni şi noutatea i se părea interesantă. 
Poveşti adevărate, nu prostii de prin romane... 

— Nu cred că are importanţă, ştiţi, nu eu sunt în cauză. E 
vorba de cineva foarte apropiat a cărui soartă mă 
îngrijorează. Fratele meu... 

— Un moment, doamnă... 

— Lucreția. Lucreția mă cheamă, repetă. 

— Perfect. Ce vârstă are şi cu ce se ocupă fratele 
dumneavoastră? 

— Cincizeci de ani şi €... rentier. 

— In ce constă problema lui? 

— EI n-are probleme, eu îmi fac... Să vedeţi, s-a căsătorit 
de curând cu o fată de o frumuseţe neobişnuită. Ceva 
foarte special cum eu, cel puţin, n-am mai întâlnit. E cu 
peste douăzeci şi cinci de ani mai tânără... 

— Aha! Inainte de a continua, vă rog să precizaţi: fratele 
dumneavoastră e ceea ce se numeşte un om bogat? 

— Da, în adevărata accepţiune a cuvântului. A beneficiat 
de nişte moşteniri importante... Trebuie să vă spun însă că 
şi fata e înstărită... chiar bine înstărită. 

— Foarte interesant. S-ar zice că ideea de interes se 
exclude din capul locului. Unde-i problema? 

— Să vedeţi... Totu-i atât de complicat! Fata asta a 
prezentat de la inceput numai ciudățenii. 

— De exemplu! 


— Că pare venită din secolul nouăşpe, să zicem că aşa s- 
a născut ea. Clavir, gherghef şi acuarele pastelate, menuet 
şi plasă de prins fluturi. Asta sugerează. 

— Un tablou desăvârşit. Mai puțin comun, dar nimic 
reprobabil. 

— Chestiunea-i că pare aterizată din Lună, n-a lăsat 
urmă de paşi pe unde a trecut, nu ştii de unde s-o iei. Sunt 
de aproape un an impreună, dar frate-meu nu i-a cunoscut 
pe nimeni din familie, nici un prieten, nici un coleg. La casa 
de copii să îi crescut şi tot avea pe cineva să fi venit măcar 
la nuntă. 

— Cum explică ea situaţia? 

— Orfană de ambii părinţi încă din copilărie, crescută de 
mătuşi foarte bătrâne care, bineinţeles, azi nu mai există. 
Vă spun, n-ai de unde s-o apuci. 

— Cum priveşte fratele dumneavoastră lucrurile? 

— Nu vede pe unde calcă de îndrăgostit ce este, nu-i 
pasă de nimic. 

— Atunci, de ce vă pasă dumneavoastră? 

— Pentru că presimt o tragedie. De la bun început am 
mirosit ceva suspect. Prea păpuşă, prea nevinovată, prea 
miroase totul a flori. Acum, am dovada că-i o mincinoasă. Și 
ştiţi cum se întâmplă! Dacă te prind că minţi o dată, pe 
urmă tot ce doar scăârţâia înainte, ia proporţii, nu mai cred 
nimic, până şi primăvara are coşuri pe faţă. 

— Aveţi un talent descriptiv remarcabil. In ce a constat 
minciuna ? 

— S-a tot lăudat că are o soră geamănă stabilită în Noua 
Zeelandă, măritată bine, cu un bancher. N-a venit la nuntă, 
pentru că sta să nască. Zilele trecute i-am spus că 0 
prietenă de a mea pleacă la Wellington. Dacă ar vrea să-i 
trimită o atenţie soru-sii, ar fi un prilej minunat. I-am cerut 
adresa şi numărul de telefon unde s-o contacteze. 

— Şi? 

— Nici adresa, nici numărul nu există. Fictive. Puteţi să 
mă credeţi, am verificat personal, m-a costat o grămadă de 
bani telefonul. 


— Mda... Într-adevăr ceea ce ne relataţi constituie un 
caz aparte. Ce bănuiți? 

— Că frate-meu s-a însurat cu o impostoare. Mai grav e 
că fata-i gravidă, iar deşteptul, ca să-i asigure pe ea şi 
viitorul copil, s-a hotărât să treacă pe numele ei întreaga 
avere. Nu ştiu dacă n-a şi făcut-o. 

— Am înţeles. Sunt nevoită să mă repet: care-i de fapt, 
problema dumneavoastră? In ce scop ne-aţi sunat? 

— Nu ştiu ce să fac. Să vorbesc cu el, să-i spun? Să 
vorbesc cu amândoi? Să mă prefac că nu ştiu nimic? EI ar 
suferi groaznic, sunt sigură, şi la fel de sigură sunt că îmi 
fac rost de doi duşmani pe viaţă. Dar nici gură cusută nu-mi 
vine să rămân. E pe marginea prăpastiei, poate l-aş mai 
putea salva, mi-e teamă să n-am remuşcări că aş fi putut 
evita o tragedie şi n-am făcut-o. 

— Vă confruntați cu o situaţie foarte delicată. Ca prim 
impuls, înclin să vă sfătuiesc spre o clarificare a lucrurilor. 
Să fiți mai puțin „egoistă“ - înţelegeți ce vreau să spun - şi 
să lăsaţi pe plan secund consecințele pe care le-ar avea o 
discuție frontală asupra relaţiilor ulterioare dintre 
dumneavoastră şi cei doi. 

— In consecinţă să le spun pe şleau ce am aflat. Cu 
amândoi de faţă? 

— E un caz complex, doamnă Lucreția. Aş prefera să mai 
reflectâm. Lăsaţi-ne numărul dumneavoastră la redacție şi 
vă vom suna mâine. Noapte bună... lată că mai e cineva pe 
fir! Un telefon din... de unde? hRepetaţi, vă rog, da, din 
Deva, am înţeles. Bună seara, cum vă numiţi?... 

Viky, perplexă, închise radioul. Aici era vorba de Alina şi 
de Radulian. Ce chestie!... Ce coincidenţă! 

Se repezi la telefon: 

— Sică?... Nu, n-am înnebunit! Fii atent... 


Pe Liana o treziră braţele bărbatului care se 
desprinseseră de trupul ei. Erau atât de legaţi, iar 
imposibilitatea de comunicare acustică le ascuţise simţurile 
în asemenea măsură, încât fiecare gest, mişcare sau privire 
căpătaseră nuanţe speciale, dobândind semnificaţie. 
Aprinse lumina - două şi un sfert, înregistră în treacăt - şi 
căută ochii lui Sică. 

— Îmi pare rău că te-am trezit. 

— Cine a fost? 

— Viky. 

— Grav? 

— Neplăcut. 

Liana îşi muşcă buzele. Neplăcut, pe limba lui Sică, 
permanent atent să n-o indispună, s-o menajeze, s-o 
scutească de necazuri, însemna grav de tot, dacă nu 
catastrofă. 

— "Te conjur să nu-mi ascunzi nimic, şi-i cuprinse capul 
masiv între palme. 

Piticul i le sărută pe rând: 

— Ce-ai spune, scumpa mea, de o farfurie cu supă 
fierbinte? Mi s-a făcut foame... 

Liana sări din pat, din ce în ce mai îngrijorată. Foamea la 
ore neobişnuite constituia un simptom alarmant, prevestitor 
de cele mai rele lucruri. Îşi cunoştea bine bărbatul, 
totdeauna se manifesta la fel când avea necazuri, înghițind 
ca un căpcăâun chiar dacă abia se ridicase de la masă. 

Sică o urmă în bucătărie. În vreme ce femeia punea oala 
pe aragaz şi farfurii pe masă, îi relată ce aflase de la Viky. 
Până să se încălzească supa, între semne şi cuvinte emise 
sonor, înghiţi la repezeală două banane, apoi scoase din 
frigider friptura de iepure cu măsline. Îi era din ce în ce mai 
foame... 

Liana se lipi de el, punându-i mâinile pe piept. Avea ochii 
plini de lacrimi; Sică simţi că de durere nu-l mai ţin 
picioarele. Se rezemă de bufet şi rosti cu nespusă tandreţe, 
percepută de Liana în privirea catifelată: 


— O să fie bine. Îţi promit, îţi jur! 

— Poate ar fi bine să renunţăm. Să ne retragem, Sică, ne 
ajunge... 

— Nu-i îndeajuns pentru țelul nostru suprem, supremaţia 
Marelui Semn. E poruncă de la Dumnezeu şi nu mă pot 
sustrage, sunt Mandatarul lui pe bucata aceasta de 
pământ! Nechemaţii pot fi iertaţi, dar eu, cel uns, cel 
însemnat, Marele Chemat, nu am dreptul să-mi ocolesc 
harul! Toată omenirea s-a făcut vinovată înaintea lui 
Dumnezeu, căci „dinăuntru, din inima oamenilor ies 
gândurile rele, fapte de adulter, furturi, lăcomii...“ spune 
Marcu 7. Când vom primi Vestea Bună, când fiece ticălos va 
mărturisi „sunt pierdut şi vinovat înaintea lui Dumnezeu“, 
misiunea mea se va fi împlinit. 

— Dar noi... Tot ce facem noi... Crezi că e drept? Căe 
bine? 

Sică îi puse mâna pe umăr: 

— Trudim pentru izbânda atotcuprinzătoare a Marelui 
Semn pe cărările pe care mi le-a desluşit însuşi Domnul. Îi 
ascult cuvântul, iar cuvântul Lui e ca stânca. De 
nezdruncinat. „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele 
Mele nu vor trece nicidecum“, Matei 24:35. Îi ascult 
cuvântul stârpind ticăloşii pe care tot El mi-i arată, 
scoţându-i în calea mea. 

Liana scânci, gesticulând disperat: 

— Oamenii sunt răi şi proşti, nu te înţeleg. Ce facem noi 
acum? 

Glasul piticului bubui: 

— Îi vom stârpi ca pe buruiana cea rea. Zice Domnul: „Nu 
este cuvântul meu ca un foc? Nu este cuvântul meu ca un 
ciocan care sfărâmă în bucăţi stânca?“ - Ieremia 23:29. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Mercenarii lui Belzebut se apropie de noi cu ghioage 
de foc, dar Domnul mi-a încredinţat paloşul Lui. Spre 
folosinţă mi l-a încredinţat. Şi îl voi folosi. 

— Amin, bâigui Liana şi începu să toarne supa în farfurii. 


La opt dimineaţa, Sică Iordache năvăli în garsonieră. 
Năvală în sensul strict al cuvântului, pentru că Maria Tăutu, 
doar întredeschizând uşa, se trezi izbită de canat şi cu 
piticul în casă. Era singură, Caterina, femeia de serviciu 
sosind îndeobşte după zece, când termina curăţenia pe 
scări; singură şi cam năucă, în cămaşă de noapte şi cu 
ochelarii pe nas. Lângă pat, peste papuci, se afla tocmai 
lăsat din mână, la sosirea lui Iordache, romanul lui 
Bromfield, Vin ploile. 

În încăpere, plutea miros de bătrâneţe, deşi nenorocita 
nu părea prea vârstnică, aprecie piticul, şi alcool. Sticla de 
rom goală, alte două de bere şi o halbă autentică, cum nu 
întâlneşti decât în cârciumi, spuneau fără vorbe cam ce fel 
de cocktailuri prefera măicuţa lui Gogu. Sică le făcu vânt cu 
piciorul sub masă şi deschise larg fereastra. 

Maria 'Tăutu asista impasibilă, deloc speriată, cu un surâs 
imbecil uitat pe buze. Nedesprinsă de atmosfera „exotică” a 
cărţii, emise senin: 

— Constat că stihiile au încetat. Îmi aduceţi o veste bună, 
sahib! 

Sică o măsură atent. Nu, tâmpita nu făcea pe tâmpita, 
era prea tâmpită ca să se mai poată preface. În acelaşi 
timp, înţelese complexele pe care le încerca Gogu faţă de 
maică-sa. Hotărât, nu avea cu ce se mândri. Idioată, cu 
minţile duse, şi beţivă pe deasupra! Poate însă că mai 
înregistra coridoare de luciditate şi, ca s-o trezească, îi 
trăsni din senin o palmă zdravănă. 

— Unde-i Gogu? 

Femeia rămase la fel de liniştită, mulţumindu-se să-şi 
îndrepte ochelarii: 

— Calul nostru, sahib, e dus în mlaştini, împreună cu 
vraciul tibetan. Ne-a spus un curier trimis de Maitreyi, O 


persoană recomandată de domnul Mircea Eliade, că 
epidemia a izbucnit cu violenţă în partea de sud a 
provinciei, făcând ravagii. Bieţii copilaşi! 

Piticul se repezi la gâtul doamnei Tăutu şi începu s-o 
zgâlţâie: 

— Nu fă pe nebuna cu mine, că te distrug! Unde-i fiu-tău? 
Unde se ascunde? 

— Vă înşelaţi, sahib, spuse Maria Tăutu abia răsuflând, eu 
nu am copii, sunt o călugăriţă dominicană, de la Misiunea 
Franciscană din josul fluviului. Suntem miresele lui Cristos, 
domnule, căruia i-am jurat credinţă. 

— Eşti o cretină, o slobozi piticul făcându-i vânt în pat. 

Ca să se simtă cu conştiinţa împăcată, trecu prin baie şi 
bucătărie, deschise debaraua, se uită pe balcon. Nu urme 
ale trecerii lui Gogu căuta, ci indicii cât de vagi despre unde 
s-ar putea afla. 

— Dacă totuşi aveţi nevoie de un cal, veţi găsi aproape 
sigur în staţia de taxiuri, îl informă bătrâna amabilă. Aşa mi- 
a spus Gogu. 

Sică se răsuci, ca fulgerat: 

— Aha, deci ţi-ai amintit de fiu-tău! 

— Nu, domnule, de cal. Eu sunt călugăriţă dominicană... 

Sică părăsi garsoniera, trântind furios uşa. De la 
nenorocita asta nu se putea scoate nimic, dar fapt 
categoric, Gogu se ştia urmărit şi se ascundea „Spre 
nenorocul lui - Sică rânji - se ascunde, dar în acelaşi timp, 
mă caută. Nu trebuie decât să-l aştept.“ 

Maria Tăutu îşi reluă lectura. N-aveau decât să se ducă 
după Gogu - calul, în josul fluviului. 


Adrian asista prost dispus la maimuţărelile convenţionale 
ale celor două cumnate („nici un deranj... ce bine arăţi... ce 
aţi mai făcut... cum te simţi?...”) zicându-şi că de lao 


vreme, Lucreția, cât de bine intenţionată şi suflet de aur ar 
avea, începuse să devină obositoare. Chiar şi vizita asta la 
ora zece dimineaţa dovedea lipsă de tact. Nu toată lumea 
lucrează în fabrică sau în hale, ca să ia viaţa în piept din 
zori, nu toţi erau moşnegi fără somn, nu toţi subiecţii 
mapamondului îşi petrec seara la televizor şi pe urmă fac 
lampa mică. Există şi o viaţă de noapte, distracţii, tinereţe. 
Mai putea să se gândească şi la Alina, care în starea ei nu 
avea program de stahanovistă, după cum nici el nu-şi scotea 
pâinea împingând vagoane, şi că nimeni nu-i obliga să se 
ridice din pat înainte de amiază, dacă aşa pofteau. Mai 
iritant era că discutaseră pe tema asta, soră-sa militând 
pentru „o anumită disciplină de viaţă, imperios necesară de 
la o anumită vârstă“. lar el îi explicase desluşit că se 
săturase, avea la activ aproape treizeci de ani de disciplină 
- disciplina muncii despre care tot lătra Ceauşescu - şi că 
însăşi noţiunea îi repugna, ca de altfel orice formă de 
constrângere. 

Ceva în vocea Lucreţiei, anumite acute şi un exces de 
veselie îl determinară să devină atent. Era glasul ei de 
mincinoasă, când încerca să disimuleze, când se prefăcea 
abordând un ton uşuratic, că trece cu uşurinţă peste o 
problemă care, în fond, o preocupa acut. Nici faţa dintr-o 
dată pălită a Alinei nu prevestea nimic bun. 

— Tu, de fapt, de ce ai telefonat? 

— Unde a telefonat? se interesă Adrian. 

Alina îl mustră dulce: 

— Încă nu te-ai trezit? A sunat-o pe Bella. 

— În Noua Zeelandă? 

— Da' unde, râse Lucreția, la Miercurea Ciuc? 

— Ce-ţi veni?! 

— Asta mă întreb şi eu, spuse Alina. Ce rost avea? Nu te 
înţeleg deloc. 

Lucreția continua să pară amuzată. De situaţie, în 
general, de uimirea lor. 


— Dumnezeule, de ce vă uitaţi aşa la mine? Parcă aş fi 
omorât pe cineva. 

Adrian o privi lung: 

— N-ai omorât, dar e bizar. Tu, atât de discretă de obicei, 
cu... pot să spun, mizantropia ta, te apuci din senin să 
telefonezi unor necunoscuţi. Nu văd raţiunea. 

— Adică, se ofuscă soră-sa, tu socoţi că am fost 
indiscretă? 

„Da“, îi răspunse în gând. „Lu, cu veşnicele tale reticenţe 
faţă de Alina, cu suspiciunile tale meschine, ai vrut s-o 
controlezi...“ 

Alina interveni blândă: 

— Bineînţeles că nu asta a gândit şi nu are rost să vă 
certaţi. 

— Eu nu mă cert, mormăi Adrian. lartă-mă, iţi, dacă te- 
am supărat... Pur şi simplu, mi-am exprimat o nedumerire. 

— Acum, că m-aţi pus la stâlpul infamiei - un plâns nervos 
îi strangula cuvintele - nu mai am cuvinte. Nici eu nu ştiu ce 
mi-a venit. A fost aşa, ca un impuls, ca... un joc. Eram 
singură, mă plictiseam... Am crezut, mi-am închipuit că ar fi 
o surpriză drăguță. Şi pentru ea, vreau să zic Bella, şi 
pentru voi. Nu m-am gândit la nimic rău... 

Înduioşată, Alina o mângâie pe păr: 

— Eşti o scumpă şi Adi un răutăcios, sunt sigură că-i pare 
Tău. 

După plâns nervos, Lucreția se simţi asediată de un râs 
isteric. Situaţia i se părea de un comic, de un ridicol 
monumental. Venise aici să dea în vileag o impostoare sau 
măcar să se lămurească cum stau lucrurile şi dintr-o dată, 
totul se răstoarnă, poziţiile se inversează şi ea devine o 
intrigantă păcătoasă, în cel mai bun caz o idioată nebună 
care n-are ce face şi îşi bagă nasul în rosturile oamenilor. 

— Mie-mi pare cel mai rău, suspină, poate era mai bine 
să nu vă fi spus nimic, dar am fost prea surprinsă să aflu că 
nu există nici o Bella, nici adresa, nici numărul de telefon! 
Nu m-am putut abţine să nu vă informez şi pe voi. 


Alina începu să se joace cu o şuviţă de păr, spiralând-o pe 
deget: 

— Azi-noapte am visat - o luă razna, sărind la altceva - 
am visat că eram pe malul mării şi culegeam scoici. Una era 
cu adevărat minunată, de un roz sidefiu şi la mijloc avea o 
perlă. Nu pot să vă spun cât de fericită m-am simţit... 

Lucreția, neobişnuită cu piruetele din capul Alinei, holbă 
ochii. „E smintită şi Adrian pare că nici nu observă! Ce 
legătură au scoicile cu faptul că Bella nu există pe harta 
lumii?!“ 

Alina continuă netulburată: 

— Rozul a fost culoarea preferată a Bellei de când era 
mică. La balul de absolvire a liceului, şi-a făcut o rochie de 
tafta trandafirie... E într-adevăr ciudat. Parcă nu-mi vine a 
crede că s-a mutat fără să mă anunţe şi pe mine. Poate n-ai 
înţeles tu bine... 

— Vorbesc engleza curent, se mulţumi Lucreția să 
precizeze. N-aveţi decât să încercaţi şi voi. 

— O voi suna chiar azi. Tu ce părere ai, Adi? 

— Trebuie să fie o încurcătură la mijloc. Bineînţeles că o 
vom suna. 

Se simţea cumplit de plictisit, investigaţiile soră-sii, 
neavenite şi de prost-gust, îl enervau şi îi păsa de adresa 
Bellei ca de babuinul Costică de la Grădina Zoologică! 

Alina îşi însoţi cumnata până la uşă, ţinând-o de braţ ca 
pe o invalidă şi consolând-o duios. Nu trebuia să se supere 
pe Adrian, nici prin minte nu-i trecea cât de mult o iubeşte, 
aşa e el dimineaţa când se trezeşte, mai prost dispus, să 
vină să-i vadă mai des, amândoi sunt fericiţi când o văd... 

Lucreția îi părăsi descumpănită, apăsată de un neplăcut 
sentiment de autonemulţumire. 


— Eu m-aş mai culca puţin, spuse Adrian întinzându-se cu 
chef şi pârâit de oase. Deşteapta asta de soră-mea ne-a 
sculat de pomană. E o femeie admirabilă, ţi-o spun eu, o 


inimă de aur, dar pisăloagă. Ăsta a fost păcatul ei de când o 
ştiu. 

— Poţi fi mai îngăduitor cu ea, îl dojeni Alina îndreptându- 
i şuviţa de pe frunte. Nu merită să fii scârbos, aşa cum ai 
fost azi, te iubeşte atât de mult! 

— Aş fi preferat să ne iubească pe amândoi, o scăpă 
Adrian, regretând pe loc că nu se cenzurase. 

Alina îşi ridică privirea senină, dilatată de uimire: 

— Dar Lucreția mă iubeşte şi pe mine! 

Copleşit de atâta naivitate, Adrian o strânse în braţe. 
„Doamne, păstrează-mi-o aşa, nealterată, cu suflet de copil! 
Dă Doamne să nu îmbătrânească niciodată...“ 

Peste un sfert de ceas, dormea cu gazeta căzută peste 
obraz. Alina urcă la volanul Toyotei şi plecă în oraş. 


După ce maică-sa îi relată la telefon că se interesase de el 
un pitic, un soi de monstru ă la Cocoşatul de la Notre Dame, 
fără a pomeni nimic însă despre „acutele“ vizitei - lovituri şi 
zgâlţâială - Gogu conchise că trebuie să-şi schimbe 
strategia. Era luat în colimator de doi adversari redutabili, 
Poliţia şi Iordache - un fanatic sângeros şi de care se temea 
cel mai mult. Nu-l mira amănuntul că descoperise adresa 
maică-sii. Piticul era abil, perseverent şi avea mercenari la 
dispoziţie, pentru orice fel de servicii. Îi mai şi plăcea să se 
simtă atotputernic, iar unul din mijloacele cele mai eficiente 
de a-i stăpâni pe oameni e să le stăpâneşti secretele. Ştia 
probabil de mult, înainte ca relaţiile lor să se deterioreze, 
unde se ascundea Maria Tăutu. 

„De aş avea faţa Omului lui Wells şi paşi de pisică, m-aş 
descurca binişor“, zâmbi deplasându-se spre locuinţa lui 
Pavelescu. În mod normal, ar fi putut ajunge la boss în mai 
puţin de un sfert de oră, dar buclele, ocolişurile, 


„Tăzgândirile“ de itinerar menite să-l descotorosească de 
eventuali filatori, îi luară aproape un ceas. 

Pavelescu nu era acasă, dar nici nu se aştepta să-l 
găsească. Deschise cu cheia de rezervă „original“ ascunsă 
pe canatul superior al uşii; patronul nu se temea de hoţi, 
fiind lipsit de patrimoniu, după cum se exprima el însuşi. 
După ce se împiedică, gata să cadă, de o pereche de pantofi 
lăsaţi chiar în mijlocul vestibulului întunecat, Gogu dădu 
drumul la radio şi începu să se distreze, inventariind 
„mizeria“ bossului. Şi era mizerie, nu jucărie, râse, strivind 
sub talpă câţiva gândaci roşii care se căţărau pe o coajă de 
măr abandonată lângă pat, alături de o scrumieră plină ochi 
de mucuri. În bucătărie renunţă să mai intre pentru că 
realmente nu avea pe unde păşi. Oale, ibrice, crătiţi, 
farfurii, cutii de conserve, ambalaje, coji de ouă, tot ce avea 
omul în dotare se înşirau peste tot, acoperind şi cimentul. 
Tabloul era foarte asemănător cu ceea ce găsise la ei acasă, 
când se întorsese din străinătate, şi se gândi mulţumit că 
cel puţin din punctul de vedere al unei locuinţe decente 
făcuse tot ce se putea pentru Maria Tăutu. 

Se uită la ceas. Douăsprezece. Era ora la care Pavelescu, 
atunci când programul i-o îngăduie, se întorcea acasă să ia 
o gustare şi să tragă un pui de somn. Era un tip matinal 
care se scula de la patru dimineaţa, aşa că spre prânz 
simţea nevoia unei sieste. Nu mai mult de două ceasuri, 
după care o lua iar creanga prin târg. În aşteptare, Gogu se 
aşeză pe singurul fotoliu valid, adică rămas pe picioarele 
lui, fără înlocuitori de cărămidă sau cărţi groase, dar şi 
acesta jerpelit şi cu arcurile desfundate. În faţă, pe o ladă 
care venise cândva cu portocale din Cypru, se afla 
televizorul, iar pe o alta, acoperită cu o cârpă roşie, câteva 
cărţi. la să vedem ce citeşte jupân Titi Pavelescu! şi răsfiră 
teancul: Pleşu - Limba Păsărilor, Napoleon - bineînţeles! şi 
bineînţeles, ferfeniţă şi plin de sublinieri şi adnotări, de 
Tarle, Sandra Brown, Poveşti pentru copii, la ore târzii... 


— "'Geaba, nene, exclamă, nu eşti matale în toate 
minţile!... 

— Cu mine vorbeai? 

Gogu tresări, apoi începu să râdă. Din spatele unei pungi 
cu merinde, răsăreau doar ochii şi chelia guguiată a lui 
Pavelescu. 

— Te-am speriat? 

— N-oi fi eu mare mahăr la FBI, râse bossul, dar cât un 
şef de post la Tupilaţii Veseli, tot fac! Nu te aşteaptă 
gangsterii cu radioul deschis. Başca uşa neforţată, mi-am 
închipuit eu că tu trebuie să fii! 

Se debarasă de pungă, abandonând-o drept în mijlocul 
patului. Gogu se interesă, hlizindu-se: 

— Nu ţi-e teamă că se murdăreşte? 

— Cine? se miră Pavelescu, aşternutul? 

— Nu, pachetul. Auzi, dacă se prind ăştia din bloc de 
unde le vin gândacii, te linşează! Dacă-ţi mai văd şi 
aşternutul, zice că dormi încălţat. 

— Presupun că m-ai deranjat pentru chestiuni mai 
interesante. 

Gogu îşi schimbă poziţia nonşalantă, adaptând-o 
instinctiv tonului devenit dintr-o dată serios. 

— Sică ţine morţiş să-mi smulgă potcoavele. Aş zice că 
moare de nerăbdare s-o facă. 

Pavelescu îşi ridică interogativ sprâncenele: 

— A intervenit ceva ce eu nu ştiu? 

— Mă caută peste tot. A fost până şi la o veche gazdă, 
minţi, nevrând să vorbească despre maică-sa. 

— Cu ce schimbă asta situaţia? 

— Schimbă strategia sau cel puţin aşa zic eu c-ar fi bine. 
Sică mă caută, dar în acelaşi timp, probabil că mă şi 
aşteaptă. 

— Crezi? 

— Sunt convins. Ne cunoaştem de mulţi ani şi ştim unul 
despre celălalt cum gândeşte. Eu sunt un curios de felul 
meu, el este un viclean. Sunt convins că şi-a luat toate 


măsurile pentru a-mi asigura o primire dintre cele mai... 
solemne! 

— Te Deum? 

— Bineînţeles că nu nuntă, baloane colorate şi o naşă 
transpirată. 

— Vrei să renunţăm? 

Gogu clătină hotărât din cap: 

— În nici un caz. Schimbăm doar ora vizitei. Pariez pe ce 
vrei că piticul mă aşteaptă noaptea, aşa cum se petrec de 
obicei lucrurile în filme. În vederea unui meci în nocturnă, a 
luat măsuri extraordinare, a mobilizat toate forţele de care 
dispune, umane şi tehnice, oameni, câini, sisteme de alarmă 
ca să mă împiedice să pătrund în zona interzisă şi să pună 
mâna pe mine. 

Ochii frumoşi ai bossului se îngustară. 

— E ceva în ce spui tu. Şi atunci, când vrei să descindem? 
La lunch! 

— Eşti pe aproape. Cred că între trei şi patru după- 
amiază ar fi momentul cel mai propice. La ora asta, Sică e 
încă la Bucureşti, iar nevastă-sa la coafor, unde se piaptănă 
zilnic înainte de a se duce la club. În casă rămâne doar 
menajera, iar pe afară Gheorghe, un soi de vătaf, cam slab 
de minte. 

— Logic, cu excepţia unui amănunt. Cui i-e frică de glonţ, 
n-o face cu orar, ăla se păzeşte zi şi noapte. Nu-mi spune 
mie că piticul ridică ziduri de cetate când răsare Luna, 
pentru ca în zori, să deschidă uşile vraişte! 

— Nu vraişte, dar mai puţin zăvorâte. Şi vigilenţa e mai 
mioapă la lumina soarelui, şi represaliile mai discrete, 
temând eventuali martori. 

Pavelescu se frecă gânditor la rădăcina nasului: 

— E banal ce spun, dar nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi 
de filme. O facem inconştient. 

— Lasă-mă, nene, cu filmele!... 

Se ridică în picioare, dând să se plimbe agitat prin odaie, 
dar parchetul fiind prea „mobilat“, renunţă. 


— .„.N-am televizor, şi n-am mai fost la cinema dintr-a 
zecea, când am chiulit de la şcoală s-o văd pe Ursula 
Andreass în nu ştiu ce rahat de film. Eu vorbesc pe bune, şi 
pe logică. 

— Extraordinar! exclamă bossul ridicându-se brusc şi 
încercând să prindă sub talpă o gânganie. Acum am şi 
ploşniţe! 

Gogu îşi săltă picioarele speriat peste braţul fotoliului: 

— Eşti nebun?! Astea se iau! 

— Mie-mi spui? şi privi satisfăcut pata întunecată lăsată 
de insecta strivită. N-am pomenit încă un bloc atât de 
murdar, oameni atât de jegoşi! 

— Unde pe matale te cheamă Liti Detergent... Las-o 
baltă, jupâne! Aici în casă nici formolul n-ajută, ca să faci 
curat, trebuie să dai foc înainte... Ei, te-ai hotărât? Ce 
facem? Eu, repet, mă duc oricum. Cu sau fără matale. 

— În definitiv, ce căutăm? Ce crezi că am putea găsi? 

— Nu ştiu exact, dar ceva găsim. Vreau să intru în biroul 
lui... 

Pavelescu se cutremură, apoi oftă adânc: 

—  Încredinţat sunt, Doamne, că ratez una din marile 
ocazii ale vieţii mele de a nu comite o uriaşă dobitocie, dar 
nu mă pot abţine. Mergem împreună, flăcăule! 

„lu las voulu, George Dandin!“, ar fi conchis Maria 
Tăutu. Cum fecioru-său nu-şi bătuse capul niciodată cu 
marele Moliere, considerând că Marele Tăutu ajunge 
pentru o singură familie, se mulţumi să ridice degetul gros: 

— OK, jupâne! Până să demarăm, ar mai fi circa trei 
ceasuri. Dacă nu te deranjez, aş face pe loc repaus aici, ca 
să nu-mi mai bat capul cu filatorii. 

— Ai dreptate, e mai prudent, dacă vrei poţi să te întinzi. 

— Unde?! se holbă Gogu. Ai hamac? 

— Hm, te crezi acasă la Robinson Crusoe? 

— Nu, acasă la Titi Dosia! Singurul loc unde nu mi-ar fi 
teamă că mă ajung lighioanele e sub tavan. Lilieci încă n-am 
văzut. 


— Roagă-te lui Dumnezeu să nu vedem stele verzi! 


Gogu ştia ce vorbeşte afirmând că Sică dispune de relaţii 
importante, în cele mai neaşteptate sectoare. În mare, 
oamenii cu relaţii sunt de trei categorii: simpaticii (prin 
simpla prezenţă dobândesc câştig de cauză chiar înainte de 
a deschide gura), franzelarii (cei cu bani) şi colecţionarii de 
dosare, indivizi care adună informaţii bune pentru zile rele, 
pe şleau spus, şantajiştii. Sică nu era un simpatic, situându- 
se chiar la polul opus al noţiunii, în schimb, se încadra 
degajat în a doua categorie şi preponderent în cea din 
urmă. Astfel, una din victimele sale, ofiţer de poliţie, îl 
informase că în dosarul Yvonei figura şi era căutat un 
misterios Domn S. către care aceasta se îndrepta înainte de 
a dispărea fără urmă. Luat la întrebări, Pavelescu reuşise să 
se eschiveze, declarând, în conformitate cu realitatea de 
altfel, că nu-l cunoaşte pe S. şi nu ţine evidenţa prietenilor 
asistentului său. Scăpase uşor pentru că în jurnal Yvona 
precizase că întâlnirea cu domnul S. fusese intermediată de 
Gogu. Astfel, atenţia poliţiei se concentrase asupra 
numitului Gheorghe Tăutu, dat în urmărire generală pe 
ţară. 

„ÎL caută şi-l vor găsi“, pronostica piticul. „Important e să- 
| găsesc eu înaintea lor.“ N-avea încredere în Gogu, în 
capacitatea lui de a rezista unui interogatoriu dur şi nici în 
devotamentul lui. Nu l-ar fi trădat în mod gratuit, nu l-ar fi 
denunţat în mod benevol, dar strâns cu uşa, ar fi clacat de 
la prima încercare de intimidare. lar Gogu, chiar dacă nu 
ştia totul despre Sică, ştia suficient totuşi pentru a-i crea 
probleme mari. 

Odinioară, încercase să şi-l apropie, să şi-l facă ucenic. 
Când îl cunoscuse, la piersicăria din Mangalia, îl 
impresionase pozitiv. Apreciase curajul băiatului de a-şi lua 


lumea în cap, fugind de acasă, determinarea mai puţin 
comună la vârsta lui în urmărirea unui ţel precis, faptul că 
nu cedase tentaţiilor vulgare ale primelor ceasuri de 
libertate - baruri, cocote, furtişaguri. În consecinţă, îi 
înlesnise fuga, iar la întoarcerea în ţară îl ajutase 
substanţial până îşi găsise un rost. Din păcate - era punctul 
de vedere al piticului —Gogu evoluase sub aşteptări. Nu 
mai tindea către extraordinar, ambiția lui se topea la flacăra 
molcuţă a unor molcuţe aspirații de molcuţ trai mic 
burghez, avea o morală măruntă de dactilografă cumsecade 
de la care nu înţelegea să se abată, indiferent de măreţia 
unui ţel aparent ticălos, dar profund moral în esenţa lui, nu 
era suficient de serios, prin asta înţelegându-se grav. 
Imaginea lui despre existenţă nu era patetică, lipsindu-i cu 
desăvârşire vocaţia pentru fanatism. Or, Iordache avea 
nevoie de fanatici pentru turma lui şi de superfanatici din 
care să-şi aleagă oamenii de încredere. 

Trăgând linia, Sică îl înscria pe Gogu la rubrica rateuri 
personale, „uite unul asupra căruia m-am înşelat, care m-a 
dezamăgit“, şi parcă pe undeva îi purta pică, socotindu-l un 
afront la adresa lui. Păstrase totuşi legătura, apelând la el 
pentru unele servicii, Gogu dovedindu-se util în unele 
„lucrări“ care presupuneau abilitate şi mobilitate. La rândul 
lui, Gogu simţise că Sică „nu mai punea suflet“, că 
raporturile dintre ei deveneau tot mai seci, intuind chiar şi 
faptul că-l dezamăgise. Cum însă, şi de ce, asta n-o mai ştia, 
iar piticul nu era genul de persoană pe care s-o abordezi 
frontal şi la sentiment - „de ce nu mă maiiubeşti, nene?“ 

Toate acestea i le explică pe îndelete Lianei. Întâi, că 
obişnuia să se sfătuiască cu nevastă-sa în absolut toate 
problemele, apoi ca s-o convingă de necesitatea suprimării 
lui Gogu. Deşi dură şi rece, aspră cu „pensionarele“ ei pe 
care le teroriza, când era vorba despre crimă, făcea paşi 
îndărăt. Nu din scrupule creştin umanitare, ci dintr-un 
calcul devenit axiomă: „Poţi scăpa din orice şi de orice, în 
afară de crimă. Mai devreme sau mai târziu, leşurile sau 


ceea ce au fost odinioară sufletele lor (plastic le imagina 
sub forma unor nouraşi umplând văzduhul) vorbesc.“ 

Se afirmă în mod curent că suferinţa înnobilează 
cugetele, mulţi, dimpotrivă, susţin că pietrifică. E vorba 
probabil tot despre materialul originar, soiul de om care se 
înfruntă cu caznele. În ce o privea pe Liana, până a nu-l 
întâlni pe pitic, fusese ferm încredinţată că nu există 
dragoste pe lume. Ce vedeai la teatru, în filme sau citeai 
prin cărţi erau basme pentru adulţi, născociri frumoase ori 
întâmplări rare şi fericite, hărăzite unor privilegiați ai sorții. 
Se născuse într-un sat din Vlaşca. Tatăl, Pantelimon, era 
ceferist, acar, mama lucra la CAP Pantelimon venea doar de 
două ori pe săptămână acasă, de-ajuns însă să umple 
ograda de copii: nouă suflete, Liana fiind prima născută şi, 
aşa cum se întâmplă în familiile sărace, servitoare alături de 
mamă, slugărindu-i pe toţi ceilalţi. Când, destul de curând, 
descoperi infirmitatea fetei, ceferistul îşi frânse nevasta în 
bătaie, schilodind-o pe toată viaţa. Un animal, o bestie de 
care Liana îşi amintea plină de ură. Se aşeza singur la masă 
şi după ce alegea şi se sătura cu ce era mai bun, găsind aici 
un corespondent în Marele Tăutu, aveau şi ceilalţi dreptul 
să se bată pe resturi. Nu-i iubea pe nici unul din copii, dar 
împotriva Lianei avea un resentiment aparte. N-o scotea din 
oaie surdă, ruşinea familiei şi fetiţa învăţă de mică să i se 
ferească din cale. Se simţea incapabil ca, doar zărind-o, să 
n-o pocnească sau să n-arunce cu ceva după ea. Mama, 
abrutizată, copleşită de o gospodărie trudnică, şi în cele din 
urmă indiferentă, n-o ajuta cu nimic. Liana ştia că ar fi fost 
fericită dacă într-o bună zi ar fi constatat că a murit. La o 
urmă, rămâneau opt, şi tot erau prea mulţi. Cel puţin, 
scăpau de belea, de ruşinea care devenise a întregului sat. 
Fraţii gândeau la fel, se jenau cu sora lor şi dacă o întâlneau 
dincolo de gardul ogrăzii se prefăceau că n-o văd. Dar 
parcă făcându-le în ciudă, deşi asuprită, bătută şi cel mai 
adesea nemâncată, fata se înălța mai voinică şi mai 
frumoasă decât toţi ceilalţi fraţi. Când împlini doisprezece 


ani, la insistenţele medicului din sat, consimţiră s-o lase să 
meargă la şcoala de hipoacuzi din Ploieşti. Pantelimon se 
închinase cu amândouă mâinile de vestea prea bucuroasă, 
iar nevastă-sa care se codise - pierdea o slugă vrednică - nu 
i se putuse împotrivi. Liana părăsise casa părintească fără 
să întoarcă măcar capul. Pleca desculţă, într-o flanea ruptă 
de-a lui taică-său care-i venea până la genunchi, ca o 
rochie, şi o legăturică de cârpă în care mama îi pusese o 
pară. 

Pierdu orice legătură cu familia. Nimeni nu se mai 
interesă de Liana, şi ani în şir se delectă înainte de a adormi 
pe patul de la cămin imaginând dulci răzbunări. A fost 
singurul mod şi prilej de a-şi evoca părinţii şi fraţii. Peste 
ani, strălucitoare şi elegantă, descinse în sat într-un Ferrari 
decapotabil (ar fi impresionat şi cu o Dacie) la volanul 
căruia se afla un şofer impecabil, cu uniformă şi şapcă. 
Feţele stupefiate, ochii căscaţi de admiraţie şi pizmă, 
lăcomia, tulburarea în faţa „unei cocoane aşa de mari, nici 
n-ai zice că-i Lenuţa noastră“, picioarele goale, dinţii 
neîngrijiţi, zdrenţele de pe ei, mâinile devastate de muncă, 
zidurile casei prăbuşite într-un genunchi - nu-i scăpă nici 
un amănunt de mizerie - umplură de satisfacţie grasă cea 
mai fericită zi din viaţa ei! 

Pantelimon, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, tot cu 
vechea ură viscerală o întâmpină: 

— Dacă ştiam că te cocoţi aşa de sus, doar moartă îţi 
dădeam drumul. 

Maică-sa, la fel de pizmaşă, completase ipocrită: 

— Poate că era mai bine, nu te-ai fi înstrăinat de noi. 

Liana izbucnise într-un hohot de râs gâjâit. Le întoarse 
spatele, azvârlindu-le în batjocură, peste umăr, o monedă 
de 100 de lei. Urcase apoi în maşină, care demară în 
trombă. Inima îi plesnea de mulţumire, petrecuse o zi de 
neuitat. 


— De ce crezi tu că o să vină aici? 


Piticul rânji, descoperindu-şi dantura extraordinară: 

— Îl trage aţa. E curios ca o mahalagioaică, dar peste 
asta vrea să ştie ce s-a întâmplat cu prăpădita aia de Yvona. 
Cât ar fi el de nătâng îşi dă seama că dacă e ceva de aflat, 
atunci aici e locul. 

Liana oftă, netezindu-şi piepţii bluzei proaspete. 

— Yvona! De la ea ni se trag toate necazurile! Parcă am 
avut o presimţire, de astă-vară tot într-o frică trăiesc. Şi 
măcar de am şti... 

Sică îi strânse braţul de parcă ar fi vrut să-i transmită o 
parte din încrederea şi forţa lui: 

— Nu trebuie să-ţi fie frică. Trăim sub semnul Marelui 
Semn şi toate câte s-au întâmplat la porunca lui s-au fost 
săvârşit. Să ne lăsăm pe seama Ocrotitorului care va şti să 
abată piaza cea rea din calea supugşilor săi. 

— Amen, gâjâi Liana şi îi sărută mâna cu smerenie. 

— Aşa, fată scumpă. Să-i porunceşti lui Nuţi mâncare de 
post, cu dezlegare la ulei şi vin. Ne aşteaptă o zi grea... Du- 
te de te îmbracă. 

Liana îşi ridică privirea: 

— Chiar trebuie să mă duc la club? Credeam că azi... 

— "Trebuie. E nevoie de un ochi şi acolo. Pe la zece însă, 
să fii acasă, rămâne Viky în program normal. 

— Nu înţeleg. Ţi-era teamă că vine Gogu. 

Glasul piticului se înăspri: 

— Nu mi-e teamă de nimeni în afară de Marele Semn. 

— lartă-mă, făcu umilă Liana. Voiam să spun... 

— "Te-am înţeles. Plecăm împreună, mai am şi eu o 
problemă de rezolvat, voi lipsi câteva ore. 

Femeia îşi frânse degetele. Doar îngrijorarea pe care o 
simţea înfiptă în inimă şi stomac o ajută să îndrăznească: 

— Ce ne facem dacă totuşi Gogu vine în lipsa noastră? 

Sică râse rău, cu buzele lipite: 

— Fii liniştită. Gogu-i un şmecher, dar nimic mai mult. O 
cârtiţă laşă şi neghioabă. Astea dobândesc curaj noaptea, 


sub coviltir de întuneric, când, vezi Doamne, toată lumea 
doarme. 

Liana îi căzu la genunchi, agăţându-i-se de pantaloni: 

— N-am linişte, Sică. Te rog să rămânem astăzi acasă. 
Amândoi. 

Piticul îşi îngropă degetele în părul bogat al femeii: 

— Imposibil, iubita mea, tu ştii că nu-ţi refuz nimic, 
niciodată. Problema de azi însă e vitală şi nu suferă 
amânare. De un lucru te pot asigura. Indiferent de ora la 
care are de gând să ne viziteze, va fi primit cum merită. 

— A! răsuflă Liana uşurată. Ai mobilizat băieţii. De ce nu 
spui aşa? 

— N-am mobilizat pe nimeni. Orice ar face, prietenul 
Gogu nu scapă de cuşca leilor! 

Aici, se înşela. 


Când miros de cafea proaspătă, slănină şi cârnaţi prăjiţi 
asmuţi nările lui Gogu, acesta îşi închipui că doar aţipise. 
De fapt, dormise ţeapăn aproape trei ore. Pavelescu, 
convins că-l trezeşte, îi plimbă pe sub nas tingirea cu 
„cochonnaille“: 

— Deşteptarea! Luăm o gustare şi pe cai! 

Gogu ar fi mâncat ceva, dar amintindu-şi peisajul 
bucătăriei, refuză hotărât: 

— Nu mi-e foame... 

În aceeaşi clipă, începu să râdă. Nu-l văzuse încă pe boss, 
în adidaşi, trening şi şepcuţă de jocheu. 

— 'Te pregăteşti pentru o partidă de jogging? 

— Dar nici de dans. Ne avântăm într-o acţiune 
periculoasă şi nu ştim în ce condiţii se va desfăşura... 

Simţind că-şi pregăteşte terenul, Gogu i-o luă înainte: 

— Aşa, tăticu', ia trage-i matale acum un citat din Cezarul 
Francez. 


— „Domnilor, aş prefera să vă văd în cizme, în pinteni şi 
cu săbii, aşa cum erau înaintaşii dumneavoastră, când 
aşteptau pe tătari sau cazaci!“ Astfel s-a adresat Împăratul 
împopoţonaţilor leşi conduşi de episcopul de Poznan, 
Gorzevski, când aceştia îl întâmpinau în leat 1812, luna mai, 
a douăzeci şi opta zi! 

— Foarte frumos, totuşi nu înţeleg de ce te-ai îmbrăcat ca 
la picnic! Te aştepţi să escaladăm munţii? Să pescuim? 

Pavelescu dădu din umeri. De fapt, trăia cu sentimentul 
că pleacă într-o expediţie, intuind nedesluşit accidente pe 
parcursul itinerarului, obstacole fizice de genul garduri de 
escaladat, o reţea subterană de canale, fragmente de teren 
străbătute târâş, şanţuri cu apă la care Gogu, dacă ar fi 
ştiut ce-i trece prin minte, ar fi adăugat aşa, pentru 
desăvârşirea ansamblului, şi un pont-levis. Or, un asemenea 
scenariu presupunea din capul locului un echipament 
special, excluzând cravata şi pantalonii cu dungă. 

Înainte de plecare, Pavelescu se închină lung şi lat spre 
răsărit adăugând: 

— Gogule, dacă mi se întâmplă ceva, testamentul meu... 

Lunganul i-o reteză scurt: 

— Nene, dacă mă iei aşa, în bernă, prefer să mă duc 
singur. 

În interiorul lui însă, îl admira. Omuleţul cădea în izmene 
de frică şi totuşi se avânta într-o aventură de al cărei peisaj 
era străin ca un urs polar de deşertul Gobi şi la care nu-l 
obliga nimeni. 

— Testamentul meu, se încăpăţână Pavelescu, se află 
depus la Notariatul sectorului 3. 

— Ce-ai testat? Crivăţul desfundat, gândacii şi ploşniţele? 
Ba parcă am mai zărit şi un ibric fără coadă. Şi mă faci pe 
mine neserios, bodogăni, atârnându-şi de umăr sacul. 

— Ghiozdanul ăla de ce-l mai cari după tine? Ce naiba ţii 
acolo? 

— Recuzita mea şcolară, rosti sec luând-o pe scări la vale. 


Gogu deschise portiera unui Volvo cafeniu, parcat în 
spatele imobilului şi, în poziţia ţeapănă a şoferilor de casă 
mare, văzuţi în filme, îl aşteptă să urce. Bossul făcu ochii 
mari: 

— Hm, ricană, nu-i prima oară c-o spun, cred că te 
plătesc prea bine. Eu nu-mi permit asemenea sculă. 

— Îţi închipui că am cumpărat-o din bacşişul pe care-l 
primesc de la dumneata? 

— Nu ştiu, se hlizi patronul, dar sunt sigur că din muncă 
cinstită. Ce faci tu în timpul liber, Gogule? 

— Sunt jefuitor de văduve, orfani şi morminte... Fii pe 
pace, am închiriat-o. Doar nu era să ne ducem cu taxiul la 
violat domicilii!... Un lucru trebuie să ne fie clar, patroane. 
Acum ori niciodată! 

— Ce vrei să spui? 

— Că dacă avem bafta să ne băgăm nasul în afacerile lui 
Sică, apăi să fim conştienţi şi responsabili că e pentru prima 
şi ultima oară. Nu-i omul pe care să-l păcăleşti de două ori 
la rând. 

— Mai concret. 

— "Trebuie să obţinem tot ce se poate stoarce şi obţine în 
circa două ceasuri, nu putem miza pe mai mult. 

Pavelescu se interesă, poate pentru a zecea oară: 

— Eşti sigur că în „complex“ se află doar menajera şi 
grădinarul? 

— În măsura în care n-au intervenit schimbări pe 
parcurs. De personal, aşa cum ţi-am mai spus, mă ocup eu. 
Cel ştiut şi cel inopinat. Matale nu faci decât să cauţi. 

— Ce simplu!... Gogule, îţi spun dinainte ce am de gând. 
Dat fiind că timpul nu ne permite o percheziţie serioasă, mă 
voi concentra în primul rând asupra dormitorului, biroului 
şi pivniţei. Sunt cele trei spaţii determinate unde oamenii îşi 
îngroapă de obicei secretele. Ar mai fi şi grădina, dar asta 


nici nu intră în discuţie. Doar Poliţia să înceapă s-o are cu 
plugul! Să sperăm că lordache nu se abate de la regulă. 

Gogu râse încetişor, ca pentru el: 

— Ştii, jupâne, se spune mereu că nu-i bine să-i consideri 
pe alţii mai proşti decât pe tine. Cred că o greşeală la fel de 
mare este să-i supradimensionezi, să faci din ei un fel de 
Sperie-Lume, cărora nimeni nu le poate ţine piept. Cam 
asta a reuşit piticul cu noi. 

— Şi nu-i aşa? 

— Nu. Ca dovadă că eşti aici. Am ajuns. 

Oprise la marginea şoselei. La circa douăzeci de metri, în 
pantă, începea liziera pădurii. În stânga, printre copaci, cu 
cer greu de noiembrie apăsând asupra acoperişului din 
olane, se ridica albă, cuminte şi prosperă, ferma lui Sică 
Iordache. Părea pustie, ca mai toate gospodăriile ţărăneşti 
în timpul zilei - nu se vedea ţipenie de om - munca 
efectuându-se la câmp sau în spatele casei. Lui Pavelescu, 
orăşean sadea, amănuntul i se păru bizar şi bănui o 
capcană. Gogu, nici el mai rural, dar oarecum deprins cu 
locurile, îl linişti: 

— N-o să vezi niciodată animaţie pe aici. Chiar când sunt 
amândoi acasă, tot pustiu pare. 

Intrară degajat pe poartă, ca oameni de ai casei. Nu 
comisesem încă nimic fraudulos, mai evoluau acoperiţi de 
pretextul unei vizite între prieteni. Deşi aproape mort de 
frică, bossul avu puterea să observe că piticul îşi rostuise o 
locuinţă impozantă, cu adevărat frumoasă. Un ochi avizat s- 
ar fi simţit desigur jignit de bâzdâgania ţâşnită în mijlocul 
câmpului, o harababură de stiluri pompoasă şi costisitoare, 
având ca dominantă ostentaţia şi o fioroasă lipsă de gust. Pe 
Pavelescu însă îl încântară treptele de marmură străjuite de 
urne cu flori, stâlpii „coloniali“ importaţi parcă din Georgia 
sau Louisiana - foişorul, felinarele arăbeşti înfipte în stânga 
şi în dreapta intrării. 

Un bărbat mai degrabă vârstnic, bine clădit, cu o 
expresie de posăcenie amară, şi o săpăligă în mână, se ivi 


de după colţul casei. Era Gheorghe, vătaful, şi 
recunoscându-l pe Gogu, mârâi un salut morocănos: 

— Dumnealor - şi arătă vag cu capul spre ferestre - sunt 
plecaţi. Încercaţi pe după-amiază, dar mai bine daţi un 
telefon. 

— Îmi pare rău, spuse Gogu, ridicând mâna pe 
neaşteptate. 

Bărbatul avu o mişcare de recul şi, înainte de a-şi da 
seama ce se petrece cu el, primi în plin obraz jetul unui 
spray. Se holbă, scăpând unealta din mână, apoi se mototoli 
din genunchi şi căzu moale la pământ. 

Bossul,  nevenindu-i să-şi creadă ochilor, îngăimă 
înspăimântat: 

— Ce-a fost asta? 

— Spray paralizant, n-ai mai auzit? Cum voiai să trecem 
de namila asta? Cel puţin două ore suntem liniştiţi. 

— Dar te-a recunoscut,.. 

— Ei şi? Sică oricum a dezgropat securea de război. 
Chestia-i acum care pe care, iar eu nici măcar nu vreau să-l 
omor... Hai să-l tragem pe Godzilla mai la umbră, să nu-l 
vadă careva. 

Atârna greu, dar reuşiră să-l camufleze cumva, în spatele 
unui tufiş. Bossul care nu participase în viaţa lui la acte de 
violenţă - în fond, era un omuleţ paşnic şi cumsecade, 
zămislit pentru o existenţă înscrisă în aceiaşi parametri 
modeşti, cu singurul cusur că nu suporta o slujbă de 
funcţionar țintuit opt ore pe zi - se întreba ce căuta el acolo, 
în mijlocul câmpului, trăind impresia pertinentă că altcineva 
se mişca în locul lui. 

Aşa cum se întâmplă în mod obişnuit când cineva intră 
într-o locuinţă în absenţa stăpânilor, Pavelescu avu senzaţia 
că le percepe concret prezenţa. „Când pleci de acasă, 
rămâne, laşi ceva din tine. Aroma, o intenţie, un gest 
întrerupt... Eu parcă le simt răsuflarea în ceafă“, şi îşi 
promise că în viaţa lui nu se va mai lăsa antrenat într-un 
asemenea demers. 


Gogu, în schimb, stăpân pe el, părea la fel de stăpân şi în 
casa piticului. Se îndreptă cu paşi siguri spre bucătărie, 
strigând-o pe menajeră: 

— Nuţi! Eşti pe aici? 

Femeia le ieşi speriată în cale, ştergându-şi mâinile ude 
în şorţ. Era tipic caraghioasă, semănând până la leit cu 
babele din PIF: slabă ca o mătură, cocârjată, nas mare, paşi 
în echer, basma şi o pisică pe urme, gura fără dinţi 
completând poza. Ansamblul dădea caricatură. 

— Domnii nu-s acasă. 

— Nici nu-i nevoie, râse Gogu, aplicându-i acelaşi 
tratament ca namilei, care în clipa aceea admira natura de 
sub un tufiş... Şi-acum, jupâne, dă-i bici! De unde vrei să 
începi? 


Pavelescu preferă dormitorul, considerând a fi piesa care 
ridica cele mai puţine probleme într-o percheziţie, căci 
practic, asta făceau ei acum. Mobilă puţină, ce nu-i ascuns 
sub saltea, se află în scrin sau în şifonier. Scotocind fără 
menajamente - nu se mai punea problema să lucreze curat 
înlăturând orice urmă, de vreme ce ambele părţi îşi 
manifestaseră făţiş intenţiile belicoase - bossul se minuna 
până la perplexitate de ordinea pedantă care caracteriza 
fiecare palmă de loc. Doar în magazine mai văzuse el 
lenjerie şi haine atât de îngrijit rânduite, obiectele din 
sertare aranjate ca soldaţii la parade militare, aşternut atât 
de proaspăt. 

— Domnule, îi spuse lui Gogu care făcea un soi de navetă 
între interiorul casei şi curte, îţi vine să crezi că-i expoziţie, 
că de fapt aici nu trăieşte nimeni. 

— Şi cum matale eşti mare gospodar, ştii ce vorbeşti, se 
hlizi celălalt. 

— Degeaba mă iei în balon! Nu zic că la mine-i rouă şi 
spumă de ou, nici Napoleon nu le prea avea cu săpunul, dar 
am mai fost şi eu pe la alţii, am mai intrat într-un hotel, pat 
ca al ăstora n-am mai văzut! 


Sertarele răvăşite îşi vomaseră conţinutul pe parchet şi 
Gogu scociora cu vârful ghetei printre piesele de lingerie. 

— A! exclamă dintr-o dată şi se aplecă ridicând un 
ghemotoc de dantelă. În schimb, eu din asta am mai văzut. 

Era o pereche de bikini diafani, de un alb sclipitor, 
aromind puternic parfumul Lianei. Gogu îi desfăcu, căutând 
interiorul. 

— S-a întâmplat ceva? se sperie Pavelescu. 

— Fii atent aici! 

Bossul se holbă la textul scris cu carioca neagră pe 
țesătura imaculată: 7e iubesc - 018 60 44 44. 

— Ce chestie! suflă sufocat. Aceeaşi drăcovenie ai găsit-o 
şi la Alina acasă, astă-primăvară. 

— Aceeaşi, şi acelaşi număr. Îl ştiu pe dinafară. 

— Tu înţelegi ceva? 

— Nimic în afară de un singur lucru. Liana şi Alina au un 
numitor comun, oricât de paradoxal ar părea. Două 
persoane situate la poli opuşi, pe planete diferite, poartă 
sau cel puţin au în inventar chiloţi identici. 

Pavelescu îl dădu la o parte ca să poată ieşi: 

— Dacă scăpăm vii de aici, avem timp să reflectăm. Hai să 
terminăm mai repede, că mi-e frică de un infarct. Unde-i 
biroul? 


Era probabil cea mai impersonală dintre camere, cea mai 
banală şi cea mai puţin folosită. Mobilă foarte scumpă, dar 
tip, doi pereţi cu rafturi de cărţi, un calculator şi un scaun 
pivotant. Pe masa de lucru a piticului, clasica fotografie 
înrămată în argint „a soţiei“, Liana pozând într-un trois- 
quarts provocator în care semăna cu Ava Gardner. În 
sertarele biroului - nimicuri de papetărie (dar cât să 
deschizi un magazin), facturi şi chitanţe curente, un dosar 
subţirel conţinând certificatele de naştere şi cel de 
căsătorie ale soţilor lordache. Deşi nemulţumit de 
rezultatul demersului, Pavelescu avea cel puţin convingerea 


că în birou nu există tainiţe, seif camuflat ori, în spatele 
cărţilor, casete secrete. 

Gogu părea să se îndoiască: 

— Ai ciocănit pereţii?... Parchetul l-ai cercetat? Ţi-am mai 
zis-o, a doua oară nu mai călcăm pe aici, trebuie să profităm 
de ocazie. 

— Dacă nu mă crezi, n-ai decât să verifici singur... Ce faci 
cu celularul ăla? Aştepţi să te sune investitorii străini? 

— Nu-i al meu, l-am confiscat de la Godzilla. Probabil că 
Sică sună din când în când, ca să ştie ce se petrece în zonă. 

Bossul se sperie: 

— Ce faci, dacă sună? 

— Am de ales, rânji Gogu, între a risca oferindu-i surpriza 
unui glas străin care-i răspunde, sau a nu răspunde deloc. 

— Lasă spiritele, ambele variante îl pun pe jăratic. 

— Vom şti însă cât timp mai avem la dispoziţie. E miezul 
zilei, trafic aglomerat, face minimum patruzeci de minute 
de la Bucureşti până aici. 

Bossul oftă: 

— Am un singur dor! Să mă văd eu pe drumul viceversa. 


O scară îngustă, în cochilie de melc, ducea din bucătărie 
spre pivniţă. Pe aragaz, două oale clocoteau în draci. 
Amabil, Gogu stinse focurile, explicând: 

— De-ajuns că-i violăm domiciliul, barem să nu-i dea în 
foc merindea. 

— M-am convins, eşti nebun de-a binelea. 

Pivniţa îi uimi pe amândoi. Începând cu poarta de cetate, 
care neferecată, se deschise doar apăsând clanţa de fier 
forjat. 

— Nu ţi se pare anormal? se miră bossul. Prea e simplu 
totul, prea sat fără câini, pentru un tip complicat ca 
Iordache, care pe deasupra se mai şi aştepta la vizite 
nedorite. Parcă nu-mi vine să intru. 

Intră totuşi, dar în urma lui Gogu. Beciul se prezenta 
măreț, în primul rând ca dimensiuni, corespunzând întregii 


suprafeţe a casei. Simultan, impresiona aspectul şi 
atmosfera de grotă, lăcaş clandestin de adunare şi 
rugăciune de pe vremea creştinismului primitiv, aşa cum îşi 
imaginase Gogu respectivele spaţii, citind una din cărţile de 
căpătâi ale maică-sii, Quo vadis. Desigur, n-avea nimic de a 
face cu un beci obişnuit, depozit de obiecte ieşite din uz, 
dar pe care nu-ţi vine să le arunci, lemne, conserve şi 
murături, sticle goale. De-a lungul zidurilor se înşirau 
strane bisericeşti, torţe, care aprinse dădeau probabil un 
efect impresionant,  găureau aceleaşi ziduri, aroma 
penetrantă de smirnă şi tămâie devenea din primele clipe 
obsedantă, iar pe fundal se înălța un altar. 

Gogu remarcă stupefiat: 

— Chiar aşa plecat cu colindul nu-l credeam! Asta-i 
biserică, neamule! Şi el pe post de Isus Cristos! 

— Schizofrenic! suflă bossul, şi încă din ăia periculoşi, zici 
că pe afară nu se vede... 

O cruce neagră, uriaşă, săgetată la vârf de Semnul 
Marelui Semn, domina fundalul pivniţei. Pe cruce, era 
răstignit un basorelief cu trupul Mântuitorului, ca la 
crucifixurile catolicilor dar chipul căznit aparţinea în mod 
neîndoielnic piticului. 

Gogu începu să râdă. Combinația îi amintea de trucul 
folosit de fotografii din bâlciuri care te pozau în cele mai 
falnice şi vajnice ipostaze. Puteai astfel călări pe Ducipal, 
sări în Niagara, zbura cu o navă spaţială, sau să zburzi pe 
piscuri de cocotieri precum Tarzan. În decorul cu belşug de 
vopsea şi amănunte definitorii era practicată o gaură, capul 
subiectului lipsind din aranjament. Îl băgai pe al tău, poza 
era gata la minut, rămânea să scrii caligrafic pe verso „o 
piedică în calea uitării“ şi s-o expediezi mândruţei. 

Nici Sică nu ocolise efectele de bâlci - beculeţe aprinse 
subliniau conturul crucii, mormane de flori artificiale, risipă 
de bronz - vopsea, nu metal - întreg ansamblul izbutind, 
chiar pentru Gogu şi patron care nu erau nişte rafinaţi, o 
mostră de eminent prost gust. Şi totuşi, impresionant! 


La picioarele altarului se afla o mică estradă, având în 
mijloc o urnă nichelată de dimensiunile unei supiere. De o 
parte şi de alta - urmând acelaşi model al simetriei - piticul 
instalase câte un stativ cu lumânări, unele aprinse, altele 
nu, ţinând seama de o regulă pe care doar elo ştia. 

Cei doi se apropiară. Pavelescu, deşi topit de frică, mai 
găsi totuşi puterea să fie prudent: 

— Ar fi bine să vezi ce se întâmplă în curte. De aici, nu se 
vede şi nu se aude nimic. 

— Să văd chestia asta şi mă duc. Mor de curiozitate. 

Urna era plină de bileţele, negre - cele mai multe - şi 
câteva, roşii. Gogu deschise unul negru, la întâmplare, apoi 
încă vreo două, încercând să înţeleagă despre ce-i vorba. 
Răvaşele conţineau diferite nume de botez - Savin, Vlad, 
Marin, Costea... 

—  Ăştia-s toţi morţi! suflă stupefiat. Pariez că-i aşa! 
Bileţele negre, lumânări aprinse! După ce-i termină, le face 
slujbe de pomenire! Jertfe pe altarul Marelui Semn. 
Fantastic! 

— Are şi o cameră video, spuse Pavelescu dârdâind. Uite- 
o acolo, în stânga... 

— Dă-o'n mă-sa, şi aşa ne-am lăsat semnătura peste tot! 
Să vedem ce-i cu ăstelalte, roşii. 

Luă primul bilet la îndemână şi-l deschise. Patru litere îi 
arseră privirea: Gogu. 

— Ai înţeles mişcarea, boss? Pe care i-a trăsnit, i-a trecut 
pe bileţele negre, pe astea roşii - cei care vin la rând. Acum, 
dacă tot suntem aici, să aflăm cine-s condamnaţii. Eu, unul, 
în orice caz... 

Rămase cu mâna în aer, întrerupt de un glas ca un tunet, 
vibrând înfricoşător între zidurile de piatră: 

— Când eu n-am fost, nimic n-a fost creat, ci veşnic tot, 
şi-n veci voi fi durată, să lase orice speranţă cine a intrat! 

Pavelescu tresări şi, gata să cadă, scoase un țipăt de 
pasăre. 


— Acelaşi stil ieftin, încercă să râdă Gogu, dar nu apucă 
să-şi ducă gândul până la capăt. 
Pământul începu să se scufunde sub ei şi căzură în gol. 


„De ce nu-şi văd oamenii de treburile lor?!“ A mia oară, 
aceeaşi întrebare retorică, acelaşi scrâşnet de dinţi. „De ce 
ţin morţiş să-ţi facă un bine? Dacă ai un minim de bun-simţ 
sau măcar diplomaţie cât şifonierul ăsta, mă întrebi dacă 
sunt de acord sau nu cu binele dumitale! Poate că nu mă 
interesează, poate că mie-mi place aşa cum stau din punct 
de vedere psiho-socio-economico-amoro-geografico! Dacă 
mie îmi e bine, ce-ţi mai pasă? Nu ţi-am cerut şi nu te-am 
rugat nimic, atunci de ce nu mă excluzi din sfera 
preocupărilor dumitale?“ 

Era mânios Bistriţă pe Lucreția şi, pentru că ţinea la ea, 
aproape că-i venea să plângă. Cele mai mari necazuri, 
conchise, ni le aduc totuşi oamenii cei mai dragi. Nu-i un 
paradox, e chestia aia răsuflată cu iadul pavat de cele mai 
bune intenţii. lar suferinţele provocate de apropiaţi ne dor 
cel mai tare. 

În regulă, a suspectat-o pe Alina de la bun început. Din 
devotament frăţesc - acceptăm şi asta - se apucă să 
investigheze. Inelegant, dar e liberă să facă tot ce pofteşte. 
Inacceptabil e că vine după aia să ne strice dispoziţia! Alina, 
o mare doamnă, n-a dat nici un fel de importanţă 
incidentului, când alta ar fi făcut un scandal până la cer şi 
ar fi dat-o afară pe cumnată-sa, apucând-o de coc. 
Chestiunea însă îl rodea pe el. Deşi ferm conştient că orice 
ar fi făcut Alina, cât de reprobabil, era, în ce-l priveşte, 
dinainte iertat, gândul i se întorcea mereu la prezumtiva 
minciună a fiinţei adorate. De la bun început, se făcuse preş 
la picioarele ei, nu o iscodise, nu solicitase nimic peste ceea 
ce Alina ar fi fost dispusă să ofere, să mărturisească, să 


facă. De ce o inventase atunci pe Bella, şi dintr-o dată 
realiză cu spaimă că în sinea lui ştia că surioara din Noua 
Zeelandă nu există. Şi dacă a minţit aici, posibil să fi minţit 
şi altă dată. Când?... Când va minţi din nou?... 

„Trebuie să beau ceva, să mă remontez.“ 

Remediul revenea din ce în ce mai des, înfigând o cută 
între sprâncenele fine ale Alinei. Îşi cobora pleoapele 
rozalbe ca interiorul scoicii peste privirea de Madonă şi îşi 
căuta ceva de treabă. Abia aseară, cutezase să şoptească 
printre lacrimi: „Adi, tu nu eşti fericit cu mine...“ 

O copleşise cu proteste, jurăminte şi sărutări. Acum însă 
hotări umplându-şi paharul cu coniac, era pentru ultima 
dată. Va face apoi un duş, se va rade, va pune o cravată 
luminoasă şi o va invita la o masă cu fructe de mare la 
Delfin. Se vor simţi ca la început - era convins (după un 
pahar plin ochi), va alunga pentru totdeauna din minte 
prostiile Lucreţiei şi vor aştepta în linişte şi fericiţi naşterea 
copilului. 

Ridică receptorul. În general, nu răspundea - o făceau 
menajera sau Alina -, dar acum, aparatul aflându-se chiar 
pe bar, fusese un gest reflex. 

— Casa Radulian? 

Un glas de femeie, incert ca vârstă, cert educat. 

— Da, confirmă Adrian. 

— Pot vorbi cu Alina? 

— Nu-i acasă momentan. 

— Sunteţi Adrian, soţul ei? 

— Da, făcu intrigat, cu cine vorbesc? 

— N-am să vă spun, dar ascultaţi-mă bine, o fac spre 
binele ei. Viaţa Alinei e în pericol. Credeţi-mă, nu-i o glumă. 
Fugiţi! Fugiţi amândoi şi ascundeţi-vă! Plecaţi din 
Bucureşti! 

— Doamnă!... 

— Grăbiţi-vă, vă conjur! Dumnezeu să vă ajute. 

Legătura se întrerupse. Adrian intră în panică. Indiferent 
de starea lui de spirit, mai degrabă neguroasă, accentele de 


sinceritate din glasul femeii îl convinseseră. Alina plecase la 
cumpărături, ceea ce putea să dureze ore întregi. Unde s-o 
caute? 


Cu fiecare clipă care trecea, ridul dintre sprâncenele 
stufoase ale piticului se adâncea. „De ce dracu' nu 
răspunde dobitocul ăla?“ Nu răspundea nici Nuţi, la postul 
fix. Să se fi îmbătat amândoi? N-o făceau niciodată în timpul 
zilei, şi mai presus de toate, instinctul îi spunea că la fermă 
se petrec lucruri grave. Stinse nervos ţigara în scrumiera 
de lângă torpedou şi formă numărul lui Viky... Să lase totul 
baltă, să închidă localul şi s-o ia pentru moment pe Liana la 
ea acasă. Asta, până se va lămuri care-i situaţia la fermă. 
Dar nici codoaşa nu răspundea, ceea ce se mai întâmplase 
însă, pentru că nu-i plăcea să umble cu celularul după ea, 
„ca papiţoii“, iar de telefon în general (mai existau trei în 
club, de perete), fetele nu aveau voie să se atingă. 

Din ce în ce mai îngrijorat, formă alt număr. De astă dată, 
i se răspunse prompt şi Sică dispuse, scurt: 

— A intervenit ceva urgent. Te descurci singur... Exclus! 
Neapărat azi. Fii atent. 

Intră în marche-arriere, viră la dreapta şi luă drumul 
Mogoşoaiei. 


Dacă n-ar fi fost dimensiunile, şi aici considerabile, cei doi 
s-ar fi putut crede într-o celulă de beton armat. Un pătrat 
perfect (cu un orificiu de aerisire blindat de gratii aflat 
imediat sub tavan), „mobilat“ cu o singură piesă, o cadă 
metalică pe picioare scurte, de răţişoară, cum se mai 
întâlnesc azi prin filme sau locuinţe foarte vechi. În ciuda 


oberlichtului, mirosea pătrunzător şi fioros, până la greață, 
a ceva neidentificabil; o miazmă grea, cleioasă, cu iz 
pregnant de chimicale, te învăluia din prima clipă, ca o 
pătură puturoasă. 

Pavelescu, doborât, contempla cu dezastru peisajul: 

— Doamne, Gogule, oftă, au nu ne era bine nouă în 
birouaşul nostru modest, fără pretenţii, cu Mioara noastră, 
cea de toate zilele, cu divorţurile şi adulterele noastre de 
unde scoteam o jimblă albă? De ce ne-am încurcat noi cu 
gangsterii? Ni se lehămeţise de somn dulce şi neîntors? 

— Jupâne, nu eu te-am băgat în rahat, ai ales singur. 

— Şi crezi că asta mă consolează?... Degeaba te zgâieşti 
la ziduri. Nu mai apucăm noi să păşim pe iarbă verde, aici 
ne lăsăm oasele! 

Gogu, deşi serios îngrijorat, încercă să braveze. Dacă ar 
fi fost singur, probabil că ar fi intrat în panică, dar aşa, avea 
pe cineva faţă de care să se dea grande; prăbuşirea 
bossului îl stimula. 

— Orice intrare, filosofă, presupune şi o ieşire, chiar 
dacă-i vorba despre aceeaşi uşă. 

Pavelescu dădu din cap cu tristeţe: 

— Caţără-te tu pe zid, fă cioc-cioc în trapă şi „Sesam, 
deschide-te!“ N-a scăpat el, Napoleon, de la Sfânta Elena! 
Şi ăla avea fani, nu jucărie! 

— A scăpat însă el, Papillon, un ocnaş din Insula 
Diavolului şi n-a studiat la Saint Cyr. Lasă-mă, nene, cu 
bonapartismele! 

— Eu te las, făcu obosit omuleţul... Ştii ce cred eu? 

— Îm? 

— Aici, unde suntem noi acuma, Iordache se debarasează 
de cadavre. Le aruncă prin trapă, le bagă în cadă şi - guiţă 
nervos - le pune sos deasupra. 

— Sos?! Ce fel de sos? 

— Acid sulfuric. Uite-te la mâzga aia cleioasă din cadă, la 
mirosul ăsta scârbos... 


Gogu simţi un fior alunecându-i pe şira spinării. Ceea ce 
sugera bossul era cumplit, dar plauzibil. 

— De ce dracu' i-o fi omorând? Dacă ar fi să ne luăm 
după bileţelele negre şi lumânările aprinse de la altar, are 
pe puţin vreo cinşpe inşi la activ. 

— Jertfe aduse Marelui Semn. 

— Să fim serioşi! Îţi închipui că el crede în balivernele pe 
care le predică? 

Pavelescu îşi freca chelia, de-ai fi zis că vrea s-o facă să 
lucească. Nervozitatea, starea de stres îi dădeau mâncărimi 
oribile. 

— Dacă l-ai fi auzit vorbind la miting, ai jura că-i fanatic. 
Când ai de-a face cu demenţi, e greu de stabilit graniţa 
dintre adevăr şi mistificare. 

— Vorbind pe şleau, nenorocitul ăsta e un ucigaş în serie. 
Pavelescu surâse amar: 

— Oricum ai vorbi, şi oricum i-ai spune, tot aia e! Un 
killer imprudent. 

— La ce te referi? 

— La panorama de aici, la tot circul ăsta! Cea mai banală 
descindere a Poliţiei i-ar fi fatală. 

— Se crede invulnerabil. 

— Ca toţi nebunii, pentru că ăsta-i domnul lordache, un 
mare smintit, un criminal cu vocaţie, dar nu şi un 
profesionist. 

— Mă întreb cum îşi alege victimele. Există o rațiune, sau 
le ia la întâmplare? 

— Pe una din ele, Yvona, i-am oferit-o noi pe tavă. N-am 
să-mi iert chestia asta niciodată. 

Gogu se crispă, simțind un cârcel în inimă. Şi el avea 
remuşcări, dar făcea parte din fericiţii al căror instinct de 
conservare funcţionează prompt, găsind totdeauna 
motivații suficiente pentru a-şi transfera propria culpă pe 
umerii altora, sau şi mai simplu în încăpătoarea ogradă a 
întâmplării. 


— Nu ştim nimic precis despre Yvona! I-ai văzut numele 
trecut pe vreun bileţel negru? 

Bossul râse amar: 

— Le-ai deschis pe toate? Aş paria greu că şi-a pontat şi 
ea prezenţa în urna decedaţilor. 

— Poate că nu te înşeli, dar ce să-ţi spun, boss? Nu ştiam 
nici eu exact cum procedează piticul cu clienţii... Recunosc 
că am fost superficial, trebuia să fiu mai informat înainte de 
a-i trimite muşterii. Dar - îşi anestezie imediat convulsiile 
de conştiinţă - parcă puteai să scoţi ceva de la pitic? Totu-i 
la el secret, ocult şi machiavelic. Ca dovadă, când am 
încercat să-i forţăm misterul, uite unde am ajuns... Nu mă 
asculţi, la ce te gândeşti? 

Omuleţul îşi întoarse spre el, privirea neagră, 
concentrată, parcă arsă de febră: 

— Chiar să nu existe nici o soluţie? Trebuie să găsim ceva 
ca să scăpăm de aici! 

Şi îşi roti din nou, poate pentru a suta oară, privirea prin 
cubul de ciment. Dintr-o dată, încremeni cu ochii în tavan şi 
mâna i se încleştă pe braţul lui Gogu. Trapa începuse să se 
mişte, ridicându-se lent. Înţepeniseră de groază, nu 
îndrăzneau nici să respire, îşi auzeau bătaia disperată a 
inimilor. După câteva clipe, prin trapa deschisă alunecă o 
scară de frânghie, aşa cum cei doi văzuseră doar la circ sau 
pe corăbiile din filme. 

— Fugiţi! şuieră o voce al cărei sex era greu de definit. 
Grăbiţi-vă! 


Abia când ajunseră la Săftica, Pavelescu îşi şterse obrazul 
asudat de emoție: 

— Acum, încep să cred că am scăpat. 

Gogu râse nervos, dar fericit: 

— De un lucru sunt sigur! În următoarele zece minute, 
amicul Sică va avea parte de o surpriză pe cinste! 

— De ce zece minute?! 


— Mai adineaori a trecut pe lângă noi, în ciuperca aia a 
lui de Fieţel. Matale erai sub volan, de aia nu l-ai observat. 

Într-adevăr, de frică, patronul se ghemuise minge, cu 
elasticitatea unui exhibiţionist. 

— Ne-a văzut? 

— Ţţ! Se uita ţintă drept înainte, ca un halucinat. De 
altfel, nu cunoaşte nici maşina... Mă tot gândesc, jupâne, 
cine dracu' ne-o fi aruncat colacul de salvare? Oricum aş 
suci-o, nu-mi trece nimeni prin minte. 

— Nici mie. De alta însă, sunt absolut sigur! Ăla care a 
făcut-o nu-l avea nici el la inimă pe Iordache. 


Alina opri la stop, urmărind cu mâinile pe volan 
traversarea pietonilor. Doi tineri, într-un Opel gri-metalizat, 
amuţiră brusc, rămânând cu ochii agăţaţi de profilul ei: o 
frumuseţe ireală, într-un pardesiu de antilopă bleumarine, 
cu plete de aur şi aramă strânse neglijent într-o eşarfă 
policromă Chanel. 

— E răpitoare, suflă unul din ei, conştient că era pentru 
prima oară în viaţă când folosea adjectivul. Nu credeam că 
există aşa ceva. 

— Pentru că-i incredibilă. 

Instinctiv, îşi periau epitetele. „E mişto, e trăsnet, bună 
bucăţică, babană amazoancă, halal de ăla care i-o pune...“ 
păreau o blasfemie aplicate chipului de Cosânzeană. 

— E puştoaică, n-a împlinit şaişpe ani. 

— Optsprezece în orice caz, dacă are carnet. 

— Băi, eu pentru asta mi-aş da şi viaţa! 

— Crezi că are ce face cu ea? 

— Hai s-o urmărim. Măcar să ştim cine €... 

— Oricine ar fi, nu-i de nasul nostru. Tu nu vezi? Toyota, 
ţoale cu cheltuială, muian de aristocrată. Trebuie să fie de 


la vreo ambasadă, sau ataşul vreunui grangur, om de 
afaceri: nevastă, fiică ori amantă. 

— Fiică! Miroase de aici a cafea cu lapte. 

— Aşa ţi-ar conveni ţie? 

Alina observă Opelul care-i ţinea urma şi conducea 
crispat. În alte împrejurări, n-ar fi dat importanţă 
amănuntului. Era obişnuită să facă senzaţie, ştia ce efect 
produce simpla ei apariţie - pe stradă până şi copiii se 
opreau s-o admire - iar după ce împlinise paisprezece ani, 
nu i se întâmplase să iasă în oraş fără ca cel puţin un singur 
trubadur să nu înceapă s-o urmărească. 

Acum însă, se ştia altfel urmărită şi îşi reproşa amarnic că 
scosese Toyota, în loc să apeleze la serviciile unui taxi. 
Încercă mai multe manevre pentru a se debarasa de Opel, 
dar traficul înghesuit nu-i lăsa libertate de mişcare... 

Din nou, stop şi de necaz, îi veni să plângă. Doamne, 
numai de l-ar găsi acasă! „le implor, Adi, nu pleca, te 
implor, aşteaptă-mă!“ 

Demară cu ochii plini de lacrimi. Nu văzuse niciodată 
asemenea aglomeraţie, se simţea prinsă într-un haos 
infernal, Opelul n-o slăbea deloc, iar Adrian poate că ieşea 
chiar în clipa asta, nu ştia câtă nevoie avea de el, sau totuşi 
da, oamenii care se iubesc transmit între ei, trebuie să mă 
auzi, Adi, te iubesc... Vom lua totul de la capăt... 

Întoarse capul spre stânga. Prin geamul lăsat, văzu ţeava 
unui revolver îndreptat spre ea. Scoase un țipăt şi viră 
reflex, intrând într-un microbuz al firmei Mac Donald's. Din 
faţă, o tamponă un Mercedes şi, concomitent, Opelul 
metalizat se strivi de portbagajul ei, închizând cleştele. 


Sică ridică receptorul aparatului din sufragerie. 
— Da, emise prudent. 

— S-a făcut. 

— Când? 

— Acum zece minute. 

— Termină azi lucrarea. 


— Al naibii de imprudent. 

— Nu mai am timp. 

Cobori în „capela Marelui Semn“ şi adăugă o lumânare la 
şirul celor aprinse. A douăsprezecea. Completă al 
doisprezecelea bileţel negru, scriind apăsat ALINA, după 
care, împăturindu-l, îl depuse la domiciliul de veci din urnă. 

Făcând bilanţul, nu fusese o zi chiar atât de proastă. 


Când constată că se apropia de patru şi Alina tot nu se 
întorsese, Adrian intră în panică. O transpiraţie rece îi 
năpădi tot trupul, ţigara îi scăpă din mâna nesigură parcă 
lovită de Parkinson, în gura uscată limba îi devenise la 
propriu de lemn, nemaiputând articula nimic desluşit. Nu, 
nu era prea prăpăstios, îi explică Lucreţiei la telefon, dar ea 
n-avea idee cât de atentă şi pedantă era Alina în privinţa 
dejunului care trebuia luat musai împreună de soţi, de cei 
ce se iubesc în general; şi tot aşa, nu-şi închipuia Lucreția 
ce soţie devotată găsise în copila asta, cât se dovedea de 
grijulie şi cât de mult îl menaja, scutindu-l de cel mai mic 
motiv de îngrijorare, tocmai pentru că ştia cât de repede 
intră în alertă. Dacă nu s-ar fi întâmplat ceva deosebit de 
grav, n-ar fi lipsit pentru nimic în lume de la masă sau, in 
extremis, ar fi dat un telefon. Dar uite, că nici măcar un 
telefon nu era în stare să dea. 

Nu încerca să facă pe masculul forte şi aruncând la 
dracu' pălăria de muşchetar cu panaş viril, începu să 
plângă. 

Lucreția, strivită de milă, cu inima cât o para, îşi smulse 
capotul, făcând să sară câţiva nasturi. 

— lau un taxi şi vin la tine, Adi. Sunt sigură - minţi - că 
nu s-a întâmplat nimic, dar cel puţin nu aştepţi singur. 

— Nu mai suport... De aia te-am sunat. Vino repede, te 
TOg. 


Despre ceea ce se petrecuse ulterior, Lucreția avea să-şi 
amintească toată viaţa ca de un coşmar. 

Îi deschisese un Adrian care nu mai era el însuşi, 
resuscitându-i imagini fioroase de care odinioară nu se 
putuse lepăda multă vreme. Prin anul III de facultate, se 
apropiase de o colegă mai curăţică, mai „finuţă“, vomitivul 
adjectiv inventat de burghezia anilor de dictatură a 
proletariatului pentru persoanele care nu-şi scobeau dinţii 
în public cu unghia mai lungă - gratte-cul - a degetului mic. 
Doar o staţie de tramvai le despărţea locuinţele, împărțeau 
cursurile dactilografiate (în lipsa manualelor) şi notițele. 
Mara avea un iubit medicinist care făcea practică la 
Central, cum i se spunea pe atunci spitalului de nebuni. 
Merita vizitat, o asigurase Mara, dar Lucreția regreta şi azi 
că se lăsase ispitită. N-avea să uite niciodată fauna aceea de 
bieţi „mizerabili“, cu _ ticurile lor, cu închipuirile şi 
înfricoşătoarele lor fantasme, cu furiile şi deznădejdea lor. 
Violenţi sau blânzi, toţi semănau a copii bătrâni cu minţile 
duse, căzniţi interior de imagini apocaliptice cărora nu le 
puteau da glas, din ghearele cărora erau damnaţi să nu se 
poată smulge. Aşa arăta acum Adrian. 

— Bei ceva?... Nu, fireşte, ca de obicei... De trei ceasuri 
îmi zdrobesc creierii! Unde poate să fie? Măcar de am avea 
prieteni, unde să întreb, să mă agăţ de o speranţă... 

Lucreția se interesă cu prudenţă: 

— Tu o cunoşti mai bine, Adi... E cumva genul de 
persoană care... În fine, s-o ia razna, să plece uite aşa în 
lume, fără să se uite în urmă? 

— Aşa cum a făcut Alex? În nici un caz... Alina e sinceră 
ca 0... ca o floare de pădure. Nu, nu mă supăr, ştiu la ce te 
gândeşti, la o eventuală aventură. Crede-mă, aş fi fericit, aş 
prefera de o mie de ori să aibă un amant, decât să ştiu căi 
s-a întâmplat ceva. 

— 'Ţi-e teamă de un accident? 


— Nici nu îndrăznesc să-mi închipui. Femeia aia, cine o fi 
fost, mi-a spus că-i în pericol de moarte... Să plecăm, să 
fugim, să ne ascundem... 

Lucreția îşi muşcă buzele. Impresia de bizar, dubios, 
suspect aureola făptura Alinei, păreau a constitui 
dominanta existenţei sale. Totul se abătea de la caldul, 
liniştitorul normal - frumuseţea neobişnuită, biografia albă, 
de fiinţă cosmică, fără amprente şi fără urme, 
personalitatea ei aberantă de copil retardat, căci ea una nu- 
i gusta gingăşiile de fluturaş în spielhosen. De ce trebuia s-o 
întâlnească tocmai Adrian, de ce i se întâmplau lui toate 
acestea? Câţi bărbaţi primesc telefoane care să-i avertizeze 
că nevasta le e în pericol şi că trebuie să-şi pună traista în 
băț şi s-o ia la sănătoasa? Lasă fleacurile din telenovele, 
lucruri din astea nu se întâmplă nici în romane, romanele 
„serioase“, bineînţeles. 

— Şi când te gândeşti în ce stare se află sărăcuţa, suspină 
Adrian. 

— Ce stare?!... A, da, e gravidă. 

— Numai ce începuse să se simtă mai bine... 

Soneria de la intrare îi electrocută pe amândoi. Adrian se 
ridică nesigur pe picioare. Lucreția i-o luă înainte şi 
deschise. Îl recunoscu pe maiorul Mihăescu şi în aceeaşi 
clipă avu certitudinea dezastrului. Intraseră în ireparabil. 


În realitate, Adrian făcu infarctul înainte de a afla că 
Alina murise. Mai exact, se prâbuşise, cosit parcă, de la 
primele cuvinte ale poliţistului, care-şi declinase identitatea. 

Urmă un vârtej de evenimente despre care Lucreția ar fi 
preferat să nu-şi aducă aminte. Constată cu acest prilej că-i 
mai puternică decât îşi închipuise vreodată, ajungând la 
vorba din bătrâni „să nu dea Dumnezeu omului cât poate să 
îndure“. Despre ea însăşi, avusese păreri moderate, 
acceptând liniştită ideea că nu-i destinată unui mare destin. 
Iar după ce împlinise şaizeci de ani, ajunsese la concluzia că 
soarta ei fusese cea a unei fete bătrâne, poate chiar 


călugăriţe, cu itinerar similar în limitele căruia scurta 
căsătorie cu Alex constituise un accident, o mică şi 
neînsemnată abatere de la un drum precis. Ca vitalitate şi 
forţă de caracter, se considera printre persoanele medii. Nu 
era fragilă ca o furnicuţă sau ca o floare de lotus ocrotită în 
dulbină, dar nici o forţă a naturii. Făcea parte din oştirea 
celor mulţi, normal echilibraţi, ducând o existenţă 
guvernată de normele obişnuitului şi convinşi că marile 
peripeții sunt menite a zgâlţâi vieţile altora. 

Deşi fusese convinsă că trăieşte exclusiv pentru şi prin 
frate-său, că în cazul unei nenorociri, nu-i va supravieţui 
(din fericire, nu se punea problema, ea fiind cu zece ani mai 
în vârstă), făcu admirabil faţă evenimentelor. Adrian, în 
stare gravă, fu imediat internat la spital. Nu mai putea 
vorbi, aşa că Lucreția n-avea să afle niciodată dacă 
nefericitul murise cunoscând soarta Alinei. 

În fapt, el îi supravieţui doar câteva ore, ceea ce pe 
undeva constitui o consolare pentru Lucreția. La cât o 
iubise, durerea conştientă a pierderii ei ar fi fost de 
nesuportat. Îi îngropă în aceeaşi zi, alături, încredinţată că 
răspunde astfel ultimei sale dorinţe. 

Raportul medico-legal întocmit după autopsie constată că 
Alina Radulian nu era însărcinată la data morţii sale. 
Misterul în care se învăluise o însoțea şi dincolo de 
mormânt, în eternitate. 


În faptul că Adrian murise singur,  „neajutat“ 
(manipulările, regia sadică a cărei victimă căzuse pradă, 
asasinarea femeii iubite, toate conducându-l inexorabil, pas 
cu pas, spre suspinul final nu erau puse la socoteală), Sică 
Iordache vedea un semn major al Marelui Semn: încă un 
nefolositor societăţii, încă un parazit deschizând cărare cu 
leşul său spre marea împlinire a mileniului, victoria 


împăratului celor înscrişi şi însemnați, revelații Degetului 
Divin. 

Scăldat de binefăcătoarea linişte a datoriei împlinite, 
aprinse cea de a treisprezecea lumânare la altarul 
„nelegiuiţilor“, pentru mântuirea cărora cuvenit era să se 
roage. Trecându-şi degetele printre bileţelele negre din 
urnă, cu sentimentul că le clăteşte în apă sfinţită, piticul 
consideră cu toată luciditatea că după lichidarea lui Gogu, 
un trădător, şi a patronului său - un caraghios care nu-şi 
cunoştea menirea de simplu vierme călător în astă lume, 
încă un act din Marea Operă se va încheia. Ceasuri 
numărate îi despărţeau pe cei doi de fatalul sfârşit. Vor fi 
stârpiţi precum buruiana cea rea, stricătoare de lan, în 
vreme ce el şi Liana vor fi departe. 

Pusese pe ea straie comode, de călătorie, iar valiza 
burduf o bucşise cu valori mobile: lei, valută, bijuterii. 
Sensibil la oscilaţiile cât de nesemnificative din starea de 
spirit a Lianei, Sică fu impresionat de lividitatea figurii în 
general rumenă, mostră de sănătate robustă, şi de 
rigiditatea, un soi de împietrire a întregii făpturi. Părea mai 
statuie ca niciodată, dar sepulcrală, statuie a durerii, 
încremenită pe soclu de cimitir. Îi făcu semn să se apropie şi 
o îmbrăţişă pătimaş, cu senzaţia că inima îi va plesni de 
adoraţie. Capul piticului ajungea sub sânii Lianei şi văzuţi 
din plan depărtat, alcătuiau tabloul înduioşător al unei 
mame care-şi mângâie copilul nefericit. 

— 'Ţi-e frică? 

— Nu mi-e frică, mă doare. 

Ochii femeii se umplură de lacrimi, desemnând cu un 
gest larg întreaga gospodărie. 

— Aici e viaţa noastră, toată munca noastră. Cui le lăsăm? 

Sică o consolă, încercând să fie cât mai convingător, 
apelând la întreg arsenalul de priviri şi cuvinte tandre, la 
mâinile care deprinseseră graiul femeii iubite: 

— Nu le lăsăm nimănui! Îţi jur că ne vom întoarce! 
Plecăm provizoriu, până se liniştesc apele. 


Liana izbucni în plâns: 

— Iartă-mă, stăpâne, dar e prima oară când nu te cred. 
Dacă Poliţia va ajunge aici, va înţelege totul, va descoperi 
totul. Capela Marelui Semn şi... şi restul. 

— Emoţiile îţi tulbură judecata, scumpa mea. Poliţia nu va 
găsi nimic care să ne încrimineze. Capela? Nimeni nu mă 
poate împiedica să-mi ridic o biserică în casă. Biletele din 
urnă le-am ars, după cum cei treisprezece nelegiuiţi ard 
acum în focurile Gheenei. Şi atunci? 

Liana îi îndreptă o privire interogativă, arătând cu 
degetul spre beci. 

— De asta ţi-era teamă? Fii liniştită. Am aranjat o mică 
explozie... nu, iubito, nu te speria! Un mic accident care nu 
va aduce mari stricăciuni casei, dar va face de 
nerecunoscut Spaţiul Căinţei. Nimeni nu va înţelege că pe 
acolo au trecut osândiţii, prima haltă în călătoria lor spre 
iad. Ştii, dintâi am fost furios că Gogu şi celălalt păcătos nu 
s-au apropiat de altar şi n-au ajuns la trapă, că printr-un 
miracol au scăpat de suferinţele din Spațiul Căinţei. Acum, 
mă bucur... 

Vâlvătaia se aprinsese din nou în privirea neagră a 
piticului. Vibra de ură fanatică, grumazul gros se umflase 
de patima care în lipsa desemnaţilor nu se putea dezlănţui. 

— De ce te bucuri? întrebă nevastă-sa. 

— Desluşesc aici alt Semn al Marelui Semn, care le 
rezervă un sfârşit şi mai cumplit; se vor săvârşi nemântuiţi, 
hărăzite fiindu-le  cazne pe care mintea noastră 
neîndestulătoare nu le poate închipui. 

Liana oftă: 

— Să ne ajute Dumnezeu. 

— Suntem slujitorii Degetului Divin, ne aflăm sub 
ocrotirea Lui. Nu simţi? 

— Mi-e frică, stăpâne, ştiu că sunt o păcătoasă, dar mi se 
taie picioarele de frică. Prea lăsăm multe şi nelimpezite în 
urmă. 


— Ce? Care? Clubul l-ai închis, ai dat drumul la fete, 
Victoria ne este devotată şi, în primul rând, o femeie care 
ştie să se descurce singură. Aici... 

— Fie aşa cum spui tu, dar încotro ne îndreptăm? Unde 
ne putem ascunde? Amândoi atragem atenţia, fiecare luat 
în parte şi luaţi împreună. Doar trecem strada şi se 
holbează oamenii după noi. 

— Suntem Însemnaţii lui Dumnezeu şi prostimea o simte. 
Cât despre sălaşul unde ne vom ascunde, este mai tainic 
decât deşertul, mai astupat decât o noapte fără lună. 
Credincioşii Frăției noastre din Dobrogea ne vor ţine 
departe de iscodelile otrăvite ale lui Anticrist... Ce-i 
Gheorghe, eşti gata? 

„Vătaful“ dădu din cap şi începu să scoată valizele din 
casă. Sică prinse mâna Lianei, trăgând-o după el în 
genunchi. 

— Să ne rugăm pentru drum lin, nebolovănit de necazuri. 


Gheorghe îi aştepta la volanul unui Mitsubishi de opt 
locuri, cu motorul sub presiune. Sică se închină, apoi pipăi 
încă o dată Magnumul ascuns sub perna canapelei. Oftă 
mulţumit, încercând un binefăcător sentiment de siguranţă. 
Liana privi lung în urmă, până ferma pieri printre copacii ca 
de sticlă neagră, disperaţi şi fragili. N-avea să se mai 
întoarcă niciodată acolo. Ştia. 

Curând după plecarea lor, o explozie trezi liotă de ciori 
din posăceală. Văzduhul se umplu de batiste negre 
fluturând rămas-bun neguros asupra meleagului. 


La înmormântarea Radulienilor, Gogu se duse singur. 
Pavelescu, încă sub impresia momentelor petrecute în 
celula de beton (Spaţiul Căinţei, în elucubraţiile piticului), 
se simţea prea zguduit, incapabil deocamdată să reintre pe 


un făgaş normal. În urma aventurii, se alesese cu un 
clănţănit permanent, ca de frig, şi tendinţa explicabilă, dar 
nu mai puţin ridicolă de a se băga mereu sub pat. Îşi acordă 
un repaus de o săptămână, timp în care la Agenţie se va afla 
doar Mioara, dresată să-l deranjeze doar în caz de strictă 
necesitate. Dar chiar dacă s-ar fi simţit mai zdravăn, tot nu 
s-ar fi dus la înmormântare. Întâi, din principiu. Spectacolul 
îl deprima şi deci îl ocolea. „Eu pe mort nu-l pot ajuta cu 
nimic, iar mie îmi fac un deserviciu.“ Apoi, dosarul Yvonei 
cu implicaţiile lui îl considera departe de a fi închis şi nu 
dorea să zgândăre, prin prezenţa la un eveniment intim 
legat de eroii dramei, atenţia autorităţilor. 

Luându-se cu toată obiectivitatea în reflector, patronul 
Agenţiei de detectivi particulari Discret ajunsese la 
concluzia că are talent, dar nu şi combustibil. Îi lipseau 
vâna aceea de aventurism, de curaj fizic, de apetit şi 
curiozitatea (uită-te la Gogu!), pe care le considera condiţii 
sine-qua-non pentru a reuşi într-o profesie plină de riscuri. 
Nu vorbise cu Tăutu, dar el era decis să se retragă. Cu banii 
strânşi va deschide o sală de biliard, poate o popicărie, şi lin 
îi va fi somnul... 

Gogu asistă incognito la ceremonie, scoțând capul de 
după un copac din aleea vecină. Era convins că printre 
participanţi se află sigur şi un reprezentant al Poliţiei, or nu 
se simţea încă suficient de înarmat pentru a da ochi cu 
aceasta. 

Asistenţa redusă - patru sau cinci persoane, exceptând 
milogii - stârni mirarea lui Gogu. De obicei, fenomenul 
funcţionează în cazul oamenilor foarte bătrâni, pe care 
vârsta îi izolează într-un vid biologic, lipsindu-i de martorii 
propriilor existenţe. Radulienii însă tineri, plini de bani, 
trăind viaţa pe culmile ei, ieşeau din discuţie. Unde naiba le 
sunt familiile şi prietenii?! Ciudat, foarte ciudat, ţinând 
seama că se aflau departe de sezonul vacanţelor, când nu se 
întoarce nimeni de la Mamaia şi, mai nou, chiar de pe Costa 
del Sol sau Acapulco, pentru a participa la o înmormântare. 


Printre puţinele pălării negre, Gogu o recunoscu pe 
Lucreția. O ştia de pe vremea - faza iniţială - când Yvona 
apelase la serviciile agenţiei, pentru a-l urmări pe Adrian. 
Figura de cretă, împietrită, complet lipsită de reacţii, îl 
determină pe Gogu să-şi închipuie - şi nu se înşela - că 
fusese burduşită cu sedative. La câţiva metri distanţă, o 
doamnă, judecând după silueta şi alura distinse, se rezema 
de braţul unui bărbat cu îmbrăcăminte sobră şi privirea 
ascunsă de ochelari negri. Din cauza voalului des lăsat pe 
faţă, Gogu nu putea desluşi chipul femeii care (o trădau 
convulsiile trupului subţire) se străduia să-şi stăpânească 
plânsul. 

Din amănuntul că se ţineau departe una de alta, că nu se 
sprijineau reciproc, Gogu deduse că cele două femei „le 
suferă separat“, concret, că nu se cunosc... 

În sfârşit, începu slujba. Impresionantă - cinci popi, colive 
bogate, jerbe splendide - dar parcă şi mai tristă, evocând şi 
mai abitir deşertăciune şi inutil, în condiţiile de asistenţă 
date. O imagine „acrobatică“ trecu prin mintea lui Gogu - 
Pavarotti concertând în faţa unei săli cu patru sau cinci 
oameni... Dintr-o dată, îi veni să ţipe de uimire. Bărbatul cu 
ochelari negri îşi scoase pălăria, dând la iveală o ţeastă 
pleşuvă, ca o bilă de biliard. Păi ăsta era lusuf! Tătarul! 
„Majordomul“! Femeia pe care o sprijinea nu putea fi decât 
Bianca Vizantis. 


Reacţionase, aşa cum i se întâmpla frecvent, cedând 
primului impuls. După terminarea ceremoniei, îi urmări 
până la Chevroletul negru, parcat la câţiva zeci de metri de 
poarta cimitirului şi o acostă pe bătrână cu îndrăzneală, dar 
plin de reverență: 

— Condoleanţele mele, doamnă Vizantis... 

Femeia tresări, făcând un pas înapoi. Concomitent, lusuf 
făcu unul înainte, parcă gata să sară. 

— lertaţi-mă dacă vă tulbur, dar am simţit nevoia să-mi 
exprim întreaga compasiune... 


Bianca Vizantis îşi ridică vălul, cercetându-l atentă. Pe 
faţa sleită de plâns, se mai vedeau urme de machiaj. 

— Cine eşti dumneata, că parcă te cunosc... 

— E negustorul de cosmetice care a fost la noi săptămâna 
trecută, preciză scurt tătarul. 

Lui Gogu, nu-i scăpă acel „la noi“, specific servitorilor 
devotați, care se identifică total cu interesele stăpânilor. 

— Da, da, da... îşi aminti, bătrâna. Negustor, vorba vine! 
Cine eşti, de fapt, şi ce doreşti? 

În momentul acela, Gogu simţi cu toată intensitatea că 
soarta unui eventual accept de comunicare din partea 
Biancăi Vizantis depindea exclusiv de replica lui imediat 
următoare. Instinctul îi dădu ghes spre o mişcare directă, 
frontală: 

— Nu v-aţi înşelat, zâmbi. Sunt detectiv particular. 

Femeia îl cântări câteva secunde, mai mult nehotărâtă 
decât mirată: 

— Mda, sigur că da... înţeleg. Tot nu mi-ai spus ce doreşti. 

— Să stau de vorbă cu dumneavoastră. Ştiu unele lucruri 
care poate v-ar interesa. 

— Asta o să vedem... Vino diseară, la şase. 


— Eşti desigur surprins, tinere, că-mi deşert inima cu 
atâta francheţe şi fără rezerve în faţa unui străin. Nu 
trebuie să cauţi explicaţii complicate. Întâi, ştiu că de data 
asta nu m-ai minţit. Eşti într-adevăr detectiv particular, s-a 
interesat... 

Gogu înclină vag capul, schiţând un surâs. De aia fusese 
amânat pe seară, ca să aibă gălbejitul timp să facă 
investigaţii. 

— ...pe urmă, prea am fost dezamăgită. Pe Liana şi pe 
Viky le-am considerat prietene credincioase şi tocmai ele 
mă rănesc de moarte... 


Trecuse peste o oră de când se afla în salonul bătrânei. 
Fidel tacticii hotărâte din start, Gogu îi relatase cu 
sinceritate filmul întregii întâmplări, începând din clipa în 
care Yvona apelase la serviciile agenţiei. 

— De nefericita aceea am auzit şi eu. De la început, am 
spus că-i o mare greşeală, că Alina nu mai face faţă... Pe 
Alina de fapt o chema Diana, am iubit-o ca pe copilul meu. 
Mi-a fost dragă de când mi-a adus-o. Avea opt ani şi un chip 
de înger. Un îngeraş murdar, cu părul plin de lindeni şi 
picioarele goale în plină toamnă. 

— Cine v-a adus-o? întrebă Gogu impresionat. 

— Iusuf. Cât îl vezi de întunecat la ochi, e milos cu copiii. 
A găsit-o în Piaţa Unirii, lângă un grup de ţigani care 
mâncau pe trotuar. I s-a părut curios să vadă un copil bălai 
ca Luna, aşa era Alina şi aşa a rămas, printre şătrari. 
Nimeni nu-i dădea atenţie, mi-a povestit scena asta de sute 
de ori, iar ea se uita ţintă la merindea lor, sugându-şi 
degetul. A luat-o de mână şi fetiţa l-a urmat docilă, ca un 
căţel de pripas pe care l-ai mângâiat pe creştet... Sărăcuţa, 
două zile n-a făcut decât să doarmă şi să mănânce... 

Bianca rămase cu ochii la un portret înrămat al Alinei şi 
care nu se afla acolo, la prima lui vizită. 

— Aţi descoperit vreodată cine era ea în realitate? Avea 
părinţi? De unde venea? 

— Nu ştiu nici azi mai multe decât în prima zi şi nici n-am 
prea cercetat. A constituit bucuria vieţii mele şi n-aveam 
nici un chef s-o împart cu alţii. Eram fericită că n-o reclamă 
nimeni. Pot să-ţi spun, tinere, că a fost cea mai dotată elevă 
a mea, o fiinţă excepţională... Oricine ar fi fost părinţii ei, 
cel puţin unul trebuie să fi fost de mare soi. Sânge albastru. 

Gogu se foi pe scaunul delicat, Louis XV, făcându-l să 
scârţâie: 

— Să nu vă supăraţi pe mine, doamnă Bălaşa. lertaţi-mă, 
Bianca... 

— Nu mă supăr, surâse cu privirea aburită. Îmi face chiar 
plăcere Bălaşa!... E atâta vreme de când nu mă mai cheamă 


aşa!... 

Mai devreme îi povestise şi despre Pavelescu, furnizorul 
informaţiilor biografice pe care le deţinea, iar bătrâna 
reacţionase prompt: 

— Pavelescu, administratorul, bucăţica aia de bărbat 
curios şi băgăreţ! Sigur că-l ţin minte... Totdeauna mi-am 
închipuit că-i mai inteligent decât îl arăta faţa şi lăsa el să se 
vadă... Ce-ai vrut să mă întrebi? 

Gogu manifestă o ultimă rezervă: 

— Sunteţi sigură că vreţi să mă ascultați? Că nu vă 
supăraţi? 

— Dacă n-aş fi fost sigură, fiule, nu te-aş fi primit. 

Gogu respiră adânc, ca înaintea unei scufundări: 

— Aţi admirat-o şi aţi iubit-o pe Alina şi, încă o dată, 
iertaţi-mă, vorbesc ca plebeul, săracă nu sunteţi. De ce nu i- 
aţi oferit un alt mod de viaţă? Mai normal, mai onorabil, 
mai... 

— Avuabil, completă Bianca termenul care-i lipsea lui 
Gogu. Mă aşteptam la întrebarea asta. Vezi dumneata, Alina 
avea mari calităţi, dar şi un uriaş defect: nu ştia să se 
folosească de ele, îi lipsea coagulantul acela care, în cele 
din urmă, determină personalitatea. Avea graţia şi gingăşia 
fluturaşului, însă şi nestatornicia lui. Era incapabilă de un 
efort susţinut şi nici veleităţi n-a avut. În viaţă, actriţă 
extraordinară, pe scenă, claca. Am vrut s-o pregătesc 
pentru o şcoală de teatru, nu ştiu cum le mai zice. 
Profesorul mi-a explicat: „E inutil, nu se implică, şi nu se 
implică pentru că-i lipseşte imboldul. Pur şi simplu, n-o 
interesează.“ În realitate, ea a izbutit într-un singur rol, dar 
pe care-l juca la perfecţie: Shirley Temple, gropiţe şi zulufi 
de acum cincizeci de ani, rătăcită în epoca NASA. 

Gogu nu se simţea convins. Avea dinaintea ochilor 
imaginea de vis a Alinei, în rochie albă şi balerini de 
Cenuşăreasă, un porțelan de Saxa, însufleţit prin miracol. 

— Şi totuşi... De la prezumtive performanţe ratate la... 
Încă o dată, vă rog să mă iertaţi, până la prostituție de 


înaltă calificare... mai existau alternative. 

Bianca începu să râdă. La lumina veiozelor împrăştiate 
prin salon - lustra nu era aprinsă - Gogu avut dintr-o dată 
imaginea splendorii ei de altădată. Cum era un spontan, 
exclamă cu o sinceritate care nu putea fi pusă la îndoială. 

— Doamne, ce frumoasă sunteţi! Arătaţi minunat... 

— Din ce parte? surâse gâdilată bătrâna. 

Gogu zâmbi la rândul lui: 

— În orice caz, de unde vă privesc eu... 

— Mulţumesc... Prostituţie de înaltă calificare! Şi asta mi- 
o spui mie! Dar ce altceva crezi că am făcut eu toată viaţa? 
Mă rog, până când vârsta m-a obligat să mă retrag. O vezi 
pe Alina strungăriţă? Mulgătoare? Ţesătoare care lucrează 
în trei ture? Secretară care ştie face cafele bune şi îşi dă jos 
fusta în pauza de masă? l-am oferit ceea ce am gândit că-i 
mai bun pentru ea, iar ea a avut libertatea de a alege. 

Luă evantaiul de pe măsuţă şi începu să-şi facă vânt, mai 
mult tic decât necesitate. Gogu nu se putea desprinde de 
impresia, de atmosfera specială emanată de bătrână, de 
contrastul dintre înfăţişarea nobilă, de autentică lady, 
desăvârşită de langajul spălat şi cinismul judecăților de 
bordel de lux. „Profesiunea doamnei Warren“, îi trecu prin 
minte. 

— ...Uneori, reluă Bianca Vizantis, îţi venea să crezi că se 
joacă, că s-a lăsat antrenată într-un joc, rezultatul în sine 
fiindu-i indiferent. O spun franc, fără să mă sfiesc, că mi-a 
plăcut viaţa pe care am dus-o şi m-am bucurat că şi Alina 
face totul din plăcere... 

— Vreţi să spuneţi - nu nimerea cuvintele - că era o... 
vicioasă? 

Femeia surâse cu superioritate: 

— Alina n-a fost o târfă. 

„Probabil Ioana D'Arc“, observă în gând Gogu, „dar eu nu 
mi-am dat seama...“ 

— Departe de aşa ceva! Era o simplă nadă. Târfă, în 
accepțiunea curentă, e Mariana... Foarte descurcată, foarte 


utilă, dar alt calibru. Nu, n-o cunoşti. 


Mariana, alt produs al Școlii de gheişe. Încă de la 
treisprezece ani, în funcţie de ceea ce se prefigura în 
fiecare fetiţă, Bianca le orienta pe un anumit făgaş, 
pregătindu-le pentru un anumit soi de preferinţe, diferind 
de la o categorie de bărbaţi la alta. Mariana se potrivea 
perfect gusturilor grosiere, în corespondent culinar - ciorbă 
de burtă bine ardeiată şi usturoiată, mititei şi bere - sau 
adolescenților „neîncepuţi“. În „cazul“ Radulian, ea făcuse 
doar prospecţie, defrişând pârtia pe care urma să evolueze 
cu graţie Alina. Când începuse să-l sune „anonim“, Alina ştia 
deja cu ce fel de bărbat va avea de-a face, care-i sunt 
preferinţele, ce soi de femeie i-ar putea lua minţile, că are o 
slăbiciune pentru pronumele Alina, drept care îl şi adoptă; o 
mişcare iscusită, sporind la maximum confuzia lui Adrian 
care începuse să vadă, în tot ce i se întâmpla, mâna lui 
Dumnezeu. 

Gogu ceru permisiunea să aprindă o ţigară. 

— Poţi să-mi oferi şi mie una... Scrumiera e pe consolă... 
Te simt nedumerit, tinere. Ce n-ai înţeles? 

— Ce făcea practic Alina? Care era rolul ei? 

Doamna Vizantis începu să râdă. Cu pipeta parcă, dozând 
clopoței de porțelan. Şi glasul şi râsul îi rămăseseră 
neaşteptat de tinere. 

— Ce făcea Alina?! Croşeta romanțe pentru adulţi şi era 
neîntrecută în meşteşugul ei, crede-mă! Că fascina, ai 
putut-o constata cu ochii dumitale, dar printre bărbaţii 
maturi, mai cu seamă, făcea ravagii. Avea un succes pe cât 
de fulgerător, pe atât de total. Aşa-i în viaţă, să tot pofteşte 
la ceea ce nu ţi se cuvine. Foarte tinerii se prăpădesc după 
femei împlinite, cu experienţă, cei săriţi din patruzeci de ani 
visează la păpuşele caste, cu codițe pe umeri, care mai 
miros a cozonac cu lapte. Alina şi Adrian reprezintă în acest 
sens un clişeu clasic. 

— Până aici e limpede. L-a manevrat ca să pună mâna pe 
el şi a reuşit. În ce scop? Doar ca să se mărite? 

Bătrâna păru de-a dreptul indignată: 


— Ca să pună mâna pe averea lor! Eşti naiv, tinere! Ce 
crezi, că-şi pierdea timpul cu orice coate goale, bugetari 
sau sindicalişti în miting? Toţi clienţii Alinei au fost oameni 
cu bani, dar bani serioşi, nu carneţel CEC cu firimituri 
economisite la chenzină! 

— Concret, cum proceda? 

— Dumnezeule mare! Un bărbat care iubeşte e generos, 
e fericit să pună la picioarele adoratei tot ce are, fără ca ea 
să clintească degetul cel mic. Francezii, mari specialişti în 
chestiuni de amor - cred ei - afirmă că nu există bărbaţi 
generoşi, ci femei care ştiu să ceară. Fals, domnul meu! 

Furată de peroraţie, aproape că striga şi Gogu îşi dădu 
seama că probabil dezvolta una din teoriile preferate, nu o 
dată auzite de elevele ei. 

— Fals! Femeia care ştie cu adevărat să ceară e aceea 
care obţine totul, TOTUL, fără să ceară nimic! lar aici, Alina 
era maestră. Radulian a fost al şaptelea bărbat, prea fericit 
să-şi treacă averea pe numele ei. 

Gogu căscă ochii cât pumnul: 

— A fost măritată de şapte ori?! 

— De şase, răspunse placid, Bianca. A mai existat un 
bărbat - a decedat de câteva luni - un vecin care i-a donat 
totul. Acolo n-a fost idilă, moşneagul făcuse o pasiune 
pentru ea. 

Gogu se interesă cu gâtul sugrumat de emoție: 

— Ce s-a întâmplat cu ceilalţi? Au murit toţi? 

Bătrâna dădu din umeri cu indiferenţă: 

— Habar n-am. 

— Bine, dar cum scăpa de ei? A divorţat? 

— Eşti mult prea candid pentru meseria pe care o 
practici. Astea sunt singurele modalităţi de a scăpa de un 
bărbat? Cimitirul sau Tribunalul? De dispărut într-o bună zi, 
cu trusa de fard şi bijuteriile, n-ai auzit? 

— Cum să dispară?! 

— Uite aşa bine, făcu Bianca şi pocni din degete. În 
lumea largă! 


— Nici aşa să n-o luăm. Dispare în ceaţă femeia pentru 
care mi-aş da şi viaţa şi nu anunţ Poliţia? N-o caut? 

— Unde? se interesă bătrâna ironică. Dumneata singur 
mi-ai mărturisit că n-ai putut da de nici o urmă a Alinei, că 
părea picată din cer. Crezi că şi-a lăsat în vreun singur 
dormitor cartea de vizită autentică? 

— Acte false?! 

— Identitate complet falsă, dar totdeauna aceeaşi 
poveste, mă refer la biografie. Desigur, se schimba cartierul 
şi uneori oraşul. 

— Încep să pricep... De acte îi făcea rost Sică, m-a ajutat 
şi pe mine cândva. Ce s-a întâmplat însă cu tot bănetul 
adunat? 

Buzele Biancăi Vizantis se întinseră. Rânjetul nu-i stătea 
la fel de bine, iar proteza prea dezvelită sugera dinţi de 
tigvă. 

— De unde crezi dumneata că a găsit Iordache fonduri 
pentru businessul lui dement, pentru „templul“ Marelui 
Semn? Bineînţeles că ceva intră şi în contul fetelor, nu 
ascund că ceva îmi revine şi mie. În afară de asta, Sică mă 
subvenţionează pentru întreţinerea şcolii. 

— Partea grasă însă o ia piticul... 

Bianca dădu din mână: 

— Nu asta-i cauza pentru care sunt furioasă pe el şi am 
ajuns să-l urăsc! În fond riscă şi se agită cel mai mult. El se 
ocupă de documente, are relaţii la Poliţie şi asta înseamnă 
enorm, el vine cu tunurile, respectiv găseşte indivizii care 
urmează a fi... 

— Jumuliţi, completă râzând Gogu. 

— Dacă vrei. Eu le-aş fi zis abordatţi. 

„Şi tot piticul“, urmă pentru el Gogu, „vă debarasează de 
indezirabili, de fraierii cărora la un moment dat le cade 
ciocul şi broboada de pe ochi. «Pomeniţii» din urna de la 
Mogoşoaia...“ 

Pe negândite, cu o mişcare spontană, Gogu îi prinse 
mâinile inelate într-ale lui, privind-o în ochii de un albastru 


nevlăguit de ani: 

— Doamnă Bianca... 

Se întrerupse, muşcându-şi buzele. 

— Nu-ţi căuta cuvintele. Spune ce ai de spus! îl îmbie 
zâmbind. 

— Voiam să vă întreb... Cum se face că-mi vorbiţi atât de 
deschis? Cum de nu vă e teamă? 

— De ce mi-ar fi teamă?! Pentru acţiunile mele caritabile? 
Da, da, da, acţiuni caritabile. În definitiv, scutesc statul de o 
parte din obligaţiile sale, degrevându-l de povara unor copii 
abandonaţi. Copii pe care îi întreţin, le asigur un trai 
îndestulat, le dau o educaţie şi îi îndrum. Cum se obişnuia 
odinioară la pensioane... 

lar ea se credea, cu toată sinceritatea, maica stareță, 
soeur mere, nu încăpea nici o îndoială. 

— Ceea ce fac ele ulterior, după ce pleacă din parohia 
mea, nu mă mai priveşte. 

— E un punct de vedere, aprecie Gogu. 

— Cât se poate de ortodox. 

— După toate câte mi-aţi povestit, încerc o mare 
nedumerire. N-o pot formula decât direct. Alina a constituit 
un fel de găină cu ouă de aur... 

— Pentru mine, cu mult mai mult, ţi-am spus-o. Şi din 
păcate, chiar dacă s-ar mai naşte o fiinţă care să-i semene, 
eu sunt prea bătrână pentru a mă mai bucura de o astfel de 
minune. 

— Şi atunci? De ce a trebuit să moară? De ce a sacrificat- 
o Sică? 

Bătrâna râse sardonic, în vreme ce ochii i se umplură de 
lacrimi: 

— Pentru că aşa i-a poruncit lui Marele Semn!... Imbecil 
fanatic! 

— Cum adică? 

— A considerat că devenise nerentabilă şi periculoasă. 
Pentru asasinul ăsta o fată e productivă dacă dă rezultate 
concrete în termen de şase luni. Termen limită. Înainte era 


un an, dar în ultima vreme umblă cu limba scoasă după 
bani, nu ştiu ce investiţii legate de secta lui îl zoresc. Deşi 
avertizată, Alina nu se grăbea deloc. Pe pitic, comportarea 
ei îl scotea din sărite, mai cu seamă că procedase identic cu 
predecesorul lui Radulian, un tip din laşi. A interpretat-o 
drept nesupunere, înfruntare! E înfruntat şi nesocotit el, 
mandatarul lui Dumnezeu. 

— Chiar aşa nebun e?! 

— Au existat şi raţiuni mai practice. Prost exemplu pentru 
celelalte, precedent de netolerat, dar mai presus de toate, a 
simţit că Alina vrea să iasă din cărţi. Să abandoneze 
afacerea. 

— De ce? 

— Mi-a vorbit deschis, ca unei mame, aşa cum mă 
considera şi i-am şi fost. Se săturase de jocul ăsta şi se 
legase sincer de Radulian. Îl iubea, dorea cu adevărat o 
viaţă cu bucurii casnice, să aibă în pat mereu unul şi acelaşi 
bărbat şi o sumedenie de copii în jurul pomului de Crăciun. 
În concluzie, socotind că Alina nu mai justifică investiţia, 
capitalul investit în ea, şi nici şanse s-o facă în viitor nu mai 
există, adăugate la câte ştia fata despre el şi afacere, a 
decis s-o elimine definitiv. 

Uşa se deschise fără zgomot şi apăru capul tătarului. 
Bianca făcu „nu“ cu evantaiul, „fii liniştit“. Capul dispăru, 
dar Gogu ar fi jurat că omul îi asculta cu urechea lipită de 
uşă. Mai intuia, cu aceeaşi tărie, că intrarea lui lusuf 
constituia un fel de a semnaliza că bătrâna vorbea prea 
mult. 

— L-am implorat, i-am promis bani şi alte avantaje, dar a 
rămas neînduplecat. 

— Poftim?... A, spuneaţi de Sică. 

— Am încercat să intervin şi prin nevastă-sa, dar nu cred 
că s-a străduit prea mult. Nu i s-ar împotrivi monstrului nici 
dacă i-ar cere să-şi dea foc în piaţa mare... 

— Sunt situaţii în care totuşi trebuie apelat la Poliţie, 
opina Gogu. 


Bianca respinse ipoteza cu o mişcare bruscă: 

— Exclus! Alina era prea implicată pentru a putea apela 
la autorităţi. Gândeşte-te la „dosarul“ ei! Escroacă 
sentimentală, falsă identitate, implicit complice la toate 
murdăriile piticului... Explică-le că fetiţa de fapt se juca. O 
„fetiţă“ de douazeci şi doi, douăzeci şi trei sau douăzeci şi 
patru de ani, nimeni nu ştie exact. Şi asta-i realitatea, 
domnul meu, se juca! Se juca şi juca, intrând până la ultima 
fibră în pielea personajului. De pildă, în ultimele luni, 
credea cu toată convingerea că e însărcinată, comportându- 
se ca atare. 

— Şi nu era? 

— Bineînţeles că nu. Dar ăsta a fost ordinul lui Iordache! 
Să se declare gravidă, pentru a-i da brânci lui Radulian la 
notariat. Ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel. Vrând să 
asigure mama şi viitorul copil, s-a hotărât să-şi transfere 
toate bunurile pe numele lor. Ar fi făcut-o oricum, dar 
sarcina Alinei i-a grăbit decizia. 

— Extraordinar! 

— Totul devine extraordinar când ai de-a face cu indivizi 
extraordinari. În bine sau în rău, dar ieşiţi din comun... Ţi-o 
spun cu toată convingerea, după o viaţă care n-a fost săracă 
în evenimente! Oamenii singulari sunt fatali. Priveşte în 
jurul dumitale: Alina, Iordache, Liana nu-s figuri de toată 
ziua... 

— Nici dumneavoastră, surâse Gogu. 

Bătrâna zâmbi la rândul ei: 

— Te înşeli. Am fost o femeie cât se poate de comună, mai 
frumoasă să zicem decât altele, dar nu singulară. La mine a 
lucrat mai mult destinul, decât am făcut eu însămi. La ei e 
altceva... Ceva diavolesc. Chiar farmecul Alinei, ţi-o spun ca 
„fostă splendoare“ - râse - surclasează normalul, a fost un 
irezistibil care la un moment dat îţi strângea inima de frică, 
de parcă esenţa lui ar fi ţinut de alte împărăţii, neguroase... 
Dacă visezi la o viaţă liniştită, ocoleşti oamenii de felul lor. 


Mediocrii trăind mediocru, printre mediocri - aceştia sunt 
marii fericiţi! 

Rămase pe gânduri, cu pleoapele pe jumătate coborâte. 
Evantaiul scăpă din mâna nesigură, dar păru să nu observe. 
Gogu îl ridică, punându-i-l alături: 

— Dacă vă simţiţi obosită, pot să plec... 

— Nu înainte de a termina ce am de spus. Nu-s obosită, 
mă culc foarte târziu. Dintr-o veche deprindere, adăugă cu 
tâlc. M-ai întrebat de ce îmi deschid inima în faţa dumitale. 
Sub un aspect, ţi-am răspuns... N-am să le iert niciodată 
moartea Alinei. Asasinarea ei. le rog să mă crezi, tinere, că 
nici măcar nu mă gândesc la suferinţa mea. Eu nu mai 
contez. Mi se frânge însă inima de durere, pur şi simplu îmi 
vine să ţip când mă gândesc la Alina. La tinereţea ei, la 
generozitatea şi da, da, da, nevinovăția ei. O floare 
inconştientă şi candidă. Îmi vine să urlu şi i-aş jupui de vii 
pe criminalii ăştia care-i curmă viaţa exact în clipa când 
existenţa ei intrase într-o zonă de normalitate şi avea toate 
şansele să fie fericită. Era fericită. Îşi iubea bărbatul, 
căminul şi viitorul molcom la gura sobei. 

Gogu o privea impresionat: 

— Cu ce vă pot ajuta eu? 

— Să nu laşi crima asta nepedepsită. De ce nu mă pot 
adresa Poliţiei ţi-am explicat. Dumneata însă, sunt sigură, 
vei găsi o soluţie. Eşti tânăr, îndrăzneţ, descurcat, ai suflet. 

Gogu simţi că-i vine ameţeală. Întrebă cu buze uscate: 

— Vă gândiţi cumva să-i omor eu? Să-i iau la rând? 

— În nici un caz. Tot ce îmi doresc este să-l văd pe 
Iordache, în principal, în spatele gratiilor pentru cel puţin 
douăzeci de ani. Să găseşti formula de a-l aduce în faţa 
Justiţiei, să-l dai pe mâna Poliţiei, ce mai tura vura! E 
rugămintea mea cea mai fierbinte şi crede-mă, nu-i uit 
niciodată pe cei care mă servesc. 

— Nu aşa se pune problema, doamnă... 

— Ba aşa. De altfel, zâmbi, îi eşti obligat Alinei. 

— Ce vreţi să spuneţi?! 


— Datorită ei, aţi scăpat din „cuşca leilor“, dumneata şi 
celălalt, persoana care te însoțea. 

Gogu căzu pe spatele canapelei, aiurit: 

— Vreţi să spuneţi că ea ne-a aruncat scara... 

— Nu ea. Alina se dusese la Mogoşoaia să discute cu 
Liana. S-o roage să insiste pe lângă pitic să-i permită să iasă 
din combinaţie. S-o uite, s-o lase să-şi vadă nesupărată de 
noua ei viaţă. Contra unei sume considerabile - poţi spune 
avere - desigur. Se cunoştea cu Liana de ani de zile şi se 
considerau prietene. Nu era acasă, în schimb, v-a găsit pe 
voi. Ştia de ce sunteţi acolo... 

Gogu se scutură înfiorat de amintirea încă proaspătă: 

— Nu era greu de ghicit... 

— A telefonat aici şi l-a rugat pe lusuf să vină să vă scape. 
El a coborât scara... 

Îşi duse batista la ochi, apoi la nările care lăcrimau: 

— A fost ultima oară când am comunicat. lar ultimele ei 
cuvinte au fost „nu-ţi fă griji, tantina - aşa-mi zicea ea - sunt 
prea fericită ca să mi se întâmple ceva rău. Ile caut 
diseară...“ Nu m-a mai căutat, şi vorbele căzură sec, ca 
bulgării de pământ pe capacul unui sicriu. 

Gogu se ridică de pe canapea, clătinându-se: 

— Nu-mi revin... 

— Să-ţi aducă lusuf un coniac? 

— Nu, mulţumesc... Doamnă Bianca, am o nedumerire, 
mai mult o curiozitate... 

— Vorbeşte, fiule. La câte ţi-am povestit, nu văd de ce aş 
mai avea rezerve. 

— V-am relatat despre descinderile mele la locuinţa 
Alinei, cea de dinainte de a se căsători şi respectiv la ferma 
soţilor Iordache. La ambele adrese am găsit câte o pereche 
de bikini... mai originali. În interior... 

Bianca îl întrerupse râzând: 

— „Ile iubesc“, sau ceva din familie şi un număr din mai 
multe cifre. 


— Exact. Ce semnificaţie au? De luni de zile încerc să 
ghicesc... 

— Sunt numere de telefon mobil. 

— Cu abonat inexistent. Am încercat... 

— Sică le schimba mereu. E un suspicios care n-are 
încredere nici în propria-i umbră, le ţinea pe fete mereu 
sub control. 

— Şi pe Liana? Ce poate face Liana cu un telefon? 

— Poate că era pregătit pentru vreuna din „absolvente“. 
Îşi supraveghea îndeaproape „iobagele”. 

— Cum? Nu înţeleg. 

Bianca Vizantis râse cu îngăduinţă: 

— N-ai auzit de convorbiri înregistrate? Scandalul 
Watergate, debarcarea lui Nixon sau erai prea tânăr pe 
atunci... Sică ascultă toate conversațiile fetelor. Numerele 
cu pricina nu se află la îndemâna oricui. Le sunt oferite 
doar muşteriilor de soi, cei indicaţi de pitic, „ponturile“ lui, 
candidaţi la „expropriere“. 

Glasul lui Gogu răsună piţigăiat, a nedumerire parcă 
exasperată: 

— Dar de ce în chiloţi, Dumnezeule mare?! Nu există o 
agendă, carte de vizită, o bucăţică de hârtie în România 
epocii de tranziţie? 

Licurici maliţioşi valsau în privirea bătrânei. O amuza 
nespus uimirea lunganului: 

— În dragoste, eşti un pur, nu-i aşa? Îţi place 
„Ciobăneasca“, nu Ravel... 

— Am auzit şi eu de Boleroul tipului, se sesiză cult Gogu, 
însă iertaţi-mă, găselniţa cu chiloţii, carte de vizită şi 
purtători de cuvânt, mi se pare de un prost-gust fără 
pereche! 

— Cine a spus că e de bun-gust? Dar amorul cu mâinile 
încătuşate, răstignit de spătarul patului, sau comis în locuri 
publice sub ameninţarea flagrantului sunt de bun-gust? N- 
ai idee, tinere, câte feţe pricopsite, gentlemeni şi 
intelectuali de rasă se dau în vânt după asemenea trucuri 


extravagante. Li se par sexy, îi excită. Când se uită la chiloţi, 
văd sexul iubitei. Fetişism i se spunea pe vremea mea... 

— Dacă am înţeles bine, respectivii chiloţei erau făcuţi 
cadou de fete după consumarea unor partide de sex... 

— Reuşite. Spre neuitare. 

— Alina a procedat la fel? 

— Sunt convinsă că nu. Partitura de înger nu se potrivea, 
iar Radulian a adorat-o de cum a văzut-o, nu mai erau 
necesare stimulente. Fiecare fată, scoasă pe piaţă însă, are 
în dotare respectivul articol de lenjerie. 

Gogu avu un gest de capitulare: 

— O fi... A fost ideea lui Sică? 

— A lui. Faptul că-i un bandit fioros nu exclude prostul- 
gust. De fapt, din tot ceea ce face, străbate aplecarea lui 
spre circ, spre strident, spre efecte de bâlci. Îi place 
vopseaua. 

Se ridică, dându-i de înţeles că se poate considera 
concediat: 

— Ai să mă ierţi, tinere, dar a venit ora medicamentelor. 
Altă dată, la ceasul ăsta, aşteptam coafeza şi începeam să 
mă gândesc la toaleta pe care urma s-o îmbrac. Acum, la 
ceaiul hepatic, pumnul de pastile şi... 

— Şi? întrebă instinctiv Gogu. 

— Trece cu vederea dacă sunt patetică! La răzbunarea 
Alinei. 


Tătarul îl conduse până la uşă. Gogu îi întinse mâna: 

— Mulţumesc pentru scară, lusuf. 

Buzele de pe chipul oriental, lipsit de orice expresie, abia 
se mişcară: 

— Mulţumiţi-o pe doamna. Aşa cum v-a rugat ea. 


Liana era o persoană modestă şi adaptabilă. Că se 
obişnuise cu „viaţa luxoasă“, fireşte, dar care-i ăla de nu se 
deprinde cu traiul bun! Nu-i vorbă, cheltuia mult şi de 
dragul lui Sică. Îi plăcea merindea din belşug şi scumpă, îi 
plăcea s-o vadă pe nevastă-sa îmbrăcată ca o regină, 
prinţesa lui merita tot ce-i mai de soi pe lumea asta. În 
străfundurile ei însă, rămăsese „muta“ din sat, batjocorită 
de când se ştia de tot ce suflă şi respiră pe două picioare, 
până la a-l afla pe Sică. Adevărat că mai existase şi doctorul 
comunei, primul ei binefăcător, care insistase pe lângă 
animalele alea de-i fuseseră părinţi s-o trimită la şcoală. Şi 
pentru că era femeie care nu uită binele, după ce se 
pricopsise, îi dăduse un purcoi de bani să-şi deschidă 
cabinet particular la Piteşti. Ce dobândise „muta“ de-a 
lungul anilor era dragostea, descoperirea de importanţă 
vitală că poate fi iubită, iar de aici - siguranţa, încrederea în 
ea însăşi, cel mai preţios dar pe care i-l făcuse viaţa. Adică, 
Sică. 

Aşa că la Rădeşti - escală în drumul spre Constanţa, unde 
pentru motive de siguranţă trebuia să ajungă abia a doua zi 
dimineaţa - lipsa de confort îl deranjă mai mult pe pitic 
care, oricum ai fi privit lucrurile, beneficiase toată viaţa de 
canalizare, chiar şi la puşcărie. Prozelitul la care trăseseră 
era de încredere absolută, devotat până la sacrificiu, dar 
asta, din păcate, nu-l făcea mai bogat. Două odăi, o palmă 
de ogradă, un cocoş văduv, un godăcel orfan, un ied 
bastard. Piticul poftind la o omletă, gospodina trebuise să 
plece cu colindul prin sat, ca să-şi umple şorţul. 

Toate acestea n-aveau nici o semnificaţie pentru Liana, 
erau chiar belşug faţă de ceea ce trăise la ea acasă, unde 
mămăliga, câţiva pumni de mălai, se împărțea cu aţa să 
ajungă la doişpe inşi, iar brânză primea fiecare cât o 
monedă de 25 de bani. Ei îi era greu acum, pentru că lui 
Sică îi era greu... 1 se alătură pe cerdac, încercuindu-l cu 
tandreţe. Bărbatul fuma, scotocind îngândurat noaptea. Se 
aflau în capul satului care curgea spre vale, şiroi de 


luminiţe şi, nu puţine, petele de levănţică ale televizoarelor. 
Sărută mâinile Lianei, răsucind-o cu faţa spre el: 

— Nu trebuie să-ţi pară rău după nimic din ce a rămas în 
urma noastră. 

Femeia surâse cu ochi umezi, dar luminoşi. Praful se 
alesese de ferma de la Mogoşoaia, o simţea, o ştia. „O mică 
explozie în pivniţă!“ Nu că Sică ar fi crezut-o proastă, dar 
încercase din răsputeri s-o menajeze. 

— Nu-mi pare rău după nimic, stăpâne. Totul este făcut 
de tine, totul îţi aparţine, nu-mi pasă de nimeni - şi ridică 
mâinile spre cer - câtă vreme sunt cu tine! 

— Vom fi totdeauna împreună, nimic nu ne poate 
despărţi. Îţi jur! 

Liana căzu în genunchi. Îi îmbrăţişă picioarele, hohotind: 

— Atâta mă rog, Doamne! Dac-o fi şi o fi, când o fi, ia-ne 
împreună! Destul m-ai năpăstuit, Doamne, măcar atâta 
cruţare merit, să nu-mi jelesc omul! Să nu plâng la groapa 
lui! 

O şfichiuitură de bici, un susur de şarpe, un foşnet de 
mătase sfâşiată, un ecou, un suspin vătuit... Paşi precipitaţi. 
Piticul se prăvăli, trăgând-o pe Liana după el. 

La mai puţin de douăzeci de metri, de lângă ulucile date 
cu var, o maşină se topi în noapte. 


XXX 


Înainte de a deschide uşa apartamentului, auzi trilul 
telefonului. Cum se întâmplă de obicei, era cu braţele pline 
de cumpărături, nu nimeri cheia, izbuti greu s-o introducă 
în broască. Asudat de emoție, Pavelescu izbuti totuşi să 
ridice receptorul, înainte ca celălalt să renunţe. Un glas 
„travestit“ se interesă: 

— Domnul Pavelescu? 

— Nu... ba da, da, eu sunt, se fâstâci bossul. 


— Fii atent! Avertizează-ţi asistentul că i se pune la cale o 
înscenare. Sică Iordache a fost asasinat aseară la Rădeşti, 
în afara Bucureştiului, în jur de ora zece. Lucrurile sunt în 
aşa fel aranjate încât Tăutu să pară a fi autorul crimei. 

— Alo, n-am înţeles prea bine... Cu cine am discutat? 

Îi răspunse tonul. 


Mai mult din deprinderea căpătată în ultimele zile, Gogu 
schimbă trei taxiuri înainte de a suna la uşa patronului. 
Piticul n-avea să-l asasineze la lumina zilei, pe o stradă 
mişunând de pietoni, iar în ce priveşte filajul Poliţiei, ei bine, 
chestiunea nu mai conta, oricum lucrurile aveau să fie 
clarificate azi. 

Găsi un Pavelescu panicat, zbârnâind prin cameră ca un 
ţânţar gras şi bâlbâit din pricina tulburării. Gogu începu să 
râdă - spectacolul era cu adevărat comic -, dar după 
primele cuvinte, îi pieri veselia. 

— Cine crezi că a telefonat? 

Omuleţul agită braţele prin aer: 

— Habar n-am, nici dacă era bărbat sau femeie, oricum 
chestiunea nu mai contează, cineva de bine... Avem alte 
priorităţi, suntem victimele Mafiei, încercuiți din toate 
părţile, fără scăpare... Am spus de la început că afacerea-i 
tenebroasă, combinaţiile se ţes peste capetele noastre, la 
nivel înalt! Rechini de calibru... bandiți mari... noi le-am 
încurcat jocurile... 

Gogu îi blocă braţele şi-l sili să rămână locului: 

— În felul ăsta, n-ajungem nicăieri. Hai să ne lămurim. Eu 
de aici mă duc la Poliţie... 

— 'Te crezi şmecher? întrebă Pavelescu. O iei cu furca pe 
dinainte? 

Tremura ca bolnav de friguri, pielea gâtului părea piftie. 

— Doar pregătit să le ţin piept. Voi relata absolut totul, 
începând cu Yvona care a dat cep afacerii şi restul filmului, 
până la zi. Cu probele respective, bineînţeles. 

— Care probe? rânji patronul. 


— Nu crezi că-i suficient să facă o descindere la ranchul 
din Mogoşoaia? 

— Care ranch?! exclamă piţigăiat bossul şi începu să râdă 
isteric. Ce ranch, de unde ranch, care ranch, ce tot baţi 
câmpii cu ranchul?! 

Gogu simţi că începe să se enerveze: 

— Ce-ai, nene, te-ai sonat între urechi? Cum care ranch? 
La căcatul ăla de fermă a lui Sică, unde am fost amândoi 
sechestraţi, cum îi zice? 

Pavelescu se crăcănă în mijlocul încăperii şi ţipă ca un 
dement: 

— A fost, s-a dus, a murit! Praful şi pulberea s-a ales, oale 
şi ulcele, totu-i scrum! Scrum şi amintire! 

— Ce naiba bojbăi acolo? 

— He, he, he! Îl credeai prost pe pitic? Să-şi lase acolo 
dovada fărădelegilor şi semnătura?! Înainte de a se 
cărăbăni, a aruncat totul în aer. 

Gogu simţi că îngheaţă: 

— De unde ştii? 

— Am luat ieri un taxi şi m-am dus până la fermă. 

— Spuneai că nu mai vrei să auzi de afacerea asta. 

— Chiar aşa e, dar am simţit nevoia să mai văd o dată 
locurile aşa, ca simplu turist. Mă gândeam că nu risc nimic, 
aruncam doar o privire din mers. Mersul maşinii. Aşa am şi 
procedat şi ce-am văzut, n-o să uit în veci! 

— E nebun! suflă Gogu. 

— Hm, ţi-a trebuit ceva timp până să ajungi la 
descoperirea asta! 

Gogu se rezemă de perete, uitându-se lung la patron, ca 
prin sticlă: 

— Chestia s-a împuţit, jupâne. Ferma era marele nostru 
atu! 

— Mie-mi spui? Mai bine te-ai gândi la un alibi pentru 
aseară. Cine l-a lichidat pe pitic a făcut o faptă bună, dar de 
ce să ţi-o pună ţie în spinare? Îţi spun, Gogule, aici se 


confruntă interese mari de tot, oculte, nici măcar nu 
bănuim noi care ar putea fi miza. 

— Lasă-mă naibii, că mă zăpăceşti de tot! 

— Ce-ai făcut aseară! Unde ai fost? 

— La hotel. Am urmărit un meci şi am adormit la 
televizor. 

— Hm, din ce în ce mai bine. Măcar de-ai fi fost cu vreo 
fufă! 

— Asta-i situaţia. La nouă eram deja la hotel. 
Recepţionerul mi-a dat cheia, dar aş paria că nu m-a 
reţinut. Venise un grup din provincie şi era brambureală... 
Să pretind că am înnoptat la dumneata? 

— N-am nimic împotrivă, dar dacă am lampă de veghei4:? 

— Corect. Ăla m-a văzut când am venit azi-dimineaţă... 
Ce-i de făcut? 

Soneria de la intrare răsună lung. Cineva stătea cu 
degetul pe buton şi se părea că n-are de gând să-l ridice 
curând. Pavelescu se uită prin vizor, interesându-se inutil: 

— Cine e? 

— Poliţia. Deschideţi. 

Maiorul Mihăescu, însoţit de un ofiţer mai tânăr, 
îmbrăţişă încăperea într-o singură privire. Un zâmbet festiv, 
lăbărţat, părea să-i înjumătăţească faţa. Scoase din buzunar 
două perechi de cătuşe şi le ridică în aer, făcându-le să 
zăngăne: 

— Domnilor detectivi... 

Pavelescu respiră adânc, citând de astă dată un alt 
împărat celebru: 

— Alea jacta est. Şi barem de le-aş fi aruncat eu... 


Scumpă Lucreția, 


Te va surprinde felul afectuos în care mă adresez ţie, dar 
te asigur că o fac cu toată sinceritatea. Te-am îndrăgit din 
secunda când te-am cunoscut, presimţind în tine o aliată; 
vedeai în mine viitoarea soţie a lui Adrian, iar perspectiva 
îți surâdea. Din păcate, cărţile s-au tăiat altfel decăt ne-o 
doream noi. Ar mai trebui să adaug, întru justificarea 
acestui atât de intim „scumpă“, că nu am pe nimeni care 
să-mi fie mai apropiat, căruia să-i pese câtuşi de puţin de 
mine. Legătura cu fratele meu ţine strict de acte, 
înmormântări şi eventual testament. Nu-l acuz, n-am fost 
mai bună ca el, ne-am văzut amândoi de vieţile noastre, 
ignorându-ne cu un natural care nu mai lăsa loc altui 
sentiment. 

Sunt singură ca un om catapultat pe Lună. Aşa m-am 

simţit de când mă ştiu, aşa m-a găsit Adrian când a intrat în 
viața mea. Făcând un bilanţ de existenţă, anul petrecut 
împreună a fost cel mai fericit din câţi mi-a fost dat să 
trăiesc. Primul şi singurul an când n-am mâncat singură 
sarmale de Crăciun (prozaic, poate, dar atât de semnificativ 
pentru mine!), când am avut cu cine ciocni un ou roşu de 
Paşte, când mi s-a întâmplat să mă trezesc noaptea şi să 
simt braţele unui bărbat încolăcite în jurul meu. Amănunte 
care într-o căsnicie consumată plictisesc, obosesc chiar sau 
trec neobservate. Pentru mine, momente de extatică 
fericire! 
Adrian nu m-a iubit, dar se simţea bine cu mine. 
Invățasem cum să fac, ce să fac ca să se simtă bine, 
eventual să-i lipsesc. Aveam în plus sprijinul tău şi, îmi 
închipuiam, situaţia sub control. Totul era să nu forţez nota, 
să evit orice impresie de constrângere. In momentul acela 
MANA, mâna care plimbă piesele pe eşichierul vieţii, face o 
mişcare neaşteptată şi-mi ia Regina, punând-o în loc pe 
Alina. 

Că am detestat-o de la bun început, nu-i de mirare; am 
realizat imediat faptul că, prin comparaţie cu ea, eu nu 
exist, nu pot constitui 0 rivală, nici adversară, nimic. Se 
născuse cu toate atuurile în mână, fără să mişte un singur 


deget. De partea mea nu se afla decât speranţa în bunul- 
simţ al lui Adrian, care nu-şi va pierde minţile după o fetiţă. 
Și incă ceva, intuit şi apoi confirmat. Că Alina ascunde 
ceva. Ceva grav, important. Un ceva care, o dată 
descoperit, îl va ajuta pe Adrian să se dezmeticească. 
(Eram naivă. Indiferent ce ar fi aflat despre Alina, mi-am 
dat seama ulterior nu l-ar fi împiedicat s-o iubească pe mai 
departe. Era un condamnat fără speranţe din clipa când a 
văzut-o.) 

Ca să descopăr acel ceva misterios, inavuabil, din 
trecutul Alinei, m-am adresat unei agenţii de detectivi 
particulari. Din păcate, n-am nimerit unde trebuia. S-au 
străduit să mă servească, dar în cazul propus de mine era 
nevoie de ceva mai mult decât bunăvoință. Concret, situaţia 
i-a depăşit şi după o lună de investigaţii, nu aflasem despre 
Alina nimic în plus faţă de ceea ce ştiam în prima zi. 

A urmat o ultimă întâlnire cu Adrian, întâlnirea de 
rămas-bun, în care m-a anunțat că urmează să se 
căsătorească peste puține zile. Din nebună, am devenit 
fiară. Mă simţeam sfâşiată de gelozie, iar suferinţa era de 
neîndurat. In clipele acelea, conştientizam acut că voi 
rămâne singură pentru totdeauna şi supradimensionam 
drama acestui statut. Dar mai ales mă scotea din minţi 
faptul că avusesem 0 şansă, unica în patruzeci şi cinci de 
ani, şi o ratasem din pricina intervenţiei blonde şi diafane a 
Alinei. Ar fi putut pune gheara pe oricine, de ce trebuia să 
se oprească tocmai la omul meu? Ceea ce pentru ea 
reprezenta un capriciu, pentru mine era vital. Am decis că 
Alina trebuie să moară înainte de a-şi pune verigheta pe 
deget. Repede, foarte repede. 

Sunt o ticăloasă? Puțin îmi pasă! Paginile acestea nu 
constituie o scuză, ci relatarea exactă a tragediei pe care 
am trăit-o. Am suferit, sufăr cum puţine femei pe lumea 
asta le-a fost dat. De ce? Face parte din misterele 
Domnului. De altfel, intuiţia nu m-a înșelat, Alina a fost o 
netrebnică primejdioasă, demnă de galeria bestiilor, cu loc 
fruntaş alături de o Lucreția Borgia sau Marchiza de 


Brinvillers. Numai că ea folosea o otravă mult mai subtilă. 
A ucis, şi nu o dată, doar prin simplă existenţă şi prezență. 
A meritat să moară... 

Pentru săvârşirea crimei, am solicitat ajutorul 
detectivilor despre care ţi-am pomenit. Pavelescu, patronul, 
m-a refuzat categoric. Cel mai tânăr Tăutu, mi-a oferit o 
pistă. Şi aşa l-am cunoscut pe Sică lordache, un pitic, 
monstru apocaliptic cum nu mai întâlneşti decât în 
producţiile de ficțiune. Nu mi-am închipuit niciodată că 
există astfel de odioase „accidente“ ale naturii. A acceptat 
afacerea pe loc, contra unei sume colosale, plătibilă în două 
rate: o jumătate înainte de asasinarea Alinei, cealaltă, 
după. Am plecat să fac rost de bani... 

Trebuie să-ţi spun că întâlnirea cu piticul a constituit 
pentru mine un şoc. Am avut impresia că în mintea mea pe 
care o simţeam ca o entitate concretă ceţoasă, un bloc de 
întuneric, se deschide dintr-o dată un coridor de luciditate. 
Nu eram mai puţin înverşunată impotriva Alinei - ura mea 
e de nestins, chiar şi acum, dincolo de mormântul ei - dar 
începusem din nou să raţionez. Graba cu care Iordache 
acceptase comiterea unei crime, fără cercetări prealabile, 
punea pe gânduri. La fel, comportamentul imprudent. Li 
ştiam numele, adresa, cu ce se ocupă. Nu aşa procedează 
un profesionist. O idee mi se înşurubase în minte şi nu-mi 
dădea pace. Aveam de-a face nu numai cu un ucigaş, ci şi 
cu un escroc. Va încasa prima rată - pe nimic - după care 
mă va lichida. Totul era destul de tulbure în mintea mea şi 
sub impresia acestor gânduri, întorcându-mă acasă, am 
lăsat un mesaj pe robot, „antedatându-l“; chipurile fusese 
înregistrat în drum spre „domnul S.“, şi nu după ce-l 
vizitasem. Sub aceeaşi impresie, ţi-am trimis biletul în care- 
ți scriam că mă simt în pericol de moarte. Şi chiar aşa era. 

Ţin să subliniez că de fapt nu mi-era frică de moarte, 
cum nu-mi este nici acum. Mi-era doar teamă să nu mor 
înainte de a o pedepsi pe Alina. Dacă tot mi-era scris să 
mor barem să fiu răzbunată şi cu mulțumirea de a fi 
înlăturat năpârca din viaţa lui Adrian. Năpârcă... Foloseam 


pentru prima dată termenul şi cuvântul în sine m-a 
străfulgerat. Nu mi se părea suficient s-o ştiu doar eu, 
trebuia să afle şi Adrian în ce soi de femeie îşi investise 
cele mai preţioase sentimente. In variantă ideală, s-o afle 
înainte de moartea ei. Inainte de a deveni martiră. 

Vedeam brusc lucrurile din altă perspectivă, trebuia să- 
mi reconsider planurile. După o noapte de zbucium, am 
ajuns la concluzia că-i imperios obligatoriu să detectez 
„misterul“ Alinei. Să descopăr cu orice preţ ce se ascunde 
dincolo de poza de înger; cu propriile-mi puteri, fiindcă nu 
mai aveam încredere în nimeni. Şi ca să pot acţiona liber; 
trebuia să dispar din propriul meu peisaj. In zori, mi-am 
părăsit locuinţa cu câteva schimburi, periuţa de dinţi şi 
carnetul de economii. Acolo am părăsit-o pentru totdeauna 
pe Yvona Axente, cea pe care ai cunoscut-o tu. 


Acum câţiva ani, fratele meu, despre care ţi-am mai 
pomenit, intrând în posesia unei sume neașteptate de bani, 
s-a gândit s-o investească, achiziţionând o garsonieră lângă 
Parcul de la Polivalentă. In perspectivă, va fi folosită de 
copiii lui, deocamdată elevi de liceu, când îşi vor face 
studiile la Bucureşti. Mi-a dat cheile în păstrare, rugându- 
mă să trec din când în când, să văd dacă lucrurile sunt în 
ordine. 

M-am instalat aici şi prima grijă a fost să-mi schimb 
complet infăţişarea. Citim despre astfel de lucruri în 
romane, în genere nu de cea mai bună calitate, şi zâmbim 
ironic. Dinaintea unei priviri atente, nimeni nu poate trece 
drept altul. Travestiuri, machiaj, ochelari etc. nu înşeală 
decât en passant şi pentru puţin timp. Cu mine însă, 
lucrurile stau altfel. N-a trebuit să adaug, ci să scot. Am o 
figură lipsită de relief, fără trăsături caracterizate, pe care 
încă din adolescență am încercat s-o individualizez cu 
trucuri de machiaj şi competenţa coaforului. Am renunţat la 
fond de ten, dermatograf, ruj şi cu „faţa spălată“ (mai ales 
fără  sprâncene) am redevenit ceea ce  fusesem 
dintotdeauna - o figură incoloră, banală, pe care nu 


reuşeşti niciodată s-o recompui din memorie, iar în 
fotografii pare scoasă dintr-o baie de leşie. O dată cu 
fardurile s-a dus şi părul blond, absolut incompatibil cu 
femeia neînsemnată, de condiţie modestă, drept care 
vroiam să trec. M-am făcut şatenă, acel odios şaten mijlociu 
adoptat cu convingere de toate femeile mijlocii, sărite din 
patruzeci de ani. Mi-am tăiat unghiile până în carne, m-am 
îmbrăcat ca o „disponibilizată“ care cunoscuse şi zile mai 
bune şi m-am uitat în oglindă. Cu toată suferința mea, am 
avut o clipă de amuzament, parcă intrasem într-un joc, şi 
m-am simţit mulţumită. Eu însămi nu mă recunoşteam. 
Fram tot atât de departe de distinsa doamnă Yvona Axente, 
economist principal la o firmă prosperă, ca o pereche de 
opinci de condurii mărgelaţi ai Ducesei Alba. 


Chiar în aceeaşi zi, m-am pus pe treabă. Am închiriat o 
Dacie destul de uzată şi am început s-o urmăresc pe Alina. 
Nefiind profesionistă, am întâmpinat unele dificultăţi, mai 
ales că, am constatat-o repede, Alina mai avea două umbre. 
Una fixă - un vecin bătrân care nu-şi dezlipea ochii de 
ferestrele şi curtea ei - cealaltă, mobilă, Gogu Tăutu. In 
treacăt fie spus, prezenţa continuă a detectivului pe traseul 
Alinei m-a bucurat. Insemna că şi ei bănuiau ceva în plus 
peste ceea ce aflaseră. Fram pe drumul cel bun. 

Se apropia vertiginos data căsătoriei, nu mai aveam cum 
s-o  iîmpiedic, dar nu mai conta. Mă  ambalasem, 
descoperirea secretului Alinei devenise un scop în sine şi 
aveam impresia că aceasta va rezolva totul, indiferent de 
trecerea cuplului pe la Primărie. Două elemente erau de 
reţinut: în preziua nunţii, Alina o _ vizitase pe Bianca 
Vizantis, o bătrână şi excentrică doamnă; pe aceeaşi 
doamnă, şi în același interval de timp, o vizitase şi Sică 
Iordache, însoţit de un soi de zeiță enormă, despre care 
ulterior am aflat că era soția lui surdomută... Incepeam să 
întrevăd o combinaţie tenebroasă, înfricoşătoare. 

A urmat căsătoria civilă. Am asistat, strecurată într-un 
grup venit pentru alţi miri. le-am văzut, Lucreţio, elegantă 


şi consternată, în deux-pieces-ul tău gris-perle, încercând 
să faci față decent unei ceremonii care ţi se părea o farsă. 
Adrian era atât de fericit, încât expresia devenise imbecilă. 
Semăna cu un ierbivor. L-am iubit şi mai tare. Alina, în 
rochița ei de castă principesă, era un vis. Am urât-o. Nu se 
putea mai aprig, mai pătimaş. 


După plecarea lor în voiaj de nuntă, am încercat să 
găsesc o cale pentru a mă apropia de Bianca Vizantis. La 
vremea aceea, nu ştiam nimic despre ea, doar atât că făcea 
parte din cercul atât de restrâns al Alinei. Mai exact, 
singura persoană, cu excepția lui Adrian, cu care avea 
legături; faptul că în acelaşi perimetru se mai perindau şi 
soții Iordache o făceau să devină acut interesantă. 

Două zile la rând i-am spionat locuinţa constatând că-i o 
casă închisă. La ferestre se zăreau figuri vesele, toate 
tinere, se auzea muzică, răsete fericite, dar vizitatorii erau 
puțini, oscilând spre inexistent. In acelaşi timp, am făcut 
investigaţii prin cartier, şi, ca totdeauna, cei mai utili 
informatori s-au dovedit a fi furnizorii. Relaţiile le ceream 
pe faţă, fără reticenţțe, apelând la un pretext cât se poate 
de actual: sunt o văduvă sărmană, disponibilizată, încă n- 
am anii de pensie, caut de lucru; poate ştiu dumnealor o 
casă mai ortomană care are nevoie de femeie de serviciu... 
În unanimitate - de la vânzătorul de ziare şi brutar până la 
patronul măcelăriei - m-au îndrumat spre doamna Vizantis, 
ca fiind cea mai pricopsită din zonă. 

Cu acest prilej, am aflat câte ceva despre bătrână. |inea 
un soi de pensiune pentru fetițe şi domnişoare, o casă cu 
inşi mulţi, vezi bine, numai pâini se cumpărau opt-zece în 
fiece zi, cinci-şase kile de portocale, câte o pulpă întreagă 
de porc. Doamna Vizantis se bucura de o presă foarte bună 
în cartier, era binevoitoare şi „populară“, fetele din 
îngrijirea ei, foarte bine crescute. Patroana gogoşeriei, cel 
puţin, era în extaz: „N-am mai pomenit copii atât de 
politicoşi şi cuminţi! O plăcere doar să te uiţi la fetiţele 
alea! Am o nepoţțică, de la fiie-mea, mi-ar plăcea s-o dau la 


şcoala asta, dar aud că cere scump... Acum, vezi şi 
dumneata, încercarea moarte n-are. Dacă vrei, îi vorbesc 
eu despre dumneata, mă am bine cu doamna Bianca, de la 
mine cumpără gogoşi şi pizza. Te văd femeie amărâtă şi 
cumsecade, de ce să nu te ajut...“ 

Într-adevăr ea m-a recomandat şi aşa am ajuns în 
serviciul bătrânei care ducea lipsa unei femei bună la toate. 
După cum ştii, sunt o gospodină excelentă, gătesc gustos, 
calc admirabil, mă pricep puţin la cusut. (Idioata de mine 
îmi închipuiam cândva că fleacurile astea îl vor duce pe 
Adrian direct la Primărie şi mă omoram să-i ofer mostre cât 
mai convingătoare, în vreme ce Alina presupun că nu ştie 
să fiarbă un ou!) Bref în câteva zile, doamna Vizantis se 
felicita, spunându-şi că nu putea face o alegere mai bună. 
M-a uns şefă peste bucătăreasă şi celelalte trei - să le zic 
cameriste, având a primi ordine doar de la căpetenia 
personalului, un tătar lusuf. 

Și uite aşa, am intrat slugă la şcoala de curve a Biancăi 
Vizantis. Da, scumpa mea, ai citit bine, şcoală de târfe 
calificate. Aici şi-a făcut „studiile“ miracolul vieții lui 
Adrian, îngerul lui cast, inegalabila şi irepetabila noastră 
Alina... 


Lucreția lăsă paginile să-i cadă în poale. Era o scrisoare 
cutremurătoare, iar ceea ce afla din fiecare rând depăşea 
cu mult pragul ei de înţelegere, ieşea din parametrii în 
care-şi închipuise viaţa, demola limitele rezistenţei «ei, 
potenţialul de suportabil în faţa unor adevăruri crude şi 
odioase. Alina, adorata lui Adi, cocotă de înaltă clasă, stilată 
şi stilizată în parohia unei codoaşe bătrâne! Lecţii de pian, 
de dans şi de limbi străine, dar şi de anatomie sexuală, de 
striptease, exerciţii pe manechine nud de bărbaţi, ore de 
conversaţie erotică, de flirt aplicat la un gen sau altul de 
partener, hărţi sexy, ca de acupunctură, precizând zonele 
sensibile, casete porno; cum să dezbraci un mascul ca să-l 
scoţi din minţi încă înainte de a ajunge în pat, cum să gemi, 


ce osanele să-i aduci falusului şi cum să-l adori, apoi 
examenele care aveau loc pe viu cu hojmălăi depravaţi, mai 
pretenţioşi ca un paşă, care dădeau note în aplauzele 
asistenţei... 

Clişeele se amestecau în capul Lucreţiei. Era o pură de 
felul ei şi chiar dacă ar fi fost măritată cincizeci de ani şi nu 
doar trei, şi ar fi avut o duzină de copii, ar fi rămas la fel. 
Stricăciune calificată, depravare cu diplomă, uite aşa ceva 
nu i-ar fi trecut niciodată prin minte! 

În ciuda colebilului, senzaţia de vomă persista şi îşi făcu 
un ceai în care stoarse două lămâi. Era furioasă pe Yvona. 
De ce naiba n-o lăsase pe Alina să-şi ducă secretul în 
mormânt? Cui serveau aceste relevări? În ce fel schimbau 
ele situaţia? Cine o regreta pe Alina şi trebuia adus la 
realitate,  deschizându-i-se ochii? Ei, Lucreţiei, toate 
murdăriile astea îi făceau rău, îl compătimea pe frate-său şi 
mai mult, îl plângea şi mai sfâşietor descoperind la ce 
icoană întinată, la ce altar ticălos îşi închinase întreaga lui 
fiinţă. Bine că se prăpădise înainte de a o fi aflat, că pleca 
cu Alina lui în inimă, aşa cum o ştia şi oiubea el... 


Cine spune că servitorii sunt duşmani plătiţi, nu se 
înşeală. Sau dacă nu sunt acum, imediat, pot deveni 
oricând. E la latitudinea lor. Cât de închis ar fi stăpânul, cât 
de discret şi precaut, pentru slugi nu există secrete. Știu 
tot, de la câte perechi de izmene schimbă pe săptămână, 
până la sertarul unde sunt încuiate comorile casei, sau de 
câte ori pe săptămână face dragoste... 

Bianca Vizantis nu-i o neroadă, iar viaţa furtunoasă pe 
care a dus-o a făcut-o prudentă, vicleană, abilă. In ce mă 
priveşte, nu-s o mare isteaţă, şmecheră nici atâta. Și totuşi, 
fiind doar atentă la ce se petrece în jurul meu, în mai puţin 
de două săptămâni ştiam mai totul din ceea ce Bianca n-ar 
fi vrut să ştiu. Am înţeles, de pildă, că şi Liana, soţia 
piticului, absolvise şcoala de animatoare a bătrânei unde, 
în treacăt fie spus, poţi întâlni şi fete cu diverse 


handicapuri fizice (există şi o micuță cocoşată) pregătite 
pentru gusturile perverse, ale celor dintre cei mai perverşi 
viitori clienți. Au rămas prietene şi colaboratoare; elevele 
Biancăi, să zic mai... mijlociu dotate, ajung în bordelul 
Lianei Iordache, unde Alina, rezervată marilor lovituri, n-a 
păşit niciodată. Pe de altă parte, piticul, sponsorizând gras 
„pensionul“, e socotit marele patron, cu drept de veto. El a 
condamnat-o fără drept de apel pe Alina, înainte ca eu să fi 
nimerit în această hazna de ticăloşii. Asta nu mă scuză cu 
nimic, declar încă o dată, răspicat, că i-am dorit din tot 
sufletul moartea şi mă bucur în aceeaşi măsură că a ajuns 
în pământ, împlinindu-se un act de justiţie. De altfel, 
existam şi eu pe lista lui lordache, doar că avusesem 
inspirația să dispar la timp. Știu că a fost tot timpul 
îngrijorat din cauza mea, m-a căutat sistematic la serviciu, 
multă vreme mi-a ţinut apartamentul sub observație. 
Amănuntele le-am aflat prinzând frânturi de discuţii între 
Bianca şi o oarecare Viky, altă poamă din pepiniera de 
cocote... 

Ținând seama de evenimentele prin care am trecut în 
vremea din urmă, am ajuns la descoperirea unui adevăr 
vechi de când lumea - dar propria experiență rămâne 
revelație - că, în fond, nu ajungem să ne cunoaştem 
niciodată. Nu m-aş fi închipuit niciodată subiect de coşmar 
coşmar trăit nu visat, nu mă imaginam comiţând fapte 
abominabile. Am fost o femeie cu adevărat cumsecade şi 
pot susține, chiar în fața lui Dumnezeu, că în patruzeci şi 
cinci de ani n-am Spus nici măcar o minciună „rea“, care să 
afecteze sau să dăuneze cuiva. Singura mea crimă este că 
am iubit cu disperare, pierzându-mi raţiunea, iar azi, din 
lanţul de ticăloşii acumulate îmi pot face salbă. Nu sunt 
mândră, dar nici nu regret. Nimic... 

A, o singură faptă creştinească! Bianca Vizantis nu-i 
poate ierta piticului moartea Alinei, ucenica ei cea mai 
iubită. In clipa de faţă, Iordache e mort. A fost împuşcat 
alaltăieri noapte, undeva pe lângă Bucureşti. Bătrâna 
Vizantis a manipulat lucrurile în asemenea fel încât Gogu 


Tăutu să pară autorul crimei. Nota bene, detectivul era 
trecut şi el pe lista neagră a lui lordache. Un suspect 
„convingător“ care i-a luat-o inainte piticului, apăsând 
primul pe trăgaci. Aşa cum se reglează conturile între 
bandiți. Sunt insă aspecte care pe tine te interesează mai 
puţin. Detaliile le-am trecut în scrisoarea adresată Poliţiei. 
Nu sunt cu nimic obligată agenţiei de detectivi care în fond 
m-a dat pe mâna lui Iordache, dar rămășiţa mea de omenie 
mă împiedică să las un nevinovat să putrezească în 
puşcărie. Cel care l-a împuşcat pe Sică Iordache este Iusuf, 
omul de încredere al bătrânei Vizantis. 


Am simţit nevoia să mă descătuşez, să mă eliberez. Eşti 
unica persoană din lume pe care ar interesa-o eventual 
ceea ce am de spus. Și tot n-am să înțeleg cum poate fi 
cineva absolut singur pe o hartă, pe o planetă cu miliarde 
de oameni! Repet, nu mă mândresc cu cele săvârşite, dar 
nici nu mă căiesc. Un singur regret! Vag ca o umbră, ca 
impresia unei urme lăsate pe cer de o pasăre în zbor. Că 
lucrurile s-ar fi putut întâmpla altfel. Norocul nu-i câine-n 
lanţ să-l tragi după tine. O ştim şi totuşi toată viaţa ne-o 
petrecem căutând lanţuri de nădejde. Eu am ostenit. Să 
caut, să simt, să mă doară. Nu-mi rămâne decât să dispar. 
Ție, rămas-bun. Yvona. 


XXX 


Încuie uşa agenţiei cu un sentiment de uşurare, conştient 
că o face pentru ultima oară. Ajunşi în stradă, privi în jur şi, 
chicotind poznaş, azvârli cheile peste umăr. 

Gogu îl urmărea amuzat: 

— Asta ce-ar vrea să însemne? 

— Basta şi end! exclamă Pavelescu. Ajunge şi gata! Am 
isprăvit Holmesiada. Dacă vrei şi ai combustie, poţi lua în 
fiecare zi viaţa de la capăt. 


— Corsicanul? 

Pavelescu se împunse cu degetul în piept: 

— Ilalomiţeanul. 

— Şi cum ai de gând să faci chestia asta? 

— Întâi, îmi iau o vacanţă, simt nevoia să mă odihnesc. Pe 
urmă, mă gândesc la o afacere cu jocuri mecanice. Nema 
riscuri, tot confortul. Fleţii bagă fisa în aparat şi eu adun 
banii. 

— Cred, râse Gogu, că ai o imagine cam luminoasă 
despre businessul cu pricina. 

— Tu ce ai de gând? 

Gogu ridică din umeri: 

— Habar n-am. 

Sincer, nu ştia şi nici nu-i păsa. 

Se despărţiră cu relativă emoție în capul bulevardului, 
făcându-şi promisiuni ca doi oameni care s-au cunoscut într- 
un concediu, promisiuni care de regulă, uitate la primul colţ 
de stradă, nu se onorează niciodată. O luară în direcţii 
diferite, doi pietoni anonimi, cu itinerarii anonime, 
dizolvându-se în anonimatul străzii. 


leşind din biserică, Lucreția se opri la „standul cu morţi“, 
cum îi auzise pe milogi vorbind între ei. Aprinse o lumânare 
pentru Adrian, a doua pentru Alina. Şovăi scurt, apoi 
aprinse încă una. A treia. 

Un câine de pripas îi adulmecă poalele paltonului, 
încurcându-i-se printre picioare. Lucreția scotoci în geantă 
şi îi azvârli un biscuit: 

— Să fie şi de sufletul piticului. 


11+ A face dragoste - argou. 

ti Asociaţia de Impresariat Artistic, înainte de 1990 
(3. Aluzie la celebre filme „cu teză“ din anii '50-'60. 
14. Filator - argou.