Rodica Ojog-Brasoveanu — Un blestem cu domiciliu stabil

Rodica Ojog-Braşoveanu 


UN BLESTEM 
CU DOMICILIU STABIL 


-roman polițist- 


1998 


CINE 


| Dumitru Mihuţ era un tel de bărbat pe care, doar privindu-l, îți 


spuneai că nu i se poate întâmpla nirrmuc interesant în viaţă. Trecea 
neobservat, dincolo de poarta scoli colegi nu-l recunosteau — de 
fapt nu-l vedeau -— iar cunoştinţele se sirnțeau incapabile să-i 
reconstituie în absenţă trăsăturile. Era mic, şters, încărunțise cu 
douăzeci de ani în urmă, iar procesul — soarta celor mai mulți blonzi 
— se oprise brusc, transtormându-i capul într-un ghem de lână 
nisipie. În realitate, nisipul părea să-i caracterizeze întreaga făptură! 
pielea zgrunțuroasă, goframe, în ciuda unui ficat excelent, ochu — 
chihlimbar ceţos, dinți galbeni hgurând în fisa dentistului care-i 
făcuse proteza — nuanță 27, Vestimentația şi-o alegea în aceleagi 
tonuri, nimeni nu-şi aruntea să-l Îi văzut altfel decât în paletă abia 
diferențiată de maro, bej, comac diluat. 

Existența îi fusese la fel de ternă. Împlinise 66 de ani, vreme de 
patruzeci predase Ştunţele Haturale la un lhceu bucuregtean, era 
văduv de peste douăzeci de aru şi fusese îndrăgostit o singură dată. 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


UN BLESIEM 
CU DOMICILIU SIABIL 


-roman poliţist- 


1998 


CINE 


Dumitru Mihuţ era un fel de bărbat pe care, doar 
privindu-l, îţi spuneai că nu i se poate întâmpla nimic 
interesant în viaţă. Trecea neobservat, dincolo de poarta 
şcolii colegii nu-l recunoşteau - de fapt nu-l vedeau - iar 
cunoştinţele se simțeau incapabile să-i reconstituie în 
absenţă trăsăturile. Era mic, şters, încărunţise cu douăzeci 
de ani în urmă, iar procesul - soarta celor mai mulţi blonzi - 
se oprise brusc, transformându-i capul într-un ghem de 
lână nisipie. În realitate, nisipul părea să-i caracterizeze 
întreaga făptură: pielea zgrunţuroasă, şofranie, în ciuda 
unui ficat excelent, ochii - chihlimbar ceţos, dinţii galbeni 
figurând în fişa dentistului care-i făcuse proteza - nuanţă 
27. Vestimentaţia şi-o alegea în aceleaşi tonuri, nimeni nu-şi 
amintea să-l fi văzut altfel decât în paletă abia diferențiată 
de maro, bej, coniac diluat. 

Existenţa îi fusese la fel de ternă. Împlinise 66 de ani, 
vreme de patruzeci predase Ştiinţele Naturale la un liceu 
bucureştean, era văduv de peste douăzeci de ani şi fusese 


îndrăgostit o singură dată. Aceasta se petrecuse însă atât 
de demult, încât abia îşi mai amintea chipul fetei. Îi era 
colegă de cancelarie, amândoi profesori stagiari la Titu şi 
idila durase cam vreun an. Îl părăsise fără explicaţii căci 
„nu suport culoarea maron, nici măcar la cafeaua cu lapte“ 
nu putea constitui un motiv serios. O despărţire fără 
convulsii chiar dacă, pentru o vreme, lui Mihuţ i se întâmpla 
ca ascultând romanțe sau cântece de inimă albastră (mai 
ales „În nopţile din luna Mai“) să i se umezească privirea. 

Nu avea familie. Tatăl, medic militar, murise în primele 
luni de război pe Frontul de Răsărit, maică-sa ceva mai 
târziu, din pricina unei infecţii. Singura rudă relativ 
apropiată era un nepot de văr - Dan, tânăr, chipeş şi cam 
blazat. 

În ziua când încasase prima pensie - toamna lui '90 - se 
încuiase în casă, făcându-şi ordine în sertare şi idei. Nu se 
aştepta la surprize („m-au ocolit ele în tinereţe, nu m-or 
căuta taman acum”) şi şi-ar fi putut desena cu exactitate 
harta existenţei pentru următorii zece, douăzeci de ani, sau 
cât l-o îngădui Cerul în meleag. Îşi alcătuise chiar un soi de 
agendă de lucru. Se ştia cam boem, delăsător, nu-i plăceau 
disciplina şi programul pedant şi dacă, până acum, şcoala îl 
strunise, obligându-l să respecte un anumit orar, îi era 
teamă că, rămas de capul lui, să nu ajungă un bătrân 
decrepit, aşa cum întâlneşti îndeobşte prin parcuri sau prin 
bodegi de periferie: expresii nesigure, haine ponosite cu 
canturi slinoase, gulere prea lungi în jurul gâtului slăbit, 
privire absentă, ţigări ieftine, mototolite. Îşi fixă deci zile de 
scuturătură, o vizită lunară la Nufărul şi alta la frizer, 
control semestrial la dentist şi analize medicale minuţioase, 
plimbări zilnice de cel puţin o oră, indiferent de starea 
timpului. La fel de chibzuit îşi drămui bugetul. De două, 
însă, îi era cel mai teamă: să nu facă datorii şi, adevărat 
coşmar, să nu fie obligat să dea meditații. Îşi compătimise 
din suflet colegii nevoiţi s-o facă şi socotea un mare noroc 


faptul că la materia lui nu se prea înghesuiau amatori de 
lecţii particulare. 

Trecuseră trei ani de atunci şi, se felicita, cu mici abateri, 
nesemnificative, respectase programul. Totul se desfăşura 
după tipic. Se simţea bine, îşi umplea zilele cu o grămadă 
de fleacuri plăcute, nimic important şi deci grav n-avea săi 
se întâmple şi asta îi dădea o stare de călduţă mulţumire. În 
sinea lui, se simţea foarte vertical, se credea capabil să-şi 
stăpânească şi determine destinul. 

„Cum dracu', nu se plictiseşte să facă mereu acelaşi 
lucru? se mira Dan. Şi aşa o s-o ţină idem până la capătul 
zilelor. N-o să i se întâmple nimic, nici măcar o răceală, la 
loterie nu joacă...“ 

În curând însă, tot Dan avea să comenteze perplex: 

„Domnule, în viaţă e ca şi la cursele de cai, nu există 
fixuri. Eu, unul, nu mai dau pronosticuri. Uite aşa, e de 
ajuns să pocnească Lady Fortuna din degete şi te trezeşti 
din uliţă amărăşteană, defilând în Rolls-Royce, pe Fifth 
Avenue.“ 

Pe data de 14 aprilie 1993, într-o miercuri, profesorul 
Mihuţ se trezi ca de obicei, la 8 dimineaţa. Îşi luă micul 
dejun fără chef, închipuindu-şi că are toate motivele să fie 
prost dispus. Întâi, că nu-i plăcea ceaiul pe care şi-l 
impusese, renunțând la cafeaua neagră însoţită de două- 
trei ţigări, pe urmă, afară era urât - vânt, frig, cer înnorat - 
iar în loc să stea fericit acasă, cu o carte bună, era silit să 
iasă pentru a-şi plăti cotizaţia la CAR. Detesta operaţiunea 
în sine, îi repugna în general, contactul cu birocraţia şi 
angaja avocat pentru rezolvarea celor mai neînsemnate 
probleme administrative. Dar, peste toate, chestiunea i se 
părea morbidă, carnetul păstrat în birou, împreună cu 
„hârtiile de cimitir“ emanând un iz sepulcral. „Oribil! Să te 
preocupe din viaţă ajutorul de înmormântare!...“ 

Se întoarse acasă după vreo trei ceasuri, nebănuind că 
era ultima oară când achita cotizaţia. Spre prânz, poştaşul 
îi aduse o scrisoare recomandată care avea să-i schimbe 


întregul itinerar de viaţă şi chiar, spre propria lui 
surprindere, felul de a fi, mentalitatea, unele date esenţiale 
ţinând de natura intimă a persoanei sale şi pe care le 
crezuse imuabile. 

Mihuţ nu vorbea curent engleza, dar era îndeajuns de 
familiarizat cu limba ca să înţeleagă că misiva fusese 
expediată de un oarecare B.A. Jefferson, notar în oraşul 
Montgomery, Statul Alabama. Ca în romane sau filmele 
considerate de critica simandicoasă drept „uşoare, de 
consum“, Jefferson îl anunţa că este executorul testamentar 
al lui Mr. Nick Balaban, decedat la 1 martie 1993 la Spitalul 
Santa Monica din Montgomery. Mr. Dumitru Mihuţ, fiind 
desemnat ca unic moştenitor şi legatar universal, era invitat 
să se prezinte personal pentru a intra în drepturile 
succesorale. Un bilet de avion al companiei de zboruri 
aeriene Panamerican îi stătea la dispoziţie la sediul agenţiei 
din Bucureşti etc., precum şi un cec în valoare de 1 000 de 
dolari, cheltuieli de drum, depuşi pe numele domniei sale la 
Banca ..., cont... etc. 

Peste o săptămână, perplex, incapabil să se obişnuiască 
cu fabulosul eveniment, cu ideea că face parte din viaţa lui - 
nu se avântase niciodată dincolo de Băile Felix şi nu 
călătorise cu avionul - cărând după el o valiză de emoţii 
provinciale, părăsea Aeroportul Otopeni într-un Boeing 
747. Zăbovi şase luni în SUA şi când se întoarse, târziu în 
toamnă, i se păru că nu recunoaşte Bucureştiul. Lăsase un 
oraş viu, colorat, cam murdar, desigur, dar o metropolă în 
lipsa termenilor de comparaţie şi găsea acum un târg 
necivilizat, dezolant de out of fashion. Avea sentimentul că 
s-a întors de la distanţe de ani lumină. La rândul lor, cei din 
jur nu-l recunoşteau. La aeroport, nepotu-său, Dan, 
cercetându-i lung sacoul cărămiziu, şepcuţa de jocheu în 
culorile papagalului Ara şi brăţara de aur de la mâna 
dreaptă, fluieră subţire printre dinţi: „Măi să fie!“ 

„Scrisoarea din aprilie“ - aşa intrase în folclor, pentru 
familie, elementul propulsor al evenimentelor ulterioare - 


avea să opereze mutații esenţiale în viaţa lui, în viaţa lui şi a 
altora, un număr de bărbaţi şi femei despre a căror 
existenţă habar n-avea şi care, la rându-le, nu auziseră 
niciodată de Dumitru sau Dan Mihuţ. Şi care, la un moment 
dat, aveau să regrete amarnic că au auzit. 


Implicații: 


DAN MIHUŢ, nepotul profesorului, bărbat superb - 
american like - conferenţiar la IEFS, 35 de ani, scăpase ca 
prin minune la cutremurul din 1977. Episodul însă îl 
marcase imens. De atunci, „nimic nu contează, nimic nu-i 
important“ îi deveniseră crez şi modus vivendi. Sentimentul 
de zădărnicie stăpânindu-l din adolescenţă, efortul - 
componentă esenţială a existenţei - îi  repudia, 
neînţelegându-i raţiunea. Îşi închipuia că în acel fatidic 4 
martie avusese o revelaţie în sensul descoperirii sensului 
exact al mersului omenirii ajungând totodată, în aceeaşi 
ordine de idei prin prisma catastrofei trăite, la concluzia că 
majoritatea indivizilor sunt lipsiţi de simţul proporţiilor. 

Faţă de cei din jur, avea o atitudine îngăduitoare, vag 
ironică, nu realiza cum de oamenii se epuizează, se 
consumă, îşi inventează amărăciuni şi necazuri „pentru 
mărunţişuri, zguduitor de mărunte“. Unchiu-său nu înceta 
să-l amuze şi un observator mai atent ar fi putut constata că 
privirea lui Dan păstra în permanenţă un licăr maliţios. De 
fapt, era constant bine dispus, cu un apetit de viaţă 
moderat. 

Trăind din toate punctele de vedere sub semnul 
efemerului, locuia într-o garsonieră mobilată sumar, ca o 
cameră de hotel: nimic de prisos, în afara unui singur vas 
de flori. La moartea părinţilor, lichidase absolut totul spre 
stupefacţia lui Dumitru Mihuţ: 

„Iroacele vechi nu-mi spun nimic şi chiar de ar fi fost 
piese de muzeu, tot le parolam. Dacă vrei matale să 


păstrezi ceva, eşti invitatul meu...“ 

Bătrânul luase câteva tablouri şi albumul cu fotografii de 
familie. Dan îl chestionase sarcastic: 

— Crezi că interesează Academia? 

— Faci tu pe deşteptul dar într-o zi ai să-mi mulţumeşti. O 
să ai şi tu un copil, o să vrea să-şi ştie şi el bunicii, de unde 
se trage... 

— Am să-i deschid manualul de istorie, la cruciați... 

În relaţiile cu femeile, păstra acelaşi stil degajat, 
neimplicat, amabil, tandru şi chiar duios dar cu graţioasă 
superficialitate, ceea ce le scotea din minţi. Concentrând, 
politeţe şi urbanism, fără sentiment. 

„Să nu dea Dumnezeu, îi spunea mereu bătrânul, să 
plăteşti vreodată pentru toate pernele udate cu lacrimi.“ 

Până acum, Dan Mihuţ nu plătise. 


OLIMPIA FABIAN, celibatară convinsă, dactilografă în 
limbi străine, 71 de ani, niciodată mărturisiţi decât de 
buletinul păstrat sub cheie, în şifonierul cu trei uşi şi 
intarsuri de sidef. Locuia absolut singură - adică fără câine, 
pisică sau canar - într-un bloc vechi din cartierul fostei 
Operete, rămas ca prin minune nedemolat. Aici avea în 
proprietate o garsonieră dublă, unde nu pătrundea nimeni, 
niciodată. Când venea poştaşul cu pensia, îl primea în 
vestibulul spaţios unde păstra o mică bibliotecă cu reviste 
vechi şi un cuier cu rastel pentru umbrele. 

Personajul constituia fără îndoială una din figurile Străzii 
Vigilenţei iar vecinii, unii contemporani cu ea (vârstă şi 
vechime în cartier) susțineau că în peste cincizeci de ani nu 
o văzuseră niciodată, dar absolut niciodată, însoţită de vreo 
făptură a lui Dumnezeu, bărbat ori femeie. Nu avusese 
amanți, nu avusese prietene şi încă din prima tinereţe, când 
femeile ţes harnic şi cu spor vise matrimoniale, era de ajuns 
să o priveşti o singură dată ca să-ţi dai seama că 
domnişoara Fabian „îşi ajunge“, că şi-a concentrat întreg 
universul în propria-i persoană, că se distrează foarte bine 


singură, că nu-i lipseşte nimeni şi nimic. Domnişoara Fabian 
constituia desigur un unicat cu mult peste posibilităţile de 
înţelegere al cumetrelor care, indiferent de statut social sau 
grad de instruire, nu pot concepe viaţa decât în parametrii 
punctaţi de o pereche de pantaloni, o plită veşnic încinsă, 
aromă de cozonaci în Săptămâna Mare şi scutece atârnând 
în baie şi pe balcon. 

Domnişoara Fabian... Da, domnișoară, pentru că nu 
fusese căsătorită şi ţinea cu obstinaţie la apelativ, 
îndreptând prompt, aproape ofensată erorile inevitabile de 
la o anumită vârstă. O întâmplare petrecută cu ani în urmă, 
colportată ar fi făcut deliciul cunoştinţelor... 

Când împlinise şaizeci de ani, mici neplăceri o siliseră la o 
intervenţie chirurgicală. Părăsind spitalul, îi solicitase 
ginecologului un „certificat de virginitate ratată din raţiuni 
majore, în urma unei intervenţii medicale“... Omul o privise 
căpiat: 

— Vă cere chestia asta la serviciu?... Auzi, Suzano, se 
adresase asistentei, ăştia au înnebunit de tot! Nu le mai 
ajunge  Wassermanul... Unde lucraţi, ă... ă... ă... 
domnişoară? 

— Nu la serviciu am nevoie, şi râsese ca în faţa unei 
naivităţi evidente. 

— Dar unde?! şi medicul avu dintr-o dată imaginea unui 
boşorog nebun, pustnic sau obsedat sexual, pus pe însurat 
cu fecioare sexagenare. 

Olimpia Fabian punctase cu indexul undeva, în eter: 

— „Dincolo...“ 

Medicului îi veni în minte morala unui banc vechi, 
sentinţă dată în rai, la Judecata de Apoi, într-un caz similar: 
„„.„„Vacă ai fost, la vaci să stai!...“, dar se abţinu să mai 
comenteze, mulţumindu-se să privească lung făptura din 
faţa lui. 

Într-adevăr, Olimpia Fabian surprindea. Nu reprezenta 
tipul de fată bătrână şi în realitate, observând-o, ţi-era 
imposibil să-i stabileşti statutul real. Desigur, „se purta“ 


prea tinereşte, se pieptăna ca la douăzeci de ani, cu plete 
blonde-paj pe umeri, rochiile erau prea scurte, cu braţele 
dezgolite până la umeri, tocurile prea înalte, culorile cam 
nesăbuite, o recuzită juvenilă deplasată, dar iar era 
adevărat că desenul, contururile rămăseseră incredibil de 
bine păstrate. Se mişca şi păşea cu o vioiciune care 
excludea din capul locului probleme de coloană sau 
circulaţie vasculară. Din aceeaşi familie, a tinereţii 
prelungite, făceau parte îmbrăcămintea uşoară, indiferent 
de sezon - o garderobă care nu cunoştea căciula, fularul, 
cojocul şi puloverele puse unul peste altul - dar, în primul 
rând, dantura incredibil de bine păstrată. În totul, 
Domnişoara Fabian reprezenta prototipul de persoană a 
cărei vârstă este imposibil s-o ghiceşti. Simţeai doar că nu 
mai e tânără dar epoca îţi scăpa. Un ochi experimentat, însă 
şi acela quintagenar, ar fi putut-o citi după „model“, căci 
majoritatea oamenilor păstrează, indiferent de moda zilei, 
un tip idealizat în tinereţe, tiparele copiate pecetluindu-le 
fotografia: un anume zâmbet, felul de a privi, pieptănătura, 
în general, expresia, anumite elemente de vestimentaţie 
imuabile. lar modelul Olimpiei Fabian fusese Rita Hayworth, 
pe acelaşi top al preferințelor aflându-se şi Ginger Rogers. 
Punctul de reper se impunea de la sine: adolescentă sau 
foarte tânără fusese în jurul anilor '40. 

De adăugat că fără a fi comunicativă, ba dimpotrivă, în 
cadrul relaţiilor stricte pe care le practica era de o bună 
dispoziţie egală, râdea în cascade aproape non stop. 
Înlocuit de râs, domnişoara Fabian nu cunoştea zâmbetul. 

În octombrie 1993, când îl întâlni pe profesorul Dumitru 
Mihuţ în urma unui anunţ citit în Mica Publicitate, Olimpia 
Fabian era pensionară. Ducea o viaţă disciplinată, după un 
ceasornic foarte strict, lucra intens şi competent acasă 
pentru diferiţi particulari şi ar fi fost imposibil să-ţi închipui 
la ce visează. Cert era că dorea să „se extindă“. Bătea 
curent în franceză, engleză şi italiană, iar acum lua lecţii de 
germană. Profesorul îi acorda toată atenţia, amuzându-se în 


sinea lui. Fabianca se dovedea o elevă capabilă şi 
conştiincioasă, dar asta, din nefericire, nu o făcea mai 
tânără. Deşi nu mai era nici el pieton pe bulevardul juneţii, i 
se părea totuşi aberant ca la 60-70 de ani - cam pe aici o 
taxa - să-ţi mai baţi capul cu gramatica şi dicționarele unei 
limbi „sisifiene“, care le venise de hac unora, şi nu puţini, pe 
care-i ştia el de cel puţin două ori mai aproape de biberon 
decât domnişoara Fabian. „Când dracu' să mai fructifice 
efortul?!“ 

Olimpia Fabian îl sună pe Mihuţ în dimineaţa zilei de 22 
octombrie. Un telefon dat într-o doară, la întâmplare, cu 
obrazul plin de cold cream şi capul de bigudiuri: „Să vedem 
despre ce este vorba...“ 

Când puse receptorul în furcă, era departe de a bănui ce 
piruete îi rezerva destinul. 


SAȘA DIACONU, inginer, 36 de ani, necăsătorit, şomer, 
unul (prototip) din „marii singuri ai marelui oraş“. 

Locuia împreună cu maică-sa şi o soră în vârstă de 40 de 
ani, necăsătorită. Bătrâna, Elena Diaconu, nu contenea să 
se întrebe de ce oare întreaga familie fusese şi era în 
continuare urmărită de o soartă nemernică. 

Refugiaţi în 1941 din Basarabia, se stabiliseră la 
Bucureşti iar de atunci, de când îşi luaseră rămas bun de la 
căsuţa din orăşelul de pe malul Nistrului - imagine idilică 
fixată în memorie cu ziduri albe, ramuri grele de liliac 
asediind ferestrele înspumate de horbotă şi tufişuri de 
trandafiri sângerii (parcă niciodată nu înfloriseră grădinile 
mai exploziv şi fastuos!, aveau să-şi amintească toţi 
basarabenii) - de atunci, ghinionul, necazurile aveau să se 
țină de ei, umbră statornică. La Bucureşti, Elena se 
căsătorise cu Nicolae Diaconu, refugiat şi el. Murise tânăr, 
lăsând-o cu doi copii mici. 

— Saşa, povestea ea ori de câte ori avea ocazia 
(prindea de obicei cliente tinere şi nerăbdătoare care se 
uitau cu silă la baba asta grasă, fără dinţi, cu voce invariabil 


tânguitoare şi un accent infernal rusificat, dar cosea ieftin şi 
avea bună voinţă, nu se supăra dacă îi întorceai lucrul)... 
Saşa abia deprinsese a păşi... Da, domnişoară, aşa-i, bag şi 
eu de seamă, se grămădegşte oleacă la umăr dar îndreptăm, 
stăi, să prind un bold. Veruţa era la şcoală, mergea pe clasa 
a patra... Am priceput, o vreai mai strâmtuţă... Vino matale, 
aşa, mai pe sară... Nu trebuie să te mânii... O duduiţă aşa 
frumoasă! Ai să faci creţuri... Las” că tot eu îţi cos rochia de 
mireasă... 

Ţinuse singură casa, cu acul. Era ceea ce se numeşte 
croitoreasa ieftină de cartier, cu casa veşnic plină de 
bulendre aduse la cârpăcit, îngustat, lărgit, tivuri de refăcut 
şi fermoare de cusut, transformări meschine. De lucru nou 
nu avea parte, clientelor fiindu-le teamă că le strică 
materialul. Arareori, când totuşi se ivea prilejul, Elena 
Diaconu, scăldată în sudori, dădea târcoale ţesăturii, 
chinuindu-se cu o grămadă de tipare, reluând la nesfârşit 
măsurătorile, neîncumetându-se să bage foarfeca în stofă. 

Avusese în schimb noroc - singurul - de copii buni. Deloc 
frumoşi dar supuşi, răbdurii, robaci. Amândoi îşi luaseră 
serviciu încă de pe băncile şcolii, urmaseră liceul şi 
facultăţile la seral. 

Saşa, la 36 de ani, era un bărbat de statură mijlocie, 
grăsuţ, dând senzaţia de prea moale, de prea mult ţesut 
adipos; un fizic ingrat, revulsiv. Calviţia precoce, penibilă 
mai ales datorită efortului inabil de a o camufla cu o şuviţă 
lăsată să crească deasupra urechii drepte şi adusă peste 
creştet, spre cea stângă (procedeu adoptat de mulţi 
chelboşi, al căror vrăjmaş principal sunt şi cele mai delicate 
adieri de vânt), trăsăturile lipsite de fermitate, păstoase, 
pielea prea albă pentru un bărbat, în sfârşit, tot ansamblul 
îl făceau să semene, folosind comparaţia unui scriitor 
celebru „cu un caş pe care crescuse păr“. Şi mai neplăcut 
impresiona privirea. Veşnic pieziş coborâtă în dialog direct, 
i-o puteai surprinde doar întorcând capul brusc şi atunci, în 
chip confuz, interlocutorul se simţea cuprins de nelinişte. Îi 


contrazicea întreaga făptură: o privire inteligentă, trează, 
vicleană sugerând  duplicitarul; privirea pisicii care 
pândeşte gaura şoarecelui. 

Din toată familia, oricum neoblăduită de Fortuna, în mod 
categoric, Saşa era cel mai urgisit, campion al neşansei, 
colecţionar de ghinioane. Bolnăvicios în copilărie - nu 
scăpase nici o „contagioasă“ - lui i se întâmplau cele mai 
absurde accidente: hoţii îl buzunăreau, pretutindeni - în 
metrou, la piaţă, la cinema, la biserică, ba chiar şi în vis; 
cele mai cumplite ploi torențiale îl prindeau fără umbrelă, la 
cozile lui Ceauşescu, unde îşi lua rând de cu noapte, marfa 
se termina exact înaintea lui, dacă îşi cumpăra pantofi, 
numărul de la stângul diferea de cel drept, se suna la uşă 
sau telefon exact când se aşeza pe WC; cu un an în urmă, 
fabrica reducându-şi personalul, Saşa fusese cap de afiş 
printre primii zece concediaţi. Cel mai adânc şi dureros îl 
afecta însă faptul că nu se putea împlini pe plan afectiv. De- 
a lungul anilor, îndurase patru rateuri ţepene, dintre acelea 
care nu se uită. Acestea îi suprimaseră pentru totdeauna 
orice urmă de siguranţă şi la un moment dat, după ultimul 
accident sentimental, începuse să se gândească la 
sinucidere; era spaima constantă pe care o trăiau maică-sa 
şi Veruţa. 

Acum, în toamna lui 1993, situaţia i se părea şi mai 
sumbră. Se preconiza o iarnă dură - oricât de blândă 
meteorologic, pentru omul sărac tot grea se dovedeşte - şi 
se simţea sfâşiat de lipsa oricărei perspective. Chiar şi în 
vară, scăpaţi oricum la verdeţuri şi buruieni, trăiseră mizer, 
mai mult din salariul soră-si şi făcând economii sângeroase. 
Nu mai primea ajutor de şomaj, iar clientela Elenei Diaconu 
se împuţina cu fiecare zi. Normal, oraşul se umpluse cu 
magazine  vârfuite de mărfuri sclipicioase (scumpe, 
adevărat) dar, pentru cârpe, mândruţele  rostuiesc 
totdeauna bani. Ălorlalte, muieri cu familie şi copii mulţi, de 
pensionare nu mai vorbim, abia le ajungea de pâine, nu le 
mai ardea de mode. Aproape nimeni nu-i mai bătea la uşă şi 


Elena Diaconu se frământa nopţi întregi căutând soluţii. 
Saşa o auzea din odaia alăturată pocnindu-şi degetele pe 
întuneric. Întuneric în toată casa, cu legământ, începând de 
la ora 10 seara. Se făcea economie la orice, la săpun şi la 
pasta de dinţi (un singur spălat pe zi, înainte de culcare), se 
renunţase la masa de prânz, grijindu-se de o cină mai 
consistentă că foamea nu te lasă să pui pleoapă peste 
pleoapă. El, Saşa, se lăsase de fumat şi nu mai cumpăra nici 
un Ziar. 

Trecu în micul vestibul întunecos (eliminaseră special 
becul ca şi în cămară pentru ca lumina să nu fie aprinsă nici 
măcar reflex, cel din baie fiind înlocuit cu un altul de 25 de 
waţi), bâjbâi după ghete şi începu să se încalţe. Maică-sa îşi 
ridică ochii încreţiţi de efort peste maşina de cusut. 
Degeaba o trăsese lângă fereastră, răzbea greu cenuşiul 
abia diluat al dimineţii de toamnă şi nu-şi schimbase 
ochelarii de zece ani. 

— Unde te duci, vremea îi tare vrăjmaşă... 

— La biserică. E marţi... 

Se ducea câte nouă marţi în şir la Biserica Sf. Anton, 
patronul candidaţilor fără noroc la căsătorie; mai frecventa 
Olarii pentru deschisul Bibliei şi Sf. Gheorghe Nou pentru 
dezlegare de cununii. 

— Înseamnă că zăboveşti. 

Erau cozi imense, curtea gemea de lume (dever mare 
pentru cerşetori), veneau şi de prin jurul Bucureştilor, cine 
nu putea îşi trimitea vreun neam, de obicei mamă sau 
bunică. 

— Nu cred. E urât afară. Nu vin ăia din provincie pe 
timpul ăsta. Dacă întârzii, să nu te sperii. Adăugă moale, 
ştiind că o irită pe maică-sa: Poate trec pe la Crinu... 

Pe chipul Elenei Diaconu se ivi, într-adevăr, o schimă de 
nemulţumire dar încercă să se stăpânească. Era blândă cu 
copiii, şi aşa îndeajuns de urgisiţi şi „la o adică sfada şi 
huietul nu umplu pântecele şi nici nu pingelesc ciubote“. Se 
aruncă în schimb cu furie asupra maşinii: 


— Da' copchilul cela n-are şcoală? Îi de capul lui? 

— Până ajung eu la el, e acasă... Săru' mâna, mamă... 

În general, nu pleca de acasă fără să întrebe dacă n-are 
nevoie să-i aducă ceva din oraş. Acum... Avea în buzunar 
exact cât să-i ajungă de metrou, la întoarcere, dacă se va 
întâmpla să fie prea obosit. 

— Atunci, umblă sănătos şi cruce ajută! 

Desenă în aer, în direcţia lui, semnul crucii, după tipicul 
preoţilor. Abia după ce auzi uşa închizându-se, începu să 
bombăne: 

— „bărbat în toată firea, om învăţat, inginer, îşi 
prăpădeşte vremea cu un boţ de copchil... Ce are să 
deprindă de la el? Să prindă muşte? Să joace un bunghi?... 
S-a izbit lu” bietu' tată-său. Şi acela cerceta norii şi nu uliţa, 
lega prieteşug cu te miri cine. Oameni fără căpătâi... 
Neculai punea inimă iar aceia îi treceau pe dinainte şi 
piereau ca năluca, fără să lase dâră... 

Elena Diaconu se înşela. Crinu avea căpătâi. Şi un rol 
important în viaţa lui Saşa. Canavaua pe care începuseră să 
se înfiripe evenimentele dramatice ulterioare era ţesută. 
Destinul lucrează cu igliţa. 


CRINU PREDA, în catalog - Preda Răzvan-lonel-Crinu; 
16 ani, clasa a Xl-a C, Liceul Neagoe Basarab Bucureşti, 
orfan. Tipul de selfman made, în embrion. Avusese părinţi 
legitimi şi o grămadă de naşi dar acum era absolut singur. 
Oficial, se afla sub tutela unui unchi îndepărtat, Tudor 
Ciucaş, un individ despre care se afirma în mod curent că 
ar fi un visător, un „poet“. Avea un caiet cu peste 300 de 
poeme nepublicate, un altul cu 2 012 maxime originale, şi 
îşi câştiga existenţa ca funcţionar la Notariatul Sectorului 4. 
De o indiferenţă cutremurătoare, Ciucaş acceptase povara 
tutelei de jena colegilor. Din fericire, însă, servitutea se 
dovedise a fi pur formală, povara nu exista. lot efortul 
consta în a încasa pensia de urmaş cuvenită băiatului şi de a 
i-o expedia prompt prin mandat poştal. Aşa se petrecuseră 


lucrurile încă de la început, de acum patru ani, de când 
Crinu rămăsese singur pe lume. 

Situaţia fusese dintre cele mai banale, doar decizia şi 
curajul lui Crinu erau ieşite din comun. La începutul anului 
1989, soţii Preda, arhitecţi, părăseau clandestin ţara, 
lăsând băiatul avertizat în prealabil, în grija unei bunici; 
urma să fie recuperat conform procedeului clasic cu 
ajutorul Crucii Roşii şi a unui scandal la postul de radio 
Europa Liberă. În seara aceea de februarie, când îşi luaseră 
rămas bun „bărbăteşte, fără lacrimi şi pentru foarte puţin 
timp, poate câteva luni“, Crinu îşi vedea ultima oară 
părinţii. Nu avea să se mai primească nici o veste de la ei. 
Nici măcar un zvon. Ceea ce se formulase iniţial doar ca o 
bănuială, o confirmară evenimentele din decembrie când 
graniţele libere şi paşaportul la purtător ridicau barierele 
din calea familiilor fărâmiţate. Faptul că soţii Preda nu mai 
existau devenise o certitudine şi la fel de sigur era că 
nefericiţii nici măcar nu apucaseră să pună piciorul pe 
meleag străin. Fuseseră desigur lichidaţi încercând să 
forţeze frontiera fie de grăniceri, fie de călăuze. În 
primăvara aceluiaşi an, se prăpădi şi bunica băiatului, 
măcinată de un diabet vechi. 

La doisprezece ani, Crinu era liber şi singur, într-un 
apartament de trei camere care fusese proprietatea 
bătrânei. Datorită acceptului lui Tudor Ciucaş, scăpase din 
colimatorul Autorităţii Tutelare, care l-ar fi încredinţat unei 
case de copii. Unchiu-său, oricât de uscat şi absent, se simţi 
totuşi impresionat de recunoştinţa băiatului care-şi 
închipuia că primise tutela la rugăminţile lui şi nu de teama 
oprobriului public. Crinu, trăind sub ameninţarea 
orfelinatului, îl asigura continuu: 

— Ai să vezi, nene, că eu mă ţin de cuvânt... N-o să te 
supăr... 

Ciucaş arboră un aer jovial, făcând pe glumeţul: 

— Şi cum zici că ai să te descurci tu, măi băiete? Cine te 
spală, cine îţi face o mâncare, cum dormi tu singur? N-o să- 


ţi fie frică în ditamai casă? 

— Nu mi-e frică, nene! Am doişpe ani, de o lună merg pe 
treisprezece... Îl am şi pe Lache, argumentă suprem, 
arătând cățelul, o corcitură caraghioasă, plină de păr. 

— Da' cu mâncarea cum faci? Aveţi vreo cantină acolo, la 
şcoală? 

— Nu mă duc la cantină... Să nunţeleagă... Ştiu să 
gătesc, nene... Am ajutat-o pe bunica, stătea mai mult în 
pat. Ştiu ouă prăjite, ceai, macaroane, supă în plic, fierb 
cartofi... Fac şi curăţenie că bunica nu mai putea... 

Tudor Ciucaş îl privea îndoit. Băiatul părea de ispravă şi 
descurcat, totuşi se simţea încercat de temeri: 

„E doar un copil... Dacă i se întâmplă ceva, dau de 
dracu'... Au să mănânce toţi rahat c-am lăsat băiatul 
singur...“ 

— La vecini te-ai gândit? Oamenii se amestecă unde nu le 
fierbe oala! Cu cât mai acoperită, cu atât mai al naibii! În 
special ţaţele, că n-au ce face... Or să reclame că eşti de 
capul tău. 

— Nu mă reclamă, nene! Îi ştiu pe toţi. 

— Dacă zici tu... După o scurtă ezitare, decise generos: 
Pe la şcoală, am să trec eu din când în când, să vadă că se 
ocupă cineva de tine. 

— Nu trebuie, nene! Îi cheamă pe părinţi doar dacă ai 
absenţe sau note proaste... Ori faci prostii. 

Tudor Ciucaş îşi luase rămas bun, mângâindu-l neglijent 
pe cap: 

— Bine, piciule, să vedem cum o să meargă treaba. 
Completă moale: Dacă ai nevoie de bani sau eşti bolnav, mă 
rog, dacă se întâmplă ceva, sună-mă... Apropo, vezi să nu se 
prindă ăia de la lelefoane că s-a prăpădit bunică-ta, că-ţi 
taie postul. Eşti minor şi n-ai dreptul. 

Trecuseră patru ani de atunci. lelefoanele nu se 
prinseseră, nici şcoala, nici Autoritatea lutelară. Sub 
regimul Ceauşescu, unde sistemul administrativ înnoda, 
imediat după Securitate, al doilea rând de sârmă ghimpată 


în jurul individului, lucrurile n-ar fi fost la fel de simple. În 
brambureala generală de după Revoluţie însă, Crinu, 
neridicând probleme, neevidenţiindu-se sub nici o formă, 
mai ales negativ, trecea neobservat, nimeni nu-i acorda vreo 
atenţie. 

Unchiu-său îl vizita cam de două-trei ori pe an, în 
inspecții pur formale, descoperind cu oarece perplexitate, 
că băiatul merita toată stima. Casa arăta mai bine chiar 
decât a lui însuşi, deşi îi venea săptămânal o femeie de 
serviciu, se găsea câte ceva în frigider, îmbrăcămintea era 
curată şi decentă, notele la şcoală mulţumitoare, cu banii o 
scotea singur la capăt. Nu apelase niciodată la el, deşi se 
oferise în mai multe rânduri şi cu toată sinceritatea să-l 
ajute. Crinu îl determinase să-l respecte şi cu timpul 
ajunsese chiar să-l îndrăgească. 

— Mersi, nene, nu vreau... Completă în treacăt, dar cu 
legitimă mândrie interioară: Am mai mulţi bani ca doamna 
Panseluţa de la 2, c-am văzut când i-a adus pensia. 

Începuse să lucreze imediat ce rămăsese singur, 
născocind toate mijloacele pentru a-şi rotunji bugetul: 
plimba câinele unei doamne în vârstă, cumpăra pâine sau 
lapte pentru mai mulţi locatari şi Evenimentul Zilei pentru 
domnul Mihăilescu, pensionarul de la etajul 3, spăla vasele 
unei familii de farmacişti care deschiseseră un butic cu 
casete şi erau foarte ocupați deşi renunţaseră la gâdilat 
eprubete şi mojaruri, sâmbăta şi duminica înlocuia fochistul 
blocului, făcea oficii de debarasoare în zile aglomerate pe 
terasa unei cofetării particulare. 

Toţi cei care-l cunoşteau şi, ce-i mai important, în primul 
rând el însuşi - deoarece combustibilul succesului se află 
înlăuntrul individului - erau de acord că băiatul făcea parte 
din familia victorioşilor. O intuia şi Saşa Diaconu şi acesta 
constituia unul din motivele pentru care îl frecventa. 
Prezenţa lui Crinu îi insufla încredere, se simţea creditat cu 
forţă interioară, contaminat de optimism; lângă eli se părea 


că desluşeşte taina succesului care, astfel, căpăta contururi 
posibile. 

Crinu se întoarse de la şcoală aproape de 2. Se descălţă 
în antreu şi lăsă sacul cu cărţi pe canapeaua din sufrageria- 
living. După ce se schimbă la repezeală, intră în bucătăria 
curată şi bine aerisită, legându-şi peste treningul de casă 
un şorţ rămas de la bunică-sa. Cu gesturi precise, scoase 
din cămară un pachet de spaghete, untul şi parmezanul din 
frigider şi puse apa la fiert. Totul metodic, bine chibzuit, cu 
economie de gesturi şi siguranţă de gospodină încercată. 
(Cândva, ordinea, expeditivul, curăţenia perfectă care 
însoțeau fiece operaţie vor da de gândit viitoarei mirese a 
lui Crinu. Nu avea să fie un bărbat comod...) 

Se întoarse în living, îşi aprinse o ţigară Bucegi şi 
deschise România Liberă parcurgând în primul rând 
ofertele de serviciu. Se opri la unul din anunţuri şi sublinie 
numărul de telefon, dând start astfel unei aventuri 
extraordinare. 

Îl întâmpină pe Saşa Diaconu cu aerul dintotdeauna, 
vesel şi, fără ca vreunul din ei să-şi dea concret seama, vag 
protector: 

— Ura, bărbate! Ce faci? 

— Am trecut pe aici..., spuse moale, pe un ton de scuză 
Saşa. 

— Bine ai făcut! Stai, că-mi dă apa în fiert... Ai mâncat? 

— Da, se grăbi să-l asigure Saşa. 

Crinu se descurca bine cu banii, în principiu nu-i lipsea 
nimic esenţial (ba chiar făcea economii pentru o Mobră - un 
vis măreț!) dar Saşa se simţea prost. Cădea mereu în timpul 
mesei, singurul interval de circa două ceasuri când băiatul 
era liber. Crinu îl invita invariabil „să împartă merindea“, 
iar Saşa, deşi flămând, încerca să refuze. Îi era odioasă 
ideea că tapează, că exploatează un puştan. Parcă l-ar fi 
jefuit. 

— Te aştept aici. Am mâncat adineaori... 


— Nu-i nimic, dădu din mână, ştiind că minte. Mai 
mănânci o dată... Auzi, fii atent! Am găsit azi o chestie 
colosală în ziar. Cred că ne putem lipi amândoi. 

Saşa înfipse furculiţa în macaroanele aburinde cu ochii 
umezi de poftă. Crinu îşi întoarse jenat privirea. 1 se părea 
că nările celuilalt palpitau de foame. Spuse, la întâmplare, 
depăşind momentul: 

— Peste o săptămână e ziua mea. 

Saşa îşi ridică ochii din farfurie: 

— Cât? Şaişpe?... Eu am impresia... nu ştiu cum să-ţi 
spun. 'Te simt ca de treizeci... Zău dacă te mint! 

— Hă! Hă! Aşa bătrân?! 

Curând, într-o noapte, îşi va aminti cuvintele lui Saşa. 
„Uneori, sufletul încărunţeşte înaintea tâmplelor.“ Cine 
naiba a zis asta?! 


CORNELIA CIUREA, inginer agronom (lucrase în 
cercetare), pensionară, văduvă, 58 de ani, tipul de persoană 
infrecventabilă. 

Era foarte mulţumită de ea însăşi în ciuda unui fizic 
nefericit: siluetă de ou - mai de grabă o sari decât o 
înconjuri -, ochi exoftalmici, verzui diluat, gura o sfoară pe 
cale de a fi înghițită. Nu-şi cumpărase în viaţa ei farduri sau 
chiloţi sexy, nu cunoştea coaforul; o dată pe lună, frizerul o 
tundea nr. 2. Câtuşi de puţin invidioasă pe femeile arătoase, 
nutrea nestrămutat convingerea că „frumoasele“, în mod 
obligatoriu, sunt fie sărace cu duhul, fie „vagaboande“, cel 
mai adesea amândouă. Era sentenţioasă şi îngustă, 
închipuindu-şi că-i deşteaptă şi profund morală. Vorbea 
răspicat şi sacadat ca de la catedra unei clase de imbecili 
surzi. Cu excepţia telefonului, a televizorului şi a metroului, 
trăia exact aşa cum ar fi trăit acum o sută de ani, într-un 
târg oarecare de provincie, ignorând total ce va să zică 
fenomenul prestări servicii publice. Un singur 
amendament: cizmarul din colţ, care-i schimba flecurile. 


Se măritase târziu, după ce împlinise treizeci de ani, cu 
un economist, băiat de viaţă şi de un şpriţ cu amicii, colea, 
la birtul de vizavi. Candidatul Ciurea nu rezistase asediului 
părinţilor, care-l doreau cazat, adunat de pe drumuri şi îşi 
formulase cererea în căsătorie, fiind beat mort. Avea multă 
vreme să regrete că nu fusese mort de-a binelea. Îl 
dominase, îl terorizase, îi stricase viaţa, dar toată lumea, 
inclusiv victima, era de acord că totul se comisese cu cele 
mai bune intenţii. Cornelia proceda la fel cu unicul fiu, 
Decebal, căruia nu ostenea să-i administreze precepte 
viguroase despre onestitate, seriozitate, muncă. Munca - 
profesiune de credinţă, CREZ! Munca - sensul, justificarea 
existenţei noastre pe pământ; divertismentul - ireparabilă 
pierdere de timp, foarte adesea chiar crimă. Îşi arăta 
palmele pufoase, fără inele, cu unghii tăiate scurt, într-un 
gest simbolic: 

— Uite, cu astea două mâini m-am edificat, aş zice m-am 
inventat singură. Cu astea două mâini am realizat tot ce 
vezi în casă, te-am scos pe tine la liman. Dacă era după 
taică-tău, cum o ţinea el într-o petrecere şi-un chef, 
dormeam pe scândură şi pe tine te băga ucenic te miri 
unde. Mama spăla cu ziua, tata lucra la chefere, la împins 
vagoane şi uite, dacă nu eram eu om să mă fac om cu astea 
două mâinile ajungeam curvă în Gara de Nord. 

Sorina, nevasta lui Decebal, se tăvălea de râs: 

— Tu te uiţi la mă-ta? Se laudă! „Curvă?! Păi asta-i serie 
grea, cere talent şi fizionomie. N-o primeau nici măcar într- 
un tractir din Uniunea Sovietică, din ăla de pe vremea lui 
Brejnev, cu tovarăşe de încredere, toate membre de partid 
din '917 vorba bancului! Nu ştiu cum l-o fi aiurit pe taică- 
tău dar aş zice că a fost bafta vieţii ei.“ 

Decebal o asculta cu gura căscată, aşa cum o ascultase şi 
pe maică-sa. Pentru cei care-l cunoşteau, schimbase de fapt 
o dictatură cu alta. O adora pe nevastă-sa, se însurase 
„fecior“. Deşi se opusese din răsputeri, căsătoria fusese 
totuşi opera Corneliei. Dacă i-ar fi spus-o însă, ar fi luat foc. 


Ea îl crescuse pe Decebal dependent, ea îi interzisese orice 
distracţii, chiar student fiind pleca cu ea, cu maică-sa, la 
mare, tot ea îl îmbrăca după gustul ei clasic, sobru, adică 
ridicol pentru giovinezza deceniului al 9-lea. Îi deschidea 
corespondenţa şi decidea VETO asupra fetelor pe care avea 
voie să le scoată la un film. Înţelegând că totuşi fata trebuie 
condusă acasă, Cornelia accepta ca în mod excepţional, 
Decebal să se întoarcă la ora 21. Asta, sâmbăta. Duminica 
era rezervată gospodăriei, o ajuta pe maică-sa la 
aprovizionare şi gătit, dădea cu aspiratorul. 

Sorina stricase toate socotelile. Apăruse imediat ce 
Decebal terminase Politehnica - „scârba dracului, scrâşnea 
Cornelia, l-a cules gata copt, numai ce l-am scos din cuptor“ 
- şi îl ameţise în mai puţin de jumătate de oră. Fusese de 
ajuns să dea ochii cu ea şi o şi uitase pe mă-sa. Ceea ce la 
rându-i, maică-sa n-avea să uite niciodată. L-ar fi iertat doar 
dacă ar fi părăsit-o pe Sorina. Dar Sorina nu era femeia pe 
care s-o abandonezi şi, în orice caz, să se lase abandonată. 
Cel mai sigur era că inginera Ciurea întâlnea pentru prima 
dată un adversar redutabil, ţinându-i piept cu mare chef. 
Sorina era mică, înfiptă, cu o figură încăpăţânată şi plină de 
îndrăzneală. La maturitate, avea să semene cu un 
cimpanzeu îndărădnic, dar acum, la douăzeci şi doi de ani 
era nostimă, apetisantă, ochii aveau o privire a lor, dulce, 
copilăresc-parşivă (lui Decebal i se părea irezistibilă) şi, în 
totul, emana un aer spiritual. 

Decebal, total sedus, săruta până şi urma paşilor ei, îi era 
devotat până la sacrificiu. Când maică-sa ridicase problema 
opțiunii „ori eu, ori ea“, Decebal nu stătuse nici o secundă 
la îndoială. Nu se pronunţase însă imediat, de jenă şi 
conştient de suferinţa maică-si. 

Cornelia însă, seacă, obtuză, plicticoasă şi încă multe 
adjective din aceeaşi familie, avea demnitate, iar în materie 
de consecvență şi verticalitate era inatacabilă. Se retrase 
din viaţa lui Decebal, propunându-şi să aştepte clipa, 
inevitabila clipă, a deşteptării lui Decebal. Va jubila atunci, 


va trăi toată savoarea acelui „ţi-am zis eu, măi băiete? Ţi-am 
zis dar n-ai vrut să mă asculţi... Bine că măcar acum ţi-a 
venit mintea la cap...“ Şi avea să-i trântească nişte colţunaşi 
cu smântână, cărora precis le dusese dorul pentru că 
Sorina nu se ocupa de gospodărie, „fiind prea Sue-Ellen 
pentru aşa ceva“. 


În dimineaţa aceasta de octombrie, neguroasă şi cu 
insinuante dureri reumatismale, Cornelia Ciurea, pregătind 
zarzavatul pentru o ciorbă care avea să-i ajungă o 
săptămână, încerca să-şi identifice exact motivele 
nemulțumirii. În primul rând, o deranja inactivitatea. Pentru 
ea, pensia nu reprezenta suportul material al unei recreaţii 
fireşti după o viaţă de muncă, ci doar o recompensă de 
ordin financiar. Omul trebuie să muncească până la ultima 
pâlpâire, să facă ceva, cât de neînsemnat, dar util, chiar 
dacă trăieşte într-un cărucior; este condiţia lui naturală, 
justificarea aerului pe care-l respiră, singura modalitate de 
a-şi arăta recunoştinţa şi de a-i mulţumi Creatorului pentru 
a-l fi iscat din neant, însufleţindu-l pe el, obiect mărunt, 
rătăcit pe cine ştie ce etajeră a Universului. (Formula 
„obiect mărunt rătăcit pe cine ştie ce etajeră a Universului“ 
îi plăcea cel mai mult). În privinţa aceasta, personal nu-şi 
făcea probleme; oricând şi oriunde este nevoie de o 
pereche de mâini vrednice şi îndemânatice dispuse să 
muncească, iar ea, una, nu era mofturoasă. În limitele unei 
relative decenţe, va accepta şi oferte mai modeste. 

„Oftica“ însă, ar fi spus Sorina, ciuda Corneliei avea 
rădăcini mai adânci şi era precis direcţionată. O viza pe 
noră-sa. Ştia - Decebal nu era prea deştept, diplomat nici 
gând! şi povestea mai mult decât trebuia - că este de ajuns 
ca ea, Cornelia, să-şi manifeste o opţiune, o dorinţă sau să 
dea un sfat pentru ca ipso-facto, Sorina să se opună. 
Dezacordul şi-l manifesta însă  camuflându-l parşiv, 
inventând alte priorităţi, acuzând o copilărească, delicioasă 
uituceală sau leneveli brusce pisicoaso-erotice... 


— Nu te îmbraci, iubito? Întârziem la Naşa... Mama ne-a 
rugat să fim punctuali. 

— De ce? Scapă trenul? 

— Nu, scumpa mea, dar a îmbătrânit şi Naşa, ar vrea să 
se odihnească după masă. Hai să încercăm să fim acolo la 
ora 1... 

— Ei asta-i bună! Fără noi nu se poate?... Apoi, întinzând 
braţele, cu o expresie de abandon. Mi-e dor de tine, 
iubitule... Să mă ţii în braţe... Să facem dragoste... Avem o 
singură duminică... Dacă însă tu preferi să mergem la 
parastas... 

Şi făcea botic, cerşind în aer dulce sărutare, promițând 
volume cu sânul abil scăpat dintre dantelele cămăşii de 
noapte cumpărată la Le Franc. 

— Iar boul, spumega Cornelia Ciurea aruncând furioasă 
zarzavatul în oala clocotindă şi stropind toată maşina, face 
pe el, „vai, cât mă mai iubeşte porumbiţa mea!!“ Uită şi de 
mă-sa şi de Dumnezeu, nu ştie cum să se deschidă mai 
repede la pantaloni... 

O înciudau toate dar cel mai rău faptul că „nemernicei“ îi 
mergea bine. Asta contrazicea, demola toate principiile ei 
sănătoase de viaţă, atenta la crezuri absolute, la noţiuni 
turnate în bronz, la apoftegme săpate în piatră: cinste, 
corectitudine, morală, muncă şi virtute. În secret, 
ascunzându-se chiar de ea însăşi, Cornelia ar fi dorit ca cei 
doi să ajungă la ananghie. lemporar desigur, dar suficient 
pentru a-i da posibilitatea ei să-i ajute, să fie generoasă, să 
emită acel inegalabil ca savoare şi umflată satisfacţie: 
„Vedeţi, că tot eu am avut dreptate?“ 

Dimpotrivă, însă, timpul, evenimentele, banii tânărului 
cuplu o contraziceau, confirmând varianta Sorina. Era 
trândavă, neserioasă, risipitoare şi negospodină, de când se 
măritase nu spălase nici o ceaşcă de cafea dar, indiscutabil, 
avea stofă financiară. Scotea bani din orice, îţi făcea 
impresia că ar putea vinde şi piatră de grindină. 
Bineînţeles, Decebal se afla într-o admiraţie bovină, nu-i 


ajungeau ceasurile zilei pentru a mulţumi Ziditorului de a-i 
fi dăruit asemenea comoară, nu ar fi schimbat-o nici cu Liz 
Taylor la 20 de ani cu statut de Regina Angliei, o credea 
capabilă de orice performanţă. Dacă, de pildă, Sorina i-ar fi 
spus că a intrat într-o afacere de miliarde de dolari cu 
Rockfeller - la insistenţele acestuia, desigur - ar fi crezut-o 
fără să clipească... 

lar Cornelia crăpa. Nu vedea în Sorina decât escroaca 
odioasă (ademenitoarea unui copil naiv, de familie), stând 
într-un singur escarpen, gata să schimbe oricând căruţa 
pentru un tren mai confortabil. O gelozie galbenă, fioroasă 
îi umplea zilele şi, de la o vreme, ficatul începuse să i se 
răzvrătească. Se trezea regulat cu gura amară, plină de 
venin, buzele uscate-iască, un sul de hârtie higienică 
începuse să-i ajungă o lună de zile. Colicistită: bila leneşă - 
mama constipaţiei. 

Cornelia Ciurea nu era o femeie rea, doar aridă, total 
lipsită de umor, prea virtuoasă, prea sigură de ea şi, în 
consecinţă, prea puţin tolerantă şi atentă la dorinţele 
semenilor. Era incapabilă să ţină seama de personalitatea 
celor din jur, dacă aceştia nu se încadrau în parametrii ei de 
morală şi existenţă. Într-un cuvânt, o persoană antipatică. 

Va trăi alături de ceilalţi momente de mare tensiune. În 
ce o priveşte, destinul părea să nu se fi hotărât încă. 


MARIETIA BOGDAN, ochelaristă şi unsuroasă, dădea 
senzaţia că miroase. Profesoară de limba română. Avea 43 
de ani şi 16 de când divorțase, amănunt care nu era lipsit 
de importanţă. Persoană fără succes, se baricadase în 
ţarcul unor idei nestrămutate, caracteristice de fapt tuturor 
femeilor ignorate sau înregistrând numeroase rateuri 
sentimentale la activ. 

„Ioţi bărbaţii sunt proşti... ticăloşi... mitocani... perverşi 
etc.“, constituia sentinţa definitivă a  Mariettei în 
conversațiile pe temă. 


Formă de manifestare a instinctului de conservare, se 
automistifica inconştient, manevră care, în timp, ajunsese la 
desăvârşire. Ea însăşi începuse să creadă că este victima 
propriilor însuşiri, o persoană superioară care nu poate fi 
percepută şi apreciată decât de o elită, fatalmente - mai 
ales în societatea noastră - puţin numerică. În consecinţă, 
având de-a face doar cu bădărani, inculţi, canalii şi foşti 
activişti, era normal să nu-şi găsească partener pe măsură. 

Studiul devenise un refugiu în care se avânta cu 
încrâncenare,  cheltuindu-şi aici întregul potenţial. 
Profesional era calificată cu „excepţional“ la toate nivelele, 
inclusiv de elevi. Citea enorm, poseda informaţii din 
domeniile cele mai variate şi o vie curiozitate intelectuală 
faţă de orice fel de fenomen social, politic, cultural etc. 
Timpul o marcase cu manii de fată bătrână, apăruseră ticuri 
intelectuale, devenise bigotă şi practica „vrăjitoriile“ la 
modă. Dizerta competent în acest sens, jonglând cu noţiuni 
şi termeni ca radiestezie şi biodetecţie, pase magnetice, 
levitaţie, bioenergie, politică promoţională etc... 

Făcându-i bilanţul unei singure zile, oricare, fără alegere, 
se putea afirma că Marietta Bogdan este o persoană foarte 
ocupată. Uneori, încerca momente de îndoială, îşi pierdea 
siguranţa. Nu i se întâmpla nimic, avea sentimentul că trece 
prin viaţă fără să lase nici o urmă, NU AVEA AMINTIRI. 

Mai odinioară, dosarul de cadre al Mariettei cuprindea o 
singură filă şi, fără a apela la ficţiune, nimeni n-ar fi putut 
inventa mai multe. Viaţa ei încăpea într-o telegramă de 
douăzeci de rânduri. Aşa va fi până la urmă. Rămăsese de 
adăugat o singură frază. 


SANDA Ionuţ,  paraşută a Bucureştiului  post- 
revoluţionar, 19 ani, absolventă de liceu, arătoasă, 
vânzătoare la „boutique“-ul Yvette. Idealuri - un titlu, girant 
de frumuseţe şi celebritate: Miss România sau Manechin, 
Top-Model, Univers, Planetă, Marea Neagră etc. Fusese, de 
altfel, Miss Giuleşti ediţia 1992. Nu ajunsese în finala pe 


ţară fiind „prea sinceră şi fără relaţii“. Alte vise, țeluri 
precise de viaţă, „fără de care nici nu concep“, în ordinea 
priorităţii: un Mercedes roşu, decapotabil, brăţara din 
vitrina lui Vanghelis cu rubine şi spinele, o garsonieră- 
studio cu mobilă roz (culoarea preferată), bar şi telefon 
unde să fie de capul ei, „fără spionajul ălor bătrâni“, un 
câine Saint-Bernard, „vreo doi-trei ani în care să mă 
distrez, iar după aia un impact legitim cu vreun străinache 
de ţară şi neam“. Preferabil american, canadian sau suedez. 

Se considera o neînţeleasă în familie, dar privea 
chestiunea cu înţelepciune şi umor: 

— Mama e o gâscă, şi-a prăpădit frumuseţea la cratiţă, n- 
a avut în viaţa ei o poşetă de seară, când au fost la o nuntă, 
a închiriat rochia, tata e eminamente agrar şi cumsecade. 
Adică peizan. Cică să mă las de sclifoseli, decât o cireadă de 
derbedei care mă aplaudă când dau din fund pe şcenă, mai 
bine unul singur care vrea să întocmească bordei cu mine - 
auzi şi la ăsta, tot bălegar pe jos visează! - că curul nu-i o 
meserie, se fleşcăie repede şi eu la o adică cu ce rămân? De 
ce să nu învăţ eu colea, o croitorie, o pedichiură, să am ceva 
la bază şi nici că-mi pasă că mi-a surit părul, ori că m-a lăsat 
ăla cu liotă de copii, ori Doamne fereşte, rămân vădană... 
Mi-o tot dau de pildă pe soru-mea, Lucica. A bătut toate 
recordurile. [ine gospodărie temeinică, familie aşezată. 
Adică, la două'şcinci de ani, spală patru plozi, are unghiile 
ferfeniţă şi rochia de mireasă îi intră acum pe un singur 
copan. Mersi, nu-i de mine! Chiar dacă ambii e fericiţi, 
pentru că, scuză-mă, dacă bărba'su râgâie şi trage un pârţ 
după masă, Lucica e beată de fericire. A mâncat bine 
Neluţu! 

În aşteptarea lozului cel mare - şi era încredinţată că îl 
va trage - Sanda se distra pe măsura ofertelor, flirta ca să 
nu se plictisească şi să nu piardă exerciţiul. Nu suporta să 
fie ignorată, în felul ei era o sportivă şi chiar dacă persoana 
îi era absolut indiferentă făcea eforturi s-o seducă, să-şi 
demonstreze ei însăşi... 


E la îndemâna oricui să arunce zarurile, dar ce folos că 
nu se aşează pe potriva gândului? Sanda - în acel sfârşit de 
octombrie - intrigată şi apoi de-a dreptul furioasă de 
indiferența lui Dan Mihuţ, avea la rându-i să-l manevreze pe 
Crinu Preda, victimă a farmecelor sale. 

Încă un factor important al dramei ce urma să se 
declanşeze. 


NEA GICĂ PUTERE, de fapt, Gheorghe Niţu, muncitor 
fără o calificare propriu-zisă, făcuse, făcea de toate: 
mecanic, fochist, lăcătuş, instalator, electrician. În ultima 
vreme, lucrase pentru diferite asociaţii de locatari, 
ciubucărise ici şi colo. Era pensionar, bărbat cu vârstă 
incertă, văduv. 

Avusese o singură fiică. Decedând într-un accident, lăsase 
în urma ei un băieţel de cinci ani, cu tată necunoscut. 
Copilul se aflase în îngrijirea bătrânului Niţu, până în vara 
lui 1992, când emigrase în Australia împreună cu un grup 
de prieteni. Din când în când, îi trimitea lui bunică-său 
ilustrate exotice destul de lapidare. Niţu le păstra cu 
sfinţenie, mirându-se de instabilitatea tânărului. Nici o 
cartolină nu era expediată din aceeaşi localitate cu 
precedenta. 

Într-o caracterizare generală, pentru cei din jur, 
Gheorghe Niţu reprezenta cumsecădenia în formă 
idealizată. Părea incapabil să treacă indiferent pe lângă 
mizeria altora, un mare naiv, un milos care, la modul 
concret, nu putea, incapacitate organică, să omoare o 
muscă. Le alunga cu prosopul pe fereastra deschisă pentru 
că „de ce s-o omori, are şi ea acolo un două-trei zile şi gata, 
o şi strânge Dumnezeu“. 

Indiferent de natura necazurilor, personale sau ale 
interlocutorului ocazional, Niţu - sorgintea poreclei - 
exclama invariabil: „De aş avea eu o putere!“ sau „Dece n- 
am eu o putere?...“ 

O va avea în curând. 


ALINA RĂDULESCU, 26 de ani, funcţionară la o circă 
financiară,  necăsătorită.  Sensibilă, timidă până la 
infirmitate, roşea uşor, din orice o podideau lacrimile. 
Vulnerabilă, prea lesne de rănit, de suferinţe mari - căci din 
cele mici îşi făcea rost singură - ar fi putut-o feri doar un 
destin generos. Deşi ideea de căsnicie o îngrozea 
(atributele virile - forţă, hotărâre, bicepşi, sex, grobianism o 
paralizau de spaimă, propunându-şi să nu se mărite 
niciodată), suferea cumplit de singurătate. Fenomen 
paradoxal căci datele o predestinau unui statut, voluntar de 
solitară. Singurătatea şi mizeria o vor azvârli în miezul 
evenimentelor care se pregăteau. 

Dacă cineva - ipoteză - i-ar fi descris itinerarul ce-l va 
parcurge, începând dintr-o anume după-amiază de miercuri 
a lui Octombrie 1993, după o singură secundă de şovăială, 
Alina ar fi schiţat surâsul ei sărac, înghesuit între colţurile 
gurii: 

— E bine... E foarte bine. Singura mea soluţie. 


UNDE? DE CE? 


C asa se afla în Cotroceni, pe una din numeroasele străzi 


romantice cu nume de medici, fusese construită cam pe la 
1890, cu cheltuială şi în respectul absolut al canoanelor 
epocii. Două nivele, paisprezece încăperi, saloane de dans 
fastuoase, atenanse bogate, o aripă cu locuinţe pentru slugi 
în fundul curţii. Zidurile erau bogat ornamentate, 
antablamentele - opulente, frescele interioare pictate de 
Mirea, ca şi la Casa Vernescu. 

Imobilul, ridicat de un armator grec pentru una din 
demimondenele celebre ale epocii, rivală a faimoasei Miţa 
Biciclista, se dovedi - folosind expresia unui cunoscut 
jurnalist al vremii - „a fi fatal“. Un destin amarnic părea să-i 
urmărească pe locatari.  Metresa  grecului, prima 
proprietară, muri zdrobită de candelabrul din bibliotecă, 
fără ca cineva să înţeleagă vreodată cum de fusese posibil 
ca masiva lustră să se desprindă singură. Casa fu scoasă la 
vânzare „cu toptanul“ şi tot astfel achiziționată de un 
comerciant bogat din Craiova, ocrotind împărăteşte o iubire 
clandestină pentru o frumuseţe drăgălaşă de paisprezece 
anişori. Micuța zână, un bobocel cules din mahalaua Radu 
Vodă, intră uluită într-un palat unde totul rămăsese 
neclintit, găsind intacte până şi flacoanele de parfum şi 
dresurile de pe toaleta fostei curtezane. Fericirea însă se 
mistui repede. Nevasta comersantului, o olteancă aprigă, 
informată printr-o anonimă despre „dragostele dumnealui“, 
urcă fără zăbavă în tren, descinse vijelie la Bucureşti, luă 
birjă şi îmbrâncind portar şi slugi năvăli în dormitor. Nu-şi 


prăpădi vremea dând bineţe, ci apucând „ticăloasa“ de 
pletele bălane îi deşertă pe chip o sticlă de vitriol. Scandal 
mare, urlaseră gazetele vremii; fetiţa muri peste câteva zile 
la Filantropia, în braţele negustorului. 


Oamenii se duc, zidurile rămân. Adevăr dureros pentru 
cei ce se călătoresc pe cea lume, bucuros pentru 
moştenitori. Casa din strada Dr. Caracaş însă avea să 
rămână în continuare „fatală“. O cumpără un june 
aristocrat care se întorcea din Franţa de la studii cu treizeci 
de cufere şi un bibelou de pariziancă suavă, gingaşă şi 
micuță - s-o vâri în tabacheră de argint. Bucureştenii 
găsiseră repede nume pentru chipul ca o camee, cu pieliţa 
petală de nenufar şi talie mlădie s-o sugrumi într-un cercel: 
Dama cu camelii. Nu ştiau că avea să împărtăşească 
aceeaşi soartă. După doi ani, vreme în care amantul încerca 
să smulgă consimţământul familiei la căsătorie, micuța 
pariziancă muri, răpusă de tuberculoză. 


Spre primul război mondial, informează Cartea Funciară 
sec, funcţionăreşte, casa a aparţinut fraţilor Dobrotă; au 
stăpânit-o cam vreo zece ani. Dar chiar şi azi, mai trăiesc 
martori - cei mai tineri, octogenari - care ar putea relata 
(dacă cineva ar avea interesul sau răbdarea să-i asculte) 
tragedia Dobroteştilor. O tragedie consumată între aceleaşi 
ziduri... 

În puţine cuvinte, Dobroteştii fuseseră boieri făloşi, 
evghenisiţi cu  mlădiţe multe în  arhondologia lui 
Hurmuzachi, stăpâni pe zeci de mii de fălci de pământ în 
Moldova de dinaintea lui Cuza. După Unire, se mutaseră o 
dată cu Capitala la Bucureşti. Omul schimbă locul şi 
norocul... Al Dobroteştilor mai pâlpâi un timp, apoi osteni 
de tot. La vremea când stăpâneau casa din Dr. Caracaş, 
doar trei mai vieţuiau din întreg neamul, şoptind 
boieroaicele bătrâne că o dată cu norocul secase şi vlaga 
stirpei. Dintâi, se stinse jupâneasa Sultana. Un soi de 


lingoare sufletească - tot lacrimi, şi tristeţe, şi mohoreală pe 
cuget - o căznise de copilă. Spre treizeci de ani, se sminti 
de-a binelea şi boier Dobrotă o internă într-un sanatoriu la 
Viena, unde se şi prăpădi după puţină vreme... Apoi totul 
veni parcă de-a berbeleacul. Dobrotă căzu în darul beţiei, 
deveni hapsân şi ciufut, nu-l vedeau bucureştenii şi Calea 
Mogoşoaiei cu anii. Păstrase puţine slugi şi despre ce se 
petrecea în spatele uşilor ferecate nu ştia nimeni. Dar 
zvonul găseşte crăpătură pe unde să se prelingă chiar şi la 
zid de cetate. Se şoptea urât, printre cruci multe şi 
înghesuite, că trăia sataniceşte cu fiică-sa precum un 
bărbat cu muierea lui. Dar cum acestea nu se fac în priveala 
mulţimii, oamenii vedeau doar că fata se ofileşte pe zi ce 
trece, tăcută, mută, tristă ca şi maică-sa... Îi găsiră slugile 
într-o dimineaţă de iarnă pe amândoi, într-un lac de sânge, 
strâns îmbrăţişaţi. Din mâna slobodă a boierului alunecase 
un pistol rusesc, cu ţeavă lungă. 

Un timp, casa rămase de izbelişte. Neamuri îndepărtate 
de-ale cucoanei Sultana încercară s-o vândă ori s-o 
închirieze dar intrase spaima în mahala. Eventualii amatori 
sau că ştiau, sau că erau informaţi, dădeau bir cu fugiţii. 
Târziu, în 1916, când Bucureştii se aflau sub ocupaţie 
germană, se mută un colonel neamţ din Statul Major al lui 
Mackensen. Deşi i se vorbise despre blestemul casei, 
şoacăţul dăduse din umeri şi, potrivindu-şi monoclul, 
calificase cu dispreţ: 

„Un popor de barbari! Superstiţii balcanice...“ 

Neamţul făţui casa, o umplu de slugi şi timp de câteva 
luni o ţinu într-o petrecere. Ospeţele - baluri şi recepții 
simandicoase sau doar chefuri între Kameraden cu 
puiculiţe culese din flora de pe cheiul gârlei - se ţineau lanţ, 
vuia strada de ţambalele lăutarilor sau, după hramul 
invitaţilor, de muzică mai subţire, slobozită din pâlnia 
gramofonului. 

Incendiul izbucni în zorii unei zile de iarnă. Focăraie 
năpraznică şi iute care cuprinse casa din toate părţile. 


Colonelul, prăbuşit în somn greu, păcuriu de om beat, trecu 
direct din braţele lui Morfeu în cele ale lui Prometeu, fără a 
se mai dezmetici. 

În anul 1925, un tânăr medic cu studii strălucite în 
Franţa şi Germania achiziţionă ruinele casei şi, iubitor al 
stilului anilor 1890, o refăcu aidoma celei din zilele de 
dragoste ale armatorului grec. Cunoştea istoricul imobilului 
dar june şi, în primul rând, om de ştiinţă, surâdea cu 
îngăduinţă de ceea ce el numea „una din legendele pitoreşti 
ale Bucureştiului“. 

Anii care urmară păreau să-i dea dreptate, blestemul 
ostenise. Doctorul Mavrodin deveni o somitate în lumea 
medicală, recunoscut şi în străinătate (una din operaţiile 
sale de ulcer - demonstraţie făcută la Congresul 
Internaţional al medicilor din Franţa din 1938 - îi poartă şi 
azi numele), profesor universitar plouat cu onoruri, doctor 
honoris causa al mai multor universităţi etc. Se căsătorise 
din dragoste cu o frumuseţe diafană iar căsnicia le fu 
binecuvântată cu toate noroacele: înţelegere de rai în 
cămin, trei copii izbutiţi pe potriva părinţilor, faimă şi 
prosperitate. Casa strălucitoare cu zidurile năpădite de 
trandafiri căţărători, înconjurată de o grădină de basm cu 
cele mai frumoase tufişuri de hortensii - bulgări uriaşi 
rozalbi şi azurii - deborda bucuria de a trăi, felie de 
paradis, o insulă Citera reconstituită. 

Dar, zic unii, blestemul nu uită locurile pe unde a 
hălăduit. În 1940, cu puţin înaintea lui Iorga, doctorul 
Mavrodin muri, asasinat de legionari. A fost startul unui 
lanţ de nenorociri. Peste ani, privind retro, prietenii şi 
cunoştinţele aveau să fie de acord că soarta familiei 
Mavrodin fusese pecetluită încă din dimineaţa aceea rece 
de toamnă, când celebrul chirurg primea în ceafă glonţul 
ucigaş. 

Doamna Mavrodin pierdu doi fii la asediul Stalingradului; 
în 1948, imobilul intră sub incidenţa legii naţionalizării, 
îngăduindu-i-se totuşi, act de clemenţă comunistă, să 


locuiască într-o odăiţă mansardată din propria locuinţă, 
fostă debara de iarnă. Blestem mereu treaz ori cumplite 
păcate străbune ce avea de plătit, în 1954, Maria Mavrodin 
pierdu cel de-al treilea fiu, Tudor, condamnat la pedeapsa 
capitală pentru complot împotriva orânduirii de stat şi de 
drept a RPR-ului. 

Până în anii '60 doamna Mavrodin mai putea fi întâlnită 
pe străzile Bucureştiului, o bătrână în zdrenţe legate cu o 
sfoară, cadaveric palidă, vizibil flămândă şi cu privirea dusă. 
Părea cam nebună şi, într-adevăr, coridoare de luciditate 
străpungeau tot mai rar mintea înecată în ceaţă. 

Soarta continua să n-o cruţe, moartea o ocolea cu 
încăpățânare. Trăi până în 1976, ruină care de ani de zile 
nu-şi mai părăsea odăiţa de la mansardă. O îngrijea de milă 
şi când avea timp, nevasta unui poştaş, cu liotă de copii, 
care locuia în demisolul casei Mavrodin. 

După înmormântare, femeia încercă să descurce şi să 
primenească odaia, eventual să păstreze vreo treanţă mai 
acătării. Nu găsi decât o cutie cu fotografii şi scrisori, tot 
soiul de hârţoage şi o icoană pe lemn, putredă şi scorojită, 
după cum i se păru poştăriţei; „La ce-o mai fi ţinut-o? Dar te 
pui cu nebunii?“ Dacă cineva i-ar fi spus că vechitura de 
lemn avea peste trei sute de ani, s-ar fi încredinţat şi mai 
abitir de nebuneala babei. Ce om zdravăn agaţă pe pereţi 
asemenea hârburi? Azvârli totul pe foc şi îşi frecă mâinile 
mulţumită ca după o treabă neplăcută, în fine terminată. 

Regimul de democraţie populară ca şi anii socialismului 
victorios îşi puseră pecetea asupra imobilului Mavrodin, ca 
de altfel asupra întregului Bucureşti. Îşi pierdu strălucirea, 
deveni tern, ponosit, trist, o clădire aproape de paragină 
adăpostind un stup de oameni săraci, nemulţumiţi, veşnic 
puşi pe ceartă. Şirul proceselor locative, inerente traiului în 
comun, părea nesfârşit, scandalurile se iscau din te miri ce: 
o bucăţică de bucătărie, un raft de cămară, accesul la WC 
sau spălătorie, o grămadă de minidrepturi uzurpate zilnic şi 
inevitabil. La un moment dat, locuiau în imobilul din Dr. 


Caracaş paisprezece familii, însumând cincizeci şi şase de 
persoane. Imobilul ajunsese de nerecunoscut, din zidurile 
scorojite ţâşneau lugubru braţe de burlan (tristele 
godinuri!), încăperile îşi pierduseră destinaţia. Se ridicară 
pereţi împărțind o piesă spațioasă în patru, cinci chichineţe 
încercând iluzorii izolări, se improvizară oficii sanitare şi 
bucătării minuscule - odioasele chicinete, frecvente în 
epocă; aveau dimensiunile interiorului unui ascensor, dar 
înăuntru intra un aragaz cu două ochiuri. Parchetul 
mozaicat din diverse esențe de lemn nu mai stimula nici 
măcar amintirea, stucatura şi elementele basorelief ale 
tavanelor ştirbe şi ologite subliniau sentimentul de ruină şi 
dezastru. Grădina, mândria Mavrodinilor şi a întregii străzi, 
ajunsese un maidan. 

În 1980, clădirea fu preluată de un oficiu pentru 
repartizarea forţelor de muncă. ICRAL-ul o renovă în 
binecunoscuta sa manieră: pereţi zugrăviți în verde de WC 
public, uşi cafenii, zidurile exterioare văruite alb strident, 
tristeţe de puşcărie, totul după şablonul căminelor culturale 
de la sate. 

Urmă o grădiniţă de copii, evacuată în primăvara anului 
1989, Strada Dr. Caracaş intrând în zona de demolare 
preconizată pentru cartierul Cotroceni. Evenimentele din 
decembrie o salvară de ghearele buldozerelor. Scoasă la 
licitaţie în toamna anului 1993, nu existau moştenitori, fu 
cumpărată de profesorul Dumitru Mihuţ, întors din Statele 
Unite cu o importantă moştenire. 


Nu o dată, Dan, nepotul profesorului Mihuţ, în lumina 
aceleiaşi filosofii proprii asupra zadarnicului, reflecta la 
modul pervers în care soarta poate răsuci intenţiile noastre 
cele mai nobile. 


Profesorul se întorsese din Statele Unite cu o grămadă de 
bani şi planuri „înălţătoare“. Reconsiderându-şi întreaga 
viaţă, ajunsese la concluzia că era un privilegiat, alesul 
dintre mulţi chemaţi, uns cu bucuria revelaţiei divine. Mâna 
lui Dumnezeu acţionase neîncifrat şi sigur, iar evenimentele 
pe care le trăia ar fi fost imposibile - ieşind din sfera 
basmului - fără ţel anume şi intervenţie Atotputernicească. 
Însăşi neaşteptata moştenire se situa în domeniul irealului. 
În primul rând, ignorase total existenţa acestui unchi de 
foarte îndepărtat grad din America şi de câte ori îşi 
redactase nenumăratele autobiografii cerute în vechiul 
regim, declarase cu sinceră convingere că nu are rude în 
străinătate. Sigur, îşi amintea vag că în familie se pomenea 
uneori de un văr de-al bunicului patern care emigrase după 
Primul Război Mondial. De atunci însă i se pierduse urma şi 
nimeni nu se aştepta să mai audă vorbindu-se vreodată 
despre el. Amănuntul în sine nu prezenta nimic 
extraordinar, mai modest sau în proporţie de masă, s-a 
emigrat dintotdeauna, ciudat, cu totul ieşit din comun era 
însă felul în care se consumase viaţa lui „de cujus“, acest 
Nicolae  Mihuţ. Notarul din Montgomery îi punctase 
momentele importante: 

Nicolae sosise în SUA la vârsta de douăzeci şi unu de ani 
şi, după diverse peregrinări, se stabilise în Alabama. Spre 
patruzeci de ani, izbutise să facă avere ca agent imobiliar 
apoi se extinsese, înregistrând acelaşi succes în industria 
hotelieră. Îmbucurător desigur, dar din nou, nu foarte 
original. Ceea ce sublinia notarul ca singular, cu totul ieşit 
din comun era faptul că răposatul nu încercase niciodată 
să-şi întemeieze o familie. 

— „pentru că, vedeţi dumneavoastră, îi explica el 
profesorului, în biroul său de la etajul 861 din Bennett Ave., 
Montgomery, de regulă, prima grijă a emigrantului, 
indiferent de unde vine, este să se integreze cât mai rapid, 
să se adapteze modului de viaţă american, să se asimileze 
societăţii noastre. Apoi, emigrantul se mai simte şi foarte 


singur. În consecinţă, se căsătoreşte, îşi constituie o familie. 
De asemenea, învaţă foarte repede că americanii, mari 
iubitori de copii, media cam patru-cinci de cuplu, privesc cu 
rezervă pe cei care nu-i au. În caz de incapacitate organică, 
se adoptă şi nu unul, doi ci cât mai mulţi. Or, pentru a reuşi, 
trebuie să ţii seama de mentalitatea celor din jur. 

— Poate că a aşteptat să-şi consolideze situaţia 
financiară. 

— La treizeci de ani era deja un om înstărit... Mi se pare 
absolut fantastic ca un om care a trăit cincizeci şi trei de ani 
în ţara aceasta să nu lase în urma lui decât un cont în 
bancă... În sfârşit, şansa dumneavoastră, Mr. Mihuţ. 

— Eu spun mâna lui Dumnezeu, corectă cu toată 
sinceritatea profesorul. 

— La fel de ciudat, urmă celălalt, este faptul că ruda 
dumneavoastră nu a lăsat nici un testament. Gândiţi-vă: la 
nouăzeci şi trei de ani! Se credea nemuritor? Oameni tineri, 
în plină forţă decid soarta bunurilor pentru cauză de 
moarte, testează, încheie tot felul de asigurări. Nu cred că 
există un singur cetăţean în ţara asta, trecut de treizeci şi 
cinci de ani care, având un acoperiş al lui deasupra capului, 
să nu fi hotărât printr-un act legal sau măcar olograf, 
asupra patrimoniului său în caz de deces. 

Dincolo de politeţea desăvârşită, simţeai clocotind 
nemulţumirea şi chiar indignarea cetăţeanului cinstit, de 
parcă atitudinea răposatului Nick Mihuţ ar fi frustrat întreg 
continentul american. 

Profesorul constată senin: 

— Tot mâna lui Dumnezeu. 

Omul îl privi circumspect deasupra ochelarilor. Îşi zicea 
probabil că românii au un simţ al umorului special. 
Profesorul se simţi dator să completeze: 

— Însuşi faptul că problema e soluţionată de către un om 
al legii onest, că aţi depus atâtea diligenţe pentru a 
descoperi la alt capăt de lume moştenitorul legitim este 


concludent pentru mine. Da... Da... Mâna lui Dumnezeu! 
Nu voi precupeţi nici un efort ca să fiu la înălţime. 

— Hm, la grămada asta de bani, ar fi păcat să ajungeţi 
prea repede acolo... 


Profesorul Mihuţ petrecu şase luni în Statele Unite 
încercând să pătrundă cât mai adânc esenţa şi specificul 
acestei uluitoare naţiuni, străbătu oraşe mamut şi localităţi 
mărunte, acolo unde conform unei teorii unanim acceptate 
se consumă adevăratul „american life and style“ încercă să 
sesizeze diferenţele dintre coasta Atlanticului şi cea a 
Pacificului. Ca „intelectual“, se simţi obligat să viziteze 
muzeele mari, dar era prea cinstit cu sine însuşi ca să nu 
realizeze că de fapt îndeplinea o simplă formalitate (cum ar 
fi prezentarea de condoleanţe unor persoane indiferente) 
care-l plictisea cumplit. În cele din urmă, se mulţumi să 
cumpere albume şi ilustrate cu obiectivele de mare 
referinţă şi îşi văzu de treabă. Îl fascina vuietul străzii, 
bulevardele, acele incandescente avenues, veselia non-stop, 
gălăgia, aerul fericit de şcolari scăpaţi în vacanţă, al 
oamenilor. Printre altele, făcu o constatare surprinzătoare: 
împotriva tuturor aşteptărilor, viaţa percepută aici, pe viu, 
se suprapunea perfect clişeelor imaginate în România 
modelate, evident, de filmele şi mai ales serialele IV 
americane. Recunoştea strada, interiorul caselor, mobila, 
figurile oamenilor, drugstore-ul şi băruleţul de la colţul 
străzii, patronul jovial în apelative şi apostrofe, familiar cu 
toţi clienţii, frigiderele uriaşe de doi metri burduşite ca un 
supermarket, picioarele şi danturile hollywoodiene. 

Prefacerile din sufletul lui Dumitru Mihuţ, revirimentul 
fantastic al întregii sale personalităţi se petrecură într-un 
răstimp extrem de scurt şi într-un ritm care îi tăia 
răsuflarea. Se întreba dacă nu cumva fenomenul 
preexistase (marxistul „acumulările cantitative duc la saltul 
calitativ”), fiind necesar doar un brânci, brânci provocat, în 
situaţia dată, de şocul înregistrat de europeanul din Est la 


impactul cu yankeii. Reconsiderându-şi însă viaţa, visele, 
lipsa de veleităţi, senina resemnare cu care îşi aştepta 
finalul biologic, abandonă ipoteza. Adevărul - „Revelația“, 
har şi dar îngăduit de Dumnezeu - i se dezvălui brusc, când 
îi întâlni pe membrii comunităţii religioase Există speranță, 
Domnului Isus îi pasă de tine. 


Scântei maliţioase însufleţeau privirea lui Dan, dar 
asculta cu toată atenţia. Nu întâlnise încă fenomenul - cel 
puţin în cercul său imediat de cunoştinţe - iar unchiu-său 
era ultima persoană despre care îşi închipuise că mai putea 
fi abătut din drum, smuls habitutidinilor sale adânc, 
definitiv înrădăcinate. Urmărindu-l cu detaşare dar notând 
cele mai voalate nuanţe, Dan realiză că Dumitru Mihuţ trăia 
o stare de spirit complexă. Vorbea ca un „apucat“, era 
excesiv în termeni şi trăiri emoţionale, dar sincer, fanatic 
convins de tot ceea ce expunea cu pretenţii de teză 
parafată de mâna divină, iar dacă patosul n-ar fi vibrat 
autentic, impresionând chiar şi firi mai sceptice, categoric 
ar fi căzut în ridicol. În acelaşi timp, pentru Dan era clar că 
perorând, argumentând cum o făcea, acum, transfigurat şi 
cu privire de iluminat, unchiu-său încerca încă o dată, şi 
încă o dată, să se convingă pe el însuşi de adevărul „noii 
religii în viaţă“ pe care o propovăduia. 

— Vezi?, întreba el pur retoric. Tu ai păcătuit dar 
Dumnezeu te iubeşte pe tine. Christos a murit pentru tine. 
Ai fost nelegiuit dar Christos îţi oferă viaţă din belşug... Ţie, 
mie şi aşa mai departe... 

Dan constată realist: 

— Să nu dramatizăm... N-ai comis nelegiuiri în viaţa 
dumitale, n-ai nici măcar corigenţi la activ iar, dacă ţi se 
oferă belşugul, nu văd de ce n-ai profita. 

— A! exclamă profesorul împungând văzduhul cu degetul, 
eşti profan! Nu e vorba de belşug - deşertăciune lumească. 
Christos îţi dăruieşte viaţă din belşug, adică îţi promite 
viaţă veşnică. 


— Nene, chestiunea e prea abstractă pentru mine. E ca şi 
cum mi-ai propune să fiu om de zăpadă... 

Profesorul, neatent, suprasolicită: 

— Vrei să crezi în Christos acum? 

— Da, concedă Dan. Întrebarea e ce vrei mata acum? 

— Când vei fi cu adevărat încredinţat de ceea ce 
făgăduieşti, va trebui să semnezi un formular ce va fi 
expediat pe adresa Comunităţii din Atlanta. Tema la care 
trebuie să reflectezi, înainte de a iscăli, este următoarea: 
eşti tu gata să primeşti darul fără plată al lui Dumnezeu? 

— Nu ţi se pare că procedura e cam birocratică? 
Formular, semnătură, eventual un fax... În fine, m-ar 
interesa cum vezi dumneata în continuare lucrurile. Ce ai 
de gând să faci? 

— Să-mi ajut semenii, declară cu simplitate bătrânul. 

— Adică, practic, cum vezi problema? 

— Este limpede ca un clar de lună că Dumnezeu nu mi-a 
trimis darul său - Revelaţie şi materie - pentru a mă bucura 
singur de el. 

— Concret, unchiule! Treci la baptişti? Te faci misionar? 
Ridici o mănăstire precum Ştefan cel Mare şi Sfânt? 

— Mă voi pune în slujba oamenilor. Baptiştii m-au 
impresionat mult, dar eu nu mă simt în stare, la vârsta mea, 
să-mi schimb rânduiala. Mai cred că poţi fi servul lui 
Dumnezeu, indiferent de arhitectura templului. Toţi suntem 
bine veniţi în familia Lui. 

— Până una alta, surâse Dan, bag de seamă că limbajul ţi 
l-ai însuşit perfect. Uniforma mi se pare cam fistichie. 

Profesorul - purta o cămaşă roşie cu papion galben pai — 
ridică din umeri: 

— Te înţeleg. Şi mie mi se părea că Adevărul şi credinţa 
sunt mai convingătoare în straie cernite, iar cântecele 
bisericeşti trebuie să fie neapărat triste. Acestea sunt 
superstiții medievale, ar însemna ca omul modern să nu 
poată părăsi calea păcatului, din cauza accesoriilor. 


Dan vedea însă altfel fenomenul religios: anterie, bărbi 
nestrunite, figuri famelice şi cam nespălate, chilii fără 
instalaţie sanitară. Îi era imposibil să asocieze credinţei 
elemente concrete precum o antenă de televizor, un 
Cadillac ultimul tip, rachete cosmice, sisteme radar sau, în 
speţă, o cămaşă roşie cu un papion galben. 

— Probabil că în privinţa asta eu sunt un conservator, 
concedă şi nu se înşela. 

— Vezi bine, râse îngăduitor profesorul. Dacă Papa vrea 
să viziteze China o să ia diligenţa şi corabia cu pânze ca 
acum trei sute de ani? Astea erau atunci ultima tehnică în 
materie de mijloace de transport. Dacă avea avion, lua 
avion. 

— Gata, dom'le, m-ai convins. Deşi... 

În realitate, nu se putea desprinde de imagini patriarhale 
şi nu-l vedea în ruptul capului pe Sfântul Petru într-un 
Boeing, completând formalităţi vamale, sau ridicând ode lui 
Dumnezeu pe muzică rock. 

— Practic, spune-mi la ce te-ai gândit. Cum ai de gând să 
le vii în ajutor semenilor? 

— Am chibzuit îndelung. Am străbătut America vreme de 
şase luni. Prea puţin pentru a putea afirma că o cunoşti, 
îndeajuns ca să-ţi faci o idee relativ substanţială. Poate că 
cel mai mult m-a impresionat acolo grija faţă de om. 
Adevărata grijă pentru binele lui, suflet şi trup şi care nu 
are nimic de-a face cu demagogia comunistă. Sute şi mii de 
societăţi de binefacere, asociaţii şi cluburi, misiuni, consilii 
şi comitete menite să acopere întreaga suprafaţă a 
suferințelor lumeşti. Pentru fiecare categorie de năpăstuiţi, 
există cineva care se gândeşte la ei. Văduve, orfani, 
handicapaţi, bolnavi Sida, bătrâni neputincioşi, vagabonzi, 
copii ai străzii, drogaţi, animale pe cale de dispariţie sau 
doar abandonate, oameni singuri - toţi se află în atenţia 
cuiva. 

Făcu o pauză ostentativă ridicând cu tâlc arătătorul în 
aer şi Dan se întrebă ce urmăreşte. 


— Bineînţeles, reluă profesorul, deşi nu încap comparații, 
am făcut paralele cu situaţia de la noi. Trebuie să 
recunoaştem că sub influenţa Occidentului şi pentru a mai 
drege pe ici, pe colo „imaginea României“ în străinătate, 
ceva, ceva a început să mişte. Fireşte, pe primul plan se află 
urgenţele - handicapaţii, orfanii, copiii abandonaţi, aziluri 
de bătrâni dar asta nu înseamnă că celelalte probleme nu 
există sau nu merită atenţia noastră. 

Dan zâmbi: 

— Te-ai gândit cumva la un hotel 5 stele pentru 
patrupezi? 

— Nu, dragul meu, răspunse liniştit Dumitru Mihuţ, 
insensibil la sarcasme. M-am gândit la cei la care nu s-a 
gândit încă nimeni, la noi. La oamenii singuri. 

Dan izbucni în râs. Un râs sincer, clocotitor, plin de 
tinereţe, cu o minunată dantură sclipitoare şi, văzându-l, 
înţelegeai de ce femeile care-l iubiseră nu-l puteau uita. 

— Dumnezeule!, exclamă, să nu-mi spui că ai de gând să 
deschizi o agenţie matrimonială. 

— Nu aşa ceva preconizez. Am intenţia să înfiinţez o 
societate, un club dacă vrei, dar va fi mai mult decât atât, al 
oamenilor singuri. Nu-ţi poţi închipui cât de mulţi sunt, de 
toate vârstele, de toate categoriile sociale şi cât de trişti 
sunt! Nu ştii ce proporţii capătă suferinţa lor mai ales în 
metropolă. În Statele Unite, fenomenul e considerat un 
sindrom: „singurătatea în marele oraş”. 

— Interesant, îmi închipuiam că vrei să deschizi o casă de 
rugăciuni unde să inviţi diverşi predicatori care să 
propovăduiască adevărul evanghelic sau ceva în genul ăsta. 

— Dintre acestea sunt destule. Socotesc că semenii noştri 
pot fi ajutaţi în diferite forme, în funcţie de suferinţa lor, iar 
noi suntem obligaţi să acordăm asistenţa noastră acolo 
unde ne simţim cel mai pregătiţi s-o facem. 

— Înţeleg cam pe unde baţi, dar nu văd cum îi poţi ajuta 
pe oameni să scape de povara propriului eu. Din câte am 
avut eu prilejul să constat, singurătatea este fie voluntară şi 


ăştia te trimit la plimbare, fie reprezintă o infirmitate, o 
incapacitate, o lipsă de vocaţie pentru contactul social. 

Profesorul sări de pe scaun, entuziasmat: 

— “Tocmai pe aceasta o vom corecta! Trata şi corecta! 
Există o terapeutică, voi angaja un psiholog şi un medic 
psihiatru; în America, am contactat mai multe asociaţii de 
gen, am învăţat câte ceva, mi-am adus manuale şi în 
general am avut ocazia unor observaţii foarte interesante. 

— Presupun că vei avea nevoie de un sediu. 

Bătrânul dădu din cap, vizibil mulţumit de el însuşi: 

— E gata cumpărat. Am găsit o fostă casă boierească în 
Cotroceni care pentru început mi se pare foarte potrivită. 
Paisprezece piese plus un hol de 80 de metri pătraţi, o 
pivniţă amenajabilă - mă gândesc la o sală de biliard şi una 
de gimnastică - verandă, o grădină minunată... Până ne 
vom extinde, numărul de activităţi va fi redus. În orice caz, 
nu va lipsi biblioteca, o sală de şah şi una pentru amatorii 
de bridge, care pot fi transformate în saloane de dans sau 
pentru alte festivități, o sufragerie-bar şi, prevenind orice 
eventualitate, vor exista mai multe dormitoare. 

Dan îl privi admirativ: 

— Văd că te lansezi, nu jucărie! 

— Asta încă nu-i nimic, respinse modest profesorul în 
vreme ce ochii îi străluceau de mulţumire, am planuri mari, 
numai Dumnezeu să-mi ajute! Voi închiria un autobuz 
pentru week-end-urile însorite şi avocatul meu negociază 
acum o vilă la Buşteni. Cu timpul, vom avea una şi la mare, 
vom face excursii în străinătate, iniţial mai modeste, vom 
organiza un teatru şi o orchestră de amatori... Doamne! 
Câte nu sunt de făcut! 

Dan se ridică şi oprindu-se lângă fotoliul bătrânului, îi 
cuprinse umerii cu afecţiune: 

— Mă uluieşti, nene, pur şi simplu nu te recunosc. Dă-mi 
voie să te felicit. 

Profesorul îi aruncă o privire şireată: 

— E destulă treabă acolo pentru doi. 


— Îmi închipui. Văd că deja ţi-ai angajat avocat. 

— Normal, am nevoie de asistenţă juridică. Am dat anunţ 
la ziar şi pentru un post de contabil, o dactilografă în limbi 
străine, un mecanic fochist, un om de serviciu... Asta, 
deocamdată. 

— Ilată-te patron în adevăratul sens al cuvântului. 

— Mi-ar mai trebui un asociat, de fapt, ceva mai complex. 
Şi consilier, şi reprezentant în relaţiile cu publicul, cineva în 
care să am încredere. Mă gândeam că poate tu... 

Reflex, Dan se dădu un pas înapoi şi îşi aprinse o ţigară: 

— Iartă-mă, nene, mă închin în faţa dumitale, te admir, 
îmi scot toate pălăriile pe care le am în şifonier, dar chestia 
nu-i de mine. Îmi lipseşte vocaţia şi în întreprinderi din 
astea filantropice nu faci nimic fără chemare. 

— Cum crezi, făcu bătrânul cam ofensat, există destui 
amatori de o slujbă. 

— Tocmai! Încă o binefacere. Dai pâine unui şomer. 

Profesorul îşi fixă ochelarii la rădăcina nasului şi îl privi 
cu atenţie: 

— Spune-mi, Dane, tu te simţi bine aşa, alunecând, fără 
nici un scop prin viaţă? 

Tânărul zâmbi cu blândeţe: 

— Aminteşte-ţi că şi matale ai „alunecat“ la fel până la 
şaizeci şi şase de ani şi că te-ai simţit foarte bine. Nu-mi 
amintesc să te fi plâns vreodată. 

— Am dus o viaţă inutilă, care nu a folosit nimănui. 

— Slavă Domnului, ai posibilitatea să îndrepţi lucrurile 
acuma. Eu, unul, nu simt nevoia să schimb sau să îndrept 
ceva. 

— Îmi pare rău pentru tine. Sincer. 

Dan îi întinse palma larg deschisă: 

— Eu te felicit. Tot sincer. Încerci ceva măreț şi sper să ţi 
se taie bine cărţile. 

Dumitru Mihuţ declară sibilinic: 

— Cărţile le-a tăiat Dumnezeu şi tot El le-a şi fost 
împărţit. 


Dan va aprecia mai târziu că achiziţionarea imobilului din 
Str. Doctor Caracaş în scopuri exclusiv caritabile constituise 
al doilea gong al dramei ce urma să se desfăşoare. 

Al doilea, căci cel dintâi semnalizase cu mulţi ani înainte, 
pe când bătrânul Mihuţ mai preda fanerogamele sau 
dicotiledonatele unor clase de utecişti cu coşuri pe bărbie 
care visau s-o vireze spre patria yankee, iar tânărul Dan, 
Dănuţ pe atunci, mai bătea mingea pe maidanul din cartier. 
Doar că, la vremea aceea, nimeni nu înregistrase gongul. 
Sau aproape nimeni. 

Când isteria demolărilor cuprinse Bucureştiul, muncitorii 
de pe unele şantiere încercară surprize care, intrate în 
circulaţie şi inevitabil amplificate, aveau să devină legende. 
Justificat, deoarece muşcătura necruțătoare a târnăcopului 
sau a buldozerelor avea să dea la iveală, „tezaurizate“, 
secrete vechi. A rămas faimos, de pildă, scheletul unui ofiţer 
al Armatei Regale Române, în uniformă de campanie, zidit 
cu treizeci de ani în urmă, în peretele unei clădiri din 
Ploieşti, sau al unei femei îngropate sub ciment într-o 
pivniţă vasluiană. Exemplele sunt mai multe. Şantieriştii 
mai găsiră documente, arhive întregi, cărţi echivalând în 
epocă ani grei de puşcărie, ascunse de cenzura politică şi 
ideologică a regimului dar, cel mai frecvent, valori materiale 
sub diferite forme: aur, undeva o oală cu napoleoni 
austrieci, altă dată o variantă cu galbeni, cocoşei şi 
giuvaeruri de preţ. De fapt, fabuloase faţă de cerceluşii de 
două grame şi doi bani ai „harnicei noastre femei 
muncitoare, egală în drepturi cu bărbatul, amândoi 
constructori ai socialismului victorios“. Se mai descoperiră 
de asemenea hârtii de valoare, acţiuni ale unor importante 
societăţi şi bănci din Vest de maximă actualitate, date fiind 


dobânzile acumulate în decenii, incredibil de multă valută 
forte, dolari şi lire sterline în primul rând. 

În anul 1945, după decesul doctorului şi pierderea celor 
doi fii pe front, doamna Maria Mavrodin, bine consiliată de 
avocatul familiei, o minte lucidă care  desluşise 
criptogramele Yaltei cu mult înaintea unor celebrităţi 
politice, transformase în aur şi valută întreaga avere 
mobiliară: tablouri importante, de referinţă oriunde ai fi 
pus degetul pe harta lumii, argintărie veche, preţioasa 
colecţie de timbre a doctorului Mavrodin, toate sau aproape 
toate se convertiră în giuvaeruri, cocoşei şi „galbenii 
zornăitori“ ai epocii moderne: dolarii americani. Cu ajutorul 
unui prieten, ofiţer al misiunii militare SUA la Bucureşti, 
reuşi să transfere doar o parte din activ la o bancă din 
Elveţia. Evenimentele se  precipitară întrerupând 
operaţiunea care, dată fiind importanţa contului şi secretul 
întregii manevre, se desfăşura eşalonat. O greşeală de 
tactică dar mai ales inerenta oboseală sufletească de după 
trei decese grele, o împiedicară pe Maria Mavrodin să 
părăsească ţara la timp. Astfel, anii de după naţionalizare o 
găsiră într-o debara mansardată, mizeră, dar posesoarea 
unei averi lichide de nebănuit. Numerarul şi bijuteriile 
ascunse într-o lădiţă de marmeladă - sicriaşele acelea din 
lemn de care bucureştenii, trăitori ai acelor ani şi le mai 


amintesc desigur - se afla zidit într-unul din pereţii 
mansardei. Uneori, gândindu-se la paradoxul dintre 
precaritatea existenţei ei zilnice - n-avea cartelă, 


fermoarele de la şoşoni stricate, le prindea cu ace de 
siguranţă, mânca simbolic gătindu-şi pe un primus etc. - şi 
averea autentică de care o despărţeau doar câteva cărămizi 
şi o coajă de tencuială, îi venea să râdă. Banii ascunşi însă şi 
certitudinea că aceştia garantau „dincolo“ - bărbia se 
îndrepta spre Apus - fericirea lui Tudor, cel de-al treilea fiu, 
îi dădeau forţa de a trăi. Era încredinţată că într-un fel sau 
altul ei doi vor fi în stare să escaladeze graniţa. Izbutiseră 


atâţia oameni, chiar dintre cunoştinţele lor, încât avea 
dreptul să spere „iar cu bani, totul este posibil“. 

Dar condamnarea şi executarea lui Tudor în 1953 îi 
epuizară filonul rezistenţei. Maria Mavrodin îşi pierdu 
minţile. Nebunia blândă, fără manifestări turbulente 
publice sau panorame de stradă o scutiră de sechestrarea 
în vreun ospiciu. Cei care au cunoscut-o în ultimii ei ani 
vorbesc despre o fiinţă inofensivă, tăcută, cu un permanent 
surâs uitat pe buze. Abordată direct, răspundea doar cu 
afirmaţii sau un scuturat îndelung din cap şi, în general, 
părea lovită de amnezie totală. Existenţa ei de dinainte 
putea, din acest punct de vedere, să fi aparţinut altcuiva. 
Poate că uitase şi de averea ascunsă în zid. 

Oricum, Maria Mavrodin luase secretul cu ea în 
mormânt. În afară de ea, doar Tudor avusese cunoştinţă de 
existenţa tezaurului. Dar trecuseră patruzeci de ani de 
când nici pentru Tudor amănuntul - căci devenise amănunt 
- nu mai avea nici un fel de importanţă. 

„„.„Şi, totuşi, această poveste de demult generase drama 
care se înfiripa acum, în ultimele zile de octombrie ale 
anului 1993. Constituise primul gong. 


CIRCUMSTANŢE 


Înginera Cornelia Ciurea răspunse printre primii 
anunţului din ziar. Deşi la pensie, din obişnuinţă şi din 
principiu, continua să se scoale la ora şase dimineaţa. Nimic 
nu justifica trândăveala, a da o destinaţie patului, alta decât 
cea străbună (cel puţin aşa se petrecuseră lucrurile în 
neamul ei), de mijloc de odihnă noaptea şi numai noaptea, 
pe un interval strict de şapte ceasuri, i se părea indecent. 
De câte ori îşi amintea că noră-sa „împuţea aşternutul“ 
până spre prânz, i se zbârlea părul de mânie. Reflex, asocia 
fenomenul cu o viaţă dezordonată, chefuri şi nopţi pierdute, 
restaurante şi baruri (crimă!), într-un cuvânt, destrăbălare. 

În dimineaţa zilei de 22 octombrie, se trezi ca de obicei, 
intrând imediat în cotidian: spălatul până la brâu şi o 
toaletă sumară; nu se farda, părului tuns bărbăteşte îi era 
de ajuns un singur pieptene, dinaintea garderobului deschis 
nu avea ezitări, acel l'embarras du choix propriu femeii 
cochete, nehotărâtă în alegerea unei vestimentaţii sau alta. 
De altfel, avea foarte puţine lucruri. Când îşi cumpăra o 
rochie, obiectivele erau precise. Adică, să fie comodă, 
practică (tradus, valabilă în toate ocaziile şi la piaţă şi la bal 
- cine descoperă formula ia premiul Nobel!), şi să ducă la 
tăvăleală. Ca un obiect să fie considerat cumsecade şi nu 
bani aruncaţi pe fereastră, trebuia să reziste minimum zece 
ani iar principiul era că un lucru nu va fi înlocuit cu altul 
până ce precedentul nu era complet uzat, recte bun de 
azvârlit la gunoi. Dar nici atunci nu se îndura să-l arunce, ci 
îl dăruia cu generozitate portăresei sau femeii de serviciu 


de la birou, ambalându-l în tot soiul de însuşiri - „e ştofă 
bună cum nu se mai face azi, am luat-o când m-am măritat, 
trebuie s-o ţeşi puţin la tiv” - şi recomandări la fel de 
minuţioase: „Ai grijă, să nu o storci când o speli, o agăţi pe 
un umăraş şi pe urmă o întinzi cu un fier moale...“ 

După ce îşi făcu patul cu tot dichisul, deşi nimeni nu-i 
intra în casă cu anii, îşi prepară ceaiul. Pe bâjbăite, căci deşi 
încă întuneric în bucătărie, nu se îndura să aprindă lumina. 
„La cât a ajuns kilowatul, nu-ţi mai dă mâna să risipeşti.“ 
Adăugă la ceai patru biscuiţi şi o linguriţă de gem. Ioate 
consumate în picioare, cu gesturi precipitate, pe furiş, 
parcă. 

La ora 7, termină de parcurs ofertele de serviciu din 
gazetă. Extrase câteva numere de telefon şi, luând aparatul 
pe canapea, începu cu ceea ce i se păru ei mai interesant. 
Era anunţul profesorului Mihuţ. 

Peste un sfert de ceas, se îndreptă spre metrou dreaptă, 
cu pas ţanţoş şi dubla bărbie înfiptă în piept. Era o 
persoană mulţumită de ea însăşi, încredinţată că are drept 
(şi a făcut totul ca s-o merite) la consideraţia celor din jur. O 
persoană cât se poate de respectabilă. 

Aşa i se păru şi profesorului Mihuţ. O învălui într-o privire 
cuprinzătoare şi în sinea lui se declară mulţumit. Avea de-a 
face cu o femeie serioasă şi muncitoare, modestă. Deşi se 
întorcea din zări policrome, păstra, ca valabile aici, 
baremurile autohtone de apreciere. În consecinţă, îi făcură 
o bună impresie chipul păstos, fără urmă de machiaj, 
pălăria sărăcuţă trasă până pe sprâncene, nu din 
cochetărie ci menajând o sinuzită rebelă, pardesiul cafeniu, 
fără nici un model, o bucată de pătură cu mâneci şi nasturi, 
pantofii solizi, „de ploaie“, cu un toc pătrat modern acum 
douăzeci şi cinci de ani, diplomatul din plastic maro, rămas 
de pe vremea când mai era la serviciu. 

Cornelia Ciurea se simţi, în schimb, mult mai puţin 
entuziasmată. Vestonul în carouri galben cu negru i se 
părea de circ, cămaşa orange prea fistichie, fularul lung 


până la genunchi de pe altă lume. Ansamblul era neserios, 
total deplasat mai ales la un om bătrân. Nemulțumirea şi-o 
camuflă însă în spatele unui surâs crispat. La o urmă, 
caraghiosul ăsta era patronul, iar serviciu la vârsta ei nu se 
grăbea să-i ofere nimeni. Se căutau oameni tineri chiar 
când spaţiul concret de lucru îl constituia un birou 
mizerabil, la capătul unui culoar întunecos sau într-o gaură 
de subsol, unde publicul nu avea acces. Acolo însă, unde 
prin specificul activităţii, trebuia să dai nas cu muşterii, 
magazine, „buticuri“, birturi de tot felul, pretindeau, în 
plus, picioare de doi metri şi mutre date cu bidineaua. 

În timp ce-şi scotea mănuşile, Cornelia Ciurea cuprinse 
cu coada ochiului întreaga încăpere. O masă, un fişier, două 
scaune. Mirosea a zugrăveală proaspătă, pe geamuri se mai 
vedeau urme de var, pe jos, încă nestrânse, ziare, cârpe, 
unelte de zidărie. Profesorul Mihuţ îi ieşi în întâmpinare: 

— Mă scuzaţi, încă nu suntem gata dar, într-o săptămână, 
va arăta cu totul altfel. Sunteţi, deci, doamna Ciurea, 
contabilă... 

— Cercetător în Ştiinţe Agronomice, îl corectă cam 
abrupt femeia, dar unsprezece ani am lucrat în 
contabilitate. Din 1970 până în 1981, când ne-a scos 
Ceauşescu din institute şi ne-a trimis pe tarla. Deschise 
servieta diplomat şi scoase un dosar voluminos: Aveţi aici 
întreaga mea activitate în documente. 

— Lăsaţi, păru jenat bătrânul. Am să mă uit mai târziu. 
Bănuiesc că n-aţi vrut să părăsiţi Bucureştiul. Vă înţeleg 
foarte bine, şi eu sunt un citadin înverşunat... 

— Motivele mele au fost de cu totul altă natură, declară 
uscat Cornelia Ciurea. Aveam un copil mic şi ambii părinţi 
suferinzi, în imposibilitatea de a se ajuta singuri. Eram 
singurul lor sprijin. 

— O, da, se fâstâci profesorul, îmi dau seama, îmi pare 
foarte rău, sunt convins că ne vom înţelege perfect... 

— Sunt de acord cu o perioadă de probă de treizeci de 
zile. 


— Nu cred că e cazul... ăaă... se simte imediat că sunteţi 
o persoană foarte capabilă... De altfel, pentru început, 
volumul nostru de activitate va fi destul de redus. 

— Mulţumesc. Nu vă supăraţi, ce specific are instituţia 
dumneavoastră? În anunţul din ziar n-aţi inserat nici un fel 
de informaţie. 

Profesorul răspunse limpede: 

— Umanitar. M-aţi întrebat de specific, nu? Eminamente 
umanitar. 

— Aha, făcu Cornelia Ciurea, dar din tonul exclamaţiei nu 
se putea deduce nimic. Mai concret, vă rog, dacă nu vă 
deranjează. 

— Deloc, e dreptul dumneavoastră s-o ştiţi. Ne-am 
propus să ajutăm o anumită categorie de oameni. Cei 
singuri. 

Ochii lăptoşi ai femeii se bulbuşară: 

— Vă referiţi la bătrânii din aziluri? 

— Nu, doamnă. La semenii noştri singuri, de 
pretutindeni. Din cartier, de la serviciu, de pe stradă, sute şi 
mii de oameni care au nevoie de asistenţă sufletească. 

Cornelia Ciurea, femeie practică, cu picioarele - numărul 
41 - zdravăn înfipte în pământ, pentru care mărul va fi 
totdeauna doar un măr, adică un fruct care a ajuns acum la 
mii de lei kilul şi nu poama oprită a Paradisului, iar Luna 
numai şi numai Lună, un astru, component de bază al 
chimiei cereşti şi niciodată „sandală de aur, felinar celest al 
amanţilor curvari“ şi alte prostii, simţi că păşeşte pe un 
teren nesigur. „Aici, se ascunde ceva suspect“, îşi zise, 
încercând să ghicească ce afaceri murdare ar putea 
camufla o firmă filantropică. Nu-i plăceau situaţiile neclare, 
şmechereşti, ilegalul chiar şi în formele sale cele mai 
nevinovate - o floare ruptă dintr-un parc, de exemplu - o 
îngrozea. Simţea însă că nu are încotro, până acum nu 
găsise nimic de lucru, pe unde încercase nici măcar nu 
fusese luată în seamă. (După ce că e babă, explicase un 
patron în spatele Corneliei, mai e şi antipatică. Când o vezi, 


îţi merge rău toată ziua.) lar să zacă acasă, fără să facă 
nimic, cu ochii zgâiţi pe fereastră sau la televizor, zi de zi şi 
an lungi de aici încolo, vegetând şi hibernând, hotărât, nu 
putea. Cu toată sinceritatea, prefera să moară. 

— Cred că e inutil să precizez, simţi ea nevoia să se 
asigure, că nu voi semna şi nu voi gira nici un act, nici cea 
mai neînsemnată hârtie fără a fi încredinţată de perfecta sa 
legalitate. 

— Dumnezeule!, exclamă stupefiat Dumitru Mihuţ, ce vă 
trece prin minte? Ce vă închipuiţi că-i aici? Un gang mafiot? 
O bandă de gangsteri? 

Cornelia Ciurea îşi plimbă hotărâtă degetele cu unghiile 
retezate scurt pe marginea mesei, indicând o atitudine 
fermă: 

— Eu nu-mi închipui nimic. Am vrut să pun doar lucrurile 
la punct ca să nu avem discuţii mai târziu. Dumneavoastră 
decideţi. 

Primul impuls al profesorului fu să renunţe la serviciile 
femeii acesteia grase şi lipsite de orice farmec. 
Samaritheanul din el însă era mai puternic. „Încă o 
năpăstuită care trebuie ajutată. Nu a venit de plăcere la 
mine, n-o văd deloc fericită la ea acasă.“ 

— Eu am decis. Completă cu blândeţe: Dacă puteţi însă, 
vă rog să zâmbiţi mai des. 

Cornelia Ciurea nu ar fi fost mai surprinsă nici dacă i-ar fi 
cerut să-şi scoată chiloţii. Replică glacial: 

— Nu fac reclamă la Colgate, mă interesează doar postul 
de contabilă. Când pot să încep? 

— De mâine. Ce pretenţii de salarizare aveţi? 

Femeia respiră adânc. Îi venise rândul la zar şi era 
convinsă că îl va lăsa cu gura căscată: 

— Mă veţi retribui în funcţie de posibilităţile pe care le 
aveţi şi, bineînţeles, de calitatea muncii prestate. 

În uşă, se ciocni de Olimpia Fabian care dădea să intre, 
adresând încă de dincolo de prag un surâs strălucitor 
întregului univers. Ciripi drăgălaş: 


— Bună ziua... 

Cornelia Ciurea îi aruncă o privire scurtă şi o califică la 
fel de scurt: „băboi nebun“. Bereta roşie pusă ştrengăreşte 
pe pletele paj, decolorate cu perhidrol, trenciul scurt, abia 
depăşind genunchii şi strâns zdravăn în talie cu o centură 
lată, le-ar fi putut purta şi o fetiţă. Chipul brăzdat însă, 
chiar dacă fusese scutit de moliciuni, era bine trecut. 

Ochiul necruţător al Corneliei diagnostică aproape exact: 
„Asta-i mai bătrână ca mine. Şaptezeci bătuţi pe muchie.“ 
Şi, din nou, simţi că alunecă, era ceva suspect în toată 
afacerea iar nesiguranța, în general, îi alunga buna 
dispoziţie. În grădină, un bărbat în vârstă pe care nu-l 
văzuse la venire, înarmat cu un târn uriaş, trudea să 
strângă gunoiul adunat probabil de ani de zile. Bălării, ziare 
vechi, cutii de conserve, cartoane de ouă şi de ţigări, o 
mizerie incalificabilă care spuneau destul despre gradul de 
civilizaţie al vecinilor. Omul nu izbutise să curețe nici măcar 
un sfert din curte şi până îi va da de capăt, socoti 
agronoma, îi trebuia pe puţin o săptămână. Şovăi doar o 
clipă, apoi se apropie cu pas hotărât, reflectând că ar putea 
obţine, fără a avea aerul că o face înadins, unele informaţii. 
Abordă instinctiv tonul superior cumsecade pe care-l 
folosea cândva cu subalternii, femeile de serviciu sau 
vânzătoarele alimentarei din cartier: 

— Bună ziua... 

Bărbatul se îndreptă din şale şi îşi ridică privirea. Brazde 
adânci îi traversau chipul galben murdar în toate direcţiile. 
Transpuse pe o bucată de hârtie, toate crestăturile acelea 
drepte, paralele retezate, curbe şi zigzaguri ar fi sugerat 
grifonajul unui preşcolar în primele zile de grădiniţă. Era 
scund şi înfiorător de slab, numai oase şi vene dând 
impresia unei frânghii puternice, împletite în trei. Altfel, 
părea solid, rezistent şi în afară de faptul că era ştirb nu 
fusese bolnav o singură zi în viaţa lui. Şi acum, deşi era rece 
şi umed, purta doar o vestă de lână cafenie peste cămaşa cu 
mânecile suflecate. 


— Săru' mâna... 

Cornelia Ciurea, butonându-şi mănuşile cu un aer aferat, 
observă în treacăt: 

— Cred că a fost o grădină frumoasă aici. Păcat... 

Nea Gică zâmbi cu înţelepciune: 

— De fost, a fost, asta o vede orişicine, dar aşa se 
întâmplă până când nu-i bătătura omului. Dacă-i al tău, te 
pui şi pentru un băț de chibrit, dacă-i a lu' altu”, poa' să ia şi 
foc. Aşa ne-a lăsat Dumnezeu, conchise şi se căută în 
buzunarul cămăşii după o ţigară. 

— Cum s-ar spune, zâmbi inginera, dumneata eşti un 
adept... â... â... adică eşti de acord cu privatizarea. Spune- 
mi, te rog, lucrezi de mult aici? 

Nea Gică îşi ridică ochii peste palmele făcute căuş care 
fereau flacăra brichetei ieftine: 

— Adică, la don' profesor? 

Cornelia Ciurea îi întâlni privirea cu o tresărire lăuntrică. 
Era pătrunzătoare, fermă - nici umbră din timiditatea 
caracteristică omului simplu când stă de vorbă cu „boierii“ - 
neaşteptat de inteligentă. Se înfioră: „lotul e ciudat aici.“ 

— Da, la domnul Mihuţ. Îl cunoşti de mult? 

— De mult, d'alaltăieri, râse. Mă trimise un vecin, că eu 
mai citesc ziarul, da' nu cu de-amănuntul. Vezi, zice, că un 
procopsit din ăştia noii caută un mecanic fochist. Am venit 
într-o doară, că la anii mei şi cu şomeri mulţi nu prea e rost 
de slujbă. Am avut noroc... Eu zic că-i om cumsecade... 

— Aşa am auzit şi eu, spuse moale inginera. 

— Este, repetă convins Nea Gică. Zicea şi vecinul, aseară, 
la o ţuică... L-am cinstit, vezi bine. „E om bun, popular, zice, 
te-a primit fără tocmeală, salar bun, nu s-a uitat că eşti în 
etate. De-ar fi toţi ca ăsta, n-am mai căuta raiul în cer...“ 

— Da, da, făcu femeia maşinal, are dreptate. Realiză că 
nu poate să scoată mare lucru şi puse brusc capăt discuţiei: 
Îţi urez succes. De altfel, cred că o să ne mai vedem. Cum 
ziceai că te cheamă? 

Bătrânul râse: 


— N-am zis în nici un fel. Mă cheamă Niţu, da' toată 
lumea îmi zice Nea Gică... 

Cornelia Ciurea plecă îngândurată. Convorbirea cu Niţu, 
mai corect spus, personalitatea acestuia îi sporise starea de 
nelinişte. 

Omul nu i se părea autentic, intuia în subteran 
„făcătura“, ceva construit pentru uzul public. Artificialul era 
subtil dar asta nu-l disculpa, plebeismul evident dădea 
impresia unui machiaj artistic, iar limbajul confecţionat, de 
mahala antebelică îi înşela poate pe alţii, dar în nici într-un 
caz pe ea. Mai presus de toate însă, îl trădau privirea şi 
dezinvoltura, lipsa de emoție într-un dialog cu o persoană 
importantă şi pe care Cornelia o califica drept obrăznicie 
abia camuflată, insolenţă improprie claselor de jos când nu 
se află în conflict deschis cu „intelectualii“. 

„Prea multe ciudăţenii - şi de aici, până la lucru grav, 
lucru ticălos, pentru Cornelia Ciurea pasul era de purice - 
îngrămădite pe o palmă de loc.“ 

Bizar până la exotic, iresponsabil şi sfidător în peisajul 
economic actual era însuşi scopul întreprinderii. Cam 
original, zi suspect... Başca persoanele întâlnite! 

Se uită la ceas. Abia 9 şi jumătate. Deşi avusese de gând 
să zăbovească în oraş la cumpărături, să dea o raită prin 
magazine, eventual să strecoare un ochi discret în buticul 
noră-si, adulmecându-i matrapazlâcurile şi „fiţăraia de 
damă“, se simţea atât de indispusă, încât se duse direct 
acasă. Bău o ceaşcă de ceai de muşeţel, îşi puse pâslarii şi 
încremeni într-un fotoliu, tremurând de frig. Caloriferele nu 
funcționau până la 1 noiembrie, radiatorul consuma 
electricitate. Pentru prima dată de când se ţinea minte, ar fi 
avut chef, în plină zi, să se bage în pat cu o sticlă fierbinte. 
Dar asta ar fi însemnat să dea dovadă de o slăbiciune de 
neiertat. Continuă să tremure, stană de piatră până la orele 
amiezii. 


Fără angoasele şi calificativele dure ale Corneliei Ciurea, 
profesorul Mihuţ trăia vis-ă-vis de noii săi angajaţi, o stare 
de spirit asemănătoare. Adică toţi i se păreau mai mult sau 
mai puţin curioşi, toţi - categoric ieşiţi din comun. Dar 
singularul are nuanţe. Îl înregistrezi neutru, fără reacţie, te 
amuză şi atunci devine simpatic sau te pune serios pe 
gânduri. Inventariind angajările de peste zi, profesorul 
conchise că avea parte de toate variantele. Desigur, dintre 
„ciudăţenii“, cea mai amuzantă ca persoană era de departe 
Olimpia Fabian. Calitatea ei cea mai fermecătoare era că te 
punea de la început în gardă şi că râdea împreună cu tine. 

— „cu tine, râzând de ea însăşi, îi explică lui Dan, ceea 
ce n-am mai întâlnit în viaţa mea. 

— E cretină? 

— În nici un caz. Dacă ai închide ochii şi ai lăsa-o să 
vorbească, ţi-ai putea închipui că-i o copiliţă isteaţă de 
cincisprezece-şaisprezece ani, pusă pe ştrengării. Şi 
bănuiesc că aşa se şi simte în sinea ei. 

Bătrânul Mihuţ începu să râdă emoţionat, reconstituind 
intrarea de operetă a Olimpiei în biroul lui. Un bună ziua, 
tril de păsărică, zâmbet luminos, o schiţă de reverență 
graţioasă. Vioiciunea şi acordarea mişcărilor (nu ţepene şi 
întrerupte ca la vârstnici) trădau o condiţie fizică excelentă, 
gimnastica susţinută zilnic. Mihuţ se ridicase de pe scaun 
plăcut surprins: 

— Doamna? 

— Domnişoara Olimpia Fabian. 

Îl corectase cumva subliniat, prompt şi voioasă nespus. 
Avea aerul că se miră singură şi cu neobosită plăcere de 
situaţia în sine. Începuse să chicotească, Dumitru Mihuţ se 
molipsise şi la un moment dat se treziră râzând amândoi cu 
poftă. După mai puţin de două minute, avea impresia că o 
cunoaşte de când lumea. Realiză uluit că se simte 
extraordinar de bine în prezenţa ei şi că, deşi era un 


formalist, timid pe deasupra, trebuia să se controleze 
pentru a păstra limbajul convenţional. Olimpia şi „tu“ i se 
urcau instinctiv pe buze. 

— E atât de drăgălaşă, că aş fi angajat-o chiar dacă n-ar fi 
pus în viaţa ei mâna pe o maşină de scris. 

Lui Dan, pentru o femeie de şaptezeci de ani, calificativul 
de drăgălaş îi suna cam nesăbuit, dar de la o vreme tot ce 
făcea unchiu-său era într-o ureche. Observă zâmbind: 

— A început să-ţi placă genul „minore“? 

— Aşteaptă numai s-o cunoşti! Nu are nimic din 
baborniţa care face pe păpugşica. Asta-i ea, autentică sută la 
sută. Nu-ţi mai spun că am făcut o achiziţie fantastică. E o 
profesionistă extraordinară! 

— De unde ştii? 

— A ţinut să-mi dea imediat o probă. Bate fără să se uite 
măcar pe maşină, trei pagini într-un sfert de oră, nici o 
greşeală. Nota bene, bate în trei limbi străine şi acum mi-a 
spus că urmează un curs intensiv de germană. 

Dan începu să râdă: 

— Uite una care nu are complexe de vârstă. 

— Îţi spun eu că-i formidabilă! Am avut noroc să dau 
peste ea. 

— Ce salariu? 

— Pentru început, ne-am înţeles cu 300 000 lunar. Orele 
suplimentare se vor plăti separat, evident. 

— Hm, pentru o copiliţă, nu s-ar putea afirma că e prea 
naivă. 

— Eşti nedrept! Prestează o muncă de înaltă calificare, 
cu extremă exigenţă. 

— Nu mă îndoiesc... Ai idee cam care-i salariul unui 
inginer cu vreo trej' de ani vechime? 

Profesorul dădu din umeri iritat: 

— Eu nu exploatez pe nimeni şi, chiar aşa, am impresia 
că mă bucur de un chilipir nemeritat. 

— Ei, ai tot timpul să te îndrepţi. Ai mai angajat pe 
cineva? 


Profesorul luă o foaie de hârtie şi îşi potrivi ochelarii, nu 
la rădăcina nasului, cum se procedează în mod obişnuit, ci 
pe după urechi. 

— În principiu, avem cam toată echipa. Oricum, personal 
suficient ca să putem demara. 

— Despre tipul din curte, ce ştii? 

— Niţu? Un om de treabă care a muncit toată viaţa şi 
acum încearcă să nu stea degeaba. Îşi cârpeşte şi el cum 
poate pensia. De ce mă întrebi? 

Dan trase ultimul fum şi strivi mucul în scrumiera 
improvizată pe o farfurioară ciobită de cafea. 

— Ca chestie. E o figură interesantă, aş zice gorkiană. 

— Ce vrei să spui? 

— Are un aer specific... Al vagabonzilor de profesie, aş 
zice, ai impresia că nimeni şi nimic nu-l poate lua prin 
surprindere. O mască perfectă pentru Azilul de noapte. 

— Aiureli, respinse profesorul. E un amărât marcat de 
viaţă şi atâta tot. 

Un ciocănit convenţional în uşă, care nu aşteptă 
răspunsul, îl întrerupse. O tânără - tinereţe extremă, 
optsprezece sau nouăsprezece ani - îi salută zâmbind. 
Degajarea, siguranţa pe care le emana întreaga ei fiinţă 
aveau însă cel puţin zece ani mai mult. 

— Sunt vecina dumneavoastră, şi îşi răsuci instinctiv 
privirea spre dreapta, sărind gardul dincolo de care se 
vedea o casă curăţică, cenuşie cu o grămadă de ghivece 
înghesuite la ferestre. 

Profesorul păru încântat de cunoştinţă şi i se adresă, cât 
se poate de amabil: 

— Vila aceea cu muşcate? Tocmai o admiram. Deci, acolo 
locuiţi... Bravo... 

Pe buzele lui Dan alunecă un zâmbet fugar: „De ce, 
bravo?“ 

— Da, confirmă fata. Stau cu părinţii. 

— Se vede că sunt oameni gospodari. Totul e atât de 
curat şi îngrijit... 


— Nu fac nimic altceva toată ziua. 

Dan începu să râdă, cercetând-o mai atent. Puştoaica 
arăta bine, bine de tot. Cam comună, dar totul corect 
geometric, totul perfect avuabil. Nu trebuia să ascundă sau 
să corecteze nimic. Păcat că părea văzută, întâlnită în alte 
zeci de exemplare. Impresia era amplificată de 
vestimentația, devenită aproape uniformă, arborată de 
japiţele care dădeau târcoale Intercontinentalului sau se 
aflau „în tragere“, bătând trotuarul din faţa Hotelului 
Bucureşti. Un mini de piele, extrem de mini - două palme 
sub buric - o geacă, cizme înalte cu toc cui. Părea foarte 
mulţumită de ea însăşi şi, fără să se lase rugată, îşi debită 
dintr-o suflare întreg curriculum vitae. 

Dan era un bărbat prea versat ca să nu-şi dea seama că o 
impresionase şi că dorea la rându-i să impresioneze, că 
vorbea şi consuma joc de şolduri doar pentru el dar 
şmecheră, evita să i se adreseze exclusiv, distribuindu-şi 
politicos atenţia. Deşi nu proastă, Sanda Ionuţ nu ştia încă 
să-şi joace cartea, îşi pierdea atuurile, lăsând uşile de la 
dormitor vraişte. „Se dezbracă prea uşor, mai repede decât 
ai coji o banană, conchise surâzând golăneşte: Hm! E o 
veselie la asta între picioare!...“ 

— „Şi aici merg pilele, ce credeţi? Locul 1 l-a luat fata 
primarului de la sectorul 4 şi al doilea, o proastă de la 
Chitila, dar trăieşte cu unul din sponsori, Ispas, l-aţi văzut şi 
la televizor, ăla cu Banca de Construcţii... Eu am luat locul 
5, da” pe bune şi întâiul la Miss Giuleşti. 

— Trebuie să perseveraţi, spuse convenţional profesorul. 

— Bineînţeles. Acum mă pregătesc la Casa de Modă 
Yvette, în primăvară sunt trei Missuri: Mărţişor, Florar şi 
Balcani, se ţine la Sofia... 

— Foarte bine... Spuneţi-mi, domnişoară, vă pot fi cu ceva 
de folos? Aş fi încântat să vă pot ajuta. 

Sanda Ionuţ îşi schimbă poziţia, expunând un „trei- 
sferturi“, studiat, remarcabil ca linie. 


— Ştiţi... am auzit că angajaţi... La primăvară, precis 
prind eu un Miss.... Mi-a spus-o şi doamna Yvette... E mai 
mult ca sigur şi după aia încep să curgă comenzile. Dar, 
până una alta, mi-ar trebui o slujbă. Se grăbi să precizeze: 
Nu că nu m-aş descurca, dar ca să scap de gura lui taică- 
meu. Ăsta ar fi fericit să mă vadă în fabrică, fin'că aşa a 
apucat el şi nu l-a dus capul la mai mult. 

Întinse mâna după pachetul de ţigări lăsat pe masă de 
Dan: 

— Îmi permiteţi? 

Dan o servi amuzat: „Asta întâi ia şi pe urmă cere voie.“ 

Bătrânul Mihuţ clipi des, vizibil încurcat: 

— Ştiu eu ce să vă spun, domnişoară... Nu cred că am 
ceva potrivit pentru dumneavoastră. Cam ce v-ar interesa? 

Sanda râse arătându-şi dinţii sclipitori: 

— Păi dumneavoastră ştiţi mai bine ca mine de ce aveţi 
nevoie. Pot fi top model, adică să pozez pentru reclamele 
firmei, să vă fac un clip la televiziune sau însoţitoare când 
vă vin delegaţii de străini. M-aş descurca şi în public 
relations... 

Profesorul, organic serviabil şi incapabil de vreun refuz 
când era solicitat direct chiar înainte de a fi aflat că „Există 
speranţă; Domnului Isus îi pasă de tine“, se uită derutat la 
nepotu-său: 

— Tu ce zici, Dane? Am putea găsi ceva pentru 
domnişoara? 

Fata declară generoasă, pe un ton care dădea impresia 
că vrea să sară în ajutorul bătrânului: 

— Accept orice, slujbă să fie. La urma urmei, e ceva 
provizoriu, şi zâmbi modest „uite, ce fată înţelegătoare sunt 
eu!“ 

Dan îşi prinse bărbia în palmă, acuzând un aer de 
profundă concentrare. În privirea subţiată zburdau 
drăcuşori. 

— Din câte ştiu eu, şi ridică de pe masă, ca pentru a întări 
cele spuse, notițele bătrânului, a rămas un singur post 


neocupat. 

— Care?! se interesă Dumitru Mihuţ ducându-şi degetele 
la gură. 

— Ia gândeşte-te! L-ai angajat pe Niţu pe post de 
mecanic, fochist, electrician, grădinar şi cred că e mai mult 
decât poate duce un singur om în spinare. 

— Dacă n-o să răzbească, o să-i luăm un ajutor, dar nu 
văd unde vrei să ajungi. 

— Păi, simplu! N-ai femeie de serviciu. 

Profesorul se înecă. Exclamă consternat: 

— Dane! Ce-i cu tine?! 

Tânărul ridică din umeri. 

— M-ai întrebat ce post liber mai avem în schemă. Ăsta-i 
singurul. Pe de altă parte, domnişoara a afirmat că e 
dispusă să accepte orice ofertă. Unde-i neînţelegerea? 

Sanda, roşie ca focul, îşi încleştă pumnul în buzunarul 
gecii. În cealaltă mână îi tremura ţigara. În clipa aceea, ar fi 
dat orice, oricât, chiar şi premiul de Miss, în schimbul unei 
replici zdrobitoare. Ca prim impuls, i-ar fi pus masa în cap 
şi ar fi plecat trântind uşa, să sară din balamale. Faţa 
sângerie deveni albă ca varul şi cu un efort care prefigura 
multe în legătură cu evoluţia ei viitoare, izbuti să se 
stăpânească. Rosti cu voce răguşită, dar sigură: 

— Primesc. 

Dan o cercetă iute, fără a-şi putea reprima surpriza şi un 
sentiment de admiraţie. „Are ceva stofă. Alta s-ar fi 
mulţumit să mă înjure şi să iasă de pe teren, ondulându-şi 
fesele.“ Încercă să-i prindă privirea, dar fata şi-o ascunse 
sub pleoapele coborâte. 

— Ce-ai avut cu ea? întrebă profesorul. De ce ai jignit-o? 
Din capriciu? Ţi-ai făcut pe gratis un duşman. 

Tânărul ridică din umeri. Oricum, o uită înainte ca uşa să 
se fi închis în urma ei. 


— 'Ţi-am zis eu că reuşim? 

— Mi-ai zis. 

Saşa Diaconu tremura încă de emoție. Arătă vitrina unei 
ceasornicării: 

— Uite, se împlinesc exact zece minute de când am din 
nou serviciu. După 18 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Nu-mi vine 
să cred... Leşină mama şi Veruţa când le-oi spune. 

Îşi simţea inima şi un nod de lacrimi zăgăzuite în grumaz, 
gândindu-se la bucuria de acasă. Crinu zâmbi, îndreptându- 
şi taşca pe umăr: 

— Ăsta-i tot secretul, să crezi tu în primul rând, să fii 
sigur de tine. Se transmite ăluilalt. M-am prins şi la şcoală. 
Chiar dacă nu prea vezi materie, trebuie să arăţi că nu ţi-e 
frică. Priveşte ţintă în ochii teacherului, vorbeşte răspicat şi 
ai câştigat setul. 

Saşa se uită cu admiraţie nefăţărită la puştiul ăsta de 16 
ani care părea că nu mai are nimic de învăţat de la viaţă. 
Pentru el, totul era simplu, rectiliniu, totdeauna existau 
soluţii, nu trebuia să întrebe pe nimeni ce are de făcut. 

— Lasă că şi tu pui mâna pe carte. Chiar dacă mai 
chiuleşti, îţi vezi de treabă. 

— Chiulesc şi doar dacă sunt obligat pentru că mă 
întreţin singur, nu ca să vizionez un film. Chestia mea 
deşteaptă e că la ora următoare, mă duc cu lecţia învățată. 
Fraierii, după ce au făcut zonă săritoare, se scuză că au 
lipsit la explicaţie. 

Saşa Diaconu îi prinse braţul într-un gest spontan, plin de 
afecţiune: 

— Tu ai să reuşeşti în viaţă. Ai darul victoriei. 

Crinu îi adresă un surâs plin de lumină. Saşa era cu 
douăzeci de ani mai mare, inginer, cunoscuse şi dragostea, 
dar toate astea se consumaseră fără să lase vreo urmă 
pozitivă. Părea mereu luat prin surprindere, tot atât de 
lipsit de experienţă ca un băieţaş. Chiar în relaţiile lor, Saşa 
se simţea şi se lăsa tratat ca un frăţior. 


— Ce faci acum, te duci la şcoală? 

— Doar la mate, că n-am notă şi vreau să scap. După aia, 
mă tirez. l-am promis doamnei Leontescu, o ştii, aia de la 
etajul 2, că-i scot azi carnetul de sănătate, pe urmă dau o 
fugă pe Moşilor să cumpăr merinde pentru Cihuahua lui 
don' Vlaicu. Al naibii, Hercule - aşa-l cheamă -, numai 
conserve italieneşti consumă. 

— Serios?! 

Crinu începu să râdă. Albicios, cu trăsăturile nesigure - 
gelatină cretoasă, Saşa semăna cu un brânzoi mirat. 

— Asta-i situaţia! Spaghetti cu pui, colţunaşi cu carne de 
vițel. Ca desert, bomboane cu nucă de cocos. 

— Îţi baţi joc de mine? 

— Dacă nu mă crezi, du-te acolo şi bagă un far. Merită să 
te uiţi la preţuri. 

— Fantastic! 

Şi i se părea într-adevăr fantastic, indecent, lipsit de 
elementar bun simţ ca unii să-şi răsfeţe dobitoacele cu 
bucate scumpe, exotice (de două ori în viaţa lui mâncase 
friptură de vițel, nuci de cocos - niciodată), în vreme ce el 
cu maică-sa şi cu soră-sa nu mai cumpăraseră carne de un 
an întreg şi o gustaseră doar la un parastas din vecini. 
Adică Cihuahua lui don' Vlaicu, şobolanul ăla cu urechi de 
liliac era un privilegiat, trăia mai bine decât el, intelectual 
cu studii superioare. 

— Pot să-ţi spun că-s delicioase. Am fost curios, îţi dai 
seama. 

Saşa îşi umezi buzele senzuale, moi însă, lipsite de 
contur, nu inspirau. 

— Mi se pare cumplit de nedrept, când alţii mor de 
foame. 

— Adică, ce? Din cauza lui Hercule n-au alţii ce mânca?... 
Apropo, mi s-a făcut foame. Hai să luăm o pizza şi pe urmă o 
virez urgent. 

Saşa, jenat, copleşit de gratitudinea sistematică a lui 
Crinu, niciodată capabil să se revanşeze, refuză vehement: 


— Nu, te rog, mi-e imposibil, sunt foarte grăbit, cred că 
am şi întârziat... Nici măcar nu mi-e foame... 

— Lasă vraja, eşti invitatul meu. 

Îl apucă hotărât de braţ, imprimându-i aproape cu forţa 
ritmul paşilor săi. 


Când ajunse acasă, Elena Diaconu tocmai îşi termina 
treaba în bucătărie. Fiersese o oală de cartofi cu „ţambale“, 
adică o mână de oase mânjite cu carne, atât cât să-ţi 
amăgească nasul. La cuptor avea s-o pună diseară, când 
venea şi Veruţa. Ea şi Saşa treceau prânzul mai uşor cu 
ceai, biscuiţi ieftini ori pâine cu magiun. Când se putea, 
făceau economie şi la pâine. Zvonise prin vecini că are 
neamuri la ţară cu ogradă plină de păsări, dacă le rămâne 
cumva din cea uscată... Oamenii simulau că nu înţeleg şi 
aduceau uneori franzele neîncepute. Bătrâna se mira în 
sinea ei de risipă şi o făcea pesmeţi sau, stropind-o vârtos 
cu apă, o băga în cuptor şi o mâncau proaspătă. 

— Mamă! strigă Saşa din casă şi femeia dădu fuga cu 
mâinile ude în şorţ. 

Chipul albicios al băiatului strălucea de fericire, torţă de 
carnaval, bărbia îi tremura de emoție. Maică-sa rămase cu 
ochii la braţele încărcate cu pachete. Îşi duse mâinile la 
piept, scoțând doar un icnet înăbuşit. Saşa se alintă: 

— Ajută-mă să le duc la bucătărie, că nu mai pot. 

O luă însă înainte, fără s-o mai aştepte. De atâta belşug, 
Elenei Diaconu îi dădură lacrimile. Un salam întreg, brânză, 
cârnaţi, douăzeci de ouă, unt, peşte congelat şi o, Doamne! 
carne! Multă carne! Cu os şi slănină, dar care-i ticălosul să 
cârtească faţă cu asemenea banchet? O şi văzu drămuită în 
oale, crătiţi şi tingiri, jumări, ciorbe, mâncărici grase şi 
spornice, las' pe ea, n-avea să se risipească nici o singură 
fărâmă! 

— Saşa, puiul mamei! 

— Stai că n-am isprăvit, exultă tânărul. Mai am câte o 
surpriză! Uite aici, cafea pentru Veruţa... Asta-i a matale... 


— Halva! strigă bătrâna plângând de-a binelea. 

— Halva, şi uită-te aici, mamă, câte o portocală de 
fiecare. Le-am ales una şi una, n-avea grijă... Asta-i tot, oftă 
fericit. A, mi-am luat şi mie un pachet de ţigări. Făcu 
stângaci cu ochiul: Poate ne invită Veruţa la o cafea, ce 
ZICi?... 


Trebui să povestească totul amănunţit, ca după aceea s-o 
ia de la capăt. Bătrâna nu se sătura ascultându-l, Saşa nu se 
plictisea să repete. 

— Doamne! Parc-aş fi în sara de Crăciun, la noi, la 
Mateuţi. Am simţit eu ceva azi dimineaţă, când am schimbat 
uleiul la candelă. Uite, aşa o flacără a ţâşnit! Şi roşie cao 
inimă de harbuz. Am văzut că-i semn, doar că n-am putut 
dibui de care anume... Maăiculiţa Domnului, bunuţa şi 
drăguţa, Ea s-o îndurat de noi! 

Amândoi îşi îndreptară ochii spre icoanele aduse din 
Basarabia. Împreună cu câteva fotografii de familie, 
linguriţele şi un ceainic de argint, erau singurele obiecte 
care le aminteau de vechea gospodărie. 

— Vezi, mamă, spuneai de Crinu, aşa şi pe dincolo... Dacă 
nu era el... 

— Dumnezeu, Saşenca! El şi Măiculiţa Domnului! 

— Da, dar prin Crinu. El a citit anunţul, el m-a îndemnat 
să încerc, el - recunoscu cinstit - a vorbit pentru amândoi. 

— Ştie să iasă dinainte, aşa trebuie să fie omul, înfipt. În 
loc, tu cercetezi umbra şi zidurile. De unde să ştie creştinul 
ce fel eşti dacă umbli cu broboadă pe chip? Câţi îşi 
prăpădesc vremea ca să-ţi desluşească ţie cugetul? Arată-te 
în lumină, sloboade colo, o vorbuliţă... 

— Nu pot, mamă, să le spun singur ce băiat bun sunt eu! 

— Dar cela mititelu”, cum poate?! 

Se simţea atinsă, o irita că Saşa nu are ambiţie, că se 
socoteşte mai prejos decât un copchil, un mucea de 16 ani. 

— De, oftă, nu eu ţi-am înnodat limba. 


— Nu, mamă, sigur că nu. Vroiam doar să-ţi spun... Crinu 
e singurul prieten pe care-l am. Şi îmi poartă noroc... De 
optsprezece luni, caut slujbă... Doar ştii şi mata... Cu el, am 
izbutit din prima încercare. 

Bătrâna începu să lăcrămeze: 

— Încetează, Saşenca. Nu pot îndura să te cobori într- 
atâta. O fi băietul bun şi dezgheţat, dar n-avea grijă, că nici 
cela, patronul, nu umblă cu ochii în buzunări. Te-o văzut om 
întreg, serios, de familie... Glasul se amplifică, subliniind: 
Inginer! Dacă te simţea un fluieră-vânt, nu se îndesa el cu 
slujbele... Ba, să-ţi mai deie şi parale, aşa, doar pe 
văzutelea. 

Saşa îşi plecă privirea. Banii, 20 000 de lei, îi 
împrumutase de la Crinu. Era prea fericit, simţise nevoia ca 
bucuria să fie rotundă, întreagă, să le facă şi pe ele fericite, 
să fie sărbătoare astăzi în casă. Şi împrumutase cu inima 
uşoară - era pentru prima oară - având certitudinea că-i 
poate restitui. 150 000 de lei salariu! Ce de-a bănet! Îi 
venea pur şi simplu ameţeala... 

Seara, la un pahar cu bere - pentru o singură dată 
mergea, de bucurie, doar n-or s-o ţină aşa, ca nechibzuiţii, 
se aflau multe găuri de astupat, mai ales acum, asupra 
iernii; gogoşarii, roşiile încă nu s-or mântuit, poate mai 
prididesc la oleacă de conserve - seara, deci, împreună cu 
Veruţa, zăboviră dincolo de ora obişnuită şi sfătuiră. 
Privirea le era uşor tulburată de băutură, mulţumirea le 
destinsese chipurile. 

Veruţa, slăbuţă şi puţin cocoşată, frământa cocoloaşe din 
firimiturile de pâine. Arăta exact ce era. O fată bătrână, de 
vârstă mijlocie, marcată de muncă îndârjită şi insatisfacţii, 
cu o rochiţă de ocazie atârnând foarte singură în şifoniera 
dublă, alături de câteva cârpe de serviciu. Maică-sa încerca 
sistematic să le făţuiască, adăugând, scoțând un guler sau 
un buzunar. O fată bătrână pe care, până la 41 de ani, nu o 
strânsese nici un bărbat în braţe. Îşi ridică faţa. Era plină 
de blândeţe şi bunătate, ca la unele călugăriţe tinere dar, 


din păcate, în ciuda emoţionantelor tirade despre bogăţia 
sufletului care corectează, înnobilează, dă strălucire celor 
mai vitregite chipuri, asta nu o făcea mai frumoasă. Nici 
măcar surâsul fericit adresat lui frate-său nu-i lumină 
obrazul. 

— Zău, Saşa, parcă nu-mi vine să cred! După atâtea 
necazuri... 150 de mii pe lună, îţi dai seama, mamă? Şi nici 
nu ai mare lucru de făcut. Omul ăsta e un sfânt! 

Bătrâna mai trase un gât de bere şi luă o ţigară din 
pachetul lui Saşa. Fuma rar de tot, numai când era cu chef, 
dar nu de fason, ci cu reală plăcere. 

— Ei, dragii mei, voi tot copii aţi rămas! Cinstiţi şi curaţi 
la cuget, ca nişte îngeraşi. Nu tot ce dă din aripi face şi 
zamă bună, nu scoţi caltaboşi şi cârnaţi graşi din orice 
vieţuitoare care le râmă în troacă. 

— Ce vrei să spui? 

— Că patronul ăla nu-i om prost. Cine-şi prăpădeşte 
paralele de frunza frăsinelului? Pe o formă sau alta, se 
răsplăteşte el, cu vârf şi îndesat, nu-i purtaţi de grijă. 

Saşa o cercetă mirat: 

— Dar e normal că o să muncesc. Asta am căutat, asta şi 
vreau. Crezi că la fabrică era uşor? Cât ar trage ăsta de 
mine, tot o să mi se pară că o duc ca un boier. Cel puţin, am 
scăpat de ture. 

— Aşa e, mamă, îl mânii pe Dumnezeu, interveni Veruţa. 
În loc să-i fim recunoscători, stăm şi ponegrim bietul om că- 
i prea bun. Şi, vorba lui Saşa, nu se compară munca de 
administrator cu fabrica, unde pui osul, nu glumă. Atâta 
doar! Să fii conştiincios, energic, asta da!, să te organizezi 
şi să fii atent cu gestiunea. Dă-o încolo, eşti ditamai 
inginerul, ştii să faci o socoteală. 

— Nici măcar, râse Saşa, are o contabilă. 

— Ca să vezi, făcu Veruţa, întorcându-şi în farfurioară 
ceaşca de cafea. Da' Crinu pe ce post e angajat? 

Un zâmbet afectuos inundă chipul tânărului: 


— Pe post de spiriduş. Bun la toate, mână de ajutor 
oricând, curier, comisionar, umple toate golurile şi, în 
primul rând, om de alergătură. 

Elena Diaconu întrebă ridicând o sprânceană: 

— Ce leafă? 

— 'Tot aşa, 150 de mii. 

— Cum tot aşa? Nu mai e nici o rânduială în ţara asta? 
Adică pe tine, inginer, ins în toată firea te plăteşte pe o 
potrivă cu copchilul cela care n-o isprăvit nici liceul? 
Dreptate-i asta? 

Vera oftă obosită: 

— Mamă, înţelege o dată că acum funcţionează alte 
norme. Nu mai contează nici studii, nici vechime, patronul 
te plăteşte după cum vrea el, după cât te socoteşte de util şi 
eficace. După cum se arată, Crinu o să fie alergat ca un cal 
de curse. Mai e şi altceva. Poate că s-a gândit şi la situaţia 
băiatului, orfan, fără nici un sprijin... Cine ştie?... Unde 
ziceai, Saşa, că e instituţia asta? 

— În Cotroceni, pe Aleea Doctor Caracaş. Ştii tu, străzile 
alea cu nume de medici... E cam la vreo trei-patru sute de 
metri de Biserica Elefterie. N-ar fi departe. 

Un rid apărut brusc înnodă sprâncenele Verei într-o 
panglică subţire, fără culoare. 

— O casă veche cu grădină şi marchiză de sticlă la 
intrare, ca la Palatul Regal? 

— Da, făcu surprins frate-său. De unde ştii? 

Dintr-o dată, bucuria fugi din ochii fetei. Despre imobilul 
cu pricina, Vera auzise destule. O fostă colegă de liceu 
locuia pe aceeaşi stradă, două case mai încolo... Poveştile ei 
îţi încreţeau pielea de groază. Oamenii ocoleau vila 
Mavrodin, bătrânele din cartier doar pomenind-o îşi făceau 
cruce şi stupeau a ducă-se pe pustii, între sâni. 

Rămase ţeapănă, cu inima strivită de frică. Masxilarele 
crispate o dureau. Nu ştia ce să facă. Erau suficiente doar 
două cuvinte - „nu primi!“ - şi într-o singură clipă s-ar fi 
alungat toată bucuria din casa lor. Bucurie sărmană, dar 


chiar şi aceea poposind oaspete atât de rar în casa lor. Ştia, 
simţea că ar fi trebuit să vorbească, era chiar obligată dar 
nu se îndură să le strivească în ciubote inimile înflorite, să 
le despoaie pomii de Crăciun ce le ardeau în privirile uşor 
înceţoşate, nesigure, de oameni nedeprinşi cu dulce clipă 
de fericire. 


XXX 


În faţa ferestrei, cu mâinile în buzunare, Dan privea 
curtea mai tristă ca de obicei, fredonând un blues, acelaşi, 
care nu se mai termina niciodată. 

— E curios, constată mai mult pentru el, cum ploaia 
amplifică totul. Parcă n-ar cunoaşte decât majuscule. 
Frumosul devine şi mai frumos, urâtul devine de-a dreptul 
hidos. Să vezi Parisul pe ploaie! Mai ales Place de la 
Concorde... 

— Ploaia subliniază  citadinul, spuse  unchiu-său 
consultând nişte hârtii. Dacă iubeşti oraşul, urbanul în 
general, te înţeleg. 

— Nu ştiu, dar e magnific. 

— Să vezi tu ce paradis vom avea aici... 

— Probabil, dar acum e jalnic. 

Profesorul Mihuţ îşi ridică privirea. Dan arăta cu 
adevărat bine, un cap superb masculin pe un trup bine 
lucrat, numai fibră. Nu trebuia să-l priveşti de două ori ca 
să-ţi dai seama că nici o femeie nu i-ar rezista. Surâse 
afectuos: 

— N-aş putea spune că pe tine te dezavantajează. 

— Ce? 

— Ploaia. 

— Mersi, spuse Dan. Sper să bage de seamă şi alţii... Îţi 
mai vine un muşteriu, şi se desprinse de fereastră. O divă. 

— A! trebuie să fie profesoara de română. 


Dan dădu cu piciorul într-un ghemotoc de hârtie aruncat 
lângă calorifer. 

— Plouă cu profesori în zonă, râse. Apropo, nu pricep de 
ce ţi-o fi trebuind atâta personal, într-o întreprindere care 
nici măcar nu s-a urnit. 

— Am vizitat cel puţin o duzină de instituţii specializate în 
America şi ştiu exact ce oameni îmi trebuie. La începutul 
săptămânii viitoare, casa va fi complet terminată. Cu punct 
şi virgulă, inclusiv săpunul şi hârtia igienică din oficiile 
sanitare. Vreau să demarăm imediat. 

Ca de obicei, Dan trecu în plan secund, lăsând pe seama 
lui unchiu-său negocierile. Îi descoperise cu acest prilej, şi 
nu puţin surprins, însuşiri neaşteptate. Fără îndoială, de 
pildă, că bătrânul era un mare diplomat, cu o intuiţie ieşită 
din comun. Îi erau de ajuns cinci minute de conversaţie cu o 
persoană abia cunoscută, pentru a emite exact declaraţiile 
care-i făceau plăcere acesteia. Un fluid spontan de simpatie 
se revărsa asupra profesorului, care devenea la fel de 
spontan şi fără efort „o persoană adorabilă“. Ciudat, 
deoarece caracteristica aparţinea, în general, marilor 
mincinoşi, ori unchiu-său nu era nici pe departe un ipocrit. 

Dan îndreptă o privire plictisită asupra Mariettei Bogdan. 
De altfel, toată afacerea îl plictisea, începând cu mobilul 
stabilimentului, aiuristic şi de o strivitoare inutilitate şi 
isprăvind cu angajaţii, aproape fără excepţie „nişte feţe“; 
nu amuzante, ci anormale. Nici dăscăliţa asta nu i se părea 
mai zdravănă. Nu era urâtă, în schimb îţi făcea greață. 
Tenul gras, uleios, dădea impresia, falsă probabil, că nu se 
spală iar veşmintele, în nuanţe incerte de bej cu stofa uşor 
obosită, accentuau senzaţia. Mai avea şi un sistem cretin de 
a-şi ţine ochelarii alunecaţi pe vârful nasului, privind 
interlocutorul deasupra lor. Un obicei iritant, iar Dan - şi 
sigur nu numai el - simţea instinctiv nevoia să întindă 
degetul şi să-i ridice. 

Femeia era volubilă, congenital cuvântăreaţă, de cum 
deschidea gura îţi dădeai seama că citeşte mult şi pedant, 


pasionată de orice informaţie. Frazele se rostogoleau de la 
sine, strunjite şi perfecte, puteau figura într-un manual; 
notabilă, dar prea prețioasă bogăţia vocabularului 
desfăşurat. 

— ...a, deci aţi predat şi dumneavoastră. Râse artistic: E 
o plăcere să-ţi întâlneşti colegii de breaslă, desigur, dincolo 
de fruntariile cancelariei. Înlăuntrul ei, nu ştiu cum se 
întâmplă, devenim cu toţii nişte monştri imposibili... Nu, 
acum predau limba română, dar sunt licenţiată şi în 
psihologie. O disciplină detestată în vechiul regim după cum 
ştiţi, cu o schemă parcimonioasă, catedre şi mai puţine. 
Predau româna însă, mărturisesc, psihologia rămâne marea 
mea dragoste. 

Profesorul dădu din cap, fericit parcă de a fi găsit un 
limbaj comun: 

— M-am convins, stimată doamnă, că în orice profesie, 
mai importantă chiar decât practica, pot spune mai 
important decât orice altceva, este pasiunea. 

— Categoric, iar activitatea pe care dumneavoastră o 
preconizaţi m-a fascinat dintotdeauna. Este ceea ce mi-am 
visat mereu să fac dar fără a investi speranţe. Aş vrea mult 
să mă credeţi când afirm că am dat curs anunţului 
dumneavoastră doar din considerente, dacă le pot spune, 
pasional-intelectuale. Aş fi fericită să lucrez într-un domeniu 
care mă captivează până la obsesiv. Nici nu mă interesează 
retribuţia... 

Profesorul se lăsă pe spate, desfăcându-şi braţele: 

— Exclus, doamnă. Refuz orice discuţie pe temă. 
Liberalităţile nu sunt de actualitate. 

Marietta Bogdan îşi cobori privirea, netezind mecanic 
mâănuşile din poală.: 

— Am făcut o afirmaţie sinceră, fără cea mai mică 
intenţie de a vă impresiona. Nu sunt o ipocrită, departe, 
râse, cunoaşteţi modicitatea salariilor din învăţământ, dar 
mă pot descurca în limitele unui trai modest. Încerc doar să 
vă fac să înţelegeţi cât de mult îmi doresc această slujbă. 


Profesorul se înclină cu graţie de marchiz: 

— E a dumneavoastră, doamnă. 

— Vă mulţumesc şi vă asigur că voi face tot ce-mi stă în 
putinţă pentru a nu vă dezamăgi. 

Rămase câteva momente tăcută, cu capul aplecat pe 
umărul stâng şi o schiţă de zâmbet nehotărât. Pălărioara, 
un pretext de tocă maronie, prinsă probabil cu elastic sub 
păr, părea în orice clipă gata să cadă. 

„Fără budinca aia pe cap, reflectă profesorul, şi puţin mai 
îngrijită, ar putea fi chiar drăgălaşă. După 35-40 de ani, 
româncele noastre se îmbracă imposibil. Ca nişte ciocli.“ 

Uitase că în Statele Unite îi trebuise destul timp până să 
ingereze fără convulsii toaletele stridente - paletă de 
papagal - ale cucoanelor americane. 

„Ce naiba mai stă? se întrebă Dan. De ce nu se ridică? L-a 
aiurit, ce mai vrea acuma?“ 

— Ştiţi, domnule Mihuţ, rosti îndreptându-şi în sfârşit 
ochelarii, spre uşurarea lui Dan, aţi fost atât de amabil... 
Ştiţi, mă simt datoare, obligată la sinceritate absolută. În 
realitate, au existat mai multe raţiuni care m-au determinat 
să vin la dumneavoastră. 

„Aha! exultă Dan în sinea lui. Abia acum, intră elefanții.“ 

— Sunt o femeie singură, accentuă, o persoană foarte 
singură... 

Bătrânul Mihuţ interveni amabil: 

— Iată ceva ce se poate remedia. Nu ne propunem nimic 
altceva decât de a-i ajuta pe oameni să se cunoască între ei, 
să se apropie... 

— Nu, îşi scutură toca Marietta Bogdan, instituţia 
căsătoriei nu mă interesează. Nu vreau să jignesc pe 
nimeni, dar oamenii de calitate, oameni cu stil şi clasă au 
dispărut ca specie. 

Dan îi strecură o privire amuzată. Nu auzise încă nici o 
femeie cu succes la bărbaţi sau măcar fericită în dragoste, 
desfiinţând regnul masculin, fără drept de apel. „Ioţi sunt la 
fel, ticăloşi, proşti, interesaţi, mizerabili, bădărani etc.“ 


ţinea de simfonietele marilor plăsiste, recitate între noi, 
fetele, la cafeluţe intelectuale. „Madam Renard, conchise, 
întoarce funduleţu-i de guatragenară la ciorchinii doldora 
de poamă, neavând scară să ajungă la ei.“ 

— „..sau, chiar dacă mai există, rara avis! - râse - mi-au 
luat-o altele înainte. Dar altceva vroiam să vă spun. 
Singurătatea are avantajele ei. M-am putut dedica fără 
rezerve problemelor care mă interesează. În primul rând, 
fenomenelor parapsihologice. Am studiat mult, am urmat 
cursuri, unde nu eşti acceptat fără promovarea unor teste, 
ţinute de somităţi în materie. Ştiam că sunt un mediu foarte 
bun, dar cu această ocazie am descoperit că am şi darul 
premoniţiei... 

Dan dădu din cap, edificat. Femeia era clar 
„colindătoare“, avea fraţi buni în Berceni. Ăia - Amiralul 
Nelson sau Sfinţii Petru şi Pavel, asta - Pythia. Îi aruncă o 
privire lui unchiu-său, care, spre surpriza lui, o urmărea cu 
toată atenţia. 

— Nu v-aş fi pomenit despre toate acestea, dacă ceea ce 
urmează să vă relatez n-ar avea legătură cu 
dumneavoastră. 

Răpus de curiozitate, Dumitru Mihuţ o asculta cu gura 
căscată, clipind mărunt. Dan simţi că nu mai poate îndura. 
Mai rea decât orice era plictiseala. Practicată şi în termeni 
savanţi, devenea calamitate. Se ridică brusc, trecându-şi cu 
un gest automat mâinile prin părul de la tâmplă: 

— Pe mine vă rog să mă iertaţi, am o întâlnire, şi se uită 
la ceas de parcă amănuntul în sine i-ar fi girat afirmaţia. 

— Mai stai puţin, trebuie să discutăm neapărat. 

Marietta Bogdan îşi răsuci ochelarii călare pe vârful 
nasului cu o expresie de parcă atunci ar fi băgat de seamă 
că există. Surâse cu gura în formă de ou creţ, închipuindu-şi 
că e fermecătoare: 

— Mi-e teamă că v-am plictisit, dar onestitatea mă obligă 
la o anumită mărturisire. 


— Nici o problemă, doamnă, regret doar că... Prinse din 
zbor privirea bătrânului îndreptată peste palmele 
împreunate în dreptul buzelor a rugăciune şi cedă cu un 
aer de martir care însă nu o demobiliză pe Marietta 
Bogdan. Îi plăcea să vorbească şi, în general, nu prea avea 
auditoriu. 

— Cunosc o persoană, începu ea cu chef, o femeie foarte 
cumsecade de altfel şi, aparent, lipsită de orice 
extraordinar, o femeie simplă, semi-analfabetă care 
lucrează cu ziua. Din punctul meu de vedere, amănuntul e 
lipsit de relevanţă căci personal întreţin cu semenii mei 
relaţii segmentate. Omul este alcătuit din moduluri, deşi are 
o configuraţie unitară... 

— Hm, îşi îndreptă spatele profesorul, nu sunt sigur că vă 
înţeleg foarte bine, şi se uită la nepotu-său care zâmbea 
mefistofelic. 

— Veţi înţelege imediat, îl linişti femeia condescendentă. 
Orice modul corespunde unui anume compartiment de 
viaţă. În funcţie de relaţiile pe care le întreţinem cu un 
individ, ne implicăm, avem de-a face doar cu un singur 
modul al individualităţii sale, ignorând întregul. 

Dan dădu din cap: 

— Clar şi luminos, ca o pană de curent într-un tunel de 
metrou. 

— O clipă, surâse Marietta, fără să dezarmeze. De pildă, 
în ce măsură vă pasă de faptul că medicul dumneavoastră 
este meschin şi trişează la poker? Pe dumneavoastră vă 
interesează doar că e un bun practician, adică doar acest 
segment al personalităţii sale. Sau! Vă deranjează că 
directorul instituţiei se îmbată acasă şi îşi bate nevasta? Nu, 
dacă pe felia care vă priveşte, deci modulul - raporturi de 
serviciu, este un om corect, competent şi aşa mai departe. 

— Ei, făcu Dan, dacă o spuneaţi de la început... 

Profesorul îi făcu semn să tacă: 

— Continuaţi, vă rog, teza mi se pare foarte interesantă. 


— Deci, reluă încântată, Marietta, femeia despre care vă 
vorbeam, să-i zicem Doina, comună şi chiar proastă, are un 
har extraordinar ce ţine probabil de o sensibilizare 
devansată a ritmului ei biologic, altul decât al semenilor săi. 
Are premoniţie şi darul de a citi în viitor, mai lesne decât o 
gazetă, dacă i-ar trece cumva prin minte să deschidă 
vreuna. 

— Cum procedează? se interesă captivat bătrânul. 

— Cade în transă şi este absolut fascinant de urmărit cum 
exprimarea acestei fiinţe primitive - abruptă, eliptică şi 
incoerentă, de obicei, devine cultă, jonglerie de sintagme 
rafinate. Până şi timbrul îşi pierde accentele proletare, 
dobândind o uluitoare distincţie. Toate acestea, nu vă 
ascund, tulbură şi adaugă un plus substanţial de 
credibilitate. 

— Fără îndoială, fu de acord Dumitru Mihuţ. Profeţiile au 
fost confirmate? 

Marietta Bogdan dădu de câteva ori din cap „păi, tocmai 
asta e!“ 

— Există cazuri concrete şi nu puţine. Nu vreau să vă 
rețin prea mult şi, dacă vă interesează, aş prefera să vă pun 
în contact direct cu persoanele implicate. Dar, în sfârşit, să 
ajungem la dumneavoastră. 

Dan o privea pe gânduri, reflectând că el însuşi e absurd. 
Îl şoca nu atât exotismul afirmațiilor - îi mai auzise şi pe alţii 
bătând zglobiu ţarini şi câmpii - cât contrastul dintre 
pălăriuţa neserioasă, în echilibru precar pe un ciuf de păr 
prost vopsit, şi gândurile care mişunau dedesubtul ei. Dacă 
ar fi întâlnit-o aiurea pe Marietta Bogdan, admițând că ar fi 
observat-o, ar fi etichetat-o scurt drept caraghioasă şi 
imbecilă, din genul celora care seara, sorbindu-şi ceaiul 
împotriva  constipaţiei, consultă cu creionul în mână 
rubricile matrimoniale din jurnale. 

— După ce am cunoscut-o pe Doina şi, prin ea, relativa 
permanenţă a individului în mediul înconjurător, chiar în 
limitele existenţei noastre concrete, pentru că iată... Aţi 


spus ceva? Nu... Şi să nu-mi pierd ideea... Deci, Doina, 
demonstrându-mi că evadările temporare dincolo de spaţiul 
nostru cotidian perceptibil sunt posibile, am încercat s-o 
însoțesc pe acest itinerar. Mai precis, prin ea, cu ajutorul ei, 
să strecor azi o privire către ermeticul mâine. Asta mai ales 
când am de luat o decizie ori mă aflu în faţa unui eveniment 
important. Aseară, având în vedere întâlnirea fixată cu 
dumneavoastră pentru azi dimineaţă, am chemat-o la mine. 
Era într-o zi bună, relaxată, a realizat fără dificultăţi 
plonjonul în absolut. 

Se opri, trăgând adânc aer în piept. Îşi duse palmele la 
ochi, într-un gest de concentrată reculegere: 

— Am o memorie exersată, voi relata cuvânt cu cuvânt, 
tot ce a spus: „În drumul tău, a apărut un bărbat venit de 
departe. El crede că a fost primit în familia lui Dumnezeu şi 
că vine din partea lui. Pe umărul stâng al bărbatului văd o 
mână sângerie, dar pe care el însuşi nu o vede şi nu o simte. 
Este mâna lui Belzebuth, sub a cărui poruncă se află fără s- 
o ştie. Ignoră misiunea care i-a fost încredinţată. Este o 
simplă unealtă venită să încheie un blestem, va semăna 
pârjol şi lacrimi. Acum îl văd şi mai bine, îi desluşesc chipul. 
Se află în pragul unei case. Casa se află în mijlocul unei 
grădini. Are o scară de marmură păzită de două animale. 
Varul ascunde sângele de pe ziduri. Mult foc şi sânge a 
îndurat casa asta... E o casă blestemată. E casa lui Mamon. 
Blestemul a îmbătrânit, dar mai are putere. Se va depărta 
doar păşind pe cărare de leşuri, înecată în sânge. Bărbatul 
plânge... Fereşte casa blestemată!...“ Asta a fost tot. 

Dumitru Mihuţ, vizibil tulburat, încercă să râdă: 

— Văd că nu v-aţi conformat. 

— După o noapte de insomnie, în care am chibzuit 
îndelung. 

— Şi la ce concluzie aţi ajuns? se interesă Dan pe un ton 
cât se poate de alb. 

Marietta Bogdan îşi înghiţi buzele, respirând adânc: 


— A prevalat curiozitatea ştiinţifică. Experienţa aceasta 
va constitui pentru mine răspunsul la multe întrebări, 
„dovada supremă“. Sunt convinsă că, dacă aş lăsa să treacă 
ocazia, aş regreta toată viaţa. Am acceptat riscul, dar pe 
dumneavoastră m-am simţit obligată să vă avertizez. Mai 
aveţi încă posibilitatea să alegeţi. Harul acestei femei este 
poate de esenţă satanică dar, neîndoios, el există. 

Profesorul Mihuţ se ridică. Deşi în cămaşă stacojie şi cu 
papion, adică puţin clovn în peisajul autohton, strălucirea 
particulară a ochilor şi glasul ferm îi dădeau prestanţă. 
Convingea. 

— Femeia despre care vorbiţi are har diavolesc, poate. 
Eu, însă, sigur trăiesc o Revelaţie de ordin divin. 

Dan surâse, trăgând linie: 

— Să vedem cine e mai tare. 


Alina Rădulescu se prezentă ultima, miercuri, cam pe la 
5. Se întunecase, ploua rece, îi intra apă în cizmele care nu 
împliniseră încă un an după ce o costaseră zece mii de lei, şi 
o mai durea şi capul. Avea deci toate motivele să renunţe la 
tentativa asta care acum i se părea mult prea îndrăzneață. 
Cuminte ar fi fost să se ducă imediat acasă, să bea un ceai 
cu o pastilă de paracetamol, prevenind o răceală urâtă. Dar 
Alina ştia că toate acestea erau pretexte menite să-i 
anestezieze conştiinţa. Capul o durea de emoție, mai 
circulase în seri ploioase iar cu apă în pantofi umbla de 
când se ţinea minte. Dacă se întorcea din drum... A, nu! Ar 
fi însemnat să dea o nouă dovadă de slăbiciune şi să 
petreacă o seară îngrozitoare.  Autonemulţumirea, 
reproşurile dure pe care şi le adresa ei înseşi, jena, 
sentimentul că-i o neputincioasă erau greu de îndurat. Şi 
atunci, din nou păhărelul de coniac - din ce în ce mai multe 


păhăruţe şi din ce în ce mai des - somnul ţeapăn, fără vise, 
limba cretoasă şi setea mistuitoare de a doua zi. 

Străbătu de câteva ori strada, fără a se putea decide să 
intre în curte. Din pricina emoţiei transpirase, îşi simţea 
neplăcut mâinile, de parcă le-ar fi scos dintr-o mâzgă rece 
şi lipicioasă. Începu să le frece de stofa aspră a pardesiului, 
sperând din tot sufletul că nu va fi obligată să dea mâna cu 
nimeni. La 26 de ani, Alina era mai timidă decât o fetiţă de 
şcoală primară; timiditatea, cu dimensiuni de infirmitate, 
constituia din nefericire componenta de bază a 
personalităţii ei, determinând culoarea, relieful şi evoluţia 
celorlalte. Dacă cineva ar fi cunoscut-o în esenţă - dar cine 
îşi bătea capul încercând s-o pătrundă pe fata asta ştearsă 
şi firavă ca o lumânare de parastas calic? — ar fi realizat că 
Alina nu trăia, nu se desfăşura nici măcar la jumătatea 
potenţialului ei real. Cele mai importante însuşiri rămâneau 
ascunse, mulţi socotind-o doar cu foarte puţin peste o 
arierată mintal. Nimeni nu bănuia sclipirile ei, judecăţile 
neaşteptate. Nu o dată, în liceu sau mai târziu, la 
seminariile din facultate, găsea răspuns la întrebarea pusă 
de examinator cu mult înaintea celorlalţi, uneori fiind chiar 
singura care se afla în posesia soluţiei. Dar asta o ştia tot 
numai ea singură. Inima începea să-i bată, emoția o 
sugruma împiedicând-o să ridice mâna. Avea groază de 
cunoştinţe noi, de situaţii când atenţia, mai ales în grup, se 
concentra asupra ei. Pe crainicele "TV, în general, pe toţi 
oamenii care prin profesie sau doar vocaţie vorbeau liber şi 
dezinvolt în public îi socotea un fel de fiinţe supradotate. 

— Căutaţi pe cineva, domnişoară? 

Alina înţepeni, cu picioarele retezate din genunchi. 
Dincolo de gard, desluşi anevoie chipul unui om în vârstă, 
care părea că zâmbeşte. Izbuti cu greu să-şi descleşteze 
mazxilarele: 

— Nu... Adică, da... Am citit un anunţ... Dacă deranjez, 
adăugă prosteşte, pot să revin... 


O confirmare ar fi făcut-o fericită, abia aştepta s-o ia la 
fugă. Se simţea exact ca la dentist, când spera într-o 
minune. „Ne pare rău, domnişoară, domnul doctor a 
telefonat că nu vine azi. Vă convine săptămâna viitoare?...“ 
Şi pleca fericită, cu sentimentul datoriei împlinite. „Nu din 
cauza mea...“ 

Nea Gică făcu un pas înainte, ţinând o unealtă în mână. 
Era o sapă dar, din cauza privirii aburite de emoție şi a 
înserării, Alina nu vedea decât o coadă lungă. 

— Am băgat eu de seamă că nu nimeriţi. Trebuie să 
punem număr şi pe gard... Don' profesor e în birău... 
Numa' ce urcați pe scară şi prima uşă la dreapta. 

Alina traversă ameţită curtea, uitând să mulţumească. 
Uşa de la birou era deschisă. Mirosea puternic a fum de 
țigară şi zugrăveală proaspătă. Ca prin ceaţă, zări doi 
bărbaţi la o masă, care îndreptau spre ea priviri pline de 
aşteptare. 

— Eu... Adică, bună seara. Mă scuzaţi... Anunţul... după 
care fu incapabilă să mai articuleze o singură silabă. 

Răpusă de emoție, părea foarte bolnavă şi Dan o ajută 
prevenitor să se aşeze pe scaun. Profesorul o cercetă 
descumpănit: 

— Vă simţiţi râu? 

Alina clătină capul, încercând să surâdă: 

— Nu, mulţumesc... Am citit anunţul dumneavoastră şi... 

Dumitru Mihuţ zâmbi încurcat: 

— Mi-e teamă că aţi venit puţin cam târziu. Schema 
noastră... 

— O! Nu face nimic. Vă rog să mă iertaţi. 

Dădu să se ridice de pe scaun, dar Dan o reţinu, 
apăsându-i umărul cu blândeţe. Îi surâdea un chip deschis, 
de băiat bun. Profesorul îl privi surprins dar se simţi şi mai 
surprins auzindu-l: 

— Nu vă grăbiţi. Totdeauna se mai găseşte câte ceva. 

Alina protestă, roşie de confuzie: 

— Nu, vă rog... Nu e cazul. Trebuie să plec. 


— Vă rog eu să mai rămâneţi. Ce ştiţi să faceţi? 

Bătrânul urmărea scena aiurit. Îl cunoştea bine pe 
nepotu-său. Era un bărbat corect, binevoitor dar de o 
uscăciune cinică, imun la emoţii, incapabil să se înflăcăreze 
pentru vreo cauză, indiferent de natura ei. „Ce-i asta? 
Dragoste la prima vedere? Un coup de foudre pentru 
fetişcana asta cam ofilită, nici măcar nostimă?“ 

Şi mai aiurit se simţea Dan. Chiar când încercă să se 
analizeze mai târziu, nu găsi o explicaţie „ştiinţifică“. Ştia 
doar că-l apucase brusc, se trezise ceva în el, acţionase 
spontan ca sub o poruncă, un impuls irezistibil. Din prima 
secundă, când o văzuse acolo, în pragul uşii, neajutorată, 
urâţică şi leoarcă de ploaie, îi stârnise compasiunea. Pentru 
Dan, mila nu era un sentiment inedit; nu trecea indiferent 
pe lângă necazurile celor din jur, compătimea victimele 
mari ale destinului (cei mai nenorociţi i se păreau bătrânii 
uitaţi în aziluri), dădea de pomană. Dar toate acestea 
cumva abstract, în virtutea unui concept general de omenie 
şi pentru că, organic, era un individ generos. De data asta 
însă, era ceva personal, se implicase, simţea de parcă Alina 
i-ar fi fost o fiinţă apropiată. Ar fi luat-o în braţe şi ar fi 
mângâiat-o, dar nu ca pe o femeie - îi plăceau starurile, 
exemplare de cel puţin nota 9 - ci cu duioşie, patern, ca pe 
un copil care, rătăcit de părinţi, plânge într-un parc, un 
copil care trebuie ajutat, smuls din cotloanele întunecate 
ale fricii şi scos la lumină de zi. 

— Sunt economistă, spuse Alina, cu ochii în pământ, 
frământând disperată cordonul uzat al poşetei de plastic. 

— Şomeră? se interesă Dumitru Mihuţ. 

— Nu, nu! respinse Alina grăbită. locmai de aceea, vă 
spuneam că... 

Dan o întrerupse, continuând să surâdă ca o duminică de 
Paşte. Ai fi zis că nu face nimic altceva de dimineaţă până 
seara. 

— Unde lucraţi? 


— La circa financiară a sectorului 5. După amiezile sunt 
liberă. Acum... vreau să zic acum o lună, am terminat un 
curs de calculatoare electronice... Anul trecut, am făcut un 
curs de marketing. 

Tăcu epuizată. Nu îndrăznise încă să-şi ridice ochii 
dincolo de cel de-al treilea nasture de la cămaşa tânărului 
din faţa ei şi, întâlnit într-o împrejurare ulterioară, sigur nu 
l-ar fi recunoscut. Acum, abia aştepta, dorea din tot sufletul 
să plece, să scape de privirile celor doi. 

Dan afişă un entuziasm de zile mari, asociindu-l şi pe 
profesor: 

— Extraordinar! Sunteţi multifuncţională. Pur şi simplu, 
mă uluiţi. Nu-i aşa, unchiule? Atât de tânără şi atâtea 
calificări! Exact ce ne lipsea printre angajaţii noştri. 

Alina, cu obrajii slăbuţi îmbujoraţi brusc, îngână: 

— E ceva destul de obişnuit. Toţi facem la fel. Ştiţi, din 
cauza şomajului şi a fluctuaţiei ocupaţionale... 

Dan râse zgomotos. Dar tot ce făcea de când intrase fata 
asta pe uşă, îşi zicea profesorul, era artificial, de un 
entuziasm forţat, tonul nejustificat festivist. 

— Sunteţi modestă, domnişoară, încă o notă bună pentru 
dumneavoastră. 

Dacă ar fi cunoscut-o mai bine, şi-ar fi temperat 
entuziasmul. O  stânjenea chiar şi cel mai mărunt 
compliment. Asaltată - şi Dan nu făcea economie - se 
pierdea cu totul, întrebându-se dacă persoana nu-şi bătea 
cumva joc de ea. În realitate, Alina putea fi caracterizată în 
câteva cuvinte simple. Indiferent de situaţie, că era elogiată 
ori dur admonestată, nu-şi dorea decât să alunece printre 
oameni, fără a fi luată în seamă, cât mai neobservată. Îşi 
încleştă degetele cu unghii neîngrijite pe fermoarul poşetei: 

— Nu vă supăraţi, pot să plec? 

— Socotindu-vă angajata noastră, începând chiar de azi, 
nu-i aşa, unchiule? 

Bătrânul râse amuzat. Dan îl consulta post-factum. Nu 
avea însă orgolii de patron şi, în primul rând, se bucura 


sincer, descoperind în Dan vibrații mai umane. 

— Desigur, desigur, aprobă maşinal. Pentru oameni 
capabili totdeauna se găseşte de lucru. 

O voce bine dispusă le răsuci capetele spre uşă: 

— De lucru e destul, n-aveţi grijă! Tocmai vroiam să vă 
spun că am nevoie de o fată care să mă ajute. Nu ştiu cum o 
fi mai încolo, dar până ne aranjăm, nu pot răzbi singură. 

Sanda  lonuţ, simulând oboseala, dar cu veselie, 
necârtitor, o sfântă şi binefăcătoare oboseală de fată 
vrednică, îşi trecu dosul palmei peste fruntea neasudată. 
Uniforma de lucru pe care şi-o alcătuise putea convinge cel 
mult la operetă sau pe scena unui teatru de varietăţi. Purta 
o salopetă de blugi cu paiete, o cămaşă cowboy cu carouri 
negre şi portocalii, mocasini din piele fină, iar capul şi-l 
acoperise cu un batic orange, legat peste frunte, ca 
ţigăncile. Rămăsese în mijlocul încăperii, rezemată de o 
mătură cu coadă lungă, mai în spate, element de recuzită 
obligatoriu, se vedea găleata cu un spălător din pânză de 
sac. Profesorul o privi admirativ, spunându-şi că e foc de 
nostimă. Părea o ştrengăriţă în travesti, strălucea toată: 
ochii, dinţii, paietele. 

Alina o privea încremenită şi cealaltă se prezentă: 

— Eu sunt femeia de serviciu. Cred că o să ne înţelegem 
bine... 

De jenă, Alinei îi dădură lacrimile. Dan simţea că 
pocneşte de furie. Impertinentă, Sanda îl înfrunta pe faţă. 
În acelaşi timp, sincer cu el însuşi, îşi dădea seama că 
resentimentul şi revulsia pe care i le inspira, dorinţa 
nejustificată de a o răni sângeros erau total nejustificate. 
Mai ştia că el declanşase conflictul, jignind-o gratuit, cu 
antipatie spontană. Afrontul adus Alinei îl scoase din minţi. 

Bătrânul Mihuţ se grăbi să intervină împăciuitor: 

— Greşeala e a mea. Am omis să fac prezentările. 

— Nici o greşeală, îl întrerupse tăios Dan. Nu intră în 
atribuţiile domnişoarei Rădulescu să cunoască personalul 


domestic. De aceea am angajat un administrator. El se 
ocupă de dependinţe şi de scara de serviciu. 

Îşi dădea seama că-i mitocan, doar parveniţii imbecili 
jigneau, făcând simțită şi caz de condiţia socială, dar oricum 
era mai bine decât s-o ia la palme. Profesorul îl privea 
încremenit, nu-şi explica criza de violenţă generată de un 
fleac în fond, şi-i venea să intre în pământ de ruşine. 
Hotărât însă, în Dan dăduseră buzna toţi dracii şi amarnic îl 
mai asupreau. Socotind probabil că n-a rănit îndeajuns, 
completă pe acelaşi ton: 

— Reţineţi pentru viitor că, înainte de a intra într-o 
încăpere, trebuie să bateţi în uşă, deşi recomandabil e să nu 
deranjaţi. Pentru problemele dumneavoastră, aşa cum am 
spus, luaţi legătura cu administratorul. 

Sanda Ionuţ rosti palidă, apăsând cuvintele: 

— Am înţeles... boierule. 

Alina Rădulescu începu să plângă. Nu înţelegea nimic, nu 
mai ştia nimic, decât că îi era îngrozitor de frică. 


Profesorul Mihuţ îşi zicea, şi într-un fel, pe bună dreptate, 
că nu fusese în viaţa lui atât de ocupat. Îşi amintea râzând 
cât se simţea de furios pe vremuri, dinaintea unui maldăr 
de teze ce trebuiau corectate, sentimentul de ocnaş, din 
perioada examenelor sau Olimpiadelor, şi de „oropsit al 
soartei“ în timpul criminalelor campanii agricole impuse de 
Ceauşescu profesorilor, elevilor şi studenţilor. De fapt, 
Mihuţ abia acum făcea cunoştinţă cu pasiunea - cât de 
puţini au privilegiul acesta, căci astfel munca ar constitui un 
carnaval non-stop, ceea ce nu e cazul! - cu voluptatea şi 
satisfacţiile efortului neimpus, ale străduinţei efectuată cu 
şi din plăcere. Îşi descoperea rezerve nebănuite de energie 
şi totodată realiza că până la 66 de ani nu făcuse nimic care 
să-i placă cu adevărat. Azi, vechile lui preocupări, 


reconstituirea cu cartea alături ale unor celebre partide de 
şah, colecţionarea tabletelor lui Călinescu din revista 
Contemporanul şi, mai ales, miile de ceasuri risipite cu 
minuţioasele lui ierbare care cândva, după decesul lui, vor 
fi înghesuite într-un sac de plastic în aşteptarea gunoierilor, 
i se păreau de o neghiobie „impardonabilă“. 

Hotărâse ca inaugurarea să aibă loc pe data de 10 
noiembrie. Societatea dobândise personalitate juridică şi se 
numea SOLO. Găsea numele cum nu se poate mai potrivit. 
Scurt, uşor de memorat, sugestiv. Mai erau doar şapte zile 
până la 10 noiembrie iar lui Mihuţ îi făcea impresia că 
pregătirile nu vor fi terminate până atunci. Avea ambiția 
desăvârşirii, totul trebuia să meargă uns din prima clipă şi, 
în absolut toate privinţele, depunea pedanteria şi 
meticulozitatea vechiului colecţionar. Îşi închipuise că, dacă 
avea bani şi era dispus să plătească atât cât i se cerea, 
astfel încât oamenii să fie mulţumiţi, SOLO se va naşte 
singură, de la sine, superbă şi perfectă ca sub atingerea 
unei baghete magice. Nimic nu-l satisfăcea dacă nu era de 
nota 10. Draperiile trebuiau să se asorteze, în nuanţă fermă 
cu tapetul, prosoapele - seturi întregi - cu faianţa oficiilor 
sanitare, biblioteca avea nevoie de culori calde - mahon, 
răşină, acaju stins - care să predispună la meditaţie şi 
visare; sala de dans, spectacole sau întruniri, cerea o 
mobilă fragilă, cu aur voalat şi aromă de gavotă, purtându-ţi 
gândul spre concertele de demult, mult odinioară, când 
muzica constituia o sărbătoare rafinată, intimă, pentru 
privilegiați. Amatorii de stadioane sau hambare imense, 
unde zece mii de descreieraţi se dezlănţuiau timp de trei 
ceasuri în răgete cumplite, însoţind o orchestră de 
apocalips, aveau unde să se adreseze. 

Dan îl ajuta în limitele timpului şi al bunului simţ. După 
părerea lui, bătrânul exagera iar pedanteria excesivă ţinea 
deja de maniacal. Să ajungi să refuzi cremonele pentru că 
nu au un aspect destul de romantic sau să verifici personal 


calitatea cuielor ori a suporturilor pentru hârtie igienică 
era cam mult. Mult prea mult. 

— Fără supărare, nene, dar începi să semeni cu o tânără 
gospodinuţă isterizată de emoție, la prima ei primire. 

— Chiar aşa mă şi simt, iar mie nu mi-a plăcut niciodată 
să fac ceva de mântuială, chiar când făceam ce nu-mi 
plăcea şi asta mi s-a întâmplat mereu, toată viaţa. 

— Ăia cu pereţii mobili tot n-au venit. 

Fusese discuţia lor cea mai aprinsă. Profesorul intenţiona 
să adapteze casei sistemul american al schimbării 
destinaţiei unei încăperi, în funcţie de necesităţile 
momentului. Cu câteva panouri uşoare şi aspectuoase, şi o 
şurubelniţă, sala de dans se putea transforma în trei piese 
distincte, dormitoare de exemplu, sau marea sufragerie în 
mai multe birouri ori salonaşe. Fixe rămâneau doar oficiile 
sanitare. 

— La americani, procedeul e curent şi îl găsesc foarte 
practic. 

— O să ajungi să te rătăceşti în propriul stabiliment, n-o 
să mai găseşti un singur obiect. Şi trucul ăsta cu pereţii 
plimbăreţi e pentru calici. Dau o chermeză, n-au unde să 
vâre toată mitocănimea şi atunci scot pereţii. Dumneata ai 
dichisit aici o chestie cu fast, nu se potriveşte... La urma 
urmei, cum crezi! Banii dumitale, business-ul dumitale... 

În privinţa aceasta, profesorul nu-şi făcea probleme. Dan, 
ca şi cei mai mulţi dintre semenii săi, ingera anevoie 
noutăţile, socotindu-le aberante acolo unde lucrurile păreau 
o dată şi pentru totdeauna aşezate, consfinţite încă de la 
facerea lumii drept imuabile. Or, zidurile, măcar zidurile, ce 
mama dracului! că locuim într-o garsonieră rupestră, la 
Versailles sau într-un building de 1 000 de metri, trebuie să 
fie ficşi! 

Mirările lui Mihuţ vizau alte aspecte. De pildă, îl 
surprindea faptul că, deşi anunţul privind înfiinţarea 
societăţii SOLO, dând totodată start înscrierilor, fusese 
publicat zilnic, de mai bine de o săptămână, numărul 


amatorilor era nesemnificativ. Se aşteptase la o avalanşă de 
cereri şi, în această perspectivă, la necesitatea unei 
extinderi. Dar şi aici era probabil vorba tot de mentalitate, 
multora iniţiativa părându-li-se prea exotică sau chiar 
umilitoare. Să recunoşti deschis că nu te doreşte nimeni, că 
nu te caută nimeni, că societatea te ignoră... 

Cealaltă surpriză venea din partea colaboratorilor. Deşi 
nu avusese loc deschiderea oficială a stabilimentului, Mihuţ 
le solicitase prezenţa zilnică. Era treabă destulă pentru 
fiecare dar, în primul rând, îşi zisese că e bine ca oamenii să 
se familiarizeze între ei, să plece la drum ca o echipă cât de 
cât rodată. Se familiarizaseră peste aşteptări de repede. În 
doar câteva zile, opţiunile se formulaseră la modul 
categoric, se născuseră spontan simpatii şi tot atât de 
spontan, dar şi mai categoric, inimiciţii. 

Seara, frânt de oboseală, înainte de a adormi la televizor, 
Dumitru  Mihuţ medita cu uimire asupra sinuoasei 
infrastructuri a conceptului - viaţă. Fire placidă până 
deunăzi însă totdeauna tolerant, necunoscând izul şi 
dohotul relaţiilor încleştate, nu putea înţelege, în lipsa unor 
motivații fundamentale, încrâncenarea, îndârjirea care-i 
mâna pe oameni unii împotriva celorlalţi. 

— Că Sanda Ionuţ nu te agreează, comentă el cu nepotu- 
său, pot să pricep. Ai jignit-o până în adâncul sufletului şi 
absolut gratuit, cred că şi ţie îţi pare rău... 

— Hm, se strâmbă plictisit Dan, suflet şi susceptibilităţi la 
obraznica aia! Poate în chiloţi. Nu am întâlnit încă târfuliţă 
de mai proastă calitate şi ţine minte că o să ne aducă numai 
belele. 

— Eşti montat, nu se poate discuta cu tine. Spuneam însă 
că pot înţelege resentimentul ei. Ca şi faţă de Alina care, 
fără să fie vinovată, a provocat ieşirea ta. Dar ce are 
Cornelia Ciurea cu Olimpia Fabian? Când o întâlneşte, 
capătă o expresie oribilă, ai impresia că-i vine să vomite. Şi 
doar trebuie să recunoşti că domnişoara Fabian este o 


persoană extrem de cumsecade iar micile ei excentricităţi 
nu deranjează pe nimeni. 

— Uite că pe Cornelia Ciurea o deranjează! E o femeie 
rigidă, ţeapănă, care şi-a consumat existenţa fără pic de 
fantezie, adică exact opusul Olimpiei. lar la madam Ciurea 
cine nu-i ca ea nu e bun. Aprioric, egal zero. Pe Olimpia o 
socoteşte o babă smintită şi neruşinată. 

— Ţine în schimb la Alina şi să nu-mi spui că între ele 
două ar exista vreo asemănare. 

— O, nu, ferească Dumnezeu, râse Dan. E nemulțumită 
de noră-sa şi de aia o iubeşte pe Alina. E genul de nevastă 
pe care o visa pentru fecioru-său. Delicată, bine crescută, 
dulce, lesne de dominat, s-ar lăsa dresată. 

Unchiu-său îl privi dintr-o parte: 

— Am impresia că şi-ar dori-o şi alţii. 

Dan zâmbi şi declară pe un ton indiferent: 

— Sunt încredinţat că Alina va fi o foarte bună soţie 
pentru orice bărbat care nu e debil mintal. 

— Atunci, observă profesorul, Saşa Diaconu se numără 
printre aceştia. E îndrăgostit lulea, umblă după Alina ca un 
căţel. Şi-ar da şi mâna dreaptă să-l ia în seamă. 

— De ce nu, dacă e genul ei? 

— Bineînţeles, am crezut doar că te interesează. 

— Am observat şi nu mă interesează. 

Recapitulă ţeasta lăptoasă a lui Diaconu, făptura lipsită 
de vigoare a individului neputincios, aerul inconfundabil al 
veşnicului învins, spunându-şi că arareori puteai întâlni un 
exemplar masculin mai nereuşit. O femeie normală nu i-ar fi 
suportat îmbrăţişările decât beată criţă, în stare de 
inconştienţă şi visând color: ...se făcea că e în dormitorul lui 
Tom Cruise, poate Richard Gere, chestie de gust. În ce-l 
privea, se gândea la Alina cu duioase strângeri de inimă. Nu 
o iubea, de asta era sigur dar, în chip ciudat, îi păsa de ea. 
Se neliniştea dacă întârzia, îi privea îndurerat cizmele care 
înghiţeau apă, se întreba îngrijorat dacă oare fata asta 
mănâncă pe săturate la ea acasă măcar duminica. Ar fi vrut 


s-o apere, s-o scutească de necazuri, dar nu să o şi 
dezbrace. 

— În fine, tu ştii mai bine, conchise bătrânul. Începu să 
râdă din senin. 

Dan îşi înălţă sprâncenele: 

— Ce ţi se pare aşa de nostim? 

— Auzi, fiule, nu ştiu ce o să se aleagă până la urmă de 
SOLO-ul nostru dar, deocamdată, bag de seamă că suntem 
mai mult agenţie matrimonială. Saşa o vrea pe Alina, tu te 
mişti cam prin aceeaşi zonă, chiar dacă încă nu ai observat, 
pe mine - nu ascund că mă interesează domnişoara Fabian, 
junele Crinu s-a îndrăgostit de Sanda Ionuţ. 

— O! se sperie sincer Dan. Bietul copil! Mica fiară o să-l 
strivească. Şi din păcate nu poţi face mare lucru pentru el. 

— Asta-i şi părerea lui Nea Gică, râse bătrânul. „Don 
profesor, puiul ăsta de halotcă i-a pus gând rău flăcăului. 
Nu am eu o putere, că pe de-alde astea le-aş jupui de vii în 
piaţa mare, cum fac harapii ăia din lran. Pe asta şi pe 
doamna Ciurea. Otravă, nu muiere. Numa' ce se uită la tine 
şi simţi cum îţi îngheaţă beşica.“ 

Dan îşi aruncă ochii instinctiv pe fereastră. Nu era nimeni 
în curte. 

— E singura care nu i-a scăpat nici un bacşiş, spuse 
amuzat. Până şi ăla micu”, Crinu, îl atinge cu câte o bere. 
Îmi zicea azi dimineaţă, „don Dane, cât îl vezi de crud, dar e 
om de nădejde. Să am eu o putere, pe ăsta l-aş trimite la 
şcoala de miniştri...“ „ot la putere ţi-e gândul.“ „Ca la toată 
lumea, don' Dan. Numa! că eu aşa sunt de când mă ştiu. De 
aia, pe mine puţini mă ştiu de Niţu. Şi la serviciu, cum eram 
adică, şi vecinii toţi mă ştiu de Nea Gică Putere.“ 

Dumitru Mihuţ râse: 

— Perfect, aşa o să-i zic şi eu. Altfel, să ştii că nu-i prost. 
Să vezi ce mi-a spus de Marietta Bogdan. „E cumsecade, 
omenoasă, dar are prea multă carte. A 'nebunit la ficat! O 
întreb cu pardon: duduie Marietta, cam la câte cărţi să fi 
citit dumneatale într-o viaţă?... Spre cinci mii, Nea Gică... 


Dar chiftele, aşa la un exemplu, cam câte să fi făcut?... Nici 
una, Nea Gică. Eu mănânc la Express.“ „Auzi, don 
profesor! Să citeşti tu într-o viaţă, că are şi dumneaei la 
vreo patru'j dă ani, cinci mii de cărţi şi să nu faci o singură 
chiftea!...“ 

— Presupun că nu ai reuşit să-l scoţi din starea de 
perplexitate. Normal, i se părea scor invers. Cinci mii de 
chiftele la o carte... Ia stai! Parcă aud scandal. 

Cornelia Ciurea năvăli, vânătă de furie. Era atât de 
tulburată, că-şi înghiţise complet buzele. 

— Aţi angajat o hoaţă, domnule profesor. O hoaţă şi un 
administrator nătâng. E a doua oară că o prind furând. 

— Minţi, găină bătrână! o ajunse din urmă Sanda Ionuţ 
scoțând flăcări. Poate-ţi intru acum în cocul ăla chelu'! Ce- 
am furat? 

Profesorul căscă ochii, fără grai. Dan râse. N-o agrea pe 
Sanda Ionuţ, dar trebuia să recunoască în sinea lui că 
„vagaboanda are Kodak, fotografiază la fix!“ Asemănarea 
Corneliei Ciurea cu o găină era izbitoare. 

— Doamnelor, imploră bătrânul, vă rog din suflet... 

— Ce-am furat? Să zică ce-am furat! 

Cornelia Ciurea fierbea dar încercă s-o ignore cu ceea ce- 
şi închipuia a fi demnitate princiară: 

— Sunteţi martori că m-a insultat! Mai discutăm noi la 
tribunal. 

— Discutăm, babo! Mi-a zis mie Sorina ce scorpie eşti. 

Cornelia Ciurea îşi înfipse unghiile în palme: „Hm, noră- 
mea! Normal! Nu putea fi prietenă decât cu asemenea 
creatură!“ 

— Cred totuşi, interveni Dan pe un ton calm, că lucrurile 
ar trebui lămurite. (În sinea lui se distra straşnic.) S-au 
adus aici acuzaţii grave. 

Agronoma dădu la iveală o notiţă mototolită în pumn şi îşi 
puse ochelarii: 

— Au fost sustrase din magazia SOLO de către 
subiectul în cauză următoarele: miercuri, 27 octombrie - 


una cutie neîncepută de detergent Ajax, lei 5 000; joi, 28 - 2 
suluri hârtie igienică, lei 400; luni, 30 - 3 cutii chibrituri, lei 
100 şi circa 100 de grame de cuie, lei 1 000. Total lei: 
6 600. Eu mi-am făcut datoria, permiteţi-mi să mă retrag. 

— O secundă, doamnă Ciurea, o opri Dan, prelungind 
circul. De ce aţi aşteptat să se repete faptele? 

Sanda Ionuţ râse forţat: 

— De aia, că minte! Chiar aşa, de ce n-ai pus mâna pe 
mine să mă opreşti? Ascultaţi aici, domnu' Mihuţ! Sunt 
prietenă cu noră-sa, ne ştim de la ştrand. Dacă o auzi ce 
povesteşte despre madam Geamantan, te cruceşti! Se ţine 
numai de minciuni şi intrigi, bagă zâzanie între ea şi 
bărbatu-său, umblă cu codoşlâcuri. A dracului să fie aia 
care a luat de aici măcar un pai! 

— Bine, bine, încercă Dumitru Mihuţ să muşamalizeze 
lucrurile şi Dan îşi zise amuzat că dintre toţi cel mai prost 
se simţea tot unchiu-său. 

Aşa fusese toată viaţa, avea oroare de situaţiile încordate, 
de ieşiri virulente. Foştii lui elevi povesteau că îi era jenă să- 
i prindă copiind. Se făcea că nu observă şi îşi ascundea 
obrajii îmbujoraţi în spatele gazetei, prefăcându-se că 
citeşte. 

— ...vom lămuri întâi împrejurările, desigur, să ne 
liniştim, nu-i aşa... pe urmă vom vedea ce e de făcut. Nu are 
rost să ne spunem lucruri grele... 

— Ea a început, dădu din umeri Sanda Ionuţ. M-a făcut 
hoaţă! 

— Să încercăm să fim o echipă unită, rosti cu însufleţire 
artificială Dumitru Mihuţ. Propun un schimb de scuze şi să 
uităm tot ce s-a întâmplat. 

Cornelia Ciurea îşi săltă nasul cu aroganță violentă şi Dan 
avu impresia că aude răcnetul văzduhului străpuns. 

— E absurd, domnule profesor, nu pot cere scuze unei 
hoaţe, chiar dacă am avut imprudenţa s-o demasc. Dar dacă 
acesta este modul în care dumneavoastră înţelegeţi să vă 


conduceţi afacerea, vă priveşte. Nu pot decât să vă felicit 
pentru sângele rece cu care vă lăsaţi escrocat. 

Dan începu să râdă: 

— lată ceea ce s-ar putea numi o probă de ironie 
muşcătoare. 

— Pe dracu' se hlizi Sanda Ionuţ. Ar mugşca ea, dar cu 
ce?! Cu flotanţii ăia de sus şi caninii în recreaţia mare?! 

Cornelia Ciurea respiră adânc. Mai avu puterea să încline 
scurt capul şi să se refugieze în oficiul sanitar de lângă 
birou. Abia izbuti să debuşoneze flaconul de propanolol şi 
înghiţi două pastile cu graba unui asfixiat ajuns lângă o 
sursă de aer. 

Crinu auzise tot. Când Cornelia părăsi biroul, se refugie 
în odaia alăturată. Peste câteva clipe, ieşi în întâmpinarea 
Sandei cu un aer întâmplător. O urmărea tot timpul şi, ca 
toţi îndrăgostiţii, era bineînţeles convins că nimeni nu 
băgase de seamă. Sanda se aplecă după găleți dar Crinu i-o 
luă înainte. 

— Lasă că ţi le umplu eu. Unde să le duc? 

— În baia de la parter. 

Se lăsă servită cu ifose de principesă care acordă 
favoruri. Ştia că picase în laţul ei dar puştii nu o interesau. 
Se dovedea însă util, ar fi făcut orice de dragul ei şi era 
decisă să se folosească de acest avantaj. 

Începu să spele faianţa, ţinând cârpa cu vârful degetelor, 
afişând o expresie care oscila între dezgust şi oboseală. 
Crinu îi smulse torşonul din mână, zâmbind: 

— Dă-mi voie să te ajut... 

— Nu vreau să te deranjezi, se opuse moale Sanda. 

— Te rog să te odihneşti, se vede că eşti obosită. 

— Da, am avut câteva zile foarte grele şi la butic. 
Gestiune, inventar şi patronul are încredere numai în mine. 
Trag eu pentru toate... 

Îşi dădea importanţă şi făcea parte dintre oamenii care, 
pe măsură ce mint, încep să creadă ei înşişi în adevărul 
celor emise, tonul devenind astfel foarte convingător. De 


altfel, Crinu nu punea la îndoială nici un cuvânt şi o asculta 
cu inima strânsă. 

— De ce trebuie să munceşti aşa de mult? Mi-ai spus că la 
butic te plătesc bine. 

— Mă obligă taică-meu, spuse Sanda cu aer de martiră. 

Crinu o privi consternat: 

— Cum se poate aşa ceva? Doar staţi aici, alături, nu-şi dă 
seama că asta nu-i o muncă pentru tine? 

— Ce-i pasă lui! Începu să lăcrămeze: Şi după ce că le 
frec podelele, mai trebuie să înghit tot soiul de măgării. 
Dacă ai fi auzit-o adineaori pe scârba aia de Ciuroaia... 

Plângea de-a binelea şi Crinu îşi frânse degetele 
neputincios. Sincer vorbind, Cornelia Ciurea nu-i făcuse 
vreo impresie specială, în afară de faptul că semăna foarte 
bine cu diriginta pe care o avusese în clasa a VIII-a, acum 
însă era convins că nu exista o „scârbă“ mai mare pe lume. 

— Ca să nu-ţi mai spun, supralicită Sanda, că mai suport 
şi alte porcării. Libidinosul ăla de Dan mă înghesuie pe la 
toate colţurile, ieri era să-mi rupă bluza... 

Crinu albi ca o bucată de cretă. O asemenea infamie era 
de neîndurat. Sanda... Sanda lui chinuită, mânjită de tipul 
ăla bătrân... 

— De ce nu mi-ai spus nimic? Dacă se mai întâmplă, 
strigă-mă! Am să-l învăţ minte! l-ai povestit lui taică-tău 
chestia asta? 

— 'Ţi-am zis o dată că nu-i pasă, hohoti Sanda la capătul 
puterilor, imaginându-se în clipa aceea floare plăpândă 
agresată de un mascul feroce, başca persecutată de familie. 
Dacă nu-i scuip nouăj' de mii pe masă în fiecare lună, mă dă 
afară din casă. 

— E groaznic! şopti Crinu înspăimântat şi îi cuprinse 
mâna între palmele lui. O atingea pentru prima oară dar, 
emoţionat, nu realiză momentul decât mult mai târziu. 
Sanda însă îl înregistră cu gâdilituri ascunse. O încântau 
omagiile, indiferent din partea cui ar fi venit, adora să 
frângă inimi. 


— Sanda, eu te pot ajuta! Dacă-mi dai voie... 

— Nu mă poate ajuta nimeni, declară patetic urmărind cu 
„jubilaţie“ interioară tulburarea băiatului, mă mărit şi scap 
de toate! 

— Nu! se sperie Crinu, nu te grăbi, te rog... le pot ajuta, 
ştiu ce vorbesc. Eu am un apartament de trei camere, stau 
singur... Te poţi muta la mine... N-o să te deranjeze nimeni, 
îţi jur! 

Sanda se opri din plâns, cercetându-l curioasă: 

— Cum adică să mă mut la tine? Nu-mi eşti neam... nu-mi 
eşti nimic. 

— Ştiu! Adică, nu. Vii la mine ca un prieten... Ca o colegă 
de şcoală... Eu nu... Nu vreau nimic, înţelegi? Nu te costă 
chiria, nu ai nici o obligaţie şi atunci o să-ţi ajungă banii. Ai 
să te descurci doar cu buticul... Te rog, nu mă refuza... 

În sinea ei, Sanda se distra fabulos şi regreta că scena nu 
are martori. Ce va povesti ea fetelor de la butic mâine, avea 
să piardă jumătate din savoare, mai sigur, nici nu o vor 
crede. 

— Mulţumesc, Crinule, dar nu se poate... Ce o să spună 
lumea? 

— Ce ne pasă de lume? se avântă băiatul din ce în ce mai 
înflăcărat. Iar eu... Eu peste doi ani sunt major, cu liceul 
terminat... Dacă tu... dacă tu o să vrei... 

Sanda zâmbi şi îl mângâie pe păr. Părea impresionată. 

— Eşti un bărbat adevărat. Îi întinse obrazul: Dacă vrei, 
poţi să mă săruţi. 

Crinu trăia cea mai fericită clipă din viaţa lui. 


Nebun de fericire, ţâşni ca o săgeată pe culoar, nimerind 
drept în braţele lui Dan Mihuţ. Tânărul râse: 

— Ce faci măi, vijelie? Arde undeva? 

Băiatul îi îndreptă o privire care-l lăsă pe gânduri şi se 
îndepărtă fără un cuvânt. 

„Hm, făcu nedumerit, Dan. Ce o fi cu ăsta?!“ 


Olimpia Fabian îşi consultă Longines-ul micuţ de aur, 
cumpărat în anul 1940 şi se ridică vioaie: 

— Trebuie să plec. La ora 3, am cursul de germană. 

Marietta Bogdan săltă nasul din fişe. Deocamdată, până 
la demararea activităţii propriu-zise a societăţii, lucrau 
împreună la organizarea viitoarei biblioteci. La sfatul 
Mariettei, categoric orientată, Mihuţ achiziţionase cam vreo 
o mie de cărţi, vizând cele mai variate domenii. Spre 
surpriza profesoarei, Olimpia se dovedi un ajutor de 
nădejde; competentă şi disciplinată, înţelegea de la primele 
cuvinte ce aşteptai de la ea. Sigur, în concepţia Mariettei 
Bogdan nu putea fi considerată o persoană cultă dar, 
datorită sutelor de traduceri dactilografiate în aproape 
jumătate de secol, dobândise un bagaj informaţional care 
nu era de ignorat. Marietta mai bănuia că-i şi place să 
citească, având o memorie remarcabilă. Trăgând linia - o 
femeie capabilă şi foarte ţicnită. Flămândă mereu de 
cunoaştere, mai ales a naturii umane, profesoara încerca s- 
o descifreze, dar Olimpia - cel puţin aşa făcea impresia - se 
eschiva cu graţii şi sinuozităţi de reptilă. 

— Vă invidiez pentru răbdarea dumneavoastră. 

Olimpia se miră ca o păpuşă şi ciripi: 

— Nu cred că înţeleg la ce vă referiţi. Pentru ce trebuie 
să am răbdare? 

— Germana este o limbă foarte grea, spuse profesoara 
ocolind, de fapt, ce-i stătea pe limbă: „E idiot să te căzneşti 
la vârsta asta cu subtilităţile limbii lui Goethe, ca şi cu orice 
altceva, în general.“ 

Domnişoara Fabian îşi consultă obrazul în oglinda 
pudrierei. Ţinea batonul de ruj în mâna dreaptă, frecându- 
şi vârtos buzele una de cealaltă, de parcă ar fi vrut să le 
înghită. 


— Eu nu găsesc ceva singular... Atunci, ne vedem mâine. 
Am petrecut o dimineaţă foarte plăcută şi instructivă în 
compania dumneavoastră. La revedere. 

Marietta Bogdan, perseverentă, încercă să profite de 
ocazie: 

— Şi eu m-am simţit foarte bine. De ce nu am încerca să 
ne vedem şi altfel? Aş fi încântată dacă aţi accepta într-o zi 
să bem împreună o cafea. 

— O! exclamă cu triluri Olimpia, neangajându-se în nici 
un fel. La revedere, pe mâine. 

Se strecură pe uşă, iutacă şi graţioasă în trenciul bine 
strâns pe talie, lăsând în urmă o aromă dulce proaspătă de 
lăcrămioare. 

Când o văzu, Dumitru Mihuţ se ridică cu graba elevilor 
lui de odinioară la intrarea profesorilor în clasă, alţii însă 
decât el însuşi. 

— Am venit să vă spun la revedere, căci la ora 3 am 
cursul de germană iar înainte de aceasta voi fi obligată să 
trec şi pe acasă. 

— Nici o problemă, spuse bătrânul tulburat. Când aveţi 
probleme, vreau să zic, nu trebuie să vă simţiţi încorsetată 
de program. În fond, suntem aici o singură familie... 

— Încântător, aprecie Olimpia. Este o plăcere să lucreze 
cineva în aceste condițiuni. 

— Spuneţi-mi, domnişoară Fabian, v-aţi mai gândit la 
propunerea mea? 

Olimpia clămpăni distinct din gene, ţuguindu-şi în acelaşi 
timp buzele; izbuti expresia de mirare acreditată de 
Hollywood prin deceniile al doilea şi al treilea, când se 
purtau  guriţele pictate zgârcit, cât un bumb. Era 
caraghioasă până la ilar, dar Dumitru Mihuţ o găsea 
adorabilă. Pasiunea voala imaginea, respectând doar 
contururile. În faţa lui, se afla o ştrengăriţă nostimă cu 
mijloc subţire şi o beretă delicioasă, roşie pe plete paj, 
platinate. 


— Nu sunt sigură că-mi amintesc prea bine despre ce 
este vorba. 

Un altul mai lucid s-ar fi gândit că femeia e sclerozată. 
Profesorul o luă însă drept graţioasă stratagemă, mostră de 
cochetărie. Cu patru zile în urmă, deci exact la o săptămână 
după ce o cunoscuse, Mihuţ o ceruse în căsătorie. Cam 
abrupt şi pe neaşteptate, cu lipsa de diplomaţie 
caracteristică oamenilor foarte sinceri. Lucrurile 
decurseseră cam aşa... 

Abordată foarte direct, Olimpia nu se putuse eschiva în 
maniera ei obişnuită şi recursese la subterfugiul clasic: 

— O, aceasta este o chestiune îndeajuns de importantă 
pentru a putea da un răspuns pe loc. Cere timp de gândire, 
ha! ha! ha! ...Nu credeti? 

Profesorul, care trăia de opt zile primul coup de foudre 
din viaţă, se avântă cu o cutezanţă pe care un altul mai 
puţin timid, sau mai versat, nu le-ar fi avut. 

— Domnişoară Fabian, lăsaţi, vă rog, convențiile. La 
vârsta noastră ai învăţat să deosebeşti un ban bun de unul 
fals şi nici nu prea mai avem timp de aşteptat. Să profităm 
de ce ne-a mai lăsat Dumnezeu. 

Gafa era uriaşă, vârsta fiind ultimul lucru despre care 
Olimpia ar fi fost dispusă să discute, dar profesorul nu-şi 
dădea seama. Ba chiar o sublinie, închipuindu-şi că e 
glumeţ: 

— „să ne bucurăm, domnişoară, cât nu umblăm în 
baston, cât mai prezentăm rămăşiţe onorabile... 

— Ha, ha, ha! râse femeia cam crispat. Oare am înţeles 
bine?... Vreţi să vă luaţi un baston? Cred că este un 
accesoriu destul de distins. 

— Am să vă fac fericită, domnişoară, jur! 

— Ce drăguţ din partea dumneavoastră! Admirabil! Mi-e 
teamă însă că eu va trebui să plec, căci altfel voi pierde, 
fără îndoială, ora mea de germană. 


„„„Telefonul începu să sune dar Mihuţ îl ignoră cu un 
zvâcnet de iritare al umerilor. 

— Nu se poate să fi uitat, ce Dumnezeu! Doar nu vă cere 
în fiecare zi cineva de nevastă! 

— Ha! ha! chicoti Olimpia. Nici n-ar fi posibil, căci trebuie 
să vă spun că nu ies în fiecare zi din casă. 

Profesorul o privi descumpănit: 

— Probabil, propunerea mea a fost cam... impulsivă, v-am 
luat pe neaşteptate. 

— O, sunt obişnuită, surâse Olimpia Fabian cu un natural 
sută la sută sincer. 

— „dar eu însumi am fost luat pe neaşteptate. Am 
acţionat sub imperiul unui sentiment covârşitor, dacă mă 
înţelegeţi, domnişoară Fabian. Din cauza aceasta am şi uitat 
să vă spun esenţialul. Vă ador! 

— Vai, ce drăguţ! exclamă Olimpia de parcă ar fi admirat 
caniche-ul nou nouţ, cumpărat de vecinii de la parter. 

— Aştept un răspuns, scumpă domnişoară Fabian. Un 
gest de încurajare. Permiteţi-mi măcar să vă spun pe 
nume... Olimpia... Nu ştiu să fi auzit vreodată ceva mai 
frumos! Sună ca o muzică... 

— Ha, ha! Vă mulţumesc, dar cred că nu sunt încă 
îndeajuns de pregătită... Dumnezeule, de data asta sigur 
am întârziat la curs! 

Căţărată pe o scară dublă, Sanda Ionuţ spăla în dorul lelii 
carourile evantaiului de sticlă care ocrotea intrarea. 
Olimpia se opri câteva clipe în capul scării pentru a-şi 
îmbrăca mănuşile. Amabilă ca de obicei, observă zâmbind: 

— Trebuie să fie foarte neplăcut să umbli cu apă pe 
timpul acesta rece... 

Fata îşi despică gura într-un rânjet feroce: 

— De, tanti, nu toată lumea are succesul şi trecerea 
matale! L-ai aiurit pe patron de n-aitreabă! Zob l-ai făcut! 

Olimpia o privi fără să înţeleagă: 

— Nu sunt sigură... Începu în stilul obişnuit, dar se 
răzgândi amintindu-şi că nu are timp. Simţi totuşi nevoia să 


adreseze câteva cuvinte drăguţe „femeii de serviciu“: Ai 
grijă să nu răceşti. O buillotă fierbinte la picioare, când 
ajungi acasă, e cel mai bun preventiv. La revedere, drăguţo. 
Sanda, dezarmată, fără replică pe moment, privi lung în 
urma ei: 
„Moşneaga e ocnă mare!“ 


Saşa Diaconu trase cu poftă din ţigară. '[igara era de la 
Crinu; se apucase să „duhănească“, vorba Elenei Diaconu, 
pentru că Sanda considera că „nu e bărbat ăla care nu 
fumează“. Cum sta rezemat de un copac, cu capul vârât 
între umeri şi chipul - piftie ratată, Nea Gică Putere gândea 
că seamănă cu un cocor brânzos şi chel. 

Olimpia Fabian trecu pe lângă ei, fluturându-şi degetele 
cu un zâmbet drăgălaş. Bătrânul clipi semnificativ, tuflindu- 
şi căciula: 

— Ce zici, se face ori ba? 

— Ce să se facă, Nea Gică? tresări Saşa smuls din 
gânduri. 

— Nunta, bre, pe ce lume trăieşti? Expresia nedumerită a 
celuilalt îl determină să completeze: Cu don' profesor, 
adică. 

Saşa pică din lună: 

— Vrei să spui că domnul Mihuţ şi cu... arătă cu bărbia 
spre stradă unde Olimpia Fabian tocmai îşi deschidea 
umbrela, au de gând să se căsătorească? La vârsta lor? 

Nea Gică Putere comentă filosofic: 

— Zice o vorbă că necazurile şi nebuneala nu te întreabă 
că câţi ani ai. Ăştia-i amândoi mai bătrâni ca mine, da' uite 
că acu' i-a călcat bucuria. Şi eu, unul, zic că-s şi potriviţi. 
Sunt de o etate, cumsecade şi... acu' să nu mă spui, cam 
într-o ureche. 

Saşa Diaconu îl privi perplex: 


— Fantastic! 

Se gândi reflex la soră-sa, fecioară la aproape 41 de ani, 
cu toate reveilloanele - o dată isprăvită facultatea - 
petrecute acasă, cu un telefon la ale cărui apeluri nu mai 
reacţiona. Pe ea nu o căuta nimeni. Se gândi la el însuşi... 
Comentă distrus: 

— Unii au noroc, Nea Gică. Uită-te la mine! Am împlinit 
36 de ani. Alţii la vârsta mea au demult familie, copii mari... 

— Ce-i drept, cam era vremea şi pentru dumneata. 

— Şi eu ce să fac, Nea Gică? Sunt eu vinovat că nu mă 
vrea nici una? 

— Ori eşti prea pretenţios? 

Saşa râse amar: 

— Al naibii de pretenţios! Divorţată de două ori, cu un 
copil, o secătură obraznică de 8 ani, fără serviciu că nu 
vroia să meargă în provincie, cum era sub Ceauşescu, nu 
gospodină, nopţile prin baruri cu turişti străini... 

Nea Gică Putere îşi ridică obrazul crestat: 

— Şi dumneatale nu ziceai nimic? 

— Ce să zic, că în felul ei avea dreptate. „Sunt tânără, 
mai am şi eu câţiva ani buni, tu nu ai parai să mă scoţi. Să 
stau să mă ofilesc pe de-a moaca?!“... Îi făceam toată 
gospodăria, până şi lecţiile lu' ăla micu”. În timpul ăsta ea 
era la distracţie iar golanu' de fiu-său bătea mingea pe 
stradă. Nici aşa nu i-am plăcut. În '90, a scos paşapoarte 
pentru ea şi băiat şi a părăsit ţara: „Eu o virez spre Soare- 
Apune, căcănăria asta nu-i de mine. Balegă albă, te-am 
salutat din mers!“... Şi mai ziceai, oftă, că sunt pretenţios! 
Nici aşa, să vorbim degeaba... 

— De, trebuia să mai încerci şi matale. 

— Păi asta a fost ultima. Înaintea ei, eram cu una, Cici, 
fată de pieţari bogaţi, de pe lângă Bucureşti. Comuna 
Grădinari, dacă ai auzit. 

— Am auzit, toţi creştini procopsiţi. 

— Mie nu mi-era de avuţia lor. Îmi plăcea Cici că era ca o 
cireaşă. Abia aştepta să fie doamna inginer. În familia lor, 


aveau căruţe de bani, dar nici o diplomă, înţelegi... Ne-am 
logodit cu popă, au dat petrecere mare, la ei acasă... Am 
prins-o pupându-se în curte, sub nuc, cu fiul naşului, 
student pe atunci la ASE. 

— Şi atunci, ai dat-o de-a dura, râse bătrânul, am înţeles. 

— N-am dat-o, Nea Gică. Am zis că-i tânără şi nu ştie ce 
face. Luase şi ea câteva pahare, ăla mai obraznic... S-a 
băgat maică-sa. „Măi, Saşa, tu eşti băiat bun, cumsecade, 
nici Cici nu-i fată rea, da-i trebuie unul s-o ţină în hăţuri. 
Aşa suntem noi, o nație a dracului, iuți şi cam năvalnice dar 
moşul meu cu o mână mă drăgălea, în ailaltă ţinea 
gârbaciul. Tu eşti moale, fătul meu, şi nu vreau să ne râdă 
satul când s-o apuca Cici să sară noaptea gardul...“ 

Bătrânul dădu din cap şi abandonă pentru câteva clipe 
rindeaua: 

— Înţeleaptă muiere! Nu ştiu multe care s-ar fi pus aşa, 
de-a curmezişul, la norocul fie-sii... 

Saşa îşi împinse a pagubă buza inferioară umflată şi 
roşie. 

— Şi eu cu ce m-am ales? Vorbesc cu dumneata, Nea 
Gică, de parcă ai fi tatăl meu. O iubesc pe domnişoara Alina. 

— Hm, am băgat eu de seamă... Fată bună, cuminte. 

Figura tânărului se însufleţi dintr-o dată, ochii parcă-i 
lăcrămau. 

— E un înger! Un înger adevărat! Frumoasă, cuminte, 
dulce... 

— Ea ce zice? 

— Ţi-am spus că n-am noroc. Nu mă pot apropia de ea. 
Dan îi aţine tot timpul calea, nu o slăbeşte o clipită. 

— Aţine-i-o şi dumneata! Încearcă să-l răzbeşti. 

— Păi mă pun eu cu Dan, Nea Gică? 

— Pune-te, să vadă şi fata că lupţi pentru ea. 

— Adică să ne luăm la bătaie? Păi ăsta mă pune joscuo 
singură palmă! Vezi şi dumneata că nu sunt prea vânjos. 

Gică Putere îşi aprinse o ţigară, ţinând-o din obişnuinţă în 
căuşul palmelor. Ploua, umezeala îţi intra în oase ca un 


şarpe ud, dar nu bătea vântul. Râse încetişor: 

— Ce-i drept, rupi musca în două de voinic, dar dacă o 
iubeşti, face domnişoara Alina o coastă, două zdruncinate. 
Fetelor le cam place de alde astea. 

Saşa Diaconu se înfioră. Se ştia slăbănog, dezbrăcat 
prezenta rotunjimi incerte, de femeie coaptă, avea oroare 
de dureri fizice. Gura îi era o paragină şi nu se ducea la 
dentist, dând vina pe bani. 

— Glumeşti, Nea Gică... 

— Uite-o! 

Alina cobora scările, siluetă sfrijită sub o umbrelă cafenie 
care părea ştirbă; una din poalele de mătase se desprinsese 
de spiţă. 

— Ce aştepţi? îl aţâţă bătrânul. la-te după ea! 

Saşa şovăi o clipă înainte de a-şi lua avânt. „Parcă ar fi un 
câine beteag“, îşi zise Gică Putere, privindu-l cum aleargă. 

— Vă conduc până la metrou, se oferi tânărul, regretând 
că nu are bani pentru două bilete. Întregul avans primit de 
la Mihuţ fusese cheltuit de „fete“, în două zile. Prea multe 
datorii, prea multe găuri de astupat... 

Paşi precipitaţi îi ajunseră din urmă şi o voce răsună plină 
de siguranţă: 

— E prea frig ca să ia metroul. Vă conduc eu cu maşina 
până acasă, domnişoară Alina. Noapte bună, Diaconu! 

Cu gesturi delicate dar hotărâte, Dan luă umbrela din 
mâna fetei şi o cuprinse protector pe după umeri, ferindu- 
se - vezi Doamne - de ploaie. 

Saşa îngână un noapte bună şters şi rămase încremenit 
în mijlocul curţii, statuie jalnică privind în urma perechii 
înlănţuite. 

Nea Gică Putere strecură printre dinţi un scuipat subţire. 
Îşi îndreptă ochii spre casă. Mai era lumină la două 
ferestre: 

„Numai de-ar pleca dracului o dată!“ 

Din colţul unei ferestre neluminate, privea Sanda Ionuţ. îi 
urmări pe cei doi până ieşiră din curte. După puţin timp, 


auzi motorul Daciei lui Dan. Sanda scrâşni din dinţi, 
încercând să-şi stăpânească plânsul. Se simţea strivită de 
furie neputincioasă, de gelozie şi de ură. 


COINCIDENŢE? 
PREMEDITARE? 
DESTIN? 


A parent nemotivat, Marietta Bogdan trăia o stare de 


surescitare specială. Era 9 seara dar se simţea proaspătă, 
limpede, victima vreunui fus orar capricios. Avea tonusul şi 
respiraţia zorilor de zi şi, plină de energie clocotitoare, 
dacă ar fi fost vreo gospodină, s-ar fi apucat, de pildă, să 
frece parchetul. Marietta însă nu avea vocaţii casnice, 
preocupările ei în acest sens limitându-se strict la două 
deziderate: „Să nu mă mănânce ploşniţele şi gândacii“, iar 
ca merinde „ceaiurile mele şi câţiva cartofi fierţi îmi sunt 
tocmai deajuns“. 

De obicei, seara, dacă nu avea lucrări de corectat, citea 
presa sau dădea telefoane care i se păreau indispensabile, 
deşi adresanţii, instalaţi în pijamale la televizor, o înjurau 
cumplit: „Cretina aia nu ştie că sunt Actualităţi, sau e 
Dallas?!“ 

Pentru Marietta Bogdan însă televizorul - pentru cei 
mulţi un personaj mai prezent şi mai important decât înşişi 
membrii familiei - nu exista. Urmărea jurnalul doar în zilele 
fierbinţi, cu evenimente de temperatură maximă şi unele 
emisiuni ştiinţifice, emise îndeobşte pe programul 2. 1 se 
părea mediocru spre imbecil ca televizorul să constituie o 
dominantă în existenţa cuiva iar serialele mamut ca Dallas 
ori Întoarcere la Eden o făceau să ridice o sprânceană 
ironică şi bine pensată deasupra ochelarilor căzuţi în vârful 
nasului: 


„Surogate de viaţă cu sos Tiffany's pentru mica 
inteligenţă, frumoşi şi frumoase, mostre ale 
profesionalismului trusturilor de frumuseţe, cu plata în 
valută forte.“ 

Cel mai adesea citea. Până la ore târzii şi, în general, 
lucrări serioase: eseuri, studii filosofice, literatură 
document şi, în primul rând, cărţi care tratau ştiinţific 
fenomenele de parapsihologie. 

Azi, însă, îi era imposibil să se concentreze, indiferent ce 
activitate şi-ar fi propus. Într-un capot unsuros (cremă pe 
faţă, cremă pe gât) reteza în diagonală covorul 3 pe 2 al 
camerei de zi, cu paşi precipitaţi, incapabilă să-şi găsească 
locul. O apăsa o neliniște; nu ceva râu prevestitor neapărat, 
ci doar neliniştea, sentimentul că trebuie, că urmează să se 
întâmple ceva. 

La 9 şi 20, simţi că nu mai rezistă. Puse un ibric de cafea 
pe foc, trase un pardesiu vechi pe umeri şi cobori la subsol, 
unde îşi avea Doina, femeia de serviciu vizionară, cămăruţa. 


Femeia urmărea serialul la televizor şi o rugă să aştepte, 
că urcă ea mai încolo, peste juma' de oră. Nu o refuza 
niciodată pe doamna Marietta, „clientă faină, necârtitoare, 
cu deştele dezlipite“. Nu băga de seamă că a spălat 
geamurile dar nu şi caloriferele, că-s păianjeni pe tavan, 
unde nu ajunge peria, praf pe şifonier şi bibliotecă. Unde nu 
se vede, nu se fluieră, başca mai e şi chioară săraca! 

Aşteptând-o să cadă în transă - de regulă dura cam zece 
minute -, Marietta, totdeauna analistă înverşunată a 
oricărui fenomen înconjurător, nu înceta să se mire. Din 
toate punctele de vedere, Doina era o exponentă a micii 
mahalale, cu veleităţi burgheze. Era suficientă o singură 
privire în „garsoniera“ ei asfixiată de preşuri, de autostrăzi 
parcurse cu igliţa şi perini gogonate, lăfăindu-se la 
căpătâiul patului iar persoana era la fel de grăitoare: cam 
60 de ani, grasă - burta impresionantă pleca imediat de sub 
sâni - şi se mişca neaşteptat de agil. Privind-o cu atenţie, îţi 


dădeai imediat seama că în tinereţe trebuie să fi fost 
socotită, în lumea ei, drept frumoasă. Un profil corect, păr 
mult, ondulat, adunat într-un coc acoperit de o basma 
legată ştrengăreşte la ceafă, pomeţi înalţi. Ochii albaştri, 
adânciţi în orbite, erau frumoşi dar fără expresie. Nu însă 
lipsa de expresie proprie imbecilităţii - traducea Marietta 
Bogdan - ci a detaşării, a harului, a capacităţii de evadare 
din concretul palpabil spre a se putea strecura în canalele 
ceţoase ale absolutului. 

— Văd... Încep să văd... 

Marietta o urmărea cu sufletul la gură. Inima agitată îi 
aminti că nu şi-a luat pastila. Dădu reflex din mână. „Nu mai 
contează acum...“ 

Aşa cum se întâmpla de obicei, Doina se lăsase cu toată 
greutatea pe spatele canapelei. Din ochii rostogoliţi în sus, 
ca la iepuri când dorm, se vedea doar albuşul; mâinile, arse 
de sodă şi detergenţi, frământau inconştient, din ce în ce 
mai apăsat, marginea flanelei cărămizii. Când era în transă, 
articula cuvintele cu gura mai deschisă ca de obicei. De 
fiece dată, Marietta privea cu repulsie dar în acelaşi timp 
fascinată, incapabilă să-şi desprindă ochii, cum limba, ca un 
gogoloi roşu-vânăt i se rostogolea prin gardul ştirb al 
dinţilor de jos. 

— „Azi e ziua lui Mamon... Ce-şi mai râde în pumni!... 
Râde că nu-i pasă, nici încotro nu vede sfinţenie întru frica 
lui Dumnezeu, ci numai strâmtorare păgână... 

Marietta o privi speriată: 

— Nu pricep, şopti... Ce înseamnă asta? 

Fără s-o audă, Doina continuă să bolborosească: 

— „.casa-i cotropită, blestemul arde. Sorocită este 
cumplită înfruntare în astă noapte... Glas se aude, limpede 
clopot de bronz peste chiotele diavolului... „Vino aici, roabo, 
ci nu zăbovi... Vino negreşit... Conacul cu jivine...“ 

Pendula bătu de zece ori. Sub imboldul unei porniri 
irezistibile, Marietta Bogdan începu să se îmbrace. Trezită, 
Doina ceru o ţuică, mai măşcată, o dădu pe gât şi abia 


atunci păru cu adevărat dezmeticită. Căscă ochii la 
Marietta care se îmbrăca precipitat, dând impresia că nu 
ştie ce pune pe ea. 

— Doamne sfinte! Unde te porneşti la ceasul ăsta, pe 
urgia de afară? Zici că dă vremea în clocot. 

„Încă nu a ieşit complet din transă, îşi zise Marietta. Mai 
vorbeşte ca din ceaslov.“ 

Se simţea îngheţată de frică dar, în acelaşi timp, îi era 
imposibil, categoric peste puteri, să rămână acasă. Cu un 
gest hotărât, semănând a disperare, ridică receptorul, 
formă trei cifre şi ceru un taximetru. Doina se cruci. „E 
trulea săraca, ce să-i faci, dacă n-are bărbat!“ Şi se întoarse 
în subsolul ei, unde avea rufe de pus la muiat. 

Marietta, gata îmbrăcată, auzi claxonul taximetrului. Îşi 
agăţă poşeta pe umăr, stinse lumina şi întoarse yala de două 
ori. 

Era ora 22:30. 


Când văzu lumina aprinsă, încă de la colţul străzii, un 
cârcel îi înnodă inima. O exaspera risipa de orice fel şi se 
simţea furioasă pe ea însăşi. Excesiv de prudentă, în 
general, nu pleca de acasă fără să se asigure că toate 
robinetele sunt bine închise, toate luminile stinse, uşile 
încuiate. Nu-şi ierta neglijenţa - cel puţin o zi avea să-şi 
facă reproşuri -, căreia îi dădea proporţii dramatice: „Mi- 
am pierdut controlul şi asta numai din cauza necazurilor.“ 

Clocotind - „uite ce-mi lipsea după scandalul cu hoaţa 
aia!“ - abia nimeri broasca yalei. Spre stupefacţia ei, uşa se 
deschise după prima răsucire. 

— Hello, mamano! Da' ştiu că le circuli! Cât pe-aci să te 
dăm la Dispăruți! 

Cornelia Ciurea rămase  încremenită în pragul 
vestibulului. Mai perplexă decât atâta nu ar fi putut fi, 


scena era cu mult peste posibilităţile ei de îngurgitare. În 
sufragerie domnea o dezordine cumplită, pe canapea, două 
valize deschise îşi vomitau conţinutul pe covor, scaunele, 
masa, fotoliile erau ocupate cu hăinărie şi boarfe de tot 
felul, pe televizor - un magazin de cosmetice. Rezemată 
leneş de bufet, în cămaşă de noapte tip furou, noră-sa o 
privea amuzată. În ochi, i se păru Corneliei, îi scăpărau ace 
de satisfacţie drăcească. Mai în spate, lângă uşa băii, 
Decebal, surprins cu un pantof în mână, zâmbea nesigur şi 
tâmp. Ca prin ceaţă, Cornelia mai înregistră o ţigară 
aprinsă pe marginea unei farfurioare, fiind bine ştiut că în 
casa inginer agronom Cornelia Ciurea nu se fumează, 
oaspete de ar fi fost chiar Regina Angliei, macrameul de pe 
masă era plin de scrum, iar din bucătărie venea miros de 
merinde prăjită. 

Sufocată, incapabilă să emită un singur sunet, Cornelia 
se învineţise apopleptic, ochii bulbucaţi opinteau realmente 
să iasă din orbite. Impresia era atât de pregnantă, că 
Sorina izbucni în râs. Se adresă peste umăr, lui bărbatu- 
său: 

— Mamana a amuţit de bucurie... Vezi că se ard cârnaţii 
ăia, stinge focul. 

Glasul Corneliei se auzi ca un geamăt: 

— Ce căutaţi aici? Arătă spre valize: Ce-i cu astea? 

— Am venit acasă şi ăsta e bagajul nostru, răspunse 
Sorina cu naturaleţe. Nu mi se potrivesc pijamalele matale. 
Prea sexy! 

— Nu e casa voastră, replică ferm Cornelia, regăsindu-şi 
ceva din siguranţă. 

Sorina îşi înfipse un pumn în şold. Se interesă 
provocatoare: 

— Serios?! Orice copil are dreptul la o odaie în casa 
părintească. Măcar atât să faci pentru Decebal că în rest... 

— l-am dat tot ce am socotit de cuviinţă că merită, iar... 

Noră-sa o întrerupse batjocoritoare: 


— I-ai dat, cum să nu... Părul de la broască şi toţi iepurii 
din sat! 

— „iar chestiunea o discut cel mult cu fiul meu, nu cu 
dumneata, care nu ai nici o calitate! Îşi scoase pardesiul cu 
un gest elocvent „cu dumneata am isprăvit“ şi trecu în 
vestibul. Mişcarea bruscă şi prea violentă rupse 
agăţătoarea hainei. 

Sorina îşi aprinse o ţigară. Se distra grozav: 

— Decebal! Ia vino încoa, pisule!... Auzi ce zice mamana! 
Că nu am calitatea să discut cu dumneaei. Explică-i tu că m- 
ai luat cu acte. 

Tânărul Ciurea îşi plimba rătăcit privirea de la una la 
alta, obrazul de ierbivor, cu falcă prea mobilă, lipsită de 
bărbăţie stârnea jale. Cornelia Ciurea îl măsură din cap 
până în picioare. Deux-piecesul cafeniu de jerse, pe care 
cunoscuţii i-l ştiau de cel puţin douăzeci de ani, părea gata 
să plesnească sub respiraţia anevoioasă. 

— Dacă ai ceva să-mi comunici, fă-o personal, nu prin 
intermediari. 

— Dar mamana... 

— Mamă! îl corectă aspru Cornelia. Să nu mi te adresezi 
mie în termeni de tractir. Ce cauţi aici? Ce-i măgăria asta?! 
Cum ţi-ai permis? 

Decebal îşi încleştă degetele asudate. Una din falange 
pocni surd. Era un gest care revenea frecvent. 

— Te rog să înţelegi. E doar ceva provizoriu... O ocazie. 
Adică, am găsit pe cineva... a fost o şansă... 

Sorina îl întrerupse nerăbdătoare: 

— Ce te tot foieşti în izmene? Am închiriat casa pe valută. 
300 de dolari SUA pe lună. Cred că motivul ăsta ajunge! 

Cornelia nu întoarse capul, continua să se uite doar la fiu- 
său. Decebal se bâlbâi: 

— Da, mamă, aşa stau lucrurile. Gândeşte-te ce ocazie! În 
trei luni, aproape 1 000 de dolari. Nu se scapă aşa ceva, 
cred că eşti de acord şi tu. 

Cornelia replică glacial: 


— Nu văd în ce măsură chestiunea aceasta mă 
interesează pe mine. 

Decebal se holbă, fără replică. Sorina începu să râdă, 
articulând ostentativ fiecare hohot: 

— Ce mult te iubeşte mămica ta! Să borăşti lacrimi şi alta 
nu! 

Cornelia continuă s-o ignore. Că ţinea totuşi seama de 
prezenţa ei o trăda doar violaceul tot mai întunecat al 
obrazului. 

— Te somez să părăseşti imediat această casă împreună 
cu întreg inventarul, viu sau mort! 

— Scorpie! scrâşni Sorina. Scorpie la menopauză! 

Cu mâna pe clanţa uşii de la bucătărie, Cornelia preciză: 

— Ai oricând acces la fosta ta odaie dar singur! Fără 
căţele! Pe patru ori pe două picioare. 

Puse un ibric cu apă la fiert, pentru un ceai, încercând să 
facă abstracţie de scandalul declanşat în sufragerie. Ar fi 
fost imposibil însă, aflându-se chiar într-o încăpere cu pereţi 
capitonaţi. 

— „eşti o balegă, nu bărbat! Impotentule! Cum îi dai 
voie să vorbească aşa cu mine?... Dacă eram în locul tău, 
ştergeam parchetul cu ea. 

— Aud vecinii, mormăi Cornelia Ciurea. Ce ruşine! Ce 
scandal!... 

Dincolo, Sorina continua tot mai dezlănţuită: 

— „dacă n-o cârpeşti imediat, să faci gaură cu ea în 
perete, plec chiar acum! Pentru totdeauna, jur! Alege! Ori 
eu, ori mătura asta bătrână! Ei, fire-ai tu a dracului de 
madam Geamantan! Urlă la Decebal, care asculta prostit: 
Tu ce faci, bă Gogu Manivelă?! N-ai ars-o încă la 
permanent? 

Cornelia se decise pe moment. Vecinii auziseră destul. 
Deschise brusc uşa: 

— Decebal, noaptea asta nu voi dormi acasă. Mâine 
dimineaţă însă nu vreau să mai găsesc pe nimeni. 


— S-o crezi tu, o înfruntă noră-sa. De aici nu ne clintim. 
Aş vrea să văd şi eu cum ne dai afară! 

Gata îmbrăcată, Cornelia mai trecu o dată prin bucătărie. 
Îşi băgă într-o pungă nişte biscuiţi şi câteva bucăţi de rahat. 
Dădu cu ochii de tigaia cu cârnaţi. Cedând unui impuls 
neaşteptat, colectă toată saliva din gura uscată, hepatică şi 
trase un scuipat peste trandafirii care începuseră să se 
sleiască. Urma să-i mănânce curva. Încă din copilărie, 
Decebal nu suporta nici un fel de mezeluri. 

— Sper că ne-am înţeles, Decebal, nu? 

Noră-sa îi dădu cu tifla: 

— Ne-am înţeles pe dracu”! Dar dacă tu ai chef să 
schimbi domiciliul, ai avizul nostru. 

Pe buzele subţiri ale Corneliei Ciurea alunecă primul 
zâmbet din săptămâna aceea. Cartea cea mai bună se joacă 
la urmă. Declară cu o linişte glacială, sigură de efect: 

— Dacă mâine dimineaţă nu găsesc absolut „curat“ aici şi 
fără locatari, ai cuvântul meu de onoare, şi ştii că nu 
vorbesc în vânt... 

— Ei, ce-ai să ne faci?, o sfidă Sorina. Hai, mută fizicul că 
trebuie să aerisesc! 

— „ai cuvântul meu că dosarul cu toate matrapazlâcurile 
de la prăvălie ale hoaţei de colo va ajunge la Poliţie, la 
ceasurile doişpe fix! Patronul nu a acţionat până acum, 
pentru că l-am rugat eu să nu o facă. Noapte bună. 


Saşa urcă în vagonul aproape gol, aşezându-se ca de 
obicei lângă uşă. Teama că din cauza aglomerației nu va 
putea cobori la staţia propusă - şi i se întâmplase nu o dată, 
timiditatea împiedicându-l să-şi facă loc cu umerii şi 
genunchii busculând lumea - îi intrase în oase. La ora 
aceea, „metropolitanii“ erau puţini. 8 seara îi prinde pe 
bucureşteni conectaţi la Actualităţi iar vremea nu îmbia la 


plimbări economice prin parcuri sau pe bulevarde. Cu 
gândurile în altă parte, Saşa înregistră câteva figuri 
sărăcăcioase, femei de serviciu cu ziua, probabil, judecând 
după aspectul modest - basmale, mâini devorate de 
detergenţi - şi nelipsitele sacoşe cu masa de seară oferită 
de stăpâni sau ce se putuse ciordi peste zi din cămara lor. 
Vis-ă-vis, o pereche, un el şi o ea foarte tineri, îl priveau 
chicotind pe înfundate. Nu-şi dădea seama că buzele lui 
mototolite, informe articulau mut gândurile care-l sfâşiau. 

„Sărăcuţa! Animalul ăla o terorizează, se impune cu aere 
de stăpân şi ea e prea slăbuţă, prea fină ca să reacționeze. 
Măcar de aş şti ce gândeşte ea... cum ar privi la o adică 
avansurile mele... Am să-l rog pe Crinu să tatoneze 
situaţia.“ 

Atitudinea îl caracteriza. Amâna sau transfera asupra 
altora deciziile şi actele de curaj concrete, găsind de fiecare 
dată motivații subtile. „E mai elegant aşa, decât s-o abordez 
brutal cum face Dan. Alina, cu delicateţea ei, va aprecia 
prin comparaţie gestul... Crinu e isteţ, ştie cum să pună 
tema. Şi, pe urmă, faţă de un copil îţi deschizi mai lesne 
inima... Da, aşa cred că-i bine...“ 

Când ajunse acasă, răsufla deja mai uşurat. Decizia luată, 
pe care printr-o piruetă de abilitate o transformase în 
soluţie concretă pozitivă, plus gândul că în dulapul lui se 
mai aflau un rest de vodcă şi câteva ţigări bune, îl făceau să 
se simtă de-a dreptul fericit. 

În antreu, rămase cu haina îmbrăcată pe o singură 
mânecă. Se  aşteptase la atmosfera obişnuită  - 
semiîntuneric, „fetele“ instalate la televizor (mama moţăind, 
Veruţa rozându-şi concentrată unghiile), o farfurie cu 
mâncare păstrată la cald, în cuptor. Febrilitatea neobişnuită 
îl ului. Aveau o casă cenuşie din toate punctele de vedere, 
unde nu se întâmpla nimic şi, mai ales după anumite ore. 
Era lumină - ardeau ambele becuri de câte 60 de waţi - 
bătrâna, cu o figură acră, ştergea praful „pe unde se vede“, 
soră-sa se chinuia în sufragerie să aranjeze o masă 


„elegantă“ din obiecte desperecheate şi un „tişlaifăr“ care 
nu izbutea să ascundă petele unicei feţe de masă bună din 
casă. Strădanie disperat zadarnică, nici măcar două pahare 
nu erau de acelaşi fel. În bucătărie, se auzea sfârâind ceva 
pe plită. 

— Ce s-a întâmplat? 

— S-a întâmplat că Veruţei i s-a făcut de oaspeţi, bombăni 
maică-sa nemulțumită. Zac blidele lună în bufet de atâta 
foame şi noi ne ţinem de cumetrii. 

Nu era zgârcită, crescuse într-o casă de oameni 
ospitalieri care, după obiceiul pământului, întindeau mese 
de câte trei zile dar sărăcia, constantă permanentă a vieţii 
ei, o sălbăticise. Orice linguriţă de dulceaţă servită unui 
musafir întâmplător i se părea ruptă de la gura copiilor. 

Vera, gata să plângă, izbucni: 

— Saşa, spune şi tu dacă puteam să procedez altfel. M-a 
sunat Rădiţa Tudor de la Ploieşti... 

— A! Fosta ta colegă de facultate. 

— Nu numai atât, poate singura prietenă pe care am 
avut-o, s-a purtat cu mine ca o soră. 

— Ţin minte că ai făcut la ea nişte vacanțe. Parcă la 
Câmpulung... 

— Exact, la bunicii ei. Singurele mele vacanțe... Din 
cauza nervilor, începu să plângă: Cunosc România mai puţin 
decât un străin venit în ţară de două zile... 

Elena Diaconu, speriată, o mângâie: 

— O să vină şi rândul tău, draga mamii... Eu n-am vrut să 
te năcăjăsc... Am zis doar că nu sunt timpurile... Dar o 
facem pe a mătăluţă. Să vină, eu n-am zis să nu vină... 

Saşa îşi aprinse o ţigară: 

— Vreţi să-mi explicaţi şi mie ce se întâmplă? Nu înţeleg 
NIMIC. 

Vera îşi şterse cu mâneca halatului chipul lipsit de graţie. 
Ochii fără gene, sensibili şi mereu roşii, aveau nu doar 
culoarea ci şi căutătura iepurelui, ca a unui om veşnic prins 
în greşeală. 


— M-a sunat la serviciu. Pleacă poimâine bărbatu-său în 
America şi m-a rugat să-i găzduim două nopţi. Mai au ceva 
treburi de rezolvat în Bucureşti... Ştii şi tu care sunt 
preţurile la hotel... 

Elena Diaconu nu se putu abţine să nu comenteze: 

— Dacă au avut ei bani de America... Da' fiecare le ştie pe 
ale lui... 

— Nu-i aşa, mamă, făcu Vera exasperată. Sunt invitaţi şi 
ei, nu se duc pe banii lor. 

Saşa se uită mirat la ceas: 

— E ora 8. Cu ce tren au de gând să vină? 

— Au şi venit. Şi-au pus bagajele în camera mea. Acum 
sunt la teatru, au vrut să-i vadă pe ăştia de la Masca... M-au 
invitat şi pe mine dar... 

Făcu un gest - unul din gesturile acelea mai mult decât 
elocvente între familiari - care explica fără a fi necesar un 
singur cuvânt motivele refuzului categoric: „Sunt 
necoafată, ce să pun pe mine? N-am o treanţă mai ca 
lumea, trebuia să strâng pe aici, să pregătesc câte ceva...“ 

Elena Diaconu interveni practică: 

— Saşenca, du-te şi mănâncă până apucă aceia să vină. 

Vera îşi ridică privirea umedă: 

— Saşa, te supără... M-am gândit că, dacă nu ţi-ar fi greu, 
să dormi azi la Crinu şi să mă culc eu la tine. Începu din nou 
să plângă: Şi aşa e mizerie, dar să ne mai vadă şi dormind 
pe jos... 

— Sigur, nici o problemă... Ai dreptate. Te-ai gândit 
foarte bine. 

Exista încă un motiv, esenţial, pentru care Vera îşi ceda 
camera. Avea singurul pat reparat din toată casa; un 
sacrificiu la care o obligase spondiloza de care suferea încă 
din timpul studenţiei. Restul nu se putea numi paturi, ci 
terenuri accidentate unde trupul făcea slalom printre 
arcuri desfundate şi ghemotoace de zegras, până a-şi găsi 
locul, în poziţii îmbârligate. 


— Mulţumesc, Saşa... Mă gândesc doar ce aşternut să le 
pun. 'loate sunt ciuruite şi cârpite... 

Elena Diaconu se oferi generoasă: 

— Nu te mai năcăji. Ţi-l împrumut pe cela blio, de doctor. 
Vezi la mine în şifonieră, sub prosoapele cele mari. Zic că nu 
le-or prăpădi în două nopţi... Cată să nu stofloceşti pe acolo, 
că abia am aranjat. 

— Săru' mâna, mamă, îi zâmbi Vera recunoscătoare. 
Ştiam eu că tot la matale e nădejdea. 

Ţâşni sprintenă spre cămăruţa bătrânei. Saşa privi lung 
în urma ei. 

— Nu trebuie să fii supărată pe Vera. O ştii că-i săritoare 
şi în situaţia asta chiar că nu putea să refuze. 

Elena Diaconu mormăi încet, ca să n-o audă fiică-sa: 

— O fi dar şi omu' trebuie să aibe obraz. Ştii cu ce au 
venit ceia în desagă pentru două zile? Cu două pacheţele de 
biscuiţi şi un kilogram de mere... Baremi să zici că n-au! Să 
le vezi straiele şi geamantanele boiereşti... Şi Veruţa îşi dă 
chelea de pe ea... 

Pe plită fierbea o oală de cartofi, alături, într-o tigaie de 
tuci, câteva bucăţi de ficat de porc urmau să fie puse pe foc 
la venirea musafirilor. Ficatul îl primise maică-sa de la o 
clientă mulţumită, cu rude la ţară, şi îl păstra de câteva 
săptămâni, în aşteptarea unei ocazii deosebite. Cum n- 
aveau nici o aniversare în familie până la primăvară, 
evenimentul fusese hotărât pentru Sfântul Nicolae. 

Familia Tudor nu-l interesa - tot din pricina timidităţii îi 
repugnau cunoştinţele noi - şi nici nu-i plăcea să umble 
noaptea, aşa că îşi luă pijamaua într-o sacoşă cândva de 2 
lei şi plecă înainte de întoarcerea musafirilor. Spre 
surprinderea lui, Crinu nu era acasă. Se simţea nedumerit, 
aproape îngrijorat, pentru că băiatul, în ciuda libertăţii 
absolute de care dispunea, ducea o viaţă foarte ordonată, 
cu mult mai disciplinată decât majoritatea colegilor săi, 
supravegheați de familie. Pentru a face faţă multiplelor 
ocupaţii, îşi impusese un program respectat cu rigurozitate. 


Serile, de pildă, după ora 7, era obligatoriu acasă, pentru a- 
şi prepara lecţiile. Îşi menținea cu atenţie statutul de elev 
mijlociu care nu prezintă probleme. Note proaste, corigenţe 
sau abateri de conduită impunând atenţionarea părinţilor i- 
ar fi distrus eşafodajul construit cu iscusinţă al singurei 
existenţe în care se putea complace pentru moment, date 
fiind circumstanţele. 

Descumpănit, Saşa pătrunse în apartament, folosind 
cheia de rezervă de pe rama uşorului. În casă era plăcut, 
cald şi chiar în clarobscurul luminii de „poziţie“, o aplică 
aprinsă în vestibul, se putea observa ordinea meticuloasă a 
interiorului care acum, în absenţă, i se părea şi mai 
impregnată de personalitatea lui Crinu ca de obicei. 

Saşa dădu o raită prin casă, întrebându-se, nu pentru 
prima oară, cum reuşeşte băiatul ăsta de 16 ani, în ciuda 
unui program complicat, să menţină o ordine şi o curăţenie 
demne de cea mai scrupuloasă gospodină. Nu exista urmă 
de praf, masa de lucru arăta de parcă ar fi avut cel puţin o 
secretară care să-i aranjeze hârtiile, în bucătărie nu găsi 
nici măcar o ceaşcă murdară. Îl impresionă până la lacrimi - 
Saşa se emoţiona uşor - vasul înalt din sufragerie în care 
câteva crengi de stejar, pline de frunze (când naiba a fost 
ăsta la pădure?) dezlănţuiau o furtună de culori autumnale: 
aur, smarald, rugină, rubine întunecate. În dormitor, însă, 
patul făcut cu dichis şi absenţa oricărei haine lăsate la 
vedere îl lăsară perplex. La ei acasă, funcţiona principiul 
conform căruia e absurd să faci patul în fiecare zi, dacă nu 
ai musafiri. Adică te osteneşti pentru ziduri? Doar lipseşti 
pe puţin zece-douăsprezece ceasuri de acasă şi pe urmă te 
vâri iar în pat. Îl faci şi-l desfaci, deci, doar ca să te afli în 
treabă. În odaia de zi, da, trebuie ţinută oleacă de ordine. 
Mai pică o vecină sau poştaşul, nu se ştie... Doar că la ei, 
nici măcar în sufragerie nu era ordine, şi asta cu două femei 
în casă, surâse cu îngăduinţă Saşa. Cât de sărace le erau 
garderobele, hainele zăceau pretutindeni, oriunde puteau fi 
aruncate sau agăţate, bucătăria - de neconceput fără o 


oală, două murdare în chiuvetă. Pe masă, resturi de 
mâncare, pieliţe de salam, firimituri de pâine şi un veşnic, 
parcă acelaşi borcan cleios de gem, cu celofanul stând câş; 
vara, fatal, asediat de muşte. Maică-sa punea dezordinea pe 
seama croitoriei practicate acasă (aţe, ace de gămălie şi 
resturi de materiale pe toate covoarele), Veruţa pe seama 
oboselii şi a lipsei de viaţă mondenă - „parcă cine ne intră 
în casă“ - dar de fapt amândouă, îşi zicea Saşa, de mult nu- 
şi mai dădeau seama cum arăta locuinţa: mizer proletară şi 
insalubră... 

9 şi 20, constată Saşa aproape în panică. Ar fi putut 
deschide televizorul sau răsfoi o carte, dar simţea că ar fi 
fost peste puterile lui să se concentreze. Îşi propuse să 
aştepte până la 10, dar nu rezistă mai mult de opt minute 
pe ceas, timp în care măsură toată casa în pas de maraton. 
Luă o hârtie de pe birouaşul lui Crinu şi aşternu în grabă 
câteva rânduri: 

Te aştept de la ora 20:45. Nu mai am răbdare, sunt f. î. 
îngrijorat. Mă duc la SOLO, poate iţi dau de urmă sau aflu 
ceva. 

Stinse luminile, încuie uşa şi, privind atent în jur să nu fie 
observat, puse cheia la loc, pe rama uşorului. 


XXX 


În realitate, nu avea curs de germană, ci oră fixată la 
pedichiuristă. Şi nu la 3, ci la 7. O mică, inofensivă 
inexactitate, căci Olimpia Fabian nu minţea din principiu. 
Fiind foarte mulţumită de persoana sa, nu încerca să pară 
alta, nu avea de dat socoteală nimănui şi, în consecinţă, nu 
exista nici un motiv să-şi complice existenţa. În faţa 
insistențelor lui Mihuţ însă, pentru a se eschiva, minţi, 
cursul de germană sunând mai important decât pedichiura; 
dar, mai presus de toate, făcea parte din generaţia femeilor 
bien €levees, care ştiu ce se face şi ce nu se face. O 


persoană bine nu va discuta niciodată public despre anume 
intimităţi fizice. Pe când mai lucra la birou, rămânea 
stupefiată constatând cu câtă indecentă naturaleţe, 
colegele, fiind de faţă şi bărbaţi, discutau despre dureri de 
stomac, constipaţie, ciclu, lucrarea dentară mobilă, iar 
unele - siderant! - îşi culegeau mustaţa cu o pensetă, într-o 
oglinjoară de pudrieră. „Acasă nu găsesc niciodată timp şi 
nici nu am lumină destulă...“ lar pedichiura, în capul 
Olimpiei sugera, la simpla enunţare, imagini inestetice: 
degete bârligate, bătături, unghii încarnate, băşici sau 
călcâie de caşcaval. 

Îşi făcu socoteala că până la 6 are timp să mănânce, să se 
odihnească şi, evident, să se mai spele încă o dată pe 
picioare. În casă găsi, indiferent dacă era prezentă sau nu, 
neclintirea de muzeu la care ţinea atât de mult; locuinţa 
Olimpiei oferea condiţii optime pentru efectuarea unei 
percheziţii sau comiterea unui jaf. Totul se afla într-o ordine 
desăvârşită, absolut toate mobilele şi obiectele îşi păstrau 
cu stricteţe destinaţia, puteai fi convins că, dacă ridici 
capacul  bombonierei, găseşti acolo acadele şi nu 
supozitoare sau o proteză veche iar, dacă i-ai fi deschis 
micul birouaş, ai fi găsit bătut la maşină inventarul 
scrupulos al întregului patrimoniu. Patrimoniu asigurat cu 
cinci rânduri de yale, ceea ce îi determina pe vecini să-şi 
fluture degetele semnificativ la scufiţă: „E ţâcnită fătuca! 
Nu ştiu ce minunăţii o fi pitulând prin casă dar eu, unul, 
dacă aş fi borfaş, pe asta aş devaliza-o prima. laman 
lăcătuiala aia e miere pentru muşte...“ 

Ce nu ştiau vecinii - nimeni nu-i intrase în casă, dincolo 
de vestibul, nici măcar poştaşul - era faptul că în 
apartamentul Olimpiei se aflau totuşi mici minunăţii, 
rămase de la părinţi şi păstrate în condiţii excepţionale. 
Întreaga mobilă din cele două încăperi era de cel mai 
autentic stil, avea multă argintărie decorativă şi 
gospodărească. Olimpia folosea cotidian - nici nu avea din 
altele - tacâmuri, ceainic, strecurătoare, solniţă, untieră, 


zaharniţă etc. exclusiv din argint. Şi tablourile erau de 
calitate, nu neapărat nume de sonoră notorietate, care 
umblă singure pe Calea Victoriei, dar binişor cotate în 
lumea celor ce nu acordă prioritate căprioarei din Obeur - 
„Zici că-i vie!“ - faţă de caii albaştri ai lui Gauguin; părinţii 
Olimpiei, comercianţi cu stare în Ploieşti, fuseseră bine 
sfătuiţi şi nu se căţăraseră pe un munte de bani, păstrând 
prejudecățile estetice ale startului modest. 

Viaţa Olimpiei Fabian în acest interior era pe cât de 
uniformă, pe atât de plină de inepuizabile satisfacţii. Tot ce 
făcea aici era făcut cu plăcere. Gimnastica zilnică de o oră, 
băile prelungite, lectura aceloraşi şi mereu aceloraşi cărţi, 
reluate la intervale regulate, fără să se plictisească 
vreodată. Printre ele, La răscruce de vânturi, toate 
romanele Florencei Barclay, Iubirea lor a lui Raquel Field. 
În general, cărţi unde virtutea este totdeauna răsplătită iar 
dragostea, adevărata dragoste - dantele, stanţe, peisaj 
vegetal suav şi nu încrucişare animalică - abordează inimi 
mai coapte, înlănţuindu-le pe veci. 

Un număr de ore era destinat lucrului, nu mai mult de 
patru, nu avea televizor pentru că o irita dependenţa de un 
anume program impus de alţii, deschidea radioul doar 
dimineaţa, ca să asculte buletinul meteorologic şi, 
indiferent de evenimente, cataclism, revoluţie sau 
mineriade, la ora 22:30 fix punea semnul de carte şi stingea 
lumina. Habar nu avea ce se întâmplă în jurul ei şi ultimele 
alegeri la care participase fuseseră cele din 1986 când, 
practic, o scoseseră din casă fraierii desemnaţi cu 
mobilizarea, care înjurau că-şi pierd toată duminica 
aşteptând să voteze pozitiv şi democratic 99,9% din 
electorat. 

După o masă frugală, tip picnic - pentru Olimpia, masa 
constituia lucrul cel mai puţin important - se odihni două 
ceasuri, iar pe înserate se duse la coaforul unde îşi făcea 
pedichiura. În ciuda orei fixate, mai aşteptă un ceas până 
să-i vină rândul. Amănuntul nu o deranja, nimic nu-i putea 


tulbura calmul - stare de spirit normală. Nu se enerva şi nu 
se plictisea niciodată. Se concentră, repetând în minte 
lecţia de gramatică de a doua zi, fără să audă nimic din 
trăncăneala pedichiuristei; cuvintele păreau tricotate, într-o 
înşiruire monotonă, stimulată de clienta de moment cu câte 
un „ţi-ţi-ţi... extraordinar!.... fii atentă, colţul ăla mă 
deranjează, aşa... Şi zici că l-a dat afară din casă...“ 

Olimpia, care declina acum der Lehrer, abia o auzi când o 
rugă să-şi bage picioarele în bazin. Avea o pedichiură destul 
de complicată din cauza slăbiciunii, indiferent de modă, 
pentru încălţămintea cu bot ascuţit. Femeia însă lucra 
conştiincios şi cu mână uşoară, astfel încât Olimpia îşi putu 
continua exerciţiile mentale. Pedichiurista era conştientă că 
gândurile Olimpiei hălăduiesc pe alte mirişti, dar ei îi plăcea 
să vorbească, „indiferent de indiferența“ interlocutorului. 

Isprăviră cu puţin înainte de trasul obloanelor. Abia după 
ce îşi puse ciorapii şi cizmele, vrând să plătească, Olimpia 
îşi dădu seama că-i dispăruse poşeta. Pedichiurista exclamă 
consternată: 

— Uitaţi-vă bine! Sunteţi sigură că aţi avut-o? 

Olimpia ridică din umeri. Întrebarea era mult prea 
stupidă ca să merite răspuns. 

— Da' când, Doamne, iartă-mă?! Că doar eram amândouă 
acilea, n-am lipsit o clipă! 

— Nici una nu eram atente. Dumneata vorbeai, eu mă 
gândeam la altceva. 

— N-am mai pomenit una ca asta şi spune-mi mie, 
domnişoară Olimpia, pe cine să bănui? Doar două cliente au 
mai fost în cabinet. Doamna Grigoraş, dentista, şi doamna 
doctor Vişinescu. Femei serioase... 

— Ce poţi să ştii? A mai intrat unul, altul, dar nu am dat 
atenţie. 

— Păi staţi să ne gândim. A fost o dată Luci, casiera, să-mi 
spuie c-a telefonat doamna Cârţu... 

Olimpia o întrerupse plictisită: 


— E inutil să facem acum investigaţii, te asigur că poşeta 
nu se mai află de mult în magazin. Sper că n-ai să te superi 
dacă-ţi plătesc mâine sau poimâine. Nu mai am nici un ban 
la mine. 

— Se poate, domnişoară Olimpia, că vorba aia, ne 
cunoaştem de o viaţă?! Numai că-mi pare rău. Iocmai 
dumneavoastră să vi se întâmple... Şi cum, plecaţi aşa? 

Olimpia zâmbi cu toţi dinţii: 

— Am altă soluţie? 

Femeia o privi aiurită, gândindu-se la circul pe care l-ar fi 
făcut ea într-o asemenea situaţie. Îşi închipuise că Olimpia 
va ridica tot magazinul în picioare - şi pe bună dreptate - 
cu urlete şi ţipete, îşi va smulge părul din cap, va iniţia 
investigaţii la care vor fi participat toate coafezele, devenite 
brusc detectivi... Cercetări, comentarii aprinse şi dat cu 
presupusul avură oricum loc, însă după ce Olimpia Fabian 
părăsi magazinul calmă, luându-şi rămas bun cu un surâs 
grațios. 

Chestiunea era că Olimpia nu-şi pierdea lesne cumpătul - 
ea numea aceasta a avea simţul realităţii, comparând un 
necaz prezent cu eventualitatea altuia mult mai grav: „Dacă 
aveam un accident... Dacă lua casa foc? etc.“ De fapt, era 
vorba despre o convingere, un soi de siguranţă care o 
însoţise toată viaţa, că ei nu i se poate întâmpla nimic cu 
adevărat rău. Îndreptându-şi cu un gest reflex cordonul 
imaginarei poşete pe umăr, încercă să-şi ordoneze 
gândurile. Incidentul rămânea desigur neplăcut dar, bilanţ 
sumar, paguba nu însemna cine ştie ce. Geanta era de piele 
dar veche, de peste douăzeci de ani, în portofel avusese 
doar vreo 5 000 de lei şi câteva fleacuri fără importanţă. 
Adevărat, yalele, cele cinci yale înşirate pe un anou de 
metal se aflau în poşetă, în schimb, actele rămăseseră ca de 
obicei acasă. Deci, nu trebuiau schimbate şi nici nu avea 
emoţii că i s-a spart casa, hoţul-hoaţa având la dispoziţie 
timp, adresă şi chei. Se uită la ceas - 9 şi 10. Exclus la ora 
aceasta să găsească un lăcătuş, meşter priceput şi nu vreun 


cârpaci care să-i distrugă uşa solidă, de stejar masiv. 
Singura problemă - unde avea să înnopteze şi aici nu 
încăpea multă alegere. Nu avea rude, nici urmă de prieteni, 
cu vecinii nu întreținea relaţii; practic, nu putea apela la 
nimeni. Soluţia se impunea de la sine, se va întoarce la 
SOLO. Dormitoarele erau în parte mobilate şi, la urma 
urmelor, se mulțumea cu un simplu fotoliu. 

Îşi băgă mâinile în buzunarele trenciului şi luă în piept 
Bulevardul Elisabeta. Luminile oraşului se reflectau pe 
trotuarul ud de ploaie, cauciucurile maşinilor alunecau pe 
asfalt cu un sfârâit uşor, acidulat, de sifon, strada era 
însufleţită de noua generaţie a chefliilor bucureşteni. 
Olimpia se simţea bine dispusă ca Alice în ţara Minunilor. 
Nu o mai prinsese de mulţi ani noaptea în târg şi, faţă de 
pustiul şi bezna de cimitir a Capitalei din timpul lui 
Ceauşescu, i se părea că se află în plin carnaval. Era suplă, 
pajul platin strălucea îmbietor sub bereta roşie, avea pasul 
vioi şi, văzută din spate, părea tânără de tot. Vis-ă-vis de 
Facultatea de Drept, în dreptul casei memoriale a lui Eugen 
Lovinescu, un bărbat o ajunse din urmă, cu paşi elastici: 

— Bună seara... Îmi permiteţi să... 

Surprinsă, Olimpia Fabian îşi întoarse obrazul. Bărbatul 
păru descumpănit: 

— O, vă rog să mă iertaţi... Am crezut... 

Se răsuci pe călcâie, fără a mai explica ce crezuse. 
Olimpia Fabian zâmbi: „Ce zăpăciţi sunt tinerii de azi!...“ 

Îşi continuă netulburată drumul. Când ajunse la Biserica 
Sf. Elefterie, zâmbetul încă îi mai stăruia pe buze. 


De jumătate de oră, Crinu se plimba prin faţa curţii. La 
casa familiei lonuţ, ardea lumină în bucătărie şi în 
sufragerie. Nu şi în odaia Sandei. Înțelegerea dintre ei 
fusese clară: „Dacă aprind lumina şi o sting imediat, poţi să 


pleci. Înseamnă că totul e în regulă. Dacă vezi că nu o sting, 
aşteaptă-mă că s-a lăsat cu scandal. Îmi strâng câteva 
lucruri şi o tai.“ 

Camera rămăsese însă în întuneric şi Crinu nu ştia ce să 
facă. Se simţea neliniştit întrebându-se cum ar trebui să 
procedeze în eventualitatea că ar auzi-o strigând, poate, 
molestată, ţipând de durere. Taică-său era o bestie, dacă 
nu-i aducea bani sau cel puţin băutură, o lovea fără milă, în 
vreme ce maică-sa asista neputincioasă. 

„Dă în mine cu ce apucă, îi mărturisise plângând. O dată 
era să-mi scoată ochiul! Bine de tine că eşti orfan... Vai de 
viaţa mea şi a maică-mi, da' ea nu are încotro. Nu se 
pricepe decât să pună murături, moartea lu' ăl bătrân, ori 
d-astea sunt destule... Mă şi mir că n-am fugit până acum, 
că n-am ajuns una din alea...“ 

Sfâşiat de milă, Crinu începuse să plângă: 

„lubita mea, de ce mai stai cu ei? Vino la mine! Te implor! 
Îţi jur că totul va fi cum vrei tu! Aşa cum hotărăşti tu... Nu 
am să te supăr cu nimic... O să avem şi bani! Chiar şi acum 
am 0 rezervă... Voiam să-mi cumpăr o Mobră, dar nu mă 
mai interesează. Să vezi ce bine o să ne descurcăm... Nu o 
să-ţi lipsească nimic, ai să ai timp să te şi odihneşti, crede- 
mă... Hai, iubito, chiar acum, nu o să-ţi pară râu...“ 

Printre lacrimi foarte convingătoare, Sanda încercă să 
analizeze lucid situaţia. Într-un fel, propunerea puştiului o 
tenta. Era interesant un apartament în centrul 
Bucureştiului, unde avea să fie tratată ca o regină, scăpată 
de bombănelile lui taică-său, mitocan şi cârcotaş; în plus, un 
telefon la dispoziţie, iar în Crinu un sclav care nu cerea 
nimic altceva decât să o servească, să accepte să o 
servească. Adică, fericit să-i spele ceaşca de cafea şi rufele 
intime. Arborase un aer de victimă: 

— Crinule, cred că eşti singura persoană din viaţa mea 
care m-a iubit vreodată... 

— Da, da! Aşa e! se grăbise s-o asigure. 


— „..şi nu ştii ce mult înseamnă asta pentru mine. Totuşi. 
Totuşi, mă simt obligată, faţă de conştiinţa mea, să mai fac o 
încercare. Să văd cum se comportă... Ştii, îl privi în adâncul 
ochilor, să nu avem vreodată remuşcări... Să plec împăcată 
de aici, pentru că nu mai aveam altă posibilitate. 

Crinu se închinase ca la icoana Madonei: 

— Ce suflet curat ai tu, Sanda mea!... Dar să ştiică eu te 
aştept! Te aştept... Ştii cum spune Eminescu... 

— Da, da... Eminescu, căzu repede de acord Sanda. Ie 
aştept diseară în Cişmigiu! Cunosc romanţa. Tu vezi să fii 
atent la lumină. 


Prin papucii sparţi i se vedeau degetele răşchirate, cu 
bătături dureroase. Gheorghe lonuţ se lăbărţase pe 
canapea, cu picioarele pe un scaun de la garnitura de 
sufragerie şi urmărea o emisiune despre privatizare. 
Jacheta de pijama clasică, albastră cu dungi, pleznea peste 
pântecele umflat, tot clasic, de „berist“ înverşunat. Lenuţa, 
nevastă-sa, mişuna în bucătărie, conform principiului că 
treaba într-o gospodărie nu se termină niciodată, totdeauna 
mai rămâne câte ceva de făcut, mâini vrednice să se 
găsească. 

Sanda azvârli din mers un săru' mâna de rutină şi scotoci 
cu nările (asta era convingerea ei - „le miros din zbor”) 
atmosfera din casă. Din bucătărie, venea un miros de 
vanilie şi ulei încins. Normal, era miercuri, deci zi de gogoşi 
cu dulceaţă de vişine. Maică-sa nu prea avea fantezie 
culinară şi repeta meniul săptămânal, fără abatere. Existau 
doar diferenţe dictate de sezon, Ionuţ, în mod vizibil după 
cină (chipul strălucea de mulţumire animală şi grăsime), 
morfolea o scobitoare, plimbând-o dintr-un colţ într-altul al 
gurii. Sanda detesta obiceiul şi i se părea că taică-său 
seamănă cu o rumegătoare. De altfel, Gheorghe Ionuţ avea 
digestie de rumegătoare. Mare găman şi temând parcă 
smulsul farfuriei de sub nas, mânca hulpav, înghițind 
dumicaţi uriaşi, pe nemestecate. După circa un sfert de oră, 


adică exact când se instala la televizor, stomacul rambursa 
cu mici sughiţuri deşeurile scăpate din malaxor pe care, de 
astă dată, Ionuţ tatăl le mesteca minuţios. Sanda se crispa 
de greață şi obişnuia să afirme că „tipul face economie, stă 
de două ori la masă, cu aceleaşi bucate“. 

— Hm, vouă ăsta - arătă vag spre curtea vecină - vă 
plăteşte ore suplimentare? 

— Mi-ai dat brânci să-mi iau serviciu, spuse Sanda 
oţărâtă, şi acum nu-ţi place. Găseşte-mi dumneata altul mai 
bun. 

— Aia e că ţi-am găsit. Îşi micşoră ochiul stâng şi se 
îndreptă în fotoliu, semn că ce urmează e adânc: Îmi zise 
vecinu' că la el la înteprindere... 

Sanda se strâmbă semnificativ. Vecinu' - locuia în 
apartamentul alăturat - era un omuleţ cu faţa boţită căruia 
veşnic îi atârna fundul pantalonilor, chiar şi la hainele bune. 
Se considera glumeţ, nevoie mare, şi bun prieten cu 
Gheorghe lonuţ. Adică jucau şeptic, făceau politică şi 
mergeau la meci împreună. Sanda nu dădea doi bani pe el. 
Presupuse ironic: 

— „ţi-a zis vecinu”, piticu”, că la el la înteprindere au un 
post liber de director. 

O încărcătură mare expulzată din stomac îi umplu gura şi 
Ionuţ fu cât pe aci să se înece. 

— Faci pe deşteapta cu mine?! Adică omul e cumsecade, 
vrea să-ţi găsească un rost, să ai de un viitor... Etete, ce 
mintoasă e, domnule! 

Fiică-sa se interesă mieroasă: 

— Ce rost mi-a găsit vecinu'? Să'mpletesc flanea dă 
iepure? 

— Ascultă-mă, că te cârpesc! 

Atrasă de zgomot, Lenuţa lonuţ apăru în pragul 
bucătăriei. Era rotunjoară şi rumenă, cum îi stă bine muierii 
mai coapte, avea ochi frumoşi cu privirea sfioasă şi bovină. 

— Ascultă-l mamă, se adresă Sandei, că e de bine. Ştie 
taică-tău ce spune... 


Bărbatu-său îi închise gura cu un gest scurt: 

— E vorba că la înteprinderea asta a lu' vecinu', au cinci 
posturi de macaragiţe, cu calificare la locul de muncă. 
Ridică degetul gros apoi pe celelalte, pe măsura 
enumerării: Adică salariu, o masă gratis pă zi şi înveţi şi o 
meserie, toate dintr-un condei! 

Sanda se holbă, nevenindu-i să-şi creadă urechilor: 

— Eu, macaragiţă?! Aţi înebunit? 

Lenuţa Ionuţ, în fond şi ea dezamăgită - nu o visa altfel 
pe fiică-sa decât Miss, indiferent de sector - de frică însă 
făcu echipă cu bărbatul: 

— Ce are, mamă? E meserie frumoasă, cu viitor, fără 
şomaj... 

Sanda, oricum prost dispusă după incidentele de peste zi, 
simţi că se sufocă. Explodă: 

— Eu, a doua la concurs, că dacă aveam pile şi eram fată 
de intelectual luam locu'ntâi, cu liceu la bază şi engleză s- 
ajung pe şantiere în pufoaică şi cauciucuri! Fiin'că voi 
sunteţi nişte troglodiţi, vă pare rău că dau eu să mă cocoţ... 

— Ai să te cocoţi pe macara! hotărî Gheorghe Ionuţ 
spiritual. 

— Mai bine mă spânzur! 

— Zât! făcu taică-său cu ochii pe televizor, c-a început 
Sportul. Mâine dimineaţă la 5 juma” vine ăla să te ducă la 
înteprindere. A zis că să nu te boieşti, omul pune obrazul, te 
dă drept o nepoată de-a lui. 

Sanda îşi muşcă buzele şi se năpusti în camera ei. Dacă 
voia s-o şteargă de acasă, acum era momentul. Avea la 
dispoziţie exact zece minute. Cât dura emisiunea sportivă, 
bătrânul nu vedea şi nu auzea nimic altceva iar maică-sa se 
întorsese la bucătărie, convinsă că scandalul s-a stins. Acum 
putea trece neobservată. Se schimbă repede, renunțând să 
se mai spele. Nu era încă decisă ce va face în continuare 
dar, pentru orice eventualitate, neputând lua bagaj fără a 
atrage atenţia, înghesui în poşetă trusa de machiaj, 
economiile, cam subţiri, un lănţişor de aur (restul de Gold 


era pe ea), o pereche de chiloţi şi una de ciorapi. Spre 
derută totală, lăsă lumina aprinsă şi apa să curgă în baie. 
Soții lonuţ băgară de seamă abia peste o oră că fugise de 
acasă. 


Dincolo de gardul curţii, Crinu o aştepta cu braţele 
deschise, ca pe o minune. 

Sanda i se abandonă în braţe, îşi lăsă mâinile „adorate“ 
de sărutări. Băiatul se simţea îmbătat de dragoste şi 
recunoştinţă. 

— Mergem la noi, iubita mea, da? 

„La noi“... Un val de căldură îi cuprinse întreaga făptură. 

Dacă ar fi pariat că la ora aceea era cea mai fericită fiinţă 
din întreg oraşul, nu s-ar fi înşelat deloc. Sanda clătină din 
cap: 

— Mai târziu, scumpule... Sunt prea nervoasă... Am să-ţi 
povestesc ce a fost. Acum am chef de ceva mai shoking. Hai 
să ne distrăm. 

Crinu o privi neliniştit: 

— Ce vrei să facem? 

— Mergem la Donald... Bem ceva, dansăm, ne facem de 
cap. 

Crinu se sperie de-a binelea. Nu intrase niciodată la 
Donald, un bar non-stop deschis în apropiere. Risipa de 
lumini şi nuduri din vitrină promiteau un tacâm complet. 
Crinu, care nu ar fi îndrăznit să-i treacă pragul, îl auzise pe 
Dan Mihuţ povestind că au muzică şi program de calitate 
dar „japiţele şi drink-ul te dezbracă. 50 de grame de whisky 
- peste 20 000 de lei...“ Complexat ca toţi oamenii foarte 
tineri pe care sărăcia îi umileşte, fiindu-le ruşine s-o 
mărturisească, îndrăzni totuşi, scăldat în sudori, o opoziţie 
moale: 

— Nu vrei s-o lăsăm pe altă dată? Mi-e... mi-e teamă că 
nu am destui bani la mine... 

Sanda avu un gest de nepăsare: 

— Fac eu cinste azi. 


Încă de la uşă îi întâmpină atmosfera specifică de 
cabaret: muzică (încă suportabilă), un clarobscur fulgerat 
albastru şi roşu de lumina alternativă de deasupra barului, 
o aromă specială, vătuită de local unde nu se fumează ţigări 
Carpaţi, iar vodca băştinaşă e cu desăvârşire necunoscută. 
Sanda respiră adânc şi nările îi fremătară de plăcere. Aşa, 
da! Aici, se afla în elementul ei. În aceeaşi clipă se crispă. 
Se crispă şi Crinu. La o masă, ceva mai departe de ring, 
stăteau de vorbă Dan şi Alina. 


Alinei îi venea să plângă. Era speriată, terorizată şi 
autonemulţumirea, stare de spirit cronică, luase culorile şi 
gustul urii. Pur şi simplu se ura. Era o bleagă, o imbecilă 
lipsită de personalitate, incapabilă să opună rezistenţă unei 
voințe mai puternice şi toţi, totdeauna, erau mai puternici 
decât ea. De când se ţinea minte, făcuse altceva decât ar fi 
vrut să facă ea însăşi, iar bărbatul din faţa ei o înspăimânta. 
Îi era frică de virilitatea lui explozivă, de muşchii de 
căpcăun, de bărbia pătrată, de siguranţa stridentă a 
individului obişnuit să se facă ascultat, să-şi impună voinţa 
în orice împrejurare. Spre deosebire de cele mai multe 
femei, şi mai cu seamă cele fragile, Alina nu căuta un bărbat 
puternic care să-i asigure protecţie şi securitate, atributele 
prin excelenţă masculine inhibând-o. Idealul ei îl reprezenta 
omul cumsecade, plat, conştiincios la serviciu, fără datorii, 
cu ore fixe şi lenjeria schimbată de două ori pe săptămână, 
perfect previzibil şi care nu consuma aventura decât 
exclusiv la cinema. Peste toate, se simţea stângace, prost 
îmbrăcată, corp străin, neasimilabil în ambianța barului. Ca 
toţi timizii avea impresia că lumea se uită numai la ea. 

Dan, cu duioşie, compasiune sau poate chiar cu dragoste, 
nici el nu ştia bine, îi cuprinse mâinile reci peste masă. 

— Spune-mi ce să fac, ca să te simţi bine. 

Îi comandase şampanie desert (el era la al doilea whisky), 
un sirop infect din care Alina sorbea cu înghiţituri mici, mai 
mult ca să-şi ocupe mâinile. 


— Nu trebuia să venim aici, şopti cu ochii în pahar. 

— Spune-mi ce local preferi şi mergem acolo. 

— Nu ştiu... Nu am fost nicăieri. 

Dan o privi uluit. O colegă de pension a străbunicii nu ar 
fi fost mai „virgină“. I se părea incredibil ca o tânără din 
deceniul 9, trăind în Bucureşti, absolventă a unei facultăţi... 

— Vrei să spui că nu ai intrat niciodată într-un 
restaurant? 

Fără să-şi dea seama de ceea ce lui Dan i se părea o 
enormitate, Alina dădu din cap: 

— O singură dată, când am terminat facultatea. 
Banchetul s-a organizat la restaurantul Doina. E pe la 
Şosea. 

— Mi se pare extraordinar, exclamă Dan făcând un semn 
discret unei chelneriţe, în jupă maxi despicată până la şold 
şi sutien paietat, să mai toarne şampanie. Nu intenţiona s-o 
ameţească, ci doar s-o dezgheţe puţin, s-o facă să se simtă 
la îndemână. 

Alinei îi era cald, dar privind în jur nu îndrăznea să-şi 
scoată haina de ploaie. Fusta plângea pe ea de ponoseală 
iar jacheta de lână părea o pisică moartă. Renunţă doar la 
fular şi cu dosul palmei îşi şterse fruntea asudată. Dan îi 
intui jena şi întoarse capul, făcându-se că nu observă. La 
venire, avuseseră probleme la garderobă. Nu se intra cu 
paltoane sau trenciuri în bar. 

— Să comandăm ceva de mâncare, propuse Dan. 

— Nu! Nu... se sperie Alina. 

De fapt, nu luase nimic în gură de dimineaţă. Nu-şi lua 
niciodată gustare la serviciu. Îi era jenă să desfacă 
pacheţelul care ei i se părea totdeauna mult mai modest 
decât al colegilor şi îndeobşte detesta să mănânce de faţă 
cu alţii. Trăise într-o casă sărmană, crescută de o mamă 
vitregă, neaşteptat de cumsecade. Tatăl Alinei dispăruse 
fără urmă când fetiţa avea şapte ani, iar copilul comun un 
an. Femeia nu o abandonase totuşi la vreo casă de copii, 
împărțind mizeria unui salariu de funcţionară şi o cameră la 


demisol - dormitor, baie şi bucătărie în acelaşi timp. Părul, 
hainele, caietele de şcoală, toată copilăria Alinei mirosise a 
peşte şi cartofi prăjiţi, cele mai ieftine alimente pe atunci. 
Bineînţeles, masa nu strălucea de argintărie şi cristal şi nu 
se vâra în gură cu aristocratica distincţie de la Buckingham 
Palace. 

După aproape două cupe de şampanie, începu să se 
deconecteze. Pe chipul palid, răsări un zâmbet firav dar 
constant, privirea nesigură părăsea din ce în ce mai des 
faţa de masă. Dan ar fi putut afirma că era pentru prima 
oară că îi vedea ochii. Căprui, fără gene, blânzi. Ochi terni, 
de călugăriţă, în accepțiunea generală. Alina declară pe 
neaşteptate: 

— Nu v-aţi purtat frumos cu domnul Saşa. 

— Cine-i ăsta?... A, Diaconu! Ce i-am făcut? 

— L-aţi alungat ca... Îşi muie buzele în pahar, căutându-şi 
cuvintele ...ca pe un servitor. 

Dan o privi atent. 

— Îţi pare rău pentru el? 

— Îmi pare rău pentru orice persoană care suferă. 

— Dacă l-am jignit, regret. Ca să fiu sincer, mă deranja. 
Vroiam să fim singuri. Nu mă întrebi de ce? 

Genele Alinei se zbătură echivoc. Poate că da, ar fi vrut să 
ştie de ce, sau poate că nu. 

— Ei bine, se hotări Dan pe moment, am să-ţi spun eu 
motivul. 'Te iubesc... Ce se întâmplă? Nu te simţi bine? 

Fata încremenise, părea că nu poate să respire. Dan 
întoarse capul spre intrarea în local. Pe obrazul Sandei 
Ionuţ buzele spintecau o rană de ruj gras. Dan îşi zise că nu 
văzuse în viaţa lui ceva mai vulgar. 

— Mda, ricană. Nu prea am fost inspirat azi. De obicei, 
întâlneşti aici o faună mai spălată. 

— O, te rog, scânci fata. Să plecăm. Doamne, ce or să-şi 
închipuie? 

Se pierduse toată şi tremura vizibil, ca un pui de vrabie 
căzut din cuib. Dan se enervă: 


— Pentru Dumnezeu, Alina, linişteşte-te! Trebuie să le dai 
ăstora socoteală? Şi, la urma urmei, e o crimă să intri cu un 
bărbat într-o bombă? Ce, eşti copil? Ei, fir-ar a dracului de 
treabă! Îşi săltă capul peste mese şi ceru cu voce tare, 
ostentativ: Domnişoară! Încă o sticlă de şampanie, o 
jardinieră şi două îngheţate! 

Din Alina, adunată peste masă şi între umeri, nu se mai 
vedea decât gulerul soios al trenciului şi un ciuf de păr 
castaniu lânos, devitalizat de permanent. 

Sanda traversă localul degajată, cu aer triumfal de mare 
star. Crinu o urma bleguţ, stângaci, ciocnindu-se de mese. 
Se simţea tot atât de neîndemânatec şi străin de zonă 
precum un urs la un simpozion de fluturaşi; în clipele acelea 
ar fi dat orice numai să se afle la celălalt capăt al 
pământului. Se mai găseau destule mese libere în bar dar 
Sanda o alese, bineînţeles, pe cea mai incendiară, cea din 
imediata apropiere a lui Dan. Se adresă lui Crinu, în aşa fel 
încât să fie auzită pe o rază de cel puţin doişpe metri: 

— Auzi, scumpule, tu ai auzit de filmul ăla, „Seducerea 
unei fecioare“? Cică e foarte instructiv... 

Dan ar fi strâns-o de gât. Dar, în primul rând, ştia că 
seara e ratată. 


Nea Gică Putere, cu asentimentul bătrânului Mihuţ, îşi 
aranjase un refugiu într-o debara încăpătoare de la parter, 
folosită pe vremuri ca vestiar, când familia Mavrodin dădea 
recepții importante din punctul de vedere al numărului de 
oaspeţi. În fapt, profesorul era încântat ca Niţu să 
înnopteze cât mai des la SOLO. Astfel, casa nu rămânea 
nesupravegheată şi chiar îi propusese să se mute de-a 
binelea într-o odaie mai luminoasă şi mai încăpătoare, dar 
Nea Gică nu primise pentru că „e bine să aibe omul şi 
bârlogul lui. Dar dacă nu vă supără, bucăţica asta de loc tot 


aş păstra-o, că uneori, când sunt mai obosit sau se strică 
vremea, mi-e urât să mă duc până în Pantelimon...“ 

În cămăruţă, Nea Gică avea o somieră, un taburet de 
bucătărie, îşi încropise o mescioară şi un raft lung, unde 
ţinea câteva blide, un „reşeu“ mic, de un ceai ori o cafea şi 
un tranzistor ieftin, de buzunar. 

I se păru că aude paşi în hol şi rămase nemişcat, cu 
Evenimentul zilei în braţele deschise şi ochii aţintiţi spre 
uşă, privind peste ochelari. 

Saşa Diaconu dădu buzna gâfâind: 

— Bună seara Nea Gică! E cineva pe aici? 

„De unde dracu' mai pică şi ăsta?“ se întrebă 
înregistrând în acelaşi timp aerul rătăcit al tânărului. Arăta 
de parcă ar fi fost urmarit de Poliţie. 

— Cine să fie la ora asta? Doar Don' profesor mai 
zăboveşte pe sus. Da' pe cine cauţi? 

— Pe Crinu. Încă nu a venit acasă... Precis i s-a întâmplat 
ceva dacă nu-i nici aici... 

Începu să-şi roadă unghiile disperat, ochii îi fugeau prin 
încăpere cu viteza gândurilor care emiteau ipoteze posibile. 
Nea Gică Putere începu să râdă: 

— Tare mai eşti prăpăstios, domnu' Saşa. Adică nu are 
voie şi băiatul ăla să întârzieze un ceas ori două, că gata l-a 
şi călcat tramvaiul? 

— Nu râde, Nea Gică. Crinu nu întârzie în oraş niciodată 
după 6 jumate, zi 7. 

— O dată e prima oară. Şi când iubeşte omul, toate se pot 
întâmpla... Ei, să am eu o putere!... Dar îţi spun altă dată. 
Crinu e cu fata aia la birtul de după colţ. Ăla cu lumini 
multe. 

— La Donald? De unde ştii? 

— Mai aveam treabă prin curte şi i-am auzit vorbind. 
Zicea că face ea cinste. 

— Extraordinar! exclamă Saşa, minunându-se încă o dată 
cât de emancipat era copilul ăsta. El nu ar fi îndrăznit să 


intre acolo sau în oricare alt stabiliment de gen decât sub 
ameninţarea unui pistol. Mulţumesc, Nea Gică, am plecat... 
— Dacă nu-i ceva musai, eu zic să-i laşi păcatelor în pace, 
că dacă s-au dus ei acolo, nu de dumneata au nevoie. 
— Ştiu! Vreau doar să mă conving, ca să fiu liniştit. Nu 
stau eu pe capul lor. 


„„Dădea nehotărât târcoale localului. Prin perdelele 
groase de pluş, camuflând perfect interiorul, străbătea zvon 
de muzică. Nu cuteza să intre înăuntru, nici măcar să se 
oprească dinaintea fotografiilor decoltate etalate în vitrină, 
mulţumindu-se să le privească pe furiş, din coada ochiului. 
Şansa îi veni în ajutor. O camionetă Pepsi-Cola opri în faţa 
barului şi un tânăr în geacă de piele sări sprinten de la 
volan. Sesiză dintr-o privire aspectul ponosit al lui Saşa şi-l 
apostrofă cu siguranţă jovială: 

— Ascultă, vere, dacă agenda de lucru îţi permite, ajută- 
mă la nişte navete de Pepsi şi te bine dispun cu 5 Emineşti... 

Până să se dezmeticească, Saşa se trezi în hol, cu braţele 
încărcate. Portarul îi conduse pe un coridor lung, care 
dădea în bucătărie: 

— Aveţi grijă, bă, să nu spargeţi ceva p-acilea! I se adresă 
lui Saşa: Tu, ăla urâtu'! Dormi acasă încălţat de nu ţi-ai 
şters umblătorii? 

Tânărul în geacă râse: 

— Nu prea eşti azi în fericire, Nea Ilie! Ce, nu ţi-a ieşit 
pontu' la bursă? 

Lui Saşa îi vâjâiau urechile de ruşine şi nu vedea pe unde 
calcă. 


Tot învârtindu-se prin casă, profesorul Mihuţ nu băgă de 
seamă că se făcuse noapte. La plecare, Dan îi spusese că 
poate va mai trece, ca să-l conducă acasă cu maşina, dar 


fusese o promisiune de principiu. Dacă nu se întorcea, Slavă 
Domnului!, nu depindea de nimeni, se găseau taxiuri la 
orice oră, ca înainte de război, iar staţia se afla la nici 100 
de metri. 

Străbătuse întreaga casă de mai multe ori, piesă de 
piesă, cu starea de spirit a unui copil care nu se mai satură 
privindu-şi pomul de Crăciun. Trăia un sentiment de 
împlinire, o satisfacţie cum nu mai încercase vreodată. 
Simţea că, în sfârşit, a făcut un lucru bun, singurul din viaţa 
lui. Şcoala, generaţiile de elevi - multe într-o carieră de 
patruzeci şi cinci de ani - statutul de profesor şi diriginte, 
chiar îndrăgit, nu-i oferiseră nici o mulţumire. Probabil nu 
avusese vocaţie. Mai sigur însă trăise complexul unei 
materii secundare care, în lipsa unor înclinații excepţionale 
pentru disciplina respectivă, putea lipsi perfect din 
programa şcolară. Dacă ar fi fost după el, cel puţin în 
clasele superioare de liceu ar fi redus întregul program 
doar la câteva materii, în funcţie de aptitudinile copilului. 
De ce să torturez un elev care se va îndrepta către o 
facultate  umanistică, să-l terorizez cu matematici 
superioare sau cu ore de fizică şi chimie, ori invers, de ce să 
îmbâcsesc un cap clar politehnic cu subtilităţi filosofice ori 
de limbă cu care nu va mai opera în veci, începând chiar de 
a doua zi după ce-şi va fi înhăţat bacalaureatul? De aceea, 
la materia lui, nimeni nu lua mai puţin de 7 - excluşi 
corigenţii - intervenind mereu pentru indulgență pe lângă 
colegii mai rigizi. 

„Băiatul vrea să dea la Electronică, îi explica, de pildă, 
colegului de Istorie, ce-i pasă lui dacă ăla, cu nume de 
tenor... George Martinuzzi a fost guvernator al 
Transilvaniei acum 500 de ani sau vreun ţambalagiu italian? 
Ce, parcă tu ştii cine a fost Fabre? Tipul cu insecte. Altceva 
mai ştii? Şi asta pentru că ai văzut filmul.“ 

„Nu ştiu şi e foarte rău, îi răspunsese celălalt pedant, dar 
cred că a venit în sfârşit momentul să terminăm cu 
generaţiile de seralişti.“ 


„Adică, din principiu îi strici ăstuia vara şi coexistenţa 
paşnică din familie şi-l laşi corigent! El tot termină, mă, şi vă 
întâlniți mâine-poimâine pe stradă, ori la şpriţ! Întoarce 
capul să nu te salute sau, şi mai rău, te înjură... Auzi, 
domnule, nefericitul n-a ştiut cine-i Martinuzzi! 
Chestionează toată cancelaria şi să-mi spui şi mie care 
ştie!“ 

Şi, totuşi, avea să constate în timp profesorul Mihuţ altă 
ciudăţenie a naturii umane, imaginile cele mai vii, amintirile 
cele mai pregnante erau rezervate „capsomanilor“, durilor 
cancelariei. Cu ocazia întâlnirilor organizate de foştii elevi 
ale unei generaţii sau alta, aniversând „n“ ani de la 
absolvirea liceului, cei mai solicitaţi, înconjurați de atenţii, 
subiecţii celor mai savuroase amintiri din arhiva oricărei 
promoţii sau, după caz, evocaţi erau dascălii severi, spaima 
şcolii la vremea lor, cu oştiri de corigenţi pe conştiinţă. Cu o 
condiţie, desigur: respectivii să nu fi fost imbecili ori sadici 
dar, de obicei, aceştia nu erau invitaţi. 

Toate astea însă i se păreau ca făcând parte dintr-o altă 
existenţă, nu-i mai aparţineau. Viaţa lui abia acum se 
împlinea şi îşi spunea că era imposibil ca, simțindu-se atât 
de tânăr - dar de la Dumnezeu care nu putea fi întâmplător 
- să nu-i fie sorocit să trăiască ani îndelungaţi întru 
îndeplinirea misiunii încredințate. 

Trecea din încăpere în încăpere, plimbându-şi cu aceeaşi 
plăcere  insaţiabilă degetele peste suprafaţa mobilei 
lustruite, dezmierdând catifeaua draperiilor şi a tapiţeriei, 
îndreptând câte un lucruşor, toate cu voluptatea unei tinere 
căsătorite care trebăluieşte în gospodăria nouă, lălăind un 
cântecel şi bătrânul se întrebă serios dacă nu cumva el 
ratase o carieră în industria hotelieră. 

Trecuse bine de 10 când decise să nu se mai întoarcă 
acasă. Vremea - ploaie şi vânt hain - nu-l ispitea să iasă. 
Mai ştia că nerăbdarea de a se întoarce la SOLO nu-l va lăsa 
să doarmă. Hotări să se culce în dormitorul cel mic, de 
lângă baie, dar înainte de asta va mai da o raită pe la 


mansardă, încheind astfel le tour du proprietaire. Aici, în 
ultimul domiciliu al bătrânei doamne Mavrodin, profesorul 
gândea să amenajeze un soi de depozit-debara pentru 
obiecte şi unelte de gospodărie. Rafturile erau gata, mâine 
trebuia să vină tâmplarul să le instaleze şi Mihuţ vroia să 
verifice încă o dată dacă se oprise la cea mai practică 
soluţie. 

Mirosea a proaspăt văruit şi a lemn crud şi aspiră cu 
plăcere aroma. Pe geamul ferestrei practicată în acoperişul 
oblic, rămăseseră urme de vopsea iar ceva mai jos, la 
îmbinarea dintre ziduri, zugrăveala făcea o mică burtă, ce-i 
drept insesizabilă, dar care exista totuşi. Mihuţ îşi zise 
nemulţumit că oamenii au lucrat neglijent şi apăsă instinctiv 
pe umflătură de parcă ar fi încercat s-o îndrepte cu 
degetele. Zugrăveala crăpă. Pipăind, avu impresia de 
suprafaţă mobilă şi înlătură intrigat stratul de var. O 
cărămidă se mişca. 

Tresări, ciulind urechea. Nu, nu i se păruse. Glasul cântat 
al Olimpiei Fabian urca scările până la el. 

— Domnule profesor, sunteţi aici? Unde v-aţi ascuns? 


Scos din refugiul lui de la parter, Nea Gică Putere 
bombăni: 
— Dracu” o întoarse şi pe asta aici! 


Inima îi bătea de parcă un baros ar fi vrut să-i spargă 
pieptul, întreaga făptură îi fremăta, nările îi vibrau; un 
obişnuit al hipodromurilor ar fi asemănat-o cu o iapă 
nărăvaşă, abia ţinută în frâu. Sanda Ionuţ încerca o stare de 
spirit complexă, pe care ea însăşi nu ar fi putut-o defini. 
Furie clocotitoare, gelozie aprigă, ciudă dar şi un sentiment 
de satisfacţie. Satisfacţia obişnuită a individului căruia 
evenimentele îi confirmă un pariu sau o opinie proferată 


înaintea altora, „eu v-am zis că bleamba asta e o putoare şi 
o mironosiţă“, la care se adăuga şansa unui prilej de 
comparaţie, unde ea câştiga degajat. Sanda îşi închipuia că 
o avantajează atmosfera de local aşa cum alte femei arată 
cel mai bine pe un teren de tenis sau în intimitatea 
căminului. Aici, în ambianța specifică barului de noapte, îşi 
putea desfăşura întreaga gamă de seducţii, scoţându-le în 
evidenţă la maximum. Era vamp, era sexy, dansa minunat; 
mişcările sinuoase, aluzive, sugerând orientalul stârneau 
imaginaţia iar uşoara nuanţă de vulgar nu deranja, 
acidulând show-ul cu o doză de subtil şi irezistibil exciting. 
Dansul de calitate exista, vibra în sângele Sandei şi oricare 
femeie în locul ei, manevrându-şi la fel trupul, ar fi oferit un 
spectacol trivial. Exact ca într-un număr de striptease unde, 
în funcţie de aptitudinile şi instinctul protagonistei, 
producţia poate fi obscenă sau evoluţie artistică. 

Sandei îi era doar ciudă pentru că nu se afla în cea mai 
bună formă vestimentară dar mereu, ca un făcut, i se 
întâmpla la fel. Cei mai grozavi tipi, cele mai straşnice 
situaţii le rata pentru că în ziua respectivă, dintr-un motiv 
sau altul, se îmbrăca neinspirat. Dar oricum, se consola, era 
imposibil ca Dan să nu observe diferenţa dintre ea, Miss 
Giuleşti, şi oaia asta spelbă de Alina. Sanda avea credinţa, 
împărtăşită de altfel şi de alte femei, mai experimentate, că 
superioritatea fizică este decisivă la modul absolut în 
competiţia pentru acelaşi bărbat. „Câştigă tipa cea mai 
bine“ decretase de la vârsta de cincisprezece ani şi încă nu 
aflase, poate nu avea s-o afle niciodată, că un bărbat 
îndrăgostit nu mai vede altă femeie. Chiar şi pentru cei mai 
lucizi, defectele iubitei sunt înduioşătoare, îi dau charme şi 
unicat. 

Pe ring dansau doar câteva perechi. Sanda era mulţumită 
pentru că putea fi „binoclată“ şi, într-adevăr, toţi bărbaţii 
din local, inclusiv personalul, nu prea ocupat încă, o 
urmăreau cu admiraţie de toate nuanțele. Dan îi aruncă o 
privire scurtă. Pe nedrept, i se păru trivială. 


— E bună îngheţata? 

Alina scociora mecanic prin cupă. Trăia un coşmar, 
gândurile i se învălmăşeau, ea însăşi plutea într-o ceaţă 
cleioasă. Tot ce se petrecea era străin şi absurd. Ce căuta 
ea aici?... Cine sunt oamenii ăştia? În clipele acelea ar fi dat 
orice să fie acasă, în decorul sordid, dar familiar, sorbind 
din ceaşca fierbinte. Ceaşca de cacao cu lapte, festinul ei, 
mica recompensă pe care şi-o acorda zilnic, înainte de a se 
băga în pat. Uneori, avea şi o felie de cozonac, cumpărat la 
brutărie, dar nici acela nu se găsea totdeauna şi se făcuse 
îngrozitor de scump. Ea nu gătea. Nu ştia să gătească 
pentru că nu avusese unde să înveţe. Ca în toate 
gospodăriile sărace, la maică-sa vitregă se mânca modest, 
cel mai adesea încropit, repetându-se la infinit aceleaşi 
patru-cinci feluri. 

— Te-am întrebat ceva, spuse Dan încercând să 
folosească un ton blând. Dacă nu-ţi place îngheţata, putem 
comanda altceva. 

Alina sorbi din cupa de şampanie. Era tot timpul 
conştientă de prezenţa Sandei. Se fâţâia mult, dansa la un 
metru de masa lor, vorbea cu glas tare. 

Crinu, un dansator neîndemânatic, se lăsa condus de 
Sanda, care se credea îndeajuns de dibace pentru a depăşi 
impedimentul. Practic, ea se desfăşura iar băiatul, leoarcă 
de sudoare, nu se simţise în viaţa lui mai caraghios. 

Dan, alb de furie, îşi încleştă pumnii. „Dacă nu-mi lasă 
aer, o pocnesc. Târfa mi se aşează pur şi simplu cu curul pe 
masă.“ 

— Domnişoară, scrâşni, te rog fii amabilă şi manifestă-te 
ceva mai încolo. E loc destul. 

Fata se miră dulce: 

— Vă deranjez? 

— Da. Nu pot respira. 

Crinu, prăpădit de ruşine, avu impresia că-şi pierde 
cunoştinţa. Încercă o retragere spre mijlocul ringului. 

— Hai, Sanda... 


— De ce? E local public. Cine vrea gagicăreală la 
separeu, stă acasă. Auzi, ce tupeu! 

— Domnişoară, te avertizez. 

Alina îi atinse braţul: 

— Domnu' Dan... Vă rog... să mergem... 

Sanda se îndepărtă, comentând cu voce tare: 

— Fecioara se grăbeşte la aşternut!... Ei! Ia te uită cine 
se mai nimeri! Hello, tinere! 

În pragul sălii, lângă draperia de pluş, înţepenise Saşa 
Diaconu. În general palid telemea, acum livid, părea 
Rocqfort verzui. Se uita ca hipnotizat la Alina. 

— Ce-i cu ăsta, e surd? Du-te şi adu-l la masa noastră! 

Crinu, uşurat nu ştia nici el de ce, se repezi şi îl apucă de 
mânecă. Saşa se lăsă condus ca un robot. Simţea o durere 
sfâşietoare în capul pieptului şi nevoia imperioasă să 
plângă. Stătea ca o stană de piatră şi Sanda se lăsă cu toată 
greutatea pe umerii lui, ca să-l determine să se aşeze. 
Continua să se uite imbecil la Alina, ca şi cum peisajul, 
situaţia în general, ar fi depăşit capacitatea lui de 
înţelegere. 

— Ai să faci scurtă la gât, râse galben Sanda, ulcerată de 
gelozie. 

— Are o frunte superbă... 

— Hm, o fi superbă, dar cum o piepteni, să nu se vadă 
restul? 

Nu putea înţelege în ruptul capului, dar era o realitate 
imposibil de ignorat. Oaia asta sălcie plăcea! Putea să 
placă! Că Saşa nu însemna nimic ca bărbat, nu încăpea nici 
o îndoială, totuşi conta cel puţin ca număr într-un eventual 
palmares. În ce-l priveşte pe Dan, era un porc ordinar, dar 
incontestabil „un Dingo şucar, cum nu întâlneşti în fiecare 
ZI“, 

— Dezmeticeşte-te, amigo! Prinse umărul lui Saşa şi 
începu să-l zgâlţâie. Ce consumi? 

— Nu ştiu..., făcu rătăcit. Ce vreţi voi... 


La cealaltă masă i se păru că Alina plânge. Era sfârtecat 
de milă, de dragoste şi de neputinţă. Se gândea la ce ar fi 
trebuit să facă, cum ar trebui să procedeze, intuia că e tare 
nefericită şi că trebuia ajutată, că el, Saşa ar trebui să dea 
dovadă de vitejie dar simţea în acelaşi timp că, indiferent de 
ce artrebui să facă, nu va face nimic. Nu avea curaj, era un 
slăbănog, un nimic, mai nimic, mai jalnic decât o râmă. Ştia 
doar să miorlăie că trebuie. 

La capătul puterilor, Alina plângea fără să se mai 
ascundă. Dan evaluă scurt situaţia şi ridică din umeri a 
neputinţă. Făcu semn chelneriţei şi ceru nota. Saşa 
interceptă privirea Alinei. O privire speriată care implora 
ajutor. Un impuls, un puseu de curaj specific disperării îl 
catapultă literalmente spre cei doi. 

— Domnule Mihuţ..., rosti cu glas înecat. 

Dan răsuci capul, îndreptându-i o căutătură de gheaţă: 

— Ce doreşti? 

— Do... domnişoara are nevoie de mine! Permiteţi-mi să... 

— Să-i faci pantofii, i-o reteză Dan, dar nu acum, că n- 
avem timp. Apucă braţul Alinei, conducând-o energic spre 
ieşire: Ce naiba, domnule, au căpiat toţi azi?! 

Sanda privea întunecată în fundul paharului. Se fleşcăise, 
îi pierise orice umbră de înflăcărare şi dispoziţia bătăioasă, 
iar prezenţa mamelucilor ăstora doi o enerva. Seara nu mai 
avea nici un haz. 


Dacă nu ar fi susţinut-o, desigur s-ar fi prăbuşit şi ar fi 
rămas acolo, pe trotuar, până ar fi dat peste ea un poliţist 
sau oarece trecător mai puţin dezumanizat. Fata era lipsită 
de un minimum de rezistenţă nervoasă şi fizică. Dan bănuia 
că nu se hrăneşte îndeajuns de bine - de unde şi înfăţişarea 
clorotică - că muncea peste puteri, nu avea echilibrul unor 
satisfacţii minime şi toate acestea pe fondul unei structuri 
psihice debile. Se adăugau oboseala de peste zi, emoţiile 
serii, poate foamea, cele două sau trei cupe de şampanie îi 
puseseră capacul. Decise, în locul ei: 


— Ai să dormi la noi, la SOLO. Nu poţi să te duci acasă în 
halul ăsta. Nu aş avea o clipă de linişte! 

— Nu, scânci Alina ca un copil mic, vreau acasă... 

— Nu discut! Am să te culc într-unul din dormitoare. 

Tulbure, Alinei îi trecu prin minte că nu se va putea 
dezbrăca. Lenjeria era cârpită, îşi aminti vag şi de un ac de 
siguranţă la breteaua sutienului. Se rupsese chiar în 
dimineaţa aceea şi nu mai avusese timp s-o coasă. Nici 
măcar nu se va descălţa. Ciorapii erau ferfeniţă, cu fire 
duse şi rupţi între picioare, adevărată ruşine, dar în cizme 
nu se vedea. Pe cei buni sau care mai puteau fi remaiaţi îi 
păstra pentru pantofi, la primăvară. Oricum, nu mai avea 
putere să reacționeze, să opună rezistenţă. Închise ochii şi 
se lăsă purtată de val. 

Dan, uitând seara ratată, se simţea fericit. 

„Am s-o culc în dormitorul galben... E cel mai bine 
încălzit... Am s-o ajut să se dezbrace, îi voi masa picioarele 
îngheţate, o s-o pun în pat, am s-o învelesc. Am să aştept 
până adoarme... Am să-i sărut buzele palide de noapte 
bună...“ 


Sanda achită nota spre surprinderea şefului de sală, care 
se mulţumi să ridice o sprânceană, privind-o mai atent. 
Fătuca nu avea clasă încă dar, încăpută pe o mână bună, 
merita s-o revezi peste doi-trei ani. Ageamii de lângă ea nici 
nu meritau luaţi în seamă: un caş la gură şi un Don Labă, cu 
degete moi şi umede. Privi lung în urma lor, încercând să 
ghicească genul de relaţii care-i legau pe cei trei. Nu 
imagină nimic şi în următoarea clipă îi uită. 

După ambianța localului, vântul, rafalele de ploaie îi luă 
prin surprindere. Cum se întâmplă de obicei, rămaseră 
nehotărâţi pe loc, neştiind încotro s-o apuce. 


— Crinule, spuse Saşa cu un glas nesigur, vroiam să te 
rog ceva. Pot dormi la tine noaptea asta?... Ne-au venit 
nişte musafiri. De aia te-am căutat. Doar dacă nu te 
deranjează... 

— Nici o problemă, sunt trei camere... Zic să ne grăbim 
ca să mai prindem metroul. 

Sanda, zgribulită de frig, mârâi din spatele gulerului 
ridicat: 

— Grăbiţi-vă! 

— Ce vrei să spui? o întrebă Crinu speriat. Mergem toţi, 
împreună. 

Sanda ţipă furioasă: 

— Mă vezi pe mine, acum, în metrou, cu toţi 
handicapaţii? Cu alde Aurica Troleibuz şi Tanţi Permanent? 
Dacă n-am bani nici măcar de un taxi, prefer să mă întorc în 
târla lu” tataia! 

Crinu, care ar fi dat orice pe lume să fi avut la el câteva 
mii de lei pentru o maşină, simţi că-i vine să plângă. 

— Te-ai certat cu ai tăi... Mai ajungi şi acum, la miezul 
nopţii. Gândeşte-te la scandal! 

Sanda îşi muşcă buzele. Icra asta mică avea dreptate. 
Nu-i era însă atât de scandal, cât o înfricoşa perspectiva de 
a doua zi dimineaţă. Dacă taică-său îşi punea ceva în cap, 
apoi mergea de-a'mboulea, iar ideea lui fixă era acum că 
„fata tre' să-şi găsească musai un sărviciu sigur, să pună 
osul colea, de unde o dată şi o dată, o lua şi o pensioară. 
Prostiile ăştia cu misse sunt neserioase, e plină lumea de 
curvet ajuns în şanţ, o calificare colea, e măsele de aur“. De 
păr ar fi smuls-o taică-său din pat, în creierii zilei, şi ar fi 
trimis-o cu piticu” la înteprindere. 

— Am să dorm la SOLO, se decise pe moment. Dă-i în mă- 
sa, că se scaldă în odăi şi aşternuturi, găsesc eu ceva. 

Crinu ar mai fi căutat argumente, dar îi era teamă ca 
insistenţele lui să nu o enerveze. 

— Cum vrei. Vin cu tine, să văd cum te instalezi. 


Sanda ridică din umeri, indiferentă, „n-ai decât“ şi, 
înfundându-şi mai adânc nasul în gulerul gecii, o luă grăbită 
spre SOLO. Crinu i se alătură, neîndrăznind s-o ţină de braţ. 
Îi urma Saşa, ca un câine obosit. 1 se părea că adunase în 
suflet toată nefericirea lumii. 


O MÂNĂ MALEFICĂ 


Bătrânul Niţu se interesă în şoaptă: 

— Ce-i cu ăştia, domn” profesor? 

Mihuţ, contrariat şi amuzat în acelaşi timp, îşi deschise 
palmele a nedumerire: 

— Ce să-ţi spun, dragul meu, sunt la fel de surprins ca şi 
dumneata. 

— Nici dacă era rivelion, nu veneau aşa, toţi în păr! 

Profesorul începu să râdă. 

— Reveillon! Asta-i bună! Adăugă, pus pe năzdrăvănii: În 
fond, cine ne împiedică să-l facem? 

Se aflau în viitoarea bibliotecă, singura încăpere unde se 
putea găsi câte un scaun pentru toată lumea. Domnea 
puţină agitaţie, fiecare grăbindu-se să-şi povestească 
peripeţiile. Ca de obicei, rezervată, Cornelia Ciurea se 
departajase de grup, aşezându-se în fundul bibliotecii, la 
biroul  Mariettei Bogdan. Aceasta bătea câmpii 
nestingherită despre premoniţia Doinei, încercând explicaţii 
ştiinţifice. Nu le urmărea nimeni, în afară de politicoasa 
Olimpia Fabian, care avea aerul că se află într-o vizită 
protocolară. Era veselă şi naturală ca şi cum nimic n-ar fi 
fost mai firesc decât să se fi adunat toţi acolo, la miezul 
nopții. 

— „..inexplicabilul, doar aparent, se datorează accelerării 
ritmului biologic care nu are nimic de-a face cu permanenţa 
sau nepermanenţa mediului înconjurător. Doina, această 
femeie simplă, care nu a părăsit niciodată Bucureştiul şi nu 
a ajuns mai departe de Chitila, unde s-a născut şi unde mai 


are rude, poate vorbi fascinant, când e în transă, desigur, 
credeţi-mă, domnişoară Fabian, absolut fascinant, despre 
Bermude, Jungla Amazoanelor sau Biafra... 

— Biafra! exclamă Olimpia Fabian. Nu sunt convinsă că 
ştiu despre ce este vorba, dar sună foarte melodios. 

— Ei, continuă precipitată Marietta, abia având timp să-şi 
înghită saliva, asemenea persoane sunt rare. Reprezintă 
seriile mici, indivizi meniţi să spargă uniformitatea rigidă a 
seriilor mari de oameni comuni, din care facem parte cei 
mai mulţi. 

— Ce nostim! râse Olimpia cu clopoței. Nu mi-a trecut 
vreodată prin minte că sunt membra vreunei serii. 

— „.„.„aceşti oameni fenomen primesc mesaje dintr-o lume 
diferită de a noastră. De fapt, toţi le primim, dar nu toţi 
avem capacitatea de a le percepe. Vedeţi, psihologul Leon 
Festinger vorbeşte foarte limpede despre  disonanţa 
cognitivă, adică tendinţa noastră, a omului de serie mare, 
de a respinge tot ce pune la îndoială idei preconcepute, cel 
mai adesea moştenite de la generaţiile care ne-au 
precedat... 

„Ce cretină! comentă pentru ea Cornelia Ciurea. Şi încă 
din cea mai infectă specie. Cretină pedantă!“ 

Încă nu-şi revenise, era un pachet de nervi, o iritau toate 
şi toţi. Nu se putea gândi la Sorina fără să-i clocotească 
sângele în vine şi abia aştepta să vină dimineaţa. Era ferm 
hotărâtă (nici Dumnezeu din ceruri nu ar fi putut-o abate 
din drum) ca, în cazul în care nu vor fi plecat, s-o dea pe 
mâna Poliţiei. lar prezenţa Sandei Ionuţ nu făcea decât să-i 
alimenteze humoarea neagră. Cine se aseamănă se adună, 
ce să mai discutăm! Sanda şi Sorina, curviştinele astea 
două n-ar fi semănat mai mult nici dacă ar fi purces din 
acelaşi uter. La un moment dat, în ochii Corneliei Ciurea 
trăsăturile se confundară şi avu impresia că paţachina 
trântită pe canapea, cu picioarele decoltate până la ovare, e 
Sorina. 


— „tocmai asta vă demonstram mai înainte! exclamă 
triumfătoare Marietta Bogdan. Cine ne-a adunat laolaltă? 
Cine ne-a chemat aici? Declară răspicat, ridicându-se în 
picioare: E MESAJUL. SUPREM pe care l-am înregistrat cu 
toţii, dar a cărui esenţă abia urmează s-o percepem şi s-o 
desluşim! 

— Extraordinar! se prăpădi de mirare Olimpia Fabian. Eu 
îmi închipuiam că mi-am pierdut doar cheile... În sfârşit, că 
mi s-a furat poşeta. 

Dan, deşi nervos - altfel îşi închipuise că se va desfăşura 
noaptea la SOLO - ricană: 

— Vă asigur că nu v-aţi înşelat, domnişoară Fabian. 

Se uită îngrijorat la Alina, care zăcea toropită într-unul 
din fotolii. Stătea pe braţul aceluiaşi fotoliu arborând 
pentru prima oară, deschis, o atitudine protectoare. Din 
când în când, Sanda Ionuţ, deşi încerca eroic să se 
stăpânească, îi îndrepta câte o privire laser înveninat. 
Alături de ea, Crinu, palid de oboseală şi emoţii, o urmărea 
înfrigurat. Cel mai jalnic arăta Saşa Diaconu. Stătea în 
picioare, rezemând peretele cu un aer rătăcit ca într-o gară 
necunoscută, aşteptând un tren de care nu era sigur că va 
veni, dar nu avea altceva mai bun de făcut. 

Profesorul Mihuţ îi puse prietenos mâna pe umeri: 

— De ce nu te aşezi? 

Saşa tresări: 

— Poftim?! 

— Spuneam să-ţi găseşti un loc. După toate 
probabilitățile, ne vom petrece noaptea împreună. 

— Asta e sigur, interveni Marietta Bogdan. În curând, îmi 
veţi da dreptate, căci nu întâmplător cineva ne-a adunat 
aici. 

— Cred că enigma se va dezlega chiar dacă am încerca să 
dormim puţin. În fond, există patru dormitoare, canapele şi 
fotolii prin casă, berechet! 

Cornelia Ciurea se hotări să scoată primele silabe de 
după explicaţia scurtă şi nu prea clară, oferită profesorului: 


— De mine nu trebuie să vă ocupați. Prefer să rămân aici, 
unde mă aflu. 

Îşi dădea seama că nu ar fi putut reclama un dormitor 
numai pentru ea, iar gândul de a-şi „împărţi somnul“ cu 
cineva o oripila. „Măcar la o intimitate strictă are dreptul 
tot omul.“ În concepţia ei, dormitorul constituia un teritoriu 
inexpugnabil şi dacă, totuşi, cândva acceptase să-l împartă 
cu bărbatu-său, aceasta se datora faptului că se conformase 
unui alt comandament din seria ei de principii rigide: 
dormitorul comun al soţilor este strict obligatoriu, drept şi 
obligaţie conjugală; camerele separate constituiau primul 
pas spre destrămarea unei căsnicii. Urmau, ca într-un 
scenariu prestabilit, întârziatul la cină, reţinerile şi 
penalizările la salariu, ochi beliţi în tavan fără să fie urmă 
de păianjen şi, ca punct culminant, izmene schimbate zilnic. 
Finit coronat opus - citaţiile la tribunal şi marşul funebru al 
divorţului. 

— Şi eu cred că este destul de plăcut aici, se asocie 
Olimpia Fabian, având însă în vedere cu totul alte 
considerente. 

La Olimpia, culcatul era precedat de un mecanism 
complicat şi respectat cu minuţie privind toaleta atentă a 
obrazului şi a părului. Îl peria în fiecare seară de o sută de 
ori, în toate direcţiile. O reţetă veche, din străbunici de care 
auziseră multe femei (de altfel, era mereu reamintită în 
diverse reviste de cucoane) însă puţine o puneau în 
practică. Olimpia o aplica neabătut de când împlinise 15 ani 
iar ritualul îi intrase în sânge. În lipsă, nu putea închide un 
ochi toată noaptea, aşa cum alţii nu pot dormi liniştiţi dacă 
nu s-au certat cu nevasta. Părul - ce-i drept, foarte frumos 
ţinând seama de vârstă - constituia obsesia Olimpiei şi 
nimeni nu şi-ar fi putut închipui că, respectând aceleaşi 
reguli istorice, îl spăla doar de trei ori pe an: înainte de 
Crăciun, de Paşte şi la sfârşitul verii. Explicaţia - spălatul 
des duce la seboree, seboreea la rărirea lui. Acum, 


neputându-l peria, îl masa discret la rădăcină, cu aerul că 
se joacă. 

Marietta declară vioaie: 

— Vă daţi seama că nu intenţionez să mă culc. Dacă 
vroiam să dorm, puteam să rămân la mine acasă. Am venit 
tocmai pentru că sunt convinsă că se va întâmpla ceva. Simt 
că vom asista la ceva unic. 

— Sper din toată inima să vă înşelaţi, zâmbi bătrânul 
Mihuţ privindu-şi ceasul. E aproape 12. Până ne decidem, 
ce ai zice Nea Gică, să ne faci un ceai? Vezi că în cămară 
sunt biscuiţi... 

Dan atinse uşor obrazul Alinei: 

— Hai să te întinzi puţin, draga mea. Te conduc eu... 

— Nu! se sperie Alina. Rămân aici, cu toată lumea. 

— Ce rost are? Eşti frântă de oboseală. Ai devenit 
transparentă. 

— Chiar aşa, interveni profesorul. De ce nu vrei să te 
odihnegşti? 

— Vă rog să mă lăsaţi aici, scânci Alina şi Mihuţ o privi 
mirat. Simţea că e în pragul lacrimilor. 

Ridică din umeri şi privirea îi alunecă spre ceilalţi, 
trecându-i în revistă. Vorba originalei Marietta Bogdan, ce 
mână nevăzută, ce forţă, sau minte, sau spirit neştiut şi cu 
ce intenţie obscură îi adunase pe toţi aici, acum? 
Bineînţeles, motivații existau dar de ce toate incidentele 
interveniseră în aceeaşi noapte? Ochii i se opriră la grupul 
celor trei tineri izolaţi lângă uşă. De ce întârziaseră băieţii 
ăştia în oraş, peste ora la care s-ar mai fi putut întoarce 
acasă? Ce caută aici Sanda Ionuţ? Stătea la doi paşi, gard în 
gard... 

Simţindu-i privirea, fata îşi zvârli pletele peste umăr cu 
un zvâcnet semeţ al capului. Explică pe un ton agresiv, 
scăpat, neintenţionat: 

— M-am certat cu ai mei. Dacă mă daţi afară, plec. 

Surprins asupra gândului, profesorul roşi: 


— Se poate, domnişoară? Puteţi rămâne, e loc pentru 
toată lumea. Îmi pare doar rău că aveţi necazuri. 

Sanda râse strident: 

— Nu contează, Jean boxează! 

Cornelia Ciurea şi Dan se crispară. Profesorul nu înţelese 
nimic, dar continuă să fie amabil: 

— Dacă vreţi, puteţi folosi unul din dormitoare. 

— Mulţumesc, nu sunt obosită. E mai plăcut în societate. 

N-avea chef să se culce şi presimţea, ca şi Marietta 
Bogdan, situându-se însă în alţi parametri, că va fi o noapte 
interesantă. 

— Nici voi nu vă culcaţi, băieţi? 

— Nu, spuse Crinu, lăsaţi... Poate tu, Saşa... 

Tânărul scutură vehement din cap, de parcă ar fi vrut să 
scape de asediul unei viespi. 

— Bravo vouă, flăcăi! Sunteţi rezistenți. 

— Tare ca untul la soare, ricană Sanda în surdină. 

Dan simţi că-l mănâncă palmele, realizând că întâlnise 
prima femeie din viaţa lui pe care ar fi avut chef s-o 
pleznească. Ţeapăn, ca la Poliţie. 

Niţu intră aducând un ibric uriaş fumegând şi cutia cu 
biscuiţi. 

— De unde să iau ceşti, don' profesor? 

— Caută în debaraua mică... Dane, eşti drăguţ să vii o 
clipă? 

Pe coridor era rece şi Dan îşi trase fermoarul puloverului 
până sub bărbie. Asta era meteahna tuturor caselor 
construite cam pe la 1900. Odăi supraîncălzite - culoare, 
dependinţe, în general, glaciare. „Şi se mai mirau că mor pe 
capete de oftică!“ 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am descoperit ceva interesant astă seară. 

— Ce? 

— Ai răbdare şi ai să vezi, spuse profesorul luând-o 
înainte pe scări. 


— Brr! se zgribuli Dan în mansardă. Ce ai descoperit, 
dom'le, că mă faci curios? 

Bătrânul îi arătă umflătura de pe peretele proaspăt 
zugrăvit. Dan se apropie sceptic. 

— Ce-i cu asta? 

— Sunt convins că dedesubt se ascunde ceva. 

— Comoara din Sierra Doctor Caracaş! 

Profesorul deschise briceagul şi înlătură cu uşurinţă 
tencuiala. Pipăi cărămida, încercând s-o dizloce. Nu se 
înşelase, era mobilă. Tânărul se lăsă într-un genunchi. 

— Ştii, s-ar putea să fie o chestie! Lasă-mă pe mine să 
încerc. 

— Nu-i nevoie... A cedat, făcu triumfător Mihuţ, 
arătându-i cărămida. În situaţii din astea, nu se face zidărie 
serioasă. Mai umbli din când în când, mai ai în vedere o 
plecare precipitată... 

— Lasă dom'le teoriile şi vezi ce-i înăuntru! 

— Păi asta şi fac. 

Îşi suflecă manşeta şi băgă mâna cu precauţie în tainiţă. 

— Dac-ai ajuns până la cot, fără să găseşti nimic, 
înseamnă că ne-au luat-o alţii înainte. 

— Ai răbdare... Stai că am dat peste ceva! 

În secunda următoare, se uitau uluiţi la o lădiţă de lemn, 
ceva mai mică decât o cutie de pantofi, legată strâns peste 
capac cu un cordon de pânză de la vreun capot sau o fostă 
rochiţă de vară. 

— Ce chestie! suflă Dan doborât de senzaţie. 

Profesorul tăie nodul complicat cu briceagul. Mâinile îi 
tremurau de emoție şi nerăbdare. Înăuntru se afla învelit 
gros, într-o foaie de nylon, un săculeţ. Era din piele de 
căprioară, culoarea tabacului şi atârna neaşteptat de greu. 
Trase şnurul de mătase şi exclamă stupefiat: 

— Aur! Monede! 

— Fantastic! Uite şi bijuterii! Dacă mi-ar fi spus cineva, n- 
aş fi crezut! 


Bătrânul răsturnă conţinutul pe unul din rafturile fixate 
în perete. În lumina puternică a mansardei, monedele şi 
pietrele preţioase săgetau privirea cu focuri policrome. O 
parte din giuvaeruri mai păstrau încă etu-urile originale, 
cutiuţe elegante din marochin sau catifea purtând numele 
unor bijutieri celebri din Rue de la Paix sau Canalazzo, de 
care nu auzise nici unul din ei. Nu se pricepeau la 
giuvaergicale, dar puteau să-şi dea seama că aveau în faţa 
lor „piese“ şi nu fleacuri de duzină, bişniţă turcească. 

— Asta ce o mai fi? se miră Dan scoțând nervos elasticul 
înfăşurat în jurul unui pacheţel. Dolari! exclamă perplex. 
Extraordinar! Emisiune 1940. Or mai fi valabili?! 

— Măi băiete, aicea-i o avere! conchise profesorul, făcând 
să sclipească în lumină un smarald enorm, montat în 
platină. 

Dan râse nervos: 

— Te cred fără să-ţi dai cuvântul de onoare. De asta ce 
zici? 

Era un sautoir superb de perle roz, prinse cu o agrafă de 
diamante. 

— Magnific! N-am văzut aşa ceva decât la Regina Maria, 
în fotografii... Uită-te şi la brăţara asta, ce minunăţie! 

Şi-o puse pe braţ, admirând scânteierea rubinelor 
faţetate cândva de unul din cei mai cunoscuţi bijutieri din 
Viena. Mai erau broşe şi coliere, inele, salbe, egrete, 
brelocuri şi paftale, unele vechi, în mod evident bijuterii de 
familie şi iarăşi altele ale căror denumire şi destinaţie ca 
podoabă, nu o bănuiau. 

— O femeie ar înnebuni văzându-le. 

— Îmi închipui, am înnebunit eu destul! Bănuiesc că 
proprietara a fost o colecţionară îndârjită... Cine să fi fost? 

Profesorul respiră adânc: 

— Din informaţiile pe care le-am obţinut când am 
cumpărat casa, aş presupune că au aparţinut nevestei lui 
Mavrodin. Doctorul era foarte bine situat şi au fost ultimii 
oameni cu stare care au locuit aici. Madam Mavrodin a 


murit prin '70 şi ceva. Din tot palatul, comuniştii îi lăsaseră 
doar mansarda. Restul l-au populat cu tot felul de lume. Ştii 
cum era pe atunci, către trei, patru şi chiar cinci familii pe o 
singură baie sau bucătărie... 

— Deci încăperea asta a fost ultimul domiciliu al bătrânei, 
decise Dan. Clar, sunt bijuteriile ei. 

— Aproape sigur, spuse bătrânul începând să le strângă. 
Şi e la fel de sigur că a fost ultima locatară a camerei, 
imobilul fiind preluat ulterior doar de instituţii... Ce 
curioasă e viaţa, domnule! Din câte am auzit, biata femeie a 
sfârşit-o rău de tot. Trăia din mila oamenilor. 

— Cu averea asta?! 

— Se smintise, devenise iresponsabilă. Mai e o cucoană la 
capătul străzii care i-a cunoscut pe Mavrodini în epoca lor 
de mare strălucire. Ea mi-a povestit tragedia bătrânei. 
Doctorul a murit împuşcat de legionari şi, pe urmă, doar în 
câţiva ani i s-au prăpădit trei fii. Bătu în lemn: Ferească 
Dumnezeu! Când întâlneşti asemenea destine, chiar că 
începi să te gândeşti la împlinirea unei ursite cumplite. 
Bătrânii care au rămas în cartier mai cred şi azi că e o casă 
blestemată... 

Dan dădu din mână. În încăpere nu existau muşte, dar îl 
plictiseau inepţiile. 

— Astea-s prostii, condimente de cafeluţă în aşteptarea 
pensiei indexate. Fabuloasă mi se pare chestiunea în sine! O 
comoară ascunsă timp de decenii în mijlocul Bucureştilor, 
fără ca cineva să aibe habar! 

— Situaţia nu-i chiar atât de singulară. Adu-ţi aminte, pe 
vremea demolărilor lui Ceauşescu, câte legende n-au 
circulat! S-au găsit în zidurile prăbuşite sau îngropate prin 
beciuri, oale cu galbeni, cocoşei, valută, arhive întregi de 
documente importante; ba şi schelete, nefericiţi, consideraţi 
cândva dispăruţi... 

— Totuşi, făcu Dan nu prea convins, cum naiba n-a dat 
nimeni peste ele?! Femeia, zici că a murit prin '70 şi ceva. 
Au trecut douăzeci de ani, timp în care s-au perindat pe aici 


nişte oameni, nişte instituţii, s-a zugrăvit, s-a... În sfârşit, nu 
a fost un loc abandonat, unde nu umblă nimeni... 

— Întâmplarea, dragul meu şi, dacă vrei să politizezi, 
lipsa de interes, de angajare faţă de un bun care nu-ţi 
aparţine, proprie regimului comunist. A fost chemat ICRAL.- 
ul, au tras câteva bidinele de făţuială, au mai bătut trei cuie 
dincolo şi au revoir et merci! Cine îşi bătea capul să verifice 
calitatea lucrării, cui îi păsa că e făcută de mântuială şi mai 
ales într-un pod? 

— Bine, dar zugravii ăştia, ai matale? 

— Meme histoire! S-au schimbat preţurile dar nu şi 
mentalitatea... Au mers la rasol, vorba aia, o mansardă 
nenorocită, depozit de cărţi, nu salon de dans... 

Dan îşi frecă mâinile îngheţate. Nu se putea desprinde de 
senzaţionalul întâmplării, în care se simţea surprinzător de 
implicat. Se crezuse imun la orice fel de emoţii şi se mira de 
el însuşi, aşa după cum se simţise uluit descoperind că s-a 
îndrăgostit până peste urechi de Alina. „Ce naiba, chiar nu 
reuşim să ne cunoaştem niciodată?“ 

— În fine, mai avem timp să discutăm... Ce faci acum cu 
astea? Unde le pui? 

— Nu m-am gândit... Tu ce părere ai? 

— Eu zic să le laşi deocamdată acolo unde le-am găsit. 

— Oare? Se vede că s-a umblat... Apropo, le spunem şi 
lor? 

Arătă vag spre duşumea. Dedesubt, se afla biblioteca 
unde se adunaseră „soliştii“. 

— N... nu. Cred că e mai bine să ne ţinem gura. O spun 
instinctiv. Banii... bogăţia sunt lucrul dracului! Cine ştie ce 
se mai poate întâmpla. Să ne ţinem gura pentru moment. 

Bătrânul Mihuţ se simţi cam dezamăgit. Ardea de poftă 
să povestească senzaţionala întâmplare măcar Olimpiei 
Fabian. Dar poate că Dan are dreptate, e bine să mai 
reflecteze. Fiind şi aici mâna lui Dumnezeu, acesta nu va 
întârzia să se manifeste, indicându-i drumul ce trebuia 
urmat. 


— Atunci, le punem la loc? 

— Aşa cred că-i mai bine. Nu ai safe şi nici măcar o cheie 
mai serioasă. Le lăsăm în ascunzătoare, punem cărămida la 
loc şi camuflăm totul cu scânduri. Asta până mâine 
dimineaţă, când o să vedem ce facem. 

Dan îşi roti ochii prin încăpere. Nu se cunoştea nimic. 

— Hai să ne întoarcem la ăia. Stătea cu degetul pe 
comutator, pregătindu-se să stingă lumina. Cine ştie ce şi-or 
fi închipuind. 

Dintr-o dată, deveni atent. Auzise paşi care dispăreau în 
fugă la capătul coridorului; ca şi cum cineva ar fi ascultat la 
uşă şi s-ar fi retras precipitat, pentru a nu fi surprins. 

Se repezi pe urmele prezumtivului curios. Cobori câteva 
trepte, se întoarse şi, spre deplină siguranţă, deschise toate 
uşile care dădeau pe culoar, verificând interiorul 
încăperilor. Unchi-său îl aştepta, frecându-şi amuzat 
palmele: 

— Ce ţi s-a năzărit? 

— Am avut impresia că cineva ne ascultă... 

— "Ţii minte ce ziceai mai adineaori?... Bogăția - lucrul 
dracului. Zâmbi: Aşa e. Ne strâmbă ochiul, ne strâmbă 
urechea, ne strâmbă sufletele! Râse de-a binelea: Al 
dracului de repede se mişcă dracul ăsta! 

Dan se simţi vexat: 

— Nu ştiu ce vrei să spui, nene, dar dacă îţi închipui c-am 
dobândit prompt complexe de proprietar, te înşeli. Adăugă, 
crezând sincer în fiecare cuvânt articulat: Nu mă simt mai 
bogat nici măcar cu o sută de lei, decât acum o oră. E casa 
dumitale, norocul dumitale! Dumneata le-ai găsit, bijuteriile 
îţi aparţin. Nu am nici o pretenţie şi, din momentul ăsta, 
dacă vrei, uit toată chestiunea. 

— N-o lua aşa, se sperie bătrânul. Am vorbit în general. 
Dacă te-am jignit, te rog să mă ierţi. 

— Nu-i vorba de iertare... Am fost pur şi simplu neliniştit. 
Oamenii s-au tăiat între ei pentru mult mai puţin decât se 
află în teşchereaua aia. Să dea Dumnezeu să fie altfel acum. 


Profesorul îl luă de braţ împăciuitor: 

— Ai dreptate, Dănuţ. Eu am glumit. 

— OK! Ai grijă la trepte! 

Se opri brusc în capul scării, râzând de o idee 
neaşteptată: 

— Ce mai e? se interesă Dumitru Mihuţ, fericit că 
incidentul a fost depăşit. 

— Te pomeneşti că Madame Premoniţie, Marietta 
Bogdan, a nimerit-o. Ne-a asigurat că în noaptea asta se va 
întâmpla ceva extraordinar. Ei bine, de început, a început. 
Ne aflăm în plin extraordinar, nu se poate contesta! Să 
vedem ce mai urmează... 

— Eu, unul, mă mulţumesc cu atât. Aş fi fericit ca 
extraordinarul să se isprăvească aici. 


Toţi ochii se îndreptară spre ei, mai puţin ai Corneliei 
Ciurea, care aţipise. Capul îi alunecase pe braţul fotoliului. 
Căciula strâmbată, picioarele răşchirate scăpate de sub 
control lăsând să se vadă o jartieră rotundă, intrată adânc 
în pulpa grasă, jerseul ieftin care se vedea între reverele 
paltonului (nu-l dezbrăcase vrând parcă să sublinieze prin 
comportament aluziv provizoratul situaţiei şi hotărârea de a 
deranja cât mai puţin), până şi sforăitul şuierat ca un susur 
de şarpe îi amintea Sandei lonuţ, ca peisaj uman, de 
vacanţele petrecute la Corabia, unde taică-său avea o soră. 
În gara prăpădită de acolo, Sanda o întâlnise pe Cornelia 
Ciurea în zeci de exemplare, variaţiuni pe aceeaşi temă. Era 
atât de clasică, atât de asemănătoare şi la fel, încât avea 
impresia că o cunoaşte personal, încă de pe vremea 
copilăriei. În fond, Sanda nu se înşela, Cornelia prezentând 
toate datele exterioare ale micii burgheze, de mică 
provincie: indiferenţă totală faţă de aspectul fizic şi 
vestimentar - haine de acum douăzeci şi treizeci de ani, 


« 


„cârpite şi curate să fie acolo!“ - o expresie caracteristică, 
imposibil de descris. Intrau aici obtuzitate, suficienţă grasă, 
vie dezaprobare faţă de mişcătoarele şi cele nemişcătoare 
din jur, realizând un întreg dintre cele mai antipatice. 
Persoana trebuia însă vizionată pe viu. 

Olimpia Fabian îi întâmpină veselă: 

— Unde v-aţi ascuns? Credeam că aţi plecat. 

— Se poate aşa ceva? răspunse incert profesorul Mihuţ, 
îndreptându-i o privire scânteietoare. 

Îi trecu dintr-o dată prin minte, şi se simţi scăldat de un 
val de emoție, că Olimpia, draga lui Olimpia, va avea pe 
deget cel mai frumos inel de logodnă... Sau poate că înainte 
de asta ar trebui să se intereseze dacă nu cumva există 
moştenitori ai familiei Mavrodin. O chestiune la care va 
reflecta. Întâi, să se dezmeticească puţin... Apoi realiză 
brusc liniştea nefirească din încăpere, deşi nu dormea 
nimeni în afară de Cornelia Ciurea. Chiar şi Alina, mereu 
prăbuşită în acelaşi colţ de canapea, deşi ţinea ochii închişi, 
era trează. Se simţea după zbuciumul pleoapelor, iar când 
Dan se întoarse lângă ea, se ghemui înfricoşată. Dintre toţi 
însă, cei trei - Sanda, Crinu şi Diaconu - aveau 
comportamentul cel mai straniu. 

Dumitru Mihuţ, care îşi închipuise că are o mare 
experienţă a tinerilor, îi cercetă surprins. După patruzeci şi 
cinci de ani petrecuţi în mijlocul lor, ştia că e imposibil ca 
aceştia, adunându-se mai mulţi laolaltă, să nu devină de o 
exuberanţă gălăgioasă, de cele mai multe ori ostentativă. 
Cu teribilismul propriu vârstei, în special când există şi 
asistenţă, se dau mari unul faţă de celălalt, se apostrofează 
la şmecherie - „băi os bătrân!, sau coajă groasă“ etc., fac 
„mişto“, folosesc jargonul propriu fiecărei generaţii! „Hai, 
pa! le-am pupat pe portofel!“, „IL love you, fă, că te je 
t'aime“ şi iar etc. Or, nici urmă de aşa ceva. Dimpotrivă, 
tinerii păreau abătuţi, preocupaţi, suferinzi şi, oricum, 
suspect de tăcuţi. Chiar presupunând că cei prezenţi le 
impuneau o atitudine decentă, tot şi-ar fi apropiat capetele 


ca într-un complot, şuşotind şi chicotind. De pildă, Saşa 
Diaconu, spectral, nemişcat părea - paradoxal - o mască de 
gelatină. Dacă Mihuţ s-ar fi apropiat de el, ar fi constatat că 
pupilele lui erau imense; ai fi putut paria că e drogat până 
în vârful ghetelor vechi şi pline de noroi. De cealaltă parte a 
Sandei, Crinu îşi ţinea privirea în pământ, morfolind între 
degete un ciucure de la fularul fetei; tânjea s-o ţină de 
mână, dar nu îndrăznea. Aerul agresiv al Sandei, trăsăturile 
încleştate, aroganţa bărbiei şi a gâtului încleştat îi retezau 
orice iniţiativă. 

„Cine ştie ce probleme or fi având, iar la vârsta lor totul 
ia proporţii...“ Ochii i se îndreptară instinctiv spre Olimpia 
Fabian. inea mâinile împreunate în poale şi privirea 
repezită în tavan, în vreme ce buzele articulau mut, cu 
aerul irezistibil de dulce al unei fetiţe care silabiseşte. 
Profesorul, înduioşat, îşi închipui că se roagă. În realitate, 
Olimpia,  plictisindu-se, repeta în gând la germană, 
declinând substantivul zbor - der Flug. Se miră din nou cât 
e de naturală şi degajată. De fapt, de la bun început, după 
glas şi comportare, intuise că femeia aceasta se simte la 
îndemână pretutindeni şi în toate circumstanţele, atribut, 
îşi imagina Dumitru Mihuţ, propriu doar marilor aventurieri 
(ceea ce nu era cazul) şi înaltei aristocrații. 

Acelaşi amănunt îl sesizase şi Marietta Bogdan - „oriunde 
ai plasa-o, caraghioasa asta se manifestă ca la ea acasă“ - 
doar că diagnostica altfel: o excelentă părere despre ea 
însăşi şi o desăvârşită lipsă a simțului ridicolului. Întâlni 
ochii lui Dumitru Mihuţ şi schiţă un zâmbet victorios. 
Privirea acestuia însă alunecă repede, ca şi cum ar fi ocolit- 
o, dar Marietta continuă să exulte. Pe ea n-o păcăleai ca pe 
un copil mic. Nu întâmplător cei doi lipsiseră aproape trei 
sferturi de oră, iar expresiile lor la întoarcere, intens 
preocupate şi vag neliniştite erau ale unor oameni agitaţi, 
care tocmai trăiseră ceva cu totul ieşit din ordinar. Ar fi 
pariat pe orice că, dincolo de pereţii bibliotecii, în acel 


răstimp de patruzeci şi ceva de minute se consumase un 
început de poveste fantastică. 

„Răbdare, îşi zise, noaptea, adevărata noapte, cu angoase 
şi coşmaruri, locul comun al dramelor şi al fenomenelor 
parapsihologice (se exprima preţios şi în monologurile 
interioare) peisaj clarobscur cu scârţâit de mobile şi 
prezenţe venite «de dincolo» abia a început.“ 


Gheorghe Niţu intră în bibliotecă, ştergându-şi mâinile 
ude de cracii pantalonilor. Arăâta ostenit şi, sub nelipsita 
căciulă dată pe ceafă, părul rar, cânepiu era zbârlit, ca 
după somn. Îşi roti ochii prin încăpere, săltă uşor umerii a 
nedumerire şi se adresă lui Mihuţ: 

— Domnule profesor, dacă nu mai aveţi nevoie de mine, 
eu m-aş culca... 

— Sigur, Nea Gică, du-te şi te odihneşte. Trebuia s-o fi 
făcut mai demult. 

— Credeam că mai e treabă. Totdeauna mai e nevoie de 
câte ceva... Păi, atunci, eu vă zic noapte bună. 

leşi, închizând încet şi fără zgomot, de parcă ar fi fost uşă 
de dormitor. Profesorul se uită la ceas: 

— Dragii mei, e 1. Cred că ar fi bine să ne odihnim. Mai 
sunt destule ore până dimineaţă. Chiar dacă nu putem 
dormi, cel puţin stăm întinşi. Ce rost are să veghem? 

Refuzul fu general, dar parcă suna mai puţin hotărât. 
Dumitru Mihuţ supralicită: 

— Doamnele au fiecare un dormitor la dispoziţie. Noi, 
băieţii, râse, ne descurcăm mai simplu. Avem canapele, 
fotolii, vedem noi... Curaj, cine începe? Domnişoară Fabian, 
dă dumneata tonul! 

Olimpia baletă grațios cu degetele prin aer: 

— Mă mai gândesc. 

Cornelia Ciurea respinse din nou, categoric: 

— Nu vă ocupați de mine, hotărât rămân aici... Vă rog, nu 
insistaţi, e inutil. 


Dan se ridică, declarând pe un ton care nu admitea 
replică: 

— Ei bine, începem noi, vreau să spun Alina. 

Acum, că era sigur de sentimentele lui, nu vedea sensul 
să păstreze un incognito sentimental de convenţie. N-aveau 
decât să ştie toţi că o iubeşte. 

Alina se făcu şi mai mică în colţul ei. Îngână cu o voce 
speriată: 

— Nu... Vă rog frumos, nu... Mă simt foarte bine aşa. 

— Ai să te simţi şi mai bine, întinsă în pat. 

Alina începu să plângă şi Marietta interveni: 

— Dacă nu vrea, de ce insistaţi? 

Dan o măsură furios: 

— V-aţi uitat bine la ea? Dacă mai stă cinci minute, leşină. 

În următoarea clipă, îşi petrecu braţele după gâtul şi sub 
genunchii fetei, ridicând-o fără nici un efort. Era cu puţin 
mai grea decât un miel. Alina se lăsă purtată ca o mireasă, 
continuând să scâncească. Totul se confunda în mintea ei, 
se simţea sleită de puteri. 

Saşa urmărea scena, tremurând. În ochi îi strălucea o 
disperare sălbatecă. Se bâlbâi răguşit: 

— Nu aveţi dreptul... Lăsaţi-o în pace! 

Dan îl măsură cu interesul pe care i l-ar fi stârnit o râmă: 

— Dă-te la o parte, caraghiosule, n-am loc să trec! 

Sanda, sfâşiată de gelozie, toată numai venin, îi strecură 
abia auzit: 

— Prezervativ aveţi, domnule Mihuţb? Cu Sida asta... 

Dan îi azvârli o privire ucigaşă. Scrâşni la fel de şoptit: 

— Dacă nu încetezi, te fac una cu pământul! Javră! 

Crinu ţâşni în picioare: 

— Cum vă permiteţi? Izbucni cu glas piţigăiat: Să vă 
cereţi scuze! 

— Fii cuminte, piciule, atâta-ţi spun! Şi să mai ţii minte că 
numai imbecilii sunt dispuşi să tragă spada pentru o târfă. 

Profesorul, deşi nu auzise bine, mirosind totuşi o 
altercaţie, interveni energic: 


— Dane, ce se întâmplă acolo? 

— Mai nimic, râse sfidător tânărul. S-a fost pornit 
războiul şoricuţilor împotriva marelui motan! Ăla marele, 
negru şi rău. 

În cele din urmă, se împrăştiară. Prima se decise Sanda. 
Se simţea terminată, mototolită iar palmele lui Dan nu le 
primise pe obraz; îi şfichiuiseră inima. O năpădi un val de 
lacrimi. Pe bărbatul acesta îl iubea din adâncul fiinţei ei şi 
se cutremură la gândul că ar fi fost de ajuns să-i facă un 
singur semn pentru a-i cădea la picioare, uitând cu 
desăvârşire toate ofensele. O rănise dar, paradoxal, tocmai 
pentru că o făcuse să sufere, îl iubea şi mai mult. O invidia 
din tot sufletul pe Alina şi se întrebă cu inima însângerată 
ce se petrecea oare acum, în dormitorul galben... 

— Unde pot să mă culc, domnule profesor? 

Mihuţ, impresionat de suferinţa Sandei, se grăbi să fie 
amabil: 

— Unde vrei mata... Cred că cel mai bine te vei simţi în 
odăiţa roz, de lângă oficiul sanitar... În şifonier, găseşti 
prosoape curate. Adică, ştii, şi încercă să râdă. 

— Normal, spuse Sanda cu plânsul înnodat în vârful 
bărbiei, doar sunt servitoare aici. 

— Draga mea, nu asta am vrut să spun... Schimbă vorba: 
Mergeţi şi voi, băieţi! Dacă doamna Ciurea tot a renunţat, 
barem să profitaţi voi. Vă veţi simţi foarte bine în dormitorul 
bleu, lângă domnişoara Sanda... 

În alte împrejurări, i-ar fi fost indiferent unde se culcă 
fiecare din ei, nederanjându-se să dea indicaţii, dar în 
situaţia de faţă vroia să păstreze cea mai frumoasă cameră, 
cea tapetată cu flori de măr pe un fond vişiniu, pentru 
Olimpia. Aceasta se plictisea de-a binelea şi, în cele din 
urmă, convenind că, decât să stea înţepenită într-un fotoliu, 
e preferabil să se întindă, se lăsă condusă, după ce emise 
un grațios noapte bună. 

Marietta, vag dezamăgită, declară cu totul altceva decât 
gândea sau ar fi dorit în adâncul sufletului ei: 


— Acum, sigur, vom avea linişte. 

În bibliotecă, rămăseseră doar ea şi agronoma. Cornelia 
nu o înghiţea, după cum nu înghiţea pe nimeni care se 
abăâtea de la ceea ce ea stabilise o dată pentru totdeauna 
drept normal şi cumsecade. Or, Bogdanca bătea toate 
recordurile cu ţăcănelile ei parapsihologice şi cu circul 
lexical de care făcea caz. Acum însă, simțind nevoia să 
răbufnească, acceptă dialogul. 

— Nu poţi avea linişte niciodată, decretă sentenţios, cu 
persoane care sunt mai prejos de tine. În general, mie nu 
mi-a plăcut să mă amestec cu oricine, dar iată că uneori 
suntem obligaţi de împrejurări să procedăm altfel decât 
suntem obişnuiţi... 

Marietta Bogdan se interesă prudentă: 

— Vă referiţi la... fată? 

— În primul rând, vezi bine... La Sanda. Cealaltă e o 
victimă. 

— Credeţi? 

— Vorbesc în general... 

Fireşte că, încăpută pe mâinile lui Dan, pe care-l socotea 
un şacal, vrăbiuţa aceea anemică nu putea fi decât o 
victimă. Nu era însă atât de nebună încât să-l bârfească pe 
nepotul şi asociatul patronului. Marietta, de teamă ca 
cealaltă să nu se eternizeze iar într-o muţenie absolută, 
reluă firul discuţiei: 

— Şi mie mi s-a părut destul de vulgară. În calitate de 
cadru didactic... 

— Nu vulgară, o întrerupse violent Cornelia Ciurea, un 
excrement. 

— Tocmai vroiam să vă spun... am constatat de multe ori 
că vina principală o poartă părinţii. Factorul educaţional 
care presupune eforturi conjugate, o conlucrare perfectă 
între şcoală şi familie... 

— Ce factor educaţional, ce conlucrare, duduie! se repezi 
cealaltă fără să aibă răbdarea s-o asculte. Aşa am crezut şi 
eu o dată, dar nu ştiam ce vorbesc. Soiul rău nu-l îndrepţi, 


aşa cum nu poţi strâmba plopul. Am văzut destule cazuri cu 
ochii mei... 

Perora la modul impersonal, fiind prea mândră „ca să-şi 
discute casa - că era vorba de bărbat, noră sau fecior - în 
străini“. 

— ..„.ba din contra, astea strică băieţii buni, de familie. Se 
nasc desfrânate, hoaţe şi mincinoase, iar bărbaţii le 
ciugulesc din palmă. Sunt în stare pentru ele să şi fure, uită 
de părinţi, de societate, ajung de le spală chiloţii! 

Marietta Bogdan, care nu înţelegea de ce, la o adică, un 
bărbat n-ar spăla chiloţii nevesti-si, îşi ascunse zâmbetul. 
După obida şi patima Corneliei, nu era greu de ghicit că se 
constituia într-unul din subiecţii principali ai unei drame de 
familie. Ştia că are un fiu, deci personajul abject era noră- 
sa, o fetişoară probabil în genul Sandei, şi, într-adevăr, o 
convieţuire paşnică între două asemenea personaje cu greu 
se putea imagina. Căzu de acord, neştiind ce să spună: 

— Aşa e, aveţi dreptate. 

— Nu ştiu ce veţi crede despre mine (de fapt, nu-mi pasă, 
se corectă în gând) dar pe aceste specimene, pe asemenea 
târâturi care demolează morala şi dinamitează orice 
noţiune de cinste sau bun simţ le-aş extirpa din societate, 
omorâte cu pietre sau îngropate de vii. 

„Nu mă îndoiesc nici o clipă că ai face-o“, se înfioră 
Marietta, începând parcă să i se facă frică. 

Se auzi un ciocănit şi la invitaţia „intră!“, emisă gros de 
Cornelia, bătrânul Mihuţ deschise uşa: 

— Credeam că dormiţi... 

— Ei, râse Marietta, mai discutam şi noi ca femeile, 
despre una, despre alta... 

Profesorul, închipuindu-şi că ghiceşte o aluzie, încercă să 
surâdă: 

— Îmi pare rău de micul incident la care, nu-i aşa, am 
asistat cu toţii. Nimic serios, desigur. Ştiţi cum se întâmplă 
de obicei pe un fond de oboseală! Oboseala ascute nervii, 
devenim mai susceptibili... Când inimile mai şi bat pentru 


vreo domnişoară... Mă rog, bine că totul s-a terminat. Eu... 
eu am venit doar să vă spun noapte bună. 

În urma lui, Cornelia Ciurea ricană: 

— S-o creadă dumnealui că totul s-a terminat. Nu am 
văzut încă viperă călcată pe cap care să nu încerce să 
muşte. 

Marietta era absolut de acord. Nu se terminase încă 
nimic, dar desigur nu la vipera Corneliei Ciurea se gândea. 


XXX 


Înainte de a o întinde pe pat, Dan o strânse puternic în 
braţe, sărutându-i abia simţit tâmpla. Aprinse veilleusa şi, 
cuprinzând într-o privire fugară interiorul, îşi zise că, într- 
adevăr, unchiu-său făcuse o treabă bună. Era ambiant, avea 
căldură şi eleganţă. Draperiile de pluş, ca şi întreaga 
tapiţerie, cu dungi late, foarte stricte galbene, cafenii şi 
verzi rimau perfect cu pereţii de culoarea lămâii, toate 
sursele de lumină erau „coafate“ cu abajururi portocalii. Ca 
la orice decor, căminul (nu toate dormitoarele aveau) dădea 
fast şi intimitate. 

Era prea fericit că se află singur cu Alina între patru 
ziduri, ca să nu uite cu desăvârşire incidentul petrecut în 
bibliotecă. O săltă uşor, ca pe o păpuşă, şi începu s-o 
dezbrace. Alina, toropită, la capătul puterilor, nu opunea 
nici o rezistenţă. Neavând pijamale, o lăsă în bluză şi furou. 
Dan, obişnuit cu lenjerie feminină rafinată şi costisitoare, se 
simţi impresionat de rufăria modestă, de o curăţenie 
îndoielnică. Când îi scoase însă cizmele, rămase consternat. 
O compasiune plină de duioşie îi umezi privirea şi înţelese 
de ce fata se opusese cu atâta înverşunare să se culce, în 
fond, să se dezbrace. Picioarele ofereau, într-adevăr, o 
privelişte deprimantă: murdare de noroi printre degete 
(cizmele sparte luau apă), ciorapii erau zdrenţe. Unul din 
călcâie ieşise complet prin gaură şi Dan îl prinse în căuşul 


palmei. Era atât de imbecil îndrăgostit încât avu puterea să- 
] compare cu un boboc de trandafir îngheţat. Îşi ridică ochii 
spre chipul adormit. Somnul nu o făcea mai frumoasă pe 
Alina, îi accentua însă aerul de copil firav şi neajutorat, care 
îl atrăsese pe Dan din prima clipă, fără ca el să-şi dea 
seama. Dacă nu s-ar fi ferit de termeni dureroşi, ar fi 
calificat-o prompt drept un exponent clasic, subnutrit al 
caselor de copii. 

Atent să n-o trezească, o înveli, apoi îndepărtă conul de 
lumină al veilleusei care cădea pe obrazul fetei. Dormea 
profund, nu ar fi trezit-o nici farul de la Constanţa. Dan 
trase un scaun lângă pat, fericit să-i vegheze somnul. Preţ 
de o ţigară, atât cât să nu dea prilej de comentarii 
scabroase. Lui puţin îi păsa, dar trebuia să ţină seama de 
susceptibilitatea Alinei. Trăgând visător din ţigară, Dan se 
gândea la Fortuna. Nu ştia dacă fusese o zeiţă frumoasă, 
capricioasă însă - sigur, Alina reprezenta ca gen ultima 
femeie de care şi-ar fi închipuit că s-ar putea îndrăgosti. 
Chiar dacă nu iubise pe nimeni până la ea, femeile din viaţa 
lui făceau parte din cu totul altă specie. Ideea căsătoriei nu- 
| preocupase, presimţind că va rămâne celibatar, fără ca 
acesta să-i fie principiu de viaţă dar, dacă totuşi s-ar fi 
întâmplat, pe aleasa lui o imaginase cu totul altfel. Nu 
vamp, nu borfet, dar de la sine înţeles frumoasă. O 
frumuseţe sportivă standard, puţin băieţoasă, cu şolduri 
înguste şi plete fluturând libere, bronzată chiar şi iarna, 
îndrăzneață şi bună camaradă. Felul de fată care, aflându- 
se singură într-un cerc de bărbaţi, nu strică atmosfera. Cam 
aşa şi-o închipuise pe teribila Olguţa, starul Medelenilor, iar 
din cinema se apropiau de model Jane Fonda ori mult mai 
tânăra australiancă Nicole Kidman; adică opusul Alinei din 
toate punctele de vedere. 

În ceea ce o privea, se hotărâse. Chiar de a doua zi 
dimineaţă, viaţa ei se va schimba. Probleme financiare, 
necazuri, temeri de orice fel le va lua asupra lui. Planifică 
chiar şi prima mişcare. Cunoştea un magazin non-stop, cu 


veleităţi de drugstore. Înainte de a se face ziuă, îi va 
cumpăra un set complet de lenjerie şi o pereche de cizme. 
Probabil se va simţi speriată şi umilită, dar el nu putea să-i 
îndure mizeria concretă. O va lua în braţe, îi va alunga jena 
cu vijelie de sărutări. 

„Eşti logodnica mea şi am tot dreptul s-o fac. Ce fel de 
piatră preferi, iubito?“ 

„Piatră?!“ se mira Alina. 

„Da, o piatră pentru inelul de logodnă. Safir, rubin sau 
poate altceva.“ 

„Nu ştiu, alege tu“, şoptea cuibărindu-i-se la piept. 

„Bine, o să vedem ce piatră are zodia ta...“ 

Dan apăsă pe comutator. O dată cu lumina, se spulberă şi 
visul. Părăsi odaia în vârful picioarelor. Inima îi cânta de 
fericire. 


Sanda emise un „noapte bună“ scurt, grăbindu-se să 
închidă uşa în urma ei. Crinu, descumpănit, oftă. Îşi 
închipuise că-i va îngădui să stea cu ea măcar câteva 
minute. 

— Hai să ne culcăm şi noi. 

Saşa îl urmă ca un automat. Îşi dădu drumul să cadă pe 
primul scaun, în timp ce Crinu începu să se dezbrace. 

— Ai o ţigară? 

Băiatul răspunse cu nasul în puloverul scos peste cap: 

— Caută în geacă! 

Saşa trase cu obidă trei fumuri la rând. 

— Mare ticălos e porcul ăsta! L-aş ucide cu mâinile mele. 
N-am simţit niciodată aşa ceva. 

Crinu se aruncă pe pat şi îşi înnodă mâinile sub ceafă. 

— Am simţit la fel. Poţi să faci ceva? Nu poți. 

Saşa izbucni cu glas piţigăiat de durere şi furie 
neputincioasă: 


— Îşi permite orice! Spintecă, răneşte, nu ţine seama! S-a 
purtat cu noi ca ultima bestie!... Ca o fiară turbată! 

— Există şi astfel de oameni. Îşi permit pentru că sunt 
puternici... În viaţă, trebuie să fii puternic. Altfel te calcă 
toţi în picioare! E mai tare ca noi şi a câştigat... Ţie ţi-a 
suflat-o pe Alina de sub nas, pe Sanda a jignit-o de moarte! 

— Şi ea a fost cam imprudentă... 

Crinu ţâşni în capul oaselor, strigând: 

— De ce? Că i-a spus aşa şi pe dincolo? Era în dreptul ei 
s-o facă! Tu nu ştii cum s-a purtat cu ea! E un porc bătrân, 
face pe marele gagicar! Cu Sanda însă nu i-a mers! L-a pus 
la punct, înţelegi, şi de atunci o urăşte şi o persecută! 

Bineînţeles, băiatul prezenta varianta Sandei, uitând că 
Dan fusese constant provocat şi la restaurant, şi după ce se 
întorseseră la sediu. Îi scăpă un hohot de plâns şi alunecă la 
picioarele patului. Pe obrajii dizolvaţi de oboseală, ochii 
ardeau. Cu pumnii încleştaţi, îşi repezi privirea în tavan. 

— Jur, Doamne! Jur că într-o zi voi fi puternic... Voi lupta 
să fiu foarte puternic... Am să strivesc tot ce îmi va sta în 
cale!... Jur că am să mă răzbun! 

Îşi îngropă capul în cuvertură, plângând aşa cum plâng 
băieţii, cu hohote frânte, gâtuite care-i scuturau spasmodic 
tot trupul. Saşa îi atinse timid creştetul capului: 

— De ajuns, Crinule... o să faci aşa cum ai spus, sunt 
sigur... Tu te ţii totdeauna de cuvânt... 

— De asta poţi fi sigur. 

Se strecură pe lângă Saşa, ascunzându-şi faţa şi intră în 
oficiul sanitar. 


XXX 


„Eu vă consider logodnica mea, domnişoară Olimpia...“ 


Dormitorul era într-adevăr de logodnică, arăta foarte 
jeune fille. Pe pereţi părea să se fi instalat primăvara într-o 
cascadă de flori de măr rozalbe pe fond azuriu; combinaţia 
de nuanţe Pompadour se regăsea pe covor şi în stofa 
mobilelor graţioase, cu linii arcuite, desigur nu originale, 
dar tot în stilul epocii. Pe căminul din marmură ivoire, 
glastra cu o idilă campestră surprinsă şi imortalizată într-un 
medalion pastelat, aştepta flori proaspete. Suavitate, 
prospeţime, graţie - decoratorul izbutise un interior 
încântător şi Olimpia Fabian respiră mulţumită. În ciuda 
vârstei, îi plăceau şi purta numai culori luminoase; însăşi 
propria-i locuinţă emana un aer de juvenilitate. Femei mai 
rafinate sau doar mai puţin sigure de ele ar fi evitat 
contrastul ca fatal întru sublinierea vârstei; fatal şi ridicol, 
ceva în genul unei babe care le respiră între pereţii unei 
nurcery, pe care mişună răţuşte, pitici şi personajele lui 
Walt Disney. 

„Dacă te gândeşti, profesorul Mihuţ pare a fi un om 
agreabil“, îşi zise Olimpia, reflectând pentru prima oară la 
el pentru că nu avea altceva mai bun de făcut. Nu încăpea 
nici o îndoială că era o persoană distinsă şi de bună 
educaţie, ca se voit tout de suite, mânat de cele mai 
frumoase intenţii. Amănuntul nu o impresiona însă pentru 
că - cel puţin aceasta era convingerea ei - toţi bărbaţii pe 
care-i cunoscuse în... (nu-i plăcea să-şi mărturisească vârsta 
nici în gând)... pe care, în fine, îi cunoscuse în viaţă, 
nutriseră faţă de ea aceleaşi intenţii respectabile. 

Cuvântul logodnică, pronunţat de Dumitru Mihuţ înainte 
de a-i spune noapte bună, redeşteptase în Olimpia imagini 
aproape uitate, dar de importanţă absolută la vremea lor, 
determinând ulterior cursul întregii sale existenţe. 

„„„împlinise optsprezece ani, absolvise Pensionul Notre- 
Dame de Sion şi era îndrăgostită de Tyrone Power. O 
dragoste fără speranţă, dar totul era atât de exuberant 
frumos în jurul Olimpiei încât chiar şi această iubire tainică, 
zadarnică, o făcea fericită. Atmosfera de la ei din casă 


fusese unică, numai dragoste, discreţie, bună dispoziţie şi 
respect duios. Tatăl ei, unul din marii angrosişti ai 
Ploieştiului, izbutise mai mult prin şansă decât isteţime 
negustorească. Era un om blând, jovial, sensibil la necazuri 
chiar când nu-i aparţineau, un campion al meselor 
pantagruelice, mort - prăpădit după borşul din cap de miel. 
„Să nu mă băgaţi în groapă, spunea mereu, înainte de a-mi 
vâri sub nas oala cu ciorbă bine ardeiată; dacă nu mişc, 
puteţi trece la colivă.“” Mama era la fel de blândă, constant 
şi egal fericită, jupâneasă desprinsă din romanele cu 
domniţe şi mămăliguţă de aur ale lui Sadoveanu. Mulţumea 
lui Dumnezeu pentru fiecare răsărit de soare, fiecare zi 
fiind nou prilej de bucurii. La Olimpia, copil unic, se uitau 
amândoi ca la icoană, toţi trei plutind în grădinile 
înmiresmate ale prea fericitei insule Citera. Atmosfera de 
veşnică duminică le umplea zilnic casa de oaspeţi şi chiar 
insul cel mai meschin dintre meschinii Ploieştiului tot ar fi 
recunoscut că Fabienii reprezentau singura familie din oraş 
pe care nu o bârfea nimeni. De la ei, servitoarele plecau 
plângând. Coana Tănţica Fabian le înzestra, năşea - 
pomelnic de fini şi fine de nu le mai ţinea şirul - şi nu 
concedia niciodată. O dată prinsese o vâlceancă ochioasă, 
cu mâna sprintenă umblând în portofel şi tot nu chemase 
Poliţia. 

Olimpia îl întâlni pe Tyrone Power la Balul Crucii Roşii din 
Ploieşti. Aceeaşi statură, aceeaşi inegalabilă eleganţă, 
acelaşi zâmbet enigmatic, aceeaşi sprânceană - dreapta - 
mai îndrăzneață decât cealaltă, spre deosebire de Charles 
Boyer, care o ridica pe cea stângă. Îl chema Stratulat, avea 
treizeci şi unu de ani, era căpitan de cavalerie, fiul unuia 
dintre barosanii baroului ploieştean. 

De la prima privire, se simţiră vrăjiţi şi nu se mai 
despărţiră o clipă. Alcătuiau o pereche fermecătoare, 
idealul de pereche splendidă a acelor ani şi toată lumea 
constatase, spontan, asemănarea izbitoare a celor doi cu 
marile vedete hollywoodiene, Hayworth-Power. Aşa le şi 


rămase numele în oraş, puteai auzi frecvent la un prânz în 
familie sau la o bârfă de cucoane „apropo, i-am văzut azi la 
cofetărie, pe Rita cu Tyrone...“ 

Extazul de atunci al Olimpiei e greu de imaginat. Stele 
milostive şi zâne bune, o primăvară fastuoasă cu neuitate 
nopţi de mai, omagiul oglinzilor sincer generoase - toate 
ţeseau harnic la fericirea Olimpiei. Întâlnise eroul din vis, 
cel Făt-Frumos călare pe cal alb, adora şi era adorată, avea 
acceptul entuziast al ambelor familii. Cu nerăbdare 
comună, hotărâseră o logodnă scurtă, trei luni şi acestea 
acceptate cu greu, la insistenţele părinţilor care implorau 
răgaz pentru a pregăti o nuntă cumsecade. Casa viitorilor 
tineri căsătoriţi fusese cumpărată, mobilele alese, aşteptau 
trusoul fetei comandat la Viena. Până la nuntă, mai 
rămăseseră doar două săptămâni. 

„.„„.Dimineaţă. Se afla în grădină. Grădina lor, a Fabienilor. 
Soarele roşu de august prefigura apropiatul ruginiu al 
toamnei. Olimpia se dădea în scrânciob cu ochii plini de cer, 
de pălăriile copacilor, de săgețile rândunicilor care forfecau 
văzduhul. 

— Sărut mânuşiţele, domnişoară Olimpio... Acasă-i conu” 
Iordache? 

Glasul doctorului Vişan o smulse din vis. Pentru 
totdeauna. 

Situaţia era îngrozitoare, dar fără alegere. Căsătoria nu 
se putea face. 

Fabian - tatăl plângea fără să se ascundă. După plecarea 
lui Vişan, le chemase în salonaşul turcesc, îndepărtând 
slugile şi ferind uşile de urechile lor. 

— Veni ăsta la mine, începuse taică-său suflându-şi nasul, 
Vişan. Cumsecade om, nu l-oi uita o viaţă... Zice, coane 
Iordache, am stat mult la îndoială până să vin la 
dumneatale. Greu, zice, când omul e smucit din două părţi 
şi nu ştie încotro s-o apuce. Eu am fost muncit între 
conştiinţa profesională şi prietenie. După mult zbucium şi 
cugetare, am ales prietenia. De dragul domniei tale, coane 


Iordache, şi a familiei fără seamăn pe care o alcătuiți, mă 
lepăd de una din datoriile sacre jurate lui Hipocrate, ceea 
cu secretul profesional. Am socotit însă până la urmă că 
zdrobirea unei tinereţi crude şi nevinovate e crimă şi mai 
ticăloasă. 

Coana Llănţica izbucnise: 

— Ci mai isprăveşte, Iordache omule, cu înfloriturile lui 
Moş Vişan, căci pe acestea le cunoaştem şi nu ne mai fierbe! 

Faptele erau simple, toată nenorocirea încăpea în 
douăzeci ori treizeci de cuvinte. Bătrânul Vişan, medicul 
curant al tânărului Stratulat, tocmai îl trata de o gravă 
boală venerică. Căsătorindu-se acum, înţelesese conu' 
Iordache, punea în primejdie sănătatea tinerei soţii; cât 
despre prunci zămisliţi împreună vreodată, nici nu mai 
putea fi vorba... Desigur, Vişan discutase cu Stratulat, îi 
desluşise situaţia, crima pe care o comitea cu sânge rece 
faţă de Olimpia dar junele, în egoismul său iresponsabil, 
respinsese categoric ideea de a renunţa la căsătorie. 

În aceeaşi după-amiază, cadourile de logodnă însoţite de 
o scurtă explicaţie scrisă fură remise familiei Stratulat. 
Peste o săptămână, Olimpia şi coana Tănţica plecară în 
Italia. La întoarcere, fata se înscrise la Facultatea de Litere 
din Bucureşti. 

În iarna următoare, într-o după-amiază cu ninsoare 
abundentă, aromă de castane coapte şi clinchet de clopoței 
- săniile invadaseră oraşul - Olimpia se plimba pe Calea 
Victoriei împreună cu două colege de la Orientale. leşiseră 
de la un matineu şi intenționau să ia o şocolată cu frişcă la 
Cofetăria Anghelescu, de lângă Grand Hotel. În faţa 
Bisericii Zlătari, se adunase o grămadă de lume. 

— O nuntă! exclamară fetele la unison. Vin mirii! Staţi să-i 
vedem şi noi. 

Meritau văzuţi! Coborau pe trepte, în paşi de dans parcă, 
o niagară de dantele şi tul la braţul unui ofiţer de cavalerie 
în mare ţinută. 


— Tyrone Power! ţâşniră câteva glasuri uimite. 
Extraordinar ce seamănă! 

Cunoscutul entuziasm al bucureştenilor se declanşă în 
aceeaşi clipă şi numele fu reluat cu urale: Tyrone! Trăiască 
Tyrone şi mireasa lui! 

Niciodată Olimpia nu a ştiut cum a ajuns acasă la gazdă, 
altfel decât din spusele prietenelor. După câţiva ani, o 
cunoştinţă din Ploieşti avea să-i furnizeze o ultimă 
informaţie: Stratulat murise în încercuirea de la Stalingrad. 

Chestiunea o lăsase rece. În sufletul Olimpiei de mult nu 
mai exista nimic. 

Nimic, dar constatarea, dintr-un anumit punct de vedere 
- concluzie de viaţă, nu o întrista. Avusese o existenţă 
agreabilă, fără decepţii şi neabătut conformă principiilor şi 
felului ei de a fi. Făcuse prea puţine lucruri care să nu-i 
placă şi acesta era un fapt concret cu care puţini oameni se 
puteau lăuda. 

Acum, venise profesorul Mihuţ cu propunerea lui. 
Departe de a fi surprinsă - naiva şi înduioşătoarea ei 
infatuare primea ca pe un lucru firesc, de la sine înţeles 
omagii şi mai simandicoase - se simţea doar derutată, 
întrebându-se în ce măsură merita să-şi schimbe stilul de 
viaţă. Singurătatea nu-i era povară ci, dimpotrivă, bună 
prietenă şi în rest... Era desigur un om înstărit dar nici ei 
nu-i lipsea confortul material, îşi putea satisface orice 
capriciu şi peste toate nu i-ar fi plăcut să-şi schimbe 
numele. Olimpia Fabian avea o rezonanţă aristocratică. 
Mihuţ îi suna a vătaf sau, mai încoace, a responsabil cu 
propaganda, în fine, ceva cu partidul. 

Închise ochii, încercând să aţipească. Mâine avea o zi 
destul de plictisitoare, trebuia să găsească un lăcătuş, să 
schimbe pentru orice eventualitate cheile. Auzi forfoteală 
pe coridor, un du-te vino de paşi diverşi, dar nu le dădu 
importanţă. În definitiv, fiecare era liber să facă ce pofteşte 
cu nopţile lui. 


Sanda plângea cu genunchii şi pumnii aduşi la gură. 
Când era copil în clasele primare suferise de colită, cel 
puţin aşa pretindeau medicii şi adeseori avea dureri 
îngrozitoare de stomac. Nimic nu-i ajuta. Nici sticlele calde, 
nici masajul; sta ceasuri întregi chircită covrig şi plângea. 
Uneori, o mai alinau picăturile Davila. Acum însă o dureau 
inima, sufletul, întreaga făptură iar suferinţa i se părea 
incomparabil mai mare. Tânjea, tânjea cu toată fiinţa ei 
după Dan şi pentru aşa ceva nu exista remediu, nici un fel 
de picături. 

Îl auzise ieşind din dormitorul unde se afla Alina... Era 
inconfundabil, căci omul acesta nu mergea ca toată lumea, 
avea un pas gimnastic, aproape de alergat, mai ales pe 
coridoarele lungi care deserveau atenansele casei. Nu 
zăbovise mai mult de un sfert de oră acolo şi Sanda 
respirase uşurată. Intervalul era prea scurt ca să se fi 
petrecut ceva serios între ei, ţinând seama de genul Alinei, 
despre care ar fi pus rămăşag până şi pe cerceii din urechi, 
obiectul ei cel mai scump, că este ceea ce în limbajul 
familiei lonuţ se numea „fată cuminte“. Dintr-o dată, 
răspunsul la toate întrebările şi nedumeririle ţâşni ca o 
flacără. Lui Dan îi plăceau oiţele, fetiţele nevinovate, 
miresele care îşi meritau cu adevărat voalul alb şi floarea 
de lămâiţă, imaculate (neîncepute le zicea Gheorghe Ionuţ) 
în patul nupţial. Revelația avu asupra ei efectul unei lovituri 
de măciucă. Nu s-ar fi simţit mai buimacă nici chiar dacă în 
clipa aceea ar fi năvălit pe uşă Bill Clinton şi ar fi cerut-o de 
nevastă. Amănuntul depăşea posibilităţile ei de înţelegere. 
Nimeni nu mai ţinea seama azi de aşa ceva şi auzise destui 
bărbaţi afirmând că, din punctul lor de vedere, una care 
mai e fecioară, după nouăsprezece, mult, foarte mult, 
douăzeci de ani, e suspectă, trebuie musai - dacă nu-i 
nasoală premiul | cu cunună - că are vreo hibă, un ce nasol. 


Mai auzise, dar ca pe o mare ciudăţenie, cum ar fi de 
exemplu un câine cu cinci picioare, că machidonii, chiar şi 
acum, condiţionează drastic căsătoria de virginitatea 
miresei; soacra aştepta după uşă proba cearceafului 
maculat, care urma a fi după aceea fluturat, drapel al 
castităţii, dinaintea nuntaşilor. Însă ca Dan, un bărbat ca 
Dan, să aibe aceeaşi mentalitate era de neconceput căci 
Sanda, automat, ca şi alţii, asocia în mod obligatoriu unui 
anumit tip de fizic un anumit fel de a fi şi o anume 
mentalitate de viaţă. Ţi-i puteai oare închipui pe un Joe 
Penny sau Don Johnson sau Michael Douglas caşti, 
abstinenţi şi bătând metanii?... 

Şi iată că, totuşi, Dan gândea exact ca taică-său, 
rumegătorul, care ori de câte ori se ivea prilejul declara cu 
satisfacţie de paşă cleios: „Păi dacă mă-ta n-ar fi fost fată 
cuminte când am luat-o, dintâi că o făceam arşice şi p'ormă 
o expediam pachet la alde mă-sa şi tat'so cu trenţe cu tot, 
că cu târâturi nici un creştin sănătos la ceafă nu întocmeşte 
bordei.“ 

Sanda, care se socotise cu cel puţin douăzeci de clase 
peste Alina, începu să analizeze în ce consta, din punctul de 
vedere al lui Dan, superioritatea ei. Era timidă, mironosiţă, 
tot timpul cu nasul în buric, tristă ca o salcie, prost 
îmbrăcată şi nefardată; vorbea puţin de parcă ar fi avut 
limba legată şi nu se exprima niciodată la şmecherie, spre 
deosebire de ea, care îşi închipuise că argoul are o savoare 
specială, certificându-i statutul de fată modernă şi isteaţă. 

Sări din pat, sub impulsul unei hotărâri brusce. Ştia ce 
are de făcut. 


XXX 


Întins pe patul lui de campanie, Gheorghe Niţu urmărea 
mişcarea din casă. Stinsese lumina şi lăsase uşa 
întredeschisă. Capătul aprins al ţigării din care trăgea 


adânc, arar şi cu socoteală, era ascuns după obicei, în 
căuşul palmei. Deprindere veche, ca şi nelipsita căciulă, de 
pe vremea închisorii: temeai vântul dar, în primul rând, 
caraliii. Câţi ani trecuseră de atunci? Patruzeci şi n-ai zice... 
Era tânăr de tot, flăcău cu armata abia isprăvită. Şi-ar fi 
închipuit el pe atunci, când dădea la piatră ori noaptea când 
îşi îngropa plânsul în mindirul putrezit, pe unde îl va mai 
hoinări viaţa? Câte îi vor fi date să mai vadă, câte necazuri 
dar şi bucurii, ce-i drept, îl vor mai colinda? Şi uite că nu-l 
osteniseră şi, dacă ar fi stat în puterea lui, ar fi luat-o fără 
şovăială de la capăt. Nu-şi pierduse niciodată nădejdea, cât 
de potrivnic i-ar fi fost norocul. Chiar şi atunci, la Periprava, 
când noapte de noapte adormea bocind, nu din pricina 
traiului păgân, ci îl căznea dorul după Domnica. Dor şi 
teamă c-o pierde, că n-o să-l aştepte. Nu-l aşteptase. După 
vreo cinci ani, se lovise cu un consătean, ajuns şi el la stuf. 
Ăla i-a ştiricit despre fată. O ştia, deşi comuna era mare, 
cam la trei mii de case, dar cine n-o cunoştea pe Domnica la 
Ciobăniţa? leşeau la horă şi altele, cu mult mai chipeşe şi 
mai ortomane dar - şi nimeni nu ţi-o putea desluşi - nici una 
n-avea atâta lipici şi atâţia draci sub piele ca Domnica. 
Voroveau muierile cu pizmă despre vrăji sataniceşti, ori că 
bea fiertură de ierburi spurcate, ori că noaptea îl primeşte 
pe ducă-se pe pustii dar de una nu se îndoia nimeni! Era de- 
ajuns să-ţi îndrepte o singură şi anume căutătură că te 
prăbuşeai răpus şi apoi, că erai flăcău, gospodar la casa ta 
cu muiere şi plozi sau moşneag stâlpit în toiag, de dorul ei 
nu mai aveai ceas de linişte ori încotro te-ai fi îndreptat. 
Creştinul ăla îi povestise ce ştia şi el, ce auzise prin sat. 
Cam la vreun an după ce-l găbjiseră pe el, pe Niţu, Domnica 
îşi lăsase pruncul, pruncul dragostei lor, o fătucă abia 
înţărcată în grija fraţilor şi plecase în lume. Da, singură, aşa 
ştia ăla... | se pierduse urma, nici fraţii ei nu ştiau pe unde 
hălăduia sau poate nu vroiau să spună. Aşa, poveşti s-au 
mai fost născocit... Unul zvonea că ar fi văzut-o la 
Bucureşti, în maşină mică şi duhănind din ţigară, cu inele şi 


buze roşii... O leliţă care lucra la comperativă şi bătea 
drumul Piteştilor în fiece lună pentru aprovizionare, zicea c- 
ar fi întâlnit-o şi ea. Cică-i măritată, are la fo' cinci copii şi 
lucrează la fabrică. Doar că nimeni n-a crezut-o, nu era ea 
proastă Domnica să se pună pe plodit şi să tragă la şaibă, 
ori la împins vagoane. Mai degrabă o credeau cu unghii 
roşii şi chinoroz, teleleică de chimire îndestulate... 

Au fost ultimele veşti despre ea. În '64, când l-au eliberat, 
s-a dus în sat. Nimeni nu ştia nimic şi, se întreba Niţu pe 
atunci, uneori şi azi, cum se poate rătăci aşa, fără urmă un 
om, că doară nu e ac ori bob de grâu! Pe urmă, luat de val, 
îl înnimerise viaţa chiar în mijlocul puhoiului, purtându-i 
barca pe unde nu gândea. Nu se alesese cu mare lucru, 
doar că azi rupea englezeşte şi nu mai urzea nădejdi despre 
Domnica. 

De uitat însă nu o uitase, o mai gândea şi de prima oară 
când o văzuse pe puiculeana asta, pe Sanda, simţise uite 
atâta pironul în inimă. Dacă i-ar fi spus că e fie-sa, a 
Domnicăi, ar fi crezut-o la moment. Atâta că Domnica era 
mai galeşă, se vâra sub piele fără să zică o vorbă, simţeai 
fără s-o atingi măcar, că gura-i doar miere, că subsuorile îi 
miroasă a flori. Astălaltă, Sanda, nu era aşa dibace. Avea 
limbă şi căutătură aspre şi de la cea dintâi ochire o miroseai 
că-i halotcă. Altfel, amândouă sămânță de drac, mistuite de 
neastâmpăr... Uite-o cum adulmecă şi acum întunericul, 
surâse Niţu, privind holul prin uşa întredeschisă. Îi dă 
târcoale lui Dan, ăla n-are ochi decât pentru fetişoara 
astălaltă palidă ca ceaiul de nalbă, după care se zbuciumă şi 
tăntălăul de Diaconu. Şi Crinu... Bietul flăcău a căzut în 
mrejele lu' Sanda şi tare îşi va mai arde aripioarele... 

Aici se lasă cu tărăâboi mare, dar ce-l privea pe el? 
Rămase în continuare să vegheze. De ce? Îşi strânse 
instinctiv buzele: Asta îl privea numai pe el. 


Singurul decis să doarmă într-adevăr era Dumitru Mihuţ. 
Luă un pled din rezerva debaralei şi, după ce îşi scoase 
vestonul şi ghetele, se trântise cu un suspin de satisfacţie 
pe canapeaua din birou. Avea toate motivele să fie 
mulţumit, absolut totul îi mergea din plin. Cel mai greu - nu 
se putea obişnui cu realitatea, de fapt - îi venea să 
consolideze în aceeaşi persoană „Proful de Zoo“, pensionat 
şi prăfuit de mai deunăzi, cu (aşa cum se imagina el, azi) 
prosperul întreprinzător filantrop Dumitru Mihuţ. Erau 
două făpturi diferite şi cea mai stranie idee i se părea aceea 
ca el să se fi născut a doua oară la sfârşitul vieţii căci, să fim 
obiectivi, chiar dacă i-ar fi fost dat să atingă suta, cea mai 
mare parte din existenţă şi-o consumase totuşi. Când 
recapitula cum îşi planificase el viaţa în ziua în care primise 
decizia de pensie - meschin, prudent, sălciu - şi minunile 
(se puteau oare numi altfel?) care interveniseră ulterior, îi 
venea de-a dreptul ameţeală. De ce Dumnezeu îl hotărâse, 
tocmai pe el, beneficiarul unui asemenea noroc şi încă la 
bătrâneţe, n-o pricepuse de la bun început iar acum, după 
ce găsise „comoara“ Mariei Mavrodin, pricepea şi mai 
puţin. Şi pe draga lui Olimpia o întâlnise destul de târziu, 
ţinând seama de faptul că el era văduv de peste douăzeci de 
ani, dar toate aveau probabil un rost al lor, exista şi aici un 
mesaj tainic care i se va dezvălui la timpul potrivit. Când 
Dumnezeu vrea să-ţi arate calea ce ai de urmat, aprinde 
fanare la fiece colţ de uliţă. 

Uşa se deschise cu precauţie. Dan se strecură uşor, 
încercând să nu facă zgomot. 

— Poţi umbla ca oamenii, râse profesorul. Sunt treaz. 

— Credeam că dormi. Am să moţăi şi eu un ceas, două, în 
fotoliu. 

— De ce doar un ceas, două? Ce ne zoreşte? 

Dan era în general un bărbat rezervat, de o discreţie 
emoţională foarte english style, detestând să vorbească 
despre el însuşi sau să-şi manifeste public tulburările 


afective. Filmele americane, cel puţin în acest sens, i se 
păreau neserioase. Toată lumea conjuga pentru toată lumea 
- mame, copii, fraţi, surori, amici sau simple cunoştinţe - / 
love you, cu o frecvenţă şi uşurinţă care deprecia noţiunea, 
o devaloriza, transformând aurul curat în sandwichuri 
McDonald's sau praf de copt. Trăia însă o stare de spirit 
specială şi, caracteristic, simţea nevoia să vorbească despre 
omul iubit. 

— Mă reped până la un Non-Stop de pe Moşilor. Vreau 
să-i cumpăr ceva Alinei. 

— Mai târziu nu se poate? 

— Vreau să găsească totul înainte de a se trezi... Auzi, 
nene, mi se rupe inima când mă gândesc în ce mizerie 
trăieşte. 

Dumitru Mihuţ surâse: 

— Nu e singura, dar de ea te-ai îndrăgostit până peste 
urechi. Te înţeleg... Râse încetişor, numai pentru el: 
Oamenii îşi închipuie că de la o anumită vârstă nu mai poţi 
iubi, că dragostea este apanajul strict al tinereţii. Până mai 
alaltăieri, eram şi eu la fel de naiv. Aş zice chiar că la 
maturitate iubeşti întreit mai intens... Apropo, de ce o fi 
atâta vânzoleală pe sală? E caraghios ce spun, dar parcă 
toţi ar avea stomacul stricat. 

După cinci minute, când Dan îşi închipuia că deja 
adormise, Dumitru Mihuţ reluă pe un ton gânditor, parcă 
vorbind din altă odaie: 

— Trebuie să fii atent... Foarte atent. 

— Ce vrei să spui? 

— Uneori, nu vedem lucrurile destul de limpede... Nu ne 
cunoaştem îndeajuns de bine. Vezi să nu confunzi mila cu 
dragostea. 

Dan întoarse capul în întuneric, ca şi cum ar fi vrut să-l 
vadă mai bine. 

— Ce te determină să-mi vorbeşti în felul acesta? 

Bătrânul chibzui câteva momente, apoi declară fără 
umbră de falsă modestie, crezând sincer în ceea ce spune: 


— Eu nu am fost un bărbat prea deştept, dar mi-a plăcut 
să mă uit în jur. Şi, ca să înregistrezi corect, nu-ţi trebuie 
geniu. E de ajuns să ai bun simţ... 

— Lasă şaradele, nene, că nu înţeleg nimic. 

— Fiindcă nu ai răbdare. Într-o căsătorie, presupun că pe 
fata asta vrei s-o iei de nevastă, cea mai importantă e stofa 
din care sunt croiţi cei doi. Că e galbenă sau albastră, nu 
contează. '[esătura însă e musai să fie aceeaşi. Voi doi nu 
sunteţi din aceeaşi stofă. 

Dan se ridică într-un cot. Îşi închipuia ce vrea să spună 
unchiu-său şi se simţea jignit. 

— Zău? Ia îmbrac-o şi aranjeaz-o cum trebuie, alungă-i 
expresia asta constantă de tristeţe şi pe urmă să discutăm 
despre textile! Ştii că în două săptămâni de când a venit la 
noi nu am văzut-o niciodată râzând? Asta nu-ţi spune nimic? 
La vârsta ei? 

Profesorul zâmbi cu îngăduinţă: 

— Tot la vopsea te gândeşti, fiule, galbenă sau albastră, 
cum spuneam, iar eu vorbeam de țesătură. Am să recurg la 
metoda intuitivă, din când în când îmi amintesc că am fost 
dascăl. Fata asta, Alina, e făcută din aceeaşi stofă cu 
Diaconu. Este de ajuns să te uiţi la ei, asta ca o 
caracteristică de fond, ca să-ţi dai seama că tinerii aceştia 
nu vor reuşi nimic în viaţă. Eşecul i-a însemnat încă din 
faşă, dar se vor înţelege împreună. Tu, şi te rog să nu sari în 
sus, faci pereche cu Sanda lonuţ. Cam fluşturatecă dar, 
ţinută în frâu, sunt convins că-i o fată bună. Sigur, discutăm 
absolut teoretic, nu eşti obligat să te însori, având de ales 
neapărat între ele două. A fost un simplu exemplu de 
şcoală. 

— lartă-mă, nene, replică Dan iritat, a fost o prostie. 
Înseamnă că nu mă cunoşti deloc, dacă mă vezi împărțind 
patul şi frigiderul cu târfuliţa aia. Şi apropo de ştofă, ca să 
rămânem în zonă, îţi închipui că dumneata şi Olimpia 
Fabian aţi fost croşetaţi idem şi la fel? Fără supărare, dar 


cucoana are clar pene la scufiţă - se şi crede Scufiţa Roşie - 
pe când dumneata eşti totuşi normal. 

Dumitru Mihuţ râse cu plăcere: 

— E rândul meu să-ţi spun că nu mă cunoşti. Toată viaţa 
mea am fost un... original, ca să nu-i spun altfel, cel puţin 
aşa mă taxau colegii de cancelarie, deşi eu încercam din 
răsputeri să mă ascund. Nu prea am făcut tumbe pentru că 
nu am avut curajul şi eram prea îmbâcsit de convenţii. Ca 
să nu-ţi mai spun că, sub Ceauşescu, era de ajuns să vii la 
şcoală cu o cravată mai fistichie ca a doua zi să te cheme la 
Inspectorat. Râse: Adu-ţi aminte ce vâlvă a făcut în '90, la 
nivel naţional, papionul lui Raţiu... Peste toate, m-am dat în 
vânt după persoanele cu pene la scufiţă, cum spui tu. 

— Vrei să-mi spui că tanti Mărioara era ţăcănită, ca să 
vorbim pe şleau? Din câte ştiu eu, aţi avut un mariaj decent. 

— Ai găsit cuvântul cel mai potrivit. Decent, pentru că am 
fost doi oameni civilizaţi. Decent şi nimic altceva. Este 
prima oară când discut cu cineva despre lucrurile acestea 
şi, dacă înseamnă lipsă de pietate, iertată să-mi fie. Nu am 
cunoscut o femeie mai demnă de stimă ca Mărioara, dar 
nici persoană în prezenţa căreia să mă plictisesc mai tare. 
Pentru că, dacă pe ceilalţi îi puteam ocoli, ea era inevitabilă. 
Mi-era de ajuns s-o aud intrând pe uşă, ca să încep să casc. 
Devenise ceva nervos... 

Dan, amuzat, începu să râdă: 

— Hai că eşti nostim, nene, nu te ştiam aşa. În fond, de ce 
te-ai însurat? 

— Pentru că aşa face toată lumea. Ca vaccinul de la şapte 
ani sau armata. Chestiunea-i că eu nu eram ca toată lumea, 
în timp ce ea era deprimant de normală, se opunea organic 
şi aprioric celor mai mici trăsnăi. O dată, îmi aduc aminte, 
eram încă tineri, să zic patruzeci de ani, ningea. Ador când 
ninge şi mai ales îmi place zăpada imaculată, pe care îmi 
văd urmele paşilor, dar asta se poate realiza doar când pe 
stradă nu a început încă circulaţia. Să fi fost cam 1 
noaptea... Am rugat-o să facem o plimbare şi, poate, un mic 


om de zăpadă. Mi-era dor de aşa ceva... A doua zi fiind 
duminică, ne puteam permite o abatere de la cotidian. 

— Şi? 

— Mi-a explicat cu mult tact şi toată blândeţea că-şi 
imaginase că s-a măritat cu o persoană matură şi nu cu un 
bărbat - băieţaş de zece ani. Astfel de impulsuri trebuie să 
ni le stăpânim, chestiune de autodisciplină şi respect de 
sine, pentru a nu o lua razna de tot. Cred că am reprodus 
textual. Exemple ca acesta am cu ghiotura, deşi cu vremea 
am evitat să mă mai manifest. 

— Am să-ţi spun ceva, nene! Lăsând la o parte speech-ul 
moral-penibil, nu ştiu dacă există multe femei de patruzeci 
de ani care să sară din pijama la 1 noaptea ca să facă un om 
de zăpadă! 

— Olimpia ar face-o, pariez! Chiar am să încerc la iarnă. 

— Hm, s-ar putea să nu te înşeli. 

— Nu mă înşel, pentru că sufletele noastre sunt gemene. 
E ceea ce-ţi spuneam mai înainte, apropo de tine şi Alina. 
Altă plămadă. Dacă te însori din compasiune, pe care tu o 
confunzi acum cu dragostea, pleci de la început cu cărţi 
proaste în mână. Nu veţi fi fericiţi, oricât de cumsecade şi 
bine intenţionaţi aţi fi amândoi. 

— Şi dacă trag un Jolly Jocker? 

— Din câte cunosc eu, sunt doar doi la cincizeci şi două 
de cărţi. Suficienţi pentru o partidă de rummy, dar nu şi 
atunci când miza e însăşi viaţa. Noapte bună pentru cât a 
mai rămas din ea. 

Dan se sprijini cu toată greutatea pe braţele fotoliului, 
dând să se ridice: 

— Eu cred că n-am să mai dorm. Nu mă pot concentra. 

Verifică dacă are bricheta la el, îşi luă ţigări şi ieşi. 

„Auzi-l şi pe ăsta, zâmbi Dumitru Mihuţ închizând ochii. 
Trebuie să se concentreze ca să poată dormi.“ 


Cornelia Ciurea se prefăcea că doarme ca să nu fie 
obligată să asculte  pălăvrăgeala coţofenei. Vorbea 
neîntrerupt, îmbătându-se de propriul verbiaj şi, ca toţi 
marii flecari, gândea Cornelia, debita numai prostii. Gogoşi 
de tufă emise pedant şi pe un ton de sentinţă. Îşi închipuia 
despre Marietta că trebuie să fie o persoană cumplit de 
obositoare căci, pe lângă limbuţia patologică, avea şi o 
nelinişte organică pe care, oricât de bine ai fi stat cu 
Wassermanul, ţi-o transmitea. Nu putea sta locului, se foia, 
se ridica fără motiv la tot minutul, se vântura mereu pe uşă. 

În ce o priveşte, nu putea dormi de foame. În afară de 
ceaiul de dimineaţă cu pâine şi gem, în toată ziua mâncase 
şase biscuiţi, în ăştia intrând şi trataţia de la miezul nopţii a 
profesorului. Îndura greu foamea care, de altfel, îi provoca 
insomnie şi de aceea principala masă a Corneliei o 
constituia cina. Un aperitiv, o ciorbă nelipsită în frigider, pe 
urmă o tocătură, după care se dădea în vânt. Economic şi 
gustos. Dacă se putea, cu sos mult şi gras. Încheia cu câte o 
prăjitură de casă, bună, dar de obicei cam arsă sau, dacă nu 
avusese timp să coacă, se mulțumea cu fructe şi câteva 
bucățele de rahat. Nu era prea sănătos, ba chiar 
contraindicat de medic dar, în schimb, dormea neîntoarsă 
opt ceasuri în şir. Se mai mângâia cu ideea că la fel 
procedaseră şi mamă-sa şi bunică-sa, şi trăiseră mult şi bine 
fără să aibe de-a face cu doctorul. În afară de aceasta, nu 
avea vicii care să-i agreseze sănătatea. Nu fuma, nu 
consuma băuturi alcoolice, nici măcar bere, cafeaua nu-i 
plăcea. Cât despre siluetă, chestiunea o lăsase rece chiar şi 
în tinereţe. 

Marietta intră în bibliotecă şi o surprinse spre necazul ei 
cu ochii deschişi. „Coțofana“ nu avea linişte, dar agitația ei 
era într-un fel motivată. Spre deosebire de majoritatea 
femeilor, în general constipate de profesie, Marietta 
frecventa WC-ul de cel puţin cinci ori pe zi, noroc 
congenital care-i asigura, printre altele, „o minte limpede şi 


o faţă fără riduri“. Era „deranjată“ şi noaptea, dar Cornelia 
nu avea de unde să cunoască amănuntul. Câteva drumuri le 
făcuse deci în acest sens; celelalte constituiau iniţiative şi 
investigaţii proprii. În casă se petrecuseră şi continuau să 
se petreacă lucruri interesante. Dintâi că în profeţiile 
Doinei credea neabătut, ele confirmându-se nu o dată. Pe 
urmă, era absolut convinsă că ceva special li se întâmplase 
profesorului şi tânărului Dan, atunci când lipsiseră aproape 
o oră. lar acum, deşi aproape 2 noaptea, casa continua să 
fie agitată. Ziceai că pe coridor e promenadă şi, totuşi, când 
ieşeai nu găseai pe nimeni. Deci se acţiona în taină, un 
cineva sau mai mulţi făceau ceva, pe furiş - Marietta avea 
dovezi că cel puţin trei persoane urmăresc un scop precis în 
noaptea aceasta. În primul rând, Nea Gică Putere, care 
veghea pe întuneric, cu uşa întredeschisă; pentru o 
fracțiune de secundă, zărise moţul aprins al ţigării. Uşă 
întredeschisă era şi la dormitorul Sandei, alta care aştepta 
ceva. Nu-i normal, când nu eşti acasă la tine, să dormi cu 
odaia neasigurată. În ce-l priveşte pe al treilea, Crinu - şi în 
calitate de cadru didactic se întrebă ce părinţi o fi având 
băiatul de-l lasă să umble lelea la asemenea ore - pândea 
pe coridor. La un moment dat, îl surprinsese pierind ca o 
nălucă în spatele unei draperii de la parter, pentru a nu da 
ochi cu ea. Nici Olimpia Fabian nu dormea, se vedea lumină 
pe gaura cheii, iar în camera Alinei se auzeau scâncete, de 
parcă ar fi plâns în somn. 

Marietta se sperie fals: 

— V-am trezit eu? 

— Nu, oftă Cornelia Ciurea. Nu pot dormi din cauza 
foamei. Încercă să zâmbească: Am plecat în goană de acasă 
şi n-am apucat să mănânc. 

Confidenţa nu era stilul Corneliei dar acum, flămândă ca 
un ocnaş, nădăjduia vag că Marietta i-ar putea sugera o 
soluţie. 

— Vai ce rău îmi pare! Cum v-aş putea ajuta? Eu, în 
general, sufăr de inapetenţă aşa că nu mă asigur cu nimic 


în poşetă. 

— Nu face nimic, asta-i situaţia. 

Coțofana se uita la ea intens, îngrijorată şi Cornelia îşi 
regretă sinceritatea. Închise ochii dând a înţelege că a 
încheiat discuţia şi doreşte să fie lăsată în pace. 

Marietta izbucni iar din fotoliu: 

— Staţi, am o idee! În cămară nu se află mare lucru, dar 
ştiu precis că există o provizie de spaghetti şi lapte praf. 
Eram de faţă când au fost livrate. Nu credeţi că ar fio 
soluţie? 

— Perfectă, surâse sleită Cornelia, dar nu ştiu cum ar 
vedea lucrurile profesorul Mihuţ. Desigur, voi plăti ceea ce 
consum, nici nu încape vorbă, totuşi! Mai e şi deranjul la 
bucătărie... 

— Ce deranj? Nu doarme nimeni acolo. lar de domnul 
profesor, vă garantez că nu se va supăra. Îmi asum eu toată 
răspunderea. Mă duc să caut şi vă anunţ... 

Cornelia Ciurea simţi că respiră mai uşor. Spaghetti cu 
lapte, cu puţin noroc poate găseşte şi un strop de zahăr, n- 
ar fi tocmai rău, şi simţi că de poftă îi plouă în gură. 

„Uite, conchise pe o dispoziţie mai binevoitoare faţă de 
Marietta, că şi coţofenele astea sunt bune la ceva. În fond, e 
o femeie cumsecade. Numai de n-ar lua-o razna şi încă pe 
kilometri.“ 


Saşa Diaconu se simţea zăpăcit de evenimente. De felul 
lui, nu era o persoană echilibrată, emoţiile mari îl blocau, 
dar nu-şi amintea să mai fi fost vreodată, nici în epoca Cici, 
năbădăioasa logodnică din Grădinari, mai debusolat. Era 
foarte probabil ca această emotivitate excesivă să fi făcut 
din el o persoană mărginită. Mai cu seamă în stările de 
mare tulburare, Saşa era incapabil să cuprindă două lucruri 
deodată, să înregistreze simultan tot ceea ce îi vedeau 


ochii. Astfel, în mintea lui domnea haosul, dominat la rându- 
i de o idee fixă: Alina se afla în primejdie iminentă, trebuie 
neîntârziat salvată din ghearele bestiei. Amplificările îi erau 
de asemenea proprii. Întrebat, nu ar fi ştiut să argumenteze 
concreteţea pericolului şi în ce consta iminenţa lui; de ce-l 
hăituia urgenţa, de ce adică problemele nu puteau fi 
rezolvate mâine dimineaţă? 

Pe acest fond de mare tulburare, Saşa nu percepea nimic 
din ceea ce se petrecea în jurul lui. Nu simţea atmosfera 
încordată, neliniştea şi, în primul rând, agitația nefirească 
din casă, ţinând seama că se aflau în plină noapte. 

O idee năstruşnică îi trecu prin minte. O va apăra pe 
Alina, indiferent de sacrificii. Ca să ajungă la ea, Dan va fi 
obligat să facă moarte de om. Se va duce deci la Alina. Dacă 
nu doarme îi va explica demersul, dacă doarme, refugiat 
într-un colţişor, va fi fericit să-i vegheze somnul. În orice 
caz, va fi mult mai liniştit decât mâncându-şi unghiile, 
frământat de temeri, fără să ştie ce i se întâmplă. 

Deşi, la rândul său copleşit, obsedat de chipul Sandei, 
Crinu mai înregistra sclipiri de luciditate, mai avea destul 
resort ca să rămână încremenit: 

— Eşti nebun, mă!! Îţi dai seama ce poate să iasă din 
chestia asta?! Dacă dă ăla peste tine, arşice te face! 

— Nu are decât, declară Saşa pe un ton fanatic, care 
trebuie să fi aparţinut cândva marilor martiri. În sinea lui, 
fără nici un fel de poză, chiar se simţea martir: Sunt fericit 
să mor pentru ea, dacă numai astfel pot s-o salvez. 

Băiatul îl cercetă curios. Era ţicnit. 'Ţicnit pe drepte şi nu 
figură de stil. 

— De la ce s-o salvezi?! Arde casa? Se îneacă? Vino-ţi în 
fire! 

— Nu pot s-o las pradă unui obsedat sexual. Ştiu eu ce 
spun. Vrea s-o... agreseze, înţelegi, nu aşteaptă decât 
minutul prielnic. 

— Cred că tu eşti obsedat. 


— Zău? Nu spuneai că a încercat şi cu Sanda? E un satir! 
Face colecţie de victime! 

Crinu se gândi că orice comparaţie între cele două fete 
era ridicolă; nu-şi închipuise că un bărbat se poate uita la 
Alina altfel decât ca la o colegă sau rudă mai prăpădită, dar 
nu vroia să-l jignească şi spuse altceva: 

— La Alina te-ai gândit? Se trezeşte cu tine în plină 
noapte şi începe să zbiere după ajutor! Şi ţin-te scandal... 

— Nu o să strige, sunt sigur. Va fi mulţumită că-i stau în 
preajmă. Mă iubeşte! 

Crinu surâse sceptic: 

— Ţi-a spus ea? 

— Bestia nu ne-a lăsat o clipă să ne apropiem unul de 
altul, o simt însă cu toată fiinţa mea. Lucrurile astea se simt, 
nu au nevoie de cuvinte. Tu eşti încă prea mic... 

Crinu dădu din cap. Îi era din ce în ce mai limpede că 
Saşa trecea printr-o criză de nebunie. Arăâta ca un 
halucinat, vorbea fără să te privească, căutând cu 
încăpățânare undeva în spatele tău un punct fix, ochii îi 
străluceau nefiresc pe chipul inform, dizolvat de orice 
expresie. 

Crinu îşi reluă pânda în spatele draperiilor, Saşa se 
îndreptă ca un lunatec spre odaia Alinei. Părea să acţioneze 
la porunca unei puteri malefice, străină de voinţa lui. 


Dan se ciocni de bătrânul Niţu, ivit pe neaşteptate la 
capătul coridorului. 

— Ce-i cu dumneata, Nea Gică? Credeam că dormi 
demult. 

Omul zâmbi, îndreptându-şi căciula: 

— Parcă doarme vreunul? Unii se perpeleşte ca peştele 
pe frigare, altu' i-e foame, fiecare are un te miri ce. 

— Dumneata ce ai? se interesă Dan bine dispus. 


— Am vrut să văd ce-i cu vânzoleala asta de nu se mai 
potoleşte, p'ormă, dacă tot m-am nemerit treaz, zic hai să 
dau o raită jos, pe la cazane, să văd ce-i cu focul... De, poate 
oi aţipi măcar un picuţ de acum încolo, că mâine nu-i 
duminică. 

Se îndepărtă, târşindu-şi picioarele şi Dan îşi zise că până 
atunci nu observase amănuntul. „În definitiv, ce mă 
surprinde? E un om în vârstă. Mai poate să tragă încă, dar 
anii îşi fredonează şi ei tangoul lor!“ 

Întredeschise uşa de la odaia Alinei şi aşteptă câteva 
clipe. Constată că fata doarme dusă. Închise cu infinite 
precauţii, liniştit că totu-i în ordine, fără să-l observe pe 
Saşa care-şi ţinea răsuflarea, lipit de peretele opus 
comutatorului. 

Pe neaşteptate, cineva ţâşni din întuneric şi, în aceeaşi 
clipă, Dan se simţi cuprins în braţe. 

— 'Te iubesc! 'Te implor, lasă-mă să te iubesc! 

Dan îşi imagina despre el că este un bărbat care nu poate 
fi luat uşor prin surprindere. De astă dată, rămase fără 
grai. Dacă ar fi cedat primului impuls, ar fi catapultat-o 
direct în zid. Paraşuta îi repugnase din prima secundă, 
pentru nici o altă femeie nu încercase o silă asemănătoare. 
Dar o simţi sinceră. Disperarea braţelor agăţate de umerii 
lui, patima sălbatecă a buzelor căutându-i gura, obrazul, 
gâtul, văpaia unei dorinţe înfricoşătoare emanând din 
întreaga ei făptură erau strict autentice şi nu trucuri de 
bordel. Dan, departe de a fi un om rău sau insensibil, 
realizându-i starea de spirit, uită de câte ori fusese încercat 
de pofta năpraznică de a o strânge de gât. Simţea chiar 
compasiune, îi părea rău pentru ea. Poate nu-i chiar atât de 
ticăloasă şi, în alt mediu, ar fi evoluat în femeie normală şi 
cumsecade. Încercă delicat să-i descolăcească braţele dar 
fata nu se lăsă desprinsă. 

— Să fim cuminţi, domnişoară Sanda... Te rog, linişteşte- 
te. E o copilărie, ai să-ţi dai seama... 


Text imbecil, cuvinte plate, realiza perfect dar trăia 
împrejurarea în premieră absolută, iar fata hohotea la 
pieptul lui, gata să-şi dea sufletul. 

— lartă-mă... Ştiu că am fost vulgară şi groaznică. 

— Nu trebuie să spui asta, o contrazise Dan generos. 

— Ba da, ba da! Se lăsă să alunece, îmbrăţişându-i 
picioarele. În genunchi îţi cer iertare! N-am crezut nimic! 
Am fost doar geloasă. Te-am iubit de cum te-am văzut, chiar 
şi atunci când m-ai trimis la mătură... 

— 'Toate astea sunt prostii şi... Îţi spun sincer, nu ştiu ce 
să fac pentru dumneata. 

Sanda îşi săltă capul, căutându-i privirea: 

— Ştiu că nu mă iubeşti, dar lasă-mă pe mine să te 
iubesc. 

Dan, mângâindu-i părinteşte pletele, recurse la refuzul 
şablon ambalat elegant, în hârtie de mătase, cu şnur 
cârlionţat: 

— Sanda, eşti o fată frumoasă! Tânără şi frumoasă. Ai să 
găseşti pe altcineva. Mai potrivit, de vârsta ta... Poate chiar 
mâine! 

— Nu mă interesează vârsta. Nici Alina nu-i mai bătrână. 

— Renunţă, draga mea. În mai puţin de două săptămâni, 
ai să vezi că am avut dreptate. 

Sanda se agăţă cu unghiile de puloverul lui. Rosti, 
sugrumată de patimă: 

— Nu pot. Mi-e imposibil, mai bine mă omor! 

Exasperat, Dan o scutură uşor de umeri: 

— Dar ce pot eu, fată, să fac pentru tine? 

— 'Ţi-am spus, nu cer mare lucru. Lasă-mă să te iubesc, 
acordă-mi o şansă. 

— Ce fel de şansă? 

— Dă-mi puţin timp. Ai să vezi că sunt alta decât cea pe 
care o crezi. Că pot fi aşa cum îţi place ţie. Modestă, 
cuminte, am să fac numai ce vrei tu. N-am să mă mai 
fardez, am să mă îmbrac prost, ponosit, am să fiu şi bleagă 
şi neînsemnată dacă ţie aşa îţi place... Numai nu mă alunga. 


Dan surâse în sinea lui. Sanda era prea disperată, prea 
vroia să-i intre în voie pentru a-i strecura în mod deliberat 
aluzii răutăcioase. „Ponosită, bleagă, neînsemnată“, aşa o 
vedea ea foarte sincer pe Alina; conchisese că asta-i 
„damblaua“ lui în materie de femei şi luase hotărârea s-o 
copieze. Nu-l mira şi nu se simţea supărat. Parcă unchiu- 
său gândea altfel? Doar că jalnicele-i păreri despre Alina şi 
le exprimase  eufemistic, uzând de termeni textilo- 
diplomatici. Gafă pe de o parte, tact pe de alta, spuneau 
acelaşi lucru şi reprezentau opinia unanimă. Puţini sunt 
oamenii care izbutesc să vadă dincolo de aparenţe şi Dan îşi 
închipuia mulţumit că face parte din această minoritate. 
Alina, îşi zicea el, era din acele femei cu un potenţial 
ascuns, care trebuie descoperit; se dezvăluie treptat, 
înfloresc doar la căldura şi în lumina dragostei unui anumit 
bărbat şi, spre extazul acestuia, numai pentru acesta... lar 
frumuseţea şi aroma petalelor deschise e îmbătătoare. 

— Acum gata, rosti cu blândeţe, poate să ne vadă 
cineva... 

— Nu-mi pasă... 

— Parcă ai spus că o să mă asculţi, surâse Dan. Spală-te 
puţin pe faţă şi încearcă să dormi. 

— Dă-mi ocazia, suflă gâtuită Sanda, o singură ocazie să- 
ţi dovedesc dragostea mea... Cum ştiu eu să iubesc... 

— Bine, bine, mai vorbim... 

Sanda suspină cumva uşurată. Nu era încă al ei, dar cel 
puţin nu mai erau supăraţi şi, cât de vagă ar fi fost, îi 
smulsese totuşi o promisiune. Chiar dacă umil plasată, 
izbutise să obţină o palmă de loc în peisajul concret al lui 
Dan. Făcuse prima breşă într-un zid care părea 
inexpugnabil. 

Crinu ajunse în odaia lui, ţinându-se de pereţi. 


Sete aprigă, durere de cap ascuţită, senzaţie acută de 
vomă. Alina nu-şi amintea să-i fi fost atât de rău de la 
doisprezece ani, când zăcuse de febră tifoidă. În ciuda 


aspectului debil, nu era bolnăvicioasă, fiind scutită chiar de 
micile indispoziţii, proprii celor mai multe dintre femei. 

O dată vălul de mahmureală destrămat, îi reveniră în 
minte evenimentele serii şi inima i se chirci speriată. Se 
întâmplaseră atâtea lucruri urâte! Dintr-o dată, realiză însă 
marele dezastru. Se afla într-unul din dormitoarele de la 
SOLO, numai în furou şi bluziţă. Spaimă şi ruşine 
năpraznică îi cuprinseră întreaga făptură. Îşi amintea 
tulbure că, în ciuda protestelor ei, Dan o dezbrăcase şi o 
ajutase să se culce. Obrajii îi luară foc ştiind bine cum arăta 
lenjeria ei: ruptă unde nu mai merita cârpit - lasă că nici 
nu-i plăcea să coasă - nu prea curată, ajutată ici-colo de ace 
de siguranţă. Cât despre ciorapi... 

Alina îşi astupă instinctiv obrajii dogoritori în palme, 
cutremurată de jenă şi umilinţă. „Ciorapi categoria [...“ În 
liceu, circula printre elevi un soi de banc sinistru. Ciorapii 
erau împărţiţi în trei categorii: prima - îţi tai unghiile de la 
picioare, fără să fii obligat să-i scoţi, ca ai ei adică... A doua 
- îi scoţi fără să te descalţi... De a treia nu-şi aducea 
aminte... 

Fu animată de o hotărâre bruscă. În ruptul capului, nu va 
mai da ochi cu Dan - însăşi perspectiva îi dădea amețeli - va 
părăsi SOLO neîntârziat şi pentru totdeauna, indiferent de 
oră. Se ridică în capul oaselor, încercând să reziste durerii. 
La fiecare mişcare părea că i se înşurubează şi mai adânc în 
ceafă. 

— V-aţi trezit? 

Inima Alinei se opri. Deschise gura dar spaima şi surpriza 
o amuţiseră. Saşa aprinse lumina şi rămase în faţa ei, 
zâmbind fâstâcit. 

Fata trase pledul până la bărbie, privindu-l cu ochi 
căscaţi de groază. 

— Ce căutaţi aici? 

— Vă rog să mă iertaţi... N-am făcut nimic rău... Am 
crezut... 

— Ce aţi crezut?! 


Saşa îşi frământa în neştire degetele pufoase, lipsite de 
energie. Constituia o apariţie jalnică, întreaga lui fiinţă 
sugerând ratarea. Mizeria fizică sărea în ochi, ţipa şi cea de 
dinăuntru. "Ţinând seama de imaginea consacrată de filme, 
şi era aidoma ei, Saşa reprezenta prototipul şomerului de 
profesie, care încă se mai zbate într-o mansardă cu chiria 
neplătită, înainte de a ajunge să doarmă sub podurile - alt 
clişeu clasic - Tamisei sau, de ce nu?, ale Dâmboviţei. Alina 
însă nu-l vedea aşa. Generalizările îi erau străine şi, 
organic, nu putea să observe trăsătura principală a 
lucrurilor. Pentru ea, Saşa însemna doar un tânăr sărac, ca 
şi ea, ca şi mulţi alţii, şi atât. 

— Mi-am închipuit că s-ar putea să aveţi nevoie de 
ajutor... adică... să vă fiu la îndemână... Să nu vă supăraţi... 
N-am făcut nimic rău. 

Alina, luată prin surprindere de avalanşa de evenimente 
neobişnuite şi nedecantate încă - însăşi prezenţa unui 
bărbat lângă patul ei reprezenta o premieră - habar n-avea 
la ce se referă. 

— Sper... sper că nu v-a supărat prea mult. Cu oameni ca 
el, nu ştii niciodată la ce te poţi aştepta. 

— Cine?! 

— Ăsta, nepotul profesorului, spuse Saşa detestând să-i 
pronunţe numele. Mi-a fost frică să nu vă agreseze... 

La amintirea lui Dan, Alina se chirci. Îi veni să plângă de 
ruşine. 

— Nu... Nu mi s-a întâmplat nimic dar, dacă vrei, mă poţi 
ajuta. Trebuie să plec imediat... Ie rog! exclamă disperată, 
ajută-mă să fug! Nu, nu mă întreba nimic. Trebuie! 

Saşa îşi simţi inima eliberată de o greutate imensă. Alina 
manifesta o dorinţă patetică de a se îndepărta cât mai 
repede de locurile acestea, adică de Dan. Însemna că 
persoana lui nu numai că nu o interesa, dar chiar fugea de 
el. 

— Ce trebuie să fac? 


— Să mă scoţi din casă fără să mă vadă nimeni. Nu vreau 
să prindă de veste, nu m-ar lăsa... Studiezi terenul să nu fie 
prin preajmă... Până atunci, eu mă îmbrac. Mai repede, te 
rog! 

Saşa dădu din cap şi pieri ca o nălucă. 

Alina îşi scoase picioarele de sub plapumă. Ştia că nu 
sunt îngrijite, nu făcuse în viaţa ei o pedichiură dar nu se 
aşteptase ca dezastrul să atingă asemenea proporţii: unghii 
negre, călcâie crăpate, noroi între degete. Mai mult însă 
decât până acum nu se putea ruşina, o măcina aprig o 
singură dorinţă: să ajungă în cămăruţa ei, departe de 
oamenii aceştia, de toţi oamenii! 

Aruncă o privire în jur, căutându-şi hainele. Inima îi 
îngheţă de spaimă. Cu excepţia jachetei şi a fustei, 
dispăruse totul. Dumnezeule, unde?, cum să plece desculţă 
şi fără trenci? 

Simţi că îi cedează genunchii. Se lăsă moale pe covor şi 
rămase acolo, încremenită de neputinţă. Nu o mai interesa 
nimic. Nu mai vroia să fugă. Vroia să moară. 


Singură în bucătărie, Cornelia înghiţea cu o lăcomie 
disperată, scăpată de sub orice control. Plescăia toată de o 
mulţumire animalică, îngurgita cu voluptate, simţeai că 
fiecare centimetru din făptura ei e în extaz. 

„Mă-ta când mănâncă, spunea Sorina desenând clişeul, 
are orgasm. Mie, una, îmi întoarce căptuşeala pe dos. 
Leorbăie ca o scroafă lehuză.“ 

Sincer vorbind, Cornelia prefera să stea singură la masă. 
Departe de a fi conştientă de spectacolul pe care-l oferea 
(manevra cu decenţă tacâmurile, dezgustătoare până la 
obscen erau clefăitul, înghiţitul, trasul pe nas şi expresia 
feţii transpirate) nu-i plăcea asistenţa din cu totul alte 
motive. Simţea nevoia să se delecteze singură, martorii îi 


amputau bucuria. Vreme de douăzeci de ani, cina 
constituise un supliciu în casa Ciurea. Ţinând la principii, 
„familia trebuie să mănânce împreună măcar o dată pe zi“, 
se suportaseră eroic, înghițind cu noduri. Cornelia se 
despăgubea pe ascuns în bucătărie, dar bărbatu-său, un 
omuleţ timid şi delicat, murise fără să pomenească un 
cuvânt despre repulsia pe care i-o provocau mesele în 
familie. De altfel, din primii ani de căsătorie, se îmbolnăvise 
de stomac iar o permanentă stare de greață intrase în 
normalul cotidian. 

Fericită că Marietta lipsea momentan din bucătărie, se 
grăbi să-şi umple din nou farfuria. Macaroanele nu erau 
îndeajuns de fierte căci o hăituise foamea, dar Cornelia nu 
făcea mofturi şi se bizuia pe pântecele ei. Practic, putea să 
mănânce orice, la orice oră şi chiar mai puţin proaspăt; în 
gospodăria ei nu se pomenea merinde aruncată şi tot 
Sorina susţinea că „mamana e în stare să bage şi un rahat 
în ea, cu condiţia să mişune viermii pe deasupra“. 

Marietta se întoarse în bucătărie cu aceeaşi expresie de 
neastâmpăr: „Acu', acu”, trebuie să explodeze bomba!“ 
Cântări dintr-o privire ce mai rămăsese în oală - puseseră 
la fiert 500 de grame de spaghetti - şi îşi zise că are de-a 
face cu o campioană. 

Nu ştia că, la ea acasă, agronoma nu se încurca niciodată 
cu mai puţin de două pachete, deci 1 kilogram. Cornelia se 
interesă de fason: 

— Chiar nu vreţi să luaţi deloc? Nici măcar de gust? 

— Mulţumesc, dar nu mi-e foame noaptea. Uneori, am 
fluctuații de metabolism dar ritmul meu gastric... 

„Şi aşa mai departe“ o completă în gând Cornelia, fericită 
că-şi poate face plinul, după inimă. 

— Atunci, am să termin eu, voi spăla şi oala preciză, ca şi 
cum asta ar fi constituit problema. 

— Chiar vă rog. Îmi face plăcere, declară aiurea. Trecu 
brusc la ceea ce o preocupa cu adevărat: Doamnă Ciurea, 
în casă se petrec lucruri stranii şi vă asigur că nu mă înşel... 


Cornelia îşi săltă privirea din lingură. Semăna 
extraordinar cu un peşte basedowian. Se interesă sceptică: 

— Credeţi? 

— Sunt convinsă. În primul rând, nimeni nu doarme, 
nimeni nu se află în camera în care ar trebui să se afle. 

— De unde ştiţi? Din câte am băgat eu de seamă, toate 
uşile sunt închise. 

— Dar locatarii flanează, râse Marietta. 

Cornelia, ocupată de mecanismul unei îngurgitări de 
maximă eficienţă - farfuria uşor ridicată pentru a putea 
umple lingura - dădu din umeri dezamăgită: 

— De la asta şi până la lucruri stranii... Nu toată lumea 
poate schimba patul, ţin minte ce greu îmi venea mie în 
delegaţii. 

— Oamenii tineri se adaptează mult mai uşor la mediu şi 
circumstanţe diversificate, decretă Marietta doct, fixaţiile 
de ordin biologic sunt mult mai voalate. Dar independent de 
aceasta, nu vi se pare singular că în ambele WC-uri se 
ascunde cineva? 

Cornelia căută din ochi ceva cu care să se şteargă la 
gură. Muierea asta era capie rău! Îşi zise că de acum 
înainte va trebui să fie foarte atentă, cu astfel de persoane 
care le interpretează pe toate poţi da lesne de bucluc. 

— Adică de ce îţi închipui dumneata că se „ascund“? Cine 
foloseşte closetul cu uşile vraişte chiar la el acasă? Însuşi 
cuvântul vine de la englezescul closed, adică închis. 

— De acord, surâse suav Marietta, dar din spatele uşii 
închise se poate rosti un „ocupat“ ori ambele persoane tac 
mâlc. Şi încă ceva! Chiar acum l-am văzut pe tânărul Mihuţ 
dând buzna în biroul profesorului. 

— Ei şi? 

— Expresia era a unuia care cel puţin a pierdut trenul. 


FURIUL 


Într-adevăr, Dan dădu buzna în birou şi aprinse lustra 
fără nici un fel de menajamente. Dumitru Mihuţ deschise 
peste pledul tras până în dreptul urechilor, un ochi moleşit 
de somn. În următoarea secundă, ţâşni în capul oaselor. 
Expresia de pe chipul tânărului nu lăsa loc îndoielii: 

— S-a întâmplat ceva? 

— Au dispărut bijuteriile! 

— Aaaa... a făcut profesorul şi căzu la loc între perne. O 
mişcare lină, filmată parcă au ralenti. 

Dan se sperie: 

— 'Ţi-e rău? Asta mai lipsea! 

— Nu... Nu... M-ai luat pe neaşteptate. Spune... 

Distrat, nervos, Dan îşi aprinse ţigara de la filtru. Se 
înecă, o aruncă înjurând şi scoase alta. Începu să se învârtă 
prin încăpere, relatând febril: 

— Nu mai aveam răbdare să aştept până dimineaţa, 
vroiam să plec la cumpărături... 

— Ştiu, treci peste asta... Ce-ai căutat acolo? 

Tânărul ridică din umeri: 

— A fost ceva instinctiv. Am simţit parcă nevoia să mă 
asigur că totu-i în regulă. De la primul ochi, mi-am dat 
seama că s-a umblat. Se vede după scânduri... Cineva prea 
grăbit ca să mai şteargă urmele. Sau poate că nu-i pasă, 
dracu' să-l ia! Ştia că oricum vom descoperi rapid furtul. 

— Furt?! 

— Da' cum naiba-i spui?! Gaura e goală! 

— Poate că într-un fel şi noi am furat... 


Dan se enervă: 

— lartă-mă, nene, dar mă scoţi din sărite! De la cine ai 
furat? Ai cumpărat casa cu „oase“ cu tot, moştenitori nu 
sunt. 

— De unde ştii? 

— N-avea grijă că, în patru ani, se manifestau. Au venit 
unii tocmai din Australia să reclame un apartament 
prăpădit, cine renunţă la o hudubaie ca asta? Adică ce ar 
trebui să faci? Să predai bijuteriile autorităţilor? 

— Mă gândeam la iniţierea unui fond de ajutoare 
umanitare... 

— Nu ai decât s-o faci singur. Altfel, ajung toate la 
consoartele neocomuniştilor! Da' ce stăm să pălăvrăgim 
aici? Trebuie să ne mişcăm repede! 

— Ce vrei să faci? 

— Deocamdată, am încuiat toate ieşirile şi am luat cheile. 
Bijuteriile sunt în casă, asta e sigur. 

— Şi mai departe? 

—  Percheziţie!  Scotocim toate încăperile şi toate 
persoanele, fără excepţie! 

Bătrânul rămase încremenit, cu mâinile pe cravata încă 
nelegată. 

— Asta în nici un caz! Ar însemna să-i jignim îngrozitor! 
Sunt şi femei, gândeşte-te! 

— Eu ştiu la cine te gândeşti dumneata, ricană Dan. Nu-ţi 
fă probleme, domnişoarei Fabian am să-i explic eu cu sos 
dulce şi menajamente cum stau lucrurile. E o situaţie de 
forţă majoră, va înţelege.. 

Dumitru Mihuţ îl privi cu îndoială: 

— Înseamnă că trebuie să... să povesteşti totul de la 
început. Cum le-am găsit, de ce ne-am ascuns şi aşa mai 
departe... 

— Ei şi?! Oricare dintre ei ar fi procedat la fel. Mă duc să- 
i convoc în bibliotecă. 


Reacţiile oscilau între consternare, revoltă şi buimăceală 
consumate sub semnul senzaţionalului. Exulta, fluturându-şi 
cu drapele satisfacția, Marietta Bogdan. Mult savurosul „v- 
am spus eu?!“ îi strălucea pe figură, ea însăşi vibra până la 
ultima fibră, ca înaintea decernării unui premiu important. 
Repeta la nesfârşit ce vizionară extraordinară este Doina şi 
dacă cineva vroia să afle părerea ei... Nimeni nu era curios 
s-o afle dar acesta nu constituia un motiv care s-o 
descurajeze: 

— Ei bine, nu printre noi trebuie căutat hoţul şi nici 
printre alţii care să ne semene. Vreau să spun că zadarnic 
veţi căuta persoana în cartea de telefon. 

Zâmbi, triumf asezonat cu tâlcuri adânci. Olimpia Fabian 
o cercetă senină. Rămăsese în nota ei, mereu firească, nu 
încerca nici o surpriză, totul i se părea cât se poate de 
normal. Se interesă pe un ton politicos, de papotaj 
indiferent: 

— Credeţi că persoana e din provincie? 

Marietta râse ascuţit. „Cam prosticică Fabianca...“ 

— Nu la aşa ceva m-am gândit, scumpă domnişoară! 
Ceea ce dumnealor numesc hoţul este doar mâna de 
dincolo. E poate chiar spiritul persoanei căreia i-au 
aparţinut cândva bunurile, venit să le recupereze... Spun 
poate! Dacă am cunoaşte esenţa, malefică ori benefică... 

Dan o întrerupse cu brutalitate: 

— E foarte interesant ce spuneţi dumneavoastră, dar nu 
ne ajută cu nimic. Cel care a subtilizat aurul şi bijuteriile, vă 
garantez că are ochi, mâini, picioare, adresă, număr de 
telefon, tot ce poftiţi, iar bijuteriile sunt în casă. Nu ne 
rămâne decât să le căutăm şi asta chiar acum. 

— Cred că-i lucrul cel mai normal, fu de acord Cornelia 
Ciurea privind-o apăsat pe Sanda. 

Deşi răvăşită de scena cu Dan, aceasta găsi puterea să 
riposteze: 


— N-ar strica să începeţi cu bucătăria. Îi ştiu pe unii care 
au avut treabă acolo... 

— Vă rog)! interveni autoritar Dan, nu începeţi să aruncaţi 
cu pietre. Pentru moment, toţi, cu excepţia domnului 
profesor, suntem suspecți. Chiar şi eu. 

— De ce nu chemăm Poliţia? întrebă moale Saşa Diaconu. 
E meseria lor, se pricep... Noi ce ştim? 

„Boule!“ îl apostrofă în gând Dan. Replică tăios: 

— Deocamdată e mai bine să nu o amestecăm. 

Se uită la Alina, care părea căzută într-o stare de 
prostraţie. Când intrase în camera ei, o găsise căzută pe 
covor, la fel de împietrită. Îi adusese înapoi hainele 
încercând să se explice, dar fata nu-l asculta sau nu auzea. 
O ajutase să se îmbrace, având impresia că manevrează un 
trup inert. Părea blocată de un şoc puternic şi se simţea 
îngrijorat. 

În sinea ei, Cornelia zâmbi sarcastic. Doar un imbecil ar 
chema Poliţia. Praful s-ar alege de tot, ar găsi „ei“ o 
chichiţă, valori de patrimoniu sau orice altceva, un articolaş 
de lege, decret care să confere calitate de proprietar 
statului şi aşa mai departe. Pe urmă, independent de 
profesor şi de nepotu-său, nici ei, ăştia de faţă, nu aveau 
interesul să fie anunţate autorităţile. Mihuţ îi va omeni pe 
fiecare cu câte ceva ca să-şi ţină gura. Deşi, când atâţia inşi 
ştiu un secret, poţi la fel de bine să-l publici şi în România 
liberă... 

Crinu, până atunci apatic, evitând să privească în jur, sări 
ca un arc eliberat din strânsoare. Găurile de sub pomeţi îl 
făceau aproape de nerecunoscut: 

— Eu trebuie să plec. Sunt obligat. Nu aveţi nevoie de 
mine. 

— "Te înşeli, tinere, spuse Dan, avem nevoie de toată 
lumea. 

— Nu mă puteţi sili! Vreau să plec şi am să plec! 

Era un glas nou, hotărât, de bărbat. Toţi îşi întoarseră 
privirile surprinşi, având aceeaşi senzaţie: în câteva 


ceasuri, copilul acesta devenise adult. 

Bătrânul Niţu îl prinse de braţ, adresându-i-se cu 
blândeţe de bunic. Într-un fel aşa se şi simţea. De la început 
avusese o slăbiciune pentru el. Flăcăul era cinstit şi curajos. 
Câţi copii de vârsta lui, scăpaţi complet de sub controlul 
familiei, n-ar fi alunecat în „grohotişurile împâclite“ ale 
străzii? Crinu, la o adică, îşi scotea de o pâine, îşi vedea de 
învăţătură, se descurca singur ca un om în toată firea. 

— Nu te încontra, băiete! Asta-i rânduiala, ne supunem 
toţi. Uite, stai colea, lângă mine. N-are de ce să-ţi fie frică. 

— Nu mi-e frică de nimic, mârâi înfundat, dar cu ce drept 
mă obligă pe mine... 

— Nu te obligă nimeni, sări profesorul Mihuţ. E o simplă 
formalitate... adică aşa facem cu toţii... 

Sanda, ignorând total că băiatul asistase la scena dintre 
ea şi Dan de pe coridor şi vrând să intre în grațiile acestuia 
din urmă, i se adresă mieroasă, convinsă că-l dă de-a 
berbeleacul: 

— Te rog eu să rămâi. Poţi să faci atâta lucru de dragul 
meu. 

Lui Crinu i se întunecă dinaintea ochilor. Dintr-o dată, îl 
cuprinse o acută senzaţie de vomă. Îşi astupă gura cu 
palma şi o zbughi pe uşă. Nea Gică Putere îl urmă, făcând 
semne liniştitoare cu mâna: „Am eu grijă de el, totu-i în 
regulă.“ 

Glasul ciripit al Olimpiei Fabian se făcu auzit şi Marietta 
avu prilejul să se mire încă o dată cum de unele voci nu 
îmbătrânesc niciodată. 

— Nu pretind că înţeleg tot ce se întâmplă, dar aş vrea să 
ştiu ce aveţi de gând să facem în continuare. 

Profesorul se uită interogativ la Dan. Era foarte sigur pe 
el, părea să fi calculat toate mişcările dinainte. 

— Percheziţie! Toată lumea de faţă cu toată lumea! 

— O! exclamă Olimpia Fabian, ne dezbrăcăm ca la ştrand, 
cu martori? 


— Fiţi liniştită, domnişoară, nu urmează un număr de 
striptease, „obiectul“ e prea voluminos. După percheziţia 
corporală, vom cerceta împreună toată casa. 

Dumitru Mihuţ nu-şi recunoştea nepotul. Îl ştia placid, 
sceptic, incapabil să se entuziasmeze, un blazat agreabil, 
dar asta nu însemna mai puţin blazat decât o presupunea 
noţiunea. Şi dintr-o dată, iată-l energic, implicat, bătăios. 
Fusese o simplă tencuială, de acord, camuflând 
infrastructura, dar ce anume spulberase falsele aparenţe? 
Ce îl trezise din nou la viaţă? Perspectiva unei neaşteptate 
îmbogăţiri sau vâlvătaia dragostei, coup de foudre la fel de 
neaşteptat? În superba lui cumsecădenie, bătrânul Mihuţ ar 
fi preferat din tot sufletul ca pricina să fie totuşi eterna 
iubire. 

Olimpia Fabian se ridică suplă, rămânând în poziţie de 
„sus mâinile!“ Avea o rochiţă bleumarine gen candidatele la 
bacalaureat de acum cincizeci de ani, cu guler şi manşete 
albe. Dumitru Mihuţ, impresionat de svelteţe, plete platin şi 
gângurit bleu bebe simţi că o adoră. 

—  Socotesc, declară Olimpia cu seninătatea care o 
caracteriza, că, nu-i aşa, cu cât un lucru e mai dezagreabil 
de făcut, însă obligatoriu, e bine de terminat cât mai 
repede. Cel puţin, scapi de o grijă! Puteţi începe percheziţia 
corporală cu mine. Nu mă deranjează câtuşi de puţin şi 
cineva trebuie să dea tonul! 

Marietta Bogdan i se alătură sceptică. Purta lucruri 
scumpe, dar lipsite de prospeţime. Cu toate că era slabă, 
tenul îi lucea de grăsime; vizual, dădea senzaţia că miroase, 
impresie falsă, de altfel. 

— Ne pierdem timpul, căutând concretităţi. Sunt în 
măsură să-mi dau seama de ridicolul situaţiei. Vă amintiţi ce 
a spus Isus! Lazăre, n-ai văzut şi n-ai crezut! Ferice de cei 
care au făcut credinţă fără să vadă! Preciză cu obişnuita 
pedanterie faţă de exactitate: Desigur, textul e aproximativ. 

Dan ridică din umeri: 


— Nu toată lumea e Christos şi nu pe toţi îi cheamă 
Lazăr! Altcineva! 

Femeile se controlau una pe cealaltă sub ochii lui Dan 
care urmărea operaţia, zornăindu-şi nerăbdător cheile în 
buzunar. Când Cornelia ajunse în dreptul Sandei Ionuţ, 
întoarse spatele scârbită. Răspunse îndesat nedumeririi 
generale: 

— Nu pun mâna pe de-alde astea. 

Sanda îşi sticli dinţii: 

— Nici eu nu ţin să iau microbi. 

— Vă rog, doamnelor, vă rog, imploră profesorul, nu e 
momentul... 

De parcă ar fi fost vreodată momentul! Dar aşa se 
întâmplă totdeauna cu femeile, când le aduni grămadă. Şi în 
cancelarie era la fel. Toate bârfele, scandalurile al căror 
răsunet ajungea până la minister porneau de la doamnele 
profesoare. Nu că bărbaţii ar fi fost cozonac cu nucă dar 
parcă manevrele de culise, gelozia, intrigile funcționau mai 
pastelat. Declară doar ca să deturneze discuţia: 

— În definitiv, nu văd de ce aş face excepţie! Verificaţi-mă 
şi pe mine. 

Nimeni nu-i dădu atenţie în afară de bătrânul Niţu, care 
găsi cu cale să comenteze: 

— Care e ăla să-şi fure singur caii din grajd? Doar dacă-i 
nebun! 

Saşa îşi scoase paltonul şi deschise braţele ca o 
sperietoare de ciori. Aspectul era dezolant, niciodată nu 
sugerase mai strident eşecul, un destin ratat fără speranţă 
de reviriment. Mâna lui Nea Gică se opri pe buzunarul 
drept al pantalonilor, peste măsură de încărcat. Din livid, 
Saşa deveni stacojiu de ruşine. Începu să înşire pe masă o 
diversitate de obiecte care-i lăsă pe ceilalţi cu gura căscată. 
Buzunarul părea fără fund iar inventarul de-a dreptul 
stupefiant: ace de siguranţă, un mosorel cu sfoară, un 
covrigel de sârmă moale roşie, o cutie de chibrituri cu un 
căpeţel de lumânare înăuntru, o şurubelniţă mică, o bucată 


de hârtie igienică făcută sul, două dopuri de plută, o perie 
de dinţi tocită (cu ea se pieptăna), un briceag 
multifuncțional, un pix şi încă nu isprăvise. 

Dan râse: 

— "Ţi-a mai rămas ceva pe acasă, neamule? 

— Domnul Diaconu, surâse blând Dumitru Mihuţ, eo 
persoană prudentă. Poate face faţă oricărei situaţii, deşi 
bănuiesc că nu-i prea comod. 

Alina asista la scenă privind pe furiş, printre gene. Se 
simţea cuprinsă de milă, fiind probabil singura persoană 
dintre cei de faţă care realiza ce se petrece în sufletul lui 
Saşa. Trăise momente asemănătoare doar gândind că Dan îi 
surprinsese intimitatea mizeră. Îşi dădea seama că numai 
sărăcia cumplită îl determina pe tânăr să care după el tot 
acel jalnic nâcessaire. În orice împrejurare, trebuia să se 
descurce singur, în lipsa banilor nu putea apela la serviciile 
nimănui. 

Olimpia Fabian ciripi: 

— Simţul de prevedere constituie o însuşire de preţ. Mie, 
din nefericire, îmi lipseşte, şi adăugă pe tonul unei 
constatări vesele: Dacă eram mai prudentă, sau cel puţin 
atentă, acum dormeam în patul meu! 

— Ştiam că epuizăm o simplă formalitate, conchise Dan, 
dar pentru liniştea noastră trebuia s-o facem şi pe asta. 

Marietta Bogdan jubila: 

— Am spus-o de la bun început. Pierdem vremea inutil. 
Bijuteriile şi celelalte au scăpat de sub controlul oricărei 
forţe omeneşti, străbat acum alte cărări, inaccesibile nouă. 

— Calea Lactee? sugeră Dan. Dar apropo, ce ar fi util 
după dumneavoastră? O şedinţă de spiritism? 

— Dacă vreunul din noi ar avea har, vă asigur că ar fi mai 
eficientă decât o cotrobăială ridicolă. 

Cornelia Ciurea interveni energică: 

— Să lăsăm prostiile! Suntem oameni maturi şi, sper, în 
toate minţile. Cel puţin unii dintre noi. 

Marietta se simţi atinsă: 


— Faptul că cineva nu vede sau nu înţelege un lucru nu 
înseamnă că el nu există. Totul e în funcţie de gradul de 
cuprindere al unei inteligenţe. 

Cornelia uitase că, datorită Mariettei, stomacul nu-i mai 
chirăia de foame şi, pe de altă parte, se simţea prea 
plictisită de elucubraţiile ei pentru a mai fi politicoasă: 

— Astea să le „discursezi“ la dumneata, la şcoală! 
Problema este că trebuie să acţionăm fără întârziere. 

— De ce atâta grabă? se miră Olimpia Fabian. 

„Alt cap de găină“ gândi Cornelia, explicând totuşi: 

— Se ştie că în orice crimă trecerea timpului te 
depărtează de adevăr. 

Toţi tresăriră. Profesorul exclamă speriat: 

— Crimă aţi spus? De unde şi până unde v-a venit ideea 
aceasta? Slavă Domnului - bătu în lemn - încă nu am ajuns 
atât de departe! 

Cornelia Ciurea ridică din umeri: 

— Îmi pare rău! Vroiam să spun în orice infracţiune. Nici 
eu nu ştiu cum de am folosit cuvântul crimă. 

Marietta constată sibilinic: 

— Timpul nu-i pierdut. Uneori,  subconştientul 
prefigurează evenimentul. 


La propunerea lui Dan, începură cercetările de la subsol. 
Crinu anunţă uscat că problema, neinteresându-l, va 
aştepta în bibliotecă. Saşa încercă să se asocieze dar Dan 
le-o reteză prompt: 

— Nu facem excepţii. Doar împreună ne putem 
supraveghea reciproc. De unde să ştiu eu ce faci dumneata 
sau invers, dacă ne risipim? 

— Mde... Asta cam aşa e, fu de acord profesorul. 

Bătrânul Niţu cuprinse umerii lui Crinu, intervenind 
împăciuitor: 


— Hai, băiete, că nu-i cine ştie ce de răscolit. Cum mai 
zisei, asta-i rânduiala, ne supunem cu toţii. 

Crinu se smuci iritat: 

— la mai lasă-mă, nene, că nu-s copil mic! Ce-i aia?! Toată 
lumea îmi comandă aici? Toţi sunt deştepţi praştie şi eu boul 
care ascultă. 

Sanda îl privi mirată. Îl ştia blând, îndeobşte binevoitor, 
gata să-ţi intre în voie ca, în general, toate persoanele 
dependente şi iată-l, dintr-o dată, făcând crize de 
personalitate. Ceva nou însă, neaşteptat de masculin în 
atitudinea băiatului o opri instinctiv de la orice comentariu. 
Şi tot acum îşi dădu seama că de la un ceas la altul parcă îşi 
schimbase comportarea faţă de ea. Nu-i mai căuta privirea, 
„nu-i mai stătea la picioare“. Deşi toate gândurile, întreaga 
ei fiinţă se concentrau asupra lui Dan, situaţia o deranja, pe 
undeva, marginal. Nu-i plăcea să-şi piardă servii şi nutrea 
secreta convingere că ar fi o femeie fatală: cine a apucat s-o 
iubească, nu scapă în veci de sub vraja ei, o iubeşte până la 
moarte.  Imaginându-şi asemenea situaţii, se simţea 
năpădită de clişee romantice. 

„După ani de suferinţă şi zadarnice nădejdi, nefericitul 
se însoară, totuşi. Nevasta respectivului se resemnează, ştie 
că inima lui aparţine definitiv şi irevocabil alteia şi din cauza 
asta se trece foarte repede. Primul lor copil va purta 
numele Sandei. Sanda va fi, de altfel, şi ultimul cuvânt, 
suflat cu ultime puteri pe patul de moarte. Aici, de obicei, 
fetei i se umezeau ochii, urma end şi genericul de final; 
Sanda trăia, simţea şi discernea în secvenţe de film. 

— "Totuşi, hm... totuşi, tuşi Dumitru Mihuţ, va trebui să 
facem o excepţie. Arătă spre Alina: Domnişoara Rădulescu e 
foarte bolnavă. 

Părea ciudat, dar până atunci nimeni nu observase starea 
fetei. Era sleită, tenul, din clorotic, devenise verzui, avea o 
neclintire care speria. Dan îşi îndreptă privirea 
recunoscătoare spre unchiu-său. Spuse de formă: 

— Dacă toată lumea-i de acord... 


— Dar bineînţeles, sări Olimpia Fabian. Eu aş chema un 
medic. 

— Nu... nu vreau nici un medic. Lăsaţi-mă în pace. 

Dan o prinse de mână, ca şi cum ar fi vrut să-i ia pulsul. 

— Eşti sigură că nu ai nevoie de nimic?... Bine, bine, nu 
te enerva. Cum vrei tu... Apoi în şoaptă: lartă-mă, scumpa 
mea, ştiu că nu ai de ce să-mi mulţumeşti pentru noaptea 
asta. 

Alina deschise ochii. Părăsiseră cu toţii biblioteca şi totuşi 
avea impresia că nu e singură. Perdeaua se mişca 
imperceptibil, ascunzând parcă o răsuflare. Dintr-o dată, 
lumina se stinse. 


— Ce naiba se întâmplă? 

Pe coridorul lung, nu pătrundea nici o aţă de lumină, 
domnea o beznă desăvârşită. 

— Aşa se întâmplă cam în fiecare noapte, se auzi glasul 
bătrânului Niţu. Dumneavoastră n-aveţi de unde şti că nu 
dormiţi aici. 

Dan aprinse bricheta nervos: 

— Da' ce mama dracului fac? 

— Ştiu şi eu? Fură lumina. Toţi fură! Să am eu o putere... 

Celălalt îl întrerupse nerăbdător: 

— "Ţine mult chestia asta? 

— Aşa, cam un ceas, două... S-a întâmplat şi mai mult. 

Cornelia Ciurea interveni practică: 

— Înseamnă că ai lumânări, o baterie, ceva... 

— Nu am, se scuză Nea Gică Putere, că eu 300 de leipeo 
lumânare nu dau... Mai ieftioare, îmi zise o femeie, se 
găsesc pe lângă Lipscani, da' uite că nu mi-am făcut drum 
pe acolo... 

Profesorul Mihuţ constată filosofic: 


— Iată că nu te poţi gândi niciodată la absolut totul. 
Vorba aia, am luat scobitori, chibrituri, aspirine - se referea 
la o trusă farmaceutică de primă necesitate - dar la lumină 
nu ne-am gândit. 

Dan mări flacăra brichetei şi o înălţă deasupra capului. 
Figurile grotesc spectrale păreau desprinse dintr-un film 
horror de categoria a Il-a. Vioaie şi ca totdeauna la 
îndemână, tratând totul cu un firesc iresponsabil (aprecia în 
sinea ei Cornelia Ciurea), Olimpia declară cu voce de 
cristal: 

— Cred că trăiesc cea mai captivantă noapte din viaţa 
mea. 

Unghiul Mariettei Bogdan înclina spre lugubru: 

— 'Totul se desfăşoară conform scenariului. 

— Aha! exclamă Dan. Deşteapta asta super intelectuală 
începuse să-l calce pe nervi: Ce scenariu?! Care scenariu?! 
Cine-l semnează? Tot Coposu, nu-i aşa? 

— Mi-e foarte simpatic domnul Coposu, dar acum e vorba 
despre altă mână. Mâna... ABSOLUTĂ! 

— Aşa-i, făcu Dan, nu-mi trecuse prin minte. Sunt de 
părere să vă întoarceţi în bibliotecă. Eu vreau să văd ce se 
întâmplă afară, dacă situaţia-i aceeaşi în tot cartierul. 

— Parcă spuneaţi că trebuie să rămânem toţi împreună, 
observă Crinu cu un glas impersonal, rezemând peretele. 

Dan rânji: 

— Dacă vrei, poţi să mă însoţeşti. 

Băiatul nu se clinti. În mâna lui Dan se strecură palma 
fierbinte a Sandei Ionuţ: 

— Vin eu cu tine. 

— Rămâi aici. Mă întorc în două minute. Vă las bricheta, 
eu mă descurc. 

Întreg cartierul nu avea lumină. Undeva, peste drum, la o 
fereastră, pâlpâia o flăcăruie firavă. „Uite un deştept care s- 
a asigurat cu lumânări, poate chiar o lampă de gaz. În fond 
e normal, reflectă Dan bâjbâind prin întunericul curţii, şi eu 


am acasă un ciot de lumânare şi, în orice caz, o lanternă. 
Aici încă nu s-a rodat gospodăria...“ 

Intenţiona să ajungă la Donald. Pe toate mesele - recuzită 
deja demonetizată prin frecvenţă, dar care rămânea totuşi 
de efect - se aflau un soi de candele, a la Moş Koprol, cel 
neconstipat, pentru cine-l mai ţinea minte. Aia precis aveau 
o rezervă de lumânări; ar fi cumpărat câteva să le ajungă 
până dimineaţa. 

Ajunse la gard, fără să fi scăpat nici o băltoacă. Apa nu-i 
pătrundea în ghete şi, prin asociere, îşi aminti cu strângere 
de inimă cizmele sparte ale Alinei; în schimb, plecase fără 
canadiană - simţea frigul şi umezeala străbătându-i 
pulovărul de mohair. Priveliştea străzii îl descumpăni. Până 
la Donald nu erau mai mult de 500 de metri pe care, în mod 
normal, i-ar fi parcurs în câteva minute. Bezna stăruia însă 
atât de „absolută“, vorba proastei ăleia, încât se punea 
problema dacă va putea răzbi până acolo. Nehotărât, vru 
să-şi aprindă o ţigară, aducându-şi aminte în aceeaşi clipă 
că nu avea brichetă. I se păru că aude un zgomot în spate, 
dar nu avu timp să se întoarcă. O lovitură năpraznică îi 
muie genunchii. Capul îi explodă şi începu să alunece, 
încercând zadarnic să se agaţe de suliţele gardului din fier 
forjat. 


Saşa se simţea fericit. Ţinea mâna Alinei. Era moale, 
inertă, ca şi cum fata, căutând ocrotire, i s-ar fi încredinţat 
toată. Întunericul îi dădea curaj şi-i cuprinse umerii. Părul 
păstrează miasmele interiorului în care trăim. Al Alinei, 
tocit de permanent, o lână fără viaţă, mirosea îmbâcsit, a 
spaţiu neaerat, a mizerie proletară. Dar Saşa nu simţea 
decât moliciunea, mătasea, îşi închipuia el înnobilând caerul 
câlţilor devitalizaţi. Era prea îndrăgostit şi nici la ei acasă 
nu aromea a crâng înflorit. Chiar înainte de a deschide uşa, 


te izbea mirosul de rânced şi constantă umezeală: casă 
veche, instalaţii părăginite şi Saşa nu-şi amintea o singură 
zi în care să nu existe măcar o cutie de conserve - în cele 
mai multe cazuri, oală sau chiar lighean - colectând 
scurgere de apă sub calorifere, chiuvete ori la WC. Izul de 
rânced îl dădea stilul de bucătărie al Elenei Diaconu, care 
gătea exclusiv pe untură şi nu aerisea. Era gustos, hrănitor, 
revenea mai ieftin; nu deschidea geamul, temând curenţii 
vrăjmaşi. 

— V-aţi aşezat? întrebă Dumitru Mihuţ, încercând să 
străbată cu privirea dincolo de flacăra brichetei. Sting că 
poate mai avem nevoie. Suntem toţi, nu? 

Marietta Bogdan propuse: 

— E prea întuneric ca să ne dăm seama. Să ne semnalăm 
fiecare prezenţa. 

— Ce amuzant! râse arpegiat Olimpia Fabian. Facem 
catalogul, ca la şcoală! 

Glasul Corneliei Ciurea interveni hotărât: 

— Nu-i nimic de râs. Trebuie să controlăm situaţia. Pe 
bezna asta se poate întâmpla orice. De exemplu, eu aud că 
cineva, poate mai mulţi se mişcă, umblă, intră, ies, de unde 
să ştim? Ce face? Unde se duce? De ce? 

— Vă rog, interveni Dumitru Mihuţ, fără panică. Umblă, 
se mişcă! La urma urmei, nimeni nu-i arestat. 

— Chiar aşa, spuse Sanda Ionuţ. De exemplu, eu mă mişc 
acum. Am chef să stau pe canapea. 

Din ce în ce mai intrigată de atitudinea lui Crinu, vroia să 
desluşească misterul şi totodată să-şi verifice puterea de 
seducţie. Se aşeză cât putu de aproape, lipindu-şi picioarele 
de ale băiatului. 

Crinu şopti înfundat: 

— Dă-te la o parte! 

— Cum? se miră dulce Sanda şi răsuflarea fierbinte arse 
urechea lui Crinu, nu mă mai iubeşti? 

— Ascultă-mă, ascultă-mă bine! Dacă nu vrei scandal, 
lasă-mă în pace! 


Sanda îi auzi pârâitul măselelor şi se depărtă speriată: 

— Ai înnebunit? Ce crezi, bă grădiniţă, că am să mă rog 
de tine? 

— Nu. Tu ştii doar să cazi în genunchi. 

Sanda simţi că i se taie răsuflarea. „A văzut 

— Ce o fi cu Dan de întârzie? se miră Dumitru Mihuţ. 

— Ce-i drept, zăboveşte cam mult. Dacă vreţi, dom” 
profesor, mă duc să-l caut. 

— Ştiu şi eu, Nea Gică? Unde să-l cauţi? 

Din nou, interveni Cornelia Ciurea în stilul categoric 
care-i intrase în sânge: 

— E preferabil să nu ne dispersăm. Pentru orice 
eventualitate, cel mai bine-i să rămânem împreună. Chiar 
aşa, unde să-l cauţi? 

— Sunt convinsă că s-a întâmplat ceva cu el, decretă 
Marietta Bogdan. Ceva care-l împiedică să se întoarcă. Ce 
motiv ar avea să întârzie? Şi poate... poate sunt lipsită de 
tact dar cred - nu mai constituie un secret pentru nimeni - 
că nu poate rezista cinci minute departe de domnişoara 
Alina. 

— Şi asta-i drept, zâmbi bătrânul Niţu. Cum ziceţi 
dumneavoastră. Dacă vreţi, eu mă duc, sunt deprins cu 
locul. 

— E destul de mare ca să se descurce singur, opină 
Cornelia Ciurea dictatorial, completând: E cel mai puternic 
şi orientat dintre noi. 

Olimpia Fabian repetă pe un ton visător: 

— Orientat, bine zis. Cei mai mulţi dintre oameni nu ştiu 
după care stea să se ia. Contează însă enorm şi tinereţea... 

— Mai sunt şi alţii tineri, spuse apăsat Sanda Ionuţ, care 
nu se orientează dincolo de coada măturii. 

„Asta rămâne de văzut“, îi răspunse Crinu în gând. Îşi 
muşcă buzele, decis să se stăpânească. Nu învățase multe 
de la unchiu-său Tudor - de altfel bărbatul nu se omora cu 
recomandările sau sfaturi de viaţă tip „Învățăturile lui 
Neagoe Basarab câtre prea iubitul său fiu Teodosie“ - 


« 


reţinuse totuşi o vorbă care i se păruse de bun simţ: 
constituie o mare greşeală să te enervezi când constaţi că 
adversarul exact asta urmăreşte, să te scoată din fire. 

— Cât să fie ora? întrebă Olimpia Fabian. Când eram în 
liceu, aveam un ceas Anker cu cifre fosforescente. Era 
foarte practic. Acum nu se mai poartă... 

— Se poartă prostiile astea electronice la care te zgâieşti 
fără să pricepi nimic, zise Cornelia, pe care modernismele o 
agasau din principiu. 

Profesorul Mihuţ aprinse bricheta: 

— E unu şi... aproape un sfert. Cam cât ziceai Niţule că 
ne ţin ăştia în întuneric? 

— De obicei, vreo două-trei ceasuri, după cum au chef şi 
ei. Parcă îmi dau mie socoteală ori la vreun oarecine? 

— De, surâse profesorul, dacă aveai o putere... 

Îi întrerupse o exclamaţie strangulată: 

— Ce-i? 

Saşa Diaconu ţipă: 

— Doamne sfinte! Alina!... Nu ştiu ce s-a întâmplat! 

Profesorul abandonă mâna fetei: 

— E moartă. A început să se răcească... 

Ţipete, exclamaţii de consternare străpunseră întunericul 
din bibliotecă: 

— Nu se poate!... Când?... Cu noi aici, înfiorător... 
Lumină! Să dăm foc la ceva! Nu putem sta aşa... Un 
infarct?... La vârsta ei?!... S-a mai văzut! 

— E o crimă, decretă Marietta Bogdan. Totul se confirmă. 

— Lăsaţi prostiile, spuse cu glas nesigur profesorul. Pe 
cine putea să deranjeze Alina? O persoană atât de 
neînsemnată... un biet copil. 

Glasul puternic al Corneliei Ciurea acoperi vocile 
celorlalţi: 

— Şi eu sunt convinsă că e o crimă dar, până la alte veşti, 
ca să nu se mai producă şi a doua, trebuie să facem rost de 
lumină. Cineva a sugerat să aprindem ceva. Este o soluţie. 

— Să dăm foc la lăzile de ambalaj, propuse Niţu. 


— Foarte bine. Le ardem într-un container de gunoi... 

— Nu-i nevoie, rosti rătăcit Dumitru Mihuţ. Avem 
şemineu. 

— E în curte cartoanele de la mobilă... Nu le-am azvârlit. 

— Nu, Nea Gică, se opuse profesorul. Nu te las să ieşi 
afară... Cine ştie... Nu mai ştiu nimic... Nu trebuie să mai 
riscâm... Acum am intrat la idei şi cu Dan! 

— Nu! ţipă Sanda Ionuţ, nu spuneţi asta. 

Saşa Diaconu plângea nestăpânit, cu ochii şi cu nasul ca o 
femeie: 

—  Erai lângă ea, observă Cornelia Ciurea. Cum 
Dumnezeu n-ai sesizat nimic? 

— Credeam că doarme... Era epuizată... Doar când am 
simţit că i se răceşte mâna... 

Marietta Bogdan îşi şterse faţa transpirată pe care 
ochelarii alunecau ameninţător: 

— Dar cum a murit?... Adică mă interesează modalitatea 
de crimă. 

Olimpia Fabian se zgribuli între umerii înguşti: 

— Când mă gândesc că a fost ucisă în prezenţa noastră... 
Cât sânge rece! 

— Nu... nu cred că s-a întâmplat acum, spuse printre 
sughiţuri Saşa. Am fost prea aproape de ea. Pre... presupun 
că a fost omorâtă când făceam noi percheziţie. Eu nu mi-am 
dat seama... Ziceam că doarme şi... şi abia am îndrăznit să 
mă mişc. 

— Ipoteza mi se pare corectă, declară Cornelia Ciurea 
străpungând cu privirea chipurile din jur. 

În şemineu, focul începuse să prindă viaţă. Instinctiv, se 
respira mai uşor. Asistaseră, fără să asiste - pe neve - îi 
trecu prin minte Mariettei, la o crimă (subtilizarea 
bijuteriilor trecuse acum pe planul doi) dar spaima pe care 
bezna o amplifică întotdeauna până la isterie se atenuase 
considerabil. Bineînţeles, nici unul nu arăta faimos, constată 
Cornelia Ciurea, dar fără îndoială că, după tânărul Diaconu, 
cel mai prăbuşit părea profesorul Mihuţ. Căpătase dintr-o 


dată un facies senil, un senil disperat şi Cornelia se întrebă, 
cu un zâmbet cinic, dacă îi mai ardea şi acum de 
madrigaluri. Juna Olimpia era moderat consternată, 
coțofana zăpăcită - Marietta - arbora fără recreaţie aerul 
de triumf discret: „V-am spus eu?“ 

Sanda, vizibil neliniştită din pricina lui Dan, cu mâinile 
înfipte în belşugul de păr roşu, privea flăcările din cămin cu 
o expresie rătăcită. Nea Gică Putere avea figura de clasică 
resemnare a omului simplu pus în faţa nenorocirii. „Aşa a 
vrut Dumnezeu, El hotărăşte peste toate...“ Impenetrabil i 
se părea Crinu. Deruta înfăţişarea rezolută şi o 
neconfundabilă maturizare bruscă. În câteva ceasuri doar, 
căpătase alt chip. Părea fratele mai vârstnic al celui care 
fusese până mai ieri... Al celui de aseară... 

— De astă dată., rosti cântărindu-şi fiecare cuvânt, căci 
de astă dată nu mai avem de ales, trebuie să anunţăm 
Poliţia. 

Capetele se răsuciră ca la comandă. Nu propunerea 
surprindea, ci faptul că nimeni nu se gândise la primul şi cel 
mai firesc lucru în asemenea situaţii. 

— Chiar aşa, exclamă profesorul Mihuţ, repezindu-se 
spre telefon. 

Ridică receptorul şi bătu în furcă apoi, după cum 
procedează mulţi şi nu s-a descoperit încă de ce, începu să 
sufle în microfon: 

— E mut. 

— Bineînţeles, remarcă Olimpia Fabian. Nu vedeţi 
cordonul? E tăiat. 

Cornelia Ciurea conchise ferm: 

— Cred că nu mai există nici un dubiu. Avem de-a face cu 
o crimă. lotul a fost premeditat. 

În ochii Mariettei Bogdan scânteia triumful. 

Accentele isteriei străpungeau glasul Sandei Ionuţ: 

— Nu putem sta cu moarta aici! Duceţi-o barem în altă 
cameră. 


— Mă gândeam la acelaşi lucru, spuse Olimpia Fabian. 
Suntem şi aşa destul de nervoşi. 

Se oferiră Saşa şi Nea Gică Putere. Crinu le lumină 
drumul. Răsucise o bucată de carton, improvizând o torţă. 

— E uşoară ca pana, observă Niţu, un copil, acolo... Vezi, 
asta nu înţeleg eu... 

Nu mai spuse ce nu înţelege. Dumitru Mihuţ reluă ideea, 
gândindu-se însă la altceva. (Contrastul dintre figura 
pleoştită, de vârstnic neajutorat, specifică azilului de 
bătrâni şi hainele fistichii, în mentalitatea autohtonă, era 
dramatic.) 

— Nici eu nu înţeleg... În tot ce mi s-a întâmplat, a existat 
o rațiune divină... O lumină care mi-a desluşit esenţa 
darului primit şi calea ce am de urmat. Acum, rătăcesc în 
negură, scufundat în genune... 

Cornelia Ciurea tuşi cu tâlc. Mihuţ o lua razna rău. Mai 
toţi păţeau la fel, când se apropiau de staţia terminus. 
„Înţelepciunea vârstei“, traduceau popii. Aşi! se strâmbă 
Cornelia. E doar frica de groapă. În ce o priveşte, spera să- 
şi păstreze bunul simţ până la urmă. 

Marietta Bogdan remarcă, doctă: 

— Faceţi abstracţie de forţele satanice care acţionează în 
spaţii bine determinate, malefice. Folclorul le pune sub 
semnul maledicţiunii. N-aţi auzit vorbindu-se despre case 
blestemate, Valea Dracului, Dealul lui Michiduţă, în fine, 
poieni, piscuri, lacuri şi aşa mai departe având aceeaşi 
firmă şi acelaşi patron - LUCIFER? Există un asemenea loc 
chiar în preajma Bucureştilor - se presupune că aici ar fi 
murit Vlad Ţepeş - unde se petrec fenomene care scapă 
tuturor  explicaţiilor ştiinţifice. Oameni serioşi, de 
neîndoielnică credibilitate au depus mărturii zguduitoare... 
Pentru mine, această casă în care ne aflăm constituie un 
asemenea spaţiu satanic. Cunoaşteţi, presupun, legendele 
din cartier... 

„Imbecilitate care se vrea Larousse“, califică mental 
Cornelia şi o repezi fără menajamente: 


— Astea sunt năzbâtii de ale dumitale, doamnă Bogdan. 
Ce Vlad Ţepeş, ce oameni serioşi sunt ăia care văd vaci 
tricolore şi draci bălţaţi, cai verzi pe pereţi? Din păcate, 
ăştia nu mai pot fi oameni serioşi, iar principiul meu este 
că... 

O înecă un acces de tuse şi Marietta profită de 
întrerupere: 

— E lesne să enunţi principii, oferiţi-mi argumente. 

Cornelia se enervă de-a binelea: 

— Argumentul meu este că nici un om zdravăn la cap nu 
o să-şi închipuie că s-au deplasat vârcolaci din cea lume ca 
să fure niscai giuvaergicale şi s-o achite pe fata asta! 

— Care fată? Despre cine vorbiţi? 

Dan Mihuţ, plin de noroi şi cu obrazul însângerat, intră 
clătinându-se în bibliotecă. Îşi dădu drumul să cadă pe 
canapea: 

— Unde-i Alina? 

„Ce imprevizibili sunt oamenii!, reflectă Cornelia Ciurea. 
Mă aşteptam să urle, să spargă, să se dea cu capul de 
pereţi... El e doar înţepenit.“ 

Aceeaşi impresie o avea şi Marietta Bogdan. Dan părea la 
fel de neînsufleţit ca o statuie, ai fi zis că nu respiră. În 
bibliotecă se prelungea o linişte nefirească iar ceva în 
atitudinea tânărului înspăimânta; aveau sentimentul că o 
singură silabă emisă ar fi declanşat o catastrofă. Unchiu-său 
îşi şterse nasul silențios, tamponându-şi doar nările cu 
batista. Ar fi vrut să-l mângâie, să-i fie cumva aproape, să-i 
pună măcar mâna pe umăr, dar nu îndrăznea. 

Olimpia Fabian dezmierda braţul fotoliului ca pe o 
spinare de pisică, privind distrată în gol. Bombardamentul 
din aprilie '44 o prinsese la Ploieşti. Nici măcar atunci, în 
adăpost, atmosfera nu fusese atât de încordată; oricum, se 
mai auzeau vaiete, exclamaţii, evocări ale lui Dumnezeu... 
Se uită la ceilalţi. Stupoarea le marcase diferit chipurile, 
dar esenţa era aceeaşi. Făcea excepţie Marietta Bogdan, 
care părea să urmărească în continuare, cu ochi detaşat, 


ştiinţific, o experienţă interesantă. Olimpia îşi închipuia 
foarte bine un microscop în locul ochelarilor, aflaţi ca 
totdeauna în echilibru precar pe vârful nasului. 

Bătrânul Niţu mai puse o scândură pe foc, încercând să 
nu facă zgomot. Părea desprins din fauna convenţională a 
maidanelor cu pisici moarte şi Cornelia Ciurea abia acum îşi 
dădu seama că individul reprezenta figura clasică de 
vagabond incurabil, înrăit, care structural nu prinde 
rădăcini nicăieri, cât de însorit ar fi peisajul; vagabondul 
îmbătrânit pe drumuri nesfârşite care nu duc nicăieri. Tot 
lângă şemineu, Crinu rezema peretele, aşezat pe covor. 
Ţinea ochii închişi, dar simţeai din încordarea trupului că 
nu doarme. Iar el, încordat ca un arc, simţea că în noaptea 
aceea împlinise treizeci de ani. Era bătrân adică. Din când 
în gând bătea cu afecţiune maşinală spatele lui Saşa, care-şi 
ascundea obrazul pe braţele rezemate pe genunchii aduşi 
la gură. Sanda Ionuţ, aşezată la celălalt capăt al încăperii, 
încremenise. Crinu o observa printre gene. Fata nu-şi 
desprindea ochii de silueta lui Dan. O privire lacomă, 
fierbinte, dilatată. 

Pendula bătu de trei ori. Ca un semnal. Un şoc electric 
străbătu trupul lui Dan. Se răsuci pe neaşteptate, urlând: 

— Care aţi doborât-o? Care e bestia aia? Vă omor pe toţi! 

Tresăriră înspăimântați, dar cu un straniu sentiment de 
uşurare. Cel puţin acum se puteau mişca, liniştea fusese 
spartă. 

— Care dintre voi, nenorociţilor? 

Dumitru  Mihuţ îşi ridică palmele împreunate, ca 
dinaintea unei icoane: 

— Dane, fii bărbat, nu-ţi ieşi din fire. Poate că nu suntem 
vinovaţi. Cine ştie... Nu cred că vreunul dintre noi... 

Tânărul apucă la întâmplare o glastră de pe bibliotecă şi 
o azvârli în şemineu. Simţea nevoia să distrugă, să spargă 
zidurile, să ucidă. 

— Mă crezi imbecil? Bestia e aici. Ala a furat bijuteriile, 
ăla m-a scos pe mine din circulaţie, ăla a omorât-o pe Alina! 


Ăla... O idee neaşteptată îl străfulgeră: Un ăla sau o aia! 

— Exact, traduse prompt dar aiurea Marietta Bogdan. 
Aia! Mâna nevăzută! 

În momentul acela Cornelia Ciurea îşi zise că, totuşi, se 
putea socoti o femeie norocoasă. Încă nu avusese de-a face 
cu ţâcniţi de asemenea dimensiuni. Noră-sa era o golancă, 
fecioru-său un mameluc, amândoi - ticăloşi, dar până la 
ospiciu mai aveau. 

Dan îşi plimba privirea de la unul la altul. În acelaşi timp, 
îi puncta cu degetul, ca într-un inventar. Se opri la Sanda 
Ionuţ. Privirea incandescentă arse chipul fetei. 

— Tu! urlă. Tu ai făcut-o! Pentru că o iubesc... Ca să scapi 
de ea! Nemernico! Din gelozie! Te... te... 

Se repezi cu un salt de panteră. În clipa următoare, 
împiedicându-se de piciorul lui Crinu, se întinse pe covor. 
Sanda hohotea înăbuşit, strângând în braţe una din pernele 
canapelei: 

— Nu eu... Jurcă nueu... 

Dan se ridică anevoie, nesigur pe picioare. Se resimțea 
după lovitura primită în curte, capul îl durea cumplit. În 
împrejurări normale şi-ar fi dat seama că, de fapt, era 
prima dată în viaţa lui când încerca o durere fizică. 
Incredibil, „anormal“ de sănătos, fusese scutit de toate 
bolile copilăriei, la treizeci şi cinci de ani nu cunoştea 
dentistul, nu avea o singură plombă. Cu privirea rătăcită îl 
căută din ochi pe Crinu. Băiatul îl aştepta încordat, dând 
impresia că scapără. 

— Unde te ascunzi, gâlmă? 

— Nu mă ascund. 

Se repeziră bezmetici, unul spre celălalt. Bătrânul Niţu, 
mai iute, se băgă între ei. 

— Veniţi-vă în fire... Ce-s prostiile ăştia? Ca copiii, se 
poate? 

Blocase mâinile lui Dan şi încerca să-l tragă de- 
a'ndăratelea, spre canapea. La rândul lui, Crinu se zbătea 
să scape din strânsoarea Corneliei Ciurea, care se dovedea 


neaşteptat de puternică. De regulă, îşi vedea de treburile 
ei, asista martor indiferent la conflictele din jur, în patruzeci 
de ani de serviciu nu făcuse partizanat cu nici un coleg, 
neabătut credincioasă principiului „nu mă amestec cu 
nimeni“. De data asta, intervenise îngrijorată de evoluţia 
lucrurilor - „s-au întâmplat destule pentru o singură 
noapte“ şi pentru că, în sinea ei, avea o simpatie, chiar 
slăbiciune faţă de Crinu. Era muncitor, serviabil, respectuos 
şi îl admira pentru felul în care îşi organizase viaţa. Aşa l-ar 
fi dorit pe Decebal, pe care-l considera bleg şi lipsit de 
personalitate, fără să-şi dea seama că, în realitate, ea îl 
depersonalizase prima şi în primul rând. Cornelia, însă, se 
socotea vinovată din cu totul alte motive, asumându-şi culpe 
avuabile, care onorează: „Aia e, îşi reproşa cu răsfăţ, că 
prea l-am cruțat, nu i-a lipsit nimic, pe toate i le-am adus 
sub nas... N-a pus niciodată osul să vadă că, vorba bunicii 
«nu prinzi osânză dacă nu ai slănină în cămară, şi n-ai 
slănină în cămară dacă te ciugulesc muştele la umbra 
nucului...»“ 

— Mai stăm noi de vorbă, scrâşni Dan, lăsându-se aşezat 
pe canapea. 

Crinu, imobilizat încă de Cornelia, îşi sticli dinţii, ca un 
lup tânăr: 

— Îţi stau la dispoziţie! 

Se auzi un horcăit puternic şi, în clipa următoare, 
Dumitru Mihuţ se prăbuşi. 


— Infarct, opină Cornelia Ciurea. 

— Şi-i mai ardea de însurat, gândi cu voce tare, 
necenzurat, Olimpia Fabian care nu era în fond cinică, ci 
doar realistă. li era dor de casă, de ambianța şi 
microclimatul specific, de zidurile între care se simţea atât 
de bine. Cu oarecare plictiseală, realiză că lucrurile s-au 


complicat. Contase mult pe ajutorul lui Mihuţ (fericit, 
desigur, să-şi ofere serviciile), care i-ar fi găsit un bun 
lăcătuş şi aşa mai departe. Faptul că doi morţi mobilau 
perimetrul imediat în care respira nu o impresiona din cale 
afară. Afectiv, nu însemnau nimic pentru ea - aşa, ar trebui 
să suferim ori de câte ori parcurgem anunţurile de la 
„Decese“ - iar ca fenomen în sine, privea moartea, în ciuda 
vârstei, cu detaşarea individului care inconştient se 
bănuieşte a fi nemuritor. Moartea, un eveniment 
dezagreabil - pentru sănătatea ficatului e preferabil să-l 
ignori - şi, în consecinţă, se amână sine die. 

— Nu suferea de inimă, preciză Dan, cu o expresie 
rătăcită. De la decesul părinţilor se crezuse invulnerabil, 
dar abia acum îşi dădea seama că se înşelase. Clar, 
evenimentele îl depăşeau. 

— De unde ştiţi? se interesă calmă Marietta Bogdan. 
Când a fost ultima oară la doctor?, deşi nici asta nu este 
concludent. Am întâlnit persoane care, după o 
electrocardiogramă pozitiv impecabilă, au decedat în 
următoarele douăzeci şi patru de ore sau chiar pe scările 
spitalului, abia ieşiţi din cabinetul medical. 

— Aţi întâlnit foarte multe persoane, remarcă acid 
Cornelia Ciurea. 

Coțofana savantă, cu aerul ei din ce în ce mai triumfător, 
pe măsură ce treceau orele, complet opacă, insensibilă în 
faţa nenorocirii şi atentă doar la „experiment“, o scotea din 
fire. 

— Am impresia că jubilaţi. Chiar dacă ipoteza 
dumneavoastră se confirmă, deşi eu sunt convinsă că este 
vorba despre cu totul altceva, mult mai terestru... 

— Dar se vede cu ochiul liber, o întrerupse Marietta. 
Gândiţi-vă numai cum a debutat seara şi la cele ce au 
urmat... Şi încă nu s-a terminat. 

Cornelia Ciurea se interesă brutal: 

— Va mai muri cineva? 

— Sunt sigură. 


— De unde ştiţi că nu veţi fi dumneavoastră următoarea 
victimă? 

Marietta Bogdan păru derutată pe moment. Îşi ridică 
ochelarii apoi, fluturate evantai, degetele de la mâna stângă 
părând să reflecteze: 

— Pentru structurile hipersensibile, excelente 
mediumuri, har verificat la mine, există anumite 
avertismente. Or, nu înregistrez nimic. Chiar dacă trebuie 
să vă dezamăgesc, surâse, vă asigur că eu nu sunt 
programată pentru această noapte. 

Cornelia Ciurea dădu din umeri: 

— Eu în locul dumitale nu aş fi atât de sigură. 


— E de necrezut! exclamă Olimpia Fabian. De necrezut şi 
inadmisibil! Cum poţi lăsa atâtea ore în întuneric un cartier 
întreg?! Ar trebui reclamat la un ziar serios... 

— Care-i ăla? rânji Cornelia Ciurea. 

— „un articol cu efect ar determina primăria să ia 
măsuri. La mine, nu se întâmplă aşa ceva. 

— De unde ştiţi? De câte ori sunteţi trează la ceasurile 
astea? 

— Poliţia, bolborosi Saşa. E singura soluţie... 

— Aşa-i... Bătrânul Niţu umezi ţigara înainte de a o 
aprinde. Cine să te creadă că în inima Bucureştilor n-ai 
putut să străbaţi o stradă, două doar că a fost pană de 
curent? 

Dan rosti abia auzit: 

— Eu ar trebui... Nea Gică, du-mă repede la WC! 

Răul fizic îl copleşise, trebuia să vomite imediat. 

— Interesant! constată Cornelia. Ai fi zis că nu-l poate 
dobori nimic. Cum or încasa ăia din filme cinci minute la 
rând pumni de pot nimici o vacă şi p'ormă se plimbă cu 
bicicleta sau prind fluturi?! 

— Nu-i chiar aşa, spuse Marietta. Gândiţi-vă prin câte a 
trecut în noaptea asta, în afară de lovitura de la cap. l-a 


murit iubita şi acum profesorul, despre care am înţeles că-i 
unica sa rudă... 

Crinu respiră adânc: 

— V-am mai spus, mă duc eu! 

Cornelia îi surâse matern: 

— Nici vorbă, drăguță. Sunt sigură că te-ai descurca, dar 
nu avem voie să riscăm. Nu ştim cine-i criminalul, unde se 
află. Poate se ascunde în curte... 

Sanda Ionuţ îşi dădu la o parte părul care-i invadase 
obrazul. Glasul îi răsună răguşit, ca după un plâns în 
hohote: 

— Nici o curte... E unul de aici, din casă. 

Olimpia Fabian se aplecă înainte, de parcă ar fi fost emisă 
o ipoteză neaşteptată: 

— Vreţi să spuneţi, unul dintre noi? 

— Logic aşa ar fi, opină Cornelia, şi înclin să cred la fel. 
Doar că... Zău nu văd cine... Pe tânărul Mihuţ, cel mai 
„viguros“, îl excluzi din capul locului. Restul... 

Pe buzele Corneliei înţepeni un zâmbet dispreţuitor. Nu 
că ar fi încercat vreo admiraţie pentru conceptul de crimă 
dar era o realitate, cele mai reprobabile fapte sociale 
presupun o îndrăzneală, o anume forţă şi energie. Prost 
canalizate, dar ele există. Or, ăştia de aici... le pufnea râsul! 
O domnişoară bătrână cu minte şi „zglobilisme“ de veveriţă, 
sclerozată, o alta savantă şi aiurită, Sanda - o târfuliţă 
ticăloasă dar fără anvergură. Ca maxim de top, poate cel 
mult să-şi salte fusta sau să fure portofele prin tramvaie. 
Cât despre bărbaţi... Crinu, copilul acesta minunat, iese din 
discuţie. Diaconu... o cârpă! Fleaşcă, fără vlagă, fătălău din 
ăla de strânută numai dacă se uită la buletinul meteorologic 
şi vede norişori. Cam cunoştea ea soiul, doar că Decebal e 
mai arătos... Ar mai fi rămas Niţu. Era încă în putere, dar 
tot fără clasă şi prea bătrân pentru asemenea năzdrăvănii... 
Sigur, nu se ştie niciodată... 

Se uită la el cu o privire nouă, mai atentă. Îl sprijinea pe 
Dan, care încerca să se descurce singur. Trupul nu-şi 


redobândise vigoarea obişnuită, îl simţeai tot moale, dar 
părea mai înviorat. 

— Cum vă simţiţi? se interesă Marietta Bogdan. 

Se adânci în fotoliu, îndreptându-şi spatele dureros. 
Mâinile în care se rezema îi alunecară în „buzunarele“ 
căscate pe lângă braţele îmbrăcate în pluş ale fotoliului, 
atingând arcurile. Dădu peste un obiect cu durități 
neomogene şi scoase o exclamaţie de surpriză. Ioate 
privirile se întoarseră spre ea. 

— Ce s-a întâmplat? 

Fără să se gândească, instinctiv, dădu din cap, încercând 
să surâdă: 

— Nimic... Am un ac la fustă... M-am înţepat. 

Era sigură că descoperise „comoara“. De ce se ascundea 
însă, nu ar fi putut spune nici ea însăşi. Până una, alta, 
trebuia să meargă la toaletă. 


— Cât să mai fie ceasul? 

— Două şi jumătate. 

— Dacă e să păstreze ăştia regula, zise Niţu aranjând 
pernele de la fotoliul Mariettei, cam peste o oră dau drumul 
la lumină. 

Olimpia Fabian declară visătoare: 

— O oră!... Uneori, poate însemna o eternitate! 

— Da, aprecie Cornelia Ciurea, asta zic şi eu filosofie! 
Adăugă parcă înciudată: Cred că am aţipit puţin. 

Nu avea voie să doarmă. În orice clipă putea interveni 
ceva şi ea rămăsese singura care îşi păstrase capul pe 
umeri. În alte împrejurări, te-ai fi putut bizui pe tânărul 
Mihuţ, dar acum era prea mototolit, scos din ring. 

Sanda Ionuţ izbucni pe neaşteptate: 

— Eu nu mai rezist!... Nu pot să stau aşa, să aştept să-mi 
vie rândul! 


— Care rând? se interesă Marietta, aducând cu ea un 
miros proaspăt de săpun. 

— Să crăpăm unul după altul! 

— De unde ştii că o să murim unul după altul? se interesă 
glacial Cornelia Ciurea. 

— Pentru că asta-i joaca! Se vede şi cu ochii legaţi. 

„Ai dreptate, fetiţo“, gândi Marietta şi îşi strecură din nou 
mâna în buzunarul fotoliului, vrând parcă să se asigure de 
existenţa reală şi nu halucinație a obiectului acela ciudat. 
Simţi o înţepătură în degetul mijlociu, dar de data asta 
izbuti să-şi reprime orice exclamaţie. 

„Un ac uitat de tapiţer, probabil...“ 

Cornelia o măsură dispreţuitoare: 

— Şi dacă nu mai rezişti, ce ai de gând să faci? 

Sanda explică cu voce precipitată: 

— Trec drumul la ai mei. Până acolo nimeresc! Cel puţin 
au telefon! Chem Poliţia şi terminăm dracului cu circul ăsta! 
— Are dreptate, spuse Saşa Diaconu. 0... o însoțesc eu. 

Nu mai avea ce pierde, nu-i mai păsa de nimic. Alina, abia 
acum îşi dădea seama, fusese ultimul lui scop în viaţă. 
Probabil, se va sinucide. Era un destin în familia lor, nu ar fi 
fost primul pe care nu-l aranjează cravata şi îşi pune juvăţ. 
O soră de a lui taică-său, o verişoară mai îndepărtată... 
Chiar şi Veruţa încercase o dată. Era o slăbiciune în neamul 
lor, mădulare moi şi sânge albicios, nu se puteau lua la 
trântă cu viaţa. Nu le plăcea să discute despre asta; rar, 
Elena Diaconu, după câteva păhăruţe de ţuică şi prea 
apelpisită de necazuri, începea pomelnicul... 

— Mai bine mă duc eu cu domnişoara Sanda, propuse 
Nea Gică. 

— Staţi acolo, îi opri Dan. Lăsaţi-mă să mă gândesc. 

Începuse să-şi revină dar se simţea incapabil să-şi facă 
ordine în idei, durerea îl amorţise ca un anestezic. 

„Înainte de toate, trebuie să beau ceva...“ 

Destul de sigur pe picioare, se îndreptă spre bibliotecă. 
Într-una din casete, unchiu-său păstra pahare şi vreo două 


sticle de alcool. 

— Mai vrea cineva? 

Nu refuză nimeni, nici măcar Cornelia Ciurea, în casa 
căreia „spirtul“” era interzis cu desăvârşire. Marietta 
Bogdan dormea profund şi îi lăsară un pahar în faţă. Dan 
luă o înghiţitură lungă, cu lăcomia disperată a unui beţivan 
serios, evadat de la dezalcoolizare. Se simţi mai relaxat, ca 
şi ceilalţi de altfel. Total neobişnuită cu tăria, după un 
singur degetar, Cornelia ardea ca o făclie. Spre surpriza 
tuturor, Olimpia Fabian întinse paharul a doua oară. Putea 
să bea ţeapăân. Normal, taică-său ţinuse cel mai mare 
magazin de coloniale şi delicatese din Ploieşti, făcându-i 
concurenţă redutabilă faimosului Iuliu Meinl şi nu exista la 
ei masă fără un aperitiv şi două feluri de vin. Olimpia însăşi 
avea o cămară bine asortată. Cu excepţia duminicii, când 
lua ceva la bord şi înainte de prânz, nu „gusta“ decât la 
cină. Atunci, toasta la fotografia părinţilor din salon, bând în 
amintirea lor. 

Crinu sorbea cu înghiţituri mici. Un gând îl fulgeră! Avea 
teză la istorie ora a doua şi nu repetase materia. Ridică 
instinctiv din umeri şi gândul se alungă în aceeaşi clipă, 
zbor de pasăre, retezând cerul fără urmă. Cu o luciditate 
ieşită din comun, îşi dădea seama că el nu va mai putea să 
trăiască în continuare ca până acum. Însăşi ideea de a mai 
merge la şcoală cu toţi puştii, colegii lui de care-l 
despărţeau acum decenii, o viaţă!, eventualitatea că l-ar 
mai putea preocupa în ce dispoziţie e Tănăsache de Mate 
sau „ce ne-o da mâine la teză“ i se părea imposibilă şi 
ridicolă. Se va înscrie la seral, pe urmă... 

— Să nu ne dispersăm, hotărî Dan. Dacă e aşa cum spune 
Nea Gică, nu mai contează juma' de oră. 

Cornelia Ciurea fu de acord: 

— Şi eu zic la fel. Ne-a rămas prea puţin ca să ne mai 
aventurăm. 

Obrajii îi luaseră foc, un foc violaceu, de spirt denaturat, 
căpătase faciesul clasic al apoplecticului. 


— Dacă aveţi la dumneavoastră vreo pastilă contra 
tensiunii, cred că ar fi bine să o luaţi. 

— Mă simt excelent, o informă Cornelia sec. 

Olimpia surâse incert. În fond, puţin îi păsa, dar socotea 
că doi morţi sunt tocmai de ajuns. Încă unu, ar fi deja vulgar 
şi de prost gust. 

Mâna Mariettei alunecă peste braţul fotoliului. Ceva din 
rigiditatea mişcării, sugerând un corp inert, neînsufleţit 
atrase atenţia lui Dan. Era în acelaşi gând cu Cornelia 
Ciurea, care se miră: 

— Asta tot le mai doarme? 

Dan se ridică intrigat şi scutură umărul femeii: 

— Doamnă Bogdan!... 

Capul Mariettei căzu în piept, fără viaţă. 


Saşa se holba îndobitocit. Maxilarul inferior îi atârna 
moale, un firicel de salivă i se prelingea pe la colţul gurii. 
Când dormea, cu gura deschisă, aşa cum se întâmplă de 
obicei cu sinusurile înfundate, uda perna. 

— Cum naiba?! exclamă Dan. Era bine merci, nimeni nu 
s-a apropiat de ea... Suntem martori cu toţii! 

Sanda ţipă isteric: 

— Ai văzut, madam? 

— Nu am văzut nimic, răspunse la altceva Cornelia. Am 
dormit vreo jumătate de oră, cred. Îmi amintesc însă 
perfect ultimele ei cuvinte: Vă asigur că eu nu sunt 
programată pentru această noapte. 

— Doamne sfinte! N-am mai pomenit aşa ceva! se închină 
Nea Gică. Da' nu pricep cum se duse... De moarte bună 
ori... Că sânge nu se vede, nici altceva... 

Crinu făcu un pas înainte. Declară cu glas vibrând de 
încordare: 


— Acum chiar că mă duc la Poliţie! Nu mă poate opri 
nimeni. Emise un argument care i se părea imbatabil: La 
urma urmei, vreau să ies viu din toată porcăria asta! Cum a 
zis cineva, ne ia la rând. 

Olimpia Fabian îşi trecu degetele prin pletele platinate, 
răsfirându-le. Transpirase la ceafă. 

— E un punct de vedere de care trebuie ţinut seama. 
Fiecare dispune liber de viaţa lui. 

— Unde trimiţi copilul, domnişoară? explodă Cornelia. Ţi- 
ai pierdut minţile? Aici e o mână satanică! 

— Deci, replică liniştită Olimpia, suntem siliţi să 
recunoaştem că doamna Bogdan nu se înşela când vorbea 
despre au delă, o mână nevăzută şi aşa mai departe. 

Cornelia Ciurea nu se obosi să răspundă. 

— Crinule, i se adresă pentru prima dată pe nume, îţi 
vorbesc aşa cum aş vorbi cu fiul meu. Nu încerca acte de 
vitejie. Primejdia ne pândeşte din întuneric, din orice 
ungher, la orice pas. Aici suntem totuşi împreună. 

— Ce folos? se auzi glasul sfârşit al lui Saşa. 

Sanda se apropie şovăielnică de Dan. O făcuse preş de 
picioare dar tot îl iubea; un singur zâmbet, de ajuns să o 
cuprindă pe după umeri şi ar fi înfruntat fără teamă, 
fericită, moartea. Dar împreună. Dragostea şi surplusul de 
încărcătură emoţională îi strangulau glasul: 

— Lasă-ne să mergem doar până la mine... Eu cu Crinu... 
Sau cu Saşa, cum vrei tu, adăugă în nădejdea nebuloasă că 
Dan ar putea fi gelos. Dăm un telefon la Poliţie şi atât. 

— Aşa zic şi eu, mormăi Niţu scărpinându-se sub căciulă. 

— Nu! căzu sec, bulgăr de gheaţă, refuzul lui Crinu. Sunt 
dispus să mă duc oriunde, dar singur. 

Îi venea să plângă. La Sanda nu s-ar mai fi putut întoarce, 
un amor propriu drăcesc care avea să-i determine probabil 
întreaga existenţă i-o interzicea. Continua însă s-o iubească. 

Dintr-o dată, se aprinse lumina. 

Rămăseseră fără grai, privindu-se speriaţi ca şi cum 
faptul în sine nu ar fi fost normal. Ravagiile nopţii nu 


cruţaseră pe nimeni, nici măcar pe cei mai tineri. Chiar şi 
Sanda Ionuţ, un ten îndeobşte înfloritor, părea acum o 
frumuseţe ponosită. Mai aproape de portretul şi culorile 
diurne, se situa Olimpia Fabian, care îşi păstrase îndeajuns 
sângele rece, pentru a-şi aduce aminte să-şi treacă un 
pieptene prin buclele platinate. Doar machiajul nerefăcut - 
nimeni nu o surprinsese nefardată în ultimii cincizeci de ani 
- trăda evenimentul special. 

— Slavă Domnului! mărturisi Cornelia Ciurea, spun drept 
că începusem să-mi pierd curajul. 

Glasurile se amestecară: 

— Mă duc la Poliţie... 

— E mai simplu să telefonăm de la mine... 

— Nimeni nu-i în siguranţă în casa asta... 

— Aşa e. 

— Plecăm toţi împreună! 

— NU PLEACĂ NIMENI! 

Şase oameni priveau înspăimântați ţeava revolverului. 


CINE? 


Surpriza şi groaza sufocau încăperea. Cu excepţia 


bărbaţilor care făcuseră armata, nici unul dintre ei nu 
văzuse vreun revolver în realitate. În filme, da, sute şi mii 
dar una e să le vizionezi ronţăind alune la cinema sau în 
faţa televizorului şi alta-i să nu-ţi poţi dezlipi ochii de arma 
îndreptată asupra ta. Şi era limpede pentru fiecare dintre 
ei că nu se aflau în faţa unei simple ameninţări. Omul nu va 
şovăi să-l folosească. O dovedeau evenimentele nopţii. 
Primul îşi reveni Dan: 

— Ţi-ai împlinit visul, Nea Gică! Acum ai, în sfârşit, o 
putere. 

Niţu se retrăsese cu spatele spre uşa bibliotecii, păstrând 
o distanţă prudentă. 

— Nu vă mişcaţi! Fii cu socoteală, Crinule, că nu mă joc. 

— Sper că e îndeajuns de isteţ ca să priceapă atâta lucru, 
spuse Dan încercând să calculeze ce şanse ar avea să-l 
imobilizeze. Era conştient că fizic, în starea în care se afla, 
cu reflexele ferfeniţă, nu putea face faţă unui revolver. 

Cornelia Ciurea se străduia să respire normal: 

— În fond, ce urmăreşti dumneata? Ce vrei de la noi? 

— Răbdare, vă spui imediat, mormăi bătrânul Niţu. 

„.„.care s-ar putea să nu fie chiar atât de bătrân“, socoti 
Cornelia, încercând să-l considere dintr-o perspectivă nouă. 
Poate, dacă şi-ar fi dat mai multă osteneală, mai ales că de 
la bun început omul i se păruse cam ciudat, ar fi remarcat 
că privirea avea ceva, o flacără fanatică, specifică 
demenţilor. Sau era numai o privire circumstanţială, sau 


poate i se părea ei. Saşa, complet imbecilizat, repeta 
inconştient: 

— Cum, Nea Gică, dumneata?... Ziceam că suntem 
prieteni... Dumneata?... Ce ţi-a făcut Alina? 

— N-a făcut. A văzut. 

Olimpia Fabian observă convenţional, ca după lectura 
unui articol de senzaţie undeva, într-un compartiment de 
tren: 

— Nu mi-aş fi închipuit niciodată că aşa ceva se poate 
întâmpla în viaţa de toate zilele. Dacă aţi avea cel puţin 
gentileţea să ne explicaţi, atmosfera, sunt convinsă, ar 
deveni mai suportabilă. 

Cornelia îi aruncă o privire strivitoare. „Ce imbecilă 
incurabilă! Şi nici măcar nu-i prea sclerozată, asta a fost ea 
totdeauna. De aia se ţine aşa bine la 100 de ani.“ 

Sanda Ionuţ izbucni într-un râs nervos, prelungit. Nea 
Gică schiţă un zâmbet palid: 

— Cârpeşte-o, Crinule! Îi trece ei şi - adăugă transparent 
- îţi mai trece şi ţie oful... 

Băiatul îşi încleştă pumnii fără să se mişte. 

— Termină Sanda, rosti Dan pe un ton poruncitor, suntem 
şi aşa destul de isterizaţi. Se întoarse spre Niţu: Spune, 
domnule, ce vrei de la noi, să ştim ce avem de făcut! 

— Da, da... bine zici. "Ţeava revolverului se plimbă câţiva 
centimetri, oprindu-se la Crinu: Ai să mă ajuţi tu! 

— Dacă am chef! 

— O să ai! şi în aceeaşi clipă un glonţ se înfipse în covor, 
lingând gheata băiatului. 

— Fă ce-ţi spune! strigă Cornelia. 

Crinu se mişcă în silă pe loc, dând totuşi să se înţeleagă 
că se va supune. Scuipă subţire, golăneşte: 

— Al naibii de puternic eşti, Nea Gică... Mare şi tare! 

Dan urmărea încordat scena, recunoscând în sinea lui că 
puştiul avea stofă. 

— Caută sub canapea, porunci Niţu, şi scoate colacul de 
frânghie. Aşa... aşa... Vezi că sunt mai multe bucăţi. Râse 


scurt: 

Fiecare cu porţia lui. 

— Eşti nebun, omule? suflă stupefiată Cornelia. Vrei să ne 
spânzuri pe toţi? 

— Vrea să ne imobilizeze, traduse Dan. 

— Vezi, Crinule, vorbi Niţu pe obişnuitul său ton blajin, de 
clacă, dumnealui ştie multe, dar nu chiar pe toate. 

— Ce fac cu astea? 

— Îl legi pe fiecare de câte un scaun. Şi mâinile şi 
picioarele... Mâinile la spate!... Zdravăn, băiete, că ai vlagă 
destulă. Nu umbla cu şmecherii... Nu... Nu... Nu! Începe cu 
domnul Dan, ştiu că te unge la inimă. Tot l-ai pocnit tu azi 
noapte. 

— Nu-i adevărat! strigă Saşa. Eu! Eu l-am lovit! O chinuia 
pe Alina! N-am mai răbdat! Acum îmi pare rău... 

Începu din nou să plângă. Dan zâmbi sarcastic: 

— Bravo, old man! Ai crescut în ochii mei! 

Gândul însă îi era în altă parte. Trebuia să acţioneze 
imediat, înainte de a fi imobilizat. Niţu îi simţi încordarea şi 
trase două focuri de avertisment, retezându-i orice 
iniţiativă. Gloanţele se înfipseră în raftul de cărţi din spatele 
tânărului. 

„E nebun de-a binelea! Cu ăsta nu mai e nimic de făcut!“ 
şi pentru prima oară Cornelia se simţi cu adevărat cuprinsă 
de panică. Presimţea că va muri. Ce departe, ce străine i se 
păreau acum necazurile de acasă, conflictele cu Decebal şi 
Sorina... Înnebunită de groază, îşi aştepta rândul. 


Pe Crinu îl înnodă fedeleş el însuşi, după care verifică 
trăinicia nodurilor la fiecare în parte şi mai ales ale lui Dan. 
Se declară mulţumit şi puse revolverul la îndemână, pe 
masă. 

Îl urmăreau înspăimântați, Olimpia Fabian tot nu se 
putea convinge de realitatea pe care o trăia, de primejdia 
iminentă, încercând aceeaşi senzaţie de incredibil, de 
cinema. Aşa ceva nu se întâmplă! Coşmarul va înceta peste 


câteva momente, când se va aprinde lumina iar oamenii se 
vor înghesui spre etern prea îngustele Exituri, pentru a 
evada cât mai repede din aerul închis al sălii. 

Nea Gică îşi puse o pereche de mănuşi de piele şi se 
îndreptă spre fotoliul în care zăcea cadavrul Mariettei. 
Sanda îl urmărea înfiorată. Când îl văzu că încearcă s-o 
mişte, dinţii începură să-i clănţăne. Saşa, înecat, vomită. Din 
fericire, nu mâncase mare lucru în ziua precedentă. 

— Presupun, rosti Dan negru de neputinţă, că vom afla 
cum s-au petrecut lucrurile cu doamna Bogdan. 

— Chiar aşa, domnu' Dan, spuse Niţu, scoțând cu 
prudenţă din măruntaiele fotoliului un obiect curios, care 
aducea în principiu cu un ac de seringă. 

— Ce-i ăla? suflă Sanda, cu o expresie halucinată. 

Niţu îl ridică, arătându-l ca pe un exponat de muzeu. 
Ochii îi străluceau de satisfacţie. 

— O ţepuşă Kam-lao sau cam aşa ceva, explică Dan. 
Porcăriile astea le-au adus bişniţarii chinezi. Au o otravă 
foarte puternică. 

— Otrava?! 

— Da... De ajuns o singură înţepătură! Moarte 
instantanee. 

— Exact, confirmă Nea Gică, dându-şi căciula mai pe 
ceafă. Sunt scumpe dar garantate. 

Dan încruntă sprâncenele: 

— Ce naiba căuta Marietta în măruntaiele fotoliului? 

— Asta! exclamă Niţu, vârându-şi a doua oară mâna în 
înfundătură. Flutură săculeţul de antilopă, făcându-l să 
zornăie: la'n ascultaţi-l! Glasul Aurului! 


— A avut ghinion, explică Niţu, prinzând buzunarul unde 
băgase săculeţul cu două ace de siguranţă. Ca şi fata aia... 
Alina! 

— Bestie! scrâşni Dan. 

— Aşa a vrut Dumnezeu... 


Vorbea ca de obicei, chibzuit, sfătos, neimplicat, poveste 
de demult şi despre alţii, la gura sobei. 

— „căci eu altcum gândisem lucrurile dar întâmplările s- 
au îngrămădit şi n-am avut încotro. Ştii cum e când le faci în 
pripă, iar peste toate, îşi mai vâră şi dracu” coada! Că numai 
dracu' v-a adunat pe toţi aci, tomnai când a dibuit don' 
profesor unde-i comoara... Şi eu, păcătosul, tot pe aia o 
căutam... 

Dan îl întrerupse: 

— De ce ai omorât-o pe Alina? 

— Că m-a simţit, aia e! Să vedeţi cum a fost... Când v-a 
chemat don' profesor la mansardă, m-am luat după 
dumneavoastră. Mare lucru n-am văzut dar am auzit tot. 

Dan clătină din cap, oftând. Deci nu fusese închipuire. 
Atunci, la începutul nopţii, înregistrase corect o prezenţă 
care îi pândea de pe coridor. Dacă ar fi fost mai puţin 
superficial, mai puţin susceptibil, Alina ar fi trăit. Dacă... 

— ,..am priceput că nu-i vreme de zăbovit, poate vă 
răzgândiţi şi schimbaţi tainiţa, aşa că, după ce aţi coborât, 
am luat săculeţele şi l-am băgat sub căciulă. Altceva nu mi-a 
trecut prin minte, spui că nu eram pregătit. Socoteam că 
am să găsesc de unul singur aurul, la ceas când nu-i nimeni 
în casă şi că ies cu el pe uşă, într-o sacoşă de 1 leu... Cine, 
ce treabă are cu mine?... P-ormă aţi făcut percheziţia - 
începu să râdă - dar sub căciulă nu m-aţi căutat... 

— Adevărat, îşi aminti Cornelia Ciurea, adresându-se lui 
Dan. Eram atât de obişnuiţi cu căciula aia pe care n-o 
scotea niciodată încât făcea parte din persoana lui... 

— „..„avuţia asta îmi apăsa ţeasta, nu mă simţeam liniştit. 
Biblioteca o scotociserăţi prima, ca să n-o mai deranjaţi pe 
Domnişoara Alina, deci acolo trebuia să ascunz prada. M- 
am strecurat înapoi în bibliotecă. Fata m-a simţit... Atunci s- 
a stins şi lumina. „Cine-i?“ a întrebat. Dacă n-aş fi răspuns, 
ar fi început să ţipe, scula casa în sus. l-am zis că-s eu... 
Asta a fost! Trebuia, altfel ar fi vorbit... Hotărâserăţi, nu-i 
aşa, să stăm laolaltă, ce căutam la o adică în bibliotecă, fără 


să vă spun?... Ce mai! Mă dovedeaţi... Am ascuns săculeţele 
în fundătura fotoliului şi m-am întors la dumneavoastră. 

Saşa Diaconu începu din nou să plângă: 

— Cum ai avut inima asta, Nea Gică? Ştiai că o iubesc... 

— Ce să fac, Don' Saşa? Altfel, fii liniştit, s-a stins uşor, ca 
un fluture. l-am apăsat niţel grumajii şi atâta i-a fost! 
Ascultă la mine, Don' Saşa, aşa era ea zămislită, pentru zile 
puţine... 

„Cu câtă linişte le spune! se înfioră Cornelia Ciurea, e 
ceva de neînchipuit! Un nebun cu o capacitate de 
disimulare fantastică!“ 

Dan asculta cu ochii închişi. Ar fi dat ultimul minut de 
viaţă să aibe mâinile libere, să stâlcească figura pocită, să şi 
le înfigă în grumajii bătrâni... Încreţită de groază, Sanda îi 
urmărea crispată reacţiile: 

— Vezi, Dane! Ai spus că am omorât-o eu! 

— Scuză-mă... 

Absent, maşinal, ca într-un tramvai aglomerat, când ţi se 
apropie staţia de coborâre. Pe buzele lui Crinu alunecă un 
zâmbet de gheaţă. 

— Cum s-a întâmplat cu doamna Bogdan? se interesă 
Olimpia. Presimţise o grămadă de chestiuni, aşa şi pe 
dincolo şi era în acelaşi timp sigură că va supravieţui. 

Încă o dată Cornelia se minună: „Zici că urmăreşte un 
roman foileton şi nu alta...“ 

Cu acelaşi glas calm şi vizibil încântat că i se acorda atâta 
atenţie, Nea Gică reluă. Era limpede pentru oricine că 
povestea cu chet: 

— Păi, doamna Marietta a avut ghinion că s-a nemerit 
tomnai pe fotoliul cu pricina. O mai şi puse dracu' să-şi vâre 
mâna în fundătură. Când a ţipat, am înţeles c-a dat de 
săculeţe şi c-a priceput despre ce-i vorba. De ce n-a zis nici 
pâs, n-am de unde şti... Poate gândea şi ea să nu facă parte 
cu nimeni. 

Olimpia îşi flutură genele. Vroia să înţeleagă totul: 

— Dar acul cu otravă? Cum a ajuns acolo? 


— L-a strecurat probabil, opină Dan, când s-a dus 
Bogdanca la toaletă. 

— Chiar atunci, confirmă bătrânul. M-am făcut că îndrept 
perinile de la fotoliu, nimeni nu lua seama la mine. Ştiam la 
precis că măcar o dată tot mai vâră mâna acolo, înainte să 
apuce să spună ceva... Uite că aşa a fost. 

— Apreciez sinceritatea dumitale..., declară Cornelia, 
închipuindu-şi că are tact şi că îl îmbunează cu un 
compliment bine ales. 

— Păi dacă aşa s-a întâmplat... 

— ..„.explică-mi, te rog, ce caută acele astea la dumneata? 
Nu sunt obiecte de toată ziua... nu oricine cumpără o marfă 
atât de... specială. Înseamnă că dumneata ai premeditat cel 
puţin una din crime. 

Niţu dădu din cap zâmbind: 

— N-am chibzuit să săvârşesc nici măcar un singur omor. 
Despre don' profesor, nu-s eu vinovat că i-a înţepenit inima. 
Cu femeile alea două iarăşi a devenit că s-a întâmplat prost. 
Ce pică să le port eu dumnealor?! 

— Atunci, de ce păstrai la dumneata otravă? Asta te-am 
întrebat eu! 

Nea Gică ridică din umeri: 

— Ţepuşele le-am cumpărat pentru oarece caz. Nu vă 
trece prin minte ce dever avea chinezu' ăla de la Big, că 
acolo le-am găsit, dar e şi la Obor. Lua unii câte cinci. Acu, 
v-o spui de la mine, că te cuprinde aşa, o linişte mare, când 
ştii că după dorinţă îţi poţi curma viaţa singur, într-o clipită. 
Te simţi mai puternic... Dinaintea sorții dar şi dinaintea 
unuia mai tare ca tine. Cât ar fi ăla de vânos, cu o 
înţepătură l-ai doborât... 

— De ce n-ai înţepat-o şi pe Alina? întrebă Saşa. Murea 
mai uşor. 

— Acele erau la mine, în oficiu. Pân' să le aduc, punea 
casa pe frigare... 

— Dacă-i atât de simplu, comentă Sanda, aşa cum ai ucis- 
o pe Marietta Bogdan l-ai fi putut lichida şi pe don' profesor. 


Vezi, nu-mi aduc aminte unde erai când a murit el... 

„Corect!“ aprecie Crinu în sinea lui. N-o spuse însă cu 
voce tare. Indiferent despre ce ar fi fost vorba, nu vroia să 
se alăture Sandei. 

— Zău că nu m-am atins de don' profesor, nici cu 
răsuflarea. Acu, ce mi-era să v-o spui şi p-asta? Că-s doi, că- 
s trei, tot acolo! 

— În principiu, aşa e, fu de acord Olimpia. 

Încercă o poziţie mai comodă dar legăturile strânse nu-i 
permiteau să se mişte nici măcar un centimetru. Oricum, 
datorită exerciţiilor fizice de o viaţă, a trupului constant 
lucrat, îndura relativ uşor chinul imobilităţii. Vizibil cea mai 
afectată era Cornelia Ciurea. 

— De unde ştiai de bijuterii? 

Glasul lui Dan se auzi ca un mârâit de lup. Încerca în van 
să slăbească strânsoarea legăturilor, pentru că aşa văzuse 
în filme. În realitate, un nod bine făcut nu cedează decât pe 
limba briceagului. 

Nea Gică râse încetişor şi îşi îngădui o ţigară. Trase 
primul fum cu poftă nespusă, înţepenindu-şi privirea peste 
capetele celorlalţi într-unul din ungherele tavanului, „la 
păianjen“: 

— Ca să-ţi spui aşa, don' Dane, aici e poveste veche. Eu 
de aurul ăsta ştiu de treizeci şi nouă de ani. Da... da... Din 
1954. 

„.„.„O poveste veche şi tristă, povestea a zeci de mii de 
ţărani din epoca aceea. Cel puţin, ca start al întâmplărilor 
care aveau să umple viaţa lui Gheorghe Niţu. Era din Ilfov, 
singurul fecior al unui chiabur bogat care murise pe front. 
La optsprezece ani, Gică se afla alături de mamă-sa, în 
fruntea celei mai prospere gospodării din comună. Ca şi 
alţii asemenea lui, se  opusese cu îndărătnicie 
colectivizării... 

— ..„.m-au săltat într-o dimineaţă, în văzul întregului sat. 
Nu doar pe mine... Vreo sută de inşi... Mama era în spital, 
dar tot n-a scăpat, au luat-o mai pe urmă... Ne-au dus la 


miliţie. Ce să vă mai spui, ne-au mutat fălcile şi zdrobit 
spinările. Cam după vreo două luni, prin toamnă, eram la 
Jilava, ne aşteptam rândul la proces. Tot lotul! Acolo l-am 
cunoscut pe flăcăul ăla... Şi el îşi aştepta rândul, da' la 
ştreang. Cică uneltise împotriva ordinii comuniste, cum se 
purta moda pe atunci. Era cam de seama mea, student la 
Medicină... 

— Cine era? întrebară în acelaşi timp Dan şi Cornelia. 

— Îl chema Tudor Mavrodin. Avuseseră avere mare, tată- 
său, zicea, fusese o dată doctor vestit... 

— Clar, înţelese Dan. Casa asta a fost a lor, a 
Mavrodinilor. 

— Vezi bine, râse bătrânul. De la el am ştiut de aur... 

Cornelia Ciurea îl privi circumspectă. Un băiat fin, de 
familie, în confidenţă cu un ţăran şi mai ales despre lucruri 
atât de importante! Asta nu-i rima cu nimic. Poate, însă, în 
condiţiile de închisoare... 

— Ţi-a spus Mavrodin că în această casă se ascunde o 
avere? 

— Păi să vedeţi ce şi cum... Îl luau în fiece noapte la 
anchetă şi pisau la el de mă întrebam cum nu se îndură 
Dumnezeu să-l strângă... Ştiu că a avut vlagă, dar vezi că 
atunci nu se brodise în folosul lui... Când îl întorceau în 
celulă, era chisăliţă... L-am oblojit cât am putut, că mare 
lucru nu puteai. O cârpă udă peste răni, o cană cu apă, o 
vorbă bună. La urmă, nu mai răzbea nici să înghită, îi 
dădeam eu cu picurişul. După, să zic, cam vreo lună, l-au 
dus la Bucureşti, da' eu nu l-am mai văzut. Am aflat mai p- 
ormă că l-au executat. Înainte să plece, însă, mi-a zis s-o 
caut musai pe mamă-sa. „Să-i spui ce ai făcut pentru mine şi 
că o rog eu să te ajute. E ultima mea rugăminte... Cum să 
mă ajute, bre Tudore, zic, că o fi şi dânsa nevoiaşă?... Poate, 
zice, şi o să fie fericită să te ajute. Nu mă mai are decât pe 
mine. 'Iata şi amândoi fraţii s-au prăpădit. Să-ţi dea din cea 
păstrat pentru mine. Aşa să-i zici din partea mea...“ Şi-a 
lipit faţa de a mea, că mâinile nu-i mai erau bune de nimic. 


Mă podidise plânsul, zic, „Dumnezeu e mare, poate tot ne- 
om mai vedea o dată... Nu, Gică, zice, nu pe lumea asta!“ Şi 
dus a fost. 

— Practic însă, sublinie Olimpia Fabian, nu v-a spus nimic 
concret despre aur şi bijuterii. 

— Aşa e. Despre ele a pomenit fără să aibe ştiinţa. Zăcea 
cu fierbinţeală mare şi aiura. lot dondănea că mamă-sa 
ascunde comoara în casă şi mi-era teamă să nu mai 
priceapă şi alţii. Dacă auzea ceva Securitatea, ar fi fost vai 
şi amar de biata femeie! Ştiţi cum era cu aurul... Păi, am 
întâlnit unul la Periprava, că pe mine acolo m-au vărsat 
după proces, care făcea zece ani doar pentru doi cocoşei... 

— Sună ca o poveste cu nebuni, observă Cornelia. Să te 
apuce setea de avere la bătrâneţe! De ce ai aşteptat 
dumneata patruzeci de ani? 

— Aşa s-au brodit lucrurile... Când am ieşit în '64, am 
căutat-o pe bătrână. Mai trăia, dar era cu minţile duse de 
tot. l-am zis de Tudor, că ce mi-a zis, dar nu pricepea nimic. 
Plângea şi parcă se bucura... Îl credea la Paris, aştepta 
negreşit scrisoare. Trebuia să se întoarcă cu Regele, însă 
mai aveau nu'şce daraveli pe acolo. 

Saşa asculta cu gura căscată. Inconştient, îşi închipuise 
că toată lumea trăia ca familia Diaconu; bineînţeles, 
mănâncă şi se îmbracă mai bine, au case luxoase dar, în 
principiu, parametrii rămâneau aceiaşi. Nu concepea 
aventura nici când o întâlnea pe altă stradă. 

— N-ai mai încercat niciodată? 

Niţu făcu un gest nedefinit: 

— După vremi, ce să-i faci, şi ceilalţi nu înţeleseră nimic. 

Parcă obosise dintr-o dată.. La ce să mai istorisească 
toate prin câte trecuse? Se întorsese în sat... Praful se 
alesese din gospodăria lor. Mai găsise o fătucă de vreo zece 
ani, rodul dragostei lui şi al Domnicăi. Domnica, dusă în 
lume, fără urmă, fraţii ei vedeau de Mioara. A mângâiat-o 
pe creştet şi dus a fost şi el... Nu putea s-o ajute de nici un 


fel. „Cumnaţii“ au răsuflat uşuraţi; miliția îl luase la ochi ca 
fost deţinut politic, împiedica familia să se procopsească. 

„.„„A hălăduit prin ţară, de la un şantier la altul, până aflau 
ăia de ultimul domiciliu, Periprava, va să zică, şi-i făceau 
vânt. Paşaport, e drept, i-au dat, n-aveau ce pierde, însă 
cheag n-a prins nicăieri. Spălător de maşini, spălător de 
vase... l-ar fi plăcut om-sandwich, se plătea bine, 3 dolari 
ora şi-i mai plăcea şi hoinăreala pe bulevarde, dar nu era 
îndeajuns de arătos. Cel mai bine i-a fost în Canada, om de 
serviciu la un club de tir. Oameni bogaţi, fordrinkuri grase. 
Acolo învățase să ţină arma în mână, se avea bine cu unul 
din antrenori. P-ormă, din senin, acum vreo şapte ani, îl 
apucase neastâmpărul, nu şi nu, că să se întoarcă musai în 
România. Era ca o dambla, parcă-i legase cineva o frânghie 
de gât şi îl tot trăgea peste gârlă, nu se mai putea gândi la 
nimic alta! Ai lui Ceauşescu nu l-au primit, viza a obținut-o 
după Revoluţie. S-a dus glonţ la Ciobăniţa... 

Auzi ca prin vis glasul Sandei Ionuţ: 

— La ce-ţi trebuie atâţia bani la etatea dumitale, Nea 
Gică? Ajunge acolo pentru toţi, ne-am putea înţelege. 

Bătrânul o privi ca prin ceaţă şi schiţă un surâs care 
celorlalţi li se păru imbecil. 

...lomnai asta era, şi asta a aflat el la Ciobăniţa. Fie-sa 
murise într-un accident de maşină şi lăsase în urmă un 
băiat, George, nepotul lui, cum ar veni. Şi ăsta, prunc fără 
tată, ce să-i faci... Neamurile hapsâne l-au dat la casa de 
copii. De acolo l-a scos el, acum trei ani... 

— Am un nepot bun, de la fie-mea, spuse ca pentru el. 
Copil oropsit... 

George avea un singur gând. Să plece în Australia. 
Pasărea, dacă o ţii arcănită cu de-a sila, moare singură... 
Cine era el să-i reteze aripile? Îi venea greu, băiatul era tot 
ce avea el pe lumea asta şi c-o să-l cheme la el după ce s-o 
aranja, cum îi zisese la avion, mai bine du-te Gică şi te 
îmbată şi aşteaptă că la primăvară cresc smochine în 
castani... l-a dat ăle câteva mii de dolari, cu câte se 


întorsese, plângând amar că nu poate mai mult... De atunci 
a început să se gândească din nou la baba cu banii. Cine 
ştie, încercarea moarte n-are, poate că aurul ăla o fi rămas 
ghemuit undeva, prin casă, poate că Dumnezeu vrea să-l 
găsească el. Aşa ar fi după dreptate, Tudor, pe o formă, i-l 
lăsase lui... E dreptul lui, al lui Niţu Gheorghe... Dar ce, 
parcă ăştia ar înţelege? 

Cu ochii închişi, nemişcat, făcea impresia că doarme. Dan 
fierbea, cu ochii la revolverul abandonat pe masă. 
Neputinţa îl scotea din fire, cretinul ăla mic îl legase în 
duşmănie. Nici nenorociţii arşi pe rug nu sunt înnodaţi mai 
ţeapăn. Se întreba cu îngrijorare ce va urma, demenţii - şi 
Niţu era categoric un mare bolnav, cum dracu' nu-şi dăduse 
nimeni seama până acuma? - sunt imprevizibili... 

Crinu tuşi ostentativ, ca atunci când cineva vrea să atragă 
atenţia: 

— Ne mai ţii mult aici, Nea Gică? Vrând să-l readucă la 
normalitatea cotidiană, preciză voit  şcolăreşte, cu 
extraordinară intuiţie: Ce naiba?! Am teză la Istorie prima 
oră şi Robespierre nu ştie de glumă. Ultima oară a râs când 
l-a decorat Regina Elisabeta pe Ceauşescu. 

Fu o clipă de stupoare urmată de un formidabil hohot de 
râs. Râdeau isteric - arcuri, supape, resorturi, toate 
deznodate, eliberate... 

„Bravo ăsta micu'! aprecie Dan, dar să vedem ce efect 
are...“ 

— Da, făcu bătrânul Niţu, ridicându-se anevoie. Aşa-i... E 
târziu, când se făcu de 5? 

Se foi o vreme, pipăindu-şi toate buzunarele atent şi ticăit 
de parcă s-ar fi pregătit de plecare. Îi privea rătăcit, ziceai 
că se întreabă ce vor adică oamenii ăştia de la el? 

— ..„Acuma ce s-o mai lungim? Eu, dacă ar fi după mine, 
zău că v-aş cruța... Dar nu pot. Oricum aş întoarce-o, nu 
pot... 

— De ce, Nea Gică? se interesă blând Sanda. Ce ţi-am 
făcut noi? 


— Nimic, ce să zic, sunteţi creştini cumsecade dar am 
apucat pe un drum şi trebuie s-o ţin înainte. 

Cornelia Ciurea declară hotărâtă: 

— Ia-ţi, omule, aurul dumitale, fii sănătos şi lasă-ne în 
plata Domnului. Uite, îţi promitem că n-o să ai necazuri din 
partea noastră. Dacă vrei, îţi dăm în scris. 

— Categoric! exclamă Olimpia. E o soluţie grozavă. 
Suntem de acord toată lumea, nu-i aşa? 

Licăriri viclene aprinseră ochii lui Niţu: 

— He, he! Mă credeţi neghiob? Aşa ziceţi acuma şi cum 
vă slobod întoarceţi foaia... Başca moartele! Cu moartele 
cum o aduceţi din condei? Ce faceţi cu moartele? Că când 
vine Poliţia, ce ziceţi? Nu, nu se poate... 

Cornelia scăpără de indignare. Îşi fixase data decesului 
între optzeci şi şapte şi nouăzeci şi unu de ani (că nici aşa, 
muzeu, să puie scârba aia de Sorina taxă la intrare) şi nu 
suporta imixtiunea terţilor în deciziile ei. Încercă un 
argument de ultimă rezistenţă: 

— La Dumnezeu nu te gândeşti? Eşti păgân? Crezi că 
banii ăştia or să-i aducă noroc nepotului dumitale?... 

— Cu Dumnealui mă socotesc eu singur. Dacă nu asta îi 
era voia, găsea El cale să mă împiedice... Eu atâta vă mai 
întreb! Cum vreţi? Vă împuşc pe fiecare ori dau foc, aici, în 
mijlocul casei şi muriţi grămadă? Dacă vreţi să chibzuiţi, vă 
las timp preţ de o ţigară... 


Lui Crinu nu-i venea să creadă. Ca pentru toţi oamenii 
foarte tineri, moartea era un fenomen care-i privea pe alţii. 
Tot ce se petrecea îi depăşea puterea de închipuire, 
gândindu-se la ceea ce făceau acum, în primele ore ale 
dimineţii colegii lui... Popovici, ambițios şi tocilar, sculat din 
zori, repeta încă o dată condiţiile păcii de la Westfalia... 
Idriceanu, figura clasei, jovial şi băftos, dormea somn dulce. 
Era pregătit pentru orice subiect; fiţuicile, aşezate într-o 
anumită ordine se aflau în buzunarul de la piept al 
vestonului (la teze, venea totdeauna în costum iar dascălii, 


fraieri, îşi imaginau că onorează evenimentul), împreună cu 
batista. După ce dibuia copiuţa de care avea nevoie, le 
scotea împreună, afectând un nas refractar. Indexul cu 
ordinea fiţuicilor era scris cu pixul, pe partea interioară a 
gambei, deasupra gleznei. Ca să-l citească, nu trebuia decât 
să pună picior peste picior... Şi Caranfil dormea neîntors, 
permiţându-şi cel puţin jumătate de oră de somn în plus 
faţă de ceilalţi. Îl aducea la şcoală şoferul lui taică-său, 
şmecher mare pe la guvern... Or să se mire toţi că lipseşte 
de la teză. Ar fi fost prima dată, în cariera lui de licean. 
Evita problemele şi mai ştia că toţi profesorii, fără excepţie, 
sunt impresionați de o frecvenţă impecabilă. Cel mai 
îngrijorat, cu ochii pe uşă, o să fie săracul Teodorescu, coleg 
de bancă, pe care-l lăsa să copieze după el... 

Simţi o atingere la ceafă şi tresări. Bătrânul Niţu îi 
îndrepta perna fotoliului, cu infinită atenţie, ca unui bolnav. 

— Aşa, drăguță, că înţepeniseşi de tot. Adăugă, 
mângâindu-i creştetul: Nu-i mai bine acum? 

Îşi supse buzele mulţumit, căutând cu ochii în jur. Da, 
asta era! Se apropie de Sanda Ionuţ şi, cu gesturi stângace, 
îi ridică pletele care-i alunecaseră pe obraz. 

— .„.„să nu te mai supere, taică... 

Duios, blajin ca un bunic. 

Cornelia îl urmărea terifiată. Nu, nu era sadic, ci doar 
înspăimântător de nebun. Un gând o străfulgeră, cuţit înfipt 
în inimă şi, uitând de toate, se simţi cuprinsă de o mânie 
copleşitoare, mai puternică, mai feroce chiar decât frica de 
moarte. În clipa aceea, orice alt sentiment i se alungase din 
suflet: 

„Sorina o să jubileze!... Ce o să mai bată din pumni! După 
înmormântare îl trage pe ăla la discotecă sau, şi mai bine, 
trântesc un chef lat la mine acasă, cu casetofonul dat la 
maximum şi fereştile vraişte...“ 

Ura neputincioasă şi cu atât mai năpraznică îi învineţi 
obrazul, îi forfecă respiraţia. Aproape că horcăia. Nea Gică 
o privi îngrijorat: 


— Să vă aduc un pahar cu apă? 

Cornelia mugi cu furie despletită: 

— Mai du-te'n...!! Hai sictir! 

Niţu clătină din cap, jurai că-i trist. Se sucea prin odaie, 
vrând cu tot dinadinsul să fie amabil şi util. Ţinând seama 
de faptul că proceda ca atare în ultimele lor secunde, iar 
acestea erau hotărâte şi drămuite de nimeni altul decât de 
el însuşi, omul cu glugă roşie care va ridica securea, situaţia 
era de un cinism fioros. 

În aceeaşi dispoziţie de amabilitate, puse un scăunel sub 
picioarele  Olimpiei Fabian, mai mult perplexă decât 
îngrozită, bătu protector spinarea lui Saşa. Îi îndreptă lui 
Dan o privire interogativă şi dădu să se apropie. Tânărul îl 
repezi fără menajamente: 

— Scuteşte-mă de toaleta morţilor şi fă-ţi job-ul! 

— Aşa să fie, cum zici dumneata... Am mântuit ţigara. 

Pe ton cotidian, de parcă ar fi anunţat că a venit ziarul 
sau că masa-i gata. 

— Ce aţi hotărât? Aşa?... Ori, aşa?... 

— Mie nu-mi pasă! ţipă Sanda Ionuţ. Ie rog doar să mă 
aşezi lângă Dan. 

— Să... să ne împuşte, îngăimă Saşa. Suferim mai puţin... 
Am văzut o dată pe cineva ars. Sunt chinuri groaznice. 

— Eu prefer focul, opină Olimpia Fabian, optimistă până 
în ultima clipă. Glonţul e instantaneu şi ireparabil. Cu focul 
mai durează câteva minute, nu se ştie niciodată... 

— Da, da, are dreptate... Focul, asta-i formula ideală, 
perfectă, spuse Dan, dând impresia că nu mai ştie ce 
vorbeşte. 

Devenise dintr-o dată extrem de încordat, privirea îi 
scăpăra. 

— Nea Gică, i se adresă cu voce febrilă, acum, la urmă, aş 
vrea să te rog ceva... Nu vreau să audă nimeni... 

Bătrânul se învoi, dând din cap: 

— Înţeleg... Fiecare cu ale lui. Plecăm, dar gândurile le 
lăsăm aicea... 


— Apleacă-te puţin! 

Niţu îşi apropie urechea de buzele lui Dan. În aceeaşi 
clipă, o lovitură puternică de cap primită în bărbie, ca un 
upercut, îl dezechilibră pe moment. 

— Trage!!! 

Urletul lui Dan făcu geamurile să zăngăne, acoperind 
zgomotul împuşcăturii. 

Nea Gică Putere se miră lung şi se prăbuşi. 


— Ce noapte, Dumnezeule! exclamă Cornelia Ciurea 
masându-şi încheieturile umflate. 

Brusc, se simţi cuprinsă de o bucurie năpraznică, i-ar fi 
venit să chiuie, ceea ce nu-şi amintea să i se fi întâmplat nici 
măcar în copilărie. Sorina, scârba aia, nu va avea satisfacția 
să-i pună pe piept un bucheţel de flori veştede. „Până la 
colivă, mai treci tu, fă, prin grebla mea!“ Îşi suflecă 
instinctiv mânecile de parcă meciul cu Sorina avea să 
înceapă în secunda următoare. 

Olimpia Fabian trase o înghiţitură zdravănă de coniac şi, 
în mod excepţional, aprinse o ţigară din pachetul lui Dan. 

— Ce vă spuneam mai adineaori? În viaţă trebuie să ţii 
seama şi de neprevăzut. Nu se ştie niciodată ce poate 
interveni în ultima clipă. 

Profesorul Dumitru Mihuţ, eroul momentului, îşi mişca 
degetele, unul câte unul, cu un aer uşor perplex: 

— Uite, cu mâna asta am ucis un om. Dacă n-ai fi strigat 
tu „trage!“ nu cred că aş fi avut curajul... Aşa, a fost cao 
poruncă, un ordin căruia nu m-am putut împotrivi! Parcă 
mi-ai fi dat brânci. 

— Când te-am văzut în pragul uşii, mi s-a pus un nod în 
gât, explică Dan febril. Trebuia să-i abat atenţia, să-l întorc 
bine cu spatele spre tine ca să poţi lua revolverul. Simţeam 
că nu pot vorbi, mi-era frică să nu observe că se întâmplă 


ceva cu mine... Cumplite momente şi, îşi dădu seama 
aproape îngrozit că cel puţin în ultimele două ore nu se mai 
gândise deloc la Alina. 

Ce vrea să însemne asta? Cum se numea? Instinct de 
conservare? Deci, în faţa Absolutului, spaima de absolut 
anihilează orice altă simţire? „Nu, nu se poate, n-am revenit 
încă la metrul normal, sunt încă anesteziat de evenimente.“ 

Sanda Ionuţ continua să se uite cu ochi căscaţi de uimire 
la profesor: 

— Vă credeam mort de-adevăratelea. 

— Toţi îl credeam mort, ce să mai discutăm! Cum v-a 
venit ideea? Şi, pentru că se simţea în dispoziţie de 
carnaval, Cornelia completă: Aţi fost de-a dreptul 
fenomenal! 

Dumitru Mihuţ surâse modest. Părea, şi chiar aşa era, cel 
mai tulburat dintre toţi. Se strânsese între umeri, căutându- 
şi cuvintele: 

— A fost o inspiraţie de moment şi am simţit în acelaşi 
timp că sunt obligat, nu-i aşa... să-i dau curs. Alina fusese 
ucisă. Dan - molestat destul de grav... 

Saşa îşi cobori privirile în covor: 

— Îmi pare foarte rău... 

Dan dădu generos din mână: 

— Nici o problemă, bătrâne! 

— ..„.de banii şi bijuteriile dispărute nu mai zic. Era clar 
că între noi se afla un ticălos. Am simulat un infarct... La 
vârsta mea, e ceva frecvent iar emoţiile prin care trecusem 
îl făceau perfect plauzibil... 

Olimpia îl întrerupse şi declară cu seninătate cretină: 

— Îmi pare rău pentru cuvintele pe care le-am spus 
atunci, dar eram încredinţată că nu mă auziţi. 

— „Şi-i mai ardea de însurătoare“, cită profesorul cu un 
surâs nedefinit. Sunt absolut convins, dragă prietenă, că 
erai sigură că nu te aud şi, probabil, completă boiereşte, în 
locul dumitale aş fi raţionat la fel. 


— Lăsaţi farafastâcurile! râse Cornelia. S-ar fi îmbătat de 
fericită ce era şi chiar se gândi, sorbind cu plăcere din 
pahar, că nu ar strica de acum încolo să aibe o sticluţă 
acasă. Povestiţi-ne restul. 

— Am mai calculat că printre noi nu se afla nici un medic, 
mai era şi beznă, atmosfera extrem de tensionată... N-or să 
fie prea atenţi, mi-am zis, şi aşa s-a şi întâmplat. 

Sanda îl urmărea cu sufletul la gură: 

— Care era planul dumneavoastră? 

— Nici unul. Vă spun că am acţionat sub imperiul unui 
impuls. Simţeam doar vag că.... că era bine ca cineva, 
neştiut, să controleze într-un fel situaţia. Ce m-a înnebunit 
tot timpul, mai ales după ce v-a imobilizat pe toţi, a fost 
sentimentul de neputinţă... Nici măcar în tinereţe nu am 
fost un bărbat voinic şi pot să spun că-mi lipseşte cu 
desăvârşire curajul fizic. O înfruntare cu Niţu era exclusă, 
m-ar fi pus jos doar cu o singură mână... Auzeam totul şi nu 
puteam interveni... 

— Aţi făcut-o la fix, râse încântată Sanda, ca la cinema! 

Nemachiată, despletită, trasă la faţă dar vioaie semăna 
cu o sălbăticiune tânără. Uşor, uşor se apropiase de Dan, 
fără să-l atingă însă. Împreună cu Cornelia Ciurea erau cele 
mai fericite persoane din încăpere. Simţea, ceva îi spunea 
că Dan îi va aparţine. 

— Nu mai aveam încotro, spuse profesorul. Nea Gică, tot 
aşa îmi vine să-i spun, se pregătea să aprindă „rugul“. Am 
luat o scândură... Mă gândeam să-l pocnesc pe la spate, nici 
eu nu ştiu... Când am intrat, primul lucru pe care l-am văzut 
a fost revolverul. Şi am mai văzut că Dan m-a observat. L-a 
ademenit ca să pot pune eu mâna pe armă. Pe urmă, ştiţi. A 
zis să trag şi... am tras! 

Crinu se ridică, îndreptându-şi ostentativ hainele: 

— Îmi permiteţi să mă retrag? Am teză la prima oră! 

Hohote formidabile, de astă dată complet descătuşate îi 
acoperiră ultimele cuvinte. Cornelia Ciurea se ţinea de 
stomac, Olimpia emitea triluri în cascadă, ca o gargară de 


ciocârlii, Saşa behăia uscat, bătrâneşte, cu lacrimi. Dan îl 
privi cu ochi limpezi: 

— Mi-e teamă, amice, că ai scăpat teza de azi. Trebuie să 
chemăm Poliţia şi suntem obligaţi să fim de faţă toată 
distribuţia. Ca la aplauze... 

Cornelia Ciurea ridică arătătorul: 

— O secundă! Cum rămâne cu giuvaerurile? 

— Doamna e practică, aprecie Olimpia Fabian. Chiar, ce 
intenţionaţi să faceţi cu ele? 

— Pe mine chestiunea nu mă interesează, declară Crinu. 

Cornelia îl smuci de mână: 

— Taci din gură şi nu vorbi prostii! Eşti copil, n-are cine 
să te ajute, nu ştii ce înseamnă să ai o bază la început de 
viaţă. 

— Dar de ce să pomenim despre bijuterii? se miră Sanda. 
Ne obligă cineva? 

— Ei bravo! Adică, de ce au murit aici trei inşi, de mere 
albastre? Trebuie să existe un mobil. 

—  Ascultaţi-mă pe mine, interveni Cornelia reluând 
instinctiv comanda. Cu un chilipir ca ăsta nu te întâlneşti 
nici o dată la zece vieţi. Nu cunosc legile, dar ştiu că statul 
nu scapă niciodată o pleaşcă de dimensiuni. Propun să 
povestim totul de-a fir în păr, cu două amendamente! Întâi, 
bijuteriile şi aurul au aparţinut din moşi strămoşi 
profesorului Mihuţ care, normal, nu le ţinea în bufetul din 
bucătărie iar Niţu a găsit ascunzătoarea... Simplu. Dan se 
interesă sarcastic: 

— Oare? De unde ştia Niţu că există valori în casă? De 
unde avea informaţii? 

— Asta nu ne priveşte, e al doilea aspect la care doream 
să mă refer. Nu pomenim un singur cuvânt despre 
confidenţele lui. 

— În orice caz, spuse Sanda, căreia i se îmbujora inima la 
gândul unor bijuterii fastuoase, ar fi o prostie să le arătăm 
totul. Nici măcar jumătate... Ce? Au inventar? 

— E o idee, zise Olimpia Fabian. 


— Hotărâţi-vă! Li se va părea curios că nu i-am anunţat 
mai devreme, şi Dan se uită instinctiv la ceas. Nici pe mine 
nu mă interesează problema dar, dacă mergeţi pe formula 
doamnei Ciurea, e musai să stabiliţi un itinerar. Aşa ceva nu 
se poate face în pripă, nu ţin improvizaţiile! 

— Dumneata ai dreptate, în principiu, dar nimic nu ne 
împiedică să încercăm, spuse Cornelia. 

— La urma urmei, dumneata hotărăşti, unchiule. 

Profesorul şovăia. Că, predat statului, aurul ar fi căpătat 
orice altă adresă, în afară de alinarea unor suflete sărmane, 
constituia o certitudine. Împărţindu-l între cei de faţă, ar fi 
profitat măcar câţiva amărâţi. În ce-l priveşte, destinaţia 
era stabilită. O luă de braţ pe Olimpia: 

— Dumneata ce părere ai, scumpă prietenă? 

Olimpia  surâse, admirându-şi mâna bine îngrijită. 
Întoarse capul spre profesor, clămpănind din gene: 

— Inelul clasic de logodnă are briliant. 

Cornelia Ciurea îşi frecă palmele, mulţumită: 

— Perfect! Dar, parcă înainte aş gusta ceva. 

Sanda atinse timid umărul lui Dan: 

— Mai eşti supărat pe mine? 

Bărbatul o mângâie absent, cu gândul în altă parte. „Trei 
morţi, câteva ceasuri de senzaţional, de abis şi toţi sau 
aproape toţi am devenit alţi oameni. Când eram mai 
adevăraţi? Înainte? Acum? Suntem doar nişte paţachine, iar 
Păpuşarul... Ce vrea Marele Păpuşar?“ 

Saşa se apropie de Crinu: 

— N-am înţeles. Ce au hotărât? 

— Jeg! rosti Crinu sec şi se desprinse de grup. 

Dan îl urmări curios cu privirea. Băiatul se oprise în 
dreptul ferestrei, cu spatele ostentativ întors spre ceilalţi. 
Lui Dan îi părea rău că nu-i putea vedea chipul. În minte îi 
reveni o frază citită demult într-o carte al cărei autor îl 
uitase: 

„Personajul era atât de interesant, încât regretai că se 
află în tabăra adversă.“ 


— Alo! Poliţia?... 


IA O UI PP VW N = 


Cuprins 


„Cine 5 

. Unde? De ce? 30 

„ Circumstanţe 47 

. Coincidenţe? Premeditare? Destin? 97 
„O mână malefică 134 

. Furtul 180 

„Cine? 210