Rodica Ojog-Brasoveanu — Cutia cu nasturi

Rodica Ojog-Braşoveanu 


CUTIA CU NASTURI 


-roman politist- 


1994 


Priveau constemat chimia. După toate aparentele,  PnUNse 
Asfuiată. Sufocată, probabi, cu pema de alături 

Oarneriui păreau să ru prnceapă. izbucrură tot decodat, 

— Cura naiba?! Acurn jura de oră era PIE PNErsi... 

— De subit n-a auzit? 

— Nu fi cretin. Doar dacă nu-l cheamă pe vreunul GIN NO SURE 

— E onbii... Cu rien alătun, ia câtva Pnetn. 

Bălieţelul scâncea sperat 

— Ducet- undeva pe ăsta rac... 

— Bine că a rrmeritt-o! 

— Cenzurează-te! Începând de acum once cuvânt imprudent ne 
poate costa. 

— Oncurmn, s-a lucrat deştept! 

— Cred... Cred că nu vă dat seama de gmuintatea COzuluI 

— Sint ce-mi preră prin fie. 

— Date fund carcumistarițele, întelegef că tot, fără excephe surierri 
în aceeaşi gileată... 

— Cu rahat! 

— Lăsat şueta! 


ez E ocru rana E ETNIE coarne E aie mergeti are ie amet la 0 eee lamei Îi mem age 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


CUTIA CU NASIURI 


-roman poliţist- 


1994 


P riveau consternaţi victima. După toate aparențele, 


murise asfixiată. Sufocată, probabil, cu perna de alături 

Oamenii păreau să nu priceapă. Izbucniră toţi deodată: 

— Cum naiba?! Acum juma de oră era bine mersi... 

— De subit n-ai auzit? 

— Nu fi cretin. Doar dacă nu-l cheamă pe vreunul din noi 
„Subit“. 

— E oribil... Cu noi alături, la câţiva metri. 

Băieţelul scâncea speriat. 

— Duceţi-l undeva pe ăsta micu... 

— Bine că a mierlit-o! 

—  Cenzurează-te! Incepând de acum orice cuvânt 
imprudent ne poate costa. 

— Oricum, s-a lucrat deştept! 

— Cred... Cred că nu vă dați seama de gravitatea cazului. 

— Simt că-mi pierd minţile. 

— Date fiind circumstanțele, înțelegeţi că toţi, fără 
excepție suntem în aceeaşi găleată... 

— Cu rahat! 

— Lăsaţi şueta! 

— Domnilor! Chemaţi Poliţia. Poate criminalul se plimbă 
pe afară. Poţi paria pe mântuirea sufletului dumitale, că-i 
acilea, prezinte şi de faţă... 


Din toate cele şapte declaraţii făcute Poliţiei, un fapt 
rezulta cu certitudine. In realitate drama începuse, cu 
exact două zile în urmă. Duminică la prânz. 


Capitolul 1 
O MIE DE NASTURI 


Recunoscu unghiile exagerat de lungi ale Gigetei care-i 
zgâriau discret uşa. Alteori, la fel de discret şi distins, bătea 
cu palma, ca doamnele din aristocrația vechii Chine. 
Bătrânul Manole Paulian oftă imperceptibil. Nu-i plăcea să 
fie surprins. Peste masa mică, din lemn de lămâi, aşternuse 
o pătură. Pătura era verde, uni, pentru ca nasturii să se 
distingă. Sute de nasturi, de toate soiurile, de toate culorile 
pentru toate ocaziile, care se adunaseră timp de decenii 
într-o cutie de pantofi. Pe capac, se mai distingea în litere 
ronde, fluide, numele casei: „Raoul“. Raoul, faimosul cizmar 
de pe Calea Victoriei. „Cum, nu ştiţi? Sigur, dumneavoastră 
sunteţi tineri. Şi azi există un atelier de încălţăminte acolo. 
Vis-ă-vis de Telefoane...“ Pantofii Dandy - chevrot alb cu 
boturi şi călcâie din lac havane - stârniseră dezaprobarea 
mătuşilor din Antim, manifestată ca totdeauna sobru: o 
privire scurtă destinată obiectului infamant, o sprânceană 
ridicată (stânga la Marie, dreapta la Cuţa), apoi zâmbet 
creţ la care participa doar partea inferioară a obrazului. 

„Eşti gentil, Manolache, că ai venit să ne vezi! Ce mai 
face Virginica, draga de ea?...“ 

Glasuri blânde, melodioase, „acordate“ în pensioanele 
anilor 1890... „Şi glasurile se schimbă, în funcţie de epocă“, 
observă bătrânul uimit de propria constatare. Chestiunea 
nu-i trecuse niciodată prin minte. 


Gigeta cuprinse dintr-o privire întreaga încăpere. Un 
zâmbet insesizabil, ca un foşnet de umbre, alteră pentru o 
fracțiune de secundă solemnitatea obrazului prea pictat. 

— Bună dimineaţa, Coco. Ce faci? 

Indică uşor din bărbie masa invadată de nasturi. Manole 
Paulian se foi nelaiîndemână. 

— Puţină ordine. Tre... Trebuia de mult s-o fac, dar ştiţi 
cum se întâmplă, Amânăm totdeauna chestiunile 
dezagreabile. 

Gigeta îşi aruncă o privire în oglinda din spatele 
bătrânului. Declară absentă: 

— Păcat. E o zi minunată. Astea-s cazne pe care le rezolvi 
de obicei iarna... Serile, acelea oribile care nu se mai 
isprăvesc... De ce nu faci o plimbare? 

— Cred că ai dreptate... Să văd mai târziu. 

Gigeta, convinsă că bătrânul nu se va mişca din casă, dar 
ăsta era el, nu contrazicea pe nimeni şi niciodată, în fond un 
tip chic, care nu deranja, ridică din umeri. Tot abia schiţat, 
cu economia de gesturi care o caracteriza. 

— Cum crezi... Noi ne întoarcem pe seară. Dacă sună 
Dinuleştii, spune-le să revină în jur de 8... Bon 
amusement... Crişan!... le rog, e târziu. 

Crişan, un băieţaş slăbuţ cu ochi iscoditori, opintea s-o 
clintească pe maică-sa din prag. Ţâşni pe lângă şoldul 
puternic şi se opri în mijlocul încăperii. În poziţie de drepţi, 
înclină brusc capul - mostră de salut în mediile diplomatice 
de dinainte de război. Mişcarea şi textul, aparţinând unui 
amic de al casei, fost diplomat, îi plăcuseră. 

Rosti cu voce îngroşată: 

— Mes hommages. 

Respectând scenariul, bătrânul se ridică şi-i strânse 
solemn, bărbăteşte, mâna. 

Era ritualul de fiecare dimineaţă. Avea 10 ani şi îşi adora 
bunicul. Ei doi se înțelegeau de minune. De maică-sa se 
teme iar pe Dinu Paulian, tatăl îl trata încă de pe acum ca 


pe un simplu colocatar, un figurant. Oricum, distribuţia a 
doua. 

Manole Paulian îi urmări de la fereastra deschisă. Într- 
adevăr, era o zi splendidă, radioasă ca în tablourile 
academice: norişori diafani, alunecând ca nişte lebede pe 
cerul de un albastru intens, încă netopit de arşiţă, găze 
motorizate, zbârnâind frenetic, liliac înflorit. Vremea 
liliacului, pentru bătrânul Manole, totdeauna ameţitoare. 
Primăvara primăverii... Perdeaua fină, stârnită de adierile 
grădinii, îi mângâia obrazul. 

În stradă, Dinu Paulian meşterea ceva la motorul BMW- 
ului. Era prima lui maşină, la aproape 40 de ani, chilipir 
achiziţionat de la nemți, în primele luni de după Revoluţie. 
Primul automobil al bătrânului Paulian fusese un „Dodge“ 
puternic, decapotabil. Şi avea doar 19 ani. Dar bineînţeles, 
aceasta se petrecuse înainte de război. 

Crişan, zburdând ca un ied în jurul maşinii, îl enerva pe 
taică-său şi îşi flutura mereu mâna a rămas bun, ca în gară, 
către bătrân. Îi părea rău că-l lasă acasă, dar Gigeta, încă 
de la începutul căsătoriei, fusese categorică. 

„Nu se amestecă generaţiile. Coco e desigur un «adorabil 
vieux monsieur» dar prietenii noştri s-ar simţi stânjeniţi şi 
nici el nu ar fi mai mulţumit.“ 

De regulă, îşi petreceau duminicile la Snagov, unde un 
prieten de al lui Dinu avea o vilă. Petrecere - un fel dea 
vorbi - înot, puţin pescuit, canastă, iar Gigeta înşurubată 
într-un fotoliu de răchită, se odihnea sub un nuc. Se 
odihnea. Era veşnic obosită. 

— De parcă ar fi singura femeie din România care 
lucrează, comenta în surdină, adică doar către frate-său, 
Virginia. Singura care are serviciu şi familie. 

— Există şi construcţii mai debile, o scuza Manole, mereu 
conciliant. 

— Şi în primul rând, bărbaţi netoţi. 

„Dar Virginia a fost totdeauna o bătăioasă“, zâmbi în 
gând bătrânul. Se uita la Gigeta care aşeza cu un aer 


princiar, din vârful degetelor, o sacoşă de plastic în port- 
bagaj. 

La Snagov, conform unei convenţii iniţiale şi tristului 
sistem al contribuţiilor de la petrecerile săracilor, „se 
mânca din traistă“. Cucoanele aduceau în general sufertaşe 
cu mâncare gătită, dulciuri de casă, mici surprize de 
rafinament culinar. Gigeta respingea superior ideea. 
Participarea lor la mesele comune se concretiza în 
conserve, mezeluri, alcool. 

Nu exista duminică să nu strâmbe din nas: 

„E degradant să vii cu merindea în plasă.“ 

Dinu, care o cunoştea, surâdea angelic: 

„De acord cu tine, iubito. Hai să mâncăm la cârciumă. 
Plouă cu stabilimente la Snagov.“ 

Camuflându-şi zgârcenia, Gigeta se strâmba cu ifose: 

— E o lume îngrozitor de vulgară şi nici nu putem face 
notă discordantă... 

— Vezi! exclama Dinu, şi nevastă-sa nu ştia niciodată dacă 
nu cumva o persiflează, iar ai dreptate. Asta-i situaţia! 

Bătrânul Manole îşi zise că în locul ei nu s-ar simţi tocmai 
la îndemână şi, în orice caz, ar trăi un permanent sentiment 
de nesiguranţă. Dar nimic nu era mai departe de Gigeta 
decât o asemenea stare de spirit. Dimpotrivă, certitudinea 
propriei desăvârşiri o pecetluise cu un aer de aroganță 
permanentă, nu ţi-o puteai închipui cu bărbia în piept. 
Chiar şi acum, aşteptând cu o mână în şold „să plecăm 
odată, pentru Dumnezeu! chestiile astea se puteau face şi 
aseară”, scruta vârful copacilor deja obosită şi aprioric 
plictisită. Simţea adierile uşoare ale dimineţii de primăvară 
unduindu-i faldurile rochiei de mătase naturală, desenându- 
i fără menajamente - dar asta n-o mai ştia - şoldurile late, 
lipsite de graţie. 

„Dumnezeule mare se sperie bătrânul. Soie naturelle şi 
escarpeni în excursie la iarbă verde.“ Şi se gândi înfiorat la 
privirile cu miez şi comentariile celorlalte cucoane venite în 
blugi şi încălţate cu adidaşi. 


„Asta-i stilul meu“, reteza scurt Gigeta orice aluzie pe 
temă. Capul îl avea însă frumuşel, cu caractere accentuat 
mongoloide. Ochii exotici, bine traşi spre tâmplă, cu gene 
scurte şi dese erau într-adevăr splendizi. Deranjau gingiile, 
evidente, (din fericire, Gigeta râdea rar) şi mai cu seamă 
machiajul gras din primele ore ale dimineţii. 

„Ar trebui să-i atragă cineva atenţia, perora Virginia, 
indignată. Arată ca o mască. Nici curtezanele nu se vopsesc 
în halul ăsta! E pur şi simplu un scandal.“ 

Frate-său surâdea maliţios: 

„Sugerează-i-o tu...“ 

Virginia sărea doi paşi înapoi: 

„Eu? Tu trebuie s-o faci, în calitate de socru. Şi în primul 
rând Dinu, bărbatu-său.“ 

„Bănuiesc, surâdea blând bătrânul, că nici unul din noi 
nu are curajul necesar pentru a lua asemenea iniţiativă.“ 

„Sunteţi ridicoli.“ 

„Ridicoli!“ Manole Paulian ridica din umeri. Ajunsese de 
mult la concluzia că în viaţă, important nu este să întruneşti 
sufragii, ci, în primul rând, să te simţi tu bine. A fi pe placul 
tuturor, a te strădui în acest sens presupune eforturi 
continue şi desigur incomode. La urma urmei, dacă Gigeta 
e fericită cu circa 50 grame de fond de ten, zilnic, gene 
năclăite de rimel şi ruj peste tot unde încape, treaba ei. Cei 
mai mulţi oameni umblă toată viaţa după fericire, fără să 
ştie măcar cum arată. 

— La revedere, Coco! 

Crişan cu şepcuţa de jocheu pusă cu cozorocul la-ceafă - 
era de bon ton între puştii din cartier - îi făcea bezele. Dinu 
duse arătătorul la tâmplă, ceea ce însemna „ura bătrâne, 
te-am salutat“ şi puse în funcţiune motorul. Imperial, Gigeta 
îşi flutură economic degetele înmănuşate. Expresia 
obişnuită de nemulţumire, se transformase acum în 
grimasă. 

„Sărăcuţa de ea, oftă Manole, dezlipindu-se de fereastră. 
Nu e niciodată bine dispusă... Sau măcar mulţumită...“ 


Mai mult, avea impresia că permanenta bună umoare a 
lui Dinu, congenital je men fiche-ist şi plaisirist o irita, o 
ofensă adusă personal. Un fel de „eu le sufăr adânc şi tu îţi 
permiţi să fi vesel ca un cintezoi, mie mi-ar fi jenă...“ 

— Dar ce dracu”, le suferi non-stop? cutezase o dată 
Dinu. 

Reacţia şi sancţiunile Gigetei fuseră însă atât de 
categorice, încât incidente asemănătoare nu se mai 
întâmplaseră niciodată. Dinu se grăbea cu avalanşă de 
fraze să-i dea dreptate şi aparent, nu-i ieşea din cuvânt, dar 
în sinea lui presupunea bătrânul, râdea sardonic. Nevastă- 
sa trebuie să fie constituit pentru el un veşnic motiv de 
amuzament. Altfel, desigur n-ar fi suportat-o. 

Bătrânul îşi ridică ochii spre pendulă. Era trecut bine de 
zece. Decise scurt că n-avea să iasă din casă. Nu mânca în 
familie, decât la sărbătorile mari. Detesta ideea de a 
deranja, roşea la gândul unor eventuale discuţii asupra unei 
contribuţii necorespunzătoare, nu voia să asiste la 
împărţirea diferențiată a bucatelor „pieptul pentru Crişan, 
nu-i plac copanele, eu cred că am să mă mulţumesc cu o 
aripioară, etc....“ Bineînţeles spălatul vaselor, i-ar fi căzut 
firesc în sarcină. Gigeta îşi menaja mâinile, iar Dinu, absent, 
fără vocaţii domestice, neglija problemele de gospodărie. O 
femeie din vecini venea săptămânal „să rânească la 
Paulieni“. Vase murdare de două-trei zile o aşteptau 
deasupra şi dedesubtul chiuvetei, oalele îmbâcsite trebuia 
ţinute într-o baie de detergent câteva ore pentru a le curăța 
de crustă şi grăsime veche. „Spui drept, comenta Anişoara, 
botezată de Gigeta - servanta - cu bărbatu-său n-aş mânca 
nici tăiată moartă din blidele lor.“ 

În timpul săptămânii, Manole dejuna la un lacto-bar din 
apropiere, iar duminica - regulă - era invitatul Virginiei. 

Telefonul lansă un apel şi Paulian ridică receptorul. Da, 
era chiar Virginia. 

— Tocmai mă pregăteam să te sun. 

— S-a întâmplat ceva? 


Virginiei, prăpăstioasă de fel, îi era suficientă o simplă 
respiraţie mai puţin obişnuită ca să intre în panică. 

— Nimic, absolut nimic. Voiam să te anunţ că azi nu vin la 
tine... le rog să mă ierţi. 

— Manole! 

Vorbea în general foarte tare şi bătrânul depărtă pâlnia. 

— ...de mine nu trebuie să te ascunzi... Ştii că am 
presimţirile mele... L-am visat pe Titi... Rău de tot... Spune- 
mi ce s-a întâmplat... 

— Dar, Virgi, jur că nu s-a întâmplat nimic. 

— ... băiatul? E ceva cu Dinu? 

— Se simt foarte bine şi probabil acum au ajuns la 
Snagov. 

— Înseamnă că e ceva cu tine. 

— Nimic, doar ca am chef să rămân acasă. 

— Nu te cred. De ce nu m-ai avertizat de ieri?... 

Bătrânul o întrerupse... 

— Ieri nu ştiam că azi nu voi avea chef de vizită. 

— „.„.„Să nu mă pregătesc, să nu mă agit degeaba. 

Manole Paulian râse încetişor. Pregătirile şi agitația 
Virginiei!... Nu gătise propriu-zis niciodată, ea şi cu 
bărbatu-său, Titi, fuseseră campionii unei căsnicii care 
durase 54 de ani, practicând minimul de gospodărie posibil. 
Mâncau pe apucate, prin expressuri şi lacto-baruri, 
consumau intens brânzeturi şi mezeluri, prăjituri de 
cofetărie. A pregăti dejunul de duminică, însemna pentru 
Virginia o tigaie de cartofi prăâjiţi pe un reşou electric, 
şniţele semipreparate de la „Unic“ şi fabricarea a 20 de 
papanaşi, realmente reuşiţi. Era tot ce ştia să facă, în afară 
de macaroane, ouă şi fiind o hemeopată convinsă, puzderie 
de tizane complicate cărora le spune cocktailuri. 

— Eu cred că-mi ascunzi ceva... Am să mă reped până la 
voi. 

— Te rog foarte mult să nu te deranjezi. 

De circa zece ani, Virginia, din pricina unor deformaţii 
reumatice dureroase (la degetele picioarelor), se deplasa 


greu, şchiopătând şi nu purta decât pantofi de pânză. 
Aceleaşi necazuri le avusese la bătrâneţe şi mama lor, 
Coana Agepsina. Manole o avea dinaintea ochilor, siluetă 
ovală în mătase neagră, rezemată în baston, legănându-se 
anevoie pe picioarele încovoiate de vârstă. Virginia păşea 
azi la fel, ca o rață; menajându-şi piciorul stâng, se lăsa cu 
toată greutatea pe dreptul, într-un balans dezechilibrat. 

— Spui că-s la Snagov, reluă Virginia. 

— Da dragă. Exact ca în fiecare duminică. 

— Tu de ce nu te-ai dus? N-avea ce să-ţi strice o plimbare 
în aer liber. 

Bătrânul surâse. Îi explică plin de răbdare, ceea ce îi 
explica de ani de zile, cel puţin o dată pe săptămână. E un 
om în vârstă, tinerii au viaţa lor, preocupările lor, gusturile 
şi glumele lor. Nu s-ar simţi nici el bine iar pe ceilalţi sigur i- 
ar incomoda. 

— Cum de nu înţelegi atâta lucra, Virgi? Ţii minte când 
veneau la noi lante Marie şi Tuşa Cuţa? Furai gramofonul 
din salon şi te ascundeai tocmai în fundul grădinii. Lui 
maman îi pleznea obrazul de ruşine. 

Virginia surâse. Îi plăcea să i se amintească de năzbâtiile 
tinereţii. În adolescenţă şi chiar mai târziu, fusese 
considerată o drăcoaică plină de temperament şi, pentru 
epoca aceea, probabil că era. 

Când închise telefonul, Paulian respiră adânc. În sfârşit, 
linişte! Nu pentru multă vreme. Sub pretextul că şi-a 
amintit ceva foarte important, sau că a avut un vis 
extraordinar, soră-sa va mai da vreo trei-patru telefoane: 

„E acasă?... Tinerii s-au întors?... Cum se simte 
Crişan?“ 

În bucătărie, Manole îşi umplu un pahar cu lapte. Dintr-o 
veche cutie de ceai - tablă portocalie cu gheişe, şi peisaje 
nipone - scoase câţiva biscuiţi şi aduse tava în odaia lui. Era 
gustarea de ora 11, dar presimţea că-i va ţine loc şi de 
prânz. Avea provizii personale în cămară - Gigeta îi cedase 


cele două rafturi din dreapta ferestrei - dar n-avea chef să 
cuisineze. 

„Am să iau ceva mai substanţial, pe la 6, înainte de a veni 
ei...“ 

Se aşeză în faţa biroului şi îşi trecu degetele greblă prin 
puzderia de nasturi. Bumbii răscoliţi emiseră sunete - 
impresii, amintiri acustice pe care bătrânul le înregistră cu 
nostalgie. 

„„Scârţâitul cizmelor de lac ale tatei pe prundişul aleii 
principale de la conac... Trecuseră aproape 70 de ani de 
când nu auzise paşii aceia inconfundabili... ticăitul micului 
orologiu din dormitorul Coanei Agepsina... zahărul tos 
aruncat cu pumnul de [aţa Aretia peste tava cu alivenci 
fierbinţi... zăngănitul brăţărilor pe braţul palid al Luminiţei 
în seara logodnei lor... Tic-tac-ul pendulei din cancelarie 
când, împreună cu Costin - coleg de bancă şi prieten 
aşteptau încremeniţi pedeapsa directorului... La ora de 
muzică închiseseră o pisică în pupitrul catedrei. Profesorul 
- maestru cum i se spunea pe atunci - se învineţise de 
frică... 

Bătrânul Manole mângâie cu degete nesigure un nasture 
din metal auriu. Pe pântecele rotofei, strălucea simbol 
clasic, ancora între bucle de frânghie... Costumaşul 
marinar! El şi Costin se îmbrăcau la fel. Îi deosebea doar 
„pavilionul“. Costin era „în marinar danez“; Coana Agepsina 
preferase pentru feciorul său uniforma flotei celei de-a III-a 
Republici Franceze: un pompon roşu aprindea un mac în 
vârful beretei albe. 

— Ce mult e de-atunci, şopti Paulian. Costin... Ce copil 
adorabil! 

Şi azi, după atâta vreme nu-şi putea închipui că băieţaşul 
acela subţirel, numai râs, lumină şi perpetuum-mobile cum 
îi spuneau colegii, va deveni peste ani un uriaş, un 
Gargantua pleşuv cu ceafa învăpăiată şi probleme de gută. 

A murit la Paris, în '87, explică Manole Paulian, unui 
interlocutor imaginar, fără să-şi fi revăzut ţara... Patruzeci 


de ani de exil... Ciudat... Foarte ciudat... 

Răsfira absent grămada de nasturi - de toate culorile, din 
os, cristal, baga, ebonită şi sidef, bumbi perlă sau strass, 
meşteriţi din fir de aur ori păr de cal, din pâine presată - 
mizeria postbelică - sau lemn şi iar butoni fastuoşi, 
importanţi, opulenţi despre care nu-şi amintea să-i fi văzut 
vreodată pe veşmintele celor din jur. Cei din jur, surâse 
Paulian, care existaseră acum şaizeci sau şaptezeci de ani... 
Era un pic mai răsărit decât genunchiul lui Papă, conu 
Iorgu Paulian, iar costumul tirolez îi venea cam larg. Uite, 
năsturaşul ăsta cu edelweiss e de la hăinuţa din piele de 
drac... Asta-i a lu' Tuşa Cuţa... Îl purta la manteluţa cu jeuri. 
Chipul bătrânei se suprapuse pe suprafaţa nasturelui din 
cristal negru, atât de minuţios încrustat încât sclipea ca o 
piatră prețioasă. 

Cele mai vechi amintiri datau de pe vremea costumaşului 
tirolez. Avea 4 sau 5 ani... luşa Cuţa, mulţi... 60 sau 70... 
Poate 100. Pentru Manolică, băieţaşul de atunci, oricum 
bătrână cât lumea. Bătrâneţea ei îl fascina ca o poveste 
înfricoşătoare cu zmei, căpcăuni şi copii rătăciţi în pădure. 
Se simţea înspăimântat, dar în acelaşi timp era peste 
puterile lui să n-o privească, să închidă ochii sau să se uite 
în altă parte. La masă... Totdeauna în chioşcul din grădină, 
pentru că Tanti Cuţa „nu păşea decât pe iarbă verde“ de 
cum da bruma şi până la zambilele lui Prier, nu-şi mai 
părăsea „căsuţa şi zidurile ei“. La masă, Manolică, captivat 
de fenomenele  senectuţii, concentrate într-o singură 
făptură, uita să mănânce iar pe chip i se aşternea o 
expresie de stupoare. 

„Copilul acesta mă îngrijorează“, se confensa în iatac 
coana Agepsina către bărbată-său... 

Vorbea cu spatele întors, în vreme ce conu Iorgu îşi 
rânduia plasa de somn peste mustăţile, „în ghidon de 
bicicletă“. În oglinda cu două voluri, vedea spinarea grasă a 
consoartei însemnată de urmele şiretului de la corset, 
umerii pufoşi (celebră carnaţia marmoreană a Coanei 


Agepsina în târg!) ceafa moale, de culoarea mierii pe care 
se bârligau câţiva zuluifi. 

— Ce ai cu băiatul? 

— Tu nu eşti atent... Dar uneori, să bagi de seamă mai cu 
seamă la dejun, capătă un aer cu totul imbecil. Ieri mânca 
supa cu furculiţa, azi dimineaţă, în loc de ou şi-a pus miere 
în cocotieră. Se tot zgâieşte de parcă ar vedea cine ştie ce 
minunăție. 

— Năzdrăvănii de copil, mormăia absent conu' Iorgu. Nu 
lua aminte matale la câte cele.... 

Cucoana sărea arsă: 

— Aşa le micşorezi dumneata pe toate! Mai alaltăieri... 
chiar aşa! vineri, că dejuna la noi şi alde vară-ta, Cuţa... Dă- 
mi te rog, vazelina de pe gheridon, mersi... Aşa... Numa! ce 
terminăm masa şi văz că Manolică rămâne, tot aşa holbat, 
cu ochii la Cuţa... Zic, „hai puişor, du-te la culcare...“ 

— Da, şi? 

Conu' Iorgu deschise ziarul şi îşi potrivi pince-nez-ul mai 
spre vârful nasului. 

— Cum şi? Am încremenit de spaimă. 

— De ce, frate? 

— Auzi, ce-mi spune: „Ce de-a greieruşi mămuţă! lare, 
tare mulţi... Şi ce ar mai vrea bieţii să se sloboadă...” Fi, 
pofteşte şi răspunde-mi dumneata, unde a rostuit el de 
greieri, acum, înainte de Sfintele Paşte? Şi de unde să se 
sloboadă, Doamne iartă-mă! 

„Biata Tuşa Cuţa! surâse celor zile Manole Paulian. 
Fusese cândva o femeie voinică iar vrăjmăşia anilor ori cine 
ştie ce beteşuguri ale vârstei, îi măcinaseră vlaga. Îi 
atârnau pieile, chiar şi mai jos de coate, cea mai mică 
mişcare era însoţită de tremurici, ziceai că întreaga făptură 
îi doar piftie neînchegată. Fremătau jeurile pentru care 
dovedea credincioasă slăbiciune, îi fremătau cărnurile, mai 
că zăngăneau. Da' cel mai vârtos clămpăneau gâtul şi guşa, 
mai cu seamă când se ospăta. Acolo era încredinţat 
băieţaşul că ţopăie puzderie de greieruşi ce opintesc să iasă 


la soare. De ce greieruşi? Pentru că bătrâna avea o 
respiraţie ţârâită în care lui Manolică i se părea că 
desluşeşte graiul zurbagiilor nopţilor de vară. 

Tot la Tuşa Cuţa văzuse prima oara Manolache, băieţel de 
cinci ani, în cămăşuţă de borangic până la genunchi şi cu 
bucle - îi era teamă de frizer - cum arăta o proteză dentară. 

Reflex, bătrânul Paulian îşi plimbă limba peste coviltirul 
din acrilat roz, de pe cerul gurii... 

Simţea concret, acum, după şaptezeci de ani, parfumul - 
culori, sunete, arome, nuanţe şi sclipit, tresăriri de aducere 
aminte - acelei după amieze de iunie. Răpuşi de masa 
îmbelşugată şi de căldură, cei din casă îşi făceau siesta, 
întreg conacul odihnea. Curtea era pustie, slugile, asemeni 
stăpânilor căutau răcoarea, fie în odăiţele lor - întreaga 
aripă din spatele bucătăriei de vară - fie în livadă, sub 
umbra dulce a nucilor. Singura trează se afla Aretia „jandar 
peste cuhnii“, cum îi zicea Conu' Iorgu şi care născocea 
mereu un ce de trebăluit. 

„Mâinile mi-s robace, se fălea dânsa, aşa m-a greşit 
mamaia, de nu îndură trândăvia.“ 

Truda necontenită îi îngăduia să-şi salte nasul peste toate 
țestele de slugă de la curte şi a-i măsura cu răpunător 
dispreţ. Doar că nimeni n-o lua în seamă, toţi cunoscându-i 
beteşugul. Mâncărimi aprige cărora nici o alifie, nici un 
descânt, nici o babă nu-i veniseră de hac, o căzneau cumplit 
pe zăpuşeală de cuptor - că era vorba de arşiţa sobei ori 
vipia lui iulie - o dată ce se aşternea la somn. Asemeni lui 
Marat, răzvrătitul de la 1789 ori Alexandre Dumas, jupâni 
pe care nu-i cunoştea şi nici nu se necăjea întru aceasta - 
Baba Aretia nu cunoştea alinare decât scufundată în vrană 
cu apă de baltă. În asemenea cadă întocmită ca o bărcuţă 
cu fundul drept, dormea de cu primăvară şi până se 
desprindea de ram frunza ruginie. 

Manolică, din cine ştie ce pricină, fără somn se 
strecurase hoţeşte în odaie - dintre toţi, Virgi avea urechea 
cea mai ascuţită, dormea însă dusă în pătuţul alăturat cu un 


deget în gură - şi începu să colinde încăperile cu 
sentimentul că se află într-o expediţie. De altfel, casa pustie, 
fără mămuţa, papă, unchi, mătuşi, Virgi, câinii şi liota de 
slugi care forfoteau la tot pasul îi făcea impresia unui 
meleag necunoscut. O uşă întredeschisă îi aţâţă curiozitate. 
Era una din odăile de oaspeţi, folosită de Tuşa Cuţa când 
ostenită de dejun, se repauza vreme de două ceasuri la 
văru-său lorgu; mai apoi, după cină, Gheorghe vezitiul o 
purta spre casele dumneaei, din capătul târgului. Manolică 
vârâse întâi un ochi, după aceea capul, apoi, fără a mai ţine 
seama la buna cuviinţă, intrase de-a binelea. 

În mintea bătrânului, stăruiau şi azi toate amănuntele - 
obiect sau impresie - ca întru-un clişeu fotografic. Fereastra 
deschisă, dar cu transperantele trase ocrotind răcoarea şi 
clarobscurul din cameră, perdele umflate de adierile 
grădinii, chilimul de culoarea Bordeaux-ului pe care-l 
consuma papă la friptură, oala de noapte din porțelan alb 
cu trandafiri verzui, care se vedea în gheridonul 
întredeschis, paravanul de mătase brodat cu pagode. În 
patul cu baldachin de rips roşu, dormea cu mâinile 
încrucişate pe piept, ca într-o rugăciune sau taman pornită 
pe drumul cel din urmă, Tuşa Cuţa. Manolache se apropiase 
tremurând de frică, dar convins că va asista la un 
eveniment extraordinar. Parcă trudit de toţi dracii, grumajii 
bătrânei se zbuciumau cumplit, în vreme ce gura deschisă 
căsca un hău negru prin care se alungau zgomote 
înfricoşate. 

„Greieruşii care opintesc la lumină, gândi Manolache. 
lacă, asta-i borta prin care s-or slobozi...“ 

Aşteptase clipe, poate minute, îşi zise bătrânul, pândindu- 
le izbăvirea din temniţă. Ochii îi alunecaseră întâmplător pe 
măsuţa turcească - sofraua - din aramă bătută de lângă 
crivat. O chisea cu şerbet de lămâie şi carafa cu apă 
aşteptau deşteptarea bătrânei. Într-un pahar alăturea, 
desluşise însă ceva ciudat. Parcă mărgele. Manolache se 
apropie şi dintr-o dată simţise că inima face o tumbă. 


Zăpăcit de spaimă, ieşise săgeată din odaie, alergase ca un 
bezmetic, zbuciumând liniştea cu ţipete şi uşi trântite şi 
uitând de oprelişte sfântă, năvălise vijelie în iatacul 
părinţilor. 

„Mămuţă! mămuţă! Am văzut dinţi fără om!“ 

Telefonul sună din nou. Bătrânul tresari şi aruncă spre 
aparat o privire iritată. „Precis e iar Virginia. Nu mai 
răspund.“ De-acum avea să se încăpăţâneze; va încerca din 
sfert în sfert de ceas imaginând diverse situaţii, catastrofe 
sau cel puţin în bernă, va alerta rudele, câte au mai rămas, 
prieteni, vecini. Nu era un sadic. Dimpotrivă, o menaja pe 
cât posibil şi, în general, era singurul care o suporta, 
străduindu-se să-şi amintească de fiece dată că prea bunele 
intenţii făceau din Virginia o femeie imposibilă. 

Pe bărbatu-său îl pisase cu tenacitate vreme de cincizeci 
de ani. Însă individul se dovedise a fi de fier. Îşi vedea de 
treabă liniştit, ignorând fondul sonor aşa cum alţii citesc 
ziarul cu aparatul de radio deschis. Pe la 60 de ani acuzase 
o surzenie inexistentă, fără să rezolve însă mare lucru. Casa 
se umpluse de bileţele. „Du-te... Nu uita să... Trebuie... 
Cheamă-l pe... Treci pe la... De ce nu ai...“ iar Virginia tot 
vorbea singură. 

Manole Paulian râse încetişor. Titi fusese un bărbat 
chipeş, o variantă capşistă şi cu monoclu lui Humphrey 
Bogart, dar nu prea isteţ. Semăna de fapt cu alte mii de 
ofiţeri de cavalerie din generaţia lui, făţoşi, pintenaţi, cu 
piept bombat şi succes imposibil la cucoane. În societate 
însă făcea figură bună ca orice charismatic - alt termen al 
postrevoluţiei - iar politeţea desăvârşită şi buna educaţie, 
acel savoir faire propriu clasei din care făcea parte, îl 
scutea de gafe. Virginiei însă, ageră, spontană, cu 
inteligenţă care sărea locurile comune nu-i izbutise şi nici 
nu încercase să-i ţină piept. 

Apropie de ochi un bumb metalic de culoare kaki. Pe 
spate avea o urechiuşă mare prin care ai fi putut petrece o 


sfoară, 

„E. de la tunica lui Titi, îşi aminti Paulian. Cum o fi ajuns la 
n0i?...“ El, Manole, nu făcuse războiul. Din cauza 
platfusului, fusese reformat. 

Dintr-o dată, îl fulgeră un gând neaşteptat. Pe buze şi în 
ochi îi tremura un surâs nesigur parcă mirat: aici, pe masă, 
în faţa lui, se îngrămădeau nu cioburi de os, sticlă sau 
celuloid ci destine, existenţe uitate, fărâme de defuncte 
primăveri, irepetabile răsărituri de soare sau un clar de 
lună unic, un bal de neuitat, doliu nemeritate ori 
izbăvitoare, secunde de copleşitoare fericire; fericirea 
aceea care-ţi taie respiraţia, infidelă şi fără adresă, veşnic 
„flotantă“, îi trecu prin minte bătrânului, volubilă şi 
capricioasă, totdeauna fragilă, îngrozitor de fragilă. 

„De infarct, mormăi nedesluşit Paulian. Aşa moare 
fericirea. Stop cardiac... Cel puţin aşa a fost pentru 
generaţia mea... Nu cu pipeta... Cu barosul... Pac! şi s-a 
stins. La Yalta sau poate mai demult. Când s-a fost gândit 
lumea...“ 

Manole Paulian se ridică anevoie şi se îndreaptă spre 
baie. Prostata devenea tot mai obositoare. Dar îi era teamă 
de spital. Nu fusese niciodată internat. 

Mintea îi era însă acum la altele. 

— Dacă stai să reflectezi... Surâse propriei imagini din 
oglindă. Hotărât azi sunt pus pe filosofeală... Câtă viaţă 
încape într-o singură cutie de pantofi! 


Trântită pe un pled, în blugi, o cămaşă largă din pânză 
topită, espadrile arcănite pe un singur deget şi cu pleoapele 
încreţite din pricina soarelui puternic, Nina Diamandescu n- 
o slăbea din privire. Pe buze îi flutura un surâs fără nuanţe 
şi dacă Gigeta s-ar fi ostenit să-i acorde un minimum de 
atenţie - dar n-o făcea cu nimeni, copleşită de propria-i 


superioritate şi încredinţată de  mediocrul, lipsa de 
importanţă a celor din jur - şi-ar fi dat seama că, în sinea ei, 
Nina se amuză copios. 

În realitate motivul esenţial pentru care soţii 
Diamandescu  întreţineau relaţii destul de strânse cu 
Paulienii era tocmai acest permanent climat de ilaritate, 
acest râs continuu pe care Gigeta îl provoca fără cel mai 
mic efort. Aerele, aspectul fizic, vestimentația, arogantul şi 
siguranţa suverană a insului ce se consideră unic, 
constituiau pentru Nina un spectacol de care nu se sătura 
niciodată. 

„În materie de ridicol, îi spunea lui bărbatu-său, Gigeta e 
inepuizabilă. Presupun că Dinu se distrează cât e ziua de 
mare.“ 

Gioni Diamandescu era mai sceptic. 

„Ştii... Nu toată lumea e Stan şi Bran. Şi chiar aşa fiind, 
nu poţi să-ţi petreci toată viaţa la cinema. Cred că bătrânul 
Paulian are dreptate. A scăpat o odată, fără să-şi dea 
seama: „Dinu nu şi-a jucat încă ultima carte...“ 

Nina îl privise cu inima strânsă. Dar oare el, Gioni, şi-o 
jucase? De şapte ani, de când se căsătoriseră, în urma unei 
politici de cucerire ştiinţifică şi sistematică, îi era teamă că-l 
pierde. 

Dinspre lac se auzea râsul celor doi bărbaţi, chiotele lui 
Crişan, zgomotul apei bălăcite. Nina îi vedea printre 
ramurile unduios nestatornice ale sălciilor. Mingea uriaşă 
din felii de plastic albe şi roşii se ivea capricios ici şi colo 
deasupra capetelor, printre crengile copacilor sau 
rostogolindu-se pe lângă tufişuri. Nina zâmbi matern; 
păreau trei şcolari scăpaţi la gârlă, într-o zi de chiul. 

— Niciodată, îşi exprimă cu glas tare gândul, nu te simţi 
mai în vacanţă ca atunci când tragi la fit. 

Gigeta, abandonată în fotoliu de răchită într-o poziţie de 
lene elegantă, îşi ridică ochelarii de soare. 

— Ce-ţi veni? 


Nu intuia corelaţia Ninei şi oricum i s-ar fi părut stupidă. 
Gigeta fusese o elevă şi o studentă excepţională, primise o 
singură notă de 9 în viaţa ei (în liceu, la desen) iar atunci se 
decretase zi de doliu în familie. Fenomenul contribuise mult 
la evoluţia ulterioară a tinerei femei. Copil unic, „comis“ la 
bătrâneţe, nu fusese niciodată admonestată, în familie 
cuvântul, deciziile  Gigetei constituiau lege, poruncă 
dumnezeiască. Nesancţionată nici acasă, nici la şcoală, 
Gigeta crescuse în ideea că fusese o fiinţă privilegiată, cu 
merite de excepţie. Anii nu făcuseră decât să consolideze, 
să-i amplifice până la gigant infatuarea şi nu o dată se 
întreba dacă cei din jur îi realizează valoarea la dimensiuni 
exacte. În legătură cu Dinu, pe care în sinea ei îl socotea un 
mic neghiob de familie bien eleve, adică, excepţie în epoca 
noastră atât de vulgară, nici nu-şi făcea iluzii, dar mai 
existau şi alţii printre cunoştinţele sau colegii de institut a 
căror opinie putea să conteze. Gigeta se considera 
inegalabilă, dar tocmai de pe acest pisc de Ceahlău îşi 
îngăduia să fie generoasă şi accepta că în jur există şi unele 
„minţi mai aerisite“. Dacă întâmplător l-ar fi auzit pe Dinu, 
care în aparte, declara că „Gigeta are despre ea însăşi o 
impresie mamut“, nu s-ar fi simţit câtuşi de puţin ofuscată, 
dispoziţia ei oscilând mai degrabă spre compasiune. „Bietul 
de el nu va depăşi niciodată judecăţile unui copil de 
doisprezece ani.“ 

— Spuneam, rosti Nina cu glas leneş, jucându-se cu un 
firicel de ciuboţica cucului între dinţi, că băieţii se distrează 
bine. 

Gigeta care nu aruncase nici măcar o privire spre lac, 
declară fără nuanţe: 

— Nu le trebuie mare lucru pentru asta... 

Nina îi privi chipul pictat adevărata mască, chinezească, 
escarpenii în care picioarele începuseră să se umfle. 
Întreabă pe un ton alb, în care nu se simţea intenţia 
maliţioasă. 


— Chiar nu vrei să faci o baie? Îţi pot împrumuta un 
costum. 

Gigeta îşi descleştă buzele sângerii: 

— Poate că am să-ţi par afectată, dar pentru mine 
contează enorm condiţiile, indiferent de ceea ce întreprind. 
Ca să mă înţelegi mai bine, ultima oară am făcut baie la 
Monte Carlo. Hotelul avea plajă privată. Era splendid, 
adăugă visătoare, vis-ă-vis se vedea Cazinoul. 

— O! se minună Nina. Înseamnă că aţi tras la Hotel de 
Paris, printre maharajahi. Bravo vouă că v-a dat mâna. 

Gigeta scotoci în poşeta plic, pe nevăzute, fără să-şi 
schimbe, poziţia. Scoase o ţigare Camel şi o aprinse cu 
ostentaţie: 

— Draga mea, dacă nu ne-ar fi dat mâna, stăteam acasă. 
Ca şi la teatru. Decât să vizionez piesa din stal, prefer s-o 
citesc singură. 

Nina, care cunoştea altă variantă, zâmbi. Despre celebra 
călătorie în Franţa făcută după Revoluţie, le povestise Dinu, 
în absenţa Gigetei. Fusese o excursie modestă, cu merinde 
în portbagaj şi briceag cu întrebuinţări multiple, magazine 
ieftine şi cazare într-o mansardă, cameră de serviciu. Le-o 
pusese la dispoziţie o româncă nu doar stabilită ci şi 
pricopsită la Paris, condiţionând ospeţia. Aveau la dispoziţie 
camera doar în luna iulie când servanta ei, o portugheză, îşi 
petrecea concediul acasă, într-un sat de lângă Lisabona. 

Generozitatea cucoanei nu era însă tocmai gratuită. 
Maică-sa, o femeie în vârstă şi aproape neputincioasă, 
rămăsese la ţară. Paulienii se obligaseră să-i poarte de 
grijă. O aprovizionau, o duceau la medic, îi rezolvau toate 
problemele de ordin administrativ. Adică rezolva Dinu. 
Gigeta era ostenită. 

— Eu mă simt foarte bine la Mamaia, căâscă Nina. Aş fi 
încântată să putem trage măcar la Internaţional. 

Gigeta ridică din umeri. N-o interesau gusturile unei 
curvuliţe de mâna a treia. „Ce pretenţii poţi să ai de la un 
fost manechin? Şi asta încă a fost marea performanţă a 


vieţii, epoca ei de mare splendoare.“ Declară din vârful 
buzelor: 

— De ce nu faci tu o baie? Nu trebuie să te simţi obligată 
să-mi ţii companie... Apropo, n-am înţeles bine! Ciprienii de 
ce n-au venit? 

— S-au dus la concursul, expoziţie, ce o fi de câini. Dacă 
nu sunt prea obosiţi, vin mai târziu, dar nu cred. 

— Păcat, spuse Gigeta, dar cu atâta indiferenţă încât 
replica devenea ilară. 

„Ba mie-mi pare bine“, gândi Nina. Dacă erai cu adevărat 
femeie, ar fi fost imposibil să nu te simţi neliniştită în 
prezenţa Dorei. Femeia aceasta era mult prea drăguță, 
toată lumină, farmec şi culoare. Nina o invidia sincer pe 
Gigeta. Se socotea atât de bine ca persoană, ea Gigeta 
Paulian născută Stănescu plus celelalte titluri pe care i le 
asigurase diploma universitară, încât nimic nu putea fi 
conceput mai străin de firea ei ca gelozia. 

Se ridică în capul oaselor şi aprinse o ţigară: 

— Ce părere ai de Dora? 

Un surâs condescendent crăpa pe alocuri masca Gigetei: 

— E... pozitivă. Genul de persoană care nu ridică 
probleme. 

— Crezi? 

Gigeta îşi cercetă îndelung manechiura. 

— Atât cât mă pricep eu la oameni. Tu? 

— Mde, n-aş zice că sunt de acord cu tine. Dora nu-io 
mieluşică. 

Gigeta o şterse cu privirea. Manechinul de altădată 
ajunsese o femeie fastuoasă, oprită cu strădanii susţinute la 
limita dintre impozant şi „prea multă“. Desigur impresiona, 
ştia să se pună în valoare şi să păşească regeşte, mobila 
bine un decor opulent simandicos, unde nu graţia dă tonul 
în primul rând. l-ar fi stat probabil bine în mediul 
diplomatic al începutului de secol, dar în decorul 
contemporan măreţia ei şoca. Avea slăbiciune pentru 
pieptănăturile bine întinse peste cap sau turbane care-i 


puneau în evidenţă trăsăturile frumoase. Nu te puteai însă 
împiedica să nu constaţi că sunt prea mari, „o faţă privită cu 
lupa“, creţuri haine îi însemnau partea superioară a 
obrazului, părul oxigenat împletit într-o coadă pe spate nu 
mai corespundea maturității şi înfăţişării grandioase. 

„Bineînţeles, reflectă Gigeta. E cu şapte ani mai mare 
decât Gioni, şi nu poate ascunde nici măcar o singură zi. Îi 
dai vârsta pe care o are. Iar Gioni...“ 

Îl învălui într-o privire care la Gigeta însemna 
prietenoasă. „Băieţii ieşiseră din apă şi se apropiau 
zvârlindu-şi mingea unul altuia din fugă. Crişan ţopăia în 
jurul lor încercând s-o prindă, scotea ţipete de veselie 
„absolut nemotivate“ şi, în general, făcea inadmisibil de 
mult scandal. Maică-sa îşi supse buzele subţiri, reacţie care 
de obicei anunţa un puseu de indispoziţie. 

„Nu pot să înţeleg de ce copilul ăsta e atât de gălăgios...“ 

Era onestă, realmente nu putea înţelege. În casa 
părinţilor ei domnise o linişte sepulcrală. Amândoi părinţii 
păşeau pe vârful picioarelor, uşa spre bucătărie fusese 
capitonată pentru a estompa acustica gospodărească, 
manevrau oalele cu precauţii chirurgicale; radioul nu se 
deschidea, n-aveau televizor, telefonul era blocat, şoapta 
constituind consemnul permanent al casei. 

„St! Gigeta învaţă... Vorbeşte mai încet, copilul se 
odihneşte... Stai locului! Fetiţa are o migrenă. Ştii că nu 
suportă scârţâitul parchetului...“ 

Rămăsese mostră de eroism părintesc noaptea când 
tatăl, Anastase Stănescu, având o criză acută renală cu 
dureri cumplite, răbdase scrâşnind cu capul în pernă, până 
dimineaţa pentru a chema Salvarea. Nevastă-sa îl încuraja: 
„Ai răbdare... Mai încet, să nu trezeşti fata... Mâine are o 
teză importantă. S-a culcat foarte obosită...“ 

Nu puteau fi însă dresați şi vecinii şi zgomotele inerente 
existenţei la bloc constituiau teroarea soţilor Stănescu. Îi 
exaspera mai ales jocul gălăgios al copiilor despre care îşi 
închipuiau cu satisfacţie, faţă de conduita silenţioasă a 


Gigetei, că sunt prost educați. Fata era însă doar congenital 
bătrânicioasă, nu se jucase niciodată cu păpuşa sau cu o 
minge, incredibil, dar nu alergase în viaţa ei la modul 
concret. De orele de educaţie fizică scăpase obţinând o 
scutire medicală. Era un element de excepţie, exemplu la 
toate „expoziţiile şcolare“ şi dascălii închiseseră ochii. De 
mic copil se simţise bine doar în societatea oamenilor 
vârstnici care se prăpădeau de admiraţie la fiecare silabă 
emisă de copilul minune. 

„La cât e de egoistă, se minunase cândva Nina, mă 
surprinde că a acceptat să facă un plod.“ 

„A degnat, vrei să spui.“ 

Pentru Gioni Diamandescu, Gigeta nu reprezenta o 
enigmă. Cunoştea bine femeile, instinctului adăugându-i-se 
competenţa, asigurată de o practică conştiincioasă, în 
alcovuri dantelate. 

„Crişan există din două motive dintre care cel mai 
important este exact egoismul de fiară. Tocmai pentru că se 
adoră, vrea să-şi supravieţuiască cu orice preţ. 
Nezămislitorii sunt cei mai puţin egoişti oameni. Se 
mulţumesc cu o singură existenţă.“ 

„E. o teorie personală, râsese Nina. Şi al doilea motiv?“ 

„Îşi închipuie că i-a făcut un cadou princiar lui Dinu. S-a 
sacrificat pentru perpetuarea neamului. Ştii, ca în familiile 
regale.“ 

Gioni o intuia perfect, oricum mai bine decât toţi cei din 
jur, şi se lăsa cel mai puţin impresionat de persoana Gigetei. 
Se gândea nu o dată că dacă şi-ar pune mintea cu ea, ar 
face-o arşice din două mişcări şi o privire. „Bărba'su-i un 
bleg sau nu-i pasă.“ Aici nu era tocmai sigur. Trop bien 
eleve, Dinu nu făcea confidenţe de dormitor, evitând ferm 
orice discuţie privind căsnicia lui. 

— Hei, frumoaselor! exclamă Gioni, n-aţi obosit dormind? 

Cu o mişcare neaşteptată, zvârli mingea udă în poalele 
Gigetei. Lui Dinu îi încremeni zâmbetul pe buze. Crişan făcu 
ochii mari apoi se trânti pe iarbă, urlând de râs. Nina, 


alarmată - „uite ce bancuri face ăsta cu Gigeta!, e ca şi cum 
i-ai băga un deget în fund Reginei Angliei la o recepţie la 
Buckingham Palace“ - se grăbi să-şi admonesteze soţul: 

— Gioni, cum îţi permiţi? 

Perplexă, Gigeta rămase o clipă fără reacţie. În spatele 
ochelarilor de soare, o flacără îi străfulgera privirea. Se 
scutură de minge şi decretă cu glas clocotind de furie: 

— Cunosc glume şi mai bune. Evident, totul este în ce 
societate te învârteşti. 

Dintr-un salt, Gioni fu la picioarele Gigetei. Declară pe un 
ton insinuanit: 

—  lertăciune,  Milady... A fost doar un gest 
neîndemânatic. Am simţit nevoia să-ţi atrag atenţia. 

— Stop, Gioni! Fără declaraţii în faţa mea. 

Dinu încerca să depăşească diplomatic momentul. Deşi 
frigidă în fond, pe nevastă-sa o flatau iubirile depuse, cu sau 
fără nădejde, pe altarul ei. Se credea dorită de toţi bărbaţii, 
iar arpegiile pe temă o convingeau instantaneu. Uneori, ca 
să-i învioreze, dispoziţia (totdeauna cu un scop precis), Dinu 
inventa schiţe de gelozie, imagina tentative amoroase din 
partea unor bărbaţi complet nevinovaţi. Gigeta se 
mulțumea să râdă cu superioritate, gâdilată: „Ce caraghios 
poţi să fii... Eu nici n-am băgat de seamă...“ 

În poziţie de paj, slugă umilă, Gioni aştepta iertarea cu 
un zâmbet care părea să-i cuprindă întreaga făptură. 
Zâmbetul parşiv, binecunoscut de Nina, un zâmbet „şcolit“; 
şcoală deprinsă îngenunchind dinaintea multor perechi de 
escarpeni, de cele mai diferite numere şi culori. „Suficient 
cât să deschizi un magazin de încălţăminte“, spuneau 
amicii. 

Gigeta îşi ridică bărbia: 

— Sper să nu se repete. 

Se simţea uşor îmbunată. „Derbedeul ăsta cel puţin ştie 
să-şi ceară scuze... Nu arată râu...“ 

Îl privi de parcă l-ar fi văzut prima oară. Gioni era un 
bărbat bine sfidând toate canoanele estetico-culturiste ale 


deceniilor 8-9. Femeile îl găseau în general mai mult sau 
mai primejdios decât bine. Era special. Elegant, subţire, 
grațios, aproape gracil, făcea parte din familia lui Fred 
Astaire şi ar fi fost imposibil să nu ţi-l imaginezi, în courte 
culotte, cu jabou şi cu perucă. Întâmplător, părul complet 
alb - un alb strălucitor, de zăpadă, încă de la 18 ani - făcea 
impresia unei peruci, efect cu totul extraordinar ţinând 
seama de tinereţea obrazului mereu bronzat, roşu, parcă 
ars de soarele schiorilor. Ochii de un albastru unic, 
turqoise, completau un inventar de culori unic şi în primul 
rând fascinant. 

„Era de neconceput, obositor şi enervant, ofta Nina, să 
ieşi cu Gioni în târg (dar mai ales la piaţă, unde ţigăncile 
începeau s-o hiritisească pe mă-sa „ferice de ea pe cine o fi 
pupat“ şi să-l scuipe de deochi) fără să atragă atenţia.“ 

Crişan sări în cârca lui taică-său: 

— Şi acum, ce facem?... Mă plictisesc. 

„Semeni cu maică-ta“, îi răspunse Dinu în gând. 

Se uita mereu spre şosea cu oarecare nelinişte care nu 
scăpă Ninei. [inea la el, îl socotea un băiat cumsecade, 
drăguţ cu toată lumea şi care nu lua nimic în serios, pe el în 
primul rând. Avea o figură rotundă „jou-flue“, cu trăsături 
de copil. Văzându-l, oamenii zâmbeau spontan şi tot 
spontan exclamau Buflea! Gioni subjuga femeile de la prima 
vedere, Dinu câştiga simpatia de ambe sexe la fel de 
fulgerător şi, amănunt seducâtor, nu o făcea conştient, 
părea că nici măcar nu-şi dă seama de fluxul de căldură cu 
care cei din jur îl întâmpinau. 

Gioni Diamandescu azvârli prosopul şi trase pe mâneci 
un bluzon fără să se încheie la nasturi. Se aşeză turceşte, 
lângă chaise-longue-ul Gigetei. 

— Vorba lui Crişan... Ce facem? 

Se simţea incapabil să stea locului. O zi întreagă 
petrecută în casă, dacă n-avea 40 de grade sau oameni la 
zugrăvit, i se părea ceva de neconceput. În felul lui, era un 
bărbat ocupat: comitea trei-patru vizite pe zi, bătea 


magazinele, intra în toate expoziţiile unde zăbovea circa un 
sfert de ceas sau, pur şi simplu, hoinărea pe străzi. Acasă 
fluiera, dansa, îşi controla şi călca garderoba, destul de 
sărăcuţă de altfel, o ajuta pe Nina la gospodărie. Totul făcut 
cu o vioiciune care, neînsoţită de farmecul lui caracteristic 
şi o bună dispoziţie inepuizabilă, ar fi devenit, chiar pentru 
persoane mai placide, concret - obositoare. 

Ninei i se umeziră ochii. Pe bărbatul acesta avea să-l 
iubească până la ultima suflare, indiferent de ce s-ar fi 
întâmplat. Când îl cunoscuse pe Gioni, împlinise 37 de ani. 
Avusese succes şi aventuri încântătoare dar înregistrase şi 
câteva rateuri care marchează. Mai grav, începuse să se 
teamă că nu se va mai căsători. Gioni, odată înhăţat, mai 
lipseau în conformitate cu schema tactică zgarda şi lesa: un 
copil. Acum, la 44 de ani, pierduse orice nădejde. Se uită la 
Crişan. Un băieţel cam nervos şi sensibil îşi închipuia că 
seamănă cu bătrânul Paulian. Nu era frumos, dar avea 
clasă. Presimţeai că va fi cândva un bărbat distins, care nu 
va încălţa pantofi maron la un costum albastru şi că o masă 
cu mai multe rânduri de tacâmuri nu-l va pune în 
încurcătură. Chiar acum, un mucos în tricou roşu, căutând 
arid printre copacii de la marginea grădinii, avea graţie şi 
siguranţă aristocratică. Gioni îl păcălise că aricii s-au 
ascuns printre castanii de lângă gard şi taică-său îl însoţise, 
prefăcându-se că participă cu interes la investigaţii. Că se 
prefăcea, nu încăpea îndoială. Era tot timpul cu ochii pe 
şosea şi urechea ciulită, preocupat de ceva care-i alungase 
veselia obişnuită, întunecându-i chipul bucăliu. Evident, 
Gigeta, cocoţată pe inaccesibile piscuri, nu băgase nimic de 
seamă. Gioni însă remarcase şi-l întrebase în treacăt: 

— Ce nu-i în regulă, old boy? 

Dinu se eschivase, părând mirat: 

— Ai căpiat? N-am nimic. 

— Cum vrei tu. 

Nina se ridică în fund şi rămase cu mâinile atârnând 
peste genunchi, în poziţia caracteristică a individului care 


fie contemplă, fie îşi îngăduie un răgaz înainte de a trece la 
îndeplinirea unei hotărâri de obicei nu prea agreabile. Dinu 
şi Crişan ajunseseră probabil la capătul grădinii, nu se mai 
zăreau deloc şi doar ţipetele copilului le semnalau prezenţa. 

„De acolo, gândi Nina, vede şoseaua până departe. Ce, 
sau pe cine naiba o fi pândind?“ 

Gigeta, nemişcată, părea că adormise. Gioni împletea o 
cununiţă din flori de romaniţă şi rochiţa rândunicii. Era un 
straşnic artizan al inutilului, bricola tot timpul şi doar în 
câteva minute izbutea corăbioare de hârtie, coifuri, tot soiul 
de fleacuri din bețe de chibrituri. Avea, fără îndoială, 
degete îndemânatice dar Ninei nu-i plăcea când o auzea din 
gura partenerilor de poker. Gioni era un profesionist... 
Îndepărtă gândul şi îşi îndreptă privirea spre lac. 

— Mamă! Mamă!... 

Nina întoarse capul. Crişan alerga împiedicat ţinând în 
amândouă mâinile, ca pe o tavă, o frunză mare de dovleac. 
În spatele lui venea Dinu. Alene, cu capul în pământ. „Ce-i 
cu el? şi simţi cum i se strecoară în suflet o undă de 
nelinişte. Îşi scutură umerii şi capul, de parcă angoasa ar fi 
fost ceva concret, căţărat pe trup şi ar fi vrut să se 
descotorosească. Ce caraghioasă sunt! Am început să-mi fac 
probleme şi pentru alţii...“ 

— Mamă! Uite ce-am găsit! 

— Fleacuri, se strâmbă Gigeta fără să-şi abandoneze 
poza: „Peisaj cu Lady P şi şezlong“. 

Gioni începu să râdă. Uşor intrigată, Gigeta catadicsi să 
deschidă un ochi: 

Pe frunza de dovleac zăcea o vrăbiuţă moartă. Femeia 
scoase un țipăt: 

— Ce oroare! Fugi de aici! Dinule! Cum îi permiţi să pună 
mâna pe asemenea mizerii? 

Paulian răspunse în doi peri: 

— O să se spele pe mâini. Vrea s-o înmormânteze... 

Gioni Diamandescu se ralie cu entuziasm. 

— Perfect! O înmormântăm. 


Gigeta simţi nevoia unei demonstraţii de autoritate: 

— Dacă nu aruncaţi ordura asta, plecăm imediat acasă. 

Îşi scoase ochelarii de soare şi ochii mongoloizi îi 
despicau figura, două paloşe din care ţâşneau scântei. 

— Voia dumneavoastră... Gata! O aruncăm. Diamandescu 
îi sărută mâna cu un gest onctuos şi-i depuse în poale 
cununiţa de flori. Gigeta o atinse cu degetele pline de inele 
şi Ninei i se păru din nou ciudată schimbarea bruscă a stării 
de spirit. Se îmblânzise ca atinsă de bagheta fermecată. 

— Ce-i asta? 

Gioni surâse. Surâsul pe care Nina îl detesta când nu-i 
era adresat ei. 

— Ca să fiu sigur că m-ai iertat. 

Gigeta se bâlbâi, râzând nervos: 

— N-ai să te faci niciodată mare? 

Gioni clătină din cap cu o expresie de copil care se ştie 
adorabil. Nina simţi săgeată fierbinte în inimă. „Ce-i cu el? 
Şi-a pus în minte s-o vrăjească?“ 

Dinu, absent, cu mâinile în buzunare şi ochii pe şosea, 
fuma... Ştia s-o facă ţinând tot timpul ţigara între buze. 
Nina sări în picioare. În ciuda trupeşeniei, picioarele o 
ascultau: 

— Mă duc să pregătesc masa. 

Bărbatu-său îşi ridică privirea: 

— Nu-i prea devreme? E abia unu... 

Nina spuse pe un ton mai tăios decât ar fi intenţionat: 

— Până culegi nişte roşii, până fac eu salata... mai beţi 
ceva... Mă duc să dau drumul la cuptor. 

— OKI... Gigeta, nu vrei să vezi ce roşii frumoase ne-au 
ieşit anul ăsta? 

— Merg şi eu! Merg şi eu! ţipă Crişan. 

Paulianca ezită câteva clipe. 

— Dacă ţii neapărat... În fond, de ce nu? Mă mai 
dezmorţesc puţin... 

— Ai să te umpli de noroi, observă Nină privindu-i 
escarpenii albi. 


Gigeta râse arogant: 

— Nu-i singura mea pereche de pantofi. 

Nina ridică din umeri şi strânse pledul. Simţea că 
clocoteşte: „Doamne! Numai de m-aş putea stăpâni. Doar 
paţachina asta îi lipsea din palmares!...“ 

Îi văzu dispărând după colţul vilei. Crişan zburda înaintea 
lor, încercând să prindă din mers fluturi cu şepcuţa de 
jocheu. Nina se apropie de Dinu şi îi puse mâna pe braţ: 

— Nu eşti în apele tale. Ai necazuri? 

Tânărul Paulian tresări. Încercă să zâmbească: 

— Nimic important. Îi atinse obrazul cu degetele: Eşti 
drăguță că te interesezi dar nu-i cazul să-ţi faci probleme. 
Fiecare avem zilele noastre mai bleumarine. 

Zgomot de frână le răsuci capetele. Un automobil alb 
oprise în faţa curţii. 

— E Mercedesul Ciprienilor! exclamă Dinu Paulian, 
repezindu-se spre poartă. 

— Ciudat, îngână Nina surprinsă. Ziceau că nu vin... 
Oricum, nu aşa devreme. 

Dinu deschise poarta. O mână mică, bronzată flutură 
„salut“ prin geamul deschis. 

Nina se miră cu voce tare: 

— E numai Dora?! 

Maşina se strecură prudent prin deschiderea relativ 
îngustă. Dinu o dirija cu un glas care Ninei i se păru gâfâit, 
de parcă ar fi alergat trei leghe, fără să-şi tragă sufletul. Îl 
cercetă surprinsă. Eră transfigurat, bărbia îi tremura exact 
ca a lui Crişan când îl podidea plânsul. 

Înţelesese dintr-odată şi avu un şoc. Parcă se făcuse 
brusc lumină într-o încăpere neguroasă. Şi mai înţelese 
instinctiv că nu era vorba de un simplu cadril de aşternut. Îi 
veniră în minte cuvinte citite cândva „...Patimă grea, neagră 
ca păcatul.“ 

Îi cuprinse pe amândoi cu privirea încercând un 
inexplicabil sentiment de nelinişte. 


Martorii erau unanim de acord că sosirea Dorei Ciprian 
cu puțin înainte de prânz, constituise startul evenimentelor 
ce urmau să se desfăşoare în următoarele ceasuri. 
Protagoniştii - căci toți sau aproape toți, aveau să devină 
personaje principale, adânc implicate în conflictul care va 
duce la crimă - descriau în aceleași culori starea de 
tensiune, atmosfera rău prevestitoare din locuința estivală 
a soților Diamandescu. 

— S-a întâmplat brusc, n-aş putea spune exact când. Era 
plăcut, o duminică obişnuită, senină ca atâtea altele şi, 
dintr-o dată, am încercat un fel de anxietate. Ceva 
nemotivat şi cu atât mai tulburător. 

— Intuiam Că se petrece ceva, dar mi-era imposibil să 
concretizez... 

— Să punem punctul pe „i“, domnule! Nenorocirea 
plutea în aer. 

Poliţia reţinu un element pe cât de esenţial, pe atât de 
derutant. 

Martorii păreau loiali, cooperau fără rezerve şi cu toată 
sinceritatea, nu erau în stare să nominalizeze măcar 
prezumtiv asasinul. 

— Putem fi suspectați, doar pentru că ne aflam adunați 
grămadă în perimetrul respectiv. Pe nici unul însă nu-l pot 
bănui mai mult decât pe celălalt. 

Toţi, fără excepție se exprimau în acelaşi sens. 

Anchetatorul strivi o înjurătură între dinţi, deşi era 
singur în birou: 

— Pariez pe ultimul dolar (vânduse o casă din provincie 
şi izbutise să transforme suma în valută) că ăştia mi-s 
înțeleşi între ei. Că-s sinceri, fir-ar mama lor a dracului... 


Capitolul II 


NASTURELE DE SIDEF 


Pană la urmă, se sătură cu două ouă moi, o roşie şi un 
biscuit. Linguriţa o spălă în baie. Chiuveta din bucătărie, 
plină ochi de vasele murdare adunate într-o săptămână, era 
categoric inaccesibilă. Nici la masă nu se putuse aşeza: 
hârtii unsuroase, borcane de iaurt consumate sau de 
dulceaţă cu celofanul lipicios asediat de muşte, coji de ouă 
şi salam, scrumiere nedeşertate, mixerul cu resturi de 
maioneză în echilibru precar deasupra unor ceşti de cafea; 
dedesubt oalele, cratiţele, capacele şi ce tingiri or mai fi 
fost, folosite la gătitul diurn. Peste tot resturi de mâncare, 
pubela îndesată cu genunchiul. Ce nu mai încăpuse din 
gunoi, fusese pus alături, pe un ziar. 

Bătrânul Manole Paulian, mâncând în picioare, contempla 
liniştit, dezastrul. 

„În definitiv, e gospodăria lui Dinu, dacă lui nu-i pasă, nu 
văd de ce m-ar afecta pe mine.“ Trăia o singură spaimă: 
invazia gândacilor roşii, „libărci“, cum le spunea mamă-sa, 
cucoana Agepsina „Dacă ţi-au intrat astea în casă, astea şi 
ploşniţele, Doamne fereşte! poţi să-i dai foc...“ 

Precaut, Paulian depusese la toate colţurile din odaia lui 
doze de acid boric şi zahăr, se aprovizionase cu sprayuri 
dar ştia că toate acestea sunt ineficiente dinaintea unui 
asediu serios. 


Când se întoarse în camera lui, constată că se făcuse 
aproape două şi jumătate. De obicei, la ora asta sforăi cu 
gazeta căzută pe faţă. Azi nu-i era somn, iar televizorul - 
program de duminică - nu-l interesa. Nu-l interesa, în 
general. 

De multe ori, Manole reflecta zâmbind că, exceptând 
fenomenul telefon şi serviciile aparatului de radio, atât el 
cât şi soră-sa, Virgi, trăiau exact ca părinţii lor, acum o sută 
de ani. Nici unul nu poseda televizor, video, casete 
(„maşinăriile importante“ nu existau pentru ei), nu urcaseră 
niciodată în avion; habar n-aveau ce înseamnă şi la ce 
folosesc cuvinte noi ca telex, fax, computer, ignorau total cu 
ce se ocupă cibernetica, nu circulau cu metroul - deşi la 
Paris o făcuseră, ca şi „bătrânii lor“, dat fiind că franţujii 
aveau tren subteran din secolul trecut - şi trăgeau 
nădejdea să moară pe perina lor, fără să cunoască spitalul. 
La cinematograf, nu-şi mai amintea când să fi fost ultima 
oară. În orice caz, înainte de a pleca Regele din ţară. În 
schimb, îşi aducea aminte de primul film la care-l dusese 
cucoana Agepsina în 1925, „Ultimul vals (Der letzte 
Walzer)“ cu Ida Wust şi Fritz Rasp. 

Bătrânul deschise  bufetul supraetajat şi fără să 
scotocească - era de o ordine pedantă - scoase aţă, ac şi 
foarfece; ca să se descurce cu mormanul de nasturi aceştia 
trebuiau triaţi, apoi sortaţi: identici sau doar din aceeaşi 
familie, culoare, destinaţie şi ce drac de rubrică s-o mai ivi 
pe parcurs. Ochelarii îi alunecară ca de obicei, spre vârful 
nasului. 


Îşi trecu degetul gros peste suprafaţa lucie de sidef. 1 se 
păru curios că după atâţia ani, reflexele în nuanțele 
curcubeului rămăseseră proaspete. Era un nasture rotund, 
cu picioruş, cât o monedă de trei lei. Un nasture de 
aşternut. De la aşternutul lui de nuntă... 

Bătrânul îşi împreună palmele în dreptul gurii, ca într-o 
rugăciune. Luminiţa... Parcă nici n-ar fi existat. Nimeni nu o 


pomenea, el însuşi se gândea arareori la ea. Murise de 
septicemie după doisprezece ani de căsătorie. Dinu avea pe 
atunci patru anişori şi dacă nu i-ar fi fost teamă de 
declaraţii cinice, ar fi putut conchide că zămislirea 
constituise unica ei misiune, singurul lucru pentru care se 
născuse. Nu fusese fericită dar nici nefericită, nu avusese 
veleităţi, doruri sau ofuri; existase şi atâta tot. Desigur viaţa 
celor mai mulţi dintre noi nu înseamnă decât un cumplit 
anonimat dar o anume personalitate împrumută relief altor 
destine. Luminiţa făcea parte dintre persoanele care se uită 
lesne! De altfel o şi uitai îndată ce părăsea o încăpere... 
Privind, de pildă, un tablou cu toată clasa (în mijloc 
diriginta, iar elevele aşezate după înălţime) promoţia anului 
cutare, după identificarea promptă a vedetelor inerente 
oricărui catalog, ochii rămân deasupra unei figuri pe care 
memoria refuză s-o însufleţească: 

„Asta cine naiba o mai fi?“ 

„N-o ţii minte? Tănţica X... Cam searbădă ea şi cam 
bleagă... Stătea în bancă lângă Jenny Dop...“ 

„A, da... da... Parcă...“ 

Trăiseră doisprezece ani împreună dar Manole nici azi nu 
era prea sigur de sentimentele lor. Oricum, nu evoluau mai 
departe de perimetrul rațiune, milă, acordul şi dorinţa 
conjugată a ambelor familii şi, indiscutabil, un anume 
respect pentru persoana celuilalt, sentiment fidel întregii 
lor căsnicii. 

Manole Paulian încercă să-i reconstituie trăsăturile, dar 
fu incapabil să treacă dincolo de silueta oarecare, 
„pasabilă“ cum se spunea pe atunci. Mai degrabă îşi 
amintea unele toalete, amănunte vestimentare, dar figura 
sub nici un chip. „În realitate, pe Luminiţa n-o puteai 
descrie, chiar având-o dinaintea ochilor. Totul era incert, 
fără contur, lipsit de orice caracteristică pozitivă sau 
negativă. Luminiţei nu i-ai fi putut face tabloul şi, exclus! 
caricatura.“ 


Nici măcar rochia de mireasă, una din ultimele 
capodopere ale Casei Weiser - se căsătoriseră în 1946, 
înaintea alegerilor din noiembrie - nu izbutise s-o facă mai 
frumoasă. 

Virginia, nu rea în fond, dar teribil de mauvaise langue 
observase către cucoana Agepsina: 

„Luminiţa! Ce nume neinspirat pentru o persoană atât de 
lipsită de strălucire!...“ 

Maică-sa zâmbise în spatele voaletei: 

„Crezi că „Negurica“ ar fi făcut-o mai atrăgătoare?... St! 
Ne aude lumea...“ 

Erau în biserică. Şi de auzit, auzise cuscra. Dârză, fire 
dominatoare şi fără tact, îi comunicase fiică-şi schimbul de 
replici. 

Luminiţa nu pomenise nicioadată un singur cuvânt 
despre incident. 

Reflectând azi, cu discernământul vârstei şi limpezimea, 
rezultat al decantării unor întâmplări vechi, bătrânul 
Paulian îşi zise că însoţirea lor - dincolo de destin - fusese 
rezultatul circumstanțelor speciale dinaintea cărora 
caracterele slabe se pliază totdeauna. 

Inelul de logodnă îl alesese împreună cu Virginia, care 
clientă veche a vestitului „Rech“ de pe Calea Victoriei, 
ţinuse să-l însoţească. Era un smarald pentru că Luminiţiei i 
se părea că are ochi verzi (Aşi! verzi! Boltă stătută, zicea 
Virgi) montat între două perle ovale. Luaseră după aceea o 
cafea la „Corso“. Soră-sa încerca să-l dezmeticească înainte 
de a fi prea târziu. 

— Manolică, îţi jur că n-am nimic cu Luminiţa. În fond, e 
fată bună, liniştită, n-o să-ţi dea dureri de cap. Dacă pe ea o 
înţeleg... 

Tânărul - pe atunci - Paulian o învăluise într-o privire 
blândă. Virginia era apetisantă, zgomotoasă, elegantă. Se 
căsătorise la 18 ani şi de atunci nu prea avusese timp să 
piardă cu familia. Mondenă, trăind intens fiecare zi de 
parcă ar fi fost ultima îşi consuma existenţa între voiajurile 


în străinătate, cazinoul din Sinaia, vizite şi recepții. 
Bărbatu-său, avansat colonel în timpul războiului, îi 
împărtăşea fără rezerve mentalitatea şi stilul de viaţă. 
Locuiau la „Hotel Union“, pe „Regală“. Închiriind casele lor, 
un apartament splendid - zestrea Virginiei - şi vila lui Titi 
care prin opulenţa construcţiei şi vastul grădinii aducea mai 
degrabă a conac. 

„Ne revine mult mai ieftin, se justifica Virginia dinaintea 
familiei scandalizate şi nu-mi bat capul cu slugile.“ Pretexte! 
Virginia, în toată viaţa ei, chiar când sărăcise nu avusese 
nici cea mai vagă idee despre economie. În speţă, era mult 
mai comod să ţi se aducă micul dejun pe tavă de la cofetăria 
Anghelescu aflată peste drum, să iei masa la „Continental“ 
sau „Capşa“, să te întorci acasă indiferent de oră şi să 
găseşti ordine, flori în toate glastrele, cămaşa de noapte 
călcată de cameristă şi un aşternut impecabil, prosoapele 
schimbate în fiecare zi; toate acestea fără să te fi deranjat 
să deschizi măcar gura. Ca gen, Virginia era tot atât de 
departe de Luminiţa ca Teleormanul de Crucea Sudului, şi 
Manole începuse să chicotească. 

— De ce râzi? 

— Mă întreb cum o înţelegi tu pe Luminiţa. Parcă aşa 
ziceai. Că o înţelegi. 

— Ei asta-i bună! Are 28 de ani bătuţi pe muchie şi s-a 
săturat s-o scoată maman în lume. Trebuie să se cazeze iar 
un Paulian e o partidă. Pe tine însă nu te înţeleg de loc. 
Măcar dacă aş şti că o iubeşti... 

— “Ţin foarte mult la ea, răspunsese Manole evaziv. O 
apreciez, avem aceleaşi gusturi, e o fire blândă... 

— .„..docilă, gospodină, neintrigantă şi aşa mai departe, îl 
întrerupse Virginia. Cunosc argumentele coanei Agepsina. 

Virginia se discutase cu maică-sa care pretindea că-şi 
cunoaşte feciorul. 

„...Manolică e slab, moale, fără caracter, cam trebuie dus 
de mână...“ 


„Atunci nu are nevoie de o oaie ca Luminiţa... Îi trebuie o 
femeie tare, care să-l dinamizeze...“ 

„Un căpitan de pompieri, nu? Ar fi o pacoste pentru 
amândoi. Ea l-ar dispreţui; l-ar tiraniza, iar el ar sta toată 
ziua la colţ, fiindu-i frică să şi strănute. Virgi, mi-au trebuit 
şaptezeci de ani ca să înţeleg că soţii nu trebuie să se 
completeze, ci să fie croiţi din aceeaşi stofă.“ 

„Bine, mămuţă, dar de ce atâta grabă? Manolică n-are 
nici 30 de ani... Poate se iveşte altcineva.“ 

Bătrâna clătinase din cap cu calmă hotărâre: 

„laică-tău nu mai e, războiul ăsta le-a sucit pe toate de 
nu mai seamănă cu nimic şi nu ştim ce ne mai aşteaptă. 
Mâine, poimâine mă duc şi eu... Aş vrea să-l văd aranjat. 
Luminiţa cum e ea neînsemnată, fadă ca o piftie fără 
usturoi, e din lumea noastră. N-aş avea linişte în groapă să-l 
ştiu însurat cu vreo leliţă de portiţă cu basma şi mărgele 
albastre.“ 

„Mamă! Lucrurile se vor îndrepta. Am ascultat Parisul... 
Preşedintele Truman... leri, la recepţia ataşatului militar 
britanic, consulul olandez îi spunea lui Titi...“ 

Coana Agepsina alungase o muscă inexistentă, fără să 
asculte. Nu se pretindea vreun cap politic, dar pe ale 
dumneaei le ştia bine. 

„Preşedintele Truman... Ne desparte gârla, a mare şi 
tramcarul nu duce până acolo. Parcă lui badea Ion îi pasă 
mult de moşia lui cumnatu-său John din Arizona. Până una 
alta, avem guvern comunist iar cuconetul a început să nu 
mai poarte pălărie, să nu le ia proletarii cu pietre. Lasă-l pe 
Manole în pace, atâta te rog.“ 

Virginia, încredinţată în schimb de flerul ei politic şi de o 
iminentă ofensivă  antibolşevică din partea aliaţilor 
(chestiune care ulterior o costase patru ani de închisoare 
comunistă) renunţase să o combată. „E bătrână, dintr-ale ei 
nu o scoţi. Mi-e mamă, e o femeie onestă, dar tot de la 
1890: broderie şi şerbeturi fine.“ 


— Cu Manolică însă avea obligaţia să discute până a se 
comite ireparabilul. 

Asta-i explicase şi lui Titi. 

— E fratele meu mai mic. 

— Care a crescut mare. Lasă-l în pace, aici sunt de acord 
cu bătrâna. 

Îşi aranja cravata în faţa oglinzii. Reflectând lumina de la 
aplică, monoclul părea un far aprins în mijlocul obrazului. 

— 'Ţie nu-ţi pasă, dar pe mine mă doare. 

— Ba-mi pasă, replicase sec Titi. În definitiv, trebuie s-o ia 
şi pe nefericita aia cineva... 

Fără a fi vreun psiholog, mai degrabă intenţionând un 
spirit, colonelul o nimerise. Un soi de milă, de jenă şi prea 
bună creştere, în fond o mare generozitate sufletească, îl 
împiedicase pe Manole să-şi dezamăgească logodnica. Îşi 
făcuse iluzii, comandase trusoul, se mărturisea prietenelor, 
se conseilla cu maman: „Nu crezi că feţele de masă din 
damasc sunt mai practice? Cele din olandă se şifonează încă 
din dulap, nu le poţi aşterne fără un fier de călcat...“ Nu, 
Manole ar fi fost incapabil să vitrioleze un crâng de 
trandafiri abia îmbobociţi. Şi mai era un adevăr de care 
avea să-şi dea seama mai târziu: nu cunoscuse dragostea, 
(n-o va cunoaşte niciodată) şi hotărârea i se părea 
înţeleaptă: „Luminiţa corespunde pe criterii importante, 
familia o agreează şi nu este mai rea decât multe altele... 
Vom fi mulţumiţi unul cu celălalt şi nu cred că o persoană 
moderată poate pretinde mai mult...“ 

La aproape 30 de ani, Manole se considera un om matur 
şi intra în obligaţiile lui vis-ă-vis de el însuşi să se comporte 
responsabil, să abandoneze visurile şi visările, „să simtă 
lucid“. Încă de la 14-15 ani, înainte de a adormi imagina 
situaţii eroice, el fiind protagonist absolut, ovaţionat de 
mulţime, culegând batiste ude de lacrimile recunoştinţei. 
Fantasmele vizau locuri comune devenite clasice: copii 
salvaţi dintr-o casă incendiată sau de la înec, o zână bălană, 
puţin prinţesă, scăpată din ghearele unor briganzi al căror 


şef, pirat fără scrupule, tuciuriu şi cu o cicatrice atenta în ce 
o priveşte la bunele şi creştineştile, moravuri. Clişeul forte: 
el, Manole, rănit, epuizat şi însângerat, purtând în braţe, ca 
pe un gingaş crin, trupul fără cunoştinţă al blondei 
frumuseți. În pragul reşedinţei fastuoase, mama zânei abia 
îşi stăpâneşte hohotele de plâns într-o batistă de dantelă 
fină. Evident, se lăsa cu „Nunta Zamfirei...“ 

Căsătoria - un succes - se celebrase la Mănăstirea Caşin 
în februarie '47. Cuconetul prezent, aprecia ulterior că 
fusese una din ultimele nunţi reuşite ale Bucureştilor aflaţi 
în pragul democraţiei populare. 

Capriciul Luminiţei - singurul manifestat într-o căsnicie 
ce avea să dureze doar doisprezece ani - fusese drumul cu 
troica, rămas legendar în arhiva prietenilor şi a familiei. 
Sania era autentică, scoasă parcă dintr-un basm cu cneji şi 
rusalce, feerie de aur şi iac roşu; telegarii smoliţi şi plini de 
foc pogorâseră din aceeaşi poveste. La ieşirea din biserică, 
în timp ce se lăsau înveliţi în pledurile de blană, asediați de 
ovaţii şi aplauze, lui Manole deşi emoţionat, îi trecu prin 
gând că tot mise en scene-ul merita protagonişti mai 
arătoşi. 

Iniţial, Manole încercase să se opună unui echipaj atât de 
extravagant. Era o fire modestă, ferind conul de lumină ai 
persoanelor despre care se discută, detesta ostentaţia şi 
„scandalul“. 

Elogiile sau chiar modeste complimente care-l vizau 
direct îl zăpăceau, îi creau o stare de tulburare vecină cu 
panica şi o senzaţie fizică dureroasă. Cum nici Luminiţa nu i 
se păruse că ar face parte din familia „zgomotoşilor“, 
dorinţa ei, care ţinea de stilul unei Virginii, îl descumpănise. 

Intervenise însă Cucoana Agepsina:. 

„Las-o dragă, să-şi facă gustul. Probabil că aşa s-a visat 
ea mireasă la paişpe-cinşpe ani şi ăsta nu-i vis să-l ai de 
două ori în viaţă... Şi la o urmă, cine ştie ce vă mai aşteaptă. 
Fericirea ne e drămuită în şipuri de farmacie. Nu-s eu 
prima care o zice.“ 


Zilele mohorâte nu întârziaseră. Luminiţa, silită de 
evenimente, învățase să bată la maşină cu două degete. Era 
o dactilografă mioapă şi mediocră dar se străduia, muncă 
silnică, să facă faţă. Nu mai avusese capricii, dar din câte o 
cunoştea Manole, nici nu oftase. Fusese o soţie supusă, 
privindu-l mereu în ochi pentru a citi cuvintele pe care le 
aştepta de la ea şi bătrânul Paulian oricât s-ar fi străduit, 
nu-şi amintea să se fi certat vreodată. 

„În realitate, n-am fost fericiţi, dar nici nefericiţi şi nu 
cred că vreunul din noi să-l fi dezamăgit pe celălalt.“ Soră- 
sa vulcanică şi temperamentoasă se exprimase mai concret: 

„Între voi e o atmosferă de nota 6. Aţi trecut ca vai de 
capul vostru clasa.“ 

Căsnicia Virginiei era accidentată şi vijelioasă dar ea o 
considera cu satisfacţie ca fiind singura reuşită din familie. 
„Toţi au fost persoane adorabile, dar luaţi separat. În cuplu, 
deveneau imposibili...“ 

— Ştiu eu, mormăi bătrânul Paulian, aşa o fi... Dacă stai şi 
te gândeşti, nici Dinu n-a prea nimerit-o... Noroc că nu 
pune la inimă. 

Răsfiră nasturii şi se opri la un buton de cămaşă emailat, 
străpuns de o spinelă. Rămăsese unul singur. Perechea o 
pierduse Dinu chiar la nunta cu Gigeta. Manole îi dăruise 
straiul de ginere - vechiul lui frac şi butonii. Trecuseră nişte 
ani, proletarii se îmburgheziseră, începuseră să guste 
solemnul şi eleganța jachetei rândunică, a papillonului. 
„Încă puţin şi ţilindrul va lua locul odioasei şepci cu lozinci.“ 

Simţi somnul dându-i târcoale. Închise fereastra şi se 
întinse pe divan. Trase pledul cu un suspin de mulţumire. Îi 
plăcea să doarmă după-amiaza şi când dormea, îi plăcea să- 
i fie cald. 

„De fapt, atunci, cu Dinu, nu ştiu bine ce s-a întâmplat... 
Eu nu puteam să mă amestec...“ 

Telefonul blocat, ţârâi tril de greiere în liniştea odăii. Îşi 
astupă urechea cu puişorul aflat la îndemână. În curând, 
adormi. 


Dora Ciprian făcea parte din acea categorie de femei, 
îndeobşte controversate, care fără a avea vreo însuşire de 
excepţie, erau totuşi frumoase. Femeile despre care, în 
genere, se vorbeşte mult, despre care suratele, disecând la 
milimetru, concluzionează pline de venin: „o escroacă, totu- 
i făcătură şi fiţe, dar bărbaţii-s proşti“. Asemeni lor, bărbaţii 
mai cusurgii, amatori de splendori concrete, geometrice 
care notau o femeie ţinând seama de riglă, echer, compas 
ca la concursurile-târg de frumuseţe diagnosticau: „Mda, e 
ceva, dar totul ţine de tinereţe. N-are elemente, la cel mult 
28, zi 30 de ani, e isprăvită...“ 

Dar Dora depăşise binişor fatidicul 28 şi continua să 
rămână la fel de irezistibilă. Dintre toate cunoştinţele ei, 
doar Nina, ea însăşi prezenţă fizică remarcabilă şi cu ochiul 
versat al fostului manechin, îi identificase cel mai corect 
tipul de frumuseţe: 

„Dora e clasica la beaute du diable. Nu are date 
extraordinare, de acord cu voi, dar totul se armonizează, îi 
stă bine şi străluceşte.“ 

Amicele dădeau cu gura: 

„Faci tu pe generoasa! Nu are nici o calitate.“ 

„Dar nici defecte.“ 

„Ochii sunt prea mici, de câine...“ 

„În schimb, ovalul feţei perfect. Ce te faci cu ochii lui Liz 
Taylor pe o figură de cal? Şi n-aş zice că-i tocmai lipsită de 
elemente. Aţi mai văzut asemenea piele? Tenul şi carnaţia 
sunt unice, părul minunat, surâsul fermecător. Distincția, 
silueta graţioasă, felul în care ştie să poarte o haină sunt 
başca!“ 

„Aia e, că ştie să se aranjeze...“ 


Dora explicase în stilul ei direct şi succint că se plictisise 
la expoziţie. Ca amănunt mai amuzant, semnalase defilarea 
unui dalmaţian. Stăpână-sa se îmbrăcase asortat, respectiv 
într-o rochie albă stropită cu buline negre de toate 
mărimile. Cuplul avusese succes. În rest, nimic interesant. 
Pe Nelu îl lăsase în drum, la Sediu. Nu isprăvise un material 
şi preferase să lucreze acum, decât să se scoale mâine cu 
noaptea în cap. 

Nina îi strecură o privire pătrunzătoare dar nu desluşi 
nimic sub masca de volubilitate. Dora arăta proaspătă, bine 
dispusă iar rochia de fular cu un desen vag îi veneau de 
minune. Nimeni nu ştia mai bine ca ea să-şi potrivească 
toaleta în funcţie de zile, moment, convenţii şi chiar stare 
de spirit. 

Siesta de după prânz intrase în obiceiul duminicilor de la 
Snagov. Adică, timp de o oră până pe la patru, fiecare făcea 
ce-l tăia capul. Gigeta, de regulă ostenită, se retrăgea în 
una din odăile de oaspeţi. De fapt, nu dormea ci îşi repara 
cu atenţie machiajul. Crişan avea liber, putea să se 
zbenguie prin grădină, dar fără gălăgie, iar Nina era 
încântată că poate face ordine în bucătărie. 'Ţinea să încuie 
vila şi să plece la Bucureşti odată cu musafirii iar duminica 
următoare să găsească o casă pusă la punct. Iotodată, 
detesta ca „fetele“ s-o ajute la vase sau la alte treburi. Era 
tipicară, genul de cucoană de ocolit de femeile de serviciu, 
îndemânatecă şi rapidă. 

„Băieţii“ îndeobşte jucau table în fundul grădinii sau, 
când se simțeau mai vioi, foot-ball cu Crişan. 

Gioni Diamandescu îţi aprinse ţigara. Cam plictisit, n-ar fi 
ştiut să spună exact ce avea chef să facă. 

— Ce zici, Dinule, de-un „66“? 

Tânărul Paulian avu un gest de eschivă. Părea nervos, 
neliniştit, nerăbdător. Dora privea pe fereastră. 

— Dinule, insistă Gioni, m-auzi? 

Se simţi ciupit de spate şi se uită nedumerit la nevastă-sa. 


Privirea aţintită a Ninei, privire elocventă doar între cei 
doi soţi după un număr de ani consumaţi împreună, îl făcu 
să-şi abandoneze brusc sugestia. Îşi întinse ostentativ 
spinarea şi braţele: 

— De fapt, mă simt cam toropit. Cred că am să iau pildă 
de la Gigeta. Mă-ntind puţin... 

— Unde-i băiatul? se interesă Nina. 

— În grădină. A găsit un arici... Fiecare cu ale lui... 

Dora se răsuci cu vioiciune: 

— Serios? N-am mai văzut un arici din copilărie. Unde e? 

— Pe lângă castani, spuse leneş Gioni. Dai tu de el, că n- 
om fi în Hyde Park. 

— Vii cu mine, Dinule? 

Când rămase singur cu nevastă-sa, Diamandescu se 
interesă iritat: 

— Ce ţi s-a năzărit, dragă? M-ai înnebunit cu semnele. 

Nina îl măsură cu ironie blândă. Alături de Gioni, aparent 
fragil, părea totdeauna dublu marţială. 

— 'Te credeam mai dibaci, fiule. 

— Ce naiba vrei să spui? 

— Că mă surprinzi. Tu, marele Cassanova, supraexpert în 
materie... 

— Lasă vrăjala! 

— „n-ai „flairat“ o idilă de mari proporţii. Nările i se 
umflară: După nasul meu, de dramatice, ucigătoare 
proporţii! 

Gioni o măsură pe sub sprâncene. Aşa, cu nările 
suflecate, semăna cu o iapă nărăvaşă. 

— Cine, mă? Arătă cu bărbia spre gradină: Ăştia doi? 
Dinu şi Dora? 

— Ai ghicit. 

Diamandescu dădu din mână a lehamite: 

— Eşti neserioasă. Ultimii oameni care se vor cupla 
vreodată. 

— De ce? 


— Dinu nu-i genul Dorei. E prea mămăliguţă cu brânză, 
ea trage la picanterii. 

Nina îşi înfipse ţigara în colţul gurii. 

— Adică unul aşa, ca tine... 

— Nu-i vorba despre mine, rosti blând. Ai chef să te cerţi? 
Sau poate ţi-e dor de senzaţii... 

„Să te cerţi.“ Gioni pretindea că el nu se ceartă niciodată. 
Nina ridică din umeri: 

— Nu am chef nici de una, nici de alta. Am simţit doar că 
ei nu doreau nimic altceva decât să rămână singuri. Te-am 
împiedicat să-i talonezi. 

Diamandescu rămase puţin derutat. Nina avea fair, pe 
el, de pildă, nu-l suspectase niciodată în mod gratuit. Îi 
mirosea până şi tentativele eşuate. Când îi plăcea o femeie, 
Nina o ştia cu cel puţin cinci minute înaintea lui. 

— Eşti sigură? 

Nina îi întoarse spatele şi începu să adune farfuriile de pe 
masă: 

— Atât cât poţi fi de sigur în asemenea situaţii. Era 
suficient să te uiţi la Dinu, când a sosit ea. N-am văzut pe 
cineva vreodată care să pară mai fericit, decât la cinema. 

— Chiar aşa, mă?! 

Nina, cu ibricul în mână, îl privi lung: 

— O fericire care-i sfâşia sufletul, dar, fireşte, asta-i peste 
puterea ta de înţelegere. 


— Dora, nu mai putem continua aşa. Eu unul, în orice caz 
nu mai pot. 

Femeia zâmbi: 

— Oare de câte milioane de ori, în mii şi mii de ani s-a 
pronunţat fraza asta? 

— Nu ştiu şi nici nu-mi pasă. Ştiu doar că pe mine 
clandestinitatea mă ucide. 


Dora îl prinse de bărbie şi pentru câteva clipe ochi în 
ochi, privirile li se înecară. Pe chipul lui Dinu, bucăliu şi 
jovial de „băiat dulce“, acum crispat, expresia de nefericire 
părea şi mai dureroasă. 

Se refugiaseră lângă zidul de la capătul grădinii. Din vila 
vecină străbăteau zgomote specifice: duminica unor 
bucureşteni petrecută la ţară. Clinchet de veselă, un 
transzistor deschis non-stop, susurul unui furtun, glasuri 
vesele apostrofându-se cu intenţii spirituale urmate de 
hohote de râs, nemotivate pentru un străin care i-ar fi 
ascultat din spatele gardului. 

„În materie de glume nesărate, femeile sunt campioane, 
îi trecu Dorei prin minte, dar tot nu renunţă.“ 

Îşi simţea inima grea iar contrastul cu grădina radioasă - 
tot tacâmul: flori, arome, mult verde strălucitor, gâze, soare 
filtrat de ramurile copacilor, păsărele harnice de gură, până 
şi un norişor ca un bulgăre de zahăr pe băţ zvârlit de o 
pensulă cuminte pe un cer aquarelat - o făcea şi mai 
nefericită. 

Dinu se aplecă şi-i sărută mâinile, rămânând cu capul în 
poalele de mătase. Dora îi trecu degetele prin părul 
castaniu, mătăsos ca al unui copil. 

— Dora, e prima oară când iubesc, şi îşi săltă capul parcă 
surprins de propria descoperire. 

— Aşa spunem totdeauna. 

— Jur! 

— De ce te-ai însurat? 

Pe chipul bărbatului se ivi o schimă de iritare. 

— E o poveste complicată... Avem atât de puţin timp la 
dispoziţie. 

O luă pe după umeri. Dora i se cuibări la piept cu un 
suspin. O durea inima de fericire. 

— Trebuie să înţeleg că n-ai iubit-o pe Gigeta. 

— Nu mă obliga să fiu mitocan. Nu contează... 

Dora rupse o frunză de iederă şi o duse la buze. Rosti 
gânditoare: 


— Pentru mine situaţia e mai dificilă. Cât aş fi de ingrată, 
nu-i pot reproşa nimic lui Nelu. E bărbatul pe care-l 
cunoşti... Aproape desăvârşit. 

Nu-şi isprăvi gândul. Dinu primi lovitura în plin. În 
general fire blândă, construcţie fericită mulţumit cu el 
însuşi, nu cunoscuse invidia până a se fi îndrăgostit de 
Dora. Dar era prea modest, avea prea mult bun simţ ca să 
nu-şi dea seama că Nelu, un bărbat strălucitor, îi era 
superior din toate punctele de vedere. Strânse degetele 
Dorei, asigurându-se stângaci: 

— Dar mă iubeşti pe mine... 

— Pe tine, zâmbi Dora şi cafeniul ochilor aprinzându-se, 
deveni dintr-o dată auriu. Deşi Dumnezeu mi-e martor, nu 
ştiu de ce nu-l iubesc pe Nelu mai mult. 

Îl aveau amândoi înaintea ochilor: o cruce de om, bine 
zidit, cu privirea învăpăiată de foc permanent. Întreaga lui 
făptură emana bărbăţia, iar părul şi barba neagră îl făceau 
să semene cu un condotier. Totul la el - expresia, vorbele, 
temperamentul - era înflăcărat, dând permanent senzaţia 
că arde, că trăieşte la temperaturi şi intensităţi ameţitoare. 
Un individ strălucitor dar incomod: în prezenţa lui, 
limfaticii, structurile anemice încercau o stare de 
disconfort. Ceea ce-i impresiona pe analiştii mai fini, 
îndeobşte sceptici, era lipsa oricărui sentiment de 
zădărnicie. Ciprian trăia paroxistic momentul, ignora total 
efemerul. Glasul răsunător, vulcanul din el în permanentă 
erupție, neliniştea constructivă îl hărăzeau marelui tribunal 
de stradă. 

— E poate o flacără prea puternică pentru tine, şopti într- 
un târziu tânărul Paulian. Nu toată lumea suportă aceeaşi 
temperatură sau o lumină orbitoare. 

Dora tresări de insolitul observaţiei deşi pe ea se socotea 
o femeie puternică. Îşi închipuia că nu se simţise niciodată 
copleşită de personalitatea lui Nelu. 

— Nu ştiu, îngână şi era sinceră, adică nu ştiu de ce te 
iubesc pe tine şi nu pe el. Totul mi se pare de neînțeles... Ne 


cunoaştem de atâţia ani... De ce a trebuit să se întâmple... 
să ne aprindem tocmai acuma... 

Se întâmplase de reveillon. Un reveillon mic burghez - 
„nu te mai poţi apropia de restaurante, preţurile sunt 
isterice“- şi în care nu se petrecuse nimic special în afară de 
faptul că se îndrăgostiseră până peste cap unul de celălalt. 
În timpul unui dans. Tangou. Dinu o strânsese ceva mai 
tare. Dora îşi simţise tâmpla înflorită la răsuflarea lui. Ochii 
se căutaseră. Buzele se găsiseră singure. Se iubiseră chiar 
în aceeaşi noapte în baie, ignorând trivialul, înfruntând 
toate riscurile. Fusese peste puterile lor să se stăpânească. 
Dinu nu era un vulgar aventurier de ocazie - „acum e 
momentul, ce contează! ascensor, compartiment de tren 
sau un şanţ, numai noroi să nu fie“, Dora nu era o plaisiristă 
ieftină: „De ce nu, dacă-mi face plăcere? Ce, am contor?“ 

„Şi totuşi nu ne-am simţit ruşinaţi după aceea“, aveau să 
şi-o repete. Trecuseră şase luni de atunci, iar dogoarea 
dragostei devenise năprasnică, de neîndurat. Se întâlneau 
destul de frecvent într-un apartament închiriat din zona 
Tribunalului, fără a fi necesare exhibiţii speciale: Gigeta 
invulnerabilă, de neatins în supremaţia ei absolută nu era 
bănuitoare - Nelu, prins de politică, țărănist înfocat din 
străbunici (conservatori) era atât de absorbit şi veşnic pe 
drumuri, încât nici nu-i trecea prin gând să controleze 
intinerariile nevesti-si. Dinu însă nu mai suporta şi nici nu 
vedea raţiunea pentru care ar continua să se iubească pe 
furiş. 

— Vrem să fim împreună, ne-am spus-o de mii de ori! 
Atunci de ce nu acţionăm? 

Dora se ghemui între umeri şi se lipi mai tare de bărbat. 

O albină le dădea târcoale într-un zig-zag de unghiuri 
ascuţite. Dinu o alungă enervat. Dora râse: 

— Ştiai că ăsta era blazonul Bonaparţilor? Albinele 
uriaşe? 

— Lasă-l pe ăla! Spune, de ce nu ne hotărâm odată? 


— Nu ştiu, şopti Dora. Mi-e frică. Şi mi-e jenă. Situaţiile 
astea sunt şi mai penibile când se petrec între prieteni... 
Gigeta mi-e apropiată... 

— Hai să fim serioşi! Gigeta n-a avut în viaţa ei prieteni. 
Ceea ce nu există nu se poate strica sau pierde... Te implor, 
Dora, hotărăşte-te. Suntem încă tineri, mai putem avea 
Copii... 

— La Crişan te-ai gândit? 

Dinu îşi îndreptă mijlocul. Aprinse două ţigări. 

— Se va obişnui cu situaţia. Copiii uită repede... La urma 
urmei, nu-i primul caz, gem tribunalele de divorţuri cu 
minori. Ascultă-mă, iubito, când nu vrei să faci ceva, se 
găsesc totdeauna o mie de motive raţionale. 

Dora îi astupă gura: 

— Dar vreau! Şi eu vreau!... Lasă-mi doar puţin răgaz. 
Nu pot, înţelegi, nu pot să mă duc pur şi simplu la Nelu şi 
să-i spun că plec. Aşa, din senin! 

Bărbatul o privi ironic: 

— Şi cum ai de gând să-l pregăteşti? Mă interesează 
tehnica. 

— Degeaba mă persiflezi. Îţi spun ce simt. N-am curaj, 
asta e! 

— Bine, îţi fac eu curaj. Diseară, vorbesc cu Gigeta. 

Ochii mici, cafenii ai Dorei se căscară de spaimă: 

— Eşti nebun? 

— Nu te speria! O anunţ doar că divorţez. Atât. Nu 
pomenesc nimic despre tine. 

— "Te rog, mai aşteaptă... Te implor... Nu azi... 

— De ce? Când am ceva infect de făcut, nu amân. Scap de 
o obsesie... 

Dora oftă. Îşi înfipse degetele în păr: 

— Nu te-aş fi crezut atât de hotărât, de tranşant... În 
fond, brutal. 

— Pentru că n-am dorit niciodată ceva cu intensitate. Cu 
toată fiinţa mea. Ştii, râdeam de genul ăsta de fraze. Mi se 
păreau ridicole şi goale prin demonetizare, venturianisme. 


Acum le simt şi puţin îmi pasă că au mai fost spuse înaintea 
mea. 

— Ce scandal va fi, Dumnezeule! Ce bârfă! Ce-or să zică 
Diamandeştii? 

— Ce să zică? Va fi puţină senzaţie la început, după care 
totul intră în comun. lar primele momente de senzaţie se 
vor consuma fără noi. 

— Ce vrei să spui? 

— Mitică Iordan, un fost coleg de liceu mă invită în Italia. 
S-a stabilit acolo de vreo zece ani, şi după câte înţeleg, a 
izbit-o. Dar asta-i altă chestie... Ziceam că introducem 
urgent acţiunile de divorţ şi în aceeaşi seară... Zâmbi 
nesigur, căutând ochii Dorei: Dăm bici şi o ţinem Nord- 
Vest... Cine ne împiedică? 

Dora râse nervos. Ochii îi sclipeau, rosti mecanic: 

— Eşti nebun de-a binelea! 

— De ce, iubito? Va fi voiajul nostru de nuntă. Luna 
noastră de miere. Mitică locuieşte chiar la Civitavecchia. Îţi 
închipui ceva mai romantic? Ne vom iubi în atmosferă 
Sebastian... Când eram puşti, mă prăpădeam după piesa 
asta, am văzut-o de vreo cinşpe ori, am citit totul despre 
Civita, ştiu până şi numele Papilor înmormântați acolo: o 
grămadă de Urbani, lInochenţi, Grigori, loani, Piugşi. 
Cimitirul colcăie de chei, tiare şi globuri... 

— Ce-s alea? râse Dora. 

— Simbolurile paplităţii, mica mea „seralistă“, însemnate 
pe pietrele funerare. Poţi să mă crezi, voi fi un ghid 
competent. 

Îi întinse buzele. Dinu azvârli ţigara şi o cuprinse în 
braţe. Patima sălbatecă, nimicitoare le copleşea făpturile. 
Clipe de uitare divine, pe o planetă necunoscută... 

Dora, cu respiraţia tăiată, deschise ochii. Pe gard, o 
stăncuţă se sucea, ţopăia, dădea din aripi. Simţi braţele lui 
lui Dinu crispându-se şi întoarse instinctiv capul. 

Crişan, cu un colac din ramuri de oţetar petrecut în jurul 
gâtului, se oprise la câţiva paşi de ei. Pe obrăjorul palid 


tremurau pete de umbră şi lumină nestatornice. 
Se răsuci brusc şi o luă la fugă. 


— Oare de când stătea acolo? 

Începu să-şi aranjeze ţinuta şi părul cu gesturile 
precipitate, caracteristice flagrantului delict. Dinu respiră 
adânc. 

— N-am idee, dar te asigur că a văzut destul. 

Dora se simţea în pragul lacrimilor: 

— Ce situaţie oribilă! Grotescă! Îmi vine să... să... 

— Nu-ţi pierde calmul, spuse Dinu. În realitate se simţea 
şi el neliniştit, dar mai ales jenat. Asemenea clişee nu sunt 
pentru uzul copilului chiar dacă femeia pe care o ţii în braţe 
este mama lui. 

— Hai, iubito! Nu ne rămâne decât să ne întoarcem... 

— ..„.Mă aştept la ce-i mai rău, rosti răguşită de emoție 
Dora. Ce imprudenţă din partea noastră! Crezi că o să-i 
spună? 

Paulian încercă să râdă, dar nu reuşi, decât nişte sunete 
sumbre. 

— Draga mea, ce să-ţi spun? Habar n-am! Şi pentru mine 
ca şi pentru Crişan, premiera e absolută. 

Dinu îşi consultă ceasul. 4 fără un sfert. 

— Aşa, ai zice că nu s-a întâmplat nimic. 

— Mi-e groaznic de frică, suflă Dora. 

Fără s-o atingă, Dinu simţi că are mâinile îngheţate. 

„În momente critice, oamenii pierd simţul proporţiilor“, 
dar îşi păstră gândul. Dora n-avea chef acum de aforisme. 
Mai degrabă i-ar face bine un coniac. Şi lui. Cuprinse într-o 
privire priveliştea familiară. Nu se schimbase nimic: totul ca 
de obicei, însorit, cald, placid; chaise-longe-ul sub castan, 
mingea de plastic uitată alături, maşina de tuns iarbă lângă 
zidul casei... Prin fereastra deschisă a bucătăriei se zărea 
cu intermitențe capul şi bustul Ninei, trebăluind între bufet 
şi chiuvetă. Îşi ridică ochii spre camerele de oaspeţi. 


— Gigeta încă nu s-a sculat, spuse printre dinţi. Jaluzeaua 
e coborâtă. 

Pe Dora o trecu un frison: 

— Unde-o fi băiatul? 

— Vedem noi... Hai, încearcă să zâmbeşti. 

Se opriră în pragul bucătăriei. Dinu arboră drapel 
sărbătoresc: 

— Hello! Ce face mica gospodină? 

Nina întoarse capul şi le aruncă o privire pătrunzătoare. 
Aşa i se păru Dorei. 

— Gata, am terminat... Îşi şterse mâinile şi agăţă şorţul 
într-un cui, lângă frigider. Vreţi o cafea? 

Dora dădu din cap. Dinu îşi prinse bărbia între degete cu 
un aer gânditor: 

— Nu-i o idee rea, dar cred că nu ne ar strica şi un deget 
de alcool... 

Turnă în pahare şi Nina constată că mâinile, fără să-i 
tremure propriu zis, aveau o febrilitate neobişnuită. Nici 
Dora nu părea în apele ei. Tot mâinile erau curioase. Ea, 
atât de naturală, cu gesturi graţioase şi dezinvolte, acum 
parcă nu ştia ce să facă cu ele. Ca o diletantă pe scena unui 
teatru de amatori. Dinu bău cu poftă şi îşi repezi capul spre 
etaj: 

— Ce fac ăia? Mai dorm? 

— Acuşi, acuşi apar şi ei, surâse Nina, imediat ce le 
miroase a cafea. 

Dintr-o dată i se făcu milă de cei doi, ar fi vrut să-i 
ocrotească. Şi Dora, aşa cum o vedea acum, speriată şi 
părăsită, îi devenise simpatică. N-o mai simţea adversară şi 
inima i se îmblânzi. Fără vreun motiv concret, ar fi vrut ca ei 
doi să fie fericiţi. 

„Probabil am vocaţie de codoaşă...“ Îşi aminti de maică- 
sa. După ce împlinise 40 de ani, începuse să aibă o 
înţelegere şi simpatie specială pentru  amorurile 
neîngăduite. Transmitea scrisori, înlesnea rendez-vous-uri, 
acoperea şi favoriza de la înălţimea unei văduvii 


respectabile. Prietenelor apropiate le împrumuta casa în 
asemenea ocazii, viziona un film, lua un aperitiv la „Capşa“ 
şi încerca un înălţător şi creştinesc sentiment de „ajută-ţi 
aproapele“. 

Dinu se interesă, făcând eforturi să pară firesc: 

— Dar Crişan pe unde o fi? L-ai văzut? 

Dora intui cât de greu îi venise să pună întrebarea. Se 
ridică brusc în picioare. Nu-i păsa ce va spune Nina. Simţea 
că nu mai poate rezista singură tensiunii. 

— Draga mea... Să nu te superi, dar eu trebuie să plec. 

„E mai complicat decât mi-am închipuit“, traduse Nina, 
simulând surpriza: 

— Ce s-a întâmplat? Nu ţi-e bine? 

— lartă-mă... Trebuie să plec... Am o migrenă oribilă... 
Scuză-mă faţă de... şi arătă vag spre casă. 

— Dar... 

leşi precipitat şi traversă curtea aproape în fugă. Dinu 
încercă s-o oprească: 

— Aşteaptă... Nu te pripi... Acum chiar că dai de bănuit... 

— Nu-mi pasă. Nu mai suport! 

— În halul ăsta nu poţi conduce. 

— Tu nu înţelegi că nu mai rezist? 

Accentele de isterie îi străpungeau glasul. 

Dinu rămase cu ochii pe şosea. Mercedesul alb dispăruse 
ca o nălucă. 

„Cum conduce, Dumnezeule! Nu trebuia s-o las...“ 


În maşină era sufocant dar Gigeta, de teama curentului 
nu accepta ca geamul să fie deschis mai mult de zece 
centimetri şi asta pe partea lui Dinu. Era, fără să ştie de ce, 
vag iritată, abia aştepta să ajungă acasă. Îşi simţea ca de 
plumb picioarele umflate în escarpenii închişi, gata să 
pocnească şi tânjea după un lighean cu apă rece. O operaţie 
vulgară fără îndoială, dar camera de baie are slavă 
Domnului! o uşă. 


— Cred că n-o să mai mergem la Snagov. Oboseală, 
plictiseală, pierdere de timp... 

— Ai dreptate, spuse maşinal Dinu gândindu-se la cu totul 
alte raţiuni. 

Îl îngrijora Crişan. Ca de obicei, stătea pe bancheta din 
spate. Îl căuta mereu prin oglinda retrovizoare dar băiatul 
îi ocolea privirea. Până şi Gigeta observă că-i neobişnuit de 
liniştit. 

— Te doare ceva? 

Ţinea în felul ei la băiat dar fără excese şi într-un chip 
ciudat. În primul rând, nu admitea să se îmbolnăvească. 
Faptul în sine o enerva. A fi bolnav, indispus, ostenit şi într- 
un fel centrul atenţiei era monopolul ei exclusiv. Când totuşi 
Crişan cădea la pat - inerentele răceli sau contagioasele 
copilăriei - cineva era vinovat. Fie Dinu, fie bunicu-său: l-au 
ţinut în curent sau în soare, i-au dat prea multă îngheţată, 
prăjiturile de cofetărie sunt otravă, l-au lăsat să plece 
dezbrăcat etc.... 

— Te-am întrebat ceva, se răsti Gigeta. 

— Nu mă doare nimic. 

Dinu arboră un aer vesel. Îi prinse mâna rezemată de 
spătar. Era moale, cu degetele reci şi umede. 

— Eşti obosit, flăcău? 

Crişan îşi retrase mâna şi nu răspunse. 

Dinu gară maşina întârziind câteva minute. Liniştea din 
casă i se păru apăsătoare deşi nu era un fapt neobişnuit. 
Gigeta se retrăgea imediat ce ajungea acasă ocupând baia 
un ceas, după care nu mai părăsea dormitorul. Îşi 
supraveghea silueta şi seara nu bea decât un pahar cu lapte 
sau suc de fructe. De masa şi toaleta băiatului se ocupa 
Dinu. Cât priveşte bătrânul, acesta o evita pe cât posibil: 
„Mai răruţ şi mai drăguţ... E mai sănătos...“ şi părăsea 
odaia doar după ce auzea duşul de la etaj. 

Ciudat, reflectă Dinu, era doar faptul că nu se auzea 
glasul lui Crişan. 

„A intrat la tata probabil...“ 


Îşi lipi urechea de uşa bătrânului. Glasurile celor doi se 
întretăiau, peisaj sonor nedesluşit. „Am să văd mai târziu 
ce-i cu el. Cu cât mă voi comporta mai natural, cu atât va fi 
mai bine... Deocamdată trebuie să discut cu Gigeta...“ 

Intră în bucătărie şi se luă cu mâinile de cap. Oale, vase 
vraişte, murdărie, muşte, n-aveai pe unde călca. În fond, 
ştia cum le lăsase, iar ăsta era decorul diurn cu excepţia 
zilei, şi eventual încă una după, când venea femeia; până azi 
însă, „amănuntul“ nu-l deranjase. 

„Astă e! O să mâncăm la briceag.“ 

Pregăti trei sandwichuri cu brânză şi şuncă, tăie o roşie, 
umplu o sondă cu suc de portocale şi duse tava în camera 
lui Crişan. Băiatul era obişnuit cu mesele la odaie. 
Îndeosebi când aveau musafiri, Gigeta, şi aici Dinu era întru 
totul de acord, nu îngăduia prezenţa copilului, căruia în 
fond, nu-i era prea urât singur. Avea casetofonul lui şi un 
televizor mic, sport. 

Duşul nu se mai auzea şi tânărul Paulian începu să urce 
scara spre dormitor. Se simţea neaşteptat de hotărât şi 
liniştit. „Probabil pentru că ştiu, dinainte. Toată chestiunea 
o va lăsa rece...“ 


Manole Paulian se simţea încântat de „vizitele“ băiatului. 
Nu era un bunic clasic, nu ştia poveşti, nu-l putea fascina cu 
isprăvi extraordinare din propria-i copilărie pentru că el 
însuşi nu fusese un copil extraordinar şi nu avea capacitate 
de fabulaţie, nu era atotştiutor inventând explicaţii chiar şi 
acolo unde ele nu existau; sobru din timiditate, nu se 
extazia îndeajuns nici măcar când Crişan îi relata „o chestie 
nemaipomenită“ petrecută în clasă, la bazin, sau în ultimul 
episod cu Ţestoasele Ninja. 

În schimb, Manole îl ascultă cu răbdare, fără să şi-o 
propună îl trata în om mare iar Crişan, neluat în seamă de 
maică-sa, considerat cu zeflemea indulgent-duioasă de 
Dinu, se refugia în climatul şi atmosfera bunicului unde se 
simţea persoană şi nu „copilul“. 


Bătrânul îşi abandonă nasturii. Se uită la picioarele 
bronzate ale băiatului încălţate în adidaşi şi se gândi că tot 
complexul ar fi avut nevoie serioasă de apă şi săpun. 

— Nu faci un duş? Adăugă grăbit pentru ca nu cumva 
băieţelul să se simtă dojenit: Ai să te răcoreşti. 

— E mama în baie. 

Stătea pe colţul divanului şi răsucea între degete o 
motocicletă de plastic cât o cutie de chibrituri. Manole îşi 
scoase ochelarii privindu-l mai atent. De obicei, când se 
întorcea de la Snagov, îi turuia gura. Ce a văzut pe şosea, 
cum i-a arătat Gioni cuibul mierloiului, că a mâncat căpşuni 
culese de el, a înotat, s-a luat la întrecere cu Nelu... 

— Te-ai distrat bine? 

Crişan îşi ridică ochii mari, cafenii. Întrebarea căzu 
măciucă: 

— Coco! De ce se sărută oamenii? 

Bătrânul căscă gura. De fapt, îi căzuse maxilarul lăsând 
să se vadă proteza gălbuie. 

— Cum adică? râse stângaci. Auzi întrebare. De ce se 
sărută... E o modalitate... adică un fel de a-ţi arăta 
dragostea... Eu nu te sărut pe tine? 

Puştiul clămpăni genele lungi: 

— Numai de ziua mea sau când plec în vacanţă. Dar 
oamenii mari? Îşi luă inima în dinţi şi completă: ...nu pe 
frunte... Pe gură. 

Laş, Manole Paulian ocoli ochii copilului şi reluă sortatul 
nasturilor. Mormăi nedesluşit: 

— Ai să înţelegi mai târziu. 

Crişan conchise pe baza unei logici generată de 
experienţa întrebărilor cu răspuns amânat totdeauna sine 
die: 

— Înseamnă că e de ruşine... 

Bătrânul se făcu că nu aude. Îl aşteptă să iasă şi îşi 
aprinse una din cele cinci ţigări ale zilei. Clar, băiatul 
surprinsese o situaţie care-l şocase. lar ca să se simtă şocat, 


în mod obligatoriu, unul din partenerii neîngăduitei scene 
idilice... 
— Cine?... Dinu?... Gigeta? 


Gigeta îşi isprăvise toaleta de noapte şi se culcase. La 
intrarea lui Dinu atacă instinctiv o poziţie de afectată 
oboseală. Un genunchi ridicat, celălalt întins, mâinile 
răstignite; coama de păr negru umplea perna. Purta o 
cămaşă de noapte lungă din mătase naturală ecrue, croită 
ca un furou. Fasonul în sine o incomoda - prea strâmt iar 
spatele îi îngheţa chiar şi vara - dar ăsta era modelul 
arborat de frumoasele din Dallas. Rosti fără să deschidă 
ochii. 

— Ce zi obositoare!... Crişan a mâncat? 

— l-am improvizat ceva... 

Dinu îşi roti ochii prin încăpere. Simţea că aici se încheie 
cei zece ani de existenţă comună cu femeia aceasta întinsă 
pe pat la nici doi metri de el. Nu-şi bătuse niciodată capul 
cu analize subtile dar realitatea nu putea fi ignorată. 
Fuseseră doi străini. Pe peretele de lângă oglindă se afla 
fotografia Gigetei. Una din cele mai reuşite poze ale ei 
pentru că fotograful, un artist „şi ăla cărat în Italia“ ştiuse 
prin efecte de lumină să-i speculeze la maximum 
frumuseţea exotică a ochilor. Restul obrazului se pierdea 
într-un clarobscur care părea firesc... 

„Pe asta o zvârl prima“, gândi Dinu. I se părea normal ca 
Gigeta să se întoarcă la părinţi. Locuiau confortabil într-un 
apartament de trei piese şi oricum, vila asta era a lor, a 
Paulienilor. Cum tot a Paulienilor era şi dormitorul de 
palisandru în care se aflau acum ca şi, în principal, tot ce se 
găsea mai de soi în casă. Firesc, lucrurile se cam 
degradaseră. Împliniseră şi ele nişte ani, mult peste veac 
toată mobila aparținuse părinţilor lui Manole - şi mai târziu, 
din cauza sărăciei, nici nu se punea problema remontului 
serios. În ce o priveşte pe Gigeta, timp de zece ani, aceasta 
cooperase cu nădejde la opera de degradare. 


„Aici e nevoie de un meşter vechi, care să vadă meserie, 
îşi zise Dinu. Orice obiect e o piesă... Până la remont, însă, 
trebuie dezinfectat...“ 

Se uită cu silă spre comoda splendidă Louis XIV care 
făcea vis-ă-vis cu toaleta. Dacă trăgeai vreunul din sertare, 
vomai. Acolo îşi înghesuia Gigeta lingeria purtată, ciorapi 
scorţoşi, chiloţi mai mult decât suspecți, furouri şi sutiene 
năclăite, tot soiul de cârpe intime, dubioase, infecte... 

Când ieşea însă în târg, se prezenta impecabilă. Pe 
dinafară. Pe dinăuntru doar când avea oră la croitoreasă. 
Altfel, Dinu ar fi putut povesti multe despre sutienul cu 
breteaua în ac de siguranţă, despre chilotul fără elastic, 
susţinut de portjartier, despre furourile pleznite la cusături 
mai ales în dreptul şoldurilor puternice. 

Surprinsese anul trecut o remarcă a Ninei, strecurată - 
neauzit îşi închipuia ea - lui Gioni: 

„Când te uiţi la Gigeta, nu-i poţi reproşa nimic, dar nu 
ştiu de ce naiba am impresia că e jegoasă la modul cel mai 
concret. Parcă mi-ar fi frică să-i ridic rochia...“ Ciudat însă, 
că până acum „jegul nevesti-si“ nu-l deranjase, nu-i dăduse 
importanţă. Îl înregistrase fără reacţii. 

Gigeta întredeschise pleoapele: 

— Ce faci? Nu te culci? 

— Mai târziu, spuse tânărul Paulian cu ţigara între buze, 
scotocind după brichetă. Vreau să stăm de vorbă. 

Nevastă-sa deschise ochii de-a binelea: 

— Cred că nu eşti în toată firea. Am avut o zi oribilă, 
migrena nu m-a lăsat o secundă, sunt... 

— „..eşti obosită, ştiu, dar trebuie să discutăm. 

— Da! Sunt obosită, chiar dacă un taur ca tine nu poate 
să înţeleagă asta! 

— "Te rog, nu ridica tonul. Dacă te-am jignit, scuză-mă. 

Gigeta pufni: 

— 1 am sorry! Mersi pentru scenă. Mi-ai asigurat o 
noapte liniştită. Acum, lasă-mă în pace. Se răsuci pe o 


parte, bâjbâi pe noptieră şi înghiţi o pastilă cu aer de 
martiră. 

Dinu se ridică. Traversă dormitorul şi se opri cu mâna pe 
clanţa uşii. 

— Cum vrei, Gigeta. Doream doar să te anunţ că mâine 
mă duc la avocatul Rădulescu. 

Femeia se holbă, căzută din cer: 

— Şi de-aia îmi strici somnul? Ce-mi pasă mie de 
întâlnirile tale cu toţi golanii?! 

— Probabil că nu-ţi pasă, dar mi s-a părut corect să te 
avertizez: intenţionez să divorţez. Şi asta cât mai curând. 
Noapte bună şi încă o dată, scuză-mă. 


Când văzu recuzita - vodcă, ţigări şi brichetă - bătrânul 
nu fu surprins, ci mai degrabă îngrijorat. Preparativele 
avertizau asupra unei vizite prelungite şi confirmau 
impresia că acolo, la Snagov, se întâmplase ceva. De obicei, 
duminică seara, după iarbă verde, Dinu se mulțumea cu un 
cap băgat pe uşă „ce faci, mon vieux? Totul în regulă?“ 
după care intra în micul oficiu sanitar de la parter să se 
spele. Exact zece minute. În alte zece minute improviza o 
cină pentru Crişan, înghiţea şi el ceva - totul în galop - 
grăbindu-se să se instaleze la televizor înainte ca 
„Actualităţile să înceapă”. 

Ca totdeauna discret, Manole nu-şi manifestă 
nedumerirea, interesându-se pe tonul domestic şi cotidian 
al celor rodaţi de viaţa în comun: 

— Ce face băiatul? A mâncat? 

— Da, spuse Dinu cu spatele întors scoțând din bufet 
două pahare. S-a şi culcat. 

Manole dădu la o parte nasturii, făcând loc pe masă. 

— Mi s-a părut şi mie cam obosit. Îmi închipui că a 
zburdat... Apa, soarele fac somn. Copil... Ţin minte ce bine 


dormeam la mare. În general lângă orice baltă... Gigeta 
cum se simte? 

Dinu zâmbi, nu era stilul lui taică-său să bată câmpii. 
Deschidea gura numai când avea ceva de spus şi totdeauna 
la obiect. Iar de Gigeta îi păsa ca de păpădia încremenită pe 
„Larousse“-ul, ediţie 1938, aflat totdeauna la îndemână, pe 
noptieră. În casă mai exista un exemplar al vestitului 
dicţionar, cu vreo patruzeci de ani mai tânăr pe care însă 
Manole îl ignora. „Probabil, îşi zicea Dinu, acolo în clasicul 
an de trimiteri statistice, ar fi vrut să se oprească definitiv 
calendarul...“ 

Aici însă tânărul se înşela. De Gigeta îi păsa căci organic, 
Manole Paulian suferea pentru orice vieţuitoare de care 
auzise, îl afectau sincer necazurile celor din jur. Pe noră-sa 
chiar dacă în intimitatea sa nu o stima, o respecta pentru 
calitatea de mamă, în general; ca mamă a unicului său 
nepot, în mod deosebit. 

Dinu ridică paharul fără să ciocnească: 

— Salve! 

Bătrânul zâmbi timid: 

— Nu-i nimic interesant la televizor?... Sau poate 
sărbătorim ceva. 

— Divorțul meu. 

Neobişnuit cu situaţiile bruşte, toată viaţa pansând cu 
exces de menajamente momentele dezagreabile, rămase cu 
paharul în aer. Dinu îl ajută să-l pună pe masă şi-i strânse 
cu duioşie mâna care tremură. 

— lartă-mă, Pa... Trebuia să te iau mai domol. Dar dacă 
nici cu tine nu pot discuta deschis... 

Completă fraza cu un gest elocvent: „Ce pretenţii să mai 
am de la alţii?“ 

— Spune-mi... E 0... o anecdotă? Am crezut că n-am 
înţeles bine. Chiar... 

— Da. Chiar! Sper că problema nu te afectează. 

— Mde... Asta ar însemna să-mi ceri cam mult. Da... dar 
oare nu te pripeşti? Ştii, între soţi intervin uneori 


neînţelegeri... Dar dacă ai răbdare, nu trebuie să treacă 
foarte mult timp ca să-ţi dai seama cât de lipsite de 
importanţă au fost. Probabil v-aţi certat, aţi fost mai 
înfierbântaţi şi... 

— Nu ne-am certat, îl întrerupse Dinu nerăbdător. Ne-ai 
auzit vreodată făcând scandal? 

Bătrânul surâse: 

— Nu crezi că acesta ar fi un motiv suficient pentru a te 
gândi bine înainte de a lua o asemenea hotărâre? Disputele 
între soţi constituie regula. 

Dinu se ridică nervos. Se plimba prin cameră cu paharul 
în mână. 

— Hai, tată! Nu faci decât să-mi înşiri fraze goale! Ce 
naiba, nu suntem într-un salon, şi nici la emisiunea 
„Curierul inimii“. Am venit să discut cu tatăl meu. 

— Ai făcut foarte bine, fiule, dar ca să putem discuta, 
ajută-mă să înţeleg. Ce te nemulţumeşte la Gigeta? 

— "Totul. 

— Ţi-au trebuit zece ani ca să realizezi această... 
incompatibilitate? 

— Timp de zece ani nu m-a deranjat. Ştii bine în ce 
împrejurări ne-am căsătorit. 

— Da... da... da... spuse grăbit bătrânul. Nu-i plăcea de 
loc să-şi amintească de zilele, lunile acelea. Ai încheiat 
atunci totuşi un contract pe care ai obligaţiunea să-l 
respecţi. Mi-am închipuit totdeauna că eşti un gentilom. 

Fiu-său îl privi ca trăsnit şi fluiera ostentativ: 

— Pe ce lume trăieşti, domnule? Si faţă de cine să fiu 
gentilom? Faţă de onorabilii mei socri? Cum ar trebui să 
procedez? Explică-mi! 

Bătrânul îşi strânse buzele: 

— Cu moderaţiune şi eleganţă. 

Dinu râse gros: 

— Adică să-i arunc mănuşa în obraz lui nea Iase şi să-l 
provoc la duel? 

— Nu ştiu dacă e momentul să faci glume. 


— De acord. Eu îţi spun că m-am săturat şi tu nu înţelegi. 

— De ce te-ai săturat? 

— De ifose, de nazuri, de aroganță - vorbea repede, 
cuvintele curgeau şuvoi - de pretenţii de superioritate, de 
Operă şi Filarmonică, de eseuri şi poezie medievală, de 
mănuşi glace şi pastă roşie pe unghii jegoase, de mizerie, 
de gândaci, de râs zgârcit, de proletară, de stambă cu 
blazon! 

Manole Paulian începu să tremure de indignare. Se 
apucă cu mâinile de marginea mesei: 

— Fiule, nu uita că vorbeşti despre soţia ta. E nedemn. 

Dinu se opri şi-l privi în adâncul ochilor. 

— Tată, vorbesc cu tine. Sunt lucruri pe care nu le-am 
spus nimănui şi fii sigur că nu le voi repeta. Am vrut doar 
atâta să pricepi, că nu mai suport. 

— De ce tocmai acum? 

Excedat, Dinu bătu cu palma peste masă: 

— Ce înseamnă tocmai acum? Aceeaşi întrebare poţi să 
mi-O pui şi peste un an sau şapte. 

Bătrânul clătină din cap: 

— S-a întâmplat ceva. Restul, vorbe şi scuze. 

— Ai ghicit! Se aplecă peste masă. Ochii îi scăpărau: S-a 
întâmplat că m-am îndrăgostit. Iubesc o femeie. Nebuneşte. 
Pentru prima oară în viaţa mea. 

Lui Manole îi dădură lacrimile. Se simţea îngrozitor de 
emoţionat. 

— Dragul meu, marile patimi, patimi dintre acestea, 
răscolitoare nu sunt durabile. 

Dinu respiră adânc: 

— 'Ţi-am spus tot ce am avut de spus. Atât mai am de 
adăugat; hotărârea mea este ireversibilă. Decât s-o pierd 
pe Dora - da, despre ea-i vorba - prefer să mor. Acum, pe 
loc. 

Îşi pierduse întreaga stăpânire de sine şi devenise 
patetic. Manole Paulian îl privi înspăimântat. Simţea fizic, 


concret vâltoarea din sufletul lui fiu-său. Rosti încet, cu 
gura uscată: 

— Băiatul a... a simţit ceva? 

— A văzut. 


Dora nu-şi găsea locul. Ajunsese acasă în jur de ora 5, 
după o goană bezmetică pe şosea, cu privirea păienjenită 
de plâns şi înjurată crunt de doi şoferi care evitaseră un 
accident sigur ca prin minune. 

„Dumnezeu ţine cu păcătoşii - încercă să râdă - sau era 
cu gândul în altă parte.“ 

Nelu nu se întorsese şi nici nu-l aştepta mai devreme de 
opt sau nouă. Arareori părăsea sediul înainte de miezul 
nopţii. Cu atât mai bine, până atunci avea să se liniştească. 
O urmărea fără încetare chipul încremenit al băieţaşului cu 
obrazul zăbrelit de umbrele grădinii, iar când îşi amintea 
liniştea lui ciudată, lipsa de reacţie, nefirească la un copil se 
simţea cuprinsă de o spaimă pe care n-o mai cunoscuse 
vreodată. 

Va vorbi? O să-i povestească maică-si că i-a văzut în 
grădină? Era incapabilă să găsească un răspuns iar 
nesiguranța i se părea şi mai greu de îndurat decât o 
situaţie clară oricât de dezastruoasă. Dora ştia în general 
prea puţin despre copii, le ignora total psihologia, nici 
măcar despre ea - fetiţă, nu-şi amintea mare lucru. 
Prindeau contur şi culoare doar întâmplările trăite, 
consumate după ce împlinise 12 ani şi constatase că este o 
mică persoană care fascinează. Prietenii familiei începuseră 
să-i facă complimente, la serbările şcolare era totdeauna 
„frumoasa“; unica împrejurare din istoria generaţiei când 
elevii şi cancelaria simțeau într-un glas şi într-o sâmbătă. 

În realitate, copiii o plictiseau, i se păreau prea gălăgioşi 
şi neinteresanţi, evita categoric casele unde ţâncilor li se 


permitea să se bage în conversaţia celor maturi şi să 
mişune printre picioarele acestora, odată prezentările 
făcute şi epuizate replicile de convenţie: „Delicios... 
seamănă cu tine, e leit... Câţi ani ai?“ Dacă mai îndura şi 
poezioara învățată la grădiniţă, debitată în extazul bunicilor 
mai ales, Dora se considera o campioană a politeţii şi 
socotea că nimănui nu i se poate cere mai mult. 

După ce ieşi din baie, încercă să se gândească în linişte, 
dar nu-şi găsea astâmpăr. Regreta că nu-i trecuse prin 
minte să stabilească un telefon-parolă cu Dinu... „Alo, casa 
Popovici? - de exemplu... Am greşit, mă scuzaţi...“ Şi ar fi 
ştiut cum stau lucrurile. 

Desigur, putea să sune ea sub un pretext oarecare dar 
ştia că n-ar face-o decât eventual cu un revolver lipit de 
tâmplă. Dacă ar fi avut o prietenă căreia să i se poată 
confesa... Dar Dora nu avea prietene. Femeile nu o iubeau 
şi nici ea nu încercase să se facă agreabilă. Fără a fi 
antipatică, indiferența sinceră degajată de întreaga ei 
comportare ofensa, iritând până şi firile cele mai puţin 
orgolioase. Dora însă se amuza, colecţia de inimiciţii o lăsa 
rece iar ea dintotdeauna se simţise bine doar în societate 
masculină. Interesant rămânea însă un amănunt care ţinea 
de farmecul inefabil al Dorei, sesizat perfect de Nina 
Diamandescu. 

„Ştii că nu dă doi bani pe tine, dar asta te scoate din 
minţi, abia după ce a închis uşa. Prezentă, e delicioasă şi 
irezistibilă.“ În acest sens, Dora avea în Gigeta, fără s-o ştie, 
prietena cea mai sinceră şi lipsită de resentimente. 
Paulianca nu se extazia decât în faţa propriei imagini din 
oglindă. Neavând nici un fel de admiraţie pentru Dora, nu o 
detesta, o suporta fără convulsii. 

Ca să se afle în treabă îşi făcu un ceai de muşeţel despre 
care auzise că-i calmant. Se întreba cum ar reacţiona Nelu 
pus în faţa adulterului sau doar a unei tentative. Se 
căsătoriseră cu doisprezece ani în urmă, la numai o lună 
după ce se cunoscuseră, Dora fiind din prima clipă copleşită 


de personalitatea lui clocotitoare. Bărbatul acesta îţi dădea 
impresia că alături de el totul este posibil şi că nu trebuie 
să-ţi fie frică de nimic. Analizându-şi nu o dată sentimentele 
de atunci, Dora îşi zicea că fusese ameţită, orbită de o 
prezenţă strălucitoare căreia nici o femeie nu i-ar fi putut 
rezista. Lângă Nelu, fără ca ea să fi fost vreo limfatică, ci 
doar un temperament mai echilibrat, devenea entuziastă. 
Se lăsa luată de vâltoare, viaţa (pastel în imaginea ei ante- 
Nelu) căpăta culori vii până la strident, dându-i sentimentul 
că trăieşte fiece clipă cu maximum de intensitate. În zilele 
acelea, Dora avea impresia că respiră doar aerul puternic 
acidulat al altitudinilor înalte. 

După câţiva ani însă, obosită de înălţimi ameţitoare, 
abandonase Everestul întorcându-se firesc în îmbietorul 
fotoliu al confortabilului. Nelu nu sesizase diferenţa de etaj, 
continuând să trăiască în aceleaşi cote. Sau, îşi zicea uneori 
Dora, nici nu se obosea să bage de seamă. O socotea 
probabil o cetate cucerită odată pentru totdeauna, interesul 
lui concentrându-se acum în alte zone: carieră, politică, 
bussiness... Chiar dacă nu încetase s-o iubească, în mod 
clar, ea nu se mai situa în centrul vieţii lui, nu-i mai era 
indispensabilă. Îl socotea atât de puternic, încât 
presupunea că Nelu nu are nevoie de nimeni. Prăbuşit, 
zdrobit nu şi-l putea închipui decât concret fizic - rafală de 
mitralieră sau munte prăvălit asupră-i; nu se va lăsa însă 
niciodată doborât de sentimente. 

Dinu constituia prima ei aventură, pe un itinerar conjugal 
de doisprezece ani. Până la el, se mulţumise cu flirturi, 
unele chiar mai avansate dar niciodată concretizate, 
prizonieră ipostazei de cochetă, tip allumeuse. Pe Dinu îl 
cunoştea de şase ani, şi îşi pierduse capul într-o singură 
noapte. De Reveillon... în timpul dansului. Era ora două, 
gazda împrospăta paharele. Dinu se avântase într-o 
controversă politică antrenând aproape toţi bărbaţii, 
cucoanele dădeau semnele de oboseală specifice punctului 
mort al unei petreceri, când slăbesc cordoanele, coafurile 


devin cleioase, machiajul se cere revizuit iar picioarele duc 
dorul papucilor comozi de casă. Aia lăbărţaţii, în care se 
face treabă, nu cei destinaţi serilor de canastă. 

Nimeni nu-i lua în seamă, erau singuri în biroul gazdei, 
transformat în sală de dans. Flacăra, căci fusese ca o 
flacără, îi cuprinsese dintr-o dată. Pe o casetă a lui Julio 
Iglesias. 

„Nathalie... fredona şi Dora cu fruntea lipită de pieptul 
lui Dinu. Nathalie... De fapt, ăsta e Oci Ciornâi...“ 

„Lu ai ochi foarte frumoşi, şoptise Dinu. Cei mai frumoşi.“ 

Dora râsese: 

„Pesemne, eşti foarte îndrăgostit.“ 


Ştia că nu are ochi frumoşi - prea mici, de căţel, dar 
inteligenţi, vii şi machiaţi cu artă îşi ascundeau minusul - şi 
în plus, nici unul din trubadurii ei nu le închinaseră 
madrigaluri vreodată. 

Pe urmă, totul venise de la sine ca într-un „scenariu“ 
hotărât dinainte. Dora se simţea încă nelaîndemână 
rememorând prima lor îmbrăţişare adevărată... Marginea 
chiuvetei era dură, rece şi poate nu îndeajuns de rezistentă. 

„Chestiune de destin“, conchise, uitându-se maşinal la 
ceas. Chiar îndrăgostită pătimaş realiza diferenţa uriaşă 
dintre Nelu şi Dinu. Comparaţia era umilitor de 
defavorabilă amantului, dar probabil, îşi zicea Dora lucidă, 
mediocru la mediocritate trage. El e partenerul care mi se 
potriveşte şi, poate instinct matern neconsumat, simt că 
trebuie şi îmi place să-l ocrotesc. Dinu are nevoie de mine. 
Îşi trecu degetele peste catifeaua fotoliului - ar fi 
dezmierdat capul lui Dinu, l-ar fi acoperit de sărutări - şi 
inima i se strânse de dor. De duioşie. 


O trezi lumina puternică, aprinsă brusc şi deschise ochii 
ameţită. Nelu o privea nedumerit: 

— Ce-i cu tine aici? Credeam că te-ai culcat. O sărută pe 
frunte, şters şi cotidian (obicei - domestic pur simbolic dar 


plin de semnificaţii când dispare dintr-o dată) şi începu să-şi 
smulgă hainele de pe el. Totul la Nelu era brusc, 
nerăbdător, sincopat, fără legătură, fără ceea ce oamenii de 
film numesc în genere „enchaine“. Nelu ca şi Gioni 
Diamandescu, doar că vioiciunea acestuia n-avea calibrul lui 
Ciprian, te determina să te gândeşti mai degrabă la un 
ţânţar, nu se ridica dintr-un fotoliu - ţâşnea, nu se aşeza şi 
nu se ridica - se arunca sau sărea din pat, trecea dintr-o 
odaie într-alta alergând. Uşile, nefăcând excepţie nici 
frigiderul, erau trântite parcă în duşmănie. Totul zgomotos, 
violent şi dacă l-ai fi urmărit doar acustic, fără să-l vezi, ai fi 
conchis că-i isteric sau veşnic mânios. 

Nelu nu era însă niciuna nici alta, nici măcar needucat, 
ori nesimţit, dar îşi închipuia - firesc, aşa cum ar respira -, 
că dacă nu doarme el, de exemplu, nu trebuie, nu e cazul, 
şi-i normal să nu doarmă nimeni. 

— Te-am aşteptat, spuse Dora căutând să-i descifreze 
chipul. Cât e ceasul? 

— Aproape unşpe!... Am întârziat... lartă-mă.... Când ai 
de-a face cu capsomani care nu ştiu să facă o hârtie, asta-i 
situaţia. Cum te-ai distrat?. 

Fără să aştepte răspunsul, îşi umplu un pahar cu vodcă 
şi-l dădu peste cap dintr-o răsuflare. Începu să vorbească, 
reînnodând inconştient firul discuţiei întrerupt la sediu sau 
pe stradă, unde se despărţise de ultimul amic politic. 

Dora, mai liniştită îl asculta fără să-l audă: 

— ...e inadmisibil, perora Nelu... A-i menaja acum 
înseamnă să le faci jocul... Au ajuns o remorcă a FDSN- 
ului... Neptunache-i mai şmecher decât pare... Şcoala 
Moscovei şi a activistului de partid cu vechime... Câmpeanu 
se crede dibaci dar e doar iepuraşul coliliu şi infatuat 
amăgit de coana vulpe... Machiavelli, Metternich, Fouche... 
vax! Nişte frăţiori! N-au avut de-a face cu sorboniştii NKVD- 
ului. Nici măcar cu Ohrana... 

Mânca direct din frigider perorând virulent între două 
înghiţituri. Lipsindu-i asistenţa, trânti cu piciorul uşa 


frigiderului şi se întoarse iute în sufragerie cu un copan 
rece într-o mână şi paharul în cealaltă. 

— Mă asculţi? întrebă pur retoric. E un moment decisiv. 
Acum ori niciodată! O vede şi un elev de şcoală. 

Dora îl vedea pe el: înalt, solid, ceea ce în mod curent se 
numeşte o cruce de voinic. Ochii îi scăpărau sub 
sprâncenele stufoase, barba foarte neagră părea bătută de 
vânt. Prin cămaşa descheiată se vedea torsul „de circar“ 
năpădit de păr. Nările dilatate îi vibrau, vibra tot până la 
ultima fibră. 

Dora oftă şi se ridică greoi rezemându-se în ambele 
braţe. 

— Ce-ai zice să ne culcăm? 

Nelu se întrerupse privind perplex, de parcă i-ar fi 
propus o plimbare cu tramvaiul. 

— E totuşi miezul nopţii şi a fost o zi lungă. 

Nelu avu o schimă de nemulţumire - fusese întrerupt 
înainte de a-şi isprăvi discursul - dar în acelaşi timp realiză 
că nevastă-sa are dreptate. Intră în baie şi după câteva 
clipe, duşul izbucni în forţă. Lăcăraia n-avea să se usuce nici 
până a doua zi dimineaţa. 

Când se „azvârli“ în pat, Dora aţipise. Îi simţi braţele în 
jurul trupului „nu-mi place să dorm singur“. Şopti aproape 
inconştient: 

— Ce-ar fi să divorţâăm, Nelu? 

Bărbatul neatent, mormăi: 

— Cine? Paulienii? Uite de ce le arde şi ăstora acum! În 
momente istorice! În fond, era de aşteptat... Las' că-mi 
povesteşti mâine. 

Dora râse scurt. 

„Visează, îşi zise Nelu. Ce repede doarme, e fantastic... 
Ăia de la „Cotidianul“ sunt nişte blegi. N-au nerv, nu ştiu să 
mobilizeze.“ 

În curând îl fură şi pe el somnul. Visă mult şi numai 
tricolor. 


Anchetatorul înşurubă capacul stiloului şi îl aruncă 
enervat pe foile dosarului. 

— Iar unanimitate, fir-ar să fie! Din faţă, din profil, drepți 
sau crăcânat, de oriunde şi oricum ai privi. 

„Nu mă aşteptam ca Gigeta să reacționeze atât de 
violent... “ 

„Inclinam să cred că nu va reacţiona deloc: Era mult 
prea arogantă în infatuarea ei ca să nu devină aeriană. “ 

„N-aş fi bănuit că poate fi geloasă...“ 

„A fost o surpriză pentru mine. O cunosc de atâţia ani. N- 
am auzit-o nici măcar ridicând glasul... “ 

„Indolenţă sau sânge rece, nu ştiu, dar simţeai că nimic 
n-o poate clinti din ale ei. Că nimic n-o poate impresiona... “ 

Sau: 

„Dinu s-a arătat neaşteptat de hotărât. “ 

„Până acum aş fi jurat că Dinu e cel mai cumsecade şi 
maleabil băiat din lume... “ 

„Ultimul lucru pe care mi l-aş fi putut închipui despre 
21 PETRI 

„In eventualitatea unui divorț al Paulienilor, aş fi pariat 
oricât că iniţiativa va aparține Gigetei.“ 

„Erau încredințaţi că se înțeleg bine... În orice caz, că n- 
aveau chef să-şi spargă capul unul altuia... “ 

„Căsnicie fericită? Ce inseamnă fericire, domnul meu? O 
nălucă... Trăiau împreună normal. “ 

Tot unanim şi cel mai enervant: 

Cu accepţia lipsei de mobil (pe moment, căci există şi 
raţiuni subterane care ni se dezvăluie mai târziu) a unora 
dintre persoanele implicate, fiecare putea fi desemnat 
drept autor. Asasinatul nu presupusese nici forță deosebită, 
nici o armă a crimei deosebită, nici circumstanțe deosebite. 
Regizate sau nu, condiţiile fuseseră la fel de favorabile 
pentru fiecare dintre suspecți. 


Capitolul III 


NASTURELE CU SCLIPICI 


ID eux-pisces-ul din moire alb, compact (material 


cumpărat „de la pachet“ şi lucrat după un model „Dior“ la 
„Arta Modei“) era pretenţios, greoi şi-ţi făcea impresia că 
nu poţi pune degetul pe el, fără să dai peste ceva: pliuri, 
godeuri, pense, umeri creţi; douăzeci şi opt de nasturi 
umpluţi cu paiete încheiau jacheta, marcau mâneca până la 
cot şi şliţul adânc al fustei. 

După căsătorie, când Gigeta se săturase de toaletă îl 
făcuse cadou lăptăresei care-şi mărita fata, după ce în 
prealabil îi tăiase nasturii. Punându-i laolaltă şi înşirându-i 
acum pe o aţă roşie, mai groasă, Manole Paulian retrăia 
crâmpeie din zilele acelea tulburi, fără contur, defilare de 
imagini la fereastra unui tren care goneşte într-un peisaj 
necunoscut. Din film rămăseseră doar pete de culoare, ici 
colo câte un punct de reper convenţional, şi acela învăluit în 
ceaţă. Fragmentele, în desfăşurarea lor rapidă nu lăsaseră 
timp analizei, impresiile, unele înregistrate inconştient, 
aveau să se decanteze mai târziu stârnind comentarii, 
găsindu-li-se tâlc şi rubrică. Din inventarul cuvintelor cu 
miez evident memorabile erau ale Virginiei. 

Masa se dăduse la restaurantul „Cina“ şi abia atunci, în 
seara nunţii, Virginia avusese ocazia să o vadă pe Gigeta. 
Manole o cunoştea însă îndeajuns de bine pe soră-sa ca să- 
şi dea seama că e stupefiată. Pe vremea ei, Virgi fusese 


indiscutabil o figură, excentrică, trăsnită, nostimada 
soarelelor fără a cădea în ridicul, arborase toate modele în 
variantele lor acute. „Iapa“ la pian şlagărele de ultimă oră, 
era un deliciu să o auzi cântând songuri, bluesuri, jazz, 
bătea step pe masă şi dansa tangou apaş cu accente de 
demimondenă, călărea cu aplomb de ofiţeri de roşiori şi, în 
general, nu exista iniţiativă fistichie la care să nu participe 
cu entuziasm. Toate însă cu cel mai desăvârşit bun gust şi 
fără umbră de vulgaritate. Mama lor, coana Agepsina se 
simţea consternată iar când o surprinsese cu rochia pusă 
direct pe pielea goală cu excepţia ciorapilor, o dăduse afară 
din casă. Argumente - şi asta era realitatea - că aşa se 
îmbracă „cele mai şic cucoane din Bucureşti, uită-te la 
ultimele vogues-uri“ nu însemnau nimic pentru bătrână. Se 
simţea mai ales indignată că ginere-său nu reacţionează şi-i 
acceptă exhibiţii de şantan. 

„Cum te lasă mamelucul ăla să umbli despuiată? Nu vă 
mai ajunge odaia de dormit? Puțin îmi pasă ce se poartă la 
Paris! Şi dacă tot e vorba de import, că m-aţi înnebunit cu 
importurile, aduceţi aici Versailles-ul, nu scandalul...“ 

Manole Paulian, detestând ipostaza de socru mare, 
încercase să treacă cât mai neobservat şi se aşezase la 
masă lângă Virginia. De altfel, petrecerea decursese 
decent, nu se consumaseră momentele de bâlci clasice - 
strigături de dar, lăutari oacheşi şi sentimentali agăţaţi de 
urechea naşului, furtul miresei, cravate slăbite din nod etc,, 
- dar sprâncenele fine ale Virginiei nu abandonau 
consternarea, între buşeurile cu ciuperci şi şalău au gratin, 
colonelul mormăise: 

— Ce naiba îţi ţii respiraţia? Arăţi de parcă ai fi înghiţit 
un peşte viu. 

— Aşa mă şi simt, îngânase Virginia. 

— Atunci controlează-ţi expresia. On nous regarde... 

Bătrânul Paulian îi privise nedumerit: 

— Ce se întâmplă? 

Virginia dăduse paharul de şampanie pe gât: 


— Nu pot să-mi revin. Vorbea nedezlipindu-şi privirea de 
chipul Gigetei. Spun drept, nu mă aşteptam la o figură atât 
de... vizigotă. Trebuia totuşi să ne avertizezi... 

— Cine-i vizigotă? se interesă bărbatu-său, holbându-şi 
ochiul în care purtase cândva monoclu. 

— Noru-sa, nom de Dieu. Mireasa! O văd foarte bine în 
Regina ostrogoților. i, ţi, ţi... Ce toaletă imposibilă! 

— Parcă ziceai vizigotă. Te contrazici. 

— Ah, Titi, te rog, ştiu ce vorbesc... 

Manole strânse discret mâna soră-şi pe sub masă. „Vă 
implor, aveţi timp să vă certaţi acasă...“ Se simţea şi el 
speriat, dar din cu totul alte motive. Evenimentele se 
petrecuseră prea repede, nu avusese timp să se 
obişnuiască, lumea aceasta în care intra Dinu îi era complet 
străină... Ar fi dorit măcar să cunoască raţiunea acestei 
căsătorii. 

Mirii nu păreau prea îndrăgostiţi şi, în orice caz, 
fericirea, element de recuzită important al momentului nu 
se citea pe chipul niciunuia dintre ei. Veselia lui Dinu, 
stimulată considerabil şi avea impresia bătrânul, intenţionat 
stimulată de băutură, era crispată şi artificială, Gigeta, 
indiferentă, chiar rece părea că asistă la nunta altora! 

De partea cealaltă a mesei, Stăneştii, părinţii Gigetei 
făceau figură  lamentabilă.  Mărunţei, provinciali, 
nelaîndemână într-un decor cu care în mod evident nu erau 
obişnuiţi, încurcaţi de numărul tacâmurilor şi neştiind, ce 
furculiţă să aleagă semănau extraordinar, unul cu celălalt şi 
amândoi cu o pereche de bâtlani împăiaţi. Bătrânul Paulian 
şi-i închipuia foarte bine într-un laborator de Ştiinţe 
Naturale al unei modeste şcoli, din modesta urbe. Ochii 
neliniştiţi, vii şi combustibilizaţi de o teamă inexplicabilă - şi 
ăştia sunt speriaţi! Ce Dumnezeu se întâmplă?! - le 
însufleţeau figurile devitalizate. Cel puţin, mâna femeii 
tremura îngrozitor iar degetele înnodate de reumatism, cu 
unghii roase, făţuite cu lac roz de manichiuristă în 
dimineaţa respectivă la coafor, în timp ce aştepta „să prindă 


permanentul“, spuneau totul despre gospodăria cuscrilor. 
Nu trebuia s-o priveşti de două ori ca să intuieşti că 
nefericita spălase mai multe chiuvete cu vase şi oale 
murdare decât avea fire de păr în chevelura săracă, 
curăţase mii de lighene cu mazăre sau de spanac, iar 
numărul negilor de pe gât depăşeau considerabil pe cel al 
buchetelor de flori primite în toată viaţa. 

Bătrânul Paulian, ca întotdeauna cooperant la nefericirea 
altora, se simţise impresionat. Nici figura cuscrului nu era 
mai prosperă. Cele câteva pahare de vin îi vopsiseră chipul 
cu acea veselie tăcută şi cărămizie specifică individului 
timid, neobişnuit cu petrecerile. Un zâmbet nătâng, parcă 
lipit de obraz, acelaşi şi continuu ceasuri întregi amplifica 
aerul umil. 

„ţi face impresia unei slugi, zi rudă săracă, 
recunoscătoare că a fost primită la masa stăpânilor.“ Se 
întreba prin ce miracol o zămisliseră oamenii aceştia pe 
Gigeta. Înţepată şi plină de ea, se arunca mai degrabă spre 
unchiu' Fane personajul violaceu din capul mesei, de la 
distanţă cel mai important, vedeta nunţii. 1 se făcea curte la 
modul uleios, i se umpleau paharele şi i se preveneau 
gusturile cu spinare şi zâmbet de subalterni. Manole 
Paulian nu reţinuse exact rolul în distribuţia de familie - văr, 
unchi, prieten - simţea doar că tipul îi e profund antipatic. 
Sanguin, bine hrănit, cu ochi sticloşi, îl simţeai puternic, 
sigur de el, periculos. Vorbea puţin, bea sobru, mânca 
dezinvolt elegant, ca o persoană deprinsă cu eticheta 
meselor pretenţioase. Zăbovise exact două ore după care, 
făcându-i lui Dinu semn să-l urmeze, îi înmânase un plic în 
holul restaurantului. Dinu lăsase capul în jos, bălmăjind 
ceva în barbă. Manole, aflat la garderobă după ţigări 
trăsese cu urechea şi rămăsese mirat de comportarea şi 
cuvintele străinului. Aplicând o palmă uşoară, dar chestie 
de nuanţă! - totuşi palmă, pe obrazul lui Dinu, rostise 
răspicat: 

— Ne-am înţeles!... De-acum înainte, fără prostii. 


Se răsucise pe călcâie şi fără să aştepte vreun răspuns 
plecase cu pardesiul pe braţ, salutat în echer de portarul 
restaurantului. 

Tonul ameninţător nu scăpase bătrânului care se grăbise 
să-l ajungă din urmă pe fiu-său. 

— Cine e persoana, Dinule? 

Tânărul tresărise. Încercase să pară nepăsător. 

— A, tu erai?... Nimeni... Un rahat, dă-l în mă-sa. 

— Hm... Nu cred că ar fi prea simplu. Nu cred deloc. 

Ciudăţeniile continuaseră. A doua zi dimineaţa, mirii 
urmau să plece pentru o săptămână la Sinaia, într-o 
modestă schiţă de voiaj de nuntă. Deşi biletele şi camera la 
hotel fuseseră reţinute iar valizele pregătite, trebuiau doar 
încuiate, Gigeta decisese scurt că renunţă. „Nu suport 
acum o deplasare, sunt epuizată...“ 

Manole Paulian îşi ascunsese nedumerirea, dar se simţise 
şi mai nedumerit dinaintea indiferenţei lui Dinu care 
primise situaţia cu seninătate. Încercase o opoziţie de 
circumstanţă dar îl simţeai că respiră uşurat. 

„Obosiţi la vârsta lor... se mirase bătrânul, de parcă te-ai 
însura în fiecare săptămână...“ 

Un alt amănunt din aceeaşi faimoasă noapte a nunţii şi pe 
care se ferise să-l comenteze chiar cu soră-sa îi dăduse alt 
prilej de reflecţie. Întorşi de la restaurant, (desigur înainte 
de miezul nopţii; jalnicele nunţi din epoca de aur care 
începeau la ora 14 în lame şi smoking pentru că Ceauşeştii 
nu îngurgitau divertisment după lăsatul serii) zăboviseră la 
un pahar de şampanie. Gigeta îşi muiase doar buzele apoi 
se retrăsese. Rămăseseră în sufragerie doar ei doi. Şi aici, 
lucru şi mai ciudat, Dinu se lăsase antrenat de conversaţie, 
ba o şi alimentase, trecuse de la şampanie la whisky şi 
brusc, bătrânul avusese sentimentul că băiatul n-are deloc 
chef să urce în dormitor. 

„Cred că aceşti copii nu se doresc îndeajuns, îşi zisese 
Manole care şi în gând se exprima cu decenţă. Cel puţin, 
aşa am eu impresia.“ 


Totul i se părea straniu, în contradicţie cu ce cunoştea, 
trăise ori auzise el în privinţa unor proaspeţi căsătoriţi. 
„Dacă ar fi fost o legătură veche, consumată, aş mai putea 
pricepe... Dar ei s-au cunoscut recent... nu ştiu dacă au 
trecut două luni... Şi atunci... Dacă nu se iubesc, explică-mi 
dumneata de ce s-au mai luat?...“ 

Misterul avea să i se dezvăluie mult mai târziu, peste ani, 
când curiozitatea îi ostenise în bună măsură. Se obişnuise 
între timp cu bizareriile „vizigotei“, aşa cum rămăsese 
pentru Virginia în conversațiile lor private, se născuse 
Crişan, se întâmplaseră atât de multe... Şi apoi, mariajul 
fără să înregistreze cote înalte nici fericire, dar nici 
dezastru - mergea, Dinu era acelaşi băiat bun cu dispoziţie 
egală, Gigeta dacă nu era deranjată rămânea suportabilă şi 
tuturor li se părea - cel puţin aşa credea Manole - că asta-i 
normalul de când lumea. 

Când însă într-o noapte mai specială Dinu îi smulsese 
legătura de pe ochi, bătrânul avea să se mire cum de nu 
făcuse nici o corelaţie între această căsătorie ciudată şi 
anume întâmplări „grave, da, da... foarte grave“ petrecute 
doar cu puţin timp înainte... 


Puse nasturii cu sclipici într-o punguliţă de plastic de la 
colanţii Gigetei şi legă gura strâns cu un capăt de şiret 
TOŞu. 

„Dragul de Manolică nu-i din cale afară de isteţ, nu-i spirt 
ca Virgi, dar are bun simţ şi suflet mare. Dumnezeu are 
grijă de ăştia, mai neajutoraţi...“ 

— Biata Tuşa Cuţa, şopti bătrânul strângând în braţe 
perna. O scotea pe mama din sărite cu panseurile ei... 

Adormi uitând să-şi scoată proteza. Avea s-o găsească în 
pat a doua zi, azvârlită de convulsiile sforăitului. 


Gigeta se trezi ca în fiecare luni dimineaţă, la ora 7. Nu 
era mai prost dispusă ca de obicei dar, încă nedezmeticită şi 
respectând o hotărâre luată în ajun, dar despre care nu-şi 
mai amintea clar, ştia că este, că trebuie să fie supărată. 
Când deschise ochii, constată că patul lui Dinu e 
nedesfăcut. Se culcase probabil în odaia lui Crişan unde în 
afară de pătuţul băiatului se mai afla o canapea extensibilă. 
Se mai întâmplase să doarmă acolo dar numai în situaţii de 
excepţie, când fiind bolnavă prefera să fie singură în 
dormitor. 

Recapitulă discuţia din ajun şi un râs uscat îi strâmbă 
gura. Aşezându-se în faţa toaletei, cu gesturi mai nervoase 
ca de obicei îşi prinse părul în câteva ace pentru a se putea 
machia mai comod. O privire pătrunzătoare, cu nasul 
aproape lipit de oglindă o asigură că arată bine, fraiche şi 
fără cearcăne. Pe umerii plini, blidele cămăşii de noapte 
combinezon lăsaseră două urme înguste, roşietice. Se masă 
şi trecu în baie. 

În timp ce-şi făcea toaleta, trebui să recunoască, că 
atitudinea lui Dinu o surprindea nepregătită. În zece ani de 
căsătorie, era primul lui act de nesupunere. Situaţia o irita 
prin inedit dar în primul rând pentru că era vădită tentativa 
de uzurpare a unui drept pe care Gigeta şi-l arogase de la 
bun început în mod absolut: acela de a decide, de a domina, 
de a fi necondiţionat ascultată. 

„Îmi face mie pe independentul! Vrea să divorţeze... 
Chestiunea mă lasă rece. O vom face însă dacă vreau eu şi 
când decid eu!“ 

În realitate, Gigeta nu-l luase niciodată în serios şi era 
hotărâtă să nu îşi bată capul nici acum. Cine ştie ce toană l- 
a pălit, „da, da toană“ conchise trecându-şi a treia oară 
pensionul cu rimei peste gene. Întrerupse operaţia brusc, 
străfulgerată de un gând. Revelator: 

„Ăsta era! Şi începu să râdă, arătând oglinzii dinţii 
mărunți şi regulaţi. Ce naivă sunt!... Cum de nu mi-am dat 


seama! Domnul e gelos... A sesizat că Gioni îmi face curte 


« 


Şi... 
Nebunul de Gioni fusese într-adevăr imprudent şi dacă 


molâul reacţionase atât de violent îşi putea lesne imagina 
dimensiunile scenei pe care le făcuse o vulcanică othelliană 
ca Nina. 

Se simţea atât de flatată, încât râse umflată de satisfacţie 
până îşi isprăvi toaleta, o oră de excepţie căci de la 20 de 
ani îşi raţionaliza mobilitatea feţei şi, prevenind ridurile, îşi 
cenzura râsul vrăjmaş. Era prima oară că uita. Simţindu-se 
în continuare într-o dispoziţie strălucitoare, arboră în 
premieră o rochie de voile, verde plisată soleil, ultimă 
noutate a stiliştilor italieni. 

Decise totuşi să-şi camufleze starea de spirit abordând un 
aer glacial şi ofensat. Dinu nu trebuie scăpat din lesă, 
trebuie să ştie că nu-i sunt îngăduite crize de personalitate, 
că orice act de nesupunere va fi imediat sancţionat. 

Deschise şifonierul şi primul lucru care-i sări în ochi fu 
biletul pus la vedere pe poşetă. 

„Aha! îşi zise mulţumită. Micuţa scrisorică de scuze... 
Veşnicul lui «I am sorry». Doar că de data asta n-o să-i 
meargă...“ 

Îl deschise cu vârful unghiilor manichiurate de parcă ar fi 
atins o cârpă murdară; anticipa deliciile unor scuze umile 
pe care avea să le accepte greu: 


Ți-am pus biletul pe geantă ca să fiu sigur că îl vei găsi. 
Vreau să ştii că aseară n-am glumit. Voi divorța, oricât m-ar 
costa această hotărâre. Te avertizez că orice opoziţie este, 
va fi zadarnică. Comunică-i-o te, rog şi avocatului pe care-l 
vei angaja. Dacă înţelegi exact ceea ce vreau să spun, ne 
vom cruța timpul şi nervii. Nu am nici o pretenție 
materială, tot ceea ce am achiziţionat impreună iţi 
aparține. In cursul dimineţii de azi, introduc acţiunea. Sper 
că totul se va petrece decent... 


Asemănarea cu o meduză scoasă din minţi era izbitoare 
şi bătrânul Paulian rămase țintuit locului. Dacă expresia nu 
ar fi fost fioroasă, caricatura era perfectă - ochii aţe oblice, 
gura prizonieră între două arcuri de cerc, şuviţele de păr 
date cu gel fulgere ţâşnite în jurul capului - l-ar fi făcut să 
râdă. Lipi instinctiv peretele şi aşteptă cu răsuflarea tăiată. 
Gigeta îl măsură cu dispreţ ucigaş. Făcu o pauză lungă care 
îşi atinse scopul. Paulian simţea că îl trec sudorile. Îngână 
prosteşte: 

— Bună dimineaţa. 

Buzele Gigetei se schimonosiră într-un râs rău, fără dinţi. 
Declară tăios: 

— E excelentă, te asigur. 

Bătrânul aprobă din cap şi dădu să iasă: 

— O clipă! Te rog comunică-i fiului dumitale... 

— A... a plecat. Mai de dimineaţă. Pe la cinci... Da, da... 
Chiar la cinci. 

— Aha! Felicitări. După ce că e porc e şi laş. 

Manole Paulian înghiţi în sec: 

— "Te rog, Gigeta... Să nu folosim cuvinte tari pe care, nu-i 
aşa... să le regretăm. 

— De regretat, va regreta dumnealui. Şi încă amarnic. 

— Bine... Cum crezi... Dinu a plecat... cum să spun, 
definitiv. Adică pentru câteva zile, până ce... 

Nu-şi găsea cuvintele. Gigeta - tâmplele îi pocneau de 
furie - izbucni: 

— Până ce?... Vorbeşte odată şi nu tremura ca un vierme 
nenorocit. 

Bătrânul Paulian roşi. Nimeni, în peste şaptezeci şi cinci 
de ani, o realiza acum cu uimire, nu-l insultase, nu i se 
adresase pe un ton ireverenţios. Părea cu totul neobişnuit 
dar firea blajină şi un destin mediocru îl feriseră de 
situaţiile acute, chiar dintre cele mai mărunte. Fusese un 


copil docil, străduindu-se să fie pe placul tuturora şi deci, 
imposibil de bruscat, un şcolar mijlociu despre a cărui 
silinţă nu se putea îndoi nimeni, un funcţionar conştiincios 
şi soţul tolerant al unei femei placide până la somnolenţă. 
Cu autorităţile comuniste nu avusese de-a face, trecea 
strada numai pe verde iar la rarele cozi la care participase 
în viaţa lui ceda locul câte unui nerăbdător mai nărăvaş. În 
mod normal s-ar fi simţit dezarmat dar ineditul, brutalitatea 
Gigetei, îi biciuiră în mod neaşteptat orgoliul. Se simţi luat 
de val, total lipsit de control şi purtat spre zone 
necunoscute. '[ipă cu răsuflarea tăiată: 

— Dumneata!... Da! Să-ţi fie ruşine... Foarte bine a făcut 
Dinu... Da... Da.... 

Doamna Paulian încercă să fie ironică: 

— Asta rămâne de văzut. 

În realitate, îşi regreta ieşirea. Era în contradicţie cu felul 
ei de a trata lucrurile în general, îi deteriora poza de lady 
construită cu migală încă din adolescenţă. Grobianisme îşi 
îngăduia doar în monologurile interioare şi dacă, printr-o 
minune de tehnică, i s-ar fi putut înregistra gândurile 
nerostite, grosolănia, trivialul şi fantezia sintagmelor 
puturoase ar fi umilit o echipă de hamali beţi turtă în meci 
cu „naţionala“ gunoierilor. 

— ...Fiul meu a plecat până ce te vei muta dumneata... Să 
te întorci la părinţii dumitale. Aici e casa lui... Aşa să ştii. 

Gigeta şuieră: 

— Şi asta rămâne de văzut. 

Bătrânului îi clănţănea proteza de furie. Se adresă de 
fapt zidului chipul Gigetei, întreg interiorul era învăluit într- 
o ceaţă ca de vată. 

— Ce să vedem... Da... Nu-i drept ce faci dumneata... 
Există tribunale... Legi... 

Gigeta se îndreptă spre uşă râzând sfidător. 

— Am să rămân aici cât o să am chef.... 

— ...Tribunale şi legi. Ai să vezi dumneata. 


— ...Poţi să i-o comunici rahatului de fecioru-tău. Plec 
doar când poftesc, moşnege. Poate după ce crăpi. 

Ceaţa din casă deveni roşie. Paulian încleştă pumnii:, 

— Am ştiut... lotdeauna am ştiut! Eşti o... o... vizigotă! 

— Moşneag smintii! 

Manole Paulian îşi dădu drumul epuizat pe canapea. Uşa 
trântită de Gigeta zgudui casa şi se uită năuc la tencuiala 
sărită pe parchet. 

Versuri deprinse de mult, pe băncile şcolii primare de 
băieţi „Alexandru cel Bun“ din Botoşani, îi zvâcniră pe buze: 

„„„.De un moşneag da, împărate, dar moşneagul ce 
priveşti...“ 


XXX 


— Ce-ţi veni, mon cher să ne trezeşti cu noaptea în cap? 

Gioni Diamandescu se uită râzând la ceasul sovietic de pe 
bufet, imitație din plastic a unui iceberg în care fusese fixat 
un cadran verde viu, mineral. Ora 7. 

— Gioni! îl mustră convenţional nevastă-sa. 

Dintr-o singură privire, înţelese că „buba s-a spart“. 
Chipul bucăliu al lui Dinu acum scăzut şi crispat, cu 
trăsăturile adunate şi sacul de voiaj pentru deplasări scurte 
agăţat de umăr spuneau totul. 

Tânărul Paulian îşi muşcă buza: 

— Iertaţi-mă. De la 6, mă învârt prin cartier, ca să nu vă 
deranjez. 

Gioni îl bătu pe umăr. 

— Eşti un fraier. Ce naiba s-a întâmplat? 

— Dacă aveţi secrete, eu pot să mă retrag, spuse Nina 
prea repede, prea oportun, prea diplomatic. 

Dinu surâse amar: „bănuieşte sau chiar ştie...“ Gioni îi 
îndreptă nevesti-şi o privire oblică. Parafrază mental un 
precept filosofic citit într-un almanah, ajustându-l la 
situaţie: „Excesul de tact duce la gafe.“ 


— N-am secrete faţă de voi, mormăi sumbru Paulian. 
Încercă să râdă: Cer azil politic... 

Diamandescu zâmbi: 

— Habar n-am ce vrei să spui. Arată-ţi cărţile şi ne 
pronunţăm. 

Paulian lepădă sacul, încercă să-i cuprindă pe amândoi 
într-o singură privire. 

— Dacă vă deranjez, nu-i nici o problemă. Mă descurc 
eu... 

Nină îl conduse maternă până la primul scaun. Îl sili să se 
aşeze apăsându-i umerii. 

— Băieţaş, exprimă-te limpede. Orice s-ar fi întâmplat, fii 
sigur că nu te lăsăm... 

Dinu răsuci uşor capul şi-i sărută mâna rămasă pe umăr. 
Ochii i se umeziră. Îl înduioşau gesturile de prietenie. 
Încercă să pară degajat: 

— Fraţilor, eu am cărat-o de acasă! M-am despărţit de 
Gigeta. 

Diamandescu şi nevastă-sa se consultară scurt peste 
capul lui. 

Sigur, mirosiseră „istoria“, dar nu se aşteptaseră la o 
evoluţie atât de rapidă şi categorică. 

— Dacă aş putea sta la voi un timp... Sigur, numai dacă e 
posibil... Aveţi camera de serviciu... Nu v-aş încurca prea 
mult. 

Vorbea cu ochii plecaţi, copleşit de jenă. Nu-i plăcea să 
ceară, dependenţă - de orice natură - îl umilea. 

— Mă pot duce la un hotel, chestiunea e că... Îşi trecu 
palma peste fruntea transpirată. Voi avea cheltuieli mari şi 
m-a mai pus dracu' să cumpăr rahatul ăla de teren de la 
Ştefăneşti. Nu ştiu ce-a fost în capul meu... În fine, sunt cam 
strâmtorat. 

Nina îi astupă gura cu palma mare, proaspătă, răcoroasă 
de om capabil, energic şi pe care te poţi bizui. 

— Nici un cuvânt în plus. De când ai deschis gura, ai 
debitat numai prostii. O să stai la noi fără nici o problemă. 


Cât despre despărţire, poate te mai gândeşti... Mai ai timp. 

În ochii turquoise ai lui Diamandescu se aprinse o 
flăcăruie de râs: „Câte banalităţi poate înşira Nina şi numai 
tâmpenii de bună gospodină!“ Recunoscu însă în sinea lui 
că n-ar fi ştiut cu ce înlocui textele-gogoşi. Tăcerea, în 
anumite momente trebuie totuşi mobilată chiar şi cu 
stereotipii, în funcţie de situaţie: de la injecții cu optimism, 
(totul se rezolvă, lasă să treacă timpul suntem siguri că va fi 
bine etc....) până la condoleanţe. Stereotipii care, în ciuda 
platitudinii, rămân valabile. 

— Hai, Dinule, spuse Nina cu o vioiciune forţată: „Ce buni 
prieteni suntem noi! şi înţelegem atât de bine prin ce treci!“ 
Bănuiesc că n-ai dormit toată noaptea... Până faci tu un duş, 
îţi pregătesc camera. 

Bărbatu-său o privi curios. Nina era ultima persoană 
despre care şi-ar fi închipuit că ar încuraja o despărţire. 
După o tinereţe  jucăuşă, naufragiase într-un 
convenţionalism conjugal de tip evanghelist: „Căsnicia 
trebuie salvată cu orice preţ, sacrificiul de moment îi înalţă 
valorile, mai devreme sau mai târziu, vom avea satisfacția 
jertfei şi a dărniciei împlinite.“ 

„Presupun că nu o suportă pe Gigeta, un resentiment 
adânc, crâncen...“ 

Dinu se mută de pe un picior pe altul, descumpănit. 
Simţea nevoia să vorbească, să se descătuşeze. Până la un 
anumit punct, desigur. Atât cât i se îngăduia unui 
gentleman să-şi dezvăluie nefericirea. 

— Nu cred că aş fi în stare să dorm... Sunt prea agitat... 
O să vi se pară... nu ştiu cum... Nu mă judecaţi... dar aş 
prefera să beau ceva... 

Gioni Diamandescu exclamă cu glas de sărbătoare: 

— Ura, bătrâne! La dispoziţie! Cred că nu ne-ar face rău 
câte o picătură. 

Nina simulă perplexul: 

— Sunteţi nebuni? La 7 dimineaţa? 


— Ei şi? râse Gioni. lată avantajele privatizării. Eu îmi 
amân partida de poker, tu laşi fâţele să dea singure din 
fund, fără consilii ştiinţifice. 

Nina, deşi arsă de curiozitate, simulă consternarea:. 

— Gioni! 

— Prezent! 

— Dinu trebuie să se odihnească. Un somn bun... Uită-te 
la el în cel hal arată! 

— E destul de mare ca să ştie singur ce are de făcut. 

Paulian zâmbi nesigur: 

— Ce bine că vă am pe voi... 

Dimandescu îl împinse spre baie: 

— Nina are dreptate! Un duş o să te învioreze. Ai un 
halat roşu agăţat pe uşă... După-aia discutăm... Eu pun de 
cafea... Hai, mon vieux! Grăbeşte-te. 

Îl conduse până în pragul uşii şi asigurându-se că 
nevastă-sa nu-l aude, îi suflă în ureche: 

— Sper că gagica-i mişto... Cine e? O ştim? 

Surâsul lui Dinu se strânse într-un rictus chinuit. Dora... 
Gagică! Blasfemie. Rosti anevoie: 

— O să ştiţi... Când o să vrea ea... 

Intră în baie şi în curând, se auzi jetul chiuvetei apoi al 
duşului. 

Rezemată de servantă, Nina aştepta cu mâinile înnodate 
la spate. Pe buze îi flutura un zâmbet triumfător: 

— Ţi-am zis? 

Gioni ridică mâinile ca dinaintea unui revolver: 

— Mi-ai spus! Corect! 

— Te-ai fi aşteptat? 

Bărbatu-său rămase pe gânduri. Sorbi zaţul din ceaşca 
de cafea începută dimineaţă. 

— Sincer, nu. Pe Dinu l-am socotit întotdeauna o cârpă la 
picioarele transpirate ale Gigetei... Nu ştiu dacă ai băgat de 
seamă, dar duhnesc ca la un tălpaş. Îţi mută nasul. 

— Ai constatat-o probabil ieri, când îi fredonai serenade 
în genunchi. 


Diamandescu râse: 

— M-aş fi mirat să nu observi. Da, nu-l vedeam în stare de 
acte vitejeşti. Cât despre Dora... 

— Dora, ce? 

— N-o vedeam nici pe ea deranjându-şi viaţa. În orice 
caz, nu pentru unul ca Dinu. Concluzia?! Mai am de învăţat. 

Nina zâmbi şi îi încolăci gâtul cu braţele. Proaspăt 
„deodorate“, miroseau a „Fa“. 

— Sper că nu te gândeşti să iei exemplu. Mă mai iubeşti? 

— Îndeajuns ca să nu-mi iau lumea în cap, înainte de 
săptămâna viitoare. 

Îi sărută vârful nasului. Nevastă-sa îşi plie uşor genunchii 
era cu jumătate de cap mai înaltă, atât cât să-şi poată 
înfunda obrazul între gâtul şi umărul bărbatului. Nu-i văzu 
sclipirea particulară a privirii. l-ar fi dat de gândit. 


Virginia, sora bătrânului Paulian, nu avusese copii, dar 
spre deosebire de alte persoane - cele mai multe, de fapt - 
în situaţia ei, nu-i trata cu gângureli peltice imaginându-şi 
că se fac simpatice şi, desigur, mai uşor de înţeles; se 
comporta şi discuta cât se poate de natural, netratând 
diferențiat adultul de şcolar. 

Rămăsese, de pildă, celebră printre cunoştinţe, 
recomandarea făcută cu ani în urmă fetiţelor unor prieteni, 
puştoaice care încă nu împliniseră zece ani: 

„Fetelor, în voiaj, trei lucruri sunt obligatorii: periuţa de 
dinţi, pijamaua şi irigatorul...“ 

Periuţa de dinţi fusese, de altfel, una din obsesiile 
constante ale Virginiei. Avusese o dantură foarte frumoasă, 
care rămăsese intactă până azi, la aproape optzeci de ani. 
Se putea făli că în viaţa ei nu se aşezase pe un scaun 
stomatologic şi nu folosise un singur tub de pastă de dinţi. 
Ca şi maică-sa, altă „dinţoasă“ celebră, îşi curăţase dantura 


cu un aşa zis praf de şoareci, o combinaţie moştenire de 
familie, din sare zgrunţuroasă, bicarbonat şi cenuşă. 

Virginia se ţinea în general bine şi dacă mersul n-ar fi fost 
defectuos, alterat până la şchiopătară de un os crescut în 
talpa piciorului stâng, ar fi „furat“ degajat vreo 
cincisprezece ani. Păstrase expresia din tinereţe - nostimă 
şi spirituală - glasul limpede cu dicţie perfectă ca şi coafura, 
o învălmăşeală de păr prinsă în câteva ace invizibilă, vag 
oxigenată, totdeauna încâlcită. Altă ciudăţenie, nu se spăla 
niciodată pe cap şi nu folosea piepten ci doar o perie cu 
care îşi netezea superficial chevelura. 

Nu se miră când auzi soneria de la ora 8 dimineaţa. 
Excepţie printre bătrâni, îndeobşte solitari - fatalul cerc de 
vid biologic amplificat de fiecare an scurs - Virginia primea 
vizite în tot cursul zilei, fiind frecventată de persoane de 
vârste diferite şi din diferite compartimente sociale; era 
ageră, prezentă, ospitalieră, comentatoare de forţă a 
evenimentului politic. Oamenii o găseau amuzantă, încercau 
în preajma ei un sentiment de nostalgie, conştienţi că 
Virginia reprezenta unul din ultimele exemplare ale acelor 
irepetabile decenii interbelice. 

Nu se miră de loc când se trezi cu Crişan care, în mod 
normal, trebuia să fie la şcoală. Îl primi firesc, fără 
exclamaţii şi se întoarse grăbită la aparatul de radio. 
„KSln“-ul transmitea ştirile de dimineaţă. Îi făcu semn 
băiatului „o clipă şi am terminat”!, vârându-şi urechea 
dreaptă în aparat şi privind concentrat zidul din faţă. Un 
gest reflex, de pe vremea când aceste emisiuni erau 
ascultate în surdină iar la primul semnal de alarmă se 
schimba urgent postul. 

Prin anii '58, un coleg de-al colonelului făcuse „canal“ 
numai, pentru că la o percheziţie, pe ecranul „Philips“-ului 
fuseseră găsite trei semne făcute cu creion chimic, 
corespunzând lungimilor de undă ale BBC-ului, Parisului şi 
ale „Vocii Americii“... 


Crişan se aşeză în fotoliul desfundat. Ţinea strâns lipiţi - 
semn de încordare - genunchii nu prea curaţi şi se uita 
rătăcit prin jur. Pe oglinda florentină, neaşteptat de bine 
păstrată în ciuda seismelor de toate categoriile prin care 
trecuse, zbârnâia o viespe intrată prin balconul deschis. 
Ajungeau până aici zgomotele bulevardului din primele ore 
ale dimineţii, peste drum, la sediul „Partidului Liberal“, o 
femeie de serviciu în halat verzui spăla geamurile. Lângă 
intrare, pe balustrada de piatră a clădirii, un prăpădit îşi 
întindea marfa, vreo câteva zeci de cărţi cam ferfeniţite şi 
reviste capitaliste vechi de cel puţin 2-3 ani. 

Un suspin adânc sfâşie pieptul băieţelului. Ochii i se 
opriră asupra micii pendule de bronz de lângă fotografia 
colonelului şi care, din câte îşi aducea el aminte, nu 
mersese niciodată. În general, se simţea bine la Virginia dar 
acum totul i se părea îngheţat, străin şi dacă ar fi cunoscut 
termenul ostil nenea „Cau-Cau“, foarte chipeş în uniformă 
de maior (anii '41 - Foto Julieta) şi cu monoclu, i se părea 
străin. Când Crişan era mic, îl alinta speriindu-l cu 
croncănituri de cioară. Băieţelul nu le putea reproduce 
decât simplificat: „Cau-cau...“ Vine nenea „Cau-Cau“. 
Rămăsese numele consacrat chiar şi pentru familie. 

În sfârşit, Virginia se desprinse de aparat, cu ochii 
sclipind de satisfacţie: 

— Ruşii sunt perfizi... Încearcă să-l manevreze pe Bush, 
ca să scape de japonezi! Emise hohote distincte de râs: Ha! 
Ha!... Sunt ridicoli... Uită că Bush a fost şeful CIA, înainte! 
Kurilele se întorc la japonezi, ascultă-mă pe mine. Tot ce am 
prevăzut acum 45 de ani, s-a împlinit cuvânt cu cuvânt. 
Păcat de Titi, de ai noştri, că n-au mai apucat să vadă... 
Acum, chestiunea e ce face Backer la Paris. 

— Tanti Virg, o întrerupse băiatul timid. 

— Da, dragă... Ai nevoie de bani?... Întinse mâna după 
poşeta aflată la îndemână, pe o comodă: am primit ieri 
pensia... Sunt sigură că pot face ceva pentru tine... Sper că 
nu te-ai apucat de fumat. E un viciu imposibil... 


— Nu, tanti... 

— Foarte bine deşi înţeleg că ţi-e greu când la voi toţi 
pufăie. 

— Nu... adică nu vreau bani. Altceva... 

— Spune, dragă... la stai! Parcă ai plâns. Intră imediat în 
panică! S-a întâmplat ceva la voi? 

Crişan rosti greu, parcă scurtcircuitat de astm: 

— Tata a plecat de acasă... De tot... Mama a ţipat azi 
dimineaţă la Coco... A făcut-o... vizigotă! 

Virginia căscă ochii perplexă, copleşită, având impresia 
că nu realizează, cumulul de nenorociri o depăşeau, 

— Ce vorbeşti?! Nu înţeleg nimic. Ce le-a venit? Ieri eraţi 
toţi, aux mieux... Unde zici că s-a dus Dinu? 

Trupul băieţelului fu scuturat de un hohot. Lacrimile abia 
stăpânite. Îi inundară obrajii. Scoase o batistă murdară şi îşi 
şterse nasul. 

— Nu ştiu unde s-a dus, dar divorţează... l-a zis lui Coco 
moşneag smintit... Şi vierme... şi... Chipul mic se boţise de 
durere: A fost rea... 

— Cine, dragă? suflă stupefiată, Gigeta?... Vai de mine! 
Îmi spui nişte orori... Un scandal groaznic. Dar de ce? Din 
ce s-au luat? 

Inima lui Crişan se boţi. Nu putea uita clişeul surprins în 
grădina Diamandeştilor. Suflă cu nasul în pământ: 

— Tata o iubeşte pe Dora. Am văzut eu... 

— Ce-ai văzut?! 

— „A sărutat-o. Vrea să moară... 

— Cine să moară? Ah, le amesteci îngrozitor. Îi telefonez 
lui Manole. 

Băieţelul suspină: 

— Acum doarme. 

— Cum?! 

— Doarme. După ce a plecat mama la şcoală, s-a culcat. 

— Adică după scandal?! 

Crişan dădu din cap, trăgându-şi nasul fără batistă. 


— Dumnezeule! Să nu i se fi făcut rău! Precis a avut un 
atac! Am ştiut că se întâmplă o nenorocire! 'loată 
săptămâna l-am visat pe Titi. Supărat. Am presimţit, eu nu 
mă înşel niciodată... Am presimţit, continuă din ce în ce mai 
ambalată, deşi nu presimţise nimic. 

Se repezi la telefon. Formă înfrigurată numărul dar din 
cauza tulburării, greşi de două ori. Sună lung, mai încercă, 
dar fără rezultat. Nu răspundea nimeni. 

Asaltată de gânduri negre şi pierită de spaimă, îşi luă 
poşeta şi năvăli în lift fără să-şi dea seama că plecase în 
pantofi de două culori. Stângul - negru, dreptul, cel de 
pânză care-i menaja în casă laba infirmă, alb. În taxi, avu 
impresia că se sufocă de emoție. 

— „Numai de nu mi s-ar face rău.“ 

Simţi mânuţa rece a lui Crişan care căuta instinctiv 
ocrotire. 

„Bietul copil! E şi el mort de frică.“ 


Gigeta părăsi „locuinţa“ sâcâită de un sentiment de auto 
nemulţumire.  Cedase nervilor ceea ce  contravenea 
principiilor ei, îşi dezvăluise întreaga artilerie, şi cel mai 
deprimant, în ciuda unor ani, mulţi, de trudă riguros 
controlată se dovedise a fi rămas vulnerabilă. Tânăra 
doamnă Paulian îşi ridicase cu migală, la serviciu şi în 
familie, distinsa statuie de gheaţă, monument de sânge 
rece. Aşa ar fi dorit să fie sau cel puţin să pară, încredinţată 
de impresia extraordinară pe care o asemenea fotografie o 
imprimă celor din jur. În realitate, fusese luată prin 
surprindere de un galop de evenimente neaşteptate - 
aceasta constituia o scuză dar nu schimba nimic -, şi se 
răfuise cu prima victimă ieşită în cale, un „beşleagă 
puturos“, neînsemnat din toate punctele de vedere. 


Tirul trebuia concentrat asupra altei ţinte şi Gigeta 
încercă să se consoleze cu gândul că era departe de a-şi fi 
epuizat muniţia. „Un foc greşit, dar numai unul singur... Am 
pierdut o bătălie dar nu războiul. Cine a spus chestia asta?“ 

Cel mai mult o surprindea însă, descoperirea unui 
puternic resentiment, ură chiar împotriva bătrânului pe 
care nici măcar nu şi-l bănuise. Până atunci nu-i dăduse 
importanţă şi, uneori chiar în clipe de bună humoare şi 
dacă avea timp să bage în seamă un „obiect“ senil, era 
dispusă să accepte că individul are totuşi tact şi că nu 
deranjează. Gigeta realiza acum, cel puţin subconştient - că 
dacă ne sunt dezagreabile persoanele care ne-au făcut o 
impresie proastă, detestăm pătimaş, pe cei cărora noi nu le- 
am plăcut sau i-am dezamăgit. 

Trecu pe la şcoală atât cât să-şi aranjeze orele - oricum 
respira greu aerul colegilor, azi însă s-ar fi sufocat - şi luă 
un taximetru spre locuinţa părinţilor ei. Nu prăpădea multe 
parale pe discernământul lor dar simţea nevoia să se 
reculeagă; să vorbească tare, să peroreze, să se indigneze, 
să smulgă exclamaţii de consternare şi legitimă revoltă. Cel 
mai puternic sentiment care o domina însă era nevoia de 
vendetă. Dorea intens, şi i se părea că niciodată nu dorise 
ceva cu mai multă forţă, să pedepsească greu, adânc, de 
neuitat; să se răzbune pe Dinu, pe bătrân, chiar şi pe 
codoaşa aia alienată, şchioapă, şuie şi neţesălată - uite cine 
vorbea de vizigoți! - pe toţi Paulienii, de la descălecare şi 
până în contemporaneitatea post-revoluţionară. 


Îi găsi acasă. Maică-sa trudea într-o bucătărie plină de 
aburi cu obrajii încinşi şi acel aer aferat specific 
gospodinelor în zile de scuturătură mare sau roboteală 
culinară specială; bătrânul demontase cutia poştală şi îi 
repara broasca. 

Gigeta intră val-vârtej şi amândoi rămăseseră stană de 
piatră. Îi vizita rar de tot, mai mult vorbeau la telefon dar şi 
atunci, bătrânii grijind să sune la ore când „fata nu se 


odihneşte“. Dar tot nimereau prost, fie că Gigeta abia 
intrase pe uşă, frântă desigur, ori tocmai ieşea, aveau 
mosafiri, sau un maldăr de teze de corectat. 

Ecaterina Stănescu, mama, (ea încerca de obicei ca mai 
îndrăzneață) se pierdea în scuze umile apoi depunea cu 
grijă receptorul transpirat în furcă. 

— E prăpădită de oboseală, mititica... Munceşte mult. 

Bătrânul, care de fapt nu se opusese deloc iniţiativei şi în 
sinea lui răsufla uşurat („bine că-i teafără şi sănătoasă”) 
replica moale: 

— Eu ţi-am zis... Las-o în rosturile ei. Să n-o pisăm... 

Gigeta le îndreptă o privire scurtă. Amândoi căscaseră 
ochii fără gene, semănau mai mult ca niciodată între ei, dar 
în special asemănarea cu două zburătoare speriate era mai 
frapantă ca oricând... 

Amănuntul în sine o scoase din sărite: 

— Ce naiba fabricaţi aici? 

Anastase Stănescu îşi şterse fâstâcit degetele de cracii 
pantalonilor. 

— Reparam cutia... Copii din bloc. Mamă-cta s-a pornit la 
dulceaţă de căpşuni... Am găsit mai ieftine, la „Matache-... 
Ştie că-ţi place. 

Paulianca îşi zvârli poşeta, pe canapea: 

— Acu v-au găsit şi pe voi zăhărelele! 

Maică-sa îngână pierită: 

— N-am ştiut că vii. Adăugă, călcându-şi pe inima de 
gospodină - dulceaţa avea să fie ratată, neagră ca păcatul. 
Dacă vrei, sting. O dreg eu mai pe urmă. 

— Alte preocupări nu mai aveţi? Mai ia omul o carte, un 
ziar, mai deschide un televizor. 

Stăneştii se priviră vinovaţi. După cărţi nu se omorâseră, 
pesemne lipsă de deprindere, din gazete nu pricepeau 
nimic, başca literele puricoase, trebuia să spargi ziarul cu 
nasul ca să te desluşeşti, televizor nu aveau. 

Cât fusese fata acasă nu-l îngăduise din pricina 
zgomotului, mai pe urmă aşa se obişnuiseră şi nu le lipsea. 


Nici aparatul de radio nu-l deschideau. 

— Eu zic să ne aşezăm, sugeră timid Ecaterina Stănescu 
trăgând cu ochiul la toaleta fiică-şi şi în general la întreaga 
înfăţişare. 

„Că mândră mai e!“ şi după treizeci şi cinci de ani nu 
înceta să se mire până la extaz cum adică ea şi Anton, din 
Caracăl, doi inşi ca toţi inşii, au izbutit asemenea persoană 
minunată! 

— Dacă numai aşa vă merge mintea, aşezaţi-vă. 

Deschise cu un gest brusc frigiderul şi scoase o sticlă cu 
apă rece. Trânti uşă cu zgomot. Bătrânii tresăriră la unison. 
Cunoşteau accesele de mânie ale fetei şi le temeau, dar 
parcă după ce se măritase, se mai liniştise. Unde se vedeau 
şi rar, dar Stăneştii prefereau să-şi închipuie că operau 
roadele căsătoriei. 

Gigeta bău pe nerăsuflate două pahare cu apă şi îşi mai 
turnă încă unul. Instinctiv, maică-să dădu să se ridice, să 
umple sticla la bucătărie dar bătrânul o ţinu de mână. 
„Fata-i nervoasă, nu vezi?“ Intuia că acum, ar fi izbucnit din 
orice fleac. 

Ochii Gigetei căzură pe „Lineretul liber“ încă nedeschis. 
Cu un bobârnac, îl expedie pe covor. 

— Dacă vreţi ştiri de ultimă oră, v-o dau pe cea mai 
straşnica. Îşi calculă cu un rânjet efectul: drăgălaşul vostru 
ginere a luat o razna! Divorţează. 

Cuvintele fuseseră scuipate. Bătrânii, aiuriţi, păreau că 
se sufocă. 

Ecaterina Stănescu o scăpă în oltenească neaoşe: 

— Doamne fereşte! ce glume-s ăştia, mamă! 

Nu era total neşcolită, „avea la bază“ o Comercială dar 
nu lucrase decât câţiva ani, până la căsătorie. Stănescu o 
ținuse acasă. Ecaterina era şubredă iar el milos. După 
aceea se născuse Gigeta şi nici unul nu concepea ca fata să 
crească cu cheia la gât. Lipsa de preocupări însă, dincolo de 
perimetrul imediat al frigiderului şi carnetului CEC, o 
abrutizaseră, alungându-i până şi pospăiala de cunoştinţe 


« 


din şcoala medie. Cu vârsta, se trezea (şi se mira ea însăşi), 
folosind tot mai des expresii deprinse acasă, la Caracăl şi pe 
care le credea de mult uitate. 

— Glume?! se miră sarcastic Gigeta, Văd că nu râde 
nimeni. Hai mamă, nu fi mai idioată ca de obicei. 

Anastase Stănescu interveni împăciuitor: 

— la-ne mai pe îndelete, Gigeluş. Mama ta e şi ea 
speriată. Parcă nici eu n-am înţeles tocmai bine. 

Fiică-sa îl fulgeră eu privirea: 

— Am vorbit limpede, româneşte. Răcni: Porcul de 
Paulian vrea să divorţeze. Acum aţi priceput? 

Ecaterina Stănescu, fiartă, îndrăzni să-şi ridice ochii. 

— De ce, mamă? Din ce v-aţi luat? 

— Auzi! ţipă Gigeta, înfigându-şi pumnii în şolduri. Din ce 
ne-am luat?! Mai bine zi, de ce l-am luat? O râmă, un nimic 
şi pe deasupra şi porc! Cum îndrăzneşte?! Cum?! 

Bătrâna vorbi maşinal, ca să nu tacă: 

— Ştiu şi eu mamă... Da' pe el l-ai întrebat? 

Paulianca simţi literalmente că pocneşte de furie. Ce 
destin nenorocit să ai toată viaţa de-a face doar cu imbecili 
irecuperabili. 

— Se mai ceartă oamenii, sugeră timid Anton Stănescu. 
Cine zice că nu s-a necăjit cu omul de lângă el o viaţă, 
minte... Aştepţi să se limpezească apele şi pe urmă... Vezi 
că e ca la început încercă să râdă. Ba şi mai dulce... 

Gigeta îşi muşcă buzele carminate: „Irebuie să mă 
stăpânesc, altfel le sparg capul.“ Din pricina efortului, 
glasul sună dogit: 

— Ce să aştept?! Ce ape?! Azi, la ora 12, e la tribunal, 
introduce acţiunea de divorţ împreună cu avocatul. 

— Are şi avocat?! se minună Ecaterina Stănescu de parcă 
faptul în sine - angajarea unui apărător - punea moţ 
tragediei. 

— Din ceva tot v-aţi încins, Gigeluş, conchise taică-său. 
Nimeni nu bagă actele, aşa, din senin. Cât ai fi de mânios, 
până ajungi la Tribunal, te răcoreşti... 


— Din nimic! răcni Gigeta. Eu nu mă cert cu nimeni. Cu 
alt auditoriu, declaraţia emisă la diapazonul respectiv ar fi 
stârnit ilaritate. De fapt, Gigeta era sinceră, iar cu bărbatu- 
său nu se certase niciodată. Vreme de zece ani. Se înşelase 
însă asupra unui singur aspect: Dinu nu era un docil, sclav, 
necondiţionat recunoscător că se afla sub porunca unei 
regine, ci doar indiferent. Superb, magnific şi cu un drăcesc 
simţ al umorului indiferent. Aerele şi pretenţiile „vizigotei“ 
îl amuzau gras, iar dacă Gigeta i-ar fi auzit râsul interior - 
hohote homerice - s-ar fi cutremurat. 

Axiome, preluate ştafetă din mamă în fiică - explicaţii 
imediate pentru orice tulburare de comportament a 
„dumnealui“, soţului - luminară mintea Stăneascăi:, 

— La mijloc e o muiere. Pui gâtul. 

Gigeta, cu tot orgoliul răscolit, săltă capul, nărăvaş: 

— Muiere? Aş vrea s-o văd şi eu pe aia! 

Substratul era de fapt altul: „Cine se pune, cine se 
compară cu mine?!“ 

— Şi cu băiatul, se interesă practică Ecaterina Stănescu, 
cum rămâne? 

Pe Gigeta, întrebarea o găsi nepregătită. La Crişan, 
prinsă de avalanşa evenimentelor, nici nu apucase să se 
gândească. Rosti scurt: 

— Încă n-am divorţat. 

Bătrânul îşi umezi buzele: 

— Dacă... dacă el o ţine tot hăis! nu-l poţi răzgândi. 
Sunteţi prea tineri... Şi nici cu de-a sila nu merge, fata mea. 
Ce? Îl priponeşti cu poliţia? Mai e ăla trai? 

— Tase! îl opri speriată nevastă-sa. 

— Faceţi cum vreţi, dar eu vă spui una... 

Se întrerupse căutându-şi cuvintele. Inima îi bătea 
strangulându-i glasul şi respiraţia. Îndeobşte, nu se 
manifesta; fusese toată viaţa umil slujbaş, umil tată de 
familie. Dar acum, indiferent de consecinţe, trebuia să 
vorbească. Fiică-sa îl măsură ironic:. 

— Abia aştept să ne-o spui pe aia, una! 


— 'Ţi-o spui, Gigeluş. Acolo unde nevasta îşi dispreţuieşte 
bărbatul, şi unde bărbatului i s-au aprins călcâiele după 
alta, nici copilului nu-i mai e moale. Lasă să vă judece 
Tribunalul şi cum s-o alege, aşa va fi bine. Voi cum credeţi, 
eu ţi-am zis ce gândesc. 

Gigeta îl privi lung. Întreaga făptură părea încleştată, 
concentrată într-un efort maxim. Întrebă, abia mişcând 
buzele: 

— Unchiul Fane, v-a mai sunat? 

Maică-sa, cu gândurile îndreptate spre viitoarele, 
inevitabilele necazuri, n-o auzi: 

— Ce-ai spus? 

— Ziceam de Fane... Mai ştiţi ceva de el? 

— Nu, mamă... Cred că-s pe puţin trei-patru ani de când 
nu ne-a mai căutat. Nu-i aşa lase? Continuă fără să aştepte 
răspunsul: Da' ce, ai vreo nevoie? Întrebăm la telefon. 

— Sper că nu s-a schimbat, spuse Gigeta ca pentru ea. 

Bătrâna făcea socoteli, clipind mărunt cu. Ochii în tavan. 

— „aşa tre” să fie... Trei-patru ani... Ba, nu!... Cinci... 
Când am zugrăvit şi l-am căutat pentru ICRAL.... Nu-i aşa 
Tase? 

Bătrânul Stănescu simţi o strângere de inimă şi rămase 
cu ochii aţintiţi în preşul de cârpe care ocrotea covorul. 


Cineva bombardă soneria, şase ori şapte impulsuri, într- 
un staccato violent. 

Gioni Diamandescu se uită la ceas, apoi la Dinu. 

— Ăsta-i precis Nelu. Numai el sună aşa, de nebun. 

O tresărire de spaimă trecu prin ochii tânărului Paulian. 
Instinctiv, dădu să se ridice dar se stăpâni. Aprinse nervos o 
țigară; fără să-şi dea seama că ultima, neterminată, ardea 
încă pe marginea scrumierei. 

Diamandescu zâmbi: 


„Începe să fie al naibii de distractiv“, şi se îndreptă spre 
vestibul. 'irul soneriei fusese reluat agresiv, simţeai 
nerăbdarea celui din faţa uşii. 

Nelu Ciprian îşi făcu intrarea, exploziv, vulcanic, în nota 
obişnuită. 

— Ura! Credeam că nu sunteţi acasă. Unde-i Nina? 

Gioni zâmbi: 

— Imaginează-ţi că unii e originali şi mai are şi serviciu. 

— Încerc, răspunse Ciprian şi se repezi cu mâna întinsă 
spre Dinu. Salve, fecior! Îmi pare bine că te văd. How do 
you do? 

Paulian îşi ridică privirea dar nu sesiză nimic dincolo de 
expresia deschisă, luminoasă, încercă să pară indiferent. 

— So and s0... 

Nelu se îndreptă spre bufet. Ceru din ochi avizul gazdei 
şi îşi turnă vodcă într-un pahar impresionant. Închină în aer 
şi izbucni: 

— Dinule, de fapt pentru tine am venit. Mă, voi aţi 
înnebunit? Asta vă preocupă pe voi acum, înainte de 
alegeri? 

Tânărul Paulian, cu ochii în fundul ceştii de cafea, rosti 
încet: 

— Nu ştiu la ce te referi. 

Diamandescu se amuza copios: 

— Fii puţin mai subtil. 

— Ce subtil, dom'le? explodă Nelu Ciprian. Suntem amici 
de-o viaţă, nu facem pe ipocriţii! Mi-a povestit Dora... 

— Ce ţi-a povestit? se interesă Gioni dulce. 

— Nu fă pe isteţul! Au intrat în damblaua divorţului. 
Lăsaţi-vă dom'le, de prostii! Cum sună textul!... „Avem 
chestiuni arzătoare la ordinea zilei...“ 

— Alea de la „PN[CD"? se interesă Gioni. 

Ciprian dădu din mână „nu discut cu neserioşii“, şi se 
adresă exclusiv lui Paulian: 

— Dinule, îşi comunic o părere personală: o nevastă, cât 
de rea, e mai bună decât una nouă. Cel puţin ştii la ce 


trebuie să te aştepţi. Bănuiesc c-ai picat după vreo pipiţă... 
Fă-ţi numărul şi... 

— Ia te uită! îl întrerupse Diamandescu râzând, aşa 
procedezi tu? Completă maliţios: (savura nespus situaţia. 
Ciprian pleda pentru o situaţie în care era în primul rând 
implicat fără s-o ştie, Dinu trăia toate  neliniştile 
„trădătorului“) sunt curios ce părere are Dora... 

Ciprian îi întoarse spatele: 

— Hai sictir! Asta voiam să-ţi zic, Dinule! Punctează 
damicela şi gata! Salcâmi în floare şi o pereche de fese mai 
nostime, nu-s de ajuns pentru o separaţiune! 

— Poate că nu-i doar o damicelă, protestă moale Dinu 
Paulian. 

Respira ceva mai liniştit. Un fapt era limpede. Nelu 
vorbea la modul general, nu ştia nimic. 

Ciprian îşi pipăi nervos buzunarele verifică precipitat şi 
maşinal dacă nu-i lipsesc cheile, ţigările, bricheta şi sări, 
efectiv sări, de pe scaun. 

— Băieți, mă grăbesc! Suntem în plină campanie... Fugi! 
Dinule, prezintă-mi cucoana. Diagnostichez la fix. Dar 
oricum, nu merită... Gândeşte-te bine, îţi stau la dispoziţie. 

Diamandescu râse: 

— Între două mitinguri în „Piaţa Universităţii“? 

Nelu Ciprian se repezi spre uşă. 

— Nu discut cu ţine politică. Eşti nul! Zero! 

— OK... Apropo... Ce-ai zice dacă Dora ţi-ar face o figură 
asemănătore? Identică şi la fel? 

Ciprian se opri cu mâna pe clanţă: 

— Adică? Ce vrei să spui? 

— Să-şi facă damblaua cu un tip oarecare - ţin seama de 
ce i-ai recomandat lui Dinu - şi pe urmă „suntem oameni 
conştienţi şi responsabili, am revenit la itinerarul normal, 
trebuie să ne concentrăm pentru alegeri...“ 

Ciprian îl privi lung! 

— Tot nu înţeleg... 


— Păi tocmai asta e, râse Diamandescu şi turquoisele din 
privire i se aprinseră. Ai fi la fel de... generos? 

Nelu Ciprian îi prinse reverele bluzei, aproape că-l ridică: 

— Ce vrei să spui? Că Dora... Începu să râdă: Parcă 
făceai bancuri mai bune... 


Anchetatorul scuipă sâmburele de caisă şi-l aruncă pe 
fereastra deschisă. Se întoarse fără chef la masa de lucru. 

Dacă ar fi fost după el, i-ar fi adunat pe toți la un loc, le- 
ar fi tras o păruială pe cinste să-şi bage minţile în cap, i-ar 
fi expediat acasă cu un şut în fund şi ar fi clasat dosarul. 
Crimele astea pasionale i se păreau neserioase, pierdere de 
timp prețios, când probleme cu adevărat importante, grave 
- uite vagonul colea, pe, şi lângă birou! - aşteaptă să fie 
rezolvate. 

„Pasionalii“, îi explică unui coleg, nu sunt periculoşi. l-a 
apucat odată amokul, dar nu recidivează. Da' apropo de 
amok... Ce nu pricep eu, dom le, e altă chestie! Accept, pot 
să accept că ăştia, componenţii triunghiului, zi 
patrulaterului conjugal, când țopăie cadril prin preajmă şi 
al doilea soț inocent, avem de-a face cu două perechi, nu? 
Zic dară, pot înghiţi ideea că toţi patru, înfiebântaţi la 
glande se ţăcănesc... 

Colegul îl privi amuzat. 

— Dar ce nu pricepi? 

Anchetatorul zbieră: 

— Că nici ăilalți din jur nu rămân normali!! Toţi parcă 
înnebunesc la ficat! Oameni în toată firea, unii cu posturi 
de te ia ameţeala işi pierd minţile, se vără singuri în rahat. 

— In fond, ce-ţi pasă? Treaba lor... 

Celălalt se holbă vânăt de furie: 

— Cum ce-mi pasă, deşteptule? Cum ce-mi pasă, când 
fiecare ascunde un satâr în sutien sau în izmene? Și atunci 
te intreb: Cine l-a scos? 

Celălalt începu să-şi vadă de treabă plictisit: 

— Hai că exagerezi! Întâi, că nu s-a lucrat cu satârul, 
doi!, ai în obiectiv cel puțin trei-patru amărâţi care ies 
categoric din cauză. 

— Eşti amabil să-mi spui şi mie care ar fi âia? 

— Nu. 


Capitolul IV 


NASTURELE DE PÂINE 


Se trezi cu o gură amară - colecistul - şi gândul, înfipt 
ac în inimă, la altercaţia avută cu Gigeta. 

— Dumnezeule! şopti înspăimântat... Ce orori ne-am 
spus! Chiar dacă le gândeşti, nu-i aşa, le ţii pentru tine. 

Îl năucea faptul că în şaptezeci şi cinci de ani nu avusese 
o singură discuţie atât de violentă, un schimb de... de 
epitete atât de brutal. Chiar ieri..., dar ce ieri?! până mai 
acum câteva ceasuri, nu i-ar fi trecut prin minte ca ar putea 
fi subiectul unui astfel de incident. 

— Da, da... De neconceput. De neiertat. 

Şi dacă se gândea bine, în viaţa lui nu asistase la ciocniri 
agresive şi vulgare. Bineînţeles, nu punea la socoteală 
scandalurile întâmplătoare ale străzii sau din tramvai, cu 
termeni oribili care-i jigneau urechile; de acestea avea grijă 
să se îndepărteze, anticipând chiar staţia de coborâre, 
ştergându-le din memorie aşa cum te grăbeşti să cureţi 
urma lăsată de un gândac strivit cu papucul. 

Tremurând - verigheta îi clănţănea pe pahar - izbuti să 
înghită pastila de Rudotel. Se lăsă în fotoliu prudent, parcă 
menajându-şi genunchii şi îşi trecu maşinal degetele peste 
maldărul de nasturi. Nu înregistra acustic mişcarea şi, 
dintr-odată, realiză că în casă stăruie o linişte ciudată. 
Amuţiseră toate. Şi tic-tacul pendulei, şi răsuflarea 
frigiderului, prin fereastra deschisă nu pătrundea nimic din 


sonorul entomologic al grădinii, sau cel, ceva mai 
îndepărtat al oraşului. 

Îl năpădi un val de spaimă. Surzise! Pe neaşteptate, un 
gen de atac desigur din cauza tulburării... Disperat, îşi 
îndreptă instinctiv ochii spre grădină. 

Crişan izbutise să se caţere pe rama ornamentală a 
ferestrei de la pivniţă. 1 se vedea doar capul înspăimântat. 
Copilul plângea şi după mişcarea buzelor era limpede că 
strigă, dar bătrânul Paulian nu distingea nici un sunet. 
Buimăcit, rezemând mobila şi zidurile, ajunse în antreu şi 
izbuti să deschidă uşa. Crişan şi în spatele lui, Virginia îl 
priveau speriaţi. 


Virginia înghiţise imediat un calmant şi încerca să-şi 
revină. Epuizată, realmente prăbuşită în fotoliu, îşi făcea 
vânt cu „România liberă“. 

— Doamne, Dumnezeule! îngână Paulian repetând 
ruşinat îmi pare rău... 

— 'Ţi-am spus de o mie de ori să renunţi la porcăriile alea. 
Că poţi să faci o infecţie sau să surzeşti de-a binelea - am 
auzit, de o grămadă de cazuri, nu mai zic - dar să bagi 
oamenii în friguri e inadmisibil! Puteam să fac un infarct. 

Crişan, mai  adineauri disperat, cu  labilitatea 
caracteristică vârstei, luase liftul din zbor şi acum zburda 
pe piscurile fericirii. 

— Coco, explică, nu se culcă niciodată fără dopuri în 
urechi. 

— Aşa e, recunoscu Paulian zâmbind stângaci... 

Soră-sa dădu din umeri: 

— Ce să-ţi spun, eşti deştept! 

— Draga mea, tu nu înţelegi, tu locuieşti singură... Eu 
trăiesc cu oameni tineri... 

— Ei şi? 

— Am un somn dificil... Simt nevoia să mă izolez... Ce vrei 
să fac?!... Am uitat să le scot... Poate... Poate, şovăi, am avut 
şi eu motivele mele. 


Virginia se învioră brusc: 

— De asta am şi venit! Ce s-a întâmplat, dragă la voi, că 
eu nu înţeleg nimic? 

Manole Paulian i-l arătă din ochi pe Crişan: „Nu putem 
vorbi în faţa copilului...“ 

Soră-sa dădu din mână nerăbdătoare: 

— Vezi-ţi de treabă, ştie tot! El mi-a spus de scandal. 

Băiatul avansă un pas în semn de confirmare şi dând de 
înţeles în acelaşi timp că nu acceptă să i se facă vânt. 
Manole îi îndreptă o privire interogativă. Se simţea speriat. 
Era destul de prost că în casă se petrecuseră lucruri urâte, 
faptul însă că băiatul avea cunoştinţă de ele i se părea cel 
mai grav. 

— V-am auzit, declară Crişan scociorând covorul cu 
degetul gros care-i ieşea din sandaua decupată, ai făcut-o 
pe mama vizigotă. 

Bătrânul începu să tremure: 

— Îmi pare rău, Crişan... Foarte rău... N-am vrut s-o 
jignesc pe mama ta... Nu eşti supărat pe Coco, nu-i aşa? 

Băieţelul, jenat de scuze şi mai ales de tonul umil îşi băgă 
degetul în nas. Se simţea intimidat şi înduioşat în acelaşi 
timp, nu ştia cum să scape din situaţia încordată: 

— Dacă... dacă vreţi, eu pot să vă culeg nişte cireşe din 
grădină. Sunt roşii, roşii! Pe cuvântul meu! 

Virginia îi zâmbi cu toţi dinţii: 

— Mi-ai face o plăcere grozavă. Încă n-am mâncat cireşi 
anul ăsta şi ştiu că ale voastre sunt extraordinare. 

Băiatul scoase un chiot Winnetou şi o zbughi pe uşă. 

— Ce copil delicios! Atât de spontan! 

— Da, şopti bătrânul cu ochii umezi. E un copil bun... 
Prea bun. 

Virginia se îndreptă cu o mişcare energică: 

— Zi, dragă, ce-a fost? Cum s-a întâmplat? Din ce-am 
înţeles de la băiat, v-aţi spus lucruri îngrozitoare. 

— N-am ştiut că aude... Credeam că-i la şcoală... 

— Lasă-l pe băiat! făcu excedată soră-sa. E copil, uită... 


Paulian îşi ridică ochii timid: 

— N-am procedat bine, dar... dar m-a provocat, m-a jignit 
şi m-a insultat. Nişte cuvinte... nişte cuvinte... 

Virginia îl întrerupse: 

— Nu trebuie să-mi repeţi toate mizeriile. Explică-mi însă 
motivul. Asta mă interesează, nu mahalaua! 

Manole Paulian tăcu câteva clipe. Îşi aprinse în cele din 
urmă o ţigară. 

— Ci vorbeşte, odată Manole, şi nu mă mai fierbe! De 
dimineaţă stau ca pe ace. 

— Dinu vrea să divorţeze. 

— Oh, lă, lă! râse Virginia şi se destinse dintr-o dată. De 
câte ori n-am divorţat eu de Titi!... 

Adevărat.  Fulminanţi amândoi, soţii lonescu se 
despărţeau „definitiv“, cel puţin o dată pe lună. Virginia îşi 
făcea valiza, lua o birjă şi dădea glonţ la coana Agepsina. 
Maică-sa se obişnuise, îi ţinea odaia pregătită şi când se 
apropiau iarnă ori vară de mijlocul lunii, obişnuia să se 
adreseze slujnicii: 

„Vezi că poimâine suntem în 15. Tre' să vină coniţa Virgi. 
Primeneşte aşternutul şi grijeşte să avem smântână 
proaspătă în casă. Da' nu mai lua de la oltean că-i falşă...“ 
Dacă era iarnă, completa: „grijeşte de sobă!“ 

15! De ce exact 15, cel mult 16 că era februarie sau 
august, potriveala cercurilor rămânea un mister pentru 
coana Agepsina. La început, crezuse că-i vorba de o 
coincidenţă. Ulterior, regularitatea despărţirilor exclusese 
ipoteza de întâmplător. O primea pe fiică-sa, zâmbind cu 
ironie îngăduitoare: 

— În locul tău, eu n-aş mai desface geamantanul. Sau l-aş 
lăsa definitiv aici. 

Virginia năvălea în casă, gură mare şi declaraţii belicoase 
încă de pe scări: 

— A, nu! De data ăsta e de-fi-ni-tiv! Nu mai există cale de 
întoarcere, asta-i categoric!, sunt hotărâtă. Să-l chemi 


neapărat diseară pe  Stambuliu, să băgăm actele 
neîntârziat. 

— Mai aşteaptă două-trei zile. Ne râde omul ăla, îmi 
crapă obrazul de ruşine. Barem, cheamă-l pe altul. 

— A! De ce?! De treizeci de ani e avocatul nostru, ela 
întocmit actul dotal când ne-am luat, ştie care-i situaţia; ne 
cunoaştem de-o viaţă! 

Peste două, mult trei zile, se împăcau. Titi apărea în mare 
ţinută şi birjă încărcată de flori. Virginia îl pândea din 
spatele perdelelor, emoţionată ca o fecioară. Îl primea 
coana Agepsina în salon, ţinându-i discursul circumstanţial 
(moşnegesco-blajin-înţelept) şi care cu vremea avea să 
rămână acelaşi, până la ultima silabă. Ritualul devenise 
imuabil, ca toate ritualurile. 

„Fiţi şi voi mai stăpâniţi... intraţi în gura târgului... Râd 
slugile prin unghere... Virgi e mai iute, temperamentoasă 
ca toate Pauliencele, dar te iubeşte... Tu eşti bărbat şi 
militar peste!... Fii tu mai cumpănit... Dacă vezi c-o ia 
razna, dezmiard-o şi să vezi cum se domoleşte... Aşa a fost 
ea de mică... O potoleai cu vorbă bună...“ 

Se ridica apoi greoaie şi părăsea salonul: 

— Hai, acum sărutaţi-vă şi să nu vă mai ţineţi de prostii. 
Mă duc doar să văd unde ţine bucătăreasa că diseară am 
oaspeţi... Bine ar fi să rămâneţi şi voi... 

Virginia îşi făcea o intrare ofelică în salon. Ochi plecaţi, 
rochie diafană, expresie suferindă, vag ofensată. Titi cădea 
în genunchi. Declara retoric, text de foileton cu 
tremolourile lui Toni Bulandra, amant consacrat în piesele 
bulevardiere ale anilor '30: 

— lartă-mă, adorata mea! Eşti oare în stare să mă ierţi? 

La plecare, coana Agepsina îi înghesuia Virginiei un plic 
cu câteva mii de lei. Lângă fereastră, Titi, trăgând cu coada 
ochiului, se „făcea“ atent la peisajul strazii. 

— Ia asta, şoptea bătrâna, şi să fiţi cuminţi. Am şi eu o 
vârstă, se arăta supărată, şi am obosit de atâta 
zbenguială... 


Mai târziu, coana Agepsina avea să-şi dea seama că 
„despărţirile“  interveneau totdeauna după epuizarea 
venitului lunar, respectiv solda lui Titi şi renta Virginiei. 

Bătrâna nu se supăra: „La o urmă, sunt copiii mei. Decât 
să mă fure arendaşul sau vâtafii, mai bine le dau lor. Parcă 
ce, bietul Iorgu a plecat cu cheile de la Wertheim!?“ 

O sclipire veselă se aprinse în ochii lui Manole Paulian: 

— Să nu te superi, Virgi... În fond, de ce te certai cu Titi 
exact pe 15 ale lunii? Într-adevăr, n-aveaţi bani şi atunci vă 
sărea ţandăra din orice, sau pretext ca să mai scoateţi ceva 
de la mama? 

Soră-sa începu să râdă: 

— Uite la ce fleacuri te gândeşti tu acuma... Cred că şi 
una şi alta... Spune ce-i cu Dinu... 

Bătrânul intră între umeri, brusc înfrigurat: 

— Problema e serioasă... A făcut o pasiune... Îl simt 
foarte prins. Niciodată nu l-am văzut aşa. În orice caz, nu cu 
Gigeta. 

Virginia se aplecă peste masă: 

— Dă-mi o ţigară. N-am voie dar pentru o singură dată... 
Cine e splendoarea? 

— N-o cunoşti... Cineva din anturajul lor. 

— Ca de obicei! Schimbul de parteneri între prieteni 
intimi. Vezi, de-aia n-am acceptat nici eu, nici Titi le 
troisieme, amicul casei. 

Paulian schiţă un gest de iritare: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu despre voi era vorba 
acum... O cheamă Dora... 

— Cum se prezintă? 

Bătrânul îşi netezi cu un gest mecanic părul bine 
pieptănat: 

— Hm, trebuie să recunosc quelle est tres bien de sa 
personne... Genul llenuţei Mavrodin. 

— A! făcu Virginia cu sprâncenele ridicate. Atunci văd 
foarte bine. Pas vraiment belle, mais iresistible... Biata 


Ilenuţa... Ştii că a murit astă iarnă. Abia împlinise 85 de 
ani... 

— Nu mă mai întrerupe, făcu Paulian, că-mi pierd şirul. 
Dora îi seamănă extraordinar... Vreau să zic Ilenuţei. Are o 
eleganţă înnăscută, plină de graţie. Ca o dalie. 

— Cam rece, opină bătrâna. Ilenuţa era ca un cuptor 
încins. 

— Lasă-mă cu Ilenuţa, uitând că el însuşi o evocase până 
atunci de vreo trei ori. Poate n-am nimerit eu floarea. Îţi 
spun că e foarte, foarte bine. 

Virginia începu să se joace cu medalionul de la gât. Era o 
bijuterie discretă, de care nu se despărţise decât în cei 
patru ani petrecuţi la închisoare: Sfântul Anton de Padova 
care atârna pe pieptul tuturor elevelor de la „Notre-Dame“. 

— Dragă Manolache, în definitiv, nu asistăm la primul 
divorţ. Se separau oamenii şi pe timpul nostru. Doar să nu 
fie o simplă aventură şi pe urmă să le pară rău. Eu în locul 
lui Dinu aş mai aştepta, să mă clarific. 

Bătrânul râse încetişor: 

— Dinu n-o să facă nimic din ceea ce ai face tu în locul lui. 

— Atunci ce vrei? se oţări bătrâna. 

— Eu? Nimic, scumpa mea, surâse blând. Îmi face 
plăcere că ai venit, dar nu eu te-am chemat ca să ne 
consultăm. 

Virginia rămase o clipă interzisă, apoi începu să râdă: 

— Cred că ai dreptate. Ce vă faceţi cu Gigeta? 

Un fior fulgeră spinarea lui Paulian. 

— Nu ştiu... E de-a dreptul fioroasă. Am trăit zece ani cu 
ei şi n-am cunoscut-o... Acum o cred în stare de orice. 

— Ce o deranjează? Că îl pierde pe Dinu sau doar 
statutul de femme mariee? 

Manole Paulian o cercetă nedumerit: 

— Nu m-am gândit să fac distincţiunea. Voi, femeile, 
sunteţi mai subtile: Poate... poate că-l iubeşte mai mult 
decât ne-am închipuit noi... Eu, aşa, n-am văzut mare 
lucru... 


— Ce voiai să vezi? râse Virginia. Probe zdrobitoare? Să- 
şi taie nasul? Să se arunce de la etaj? Începu să filosofeze: 
Uităm mereu că cele mai puternice dovezi de dragoste le 
constituie acea mulţime de amănunte, imperceptibile, 
pentru oricare altul decât cel iubit. Nu ştiu unde am citit 
asta, dar are dreptate. 

— Poate, oftă neatent bătrânul, poate ai dreptate, dar eu 
ştiu că nu e bine. Nu e bine deloc. Şi parcă am o frică... 

Virginia îl cercetă curioasă. I se părea foarte schimbat, 
şubred şi bătrân... bătrân!! Avu senzaţia că toate acestea 
veniseră pe neaşteptate sau poate se petrecuseră mai de 
mult dar ea nu fusese atentă. Îi puse mâna pe braţ şi glasul 
răsună plin de compasiune: 

— Ascultă-mă, mon ami... Să recunoaştem că nici unul 
dintre noi nu a fost prea încântat de acest mariaj. Poate ca 
de data asta, va reuşi mai bine. 

— Şi... şi băiatul? Te-ai gândit la băiat? 

Bătrânului îi tremura bărbia a plâns. 

— Mais voyons, Manolache, exclamă Virginia stoarsă de 
milă. Am trăit noi şi mai rele. 

— N-o cunoşti pe ea... N-a cunoscut-o nimeni. Poate Dinu. 
Stai! 

Rămase cu urechea aţintită spre uşă. În sufragerie se 
auzeau zgomot de sticlă spartă, ţipetele lui Crişan, 
bufnituri. Uşa se deschise izbită brutal de perete. Gigeta se 
opri în prag. Bătrânii o priviră îngroziţi. Cu părul şi rochia 
în cumplită neorânduială, cu figura devastată de furie 
ucigaşă, arăta ca un vulcan în plină erupție: 

— Mes hommages, moşnegilor! Ce conspiraţi voi acolo? 

În sufragerie, Crişan plângea. Bătrânul înregistra 
abstract scâncetele, Virginia, spontană în general cu un 
sânge rece proverbial în familie, rămăsese fără grai. 

Gigeta râse sinistru: 

— Ei, bine, chers amis, n-o să vă meargă... Adăugă, 
ţintind-o pe bătrână: E preferabil ca fiecare să-şi vadă de 
treburile şi de casa lui. 


Virginia, opărită, rămase cu ochii la şoldurile late ale 
Gigetei. Bătrânul tremura, şovăind dacă să închidă ori nu 
uşa în urma ei. 

— E crâncen, şopti Virginia. Mai rău decât orice mi-aş fi 
închipuit. 

— Ţi-am zis eu... 

Soră-sa se ridică, neaşteptat de uşoară: 

— Plec... N-are sens să mai stau. 

Manole o privea neajutorat. 

— Da, cred că da... N-are sens... 

— Vino să dormi la mine. Aici e o atmosferă imposibilă... 

În sufragerie, ghemuit la picioarele bufetului, Crişan cu 
capul pe genunchi îşi ascundea obrazul. Făcea eforturi să 
nu plângă dar trupul firav era scuturat de sughiţuri. Pe 
covor zăcea farfuria spartă. Cireşile, unele strivite în 
picioare, se risipiseră, „boabe de lacrimi sângerii“, pictă 
Virginia în gând. „S-a înfuriat pe copil că ne serveşte...“ 

Se despărţi de Paulian la poarta grădinii: 

— Nu mă mai condu....Găsesc eu un taxi. Vino la mine. 
Vorbesc serios. N-ai nevoie de emoții... 

Era atât de tulburată, încât nu mai simţea durerea din 
talpa piciorului. Privită din spate, ar fi fost de nerecunoscut. 
Mergea fără să şchiopăteze cu un pas sigur, pe care nu-l 
mai avusese de peste douăzeci de ani. 

Acasă, îşi smulse hainele de pe ea şi deschise larg 
balconul. Ar fi făcut un duş, dar se simţea la capătul 
puterilor. Înghiţi un păhăruţ din întăritorul de care se 
folosiseră toate femeile din familia Coanei Agepsina - o 
licoare din vişinată, antinevralgic şi sirop de lemn - şi se 
simţi mai reconfortată. 

„Am bănuit totdeauna că e ceva dubios la mijloc. Nici pe 
Titi nu l-a convins mariajul lor. A fost ceva, dar nu ştiu ce...“ 

Se apropie anevoie de pat. Durerea din talpă o fulgera 
din nou. 


O aşteptă la ieşirea din tură - lucra la farmacia de lângă 
Tribunalul Mare şi, fără să ţină seama de mulţimea străzii, o 
strânse puternic în braţe; câteva clipe, avu senzaţia că nu 
se vor mai putea desprinde. 

Dora se zbătu speriată: 

— Eşti nebun. Te rog... Ne vede lumea... 

De emoție - spaimă, dragoste pătimaşă, bucurie, dar mai 
ales spaimă - îi venea să plângă. 

— Mi-a fost groaznic, oribil de dor... 

Dora nu se lăsă luată de braţ şi începu să alerge. Era 
zăpăcită de emoție, nu se uita pe unde păşeşte şi doar o 
minune făcu să nu se împiedice; purta sandalete cu tocuri 
foarte înalte, ţinute în câteva bride subţiri. Trecătorii 
întorceau capul după femeia suplă, elegantă, cu totul ieşită 
din comunul străzii şi care în mod vizibil se afla pradă unei 
mari tulburări. Rareori întâlneşti superbe indiferente la 
ochiul uliţei. Şi tocmai indiferența afişa acel aer ostentativ 
distrat - „nu văd pe nimeni, habar n-am ce se petrece în 
jurul meu“, ignorarea simulată a efectului produs de 
propria persoană, trădează; preocuparea şi înregistrarea 
atentă a fiecărui omagiu adus de privirile semenilor. 

Era de fapt comportarea obişnuită a Dorei în zile 
obişnuite. Acum însă se simţea ca o fiară fugărită, căuta 
instinctiv discreţia zidurilor pe care aproape le ştergea cu 
mâneca bluzei şi gonea simțind nevoia să ajungă undeva... 
Undeva, nu ştia unde... Trebuia să existe un liman, un 
adăpost... 

Dinu o prinse hotărât de mână, împiedicând-o să 
traverseze anapoda, fără să ţină seama de traficul 
bulevardului care, nestrunit de vreun stop ori agent de 
circulaţie se desfăşura haotic sub ploaie de înjurături, 
claxonat isteric şi scârţâit de frâne. 

Mâna Dorei, umedă şi rece, rămase prizonieră. 


— Unde mergem? şopti privind ţintă capul unei fetiţe din 
faţa lor. 

Se agăţase de sacoşa maică-şi şi aşteptau să traverseze. 
Avea două codițe împletite foarte strâns iar în loc de funde, 
doi fluturi din email roşu. 

„Cărarea e strâmbă... maică-sa a fost grăbită de 
dimineaţă, sau fetiţa n-a avut răbdare...“ 

Dinu îi cuprinse umerii: 

— Ca de obicei. 

„Boata“ lor, o bombă făţuită la repezeală, se afla pe 
Bibescu Vodă, la parterul unui imobil vechi, scăpat de 
demolare. Nu le plăcea, dar le convenea: era aproape de 
farmacie şi, frecventată doar de lumea din cartier, bărbaţi 
de condiţie foarte modestă, oferea în principiu siguranţă. O 
descoperiseră în primele zile de itinerar adulterin pe când 
îşi căutau eternul petit coin al clandestinilor. „Nu-i «Ritz», 
dar cel puţin aici nu trebuie să întoarcem capul de câte ori 
intră cineva în local.“ 

Îşi repeziră amândoi mâinile peste masă, cu acelaşi 
geamăt de căutare înfrigurată. Dinu prinse în ultima clipă 
unul din pahare, gata să se răstoarne. Barmanul, un oacheş 
spre 40 de ani, îi contempla cu o mână sub falcă. Prima 
oară îi intraseră în prăvălie cam pe iarnă. De la început îi 
luase în faruri: alt soi de muşterii decât cei obişnuiţi. Altă 
stofă, alt ştaif, alt „mă scuzaţi şi pardon!“ Nu era greu de 
ghicit ce căutau în bomba lui... Fleţul însă, (adică Dinu) îi 
credea proşti pe alţii. La început, comanda un whisky şi un 
Campari pentru doamna... Mai încolo, când ajunseseră 
clienţi de aproape fiece zi, Campari-ul îl cerea pentru 
„nevastă-mea“. 

„Ăştia sunt însuraţi şi eu mi-s călăuza! D-aia n-are ambii 
vereghete gemene?“ 

El nu părea cine ştie ce, „condică şi Dacie schimbată o 
dată la douăjd'ani, dar cucoana era com il foco! 
«implementată» peste tot şi lipicoasă să umpli Bucureştiul 
de afişe!” 


Dora începu să plângă. Discret, mut, menajându-şi 
rimelul şi străduindu-se din răsputeri să se stăpânească. 
Dinu o simţea la capătul puterilor. O considerase o femeie 
puternică, îi admirase mereu aplombul, sângele rece, 
siguranţa în mişcare şi reacţia controlată; aveai impresia că 
este o persoană pe care nu o poţi lua prin surprindere. 
Ochii i se aburiră de duioşie, un val fierbinte de dragoste îi 
năpădi întreaga făptură. Pe femeia aceasta o iubea cu toată 
puterea sufletului, în fiecare zi mai mult, mai mult decât 
orice, decât pe oricine. 

— Nu plânge, o alintă. Tu eşti o fetiţă puternică. 

Dora încercă să zâmbească. 

— Şi eu credeam la fel. Puternică. Şi nesentimentală. 
Probabil nu m-a pus încă nimeni la încercare. Nu ne 
cunoaştem niciodată. 

— Fetiţa mea... 

— "Te rog nu mă alinta. Abia mă stăpânesc sa nu mă dau 
în spectacol. 

Paulian îşi retrase mâna. 

— Să încep să te înjur? Sunt de acord cu orice, numai să- 
ţi fie bine. De ce suferi? Cât suntem împreună, nu putem fi 
nefericiţi. 

Dora deschise poşeta. Scotoci după batistă şi îşi tamponă 
uşor ochii. 

— Poţi să-ţi sufli şi nasul, zâmbi Dinu, în stabilimentul 
ăsta, ţine... Nu mi-ai răspuns. Ce te doare? 

Ochii mici ai Dorei goneau speriaţi: 

— Sunt tulburată... Mi-e frică... Nu-s obişnuită... 

Dinu începu să râdă: 

— Te ador... N-are nici o legătură... Mi-ai amintit de 
mătuşă-mea, Virgi. Acum câţiva ani, o prietenă îşi mărita 
nepoata şi i-a cerut nişte informaţii legate de ceremonie. 
Virgi, care ştii că a sărit din 80 de ani, i-a răspuns cu 
naturaleţe: „Nu ştiu, ma chere... Nu m-am mai măritat de 
mult...“ 


Dora nu-l asculta. Se uită distrată pe vitrina localului. 
Peste drum, un magazin încă de stat, etala obiecte de uz 
sportiv alături de ţigări, sticle Pepsi, Aranciata, hârtie 
igienică şi prezervative pe care inexperţii le confundau cu 
minişocolatele. 

— Când mă gândesc să mă duc acasă, mă ia cu frig. 

Dinu Paulian oftă: 

— Nelu nu ştie nimic, ţi-am mai spus-o. 

— "ie ţi-e uşor... Ai trecut hopul. 

Paulian se ridică şi trecu pe scaunul de lângă ea. O 
cuprinse de umeri şi îşi apropie obrazul. Barmanul făcu cu 
ochiul spre debarasatoare. 

— Au trecut la acute. Cineva plânge sigur în noaptea 
asta. 

Debarasatoarea, o drăgălaşă de vreo 18 ani, nu înţelese 
mare lucru dar râse cu miez. Şeful era om de familie, cult. 
Până să se privatizeze, cântase în Corul Sindicalelor. 

— ..„.de ce nu procedezi la fel? De ce nu, Dora? Şoapta 
devenea din ce în ce mai înfierbântată: Fii raţională... Tot la 
divorţ ajungem amândoi... De ce să risipim atâta timp 
minunat pe care l-am putea petrece împreună? 

Dora, ghemuită asupra mesei, scânci: 

— Nu ştiu... adică ştiu. Mi-e tare frică. Sunt laşă. Nu mă 
simt în stare să-i vorbesc. 

— Ia-ţi valiza şi lasă-i o scrisoare. 

— Nu ţi se pare mârşav? 

Dinu oftă şi îşi trecu mâna peste bărbie, de parcă ar fi 
încercat calitatea lamei folosite. 

— Mă lasă totul rece. Totul e să fim împreună. Nu-mi pasă 
de nimic! 

Dora îl privi drept în faţă: 

— Eşti feroce. 

— Nu. Îndrăgostit nebuneşte. Ca să nu te pierd, cred că 
sunt în stare să şi ucid. 

Femeia îi strânse degetele. Râse amar: 


Şi Nelu... şi tu... Nu mi-ai spus... Cum ţi s-a părut 
Gigeta? Cum a reacţionat? 

Paulian îşi îndreptă torsul şi luă încă o înghiţitură. Se uită 
la paharul aproape gol. Făcu un semn barmanului: 

— Încă unul!... Îmi închipui că nu crede. Nu concepe, mai 
precis. E prea „mare“ pentru a putea fi abandonată. Bref, n- 
a acceptat să discute. Era „fatigată“ şi, în consecinţă, m-a 
trimis la plimbare. Nu-mi bat capul, dar... 

Expresia brusc încremenită a Dorei îi tăie vorba. Nu 
urmări direcţia privirii. Dintâi, nu descifră bine silueta 
subţire şi totuşi dizgraţioasă din cauza şoldurilor late, care 
se oprise un pas dincoace de uşă; 

— Gigeta! suflă maşina! Dinu... 

Se priveau toţi trei, încremeniţi. Barmanul, liber (clienţii 
începeau să pice după căderea serii) surprinse şi, mai ales, 
intui situaţia. 

„Se lasă cu caft.“ 

Începu să şteargă precipitat paharele de pe bar, verifică 
securitatea sticlelor expuse în galantarul din spatele lui 
asediat de presimţiri tip secvenţe western: încăierare 
generală, mese răsturnate, scaune zburătoare, căpăţâni, 
sparte, plonjoane spectaculoase în stradă, direct prin 
vitrină. 

Fără un cuvânt, Gigeta întoarse spatele şi ieşi. În liniştea 
localului, îi auziră paşii punctaţi de tocurile „cui“ care se 
îndepărtau. 

Barmanul îşi turnă o bere „Pilsen“ şi comentă în gând, cu 
ochii spre reclama „Marlboro“, agăţată deasupra 
televizorului: 

„Voala de vezi o pildă de manieră... Boierii, tot boieri!“ 

În fond, se simţea dezamăgit. 


Manole Paulian ştia. Şi mai ştia că de ani de zile încercase 
să uite cele povestite de Dinu într-o noapte de Crăciun, 
depozitând totul într-unul din acele sertare unde nu se 
umblă, unde nu umblă nimeni. Minunatul său spirit de 
conservare, oroarea de urât, urât în toate sensurile, îl 
ajutaseră încă o dată. Copil fiind, nu suporta sluţenia, iar 
când o întâlnea concretă, se întorcea cu faţa la perete şi 
începea să plângă. Evita cabinetul de lucru al lui Conu” 
Iorgu din pricina reproducerilor după coşmarurile lui Goya, 
de biata M-lle Mercier, guvernanta, îşi amintea şi azi cu 
remuşcări. Elveţianca era cu adevărat hâdă, chipul - 
însoţire între o cioară şi un cimpanzeu. Nici vorba bună, 
nici poveştile minunate de pe malul „Aar'“-ului natal, nici 
dulcimile nu-l puteau ademeni pe Manolică. Îl înspăimânta 
mai cu seamă râsul cu dinţi neaşteptat de frumoşi. Copilului 
de 5 ani însă contrastul i se părea şi mai monstruos şi 
începea să urle. Urla toată ziua. Iniţial, părinţii încercaseră 
să nu ţină seama de „o reacţie absolut anormală şi care în 
nici un caz nu trebuie încurajată“, dar când băiatul începu 
să aibă coşmaruri, iar febra să alarmeze zilnic, se 
recunoscură înfrânți. M-lle Mercier - numai lacrimi - fu 
concediată cu mii de scuze şi compensată cu salariul pe un 
an. 

În noaptea aceea de Crăciun, ascultase siderat povestea 
lui Dinu. Se simţise consternat şi oripilat dar cu timpul 
înregistră totul la rubrica inventar mort. Dinu era băut şi în 
afară de aceasta, totdeauna tindem, pe stări de spirit acute, 
să ne exagerăm necazurile. Bătrânul îşi amintea chiar că, 
după ce Dinu se dusese în sfârşit la culcare, pentru a-şi 
alunga gândurile negre, deschisese cartea unui englez care 
descria o croazieră pe Adriatica la 1900. Ce poezie! Câtă 
culoare... Grădinile de portocali din Corfu, pieţele sale atât 
de pitoreşti, pădurile de măslini unde dansează cu patimă 
dezlănţuită tinerele fecioare ale Greciei... 

A doua zi, Dinu, mahmur, îi strecurase în treacăt un „m- 
am cam pilit azi-noapte, am îndrugat o grămadă de 


tâmpenii. Nu trebuie să le iei în seamă.“ 

„Am uitat tot... Nici eu n-am stat cu paharul gol...“ 

Bătrânul răsuflase uşurat; cu laşitate, îşi dădea seama 
acum. Întreg episodul îi reveni în memorie... 

— Ba chiar azi, rosti Manole Paulian răsucind între 
degete un nasture căruia nu-i găsea locul. Nu se lipea, în 
amintire, de nici o haină, de nici o persoană. „Modelul“ îl 
cunoştea. Cum ar fi putut uita nasturii aceia puşi în 
circulaţie de mizeria anilor de după război? Revoluţia 
coincidea cu începuturile economiei de tip „democraţie 
populară“, prefigura ce avea să vină... Nasturii de pâine 
presată erau rotunzi, mici, de culoare incertă verzui-cafenie 
şi se frângeau la primul spălat. Se foloseau îndeobşte la 
prohab... Fermoarul, pentru aceeaşi destinaţie, avea să 
intre în uz mult mai târziu. 

„Nasturii de pâine! zâmbi Paulian. Vorbeşte-i azi unui 
tânăr - chiar de 40 de ani - despre ei şi îşi închipuie că te-ai 
sclerozat... Trebuie să te controlezi cu tinerii... Orice li se 
pare bizar, singular, în afara cunoştinţei lor e taxat 
obligatoriu la fel: Roza...“ 

O tresărire de satisfacţie întinse surâsul lui Manole 
Paulian. Bumbul provenea de la pantalonii lui Titi. Deblocat 
în '47, rămas fără slujbă, intrase paznic de noapte la o 
fabrică. Trebuia să se îmbrace corespunzător. 

„Doar nu era să mă duc la slujbă în smoking sau costum 
de tenis să-i snobez pe ăia! Mi-a vopsit Virgi iţarii de la 
uniforma de campanie. Nu găseşti că arăt destul de 
proletar?“ 

Doar că „proletarul“ uitase în prima zi de lucru să lase 
acasă monoclul... Parcă Virgi fusese mai bine! Garderobieră 
la un ştrand, păzea cabinele în rochie de mătase naturală şi 
„ortopedici“ de la Shull... 

„„„Nasturii de pâine şi lemn, basmalele de stambă cu 
buline, oraşul asediat de flamuri roşii şi lozinci, spectacole 
şi excursii CGM, veşti de bună dimineaţa, suflate din mers: 


„azi-noapte i-au ridicat pe Velicu şi Martinovici... Un lot 
întreg“... 

Nasturele uscat i se frânse între degete. 

— Dacă ne-am putea alege epoca în care să trăim! 
Probabil însă, că cea mai frumoasă e totdeauna cea care ne 
este inaccesibilă... Imposibilul dă splendoare. 

Aşa-i predicase şi lui Dinu în noaptea aceea, în realitate 
fără s-o creadă. Nu tânjim chiar după orice inaccesibil. Cui 
i-ar mai place, de pildă, cu excepţia unor sceleraţi 
privilegiați să trăiască în evul inchiziţiei?... Sau în Germania 
lui Hitler? Sau cei care ne vor urma, ar ofta oare după 
splendorile comunismului? 

Gigeta, pălită de unul din numeroasele ei capricii, ratase 
seara de Ajun. Ostenită, hotărâse în ultima clipă că nu are 
chef de petrecere şi că se culcă. Va aştepta desigur să 
aprindă pomul lui Crişan dar atât şi nu mai e cazul de 
discutat. 

Dinu simţise că pocneşte de furie. Dincolo de ineleganţa 
gestului, (refuzul unei invitaţii - şi nu oarecare dată fiind 
importanţa evenimentului - în ultima jumătate de oră a 
respectivei seri) lui Dinu îi era greu să renunţe. Petrecerile 
Delenilor, azi stabiliţi în Canada, erau de pomină, 
comentate cu săptămânile, evocate cu nostalgie şi peste ani. 
Aveau bani, ştiau să-i cheltuiască şi simţeai că ar face orice 
numai ca tu să te simţi bine. Un Ajun petrecut la ei evoca 
toate aromele copilăriei, te întorcea la bucuriile şi 
surprizele de pe vremea când mai credeai în Moş Crăciun. 

Gigeta se ţinuse de cuvânt o jumătate de oră după 
„ceremonia bradului“, se retrăsese în dormitor cu o 
expresie de hotărâre categorică în care lui Dinu i se păru că 
desluşeşte o satisfacţie perversă, cu accente de triumf. 

— Dacă n-aş şti că-i sunt total indiferent, mi-aş închipui 
că a făcut-o înadins. Ca să mă tortureze. 

Îşi exprimase gândul cu glas tare. Manole ridicase, ochii 
perplex, apoi se uitase instinctiv la Crişan. Băieţelul însă, pe 
atunci de 5 ani, era prea ocupat cu jucăriile primite şi nici 


măcar nu băgase de seamă că maică-sa părăsise încăperea. 
Nu simţea nici atmosfera lipsită de veselie, îşi împărțea 
bucuria între cadouri, dulciuri şi pomul către care îşi 
întorcea mereu ochii în extaz. Un pom nici măcar frumos, îşi 
amintea Manole, destul de sărăcuţ, aranjat pe gustul lui 
Dinu. Gigeta se mulţumise să-şi plaseze sub crengi darul, 
prototipul de dar care-i dezamăgeşte până la lacrimi pe 
copii: o căciuliţă, ciorapi de lână, o pijama: adică practic, 
„nu de jucat sau de mâncat“. 

— „..dar nici măcar nu mă urăşte, completase Dinu cu 
privirea în gol. Sunt prea neînsemnat... 

Bătrânul începuse să se uite îngrijorat la sticla de vodcă 
aproape golită în nici o oră. Îngânase convenţional: 

— N-ai nici un motiv să... Poate că e într-adevăr obosită. 
Femeile sunt mai delicate. Nu ţii minte, şi biata mamă-ta... 

Dinu îi îndreptase o privire sticloasă - alcoolul îngurgitat 
în viteză începuse să-şi facă efectul - în care străluceau 
licări înveninaţi. Declarase sec: 

— Calul ăsta n-are nici pe dracu”! 

Manole, consternat, dăduse să se ridice: 

— Nu pot să te ascult. O să-ţi pară rău de tot ce ai spus. 
Ai băut prea mult. 

Dinu îl oprise hotărât: 

— Stai jos, tată. Nu rata o ocazie unică! 

— Nu mă interesează nici o ocazie. 

— Cum?! rânjise. Nu te interesează să-ţi vorbesc despre 
fericirea mea? Fericirea fiului tău ţi-e indiferentă? 

— Eşti beat. 

— Tocmai de aia poţi să mă crezi până la ultimul cuvânt. 
Hai, bătrâne, să mai ciocnim, şi turnase generos în ambele 
pahare deşi Manole încercase să-l acopere pe al lui cu 
palma. Odată pe an e Crăciunul, întreg mapamondul se 
bucură... 

Înghiţise cu sete aprigă o gură plină şi se răsucise spre 
copil: 

— Crişan, tu nu te duci la culcare? 


Băieţelul îl privise speriat: 

— Vreau să mă mai joc... 

— Îţi iei jucăriile cu tine. 

— „.„„să mă mai uit la pom. 

În ochi îi jucau lacrimi, dar fusese obişnuit să asculte. 

Gigeta îl expedia frecvent în camera lui chiar când nu 
aveau musafiri. „Dacă nu are societate, se culcă mai 
devreme şi în afară de asta, trebuie să existe o disciplină.“ 

— Numai cinci minute... Să mă mai uit la pom. 

Dinu îl luase de mână: 

— Las” că te mai uiţi şi mâine. Nu pleacă pomul. Hai să te 
dezbrac. 

Bătrânul Paulian îl aşteptase în sufragerie deşi ar fi 
preferat să se culce. Nu se simţea obosit, dar nu-i plăcea să- 
l vadă beat pe fiu-său şi îi era mai ales frică de ce ar putea 
auzi în continuare. La fel de frică îi era însă ca nu cumva 
Dinu, în starea în care se afla, să nu comită nesăbuinţe. 
Părea capabil de orice nebunie, profund neliniştit. Cu o 
expresie de sarcasm drăcesc desigilase a doua sticlă. 

— Ajunge, băiete! Te asigur că-ţi ajunge. 

— Asta o stabilesc eu, mon vieux, şi al doilea, mâine e 
Duminică. A picat bine ajunul. Dumnezeu ţine cu noi... Ura, 
Papa! 

Manole duse şi el paharul la gură. Nu era un băutor, nu 
fusese nici în tinereţe; lua foarte rar câte un aperitiv, dar 
acum, cuprins de angoasă parcă simţea nevoia unui 
întăritor. 

— Aşa-mi place, apreciase fiu-său gestul. Nu-i plăcut să te 
ameţeşti singur... Apropo! Credeai că ne iubim? 

Paulian ridicase o privire bovină. 

— Ce naiba vrei să spui? 

— Adică eu şi Gigeta. 

— Nu mi-am pus problema, răspunse încurca. Asta e o 
chestiune care vă priveşte pe voi. 

Dinu explodase triumfător, de parcă ar fi anunţat o 
victorie: 


— Nici un pic! Auzi?! Nici un pic!... Hai, tată, închide 
gura! Nu-mi spune că încerci vreo surpriză. 

— Eu nu ştiu despre ce vorbeşti, se apărase bătrânul. 
Eu... eu nu mă uit pe gaura cheii, nu ascult la uşi... Am 
văzut că trăiţi civilizat... Aveţi un copil... Ce, ce să spun eu? 

Dinu oftase, parcă dezamăgit, obosit: 

— Nimic. Ce să spui?! 

— Dacă nu v-aţi iubit, de ce v-aţi luat? Tu nu te-ai 
consultat niciodată cu mine şi acum vrei răspunsuri. 

Parcă îl vedea: se lăsase pe spate şi expirând fumul pe 
gura rotunjită ostentativ se interesase cu acelaşi surâs 
sardonic: 

— Toamna anului 1982 îţi spune ceva? Mai precis, luna 
noiembrie. Vrei şi ziua? 20. 

— Ştiu, şoptise bătrânul. Ştiu la ce te gândeşti... Când... 

— Chiar aşa. Când am încercat să trec graniţa la sârbi. 

O tentativă clasică. Împreună cu doi colegi de serviciu, 
hotărâseră să traverseze Dunărea înot. Îşi închipuiseră că 
în noiembrie vigilenţa la malurile Dunării e mai anemică. 
Câţi înfruntă riscurile unei ape aproape îngheţate care-ţi 
taie răsuflarea, doar dacă nu sunt născuţi în fiordurile 
scandinave? Iar dincolo, la sârbi, şusta era asigurată. i 
aştepta un fost coleg, neamţ de origine, stabilit la Viena. 
Atât se rugau la Dumnezeu: să atingă celălalt mal. Se 
simțeau siguri pe ei. Erau tineri, puternici, încrezători, bine 
antrenați. Doar cu câteva zile înainte înotaseră ultima oară 
în lacul Snagov pentru a se deprinde cu răceala apei. 
Râdeau între ei: 

„Am emoţii mai mari aici. Dacă ne vede vreunul că ne e 
cald în noiembrie şi avem chef de scaldă, ar putea intra la 
idei...“ 

Îi depistaseră câinii. Un caz banal, ca atâtea alte mii de 
cazuri petrecute în ultimele decenii la frontieră... 

— Bine, replicase Manole şi el uşor ameţit, dar nu văd 
legătura. Chestiunea era de mult închisă. 

— De exact o lună de zile. Poţi să-ţi consulţi şi agenda. 


— Tot nu înţeleg. 

Dinu îl cercetase amuzat. Începuse să râdă şi îşi umpluse 
din nou paharul. 

— Parcă n-ai trăi în România Socialistă! Izbucnise: Cum 
dracu” ţi-ai închipuit că am scăpat aşa, teafăr şi nevătămat?! 
Nici măcar mardit? Nu pun la socoteală caftul grănicerilor. 
Şi ăia nişte animale, parcă ar fi păzit stâna tătâne-său, 
Dumnezeul lor!... 

— Eu... Eu nu ştiu nimic... 

Dinu se enervase de-a binelea: 

— Cum nu ştii? Ce nu ştii, omule? Adică n-ai auzit, nici 
măcar când îţi aştepţi rândul la frizer că se face pârnaie 
dacă vrei să-i dai bună dimineaţa lui Reagan sau lui 
Mitterand - băga-l-aş în mă-sa şi pe ăla cu socialismul lui!, 
dar o să aibă ghinion, franţujii nu sunt căcănari ca noi... 
Adicătelea nu ştiai că n-ai voie să le zici How do you do la ei 
acasă, fără ausweissul c... ăsta de Ceauşescu? 

— Te rog nu striga, eşti beat... 

— Mă scoţi din sărite! Auzi, dom'le, trăieşte de patru'j dă 
ani în puşcăria comunistă şi n-a auzit că n-ai voie s-o cari!... 

— Am auzit... Le rog vorbeşte mai încet. 

— Păi dac-ai auzit, nu te-ai minunat că n-am făcut ocnă? 
Şi de ce crezi că n-am făcut ocnă? Că mă cheamă Paulian? 
Că am o aluniţă în c... şi alta după ureche? Sau că eşti tu 
cult în cap şi-l ştii pe dinafară pe impotentul ăla de Anatole 
France? Stai! Unde pleci? Auzi, te rog fără ieşiri d-astea 
teatraliste, ă la Sir Lawrence Olivier! 

Manole, distrus, îngăimase: 

— Am ştiut că s-a închis dosarul. Un caz clasat şi atât. 

— Ce simplu, fir-aş al dracului! şi eu nu m-am prins! 

Îşi dăduse o palmă atât de puternică peste frunte încât 
bătrânul încercase senzaţia concretă a creierilor zgâlţâiţi. 

— Dinule... Nu vrei să discutăm altă dată? 

— Nu, rânjise. Ţi-am spus că-i un prilej unic. De altfel, 
mare lucru nu mai e de spus. 


Pe chip îi apăruse dintr-odată o schimă de oboseală şi 
cumva, de greață. Şi tot parcă brusc se calmase. 

— A funcţionat pila, tată. 

— Am bănuit, dar am văzut că ţii să fii discret şi n-am 
insistat. Ai avut nişte relaţii importante, desigur... 

Dinu îl aţintise lung, alb, fără expresie. Declarase sec: 

— Relaţiile importante au fost Gigeta... Ea m-a scos din 
rahat. 

De uimire, Paulian deschise larg braţele răsturnând 
paharul cu vodcă. Dinu începuse să râdă. 

— Nu-i nimic. Mai avem o sticlă. 

— Extraordinar!... Va să zică Gigeta... 

— Elle m&me... ÎL ţii minte pe unchiu' Fane? Mitocanul ăla 
de la „Cina“?... Ce te uiţi la mine? Nu ne nuntirăm la 
„Cina“? 

— Ba da... Bineînţeles. 

— Ei, individul era mare ştab, e şi azi, nu-i vorbă face 
cursa Bucureşti-New-York când îi tună şi căşună cu 
automobilul personal... 

— Nu fi caraghios. Automobil... 

— Zi „Airbus“ sau rachetă, tot aia e... Animalul era ştab la 
Interne, membru în CC. În fine, el a băgat pila... 

— E... e rudă cu Gigeta? 

Dinu râsese sinistru: 

— Cum să nu?! Nepoată de amant. 

— Nu... nu sunt sigur că te înţeleg. 

— Eu sunt foarte sigur. Gigeta era metresa lui, scumpule. 
Trăiau împreună de vreo opt-nouă ani. Chestia începuse 
încă din liceu... Adică, vreau să zic Gigeta era printr-a X-a, 
când Nea Fane a început să se ocupe de ea... 

Paulian, jenat, îşi dusese palmele la ochi: 

— Nu se poate... Nu ştii ce vorbeşti... 

— Ba se poate şi ştiu ce vorbesc! 

— Atunci... Atunci cum te-ai decis la un pas atât de 
important? 


Dinu îl privise compătimitor. Oftase din adâncul 
sufletului: 

— Tare eşti naiv, papa... lrebuie să-ţi explic şi ce-i ăla 
şantaj? 

— Şantaj?! exclamase îngrozit. 

— Da, sau nici de ăsta n-ai mai auzit. Păi e limpede ca un 
cer spălat de ploaie. „Scapi de pârnaie şi zorzoane la dosar, 
dacă te însori cu protejata mea.“ 

— Chiar aşa ţi-a zis?! 

— Ad Litteram. Protejata! Cerule, ce farsă sinistră! 

— Dar de ce? De ce tocmai tu? 

— Pentru că eu eram la înghesuială iar el se plictisise de 
lenjeria fetiţei. Îi place doar prospătura. Minore până-n 20 
de ani. L-am văzut recent, tot cu o puştoaică... 

Epuizat, Manole se simţise fără cuvinte: 

— Cred că am băut prea mult... Hotărât, nu pot să 
înţeleg. 

— Ce nu înţelegi? Începuse să-i explice cu ostentaţie, 
didactic, vorbind rar şi apăsat: Deci, unchiu' Fane, sastisit 
de nurii Gigetei, a vrut s-o paseze. Trebuia însă găsit omul. 
Şi m-a găsit pe mine, care eram în găleată. A aranjat o 
vedere în trei la „Pescăruş“... Un dineu eminamente 
civilizat, unde nu s-a pomenit un singur cuvânt despre 
înţelegerea încheiată. Un domn de oareşce vârstă care, 
binevoitor, facilitează cunoştinţa a doi tineri. Să se 
cunoască, să se iubească şi să se înmulțească. Moral, 
creştin şi democrat! 

Dăduse paharul peste cap şi începuse să râdă. 

— Trebuie să-ţi spun că niciodată n-am discutat 
chestiunea cu Gigeta. S-a comportat şi se comportă de 
parcă n-ar avea habar că Fane m-a dus în lanţuri la 
primărie. 

— E monstruos... Cum ai mai putut... Roşise brusc. În 
sfârşit... 

Dinu se ridicase şi, ocolind masa, îl sărutase pe creştet; 


— Eşti dulce de tot papa iar eu eroic. Cum am putut? 
Prima întrebare logică pe care mi-o pui, dar ca să realizezi 
dimensiunile acestui act eroic, cât am fost de viteaz, trebuie 
să precizez încă un amănunt. Din prima clipă am încercat 
pentru fetiţa aceasta, suavă ca o primăvară, tezaur de dulci 
ispite, (tonul creştea cu fiecare silabă, prevestind 
dezlănţuirea) pentru şoldana asta vopsită ca un afiş de 
lupanar... 

— Încetează! îl oprise îngrozit. 

— „pentru această animală al cărui cretinism 
monumental nu e depăşit decât de propria-i aroganță, n-am 
simţit decât repulsie! O greață organică, o silă nedomolită 
până azi, scârbă ca dinaintea unei flegme!!! 

Emise câteva hohote de râs aflat în pragul plânsului. 

— Trebuie că sunt un formidabil... Cred că aş face bani în 
tractirele alea cu demonstraţii de potenţial viril. Stomac, 
sigur am de bronz! 

Manole Paulian se ridicase, clătinându-se nesigur din 
cauza alcoolului: 

— Nu vreau să te mai ascult. Nu mă poţi obliga. Da, nu 
poţi... Şi dacă vrei să ştii, regret, dar nu te comporţi ca un 
gentilom... Eu... eu... Noapte bună. 

Dinu ridicase din umeri continuând să fumeze. Manole 
părăsise încăperea, încercând s-o facă plin de demnitate. | 
se păruse că-l aude bolborosind, cu limbă împiedicată: 

— Gentilom... Sărmanul e idiot! 

Dar fusese desigur o impresie. Întins pe pat, încercase 
să-şi facă oarece ordine. În idei dar toate se învălmăşeau, 
totul era prea tulburător. Şi-i mai era şi sete. O sete 
cumplită. Uitase să-şi pregătească paharul cu apă iar 
bucătăria era departe... Abia  mişcându-se, ameţit 
deschisese uşa odăii dar rămăsese țintuit în prag. 

Dinu, răsturnat peste masă cu capul pe braţe, plângea cu 
hohote nestăpânite. În scrumieră, ţigara aprinsă trimetea 
spre tavan o aţă de fum firavă ca o răsuflare. Ca un suspin. 


Manole se trezise a doua zi cu capul greu, limba încleiată 
şi un pumn greu, de plumb sub coaste: ficatul. Pândind să 
nu dea în foc ceaiul de sunătoare, încercase să recapituleze 
itinerarul povestirii lui Dinu. În primul rând, că băuseră 
prea mult şi firesc, ai asemenea momente. Se fabulează, 
totul se amplifică, totul ia proporţii. Şi emisia şi recepţia. 
Dinu exagerase desigur supradimensionând drama  - 
categoric o dramă dar negrul mai are şi el nuanţe - iar 
Manole, sensibilizat de alcool înregistrase accentele cele 
mai dureroase, argumentând la rândul lui. Şi uita aşa, totul 
se transformase într-un coşmar. 

Cu ochii ţintă la ceai - două-trei clocote, după care 
trebuia stins şi acoperit - se trezi recapitulând unele replici. 
Îşi amintea precis, de exemplu, că-l întrebase de ce nu a 
divorţat ulterior. 

Dinu: 

— Cum să divorţez? Fane m-ar găsi şi în iad! Chiar dacă 
nu poate redeschide dosarul are o sută de mijloace ca să 
mă distrugă. E tare! Foarte tare. 

Manole: 

— Gigeta nu era într-o stare disperată. Adevărat... trăise 
cu el... Dar, în definitiv, nu avea decât 25 de ani... Se putea 
căsători singură... De ce a admis un mariaj silit? 

Dinu: 

— Gigeta avea categoric drept de veto. Ghinionul a fost 
că i-am convenit. Am corespuns. Tânăr, titrat, casă, 
exponent al burghezo-moşierimii. Amănuntul a fascinat-o 
totdeauna. Nimic altceva nu mai conta. 

Trecuseră zece minute şi turnase decoctul într-o ceaşcă. 

— Bună dimineaţa, Coco şi la mulţi ani! 

Gigeta, într-un paignoir pretenţios şi minuţios fardată, se 
ivise neauzită în pragul bucătăriei. 

Zâmbea cu gura până la urechi, amenințând dulce cu 
degetul: 

— Ştrengarilor! Ştiu că v-aţi făcut de cap azi noapte! 


— Da, îngăimase zăpăcit Manole... Sper, sper că ai dormit 
bine... Mi se pare că am făcut puţin zgomot. 

— Nu are importanţă, zâmbise superior ca omul înţelept 
pus în faţa unor extravaganţe, peste care o dată, dar numai 
o singură dată se poate trece cu vederea. În fond e 
Crăciunul şi nu-i vina voastră că eu n-am fost în apele mele. 

Manole simţise că puţin, puţin, îi vine inima la loc. 

„Da, a fost un simplu coşmar... Nici nu-mi mai amintesc 
total exact...“ 

Când coborâse şi Dinu în bucătărie - galben, cu buze 
uscate, pungi sub ochi şi sete aprigă („n-aveţi ceva, vreun 
suc sau măcar lapte băâtut?“) dar calm şi „cotidian“, 
bătrânul răsuflase uşurat, 

„Sigur! n-a fost decât un coşmar. Nu, nu, realitatea este 
alta.“ 

Seara, Gigeta şi Dinu se duseseră la pom, la Diamandeşti. 


„Din relatările martorilor reiese că situaţia devenise 
foarte fierbinte încă de luni seara. “ 

Sublinie puternic, cuvântul „fierbinte“ şi peniţa stiloului 
străpunse coala de hârtie. Obişnuia să țină un soi de jurnal 
al fiecărei anchete. Notaţiile scurte (impresii, suspiciuni, 
nedumeriri) îl ajutau să vadă situaţia mai limpede în 
ansamblu şi pe detalii. 

„Iot luni, ca şi cum balamucul din casa Paulian prea 
monoton, trebuia stimulat, mai apare un personaj. 
Imprevizibil din toate punctele de vedere. De astă dată, 
(sper cel puțin) distribuţia e completă. Asasinul continuă să 
se ascundă în ceaţă. Deci, NECUNOSCUTI. Oare, până la 
urmă? Personal i-aş băga pe toți tembelii âştia la zdup şi m- 
aş apuca să-mi rezolv problemele serioase. “ 

„Da ordinea de drept?...Da' conştiinţa profesională?“ 

Adăugă un vax mare şi aşa, de la el, încă vreo cinci 
semne de exclamare. 

Işi smulse haina din cuier şi părăsi biroul. 

„Nu-mi plac poveştile astea care nu încep cu începutul. 
Hm!... Săpături arheologice... “ 


Capitolul V 


NASITURELE NECUNOSCUT 


Gigeta îşi rotea ochii prin interiorul cândva familiar, 


încercând o stare de spirit nedefinită. Vara asta se 
împlineau aproape douăzeci de ani de când intrase aici 
prima oară. Şcolăriţa de atunci - clasa a X-a, se pregătea 
pentru treapta a II-a - se simţise ca rătăcită în livingul aerat 
şi profund impresionată. Nu-şi închipuise că există 
asemenea încăperi cu risipă de spaţiu decât în filmele 
americane, nu înţelegea economia de mobilă şi obiecte, 
câteva piese risipite în ditamai hectarul locuibil. În viziunea 
artistică a părinţilor ei, o casă cumsecade, adică îmbâcsită 
echivala cu belşugul; per a contrario, pereţi golaşi - un 
singur tablou unde ar fi încăput lesne o duzină - sau gaură 
fără noimă în mijlocul odăii în loc de o masă învestmântată 
în macrameu bogat, cu cel puţin şase scaune, bufet, vitrină 
şi turmă de bibelouri - oiţe, căprioare, gâşte - aranjate cu 
minuțioasă simetrie însemna - ce mai tura-vura - sărăcie 
lucie. 

Şi totuşi, Gigeta presimţise încă de atunci rafinamentul 
interiorului, instinctiv începuse să aibă bănuieli că există 
ceva care-i scapă pentru că nu poate defini; fără să-şi dea 
seama, din clipa aceea anulă toate valorile şi criteriile 
estetice ale familiei Stănescu. 

Trecuse o grămadă de timp de atunci şi Gigeta înregistra 
curioasă schimbările. Desigur, mentalitatea de decor 


rămăsese aceeaşi - puţin, excelent, armonios şi bine pus în 
evidenţă - dar multe din obiecte fuseseră înlocuite cu altele 
şi mai costisitoare, şi mai simandicoase. Gigeta, frecventă 
vizitatoare a Consignaţiilor (pentru a epata apoi cu nostalgii 
şi cunoştinţe în materie aristocratice), putea aprecia în cifre 
impunătoare fiecare element de decor de la lampa de masă 
cu un abat-jour Galle autentic şi superb până la lada 
florentină cu şarniere grele de bronz, nu dădu nici un fel de 
atenţie uzinei muzicale importantă, multifuncţională, 
sofisticată, o combină de profesionist, care îi stârnea 
zâmbetul. Cel puţin „pe vremea ei“, Fane Dumitraşcu nu 
ridicase ştacheta muzicală peste melodiile de chef, of şi dor 
şi îi venea greu să-şi închipuie că între timp „s-a subţiat“, 
regalându-se în momentele de repaus şi reflecţie cu 
„papioni“ de ai lui Schumann, sau că accente grave, 
wagneriene i-ar însoţi momentele de meditaţie. 

Noutate mare şi Gigeta ar fi putut jura - post- 
revoluţionară - erau icoanele grele foarte frumoase grupate 
deasupra consolei unde altădată se afla o oglindă venețiană 
stirex made în sectorul socialist. 

Gigeta îşi privi ceasul. O enerva faptul că trebuie să 
aştepte. Pe Fane, îl prinsese la Minister, între două uşi. 
Glasul răsunase rece în telefon. 

— Mi-e imposibil... Am venit doar pentru trei zile şi 
fiecare minut e angajat. 

Gigeta se zbârlise. 

— Fii sigur că dacă nu era imperios necesar, nu te-aş fi 
deranjat. Aşa cum nu te-am deranjat până acum... 

Conveniseră în cele din urmă să se vadă la el acasă, 
vechea lui locuinţă din Heleşteului. Spre surpriza «ei, 
devenită instantaneu invidie rea, hepatică, îi deschise 
subreta, o fătucă la vreo 20 de ani, îmbrăcată în negru şi cu 
şorţuleţ de operetă. 

— Domnul s-ar putea să întârzie, vă roagă să-l aşteptaţi. 

Gigeta îi strecurase o privire subţire întrebându-se dacă 
în atribuţiile de slujnică bine retribuită de altfel, nu se 


îndoia pentru că Fane nu era meschin, intrau şi obligaţii de 
altă natură. 

Uşa glisantă a livingului, ca un perete de sticlă, era 
deschisă. Prin perdeaua subţire înfoiată, de aromele suave 
ale grădinii se întrevedea veranda de jardiniere cu flori 
roşii, setul clasic masă şi scaune, feronerie vopsită alb cu 
perne viu colorate, încă o masă de serviciu, cu roţi înalte, 
probabil pentru băuturi. 

„lată cum trăiesc cei mai buni fii ai ţării, de azi şi de mai 
alaltăieri. Les messieurs d'aujourd'hui...“, gândi Gigeta 
otrăvită. Şi gândul i se răsuci şarpe veninos spre Paulieni... 
Dinu, imbecilul ăsta care nu fusese în stare în zece ani de 
căsnicie să ofere nimic altceva decât o existenţă plată, fără 
satisfacţii, fără nădejdi de prosperitate, comod ca o larvă, 
lipsit de orice iniţiativă... Alţii, în doi ani deveniseră 
multimilionari: tranzacţii fabuloase cu Vestul, blocuri, bănci, 
yachturi iar „Dinuţu, drăguţu, aşteaptă chenzina şi pensia“. 

Era atâta patimă pe chipul descompus, vânăt de ură, 
încât femeia tânără şi elegantă urmată de un dalmaţian pui 
care pătrunse în clipa aceea în living, făcu un pas înapoi 
speriată. Cele două femei se priviră câteva clipe: 

— Dumneavoastră... 

Gigeta o cântări cu o singură privire. Avea cel mult 20 de 
ani şi datele complete ale exemplarului de lux: de la 
sandaua fină îmbrăcând admirabil piciorul bronzat, până la 
manichiura impecabilă. Părul bogat, acajou, culoarea en 
vogue a verii '92 era împletit într-o coadă splendidă care-i 
sublinia linia mlădioasă a gâtului şi a spatelui. 

— Sunt o veche cunoştinţă a soţului dumneavoastră. Am 
vorbit dimineaţă la telefon şi mi-a indicat ora trei. 

— Da sigur, zâmbi tânăra... Cu plăcere... De ce nu luaţi 
loc? 

Apăsă pe un buton imaginabil. Subreta se ivi cu obrajii 
roşii, toată numai zâmbet şi gata oricând şi cu entuziasm, să 
se facă utilă. Se simţea bine în casa aceasta, se înţelegea 
bine cu stăpânii. 


— Sophie... Dă-ne să bem ceva rece... E foarte cald 
afară... 

— Nu vă deranjaţi, făcu Gigeta burghez, convenţional, 
din vârful buzelor. 

— Da' de unde, doamnă... 

— Ce să aduc, coniţă? se interesă subreta. De portocale 
ori ananas? 

În grădină se auzi, ca un ronţăit domol pe prundiş, 
sosirea silenţioasă a unei maşini. Portiera fu trântită în 
schimb, cu zgomot, fără menajamente. 

— O! exclamă tânăra. Ăsta-i Ştefan... Îl anunţ imediat, 
doamnă. Mi-a părut bine. 

Dispăru uşoară, graţioasă, o primăvară de lux urmată de 
cățelul care i se zbenguia printre picioare. Dintr-odată, la 
35 de ani Gigeta se simţi bătrână, greoaie şi pentru prima 
oară în viaţă, artificială. Pământul parcă-i aluneca de sub 
picioare. 

Fane năvăli ca o furtună. Aferat, uşor în mişcări, tonic îi 
întinse mâna şi o bătu cordial pe braţ. 

— Scuză-mă, draga mea, toată dimineaţa am fost extrem 
de prins. De ce nu iei loc? 

Era atâta convenţie în cuvinte, în întreaga lui fiinţă, încât 
Gigeta simţi că i se zbârceşte pielea. Ea însăşi formalistă 
până la exces, rece şi maşinal „comme il faut“ îngheţându-şi 
semenii, încerca un sentiment de contrarietate când era 
tratată cu pedanterie. Cu omul ăsta trăise aproape zece ani 
şi altfel îşi închipuise revederea. Fusese totdeauna 
încredinţată că ea e latifundiara de atu-uri şi, deşi Fane nu-i 
pomenise niciodată de o eventuală căsătorie, nu se simţise 
lezată. 

Pe ea nu o interesa perspectiva şi ca totdeauna, dacă se 
simţea bine, sentimentele partenerului îi erau absolut 
indiferente. 

Îl urmărea cum se agita prin living umplând pahare, 
dozând gheaţa, temperând ventilatorul şi trebui să 
recunoască în sinea ei, că arată uluitor de bine. Nu se 


văzuseră de mulţi ani, mai comunicau din când în când doar 
telefonic, dar timpul - ciudat! acţionase în favoarea lui. Era 
într-un avantaj extraordinar. Mitocanul chipeş - crai de 
mahala, cu eleganţă de activist şi cam îndesat, prototip de 
bărbat sanguin care mănâncă şi bea zdravăn privind cu 
ochi sticloşi în decolteurile muierilor - se metamorfozase 
într-un bărbat matur, de o corpolenţă virilă, îmbrăcat 
impecabil. Avea siguranţa şi prestanţa individului care ştie 
ce vrea şi a izbutit în „City“ sau „Wall-Street“. În orice caz, 
nu-ţi puteai imagina că personajul acesta puternic şi 
aproape distins era unul şi acelaşi cu mojicul de acum zece 
ori douăzeci de ani alături de care nopţile constituiau un 
coşmar: dormea ca un porc, scotea zgomote inavuabile prin 
toate orificiile, răsuflarea îi trăsnea totdeauna a ţigări - ce-i 
drept scumpe şi atunci - a alcool şi, obligatoriu, a ceapă. 
Multă, multă ceapă. 

Îi aprinse ţigara cu un gest plin de eleganţă - altă 
manieră deprinsă postrevoluţionar - şi se aşeză în faţa ei 
picior peste picior. 

— Arăţi bine, Fane... Cât pe aci să nu te recunosc... Câţi 
ani ai tu acum? 

Bărbatul râse sincer: 

— Chiar ai uitat? 

— 65, parcă, nu? 

— Exact, păpuşo. Şi poţi s-o spui cu voce tare. Îţi 
imaginezi că nevastă-mea e informată. 

Gigeta simţi o strângere de inimă inexplicabilă. Nu-şi 
camuflă surpriza. 

— Te-ai însurat? Când? 

— Acum doi ani... 

— Aha! 

— Exact. Sub Ceauşescu nu ar fi fost posibil. 

— Cunosc, morala proletară. 

— După cum ştii, rânji Dumitraşcu, n-am făcut niciodată 
prea mult caz de ea. 

Gigetei aluzia i se păru jignitoare. 


— M-am însurat înainte de a-mi lua postul în primire la 
New-York. 

Nu i se ceruseră detalii dar Dumitraşcu simţea o 
satisfacţie uriaşă, uneori avea sentimentul că pieptul avea 
să-i plesnească de mândrie, de a-şi etala victoriile. Nu o 
făcea din răutate - se întreba cum dracu” trăise zece ani cu 
paţachina din faţa lui - ci dintr-un prea plin de satisfacţie. 
Nu se putea încă obişnui cu propria reuşită. 

— 'Te felicit pentru ambele evenimente, declară Gigeta cu 
gura uscată. Soţia ta este foarte frumoasă şi arată ca o 
doamnă... N-ai zice că-i o exponentă a epocii de aur, a 
tineretului nostru revoluţionar... Parcă aşa te exprimai în 
materialele tale de propagandă. 

Zâmbea cu toată amabilitatea, tonul era de glumă dar 
privirea îi sclipea sardonic. Fane se sperie: 

„Doamne sfinte, e hidoasă! Arată ca o zmeoaică scoasă 
dintr-o găleată cu vopsea... Ochii au rămas frumoşi.“ Ar fi 
vrut s-o menajeze, pe undeva îi stârnea mila, dar orgoliul 
avu „le dessus“. Prea îl gâdila „clasa“ nevesti-si. 

— Lelia n-a prea avut de-a face cu Cântarea României. 
Câteva limbi imperialiste le-a învăţat înainte de a începe să 
meargă la şcoală. Taică-său a lucrat în diplomaţie. Enumeră 
nonşalant: Viena, Bruxelles, Washington... N-am să-ţi înşir 
acum dosarul lui socru-meu. 

Se aplecă prevenitor înainte. Mâinile îi atârnau ţinând 
paharul între genunchii depărtaţi: 

— Să trecem la lucruri serioase, Gigeta, şi se uită la ceas 
arborând din nou aerul preocupat al omului de afaceri pe 
care fiece minut pierdut îl costă cel puţin 1000 de dolari. Cu 
ce te pot ajuta? Sunt dispus să fac orice îmi va sta în 
putinţă. 

Gigeta respiră adânc. Îi venea greu să-şi etaleze 
nenorocul, da, ăsta era termenul, nenorocul, în faţa 
stridentei bunăstări, ca de basm socotea, a fostului amant. 
Fane îi simţi ezitarea şi o încurajă cu blândeţe. 


— Hai, nu te sfii... Apartament? Valută? Vreo aprobare de 
la primărie?... 

Gigeta stinse ţigara. O îneca. 

— Vreau să mă sfătuiesc cu tine... Dacă mă gândesc, eşti 
singurul meu prieten. 

— Îmi face plăcere să aud asta. Despre ce-i vorba? 

— Dinu vrea să divorţeze... Azi a introdus acţiunea la 
tribunal. 

Dumitraşcu o privi mirat, apoi se lăsă pe spate şi râse 
despicat. 

Râsul bine cunoscut de Gigeta. Crăcănat, grosolan ca şi 
limbajul pestriţ şi ardeiat pe care-l folosise cândva. Acum 
vorbea spălat şi râdea cu discreţie. Era altceva. 

— Zi aşa!... Junele Paulian, labă tristă, a făcut gât. Ce-i 
veni? 

— S-a încurcat cu o individă. 

— Era de aşteptat, o scăpă Fane. Adică... 

Încercă s-o dreagă, dar Gigeta scăpăra: 

— Ce vrei să spui? Cum adică era de aşteptat? 

— Calmează-te. La urma urmei, de ce te cramponezi? 
Doar nu vrei să spui că-l iubeşti. 

— Nu are nici un fel de importanţă. Chestiunea e cum îşi 
permite! 

Bărbatul îndreptă o privire neliniştită spre grădină. 
Nebuna începuse să urle, Lelia şi-ar putea închipui cine ştie 
ce. Întrebă mecanic: 

— Ce să-şi permită? 

— Să-mi tragă mie clapa când are chef. Pigmeul ăsta care 
fără mine ar fi ajuns în şanţ. Râma asta... 

Dumitraşcu îşi drese glasul, ca la început de şedinţă: 

— Dragă Gigeta, hai să nu exagerăm şi să privim lucrurile 
în faţă. Scăzu glasul: Ştim amândoi cum s-a făcut această 
căsătorie. În fond, a avut ghinion. Intrase în rahat pentru 
un paşaport pe care azi îl ţine în buzunar şi ultimul 
derbedeu. 


— Ei şi? făcu Gigeta fără să înţeleagă. Eu discut despre 
ce s-a întâmplat în '82 nu în '92. L-am scăpat de închisoare 
şi aşa mai departe. 

Dumitraşcu o privi cu un licăr de veselie: 

— Nu crezi că a plătit destul vreme de zece ani? 

Gigeta rămase fără grai. La colţurile gurii i se iviseră 
brobonele de spumă... 

— Eşti odios. Cum poţi să mă jigneşti în halul ăsta? 

— Uşurel. [i-ai închipuit vreodată că s-a îndrăgostit de 
tine? Aşa, brusc, când te-a văzut la Pescăruş? Era normal ca 
mai devreme sau mai târziu să evadeze. Nu! Nu!... te rog, 
nu plânge. 

Gigeta se stăpânea eroic. Lacrimile erau o catastrofă 
pentru machiaj. Uitase şi ochelarii de soare la maică-sa. 

— Dacă asta-i tot ce-mi poţi spune... 

Schiţă un gest de parcă ar fi avut intenţia să se ridice. 
Dumitraşcu o opri. 

— Spune-mi tu ce vrei să fac. 

Gigeta izbucni tremurând de umilinţă şi de _ ură 
neputincioasă: 

— Să-l bagi în boale! Dar zdravăn. Tu ai relaţii. Să-l 
cheme, să-l hărţuiască... Securitatea a rămas 
atotputernică... În fine, SRI-ul, tot aia! Să-l aresteze... Şi pe 
ta'su. Pe toţi. 

— De ce naiba să-l aresteze?! 

— Nu fă pe nebunul cu mine. Găsiţi voi ceva dacă vreţi. 
Sunteţi tari... Cei mai tari. 

— Dragă, făcu vexat Dumitraşcu, eu nu mai lucrez în 
Ministerul de Interne. Sunt consilier la ambasada... 

— Minţi, dar să zicem că aşa e. Oricum ai legături. Foşti 
colegi, subalterni, oameni care-ţi sunt obligaţi. Învaţă-l 
minte! Să nu mă uite toată viaţa. 

Dumitraşcu o privi uluit. Avea o conştiinţă încărcată, una 
din cele mai murdare probabil din epoca lui dar în relaţiile 
imediat personale mai existau aspecte care să-l şocheze: 


— Şi după ce-l învăţ eu minte, acceptând sugestia ta, mai 
ai de gând să trăieşti cu omul ăsta? Adică poţi concepe o 
existenţă cât de cât normală... împreună... cu victima? 

Nările Gigetei fremătau. 

— După teoria ta, victimă a fost şi până acum. 

— Nu după a mea, scumpete, asta-i realitatea. 
Nenorocitul a fost victima noastră. Şi acum vrei să-l faci KO 
a doua oară. 

— Exact. Şi nu numai pe el. Vreau s-o nimicesc şi pe 
individă. 

— Care individă? 

— Amanta lui. Uite... Răscoli în poşetă şi îi întinse o hârtie 
pregătită dinainte: Ai aici toate datele. Dora Ciprian... 
Bărba-su-i țărănist primejdios... Găsiţi voi ceva să-i 
agăţaţi... Crapă Dinu, dacă vă atingeţi de zâna lui. 

Dumitraşcu o privi stupefiat: 

— Fătucă, ţi-ai pierdut minţile! Dacă aflu azi, mâine că ai 
mierlit-o, n-o să mă mir. Oricui te-ar auzi i-ar veni chef să-ţi 
sucească gâtul... 

— Asta mă priveşte pe mine. 

Uşa se deschise. Lelia Dumitraşcu în şort şi cu un top 
portocaliu care se încheia cu un nod sub sâni, lăsând 
stomacul dezvelit, se opri stânjenită. 

— Scuzaţi-mă... Credeam că eşti singur. 

Era o apariţie de plajă privată de pe meleaguri veşnic 
însorite, exotic opulente. Gigeta îi îndreptă o privire 
otrăvită şi se ridică. 

— Scuzaţi-mă, eu v-am reţinut prea mult. 

Se lăsă condusă doar până la uşa vilei. 

— Mulţumesc, mă descurc singură. Ai întârziat cu masa. 
Pardon, râse din gât... „Le dejeuner“... Sau dacă preferi, 
„the lunch“. 

Dumitraşcu ridică din umeri şi închise. Gigeta mai zăbovi 
câteva secunde în faţa uşii, aranjându-şi breteaua răsucită 
de la sutien. Auzi de dincolo glasul tânăr, uşor mieunat al 
tinerei Doamne Dumitraşcu: 


— Cine-i vrăjitoarea asta, Ştefane? Şi vopsită, ca un ou de 
paşti!... 

— O veche cunoştinţă, iubito... Mi-a cerut un serviciu. 

— Ştii de cine mi-a amintit? chicoti: De mama vitregă a 
lui Albă ca Zăpada. Oglindă, oglinjoară dragă... Răule! Mi-a 
fost dor de tine. 

Gigeta traversă împietrită curtea. Tufişurile de trandafiri 
împrăştiau o aromă ameţitoare. În faţa verandei, maşina, 
Bugatti ultimul tip al lui Ştefan Dumitraşcu strălucea pe la 
toate închieturile. Obiectul acela costisitor, i se părea 
Gigetei că spune tot. Totul despre viaţa ei. lotul despre 
eşecul lamentabil care îi aparţinea. 

Se îndreptă cu paşi împleticiţi. Opri un taximetru şi se 
lăsa ca un bolovan pe canapeaua din spate. Omul o cercetă 
prin oglinda retrovizoare: 

— Unde mergem, doamnnă? 

Gigeta îl privi cu o expresie tâmpă. Realiză dintr-odată că 
nu ştia încotro s-o ia. Că de fapt, nu mai avea adresă. 


XXX 


— Al naibii să fiu dacă pricep ceva! 

Nelu Ciprian îşi pieptăna părul ud în faţa oglinzii trăgând 
cu ochiul spre nevastă-sa. Trecuse val-vârtej pe acasă, cât 
să facă un duş şi să se schimbe. Degetele nerăbdătoare nu 
izbuteau să încheie bluzonul. 

— Ce mama dracului scrobeşte aia cămăşile în halul ăsta? 
Trebuie să găuresc cu sula butonierele. Nu i-ai explicat 
imbecilei? 

Dora îi dădu mâinile la o parte: 

— Lasă că te ajut eu. 

Ciprian sufla pe nări ca un taur furios: 

— Da, dom'le, nu pricep! Ce ai tu de-a face cu 
chestiunea? 

— Nu am... 


— Păi văd că le suferi! N-ai fost nici la farmacie! Puțin îmi 
pasă, poţi să nu te mai duci deloc. Nu pricep însă de ce te 
implici de parcă ar fi soră-ta în cauză. 

Dora îi îndreptă o privire fără expresie. Declară moale: 

— Sunt totuşi prietenii noştri... Nu poţi trece indiferent... 

— Ei uite, mă ţine grija de problemele coanei Gigeta! Fii 
liniştită, o să-şi găsească alt fraier. E chiar lipsit de bun simţ 
să te amesteci în chestiuni intime... Astea se rezolvă în doi. 

Dora îşi aprinse nervoasă o ţigară. Trăia într-o spaimă 
continuă şi Nelu, dacă ar fi fost mai atent, ar fi constatat că 
era prima oară de când se cunoscuseră când o vedea pe 
nevastă-sa nearanjată. Indiferent de programul zilei, 
imediat ce părăsea patul, Dora îşi farda ochii şi se pieptăna 
cu îngrijire. 

— Prietenii îi cunoşti în momente dificile. 

— Cunosc încă o sută de proverbe. 

— Părerea mea... 

— Să ţi-o spun pe-a mea,o întrerupse Nelu, că mă 
grăbesc. Avem întrunire extraordinară la ora paişpe. 
Duminică se deschide oficial campania electorală dar 
bineînţeles pentru voi astea sunt rahaturi minore... Ce 
ziceam?! Da, părerea mea e că toţi sunteţi nebuni. 
Ceauşescu vă ţinea cu gârbaciul şi n-aveaţi posibilitatea să 
vă desfăşuraţi. Asta-i adevărul! Închis în cuşcă, nu poţi să 
faci tumbe! 

Dora surâse palid: 

— Tu eşti normal, Nelule, nu-i aşa? 

— E o realitate la îndemâna oricărui ins cu un minim de 
bun simţ. Ţara, domnule! — se ambală ridicând glasul 
retoric - ţara e în primejdie, înfruntăm cel mai cumplit 
complot al şacalilor din istorie de la Decebal - nu-l pun la 
socoteală pe Burebista, l-a demonetizat genialul cretin şi-mi 
produce alergie - jucăm ultima şansă, ultima carte, ultimul 
atu şi pe voi vă interesează chiloţii Gigetei! Monumental, 
domnule! Fabulos!!! 

Nevastă-sa îl opri: 


— Nelule, încă n-a început întrunirea. E abia unu jumate. 

— OK. Am plecat. 

O sărută pe păr, într-o îmbrăţişare scurtă. 

— Uite, ca să nu zici că-s al dracului şi-mi uit amicii! După 
întrunire, trec eu pe la Gigeta să discutăm. În jur de 7-8 
seara, probabil. Poţi să-i dai un telefon, s-o anunţi... Am 
fugit! 

Încercă să se desprindă, dar Dora îl reţinu într-o 
încleştare disperată. Era palidă ca o moartă. 

— Nu! ţipă. Te implor... Să nu faci... Nute du! 

Ciprian o privi surprins: 

— Ce-i cu tine? Până acum ziceai aşa şi pe dincolo... 

— Nu! Te implor. Simt... Simt că ar fi o greşeală cumplită. 

Nelu Ciprian era din ce în ce mai nedumerit: 

— Iubito, mă îngrijorezi. În fond, nu-i prima oară când le 
intru în casă. O vizită obişnuită... şi văd eu cum o aduc din 
condei. Ce găseşti neconvenabil aici? 

— Nu!... Îţi interzic s-o faci. Sunt prietenii tăi, dar şi ai 
mei, indiferent cum vom proceda, trebuie să fim de comun 
acord. 

Nelu Ciprian îi căută adâncul ochilor: 

— Dora, te ştiu o femeie echilibrată. Eşti sigură că te 
simţi bine?... Stai, dă-mi drumul, că-mi şifonezi cămaşa. 

— Promite-mi că n-ai să te duci la Paulieni. 

O privi încercând s-o descifreze. Ridică din umeri: 

— În regulă! Cum vrei tu. E poate chiar mai bine... Atunci 
cinăm diseară în oraş. Fă-te superbă, să mă invidieze 
mitocanii că am agăţat o vedetă. Te iubesc! 

Urcă în maşină şi apăsă pe accelerator. Chipul 
înspăimântat al Dorei îi stăruia în imagine. 

— Mon cher, rosti pe gânduri, aici se ascunde ceva 
suspect. Văd eu diseară care-i chestia. 

După întrunire, avea să treacă totuşi vreo jumătate de 
oră pe la Paulieni. Nu-i plăceau situaţiile neclare şi credea 
nestrămutat în flerul şi abilitatea lui. Dora se va linişti şi ea 
şi vor petrece o seară admirabilă la Pescăruş sau Triumf în 


orice caz undeva pe la lacuri. Perspectiva îl emoţionă şi un 
val de căldură îi inundă întreaga fiinţa. Pe femeia aceasta o 
iubea din toată inima. O va iubi toată viaţa. 


Spre prânz, Dinu chemă şeful de echipă şi îi dădu câteva 
indicaţii. Îl asigură din mers că se întoarce în cel mult un 
ceas, un ceas şi jumătate şi părăsi în grabă şantierul. 
Trebuia să treacă neapărat pe acasă - plecase ca un cretin 
omiţând să-şi ia schimburi suficiente dar în primul rând 
banii, lei şi valută; voia s-o evite pe Gigeta care nu se 
întorcea de la serviciu înainte de 4. Nu-i era frică de ea şi 
de fapt, nu de ea îi fusese frică vreodată dar perspectiva 
unui scandal îi făcea silă. Şi numai la gândul că ar putea da 
ochii cu ea, i se întorcea stomacul pe dos. 

Îl găsi pe taică-său în odaia lui aşa cum îl lăsase, 
moşmondind la grămada de nasturi. Ţi-ai fi putut închipui, 
că acolo încremenise de două zile. 

— Salut! Ce faci, dom'le, n-ai mai terminat? 

Parcă prins în flagrant delict asupra cine ştie cărei fapte 
ruşinoase, Manole surâse umil şi ridică mâna arătându-i un 
nasture bombat, îmbrăcat în piele: 

— Tocmai mă întrebam cum s-or fi rătăcit la noi... Nu... 
nu-mi amintesc să fi existat vreo haină de piele în casă. Mie 
nu mi-a plăcut vânătoarea. Pe urmă... am avut o repulsie. 
Garda de fier... Gestapoul... Securiştii... aceeaşi uniformă... 
Haină de piele... Cu sau fără cizme... De aia... de aia ziceam 
că-s nedumerit. 

Dinu se simţi cuprins de milă. Manole arăta sfrijit, mai 
bătrân parcă decât îl ştia, jalnic de vulnerabil în bizara lui 
stângăcie: avea aerul vinovat al celui surprins într-o odaie 
străină şi nu la el acasă. 

— Dă-l naibii, spuse tânărul pe un ton blând. Îţi baţi capul 
cu toate nimicurile. 


— Ştiu... Sigur că ai dreptate, se scuză. Dar vezi, dacă tot 
am început să fac ordine, măcar să isprăvesc... Îmi place să 
duc o treabă până la capăt. 

— Cum crezi, dar îţi pierzi timpul. 

— Parcă... Parcă am mare lucru de făcut... Nu-mi dă 
deloc prin gând, al cui să fi fost nasturele ăsta... Un nasture 
necunoscut, ce mai! 

„Săracul! reflectă fiu-său, se ramoleşte pe zi ce trece. 
Uite, ce-l obsedează!...“ 

De fapt, tânărul Paulian se înşela. Din clipa în care 
intrase Dinu, pe bătrân  încetase să-l intereseze 
paternitatea ori originea nasturelui de piele. Vorbea însă în 
virtutea unui automatism, legându-se de primul subiect 
neutru la îndemână, se simţea obligat să-i relateze discuţiile 
avute cu Gigeta dar îi era jenă şi teamă s-o facă. Instinctiv, 
amâna, ocolea explozia. 

— Am venit să-mi iau câteva lucruri, anunţă tânărul şi se 
repezi pe scări, urcând câte două trepte odată. 

Bătrânul îl urmă anevoie. 

— Ce face Crişan? întrebă Dinu din dormitor. 

Scotea lucrurile din dulap  azvârlindu-le fără 
menajamente. Oricum, în brambureala de acolo nu mai 
conta. O scârbă imensă îi strâmba faţa bucălie. Se îndreptă 
nervos spre fereastră şi o deschise larg, cu violenţă. 

— 0... o să intre toate muştele, observă Manole gâfâind. 

„N-au decât“, replică în gând Dinu. De cum pătrunsese în 
dormitor îl izbise aerul închis, mirosul imposibil de suliman 
stătut şi rufă murdară. Îl cunoştea de zece ani dar acum nu- 
| mai suporta. 

— Te-am întrebat cum se simte Crişan. 

Făcea eforturi să se stăpânească, să vorbească blând. 
„Pauvre Coco“ suporta nişte necazuri pentru care nu avea 
nici o vină şi nici nu-i aparţineau decât printr-un cod afectiv 
de familie. În ultima vreme îl cam repezise şi Dinu încerca 
unele remuşcări. 


— Crişan e bine, în general... Ar trebui... Ştii că nu-mi 
place să mă amestec, dar ar trebui să vă ocupați mai mult 
de el. 

— Nu l-am lăsat în drum. 

Răspunsul i se păru dur lui Manole. 

— Nu cred că este de ajuns pentru un copil. 

În realitate, Dinu se simţea vinovat, dar acum, acum, nu 
putea face nimic pentru băiat. Trebuia limpezită întâi 
situaţia cu Gigeta şi după aceea - îşi făgădui - va şti să-şi 
răscumpere neglijenţele. Ar fi fost chiar fericit - îşi pansă 
remuşcările - dacă Tribunalul i l-ar fi încredinţat lui. 

— Maică-sa ce face? Nu se ocupă de el? 

Manole zâmbi trist: 

— Când s-a ocupat de el? O ştii doar, e o fire mai.... rece, 
mai rezervată. 

Respiră adânc. În sfârşit, îndrăznise să aducă vorba 
despre scandal. Dinu trebuia pus în gardă. Adăugă: 

— Acum e şi foarte nervoasă... Dar tu ce faci acolo? 

Se uită înspăimântat la fiu-său care pur şi simplu mătura 
raft de raft cu gesturi scurte, mânioase. La picioarele 
şifonierului,  boarfele  azvârlite începuseră să ridice 
mormane. 

— A ascuns banii! scrâşni tânărul. Puteam să-mi 
imaginez. Mare bou am fost! 

Îşi dădu un pumn în cap, mestecând între dinţi sudalme 
întretăiate. 

— Ce... ce bani? Dacă... dacă eşti în dificultate, pot să te 
ajut. Am luat pensia. 

Dinu respiră adânc şi îşi muşcă buzele până îi veni să ţipe 
de durere. Cu orice preţ, trebuia să se stăpânească. 
Aproape imposibil. Simţea că pocneşte. Sentimentul de 
neputinţă în faţa nedreptăţii, a frustrării - se şi imaginase 
cheltuind cu femeia iubită, punându-i la picioare flori, 
parfumuri scumpe,  giuvaeruri - desigur în limita 
prosperității post-decembriste - îl sufocau. Toate, nuanțele 


spectrului solar - un soare roşu - alternau vijelios dinaintea 
ochilor care-i scăpărau de furie. 

— Ce bani? 

— Hai, tată, repetă Manole Paulian, te rog lăsă-mă în 
pace. 

— Eu ţi-am zis... Pot să te ajut... Şi nici nu trebuie, 
înţelegi... Cum crezi.... 

Dinu îşi înşfacă sacul şi cobori, mai degrabă alunecă, pe 
scări. Se repezi la bar. Nu-şi mai turnă în pahar. Bău lung, 
din sticlă. Bătrânul clipea îngrijorat, mişunând în jurul lui. 

— Nu trebuie să bei... Eşti cu maşina. 

— Zi mulţumesc că nu fac mai rău. 

Se azvârli pe un scaun care gemu ameninţător. Îşi înfipse 
coatele pe masă şi mâinile în păr: 

— Doamne, ce scârbă!... Voiam să plec cu Dora în Italia... 
Adio vise! Ce, Italia? Bine că am achitat divorţul... N-am un 
sfanţ! 

— i-am zis... 

Dinu îi îndreptă o privire compătimitoare: 

— Ce să fac, tată, cu câteva mii de lei? Ai idee cu cât m-a 
devalizat nepreţuita-mi soţie, a feciorului meu sfântă 
mamă? Aproape trei milioane în lei şi circa 30 000 de 
dolari... Izbucni într-un râs sinistru: lar eu imbecilul îmi 
făceam scrupule. Intenţionam să-i împart corect: jumi- 
juma!, chit că ea n-a mişcat o unghie pentru ei. Dar aşa sunt 
eu, gentleman! 

Bătrânul căscase ochii, consternat de cifrele fabuloase. 
Nu şi-l închipuise pe fiu-său atât de bogat! 

— Sunt sume importante... Cum... cum ai reuşit? 

— Ce ţi-ai închipuit, că m-am dus în excursie de plăcere 
de o mie de ori în Turcia, în nemţime, la macaronari?! 

— Mie nu mi-ai spus nimic. 

— M-ai întrebat? 

Crişan dădu buzna pe uşă. Rămase o clipă nedumerit. 
Era transpirat, breteaua i se ţinea într-un singur nasture, 
iar tricoul cu un binecunoscut monstru din desenele 


animate ar fi trebuit spălat. Picioarele erau murdare, 
genunchii zdreliţi, cu coji groase. Dinu îl măsură absent: 

— lar ai călcat cu genunchii? 

Puştiul îi sări în braţe: 

— Ai venit de tot? 

— Nu... Nu încă. 

Încercă să-i desprindă braţele. 

— Stai cuminte. Mi-e cald. 

Copilul îi rămase încleştat de gât: 

— la-mă cu tine... Şi pe Coco... 

— Nu se poate acum. 

— Ba da! Ba da! 

— Uite... Se căută în buzunar şi încercă să-i îndese 
câteva monede: Uite aici... Să ai de film şi îngheţată. 

Crişan îşi desfăcu degetele şi banii se împrăştiară pe sub 
mobile, începu să plângă. 

„Onest, din tot sufletul, aprecie Manole. Nu se alintă.“ 

— Nu vreau îngheţată! urlă Crişan dezlănţuit. Vreau cu 
tine... Te rog frumos... frumuşel de tot. 

Era expresia lor, alintătură din zile bune. „Hai scumpule, 
încă o linguriţă de spanac. Te rog frumuşel, frumuşel de 
tot“. 

„Spune-mi o poveste, tată. Te rog frumuşel...“ 

Dinu, excedat, se smulse cu forţa din braţele lui Crişan, 
agăţat de el cu disperare. Manole îi privea, strivit de milă. 
Încercă să intervină: 

— Hai, puiule, rămâi cu Coco. Tata o să vină şi el mai 
târziu. Dacă vrei, mergem la cinema. 

Dinu îşi înşfacă sacul. 

— Trebuie să plec. 

Crişan, convulsionat de plâns, îşi ascunse obrazul în 
pantalonii lui bunică-său. Dinu citi reproşurile din privirea 
bătrânului. 

— Ce pot să fac, tată? Spune tu! Unde să-l duc? Şi încă 
fără un franc! 


— Cred că ar trebui s-o aştepţi, să clarificaţi chestiunea. 
Eu aşa zic... Poate vă înţelegeţi omeneşte. 

Tânărul îşi îndreptă o privire învăpăiată. Scrâşni: 

— Dacă dau acum ochii cu ea. O omor! O strâng de gât! 


Dora sunase de patru ori la familia Diamandescu. 
Comportare total neconvenabilă, insistența nepoliticoasă o 
desconspira, era lucidă, dar se lăsase copleşită de panică. Îi 
răspunseseră cu rândul, fie Gioni, fie Nina. Dinu nu s-a 
întors, dar până în patru tot aterizează, care în cele din 
urmă îi propusese cu amabilitate: 

— Draga mea, vino să-l aştepţi aici. Bem o cafea, mai le 
„popotăm“... 

Diamandeştii nu o văzuseră niciodată în ţinută neglijentă; 
de obicei, Dora îşi întocmea toaleta cu mult „serios“, fiecare 
amănunt fiind gândit şi speculat la maximum iar rezultatul, 
(deşi un ochi versat simţea studiul şi artificiosul) era 
încântător. Nina trebui să conceadă că nici improvizaţia n-o 
dezavantaja. Părul necoafat şi-l ascunsese într-un fular fin 
cu buline înnodat ca un turban, fusta de blugi atrăgea 
atenţia asupra şoldurilor feciorelnice. Îi stăteau bine şi 
balerinii roşii, încălţaţi pe piciorul gol - ceva de neconceput 
pentru Dora oricât ar fi fost arşiţa de aprigă. 

Nina nu-şi putu stăpâni un surâs interior. Dora era 
tulburată, speriată, pradă celei mai întunecate humori. Nu 
uitase totuşi să-şi asorteze la balerini două clipsuri mari, 
cireşe sângerii. Roşu era şi ceasul electronic, o jucărie 
ieftină, de vară. Ninei nu i-ar fi trecut prin minte că în 
garderoba Cipriancăi se găsesc şi astfel de fleacuri 
nesimandicoase şi încercă o undă de admiraţie: 

„Uite o femeie pe care nu poţi s-o iei pe nepregătite...“ 
Dar din multe puncte de vedere, Dora se dovedise 
imprevizibilă. Ca o surpriză. 


Obrazul palid, neliniştea pleoapelor, zbuciumul întregii 
făpturi muiară inima Ninei. O îmbrăţişă - impulsul clipei - şi 
o conduse la primul fotoliu ca pe o convalescentă. 

— Ce să-ţi ofer, draga mea? Vrei un ceai rece de mentă? 
E un calmant. 

Dora se bâlbâi, mirată: 

— Dar mă simt bine... N-am nimic... 

— Ştiu, surâse Nina. 

Îşi trase un scaun în faţa fotoliului şi o privi drept în faţă. 

— Dora... Trebuie să-ţi fac o mărturisire. Simt nevoia s-o 
fac. 

Cealaltă o cercetă circumspectă. Îi bătea inima. Prea 
multe emoţii. 

— Până ieri te-am detestat. Asta-i termenul. Cred chiar că 
te uram. 

Dora o privea încremenită. Şopti, nevinovată, ca o fetiţă: 

— Ce ţi-am făcut? 

— Nimic. le uram pentru ceea ce intuiam că ai putea 
face. Pentru potenţialul tău distrugător, adăugă preţios. 

— E prea complicat... Nu înţeleg. 

— Vedeam în tine „rivala“. Eterna rivală. Nu doar a mea. 
A unei întregi generaţii de femei. În fiecare, generaţie 
există una ca tine. 

— Ca mine?! 

— Ca tine. Fascinantă! 

Dora începu să râdă. 

— Fascinantă! Doamne, ce de prostii putem gândi unii 
despre alţii! 

— Nu asta îţi reproşam, adică faptul că bărbaţii cad cosiţi 
la picioarele tale. Te-am disprețuit, îmi închipuiam eu, 
pentru firea ta rece şi calculată. O femeie fără inimă, dar 
corupătoare de inimi. O femeie care se lasă iubită, dar 
incapabilă să dăruiască. Să se dăruiască. Abia acum am 
înţeles cât de nedreaptă am fost. Te rog să mă ierţi. Ştiu că 
sunt patetică şi penibilă dar am simţit nevoia să mă 
confesez. 


Dora o privea confuză. Ochii imenşi ai Ninei străluceau, 
un zâmbet blând îi inunda chipul. Presimţi dintr-o dată că 
femeia aceasta walkriană, cu obrazul mare deschis, cu 
bazin şi bust masive, simboluri generoase ale maternității 
fecunde e o inimă plină de bunătate. Năpădită de emoție, 
începu să plângă. 


Plângea, îşi ştergea ochii, deplasa scrumiera, totul cu 
graţie spontană - constată Nina -, cu siguranţa aceea 
perfectă a mişcărilor pe care o dă în general lunga 
obişnuinţă de a fi frumoasă, privită şi admirată. 

Se aşeză pe braţul fotoliului şi-i înconjură umerii: 

— 'Te rog nu plânge, draga mea. O să fie bine, ai să vezi. 
Spunea cineva că dragostea e o favoare, un privilegiu 
absolut, oricând binevenită. 

— Nu ştia ce spune, hohoti Dora. 

— Nu sunteţi primii oameni care se iubesc clandestin. Un 
ghinion poate, dar tot poate, din cauza asta ceea ce simţiţi 
voi unul pentru celălalt e atât de intens. 

Dora realiză dintr-o dată că se discuta despre dragostea 
ei cu Dinu firesc, ca despre un lucru binecunoscut, ca şi 
cum momentul de faţă ar fi fost precedat de confesiuni şi 
explicaţii. Îşi ridică ochii înlăcrimaţi. Nina îşi spuse că 
rimelul Dorei e de o calitate excepţională. Nici urmă de 
lacrimă înnegurată dar, desigur, ar fi fost o lipsă de tact să 
se intereseze acum de marca folosită. 

— Când... Când v-aţi dat seama? 

Nina zâmbi: 

— Duminică. S-a trădat Dinu, „fibrilând“ în aşteptarea ta. 
Când în sfârşit ai sosit, am înţeles ce înseamnă să răsară 
soarele pentru cineva. Numai pentru un singur om. 

— Probabil nu am fost destul de abili, râse Dora 
ştergându-şi obrajii. 

— Aşa, draga mea, acum e mult mai bine... Deci, suntem 
nişte mici păcătoşi cu vechime... 


— Şase luni... Ceva cu totul neaşteptat! Ne cunoaştem de 
atâţia ani şi dintr-o dată, în noaptea de reveillon. Ne-a luat 
pe amândoi prin surprindere. 

— Da... viaţa e nostimă. 

Nina încercă să reconstituie atmosfera din noaptea 
aceea... Se simțeau toţi cam obosiţi, singurii care dansau 
erau Dora şi Dinu. 

— Atunci, şopti Dora, ne-am... ne-am şi iubit. În baie... 

Nina începu să râdă. Dora îşi ridică privirea. Semăna cu 
un copil căruia îi e teamă să nu fie pedepsit. 

— Te şochează? 

— Nu, scumpa mea, mă gândeam însă la toaleta ta şi mă 
întreb cum aţi izbutit performanţa? 

Purta o rochie lungă, foarte îngustă aşa zisul furou de 
seară cu o crăpătură adâncă, pe care amicele o calificaseră 
drept cam prea „cabaret“. 

— Mi-amintesc perfect, glumi Nina, că şliţul era la spate. 

Dora fu străfulgerată de o idee: 

— Spune-mi te rog. Îşi căuta cuvintele: Eşti, eşti atât de 
îngăduitoare pentru că n-o iubeşti pe Gigeta? Şi pe tine te 
calcă pe nervi? 

— Dimpotrivă. Mă amuză. E atât de ridiculă încât nu-mi 
pot închipui că s-ar găsi cineva care s-o ia în serios. Nici 
măcar Dinu. Mă refer, chiar la perioada lor normală. 

— Ne-a văzut aseară împreună. 

— Unde naiba?! 

— În bomba unde ne întâlnim de obicei. Cum de ne-a dat 
de urmă, nu pot să-mi dau seama... Ne credeam acolo mai 
feriţi decât într-o gaură de şarpe. 

Nina o cercetă cu o curiozitate, nedisimulată: 

— Şi?! Cum a reacţionat? 

— S-a uitat lung la noi... Dora se cutremură: Credeam că 
n-o să mai termine, aş fi preferat să cad moartă pe loc... Pe 
urmă, a întors spatele şi a plecat. Atât! Fără un cuvânt. 

— Extraordinar! 


— Cumplit este că din clipa aceea am intrat în panică. O 
panică non-stop. Nelu a mirosit ceva. Îşi închipuie că sunt 
afectată de necazul lor, al Paulienilor, nu că eu aş fi 
implicată... 

— Asta e foarte bine... Cel puţin deocamdată, până luaţi o 
decizie. 

Dora clătină din cap şi începu din nou să plângă. 

— Nu... Vrea să se ducă diseară, după întrunire la ei. Să 
discute, poate să-i împace... Nu ştiu ce să fac. 

Nina îi prinse afectuos amândouă mâinile: 

— Ascultă-mă scumpo! În definitiv, mai devreme sau mai 
târziu, tot trebuie să afle. Dinu nu-i o simplă aventură 
pentru tine. 

— Nu, hotărât nu! Îl iubesc. Îl iubesc cu adevărat, 
niciodată n-am simţit ceva asemănător. 

— Atunci? Ce ai de gând? Poţi renunţa la el? 

— Nu. 

— Deci problema e rezolvată. Îmi pare rău pentru Nelu, 
dar va trebui să se obişnuiască cu situaţia. În concluzie, o 
explicaţie e inevitabilă. 

Dora îşi ridică obrazul. Era palidă, albă ca hârtia aşa cum 
rar se întâmplă în realitate, pleoapele se zbăteau şi Nina se 
înfioră câtă spaimă se putea citi în ochii ei. 

— Mi-e îngrozitor de frică. Stau acum aici, în fotoliul tău, 
şi simt că mi-s tăiate picioarele... 

Uşă de la dormitor se deschise. Apăru Gioni, legându-şi 
cordonul halatului de casă. 

— Ura, scumpete! izbucni vesel. 

Sesiză dintr-o privire atmosfera şi începu să râdă: 

— Răspundem ascultătorilor! Curierul inimii. 

Dora se fâstâci: 

— Nu ştiam că eşti acasă... 

— Schimbă cu ceva situaţia? 

Îi luă mâna şi i-o sărută afectuos: 

— Hm! exclamă măsurând-o scurt: Aş zice că ai zile şi mai 
bune... Deci, iubim! 


Nina roşi. Îl apostrofă consternată: 

— Gioni! Cum poţi fi atât de mojic?! 

Dora începu din nou să plângă. Într-o secundă, Gioni fu la 
picioarele ei. 

— lartă-mă, fetiţă dulce. N-am vrut să te jignesc. 

— Nu de asta plâng... 

— Nu trebuie să plângi pentru nimic. Îl iubeşti pe Dinu, 
deşi eram convins, glumi, că la o adică, m-ai prefera pe 
mine. Dinu te iubeşte pe tine. Restul, neimportant. 

— E uşor să vorbeşti, suspină Dora. 

— Explică-mi ce te frământă. Poate pot să te ajut. 

Nevastă-sa îi îndreptă o privire ironică: „La d'alde astea 
ştiu că te pricepi... Expert, aş zice...“ Rosti altceva: 

— Îi e frică de Nelu. Nu ştie cum va reacţiona. 

— Ei asta-i! respinse Gioni ideea ca pe o aberaţie. Ce 
înseamnă că îi e frică? În general, cred că femeile îşi acordă 
o importanţă exagerată. Îşi închipuie că înseamnă în viaţa 
unui bărbat cu mult mai mult decât se întâmplă în realitate. 

— Nu te explica pe tine, îl repezi Nina. Nelu o adoră, o 
vede şi un om cu ochii legaţi. La temperamentul lui... 

Îşi înghiţi vorbele - „te poţi aştepta la orice“ - Dora era şi 
aşa destul de speriată. 

Gioni se ridică şi scotoci în pachetul de ţigări: 

— Lăsaţi fleacurile! Temperamentul lui Nelu! Uite unde 
era omul cavernelor!... Staţi aşa! 

Trase cu urechea o clipă şi sări la fereastră: 

— A venit Romeo! 


Dinu năvăli în sufragerie. Tulburarea care i se citea pe 
chip speria. Gioni îşi reveni primul. 

— Ce dracu' ai păţit? 

Mânaţi de acelaşi impuls, în următoarea clipă, Dora şi 
Dinu se aflau unul în braţele celuilalt. Se strângeau cu 
disperare, îşi căutau cu buzele întreg obrazul, sărutările 
plouau pe nas, pe gât, pe urechi, pe gură. 


Diamandeştii îi priveau uluiţi. Îi cunoscuseră, şi erau ani! 
ca pe nişte persoane discrete în manifestări, chiar sobri. 
Acum se dezlănţuiseră cu o patimă năucitoare, nestăpânită, 
uitaseră că nu sunt singuri; îi simţeai zdrobiţi de dragoste. 

„Ăsta zic şi eu amor cu A mare, reflectă Gioni surprins. 
Se poartă exact ca doi liceeni... Şi a trecut oleacă de 
atunci...“ 

Nina îi făcu un semn discret, indicând bucătăria. Gioni 
rânji „femeile astea cu diplomaţia lor!“ dar luându-şi 
ţigările din mers, o urmă pe nevastă-sa. 


Gioni scoase din frigider o sticlă de pepsi şi îşi umplu un 
pahar, îl bău cu înghiţituri mici, se şterse tacticos la gură cu 
un şerveţel. Proceda de parcă s-ar fi aflat la un restaurant, 
oricum, în lume şi acesta fusese încă unul din amănuntele 
care o seduseseră cândva pe nevastă-sa. Gioni era un 
rafinat, un civilizat înnăscut, se comporta cu aceeaşi 
eleganţă dezinvoltă indiferent dacă participa la o recepţie, 
luau masa în doi, sau se afla de unul singur. La fel, se putea 
dezbrăca oricând şi oriunde fără să aibă motive de jenă, 
garderoba lui nu cunoştea lenjeria specială - de medic, 
croitor sau ibovnică - nu ştia ce înseamnă mâncatul în 
picioare, pe colţul mesei: direct din oala abia scoasă din 
frigider, cu degetele, economisind spălarea lingurii ori a 
unei furculiţe. 

Nişte prieteni de-ai lor, amândoi artişti şi spre deosebire 
de mulţi artişti, şi boemi, azi stabiliţi în Italia - Doamne, că 
mulţi au mai plecat! - obişnuiau să se fălească în gura 
mare: 

„Dragă, noi schimbăm în fiecare zi faţa de masă, cu 
excepţia Duminicii, când nu apare Scânteia.“ 

Pe Nina, deşi n-ar fi adoptat formula în propria-i 
gospodărie, o amuza: „doi golani simpatici, dar le stă 
bine...“ 

Gioni respinsese: 


— Nu draga mea! Nu golani, ci mitocani. lar cât de bine 
le stă să mi-o spui când o să te aşezi cu ei la masă... 

Nina începuse să şteargă nişte farfurii, debarasând 
chiuveta. Se uita la bărbatu-său care inspecta oalele de pe 
aragaz, săltând capacele. 

— M-am gândit să fac un ostropel. N-am mai mâncat 
demult... Tu de ce taci? 

Diamandescu îşi întoarse faţa. În ochii ca peruzeaua, 
scânteiau spiriduşi maliţioşi. 

— În fiecare zi îmi dai motive pentru a te admira şi mai 
mult. 

— Acum urmează desigur o mojicie. 

— Deloc... Ce-i degradant aici? „Ocrotirea amanţilor 
nefericiţi.“ 'Te asigur că-ţi stătea foarte bine. Arătai blajină 
şi emoţionantă ca 0... vacă sfântă. 

Începu să râdă şi se apropie s-o sărute. Nevastă-sa 
amuzată, îl respinse înfingându-i cotul în stomac: 

— Hai sictir! 

— De ce nu le-ai oferi şi dormitorul, scumpa mea? 

— Eşti trivial. 

Gioni clătină capul şi se rezemă de pervazul ferestrei. 

— “Ţţ! Doar fraier... Mai am de învăţat, când tocmai îmi 
închipuiam că sunt doctor în materie! Prin studii, 
comparate bineînţeles, şi nu experiment direct. 

Nina îi trase o palmă uşoară: 

— Ai să fii derbedeu şi la 80 de ani. 

Stătea cu spatele la lumină. Contre-jour-ul îl dezavantaja 
dând şi mai mult accent culorilor. Pe chipul bronzat sticleau 
peruzelele din priviri şi dinţii strălucitori. Părul de argint, în 
soare, căpăta sclipiri astrale de bleu-blanc. Nina simţi căi 
se rupe inima de atâta dragoste. Îl iubea ca o amantă căreia 
îi e teamă că minunatul, desăvârşitul, unicul, n-o va lua 
niciodată de nevastă; aşa îl iubise din primele ore în care-l 
cunoscuse. Îşi stăpâni valul de emoție şi întrebă cât putu de 
sec: 

— De ce zici că eşti fraier? 


Diamandescu pocni din degete. Avea expresia individului 
care se miră în primul rând el singur, de el însuşi: 

— Ce să-ţi spun! Pentru nimic în lume. nu mi-aş fi 
închipuit că Dora s-ar putea uita vreodată la Dinu. Şi n-am 
minţit când am afirmat că mai degrabă eu sunt genul ei... 

— Porcule! 

— Dragă, nu zic că aş fi marşat. Hai să lăsăm bancurile! 
Nu-l paşaportezi pe un Nelu pentru un Dinu Paulian. 

— Exagerezi în ambele sensuri, opină Nina consultându- 
se în oglinda de deasupra chiuvetei. Nici Dinu nu-i tocmai 
de lepădat, nici Nelu Făt-Frumos din lacrimă. 

Gioni se desprinse de fereastră. Ciuguli o măslină din 
zbor (pregătite pentru salata orientală) şi îşi trase un scaun 
în colţul cel mai umbros al bucătăriei. 

— Scumpa, eu ştiu ce vorbesc! Ca popicele cad muierile 
în faţa lui Nelu. În uliţă, la ştrand, la întrunirile astea ale 
lui... Îţi spun ce am constatat personal, de visu, nu ce 
povestesc alţii. Cred că le înnebuneşte aerul ăsta rupestru, 
pintecantropus în straie civilizate, şi-l închipuie un soi de 
sfarmă-piatră la aşternut. Aşa cred, că prea nechează toate 
în faţa lui. 

Nina îl măsură ironică: 

— Eşti invidios? 

Gioni surâse parşiv: 

— Draga mea, eu sugerez senzaţii infinit mai rafinate. El 
- sfarmă piatră, eu - un magician... Împreună, cred că am 
„comite“ cea mai formidabilă echipă de peşti. Dacă renunţă 
la Dora, îi fac o propunere... Ne umplem de bani. 

Nina îl cercetă atentă: 

— Cum adică să renunţe? Ce poate să facă altceva? Aici, 
Dora decide. 

— Aici, o persiflă bărbatu-său, te înşeli stimată doamnă. 
În toată viaţa lui, Nelu a cunoscut doar două pasiuni. Dora 
şi politica şi viceversa. Greu de stabilit priorităţile. Femei 
superbissime l-au îmbiat la pat proaspăt înfăţat, au îndoit şi 
colţul cuverturii, aşteptându-l... Nu-i trebuia să depună nici 


un efort, decât să-şi scoată pantalonii, iar Neluţul nostru a 
parolat. Nici măcar nu le observă. O ştii pe aia de la 
televiziune care seamănă cu Marina Vlady de acum o sută 
de ani! Vine la colocviile ţărăniste numai de dragul lui... Şi 
ăsta-i doar un exemplu, începu să râdă: E din ăia care 
iubeşte o singură femeie toată viaţa ceea ce, trebuie să 
recunoşti, e foarte frumos din partea lui. 

Nina îl întrerupse nerăbdătoare: 

— Vorbe, vorbe, vorbe! M-ai ameţit. Practic, ce poate să 
facă? S-o ţină cu de-a sila? 

Diamandescu îşi aprinse o ţigară, controlă cât gaz mai 
are bricheta, privind-o în zare. 

— Mai e o chestiune. Că o adoră pe nevastă-sa, ştim. În 
plus, ţine seama de construcţia lui Nelu. E omul incapabil să 
piardă. Ideea îi e străină, la fel de neconceput precum 
imaginea unui palmier ţâşnit printre  icebergurile 
Groenlandei. În fine, nu mi-a trecut ceva mai deştept prin 
minte. 

Nevastă-sa îşi înfipse mâinile în şolduri: 

— Ai limbariţăa. Nu mă interesează teoriile. Spune-mi 
concret, cum poate s-o lege de piciorul patului? 

— N-o leagă. 

— Atunci, ce mă-sa mare îi face? 

— Îi trage un toc de bătaie de-i deranjează foto-portretul 
pe o lună de zile. 

— Ridicul! Nu-l văd pe Nelu sălbatec şi bădăran. 

— Ai să-l vezi! Pui un pariu cu mine? Nelu-i genul de 
încornorat puternic, îi trage muierii un caft să-l ţină minte 
toată viaţa şi pe urmă o vâră în pat, îi sărută ochii învineţiţi 
şi-i trage după aia o partidă supradimensionată de amor. A 
doua zi, cheamă tâmplarul să încleieze crivatul pe la 
încheieturi. 

Fără voia ei, Nina începu să râdă: 

— Mare porc mai eşti! Şi dacă nu izbuteşte tratamentul 
contondent? Dacă totuşi Dora îl părăseşte? 

Gioni zâmbi sceptic. Declară răspicat: 


— Dora nu va face un singur pas dincolo de pragul casei, 
fără OK-ul lui. Dixi! 

Nina îşi ieşi din fire: 

— Dixi pe mă-ta! Mă'nnebunişi, soro, cu maximele, 
teoriile, speculaţiile şi alte rahaturi! Simplu! Dora îşi ia 
trenţele şi o cară, că doar n-a luat-o la târgul de sclavi. Ce-i 
face? O omoară? O strânge de gât? 

— Da. 


Rămăsesră în sufrageria Diamandeştilor. În ciuda 
tulburării, în Dora mai supravieţuia convenţionalul, 
respinsese ca vulgar şi lipsit de bun simţ, un tete-ă-tete în 
odaia ocupată de Dinu. 

— Nu avem altă soluţie, iubita mea. Discută cu el deschis. 

Îi ţinea strâns mâinile, o privea înflăcărat. Dora, 
prăbuşită şi lipsită de argumente, repeta unul şi acelaşi 
lucru: 

— Nu pot... Pur şi simplu, nu pot. Mi-e şi mai greu pentru 
că nu bănuieşte nimic. Vrea să ieşim astă seară, l-am simţit 
fericit ca un copil şi eu vin din senin... 

Îşi ascunse obrazul în palme şi începu din nou să plângă: 

— N-am fost niciodată într-o situaţie atât de înfiorătoare. 
Să distrug un om cu o singură frază... Să-l smulg dintre nori 
şi să-l azvârl în şanţ. N-am cuvinte... Şi, completă printre 
sughiţuri, fără să aibă altă vină decât că mă iubeşte... 
Hohoti: Nu pot! 

Dinu, palid, cu fălcile încleştate, întrebă aparent calm: 

— Vrei să dispar eu? 

Dora i se aruncă în braţe, se agăţă frenetic de umerii lui: 

— Nu! Nu! Nu pleca, te implor! Să mai căutăm... Trebuie 
să găsim ceva. 

Paulian îşi şterse fruntea asudată... 

— Am o propunere. Hai să-l aşteptăm împreună diseară. 
Când iese de la întrunire. 

Dora îşi ridică chipul umflat de plâns. 

— Eşti nebun? 


— De ce? Vorbesc eu în locul tău. 

— Asta nu! se sperie Dora. În nici un caz. Măcar atâta 
merită. Un minimum de menajament. Şi i-o spun eu, doar 
lui. Fără martori. Să rămânem măcar decenţi! Cum ţi-ai 
putut închipui... 

Dinu îi astupă gura cu mâna: 

— Gata! Nu te ambala. Cum vrei tu... Acum, te rog 
concentrează-te. Trebuie să-l aştepţi la club. 

— De ce? 

— Dumnezeule! Ca s-o iei înaintea Gigetei. Trebuie să-i 
vorbeşti tu înaintea ei. A oricui. 

— Da..., făcu Dora rătăcită. 

— Acum te duci acasă. Te odihneşti un ceas, te îmbraci şi 
în jur de şase cel mai târziu trebuie să fii acolo. Întrunirea o 
să ţină mai mult, dar e bine să ne asigurăm. Da, iubita mea? 
Ai să faci aşa? 

— Da... Încerc. 

— Alege un restaurant mai liniştit. Nu se poate discuta pe 
hărmălaie de ghitări electrice. 

— Poate la Capşa, sugeră Dora aiurită ca şi cum în asta 
stătea toată problema. 

— Nu e bine, răspunse Paulian. Mesele sunt prea 
apropiate, se aude totul. Duceţi-vă la Athenee Palace. S-a 
golit de cheflii şi bişniţari, a rămas clientela serioasă! Puteţi 
discuta nederanjaţi... O apucă de umeri: Am rămas înţeleşi, 
da? 

— Da, îngână Dora. 

— Nu trebuie să amânăm. Şi aşa mă întreb cum dracu! n- 
a acţionat Gigeta până acum!... Vrei să te conduc acasă? 

— Nu... Nu e bine... lau un taxi. 

Se cuprinseră în braţe. Obraz lângă obraz, înnădindu-şi 
lacrimile, auzindu-şi inimile. Minute lungi în care simţiră că 
nu există nimic pe lume care să-i poată despărți. 


Dora refuză să se lase condusă, fie numai până la primul 
taximetru; îşi luară rămas bun în vestibul. Dinu rămase în 


pragul uşii privind lung în urma ei. 

Gioni atinse braţul nevesti-şi. 

— Să-mi spui şi mie dacă Dora o să aibă curajul să 
vorbească. Vrei să-ţi povestesc filmul? Îl aşteaptă la club, 
ăla o să pice de fericire că legitima îl iubeşte, se duc la 
crâşmă, halesc, beau, pe Dora n-o s-o lase inima să strice 
atmosfera, Nelu se avântă în declaraţii de dragoste 
asezonate cu sloganuri ţărăniste, creştine şi democrate, pe 
urmă urcă în Mercedes; băiatul conduce ca un zmeu 
intonând „Irăiască Regele!“ Seara se încheie cu o şedinţă 
de amor, în poziţii artistice. 

— Eşti cinic. Şi scârbos. 

Diamandescu râse vesel: 

— Pui un pariu? 

Dinu se întoarse în sufragerie. Ninei i se păru că 
trăsăturile îi căzuseră, cedând unei ciudate gravitaţii. În 
fruntea încreţită parcă se adunaseră toate grijile lumii. 

Gioni îi întinse un pahar cu vodcă. 

— Acum ce mai vrei? Aţi ajuns la o înţelegere, totul se 
rezolvă în câteva ceasuri. Se enervă fals: Ei, fir-ar al 
dracului! Dacă ori de câte ori se iubesc doi oameni, s-ar 
consuma atâta dramă, lumea toată ar fi un cimitir! 

Paulian clătină capul de câteva ori: 

— Degeaba. Nu mă puteţi înţelege. Nici eu n-aş fi înţeles. 
Declară sumbru: O iubesc ca un nebun. Fiecare secundă 
petrecută cu ea e un univers de fericire. Urlă: O iubesc, 
fraţilor! Auziţi? Clipă de clipă, din ce în ce mai mult! 

Nina surâse: 

— En amour dit-on, şi l'on n 'avance pas, on recule. 

— Uite-o şi pe asta ce cultă e! se strâmbă Gioni. Se 
apropie de Dinu şi începu să-l zgâlţâie: Păi dac-o iubeşti şi 
fata cooperează, ce mama dracului le mai scânceşti pe sub 
fereşti?! 

Paulian îşi eliberă umărul cu o zmucitură. 

— S-a întâmplat o chestie nasoală de tot. 

— Zii! 


Dinu îşi încleştă pumnii. 

— Gigeta a umflat toţi banii. N-am un sfanţ. 

Îşi trase afară buzunarele pantalonilor într-un gest 
simbolic şi Nina observă că cel din stânga era găurit. Bună 
de fel şi imaginativă, amănuntul o înduioşă până la lacrimi. 
Întrebă inutil: 

— Toţi? 

— "Toţi! Lei, dolari, mărci... Mai aveam şi câteva sute de 
franci elveţieni... Toată agoniseala! 

Gioni începu să bată cu unghiile în masă: 

— Chiar că-i nasol. Cum mama mă-şi te-ai lăsat fentat? În 
situaţii din astea, prima mişcare e să pui mâna pe lovele şi 
valori, bijuterii, timbre şi alte vaxuri. N-o cari cu divanul, e 
elementar! 

— N-am experienţă, râse amar Dinu. Când am plecat de 
acasă, aveam la mine vreo 30 000 de lei. Mi s-au părut 
suficienţi pentru o zi-două. Oftă din adâncul sufletului. Mă 
simt cu mâinile tăiate. Intenţionam să plec imediat cu Dora 
în Italia. Să lăsăm timpul să epuizeze din scandal. Să nu-l 
înfruntăm chiar fierbinte. 

— Ce înseamnă imediat? se interesă Gioni. 

— În două, cel mult trei zile... Întâmplător avem amândoi 
viză. Acum... Ce folos? 

Îi dădură lacrimile. Încercă să le disimuleze, ştergându-şi 
nasul zgomotos. 

— Nu'ş unde dracu' am răcit... 

„Şi batista-i jegoasă, constată Nina. Mare scârbă, Gigeta 
asta!“ 

— Ai căutat bine? 

Diamandescu o privi exasperat: 

— Vorbeşti ca să nu moţăi? Adică nu ştii unde-ţi ţii dolarii 
şi-ncepi să-i cauţi prin frigider? 

Începu să se plimbe prin sufragerie, suflând ostentativ pe 
nări: „Femeile astea! Cât de deştepte, tot cretine rămân!“ 
îşi înfipse pumnii în buzunarele halatului şi se proţăpi în 
faţa lui Paulian: 


— Ce ai de gând să faci? 

— N-am decât o singură posibilitate! Să stau de vorbă cu 
Gigeta. Trebuie să accepte! 

— De ce? se interesă Gioni maliţios. 

— Eu am câştigat banii ăştia şi nu pretind decât jumătate 
din ei. Cealaltă i-o cedez. Mi se pare mai mult decât corect, 
nu credeţi? 

Nina scutură din cap şi coada groasă i se aşeză pe piept. 

— M-aş mira să accepte. le are în palmă şi n-o să piardă 
atu-ul. 

— Just, fu de acord Gioni. O să te determine să dansezi, 
după cum îţi cântă ea. [i-o spun, ca să nu-ţi faci iluzii. 

Dinu îl privi cu gura căscată. În odaie se făcuse dintr-o 
dată întuneric. Visele lui... Veneţia... Micuţul hotel de pe 
marginea lagunei năpădit de flori... Somnul lor strâns 
îmbrăţişaţi, topindu-se într-un magnific răsărit de soare... 
Le dau bună dimineaţa păsărelele - nu cunoaşte speciile 
care bântuie meleagul dar trebuie să existe ceva - şi 
lopeţile gondolierilor pălmuind blând undele albastre, pe 
care nu le-a auzit niciodată dar despre care a citit atâtea... 
Micile tratoria cu peşte prâjit şi fructe de mare, cu mese 
înţesate de turişti şi damigene de Chianti. Porumbeii din 
piaţa San Marco... Nopțile lor încleştate... Ei, aromele 
lagunei şi luna - minge de foot-ball şutată acolo de milenii şi 
paramilenii după cine ştie ce dribling formidabil. „O sole 
mio“, gealatta, rufe înşirate pe frânghie între două case pe 
înguste ulicioare medievale, ca în filmele lui Visconti, 
cumetre grase, scandalagioaice de profesie, mâini în 
şolduri, ananaşi, bambini â la Murillo câtă frunză şi iarbă 
Şi... 

O, Doamne! ei, doar ei doi... Dinu ştia că toate sunt 
imagini clasice, simbol, de calendar, almanah sau cartoline 
festive, simpliste dacă nu chiar vulgare pentru rafinaţi şi 
superesteţi, dar puţin îi păsa. Erau clişeele în care se 
imaginase cu Dora, pe ele le visase încă din liceu, acestea 
erau „pozele“ pe care le răsfoise de ani de zile înainte de a 


adormi, încercând să facă abstracţie de tot ce se afla în 
jurul lui: aerul închis ai dormitorului, respiraţia ca un sâsâit 
de şarpe a Gigetei, mirosul de măcelărie. De două ori pe 
săptămână dormea bandajată în fleici de muşchi de vacă 
pentru frăgezirea obrazului. A doua zi, le făcea grătar. Lui 
Dinu i se întorcea stomacul, erau ani de când nu mai 
suporta carnea de vită. 

Se uita la cei doi crispat, cu ochii doi cărbuni aprinşi, 

— Fii pregătit, spuse încet Nina. le va şantaja cu 
siguranţă. 

Gioni fu de acord: 

— Are dreptate! Nu cunosc împrejurare mai propice şi 
Gigeta n-o s-o rateze, ţi-o garantez. 

Dinu îi privea sălbatec: 

— Asta credeţi voi?. 

— Din păcate, sunt convins, bătrâne, spuse Diamandescu 
punându-i mâna pe umăr. Trebuie să te gândeşti la 
mişcarea următoare. 

Nina oftă: 

— Aş vrea să ştiu şi eu care ar fi aia. 

Dinu o privi rătăcit: 

— Eu ştiu. O omor. 


Ziua de luni, mai ales după amiaza, constituise un 
coşmar prelungit până noaptea târziu. 

„Impresia mea, notă anchetatorul, este că toţi, sau 
aproape toți, pierduseră complet Nordul. Nu-mi pot explica 
astfel reacţiile bizare, uneori demente - ţinând seama de 
faptul că încă nu se întâmplase nimic - gravitatea unor 
dezvăluiri, comportamentul imprevizibil faţă de datele 
prezentate de fiecare până atunci. Oamenii se manifestau 
nud, ca şi cum şi-ar fi închipuit că nu se vor mai întâlni 
niciodată unul cu celălalt, sau ca dinaintea obştescului 
sfârşit. «Ce mai contează.» Probabil de aceea impresia 
generală a fost că «nenorocirea», respectiv crima, plutea în 
aer. Indivizii aceştia trăiesc încă în atmosfera tensionată şi 
confuză a acelor ceasuri, pentru că situaţia în sine nu 
justifica un deznodământ tragic. (Să fim serioşi! Dac-ar fi s- 
o mierlească câte unul de fiecare aventură extraconjugală, 
s-ar rezolva de la sine şi fără cheltuieli de inarmare, 
problemele lui Malthus şi ale Mamei Terra...“ 


Capitolul VI 


NASTURELE DE CATIFEA 


După plecarea lui taică-său, Crişan mai plânse o vreme, 


ascuns sub masa din sufragerie. Manole se învârtea prin 
casă neputincios, încercând să-i abată gândurile cu 
promisiuni pe care şi le închipuia ademenitoare: bilete la 
circ, o escapadă la „Zoo Băneasa“, vreo treizeci de 
îngheţate, un joc de foot-ball de masă, labe de broască, tot 
ce-i trecea prin minte. La fiecare propunere, băiatul, 
reacţie inversă, începea să urle şi mai tare, vrând parcă să 
demonstreze că nu!, categoric nu e nimic de făcut. La un 
moment dat însă obosi şi plânsul se transformă într-un 
bâzâit monoton; îşi epuizase resursele şi îi era necaz, 
trebuia să se ştie că suferinţa lui nu se alinase. Până la 
urmă, acceptă totuşi 100 de lei de la bunicu-său „să-i facă 
praf cum ştie el mai bine“; avea aerul că-i acordă o mare 
favoare şi continua să se smiorcăie. Când Manole se 
întoarse din odaia lui cu banii, îl găsi pe Crişan târându-se 
pe covor şi căutând pe sub mobile monedele scăpate de 
Dinu. Îşi camuflă zâmbetul, „copilul tot copil“, prefăcându- 
se că nu a observat nimic. 

După ce-şi numără tacticos paralele, se învârti câteva 
minute nehotărât prin casă. Trăgea cu ochiul spre Manole 
care-l pândea la rândul lui, găsindu-şi de lucru prin 
sufrageria vraişte. 

— Ştii, Coco... 


Bătrânul păru surprins: 

— Ce, n-ai plecat? Vezi că începe filmul. 

— Ştii ce mi-ar place mie mai mult şi mai mult? Un 
costum de marțian! 

O zbughi ca un ţipar pe uşă. Manole vru să-l urmărească 
cu ochii pe fereastră dar îl opri telefonul. Trei triluri, se 
întrerupse iar după un minut apelul fu reluat. Asta era 
Virginia. Se înţeleseseră să-l sune cu parolă pentru că „mă 
înţelegi, Manolică, după ieşirea pe care a avut-o faţă de 
mine, nu vreau să dau peste vizigotă“. 

Era într-adevăr Virginia, directă şi gâfâind de îngrijorare. 

— Ei, ce s-aude la voi? A venit? Ce zice? 

— Ea nu. A trecut doar Dinu să-şi ia nişte schimburi, 

— El ce zice? 

Bătrânul Paulian socoti că n-are sens să-i pomenească de 
povestea cu banii, era prea vulgară. În afară de asta, nu 
voia să se întindă la taclale, Gigeta putea pica în orice clipă 
şi prefera să nu dea ochi cu ea. Era grăbit să se refugieze în 
odaia lui. 

— Nimic, ce să zică?! Suntem cu toţii bulversaţi... E 
normal! 

La celălalt capăt al firului, Virginia luă o andrea de pe 
noptieră, străpunse claia de păr nepieptănată şi începu să 
se scarpine cu nădejde. De câte ori era tulburată, avea 
mâncărimi groaznice. 

— Te-ai hotărât? Dormi la mine? 

Manole scutură din cap: 

— Nu, nu... Mulţumesc, dar e imposibil. 

— De ce? 

— Simt, simt că trebuie să rămân acasă... Nu putem 
abandona aşa cu toţii situaţia. Trebuie să am grijă de 
Crişan... E foarte singur acum... 

— Nu cred că e bine. Dacă te răzgândeşti, vii la orice oră, 
nu-i nevoie de telefon... Tu ce faci acum? Ai mâncat? 

— Am gustat ceva de dimineaţă. Vreau să-mi termin 
treburile. Stau nasturii ăia înşiraţi pe masă de două zile. 


— Nasturii? întrebă căpiată soră-sa, asta te frige pe tine 
acum? Parol, Manolache, mă îngrijorezi. 

Bătrânul se scuză pe un ton umil: 

— De ce? E o treabă la fel de bună ca oricare alta. Nu pot 
să stau fără să fac nimic, să aştept pur şi simplu şi să mă- 
nvârt prin casă. 

— Ei asta-i acum! la o carte, o gazetă, deschide radio... 

— "Te rog, Virgi, o întrerupse tremurând de iritare, 
încetează! Mă oboseşti. Auzi, ziare, radio, când eu nu mă 
pot concentra deloc. În loc să mă calmezi, mă mai superi şi 
tu... 

Virginia rămase gânditoare: „Bietul Manolache s-a 
scrântit.“ 

Îşi surprinse imaginea în oglinda florentină de deasupra 
patului şi se examină lung. Capotul era încheiat strâmb, 
pantofii unul maro şi celălalt alb îi încălţau simultan 
picioarele chinuite, în cocul „fantezi“, uitase  înfiptă 
andreaua, ca un simulacru jalnic de şic nipon. Ea însăşi 
arăta ca o babă nebună. 


Pentru orice eventualitate, bătrânul Paulian îşi tăie o felie 
groasă de brânză, câteva de salam şi pâine, mai luă o roşie 
şi o sticlă de apă şi le duse în odaie pentru a nu fi silit seara 
să intre în bucătărie. 

Închise uşa în urma lui cu un suspin de uşurare şi o clipă 
încercă tentaţia să răsucească cheia. Ascunse proviziile în 
noptieră - prezenţa lor i-ar fi trădat frica, groaza de o 
întâlnire cu Gigeta - şi, liniştit într-un fel, se aşeză din nou 
la masă. 

„Soru-mea crede că m-am ramolit... Pui prinsoare... 1] est 
gaga... Bineînţeles că ea, cu temperamentul ei, nu mă 
înţelege. În locul meu, s-ar fi sucit prin casă, ar fi 
bombardat cu telefoane alarmiste toţi prietenii...“ 

— Las-o să bombăne, conchise cu glas tare. Asta-i dă o 
preocupare. 


Se aplecă peste masă şi ochelarii îi alunecară spre vârful 
nasului. Degetele subţiri, cu unghii îngrijite - avusese şi mai 
avea încă mâini frumoase, „patriciene“, precum toţi 
Paulienii - greblară de câteva ori movila de nasturi, 
împrăştiindu-i pe întreg blatul. Ochii i se opriră la un 
năsturel rotund, îmbrăcat în catifea. Un zâmbet duios îi 
scăldă chipul. 

— Ăsta e de la costumaşul bleumarine al lui Crişan. 

I-l trimisese din Italia Mitică Iordan, prietenul lui Dinu, şi 
toţi se prăpădiseră de admiraţie în faţa cutiei elegante care, 
în afara completului conţinea şi accesoriile necesare: 
cămaşă albă cu jabou şi manşete de dantelă, papion roşu, 
ciorapi albi de mătase - fil d'Ecosse - după cum se cuvine 
unui mic dandy, pantofi de lac. 

Gigeta, totdeauna fermecată de cadouri, adorând să 
primească, nu să şi ofere se extazieze ţinând hăinuţa de 
umeri şi arătând-o pe toate părţile: 

— E delicioasă! Spuneţi drept, dacă nu-ţi vine s-o 
mănânci. Se simţea cu atât mai încântată, cu cât lordan n-o 
uitase nici pe ea. 

Era drăguţ Crişan la cinci ani. N-avea drăgălăşenia 
prosperă şi diafană a copiilor din reclame - cover-baby - pe 
lângă care nu poţi să treci fără să-i atingi, fără să simţi 
nevoia să-i ciupeşti şi să-i iei în braţe; avea în schimb 
farmec şi o fizionomie spiritualizată care, chiar la cei ce vor 
deveni adulţi cu înfăţişare distinsă, se profilează mult mai 
târziu. 

Crişan era slăbuţ până la fragil, lipsit de culoare, cu ochii 
foarte mari amintindu-i prin tăietura exotică pe cei ai 
Gigetei, nasul fin şi palid. Atrăgea în special atenţia prin 
graţia întregii făpturi, - toate mişcările lui erau frumoase - 
şi o spontaneitate încântătoare cu succes imediat. 

Soră-sa, Virginia, îl privea de fiecare dată încântată: 

— Va fi un moniseur distingus. În genul lui Toto Sturdza, 
cam aşa... În orice caz, se vede că nu-i vlăstar de ţoapă... 


Toţi erau însă nemulţumiţi de slăbiciunea excesivă şi, 
uneori, Manole îşi mărturisea îngrijorarea: 

— Duceţi-l totuşi la un medic. Poate că nu mănâncă 
destule proteine sau ar trebui să facă o cură de vitamine... 
Eu nu mă pricep, dar sunt convins că se poate face ceva. 

Dinu, în fond şi el neliniştit, ridica din umeri iritat: 

— Poţi să-mi spui ce-i lipseşte? Mamaia şi Sinaia în 
fiecare an, munţi de portocale, dulciuri, tot ce pofteşte! 
Asta-i genul lui de copil afurisit care-ţi scoate sufletul până 
înghite o lingură de merinde şi nu scapă nici o contagioasă. 

— Nu trebuie să uităm, sublinia de fiecare dată Gigeta, că 
s-a născut la şapte luni. Toţi copii ăştia creează probleme, 
cel puţin la început... 

Gigeta amintea mereu amănuntul. | se părea probabil 
foarte nobil faptul că debilitatea şi slăbiciunea ei - „nu-s o 
vacă de prăsilă carele fată fără probleme în mijloc de 
țarină“ - împiedicaseră o naştere normală. Şi nu de colea 
era sacrificiul: îşi riscase sănătatea, poate chiar viaţa, ca să 
aducă pe lume un Paulian deşi medicii erau foarte 
îngrijoraţi şi o avertizaseră, o consiliaseră... 

Firul gândurilor se curmă brusc. Manole rămase cu ochii 
ţintă la năsturaşul de catifea, degetele îi înţepeniseră pe 
urechiuşa metalică de pe spate. Avu impresia că se sufocă şi 
îşi duse instinctiv mâna la gât, căutând nodul cravatei. Deşi 
se afla doar în bluză de pijama, simţea că îl strânge 
dureros; simţea concret şi lovitura năprasnică, măciucă 
primită în moalele capului a gândului pe cât de neaşteptat, 
pe atât de oribil, revelaţia unui adevăr, totul petrecut într-o 
singură secundă. 

„Copilul s-a născut la şapte luni... Atunci Dinu... Dinu nu 


LI 


sri 


Dintr-o dată, mintea i se limpezi; ca un buchet de focuri 
de artificii izbucnite pe un cer smolit dădură năvală 
amănunte, cioburi de amintire, străfulgerări de gând uitat, 


„impresie de impresii“; nuanţe, cuvinte de tâlc, şoapte, 
anume zâmbete, începuseră să se adune, să se lege. 

„„„Surâsul amuzat al asistentei şefe de la maternitate: 

„Trebuie să fiţi foarte atenţi. E un copil delicat... Sigur, 
sigur, handicapul se reduce în timp.“ 

Schimbul de priviri cu medicul mamoş care se grăbise să 
adauge: „Fiţi liniştiţi, nu-i primul «şeptilici» din lume... Se 
întâmplă destul de frecvent... Am avut unul la început, eram 
intern la Filantropia, care a ajuns halterofil.“ 

Cuscra, Ecaterina Stănescu, la botezul lui Crişan, după 
trei păhăruţe de ţuică: 

„În neamul nostru am fost simple la facere. Mama, 
mătuşile, surorile mele, cu toatele au născut uşor şi normal. 
Suntem late în şolduri... Gigeta s-a izbit nouă... Nu mai sunt 
timpuri, că ar umple casa de prunci...“ 

„„„Scarlatina gravă a lui Crişan. Doctorul venise acasă. Se 
interesase de antecedentele copilului. 

„E mai debil... Dinu avea aerul că se scuză: Ştiţi, s-a 
născut la 7 luni...“ 

Gigeta îl privise într-un chip ciudat. Ţinuse apoi să-l 
conducă doar ea pe medic, închisese uşa la vestibul şi 
discutaseră mult în şoaptă. 

Virginia, pe când Gigeta se afla în primele luni de sarcină: 

„Mă bucur pentru ea, suportă extraordinar de bine! 
Primele luni sunt de obicei imposibile: greţuri, des 
vomissements, amețeli. Are noroc. O ţii minte pe Mica 
Stroici?... Credeam că-şi dă sufletul de râu ce-i era. 
Ajunsese o umbră.“ 

Şi, clişee mai vechi, din primele zile ale căsniciei: 

„„Gigeta: „Nu mă simt bine... Cred că patul a fost 
stricat... Am un stomac sensibil. Colita mea veche.“ 
Zgomote inconfundabile în baie..., sau clătinându-se pe 
picioare: „Dinule, ajută-mă să mă întind, am amețeli... Ne-a 
ţinut şase ceasuri în soare, la miting... Asta-mi lipsea! O 
insolaţie!“ 

Frapant, negru pe alb, deget băgat în ochi: 


„„„Seara aceea de Crăciun. Dinu beat: „O silă organică. 
Repulsie  ireductibilă... Noroc că nici ea nu era 
nerăbdătoare... Nici nu ştiu când dracu' s-a comis la noi 
noaptea nunţii. În orice caz, după... ceremonial... Nu se 
poate spune că am fost agresiv...“ 

„Deci... Deci... Îşi umezi buzele uscate, căutând cuvântul 
potrivit. Era decent şi în gând: „Înseamnă că n-au fost 
intimi înainte de nuntă...“ 

Manole  Paulian îşi cuprinse obrazul în palmele 
transpirate. Se simţea complet zăpăcit. De la căsătoria lor şi 
până la naşterea lui Crişan nu se scurseseră nici măcar 7 
luni. Abia, abia şase luni şi câteva zile. 

Bătrânul rămase consternat. Cum de nu făcuse calculul 
acesta niciodată? Cum de nu se gândise? Era chiar atât de 
neghiob? 

— Nu, şopti, nu am voie să mă cruţ. Măcar cu mine 
trebuie să fiu sincer. Am fost egoist. Am fugit instinctiv de 
adevăr... N-am vrut să-l cunosc. Mi-am astupat ochii şi 
urechile pentru ca nimic să nu-mi tulbure liniştea, viaţa mea 
plată şi fără emoţii, pe care o iubesc... Zile monotone, ei şi? 
dar scutite de accidente şi necazuri. Ăsta a fost crezul 
meu... N-am invidiat niciodată marile personalităţi, 
destinele lor  neliniştite, salturile şi  căderile lor 
spectaculoase; mi-am închipuit că asta se cheamă instinct 
de conservare şi chiar, înţelepciune... Mai purtam 
ghiozdanul pe spate... cele mai fericite zile erau pentru 
mine cele când nu aveam nimic de făcut. Nu m-am plictisit 
niciodată. l-am admirat pe alţii, dar am fost mulţumit să pot 
contempla, să-i privesc de la o distanţă rezonabilă... 

Nu-l înţelegea însă pe Dinu. Era de neconceput ca el să 
nu fi făcut aceleaşi calcule... Ce simţea el? Ce credea el 
despre chestiune? Imposibil de ghicit. După părerea lui 
Manole, în zece ani, se comportase absolut normal: un tată 
îngăduitor, satisfăcând de obicei toate dorinţele copilului şi 
aflat în acest sens într-un inofensiv complot, o alianţă 
defensivă cu băiatul împotriva uscăciunii Gigetei, totdeauna 


gata să-l asculte cel puţin cu o ureche, constant blând. Nu-i 
dăduse nici măcar o palmă, nu ridica tonul, nu-l insulta. 
Desigur, nu era excesiv de tandru, nu exagera în nelinişti, 
nu Crişan constituia preocuparea lui isteric majoră, dar 
acestea sunt în general atributele unei paternităţi 
întârziate. Părinţii tineri iau lucrurile mai uşor, îşi cresc 
copii mai degajat, scutiţi de prăpăstios, de panica 
primejdiilor imaginare. 

„Bietul Crişan!... Un copil drăguţ, serviabil, atât de 
cald...“ 

Manole Paulian se întinse pe pat. Stătea ţeapăn, pe spate, 
cu privirea în tavan. Când lacrimile prelinse pe la colţul 
ochilor îi ajunseră în pavilionul urechii, îşi dădu seama că 
plânge. Între degete îi rămăsese năsturaşul de catifea 
albastră. Se răsuci anevoie şi-l puse pe noptieră. Mozolit de 
degetele transpirate, ajunsese un bumb negru şi slinos. 
Numai bun de aruncat. 


Secretara rămase cu mâinile în aer deasupra clapelor şi-l 
privi mirată, adresându-i în acelaşi timp un surâs 
strălucitor. Avea 30 de ani şi găsea că viaţa e o aventură 
splendidă. Era trăsătura ei cea mai caracteristică şi o 
simţeai de la prima vedere. 

— Domnu” Ciprian! 

Îi plăcea şi nu o ascundea de fel. Toţi de la filială - 
amploaiaţi şi membri - ştiau că Margareta are „beguin“ la 
Ciprian dar, fie cuceriţi de francheţea femeii, fie de dragul 
amănuntului picant în banalitatea diurnă, o tratau cu 
îngăduinţă şi aluzii lipsite de acid. 

— Săru'mâna! exclamă Nelu, uitându-se în jur. Ce-i 
liniştea asta? N-a venit nimeni? şi se uită la ceas. Toate 
emise precipitat, vulcanic, agitat ca după o cursă record. 
„Irăieşte cu 500 km pe oră şi cuferele nedesfăcute“, citise 


Margareta undeva şi asta îi plăcea ei cel mai mult la Nelu 
Ciprian. Era un bărbat despre care, chiar dacă nu ţi-e scris 
să fie al tău, merită să ai amintiri la bătrâneţe... 

— Nu-i nici ora două, surâse Margareta ridicându-se de 
la maşină. 

Voia să-şi arate talia incredibil de subţire, încinsă într-o 
centură lată, cât de frumoase erau picioarele bronzate 
acoperite până la genunchi de bermuzii albi. 

— Ei şi?! făcu Nelu nedumerit. 

Margareta îl ameninţă cu degetul. 

— Domnu' Ciprian... Ştiţi ce se spune despre persoanele 
distrate... Întrunirea a fost fixată pentru ora 15. Scrie şi la 
intrare... 

Nelu îşi consultă agenda. 

— Da, dom'le, aşa e! De ce naiba mi-a rămas mie în minte 
paişpe, n-am idee! 

Rămase pe gânduri: „Un ceas întreg! Ce naiba să fac?“ 

Se hotări în aceeaşi clipă: 

„Mă duc la Paulieni şi scap de o grijă. Nu-i ora cea mai 
potrivită, dar pentru o singură dată...“ 

Închise brusc agenda şi-i zâmbi secretarei: 

— Ai dreptate... 

Se răsuci pe călcâie şi flutură mâna din mers, fără să se 
mai întoarcă: 

— Pa, frumoaso! Mă întorc repede. 

Margareta îl urmări pe fereastră. Îşi trecu mărgelele de 
la gât peste dinţi visătoare. Sperase... În fond, aveau o oră 
întreagă la dispoziţie. Ar fi putut s-o invite la o îngheţată 
sau măcar ar fi rămas aici la o cafea preparată de ea pe 
reşou. Singuri în birou... Măcar o dată de i-ar simţi buzele, 
braţele, căldura trupului... 

Simţi că-i vine ameţeală şi se aşeză din nou la maşină, 
încercând să-şi continue lucrul: un raport anost despre 
ultima şedinţă a filialei Cluj. „...Da, aici am rămas... Deci, 
«organizaţia noastră - începu să bată - ţinând seama de 


priorităţi şi de realităţile concrete, nu poate fi de acord cu 
soluţii populiste şi romantice»“ 

— ...„nu poate fi de acord - dansă pe clape Margareta 
citind cu glas tare - cu soluţii populiste, reumatice... 

Scoase din maşină pagina ajunsă la capăt, aranjă indigoul 
între altele două şi le introduse în maşină. 

„N-am văzut în viaţa mea bărbat cu buze atât de roşii... 
Fragă, fragă adevărată.“ 


XXX 


Îi lăsă şoferului aproape 5000 de lei. Când îi ceruse o 
destinaţie, Gigeta tulburată, rostise în doi peri: 

— Plimbă-mă pe unde vrei dumneata. 

Omul o privise lung. Nu era obişnuit cu asemenea adresă, 
clienţi excentrici nu întâlnise decât în serialele americane 
şi, la preţurile zilei, treaba în sine pune pe gânduri. Îşi trecu 
degetul pe sub nas şi demară. „Mde, om vedea-o şi pe 
asta... Gagica pare cam deranjată la scufiţă, da' nu-i 
bagaboantă...“ 

Privind fix, peste umerii şoferului, Gigeta încercase să-şi 
adune gândurile. În mai puţin de douăzeci şi patru de ore, 
primise lovituri dure, nemeritate şi, cel mai grav, universul 
în care se complăcuse toată viaţa, cel puţin de când 
începuse să gândească, se dovedise a fi o simplă născocire a 
ei, o himeră fără suport real. 

Se crezuse o zână de cristal, inaccesibilă, la picioarele 
căreia orice bărbat s-ar fi simţit fericit să-şi depună 
omagiul, o fiinţă strălucitoare, după ale cărei favoruri 
oamenii tânjeau o viaţă. În sinea ei, nemărturisit decât de 
zâmbetul triumfător pe care şi-l trimetea în oglindă înainte 
de a o părăsi, mai aştepta marea lovitură care ar fi putut fi 
şi marea dragoste... Hotarele se deschiseseră, era încă 
tânără, chiar foarte tânără - la Paris les m6mes nu 
înseamnă nimic, femeia de 35 de ani, ajunsă la desăvârşire 


(frumuseţe împlinită, stil, experienţă etc.) polarizează 
întreg interesul, toate dorinţele. Cu figura ei exotică şi 
având la dispoziţie tot ce pot oferi trusturile de frumuseţe - 
croitori, masseuri, bijutieri, maquilleuri, stilişti - inteligentă, 
rafinată şi instruită, s-ar fi încadrat perfect şi decorativ în 
cele mai simandicoase, cotloane de la „Maxim's“, în 
costisitoarele reşedinţe din B-dul Hausemann. 

Şi dintr-o dată... Simţi o pişcătură dureroasă pe picior. Îi 
căzuse scrumul pe rochia de voile lăsând o gaură. Se 
scutură maşinal şi stinse ţigara ajunsă la capăt. 

..„„Dintr-o dată, totul se năruise ca sub suflarea vrăjită a 
unui duh rău. Dispăruse magnifica încredere în sine, 
siguranţa că e destinată unui mare destin, minunatul ei 
sânge rece, privirea superioară palpitând de justificat 
orgoliu, îndreptată asupra celorlalţi. 

Zadarnic îşi repeta „Sunt eu! Eu! EU! Nimeni nu mă 
merită, mă voi înălța deasupra tuturora! Am să le-arăt de ce 
sunt în stare!“ Clişeele păreau încremenite, acolo, în faţa 
ochilor şi nu putea vedea nimic altceva. Dinu deschisese 
breşa, neaşteptat de adâncă, zdruncinându-i brutal o 
convingere la fel de neclintită ca un munte: că indiferent de 
calitatea şi substanţa bărbatului de lângă ea, acesta în veci 
nu i-ar putea prefera o altă femeie. Şi tot astfel, n-ar putea- 
o uita. Fane o primise cu indiferenţă de gheaţă, abia 
aşteptase s-o vadă plecată, nu încercase nici cel mai mic 
gest de apropriere iar ea îşi pregătise până şi cuvintele 
nimicitoare cu care ar fi respins cea mai discretă atingere. 
Fane însă nu-i sărutase nici măcar mâna şi simţise cu toată 
fiinţa ei că îi provoca silă. Chiar singuri, la capătul lumii, n- 
ar fi încercat să-i descheie bluza. 

Râsul lui îngrozitor, din spatele uşii închise... Inima 
Gigetei se răsuci de durere. Şi-o imagina pe nevastă-sa, 
frumuseţea aceea orbitoare, de o tinereţe insuportabilă cu 
braţele în jurul grumajilor lui Fane, gângurindu-i la ureche: 

„...Vrăjitoare... Vopsită ca un ou de paşti... Paţachina din 
Albă ca Zăpada... oglindă, oglinjoară dragă...“ 


Şoferul se interesase, privind-o peste umăr: 

— Vă simţiţi rău, doamnă? 

Parcase în faţa Hotelului Bucureşti, fără să oprească 
motorul. Gigeta îl privi rătăcită. Îşi tamponase lacrimile, 
rostind stângaci: 

— Cred că am răcit. 

— Îmi pare rău... Spuneţi-mi, vă rog, unde vă las. Peste 
jumătate de oră am o comandă. 

Gigeta dădu din cap: 

— Înţeleg... Acasă... Str. Colonel Uriceanu. 

N-avea unde să se ducă în altă parte. 


În mai puţin de un sfert de oră, Nelu se afla în Colonel 
Uriceanu, la uşa Paulienilor. Nu-i răspunse nimeni şi apăsă 
din nou lung, pe buton. Liniştea i se păru suspectă. Era, 
desigur, o după-amiază fierbinte de vară, cui îi dă mâna 
face siestă la răcoare, în spatele obloanelor trase, lăsând 
eventual uşa spre baie deschisă - să fie curent - totuşi, erau 
abia ceasurile două. 

Nu se auzea bâzâitul lui Crişan (copilul sau refuza să 
mănânce „tot“ sau să se culce, dar cel mai frecvent 
amândouă), fereastra bătrânului era ferecată ca în 
februarie şi, în general, nu se simţea nici o mişcare. 
Descumpănit, împinse uşa de la intrare. Spre surprinderea 
lui, o găsi deschisă. 

„Aici se petrec nişte cestii!“ 

Pătrunse în vestibul şi se interesă cu glas tare: 

— Acasă, boieri mari? Primiţi cu colindul? 

Ciuli urechea. Nu sesiză nici un zgomot şi avansă 
prudent. Primul amănunt care-i sări în ochi, fu privirea fixă, 
sticloasă a Gigetei. Apoi ţinuta neglijentă a acesteia. Şi nu 
atât neglijenţa fizică îl izbi, cât dezordinea morală, 
debusolarea, prăpădul sufletesc care emana din întreaga ei 
făptură. Cel mai tare, însă, avea să se analizeze mai târziu, 
adevărat şoc, îl tulbura contrastul dintre Gigeta cea de 
toate zilele - posee, importantă, arogantă, de o constantă 


umoare, antipatică dar constantă, - şi priveliştea pe care o 
oferea în clipa aceea: azvârlită peste masă, rezemându-se 
într-un cot, cleios ciufulită, mânjită de machiajul scurs şi cu 
o privire „de la juma' de vodcă în sus“. Rochia i se ridicase 
peste picioarele desfăcute - dacă s-ar fi aplecat puţin i-ar fi 
văzut chiloţii - în escarpenii azvârliţi alături, ghicea 
descătuşarea picioarelor umflate de căldură, eliberarea 
monturilor, cioturi indiscrete, opintind să străpungă 
țesătura fină a ciorapilor. Mizeria concretă a sufrageriei - 
deja începuse să miroase a rânced, a alimente uitate pe 
masă şi descompuse - opulenţa puturoasă de prosperitate 
lumpenproletară (ceea ce nu era cazul) amplificau 
priveliştea dezastruoasă. 

Ca totdeauna, Nelu reacţionă rapid şi îşi închipui că dă 
dovadă de mult tact, simulând buna dispoziţie: 

— Salve, frumoaso! Ştiu c-am picat prost, dar eram în fief 
şi v-am călcat de un bună-ziua. Nu stau mult, am întrunire... 

Derutat de tăcerea Gigetei, mai completă, „ca să mobilez 
conversaţia, înţelegi“, avea să se explice ulterior: 

— Cald al dracului!... 34 la umbră au anunţat la radio, 
dar mănâncă rahat. În prag de alegeri electorale, totul e 
OK. Ţin toţi cu noi, până şi Dumnezeu, unde comuniştii 
apare, soarele răsare!... 

Gigeta nu se mişcă. Articulă distinct, ca piliţii ambiţioşi, 
atenţi să-şi păstreze controlul: 

— Economiseşte-ţi muniţia şi toarnă-ţi. 

Îi arătă sticla de vodcă. Nu băuse mai mult de un pahar, 
dar nu era obişnuită cu alcoolul... 

Nelu refuză. Era prea cald, avea întrunire, se rezerva 
pentru diseară. 

„S-a lăsat cu nasoale la ăştia. Îşi zise, acum îmi dau 
seama de ce era Dora îngrijorată...“ 

Şi din nou, procedă abrupt: 

— Auzi, scumpa! Hai să vorbim deschis. Ce mama 
dracului se întâmplă cu voi doi?! Sunteţi oameni serioşi; aţi 


avut timp să vă verificaţi, zece ani nu-s de colea, ce vă păli 
acuma, soro? 

— La cine te referi? 

Ciprian se holbă: 

— Ei ştii că-mi placi? La tine şi la Dinu. 

Un rânjet despică figura Gigetei. Sorbi din pahar: 

— Întreab-o pe Dora. 

— Păi de ce s-o întreb pe Dora, dacă stau de vorbă cu 
tine? Îi opri mâna care ducea din nou paharul la gură: 
Opreşte-te! Nu te ajută şi nici nu-ţi stă bine... 

— Să zicem, sughiţa Gigeta. [i-a povestit că e amanta lui 
Dinu? 

Nelu respiră adânc. Până când avea să se izbească de 
această invidie ireductibilă a femeilor? Dora, Dora lui cu 
fabulosul, irepetabilul ei farmec va fi totdeauna sămânță de 
scandal, de intrigă, va ascuţi mereu colții galbeni ai pizmei. 
„lar asta, pe deasupra, mai e şi beată...“ 

Declară calm: 

— Propun să fim lucizi, să nu facem afirmaţii regretabile. 

Gigeta rânji din nou, se părea că nu mai cunoaşte un alt 
soi de râs: 

— "Ţi-a povestit că aseară i-am surprins în tâte-ă-tete, „la 
o crâşmă din Obeur“? 

— Şi ce-i cu ăsta? Sunt prieteni, se cunosc din facultate, 
în anumite momente simţi nevoia să te sfătuieşti, să te 
confesezi şi aşa mai departe. 

Gigeta îşi schimbă în sfârşit poziţia şi îşi apropie obrazul 
de a lui Nelu. Scuipă: 

— Boule! 

Nelu Ciprian începu să râdă: 

— Eşti pulbere! Aştept scuze la prima ocazie. 

„Ce cretină! Dora încurcată cu băieţelul ăsta, cumsecade 
în fond şi bon enfant, dar în esenţă un incolor şi inodor ca 
un porridge (fusese la Londra cu o lună în urmă) subţiat cu 
prea multă apă.“ 


În general, avea o încredere totală în Dora, în dragostea 
lor unică şi dacă ar fi fost să se teamă de cineva, cel puţin la 
începutul căsătoriei lor, acela fusese Diamandescu. Gioni 
era un seducător de profesie. Avea vocaţie şi irezistibil, 
acele date speciale care zgândăre filonul romantic al 
femeilor începând încă din adolescenţă: cânta „cu 
sentiment“, improviza drăguţ la pian, dansa admirabil, 
complimentele lui aveau picant, tot ce spunea, cât de banal, 
izvorâte din gura lui sunau altfel. Nelu cunoştea femei - 
femei, nu gâşte! - care, deşi avertizate asupra stilului, a 
antecedentelor, a întregii panoplii de trucuri, îi cădeau în 
plasă; o plasă nici măcar ţesută prea atent, abia însăilată. 

Când o cunoscuse însă „ă fond“ pe Dora, îi ceruse scuze 
de a o fi temut ca vulnerabilă vis-ă-vis de un Gioni: Gioni, e 
băiat eminamente simpatic, un prost, amuzant, dar... minor, 
lipsit de substanţă. Nu pentru un astfel de bărbat şi-ar fi 
pierdut Dora frumosul ei cap. Cât despre Dinu, ăsta nici 
măcar nu se apropia de Gioni. 

— Boule! repetă Gigeta şi îşi culcă obrazul pe masă. În 
aceeaşi secundă, adormi. Nelu se rezemă de spătarul 
canapelei derutat. Nu, n-avea ce să mai facă aici. Va discuta 
cu Dinu. Zăpăcita asta-i plecată rău cu sorcova, dar până 
una alta, o mai cheamă madam Paulian, Dinu trebuie să 
aibă grijă de nevastă-sa. 

Se uită la ceas şi părăsi în grabă, cu aerul unui evadat, 
casa Paulienilor. 


Virginia era născută în primele zile ale lunii noiembrie, 
deci în zodia Scorpionului şi, ca toţi scorpionii, visa harnic şi 
avea presimţiri. Credea nestrămutat în mesajele lui Morfeu, 
cât despre premoniţii... Nu anunţase ea cu 45 de ani în 
urmă, prăbuşirea comunismului? Nu profetizase ea 
moartea lui Hirohito, împăratul Japoniei? Aşijderea şi 


matematic, pe cea a lui Ceauşescu? care, în paranteză, 
zâmbea frate-său, erau lesne previzibile dat fiind că exista o 
staţie terminus pentru fiecare din noi, măcar biologic. Nu 
simţise ea, în toamna aceea a lui 1964, când eliberată din 
închisoare - cinci ani, timp în care nu avusese dreptul la nici 
un fel de comunicare cu familia - că maică-sa, Coana 
Agepsina, nu mai trăia? Nu o dată avea să povestească 
după aceea: 

„Mi-au dat drumul la 9 dimineaţa. Da, eram la Bucureşti. 
Mă aduseseră cu o lună înainte... Exact, ultima lună am 
făcut-o în Rahova. Unde să mă duc? Titi încă nu ieşise, mai 
avea trei ani, garsoniera mi-o confiscaseră. Normal era să-l 
iau pe 7 de la Operetă şi să mă duc la mama, în Dr. 
Burghele... Mama mea, pe care ştiţi cât am iubit-o şi era 
primul om pe care aş fi vrut să-l văd... Am simţit că n-am s-o 
mai găsesc... Nici măcar n-am stat pe gânduri, am urcat ca 
o somnambulă în autobuz, parcă 31, şi m-am dus la 
Manolache... Da, dragă, la frate-meu, unde am aflat - ofta - 
ce să mai discutăm, se prăpădise de cinci luni...“ 

Pildele erau nenumărate. lot ea intuise de la prima 
întâlnire că avocatul Brebenaru e informator: 

„Ăsta-i agentoi, Titi, ascultă-mă pe mine!... Miroase 
dubios de la şapte poşte!... Altfel nici nu rămânea în barou. 
Toţi ai noştri au fost epuraţi.“ 

Bărbatu-său îşi scotea monoclul şi începea să-l şteargă cu 
poala de antilopă a hainei, o fostă vestă de vânătoare. 

— N-a făcut politică, scăpătaţi sunt de o sută de ani, îl 
consideră inofensiv şi neinteresant. De aia a rămas. 

— Trezeşte-te, Titi! Tu nu vezi că dispune? Îi dă mâna să 
mai ţină servantă, vara trecută a foşt la mare, nu l-a scos 
nimeni din casă, cine se mai lăfăie azi bimbaşă singur în 
patru odăi, şi unde?! Glasul creştea, degetul arătător se 
căţăra spre tavan: în blocul „Malaxa“! Ţie nu-ţi spune nimic 
asta? Care dintre noi, dintre ai noştri, mai stă aşa bine? Tu 
nu vezi? Vine, ascultă, râde, înregistrează. Altfel, mutulică. 


L-ai auzit tu abordând sau participând la vreo temă în afară 
de vreme? 

Colonelul râdea superior: 

— Păi tocmai asta e! Dacă ar fi agentoi, cum spui tu, ar 
provoca! Ne-ar trage de limbă. 

La vremea respectivă, ca de altfel şi ulterior, după ce 
aveau să fie eliberaţi, garsoniera din Bd. Magheru, 
recuperată (poziţie ultracentrală, în drumul fiecăruia şi un 
aparat de radio „lelefunken“ excelent) devenise un soi de 
club al „reacţiunii“. În plus, Titi şi Virginia erau ospitalieri, 
totdeauna bucuroşi de oaspeţi şi amândoi, în felul lor 
simpatici, contrastul dintre ei realizând un pitoresc picant. 
Virginia vioaie, iremediabil optimistă, tonică, politiciană de 
forţă - merita s-o asculţi interpretând şi corelând în extenso 
evenimentele mapamondului,  intuind cu  aplomb 
raţionamentele lui Truman, Churchill, Stalin sau Eden, 
virând-o într-o clipă de la Sahalin şi Kurile la Paris - oferea 
un teren pe care Titi se putea desfăşura din plin. Colonelul 
vorbea puţin dar punctând de fiecare dată, era sceptic, 
dotat cu un humor de tip britanic. Râdea arareori şi nu ţi-l 
puteai închipui fără monoclu. De altfel, prietenii mai 
matinali îl găseau de obicei în pijama, nebărbierit, 
totdeauna calm şi monoclat. 

La loneşti, se asculta seară de seară „Radio Paris, 
„KOln“-ul, „Vocea Americii“, dar în primul rând „Londra“, 
considerat în unanimitate, chiar şi după ce avea să apară 
„Europa liberă“, drept postul cel mai serios. Urmau evident 
discuţii şi comentarii, pronosticuri privind termenul de 
debarcare al aliaţilor. Se proorocea totdeauna optimist, 
toată lumea fiind de acord că anglo-americanii nu pot tolera 
la infinit un regim comunist în România. Deci, John Bull şi 
Uncle Sam erau aşteptaţi „sigur la vară, cel mai târziu în 
toamnă“; în orice caz însă, indiferent de sezonul preconizat 
până la marele eveniment „mai era“ de aşteptat doar 
câteva luni. Termenul trece, oamenii îl uitau sau voiau să-l 


uite, pronosticau altul: „La primăvară, sigur! Preşedintele 
Eisenhower a declarat...“ 

Era însă o realitate: după astfel de şedinţe, oamenii 
plecau remontaţi, cu sufletul îmbujorat de nădejde, 
suportau parcă mai uşor cozile a doua zi, necazurile 
habitatului în comun, mitocăniile lui „X“ care-ţi vorbeşte 
plimbându-şi scobitoarea dintr-un colţ în altul al gurii sau 
ale lui „Mitică Sindicat“, amator de bere şi table; joc 
disputat îndeobşte în faţa blocului, în maieu şi pantaloni de 
pijama, în asistenţa competentă şi zgomotoasă a vecinilor. 

Tot un vecin de altfel şi nu avocatul Brebenaru îi 
reclamase pe Titi şi Virginia „că-s duşmani de clasă care ţin 
complot seară de seară ca să cadă guvernul şi ascultă 
posturile imperialiste“. 

Individul îşi măritase fata şi viza garsoniera loneştilor. 
După arestarea lor o şi obținuse, ulterior, Virginia, în 
calitate de proprietară, avea să lupte crâncen, bătând 
tribunalele pentru a o redobândi, dar aceasta era altă 
poveste. 

Spre seară, când mai începu să i se zbată şi ochiul drept - 
„de rău“ - Virginia socoti că nu avea decât o singură soluţie 
pentru a pune capăt neliniştii: să se ducă la Manole, să nu-l 
lase singur. 

„Eventual dorm la ei o noapte, două că n-o fi foc. Presimt 
că acolo se întâmplă ceva foarte grav...“ 

Înghesui într-o geantă veche de voiaj singura cămaşă de 
noapte, nezdrenţuită, peria, praful de dinţi şi iconiţa de 
argint cât o cutie de chibrituri a Sfântului Anton. 

Din stradă, se întoarse de două ori pentru a verifica dacă 
a încuiat casa. A treia oară, pentru a se asigura că a scos 
reşoul din priză. 


Margareta o zări prima, la încheierea întrunirii. Dora 
aştepta pe canapeaua din hol, într-o atitudine care 
secretarei i se păru plină de distincţie: picior peste picior, 
îşi expunea întreaga făptură din profil iar mâinile înnodate 
se odihneau moale pe genunchi. 

Margareta aprecie dintr-o privire rochia de foulard alb 
cu buline mari, bleumarine, poşeta şi pantofii tot bicolori, în 
nuanţă. O panglică mare, ca un fluture de cerneală, îi 
strângea părul la spate subliniind linia desăvârşită a 
gâtului. 

Părea în totul o mare cucoană din fauna „Guldenbourg“, 
„Dallas-Ewing“ şi alte seriale somptuos opulente, oferind un 
clişeu încântător. Poza era atât de desăvârşită, încât 
Margareta ar fi pariat că a fost îndelung studiată şi 
„administrată după caz...“ 

Emoţia colorase uşor obrajii Dorei. Holul începuse să se 
umple de participanţi şi - reflectă - câte deosebire faţă de 
finish-urile şedinţelor comuniste când oamenii, strivindu-se 
unii pe alţii dădeau buzna pe prima uşă, avizi să scape, să 
plece, să fugă!... Acum zăboveau la o ţigară, continuau 
argumentări neepuizate în cadrul întrunirii, perorau mai 
departe pentru că, prea înfierbântaţi, nu se puteau opri 
dintr-o dată, aşa cum nu te poţi opri brusc din fugă, fără a 
cădea în nas. 

Nelu apăru printre ultimii, anturat ca totdeauna de un 
grup de suporteri, mai ales tineri, până în 30 de ani. Aceştia 
îl idolatrizau, fără însă ca vârstnicii să-l ignore. Nelu era 
apreciat ca un om de viitor, onest, o puternică fire de 
luptător. „Dirijat cu înţelepciune, cenzurat în reacţiile prea 
pătimaşe, poate deveni un politician remarcabil...“ 

Când o văzu pe Dora, pe chip i se zugrăvi o expresie de 
mare uimire, apoi trăsăturile i se destinseră iar în ochi i se 
aprinse plăcerea surprizei. Spontan, clocotitor, fericit 
antrenă întregul grup, luându-i pe după umeri pe cei mai 
apropiaţi: 

— Veniţi încoa'! Să vă prezint doamnei mele... 


Rezemată de uşă, Margareta urmărea scena. Sigur că 
dragostea manifestă a lui Ciprian vis-ă-vis de nevastă-sa, 
orgoliul legitim de a fi proprietarul unui asemenea 
exemplar, omagiile sincere ale colegilor vădit impresionați 
de cucoana blondă şi îmbulinată nu-i făceau plăcere. Simţea 
o pişcătură dureroasă în capul pieptului dar trebui să 
recunoască în sinea ei, că împreună fac o pereche 
încântătoare. Dădu resemnată din umeri. La urma urmei 
nu-şi făcuse iluzii că l-ar putea câştiga, al ei pe viaţă! A, nu, 
în nici un caz, îşi cunoştea posibilităţile. Sperase cel mult la 
o aventură frumoasă. De pildă, două-trei zile undeva, 
singuri. Chestiunea nu era imposibilă. Săptămâna viitoare 
începea un turneu electoral în Ardeal, de neconceput fără 
Ciprian, orator dinamic, magnetic, cu priză la masă. lar 
Ciprian avea nevoie de secretară... 

Perspectiva îi aprinse obrazul de plăcere, ochii în genere 
luminoşi, păreau acum înstelaţi. Privirea Dorei căzu 
întâmplător asupra Margaretei: o izbi viul paletei de culori. 
Scânteia. „Cine o fi mărul ăsta strălucitor?“ Apoi o uită. 


Nelu o privea fericit: 

— Arăţi ca o împărăteasă, iubita mea. 

Dora zâmbi: 

— M-aş mulţumi şi cu statutul de regină. 

— Nu-i de ajuns. Împărăteasă! În liceu mă pasionau 
Bonaparţii. Toată familia. Am citit tot ce se putea găsi. Eram 
îndrăgostit de Eugenia de Montijo, imperiala soaţă a lui 
Napoleon al III-lea. Semeni formidabil cu ea. 

Dora râse: 

— O găsesc cam prea impozantă pentru gustul de azi. 

— Princiară, scumpo, nu impozantă. Dar nu mă gândesc 
la tablourile oficiale „trăiască patria şi tronul“... Să-i vezi 
portretele semnate de Winterhalter, pictorul ei favorit. Câtă 
eleganţă! Câtă graţie! 

— Gata, m-ai convins. Sunt măgulită. 

Ciprian îi sărută mâna: 


— Când te-au văzut, băieţii au căzut pe spate. S-or fi 
aşteptat probabil la ciumă... Completă zâmbind parşiv: 
Soarta bărbaţilor superbi. Amante first class, neveste- 
foliculiniste grăsuţe, uneori bune bucătărese. 

Dora îşi cobori pleoapele peste ochii umezi. Ce fel de 
inimă trebuie să ai - bronz? Granit? Iceberg? ca să-l răneşti 
pe bărbatul acesta strălucind de fericire? Fericit că o poate 
privi, că o poate conduce acasă, că o poate îmbrăţişa azi, şi 
mâine, totdeauna: 

Nelu îi strânse mâna şi o cercetă îngrijorat: 

— De ce suspini, draga mea? 

— E... e prea frumos. 

Şi era sinceră. 

— Nu ştii ce plăcere mi-ai făcut că m-ai aşteptat, rosti cu 
o voce caldă... A fost o surpriză extraordinară şi-ţi 
mulţumesc. Apropo, trebuie să-ţi spun ce am păţit azi după 
amiază cu nebuna de Gigeta, dar întâi să fac comanda... 

Era plăcut pe terasă. Lume destulă, nici înghesuială de 
cantină dar nici pustiu - n-ai la cine să te uiţi, n-are cine să 
te vadă - personalul părea să-şi cunoască meseria iar 
adierile lacului şi ale parcului împrospătau văzduhul încins 
peste zi. Dora nu ţinea la „Lebăda“ - clădirea rece, 
somptuoasă îi sugera un mausoleu, eventual un cazino 
ţinând seama de spaţiul şi topografia foarte divizată a 
interiorului - dar trebuia să fie de acord că era grădina cea 
mai răcoroasă din Bucureşti. 

Un picolo le aduse aperitivele de la bar şi gheaţă pentru 
frapieră. Nelu comandase două sticle de şampanie. Fără să 
fie zgârcită, Dora făcu ochii mari: 

— Eşti nebun!... Ai bani destui la tine? 

Nelu făcu cu ochiul: 

— Pentru orice eventualitate, am buletinul. 

Aşa procedau în studenţie, când nota de plată depăşea 
conţinutul buzunarului. Îi lăsau ospătarului documentul de 
identitate. Aduceau banii - de obicei împrumutaţi - a doua 
zi şi îşi recuperau actele. 


— „şi-ţi spun cu Gigeta, începu Nelu după ce luă prima 
înghiţitură de whisky. 

Avea expresia caracteristică a individului sigur de efectul 
celor care urma să le relateze, savurând cu anticipație şocul 
de senzaţional al interlocutorului. 

Dora respiră adânc şi îşi ascunse mâinile sub masă. După 
comportamentul lui bărbatu-său, putea să-şi dea seama că 
dezastrul fusese deocamdată ocolit; totuşi, o întâlnire între 
cei doi, era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit... 

— Mi-ai promis că nu vei face nimic singur... 

Nelu dădu din mână: 

— Fleacuri! Am avut o fereastră de un ceas şi mi-am zis 
că scap de o chestiune dezagreabilă. 

— La ce oră? 

— Păi la două. Întrunirea era fixată pentru 3. În fine am 
demarat, am ajuns, am intrat. Un peisaj de coşmar, draga 
mea. Las la o parte mizeria din casă. Dezolantă însă mizeria 
ei. A Gigetei! Mizerie fizică, concretă. Asta m-a înfricoşat! 
Nu-s texte. E realitate. 

Dora se interesă pierită: 

— Cum adică? Ce făcea? 

— Beată ferfeniţă, descompusă, lăţoasă, cu picioarele 
răşchirate, cu monturi, cu subsuori împuţite... 

Ciprian îşi isprăvi paharul şi ceru prin semne să i se mai 
aducă unul. 

— „..„.Nu-ţi poţi imagina tabloul! Repulsiv, înspăimântător, 
degradant iar tot pachetul acesta îţi stârnea o milă greu de 
definit. Pe de o parte am simţit nevoie de aer, să mă tirez 
urgent din peisaj, pe de alta simţeam că omul acesta 
trebuie ajutat. 

— N-am văzut-o niciodată beată. Crezi... Crezi că 
povestea o afectează chiar atât de serios? 

Nelu ridică din umeri: 

— Dă-mi tu altă explicaţie... Ştii ce încep să cred? A fost 
totdeauna cam nebună - gândeşte-te la colecţia ei de 
ciudăţenii - dar circumstanţele unei vieţi relativ normale, 


fără accidente nu i-au dat ocazia să se manifeste, iar nouă 
să băgăm de seamă că avem de-a face cu o furioasă. 

— Exagerezi. Pare bizară, adevărat, dar totdeauna mi-am 
închipuit că în realitate e mult mai simplă... Vrea cu tot 
dinadinsul să epateze... Să se facă interesantă. 

Ciprian dădu la o parte cocktailul de creveţi şi aprinse o 
țigară. 

— Nu, i se adresă debarasoarei, nu strânge încă... O 
aşteptă să se îndepărteze şi reluă: Fixaţia de ultimă oră a 
Gigetei este că tu ai fi amanta lui Dinu. 

Deşi pregătită într-un fel, inima Dorei zvâcni speriată. 
Fără să se uite în oglindă, simţi că pleoapele îi tremură. 
Îngăimă inutil: 

— Ce... Cum... 

— 'Ţi-am spus că-i ţicnită. 

Alungi fumul care se îndrepta spre obrazul Dorei şi râse: 

— V-a prins în flagrant delict ieri seara, la nu ştiu ce 
bombă. E adevărat? 

Femeia dădu din cap: 

— Da... Voiam să discutăm. 

Din nou, minţea. Doar că tot timpul şi chiar în clipa 
aceea, fiecare din ei se gândea la altceva. Ce gui-pro-quo 
idiot, de farsă bulevardieră! 

— Mi-am închipuit. Apropo, tolomacul ăla ce zicea? 

Dora îşi supse buzele. Situaţia i se părea cumplit de 
jenantă, începu să transpire: 

— A introdus acţiunea de divorţ... 

— Găsesc că a procedat corect! Cu băiatul cum rămâne? 

Dora începu să-şi facă vânt deşi se simţea bine răcoarea 
serii iar dinspre lac veneau adieri care umflau poalele 
feţelor de masă risipind scrumul din scrumiera prea puţin 
adâncă. 

— Cine poate să ştie... Dinu ar vrea să-l ia el. În general, 
Gigeta n-a prea făcut caz de copil, dar acum s-ar putea să-l 
reclame. De dragul şicanei, ştii... 

— Da. Aşa cum am văzut-o, te poţi aştepta la orice. 


Ridică vesel paharul: 

— Să bem pentru, cât mai puţine necazuri... Dar nu mi-ai 
spus iubito, cine-i viitoarea doamnă Paulian. O cunoaştem? 

Dora îşi muşcă buzele. Inima îi bătea nebuneşte. 
Cuvintele îi mâncau buzele: „Eu... Eu sunt...“ Oare nu s-ar fi 
putut inventa un moment mai prielnic pentru a pune în 
sfârşit, cărţile pe masă? 

— Înţeleg, nu înţelese nimic Nelu. Bărbatu-i un 
gentleman, nu vrea s-o compromită până nu se va limpezi 
situaţia. Deşi între prieteni discreţia funcţionează mai puţin 
scrupulos, să nu uităm însă că Dinu a crescut în parohia lui 
Manole Paulian. Bietul bătrân e un Ceahlău de politeţe şi 
bune maniere... Totuşi câte ceva de ordinul general trebuie 
să fi scăpat... 

Dora respiră adânc şi scoase o ţigară. Un chelner atent 
se repezi cu bricheta aprinsă, oferindu-i un foc. 

— A fost foarte evaziv... Am înţeles ca sunt cam de 
aceeaşi vârstă. Se cunosc de mult... 

— Măritată? 

— Da. 

Făcu un efort să-l privească în ochi, dar Nelu se gândea 
la altceva: 

— Ce curioasă e viaţa! declară pe un ton nostalgic cu 
privirea aţintită spre hăul de întuneric care se întinsese 
peste lac. Câteva felinare, feronerie în alb destul de 
graţioasă, punctau malul... 

— Ea e măritată, continuă, el însurat. Poate şi dincolo 
sunt copii, sau cine ştie ce probleme. Un fapt rămâne sigur. 
Acum, în clipa asta, două familii trăiesc o dramă. 
Despărţirile nu-s frumoase decât în filme. 

Dora îi urmărea profilul bărbătesc cu inima strânsă şi 
lacrima încolţită. 

— Nu ştiu unde vrei să ajungi... 

— Ei trăiesc o dramă, surâse Nelu, în timp ce noi suntem 
atât de fericiţi! Mi-e teamă că-i nedrept... 


— Nu-i nedrept, şopti Dora, ne vine rândul la fiecare... 
Cine-i scutit de suferinţă? 

Nelu îi luă mâna şi i-o mototoli în pumnul puternic. 

— Noi. Tu şi cu mine. Îţi promit. N-am să îngădui 
necazurilor să se apropie de noi. Pun aviz pe uşă verboten! 

Dora râse trist: 

— Dă-mi drumul... Mă dor inelele... N-ai să creşti 
niciodată mare, Nelu... 

Nu-şi putea imagina cum un om se poate lăsa atât de 
uşor înşelat! Un om inteligent, ager pe care însă îl legau la 
ochi o extraordinară siguranţă de sine, o încredere 
nemărginită în cel de alături... 

În aceeaşi clipă, Dora se hotărî. Va recurge la soluţia cea 
mai laşă. Şi-o va reproşa toată viaţa... loată viaţa! Adică, 
atât cât durează memoria momentului fierbinte căruia 
depărtarea îi estompează până la zero interesul, 
transformând totul în material de arhivă. Şi-o va reproşa, îi 
va fi ruşine dar îi era peste putinţă să procedeze altfel. 

Îi va lăsa o scrisoare. Îi va explica, îi va cere iertare, va fi 
umilă... Nu l-a înţeles, nu l-a putut urma în drumul lui 
vertical, n-a avut destul suflu, accentele lui sunt prea 
viguroase pentru ea... Va găsi scrisoarea când se va 
întoarce din provincie. Ea va fi atunci departe, în Italia. 

Se simţi dintr-o dată înviorată. Îi adresă un surâs 
încântător: 

— Destupăm şi a doua sticlă? 

Nelu bătu din palme încântat: 

— În sfârşit, ţi-ai revenit. Da, iubito. Să bem... să bem 
pentru cine? 

Dora zâmbi nesigur: 

— Pentru cei fericiţi dar şi pentru cei nefericiţi. 
Deopotrivă. 


Părăsiră localul strâns înlănţuiţi. Noaptea de vară era 
magnifică, pictată de un penel cinstit: o lună de aur, ţechin 


smuls din salbă veche, un lac liniştit, copaci neclintiţi 
minunat profilaţi pe cerul înstelat. 

Căutând maşina în parcaj, Dora încremeni. Întâlni o 
privire neguroasă, grea care o urmărea prin parbrizul 
deschis al unei maşini roşii. Era BMW-ul Paulienilor. I se 
păru dintr-odată că braţul lui Nelu îi striveşte umărul, dar 
n-avu puterea să se smulgă. 

Nelu îi prinse delicat bărbia, silind-o să-l privească în 
ochi: 

— Îţi mulţumesc Dora. A fost una din cele mai frumoase 
seri din viaţa mea... 


— Domnule, paroxismul presupune, indiferent de situația 
la care ne referim, o stare excesivă. Cum excesivul nu 
poate dura - oboseşte şi acesta - urmează, într-o formulă 
sau alta, deznodământul. 

Mesager, vestitor de final deci. 

— Prea subtil pentru mine. Ce vrei să spui? 

— Mă gândeam la şmecherii ăştia cu crima, grupul 
Paulian să le zicem. Noaptea de luni spre marţi a fost 
pentru ei un coşmar. Scandaluri, itinerarii încrucişate, 
adevăruri crude, ameninţări, bulibăşeală de sentimente şi 
resentimente de maximă intensitate. Dacă izbuteşti să 
reconstitui atmosfera, devine clar că un asasinat era 
aproape iminent. 

— Tot nu înțeleg unde vrei să ajungi... 

— Starea de apogeu e valabilă şi într-o anchetă. Când 
lucrurile par mai încurcate, soluția se iveşte de la sine. 
Țâşneşte la suprafaţă... Te şi miri cum de n-ai văzut-o de la 
început. i-o spun din experienţă. 

— Experienţă! Nu fi caraghios! E valabilă cel mult când 
vânezi hoţi de gară sau tramvaie. Sau când la vreun 
parastas, mitocanii trotilaţi scot şişurile şi-l ajustează pe 
naşu' pentru că aşa şi pe dincolo... 

— Faci pe deşteptu”, ştii că am dreptate. Cu cât faptele 
par mai îimbârligate, cu atât se descurcă mai simplu şi mai 
repede... 

— .„.„„sau niciodată. 


Capitolul VII 


UN NASTURE BAROC 


Cana se trezi seara cu Virginia la uşa lui, Manole 


Paulian rămase trăsnit de mirare - două vizite în aceeaşi zi, 
când soră-sa nu călcase pe la ei de cel puţin cinci-şase ani! - 
dar se şi bucură. 

Se simţea fioros de singur şi, el nu se ascundea după 
degete, îi era teamă să înnopteze doar cu Gigeta. Doar ei, în 
toată casa deoarece Crişan dormea la un coleg de şcoală, 
son copain; Florin, era băieţelul unor medici, Rădulescu, şi 
locuia în cartier. În general, Gigeta nu-i îngăduia să 
lipsească de acasă noaptea şi toate tentativele de gen, 
sprijinite cu insistenţă de părinţii lui Florin care-şi reproşau 
că băiatul nu mai are fraţi, fuseseră întâmpinate cu un refuz 
politicos dar categoric. 

Motivaţiile ei, pe care desigur Răduleştii erau departe de 
a le intui, ţineau de originea obscură, „plebeiană“, a celor 
doi. 

„E suficient, declara ea din vârful buzelor, că nu-l pot feri 
pe Crişan de proaste companii la şcoală, pe stradă sau la 
bazin. Dar relaţiile personale suntem obligaţi să i le 
controlăm.“ 

Oricât s-ar fi străduit însă, Dinu nu găsea nimic 
neonorabil în viaţa sau poziţia socială a soţilor Rădulescu - 
oameni foarte cumsecade de altfel, totdeauna veseli şi gata 


să-ţi spună o amabilitate - dar cuvântul Gigetei era lege şi 
nu cunoştea contrareplică. 

Adevărat că mama medicului mai umbla cu basma şi 
desculţă, eventual în ciorapi de lână prin casă, intra în 
vorbă jovială cu toţi necunoscuţii iar pe toţi, indiferent de 
sex, vârstă etc. îi aborda cu un familiar „auzi, maică...“ 

De astă dată însă, Gigeta fusese neaşteptat de 
îngăduitoare - Manole Paulian ar fi zis mai degrabă absentă 
şi mahmură - şi îşi dădu avizul fără tocmeală. Lui Crişan, 
beat de bucurie, i se părea că va trăi o aventură 
extraordinară. 

În vreme ce bătrânul, stângaci, se străduia să-i 
alcătuiască sacul, de noapte, uitând bineînţeles exact 
jacheta de la pijama, copilul jubila, ţopăind în jurul lui ca un 
ţap şi turuind cât îl ţinea gura: 

— „..„Are toate casetele cu Superman... Don' Rădulescu 
joacă şah cu noi... Lui Florin nu-i închide nimeni lumina... 
Poa' să stea şi toată noaptea... Mama lui Florin ne-a făcut 
macaroane şi îngheţată de căpşuni! Câtă vrem!... 

Deşi fusese invitat pentru seară, era gata echipat de la 
ora patru jumătate şi doar buna creştere căci fusese bine 
dresat cu percepte foarte stricte de maică-sa, îl împiedica 
să dea buzna peste oameni. Pândea însă fereastra cu emoţii 
de logodnică şi când Florin, la fel de nerăbdător îşi semnală 
sosirea fluierând semnalul lor parolă - melodia din „Iwin- 
Peacks“ - la ora şapte, Crişan era cel mai fericit copil din 
lume. Atât de fericit încât, pentru prima oară de când 
începuse să vorbească, uită să-şi ia rămas bun de la bunicu- 
său, zburând literalmente pe uşă. 

— Nu uita, mâine ai engleza, îi aminti Manole. Să vii 
devreme... Nu ţi-ai făcut tema... 

— Am pus ceasul la... 

Celelalte cuvinte se rătăciră în grădină, se alungară şi din 
mintea lui Crişan, arome de seară spulberate în văzduh. 

Bătrânul se retrase cu un suspin în odaia lui, la nasturii 
lui. Nu se putea aduna şi pândea neliniştit mişcările casei. Îi 


era frică. O frică fizică. Tot trăgând cu urechea, înţelese că 
Gigeta făcuse un duş, apoi purtase o convorbire telefonică 
prelungită, ceea ce nu-i era în fire. De obicei discuta scurt, 
la obiect, aproape nepoliticos de laconic. 

Auzi o maşină oprind în faţa casei şi Paulian se repezi la 
fereastră. O văzu pe soră-sa coborând anevoie din taxi şi 
căscă gura de mirare. 

— Ştiu că te deranjez, Manole, gâfâi Virginia, dar n-am 
avut linişte. Sunt situaţii când e imprudent să rămâi singur. 
Nu trebuie să te ocupi de mine, pot să mă întind şi pe un 
fotoliu... 

— Ei, fotoliu! Nu-i nici o problemă... Ai să te culci în 
camera lui Crişan... Doarme la un prieten... l-a permis 
Gigeta... 

Virginia răsuflă uşurată. l-ar fi fost dezagreabil să simtă 
cea mai mică umbră de nemulţumire. Deşi expansivă şi 
îndrăzneață, făcând în viaţă cam tot ce poftise, paradoxal - 
detesta să deranjeze. În realitate, ştiuse că nu deranjează. 
Oamenii se amuzau de tot ce spunea, o găseau nostimă şi 
odinioară, izbutea să descreţească frunţile. Sărbătorită şi 
aplaudată, îşi permitea şi momente shoking dar păstrând 
mereu Nordul. Fusese picantă, uneori şocase, dar nu 
consternase. 

— Nu puteam să te las singur... 

Îşi ridică ochii spre tavan: 

— E acasă? 

Bătrânul cobori instinctiv vocea de parcă Gigeta l-ar fi 
putut auzi de la etaj: 

— Da... Să ne facem că nu observăm nimic... 

— E cel mai cuminte lucru... 

Îşi derulă fşiul subţire - erau douăzeci şi cinci de ani de 
când iarnă, vară, dulce primăvară „purta comprese“ 
(expresia Gigetei) în jurul gâtului spre a camufla ravagiile 
vârstei - şi se lăsă greu pe canapea. 

— Ce Dumnezeu, Manole, tot n-ai mai isprăvit cu 
nasturii? 


Jenat, bătrânul netezi maşinal faţa de masă. 

— Dacă m-am apucat, m-am apucat. Ce-ai vrea să fac cu 
ei? 

Indiferentă faţă de bunuri - indiferenţă pe care vesticii o 
consideră pur orientală „sălbatici, n-au noţiunea valorii“ - 
ridică din umeri: 

— Strânge-i cu făraşul şi aruncă-i! Cine o să-i mai 
folosească? 

Luă câteva şiraguri - nasturii deja sortaţi şi puşi pe aţă - 
pufnind cu dispreţ: 

— Mai stai să-i şi înşiri! Începu să râdă: Mi-ai amintit 
acum de nenea Iache... Parcă-l văd cu tichia pe o ureche, 
lângă fereastră, în odaia din faţă... 

— Alegea pene, surâse Paulian. Tuşa Cuţa era 
exasperată: „Omul ăsta mă înnebuneşte! Sunt toată 
tapetată cu pene. Şi pe dinafară şi pe dinlăuntru!“ 

Virginia completă râzând: 

— Mamei i-a spus-o mai pe şleau. „Agepsino, spui drept, 
mi-au ajuns fulgii lui Tase până în ovare.“ 

Amândoi rămaseră o clipă cu gândul la „tablourile“ 
bătrânului cam într-o ureche, un soi de alcătuiri pe motive 
vegetale, uneori chiar peisagii, din pene de toate culorile. 
Le prefera pe cele de piţigoi, mierlă, porumbei rotaţi şi 
păun... Îşi pigulea cadrele cu penseta, forfecel de unghii şi 
lipici reţetă proprie, iar rezultatul deşi naiv, nu era lipsit de 
gingăşie. 

— Ce s-o fi ales de ele? Avea pe puţin vreo sută. 

Virginia dădu din mână: 

— Ce să se aleagă? După ce a închis ochii nenea Tache le- 
a pus Cuţa pe foc. Se umpluse casa de molii şi asta-i 
adevărat... 

Îşi descopcie discret fusta, slăbind fermoarul. 

— Bag de seamă Manole?... Pe măsură ce avansăm în 
vârstă, ne izbim tot mai mult bătrânilor noştri. Mă trezesc 
câte o dată făcând gesturi ca mama... Le şi uitasem, dar tot 
eu mi le-am reamintit repetându-le azi, inconştient. De 


pildă, cum îşi trăgea nasul cârmindu-l într-o parte ori se 
apleca să-şi încheie botinele... Râdeam de ea şi acum fac la 
fel... 

Manole Paulian dădu din cap: 

— Şi chipurile încep să semene... Când eram tineri, nu se 
băga de seamă. Eu, de pildă, ziceam că nu semăn cu nimeni 
din familie. 

— Acum eşti leit unchiul Pepe, fără canotieră. Aşa-i, după 
patruj -cincizeci de ani, începe să se simtă spiţa. 

Virgina rămase pe gânduri. Îşi trecea distrată degetele 
prin mormanul de nasturi şi în urechile bătrânilor clopoţiră 
într-aceeaşi clipă zvonuri vechi. 

— Ce-mi veni, se miră cu buze pungite, să-mi aduc aminte 
acum de Toma, nătângul ăla de la grajduri! 

Manole Paulian zâmbi: 

— Şi eu tot la el mă gândeam. Ne aştepta de Crăciun cu 
sania să ne ducă la conac... Arătă spre nasturi: Clinchetul 
de zurgălăi. Chiar acum, parcă i-am auzit... 

— Probabil... Există pesemne şi o memorie a sunetelor... 
Nu m-am gândit niciodată la asta... Tu îţi mai aminteşti de 
vocea lui Papa? Sau a Tuşii Cuţa? Sunt atâtea glasuri în 
viaţa noastră... 

Bătrânul netezi faţa de masă: 

— Nu le mai am în urechi, dar dacă i-aş auzi... 

— Ni s-ar părea străine... 

— Nu... Asta nu cred... Cu siguranţă i-aş recunoaşte. 

Degetele slăbite ale Virginiei pe care verighetele subţiri - 
una de aur, cealaltă de argint - jucau, ridicară în lumină un 
nasture fantezi. Era negru, din celuloid, traforat, închipuind 
o împletitură fină de crenel: 

— Ăsta de la cine o fi rămas? După cât e de bârligat, 
trebuie să fi fost al Tuşii Cuţa. Ea era cu gusturile baroce în 
familie... 

— După epocă, Virgi... Nu uita că prinsese paşoptiştii!... 
Păi noi eram de-o şchioapă, când ea avea anii noştri, ba şi 
mai mulţi. 


— Dă-l naibii! încheie Virginia mecanic abandonând 
nasturele în grămadă. Parc-ar fi o cununiţă funerară. Din 
alea de-şi agaţă catolicii pe cruce. 

Manole clipi mărunt şi lua o figură gravă, fără legătură 
cu atmosfera blândei seri de iunie de până atunci. Amintiri 
depănate de doi fraţi bătrâni... Şi amândoi încercaseră 
inconştient acelaşi sentiment complex: o satisfacţie greu de 
definit, aceea de a fi unicii proprietari ai parfumatelor 
aduceri aminte, dar în acelaşi timp şi un sentiment de rece, 
geroasă însingurare. Eşti cu adevărat bătrân şi singur când 
au dispărut toţi martorii, toţi cei care ţi-au mobilat 
existenţa. 

— Nimeni nu ştie nimic... Ai dreptate. 

Accentele grave ridicară ochii Virginiei. 

— Ce profund! Ai haz, Manole. Cu nasturii ăştia ai tăi, am 
devenit filosofi. 

— Toţi suntem filosofi în felul nostru, dacă ne dăm 
osteneala să zăbovim, să cugetăm... 

Îl întrerupse uşa deschisă pe neaşteptate, cu intenţionată 
violenţă. Tresăriră amândoi speriaţi. Urechile lui Manole 
vâjâiau, degetele Virginiei se agăţară crengi crispate în 
pluşul feţei de masă. Gigeta îi măsură câteva clipe. Era 
îmbrăcată de oraş, destul de îngrijit dar fără pedanteria 
obişnuită. Îşi strânsese părul pe ceafă şi pentru prima oară, 
în zece ani de când o cunoşteau, cei doi o vedeau fără urma 
de machiaj. Şi chipul acesta nou, spectral, dincolo de care 
intuiai motivații grave parcă îi înfricoşa mai tare. 

Păru că vru să spună ceva, dar se răzgândi. Buzele 
adunate brusc într-o tăietură rea, boţită. Îi trădau efortul 
de a se stăpâni. Le întoarse spatele şi trânti uşa din toate 
puterile. 

— În clipa asta, îşi traduse impresia bătrână, ar putea 
ucide. Sunt convinsă... 

Manole Paulian articulă greu, cu limbă uscată: 

— Ce-o fi având de gând? 


— Nu ştiu, se strânse între umeri Virginia, dar era 
fioroasă. Parcă-i stătea mai bine mânjită. 


La volanul superbului său Bugatti, Ştefan Dumitraşcu 
fredona mulţumit. Desprinse telefonul. Îl instalase de o 
săptămână dar scula încă păstra prospeţimea unei jucării 
abia primite. Şi chiar se simţea ca un copil. Pe Lelia avea s-o 
strângă în braţe peste câteva minute, dar tot cu câteva 
minute înainte dorea să-i audă glasul; plăcerea de a folosi 
telefonul-radio constituia o ispită în plus. Imaginea marelui 
boss din filme nu mai simboliza depărtări inaccesibile 
economice, geografice şi de orânduire ci se afla aici, chiar 
aici, în acest Bugatti prosper care peste trei sau patru sute 
de metri va da colţul pe str. Heleşteului. Clişee strălucitoare 
îi defilau dinaintea ochilor procesiune, panglici costisitoare 
first-class şi nu serpentinele ieftine de la revelioanele 
tovărăşeşti. 

— Iubita mea... Nu, nu întârzii. Dimpotrivă. În câteva 
clipe sunt acasă... Da... N-am mai avut răbdare. Te iubesc. 

Se privi instictiv în oglinda retrovizoare. Propria imagine 
îl surprinse plăcut pe el însuşi. Un bărbat masiv dar nu 
greoi, cu o expresie inteligentă; vioi, sportiv, rafinat - 
elegant şi un aer general de [am fine. 

Un rânjet de geambaş din vechea recuzită, un rânjet 
pişicher şi vulgar trăsnind a şiş, ceapă şi Mărăşeşti fără 
filtru îi alteră fizionomia distinsă: 

„Fane, fir-ar mă-ta ta a dreacului! Zici că te-a c... în 
buricul Versailles-ului, nu în Ferentari!“ 

— Ştefane... auzi glasul Leliei. 

— Vin imediat, scumpo... 

Frână brusc şi din fericire la timp. O femeie ivită din 
senin se proţăpise în mijlocul străzii, cu braţele întinse, ca 
răstignită. Dumitraşcu scoase furios capul pe portieră. O 


recunoscu pe Gigeta şi se simţi gâtuit de consternare. Ţâşni 
ca un leopard din maşină izbucnind furios: 

— Ai înnebunit, fa? Du-te'n mă-ta la tren dacă ţi s-a făcut 
de colivă, nu-mi fă mie fiţe din astea! 

Cu un singur pumn, Fane, adevăratul Fane străpunsese 
ambalajul de casă mare. Gigeta avu chiar imaginea unui 
imens rahat ascuns într-un pachet somptuos, bijuterie de 
artă-reclamă comercială. Scrâşni cu buze încleştate de ură: 

— Bădăranule! Şi laş! Un bădăran laş. 

Dumitraşcu - privind instinctiv în jur - maşina era oprită 
în mijlocul drumului, replică scurt: 

— Du-te-n... 

— Ţi-a fost frică sa dai ochii cu mine. M-ai minţit că 
pleci... 

Dumitraşcu se holbă, sincer mirat: 

— Frică? Du-te de-acilea! Mi-a fost scârbă. Hai, fă curat, 
mă grăbesc. 

O apucă de umăr încercând s-o dea la o parte. Gigeta se 
smuci: 

— la mâna după mine. 

— Ha?! 

Dumitraşcu îşi dădu capul pe spate şi izbucni într-un râs 
sălbatec: 

— Doamne sfinte! Doar nu ţi-ai fi închipuit că... Ei nu, că-i 
tare de tot!... 

Mâna Gigetei zvâcni dar bărbatul i-o prinse din zbor: 

— Fără d-astea, scumpeteo, că întorc foaia. Mută-ţi hoitul 
că n-am perspectivă! 

Gigeta rămase neclintită: 

— Dacă până în 24 de ore, nu-l arestezi pe Dinu, îi spun 
tot nevesti-ti! 

Fane Dumitraşcu ridică din umeri: 

— Ce? Că ai fost târfa mea timp de zece ani? Prostul gust 
nu-i cel mai mare păcat. 

— Să vedem ce zice ea... 


— Imbecilo! Care bărbat n-are arhiva lui de curve? Ce, 
m-a luat fecior din târla lu” tataia?... 

Scuipă peste umăr şi urcă în maşină. Motorul începu să 
duduie. 

Gigeta se agăţă de portieră: 

— Ţine minte! 24 de ore: Atât. Tu nu mă cunoşti... 

Maşina se  îndepărtă, lăsând-o în mijlocul străzii. 
Priveliştea era dezolantă; neclintită ca o statuie strâmbă, ca 
o sperietoare zdrenţăroasă, în mijloc de câmp. 

— Dobitoaca! scrâşni Dumitraşcu. Mi-a stricat pofta de 
mâncare. 

În maşină răsună glasul catifelat al Leliei: 

— Ai spus ceva, Ştefane? De ce întârzii? Aud tot felul de 
zgomote. 

Dumitraşcu tresări. Fără să-şi dea seama, nu decuplase 
telefonul. Intonaţiile se îndulciră instantaneu, gânguri 
penibil pentru urechi străine mai ales când glasul e 
sexagenar. 

— Cuminte, pisicuţa! Tăticul tău ajunge într-o clipă. 


Gioni Diamandescu îşi spunea cu toată convingerea că de 
mult nu se distrase atât de bine. Nu era un om rău, nici pe 
departe sadic, - satisfacţiile perverse se situau la fel de 
departe de el precum Gangele de Ialomiţa şi, în consecinţă, 
ar fi fost ultima persoană care să se bucure de nefericirea 
unor prieteni. Doar că se născuse plaisirist (el îşi închipuia 
că are simţul proporţiilor), îşi iubea statutul şi, incapabil de 
sentimente profunde, nu lua în serios, nu pot pentru ca să 
pricep, mon cher, înţelegi... necazurile pe care el nu le 
socotea fundamentale. lar fundamental i se părea doar 
decesul - propriul deces, sau un faliment răsunător. 
Propriul faliment, „ceea ce nu e cazul - dacă poţi pentru ca 


să mă înţelegi, şi nu cunosc o singură visterie în comunism 
care poate pentru ca să înregistreze asemenea ciudăţenie”“. 

„Presimt că vom avea o noapte... vioaie“, îi strecurase 
Ninei când Dinu, stors, prăbuşit şi cu expresie de câine 
abandonat de stăpân se întorsese acasă. 

Nina îi îndreptase o privire indignată. Cel mai greu îi 
ierta lipsa de simţăminte. Şi asta - fatal, fără să fie un 
nătâng, îl ducea la gafe. Chiar şi zâmbetul incert de acum 
era o gafă. Spunea mai multe decât orice afirmaţie directă: 
„Hai să ne vedem de treabă, uite unde era drama! Două 
divorţuri, un el şi o ea care au ratat o lună de miere în 
patria macaronarilor pentru că soaţa inocentă a fost mai 
iute de mână, un el şi o ea care-şi închipuie că se iubesc la 
absolut iar peste maximum cinci ani, o să se minuneze că 
ce-i pălise...“ 

Din fericire Dinu, prăbuşit şi obsedat, nu observa nimic, 
nu-şi ridica ochii din pahar, vorbea în neştire, cu suspensii şi 
inflaţie de semne de exclamare. 

— ...mi s-au tăiat picioarele!... Cum e posibil?! Mă durea 
tot... ochii... trupul... E o minciună? lot ce trăim eo 
minciună? 

Se uită ţintă la Nina şi aceasta avu impresia că nu-şi va 
mai desprinde niciodată ochii de pe chipul ei. Şi că 
niciodată nu simţise atât de concret greutatea unei priviri. 
Îi mângâie părul cu obişnuitul ei gest matern. 

— Judeci ca un copil. Ce te-a şocat atât de extraordinar? 
Că o ţinea de după umeri? Ei şi? Oamenii aceştia sunt 
căsătoriţi de doisprezece ani. S-au înţeles, au ţinut unul la 
altul şi nimeni nu e vinovat că lucrurile n-au mers până la 
capăt tot aşa. Un gest de tandreţe amicală... Asta-i tot! 

Gioni Diamandescu îi îndreptă nevesti-şi o privire plină 
de miez. „Dacă m-ai fi surprins pe mine într-o ipostază 
asemănătoare, le-ai fi interpretat tot atât de generos?“ 

Se mulţumi să-şi treacă arătătorul pe sub nas, unul din 
gesturile acelea reflexe când atmosfera dintr-o încăpere 
trebuie mobilată. 


Începătorii, mai cu seamă timizii, aprind a n-a ţigară. 

— Nu ştiu, îngână Dinu. Mă simt ca rătăcit... Ce trebuie 
să fac?... Încotro?... De m-aş vedea peste un an... Cel puţin 
aş şti... 

— Ce să ştii?... Staţi aşa! Nina ridică degetul în aer: Mi s- 
a părut că am auzit soneria. 

— Nu ţi s-a părut, râse Diamandescu, a sunat. Zici că-i 11 
dimineaţa, nu 11 seara. 

Se îndreptă spre vestibul, frecându-şi mâinile cu ciudată 
satisfacţie. Se uită prin vizor şi scoase lanţul. Un rânjet îi 
despica figura până la urechi. 

— Ia te uită! Ce plăcere... 

Gigeta îi aruncă o privire asasină şi trecu pe lângă el, 
fără un cuvânt. Diamandescu trânti uşa cu călcâiul şi se 
repezi pe urmele ei. Nu voia să scape intrarea. Ce-i drept, 
momentul merita. În viaţa lui, îşi zise, nu văzuse atâta 
consternare înghesuită pe metru pătrat iar clişeul era 
nespus de caraghios. Nina, cu ochii holbaţi şi un deget uitat 
în ureche - tocmai se scărpina - părea o vacă pocnită la mir, 
Dinu, ca pălit de Parkinson, nu izbutea să-şi stăpânească 
mâinile şi maxilarul. 

Gigeta, agresivă dar încă stăpânită, se adresă Ninei: 

— De ce l-aţi primit? Asta numiţi voi prietenie? 

Diamandescu zâmbi şi se aşeză nonşalant pe marginea 
mesei: 

— Noţiunea e complexă, ma chere. Eu, de pildă... 

Nevastă-sa i se agăţă de braţ: 

— Să trecem dincolo. 

— Nu! se opuse Dinu. Staţi aici. 

Gigeta îşi sticli dinţii. 

— Adevărat! De ce să plecaţi? A mai rămas ceva despre 
care să nu fi aflat? Un singur petec de rufă murdară? 

Diamandescu, bine dispus, îşi desprinse braţul: 

— După cum vezi, scumpa mea, diplomaţia ta a dat greş 
încă o dată. 


Nina îşi muşcă buzele: „Doamne! Sunt clipe în care îmi 
vine să-l omor!“ 

Gigeta îşi lăsă poşeta pe masă şi se sprijini cu ambele 
mâini de spătarul unui scaun. Rosti scurt: 

— Hai! 

Tânărul Paulian o privi „ca un dobitoc“, gândi 
Diamandescu. Şi întrebarea se asorta. 

— Unde? 

— Acasă! Sunt dispusă să uit totul. 

Dinu scutură hotărât din cap: 

— Nu... Asta nu se poate. 

— De ce nu, mă rog? 

— Mai bine mor! Prefer să crăp! 

Diamandescu îşi dădu drumul uşor să alunece. Se 
interesă suav: 

— Nu credeţi că Nina are totuşi dreptate? Sunt chestiuni 
care vă privesc. 

Gigeta îl ignoră suveran. Doar un uşor zvâcnet de umăr 
trăda că auzise întrebarea. Făcu un pas înainte, 
rezemându-se de masă. Rosti limpede, desfăcut: 

— Dinule, îţi acord încă o şansă. Vino acasă şi voi uita 
totul. Fără comentarii, fără consecinţe. Am martori aici. 

Paulian îşi trecu palma peste frunte: 

— Mi-e imposibil. Nu mă pot întoarce... S-o iau de la 
capăt... 

Gigeta îşi supse buzele. Era decisă să-şi păstreze 
cumpătul. 

— Crişan nu înseamnă nimic pentru tine? 

— Crişan! exclamă Dinu şi Diamandeştii avură în aceeaşi 
clipă aceeaşi impresie: că e gata să izbucnească în plâns. 
Mult... foarte mult. El are toată viaţa înaintea lui. În fond, 
fiecare avem dreptul să fim fericiţi. O să înţeleagă mai 
târziu. 

— Crezi?! 

Dinu se ridică, nesigur pe picioare: 


— De ce nu înţelegi? Noi nu putem să ne prefacem că nu 
s-a întâmplat nimic. Să continuăm o greşeală. O greşeală 
cumplită... Aşa a fost viaţa noastră. 

Nările Gigetei palpitară. 

— Dora ţi-a explicat chestia asta? 

— Las-o pe Dora. Tu ştii cum au stat lucrurile între noi. 

Diamandescu prinse privirea nevesti-şi şi clipi discret: 
„Ţi-am spus eu?“ Nina ridică imperceptibil din umeri. Într- 
adevăr, nu o dată Gioni comentase cu nedumerire cuplul 
Paulian. „Nu înţeleg ce-i cu ăştia. Ei puţin îi pasă de el, el 
doar că nu cască în prezenţa ei... Ce fac când sunt singuri? 
Cum l-au zămislit pe ăla micu' pentru că nu-i văd nici de-al 
dracului folosind acelaşi cearceaf!...“ 

— ...mai putem să ne refacem vieţile... 

— N-am ce să refac, i-o reteză Gigeta. Viaţa mea există. 

Dinu încleştă pumnii. Efortul de a fi calm şi lucid îi 
depăşea resursele. 

— Nu şi a mea, Gigeta. Să ne despărţim omeneşte, 
civilizat... 

— .„..şi să rămânem buni prieteni, nu-i aşa? Hohoti ironic: 
Lasă textele de cinema şi vino-ţi în fire! i-o spun pentru 
ultima oară: hai acasă şi uit totul. 

Dinu oftă adânc şi aruncă o privire disperată spre 
Diamandeşti. Gioni trase un scaun, se propti în coate şi îşi 
împleti degetele ostentativ spre mijlocul mesei „hai să stăm 
de vorbă“. 

— Dacă tot aţi acceptat martori, îmi permit să intervin. 
După mine chestia e extrem de simplă, iar divorţul 
obligatoriu. Măcar din decenţă. Se uită spre Nina, parcă 
cerându-i acordul: Ce să mai discutăm? P-ăsta nu-l mai 
întorci în bătătură nici cu patru perechi de boi! Ai pomenit 
amor cu cătuşe şi lanţuri la picioare?! L-a condamnat 
Dumnezeu la galere? 'Ţi-o spun din experienţă, Gigeta... 

Femeia i-o reteză brutal: 

— Experienţa unui crai de mahala nu mă interesează. 

Diamandescu izbucni în râs: 


— Greşeşti, fetiţo. De la fitecine poţi învăţa câte ceva. Şi 
nu voi pentru ca să te mânii... 

Nina îi astupă gura cu palma: 

— Isprăveşte, Gioni! Ajunge! Gata! 

Diamandescu se debarasă şi se răsti fără s-o privească: 

— Lasă-mă naibii în pace! Când îţi vine să verşi, nu-ţi mai 
furnică nimic în pantaloni. Asta-i lege mai fixă decât a lu' 
Arhimede. Şi muierea care o descoperi antidotul ia toate 
premiile din lume: Nobel, Oscar, Herder, Costică şi care or 
mai fi. 

— Eşti groaznic! ţipă Nina. 

Gigeta, albă cadaverică, tremura de furie: 

— Nu ştiai că eşti măritată cu o hazna? 

— Isprăviţi! urlă Dinu. Acu” v-a apucat pe toţi? 

Gioni Diamandescu se ridică: 

— Faceţi ce vreţi, eu mă duc să mă culc. Părerea mea e 
că nu mai aveţi ce discuta pe temă în afară de problema 
materială. Cum vă împărţiţi agoniseala. 

Gigeta ţâşni ca o viperă: 

— Nu există nici o problemă materială. 

— Cum adică?! se bâlbâi Dinu. 

— Scurt! Nu există. Totul îmi aparţine mie şi fiului meu. 

— Nu vreau decât să împărţim banii. Ştii bine că eu i-am 
câştigat... Am făcut bişniţă ordinară în turcime, am stat ore 
în şir la vamă, numai la nemți ce-am păţit! 

— Te priveşte. 

— Pe din două, Gigeta... Mi se pare mai mult decât 
corect. 

Gigeta izbi cu pumnul în masă. Ochii îi scăpărau de 
satisfacţie: 

— Nici un sfanţ! Auzi? Niciunul. Ce-ţi închipuiai?! Dolce 
vita cu târfa aia a lu' Ciprian pe banii mei? Niciodată! 
Niciodată!! 

Diamandeştii o priveau înspăimântați. Pierduse orice 
măsură, părul îi scăpase din şiret, ochii scoteau flăcări 
verzi, clăbuci concreţi, nu figură de stil, apăruseră la 


colţurile gurii. „O furie! O meduză isterică! o fotografie 
Diamandescu. În locul ăstuia aş fugi cât mă ţin picioarele, 
m-aş aia pe toţi francii!“ 

Dinu se apropie de Gigeta şi Nina se întrebă care dintre 
ei e mai livid. 

— Nu poţi să-mi faci figura asta. 

Gigeta râse fioros: 

— Şi de ce nu, mă rog? Uite că pot foarte bine. 

— Nu! Să ştiu că te omor! 

— Omoară-mă! 

Dinu ţâşni şi o apucă de reverele rochiei: 

— Te ucid, nenorocito! 

Diamandeştii săriră, încercând să-i despartă. 

— Potoliţi-vă dracului! 

— O omor! 

— Dinu! 

— O omor! 

Îi dădu drumul azvârlind-o, cârpă netrebnică, pe 
canapea: 

— Dacă tot e să ne spălăm rufele murdare... Uitaţi-vă la 
ea! Cea mai mare scârbă care s-a născut vreodată! Vorbeai 
de premii, deşteptule?! Eu le iau pe toate! Ba şi decoraţii! 
Legiunea de onoare, în gradul de comandor! Aş fi vrut să te 
văd după o noapte! Urlă: O singură noapte petrecută în 
acelaşi dormitor cu împuţita asta!... Dormitor împuţit, pat 
împuţit... Totul... Totul! 

Se răsuci cu spatele, stăpânindu-şi un hohot de plâns. 
Gigeta îşi luă geanta şi se îndreptă clătinându-se spre uşă. 
Rosti surprinzător de limpede: 

— Nici un şfanţ! 

leşi din apartament lăsând uşa deschisă. Nina îi şopti lui 
bărbatu-său: 

— Condu-o până la un taxi. E într-un hal fără de hal. Să 
nu păţească ceva. 

Gioni ridică din umeri. 


— la mai dă-o dracului! Măcar de-ar traversa-o un 
tractor... 


Dora îi urmări o vreme somnul. Ca de obicei, adormise 
imediat şi profund. N-avea să se trezească decât a doua zi, 
la 6, fără să se fi răsucit măcar o dată. „Nervi excelenți“, 
diagnosticau specialiştii şi probabil că nu se înşelau. Nelu 
era o fire pătimaşă, vulcanică, nu făcuse nimic în viaţa lui 
fără să se fi implicat total - că participa la o întrunire 
politică sau asista la un meci de foot-ball - dar pe amperii 
lui de existenţă era perfect echilibrat. Trăia intens, îi plăcea 
să se simtă cu desăvârşire liber respingând aprioric 
conceptul de restrictiv, de impus. Dacă n-ar fi fost un individ 
cu desăvârşire moral, ar fi ajuns desigur în conflict cu cele 
mai grave paragrafe ale Codului Penal. Era un răzvrătit 
organic şi Dora se mira şi azi, prin ce minune nu cunoscuse 
beciurile Securităţii, cum de izbutise să-şi păstreze 
serviciul. Dar probabil îl consideraseră nebun. Nelu 
refuzase să se înscrie în PCR, nu plătea de ani de zile 
cotizaţia la Sindicat. „Ce fac ăştia pentru mine, lon V. 
Crişan, personal? Să-şi ia birul de la proşti!“ Proştii care 
cărau lozinci şi portrete la 23 August. 

Ridică încet mâna lui Nelu care se abandonase pe umărul 
ei şi părăsi dormitorul în vârful picioarelor. Trecu în micul 
birou de lângă living. Se simţea copleşită de tristeţe dar în 
acelaşi timp încerca un binefăcător sentiment de uşurare. Îi 
era cumplit de greu, lacrimile o podideau parcă în fiecare 
clipă dar cel puţin ştia ce avea de făcut. 

„Sacul de fâş îmi ajunge. Ceva lenjerie, două cămăşi de 
noapte, rochia albastră de coton, pantalonii albi, două 
bluze, costumul de baie... Pull-overul roşu, pentru orice 
eventualitate... Am să-mi cumpăr cârpe acolo... Avem ceva 
bani, mare şansă!...“ 


La întoarcere, îşi va recupera garderoba. Blănurile, 
bijuteriile, celelalte... Nu se îndoia o clipă de cavalerismul 
lui Nelu. Poate ar fi fost în stare s-o ucidă, dar în orice caz 
nu i-ar fi confiscat zdrenţele... 

Căută o foaie de hârtie şi alese un pix din maldărul - 
poate vreo sută, Nelu avea o slăbiciune specială pentru 
obiectele de papetărie - risipit pe birou. În principiu, după 
calculele ei, în maximum trei zile urmau să plece. Dinu era 
la fel, ba chiar şi mai nerăbdător decât ea să evadeze, mai 
avea timp să-i scrie lui Nelu dar simţea că acum se află în 
starea de spirit în care s-ar fi putut exprima cel mai bine. 
De fapt, simţea nevoia acută să se confeseze... să-l 
mângâie... să-i ceară iertare... 

Începu cu cea mai banală frază care-i veni în minte: 

„Când vei citi aceste rânduri, eu voi fi departe.“ 

Compunerile nu constituiau partea ei forte şi nu i se 
părea necesar să-l impresioneze acum cu performanţe 
stilistice. Ceea ce îşi dorea însă cu ardoare era ca ultimele 
rânduri pe care i le adresa să exprime fără dubii deplina ei 
sinceritate, regretul pentru tot ce se întâmpla, pentru 
faptul de a-l răni; că nu-i putea reproşa nimic, că pleca cu 
valiza unor splendide amintiri, că se simţea oribil de 
vinovată, că încerca toate mustrările de conştiinţă ale celui 
ce sancţiona un inocent; că îi păstra cea mai vie afecţiune. 

(De prietenie nu îndrăznea să pomenească: era o formulă 
prea convenţională, banală şi ipocrită. Adică, după ce-mi 
înfigi cuțitul în inimă, îmi oferi spitalizare gratuită, eventual 
funeralii fastuoase!) 

Încheie patetic: 

„Sunt crudă şi probabil, sigur de fapt, voi plăti cândva. 
Dar nu pot proceda altfel. E un sentiment care mă 
copleşeşte. Irezistibil. Nu mai îmi pasă de nimic. Pot să mor 
şi mâine. lartă-mă... lartă-mă...“ 

Băgă scrisoarea într-un plic şi o ascunse în Dicţionarul 
Enciclopedic. Plicul - în momentul în care va părăsi pentru 
totdeauna locuinţa - îl va rezema de vaza de pe servanta 


din sufragerie. Acolo îşi lăsau de obicei mesajele. Ale ei - 
„sunt la dentist... Mă găseşti la... Schimbă-ţi costumul... 
Suntem invitaţi...“ Ale lui: „Am întrunire... Poate întârzii... 
Încă nu ţi-am spus azi că te iubesc...“ 

Când se strecură din nou în pat, tremura. Nelu se răsuci, 
mormăind prin somn: 

„lubita mea... Ce rece eşti...“ 

O cuprinse în braţe. Dora începu să plângă. 


Virginia deschise ochii. Clipi speriată, neştiind unde se 
află. Îi trebuiră câteva secunde până să se dezmeticească. 
Bătrânul Paulian îşi ridică privirea peste ochelari şi închise 
Biblia păstrând semn degetul mijlociu. Surâse: 

— Ai aţipit... 

Virginia, înţepenită, încercă o uşoară răsucire a capului. 

— De ce nu te întinzi în odaia băiatului? Mâine o să te 
ţină tot spatele. 

— Nu pot... Simt ca nu pot să mă culc ca într-o zi 
obişnuita... M-am şi dezobişnuit să dorm în paturi străine. 
Cât e ceasul? 

— Aproape douăsprezece. 

— Douăşpe, ce? 

— Ei asta-i! Noaptea. 

Bătrâna îşi înăbuşi un căscat: 

— Ce zi aiurită! Fantezii din astea nu mai sunt de noi, 
Manolache. Când te gândeşti că mă dădeam în vânt după 
emoţii tari! Nu puteam s-o înţeleg pe mama care-şi trecea 
toată ziua între o broderie la care pigulea cu anii... ii 
minte gobelins-ul ăla pentru taburetul din iatac? A durat 
vreo doişpe ani şi tot nu l-a isprăvit. Căscă din nou: Mai 
pierdea vreo trei-patru ceasuri privind strada de după 
perdele şi p'ormă se aşeza la masă. Masa, evenimentul 
zilei... 


— Şi ce, era râu? 

Trupul Virginiei tresări: 

— Vizigota s-a întors? 

Părea că abia acum se trezise cu adevărat. 

— Nu. 

— Eşti sigur? Pe unde o fi umblând nebuna? 

— Cine poate să ştie? Sunt foarte neliniştit... Să nu i se fi 
întâmplat ceva... În fond... Până una alta... Ce să discutăm... 
Nu poţi fi indiferent. 

— O fi înnoptând la bătrâni... 

Paulian zâmbi şters. „Bătrânii“, adică părinţii Gigetei, 
erau considerabil mai tineri decât ei doi. 

— La Stăâneşti... Posibil. 

Virginia îl măsură contrariată: 

— Ce stai? Pune mâna pe telefon şi întreabă! 

— La ora asta? 

— E caz de forţă majoră! Dacă te jenezi, sun eu... 

Manole Paulian dădu fericit din cap. Avea groază de 
situaţiile care atacau convenţionalul. 

— Da... Da... Cred că ar fi mai bine... Ca femeie, ştii, altfel 
pui tema. Stai numai să caut numărul. 

Apelul strident al telefonului le-o luă înainte. Se priviră 
amândoi surprinşi. Exclamară într-aceeaşi clipă: 

— Cine o fi? 

Bătrânul se precipită cu paşi greoi spre sufragerie. 

— Alo!... Poftim? Nu, nu-i acasă... Nici el... Dar cine 
întreabă? Nu înţeleg... Repetaţi, vă rog... alo! alo! 

Puse receptorul în furcă încet, prudent, de parcă l-ar fi 
menajat. Virginia se apropie şchiopătând mai rău ca de 
obicei. Aşa i se întâmpla totdeauna după mai multe ore de 
repaus total. 

— Cine a fost? 

Paulian dădu din umeri. Colţurile gurii îi alunecară spre 
bărbie. 

— N-a zis. S-a interesat întâi de Gigeta, pe urmă de Dinu. 
A zis că va reveni şi a închis. 


— Bărbat? Femeie? 

— Bărbat. Dar... 

— Dar, ce? Vorbeşte odată! 

— A mai zis parcă ceva, sau n-am înţeles eu bine... 
„Spuneţi-i“ - adică lui Dinu, aşa cred - „spuneţi-i zice, să fie 
atent... foarte atent.“ 

Se uită înfricoşat la soră-sa: 

— Sau mi s-o fi părut? Nu ştiu... Nu mai ştiu de loc. 


Uşa se deschise încet lăsând să pătrundă întâi capul 
blond, apoi trupul subţire în cămaşă de noapte albă. Femeia 
înainta în vârful picioarelor. 

Ştefan Dumitraşcu o simţi abia când ajunse la mijlocul 
biroului, îi zâmbi cu toată fiinţa. 

— "Te mişti ca o pisică. 

— Şi tu nu? Îi încolăci grumazul, braţele răcoroase mai 
păstrau o undă din parfumul folosit peste zi. Nici nu ştiu 
când ai plecat de lângă mine. Ce faci aici? 

Dumitraşcu îşi ridică ochii. Îi era imposibil, chiar după doi 
ani să-i privească obrazul fraged cu desen perfect, aproape 
banal în desăvârşirea lui academică dacă n-ar fi avut lumina 
aceea extraordinară, fără să se simtă profund emoţionat. 

— Mă gândeam, iubita mea... 

— La ce? 

Bărbatul şovăi o singură clipă, apoi aproape instantaneu, 
cedă unei hotărâri spontane: 

— Trebuie să-ţi spun ceva. Nu pot să am secrete faţă de 
tine. 

Îi sărută ambele braţe şi se desprinse cu infinită 
tandreţe. Lelia îl privea nedumerită. Pe buze îi tremura un 
surâs fragil: 

— Mă sperii... 

— N-ai de ce să te sperii. Ştii... femeia aceea... 


— Care femeie? 

— Care a fost azi la noi... 

— A! râse argintiu Lelia... Vrăjitoarea... A fost cumva ton 
grand amour? Poţi să-mi spui că eu nu mă supăr. Îmi plac 
poveştile de dragoste. 

Dumitraşcu zâmbi cu amărăciune: „Dacă m-ai fi iubit aşa 
cum înţeleg eu, nu ştiu dacă ţi-ar mai fi plăcut la fel de 
mult...“ 

— Mda... oftă. Nu-i vorba de marea dragoste. Am trăit cu 
femeia... 

— Când? 

Dumitraşcu dădu din mână. 

— O poveste veche care s-a încheiat acum vreo zece ani. 

— A durat? 

Dumitraşcu îşi trase reflex de reverele din satin vişiniu 
ale hainei de casă. Deşi trecuse de miezul nopţii, ţinuta era 
ireproşabilă, părul pieptănat, barba încă nu se simţea. 

— Cam tot vreo zece ani. 

— O! se miră Lelia. O legătură serioasă. 

„Da, din punctul de vedere al Leliei îşi zise bărbatul dacă 
te gândeşti că asta înseamnă cam jumătate din vârsta ei.“ 

— De ce v-aţi despărţit? De ce nu te-ai însurat? 

Dumitraşcu scoase o ţigară şi întinse mâna după 
brichetă. Nevastă-sa i-o luă înainte. Nu era fumătoare şi 
încercă s-o aprindă neîndemânatec, ţinând-o cu amândouă 
mâinile, ca un copil mic. 

— Mulţumesc, iubito... E foarte greu să mă înţelegi. Tu 
nu ştii cum am trâit noi sub Ceauşescu. Erai prea mică, 
mereu în străinătate... Smintiţii ăia doi aveau obsesia 
moralei proletare. Cred că din cauza „savantei“. Era atât de 
slută, că demnitarii care aveau neveste mai nostime, le 
ascundeau. Veneau singuri la recepții. 

— Am auzit... 

— Ai auzit! exclamă Dumitraşcu. Să fi trăit! Începând de 
la o anumită funcţie, să zicem director la o întreprindere de 
rahat, un divorţ, sau o legătură extraconjugală echivala cu 


sinuciderea pe plan profesional, într-un cuvânt, pe Gigeta 
nu am iubit-o şi nici ea nu m-a iubit. 

Genele lungi ale Leliei fluturară nedumerirea: 

— Atunci? 

— Ne-a convenit legătura. Amândoi aveam interesul să 
fim discreţi iar Gigeta a avut şi unele, să le zicem pe nume 
avantaje... Avantaje dintre cele mai concrete... 

Femeia se lăsase pe covor, rezemată pe picioarele lui. 
Dumitraşcu îi mângâia absent părul despletit. 

— Ce vrea acum de la tine? 

Se simţea cuprinsă de o uşoară nelinişte. Ce puţin 
cunoştea despre viaţa lui! Fotografia părinţilor, ţărani 
înduminecaţi, traşi în poză la „Foto-Stelian“ Corabia în 
1926, câteva isprăvi din copilărie, studiile... funcţiile avute 
cu denumiri lungi, complicate  (prim-vice-judeţeană- 
responsabil cu...) şi lipsite de semnificaţie pentru ea. Totul îi 
părea acum învăluit în negură, ca o pădure necunoscută, de 
nepătruns şi în consecinţă, înfricoşătoare. 

— Când chestiunea s-a epuizat, reluă Ştefan Dumitraşcu, 
ne-am despărţit omeneşte. 

— Adică? 

— l-am făcut cunoştinţă cu un tânăr, inginer, şi s-au 
căsătorit. Au un copil. Îi ocoli privirea: Cam asta €... 

Lelia i se agăţă de genunchi: 

— Tot nu mi-ai spus. Ce vrea acum de la tine? După zece 
ani? De ce a venit azi? 

Dumitraşcu îşi umezi buzele uscate. Îi venea din ce în ce 
mai greu să vorbească, începuse să-şi regrete puseul de 
sinceritate. 

— Tipul vrea să divorţeze, se pare că a făcut o pasiune. 

— Ei şi? Ce te priveşte pe tine? 

— Nu ştiu! răspunse Dumitraşcu iritat. E nebună! 

Se simţea strâns cu uşa şi din ce în ce mai nervos. Ridică 
tonul fără să-şi dea seama: 

— Nu sunt îndeajuns de deştept ca să înţeleg logica 
imbecililor. 


— Ştefane! Nu încerca să mă duci cu vorba. Ce ţi-a cerut 
practic să faci? 

— Are impresia că l-aş putea determina să se 
răzgândească. 

— Cum? 

— Odinioară... am avut oarecare influenţă asupra lui. 

— 'Ţi-era subaltern? 

— A, nu! râse, nici gând! Mă respecta ca să zic aşa, se 
lăsa sfătuit în anumite chestiuni. O influenţă paternă. 

Lelia îl privi neîncrezătoare. 

Era complet lipsită de experienţă, cei 22 de ani de viaţă 
nu o învăţaseră nimic mai mult decât ar fi avut de învăţat 
dintr-o excursie cu bicicleta într-un peisaj exotic; câteva 
obstacole chiar nefundamentale i-ar fi antrenat cât de cât 
discernământul dar avea intuiţie şi un flair, un dar înnăscut 
de a-şi citi semenii. 

— Ai discutat cu el? 

— Nu. Încercă să o ia în braţe: Draga mea, îmi pare rău 
că ţi-am povestit toate prostiile astea. Nu-ţi frământa 
căpşorul. Nu merită nici unul dintre ei. 

Femeia îşi scutură pletele: 

— Meriţi tu. De ce eşti neliniştit? Te rog, Ştefane, nu mă 
minţi. 

— Mi-e teamă să nu facă vreo tâmpenie. Începu să se 
plimbe agitat: E în stare de orice. Să se omoare! Să-l 
omoare pe ăla. Să omoare copilul! Să dea foc la Bucureşti! 
Habar n-am, dar ştiu că poate s-o facă! 

Lelia îl privi înspăimântată. 

— Împiedic-o! Fa tu ceva! Dă un telefon să vezi ce se 
întâmplă! 

Dumitraşcu surâse amar: 

— Am sunat. Mi-a răspuns socru-său. Nu-i nici unul 
acasă. Părea şi moşul în panică, aşa-s bătrânii, dar oricum... 

Lelia îi zgâlţâi umărul: 

— Atunci ce mai stai?! Du-te acolo să vezi ce se întâmplă. 
Trebuie să împiedici o nenorocire. 


Ştefan Dumitraşcu surâse înduioşat: 

— O, Lelia, zâna mea bună şi frumoasă. 

— Du-te, odată! 

Bărbatul o privi pe gânduri. Dădu din cap: „Ce pură e 
fetiţa asta! Ce suflet extraordinar...“ 

Îşi aminti că niciodată nu pusese preţ pe asemenea 
calităţi: curăţenie, caracter de elită, inimă nobilă... Fleacuri 
pentru poeţi ca şi lebedele de argint pe lacul de cleştar... 
Baliverne. Nu există sau dacă da - monedă neconvertibilă. 

Lelia! Simţi că i se opreşte inima doar la gândul că ar 
putea cunoaşte ce se petrecuse acum zece ani, adevărul 
despre căsătoria Gigetei cu Dinu; felul în care el, păpuşar 
abject manevrase destinele celor doi, felicitându-se de a fi 
fost un bărbat realist şi al naibii de iscusit. Superbul univers 
al Leliei - fragil porțelan (şi-l imagina ca pe un capo di 
monte cu păsări colorate, ramuri grele de floare, aripi de 
fluture, azur şi mult soare) - s-ar fi făcut ţăndări. Cât 
despre el... El, Ştefan, n-ar mai fi existat niciodată pentru 
ea. 

Se îndreptă cu paşi greoi spre dormitor, desfăcându-şi 
din mers cordonul halatului. Din bucătărie, se auzi glasul 
Leliei: 

— Îţi fac eu o cafea. Nu vreau s-o trezesc pe Sophie. 

Pe preşul lui de lângă cămin, Pic, puiul de dalmaţian 
deschise un ochi, răsuci capul pe partea cealaltă şi adormi 
din nou. 

„Ce fericit e ăsta!“ 


XXX 


Niciodată nu i se păruse Gigetei oraşul atât de pustiu. 
Desigur, nu duseseră viaţă de noapte, inexistentă oricum în 
ultimii cincisprezece ani ai lui Ceauşescu, dar nici nu aveau 
vocaţie de cheflii. Participau ca toată lumea la petrecerile 


anuale date de amici, fiecare familie sărbătorind în mare 
câte un singur eveniment: aniversarea căsătoriei, ziua 
unuia dintre parteneri sau a copilului unic, de obicei. „În 
mare“, un fel de a spune căci reuniunile respective nu 
aveau nimic de-a face cu fastuoasele party-uri ale familiei 
Ewing. Deveneau însă importante prin numărul de 
săptămâni, uneori luni destinate aprovizionării, al 
ceasurilor petrecute în bucătărie, al ceştilor şi farfuriilor 
sparte. Urma post scriptumul ziselor serbări: oribila 
curăţenie - „parc-au fost vandalii, mă jur că nu mai întind 
mese!“ - şi, mult mai agreabile, telefoanele încrucişate de 
comentarii şi bârfă. 

Se târa greu spre casă sperând să găsească un taxi. 
Acestea erau însă rare şi, de fiecare dată, ocupate. Totul i se 
părea ciudat şi necunoscut: străzile deşarte - nici ţipenie de 
fiinţă vie, solitari, perechi de îndrăgostiţi, sau măcar câini 
vagabonzi - pretutindeni întuneric şi ferestre doborâte de 
somn, bulevardul pustiu, fără trafic, strălucind gri levănţică 
în bătaia lunii. 

„Cum poate să doarmă un oraş în halul ăsta?! Chiar dacă 
au început concediile, totuşi... Există încă oameni care se 
distrează, grădini de vară. Mai are unul insomnie, pe altul îl 
doare măseaua...“ 

Se rezemă de un zid şi îşi scoase escarpenii. Senzaţia de 
uşurare îi aduse lacrimi în ochi. Îşi continuă drumul, 
bolborosind, gesticulând fără să-şi dea seama: 

— Nu trebuie să mă gândesc la nimic... Fane, un porc... 
Toţi sunt porci. Am umblat cu ochii legaţi... Mă achit eu, fiţi 
fără grijă... Trebuie să ajung acasă... Să dorm... atât... 

Auzi o maşină venind din spate şi se repezi spre 
marginea trotuarului făcând semne disperate. Taximetristul 
liber încetini, depăşind-o cu câţiva metri. Gigeta se repezi, 
agitându-şi geanta şi pantofii. 

— Aşteptaţi! 

Şoferul scoase capul pe portieră şi o măsură scurt. l se 
păru că a văzut de ajuns şi apăsă pe accelerator ca un 


apucat. 

— Mă doare bila de-ale mele! 

Lucra de douăzeci şi cinci de ani pe taximetru şi îşi 
închipuia că ştie ceva despre clienţi. Muşterii din ăştia, de 
noapte, cu pantofii în mâna şi cu breteaua de la sutien ieşită 
din rochie nu-l inspirau. Se îndreptă spre Gara de Nord. 
Peste o jumătate de oră începeau să sosească acceleratele 
de noapte. 


„Şi aici pustiu...“ 

Gigeta se opri în sufrageria slab luminată de o singură 
aplică. Se repezi la sticla de pe bufet şi trase un gât lung, 
fără să răsufle. Apoi al doilea, al treilea. Veioza ardea în 
odaia bătrânului Paulian şi prin uşa întredeschisă îi zări 
mâna atârnând peste fotoliu; ceva mai la stânga, piciorul 
beteag al Virginiei în pantoful ortopedic de pânză negru... 

Gigeta sughiţă şi dădu din umeri: „Dracu' să-i ia! Treaba 
lor ce fac... Trebuie să dorm...“ 

„Simţi că n-are putere să urce scările până în dormitor. 
Intră în odaia lui Crişan, sprijinindu-se de ziduri. Închise 
uşa şi se azvârli în pat fără să se mai dezbrace. În aceeaşi 
clipă, se scufundă într-un întuneric de păcură. Picioarele 
pline de noroi, cu ciorapii ferfeniţă, prin care monturile 
scoteau capete slute, atârnau peste sofaua lui Crişan; 
păreau două păsări murdare, monstruoase, de coşmar. 


XXX 


Îl trezi scârţâitul parchetului sau poate doar privirea 
aţintită pe care o simţise chiar în somn. Dinu stătea 
rezemat de uşă dând impresia că nu ştie exact ce are de 
făcut. Bătrânului i se răsuci inima de frică. Nu-i plăcea 
deloc cum arată. Slăbise mult în ultimele zile - nu-i venea 
rău dar nu mai semăna cu el, era parcă altul, rău, 
înverşunat şi necunoscut - părul în cumplită neorânduială 


părea slinos dar mai ales... Mai ales încordarea aceea pe 
care i-o simţeai în tot trupul, concentrată mai ales în 
grumaji şi linia umerilor îl înfricoşa. 

Se interesă maşinal: 

— Ai venit? 

Virginia se trezi: 

— Ai zis ceva?... Tu erai, Dinule? Slavă Domnului că te 
văd acasă. Ce spaimă am mai tras! 

Tânărul scrâşni în gând: „Dacă nu vă vedeţi de treabă! 
Asta-mi lipsea acum! Două cucuvele!“ 

— Unde e? se interesă cu glas răguşit. 

Manole Paulian ţâşni ca electrocutat. Duse degetul la 
buze implorând şoapta: 

— St! Doarme... 

— N-am găsit-o în dormitor. 

— Nu... Nu... S-a culcat la Crişan... A venit acum vreo 
jumătate de ceas... 

Dinu mârâi: 

— Unde naiba a fost? 

— Nu ştiu... Eu n-am întrebat... M-am prefăcut că dorm... 
Îi este rău. Foarte rău. Abia se mişca, poţi să mă crezi. Ar 
trebui să chemi doctorul. 

Dădea din mâini agitat, nu-şi putea controla mişcările. 

— Doctorul, pe dracu'! Mai degrabă casapul. Mă duc să 
văd ce face. 

Ca la un semnal, amândoi bătrânii, speriaţi de moarte, i 
se agăţară de braţe. Virginia îşi regăsi prima graiul. 

— Te implor, puiule, cruţ-o acum... Doarme... Îi e foarte 
rău. Am văzut cu ochii mei. Las-o măcar până mâine 
dimineaţă. 

— Da, da..., reluă ecou şters Manole... Până mâine 
dimineaţă... Ştii ce mult contează să fii cu mintea limpede. 
Aveţi tot timpul, nu-i aşa... 

— Mă lăsaţi în pace sau nu? 

Se smulse brutal dar Virginia i se puse de-a curmezişul. 

— Chiar de ar fi să mă loveşti... 


Dinu vorbi cu dinţii încleştaţi: 

— Vă jur că nu mă ating de ea. Nici măcar n-o trezesc. 
Vreau doar să verific ceva. 

Se îndreptă hotărât dar încercând să nu facă zgomot 
spre camera lui Crişan. De altfel, coridorul îngust avea 
mochetă înăbuşind zgomotul de paşi, dar la fel ca toată casa 
era îmbâcsit de boarfe. Drumul însemna un slalom printre 
bicicleta băiatului, o masă extensibilă, o mătură cu coadă, 
un Coş cu cârpe de praf, schimburile lui Dinu. 

Virginia făcu semn cu bărbia şi şopti, gâfâind de emoție: 

— Du-te după el, ce stai? 

Bătrânul se apără, agitându-şi palmele: 

— Nu te poţi amesteca în felul ăsta... E nevasta lui... 

Se apropie totuşi de capătul culoarului şi se lipi de zid 
încercând să tragă cu urechea. Virginia se îndesă în el: 

— Lasă-mă pe mine că aud mai bine. 

Dinu deschise uşa cu precauţii. Un miros stătut, acru 
năclăia odaia. Poate doar impresie căci obsedat simţea 
mirosul Gigetei de la o sută de kilometri, doar evocând-o. 
Traversă încăperea în vârful picioarelor şi deschise 
fereastra. 

Gigeta dormea respirând greu. Dinu îi aruncă o privire 
scurtă şi întoarse capul îngreţoşat. Îi zări imediat poşeta, 
azvârlită pe masa de lucru a copilului. Trase nervos 
fermoarul şi deşertă nervos conţinutul. 

— Nimic, scrâşni. Nimic! Rahaturile ei pentru obraz... 
Normal, nu era să plimbe prin tramvaie toată avuţia... 

Pipăi geanta pe toate părţile, controlă căptuşeala, până şi 
mânerul. Ştia că e inutil dar toate făceau parte din suita 
aceea de gesturi impuse de disperarea neputinței; când faci 
orice pentru că de fapt nu ştii ce să faci. 

Bătrânii îl aşteptau în sufragerie, tremurând. Virginia se 
interesă nesigură: 

— Nu vrei să-ţi prepar un ceai? Cred că te-ar calma. 

„Pe mă-sa de ceai!“ înjură în gând tânărul şi deschise 
bufetul. 


— Ce dracu”! nu mai e nimic de băut în casa asta? 

Manole Paulian se scuză de parcă s-ar fi simţit vizat. 

— Ştii că eu nu mă ating de alcohol... Voi cumpăraţi... Voi 
Ştiţi... 

Dinu trânti cu furie uşa bufetului. Simţea o nevoie aprigă 
să bea, ar fi dat fără să clipească orice sumă pentru o sticlă 
de vodcă, rom, prăştină orice ar fi fost. Se strâmbă: 

— Înseamnă că le-a troscăit Crişan! Nenorocita a devenit 
şi beţivă... 

Îşi culese pachetul de ţigări de pe masă şi cheile maşinii. 

— Unde te duci? se sperie Paulian. 

— Să caut ceva de băut. 

Bătrânii se holbară. Desigur, băiatul înnebunise. 

— La ora asta? E unu... 

Dinu dădu din umeri, mârâind nedesluşit: 

— Sunt în centru magazine non-stop. Mă întorc repede. 
Vreau să asist la lever-ul doamnei. 

Peste câteva secunde îl auziră ambalând motorul. 
Virginia se uită stupefiată la frate-său: 

— Step?... Step ca Fred Astaire? Ce naiba a vrut să 
spună? 

Manole se înghesui între umeri şi cocoaşă: 

— Cred... înghiţi în sec: Şi-a pierdut minţile. 


— Cum stai cu apogeul, mort cher? 

— Tocmai am ajuns la el! Reţine! Ne aflăm în noptea de 
luni spre marți. Intervalul care ne interesează se plasează 
cu aproximaţie între 3 şi 5 dimineaţa. Acest răstimp e 
extrem de interesant. 

— Tradu! 

— In ăste două ore se concentrează esenţialul afacerii: 
toate personajele se află în perimetrul crimei, respectiv 
casa Paulian, aflăm posibilele mobiluri prin dezvăluiri 
spontane, provocate de o tensiune nervoasă maximă care 
declanșează şi comiterea asasinatului. 

— Adică după capul tău, victima a fost lichidată în urma 
unui acces de mânie? 

— Cam aşa ceva. 

— Hm, prea erau adunaţi ăia toți laolaltă şi la o oră 
bizară... Ştii, în materie de crimă, „şedinţele“ nu mă 
conving. Miros a premeditare. 

— Depinde... 


Capitolul VIII 


NASTURI AMESTECAŢI 


(Gioni Diamandescu se răsuci pe spate, îşi săltă bazinul 


şi se lăsă să cadă ostentativ: 

— 'Te mai foieşti mult? 

Nevastă-sa îşi trecu palmele peste fruntea asudată. 

— E groaznic de cald. Cred că vine furtuna. 

Gioni se enervă: 

— Te-a apucat buletinul meteorologic în creierii nopţii? 
Lasă-mă dracului să dorm. 

— Eu te las. Tu mi-ai vorbit. 

Diamandescu oftă victimă şi se aşeză pe marginea 
patului. Pipăi pe noptieră, căutând ţigările. 

— S-a dus dracului somnul meu. 

— De obicei, nu eşti aşa sensibil. În fond, nu ţi-am făcut 
NIMIC. 

— Cât dracu' mai e ceasul? 

— Două fără un sfert. 

— De unde ştii? 

— Întrebi ca boul. Scrie pe el! 

Se ridică brusc din aşternut şi îşi trase peste cap cămaşa 
de pânză topită. Cândva, în nopţile caniculare dormea 
goală; acum, doar când Gioni lipsea din Bucureşti. Privirea 
bărbatului fustangiu, chiar bătrân, e necruțătoare. 

— Ce naiba faci? 


— Mă duc la Paulieni, spuse Nina îndreptându-se spre 
baie. 

Diamandescu auzi şiroitul duşului şi după câteva minute, 
femeia se întoarse înfăşurată în prosop până la subţiori. 
Aprinse veioza de toaletă şi începu să-şi aranjeze cu gesturi 
iuți, experte obrazul. Bărbatu-său o urmărea acuzând 
perplexitatea omului de bun simţ: 

— Tu eşti nebună? Acum, vorbind serios! 'Tle duci să dai 
buzna peste oameni în plină noapte „how do you do?“ 

Nina se opri o clipă cu pieptenele în mână şi îi aruncă o 
privire peste umăr. 

— Tu ai văzut în ce hal era Dinu? Conchise fără a mai 
aştepta răspunsul: Ce să mai discutăm? 

— Şi tu ce ai de gând să faci? 

— O să văd la faţa locului. Mi-e frică de o nenorocire. 

Diamandescu îşi frecă ceafa, apoi obrazul stâng: 

— Încearcă să gândeşti în parametri logici. Situaţia e cât 
se poate de banală: doi soţi care nu se mai înţeleg şi se 
despart nu tocmai civilizat, iar tu năvăleşti peste ei. Dac'aşa 
ar fi normal, n-ar dormi juma' de Bucureşti. 

Nina azvârli pieptenele şi începu să se îmbrace. 

— N-ai decât să-ţi continui somnul. Eu simt de câteva zile 
că acolo se va petrece o tragedie. Ţipă: Nu pot să stau aici 
şi să împut aşternutul. Ai priceput? 

Diamandescu dădu încetişor din cap, ca edificat: 

„Menopauza, asta e! Cumplită belea! Presimţiri, obsesii, 
gelozie, isterie... Başca mustăţile şi colesterolul...“ 

— Cel puţin, sugeră pe un ton care se voia calm, dă un 
telefon înainte să vezi cum stau lucrurile. 

— Am sunat. Când sforăiai tu, preciză Nina trăgându-şi 
fermoarul de la blugi. Ori e ocupat, ori nu răspunde nimeni. 
Chiar dacă ei or umbla prin târg, nu-mi spune că bătrânul e 
la dame... Unde-ai pus cheile de la maşină? 

Gioni se ridică în silă: 

— Aşteaptă că vin şi eu! Fir-ar al dracului de viaţă! 


Bătrâna, cu coatele înfipte în braţele fotoliului, gata să se 
ridice în orice clipă, stătea încordată cu ochii pe ceas. 

— Manole! Unde eşti? 

— În bucătărie... Vin acum. 

Ţinea în mână un căuş de gospodărie pentru zahăr. 

Virginia clipi speriată. Sub ochi, cearcănele negre, 
specifice cardiacilor se adânciseră, şanţuri în care aveai 
impresia că-ţi poate intra degetul. 

— Ce faci? 

Manole Paulian se apropie de masa încă plină de nasturi 
şi înfipse lopăţica în movilă: 

— Pentru asta... 

Virginia simţi dintr-odată că-i vine să plângă. Toţi sunt 
nebuni... Şi nu butadă... De adevăratelea... Acum şi 
Manole... Nu fusese el niciodată prea deştept, dar puteai să 
te bizui pe echilibrul şi bunul lui simţ. La 80 de ani, când 
casa, vorba aia, arde, să te joci cu năsturaşi în plină 
noapte!... Se simţea total, absolut depăşită. 

Bătrânul îi simţi consternarea şi comentă: 

— Nu te mirai tu că mi-arde de prostii? Gata! Am isprăvit 
cu ei. 

Luă o primă încărcătură cu lopăţica şi o răsturnă în 
vechea cutie. 

Se uită la soră-sa peste ochelari: 

— Vroiai să-i las vraişte aici? O să văd altădată ce-oi face 
cu ei deşi... Deşi, mormăi, de chestiuni din astea nu te apuci 
de două ori în viaţă. 

Mai răsturnă două lopăţele în timp ce Virginia îl privea 
năucită. 

— Curios! se miră bătrânul. Acu”, nu mai încap toţi. Cum 
aşa? Doar asta e cutia lor, de-aci i-am scos. Enigmă! Poţi să- 
mi explici? 

Virginia simţi că nu mai rezistă, îşi înfipse unghiile în claia 
de păr nepieptănată: 

— Manole, revino-ţi! Pentru numele lui Dumnezeu, 
încearcă să te aduni... 


Bătrânul îşi scoase ochelarii: 

— Ce vrei să fac? E ceva de făcut şi eu preget? Spune tu. 

Virginia se ridică din fotoliu. Cineva în casa asta trebuia 
să fie lucid, să-şi păstreze cumpătul. Declară pe un ton 
hotărât, avansându-şi agresiv maxilarul. Răposatul colonel i- 
ar fi recunoscut poza, când pe vremuri belicoasă îşi 
închipuia că-i pune piciorul în prag. Declară hotărâtă: 

— Manole, situaţia e gravă. Noi nu putem rămâne 
singuri. S-o înfruntăm singuri. Aici trebuie oameni tineri să 
acţioneze, să pună umărul. 

— Virgi... 

— Nici un Virgi! Gândeşte-te! Gigeta a luat-o razna, Dinu 
l-ai văzut... Acu' o să se îmbete! Sunt capabili să se omoare. 
Ce facem noi, doi neputincioşi? Îţi iei tu răspunderea? 

Manole începu să tremure: 

— Adică să chemăm poliţia? 

— Prostii! Am spus să nu fim singuri. Au prieteni de 
vârsta lor... Sună-i! Cheamă-i! Dă alarma! În cazuri din 
astea nu se fac fasoane! 

Frate-său o privea cu gura căscată. Falca îi atârna moale. 
Bâigui: 

— Pe cine?... Unde să-i chem?... 

— Acasă, vezi bine! ţipă Virginia. Dă-mi caietul lor cu 
telefoane. Cu cine ţin ei mai aproape? Cu ăştia parcă... Am 
uitat cum le zice! Ea e o namilă şi el are o mutră parşivă... 

— Diamandescu, îngână Paulian. 

— Aşa... 

Răsfoia nervoasă caietul cu coperţi roşii de plastic. 

— Nu desluşesc nimic! Ce Dumnezeu, au scris cu 
picioarele! 

Frate-său îi întinse ochelarii lui: 

— A, da! exclamă bătrâna. Am uitat. Nu-i de mirare. Uite- 
i! 

Formă numărul, îşi drese glasul, pianotând emoţionată pe 
marginea mesei. | se păru că a greşit şi formă a doua oară. 


— Ce Dumnezeu! izbucni furioasă lovind în furcă, chiar 
nimic nu merge în ţara asta? Îmi vine mereu tonul. 

Manole se interesă timid: 

— Ai făcut 6 înainte? Sunt şapte cifre acum. 

— Aşa e... Am uitat... Ce noapte! Nu răspunde nimeni... 
Să fie plecaţi în concediu? 

— Nu cred... Dinu a tras la ei. Mai încearcă o dată... Şi 
formează încet... Adică, rar. 

Trilul puternic se auzea de la câţiva metri. Virginia 
depărtă receptorul de ureche, luându-l martor pe bătrân. 

— Nu răspund. Alţii... 

Manole Paulian îşi muie degetul şi întoarse pagina: 

— Să vedem la familia Ciprian. Sunt bine şi cu ei... Dar... 
vorbeşti tot tu. 


— Stai! o opri Nelu Ciprian. Mă duc eu să văd... 

Sări din pat înjurând. „Paştele mă-si. De câte ori am zis c- 
am să trag o derivație în dormitor!...“ 

Dora îşi duse mâna la piept. Inima îi bătea puternic cu o 
senzaţie dureroasă. 

„Precis s-a întâmplat ceva acolo...“ Auzea glasul lui Nelu 
dar vâjâitul din urechi o împiedica să sesizeze şi altceva 
decât simple cuvinte disparate. Oricum, o convorbire 
scurtă. Înregistră receptorul pus grăbit în furcă (ce naiba 
făcea Nelu domol?), apoi declicul brichetei. 

— Cine a fost? 

Vocea Dorei răsună limpede. Nu era vocea unui om trezit 
din somn dar Ciprian se gândea la altele. Trase adânc din 
ţigară şi o lăsă în scrumiera de pe noptieră. 

— Bătrânul Paulian. 

Dora ţâşni în capul oaselor: 

— Dumnezeule! S-a întâmplat ceva? 

— Nu te speria, iubito, zâmbi Nelu trăgându-şi pantalonii. 
Nu s-a întâmplat dar i-e teamă că s-ar putea întâmpla. 

— Ce a zis? 

Se simţea sugrumată de spaimă: 


— Abia vorbea. Am înţeles că Gigeta e într-un hal fără de 
hal şi că Dinu şi-a pierdut minţile... S-a dus să se îmbete sau 
cam aşa ceva. Va fi o nenorocire. Ştii cum sunt bătrânii... M- 
a rugat să mă duc acolo... Asta-i situaţia! N-am încotro... 

În fond, se simţea încântat. Era organic amator de 
senzaţii tari, de întâmplări ieşite din comun, mai ales la ore 
neaşteptate. 

Dora îşi duse mâna la gură. Trăia sentimentul că a fost 
prinsă în cercul definitiv închis al unor circumstanţe fatale, 
dintr-o dată lipsită de orice putere de decizie, condamnată, 
pusă brutal în faţa inevitabilului. 

— Vin cu tine, spuse încet şi deschise şifonierul. 

Ciprian îi cuprinse umerii: 

— N-are nici un sens, draga mea, să-ţi aiureşti toată 
noaptea. Sigur, nu cade cerul dar nu-l pot lăsa aşa pe bietul 
bătrân. E chestie de omenie. 

Dora dădu hotărâtă din cap. Prefera să fie de faţă, 
indiferent de dimensiunile scandalului ce avea să urmeze, 
decât să aştepte acasă cu sufletul la gură, asediată de 
temeri şi imaginând cele mai groaznice situaţii. 

— Nu te las singur. 

— Dar e absurd. 

— Discutăm inutil. 

Ciprian se simţi impresionat, învăluit cald de o undă de 
tandreţe: 

„Fetiţa asta ţine la mine! Ce fericiţi suntem împreună...“ 

Trase pe mâneci un bluzon uşor şi gândul îi alunecă spre 
Gigeta şi Dinu. Îi părea rău pentru ei. 

— Păcat, oftă cu generozitatea individului care sigur pe 
fericirea lui, e gata să compătimească pe cei mai puţin 
NOrocoşi. 

— Ai spus ceva? 

— Nu... Mă duc să scot maşina. 


Pendula bătu de două ori şi aproape simultan auziră 
zgomotul unei portiere trântite. Manole Paulian se apropie 
de fereastră şi strecură o privire la marginea perdelei. 

— A venit Dinu, spuse cu glas scăzut, conspirativ. 

— În sfârşit! răsuflă Virginia. 

Manole se întoarse repede la masă şi se aşeză încercând 
să ia un aer indiferent. Îşi aduse aminte brusc şi spuse tot în 
şoaptă, precipitat: 

— Să nu-i zici că am chemat persoana... Pe Ciprian. 

— De ce? 

Dădu repede din mâini cu o expresie de nerăbdare pe 
obraz: „Las că ştiu eu mai bine...“ 

— L-ar putea irita. O să ţipe că ne amestecăm şi 
etcţetera... Când o să vină Ciprian..., fapt împlinit. Înţelegi? 

Dinu intră împingând uşa de la vestibul cu piciorul. Avea 
amândouă braţele încărcate. Prin sacoşele transparente se 
vedeau câteva sticle şi cutii de bere. 

— 'Tot nu v-aţi culcat? 

— Nu, îngână bătrânul. Nu ne e somn. Deloc nu ne e! 

— Prostii! interveni Virginia. În general francă şi directă, 
nu concepea „lipsa de transparenţă“ în relaţiile de familie. 
Nu ne-am culcat pentru că suntem morţi de spaimă. De aia, 
nu sunt eu la casa mea şi taică-tău în patul lui. Asta e! 

— "Treaba voastră, făcu Dinu indiferent debuşonând o 
sticlă de whisky. 

De obicei, consuma vodcă, oricum mai rentabilă dar 
„nonstopiştii“ scoteau marfa cea mai scumpă, dosind-o pe 
cealaltă. Cine vine la două dinspre ziuă să cumpere trăscău 
îşi vinde şi sufletul cel nemuritor pentru o singură 
înghiţitură. 

— Voi beţi ceva? 

Bătrânii săriră ca arşi: 

— Nu! La ora asta? E o crimă pentru organism. 

— Te-a întrebat organismul cât e ceasul, tanti? 


Manole Paulian urmărea consternat combinaţia cumplită 
din care sorbea fecioru-său. Într-o sondă foarte înaltă golise 
o cutie de bere peste care turnase cam vreo şapte-opt 
centimetri de whisky. Nefiind băutor, nu putea aprecia în 
unităţile curente. Cocktailul lui Dinu conţinea de fapt peste 
100 de grame de alcool. 

— Te-a costat o avere, constată Manole numărând din 
ochi „obiectele“: zece cutii de bere, trei sticle de whisky. 

Dinu ridică din umeri. Ce mai conta acum? Şi cu banii 
ăştia şi fără ăştia, tot acolo... Înghiţi restul paharului şi 
începu să-l prepare pe al doilea. 

— Opreşte-te, Dinule! ţipă Virginia. Te nenoroceşti! 

— Mai nenorocit decât acuma nu pot fi! 

O privi fix, învârtind sonda între degete: 

— Şi în general vorbind, cred că e bine ca fiecare să-şi 
vadă de treburile lui. 

Bătrâna îşi muşcă buzele ofensată. Manole interveni 
împăciuitor: 

— Virgi îţi vrea binele... Nu-i aşa... Se gândeşte la tine. 

Dinu îi mângâie neglijent umărul pufos: 

— OK! Îmi pare rău, scuză-mă. Suntem iar prieteni, da? 

Rămase cu bricheta aprinsă în mână: 

— Care dracu' mai pică acuma? 

Deschise geamul şi încercă să scruteze întunericul 
străzii. | se păru că recunoaşte Opelul Diamandeştilor apoi, 
stupefiat, siluetele celor doi. 

— Hello! strigă cu veselie artificială Nina. Mi-a spus 
cineva că-ţi lipsesc musafiri... 

Gioni scrâşni asigurându-se că a încuiat bine maşina: 

— Mie-mi spui? N-avea pe cine strânge de gât... 

O observaţie de care el şi Nina aveau să-şi amintească 
toată viaţa. 


După al patrulea pahar de dinamită, Dinu se simţea 
treaz. Din ce în ce mai treaz, lucid ca după douăsprezece 
ore de somn ţeapăn în peisaj aerat, de vacanţă. Doar 


mâinile uşor tremurânde îi trădau încordarea; privirea 
sticloasă, fixă, înspăimânta. Bătrânii nu-l scăpau din ochi 
consternaţi, tresăreau la fiecare  înghiţitură. Gioni 
Diamandescu îl urmărea cu interes ştiinţific. 

„Ca să vezi ce va să zică al naturii lucru ceva! De obicei, e 
suficient să ia două cinzece la bord şi e trotilat, numa” bun 
de pus în scutece, şi acum...“ 

Spuse cu glas moale, neglijent: 

— Pune-i cep, Dinule. Destul! Dacă-ţi pun degetul pe nas 
şi apăs, îţi refulează urechile. 

Dinu se făcu că nu pricepe. Deschise a doua sticlă de 
whisky şi o întinse ostentativ spre Diamandescu: 

— Ajunge pentru toată lumea. 

Virginia simulă că ar vrea să se ridice: 

— Eu nu mai suport. Nu pot să te văd aşa... 

— Chem un taxi?... Stai jos, tanti. De vreme ce aţi hotărât 
un consiliu de familie lărgit, să-l ţinem. Să nu zică după aia 
reclamanta c-aşa şi pe dincolo. 

Îşi încleştă pumnii, făcând oasele să-i pârâie... 

Nina se întoarse în sufragerie. Era palidă, buza inferioară 
îi tremura. 

— Doarme. Repetă inutil: încă doarme. 

Dinu scrâşni: 

— Dormi-ar somnul ăl lung... 

Gioni Diamandescu îşi aprinse o ţigară. De fapt nu simţea 
nevoia să fumeze ci doar să mobileze timpul. Se plictisea. 

— De fapt, ce aşteptăm? 

Dinu îl privi o clipă uluit, apoi izbucni într-un râs 
sălbatec: 

— De fapt, de ce aţi venit? 

Bătrânul Paulian se sperie. Cei doi nu trebuiau alungaţi. 
Interveni, bâlbâindu-se: 

— Să fim cu toţii... Mai multe minţi, nu-i aşa, contează. Se 
discută altfel. Contează orice argument. 

— Deci, aşteptăm să se trezească doamna. Până atunci 
propun un „66“. Până vă hotărâți... 


Se ridică, îndreptându-se spre oficiul sanitar de pe 
culoar. Nina se uită după el încremenită. 

„Ce maniere! gândi stupefiată Virginia. Nu mai e loc 
pentru noi în lumea asta... De ce nu ne-o strânge 
Dumnezeu la timp?...“ 


Ştefan Dumitraşcu parcă la capătul străzii, la vreo două 
sute de metri de locuinţa Paulienilor. Îi făceau bine câţiva 
paşi pe jos dar în primul rând vroia să „prospecteze“ 
terenul, să adulmece atmosfera din meleag. 

Noaptea era plăcută, cu un cer în boltă înaltă. Se pornise 
un vânt uşor. Îl simţea pe obrajii încinşi, sanguini - adieri 
delicate de evantai. Era un cartier vechi de vile cu grădiniţe 
îngrijite şi aromă penetrantă de regina nopţii. 

„Ce cretină-i viaţa, domnule! Să-mi fi spus cineva 
alaltăieri, da, nu mai departe de alaltăieri, că azi o să 
adulmec de nebun la două trecute noaptea bătătura 
Gigetei! Eram fericit, dom'le, nu-mi lipsea nimic, am biletele 
de avion în buzunar, trebuia doar să mai vină ăia de la 
ASIROM să-mi asigure casa să nu mă calce gangsterii şi 
salut Bucureşti, how do you do New York!“ 

Dintr-o dată îl izbi absurdul, aberantul situaţiei în 
dimensiunile sale reale. Totul sfida bunul simţ: intervenţia 
în sine, calitatea şi subiectul (el), lipsa oricărei justificări 
logice, momentul. 

Se rezemă cu mâna de un gard şi rămase câteva secunde 
locului: „Cum, dom'le! se miră. Adică îţi pică unul pe care 
nu l-ai văzut de zece ani, la două jumate noaptea, ca să se 
intereseze cum te înţelegi cu nevastă-ta!... Of, Lelia, 
Lelia...“ 

De dragul ei o făcea. Ca ea să fie mulţumită. Ca ea să nu 
aibă nimic să-i reproşeze, ca ea să-l privească mereu cu 
aceiaşi ochi luminoşi... Pentru ea, ştia bine, ar fi fost în stare 
de orice nesăbuinţă. Chiar şi de crimă. 

„Să sperăm că nu voi ajunge niciodată până acolo“, dar 
tot atât de sigur ca răsăritul soarelui era că nu va îngădui 


nimănui, indiferent de sacrificiu, să strecoare vreo umbră 
de îndoială sau nemulţumire în sufletul Leliei. Lelia nu-l 
iubea, dar se simţea bine cu el, apărată şi mai presus de 
orice îl admira necondiţionat. Această admiraţie, în afară de 
faptul că-i satisfăcea orgoliul, constituia pilonul principal al 
„infrastructurii“ - actualiză lexical Dumitraşcu - relaţiei lor. 
Statuia nu trebuie avariată. 

Văzu de departe lumină la Paulieni şi începu să respire 
ceva mai uşor - „cel puţin nu-i scot din pat“. Deschise 
portiţa fără zgomot. În mare, cunoştea casa. Pentru 
salvarea aparenţelor, îi vizitase de vreo trei sau patru ori în 
primul an de căsătorie. Vizite scurte, convenţionale, cu 
schimb de replici banal şi parcimonios. „Ce mai faceţi?... Ce 
aţi mai făcut?“ articulate cu cea mai desăvârşită lipsă de 
interes. Bătrânul Paulian, formalist până în vârful unghiilor, 
întreținea strădalnic o conversaţie absurd-senilă. 

Dumitraşcu dădu ocol casei. O parte din ferestre erau 
deschise. 

Auzi glasuri în sufragerie, o văzu la lumina de veghe pe 
Gigeta, mototolită ca o cârpă într-un pat prea scurt. Se 
simţi cuprins de greață şi de furie. O furie rece, feroce: 

„Mama ta de cretină! Uite pentru cine îmi fac eu 
probleme!“ 


— 'Tăceţi din gură! exclamă Nina Diamandescu. Parcă a 
sunat la uşă. 

Gioni rânji: 

— A sunat sigur. Deschid eu? 

Dinu, ocupat să-şi umple paharul, ridică din umeri: 

— Deschide! Parcă-i tractir. Pesemne că nu mai are 
bucureştenii unde să doarmă. 

Manole Paulian şi soră-sa se priviră cu înţeles: „Au venit 
în sfârşit şi Ciprienii...“ 

În următoarea secundă se făcu linişte. Gioni rânjea 
sardonic în spatele lui Dumitraşcu, sigur de efect. Se uitau 
la noul venit cu gura căscată. Bătrânii la modul concret, 


Dinu şi Nina încremeniţi în mijloc de mişcare, aşa cum 
fuseseră surprinşi la intrarea lui. 

Dumitraşcu îi cuprinse într-o privire şi salută cu glas ferm 
de - parcă nimic n-ar fi fost mai normal decât o vizită 
nocturnă, neanunţată. 

— Bună seara... 

Nina îl cercetă scurt: un bărbat bine, raportat la vârstă, 
sigur pe el. Simţeai imediat că avea obişnuinţa de a 
manevră oamenii că, în general, dacă vorbea, se aştepta să 
fie ascultat. Îşi reveni prima şi răspunse la salut. 
Dumitraşcu îi mulţumi dând imperceptibil din cap. La 
rândul lui, o taxă imediat: femeia avea o mare experienţă a 
bărbaţilor. 

În celălalt capăt al încăperii, Virginia se interesă abia 
mişcând buzele: 

— Cine-i ăsta? Parcă-l ştiu de undeva. 

Manole dădu afirmativ din cap, solicitând în acelaşi timp, 
prin semne, să fie discretă. 

După un moment de perplexitate, Dinu izbucni într-un 
hohot de râs înfiorător. Râdea demenţial - simţeai că-l dor 
fălcile, se izbea cu palmele pe coapse, nu se mai putea opri. 

Dumitraşcu respiră adânc şi îşi încrucişă braţele peste 
piept. Semnificaţia gestului era limpede: el, unul, avea 
răbdare, aştepta să-i treacă. 

Nina trecu în spatele lui Dinu şi-i dădu câţiva pumni între 
omoplaţi: 

— Potoleşte-te. 

Dinu se scutură printre sughiţuri: 

— Potoleşte-te tu. Îmi vine să râd, nu m-am înecat. 

— Trebuie să mă explic, începu Dumitraşcu. 

Dinu deschise larg braţele: 

— Explică-te, prietene! 

— Precizarea nu-i lipsită de importanţă. Într-adevăr, sunt 
aici în calitate de prieten al familiei Stănescu. 

— Prieten ai fost şi alaltăieri, eşti şi mâine dimineaţă. Ţi-ai 
amintit acum, instantaneu... 


Părea c-o să moară de atâta distracţie. 

— Am telefonat în tot cursul serii. Nu mi-a răspuns 
nimeni. 

— Ei şi? Nu mai sunt zile? 

— Mâine plec în străinătate şi trebuia neapărat să te văd. 
Dinule, i se adresă pe un ton care se voia blând, dacă eşti în 
stare să mă asculţi, aş vrea să-ţi spun câteva cuvinte între 
patru ochi. 

Gioni se interesă cu ochi scăpărând de maliţie şi nevastă- 
sa simţi din nou că ar avea chef să-l omoare: 

— Evacuăm sala? 

Manole Paulian se ridică: 

— Treceţi... Treceţi în odaia mea. Acolo e linişte... 

Dinu îşi lua ţigările şi paharul. Pe chip îi stăruia acelaşi 
râs abia stăpânit, gata în orice clipă să izbucnească în 
hohote, 

— Am vorbit azi cu Gigeta, se auzi vocea lui Dumitraşcu 
din spatele uşii închise. Ea m-a căutat. Sunt foarte 
îngrijorat. 

— l-auzi! Cu ce te şantajează? 

— Nu este vorba de mine. Pentru dumneata sunt 
îngrijorat. 

Apoi glasurile se estompară. În sufragerie se făcu linişte. 

Bătrânii înţepeniseră în fotolii, copleşiţi de emoție. 
Încordarea, neliniştea, curiozitatea care le lăbărţa privirile 
le aduseseră chipurile la numitor comun. 

Nina le surâse cu blândeţe: 

— Vreţi să ascult eu? 

În sufletul lui Manole Paulian se dădea o luptă aprigă 
între convenţia de care era pătruns până în vârful de 
cauciuc al bastonului moştenit de la taică-său şi curiozitatea 
lacomă, plină de spaimă generată de circumstanţe 
extraordinare. Şi de astă dată, decise pentru el Virginia: 

— Doamnă dragă, suntem între noi, ca în familie. Nu o să 
ne-o luaţi în nume de rău... Nu-i vorba aici de mahalagism. 
E ceva vital... 


Nina înclină uşor capul, traversă încăperea cu paşi uşori 
şi îşi lipi urechea de uşă. 

Diamandescu, sorbindu-şi whisky-ul, se distra. Scena i se 
părea de un comic burlesc. Scenă cu păsări, îi trăsni la un 
moment dat prin minte. Bătrânii - doi struţi (gâturi lungi şi 
slabe) cu respiraţia tăiată de emoție, Nina - o dropie 
umflată pe care poziţia în echer o dezavantaja din cauza 
şezutului uriaş. 

„De ce oare când oamenii ascultă la uşi închise îşi îndoaie 
spinarea?“ 


Fără să-şi dea seama, Dumitraşcu adoptă obişnuitul său 
ton emfatic. 

— Pe scurt, lucrurile stau în felul următor: m-am văzut - 
se uită la ceas - da, ieri, cu Gigeta de două ori. lema 
aceeaşi! Intenţia dumitale de a divorța. 

Dinu abordând o ţinută voit neglijentă - o jumătate de 
fund pe masă şi un picior bălăngănindu-se în aer - se 
interesă sarcastic: 

— Îi ce măsură intră chestiunea în sfera interesului 
dumitale? 

— Nu e momentul cel mai potrivit pentru ironii. Ascultă- 
mă şi pe urmă n-ai decât să faci ce vrei. le avertizez că în 
clipa de faţă, Gigeta e în stare de... multe. Poate chiar 
crimă, n-a fost ea niciodată prea echilibrată, e o structură 
nefericită... 

Din ochii tânărului Paulian ţâşneau flăcări înveninate. Îl 
întrerupse sufocat de ură: 

— Nu eşti străin de cadoul ăsta. Îţi aminteşti seara de la 
Pescăruş? Alternativa pe care mi-ai oferit-o? Ori chiloţii 
Gigetei ori sacou în dungi? Verigheta sau puşcăria! Eşti un 
şantagist criminal. Cum ai îndrăznit să vii aici? 

Ştefan Dumitraşcu respiră adânc: 

— Nu are nici un rost să ne pierdem cumpătul. Ioate ţin 
de trecut, iar pe ăsta nu-l mai îndreaptă nimeni. 


— Ce simplu e! hohoti Dinu. Ţi-am spart capul, nu ţi-l pot 
face la loc. [ am sorry şi salut. Câtă mizerie, câtă gândire 
ticăloasă într-un singur individ! Mi-aţi distrus viaţa! Tu şi 
„dezechilibrata“ aia beată care sforăie acum! 

— Nu urla, scrâşni Dumitraşcu, dacă vroiai un miting, 
puteam rămâne dincolo... 


„Dincolo“, bătrânii înţepeniseră stupefiaţi. 

„Ce orori! gândi Virginia. În 80 de ani nu am auzit ceva 
asemănător...“ 

— Va să zică aşa stau lucrurile..., bolborosi bătrânul 
Paulian. Ştiam desigur, dar parcă acum, spuse în gura mare 
şi cu martori, par şi mai îngrozitoare... 

— Ce ştiai? clipi nedumerită soră-sa. St! Taci să auzim... 

„la te uită! îşi zise Gioni Diamandescu trăgând gânditor 
din ţigară. Simţisem eu că ceva nu-i în regulă dar eram 
departe... departe de tot... Asta s-a întâmplat probabil 
atunci când a încercat să forţeze graniţa... Nenorocitul! Nu 
s-ar putea spune că-i vreun băftos...“ 

Deşi tulburat încercă să-şi păstreze morga de raisonneur 
cinic. Se adresă flegmatic nevesti-şi: 

— Poţi să stai drepţi sau eventual să iei loc. Se înţelege 
fără interpret. 

Nina, complet zdruncinată, întoarse capul. Gioni nu se 
putu împiedica să râdă: „Dumnezeule! Seamănă fantastic 
cu o vacă uluită...“ 

— Porcule! scrâşni femeia. Nu te mişcă chiar nimic? 


— Am venit condus de cele mai bune intenţii, declară 
Dumitraşcu. Ai grijă de dumneata şi de băiat... 

— Lasă băiatul în pace! urlă Dinu. Şi de mine ce-ţi pasă? 
La o adică ce poa' să-mi facă? 

— Orice, zâmbi Dumitraşcu. Mie, de pildă, mi-a cerut să 
inventez ceva ca să te bag la zdup. Împreună cu amanta, ar 
fi fost şi mai bine. 

Dinu se holbă fără să înţeleagă. 


— Da, da, urmă celălalt. După ce v-aţi fi speriat bine, v-ar 
fi venit mintea la cap. 

— Până una alta, observă Dinu cu privirea îngheţată, bag 
de seamă că te-a speriat pe dumneata. Cu ce te şantajează? 

Dumitraşcu râse superior: 

— Doar proştii pot fi şantajaţi. Iscusiţii ştiu să păşească 
fără să lase urme. E o lege fixă a succesului, un secret pe 
care ţi-l ofer în semn de bun rămas... 

Dinu ridică din umeri, concentrat asupra aceleiaşi idei: 

— Fac ceva pe legile dumitale. Chestia e că nu te-ai 
deranjat degeaba. Nu, nu, nu! Te şantajează şi miza trebuie 
să fie frumuşică. 

— Crezi ce pofteşti. Eu am terminat ce am avut de spus. 

— ...frumuşică! Dinu îşi plesni o palmă puternică peste 
frunte. Asta era! Te-am văzut de vreo două ori cu o jună 
superbissimă... Mi-a spus cineva că te-ai însurat... Sigur! 
Asta era! Cum de nu mi-a trecut prin minte?! [i-e frică să 
nu afle zâna ceva... 

— Noapte bună. Nu-i nevoie să mă conduci, cunosc 
drumul. 

Deschise uşa şi reteză hotărât sufrageria. Înclină scurt 
capul simțind cum privirile celorlalţi îi străpung spinarea. 

Cobora gânditor treptele. La capăt, rămase câteva clipe 
locului, zornăindu-şi maşinal cheile şi mărunţişul din 
buzunar. Cedând unui impuls de moment, ocoli vila. 
Fereastra odăii unde dormea Gigeta, ca şi cea de la 
sufragerie, rămăsese deschisă. Vocile răsunau limpede în 
comentarii aprinse şi Dumitraşcu râse încetişor: 

— Ce dobitoci! 


Uitând de regulile politeţii, Nelu Ciprian intră în casă - 
de fapt năvăli, ca de obicei - fără s-o lase pe Dora să intre 
prima. Uită să şi salute. 

— Ce dracu' se întâmplă la voi? Uşile vraişte, lumină a 
giorno, feţe ca la balamuc, răgete!... Ce naiba conspiraţi? 
Păreţi nişte fantome! 


Dinu, uluit, nu-şi putea lua ochii de la Dora. Şi-ar fi dat şi 
ultima zi din viaţă, s-o poată strânge măcar o clipă în braţe. 
Se simţi stors de durere. Dora arăta rău. Lividă, nefardată, 
cu trăsături sleite era de-a dreptul urâtă. 

Gioni Diamandescu se interesă suav: 

— Pe voi cine v-a convocat, drăgălaşilor? 

Ciprian se uită instinctiv la bătrânul Paulian. Privirea 
încordată - spaimă şi rugăminte fierbinte - nu trebuia 
tradusă. Nelu dădu neglijent din mână. 

— Să zicem că am visat urât. Nu asta contează. Ce se 
întâmplă aici, că de întâmplat se întâmplă ceva! 

Diamandescu se minună dulce: 

— Ce ghicitor bun eşti tu, Neluţule! 

Nina, cea mai sensibilă dintre toţi şi vizibil la capătul 
puterilor, se repezi ca o fiară, înfigându-şi unghiile în 
spinarea lui Gioni: 

— Isprăveşte odată, animalule! Îţi mai arde de spirite? 

Diamandescu, fragil şi în certă inferioritate fizică scăpă 
din strânsoare cu o piruetă graţioasă a umerilor. 

— Nu-i frumos să mă baţi în public, draga mea. 
Corecţiunile se administrează acasă. 

— Dom'le! se enervă Ciprian, se poate discuta matur şi 
responsabil cu cineva din casa asta? 

Dora, palidă ca o moartă, se clătina pe picioare. Maternă 
şi compătimind-o din tot sufletul, Nina o ajută să ajungă la 
primul fotoliu. 

— Stai jos, draga mea. Ia o gură de whisky... O să te simţi 
imediat mult mai înviorată. Diamandescu se căznea să nu 
izbucnească în râs: „Dumnezeule! Ori a fost tâmpită toată 
viaţa şi eu n-am observat, ori s-a tâmpit ad-hoc. Auzi! 
Înviorată! De parcă aia s-ar duce la o partidă de tenis!“ 

Dora sorbi din pahar, păstrându-şi privirea coborâtă. 
Simţea concret ochii sticloşi ai lui Dinu scormonindu-i 
obrazul, întreaga făptură. 

Nelu Ciprian, energic, preluă conducerea operaţiilor. 


— Domnu' Paulian, spuneţi-mi dumneavoastră care e 
situaţia. 

— Eu... Eu, se apără Manole dând neliniştit din mâini, nu 
ştiu nimic. Să... să vă spună Virginia. 

Bătrâna se foi în fotoliu: 

— N-am ce să vă spun, vedeţi şi singur. E grav. Foarte 
grav. 

— Unde-i Gigeta? 

Virginia făcu un semn eu capul: 

— În odaia băiatului. Doarme. 

— N-a trezit-o scandalul? Nu vă daţi seama, dar 
strigătele se aud din uliţă. 

— A luat ţeapăn la bord, explică sec Diamandescu. 

— Păi atunci trebuie lăsată să doarmă. 

— Cine n-o lasă? râse Gioni. Hai că toţi sunteţi bine! 

Dinu, fără grai, învârtea în neştire paharul gol, năclăit de 
degete, apăsat de aceeaşi întrebare: „l-a spus?... Nu i-a 
spus?“ Măcar de i-ar fi putut surprinde privirea, dar Dora 
nu şi-o ridica din covor. 

Nelu Ciprian îşi plimbă ochii de la unul la altul. Se simţea 
vag dezamăgit. Se pregătise pentru o dramă dar ce găsise 
aici nu mirosea nici pe departe a tragedie ci doar a beţie 
tristă. 

Nina propuse senină: 

— Să vă fac o cafea? 

Expresia căpiată de pe chipul lui Ciprian era cu mult 
peste ce se simţea Gioni în stare să îndure. Izbucni într-un 
râs isteric, de nestăpânit. 

— Asta-i cea mai bună! comentă Nelu. Am luat tramvaiul 
la trei dimineaţa ca să fac şuetă la cafea! 

— Cine te-a pus să-l iei? Ce v-aţi adunat ca nişte corbi în 
casa mea? 

Se răsuciră ca la un semnal. Gigeta, cu faţa strâmbată de 
ură, se apropie de masă şi îşi umplu un pahar cu alcool. 


Gioni Diamandescu îşi frecă instinctiv palmele într-un 
gest de satisfacţie: „circul abia acum începe“. În realitate, 
de când sosise la Paulieni, trăia o stare de veselie 
inexplicabilă, total deplasată - era perfect conştient - râsul, 
irezistibil, i se zvârcolea în pântece, gata să se dezlănţuie în 
orice clipă. Îl amuza totul, dar în special „moacele“. 1 se 
părea că în noaptea aceea făcuse o descoperire istorică: 
pentru cel neimplicat, care asistă cu detaşare, figurile, 
expresiile oamenilor în împrejurări dramatice, sunt mult 
mai nostime, de-a dreptul caraghioase decât faciesul din 
situaţiile de comedie. De asemeni, aluziile zoo ale fiecărui 
chip omenesc, nu totdeauna transparente, deveneau citeţe 
pentru orice privitor. De pildă acum, bătrânii alcătuiau o 
inconfundabilă pereche de struţi dur naţionalizaţi, asociaţia 
dintre Nina şi o prosperă rumegătoare era la îndemâna 
oricui, iar Ciprian, smolit, cu părul vâlvoi şi ochi înflăcăraţi 
îţi sugera un taur pe pragul de a deveni mânios; mai puţin 
amuzanţi i se părea Dinu - câine de rasă incertă rătăcit de 
stăpân şi Dora, care „nearanjată“ şi din cauza ochilor prea 
mici, nemachiaţi semăna cu o curcă. O curcă şi atât. 
Compensa însă, completând superb peisajul Gigeta, o iapă 
chineză muşcată undeva de musca ţeţe, chineză din cauza 
ochilor bridaţi, traşi spre tâmplă. 

„Ce chestie! îi trăsni prin minte. Oare dobitoacele din 
ţara lui Soare Răsare - câini, pisici, porci etc. au şi ele ochi 
oblici? Trebuie să mă interesez...“ 

Din două înghiţituri, Gigeta isprăvise paharul. Nina îi 
privi rochia transpirată, ciorapii rupţi prin care se vedeau 
degetele murdare, obrazul descompus de după somnul 
beţiei şi îşi zise că e de-a dreptul respingătoare. Se interesă 
cu blândeţe: 

— Nu vrei o cafea? 

În ochii Gigetei se aprinseră lumini drăceşti: 

— Zât, vaco! 

Gioni Diamandescu îşi ascunse obrazul. Îl trădau 
îndeajuns însă umerii neliniştiţi: „am apreciat corect, 


deci...“ 

Nina rămase cu gura căscată. Bătrânii se luaseră 
instinctiv de mână, cum fac copii când le e frică de 
întuneric. Dora se făcuse mică în fotoliu. De ar fi putut, s-ar 
fi topit, s-ar fi făcut una cu el; dădea impresia că nici nu 
îndrăzneşte să respire. Dinu, cu mâinile ca moarte atârnând 
între picioarele desfăcute, privea înainte tâmp, fără 
expresie. 

Ciprian consideră cu o singură privire întreaga ambianţă 
şi îşi zise că trebuie să acţioneze. Prinse din zbor mâna 
Gigetei care se întinsese după sticlă şi o opri hotărât: 

— Ajunge! 

Gigeta se răsuci ca o şerpoaică şi-i repezi o palmă pe 
care Ciprian izbuti s-o evite. 

— Ia laba după mine! Încornoratule! 

Bărbatul îşi muşcă buzele. Se adresă iritat lui Dinu: 

— Potoleşte-ţi nevasta, omule! Ce stai ca o cârpă? 

Tânărul Paulian îi îndreptă o privire obosită. Prezenţa 
Dorei îl pleoştise, nu ştia ce are de făcut. 

— Potoleşte-o tu pe a ta! urlă Gigeta. Ţi-a altoit sub 
pălărie hăle mai „ţărăniste“ coarne, creştine şi democrate! 
Şi mai vii să faci ordine în casele oamenilor! 

Gioni Diamandescu trebui să recunoască în sinea lui că 
tabloul cu coarnele era savuros dar privind în jur, constată 
că nimeni nu-i împărtăşeşte impresia. Dintr-o dată, Dora 
izbucni într-un plâns sfâşietor. Plângea cu tot trupul, 
plânsul acela nestăpânit care trădează explozia unui 
zbucium anevoie şi îndelung cenzurat. 

— Ai remuşcări, fă? o repezi Gigeta. Udă-ţi scutecele 
acasă, nu în bătătura mea. 

Nina se simţea perplexă cum nu-şi amintea să mai fi fost 
vreodată. Desigur, nu se dăduse în vânt după Gigeta dar nu 
şi-ar fi putut închipui pentru nimic în lume că sub poza 
chiar artificială de mare doamnă, făcând caz de distincţie şi 
maniere se poate ascunde atâta trivial, atâta vulgaritate 


obscenă. Se aşeză lângă Dora încercând s-o mângâie, dar 
femeia părea că nu se va putea linişti niciodată. 

Gigeta trase un gât lung şi îşi şterse gura în ambele 
sensuri cu podul palmei, ca un mujic. Rânji: 

— Aşa, vaco! Consolează curvele lui bărbatu-tău. Frumos 
din partea ta. 

Nina ţâşni de pe braţul fotoliului: 

— Cred că ar trebui să plecăm. 

— Nu! scânci speriat bătrânul Paulian. Nu plecaţi. 

Lacrimile îi curgeau pe faţă, dar părea că nu le observă. 
Diamandescu asista impasibil. Observă, pianotând pe 
marginea mesei: 

— Mă întreb ce o fi în mintea ta, Gigeta? 

— Ce să te mai întrebi! spuse Ciprian. Se vede cu ochiul 
liber: venin şi jeg. Dacă nu era femeie, până acum o făceam 
arşice. 

— Fă-l pe ăsta, animalule! Nu eu ţi-am sădit coarne. 

Ca un resort învârtit la maximum care cedează brusc, 
Dinu ţâşni de pe scaun şi îşi înfipse mâinile în gâtul nevesti- 
si. 

— Te omor, scârbă! Te omor!! 

Femeia se zbătea sălbatec, încercând să-l lovească cu 
picioarele. Virginia scoase un țipăt şi îşi duse mâna la inimă. 

— Gioni! răcni Nina. Săriţi! Ce staţi? 

— Nici o grabă, mormăi Diamandescu sculându-se alene. 
Nu crapă aşa uşor. 

Nelu Ciprian solid, cu un cap mai înalt decât tânărul 
Paulian, izbuti anevoie să-i descleşteze mâinile. 

— Lasă prostiile, Dinu. 

Ameţită, Gigeta îşi frecă grumajii, răsuflând greu, avea 
senzaţia că se sufocă, inima, întreaga fiinţă îi palpita de ură. 
Pe neaşteptate, apucă o sticlă de pe bufet şi o repezi în 
capul lui Dinu. Nimeri oglinda de deasupra servantei, 
țâăndărind-o cu zgomot. 

„Miraza florentină de la bunica, gândi Manole Paulian, 
exprimându-se reflex în limbajul epocii. A cumpărat-o la 


Paris, în 1850, când s-a măritat... O avere...“ 

Virginia se sperie şi închină repede trei cruci peste 
medalionul cu Sfântul Anton. 

— A spart oglinda! Se întâmplă o nenorocire!... 

— Bestie! urlă Gigeta. Vrei să mă omori... 

— Da! Crăp de poftă s-o fac! Şi-am s-o fac. 

Se repeziră unul spre celălalt dar Ciprian şi Nina se 
interpuseră. Gigeta începu să lovească cu pumnii. 

— Cară-te de aici! Porc impotent... şi tu vacă bălţată, mai 
bine ţi-ai ţine bărbatul acasă. Râde de tine cu toate 
borâturile! 

Ciprian simţea că spumegă: 

— Dinule, trebuie legată şi chemat urgent Spitalul 9. Fără 
glumă, altfel o omor eu! 

— La ospiciu? întrebă Virginia. Nu se poate. Manole, să 
nu admiţi aşa ceva. Ne compromitem. 

Dar n-o auzi nimeni. Gigeta expedie un cot în stomacul 
Ninei şi îşi înfipse dinţii în palma lui Ciprian. Omul scoase 
un urlet de durere. Scăpată, Gigeta se năpusti asupra Dorei 
şi începu să-i repeadă pumni cu nemiluita. 

— Târfă ordinară! numai tu... Te-ai întins cu tot institutul! 
Nu l-ai scăpat nici pe frecăţică ăsta, cu două prune în 
izmene, chiştocul ăsta al vacii. Acum bouleanul de Paulian... 
Da' cu mine nu-ţi merge, fă! 

Ciprian şi Dinu o trăgeau din toate părţile rupându-i 
rochia, dar Gigeta părea să fi căpătat puteri nebănuite. Prin 
mătasea sfâşiată se vedea sutienul dubios şi chiloţii cu 
elasticul rupt, prinşi cu un ac de siguranţă. 

Bătrânii plângeau fără să se ascundă. Gioni li se adresă 
cu compasiune: 

— Nu vă speriaţi. E în criză. Se linişteşte imediat. 

— Criză! îngână Manole Paulian... N-a mai avut niciodată. 

— O dată e prima dată, surâse Gioni. 

— Nu!!! sfredeli încăperea acoperind toate zgomotele, 
urletul Virginiei. 


Văzuse plecând pumnul ca un baros al lui Ciprian şi 
ţintind creştetul Gigetei. Un zgomot înăbuşit, după care se 
aşternu liniştea. Nelu apucă corpul moale, fără cunoştinţă 
şi-l târî până la canapea. 

— N-am avut încotro, suflă greu. Încă puţin şi aş fi 
omorât-o. 

Eliberată, Dora abia mai respira. Dinu îi luă mâna: 

— Cum te simţi, iubito? 

Gioni, şocat de gafă, se uită la Ciprian, dar acesta prea 
tulburat nu mai sesiza nimic. 

„De, îşi zise, nu s-ar putea spune că e un bărbat bănuitor. 
Scârba îi vâră degetele în ochi, i-o zice pe şleau că e cocu, 
Dinu în loc să vadă ce-i cu navastă-sa - pumnul ăla putea să 
doboare şi un elefant - pândeşte răsuflarea Dorei şi ăsta 
nici că are habar...“ 

Gioni era singurul care-şi păstra calmul. Nu se simţea 
atins de insultele Gigetei. Îl aştepta însă precis o scenă dură 
acasă... Gigeta dăduse cu măciuca iar Nina ierta orice în 
afară de infidelitate. Conchise plictisit: „La urma urmei, mi 
se fâlfâie...“ 

Ciprian îşi aprinse o ţigară. Înainte de a vorbi, trase două 
fumuri lacome: 

— Părerea mea e următoarea! Cu nenorocita asta nu se 
poate discuta şi mă gândesc cu fiori, Dinule, la ce ai avut de 
îndurat atâţia ani... 

— N-a făcut niciodată aşa ceva, îngână Manole Paulian. 
Păreau că se înţeleg bine... un cuplu unit... devotat... 

— Ei bine! exclamă Ciprian, perioada lor roz-bombon s-a 
isprăvit definitiv. 

Virginia îndrăzni: 

— Ar trebui trezită din leşin... Mama folosea săruri. 

— Nici o grijă, îşi revine în mai puţin de zece minute. Din 
păcate! Am următoarea propunere. 

Toate privirile, cu excepţia ochilor Dorei, îi aţintiră 
obrazul. Ciprian trase adânc în piept: 

— Până se trezeşte, s-o imobilizăm. 


— Cum adică? 

— O legăm fedeleş şi o culcăm. Dacă am văzut vreodată 
pe cineva pe punctul de a comite o crimă, atunci e 
nenorocita asta. Dacă nu eram noi... 

Gioni se interesă. 

— Crezi că-i o soluţie? N-o poţi ţine legată la infinit. 

— Bineînţeles. După asta, chemăm Spitalul 9. Dinule, dă- 
mi ceva mai solid... 

Tânărul Paulian se duse la debara. În primăvară, 
reparaseră obloanele în toată casa şi rămăseseră vreo zece 
metri de chingă. 

O transportară în odaia lui Crişan, ţinând-o de mâinile şi 
picioarele legate. Pentru a o bloca total, petrecură o bucată 
de chingă pe sub sofa înnodând-o ţeapăn peste centura 
Gigetei. 

În sufragerie începu să se respire ceva mai uşor. Nelu 
Ciprian ridică receptorul. Se interesă într-o doară. 

— Ştie careva numărul de la 9? 

Gioni rânji: 

— Nu toţi avem originali în familie. Încearcă la Informaţii 
sau mai simplu, cheamă Salvarea. 

Dora zăcea în fotoliu cu capul dat pe spate. Părea în 
transă. Dinu o privea sfâşiat de dragoste. 

„Adorata mea...“ Ochii îi erau plini de lacrimi. 


Zorile îl găsiră pe verandă. Pentru a nu o trezi pe Lelia, 
făcuse un duş în oficiul sanitar secundar de la parter şi 
încercase să se întindă pe canapea. În ciuda unei zile 
încărcate, a ultimelor ceasuri pline de tensiune, se simţea 
perfect treaz, tot atât de limpede ca şi noaptea fastuoasă de 
iunie. În mod excepţional, aprinse o ţigară. De când o 
cunoscuse pe Lelia, le limitase drastic numărul, îşi impusese 
să nu mai fumeze noaptea. 


O linişte înaltă stăpânea împrejurimile; i se părea că aude 
sclipitul stelelor, foşnetul amintirilor... 

„„„Când o cunoscuse pe Gigeta, tocmai izbutise să se 
debaraseze de prima lui nevastă. Sub Dej, alt criminal, dar 
bărbat frumos şi jouisseur, se divorța uşor. În câteva luni... 

Maricica, o fată subţire, sfioasă, cam gălbejită. El o 
asemăna cu o floare de in. O cunoscuse la o şedinţă UFDR, 
o reîntâlnise după puţină vreme într-o excursie organizată 
de CGM... 

Dumitraşcu surâse amar: „Spune-i azi Leliei de UFDR, de 
CGM, de ARLUS... Ca şi cum i-ai vorbi despre dinozauri. În 
faţa Sfatului Popular din Câmpina, se încinsese o horă 
„harnica noastră țărănime, sub conducerea eroicei noastre 
clase muncitoare...“ Maricica juca bine. Era venită de la 
ţară, una din miile, zecile de mii de exponente ale acelui 
masiv import organizat de partid şi guvern în vederea 
industrializării forţate a ţării. 

Se prinsese în horă, încercând să-şi potrivească paşii 
după ai Maricicăi. 

„Unde lucrezi, tovărăşico?“ 

„La Tânăra Gardă... ţesătoare.“ 

Purta o rochie de stambă cu floricele şi o basma legată 
sub păr, la ceafă. În picioarele care nu cunoşteau nici măcar 
ca termen de dicţionar pedichiura, avea sandale de piele 
bărbăteşti, cafenii. 

Chiar mai târziu, când se pricopsiseră, refuza să-şi 
cumpere încălţăminte scumpă. Se purtau pantofii cu aşa zis 
toc italian, scoşi de Arta Manuală: 

„Nu mă lasă inima, Fane. Cum, adică să calc eu pe 250 de 
lei?“ 

Aşa rămăsese până la urmă. Modestă, tâmpă, incapabilă 
să evolueze. Ascensiunea lui, în verticala perfectă, fără 
accidente o găsise nepregătită, fără suflul necesar pentru a- 
i ţine tovărăşie. Dumitraşcu, receptiv, ochi şi urechi agere, 
începuse să bată consignaţiile, se interesa de naţionalizaţii 
care vând, consulta experţi, achiziţiona la preţuri ridicole 


piese de valoare. Pe Maricica n-o tăia capul de ce cumpără 
Fane vechituri, când mobila nouă şi lucioasă de la Căminul 
îţi lua ochii. În schimb, era cruţătoare. Peste şirazul din 
secolul al XIX-lea aşternea covor de petece, un plastic cu 
bujori roşii ferea blatul mesei florentine, gătea pe primus, 
neîndurându-se să se atingă de aragazul strălucitor. În 
1964, Dumitraşcu ajunsese la concluzia că o femeie de 
serviciu îl va costa probabil mai mult decât nevastă-sa dar 
sigur, îl va plictisi mai puţin. 

În trei luni erau divorţaţi. Avea şi azi dinaintea ochilor 
imaginea acelei făpturi înfrânte, depeizată, rămasă în mijloc 
de uliţă: nici de la oraş, nici ţărancă, nici măcar mica 
mahala. Alea barem au tupeu, vor să parvină, sunt 
bătătarnice. Stângace ca în prima zi, stătea lângă cufărul 
pregătit, cu permanent proaspăt, ciorapi Kapron şi două 
biluţe de aur în urechi. 

„N-am fost destul de iute de picior, aşa-i? Vreai o 
crăiasă.“ Îşi scosese verigheta subţire şi o pusese în 
scrumieră: „să nu mai cheltui... De, aşa o fi zicând 
Partidul...“ Nici până azi nu-i precizase intenţia, zeflemea 
sau îndoctrinare imbecilă, dar n-o mai văzuse niciodată şi, 
acum îşi dădea seama, erau ani de când nu se mai gândise 
la ea. 

„Asta cel puţin, trase linia Dumitraşcu, n-a fost 
belicoasă.“ 

Chipul descompus al Gigetei se întoarse în noaptea 
liniştită de vară: lăbărţat, dezgustător. 

Îl atrăseseră însă pe atunci prospeţimea - încă nu 
împlinise 16 ani - naivitatea proprie vârstei ceea ce asigura, 
în primul rând, discreţie şi apetituri modeste, noutatea 
chipului exotic. Se întorsese recent dintr-o misiune în 
Japonia şi i se părea extrem de rafinată în panoplia 
succeselor, prezenţa unei gheişe fragede. „În fond, îşi zise, 
am profitat amândoi. Eu de candoarea începutului, ea a 
avut avantaje nevisate în circumstanţele date: a intrat la 
facultate dintr-un foc, a avut o studenţie comodă, fără 


probleme financiare, bani de buzunar şi chiar mai mult, iar 
la absolvire, post imediat în Bucureşti.“ 

Peste toate - şi altădată ar fi zâmbit gras - i-am mai făcut 
rost de un mocofan cu studii superioare şi dosar boieresc. 

Dar nu se simţea prea sigur de el. Un gând îi răsuci inima 
dureros. 

„Dacă s-ar fi întâmplat tot aşa cu Lelia? Aş fi gândit la 
fel?“ 

Lelia, zâna lui cea bună... Gândul lui cel luminos... 
Aruncă ţigara cu un zvâcnet puternic de degete. Ochiul de 
jăratec desenă curbă înaltă în aer şi dispăru printre tufele 
de stânjenei. 

„Cred că despre mine se poate afirma că sunt un individ 
jegos.“ 


Lelia, apariţie diafană în cămaşă de noapte, îşi lipi 
obrazul de tâmpla lui. Răcoarea înrourată a dimineţii o 
făcea să tremure uşor. 

— Când m-am trezit şi nu te-am găsit lângă mine, m-am 
speriat. 

Lui Dumitraşcu i se umeziră ochii: îşi ridică braţele şi le 
încolăci pe la spate după gâtul Leliei. O rugă neaşteptată, 
izvorâtă din adâncuri - nu se închinase niciodată - îi răsări 
mut pe buze. 

„Doamne! Nu mă lua prea repede! Mai lasă-mă să mă 
bucur de dragostea ei...“ 

— Ce-ai făcut? 

Ştefan Dumitraşcu îi sărută palma răcoroasă: 

— 'Tot ce s-a putut, iubito. De dragul tău... 


Nelu Ciprian trânti receptorul: 
— Mi se pare formidabil, domnule! Nu răspund! Ori 
ocupat, ori nu răspund! E posibil?! 


Diamandescu îşi înghiţi căscatul. Observă placid: 

— EI! 

— Şi cică suntem ţară civilizată! Intrăm în Europa... 
Guvernul face turism, mâncăm rahat la Strassbourg, dă-i cu 
drepturile omului şi n-avem Salvare, domnule! Pentru că 
practic nu avem! 

Diamandescu îşi ridică picioarele peste braţul fotoliului. 

— Ia trage-i tu un discurs electoral, Nelule! 

Dora intră în sufragerie, ţinându-se de mobile. Pe frunte 
îşi legase o batistă udă. Îi pocnea capul de durere. 

— Tot n-aţi prins Salvarea? Doamne! Noaptea asta nu se 
mai termină! 

Ciprian se interesă peste umăr: 

— Ce face aia? V-aţi mai uitat? 

— Acum cinci minute încă le mai soilea, răspunse 
Diamandescu. 

— Da, doarme, spuse Dinu coborând scara interioară. A 
ras pe puţin două sticle de alcool. Ştiu ce am avut în bar. 

Dora îl privi scurt. Era livid, neliniştit, vizibil preocupat 
de o idee a lui, străină de tot ce se petrecea acum în casă. 

— Eu nu cred că-i cea mai bună soluţie, observă Virginia 
ridicându-se anevoie. 

— Care? se interesă Manole Paulian. 

— Asta, cu Salvarea. Repet, ne compromitem. 

Se îndreptă spre WC, mormăind: 

— Ce m-o fi apucat, că doar n-am luat ieri Nefrix. Dacă aş 
fi bărbat, aş zice că am prostată. 

În spatele ei, Gioni făcu un gest semnificativ: „E veselă! 
Cu fundiţă la scufiţă.“ 

Manole observă mişcarea şi îşi cobori repede privirea: 
„Noi, bătrânii, ar trebui să fim prudenţi. 'Iotul se 
interpretează...“ 

„Unde dracu' i-a pus? se frământa Dinu frângându-şi 
degetele. Am căutat peste tot. A rămas să iau cărţile la 
rând... Doar dacă nui-a dus la mă-sa...“ 


Asta constituia însă o simplă ipoteză, nerealistă dacă o 
cunoşteai pe Gigeta. Era fire ascunsă iar în materie de bani, 
misterul devenea blindat. Nu spunea niciodată ce salariu 
exact are, nu sufla un cuvânt despre economiile personale. 

Ciprian abandonă telefonul: 

— Mai încercaţi şi voi. Mă duc să-mi dau cu puţină apă pe 
faţă. 

Pe coridor, se ciocni de Virginia, care vorbea singură. 

— Doarme, dar părerea mea e să vă mai gândiţi. Când o 
să ajungeţi la anii mei, continuă în sufragerie, veţi înţelege 
că reputaţia nu se repară niciodată... 

—  Categoric, aveţi dreptate, aprobă maşinal Gioni 
Diamandescu. 

Ochii îi căzură întâmplător asupra nevesti-si. Stătea într- 
o poziţie incomodă, cu spatele rigid şi mâinile în poale, cu 
palmele răsucite în sus. Privea fix spre fereastră, fără 
expresie. De altfel, nu o dată se mirase de mica frecvenţă a 
clipitului Ninei. Uneori, treceau minute întregi fără un 
singur fluturat de gene. În neclintirea ei, părea un tablou. 
Un zâmbet alunecă, pe buzele lui Diamandescu: 

„Leoaică odihnindu-se...“ 

— Cât să fie ceasul? 

— Cinci jumătate, răspunse Nelu Ciprian ştergându-şi 
mâinile cu batista. 

Prosoapele Paulienilor arătau dezgustător, după cum 
greţoasă era toată ambianța din oficiu: săpun cu fire de păr 
- păr de altfel peste tot - ghemotoace de vată, chibrituri 
folosite la curăţatul urechilor, WC murdar... 

Nina se ridică oftând: 

— Mă duc să mă răcoresc şi eu puţin... 

Ciprian schiţă câteva mişcări de dezmorţire. 

— Ai energie, domnule! observă Diamandescu. Acum, 
dacă tot simţi nevoia de mişcare, stinge lampa aia şi ridică 
oblonul. Ne sufocăm aici. 

Un val de aer proaspăt pătrunse în încăpere. În lumina 
crudă a zorilor, ravagiile nopţii erau vizibile. Privind-o 


acum, nimeni n-ar fi putut afirma despre Dora că este de 
fapt o femeie fermecătoare, bătrânii păreau mumificaţi; „şi 
nici noi ăştilalţi nu arătăm mai bine“, conchise Diamandescu 
trecându-şi palma peste bărbia aspră. Nu-l avantaja obrazul 
neras. O ştia fără să se uite în oglindă. 

— Şi totuşi ce facem? întrebă Ciprian. Stăm aşa, toată 
ziua? 

— Vă rog, scânci Manole. Nu plecaţi... 

— Parcă aud un piu-piu! observă Virginia. 

— E deşteptătorul băiatului îl pune în fiecare zi... pentru 
teme. 

Gioni îşi înăbuşi căscatul. 

— Eu v-am spus soluţia! O încărcăm în maşină şi o 
depunem la spital. Tu ce spui, Dinule? 

— Mi-e absolut egal. Faceţi ce vreţi, dar nu mă obligaţi să 
pun mâna pe ea. Mi-e scârbă! urlă brusc şi ceilalţi tresăriră. 
Vărs! Înţelegeţi?! 

Nina îi puse mâna pe umăr. 

— Cuminte, Dinule. Eşti bărbat în toată firea... 

— St! făcu Ciprian de la fereastră. Potoliţi-vă. A venit 
puştiul şi vă aude. 

— Cine? întrebă Manole, Crişan? 

— Da. 

Gioni începu să râdă: 

— Se întoarce la ore mici. Calcă bine... 

— A dormit la un coleg, explică bătrânul. l-a permis 
Gigeta. 

— De ce s-a sculat aşa devreme? întrebă absentă Nina. 
Parcă sunt în vacanţă. 

— Are engleza la ora opt... mai trebuie să facă o temă... 
asta a fost condiţia... 

Crişan se opri mirat în pragul sufrageriei. Salută politicos 
rotindu-şi ochii prin încăpere. Era deprins cu musafirii, dar 
ceva în atmosferă îl făcea să intuiască faptul neobişnuit. 
Privirea i se opri la bunicu-său, care începu să-şi mişte 
mâinile agitat. 


— Am avut câţiva oaspeţi, nu-i aşa... Ne-am luat cu 
vorba... 

Băiatul se uită din nou la fiecare. Când o văzu pe Dora 
roşi, îşi muşcă buzele şi o zbughi spre camera lui. 

— Ai grijă să n-o trezeşti pe mamă-ta, spuse Virginia dar 
băiatul n-o auzi. 

Gioni se uită nedumerit la Dinu: 

— Du-te, mă, după el şi vrăjeşte-i ceva! O găseşte acolo 
pe mă-sa legată ca un cârnat şi tu stai ca blegul să... 

Cuvintele i se opriră pe buze. Crişan, palid, cu chipul 
slăbuţ desfigurat de spaimă, articulă greu: 

— Mama... 


Închise dosarul, îşi luă din mers sacoul şi părăsi biroul. 
„La urma urmei, şi mâine e o zi.“ 


Capitolul IX 


ULIIMUL NASTURE 


Și se desprinse din braţele materne ale Ninei şi se 


refugie lângă bătrânul Paulian. 

— Ce are mama, bunicule? 

În chip ciudat, nu plângea. Doar ochii îi străluceau 
văpaie. 

Păreau gata să ia foc şi, fără să vrei, îţi plecai privirea. 

— Bunicule!... A murit mama?... 

Manole îi mângâie capul. Nu se aflase niciodată într-o 
situaţie mai grea. 

— Se odihneşte, dragă... Ai să înţelegi tu... 

Diamandescu se simţea perplex. „Ăştia-s chiar toţi 
nebuni?“ 

— Dinule! Du-l pe ăsta micu' undeva. Nu-i un spectacol 
pentru el. 

Tânărul Paulian bâigui rătăcit: 

— Un” să-l duc? 

Crişan se agăţă de bunicu-său. Avea în faţa ochilor o 
singură imagine care avea să-l urmărească toată viaţa, 
amintire pregnantă şi fioroasă despre maică-sa: picioarele 
deformate, labele cu monturi, noroi între degete şi ciorapii 
ferfeniţiţi. Nu văzuse niciodată ceva mai urât. Se apropiase 
tiptil şi îşi luase inima în dinţi ca atunci când se jucau „cine 
are curajul să traverseze strada pe roşu?“ Întinsese degetul 


ca spre o fiară adormită. Atinsese montul. Văzuse ochii 
sticloşi, gura căscată... 

— Zi, bunicule... A murit... de tot? 

— Taci, puiule, îl linişti Virginia. Nu sunt chestiuni pentru 
vârsta ta. 

Dora îşi trecu degetele prin părul cleios. Parcă s-ar fi 
trezit din leşin: 

— Nu credeţi că trebuie anunţată Poliţia? Ce mai 
aşteptăm? 

Ciprian se învârtea prin odaie. Fluiera încetişor, cu 
mâinile în buzunare. Se opri brusc, balansându-se pe 
genunchii ţepeni; 

— Care naiba aţi lichidat-o? Ăia vin în maximum un sfert 
de oră şi numai putem discuta. 

Diamandescu râse: 

— "Te aştepţi la o mărturisire completă? 

— Că merita să crape... 

Realiză prezenţa copilului şi încercă să depăşească 
momentul: 

— Trebuie să ştim ce spunem. 

— Nu fi ridicol, mon ami, îl admonestă moale 
Diamandescu. Cum adică „ce spunem?“ Suntem complici? A 
fost o chestie premeditată? 

Dinu se pronunţă sumbru: 

— Eu ştiu ce să spun. A crăpat o bestie! 

— În locul tău, aş mai reflecta, surâse Gioni. 

Ciprian îşi frecă braţele, de parcă ar fi încercat să-şi pună 
sângele în mişcare. 

— Că unul dintre noi e autorele, nu încape nici o îndoială. 

— Asta-i treaba Poliţiei, interveni Virginia. De aceea i-am 
chemat. 

Ciprian îngână ca pentru sine: 

— Mi-ar place s-o ştiu înaintea lor. 

— Greu, mon cher! observă Diamandescu. Toţi ne-am foit 
prin zonă, şi nu o dată, şi ca să fim cinstiţi „toţi am avut chef 
s-o strângem de gât“. Unul din noi a fost mai spontan. 


Dora începu din nou să plângă: 

— E înfiorător... 

Ciprian o consolă mecanic: 

— Încă puţin, iubito... Se termină repede... 

Reveni fără tranziţie la întrebarea care-l obseda: 

— Care din voi? Al dracului să fiu, dată pot să-mi dau 
seama... 

Diamandescu propuse sarcastic: 

— Trage la sorţ. 

— Nu fă pe deşteptul! 

— Şi tu pe sportivul! Îţi pasă de nefericita aia ca de ziua 
de alaltăieri. S-a trezit în tine însă competiţia. Vrei să fii 
primul care descoperă... S-o iei înaintea ălorlalţi. 

— Nu trebuie să vă certaţi, copii. Vom şti la timpul 
cuvenit. 

Manole Paulian îi vedea ca prin ceaţă. Mângâie capul lui 
Crişan care adormise ghemuit lângă el şi se ridică încet, ca 
să nu-l trezească. „Eu ştiu cine... Sunt singurul care ştie...” 
Se uită speriat în jur de parcă cineva i-ar fi putut auzi 
gândul şi intră în camera lui Crişan, făcând eforturi să nu-i 
lunece ochii spre pat. 

„Nu i-am aprins nici măcar o lumânare... Toţi nişte 
păgâni!“ 

Privi furiş în spate, apoi pe fereastra deschisă. Nu-l vedea 
nimeni. Înşfăcă iute, hoţeşte deşteptătorul electronic de pe 
masă şi-l băgă în buzunar. Înainte de a se întoarce în 
sufragerie trecu prin odaia lui. Un urlet continuu şi 
inconfundabil, din ce în ce mai apropiat sfredelea liniştea 
alarmând păsărelele şi câinii cartierului. Sirena poliţiei. 


La ora cinci după amiază, se terminase. Plecaseră, toţi: 
poliţie, procuror, medic legist, fotograf - o grămadă de 
oameni care se mişcau prin casă cu o siguranţă năucitoare, 


de parcă s-ar fi aflat la domiciliul personal - cadavrul 
Gigetei fusese ridicat. 

Rămăseseră doar el şi Virginia. Primul, cu greu urnit, 
fusese Crişan. Părinţii lui Florin consternaţi, plini de 
compasiune se oferiseră să-l găzduiască un timp, ba chiar 
să ia copilul cu ei în vacanţă. „Oameni grozav de 
cumsecade, nu încape îndoială...“ 

O luaseră apoi din loc unul după altul, pe măsură ce-şi 
dăduseră declaraţiile. Întâi Ciprienii - Dora total prăbuşită 
la braţul lui Nelu, concentrat până la crispare asupra 
misterului nedezlegat; Nina, îmbătrânită peste noapte, dar 
stăpână pe ea, nu uitase să-şi ia rămas bun de la bătrână, 
adresându-le cuvinte pline de blândeţe. Ceilalţi părăsiră 
casa, ca pe o sală de aşteptare unde nu ai făcut conversaţie 
cu vecinii. Diamandescu, obosit de noaptea albă şi nu de 
evenimente, îşi pierduse răbdarea şi claxona de zor afară. 

După declaraţia lui Dinu, scăpaseră în sfârşit de „oficiali“. 
Bineînţeles, ancheta nu se isprăvise, cercetările abia 
începuseră, aveau să continue cu emoţii şi tracasări (rezolvi 
şi mai ales nu clasezi un dosar de crimă aşa, hocus-pocus, 
asta o ştia şi Manole) dar acum se bucura. Urmau câteva 
ceasuri, o noapte întreagă de linişte. Cel puţin până mâine 
dimineaţă, se putea odihni! Trebuie să doarmă, în primul 
rând, dar după aceea, gândurile aveau să se rânduiască 
singure, de la sine... 

— Mai caută şi tu, tată, spuse Dinu în loc de rămas bun. 

— Ce să caut?! 

— Sufletul ei nepieritor! La naiba! Banii!... Erau într-un 
port-fard de plastic albastru cu fermoar. 

Vorbea precipitat, nu-şi putea stăpâni mişcările şi pe 
chipul galben, toate trăsăturile căzuseră spre bărbie. 

— Tu unde te duci? se interesă Virginia. 

— La Diamandeşti. Mă odihnesc câteva ceasuri. Sunt 
frânt. Aici nu suport. Mă întorc mai târziu... 

Îşi izbi cu furie pumnul în palma deschisă: 


— Unde mama ei a putut să-i ascundă?! Al dracului să fiu, 
dacă nu fac ferfeniţă casa asta! 

Manole privi înfiorat în urma lui: 

— Cât de puţin a iubit-o!... 


Bătrânul se întoarse din grădină, târându-şi picioarele. 
La fiecare doi-trei paşi se oprea răsuflând greu, dar se 
simţea mulţumit. Scăpase de ceasornic, singurul care 
dovedea... Întâi, se gândise să-l îngroape, pe urmă, îi venise 
o idee mai bună. În faţa casei staţiona camionul gunoierilor 
venit să deşarte containerele de pe stradă... Spărsese 
deşteptătorul şi-l învelise într-o gazetă... Aruncase pachetul 
direct în gura maşinii, a camionului, sau cum i-o fi spunând. 
Ţiganii, în nădejdea vreunui chilipir, selecţionau gunoiul 
înainte, când se afla încă în pubele. 

Nimeni n-avea să observe dispariţia ceasului. Poate 
Crişan, dar n-o să dea importanţă amănuntului. Şi până se 
întoarce băiatul... 

„Când te gândeşti ce simplă-i chestiunea!...“ Dacă nu 
ceilalţi, măcar Dinu care cunoaşte casa trebuia să-şi dea 
seama... Crişan se trezea greu. Mai avea şi obiceiul să-şi 
lase câte o temă pentru dimineaţa... Parcă acum, în 
vacanţă, nu face la fel cu engleza? Îi cumpăraseră drăcia 
asta electronică, mai sigură decât  trâmbiţele 
arhanghelilor... Te trezea şi din morţi. Când plecase aseară, 
deşi dormea în vecini, îl pusese să sune ca de obicei, la cinci 
şi jumătate... 

— Ori, şopti Manole, privind o pasăre - rândunică să fie? 
- care spinteca cerul, dacă Gigeta ar mai fi trăit la cinci şi 
jumătate, ar fi fost imposibil ca ceasul să nu o trezească. 
Murise deci înainte. Toţi s-au perindat prin odaie şi au găsit- 
o vie. Şi nu minţeau. Aşa o şi lăsaseră. Cum am lăsat-o şi eu 
în jur de cinci şi un sfert... lar după mine, doar ea a mai 
intrat... Tot ea a oprit şi deşteptătorul. 

Se gândea la Nina, dar ciudat, nu ca la o criminală, cu 
compasiune... Fusese jignită adânc, dureros, cum numai o 


femeie putea fi jignită... Cedase cine ştie cărui impuls 
criminal care zace probabil în fiecare din noi... Unii scăpăm 
teferi, scutiţi de momente de viaţă cheie. Nina nimerise în 
mijlocul vârtejului... Femeile la o anumită vârstă au 
momente de iresponsabilitate... În fond, conchise, e o 
persoană cumsecade şi grozav de nefericită... 

„Eu unul n-am să vorbesc cu nimeni... N-am să spun 
nimic... Poliţia să se descurce... Dumnezeu să hotărască... 
Bine că n-a făcut-o Dinu...“ 

Virginia, la oglindă, gata de plecare îl luă în primire: 

— Unde ai fost? 

— Am luat puţin aer... 

Se interesă convenţional: 

— Nu mai stai? 

— Ce să mai stau?! Mi-a ajuns. 

Îl văzu prin oglindă aplecându-se şi ridicând ceva de jos: 

— Ce-ai mai găsit? 

Bătrânul îi arătă un obiect mic, strălucitor: 

— Ce-i aia? 

Manole Paulian zâmbi: 

— Un nasture... Ultimul nasture... 

Virginia îl măsură scurt dar îşi stăpâni consternarea. De 
altfel se simţea şi prea obosită pentru reacţii incomode. 

„Bietul Manolache s-a zaharisit. În fond, nu-i de mirare că 
n-a rezistat... Auzi, ce-i zornăie în cap!... Nasturi! După 
asemenea tragedie...“ 

— Cheamă-mi, te rog, un taxi. 

Avea să se întoarcă acasă. La aşternutul ei, la scrinul din 
lemn de măr, la fotografia din 1930 a lui Titi în mare ţinută, 
la emisiunile BBC, la ceaiul de cătină. Nu îndrăznea să-şi 
mărturisească, nici măcar ei însăşi, cât se simţea de 
mulţumită. 


Ştefan Dumitraşcu îşi privi ceasul. Încă o oră până la 
Londra. Noroc că escala nu dura mult, englezii sunt 
expeditivi. Ardea de nerăbdare să ajungă la New-York, 
pentru care făcuse o adevărată pasiune. Văzuse mai toate 
oraşele mari ale Europei, fusese în Canada şi, într-o scurtă 
vizită la 'Tokio, dar nicăieri nu se simţise atât de fericit, de 
tânăr, cu senzaţia că se află acasă. Destul de ciudat pentru 
că în general, oamenii săriţi de 40 de ani acuzau aceleaşi 
rezerve faţă de metropola americană: îi speria, îi copleşea 
sentimentul de altă planetă, de „prea târziu pentru mine. 
Poate dacă aş fi fost mai tânăr, m-aş fi adaptat... Aşa, m-aş 
mulţumi cu Parisul...“ 

Dumitraşcu trase cu plăcere aer în piept, se simţea 
vibrând de energie. Chemă stewardesa şi tot prin semne, ca 
să n-o trezească pe Lelia, îi ceru încă un whisky dublu. Se 
uită apoi înduioşat la nevastă-sa care respira uşor, cu mâna 
uitată în mâna lui. 

Stewardesa se rezemă de bar: 

— Un dublu pentru rechinul de acolo... Mai iute, căci 
tipu-i însetat. 

Barmaniţa lăsă pila de unghii: 

— Fiică-sa e superbă. 

Cealaltă surâse strâmb: 

— Hm, fiică-sa! Aşa te ţine pe tine tac'tu de mână când 
dormi? 

Dumitraşcu sorbi din pahar, regretând o ţigară aprinsă. 
Ar fi însemnat însă să se mişte, s-o deranjeze pe Lelia. Fără 
voie, gândurile se întoarseră la ziua de ieri. Doar ieri... 
Parcă trecuse un an. Namila aia, muierea cu coadă, avea 
probabil remuşcări acum. Poate se mărturisea vreunui 
popă, sau făcea declaraţii lăcrămoase într-un birou de 
poliţie. Proasta nu ştia că asasinase... o moartă. 

Totul se desfăşurase atât de simplu, atât de uşor.... 

„„Rămăsese în preajma casei. Scandalul izbucnit la 
intrarea Gigetei în sufragerie putea fi auzit şi din stradă. 
Fusese odioasă, rănise greu, nu cruţase pe nimeni. 


Încercase atunci două certitudini: bestia era dispusă să 
ajungă şi în iad ca să-şi atingă scopul (un scop cretin, pe 
măsura ei, adică să-l ţină pe ăla în lanţuri toată viaţa) iar în 
drumul spre iad avea să tragă, după ea cât mai multe 
victime. Ăsta era însă un drum pentru care Dumitraşcu n- 
avea nici un fel de chemare. 

Se hotărâse într-o clipă. Fereastra era deschisă, 
nenorocita drogată, legată, incapabilă să se apere. O 
sufocase cu perna, aproape fără efort. Când auzise uşa 
deschizându-se, sărise înapoi, în curte. Lipind zidul, se 
uitase înăuntru. Femeia mare şi blondă se năpustise ca o 
fiară asupra patului. Apucase perna, aceeaşi pernă, 
apăsând-o cu toată forţa. 

Peste câteva minute, în maşină, cu capul rezemat de 
volan, fusese cuprins de un râs sălbatec... 

„Dacă nu-i vreo  fraeră sentimentală,  conchise 
Dumitraşcu  sorbind ultima  înghiţitură, scapă fără 
probleme. Oricare dintre indivizii de acolo, îi puteau veni de 
hac. Gigeta îi isterizase pe toţi. Genul de dosar care se 
clasează...“ 

Ecranul de deasupra cabinei de pilotaj începu să 
sclipească. Stewardesa zâmbi fermecător în microfon, 
încercând să acopere vâjâitul motoarelor, 

— Ladies and gentlemen... Peste zece minute aterizăm la 
Londra. Vă rugăm stingeţi ţigările şi puneţi-vă... Compania 
de transporturi aeriene... echipajul condus de... Vă 
mulţumim. 


O O AD UI PP VW N = 


Cuprins 


„O mie de nasturi 6 
. Nasturele de sidef 32 
. Nasturele cu sclipici 67 





„ Nasturele de pâine 94 

. Nasturele necunoscut 119 
„ Nasturele de catifea 151 

. Un nasture baroc 176 

„ Nasturi amestecați 204 

. Ultimul nasture 233