Rodica Ojog-Brasoveanu — Grasa si proasta

Rodica Ojog-Braşoveanu 


GRASĂ ȘI PROASTĂ 


-povestiri- 
2000 
Adei, prinosul unei 
prietenii încercate 
RECUNOSTINȚĂ 


Fra urâtă zi săracă, în schimb — leneză gi ghinionistă. De asta nu 
se îndoia nimeni, dar să le iau pe rând, 

Avea o urâțenie particulară, care izbea, şi, din acest punct de 
vedere, devenea remarcabilă, era imposibil să treacă neobservată, 
În altă epocă, ar fi putut trece drept interesantă, însă în anu aceia, 
când triumtau frumuseţile drăgălaze cu gropițe şi nuri de păpugă a 
la Hicale Courcel sau foarte tânăra, pe atunci, Liz Taylor, se părea 
că Damela n-are nici a sansă, Şoca, înainte de toate, pielea extrem 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


GRASĂ ȘI PROASTĂ 


-povestiri- 
2000 
Adei, prinosul unei 
prietenii încercate 
RECUNOŞTINŢĂ 


Era urâtă şi săracă, în schimb - leneşă şi ghinionistă. De 
asta nu se îndoia nimeni, dar să le iau pe rând. 

Avea o urâţenie particulară, care izbea, şi, din acest 
punct de vedere, devenea remarcabilă, era imposibil să 
treacă neobservată. În altă epocă, ar fi putut trece drept 
interesantă, însă în anii aceia, când triumfau frumuseţile 
drăgălaşe cu gropiţe şi nuri de păpuşă ă la Nicole Courcel 
sau foarte tânăra, pe atunci, Liz Taylor, se părea că Daniela 
n-are nici o şansă. Şoca, înainte de toate, pielea extrem de 
întunecată, destul de rar întâlnită chiar printre romi. Cu 


alte trăsături, ar fi putut fi confundată cu o mulatră. Aşa, 
era confundată cu un chip desprins de pe o frescă 
bisericească, înnegurat de funinginea veacurilor. Avea toate 
caracteristicile picturilor de odinioară, cu figuri prelungi, 
lipsite de carnalitate, ochi bulbucaţi, accentuat sprâncenaţi, 
şi buze zgârcite, toate figurile semănând între ele, ctitori, 
sfinţi şi sfinte, până la neidentificabil. Un nas prea lung şi 
părul creţ, lânos, lipsit de strălucire, nu adăugau farmec 
obrazului tuciuriu. În ansamblu, putea fi definită drept o 
urâţenie, dar, incontestabil, originală. În ce o priveşte, 
Daniela avea propria ei oglindă, care glăsuia altfel. Se 
considera o frumuseţe (a rămas la aceeaşi părere până în 
ziua de azi), o frumuseţe de tip special, se simţea şi se 
comporta ca atare. Singurul minus pe care şi-l căina era 
lipsa „ţoalelor“, considerând, ca cele mai multe tinere de 
altfel, că o garderobă şic şi modernă i-ar desăvârşi look-ul şi 
i-ar asigura succesul. 

Eram cu toţii foarte săraci pe atunci, adevăraţi bogătaşi, 
însă, faţă de mizeria familiei Zega, amândoi soţii provenind 
din gospodării complet năruite de evenimente, de marile 
răsturnări social-economice de după război. Taică-său, lurie 
Zega, îşi lăsase tot avutul în Basarabia, mama, refugiată din 
Polonia, adusese cu ea o casetă de argint cu amintiri: câteva 
fotografii, documente, scrisori şi un ceas medalion. Săraci 
ca doi şoareci de biserică, n-aveau două ceşti de acelaşi fel 
în casă şi mi-amintesc că la ei am văzut, cu stupoare, pentru 
prima oară în viaţă, un dulap şchiop sprijinit pe o cărămidă 
învelită în ziar... 

Dă-i încolo, că şi prea se puseseră pe plodit, patru copii, 
Daniela fiind cea mai mare, când cele mai multe cupluri se 
încumetau la unul singur, cel mult doi! Probabil tot 
inconştienţa care caracteriza întreaga familie operase şi 
aici, pentru că în epocă raclajele erau libere, nu ţineau de 
cultul baptist nici unul dintre ei, iar veniturile pe care se 
puteau bizui, aleatorii, abia le asigurau masa zilnică, şi 
aceea pe sponci. Practic, doamna Zega ţesea covoare la 


domiciliu pentru diverse cooperative, în vreme ce bărbatu- 
său, mai mult şomer, făcea pe paznicul de noapte. [in minte 
că într-o vară găsise un post de morar, undeva pe la 
Dunăre; cuptorul duduia non stop, iar mirosul de pâine 
caldă ajungea până în stradă. 

Inconştienţa de care pomeneam însă, le permitea să 
treacă prin viaţă cu paşi dezinvolţi, aproape nepăsători şi 
fără mâhniciuni. Nu susţin că la ei în casă era atmosferă de 
carnaval, dar se putea vorbi despre o veşnică duminică 
însorită. Nu i-am auzit niciodată certându-se, plângându-se, 
copiii nu primiseră în viaţa lor o singură palmă, în ciuda 
rezultatelor şcolare dezastruoase. Domnul Zega părea 
definitiv instalat deasupra evenimentelor, nimic nu-l 
atingea; cu judecata de azi, aş fi înclinată să cred că ceea 
ce-l salva era conştiinţa propriei sale valori. În ce o fi 
constat aceasta, habar nu am, ştiu doar - de la alţii - că 
posedase în Basarabia moşii întinse, aducând a latifundii. 
Mama muncea enorm şi era fericită când putea oferi 
familiei o masă gustoasă şi îndestulată. Îşi adora bărbatul şi 
toate acestea se părea că-i sunt de-ajuns pentru a se simţi 
mulţumită. Cât îi priveşte pe copii, nu le cerea nimic altceva 
decât să fie sănătoşi, iar necazurile Danielei le percepea cu 
răbdare şi înţelepciune: 

„Va veni şi rândul tău, aşa se întâmplă în viaţă, cine 
începe prea bine termină rău, uită-te la taică-tău, cine 
începe mai prost, e fericit mai târziu.“ 

Nu cred să fi cunoscut persoană mai ghinionistă decât 
Daniela! Era suficient să pună mâna pe ceva ca să se 
spargă, perechea de Kapron păstrată pentru ocazii se agăța 
de la primul purtat, nimănui nu i se fura buletinul mai des, 
la examene îi cădeau întotdeauna subiecte din materia 
necitită, iar în iarna care urmase operaţiei estetice făcute la 
nas alunecase pe gheaţă şi căzuse... tot în nas. În ceea ce 
priveşte dantura, bunul ei cel mai de preţ, incredibil de albă 
(funcţiona şi contrastul cu faţa oacheşă), de frumoasă şi de 
strălucitoare, care ar fi fericit şi un star de cinema, la abia 


treizeci de ani era ameninţată de paradontoză. Asta se 
întâmpla prin ultimii ani de facultate, căci Daniela dădea 
impresia că nu se grăbeşte să-şi termine studiile. Constituia 
un exemplu tipic de studentă întârziată, cu zeci de restanţe 
la activ şi vreo trei repetenţii. La vremea respectivă, se 
putea lăuda că-i cea mai bătrână studentă de la cursurile de 
zi ale Facultăţii de Filologie din Bucureşti, iar eu nu încetam 
să mă minunez de gigantica iresponsabilitate pe care o 
vehicula. Mi-amintesc, de pildă, că, la finele anului IV, la 
sesiunea din vară, avea patru restanţe din iarnă, mai 
adunase acum cinci (dintr-un condei, nouă boabe pentru 
toamnă) şi, cum ar fi mâine, trebuie să se prezinte la ultimul 
examen. Am trecut pe la ea să iau o carte, decisă să nu 
zăbovesc mai mult de câteva minute. Eram convinsă că o 
găsesc cu compresă udă pe frunte, lângă o stacană de 
cafea, trăgând cu disperare pe ultima sută de metri. Am 
găsit-o, dar nu luând cu asalt materia în cea mai mare parte 
virgină (nu se pregătea pentru seminarii sau, şi mai simplu, 
lipsea), ci gata să iasă pe uşă. Am simţit că mă ia cu 
ameţeală: 

— Unde naiba te duci?! 

— La ştrand. E o zi superbă. 

— Mă, tu ai înnebunit? Rămâi cu zece restanţe la 
toamnă? Măcar pe ăsta să-l fi luat! 

— Ce mi-s nouă, ce mi-s zece! Oricum, am parcurs o 
jumătate de materie. La noapte fac fiţuici pentru restul... 
Degeaba te chiorăşti la mine, nu mă pot concentra pe o zi 
ca asta, când ştiu ce bine e acum la ştrand... 

Cam în aceeaşi perioadă, avea să ia plasă - alt ghinion! - 
şi de la Dorin. Nu mai trec în revistă celelalte aventuri, 
toate penibil eşuate, mă opresc la cea mai spectaculoasă. 

Dorin era medic, cu câţiva ani mai în vârstă, şi făcea o 
navetă uşoară la Titu. Legătura depăşise un cincinal ca 
vechime şi, după părerea mea, se ajunsese la stadiul acela 
în care începuse să se autodizolve. Din constatări personale 
şi statistici, dacă o relaţie amoroasă nu se concretizează 


într-un an şi jumătate, cel mult doi din clipa în care 
partenerii ştiu cum le stă în acelaşi pat şi fără pijamale, 
anevoie se mai ajunge la Primărie. 

Daniela, pe de altă parte, se îndrepta spre treizeci şi unu 
de ani, intrase în panica de vârstă a fetelor bătrâne, ţinea la 
Dorin - de altfel, şi o partidă - şi dorea să se cazeze. Refuzul 
lui Dorin rămânea însă ferm. În afară de faptul că mama lui 
îşi visa altfel de noră - frumoasă, de familie, doctoriţă sau 
arhitectă şi bogată -, Dorin nutrea un singur vis: să 
emigreze în Canada. Îşi depusese de ani de zile actele în 
Nicolae Iorga, scrisese şi la Europa liberă, dar în ciuda 
demersurilor, a memoriilor şi audienţelor, autorităţile 
refuzau să-i dea un răspuns concret. 

— Eu aici nu rămân! Să ştiu că trec Marea Neagră înot şi 
tot măcar! 

— Sunt gata să te urmez în orice condiţii, îl asigura 
Daniela. Legale sau clandestine. 

— Trebuie să mă întrebi şi pe mine dacă sunt de acord. 
Plec în necunoscut, în aventură, fără bani, fără relaţii. Crezi 
că am nevoie de o povară în plus, de responsabilitatea unei 
familii? Nu ştiu cum mă voi descurca eu singur, în cazuri din 
astea, la nevoie faci un compromis, o căsătorie din interes, 
sau pe gigolo-ul, obligatoriu e să fiu liber! 

Anii treceau însă, răbdarea lui Dorin începuse să se 
tocească, iar Daniela devenea tot mai convingătoare. În 
sfârşit, pe la mijlocul unei toamne „mizerabile“, precoce şi 
deprimantă, după o pneumonie care-l ţintuise la pat şase 
săptămâni, sătul de aşteptare şi vlăguit de boală, Dorin 
acceptă să se facă nunta... 

Povestea, în epocă, Daniela: 

— ...Eram în culmea fericirii! Îmi comandasem un deux- 
pieces galben pai pentru cununia civilă şi mă zgâiam prin 
vitrine după o rochie albă, elegantă, pentru seară, ceva 
care să pot folosi şi ulterior. Toate se aranjau de minune, 
lucrurile curgeau de la sine, maică-sa cârtea mai puţin şi 
aveam promisiuni ferme pentru obţinerea unui 


apartament... Nu pot să uit seara aceea! Ne aflam în 
garsoniera lui şi leneveam în pat, ascultând ploaia şi nu ştiu 
ce concert parcă de fierăstraie, avea damblaua lui cu 
muzica de cameră. Dar eu n-o auzeam, în cap îmi zornăia 
obsesiv „ia-ţi, mireasă, ziua bună, de la fraţi, de la surori“, 
bucata aia a lui Constantinescu. A doua zi, dimineaţa, urma 
să mergem împreună să ne facem analizele la Witting, unde 
Dorin avea o şustă şi putea grăbi lucrurile. Când s-a 
terminat concertul... 


Dorin trase halatul de casă peste pijama şi se opri în faţa 
oglinzii, trecându-şi degetele prin păr. Daniela se întinse 
somnoroasă: 

— Nu ne culcăm? Mâine avem o zi încărcată. 

— Cobor numai o secundă, să văd dacă nu am ceva la 
cutia poştală. Când am venit de la serviciu, am uitat... 

— Dacă nu ţi-e lene, râse Daniela, du-te. Eu n-aş cobori 
din pat pentru nimic în lume! 

Se întorsese cu un plic în mână, desfigurat, dând senzaţia 
că întreaga lui făptură arde, că-i gata să se prăbuşească: 

— E de la Paşapoarte. Mi-au admis plecarea. 


Daniela suferi mult. Se ataşase de Dorin, îl iubea din 
toată inima, edificase perspective, se obişnuise cu gândul că 
face parte definitiv din viaţa ei şi că, în general, a reuşit în 
sfârşit să se aranjeze, că s-a orientat pe pârtia cea bună. 
Mai gravă însă era credinţa că, o dată cu Dorin, pierduse 
unica şi ultima şansă de a fi fericită, iar ghinionul, bine 
cunoscutul ei ghinion, ieşea deja din sfera umoristicului, 
urmărind-o cu fidelitate; dovedit şi răzdovedit, se constituia 
în dominanta existenţei sale. 

În acele zile, bilanţul i se părea dezastruos. Împlinise 
treizeci şi unu de ani, contemporanii ei se cazaseră toţi, 
rămăseseră liberi doar puştii sub douăzeci şi cinci, şi 
primea din ce în ce mai des oferte de „clandestinitate“ din 
partea moşilor de patruzeci cu burticică, nevastă şi copii. În 


rest, sărăcia cea de toate zilele, groaza însoţind fiecare 
schimbare de anotimp care presupune obligatoriu şi cea a 
vestimentaţiei, mai cu seamă acum, în prag de primăvară - 
„scoţi paltonul şi ce te faci, că se vede totul?“ -, mai avea în 
faţă un an întreg de facultate, urma repartiţia... De aici 
încolo nici nu îndrăznea să se gândească! Cu palmaresul ei 
de restanţe, repetenţii şi note la limită, o aştepta o 
bomboană de sătuc înfundat în cel colţ de ţară unde nu 
scoţi „cauciucurile“ din picioare tot anul, un WC cu faianţă 
de brad şi muşte grase, verzi, inevitabila relaţie jalnică, 
promiscuă, cu agronomul, zootehnicianul sau preşedintele 
CAP... 

— A fost o vreme, povestea ulterior Daniela, când mă 
gândeam serios la sinucidere. Mai mult decât lipsa de 
soluţie a momentului, mă panica ideea că lucrurile nu se vor 
schimba niciodată, că sunt iremediabil născută sub o 
constelație blestemată; nimeni nu-şi poate îndrepta destinul 
cu umărul, iar când acesta ţi-e potrivnic, nu-ţi rămâne mare 
lucru de făcut. Mă simţeam condamnată pe nedrept la 
perpetuă nefericire, era în dreptul meu să renunţ la calvar. 
Mai aveam dinaintea ochilor şi soarta maică-mii, doar 
mizerie şi muncă de condamnată la galere, o singură 
pereche de chiloţi buni pentru doctor, un palton mai bătrân 
ca mine şi un caiet gros cu reţete economice şi-mi spuneam 
că, decât o astfel de viaţă, mai bine mă spânzur în clipa 
următoare, de primul pom ieşit în cale. 

A urmat un an greu. N-ar fi fost mai greu ca alţii, dar 
starea de deprimare a Danielei dădea relief şi amplifica 
necazurile cât de mărunte, care altă dată treceau 
neobservate. Familia aştepta nerăbdătoare să-şi termine 
studiile, trăia cu sentimentul nelămurit şi nemărturisit că 
diploma universitară a Danielei, ca un soi de talisman 
magic, le va schimba cursul existenţei, va aduce în sfârşit 
soarele şi pe uliţa lor. Dar, până la miracole, diploma 
presupunea avantaje concrete şi imediate. Dintăâi, un suflet 
mai puţin în grija şi la masa familiei, un ajutor financiar cât 


de modest. Şi pe urmă, Daniela avea suflet bun, o să-şi 
tragă şi fraţii după ea. Când se înalţă unul în neam, vin 
umbră şi ceilalţi... 

De la Dorin primi o singură felicitare de Crăciun. 
Convenţională, laconică. Era bine şi îi dorea şi ei tot bine. Îi 
telefonă, în schimb, maică-sa. Exulta şi, de atâta fericire, 
ziceai că o să plesnească la toate încheieturile. Dorin îşi 
luase examenele pentru recunoaşterea diplomei de medic, 
întâlnise o americancă foarte bine situată, se căsătoriseră şi 
se stabiliseră în California. 

Peste câţiva ani, Daniela avea să-i viziteze, exultând ea de 
data aceasta. Altă poveste... 


Ultimul an de facultate, ultimul examen dintre cele de 
absolvire. Mai urma, desigur, diploma, dar hopul cel mare 
aproape că fusese trecut. Danielei nu-i venea să creadă. 
Pentru prima oară în cariera ei de studentă, era 
integralistă, în fine, aproape, nu mai conta un examen, şi 
simţea, ca un fel de premoniţie, că lucrurile sunt pe cale să 
se îndrepte. Oricum, privea la ce se petrece în jurul ei dintr- 
o perspectivă mai luminoasă. 

Un necaz, valabil pentru toţi studenţii, de altfel, interveni 
chiar în preziua examenului. Titularul catedrei de 
„Universală“ fusese chemat la o conferinţă la Praga şi îi 
ţinea locul asistentul lui, Petrescu, figură de tristă amintire 
pentru multe generaţii. Din relatările Danielei, am 
recunoscut imediat genul. Nu există promoţie, indiferent de 
profilul facultăţii, care să nu numere printre dascălii săi şi 
câte un dobitoc sinistru, de obicei incompetent, proletar 
incult („blio“, „sanviş“, „plovăr“) cu o excelentă părere 
despre sine însuşi şi totdeauna sadic. Tipul de examinator 
care aşteaptă cu sufletul la gură ca studentul s-o încurce, 
radiază când aceasta se întâmplă şi trânteşte cu satisfacţie 
perversă. Daniela răspunse modest, de şapte. Un profesor 
mai pretenţios ar fi notat-o cu şase, în nici un caz mai puţin. 
Bref, Petrescu a trântit-o. La treizeci şi doi de ani, în anul V, 


la ultimul examen dinaintea celui de diplomă. Deci, la 
toamnă, din nou studentă. Ce contează! 


Nu îndrăzni să spună nimic acasă. Nici vorbă de 
admonestări sau sancţiuni, aşa ceva nu se pomenise la ei în 
familie, dar simţea că pur şi simplu nu poate face faţă 
cumplitei decepţii, dezamăgirii din privirile lor, suferinţei 
nearticulate de pe figura de martiră grasă, urâtă şi veşnic 
sacrificată a mamei. De luni de zile ţeseau nădejdi, sperau, 
vedeau în sfârşit ţărmul, uite-l colea, la un întins de braţ... 
Daniela se căzni să pară veselă, acuzând în acelaşi timp o 
oboseală grea, vecină cu surmenajul. Simţea nevoia unei 
mici vacanțe, şi pe bună dreptate, toată lumea era de acord. 
Plecă chiar a doua zi dimineaţa la Constanţa, unde aveau 
neamuri, pe sora domnului Zega şi o verişoară. 

— „..„Sufeream ca un câine, îşi amintea Daniela. De astă 
dată chiar nu mai vedeam dinaintea ochilor decât beznă, iar 
perspectiva încă unui an petrecut în facultate mă scotea din 
minţi. Îmi venea să urlu de durere şi furie şi, deşi obişnuită 
cu ghinioanele, ăsta din urmă mi se părea de neconceput, 
cel mai nedrept! Ca şi cum Dumnezeu Însuşi vroia să-şi 
bată joc de mine! Să fii atât de aproape de liman, iar tu să 
eşuezi, şi încă singura din peste o sută cincizeci de studenţi! 
În zilele acelea, dacă l-aş fi întâlnit pe Petrescu, jur pe ce 
am mai scump că l-aş fi ucis! 

Petrecea zile întregi plângând şi, pentru că nu îndrăznise 
să vorbească nici cu  mătuşă-sa, aceasta, văzând-o 
deprimată şi tot cu ochii roşii, îşi închipuia că suferă din 
cauza vreunui „derbedeu“. Chagrin d'amour... Informată 
era doar verişoara Norica, o fâătuţă de paisprezece ani, 
dezgheţată şi sufletistă, care încerca s-o consoleze după 
puterile ei: 

— Dacă tot ai făcut facultatea în nouă ani, ce mai 
contează încă unul? Anul viitor o să fie o joacă pentru tine, 
ştii toată materia, te duci doar ca să ai prezenţă... 


O implora să meargă la plajă sau la plimbare, măcar la un 
film, dar Danielei nu-i ardea de nimic. Zăcea, lâncezea, 
plângea şi dormea. În semn de solidaritate, nici Norica nu 
mai ieşea, pendulându-se între camera Danielei şi grădină. 

— După vreo săptămână, a reuşit să mă scoată totuşi din 
casă. Atâta a insistat şi m-a rugat plângând, că până la 
urmă am cedat. Am tras nişte blugi pe mine, un tricou şi 
espadrilele, mi-am strâns părul într-o coadă de cal; obrazul 
- ca vai de lume, umflat de plâns şi nemachiat. Arătam 
înfiorător, nu mă puteam uita în oglindă, dar puţin îmi 
păsa... 

Hm, gândeam noi, „fetele“, dacă Daniela, care nici în 
duminica Paştelui nu-i roză zambilică, spune că arăta 
înfiorător, înseamnă că era ceva de vise rele! 

— Am ieşit pe bulevardul Ilomis şi am luat-o la deal, spre 
Mamaia. Nu vedeam nimic în jur, vitrinele - şi aşa 
căcăcioase pe timpul lui Ceauşescu - „treceau“ pe lângă 
mine, nu înregistram nimic din toaletele străzii. Începuse 
sezonul, veniseră primii turişti străini, arborând ultimele 
modele de vară din Vest - se purta în draci galben canar cu 
bleumarin, tocurile evazate şi eşarfe cochete înfăşurate pe 
cocuri înalte - dar astea aveam să le descopăr mai târziu, 
pentru că atunci efectiv nu le vedeam. Ronţăiam maşinal 
dintr-o pungă de floricele, Norica mă urma ca un căţel, 
făcând eforturi disperate să mă distreze, îmi făceam 
socoteala, trăgând cu ochiul la ceas, că plimbarea trebuie 
să dureze măcar o oră, pentru a motiva ieşirea şi a pretexta 
oboseală... 

O maşină „opulentă“, Chevrolet, a oprit pe neaşteptate 
chiar în dreptul lor, la marginea trotuarului. Daniela 
înregistră, reflex, doi inşi - un şofer de casă mare, în 
uniformă şi cu şapcă, şi încă unul în spate. Un cap rotund ca 
o bilă, cu o pereche de ochi iscoditori, cobori geamul 
portierei, interesându-se în limba franceză: 

— Scuzaţi-mă, pe unde trebuie s-o luăm ca să ajungem în 
port? 


Daniela îl vedea prima oară pe Jules, viitorul ei soţ. 


— l-am explicat pe unde s-o ia, nu era complicat, dar, tot 
aşa, mecanic, fără să-l văd, ca un robot. Nu-mi ardea de 
nimic, iar de gagicăreală cel mai puţin. Nici n-apucasem să 
schimbăm două fraze, când, din senin, a oprit lângă noi un 
echipaj de miliţie. Nu trebuie să vă mai povestesc cum 
stăteau lucrurile cu străinii pe vremea Marelui Bulă, cum 
vânau „japiţele“ care intrau în contact cu ei, ce aveai de 
tras după o simplă conversaţie cu un „imperialist“. Vajnicii 
noştri paznici ai ordinii ne-au luat de umeri şi ne-au dat 
brânci s-o cărăm, dacă nu vrem s-o păţim. Am fugit ca din 
puşcă, doar un conflict cu autorităţile îmi mai lipsea în zilele 
acelea! În spatele nostru, Jules se „răscula“, făcea gură, 
adică de ce suntem bruscate pentru o simplă informaţie 
oferită la solicitarea unor turişti cu paşapoarte în regulă, 
cetăţeni francezi, cazul va ajunge la ambasadă etc. 

După mai puţin de cinci minute, în timp ce goneau spre 
casă, Daniela nervoasă, în pragul lacrimilor din cauza 
incidentului, Norica plină de remuşcări, Chevroletul le ieşi 
din nou în cale. Jules le invită la o cafea. O dragoste la 
prima vedere. Un coup de foudre mai clasic nici nu se putea 
închipui. 

Era avocat în Lyon, provenind dintr-o familie de 
comercianţi bogaţi, celibatar la treizeci şi şapte de ani. Cel 
mai interesant însă, şi amănuntul căpăta semnificaţii 
speciale pentru Daniela, care vedea aici limpede mâna 
destinului, era faptul că Jules, structural anti-turist 
(zigzagurile pe harta lumii avea să le facă ulterior, singură), 
părăsind în acel 197... Franţa pentru prima oară, decisese, 
ca prim obiectiv - niciodată nu se va şti de ce -, exact 
România. După două săptămâni petrecute pe Litoral, veni la 
Bucureşti, să-i cunoască familia şi s-o ceară de nevastă. 
După un an de formalităţi complicate, zbucium, nerăbdare 
şi acatiste la Biserica Sfântul Anton, scrisori înflăcărate şi 
telefoane zilnice din Lyon, a dat Dumnezeu şi s-au căsătorit. 


Până în ultima clipă, Daniela a tremurat să nu se întâmple 
ceva, să nu intervină ceva... 


„Peste câţiva ani, abătându-mă cu o buclă de la un 
itinerar care ducea spre sudul Franţei, am vizitat-o la Lyon. 
Ei, da - les copains! - de data asta, se putea afirma că 
Daniela o izbise! Casă pricopsită, zi-i palat, slugi stilate, 
majordom „în dungi“, şi asta spune mai mult decât piscină, 
jeep Grand Cheroquee, casă de vacanţă în Baleare şi alte 
simboluri, pentru noi, sărăntocii din Est, de opulenţă 
occidentală. Daniela însăşi se schimbase enorm, prezentând 
rezultatul pe viu a va să zică banii conjugaţi cu 
performanţele industriei de frumuseţe aplicate la subiect. 
Se filase, izbutind un trup pe care, fără a fi perfect, toate 
hainele cădeau bine, se făcuse tot ce se putea cu părul 
lânos - nu-i crescuse o coamă sălbatică ă la Brigitte Bardot, 
dar cel puţin nu mai constituia un defect, trecea neobservat 
- machiajul inspirat scotea în evidenţă aerul bizantin al 
trăsăturilor şi, în primul rând, căpătase alura şi acea 
inconfundabilă dezinvoltură a cetăţeanului avut din ţările 
membre (fondatoare) NATO. 

În totul, devenise o persoană interesantă, de o urâţenie 
fascinantă, care putea să intrige şi să ispitească. Pe lângă 
ea, cu cârpele mele făcute la Arta Modei din Bucureşti, mă 
simţeam provincială şi şleampătă, ca o contabilă de la IAS 
Dârloagele... 

Se simţea, desigur, fericită, dar nu părea copleşită, 
prăbuşită sub povara norocului; în cele din urmă, viaţa îi 
dăduse ceea ce merita, nimic uluitor. Bineînţeles, îşi 
adusese şi familia, îi aranjase cât se poate de bine, avea şi o 
fetiţă de doi ani, iar drăguţul de Jules era nebun după 
amândouă. 

Am stat trei zile la ea, timp în care nu înceta să mă 
urmărească obsesiv cărămida învelită în jurnal de sub 
dulapul familiei Zega... La despărţire mi-a spus că 
preconizează, pentru iarna ce vine, o vizită în România. 


A venit, într-adevăr, după Anul Nou. Plină de cadouri - 
fusese dintotdeauna o generoasă, trăind din plin bucuria de 
a dărui -, triumfătoare şi ameţitor de elegantă. Mi-au luat 
piuitul mantoul de vizon croit modern, şi nu „clasic, să cadă 
în picioare şi peste douăzeci de ani“ şi poşeta Chanel cu 
urechi şi cataramă de aur. Noi lucram pe atunci şi 
duminicile, ne achitam datoriile externe, îi luam pe toţi la 
tone de oţel pe cap de locuitor şi ne avântam în zbor, pe frig 
şi întuneric, spre culmile cele mai înalte ale comunismului! 
Uite o ocazie pe care Daniela o ratase! 

N-avea prea mult timp la dispoziţie, Bucureştiul 
constituind doar o escală în drum spre Grecia, aşa că, în 
dimineaţa următoare sosirii ei, s-a dus la Universitate. 
Intenţiona să-şi echivaleze diploma în Franţa şi avea nevoie 
de anumite acte. Nu era singurul motiv şi am rugat-o să mă 
lase s-o însoțesc. Pentru nimic în lume nu vroiam să scap 
momentul! Un moment unic! 

La secretariat, problema s-a rezolvat - ici, un Kent, 
dincolo, un parfumel, o şocolată - dând din palme. Inutil să 
amintesc că apariţia ei a făcut senzaţie, era dezbrăcată, 
scotocită, evaluată din priviri. Marea reîntâlnire, însă, abia 
urma - motiv pentru care o şi însoţisem - şi ne-am îndreptat 
spre cabinetul lui Petrescu. 

Doamne, cum mai seamănă unii „umanoizi“ între ei! 
Avusesem în facultate un imbecil de lector la Drept 
Internaţional, tot aşa, spaima lumii, buricul pământului, 
care - pretindeau studenţii - „avea o plăcere în trup“ să 
radă la examene: în inventarul lui figurau mai mulţi 
restanţieri şi repetenţi decât duminici! Ăsta din faţa noastră 
îi era frate geamăn. Aceiaşi ochi mici, răutăcioşi şi plini de 
neîncredere, aceeaşi expresie silnică de parcă ar fi avut sub 
nas un cotlet de pisică, acelaşi glas de scapete, aceleaşi 
haine mototolite de individ care şi-a petrecut noaptea într- 
un compartiment de clasa a 2-a. 


Am trecut în plan secund, pregătindu-mă pentru un 
spectacol de zile mari. 

La intrarea noastră, Petrescu a înălţat o privire subţiată. 
Aprioric, deranjat. A recunoscut-o pe Daniela, dar fără nici 
o surpriză. Pariez că nu-i observase „ambalajul“, care făcea 
cât salariul lui pe o viaţă. Bineînţeles că nu s-a ridicat, şi-a 
săltat doar sprâncenele: 

— Tovarăşa Zega? 

— Se poate spune şi aşa, a surâs Daniela. 

— În ce problemă? 

— Nici una. Am venit doar să vă mulţumesc. Ţineţi minte? 
M-aţi lăsat repetentă în anul V, ultimul examen înainte de 
absolvire... 

Petrescu îşi încreţi buzele şi abordă un ton superior: 

— Nu mi-am făcut decât datoria. Dacă... 

— Dumnezeule! exclamă mieros Daniela, dar nu vă 
reproşez nimic. Am venit doar să vă mulţumesc că aţi făcut- 
o. Datorită dumneavoastră, în loc să-l predau azi pe 1. 
Neculuţă, poetul cizmar, în fundul Deltei, la Murighiol... 

De ce Murighiol, mi-a explicat-o ulterior. La repartiție, 
postul de profesor în respectivul sat de pescari rămăsese 
singurul neocupat. Îi aparţinea de drept Danielei, studenta 
cu rezultatele cele mai slabe. 

— „aşa cum s-ar fi întâmplat dacă terminam normal, o 
dată cu colegii mei, azi sunt căsătorită, stabilită în Franţa şi 
mă simt cât se poate de bine. Am venit doar să-mi exprim 
recunoştinţa că m-aţi trântit. Aţi schimbat întreg cursul 
existenţei mele. 

Nu-l slăbeam din ochi şi, pe cuvânt, am avut ce vedea. 
După o clipă de surpriză, s-a transfigurat şi a sărit în 
picioare, cu mâna întinsă spre Daniela: 

— 'Tovarăşă Zega! Nici nu ştiţi ce bucurie mi-aţi făcut! 
Sunteţi primul student, mă rog, studentă, din cariera mea, 
care m-a înţeles şi vine să-mi mulţumească. N-am trăit 
degeaba, mai există recunoştinţă pe lumea asta! 


Şi, jur, avea lacrimi în ochi! Daniela m-a privit 
consternată. Uite cărui soi de dobitoc îi datora totul! Căci, 
dacă n-ar fi picat-o la examen, ea nu pleca la mare, dacă n- 
ar fi plecat la mare, nu l-ar mai fi cunoscut pe Jules, dacă nu 
l-ar fi cunoscut pe Jules, poate că ar fi şters la fund, acum, 
un cârd de pui de lipoveni cu ochi albaştri şi murdari de 
dude... 

Dacă, dacă, dacă... Am luat-o pe Edgar Quinet şi am 
intrat direct la Capşa ca să discutăm, la un Cinzano, cum e 
mai bine: să ai de-a face cu ticăloşi sau cu cretini? 

— Habar n-am, a conchis Daniela, şi nici nu cred că are 
importanţă. În ce mă priveşte, îi mulţumesc lui Dumnezeu 
că mi l-a scos pe Petrescu în cale. Îmi pare rău că nu l-am 
invitat să ia masa cu noi. 

Pe urmă, am discutat ce toalete să-şi ia cu ea la Atena. 


DISCUL 


Erau căsătoriţi de peste treizeci de ani. Andrei 


perseverase ca o boală rea, Coca cedase din ambiţie. lubea 
pe altcineva. O dragoste împărtăşită, dar neîmplinită, 
marele regret al vieţii ei, ascuns împreună cu câteva 
fotografii într-o cutie veche de ceai. Dar aşa erau aşezate 
lucrurile pe atunci, nu se putuse altfel. Azi, când 
„măcelăria“ e la modă - legiuni de trupuri despuiate la 
televizor, în reviste, pe uliţă -, Coca se simţea înduioşată 
amintindu-şi cât de naivi şi curaţi fuseseră ei doi. În anii 
aceia însă, cinci ori şase după război, mai funcționau vechile 
rigori şi sfânta convenţie. Un copil din flori mai însemna o 
ruşinoasă povară viageră, concubinajul între tineri - o 
excepţie, se punea preţ pe virginitate, iar o fată cumsecade 
nu se lăsa în ruptul capului sărutată chiar de la prima 
întâlnire; o noapte petrecută împreună - vis tulburător, 
sfâşiat de sforăitul pe două voci al părinţilor din odaia 
alăturată. 

Coca era o fată cumsecade, din cuminte târg 
moldovenesc pe deasupra, pisată neîncetat de maică-sa, de 
îndată ce încetase să mai creadă în Moş Crăciun: „cu dinţii 
să te ţii până în noaptea nunţii, şi ai să vezi ce bună ziua 
capeţi toată viaţa!“ 

Se ţinuse. Fără convulsii, fără dinţi, fără şantajul clasic 
„trebuie să mă înţelegi, dacă nu vrei tu...“ Mirel era tot din 
provincie, îndoctrinat de mic că teleleica-i una, iar 
domnişoara pe care o iei cu inel, alta! „Să nu-ţi baţi 


niciodată joc de o fată cuminte, avem patru fete în bătătură, 
surorile tale, cum ţi-ar cădea ţie, la o adică?...“ 

Se cunoscuseră luând amândoi acelaşi tren de Moldova. 
Peste trei zile începea anul universitar. Mirel era student la 
Medicină, Coca, la Filologie. O ajutase să-şi pună în plasă 
valiza sărăcuţă de carton presat. Mai grea era sacoşa cu 
merinde, borcane şi pachete chibzuit întocmite şi fără 
economie de sfoară, la care bătrânele, mama şi bunica, 
trudiseră toată seara din ajun: „măcar o săptămână să nu 
cheltuieşti...“ Prin plasa cu ochiuri emanând arome 
specifice, predilect usturoiul, se vedea toată infrastructura 
eforturilor de gospodărie nevoiaşă, iar Coca se simţea 
umilită până la lacrimi. Doar gândul la sacrificiile 
bătrânelor, la aplicaţia investită în fiecare nod migălit o 
împiedicase să abandoneze sacoşa în braţele primului 
cerşetor. 

— Mi-e teamă că-i prea grea, şoptise roşie de confuzie. 

Mirel râse: 

— Mie mi-e teamă să nu le confundăm. Am una exact la 
fel. 

Începuseră să râdă amândoi şi Coca încercase o senzaţie 
unică, aceea de a-l fi cunoscut de când lumea. Din primele 
cinci minute. După un sfert de ceas, ştiau că se potrivesc de 
minune. După câteva ore, pe peronul Gării de Nord din 
Bucureşti, jurară că nu se vor despărţi niciodată. 

Era startul unei idile care avea să dureze şapte ani. 


Plimbări lungi în Cişmigiu, la Şosea sau departe, dincolo 
de hotarele Bucureştilor de atunci. Popasuri pe bănci 
strâmbe, sub copacii dantelaţi ai lui April ori încărcaţi de 
rugina amurgurilor de toamnă, spectacole, filme... Doamne, 
ce de filme! Multe şi proaste, sovietice şi italiene, doctrină 
cu şapcă, proletar mobilizatoare, dar ce conta! 

Iarna, în special, aveau unde să se încălzească, iar artiştii 
erau frumoşi: Lucia Bose, Raf Valone, Vania Lanovoi, se mai 
întâmpla câte „o capă şi spadă“ cu Jean Marais sau Gerard 


Philippe... Şi, stai puţin, că mai erau ceaiurile! Aveau loc în 
locuinţele colegilor ai căror părinţi, scăpaţi ca prin minune 
de „comun“, dispuneau de oarece spaţiu. Petreceri sărace, 
cu tort de biscuiţi, dar, în primul rând, multă, multă pâine. 
Gospodinele mai  versate îşi înnobilau  „sanvişurile“ 
băgându-le la cuptor, însă, dintre toate improvizaţiile, cele 
mai rele erau lichiorurile industrie casnică: afinată, socată, 
caisată, ată... 

Un pumn de aspirine luat a doua zi, dar nici asta nu 
conta! Se ţineau în braţe, dansând „decadent“ în clar- 
obscurul unei veilleuse coafată de un imens abajur de 
pergament, pictat cu motive nipone. 

Şi iar râdea Coca peste ani, comparând naivitatea, 
candoarea petrecerilor de atunci cu ceea ce socotea ea a fi 
orgiile juneţii de azi. Cine auzise la vremea aceea de 
partuze - nici măcar nu se cunoştea termenul! - şi alte 
grozăvii dezgustătoare pe care îi era şi silă să le pronunţe?! 
Despre homosexuali se discuta în şoaptă, iar lesbienele, 
aceşti monştri ai naturii, probabil că nici nu existau... 

Se cunoscuseră într-o luni. În sâmbăta care urmase, îl 
însoţise la ceaiul unei colege mediciniste. Locuia în Vatra 
Luminoasă şi, minune mare a acelor ani, avea o cameră 
numai a ei, într-o căsuţă idilică, transferată parcă din Iaşiul 
înzărzărit al lui Teodoreanu. 

Dansau după plăci puse la patefon cu manivelă şi, când 
braţele lui Mirel o înlănţuiseră, încercase o senzaţie de 
fericire vecină cu leşinul. 

„„„Să nu ne despărțim şi viaţa ta să o legi de a mea... 

Cânta Dorina Drăghici, cu patosul diabetic, dar nu mai 
puţin emoţionant, al epocii. Ameţiţi de dragoste, vrâjiţi, 
hotărâră, într-o inimă şi un glas, că acesta va rămâne pe 
vecie cântecul dragostei lor, secretul lor. Trecuseră ani, 
decenii, totul se estompase, topindu-se în irepetabilul zilelor 
de demult, dar erau suficiente doar câteva acorduri pentru 
ca inima Cocăi să se înfioare de nostalgie, privirea să i se 
aburească. 


De câte ori evoca acele timpuri, Coca îşi zicea că, în ciuda 
sărăciei lucii, ea fusese pe deplin fericită, avusese o 
studenţie frumoasă. Îşi amintea cu plăcere de două vacanțe 
de iarnă petrecute la Gârbova, două pietre preţioase dintr- 
un colan tainic zăvorât în adâncul fiinţei ei. În dormitorul 
cabanei încăpeau treizeci de inşi, se dormea ca la puşcărie, 
pe priciuri alăturate şi suprapuse, cu hanoracele pe ei din 
cauza frigului; strâns înlănţuiţi, cu buze fierbinţi care nu se 
desprindeau toată noaptea. 

Nu putea uita nici serile feerice... o lună fabuloasă, cea 
mai dolofană din câte avea să vadă vreodată, se rostogolea 
lasciv deasupra cabanei; întregul decor adormit sub o 
somptuoasă hlamidă sugera eternul. În cabană se dansa 
până spre miezul nopţii, se urla în cor şi cu entuziasm 
nespus folclor studenţesc. 

Trei cowboys, înțoliți la fix, călăreau prin Texas... 

În ultimul an de facultate, îi făcuse o vizită acasă, la 
Dorohoi. O vizită oficială, de Paşte. Pentru Coca era limpede 
că fusese invitată în urma insistențelor lui Mirel, la 
„vedere“, şi se pregătise cu minuţiozitate. Mai târziu avea 
să-şi spună că putea scuti osteneala. A ei şi a bătrânelor 
care piguliseră o lună cu acul pentru a-i rostui o înfăţişare 
modestă, dar drăgălaşă. Vital li se părea ca, de la primul 
ochi, „cuscra“ să-şi dea seama că are de-a face cu o 
gospodină de mâna întâi şi, în sensul acesta, trudiseră ca 
fiecare centimetru din îmbrăcămintea Cocăi să constituie o 
mostră de broderie artistică şi măiestrie spălat-călcat. Gata 
echipată, de atâta apret, Coca scârţâia din toate 
încheieturile. 

Şi apoi, Doamne, cât se mai frământaseră, câte ceasuri 
de sfătuială cu presupuneri şi degete frânte, împingând 
serile până spre miezul nopţii, din pricina darurilor către 
familie! Tatăl Cocăi, om cumsecade, dar fără subtilităţi, 
decisese tranşant: 

— Dacă le-o place, bine, dacă nu, salutare! Fata-i 
frumoasă, cuminte, li-cen-ţi-a-tă!!! (şi aici răcnea de 


satisfacţie), că asta-i zestrea de azi, şi nici culeasă din 
drum! Ce atâta tevatură cu cadourile? De parcă ei nu ştiu 
ce vremuri trăim! 

— Nu ştii ce vorbeşti, Costache! - se năpusteau 
consternate nevasta şi bunica. Păşeşte prima oară în casa 
oamenilor, mai e şi sărbătoare mare, şi tu gândeşti să 
meargă cu mâna goală, ca milogii?! Păi, asta i-o scoate 
soacră-sa pe nas o viaţă! 

— Dacă e să se mărite cu soacră-sa, mai bine rămâne la 
mine în bătătură! Şi peste toate, mai sunt si mulţi, să umpli 
alde Cinema Sidoly! 

Adevărat că erau mulţi! Dintâi, viitoarea soacră, marea 
redută, văduvă de război, uscată şi înrăită, desigur, căci, 
vorba lui Costache, „asta a avut în viaţă mai multe necazuri 
decât duminici“. Veneau la rând surorile mai mici ale lui 
Mirel, patru cu toatele, eleve, ultima în clasa a patra 
primară, başca o bunică şi un unchi bătrân lepădat de 
Dumnezeu pe prispa lor. Unul peste altul, opt inşi... Şiaia e, 
că sălăşluiau toţi laolaltă, nu poţi să duci la unul şi ăilalţi să 
stea în priveală. 

După consfătuiri zbuciumate, se fixară toţi la exponate de 
industrie casnică, atenţii mici, dar bine simţite. Câte un 
fleac de broderie fină - guleraşe, batiste, mileuaşe cât 
palma cucoanelor, iar bărbaţilor, o sticlă de vin vechi din 
pivniţa lui Costache. Acestea, vârfuite de un cozonac uriaş, 
cu belşug de ouă şi nucă, lucrat cu mare dichis, cadou oferit 
întregii familii. 

Când intră în casa pe al cărui frontispiciu era înscris anul 
1878, un soi de conac cu ziduri leproase, măcinate de 
igrasie, azi probabil demolat, Coca nu avea nici un fel de 
experienţă de viaţă, dar era îndeajuns de perspicace ca să 
sesizeze că nu-i dorită. Mai realiză că ostilitatea subterană 
pe care o simţea la absolut toţi membrii familiei nu o viza pe 
ea personal. Familia respingea însăşi ideea de căsătorie a 
lui Mirel, stâlpul care le rezema toate nădejdile de mai bine, 
şi o făcea la lumina zilei, răspicat şi categoric. 


Ulterior avea să i-o reproşeze amarnic lui Mirel, adică la 
ce o mai trambalase pe trenuri şi o chemase de caraghioasă 
tocmai de la Bârlad, dacă ştia care e poziţia maică-sii, 
înainte chiar de a-i fi dat bună ziua?! „Ăştia te vor slugă la 
ei, pe viaţă, să-i tragi pe ăilalţi după tine... Se gândesc la 
fete, nu la fericirea ta.“ 

În realitate, Mirel forţase nota, închipuindu-şi că pune 
familia în faţa unui fapt împlinit şi că era imposibil ca maică- 
sa, factor decisiv, să nu se lase cucerită de farmecul şi 
modestia  Cocăi. Bineînţeles, cunoştea „socotelile 
Dorohoiului“, nu era însă de acord în ruptul capului că ar fi 
în mod deliberat jertfit de dragul surorilor. În capul maică- 
sii zornăia o singură idee: „Băiatul intră la toamnă în pâine. 
Medicii câştigă azi cel mai bine... Lasă-i pe ăia cu Partidul şi 
securiştii! În tot târgul, doar trei inşi au maşină mică, toţi 
doctori!“ - şi îi enumera. „Nu cer nimic pentru mine, de un 
pumn de mălai şi o cană de chişleac mă ajung cu pensia. La 
fetele astea mă gândesc, să le ajute să-şi facă şi ele un 
rost... Ce, n-are timp să se însoare? Peste un şapte-opt ani 
încolo, c-abia a intrat în douăzeci şi cinci! Fata o fi 
cumsecade, nu zic, dar de ce să-şi rupă ea de la gură 
pentru altul? P'ormă, una-i muierea la poezele pe lună 
holbată, şi alta când împărţi cu ea plapuma şi cuptorul! Zi-i 
că mai vin şi un plod, doi...“ 

Situaţia nu era singulară, existau mii de cazuri în care 
fraţii mai mari îşi sacrificau viaţa personală pentru ca 
familia să supravieţuiască, dar faptul în sine nu o consola pe 
Coca. Erau de cinci ani împreună, Mirel continua să spere 
într-un viitor comun, o ruga să aibă răbdare, dar peste veto- 
ul maică-sii nu trecea: 

— A suferit prea mult, nu pot să-i fac o figură atât de 
nasoală! Aş nimici-o şi nici eu nu m-aş simţi mai fericit. 

— Şi cu mine cum rămâne? - întreba Coca, sufocată de 
gelozie. 

O privea ca un câine bătut pe nedrept de stăpân: 


— De ce îmi pui întrebări la care ştii că nu pot răspunde? 
Dacă mă iubeşti, mai ai puţină răbdare. Bineînţeles, eu nu 
te pot sili să mă aştepţi. 

Era ultima etapă a dragostei lor, care avea să mai dureze 
doi ani. Student bun, Mirel obținuse o specializare în 
Capitală, Coca făcea naveta la Ploieşti. Cu excepţia faptului 
că dispuneau de mai puţin timp liber, aparent nu se 
schimbase nimic între ei. Continuau să se vadă, se plimbau, 
schimbând cartierele în funcţie de sezon, sărbătorile se 
„comiteau“ obligatoriu împreună, dar era evident că se 
ajunsese la un punct mort. Indiferent despre ce ar fi 
discutat, orice amănunt de viaţă cotidiană, detalii de stradă, 
simpla vedere a unui copil într-un cărucior devia spre 
problema - cheie: „Dar noi ce facem? Cum vezi tu viitorul 
nostru? Nu-ţi cer nimic, Mirel, decât să fii sincer, ce 
perspective avem?“ Ştia că-i o tactică greşită, care duce 
partenerul la exasperare, dar nici ea la rându-i, asediată de 
temeri, de sfaturi şi experienţa altora, nu se simţea mai 
bine. De la Bârlad soseau neîncetat semnale de alarmă - 
„nu-i serios, nu te iubeşte, doar te încurcă etc.“. Ea însăşi 
constata cu groază că se apropie de douăzeci şi opt de ani, 
se simţea muşcată de clasica panică a fecioarelor întârziate. 
Prietene, foste colege erau ancorate în căsnicii deja rodate, 
unele se aflau chiar la a doua căsătorie, altele aveau copii la 
şcoală. În vizită la ele, în timp ce gazda prepara cafeaua în 
bucătărie şi ceva de gustat, ea rămânea în casă, jucându-se 
cu piciul de câţiva anişori... 

— Eu, în locul tău, o sfătuise o verişoară, m-aş culca cu el. 
Uite ce! Noi plecăm săptămâna viitoare la soacră-mea, la 
Caracal. Îţi las cheia de la apartament, poate îi forţezi 
mâna. 

— E prea cinstit ca să profite. 

— Tocmai pentru că e cinstit, ajungeţi la Sfat. 

— N-o să cadă în cursă, intuise Coca. E marele lui atu şi 
nu-l va pierde. Vezi, Doamne, „am fost corect, nu mi-am 


bătut joc de tine, nu-mi poţi reproşa nimic...“ Ăsta a fost 
ghinionul meu! E un onest. Cu familia lui, cu mine. 

— Onest pe dracu'! Un lăbar! Şi, fără supărare, ori n-are 
nimic în pantaloni, ori nu te iubeşte! 

— Ba mă iubeşte! 

Avea să rămână convingerea nestrămutată a Cocăi. Chiar 
azi, când contempla prin aburul amintirilor o romanţă 
defunctă. 


Cam în perioada aceea de incertitudine şi convulsii, îl 
cunoscuse pe Andrei. Între intimi, Coca obişnuia să declare 
că Marele Arhitect al destinului ei fusese CFR-ul. Tot în tren 
făcuse cunoştinţă şi cu Andrei, navetist la acelaşi Ploieşti. 
Era avocat şi se simţise atras de ea din prima clipă, lansând 
o curte discretă, dar asiduă. Un omuleţ nu prea arătos, fad 
din pricina pielii şi vestimentaţiei totdeauna pe gamă de bej 
până la cafeniu, imposibil de imaginat cu mantie fluturândă 
pe un năprasnic cal alb. Ochelarii rotunzi - amănuntul mai 
constituia pe atunci un minus de atracţie fizică - 
contraziceau orice impresie de virilitate, iar colegele de 
cancelarie ale Cocăi o căinau râzând de maică-sa, adică a 
lui Andrei: „vai de capul ei, pe cine o fi pupat!“ Era însă 
blând, egal şi de o politeţe desăvârşită. Pe omul acesta nu ţi- 
| puteai imagina grobian sau măcar pierzându-şi cumpătul. 
Impresia, avea să se convingă Coca de-a lungul unei căsnicii 
de peste treizeci de ani, nu era înşelătoare. 

Intuind probabil starea de spirit a Cocăi, Andrei intră în 
rolul de rezervă, făcând tuşă cu graţie şi abilitate, o 
înconjură cu atenţii, fără să emită nici o pretenţie. O aştepta 
în gară atât la Bucureşti, cât şi la întoarcerea de la Ploieşti, 
ajustându-şi necondiţionat orarul după al Cocăi, şi era 
imposibil să nu te simţi impresionată, realizând ce mult 
însemnau pentru Andrei cele două ceasuri petrecute zilnic 
împreună. Atât de mult, încât lua drumul Ploieştiului chiar şi 
în zilele când nu avea procese. Totodată, dând dovadă de un 
tact desăvârşit, nu solicita sfârşitul de săptămână, iar de 


sărbători se mulțumea să-i ofere câte o atenţie decentă şi 
rafinată, care nu ar fi pus-o în dificultate nici pe bunica; 
aceasta, în ajunul Crăciunului, fără cea mai vagă aluzie că s- 
ar putea bucura împreună de Pomul de Crăciun sau de 
primul ou roşu al nopţii de Înviere. 

Cea mai mare „indiscreţie“ a lui Andrei o constituise 
vizita inopinată la Bârlad, unde ea îşi petrecea vacanţa de 
vară. Familia îl acceptă din prima clipă, anticipând cu 
răsuflarea uşurată evenimentele ce aveau să urmeze în 
mod firesc: „un om aşezat, cumsecade, cu meserie bună la 
bază, o soarbe din ochi, ce mai pofteşte? Nici aşa, doar să-l 
mânii pe Dumnezeu!“ 

Într-adevăr, în toamnă, chiar la începutul anului şcolar, 
Andrei o ceru în căsătorie. 


Nu-i dădu niciodată vreun motiv să regrete pasul făcut. 
Andrei se dovedi un soţ devotat, tandru, învestind-o pe 
vecie depozitara constantei sale afecţiuni. În cele din urmă, 
o căsnicie pozitivă, cu grafic egal, cu multe episoade 
agreabile, cu zile - cele mai multe - de o linişte pastelată. 
Comunitatea de gusturi îi apropiase considerabil şi, cu 
timpul, începuse să ţină sincer la el. Trăgând linia, 
promovaseră, aveau toate motivele să se simtă mulţumiţi de 
tot ceea ce oferiseră şi primiseră fiecare din ei. 

Atunci însă, ceruse timp de reflecţie. Andrei, care o 
urmărea încordat ca un arc, îşi coborâse brusc privirea, iar 
Coca avusese certitudinea, de parcă i-ar fi auzit gândurile 
articulate cu glas tare, că ştie. Ştia că intenţionează să se 
consulte întâi cu Mirel, că miza pe un ultimatum de efect. 
Nici atunci însă, şi nici de atunci, Andrei nu făcu vreo aluzie 
la acel moment. 

Lui Mirel îi propusese o ieşire la Cina, restaurantul lor 
preferat. Presimţea că va fi o seară decisivă, poate ultima 
lor seară şi o dorea extraordinară. O seară despre care să 
merite să-ţi aduci aminte. Pe urmă, nu mai erau studenţii 
săraci de acum şapte ani, iar Mirel începuse să câştige 


chiar binişor. Îmbrăcase o rochie nouă de tafta roşie, emoția 
îi dădea strălucire, se simţea frumuşică si bine înarmată, iar 
formaţia lui Teodor Cosma, cu Gabi Mezei la chitară, cânta 
divin. În pauză, Mirel le şopti ceva şi atunci dansară pentru 
ultima oară pe acordurile melodiei care le însoţise 
dragostea vreme de şapte ani. Ultima oară când o ascultau 
împreună. 

Intrase brusc în subiect, zbârnâind de teamă, dar şi de o 
satisfacţie verde ca otrava: 

— Dragul meu, te anunţ că mă mărit. 

Mirel picase din cer: 

— Ce-ţi veni?! 

— Te miri de parcă n-ar fi normal ca o femeie să se 
căsătorească. 

— Bine, dar tu... Ţi-a venit aşa, dintr-o dată, chiar în clipa 
asta?! 

— Nu chiar în clipa asta. Întâi am fost cerută în căsătorie. 

— Cine e? 

— Un avocat, navetist la Ploieşti, ca şi mine. 

O privea prostit. Deşi cu inima strânsă, Coca jubila. 

— Ai acceptat? 

— Îi voi da răspunsul după ce discut cu tine. Deci, mâine. 

Mirel îşi muşcase buzele, prinzându-i mâinile peste masă: 

— Ce aştepţi acum de la mine? 

— Ia ghici! - exclamase sarcastică. Ce poţi aştepta în 
asemenea situaţii din partea unui bărbat care pretinde că 
te iubeşte? Şi încă după şapte ani de tergiversări?! 

— Cu atât mai mult, merită să ai încă puţină răbdare. Eu 
te iubesc, Coca! 

— Din păcate, eşti singurul care are impresia asta. Dacă 
mă iubeai, nimic altceva nu ar fi contat pentru tine. 

Cu fiecare replică, se monta. În adâncul sufletului 
sângera, încercând concomitent o satisfacţie drăcească. ÎL 
simţea sincer afectat, chiar rănit, şi chinul lui, cel puţin pe 
moment, îi anestezia propria durere. 


— Ştii că eu nu sunt un astfel de om, mi-e imposibil să mă 
gândesc doar la fericirea mea. Ţi-am spus-o de mii de ori, 
nu înţeleg de ce trebuie să mă repet. Nu pot să le las pe 
amărâtele alea de izbelişte şi să mă prefac că nu-mi pasă. 
Au nevoie de ajutorul meu. 

Ochii Cocăi scăpărau, un rictus urât îi strâmba gura: 

— Pe mine însă poţi să mă sacrifici, fără creştineşti şi 
înălţătoare scrupule. 

Încercase s-o ia de mână, surâzând cu toată duioşia de 
care era capabil: 

— Faptul că eşti singura femeie care contează pentru 
mine nu înseamnă nimic? 

— Nu ai dovedit-o cu nimic. Fetele şi iar fetele! Cea mică 
e abia într-a XII-a. Deci mai aşteptăm vreo cinci ani, până 
termină şi asta facultatea, nu-i aşa?... Vocea îi scăpă spre 
acute piţigăiate: Măi, gogomanule, tu nu vezi cum te 
jumulesc? Cum te distrug?! 

— Ai o idee fixă. Nu fac decât ceea ce consider eu că este 
de datoria mea, o obligaţie morală elementară. 

— Ei bine, conchise Coca, împovărat cum eşti, te scutesc 
de orice obligaţie faţă de mine. Eşti slobod precum norii şi 
cocorii! 

— Mai încet, se uită lumea la noi. Nu vrei să amânăm 
discuţia? Suntem prea surescitaţi ca să putem fi şi lucizi. 

— Nu amânăm, respinse Coca în şoaptă sălbatică, am 
ajuns la limită! M-am săturat! Îmi răspunzi acum, clar şi 
hotărât, timp să reflectezi, slavă Domnului, ai avut! Ne 
căsătorim imediat sau ne despărţim! 

— Pui tema prea categoric. 

— Lasă şueta. Da sau nu! 

Mirel îi căutase luminile ochilor, surâzând nesigur: 

— Şi dacă... e nu? 

Coca declarase ferm, cu glas de gheaţă: 

— Îi dau chiar astă-seară răspunsul pozitiv şi mâine 
dimineaţă ne ducem la analize. 

O condusese, ca de obicei, până în faţa casei: 


— Nu-mi vine să cred că o fac pentru ultima dată. Pot să 
te sărut? 

— Ce sens ar avea? 

— Bine, cum vrei tu. Îţi urez să fii fericită. 

— Am toate şansele. Mă mărit cu un bărbat adevărat... 
Apropo, nu uita s-o feliciţi pe maică-ta! A reuşit să ne 
despartă! 

Din spatele perdelelor, îi urmărise silueta, până pierise 
dizolvată în întunericul nopţii. Avea să mai audă multe 
despre Mirel, dar n-aveau să se mai întâlnească niciodată. 

Coca plânse toată noaptea. A doua zi, îl sună pe Andrei. 
Se întâlniră la Spitalul Colţea şi îşi făcură analizele. Chipul 
încercănat al lui Andrei părea de piatră. Coca ridicase din 
umeri. Ea însăşi era atât de nefericită! 


Au trecut ani. Mulţi... 

Se afla în cancelarie, înconjurată de colegi şi cu o pădure 
de flori. Ziua ei. Atmosferă festivă, multă şi sinceră 
afecţiune. Coca ştia să spună fiecăruia exact ceea ce vroia 
să audă, cel mai sigur drum spre inimile oamenilor. Cât 
priveşte elevii, aceştia o adorau. Era tolerantă, iar la 
materia ei nu existau corijenţi. Ziua radioasă de sfârşit de 
aprilie contribuia la dispoziţia ei excelentă şi se gândea cu 
plăcere că diseară aveau invitaţi. În recreaţia mare o 
căutase un comisionar în uniformă, de la Florăria Codlea, 
aducându-i un buchet magnific, codru de liliac alb, ambalat 
cu mult fast. Senzaţie în cancelarie, şi Coca se îmbujorase 
de plăcere. 

— Dacă astea sunt de la „legitimul“, râse Mircioiu de 
Matematică, eu sunt dispus să-mi înghit toate pălăriile! 

Deschise febril plicul. Pe o carte de vizită, complet albă, 
fusese desenat un portativ, conţinând o frază muzicală. Atât. 
Nici o semnătură. 


— Ce drăcovenie o mai fi şi asta?! - se mirase Coca. Nu 
pricep nimic... 

Tot Mircioiu veni cu soluţia: 

— Chestia-i un mesaj. Dă-i-o Teodoreascăi să ţi-o traducă. 
Trebuie să pice, are ore cu a XI-a! 

Teodoreasca, adică profesoara de Muzică, începuse să 
fredoneze întâi pentru ea, apoi cu drapele sentimentale, 
patos şi gestică de primadonă, început de veac: 

— Să nu ne despărțim şi viaţa ta s-o legi de-a mea... 

Continuă cântecul în acelaşi stil şi în aplauzele colegilor. 
Palidă ca o moartă, Coca strângea spasmodic liliacul la 
piept... 

După puţin timp, află că Mirel plecase definitiv din ţară, 
stabilindu-se în Elveţia. Prin pădurea de liliac intenţionase 
probabil un rămas-bun pe care Coca îl percepu într-un mod 
foarte singular. Deşi trecuseră doisprezece ani de la ultima 
lor seară, petrecută la Cina, abia acum simţea că ei doi s-au 
despărţit. Definitiv. 


XXX 


În toamna anului 1995, Andrei plecă la un congres al 
juriştilor care se ţinea la Lausanne. Coca primi vestea cu o 
tresărire interioară. Din informaţiile ei, Mirel trăia în 
Lausanne. 

În mare, îi cunoştea harta existenţei. După ce ajunsese 
un medic bine cotat în patria Zimmenthal, cărase după el 
toată familia. Se căsătorise spre patruzeci de ani cu o 
băştinaşă, provenind dintr-o solidă familie burgheză a 
cantonului X. Avea doi fii care studiau în Anglia şi ducea o 
viaţă absolut acordată la poziţia lui socială şi convențiile 
meleagului. Amănuntele le ştia de la Ileana, o prietenă din 
copilărie, pe care acelaşi sinuos, incontrolabil destin o 
catapultase din Boştina, un cătun prăpădit de pe lângă 
Bârlad, în palatul unui bancher din Lausanne. 


Deşi participanţilor la congres li se asigurase cazarea, 
Ileana insistase ca Andrei să tragă la ea: „Avem atâtea să ne 
spunem! Sunt patruzeci de ani de când am plecat din ţară, 
nici mie nu-mi vine să cred...“ 

În ajunul plecării la Lausanne, Coca îi dădu un pacheţel 
cu „suveniruri“ pentru lleana (eterna problemă a 
cadourilor către capitalişti, ce naiba să le duci ălora, când 
au de toate?!), în care se afla şi un disc Gherase Dendrino. 
Andrei tocmai îşi făcea bagajul. 

— Vezi unde-l pui, să nu se spargă. Cred că între cămăşi 
ar fi cel mai bine... 

Ca mai toţi bărbaţii, pe care bagajul în general îi irită 
(visul meu, domnule, e să plec la drum doar cu o servietă), 
se stropşi: 

— Ce dracu' mai e şi chestia asta? 

— Un disc, n-are nici 200 de grame. 

— 'Ţi l-a cerut Ileana? 

Se uita la ea bănuitor, deasupra ochelarilor. Coca îi 
susţinu privirea: 

— Nu mi-a cerut nimic, dar sunt convinsă că o să-i facă 
plăcere. Sunt cântecele tinereţii noastre... Îi spun ceva... 
Dacă te deranjează, însă, renunţ. 

Andrei i-l luă din mână fără un cuvânt. 

Se întoarse după zece zile bine dispus, plin de dor, 
impresii şi cadouri. Ileana îl primise princiar, se arătase 
încântată de gingaşele atenţii ale Cocăi, o săruta şi 
promitea o scrisoare cât de curând. 

„„„Un singur şi imens regret, că n-ai fost şi tu, Cocuţo. 
Vorbind serios, de ce n-aţi veni voi la vară, măcar pentru O 
lună? [ii minte şuetele noastre nocturne de la cămin ? 
Doamne, câte nu am avea să ne spunem azi! Andrei mi-a 
vorbit mult despre tine. Am reţinut esențialul: pentru el, ai 
rămas tot cea mai frumoasă femeie pe care a întâlnit-o în 
viața lui. E ceva! 

Cât despre discul Gherase Dendrino destinat lui Mirel (0, 
incorigibila mea prietenă, sentimentală ca o panseluță 


presată în albumul bunicii), te las să tragi singură 
concluziile. Andrei nu mi l-a dat, n-a pomenit nimic, iar eu 
n-am îndrăznit să pun vreo întrebare. ă 

Ca să fiu cu conştiinţa impăcată, am făcut investigații. În 
sfârşit, una din servante şi-a amintit că, făcând curat în 
camera lui Andrei, a constatat că i s-a înfundat aspiratorul 
şi, fireşte, a chemat pe cineva să-l repare. Furtunul era plin 
de cioburi, iar lucrătorul, grozav de nedumerit: „aţi spart 
vreun disc?! N-aţi fi reuşit mai bine nici zdrobindu-l cu 
ciocanul! Doar mestecându-l, poate...“ 

Pe obrajii îmvăpăiaţi ai Cocăi, zâmbetul încremeni. „A 
ştiut tot timpul.“ 


UN OM SIMPLU 


Toti cei care îl întâlneau pentru prima oară îl priveau cu 


plăcere şi diagnosticau la fel: „uite un flăcău zdravăân şi 
cinstit de la ţară“. Era masiv, cu picioare puternice, de 
elefant, şi soiul acela de mâini care par totdeauna prea 
grele, dând impresia că-l încurcă pe posesor, neştiind ce să 
facă cu ele. Izbea însă în primul rând obrazul veşnic roşu, 
de parcă tot sângele s-ar fi înghesuit în chipul bucăliu, 
privirea albastră plină de francheţe şi impresia generală de 
desăvârşită cumsecădenie. Gheorghe era incapabil să te 
vadă, la modul concret, ridicând o greutate şi să nu-ţi sară 
în ajutor, chiar dacă nu te cunoştea, gata oricând să pună 
mâna acolo unde îşi închipuia că este nevoie de el. Profund 
onest, aparţinea acelei naţii de oameni, din ce în ce mai 
rari, despre care se afirmă că nu-şi fac crucea în vânt. 

Cam aşa se prezenta Gheorghe (Gicuţu acasă) la 
douăzeci de ani, când o cunoscu pe domnişoara Maricica 
Tănase la o nuntă. Domnişoară, „calificativul“ se iscă de la 
sine în mintea tânărului, pentru că aşa arăta şi se purta. 
Vânzătoare la o cooperativă din Bolintin, avea şcoala 
generală de 10 clase şi se trăgea dintr-o familie bună. Tatăl, 
aprod la Tribunal, îşi ţinea nevasta acasă, care „aşa, din 
când în când şi ca să-şi omoare timpul“, explica Maricica, 
mai trăgea la maşină câte o rochiţă pentru prietenele foarte 
bune. 

Asta pe de o parte, pentru că, dacă o vedeai pe Maricica, 
ziceai că-i zână! Pe Gheorghe îl înrobiră din prima clipă şi 
pe veci chipul rotund, cu gropiţe, proaspăt şi alb ca florile 


de Sântă Mărie, ochii - mărgele înstelate, trupul pe care-l 
presimţeai catifelat, de răţuşcă dolofană. 

Gheorghe nu-şi luă ochii de la ea toată noaptea şi izbuti 
chiar s-o joace de două ori. Nu era el prea dibaci nici la 
horă în sat, dar Maricica râdea atât de drăgălaş de greşelile 
lui („vai, ce comic eşti!) şi nu se supărase nici când o 
călcase pe pantofiorul de lac, încât Gheorghe, chiar de la 
primul dans, simţi că moare după ea. 

Simţi şi Maricica. Împlinise douăzeci şi trei de ani şi avea 
ceva experienţă. O iubiseră mulţi, cădeau ca muştele în 
mrejele ei, dar răpus ca plugarul ăsta, din primul moment, 
nu i se mai întâmplase. Nu se măritase încă, pentru că, fată 
frumuşică, de familie, cultă şi cuminte, avea pretenţii. 
Maică-sa, croitoreasa, o încuraja: 

— Să nu vorbim cu păcat, dar tatăl tău m-a ţinut ca pe o 
cucoană. De ce să fii tu mai prejos? Frumoasă eşti, carte ai, 
săracă nu, altele care aveau mai puţin s-au măritat cu 
ingineri... 

Spre dimineaţă, adunându-şi tot curajul, Gheorghe îi 
ceru permisiunea s-o scoată dumineca ce vine la un film. Nu 
poate în altă zi, fin'că e soldat în termen, da' nu mai are 
mult, un an şi scapă. În armată şi-a luat şi carnetul de 
conducere, poate intră la un patron, ori se face taximetrist, 
a lui e lumea! 

Maricica îl asculta cu jumătate de ureche şi zâmbind 
drăgălaş. Cum îşi închipuia ţăranul ăsta că se va duce după 
el, cu taximetria lui cu tot? Ea, de altfel, îşi făcuse planurile, 
găsise şi omul, dar, din întâmplare, duminica următoare era 
liberă şi adicătelea, de ce să nu se distreze acum, cât mai 
era domnişoară? Acceptă cu mărinimie invitaţia şi 
Gheorghe umplu în noaptea aceea perna regimentului cu 
lacrimi de fericire. 


Se întâlniră de mai multe ori şi Gheorghe, încurajat de 
faptul că Maricica îl accepta, îi povesti despre el şi ai lui. 
Fuseseră bogaţi odată, pe vremea chiaburilor, pe urmă le 
luase comuniştii pământul, dar Iliescu le-a dat zece hectare 
înapoi, pe urmă ai lui erau pieţari, Drăguşanii erau lângă 
Bucureşti, ieşea şi de-acilea un ban frumos, creşteau oi şi 
capre, să poftească Maricica să guste măcar o dată din 
caşul sau telemeaua lor, bunicul avea stupi, dar lui puţin îi 
păsa! Lasă să ia surorile tot, că erau patru, c-aşa s-a 
pomenit în neamul lor, fetele să fie ocrotite. Lui, dacă-i dau 
cât să-şi cumpere o maşină de piaţă, să-şi deschiză 
afacerea, săru'mâna tată şi săru'mâna mămică, nu se mai 
pretinde cu nimic. Dacă nu, sănătate! Braţe zdravene are, 
meserie bună la bază, nu-i e frică! Ei, şi dacă i-o fi scris să 
se însoţească cu cine a chitit el, i-a pus Dumnezeu mâna în 
cap. Că unu-i sârgul şi una izbuteşte când munceşte omul 
pentru cine-i e drag, şi alta când stă cu urâta în casă şi 
trage silnic, ca la ocnă. 

Maricica asculta, zâmbind ca într-o visare şi ciugulea din 
punga cu bomboane încleiate de mâna prea fierbinte a lui 
Gheorghe. Îi îngăduia să o ţină după umeri, iar când o 
conducea acasă, mai zăboveau o vreme la portiţă. O singură 
dată îl poftise înăuntru, şi asta ca să-i dovedească lui taică- 
său că ştie ce spune. Gheorghe era un om simplu, de la 
ţară, nedeprins cu pantofii, ba mai şi transpira ca un porc. 
Aprodul, însă, care se socotea un om cu experienţă (câte nu 
văzuse el într-o viaţă de tribunal!), scociorându-şi cu un 
capăt de chibrit o măsea găunoasă, încerca s-o aducă cu 
picioarele pe pământ. 

— Ascultă acilea, la bătrânul Tănase, că eu, după 
patruzeci şi trei de ani de divorţuri şi alte delicte, am 
învăţat câte ceva. Cu omul simplu întocmeşti bordei 
temeinic, înălţaţi copii şi muriţi pe aceeaşi perină. Cu ăla 
încâlcitul, ajungi la divorţ. Că transpiră, treaba lui. Să te 
ferească însă Cerul de ăla care scoate el din tine şapte ape. 


— Nu te lua după taică-tău, sărea croitoreasa, îi ţine 
parte unde vine el de la Budeşti. Pâi, atunci la ce ai mai 
terminat zece clase şi nu te-am lăsat nici de cuptior să te 
apropii, dacă e să mulgi vaca şi să dai cu târnul prin ograda 
ălora?! 

Pe urmă, pe la începutul primăverii, o duse la el, la 
Drăguşani. Ştia că are ce să-i arate, se mândrea cu 
gospodăria părintească, iar de familie... nu era o a doua 
care să le semene. Toţi erau frumoşi şi voinici, iar surorile, 
câteşipatru, una mai chipeşă ca cealaltă. 

Maricica, deşi ochi de orăşancă, realiză că se află într-o 
gospodărie ortomană, ţipa belşugul la toate încheieturile, 
dar, privindu-şi unghiile proaspăt manichiurate, mai realiză 
că aici trebuie pus osul, nu joacă. Era însă şmecheră, ştia să 
surâdă dulce, avea ureche şi vorbă bună pentru fiecare, aşa 
că vizita se constitui un succes. Şi pentru că o plăcură, şi să 
nu-mi spui mie că Gicuţu o adusese la ei de frunza 
frăsinelului, plănuiră nuntă chiar în toamna asta, mai la 
sfârşit de sectembrie, când iese vinul roşu. Dar ei sunt 
tineri şi înfierbântaţi, la altele le stă mintea, or să hotărască 
cu cuscrii. 

— Dar Gicuţu mai are un an de armată, obiectă Maricica, 
numai aşa, ca să spună ceva. 

Se simţea luată de val şi parcă începuse să-i fie frică, 
prea se desfăşurau toate repede. 

— Şi ce dacă, râse viitorul socru. Numai bine, când se 
întoarce Gicuţu, îl întâmpini cu copilaşul în braţe. Fii atent, 
soru-ta Anghelina a intrat pe optişpe, doar nu vrei să ţi-o ia 
înainte. 

Gheorghe era în culmea fericirii şi, mult peste ani, avea 
să realizeze că fusese cea mai bucuroasă şi împlinită zi din 
viaţa lui: se afla în mijlocul oamenilor pe care el îi iubea cel 
mai mult, iar el, Gicuţu, îi făcuse pe toţi fericiţi. 

Seara se prelungi. Bărbaţii tot ciocniră, mai chemară şi 
nişte vecini, muierile atâta aşteptau, să pună la cale o 
nuntă. Când se dezmeticiră, se făcuse aproape de miezul 


nopţii. Unde să te mai duci, ultima cursă plecase de peste o 
oră, aveau alta abia la cinci jumate dimineaţa. 

— De-acu', rămâneţi la noi peste noapte, că n-o fi foc, 
spuse tatăl. Fă, Anghelino, aşterne tu odaia mare. 

Gheorghe se uită speriat la Maricica, apoi se apropie de 
maică-sa: 

— Mămică... mie să-mi aşterni pe prispă. Eu şi Maricica, 
înţelegi... 

Maică-sa îi mângâie tâmpla: 

— Înţeleg, Gicuţule, e fată cuminte. 


Maricica şi cu Radu se întâlneau de peste trei ani. 
Frumos băiat Radu, drept ca plopul, oacheş şi privire 
plouată cu stele. Dar nu numai frumos, ci şi descurcăreţ, 
plin de energie, iar banii nu-i lipseau niciodată. Mai avea 
câteva luni până să termine medicina veterinară, după care 
urma să se facă nunta. Discutaseră de atâtea ori despre 
felul cum se va desfăşura aceasta, modelul rochiei, papionul 
lui Radu, meniul, lista invitaţilor nominalizați, încât uneori 
Maricica avea impresia că nunta se şi consumase, pur şi 
simplu vizualiza ca întâmplate clişeele închipuite. 

În aşteptare, se vedeau, dar nu prea des, Radu fiind 
ocupat cu lucrarea de diplomă, în răstimpuri repezindu-se 
în străinătate, unde învârtea mici afaceri. A fost perioada în 
care Maricica şi Gheorghe s-au întâlnit cel mai des. Nimic 
neconvenabil, i se părea fetei, de vreme ce lui Gheorghe nu- 
i îngăduise să avanseze dincolo de sărutatul mâinilor sau 
cel mult al obrajilor când îi aducea vreun cadou. Îl iubea din 
toată inima pe Radu; cu „mălai mare“ nu făcea decât să-şi 
omoare timpul. 

În ce-l priveşte, Gheorghe plutea, ameţit de fericire, tot 
minunându-se cum de i-a fost hărăzită lui, fecior de 


gospodari din Drăguşani, asemenea cosânzeană! De altfel, 
toată familia o gândea de bine, mai cu seamă mama, pentru 
care cinstea femeii stă la temelia casei. Bărbatul poate să 
mai sară gardul, că de aia are nădragi, muierea însă 
rămâne cu fustele agăţate în uluci. Şi încă una! Când îşi 
vâră diavolul coada, cu lăcrămele, cu zăhărele, pe bărbat îl 
mai întorci acasă, dar pe muiere nici cât să depună 
mămăligă la copii! 

Picura otravă doar Anghelina, sora cea mai mare, care-i 
aşternuse pe prispă lui Gheorghe, când venise cu Maricica. 

— Las-o boalelor de trăncăneală, mamă, vorbeşti şi 
dumneatale ca pe vremea lui Pazvante. Spune-mi şi mie o 
singură fată din comună care s-a dus neîncepută la popă să- 
i pună cununiile! 

— Uite că se mai află si dintre acestea! Şi halal de Gicuţă 
că s-a înnemerit la una dintre ele. 

— E domnişoară cu zece clase, apăsă Gheorghe, în seara 
nunţii vrea să-i fluture soacra cearşaful... 

— lar tu, bolovan de la ţară. Barim ştii a-i ce miroasă 
gura? 

Gheorghe nu ştia, Maricica ferindu-şi cu încăpățânare 
buzele! 

„Asta-i primul pas“, se apăra fata. „După ce-ţi dau gura, 
vii tot la vale, că şi eu sunt om. Şi dacă o facem înainte, nu 
mă mai iei, lasă că ştiu eu cum sunt bărbaţii...“ 

Gheorghe strângea din dinţi, dar în acelaşi timp se 
simţea topit de fericire. Cosânzeana asta a lui dorea cu 
adevărat să-l ia de bărbat, se temea să nu-l piardă. 


XXX 


În vară, Radu îşi luă diploma. Se simţea atât de mulţumit, 
că-i propuse Maricicăi să petreacă o săptămână la mare. 

— Slavă Domnului, am scăpat de teroarea examenelor, al 
naibii să fiu dacă mai pun mâna pe carte măcar un an. 


Vreau să ne distrăm, să ne facem de cap ca ăia din filmele 
americane, care n-au nici o grijă. 

Maricica încercă să-l tempereze: 

— De ce să cheltuim bani grei acum şi să nu facem nunta 
întâi? Plecăm după aia în luna de miere, vedem pe ce bani 
stăm şi ne tot distrăm. 

— Mergem şi-n luna de miere, n-avea grijă, dar acum 
simt nevoia să sărbătorim evenimentul. O dată termină 
omul facultatea! 

Cum era buimac din fire, nestăvilit în tot ce întreprindea, 
Radu decise plecarea peste două zile. Maricica dădu brânci 
maică-sii să-i coasă o rochie de plajă şi încă una, de 
plimbare, spălă şi călcă, pregăti mâncare rece ca să nu 
cheltuiască şi la prânz pe restaurante. 

Tănase, tatăl, o privi lung peste ochelari: 

— Şi cu ăla, ce faci? 

— Care ăla? 

— Hai, nu te fă proastă! Ce faci cu Gheorghe? 

— Păi, ce pot să fac! Ce pot să fac, dacă nu mi-e drag? 

— Cu vorba, însă, l-ai dus. Ce-i zici acum? 

— Nu-i zic nimic. Îi ziceţi voi că nu făcea de mine. 

Bătrânul se oţări: 

— Poate mamă-ta, eu nu. Mulţumesc lui Dumnezeu, până 
acum n-am călcat sufletul nimănui în ciubote. 

Croitoreasa fu de acord cu bărba'su: 

— Aici, taică-tău cam are dreptate. Trebuie să vorbeşti tu 
cu el. E om simplu, de la ţară, nu-i vina ta că a ridicat ochii 
prea sus, dar nici a lui că te iubeşte. Îi spui ce şi cum, dar îţi 
laşi loc de bună ziua, ca între oameni cumsecade. 


Gheorghe o privea zăpăcit. Ce se petrecea? Ce s-a 
întâmplat de mai alaltăieri până azi? Cu ce-a greşit el? 
Poate nu înţelegea bine? Dacă-i vinovat, îşi cere iertare în 


genunchi... Dumnezeule mare, de unde mai pică şi năpasta 
asta?! 

— Nu-i nimeni vinovat, Gicuţule, aşa a fost destinul, să ne 
întâlnim, dar să nu ne potrivim. 

Fruntea cărnoasă a lui Gheorghe devenise stacojie, 
simţeai că băiatul ăsta încearcă din toate puterile lui să 
gândească, să desluşească ce se petrece cu el, ce se 
petrece în general. 

— De ce nu ne potrivim? Spune-mi ce trebuie să fac. 

— Nimic, ai făcut destul. 

Maricica nu ştia ce să spună ca să scape mai repede. 
Trenul pleca mâine în zori, iar ea mai avea de făcut şniţele, 
chiftele, să fiarbă ouăle. 

— Măcar spune-mi ce trebuie să fac, imploră Gheorghe. 
Pune-mă la încercare, oamenii nu se rup aşa, fără pricină... 

— Îmi pare rău, dar cu destinul nu se pune nimeni. 

Gheorghe îşi înfipse unghiile în claia de păr aspră, de 
culoarea meiului. Trăgea de el parcă vrând să-l smulgă, dar 
spectacolul cel mai fioros îl oferea obrazul. Se zbuciuma în 
scrâşnet de măsele, bulbucându-se ici-colo, în umflături cât 
nuca. 

— Mai lasă-mă o dată, Maricico... 

Altul, şcolit, ar mai fi implorat o şansă, dar fata pricepu. 

— Ce le spun eu alor mei acuma! Fetele şi-au cusut rochii 
lucioase, mama a început să strângă ouă de pe la femei, 
zicea că la o mie şi tot nu s-ajung, vine tot satul, ce crezi, 
aşa-i pe la noi! Au vorbit şi cu părintele Coman de la 
Biserica Sfântul Dumitru din Tefleni. Când sloboade ăsta un 
Doamne miluieşte, sparge sticlele de la icoane, a fost 
cântăreţ la Operă, nu vine decât la nunţi pricopsite... 
Maricică, jur să te ţin cucoană, să nu te asupresc nici c-o 
floare. Ce zic eu acasă, mai dau eu ochi cu oamenii? 

Maricica începu să râdă: 

— Na beleaua, oamenii! Când ţi-e foame, îţi dau ei să 
mănânci? Şi acasă, pui totul pe mine. 


Lacrimile curgeau grele pe faţa flăcăului, le puteai aduna 
în cană. 

— De ce-mi faci tu mie pocinogul ăsta, fata neichii? Cu ce 
ţi-am trecut pe dinainte? 

— Nu eu, Gicuţule. E destinul, un ce la care nu poţi să te 
împotriveşti. 

Deodată, Gheorghe sări în picioare şi privind ca un nebun 
în jur, începu să suduie. Pumnii încleştaţi, cât baroasele, 
izbeau cu furie tot ce le ieşea în cale: copaci, banca pe care 
stătuseră amândoi, un stâlp de telegraf. 

— Destinul! Dumnezeii şi crucea mamii tale de destin, 
unde eşti, ce ţi-am făcut? Parastasul mă-tii... 

Maricica îşi astupă urechile cu palmele gingaşe: 

— Te rog, încetează. Ştiu că eşti un om simplu, de la ţară, 
dar credeam că pe lângă mine, ai mai deprins câte ceva... 

Gheorghe se răsuci pe călcâie şi căzu la picioarele fetei: 

— Maricică, mă supun la orice ai hotărî, dar spune-mi 
adevărat. De ce te lepezi de mine? Încotro o iei? 

Maricica respiră adânc, adunându-şi tot curajul: 

— Iartă-mă, dar de trei ani mă iubesc cu altul. Un om de 
familie, e doctor... Ne potrivim, suntem de aceeaşi ştofă... 

Gheorghe se ridică anevoie. Nu-l ascultau picioarele şi, 
pentru prima oară de când se cunoştea, încerca o senzaţie 
de ameţeală. 

Dansa pământul, copacii se clătinau, oamenii parcă se 
repezeau spre el îndreptându-i figuri hidoase. O luă nesigur 
spre ieşirea din parc. Păşea poticnit, gata să cadă. Mâinile 
se mişcau dezordonat, aripi frânte de pasăre rănită. 


Scurta vacanţă la Mamaia constitui un succes. Abia aici, 
în atmosferă de eternă sărbătoare, cu simţurile aţâţate de 
tot ce înseamnă Mare (acest tot presimţit încă de cum se 
zăreşte buza albastră a apei de la fereastra 


compartimentului de tren), tineri, frumoşi, mulţumiţi şi cu 
ceva bani, aici abia începu să-l cunoască Maricica pe Radu 
al ei. Era un om al plăcerii, al bucuriei imediate, gata să 
stoarcă orice şansă de a se simţi bine din fiecare secundă. 
„Muncim de ne sar capacele“, era deviza lui, „ca să avem ce 
cheltui când ne distrăm. Ce mai contează mâine, dacă azi 
mă simt bine?“ 

Petrecură o săptămână carusel de plăceri: bowling, 
minigolf, sporturi nautice, inedite pentru amărâţii fostului 
lagăr socialist, discotecă, bar, gogoşi şi pizza, concursuri de 
dans, minunate răsărituri de soare când părăseau printre 
ultimii localul. 

Într-o asemenea dimineaţă, ameţită de cerul purpuriu şi 
cocteilurile îngurgitate peste noapte, Maricica îşi luă inima 
în dinţi: 

— Azi a început ultima zi. Mâine plecăm... 

— Da, şi? 

— Ce facem noi când ajungem acasă? 

Radu începu să râdă: 

— Ce naiba vrei să faci? Un duş şi despachetăm. 

— Nu-ţi bate joc de mine. Ştii bine la ce mă refer. Când 
ne căsătorim? 

— Imediat ce mă întorc din Spania. 

Maricica se sperie: 

— Asta-i ceva nou. Nu mi-ai pomenit nimic despre Spania. 

— Ca să nu te indispun. E ultima afacere... 

— Dar mi-ai spus ultima oară că te-au păcălit. 

— Acum e ceva sigur. Costume din piele şi antilopă, 
cozonac cu nucă pe piaţa românească! Mizez că o să fie un 
tun. Vreau să plecăm bine asiguraţi la drum. 

— Cât crezi c-ai să lipseşti? 

— Cel mult două săptămâni. Dar, în fond, de ce atâta 
grabă, scumpa mea? Ce mai contează nişte zile în plus sau 
în minus? 

Maricica îl privi în adâncul ochilor: 


— Pentru mine, contează. Sunt gravidă în aproape cinci 
luni. 


Radu părea contrariat. Maricica îl iscodi cu voce sfioasă: 

— Nu te bucuri? 

— N-am ce scăpa din mână de bucurie, ca viitorii daddy 
din filmele americane. De ce-ai aşteptat atâta? 

— N-am ştiut. E o curiozitate la noi în familie. Rămâi 
gravidă, dar lucrurile continuă să se desfăşoare normal. 
Înţelegi... Dar la o urmă, noi tot vroiam să avem copii. 

— Dar nu aşa repede. Ca să fiu sincer, m-ai luat prin 
surprindere. În fine, n-o să ne stricăm ziua, vedem acasă ce 
facem... Hai, fruntea sus, diseară mergem la Melody şi pe 
urmă... potopul! 


Gheorghe îşi isprăvi stagiul militar şi se angajă şofer la o 
întreprindere de prestări servicii, în transporturi. Fusese 
acceptat din prima, forţa neobişnuită emanată de trupul 
masiv făcând o bună impresie patronului, care calculă la 
repezeală: „unul ca ăsta îţi mută singur un pian, face 
hamalăc pe gratis ca să-i ajute pe ăilalţi, iar eu economisesc 
un salariu! Prostovan cum se arată, nici nu bagă de seamă 
că are două servicii pe o singură leafă“. Şi cum leafa era 
frumuşică - cel puţin aşa i se părea lui Gheorghe - toată 
lumea se simţea mulţumită. 

Dacă l-ai fi întrebat, însă, pe Gheorghe ce mai face ori 
cum se simte, ţi-ar fi răspuns invariabil că nici prea-prea, 
nici foarte-foarte. Închiriase o odaie în Pipera, la curte, dar 
lui îi plăcea. Casa ortomană, cu grădină şi livadă, 
amintindu-i de gospodăria din Drăguşani, era pe gustul lui. 
Nici măcar nu căutase cameră la bloc, iar treburile 
gospodăreşti inerente îl încântau, descreţindu-i pe moment 
fruntea încâlcită. Săpa, plivea, tăia lemne, îndrepta gardul 


cu un firesc şi de la sine înţeles care încânta gazda, un 
văduvoi istovit de ani, surd şi singur, precum cucul din 
cântecel. Pe afară nu mai răzbea moşneagul, în schimb 
primenea casa şi gătea. Şi, pentru că Gheorghe îi căzuse 
drag, gătea pentru amândoi. Harnic flăcău, de nădejde şi 
inimos, păcat doar că i-a cusut Dumnezeu gura, până să 
scoată el un cuvânt, trebuie să te bărbiereşti a doua oară. 

Pe la Drăguşani nu mai pusese piciorul. Da, de atunci 
când cu Maricica... Nici la nunta Anghelinei nu fusese. I-a 
trimis însă printr-un om, coleg de servici, dar împărătesc, 
cum ştia el că-şi visase de mititică: o bucătărie albastră - 
culoarea ei preferată - ca în pozele din revistă. Plânsese 
Anghelina când începuse omul s-o descarce în curte, nu-i 
venea să-şi creadă ochilor şi săruta ca nebuna fiece 
lucruşor. Plânsese şi Gheorghe când alde cutărică îi 
povestise ce şi cum... 

De Maricica nu mai ştia nimic. 


Trecuseră doi ani de când se rupseseră şi aşa, cam pe 
toamnă, Gheorghe se înnimeri la Bolintin, cu un transport 
de fiare. Fier forjat cică, pentru gardul unui privatizat. Era 
cam spre doişpe, dar din pricina cerului plin de apă prăvaălit 
deasupra târgului, ziceai că se înserează. După ce livră 
marfa „la beneficiar“, simţi că i s-a făcut foame şi, căscând 
ochii în stânga şi-n dreapta, opri dinaintea unui birt care i 
se păru lui mai potrivit, curat şi ieftior. Îşi aminti că pe 
aproape, la vreo două străzi, locuise odinioară Maricica, la 
părinţii ei, dar la ce bun să mai zgândăre, mortul de la 
groapă nu se mai întoarce. Maricica! Cine ştie pe unde... 

Se opri trăsnit, încredinţat că are vedenii. Vedenia asta 
căra o sacoşă cu cartofi, era mai slăbuţă decât o ştia el şi se 
oprise în faţa lui, cu o expresie de spaimă pe chip. Parcă-i 
era frică de el. 


— Ce mai faci? 

— Bine, mulţumim lui Dumnezeu, spuse răguşit 
Gheorghe. Dar tălică? 

Maricica îşi muşcă buzele: 

— Bine şi eu... 


La câteva zile după ce se întorseseră de la Mare, Radu 
plecă în Spania. Cu jurământ la icoana din sufragerie că-i 
ultima oară până a se naşte copilul, că nu lipseşte mai mult 
de două săptămâni şi că imediat bagă actele la primărie. 
Maricica acceptă cu inima îndoită, dar parcă avea de ales? 
Şi mai greu îi venea fin'că ai ei băgaseră de seamă că-i 
însărcinată... 

Un sughiţ puternic zgudui făptura lui Gheorghe, gata să-l 
prăvale la pământ. Maricica se făcu că nu observă, om 
simplu, de la ţară, de unde să ştie el că la sughiţ şi la 
strănut te exprimi cu pardon, şi îşi continuă povestirea. 

„„trecuseră cele două săptămâni, şi încă două, şi iar 
altele, fără ca Radu să dea vreun semn de viaţă. Abia după 
ce s-a născut băiatul, a primit o scrisoare din Venezuela, în 
care Radu o dezlega de toate. E liberă să facă tot ce 
pofteşte, n-are nici o pretenţie la copil. Dacă nu poate să-l 
întreţină, să-l dea la adopţiune, străinii se prăpădesc după 
copilaşii români. El asta ar sfătui-o, pune şi ea mâna pe 
nişte bani, iar copilul e asigurat pe viaţă în belşugul de 
acolo. Să nu-şi facă ea, Maricica, vreo nădejde că el s-ar mai 
întoarce. Şi-a găsit un rost şi e pe cale să se însoare. Să nu-i 
poarte pică, nu el e vinovat că în România nu se poate trăi 
şi, dacă priveşti lucrurile în faţă, amândoi s-au bucurat la fel 
în cei trei ani petrecuţi împreună... 


— Asta a fost, încheie umflată de plâns. 

— Şi tălică, acuma ce faci? 

Maricica ridicase din umeri: 

— Tot rău, şi din rău în mai rău, parcă ne-ar fi blestemat 
cineva. Nu doar pe mine, toată familia... 

— Alde nea Tănase ce face? 

— Tata? Ce să facă... S-a pensionat pe caz de boală. E 
putred de reumatism, abia se mişcă, îl pune mama pe oală. 

— Alde dumneaei e bine, sănătoasă? 

— E supărată că nu mai câştigă, viaţa s-a scumpit, nu mai 
are lumea bani de mode. Şi care are, se duce la Bucureşti, 
la croitorese de lux. 

— Şi alde tălică? 

Maricica începu din nou să plângă: 

— Sunt disponibilizată de şase luni şi trăiesc din ajutorul 
de şomaj. Adică ceai cu pâine sau pâine cu muştar. Atâta că 
băiatului nu-i lipseşte laptele. 

Gheorghe se uită la farfuriile din faţa lor. Abia acum 
observă că Maricica mâncase până la ultima firimitură sau, 
după cum spuneau ai lui, la Drăguşani, după ce se scula 
vreun calic de la masa lor, a lins blidul de nu mai trebuie să- 
| speli. Sărăcuţa era moartă de foame. Nici nu-şi dădu 
seama când rosti: 

— Maricică, dacă tu vrei, eu te primesc înapoi. Acu' am 
întârziat de la patron, dar duminecă, dacă tu te învoieşti, 
vin la voi. 


— Aşa a vrut Dumnezeu, suspină croitoreasa, ăsta ţi-a 
fost sortitul. Că omul degeaba ridică scara la cer, nu toţi 
ajung să se cocoaţe. 

Nea Lănase, țintuit de reumatisme în vârful patului, 
izbucni: 


— Pupaţi-i mâinile, prăpăditelor, mâinile şi picioarele! Nu 
cunosc doi ca el, să te mai ia cu plodul în braţe, după ce l-ai 
batjocorit! Eu, unul, dădeam cu mă-ta de pământ şi nici cu 
bocancul nu mă mai uitam la ea! 

Nevastă-sa suspină: 

— E om simplu, de la ţară. Ajungea el altfel la Maricica? 

— Aşa e, încuviinţă fata. Altul s-ar fi scărpinat în cap, stai 
că să vezi, unde-i mândria lui de bărbat, nu pupă el unde a 
scuipat altul, şi alte chestii din ăştia. Gheorghe e om simplu, 
nu umblă cu o fi şi o păţi, şi una ştie! Dacă îi e foame, 
mănâncă, nu-l taie capul la bârligături. 

— Vai de capul vostru, gemu nea lănase, că nici 
necazurile nu v-au făcut mai mintoase... Daţi-mi un 
sopozitor că nu mai poci de durere. 


Gheorghe sosi duminică dimineaţa gătit, proaspăt ras şi 
împarfumat dintr-o sticluţă împrumutată de la un camarad. 
Maricicăi îi întinse un buchet de tufănele şi, ca unul care 
cunoştea rosturile casei, intră în bucătărie, cât să lase o 
sacoşă plină cu alimente. 

Se salută cu bătrânul, care în cinstea lui coborâse din 
pat, iar croitoreasa se grăbi să pună pe masă o ţuiculiţă şi 
ceva sărătură. Gheorghe nefiind meşter la vorbă, tolocănea 
nea Tănase amintindu-şi de cătănia lui, că ce dibaci era şi 
uite-l acuma cum stă înţepenit şi aşteaptă să fie servit ca 
împărații. 

Gheorghe simţea că plesneşte la încheieturi de atâta 
fericire, dar parcă îl rodea şi un neastâmpăr. Maricica îl 
mirosi: 

— Ce-i, Gicuţule, îţi lipseşte ceva? 

Gheorghe se făcu mai roşu decât ciocul berzei şi se 
bâlbâi încurcat: 

— Bă... băiatul! Unde-i băiatul? A... aş vrea să-l văd. 


Maricica se repezi în odaia alăturată şi se întoarse cu 
copilul de mână. Era curăţel, grăsuliu şi abia începuse a 
păşi. Gheorghe întinse braţele: 

— Cum îţi zice, voinicule? Ionuţ? Vin” la moşul, Ionuţ, să-ţi 
dea bomboane... 

Copilul începu să râdă, râdeau şi ceilalţi! În mâna uriaşă, 
cât laba de urs, a lui Gheorghe, căpşorul băiatului părea o 
nucă. 

— A... adică, se miră Gheorghe către Maricica, de ce n-ar 
avea şi lonuţ un tată? 

Maricica se uită la maică-sa. Se înţeleseră dintr-o privire. 

Ăsta e Gheorghe! Om simplu, de la ţară... 


AL DOILEA TESTAMENT 


Era suficient să vezi biroul avocatului lunian ca să-ţi dai 
seama cu ce fel de persoană ai de-a face: ascendență şi 
cotă. Un tablou mamut, de epocă, amintea de bunicul, fost 
preşedinte de tribunal, tot lui îi aparținuseră şi doctrinarii 
ştiinţelor juridice din bibliotecă, tipăriţi pe foiţă de ţigară şi 
legaţi în piele, iar mobila masivă evoca aceleaşi timpuri; 
felul în care era întreţinută şi setul de canapea - fotolii din 
pielea cea mai fină - certificau o continuitate fără accidente 
în prosperitatea firmei. Grigore lunian, el însuşi prezenta 
toate datele marelui maestru. Era elegant, cu glas 
răsunător, bine pozat, şi o strivitoare siguranţă de sine. 

Toate acestea, loana Manta le cuprinse dintr-o privire. O 
privire neagră, căreia nu-i scăpa nimic. Cu aceiaşi ochi, dar 
altă privire, îi ţinea vizavi, din celălalt fotoliu, frate-său 
Tudor. 

La rândul său, avocatului nu-i scăpă aerul inconfundabil 
al occidentalului înlesnit emanat de cei doi fraţi, degajarea, 
dar în subteran - chestie de nuanţe - o anumită fervoare, ca 
o febră bine stăpânită. Versat, voiajat, deci nu străin de 
fauna Vestului, adevărată şaradă pentru cei mai mulţi 
răsăriteni, incapabili să deosebească un comerciant modest 
de un înalt funcţionar public, lunian aprecie că fraţii Manu 
merită trecuţi în agendă. Îi evaluă cam la 15-20 000 de 
dolari, maximul de onorar ce l-ar putea obţine de la ei. Tuşi 
dregându-şi glasul, nu pentru că ar fi simţit nevoia, ci din 
simplă  deformaţie profesională - „atenţie, îmi încep 


«“ 


numărul!“ - aşa cum procedează sportivii ridicând braţul 
când îşi dau drumul pe pârtie. 

— Am studiat problema dumneavoastră (şi răsfoi mecanic 
un dosar subţirel). Să recapitulăm!... Aţi părăsit amândoi 
România în anul 1972. 

Ioana confirmă: 

— Exact, eram încă elevi de şcoală primară. 

Frate-său, ludor, ţinu să sublinieze. 

— Am plecat legal, împreună cu părinţii. 

lunian îşi ridică privirea peste ochelarii înguşti: 

— Am reţinut, dar în speţă, aspectul nu reprezintă nici un 
fel de relevanţă... Deci! Defunctul Grigore Manta, fără 
descendenţi direcţi, era fratele tatălui dumneavoastră. 

Tudor se adânci în fotoliu, ridicându-şi piciorul peste 
celălalt. Era suplu ca şi soră-sa, amândoi ochioşi, eleganţi şi 
decişi să nu piardă: 

— E de notorietate, maestre, n-a vrut copii. De aia s-a şi 
despărţit de ambele neveste. Adică, ele l-au lăsat. 

Ioana îi îndreptă o privire întunecată, pe care avocatul se 
prefăcu că n-o observă. În schimb, traduse: 

— Este un amănunt de care eu, personal, n-aş face caz, 
spuse ca în treacăt. În genere, spiritul de familie lipseşte 
celor pe care nu-i interesează perpetuarea numelui, a 
neamului... N-a vrut cu înverşunare copii, în schimb se dă în 
vânt după nepoți! Nu sună prea convingător... 

— Discutăm inutil, opină loana. Faptu-i cert, suntem 
singurii lui moştenitori legali. 

lunian îşi dezmierdă cu un gest caracteristic părul de pe 
tâmplă: 

— Îmi pare rău pentru dumneavoastră, dar e o calitate de 
care nu vă puteţi prevala. Există un moştenitor testamentar, 
recte doamna Viorica Petrescu. 

— Nu poate fi ceva serios, observă Tudor nonşalant. 

— Ar fi absurd, se ralie soră-sa, ca averea familiei să 
revină unei intruse. 

lunian apăsă: 


— Averea defunctului Grigore Manta. 

— Ba a întregii familii, domnule avocat, se sufocă Ioana. 
Ştiţi foarte bine cum se emigra pe vremea lui Ceauşescu, cu 
câteva zeci de kilograme de persoană şi verigheta! Orice 
lucruşor mai acătării era considerat obiect de patrimoniu. 
Bineînţeles că, în condiţiile astea, lăsai totul la rude, şi aşa 
s-a concentrat toată averea în mâinile unchiului Grigore. 

— Sor-mea are dreptate. Nu ştiu cum a ignorat bătrânul 
acest aspect când şi-a făcut testamentul. Mi se pare cumplit 
de nedrept. 

Avocatul ridică din umerii masivi şi deschise braţele, de 
parcă ar fi vrut să-i îmbrăţişeze: 

— Domnii mei, de cujus, în speţă Grigore Manta, avea 
dreptul absolut de a dispune liber de averea lui. Şi a dispus 
în favoarea doamnei Petrescu, care la îngrijit în ultimii 
cincisprezece ani de viaţă. „Cu aplicaţie şi devotament“, 
după cum precizează testamentul. 

— Pun pariu că a trăit cu răposatul, spuse Tudor, 
situaţiile astea sunt clasice. 

Avocatul respinse, dând din mână: 

— Încă un amănunt lipsit de relevanţă. 

— Nu sunt de părerea dumneavoastră, declară Ioana, şi, 
oricum, nu putem lăsa lucrurile aşa. Pornim procesul! Aici 
nu-i vorba de câteva milioane acolo, sunt case, prăvălii, 
pământ, aur... O avuţie de generaţii! 

Iunian închise dosarul: 

— Aveţi drept de decizie, dar vă avertizez că procesul 
poate dura ani de zile şi nu-i sigur că veţi avea câştig de 
cauză. 

Tudor se răsuci spre Ioana, parcă cerându-i avizul, apoi 
se adresă avocatului: 

— Am putea dovedi că nu mai era întreg. În fond, a murit 
la peste nouăzeci de ani, cu o senilitate bine instalată, e clar 
pentru oricine. 

— Adevărat că a decedat la nouăzeci şi unu de ani, surâse 
lunian, dar testamentul a fost redactat cu zece ani în urmă. 


La 17 martie 1988. 

Grigore se hlizi: 

— Ce mi-e optzeci, ce mi-e nouăzeci! Tot ai ajuns să dai 
bună ziua prin tramvaie. 

Privirea neagră a loanei se concentră: 

— Zece ani... Nu vi se pare cam mult? 

— Ce vrei să spui? întrebă Tudor. 

— De obicei, bătrânii îşi revăd testamentele. Contează cel 
cu data cea mai apropiată de momentul decesului. 

— Absolut exact, certifică avocatul, dar mai există vreun 
testament? 

Ioana clătină din cap. Un surâs nesigur îi tremura pe 
obraz. 

— Există o mătuşă bătrână, verişoara tatei şi a lui nenea 
Grigore. Tanti Eleonora... Ea trebuie să ştie ceva. 

Avocatul lunian se ridică, concediindu-i: 

— Pentru liniştea dumneavoastră e bine să epuizați toate 
posibilităţile. Luaţi totuşi legătura cu doamna Petrescu. În 
materie de succesiune, calea înţelegerii amiabile s-a 
dovedit, nu o dată, mai eficientă şi mai puţin costisitoare 
decât cea a tribunalului. Eu sunt gata să intermediez... 

Ochii loanei străluceau provocator: 

— Şi dacă, totuşi, mai există un testament? 

— Dacă vă e şi favorabil, nu-mi rămâne decât să vă felicit. 


Viorica Petrescu netezea mecanic covorul pluşat care 
acoperea masa. Mâna muncită, cu unghiile retezate scurt, 
explica fără necesar de cuvinte curăţenia din casă, devenită 
manie. Totul strălucea, mai ales vitrina cu beculeţ pus la 
şmecherie; perdelele şi, în general, hectarele de broderie 
care inundau sufrageria erau „spumă de ou“, iar pe 
parchetul oglindă „puteai aşterne masa“. Dincolo de 
pedanterie însă, loana Manta citea o dragoste pătimaşă 


pentru fiece lucruşor, un simţ de proprietate specific, ce 
putea transforma orice accident de gospodărie - spartul 
unei ceşti, de pildă, în dramă. Dacă mai şi aparţinea setului 
de vitrină, devenea tragedie. „N-o să se lase uşor!“ 
conchise, şi surâsul ironic cu care inventariase agoniseala 
femeii deveni îngrijorat. Tudor, cu un nas mai puţin fin, 
zâmbea mecanic. De fapt, se plictisea, iar femeiuşcă asta cu 
figură de pasăre îl făcea să caşte. Lălăia monoton, dând 
impresia că vorbeşte la fel cum lucrează cu igliţa, ore în şir, 
fără virgule, fără punct şi de la capăt. „O topică“, trase 
concluzia, total redusă. Pierdem timpul de pomană, 
problema se rezolvă la tribunal. 

— Eu nu ştiu cum a fost legea pe vremea lui Ceauşescu... 
De ce să zic că ştiu dacă nu ştiu, declară pe tonul de femeie 
cumsecade care se şi crede ca atare. Atâta doar că don 
Grigore n-a pomenit niciodată că ar fi intrat în averea 
neamurilor. N-am păr în cap de câte ori mi-a zis: „sunt un 
ins liber de orice obligaţie. Nu ştiu dacă or fi mulţi ca mine 
în lumea asta...“ 

— Permiteţi-mi să vă explic, o întrerupse Ioana; familia 
noastră a fost spoliată de legile strâmbe, nedrepte ale 
regimului comunist. O dată cu prăbuşirea sistemului, este 
firesc, nu-i aşa, să se treacă la reparaţii. 

— Poate că nu eşti îndeajuns de clară, interveni Tudor, 
temându-se că femeia nu înţelege limbajul prea spălat al 
soră-sii. 

Petreasca nu-l luă în seamă: 

— Ce reparaţii, doamnă?! Io atâta ştiu, că cinşpe ani l-am 
îngrijit pe răposatul ca pe copilu' meu. l-am spălat, i-am 
dereticat, i-am gătit, i-am chemat doctor... Başca - şi apucă 
ultimul deget al enumerării - că le aveam şi eu pe ale mele! 
Serviciu în ture, bărbat, trei copii. leşeam din schimbul de 
noapte şi dintâi la don' Grigore dădeam bună ziua, să văz 
de nu-i lipseşte un te miri ce. 

— Foarte frumos din partea dumneavoastră, aprecie 
Tudor convenţional. 


— Păi nu?!... Şi aici începu să turuie ca una căreia i-a 
venit apa la moară: că în cinşpe ani de când îl ştiu eu, 
răposatul n-a primit niciodată, să zic, măcar o felicitare de 
un la mulţi ani de la neamurile din Canada. Alţii primeau 
medicamente, pachete de lux, bani, am văzut şi eu la lume... 

Ioana schiţă un gest, dar femeia nu se lăsă întreruptă, 
continuând din ce în ce mai montată şi fără a-şi lăsa timp 
să-şi înghită saliva. 

— ...Şi, vorba aia, coliva tot io i-am făcut-o, tot io i-am 
ţinut lumânarea, tot io i-am adus popa de i-a citit stâlpii. Nu 
l-am dus la groapă ca pe Grivei, a văzut toată strada! 

Tudor încercă s-o domolească, adresându-i un surâs 
irezistibil: 

— Nimeni n-a contestat calitatea serviciilor 
dumneavoastră, coniţă. Şi eu şi sora mea apreciem 
extraordinar tot ce aţi făcut. 

Ţopica, impermeabilă la fiţe, dădu din umeri continuând 
să netezească maşinal covorul. 

— “Trebuie să înţelegeţi însă, continuă Tudor, că familia 
are drepturile ei, peste care nu puteţi trece. 

— Or fi, că multe mai sunt pe lumea asta, dar io-mi ştiu 
dreptul meu! Răposatul mi-a scris mie toată averea. 

— Speram, spuse Ioana cu glasul răguşit de enervare 
abia stăpânită, să nu ajungem la tribunal, să ne înţelegem 
ca între oameni cumsecade. 

— Ba s-ajungem, se încontră Viorica Petrescu, de ce să nu 
ajungem? Că şi tribunalul tot pentru oameni €... 


— Doamne, cum au trecut anii!... Douăzeci şi cinci?! N-aş 
fi zis... 

Bătrâna Eleonora Manta clănţănea toată de emoție: 
proteza prea largă, inelele din degetele slăbite, mărgelele 


negre dispuse în trei rânduri, restul de obraji rămas sub 
pielea creponată. 

„Parcă-i un platou cu gelatină“, gândi Tudor în vreme ce 
Ioana, rotindu-şi ochii prin casă, concentră: „bătrâneţe, 
spiţerie, miros de pipi şi amintiri.“ 

— „„.eraţi nişte prichindei când aţi plecat, urmă cu glas 
tânguitor Eleonora. Dacă vă întâlneam pe stradă, nu vă 
cunoşteam... Acum, dacă mă uit bine, vă recunosc. V-aţi 
izbit amândoi în neamul nostru... Frumos din partea 
voastră că aţi venit la înmormântarea lui Grigore. 

— Vă mai vedeaţi?! se interesă loana pe ton de 
conversaţie. 

— Nu, fetiţa mea, râse bătrâna. Când ajungi la o vârstă, 
greu te mai urneşti la drum. Şi nici nu stăteam colea, unul 
faţă cu celălalt... Tresări, îndreptându-şi ochii spre pendulă. 
Cât să fie ceasul?... A, mai e vreme... Ne mai telefonam de 
sărbători şi câteodată aşa, să ne întrebăm de sănătate. 

Dacă au ajuns la sănătate, bătrânii nu mai pot fi opriţi, 
aşa că Tudor se grăbi să întrebe: 

— Ştii ceva de Viorica Petrescu... femeia asta care se 
pare că l-a îngrijit? 

Bătrâna îşi ridică privirea. Alternativ, când capul, când 
mâinile se mişcau continuu. Din cauza concentrării, ţinea 
gura permanent deschisă. I se părea că aşa aude mai bine, 
de parcă pe acolo ar fi fost receptate şi nu emise sunetele. 

— N-am văzut-o niciodată, doar la telefon ce-am vorbit. 
Ştiu că Grigore era foarte mulţumit de ea, o lăuda mereu 
că-i o gospodină de mâna întâi, lui îi plăcea să mănânce 
bine, săracul, că nu-i lipseşte nimic. Fata lui să fi fost, aşa 
zicea, nu l-ar fi îngrijit mai bine... Acum şi voi, măcar de o 
carte poştală puteaţi să vă înduraţi. Barem la Crăciun... 

Tudor îşi lipi palmele a rugăciune. Cât de mult şi-ar fi 
dorit să fie înţeles! 

— Tanti Eleonoro, de aia nu ţi-am scris nici dumitale! Nu 
voiam să vă facem probleme. Am trăit şi noi vremurile 


astea, ştiam ce şicanaţi de Securitate sunteţi voi, ăştia cu 
rude în Occident! 

— De, răspunse bătrâna nu prea convinsă, voi ştiţi mai 
bine... Cât să fie ceasul? 

Ioana îşi reprimă un gest de iritare: 

— Ţi-a pomenit vreodată de testamentul lui? 

— Nu! făcu hotărât bătrâna şi se retrase ca dinaintea 
unui păianjen, şi nici nu l-am întrebat. Astea sunt chestiuni 
delicate... Totuşi, cum să vă spun... adică, nu pot să vă spun 
cu cuvintele lui, dar era de la sine înţeles că lasă întreaga 
avere doamnei Petrescu. 

Tudor păru că reflectează adânc: 

— Bătrânii sunt, de obicei, prudenţi... Eşti sigură că nu ţi- 
a lăsat vreo copie? 

— Nu mi-a lăsat nimic. Aşa ceva se ţine minte... Şi cum 
era să-mi lase?! Ultima oară ne-am găsit întâmplător pe 
Calea Victoriei, acum mai bine de patru'j de ani. Mi- 
amintesc bine, pentru că murise Stalin şi de bucurie ne-am 
cinstit cu câte o halbă la Carul cu Bere... Da' cât o fi 
ceasul?! A! Până la două mai e. 

— Ne-ai înnebunit cu ceasul! exclamă Ioana. Ai vreo 
treabă? 

— Nu, drăguță, am program de la doctor. Uite, din 
sticluţa asta trebuie să iau la ceas exact, fără abatere, altfel 
fac stop cardiac. Trebuie să ţin o disciplină straşnică. Chiar 
aşa mi-a zis medicul: „Coană Eleonoră, cu disciplină strictă, 
sari din suta de ani!“ 

— Mare scofală, mârâi loana pentru ea... Hai, tanti, să 
căutăm totuşi. Încercarea moarte n-are. 

— Ce să căutăm?! 

— Un eventual testament. Unde îţi ţii dumneata hârtiile 
mai importante? Actele? 

Bătrâna refuză sâcâită: 

— Dacă eu îţi spui că nu există, înseamnă că aşa e. La ce 
să-mi mai răvăşesc casa de pomană? Voi credeţi că m-am 
sclerozat, treaba voastră. lertaţi-mă un minut! 


Se ridică brusc şi se precipită spre uşă, târşindu-şi 
papucii cât putea de repede. Ioana rânji în urma ei: 

— Pârdalnica de vezică, norocul nostru! Repede, Tudore! 
Caută în scrin şi în frigider. Mulţi îşi congelează comorile, îşi 
închipuie că nu există tainiţă mai deşteaptă. 

— Băboiul poate să intre din clipă în clipă, spuse Tudor, 
trăgând nervos de sertare. 

— Fii liniştit, moşnegii au WC lung, constipaţi de profesie, 
şi câte o pereche de ochelari în baie... Să ne ocupăm urgent 
de pendulă. 

Puse o pereche de mănuşi şi deschise uşa de sticlă. 
Reflectă o secundă, apoi roti minutarul, dându-l înainte cu o 
oră. Două fără trei minute. 

— Am găsit! exclamă Tudor, scoțând din scrin un dosar 
jerpelit, legat cu un şnur verde. Aici îşi ţine actele. 

Scârţâitul uşii îi întrerupse. Bătrâna se îndreptă spre 
jilţul ei, ţinându-se de şale: 

— lertaţi-mă... Beteşugurile anilor celor mulţi. Ce mai 
râdeam de ele când eram tânără şi uite că m-au ajuns şi pe 
mine... Cât să fie ceasul? Vai de mine, e trecut de două, cum 
n-am băgat de seamă? Medicamentul... 

Se repezi spre noptieră, unde aşteptau la îndemână 
paharul cu apă, lingura, sticluţa albastră cu licoare, în fine 
bucăţica de zahăr pe care o îndesă între proteză şi 
căptuşeala obrazului fleşcăit. 

Cei doi urmăreau cu silă întreaga operaţiune, cum 
liorbăie, cum înghite poţiunea ca pe un elixir, ca de frica 
morţii. 

— Păi, tanti, noi ne cam ducem, s-a făcut târziu. Vorbim la 
telefon. 

— Da, da, duceţi-vă, spuse bătrâna, abia aşteptând să-i 
vadă plecaţi. Mă luă cu somnul, nu vă mai conduc... 

Tudor înaintă câţiva paşi şi comentă stupefiat: 

— Extraordinar, a şi adormit! 

Ca să se asigure, loana atinse umărul Eleonorei Manta. 
Aşteptă lipsa de reacţie şi răsuflă uşurată: 


— Doarme dusă... 

Tudor scoase un plic din haină şi îl strecură cu mâini 
febrile printre hârtiile Eleonorei, după care puse la loc 
dosarul sub un maldăr de bulendre, de fapt straiul de 
comând al bătrânei, închise sertarul şi grăbi să-şi reia locul 
pe canapea. 

Ioana respiră adânc: 

— Alea jacta est. Acum, totul este să ţină plastografia. 

— O să ţină, n-avea grijă. lestamentul face faţă oricărei 
expertize grafologice, Luciano e un as! Ce mama dracului, a 
păcălit el un Scotland Yard! 

— În schimb, tu l-ai păcălit anul trecut în afacerea cu 
aurul şi italienii nu prea uită. Mă ţine o grijă... 

— Fii serioasă, l-am plătit şi a uitat totul! Altfel nu mă 
servea. Pe urmă, uită-te la marfă! lreproşabilă. 

— Aşa e, ai dreptate, făcu Ioana cu gândul în altă parte. 
Nu trebuie să observe că a luat medicamentul cu o oră 
înainte... că s-a umblat la ceas... Deschise din nou pendula 
şi restabili ora reală. 


XXX 


În locul bătrânei zăpăcită de emoție - Doamne, de când 
nu mai avusese atâţia oaspeţi! - ceaiul (era ora cinci) îl servi 
Viorica Petrescu. Deşi pentru prima oară în casa Eleonorei, 
se descurca perfect, găsea ce-i trebuie fără să întrebe, se 
mişca uşor, cu siguranţă de gazdă. De la prima privire 
realizai că este o femeie capabilă, pe care, dacă se întâmpla 
să fiţi în aceeaşi echipă, te puteai bizui. 

Tudor, care nu mai băuse ceai de când purta spielhosen 
şi berete marinar, se uită îngreţoşat la zeama ruginie din 
ceaşcă. 'Iot cu greață înregistră şi vocea mieroasă, „susur 
perfid de şarpe“, a Petreascăi: 

— Cum vă mai simţiţi, doamna Eleonora? 

Bătrâna îi surâse recunoscătoare: 


— Mulţumesc de întrebare, drăguță, bi... binişorel. Am 
scăpat ca prin minune, îi explică avocatului lunian, care 
părea să prezideze asistenţa, cu degetul gros proptit în 
răscroiala vestei, într-o atitudine caracteristică. 

— Mă bucur. 

— De fapt, am avut un mic atac, urmă cu voluptatea şi 
insaţietatea bătrânilor când vorbesc despre propriile lor 
boli. Emoţiile astea nu mai sunt pentru mine. Se poate muri 
şi de bucurie... Gândeşte-te şi dumneata, mi-am revăzut 
nepoţii după o despărţire de douăzeci şi cinci de ani... Da' 
cât o fi ceasul? 

loana interveni pe un ton de mare doamnă, silită de 
împrejurări să se adreseze unor plebei: 

— N-aş vrea să fiu antipatică, dar mi-ar plăcea să ştiu ce 
caracter are întâlnirea aceasta. Nu-i reuniune de familie, nu 
aduce nici a oficial. 

— Ce importanţă are? o temperă frate-său. Ne-am 
întâlnit şi gata. 

Viorica Petrescu îşi ocupă cu dezinvoltură locul la masă. 
Era proaspăt coafată şi fixativul ieftin mirosea de la câţiva 
paşi. Cu ticu-i caracteristic, în lipsa învelitorii, începu să 
netezească blatul mesei. 

— Am vorbit şi cu don' avocat, e dreptul meu să asist la 
deschiderea testamentului, ăsta noul... 

Ioana declară cu nasul în vânt: 

— Am promis că vom fi generoşi şi nu ne luăm cuvântul 
înapoi. 

Avocatul lunian tuşi încurcat, schimbându-şi poziţia în 
fotoliu: 

— Din păcate, este vorba despre cu totul altceva. Doamna 
Petrescu se îndoieşte de autenticitatea documentului 
descoperit la mătuşa dumneavoastră. 

— Presupun că doamna este expertă în materie, observă 
Ioana cu sarcasm. 

Petreasca replică înţepată: 

— Dar nici de la împins vagoane nu vin. 


— Vă rog, interveni lunian, suntem aici ca să ne 
înţelegem. 

— Nu uitaţi că sunteţi avocatul nostru, apăsă loana. 

— Exact în interesul dumneavoastră mă aflu aici, la 
deschiderea... 

Gongul pendulei bătu rar, de trei ori, întrerupându-l. 
lunian îşi privi nedumerit ceasul şi ridică din umeri. 
Bătrâna se grăbi să explice: 

— Nu vă luaţi după bombănitul dumneaei - şi arătă spre 
pendulă - s-a zăpăcit de cap. Asta de alaltăieri, de când aţi 
fost la mine, tu şi cu Tudor. Ora o arată bine, doar că bate 
aiurea. 

Viorica Petrescu nu se lăsă abăâtută de la ale ei: 

— Pui gâtul, testamentul ăsta nou e falş! Domnul Grigore 
ne socotea familia lui adevărată, ţinea la copii şi vroia să le 
facă un rost. Despre neamurile din Canada mi-e şi ruşine să 
spui ce zicea... Crocodili renegaţi, tot insulte din ăştia, dar 
aşa era răposatul, se esprima fără pardon. 

— Nu vă ambalaţi, o domoli lunian, să vedem întâi 
testamentul. 

Femeia schiţă un vânt puturos: 

— Parcă cine se uită la falşurile lor? Se găsi testamentul 
la ţanc, acilea, taman când picară dumnealor din cel capăt 
de lume. Se brodi ca la bobi! 

Eleonora Manta scânci: 

— Vă rog, nu vă enervaţi... Îmi transmiteţi... Cât o fi 
ceasul? M-a speriat rău atacul ăsta din urmă. 

— Lasă acum atacul, tanti, făcu Tudor nerăbdător, dă-ne 
testamentul. 

— 'Ţi-e uşor să vorbeşti. Voi aţi plecat şi habar n-aţi avut. 

Ioana replică ofensată: 

— Ne scoţi pe noi vinovaţi? Când am plecat, erai bine 
sănătoasă, luaseşi doctoria şi ţi se făcuse somn. Era normal 
să plecăm. 

— Păi, dacă aşa mi-a zis medicul! Să iau siropul la două şi 
după aia să mă bag neapărat în pat. Ereau ceasurile două? 


Ereau... Uitaţi testamentul, cum o fi ajuns şi ăsta aici, 
Dumnezeu ştie. Drept e că nici ţinerea de minte nu mă mai 
reazămă... 

Avocatul lunian verifică plicul intact, apoi, cu acordul 
asistenţei, îl desigilă. 

— Mda... Începu dregându-şi vocea. Avem de-a face cu un 
testament olograf, întocmit la Bucureşti, pe data de 22 
februarie 1998, adică acum cinci luni. 

— În mod clar, ultimul şi cel mai recent, sublinie gras 
Ioana, cu pleonasm. 

Iulian o opri, ridicând un deget: 

— Vă rog... Deci! Fu, subsemnatul Manta Grigore, 
domiciliat în Bucureşti... şi aşa mai departe, nesilit de 
nimeni şi aflat în deplinătatea facultăţilor mele fizice şi 
mentale, dispun prin prezentul testament ca întregul meu 
patrimoniu să revină unicilor mei nepoți, Tudor Manta şi 
Ioana Manta, stabiliţi actualmente în Canada, oraşul 
Toronto etc... În afara considerentelor de familie, înţeleg să 
realizez astfel un legitim act de reparaţie față de rudele 
mele spoliate de legile strâmbe, comuniste, în vigoare la 
data plecării lor din ţară... urmează data, semnătura şi 
inventarul bunurilor testate. 

Viorica Petrescu izbucni: 

— Şi mie?! La copiii mei, nici un capăt de aţă? 

Ioana îşi reluă aerul de „grande dame“ nobilă şi distinsă: 

— A socotit probabil că s-a achitat din viaţă de obligaţii, 
noi nu ştim ce aţi primit de la el. Oricum, fratele meu şi cu 
mine ne-am gândit să vă oferim o compensație onorabilă 
pentru eforturile depuse. Dar despre asta vom mai discuta. 

Petreasca se  aplecă peste masă, atingând-o cu 
răsuflarea: 

— La tribunal! Să vedem ce-or zice de falşul ăsta. 

— Să ne judecăm, fu de acord Tudor bine dispus, n-avem 
ce pierde. 

— Foarte bine. Să ne lămurim cum de vine, de unde s-a 
ivit falşul, cum de doamna nepoată ştia pe de-a rostul 


cuvintele din testament „spoliat, reparaţii, legi strâmbe 
comuniste...“ 

lunian îşi astâmpără un zâmbet, prefăcându-se interesat 
de portretele agăţate pe pereţi. Viorica Petrescu continuă şi 
mai înverşunat: 

— P'ormă, cum de-ajunse testamentul la coana Eleonora? 
Acum să mă ierte dumneaei, că-i de faţă, dar răposatul din 
găină bătrână şi proastă n-o scotea. E cumsecade, aşa 
zicea, dar fără minte şi nefolositoare ca o ciubotă 
desperecheată! Şi uneia ca dumneaei vreai să-mi spui că i-a 
dat testamentul la păstrare? 

Eleonora Manta se minună: 

— N-aş fi zis că Grigore poate fi atât de răutăcios! Îl ţin 
minte de când umbla în costumaş tirolez din piele de drac. 
Era un băieţel foarte ascultător, îşi spăla singur urechile, 
fără să-i spună nimeni... 

— Treaba voastră de nebuni! spuse fără adresă Viorica 
Petrescu, strângându-şi geanta şi inevitabila sacoşă de 
plastic „ilustrată“. Ne vedem la tribunal! Şi iartă-mă coană 
mare de vorbă proastă, eu n-am făcut decât să-l imitez pe 
don' Grigore. 

— Drum bun, cale bătută! râse în urma ei Tudor. 

Ioana îşi stinse nervoasă ţigara şi aranjă o pernă sub 
capul bătrânei, care începuse să moţăie. 

— Foarte bine, să decidă tribunalul. 

— Hm, declară lunian enigmatic, în locul dumneavoastră, 
eu aş mai reflecta. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că avem categoric de-a face cu un fals, în consecinţă 
un act lovit de nulitate. Mai adaug că, în materie de fals, 
există sancţiuni severe. 

— Cum puteţi fi atât de sigur în absenţa unei expertize? 

lunian scoase ochelarii din etui, ca şi cum ar fi avut de 
gând să-i folosească, dar rămase cu ei în mână, gesticulând 
larg: 


— Domnule Manta, de-a lungul unei cariere de peste 
treizeci de ani, am constatat că cea mai frecventă greşeală 
a subiecţilor unui delict, ca să nu spun infractori, este aceea 
de a-şi subestima adversarul. 

— Concret, ceru loana. 

— Adică, de a-i crede mai proşti pe alţii. În speţă, Viorica 
Petrescu este, fără îndoială, o femeie simplă, cu regretabile 
minusuri în educaţie, dar nici pe departe o neghioabă. 
Observațiile ei vizavi de identitatea termenilor folosiţi de 
dumneavoastră cu a acelora din testament izbeşte până la 
concludent. 

— Sunt termeni intraţi în uzul general, după 1990. 

— Nu zic nu, dar într-un conflict, acest „leit“ pune pe 
gânduri. Pe de altă parte, dacă eram anchetator, m-aş fi 
întrebat ce s-a întâmplat cu pendula. Convingerea mea este 
că dumneavoastră aţi deranjat-o, având nevoie de un... 
aranjament de timp. Pendula a fost iniţial dată înainte, apoi, 
într-un răstimp foarte scurt, corectată. Dar - zâmbi - aţi 
făcut greşeala să vă ocupați numai de ace, nu şi de gong. 
De aici discrepanţa dintre ora cinci de pe cadran şi numărul 
bătăilor, doar trei. Repet, un anchetator ar medita şi 
specula mult pe această temă. 

— Mă scuzaţi, maestre, râse Tudor, dar acum speculaţi 
dumneavoastră. Nu cu chiţibuşuri din astea desfiinţezi un 
document. 

Avocatul lunian îşi puse ochelarii pe nas, se apropie de 
fereastră şi ridică testamentul în aer. 

— Nici cu asta? După cum puteţi remarca, „autorul“ a 
folosit o foaie de hârtie specială, cu filigran. Priviţi-o în zare 
şi încercaţi să descifraţi înscrisul transparent din interior. 

Fraţii Manta se apropiară crispaţi. Da... Se vedea bine de 
tot. Pe întreaga pagină, rând la rând, repetându-se de zeci 
de ori, se putea citi o dată: may 1998. 

— Nu pricep, şopti ludor. Ce-i asta? 

— Data de fabricaţie a hârtiei respective. Procedeul e 
folosit frecvent în Vest, din diverse raţiuni. 


Consternată, Ioana îşi duse mâna la gât. 

— În cazul nostru înseamnă... 

— Că falsul este cutremurător de fals, surâse lunian. Fiţi 
puţin atenţi! Grigore Manta a decedat în aprilie '98, iar 
testamentul de faţă a fost redactat, semnat şi datat cu o 
lună înainte de deces, recte în martie '98. Pe de altă parte, 
hârtia filigran mărturiseşte altă dată - mai 1998. Cum s-ar 
spune, a fost folosită înainte de a fi fost fabricată. Şi, mai 
clar, răposatul v-a lăsat averea lui la o lună după ce murise. 
Bizar, nu? 

— Trebuie să fie o greşeală, se bâlbâi Tudor. 

— Intenţionată, domnule Manta. Plastograful v-a jucat un 
renghi dintre cele mai perfide. Să certifici şi, în acelaşi 
timp, să infirmi categoric pe acelaşi document unul din 
elementele sale esenţiale, aşa cum este data, mai ales la un 
testament, e o performanţă! Ştia sigur că trucul nu va trece 
de expertiză. 

„Canalia de Luciano“, gândi Ioana, cu privirea aţintită în 
gol. „Ne-a plătit poliţa cu vârf şi îndesat...“ 

Tudor se agăţă de mâneca avocatului, care îşi închidea 
mapa: 

— Ce părere aveţi, maestre, mai putem face ceva? 

— Bagajul, rânji lunian. De la Petreasca nu obţineţi nici 
măcar un bilet de metrou. Doamnă... domnule... omagiile 
mele. 

Scârţâitul uşii o trezi pe bătrână din moţăială: 

— A, tot aici ereaţi? Nu pot să-mi explic în ruptul capului 
cum de Grigore folosea termeni atât de vulgari! Găină 
bătrână... Ce păcat! Era adorabil în costumaşul lui tirolez şi 
se dădea în vânt după pelteaua de piersici. Eu o găsesc 
fadă... 


GRASĂ ŞI PROASTĂ 


Bu sunt o femeie fericită, obişnuia să afirme Felicia 


Dragoman ori de câte ori avea ocazia, şi recunosc, de ce să 
nu recunosc?, că am avut noroc. Chiar şi numele... ha, ha, 
ha! - dacă e să te iei după toate fleacurile astea care se 
scriu acum prin reviste, e predestinat. Felicia, nu? - de la 
Felix, adică fericire... Cum, nu ştiai? leoria ar fi că 
prenumele prefigurează destinul. 

Lili se miră, trăgând cu poftă de ocnaş din ţigară: 

— Serios?! Ce te faci atunci cu Virginia? Da, da, Virgi, 
amica noastră comună... Încă din liceu, umpluse un caiet cu 
numele amanţilor. Sau poate că i se trăgea de la staţia 
Virgiliu, unde făcea maică-sa trotuarul! 

— N-aş putea să-ţi spun, dar la mine se potriveşte! Tu îţi 
dai seama? Sunt de două ori fericită! În primul rând, pentru 
că sunt într-adevăr fericită şi, în al doilea, pentru că o 
realizez. În general, oamenii ştiu să regrete clipa de extaz, 
nu s-o şi aprecieze. 

— Hm, în general, oamenii îşi pot număra clipele de extaz 
dintr-o viaţă pe degetele de la o singură mână şi nici aia 
completă. 

— Dumnezeule, se cutremură Felicia, cât poţi fi de 
prozaică! 

Era o femeie mignonă, rotundă, depăşind deja limita 
dintre sexy şi prea plin, cu carnaţia satinată a excesului de 
foliculină. O undă de lascivitate, emanând din întreaga 
făptură, împreună cu căldura obrajilor foarte proaspeţi 
dădeau impresia la orice oră din zi că abia părăsise patul. 


Era prost făcută, se îmbrăca ridicul - în totul, o caraghioasă 
-, dar, incontestabil, deborda de feminitate. 

Lili, în contrast absolut, genul de intelectuală uscată, care 
n-a aflat că pe lume există şi rochii frumoase, coafor şi 
cosmeticiană, o privea sceptică: 

— Cum s-ar zice, de opt ani o ţii nonstop într-o fericire. 
Nu te-ai plictisit? N-a devenit monoton? 

Felicia zâmbi cu gropiţe: 

— Eu ştiu că acum faci pe deşteapta cu mine, mă 
consideri o proastă grasă, dar nu mă supăr. Sunt prea 
mulţumită de viaţă, de tot ce mă înconjoară, ca să-mi pese 
de acriturile pe care mi le serveşti. Tu eşti nemulțumită de 
tine şi te răzbuni pe cine poţi. 

Fără să abandoneze ţigara veşnic aprinsă - nici nu ţi-o 
puteai imagina altfel -, Lili strânse şiretul care-i ţinea coada 
de cal. Zâmbea, impresionată în sinea ei de justeţea 
observaţiei. În general, nu dădea doi bani pe mintea 
Feliciei, dar trebuia să fie de acord că uneori emitea 
judecăţi de bun-simţ, „chiar dacă le gândeşte numai cu 
ovarele“. Deosebit, Felicia era un om drăguţ, bună în 
accepțiunea curentă a cuvântului şi, recunoştea Lili cu 
amărăciune, singura prietenă care-i suporta sarcasmele; ar 
fi fost imposibil să n-o iubeşti. Stinse ţigara cu un gest brusc 
şi sări în picioare: 

— Mă duc să-ţi fac o cafea. 

Felicia îşi ridică speriată mânuţele pline de inele: 

— Am fugit! Am întâlnire cu Marius la „Ştefănel“. Dacă 
întârzii, intră în panică, ştii cum e el... 

Se repezi la oglinda fixată pe uşa sufrageriei, verificându- 
şi din toate părţile silueta de răţişoară: 

— Cum arăt? se interesă îngrijorată. Totdeauna am 
emoţii... 

Lili începu să râdă: 

— Draga mea, eşti unică! Cum naiba reuşeşti să mai ai 
emoţii de logodnică după opt ani de căsătorie?! 


— Aceleaşi emoţii ca la prima întâlnire şi, de fiecare dată, 
cu ceva în plus, sublinie Felicia, iar obrajii învăpăiaţi şi ochii 
strălucitori o confirmau din plin. Cu un gest plin de 
spontaneitate îşi îmbrăţişă prietena: sunt atât de fericită, 
Lilişor! De prea-plin, simt uneori că aş putea exploda şi îmi 
pare rău că nu e toată lumea la fel... 

Lili ştia că nu minte, că nici măcar nu exagerează. Era de 
ajuns să-i vezi împreună, iar ocaziile fuseseră nenumărate, 
ca să-ţi dai seama că femeia asta sărită de treizeci de ani şi- 
a păstrat intactă prospeţimea sentimentului, că, fără a 
înregistra cea mai mică diferenţă, continua să fie amorezată 
până-n cercei şi dincolo, de bărbatul ei. 

Situaţia crea, nu o dată, dificultăţi celor cu care aveau 
de-a face. De pildă, la mesele importante, unde de bonton 
este să separi perechile, Felicia nu accepta în ruptul capului 
alt loc decât cel de lângă Marius şi intra în comă dacă, o 
dată abandonate tacâmurile, nu putea să-l ţină de mână, 
aşa cum obişnuiesc s-o facă cuplurile de îndrăgostiţi la 
cinema, în cele dintâi şi irepetabile ceasuri de idilă. De când 
se cunoşteau, nu fuseseră despărțiți o singură zi. Nu mai 
departe de anul trecut, Lili, împreună cu Nelu, soţul ei, îi 
însoţise pe Dragomani într-o excursie prin ţară. La Sibiu, 
din pricina unui festival oarecare, nu găsiră camere la hotel 
şi, după o serie de peripeții care îi agasaseră pe toţi, cu 
excepţia Feliciei, netulburat fericită atâta vreme cât Marius 
se afla lângă ea, trăseseră în gazdă la un ţăran din 
împrejurimi. Casa fiind full de mugşterii, obţinuseră cu greu 
o singură odăiţă cu două paturi. 

Ulterior, Lili şi Nelu aveau să comenteze îndelung 
noaptea petrecută în comun, mai exact show-ul desfăşurat 
de Felicia. Marius trebuia s-o ţină în braţe fără o clipă de 
abatere, fătuţa mărturisind senină: „nu pot să dorm dacă 
nu-i simt mâinile pe sâni“; la cea mai timidă tentativă de 
desprindere a nefericitului, Felicia se trezea instantaneu, 
lansându-se într-un recital penibil de gângureli şi 
miorlăială. 


Căpiaţi, însă, îi lăsase ceremonialul - spus pe şleau - 
privatei, unde Felicia trebuia condusă şi asistată. 
Chestiunea era oricum stupefiantă, dar paroxistice li se 
păruseră lipsa de jenă, candoarea şi firescul aplicate de 
Felicia. Nu s-ar fi comportat mai natural aranjând un 
buchet de flori în glastră şi, fără îndoială, pentru ea 
„normalul“ între doi oameni care se iubesc căpăta sensuri şi 
dimensiuni pe cât de vaste, pe atât de speciale. 

„Orice mi-ai spune“, repeta Nelu consternat, „chestia cu 
tronul e patologică. Ea îşi închipuie, probabil, că «produce» 
zambile şi garofiţe de munte, iar el e un bou cu nările 
astupate...“ 

În realitate, nu ştiai ce gândeşte „boul“. Era bonom şi 
patern, un soţ iubitor şi, în orice caz, chiar dacă cu unul sau 
două semitonuri mai jos, prezent pe aceeaşi partitură. 

„E caraghioasă până la grotesc, roşeşti tu în locul ei, 
fistichie, penibilă şi tot ce pofteşti, dar pe deplin 
FERICITĂ!“ - conchise Lili a mia oară, punându-şi de o 
cafea. Se ştia cu şapte clase, din toate punctele de vedere, 
peste Felicia. Nu era o gâscă, avea o siluetă fină, citea mult, 
dar - şi îşi desfăcea braţele exasperată - toate acestea nu o 
făceau fericită. 

— ...nu Zic fericită ca dropia asta care-i o excepţie, ci 
măcar mulţumită. Uite, rosti ea cu voce tare vorbind 
singură, pentru că nu avea prietene şi îi lipsea confesiunea, 
nu ţin minte, în doişpe ani de când sunt cu Nelu, să mă fi 
mâncat o singură dată din ochi! Să mă dezbrace din priviri, 
să se scoale brusc de la masă şi să mă azvârle în pat! Să 
tragă pe dreapta la mijlocul şoselei şi să facem sex!... Dar 
ce bat eu câmpii? Practic, nici nu se uită la mine şi, dacă se 
uită, nu mă vede! 

Nu, nu o vedea, era adevărul curat, şi nu se putea avansa 
nici o scuză. Avea un serviciu comod şi nici un fel de 
preocupări majore, nu existau probleme de familie, nu 
trebuia să se ducă nici măcar la dentist, gândea otrăvită Lili 


care suferea cumplit din cauza dinţilor, nu-şi bătea capul cu 
împărăţiile; trecea pe lângă toate „nesimţitor şi rece”. 

— Au furat Flota?! Ei şi? Cu ce mă afectează pe mine, 
Panaitescu M. Ion, zis Nelu, chestiunea? De câte ori mă 
plimb eu cu vaporaşul? Şi, dacă am chef într-o zi, tot banii 
ăia îi dau pe bilet. 

— Hai că eşti tembel, îl repezea câte un coleg de birou, 
trântind furios ziarul cu pricina. Noi vorbim de Flotă, 
domnule, Flota Patriei, şi tu îi tragi cu pârţurile care plimbă 
sindicaliştii epocii de tranzit duminică dimineaţa la 
Herăstrău! 

—  Demagogie, nene! surâdea imperturbabil Nelu. 
Explică-mi concret ce treabă ai matale cu Flota? Că-s 
bărcuţele din Cişmigiu sau Invincibila Armada?... 

Colegii râdeau, convinşi că şarjează, dar Lili era cea mai 
în măsură să cunoască adevărul. Nimic nu-l putea afecta în 
profunzime pe acest bărbat; un bărbat suplu, cu trăsături 
accentuate, în fond şi de-a binelea urât, urâţenia aceea 
particulară (francezii deţin campionatul) însoţită de o 
inefabilă eleganţă a întregii făpturi. 

Uneori, imaginându-şi propriul deces, Lili se gândea 
cutremurată la indiferența cu care Nelu ar primi situaţia. 
Nici o singură abatere de la program: după serviciu - bazin 
sau biliard, un thriller la televizor, apoi somn dulce, într-un 
dormitor în care nu mai fumează nimeni noaptea. 

Bănuiala otrăvitoare însă, devenită obsesia insomniilor 
vegheate de o lună hepatică, era că Nelu nu întâlnise încă 
femeia care, fatalmente, avea să-i sucească minţile. Cea 
după care începi să tânjeşti la patruzeci de ani. Cu pântece 
plat şi obraz proaspăt. Să-i miroasă gura a flori... A flori, nu 
a tutun, nu a ficat leneş, nu a dentist şi nu a cură de usturoi 
valabil în o mie de afecţiuni. Aşa începuse campania de 
înlănţuire prin izolare a lui Nelu, pieptănând atent toate 
relaţiile, excluzând femeile competitive şi, în primul rând, 
pe cele mai tinere decât ea. 


Cu Dragomanii păstraseră relaţiile, pentru că nici aşa nu 
se poate, să nu-ţi mai intre nimeni în casă, dar, în primul 
rând, o socotea pe Felicia total inofensivă. Îndrăgostită de 
nu vedea pe unde calcă, nu l-ar fi schimbat pe Marius 
(„Muţunel“) nici cu Alain Delon de-acum treizeci de ani. 
Separat, Nelu, chiar dacă nu era vreun superintelectual, n- 
ar fi suportat o idioată în intimitate. 

„Nu-i primejdioasă“, conchisese definitiv Lili, 
concentrându-şi atenţia asupra juncanelor născute în anii 
crizei din Afghanistan. 

„Tragedia“ pogori pe hornul Dragomanilor într-o zi de 
martie. Ca de obicei, Felicia aştepta la poarta Institutului să 
iasă Marius de la serviciu. La sugestia lui şi contrar regulii, 
se duseră direct acasă. Felicia, mare gurmandă, se dădea în 
vânt după haltele unde ciugulea o pizza, un pateu sau o 
îngheţată pentru ca, vorba lui Nelu, să nu mănânce după 
aia pe stomacul gol. Planau vreo oră-două prin târg şi 
rareori îşi regăseau apartamentul din Maria Rosetti înainte 
de şapte seara. Urma cina, cea mai importantă masă a zilei, 
vârfuită întotdeauna de câte o mostră de rafinament 
culinar; Felicia o aducea în final cu mare fast, surpriză 
acoperită de un şervet brodat. Marius avea voie să 
ghicească de trei ori despre ce este vorba. Ca să-i facă 
plăcere, nu reuşea niciodată, şi lipsa de perspicacitate îl 
costa „trei pupicuri dulci ă la Richard Gere“. 

Evenimentul, care pentru orice alt cuplu ar fi însemnat o 
abatere mai specială de la diurn, luă proporţii de catastrofă 
în familia Dragoman. Marius, biolog la un institut de 
cercetări, trebuia să plece în Africa de Sud, unde izbucnise 
o epidemie de ciumă. O plecare urgentată de proporţiile şi 
virulenţa flagelului; Marius, de altfel, se şi vaccinase în 
dimineaţa respectivă. Bref, un refuz era de neconceput, 
echivalând cu concedierea, după cum la fel de neconceput 
era ideea că Felicia l-ar putea însoţi. 

Când, alertaţi telefonic pe ton şi în termeni dramatici, 
ajunseră la Dragomani, Lili şi Nelu rămaseră consternaţi. 


Apartamentul era întors pe dos - ai fi zis că oamenii se mută 
când, în fond, se făceau doar nişte valize - şi Lili, 
suflecându-şi mânecile, nu-şi ascunse părerea: 

— Nimic nu vă dă dreptul să vă pierdeţi capul. Cu puţin 
bun-simţ, totul se poate rezolva în jumătate de oră. Hai să 
vedem, de ce are nevoie Marius acolo? Un şort, o pălărie, 
multă lingerie de bumbac, trusa de bărbierit, un termos şi 
fierbătorul electric. 

— Ce vesel! exclamă Nelu. Ca la picnic. 

Lili îi îndreptă o privire otrăvită: 

— Nu-i momentul s-o faci pe spiritualul!... Ce-ar mai fi? 

— Prezervativele, sugeră în surdină Nelu. 

Marius îşi ridică ochii, dureros surprins, iar Lili şuieră: 

— Ce bestie poţi să fii!... Hai, draga mea, păstrează-ţi 
cumpătul. 

Umflată de plâns, cu fruntea încinsă de o cârpă udă, 
Felicia plimba boarfele de colo-colo, le strângea la piept, le 
punea în valiză, se răzgândea, fiece obiect cazat 
smulgându-i noi hohote disperate. Era imposibil să nu te 
gândeşti la durerea unei văduve, organizând ultima toaletă 
a răposatului: comândul. 

Marius, răvăşit, încerca să păstreze controlul situaţiei, 
dar chestiunea nu părea prea simplă. 

— Poate puteţi voi s-o liniştiţi, eu unul sunt terminat. 

Felicia, bâzâind nonstop, o ţinea pe a ei. Era asaltată de 
presimţiri, simţea cu toată fiinţa că se va întâmpla o 
nenorocire: nu se vor mai vedea niciodată, visul lor de 
fericire s-a terminat, a intuit dintotdeauna că-i prea frumos, 
în opt ani de paradis nu s-a întâmplat să fie despărțiți mai 
mult de zece ceasuri, acum pleacă pentru cel puţin o lună 
de zile... Nu, hotărât nu va rezista, are inima slabă... 

Marius îşi zdrobea degetele neputincios. Zadarnice 
exemplificările, trimiterile la piloţii de cursă lungă şi la 
marinari, la cazurile de forţă majoră, război, puşcărie sau o 
excursie NASA pe Lună... 


— Al naibii să fiu, dacă n-aş renunţa! Dar suntem plini de 
datorii şi, dacă refuz să mă duc, ăia mă zboară din Institut 
şi ştiţi cum e acum cu Cercetarea! 

— Mai bine şomer!!! - urlă Felicia, prefer de o mie de ori, 
decât să te ştiu departe şi în primejdie! Mai sunt şi alţii fără 
slujbă... N-am să am o secundă de linişte! 

— Şi cu datoriile ce facem?! 

— N-ajungem la Bastilia, fii liniştit! N-am văzut pe nimeni 
închis pentru datorii... 

Show-ul cel mare însă era rezervat Otopeniului, unde 
reuşi să alarmeze întreg aeroportul. Se agăţă de Marius, 
nu-l lăsă să părăsească holul, se luptă cu polițistul de la 
intrarea în vamă, leşină, îşi reveni la punctul sanitar. Lili şi 
Nelu promiseră cu jurământ că vor avea grijă de ea, n-o vor 
lăsa singură nici o clipă etc. De altfel, se hotări ca Felicia să 
locuiască la ei până la întoarcerea lui Marius. 


Zilele care urmară semănau atât de bine cu iadul, încât 
Nelu îşi manifestă intenţia să se cazeze, la rândul lui, la 
vreun amic. Bocet continuu, crize de inimă, ceaiuri şi 
prişniţe, atmosferă tensionată însemnau cu mult mai mult 
decât putea să îndure un bărbat a cărui viaţă normală se 
desfăşura într-un pastelat dolce far niente, în prezenţa 
discretă a unei Lili. Cel mai curios i se părea însă apetitul de 
speriat al Feliciei. Băga în ea cu disperare, aragazul duduia 
fără oprire, în casă se instalase un miros pertinent de 
merinde gătite, ca la cantine, coşul de gunoi trebuia dat de 
trei ori pe zi afară. Premieră absolută pentru Panaiteşti, ca 
şi cele cinci pâini cumpărate zilnic. Vânzătoarea, veche în 
cartier, se interesase dacă au deschis cumva vreo pensiune. 


— Aşa se manifestă durerea la unele persoane, îi explică 
Lili. Intră în bulimie. E o formă de manifestare a instinctului 
de conservare. 

— Hm, mă întreb ce o fi îngurgitând atunci când e 
veselă? Te mai miri că nefericiţii au datorii? 

— Nu fi meschin, o apăra moale Lili. 

Dovedea în general o răbdare îngerească, ridicând a 
mirare sprâncenele lui Nelu. Nici prin cap nu-i trecea că, în 
sinea ei, Lili exultă, încasând cu satisfacţie clandestină toate 
mofturile şi capriciile Feliciei, de parcă ar fi venit din partea 
unei vedete. Ba le şi încuraja, nepregetând, de pildă, să 
intre în bucătărie şi să-şi încingă sorţul în miez de noapte 
pentru că Felicia poftea sfâşietor la o farfurie de papanaşi. 

„Nu-i vina ei, sărăcuţa“, o căina ipocrit Lili, „de mică toţi 
au răsfăţat-o...“, acceptând, spre exasperarea lui Nelu, să 
se impună sub toate aspectele. La televizor se vizionau 
acum doar desene animate şi filme sud-americane cretin 
zaharate, fiind respinse cu convulsii cele western ori 
thriller, după care Nelu se dădea în vânt; sau, isteric 
friguroasă, adora atmosfera de etuvă, speriindu-se cu ţipete 
mici de orice iniţiativă de aerisire. lar Nelu, care dormea şi 
iarna cu geamul cel puţin întredeschis, se sufoca, avea 
impresia că-i prizonier într-o seringă mirosind a sex şi 
subsuori încinse. Cât despre baie... Pur şi simplu, o uita 
Dumnezeu acolo, dura câte trei-patru ceasuri, după care 
apărea în pegnoir de culoarea piersicii, proaspătă ca un 
cozonac abia scos din cuptor şi, fără îndoială, ispititoare. Pe 
ceafa grăsuţă se îmbârligau câţiva cârlionţi scăpaţi din 
agrafa de chihlimbar. 

Pe toate acestea însă Lili le observa mai puţin. Se simţea 
doar încântată că îi poate oferi lui Nelu, pe viu, o mostră de 
femeie imposibilă şi, prin comparaţie imediată, se socotea 
strivitor şi categoric în avantaj. 

Când se simţea mai liniştită, Felicia făcea conversaţie. 
Asta însemna evocarea şi reevocarea până la saţ a unor 
întâmplări tâmpite, ale căror eroi erau inevitabil tot nişte 


tâmpiţi, ea şi Marius, picta de cel puţin cinci ori pe zi 
portretul desăvârşit al lui Muţunel, nu ostenea repetându-i 
cât îl iubeşte, cât o iubeşte, cât se iubesc ei doi... În pauze, 
lansa sfaturi de viaţă şi doar un imbecil n-ar fi băgat de 
seamă că nu dă doi bani pe Lili ca femeie: 

— „Tu eşti prea rece, o dădăcea cu blândeţe. Sunt 
grozav de necăjită, dar asta nu înseamnă că umblu cu ochii 
legaţi. Văd tot ce se petrece în jurul meu şi, crede-mă, ce 
observ eu la voi nu-mi place deloc, ba chiar mă întristează. 
Uite, sunt aici de aproape două săptămâni şi nu v-am văzut 
niciodată îmbrăţişându-vă! 

— Există unii, ricană Lili, care-şi închipuie că pentru aşa 
ceva s-a inventat dormitorul. 

— Că veni vorba de dormitor! Îl folosiţi cu rândul. De ce 
nu mergeţi la culcare împreună? Mi se pare inadmisibil... 
Sau felul în care mâncaţi! Care a înghiţit mai repede se 
ridică de la masă, fără să-l aştepte şi pe celălalt să termine. 
Nelu fuge la televizor, tu te grăbeşti la vase. Nici nu-ţi dai 
seama cât de importante sunt aceste amănunte... Pe urmă, 
de ce îi permiţi să se ducă singur la biliard? 

— Întâi, zâmbi Lili, că Nelu nu-mi cere permisiunea, al 
doilea - pe mine mă plictiseşte chestiunea, al treilea - 
amândoi simţim nevoia să mai respirăm şi altceva decât 
CO.-ul eliminat de plămânii celuilalt. 

— Acum, iar te crezi straşnic de deşteaptă. Poate că sunt 
o proastă, dar de atâta lucru pot să-mi dau seama. Între voi 
nu există decât obişnuinţă şi indiferenţă, iar tu eşti vinovata 
principală... Nu-ţi mai spun cât de surprinsă am fost 
constatând că nu-ţi aduce niciodată flori, şi chiar eu însămi 
mă aşteptam la acest mic gest. Marius... 

— Lasă-l pe Marius, că-l ştiu pe dinafară. După capul tău, 
cum ar trebui să procedez? 

Se amuza făcând investigaţii în creieraşul de păsărică. 
Tot ce spunea erau fleacuri de reviste căministe, dar parcă 
te puteai aştepta la altceva din partea ei? Felicia însă se lua 


în serios. Aprinse o ţigară ca să se fasoneze. O ţinea cu 
palma larg deschisă, ca fetiţele când se joacă de-a 
„cucoanele în vizită“. 

— Repet, draga mea, eşti mult prea rece, cred că, dacă ai 
trăi într-un frigider, nu ai fi mai îngheţată. Bărbaţii trebuie 
stimulaţi, dar tu nu te străduieşti defel. Pentru că suntem 
între prietene, altfel nu m-aş amesteca... Voi de ce nu faceţi 
dragoste deloc, deloc? 

Lili roşi, neascunzându-şi perplexitatea. Cealaltă o privea 
deschis, cu ochi candizi, de viţică, şi gura deschisă, de parcă 
ar fi aşteptat o cireaşă. 

— Nu mi se pare normal, urmă Felicia, ca doi soţi să 
doarmă în acelaşi pat, spate în spate, fiecare cu veilleusa 
lui... 

Lili încercă să râdă, găsindu-şi de lucru cu obiectele de 
pe masă: 

— Nu-mi spune că, de două săptămâni, îţi petreci nopţile 
cu ochiul lipit de gaura cheii de la camera noastră. 

Nici un pic ofuscată, mereu senină, Felicia continuă pe 
acelaşi ton didactic, plin de răbdare: 

— Scumpa mea, ai uitat că mi-ai dat dormitorul de lângă 
baie. Plâng în fiecare noapte de dorul lui Marius, doar 
Dumnezeu ştie cât sunt de îngrijorată, dar asta nu-mi 
astupă urechile. Aud foarte bine. 

— Şi ce dracu' auzi?! 

— Păi tocmai aia, e că nu aud! 

— Ce să auzi, femeie?! ţipă exasperată Lili. 

— Doamne, cum nu înţelegi?! Voi nu folosiţi niciodată 
baia în timpul nopţii! Cel mult o singură dată, la cinci 
dimineaţa, şi atunci se aude trasul apei la WC, şi nu bideul 
sau robinetul de la cadă. 

Consternată, Lili constată acid: 

— Ai un spirit de observaţie remarcabil. 

— Aşa şi aşa, respinse moale Felicia, observ doar ce mă 
interesează. M-aş simţi grozav de fericită dacă timpul pe 
care-l petrec la voi ţi-ar fi de folos. Suntem prietene, e firesc 


să te ajut. Cum mă ajuţi tu acum... Nu ştiu ce m-aş fi făcut 
singură. 

Lili se opuse de circumstanţă: 

— Exagerezi, oricine ar fi procedat la fel. 

— Nu sunt chiar atât de sigură, îşi ţuguie buzele Felicia. 
Femeile sunt geloase, nu-ţi oferă ospitalitatea decât dacă 
eşti pensionară de cel puţin zece ani şi umbli prin casă 
desculţă sau în ciorapi de lână... Că veni vorba, tu de ce nu 
eşti mai îngrijită? 

— Nu înţeleg. 

Felicia recomandă suav: 

—  Uite-te în oglindă! Cele mai multe cucoane vă 
îmbrăcaţi în casă de parcă aţi fi femei cu ziua. Crede-mă că 
o idee de ruj şi o fulguială de pudră, măcar pe nas, ca să nu 
lucească... nu te supăra, dar uneori am impresia că e farul 
de la Constanţa, nu te-ar face mai puţin deşteaptă şi 
intelectuală... Stai, a venit Nelu! le las să-l primeşti 
singură. 

— De ce? E absurd... 

Felicia se repezi spre odaia ei: 

— Nu poţi să mă înţelegi... La ora asta, sunt de obicei cu 
Marius. Simt nevoia să plâng puţin... Apropo, de ce nu te 
sărută când se întoarce de la serviciu? 


Primăvara şi toamna, mama lui Lili se deplasa în 
Thailanda, unde zăbovea circa două săptămâni. La şaizeci şi 
cinci de ani, era o femeie viguroasă şi plină de iniţiativă, a 
cărei principală preocupare părea a fi fost aceea de a nu 
muri în patul ei sau în faţa televizorului. Încă din '90, 
izbutise să-şi deschidă un magazin şi, de atunci, afacerea nu 
contenea să înflorească. Călătorea frecvent, vânând solduri 
şi chilipiruri, iar în Extremul Orient avea deja furnizorii ei. 

Ca de obicei, o rugă şi de astă dată pe fiică-sa să aibă 
grijă de prăvălie în lipsa ei. Pe Lili chestiunea o plictisea 
nespus, fără însă să se poată eschiva. Bătrânei îi lipsea un 
om de absolută încredere şi, pe urmă, se dovedea mai mult 


decât generoasă. Cât despre timp - lipsa lui fiind invocată 
cel mai frecvent pentru a ne scuza toate mitocăniile - Lili 
avea din belşug. Traducătoare în mai multe limbi străine, 
lucra îndeobşte acasă, trecând pe la Institut doar ca să 
predea vreun material şi la chenzină. 

Faţă de Felicia se scuză în toate chipurile. 

— „Te rog să mă înţelegi, mi-e imposibil s-o refuz... Nelu 
mi-a promis că n-o să te lase să te plictiseşti. Cu gătitul va fi 
ceva mai greu. Lipsesc de acasă cam paisprezece- 
cincisprezece ore, în funcţie de gestiune şi, când mă întorc, 
sunt stoarsă, îmi ard tălpile, nu aştept decât să mă întind... 
Cu Nelu nu-mi fac probleme, în general, noi mâncăm mai 
frugal... 

Felicia îi astupă gura cu degete moi şi parfumate: 

— Nu fi prosticică! Îţi închipui că acasă am bucătăreasă? 
Tot necazul e că acum sunt atât de nefericită, că n-am chef 
de nimic. Ai observat şi tu doar că abia mă ating de 
mâncare... 

Ochii şi gura lui Lili desenară un O şi doar reflexele 
minunate o împiedicară să emită şi sunete. Felicia continuă 
îngrijorată: 

— Marius o să mă certe că am slăbit, mereu îmi repetă că 
nu-i plac corzile de pian, iar pe mine mă asemuie... ca să 
vezi ce caraghios poate să fie! Mă asemuie cu un iepuraş cu 
trup de lebădă. Asta, traduse candid, pentru că eu sunt 
foarte pufoasă. 

Lili îşi zise că, transpus plastic şi concret, clişeul ar fi 
constituit un coşmar, dar rămase mulţumită că, într-un fel, a 
lămurit situaţia. Pentru ca tranziţia să nu fie totuşi prea 
dificilă, găti două zile în draci ceea ce ea îşi închipuia a fi 
merinde pe cel puţin o săptămână. În dimineaţa următoare, 
îşi începu „osânda“ la magazin. Pe bufetul din bucătărie 
lăsă un termos plin de cafea. 


Masa dichisită îl descumpăni pe Nelu. În fond, Felicia nu 
făcuse nimic altceva decât să scoată din frigider, eventual 


să încălzească şi să aranjeze un tâte-ă-tete apetisant; nu în 
bucătărie, după obiceiul casei, ci pe o măsuţă la care se 
juca poker sau canastă în serile cu invitaţi. O privire fugară 
îi fu de ajuns ca să constate că Felicia apelase la cele mai 
simandicoase piese din vitrină, iar un coşuleţ de ghiocei 
sublinia atmosfera festivă. În totul - intim, cochet şi 
ambiant. Oarecum mişcat, Nelu încercă să glumească: 

— Mi se pare mie sau în casa asta se sărbătoreşte ceva? 

— Nu, din câte ştiu eu, surâse cuminte Felicia. 

— Tu de ce n-ai mâncat până acum? E aproape cinci. 

Genele Feliciei fluturară a nemaiauzit: 

— Cum? Fără domnul şi stăpânul casei?... Eu aşa sunt 
obişnuită. Am făcut rău? 

— Hm, foarte frumos din partea ta. Mă întreb ce o să 
spună Lili când o să vadă că ai umblat la moaştele din 
vitrină. 

— Poate că am greşit, mieună Felicia, dar mi se pare trist 
să mănânci din vase ciobite şi desperecheate. Să păstrezi 
totul pentru musafiri şi să nu-ţi onorezi soţul. Eu aşa 
procedez... 

Îl privea speriată, bărbia îi tremura. Nelu îi ciufuli părul 
şi declară vesel: 

— În regulă, nu trebuie să plângi pentru asta. Mă scuzi 
un minut, mă duc să mă spăl. 

Cina se dovedi un succes, iar Nelu - servit impecabil - se 
simţi ca un paşă. Bucatele preparate de Lili, aceleaşi de ani 
de zile, prezentate însă artistic de Felicia, cu trucuri de 
gospodină rafinată, i se părură de o nespusă savoare şi îşi 
zise că în viaţa lui nu mâncase atât de bine. Cât priveşte 
cafeaua (cea din termos, reîncălzită şi înnobilată cu un 
degetar de coniac) - un adevărat triumf. Nu-şi amintea vreo 
licoare mai minunată. 

Aprinse visător o ţigară în vreme ce Felicia, neaşteptat de 
expeditivă, spălă vasele, puse la loc vitrina, înlătură orice 
urmă a unei mese mai speciale. „Suspect“ rămăsese doar 
coşuleţul cu ghiocei. Felicia ezită în faţa lui. 


— Dacă ţi-e teamă că Lili s-ar putea supăra, îl arunc... 

Nelu făcu ochii mari: 

— De ce să se supere?! Dumnezeule, mă faci să cred că 
sunt însurat cu o zgripţuroaică! 

— Poate că eu m-aş fi supărat, suspină Felicia, dar crede- 
mă, nu m-am gândit la nimic rău. Vă purtaţi atât de frumos 
cu mine... Ce faci? - se sperie, văzând că se pregăteşte să-şi 
îmbrace sacoul. Pleci undeva? 

Nelu desenă o reverență, emițând preţios: 

— Sărutăm dreapta pentru masa de excepţie. O baţi pe 
Sanda Marin, felicitări!... Mă duc la biliard, doar câteva 
mâini şi mă întorc. 

Trăsăturile Feliciei căzură dintr-o dată spre vârful bărbiei 
şi ochii i se aburiră: 

— Nu cred că poţi să fii atât de lipsit de inimă, încât să 
pleci tocmai acum. 

Nelu nu înţelegea ce înseamnă „tocmai acum” şi o privi 
neputincios. Fără să îi lase răgaz, Felicia începu să plângă 
cu obrazul ascuns în pălmuţele pufoase: 

— Eu nu sunt obişnuită să stau seara singură. Lili mi-a 
promis că vei avea grijă de mine... l-aţi promis-o şi lui 
Marius. Mi-e atât de frică... 

Nelu, muiat de masa bună şi alcool, înduioşat, îi cuprinse 
umerii: 

— Fricăâ?! De ce să-ţi fie frică, fetiţo? Nu ştii că, după ce 
ai împlinit zece ani, nu mai există Bau-bau? 

— Frică? scânci Felicia, ghemuindu-i-se la piept. Frică şi 
frig... Am atâta frig în inimă! la-mă puţin în braţe... 

Trupul femeii se lipea de el, încins, conciliant, voluptuos. 
O sărută reflex, ca din politeţe, pe gât şi, brusc, se simţi 
năpădit de un val de căldură. Îi căută gura, apoi coborî 
grăbit, cercetând cu buze lacome, fierbinţi, sub mătasea 
chimonoului. 

Doamne, ce piele avea femeia asta! Miere şi aromă de 
livadă în floare, codru de liliac în dulce miez de april... Se 
scufundă într-un abis feeric, tărâm fără gânduri. 


Nelu, cu inerenta ţigară savuroasă „de după“ între 
degete, o urmărea cum trebăluieşte prin casă, ştergând 
urmele „infamiei“. Încerca un sentiment de satisfacţie fizică 
necunoscut încă, o toropeală mierie - mereu gustul de 
miere - îi stăpânea întreaga făptură. 

— Spune-mi, scumpo, de fapt când eşti sinceră? Când 
leşini la aeroport că pleacă Marius, sau când...în fine, 
încerci mici divertismente? 

Felicia se întrerupse din treabă, ridicând un obraz de 
cireaşă coaptă. 

— Ce-ţi veni?! Sunt totdeauna sinceră. Doar nu te 
îndoieşti că îl ador pe Marius. 

— Mde, surâse Nelu, aş zice că foloseşti o tehnică 
specială. 

Felicia râse cristalin: 

— Nu te credeam atât de caraghios! Lucrurile astea nu 
au nici o legătură. 

— Ia te uită! Eu îmi închipuiam că tocmai dimpotrivă. 

— Sper că n-ai să te superi, zâmbi cu gropiţe, dar cred că 
bărbaţii foarte chipeşi, aşa ca tine, sunt uneori cam... 
prosticei. Ce am făcut noi - şi arătă spre canapea - nu 
înseamnă nimic. 

— Serios!? 

— Păi, dacă ar însemna, la fel de bine mi-ai fi putut 
pretinde să nu mănânc nimic vreme de o lună de zile. 

— E un punct de vedere, concedă râzând Nelu. Mai am o 
singură nedumerire! Marius are şi el dreptul să... se 
hrănească? 

Felicia făcu ochii mari: 

— N-ai înţeles chiar nimic?! Marius este om de ştiinţă. 

— Şi eu, amiralul Nelson! Ce-i cu asta? 

Felicia, care nu suferea de complexul enormităţii, de nici 
un fel de complexe în general, desluşi cu naturaleţe: 

— Geniile nu duc o viaţă de toate zilele, sunt mai presus 
de necesităţile zilnice... Ca să vorbesc pe înţelesul tău, dacă 


n-aş fi eu să-l trag de mânecă, Marius ar pleca la Institut 
fără să bea măcar un ceai. 

— Hm, ricană Nelu, am auzit că în zonă se consumă 
gazelă la micul dejun... 

Prinse din zbor scrumiera care spinteca încăperea cu 
direcţie precisă. 


Când se întoarse Marius, o primăvară radioasă se 
instalase în parcurile şi pe balcoanele Bucureştiului. Vorba 
aceea, natura în sărbătoare, sărbătoare în casa 
Dragomanilor! Felicia se întrecu pe ea însăşi oferind o masă 
rafinat-festivă, iar atenţiile lui Marius stârniră emoţii. 
Petrecură de minune, până seara târziu; vinul era 
admirabil, Marius avea ce povesti, Felicia, strălucind de 
fericire ca un felinar chinezesc, îl mânca literalmente din 
ochi. La plecare, Dragomanii, lăsând casa să se aerisească, 
îi conduseră o bucată de drum. Mergeau înlănţuiţi 
(„încleştaţi“, califică Nelu), ignorând sistemul practicat în 
situaţii similare, cucoanele în faţă, papotând de-ale lor, 
bărbaţii, ancoraţi în discuţii politice sau despre şansele 
Rapidului, urmându-le la câţiva paşi. 

Când ajunseră la bulevard, Felicia îşi îmbrăţişă prietena: 

— Vă mulţumesc pentru tot, tot, tot! Şi tu, şi Nelu aţi fost 
extraordinari, i-am spus-o şi lui Marius, două bomboane!!! 

Se despărţiră în etape, cu răsuciri de cap la fiecare cinci- 
şase paşi, bezele expediate din vârful degetelor şi fluturări 
de mâini, ca în gară. 

— E reconfortant, totuşi, observă Lili într-un sfârşit, să 
vezi cum se iubesc. Nu cunosc pe nimeni care să le semene. 

— Nu, sigur că nu. 

— În realitate, sunt doi drăguţi! Chiar şi Felicia, grasă şi 
proastă cum o fi ea... 

— Absolut, îngână maşinal Nelu. 


— „e, în primul rând, o fată grozav de cumsecade şi o 
prietenă devotată. 

— Categoric devotată, sublinie Nelu. 

Lili se opri brusc, agăţându-i-se de braţ: 

— Spune-mi, dragul meu, ai vrea să mă schimb? Să 
încerc să fiu alta? 

Energia cu care Nelu dădu din cap, respingând ideea, o 
gâdilă pe Lili şi se lipi de el afectuoasă. 

— Nu, scumpo, te asigur că prefer să rămâi cum eşti. 

— Ce drăguţ din partea ta că mi-o spui!... Trase adânc în 
piept aerul nopţii de aprilie: ce mireasmă minunată! 
Salcâmi, nu?... Şi Luna! Hai să fim romantici şi să admirăm 
Luna! Crai Nou... O virgulă de aur, spunea un poet. Eu i-aş 
zice un surâs de aur. 

Nelu îşi înfipse ochii în bolta înaltă. Ce virgulă de aur, ce 
surâs?! Era leit rânjetul tras spre o ureche, al lui Popeye 
Marinarul. La cine dracu' se rânjea?! „Hai sictir!“ mârâi 
printre dinţi şi opri din mers un taxi. 


SĂ-ŢI FIE DRAG CU CINE ÎNSEREZI 


Îndâriită cu înfocare era doamna Simionescu. Avea o 
grămadă de pilde, experienţă de viaţă acumulată de-a 
lungul mai multor generaţii, dar argumentul suprem, 
însumându-le concentrat pe toate celelalte, îl constituia 
preceptul din bătrâni precum că gloaba şi pur sângele n-au 
cum se adăpa din aceeaşi iesle. Pur sângele, de la sine 
înţeles, era Măriuţa ei, bibelou gingaş cu creştere aleasă, 
iar gloaba - Cătălin traistă goală, fecior de ţoape, dar, mai 
degrabă, copil de uliţă. Domnul Simionescu, împăciuitor şi 
cam filozof de felul lui, încerca s-o tempereze: „nu te mai 
amesteca. Eu aşa zic! Nu noi hotărâm soarta fetei, ci cum îi 
e dat. Fericită ori ba, cel puţin să ştie că şi-a făcut-o cu 
mâinile ei, că ea a ales...“ Nevastă-sa îşi astupa urechile, nu 
suporta să-l audă spunând prostii, căci dacă temea ceva cu 
adevărat, era scleroza. Fiindcă doar un sclerozat putea 
gândi în aceşti termeni. Păi, atunci la ce bun sfaturile 
vârstnicilor, clarviziunea părintelui care vede mai departe 
de aşternutul dantelat al... aşa şi pe dincolo (era o pudică) 
să-i zicem fierbinţeala începutului, experienţa lui, tâmplă 
căruntă care a învăţat pe propria-i piele că nu tot ce umblă 
pe patru labe e şi bun de cârnaţi. Cum, adică tu, mamă, n-ai 
voie să-ţi înveţi copilul de bine, să-i deschizi ochii, să-l 
îndrumi pe unde păşeşte? Adică-i de ajuns că te-am fătat, 
merinde şi adăpost ţi-am dat, d-acu slobod eşti să mergi la 
spânzurat?! Mai spunea Simionescu, şi aici trebuie să 
recunoaştem că avea ceva noimă, „e în firea omului să se 
încontreze, indiferent că-l sfătui de bine sau de rău. Cu cât 


mai aprig ai să încerci s-o desprinzi de Cătălin, cu atât mai 
aprig se va agăța de el. Şi, din nefericire, în asemenea 
cazuri, părinţii sunt cel mai puţin ascultați...“ 

„De parcă le-am fi duşmani“, conchise dureros doamna 
Simionescu, „aici ai nimerit-o!“ Îngrijorată propriu-zis 
începuse să fie cam de prin anul II de facultate al Măriuţei, 
căci, ce să discutăm, prea dura povestea de mult! Se ştiau 
de la grădiniţă şi de atunci, tot de mână umblau. Şi aia e, că 
nici nu erau singurii care se „încurcaseră“ de mititei, ceilalţi 
copii din gaşcă evoluând tot aşa, în pereche. Locuiau toţi în 
acelaşi cartier, câteva străduţe rămase ca prin minune 
intacte, neafectate de necesităţi sau capricii edilitare, 
păstrând uluitor de fidel idilicul şi parfumul altor vremi. În 
total, unsprezece sau doisprezece copii, care fuseseră 
colegi de şcoală şi liceu, bătuseră împreună mingea, 
trăseseră la fit, mergeau în grup la cinema şi la aniversări, 
îşi făceau cadou câte o carte cu semnătură caligrafică 
precedată obligatoriu de posesivele „al tău... a ta...“ 
Urmaseră jucăriile de pluş „haioase“, mărţişoarele din ce în 
ce mai costisitoare şi, în sfârşit, inelul de argint scos din 
deget la fiecare despărţire „definitivă“ şi recuperat în mai 
puţin de douăzeci şi patru de ore cu un radios suspin de 
uşurare. 

Pe atunci, doamna Ileana Simionescu privea lucrurile cu 
relativă seninătate şi declara, cu un aer afectat care-i 
caracteriza în general fraza, că toate acestea sunt simple 
jocuri de copii, opţiunile se fac mai târziu. De altfel, nici 
grupul nu-i prea select. Cei mai mulţi provin din familii de 
intelectuali, dar mai sunt şi alţii de extracţie mai... modestă. 
Ei, adică Simioneştii, sunt părinţi moderni, oameni populari 
şi nu i-au impus restricţii Măriuţei în alegerea prietenilor. 
Ceea ce o surprindea, adevărat, era statornicia perechilor - 
formaţiile rămăseseră aceleaşi din grădiniţă sau de la 
şcoala primară, iar două dintre perechi se căsătoriseră 
imediat după bacalaureat. 


Mai  neliniştită devenise când, pe la şaisprezece- 
şaptesprezece ani, începuseră vacanţele la munte şi la 
mare, mai precis - o duzină de zăpăciţi, nişte copii încă, 
lăsaţi de capul lor în circumstanţe optime, parcă anume 
create ca să-ţi pierzi capul! O speria mai ales Marea, loc de 
pierzanie, aşa cum îşi imaginau străbunicele Parisul către 
care se îndreptau la studii junii epocii. Mare, sânge 
înfierbântat, discoteci, nopţi înalte dezmierdate de briza 
parşivă, buze care miros a flori şi nici un ceasornic, nici o 
întrebare incomodă: „De unde vii? Unde ai stat până la ora 
asta etc...“ 

Prima oară nu-i dăduse voie. Om fi noi părinţi moderni, 
dar nici aşa! Fata abia împlineşte şaisprezece ani, e prea 
devreme ca să-şi dea poalele peste cap. Pentru că să nu-mi 
spui mie că băieţii or să doarmă separat de fete şi or să 
chestioneze margaretele „mă iubeşte? nu mă iubeşte?“ 

Măriuţa reacţionase prompt. Refuzase să plece cu «ei, 
părinţii, în vacanţă, se încuiase în camera ei, de unde nu 
ieşea decât la baie, era mută şi nu mânca. Simionescu, tatăl, 
se enervase pentru prima oară într-o căsnicie peste 
douăzeci de ani: 

— Acum eşti mulţumită? Vrei să-mi spui şi mie ce-ai 
reuşit? I-ai stricat şi ei şi nouă vacanţa! Pentru cine o ţii fată 
mare? Pentru cine ştie ce derbedeu care o să-şi bată joc de 
ea că n-a găsit până la el nici un fraier care să o înceapă? Şi 
acum, stă nemâncată şi plânge la odaie! Ştii ceva? Decât 
tuberculoasă şi neurastenică, o prefer curvă! 

Cu ceva tot se alesese Măriuţa. De Crăciun, maică-sa îi 
permisese să plece cu prietenii la Piatra Arsă. Fusese ceva 
de pomină şi iradia de fericire. Doamna Simionescu ar fi 
pariat pe toate economiile din bancă şi de sub saltea că „mă 
înţelegi, treaba se comisese“, ceea ce o sufoca, însă, era 
persoana, statutul, identitatea subiectului. De ce tocmai 
Cătălin, copilul cel mai troglodit din grup? Eu sunt 
profesoară, bărbatul meu e consilier juridic, sunt exagerată 
pentru că doresc pentru fata mea un copil de intelectuali? 


Mai devreme sau mai târziu, educaţia îşi spune cuvântul, de 
la felul în care ţii furculiţa până la camuflarea zgomotelor... 
indiscrete din baie, de la apelativul „fă“, când eşti pus pe 
scandal, la  impersonalul, dar indiscutabil elegantul 
„doamnă“ emis în aceleaşi împrejurări... Dar câte nu mai 
sunt! Băiatul era frumuşel, nimeni nu contestă. Isteţ, iute, 
dibaci, cu farmec. La primul ochi, nimic nu-l deosebea de 
ceilalţi cu descendență mai fericită, căci, receptiv, ceea ce 
nu deprinsese acasă la el dobândise în casele prietenilor. 
Nici că avusese noroc. Maică-sa era dactilografă modestă, 
cu „două degete“, la o arhivă, taică-său era şofer pe camion. 
Se luaseră de foarte tineri, după un an apăruse Cătălin, iar 
după alţi cinci divorţaseră. La pronunţarea hotărârii de 
divorţ, nici unul dintre ei nu împlinise douăzeci şi cinci de 
ani. Pentru Cătălin începuse o existenţă stil camping sau, 
dacă vreţi, de navetist care nu ştia niciodată unde va dormi 
la noapte. Şi mama şi tatăl, scandalos de tineri şi avizi de 
viaţă veselă, îşi pasau copilul unul altuia, în funcţie de 
aventura momentului. Ce-i drept însă, băiatului nu-i lipsea 
nimic căci, pansându-şi remuşcările, îl expediau de acasă cu 
traista plină, bani de buzunar, iar de sărbători şi la 
aniversări primea chiar mai mult decât în măsura 
posibilităţilor, tot ce poftea. În sensul acesta, Cătălin nu 
făcea notă discordantă faţă de ceilalţi copii, iar calităţile lui 
naturale îl aşezau printre vedetele grupului. Era printre 
primii şase sau şapte din clasă fără efort, un sportiv talentat 
şi prieten de nădejde. Beleaua dracului, Simioneasca o 
recunoştea, scrâşnind din dinţi, mai era şi simpatic, te 
vrăjea dintr-o privire - şi, amănunt conştientizat de amici, o 
petrecere, un week-end la munte sau un sejur la mare fără 
Cătălin îşi pierdea farmecul; era un dansator înnăscut şi 
neobosit, improviza cu vervă la pian fără să fi luat o singură 
lecţie, nimeni nu relata mai cu haz un banc. „Neam de 
ţigani“, diagnostica pe nedrept doamna Simionescu, făcând 
aluzie la tenul creol al băiatului, „ăştia cam toţi au în sânge 
drâmba şi ţopăiala“, uitând că la vremea ei se dădea în vânt 


după Dichiseanu şi Ştefan Bănică, mai ales când evoluau în 
numere de music-hall. „Ce linie desăvârşită“, se extazia în 
epocă, „ce graţie a mişcării, câtă eleganţă în păşit! “... 

Asta n-o pricepea în ruptul capului! De ce musai Cătălin, 
şi nu Dănuţ, de pildă, fiu de medici, sau Marius - mă-sa şi 
ta-su lucrează în diplomaţie - ori Bogdan, copilul unic al 
unor cercetători care se orientaseră după '90 şi făcuseră 
avere în industria hotelieră? De ce o fi trăgând fata asta la 
os de golan? 

Întrebarea revenea constant, mai cu seamă în discuţiile 
cu Andreea, în care, nemărturisit, căuta o aliată. Făcea 
parte din acelaşi grup de copii, era singura „necuplată“, şi 
totodată, cea mai serioasă. lleana Simionescu declara 
adeseori că, dacă ar fi avut un fiu, l-ar fi încredinţat 
Andreei, fără umbră de şovăială. 

„Asta fiindcă n-ai fiu“, replica bărbatu-său, „altfel i-ai fi 
găsit o căruţă de cusururi.“ 

Andreea era, fără îndoială, specială. Pentru neimplicaţi, şi 
dacă întâmplător mai aveau şi o brumă de cunoaştere a 
naturii umane, Andreea reprezenta prototipul de fată 
bătrână al anilor noştri. Pe o siluetă bună, de sportivă 
băieţoasă, se înălța un cap cu trăsături regulate, dar aspre 
şi cam mari. În totul, era colţoasă şi colţuroasă, o fată în 
care băieţii vedeau îndeobşte o camaradă cu fustă, dar nu 
se simțeau îmbiaţi să-i scoată sutienul. Comportarea directă 
şi uscată n-o făcea însă antipatică, conferind spuselor şi 
faptelor ei un spor de credibilitate. Era socotită 
eminamente serioasă, discretă, lipsa de implicare afectivă 
garanta obiectivitatea şi, aflaţi la ananghie, prietenii apelau 
la ea contând pe sfatul cel mai bun pe care l-ar fi putut 
primi şi pe ajutor concret. 

La rândul ei, Ileana Simionescu era încredinţată că, dacă 
exista cineva pe care se putea bizui în campania ei 
împotriva lui Cătălin, aceea nu putea fi decât Andreea. 
Dintâi, că Măriuţa o socotea cea mai bună prietenă, 
depozitara absolută a tuturor tainelor legate de dragostea 


ei, apoi avea încredere în sinceritatea şi judecata celei pe 
care o considera cea mai matură persoană din tot grupul. 

— În definitiv, ce aveţi împotriva lui Cătălin? 

Doamna Simionescu, care tocmai repara o faţă de masă 
cu medalioane de Gobelin, îşi ridică privirea peste ochelari: 

— 'Ţie-ţi place? 

— E un băiat bun, simpatic... Toţi ţinem la el foarte mult. 

Simioneasca o privi mai atentă. Pipăise în glasul Andreei 
un soi de îndoială. 

— Astea sunt generalităţi. Să fiu mai clară! Iu te-ai 
mărita cu el? 

Andreea începu să râdă şi îşi aprinse o ţigară. 
Simioneascăi nu-i plăcea ca fetele să fumeze - slavă 
Domnului, Măriuţa nu era contaminată - dar, la Andreea, 
ţigara făcea parte din însăşi personalitatea ei, inerentă 
aerului de femeie emancipată, cu accente pronunţat 
masculine. 

— Nu-i fair-play, doamnă Ileana. Nu aşa se pune 
problema. 

— De ce nu? 

— Pentru că Măriuţa şi cu mine suntem structuri diferite, 
ceea ce nu ne împiedică să fim prietene foarte bune. 

— Am înţeles, nu dai doi bani pe Cătălin. 

Andreea se sperie: 

— De ce o luaţi aşa? Încerc doar să vă explic că fiecare e 
liber să viseze cum şi la cine-i place, iar noi două nu visăm 
la fel. Eu prefer alt gen de bărbat, după cum Cătălin 
preferă genul Măriuţei, o fată frumoasă şi romantică. 

— Adică tu ce gen preferi? se interesă suspicioasă. 

Andreea răspunse fără să ezite: 

— Mie-mi plac bărbaţii maturi. De exemplu, n-aş avea 
nimic împotriva unei diferenţe de zece ani. Mi-ar plăcea 
chiar. 

— Nu te-aş sfătui, zece ani e mult şi cu timpul se resimte. 
E bine însă ca bărbatul să fie mai copt. Încep să înţeleg 
unde baţi. Adică, fără să mi-o spui de-a dreptul, fie-mii îi 


plac puştanii. E curios, pentru că ăstora foarte tinere le plac 
de obicei craii grizonaţi. 

Andreea se foi pe canapea, întorcându-şi profilul puternic 
spre doamna Simionescu. „Ce nas mare, parcă i-a mai 
crescut şi tunsă cum e, ca un cârlan, chiar zici că-i bărbat! 
Îmi pare rău de ea, e fată bună şi ţine sincer la Măriuţa...“ 

— Ea nu vede aşa lucrurile. Îi plac băieţii de vârsta ei, iar 
ea nu se mai consideră puştoaică. În orice caz, are 
argumentele ei greu de combătut. Dacă vreţi, o anumită 
filozofie de viaţă. 

— Hai să fim serioşi! râse Simioneasca. Îmi cunosc fata, 
nu-i proastă, dar nu-mi vorbi mie de filozofie de viaţă la 
douăzeci de ani, când abia a scos capul din găoace! 

—  Încercaţi s-o combateţi dumneavoastră, surâse 
Andreea. Măriuţa îşi doreşte un partener cu experienţe 
comune, să nu fie geloasă pe ceea ce ar fi putut trăi 
înaintea ei şi fără ea. Să nu existe între ei secrete, amintiri 
separate, dosar personal la care celălalt nu are acces. Or, 
între ei toate acestea se exclud, au crescut împreună, au 
bătut aceeaşi minge. 

— Hm, şi proasta mea îşi închipuie că fleacurile acestea 
ar putea construi o garanţie! Tu ce părere ai? 

— Că sunt prea tineri, dar m-am învăţat să-mi ţin gura. 
Le-am spus aceleaşi lucruri şi lui Gigi şi lui Bella... 

— Ăia de s-au luat după bacalaureat... 

— Exact, şi pot să vă spun că relaţiile s-au răcit 
substanţial. Eu cred că un cuplu trebuie să fie ceva mai 
experimentat, să aibă termene de comparaţie. 

— Raţionezi ca un om matur, măcar de le-ar judeca pe 
jumătate la fel de bine fiică-mea! 

— N-ar mai fi Măriuţa, râse Andreea, frumoasă, spontană 
şi adorată de toată lumea, aşa cum e. 

— Ei lasă, declară generoasă doamnă Simionescu, că şi tu 
arăţi destul de bine. Dar toate ca toate, care-i soluţia? 

— După mine, să mai aştepte şi, i-am spus-o şi Măriuţei, 
să nu uite niciodată că el, Cătălin, e fiul părinţilor lui. 


Amândoi sunt cam zglobii de felul lor, iar Cătălin... 

Doamna Simionescu se repezi ca o panteră asupra 
victimei: 

— Ştii ceva precis? Vreo aventură? 

— Ferească Dumnezeu, nu lam văzut niciodată pe 
Cătălin ridicând ochii la altă fată. Asta îi spuneam Măriuţei, 
şi numai pentru că mi-a cerut părerea, să mai aibă puţină 
răbdare, să-şi verifice amândoi sentimentele... 

— Nu da năvală la Primărie, că aia nu fuge. Bine i-ai spus, 
fata mea! De ţi-ar da Dumnezeu noroc pe câtă minte ai, ştiu 
că o să-ţi fie moale în viaţă. Atâta rugăminte am la tine, 
Andreea, tu s-o înveţi la fel de bine. 

— Doamnă Ileana, eu am să fac tot ce pot, dar nu vreau s- 
o pierd de prietenă pe Măriuţa. În fond, e viaţa ei, are 
dreptul să hotărască singură. 


Banal poate, dar minunat, Parcul Carol fusese leagănul 
copilăriei şi dragostei lor. Aici se jucaseră odinioară, aici 
chiuliseră de la şcoală, aici schimbaseră - talisman scump - 
primul „te iubesc“. Cunoşteau fiece alee, bâncile „discrete“, 
salcia de unde puteai admira cel mai magnific apus de 
soare. Şi, amănunt care nu înceta s-o încânte pe Măriuţa, 
puteai surprinde aceleaşi peisaje în paleta distinctă a 
tuturor anotimpurilor. Îi sugerase chiar lui Cătălin, care 
avea oarecare aptitudini, să picteze una şi aceeaşi privelişte 
(de pildă, cea cu lacul în plan depărtat - feerică!) ţinând 
seama de cromatica şi straiul vegetal al sezonului. 

— Dacă te gândeşti, şopti Cătălin zbârlindu-i părul de pe 
tâmplă, punând cap la cap plimbările noastre prin parc şi 
traducându-le în kilometri, am fi înconjurat Pământul. 

O ţepuşă încinsă străpunse inima Măriuţei. 

— Nu-mi mai vorbi de călătorii. Când îmi amintesc că vrei 
să pleci... 

— Nu că vreau, trebuie, scumpa mea. Este o ocazie unică 
să putem face nişte bani, bani serioşi, sunt sigur. Chiar dacă 


nu mi-o trântesc în faţă, ştiu ce gândesc ai tăi despre mine, 
„un coate goale din părinţi fluieră vânt!“ 

— Gândegşte-te la mine, nu la ei... 

— Scumpa mea, e singura mea şansă de a demara 
onorabil. Şi pe urmă, un an nu-i un secol... 

— O veşnicie! 

I se agăţă de braţ, plângând. Cătălin, şi el cu ochii în 
lacrimi, încercă s-o îmbărbăteze: 

— Am să-ţi scriu în fiecare zi, îţi voi telefona ori de câte 
ori voi avea posibilitatea, poate mă reped să te văd, poate 
tu, există excursii cu autocarul relativ ieftine... 

— Da, îngână Măriuţa printre suspine, şi mai există 
napolitane cu ochi focoşi, şi o cireadă de Sophia Loren 
tinere... 

Cătălin se opri în mijlocul aleii şi îi sărută ochii plânşi: 

— ...pe care nici n-am să le observ, iar seară de seară, la 
unsprezece trecute fix... 

Măriuţa îşi ridică privirea strălucitoare, udă de plâns: 

— „.„.ne vom uita amândoi la steaua noastră şi... 

— „..vom fi unul în braţele celuilalt şi ne vom săruta de 
noapte bună... Scumpa mea, hai să ne căsătorim în regim 
de urgenţă şi să plecăm împreună! 

Măriuţa hohoti cu nasul tuflit în subsuoara lui Cătălin: 

— Nu pot, iubitule. Mama e cardiacă, oricând poate face 
un infarct. Şi aşa îmi spune că eu, cu problemele mele, o s-o 
bag în mormânt. Nu mi-aş ierta-o niciodată, nu aş mai putea 
fi fericită. 


Trecuseră două luni, şaizeci şi una de zile numărate de la 
plecarea lui Cătălin şi nu primise decât trei cartoline vesele, 
toate de la Veneţia, aflată în plin carnaval. Nimic din 
scrisorile promise zilnic, de apel telefonic - nici gând. 

Măriuţa, oricum fragilă de fel, diafană ca un porțelan, 
ajunsese transparentă, iar ochii încercănaţi, deveniți 
imenşi, păreau să confişte feţişoara slăbită. 


— Măcar de-aş înţelege, nu mai am nici o pretenţie, dar 
cel puţin să înţeleg! Probabil a intervenit o femeie, pentru 
că la asta te gândeşti, automat. Dar chiar din prima zi? Şi 
chiar din prima secundă s-a amorezat atât de total, atât de 
absolut, încât din aceeaşi secundă să mă uite complet? Să 
nu mai contez deloc pentru el? 

Andreea se duse în bucătărie să golească scrumiera care 
deborda şi se întoarse cu încă un rând de cafele. 

— E bizar într-adevăr. Sentimentele se mai schimbă, dar 
nici aşa hocus-pocus, după tot ce a fost între voi. 

— Poate că-i bolnav, avansă Măriuţa, cu inima cât un 
purice. 

— Nu cred. Ar fi găsit pe cineva care să te informeze, cu 
menajamente, desigur. 

— Andreea! Sincer, dar sincer de tot! Tu ce ai face în 
locul meu? 

Fata avu o mişcare a umerilor lesne de tradus: „Eu! Eu 
sunt cu totul altceva...“ Măriuţa o înţelese, dar nu era acum 
timpul de susceptibilităţi. Insistă: 

— Spune! 

— Eu sunt o luptătoare. Aş lua avionul şi m-aş duce la el! 

— E un fel de a vorbi. De unde invitaţie ca să obţin viza 
italienilor? Şi pe urmă, unde mă duc? Ajung în Italia şi 
încotro o iau? La stânga sau la dreapta? N-am nici o adresă, 
îi scriu la post-restant. 

Dintr-o dată, Andreea, fulgerată de o idee neaşteptată, 
rămase ţeapănă, cu ţigara în aer. 

— Măriuţa... Tu ştii că eu ţin la doamna Simionescu şi o 
apreciez foarte mult... 

— Şi mama te iubeşte foarte mult. Unde vrei să ajungi? 

— la-o ca pe o simplă supoziţie. Crezi că-i posibil ca ea să 
ascundă scrisorile lui Cătălin? În fond, când vine poştaşul, 
tu nu eşti niciodată acasă... 

Măriuţa, din palidă ca o lună ostenită, deveni lividă. 

— Ar fi o explicaţie, dar nu pot s-o cred pe mama, mama 
mea, chiar în halul ăsta de ticăloasă. Vede cum mă 


perpelesc, cum tresar la fiecare apel telefonic, cum mă 
zbucium şi în somn! Fiară să fie şi tot n-ar lăsa-o inima să- 
mi fure scrisorile. 

— Nici eu nu-mi închipui, dar varianta asta ar explica 
totul. Hai s-o epuizăm. Sugerează-i lui Cătălin, tot aşa, la 
post-restant, să-ţi scrie pe adresa mea. 

Măriuţa îi sări de gât: 

— Cum de nu ne-a venit ideea asta mai demult? Eşti o 
prietenă minunată! 


Măriuţa ajunse într-un suflet acasă. Mirosea a mâncare şi 
năvăli în bucătărie. Doamna Simionescu adora să gătească, 
dar, în sinea ei, se ruşina de un hobby atât de puţin 
intelectual. În consecinţă, de câte ori era surprinsă aplecată 
deasupra aragazului, se justifica, acuzând cele mai absurde 
evenimente, sau dorinţa expresă de a face o plăcere unuia 
sau altuia dintre membrii familiei. 

— Ştiu că-ţi place - tocmai gusta sosul -, aşa că am făcut 
azi un Boeuf Stroganoft... Dar ce-i cu tine? Arâţi ca un 
bujor, să nu-ţi fie de deochi! exclamă traducând greşit 
emoția şi temerile care însufleţeau obrajii Măriuţei. 

Fata îşi înfipse unghiile în umerii pufoşi ai doamnei 
Simionescu şi o răsuci cu faţa spre ea. 

— Mamă! Jură pe capul meu că nu-mi ascunzi scrisorile 
lui Cătălin! 

Femeia se holbă speriată: 

— Du-te, fată, la popă să-ţi citească! Os de vagabond, i-a 
sucit minţile prima tarantelă cu buricul gol, şi-acum dai vina 
pe mine! 

— Jură! Pe capul meu! 

— Jur, nebuno! Capul tău! Măcar de-ar fi ceva de... capul 
lui! 


În anii care urmară, peisajul existenţial al Măriuţei suferi 
modificări importante. Termină facultatea şi se angajă la 
patronul unei întreprinderi care promitea să devină 


prosperă. Era tânăr, ambițios şi se lăsă imediat cucerit de 
aerul diafan al Măriuţei, de melancolia care se confundă 
adesea cu distincţia. Amănunt care duce sigur la succes, 
amplificând dorinţa până la cote nebănuite, fata era 
rezervată, nu i se aruncă imediat de gât, ce mai, „se lăsa 
greu“. În ce o priveşte pe Măriuţa, deşi continua să-şi lingă 
rana încă deschisă, se lăsă în cele din urmă convinsă de 
entuziasmul contaminant al lui Valentin, de vitalitatea lui 
fantastică specifică învingătorilor. Oricum, Cătălin era o 
carte jucată, un roman încheiat. Misterios, dar la fel de 
definitiv ca un mormânt. Se căsătoriră grandios, se născu o 
fetiţă, iar Măriuţa, chiar dacă nu arbora ca tânără doamnă 
un obraz radiind de fericire, părea să se fi împăcat cu 
soarta şi cu cei din jur, părea să se fi instalat definitiv într- 
un climat de linişte şi confort. Doamna Simionescu exulta. 

O dată cu schimbarea statutului, Măriuţa schimbă şi 
cartierul, astfel că legăturile cu vechea gaşcă se dizolvară 
de la sine. Cel mai greu îi era fără Andreea, singura 
martoră a defunctei ei relaţii cu Cătălin, singura dinaintea 
căreia putea depăna amintiri pastelate şi emite în 
continuare ipoteze; şi azi, după mai mult de trei ani, o 
urmăreau aceleaşi dureroase nedumeriri. Andreea îşi 
isprăvise şi ea studiile şi, foarte curând după aceasta, 
găsind un post interesant la Timişoara, părăsi Capitala. Din 
cele câteva scrisori primite şi puţinele convorbiri telefonice, 
Măriuţa înţelese că s-a integrat perfect în noua existenţă, 
că Timişoara e un oraş minunat, iar locuitorii ei aşijderea. 
Dar, aşa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, ochii 
care nu se văd se uită, şi comunicarea încetă de la sine. 


Într-o după-amiază de aprilie, ieşind de la serviciu, 
Măriuţa urcă în Fiatul făcut cadou de Valentin la 
aniversarea celor doi ani de căsătorie şi, în loc să se ducă 
acasă, ca de obicei, se îndreptă spre cartierul în care 
copilărise. Doamna Puşa, croitoreasa, constituia - cu 
excepţia amintirilor - ultima legătură cu zona: „banda“ se 


răspândise chiar că în cele patru vânturi, înşişi părinţii 
Măriuţei, găsind o locuinţă potrivită, se mutaseră ca să fie 
mai aproape de fată; adică, spunea doamna Simionescu, 
„separat, dar nu departe“. 

Zăbovi cam vreun ceas la doamna Puşa - n-avea cine ştie 
ce fantezie, dar era o executantă perfectă -, apoi, cedând 
unui impuls de moment, făcu un mic ocol pe Strada 
Zăvoiului. Uite acolo, chiar înainte de a da colţul, locuise 
Cătălin. Revăzu nu fără emoţii căsuţa albă care totdeauna i 
se păruse tuflită sub greutatea acoperişului din olane roşii. 
Grădiniţa era şi acum îngrijită şi Măriuţa se întrebă cine o 
mai fi stând acolo. Şi, la urma urmei, de ce să nu se 
intereseze? Chiar dacă dă peste tatăl lui Cătălin, ce-i rău, 
condamnabil în faptul că o veche prietenă din cartier, 
trecând după ani de zile prin meleag, se interesează de fiu- 
său, un fost camarad de joacă? 

Cobori din Fiat, deschise portiţa grădinii şi, din clipa 
aceea, avu o senzaţie ciudată, de parcă ar fi căzut în transă. 
Apăsă pe butonul soneriei şi, dintr-o dată, se trezi în faţa lui 
Cătălin. În secunda imediat următoare, era în braţele lui. 

Nu, nu se întorsese la taică-său, nici gând, venise să-şi ia 
nişte acte, bătrânul era bine sănătos, n-avea nevoie de el. 
Sosiseră în ţară doar de patru zile, deocamdată au tras la 
un hotel. 

— Cine? întrebă sugrumată Mariuţa. Vorbeşti la plural. 

— Cum cine?! Eu, Andreea şi băieţelul, care face în 
curând doi ani. 

Măriuţa simţi că se sufocă, oricum cerul căzuse pe ea. 

— Andreea? Andreea Dobre, prietena noastră, prietena 
mea cea mai bună? 

— Ce, nu ştiai că ne-am căsătorit?! 

Oricât s-ar fi simţit de zdrobită, faptele trebuiau puse cap 
la cap, limpezite. Avea dreptul la adevăr. 

— Iubita mea, nu te înţeleg... Tu te-ai măritat înaintea 
mea, n-ai mai vrut să ştii de mine, nu mi-ai mai răspuns la 
nici o scrisoare. Eram disperat, sleit de boală... 


— Aşa ţi-a prezentat lucrurile Andreea. Doamne, n-am 
cunoscut fiinţă mai ticăloasă! Trebuie să ne povestim totul. 

Şi povestiră. Pe una din băncile lor de odinioară, simțind 
pe obrajii plânşi răcoarea înserării aromată de liliacul 
înflorit. Da, ca pentru a da relief şi mai romantic emoţiei lor, 
liliacul tocmai înflorise. 

Totul se desfăşurase - abia acum înțelegeau, derulând 
filmul fiecăruia dintre ei - în conformitate cu o strategie 
nemernică urmată cu stricteţe. Pe Andreea o ajutaseră însă 
şi împrejurările. La puţine zile de la sosirea în Italia, Cătălin 
se accidentase grav, căzând de pe o schelă. A zăcut luni de 
zile în spital, complet imobilizat. Nici măcar graiul nu-i 
rămăsese slobod, altfel şi-ar fi rugat patronul, o rudă mai 
îndepărtată care-l adusese de fapt în Italia, să ia legătura 
cu Măriuţa. Când a început să se simtă mai bine... Vărului 
ăsta de a doua mână îi datorează totul, nu i-ar ajunge trei 
vieţi ca să-i fie îndeajuns de recunoscător! L-a tratat la cei 
mai scumpi medici, apoi l-a internat într-o clinică de 
recuperare celebră în toată lumea, a întâlnit acolo toate 
naţiile pământului... Sunt atâtea de povestit! 

— Lasă asta, îl întrerupse Măriuţa. De ce nu mi-ai spus 
nimic? Te-aş fi aşteptat până la capătul lumii, găseam o 
soluţie să vin la tine. 

— Tu nu auzi că eram mut şi paralizat? Când am început 
să comunic, l-am pus pe văru-meu să scoată scrisorile de la 
post-restant. În ultima mă rugai să-ţi scriu pe adresa 
Andreei. Şi aşa am făcut. 

— De ce n-ai telefonat? 

— Încă nu puteam vorbi. Cu chiu cu vai, abia ţineam pixul 
în mână, ţi-am expediat patru scrisori. Nu mi-ai răspuns la 
nici una. Mi-a scris, în schimb, Andreea, că te-ai măritat. La 
puţin timp, a venit chiar ea la Milano. 

— Înţeleg... Te-a consolat, ţi-a şters lacrimile, a făcut-o pe 
prietena devotată din copilărie, pe infirmiera duioasă şi 
înţelegătoare, te-a sprijinit când făceai primii paşi în baston 
şi pe urmă, ţi s-a vârât în pat. 


— Cam pe aici, îngână Cătălin. Eram înfiorător de slăbit, 
deprimat, te pierdusem pentru totdeauna şi găseam că 
Andreea se comportase minunat. Mi-a mărturisit că mă 
iubea dintr-a opta, dar era, este prea fair play ca „să fi 
intrat peste tine“. Simţeam că-i datorez un act de 
recunoştinţă şi... ne-am căsătorit. 


Cu buzele lipite de ale lui Cătălin, Măriuţa şopti: 

— Tu cum vezi lucrurile în continuare? 

— Nu ştiu, ştiu doar că fără tine nu pot trăi. Nu suport 
încă o despărţire. Cred că cel mai bun lucru ar fi să ne 
ducem fiecare acasă, să mărturisim deschis şi desluşit... 

Măriuţa îi astupă gura: 

— În nici un caz! Din clipa asta nu ne vom despărţi nici o 
secundă. Presimt, simt cu toată fiinţa mea că, dacă ne 
despărţim chiar numai câteva ore, va fi pentru totdeauna. 
Am suferit prea mult ca să mai suport testul unui şantaj 
sentimental. Lacrimi, rugăminţi, ameninţări cu sinuciderea, 
amenințările legate de copii, gura lumii... 

— Chiar! Ce se va întâmpla cu copiii? 

— Totul se rezolvă, cu condiţia ca noi să rămânem 
împreună. Şi pentru ca să rămânem împreună, trebuie să 
ridicăm imposibilul între noi şi trecutul nostru de acum 
câteva ceasuri. Fără scrupule! Să nu-mi spui că ţi-e milă de 
Andreea! E o canalie care merită de la viaţă tot ce-i mai 
râu. Numai lacrimile de-ar fi să mi le plătească! 

— Şi Valentin? 

— Îmi pare rău pentru el, dar asta-i situaţia. Nu toate 
lozurile din viaţă sunt câştigătoare, ca să citez unul din 
preceptele lui favorite. 

— În consecinţă... dispărem în ceaţă? 

— Doar la un hotel. Eventual telefonăm scurt, ca să nu ne 
dea la Dispăruţi. 

Strâns înlănţuiţi, se îndreptară spre ieşirea din parc. 
Luna nu fusese niciodată mai radioasă, aroma liliacului în 
floare mai îmbătătoare. 


Doamna Simionescu lepădă în poale scrisoarea Măriuţei, 
recitită poate a zecea oară. 

— Doamne, mă tot întreb, ce o fi având vagabondul ăsta, 
fir-ar pielea lui! Miere? Lipici? Să laşi tu, Măriuţo, femeie în 
toată firea, situaţie, bărbat serios care te iubeşte, casă, 
copil, părinţi şi să dai buzna în lumea largă cu un coate 
goale... 

— ...maţe fripte şi aşa mai departe, o întrerupse domnul 
Simionescu deschizând ziarul. Ţi-am spus să nu te bagi? 
Acum, ce-ai izbutit? Doi bebeluşi ca şi orfani şi doi „seduşi şi 
abandonaţi“ care au rămas cu ochii după fugari. Dintr-un 
condei: patru nenorociţi, când de la bun început puteau să 
existe doar doi inşi fericiţi. 

— Ce-mi tot dai zor cu aritmetica? La urma urmelor, nu 
dumneata le răgeai în toate vânturile despre fie-ta că, decât 
neurastenică sau ofticoasă, o preferi curvă? Ce-ai vrut, asta 
ai avut! 

În sinea ei, se căi imediat. Adică de ce-mi fac eu fetiţa 
curvă? Azi nu mai e ca pe timpuri, doar ridicai ochii peste 
gard, şi gata, erai „una din alea“... Dar chiar şi bunica, nu 
spunea ea, de-a rămas vorba în familie: „să înserezi cu cine 
ţi-e drag.“ Asta a făcut Măriuţa... Şi, dacă stai să te 
gândeşti, asta a încercat şi Andreea. Dar de ce m-a minţit 
ea? Vezi, asta nu trebuia s-o facă, să mă mintă... 

Fericită de concluzie, mulţumită de ea şi de toată lumea, 
năvăli în sufragerie: 

— Cocoşel, ce-ai zice să-ţi facă ţie mama nişte clătite cu 
ciuperci? 

De uimire, lui Simionescu i se deplasă proteza. Auzi, 
cocoşel! Nu-i mai spusese aşa de pe vremea când fusese De 
Gaulle în România şi ei erau tineri căsătoriţi. Cocoşel, de la 
Cocoşul Galic! Şi încă se mai miră cu cine seamănă fie-sa la 
nebuneală! 


PARIY LA CASTEL 


Motto: „Nimic nu-i mai trist decât 

suferința din privirea Copiilor 

lacrimile din ochii bătrânilor. “ 
Anonim 


Avea nouă ani, era în clasa a treia şi-l chema Ghiocel. 


Fusese impulsul de ultim moment al bunicului care, înainte 
de a declara naşterea băiatului la Primărie, trecuse pe la 
cârciuma din colţul străzii. Se simţea cătrănit că fie-sa îl 
hiritisise cu un nepot din flori şi, cum afară tocmai dădea 
colţul ierbii, ideea i se păruse grozav de inspirată. 

Se iscase scandal mare în familie, nevastă-sa şi fata 
săriseră cu gura pe el, dar bătrânul chiar treaz nu înţelegea 
de ce, la o adică, Ghiocel ar suna mai caraghios decât 
Mugurel, Crin sau Bujor?! Dar lumea sfârşeşte prin a se 
obişnui cu toate celea şi, oricum, încă de la grădiniţă, 
nimeni nu-i spunea altfel decât Puricei. Era mititel şi firav - 
„Zici că intră într-o cutie de chibrituri“ -, oacheş, cu un 
neastâmpăr care-l făcea să vibreze, incapabil să stea 
locului. Cine îl vedea, îşi spunea că numai ochii-s de el. 
Rotunzi ca nişte nasturi, cu nişte gene lungi şi lucioase, 
parcă tot stropite cu rouă, ardeau tăciuni aprinşi pe 
feţişoara slăbuţă şi palidă. În acelaşi timp, izbea lipsa lor de 
veselie. Privirea băieţaşului contempla, medita sau iscodea, 
dar nu râdea niciodată. Cine stă însă să ia seama la toate 
nimicurile şi, cum lui Puricel nu i se dădea atenţie, 
amănuntul trecea neobservat. Un fapt mai puţin comun, ai 


lui, departe de a-l decreta împăratul familiei, dimpotrivă, îl 
ignorau, prioritate având viaţa fiecăruia dintre ei. Or, 
copilul incomoda, fiind mai degrabă tolerat decât iubit. 

Bunicul, vreme de patruzeci şi cinci de ani mecanic de 
locomotivă, considera că şi-a făcut cu vârf şi îndesat datoria 
faţă de patrie şi familie şi nu mai avea decât o singură 
preocupare majoră - asigurarea financiară a ţuicii de 
fiecare dimineaţă. O consuma cu deliciu la birtul din vecini, 
unde se făcea politică subţire, se înjura Guvernul, FMI-ul, 
Banca Mondială şi intervenţia NATO în Iugoslavia, pentru 
că, nu-i aşa, toată lumea avea televizor şi nimeni nu trăia cu 
capul între urechi! În rest, nu-l interesa nimic, aducându-şi 
uneori aminte, în zi de pensie, să-i cumpere un pacheţel de 
„ciungă“ lu' ăla micu'. Aflat în dispoziţii duios afective, îl 
căina: „Vai de capul lui de amărât, l-a nimerit fie-mea cu 
stângul. Tată n-are, mă-sa are minte cât lâna de pe broască, 
iar el s-a iscat sfrijit ca firul de pai. Ce meseriaş să scoţi 
dintr-un năpârstoc ca ăsta? Poate de-un croitor, dac-o avea 
deşte îndemânatece.“ 

Cât despre bunică, n-avea inimă şi timp să se uite la 
Puricel nici cu cotul. Întâi că fie-sa, Getuţa, copilul în care-şi 
îndesase cele mai multe nădejdi, ferfeniţă i le făcuse, 
dezamăgind-o pe viaţă. Fusese cea mai frumuşică dintre 
surori, dezgheţată, avea ceva carte şi „un lipici de 
nemaipomenit, cade pe moment cu tronc la inimă. S-a izbit 
lu' Tuşa Mare, sora lu' bunica, şi aia tot aşa...“ 

Ghiocel auzise în nenumărate rânduri vorbele acestea şi 
altele asemenea, fără să înţeleagă mare lucru, atâta doar că 
bunica e nemulțumită de Getuţa, adică de mama lui. Era în 
schimb mulţumită de tanti Jeni, fata cea mai mare, o 
grăsană gălăgioasă care mirosea urât şi săruta cu ţepi din 
pricina mustăţii aspre, nedepilate. Tanti Jeni, da, o pocnise, 
era patroană de măcelărie şi bunica nu mai contenea să 
povestească despre chiverniseala din casa fie-sii a mare! Se 
ducea zilnic la ea să-i dea o mână de ajutor la prăvălie sau 
în casă şi, când se întorcea, pe seară, cu sacoşa plină de 


cărnărie, pentru că Jeni nu era scârţană, iar bărba'su nui 
se aşeza dimpotrivă nici cu umbra, nu-i stătea o clipă gura, 
descriind belşugul fie-sii. Când omul e mintos şi harnic... 
asta e! Se procopseşte!... Uitase că pe vremea când Jeni se 
afla domnişoară, se tânguia cui vrea s-asculte că găliganca 
o să-i rămână piatră în casă, unde-i prostul ăla să-şi ia 
muiere una care dă gata o găină la o singură masă şi tot se 
mai vaită că-i e foame?! Noroc că Jeni uitase şi primea 
ovaţiile de azi cu aceeaşi indiferenţă veselă care o ajutase 
să înregistreze ocările de odinioară. 

Puricel auzea multe, dar pricepea prea puţine şi nu sta 
nimeni să i le desluşească... 

— Copilul ăsta, adică el, ţipa mama în fiecare zi, mi-a 
stricat viaţa... 

(Şi aici, băieţaşul îşi imagina o maşinărie, un ceas sau o 
jucărie care trebuie duse la reparat. Dar viaţa? Cum poţi 
scăpa viaţa ca pe o ceaşcă pe cimentul din bucătărie, de 
exemplu, şi s-o spargi?!) 

Bunica răspundea totdeauna la fel: 

— De, nu eu te-am învăţat să-ţi ridici fustele de la cinşpe 
ani. Cum credeai că se fac copiii? Îi scrii lui Moş Crăciun să 
trimită barza la anul? 

— Adică, pentru o singură greşeală, trebuie să plătesc 
până închid ochii? 

— Două greşeli, fata mamii! Întâi, că i-ai dat-o fără 
vereghetă! De al doilea, c-ai lăsat plodul, isteaţa de tine! 
Când te rugam du-te, mamă, la doctor că Iliescu - pupa-l- 
aş! - a dat drumul la chirotaje, tu nu, că fie ce-o fi, vrei copil 
cu Severino. Ziceai că, dacă-i agăţi broscoiul de gât, alde 
Şpaghete dă năvală la Primărie. Uite c-a dat bir cu fugiţii... 
Păi de, pălărie ai, minte ce-ţi mai trebuie? 

— Dar sunt tânără, mamă, urla Getuţa şi Puricel se 
ascundea îngrozit sub masă. Abia am împlinit două'ş cinci 
de ani, vreau să-mi trăiesc viaţa! 

Bunica sălta din umeri şi mai adăuga un praf de făină la 
rântaş, să iasă sosul mai grosuţ: 


— Trăieşte-ţi-o, maică, te opreşte careva? 

Aici, mama dezlănţuită începea să arunce prin casă cu tot 
ce-i cădea în mână: 

— Cum? Din golan în golan? De ce vorbeşti ca o 
nemernică? Ştii bine că n-apuc să pomenesc de băiat că toţi 
o iau la goană! 

— Cred şi eu! De un câine de pripas să zic că te mai 
milostiveşti, dar cine se porneşte la drum cu plodul altuia, 
să-l înalțe şi să-l facă om?! 

Mama continua să bâzâie, fără s-o mai asculte: 

— În loc să-mi dai un sfat, să mă înveţi de bine, dumneata 
mă batjocoreşti! 

Ghiocel stătea ghemuit - acum chiar că ar fi încăput într- 
o basma - cu inima gămălie şi ochii strâns închişi de frică. 
Era clipa când bunica, scoasă din fire, azvârlea lingura ori 
furculiţa ori ce avea în mână şi îşi înfigea mâinile în şolduri: 

— Ce să te învăţ, neghioabo? Când te învăţam de bine, 
cum zici, îţi puneai bluza cu buricul gol şi plecai cu uşă 
trântită, cică să te las în pace şi să-mi văd de sarmale şi 
varice! Şi acum, pofteşti povaţă! Vrei povaţă? Scapă de 
plod. Dă-l de suflet sau omoară-l dracului, ei, fir-ar să fie!... 

Puricel înţelegea un singur lucru. Mama a făcut odată 
ceva, ceva rău, chiar de ruşine, dar el e vinovat şi 
amândouă erau foarte supărate pe el. De aia mamei lui nu-i 
place să se plimbe cu el şi, când ies în oraş să-i cumpere 
trening sau sandale, Ghiocel merge cu câţiva paşi înainte, 
iar mama îl supraveghează, mergând în spate. O dată s-au 
întâlnit la gogoşerie cu un domn bărbos şi mama a spus 
repede: „e nepoţelul meu, băiatul soră-mii.“ Puricel a 
ridicat ochii, credea că mama glumeşte sau poate a uitat, 
dar ciupitura de pe ceafă - l-a amuţit. 

Mama mai are şi o prietenă, Cătălina. Stă chiar deasupra 
magazinului pentru copii şi s-au abătut şi pe la ea. Poartă 
părul lung şi seamănă cu o doamnă de la buletinul meteo. 
Pe Puricel l-au lăsat să se joace cu Puc, canişul, iar ele au 
băut cafea şi vişchi. 


— Maică-ta are dreptate, spune tanti Cătălina. Există o 
grămadă de lume care vrea să adopte un copil. În primul 
rând, străinii, dar şi de ai noştri sunt destui. 

— E prea mare. Îi vor mici, până în trei-patru ani. Şi pe 
urmă, dacă într-o zi se întoarce totuşi Severino? 

— Aşteaptă tu, Geto, să se întoarcă Severino şi Dunărea 
s-o ia la deal! Nu, că eşti nebună de-a binelea! 

Mama dă pe gât restul de băutură şi zâmbeşte dulce, aşa 
cum zâmbeşte ea după ce bea din pahare mici: 

— Şi mi-e dor, soro, de o aventură cu un superb din ăia, 
ca la telenovele, cu un sacou galben! Mi s-a pus pata pe 
galben!... 

Singură domnişoara învăţătoare a simţit că se întâmplă 
ceva cu Puricel. Mai deunăzi, i-a trecut degetele prin 
bretonul aspru şi bogat. 

— De ce eşti aşa trist, Ghiocel? De fapt, toţi suntem 
trişti..., şi a trecut mai departe, printre şirurile de bănci. 

Nici domnişoara nu-i mai veselă. Are nas trist, veşminte 
triste, surâs trist şi pare că se gândeşte mereu la ceva, 
despre care numai ea ştie... În timpul ăsta, copiii îşi fac de 
cap, chicotesc, băieţii mai răi trag fetiţele de păr, sau 
mănâncă. Singurul care nu mănâncă, nici în recreaţie, e 
Puricel. Cine să-i pregătească lui pacheţelul de dimineaţă? 
Când începe el şcoala, la unşpe, toţi sunt plecaţi de mult. 
Bunica la tanti Jeni, mama la serviciu, bunicul la cârciumă. 
Las' că nici nu-i e prea foame, totuşi trage cu ochiul la 
gustarea celorlalţi. Tartine învelite în sclipici, ca 
bomboanele de pom, ciocolată, banane şi portocale gata 
cojite. E o clasă de copii bogaţi, pe mulţi îi aduce la şcoală 
cu maşina - Puricel n-a urcat niciodată în vreuna - toţi cu 
ceasuri pe mână, camera lor, în care dorm singuri, şi 
calculatoare! 

Cel mai grozav băiat din clasă (Doamne, cât ar vrea 
Ghiocel să-i semene, şi seara, la culcare, atunci când nu-i 
Superman, se închipuie în pielea lui) e Bogdan. Vine la 
şcoală pe bicicletă, iarna merge la schi cu părinţii, are cei 


mai formidabili muşchi din clasă şi adidaşii cei mai scumpi. 
Doar Anamaria are o pereche la fel. 

Imaginea  Aneimaria încălzeşte sufletul lui Puricel. 
Seamănă cu fetiţele cuminţi şi isteţe de la desene animate, 
cu Heidi, cel mai bine. Puricel nu stă prea mult la televizor, 
pentru că bunicul se uită doar la emisiuni sportive, mama, 
când stă acasă, vrea doar filme şi muzică uşoară, bunica 
nici nu-l deschide, „fin'că-i face gălăgie'n cap şi-i creşte 
tensiunea“. Pe Heidi însă o ştie bine şi Anamaria... ce mai, e 
la fel! Amândouă... o bomboană! Două bombonele. 


Ghiocel e un şcolar potrivit, nici prea-prea, nici foarte- 
foarte. Sigur, însă, cel mai sfrijit şi cel mai sărac. Pe el 
nimeni nu-l ajută la lecţii, nimeni nu-l duce la bazin, nimeni 
nu-l tunde la modă. E liber, în schimb, să facă tot ce 
pofteşte, cu condiţia să nu-şi rupă hainele şi a doua, impusă 
de el însuşi, să vină când trebuie la masă. Dacă întârzie, nu 
mai găseşte nimic. Mama mănâncă mai mult pe stradă, 
pizza şi gogoşi, bunica, la tanti Jeni, iar bunicul vine atât de 
flămând de la birt, că goleşte tot frigiderul. Ca să apuce să 
înghită ceva, trebuie neapărat să ajungă acasă înaintea 
lui... 

Puricel se plimbă mult, îşi cunoaşte cartierul pe degete, 
dar cel mai mult zăboveşte în preajma Aleii T., acolo unde 
locuieşte Anamaria. E o stradă straşnică, fără blocuri, 
totdeauna curată, plină de câini eleganţi, cu zgardă şi 
medalion, care dorm în casă. Şi casele sunt frumoase, cu 
grădini pe care le stropeşte cu furtunul un om în pantaloni 
albaştri, dar cea mai frumoasă este a lu' Anamaria. Are 
cărămizi roşii, acoperişul străluceşte în soare ca solzii de 
peşte iar veranda - aşa îi zice fetiţa balconului cât o cameră 
- e din piatră brodată, cenuşie ca şoarecele. Acolo unde 
începe scara spre verandă, se află de o parte şi de alta, aşa, 
cum ar fi două mingi uriaşe de fotbal (Puricel nu le poate 
cuprinde cu braţele) alcătuite din floricele mici roz şi 
albastre, despre care nu ştie că se numesc hortensii. Pe 


ziduri se caţără trandafiri graşi, cum n-a mai văzut nicăieri, 
prin grădină se plimbă un câine ţanţoş, înalt şi slab, cu 
multe pete negre pe blana albă, iar în spatele casei, a auzit 
Puricel vorbind colegii, se mai află o seră şi o dulbină cu 
peştişori de toate culorile. Ghiocel crede că-i un castel din 
„O mie şi una de nopţi“, iar Anamaria, prinţesă. Deşi n-a 
trecut niciodată de gardul de piatră traforată, ştie o 
grămadă de lucruri despre cei care locuiesc în castel. Când 
nu trece nimeni pe stradă, se caţără în castanul de la 
marginea trotuarului şi urcă în vârf ca o maimuţică. De aici, 
are o privelişte minunată şi stă ceasuri întregi, înregistrând 
orice mişcare. Tatăl Aneimaria seamănă cu Guliver în Ţara 
Piticilor, are o maşină turtită, ca o broască roşie care stă pe 
burtă, şi e întotdeauna foarte grăbit. Mama lui Anamaria nu 
zâmbeşte, e frumoasă, „parcă nu-i pasă de nimic“ - traduce 
Puricel aerul de suverană îndepărtare - şi păşeşte împletit, 
exact ca doamnele din revistele de modă pe care le vede la 
televizor. Mai sunt în casă două femei cu şorţuri albastre 
care au mereu de scuturat câte ceva pe la ferestre şi încă 
una, îmbrăcată toată în alb şi care n-are altă treabă decât 
să plimbe un cărucior cu un bebeluş, frăţiorul Aneimaria. 
De la patru la cinci, Anamaria exersează la pian şi Ghiocel 
ascultă răbdător gamele împiedicate şi interminabilele 
arpegii care se revarsă prin geamurile deschise. La cinci, se 
iveşte la colţul străzii Bogdan, gonind pe bicicletă. Uneori, îl 
însoțesc şi alţi colegi, fiecare pe bicicleta lui. A Aneimaria e 
strălucitoare ca argintul. Se duc în parc, să se plimbe. 
Râsetele şi ţipetele lor - Bogdan ştie să facă ca Tarzan şi 
Winnetou - sperie păsărelele, gonindu-le în înaltul cerului. 
Puricel coboară din copac şi se duce acasă. 


De câteva zile, clasa forfoteşte, se agită, pluteşte o 
nerăbdare festivă, ca în preajma Crăciunului. Fetiţele, în 


special, afişează un aer important, de conspirativitate, au 
tot timpul ceva de şoptit la ureche, în timpul orelor, 
bileţelele circulă trafic neîntrerupt, iar în recreaţii se 
îngrămădesc în jurul Aneimaria, păzită cu străşnicie de 
statul ei major, Sandra şi Andreea. Doar ele, privilegiatele, 
au dreptul s-o ţină de braţ, sau după talie, când se plimbă 
prin curte, discutând cu aprindere şi teribil de aferate. În 
mai puţin de două zile însă, misterul devine secretul lui 
Polichinelle: peste o săptămână, Anamaria împlineşte zece 
ani, iar părinţii ei i-au promis un party, o serbare „în stil 
american“, după cum explică, încântați de rezonanţa 
cuvintelor, copiii, la ei acasă. Elementul surpriză s-a 
epuizat, căci deja toată lumea ştie în amănunt cum se va 
desfăşura petrecerea, dar asta nu o face mai puţin 
fascinantă. 

Întâi şi întâi că va avea loc în grădină, care acum, în plin 
Florar, e o minunăţie de arome şi culori. În special 
trandafirii de pe ziduri, care sunt neasemuiţi, îţi vine să 
crezi că însăşi primăvara s-a despletit, revărsându-şi 
cosiţele de raze peste castelul Aneimaria. Dar parcă numai 
trandafirii? Copacii înfloriţi, zici că-s mirese, stânjeneii 
discreţi, ca nişte doamne voalate, ridică arome dulci în 
calea crinilor fuduli, gazonul bine stropit, scăldat în cea mai 
verde aquarelă, îţi dă brânci la o plimbare cu picioarele 
goale. Puricel parcă simte mătasea umedă sub tălpi... Uite 
ce a mai izbutit să prindă din şuşoteala copiilor: o să fie 
serpentine şi confetti, buchete de baloane colorate în pomi, 
fotograf, bufet cu tartine delicioase, un tort uite-aşa - şi 
fetiţele deschid braţele gata-gata să le smulgă din subsuori 
- Coca-Cola şi - O! - multă, multă îngheţată, după poftă! 

Puricel nu-i găman din fire, dar îngheţata îi place. Şi 
cartofii prăjiţi. Îngheţată a mâncat doar de patru ori de 
când ţine minte el şi îşi propune ca de astă dată să se 
sature. N-o să se atingă de nimic altceva. Poate de Cola... 

Dar asta nu-i totul. Fiecare zi aduce alte ştiri, din ce în ce 
mai extraordinare! Vor avea şi „muzici“ şi, surpriza 


surprizelor, un artist de la televiziune va veni să joace 
special pentru ei. A, şi să nu uite, fiecare copil va primi 
acasă o invitaţie specială. Puricel chicoteşte în sinea lui. 
Acum pricepe rostul cartonaşelor cât palma pe care fetiţele 
desenează chiar şi în timpul orelor, un chenar din tot felul 
de floricele, iar la mijloc scriu câte un nume... 

De două zile, Ghiocel consultă de trei-patru ori pe oră 
cutia poştală de acasă. E din tablă verde, agăţată strâmb pe 
gardul cu vopsea scorojită, dar lui i-a devenit dragă. E 
frumoasă şi... bună. Un gând îl străfulgeră: în viaţa lui, n-a 
primit nici o scrisoare. Asta va fi prima. Se simte atât de 
fericit, că abia mai poate respira. 

Nu-i expansiv de felul lui, mai degrabă tăcut, dar nici 
nimeni nu stă să-l asculte. Acum însă nu mai rezistă, trebuie 
să-şi împărtăşească bucuria. Pe seară ţopăie în jurul bunicii, 
care curăţă în faţa casei un lighean de spanac. Face tot felul 
de giumbuşlucuri cu o minge mică şi tare, singura lui 
jucărie. Nu ştie cum să înceapă, până ce bătrâna îl priveşte 
sâcâită peste ochelari: 

— Ci stai boalelor odată, zumzăi ca un bondar! 

Obrajii învăpăiaţi ai copilului o bagă în sperieţi. Şi ochii îi 
strălucesc ca la nebuni, ard lumânare mistuită de vânt. Te 
pomeni c-are  fierbinţeală şi dintr-o dată percepe 
dimensiunile catastrofei! Bani pentru medicamente şi 
doctor, cine stă să-l îngrijească? Încearcă să-l prindă de 
mână: 

— Ia vin” încoa! Te doare ceva? Le ia cu frig? 

Băieţaşul se smulge şi dă ocol bunicii, sărind într-un 
picior. 

— Ce-mi dai dacă-ţi spun ceva? Ceva ce n-am mai spus la 
nimeni? Nu mai aşteaptă şi rosteşte dintr-o suflare: sunt 
invitat la Anamaria sâmbătă, la partiul de ziua ei... O să fie 
baloane şi muzici, şi vine toată clasa, şi îngheţată câtă vrei! 
Şi Cola, şi artişti... 

Bătrâna îl priveşte dintr-o parte: 


— Ce tot tolocăneşti acolo? Mă zăpăceşti de cap, nu 
pricep... Cine te-a invitat? 

Ghiocel o ia de la capăt, explică pe îndelete cine-i 
prinţesa din castelul cu trandafiri şi ce minunăţii îi aşteaptă 
acolo, sâmbătă. Bunica îl măsoară sceptică: 

— Şi tu ce cauţi acolo? 

— A invitat toată clasa, argumentează suprem Puricel. 

— Hm, foarte frumos din partea ei... Te-ai gândit ce 
cadou îi faci? La asemenea mândreţe de petrecere, nu poţi 
merge cu mâna goală, oricât ai fi de sărăntoc. Mai bine nu 
te duci decât să râdă ăia de tine! 

Ghiocel a încremenit cu gura căscată şi un picior în aer. 
Bătrâna îi surprinde blocajul şi constată cu satisfacţie: 

— De, nepoate, toţi dăm să ne cocoţăm, dar nu fiştecine 
are şi scară. 


Norocul e de partea lui Ghiocel. Vineri, mama îi pune în 
mână nişte bani înveliţi în hârtie. 

— A venit vara, îţi trebuie un şort şi câteva maiouri. N-am 
timp să merg cu tine, dar am oprit lucrurile, tu doar duci 
banii şi le iei, de la marketul de sub tanti Cătălina. Întrebi 
de una, doamna Emilia, care te aşteaptă. Fii atent unde pui 
banii, să nu-i pierzi... 

Ideea nu i-a venit chiar de la început, dar, ciudat, după ce 
a înfăşurat banii într-o punguţă de plastic strânsă cu un 
cauciuc şi i-a băgat în buzunar, l-a cuprins dintr-o dată un 
sentiment de linişte, de siguranţă. După plecarea lu' mama 
- făcea week-end-ul cu un bărbos care venise s-o ia din faţa 
casei, într-o maşină galbenă -, Puricel a mai zăbovit prin 
curte, jucându-se cu un căţel din vecini. Rămăsese singur în 
toată casa, dar nu era prima oară şi, dacă i se făcea de 
ducă, trebuia doar să încuie şi să pună cheia „bine“, adică 
într-o gaură de sub fereastra bucătăriei. Se făcuse de patru 


şi Ghiocel tot nu se urnea. Ceva nedesluşit parcă-l ţinea de 
umeri şi îl împiedica să se ducă la market, să ridice 
pachetul. În cele din urmă, după ce se asigură că a încuiat 
bine şi că banii sunt la locul lor, în buzunar, plecă ronţăind 
dintr-un măr pipernicit. Şi din nou se petrecu ceva ciudat. 
În loc s-o ia spre market, fără să-şi dea seama, dar mai 
degrabă singure, picioarele lui Ghiocel se îndreptară în 
direcţia opusă. Tot singure se opriră în faţa vitrinei de la 
Bambini. Împinse uşa de sticlă şi dintr-o dată se trezi într-o 
lume de basm. 


Era un magazin de jucării de curând deschis de un cuplu 
de italieni. Dintâi, Ghiocel rămase țintuit locului, cu 
răsuflarea tăiată. Nu văzuse până atunci asemenea 
frumuseți şi ochii îi alergau în toate părţile, neştiind unde să 
se oprească. Se simţea ameţit de fericire şi, spre norocul 
lui, nici o clipă gândul că toate aceste minunăţii nu-i 
aparţineau, că erau destinate altor copii, nu-i adumbri 
bucuria. 

Zăbovi până la închiderea magazinului, oprindu-se la 
fiecare stand, dinaintea fiecărei jucării. Îi plăceau cu 
deosebire cele mecanice şi electronice, care se mişcă, 
vorbesc, aleargă, se extazie dinaintea viaductului şi a 
şefului de gară cu o minunată şapcă roşie, de la trenul 
electric, chicoti salutând animalele de pluş, atât erau de 
drăgălaşe, se uită curios la cutiile cu puzzle, la armele cu 
aer comprimat, scoase un țipăt mic când dădu ochi cu 
păpuşile. Ce rochiţe, ce bucle de toate culorile, lucioase ca 
mătasea de porumb, ce pantofiori, uite, una are şi gentuţă 
şi, lângă ea, doi bebeluşi gemeni!... Toate sunt nişte 
prințese şi toate seamănă cu Anamaria. 

Când, într-un târziu, Ghiocel îşi luă inima în dinţi 
adresându-se vânzătoarei, nu-şi dădea seama că, de fapt, 
hotărârea o luase de mult. 

— Vrei să cumperi ceva, băieţaş? 


Cu gâtul uscat de emoție, Ghiocel dădu din cap. Articulă 
în şoaptă: 

— O păpuşă, şi îndreptă degeţelul nu prea curat spre o 
Barbie, aproape cât el de înaltă, îmbrăcată în rochiţă 
marinar. Aia! 

Femeia îl măsură competentă, de la sandalele jerpelite 
(câţi copii aţi mai văzut fără adidaşi?), ca şi genunchii, de 
altfel, până la tricoul cu litere şterse, decolorat de atâta 
spălat, şi surâse cu o umbră de tristeţe: 

— Mi-e teamă că-i cam scumpă, dar avem altele mai mici, 
la fel de frumoase. 

Ghiocel o privi descumpănit şi un norişor de spaimă i se 
strecură în suflet. N-avea puşculiţă, pentru că lui nu-i dădea 
nimeni bani de buzunar, nu-şi cumpăra nimic singur şi, în 
sensul acesta, era mult mai ignorant decât alţi copii de 
vârsta lui. Scoase pacheţelul învelit în plastic şi începu să 
înşire pe tejghea, bancnotă lângă bancnotă, ceea ce el îşi 
închipuia că reprezintă o avere. Poate că doamna asta nici 
nu ştia ce mulţi sunt! Ridică ochii rotunzi în care pâlpâia un 
firicel de speranţă: 

— Ăştia toţi nu ajung? 

Vânzătoarea clătină din cap, stoarsă de milă. Zău dacă nu 
i-ar fi cumpărat-o ea pe Barbie, dar suma era cu adevărat 
mare şi, de, fiecare le are pe ale lui. 

Băiatul îşi căuta cuvintele: 

— Atunci... atunci... 

Femeia scotoci îndelung prin mulţimea de "prințese" şi se 
întoarse cu o păpuşică micuță cât o palmă de om mare, 
închisă într-un penăraş de plastic. Pe capac scria cu litere 
de aur Isabella. 

— E... e ca o puricuţă, îngână Ghiocel, gândindu-se la 
porecla lui. 

— Asta-i tot ce poţi căpăta pentru banii tăi, puişor, spuse 
femeia, gândind că va completa ea oricum suma cu câteva 
mii de lei. Dar uite-te cât e de drăgălaşă! Ce rochiţă 
minunată are, ce păr frumos... 


Ghiocel o îndrăgi pe loc, observând în extaz: 

— Şi închide şi deschide ochii! 

Vânzătoarea îi spori entuziasmul, manevrând păpuşa: 

— Spune şi mama! 

Era pensula finală pentru un tablou trandafiriu. Ghiocel 
plecă fericit, strângând la piept păpuşica somptuos 
împachetată. 


Ghiocel ascunse pacheţelul într-un dulap cu vechituri, 
unde nu umbla nimeni mai mult de două sau trei ori pe an şi 
ţopăi toată seara prin casă, beat de fericire. Din când în 
când, neobservat, se ducea la dulap să se asigure că 
pachetul mai e acolo, că Isabella „face bine“. Bunica, 
improvizând din resturi o tocăniţă de seară, mormăi: 

— Nu'ş ce-a păţit băiatul ăsta, dar de vreo două zile 
parcă a dat strechea în el! Zburdă ca un tăun care a dat 
peste o balegă! 

— Neam de macaronari, decise bunicul pe jumătate beat. 
Ăştia şi pe năsălie joacă ţanţarola! Aşa o ia el razna, dar 
când se întoarce mă-sa se potoleşte. 

Inima lui Puricel se opreşte pentru o clipă. A şi uitat de 
mama. Ce o să-i spună de bani? Unde-s şorturile şi 
maiourile?... E, dar abia-i vineri seara, până poimâine când 
se întoarce, hă, hă... mai e mult, o veşnicie! Două zile 
întregi! 


XXX 


Toată dimineaţa de sâmbătă, Ghiocel nu se desprinse de 
casă, pândind sosirea poştaşului. O vagă îngrijorare îl 
cuprinse abia pe la prânz, când se repezi într-un suflet la 
şcoală în speranţa că ar putea găsi invitaţia acolo, în banca 


lui. Dacă se gândea bine, nimeni nu ştia unde locuieşte. 
Întâi, că n-avea nici un prieten, şi pe urmă bunica nu-l lăsa 
să aducă acasă „toţi zăpăciţii, mă doare capul şi fără ei...“ 
Asta era, precis! În lipsa adresei, îi lăsaseră invitaţia la 
şcoală. 

Pătrunse plin de nădejde în clasa pustie. Faţă de 
vacarmul obişnuit al peisajului, liniştea desăvârşită părea 
ciudată şi, instinctiv, păşi în vârful picioarelor, de parcă s-ar 
fi furişat. Ridică tremurând capacul pupitrului. Câţiva 
gândaci speriaţi fugiră care încotro, abandonând un cotor 
de măr ruginit. 


După amiaza, târziu, sleit de aşteptare, Ghiocel îşi târa 
picioarele prin curte. Se lăsă pe vine, ştergând cu spinarea 
zidul văruit al casei. Prin fereastra deschisă răzbăteau 
sforăiturile şi  horcăielile bunicului, adâncit în somn 
zbuciumat de beţiv. Invitaţia tot nu venise şi era aproape 
ora şase. Serbarea Aneimaria începuse la cinci. Dar dacă... 
Ideea îl arse ca o limbă de foc. Dădu buzna în casă, o 
înşfăcă pe Isabella şi o luă la goană spre castelul cu 
trandafiri. Era sigur că părinţii Aneimaria se răzgândiseră, 
că nu mai făceau party. Parcă mama nu se răzgândise de 
atâtea ori, şi când îi promisese că-i ia patine, şi când trebuia 
să-l ducă la circ! Dar el, el o să-i dea păpuşica şi fără party. 
O să i-o pună în braţe şi... gata! 


Ghiocel coboară din castan. E obosit, parcă ar tot dormi, 
ameţit, şi simte un pumn de plâns în capul pieptului. Ce de 
baloane, şi muzici, şi cutii cu lumină colorată prin copaci, şi 
farfurioare vârfuite cu frişcă, şi Cola, şi fetiţe cu bucle ca 


nişte cârnaţi si volane!... Băieţii au fundă la gât şi floare pe 
haină! Sunt toţi, nu lipseşte nici unul! A venit şi Oancea 
Cornel, cel mai prost din clasă, şi Răţescu Paul, repetentul 
care mai şi fură de la copii!... Şi ce tort mare, cât roata de 
la maşina de cusut a bunicii! Panglica roşie care adună în 
creştet buclele Aneimaria se apleacă fluture uriaş, 
deasupra lumânărilor. Bogdan începe să aplaude... 
Imaginile se amestecă, se voalează, se umplu de lacrimi. 
Puricel se îndreaptă spre casă. Trupul firav s-a încovoiat de 
parcă toată povara lumii i-ar apăsa umerii plăpânzi. În 
braţe, atârnă greu Isabella... Face un mic ocol şi intră în 
parcul unde, în zilele frumoase şi după ce şi-a terminat 
exerciţiile la pian, Anamaria se plimbă cu bicicleta. E plin de 
lume şi copii şi Puricel trebuie să meargă mult până găseşte 
un loc unde nu-l vede nimeni. Ce să facă el cu păpuşica? 
Unde s-o ascundă? Ce-ar zice mama sau bunica dacă?... Se 
uită încă o dată jur-împrejur şi abandonează pacheţelul pe 
un tufiş cu frunze tari, tuns ca un arici pătrat. 

Un scâncet se prelinge în înserarea deasă. Ghiocel?... 
Isabella? 


ROMANTISM 


Partida de poker era ratată, Tamara telefonase în ultima 


clipă că n-o lăsase bărbatu-său să plece de acasă. Zăcuse 
deja o săptămână din pricina gripei şi se temea de o 
recidivă. Îi părea rău etc., nouă şi mai rău pentru că eram 
prea superstiţioase ca să jucăm cu „o mână moartă“. 

Seara însă de-abia începuse şi schimbarea de program 
ne deruta. Dacă am fi trăit altundeva, mai către apus, ne- 
am fi dus la un stabiliment pentru femei, ne-am fi îmbuibat 
cu dulciuri şi am fi ascultat muzică de cafe-concert. La noi 
însă, posibilităţile de divertisment pentru trei doamne 
serioase şi destul de grase sunt limitate. 

Lilica, gazda, şi cea mai speriată dintre noi că ar putea 
petrece o seară fără companie, propuse cu aerul că i-a venit 
o idee extraordinară: 

— Hai să ne destrăbălăm! Am făcut un cocteil de cafea o 
bunătate şi mi-a rămas şi nişte colivă de sâmbătă... Da, l-am 
pomenit pe răposatul. Mi-a ieşit, ca niciodată, prăjitură! 

Didina, cea mai caraghioasă din grupul nostru, incluzând- 
o şi pe Tamara, îşi lăsă capul pe spate, părând să reflecteze 
adânc. De când o cunoşteam, şi asta însemna deja istorie, se 
îmbrăca indiferent de anotimp în mătase naturală, purta 
tocă şi toţi soţii pe care-i avusese, patru, fuseseră nişte 
omuleţi firavi şi excesiv de nervoşi. Nervoşi, nu mânioşi. 

Cele trei rânduri de guşi îşi reluară locul pe şiragul din 
bile de os de la gât şi mormăi pe nas: 

— Hm, ar fi o idee. Ştiu că te pricepi la colivă... 

Lilica o asigură încântată: 


— Ai să vezi. Bob cu bob... Dacă vreţi, deschidem 
televizorul. La şapte jumate începe o telenovelă nouă. 

— A, nu, am sărit de pe scaun, în cazul ăsta eu am plecat! 
Nu suport rahaturile alea diabetice! 

— Păi, comentă gros Didina, la tine, dacă nu vine un 
derbedeu, din ăla care se bate cu picioarele să le mute 
fălcile şi să-i cosească pe toţi, închizi televizorul. 

— Ba mie îmi plac, spuse Lilica visătoare cu gândul la 
telenovele. Artiştii sunt frumoşi şi eleganţi, locuiesc în case 
splendide, peisaje de vis... Totul respiră bunăstare, nimeni 
nu are grija zilei de mâine. 

Didina îşi admiră mâna grasă, cu mâna plină de „bube“, 
în exprimare folcloristică de dată recentă. Adică, inele 
masive cu pietre mari. 

— Ba pe mine tocmai ăia mă enervează! La unii numai 
aur şi miere, la noi, doar balegă şi fiere. Pe urmă, să-mi 
spuneţi şi mie, unde s-au mai văzut atâţia frumoşi înghesuiți 
pe metru pătrat? Ce, s-au adunat la noi toţi sluţii 
pământului? 

Lilica începu să toarne din licoarea cafenie, umplând 
paharele care erau de apă. Asta îmi place la ea, nu-i 
zgârcită şi duce la băutură. 

— Treaba voastră, n-aveţi decât să cârtiţi, eu mă dau în 
vânt după poveştile romantice. Vezi, asta a pierdut epoca 
modernă, romantismul. Un an întreg a găsit bunica flori pe 
pervazul ferestrei până să afle cine i le punea acolo. 

— Şi cine i le punea? se interesă Didina. 

Am început să râd. 

— Nu fi caraghioasă, evident că viitorul soţ, tata mare al 
Lilicăi... 

— Fleoşc! Credeam că măcar Franz losef. Romantismul! 
Am fost în romanțe cu patru bărbaţi. Legitim, că dacă ar fi 
să-i pun la socoteală pe toţi... 

Spirală cu mâna în aer, ai fi zis că s-a iubit cu jumătate 
din Bucureşti. 


— Nu vorbim despre acelaşi lucru, oftă Lilica. Mi-ar fi 
plăcut să am măcar o singură amintire romantică, să fi 
întâlnit bărbatul din vis. Măcar o dată! 

— Da' Lache ce avea, soro? o trezi Didina. Văd că te- 
nghesui cu parastasele, când s-a prăpădit, plângeai de-ţi 
sărea pălăria de pe cap... Nu zic că Lache era o poză de 
bărbat, crăcănat, chelbos şi cu peri exact pe unde nu 
trebuie, dar asta a pupat mă-sa când era tânără, asta a 
ieşit. Acum te ţin şalele că nu l-ai întâlnit pe Raf Valone să-ţi 
cânte la balalaică pe lună plină. 

— Şi de ce nu? se enervă Lilica. Aveam şi eu dreptul 
măcar la o amintire! 

— Are dreptate, am intervenit. Lilica a fost totdeauna o 
romantică şi o sentimentală, a tânjit şi ea după un trubadur, 
după o aventură neaşteptată... 

— Tot nu înţeleg, se încăpăţâna Didina, ce pofteşti? 

— Un trubadur! am ţipat. Un tenor, ce naiba nu pricepi. 
Lache a fost un tip cumsecade, dar nu-l chema Almaviva! 
Nici Armand Duval şi nici De Grieux! 

— Că parcă ea e Tosca de Puccini! Bateţi câmpii 
amândouă. 

Trase o duşcă ţeapănă şi-i îndreptă o privire subţire, 
plină de satisfacţie, care anticipa: „fii atentă, acum te dau 
gata!“ 

— Romantism, Făt Frumos în Cadillac alb, aventură 
neaşteptată! Zici că n-ai avut parte şi nu te contrazic. Vară- 
ta, Claudia, însă, a avut parte din plin, şi cu ce s-a ales? 

— E altceva, bombăni supărată Lilica. Amesteci lucrurile. 

Didina se miră fals: 

— Zău? Altceva? N-am auzit în viaţa mea poveste mai 
romanţioasă şi mai aventuroasă. Se răsuci spre mine: tu, 
asta, de te hlizeşti ca proasta în târg, ai apucat-o pe vară-sa, 
Claudia? 

— Nu l-am apucat nici pe Tudor Vladimirescu. 

— Ha! Ha! Ha! Chişcă-mă să râd, loane, c-am votat 
tromboane! Poţi să fii serioasă un moment? Claudia asta a 


fost cea mai frumoasă fiinţă pe care am văzut-o în viaţa 
mea, la cinema sau pe stradă, şi tu mă ştii că nu vin uşor de- 
a dura. 

— Era într-adevăr răpitoare, confirmă Lilica trecând în 
dormitor să-mi aducă o fotografie. Unică! 

— Îţi tăia respiraţia când o vedeai! La degetul mic o ţinea 
pe vizigota aia, cum îi zice, Greta Garbo, care, fie vorba 
între noi, avea nasul lung şi ascuţit, picioare de dorobanţ, 
doi centimetri de ceafă. N-a existat femeie în generaţia ei 
care să n-o invidieze. 

— În afară de tine, fireşte, am observat sarcastic. 

Lilica puse în mijlocul mesei fotografia înrămată a unei 
femei în mare toaletă, un portret artistic făcut la Bellinski. 
Era într-adevăr impresionantă, o blondă pe care o 
presimţeai autentică, cu trăsături desăvârşite. Rochia de tul 
pe mai multe jupoane scotea în evidenţă o talie neverosimil 
de subţire, gleznele erau de marchiză. 

— Şi asta-i nimic, sublinie Didina. Împrăştia o lumină 
care-ţi lua ochii, nu se vede în poză... 

— Cu ce se ocupa? am întrebat. 

— Era tractoristă! rânji Didina, fruntaşă în producţie! Ce 
părere ai? 

— S-a măritat la optsprezece ani. Liceul l-a terminat după 
aia, în particular, explică Lilica. 

— De ce naiba s-a grăbit? 

— Păi cam aşa se întâmplau lucrurile în timpul războiului. 
Era o furie printre tinerii de atunci, se cunoşteau şi se 
căsătoreau în câteva zile. 


Raul era căpitan de aviaţie, aflat într-o permisie de o 
săptămână. Se cunoscuseră la Balul Crucii Roşii şi peste 
două zile erau căsătoriţi. Urmaseră patru zile de vis la 
Sinaia, după care Raul plecase din nou pe front. Căzu cu 
aparatul la Minsk şi nu se mai întoarse niciodată. La 
nouăsprezece ani, Claudia era văduvă. 


— Romantic, am comentat, dar s-a mai văzut. 

— N-ai văzut nimic, râse Didina. Ce-i mai romantic abia 
urmează. Rămase cu degetul într-o nară, rostind pe 
gânduri: Acum îmi vine în minte prima oară! Despre 
Claudia poţi să spui că s-a născut şi a trăit sub semnul 
romantismului. 

— Cum ai ajuns tu la concluzia asta? 

În sinea mea, mă amuzam. Ideea de romantism era tot 
atât de departe de făptura şi înţelegerea Didinei ca Argeşul 
de Cascada Niagara. Prozaică sub toate aspectele, avusese 
pentru bărbaţii ei un dispreţ nimicitor, dar nu ea întocmise 
firea, aşa gândise Dumnezeu lumea-pereche şi trebuia 
musai „să-şi facă rândul“. 

— Începe tu, Lilica... Spune-i cum l-a cunoscut Claudia pe 
bărbat-su de-al doilea. Vin şi eu imediat. 

Se ridică greoaie şi se îndreptă spre baie, trăgându-şi din 
mers corsetul care se căţăra. Mişcarea îi era caracteristică, 
devenise tic, se trăgea şi acasă, când avea pe ea doar un 
capot. Lilica rosti în şoaptă, trăgând cu ochiul spre uşă: 

— E o zăpăcită, dar le mai şi nimereşte. Cum s-au întâlnit 
ei doi, Damian şi Claudia, şi ce a fost viaţa lor, chiar că-i 
roman. Păcat că nu i-ai cunoscut... 

Damian provenea dintr-o familie de braşoveni foarte 
bogaţi. Maică-sa era săsoaică, o personalitate puternică a 
cărei pecete se imprimase asupra întregii vieţi de familie. O 
pecete teutonă. În casă se vorbea nemţeşte, se mânca 
aşijderea, omenirea cunoştea doar două genii - Goethe şi 
Beethoven, băieţii învățau la liceul german. La izbucnirea 
războiului, Damian împlinise optsprezece ani şi se 
înscrisese în Hitler Jugend. Prin '42, era ofiţer în Wermacht 
şi lupta pe Frontul de Răsărit. 

Didina o opri: 

—  Ăsta-i păcatul tău, Lilico, te pierzi în fleacuri. 
Important e că a scăpat teafăr din război, dar că trebuia să 
se ascundă, hingherit cum era din toate părţile. Îi tot dai 
zor cu oştirea lui Hitler... 


— Deşteapto, nu trebuia să-i explic de ce se ascundea şi 
de ce umbla fără acte? De ce a fugit din Braşov, unde-l 
cunoştea tot târgul şi a venit să se pitească la Bucureşti? 

— Nu vă certaţi, că nu mai înţeleg nimic. 

Lilica se răsuci, dând să se înţeleagă că vorbeşte doar 
pentru mine: 

— Noi eram mici pe atunci, n-am simţit urgia acelor zile. 
Oamenii erau încolţiţi şi vânaţi ca iepurii, că a fost crimă de 
război, că a luptat împotriva Uniunii Sovietice sau c-a 
purtat mă-sa pantofi de lac, şi nu opinci... 

— Sunt lucruri cunoscute, Lilica. Le-au trăit din plin 
părinţii noştri şi noi alături de ei. Pe urmă, s-a scris enorm 
pe temă, s-au făcut filme... 

— Ce ţi-am spus eu! exclamă triumfătoare Didina. Se 
încurcă în fleacuri, nu ştie să povestească. 

— Ba ştiu foarte bine! Asta vroiam să zic, că, dacă 
Damian s-ar fi lăsat prins, era terminat. Ca fost ofiţer în 
armata nazistă, îl expediau în Siberia. În cel mai bun caz... 

— Nu puteai s-o spui de la început? 

În 1947, Damian se ascundea de peste doi ani. Aşa cum 
procedau şi alţii, dormea probabil pe unde apuca, 
schimbând mereu gazda-pivniţa, mansarda, parcul sau 
cavoul unde înnopta. Ajunsese expert în a descoperi 
cotloane unde să se poată adăposti şi cunoştea pe degete 
„azilurile de noapte“ ale Bucureştiului, ducând o viaţă de 
vagabond autentic, cu recuzita de rigoare: frig, şobolani, 
foame, mizerie fizică. Treceau zile întregi fără să scoată 
hainele de pe el, săptămâni între două spălaturi, umbla fără 
ciorapi în ghete sparte. Îndura, însă, cu uşurinţă. Era tânăr, 
rezistent şi credea în steaua lui. Va găsi o modalitate fie să 
ajungă în munţi, la partizani, fie să treacă graniţa 
clandestin. Cel mai tare se temea însă de razii. Erau 
intempestive şi frecvente, întinzând o plasă deasă prin care 
anevoie te puteai strecura. Până acum însă, avusese noroc, 
le ocolise dintr-un fel de presentiment, poate că totuşi 
exista îngerul gardian la care apela în copilărie. 


Şi de astă dată îl ocroti. Era o după-amiază obosită de 
decembrie, seara cobora în picaj, albastră, şi se simţea 
liniştit la gândul că avea să înnopteze în casa unui 
funcţionar al tatălui său. O baie, o cină şi un pat îi erau 
asigurate... Cu o secundă înainte de a fi prea târziu, zări 
camioanele din care milițienii se revărsară fluid, rapizi, 
încercuind zona. Se afla pe Bulevardul Magheru, aglomerat 
la ora aceea, se auzeau ţipete, vacarm, câţiva inşi, probabil 
în aceeaşi situaţie cu a lui, se fofilau ca şobolanii, încercând 
să se topească dincolo de cordonul odioaselor uniforme 
albastre. 

Damian înţelesese că n-avea de ales. Se lăsă condus de 
instinct şi aşa avea să procedeze şi pe mai departe. Înainte 
ca cercul să se închidă, dădu buzna în cel mai apropiat bloc. 
Intră în lift şi, concomitent, apăsă pe un buton la 
întâmplare. 'Tot la întâmplare, sună la cea de a patra uşă. 
se deschisese imediat. O femeie, nespus de blondă, 
îmbrăcată toată în negru, de o frumuseţe răpitoare. 
Amănuntul însă avea să-l observe abia mai târziu. 

Damian i se adresă cu primele cuvinte care i se urcară pe 
buze; gâfâind de emoție, transpirat, în panică: 

— Doamnă, vă implor, salvaţi-mă! Afară este razie, nu am 
acte, lăsaţi-mă să intru! 

Femeia făcu un pas în lături şi deschise larg uşa. 


Mi-am frecat mâinile şi am mai luat o gură de cocteil: 

— Bravo, îmi place! Vasăzică aşa s-au cunoscut Claudia şi 
Damian! Ce-i drept, romantic şi dramatic. În mod normal, 
aici ar trebui să se isprăvească povestea. Şi s-au iubit, şi s- 
au căsătorit, copii au zămislit, socialismul au construit! 

— Aşi! reluă Didina exclamaţia preferată. Partea cea mai 
romantică abia urmează. Acum, vorbind fără supărare, 
părerea mea e că voi sunteţi cam nebune din familie. Uite- 
te chiar şi la fata asta, Claudia. Cum a avut curaj să-i dea 
drumul în casă? Te trezeşti cu un vagabond în zdrenţe şi 
nespălat la uşă şi-l bagi în patul tău? 


Lilica respinse ofensată: 

— Nu l-a băgat chiar atunci. 

— L-a băgat întâi în baie, tot acolo e! Cum nu i-a fost frică 
să n-o strângă de gât? 

— Nu uita ce vremuri trăiau, în fiecare zi se întâmpla 
câte ceva extraordinar, o mulţime de oameni se ascundeau 
de ruşi şi de comunişti! Numai eu despre câte cazuri am 
auzit! 

— Ce mai la deal, la vale, am conchis eu, fatalistă la toate 
încheieturile. A fost mâna destinului. I-a dat brânci şi gata. 

— Asta ar fi una, completă Lilica. Am discutat de multe 
ori cu Claudia. „M-a convins“, parcă o aud, „din prima 
secundă. Mi-a comunicat starea lui de spirit. Am simţit că 
nu minte, că primejdia e reală... Pe urmă, vocea aparţinea 
unui om educat şi, chiar dacă arăta ca un cerşetor, se vedea 
că-i o persoană distinsă...“ 

Didina observă ironic: 

— Era o fizionomistă, pesemne... 

Lilica se enervă din nou: 

— N-am întâlnit fiinţă mai răutăcioasă ca tine! De când te 
ştiu, cârteşti, ponegreşti, nu te-am auzit o dată măcar 
zicând de bine despre cineva. Totul îţi pute, cauţi spini în 
mămăligă, Luna are bube, soarele păduchi, Cosânzeana-i 
cocoşată şi Făt Frumos, impotent! 

Mi-am înfipt exasperată mâinile în păr: 

— lar vă certaţi? Ce naiba, adunate la un loc, aţi devenit 
infrecventabile. 

Didina mă corectă iute: 

— Eu nu mă cert, că nu-mi dă mâna! Cine-mi mai face 
colivele, că spui drept, de atâtea parastase mi s-a şi 
lehămeţit! 

Era adevărul curat şi am început să râd. Lilica ridică din 
umeri: 

— Ştie că tot i le fac! Eu nu zic să-mi dea tot timpul 
dreptate, ca la nebuni, dar nici aşa, să mă contrazică din 
orice! 


Asta-i  Lilica!  Blajină, cuminte, „compătimeşte la 
suferinţă“ chiar dacă subiectul e câine de pripas. Aşa au 
fost şi maică-sa, şi bunica, gospodine moldovence din 
stirpea jupâneselor lui Sadoveanu. În loc de inimă, cozonac 
cu nucă, numai ce-i scos din cuptor; în cap, pretinde Didina, 
grăunţe cât să saturi o curte de galiţe. Dar astea erau 
lucruri de mult cunoscute, acum voiam să aflu ce se 
întâmplase mai departe cu Claudia şi Damian. Dacă detest 
ceva, sunt cărţile cărora le lipsesc paginile de la sfârşit. Aşa 
cum se întâmplă şi în viaţă, finalul se pierde în ceaţă. 


Din seara aceea nu s-au mai despărţit. O pasiune pe cât 
de fulgerătoare, pe atât de puternică îi înlănţuise, după 
cum îşi închipuiau ei, pe veci. Presupun că la intensitatea 
sentimentului contribuiau circumstanţele speciale, 
neobişnuitul aventurii, dragostea concretă, fizică de care 
multă vreme fuseseră amândoi lipsiţi. Indiferent însă de 
motivații, petreceau împreună nopţi pline de patimă, 
delirante până la uitare de sine. 

Din nefericire, Damian nu putea rămâne la Claudia, unde 
nu se afla în siguranţă. Tânăra avea prea mulţi prieteni care 
sunau la uşă - „tot eram în centru, am zis să trec razant şi 
pe la tine“ -, vecine curioase. Cu două cucoane, mai ales, 
petrecuse seri de-a rândul întinzând pasienţe ori stând la 
taclale. Femeile o compătimeau sincer şi încercau să-i 
umple singurătatea anului de doliu, o invitau duminicile la 
masă sau o scoteau la plimbare. Nu puteai acum, dintr-o 
dată, să le trânteşti uşa în nas, iar după doar două zile de la 
apariţia lui Damian, intraseră la idei. 

Se întâlniră la ghenă. Vecina (locuia pe acelaşi palier cu 
Claudia) observase zâmbind: „Cam mult gunoi pentru o 
singură persoană...“ 

Claudia îngheţase. Curiozitatea odată aţâţată, urmau în 
lanţ spionatul, trasul cu urechea, bârfa, tot blocul avea să 
fie cu ochii pe apartamentul ei. Mai erau şi suspinători 


necunoscuţi, îndrăgostiţi de misterioasa blondă în negru şi 
care-i pândeau cărările, exasperând-o. 

Şansa le surâse încă o dată şi Claudia traduse 
întâmplarea după cum îi convenea. Destinul le era favorabil, 
îi lăsa să depăşească piedicile, le oferea soluţii. Dacă nu le- 
ar fi fost scris să rămână împreună, obstacolele din calea lor 
ar fi rămas insuportabile. Nu arunci unui om colacul de 
salvare, ca după aceea să-l laşi să se înece. N-avea sens, 
gândea ea, de parcă toate pe lumea aceasta ar fi avut 
vreunul... 

În aceeaşi săptămână, Damian se mută. Un noroc 
incredibil, un refugiu ideal, gazdele de toată încrederea. 
Amândoi, soţ-soţie, lucraseră de copii pe moşia părinţilor 
Claudiei. Bătrânii le făcuseră nunta, îi înzestraseră, le 
fuseseră naşi. Familia Marinaş locuia într-un imobil vechi, 
deasupra cinematografului Viitorul. Asta însemna - Damian 
pur şi simplu jubila - lume multă, posibilitate de mişcare. 
Cinci spectacole pe zi, te puteai topi printre spectatorii care 
intrau sau ieşeau de la film, nu mai erai prizonierul unei 
străzi pustii, subiect în colimatorul oricărui imbecil de 
miliţian... 

Aici, în podul familiei Marinaş, Damian şi Claudia au 
cunoscut momente de fericire supremă. Se simțeau 
ameninţaţi în orice clipă, dar totodată fiece clipă petrecută 
împreună părea smulsă Paradisului. Cuvântul extaz 
caracterizează anii aceia de clandestinitate, cei mai frumoşi 
ani din existenţa lor comună. 


— Câţi ani zici tu că au trăit ei aşa? 

— Aproape opt, răspunse Lilica, şi au fost fericiţi, atât cât 
pot fi doi oameni pe lumea asta. 

Didina comentă: 

— De aia au fost fericiţi, pentru că nu ştiau ce le aduce 
ziua de mâine. Trăiau prezentul la intensitate maximă. Mie 
una, nu mi-ar fi plăcut. Să păşeşti aşa, în vânt, fără să ştii 
unde pui piciorul... 


— Ei bine, spuse Lilica, lor le-a plăcut. 

— Adică toată ziua la aşternut şi cu urechea ciulită să nu 
dea potera peste tine! Mersi! 

— Opt ani! am murmurat pe gânduri. E de-a dreptul 
extraordinar. Din ce trăiau? 

Lilica oftă, adunând un bob de colivă de pe faţa de masă. 

— Le era greu de tot. Damian nu se putea angaja nicăieri. 
Iarna făcea pe tăietorul de lemne, vara, hamalâc prin pieţe. 
Claudia dădea lecţii de pian şi vindea de prin casă. 
Porţelanuri, argintărie, covoare, era clienta consignaţiei... 
Sărăcuţa, a prăpădit o avere ţeapănă... 

— Dar au fost fericiţi, observă Didina cu sarcasm. 

Dropia mă enerva de-a binelea (când depăşeşte 
cantitatea de obtuzităţi suportabile, îi spun în gând 
„dropie“). 

— Un lighean de sarmale consumat în tihna bucătărioarei 
calde, cu pisică pe cuptor şi un ceas cu cuc, ar fi mai 
aproape - bănuiesc - de conceptul tău despre fericire. 

Didina mă alungă din mână, de parcă aş fi fost o muscă. 

— Las-o pe Lilica să zică mai departe... 

Claudia ştiuse dintotdeauna că povestea nu va dura. 
Situaţii din acestea nu durează, în general, iar filtrul din ce 
în ce mai des prin care autorităţile treceau societatea 
românească reducea şansele la zero. 

Sistemul era atât de bine pus la punct, încât îţi venea să 
crezi că statul ştia tot ce se petrece cu fiecare individ, ce fel 
de ciorbă abureşte pe masa lui, ce posturi de radio ascultă. 

Nenorocirea se întâmplă într-o după-amiază de 
primăvară. Damian se temea de anotimpul cald. Un bluzon 
şi o pereche de pantaloni nu te ajută prea mult la alcătuirea 
unei personalităţi. Iarna, un guler ridicat, un şal, o căciulă 
trasă până la sprâncene ascund multe, fără a avea aerul c-o 
fac. 

Ora şase, lumină, lume. Damian privea în jur cu lăcomie. 
Erau peste zece ani de când nu mai văzuse centrul oraşului 
în plină zi. Făcu tot felul de constatări, dar cea mai 


surprinzătoare era amănuntul că femeile, chiar persoanele 
bine, nu mai purtau ciorapi, încălţând sandale direct pe 
piciorul gol. „Pe vremea lui“ aşa ceva era de neconceput, ai 
fi putut umbla la fel de bine cu o pereche de chiloţi pe cap, 
amănuntul n-ar fi fost mai şocant... 

Până în Marin Serghiescu avea ceva de mers, dar Damian 
evita mijloacele de locomoţie în comun, ca, de altfel, orice 
spaţiu închis, etanşând eventuale evadări. Avea o stare de 
spirit proastă, indispus fără un motiv anume. Sigur, îl 
dureau dinţii, dar asta se întâmpla de luni de zile. 
Bineînţeles că nu se obişnuise, se deprinsese însă să facă 
distincţie între indispoziţia de ordin fizic şi cealaltă, a... 
neliniştii. 

Dinţii! Crucea vieţii lui, a întregii familii. Îi moştenise de 
la maică-sa, săsoaica, care se fălea că e singurul cusur pe 
care l-au putut lua copiii de la ea! Vorbea despre „dinţii mei 
stricaţi“ cu tandreţe şi orgoliu de castă. Tone de algocalmin, 
picături creuzot care pişcau ca iadul, tutun mestecat 
tampon pentru dinţii găunoşi, nimic nu-i mai folosea! 
Durerile erau de neîndurat, ar fi dat un an din viaţă pentru 
o singură oră în care durerile să înceteze. 

Pe str. Marin Serghiescu, un dentist aventurier ţinea în 
propria sa locuinţă un cabinet clandestin - şase încăperi, în 
fiecare din ele aşteptând câte un pacient. Pretutindeni, 
semiîntuneric - adică, la o eventuală anchetă, oamenii nu se 
cunosc între ei, n-au discutat, nu s-au văzut bine, nu pot fi 
martori, nu pot spune nimic. Pe Damian îl amuza naivitatea 
mijloacelor „preventive“, dar clandestinitatea în comun îi 
convenea. Admiţând că dinţarul ar fi mirosit ceva, şi-ar fi 
ţinut gura, el însuşi având destule belele pe cap. La şase şi 
jumătate, Damian sună la apartamentul dentistului, îi 
deschide chiar acesta, rotindu-şi capul ascuţit cu trăsături 
şi expresie prudentă, de şobolan. 

— Domnul? 

— Nu mă cunoaşteţi? Am fost vineri la dumneavoastră, 
domnule doctor... 


— Nu dumneata, şi împunse cu degetul peste umerii lui 
Damian. 

Acesta întoarse capul. În aceeaşi clipă, mâinile îi fură 
prinse în menghina cătuşelor. 

— Epure! exclamă perplex. 

Individul fusese chelner la o tavernă din marginea 
Braşovului. Regimul de dictatură a proletariatului îl 
angajase în miliţie, şi omul înnobilat peste noapte capătă 
dimensiuni groteşti. Devenise ţanţoş şi pe dinafară, şi pe 
dinăuntru, n-ar fi schimbat stema dolofană de pe umăr nici 
cu coroana Sfântului Imperiu. Sublinie cu o satisfacţie care 
n-avea să obosească niciodată: 

— 'Tovarăşul Maior Epure. 

Damian făcuse ochii mari. În fond, nimic nu-l mai 
surprindea, şi totuşi, de data asta, avu un şoc. Dacă un 
prăpădit ca Epure, un troglodit, slugă la jupân Karoly, care 
nu-l scotea din „olah, un tâmpit cu ghileata “, şi nu exagera, 
a ajuns maior, însemna că pentru ţara asta nu mai există 
nădejdi. Jocurile erau făcute. 

Îl trezi bocancul tovarăşului maior. 

— Urcă, nazistule! 


Primi cincisprezece ani temniţă grea pentru trădare de 
ţară, sabotaj, subminarea puterii de stat şi activitate 
contrarevoluţionară. Încadrările juridice n-aveau 
importanţă. Şi nici numărul anilor de detenţie. Fie că 
veneau anglo-americanii, şi atunci toate sentinţele acestea 
deveneau hârtie igienică pentru haznalele istoriei, fie că 
Tommy şi Sam nu veneau şi atunci nu mai era necesar să te 
gândeşti ce se va întâmpla în viitorul atât de depărtat. În 
închisorile Anei Pauker şi ale lui Dej se murea harnic şi 
repede. Din orice parte ai fi privit însă lucrurile, Damian 
avea să considere toată viaţa că fusese condamnat la 
cincisprezece ani de temniţă grea pentru... o durere de 
dinţi. 


Execută şapte ani, timp în care Damian, o dată 
consumată furia (era furios pe soartă, pe Dumnezeu, pe 
ghinionul absurd), se simţi - în limitele împrejurărilor - 
destul de bine. Oricum, uşurat şi liniştit: „cel puţin nu mai 
îmi e frică de şi mai rău...“ Şapte ani fără s-o vadă pe 
Claudia, căci aceasta, în lipsa certificatului de căsătorie, nu 
avea drept la vorbitor. 

Când, cu ocazia celebrei amnistii din 1964, Damian fu 
eliberat împreună cu alte zeci de mii de deţinuţi politici, se 
părea că, în sfârşit, soarele va răsări şi pentru ei. Împlinise 
de curând patruzeci de ani, Claudia, treizeci şi cinci, se 
iubeau de şaptesprezece, cel puţin încă o jumătate de viaţă 
li se aşternea la picioare, perspectivă de bucurii pastelate. 
Se căsătoriră „în regim de urgenţă“ şi plecară la 2 Mai. 


— Şi-am încălecat pe o şa... 

Didina mă opri ridicând palma grasă: 

— Nu te grăbi! 

— Mă grăbesc, că pierd metroul. 

— Astea-s texte pentru electorat! În viaţa ta n-ai luat 
metroul. 

Lilica începu să râdă: 

— În sfârşit, vine şi Didina la zar, şi tu îi tai efectul. 

— Care efect? Tot nu s-a terminat? N-am auzit în viaţa 
mea despre doi oameni cărora să li se întâmple atâtea câte 
li s-au întâmplat ăstora doi. 

Didina rânji: 

— Trebuie să recunoşti însă că totul s-a desfăşurat în 
limitele unui romantism de cea mai pură esenţă. Ai întâlnit 
ceva mai romantic? 

— Nu. 

Am privit-o atent. Semăna cu o motană grasă şi parşivă 
care are de gând să umble la oala cu smântână. 

— Unde vrei să ajungi? 

— La capătul poveştii, normal. 


Se năpusti pe neaşteptate peste masă şi mă apucă de 
eşarfă, sugrumându-mă: 

— S-au despărţit după un an. 

Am încercat să mă smulg;: 

— Ai înnebunit, dropie? Mă sufoc. Cine s-a despărţit? 

Lilica interveni: 

— Lăsaţi prostiile! Damian şi Claudia. Aşa e, nu minte... 
După un an, erau la tribunal. 

— De ce? am întrebat consternată. Cum se poate? După 
toate prin câte au trecut împreună, după atâta dragoste... 

— Zi-i romantism, insistă Didina. 

— Care a fost motivul, Dumnezeule? 

Lilica ridică din umeri: 

— Nici ei nu ştiu. Mă rog, nu ştiau... Am discutat cu 
fiecare în parte şi cu amândoi împreună. Treaba nu 
mergea. Se maturizaseră separat, nu găseau punți de 
legătură. Frica, teama de a fi despărțiți, constituise cândva 
un liant. Acum nu mai exista... Erau doi străini. 

Am căutat o ţigară, dar pachetul era gol. Didina mi-a 
aprins o mentolată de a ei. 

— Nu-mi vine să cred... A fost atât de mult şi atât de 
intens între ei, încât era imposibil să nu rămână ceva. 

Didina începu să-şi tamponeze obrazul asudat. Era 
incredibil câte puteau să intre în geanta de moaşă, dar 
puteai afirma despre ea că-i o persoană care nu se lasă 
niciodată luată prin surprindere. 

— Ce au ajuns ei până la urmă? 

— Doi moşnegi, se hlizi Didina. Pe Claudia au scos-o 
neamurile din ţară şi trăieşte la Dijon, cu nişte verişoare... 
Dac-o mai fi trăind... 

— Şi Damian? 

— S-a recăsătorit, spuse Lilica netezind moţul de cristal 
al carafei cu apă. Dar astea-s chestii vechi, de peste 
douăzeci de ani, el bate acum spre optzeci. 

— Şi... a mers? 


— Excelent! bubui cu satisfacţie grasă Didina. Eu îl văd 
mereu la Piaţa lancului, unde-şi are tanti Chiva, nevastă-sa, 
afacerea... 

— Ce afacere?! 

— Romantică, suavă şi sentimentală! grohăi Didina. Are 
crescătorie de iepuri şi o ciupercărie... Ei, la bună vedere. 
Am jucat poker de m-am prăpădit. Cred că am să schimb 
parohia. 

Am rămas cu mâinile pe fermoarul poşetei şi cu un vag 
sentiment de nemulţumire. Ceva nu-mi plăcea, un ceva care 
se abătea de la normal şi părea neterminat. 

— În fond ce aţi urmărit cu toată povestea asta? Care-i 
morala? 

Didina se hlizi: 

— L-am reabilitat pe Lache. 


BALCONUL 


Dacă aveau noroc, sezonul începea cam de prin aprilie 


şi o ţinea până după Sfântul Dumitru. Mai greu le era iama, 
când se închidea „Ierasa“. Aşteptau cu ochii pe calendar să 
dea colţul ierbii, şi urechile ciulite la ciripitul păsărelelor. 
Ciorovăiala din zori a vrăbiilor, guguştiucilor şi ce or mai fi 
fost - Mia, născută şi trăită la oraş, nu prea le cunoştea 
soiurile, după cum nu se descurca nici în lumea copacilor - 
vestea desprimăvărarea. Una peste alta, mai cu Sărbătorile, 
mai cu împrospătarea garderobei, acuşi, acuşi dau ghioceii! 
se face de talie, timpul se scurgea destul de repede. În 
privinţa asta, soţii Negulescu aveau teoria lor: 

— Domnule, explica Gelu, de pildă, se tot bat câmpii 
despre serile lungi de iarnă. Lumea nu ştie ce vorbeşte! 
Alea trec fără ca măcar să bagi de seamă. După 4 se 
întunecă, la 5 e beznă, la 7 jumătate-6, e târziu. Te bagi în 
pat cu o carte sau te instalezi la televizor şi s-a isprăvit 
ziua... Serile de vară, domnule, alea sunt interminabile! Se 
face aproape de 10 şi afară-i tot lumină. Lume pe stradă, 
muzică la grădini de vară, miroase a tei şi floare de salcâm, 
îţi dă firea brânci să ieşi pe uşă. Şi-atunci, te-apucă toţi 
dracii, îţi vine să te caţeri pe ziduri că n-ai un pumn de poli, 
vorba vine poli, să ieşi la o terasă sau măcar la bomba din 
colţ... 

Fără îndoială că locuinţa în care se mutaseră cu 
cincisprezece ani în urmă constituise o şansă unică. Un 
schimb de locuinţă concretizat la iuţeală, de teamă ca 
prostul de Bădoiu să nu se răzgândească. La rândul lui, 


Bădoiu se zbătea ca de frica morţii să grăbească 
perfectarea actelor, încredinţat că Neguleştii sunt debili 
mintali şi nu trebuie ratată ocazia. Lăsau un apartament 
frumuşel, situat într-una din zonele liniştite ale oraşului, 
pentru o garsonieră căţărată peste o cârciumă unde iarna 
treacă-meargă, dar vara nu puneai geană peste geană din 
cauza beţivilor şi lăutarilor. 

Garsoniera, spațioasă şi elegantă în sine, dar fără 
bucătărie, avea un balcon cochet, ţâşnit din muchia 
imobilului şi suspendat chiar deasupra Restaurantului 
„lerasa“. Un balcon ă la Romeo şi Julieta, aşa cum îl vezi la 
Operă şi care nu are nimic de-a face cu cel din Verona. 
Indiferent de stil însă, acest balcon îi făcea fericiţi pe 
Neguleşti şi se mutaseră exclusiv de dragul lui. 

În serile frumoase - nimeni nu cerceta mai des cerul şi nu 
urmărea mai atent prognoza meteorologică pentru 
următoarele douăzeci şi patru de ore ca Gelu şi Mia - 
lucrurile se petreceau cam aşa... 


— E aproape 7, nu te îmbraci? 

Gelu, încă frumos la aproape şaizeci şi cinci de ani, 
abandonă ziarul şi îşi împleti degetele sub ceafă, cu aerul că 
reflectează: 

— Nu-i prea devreme? Deschid la 7 jumate şi abia pe la 8 
începe să se umple. 

— Până ne aranjăm, până una-alta... 

Mia se ridică pe marginea patului şi se întinse cu chef. 
Era ceva mai tânără decât bărbatu-său, picantă pe vremuri, 
acum în luptă înverşunată cu asaltul kilogramelor. Izbutea, 
totuşi, să se menţină în limitele unei corpolenţe decente, 
ochii îi rămăseseră frumoşi, iar privirea „miere şi sex“, ca şi 
pielea fragedă desluşeau totul despre succesele de 
altădată. Avea în palmares nume răsunătoare, figuri ale 
Bucureştiului deceniilor şase şi şapte, şi chiar o sinucidere 
pe conştiinţă care, în epocă, îi asigurase o celebritate 


ameţitoare. La rândul lui, Gelu fusese considerat un playboy 
al aceloraşi ani. 

Se cunoscuseră la maturitate, oameni de patruzeci de 
ani, şi căsătoria lor surprinsese: „De obicei, ăştia frumoşi nu 
se prea combină decât în filme. Cel mult la prima tinereţe, 
dar se despart repede...“ Se părea însă că ei doi se 
întâlniseră când trebuia, se înțelegeau de minune. 
Aparţinuseră aceleiaşi specii, a cuceritorilor, străbătuseră 
cam aceleaşi uliţe, avea fiecare arhiva lui cu amintiri 
splendide şi acelaşi ideal de viaţă: carnavalul... 

— Ce să îmbrac? întrebă Mia, apropiindu-şi obrazul de 
oglindă. 

Gelu îşi înghiţi căscatul şi începu să se gândească. Era 
unul dintre puţinii bărbaţi sensibili la vestimentația 
partenerelor şi putea descrie o toaletă cu implicarea şi 
competenţa unei stiliste. Înainte de a se căsători, pe când 
mai locuiau separat, îi telefona Miei informându-se asupra 
ţinutei pe care intenţiona să o arboreze. Negştiind ce-i în 
capul lui, Mia se zbârlise la un moment dat: „Ascultă, ai 
impresia că sunt o peizancă nescoasă în lume?! Ţi-e frică să 
nu te compromiţi?“ Explicaţia lui Gelu o lăsase cu gura 
căscată, deşi îşi închipuia despre ea însăşi că de mult nu 
mai poate fi luată prin surprindere: „Nu te ambala, scumpo, 
vreau doar să fim asortaţi. Să ştiu ce haină pun şi ce flori îţi 
cumpăr. Imaginează-ţi că tu pui rochia roşie ca un mac, iar 
eu, costumul havan, şi-ţi aduc un buchet de stânjenei...“ 

Anii nu-l schimbaseră, şi Mia se întreba uneori dacă nu 
cumva bărbatul acesta, ca şi atâta lume blocată de lipsa de 
diversitate ocupaţională din comunism, nu-şi ratase marea 
vocaţie. Şi-l închipuia foarte bine în destinul unui Versace 
sau Christian Lacroix, dar, indiferent de cum stăteau 
lucrurile, îi cerea părerea cu toată încrederea. 

— Pune rochia cu ghiupură. 

— Nu crezi că mă îngraşă? 

— Îţi stă foarte bine, ştii că albul te avantajează. 


— Ştiu, se alintă Mia, făcând botic, dar m-am plictisit de 
ea. Mi-a lucrat-o Greta înainte de a pleca din ţară, sunt 
peste douăzeci de ani. Ce mâini de aur avea fata asta! Sunt 
sigură că s-a aranjat bine... 

Gelu oftă imperceptibil. Nici costumele lui nu erau mai 
proaspete, cel mai tânăr şi tot avea vreo cinşpe ani. 

Cine dracu' a văzut pensionar bogat şi înainte, sub 
cizmarul de tristă amintire, inginer nabab? Treizeci şi cinci 
de ani iobăgise pentru un salariu de rahat la care, după 
căsătorie, se adăugau sumele modice câştigate de Mia cu 
diverse expediente. „Bricola“ fleacuri pentru Fondul Plastic, 
cocarde pentru nunţi şi botezuri de neam prost, mai scotea 
ceva şi din cosmetică. Mia constituia prin ea însăşi o 
reclamă. Avea chiar şi azi un ten magnific şi fraierele îşi 
închipuiau că deţine secretul unor „vaseline“ şi smacuri 
miraculoase. 

Gelu se ridică în capul oaselor, strigând peste umăr: 

— Mai ai treabă în baie? Vreau să mă rad. 

Se  bărbierise, desigur, şi de dimineaţă, dar dacă 
„jeşeau“, ceea ce se întâmpla în fiecare seară când era cald 
şi frumos, se rădea obligatoriu a doua oară. 

Aprinse toate cele cinci becuri care chenăruiau oglinda 
din baie şi se cercetă îndelung, cu un ochi cât se poate de 
obiectiv. Vârsta nu-l  însemnase, modificările erau 
nesemnificative. Pentru Gelu, nu exista motiv de satisfacţie 
mai mare decât constatarea că se ţine extraordinar de bine, 
iar când se ivea prilejul unui termen de comparaţie imediat, 
pur şi simplu exulta. Cu jubilaţie, îi relata Miei întâlnirile 
întâmplătoare cu foşti camarazi, prieteni sau cunoştinţe, 
colegi de generaţie. 

— „..Ghici cine m-a oprit azi pe stradă! Eram la Piaţa 
Romană, când văd că un tip se propteşte în faţa mea. „Ce 
faci, bă Gelule, unde te ascunzi, nu te-am văzut de un car 
de ani!“ şi mă ia la pupături. Rânjeam ca prostu”, ştii cum e 
în situaţii din astea, habar n-aveam de unde să-l iau. Tipul 
se prinde: „cum, dom'le, nu mă ţii minte, am fost colegi la 


Cantemir, stăteam chiar în spatele tău, împreună cu 
Marinescu-Dop, ăla piticu”, şi Luciu Dănuţ... Ha, ha, ha, sunt 
Vasiliu, Titi Vasiliu, mai ţii minte când fumam pe şest la 
closet? Bă, da' tu arăţi absolut senzaţional, parcă n-ai fi 
apucat epoca de aur şi defilările de 23 August, nu miroşi a 
soia.“ Tot chestii din astea. Pe cuvânt, Miişor, nu l-aş fi 
recunoscut nici în faţa plutonului de execuţie! Chelos, o 
burtă din alea de Nea Mitică Sindicat, berist şi rapidist 
înfocat, fălci căzute peste cravată, de ţoale nu mai zic 
nimic... Fără exagerare, părea pe puţin cu douăâj de ani mai 
bătrân ca mine... 


« 


Mia îşi „isprăvise capul!“ - machiaj, coafură, cercei - şi 
acum se străduia să intre într-un corset criminal. 

— Ai pus vinul la rece? 

Una dintre întrebările acelea inutile ale cuplului rodat şi 
unde mecanismul domestic şi deceniile de rutină exclud 
abateri sau omisiuni: Ai încuiat uşa?... Ai stins lumina în 
baie?... Ai închis aragazul? 

Întrebarea alunecă pe lângă Gelu, preocupat să-şi aleagă 
o cravată. Colecţionase peste o sută şi toate de cea mai 
bună calitate. Se hotărî pentru o „americănească“ viu 
multicoloră, care sărise şi ea de patruzeci de ani. 

Pe atunci, pe vremea lui „Ana, Luca şi cu Dej au băgat 
spaima-n burgheji“, speriase proletariatul (şapcă, guler 
deschis la cămaşă, costum pe puncte maro cu dungi) şi îţi 
trebuia oleacă de curaj ca s-o arborezi pe Calea Victoriei; te 
umfla Miliția pentru cosmopolitism, vezi ţinută decadentă. 

O schiţă de surâs alunecă pe buzele lui Gelu. Cravata i-o 
dăruise Hania, o poloneză diafană şi autentic blondă, fragilă 
ca un moţ de păpădie. Avea contract la Savoy şi după 
spectacol cânta la Cina. Aventura durase o vară - neuitata 


vară a lui '57, după care Hania plecase cu alt angajament la 
Leipzig. 

— De ce n-aştepţi să te ajut? 

Aruncă cravata pe pat şi se grăbi să apuce celălalt capăt 
al mesei pliante. 

— Hai mai repede, că intră muştele în casă, spuse Mia 
atentă să nu-şi frângă unghiile lungi. Nu ştiu ce ai azi de te 
mocăi atâta! 

Gelu desfăcu masa pe balcon, aduse două scaune şi luă în 
primire frapiera mică de argint, amintire de familie, întinsă 
de Mia din spatele perdelei. Tot ea se ocupa şi de rest - faţă 
de masă, paharele de cristal, scrumiera şi sfeşnicul cu o 
singură lumânare. Nu lipsea niciodată floarea, oricât de 
modestă, înfiptă într-un flacon somptuos de Arpeges, 
defunct şi el de peste trei decenii. Mia nu se îndurase 
niciodată să-l arunce, iar Gelu, deşi potrivnic înverşunat al 
depozitărilor inutile, o înţelegea - sticluţa avea un design 
superb, nu te lăsa inima s-o duci la pubelă. 

— E ceva lume? se interesă Mia, trecându-şi degetul 
parfumat peste sprâncene, sub lobul urechilor, apoi pe 
podul palmei. 

— Ca de obicei. 

Mia îşi aruncă o privire mulţumită în oglindă. De câţiva 
ani, ca să nu se indispună, evita - cu excepţia momentelor 
când îşi pensa sprâncenele sau firele de mustață - să se 
privească la lumină foarte puternică. Fără ochelari şi în 
clarobscur arăta grozav. „De la o vârstă, tinerii oricum te 
ignoră, te aranjezi pentru cei din generaţia ta. lar noi 
vedem voalat, ca prin ceaţă...“ 

Gelu, trăgând de manşetă ca să iasă din haină, o măsură 
expert. Era de aceeaşi părere, Mia se prezenta mai mult 
decât onorabil şi împreună continuau să alcătuiască o 
pereche pe care îţi făcea plăcere s-o priveşti. 

— Vii? 

În limbajul casei, asta însemna stop-cadru de final. Braţ 
la braţ, retraşi în fundul odăii, se admirau - impresie de 


ansamblu - în oglinda toaletei. 
— Suntem doi frumoşi, decise Mia cu satisfacţie. 
La Terasă, orchestra atacă o cunoscută arie de operetă. 
— Hai că a început cafe-concertul! se sperie Mia. Nu uita 
țigările! 


Îşi făcură apariţia în balcon, impecabili şi distins 
dezinvolţi, aşa cum procedaseră de mii de ori odinioară, 
intrând în marile restaurante ale epocii. Tot ca acolo, după 
ce ţinu scaunul Miei, Gelu se aşeză şi el într-o poziţie plină 
de morgă: picioarele lipite, manşete perfecte, bine scoase în 
evidenţă, privire panoramică, aparent distrată şi uşor 
subţiată, de gentleman hârşit în cele mai selecte cluburi din 
Londra. 

— Ce comandăm? se interesă Mia cu un zâmbet 
convenţional rămas agăţat de obraz, după ce se „salutase“, 
dând grațios din cap spre copacii terasei, cu imaginare 
cunoştinţe. 

— Ce-ai zice de un Bourbon, pentru început? Ne mai 
înviorăm. 

După ce admiră eticheta, turnă cu eleganţă în ambele 
pahare. Le ridicară o dată, într-un cin-cin discret, sorbind 
cu aceeaşi eleganţă de casă bună, vodcă ieftină cumpărată 
de la un privatizat unde se aprovizionau muncitorii unui 
şantier din apropiere. Gelu o turna apoi într-o sticlă 
originală de scotch, filtrându-i reziduurile printr-un tifon. 

Jos, sub picioarele lor, „lerasa“ aproape plină intrase în 
atmosferă, iar câteva perechi se avântaseră deja pe ringul 
de dans. Neguleştii vizionau totul cam de la balconul doi, 
având însă avantajul de a nu fi ei înşişi văzuţi; felinarele 
localului aveau pălării care orientau lumina exclusiv spre 
interior. De altfel, pentru figurile cele mai interesante, Mia 


avea la îndemână un binoclu de teatru şi încercau amândoi 
să recunoască persoane care mai vizitaseră grădina. 

Ca orice local, lerasa avea clienţii săi fideli, iar soţii 
Negulescu se familiarizaseră în asemenea măsură cu 
aceştia, încât dacă se întâmpla să lipsească, încercau o 
mare nelinişte, un sentiment de frustrare. 

Ţineau în mod deosebit la un cuplu, oameni de vârstă 
mijlocie, muşterii zilnici. Gelu, „flairând“ din zbor relaţiile 
intime dintre un bărbat şi o femeie, privindu-i doar din 
spate, paria că sunt soţ şi soţie care - specie rarissimă! - îşi 
ajung unul altuia. Şi, desigur, bine situaţi, era de ajuns să 
observi condescendenţa chelnerilor, echere perfecte cu feţe 
scăldate de fericire când luau comanda, statutul de 
privilegiați ai mesei (totdeauna aceeaşi) rezervate. 

Gelu şi Mia îi porecliseră „Solitarii“, căci veneau fără 
excepţie singuri şi, privindu-i, se simțeau cumva înduioşaţi, 
toropiţi de nostalgie. Perechea le amintea de ei înşişi, pe 
vremea când îşi mai permiteau să iasă seară de seară şi tot 
aşa, doar în doi, fără să se plictisească, fără a simţi vreodată 
nevoia unui terţ. 

După o vreme, scumpirea continuă a vieţii de restaurant 
şi a taxiurilor îi silise să se limiteze la maximum două 
escapade pe săptămână. Fatală le fusese însă ieşirea la 
pensie; le redusese substanţial veniturile, dar, din păcate, 
nu şi apetitul. Azi nu-şi mai permiteau, trimestrial sau 
măcar anual, să intre într-un local cumsecade, iar Gelu, 
cândva voievodul vieţii de noapte a Bucureştilor, recunoştea 
cu amărăciune că n-ar mai avea curajul să „atace“ un 
„Ambasador“ ori „Continental“ de teamă că nu-i ajung banii 
nici pentru bacşişul portarului. 

— A! exclamă Mia, au venit şi „Clandestinii“! 

Clandestini clasici, nu trebuia să fii mare ghicitor ca să-ţi 
dai seama. El, spătos, elegant şi important, la vreo cincizeci 
de ani, ea - atât de prototip al întreţinutei (o primăvară 
blondă cu milioane pe fiecare centimetru de epidermă), 
încât părea material didactic. Ăştia apăreau mai rar, dar 


sistematic, stăteau „scurt“, iar domnul telefona mult. 
Probabil, intuia Gelu, undeva, într-o locuinţă elegantă dintr- 
un cartier rezidenţial, o doamnă grăsunică de vârstă 
mijlocie, cu oră fixă de saună la „Intercontinental“, explica, 
filând o quintă spartă, că George sau Ştefan, sau Ion (nu 
mai dau bine Ghiţă, Fane, Nelu) „munceşte prea mult“. 

— Să vină şampania, comandă Gelu şi tot el se ridică să 
aducă jardiniera şi sticla de Chateau-Lagrange. 

Concret, o punguliţă de sticsuri sau pufuleţi cumpăraţi de 
la „pâine“ (în loc de alune, migdale, fisticuri, stafide şi nuci 
pralinate) şi kilogramul de poşircă fără gust, care mai acum 
şase-şapte ani costa 17,50 lei cu sticlă la schimb. Cam acru, 
dar Gelu îl „innobila“ cu două zaharine pisate şi „să ştii că 
nu e chiar aşa de rău, băubil în orice caz.“ 

— Ce seară minunată! suspină Mia trăgând visătoare din 
țigară. 

Vocea guristului aducea cu cea a lui Nat King Cole. îi 
preluase, de altfel, repertoriul şi, de câte ori ajungea la 
„Fascination“, Miei îi dădeau lacrimile de plăcere. Era şi ora 
la care începea să se pilească uşor, atât cât să-i stea bine, şi 
să se simtă nespus de mulţumită. Braţul îi zvâcni spontan 
peste masă, căutând mâna lui Gelu: 

— În fond, noi suntem fericiţi! Dacă stai să te gândeşti, ce 
ne lipseşte? 

— Nimic, scumpa mea, surâse bărbatul privind-o cu 
tandreţe. 

Înduioşat până a deveni sentimental, îi era adânc 
recunoscător pentru ceea ce simte; că, în ciuda lipsurilor, 
continuă să fie fericită alături de el. El însuşi era fericit în 
aceste clipe. Şi atunci, de ce să se scuture, de ce să încerce 
să se dezmeticească, să aprindă farul de la Constanţa 
sfârtecând, alungând fumul dulcii amăgiri? De ce să se 
trezească, rostind răspicat că ei doi nu fac decât să se 
automistifice? Că, în realitate, stau atârnaţi şi nici măcar 
înăuntrul lui, peste un local de cartier, că beau otrăvuri de 
lumpen proletariat imaginând licori scumpe, cu pedigree, în 


mari şi faimoase vinoteci? Izbuteau să se iluzioneze şi în 
asta consta marea lor şansă. Nu o dată, mai ales când 
începeau să mişune brizele şi aromele nopţii, autosugestia 
funcţiona atât de bine încât se credeau realmente într-un 
palace de la Monte Carlo sau Las Vegas, unde doar bacşişul 
- idee fixă! - lăsat portarului umilea salariul unui ministru 
vlah. 

— Aşa e, iubito, cu adevărat nu ne lipseşte nimic... 
Dansăm? 

Se retraseră în garsonieră unde, de frica ţânţarilor, 
străjuia o lumină foarte slabă venită din antreu. Dansau 
strâns înlănţuiţi, aşa cum n-ar mai fi îndrăznit s-o facă azi 
pe un ring adevărat. Mia avea o mişcare fastuoasă a 
şoldului, care odinioară vâra în draci o oaste de mustăţi, 
Gelu amintea de ţinuta şi eleganța lui Fred Astaire. 
Perdelele fluturau şi masa din balcon, pe care, însufleţite de 
luminile serii de vară, argintul şi cristalul scăpărau albastru 
diamantin, le dădea o senzaţie ameţitoare de opulenţă 
aparţinând altor zări. 

Cu puţin efort de transpunere se puteau crede, şi chiar 
se simțeau ca atare, la Hotel de Paris din Monte Carlo, 
unde-şi propuseseră să cineze astă seară de pildă, pentru 
că ieri planaseră prin Miami. Alaltăieri, hotărând că au 
poftă de peşte şi fructe de mare (deschiseseră o cutie de 
macrou în ulei), optaseră pentru faimosul „Hilton“ din San 
Sebastian. 

Dincolo de perdele se zbuciumau, după caz, talazurile 
Mediteranei, Atlanticului sau, de ce nu, Oceanului Indian... 

Gelu îşi lăsă braţele să cadă: 

— Putem să ne întoarcem la masă, au început 
geamparalele. 

Orchestra se dezlănţuise într-un rock isteric, după 
părerea Neguleştilor. Nu consumau muzică „rock, rap, hop 
şi ţop!“. Chiar la Elvis, idolul generaţiei lor, gustaseră doar 
liricele, pe Beatles îi ignoraseră cu desăvârşire. 


Mia scoase o ţigară, şi Gelu se ridică politicos să i-o 
aprindă. 

— Cât să fie ceasul, iubitule? 

— Destul de devreme. Cred că nici zece, n-au făcut încă a 
doua pauză. 

— Ce bine! se bucură Mia şi ochii îi străluciră; o şcolăriţă 
care află că „mâine n-avem şcoală“. Mai avem două ore 
bune! 

— "Trei, Miişor. La 12 se termină muzica, dar abia la 1 
începe - formulă competent - mise-en-place-ul. 

Mia dădu din cap. Cunoştea şi ea itinerarul, dar, după ce 
orchestra se punea la pijama - microfoane demontate şi 
huse - nu mai era acelaşi lucru. 

— Şpriţ pauză! anunţă pianistul. 

Gelu umplu din nou paharele: 

— Ce ţi-am spus eu?! Abia acum e 10. 

Pe momentul de linişte, de undeva din vecini se auzi 
semnalul muzical al unei cunoscute emisiuni de televiziune. 
Gelu se minună pentru a multa mia oară: 

— Cum or putea să-şi petreacă toată viaţa la rahatul ăla 
de televizor, n-am să pricep în ruptul capului! Cel mai 
bestial instrument de îndobitocire în masă pe care l-a 
inventat omul de-a lungul veacurilor! 

— Amin, râse Mia. Fiecare cu ale lui. Alţii se întrebau cum 
de nu ni se făcea lehamite nouă seară de seară la cârciumă 
şi, sincer vorbind, nici nu îndrăznesc să-mi închipui ce ar 
gândi aflând cum petrecem noi acum. 

Gelu ridică din umeri cu dispreţ suveran: 

— Nişte lăbari zgârciobi! Ăştia n-au intrat în viaţa lor 
într-un local elegant. Cel mult, în restaurantul gării, între 
două trenuri, să ia o bere trezită şi cinci chiftele la hârtie. Şi 
nu că le-ar plăcea! la invită-i tu pe banii tăi, şi să vezi 
năvală! Nu, surioară, de zgârciţi, de neamuri proaste. Cică, 
„scump, prost şi toţi chelnerii «oţi»“. De unde ştii, neamule, 
că e „oţi“, dacă nu ţi-a păşit opinca, zi-i bocancul, nici pe 
covorul de la intrare?!... Stai, că zice ăla ceva! 


Şeful orchestrei, un pletos cu permanent spiralat şi ilic 
plin de sclipiciuri pus direct pe pielea tatuată, mormăia 
ceva nedesluşit în microfon. 

— Vorbeşte, domnule, mai clar, îl apostrofă cu voce tare 
un consumator, şi fără accent americănesc, că nu pricepem 
nimic! Ce mama dracului, una-i cântarea şi alta 
cuvântarea!... Conchise cu adresă: nu toţi am fost la „Yale“, 
ca matale! 

Pletosul îi azvârli o privire furioasă. Trase adânc aer în 
piept şi, băgându-şi gura în microfon, de parcă s-ar fi 
pregătit să-l înghită, urlă ca un descreierat: 

— Atenţie! Urmează un anunţ important! Valabil şi 
pentru Strehaia!... Îşi răsuci capul spre tipul care nu fusese 
la „Yale“: Acum e OK? 

Lumea izbucni în râs şi începu să aplaude. Gelu aplaudă 
şi el discret. 

— Hai că ăştia mi-au plăcut, au fost bine de tot. 

— Ce-or fi vrând? se întrebă Mia, pregătindu-se pentru o 
surpriză plăcută. 

— Cârlige de-ale lor. 'Tombolă, concurs cu premii, Misse, 
chestii din astea... 

Un bărbat în ţinută de seară, bine hrănit, despre care 
Neguleştii ştiau că e patronul „lerasei“, luă microfonul din 
mâna pletosului. Salută, se înclină, surâse larg. Surâsul 
avea ulei fin, de calitate, mostră desăvârşită de fericire şi 
gratitudine faţă de publicul consumator. Îşi ceru scuze - nu 
se ştie bine pentru ce - nădăjduia însă că... 

— „onorata clientelă va înţelege situaţia. Este vorba 
despre o decizie a Primăriei de sector care consideră 
oportun să schimbe destinaţia spaţiului deţinut până în 
prezent de Restaurantul „lerasa“... 

— Ce?! făcu Mia, ce spune că n-am înţeles? 

Gelu, încordat, cu bărbia întinsă peste balustrada 
balconului, îi făcu semn să tacă. Tipul îşi continuă speech-ul. 
Gesticulă larg, desemnând perimetrul grădinii: 


— „..reţineţi, deci, e ultima seară aici, dar nu şi ultima 
seară petrecută împreună. Avem plăcerea să vă anunţăm... 

Făcu o pauză suspense, lăsând locul bateristului să se 
avânte într-o cascadă de bubuieli zbuciumate. 

— „.vom fi onoraţi să vă reîntâlnim peste exact o 
săptămână la „Noua Terasă“!... Unde?! 

Îşi răsuci din nou faţa radioasă spre toboşar, care timp de 
zece secunde încercă să facă praf bateria. 

— Unde?! La numai 200 de metri, dragi consumatori, nu 
mai departe de 200 de metri de actuala „lerasă“. Şi mai 
exact, pe locul grădinii fostului Cinematograf „Zorile“... Vă 
aşteptăm deci la „Noua lerasă“! Vă garantăm multe 
surprize şi schimbări pe măsura celor mai exigenţi dintre 
dumneavoastră!... Şi acum, din partea firmei, câte o sticlă 
de vin, specialitatea casei, pentru fiecare masă!... 

Pocni din degete spre orchestră, retrăgându-se în 
mijlocul ovaţiilor. Cadourile spontane, cât de mărunte, merg 
la succes sigur. Un „Mulţi ani trăiască!“ iniţiat de orchestră 
îmbujoră entuziasmul consumatorilor. Atmosferă 
superfestivă, aranjamente, „nu putem scăpa inaugurarea“... 


Se priveau înspăimântați. Lui Gelu, rămas cu gura 
întredeschisă, parcă fără aer, maxilarul îi atârna moale, 
senil. Arăta bătrân, bătrân de-a binelea, şi Mia se zgribuli, 
brusc înfrigurată: 

— Era prea frumos... Trebuia să ştim că totul are un 
sfârşit... 

Expresia de prăbuşire de pe chipul bărbatului o făcu să 
amuţească. Dintr-o dată, simţi corsetul prea strâns, 
apăsându-i ficatul, şi se ridică. „M-am îngrăşat oribil, asta 
e...“ 

Intră greoaie în casă, azvârlindu-şi din mers escarpenii 
cu toc înalt. Instinctiv, se uită în oglindă, dar întoarse iute 


capul. Nu îndrăznea să se privească. Nu acum. 

Se deşurubă anevoie din rochia prea strâmtă, apoi 
gâfâind din corset, aruncându-le la întâmplare. Fusese 
totdeauna atentă cu lucrurile, din pedanterie, iar ultimii ani 
- cruţătoare din pricina sărăciei. N-avea să-şi facă prea 
curând altele. Cu ultimele puteri, trase pe ea capotul vechi, 
pe care-l folosea în lipsa lui Gelu, când dădea cu 
aspiratorul, şi se întoarse pe balcon. 

Gelu, înţepenit în aceeaşi poziţie, îşi aţintise privirea 
undeva, în noapte. Observă nodul cravatei slăbit şi o 
podidiră lacrimile. 

Era prima oară, în peste douăzeci de ani de când se 
cunoşteau, că o făcea „în lume“. Ştia că este absurdă, dar 
amănuntul în sine o tulbura până în adâncul sufletului. 

Orchestra îşi reluase programul. O muzică lentă, cu 
palpitaţii romantice, şi ringul se umplu de tâmple lipite, 
perechi îmbrăţişate. Privirea voalată a Miei distingea doar 
pete de culoare, umbrele diluate a ceea ce fuseseră ea şi 
Gelu cândva, care alunecau, se pierdeau mereu spre 
undeva, nu ştia unde. Rosti cu voce firavă, zgribulită de 
teamă: 

— A mai rămas vin... Să-ţi torn? 

Gelu clătină obosit din cap: 

— Dă-l în mă-sa, e infect! 

Îşi îndreptă din nou ochii spre cer. Era senin. 

Şi atât. 


O BABĂ ORIGINALĂ 


Sile Mardare era un bărbat de succes. O declarau cu 
admiraţie intimii devotați şi nici invidioşii nu îndrăzneau 
făţiş să fie de altă părere. Cum se întâmplă în general cu 
oamenii „despre care se vorbeşte“, şi pe seama lui circulau 
legende. Cea mai picantă se referea, desigur, la pedigriul 
vocației sale de escroc: pe la 1900, unul din bunici făcuse 
epocă, spărgând cazinoul de la Nisa. 

Nimeni nu ştia exact ce învârte, nu-ţi rămânea decât să 
constaţi. La nici treizeci de ani, avea o Toyota, un birou de 
vagi TRANZACŢII, instalat într-unui din imobilele cu ziduri 
oglindate din inima Capitalei, şi cele mai frumoase femei din 
aceeaşi zonă. Nici una din amantele lui nu fusese sub nota 
9, nu se încurca cu drumeţe în tragere la Inter sau cu 
peronistele şăpcăliilor din Gara de Nord. Avea în palmares 
tot zâne pricopsite „Lady Mary“, subvenţionate copios de 
câte un „protector“ quintagenar, îndeobşte prea gras şi 
prea ocupat. Cu ce naiba le vrăjea? se întrebau amicii. Era 
bine făcut, dar nu prea înalt, o figură de puşti rebel şi 
năsos, care nu se încadra sub nici un aspect în parametrii 
fizici lansați de magnificii ecranului contemporan. Trăgând 
linia, îi mergea în toate, un tip cu noroc fidel, câine în lanţ, 
care se lăsa tras după voia stăpânului. 

Cam aşa gândea George când, într-o seară ploioasă şi 
rece de aprilie, sună la uşa lui Sile. Intră vijelios, 
dezbrăcându-şi trenciul din mers: 

— Nasone! exclamă, oameni ne-am făcut! 


Era porecla lui Sile, generată de protuberanţa indiscretă 
răsărită în mijlocul obrazului. 

— Am dat lovitura, ascultă-mă pe mine! Grand Jeep 
Cherokee, şofer cu şapcă, dame cu chiloţi de mătase şi fără 
mămăligă între dinţi! 

Constituiau, alături de baia cu bideu, hitul lui George în 
materie de reuşită. Sile îşi ascunse scepticismul în spatele 
zâmbetului binevoitor. inea la George (erau prieteni 
nedespărţiţi încă de la grădiniţă) şi la admiraţia lui 
necondiționată. Oamenii în general, cât de modeşti, nu 
rezistă veneraţiei. Avea nevoie de găliganul ăsta deşirat ca 
un plop, cu expresie năucă de rătăcit în pădure; un aiurit, 
entuziast de profesie, în necontenită căutare după marea 
lovitură, dar de încredere absolută. 

Se scufundă în canapeaua de piele vişinie, pregătindu-se 
să facă faţă oricărei enormităţi: 

— Dă-i drumul, încă puţin şi plesneşti! 

George, debarasat de trenci, îşi trase peste cap 
puloverul. Transpirase de emoție şi vorbea precipitat: 

—  Chestia-i jimblă caldă, fii atent! Barosanu-i din 
Amsterdam.  Dacă-i vezi teşchereaua din piele de 
aligofren... 

— Vrei să spui aligator, râse Sile, marele crocodil. 

— „.„„başca Greenwichul de aur... 

— Ceva mai exact decât ceasul de la Universitate. Astea-s 
fleacuri, George, hârtie de prins muşte. Spune-mi ceva 
concret! 

— Crede-mă Nasone, rosti vibrând din cap până în 
picioare, am dat peste un elefant alb. Un senior! Nu se 
tocmeşte, plăteşte cash... Sile, aştept tunul ăsta de când 
citeam... 

— Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi! De ce naiba nu stai 
jos? 

George se plimba agitat prin încăpere, smucindu-şi 
mereu gâtul de cocostârc. Avea spaţiu berechet, Sile 
gândindu-şi studioul cu rafinament: aerat, mobilă puţină şi 


scumpă, stampe inspirate, distribuite la fel de inspirat pe 
pereţii de un alb optic. 

— Nu-mi arde de stat! Sile, trebuie să mă ajuţi. Ai doxă şi 
mână bună, eşti singurul meu prieten. 

— Care-i miza? 

— Filatelie. Un smintit, îţi dai seama, pe ăştia cu timbre 
nu-i înţeleg nici în ruptul capului. Să dai un vagon de bani 
pe abţibilduri cu lipici... 

— Pe un tramvai, mai înţelegeai şi tu. 

Devenise însă mai atent, trupul rezemat nonşalant de 
speteaza canapelei se îndoise în unghi ascuţit, peste masă. 
George sesiză nuanţa şi respiră uşurat. 

— Concret, ceru Sile, ce vrea? 

— Omuleţul se prăpădeşte după o serie emisă scurt de 
australieni în 1900. Ceva cu crocodili, probabil. 

— Băi, cultură generală, Australia e singurul continent 
care nu are animale de pradă. 

— Ei bine, atunci canguri. Chestia-i că eu sunt pe fază. 

— Cum?! De unde?! 

George râse triumfător. 

— O are tanti Amalia în colecţie. 

— Mătuşă-ta?! Eşti sigur? 

— Merg la absolut, rânji George, am ajutat-o astă-vară 
să-şi facă ordine în patrimoniu şi idei. 

— Cum o poţi subtiliza? 

— Ei, aici e aici! De cel puţin cinşpe ani, stă ca dracul pe 
comoară, n-a păşit pe omăt sau pe iarbă verde. Cum o 
scoatem din casă? Moşneaga e în stare să nu se ducă nici la 
propria ei înmormântare. 

Sile îşi dădu un pumn în cap, trăsnit de o revelaţie: 

— George!!! Formidabil, ce idee mi-ai dat! 


Bătrâna Amalia Pavelescu strânse enervată cărţile. A 
treia pasienţă înnodată, va avea fără îndoială o zi proastă. 
Îşi privi reflex - de fapt, tic nervos - mâinile impecabil 
îngrijite. Rămăseseră neaşteptat de frumoase şi, spre 
neobosita ei satisfacţie, încă mai putea purta pe aceleaşi 
degete inelele din tinereţe. Destul de ciudat pentru că, în 
rest, n-o mai încăpeau nici pălăriile. La şaizeci de ani, îşi 
considerase cariera sentimentală încheiată şi începuse să se 
îngraşe. În consecinţă, îşi construise şi un alt gen: o 
„originală“ în vârstă, strident machiată, cu abundență de 
bijuterii opulente, fluturând prin casă kimonouri ample. 
Dacă cineva i-ar fi spus că, în fond, e într-o ureche, o babă 
ciufută şi insuportabilă, acceptată pentru că este o bogată 
în cel mai strict sens al cuvântului, s-ar fi distrat straşnic, 
râzând în guşa epilată hebdomadar de cosmeticiană. 

Ţârâitul prelung al soneriei o urni anevoie de pe canapea 
şi, ţinându-se de şale, se îndreptă cu paşi lăbărţaţi spre 
vestibul. 

—  Ăsta-i instalatorul... Ce-i veni şi Anicăi să se 
îmbolnăvească taman azi! Nu mai poţi găsi o servitoare ca 
lumea!... Ho, că vin! 

Cel din faţa uşii n-avea răbdare, rămăsese lipit cu degetul 
de butonul soneriei. 

— Adică, eu te aştept de o săptămână, bombăni bătrâna 
enervată, şi acum te-a apucat zorul, suni ca turbatul la uşile 
mele! 

Un omuleţ tuciuriu se interesă: 

— Apartamentul  doişpe? Dumneavoastră sunteţi 
doamna... 

Paveleasca îl întrerupse: 

— Hai, omule, că nu-i nevoie de introduceri ca să-mi 
desfunzi closetul! 

Oacheşul se holbă: 

— Ce closet?! Eu v-am adus comanda. 

— Ce comandă?! 

— Cum ce comandă?! Coşciugul. 


— Coşciug?! 

— Da' cum îi zici la ăsta, se hlizi omuleţul, bomboneră? şi 
arătă spre sicriul elegant, rezemat de zid. Marfă a-ntâia, 
dormi neîntors! 

Ca tot negustorul iscusit, sublinie calitatea ciocănind 
puternic în capacul de lemn. Siderată, bătrâna se dădu un 
pas înapoi. 

— Stai liniştită, râse omuleţul, nu dăşchide nimenea... 
Livrăm fără locatar. 

Amalia Pavelescu ţipă sufocată: 

— Eşti beat? Pleacă cu el de aici, n-am făcut nici o 
comandă! 

— lo aşa am primit dispoziţie, adresa-i la exact, poate că-i 
un cadou... Dacă n-ai o nevoie urgentă, poţi să-l închiriezi, 
treaba dumitale. 

O luă la vale pe scări fluierând mulţumit, ca unul care şi-a 
rezolvat toate problemele de viaţă. 


„Trebuie să fie vorba de o confuzie“, îşi zise bătrâna în 
urma lui. „Probabil a murit cineva din bloc şi aiuritul ăsta a 
încurcat apartamentele. Dacă Anica ar fi venit la lucru, 
precis ar fi aflat cine a decedat.“ Era la curent cu toate 
evenimentele din imobil, cunoştea după nume locatarii şi 
toate problemele lor, pe care le colporta desfăcut, cu 
voluptate, cu ploaie de „cică“ şi de „zice“. 

Pe bătrână, care-şi ignora total vecinii, iar în cincizeci de 
ani nu coborâse şi nu urcase dincolo de etajul ei, cleveteala 
o plictisea până la enervare şi i-o reteza scurt, „lasă claca!“ 
S-o repeadă după cum ar fi avut chef, adică s-o dea cu capul 
de pereţi, nu se încumeta. Anica era singura servitoare care 
rezistase la ea mai mult de o chenzină, fără s-o ia la goană 
scăpărând scântei. 


„Am să vorbesc cu administratorul“, şi lăsă sicriul în 
vestibul. 


Ziua se scurgea pentru Amalia Pavelescu ameţitor de 
repede. Spre deosebire de cei mai mulţi bătrâni, nu se 
plictisea, nu se simţea izolată, îşi ajungea singură. 
Considera că nimeni nu are nimic să-i spună, iar cei care ar 
fi avut ceva de spus dispăruseră de mult. Agenda ei 
telefonică era plină de tăieturi groase, un întreg opis de 
răposaţi, puţinele numere rămase valabile referindu-se 
exclusiv la subiecţi, autori de servicii:  coafeză, 
pedichiuristă, maseur, tâmplar, electrician... Mai exista, 
desigur, şi George, care-i venea nepot după bărbatu-său, 
generalul. Nu era mare lucru de capul lui, dar avea suflet 
bun, un cumsecade ca toţi Paveleştii, la o nevoie puteai 
apela la el. Când o vizita, îi aducea dulciuri şi fructe; îi făcea 
plăcere să-l vadă, dar, dacă nu venea, nu-i ducea dorul, se 
simţea la fel de bine. 

În aşteptarea instalatorului, luă măturica de pene din 
debara şi se apucă să şteargă de praf bibelourile preferate, 
câteva piese pe care Anica nu avea voie să le atingă. Era 
cinstită, robace, dar nestilată, cu mâini butucănoase, cărora 
nu le putea încredința gingaşele porţelanuri de Sevres, 
nepreţuitele Galle-uri sau singurul Laliqgue rămas în casă. 
Ţinea mult şi la clepsidră, piesă de duzină, dar cu mare 
încărcătură sentimentală. Îi lustrui cristalul cu o cârpă 
moale şi degete infinit delicate, care mângâiau amintirea. 

Când ajunse la bustul lui Voltaire, se simţea deja 
plictisită. Îl „despăduchea“ din obligaţie cumva, pentru că 
nu se dăduse în vânt niciodată după franţuzul ăsta urât ca o 
maimuţă şi sarcastic ca un diavol. Fusese însă slăbiciunea 
răposatului şi, ştergând bronzul de praf, avea impresia că-i 
atentă cu însuşi generalul. 


„.„„Din nou soneria. Sau poate telefonul. De la o vreme, 
începuse să confunde sunetele şi rămase cu urechea la 
pândă. Trilul se repetă, înlăturând orice dubiu. 

— Instalatorul, bombăni, în sfârşit! Am să-i spun câteva 
să mă ţină minte... 

Plină de draci, abia izbuti să tragă lanţul. În clipa imediat 
următoare, rămase cu gura căscată, astupată de ceea cei 
se păru la început a fi un maldăr de flori. Din spatele lor se 
ivi o şapcă de comisionar: 

— Comanda dumneavoastră. Unde o las? 

Ca hipnotizată, Paveleasca se dădu la o parte. Omul se 
strecură cu grijă, atent să nu strice aranjamentul floral, o 
coroană funerară de toată frumuseţea. Pe panglica involtă, 
literele negre indicau desluşit numele beneficiarului: 

Adorata noastră Amalia, nu te vom uita niciodată. 


XXX 


Câteva picături de valeriană pe un cub de zahăr, un 
rudotel şi, obligatoriu, un păhăruţ de Armagnac. Desculţă - 
papucii cu toc o împiedicau să măsoare ca o turbată casa în 
lung şi în lat - căptuşită de indignare, Amalia răcnea la 
pereţi: 

— Câtă mojicie! Ce farsă de prost-gust!... Numai la noi se 
poate întâmpla aşa ceva! Sunt victima unei agresiuni 
morale dintre cele mai grave!... (se înecă) Am să dau la ziar, 
Poliţia trebuie să ia măsuri drastice, cu efect!... 

Îşi apăsă mâna pe piept, cu gestul instinctiv de a-şi 
astâmpăra bătăile inimii. „Trebuie să mă potolesc, nu 
merită să fac un infarct. Telefonez chiar acum...“ 

Numărul Redacţiei se afla pe ultima pagină a gazetei, 
dar, din obişnuinţă, se opri mai întâi la Decesele din Mica 
Publicitate. Dacă se gândea bine, era singura rubrică 


pentru care plătea abonamentul. Restul, prostii şi flecăreală 
pe hectare de hârtie, n-o interesa. 

O exclamaţie de consternare curmă foşnetul paginilor. 
Nevenindu-i să-şi creadă ochilor, bătrâna se holba la 
propria-i fotografie. În chenar negru, „subtitrată“, ocupa 
primul loc din rubrică: 

Încremeniţi de durere, familia şi prietenii anunţă 
încetarea din viaţă a celei ce a fost Amalia General 
Pavelescu, inimă nobilă, fiinţă distinsă şi generoasă, suflet 
de elită. Înhumarea are loc azi, 20 aprilie, ora 14, la 
Cimitirul Bellu Militar în cavoul familiei. 

Mototoli spasmodic pagina de ziar şi sări în picioare cu o 
sprinteneală de care în alte împrejurări s-ar fi mirat ea 
însăşi: 

— A, nu, hotărât nu pot lăsa lucrurile aşa!... Voi face 
cercetări! Cercetări la faţa locului... Ce tupeu, Dumnezeule! 
Ce oameni mizerabili! 

Ridică receptorul şi la o a doua încercare reuşi să 
formeze un număr corect: 

— George? Vino imediat la mine!... N-am vreme de 
taclale, e grav de tot! Pentru orice eventualitate, adu-l şi pe 
Sile! 


George puse telefonul în furcă. Obrazul aprins de emoție 
părea o sfeclă cu gura până la urechi. Sile zornăia nervos 
cheile din buzunar: 

— Ei?! Ce-a zis? 

— A muşcat! exclamă George radios. În viaţa mea n-am 
văzut-o atât de furioasă, ziceai că dă în foc. 

— Alţii dădeau în primire. Moşneaga e tare de tot. 

George nu-şi găsea locul de mulţumire: 

— Sincer să fiu, parcă nu mă aşteptam. A mers uns!...E 
bine, prea bine, şi bătu superstiţios în lemn. Nasone, tată, 


acum totul depinde de tine! Ai maximum o oră ca să rezolvi 
chestia asta şi să mai ajungi şi la cimitir. Uite cheile! 

Sile le prinse din zbor: 

— Fii atent când dai ochii cu ea, controlează-ţi expresia. 
Strălucegşti ca un foc bengal. 


XXX 


Răsfoind cărţile tarabei de peste drum, Sile pândea 
intrarea imobilului. Nimeni n-ar fi recunoscut în tânărul 
îmbrăcat standard - blugi din orice parte l-ai fi privit şi cu 
ochelari negri care, ţinând seama de modă şi frecvenţă, 
indiferent de sezon, nu sugerau clandestinitate - pe 
simpaticul om de afaceri Sile Mardare, plin de succes şi 
elegant, un adevărat dandy. Tot din prudenţă îşi lăsase 
acasă Toyota, deplasându-se până aici cu un taxi. Oricât de 
bune ar fi cărţile pe care le ai în mână, trebuie să ţii seama 
şi de un posibil neprevăzut. 

Unu şi jumătate. Dacă nu vrea să-şi rateze propria 
înmormântare, Amalia ar cam trebui să apară... În aceeaşi 
clipă, îl văzu pe George ieşind primul din bloc, pentru a-i 
ţine uşa, aşa cum văzuse el în filmele cu valeţi reiaţi şi 
şampanie bine frapată, adăstând pe marginea piscinei. 

Sile zâmbi în sinea lui. Orice ar fi făcut George, nu putea 
scăpa de aspectul falimentar, de şomer fomist. Cel puţin 
acum, pus alături de mătuşă-sa, monumentală şi barocă, 
într-un mantou prosper de jaguar, imaginea dădea 
caricatură: capitalismul triumfal opulent şi famelica 
economie de tranzit. 

Când taximetrul celor doi dispăru înghiţit de trafic, 
traversă strada şi intră neobservat în imobil. 


XXX 


Sile nu se afla pentru prima oară în apartamentul 
Paveleascăi, se orienta cu pas şi gest sigur. În privinţa 
detaliilor, scăpând din atenţia unui vizitator ocazional, 
primise instrucţiuni de la George. 

Se duse direct la safe, clasic camuflat în spatele unui 
tablou, o natură moartă a lui Băncilă. Dedesubt se afla 
consola cu bibelouri, iar, imediat în dreapta, Voltaire sta 
cocoţat pe un piedestal Empire. Pentru a desprinde tabloul, 
trebuiau scoase întâi bibelourile şi uşor deplasat bustul. 
„Încălţat“ cu mănuşi de aţă, Sile mută obiectele pe masă, 
recapitulând indicaţiile lui George. Ulterior, trebuia să 
reconstituie ordinea exactă. 

— „.„.vasăzică, două porţelanuri în stânga, bergeretele în 
partea dreaptă... sfeşnicul lângă vază... Galle-urile mai la 
dreapta. Aşa!... Fotografia Ameluţei, draga de ea, de pe 
vremea... cred că Pacea de la Cuciuc-Cainargi vine aici... — 
clepsidra la capăt. Mişto chestie, comentă bâţâind-o, n-o 
duci la mecanic niciodată... Gata! Am chelit consola. A mai 
rămas fratele Băncilă. 

În faţa Wertheimului verde, introdus într-o nişă, Sile avu 
un chicotit nervos şi începu să formeze numărul cifrului: 

— 3-7-9-5-4-4... Asta fu, neamule! 

Cuprinse într-o singură privire conţinutul casei de bani, 
scăpând un fluierat ă la duminica sportivă în Giuleşti: 

— Cine şi-ar închipui că mai există asemenea averi în 
vechiul Bucureşti? Vezi, conchise filozofic, chestiile astea 
ascut lupta de clasă! 

Când ajunse la cimitir, bătrâna închidea deja cavoul. Îi 
aruncă o privire acră, comentând peste umăr: 

— Ai venit şi tu la spartul târgului. Nu ştiu de ce te-ai mai 
deranjat. O dată are omul nevoie de voi... 

— Iertaţi-mă, doamnă Amalia, George m-a anunţat în 
ultimul moment. Tocmai încheiam o tranzacţie cu nişte 
oameni de afaceri din Manilla... 

Paveleasca pufni dispreţuitoare: 


— Manilla sau Chitila, puţin îmi pasă! Cred că problemele 
mele sunt mai importante. 

George, un ipohondru de profesie, temându-se de răcelile 
fatale, uitase acum de ploaie şi umezeală. Transpirat de 
emoție, îşi fixa prietenul cu o privire încleştată. Sile îl linişti, 
schiţând OK-ul cu degetul gros înţepat de index. Bătrâna 
surprinse mişcarea, al cărei sens nu-l cunoştea: 

— Prinzi muşte? Uite cu cine m-am încurcat! 

Sile interveni repede: 

— Până la urmă, ce-a fost? 

— Un banc prost, diagnostică George. În fiecare zi mă 
minunez de câte şi ce fel le mişună oamenilor prin cap. 

Paveleasca băgă cheile în poşeta de lezard, izbucnind 
agasată: 

— Eşti un prost, ăsta n-a fost banc! Mai ştiu şi eu ce 
înseamnă o anecdotă. 

— Atunci, ce? îndrăzni Sile. 

— Chiar nu vă duce mintea deloc?! Cineva a încercat să- 
mi facă rost de un infarct, doar că nu vine ea, Amalia, aşa 
uşor pe spate. 

George îşi frecă mâinile fericit: 

— Bravo, tanti, iei lucrurile aşa cum trebuie, cu umor. 

— Fleacuri!... La urmă, dacă stau să mă gândesc, n-am 
ieşit chiar aşa de rău. Am apucat să-i aprind o lumânare 
generalului, că n-am mai fost pe aici din '86, când m-au scos 
cu de-a sila din casă, să-l votez pe Ceauşescu. Cimitirul era 
în drum, aşa că am profitat... Asta, una! Sicriul, vorba ăluia, 
o să-l închiriez, am eu ideea mea, coroana o duceţi voi la 
florărie şi luaţi bani frumoşi. Îi schimbă doar panglica. 

— Uite ce va să zică să ai cap de negustor, aprecie Sile 
râzând. 

— Ce mă scoate din fire, urmă bătrâna, e măgăria care 
rămâne nepedepsită... Opriţi dracului un taxi, că până la 
infarct mă trezesc cu un lumbago! Vezi, de aia nu-mi place 
mie Bellu, e prea igrasios... 


Amalia îşi dezbrăcă blana din mers şi se grăbi să ajungă 
la canapea. 

— Da' ştiu că m-am înfrigurat! Anebunit şi vremea. 
Altădată, în aprilie, mergeam în rochie de organdi la curse, 
acum ai nevoie de blană... Georgică, mamă, ia toarnă-ne tu 
câte un coniac şi poate te înduri şi de o cafeluţă. Taman azi 
lipseşte zăpăcita aia de Anica. 

Era bine dispusă şi afabilă, ai fi zis că aventura i-a plăcut. 
Sile, rămas în picioare, o privea deconcertat. Pe oricine 
altcineva, chiar mai tânăr, sinistrul întâmplării l-ar fi scos 
din circuit, sau măcar tulburat, în vreme ce ăsteia îi ardea 
de un party. Paveleasca îl apostrofă: 

— “Tu ce stai lumânare în mijlocul casei? Sau unde vii de 
la cimitir? Sunt scaune destule. 

Sile încercă să se eschiveze: 

— Iertaţi-mă, dar sunt nevoit să plec. Am o întâlnire de 
afaceri, şi aşa cred că am întârziat. 

— la mai slăbeşte-mă, ai pe dracu”! Că nici nu ştiţi să 
minţiţi. Voi, cu întâlnirile de afaceri, generalul îi trăgea cu 
manevrele... Hai, Sile, că nu vă ţin mult, simt şi eu nevoia să 
discut cu cineva, să comentez... 

Ridică brusc mâinile şi înţepeni: 

— Staţi aşa! Nu vă mişcatţi! 

— Ce s-a întâmplat? se sperie George. 

— A fost cineva în casă. 

— Când?! 

— Nu fi idiot, în lipsa noastră, vezi bine. 

— E absurd, tanti! Ca să poţi intra, trebuie să arunci uşa 
în aer. 

— Nici o fortăreață n-ar putea fi mai asigurată, aprecie 
Sile. 

— Gura! răcni Paveleasca, ştiu ce vorbesc... Phiiii! Acum 
mă dumirii, am înţeles tot! 


— Ce?! 

— Tot cu de-a sila m-au scos din casă şi azi, numai că-n 
'86 au făcut-o pe faţă. Azi m-au trimis să-l sorcovesc pe 
general. 

— O înscenare? întrebă Sile. 

— Ba nu, baclava. 

Vocea lui George răsună ca un scâncet: 

— Nu pricep nimic... Cine să intre?! După ce cunoşti că s- 
a intrat? 

Amalia îi îndreptă o privire nimicitoare: 

— Eşti chior? L-a mişcat pe Voltaire şi a răsturnat 
clepsidra. Nu vezi că s-a scurs dracului nisipul? 

— Păi, nu trebuie să se scurgă? 

— Boule, explodă bătrâna, azi-dimineaţă când am şters 
praful, tot nisipul era în bula de sus. Îi trebuie trei zile ca să 
se scurgă în aia de jos!... Ce mai, bandiții mi-au umblat la 
Wertheim.! 

Sile începu să se alarmeze: 

— În cazul ăsta, ce mai aşteptăm? Trebuie să chemăm 
urgent poliţia. 

Paveleasca respinse ideea, agitându-şi mâna în aer: 

— De doctori, avocaţi, popă şi poliţie m-am ferit toată 
viaţa şi iacă-tă-mă-s! Să vedem mai întâi ce-au luat. George, 
scoate tu tabloul. Fii atent la porţelanuri. 

Sile observă într-o doară: 

— Nu-mi place să arunc piatra în grădina nimănui, dar nu 
vi se pare curios că tocmai azi n-a venit Anica la lucru? 

Paveleasca înlătură din start ipoteza: 

— Dă-o încolo de toantă, nu-i trecea ei prin minte 
asemenea machiaverlâc. E penticostală de ziua a unşpea 
sau a nouăşnoua, mi-e perfect egal. Ăştia-s într-o ureche, 
dar cinstiţi. 

— Dacă s-a comis totuşi un furt, opină Sile, conştient că 
păşeşte pe teren alunecos, autorul nu poate fi decât unul 
dintre apropiații dumneavoastră, un intim. 


— N-am pe nimeni apropiat în afară de George, şi ăsta a 
fost cu mine la Bellu. Batem ţarini şi câmpii de pomană! 

Sile deschise braţele, chipurile a neputinţă. În sinea lui, 
se simţea îngrijorat. Bătrâna dovedea un sânge rece ieşit 
din comun. Oricine, în situaţia ei, ar fi alertat Poliţia, n-ar fi 
îngăduit nici cea mai mică mişcare, spre a se conserva 
eventuale urme, ar fi trepidat, şi-ar fi smuls părul din cap; 
în fine, tot recitalul legitim al individului jefuit. „Şi să nu-mi 
spună nimeni că-i sclerozată. Are o minte clară ca apa de 
izvor.“ 

George desprinse, în sfârşit, tabloul din cui şi-l sprijini de 
perete. Era transpirat şi neliniştit. 

— Gata! - exclamă, dându-şi drumul să cadă pe canapea. 
Acum faceţi ce ştiţi. 

Paveleasca îl apostrofă sarcastică: 

— Ai obosit? 

— Am şi eu emoţiile mele, tanti. Crezi că mă lasă 
indiferent momentele prin care treci? Sunt orfan, pe 
dumneata şi pe nenea generalul v-am socotit dintotdeauna 
părinţii mei... 

— Nu mă fă să plâng. Sile, maică, mi-au înţepenit 
picioarele, fă bunătatea şi deschide tu Wertheimul... 

Sile ridică din umeri - „dacă chestia asta te face fericită“ 
- şi se apropie alene de casa de bani. 

— Are un cifru, constată. 

Paveleasca îşi înghesui pântecele uriaş, aplecându-se 
peste masă: 

— Credeai că bigudiuri?! Îţi spun eu cifrele, tu fă-le ca la 
telefon: 3... 7... 9... 

George guiţă, râs nervos: 

— Parc-am fi în Stan şi Bran spărgători! 

— 6... 4... 2, completă bătrâna. 

Sile trase de urechea metalică, exclamând: 

— S-a deschis! 

Amalia se ridică anevoie, ţinându-se de şale. Aruncă o 
singură privire în interiorul safe-ului şi declară scurt: 


— Lipseşte clasorul verde. 


XXX 


— Hai, măgarilor, îl puneţi repejor la loc şi uit tot ce s-a 
întâmplat. 

— Tanti! 

— Doamnă Amalia! 

Bătrâna râse scurt în guşa-gelatină trandafirie: 

— Lăsaţi teatrul, că nu sunteţi artişti... Ehei, unde sunt 
Vraca şi Iancovescu! 

— Tanti, ţipă George, cum îţi poţi închipui... 

— Uite că pot. Aţi pus împreună la cale potlogăria. Mi-aţi 
vânturat moartea pe dinainte şi eu, ca proasta, m-am dus 
să-mi văd funeraliile. 

George, cu privirea şi gura holbate, o urmărea fără 
respiraţie. Sile, afişând nepăsare şi amuzament, surâdea 
crispat. Era limpede că moşneaga intuise combinaţia, dar 
cum avea să procedeze în continuare? Părea să se distreze 
de minune, formulându-şi cu chef nespus deducţiile: 

— ...În vreme ce noi eram la cimitir, banditul ăsta de Sile 
se plimba bimbaşă prin odăile mele. Cheile le avea de la 
tine, orfanule, şi tot tu i-ai dat şi cifrul... Ce faci cu coniacul 
ăla? După ce m-aţi pus să defilez prin ţintirim, mă ţineţi şi 
cu gura uscată?! 

— Lasă-mă, tanti, că nu-mi mai arde de nimic. Mă simt 
jignit până în adâncul sufletului... Mă faci hoţ şi eu n-am 
furat un leu în viaţa mea. 

Sile interveni: 

— Sunt simple supoziţii, doamnă Amalia. Pot dovedi cu 
martori... 

— Zât!!! - îl întrerupse bătrâna. Credeam că ai stofă, dar 
constat că nu eşti mai breaz ca George. Cere lână de la 
broască şi minte de la nătângi. Din doi proşti, râse cu poftă, 
aţi izbutit o pereche de nătărăi! 


— Dacă vă face plăcere să ne jigniţi... 

— Te-ai trădat singur, afaceristule!... Închise un ochi, 
chicotind: ţi-am dictat greşit numărul de la safe. Înadins am 
făcut-o! În loc de 5, da, da, cinciul de la mijlocul numărului, 
ce te holbezi, ţi l-am băgat pe 6. Dacă mă ascultai, nu se 
deschidea Wetheimul în veci! Deci vezi că tu învăţaseşi 
numărul pe dinafară, l-ai făcut de la sine, nici n-auzeai ce 
spun eu... Ha?! De unde ştiai cifrul meu, că nu l-am dat la 
ziar?! Nu de la orfanul de George? 

Pe moment interzis, Sile înghiţi în sec. Doar un licăr de 
secundă, căci în clipa următoare se afla, trubadur de pe 
vremea dantelelor, la picioarele Paveleascăi. Sărutându-i 
mâinile, abia îndrăznind să-şi ridice capul de puşti 
năzdrăvan, îi îndreptă o privire jucăuş înstelată şi cel mai 
fermecător surâs din inventarul de irezistibil: 

— Sunteţi o superbă, doamnă Amalia, o contesă! N-am 
cunoscut pe nimeni care să vă semene! Vă iubesc... Ce să 
facem ca să ne puteţi ierta? Porunciţi! 

Paveleasca îşi lăsă mâinile sărutate, râzând gâdilată: 

— Nu mă lua cu măgulele, parşivule, că mi-s cătană 
bătrână. Poate că acum un douăj-treij de ani mi-ar fi fost 
drag să te ascult. Acum, la şaptezeci trecuţi, daţi-mi 
clasorul şi duceţi-vă învârtindu-vă! 

George, cu nasul în pământ, îngână umil: 

— Săru' mâna, tanti. 

În stradă, Sile respiră adânc şi aprinse o ţigară: 

— Nu credeam că o cămilă se poate strecura prin 
urechea unui ac. 

— Uite că se mai poate, râse George. 

— Ocnă mare, mătuşă-ta! Ce-o fi fost asta în tinereţe, feri- 
mă, Doamne! La un moment dat îngheţasem, eram convins 
că sună Poliţia. 

— În nici un caz, respinse George, îi sunt nepot şi la puriii 
din generaţia ei chestiile astea contează. De când mă ştiu, 
am auzit aceleaşi sloganuri: „să nu ne compromitem, rufele 
murdare se spală în familie“ şi la-la-la pe aceeaşi temă. 


Sile îşi clătină capul, edificat: 

— La-la-la eşti tu, flăcău! Ştii care a fost bafta noastră? 
Că, în felul ei, e o... originală. Îi plac golanii! Salve şi s- 
auzim de mai bine. 

Se îndepărtă cu paşi iuți, topindu-se în mulţimea 
bulevardului. 


Amalia Pavelescu rămase o vreme pe gânduri. Se simţea 
plăcut obosită, ar mai fi băut un păhărel de coniac, dar îi 
era lene să se ridice. Un surâs vag îi înţepenise pe chipul 
prea vopsit. 

— Ce zi caraghioasă!... Vezi, de aia nu-mi ieşea mie 
pasienţa. Şi să mai zici că - trase un căscat lung - cărţile 
mint... 


CADOU DE CRĂCIUN 


Încă dinainte de a se căsători, de pe vremea când 


croşetau romanțe la umbra merilor în floare, stabiliseră că, 
între doi oameni care se iubesc, nu încap, nu trebuie să 
încapă secrete. Casete sau sertare cu cheia la „proprietar“, 
genţi ori borsete tabu, corespondenţă şi portvizite 
inviolabile, „un colţişor al meu şi numai al meu, unde să nu 
pătrundă nimeni“, erau de neconceput într-o căsătorie. Ce 
secrete să existe între doi oameni care s-au identificat unul 
cu celălalt, fericiţi să constituie o singură făptură, într-o 
desăvârşită simbioză, care va dura cât lumea? Lumea lor, 
restul nu-i interesa. 

Tot din primele ceasuri de idilă, Cristian îi desluşise 
răspicat că lui îi plac „femeile naturale, nevopsite şi fără 
brizbizuri. lubirea mea trebuie să fie autentică şi nu păpuşă 
de vitrină. Nu-mi plac artificiile decât de Revelion şi la 
sărbători naţionale!“ 

„Se vede imediat că-i de la ţară, comentau cunoştinţele, 
aşa a apucat la el în comună, că doar nu era să iasă mă-sa la 
seceră pudrată cu Max Factor!...“ Tanti Lia, care o 
crescuse, fusese mai necruțătoare: 

— Să te fereşti, scumpa mea, de ăştia care fac pe marii 
evanghelişti, sunt de obicei nişte ipocriţi imposibili. Vor 
neveste „naturale“, dar ochii le sticlesc după dame vopsite. 
Ţine minte de la mine, când o fi să te înșele, o s-o facă 
tocmai cu cine nici nu gândeşti! 

Ei, dar aşa era tanti Lia, inimoasă - pâinea lui Dumnezeu, 
dar cârtitoare şi fără de credinţă în oameni. „Mă-sa şi 


copilul“, era vorba ei, „asta rămâne sfânt! În rest, banii şi ce 
are fiecare în izmene...“ 

Ramona era o fată cochetă, dar cu certă vocaţie de 
nevastă docilă, iar, în speţă, îndrăgostită până peste cerceii 
pe care îi abandonă încă de la primele întâlniri. Ca şi 
celelalte bijuterii, o dată cu rujul, rimelul şi părul decolorat. 
Se simţea sălcie, neînsemnată, pierise sclipirea din ochii 
bărbaţilor când o priveau, dar era fericită înregistrând 
satisfacția lui Cristian, care observa cu ochi de vultur toate 
minusurile, în fiecare zi câte unul, din inventarul de 
accesorii al Ramonei. 

— Ai câteva bijuterii splendide, rămase de la maică-ta, 
bijuterii de familie, piese nu căcăţişuri turceşti, altele ar fi 
fericite să le aibă, şi tu le ţii în sertar. Cine te vede, zice că 
eşti în şomaj, femeie cu ziua. 

— Ştiu, tanti Lia, dar dacă lui Cristian nu-i place să mă 
vadă înzorzonată! Nici nu ştie ce am în casetă! Mi-ar plăcea 
să le port, nu zic nu, dar merită să avem discuţii pentru 
nişte  fleacuri? Suntem fericiţi împreună, nu ăsta-i 
esenţialul? 

— Când amândoi sunt fericiţi! Nu cred în fericirea bazată 
pe renunţări şi sacrificii, iar din ce constat eu, deocamdată 
doar tu înghiţi în sec. Dar facă-se voia ta, capul meu pe 
umerii tăi nu pot să-lpun. 

Împliniseră opt ani de căsătorie, Ramona mergea pe 
treizeci şi unu şi, să bată în lemn, se simţea îndrăgostită ca 
în prima zi, cu desăvârşire împlinită ca femeie, şi fără 
întrerupere fericită. Nu, nu aveau copii. Cristian decretase 
că-i o crimă să te apuci să zămisleşti, când nu ai siguranţa a 
ceea ce poţi oferi, e odios şi iresponsabil să-i aduci pe lume, 
fără să-i întrebi, condamnaţi aprioric la mizerie şi frustrări. 
Abia ne descurcăm noi, şi asta fără trufandale. Nu vreau să 
trăiesc ziua când ăla micu” vine să-mi dea peste nas, „că de 
ce m-ai făcut când ştiai că nu ai, tu te-ai ales cu distracţia şi 
eu jinduiesc după o banană“. Copiii în ziua de azi sunt un 
lux, şi cine nu pricepe atâta lucru e un imbecil criminal! 


Nu mureau de foame, dar nici strălucit nu le mergea. 
Adică, nu mâncau roşii până în iulie, iar gustul cartofilor noi 
nu-l cunoşteau. Mai erau, desigur, şi o serie de fructe la 
care, indiferent de sezon, nici nu se puteau gândi: căpşuni, 
kiwi, ananas, clementine... Dar parcă pe vremea lui Ştefan 
cel Mare se mâncau asemenea bunătăţi? 

Cristian era contabil la o firmă particulară, o firmă 
prosperă cu filiale în toată ţara, dar ce folos dacă patronilor 
li se lipeau degetele de zgârciţi? Pretindeau în schimb 
muncă de rob, douăsprezece ceasuri pe zi constituiau 
regula, iar deplasările în provincie - meschine şi cu merinde 
la hârtie - curgeau cu nemiluita. Singurul avantaj era o 
slujbă sigură şi Cristian, care avea experienţa unui an de 
şomaj, aprecia, poate chiar exagerat, acest aspect. 

În realitate, îi intrase frica în oase, şi pentru nimic în 
lume n-ar fi vrut să retrăiască coşmarul celor aproape 
douăsprezece luni, când problema taxelor mensuale îi 
transformaseră gastrita într-un ulcer rebel. 

La rândul ei, Ramona lucra ca traducătoare pentru o 
editură particulară. Considerată colaboratoare, fără post fix 
în schemă, retribuţia ei era strict dependentă de vânzarea 
volumului. | se întâmplase, de pildă, ca pentru o lucrare de 
trei sute de pagini, tradusă din engleză, să primească doar 
o sută de dolari... 

Una peste alta însă, se descurcau şi, impunându-şi un 
inteligent regim de economie, reuşeau să supravieţuiască 
fără debite şi cu taxele la zi. 

— Suntem sănătoşi, tanti Lia... Da, ştiu, ulcerul lui 
Cristian, dar fără prăjeală şi fără necazuri, e un ulcer 
cuminte, nu l-a mai supărat de aproape un an. Mulţumesc 
lui Dumnezeu, pot totuşi să spun că suntem sănătoşi, asta-i 
cel mai important. În plus, ne înţelegem, fiecare zi ne leagă 
şi mai mult, în opt ani - iartă-mă că-ţi dezvălui amănunte 
atât de intime - nu mi s-a întâmplat să dorm altfel decât în 
braţele lui... Bineînţeles, când nu-i în deplasare... 


Tanti Lia îşi aprinse una din rarele ţigări pe care le fuma, 
de fasoneală, sau când vroia să-şi scoată în evidenţă 
manichiura proaspătă: 

— De, scumpa mea, ferice de tine că te mulţumeşti cu 
atât de puţin, pe mine, una, mă enerva „braţe-n braţe“, 
transpiram amândoi, aveam impresia că dorm într-o oală de 
griş cu lapte. 


Crăciunul venea exact peste două luni, şi era de două ori 
ziua lui Cristian! Cea onomastică şi de naştere. Împlinea 
treizeci şi cinci de ani. Din toată fiinţa ei, Ramona şi-ar fi 
dorit să-i poată oferi surpriza unei petreceri cu fast, o 
serbare de neuitat, cu un pom magnific, doldora de cadouri, 
o casă îndestulată aromind a cozonaci şi plină de prieteni. 
Dar, ca un făcut, se anunţa un Crăciun şi mai sărac decât 
celelalte. Patronii lui Cristian îşi avertizaseră angajaţii că-i 
un an de austeritate şi nu-şi pot permite să le acorde cel de- 
al treisprezecelea salariu. Şi, Doamne! Câte nu-şi 
planificaseră să realizeze cu banii ăştia chilipir! De toate, 
bune, frumoase şi gustoase, să se simtă că-i sărbătoare! 
Dar, spune o vorbă bătrânească, unde-i subţire, acolo se 
rupe, săracului i se stinge şi lumânarea în biserică, nici 
banii pe care conta Ramona să-i primească de la editură 
pentru ultima lucrare n-aveau să vină prea curând. 

„Asta-i situaţia, cartea face plajă pe tarabe, nu s-au 
vândut într-o lună nici cincizeci de exemplare!“ 

Timp de câteva zile, Ramona rămase gânditoare, dar nu 
disperă. lubea cu toată fiinţa ei, şi când iubeşti nu există 
obstacol de netrecut, fortăreață inexpugnabilă. Crăciunul 
nu va trece aşa, oricum, cu cartofi prăjiţi şi murături, 
Cristian se va putea bucura de ziua lui. Un brad frumuşel, o 
friptură şi un cadou care să-i facă plăcere bărbatului vieţii 
ei - măcar de atâta lucru se mai simţea în stare! 

Într-o casetă din lemn de trandafir, cu intarsuri de sidef, 
Ramona păstra câteva bijuterii de familie, adevărate piese 
de muzeu. Căci, îi explicase o prietenă muzeograf, aveau o 


vechime de peste o sută cincizeci de ani, iar uvrajatul, 
minunat, capodopere ale genului, aparținuse probabil unor 
faimoşi giuvaergii ai timpului. Conştientă de valoarea lor, 
Ramona le preţuia, dar le iubea în mod deosebit pentru că 
avea spirit de familie; mai presus de toate, memoria le 
imortalizase pe imaginea mamei ei, o creolă diafană care 
decedase când fetiţa nu împlinise încă opt ani. Mai avea 
dinaintea ochilor, fixate ca într-un tablou, ceasul medalion 
cu mozaic de panseluţe pe capace, răsărind dintre 
dantelele decolteului, sau brăţara cu peruzele, alunecând 
mereu spre încheietura delicată. Era o bijuterie splendidă, 
lucrată în argint vechi, presărată cu turcoaze închipuind în 
relief floricele de nu-mă-uita. Avea s-o amaneteze, nici gând 
de vânzare, nici n-ar fi îndrăznit să se atingă de ea dacă n- 
ar fi avut certitudinea că o poate recupera. În aproape două 
luni însă se pot întâmpla multe, poate vin banii de la 
editură, de Crăciun oamenii sunt dispuşi să cheltuiască, iar 
o carte constituie totuşi un cadou... În ultimă analiză, va lua 
lucrări suplimentare şi se va împrumuta cu dobândă, deşi îi 
era groază de cămătari, dar de ce să tot pună răul înainte? 
Brăţara se va întoarce în casetă, era o făgăduială sacră, pe 
care şi-o făcea ei însăşi, în faţa fotografiei mamei. 

Din întâmplare, casa de amanet, o casă serioasă, se afla 
în apropiere, la o distanţă de câteva imobile. Cu siguranţă 
serioasă, îşi spunea Ramona, de vreme ce rezistă de nouă 
ani şi patronii nu şi-au luat câmpii trăgând obloanele, după 
câteva luni de aventură. Condiţiile erau, desigur, dure, după 
prima lună, dobânzile ajungeau la optzeci la sută, iar după 
şase săptămâni de la încheierea tranzacţiei, în caz că 
datoria nu era onorată, depunătorul pierdea automat 
proprietatea asupra obiectului. Ulterior, acesta era pus în 
vânzare la un preţ moderat. Pescuitorii în ape tulburi 
puteau achiziţiona aici bijuterii vechi, unicate, în condiţii 
nesperate. 

Astfel, cu inima uşoară, dar şi cu senzaţia nemărturisită, 
prizonieră în adâncul sufletului, că face un salt în gol, 


Ramona amanetă brăţara. Se târgui îndelung cu omuleţul 
care expertiza marfa evaluând-o, un bătrân pleşuv, mirosind 
de la distanţă a toate alifiile. Dar nici Ramona nu se afla 
proasta satului, ştia exact, de la amica muzeografă, ce ţine 
în mână, ştia ce să pretindă. 

Important este că se întoarse acasă radiind de 
mulţumire. În poşeta umflată de bancnotele inflaţiei avea 
banii asiguraţi pentru cadoul lui Cristian, dar mai rămânea 
o sumă frumuşică şi pentru un Crăciun de la care sarmalele 
simbol incluzând toate bunătăţile proprii sărbătorii n-aveau 
să lipsească. 

La începutul idilei lor, Cristian şi Ramona conveniseră că 
între ei nu vor exista niciodată secrete. Surpriza însă nu 
constituie un secret decât în fază incipientă, urmând a se 
dezvălui în clipa propice şi într-o explozie de bucurie. Chiar 
a doua zi dimineaţă, tremurând de emoție, achiziţionă 
extraordinarul cadou, visul fără speranţă al lui Cristian - 
calculatorul. Nou-nouţ, sigilat, performant şi de ultimă oră, 
exact cum şi-l dorise Cristian. Cunoştea amănuntele pe 
dinafară, dragul de el pierzând noţiunea timpului când 
încerca să-i enumere performanţele, viitorul, aptitudinile şi 
imensul său de necesar în orice familie de intelectuali. 

Fiind o piesă mare, greu de trecut neobservată chiar într- 
un apartament mai mare decât al lor, Ramona depozită 
calculatorul la tanti Lia. Dintâi, femeia se cruci, pe urmă 
începu să râdă: 

— Nu cred că există bărbat pe lume pentru care să 
merite să faci astfel de sacrificii, dar tu eşti într-atât de 
fericită că merită! Dacă stai să te gândeşti, tu te-ai ales cu 
bucuria cea mai mare. 

Ramona cumpărase calculatorul cu exact treizeci şi nouă 
de zile numărate înaintea Ajunului. De atunci, trăia într-o 
nerăbdare febrilă, o continuă stare de exaltare, simţea la un 
moment dat că se sufocă de atâta fericire, doar 
imaginându-şi expresia de beatitudine a lui Cristian când va 
da ochii cu minunata jucărie... Pe urmă, zilele începură să 


se înghesuie, dădeau brânci pregătirile, uite - bradul e deja 
pe balcon, tot pe balcon urechea, coada şi copita pentru 
răcituri, a găsit făină ungurească pentru cozonaci... 
Cristian se mirase: 

— De unde ai bani? 

— Fii liniştit, nu vom avea nici homari, nici stridii, nici 
fazan. E doar o masă mai deosebită, de Crăciun. 

— De acord, scumpa mea, dar cu mult peste ce ne putem 
permite noi. 

— E cadoul - inventă Ramona - de Sărbători al lui tanti 
Lia. De Crăciun şi de ziua ta. Pretinde că împlineşti cea mai 
frumoasă vârstă pentru un bărbat, nu trebuie s-o lăsăm să 
treacă aşa, neobservată. 

Cristian zâmbi impresionat: 

— Cred că sunt un mare băftos! Să nimeresc o nevastă ca 
tine, care în plus mai are şi o mătuşă absolut încântătoare! 
Sunteţi amândouă iubitele mele... 


Era de neînțeles cum de putuse să încurce zilele, dar, mai 
ales, era de neiertat. În realitate, fusese prea fericită, se 
lăsase luată de val, arsă de febra cumpărăturilor, savurând 
din plin şi anticipând deliciul fiecărui „gadget“ legat de 
eveniment. „Uită-te numai ce funduliţe adorabile, vor 
aprinde maci în tot pomul şi va azvârli câteva şi pe perdea, 
dar ce zici de lumânările pentru masă, fastuoase şi dolofane 
ca nişte naşe, spune drept dacă ghirlandele astea cu 
clopoței nu sunt absolut senzaţionale!... Doamne, ce 
minunat e să trăieşti şi mai cu seamă să fii fericit şi să-i poţi 
face şi pe alţii fericiţi de Crăciun, sărbătoarea cea mai 
opulentă şi veselă a anului! Ce credeai, că americanii sunt 
proşti când toarnă filme cu nemiluita în decor „Merry 
Christmas?!“ 

Dar, uite-aşa, se ambalase... Nu, mai fusese şi altceva! 
Chiar atunci, în primele zile după ce amanetase brăţara, 
făcuse un aranjament cu tanti Lia. În caz că nu putea 


procura banii necesari în timp util, bătrâna era dispusă să o 
împrumute. 

— Ai grijă, Ramona, ăştia sunt toţi banii mei, şi de spital, 
şi de comând, şi de înmormântare. Tu ştii că eu nu mint! La 
o adică şi Doamne fereşte, tot în spinarea ta cad! De aia am 
şi strâns, nu mi-ar plăcea să mă îngropi ca pe Grivei. 

Aşa şi nu altfel se întâmplaseră lucrurile. Pe de o parte, 
prea fericită, pe de alta scăpată de o grijă presantă, 
Ramona uitase de termen. 

Omuleţul pleşuv, care văzuse multe la viaţa lui, ridică 
neputincios din umeri: 

— Îmi pare rău, doamnă, dar în materie de afaceri 
termenii sunt stricţi. Aţi întârziat cu două zile, obiectul nu 
vă mai aparţine. 

— Acordaţi-mi, vă rog, puţină înţelegere... Este greşeala 
mea, nu ştiu unde mi-a fost capul, am avut o grămadă de 
probleme... 

— "Toţi avem probleme, răspunse omuleţul stereotip, 
trebuie să ştim doar să stabilim priorităţile. 

— Vă implor, este o bijuterie de familie, sunt dispusă să 
plătesc peste ce vă datorez... 

— Inutil plângeţi. Îmi pare sincer rău, dar brăţara a fost 
vândută. 

— Nu se poate! În două zile? 

— E Crăciunul, doamnă, se vinde şi se cumpără. 

Ramonei i se tulbură privirea şi se prăbuşi pe un scaun. 
Omuleţul se retrase în spatele unei perdele şi se întoarse cu 
un pahar cu apă. 

— Ar mai fi o soluţie, doamnă. Disperată, sfidând 
principiile firmei noastre, dar mi se pare că sunteţi un caz 
aparte şi încerc să vă ajut. 

Ramona îşi ridică obrazul plâns: 

— Care? Plătesc oricât! 

— Vă dau numele şi adresa persoanei care a cumpărat 
brăţara. Poate că acceptă să negociaţi... Deschise registrul, 
completând: dacă vreun angajat de-al meu ar fi procedat 


cum procedez eu acum, l-aş fi concediat pe loc... Mda, 
notaţi-vă! 

— Imediat... sunteţi extraordinar de amabil, n-am să uit... 

— Este vorba de un bărbat. Îl cheamă Cristian... Strada... 

Dintâi, rămase perplexă, fără aer, gata din nou să se 
prăbuşească, apoi se simţi inundată de un imens val de 
bucurie. 

Sări peste tejghea de gâtul omuleţului, bombardându-l cu 
sărutări: 

— Dar ăsta e chiar bărbatul meu!... Domnule dragă... 
Mulţumesc! Să-ţi dea Dumnezeu tot ce-ţi doreşti! M-ai făcut 
cea mai fericită femeie din lume! 


Totul era limpede ca o dimineaţă înaltă de iunie, ca un 
clar de lună, ca o lacrimă de bucurie, ca dragostea adâncă, 
profund cinstită şi frumoasă care-i unea pe ei doi. Din 
întâmplări mărunte, cioburi de întâmplare, putea 
reconstitui fără fisură scenariul. În stilul lui discret 
caracteristic, Cristian se gândise şi el la o surpriză de 
Crăciun. Din nefericire, bani nu avea şi nici o tanti Lia care 
să-l crediteze. Iată însă că Moş Crăciun îi aude pe copiii 
cuminţi şi, cum-necum, Cristian a primit totuşi cel de-al 
treisprezecelea salariu. Decizie de recentă oră probabil, 
căci altfel Cristian n-ar fi aşteptat până în ultima clipă să-i 
cumpere un cadou. Era pedant şi meticulos de felul lui, 
organizat şi, dacă avea ceva de rezolvat, nu amâna 
niciodată. Fără îndoială că şi alegerea darului îl punea în 
încurcătură, dar întâmplarea i-a sărit în ajutor. Scotocind 
prin casă după un antinevralgic - sunt trei, ori patru zile de 
atunci, exact marţi -, Ramona i-a spus că găseşte pastile la 
ea în poşetă. De fapt o „geantă de moaşă“, cum râdeau 
colegii, fiindcă, o dată ieşită pe uşă, Ramona simţea nevoia 
să se ştie asigurată din toate punctele de vedere. Avea 
întotdeauna asupra ei, în afară de recuzita obişnuită 
oricărei poşete, ace de siguranţă, o pilă şi o forfecuţă de 


unghii, batiste de hârtie, ac cu aţă albă şi neagră, 
medicamente de primă necesitate, o bucată de vată... 

De aici, lucrurile se înşirau şi mai limpede pentru 
Ramona. Cum între ei nu existau secrete, i-a deschis, dintr- 
un motiv sau altul, portvizitul. Acolo, lângă buletin, păstra 
bonul de la Casa de amanet. Pe bon erau trecute datele 
Ramonei, obiectul în cauză, suma, dar şi numele şi adresa 
firmei. În continuare, Cristian s-a deplasat la locul cu 
pricina, s-a informat, i s-a explicat şi s-a orientat pe picior. 
Va achita el debitul, iar brăţara i-o va oferi, surpriză 
delicată şi cu totul extraordinară, de Crăciun. Cristian s-a 
simţit totdeauna impresionat de amintirea duioasă pe care 
Ramona o purta mamei ei... Cum s-ar spune, mergea la 
sigur. 

Ramona exulta. Nu-i lipsea nimic. Câte fiinţe de pe 
mapamond se pot lăuda la fel?! De atâta fericire, de prea 
plin, timp de câteva zile, Ramona făcu temperatură. 


Stabiliseră meniul, în conformitate cu normele 
occidentale, pe care amândoi le socoteau civilizate şi de 
efect. O singură concesie făcută tradiţiei - sarmalele şi 
răcitura - căci românul nu concepe Crăciunul fără sarmale 
şi piftie. În consecinţă, feluri puţine (nu prăpăd de bucate, 
de nu se mai poate ridica omul de la masă, iar sub masă 
picioarele umflate ale cucoanelor ies din escarpeni), puţine, 
dar exotice, rafinate şi prezentate cu multă eleganţă. De 
pildă, Ramona era convinsă, friptura portugheză cu capere, 
muguri de bambus şi sos de ananas, va face senzaţie! Nu 
era preferabilă unui lighean de îndătinate mezeluri - tobă, 
caltaboşi, afumătură - gustoase fără îndoială, dar tot bucate 
de ţoapă în ultimă analiză, destinate uzului intern? 

Asupra oaspeţilor se deciseseră cel mai uşor. Vor fi zece 
persoane cu totul, inclusiv tanti Lia. Bătrâna încercase să 
facă mofturi, vezi Doamne-i o babă, tinerilor nu le plac 
vârstnicii, s-ar simţi ca un spin în mămăligă, dar în sufletul 
ei era flatată şi, pe tăcute şi-n şoaptă, însă nu mai puţin 


dramatic, ar fi suferit dacă nepoată-sa ar fi omis-o de pe 
lista invitaţilor: trei perechi, colegi de generaţie şi serviciu 
cu Cristian, şi Carmen, prietena Ramonei. 

Prietena, în lipsa altui termen, căci Ramona, atât de 
preocupată de persoana lui Cristian şi de dragostea ei, trăia 
o totală incompatibilitate cu însăşi noţiunea. Relaţia cu 
Carmen se situa însă într-o zonă mai specială. Colaborau cu 
aceeaşi editură dar, separat de acest aspect, ele două 
lucrau în cooperativă, semnând împreună traducerile din 
limba germană şi engleză. Munca în comun le apropiase, 
deveniseră chiar intime, păstrând însă convenţionalul. Fără 
intenţie de altfel, Ramona impusese o rezervă, pe care 
Carmen o respecta. Se întâmplase, de pildă, să le surprindă 
miezul nopţii la masa de lucru, dar indiferent de situaţie, fie 
viscol ori vipie, mineriadă sau ţiganiadă, Ramona n-o 
invitase niciodată să înnopteze la ea, deşi existau condiţii: 
patru camere, din care două erau dormitoare. 

Carmen era o femeie spre treizeci de ani şi căreia numele 
i se potrivea mănuşă, atât de clasică încât părea caricatură. 
Ochi focoşi de andaluză, gură lacomă, o claie de păr 
cârlionţat, talie sugrumată în centuri late, bust generos şi o 
răsuflare fierbinte. O slăbiciune declarată pentru toaletele 
bicolore - roşu şi negru - cerceii gitane (în general, bijuterii 
„zgomotoase“) şi parfumurile aspre, iuți, penetrante făceau 
din Carmen o persoană inconfundabilă. Pe undeva şi 
impenetrabilă. Ştiai despre ea exact ceea ce vroia ea să ştii 
- abordată direct, avea un stil grațios de a se eschiva, 
servind generalităţi. Era divorțată, avea un băieţel de 
grădiniţă... nu, nu aici, i-l ţineau părinţii ei, care, după 
pensionare, îşi realizaseră visul, stabilindu-se la Sinaia. 
Mergea aproape săptămânal să-l vadă. Şi, amănunt picant 
pentru Ramona cea cuminte şi eminamente convenţională, 
trăia cu un bărbat însurat. Chiar foarte însurat, ţinând 
seamă de devotamentul lui faţă de nevastă şi că nici în 
clipele cele mai fierbinţi nu-i promisese că va divorța. 


— Cum suporţi? întrebă Ramona siderată. Mi-ar fi 
imposibil să accept o asemenea situaţie. 

— E o problemă de opţiune. Desigur, nu-i uşor să-l vezi 
stând cu ochii pe ceas şi să ciocneşti oul roşu cu masa, dar, 
de vreme ce accept, înseamnă că pentru moment, cel puţin, 
e varianta cea mai bună. 

Tanti Lia, singura confidentă a Ramonei, ridica din umeri, 
observând cu înţelepciune: 

— În fond - viaţa ei, e liberă să facă ce pofteşte cu ea şi 
dacă stai să te gândeşti, e mult mai palpitant să fii amantă 
decât nevastă. Şi mai... estetic. Una-i vizita cu flori şi 
obrazul proaspăt ras, şi alta ligheanul cu izmene şi ciorapi 
murdari, puşi la muiat în Dero peste noapte! 

Ramona, care prefera fără cea mai mică umbră de 
şovăială ligheanul, conchidea că e uşor să faci pe deşteapta 
la bătrâneţe, dar ia să vedem noi dacă ar fi vorbit la fel 
acum treizeci de ani?! 

În ceea ce-l priveşte pe Cristian, acesta arpegiase pe note 
asemănătoare: dacă admite, înseamnă că-i convine şi 
nimeni nu are dreptul să se amestece. Există şi femei din 
astea independente, pentru care verigheta nu constituie un 
deziderat şi un mit... Altfel, o socotea cam artificială, prea 
vopsită, dar cumsecade, bine crescută şi discretă. 

Sosi, în sfârşit, şi ziua cea mare! Deşi deciseseră, şi se 
ţinuseră de cuvânt, să lucreze organizat, câte puţin în 
fiecare zi, „să nu ne trezim la urmă că nu ne mai vedem 
capul de treabă sau că am uitat te miri ce, iar când sosesc 
oaspeţii noi să fim gata obosiţi“, tot mai rămăseseră destule 
şi pe ultima zi. Şi, nota bene, asta cu tanti Lia care venise 
de două zile la ei, nu pregeta să pună osul şi avea - slavă 
Domnului! - experienţă, mesele date de ea altădată 
rămânând de pomină... Izbutiră, totuşi, ca înainte de prânz 
să fie totul gata. Doar florile mai trebuiau aranjate în 
glastre. Asta însă diseară, până atunci le lăsaseră pe balcon, 
la răcoare, ca să se menţină proaspete. 


— Parcă ne-am pregăti de nuntă, observase zâmbind 
Cristian. 

— Dacă te gândeşti, e mai mult decât o nuntă! E ultimul 
Crăciun al mileniului! Îţi dai seama, iubitule, câte generaţii 
au visat la aceste zile? 

Nu, Cristian realiză amuzat că scăpase acest aspect, dar 
amănuntul nu-l făcea să se simtă mai puţin impresionat. Dar 
impresionat cu lacrimi, amuţit de bucurie, rămase dinaintea 
calculatorului pe care-l găsi dimineaţa, sub pom. 
Împachetat cu dichis şi încins cu o fastuoasă panglică 
sângerie, lua ochii, eclipsând orice alt obiect din living- 
room. Sau cel puţin aşa i se părea Ramonei, care nu 
dormise toată noaptea de fericire nerăbdătoare, iar de când 
se sculaseră pândea impactul lui Cristian cu minunatul 
cadou. O strânsese pe nevastă-sa la piept şi câteva lacrimi, 
lacrimile lui scumpe, gândi Ramona, se prelinseră pe obrajii 
ei. Apoi, liniştea în care-şi auzea la modul concret, doar 
bătăile inimii. Cristian nu avea cuvinte. 

— Dar el ce ţi-o fi pregătit? întrebă tanti Lia care, lângă 
aragazul aprins, duşmană declarată a permanentului, îşi 
friza părul cu drotul. 

Ramona presupuse: 

— Cred că aşteaptă tortul, când aprindem pomul şi 
începem să cântăm colinde. Ştii, pentru atmosferă, fast... 

Tanti Lia îşi trecu degetele peste mustaţa care se cerea 
pensată, apoi cobori spre amigdale: 

— Până la urmă am să pun rochia vişinie. Chiar dacă sunt 
bătrână, de ce să fiu tot cioară?... Spui drept, de ce să nu 
spui, mă simt impresionată! Atâta dragoste nu-i ceva de 
toate zilele. E cu adevărat frumos! Ferice de tine că ţi-a fost 
dat să ai parte de ea... Ptiu, ptiu! Dar ştiu că arâţi ca un 
trandafir, zici că ţi-ai dat cu „sănătate“. Aşa ziceam noi la 
roşu de obraji. 

— Sunt fericită, tanti. 


La nouă seara, se adunaseră cu toţii. Ultima sosi Carmen, 
dar nu de fason. Petrecuse două zile cu băiatul, îi făcuse 
pomul şi se întorsese la Bucureşti cu o ocazie. Era, ca de 
obicei, stăpânită, căci, în ciuda fizicului agresiv pătimaş, 
izbucnirile  temperamentale  focoase n-o caracterizau. 
Contrar însă obiceiului, renunţase la paleta vestimentară 
bicoloră, arborând o rochie sidefie de o elegantă simplitate, 
trădând mână de maestru. Ramona, care nu era meschină, 
o felicită pentru toaletă şi felul cum arăta. Vru s-o sărute, 
dar în aceeaşi clipă ochii îi căzură pe braţul lui Carmen. 

Brăţara, brăţara ei, a Ramonei, brăţara cu miozotişi îi 
înflorea încheietura. 


Până atunci, nu avusese niciodată senzaţia concretă că 
lumea se prăbuşeşte în jurul ei. Întâi începe să danseze, 
apoi se  năruie. Zidurile, lustra, bradul minunat! 
Concomitent, că în cap i se aprinde un bec de mii de waţi, 
gata în orice clipă să explodeze. Dintr-o dată, pricepu totul, 
dar nu! La asta avea să se gândească mai târziu! Acum 
trebuia doar să facă faţă situaţiei, incidentul să treacă 
neobservat. Reugşi să articuleze cu buze şi limbă de lemn: 

— Ai o brățară foarte frumoasă. Lucru vechi, cum nu mai 
întâlneşti azi... 

Carmen zâmbi încântată: 

— Nu-i aşa că-i adorabilă? Am primit-o de Crăciun. 

— De la... EL? 

— Ai ghicit. 

— Un cadou superb, te felicit. 

Carmen mângâie brăţara cu tandreţe, de parcă ar fi fost 
însufleţită. Nu era greu de ghicit la cine se gândea. 

— Totdeauna îmi face cadouri foarte frumoase. Îi place să 
fie generos... 

— Bine că-şi poate permite. 

— Măcar atâta. Ceva tot trebuie să-mi ofere... 

..„.„O petrecere perfectă, totul era gustos şi de bună 
calitate, nu lipseau surprizele, se cunoştea că gazdele au 


pus suflet şi tanti Lia, care cam cârtise când alcătuiseră 
meniul, recunoscu în sinea ei că Ramona avusese dreptate. 
Rafinamentul, exotismul şi neaşteptatul înlocuiseră cu brio 
opulenţa mitocănească. 

„Ce mai, o petrecere de nota zece, e şi atmosferă fără ca 
bărbaţii să-şi fi scos cravatele şi să treacă la anecdote 
porcoase, numai că, sau mi se pare mie, Ramona bea cam 
mult. N-a lăsat o clipă paharul ăla din mână...“ 

Aceeaşi observaţie o făcu şi Carmen, în timp ce dansa cu 
Cristian, care, în calitate de gazdă politicoasă, făcea turul 
doamnelor. 

— Ce se întâmplă cu nevastă-ta? În general nu bea... 

— E pur şi simplu fericită. Nu ai idee cât s-a străduit 
pentru seara asta... 

— Iar tu te-ai străduit pentru mine. De când mi-ai dat 
brăţara, n-am scos-o niciodată. Nu mă îndur... Unde ai găsit 
asemenea minunăţie? 

Cristian râse gâdilat: 

— Întâmplarea îi favorizează pe cei ce se iubesc. De 
săptămâni întregi mă întrebam ce cadou să-ţi fac. Doar am 
zărit-o în vitrină şi am ştiut din prima clipă că am găsit. Asta 
acum trei zile, când mă aşteptam cel mai puţin şi culmea, 
într-o prăvălie modestă, la nici o sută de metri de casă... 


În dormitor, unde se retrăsese sub pretextul că vrea să-şi 
pudreze nasul, Ramona scoase din poşetă bonul de la casa 
de amanet şi-l băgă într-un plic. Termenul fiind expirat, iar 
brăţara vândută, patronul nu se mai ostenise să-i ceară 
restituirea unei hârtii, lipsită dintr-o dată de orice valoare. 

Ramona nu ştia ce se va mai întâmpla cu viaţa ei mâine, 
săptămâna viitoare sau peste un an! Ştia însă ce se 
întâmplă acum. Trecu în odaia alăturată, unde Cristian, ca 
un copil nerăbdător, se jucase de dimineaţă cu calculatorul, 
necontenind să-i repete că este cel mai frumos cadou primit 
în viaţa lui... 

„Dar un cadou nu-i cadou dacă nu-i complet, nu-i aşa?“ 


Ramona introduse plicul sub tastatură şi se întoarse la 
oaspeţi. 


POVESTE DE DRAGOSTE 


Povestea aceasta este adevărată. O relatez aşa cum am 


auzit-o de la protagonista celor ce urmează. S-a petrecut 
acum aproape cincizeci de ani. Eroii s-au fost călătorit de 
mult din această lume. Nu mai supără pe nimeni... 


Când am terminat Facultatea de Drept, am fost 
repartizată ca stagiară pe lângă doamna avocat Antoaneta 
Macarie. (Încerc totuşi o reticenţă în a folosi numele reale.) 
Era o femeie de şaizeci şi cinci de ani, despre care cu greu 
ai fi putut afirma că fusese o frumuseţe strălucitoare, aşa 
cum susțineau contemporanii ei. Eu însămi, foarte tânără 
pe atunci şi cu ochi necruţător, nu desluşeam mare lucru pe 
chipul veşted, cu pleoape fără gene, în părul rar, făcut 
permanent ca să pară mai bogat şi oprit la nuanţa aceea 
incertă de bej, caracteristică blonzilor care au încărunţit. 
Silueta, da, rămăsese bine desenată şi, desigur, constituise 
o plăcere cândva s-o admiri în costum de baie sau pe 
terenul de tenis. 

Am avut dintotdeauna o slăbiciune şi o înţelegere 
particulară pentru vârstnici, pentru amintirile lor şi 
bănuiesc că toate acestea se comunică spontan, stârnind 
confesiunea. Ne-am înţeles din prima clipă foarte bine şi, în 
curând, am devenit prietene. Admiram la ea minunatul simţ 
al proporţiilor, o resemnare calmă şi chiar optimistă în 
ciuda paradoxului, o trăire - dincolo de maniere pe care, în 
fond, le poate învăţa orişicine - de mare, autentică doamnă. 


Din principiu, Antoaneta Macarie nu refuza nici un fel de 
cauze, oricât de modeste sau incomode, aşa că băteam şi 
provincia. Multe din procese se judecau la Bolintinul din 
Vale şi, ca să ajungem acolo, mi-amintesc că trebuia să 
prindem un autobuz care pleca dimineaţa devreme de la 
Gara Filaret. 

Ne aflam în mijloc de toamnă rece, geamurile erau 
închise, înghesuială, miros de găini ude şi cel inconfundabil, 
metalic, usturător al unor ţigănci clasice, cu fuste multe, 
papuci şi basmaua legată pe ceafă, care încercau să 
ispitească fraierii cu ghiocul sau cu un mănunchi de cărţi 
soioase. 

— Crezi în farmece? m-a întrebat doamna Macarie. 

Luată prin surprindere, am surâs nesigur. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. Nu ştiu, cred că mai 
degrabă nu. Dumneavoastră credeţi? 

A zâmbit, fără să-mi dea un răspuns direct: 

— Am să-ţi povestesc ceva din viaţa mea... Pe undeva, 
secretul, cheia vieţii mele... 


— Când l-am văzut prima dată, tocmai îmi luasem 
bacalaureatul şi împlinisem de curând nouăsprezece ani. 
Intenţionam să mă înscriu la Farmacie - era voga epocii, 
mai toate fetele se doreau fie farmaciste, fie profesoare - şi 
până la începerea cursurilor, în toamnă, aveam de gând să 
mă distrez straşnic. Sezonul a debutat cu nunta unei 
verişoare, la care participam în calitate de domnişoară de 
onoare. Când încerc să mă „reconstitui“ azi, nu văd decât o 
fetiţă proaspătă, stângace în rochia roz năpădită de volane, 
emoţionată şi cam atât. Trebuie să-ţi spun că provin dintr-o 
familie foarte burgheză, foarte strictă în privinţa 
convențiilor. Iata... 


Era inspector vamal, de şcoală austro-ungară, cu mustață 
ă la Kaiserul Wilhelm, sec, al cărui motto de viaţă avea să 
rămână neschimbat până în ultimul său ceas: datoria. 
„Dacă toţi bărbaţii“, Antoaneta auzise de mii de ori aceste 
cuvinte, „şi-ar face datoria faţă de ţară, faţă de familie, faţă 
de ei înşişi, lumea ar arăta cu totul altfel.“ Mama, 
profesoară de pian, pentru care, dacă nu te numeai Mozart 
şi alte câteva nume din zonă, nu prea avea sens să trăieşti, 
iubise în cea mai fragedă tinereţe un muzician. Acelaşi simţ 
al datoriei o determinase să accepte mâna inspectorului 
vamal impus de părinţi, ca partidă serioasă şi sigură; în 
virtutea aceluiaşi comandament, avea să-l respecte şi să nu- 
i iasă din cuvânt toată viaţa. 

Habar n-avea când se apropiase de ea. Tocmai se gândea 
că biata verişoară e atât de urâţică, încât nici rochia de 
mireasă nu izbutea s-o facă mai atrăgătoare. Cât priveşte 
mirele, o adevărată catastrofă! Cu mâinile prea lungi şi 
parcă prea grele, şleampăt în totul şi transpirat, părea 
idiotul satului... 

O cuprinse cu un braţ hotărât de talie şi o condusese 
parcă în zbor pe ringul de dans: 

— Permiteţi-mi, mă numesc Anton Macarie. 

Luată prin surprindere, se recomandă spontan: 

— Antoaneta... 

— E clar! exclamă sărutând-o pe frunte, suntem 
predestinaţi. Vreţi să fiţi soţia mea? 

Antoaneta începuse să râdă. Ulterior, mărturisi că, dacă 
n-ar fi sorbit înainte o cupă de şampanie, ar fi luat-o la fugă. 
Partitura pe care o propunea Anton nu semăna cu nimic din 
ceea ce învățase ea acasă despre debutul unei relaţii 
sentimentale. 

— Sunteţi nebun, dar vă stă bine. 

— Iar eu vorbesc foarte serios. Vă cer în căsătorie. 
Spuneţi da. Vă implor. 

Convinsă că-i vorba despre o glumă, iar tânărul bine 
ameţit, Antoaneta întinse princiar mâna: 


— Da, milord. 

Anton o îmbrăţişă înflăcărat. Înflăcăratele îmbrăţişări ale 
lui Anton! Acum făcea cunoştinţă cu ele. Ca şi cu stilul lui 
năvalnic, cu nerăbdarea de a-şi vedea împlinită fără 
întârziere orice dorinţă, cu puterea lui de convingere, cu 
irezistibilul care-i caracteriza întreaga făptură, cel mai mic 
gest. 

Mama, romanţioasă, cu neştiut şi mereu umed mormânt 
în inimă, îşi dădu acordul imediat. Nu şi inspectorul vamal, 
care, din principiu, nu era de acord cu nimic din ceea ce nu 
apucase şi el. 

„Asta nu-i o joacă, e o chestiune serioasă, de viaţă. Fata-i 
şi prea tânără, nici nu se cunosc bine, să mai aştepte măcar 
un an. Ce prezintă ei în momentul de faţă? O floare abia 
răsărită şi un «tenor». Căsătoria cere altă temelie...“ 

În realitate, vameşul l-ar fi izgonit cu poliţia dacă Anton 
n-ar fi fost o persoană cu vază, partidă în adevăratul sens al 
cuvântului. 


Era genul de persoană pe care n-o puteai bârfi nici 
măcar pe la spate. Nici măcar invidioşii cei mai răi nu-i 
puteau contesta însuşirile. Comisar regal la abia treizeci de 
ani, strălucit jurist, integru, scăpărător în societate, cult, 
superb, minunat dansator, călăreț şi tenisman... Umerii 
firavi ai Antoanetei se încovoiau sub povara unui asemenea 
noroc. 

Când am început să lucrez cu doamna Macarie, trecuseră 
aproximativ douăzeci de ani de la moartea lui Anton, dar 
memoria lui rămăsese la fel de vie. Toţi, dar absolut toţi cei 
care-l cunoscuseră,  pomenindu-l, se pierdeau în 
superlative. Tatăl meu, şi el avocat, contemporan cu eroii 
povestirii, îl evoca în termenii aproape extatici: „Anton 


Macarie? Cea mai briliantă personalitate pe care am 
cunoscut-o! Îl surclasa până şi pe Istrate Micescu!“ 

Peste o lună - cine-i putea rezista lui Anton? - erau 
căsătoriţi. Inspectorul vamal, înfoiat, pătruns de importanţa 
căsătoriei încheiate de fiică-sa, îşi măcina în subteran 
neliniştea: „să sperăm că va dura.“ Maică-sa, pianista, o 
scăpă printre sughiţuri: „Cel puţin acum eşti pe deplin 
fericită. Dacă ai amintiri, restul nu mai contează...“ 

Urmase clasica lună de miere în Italia şi, totodată, startul 
a şaptesprezece ani de fericire absolută. Ca să-i fie cât mai 
aproape, să-l înţeleagă, să aibă cât mai multe în comun, 
Antoaneta renunţă la Farmacie şi absolvi Facultatea de 
Drept. Alcătuiau o pereche din toate punctele de vedere, iar 
pe stradă, oamenii întorceau capetele în urma lor. Înalţi, 
supli, eleganţi, purtau pecetea siguranţei de sine pe care o 
dă în general succesul. Un singur minus - nu puteau avea 
copii - fără a deveni însă o dramă. 

Erau atât de ocupați şi preocupaţi de propriile lor 
cariere, continuau să se simtă atât de bine împreună, fără 
să se plictisească, încât necazul se spulberă înainte de a fi 
apucat să se instaleze în inimile lor. 

Când izbucni războiul, se simțeau cu desăvârşire 
împliniţi, doi oameni care nu mai puteau pretinde nimic de 
la un destin prea generos, decât să le fie fidel. Detaşarea lui 
Anton pe lângă Parchetul din Alba Iulia căzu din senin. 
Constituia prima lor despărţire după o convieţuire de zece 
ani, în care nu se aflaseră departe unul de celălalt nici 
măcar o singură zi. Depăşiră cu curaj momentul. Trăiau 
vremuri excepţionale, într-o Europă incendiată şi, faţă de 
tragediile altora, suferinţa lor pălea. Mereu ocrotiţi de 
soartă, rămâneau doi oameni fericiţi. 

— Mi-era şi ruşine, povestea doamna Macarie, să mă 
confesez prietenelor, să le spun cât de greu suport 
despărţirea, viaţa de zi cu zi fără Anton. Ce m-aş fi făcut 
dacă ar fi luptat în linia întâi? Ce m-aş fi făcut în locul 


Ceciliei Frumuşanu, o colegă de barou al cărei soţ căzuse la 
Stalingrad?... Te plictisesc? 

În locul meu, răspunse o rață, urmată apoi de suratele ei 
ţinute prizoniere într-un coş de nuiele, sub o cârpă albastră. 
O ţigancă tânără mă apostrofă: 

— Hai, prinţeso, să-ţi ghicesc! Au, maica mea, ce ochişori 
ai şi ce văz eu în ei! Cu unul te drăgăleşti, dar la altul 
gândeşti!... 

Am roşit, însă doamna Macarie, adâncită în trecut, nu 
observă. Continuă cu privirea aburită de amintiri: 

— Aveam un câine lup superb, King, pe care Anton îl 
luase cu el la Alba Iulia. Adora câinii şi caii... Am să-ţi spun 
mai târziu ce a fost cu King... Ne înţeleseserăm să ne 
vedem măcar de două ori pe lună, fie că luam eu trenul 
spre Alba, fie că venea el la Bucureşti. Cum programul lui 
era supraîncărcat, cel mai des îl vizitam eu. Din fericire, 
socoteam pe atunci, se instalase bine, în vila unei familii de 
medici, care îi cedaseră parterul. 

— Practic, m-aş simţi ca acasă dacă nu mi-ai lipsi tu, 
Toinette... (Obişnuia să mă alinte cu diminutivul rezervat 
pentru intimi al Mariei Antoaneta.) Am nimerit oameni 
civilizaţi şi, în primul rând, discreţi. Aproape că nici nu-i 
văd. O dată pe lună vine doctorul să-şi ia chiria şi nu stă 
niciodată mai mult de cinci minute. Pe ea, cel puţin, dacă aş 
întâlni-o pe stradă, nici n-aş recunoaşte-o. 

Doamna Macarie îşi scoase o ţigară. Rătăcea mereu 
bricheta şi i-am aprins-o eu. l-am ţinut mâna care tremura, 
rece ca gheaţa. 

— Erau doi intelectuali, cam cu zece ani mai în vârstă 
decât noi. Îi chema Ghibu. Luiza şi Iosif Ghibu. EL, o figură 
ştearsă, prematur îmbătrânită, îţi dădea senzaţia că simte 
pe umeri întreaga povară a lumii. Parcă niciodată prezent, 
mă întrebam mereu ce s-o fi petrecând în mintea lui 
complicată. Aveam totodată tendinţa de a-i considera 
complicaţi pe cei care vorbesc puţin şi, în general, nu 
exteriorizează nimic din ceea ce simt... Luiza era o femeie 


imposibilă. Grasă, proastă, arogantă, îşi petrecea cea mai 
mare parte a zilei (nu profesa) în capoate străvezii - 
neuitatele ei capoate cu puzderie de panglici, volane, pene 
- fumând țigarete lungi şi întinzând pasienţe. N-am văzut-o 
vreodată fără bigudiuri ascunse sub un tulpan subţire şi 
fără un ruj gras. Avea o strungăreaţă lată şi, când râdea, 
devenea de-a dreptul obscenă. Ca fotografie, întruchipa 
prototipul de madamă de bordel de categoria a doua. 

— Aţi suferit mult din cauza ei... 

Folosisem un ton ambiguu, oscilând între întrebare şi 
constatare. N-o auzisem niciodată pe Antoaneta Macarie, o 
femeie tolerantă, binevoitoare, mare doamnă în fiecare 
clipă a vieţii ei, exprimându-se atât de pătimaş, în termeni 
care nu-i erau proprii. Până şi glasul i se înăsprise. 

— Enorm. Ea mi-a schimbat întreg cursul vieţii, dar când 
am cunoscut-o, eram departe de a-mi da seama de cel mai 
mic pericol pe care l-ar putea prezenta. Comitem două 
greşeli mari, draga mea! În primul rând, când ne închipuim 
că ne cunoaştem bărbaţii, a doua - când judecăm conform 
unor standarde, un soi de axiome moştenite din familie, 
preluate din filme şi cărţi de maximă circulaţie. E în firea 
lucrurilor ca o femeie frumoasă, tânără, cultă etc. să aibă 
noroc şi să înregistreze succese, după cum o alta, bătrână, 
grasă şi proastă nu poate avea aceleaşi pretenţii, ca total 
necompetitivă. 

Să mai şi optezi pentru cea din urmă ar însemna că 
soarele a început să răsară de la apus. În suficiența, poţi să- 
i spui chiar aroganţa mea de atunci, o socoteam pe Luiza 
definitiv scoasă din cărţi, un personaj ridicul până la 
neverosimil. Râdeam adesea cu Anton, făcând haz de 
halatele ei imposibile, de aerele pe care şi le dădea, de 
vulgaritatea ei fără seamăn. 

— Şi totuşi, cum a fost posibil? 

Antoaneta Macarie ridică obosită din umeri: 

— Am renunţat să mai ghicesc. N-am înţeles, nu ştiu, şi 
însuşi Anton a murit fără s-o ştie. 


I-a trebuit mai mult de un an ca să realizeze că ceva în 
căsnicia ei începuse să scârţâie. Cine nu se aşteaptă la 
minciună poate fi dus cu preşul ca un copil mic. Antoaneta 
Macarie avea încredere absolută în bărbatul ei, iar o 
legătură clandestină cu Luiza, monument de ridicol şi 
penibil, nu putea fi imaginată nici în coşmaruri. Deşi 
avocată cu experienţă, cu sute de divorţuri la activ, 
Antoaneta învăţa abia atunci, pe pielea ei, că ceea ce 
deconspiră în primul rând o relaţie nelegitimă nu-i 
flagrantul delict, prezent mai ales în vodeviluri, ci sistemul. 
Vizitele lui la Bucureşti deveniră din ce în ce mai rare, pe ea 
însăşi o sfătuia, date fiind circumstanţele, nesiguranța şi 
pericolul inerente unei călătorii, să nu se mai încumete la 
drum, scrisorile lui ajunseseră simple răvaşe. 

Se mai întâmplă ca, la un sfârşit de săptămână, să prindă 
o ocazie şi să sosească intempestiv la Alba Iulia, cu maşina 
unui coleg. Încropise la repezeală un coş cu „delicatese“ şi 
tot drumul ciripi fericită la gândul surprizei pe care o 
pregătea. 

— ..„.Mă simţeam emoţionată ca o logodnică şi, în clipa în 
care sunam la uşă, mi-era teamă că am să leşin de fericire. 
Nu mi-a trebuit mai mult de un minut, surâse cu 
amărăciune, ca să-mi dau seama că nu eram deloc 
aşteptată, că picasem cum nu se poate mai prost, că ar fi 
fost mai bine să fi rămas acasă. 

„Nu te bucuri c-am venit?“ 

„Dar bineînţeles. Cred că surpriza-i prea mare, sunt 
năucit...“ 

M-a sărutat, evitându-mi instinctiv buzele. Expresia era 
aceea a unui om prins în culpă, a unui copil surprins 
umblând la borcanul cu dulceaţă. Transmitea o nelinişte 
vecină cu panica, pe care n-o puteam îndura. 

„Bănuiesc că n-am fost prea inspirată, ar fi trebuit să te 
anunţ. Dacă vrei, plec imediat...“ 

„Ce sunt vorbele astea, Toinette?“ 


A dat să mă îmbrăţişeze, dar s-a oprit la jumătatea 
drumului, cu ochii înţepeniţi peste umerii mei. Am întors 
capul. Luiza, în ţinută de oraş, îşi trăgea mănuşile, vorbind 
din mers. 

„Vreau să trecem întâi pe la farmacie...“ 

S-a oprit brusc. Nici o fracțiune de secundă, şi a arborat 
un surâs monden: „O, madam Macarie, ce plăcere!...“ în 
aceeaşi clipă, a ţâşnit din dormitor King, câinele nostru lup. 
A sărit la Luiza, cerşindu-i mângâiere, fericit nespus că o 
vede... Eram de două ori surprinsă. Întâi, că dezinvoltura 
Luizei, comportamentul degajat trădau obiceiul, chiar 
intimitatea, or Anton îmi subliniase în nenumărate rânduri 
caracterul sec al relaţiilor lui cu familia Ghibu, iar pe 
parcurs nu-mi semnalase nici o modificare în acest sens. 
Apoi, King era ceea ce se numeşte un câine rău, ostil cu 
străinii, totdeauna gata să atace, dar lui Anton aşa îi plăcea 
şi nu încercase să-l schimbe. „Relaţiile“ dintre King şi Luiza 
mi-au ridicat vălul de pe ochi... 

A rămas un timp cu privirea pe fereastră. Un peisaj gol, 
rece, ciugulit de ciori. Am observat că avea obrajii uzi. Să 
mai plângi, după jumătate de secol, la „mormântul“ unei 
dragoste mi se părea impresionant, dar desuet. „Ca în 
romanele populare din Evul Mediu“, îmi ziceam. Nu 
întâlnisem până atunci ceea ce, în mod curent, se 
comentează drept femeia sau bărbatul unei singure 
dragoste. În acelaşi timp, o urmăream cu sufletul la gură şi- 
mi venea să bat din picioare, cum fac golanii la cinema, 
când li se pune răbdarea la încercare, abia aşteptând 
urmarea. 

— M-am întors în aceeaşi zi la Bucureşti, continuă 
doamna Macarie. Anton nu ştia să-mi spună decât că mă 
iubeşte, că sunt o femeie unică, singura alături de care vrea 
să trăiască, dar... 

— Dar? 

— Că asta-i situaţia şi nu mi-o putea explica, nu şi-o 
explica nici lui însuşi. Era cuprins de un soi de nebunie, 


femeia aceasta, pe care o dispreţuia din adâncul sufletului, 
îl atrăgea vrăjitoreşte, cu o forţă căreia nu i se putea opune. 

Încercase în mai multe rânduri să se desprindă, luase 
chiar o cameră la hotel, dar nu rezistase mai mult de două 
zile. Cineva, ceva, îi dădea brânci să se întoarcă, 
implorându-i spăşit grațiile şi copleşind-o cu cadouri... 
Trebuie să-ţi spun, draga mea, că mi se spovedea ca un 
copil în braţele mamei, că suferea îngrozitor, că... plângeam 
amândoi. Era profund nefericit. 

— Eu l-aş fi dat dracului! am izbucnit. Cu grasa şi cu 
textele lui cu tot! 

— Eşti foarte tânără, draga mea, şi, în consecinţă, 
insensibilă la nuanţe. Ori laie, ori bălaie există doar la 
coafor. În viaţă, lucrurile sunt mai policrome... 


Ca autor de literatură polițistă, subliniez că „poanta“ în 
sine (comportamentul amical al câinelui vizavi de o 
persoană, trădând ipso facto gradul de intimitate al 
acesteia cu stăpânul său) e de mult uzată şi n-aş fi folosit-o 
într-o povestire sau roman de ficţiune. Aici, nu fac decât să 
relatez un caz autentic, respectându-i toate datele. 


— M-a condus la gară. S-a luat după trenul care începuse 
să alunece, strigând fără să ţină seama de oamenii din jur: 
„O să-mi treacă, Toinette, sunt sigur, te implor, ai puţină 
răbdare! Aşteaptă-mă!“ 

— Şi presupun că l-aţi aşteptat. 

— Fireşte. De altfel, după câteva luni, s-a terminat 
războiul şi Anton s-a întors cu serviciul la Bucureşti. Cu 
asta, oftă, a început ultima şi cea mai tristă etapă a 


dragostei noastre. Căci dragoste a fost între noi până la 
urmă, ţi-o spun astăzi, când nu numai părul, ci întreaga 
mea fiinţă a încărunţit. 

M-am strâmbat. În capul meu de atunci, mărturisesc că şi 
în cel de azi - probabil, am rămas imatură, dragoste 
înseamnă să răspunzi cu DA la trei întrebări capitale: simţi 
tot timpul nevoia să-l vezi? Să-l auzi? Să-l atingi? Sau s-o 
vezi, auzi etc. În rest, cooperativă şi coexistenţă paşnică. 

— Aparent, lucrurile îşi reluaseră cursul normal. O dată 
cu instalarea regimului de democraţie populară, s-a 
schimbat şi sistemul judiciar. Anton a intrat în avocatură şi 
am devenit colegi de barou. Eram extrem de ocupați, iar eu 
vroiam să cred că şi fericiţi... Pe 14 iunie, împlineam 
şaptesprezece ani de căsătorie. Am găsit dimineaţa pe masa 
mea de lucru şaptesprezece trandafiri roşii. M-am dus în 
dormitor şi am îngenuncheat la icoana Madonei, pe care o 
am de la mama. l-am mulţumit plângând că s-a milostivit de 
mine, nevrednica, şi de dragostea mea. Mă credeam 
definitiv salvată... 

Acum plângea de-a binelea, iar eu îmi făceam reproşuri 
că, gură mare cum sunt şi chiar grosieră, când îmi închipui 
că am dreptate, nu mă abţinusem de la comentarii. 

— Cum evenimentul se impunea sărbătorit, seara am ieşit 
la Colonade, restaurantul îndeobşte frecventat de noi. O 
seară pe care n-o voi uita niciodată. Mi se părea că arăt 
superb, într-o rochie de moire, care-mi venea turnată, 
Anton - autentic lord, superb ca un zeu, cu tâmple abia 
grizonate, atmosferă minunată:  duioşie,  tandrețe, 
comportament - „cele rele să se spele, cele bune să se 
adune. Am uitat tot ce a fost urât, un simplu coşmar, viaţa 
noastră abia acum începe...“ 

Antoaneta Macarie îmi solicită bricheta. Trase distrată 
din ţigară, cu totul adâncită în clişee îngălbenite de vreme. 
Ceva nou pentru mine! Îmi imaginasem până atunci că 
nostalgia, aducerile aminte, nevoia de confesiune au loc 
obligatoriu după lăsarea întunericului, la soba încinsă sau 


cămin, cu cel puţin o sticlă goală lângă piciorul mesei, 
„afară vântul bătea măi...“ 

— Când m-am trezit, a doua zi dimineaţa, mă simţeam de 
optsprezece ani. Ţin minte că în baie am cântat cât m-a 
ţinut gura. „La vie en rose“. La micul dejun, Anton m-a 
întrebat ca în treacăt: 

„Ai vreun proces azi, la Tribunalul X?* 

„Nu, de ce? Vrei să te ajut cu ceva?“ 

Privirea i-a alunecat oblic pe covor. N-a avut curajul să 
mă privească în ochi. 

„N...nu, te rog să vii... lartă-mă, Toinette. Avem prima 
înfăţişare. Am introdus acţiunea de divorţ...“ 


— Luiza îl obliga să divorţeze. Cu aceeaşi ocazie, am aflat 
că soţii Ghibu se mutaseră la Bucureşti o dată cu Anton. N- 
am ştiut niciodată motivul exact pentru care abandonaseră 
Alba lulia, dar nu asta mi se părea important. Năucitor era 
faptul că, deşi Luiza îl silise pe Anton să divorţeze, ea 
personal refuza să se despartă de Ghibu. Iar ulterior, când 
am aflat cum se aranjaseră lucrurile între ei, am început să 
cred că la mijloc e ceva necurat. Sau că Anton înnebunise. 
Locuiau toţi trei în aceeaşi casă, un apartament pe Moşilor, 
Anton ocupând camera de serviciu. Ghibu ştia că e amantul 
nevesti-si, dar probabil că nu-i păsa sau era dispus s-o 
păstreze cu orice preţ... 

— N-am mai auzit de aşa ceva! 

— Sunt nevoită să mă repet, surâse Antoaneta Macarie, 
eşti încă tânără. În realitate, nici eu nu înţelegeam. Am 
petrecut sute de nopţi, poate mii, încercând să pătrund 
misterul. Cum, un om ca Anton, inteligenţa aceasta 
sclipitoare, mândru ca Lucifer, curajos ca un cruciat, nobil, 
adevărat cavaler de pe vremea turnirurilor, sans peur et 
sans  reproche, se putea complace în asemenea 


promiscuitate, îşi putea pierde în asemenea măsură clasa şi, 
sunt convinsă, respectul de sine? Să nu-ţi închipui că, 
inconştient, colorez un portret postum. loţi cei care-l 
cunoşteau gândeau absolut la fel. 

M-am interesat pe un ton şovăitor, prudent: 

— A murit de mult? 

— Ajungem şi aici, oftă doamna Macarie. Deşi oficial 
despărțiți, continuam nemărturisit să sper că se va întoarce 
la mine. Odată şi odată tot trebuia să se trezească! În vara 
care a urmat divorţului, am plecat la Olăneşti să-mi tratez 
rinichii, aşa cum procedam de câţiva ani încoace. 

Aici l-am cunoscut pe Dinulescu, consilier juridic la un 
minister, actualul meu soţ. Mâncam la aceeaşi cantină şi ne 
ştiam vag din tribunal. Pe urmă, am constatat că urmăm 
acelaşi tratament, prescris de acelaşi medic. Sunt cele 
câteva elemente care ne-au apropiat. Dat fiind programul 
de băi, inevitabil ne vedeam de mai multe ori pe zi. Sandu 
cunoştea situaţia mea - Anton era genul de persoană 
despre care se discută şi nici eu nu eram o anonimă - şi 
avansa cu paşi prudenţi. 

M-a invitat de câteva ori la cinema şi la restaurant, ne 
plimbam şi am început să avem program comun. În ultima 
zi de concediu, m-a cerut în căsătorie. L-am rugat să-mi lase 
un timp de gândire. 

Îl „recapitulam“ în minte pe domnul Dinulescu. Trebuie 
să fi fost arătos cândva. Suplu, cu un obraz distins, lung, de 
ierbivor, cam ţeapăn, se vedea că-şi alege cu grijă croitorul 
şi în total avea aerul unui - ceea ce se numea pe atunci - 
bărbat de club. Dacă vreţi, aducea vag cu Humphrey 
Bogart... 

— Când am ajuns la Bucureşti, reluă doamna Macarie, l- 
am căutat pe Anton. Consecvenţi obiceiului, ne-am întâlnit 
la Colonade... Cred că-i inutil, surâse printre lacrimi, să-ţi 
povestesc cum m-am pregătit eu pentru seara aceea! 

— Absolut inutil, am râs. Presupun că aţi trecut pe la 
toate departamentele trustului de frumuseţe, n-aţi scăpat 


nici un polizor. 

— Când am ieşit însă din mâinile lor, trebuie să recunosc 
că mă plăceam şi eu... M-a complimentat şi Anton, pe care l- 
am găsit cumva schimbat. Era afectuos, prevenitor, se 
bucura sincer că mă vede, dar toate astea parcă de sus 
cumva, din afara lui, parcă subiect şi spectator în acelaşi 
timp. l-am povestit totul despre Sandu şi l-am întrebat ce 
părere are, ce mă sfătuieşte să fac. Nădăjduiam cu toată 
fiinţa mea... 

— Ştiu. Că, incitat, o să spună nu, dându-vă 
dumneavoastră posibilitatea să vă mai faceţi iluzii în 
privinţa unei împăcări. 

O întrerupsesem, pentru că mi-era teamă să nu ajungem 
la Bolintin înainte de a ajunge la capătul povestirii. Îmi 
place să practic suspense-ul, dar pentru alţii, nu pentru 
mine. Dacă ceva mă interesează, vreau să ştiu totul şi 
imediat. 

— Anton a spus da. Un da cu majuscule şi fără cea mai 
mică ezitare, un da care mi-a înfipt un pumnal în inimă. M-a 
sfătuit să accept propunerea, vorbindu-mi despre Sandu în 
termeni neobişnuit de călduroşi. Îl cunoştea bine pe 
Dinulescu, un jurist de marcă, un domn, urban din toate 
punctele de vedere. Dacă n-ar fi fost convins de fiecare 
cuvânt exprimat, nu m-ar fi îndemnat pentru nimic în lume 
la acest pas... 


— Peste o lună, eram căsătorită cu Sandu. Trebuie să-ţi 
spun în treacăt că n-am scăpat prilejul de a comite una din 
istoricele mele prostii, încredinţată că joc onest, după cum 
se şi cuvenea. Recte, am ţinut să precizez, înainte de a 
ajunge la Sfat, cum era pe atunci, că nu-l iubesc. Mă 
obligam să-i fiu o soţie bună şi devotată, dar dragoste nu-i 
puteam oferi, inima mea fiind definitiv dăruită altuia. 


— Ca şi cum n-ar fi aflat-o şi singur îndeajuns de repede, 
am râs. Ce v-a răspuns? 

— A răspuns inteligent, pentru că Dinulescu nu-i prost. 
Inteligent, dar crispat: „Nici eu nu te iubesc, aşa că nu-i 
cazul să-ţi faci scrupule. Mă însor pentru că am împlinit 
patruzeci de ani şi, dacă vreau să mă cazez onorabil, 
trebuie să urc repede în căruţă. Tu, în afară de faptul că 
reprezinţi o partidă, eşti şi femeia alături de care mi-ar 
conveni să îmbătrânesc.“ 

— Excelent, am râs. Ce consecinţe practice a avut acest 
neobişnuit schimb de sincerităţi? 

Doamna Macarie zâmbi: 

— M-a înşelat cu toate secretarele de sub treizeci şi cinci 
de ani, a avut aventuri în toate judeţele ţării, pe unde se 
deplasa în inspecții. Ce-i drept, totul cu perdea. A mai avut 
decenţa să nu se lege de prietenele mele. 

— Cum aţi reacţionat dvs.? 

— Aşteptându-l cu zâmbetul pe buze şi mâncarea ţinută 
la cald, în cuptor. Semnasem o poliţă în alb, îmi pusesem 
singură căluşul în gură. Vorba lui: dacă nu mă iubeşti, ce 
pretenţii mai ai? Din fericire, nu-mi păsa. Lăsând la o parte 
amănuntul că nu ne-am ţinut niciodată de mână la cinema, 
am dus o viaţă bună împreună... În fond, un alt roman. 


Trăsnetul a căzut ca orice trăsnet, pe neaşteptate. Când 
s-a întors de la tribunal, secretara (în cunoştinţă de cauză) 
i-a şoptit că a căutat-o Anton. Era grav bolnav, internat la 
Spitalul Cantacuzino. O implora să vină să-l vadă. 

— Nu m-am mai dezbrăcat şi am luat-o la goană. Ca prin 
vis, îmi amintesc că am găsit un taxi chiar în faţa blocului. 
Mă simţeam strivită de spaimă, inima îmi boxa sălbatic, ăsta 
era sentimentul, în coşul pieptului. L-am găsit într-o 
rezervă: stors, slăbise enorm, cu lividitatea morţii deja 


instalată pe chip, dar pe deplin conştient. I-am luat mâinile 
şi i le-am sărutat. 

— Ce se întâmplă cu tine, iubitule? 

— Ce vezi. Sfârşitul, şi a încercat să surâdă. Mi-era teamă 
că n-ai să vii. Mai eşti supărată pe mine, Ioinette? 

— N-am fost niciodată, am minţit. Doar pe soartă. 

Medicul, pe care nici nu-l observasem, mi-a făcut semn 
să-l urmez. 

„Sunteţi doamna Macarie?“ 

„Da, am minţit pe jumătate. Rămăsesem doamna 
Macarie, deoarece nu-mi schimbasem numele după divorţ, 
pentru a nu-mi afecta clientela, dar nu mai eram doamna 
Macarie, soţia, aşa cum îşi închipuia el.“ 

„Situaţia e foarte gravă, mai ales că nu ştim ce se 
petrece.“ 

— Bănuiau o infecţie, o septicemie, dar, cu toate 
medicamentele administrate, temperatura nu scădea sub 
40 de grade. Virusul, sau ce-o fi fost, rezista şi la penicilină, 
cel mai puternic antibiotic din anii aceia. Părerea lui era că 
nu va supravieţui nopţii ce va urma. A fost cel mai curajos 
medic pe care l-am cunoscut, nefiindu-i teamă să dea un 
pronostic fatal cert. În aceeaşi clipă, m-am decis. Anton nu 
va muri fără ca eu să-i fiu în preajmă. Trebuia însă să 
anulez câteva întâlniri importante, să-mi  instructez 
secretara şi, în primul rând, aveam nevoie de bani. 

— Îmi închipui prin ce momente treceaţi! 

— Nu, nu-ţi poţi închipui, dacă nu le trăieşti... Deci din 
nou taxi, bătăi de inimă, răsuflarea tăiată. Am dat buzna în 
dormitor, după bani. Dinulescu mă aştepta, rezemat de 
cămin. M-a întrebat scurt: 

„Moare?“ 

— Naiba ştie de unde aflase, dar aveam altele pe cap. 

„Da“, am confirmat, sugrumată de plâns. „Medicul îi mai 
dă câteva ore.“ 

„Presupun că vrei să-l asişti, să-l ţii de mână până în 
ultima clipă.“ 


„Nu-i momentul să-mi serveşti sarcasme.“ 

„Ascultă-mă bine, Antoaneta, şi s-a interpus între mine şi 
uşă. Mi-au fost deajuns patru ani, timp în care în patul 
nostru conjugal s-au aflat permanent trei inşi. Să mai 
suport ca terţul să fie şi decedat, mi-e peste putinţă. Dacă 
ieşi acum din casă, nu mai existăm unul pentru celălalt.“ 

„Eşti liber să faci ce vrei. le-am avertizat...“ 

— Am plecat val-vârtej, fără să mă uit o clipă în urmă. Am 
ajuns la spital, ca să zic aşa, în ceasul al doisprezecelea. Era 
conştient încă şi faţa, biata lui faţă, s-a luminat de bucurie. 
Mi-a făcut semn să mă apropii şi m-a sărutat pe obraz. 
Plângeam amândoi. 

„loinette, iubita mea... Cum am putut să părăsesc o 
femeie ca tine?“ 

— Au fost ultimele lui cuvinte inteligibile. A murit peste 
două ore fără să-şi mai revină. 


— Acum înţeleg de ce m-aţi întrebat dacă cred în vrăji. 
Părerea dvs. este că Luiza i-a făcut farmece... 

— Există o altă explicaţie? Eu nu am găsit-o în patruzeci 
de ani. 

— Cum a reacţionat Luiza? 

— Singurul lucru pe care ţi-l pot spune este că n-a venit 
niciodată la spital să-l vadă. 

Ne apropiam de Bolintin şi doamna Macarie şi-a scos 
pudriera, încercând să-şi dreagă obrazul plâns. 

— Şi domnul Dinulescu? Cum v-aţi împăcat? 

Mi-a îndreptat o privire şi un zâmbet intraductibile. Nu 
am nici azi pretenţia că aş fi vreo fizionomistă talentată, dar 
parcă desluşeam un licăr de amuzament. A rostit pe un ton 
incert: 

— Nu s-a mai culcat cu mine niciodată. Apăsă: niciodată. 


Am rămas cu gura căscată, dar nu mi-a lăsat timp să-mi 
macin uimirea, declarându-mi pe un ton cotidian: 

— Să nu uit, mâine dimineaţă sunt la Suprem. Ie duci 
singură la Sectorul 3, unde avem procesul cu Pârcălabu. 
Soliciţi o comisie rogatorie... 

Când am coborât din autobuz, mă simţeam năucă. Până 
la tribunal, mai aveam de parcurs circa o sută de metri pe 
jos. La un moment dat, o scară înaltă pe două picioare ne 
bara drumul. Cred că se instalau sau se reparau nişte linii 
telefonice. 

Doamna Macarie înaintă, cu o expresie de ceea ce eu aş fi 
numit dârzenie, printre crăcane. Am făcut un pas, gata s-o 
urmez. Cineva m-a smucit de braţ, oprindu-mă. Am întors 
capul surprinsă. [iganca din autobuz îmi arăta două 
rânduri de dinţi strălucitori: 

— Tălică eşti tânără... 

M-a ţinut de mânecă până am ocolit scara. A dispărut 
apoi, cu o piruetă de fuste creţe şi arome metalice. 

„Crezi în farmece?“ mă întrebase doamna Macarie. Îi 
răspund azi, de peste ani: Aş prefera să nu fiu pusă la 
încercare. 


„UNDEVA, ÎNTR-O GARĂ...“ 


Despre prietena mea stabilită în Franţa - Daniela - şi 


destinul ei contorsionat am mai avut ocazia să vorbesc chiar 
în paginile acestui volum. De la ea am aflat cele ce 
urmează; o poveste bizară care mă tulbură ori de câte ori o 
evoc. Bizar e tot ce nu înţelegem... 

Faptele s-au petrecut cu ani în urmă, la puţină vreme 
după ce se căsătorise cu Jules şi începuse demersurile 
pentru a-şi extrage şi restul familiei, părinţii şi fraţii, 
abătându-i de la şoseaua triumfală care ducea direct spre 
împlinirea marelui vis al omenirii - societatea comunistă. 

În perioada la care mă refer ne întâlneam destul de des, 
Daniela, fiică şi soră admirabilă, venind de trei-patru ori pe 
an în România, să-şi vadă neamurile. Dar şi Jules era 
admirabil, îmi permit să completez, fiind de acord cu acest 
du-te-vino Orly-Otopeni şi sumele considerabile cheltuite. 
lar după ce Daniela mai avu inspiraţia să-i agaţe de gât şi 
un copil, recunoştinţa lui Jules nu mai cunoscu margini. Se 
decretă el însuşi drept cel mai fericit cetăţean al Celei de-a 
Cincea Republici, iar starea lui de spirit era cea a unui 
motan gras şi râzgâiat care, instalat pe genunchi tandri, 
toarce fericit la soare. 

Fusese acasă (acasă mai însemna încă, reflex, România) 
în luna noiembrie, dar acum, în februarie, se simţea din nou 
topită de dor. Un februarie răzvrătit, cu multă zăpadă, 
avalanşe, viscol şi zboruri anulate. Riscul şi incertitudinea 
unei călătorii par-avion o determinară să ia Orient- 
Expresul. Daniela detesta în general trenul, dar dorinţa de 


a fi printre cei dragi, bucuria pe care o simţea umplându-i 
cu daruri ca un Moş Crăciun princiar generos învinseseră 
orice urmă de reticenţă. Şi, în definitiv, n-avea să fie chiar 
atât de rău la vagon-lits, cu recuzită din belşug - reviste, 
cuvinte încrucişate, transistor şi bomboane de şocolată - 
plus perspectiva divertismentului oferit de vagonul 
restaurant. 

Doar că lucrurile se petrecură oleacă altfel. Când Jules o 
îmbrăţişase pe peronul gării, luându-şi rămas bun, avea o 
singură temere: să nu rămână înzăpezită undeva, pe 
drumurile Europei de Sud-Est, pe care, nemărturisit, o 
socotea tot un soi de lume a treia, doar că elefanții nu se 
plimbă pe bulevarde. Cel puţin asta deducea el din ce 
viziona la televizor - sărăcie foarte aproape de sălbăticie, 
figuri groaznice, grosolane, puzderie de basmale, eventual 
băşti sau căciuli, nici urmă de pălărie! Feţe flămânde - 
văzut-au oare vreodată o portocală pe viu? -, priviri stinse 
sub povara resemnării, a totalei lipse de nădejdi. 

Cum se întâmplă adeseori când cobeşti, Daniela rămase 
„înzăpezită“, dar nu de troiene, ci de greva feroviarilor 
sârbi. În puţine cuvinte, căci nu prezintă interes pentru 
povestirea de faţă, ajunşi seara la Belgrad, călătorii fură 
obligaţi să coboare din vagoane şi să se cazeze în sălile de 
aşteptare care, în măsura posibilităţilor, vor fi dotate pentru 
a face faţă situaţiei. În răstimp, societatea feroviară şi 
executivul negociau. Glasul de la megafon trăgea nădejde 
că pertractările nu vor dura prea mult. 

Au durat o noapte, Orient-Expresul reluând călătoria abia 
în dimineaţa următoare, după paisprezece ceasuri „sejur“ 
în gara Beograd. 

— Îţi dai seama, îmi povestea Daniela, paisprezece ore 
durează oricum mult, dar când le şi numeri, o eternitate! 
Sârbii au fost drăguţi, ne-au oferit pături, am avut la 
dispoziţie tonomate cu sandwich-uri, cafea, dulciuri, un 
punct sanitar... Şi ne-am pus pe aşteptat! Dacă nu m-ar fi 
apăsat ideea că peste puţine ore Jules, neprimind nici un 


semn de viaţă de la mine, va intra în panică, că şi ai mei, la 
Bucureşti, vor fi neliniştiţi, situaţia m-ar fi amuzat. Ştii că-mi 
place aventura... 

— Şi probabil că ai avut parte de ea, am anticipat râzând. 

— Nu în sensul la care te gândeşti tu, deşi, îmi făcu cu 
ochiul, mi-ar fi făcut plăcere să am. 

Din fericire, prinsese un capăt de bancă, ceea ce, în 
condiţiile date, reprezenta o şansă. Avea un punct de sprijin 
şi, cu ceva acrobație, putea să-şi culce capul pe îndoitura 
braţului. Totodată - un singur vecin. Îl cercetă scurt şi, 
considerând că a văzut îndeajuns, îşi înfundă dezamăgită 
nasul în gulerul blănii. Era un scundac la vreo patruzeci şi 
cinci de ani, alcătuit din bile. Totul era rotund sau sferoidal, 
de la ochii de biban până la briliantul important de pe 
degetul mic. Spre deosebire de multe femei, Daniela nu 
avea nimic împotrivă ca şi bărbaţii să poarte bijuterii, 
problema era doar cine le etala. Omuleţului ăsta, cu 
degetele lui scurte şi grăsuţe, în orice caz nu i se potriveau 
şi, la o asociaţie spontană de imagini, - un braţ viguros şi 
bronzat, cu un lanţ de aur atârnând neglijent la încheietură 
-, nările îi vibrară; la perspectiva unei nopţi petrecute într-o 
gară rece s-ar fi îmbujorat instantaneu până la bengal. Dar 
asta era situaţia, nu tu îţi alegi când să cadă duminica! 

Se uită la ceas, propunându-şi să n-o facă prea des. 
Oricum, aşteptarea dilată timpul, ai impresia că acele 
ceasornicului nu se mişcă sau că au lanţuri la picioare. 
Închise ochii, propunându-şi să încerce măcar să aţipească. 
O voce caldă, de tenor, remarcă în engleză: 

— Vă felicit, aveţi un admirabil Cartier de circuit închis 
care valorează până la ultimul cent suma investită. 

Daniela îl privi surprinsă. Auzise şi ea despre „seriile 
mici“, zi circuit închis, ale unor bijuterii, obiecte de artă în 
general, la care nu avea acces oricine, ştia, bineînţeles, ce 
poartă la mână, dar o uluia faptul că piticul cu faţă de 
mezelar prosper, poate chiar farmacist, posedă astfel de 
subtilităţi. Mulţumi convenţional şi închise ochii ostentativ. 


Intuia că are mâncărime la limbă, or, pe Daniela, în epocă, o 
interesau doar două categorii de bărbaţi: fie deştepţi foc şi 
pe ăia îi căuta în Larousse, fie magnifici din specia play-boy 
despre care merită într-adevăr să ai amintiri. 

Dar o noapte incomodă trece greu şi, pe parcurs, Daniela 
începu să-şi reconsidere partenerul de „undeva, într-o 
gară“, cu mai multă bunăvoință. Era simpatic cum puţini 
oameni reuşesc să fie (acordăm cu atâta generozitate 
calificativul, ca şi pe „drăguţ“, încât a ajuns necompetitiv), 
congenital amabil, fericit să facă servicii şi se mai dovedi şi 
extrem de folositor. Daniela rămase uluită constatând ce 
recuzită de voiaj desfăşoară Albert Mohl (îşi „mărturisiseră“ 
numele cam după un ceas de conversaţie), utilat pentru 
orice eventualitate: sandwichuri, dulciuri, fructe, un 
briceag performant, fierbător electric, un termos cu vin 
fierbinte, tare şi aromat, hârtie igienică. Cum, indiferent de 
figura nespiritualizată, Mohl părea o persoană înlesnită 
financiar, Daniela îşi manifestă nedumerirea faţă de dotarea 
mai degrabă proletară. Când ai bani, mizezi pe servicii 
plătite, nu-ţi asiguri autoservirea. Albert Mohl se explică 
jenat: 

— Ştiţi, mă duc a cincea oară în România. Din momentul 
în care treci graniţa... N-aţi vrea să vă simţiţi jignită, 
regimul e vinovat, oamenii sunt extraordinari, dar serviciile, 
deficitare. La tot pasul intervin... cum să vă spun, minusuri 
care trebuiesc acoperite cu mijloace proprii... 

Daniela începu să râdă: 

— N-am de ce să mă supăr, nici eu n-am plecat de prea 
bine. 'lotuşi, faptul că vizitaţi România pentru a cincea oară 
mă pune pe gânduri. Vă place chiar atât de mult? Probabil, 
vă leagă nişte amintiri. V-aţi născut... la noi? 

Albert Mohl zâmbi enigmatic. Zâmbetul, în general, îi 
transforma figura. Din caraghios, devenea fermecător, 
presimţeai în el căldură şi tandreţe, şi Daniela, după două 
ceşti de vin tare, îşi zise că, într-o ambianţă mai puţin 
îngheţată şi populată, ar fi riscat o tentativă... 


Repetă: 

— V-aţi născut în România? 

— Nu, nu eu. Completă, creând o stare de confuzie: sigur, 
nu eu, aşa cum... mă vedeţi. 

Începu să povestească. De departe, cea mai stranie 
poveste pe care o ascultase Daniela în viaţa ei... 


Avea un mic magazin de bijuterii în Amsterdam şi Daniela 
făcu în sinea ei „aha!“, explicându-şi prezenţa briliantului 
pe mâna dolofană, ca pe un fel de carte de vizită. Nemţi de 
origine, părinţii lui Albert părăsiseră Germania pentru a se 
stabili în Olanda, unde moşteniseră de la un unchi afacerea 
de giuvaergerie. Erau oameni oneşti şi buni cetăţeni, 
mulţumiţi de căsuţa lor, de stabilitatea guildenului şi ceea 
ce puteau depune sistematic în contul lor bancar. Erau 
oameni pragmatici şi, încredinţaţi că nu se trag nici din 
cruciați, nici din nibelungi, nu-şi bătuseră niciodată capul 
cu reconstituirea unui arbore genealogic. În familie, uneori, 
evocându-se prezenţe sau voci din trecut, în situaţii sau 
expresii memorabile, se pomenea de un bunic care, 
abandonându-şi familia legitimă, fugise cu amanta şi se 
stabilise undeva prin Transilvania. Nimeni nu dădea însă 
importanţă  amănuntului, că te cheamă Fritz sau 
Nabucodonosor, tot din Adam-Babadam ne tragem! 

În ce-l priveşte pe Albert, acesta evoluă între parametrii 
normali ai unui copil din buna burghezie, asimilându-se 
perfect patriei de adopţiune. După liceu, urmă un colegiu 
cu profil tehnic, apoi se căsători onorabil cu fata pe care i-o 
aleseseră părinţii şi chiar acum, după douăzeci de ani, nu 
exista vreun motiv să regrete pasul făcut... 

Danielei îi venea să caşte. Până aici, nimic ieşit din 
comun, „asista“ la un destin cumsecade, dar plat, fără nici 
un fel de suspense. Pe undeva, în ordinea firii, căci ce i se 


putea întâmpla extraordinar acestui omuleţ teribil de 
binevoitor şi cetăţean loial, prototipul de persoană banală?! 

„„„Fireşte, aveau şi un fiu, Alfred. Alfred, ţinu să precizeze 
Mohl, pentru că, într-o bună parte a Europei Centrale, 
acesta este numele mic al pinguinului (cum ar fi la noi Moş 
Martin egal urs, înţelese Daniela), iar pinguinul poartă 
noroc, un soi de simbol, ca potcoava, porcul, coşarul etc... 

— Mi-e teamă că v-am plictisit... 

Daniela, prinsă asupra faptului - aproape că adormise cu 
jumătate de obraz înfundată în gulerul amplu al blănii - 
tresări, grăbindu-se să-l asigure de contrariu. Beneficiase 
de  confortul-viligiatură al  bijutierului, gustase din 
sandwichuri şi minunatul vin fiert, apelase şi la hârtia 
igienică, nu putea apăsa acum pe Stop, închizându-i gura ca 
unui casetofon de care te-ai săturat. Pe urmă, mai intuia 
voluptatea lui Mohl de a povesti - cuvântăreţ de felu-i şi 
narator înnăscut - şi ar fi trebuit să fii complet lipsit de 
inimă ca să-l frustrezi de această inofensivă plăcere. Şi, 
după cum avea să constate în minutele următoare, abia 
acum o introducea în extraordinar. 

În urmă cu cinci ani, iarna, Karl - un coleg de afaceri, 
originar din Transilvania, unde mai avea neamuri şi prieteni 
- i-a propus să-l însoţească în vizita pe care o efectua în 
mod obişnuit cu ocazia Crăciunului. 

— Ce-ai de pierdut?, îl convinsese amicul. N-ai fost 
niciodată în România şi o să vezi c-o să-ţi placă. E şi 
aproape, nu trebuie să traversezi oceane ca s-o vezi şi 
parcă ai altceva mai bun de făcut? 

Nu, Albert n-avea. Nevastă-sa şi băiatul, mari amatori, ba 
chiar practicanți înverşunaţi ai sporturilor de iarnă, îşi 
petreceau vacanţa la Inssbruck, unde Albert nu-i însoțea 
niciodată. Nu-i plăcea nici un sport, detestând cu toată 
puterea fiinţei lui cel mai mic efort fizic. Şi ca să-şi omoare 
timpul în holul hotelului, la club ori pe terasa însorită, 
pândind o victimă care să-i suporte conversaţia, iar seara să 
asculte vitejiile de pe diverse pârtii ale „oamenilor de 


zăpadă“, ei bine, perspectiva nu-l ispitea câtuşi de puţin. În 
definitiv, de ce nu? Avea să fie plăcut şi instructiv. Ce ştia el 
despre România se rezuma la câteva nume proprii - 
Ceauşescu, Ilie Năstase, Nadia Comăneci - şi aventura 
nebuloasă, pierdută în ceața timpului, a unui străbun care- 
şi luase lumea în cap, fugind cu femeia iubită... 

Chiar aşa, de ce nu? 


— N-are rost acum, povestea Daniela, să-ţi detaliez 
impresiile lui Albert Mohl despre România, ştiind, mai ales, 
că interlocutoarea se trage de prin părţile locului. Totul - 
peisaj, climă, ospitalitate, pitoresc, floră şi faună pe două 
sau pe patru picioare - de la excepţional, ţinând-o tot la 
deal. Din nefericire, condiţiile turistice... cunoaştem 
cântecul! 

Mohl, care nu voia să deranjeze, dar şi obişnuit cu un 
confort clasa întâi, ar fi preferat să tragă la hotel. Rudele 
amicului însă se opuseseră cu vehemenţă, chiar jigniţi, căci 
prietenii lui Karl... Albert înţelesese: prietenii lui Moş 
Crăciun sunt prietenii noştri, totdeauna bineveniţi. Cum şi 
Karl îi făcu cu ochiul, asigurându-l că invitaţia e pe bune, 
lipsită de convenţie, acceptă, străduindu-se însă ca, pe 
parcursul întregului sejur, să-şi facă prezenţa cât mai puţin 
simțită. Astfel, se implică cu zgârcenie în întâlnirile de 
familie, prieteneşti sau colegiale, gen „Ce mai faci os 
bătrân, tot crai?“ sau „ii minte cum l-am fentat la teză pe 
istericul ăla de Ştefănescu?“, ştiind că la asemenea întâlniri 
intruşii sunt indezirabili, un fel de încurcă-lume, iar el s-ar fi 
plictisit îngrozitor. Tot aşa, nu i s-ar fi părut normal ca în 
cele şapte zile de sejur Karl să se ocupe de el, ghid turistic, 
în loc să se devoteze în întregime familiei. 

Acestea fiind decise, închirie un autoturism şi începu să 
bată meleagul, împrejurimi, alte cetăţi. Descoperi cu acest 


prilej un Ev Mediu foarte asemănător cu cel al burgurilor 
pe care le cunoştea, simțind însă că ceva diferă. Ce anume, 
n-ar fi putut preciza în cuvinte şi puţin îi păsa. El era un bun 
giuvaergiu, cu o cifră de afaceri optimistă, ăsta era jobul lui, 
în rest important era să se simtă bine, să-i placă ce vede şi 
să nu-i pară rău; nu după banii cheltuiţi, ci după timpul 
irosit într-o vacanţă ratată. Nu era cazul, îi părea bine că 
acceptase propunerea lui Karl. 

Astfel, într-o dimineaţă, când ceața şi poleiul nu îmbiau la 
deplasări mai de amploare, se decise să viziteze cimitirul 
catolic din Sibiu, oraşul de reşedinţă. Trecuse în mai multe 
rânduri pe lângă el şi odată, fiind însoţit de Karl, acesta 
remarcase: 

„Dacă vrei o istorie a oraşului, aici o găseşti. Tot aici“, 
adăugase râzând, „ai să găseşti mai multe statui decât în 
toată România Mare, chiar dacă regăţenii se oftică...“ 

Albert începu să se plimbe prin cimitir, fără un plan 
anume. Dacă, în timpul voiajului de nuntă, vizitase la Paris 
Pere  Lachaise-ul, propunându-şi obiective concrete - 
mormintele unor celebri locatari de istorie - aici n-avea 
cunoştinţe şi nici un repauzat, cât de ilustru, nu l-ar fi 
impresionat. Fireşte deci, se lăsă atras şi se opri dinaintea 
mormintelor celor mai importante, somptuos elaborate. 

După vreo două ceasuri însă, simțind că atmosfera de 
funebru nu-l mai avantajează şi că, exact ca la un muzeu, 
când, după un răstimp, nu mai percepi corect, nici el nu mai 
făcea distincţii, ameţit de simboluri sepulcrale, se apropie 
de ultimul obiectiv propus, un arhanghel cu crucea ridicată, 
dominând aleea. O lucrare splendidă, monumentală, în stilul 
lui Michelangelo, şi se depărtă, s-o admire în ansamblul pe 
care-l dă distanţa. Potrivi aparatul foto şi, făcând câţiva paşi 
mici în căutarea poziţiei ideale, se împiedică de alt 
monument, gata să cadă. Se uită instinctiv la fotografia 
încadrată în ramă ovală, încremenită pe stilovat, şi figura i 
se păru al dracului de cunoscută... Stai puţin! Dar... dar 
ăsta, ăsta... inima i se opri în loc. Din eternitate, cu favoriţii 


înfoiaţi şi guler înalt, îl privea propriul chip. Cum se spune, 
el se privea pe sine însuşi. lar dedesubtul portretului 
emailat îşi citi cu stupoare numele: Albert Mohl/1855-1918. 

Mohl al nostru simţi că se sufocă. El, omuleţul 
cumsecade, giuvaergiul din Amsterdam, se născuse în 
1918. 


Am tras un fum lung şi i l-am direcționat în plin obraz: 

— Unde ai citit chestia asta? m-am interesat sarcastică. 

— Îţi jur că-i purul adevăr. De ce naiba aş inventa? Ce 
interes am? 

— M-aţi înnebunit cu interesul! m-am răstit excedată. 
Optzeci la sută din minciunile pe care le auzim n-au la bază 
nici un interes concret. Cel mai mult se minte pentru că 
oamenii încearcă să pară altfel decât sunt, vor să fie luaţi 
drept alţii. Mai nou, se inventează străbuni care se trag 
direct din Cavalerii Templieri. 

Daniela a ridicat din umeri: 

— Ne cunoaştem de-o viaţă, ştii că nu sunt mitomană. 
Repet, de ce aş improviza? 

— De dragul senzaţionalului, să zicem. 

Amestecă restul de îngheţată din cupă şi începu să râdă: 

— Am avut parte de suficient senzaţional în viaţă, ca să 
simt nevoia să şi inventez. Nu crezi? 

Ba da, credeam, nu cunosc multe destine care să-i 
semene. În realitate, povestea mă fascina, dar tulburător 
peste toate, şi aici adulmecam invenţia, era elementul 
concret, palpabil, pe care nu-l prea întâlneşti în contexte 
paranormale. Mă refer la locuri şi la identități precise, lesne 
controlabile. 

M-a cercetat curioasă: 

— Bag de seamă că te-ai implicat. În definitiv, ce-ţi pasă? 


— Îmi pasă, pentru că istoria îmi place al naibii şi aş vrea 
s-o scriu. În caz că a publicat-o altul înainte, îţi dai seama în 
ce rahat intru?! Plagiat... 

Daniela m-a întrerupt dând din mână: 

— Să-mi spui şi mie când îţi publică cineva în România o 
chestie ca asta, „mistică“! Ce notă ai avut la materialism 
dialectic? 

— Ascultă, mă aflu la reşedinţa ta din Majorca, în decor 
imperialist, nu vreau să mă indispun! 

Şi, ca să mă identific total cu atmosfera, am dezmierdat 
cu dezinvoltură de proprietar superbul dog albastru, a 
cărui distincţie nu înceta să mă impresioneze. 

Albert se întoarse acasă peste măsură de tulburat şi doar 
o minune dumnezeiască îl ferise de un accident. Bineînţeles 
că-i relată lui Karl întâmplarea care, spre surprinderea lui 
Mobhl, o înregistră cu toată seriozitate. El, unul, recunoştea 
Mothl, ar fi fost cel puţin circumspect. 

— “Ţine de fantastic, dar uite că se întâmplă şi chestii din 
astea!, comentă Karl. Practic, avem două pârtii: cimitirul şi 
Primăria. 

— Ce să facem la cimitir? se miră Albert. 

— Aflăm dacă mormântul e abandonat sau se mai 
interesează cineva de el. La Primărie cerem aprobarea să 
consultăm arhiva, să vedem şi noi ce hram a purtat acest 
Herr Mohl. 

La cimitir lucrurile erau clare, nimănui nu-i păsa de 
mormânt, nimeni nu-l vizita, nimeni nu aducea flori. Grija 
municipalităţii şi cumsecădenia generală a proprietarilor de 
morminte fereau cimitirul de degradare. 

Rudele lui Karl aveau relaţii şi, cu un cartuş de Kent, o 
brichetă ieftină (în Occident) şi o pastă sidef pentru unghii, 
accedară după numai o zi la arhivele Sfatului Popular, 
Primăria de atunci. 

„„Se făcuse aproape cinci dimineaţa, terminaseră 
termosul cu vin fiert, băuseră câte trei cafele, iar Daniela se 
simţea la capătul puterilor: 


— Pe scurt, vă implor, ce-aţi aflat, ce s-a întâmplat? 

Omuleţul zâmbi mefistofelic: 

— În primul rând, şi esenţial pentru mine, am dobândit 
convingerea că Albert Mohl, nu eu - celălalt - a existat. L- 
am găsit în registrul contribuabililor, breasla 
ceasornicarilor, unde, după taxele la care era impus, se 
poate conchide că se bucura de o platformă financiară 
solidă. Cum în documente începea să apară abia de la 1900, 
de presupus că acesta ar fi momentul când, după fugă, se 
stabilise împreună cu iubita în Transilvania. Şi iarăşi de 
presupus, că nu s-a căsătorit şi că n-au existat copii. Oricât 
am cercetat, astfel de documente doveditoare nu apar 
nicăieri... 

— Aţi mai întreprins ceva? 

— Ce să întreprind? Adică, da! Am căutat adresa trecută 
în registru, dar strada cu imobilele respective a fost 
demolată după primul război mondial. Viaţa merge înainte, 
ce credeţi? 

Daniela începuse să râdă: 

— Eu nu cred nimic. Am ascultat o poveste fantastică şi 
timpul a trecut mai uşor. Mă interesează însă la ce 
concluzie aţi ajuns dumneavoastră? 

Albert Mohl răspunse pe un ton firesc, ca de exemplu, 
„am sărit prânzul şi am luat o plăcintă cu carne la pizzeria 
din colţul străzii...“ 

— Fără umbră de îndoială că sunt una şi aceeaşi 
persoană cu Albert Mohl, ceasornicarul din Sibiu. Eu, într-o 
existenţă anterioară. Se exclude altă explicaţie, din oricare 
parte ai privi lucrurile. 

Daniela zâmbi sceptică: 

— Aţi găsit o singură explicaţie, ceea ce nu demonstrează 
în mod necesar că e şi cea valabilă. Acum, de exemplu, de 
ce veniţi în România? 

— Cum v-am mai spus, vin în fiecare an. Simt nevoia să 
aprind o lumânare şi să-mi depun flori la propriul mormânt. 


Se despărţiră spre 10 dimineaţa, când, după reluarea 
lucrului de către feroviarii iugoslavi, Mohl urcă într-un tren 
spre Sibiu, iar Daniela îşi continuă drumul către Bucureşti. 
Un rămas bun călduros, cu schimb de cărţi de vizită. 


După ce Daniela reuşi să-şi scoată întreaga familie din 
ţară, ne-am văzut mult mai rar şi am comunicat relativ 
puţin. Ca multe dintre cunoştinţele mele, detestă 
corespondenţa, face alergie la simpla vedere a foii de hârtie 
şi a pixului. O înţeleg, pentru că nici eu nu practic genul 
epistolar cu plăcere, deşi din cu totul alte motive. După ce-ţi 
petreci un număr de ore la masa de lucru, în „recreaţie“, ai 
chef de altceva, tangou în figuri sau politică la televizor! 
Deci legătura noastră, fără să se anemieze în esenţă, 
cantitativ a devenit mai puţin consistentă, reducându-se la 
câteva telefoane pe an şi felicitări de marile sărbători. 
Totuşi, amănunt interesant, oricât de rar ne-am întâlni, 
sentimentul amândurora este că ne-am despărţit 
săptămâna trecută. 

„Nu mai eşti tânăr“, afirma un scriitor englez, „când 
începi să-ţi cauţi pantofi comozi“. Eu am perceput 
fenomenul sub alt aspect, şi anume, când am început să 
radiez numerele de telefon „decedate“ din agendă. Cu un 
asemenea prilej, la parastasul unei foste colege de liceu, m- 
am revăzut cu Daniela, aflată întâmplător în România. După 
ceremonia de la cimitir, a urmat îndătinata masă organizată 
la un restaurant (ceea ce mi se pare extrem de civilizat) cu 
multe stele pe ecuson. Bineînţeles, fără muzică, ar fi ieşit un 
parastas dansant. 


Am izbutit, la un moment dat, un tete-a-tâte cu Daniela în 
barul restaurantului. 

— Biata Jeni, oftă, ce fată plină de viaţă a fost! Nu pot să 
uit cum făcea pe tâmpita la orele de matematică - vezi 
Doamne, am bunăvoință, dar nu mă duce capul! 

— E bine că pe chestia asta n-a încasat nici o corigenţă? 

Probabil ambianța de aduceri aminte şi încă proaspătă în 
nări aroma de pământ reavăn a cimitirului au făcut să-i 
scapere amintirile: 

— “Tu ţii minte că ţi-am povestit cândva despre un tip, 
Albert Mohl... Aventura mea din gara Belgrad?... 

— A! Omuleţul, bijutierul din Amsterdam... Chestia cu 
cimitirul din Sibiu. 

— Exact, constat că creierii îţi mai funcţionează! 

— Ca şi la tine, scumpo, de la jumătate de vodcă în sus, 
am precizat, pentru că nu-mi place să rămân datoare. 

Ochii Danielei scânteiară, sigură de efectul celor ce avea 
să-mi spună: 

— Povestea are continuare şi END! 

Crăpam de curiozitate. Ce end putea să se fi ivit într-o 
istorie, care, din capul locului, se presupunea că nu-l are?! 
Convingerea mea este că, dacă te afli în posesia explicaţiei 
unei astfel de întâmplări, ai cheia şi pentru „nu cerceta 
aceste legi, căci eşti nebun de le înţelegi...“ 

Era perioada în care Daniela începuse să-şi spună că nu-i 
suficient faptul de a fi evadat din lagărul comunist, de a-şi fi 
salvat şi familia, de a fi o femeie bogată, în dimensiunile şi 
accepțiunea occidentală a cuvântului, ci că mai trebuie să 
se realizeze şi prin ea însăşi. În primul rând, să fie cineva şi 
abia în al doilea rând, nevasta adorată a lui Jules cel bogat. 
Deci carieră! 

Ca mai toate muierile, era ferm convinsă că ştie să se 
îmbrace şi, în consecinţă, că-i în stare s-o facă şi cu altele. 
(Se înşeală copios sub ambele aspecte, dar indicat e să nu 
strici plăcerea nimănui.) Crezându-se şmecheră, decise să 
se lanseze într-o afacere de confecţii prete-â-porter gen 


burghezia cuminte şi cumsecade a epocii, cu largă plajă de 
amatoare. „Există clape şi clape, repeta ea cu deliciu, 
chestiunea e cum o pui şi unde o pui...“ În fine, clapele n-au 
făcut din ea o Coco Chanel, dar la vremea respectivă şi-a 
spus că piaţa cea mai potrivită pentru proiectele ei ar fi 
Olanda: dare de mână, în general, decenţă şi frică de 
Dumnezeu. Dar, în afară de clape, Daniela mai preconiza 
câteva trucuri, hârtie de prins muşte, ca de pildă catarame 
şic, iniţiale-broşă, care se aplicau pe rever la indicaţia 
clientei (vreau un B, mă cheamă Brunhilda, Blanche sau 
Bubulina), batiste cu monogramă, nasturi metalici. Cu acest 
prilej, îşi aminti de Albert Mobhl, giuvaergiul, care i-ar fi 
putut oferi idei şi soluţii mai ieftine în acest sens. Poate 
chiar o colaborare, de ce nu? 


Cum se mai şi afla în Amsterdam, într-o bună dimineaţă 
se prezentă la magazinul lui Albert Mohl. Era o prăvălie 
micuță, prosperă şi rotundă (ţi-o sugerau vitrinele 
circulare), ca şi proprietarul lor. Mulțumită de impresie, 
Daniela intră şi fu întâmpinată de un ten şi buze roz bine 
hrănite, tipic olandeze. Coama blondă, împletită într-o 
coadă groasă cât braţul, indicau calciu, iar ce vedea în jur - 
prosperitate. O afacere mică, dar sigură. Solicită o 
întrevedere cu patronul. Vânzătoarea o măsură scurt, dar 
expert şi, fără a şovăi, conchise că e cazul să-şi deranjeze 
bossul. Şi pe Daniela se vedeau banii. 

În mai puţin de un minut se ivi şi Albert Mobhl. Asta la 
prima impresie, căci omuleţul jovial, surâzător şi alcătuit 
din bile din faţa ei, reprezenta doar o ediţie aproape 
nerevăzută a cunoştinţei ei din gara Beograd. Trecuseră 
peste zece ani de atunci, dar Daniela îşi reaminti 
instantaneu de pinguinul porte-bonheur şi... punct ochit, 
punct lovit! 

— Alfred? 

Bărbatul o privi plăcut surprins: 

— Ne cunoaştem? 


— L-am cunoscut pe tatăl dumitale, Albert Mohl. Ce-i 
drept, a trecut ceva timp de atunci. Mi-a vorbit despre 
dumneata... 

Din privirea tânărului, Daniela intui la ce se gândeşte: „O 
aventură de-a lui... papa?“ (sau cum i-o fi spunând în 
olandeză lui tata). Se grăbi să-l liniştească: 

— Sunt nişte ani de atunci, am petrecut o noapte în gara 
Belgrad, blocaţi de o grevă. Cum mă aflu în zonă... mi-ar 
face plăcere să-i dau bună ziua. Pot sa-l văd? 

Pe chipul lui Alfred se aşternu o expresie de seriozitate. 
Reflex, începu să-şi netezească pumnii cu mişcări circulare, 
şi Daniela, recunoscând pe degetul cel mic briliantul care-i 
atrăsese atenţia cu ani în urmă, înţelese. 

— Din nefericire, tata a murit acum opt ani. Un accident 
de maşină, în România. 

Daniela simţi că se sufocă: 

— În România?! 

— Da. Acolo a şi fost înmormântat, conform dorinţei 
exprimate prin testament. Mai exact, la Sibiu, un oraş 
despre care probabil n-aţi auzit. Povestea e mai complicată, 
cu implicaţii speciale. 

— Le cunosc, Alfred, mi le-a povestit atunci, în gară. E 
vorba despre monumentul descoperit la Sibiu, unde-şi 
închipuia că a mai fost înmormântat o dată, pe vremea când 
trăia o viaţă anterioară. Deci e îngropat la Sibiu... Într-un 
fel, s-a regăsit. 

Alfred declară alb, cu chipul golit de sânge, cu buze albe: 

— Oare?! 

Daniela simţi un cârcel în inimă. 

— Ce vrei să spui? 

Livid, el însuşi o fantomă, Alfred articulă: 

— N-am găsit pe nimeni în mormânt. Era gol. 


Daniela m-a privit peste marginea sondei cu gin-fizz. 
După expresia aiurită a barmanului, mi-am dat seama că 
trăsese cu urechea. Ei, şi? 


— Ce părere ai? 

Am rostit pe gânduri: 

— Am cunoscut un tip din Bârlad... În ultimii douăzeci de 
ani de viaţă a dormit în sicriul în care urma să fie îngropat. 
larna în casă, vara sub nuc. Ştii, ca să se obişnuiască... 
Chestia-i că a murit la Bucureşti, când cu epidemia de gripă 
spaniolă. Cum era prea incomod să se aducă sicriul de la 
Bârlad, i-au cumpărat altul aici... 

— Ce de poveşti înălţătoare cunoşti tu!!! 

— Stai o clipă! E foarte posibil ca Mohl, sibianul, să-şi fi 
pregătit din viaţă locul de veci, aşa cum se întâmplă 
frecvent, dar să fi murit în altă parte. În război, de pildă. Nu 
uita că a decedat în 1918. Era singura ipoteză care-mi 
trecea prin minte. O tâmpenie, şi Daniela s-a grăbit să o 
sancţioneze: 

— Ca să vezi ce simplu e! Măi, primăvărateco, de unde 
ştia Mohl când o să dea ortul popii? Data decesului e 
trecută pe monument. 

— Şi tu ce zici, că mortul, Mohl cel din Sibiu, era flotant? 
S-a mutat ca să nu-şi incomodeze urmaşii?! Oferă-mi altă 
variantă! 

Daniela îşi închise poşeta ostentativ, cu o mişcare 
violentă. Zgomotul sec răsună ca un verdict, poate ca un 
bulgăr de pământ aruncat pe capacul sicriului. M-a privit în 
ochi: 

— E singurul lucru din viaţă pentru care nu ai o explicaţie 
„materialista“? 


FATALITATE 


Toti membrii familiei 'Tomulescu lăsau aceeaşi impresie, 


şi anume că ceasul nu a fost încă inventat. Erau oameni 
complet lipsiţi de noţiunea timpului, având la activ un 
impresionant număr de rateuri de ordin profesional, social 
sau privat. Se părea că „a întârzia“ constituia verbul lor cel 
mai conjugat, determinându-le existenţa. Întârziau regulat 
la serviciu, la gară, la cursuri şi seminarii, la examene, 
interviuri, la întâlniri sentimentale, încercând s-o dribleze 
chiar şi pe neguroasa Lady Death, doamna cu coasa. Era de 
notorietate cum unul din bunici, aşteptându-l pe taică-său, 
zăcaş pe patul de morţii, să-şi dea sufletul, ratase avionul 
particular care urma să-l treacă fraudulos graniţa în lumea 
liberă. Asta se întâmpla în 1948 şi „tândălitul“ bătrânului în 
meleag îl costase pe bunic zece ani de ocnă comunistă. 
Poveşti vechi care ţin deja de alt secol... 

Microbul rămăsese, însă, în familie, transmiţându-se cu 
tenacitate de la o generaţie la alta. Dar, inexplicabil pentru 
toată lumea, rămânea amănuntul că Tomuleştii îşi acceptau 
cu seninătate cusurul care le adusese nu puţine neplăceri, 
nu încercau să-l îndrepte, considerându-l cu un fatalism 
duios: „Aşa ne-am izbit noi în neam, mai artişti şi... cam 
zăpăuci! Măcar de nu s-ar petrece în lume ticăloşii mai 
mari...“ 

„Artişti“, pentru că în mintea lor, ca şi a multora alţii, 
persista asociaţia apriorică - oameni de artă egal viaţă 
dezordonată, lipsită de disciplină, program de viaţă 
fantezist. Cu excepţia presupusului orar aiurit însă, cei 


patru 'lomuleşti - soţii şi cei doi copii, studenţi - nu 
dovedeau nici o aptitudine specială în sensul pomenit. 
Cunoştinţele îi tratau cam în zeflemea, socotindu-i drept 
nişte zăpăciţi simpatici, însă neserioşi: să nu-ţi fixezi 
întâlnire cu ei şi să nu le împrumuţi bani a căror restituire 
la termen e importantă pentru tine. În rest, ospitalieri, 
cumsecade şi chiar agreabili. 

Dar detaşat cel mai agreabil din gintă era Mugurel, fiul 
cel mare, student la Inginerie Economică. Tânărul avea 
douăzeci de ani şi un şarm nebun, care opera spontan de la 
primul contact, din prima secundă. Bruneţel, scundac 
(instinctiv, evocându-l, toată lumea folosea diminutive), 
fragil şi grațios, era suficient să zâmbească pentru a topi 
inimile cele mai încruntate; ochii înstelaţi - un truc al 
corneei foarte albe, şi nu al irisului cum se crede îndeobşte 
- înduioşau, surâsul strălucitor, întreaga expresie de băiat 
cuminte, îngeraş de agăţat în pom, fascinau. Interesant era 
şi modul aproape unanim în care funcţiona acest farmec, 
căci era tot atât de departe de bărbatul model al mileniului 
trei, beefsteak antrenat pus cu lopata, virilitate agresivă 
(mai degrabă un grobian decât un Romeo dulceag de pe 
vremea menuetului) ca un pinguin de un dinozaur. Mugurel 
seducea, cosea de la genunchi fete care, ascunsă în 
buzunăraşul inimii, păstrau poza unor uriaşi ca 
Schwarzenegger sau Claude Van Damme. 

Dana căzu pradă aceluiaşi deosebit potenţial de farmec, 
şi tot din prima secundă. Se aflau la Flamingo, într-un grup 
numeros care sărbătorea ziua de naştere a unui star IV 
petrecerea continuând într-o vilă de la Băneasa. Abia aici 
dansară pentru prima oară împreună, căci amândoi 
veniseră la aniversare cu un alt partener. Şi, aşa cum se 
întâmplă adeseori, mai ales în materie de coup de foudre, 
perechea „oficială“ fu uitată, ignorată şi, în cele din urmă, 
abandonată. Pe marginea lacului, sub stele gata să apună, 
dansând cu obrajii învăpăiaţi lipiţi de răsuflarea fierbinte a 
lui Mugurel, Dana simţi pentru prima dată în viaţă dorinţa 


sfâşietoare de a fi cu un bărbat în pat. Habar n-avea ce se 
petrece în jur, era toată o flacără arzând de dorinţă. La 
rândul lui, Mugurel, şi el ameţit de lovitura de trăsnet, îşi 
spunea că nu mai întâlnise o fată atât de dulce, dulce liană 
încolăcindu-i-se dulce pe trup... Şi se iubiră acolo pe 
marginea lacului, răcoriţi de adierile zorilor. 

În general, dragostea, ca orice fenomen, are o evoluţie, 
cunoaşte nişte etape, dar se pare că Mugurel şi Dana se 
abăteau de la regulă. Despre ce evoluţie mai putea fi vorba, 
când de la bun început fuseseră nebuni unul după celălalt, 
urcând împreună în liftul care-i dusese cât ai clipi la porţile 
Paradisului? 'Trăirile de extremă intensitate, beatitudinea, 
având uneori impresia că fericirea îi sufocă asemeni unui 
aer prea tare şi descoperind totodată că aceasta poate 
genera insomnii la fel de încăpăţânate ca şi marile necazuri, 
defineau acele fabuloase zile de idilă care aveau să rămână 
unice în existenţa lor. 

Cum era şi normal, dată fiind starea de spirit ameţitoare, 
chiar din primele zile, deciseră că trebuie să se 
căsătorească. Faptul că mai aveau doi sau trei ani până la 
terminarea studiilor nu putea constitui un obstacol serios şi, 
de altfel, soţii Tomulescu îşi dădură necondiţionat avizul. 
Făceau parte dintre persoanele al căror proces de 
maturizare se opreşte la douăzeci de ani şi, chiar la tâmplă 
căruntă, continuau să judece, să privească viaţa prin prisma 
unui proaspăt bacalaureat. În sinea lor, se socoteau părinţi 
moderni şi progresişti, care „n-au uitat că au fost tineri“, 
dar, mai presus de toate, conta fericirea băiatului. lar ei 
erau fericiţi că băiatul e fericit. 

Părinţii Danei însă, soţii Mărcuş, altă nație de oameni, 
moderați prin excelenţă, se arătau  circumspecti, 
îndemnând la prudenţă. 

— În asemenea situaţii, opina domnul Mărcuş, se 
avansează cu paşi mici, îţi iei o marjă de timp în care să te 
orientezi şi să cântăreşti. Voi aţi luat cu asalt toate etapele, 


aţi urcat într-un supersonic care să vă lase direct în pragul 
Primăriei şi vă credeţi nespus de deştepti! 

— Dar ce? îl înfruntase fiică-sa, carul cu boi?! Trăim în 
mileniul trei! 

— Bun şi ăla, ce vezi din carul cu boi nu zăreşti din 
supersonic. Pe urmă, ce-i aia nu mai pot fără el, simt că mor, 
mă prăpădesc. Trebuie să înveţi să te stăpâneşti, să-ţi impui 
o autodisciplină! 

— Mai dă-o încolo, tată, nu iubeşti după regulamentul 
militar! 

Domnul Mărcugş, ofiţer de carieră, credea că dimpotrivă. 
După capul lui, a te autocontrola strict echivala cu a-ţi 
controla propriul destin şi a-l determina. „Cum îţi aşterni...“ 
era unul din proverbele lui preferate şi destinul, îndeobşte 
capricios, nu-l contrazisese lăsându-l să creadă că tot ce 
realizase se datora exclusiv minţii lui organizate, a 
planificărilor inteligente cu bătaie lungă care-i punctaseră 
itinerarul de viaţă. La fel credea şi nevastă-sa. De douăzeci 
şi cinci de ani, împărțea cu Mărcuş o soartă cu grafic 
„monoton“ ascendent, unde nimic nu era lăsat la voia 
întâmplării, totul încăpând sub pălăria „punct ochit, punct 
lovit“. Şi cum nu se poate ca totul să fie doar simplă 
brodeală, femeia se convinsese în timp de genialitatea 
bărbatului şi în consecinţă, când acesta deschidea gura, 
amuţea ca în biserică, fără să-i iasă din cuvânt. Nici urmă 
de servilism sau depersonalizare (frică nici pomeneală!) în 
acest comportament, ci credit total acordat înţelepciunii 
partenerului. 

În adâncul fiinţei sale, nici Danei nu-i plăcuse tot ce 
văzuse în casă la 'Tomuleşti, dar erau simple înregistrări, 
nedecantate, iar sub alt aspect, fiecare avea dreptul să 
trăiască cum îi place. De ce adică ar fi obligatoriu un modus 
vivendi ă la loan Mărcuş (el stabilise regulile), previzibil, 
uscat, lipsit de fantezie? Pentru că, într-adevăr, se putea 
afirma că Tomuleştii trăiau fantezist - „pitoresc“, definea 
Dana râzând - fără prejudecăţi şi fără „fixuri“. De exemplu, 


asistase aiurită cum la 4 dimineaţa, domnul Tomulescu 
având poftă de ceva fierbinte, oala de ciorbă apăruse pe 
aragaz, după cum în ajun, la 2 noaptea, doamna invitase 
întreaga familie la o gustare cu clătite proaspete. De-a 
dreptul consternată însă, rămăsese într-o dimineaţă de 
mare primenit, când 'Tomulescu lansase o invitaţie în oraş 
„la o terasă, ceva, e o vreme minunată, să luâm o bere şi 
nişte mici...“ Instantaneu, nevastă-sa aruncase şorţul, 
lăsase geamurile neterminate şi, abandonând ligheanul, 
spray-uri, cârpe efectiv în mijlocul casei, zburase în 
dormitor să se schimbe. 

— De ce nu? se mirase sincer Mugurel, răspunzând 
nedumeririi ei căpiate. De ce nu, dacă asta au chef să facă? 

— De acord, dar întâi îţi termini treaba şi pe urmă te 
bălăreşti, observase cam uscat fiica lui loan Mărcuş. 

— Unde scrie chestia asta? 

— 'Toate la timpul lor. 

— Care timp? Cine-l stabileşte? Ce-i aia timp? 

În curând, Dana avea să înţeleagă pe propria piele că 
realmente, în mentalitatea întregii familii Tomulescu, timpul 
nu constituia decât o simplă convenţie, o superstiție de care 
nu înțelegeau să se lase terorizaţi. Făceau ce pofteau cu 
timpul lor, deci îl stăpâneau, nu acceptau să fie stăpâniţi. 

Mult mai târziu, privind retro, Mugurel avea să conchidă 
că în relaţia lor funcţionase dur şi concret fatalitatea. 

După negocieri şi pertractări zgomotoase cu părinţii, 
deviind nu o dată în adevărate scandaluri, tinerii căzură de 
acord să facă nunta abia în noiembrie. Argumentul 
hotărâtor veni, în mod neaşteptat, chiar din partea soţilor 
Tomulescu, spre uşurarea colonelului, care „spera“ că în 
câteva luni se pot întâmpla multe. Vorba aia, moare 
sultanul, se schimbă căpitanul... Pentru mai toţi tinerii care 
vor să se căsătorească, problema cea mai anevoioasă, 
vitală, obstacol serios în calea legalizării unei fericiri, o 
constituie casa. Ori aici, lomuleştii veniseră cu o propunere 
interesantă a cărei traducere în fapt însă, presupunea un 


necesar de timp. Casa în care locuiau, aparţinând de câteva 
generaţii familiei, era veche, dar solidă şi sănătoasă, cu 
ziduri groase, ca de cetate, aşa cum se construia odinioară, 
nefuncţională desigur, permiţând, însă, modificări 
substanţiale. Acestea anvizajau în primul rând demisolul 
unde în prezent se afla pivniţa, o hrubă uriaşă care se putea 
transforma lesne într-un apartament spaţios de două 
camere cu baie. Aici ar fi urmat să locuiască decent 
Mugurel şi Dana, cel puţin un timp, până ce vor fi fost în 
stare să-şi înfiripe un cămin pe placul lor. Determinant era 
şi amănuntul că ferestrele demisolului respectiv, dând în 
grădină şi nu în stradă, locatarii erau scutiţi de priveliştea 
oferită de picioarele a mii de pietoni. Propunerea era prea 
ispititoare ca să poată fi refuzată, iar doamna lomulescu 
exulta la gândul că, deşi separați, îşi va vedea zilnic băiatul 
şi-l va putea ocroti în continuare. 

Doamna Mărcuş admise că merge ca soluţie provizorie, 
fără să-şi exprime însă şi rezervele. Bucătăria rămânea 
comună, bucătăria unde cu predilecție soacra şi nora au a 
se înfrunta - gusturi, mentalitate, „şcoală“ distincte: una îşi 
închipuie că le ştie pe toate, cealaltă vrea să le facă pe toate 
după capul ei... 

Plini de energie şi senini ca de obicei, Tomuleştii se 
puseră pe treabă. 

Cum intenționau diverse transformări şi în restul casei, 
hotărâră ca lucrările să meargă în paralel. Chiar dacă 
deranjul e mai mare, cel puţin scapi de o grijă, nu desfaci 
casa de două ori, ai de-a face cu aceeaşi meşteri şi revine 
mult mai ieftin. Şi doamna Tomulescu îşi aminti înveselită de 
„pojarul copiilor“. Când Mugurel se îmbolnăvise, medicul o 
sfătuise să-i culce pe băieţi în acelaşi pat, adică să-l 
molipsească şi pe Crişan. De pojar nu scapă nimeni, în 
schimb ea scăpa de belele dintr-un foc... 

— Situaţiile sunt similare, nu găsiţi? 

Colonelul Mărcuş ridică o sprânceană, asociaţia părându- 
i-se cel puţin năstruşnică, dar tot ce făceau oamenii ăştia 


era într-o ureche. În cele din urmă, ideea nu se dovedi chiar 
atât de strălucitoare căci, toată casa fiind dată peste cap, 
şantier de lucru unde nimic nu rămăsese la locul său, băieţii 
nu mai aveau condiţii de învăţat, se băteau pe planşetă, îşi 
confundau lucrările, trusele, ce mai? Balamuc! Cum însă 
chestiunea demarase, trebuia găsită o soluţie ad-hoc şi 
recurseră la cea mai simplă. Crişan se va muta la un coleg 
ai cărui părinţi nu se împotriveau să-l găzduiască, iar 
Mugurel, la cămin. Acasă rămâneau doar soţii Tomulescu. 

Deşi îndrăgostit până peste urechi, Mugurel nu scăpase 
de năravul străbun. Se îndreptase mult şi făcea în 
continuare eforturi apreciabile să fie  condiţional. 
Remarcase cât de mult o irita pe Dana orice abatere de la 
program sau o oră stabilită şi ultima lui intenţie ar fi fost s-o 
supere. 

Totuşi, gândea uneori descumpănit, i se părea absurd 
câtă importanţă putea să acorde Dana unor fleacuri, nu 
înţelegea în ruptul capului de ce se învineţea de mânie, 
anunţând-o de pildă că, în loc să se ducă la teatru, unde n-a 
mai găsit bilete, se duc la un coleg care dă o mică 
petrecere?! În fond, tot împreună sunt şi asta-i cel mai 
important. Sau aproape izbucnea în plâns, tot de furie, când 
întârzia şi el, acolo, un cincisprezece-douăzeci de minute! 
Aştepta în ploaie? În viscol? Nu, pe canapea, cu o revistă în 
mână sau la televizor. Şi iar, de ce atâta dramă pentru că 
uitase să-i aducă o carte care nici măcar nu o interesa pe 
ea, ci pe o prietenă? 

— De ce ai promis? De ce nu te poţi ţine de cuvânt? Îmi 
plesneşte obrazul de ruşine faţă de fata asta, pe mine mă 
crede nesimţită şi neserioasă! 

Din nefericire, Dana vedea în toate acestea lipsă de 
respect, nepăsare şi, inevitabil, lipsă de dragoste. „Dacă nu 
mă iubeşti, cel puţin spune-mi-o şi te las în pace!“ După 
care lui Mugurel îi trebuia o seară întreagă, greblându-şi 
creierii după argumente, ca s-o convingă cât de mult o 
iubeşte. Se întorcea la cămin stors ca o cârpă şi cu dureri 


de cap. Colegii - patru băieţi din acelaşi an - se îndesau cu 
sfaturile, fiecare după cum îl ducea mintea: 

— Eu, în locul tău, m-aş tira! Nu sunteţi făcuţi unul 
pentru celălalt... 

— Nu pot renunţa la ea. Fac eforturi să mă schimb... 

— Când or da scaieţii lână! Băi, Mugurele, în trei ani de 
facultate, nu ţin minte un singur curs sau seminar la care să 
fi venit la fix! 

— Şi ce, s-a prăbuşit cerul?! 

— Uite că pentru unii se prăbuşeşte! 

— Mai daţi-o dracului! izbucnea tocilarul din grup, 
trântind manualul pe masă. Nu mă pot concentra! Uite care 
era problema lui Peşte! Amurezul întârzie şi amureza face 
alergie! 

— Şi ăsta are dreptate! se hlizeau ceilalţi. 

Dana se gândi că, deşi mai era vreme destulă până la 
nuntă, să înceapă totuşi turneul vizitelor de protocol, 
pentru a da ocazia rudelor şi prietenilor să-l cunoască pe 
Mugurel. „N-are rost să le înghesuim pe toate în ultima 
săptămână, când n-o să ne vedem capul de treabă. Cum 
spune chinezul, de nuntă şi de moarte, omul nu-i niciodată 
gata!...“ 

Mugurel n-avea nimic împotrivă. Era o fire sociabilă, se 
conecta la orice situaţie, străinii nu-l intimidau. lar pentru 
ca vizitele să constituie un succes, Dana îi făcea în prealabil 
câte un instructaj temeinic,  avertizându-l asupra 
slăbiciunilor gazdei, dădăcindu-l cum să se comporte. Îi 
atrase atenţia în mod deosebit asupra lui unchiu' Nae, unde 
stabiliseră să meargă a doua zi: 

— E fratele mai mare al lui tata şi are o influenţă 
extraordinară asupra lui. Cât îl vezi pe tata de autoritar şi... 
abrupt, nu-i iese din cuvânt!... Nu, Nae nu-i în armată, da'i 
milităros ca un prusac. I se spune Bismark şi la serviciu şi în 
familie! Să vezi la ei acasă instrucţie, ordine şi disciplină!... 
Pui costum şi cravată, îi dai dreptate în tot ce spune şi, te 


conjur Mugurel, ai grijă să nu întârziem nici un minut! Jură- 
mi! 

Vederea era aranjată pentru ora 7 seara, la 6.20 fix 
trebuia s-o ia de acasă pe Dana. Mugurel sosi la cămin 
imediat după prânz. Îşi pregăti costumul albastru petrol 
periindu-l bine şi, lăsându-l agăţat de uşa dulapului, alese 
cravata, puse butonii la cămaşă. Colegii de cameră îl 
urmăreau cu priviri sarcastice şi garagaţa specifică 
împrejurării: 

— Deci pentru azi - ziua cea mare?! 

— Fii atent, nu uita să te speli pe picioare! 

— De ce? S-a spălat de Paşte, până la Revelion mai e! 

— Başca, polarizează toate muştele din zonă! 

— Degeaba faceţi voi mişto, râse Mugurel, sunteţi 
invidioşi! 

— Du-te, mă, şi te culcă! 

— Chiar asta am să şi fac! 

Potrivi deşteptătorul să sune la ora 5, luându-şi astfel 
toate marjele de siguranţă, căci toaleta şi drumul până la 
Dana nu-i luau mai mult de patruzeci şi cinci de minute. Se 
punea însă la adăpost de orice accident şi ca să fie şi mai 
sigur, îi rugă pe băieţi înainte de a-şi trage pledul peste cap: 

— Mă, dacă vedeţi că nu mă trezesc, zgâlţâiţi-mă, 
aruncaţi-mi în cap o găleată cu apă, daţi-mi foc, orice, dar 
nu mă lăsaţi să dorm! 

— Eşti convocat la Biroul Oval? 

— Mai nasol, la unchiu' Nae, şi ăsta cică-i âl mai ciufut 
ghiuj din judeţul Ilfov! Dacă întârzii un minut, mă haleşte 
Dana! 

Fără zgâlţăâială, apă sau foc, Mugurel sări din pat la 
primul semnal al ceasornicului. Se rase încă o dată, se 
pieptănă, ceea ce nu prea obişnuia, mulţumindu-se în 
genere să-şi treacă doar degetele prin părul scurt, şi, spre 
satisfacția lui, văzând aici un semn bun, reuşi din prima să- 
şi potrivească nodul cravatei. Era mulţumit de el însuşi şi, 
cu un smile strălucitor, luă o poză de fotomodel: 


— Ei, ragazii, ce părere aveţi? 

— Eşti al naibii de fercheş! 

— Ca un poponar care se însoară! 

— lar pe mireasă o cheamă Costică! 

Mugurel îi salută din mers şi ieşi în pas gimnastic. Auzi în 
urma lui un hohot fabulos de râs. Ei, şi? De ce nu s-ar distra 
şi băieţii?! 

Pe urmă, nu mai înţelese nimic. Sosi la Dana gâfâind de 
fericire şi cu un avans de zece minute. Întâi surprins, apoi 
uluit şi în cele din urmă perplex, găsi o casă pustie. Nimeni 
nu răspundea la sonerie, peste tot, ferestre întunecate. 
Apelurile pe celular sunau în gol şi nici pe postul fix nu avu 
mai mult noroc. Din nefericire, nu cunoştea adresa exactă a 
lui unchiu' Nae şi, după nenumărate tentative zadarnice, se 
întoarse intrigat şi pleoştit la cămin. Era atât de vizibil 
nefericit, încât băieţii nu îndrăzniră să se avânte în vreun 
comentariu. Abia a doua zi spre seară, colonelul Mărcuş- 
Sperie-Lume, uns drept purtător de cuvânt la familiei, 
catadixi să-l lămurească. Dacă şi-a pus cumva în minte să-şi 
bată joc de cineva, a greşit persoana, şi dacă Mugur mai 
perseverează şi nu lasă fata în pace, va avea motive să fie 
trist! Trânti receptorul, şi Mugurel, aflat la celălalt capăt al 
firului, ar fi pariat că - l-a făcut ţăndări. Mugurel însă tot nu 
era lămurit, realmente nu înţelegea nimic şi începu să facă 
investigaţii. Misterul i-l dezlegă Luci, cea mai apropiată 
prietenă a Danei. 

— Fie vorba între noi, ai procedat ca un porc! Oricine ar 
fi gândit la fel, îşi bate joc de mine! Adică, te imploră să nu 
întârzii un minut şi tu întârzii o oră, pe ceas! 

O oră?! Da, o oră! Colegii îi mărturisiră în cele din urmă 
că, după ce se culcase, dăduseră toate ceasurile cu o oră 
înapoi. Deci deşteptătorul lui Mugurel sunase cu un ceas 
mai târziu. „Li se păruse o farsă amuzantă, abia acum 
realizau cât a fost de tâmpită, le pare rău, sunt gata să 
depună mărturie în faţa Danei...“ 


Îl iertă greu, după mai multe şedinţe de lacrimi, 
disculpări susţinute de declaraţiile colegilor, promisiuni şi 
jurăminte înflăcărate emise în genunchi. Urmă o perioadă 
pastelată în care Mugurel, terorizat de Greenwich, dădu 
semne certe de îndreptare. Se împlinea o lună de când se 
împăcaseră şi nu mai înregistrase nici o abatere. Dana 
exulta - „vezi că învăţul are şi dezvăţ, educaţia 
iresponsabilă de acasă a fost de vină“ - dar colonelul era 
mai sceptic: 

— S-o crezi tu că l-ai învăţat minte, cu firea nu te pui! L-ai 
speriat, că-i îndrăgostit lulea şi nu-ţi iese din cuvânt, dar să 
vezi tu când i-o mai trece din fierbinţeală! Natura omului e 
afurisită, ţâşneşte la suprafaţă ca untdelemnul... 

Ca orice tânără, Dana visa să fie cea mai frumoasă 
mireasă, îşi dorea o verighetă superbă, unică, fiindcă 
„înţelegi, e ceva pentru toată viaţa“. Prin cunoştinţe, 
verighetele fură comandate în Italia, dar, spre necazul 
tinerilor, se dovediră prea mici. Cum Danei îi plăcea 
extraordinar modelul, iar timp şi răbdare pentru altă 
comandă nu mai aveau, le dădu la lărgit unui bijutier în 
vârstă, care-şi deschisese o mică giuvaergerie. Ca mulţi 
privatizaţi, bătrânul lucra în toate cele şapte zile ale 
săptămânii şi aşa se întâmplă ca termenul fixat pentru 
ridicare să cadă într-o duminică. O duminică superbă, de 
început de octombrie, de debut de toamnă fastuoasă, aşa 
cum Danei i se părea că încă nu mai trăise. Contemplând de 
la fereastră arpegiile sângeriului şi aurului autumnal, 
reflectă că-i o zi cum nu se poate mai potrivită pentru 
inaugurarea costumului din stofă diplomat bleumarin, o 
dulceaţă de taioraş... şic, şic, şic de tot! Şi se simţi dintr- 
odată atât de fericită, nu zău, nu mai avea respiraţie, încât 
începu să-i fie frică. Prea era bine şi minunat! 

Duminica, lege bătută în cuie pentru familia colonelului 
Mărcuş, cele trei mese principale ale zilei se luau împreună. 
Se aflau la micul dejun, când Dana, din senin, anunţă: 

— Simt că plesnesc de fericire! 


Doamna Mărcuş rămase cu gura căscată de surpriză, în 
vreme ce sprânceana stângă a colonelului căută brusc 
nordul, cu vădită dezaprobare. Erau o familie de oameni 
eminamente serioşi, emoţiile mari se cenzurau şi, în orice 
caz, se exprimau cu decenţă, stările de exaltare manifeste 
fiind considerate impudice. 

— Mă bucur, rosti sec Mărcuş. Oare de aseară şi până 
acum, s-a întâmplat ceva despre care noi nu ştim? 

Dana, zâmbind ghiduş, muşcă zdravăn din felia de 
cozonac şi sorbi o gură de cafea cu lapte. 

— Oare nu poţi fii fericit, uite aşa, pur şi simplu? 

— Nu mi se pare serios să te joci cu termeni gravi, dar să 
spunem că pentru o singură dată, merge. 

Doamnei Mărcuş i se păru oportun să intervină, 
prevenind o altercaţie care plutea în aer: 

— Să-ţi mai tai o felie de cozonac, loane? 

Dana se rezemă cu mâinile de masă, depărtându-se cu 
scaun cu tot: 

— Săru'mâna, mă duc să mă îmbrac! La unşpe, vine 
Mugurel, azi sunt gata verighetele! 

În urma ei, maică-sa comentă: 

— E totuşi un copil... 

Bărbatu-său se mulţumi să mârâie ceva nedesluşit în 
barbă. Avea impresia că fata „se prostise“, de când intrase 
sub influenţa 'Tomuleştilor care, după judecata lui, erau toţi 
cam retardaţi. 

La douăsprezece fără douăzeci, Dana, gata îmbrăcată, 
năvăli pe uşa sufrageriei. Era toată o văpaie, ochii îi 
fulgerau de mânie: 

— Dacă mai vine, spuneţi-i că am terminat definitiv! Nici 
să nu îndrăznească să mă mai caute! Definitiv! urlă. Dacă 
într-o zi ca asta, când trebuia să luăm verighetele, când ştie 
cât le-am aşteptat... Definitiv! 

— O înţeleg, spuse doamna Mărcuş, o chestie din asta te 
scoate din sărite, dar poate că a intervenit ceva... S-a 
întâmplat ceva. 


Colonelul îşi prospectă cu scobitoarea premolarul cariat: 

— Fii liniştită, o să-l ierte şi de data aceasta. 

O oră! O oră de întârziere şi încă într-o zi atât de 
importantă! Crimă! Crasă bătaie de joc! Drept cine se ia? 
Nu i-a cerut palate, nu briliante, nu Jeep Grand Cherokee, 
nu bicepşi a la Don Dragon Wilson!!! Doar atât, 
punctualitate, elementară normă de bun simţ, dovadă de 
minim respect faţă de partener! Dar nu! Nu, nu şiiar nu! 
Nu se poate nici măcar atât! Din nou justificări, lacrimi, 
scuze, neatenţie şi nu rea intenţie: se schimbase fusul orar. 
La ora 12.00, Mugurel era convins că-i abia 11. 

Cine se apucă de renovat casa, ştie când începe, dar 
habar nu are când termină! Adevărat că se întinseseră mai 
mult decât îi ţinea plapoma, dar parcă te doare sufletul să 
laşi foişorul, chiar moţul casei la o adică, neprimenit şi 
nefăţuit, sau de izbelişte chioşcul din grădină! Şi dacă omul 
are zile, vara nu-i prea departe: „să vezi tu, mamă, ce bine 
o să vă pice să vă drăgăliţi pe răcoare, la o cafeluţă, ori să 
vă invitaţi prietenii la un din ăsta de se poartă acuma, la 
un... barbecue! Dar până la musafiri, suntem noi, familia, 
care vorba aia, de la ghiocei şi până dă bruma, putem 
mânca pe răcoare şi la aer curat...“ 

Aici, Dana îşi ţuguia buzele, prefigurând deja expresia de 
nemulţumire caracteristică a colonelului Mărcuş cu care 
avea să semene leit peste câţiva ani. Întâi, că nu concepea 
decât provizorie coexistenţa cu clanul Tomuleştilor şi chiar 
acest provizorat îl anvizaja cu prudenţă, încorsetat de 
reguli, strict delimitat. Dacă mama lui Mugurel visa la un 
colhoz cu bucătărie, mese, calendar, cheltuieli şi petreceri 
comune se înşela al naibii de trist! Comun va fi doar 
acoperişul şi încălzirea! Veni vorba de încălzire, pentru că 
se anunţa o iarnă dură. loate semnele o arătau: gutui 
multe, zăpadă de Sfântul Dumitru şi frig de Sfânta 
Paraschiva, pelinul crescuse înalt şi ţăranii ştiu ce spun... 
Ca dovadă, se aflau abia la mijloc de noiembrie şi gerul 
glazurase deja oraşul, apăruseră jalnicii ciorapi încălţaţi 


peste ghete (mai ales la babe) încercând să se 
împotrivească poleiului... Culmea ghinionului - ghinionul, 
dacă nu-şi atinge culmea, nu-i destul de ghinion - peste 
drum de cămin se deschisese încă din vară un şantier de 
construcţii. Ce se întâmplase exact, intenţie sau greşeală, se 
părea că nimeni nu ştia, cert era faptul că lucrătorii 
umblaseră la o conductă de gaze, iar de două zile, strada 
întreagă rămăsese fără căldură. După o noapte cumplită în 
care băieţii dormiseră în paltoane, bocanci şi cu mănuşi, 
căminul se goli, fiecare aciuându-se în funcţie de 
posibilităţi. 

— Unii au plecat acasă, în provincie, alţii s-au lipit la vreo 
cunoştinţă, Dinulescu şi lonaşcu - Mugurel începu să râdă - 
dorm în Gara de Nord. Cică nu-i chiar aşa de rău în sala de 
aşteptare, oricum peste zero grade. La cămin e sub, a 
îngheţat apa în pahar. 

— Nu găsesc nimic de râs, rosti Dana cu buzele încreţite 
de supărare. Nu poţi să te duci câteva zile la ai tăi? Chiar 
dacă nu-i prea comod... 

— Exclus! o întrerupse Mugurel. Doar dormitorul 
bătrânilor e locuibil şi amândoi sunt bolnavi. N-am chef să 
fac rost de o gripă. De fapt, au insistat să nu trecem pe 
acolo nici eu, nici frate-meu. 

— Inconştienţi! mârâi printre dinţi Dana, gândindu-se de 
fapt la alte păcate care făceau din lomuleşti o familie, 
„remarcabilă“. 

Era însă o fată plină de energie, practică, hotărâtă şi, ca 
de obicei, apucă taurul de coarne: 

— Gata, am terminat-o cu fredonatul! Mâine dimineaţă, la 
prima oră, mergem să ne facem analizele! 

Mugurel o privi uimit: 

— Nu văd legătura cu frigul de la cămin. 

— Te muţi la mine. Chiar de mâine! 

Mugurel simţi că-l ia cu fiori: 

— Cred că eşti într-o ureche! Îl vezi tu pe grandele 
Mărcuş acceptând - începu să-i imite tonul afectat şi cam pe 


nas - „o situaţie promiscuă în care fiica mea a fost târâtă de 
un june iresponsabil, jalnicul produs al unor părinţi 
descreieraţi?!“ Hai să fim serioşi, iubito, fără popă şi 
primar, taică-tu nu mă primeşte nici să-i fac parchetul! 

Fără voia ei, Dana începu să râdă. Îl imitase perfect, chiar 
şi textul improvizat semăna foarte bine cu speech-urile 
emise de colonel pe seama viitorului ginere sau al cuscrilor, 
şi pe care Mugur bineînţeles că nu le auzise vreodată. 

— Îi închidem gura cu analizele. Ai să dormi pe 
canapeaua din living, iar lor o să le dau cheia de la 
dormitorul meu pentru ca nu cumva „să ne treacă prin 
minte să ne ţinem de prostii...“ Rămâne deci stabilit! Mâine, 
la opt fix eşti la mine. Vezi să nu-ţi treacă ţie cumva prin 
minte să întârzii! 

Mugurel râse: 

— Îmi dai idei? Poţi paria pe ultimul tău leu că nu voi 
întârzia. 

„.„„Şi totuşi, întârzie. 

Înnoptase la cămin cu un coleg, alt „curajos“, şi, din 
cauza frigului pătrunzător, adormiseră târziu, abia spre 
dimineaţă. Se trezi îngheţat şi bezmetic având sentimentul 
că nu ştie pe ce lume se află. Afară era lumină, 
deşteptătorul arăta ora 5... 

— Nu poate fi 5 de nici o culoare, se bâlbâi înspăimântat. 
Dimineaţă ori seară, ar fi trebuit să fie întuneric. Cât e 
ceasul? 

Tot 5, se hlizi colegul, ridicându-şi manşeta. 

— Ce dracu se întâmplă?! Am pus rahatul ăla să sune! Tu 
l-ai auzit? 

— Tţ! 

Mugurel sări din pat, urlând: 

— Ce naiba se petrece?! Nimeni nu poate să-mi spună cât 
e ceasul? 

— Ba da, eu. E 10, adineauri au dat ora exactă la Radio. 

— Şi astea de ce arată 5? Simt că înnebunesc, care-i 
chestia?! 


Un rânjet lat despică obrazul celuilalt şi Mugurel se 
minună ca un idiot - uite ce putea să observe el în 
momentele acelea! - ce de dinţi poate să aibă individul. 
Vreo două mii! 

— Chestia e că de frig, au îngheţat ceasurile! 

— Du-te, bă... 

— Îţi place au ba, asta-i realitatea, amice! Uită-te la 
termometru, sunt minus 3 grade în cameră. S-au oprit toate 
ceasurile, al meu, deşteptătorul tău, ăla de pe coridor. 
Începu să râdă: Povesteşte-i cuiva că „era un frig la ăia de 
le-au îngheţat ceasurile!“. 

— Mai ales lui Bismark, şopti Mugurel prăbuşit. Ori mă 
bumbăceşte că-mi bat joc de el, ori dă un comunicat de 
presă că un nebun furios se plimbă liber pe străzile 
Capitalei. Cred că de data asta, am încurcat-o definitiv cu 
Dana... 

Din păcate, nu se înşela. Toate tentativele ulterioare de a 
o contacta cel puţin se izbiră de un categoric şi invariabil 
NU! Familia Mărcuş nu concepea să constituie subiectul 
unei crase bătăi de joc, insistenţele lui Mugurel erau 
amenințate cu Poliţia, iar, prin terţi, Dana argumentase 
suprem: „De ce nu îngheaţă şi ceasurile publice? Că-i în 
Siberia sau în Alaska, merg bine mersi şi la minus 45 de 
grade!“ 

După aproximativ un an de la cele întâmplate, într-o 
seară de primă-vară, Crişan, fratele mai mic al lui Mugurel, 
dădu buzna în chioşcul din grădină unde soţii Tomulescu se 
delectau cu o cafeluţă dulce, uitându-se la televizorul Sport: 

— Să vă zic o chestie! Poate că nu trebuie să i-o spunem 
lui Mugurel, dar Dana s-a măritat! 

— Nu mă-nnebuni! comentă maică-sa, care se topea după 
senzaţional. Pe cine a luat? 

Tomulescu Senior pronostică spiritual: 

— Pariez că un... ceasornicar! 

— Eşti pe aproape! Tipu-i cheferist, şef de gară la Feteşti. 

— Extraordinar! se prăpădi cu firea Tomuleasca. 


— Păi ce, o trezi bărbatu-său, te pui cu fatalitatea? 

Mugurel supravieţui evenimentului. Se căsători ceva mai 
târziu cu o fată cumsecade care întârzia în fiecare zi la 
serviciu şi pierdea două trenuri din patru. Se zvoneşte că ar 
fi fericiţi. 


Notă lămurind eventualele nedumeriri ale cititorilor: 


Povestea ceasurilor care au îngheţat e strict autentică; 
mi s-a întâmplat chiar mie în 1986, când se lucra la 
ridicarea unui bloc din capătul străzii unde locuiesc. Am 
rămas circa trei săptămâni fără căldură, caloriferele s-au 
spart şi, la minus 3 grade, două pendule, un deşteptător şi 
ceasurile brățară s-au oprit. Şi-au revenit de la sine îndată 
ce temperatura din casă s-a normalizat. M-am întrebat, ca 
şi Dana, de ce nu îngheaţă şi ceasurile publice sau ce se 
petrece de pildă la Novosibirsk, unde gerurile ating şi 
minus 60 de grade? Cum se descurcă poporul frate 
siberian? Umblă cu cocoşii în sacoşă?! Mi s-a explicat ceva 
legat de contractarea metalelor care intră în maşinărie (?), 
că materialul folosit diferă în funcţie de circumstanţele 
unde ornicul cu pricina urmează să se manifeste. 


SOSIA 


Dacă stăteai să te gândeşti bine, fuseseră toată viaţa 
mai apropiate decât două surori. Se ştiau din şcoala 
primară,  urmaseră împreună liceul la Câmpulung 
Moldovenesc, oraşul de baştină, şi aceeaşi facultate, ISEP- 
ul, cum i se zicea pe atunci, la Bucureşti. Se căsătoriseră în 
acelaşi an, luând bărbaţi asemănători: cumsecade, 
gospodari şi familişti, inşi care nu se iluzionau în legătură 
cu importanţa trecerii lor prin viaţă, ceea ce însă nu-i făcea 
mai puţin fericiţi. Ele însele, Lia şi Jeni, se asemănau ca 
tipologie până la confuzie, iar trecerea timpului atenuase 
Chiar micile diferenţe care existaseră odinioară. Azi, se 
căţărau spre şaptezeci de ani, două răţişoare durdulii, 
nostime cândva, cu permanentul creţ şi roşcaliu (din 
plante!) al tuturor foliculinistelor de vârstă medie şi mai 
avansată. Găteau gustos, „aşa cum apucaseră ele la mama, 
în Moldova“, mâncau vârtos, trăgeau, aşa, de fason, câte o 
ţigară la o cafeluţă dulce, dulce şi se dădeau în vânt după 
petţii. 

Singurul motiv care le adumbrise viaţa molcomă, zeci de 
calendare fără accidente, cu excepţia inevitabilelor 
morminte dragi punctând orice itinerar pe astă lume, îl 
constituise faptul că amândouă avuseseră doar câte un 
singur copil şi ăia de acelaşi sex, recte băieţi. Straşnic le-ar 
mai fi plăcut să se încuscrească, ar fi fost aşa, ca o 
apoteoză, un corolar al prieteniei lor unice. Ca să nu mai 
vorbim de celelalte! Ştii pe mâna cui îţi intră copilul, din ce 


familie s-a fost iscat, un ginere sau o noră crescuţi sub ochii 
tăi parcă ţi-s mai dragi. 

Dar aşa s-au fost tăiat cărţile şi nimeni nu poate clinti nici 
cu un pai peste ce i-a fost scris. Când le-a venit vremea, 
băieţii s-au însurat; după capul lor, bineînţeles, şi nu al 
„babacilor“. Ştefan al Liei, s-a dus şi dus a fost, după o 
olteancă aprigă, iute ca ardeiul, care nu înţelegea să-şi 
împartă bărbatul cu nimeni şi mai ales cu soacra, aşa că-l 
cărase după ea la Craiova. Nici Jeni n-o nimerise mai bine 
cu noră-sa. O pricopsise Doru cu o lungană sălcie, fără 
vlagă, ziceai că tot doarme pe ea, în schimb, nazuri şi ifose 
cât Vlaşca şi Teleormanul! Îi tot dădea zor cu ce-a pomenit 
„la noi acasă“, de parcă ta'su ar fi fost singurul profesor 
universitar din România, iar Jeni cu al ei ar fi venit de la 
împins vagoane! 

Lia încerca s-o îmblânzească şi mai turna din cafeaua 
păstrată caldă: 

— Mie în locul tău, nici nu mi-ar păsa. Dacă ei se înţeleg 
şi Doru e fericit, nimic nu mai are importanţă. 

— Fericit pe dracu'! Dropia porunceşte şi dobitocul nici 
nu crâcneşte! 

Lia surâse cu apropou: 

— Că parcă Gogu a crâcnit mult dinaintea ta! 

— Ba pardon! sări Jeni friptă. Nu se compară situaţiile! 
Întâi, că eu nu mi-am bătut joc de Gogu, nu l-am tratat ca 
pe şerbii de pe moşia răsbunică-sii, cum se făleşte dropia că 
au avut, nu i-am pretins mai mult decât a putut să-mi dea! 

— Aşa-i, cedă Lia, ai dreptate... 

Amândouă aveau tensiune, discutaseră despre aceleaşi 
lucruri în nenumărate rânduri, situaţia nu putea fi 
schimbată. La ce să se mai zgândăre? Şi la o urmă, Doru 
era demnul urmaş al părinţilor lui, oameni cumsecade şi 
blânzi care nu s-ar aşeza pe scaunul altuia. Nu te uita la 
Jeni, mai mult gura de ea, altfel duioasă şi iubitoare, 
plângea ca bleaga la telenovele. Dar cine a văzut soacră să 
se dea în vânt după nurori şi aia care o face e mai mult 


şmecheră, ştie că şoaptele de sub plapumă se aud mai abitir 
decât orice tânguit de mamă. Atunci la ce să te mai vaiţi, 
dacă nu te ascultă nimeni? Parcă Ştefan al ei e mai breaz? 
Dar vezi, că tot răul are şi un bine. O doare depărtarea, o 
doboară dorul, în schimb, e scutită de multe necazuri. Nu-i 
are sub ochii ei, nu ştie ce zile fripte îi face afurisita de 
olteancă lui fecioru-său şi vorba aia, ce nu se vede şi nu se 
cunoaşte, nu se fluieră. 

Pe urmă, a mai intervenit şi deprinderea. S-a obişnuit în 
treizeci de ani să-l vadă pe Ştefan doar când are delegaţii în 
Bucureşti si să-l audă la telefon de Paşte, Crăciun şi 
aniversările de familie. lelefoane scurte, pentru că 
olteanca-i zgârcită şi, după chiar vorbele ei, simte fiecare 
impuls consumat ca pe un cuţit în inimă. Şi Lia se tot 
întreabă cum de Stefan care a crescut într-o casă ca a lor, 
în care plăcerea gospodinei e să înşire masă îmbelşugată 
pentru oaspeţi, conformându-se preceptului moştenit din 
bătrâni, că-i o ruşine să întorci platourile goale în bucătărie, 
înseamnă că n-au fost merinde îndeajuns, se minunează Lia 
cum s-a adaptat fiu-său la regimul de calicenie calificată 
instituit de olteancă?! Păi, n-o să uite o viaţă ce bucate 
izbutise noră-sa dintr-un singur kilogram de carne, pentru 
şapte inşi! 

— „Auzi tu! i se confesa consternată lui Jeni, retrăind, cu 
obrajii aprinşi, perplexitatea momentului. 

Numai ce se întorsese de la Craiova şi, fără să mai 
despacheteze, pusese mâna pe telefon. 

— Să tot trăieşti că ai de ce te minuna! Eram, vasăzică, 
şapte inşi la masă. Mă-sa cu ta-su, cuscrii adică, pe urmă eu 
cu al meu, Ştefan cu ostrogota cum ar veni gazdele, başca 
Doina, fetiţa. Câtă carne crezi că a pus la bătaie? 

Jeni râse, ridicând din umeri: 

— Nu încerc să ghicesc de vreme ce tu abia aştepţi să mi- 
o spui. 

— Un kilogram! ţipă sufocată Lia, un singur kilogram din 
care a născocit patru feluri. Ciorbă cu şapte perişoare 


numărate... 

— Ei hai, că le mai înfloreşti şi tu... 

— Jur pe capul lui Ştefan! Şapte perişoare numărate, 
şapte sarmale - o unghie de carne acolo, într-un cearşaf de 
varză -, şapte chifteluţe (nasturii de la paltonul tău sunt mai 
mari), şapte ardeiaşi umpluţi. 

— La ce mai pui aragazul să duduie? se miră Jeni. 

— Aia ziceam şi eu. O întreb, „bine, mamă, dar ce te faci 
dacă mai pofteşte careva vreo chiftea sau o sărmăluţă?“ 
Vrăjmaşa, c-altfel nu pot să-i spun, se uită cruciş la mine. 
Când se oţărăşte, i se împletesc ochii dracu” ştie de ce, n-am 
mai pomenit, şi dă din fund... Zice către mine: „Ba, să 
poftească să nu mai poftească! Eu nu chem oamenii la mine 
de înfometați! Care are bun-simţ se satură la el acasă, nu 
vine să dea cu aspiratorul la masa altuia...“ „De, mamă“, 
Zic, „aşa o fi obiceiul pe aici, noi am apucat altfel!... Trebuia, 
pesemne, să ne aducem merinde în traistă, ca la picnic.“ 

— Aha! râse Jeni, şi ziceai de mine că nu pot să-mi ţin 
gura. [i-ai lăsat barem loc de bună ziua? 

— Aşi, are pielea groasă, n-o înţepi nici cu grebla! 
Oricum, nu-i dă mâna să se certe. Peste două zile pleacă, ea 
şi Ştefan, în străinătate şi n-au cui o lăsa pe Doina, fin'că mă 
înţelegi, cuscra e anemică, abia de-şi spală singură chiloţii, 
nu se poate împovăra cu grija fetei care-i prea copilă ca să 
se poată descurca singură, ştrengăriţă şi zburdalnică. 

Măcar de ar fi fost zburdalnică! Era blajină ca oaia, 
tăcută ca un pian fără măruntaie. Fără s-o mărturisească, 
Lia ar fi preferat în sinea ei ca fata să-i fi semănat oltencii, 
mai pregătită pentru viaţă. Din păcate, se izbise lui Ştefan. 
În orice căsnicie, spun moldovenii, există un bou şi o belea. 
Doina părea predestinată să fie boul... 

Era o fată cu trăsături incerte, blondalie, cu ochi fără 
gene şi fără nimic caracteristic. Nici o însuşire de soi în 
afara unui izbitor aer de candoare, dar nici un defect mare, 
remarcabil. Genul de fată despre care femeile lucide şi cu 
experienţă din familie afirmă că trebuie să se mărite 


repede, înainte de a li se fi evaporat aerul de prospeţime 
specific primei tinereţi. Fusese un copil bun, docil, elevă 
mijlocie, apoi studentă de acelaşi nivel, care nu crease 
probleme părinţilor. Se achita din toate punctele de vedere, 
dar nu strălucea prin nimic, mulţumindu-se să se strecoare 
prin viaţă neobservată şi parcă tot pe lângă ziduri, în 
aşteptarea „destinului“, care nu se ivea. 

Lia constata cu îngrijorare că fata împlinise treizeci de 
ani şi nu avusese nici o legătură. De nici un fel, serioasă sau 
aventură. Când o căutai o găseai acasă, ditamai inginera 
petrecea revelioanele cu părinţii la televizor şi tot cu ei 
pleca vara prin diferite staţiuni. Jeni îşi compătimea sincer 
prietena: 

— Nu-i cazul să disperi. Chiar dacă nu-i o cadră, urâtă nu 
e, are o diplomă şi serviciu bunicel, nici zestrea nu-i de colo. 
Aia e, i-a venit timpul, dar nu şi ceasul. O să vină şi ăla, 
trebuie doar să ai răbdare, când te gândeşti, nu-i lipseşte 
NIMIC. 

Lia dădea din cap, sceptică. Ea ştia ce-i lipsea Doinei. 
Acel inefabil ceva, care, dincolo şi indiferent de geometria 
feţei şi a trupului, atrage ca mierea şi reţine cu lanţuri. Un 
ceva magic care transformă subiectul în vedetă, viaţa 
împărțind femeile în două categorii: norocoasele cu câte 
zece trubaduri la picioare, neştiind între care să aleagă, şi 
nefericitele fără nici un suspinător, seara având de optat 
între televizor şi integrame. 

Apoi, dintr-o dată, în ceața care se îndesa pe zi ce trece, 
începu să licărească o steluţă. Firma unde lucra Doina 
deschise o sucursală la Bucureşti. I se oferi un post şi un 
salariu interesante, o locuinţă corespunzătoare. În mai 
puţin de o săptămână, Doina deveni cetăţean al Capitalei. 

Ei, îşi spunea Lia cu satisfacţie şi plină de speranţă, când 
omul schimbă locul, schimbă şi norocul. Pe urmă, alte 
posibilităţi oferă Capitala, ai de unde alege, mai multe 
ocazii să faci cunoştinţe, mondenităţile se ţin lanţ, înveţi să 
te îmbraci şi tot felul de fiţe. Însufleţită şi îmbătată de 


nădejdi, Lia gândea de parcă Craiova ar fi fost Dolhasca, iar 
bucureştenii abia aşteptau să facă din Doina un star cu 
prezenţă abonată la VIP De parcă la Bucureşti ar fi 
funcţionat alte norme, iar acel ceva ce-i lipsea Doinei la 
Craiova, în Capitală nu conta sau putea fi înlocuit cu „fiţele“ 
pe care fata avea să le deprindă mintenaş. 

Când dădu însă cu ochii de Doina, pe care n-o văzuse în 
ultimii ani, entuziasmul ei se topi instantaneu, luând liftul 
spre subsol. Se simţea de-a dreptul consternată. Se aştepta 
la un aer provincial, dar nepoată-sa bătea toate recordurile. 
Pieptănată aiurea (permanent tip Wella şi un cârlionţ „şic“ 
pe frunte), rochie asimetrică şi complicată semnată 
inconfundabil de Tanţi Singer, croitoreasa de la scara 
cealaltă, şi gentuţă portofelaş pe umăr, Doina putea trece 
cel mult bibliotecară într-o comună mai răsărită. 

Dar Lia îşi depăşi cu curaj starea de spirit. Toate acestea 
sunt fleacuri care pot fi surmontate, nimic nu e de 
neîndreptat. Lia îşi suflecă mânecile şi se apucă să îndrepte. 
O duse la coafor, la Arta Modei, la cosmeticiană. Punct 
câştigat, fata avea o siluetă bună, nasul mic şi ovalul feţei 
fără cusur. Aici se putea lucra, se putea scoate ceva. Şi, de 
astă dată, spre binele ei, era docilă, dornică să se 
autodepăşească şi avea încredere în bunică-sa. 

Strategia Liei dădu rezultate şi spre satisfacția ei, Doina 
se transforma văzând cu ochii. Trecuseră doar câteva 
săptămâni de „travaliu“ când, repezită într-un week-end la 
Craiova, avu surpriza să constate că oamenii n-o mai 
recunosc. Nu devenise o frumuseţe, dar, cel puţin, pierduse 
aerul provincial şi stângaci, se identifica perfect cu tinerele 
din generaţia ei, nu mai semăna a ţurcană plebee rătăcită 
printre gazele. Chiar şi olteanca de mă-sa se văzu silită să 
recunoască: „pe bătrână o taie capul la prostii din ăştia 
frivole şi se vede că şi-a dat silinţa...“ Se abţinu însă s-o 
felicite, ba se grăbi să-i îndese un ghimpe, cum că fie-sa ar 
fi luat un aer de curvă. Lia însă îşi cunoştea nora şi citi 


limpede reuşita care se ascundea în spatele cuvintelor de 
Teproş. 

Succesul dă curaj, generează idei, înaripează imaginaţia. 
Continuând să migălească la desăvârşirea noii înfăţişări a 
Doinei (aerobică, lecţii de dans modern, abonament la 
piscină etc.), se simţi într-o bună dimineaţă trăsnită de un 
gând despre care se mira că n-o pălise mai demult. Ani de-a 
rândul, ea şi Jeni se necăjiseră că soarta le hiritisise pe 
amândouă cu băieţi, ratând finalul apoteotic al prieteniei lor 
- încuscrirea. Dar ce nu izbutiseră ele prin propriii lor copii 
puteau izbândi prin nepoți. Doru şi cu lungana lui de viţă 
universitară îl aveau pe Bogdan. Doina şi Bogdan! La o 
adică, de ce nu? Era atât de încântată de idee, încât scoase 
tocana de pe foc şi se repezi într-un suflet la Jeni. 

Ideea o cuceri pe Jeni din prima clipă, dar era prea lucidă 
ca să se îmbete cu nădejdi deşarte. Deşarte, pentru că îşi 
cunoştea binişorel podoaba de nepot. 

Lia o privi îngrijorată. Păi, decât s-o chivernisească pe 
Doina cu cine ştie ce pramatie, mai bine rămâne în bătătura 
ei şi aşteaptă întâmplare mai norocoasă. 

— Ho, o domoli Jeni, ce te sperii aşa? N-am spus că-i 
Omul Negru. Doar că are ţăcănelile lui. 

Lia îşi aprinse o ţigară, avându-l înaintea ochilor pe 
Bogdan. Era frumuşel, dar nu să pice, cu ceva de dansator 
în silueta fină. Silueta maică-sii, însă cu o graţie pe care 
aceasta, mai ales şleampătă, n-o avea. Cam de aceeaşi 
vârstă cu Doina, făcuse Politehnica. Nu profesa, 
descoperindu-şi talente de om de afaceri. 

— Nu-i băiat rău, insistă Jeni, nu-i golan, e muncitor, 
chiar prea muncitor, dar şi scoate un ban frumos, are mână 
largă, totdeauna foarte atent... 

— Mi-ai pictat o poză de băiat, o întrerupse Lia. Care-i 
baiul atunci? 

— Ţi-am zis, are fluturi în cap. Nu-i place nici o fată. 

Lia se înecă: 

— Homosexual? 


— Ducă-se pe pustii! Eşti nebună de-a binelea! I-a intrat 
în cap că nu poate iubi şi în consecinţă, nu se poate însura 
decât cu un star de cinema. 

— Cum ar fi Thalia de la telenovelă? Sau Andrea del 
Boca? Atunci chiar că e nebun! Cum ajunge la ele? Apucă 
măcar să le zică bună-ziua? 

Jeni dădu sâcâită din mână şi se repezi în bucătărie, de 
unde începuse să miroasă a ars. 

— Stai un moment să sting focul. M-am trezit de 
dimineaţă cu un gust de papricaş, ceva nespus! Rămâi cu 
noi la dejun, acuşi pică şi Gogu. Lia se luă după ea şi rămase 
rezemată de pragul uşii: 

— Spun drept că n-aveam de gând, am lăsat acasă totul 
vraişte, dar mi-ai făcut şi mie poftă de papricaş... 

Aşa fuseseră ele dintotdeauna şi, într-o vreme, pe când 
mai locuiau în acelaşi imobil, veneau una la alta cu cratiţe şi 
oale acoperite, familiile ospătându-se din aceleaşi merinde. 
Din păcate, locuinţele nu erau prea comode, fuseseră silite 
să se mute, iar ceea ce le convenea fiecăreia marcase o 
distanţă care curmase obiceiul aproape zilnic. 

— Şi zi, nepotu-tău vrea musai vedetă de Hollywood! 

— Nici chiar aşa, respinse Jeni turnând cu dichis cafeaua. 
Atâta îl duce capul ca să-şi dea seama că nu se uită una din 
alea la el, dar vrea o fată care să semene perfect cu o stea 
sau alta. Cum a fost pe vremea noastră ziarista aia, am uitat 
cum 0 cheamă, ziceai că-i geamănă cu Brigitte Bardot, sau 
Cici, colegă de grupă cu noi, jurai că-i Maria Falix! Ei, aşa 
ceva vrea şi Bogdan. 

— El la ce s-a oprit? 

— Nu contează, sosie de star să fie! 

Lia se cruci: 

— Uite, de o trăsnaie ca asta chiar că n-am mai auzit! 

— De la Gogu i se trage, vreau să zic, familia lui. Nu ştii 
că în fiecare neam se cuibăreşte câte o sminteală? Ia-o pe 
soacră-mea! De la doişpe ani îi intrase în cap că nu se 
mărită decât cu un bărbat brunet, cu ochi albaştri. Şi a tot 


cercetat, până - l-a dibuit. A aşteptat până la treizeci şi cinci 
de ani, dar s-a măritat cu poza care i-a plăcut ei. 

Lia începu să râdă: 

— Şi Gogu, după ce „poză“ a umblat? 

Jeni răspunse cu naturaleţe: 

— După o răţuşcă, adică după mine. Jucăria lui preferată 
în copilărie a fost o răţişoară de cauciuc. 

— Vasăzică de aia îţi spune el Ţuşca... 

— Vezi bine, şi nu mă supăr. Rața e o vietate simpatică şi 
drăgălaşă. M-ar fi deranjat o „cămilă“, „babiţă“, „cioară“ 
sau „pupăză“. Dar astea sunt fleacuri, chestiunea e că nu 
văd cum o putem scoate la capăt cu Bogdan. Cum arată 
Doina, n-am văzut-o de când era şcolăriţă? 

Lia avansă prudent. 

— Se prezintă absolut onorabil. 

— Adică nu-i fascinantă, înţelese Jeni. 

— Nici vedetele de cinema nu sunt toate absolut 
răpitoare. Mi-ai spus că vrea doar asemănare. 

— Exact. 

— Nu văd raţiunea pentru care n-am putea face o 
tentativă. Să precizăm, înainte de toate, un amănunt! 
Bogdan are în momentul de faţă vreo legătură serioasă? Că 
nici aşa nu-mi convine, să intre Doiniţa peste altcineva, s-o 
scoată, la o adică, pe nefericită din cărţi. Decât noroc din 
ăsta, să te duci la altar păşind pe perne ude de lacrimi, mai 
bine lipsă! 

Jeni turnă peste papricaş o câniţă de apă cu un praf de 
Vegeta şi începu să râdă: 

— Aşa ai fost tu totdeauna, romanţioasă şi poetică. 

— Ba mi-e frică de Dumnezeu şi de blesteme! Şi am 
băgat de seamă că dacă ţi-e frică, te şi ajung! Cui nu-i pasă, 
indiferent de ticăloşie, trece peste toate, ca gâscă prin apă, 
fără să se ude, nu păţeşte nimic. 

— Fii pe pace, Bogdan n-are pe nimeni, în orice caz, 
NIMIC serios. 


— Atunci... rosti Lia cu ochi strălucitori, merită o 
tentativă! N-avem ce pierde, ci doar de câştigat! 

Jeni o privi curioasă şi amuzată în acelaşi timp: 

— La ce te gândeşti, „nebunatico”? 

— Să facem din Doina o sosie de star şi să i-o prezentăm 
lui Bogdan! 

Dintâi Jeni se cruci, după care se grăbi să umple două 
păhăruţe cu vişinată: 

— Cin-cin! Pentru succesul celei mai trăsnite combinaţii 
de care am auzit în viaţa mea! 


Chestiunea nu era tocmai simplă, şi Jeni, dotată cu o 
fantezie moderată (deci nulă, pentru că ori ai, ori nu ai), 
urmărea plină de interes acrobaţiile care se consumau în 
capul Liei. Descoperi abia acum, după decenii de prietenie, 
că ideile, în clipa în care le-a dat start, o bântuie non-stop, 
că ştie să le organizeze şi să le dea concreteţe. Încă un 
prilej de a reflecta cu amărăciune, câte talente nu s-au 
irosit în regimul comunist, topite în lipsa de diversitate 
ocupaţională! 

Lia stabili de la bun început că primul lor obiectiv îl 
constituia alegerea stelei după care urma să fie modelată 
Doina. 

— Trebuie să găsim, explica Lia, o vedetă cu trăsături mai 
şterse, nu foarte caracterizate, pe care să o poţi copia! 

— Cum vine chestia asta?! 

— Hai s-o luăm intuitiv. Pe Sophia Loren, de exemplu, n-o 
poţi „clona“ lesne, pentru că totul e foarte special: 
trăsăturile foarte mari, un obraz privit cu lupa, nasul de 
aqvilă, gura imensă cu două mii de dinţi sunt elemente 
imposibil de reprodus sau sugerat. Avem nevoie de ceva 
mai banal, nu foarte caracteristic sau inconfundabil. 

Jeni ridică din umeri: 


— Eu ce să-ţi spun, nu mă pricep deloc. Stau toată ziua la 
televizor, dar după nume nu ştiu nici un artist, decât tot pe 
ăia de pe vremea noastră. 

Era sceptică, însă o amuza întreprinderea în sine, un fel 
de joacă, modul în care se implicase Lia şi la o adică, aveau 
altceva mai bun de făcut? 

Tot Lia găsi soluţia. Intenţiona să zugrăvească şi de vreo 
două luni, strângea toate publicaţiile care intrau în casă. În 
consecinţă, nu aruncase nici IELEcablurile unde se găseau 
poze de artişti şi fel de fel de prostii despre viaţa lor. 

Ardea de nerăbdare să ajungă acasă, aşa că nu-l mai 
aşteptă pe Gogu, înghițind la repezeală, în picioare, o 
lingură de papricaş „doar aşa, ca să nu rămân cu pofta...“ 

— Mă, râse Jeni, tu ai rămas tânără de tot! N-am să uit în 
viaţa mea chestia cu perdelele! Tot aşa, îţi ardea jarul în 
ciubote! 

Lia râse şi ea. Cumpărase o frumuseţe de perdele 
cehoslovace (chilipir mare pe vremea aceea să prinzi un 
produs din import) şi venise într-un suflet acasă. Îi bătea 
inima de nerăbdare să vadă cum se aranjează în casă, şi, 
spre stupefacţia soacră-sii şi în ciuda celor mai elementare 
norme de gospodărie, le agăţă imediat, peste geamurile 
nespălate. 

— Ehei! oftă cu nostalgie, unde nu mai am eu acum 
două'ş cinci de ani!... Gata, am fugit! 

Jeni strigă după ea: 

— Fii atentă, zăpăcito, să nu dea vreo maşină peste tine! 

— "Tu crezi că eu mai am răbdare să merg cu tramvaiul?! 
lau un taxi! 

Peste douăzeci de minute, stătea turceşte pe covorul din 
sufragerie, cu un maldăr de reviste în jurul ei. N-apucase 
să-şi scoată pălăria. 


Dacă se apuca de ceva, Lia o făcea conştiincios şi punea 
suflet. „Lucrul de mântuială“ nu figura printre viciile ei, 
pentru că ştia să ocolească tot ce-i era dezagreabil 
(aspiratorul, călcatul  cămăşilor  bărbăteşti,  coptul 
gogoşarilor). Decât lucru prost, spunea ea, mai bine deloc! 

Aşadar, se puse voiniceşte pe treabă, nu se mulţumi cu 
pozele din TELEcablu, cumpărând tot ce se găsea în 
materie de cinema la tarabele din cartier şi îngurgitând 
masiv, în căutarea vedetei ideale, o serie de filme care n-o 
interesau. Îi intrase în cap că ea va fi făuritoare de noroc 
pentru nepoată-sa şi ideea o anima nespus. În cele din 
urmă, după o săptămână de cercetări aprofundate, se opri 
la două staruri de primă mărime: Melanie Griffith şi Nicole 
Kidman. Nu era cine ştie ce de capul lor (noroc să dea 
Dumnezeu, că dup' aia poţi să umbli şi cu chiloţii în cap), 
important rămânea faptul că - i se părea Liei - puteau fi 
relativ uşor „reproduse“. Nimic prea personal, nimic 
extraordinar, doar -  concedă generoasă - ceva 
drăgălăşenie, ifose şi fotograf de primă mână. 

Îndosarie materialul şi o convocă pe Jeni la un 
conciliabul. Împreună cu Doina, desigur, care începuse să 
creadă că bunică-sa e providenţială. Şi dincolo de orice 
socoteli, e rău să semeni cu un megastar, să te 
„recunoască“ oamenii pe stradă?! Când era în facultate, 
avea o colegă care copiase până şi zâmbetul Angelei 
Similea iar alta, nebuna de Şerbăneasca, din grupa a patra, 
moartă după gura senzuală a Loredanei Groza, ajunsese să 
se rujeze până la nas. 

În cele din urmă, după şovăieli şi dezbateri, consultând şi 
cosmeticiana - altă aiurită care se lăsă antrenată în pariu 
cu entuziasm - se opriră la Melanie Griffith: nimic precis, 
formidabil, de un banal la care poate fi adusă o figură 
banală, necaracteristică. Şi pe urmă, de unde să iei pletele 
cârlionţate de permanent spiralat ale australiencei? 

Cu vânt bun suflându-le în pânze, „fetele“ se puseră pe 
treabă. Construiau un portret, o personalitate, iar scopul şi 


ineditul acţiunii le entuziasma. Aveau şi materia primă 
corespunzătoare, Doina lăsându-se prelucrată ca o 
plastelină. Doar Gogu, bărbatul lui Jeni, obiectă timid, 
„nestându-i în caracter să se încontreze“: 

— Mă tot gândesc dacă ce faceţi voi e lucru înţelept. 

— Şi de ce, mă rog? se îmbăţoşă Jeni. 

— Vezi tu... 

— Nu văd nimic decât fericirea copiilor. 

— Lasă-mă să-ţi spun ce văd eu. Doina e acum speriată că 
rămâne fată bătrână, gata să accepte orice compromis. Dar 
crezi tu că îi va conveni toată viaţa ca bărbatu-său s-o 
iubească de fapt, pe alta, şi nu pe ea? Să adore fotografia 
unei celebrităţi, insist, şi nu pe ea, Doina din Craiova, fata 
lui cutare şi a cutărei, născută la... domiciliată la... 

— Destul, parc'ai fi de la starea civilă! Nu te ştiam aşa 
filozof! Bogdan are o ţăcăneală care de la mă-sa i se trage, 
dar o să-i treacă, ţi-o garantez. Se însoară azi cu Melanie 
Griffith şi o să trăiască bine mersi cu Doina din Craiova. 
Fata e cuminte, respectuoasă, câştigă o pâine, ştim cine îi 
sunt părinţii. Preferi o bagaboandă culeasă de la discotecă? 
Măcar de-ar da Dumnezeu, bunuţul şi drăguţul, să iasă cum 
vrem noi! 

Cel puţin sub un aspect, ieşi. La repetiţia generală, Doina 
trecu examenul cu brio! Silueta oricum o avea - dacă eşti 
slabă şi nu exagerat de crăcănată, intri în competiţie, iar 
chipul reprezenta o capodoperă a industriei de frumuseţe. 
Coafeza şi, în primul rând, cosmeticiana, primiră aplauze 
binemeritate. Dintâi, părul foarte des (nici pe departe 
punctul forte al modelului) fusese vopsit într-un blond 
incert şi necruţător filat. Urmară sprâncenele pensate după 
poză, gura sculptată cu rujul creion, dermatograful care 
dădea rotunjime ochiului, pudra savant aplicată pentru 
relieful fălcilor şi, în fine, o serie de alte trucuri. 
Desăvârşeau asemănarea pieptănătura şi îmbrăcămintea de 
adolescentă întârziată îndeobşte arborată de starul cu 


pricina. Ce mai, în faţa lor se afla Melanie Griffith, sau 
măcar sora ei bună! 

O secundă desprinsă din peisajul de entuziasm general, 
Jeni observă: 

— Toate bune şi frumoase, dar ce te faci după ce fata îşi 
spală obrazul? Nu poţi s-o laşi la infinit vopsită de parcă s- 
ar duce la teatru! 

— În privinţa asta, dormiţi liniştită! o asigură 
cosmeticiana. Nici Eva Herţigova nu-i aceeaşi cu aia de pe 
coperta revistei, când se scoală dimineaţa. Păi, aveţi idee, v- 
o spun ca profesionistă, cât durează machiajul unei actriţe, 
sau top model, acelaşi lucru, înainte de filmare, zi 
prezentare de cârpe? Pe puţin patruş' cinci de minute! Şi 
asta când umbli doar la estetică, nu şi la vârstă. 

— Absolut! sări Lia. Şi înainte de orice, prima impresie 
contează. După aia vedem noi cum o sucim. 

„Mde“, gândi Gogu, care le auzea din odaia vecină, „sunt 
şi eu al naibii de curios să văd cum?!“ 

Chestiunea strategiei care se impunea în continuare fu 
îndelung gândită şi dezbătută. „Vederea“ trebuia să aibă loc 
obligatoriu sub semnul întâmplătorului, iar victima, recte 
Bogdan, să nu adulmece cu nici un preţ scenariul montat, 
jocul de culise. În varianta finală, maică-sa, adică Jeni, va 
pretinde că avea nevoie urgentă de un medicament, în 
general greu de găsit. I-l procurase Lia, doar că aceasta, 
din pricina unei pedichiuri nereuşite, nu putea încălţa nici 
un pantof; nedeplasabilă deci, ca şi Jeni, ţintuită la pat de o 
criză renală. Bref, Bogdan trebuia să facă oficiul de cărăuş. 
Acasă la Lia, Doina avea să pice din senin şi imediat după 
Bogdan, sub un pretext oarecare. Pe urmă, văzând şi 
făcând, cum o vrea Domnul! 


Bogdan, dresat de maică-sa, se prezentă la Lia cu un 
buchet de flori şi, ca să nu afişeze o grabă nepoliticoasă, 
acceptă o cafea. Doina sună la uşă după exact cinci minute. 


Arăta bine, într-o fustă extrem de mini şi o geacă disco, iar 
emoția îi dădea lumină. 

— E ciudat, exclamă Lia, dar voi doi încă nu v-aţi 
cunoscut. Nepoţica mea, Doina... 

Bogdan se ridică şi sărută mâna fetei. Pe chip i se citea o 
mare surpriză. 

— Semănaţi în mod remarcabil cu Melanie Griffith. Ştiţi, 
actriţa... 

— Ştiu, surâse Doina. Ex-soţia lui Don Johnson. Mi s-a mai 
spus... 

Lia jubila. Se repezi în bucătărie să pună de o cafea şi, în 
lipsa icoanei, se închină la calendarul bisericesc, țintuit în 
pioneze lângă blidar: 

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, minunea s-a fost săvârşit! 

Bogdan mai zăbovi cam vreun sfert de ceas, după care, în 
urma unui apel pe celular, îşi luă rămas-bun. După plecarea 
lui, bunica şi nepoata se îmbrăţişară îndelung, plângând de 
bucurie. Ziua se topi, nici nu ştiau când, într-o înserare 
liliachie. Bine dispuse, ba chiar fericite, se porniră să facă 
sarmale şi cozonac moldovenesc, ca la sărbătorile cele mari. 
Împreună cu aluatul, frământară vise, planuri îndrăzneţe, 
sfaturi, puseră la cale o nuntă de poveste. 

Dar ce naiba nu suna zăpăcita de Jeni, după cum se 
înţeleseseră? Stabiliseră să le telefoneze mintenaş, imediat 
ce va fi aflat impresiile lui Bogdan. Uite că se făcuse de 
nouă, casa se umpluse cu arome de Crăciun, semn sigur că 
şi coptura-i gata, telefonul însă, rămânea mut ca plătica. 

— Poate că nu s-a întors încă de la afacere, sugeră Doina. 
Când eşti patron, nu te mai uiţi la ceas. 

Lia luă aparatul în poale şi ridică receptorul: 

— O fi, dar eu nu mai am răbdare! 

Îi răspunse chiar Jeni, cu o voce care Liei i se păru cam 
stinsă. „le pomeneşti că s-a îmbolnăvit de-adevăratelea!“ 

— Ce se întâmplă, nu te simţi bine? 

— N-am nici pe dracu”! răspunse Jeni morocănoasă. 

— Atunci, ce-ai? De ce n-ai sunat până la ora asta? 


Jeni oftă: 

— N-am putut... Nu m-a lăsat inima. 

— Dar ce s-a întâmplat? A zis ceva Bogdan? Nouă ni s-a 
părut că totul merge ca pe roate. A recunoscut-o imediat pe 
izmenita aia din filme. Spune, a zis ceva? 

— De zis, a zis... 

— Ce?! 

— Că are ghinion. O dată i se întâmplă şi lui să 
întâlnească o sosie de star şi atunci dă tocmai peste Melanie 
Griffith, singura vedetă pe care n-o suportă organic. Îi dă 
alergie, vomită! Mai zi ceva! 

„Ce păcat de cozonaci", gândi Lia stoarsă, abia acum 
răpusă de emoţii şi oboseală. „leşiseră o minunăţie! 
Rumeni, bine crescuţi, pufoşi...“ 


Peste câteva luni, Bogdan veni triumfător acasă, ţinând 
de mână o fată. Se cunoştea pe el că pocneşte de fericire: 

— Uite, am găsit în sfârşit zâna mea mult visată! 

Ochii şi gura lui Jeni se căscară concomitent. Asta era 
vasăzică fecioara lui de vis? Crăiasa mult aşteptată? O 
cioară botoasă, cu nări suflecate, dinţoasă din cale afară, 
urâtă ca foamea! Barem năzbâtiile din cap, gâţele alea 
împletite - pe puţin o sută îi parcelau ţeasta -, erau ceva de 
vise rele! 

Bogdan, care exulta, traduse altfel uimirea ei: 

— Aşa-i că e dulce? O bomboană! Pur şi simplu îţi vine s-o 
mănânci! Spune şi tu dacă nu-i leită Woopy Goldberg! 

Jeni închise gura. Auzi, o bomboană! Ce-i drept, îi venea 
s-o înghită. 


MISTER 


F cea parte dintr-o generaţie pentru care a da un anunţ 


la Matrimoniale în scopul găsirii unui partener reprezenta, 
din toate punctele de vedere, un act umilitor. Întâi, că 
recunoşteai din start că nu eşti în stare „să arcăneşti în 
bătătură un singur crac de izmană“, adică n-ai nici un spor, 
pe urmă, ipso facto, că eşti o persoană ciufută, izolată şi 
fără anturaj. Ca să nu mai vorbim despre vulnerabilul care 
te va urmări toată viaţa. Nu-i nici o scofală ca la cea mai 
mică discuţie, generatoare din principiu de mari scandaluri, 
să ţi se amintească în mod sadic că ai fost o femeie fără 
succes şi că, dacă n-ar fi existat „un bou ca subsemnatul, să 
i se facă milă de tine, azi împleteai cosiţă albă într-o 
garsonieră confort trei“. 

În ciuda repulsiei, organică şi raţională, faţă de un astfel 
de demers, Lili parcurgea totuşi anunţurile pe temă atunci 
când le întâlnea în diverse publicaţii. Multe o amuzau, şi pe 
urmă era interesant să observi către ce anume se îndreptau 
preferinţele oamenilor. „Suplă şi blondă“ devenise un soi de 
condiţie sine qua non, în vreme ce femeile se mulţumeau 
leit motiv cu „seriozitate şi carnet auto“. Asta ca notă 
generală, căci altfel, aveai ocazia să întâlneşti pretenţii 
dintre cele mai fistichii. Trăgând linia, după o vreme, Lili 
constată că ideile încep să i se schimbe şi că preceptul din 
bătrâni conform căruia „vaca bună se vinde din grajd“ şi-a 
cam pierdut valabilitatea. Lucrurile se schimbaseră, vaca se 
duce azi singură la târg şi îşi alege ea cumpărătorul. Un 
anunţ dintre cele mai semnificative, şi departe de a fi 


singular, îi smulsese cu câţiva ani în urmă broboada de pe 
ochi. Era vorba despre o tânără cu aspect de top model, 
başca două limbi străine şi două diplome universitare de 
maxim interes (Dreptul şi Ştiinţe economice) în dotare... 

— Şi să nu-mi spui, comentase Lili, că una ca asta n-are 
amatori. Uite însă ce condiţii pune: subiect până în treizeci 
şi cinci de ani, chipeş cât cuprinde, om de afaceri prosper şi 
obligatoriu cetăţean străin made numai şi numai în SUA, 
Canada sau Suedia. 

Era limpede ca un clar de lună! Fătuca ştia ce oferă şi 
pretindea pe măsură. Nu accepta să stea de vorbă decât cu 
eventuali Jack, Olaf sau Jimmy Arţar, frumoşi şi pricopsiţi, 
iar de alde ăştia nu întâlneai la orice colţ de uliţă, trebuiau 
căutaţi. În consecinţă, nimic umilitor, ci doar exigenţă şi 
troc corect. 

Totuşi, Lili se decidea greu, ne debarasăm anevoie de 
prejudecăţi vechi, de mentalități moştenite care ne-au 
însoţit de când ne ţinem minte, familiare şi apropiate ca un 
coleg de şcoală. Rezerve de tot soiul o ţineau de poale, 
„cine ştie peste ce golan dai, el poa' să spună că-i ministru, 
nu orice pană vopsită e coadă de păun...“ 

Chestiunea-i că Lili suporta tot mai greu singurătatea şi 
nu ăsta era baiul cel mai mare, dar anii treceau şi, o dată cu 
ei, simţea că se trece şi ea. Mai fusese căsătorită, nebunie 
de tinereţe, mai erau încă studenţi, dar după câţiva ani se 
despărţiseră. Despărţire fără dâre, fără copii de disputat şi 
fără amintiri. Pe urmă, nici nu ştia cum se rostogolise 
vremea, după treizeci de ani zilele alunecă, parcă le dă 
brânci cineva din vârf de deal, nici nu ştii când te-ai sucit şi, 
dintr-o dată, mâine s-a făcut alaltăieri. 

Şi uite-aşa, ajunsese la vârsta mijlocie, peri indiscreţi şi 
tari începuseră să-şi facă loc de mustață, iar colegele de 
birou foarte tinere îi spuneau tanti. Îşi mai dădea cu pumnii 
în cap că pierduse şapte ani numărați aşteptând telefoane 
şi mărţişor de la un bărbat însurat. Era şeful ei direct, un 
bărbat încântător de altfel, dar, vorba maică-sii, a lui Lili, 


„bine om, dar nu-i al tău...“ Ce sperase, nici ea nu ştia, tipul 
o avertizase de la bun început că nu-i dispus să divorţeze. 
Prea slabă ca să-l părăsească, alesese varianta ceţoasă şi 
călduţă a lui „văzând şi făcând“, care o scutea de acte 
categorice. O părăsise în schimb el, şi cu aceeaşi 
dezinvoltură şi pe nevastă-sa, ca să se însoare cu o 
puştoaică de douăzeci de ani. 

Asta se întâmplase, însă, după '90, când ochiul vigilent al 
Partidului încetase să scotocească sub plapumele oamenilor, 
iar încălcarea moralei proletare nu mai echivala cu adio 
funcţie şi post, adio paşaport! 

Două întâmplări şi un citat căzut întâmplător sub ochi pe 
o filă de calendar determinară decizia lui Lili. Întâi, 
căsătoria unei colege de serviciu cu un francez. Chestiunea 
se rezolvase în câteva luni şi acum era bine mersi, mare şi 
fericită cucoană la Grenoble, iar dacă te luai după 
fotografiile trimise în ţară, începeai să crezi în poveştile cu 
feţi frumoşi călărind cai năzdrăvani. Şi asta - în urma 
publicării unui singur anunţ la o agenţie olandeză, „Ecce 
homo“, care facilita contacte cu cetăţeni din întreaga lume. 
Luând pildă, o altă colegă, cam de o vârstă cu Lili, se adresă 
aceleiaşi agenţii, care cu aceeaşi promptitudine şi 
seriozitate oferi, de astă dată, un belgian. Din nou, punct 
ţintit, punct lovit, scenariul de fericire se repetă aidoma. 

Lili căzu serios pe gânduri, dar elementul propulsor care- 
i dădu brânci pe pârtie îl constitui citatul lui Saint-Beuve: 
„Destinul îşi bate joc de micile noastre calcule, spulberând 
adesea şansele pe care noi le credeam cele mai serioase, 
pentru ca altădată să ne asigure succese din direcţii la care 
nici nu ne gândeam...“ 

Lili zări aici limpede intervenţia destinului. Aforismul i se 
potrivea mănuşă şi nu întâmplător îl descoperise chiar 
acum, în momente de mare cumpănă. Se fotografie portret 
color aşa cum cerea agenţia, îşi alcătui un curriculum vitae 
şi o listă, modestă de altfel, cu condiţiile ce trebuiau 
îndeplinite de viitorul candidat. Trimise scrisoarea 


recomandat şi aprinse o lumânare la biserică pentru 
dezlegare de cununii. 


Serioşi şi eficace olandezii, nimic de spus! După două 
săptămâni, Lili primi un plic voluminos conţinând câteva 
rânduri din partea agenţiei şi patru răspunsuri la oferta ei. 
Pe amatorul din Australia îl excluse din capul locului - „prea 
departe!“ (departe de ce?!), londonezul era prea bătrân (o 
diferenţă de douăzeci de ani n-o înghiţi ca pe un 
antinevralgic), al treilea, un italian din Neapole, prea avea 
figură de tenor şi ea în general n-avea încredere în 
trubaduri... Al patrulea candidat i se păru însă realmente 
interesant. Era elveţian, ceea ce îi făcu de la început bună 
impresie. Ăştia-s cam nemți, oameni serioşi şi exacţi ca şi 
ceasurile lor. Îl chema Klaus, locuia la Ziirich şi avea o mică 
fabrică de anvelope. Fotografia îţi aducea dinaintea ochilor 
o figură de intelectual uscăţiv, cu privirea cam obosită şi o 
calviţie bine instalată, dar, incontestabil, distins. Genul de 
bărbat delicat care nu se încheie la pantaloni niciodată în 
prezenţa nevestii şi se ridică să-i aprindă ţigara chiar şi 
după douăzeci de ani de căsătorie. Mai contau şi vârstele, 
foarte apropiate, căci Lili, la patruzeci şi cinci de ani, 
considera că mai are dreptul la o viaţă normală din toate 
punctele de vedere. 

Aşa începu corespondenţa cu Klaus, care dură cam trei 
luni de zile. În răstimp o şi sună de câteva ori din Zirich, 
dar amândoi se simțeau atât de emoţionaţi şi stângaci, încât 
Lili, deşi gâdilată de atenţie, prefera scrisorile. Klaus nu era 
un poet, dar avea un stil limpede şi concis, vizualizai 
imediat ce încerca să exprime şi, la fel de imediat, îţi dădeai 
seama că ai de-a face cu un intelectual. La începutul iernii, 
simțeau amândoi că deveniseră prieteni, îşi cunoşteau 
grijile şi preocupările, îşi cereau şi ofereau sfaturi, scrisorile 


începuseră să semene a jurnale de zi cu dări de seamă 
amănunțite ale celor mai neînsemnate întâmplări. La 
începutul lui decembrie, Klaus îşi anunţă intenţia de a 
petrece vacanţa de Crăciun, inclusiv Revelionul, în 
România. În sfârşit, aveau să se cunoască. Lili primi vestea 
cu emoţii de logodnică fecioară. 


Zilele trecură în zbor, febril, aproape în panică, Lili având 
impresia că nu va reuşi cu nici un chip să fie gata la timp cu 
pregătirile. Se apucase să şi zugrăvească, o aberaţie, 
considerau pe bună dreptate prietenii, căci n-o să lase 
Klaus „Zimmenthalul şi Schafhausenele de dragul unui 
apartamenţel tupilat în Dristorul valah...“ 

Lili considera însă că prima impresie contează, vroia să-l 
sperie cu performanţe de maestră într-ale gospodăriei. N- 
avea ce să-i ofere, românii obişnuiţi, ca ea, sunt săraci, vroia 
în schimb să-l asigure că, la o adică, se pricopseşte cu o 
house-keeper de mâna întâi. Se şi brodeau lucrurile! Dacă 
te pricepi, Crăciunul te face vedetă, dânduc-ţi posibilitatea 
să te desfăşori din plin, să oferi un adevărat recital de 
însuşiri menajere: curăţenie sclipitoare, bun-gust - chiar 
simţ artistic, mostre de artă culinară şi de cofetărie. Ioate 
într-un cadru sărbătoresc. Şi-apoi, las” pe Lili! Dacă nu ţi-o 
plăcea, să nu-mi dai bună ziua! 

Plină de încredere, se apucă de treabă. Evolua pe teren 
propriu, îi plăcuse dintotdeauna să facă menaj şi, cert, avea 
vocaţie. Acum şi stimulent. Ce mai vreţi? Îşi planificase să 
termine totul, cu punct şi cu virgulă, pe 22 seara cel mai 
târziu, urmând ca pe 23 să se ocupe în exclusivitate doar de 
ea: coafor, manichiură, pedichiură, masaj (nu obişnuia, dar 
văzuse prin filme că face parte din toaleta completă a unei 


doamne), cosmeticiană. Şi să nu uite - vorba vine! - mai 
trebuiau scoase rochia şi deux-pieces-ul de la Tanti Fifi, 
croitoreasa eminentă a întregului cartier. 

Pe 23 seara, răsuflă uşurată. Klaus urma să sosească în 
cursul dimineţii de mâine. După cum se înţeleseseră, avea 
să tragă la Hotel Capitol, unde îşi rezervase un single, apoi 
va lua un taxi şi... ţin'te bine Lili! Doar la gândul emoţiilor 
care o aşteptau, simţea în loc de inimă un ciocan 
pneumatic. 

Avea emoţii, fireşte, dar şi o doză de siguranţă. Se simţea 
bine înarmată, îţi făcea plăcere să te uiţi la tot ce te 
înconjura, ea însăşi nu se mai sătura cântărind efectul câte 
unui amănunt. Totul era gândit şi exploatat la maximum, 
dar cel mai mult impresiona senzaţia de cleştar şi „spumă 
de ou“ - perdea, faţă de masă, broderii - pe care o emana 
întregul interior. lar pomul... o minunăţie, acadea! Nu prea 
înalt, dolofan, brumat (o relaţie de la Spaţii Verzi) şi 
încărcat ca... un pom de Crăciun. Pe urmă, detalii care de 
care mai drăgălaşe! Cununiţe de brad şi vâsc prin toată 
casa, lumânări în sfeşnice de diferite mărimi care, aprinse 
concomitent şi fără nici un fond de lumină electrică, vor 
crea o atmosferă fascinant romantică, casete cu colinde din 
toată lumea, un pacheţel elegant (modest, dar rafinat) 
pregătit sub crengi, pentru Klaus. Mai pune câteva sticle de 
vin vechi, un frigider burduşit cu bunătăţi şi - Doamne, ţine- 
mă! - o cămaşă de noapte de un milion la care n-ar fi 
strâmbat din nas nici un vizir! 

De atâtea emoţii şi bucurii, intuite şi imaginate în 
avanpremieră, Lili nu închise un ochi toată noaptea. 


XXX 


După toate calculele ei (aterizare, vamă, sosire la hotel, 
un duş etc.), Klaus nu putea ajunge la ea înainte de ora 
unsprezece şi, în orice caz, nu mai târziu de douăsprezece. 


Că era gata să deschidă uşa încă de la zece, asta-i altă 
poveste. De fapt, pentru dimineaţă nu-şi lăsase mare lucru 
de făcut. Atâta doar, să înfeţe aşternutul cel mai bun din 
dulap, să întindă cuvertura - un vis de panglici şi dantele, 
păstrată pentru ocazii mari - şi să scoată florile din frigider. 
Le ţinuse acolo peste noapte ca să nu-şi piardă prospeţimea 
şi într-adevăr, aranjate acum cu dichis în glastre, păreau 
„nou-nouţe“! Nu zău, îşi zise contemplând ansamblul în 
final, era o poză de casă, o drăgălăşenie să-ţi vină s-o 
mănânci! 

Nici ea n-arăta rău, constată privindu-se mulţumită în 
oglindă. Şi asta în ciuda nopţii nedormite, a acelor, baticului 
şi sulului ţinut sub ceafă în loc de pernă, pentru a-şi menaja 
coafura. Ezitase îndelung asupra ţinutei. Ca mai toate 
femeile care se simt bine în ambientul pe care şi l-au 
construit şi stau mult acasă, avea un set întreg de rochii de 
interior cochete şi chiar sexy. | se părea totuşi nepotrivit să 
afişeze de la prima întâlnire o ipostază prea intimă, prea ar 
fi avut aerul că se grăbeşte să-l deschidă la pantaloni. 
Pentru că avea picioare frumoase şi era totuşi dimineaţă, se 
decise pentru un pantalon colant, ca un al doilea rând de 
piele, şi un soi de bluză opulentă, croşetată cu ochiuri largi 
din fir de mătase. Machiajul era discret, părul impecabil, 
Guerlainul păstrat tot pentru zile mari aroma discret. 

„Pe cai, Lilişor!“ şi îşi ridică mânecile deasupra coatelor 
de parcă s-ar fi pregătit pentru o partidă de kickboxing. 


Klaus sosi emoţionat ca un adolescent, stângaci din cauza 
timidităţii şi încărcat ca un catâr. Două genţi uriaşe de voiaj 
pline de coloniale şi delicatese abia îi mai lăsau loc lui Lili să 
se mişte prin bucătărie. Fâstâcită, repeta mereu, „dar zău 
că nu trebuia, de ce v-aţi deranjat... te-ai deranjat... e prea 
mult...“ 

Klaus vorbea mult, ca să-şi ascundă tulburarea. Despre 
călătorie, despre vama indiscretă, primele impresii despre 
Bucureşti... În vremea aceasta, ochii îi alergau în toate 


părţile, scotocind fiecare ungher, şi Lili se felicită că 
zugrăvise, că nu cruţase nici un efort pentru ca totul să se 
prezinte fără cusur, Zeiss! Îi era clar că pentru Klaus 
contează felul în care o femeie înţelege să ţină o casă. 

În realitate, Klaus nu vedea nimic, iar ochii îi zburdau din 
pricina emoţiei şi a timidităţii care-l împiedicau pe moment 
s-o privească direct pe Lili. Dacă l-ai fi întrebat în clipele 
acelea ce culoare de păr are femeia din faţa lui, ar fi fost 
incapabil s-o spună. 

O cafea, totuşi, şi o vişinată tărişoară - specialitate 
românească, explică Lili, neuitând să precizeze în treacăt 
că-i producţie casnică - avură darul să destindă atmosfera. 
Lili ştia să stimuleze conversaţia, făcându-l să vorbească 
mult despre el însuşi, iar Klaus, un gureş de fel, mai ales 
când începea să se simtă în apele lui, discuta cu plăcere. 
Faptul că ei doi se cunoşteau într-un fel contribui esenţial la 
crearea unei ambianţe plăcute. Din scrisori, îşi ştiau 
preferinţele, preocupările, hobby-urile, ba chiar şi opţiunile 
politice, amănunt care împiedică instalarea tăcerilor 
penibile de la un moment dat. 

— Dar cățelul? se interesă Klaus. Unde-i Max? Mi-ai scris 
atâtea despre el, că eram curios să-l cunosc. 

Lili începu să râdă: 

— L-am dus la o vecină, ca să nu ne deranjeze. E cam... 
nervos când vede pe cineva pentru prima oară. 

În realitate, Max era o potaie imposibilă, rezultatul isteric 
al aventurii dintre un fox terrier şi o canichă, amândoi 
belalii. Zbârnâia ca uitat în priză chiar şi în somn, lătra non 
stop şi ascuţit, nu agrea pe nimeni şi avea o privire 
criminală. În totul, un câine antipatic. Lili îl luase de pui, ca 
să nu se simtă singură şi, în ciuda păcatelor, îl îndrăgise. 
Aceasta însă n-o împiedica să constate că Max agasa, crea o 
stare de disconfort vizitatorilor, transmiţându-le 
nervozitatea lui. În consecinţă, considerase că e mai 
prudent să scoată animalul din peisaj, cel puţin la prima 
întâlnire. Klaus insistă însă să-l aducă, era un mare iubitor 


de animale, şi Lili, deşi cu inima strânsă, în cele din urmă 
consimţi, spre uşurarea vecinei, care se simţea ajunsă la 
capătul puterilor. 

Lili se aştepta la tot ce-i mai rău, dar, după câteva 
mârâieli şi târcoale de prospecţie, Max se lăsă mângâiat, 
dădu din coadă şi, deşi tot zburdalnic şi gălăgios, nu 
manifestă agresivitate. 

„Extraordinar!“ se mira Lili în sinea ei. „Nu l-am văzut 
niciodată atât de prietenos“, şi simţea cum inima îi clipeşte 
de bucurie. Se bucura de două ori. Întâi, că animalele se 
pricep la oameni, îi intuiesc, şi Max, un ultrasensibil, nu s-ar 
fi ataşat din prima clipă de un om rău. Al doilea, oferea în 
premieră o mostră de sociabilitate în care lui Lili i se părea 
că desluşeşte alt semn al destinului. Avea aproape 
certitudinea că agenţia olandeză „Ecce homo“ i l-a adus în 
mod providenţial pe... ecce homo! 


Apoi, faptele se derulară cu viteza unui ghem de lână 
scăpat din poală. Klaus îşi schiţase în prealabil un plan al 
vacanței - nu era pentru prima oară în România - faţă de 
care Lili nu avu nici o obiecţie. Bref, urmau să consume 
întreg Crăciunul la Bucureşti, pe care îl cunoştea prea 
puţin, apoi vor pleca spre munte. La Câmpina, Klaus are 
prieteni, un cuplu cam de vârsta lor, foarte „sympa“ care, 
de altfel, au şi făcut o vacanţă la el, la Zurich. Klaus 
propunea şi aici câteva zile, după care Lili şi Klaus vor 
petrece un Revelion romantic în doi, la Sinaia, unde 
prietenii lui au o vilă. Dacă Lili preferă cumva hotelul... 

Nu, nu, Lili nu prefera hotelul, se şi vedea într-un living 
lambrisat, cu un cămin în care butucii, inimi de jăratic, torc 
ca nişte motani uriaşi, şampania îngropată în frapieră 
umplută cu zăpadă va fi băută în cupe înguste - aşa se 
poartă - în care-ţi rupi nasul, la ferestre urlă viscolul şi 
lupii. Max, pe post de eternul prepelicar din romanele 
englezeşti, va completa tabloul... 


Crăciunul trecu repede ca un vis. Lili avu suficient tact ca 
să evolueze cu răbdare şi să descopere că, o dată depăşită 
timiditatea, Klaus putea deveni un admirabil camarad. i 
arătă Bucureştii contemporani şi de odinioară, îl conduse în 
muzeele cele mai reprezentative şi, exceptând ajunul, 
mâncară prin diverse restaurante. Asta spre disperarea lui 
Lili, rămasă cu urgie de bucate în frigider, dar necazul 
înregistra şi o notă pozitivă: Klaus nu era zgârcit, cheltuia 
cu dezinvoltură. Chiar şi atenţia pe care i-o pusese în pom 
(sacii cu produse alimentare, başca!) dovedea largheţe. 
Broşa - o panglică mică de aur bătută în scântei de 
diamante - nu constituia, desigur, o avere, dar nici gablonţ 
ordinar sau vreun turcism penibil, chiar dacă e marcat 14 
carate. 

Încă un amănunt interesant, Klaus nu se comportă 
„agresiv“. Ca să vorbim între noi, femeile, Lili decisese de la 
bun început o conduită sobră. Îşi amintea de biata maică-sa, 
care-i tot tolocănea pe când mai era fată în casa părinţilor, 
„dormitorul are o singură cheie, nu te grăbi s-o dai de la 
prima întâlnire...“ Klaus, pe de altă parte, nu i-o ceru. După 
serile petrecute la restaurant ori vreun cabaret, o petrecea 
până în dreptul casei, mulţumindu-se să-i sărute mâna. 

„Câtă delicateţe, câtă distincţie!“ aprecie Lili, totuşi vag 
îngrijorată. 

Pe 28 dimineaţa, se îmbarcară în Fordul închiriat de 
Klaus. Se îndreptau spre Câmpina, prima haltă din 
itinerarul fericirii lor viitoare. Max, uşor anesteziat cu 
bromoval ca să nu devină incomod până la destinaţie, 
dormea pe canapeaua din spate. 

Călătoriră comod, traficul specific Revelionului încă nu 
începuse, iar conversaţia agreabilă, nepoticnită în pauze 
apăsătoare, o umplu pe Lili de curaj. Fapt de netăgăduit, se 
simțeau bine împreună, aveau ce discuta, or amănuntul 
constituia un avantaj considerabil. Ajunseră pe nesimţite la 
Câmpina, unde-i aştepta masă întinsă şi, ceea ce Lili aprecie 
drept mostră de tact desăvârşit, paturi proaspăt înfăţate în 


două camere distincte. Peste asta, soţii P erau simpatici şi 
tonici în felul caracteristic al cuplurilor care se înţeleg, la fel 
de evident fiindcă tânjeau după încă un sejur la Zurich; 
făceau şi spuneau tot ce i-ar fi făcut plăcere lui Klaus să 
înregistreze. 

Lili se simţi bine la ei, cât îl priveşte pe câinele Max, 
acesta avu parte de două zile de fericire zburdând liber şi 
fără lesă prin curtea familiei P Când se despărţiră, în după 
amiaza zilei de 30, toată lumea se simţea cât se poate de 
mulţumită. Mulţumiţi de ei înşişi, mulţumiţi unii de alţii. 
Vizita constituise un succes şi un bun preambul la ceea ce 
începuse să se ţeasă între Lili şi Klaus. 

Ajunseră la Sinaia spre seară, adică, dat fiind anotimpul, 
pe întuneric. O bună bucată de vreme scotociră oraşul în 
căutarea adresei, dar erau bine dispuşi, nu-i zorea nimic, 
aşa că bâjbâielile „drept înainte, apoi a doua la stânga... 
trebuie să faceţi un ocol... vă întoarceţi în centru şi de 
acolo...“ constituiră un prilej de amuzament. În cele din 
urmă, detectară vila care... 

Dumnezeule, ce decepţie! Lili se rezemă de zidul 
netencuit, pradă unui sentiment necunoscut până atunci. Îi 
venea să plângă şi să râdă în acelaşi timp! Ce imaginase ea? 
Pereţi lambrisaţi, o blană de urs aşternută în faţa căminului 
unde duduie harnic buştenii şi, Doamne, ce de drăcii nu se 
puteau consuma aici (Lili roşea în sinea ei), mult mai 
romantic, nu-i aşa, decât în prozaicul dormitor... Cupe de 
şampanie, aromă de cetină, cămaşă de noapte de un 
milion... Un hohot de râs isteric îi zgudui întreaga făptură. 
Klaus o privi derutat, ai fi zis că s-a rătăcit în pădure. 

— Hm, n-arată prea bine, îngână. 

— E fioros! Prietenii tăi sunt nebuni! 

În realitate, era o construcţie neterminată, singura 
încăpere improvizat locuibilă fiind dormitorul. Cât priveşte 
baia, o catastrofă! Apă rece, un WC care nu funcţiona decât 
cu găleata pusă la îndemână şi frig, frig, gheţărie ca de 
altfel în întreaga hudubaie. 


— Nu putem rămâne aici, declară Lili pe un ton hotărât. 

— De acord, hai să căutăm un hotel. 

— Max! Unde-i Max? 

Max îi răspunse din baie, unde-şi rezolvase problemele 
de ordin intim. Lili ridică din umeri, „la mizeria de aici, nu 
mai contează!“ O cuprinse un sentiment de frică, o teamă 
care parcă prefigura dezastrul. Totul începuse atât de bine, 
un itinerar limpede care ducea logic spre o staţie terminus 
luminoasă şi fericită. 

Şi acum, dintr-o dată, totul devenea nesigur, tulbure, 
înfricoşător. „Ce caut eu aici cu ăsta?“ şi probabil la fel se 
întreba şi Klaus. Era tăcut, conducea nervos, vizibil obosit. 
Punând moţ, Max se lansă într-unul din recitalurile lui 
isterice, iar ea, Lili, se îndoia că în seara de 30 s-ar putea 
găsi o singură cameră liberă pe întreaga Vale a Prahovei. 

Un suspin uşor îi scăpă de pe buze. Klaus întoarse capul 
şi o bătu uşor pe mână. 

— Hai să nu disperăm. Se întâmplă lucruri şi mai rele. 

Lili îi zâmbi recunoscătoare. 


Previzibil de altfel, şi în ciuda bancnotelor verzi fluturate 
pe sub nasul recepţionerilor, nu găsiră nimic. Peste tot full 
şi atmosferă de sărbătoare, avanpremieră de Revelion. La 
zece seara, renunţară. Vor dormi cum vor putea pe 
„şantierul“ familiei P dimineaţă vor face un tur al 
staţiunilor, un soi de plimbare dacă tot sunt aici, apoi vor 
lua drumul Bucureştilor, unde vor petrece Revelionul la Lili. 

O noapte de coşmar, cu blănurile pe ei şi un Max în sfârşit 
amorţit de frig şi, în consecinţă, mut. Mâncară ceva din 
traistă, încercară să facă haz de necaz şi, după câteva 
păhărele de coniac, Klaus întinse mâna spre Lili. Se dădu 
înapoi, îngrozită: 

— Nu, Klaus, aş avea impresia că o fac într-un gang. Nu 
prima oară, nu aşa... Începu să plângă: înţelege-mă, te rog, 
ar fi un dezastru, un eşec oribil... 


Klaus renunţă, înclinându-se politicos. Mai rase un pahar 
de coniac şi se scufundă într-un somn agitat. Lili veghe de 
parcă ar fi ţinut morţiş să se pricopsească cu o frumuseţe 
de cearcăne, care-i mâncau jumătate de obraz. Dar 
Dumnezeu e mare, veni şi dimineaţa 


„Nimic nu-i încă pierdut“, se încuraja Lili în drum spre 
Bucureşti. Am tot ce-mi trebuie acasă pentru o noapte 
reuşită de Anul Nou, dar, în primul rând, confortul care, 
după catastrofa Sinaia, va părea o binecuvântare. 
Călătoriră la fel de comod ca şi la venire, majoritatea 
turismelor urcând şi nu venind la vale, către Bucureşti, ca 
ei. Lili trăgea mereu cu ochiul la profilul osos, pe care nu 
putea citi nimic în afară de „concentrarea la volan“. 
Schimbul de impresii nu fu prea viu, Klaus declarând la un 
moment dat că nu nutreşte decât o singură dorinţă: o baie 
fierbinte şi câteva ore de somn. Adăugă liniştitor: 

— Ceea ce începe uneori prost se poate termina foarte 
bine. 

— Dar noi n-am început prost, suspină Lili. Dacă nu ne- 
am fi încurcat cu vila prietenilor tăi, totul ar fi mers perfect. 
Mă întreb ce a fost în mintea lor, cum de ne-au putut trimite 
în asemenea mizerie! 

Klaus ridică din umeri: 

— Să nu ne mai gândim la ce a fost, să ne ocupăm de ce 
va fi în continuare... Dragă prietenă, dacă bornele voastre 
nu mint, mai avem doar treizeci de kilometri până la 
Bucureşti. 


Era exact cinci şi jumătate seara, când parcară în faţa 
blocului. Lili îşi făcu socoteala că e numai bine. Va pregăti 
imediat baia pentru Klaus, îl va culca - are peste cinci ore 
de somn până la miezul nopţii - după care se va ocupa de 
organizarea festivă a serii şi de ea însăşi. Ba avea chiar 
timp să se şi odihnească. 

Max le-o luă înainte, urcând scările de nebun şi îi aşteptă 
în faţa uşii zbârnâind şi lătrând de mama focului. Blocul 
fiind de patru etaje şi deci fără lift, Lili şi Klaus, încărcaţi de 
bagaje, ajunseră mai greu. Când se găsi din nou între 
parametrii familiari, Lili respiră fericită. Cum o fi sau s-o 
brodi până la urmă nu ştiu clar, cel puţin sunt la mine 
acasă. Îşi aruncă blana pe un fotoliu şi, înainte de toate, se 
repezi în baie, să pregătească o cadă împărătească (săruri, 
loţiuni, body cream şi diverse soiuri de săpunuri) pentru 
Klaus. Se auzi strigată şi intră în sufragerie, ştergându-şi 
mâinile de un prosop. 

— Am dat drumul la apă, Klaus, dacă vrei, poţi să intri în 
baie. 

Bărbatul îşi frecă palmele înfrigurat: 

— Abia aştept! Mai cobor doar un minut, am uitat în 
maşină trusa de toaletă. Peria de dinţi, maşina de ras, 
pijamaua... 

— În regulă, nu întârzia că se răceşte apa... 

— Îl iau şi pe Max să mai facă puţină gimnastică. 

— Lasă-l pe Max, că s-a fâţâit destul! 

Câinele era nebun, nu ştiai niciodată la ce te poţi aştepta 
din partea lui, mai ales scos fără lesă şi pe întuneric. Cu 
Klaus, care nici nu cunoştea împrejurimile, riscul de a-l 
pierde era mai mult decât aproximativ. Aproape cert. 

Klaus cobori şi Lili aprinse cuptorul. Până la masa de 
Revelion mai erau nişte ore, n-ar strica să-i ofere după baie 
o gustare caldă. Dădu la o parte bagajul, să nu-i stea în 
drum, scoase whisky-ul din bar şi cubuleţe de gheaţă din 
congelator. Observase că lui Klaus îi place să dea start la 
indiferent ce ar întreprinde, cu un pahar de alcool bun. 


Rămase dintr-o dată ţeapănă, străfulgerată de o bănuială, 
parcă presimţire care-i strânse inima. Klaus coborâse de 
zece minute. De mult trebuia să fi fost înapoi. S-a întâmplat 
ceva... 

Închise apa la baie şi înşfăcându-şi din mers blana, o luă 
la goană pe scări. În câteva secunde (record olimpic, îşi zise 
în gând şi Lili) se afla în faţa blocului, acolo unde parcase 
Klaus. Maşina dispăruse. 


Zăbovi o vreme pe afară, scotoci parkingul, îl strigă, 
cercetă disperată în toate părţile, în nădejdea că Klaus s-ar 
putea ivi după vreun colţ. Poate s-a repezit până în oraş să 
mai cumpere ceva, poate vrea să-i facă o surpriză, poate... 
Nădejde zadarnică, o ştia, o simţea cu întreaga ei făptură. 
Klaus plecase şi n-avea să se mai întoarcă. 

Închise aragazul şi se lungi pe canapea, îndesând câteva 
perne sub picioarele obosite. Se simţea incapabilă să-şi 
adune gândurile, să înţeleagă ceva. De ce fugise, căci 
practic fugise, spălase putina ca ultimul golan! În fond, erau 
doi oameni maturi, de o anumită calitate, nimeni nu-i silea 
să procedeze altfel decât conform bunului plac, există 
despărţiri decente, un adio... Şi de ce voise să-l ia pe Max 
cu el? Intenţiona să-l fure? Aberaţii! Nimeni nu-ţi fură un 
câine ca Max, ba mai trebuie să dai tu bani grei ca să scapi 
de el! 

Nu, conchise Lili, când Klaus îşi manifestase dorinţa ca 
Max să-l însoţească, nu se gândea încă la fugă. Ideea i-a 
venit în secundele următoare. În timp ce cobora scările. Dar 
ce naiba putuse interveni pe scări, ce anume îl speriase, 
căci procedase ca un om care părăseşte înspăimântat o 
casă în flăcări. Pe urmă, întrebările se ţineau lanţ, încotro o 
luase? Era istovit, nu cunoştea pe nimeni în Bucureşti, cel 
mai probabil s-o fi ascuns în vreun hotel. Deschise cartea de 
telefon şi, începând cu Capitol, luă hotelurile la rând. „Nu, 
regrete, nici urmă de cetăţean elveţian în registrele 
noastre...“ În cele din urmă, cedând presupunerilor celor 


mai sinistre, telefonă la toate spitalele de urgenţă, nu omise 
nici Morga. 

Spre dimineaţă, istovită, dar şi cu toate eventualele piste 
epuizate, Lili se duse la culcare. Dintre toate întrebările, 
una singură revenea cu obstinaţie, urmărind-o şi în somn: 
„De ce a vrut să-lia pe Maxcu el?“ 

Lili petrecu următoarele două zile într-o aşteptare despre 
care ea însăşi ştia că-i absurdă. La urma urmelor însă, 
gândea cu ochii aţintiţi pe fereastră şi urechea atentă la 
telefon, mai există întâmplări bizare, un ceva care să-l fi 
împiedicat să se întoarcă, un ceva lesne de explicat, dar la 
care nu s-a gândit tocmai pentru că se află sub ochii ei, la 
îndemână. Pe 2 seara, trecând peste scrupulele demnităţii 
jignite, îşi luă inima în dinţi şi telefonă familiei P Îi răspunse 
doamna. Chiar şi spre surpriza lor, Klaus sosise la Câmpina 
în seara de Anul Nou, pe la unsprezece. Nu, n-a dat nici o 
explicaţie. Au petrecut Revelionul împreună, au avut o 
grămadă de invitaţi şi a fost foarte plăcut, s-a stat până 
dimineaţa. Ieri, pe 1, Klaus a dormit toată ziua, iar azi de 
dimineaţă a plecat la Bucureşti, ca să prindă avionul de 
douăsprezece sau de treisprezece, n-a reţinut exact. În mod 
normal, a ajuns de mult acasă, adică la Zurich... 

Lili închise stupefiată. Acum, chiar că nu mai pricepea 
nimic. Adică, în starea de oboseală în care se afla, istovit de 
drumuri şi noaptea petrecută în gheţărie, Klaus evadează 
de la ea, unde-l îmbiau o cadă fierbinte pregătită cu dichis, 
masă îmbelşugată şi un pat cald, ca să ia din nou în piept 
şoseaua până la Câmpina! Îl dezamăgise? Cu ce? Se 
simţiseră foarte bine împreună, la aerobică de aşternut nu 
ajunseseră, ca să zici că aşa şi pe dincolo. Şi atunci? Ce 
intervenise pe scară? De ce a încercat să-l scoată pe Max 
din casă? 

Îl sună la Zurich. Lili nu era o femeie scai, nici prin minte 
nu-i trecea că l-ar putea întoarce pe Klaus, dar era o fiinţă 
căreia îi plăceau situaţiile clare, fără echivoc, căreia îi 
plăcea să înţeleagă ce se petrece în jurul ei. În consecinţă, 


puse mâna pe telefon (avea să plătească o căruţă de bani) şi 
încercă mai multe seri la rând să dea de Klaus. Răspundea 
constant robotul, care îi înregistra mesajul fără alt rezultat. 

În fine, ultima tentativă. Îi trimise o scrisoare, o jumătate 
de pagină, desluşindu-i în termenii cei mai categorici că nu 
vrea şi nu aşteaptă nimic de la el, nici măcar scuze. Doreşte 
doar răspunsul la două întrebări, două enigme care o vor 
urmări şi apăsa toată viaţa: de ce s-a hotărât în ultima clipă 
să fugă, de ce vroia să-l ia pe Max? E gata să îndure orice 
explicaţie, oricât de dureroasă, numai să existe... 

Klaus nu răspunse niciodată. 


N.A. Dat fiind că întâmplarea este strict autentică, aş plăti 
scump ca să aflu ce s-a petrecut de fapt în mintea lui Klaus. 


O IN U PP UV N = 


RR RRRRRRR 
O U PP VW NR => O O 


Cuprins 


. Recunoştinţă 7 

„ Discul 20 

. Un om simplu 34 

. Al doilea testament 49 
. Grasă şi proastă 64 








„ Să-ţi fie drag cu cine înserezi 81 
. Party la castel 96 

. Romantism 110 

. Balconul 125 

. O babă originală 138 

. Cadou de Crăciun 154 

. Poveste de dragoste 168 

. „Undeva într-o gară...” 185 
. Fatalitate 200 

. Sosia 216 

. Mister 231