Rodica Ojog-Brasoveanu — Apel din necunoscut

Rodica Ojog-Braşoveanu 


APEL DIN NECUNOSCUT 


-roman politist- 


19353 


Partea întâi 
TELEFONUL 


CAPITOLUL 1 


Ninsoarea începuse pe la prânz. O ninsoare curmunte, cu fulgi 
mari zăbownd mult în văzduh, o ninsoare care însulleţea aruntiri: 
vacanțele copilăriei, casa bunicilor, parfumul de sărbătoare din 
bucătărule încinge şi prietenoase... Alămăria străluceşte, oalele 
sunt rogi cu buline albe, gospodina îmbujarată înțeapă cu paiul 
smuls din mătură cozonaci dolofaru.., 

Târziu, spre miezul nopțiu, se pornise viscolul. Brusc gi cu 
invergunare, 

Locotenentul Andrei Dumitrascu, la fereastra biroului, îşi trecu 
arătătarul nezte buze cu uri csat care-l era caracrteriatie 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


APEL DIN NECUNOSCUI 


-roman poliţist- 


1985 


Partea întâi 
TELEFONUL 
CAPITOLUL I 


ÎN insoarea începuse pe la prânz. O ninsoare cuminte, cu 
fulgi mari zăbovind mult în văzduh, o ninsoare care 
însufleţea amintiri: vacanţele copilăriei, casa bunicilor, 
parfumul de sărbătoare din bucătăriile încinse şi 
prietenoase... Alămăria străluceşte, oalele sunt roşii cu 
buline albe, gospodina îmbujorată înţeapă cu paiul smuls 
din mătură cozonacii dolofani... 

Târziu, spre miezul nopţii, se pornise viscolul. Brusc şi cu 
înverşunare. 

Locotenentul Andrei Dumitraşcu, la fereastra biroului, îşi 
trecu arătătorul peste buze cu un gest care-i era 


caracteristic. 

— Aş zice că afară-i o vreme creaţă. 

Traian lonescu, la fel de tânăr şi cu acelaşi număr de 
stele pe epoleţi, se interesă maşinal: 

— Crezi? 

Andrei se desprinse de geam şi îşi vâri adânc mâinile în 
buzunarele pantalonilor. Avea douăzeci şi trei de ani, ochi 
albaştri cu gene frizate - „iţi vine să înnebuneşti! obişnuia 
să afirme vară-sa, o fată hotărâtă, cu certe vocaţii de 
căpitan de pirați; un bărbat nu merită asemenea podoabă“ 
- bărbia despicată şi mult vino încoa! O anume nelinişte a 
privirii însă ca şi tremurul buzelor în unele momente 
mărturiseau observatorului atent mai multe decât 
înfăţişarea de bărbat care place femeilor, voios şi mereu 
sigur pe el. 

— Cum naiba poţi să-ţi pierzi vremea cu fleacuri din 
astea? 

Traian îşi ridică ochii din revista Rebus şi lăsă pixul să 
alunece pe sticla biroului. 

— 'Tu ce faci în recreaţii? Îl studiezi pe Kant? 

— Cum ai ghicit? Sunt la primul lui comandament major! 
Scandă: Comportă-te în aşa fel, încât fiecare dintre 
acţiunile tale să poată deveni o regulă de conduită 
universal-valabilă. 

Traian, scund, oacheş, cu aspect şi temperament tipic 
meridionale, se strâmbă. 

— Să mă scuze papa Kant, dar porunca mi se pare 
absolut  cretină. lImagina probabil o lume în care 
vieţuitoarele erau trase la xerox. Slavă Domnului, nu toţi au 
timp să-l conspecteze. Altfel, viaţa ar deveni îngrozitor de 
monotonă. 

Andrei dădu un bobârnac Snagovului de pe birou. O 
ţigară îşi scoase capul de filtru şi locotenentul îl prinse între 
buze. 

— Am afirmat totdeauna că ignoranţa e mama fericirii. 


— Te-aud prima oară enunţând panseul. Oricum, chestia 
mă lasă rece. Prefer analfabet şi voios ciocârlie decât cult şi 
nevrozat. Să-mi plouă mereu albastru... Întinse mâna după 
pix: Ascultă, ce naiba poate să fie chestia asta? „Iniţiale 
disperate?“ E din trei litere şi... 

Îl întrerupse telefonul. Locotenentul Dumitraşcu, în 
picioare, ridică receptorul. 

— Da, miliția... 

Un glas vătuit - „femeie în vârstă şi bolnavă“, califică 
reflex Andrei - repetă, încercând parcă să se asigure: 

— Miliţia...? Ajutor! Salvaţi-mă, oameni buni... ajutor!... 


Andrei, tulburat - glasul îi transmisese instantaneu 
panica - se bâlbâi: 

— Ce s-a întâmplat?... Cum vă numiţi?... 

Traian  lonescu deveni atent. Când se încrunta, 
sprâncenele se plisau ca la fustele soleil, moderne acum 
douăzeci de ani. Ridică al doilea receptor. Vocea continuă, 
pierzând din intensitate: 

— Sunt plină de sânge... mor... Oameni buni... 
Convorbirea se întrerupse. 

Andrei, tulburat peste măsură, rămase cu receptorul în 
mână. Strigă de câteva ori: „Alo!“ Traian îşi reveni primul. 

— A închis. 

— Ce facem? 

Celălalt ridică din umeri. 

— Nimic. Centrala telefonică Sud nu funcţionează. Din 
cauza demolării tot bulevardul e blocat. Nu putem depista 
apelul. Andrei strânse spătarul scaunului până i se albiră 
degetele. 

— Şi totuşi ce facem? Femeia e pe moarte. 

Traian arboră un aer tonic, dar intonaţiile erau nesigure: 

— N-o lua în bernă. S-ar putea să fie un banc. 

— Nu! respinse Andrei. Vocea asta nu minţea. Nenorocita 
e în primejdie. 


— S-ar putea să fie o falsă alarmă, bătrânii intră în panică 
la cea mai mică nevralgie. 

Andrei îşi săltă bărbia încăpăţânată. 

— Şi dacă nu-i aşa? Dacă femeia e realmente în pericol 
de moarte? 

Traian îi prinse umărul. 

— Calm, Andi. 

— Calm?! 

— Ai altă soluţie? Nu putem face altceva decât să 
aşteptăm. Cine ştie... poate mai sună... 

Andrei îl privi năuc, de parcă n-ar fi înţeles sensul 
cuvintelor. 

„Cât e de sentimental! gândi Traian Ionescu. Şi când te 
uiţi la el, zici că-i viking. Haleşte gali, nu chifteluţe de peşte 
la Gospodina, voiajează în corăbii piratereşti, cu nasul cârn, 
şi nu cu 84 de la Primărie în Crângeni, o iubeşte pe 
Marabula fiica lui Ochi de Şoim şi nu pe Lili, şoricuţa de la 
Financiar...“ 

Andrei începu să râdă. Surprins, Traian se interesă: 

— Poate eşti drăguţ să-mi explici, unde-i umorul 
„cestiei“? 

— Cum e definiţia aia din trei litere? Iniţiale disperate... 
Ei bine, cred că nu trebuie să căutăm prea departe... 

— Adică? 

Andrei stinse ţigara abia aprinsă. Se interesă sarcastic: 

— Ce-ai zice de... SOS? 

Traian, rezemat de spătar şi cu picioarele urcate pe masă 
- poziţia clasică din biroul şerifului, undeva într-o localitate 
măruntă din 'Texas ori Michigan - îl cerceta pe Andrei cu o 
curiozitate în care se amestecau studiu ştiinţific, calm şi o 
ironie uşoară. Andrei părea neliniştit şi fuma ţigară de la 
ţigară cu o voluptate şi într-un ritm pe care avea să le 
regrete peste douăzeci sau treizeci de ani. 

Un surâs îngăduitor întindea buzele cu contur hotărât ale 
lui Traian. „Îi place să treacă drept un dur, dar în fond 
rămâne o inimă de fecioară...“ 


Se ştiau încă de la grădiniţă. Pe atunci, Andi purta breton 
şi la gât un pompon roşu, era ruşinos nevoie mare şi, pus să 
recite o poezie, îi dădeau lacrimile de timiditate. Anii care 
urmaseră, copilăria propriu-zisă şi adolescenţa nu-l 
ajutaseră deloc să-şi înfrângă complexul. Atmosfera din 
casa Dumitraşcu era greoaie, veşnic tensionată, de cum 
pătrundeai în vestibulul cu miros de galoşi şi naftalină 
simţeai o strângere de inimă, iar oaspeţii întâmplători, 
musafiri sau prieteni, îndreptau priviri disperate spre uşă, 
aşteptând să se consume timpul convenţional minim 
destinat unei vizite. Vecinii ocazionali siliţi să bată la uşa 
soţilor Dumitraşcu mânaţi de necesităţile blocului, refuzau 
totdeauna să se aşeze: „Aştept un telefon din provincie... 
Trebuie să vină Sandu de la şcoală... Îmi dă laptele în foc...“ 
Părinţii lui Andi nu se înţeleseseră niciodată iar băiatul, 
cumva părtinitor, îşi spusese adesea că fiecare din ei ar fi 
putut să fie un soţ bun, dar cu alt partener. Sub acelaşi 
acoperiş însă, unul devenea fiară, iar celălalt catâr îndârijit. 
Scandalurile continue îl marcaseră pe Andi care devenise 
nervos, timorat şi de o sensibilitate bolnavă. 1 se întâmpla să 
intre în casă şi doar din pustiul camerei de zi să simtă că cei 
doi se ocăriseră cu nădejde, că pahare, furculiţe, bibelouri 
zburaseră din încăpere în încăpere. Delicat şi orgolios, 
spaima, teroarea copilăriei lui fusese ca nu cumva vreun 
prieten sau coleg să asiste la diurnele scene de familie. 
Umilinţa pe care ar fi încercat-o în asemenea momente ar fi 
fost de nesuportat. De aceea, nu invita pe nimeni acasă, 
deşi avea camera lui complet izolată şi i-ar fi plăcut să 
asculte împreună cu băieţii casetele cu Julio Iglesias; fusese 
singurul elev din clasă care nu-şi chemase niciodată colegii 
de ziua lui. 

Traian intuise situaţia încă de pe când aveau paisprezece 
ani. Bineînţeles, Andi nu se confesase niciodată - şi-ar fi 
tăiat mai degrabă mâna dreaptă decât să vorbească despre 
insultele şi blestemele de care vuia casa - dar Traian avea 
spirit de observaţie şi o pătrundere a naturii umane cu totul 


neobişnuite pentru un băieţandru. Observase de exemplu 
că soţii Dumitraşcu nu ies împreună decât în împrejurări 
excepţionale şi niciodată de braţ, iar atunci doamna are 
gura crispată de nemulţumire şi ură. Pe chipul domnului se 
citeşte o scârbă, o lehămeţeală cutremurătoare. Mai 
constatase că Andi nu scăpa un prilej să pomenească de 
„bătrânii“ lui, relatând diverse istorioare hazlii din care se 
desluşeau două siluete simpatice, afectuoase, trăind într-o 
armonie deplină. Subiect predilect şi ciudat la un puşti de 
doisprezece-treisprezece sau paisprezece ani. Colegii, mai 
puţin atenţi şi lipsiţi de bosa investigaţiilor psihologice, îi 
tăiau vorba trecând din nou la figura de Karate a lui 
Charles Bronson din ultimul film, golul marcat de Cămătaru 
în minutul douăzeci şi nouă sau refrenele formaţiei Savoy. 

Când părinţii lui Traian zugrăviseră casa, vrând să fie mai 
degajaţi în balamucul de boarfe făcute movilă şi cărate de 
colo-colo, ziare, cearşafuri, găleți cu var şi ulei, îi 
sugeraseră băiatului să doarmă câteva nopţi la Andi. 
Locuiau în blocuri alăturate şi erau prieteni nedespărțţiţi. 

Traian n-avea să uite niciodată figura lui Andrei. Se albise 
şi, din cauza spaimei, nu reuşea să scoată un sunet. Apoi, se 
eschivase îngrozitor de stângaci. Le veniseră rude din 
provincie, ba chiar şi nişte prieteni. „Da, ...ştii, ai mei sunt 
cam petrecăreţi... S-au mai anunţat nişte şmecheri din 
Constanţa...“ 

— Aţi adunat la vreo treij de inşi, constatase ironic 
Traian. 

— Precis... Ce să-i faci? râsese forţat Andrei... Indivizii-s 
puşi pe blestemâăţii... 

Spre şaptesprezece ani, pentru cei care-l observau 
superficial, Andrei se schimbase. Se dezvoltase fizic în chip 
neaşteptat dintr-un băieţel sfrijit şi totdeauna mai scund 
decât colegii lui ajunsese printre cei mai înalţi din clasă - 
carura deja remarcabilă prefigura viitorul atlet. Noii 
„fotografii“, Andi îi asortase o tipologie pe potrivă, 
construindu-şi un gen străin, despre care îşi închipuia că e 


bărbătesc. Intraseră multe în sosul acela: conversaţie 
flegmatică, săracă în semne de exclamaţie - vezi, Doamne, 
tipul blazat, fără emoţii şi deplin stăpân pe reacţiile lui - 
scepticism ostentativ care uneori tangenta cinismul. O 
atitudine proprie individului cu experienţă de viaţă 
tumultuoasă, imun oricărei surprize: nimic nu mai izbuteşte 
să-l uimească. Philip Lombard, de pildă, al Agathei Christie, 
constituia pentru Andi un prototip de bărbat fascinant. 

Bineînţeles, din inventarul „modelului“ excludea 
genocidul săvârşit în jungla africană. 

„În fond, îşi zicea Traian pe care travestiul lui Andrei nu 
înceta să-l amuze, a rămas acelaşi băiat bun şi sentimental.“ 
lar dacă aerele virile izbuteau să amuze niscai mucoase 
romantice, cu atât mai bine! Pe undeva, Traian îl asocia cu 
soră-sa, Livia. Fata avea şaisprezece ani şi îşi schimba 
identitatea în fiecare zi. Luni se lua drept Liz Taylor, marţi 
Lili Serghiev, faimoasa spioană din cel de al II-lea război 
mondial, miercuri Scarlett O'Hara, joi Marguerite Gauthier 
şi aşa mai departe. Se comporta în consecinţă, 
compunându-şi facies-ul şi starea de spirit corespunzătoare, 
adecvându-şi fireşte, în măsura posibilităţilor, pieptănătura 
şi ţinuta vestimentară. Într-o zi, apăruse la cină cu pipa 
bunicului ţinută în căuşul palmei. Era goală, fireşte, ceea ce 
n-o împiedica să tragă din ea cu conştiinciozitate. Taică-său 
îşi ridicase ochii din ziar aiurit: 

„Asta ce drăcovenie o mai fi?“ 

Livia, care abia  aşteptase întrebarea,  desluşise 
important, pe un glas baritonal: 

„Cred că până la urmă m-am decis. De fapt e hotărârea 
mea de-fi-ni-ti-vă!“ 

„A noua doar în săptămâna curentă şi nu mă îndoiesc, la 
fel de interesantă.“ 

„De data asta e foarte serios. Am ajuns la concluzia că 
trebuie să mă fac detectiv. Simt că am vocaţie şi cred că-i 
meseria cea mai fascinantă.“ 


„Aha! pricepuse taică-său. Şi-acum, pesemne, te cheamă 
Maigret. Hm, adăugase evitând să se uite la Traian, îmi 
închipuiam că pentru o familie, un singur aiurit e tocmai de- 
ajuns...“ 

„Ce înţelegi tu...?“ 

„Mult mai puţin decât voi, fireşte...“ 

Andrei stinse ţigara şi continuă să măsoare cu acelaşi 
număr de paşi biroul. 

Traian strivind mucul lui Andrei, din care se mai 
prelingea un firicel de fum, se interesă: 

— Ce faci? Dai ora exactă? 

Andrei răspunse iritat, fără să se oprească: 

— Mă dau în vânt după tipii spirituali. 

— Şi eu după mocofanii sentimentali. 

— Ce vrei să spui? 

Traian abandonă pixul şi îşi vâri mâinile în buzunarele 
pantalonilor. 

— Te frământă chestia cu bătrâna şi nu înţeleg de ce te 
ascunzi. E o dovadă de umanism, exemplu de responsabilă 
atitudine cetăţenească. 

Andrei se crispa, roşind până la urechile care, în mod 
ciudat, rămâneau totdeauna albe. Nu suporta să fie 
surprins în momente de slăbiciune şi lupta din răsputeri să- 
şi camufleze emoţiile. Atitudinea aceasta n-avea nimic de-a 
face cu mentalitatea britanică rigidă care consideră că 
disimularea, deplina stăpânire a stărilor de spirit excesive 
reprezintă o chestiune de decenţă şi educaţie cu etichetă 
de neconfundat - Eton şi Oxford - ci constituia reacţia 
caracteristică timidului. Acestuia, chiar când se îneacă îi e 
jenă să strige ajutor. 

Andrei afişă un aer degajat. 

— Păcatul tău, bătrâne, e că te consideri teribil de iscusit. 
Mă frământă acum cu totul altă problemă... 

Traian râse. 

— Cine câştigă alegerile în Gabon. Mie-mi spui? 


Trilul telefonului îl întrerupse. Ridică receptorul, Andrei îl 
urmărea înfrigurat. După schima de plictiseală ivită brusc 
pe chipul lui Traian pricepu că Solange (o chema de fapt 
Silica de la Vasilica) a visat iar ceva sau şi-a amintit că au 
trecut trei sferturi de oră de când i-a spus ultima oară „te 
iubesc, iepuraşule!“ 

Îşi privi instinctiv ceasul. Al cincilea apel şi-i abia 
unsprezece... „Doamne sfinte, ce mâţă pisăloagă! Când 
vorbeşte parcă miaună. N-aş îndura-o nici zece secunde 
fără să-i dau un ultimatum.“ 

Din replicile seci, monosilabice ale lui Traian, îşi imagina 
lesne „textul“ Solangei: 

„Mă mai iubeşti, iepuraş?“ 

— Bineînţeles. 

„Eşti sigur că nu mă minţi?“ 

— Absolut sigur. 

Pixul lui Traian începu să lovească ritmic sticla biroului. 
Era rândul lui Andrei să-şi vâre mâinile în buzunarele 
pantalonilor şi să se amuze privindu-l ţintă. 

„Sigur, sigur?“ 

— Absolut sigur. 

„Cât mă iubeşti?“ 

— Imens. 

„Ştii, am visat că mergeam amândoi, înţelegi?“ 

— Înţeleg foarte bine. Mergeam amândoi... 

„Călare pe măgar sau cu tramvaiul, presupuse Andrei, n- 
are importanţă...“ 

— Interesant... Extrem de interesant, Solange, dar crede- 
mă, sunt în momentul de faţă extrem de ocupat. 

„Îmi închipuiam că mă iubeşti.“ 

— Dar te iubesc! strigă exasperat Traian şi rămase cu 
receptorul în mână. Solange închisese. 

Andrei rânji: 

— Hollywood? Vreau să zic, ultimul stil? 

— Ce naiba vrei? îl repezi Traian. 


— Altfel îmi închipuiam că arată show-ul cu „te iubesc“, în 
orice caz, din câte îmi amintesc eu şi mi-au povestit bunii şi 
străbunii, declaraţia nu semăna cu un răget de măgar 
fioros. 

Traian avu un gest de enervare, „n-ai decât să crezi ce-ţi 
place“, şi îşi reluă pixul. Dar pătrăţelele îi dansau dinaintea 
ochilor, degetele îi tremurau uşor. Era un bărbat lipsit de 
astâmpăr, impulsiv şi, începând de la şaisprezece- 
saptesprezece ani, când mai toţi adolescenţii încearcă să-şi 
modeleze felul de a fi după un anume model sau să se 
autodepăşească, principalul lui efort fusese acela de a 
învăţa să se stăpânească mai bine. 

„A avea sânge rece“ era o expresie frecventă în 
conversaţia lui Traian şi-ţi venea să crezi că pentru el 
aceasta era singura calitate care contează şi determină 
personalitatea unui individ. 

Acum spumega de furie, mai ales împotriva lui însuşi. N-o 
iubea pe Silica. Îl agasa până la disperare, dispreţuia 
mofturile ei cu pretenţie de distincţie „sunt o lady“, 
stratagemele de a-i împleti un laţ extrem de iscusit la 
capătul căruia se afla o verighetă, şi binecuvântările unui 
tip jovial cu panglică tricolor şi expresie sărbătorească. Şi 
totuşi nu avea suficientă tărie de a o trimite la plimbare. 
Situaţia absurdă era caracteristică pentru felul lui de a fi. 
Făcea parte dintre bărbaţii cu succese spontane, răpunând 
fără cel mai mic efort o oaste de inimi şi al căror număr de 
telefon figurează în douăzeci-treizeci de agende cu miros 
de pudră şi colonie franţuzească la modă. 

Andrei îşi închipuia despre el că ar fi un colecţionar, ceea 
ce nu era tocmai adevărat. În realitate, Traian, flatat de 
atenţia constantă a „zânelor“, se simţea incapabil să trieze, 
dar mai ales să rupă, să renunţe. Chiar când se despărţea 
de o femeie, continua să-i dea telefoane de politeţe, nu uita 
s-o felicite de sărbători şi ziua ei, nu ezita să-i facă mici 
servicii. Pe Solange o cunoscuse la discoteca din Mamaia şi, 


în seara aceea violet, cu irizări sidefii, fata i se păruse 
extrem de seducătoare. 

Chipul de pisicuţă cu ochii chihlimbarii care văd şi 
noaptea aproape tot atât de bine ca şi ziua, felul cum îşi 
ţuguia buzele făcând botişor, trupul fragil - Traian detesta 
formele generoase („dacă am chef de beef-steack mă duc la 
birt“) - maniera insinuant-provocatoare, dar deloc vulgară 
de a dansa, creau o atmosferă particulară, un climat 
special, inedit, aparţinând îşi zicea Traian, exclusiv 
Solangei. 

După o lună, se săturase până peste cap de „climatul 
inedit“. Era geloasă, posesivă, sâcâitoare, simţea nevoia în 
permanenţă să fie asigurată că e adorată. „Pentru fata asta 
nu există pe lume nimic altceva decât dragostea“, 
condusese, ignorând însă un adevăr elementar. Spre 
deosebire de bărbaţi, pentru care chiar dacă sunt extrem 
de îndrăgostiţi delimitările rămân categorice - iubita, 
cariera, serviciul, meciurile de fotbal, alte pasiuni, îşi au 
fiecare compartimentul său şi coexistă - la femei, chiar 
intelectuale fine, dragostea rămâne preocuparea majoră a 
existenţei şi se simt afectate când nu constată la partener o 
atitudine absolut identică. „Auzi, a preferat să se ducă la 
meci, sau să se umfle de bere împreună cu un fost coleg de 
la Craiova, alt derbedeu probabil, în loc să stea cu mine...“ 

Când telefonul sună din nou, Traian aruncă enervat pixul 
care se ciocni de sticla biroului apoi plonjă spectaculos în 
coşul de hârtii. 

— Fir-ar să fie! A căpiat?! 

Surâzând cu o ironie sângeroasă, Andrei ridică tacticos 
receptorul. Gesturile erau atât de desfăcute, încât ai fi zis 
că-i filmat în ralenti. Recunoscu imediat glasul bătrânei: 

— Alo, miliția! Ajutor... 

— Numele dumneavoastră! Numele şi adresa, ceru 
locotenentul sugrumat de emoție. 

— Mor... Sunt plină de sânge... 

— Cum vă numiţi? Unde staţi...? 


— Mor... Veniţi imediat... 

— Unde staţi?! strigă Andrei. 

Vocea bătrânei, ostenită, abia se mai desluşea: 

— Nu ştiu... am uitat... Ajutor... 

Convorbirea se întrerupse din nou. La ferestre, gâfâia 
viscolul. 


CAPITOLUL II 


aci Crezi că mai vin în noaptea asta? 


Punea pentru a cincea oară aceeaşi întrebare şi bărbatu- 
său îşi închipui că, de vreme ce nu răspunsese până acum, 
nu avea rost să se mai ostenească. De altfel, punctul lui de 
vedere nu mai avea nici o importanţă - tot se hotărâseră să- 
i aştepte. Continuă să lucreze, aplecat mult, ca toţi miopii, 
deasupra mesei care gemea de dicţionare, foi volante, fişe, 
creioane carioca, pixuri. 

Coca insistă: 

— Te-am întrebat ceva. 

Deşi, în zece ani de căsătorie ar fi trebuit să se 
obişnuiască, o irita în continuare sistemul lui de a nu o auzi, 
sau a se preface că nu o aude. Era o femeie trupeşă, vioaie 
în ciuda corpolenţei, cu o figură agreabilă. Trăsăturile cam 
mari aveau personalitate, dar, în ansamblu, faţa rămânea 
comună. Contribuiau la înfăţişarea banală pieptănătura şi 
vestimentația. În schimbul a o sută de lei, în principiu, 
coaforul de peste drum realiza zilnic sumedenie de capete 
absolut identice: păr scurt, permanent, invadat de melcişori 
tapaţi, generos încleiaţi de fixativ. 

Hainele Cocăi erau de bună calitate, moderne, dar 
sufereau de acelaşi păcat: păreau un exemplar tras la 
xerox. Zeci de femei din oraş se îmbrăcau exact la fel. La 
începutul căsătoriei lor, Sandu, care avea gust, fantezie şi 
desena îndemânatec, încercase să-i dea idei. „Lasă-mă să-ţi 
schiţez eu câteva modele. Îţi plac - bine, nu - servus!“ Coca 
râsese. Râsul constituia una din componentele de bază ale 


caracterului ei, buna dispoziţie permanentă şi o anume 
tonicitate, o particularitate seducătoare pentru care era 
unanim îndrăgită. 

— Dragul meu, nu sunt manechin. În materie de toalete, 
tot ce mă interesează e să am o înfăţişare cumsecade şi 
cuviincioasă. 

Sandu nu insistase. Nu pricepea cum o tăietură mai 
originală, o eşarfă colorată, un anume buzunar sau o batistă 
inspirată ar putea jigni virtuţi victoriene şi catehismul unei 
sănătoase etici cetăţeneşti, dar renunţase, curiozitatea lui 
oscilând între parametri precişi: subtilităţile dialectului 
african tembohabe (era filolog, cercetător ştiinţific) sau 
stabilirea de asociaţii bizare între cele cincizeci de dialecte 
din insulele polineziene cu anume regionalisme din Oltenia 
de Sud... 

— Vin, precis vin! Vă spun eu! 

Băieţelul, ascuns după draperiile de pluş, scosese capul 
şi-i privea înfrigurat. Maică-sii îi veni să râdă. Obrăjorul 
rotund, cu ochi negri strălucitori era proaspăt, fără umbră 
de oboseală. Dădea pronosticuri categorice, fiindu-i teamă 
să nu fie trimis la culcare. O teamă de principiu, căci se 
obişnuise să mizeze pe indulgenţa părinţilor. Sandu nu 
observa în general nimic, iar toleranța care-l caracteriza nu 
căpăta accente pedagogice nici în relaţiile cu fecioru-său; 
Coca privea situaţia prin prisma unor virtuale necazuri de 
perspectivă: „Lasă-l să se bucure acum! La anul se duce la 
şcoală şi până la pensie o să tot tragă, nu se mai întâlneşte 
cu anii ăştia...“ 

— Vin! repetă Dănuţ. 

Avea o mutră caraghioasă, pistruiată, un ciuf rebel şi 
energie cât zece căţelandri care se zbenguie la soare. În 
cinstea oaspeţilor aşteptaţi - sora Cocăi împreună cu 
bărbatu-său - îşi îmbrăcase blugii, un tricou cu Mickey 
Mouse pe piept şi o cunună de pene colorate: pălăria 
indienilor yrokezi. La şolduri, i se bălăbăneau două colturi şi 


se recomanda, la sugestia acidă a tatălui - Coca era din 
Chitila - Dănuţ Şoimul de Chitilisburg, Inimă Vitează! 

— Cu taică-tu vorbesc, observă Coca înăbuşindu-şi un 
căscat. Sandu! 

Bărbatul îşi ridică în sfârşit ochii. Avea privirea specifică 
a miopilor care par totdeauna că s-au rătăcit în pădure. 

— Poftim, draga mea? 

— Ascultă! Cuvântează o nevastă sau rage un măgar? 

Sandu afişă un aer meditativ. Îşi trecu mâna fină, cu 
degete nervoase prin şuviţele de păr subţire. Un început 
promiţător de calviţie se contura limpede în creştetul 
capului. 

— Eşti singura în măsură să hotărăşti. Ce spuneai? 

Coca îşi muşcă buzele. Ar fi vrut să se enerveze, în 
realitate, se plictisea. 

— Crezi că mai vin pe timpul ăsta? 

— Vin! strigă Dănuţ. 

Sandu pipăi pachetul de ţigări şi alese una care i se păru 
mai uscată. 

— Presupun că va trebui să ţinem seama de părerea 
acestui gentleman. Din câte am băgat eu de seamă, sunteţi 
o familie de oameni hotărâți şi nu există obstacol care să vă 
abată din drum, mai ales când la capătul lui se află un 
frigider plin şi un pat gratuit. 

Coca, atinsă, îşi puse mâinile în şolduri: 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic, surâse Sandu, din ceea ce să nu fi ştiut tu până 
acum. 

Zâmbetul fermecător schimba întreaga înfăţişare a 
acestui bărbat înalt şi slab, cu un obraz despre care nimeni 
n-ar fi putut susţine că ar aparţine unui „artist de cinema“. 
Zâmbetul căruia Coca nu-i rezistase acum zece ani. 

— Decât să contabilizezi dumicaţii oamenilor, mai bine nu 
i-ai chema. Mi se pare meschin. 

— Din câte izbutesc să-mi aduc aminte, nu eu i-am 
chemat. Şapte-opt oameni, înghesuiți într-un apartament de 


două camere, soră-ta şi cu frumosul ei fac, ţinând seama de 
tonaj şi apetit, cât patru inşi, constituie o premisă de week- 
end care pe mine unul nu mă înviorează. Dacă tânjesc 
totuşi să sar într-un picior aşteptându-mi rândul la WC, 
prefer să fac camping, la care asortez un yodler, pate de 
ficat, sandviciuri cu untul scurs şi, obligatoriu, furnici! 

— Eşti îngrozitor! Mă mir că nu ţi-e jenă de copilul ăsta! 

— Nu am rostit un singur cuvânt, care să fi întinat 
urechile cele mai virgine. 

Se dondăneau uneori, fără să se certe propriu-zis. Sandu 
avea un spirit de observaţie ascuţit şi, în rarele momente 
când era atent la ce se întâmplă în jurul lui, înregistra 
amănunte subţiri peste care alţii treceau cu ochii legaţi. 1 se 
întâmplă apoi, de dragul unei replici suculente, să le scoată 
din manşetă cu adresa prestidigitatorului care operează cu 
porumbei, iepuraşi sau kilometri de panglică multicoloră. Pe 
Coca o amuzau sarcasmele soţului. Îl gusta şi îl iubea sincer, 
dar nu-l lua în serios. Îl considera un soi de copil mare, 
incapabil să se descurce cu realităţile diurne. Când însă 
ironiile îi vizau familia, lua atitudine mai mult din principiu, 
decât dintr-un real patriotism de clan. 

— Nu cred că soră-mea te-a deranjat prea mult, iar 
bărbatul ei e cel mai cumsecade om pe care l-am cunoscut 
vreodată. 

— Draga mea, surise Sandu, n-am contestat niciodată 
calităţile civice ale cumnatului tău şi nu mă îndoiesc că-i şi 
om de nădejde. Sunt gata să-mi scot pălăria în faţa lui, 
dar... pe stradă... 

— Puteai să-mi spui de la început care-i punctul tău de 
vedere şi renunţam să-i mai chem. 

Sandu Damian se lăsă pe spate, cu degetele mari aninate 
în centura pantalonilor. Un zâmbet blând îi întindea gura cu 
tăietură lungă până aproape de urechi. 

— Ştii bine, iubito, că tu ai totdeauna cuvântul hotărâtor, 
iar eu, fără a fi desăvârşit, rămân totuşi o gazdă civilizată. 


— Care numără câte sarmale a înghiţit creştinul şi de 
câte ori a întins mâna după pâine. Mersi! 

Dănuţ, plictisit, se agăţă de braţul Cocăi. 

— Mamă! Mamă! Vreau să-ţi spun ceva. 

Fericit de intervenţie, Sandu se aplecă din nou asupra 
fişelor. 

— Mă asculţi, mamă? 

— Ce Dumnezeu vrei? 

— Ştii, azi doamna Racoviceanu n-a făcut conversaţie cu 
mine. 

— Foarte bine! Toată ziua te ţii scai de capul ei. S-o fi 
plictisit femeia. 

Copilul o privi ofensat: 

— Dar ea mă invită. Mi-a spus că sunt un băieţaş foarte 
bine crescut... 

— Semeni cu taică-tău, rânji Coca. 

— „şi că sunt prietenul ei... Şi musafirul ei, ori de câte 
ori am poftă s-o deranjez. 

Lui Dănuţ îi plăcea să vorbească important. Trăind mult 
în anturajul adulţilor, avea posibilitatea să colecţioneze 
„radicale“, iar memoria excelentă îl ajuta să înmagazineze. 
Ulterior, îşi plasa achiziţiile cu mai mult sau mai puţin 
apropou. 

— Ei bine, decise maică-sa, eu te sfătuiesc să ai poftă cât 
mai rar. 

Un consiliu de natură strict educativă. Băieţelul, isteţ, de 
o insolenţă simpatică, era agreat în tot blocul şi avea intrare 
pretutindeni. Izbutea astfel să fie mai informat decât o 
cumătră despre tot ce se petrecea în cele şase apartamente 
din Aleea Stupinei. Ştia de pildă ce a gătit la prânz 
Bordeianca de la etajul I, ce notă a luat Răducu la 
oxamatică, care sunt bretelele preferate ale lui Zamfiroiu, 
contabilul de la parter, cum stă cu stomahul doamna 
Racoviceanu după cura intensă de miere şi prune uscate, 
dacă analizele bătrânului State sunt satisfăcătoare sau că 


pisica familiei Vernescu, doi ipohondri cu vată în urechi fie 
vară, fie iarnă, a rămas închisă în frigider. 

Coca, însă, îl asculta uneori cu o singură ureche. O amuza 
sporovăială puştiului care venea în fuga mare să-i relateze 
ultimele noutăţi, dar considera totul cu titlu de inventar. 
Dănuţ nu era mincinos, avea însă o vocaţie înnăscută 
pentru senzaţional şi multă fantezie; neavând nimic de a 
face cu mitomania, broda însă cu sârg pe marginea celui 
mai neînsemnat eveniment. 

— Am sunat la uşă şi nu mi-a răspuns, adăugă puştiul 
indignat. 

Maică-sa se ridică. 

— N-o fi fost acasă... Eu mă duc să mă întind puţin.E 
aproape miezul nopţii. 

Dănuţ i se propti în faţă. 

— Am şi bătut! Am sunat şi am bătut! 

— Şi acum mă baţi pe mine la cap. E plecată şi gata! 

Băieţelul clipi nedumerit: 

— Cum e plecată? Lumina-i aprinsă. 

Maică-sa săltă din umeri şi intră căscând în dormitor. 
Sandu Damian îşi muşca buzele mut, fermecat de gingăşia 
textului african; 

„Trestia fragedă şi tânără îmbrăţişa grumajii lui Onsije 
Karambe... Cerul trimise vântul furtunii ce trece smulgând 
bananierii.“ 

Dănuţ se apropie de masă şi-i atinse cu degetul, timid, 
verigheta. 

— Auzi...? E lumină... 

Sandu Damian îl privi distrat, fără să-l vadă. Spuse: 

— Bineînţeles, bărbate! Poţi să te joci. Dacă te amuză, 
cheamă-ţi şi câţiva amici. 

Mai erau cinci minute până la miezul nopţii... 


„.„„Cine e fata asta cu obraz luminos? O cunoaşte bine, dar 
nu izbuteşte să-şi aducă aminte de unde. Un chip frumos, 
cu buze proaspete şi boabe roşii de scoruş împletite în 
cozile negre. În ochi înfloresc livezi de râs şi soare, şi 
stele... 

Aleargă pe malul Trotuşului în rochie uşoară de muselină. 
Deasupra capului, dansează, fluture zburdalnic, umbreluţa 
de soare... Îi plac răchitele ce străjuiesc podeţul alcătuit din 
bârne şi duduia Salcă... Nu mai osteneşte spălându-şi 
pletele în unda răcoroasă. Prihorii năzdrăvani îi dau 
târcoale, slobod ţipete mici, necăjindu-i liniştea. Un soare 
dulce dezmiardă meleagul, nourii, bulgăraşi de zahăr furaţi 
din iarmaroc se lasă anevoie urmăriţi de adierea dimineţii, 
alunecă pe cer lebede pufoase, cam trândave, dar cucoane 
mari... leri erau iepuraşi, mâine flori de măr, poimâine... 

Fata îşi scutură cerceii în râs, două boabe de scoruş îi 
lunecă între sâni. Îşi saltă poalele - volbură de horbotă şi 
panglici azurii - şi goneşte către scrânciobul iscat la 
marginea poienii... Ce năzdrăvană-i firea Trotuşului, satul 
ce se vede dincolo de islaz, cerul, soarele, conacul, crângul 
de mălini îs doar alcătuire de culori, curcubeu care-i 
înlănţuie trupul. Îl simte pe braţe, în jurul mijlocului, apoi 
colan, cunună şi chiar colţuni... 

Văzduhul aromeşte dulce. Roze, tutun de Macedonia, 
mahorca tataiei, dar, iacă, se mai desluşeşte miros străin... 
Cine-i bărbatul cela răsărit cu musteaţă bătăâioasă? Pe 
obrazul palid privirea arde. Nu-l poate cerceta de-a dreptul 
- cine se încumetă a înfrunta asemenea jarişte? - şi îşi 
pleacă, ochii. După grai, desluşeşte că nu-i de-aici. 

Tataia, în pantaloni de călărie, râde bătându-şi cu 
biciuşca botforii din piele de Rusia. 

— Fiică-mea, cea mititică. Ea îi Prâslea familiei. De Rusalii 
a împlinit cincisprezece ani. 

Fata opreşte zbuciumul scrânciobului înalt. Străinul o 
cuprinde în braţe şi o depune jos. O săvârşeşte, de parcă ca 
ar fi lucru nespus de gingaş. 


Peste două luni, de Sântă Mărie, părintele Gheorghieş de 
la Trei Ierarhi îi cunună... 

„Cine-i fata în rochie de mireasă? O cunoaşte, o 
cunoaşte bine, dar chipul lunecă, se ascunde, piere undeva, 
în negură. Piere şi susurul Trotuşului şi hârjoana prihorului, 
şi râsul tataiei, şi aromele poienii. Miroase a sânge... 

Peste soare, o mână haină azvârle un hârdău de smoală. 


Chipul lui Andrei era crispat. De încordare, şănţuleţul 
care-i despica bărbia se adâncise. 

— Şi totuşi ce facem? Mi se pare inuman să stăm aşa, cu 
mâinile în sân, în vreme ce nefericita aia îşi dă sufletul. 

Făcu doi paşi şi izbi pumnul în palmă. 

— Ce mă înnebuneşte este ideea că, dacă am repera-o 
acum ar mai putea fi salvată. 

Traian, în fond la fel de impresionat, încerca să-şi 
păstreze calmul. Oricum, în urma antrenamentelor 
sistematice, cel puţin aparent se stăpânea mai bine decât 
Andrei. 

— Ai vreo propunere concretă? 

— Nu... N-am. Realmente nu văd ce am putea face. 

Traian se ridică şi se îndreptă spre chiuvetă. Fiind suplu 
şi foarte bine făcut, nu se observa că de fapt e un bărbat 
scund. Amănuntul devenea strident când se afla printre 
colegi de generaţie, mai toţi săriţi din 1,85. Handicapul 
celor cincisprezece centimetri îl umilea nespus şi de aceea 
se străduia ca toţi oamenii mărunți, în general, să meargă 
cât mai drept. 

Îşi umplu un pahar cu apă şi-l bău dintr-o răsuflare. 
Andrei se interesă: 

— Vodca de la prânz...? 

— Şi vodca... Ascultă, ce părere ai... 


Telefonul zbârnâi. Amândoi tresăriră. Traian cobori 
instinctiv glasul de parcă persoana care suna l-ar fi putut 
auzi. 

— Răspunde tu. Dacă-i Solange, spune-i că am plecat. 
Inventează ceva! Am zburat, m-am evaporat, sufletul mi-am 
dat! 

Andrei ridică receptorul şi se uită la Traian, dând din cap 
cu tâlc. 

— Servus... Îmi pare rău, Solange, dar nu-i în birou. Fata 
suspină, glasul şovăia împovărat de suferinţă. „Iosca actul 
trei“, califică automat locotenentul. 

— Când crezi că se întoarce? 

— Nu pot să ştiu, draga mea. E pe teren şi s-ar putea să 
întârzie. 

— 'Te rog... Te rog, Andrei, când se întoarce spune-i să mă 
sune imediat. 

La ultimul cuvânt, păru literalmente că se îneacă. Andrei, 
pe care nu-l păcâălise nici măcar o silabă din „showul“ 
Silicăi, se interesă amabil: 

— 'Ţi-e rău? 

— Îngrozitor. 

— Dar ce ai? 

— Lasă, spuse sfârşită şi resemnată, pe tonul omului care 
nu vrea să vorbească despre suferinţele personale, nu are 
importanţă. Deci îi transmiţi, da? 

— Bineînţeles. 

— Mulţumesc, Andrei... Eşti un drăguţ. De altfel, am să 
mai încerc si eu. Suspină: Ştii cât de neatent e Traian... 

Locotenentul închise cu un oftat semnificativ. 

— Infernală muiere! Cum naiba o suporţi? 

Traian dădu din mâini. 

— Cunosc altele şi mai rele. 

— Dar alea cel puţin n-au repertoriu. Mi-a servit un 
mixed grill „melo“ de mâna întâi. Fecioara sedusă şi 
abandonată plus Dama cu camelii. Undeva, pe un gheridon, 
rozele din glastra de argint se ofilesc emanând o aromă 


selpulcrală, iar din mâna îngheţată cade o batistă fină 
parfumată cu Madame Rochas. 

— OK! îl opri Traian. Cunosc peisajul mai bine decât tine. 
Uite ce zic eu să facem: îi dăm un telefon şefului şi-l 
întrebăm ce ne sfătuieşte în chestia cu bătrâna. 

Andrei se uită reflex la ceas. Miezul nopţii. 

— Asta-i situaţia! făcu Traian, întorcând aparatul 
telefonic spre el. Alo! Casa tovarăşului maior Vlad? Scuzaţi- 
mă că vă deranjez... La telefon locotenentul Traian Ionescu. 
Aş putea vorbi cu tovarăşul maior? E o problemă urgentă... 
Poftiţi?... Nu se poate!!! Când?... Îmi pare extrem de rău. 
Vă rog să... 

Înregistra la celălalt capăt al firului un hohot de plâns, 
apoi declicul receptorului pus în furcă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Andrei. 

— Şeful a făcut un infarct. L-au luat cu Salvarea acum 
jumătate de ceas. 

Andrei se crispă. De câte ori vedea maşina Salvării sau 
doar se pronunţa cuvântul, automat îi răsărea dinainte 
chipul maică-sii. Când plecase de-acasă abia începuseră să 
se certe. Acum, iadul ajunsese probabil la apogeu. Dădu din 
mână, încercând să se descotorosească de gânduri. 

— Ce facem? 

Traian oftă trecându-şi degetele greblă prin păr. 

— Nu ştiu. Arătă spre telefonul care suna din nou: 
Răspunde! 

— Bătrâna, suflă Andrei. Unde staţi, doamnă...? Nu vă 
putem ajuta altfel... Încercaţi să vă amintiţi adresa... Alo... 
Vă rog nu întrerupeţi convorbirea... Lăsaţi receptorul lângă 
dumneavoastră... Nu închideţi... Alo... 

Traian ridică sprâncenele: „Ei?“ 

— E îngrozitor! Abia i se mai auzea glasul. Moare! 
Înţelegi? Moare! 

Avea ochii umezi. Sentimentul de neputinţă îl strivea. 


CAPITOLUL III 


si E trecut de douăşpe, observă Vasile Dumitraşcu. N- 
ai de gând să încetezi? 

Nevastă-sa, în capot de nylon matlasat şi mâinile agăţate 
isteric de spătarul scaunului, urlă: 

— Nu! N-am de gând. 

Cu chipul desfigurat de ură şi mânie dezlănţuită, cu părul 
atârnând laţe - codițe de şoricel - în jurul obrajilor supţi şi 
gălbejiţi, părea o furie. 

— Nu pot vecinii să doarmă... 

— Să nu doarmă! Sa afle toţi că eşti o bestie! Un animal! 
O canalie ordinară!! 

— Nu crezi că au aflat până acum? Le-o comunici de cel 
puţin trei ori pe săptămână. În locul tău, aş pune un afiş 
lângă lista de întreţinere. Aşa, cel puţin s-ar odihni oamenii. 

Vivien Dumitraşcu, sufocată, se repezi cu unghiile spre 
obrajii bărbatului. 

— Cretinule! Îţi baţi joc de mine? Îndrăzneşti?! 

Vasile îi prinse mâinile încercând s-o imobilizeze şi o 
azvârli pe canapea cu oarecare bruscheţe. 

— Mă baţi, porcule? Vrei să chem miliția? Las' că vine 
Andrei! 

Deşi furioasă până aproape de demenţă, înregistra 
subconştient, cu un amestec de perplexitate şi îngrijorare, 
reacţia bărbatului care constituia, din toate punctele de 
vedere, o noutate. Erau căsătoriţi de peste douăzeci de ani 
şi se obişnuise ca, indiferent de motivul şi intensitatea 
scandalului, Vasile să îndure reproşuri, invective, palme şi 


zgârieturi ţinând nasul în jos. Atitudinea lui cea mai 
belicoasă, adoptată extrem de rar, consta într-o muţenie 
încăpăţânată şi un refuz tacit, dar îndârijit de a-i executa 
dispoziţiile care sunau totdeauna a poruncă. 

Şi iată că, brusc, Vasile îi făcea opoziţie deschisă, avea 
replici, îndrăznise s-o atingă. Era limpede: „Muierea cu 
care s-a încurcat are asupra lui o influenţă mai mare decât 
mi-am închipuit.“ Concluzia o montă. Simţea literalmente că 
pocneşte. Îi zvâcneau urechile, iar picioarele i se răciseră. 

— Mă înfrunţi, bestie? Dai în mine? Asta-i şcoala curvei, 
aşa-i? Ea te învaţă: „[ine-o în pumni şi călcâie pe proasta de 
nevastă-ta! Izbeşte-o, doboar-o! Poate crapă dracului, şi noi 
doi o să ne iubim cum o să ne placă, bibiloiule!“ Aşa-i? 
Recunoaşte! 

De fapt, simţise mai de mult că Vasile s-a schimbat, erau 
câteva luni de când sesizase discrete, dar sensibile 
răzvrătiri din partea lui, înregistrase mici libertăţi, 
inaugurate fără să-i fi cerut ei autorizaţie. Situaţia n-o 
neliniştise. Se obişnuise prea mult cu un Vasile moale, 
cârpă, lipsit de personalitate, cu minte răsărită până la 
genunchiul broaştei gata să facă sluj la un singur deget 
ridicat. Un câine în care dai cu bila şi ciubota ca, după cinci 
minute, să se gudure, cerşind pe un ton spăşit să te 
servitorească: 

„Ce zici, Vivien? Am văzut sparanghel. Arăta foarte 
proaspăt şi apetisant. Ştiu că-ţi place. Ce zici? Mă reped 
până în piaţă?“ 

Ca atare, mizând pe fidelitatea umilă a lui Vasile, nu 
calificase revirimentul drept o cotitură, ci un simplu 
„bpâzdâc“, o pasiune de ordin carnal frecventă, dar 
trecătoare, la bărbaţii între două vârste. „Când ajung la 
cincizeci de ani, înnebunesc! Destul un şezut de faţă 
deocheată, ca să-şi piardă minţile. Pe urmă se dezmeticesc.“ 
De altfel, după a doua noapte în care Dumitraşcu îşi 
îngăduise să lipsească de acasă (pe prima o travestise în 
„beţie cumplită la frate-meu. Ştii, a venit Gheorghe din 


« 


Canada şi a adus un whisy dinamită!“), observase ironică: 
„Te-ai smintit la bătrâneţe? Caraghiosule! Vezi să nu bage 
de seamă prea repede cât eşti de mameluc!“ 

Femeii îi treceau acum prin minte, cu viteza fulgerului, 
clişee ce ar fi trebuit să constituie de mult semnale de 
alarmă: telefonul care rămăsese mut vreme de trei zile 
când ea sunase din Sovata, săptămână când Vasile 
dispăruse efectiv pe litoral, eschivându-se cu pretexte 
infantile să-i comunice numele hotelului; apoi, începând din 
toamnă, absenţele din ce în ce mai frecvente. La început 
timide, chestiune de ore, pe urmă tot mai impertinente: 
nopţi, uneori zile întregi consecutive. Se detaşase în mod 
evident de problemele casei, o lăsase moale cu muncile 
gospodăreşti al căror monopol îi aparținuse în exclusivitate, 
devenise nepăsător faţă de atmosfera din familie, nu cruța 
susceptibilităţile de „copil“ ale lui Andi. Acesta, abia ieşit din 
adolescenţă, nu putea să priceapă în ruptul capului că un 
bărbat la cincizeci de ani se mai poate gândi la dragoste. 
Când, după un scandal pe care vecinii n-aveau să-l uite prea 
curând - cel mai spectaculos dintre toate - Vasile, excedat, 
îi comunicase limpede că în viaţa lui a intervenit o femeie, 
Vivien simţise sau, în orice caz, îi fusese teamă că ar putea 
pierde partida. Ştia că Vasile - de peste zece ani dormeau 
separat, nu-i suporta nu atingerea, dar nici măcar 
respiraţia - avea în mod firesc unele aventuri. 

Acestea erau însă sporadice, la câteva luni o dată şi chiar 
controlabile. Programul lui Dumitraşcu fiind cronometrat la 
minut, ajungea o singură întârziere suspectă pentru ca 
Vivien să poată pune degetul pe calendar indicând cu 
precizie ziua când „prostul“ îşi făcuse de cap. Astfel de 
escapade însă o lăsau rece, nu-l iubea şi nu-l iubise 
niciodată, dar legătura, o legătură nu putea tolera. În 
nouăzeci la sută din cazuri, şi nu trebuia să fii jurist ca s-o fi 
aflat, relaţia clandestină prelungită dintre un bărbat şi o 
femeie, mai ales când unul din parteneri e liber, constituie 
preludiul divorţului. lar amanta lui Vasile în mod cert era 


liberă, căci dispunea prea degajat de timpul şi locuinţa ei. 
Dumitraşcu îşi petrecea toate după-amiezele şi serile la ea, 
adeseori nopţile, libertate care excludea din capul locului o 
verighetă pe inelarul intrusei. Reflectând, Vivien mai 
conchisese că, respectiva individă, dacă nu dispune de un 
venit confortabil, e cel puţin înlesnită. Bugetul familiei 
rămăsese intact, Vasile continua să aducă aceeaşi sumă 
acasă, adică salariul aproape în întregime. Ori, când omul 
iubit se află la strâmtoare, procedezi oleacă altfel, începi să 
ajustezi portofelul legitimei. 

Vasile Dumitraşcu, ostenit, îşi trecu degetele nervoase 
peste frunte. Avea mâini splendide, cu încheieturi fine şi 
osatură nobilă. Degetele lungi, delicate inspirau totuşi forţă 
şi bărbăţie. Trebuise să împlinească cincizeci de ani ca s-o 
afle. I-o spusese Ioana din prima seară. „Ce mâini minunate 
ai tu, Vasile! Făcute să dezmierde, dar le văd la fel de bine 
la manşa unui avion sau ţinând un automat... Ar fi făcut 
deliciul pictorilor din Renaştere... Pe ăştia, de-acum, îi 
preocupă cum să te determine să accepţi că iarba-i 
albastră, iar soarele răsare din buzunarul lui Costică...“ 

Îşi căuta cuvintele, plimbând ochii prin odaie. Nu vedea 
nimic din harababura iscată - patru ore de scandal lasă 
totuşi ceva urme, şi care glăsuia mai mult decât o bandă de 
magnetofon extrem de conştiincioasă şi fidelă. Vasul cu flori 
artificiale de pe frigider căzuse, dar fiind ceramică nu se 
spărsese. Se spărseseră în schimb serviciul de cafea - ieftin, 
ce-i drept, Rosenthalul căzuse victimă de Reveillon - şi un 
tub de neon din baie. 

— Ascultă, Vivien, oftă. Nu mai merge aşa. Asta nu-i viaţă 
pentru nici unul din noi. Nu facem decât să ne tocim nervii, 
să ne epuizăm lamentabil bruma de bun simţ şi sănătate pe 
care o mai avem. Să ne despărţim, draga mea. 

— Niciodată! răcni femeia. Niciodată! Bagăţi-o în capul 
ăla zevzec. 

— Ai răbdare... Vreau să precizez că eu nu emit absolut 
nici o pretenţie de ordin material. Tot ce e aici în casă îţi 


aparţine, în exclusivitate, ca şi banii de pe CEC. Renunţ şi la 
maşină. În fond, la toată munca mea de douăzeci de ani. Îmi 
iau doar hainele şi cărţile de specialitate. 

Miza enorm pe această ofertă. Îşi închipuia că Vivien, 
moartă după chilipiruri şi de o avariţie antologică - era 
fericită, când putea economisi şaptezeci şi cinci de bani sau 
primea cadou o cutie de chibrituri - se va azvârli ca un 
câine hămesit asupra propunerii, „Ioate lucruşoarele astea 
bune şi frumoase, ale mele! Numai ale mele...“ 

— Niciodată! repetă dând cu pumnul în masă ca o 
nebună. Faci cu mine pe generosul? Îmi laşi mie trenţele! 
De când te-ai boierit, calicule? 

— Linişteşte-te. 

— S-o linişteşti pe mă-ta! Sunt la mine în târlă şi fac ce 
poftesc! Una din două! Ori ibovnica ţi-e slută ca o vidmă, de 
te primeşte în izmene, ori întoarce banii cu lopata. Ce-i? 
Chelneriţă? Coafeză? De unde fură? 

— Nu toată lumea care are bani fură, emise banal 
bărbatul, dar asta-i altă chestiune. De ce nu vrei să ne 
despărţim? Nu m-ai iubit niciodată, iar azi... 

Râse amar. 

— Imbecilule! Ţi-am mai spus-o şi ieri, şi alaltăieri, dar 
prost te-a făcut mă-ta şi prost mori. De-al dracului nu 
vreau! De ce să fii tu fericit la cincizeci de ani? Giugiuleli 
sub plapumă de atlas, voiaj de nuntă şi lună de miere la 
Mamaia. Sau cum târfa e avută, poate la Nisa. Îşi maimuţări 
glasul, fasonându-se cu ochii daţi peste cap: „Ah dragostea 
mea, eşti prima femeie pe care o iubesc..., abia acum 
cunosc fericirea. Mă simt de douăzeci de ani...“ Ei bine, nu! 
N-o să ai parte de toate astea! Nu, pentru că nu vreau eu! 
Nu le meriţi, iar mie mi-ar sta dumicatul în gât. Clar? 

Vasile o privi cutremurat: 

— Doamne! Ce fiară poţi să fii! 

Simţindu-l impresionat, aproape rănit, ochii femeii sticliră 
de satisfacţie. Se apropie încovoiată, cu un rânjet lăbărţat. 


Vasile primi cuvintele în plin obraz, scuipate. Îi simţea 
respiraţia fetidă. 

— Vrei să-ţi mai spun ceva? Vrei să-ţi spun de ce ţin cuşca 
încuiată? Ei bine, nu vreau să pierd un bou care trage la 
jug, un sclav care mă slugăreşte, ba îmi aduce şi simbrie 
acasă. Am patruzeci şi opt de ani, dar nu şi bafta ta să dau 
peste un nabab imbecil care să mă ia în chiloţi. Eu mi-am 
halit porţia! Acum ling blidul şi pe urmă o să ţi-l azvârl ca 
să-l speli tu. Nu mai am nici o şansă, băiete! Sunt uzată, cu 
tinereţile duse, n-am bani, n-am titlu, n-am nimic! Cu ce vrei 
să ispitesc? Cu un post de conţopistă? Aşa că, frumosule, 
am ajuns la matura concluzie că trebuie să mă mulţumesc 
de acum încolo cu o nulitate ca tine. Îmi faci pantofii, stai la 
coadă, dai cu aspiratorul. Tot e ceva! 

Vasile îşi muşcă buzele. Netezi faţa de masă cu un gest 
brusc care ar fi vrut să arate că hotărârea lui este 
irevocabilă. Rosti cu voce joasă, dar răspicat: 

— Săptămâna viitoare introduc acţiunea de divorţ. Eu te- 
am anunţat! 

— N-ai s-o faci! 

— Nu văd cine sau ce m-ar putea împiedica. 

— Eu! 

— Asta rămâne de văzut. 

Vivien îşi dădu capul pe spate. Îl măsură cu privirea 
jivinei înainte de a sări în grumazul prăzii: 

— Să-ţi fie limpede, Vasile! În ziua când ai introdus 
acţiunea la Tribunal, eu mă sinucid! [i-o jur pe capul lui 
Andi. 

Dumitraşcu încercă să pară indiferent. Era şantajul pe 
care nevastă-sa îl practica în mod eficace de ani de zile. 
Folosise aceeaşi stratagemă cu douăzeci de ani în urmă ca 
să-l determine să spună „da“ la Sfatul Popular. 

— Draga mea, dacă nu eşti în stare să trăieşti... 

— Ai să fii tu şi mai puţin! Te cunosc prea bine, măi 
balegă! N-ai să te poţi arăta în ochii lui Andi. N-o să treacă 
un an şi-ai să crapi din cauza mustrărilor de conştiinţă. Şi 


dacă totuşi ai să rezişti, căci eşti tare ca un bou, viata ta şia 
dulcineei o să fie mai rea decât iadul. O să staţi tot timpul 
cu răposata între voi. La televizor, la masă, în pat! Ce vesel, 
să faci amor şi să te simţi asistat de o moartă! 

Vasile, fără să vrea, îşi lăsă capul în piept. Cuvintele 
Ioanei îi răsunau, profeție dureroasă, în urechi. O avea 
dinaintea ochilor, în rochie de casă violet, cu părul bogat 
adunat într-un coc grațios, ciufulit, care o făcea să semene 
cu Mademoiselle de Fontanges. Era duioasă, îi mângâia cu 
buzele tâmpla, conturul sprâncenelor, genele lungi şi 
mătăsoase. Glasul, a cărui amintire abia acum îl zguduia, 
era înfiorat de o tristeţe gravă, dulce, resemnată. 

„Ţine minte ce-ţi spun, dragul meu. Aşa cum te cunosc, 
ne vei sacrifica pe amândoi... Vivien va câştiga.“ 

Ochii lui Vasile se umeziră. Îi eră teamă, Ioana nu se 
înşela... 

Nevastă-sa îl privea triumfătoare, respirând zgomotos. 
Ca totdeauna, avusese ultimul cuvânt. Ca totdeauna, 
nimicitor. 


XXX 


„„„Negura se ridică... O privelişte cu adevărat frumoasă. 
Ca în pozele de Crăciun pe care tataia le-a adus de la Viena. 
Peste câmpul nins din belşug, a plouat cu licurici albaştri. 
Albastru-i şi Trotuşul, albastră şi bundiţa căptuşită cu 
hermelină a fetei din scrânciob.... Fată? Un inel lat de 
cununie îi străluceşte la mâna stângă. Îi tot veselă cintezoi, 
iacă şi acuma ar zburda şi ar sări într-un picior, ar face 
tumbe prin omăt, s-ar hârjoni cu prieteni de seama ei, ba şi 
cu slujnicuţele cele tinere de la conac, războindu-se în 
bulgări de zăpadă. În dumnealui nu cutează să azvârle nici 
măcar o floare. Îi tot neguros la chip, şanţ adânc îi despică 
fruntea înaltă şi pleşuvă, cât ar fi de neînsemnată şotia 
Nataliţei, în căutătura de foc desluşeşte mustrare. De faţă 


cu dumnealui, râsul se domoleşte ba, tot mai adesea, se 
alungă fără a mai cerceta în urmă. Chiar şi mâinile s-au 
deprins a păzi mereu poalele: cu palmele în sus, ca două 
unelte lipsite de folos. Înainte, n-aveau astâmpăr, mânecile 
largi  zburătăceau în toată clipa aripi de fluture 
primăvăratec... 

Dejun cu oameni însemnați în sufrageria cea mare. La un 
capăt de masă dumnealui... Ca totdeauna, cravata e 
neagră. Niciodată n-a purtat altă culoare. La celălalt capăt, 
ea, Nataliţa. În dreapta, ţine profesor mare de la 
Universitatea din Bucureşti, în stânga căpetenie politică. 
Vorbesc mult, înfierbântat... „Unirea Ardealului cu patria 
mumă... Sună clopotele dezrobirii... Toţi românii o inimă şi 
un cuget... Vom supune destinul strâmb al istoriei 
nemiloase...“ 

Gândurile Nataliţei forfotesc printre cuvinte neînţelese, 
zăngănit dulce de argint şi cristal. Bărbaţii poartă des 
cupele la gură şi atunci, pentru frântură de vreme, se 
aşterne oleacă de linişte. Dintr-o dată, scheunat desluşit 
ciuleşte urechile oaspeţilor, ridică sprâncenele groase ale 
dumnealui. Nataliţa roşeşte ca un mac şi coboară pleoapele. 
Odată urnit, chelălăitul nu osteneşte. Toţi ochii cercetează 
spre Nataliţa care abia îşi stăpâneşte lacrima. 

— Şoimana, căţeaua de vânătoare a tataiei, a murit din 
fătat. Unul din căţelandri fiind mai nevolnic, mi-au desluşit 
muierile de la cuhnii, se prăpădeşte... Îi lipseşte căldura 
mumă-sii... Nu m-a lăsat inima şi... 

Nataliţa scoate din buzunăraşul ascuns al rochiei de tafta 
un căţelan cât un arici şi-l saltă mult deasupra mesei spre a 
aduce dovadă temeinică celor desluşite. 

Toţi oaspeţii izbucnesc în râs. Râd cu poftă, zici că n-or să 
contenească până în seară. Ba, căpetenia politică, se îneacă 
în hohote şi se face vânăt. Doar „dumnealui“ nu râde. Sub 
căutătura întunecată, Nataliţa se face mică şi fuge de la 
masă cu nod de lacrimi în gâtlej... 


În ceasurile după-amiezii, dumnealui nu vine să-i 
cerceteze ca în fiece zi iatacul. Nataliţa aude însă voroavă 
aprinsă în bibliotecă. Ştie că nu-i dovadă de creştere aleasă, 
dar trage cu urechea. 

— Prea eşti neîndurat, Antoane. Uiţi că Nataliţa-i copilă 
încă. 

— Natalia, apasă dumnealui şi desface cuvintele ca 
totdeauna când îi mohorât la cuget, îi femeie măritată şi 
doamna casei. 

— Aceasta nu-i aduce spor de ani. 

— M-aş mulţămi cu sporul de minte. 

— Antoane, fiule, cunoşteai bine când i-ai făcut conciul 
că-i copilă de nici cincisprezece ani. Domnia ta ai încă o 
dată pe atâta, şi trebuia să chibzuieşti că alt soi de soaţă ţi 
se potriveşte. Eu unul nu ţi-am dat brânci în biserică... 

Inima Nataliţei se face mititică, i se zbuciumă ciocârlie 
speriată. Aşteaptă înfricoşată răspunsul dumnealui. 

— Dar nici ba n-ai zis, tată socrule. Nu aceasta însă o 
vorbim noi acum. Natalia trebuie să priceapă că vremea 
prunciei, s-a fost mistuit şi că poartă răspundere grea... 

— Pe umeri prea firavi. 

— „răspundere grea, de stăpână a unei case şi nevastă 
de apostol şi oştean al năzuinţelor unei naţii. Ţelul nu poate 
fi atins dacă nu are îndrumare temeinică din partea 
fiecăruia din noi. lertare, tată socrule, dar domnia sa nu mă 
reazămă întru acestea, ba dimpotrivă, îi dă ghes la pozne, 
face haz de fapte necugetate. 

— Antoane! Nu-i ucide tinereţile şi râsul. Îi greşeală ce 
nu ţi-o va ierta în veci, şi nici dinaintea Ziditorului nu vei 
găsi îngăduinţă. Lasă-i primăvara întreagă, şi nestingherită, 
căci şi aşa se scutură mai degrab decât livadă de zarzăr 
înflorit. 

Nataliţa aude râsul scurt al dumnealui. E aspru, pe 
potriva făpturii. 

— Domnia ta ar trebui să alcătuieşti stihuri. 


— Ce am eu a face o ştiu singur. Adă-ţi aminte mereu de 
vorba unui moşneag: femeia căreia îi e teamă de bărbat, 
nu-i e de nici un folos. Şi în acea casă va stăpâni totdeauna 
mohoreala, iar în loc de cântec, vaet de cucuvaie. 

— Apăi, nu de cântece ne arde nouă, tată socrule, în 
aceste vremuri aprige. 

— Dacă vremea-i aprigă, barem între zidurile tale să 
stăruie tihna, şi dragostea, şi buna înţelegere. Bagă de 
seamă, Antoane. Nataliţa-i mezina şi sufletul meu. Ferească 
Dumnezeu şi sfinţii a fi lovită de necazuri ori năpastă căci 
necruţător voi fi... 

„„Tataia şi dumnealui nu mai stau la masă dimpreună. 
Peste o lună, de sfinţii arhangheli Mihail şi Gavril, rădvan 
vârfuit se îndreaptă spre fruntariile Transilvaniei. Nataliţa 
ştie că dumnealui înfruntă primejdie mare, mai cu seamă 
acum, în vreme de aprig război... Tribunalul din Timişoara 
l-a osândit la un an de temniţă şi plata a opt sute de 
coroane pentru „delicte de presă“. Nici la ei, la Cocorăşti, n- 
a avut astâmpăr şi a tot trimis scrieri îndemnând ardelenii 
să lupte a împlini toate năzuinţele naţiei. Nataliţa s-a 
străduit a pătrunde în gândurile dumnealui, îi învaţă pe de 
rost cuvintele, cunoaşte acum numele societăţilor şi 
revistelor, care opintesc spre dezrobirea Transilvaniei. De 
pildă, Societatea de lectură „loan Popescu“, ziarul 
„Drapelul“ din Lugoj, „Luceafărul“ la Budapesta, 
„Reuniunea română de lectură“ din Lugoj, „Almanahul 
scriitorilor de la noi“ din Orăştie... 

La graniţă, străjile austro-ungare îl arcănesc. Nataliţei 
nu-i e îngăduit să-l însoţească până la temniţa din Seghedin. 
Îşi urmează drumul singură. Inima îi e cernită, lacrimile au 
alungat râsul din ochii înstelaţi. Înţelege că pe omul acesta 
aprig îl îndrăgeşte. Acum şi până la cea din urmă suflare. În 
jur îi întuneric. 

„„„Cine-i femeia tânără cu bariş venețian? O cunoaşte. O 
cunoaşte bine, dar nu izbuteşte să-şi amintească de unde... 

Bezna stăruie. Miroase a sânge... ... Ajutor!... 


CAPITOLUL IV 


=== Sud „„ Sânducule..? 


Damian ţinea capătul pixului între dinţi visând cu ochii 
deschişi. Câtă candoare, câtă frăgezime, ce penel delicat! 
„Fecioara seara se strecoară în sandale albastre... În 
cuibarul apelor îngheaţă cocotierul... Luna luceşte auriu, 
ochi de tigru, cerne rugină în pletele eucaliptului...“ 

— Sănducule! 

Dănuţ îşi rezemă bărbia de braţul lui Damian. Îi spunea 
lui taică-său pe nume. Cu vreo doi ani în urmă, aflându-se 


într-o dispoziţie saxonă - studia pe atunci cadenţele 
speciale ale baladelor englezeşti - îi făcuse copilului un mic 
instructaj: 


— Ori îmi spui domnule, ori bă, Sandule! Tată, nu are haz, 
e demonetizat şi prea sentimental. Fii bărbat şi comportă-te 
ca atare! 

Scuturase cu nădejde mâna puştiului. Coca îl măsurase 
ironică: 

— Vrei să vezi dacă iese? Eu cred că ai înnebunit de tot. 
Adică, ce, cred! M-am convins. 

— Dacă asta te face fericită, draga mea, insistă. 

Pe Dănuţ îl trata ca pe un adult - ton, terminologie, 
reverență - şi uneori Coca se întreba dacă atitudinea se 
datorează unui umor sofisticat sau Sandu e pur şi simplu 
ţicnit. Îndoieli în această privinţă avusese din primele zile 
ale dragostei lor. Damian era de pe atunci zăpăcit, uita 
orele de rendez-vous şi pe banca lor din parcul Cotroceni, 
în loc s-o strângă în braţe, îi ţinea dizertaţii despre 
importanţa conjuncţiei în sintaxa bucovineană. Repezit, 


adept al hotărârilor luate cu o sută pe oră, după cinci 
întâlniri, o ceruse în căsătorie. Coca (încă nu-i simţise 
gustul buzelor) rămăsese cu gura căscată: 

— Ai căpiat? 

— De ce? Consideri că doar un nebun poate să te vrea de 
nevastă? 

Mergeau pe cheiul Dâmboviţei îndreptându-se spre 
căminul de lângă Facultatea de Drept. Mirosea a salcie 
tânără şi crâng de liliac. 

Bine, dar nici măcar nu mă iubeşti. 

— De unde ştii? Nu mi-amintesc să-ţi fi făcut vreo 
informare în acest sens. 

— Atunci de ce nu mi-ai spus-o? 

Damian ridicase din umeri: 

— Am uitat. 

Coca se enervase. O luase înainte, azvârlindu-i peste 
umăr: 

— Atunci poţi să mă uiţi şi pe mine. Mă iei la mişto? 

Sandu îi prinsese mâna. 

— Pe Dumnezeul meu dacă pricep de ce te-ai supărat. 
Era de la sine înţeles că întâlnindu-mă cu tine de cinci ori 
înseamnă că te iubesc. Crezi că altfel mi-aş fi pierdut 
timpul? 

— Dacă te întreb ce culoare de ochi am, habar n-ai! 

— Albaştri! 

— Pe dracu”! Sunt negri toată ziua. 

Era furioasă, dar în acelaşi timp îi venea să râdă. 

— Aşa-i văd eu. Ca Eminescu... Ioate iubitele lui au 
privire azurie. Mă gândesc la operă, desigur. Deci, draga 
mea, ne-am înţeles? 

— Nu mă iubeşti şi nu mă interesezi. 

— Te iubesc! 

— Nu cred! 

Sandu urlase: 

— Te iubesc! 

— Nu! 


— Vrei să-ti dovedesc? 

— Da! 

Brusc, Sandu se aplecase. Perplexă îl văzu scoţându-şi un 
pantof şi azvârlindu-l în Dâmboviţa. 

— Acum mă crezi? 

— Da. 

Atunci, într-un pantof şi într-un ciorap, o sărutase prima 
oară... 

— Săânducule?... 

Taică-său păru să se trezească: 

— Da... Ce necazuri ai, bărbate? 

— Mă plictisesc. 

Damian păru uluit: 

— Cum? Nu ţi-au venit amicii? Asta-i foarte urât din 
partea lor. 

— Am sunat la Cătălin, dar bunică-sa mi-a spus că 
„pesemne tac'tu şi mă-ta sunt beţi criţă de te lasă să umbli 
brambura şi să zgâlţăi uşile oamenilor în creierii nopţii!“ 

— Extraordinar! Cred că politeţea nu-i partea cea mai 
tare a acestei distinse lady. Trebuie să ştii, dragul meu, că 
unii oameni au reacţii bizare. Şi cu cât o afli mai devreme, 
cu atât vei fi scutit de decepţii mai târziu. Cu ce-ţi pot fi de 
folos? 

— Hai să jucăm popa prostu'! 

— Asta-i specialitatea maică-tii. Mai ai vreo propunere? 

— Bâza! 

— Zgomotos şi sălbatec. Gândeşte-te la ceva civilizat. 

Dănuţ, cu degetul în gură, îşi rostogolea ochii căutând 
disperat. Îi era teamă de neschimbatul „acum sunt ocupat, 
dragul meu, dar mai târziu îţi stau la dispoziţie. Până atunci 
ai tot timpul să reflectezi.“ 

— Ştiu! exclamă fericit. Citeşte-mi Fetiţa cu chibrituri. 

— Da... Hm, da..., ascultă, alţi amici cu neamuri mai, hm, 
mai puţin impetuoase nu ai? 

— Am trecut şi pe la doamna Racoviceanu... 


— Şi? 


— Tot nu mi-a răspuns. 

— O fi dormind. Ştii, unii obişnuiesc s-o facă. 

— Ţ$! făcu puştiul. Lumina e tot aprinsă şi mi s-a părut că 
aud zgomot... Aşa... De parcă ar durea-o. 

— Ţi s-a părut, dragul meu. 

În privinţa fabulaţiilor lui Dănuţ, împărtăşea întru totul 
opiniile nevesti-sii. 

— Nu vrei să încerci şi tu? Ştii, eu sunt prietenul ei cel 
mai bun. 

Damian îl bătu pe umăr. 

— De vreme ce nu răspunde, înseamnă că n-are chef să 
fie deranjată. 

În aceeaşi clipă, se auzi soneria de la intrare. Se ridică 
oftând: 

— Asta este! Inevitabilul s-a produs. 

Sperase din toată inima ca „mitocanii“ să se fi împotmolit 
undeva, pe şosea. Cumnatu-său care se părea că-i un 
constructor îndeajuns de priceput ar fi putut ridica o iurtă. 
Beznă, viscol, urlete de lupi... Peisajul ar fi fost cu adevărat 
reuşit. 

Îl auzi pe Dănuţ care dăduse buzna la uşă. Desluşi 
limpede cuvintele, printre sărutări zgomotoase. 

— Bine că aţi venit odată! Inevitabilul s-a produs. Aşa 
zicea tăticu'. 


XXX 


I se păru că aude vocea stinsă a bătrânei şi luă imediat 
receptorul care rămăsese deschis, lângă aparat. Inima lui 
Andrei bătea nebuneşte: 

— Da, doamnă! Vorbiţi... Vă ascult! 

— Sunt lac de sânge... De ce nu veniţi?... Mor... 

Înnebunit, locotenentul începu să strige: 

— Daţi-mi adresa!... Unde staţi? Unde?!... 


— Nu ştiu, scânci bătrâna şi lui Andrei, sfâşiat de milă, i 
se păru că a început să plângă. Mi-e imposibil să-mi 
amintesc. Ajutaţi-mă! 

Locotenentul, disperat, propuse la întâmplare: 

— Descrieţi-mi încăperea unde vă aflaţi... Ce se află în 
jurul dumneavoastră? Ce vedeţi? 

Traian ridică sprâncenele surprins. „Ce-o fi în capul lui? 
Ce poate să scoată din chestia asta? Un şifonier cu oglindă, 
un studio, o carpetă roasă cu ciucuri ştirbi, fotografia 
bărbatului, militar ţeapăn sau civil între două vârste cu 
burticică şi chelie, în costum de duminică... Şi?“ 

— Da... Un pat cu plapumă violet... Şi un aparat de 
radio..., o noptieră... 

Repeta răspicat fiecare cuvânt al bătrânei, încercând 
parcă să-i insufle puterea de a continua. 

— O noptieră..., înţeleg... Ce se află pe noptieră? 

— Mi-e rău, scânci femeia... E atâta sânge... Un 
pieptene... Şi o cutie de chibrituri... O cutie de 
medicamente... Da, aşa cred. 

— Ce fel de medicamente? Pentru care boală...? 

— Nu ţin minte... Veniţi! Cutia e albastră... Scrie mare... 

Dădu anevoie numele probabil stâlcit al medicamentului. 
Locotenentul îl notă agitat pe calendarul de birou. 

— Nu mai pot... ajutor...! 

— Alo! Alo! strigă disperat Andrei, nu închideţi!... 
Rămâneţi pe fir... 

Traian îl măsură curios. Se interesă pe un ton fără 
nuanţe: 

— Ce-ai obţinut cu peisajul odăâii? 

Andrei izbucni: 

— Mi-am îmbogăţit experienţa! Ce dracu' ai fi vrut să 
fac?! Mi-am închipuit, o idee de moment, că, poate, 
inventarierea unor obiecte familiare ar putea să-i zgâlţâie 
memoria. Cam pe aici. Habar n-am! 

— Mda, recunoscu Traian, o virtuală soluţie. A întrerupt? 


— Nu... Un fapt însă-i categoric. În încăpere e lumină... 
Altfel nu putea să-mi descrie interiorul. 

— Şi? În nouăzeci la sută din case arde acum lumina. E 
sâmbătă seara şi ziua tuturor tovarăşilor din târg pe care-i 
cheamă lon. Se serbează şi loneştii. 

— Ioneştii? întrebă neatent Andrei. 

— Ai ceva împotrivă? Dacă asta îi face fericiţi, ce-ţi pasă? 
L-am cunoscut pe unul care se îmbăta în fiecare an de 14 
iulie, Căderea Bastiliei, jos tiranii, mă înţelegi! Avea o 
conştiinţă democrată şi un nume falnic: Garibaldi. Acum dă 
bună ziua prin tramvaie şi toată lumea e de acord că 
aceasta-i o atitudine plină de politeţe... 

Andrei dădu din mână sâcâit: 

— Baţi câmpii! 

Tăcu brusc şi rămase cu ochii fixaţi asupra lui Iraian care 
exclamă amuzat: 

— Evrika! Aşa-i? Glăsuieşte, fiule! Ce ţi-a defilat prin 
mansardă? 

Andrei luă din raftul bibliotecii anuarul telefonic şi începu 
să-l răsfoiască înfrigurat: 

— Am 0 idee. 


Nu seamănă deloc cu maică-sa şi, uneori, în copilărie, se 
întrebase cu nelinişte dacă nu cumva ea aparţinea altei 
familii. Nu era ceva curent, desigur, dar se întâmplaseră 
totuşi cazuri când infirmierele, zăpăcite, încurcaseră copiii 
la maternitate. Taică-său, avocatul Radulian murise tânăr, 
într-un accident de automobil, când Anca nu începuse încă 
să vorbească dar neamurile şi prietenii o asigurau amuzaţi 
că nu-i semăna nici lui. 

Doamna Radulian nu se recăsătorise. Era o femeie aspră, 
energică şi cu un spirit de independenţă atât de pronunţat 
încât i-ar fi fost imposibil să se adapteze la viaţa de cuplu. O 


făcuse la douăzeci de ani, cedând insistentelor rudelor care 
plăteau tribut conştiincios convenienţelor sociale. 

Când rămăsese văduvă, n-avea decât douăzeci şi cinci de 
ani, dar înainte încă de a-şi dezbrăca rochia şi ciorapii 
negri, ştia că nu se va recăsători. În sinea ei, şi probabil că 
nu se înşela, Elvira Radulian se considera o femeie cu 
vocaţie de celibatară. Constatarea o umpluse totdeauna de 
satisfacţie. Dispreţuia dependenţa sub orice aspect, iar 
dorinţa instinctivă a femeii de a se simţi ocrotită, cuibărită 
sub „aripa protectoare“ a partenerului o umplea de 
dezgust. 

Când fratele ei, un bărbat blajin, profesor de limbi 
orientale, îi explicase cu blândeţe că muierea dorobanţ, 
masculinizată, mult prea personală şi care a uitat să plângă 
îşi pierdea principalul farmec - „feminitatea“ - Elvira îl 
taxase de sclerozat. În aceeaşi zi, îşi pierduse complet 
încrederea în discernământul lui şi nimic nu i s-ar fi părut 
mai aberant decât să ia în consideraţie o singură vorbă din 
tot ce debita Mitică. 

Elvira Radulian constituia prototipul de individ care se 
simte excelent în propria-i piele şi nu s-ar fi schimbat cu 
nimeni altcineva. Era mulţumită de viaţa, de cariera, casa, 
hainele, înfăţişarea ei, în sfârşit, de tot ce ţinea de 
personalitatea, de eul său. Mai puţine motive de satisfacţie 
îi dădea fiică-sa pe care o găsea moale, cu un caracter lipsit 
de relief, predestinată să fie victimă. Anca, sentimentală 
până la desuet, vaporoasă, aproape eterică, gata să plângă 
dinaintea unui cireş japonez sau a unui apus de soare, o 
decepţionase cu desăvârşire. În fond, nu realiza şi ar fi 
rămas foarte surprinsă dacă cineva i-ar fi atras atenţia că 
ea, Elvira, vreme de douăzeci şi unu de ani, nu făcuse 
altceva decât să-şi depersonalizeze copilul. 'iranică, 
încredinţată că nu se înşeală niciodată, făcând parte dintre 
oamenii care nu-şi pot imagina viaţa în multiplele sale 
aspecte decât prin propriile dioptrii, încercase s-o modeleze 
pe Anca, s-o încadreze în aceiaşi parametri. „O păsărică, 


declara ea imperativă şi cu suficienţă, nu este altceva decât 
o păsărică. Oricine are o doză elementară de bun simţ, va 
realiza acest adevăr. Şi, dacă totuşi, se va găsi un imbecil 
care să susţină că te uiţi de fapt la un tractor, trebuie să 
treci pe lângă el fără să-l asculţi.“ 

În consecinţă, îi impusese cu autoritate prietenii, cărţile 
ce trebuiau citite, felul cum să se îmbrace, programul zilnic, 
şi o înscrisese la o facultate - Biologie - pentru care fata n- 
avea absolut nici o înclinaţie. 

O dată însă cu apariţia lui Andrei, Anca acuză unele 
răzvrătiri, în toaletele ei se iviseră „frivolităţi“, frecventa 
cercuri „neserioase“, abaterile de la orar deveniseră 
fenomen aproape diurn, neglija relaţiile tolerate sau 
recomandate de maică-sa şi, dintr-o dată, începuse să aibă 
opinii. 

Elvira Radulian era însă o femeie încăpăţânată şi nu 
abandona niciodată o partidă pe care o considera demnă de 
a fi angajată. 

— Nu te crezusem atât de lipsită de cumpăt, încât să-ţi 
pierzi minţile după o pereche de epoleţi. 

Fata îşi lăsă capul pe un umăr - mişcare de abandon, care 
o scotea constant din sărite pe Elvira - şi replică moale: 

— Andrei nu înseamnă doar o pereche de epoleţi. 

— Dar ce mai înseamnă? Cap pătrat, „să trăiţi, tovarăşe 
cutare!“, execuţie oarbă, program de ocnaş! Mănânci, 
dormi, gândeşti când primeşti ordin. 

Anca se uită la ea visătoare. Avea ceea ce se numeşte un 
chip fără trăsături, o figură din acelea ce nu se pot 
imortaliza pe o pânză - pictorii le evită categoric - sau 
fotografie. Era gingaşă, proaspătă, foarte tânără şi tot 
farmecul ei consta în frăgezime şi o anume gingăşie 
sufletească pe care i-o presimţeai din capul locului. Peste 
zece ani, n-avea să-i rămână nimic din toate acestea: va 
deveni o femeie cumsecade, care nu deranjează pe nimeni, 
fadă şi atât. Acum însă era atrăgătoare, o floare discretă cu 
aromă dulce. 


— Mă întreb, mamă, dacă tu ai iubit vreodată în viaţa ta. 

Elvira Radulian îşi săltă bărbia de parcă ar fi vrut s-o 
agaţe într-un cuier pom. 

— Dacă înţelegi prin asta să umblu în bluze transparente, 
să primesc scrisorele deocheate şi să aştept cu ochi holbaţi 
şi inima sărită telefoane ridicole, „ce dor mi-e de tine, 
Țonţonel“, atunci n-am iubit. Taică-tău a fost un om serios şi 
ăsta i-a fost norocul, căci altfel nici nu m-aş uitat la el. 

Anca râse încetişor. 

— Eşti atât de sigură de tot ce faci şi spui. 

— Bineînţeles că sunt sigură, rosti Elvira strângându-şi 
mai bine cordonul de la halat. Am şi de ce. 

— De ce? 

Maică-sa se uită la ea ca la o nebună. Desenă cu braţul 
un cerc în jurul încăperii. Mobilă şi covoare scumpe, de 
comandă. Totul era atât de nou şi strălucitor, încât te-ai fi 
putut crede în casa unor proaspeţi căsătoriţi. Elvirei îi 
plăceau schimbările de decor şi, o dată la cinci-şase ani, îşi 
vindea boarfele până la lingură (evident în pierdere), ca 
apoi să achiziţioneze cu apetit neobosit, cu furie s-ar fi zis, 
altele de la covor 5/6 până la perdele. 

Fără îndoială, casa Elvirei Radulian nu era lipsită de stil şi 
chiar de oarecare somptuozitate. Rămânea însă uscată, 
impersonală, îi lipsea tuşa de duioşie a amintirilor dragi. 
Anca, de pildă, ar fi preferat o odaie a ei care să-i vorbească 
de copilărie, cu primele caiete, eternul ursuleţ de pluş şi 
fotografiile de la serbările sfârşitului de an. O odaie mai 
ponosită poate, dar cu aroma cernelii de pe degetele 
şcolăriţei şi a zarzărilor Medelenilor... Aşa, avea senzaţia că 
la câţiva ani o dată schimbă hotelul. „Palace“-uri elegante, 
dar tot „hanuri“ în ultimă analiză, intermezzo cu parfum 
impersonal, între două trenuri. 

— "Tot ce-i aici e realizat de mine. Când taică-tău a murit 
aveam douăzeci şi cinci de ani, o diplomă de inginer şi un 
copil în braţe. Atât. N-a existat ceva să-mi propun în viaţă şi 


să dau chix. Îşi înălţă glasul: Am izbutit pretutindeni! În 
carieră şi în viaţa personală. 

— E un punct de vedere, admise Anca, dar pentru alţii, 
aceasta nu s-ar numi o existenţă realizată. 

— Fă tu, fetiţo, doar jumătate din ce am făcut eu şi voi fi o 
mamă fericită. 

— O, nu! se apără fata ca de o imagine care o speria. 
Vreau ca viaţa mea să arate altfel. 

Elvira Radulian o măsură dispreţuitoare: 

— Şi ce anume nu-ţi place la mine? 

Anca ridică din umeri zâmbind îndepărtat. 

— Nu te hlizi ca o văcuţă melancolică. Spune, ce nu-ţi 
convine în modul meu de existenţă? 

— Ai fost fericită? Eu nu cred. Sau eu una în locul tău n- 
aş fi putut fi. Împlineşti 45 de ani. Sunt douăzeci de când 
dormi într-un aşternut rece. 'Ţie nu ţi-ar fi plăcut să te ţină 
noaptea în braţe un bărbat? 

— Taci că mi-e silă! Să mă ţină în braţe! Incomod şi 
neigienic. Nu ştiu de unde îţi plouă cu idei din astea 
insalubre! 

Anca urmă, netulburată: 

— Concediile tale... Singură, eventual cu o prietenă, 
două. Partide de canastă, bârfă la plajă, bârfă pe faleză. Pe 
terasele restaurantelor oamenii erau veseli, dansau pe 
muzica celor mai bune orchestre din ţară, mirosea a 
mâncare de calitate, a scoici şi iarbă de mare, şi a lună de 
argint, iar voi... Voi azvârleaţi priviri furişe peste gardurile 
de verdeață şi comentaţi ipocrit: „Ce lume vulgară!“ V-ar fi 
plăcut să fiţi printre ei, da, tânjeaţi să vă amestecați printre 
oamenii aceia vulgari care râdeau, se bucurau, „odată-n an 
e concediu“ şi cărora le stătea bine în şort, în blugi sau 
costume albe... Aveaţi bani în poşetă şi apetit, şi pantofi de 
dans, dar nu exista el... Un el care să vă însoţească. 

Elvira Radulian se holbă: 

— Tu ai înnebunit? Cine ţi-a vârât în cap inepţiile astea? 
Tânjeam eu să dau din picioare împreună cu o adunătură de 


smintiţi şi mitocani? Eu! Se bătu cu palma peste piept: Eu 
am fost femeie care să nu-şi găsească un fleţ gata să-i lingă 
ghetele? Să-ţi povestesc ţie câţi m-au vrut de nevastă după 
moartea lui Ionică? Să-ţi amintesc de când mă aşteaptă 
Grigore? Sunt optsprezece ani de când umblă cu 
verighetele la el. 

— Ştiu, admise Anca, ştiu că aşa e. De ce n-ai făcut-o? 

— Pentru că eu, inginer Elvira Radulian, doctor în ştiinţe, 
nu privesc viaţa, lumea, universul legată la ochi cu o 
pereche de izmene. Şi ţie să-ţi fie ruşine că gândeşti ca o 
gâsculiţă de mahala care iese la portiţă când o fluieră un 
flăcău cu urme de mămăligă între dinţi. 

— Sunt o femeie obişnuită, mamă. Nu toată lumea are ca 
destin un afiş cât casa. 

— Ba eşti o proastă pe care un miliţian oarecare o 
învârteşte în jurul degetului cel mic. 

— Andrei e absolvent al Facultăţii de Drept. 

— ...Şi ta-ta-ta...! o întrerupse Elvira. El ţi-a vârât în cap 
neroziile astea. Şi normal! Vine dintr-o familie... aăă 
originală. Mă-sa-i o smintită de profesie, ta-su un nerod de 
performanţă. 

— Exagerezi! 

— Exagerez pe dracu”! Îi ştie un târg întreg. Balamuc în 
fiecare zi, răgete, scandaluri, oale sparte. Mâine-poimâine îi 
evacuează... De ce s-a mutat Andrei de-acasă? E atât de 
rişisim încât îi convine să plătească chirie de sute de lei pe 
lună?! 

— E o dovadă că nu le seamănă. 

— Asta să mi-o spui după zece ani, când or începe să-i 
zăngănească clopoţeii în căpăţână. Acuma-i tânăr şi tu 
chioară! 

— Mă iubeşte... 

— Te iubeşte! o maimuţări. De aia vii plânsă acasă de trei 
ori pe săptămână? Te chinuieşte ca pe un animal şi pe urmă 
îţi trimite cinci floricele. Taci că sună! l-o fi dor de 
„porumbiţa lui“... 


Anca ţâşni la telefon, uitându-se instinctiv la ceas. 
Douăsprezece jumătate. 

Maică-sa, în cealaltă cameră stătea ca pe ace, trăgând cu 
urechea. Ar fi fost sub demnitatea ei să treacă dincolo, 
manifestându-şi astfel o curiozitate complet nemachiată, 
mahalagească, dar abia îşi stăpânea neastâmpărul. Anca 
dădea răspunsuri monosilabice, din care Elvira desluşi că se 
simte tulburată. 

— Ei, ce a vrut? A descoperit quadratura cercului? 

Anca avea ochii umezi. 

— Mi-e milă de el... Dă telefon acasă de un ceas şi nu 
răspunde nimeni. 

— Or fi avut şi ăia odată o zi normală şi s-or fi culcat ca 
oamenii. 

— Andrei e foarte îngrijorat... Ştii că lui nu-i place să 
discute despre familie. Când a plecat de-acasă, ai lui se 
certau. 

— Aha! exclamă încântată Elvira. Asta în cuvinte cinstite 
înseamnă că deja îşi scoteau ochii, acuma se pregătesc să 
incendieze cartierul. 

Anca începu să-şi descheie nasturii de la capot. 

— Ce ai de gând? 

— Mă duc până la ei. Andi m-a implorat. Minţi: Îmi trimite 
o maşină. 

— Tu?! Dar ce-i eşti? Noră? 

— Sunt singura persoană în stare s-o calmeze pe maică- 
sa, ţine la mine. 

În culmea furiei, Elvira Radulian se îndreptă spre uşa 
apartamentului. Răsuci cheia ostentativ în broască şi o vâri 
în buzunar. 

— Ei bine, nu! N-ai să te duci. 

Anca replică liniştită: 

— Am să mă duc, mamă. 

— Dacă te duci, aici nu te mai întorci. Faci cum crezi. 

Se încuie in dormitor şi după câteva secunde fata o auzi 
stingând veilleusa. Peste urletul viscolului, scrâşni frâna 


unei maşini. 


CAPITOLUL V 


„Frig şi întuneric... Mult cenuşiu, nu-i soare 


niciodată.... Se ascunde îndărătul zidurilor înalte de burg 
medieval. Oamenii nu râd, au buze supte de pizmă şi boţite 
de mohoreală. Şi Nataliţa-i toată numai mâhniciune, ochii şi 
inima o lacrimă. 

Unde-i poiana de pe malul Trotuşului, fluturii argintii. Şi 
scrânciobul din fundul grădinii? Unde-s casele scundace cu 
zidurile năpădite de roze ghiordii şi glicină? Unde aroma 
slobozită de solzii salcâmului, în suspinul adierilor de seară? 
La ce cot de uliţă l-a rătăcit oare pe Moş Gheorghiţă, 
pitarul? În dumineca paştelui se înfăţişa la curte cu un braţ 
de zambile şi un coşuleţ în care puişori de galiţă, mişunau 
speriaţi, gălbenuşe de aur. Tataia îi vâra în palmă 
napoleonul, apoi poruncea către cuhnii cele cuvenite 
datinei: ouăle roşite, cozonacul şi butâlca de rachiu. 

Ouă roşii... Nataliţa, înfrigurată, acum bagă de seamă cu 
năucire că, de când a poposit în târgul de pe malul 
Someşului, n-a întâmpinat niciunde strai, năframă, covor ori 
te miri ce boscârţă răsurie. În casele soacră-sii, unde a tras 
după întemnițarea dumnealui, asemenea:  lemnărie 
neguroasă cu cioburi de fildeş, perdele întunecate, blide 
cenuşii... Nataliţei îi arducă nod în gâtlej, gândind la 
farfuriile cu flori şi păunaşi de acasă... Cozile minunate 
răsfiră evantai de culori vesele şi îmbietoare. 

Soacră-sa o cercetează cu mustrare. Are cam la şaptezeci 
de ierni - dar numai şi numai ierni, socoteşte Nataliţa pe 
care o ia frigul când i se înfăţişează dinainte - buze ţepene, 


conci sur şi braţe de paing lipite de trup. Le mişcă doar din 
coate, de parcă ar ţine ouă la subţiori. Poartă totdeauna 
acelaşi strai: catifea şoricie cu guler înalt. Bluza e stropită 
cu mărgele negre, ca la veşmintele de doliu, jupa până la 
glezne are buzunare adânci unde zornăie colan de chei şi 
mărunţiş. leme slugile care nu se satură niciodată din 
tainul lor, iar neguţătorii îi pleacă de la curţi afurisind în 
bărbi. 

— De ce nu mănânci, Natalie? Lui Anton i se cuvine 
muiere zdravănă şi prunc voinic. 

Nataliţa înghite în sec şi cercetează cu silă merinde. 
Bucatele sunt sărace, sălcii şi, de n-ar cunoaşte-o pe 
cucoana Ecaterina, ar zice că bucătăreasa s-a fost îmbătat. 

Zeama de găină e dulce, friptura e din floare de soc. „Da, 
tataie - a trimis acasă răvaş - nu te amăgesc. lau floarea, o 
tăvălesc prin făină şi oleacă de ou şi o slobod în tigaia 
încinsă. Aceasta s-ar chema şniţel... Dar slănina nu lipseşte. 
Se află pe masă la toate prânzurile, iar mie mi se răscoleşte 
pântecele...“ 

— Eşti galbenă şi sfrijită, de parcă te-ai îndestula în casă 
de milogi şi nu la masă boierească, spune cucoana 
Ecaterina pufnind pe o nară. Deunăzi, când am fost la 
Anton, l-am găsit supărat foarte. Socot, fata mea, că are 
destule necazuri şi fără încăpăţânările tale. 

Natalia îşi duce mâna la pântecele rotunjit şi-i dau 
lacrimile. Adevărat, când se uită în oglindă, se recunoaşte 
anevoie. S-au alungat stelele din ochii codaţi, merele 
căţărate în umerii obrajilor, râsul, lumina chipului. Părul 
împletit după porunca soacră-sii îi ascuns sub o dantelă 
neagră. Aşa se cuvine unei muieri de neam cu bărbat 
obijduit de împărăție ticăloasă... 

Nataliţa se gândeşte că n-a împlinit încă şaisprezece ani 
şi, iacă, de acuma nu-i mai sunt îngăduite veşminte 
frumoase. Când şi-a deschis cufărul cu straie poruncite la 
Madame Denis, modista din Iaşi, cucoana Ecaterina a râs cu 
batjocură: 


„Acestea, fata mea, îs fleacuri de şantanistă şi nu vei 
cuteza a le pune nici măcar în iatac. Îţi fac iertare, tu fiind 
crudă şi orfană de mamă, iar taică-tău, ca bărbat, nu se 
pricepe...“ 

— Mănânci, Natalie? Slugile trebuie să strângă având si 
altele de robotit, iar eu nu le plătesc simbrie pentru a sta cu 
mâinile în poală ori a număra de purici coada zăvodului. 

— Nu mai pot, suflă Nataliţa, M-am săturat. 

— Săturat? În starea ta o muiere trebuie să se silească la 
hrană, iar tu ai rânjit doar blidul. 

Nataliţa îşi muşcă buzele să nu plângă. În cele din urmă, 
cuteza; 

— Nu-s deprinsă cu bucatele acestea... 

— Dar din care ai pofti? 

— Ca cele de acasă... Şi domnia ta eşti din Moldova, ştii 
cum se hrănesc oamenii de pe la noi. Dacă îngădui, tataia 
mi-a făgăduit bucătăreasă pricepută. [ine el toată 
cheltuiala. 

De mânie, ochii cucoanei Ecaterina sar în blid. Aşa i se 
pare Nataliţei. 

— Când te-ai însoţit cu Racoviceanu ai ştiut că vei 
schimba meleagul, iar schimbând meleagul îţi primeneşti şi 
deprinderile, şi te supui celor nouă după cum tot astfel am 
săvârşit şi eu. Şi încă una să-ţi vâri în tărtăcuţă: stăpână în 
bucătăria mea nu îngădui. [ine minte ca pe o rugăciune, că 
asemenea merinde îi pe gustul feciorului meu şi nu ne-om 
răsuci noi rostul după incurile unei copiliţe fără minte. 

O mustră şi Anton, când se duse să-l vadă la temniţă. Îşi 
ridică doar nasul din cărţi, dar n-o ia în braţe. Natalia îi 
aşteptă muştruluiala cu inima ghem. Se uită prin încăperea 
cu ziduri albe. De n-ar fi gratiile de la fereastră n-ai zice că 
te afli la odobeală, ci doar într-o odaie de oameni nu prea 
pricopsiţi. Patul e înfăţat curat, masa plină de cărţi şi hârtii, 
în blidar merindea pe care Nataliţa i-o aduce de acasă. 
După gustul, bunînţeles, al dumnealui şi al cucoanei 
Ecaterina. 


— S-o asculţi mai bine pe mama, Natalie, şi să-i urmezi 
neclintită cuvântul. Tot ce săvârşeşte e după povaţa şi 
dorinţa mea. 

Băieţelul, Iustin, s-a născut spre primăvară, când, pe 
malul Trotuşului, oamenii se veselesc în iarmarocul 
sânzienelor. Nataliţa a zăcut două luni încheiate fără a-şi 
lua seama de-i vie ori călătorită din lume. 

Dimprejur doar negură... Bezna stăruie şi acum... 
Ciudată fotografia ceea de pe scrin. O muiere tânără, 
aproape o copilă, cu mijloc slăbiu, ţine un prunc în braţe. 
Seamănă... Seamănă cu Maica Domnului... Întunericul îi 
mistuie zâmbetul trist... 


— Farmacia nr. 1? 

— Da, vă rog. 

Traian, cu celălalt receptor lipit de ureche, îl urmărea 
curios pe Andrei, încercând să ghicească ce urmăreşte. 

— Cine-i de serviciu? 

— Subsemnatul! se hlizi un glas mucalit. 

— La telefon locotenent Andrei Dumitraşcu de la miliția 
judeţeană. 

— Am mai auzit de cazuri din astea, dar ai baftă, nene, că 
eu sunt un tip care nu mă plictisesc uşor. Pot s-ascult acelaşi 
banc de trei ori... 

Andrei se enervă: 

— Ascultă, tovarăşe, dumneata eşti beat? 

Celălalt părea într-adevăr în dispoziţie de zile mari: 

— Spune-mi dumneata un local deschis la ora asta şi dau 
o baterie. Până una alta, cu ce-ţi pot fi de folos? 

— E o chestiune foarte serioasă şi urgentă. Mă 
interesează la ce maladii se prescrie un anumit 
medicament. 


Silabisi denumirea complicată, nădăjduind din toată 
inima că bătrâna i-l comunicase cât de cât corect. Hm.. 

— S-ar părea totuşi că nu-i o farsă... Vă rog să mă 
scuzaţi... Medicamentul se prezintă sub formă de drageuri 
şi e recomandat în mai multe boli, din care unele constituie 
un diagnostic extrem de rar. Simptomele, cu mici diferenţe, 
sunt în principiu asemănătoare la toate. 

Andrei îi făcu semn lui Traian să noteze. 

— Care? 

— Amnezii, căderi, prăbuşiri neaşteptate, însoţite de 
pierderi de cunoştinţă. 

— Mulţumesc. O ultimă informaţie. Cunoaşteţi vreun 
medic din oraş specialist în... domeniul respectiv? 

— Sunt doi. Vlădoianu de la Spitalul Dr. Baltazar şi 
Coman de la Sanatoriul judeţean... Ambii, neurologi, fireşte. 

— Încă o dată, vă mulţumesc. 

Traian isprăvi de notat şi ridică privirea. 

— Ce-ai de gând să faci acum? 

— Încerc să-i contactez pe ăştia doi. Poate o au pe 
bătrână în evidenţa lor. Maladiile respective nefiind 
frecvente, înseamnă că indivizii îşi cam ştiu pacienţii... Îi 
aruncă o privire îngrijorată: Mă întreb de ce nu sună Anca. 
Am rugat-o să mă cheme imediat ce are vreo veste. 

Se simţea extrem de neliniştit. Telefonul era în dormitorul 
maică-sii, chiar pe noptieră. Încerca de o oră, fără rezultat. 

Oftă şi ceru la informaţii numărul spitalului Dr. Baltazar. 
Traian se gândi că Andrei e prototipul individului care-şi 
complică singur existenta. 

În receptorul lăsat deschis, se auzi glasul slab al 
bătrânei: 

— Veniţi... Ajutor! 


« 


„Ora unu 


Vasile Dumitraşcu stătea înghesuit pe canapeaua camerei 
de zi, rozând maşinal cu unghia stofa buclată. Era 
cărămizie, o culoare pe care o detesta, alături de verdele 
prăzuliu, dar cine ţinuse cont vreodată de gusturile lui? Se 
deprinsese încă din copilărie să accepte hotărârile altora şi, 
fireşte, Vivien se impusese. „E practic, discret şi duce la 
tăvăleală...“ 

„Cine naiba se tăvăleşte în casa asta unde de obicei 
obiectele, chiar cele mai neaşteptate, devin zburătoare?!“ 
În plus, Dumitraşcu mai avea o aversiune organică pentru 
boarfele care îi supraviețuiesc. Considera că dulapul, patul, 
ghetele, paltonul nu trebuiesc cumpărate în funcţie de 
longevitate şi se gândea cu pizmă uneori că, după moartea 
lui, alţii se vor ospăta la aceeaşi masă sau îi vor folosi 
umbrela. Nu era vorba de invidie propriu-zis - existau 
puţini oameni mai cumsecade decât inginerul Dumitraşcu, 
încântat să-i facă pe cei din jur fericiţi - ci de o reacţie 
personală faţă de relativitatea, efemerul existenţei. 

În privinţa aceasta şi, fără s-o ştie, Vasile era croit după 
stilul americanului care, la intervale de doi-trei ani, îşi 
schimbă frigiderul, televizorul, locuinţa sau Cadillacul. 
Bineînţeles, geneza fenomenului era alta şi ceva mai 
apropiată de filosofia Elvirei Radulian, atinsă de acelaşi 
„nomadism“, de aceeaşi lipsă de fixaţie în materie de 
boarfe. Spiritul competitiv îl împinge pe Bill să achiziţioneze 
maşina de tuns perfecționată şi de ultimă modă ca a lui Joe, 
deşi a lui personală funcţionează excelent... 

Tremurând - halatul de casă rămăsese în dormitor unde 
Vivien se închisese de peste o oră, refuzând să dea vreun 
semn de viaţă - Vasile Dumitraşcu oscila între trei 
posibilităţi: să forţeze uşa cu orice risc, să plece de acasă şi 
să înnopteze la Ioana sau, pur şi simplu, să aştepte cu inima 
purice desfăşurarea evenimentelor. A treia variantă îi era 
desigur cea proprie, un „Vasilism“ caracteristic, dar acum 
se simţea incapabil să mai îndure aşteptarea. 


În noaptea aceea, Dumitraşcu avusese prima reacţie de 
revoltă făţişă, dăduse o dovadă neaşteptată de bărbăţie. 
Fusese batjocorit la sânge de Vivien, iar modul sadic în 
care-şi anticipase victoria, anulându-l total şi preconizând 
cu certitudine despărţirea de Ioana, îl sufocase. Înainte ca 
să-şi dea seama ce se întâmplă, sărise de pe scaun, urlând: 

— Ei bine, nu! Nu! De astă dată nu! 

Vivien rânjise. În ochii care căpătau uneori luciri 
demenţiale, se citea disprețul şi, vag, o undă de 
amuzament: 

— Ce nu, măi cârpă? 

— N-o să mai fie cum vrei tu. O să plec! N-ai decât să faci 
ce-ţi place! 

— Şi tu la fel, nu-i aşa? 

— Da! Am cincizeci de ani, muncesc de treizeci şi îndur 
cu tine o viaţă ticăloasă de douazeci... Răcnise ca un 
descreierat: Gata! M-am săturat! Pentru cât mi-a rămas de 
trăit, am dreptul la o fărâmă de fericire. 

Brusc calmată, Vivien replicase: 

— Gândegşte-te bine. Vezi să nu regreţi. 

— Ni-cio-da-tă! Dacă ai poftă să te omori, omoară-te! Eu 
nu te pot împiedica. 

Femeia îl măsurase scurt din cap până în picioare cu un 
surâs ciudat. Se răsucise pe călcâie şi dispăruse în 
dormitor, încuiase cu cheia şi, de atunci, de circa o oră, nu 
dădea nici un semn de viaţă, îngrijorător era că refuza să 
răspundă la telefonul care o solicita încăpățânat la zece- 
cincisprezece minute. La ora asta nu putea suna decât 
Andi... lar dinaintea lui Andi, lumina, viaţa, unica ei rațiune 
de a trăi, Vivien nu opusese vreodată cea mai neînsemnată 
rezistenţă, nu-l contrariase nici măcar în copilărie. 

„Ce-ar face Ioana în locul meu?“ 

Întrebarea revenea din ce în ce mai des în existenţa lui 
Vasile. Credea în discernământul ei - avea o logică de bronz 
şi o surprinzătoare cunoaştere a naturii umane - dar, mai 
ales, credea în dragostea ei. 


Vasile, orfan de mic, realiza azi, cu un sentiment de 
amărăciune, că până la Ioana nu-l iubise nimeni. Vivien îl 
luase din calcule extrem de exacte. Dezamăgită într-o primă 
dragoste, apropiindu-se de treizeci de ani - vârstă care 
derutează nouăzeci la sută din femei, conştiente şi speriate 
că şi-au consumat prima tinereţe - încercase necesitatea 
imperioasă de a se caza. Vasile n-o impresionase niciodată, 
dar îi convenea. Era titrat, prezentabil şi apoi simţise că îl 
va stăpâni cu uşurinţă. 

Pe Ioana, pictoriţă, inginerul o cunoscuse întâmplător, la 
un vernisaj. Îl impresionase de la început silueta fină, 
poziţia capului uşor înclinat spre umărul stâng, 
dezinvoltura şi râsul plin de voioşie. Sala era plină de lume 
şi o putuse studia îndelung, fără să atragă atenţia. Ioana, ca 
gazdă şi vedetă, se mişca de la un grup la altul primind 
felicitările de rigoare cu entuziasm discret. Interesant - 
avea să-şi dea seama de acest amănunt mult mai târziu - 
era faptul că Vasile, care nu dăduse niciodată atenţie 
vestimentaţiei femeilor şi ar fi fost incapabil să descrie o 
singură toaletă de-a nevesti-sii, fu imediat impresionat de 
ţinuta Ioanei. N-ar fi fost în stare să explice de ce, dar 
constatase imediat că pictorița e îmbrăcată special, că nu 
semăna cu nici o altă femeie. Nu era excentrică, nu purta 
nimic ţipător şi totuşi se remarca imediat. „Secretul“ i-l 
desluşise mai târziu chiar ea: 

— Dragul meu, cheltuiesc cu toaletele mult mai puţin 
decât îşi închipuie lumea. Am foarte puţine cârpe, dar alea 
sunt de calitate. Port mult negru, aşa că amănuntul nu se 
observă şi sunt atentă la linie. Şi încă ceva: chiar dacă 
rochia e mai ieftină, totdeauna pantoful şi poşeta sunt 
impecabile, costisitoare aş zice. Majoritatea femeilor pun 
accesoriile pe plan secundar ceea ce constituie o greşeală 
capitală. 

Captivat din prima clipă, Vasile venise s-o vadă în fiecare 
după-amiază până la închiderea expoziţiei. După câteva 
zile, Ioana îl remarcase şi începuse să-i zâmbească. O 


amuza acest admirator tenace care nu îndrăznea să se 
apropie. Timid, Vasile îşi exprimase destul de stângaci - 
noţiunile lui despre pictură încăpeau într-un degetar şi nici 
azi nu pricepea mare lucru din ce făcea - admiraţia pentru 
opera ei şi-i solicitase permisiunea să-i vadă atelierul. Ioana 
acceptase cu gentileţe. Când vizitele se înmulţiră, însă, 
începu să-l evite. „N-am timp... Poate săptămâna viitoare... 
Plec din Bucureşti...“ Vasile n-o interesa. Nu făcea parte din 
breaslă, nu putea discuta cu el probleme profesionale, iar 
ca bărbat nu-i spunea nimic. „Un tip drăguţ, dar 
insignifiant. Başca, însurat!“ Îl mai primea totuşi, din când 
în când, din politeţe şi pentru că se simţea incapabilă, dacă 
nu era provocată, de mojicii mari. 

Şi apoi, pe neaşteptate, după şase sau şapte luni, 
izbucnise patima. O patimă mistuitoare, de o intensitate 
care-i năuci pe amândoi. Murise un mare pictor şi, după 
înmormântare, Vasile se oferise s-o conducă acasă cu 
maşina. loana, deprimată, simţise că nu va suporta 
singurătatea serii şi-i propusese să intre în micul restaurant 
din apropierea locuinţei ei. O grădină de vară tradiţională, 
cu bolte de viţă de vie, aromă iute de cimbru şi mititei şi, 
din când în când, câte un lăutar falimentar rătăcit. După 
două pahare de vin, se ţineau de mână... 

De atunci se văzuseră în fiecare zi şi foarte curând un 
fapt devenise cert: se îndrăgostiseră până peste cap unul 
de celălalt. Ce părea însă straniu şi amuzant puţinilor amici 
iniţiaţi din anturajul loanei era calitatea acestui sentiment. 
De fapt, ei înşişi realizau că ceea ce se întâmplă este unicat. 
Se iubeau ca doi liceeni, cu prospeţimea imaculată şi 
irepetabilă a primei iubiri. Vasile, sentimental, romantic, cu 
intactă şi imensă rezervă de tandreţe, făcea poezii, presa 
flori, împletea cununiţe de margarete şi, când ieşeau din 
oraş, oprea maşina la fiecare câţiva kilometri ca s-o sărute. 
Ioana îi primi dragostea, înduioşată şi caldă. I se părea că 
nu iubise în viaţa ei ca acum şi constatase că dispune de un 
filon de devotament pe care şi-l ignorase cu desăvârşire. 


Fusese căsătorită, îşi iubise bărbatul, dar niciodată n-o 
preocupase persoana lui dincolo de cariera şi relaţiile care 
ţineau strict de dragostea lor. N-o interesase ce mănâncă, 
dacă are cămăşi curate sau dacă şi-a luat fularul. În seara 
când Vasile întârziase o oră şi jumătate, fumase un pachet 
de ţigări, nu trăsese o singură tuşă, nu se dezlipise de 
fereastră. „Doamne, numai de nu i s-ar fi întâmplat ceva...!“ 
Când în sfârşit sosise, i se aruncase în braţe plângând. 

loana îi iubea dragostea, o emoţionau stângăciile şi 
puştismele lui, „Mi se pare formidabil, Vasile, dar eu te-am 
învăţat să săruţi... La cincizeci de ani!...“ 

Dumitraşcu oftă şi se ridică de pe canapea. Nu mai putea 
îndura aşteptarea. Se apropie de uşa dormitorului şi trase 
cu urechea. Nu se auzea nimic. Ridică mâna ezitând 
îndelung până să bată. Ciocăni uşor, apoi din ce în ce mai 
tare. 

— Vivien, răspunde! Te rog... Îmi pare rău că mi-am ieşit 
din fire... N-am crezut cu adevărat... Scuză-mă! Ştii cum e 
când bei un păhărel... Spune-mi doar dacă te simţi bine... 
Te implor! 

Din dormitor nu răzbătea decât tic-tac-ul pendulei. 


CAPITOLUL VI 


Coca Damian, în ţinută de oraş - ai fi zis că se duce la 


birou, căci nu înţelegea utilitatea capoatelor care-i sugerau 
vag ideea de trândăvie - se învârtea prin casă ciripind 
voioasă. Întrebările cădeau grindină: „Ce face Dinu?“, „Aţi 
rezolvat chestia cu casa?“ „Aţi mai văzut-o pe Nuţi?“, „Cum 
se simte nenea Gogu“, etc. 

Cu sprâncenele ridicate a mirare, bărbatu-său o 
urmărea. Punea în această îndeletnicire un interes ştiinţific. 

„Îţi vine să crezi că nu s-au văzut de cinşpe ani, că ăştia 
descind acum din Alaska sau Madagascar! Vorbesc în 
fiecare zi la telefon şi numai eu ştiu cât mă costă 
abonamentul...“ 

Dănuţ mişuna, îndeplinind cu râvnă oficiul de gazdă. În 
privinţa aceasta, îi semăna maică-sii care nu se simţea 
niciodată mai fericită decât atunci când avea casa plină de 
oaspeţi. Îi plăcea agitația, se dădea în vânt după 
aglomeraţie şi, dacă ar fi avut posibilitatea, îşi zicea Sandu, 
ar fi invitat cel puţin o dată pe săptămână la masă o sală 
întreagă de cinema. 

Acum se foia încântată că putea oferi o gustare 
neamurilor şi Damian, cu un apetit în general debil se 
minuna de cantităţile uriaşe de mâncare care dispăreau în 
ritm vertiginos. 

„Parc-ar da cu aspiratorul...“ 

În odaie mirosea a usturoi - mezeluri picante de casă - 
ţuică, vin, fum de ţigară şi subţiori neîngrijite. Damian îşi 
schimbă locul cât se poate de discret. 


— Ce-i Sandule? Nu vrei să-l faci gelos pe Costică? 

Era exact genul de bancuri care lui Damian îi întorceau 
stomacul pe dos. Nimic nu i se părea mai penibil decât 
eforturile oamenilor de a fi spirituali cu orice preţ. „Dom/'le, 
ori ai haz, ori vezi-ţi de propăşire...“ 

Marcela şi Costică, atunci când nu izbutea să-i ignore, îl 
agasau cu talent. Erau amândoi grăsani, de profesie 
economişti, atât de clasic banali, încât deveneau aproape 
neverosimili şi preocupaţi de o singură problemă: 
mâncarea. 

Profesau cu credinţă mitul stomacului, iar dacă le vizitai 
cămara şi cele două frigidere - îţi trebuiau cinci minute ca 
să reperezi untul, salata de vinete sau oala cu sarmale - era 
imposibil să nu conchizi că oamenii ăştia trăiesc cu obsesia 
unui cataclism alimentar. loamna constituia anotimpul lor 
eroic. Aprovizionarea, prepararea sutelor de kilograme de 
dulceaţă şi conserve deveneau o aventură palpitantă care 
izbutea să însufleţească până la zglobiu cuplul „Marcela- 
Costică“. Printre preceptele sfinte ale familiei Cătănoiu era 
şi acela al fabricatelor tip industrie casnică, „fără 
chimicale“. Nu cumpărau niciodată din oraş un compot, o 
cutie de mazăre sau fasole verde, privind cu dispreţ 
nimicitor la consumatorii de rând. 

„Rumegători“, îi taxase Damian, care printre altele nu 
pricepea de ce are Marcela săpunul în oroare. 

„Pentru numele lui Dumnezeu, spune-i soră-tii să se 
spele. După ce pleacă, trebuie să aerisim trei zile...“ 

Coca săltase din umeri: 

„Spune-i tu dacă te deranjează...“ 

„Al dracului să fiu dacă n-o fac cu prima ocazie.“ 

Damian rosti flegmatic: 

— Nu cred că s-a născut ăla care să-l facă gelos pe 
Costică. 

Cătănoiu nu era un subtil si râse cu satisfacţie de 
proprietar: 

— Aşa e. Am avut totdeauna încredere în Marcelina. 


— Hm, presupun că ai avut şi motive. 

Cătănoiu emise doct: 

— Doar bărbaţii răi sau proşti sunt geloşi. 

— E un aforism. 

Marcela râse cochet, bătând cu palma scaunul gol. 

— În consecinţă, Sandule, nu văd de ce n-ai rămâne lângă 
mine. 

Dănuţ, cu tirbuşonul în mână, se apropie de mătuşă-sa: 

— 'Tăticu' zice că nu te speli şi că miroşi ca un dormitor 
de infanterişti după o săptămână de marş forţat. 

Pântecele Marcelei, grasă până la indecent, se cutremură 
de râs. Nu se simţea deloc vexată şi nutrea convingerea 
intimă şi de nezdruncinat că-i o femeie seducătoare, pe 
care orice bărbat şi-ar dori-o în aşternut. 

Coca roşi atât de puternic, încât Damian avu impresia că 
până şi cerceii i s-au îmbujorat. 

— Dane, dacă-ţi lipesc acum două perechi de palme, ai să 
te înveţi minte să mai fii obraznic. La culcare, imediat! 

— Dar ce-am făcut, mamă? 

Începu să bâzâie fără lacrimi. Marcela interveni bine 
dispusă: 

— Lasă, dragă copilul în pace! Spune şi el ce aude... Dar 
asta-i grozavă! Auzi, un dormitor de infanterişti... 

Şi începu iar să râdă înfigând furculiţa în platoul cu tobă. 

— Da... făcu Damian placid. Pentru orice eventualitate, 
pot să te informez că soră-ta a cumpărat săptămână trecută 
două kilograme de sodă. Pentru un început modest, cred că- 
i de ajuns. 

Coca îl măsură furioasă până la lacrimi. 

— Şi mă mai întrebam de ce fecioru-tău e bădăran. 

— Ciudat! se miră Damian. Chiar alaltăieri susţineai că 
Dănuţ îţi seamănă leit. 

Soții Cătănoiu făceau haz nespus. De râs, ca toţi oamenii 
graşi, Costică se congestionase şi transpira laborios. 

— Uite, d'aia îmi place mie să vin la voi. Te distrezi mai al 
naibii ca la teatru. 


— Am băgat de seamă. Şi noi ne distrăm. Săptămâna pe 
care aţi petrecut-o la noi, astă vară, rămâne de neuitat. Am 
chemat femeia să deretice, a venit cu ţiganul ei ca s-o 
ajute... 

— Sandule! îl întrerupse Coca înspăimântată. 

Costică o prinse de mână. 

— Lasă-l, frate, să vorbească. E mai tare ca Bibanu'! 

— Mersi, se înclină Damian. Bref, cuplul de ciocârlii au 
urcat pe terasă să vă scuture aşternutul. După primul 
bătător, ţiganul a căzut pe spate într-un nor de praf. Auzi, îi 
spune femeii, eu zic că ăştia dorm încălţaţi... 

Coca, sufocată de ruşine, confuză, începu să-şi facă 
treabă pe masă, în vreme ce Damian jubila placid: „N-am 
izbutit mare lucru, dar cel puţin le-am spus-o.“ Profitând de 
neatenţia maică-sii, Dănuţ se strecură nesimţit pe uşă. 

— În viaţa mea, n-am întâlnit atâta mojicie, declară Coca 
în pragul lacrimilor. Noroc că voi îl cunoaşteţi, ştiţi că-i 
nebun. 

Costică şi Marcela, vineţi de râs, ciocniră împreună 
bărdacele cu ţuică. Beau amândoi ţeapăn şi - Damian 
considera că aceasta este singura lor însuşire pozitivă - fără 
să se ameţească vreodată. 

— Mai serviţi, îi îmbie Coca. 

Marcela îşi plimbă ochii peste platouri, inventariindu-le. 

— Spui drept, aş mai lua, dar parcă ar merge ceva cald... 

— E o idee! aprecie Costică. 

Vioaie, Coca se ridică: 

— Am o tocăniţă grozavă! Uite acum o pun pe foc... Fac şi 
o mămăliguţă... 

Damian se uită la ceas: „Doamne sfinte! 'Tocană cu 
mămăligă la ora unu şi jumătate noaptea, după ce au vârât 
în ei o băcănie întreagă!...“ 

Dănuţ dădu buzna pe uşă. Se opri lângă taică-său 
gâfâind: 

— Doamna Racoviceanu nu mi-a deschis nici acum. 

— Bărbate, eu cred că te chinuie o idee fixă. 


— Dar e acasă... Şi-i bolnavă... O aud cum... cum plânge. 

Costică se scarpină cu unghia mai lungă a degetului mic - 
gratte-cul - într-o nară. 

— Ce vrea ăsta micu'? Ce vrei, mă? 

Puştiul se dădu un pas înapoi. Îl privi circumspect, nu 
prea prietenos, simțind cu instinctul infailibil al copiilor că 
tatăl său nu-l agrează. 

— Prietena mea e bolnavă. 

— Las' că are grijă mă-sa de ea. 

Dănuţ tăcu o clipă, derutat de argument: 

— Păi..., n-are mamă. Găsi fericit: E orfană. 

— A, fu de acord unchiul, atunci se schimbă chestia. Cu 
cine stă? 

Damian răspunse laconic: 

— Cu un motan şi o pereche de canari. 

— Bă, aprecie Costică râgâind delicat, la voi în bloc stau 
numai nebuni. Ăia de la Autoritatea Tutelară nu zic nimic? 

— Nu toţi sunt cuvântăreţi... Şi, în afară de asta, orfana 
se opune amestecului în treburile ei interne. 

— Două la fund şi-i trece! 

— Încearcă tu... 

— Câţi ani are? 

— Spre optzeci. 

Cătănoiu se înecă cu vinul şi nevastă-sa îi repezi doi 
pumni în spinare, 

— Hai, Sandule! îl trase Dănuţ, zău că e bolnavă. Să 
vedem ce face. 

— Doarme dusă. 

Dănuţ dădu din picior: 

— Dar înţelege, omule, că e lumină! De câte ori vrei să-ţi 
spun? 

Coca intră aferată, aducând mămăliguţa fierbinte şi o 
cratiţă aburindă. Cei doi se repeziră căpiaţi asupra 
bucatelor. Înghiţeau hulpav, de parcă n-ar fi mâncat de o 
săptămână. Când, în sfârşit, îşi ridicară nasurile din farfurii 
oftând satisfăcuţi, Damian sugeră perfid: 


— Ce ai zice acum, Marcelo, de o felioară de cozonac 
moldovenesc. Ştii, fierbinte, scos din cuptor. 

Femeii i se aprinseră ochii de lăcomie. Se uită încântată 
la soră-sa: 

— Ai făcut şi cozonac, puică? 

Coca exclamă stupefiată: 

— E nebun de-a binelea! 

— De ce? se miră Damian. Faci acum, în cinstea 
oaspeţilor. 

Marcela bătu din palme: 

— Asta zic şi eu idee! Hai, Cocuţo, că te ajut! Vezi nici nu 
m-am gândit, dar acum, că pomeni Sandu, mi s-a făcut o 
poftă teribilă. 

Ignorând fulgerele din ochii nevesti-sii şi vrând să evite o 
altercaţie, se ridică şi-l luă pe Dănuţ de mână. 

— Hai, bărbate, să vedem ce se întâmplă cu amica ta. 

Pe palier, Damian pipăi peretele până găsi butonul 
luminii. 

— Unde ziceai că stă? 

— La trei! 

Puştiul se smulse de lângă el şi o luă la goană pe scări, 
urcând câte două trepte deodată, ca un ied. Se ridică pe 
vârful picioarelor ca să ajungă la sonerie şi apăsă lung, 
puternic până degetul i se albi. 

— E stricată, spuse Damian ajungându-l din urmă. 
Normal, trebuia s-o auzim de afară. 

O pupilă de lumină găurea ochiul vizorului. Până aici, 
Dănuţ nu inventase. 

— Atunci să batem, propuse Dănuţ. 

— Aşteaptă o secundă. 

Sandu îşi lipi urechea de uşa apartamentului. Auzi destul 
de vag glasul bătrânei: 

— Un şifonier..., o glastră cu flori..., cărţi pe o etajeră... 

Damian îşi luă puştiul pe după umeri şi-l împinse pe scări. 

— Bărbate, învaţă să-ţi struneşti fantezia. E destul de 
original ca, la trei dimineaţa, să-ţi faci inventarul boarfelor 


prin telefon, dar Constituţia, din câte cunosc eu, n-o 
interzice... Prietena ta e OK, fii liniştit. 
Dănuţ nu se simţea deloc liniştit. 


XXX 


— Foarte interesant! spuse Traian care urmărise 
convorbirea lui Andrei cu bătrâna. Nu-şi aminteşte cine e, 
cum o cheamă, unde stă, dar i-a rămas în minte ca ai rugat- 
o acum un ceas să-ţi descrie interiorul. 

Andrei, încercănat - nu de oboseală ci de griji: îl 
frământa situaţia de acasă şi nu-l lăsa inima s-o abandoneze 
pe bătrână - destupă cu dinţii o sticla de pepsi şi-o bău pe 
nerăsuflate. 

— Bine că n-a închis telefonul. 

— Nu ştiu la ce ne foloseşte, dar mă rog, constituie totuşi 
o legătură. Ce faci, nu mai încerci să dai de doctorul 
Coman? 

Pe doctorul Vlădoianu de la „Baltazar“ îl contactaseră 
imediat. Era de gardă şi încercase să-i servească plin de 
amabilitate. Din păcate, în fişele lui nu figura nici o bătrână 
suferind de sindromul respectiv. Ca şi individul de la 
Farmacia nr. 1 îl indicase pe doctorul Coman, de la 
Sanatoriul judeţean, ca pe o a doua pistă, mai mult decât 
probabilă. La familia Coman însă nu răspundea nimeni. 
Andrei nu-l găsise nici la spital şi era de presupus că 
petrece la vreun Ion sau vreo loană. 

— Toată chestia, conchise Traian, e în funcţie de 
potenţialul de chefliu al individului. Din câte ştiu eu, destui 
medici sunt campioni ai paharului. Se îmbată rar, dar o fac 
cu înalt profesionalism. 

— Trebuie încercat din sfert în sfert de oră. În fond, e 
două fără douăzeci. 

Andrei formă din nou numărul părinţilor, „a câta oară?“, 
dar cu acelaşi rezultat. Apelurile rămâneau fără răspuns. 


Se simţea pur şi simplu strivit de grijă. „Ce naiba să se fi 
întâmplat?“ Adevărat, scandalul de aseară, făcea parte din 
cele de excepţie, totuşi nu justifica această muţenie, 
întreruperea totală a legăturii cu exteriorul. Nu se 
întâmplase niciodată, indiferent de ora la care ar fi sunat, 
ca maică-sa să nu răspundă şi era incapabil să-şi explice 
tăcerea de acum. 

Nu se temea de vreo reacţie violentă din partea tatălui. 
Fusese totdeauna un bărbat blajin, conciliant, ceda orice 
problemă, fără să crâcnească, şi se aflase necondiţionat sub 
porunca soţiei. Lui Andrei, care n-ar fi acceptat în ruptul 
capului o ipostază de soţ identică, i se părea însă foarte 
firesc ca între părinţii lui relaţiile să evolueze ca atare. De 
fapt, nu se gândise niciodată la poziţia umilă a lui 
Dumitraşcu în casă - nu era consultat în nici o împrejurare, 
iar la timide sugestii, i se opunea invariabilul „taci că eşti 
prost!“ - şi i se părea firesc să fie tratat ca o cantitate 
neglijabilă. Atitudinea aceasta era generată în bună parte 
de obişnuinţă şi de dragostea specială ce-l lega de Vivien, 
dragoste amplificată de sentimentul că mama avea o 
sănătate capricioasă, nervi care înregistrau zilnic 
scurtcircuite şi, în consecinţă, ca factor mai slab, trebuia 
menajată. 

Revirimentul lui Vasile din ultimele luni îl îngrijorase, 
filtrându-l prin ochii şi inima lui Vivien. Totodată îl lăsase 
perplex. Pentru Andrei, care punea semn de egalitate între 
vârsta de patruzeci-cincizeci şi şaizeci de ani, vârându-i pe 
toţi la aceeaşi rubrică, „bătrâni“, a iubi când ai împlinit 
jumătatea sutei i se părea de-a dreptul indecent! Socotea 
că tatăl său înnebunise şi, de câte ori se întâlneau, îşi pleca 
ochii jenat. Scârbit, dar în acelaşi timp curios să afle cine e 
şi cum arată „logodnica“, se hotărâse să-l urmărească. 
Pentru el, ca profesionist, fusese o jucărie să-l „conducă“ 
până la locuinţa Ioanei, o vilă agreabilă, cu olane roşii în stil 
brâncovenesc, apoi să-i „însoţească“, aceeaşi umbră mută şi 
invizibilă, la un restaurant scump de la marginea oraşului, 


unde probabil cei doi se simțeau în totală siguranţă. Andrei, 
cu tact instinctiv, nu-i povestise mamei nimic despre 
demersurile întreprinse şi rezultatul lor. Încercase să-şi 
decanteze singur impresiile şi analizase situaţia cu Anca, în 
care avea o încredere desăvârşită. 

— Sunt lucruri pe care nu le pricep în ruptul capului, 
începuse, ţinându-i umerii îmbrăţişaţi. În glas i se simţea o 
stupoare nemărginită. 

— Adică? 

— În primul rând, e pictoriţă. O ştii, a semnat scenografia 
la spectacolul ăla care ţi-a plăcut ţie, „Doi pe-un balansoar“. 

— Da, îşi amintise Anca. loana Costea. Cum arată? 

— Stai că ajung şi acolo. Te întreb, ce a găsit asta la el? 

— Ai o părere chiar atât de proastă despre tatăl tău? 

Andrei ridicase o mână în aer: „ce să-ţi povestesc!“ 

— Se pare că-i un inginer priceput, un tip cumsecade, 
ştii, genul Mitică. Are o colecţie inepuizabilă de bancuri, 
citeşte o carte sau două pe an, mai adaugă băieţii şi berica 
şi ai fotografia. Te întreb, ce conversează cu el, domnule? În 
viaţa mea nu l-am auzit discutând despre artă, nu l-am 
văzut uitându-se la un tablou. Dacă-l întrebi cine e 
Andreescu, îţi răspunde că-i responsabilul cu spaţiile verzi 
de la Consiliul Popular. Ce a găsit la el? 

— Poate că nu l-aţi privit cu destulă atenţie, opinase 
moale Anca. Sunt mulţi oameni pe care propria familie îi 
ignoră şi vin alţii, cu un ochi mai ager, şi-i descoperă. 

— Adică şi eu şi mama suntem doi tâmpiţi, nu-i aşa? Şi 
chiori pe deasupra. 

— Sau poate nu l-aţi iubit îndeajuns, nu te supăra, Andi... 
Spune mai departe. 

— În fine! Deci asta e o chestie. A doua! 

— Încă nu mi-ai spus cum arată şi câţi ani are, îl 
întrerupse fata. 

— Nu i-am cerut buletinul. Eu ştiu? Nu prea sunt tare în 
aprecieri. Hai să zic în jur de patruzeci. Poate doar treizeci 
şi cinci, poate patruzeci şi cinci. Habar n-am. Oricum, e 


competitivă. Are ceva de artistă, dar nu gen Hollywood. Mai 
discret. Se remarcă imediat, iar aerul e de mare doamnă. 
Când te uiţi la ea, nu ştii de ce, dar îţi face impresia că-i 
plină de bani pe care-i cheltuieşte cu nepăsare regală. Nu- 
mi dau seama ce sugerează sentimentul, dar e cert. Cred că 
o anume siguranţă, o dezinvoltură particulară... O simţi că-i 
obişnuită cu lucrurile scumpe. Când a plecat la toaletă, 
condusă desigur, m-am apropiat din curiozitate de masa lor 
să văd ce consumă. Lăsase la îndemâna oricui o brichetă 
superbă, placată şi pachetul de Pall Mall. 

— E blondă? Brună? 

— Blondă, cu un coc foarte special, zici că l-a bătut 
vântul. E blondă, înaltă, subţire. 

— Portretul mi se pare măgulitor. Spune-mi, îndrăznise 
Anca o întrebare riscantă, cine-i mai bine, ea sau mama ta? 

Andrei avusese o scurtă ezitare, apoi replicase scurt: 

— Alt gen! 

„Aha, înţelesese Anca. E limpede.“ 

— Chestia care m-a năucit însă cel mai tare s-a întâmplat 
la restaurant. Făcu o pauză, apoi explodă: Domnule! Se 
comportau de parcă ar fi fost singuri pe lume. Ei şi 
dragostea lor. Nimic indecent, recunosc, dar nu-şi puteau 
desprinde ochii unul de la celălalt, nu trecea clipă fără să se 
atingă, cu discreţie, repet, şi probabil că, dacă aş fi avut 
Roentgen în privire, mai mult ca sigur, aş fi constatat că-şi 
ţin picioarele lipite sub masă. 

Andrei se oprise în mijlocul drumului şi se uitase fix în 
ochii fetei: 

— Auzi, Anca? În ciuda faptului că-mi venea să-i strâng de 
gât, că eram turbat de gelos, am simţit că ăştia doi se 
iubesc cu adevărat. Auzi? Se iubesc ca doi nebuni! 

— Asta mi se pare foarte frumos, apreciase Anca. 

Andrei o măsurase aspru: 

— Te-ai smintit şi tu? Amor la bătrâneţe? E pur şi simplu 
libidinos. 

— Dragostea e frumoasă la orice vârstă. 


— Mai ai şi alte panseuri? Şi cu mama cum rămâne? 

Anca îşi luase inima în dinţi. Discuţia era delicată, iar 
Andi extrem de susceptibil. 

— Dragul meu... N-aş vrea să-ţi închipui că profit de 
unele confesiuni anterioare... Mi-ai mărturisit că ai tăi nu s- 
au iubit niciodată, că doamna Dumitraşcu şi-a... da, în 
sfârşit, îşi dispreţuieşte soţul. 

— Ei şi? În primul rând e prea redus ca s-o fi simţit, al 
doilea i-a lipsit ceva? A avut de mâncare, s-a îmbrăcat, în 
fiecare vară a fost la băi şi, în fond, a făcut tot ce-a poftit, în 
limitele unui bun simţ care azi l-a părăsit. 

— Crezi că-i de ajuns? Tu te-ai mulţumi cu o asemenea 
existenţă? 

— Eu sunt altceva şi nu era vorba despre mine. 

— Ascultă-mă, în definitiv, te deranjează că tatăl tău e 
fericit? 

— N-are decât, dacă el a pierdut orice ruşine, dar să n-o 
facă nefericită pe mama. N-are dreptul! 

— Mi se pare că tu eşti nedrept! Şi îngrozitor de egoist. 

— Eu constat că iei apărarea bătrânului cu o înverşunare 
cel puţin stranie şi care-mi dă serios de gândit asupra 
esenței moralei tale. 

Anca râsese sincer: 

— Nu fi caraghios, Andi, şi nu vorbi ca o fată bătrână din 
romanele domnişoarelor Bronte. Spune-mi, ce ai de gând să 
faci? 

— Evident, maică-mii nu-i suflu o vorbă. lar cu bătrânul o 
să am eu o discuţie, de-o să mă ţină minte. 

— Părerea mea e să mai meditezi. În locul lui, ţi-aş trage 
două perechi de palme cât eşti de lung, jurist şi locotenent 
şi n-aş mai vorbi cu tine două cincinale... 

„Andrei tresări. Traian izbutise în sfârşit să contacteze 
casa doctorului Coman. 

— Nu-i acasă?... Dar unde?... lon şi mai cum?... Nu ştiţi 
unde locuieşte? Cu cine vorbesc? Când se întoarce, să 
telefoneze de urgenţă la miliţie. Notaţi vă rog 13157. 


— Cine ţi-a răspuns? se interesă Andrei. 

— Îngrijitoarea copilului. Cică-i dus la un Ion... 

— Şi mai cum? 

— Constantinescu. Un nume singular, oftă, nu-i aşa? Din 
păcate, n-are nici cea mai vagă idee unde stă. 

Andrei luă cartea de telefon şi o deschise la litera C. Fugi 
cu unghia în lungul paginii, numărând mut. 

— Sunt douăzeci şi patru de Constantinescu lon. Ce 
părere ai? 

— E vesel. N-avem altceva de făcut decât să-i luăm la 
rând. O să lucrăm simultan, pe ambele telefoane. 

Andrei sună încă o dată acasă. Nu răspunse nimeni. 

„Da, conchise locotenentul sugrumat de spaimă. Acolo s-a 
întâmplat ceva grav...“ 


CAPITOLUL VII 


iute Figura răsare din ceaţă... Sprâncenele negre, 
îmbinate, ochii a căror privire puţini o îndură apasă pe 
albeaţa chipului. Gura e cruntă, şanţurile pornite de la 
aripile nasului s-au adâncit, bărbia încăpăţânată se repede 
înainte. Întreaga făptură-i neînfricare şi dor aprig de luptă. 
În temniţă, trupul s-a mlădiat, dar îl simţi vârtos, puternic 
ca o vergea de oţel. S-a întors singur de la Seghedin, 
neîngăduind a fi întâmpinat la porţile odobelii. 

Nataliţa îl aşteaptă cu pruncul în braţe. În cuget, poartă 
amestec ciudat de teamă şi dor. Cucoana Ecaterina, 
ţeapănă plop, îl scrutează lung şi rosteşte răspicat, fără 
urmă de tulburare în glas: 

— Bun venit, fiule. Ţi-am grijit de casă şi muiere, toate-s 
după cum le-ai părăsit. 

Anton îi sărută mâna, mulţumindu-i din priviri. Abia după 
aceea pare a o vedea pe Nataliţa, care-i întinde copilul. 
Dumnealui îl primeşte, dar rămâne cu ochii ţintă la obrazul 
ei. 

— "Te-ai sfrijit. Oare din ce pricină? 

Cucoana Ecaterina pufneşte pe o nară: 

— Despre aceasta, avem a sfătui dimpreună, Antoane. Nu 
vreau să-ţi necăjesc cel dintâi ceas petrecut acasă şi mă 
mulţumesc a-ţi spune că ţi-ai luat muiere nesupusă, cu 
minte de tot necoaptă. 

Nataliţei îi dau lacrimile. Stă dinaintea lor cu capul plecat 
şi mâinile spânzurate pe lângă trup, ca o slugă ocărită de 
stăpân. 


Dumnealui îşi ia ochii de la ea şi spune scurt: 

— Păcat... 

Nataliţa, fără ştiinţa cucoanei Ecaterina, a umplut iatacul 
cu tufănele şi crizanteme, a înfăţat mireasă patul, pe o tablă 
de argint se află şerbeturi din Moldova, dulceaţă în chisele 
şi carafa cu apă de roze îndulcită. 

Anton le cercetează cu dispreţ: 

— Acestea sunt nimicuri fără de trebuinţă. Pofteşte sluga 
să le ridice. 

Nataliţa se clatină sub povara mustrării şi sloboade 
poruncă. Dumnealui trece dincolo, în odaia cu vrană de 
tuci, unde întârzie îndelung. Nataliţa nu-şi dezbumbă 
rochia, scoate doar clamele ce-i surghiunesc cozile lungi şi 
îi sunt peste măsură de urâte. Aşteaptă la fereastră, între 
draperiile vineţii şi priveşte ploaia. Îi după-amiază 
neguroasă de toamnă, cu cer trândav, rezemat în cuşmele 
plopilor. Peste obrajii târgului, mână neştiută a legat 
năframă udă de lacrimi. Un cârd de ciori spintecă văzduhul 
în foarfeci de aripi negre... 

— Socoteam să te găsesc în aşternut. 

Nataliţa tresare şi întoarce obrazul slăbit. Dumnealui, o 
cercetează cu supărată mirare. Nu-i deprins a nu i se 
împlini orice poftă, ori a i se pune cineva dimpotrivă. 

— La ce întârzii? 

— Antoane... 

Îi spune rar pe nume; de fapt nu-i spune în nici un fel. 
Uneori închipuirea îi e săracă, nu-i vine a crede că are 
prunc zămislit dimpreună cu bărbatul acesta crunt. 

— Aud. 

— Antoane, eu mă întorc la tataia... 

Sprâncenele vârtoase se încruntă, retează panglică 
neagră fruntea înaltă. 

— De bună seamă, mama are dreptate socotindu-te 
necoaptă la minte. Eu adaug şi nesăbuită. 

— La ce-ţi sunt de trebuinţă atuncea? 


— Natalia, limpede să-ţi fie, că eu nu mi-am luat muiere 
ca să o lepăd. Asemenea ruşine nu s-a întâmplat în neamul 
nostru şi nu eu voi fi cel dintâi care să înfrângă obiceiul. 

Glasul dumnealui, aspru, i se strecoară cu degete de 
gheaţă pe şira spinării. Dar de astă dată, Nataliţa îi 
hotărâtă a-i ţine piept: 

— Antoane, cu de-a sila nu mă poţi anina de casele tale, 
iar eu nu mai îndur. Am încotro mă îndrepta, porţile tataii 
mi-au rămas deschise. 

Chipul dumnealui se înăspreşte auzind de socru, dar nu 
zice nimic. Se uită însă cu mirare la nevastă-sa. E o copila 
de şaisprezece ani şi pentru prima oară o simte dârză şi 
nesupusă. N-o arată, dar îi place. 

— Ce anume nu poţi îndura? 

Nataliţa se frânge şi începe să plângă. Făptura întreagă îi 
doar descătuşare. 

— Totul! Straiele la care mă sileşte cucoana Ecaterina, 
bucatele sărmane... Nu-s deprinsă să mă aflu mereu sub 
porunca altcuiva. Nimic din ce săvârşesc nu-i chibzuit, nici 
pruncul nu mi-l pot legăna după voie. Mi-i oprit să-mi fac 
târguielile, n-am doi creiţari să fie ai mei. Tataia, slavă 
Domnului, mi-a îndestulat buzunările iar mamă-ta mi-a oprit 
totul. Sofronica, fătuca găinăriţei are punga mai doldora 
decât mine carele, va să zică sunt stăpâna casei. De când 
am venit aici, mi-e foame, şi frig, şi lacrima mă încearcă la 
tot pasul. Şi să mai ştii că eu trai cu mamă-ta nu pot duce. îi 
fire necruțătoare şi poruncitoare, iar eu nu-s slugă. Şi iar 
am să-ţi mai spun că şi dumneata prea eşti aprig cu mine. 
Te-ai întors după un an şi nici zâmbet nu mi-ai arătat. Îs 
sfrijită, iacă vorbe de bun găsit. Leapădă-mă, Antoane! sunt 
neghioabă, şi slută. Nu-ţi sunt de trebuinţă, o pricep, şi 
slobod eşti să cercetezi după muierea care ţi se cuvine... 

Dintr-odată, pe chipul dumnealui se ivi zâmbet larg. 
Întinse braţele şi o cuprinse strângând-o cu patimă la piept. 
Buzele sorbeau lacrimile ochilor înstelaţi. 


— Natalie, tu eşti muierea care mi se cuvine şi acum o 
pricep, întâiaşi oară. Te iubesc. 

Nataliţa, care temea cu inima gămălie cumplite mustrări, 
săltă privirea buimacă. 

— Da, draga mea, te iubesc. 

— Şi... şi... cu jalba mea cum rămâne? 

Dumnealui începu să râdă: 

— Vom chibzui şi vom îndrepta tot ce se cuvine. 

O purtă spre pat ca pe un fulg şi o depuse cu blândeţe, 
obiect de mare preţ. În ziua aceea se simţi Nataliţa cu 
adevărat mireasă. 

— Şi dacă-i plac florile, n-ai decât a semăna grădină în 
toată casa... 

Chipurile pier în ceaţă... În locul lor, se iveşte un altul... 
Cine-i muierea cu privire albastră şi coamă năvalnică în 
culoarea frunzei ruginite? Inima se zbuciumă muşcată de 
durere ascuţită... Şi e iar beznă... 

Ajutor!... 


XXX 


Pe doctorul Coman îl găsiră la al paisprezecelea număr. 
Andrei trebui să repete de câteva ori cine e şi pe cine caută. 
După zgomotele care ajungeau la el - muzică dată la 
maximum, chiote, râsete groase răguşite de alcool sau 
ascuţite, chicoteli de femei bine dispuse - se putea intui cu 
uşurinţă că indivizii încinseseră un chef lat care n-avea să 
se termine curând. 

Traian, la celălalt receptor, îşi spirala semnificativ mâna 
prin aer. „He-he! Băieţii-s dotați toţi cu muşchi la mâna 
dreaptă!...“ 

Coman, în mod evident „atins“, pricepu greu despre ce e 
vorba şi Andrei îl auzi comentând: „Mă caută miliția... sau 
pompierii, n-am priceput bine... Ce naiba or vrea ăştia de la 


caracterul meu?“ În cele din urmă Andrei izbuti să se facă 
înţeles. 

— Sindrom discontinuu... Lasă, dom'le, nu trebuie să-mi 
explici mie simptomele... 

Coman se bâlbâia şi Andrei făcea eforturi disperate să-i 
desluşească vorbele. Nu ştia că medicul e peltic şi că, în 
consecinţă, chiar treaz fiind, nu oferea o mostră de dicţie. 

— N-am nici o bătrână în inventar... Nu, dom'le, nu-s 
beat... Adică sunt... Să-ţi spun ce am troscăit de aseară... 
Juma' de palincă. Ăsta zice că a adus-o de la Jitniţa. Reţine 
că-i interesant... Ţi-am vândut un pont. 

— Vă rog să treceţi... 

— La obiect. Regret, dar trebuie să vă parolez. Am doar 
doi bolnavi pe modelul ăsta..., un tip de 35 de ani şi încă 
unul de 90... Ştiu ce vorbesc, puteţi verifica la tov. Anişoara, 
sora şefă. De altfel, amândoi sunt internaţi acum în secţia 
mea. 

Andrei se interesă fără nădejde: 

— Mai există vreun specialist în oraş? 

— Nu, frate! Şi-aşa, abia încăpem unul de altul, deşi 
Vlădoianu e un tip salon, cu datorii la întreţinere. Ştii ceva, 
nene?! Hai să bei un şpriţ cu noi!... Suntem aici doar băieţi 
simpatici... Auzi, unul zice că face şi paraşutism... E o 
chestie! Dacă plouă, nu-i mai trebuie umbrelă... 

Andrei închise telefonul. Traian râse: 

— Îţi dai seama cât a vârât ăsta în el? Mâine, dacă-i 
reproduci discuţia, zice că-i folclor... 

— Dă-l încolo de zăpăcit! 

— Hm, eu îl dau, dar cu individul s-a epuizat ultima 
noastră pistă. Practic, nu mai văd nici o soluţie. 

— Trebuie să ne gândim, spuse maşinal Andrei şi ridică 
hotărât receptorul. 

— Unde telefonezi? 

— La Anca. Fie ce-o fi! Ştiu că maică-sa nu mă înghite, 
dar trebuie să aflu ce a făcut. 


Elvira Radulian se trezi abia la al şaselea semnal 
telefonic. Fiind o femeie cu multă energie - ziua judicios 
compartimentată era plină de activitate - nu se odihnea 
niciodată după-amiaza; de aceea, dormea ţeapăn, sforăind 
ca un muscal. 

„Eu una, obişnuia să afirme plină de suficienţă, înţeleg 
dacă mă vâr în pijama şi mă culc, să dorm...“ 

Fratele ei, care la rându-i o socotea scrântită, o privea 
nedumerit: „Că parcă eu înţeleg să mă duc în vizită la 
Buckingham Palace sau să fac o plimbare cu tractorul...“ 

Elvira aprinse veioza, gândind reflex: „Ce naiba, s-a şi 
făcut şase?“ 

Se  dezmetici instantaneu şi ridică surprinsă, vag 
îngrijorată, receptorul: 

— Da, spuse maşinal şi pe tonul automatizat al 
obişnuinţei, casa Elvirei Radulian. 

— Sărut mâinile, doamnă, auzi glasul politicos şi extrem 
de jenat al lui Andrei. Vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez. 
Sunt locotenentul Dumitraşcu... 

Elvira simţi că i se zbârleşte părul de furie: 

— Şi dumneata crezi că asta este o calitate suficientă, 
care te îndreptăţeşte să deranjezi lumea la ora trei 
dimineaţa? 

— Încă o dată, vă cer mii de scuze, dar este o situaţie 
excepţională. Vă rog frumos, permiteţi-mi să vorbesc cu 
Anca. 

Elvira Radulian se săltă într-un cot. Prin cămaşa de 
noapte elegantă, îi scăpă sânul mare, dar ferm şi bine 
format. 

— Nu-ţi permit nici dacă te-ar chema generalul 
Eisenhower. Dumitale nu ţi-e un pic de ruşine? 

— Vă repet, e un caz de forţă majoră. 

— Ce forţă majoră, domnule?! Fiică-mea nu-i miliţiancă, 
aşa că n-are ce căuta în forţe majore. lar dumitale să-ţi 
intre bine în căpăţâna cu chipiu că aici nu-i han la drumul 


mare şi nici casă de toleranţă. Chiar mâine dimineaţă am să 
mă plâng superiorilor dumitale. 

Trânti receptorul cu furie şi sări din pat. Înhaţă capotul 
aruncat pe un fotoliu de budoar, Louis XV, şi-l îmbrăcă din 
mers. Se repezi spre odaia Ancăi, cu intenţia să-i facă un 
scandal de pomină. 

„Auzi, răcanul! Derbedeul! Îşi permite să mă deranjeze în 
plină noapte! Sună de nebun ca în târla lui tat'su!...“ 

Apăsă clanţa cu putere şi aprinse lustra. Rămase cu gura 
căscată. Aşternutul Ancăi era intact, halatul agăţat la locul 
lui, în spatele şifonierului. De uimire, i se muiară genunchii 
şi se aşeză pe marginea patului. În ciuda discuţiei tari şi a 
surprinzătoarei opoziții a fetei, nu se aşteptase să-i iasă din 
cuvânt. 

O sudoare rece îi broboni fruntea. Stinse lumina şi 
deschise bufetul din sufragerie. Simţea nevoia unui 
întăritor. Luă primul pahar care-i căzu în mână, o cupă de 
şampanie, şi-l umplu ochi cu vodcă. Îl isprăvi din două 
înghiţituri şi se simţi mai întremată. Când vru să-şi aprindă 
o ţigară, găsi biletul Ancăi, rezemat de pachet. 

Procedez aşa cum vrei tu. Nu mă mai întorc, Anca. 


XXX 


Doar o sută de metri o despărţeau pe Anca de locuinţa 
familiei Dumitraşcu. Îi parcurse aproape în fugă, luptându- 
se cu viscolul atât de puternic, încât aproape că îi smulgea 
căciuliţa din blană de vulpe. Maică-sa o îmbrăca elegant şi 
costisitor, însă ca pe o femeie de patruzeci de ani. 
Garderoba Ancăi abunda de deux-pieces-uri sobre şi rochii 
serioase, avea un mantou negru de seară din astrahan, 
poşete plic de toate culorile, mănuşi asortate pentru 
toaletele de vară, când accesoriul dispăruse până şi din 
ţinuta bunicilor. Anca ar fi preferat pantaloni pescăreşti şi 
tricouri; sloganuri fistichii, tăşci care să-i tragă un umăr cu 


cel puţin zece centimetri mai jos decât celălalt, bereuri de 
lână „love story“, apres-sky-uri în locul ghetelor incomode 
cu toc înalt... 

Plecase de acasă îndârjită şi cu ferma decizie de a nu se 
mai întoarce. În poşetă avea vreo cinci sute de lei şi un CEC, 
economii personale realizate din bursă şi de care maică-sa 
îi permitea să dispună liber. În principiu, Anca îşi propusese 
următoarea schemă: avea să treacă pe la familia 
Dumitraşcu îndeplinind astfel rugămintea lui Andi apoi... 
Apoi totul devenea îndeajuns de confuz, mixtură de clişee 
neverosimile. O întrevedere cu Andrei pentru a-i relata 
rezultatul vizitei la părinţii lui, câteva ceasuri petrecute în 
sala de aşteptare pustie a gării, apoi drumul cu trenul... 
Avea să locuiască la unchiul Mitică, fratele mamei, care 
urma s-o ajute să-şi rezolve transferul la Universitatea din 
Bucureşti. 

În secret, fără să şi-o mărturisească limpede, Anca trăgea 
nădejdea că situaţia ei - i se părea catastrofală, dramatiza 
traducând discuţia cu Elvira în „mama m-a dat afară din 
casă“ - îl va impresiona pe Andrei care nu-i va îngădui să 
părăsească oraşul. Andi locuia singur într-o garsonieră. În 
mai puţin de o lună puteau fi căsătoriţi... 

În holul blocului îşi aranjă părul răscolit de vânt şi se uită 
la ceas. Două şi jumătate. Dintr-o dată realiză absurdul 
circumstanţei. Ea, Anca Radulian, singură în plină noapte, 
bătând la o uşă străină. 

Ţârâitul soneriei perfora strident liniştea şi fata avu 
impresia că trezeşte tot blocul. Insistă, închipuindu-şi jenată 
că poate soţii Dumitraşcu dorm. Ce cap aveau să facă dând 
ochii cu ea... Nu-i răspunse nimeni, iar dincolo de uşă nu se 
simţea nici o mişcare. Anca îşi lipi urechea de tăblia vopsită 
într-un verde de salată. Nu se auzea nimic. Doar bătăile 
inimii ei. 

După un sfert de oră, renunţă, reflectând că nu e decât o 
singură soluţie. Să se ducă la Andi, la birou. 


Viscolul o strânse în braţe cu mâini şi răsuflare de 
gheaţă. 


După primul moment de surpriză, loana îl aşezase pe 
canapea cu o ţigară aprinsă şi un pahar de coniac. 

— Bea-l dintr-o dată! Nu-i sănătos, dar ai să te încălzeşti 
imediat. 

Vasile era friguros şi pe loana nu înceta s-o amuze 
amănuntul. Până acum, îşi închipuise că doar femeile şi 
bătrânii suferă de frig. Tatăl ei, doctorul Costea, ca şi fostul 
ei soţ umblau iarna fără căciulă, habar n-aveau ce-i ăla 
fular, napoleoni sau flanelă de corp. Fără să i-o 
mărturisească lui Dumitraşcu, ea însăşi privise cu dispreţ 
asemenea accesorii, nu se imaginase niciodată în braţele 
unui bărbat care poartă maiouri sau „izmene cu 
mânecuţe“... Nu era sexy, nu era masculin, peisajul 
respingea aprioric ideea de amant. Ca dovadă, când filmase 
vreodată Alain Delon, sau Charles Bronson, ori Clark Gable 
- mă rog, oricare din frumoşii ecranului - în izmene 
„moartea pasiunii“ şi flaneluţe calde? 

Înfofoleala lui Vasile însă o înduioşa şi, încă o dată, 
conchisese filosofic că dragostea e în stare de minuni. „Sau 
poate că eu am îmbătrânit, iar pretenţiile mele nu mai sunt 
nici ele juvenile...“ 

Vasile, înviorat, sorbea des din al doilea coniac. Interiorul 
loanei avea ciudatul dar de a-i crea o stare de calm. De 
îndată ce-i trecea pragul, se simţea pătruns de linişte, 
despovărat de griji. Şi aceasta în ciuda faptului că pictorița 
era departe de a fi o pildă de stăpânire de sine. Impulsivă, 
nerăbdătoare, prea voluntară, declanşa uneori discuţii 
violente; în mai puţin de un an, se despărţiseră „definitiv“ 
de vreo opt ori. O revoltau ceea ce ea eticheta drept 
„tembelismele“ lui Vasile, sentimentul că nevastă-sa îşi bate 


joc sângeros de el şi că tontul rabdă, aruncându-şi norocul 
cu amândouă mâinile pe fereastră. Norocul lui Vasile se 
numea, evident, Ioana... Se întorceau unul la celălalt, după 
două, maximum trei zile, sfâşiaţi de dor, de o patimă 
aproape dureroasă, lacomi, zăpăciţi de fericirea de a se 
regăsi, simțind inconştient că, în pofida climatului furtunos 
în care evolua dragostea lor, nu se vor putea despărţi 
niciodată. O singură dată înduraseră o separație de şapte 
zile. Dumitraşcu plecase în concediu la mare, pictorița 
fusese reţinută de amenajarea unui pavilion expozițional. 
Nici unul nici celălalt n-aveau să uite vreodată cele 
douăsprezece zile petrecute apoi într-o vilă la Eforie Nord. 
Erau singuri: ei, dragostea lor şi marea. Se vedea prin 
zidul-fereastră care dădea pe faleză. Reiterând cumva 
atmosfera din „Jocul de-a vacanţa“, nu ţineau socoteala 
calendarului, ceasurile nu erau învârtite, se simțeau pe 
insula Citera. Seara ieşeau la câte un restaurant. Se ţineau 
strâns de braţ, se sărutau de fiecare dată când se credeau 
neobservaţi. Ioanei îi era teamă mai ales de eventualele 
sarcasme ale tinerilor. „Chiar dacă am avea fiecare zece ani 
mai puţin şi tot le-am părea ridiculi... Ştiu cum gândeam eu 
la vârsta lor...“ 

De altfel, nici ea însăşi nu-şi închipuise că doi oameni 
maturi se pot iubi cu asemenea intensitate. Combinaţiile, 
legitime sau nelegitime, după vârsta de patruzeci de ani şi 
le imagina sub forma unui soi de alianţă a partenerilor în 
întâmpinarea bătrâneţii, cooperative amabile cu dormitoare 
separate şi televizor comun. Ceea ce se întâmpla acum între 
ea şi Vasile o năucea şi îşi spunea adesea, cu strângere de 
inimă, că e prea frumos ca să dureze. În cele douăsprezece 
zile petrecute la Eforie, nu puseseră piciorul pe plajă, 
costumul de baie nou al Ioanei, cumpărat în Spania, se 
întorsese la Bucureşti intact, cu eticheta magazinului 
agăţată încă de breteaua sutienului... 

— Mi se pare fantastic, reluă Vasile, ca în tot târgul ăsta 
să nu funcţioneze un singur telefon public. 


Venise la loana ca să-l sune pe Andrei, dar şi dintr-o 
pornire instinctivă. Simţea nevoia să-l liniştească cineva, să- 
| răsfeţe, să-i adoarmă temerile. 

— Exagerezi, spuse pictorița. N-ai bătut tot târgul... În 
fine, nu despre asta e vorba. Mai sună-l pe fiu-tău. 

Încerca de jumătate de ceas să-l prindă, dar telefonul lui 
Andrei suna în permanenţă ocupat. Vasile stinse ţigara 
rotindu-şi ochii în interiorul familiar. Spre deosebire de alţi 
pictori, loana nu-şi umpluse casa cu propriile producţii. Un 
Marius Bunescu incendia - crâng de trandafiri Crimson- 
Glory - unul din pereţii living-roomului. Îi ţinea vizavi o 
reproducere inspirată după un peisaj de Corot. Sub oglinda 
venețiană, pe o consolă graţioasă Regence, Vasile văzu o 
glastră cu garofe albe. O arătă cu bărbia: 

— Cine ţi-a adus flori? 

Ioana începu să râdă: 

— Dacă-ţi arde de „tipii“ mei, înseamnă că lucrurile nu 
sunt chiar atât de grave. Eu mi le-am adus. Fac parte din 
fericita specie a femeilor care-şi cumpără flori şi singure şi 
nu traduc şapte fire a cinci lei egal treizeci şi cinci, egal 
jumătate de kilogram cotlet de porc sau zece pâini şi un 
corn. 

— De ce albe? 

La începutul dragostei lor, Ioana, romantică şi amatoare 
de efecte teatrale, îl avertizase că atunci când se vor 
despărţi va ţine o floare albă în mână. „E doliul extrem 
orientalilor...“ 

— Nu fi copil. Hai, mai încearcă! 

Inginerul formă numărul. Depărta receptorul de ureche, 
arătându-l pictoriţei ca şi cum aceasta ar fi avut îndoieli. 

— Ocupat! 

— Ai răbdare, până la urmă, dai de el. Spune-mi, crezi 
într-adevăr că nevastă-ta ar putea face vreo... nesăbuinţă? 

— Nu ştiu, oftă inginerul. N-am pus-o niciodată la 
încercare, dar mi-e teamă. Ideea o obsedează din tinereţe, 
mi se pare simptomatic. 


Ioana făcea eforturi să-şi păstreze calmul. Când îl vedea 
deprimat, neliniştit din cale afară, îl menaja, tratându-l cu 
toată blândeţea. Era însă încredinţată că Vivien exercita 
asupra soţului ei un şantaj sistematic, pe cât de vulgar, pe 
atât de eficace. Se mulţumi să emită consideraţii de ordin 
general: 

— Părerea mea e că nu trebuie să-ţi pierzi cumpătul. În 
general, cei care vor într-adevăr să-şi pună capăt zilelor, n-o 
spun în gura mare. Tac şi fac! 

— S-au mai întâmplat însă şi alt fel de cazuri. 

— Nu contest, dragul meu, şi te înţeleg că eşti îngrijorat. 
Mai există un aspect de care trebuie să ţii seama. E prea 
legată de Andrei, îl iubeşte prea mult pentru a consimţi la 
marea, definitiva despărţire. De obicei, se sinucid oamenii 
care nu mai au nimic de pierdut, nu-i mai leagă nimic de 
viaţă. lar Vivien se agaţă cu unghiile şi cu dinţii de ea. Ca 
dovadă, nici pe tine, care nu însemni nimic pentru ea, nu 
vrea să te piardă. Înţelege-mă, e prea zgârcită ca să dea 
ceva! Cinci lei, un blid de mâncare sau libertatea ta. Cu 
viaţa ei va fi cu cel puţin un centimetru sau, dacă preferi, 
două grame mai avară. 

Dumitraşcu o privi sâcâit: 

— Iar conferenţiezi! 

Pictoriţa, decisă să nu se enerveze, începu să râdă. 

— Nu, iubitule, îţi explic doar pe larg. 

— Aşa-i, eu sunt prost! Îmi ţii teorii, prelegeri şi omiţi un 
fapt esenţial: Vivien e bolnavă. Într-un moment de criză, 
poate să comită vreo nebunie. 

— Raportat la momentul actual, asta ar însemna să-şi 
pună juvăţul de gât, numai ca să se răzbune pe tine. Reacţia 
mi s-ar părea cu totul şi cu totul singulară. 

— Singulară sau nu, e perfect posibilă. 

— Iartă-mă, Vasile, dar dă-mi voie să-ţi spun că în cazul 
asta ai trăit o viaţă întreagă alături de o nebună furioasă, 
care, pe deasupra mai e şi bestie. 


Dumitraşcu se crispă. Îl deranjau formulele tari şi, în 
asemenea momente, considera că Ioana e dură. Uneori îl 
înspăimânta. Slăbiciune, poate reacţie a instinctului de 
conservare, inginerul  ocolea deliberat adevărurile 
neplăcute, întorcându-le spatele sau închizând ochii. Iar 
pictorița avea dezagreabilul sistem de a-i deschide cu de-a 
sila, talentul incomod de a pune degetul pe răni uitate sau 
ignorate. „Dacă nu văd eu şi sunt fericit, de ce să-mi atragă 
atenţia?...“ 

— Măi, fată, am discutat de atâtea ori lucrurile astea, ce 
sens are să le forfecăm iarăşi, şi iarăşi, şi iarăşi? Uneori am 
impresia că eşti sadică. 

O flacără reteză privirea pictoriţei. Îşi muşcă buzele ca să 
nu izbucnească. 

— În ziua când voi înceta să fiu „sadică“, vei fi şi mai 
puţin fericit. Va însemna că nu te mai iubesc. 

— Şi asta mi-ai mai spus-o, iar ziua aceea nu va veni 
niciodată. 

— Mi-ar place să fiu la fel de sigură ca tine. Răbdarea n-a 
constituit niciodată calitatea mea de rezistenţă. 

Vasile o privi rugător: 

— Iubito, n-am venit să ne certăm. 

— În fond, declară loana simțindu-se încă atinsă, nu 
înţeleg de ce ai venit. 

— N-aveam de unde să-l sun pe Andrei. 

— Ajungeai mai repede la el la birou decât la mine. 

— Dacă te deranjez... 

Inima pictoriţei se muie. Când stăteai să te gândeşti, 
Vasile nu era de invidiat. Pe de o parte avea de îndurat 
scandalurile cu Vivien şi crizele lui de conştiinţă, de partea 
cealaltă scandalurile cu ea, loana, şi dragostea căreia nui 
se putea împotrivi. 

Îl luă de mână şi-l sărută în fugă pe obraz: 

— Ştii bine că nu. 

— Ce să fac acum? 


Da, asta îl caracteriza. Dumitraşcu era genul de individ 
care trebuia să întrebe ce are de făcut, care nu va lua 
niciodată singur o decizie. Totdeauna vor hotărî alţii pentru 
el... 

— Iubitule, în primul rând, eu n-aş fi plecat de acasă fără 
să forţez uşa dormitorului. 

— Nu sunt un barbar! 

— Nu, eşti un caraghios! Barbar, că spargi uşa de la 
iatacul nevestei personale din apartamentul personal. Ştii, 
m-a enervat totdeauna cât caz s-a făcut în Forsyte Saga 
pentru „crima“ pe care a comis-o Soames dând buzna în 
budoarul Ilrenei. Vezi, Doamne, şi-a violat nevasta cu acte! 

Dumitraşcu îşi prinse capul în mâini: 

— Iar vorbeşti mult. Perorezi, pledezi şi iar perorezi. N- 
am pomenit femeie mai vorbăreaţă. 

Pictoriţei îi zvâcni colţul buzelor: 

— Cineva trebuie să mobileze tăcerea, dragul meu. Şi, 
dacă procedai cum ţi-am spus eu, acum nu te perpeleai de 
parcă te-ai fi pudrat cu praf de scărpinat. Ştiai că totul e un 
bluff ordinar şi, de cel puţin un sfert de oră, m-ai fi ţinut în 
braţe. 

— În consecinţă? 

— În consecinţă, dacă eşti prea delicat ca să intri în 
dormitorul legitimei, fără a fi anunţat în prealabil de un 
majordom perfect stilat, nu-ţi rămâne decât să te duci la 
Andrei şi să-i relatezi situaţia. O să-i facă o plăcere 
nespusă... Apropo, i-ai spus lui Vivien că intenţionezi să 
introduci acţiunea de divorţ luni? 

Spre deosebire de marea majoritate a partenerilor 
clandestini care evită instinctiv - jenă? vag simţământ de 
vinovăţie? - să pronunţe numele soţului inocent, loana 
făcea referinţe directe la Vivien, fără a apela la uzualul „ea“ 
sau „aia“... 

— Da, zise Vasile. Am avertizat-o. Aşa mi s-a părut corect. 
Nu trebuia? 


Pictoriţa se ridică, trăgându-şi elucidată poalele hainei de 
casă. Se duse la oglindă şi îşi înfipse câteva clame în coama 
de păr blond, vrând să pară indiferentă. Dumitraşcu o 
urmărea încordat: 

— Nu spui nimic? 

Ioana săltă din umeri: 

— Mai e ceva de spus, când totu-i limpede ca o dimineaţă 
senină? Vrei şi o schiţă? Te-a simţit hotărât să divorţezi şi a 
început şantajul. Cel mai odios şi trivial şantaj. 

— Şi dacă totuşi o face? Îţi dai seama că nu aş mai avea 
un moment de linişte până la capătul zilelor mele? 

— Pe asta mizează şi ea. 

— Mă interesează nu miza ei, ci conştiinţa mea. 

— Chiar dacă trebuie să-ţi sacrifici singura şi ultima 
şansă de a fi fericit? 

Inginerul îşi plecă privirea. Şopti: 

— Chiar... 

Ioana îi cercetă lung chipul descompus de frământări. 
Rosti gânditoare, după câteva clipe: 

— Ştii, Vasile, există oameni care nu au vocaţia fericirii, 
iar cu aceştia nu mai e nimic de făcut. Trebuie să-i laşi să-şi 
poarte crucea până în mormânt şi să ai grijă ca drumul să 
nu ţi se încrucişeze cu al lor. 

Îi întoarse spatele. Nu cu bruscheţe, ci vrând să arate că 
socoteşte discuţia încheiată, diagnosticul definitiv. Se 
apropie de magnetofon şi puse o bandă la întâmplare. 

Inginerul o luă în braţe, căutându-i ochii. 

— N-ai să mă părăseşti, loana, nu-i aşa? Noi nu ne putem 
despărţi. Promite-mi că n-ai să pleci. 

Trupul pictoriţei deveni ţeapăn. Ştia că nu are tact, că în 
momentele acelea ar fi trebuit să fie conciliantă şi să-l 
menajeze, în orice caz să nu abordeze probleme spinoase. 
Era însă ferm încredinţată că ameninţarea cu sinuciderea 
reprezenta o simplă bufonadă de mahala şi, în acelaşi timp, 
n-o mai ţineau nervii. Fusese totdeauna impulsivă, iar 
manevrele lui Vivien Dumitraşcu îi provocau repulsie şi 


revoltă; de indignare simţea realmente cum îi clocoteşte 
sângele în vine, că-i pocnesc tâmplele. 

Inginerul îi căuta buzele: 

— Lasă-mă să plec liniştit, iubito. Spune-mi că vom fi 
totdeauna împreună. Ai răbdare, iubita mea, te implor! 

Obrazul pictoriţei părea de gheaţă. Rosti hotărâtă, 
neaşteptat de calmă! 

— Dacă luni dimineaţa nu introduci acţiunea de divorţ te 
părăsesc. Alege: ori eu, ori Vivien. 


CAPITOLUL VIII 


Anca, îngheţată, cu ochii înlăcrimaţi din pricina gerului 
şi a vântului ascuţit, îl aştepta în camera 203, o încăpere de 
lângă punctul de control. Andrei, agitat, cu sufletul la gură, 
o prinse de umeri: 

— Ei? Ce se aude? 

Traian, intră îngrijorat, închise uşa şi se lipi cu spatele de 
ea. Sus, în birou, rămăsese Popovici, ajutorul ofițerului de 
serviciu. Se uită la cei doi, ciupindu-şi uşor bărbia. 

„Cât poate să ţină ăsta la maică-sa, e ceva fantastic!... 

O avea în faţa ochilor pe doamna Dumitraşcu, iar 
imaginea nu era deloc seducătoare. Mărunţică - „de 
remarcat că necazurile cele mai mari le provoacă de obicei 
oamenii scunzi“, citise cândva -, nervoasă, cu gesturi bruşte 
pe care făcea impresia că nu le poate controla, crea în jurul 
ei un permanent climat de nelinişte. De un egoism feroce, 
era total indiferentă la tot ce s-ar fi putut întâmpla celor din 
jur, concentrându-şi întreaga forţă de afecţie asupra ei 
însăşi, dar în primul rând asupra lui Andrei. Când era vorba 
de băiat, devenea jalnic de penibilă, instinctul matern 
scăpând cenzurii raţionale. Traian n-avea să uite niciodată o 
serbare de sfârşit de an, pe când se aflau în clasa a Ill-a. 
Andrei, elev bun şi muncitor, clar prea nervos din cauza 
atmosferei tensionate de acasă, obținuse premiul II. 
Doamna Dumitraşcu făcuse realmente o criză de isterie, îi 
smulsese coroniţa de flori şi o călcase în picioare, îi rupsese 
cărţile sub privirea stupefiată a corpului didactic şi a 
părinţilor. 


« 


„N-ai nevoie de pomana lor! urlase ca o smintită. A luat 
ăla premiu” I pentru că-i copil de doctor şi ta'su i-a înfundat 
pe ăştia cu curcani şi cadouri! Lasă, băiete, că mai există o 
dreptate în ţara asta! Ajung până la minister...! Până la 
CCI 

Andrei, răpus de ruşine, leşinase. Urmase, sub privirea 
asistenţei înlemnite, partitura mamei disperate care-şi 
pierde copilul distrus, ucis de nedreptatea autorităţilor 
şcolare... 

A doua zi, învăţătoarea, sincer îngrijorată de mediul în 
care evolua Andrei, încercase să aibă o discuţie cu Vasile. 

— Nu vreau să vă jignesc, domnule inginer, dar sunt 
încredinţată că soţia dumneavoastră ar trebui să consulte 
un psihiatru. leşirea de ieri a fost inadmisibilă. Gândiţi-vă şi 
dumneavoastră! Ce contează premiul obţinut în clasa a 
treia elementară! Măcar de ar fi fost vorba de treaptă sau 
bacalaureat... 

— Nu vrea să se ducă la medic, n-am ce face. 

— Cel puţin încercaţi să faceţi ceva pentru copil. E 
nervos, irascibil, sensibilizat la maximum şi asta numai din 
cauza atmosferei de acasă. Îl am elev de trei ani. Tresare la 
orice zgomot, îi cad obiectele din mână, plânge cel mai uşor 
din toată clasa, unde am şi fete. 

— Regret, dar nu dispun de nici o autoritate în casă. 

„Şi totuşi o iubeşte cum n-am întâlnit pe cineva să-şi 
iubească mama, reflecta consternat Traian. Uite şi acum! îi 
vine iubita scoasă din pat în plină noapte, pe o vreme 
câinească, şi nici măcar n-o ia de mână!“ 

— Ce s-a întâmplat? insistă Andrei. 

Anca se aşeză istovită pe un scaun şi îşi scoase căciuliţa. 

— Nu răspunde nimeni. Am sunat, am bătut la uşă, 
degeaba. 

Andrei se încruntă: 

— N-ai insistat destul. Sunt convins. 

Anca se uită la el cu o privire care pe Traian îl 
impresionă. 


— De ce, întrebă fata jenată de tonul locotenentului, când 
eşti supărat, trebuie să-mi găseşti mie obligatoriu o vină? 

Traian se ridică plin de tact, pretextând că ar avea ceva 
de comunicat la poartă. 

— N-ai insistat, repetă Andrei. 

— Am aşteptat la uşa lor un sfert de ceas şi am trezit doi 
vecini! N-ai decât să te interesezi. Apartamentul de vizavi şi 
cel din stânga... Simţeam că mor de ruşine. 

— Egoistă ca totdeauna! La ruşinea ta te gândeai! Nu te 
ştiam atât de delicată. Asta e! Nu poate să aibă omul 
încredere în tine când îţi cere să faci ceva. 

Anca, depăşită de evenimentele unei singure nopţi, 
începu să plângă. Andrei, în fond impresionat, dar prea 
timid ca s-o arate, continuă să bodogănească, dar pe un ton 
mai moderat: 

— Acum plângi! Bineînţeles! Arma infailibilă a sexului 
slab. Ce ţi-am spus, în fond? 

Fata îşi ridică ochii plini de lacrimi. Nu erau frumoşi, 
aveau o culoare incertă şi păreau prea mici pe obrazul 
rotund, dar genele foarte lungi completau mult, dându-i o 
privire de păpuşă. 

— Eşti îngrozitor de nedrept cu mine. Am făcut tot ce am 
putut. Ca să plec de-acasă, m-am certat cu mama. 

— Aha! De aia mi-a oferit la telefon o neuitată mostră de 
politeţe. N-am să mai intru niciodată la voi în casă! 

— Sunt convinsă de asta, replică Anca pe un ton care-l 
făcu pe locotenent s-o privească mai atent. 

— Ce vrei să spui? 

— Că nu mai am casă. M-a dat afară. Pentru totdeauna. 

În cu totul alt cadru sentimental îşi imaginase fata că va 
face mărturisirea, dar, din păcate, constata că împrejurările 
nu erau de natură să-l mişte pe locotenent. Se simţea 
înduioşată de propria ei situaţie, se monta singură şi făcea 
abstracţie, cu orgoliul şi poate lipsa de fantezie proprie 
tinereţii, că, în fond, era suficient să se întoarcă acasă 
pentru ca totul (cu, sau fără scuze de circumstanţă, 


suportând în cel mai rău caz încă o discuţie neplăcută) să 
reintre în normal. 

Fără tact, locotenentul pufni: 

— Altă dandana! Parcă nu ajungea câte am pe cap. 

Ofensată, Anca îşi încleşta degetele în fermoarul poşetei. 

— Eu nu-ţi stau pe cap, Andrei, şi n-am să-ţi stau 
niciodată. Ceea ce s-a întâmplat între mine şi mama, mă 
priveşte personal. 

— Că mie mi-e indiferent ce se întâmplă cu tine, oftă el. 

De recunoştinţă - primul cuvânt drăguţ - Ancăi i se 
umplură iar ochii de lacrimi. 

— Aşa s-ar părea, totuşi... Nu ştiu, Andrei, cum poţi fi atât 
de bun cu alţii şi atât de rău cu mine? 

— Pentru că pe tine te iubesc, şi am pretenţii mai mari. 

— Uneori, spuse Anca pe gânduri, mă întreb dacă n-aş 
prefera să mă iubeşti mai puţin. ii minte, când, într-a 
zecea, ai furat bani de acasă şi i-ai dat lui Pavelescu? 

Cum să nu-şi amintească? Luase o sută de lei din poşeta 
mamei ca să ducă portocale la spital unui coleg. Băiatul n- 
avea decât tată, care, încurcându-se cu o femeie mult mai 
tânără, uitase de copil, abandonându-l aproape complet. 
Acasă, doamna Dumitraşcu făcuse un scandal de pomină, 
acuzându-l pe Vasile că-i furase banii. După câteva zile, 
obsedat de remuşcări, Andrei mărturisise adevărul. Vivien 
nici măcar nu-l bruftuluise mai serios, ba părea chiar 
încântată că Vasile a încasat un scandal pe gratis. Fusese 
prima oară când prin mintea lui Andrei traversase ideea că 
probabil conduita maică-sii vizavi de Dumitraşcu nu e 
tocmai corectă... 

Un ciocănit discret în uşă îi răsuci gândurile: 

— Tată! 

Inginerul arăta rău şi Anca, ridicându-se instinctiv în 
picioare, îşi zise că doar în filme întâlnise vreun chip pe 
care să se citească atâta suferinţă. În general, înfăţişarea 
lui Dumitraşcu nu-i trăda vârsta şi nu o dată o auzise chiar 
pe Elvira că „fură pe puţin zece ani. Trebuie să fie un 


monstru de nesimţire, altfel nu se explică. O ţicnită ca 
Madam Vivien ţi-l băga pe altul în groapă.“ 

Şi dintr-o dată, în câteva ceasuri - Anca îl zărise la prânz 
făcând cumpărături - îmbătrânise. Da, avea în faţa ei un om 
bătrân. Ochii îşi pierduseră vioiciunea şi strălucirea, linia 
gurii era suptă de amărăciune, parcă ar fi rămas fără buze, 
întreg chipul alunecase, ca şi cum muşchii și-ar fi pierdut pe 
neaşteptate orice vigoare. 

— Ce-i cu tine aici? Ce s-a întâmplat? 

Inginerul avu o clipă de şovăială şi locotenentul îşi 
închipui că evită să discute în prezenţa fetei: 

— Poţi vorbi faţă de Anca. N-am secrete. 

— Ştiu, băiete, spuse stins Vasile. Nu-i vorba de asta... 

Îşi scoase căciula şi o scutură de zăpadă. Avea capul bine 
modelat, iar părul - calamitatea majorităţii bărbaţilor săriţi 
din treizeci de ani - era înspicat şi la fel de bogat ca în 
tinereţe. 

— Maică-ta... 

— Ce-i cu ea? De ce nu răspundeţi, când vă sun? Vorbeşte 
odată! 

— De două ceasuri s-a încuiat în dormitor şi are telefonul 
la ea. Am auzit că ai sunat, dar n-am avut ce face... 

De groază, glasul locotenentului izbucni piţigăiat: 

— V-aţi certat! Ce i-ai spus? Ce i-ai făcut? Spune, ce i-ai 
făcut? 

Dumitraşcu îşi ridică privirea stinsă: 

— Ai trăit peste douăzeci de ani în casa..., în casa aceea. 
Nu ştii că nu i-am făcut niciodată nimic? 

— Nici acum?! strigă locotenentul pierzându-şi cumpătul. 
Umbli de un an cu destrăbălată aia de pictoriţă şi faceţi pe 
porumbeii la o vârstă când ar trebui să vă gândiţi la locul de 
veci. 

Anca, înspăimântată, îşi duse mâna la gură: 

— Andi! 

— Tu să nu te amesteci! 


— Lasă-l, fetiţo, spuse inginerul cu un zâmbet şi o voce 
care Ancăi i se părură sfâşietoare. Lasă-l să zică. 

— O torturezi pe mama de un an încheiat şi, când ai 
izbutit, în fine, s-o aduci la capătul puterilor, vii la mine să te 
scot din impas. Ai s-o ai pe conştiinţă, ţine minte, n-am să te 
iert toată viaţa! Copiii mei, ţi-o jur, nu vor şti niciodată că eu 
am avut un tată, iar ei un bunic! 

Dumitraşcu se ridică anevoie de pe scaun. Avea privirea 
umedă, dar zâmbetul acela îngrozitor de dureros nu se 
alungase de pe chipul livid. Se îndreptă spre uşă cu pas 
ostenit. Rosti cu mâna pe clanţă, fără să se întoarcă: 

— Cuvintele acestea, Andrei, or să te apese cândva. Nu 
vei reuşi să le uiţi niciodată. Eu..., te-am iertat. 


— Ajutor... Sunt plină de sânge... Mor... De ce nu 
trimiteţi pe cineva?... Ştiu... Sunt prea bătrână... Nu mai 
merită... Înţeleg... 

— E groaznic, şopti Popovici. Moare şi nu putem s-o 
ajutăm cu nimic... 


Dumitraşcu abia îşi târa paşii. Ar fi vrut ca drumul acela, 
în noaptea arsă de viscol, să nu se mai termine niciodată. Să 
meargă, să meargă, apoi să se prăbuşească... 

Să nu ajungă nicăieri. 

Vivien, loana, acum Andrei... Vorbele Ioanei: „...Fiu-tău 
nu poate să te înţeleagă. Poate peste 15-20 de ani, cu ochiul 
maturității, când va reuşi să devină mai obiectiv faţă de 
tine. Dar atunci n-o să te mai încălzească. Va fi târziu, 
iremediabil târziu...“ 

Fără să-şi dea seama, inginerul vorbea cu glas tare. 
Viscolul îi smulgea de pe buze cuvintele fierbinţi care 
piereau în văzduhul vrăjmaş ca măciuliile florilor de 
păpădie. 

„Şi dacă fiu-meu nu mă înţelege, Vivien nu m-a înţeles 
niciodată, de ce nu mă înţelegi tu, iubito? De ce nu ai 
răbdare?... loană, loana mea... De ce îmi iei singura 


bucurie?... Te iubesc, fericirea mea... Te iubesc cum n-a fost 
iubită o altă femeie pe pământ...“ 

„Nu, auzi Vasile glasul Ioanei... Nu, de vreme ce poţi 
renunţa la mine...“ 

„Ai răbdare, fetiţo, ai răbdare şi aşteaptă-mă.“ 

„Dă-mi un termen şi explică-mi-l!“ 

Pe obrazul inginerului lacrimile îngheţaseră. Când ajunse 
acasă, ridică ochii spre ferestrele dormitorului. Beznă. 
Simţi cum spaima îi sfredeleşte inima. 

„Oare când te sinucizi, o faci pe lumină sau în întuneric?“ 

O luă pe scară având sentimentul că urcă treptele 
ghilotinei. 


XXX 


— Bă, tu nu te mai duci la culcare? 

Dănuţ se uită la unchiul său pe sub sprâncene şi îşi 
scoase degetul din nas. 

— Nu-i frumos să vorbeşti cu bă! Aşa ne-a zis tovarăşa... 

Costică râse gros. Stătea răsturnat comod pe canapea, cu 
mâinile în buzunare. Pântecul balonat ridica o movilă înaltă 
şi ţuguiată, îmbrăcată într-o vestă din lână de casă. 

— Etete! Bravo, mă! Da' tovarăşa nu v-a mai zis că la ora 
opt trebuie să fiţi în pat? 

— Tţ! făcu băiatul încredinţat că nu minte. 

Costică îşi mută privirea la cumnatu-său. Stătea la masă 
cu bărbia rezemată în podul palmelor şi fuma pe gânduri. 
În spatele ochelarilor, clipitul mărunt îi trăda oboseala. 
Costică, savurând voluptăţile digestiei, reflectă filosofic: 

„Mare aiurit şi ăsta, domnule! Stă mobilă în casă, nu 
pune mâna pe nimic, tace plătică şi răscoleşte prin 
dicţionare. Meserie de zăpăcit fără căpătâi. De când am 
isprăvit liceul, n-am deschis nici măcar unul şi, slavă 
Domnului, bag de seamă că oamenii pricep ce spun. Noroc 


cu Cocuţa că-i fată bună, alta de multă vreme îi punea 
bulendrele la uşă...“ 

Damian întrebă brusc: 

— Eşti sigur că nu te înşeli? 

Cătănoiu, surprins asupra gândului, se holbă fâstăcit. 

Sandu începu să râdă. Îl urmărea de câteva minute şi 
după expresie putea paria că rumegătorul îl judecă în sinea 
lui. Întrebarea în doi peri se asorta oricărei reflecţii care l- 
ar fi pus în dezavantaj. 

Costică îşi trecu palma peste fruntea asudată. 

— Habar n-am ce vrei să spui. 

— Atunci nici eu. 

Din bucătărie veneau arome şi zgomote sărbătoreşti. 

Coca, la al doilea frământat al aluatului, îşi înjura cu sârg 
bărbatul, străduindu-se în acelaşi timp să arboreze o mină 
festivă faţă de Marcela. Grăsana era vioaie, nu dădea 
semne de oboseală, iar prepararea cozonacilor în creierii 
nopţii o delecta nespus. N-ar fi schimbat distracţia nici cu 
cel mai amuzant spectacol de revistă, singurele pe care le 
viziona în târg sau la televizor. 

— Ascultă, Cocuţo! începu amestecând umplutura de 
nucă. Tu ştii că eu nu m-am amestecat niciodată în viaţa ta 
şi de felul meu nu-s curioasă... M-am izbit lui bietu' tata... 
Ca soră mai mare, însă, trebuie să-ţi spun că mie nu-mi 
place deloc ce am observat la Sandu. 

Coca, lac de sudoare, îşi îndreptă spatele cojindu-şi 
mâinile de aluat. 

— Ce naiba ai observat? 

Marcela trase cu ochiul spre uşa întredeschisă şi declară 
cu 0 voce joasă, conspirativă: 

— Eu cred că bărbatu-tu şi-a găsit una! 

Coca, după un moment de stupoare, începu să râdă cu 
hohote: 

— Dumnezeule! Ce poate să-ţi treacă prin minte?! 

— Ehei! Răzi tu râzi, dar vezi să nu plângi. Ascultă-mă pe 
mine, că eu cunosc la bărbaţi. Câţi mi-au făcut mie curte şi 


câţi se mai ţin după mine! Ştiu eu ce le poate pielea... 

Coca ţinea la soră-sa, dar asta n-o împiedica s-o vadă cu 
ochi lucizi. Pretenţiile ei de femeie fascinantă erau de-a 
dreptul ridicole. Avea 98 de kilograme, capul, din pricina 
grăsimii, părea direct înşurubat între umeri, iar trăsăturile, 
cândva drăgălaşe, înecate acum în osânză, o făceau să 
semene cu o purceluşă cârnă. Şi apoi se îmbrăca inadmisibil 
de nepotrivit siluetei de elefant: pantaloni, rochii strâmte şi 
prea scurte, arborând cu îndrăzneală şi apetit orice modă. 
Când o văzuse astă-vară în şalvari creţi şi în tricou cu 
emblema universităţii Michigan, simţise că-i vine ameţeala. 

— Uite, chiar şi Costică! Dacă nu eram eu mână forte şi 
n-ar fi băgat de seamă că, anturată şi curtată cum sunt, la 
prima prostie îi fac vânt de nu se vede, să nu crezi că n-ar fi 
umblat şi el după catrinţă prin vecini. 

— Am înţeles. Şi de ce crezi tu că Sandu şi-a găsit o 
amantă? 

Marcela se bătu semnificativ cu degetul peste o nară: 

— Am nas, surioară. Întâi, că a slăbit ca un ogar. Ce, pe 
plita ta nu mai fierb oale? A tras la jug? Sparge piatră? De 
unde sfrijeala asta? 

— O fi bolnav. 

— Bolnav de inimă albastră, ascultă-mă pe mine. Pe 
urmă, ce-i privirea aia belită în tavan? Vorbeşti cu el şi nu te 
aude. 

„Pentru că nu-l interesează nimic din ce-i debitezi tu“, îi 
răspunse în gând Coca, dar zise altceva. 

— Aşa a fost el totdeauna. Distrat! 

— Distrat cu nevastă-sa şi cu neamurile ei, dar îţi 
garantez eu că-i altul cu mândruţa. Îl întreb: „Cum a ieşit 
rochia roşie a Cocuţei?“ „Roşie? se holbează. N-a avut în 
viaţa ei o rochie roşie...“ Completă triumfătoare: Şi doar ce- 
o dezbrăcaseşi când ai intrat în bucătărie... 

— Să zicem, admise fără nici un fel de convingere Coca. 
Altceva? 


— Mă! se minună Marcela, tu chiar umbli legată la ochi? 
Nu vezi că a început să se poarte după ultima modă? 
Pesemne teleleica-i tinerică şi prostul vrea să-i ţină hangul. 
N-ai idee ce caraghioşi pot fi bărbaţii când fac pe craii! 

De năuceală, Coca se aşeză pe taburetul îmbrăcat în 
plastic prăzuliu. 

— Ultima modă? Sandu? Nu eşti în toată firea. 

— Ba tu nu eşti, fata mea! exclamă soră-sa triumfătoare. 
Ce-s perciunii ăia la el? Şi-a lăsat plete ca toţi fanţii şi umblă 
cu poşeţică... cum dracu-i spune? 

— Borsetă. E foarte practică şi menajează buzunarele. 

— Pe dracu”! Două mii de ani s-au descurcat fără gentuţă 
şi acum, dintr-o dată, le e indispensabilă. Ai văzut vreun om 
serios cu portofelaş agăţat de un deget? 

În clipa aceea, Coca se întoarse instinctiv. Dănuţ stătea 
lângă calorifer şi asculta concentrat, cu degetul într-o nară, 
după obiceiul lui. Intrase pe nesimţite şi Coca, speriată, se 
întreba cât auzise şi ce înţelesese. Era un copil curios şi de 
o indiscreţie care o punea zilnic în dificultate. Cu câteva 
luni în urmă, un vecin şi coleg de serviciu, Alexianu, cam 
„Ştrengar“, lipsise o noapte de acasă, minţind-o pe nevastă- 
sa, o geloasă de tip othellian, că fusese reţinut la slujbă din 
cauza unui accident de muncă. În casa soţilor Damian, la o 
ţuică, relatase însă adevărul: o escapadă la un restaurant 
de la marginea oraşului, urmată de o noapte de „pomină“, 
consumată evident, în locuinţa individei. Alexianu nu 
omisese amănuntele picante,  descrisese pe larg 
semnalmentele „tipei“. Când Coca remarcase prezenţa 
băiatului, avusese un şoc. Îl luase imediat la un instructaj 
care mustea de ameninţări: 

— Dacă-i povesteşti ceva doamnei Alexianu, te rup în 
bătaie! Îi arătase făcăleţul: Uite, cu ăsta te ciomăgesc. 

Ca avertisment, îi dăduse o lovitură uşoară, făcându-l să 
bâzâie. A doua zi, Dănuţ, fu neaşteptat de cuminte, iar 
seara la ora şapte era în pat. Lucrurile se limpeziră în 
dimineaţa următoare, la slujbă. Alexianu, încercănat şi cu o 


mutră care mărturisea că omul trecuse prin încercări grele, 
o apostrofă pe Coca: „Ascultă, anunţă-l pe fecioru-tău să mă 
ocolească pe o rază de zece kilometri...“ 

Imediat ce primise avertismentul cu făcăleţul, Dănuţ 
dăduse fuga la Alexianca, strigând în gura mare: „Ştii, ieri 
noapte, Georgică a petrecut cu o femeie superbă care are 
sâni ca o doamnă Lobrigida.“ 

Acum, Coca se gândea cutremurată că puştiul îi va relata 
tatălui tot ce debitase Marcela. Sandu ar fi avut o ocazie 
splendidă s-o apuce pe „intrigantă“ de umeri şi s-o azvârle 
definitiv din casă. Reflectă câteva secunde şi îşi zise că e 
poate mai pedagogic să nu dăscălească băiatul şi să treacă 
peste incident cu naturaleţe. Neacordându-i importanţă, 
Dănuţ va uita poate cele auzite... Îi zâmbi: 

— Nu te-ai culcat încă? 

— Ti! Ştii, am trecut iar pe la doamna Racoviceanu. 

— Şi? 

Dănuţ ridică din umeri: 

— Tot aşa. E lumină şi nu răspunde. 

— Doarme, dragul meu... Ai să-i faci mâine dimineaţă o 
vizită. 

Marcela se întinse cu voluptate: 

— E trecut de două. Cum îţi spuneam, pe Sandu l-a 
zăpăcit o mândruţă. 

— Isprăveşte... 

Arătă cu bărbia spre băiat. Dănuţ cunoştea semnificaţia 
gestului: „Ai grijă, aude copilul...“ 

— Ei! făcu soră-sa dispreţuitoare. Parcă înţelege el mare 
lucru... 

Pe neaşteptate, un urlet îngrozitor sfârtecă noaptea. 
Femeile rămaseră încremenite, cu inimile răsucite de 
spaimă. Damian năvăli în bucătărie: 

— Ce-a fost asta? 

— Nu ştiu... A strigat cineva. Parcă cerea ajutor. 

— Cineva din blocul nostru, asta e categoric. Mă duc să 
văd. 


Damian ieşi pe palier şi se opri descumpănit, neştiind 
încotro s-o ia. Ciudat i se păru că era singurul locatar din 
imobil care se alarmase. „Probabil că âilalţi dorm somn 
ţeapăn.“ Se hotări să verifice toate patru etajele, dar nu 
sesiză nimic neobişnuit. 

Se întoarse în apartamentul lui cu un sentiment acut de 
nelinişte. Simţea cu toată făptura că strigătul acela, 
indiferent cui i-ar fi aparţinut, fusese ultimul. Un strigăt de 
pe pragul morţii. 


CAPITOLUL IX 


Zidul dormitorului era zăbrelit de fâşiile de lumină care 


se strecurau prin oblonul de lemn. Vivien, întinsă pe spate, 
atentă să nu facă nici cea mai mică mişcare, privea ţintă 
lustra cu abajururi de sticlă verde. O cumpărase imediat 
după căsătorie, închipuindu-şi că se asortează cu perdeaua. 
Revedea scena în toate amănuntele. Vânzătoarea, tinerică şi 
vioaie, încerca să ambaleze lampa. Râdea bine dispusă şi 
flirta cu Dumitraşcu. Vivien îi urmărea neagră de ură. 1 se 
părea că Vasile se pretează, că-i primeşte încântat 
avansurile. Urmase primul lor mare scandal. 

„Un porc! scrâşni. Un porc încă de atunci...“ Din clipa în 
care se încuiase în dormitor, ştiuse că mai devreme sau mai 
târziu, dar în aceeaşi noapte, Vasile nemaisuportând starea 
de tensiune, va pleca la „damă“. Ştiuse, dar sperase totuşi 
că nu va îndrăzni. Şi totuşi Vasile îndrăznise, iar asta o 
scotea din minţi de furie. 

Cândva, o prietenă mai slobodă la gură, observase: „Auzi, 
Vivien, impresia mea este că tu îl urăşti pe Vasile. Îl urăşti 
aprig, cu ferocitate... Şi nu pricep de ce. E cel mai inofensiv 
ins pe care l-am întâlnit vreodată. Iar pe tine nu te înţeleg 
chiar deloc. Trăieşti ura asta cu voluptate...“ 

Bineînţeles, Vivien contestase energic, dar, în sinea «ei, 
ştia că femeia nu se înşela. Într-adevăr, vrăjmăşia cultivată 
cu patimă pentru Vasile îi crea autentice stări de exaltare şi 
se simţea fericită, dar realmente fericită, când izbutea să-l 
rănească. 

De când începuse să-l urască? Demult, poate chiar 
dinainte de căsătorie. De ce? Vivien nu strălucea în subtile 


analize sufleteşti şi nici nu-şi bătea capul să-şi definească 
exact sentimentul. Colaborau multe: de pildă, simţise 
dintotdeauna că n-o iubeşte şi că doar forţându-i mâna se 
căsătorise cu ea. Apoi, îl dispreţuise pentru actul de 
lamentabilă slăbiciune. Lui Vivien i se părea că, în douăzeci 
şi cinci de ani, Vasile nu făcuse decât s-o dezamăgească, în 
locul casei pe care îşi închipuia că o merită, îi oferise un 
apartament modest cu trei camere, mobilat tot modest, cu 
piese de duzină. Îngălbenea de invidie când îşi vizita 
prietenele mai bine situate, în vile elegante sau locuinţe 
somptuoase, şi-l condamna pe bărbatu-său, fără nici un 
discernământ, pentru viaţa meschină pe care i-o oferea. 
Uita că ea, Vivien, nu câştiga nici jumătate din salariul lui 
Vasile, că nu contribuise la montarea gospodăriei lor decât 
cu un „certificat de divorţ“, o valiză de cârpe şi un şifonier 
de pretenţii. Uita că prietenele ei, fie proveneau din familii 
înstărite care contribuiseră din larg la instalarea tinerelor 
menajuri, fie beneficiau de avantajele unor profesiuni 
bănoase. Una din amice era tehnician dentar, o alta era 
căsătorită cu un medic, alta cu un căpitan de vas... 

Nu, hotărât, bărbatu-său era un neputincios care-i 
mâncase cu lingura tinereţea fără să-i ofere minime 
satisfacţii. Vivien nu se putea făli măcar cu o bijuterie mai 
ca lumea - o verighetă obişnuită, un inel de patru grame şi 
un medalion erau singurele ei giuvaeruri - asculta cu 
buzele ţepene de pizmă relatările prietenelor şi colegelor 
întoarse din excursii costisitoare în străinătate. „Să vezi ce 
mi s-a întâmplat la Paris... Eram pe Champs Elysees, 
când...“ 

lar doamna Dumitraşcu hohotea galben în sinea ei. „Şi eu 
am lucruri interesante de povestit. Să vezi ce mi s-a 
întâmplat la Urlaţi... sau 2 Mai... sau Poiana Ţapului...“ 

Trăgeau la gazde modeste - condiţia sine qua non era să 
existe un frigider - şi, dacă nu izbuteau vreo lipitură la o 
cantină accesibilă, se săturau cu roşii, ori conserve - 


nelipsite fiind pateul de ficat şi costiţa cu fasole - şi pâine 
cât de multă. 

Când îşi recapitula viaţa, doamna Dumitraşcu îşi zicea că 
puţine peisaje matrimoniale arată mai terne, mai meschine, 
mai sărace în bucurii. Şi culmea, după ce îi oferise, o 
existenţă atât de sărmană, îşi permitea acum să umble la 
cheia altui dormitor, să vehiculeze ideea de divorţ. Pe 
pictoriţă o identificase. În momentul în care-şi dăduse 
seama că femeia infiltrată în viaţa lui Vasile capătă 
importanţă îl pusese sub urmărire. Procedase simplu şi 
eficace. Cunoştea în vecini un băiat, Bogdan, mai modest, 
elev în ultimul an de liceu. Şcolile se aflau în vacanţă, aşa că 
tânărul dispunea liber de timp. Îi oferise o sută de lei pe zi 
ca să-l urmărească pe Vasile pas cu pas. Bogdan acceptase 
încântat de sumă şi de ipostaza în care evolua: se simţea 
detectiv, oscilând între Mannix, James Bond şi Kojak... În 
trei zile, Vivien obținuse numele şi adresa pictoriţei, dar 
păstrase informaţiile pentru ea. Cu Andi se jena să discute 
problema - era mai cu seamă o chestiune de orgoliu rănit - 
iar lui Vasile voia să i-o plătească. Şi ca să i-o plătească cu 
vârf şi îndesat, trebuia lovit pe neaşteptate. Dorea ceva 
perfid, dur, chiar abject, o lovitură din acelea care te aruncă 
la podea şi din care nu-ţi mai revii toată viaţa. Evenimentele 
se precipitaseră însă independent cu voinţa ei. Vasile o 
anunţase că luni introduce acţiunea de divorţ. Niciodată nu 
desluşise atâta hotărâre în glasul şi făptura lui. 

Auzi yala declanşându-se şi ghici că s-a întors. Se foia 
acum ca o râmă neputincioasă prin camera de zi şi Vivien 
putea să jure că nu-şi dezlipeşte privirea de uşa 
dormitorului. Gândul i se răsuci spre pictoriţă şi simţi cum 
sufletul i se umple de venin. Era genul de femeie pe care îl 
detestase toată viaţa, inspirându-i un conştient, dar 
nemărturisit complex de inferioritate: loana reprezenta 
prototipul femeii care a izbutit în viaţă datorită ei înseşi şi 
nu unui mariaj norocos, era femeia independentă cu un 
carnet de conducere şi un portofel bine asortat în poşetă. 


Femeia care alege şi nu aşteaptă să fie aleasă, femeia care, 
în ultimă analiză, îşi permite să plătească. 

Vivien îşi închipuise toată viaţa că destinul i-a fost zgârcit. 
Făcea parte din nefericita specie a indivizilor cu aşa-zisă 
vocaţie pentru celebritate - oameni care îşi detestă 
anonimatul, dar n-au combustibilul necesar pentru a evada 
din el - toţi, candidaţi la colicistită şi îngălbenindu-se ori de 
câte ori asistă la izbânzile celor din jur. 

„Ei bine, draga mea, şopti cu nasul vârât în pernă, te 
asigur că nu-l vei mai avea în patul tău...“ 

Acum, se delecta intuind torturile prin care trecea 
bărbatul său. Îl ştia prost de bun, cu inimă bleagă, incapabil 
să provoace, mai mult, doar să vadă suferinţă în jurul lui. 
Individul sortit să fie victimă. 

Cu un gest hotărât, luă de pe noptieră briciul lui Vasile. Îl 
trecu peste poignet, parcă încercându-i ascuţişul. Apoi 
apăsă. O stare de perversă exaltare îi stăpânea întreaga 
făptură. „Va suferi! Ah! Cât va suferi!...“ O brățară de sânge 
îi cuprinse încheietura. 

Glasul lui Dumitraşcu, însoţit de ciocănituri uşoare în uşă, 
se opri în prag de neant: 

— Deschide, Vivien... Te implor... Spune-mi doar cum te 
simţi... 

Pe obrazul cenuşiu stăruia un zâmbet feroce de 
satisfacţie. Apoi imaginile începură să se dilueze. 


XXX 


„„„Pâcla se ridică... Desăvârşit de frumoase, zilele acelea 
cu dimineţi înalte de mai... Văzduhul e parfumat Miroase şi 
aici, în burgul medieval a sulcină, şi roze şi liliac înflorit... 
Ciorchinii grei, albi, necăjesc ferestrele, dau buzna în casă, 
o satură cu primăvara... 

S-au mutat de la cucoana Ecaterina. A strâmbat 
dumneaei din nas, ba a bătut şi din picior, dar Anton nu s-a 


lăsat înduplecat... Natalia îi e draga şi, încă de la Tata Noe, 
nu s-a fost întâmplat soacră şi noră să zică într-un glas, că-i 
sâmbătă... Cârteşte dumneaei printre neamuri că Anton şi-a 
rătăcit minţile de a început a se lăsa îndreptat de muiere - 
„de bună seamă, nevastă-sa îi face farmece, moldovencele, 
chiar dacă şi eu sunt de prin meleag vestite fiind în 
asemenea ticăloşenii“ - dar nu zvoneşte între străini. 
Cucoana Ecaterina îi neam de soi, cu creştere aleasă, iar de 
acasă a deprins vorbă înţeleaptă: „În străini, despre ai tăi, 
numai de bine...“ 

Nataliţa-i ca o floare. Scrie către tataia care-şi petrece, 
acum singur aflându-se, bună parte din vreme la leşi: 
„Dumnealui mă ţine pe palme moi. Sunt fericită şi 
mulţumesc cerului de însoţire norocoasă... lacă prilej de 
veselie pentru domnia ta...“ 

Cu adevărat bucuroşi, fără strop de tină, anii doi ori trei 
la număr care urmează. Dumnealui o poartă la Buda, şi la 
Viena, ba se rătăcesc oleacă şi prin Italia, acolo unde îl 
îndreaptă „interesele majore ale naţiei...“ 

Băieţelul, Iustin, a rămas la soacră. Nataliţa are acum 
nouăsprezece ani şi-i frumoasă cadră, aşterne covor de 
capete întoarse pe unde se iveşte. Doamne! Nebun de-a 
binelea contele cela italian Castiglioni care-i închină stihuri 
şi tocmeşte muzici să-i viersuiască serenade sub fereştile 
otelului. Dumnealui îi mânios Bistriţă, o ceartă pe Nataliţa, 
jură să-l jupească de piele pe „macaronar“... Nataliţa, în 
rochie de tafta albă presărată cu violete de Parma, are ochii 
plini de lacrimi. Îndură însă ocara cu bucurie şi cuget 
înmiresmat de primăveri. Dumnealui o iubeşte... 

Cel de-al doilea prunc, Mihăiţă, se naşte în miez de iarnă 
pe malul Trotuşului. Pe bunelu' dinspre mamaia îl otânjesc 
bătrâneţile şi boliştea şi se roagă de Nataliţa să-i stea în 
preajmă. Adevărat, i-a sosit sorocul. Doar ce se naşte Mihai 
şi, cu zâmbet chinuit, bunelu' îşi sloboade ultimul suspin. 
Nataliţa mai zăboveşte în Moldova ţinută de daraveli. Vinde 
conacul, moşia, împlineşte ultimele dorinţe ale răposatului 


care, mână largă, dăruie şi după moarte o avere fiinţelor 
dragi. Cutărui prieten un cot de livadă, celuilalt o cadra de 
Murillo, giuvaer de preţ şi pungă de napoleoni lui Ioniţă, 
valetul bunelului de peste treizeci de ani, o prăvălie din laşi 
lui Giuseppe, mattre d'hotel la Jockey Club, ceasornicul 
bătut în adamante lui Ivan, surugiul muscal ce-l întorcea 
acasă după chefuri îndrăcite de o zi ori nouă... 

Nataliţa vine acasă după patru luni. E cernită la straie şi 
la inimă. Pe bunelu' l-a iubit, i-a fost prieten. Rană i-a stârnit 
şi stingerea părţii de avere din Moldova. Barem când a 
înstrăinat livada cu scrânciobul ce i-a legănat zilele înflorite 
ale prunciei, a simţit stilet despicându-i inima. 

Îi gingaşă tare. lar veşmintele de doliu îi adaugă ani. Îl 
poartă în braţe pe Mihăiţă, prunc de care nu i-a fost dat sa 
se bucure, dar acum, în rădvanul care o poartă spre Ardeal, 
n-o ştie. N-are cum s-o ştie. Şi bine că n-o ştie... 

O întâmpină dumnealui. Dar nu la hotar, aşa cum se 
cuvenea, ci în poarta caselor lor. Dintr-o privire simte că-i 
altul. Nu acela din vremea când se afla întemnițat la 
Seghedin, căci aspru şi necruţător nu-i, pildă pe mamă-sa 
nu i-o mai dă. A împodobit casa cu flori, a poruncit slugilor 
masă de sărbătoare. Dar îi străin. Străină căutătura, străină 
îmbrăţişarea, la prunc - cam necăjit la înfăţişare - abia se 
uită. Pare că ceva îl frământă, mintea îi umblă pe mirişti... 

Nataliţa, cuprinsă de teamă nedesluşită, întreabă: 

— La ce te gândeşti, Antoane? Ce te asupreşte? 

Privirea de jăratic arde, parcă cercetează la ea din cea 
lume. 

— Nimic... Istoriseşte-mi cum s-a fost întâmplat cu 
bunelu'... Sărmanul, nici măcar nu se afla prea bătrân... 

— 'Ţi-am scris totul despre el. Ce se petrece însă cu tine? 
Mă întâmpini tare schimbat. 

— "Ţi se pare, Natalie. Mi-s eu, tot acela. 

Nu-l crede, dar nu apasă. Cu încetul, află prin slugi şi 
prieteni „buni“ că lui Anton i s-au aprins călcâiele după o 
venetică, muiere de grof. Îi nevastă cam de anii ei, durdulie, 


cu pielea spălată în lapte şi părul, o volbură de jarişte. Pe 
unde s-a călătorit, a răpus o oaste de inimi. Şi-i cu adevărat 
chipeşă, îşi zice Nataliţa, când o cunoaşte la o soarea a 
doctorului Moravek... În ochii verzi, clocotesc ispite 
fierbinţi, buzele îs  născocite anume pentru dulci 
dezmierdări. 

Inima Nataliţei se zgribuleşte, ba încetează să bată, când 

îl aude pe dumnealui şopocăind la urechea chestorului 
Dobrin: „Împieliţată muiere! Când o vezi, îţi vine s-o pui 
jos...“ 
Cumplită seară ajunul acela de Crăciun... Casa-i înstelată, 
bradul străluceşte în hol, pe masa din sufragerie argintăria 
şi cristalul îţi iau ochii... De la Viena au sosit în lădiţe 
căptuşite cu vată, roze, garoafe şi un braţ de liliac alb... 
Afară, urgia e cumplită, viscolul asupreşte sălbatec 
meleagul. Curtea îi ticsită de rădvanele oaspeţilor, iar 
surugiii se încălzesc în cuhnie şi închină ţuică fiartă pentru 
naşterea lui Isus şi gazde îmbietoare... 

Ibovnica poposeşte în caleaşcă lăcuită, blană de 
hermelină şi conduri de atlas. Şovăie a se avânta pe cărarea 
ninsă. Dumnealui, Anton, de faţă cu slugi şi oaspeţi, o 
cuprinde în braţe şi o urcă pe trepte.... 

Nataliţa cu pumnal în inimă îl aude şoptindu-i cu buzele 
lipite de cercelul bătut în smaragde: 

— Zâna mea... 

Totu-i scufundat în negură. Bradul din hol şi-a rătăcit 
strălucirea... Cine l-a nins cu cenuşă? Şi-i întuneric... Mereu 
întuneric... Şi-i frig... Şi-i sânge... 


XXX 


Traian solicitase centrala să-i facă legătura în camera 
203. 

Individa este infernală! Trânti receptorul şi îşi înfipse 
exasperat mâinile în păr. Era al nouălea telefon al Solangei, 


iar fata părea că nu va obosi niciodată. 

— Are oleacă de energie, constată Andrei cu gândurile în 
altă parte. 

Traian perora dezlănţuit: 

— Mă a-sa-si-nea-ză! Dacă nu-i repet cel puţin de trei ori 
pe oră - asta când nu suntem împreună - că o iubesc, nu 
are sănătate! 

— Şi o iubeşti? 

Traian tăcu. De fapt, nu ştia exact ce se întâmplă între el 
şi Solange, nu putea defini esenţa sentimentului său. 
Insistenţele fetei, declaraţiile fulminante, certitudinea că e 
iubit, îl flatau pe de o parte, pe de alta îl agasau. Şi totuşi 
intuia că, dacă Solange ar fi renunţat dintr-o dată, aşa, ca 
printr-o minune la „pressing“, s-ar fi simţit, frustrat, rănit în 
amorul propriu şi ar fi suferit. 

— Tu eşti de vină, conchise absent Andrei. 

Se uită spre Anca, rămasă în haina de blană. Era 
deschisă, fularul atârna de-a lungul reverelor şi fata îşi 
frângea inconştient degetele. Doamna Dumitraşcu avea 
acelaşi tic. Dacă pocnetul falangelor nu-l deranja la maică- 
sa, la fată îl scotea din sărite, îi transmitea o stare de 
anxietate, parcă l-ar fi pândit un pericol iminent. 

— Încetează! 

Anca avu un gest de şcolăriţă prinsă asupra greşelii şi îşi 
duse reflex mâinile la spate. 

— Cred că ar fi timpul să plec... 

Schiţă intenţia de a se ridica, uitându-se după căciuliţă şi 
poşeta lăsate pe masă, dar spera din tot sufletul că Andrei 
nu i-o va îngădui şi că, într-un fel sau altul, va găsi soluţia de 
a o reţine lângă el, de a fi împreună. 

Andrei o privea iritat. Îl enerva faptul că îi căzuse pe cap, 
deşi recunoştea că practic fata nu are nici o vină, el 
declanşând toată situaţia. Mai ştia că nu poate s-o lase să 
plece. În forul său intim, hotărâse s-o ia în căsătorie, dar nu- 
i plăcea, ca şi tatălui său, să ia decizii imediate. Şovăia 
îndelung până să-şi cumpere o cravată, îi era greu să 


alcătuiască programul unei sâmbete seara petrecută 
împreună cu Anca... Să se ducă la cinema? Nu, mai bine la 
teatru... Joacă... Stai! La Arenele Sport, evoluează Formaţia 
Gee-Bee. Poate că la restaurant... Sau, de ce nu? în 
garsoniera lui, cu o sticlă de şampanie, casetofon şi capul 
Ancăi rezemat de umărul lui. Evident, amândoi cuminţi, 
îmbrăcaţi, iar el cu buzele lipite de tâmpla ei. 

Căsătoria urma să se facă după un an, doi, trei. Asta era 
opinia, deci pentru Andrei poruncă, doamnei Dumitraşcu: 
„Să fiţi amândoi copţi, să ştiţi ce faceţi... Vezi ce viaţă am 
avut cu taică-tu! Fata îmi place, nu zic nu, dar trebuie să fiţi 
siguri unul de celălalt...“ 

O căsătorie în viziune artistică clasic tradiţională, cu 
masă la Astoria, cel mai bun local din oraş, şi fotografii 
Princess'color, pe care maică-sa avea să le plimbe în poşetă 
cel puţin două trimestre. Trebuiau să le vadă „fetele“ de la 
serviciu - de ce nu şi tovarăşul director? - neamurile, apoi 
lumea mai modestă: casieriţa de la Alimentara care-i păstra 
unt şi portocale, coafeza, vecinii. 

Andrei o măsură, cu mâinile în buzunare. Ancăi, îi trecură 
instinctiv prin minte cuvintele mamei: „Bărbatul care stă de 
vorbă cu tine şi ţine mâna în buzunare sau fumează în faţa 
ta, fără să-ţi ceară voie, e un mitocan...“ 

Probabil, din pricina multitudinii de percepte nu se 
recăsătorise Elvira... 

— Părerea mea e să te întorci acasă. 

Fata sări literalmente de pe scaun: 

— Niciodată! Auzi, Andi, niciodată! 

Traian, cu receptorul rămas deschis pentru a fi în 
permanentă legătură cu bătrâna, lipit de ureche - se 
auzeau vaiete stinse, era deci încă în viaţă - îşi plecă ochii 
jenat şi începu să bată cu capătul pixului în sticla biroului. 

Andrei dădu din mână, ca dinaintea unei aberaţii: 

— Astea sunt puştisme. 

— Nu! E o chestiune de demnitate. 

— Ei, ce să-ţi povestesc?! Crize de demnitate cu maică-ta! 


Un licăr de revoltă aspri ochii fetei: 

— Cine nu-i destul de bună pentru asta? Eu sau mama? 

— Nu m-am gândit la aspectul ăsta. 

Anca îşi pierdu cumpătul: 

— Serios? Ai uitat ce ai făcut cu domnul Dumitraşcu? 

— Te-am rugat să nu te amesteci în chestiunile mele de 
familie. 

— Zău? Cine m-a pus în temă dacă nu tu? 

— Bine, consideră că am greşit făcând-o. Problema este 
că eu nu mă pot ocupa acum de tine, iar altă soluţie nu văd. 

— Am la ora 6:45 un tren spre Bucureşti unde am 
intenţia să mă stabilesc cel puţin până termin facultatea. 
Mă duc la unchiul Mitică. Cine are nevoie de mine, ştie 
unde să mă găsească! 

Îşi apucă poşeta şi ieşi val-vârtej, înainte ca Andrei să 
apuce să se dezmeticească. 

Traian îşi dezlipi receptorul de la ureche: 

— O meriţi, bătrâne! Şi acum, ce te uiţi la mine ca un 
vițel? Du-te după ea şi recupereaz-o! 

Andrei se întoarse gâfâind. 

— A dispărut! Nu pot să-mi dau seama unde s-a vârât... 

— O fi campioană la 100 m plat... Bate toţi şmecherii de 
la Olimpiadă. 

Andrei se enervă: 

— Şi diafana, blânda, dulcea Solange pe cine bate? 

Traian surâse; un surâs fair-play: 

— Pe mine. 

Telefonul zbârnâi. Andrei răspunse cu un glas al cărui ton 
iritat încă nu-l putea controla: 

— Da, vă rog... Poftim?! 

Stupoarea zugrăvită pe chipul locotenentului îl făcu pe 
Traian să ridice celălalt receptor disponibil. Auzi vocea unui 
bărbat tânăr, stăpânită de emoție: 

— Mă numesc Alexandru Damian... Locuiesc pe Aleea 
Stupinei 69... Un imobil cu patru etaje. La noi în bloc s-a 
comis o crimă. 


CAPITOLUL X 


Eivira Radulian începu să se îmbrace cu gesturi 


hotărâte. Era, în general, o femeie care suferea de căldură, 
habar n-avea ce-i ăla cojoc, lenajuri, combinezon (chiar 
iarna) sau lenjerie groasă şi, în ciuda frigului, transpira 
copios. Acum trepida de enervare, iar degetele nu 
nimereau copcile, nasturii, fermoarul. Îşi perie părul 
instinctiv şi-l vâri sub o căciulă de blană luată la întâmplare 
din cuier, apoi cu degetul mic îşi mâzgăli cu oleacă de roz 
buzele. 

Se enervă şi mai vârtos când îşi trase cizmele fără 
fermoar, vorbindu-şi cu glas tare: 

— Proasta! Toanta! Cui naiba s-o fi izbit?! Ta-su era ce-i 
drept mai mototol, dar îşi avea capul pe umeri și a fost 
totdeauna un bărbat serios! Văcuţa asta-i în stare de o 
prostie şi o s-o coste toată viaţa! Cine-i Andrei? Un miliţian 
mai subţire, care a auzit de deodorantul Rexona... Jurist! 
Nu mai pot eu... Măcar să fi avut o meserie, colea... I-a sucit 
minţile şi neghioaba îşi şterge acum lacrimile cu pletele-i 
dalbe... Cât e de redusă, îi trânteşte și doi-trei plozi. 

Elvira era atât de îndârjită, încât nu simţi viscolul care o 
împingea de umeri, după cum nu realiza inconvenientele 
situaţiei: să te duci la aproape trei dimineaţa, să baţi la uşile 
unor străini, să faci un scandal „să te ţină minte!“. Avea 
convingerea că tuta de fie-sa a tras în gazdă la „socri“, care, 
încântați de partidă, erau fericiţi s-o primească anticipând 
astfel o viitoare căsătorie. 


„Vor să-mi forţeze mâna“, reflectă Elvira Radulian. Plină 
de ea şi de tot ce ţinea de persoana ei - carieră, casă, 
întreprinderea unde lucra, „de importanţă in-ter-na-ţio-na- 
lă!" - şi-i imagina pe soţii Dumitraşcu interesaţi, animale de 
pradă la pândă după o bucăţică grasă. „Ei bine n-o să le 
meargă! O fi Anca o fleaţă, prea am crescut-o în vată, dar 
rămâne totuşi fata mea şi un strop de rațiune tot are.“ 

Bătu la uşa familiei Dumitraşcu puternic şi insistent. Îi 
deschise un bătrân pe care, în primul moment, nu-l 
recunoscu. 

— Vreau să vorbesc cu inginerul Dumitraşcu. Sau cu 
soţia dumnealui... 

Vasile o privi rătăcit. Rătăcit, sesiză instinctiv Elvira nu 
din pricina unei vizite insolite, la o oră neobişnuită, ci din 
alte cauze. Ea însă era prea furioasă şi surescitată pentru a 
da importanţă amănuntului. 

— Eu sunt Dumitraşcu... Ce doriţi? 

Elvira se împieptoşă: 

— Consider că aţi putea să mă pofiiţi în casă... 

— Bineînţeles. 

Nici unul nici celălalt nu realizau ora absurdă. 

Doamna Radulian îşi roti ochii prin camera de zi şi 
decretă, fără drept de apel în sinea ei: „Mitocani ajunşi, dar 
fără cine ştie ce mijloace.“ 

Îşi drese glasul: 

— Domnule inginer... Sper că discutăm între oameni 
civilizaţi. 

Vasile îi azvârli o privire înceţoşată; „Ce naiba vrea şi 
asta...?“ 

— Da, mormăi mecanic, bineînţeles... Cu cine am 
onoarea? 

Elvira făcu ochii mari: „Îşi bate joc de mine?“ 

— Nu văd raţiunea pentru care trebuie să jucaţi teatru. 
Sunt inginer Radulian, mama Ancăi, şi ştiu precis că fiica 
mea se află la dumneavoastră... 

Fu rândul lui Vasile să se minuneze: 


— La mine?! 

— Domnule Dumitraşcu! Nici unul din noi nu mai e copil. 
Mi se pare ridicol să ne jucăm de-a v-aţi-ascunselea! Hai să 
considerăm totul o... poznă de tineri fără minte şi să 
continuăm să ne salutăm pe stradă. 

Dumitraşcu îşi trecu palma peste bărbia care începuse să 
devină aspră... 

— Pe legea mea, dacă ştiu la ce vă referiţi... 

Elvira, neobişnuită să fie contrazisă, scapără: 

— Contestaţi că fetiţa mea, Anca Radulian, se află la 
dumneavoastră? 

— Nu, bâigui inginerul... Nimeni nu-i aici. 

Elvira făcu un pas înainte, ofensivă: 

— Demonstraţi-mi-o! 

Vasile o privi buimac: 

— Cum? 

Operativă, doamnă Radulian se orienta. Arătă cu ochii 
subţiaţi şi degetele spre pereţi: 

— Aveţi trei camere! Aici, nu se află. Rămân două. Ce vă 
împiedică să le vizităm? 

O luă înainte, fără a-i mai aştepta avizul. Fosta odaie a lui 
Andrei era în mod vizibil nelocuită. Canapeaua-pat era 
strânsă, nu se vedea aşternutul, emana o aromă de 
abandon. Rămânea dormitorul... 

— Şi aici? punctă cu degetul Elvira. 

Inginerul o privi înspăimântat: 

— Aici..., aici e nevastă-mea. 

Doamna Radulian îl cercetă ironică: 

— N-am putea îndrăzni s-o deranjăm? 

Vasile ridică din umeri. Părea un robot. 

— Încercaţi! 

Elvira şovăi câteva clipe, apoi, hotărâtă, apăsă pe clanţa 
care nu cedă. Începu să bată. Întâi discret, pe urmă din ce 
în ce mai insistent. 

— Anca! Nu fă pe nebuna şi deschide! 


Inginerul Dumitraşcu se aşezase pe canapea. Mâinile îi 
atârnau între picioare. Părea lipsit de orice iniţiativă şi-o 
urmărea pe Elvira cu o privire de câine bătrân. 

— Deschide, Anca! Deschide sau sparg uşa! 

Excedată, se izbi cu şoldul puternic de tăbliile albe. O 
dată, de două ori... În cele din urmă, uşa cedă. Rămase 
câteva secunde în prag încercând să descâlcească 
întunericul. Aprinse lumina şi scoase un țipăt. 

În patul dublu, baltă de sânge, Vivien Dumitraşcu zăcea 
ţeapănă. Pe noptieră, rezemat de paharul cu apă se afla un 
bilet: 

lartă-mă, Andi... N-am mai suportat. Taică-tău e o bestie. 
lartă-mă... lartă-mă... Mama. 


XXX 


„„„Din nou o mână cernită mânjeşte chipul soarelui. 
Ciorchinii de liliac şi-au prăpădit aroma, nu mai cercetează 
cu degete firave fereştile casei. Peste burg, plouă cu 
mohoreală, livezile şi-au lepădat straiul de mireasă. Merii, şi 
piersicii, şi caişii în floare s-au fost scăldat în leşie. 
Dumnealui îi tot cu gândurile rătăcite, ochii nu-i mai 
poposesc asupra făpturii Nataliţei. Nu bagă de seamă că 
Mihăiţă, în fustişoară de horbotă şi scufiţă de sub care 
scapă zulufi de şocolată, a deprins a păşi, poznele lui Iustin 
îl scot din minţi. Mai deunăzi, a suflat în trompetă când 
dumnealui se odihnea. Natalia abia i l-a scos din mâini, iar 
băieţandrul a zăcut trei zile cu fierbinţeală şi trupul oblojit 
în scutece de buruieni... 

Inima Nataliţei îi bărdacă de lacrimi amare. A fost oare 
ea iubită de Anton cu asemenea patimă? Niciodată, iar 
acum simte că dragostea lui s-a mistuit fără urmă. Focul 
pentru roşcovană nu se domoleşte, ba, dimpotrivă, cu orice 
zi ce trece, pare a prinde vlagă. Muierea îl căzneşte ca un 
diavol şi Nataliţa nu-i pricepe țelul. Îi măritată cu un om de 


seamă şi peste măsură de bogat, n-are gând de 
despărţenie, iar Anton, fără a fi calic, n-are averi 
împărăteşti, ba-i împovărat şi cu doi prunci. 

Ciudat i s-a mai părut Nataliţei când în dimineaţa însorită 
de Florar, dumnealui a osândit-o pentru risipă, vestind-o că 
negreşit trebuie să strângă din cheltuieli. Nu mai au 
chelăreasă, din trei găinăreţe a rămas una, feciorul lui 
Anton îi acum şi surugiu... 

A dezmeticit-o soacră-sa, cucoana Ecaterina, pe care de 
la o vreme a început a o îngădui cu alţi ochi. A chemat-o în 
casele dumneaei şi, după ce a slobozit în grădină copiii 
dimpreună cu maica lor, a muştruluit-o: 

— Nu te credeam aşa neghioabă, noră dragă. Muierea 
aceea îţi fură bărbatul, îţi prăpădeşte gospodăria şi tu stai 
cu ochii beliţi la icoane şi braţe încrucişate. Nu trece 
răspoimâine şi ai s-ajungi să întinzi mâna rezemată în zid la 
biserică spre a-ţi hrăni pruncii. 

Nataliţa o priveşte fără să priceapă. Ce amestec are 
calicenia în patima lui Anton pentru muiere străină? 

— Nu te fă că nu înţelegi, se zbârleşte cucoana Ecaterina 
demierdându-şi mânioasă mărgelele de cristal ce-i zornăie 
la gât. 

Mânia îi e sporită şi pentru că a prins drag de noră-sa. 
Când o cunoşti mai bine pe cucoana Ecaterina, bagi de 
seamă că n-are cuget hain. Îi aspră însă, cârtitoare, scumpă 
la arginţi şi nedeprinsă cu dezmierdările. Dimpreună cu 
firea poruncitoare - de-ajuns ca oamenii s-o ocolească şi 
slugile s-o teamă. Adevărat că, la început, a cam asuprit-o 
pe Nataliţa, dar a socotit că aşa-i chibzuit şi că, abia sărită 
din pruncie, trebuie bine strunită. 

Acum ştie că noră-sa, deşi crudă ca ani, poartă ceva în 
tărtăcuţă, îi bună ca azima caldă, iar la Anton se uită ca la 
un arhanghel poleit cu aur. 

— Ce să-nţeleg? se miră Nataliţa. 

— Da' bleaga mai eşti, fată! Asta-i gospodărie de oameni 
avuţi? În două luni v-aţi lepădat de opt slugi, aţi vândut caii 


arăbeşti, de ziua lui Anton n-aţi făcut sindrofie. 

— Parcă ne osândeai de risipă... 

— Aşa-i, dar la o adică, părăluţele rămâneau, chibzuit ori 
ba, în ograda voastră şi nu în sipetul de odoare al madamei. 
Păcătoasa se făleşte pretutindeni cu cerceii de briliante pe 
care i i-a dăruit Anton de Paşti, iar deunăzi, am înghiţit 
damigeana de venin când am trecut pe la Szigaly, 
giuvaergiul de pe Corso. Ştii colierul cela de perle care i-a 
zăcut un an în vitrină! Nimeni din tot târgul nu s-a 
încumetat să plătească preţ de două moşii pe un pumn de 
mărgele. Dar, iacă, s-a găsit fecioru-meu s-o facă pentru 
ibovnică... 

Nataliţa îi boţ de durere: 

— Eşti sigură? 

Cucoana Ecaterina saltă capul semeaţă şi pufneşte pe o 
nară ca totdeauna când se pun în cumpăna însuşirile 
domniei sale. 

— Eu vorbă goală nu slobod, minciună nu îndrug. 
Teleleica s-a mândrit cu colierul dinaintea Olimpiei Drăgan. 
Mi-a istorisit maică-sa care mi-i bună prietenă. 

— Poate-s zvonuri deşarte, spuse cu glas pierit şi fără 
nădejde Nataliţa, Ştii cum sunt muierile. N-au ce face şi 
apoi născocesc... 

— Leagănă-te în astă nădejde, Natalie, şi-ţi ajunge a vă 
sătura toţi patru dintr-un ou. L-am trimis fără întârziere pe 
Cornea, avocatul, la bancă. Cinci sute de mii, preţul salbei a 
scos Anton din bancă pe luna septembrie, iar în octombrie 
două sute şaptezeci de mii. Cu frănculeţii voştri, ticăloasa îşi 
face de cap acum la Monte-Carlo. Nu-l credeam aşa nătâng 
pe fecioru-meu. 

Durere aprigă o încearcă pe Nataliţa. lacă, aproape, un 
milion risipiţi de dragul vrăjmagşei, iar ei a început a-i ţine 
socoteală la o simbrie sărmană de chelăreasă... Îngână: 

— Desluşeşte-mi... Baronu-i om prea avut şi, din câte am 
auzit, mână largă cu nevastă-sa.... 


Cucoana Ecaterina hohoteşte ca dinaintea unei neghiobii 
fără seamâăn: 

— Muierea chipeşă şi dezmierdată îi mai hămesită ca o 
căţea lehuză. O fi baronul spart la pungă, dar dacă poate 
uşura o alta de creiţari, de ce ar mai şovăi? 

— Crezi că ştie de... Anton? căscă ochii Nataliţa. 

— Dar bun înţeles! În care lume trăieşti? La petrecerea 
de la conacul Săvenilor, smintitul de fecioru-meu i-a smuls 
muierea de sub nas şi duşi au fost până în zori. Au petrecut 
toată noaptea în chioşcul din crâng. Neruşinata a înfruntat 
cincizeci de oaspeţi, dar nimeni n-a cârtit. Baronul îi om 
însemnat şi dacă tace el, la ce a-l stârni? 

Obrajii Nataliţei sunt o văpaie. Cu ce a păcătuit spre a fi 
osândită la asemenea ruşine? De-acum nu va mai cuteza 
pas, dincolo de zăplazul ogrăzii. 

Soacră-sa o cercetează cu milă: 

— Ştiu că ţi-am pricinuit necaz mare, Natalie, dar nu 
izbândeşti nimic rămânând cu ochi legaţi şi mâini trândave. 
Sunt zile când o muiere trebuie să ştie a-şi ocroti iatacul 
dacă nu de alta, măcar pentru numele prețuit ce-l poartă si 
de dragul pruncilor. Adăugă pe gânduri: Nici mie nu mi-a 
fost totdeauna moale cu răposatul. 

Peste chipul aspru trece o umbră. Natalia, cu lacrimi pe 
obraji, mai găseşte prilej de uimire. Îi cea dintâia oară când 
soacră-sa face asemenea mărturisiri. Pesemne a durut-o 
rău, rana-i veche, dar încă ţipă. 

— Ce pot să fac eu? întreabă Nataliţa. 

Cucoana Ecaterina se ridică şi izbeşte cu pumnul în masa 
de joc Maria Tereza, la care şi-au luat ceaiul: 

— Luptă! 

— Cum să lupt? întinde neputincioasă palmele... Cum pot 
eu înfrunta asemenea patimă şi muiere atât de înzestrată? 

— Înzestrată pe dracu”! Eşti întreit mai chipeşă decât 
venetica, doar că avându-te la îndemână, bărbatu-tu a 
chiorât. 


Din nou Natalia e uluită. Niciodată soacră-sa nu i-a 
prețuit în cuvânt desluşit ori pe ocolite drăgălăşenia. 

— Nu te holba la mine ca o viţică! Îi cum îţi spun, doar că- 
ţi lipseşte vicleşugul de care cealaltă-i doldora. Ascultă-mi 
povaţa şi n-ai să te câăieşti... 

— Ce să fac? Învaţă-mă. 

Soacră-sa pare a şovăi o clipă, dar se hotărăşte cu oftat 
adânc: 

— Ehei, amărăluţe zile ai ajuns, cocoană Ecaterina, de 
trebuie să-ţi deprinzi nora la isteţii de halotcă... Dintăi, fata 
mea, rosteşte săltând un deget, despoaie-ţi chipul de 
lacrimă şi mohoreală. În nouăzeci şi nouă de cuie să-ţi fie 
pironită inima, dar tu să râzi şi să te prefaci a fi veselă 
cintezoi. Găteşte-te, nu şovăi a-ţi da cu chinoroz şi alte 
dresuri - te trimit eu la Fanny droghista, are sulemeneli de 
la Paris - nu te uita la ceas când vine ori când pleacă 
bărbatu-tău. De întârzie ori lipseşte cu desăvârşire prefă-te 
a nu băga de seamă, ba să simtă că într-un fel te bucuri 
când se urneşte din prispă. Bagă de seamă, doar să nu 
apeşi prea mult, căci simte apoi meşteşugul. De-al doilea, 
du-te la sindrofiile de soi din târg, iar acolo desfată-te, 
şuguieşte, dansează, nu rezema păreţii cu moşnegele de 
seama mea. 

Nataliţa începu să râdă printre lacrimi. 

— Geaba chiţăi, căci eu nu glumesc, o dăscăleşte mai 
departe cucoana Ecaterina. Am ştiinţă că maiorul Cândea - 
cel mai chipeş bărbat din meleag - suspină după inimioara 
mătăluţă. lot asemenea şi Mircescu, avocatul. Fă-i oaspeţi 
de fiecare zi şi pofteşte-i la ceasuri când Anton nu-i acasă. 
Odată şi odată, tot dă peste ei, iar dintr-aceasta nu puţine 
gânduri îşi va face. 

Nataliţa îşi scutură buclele întunecate. În urechi, cerceii 
aprind licurici. 

— Aceasta n-oi mai cuteza-o. 

— Ba să cutezi! Mai bine o palmă de la bărbatu-tău 
pentru că te teme, decât o sărutare ca să te lege la ochi. 


Cucoana Ecaterina se ridică, netezindu-şi poalele ţepene. 

— Aşa să faci, Natalie, şi după aceea om mai sfătui... 

Se opreşte cu ochii aţintiţi pe fereastra deschisă. Nataliţa 
aude huruit de trăsură şi saltă capul. Trec în rădvan 
deschis, aproape îmbrăţişaţi, dumnealui Anton dimpreună 
cu baroana. Trăsura-i plină ochi de flori, doar roze purpurii 
şi albe. Par scufundaţi într-o cadă de trandafiri. Nataliţa 
simte piron în inimă, buzele-i pălesc. Află dintâia oară ce se 
cheamă ura. 

Un vânt rău alungă dintr-o dată viersul de mai al 
ciocârliilor. E florar, dar viscoleşte... 


CAPITOLUL XI 


EI Stau şi mă întreb, observă iritat procurorul Maican, 


de ce mie mi se întâmplă totdeauna, dar totdeauna, 
coincidenţele cele mai absurde! 

Goneau în Dacia miliției spre Aleea Stupinei. Traian 
conducea cu oarecare nervozitate. Drumul aluneca, iar 
zăpada spulberată de viscol sufoca oraşul într-o ceaţă albă, 
mobilă. 

— „detest crimele comise în timpul nopţii, continuă 
Maican, strâmbându-şi nasul ascuţit de ins nervos şi 
hipersensibil. De ce-i apucă, domnule, apetitul asasin numai 
pe întuneric? 

Traian lonescu surâse: 

— Ne-ajung şi astea, oricum. Dacă ar lua-o din zori... 

— În majoritatea cazurilor, sunt crime premeditate, 
sofisticate cu suprapondere de dandanale. 

Se uită la profilul locotenentului care păstra încă ceva 
adolescentin şi aprecie pentru el „Hm! Un mucos abia ieşit 
de pe băncile facultăţii... Mai ieri, alaltăieri, fuma Carpaţi 
fără filtru pe stomacul gol şi îşi vindea cartela ca să-şi 
scoată iubita la discotecă...“ 

— Hal de echipă operativă! constată pe acelaşi ton care 
pe Traian îl făcea să se simtă vag vinovat. 

— E o situaţie de excepţie... 

— Mie îmi spui? În aceeaşi noapte, şeful face infarct, 
adjunctul împreună cu medicul legist şi ce s-a mai găsit 
numerar în materie de miliţie se deplasează la o deraiere 
de tren, o bătrână se stinge la un telefon, o crimă ne pică 


pleaşcă la celălalt. Şi dacă-i mai vine chef vreunui smintit să 
se joace de-a Jack Spintecătorul? 

— La sediu a rămas locotenentul Dumitraşcu, observă 
Traian. 

— Mersi! Ştiu exact ce las într-o încăpere, entităţi 
cuvântătoare sau „ne“, când o părăsesc. 

Completă un gând: „Alt ţânc, şi care pe deasupra mai 
pare şi pocnit cu o cărămidă în cap.“ 

— Dar ăla ce avea, domnule? 

— Cine? întrebă Traian. 

— Dumitraşcu. Se uita la mine de parcă aş fi evoluat la 
trapez. 

— Neplăceri personale... 

— Cu fata aia? 

— Nu, răspunse Traian cu o urmă de şovăială în voce. 
Acasă... Maică-sa nu se simte prea bine. 

Maican îi aruncă o privire neîncrezătoare. Se mulţumi cu 
un „hm“, care i se strecură pe sub nasul mobil. 

Sandu Damian îi aştepta la fereastră şi le ieşi în 
întâmpinare. În urma lui tropăia Dănuţ, împodobit cu 
acelaşi chapeau de piele roşie. 

Eu v-am telefonat... 

— Mi-am închipuit, replică procurorul lăsându-se condus 
pe scări. 

— Acum o jumătate de ceas, fiul meu a observat că de 
sub uşa doamnei Catinca Varlam se prelinge o dâră de 
sânge. 

— Am văzut cu ochii mei, preciză puştiul. 

Maican se opri cu mâna pe balustrada scării. Arătă spre 
Dănuţ: 

— Băieţelul v-a alertat? 

— Da, el e fiul meu. 

— La ora trei dimineaţa? 

— Da, râse încurcat Damian. Se juca şi el prin bloc. 

Maican îl măsură lung: 

— Cam bizară oră. 


În spate, locotenentul Traian Ionescu zâmbea amuzat. 
Dănuţ îşi dădea importanţă. Încălecase trăgaciul unuia din 
revolvere pe degetul arătător, rotindu-l ca gangsterii. În 
mod evident, puştiul făcuse ceva antrenament. 

— Aici, preciza Damian, oprindu-se în faţa unei uşi. În 
caseta soneriei se afla o carte de vizită scrisă de mână: 
Catinca Varlam. 

Procurorul apăsă instinctiv pe clanţă. Spre surpriza lui, 
aceasta cedă. 

— Dumneavoastră aţi intrat? 

— Nu! făcu nedumerit Damian. Habar n-aveam că uşa-i 
deschisă. 

Pătrunseră într-un antreu destul de îngust. Lângă cuier, 
se afla un frigider liliputan cât un televizor mijlociu. 
Vestibulul era despărţit de odaie printr-o arcadă astupată 
de o draperie. Când o dădu la o parte, Maican avu o 
mişcare de recul şi, instinctiv, se uită peste umăr la Damian. 

— Luaţi copilul de aici. Nu-i un spectacol pentru el. 

— Şi eu! strigă Dănuţ, şi li se strecură şerpeşte printre 
picioare, ajungând în faţă. Şi eu! Şi eu! 

Priveliştea era terifiantă. De-a curmezişul patului, zăcea 
cadavrul unei femei aproape descăpăţânat. Sângele 
inundase aşternutul alb şi covorul. 

Un fluierat subţire scăpă de pe buzele lui Maican: 

— Măcel, nu alta! Mă întreb cu ce sculă o fi operat 
asasinul? 

Traian, încă la început de meserie, simţea nevoia să 
vomite. Damian încercă aceeaşi senzaţie şi o zbughi pe 
scări. 

„Dacă e nevoie de mine, ştiu unde să mă găsească...“ 

Îl uită pe Dănuţ în apartamentul victimei, încercând o 
singură şi aprigă dorinţă: să pună sticla de vodcă la gură şi 
să n-o mai dezlipească în veci. 

Maican făcu o trecere sumară în revistă a 
apartamentului. Era de fapt o garsonieră dublă şi, făcând 


excepţie de la regulă, Catinca Varlam îşi instalase 
dormitorul în prima încăpere. 

„Normal, înţelese procurorul. Cealaltă nu are calorifer, 
bătrânii sunt friguroşi...“ 

Încăperile erau mobilate cu gust şi era limpede că 
obiectele fuseseră selecţionate în funcţie de valoarea 
estetică sau afectivă, dintre multe altele care umpluseră 
cândva o casă mai spațioasă. 

Pe consolă, îţi sărea în ochi fotografia mare a unei femei 
de o excepţională frumuseţe. Epoca ei de glorie trebuie să 
se fi situat în jurul anilor '20-'30. Ceea ce izbea era genul 
de frumuseţe. Depăşea canoanele epocii, rămânând după 
un sfert de secol la fel de proaspătă. Alături, se afla poza 
unui bărbat. Judecând după chip, avusese multă 
personalitate. 

— Trebuie să fi fost fascinantă! observă procurorul 
încercând o corelaţie între portret şi cadavrul care zăcea în 
pat. 

Se uită la Traian. Făcea eforturi, disperate să-şi 
stăpânească dezgustul şi oroarea. Maican începu să râdă: 

— Cu timpul n-o să te mai impresioneze chiar aşa râu. 
Dar, de obişnuit, n-o să te obişnuieşti niciodată. 

— Am mai participat la anchete criminale, spuse Traian, 
am văzut cadavrul unui tip retezat de un joagăr, dar nimic 
nu seamănă cu, vorba dumneavoastră, măcelul ăsta... 

— Te cred, făcu neatent Maican. Îşi încheie nasturii 
paltonului: Aici nu mai avem ce face, dragul meu. O să ne 
întoarcem mâine cu medicul legist şi echipa. Încuie şi 
sigilează. 

Îl observară pe Dănuţ, care nu se dezlipise de peretele 
dormitorului. Se miră în  şoaptă, adresându-se 
locotenentului: 

— Ce părinţi o fi având ăsta micu', domnule! Aşa, pare 
bine îngrijit, hrănit, curăţel. Dar să-l laşi să umble de căpiat 
noaptea prin bloc, să nu observi acum că nu-i în patul lui, mi 
se pare fabulos! Iresponsabili! 


— Am înţeles că au musafiri! 

— Şi ce-i cu asta? Să-i dea şi-o vodcă şi pe urmă să-l ducă 
la dame. 

Dănuţ urmări cu interes manevrele locotenentului care 
sigila uşa apartamentului. Pe scări, îşi strecură mâna mică 
în a lui Maican, care-l privi amuzat: 

— Ce-i, măi, Faţă Palidă? ie nu ţi-e somn? 

— Ştiţi... Eu am o prietenă... Uite aici stă, preciza, 
arătând spre uşa doamnei Racoviceanu... Am sunat şi nu 
răspunde... Cred că o doare.. Am auzit eu... 

Procurorul, neatent, ridică din umeri. Se smulse din 
mâna lui Dănuţ care-l trăgea spre uşă. 

— Las-o să doarmă... Hai du-te acasă... 

leşi din bloc însoţit de Traian şi se opri câteva clipe să 
respire aerul îngheţat. Băieţelul privi lung în urma lor. 
Făcea cunoştinţă cu dezamăgirea. 


XXX 


Se foise două ceasuri în aşternutul prea fierbinte, devenit 
ostil din pricina insomniei şi, când în sfârşit realiză că 
noaptea e ratată, aprinse lumina şi se uită la orologiul mic 
de pe noptieră: ora trei şi zece. 

Ioana îşi puse halatul din mers şi se duse la bucătărie să- 
şi prepare un ceai. Se privi instinctiv în oglinda rotundă 
înrămată în ceramică decorată cu motive rustic naive care 
atârna lângă blidar şi îşi trecu degetele prin coama 
răvăşită. 

„N-aş putea afirma că arăt faimos“, conchise ţinând 
agrafa între dinţi. 

În realitate, nopţile nedormite treceau peste pictoriţă 
fără să lase urme. Avea o rezistenţă specială, dar şi 
antrenament. Nu-şi amintea ca, în ultimii douăzeci şi cinci 
de ani, să se fi culcat vreodată înainte de ora două sau trei 
dimineaţa şi, evoluând încă din adolescenţă în mediu 


artistic, era mai familiarizată cu priveliştea oraşului pe 
întuneric decât la lumina zilei. Bărbatul său, care fusese 
grafician, nu-i impusese alt mod de viaţă şi după divorţ, în 
urma câtorva experienţe, Ioana îşi zisese că viitorul soţ va 
trebui obligatoriu să lucreze în sectorul artă. „Nu i-am 
iubit“, conchisese ulterior, când îl întâlnise pe Vasile. 
Programul şi preocupările comune ale celor doi parteneri 
constituiseră pentru pictoriţă condiţia sine qua non a 
armoniei într-o căsătorie. Azi, gândea aidoma, dar 
înţelesese că se poate şi altfel. 

De multe ori, întinsă pe divan cu mâinile sub ceafă, 
poziţia preferată în momentele ei de meditaţie, se întreba 
de ce naiba îl iubea pe Dumitraşcu. În jurul ei existau 
bărbaţi mult mai strălucitori, captivanţi prin experienţa lor 
de viaţă, prin preocupări sau scânteietorul joc de artificii al 
inteligenţelor care străbat cărări neumblate, unii dintre ei 
şi partide în înţelesul cel mai burghez al cuvântului. Şi 
totuşi trecuse pe lângă ei oarbă, îi acceptase uneori pentru 
că se împotrivea organic şi raţional serilor petrecute 
singură între patru ziduri. „Mai ales la vârsta mijlocie, 
sistemul e primejdios. Nu trebuie pierdută obişnuinţa 
ieşirilor în lume, a vizitelor. Când începi să te simţi stângaci 
intrând într-un restaurant bun, pentru că nu mai suporţi 
privirile tuturor aţintite asupra ta şi nici nu eşti prea sigură 
în ceea ce priveşte toaleta, ai ieşit definitiv din competiţie. 
Rămân televizorul, croşetatul, o garderobă neglijată - nu 
mai ieşi din capoate şleampăte - şi eventual o pisică.“ 

Bându-şi ceaiul, reflectă că nu întâlnise în viaţa ei un 
bărbat mai cumsecade ca Vasile şi care în acelaşi timp s-o 
enerveze mai tare. „Cu nici unul nu m-am certat atât de 
mult...“ O înfuriau slăbiciunea şi scrupulele lui, realizând 
totodată că bunătatea în sensul pur al cuvântului, 
cumsecădenia, calităţile sufleteşti ale lui Dumitraşcu 
fuseseră trăsăturile care o câştigaseră definitiv. Egoistă, ca 
mai toţi oamenii de artă şi ca absolut toate femeile 
îndrăgostite, Ioana aprecia însă aceste calităţi doar când se 


manifestau vis-a-vis de ea. Puteau evident să beneficieze şi 
alţii de ele, dar numai în măsura în care pictorița nu s-ar fi 
simţit frustrată. 

În general, loana trecea drept o femeie generoasă: 
magnanimitatea ei evolua între atitudinea tolerantă faţă de 
oameni, caracteristică spiritelor libere care au reuşit în 
viaţă, şi portofelul deschis fără şovăială. O bucura desigur 
binele altora, dar nu se uita niciodată pe sine. În consecinţă, 
era incapabilă să-l înţeleagă pe Vasile care „îşi sugruma 
fericirea cu propriile lui mâini“. Mai ştia că, dacă ar fi fost 
cu adevărat generoasă, la genul milostivul samaritean, l-ar 
fi acceptat pe Dumitraşcu în orice condiţii. A nu-l sili la 
divorţ, a-l lăsa să-şi păstreze starea civilă legitimă, 
continuând totodată legătura cu el, ar fi echivalat pentru 
Vasile cu fericirea. 

Ioana n-avea însă dotarea sacrificiului maxim şi era prea 
orgolioasă ca să accepte să se afle la remorca doamnei 
Dumitraşcu; fusese obişnuită să fie regină absolută pentru 
bărbatul iubit. 

„Sau poate că nu-l iubesc îndeajuns, dracu” ştie...“ Acum 
se simţea neliniştită, avea remuşcări că îl lăsase să plece 
deprimat, silit să facă faţă celei mai dificile dileme din viaţa 
lui. Amintirea chipului tras, a ochilor stinşi, suferinţa gurii - 
gura de care îi era mereu dor - îi sfâşiau inima. 

Când auzi cheia răsucindu-se în broască, tresări. Îi 
dăduse Yala la două sau trei luni după începutul dragostei 
lor, încredinţată că n-o va regreta niciodată. Ştia că-l 
iubeşte, iar alte flirturi, excluse de la sine din acel moment 
n-o mai interesau. Ceea ce n-o împiedică, bineînţeles, ca la 
fiecare ceartă să i-o ceară înapoi. 

Vasile se opri în prag, privind-o descumpănit. Pictoriţa 
aruncă ţigara şi-i sări în braţe. Se strângeau disperat ca doi 
nebuni, îşi căutau buzele cu dor sălbatec. 

— Iartă-mă, dragul meu... Îmi pare rău că te-am necăjit. 
Te iubesc... 

Începu să-i descheie paltonul, îi scoase fularul: 


— Spune-mi, ce s-a mai întâmplat? 

Dumitraşcu îşi dădu drumul să cadă pe canapea. 
Genunchii înţepeniţi nu-l mai ajutau. 

— Până la urmă a făcut-o... 

Ioana îşi duse speriată mâna la gură: 

— Nu se poate... 

— Şi-a tăiat venele cu briciul meu, continuă răguşit 
inginerul. 

asi IRM 

— Am chemat Salvarea... Au dus-o în comă la spital; 

— Există vreo nădejde?... Ce au spus medicii? 

Inima pictoriţei bătea nebuneşte. Nu era o femeie rea şi 
apoi nu credea în fericirea clădită pe lacrimi şi cadavre. 
Dumitraşcu oftă şi ridică din umeri. 

— Vor face tot ce e posibil... Acuma-i la reanimare... 
Adăugă cu greutate: E cardiacă şi asta complică, înţelegi... 

— Nu-ţi pierde firea... Să sperăm că... se rezolvă. 

Inginerul zâmbi amar: 

— Mi-e al dracului de greu... Adică să sper... 

— De ce n-ai rămas la spital? 

— Nu m-au lăsat... Nu-i pot ajuta cu nimic, îi încurc. 

loana se apropie de măsuţa volantă de sub fereastră. Cu 
mână nesigură turnă vodcă în două pahare. 

— Au dreptate... Nu poţi face nimic. 

Dintr-o dată, nervii inginerului cedară. Scăpă paharul şi 
izbucni în plâns. 

— Eu am omorât-o, înţelegi? Eu... Eu i-am pus cuțitul în 
mână... Sunt un criminal. 

Pictoriţa îi mângâie delicat părul: 

— Fii cuminte... Încă nu se ştie... Nu ai absolut nicio 
vină. 

— Cum n-am nici o vină? Dacă nu-i spuneam că divorţez, 
nu se întâmpla nimic. Am împins-o conştient la un act 
disperat.. 

— Dragul meu, dacă ar fi aşa cum spui tu, nimeni nu s-ar 
mai despărţi şi, slavă Domnului, tribunalele judecă zilnic 


zeci de divorţuri. 

Dumitraşcu îşi prinse capul în mâini: 

— Dumnezeule! Cât poţi fi de cinică? Dacă vrei să ştii, 
eşti la fel de vinovată ca şi mine. Tu mi-ai dat brânci mie, eu 
ei... 

loana îşi muşcă buzele. Încercă să-şi stăpânească tonul: 

— Dacă te simţi bine autoflagelându-te şi împărțind o 
culpă imaginară cu mine, nu ezita. Cred însă că exagerezi. 
Nu poţi fi făcut responsabil pentru actele unui nevropat. 
Mâine era în stare să se sinucidă pentru că ţi-ai pus o 
cravată albastră sau că nu i-ai cumpărat un crocodil vicios... 

Vasile îşi ridică ochii înlăcrimaţi. Urlă: 

— Încetează! Pentru Dumnezeu, încetează! N-ai deloc 
suflet? Şi acum, îţi mai dă mâna s-o insulţi? 

Ioana respiră adânc. Aprinse nervoasă altă ţigară, fără s- 
o fi stins pe cealaltă fumată doar pe jumătate. 

— Dragul meu, erai liber să alegi. De ce n-ai renunţat la 
mine? 

— Pentru că nu pot, ştii bine că nu pot. Ie iubesc, 
nemernico! Te iubesc ca un dement! 

— Eu nu? 

— Dacă mă iubeai, gâfâi inginerul, mă păstrai aşa, cu 
obligaţiile pe care le am. 

— Adică însurat. 

— Ai ştiut care e situaţia mea de la început. Nu te-am 
minţit nici o secundă. Şi pe urmă, cu ce te incomoda Vivien? 

— Începi să devii stupid... 

Se plimba prin living, nervoasă. Auzi! Cu ce o incomoda 
nevastă-sa? Trebuia să te cheme Vasile ca să pui asemenea 
întrebări! Explică-i că o femeie care iubeşte vrea ca 
bărbatul să-i aparţină în exclusivitate, să petreacă fiecare 
clipă împreună. Când îi era lumea mai dragă, inginerul i se 
smulgea din braţe, chiar şi la miezul nopţii, ca să se 
întoarcă acasă. Avea în permanenţă grijă să n-o contrarieze 
prea tare pe nevastă-sa şi după o noapte, de pildă, 
petrecută la ea, loana putea jura că a doua zi se vor vedea 


pe fugă, jumătate de ceas, cel mult o oră. Unei femei îi 
place să-şi fluture dragostea ca pe un drapel de care e 
mândră, să iasă cu omul iubit în vizite, la un teatru, la 
plimbare, pe plajă, sau la piaţă. Ei se ascundeau ca două 
cârtiţe, arareori părăseau împreună apartamentul Ioanei. 
Una din bucuriile femeii îndrăgostite este să facă planuri de 
viitor, care să-i vizeze, fireşte, pe amândoi. Ei îi era interzisă 
această plăcere. Orizontul Ioanei şi al lui Vasile, departe de 
a fi îmbujorat, ridica un zid care interzicea orice fel de 
perspectivă. 

— Ştiai... ştiai! repetă inginerul parcă obsedat, că nu sunt 
liber... Că am o nevastă. 

Pictoriţa se opri hotărâtă în mijlocul odăii: 

— Ascultă, Vasile, nu-i momentul să ne certăm. Înainte de 
a afla eu că eşti însurat, o ştiai tu. Dacă eşti atât de moral, 
de ce te-ai antrenat într-o aventură extraconjugală? 

— A fost ceva irezistibil, hohoti Dumitraşcu. Tu puteai 
însă, să mă refuzi. 

— Poate că şi pentru mine atracţia a fost la fel de 
irezistibilă. 

— Dacă-i aşa, dacă ne iubim, de ce trebuie să mă 
chinuieşti? De ce mă sileşti la divorţ? 

— Am acceptat să porţi o verighetă străină, atâta timp cât 
n-am fost angajată sufleteşte. Când am început să te iubesc, 
situaţia a devenit intolerabilă. Ai de gând să ne mai certăm 
mult? 

Vasile îşi trecu mâna peste bărbia aspră, apoi o întinse 
după pahar. 

— Să-ţi mai torn? 

Dumitraşcu dădu din cap. 

— Spune-mi, se interesă pictorița, vrând să schimbe 
sensul discuţiei, ai luat legătura cu Andrei? Inginerul 
tresări, smuls parcă din somn. 

— Da..., a fost o scenă îngrozitoare... Adică, nu..., vreau 
să zic că nu ştie că-i la spital... că a încercat... 

— Vorbeşte mai clar, iubitule. 


— Asta e€..., se bâlbâi Vasile. Nu pot să i-o spun eu... Mi-e 
imposibil... De aia am venit... Să te rogpetine. 

Ioana înlemni: 

— Eşti nebun? În ce calitate? Adică eu, amanta tatălui să- 
l anunţ că mă-sa s-a sinucis? Îţi dai seama de aberaţie? Ţi-ai 
pierdut simţul comun? 

— Nu, nu aşa, scutură din cap inginerul. Sigur că nu. le 
dai drept o vecină, nu contează care. Dar trebuie să-i spui. 
Te rog! 

Pictoriţa ezită câteva clipe, apoi se îndreptă hotărâtă 
spre aparat. Îi răspunse chiar Andrei cu o grabă şi un glas 
care-i trădau tulburarea. Ioana, crispată, încercă să fie cât 
mai succintă. Situaţia i se părea de un penibil grotesc şi nu- 
şi amintea să se fi simţit în viaţa ei atât de jenată. 

— Da..., a fost transportată la spital... E în viaţă... Repet, 
alte amănunte nu cunosc... 

Puse receptorul în furcă, muşcându-şi buzele. Şovăi 
înainte de a se întoarce cu faţa spre Vasile, care o urmărea 
încordat: 

— Ce a spus? 

Pictoriţa ridică din umeri: 

— Ce să spună! Era alarmat, bineînţeles... 

Ochii inginerului se umplură iar de lacrimi. 

— Totuşi, ce a zis? Trebuie să fi zis ceva! Repetă-mi 
cuvânt cu cuvânt. 

— Nu fi copil, Vasile. Crezi că avea chef de conversaţie? 
Probabil că, în momentul ăsta, zboară spre spital. 

Îi ocolea instinctiv privirea. Ultimul cuvânt al lui Andrei îi 
înfipsese un pumnal în inimă: Asasinul! Ce sens avea să-l 
reproducă? 

Dintr-o dată, se simţi extrem de obosită. Ştia, intuise de 
mult că povestea lor de dragoste va avea un sfârşit, dar nu 
şi-l închipuise atât de patetic, îl sperase mai banal, mai de 
toate zilele. Batiste ude de lacrimi, dar nu coroane 
funerare. 


Mai ştiu dintr-o dată, cu o certitudine care o îngheţă, 
indiferent de soarta lui Vivien, Vasile nu va fi al ei niciodată. 
„L-am pierdut definitiv...“ 

Avu imaginea ei, a Ioanei, siluetă de fum, străbătând 
singură un drum nesfârşit, pierdut în ceaţă. Un drum care 
nu ducea nicăieri. 


CAPITOLUL XII 


aaa i-am spus eu? strigă Andrei. i-am spus? Ziceai că- 
s dur. E o bestie! Un criminal. 

Nu mai încerca să-şi stăpânească lacrimile şi plângea ca 
un copil. 

Anca dezolată şi lipsită de experienţă, nu-şi găsea 
cuvintele, nu ştia ce i-ar putea spune. 

Se întorsese după un sfert de oră neavând încotro s-o ia. 
Tact, sau stare de maximă tulburare, Andrei părea că nu 
observase nimic. 

— Poate..., poate că scapă! 

— Poate! Ştii ce înseamnă o hemoragie la un organism 
fragil ca al ei? Toată viaţa a avut o sănătate şubredă... Îţi 
închipui că brutei i-a păsat cumva? 

— Ce noapte! şopti Anca. 

Recapitula evenimentele petrecute doar în câteva ore, 
încercând o senzaţie acută de ireal, de fantastic. 

Scandalul cu maică-sa, plecarea de acasă, drama lui 
Andrei... lar acum, se afla singură, într-un birou străin, la o 
oră complet neverosimilă. Anca, foarte tânără, păstrase 
intact sensul şi destinaţia orelor, iar două, trei sau patru 
dimineaţa n-aveau pentru ea semnificaţie, în afara 
somnului, decât legate de reveillon sau nunţi. 

Reveillon... În noaptea de Anul Nou îl cunoscuse pe 
Andrei. Era prima oară când practic „ieşea în lume“, - 
expresia Elvirei - care-i îngăduise să îmbrace rochie lungă 
şi să se întoarcă în zori de zi. Un reveillon zgomotos la 
Cecilia Radovan, o fată emancipată, ai cărei părinţi, 


funcţionari diplomatici în Egipt, erau tineri şi cultivau o 
mentalitate extrem de evoluată asupra existenţei. De la 
şaptesprezece ani, Cecilia trăia singură într-un apartament 
superb de cinci camere, fuma, bea whisky, strong, very 
strong, primea vizite masculine şi, în fiecare sâmbătă, 
invitaţi care se căţărau pe ziduri până la şapte dimineaţa. 
Era imposibil să treci pe sub ferestrele ei fără să auzi 
casetofonul răcnind apocaliptic şi indigna mamele colegilor 
care o vedeau traversând Corso-ul fardată ca o vedetă de la 
Hollywood şi ţinând în lesă un câine princiar, înalt cât un 
vițel. 

Anca, timidă, într-o rochiţă bleu pal pe care ar fi putut s-o 
poarte şi bunică-sa, dacă n-ar fi sărit de şaptezeci de ani, 
rezema peretele. Era dintre fetele fără succes imediat, 
incendiar. Trecea neobservată şi trebuia descoperită. 
Tocmai de aceea, făcea notă aparte printre starurile care 
evoluau în living-roomul golit de mobile. Celelalte prietene, 
încercând s-o imite pe Cecilia, vedeta absolută a serii, 
arborau toalete îndrăzneţe, un machiaj puternic, sclipici pe 
pomeţi - ultimul răcnet - şi zâmbete a la Angela Similea: 
dantura exploatată la maximum şi ochi rotunjiţi a 
copilărească, dulce mirare, cu gene clămpănind des, ca la 
păpuşile care spun o, mama! 

Se trezise fără să-şi dea seama în braţele lui Andrei. O 
remarcase chiar de la începutul serii. Îl câştigaseră spontan 
timiditatea şi nota de reţinere a Ancăi. În plus, întreaga 
făptură a fetei sugera fragilitate, o imensă nevoie de 
tandreţe şi acel ceva, extrem de feminin, dinaintea căruia 
orice bărbat simte nevoia să-şi umfle pectoralii şi să se 
simtă Charles Bronson: dorinţa, necesitatea stringentă de a 
fi protejată. 

Andrei, complexat în ciuda staturii de atlet, se simţea 
puternic ţinând-o în braţe, aşadar, în formă excelentă. Se 
uita cu ochi critic la Cecilia: dădea pe gât a patra sondă de 
whisky. Avea supleţe şi graţie, un trup pe care cad 
totdeauna bine hainele. Chipul era vioi, inteligent şi, fără a 


fi propriu-zis frumos, înrobea din capul locului. Chipul de 
care se îndrăgostesc bărbaţii, răpuşi ca popicele, iar 
prietenele, galbene de invidie, comentează la telefon: „Ce- 
or fi găsit, dragă, la ea?“ 

Rochia, extrem de îndrăzneață era despicată până la 
centură. Andrei se interesase în şoaptă, zbârlind părul ca 
un puf de aur al Ancăi: 

— Eşti prietenă bună cu Cecilia? 

— De ce mă întrebi? 

— Aş prefera să nu fii. 

Anca oscilase între un sentiment de corectitudine vizavi 
de Ciks, cum i se spunea între intimi, şi tresărirea dulce a 
femeii care realizează că bărbatul de lângă ea nu e 
indiferent; uneori, aerele de stăpân nu deranjează... 
Afirmase neutru: 

— E o fată bună. 

— Depinde la ce te referi... Sunt la ea în casă, n-ar trebui 
s-o judec, e inelegant, înţelegi, dar... 

Anca ridicase ochii şi atunci Andrei îi observase genele 
splendide, mătăsoase. Ar fi vrut să le sărute. 

— Dar ce? 

— E prea... zburdalnică. Asta ca să nu zic frivolă. 

— Îi place viaţa şi atât. 

— Tuturor ne place viaţa. Impresia mea e că se comporta 
ca o femeie uşoară. 

Anca zâmbise privindu-l lung: 

— "Te-a refuzat? 

— Nici prin cap nu mi-ar trece să mă uit la o asemenea 
fată. 

Şi fusese sincer. 

— De ce? 

Andrei începuse să enumere didactic... 

— Fata pe care o iubesc trebuie să fie a mea şi numai a 
mea. Dacă plec într-o misiune, vreau să fiu liniştit, să ştiu că 
o găsesc acolo unde am lăsat-o. Dacă e să umble 
dezbrăcată, s-o facă în faţa mea, şi nu la un miting, să mi se 


fardeze ca un afiş de circ. Mai completez că amica bea ca 
un birjar, dansează de parcă ar face streaptease şi nu e un 
singur tip căruia să nu-i fi făcut ochi dulci în noaptea asta. 
Spune-mi, în afară de croitoreasă, coafor, pudră Max Factor, 
Formaţia Crocodil şi whisky Ballantine's, o singură 
preocupare serioasă de a ei. 

Anca îl privise ironică, sigură de efect: 

— A fost şefă de promoţie în liceu, este cea mai bună 
studentă din anul nostru. Vorbeşte trei limbi la perfecţie şi 
acum studiază japoneza. Citeşte enorm, e la curent cu orice 
eveniment cultural, rochiile şi le coase singură. Cum spune 
mama, face parte dintre oamenii formidabili pentru care 
ziua nu are 24 de ore, ci 64. Cât priveşte whisky-ul, ăsta-i 
unul din bluff-urile ei. În sticlă e ceai cu lămâie. Fii atent şi 
ai să vezi că nu serveşte pe nimeni din Ballantine's-ul de pe 
televizor. 'Teribilismul e singurul ei păcat şi, după cum spun 
cei mai în vârstă, dispare în general odată cu tinereţea. 

Descumpănit, Andrei constatase: 

— O admiri mult... 

— Am şi de ce. Nutresc un cult pentru oamenii care ştiu 
să le facă pe toate. Mama mea este o excelentă 
profesionistă, dar în viaţa personală, nu mai pomenesc de 
divertismente, a ratat îngrozitor. Nu ştie să trăiască. 

— Tu ştii? 

— Nu. Aş vrea, dar tot proastă rămân. Trebuie să ai o 
vocaţie specială pentru asta. 

Andrei o strânsese mai tare şi-o sărutase pe frunte. 

— Eu te prefer proastă. 

„...În sfârşit!“ 

„„„Anca tresări şi se ridică instinctiv în picioare. În pragul 
uşii larg deschise, gâfâia Elvira Radulian. Expresia 
obişnuită de calmă aroganță îi pierise de pe chip. Era în 
mod vădit tulburată, chiar vag înspăimântată i se păru fetei. 
Pe obrajii încăpători, în ciuda viscolului, curgeau stropi de 
sudoare. Pe orice anotimp Elvira asuda din gros şi i se 
întâmpla ca, în timpul verii, să-şi schimbe rochia de patru- 


cinci ori pe zi. Îşi dădu drumul pe un scaun şi, luând la 
întâmplare un dosar gol de pe birou, cu dezinvoltura 
specifică indivizilor foarte siguri pe ei, fără complexe, 
obişnuiţi să dea ordine, începu să-şi facă vânt. Se uită la 
fiică-sa cu un ochi critic, încercând să-şi recapete suflul. 

Andrei dădu un bună-seara ostentativ şi se întoarse cu 
spatele, apropiindu-se de fereastră. Părea brusc interesat 
de peisajul străzii. 

— Lasă fleacurile şi hai acasă! Pune-ţi paltonul. 

Fata îşi strânse buzele. Chiar şi acum după ce în relaţiile 
dintre ele se consumase un pas grav, îi era anevoie s-o 
înfrunte pe maică-sa. Douăzeci de ani de supunere absolută 
o marcaseră. Spuse încet, încercând să imprime glasului un 
ton cât mai hotărât: 

— Nu vin. Nu pot. 

Elvira Radulian avu un gest nervos de parcă ar fi alungat 
o muscă enervantă. Se uită la Andrei şi-i făcu semn Ancăi să 
iasă pe coridor. 

— Ascultă, fetiţo, îi spuse afară. Eschibiţiile astea nu se 
mai asortează cu vârsta mea. Azi sunt ofiţer de serviciu la 
întreprindere şi n-am dormit nici măcar un ceas. 

— M-ai dat afară din casă. 

— Nu-i chiar aşa, dar nu stau să discut acum cu tine pe 
chestie de nuanţe. Bagă-ţi minţile în cap. 

— Tocmai că mi le-am băgat. Am luat o hotărâre şi... 

Elvira o întrerupse agasată: 

— Ai să mai iei vreo şapte sute de aci încolo, şi-o să-mi dai 
noutăţi după aia. Nu mai eşti copil şi ar fi bine să renunţi la 
gărgăuni. 

Doamna Radulian n-avusese tact niciodată şi nici acum 
nu-l ţinea în poşetă. Excelentă şi talentată ingineră, era 
lipsită de cel mai elementar simţ psihologic şi, ceea ce 
cunoştea ea despre natura umană, încăpea într-o linguriţă. 
Proceda faţă de Anca exact contrariu decât ar fi trebuit s-o 
facă. Îşi reluase tonul poruncitor, o trata din nou fără 
menajamente, ca pe un copil mic. 


— 'Ţi-am spus că nu vin. 

Maică-sa o măsură cu milă dispreţuitoare; 

— Şi ce-ai de gând să faci? Unde te duci? 

— Nu ştiu... O să văd. 

— Ascultă, fato! Bate un alizeu afară nu tocmai îmbietor. 
Nu poate fi vorba, doar dacă nu eşti fakir, de un pui de 
somn pe iarbă verde sau în fânul de curând cosit. Ie 
credeam mai matură. 

— Poate că ţi-o voi demonstra. 

Elvira Radulian respiră adânc: 

— Îţi închipui că te ia miliţianul în spaţiu? 

Anca îşi reprimă un oftat. Andrei nici nu pomenise de o 
asemenea eventualitate. Ce-i drept, era şi răvăşit de 
evenimente. În faţa maică-sii, însă, bravă: 

— De ce nu m-ar lua? 

— Uite ce e, draga mea! Nu pretind că am cine ştie ce 
experienţă în materie, totuşi am umblat prin lume cu ochii 
deschişi şi urechile destupate. Dacă vrei cu tot dinadinsul să 
pierzi un bărbat, atunci bagă-i-te cu de-a sila în aşternut. 
Şansa e de sută la sută! Bărbatu-i ca umbra: alergi după el, 
fuge de tine; fugi de el, aleargă după tine. Uită-te la Grigore 
şi-ţi mai dau o sută de exemple. 

— S-ar putea ca Andrei să fie altfel, dar vocea era mai 
moale şi Elvira simţi că fata începe să şovăie. Îşi reluă tirul: 

— Cât de mult te-ar iubi, dacă o vedea că-i cazi pe cap 
fără pregătire psihologică - respectiv, cel puţin trei refuzuri 
şi teama că te mai vor vreo două'ş unu de fleţi (astea-s 
şmecherii general valabile, le ştie orice gâsculiţă) - îi piere 
urgentisim elanul. Mai ales acum, când are necazuri cu 
zăpăcita de mă-sa. Cine ştie dacă scapă cu zile...? 

Anca o privi alarmată: 

— Tu de unde ştii? 

— M-am dus să te caut la ei. [icnita se încuiase în 
dormitor... Bref, am forţat uşa şi am găsit-o aproape 
moartă. Bărbatu-său a chemat Salvarea şi au dus-o la spital. 


După mine-i grav de tot. În fine, daravelile lor, în care tu 
pici ca beleaua peste necaz. Hai, că acuşi dau zorile! 

Fata scutură din cap. 

— Nu pot... Nu-l pot lăsa pe Andrei în halul ăsta... 

Elvira îi ascultă explicaţiile incredulă, dar, în cele din 
urmă, îşi spuse că-i mai bine să n-o contrazică: 

— Mă rog, să zicem... Sper să se rezolve repede chestia 
şi vii acasă. 

Anca îşi muşcă buzele. După un moment de şovăială, rosti 
moale: 

— Am să vin. 

Elvira Radulian se ridică şi-i atinse obrazul cu degetul, 
gestul ei de superlativă tandreţe. 

— Bine, fetiţo. Te rog numai să mă conduci până la ieşire. 

Peste câteva clipe, în biroul pustiu se auzi slab glasul 
bătrânei... 

— Veniţi... Mi-am amintit unde stau... Alo! Mă auziţi?... 
Ajutor... 

— Alo! strigă în receptor Andrei. Alo! Vorbiţi! 

Bătrâna răspunse cu un geamăt. 


XXX 


„„Începuse să apară în lume. Se îmbrăca extrem de 
elegant, la cele mai mari case din Viena şi Budapesta. 
Dumnealui restrânsese până la calicie cheltuiala casei, în 
schimb, cucoana Ecaterina îşi deschisese punga. Vis, rochia 
aceea primăvăratecă din muselină albă cu noduri de atlas 
azuriu!... Pe florentina de dantelă, panseluţe din catifea 
deschideau ochişori brumării... Dar toaleta din moar verde 
ca apa, de la balul husarilor! Dumnealui avea însă ochii 
legaţi, n-o vedea, venea acasă ca un străin, îi ocolea iatacul 
întocmindu-şi culcuş într-o odăiţă de lângă bibliotecă. De 
câteva ori, zărise în salonul Nataliţei craii ştiuţi ai târgului, 
dar săltase din umeri cu inimă nepăsătoare. Ba, o dată, 


deschizând uşa şi dând ochi cu maiorul Cândea se retrăsese 
ca unul ce a greşit odaia de otel, zicând: pardon! 

Cui pârjolit de foc a străpuns atunci inima Nataliţei, dar 
mai abitir s-a fost îndurerat când intendenta baronesei, 
prietenă cu Fraulein, guvernanta lui lustin şi Mihăiţă, a 
istorisit că a surprins vorbă între Anton şi ibovnică, aceştia 
crezându-se singuri. 

„Am auzit că nevastă-ta a avut un succes boeuf la serata 
Studenţilor... Tot târgul zvoneşte de frumuseţea şi toaletele 
ei...“ 

„Nu-ţi ajunge nici la călcâie, iubita mea, n-ar merita nici 
măcar să-ţi înnoade şireturile corsetului...“ 

„Linguşitorule!“ 

„Îţi jur! Un chip drăgălaş şi atât! N-are rasa ta, n-are 
clasă... Frumuseţe de portiţă.“ 

„Cât de răi puteţi deveni voi, bărbaţii, când încetaţi să 
iubiţi...“ 

„N-am iubit-o niciodată. M-a ameţit, acum înţeleg, 
prospeţimea de copilă neştiutoare. Iaca, farmec care prea 
repede se ofileşte...“ 

„Ce ai simţi dacă un alt bărbat ţi-ar lua locul?... 

„Nimic. Bag de seamă că de la o vreme neghiobii ştiuţi ai 
oraşului îi dau târcoale, dar cu asemenea iscuseli nu mă 
smulge ea de lângă tine... Vezi, avea Natalia un bun simţ 
pentru care o preţuiam nu puţin. Acum l-a rătăcit... 
Veşminte fistichii, sulemeneală...“ 

„Şi eu mă sulemenesc, iar straiul nu mi-e de stareță...“ 

„Ce-i îngăduit unei prințese, silă îmi face când întâmpin la 
o ţărâncuţă...“ 

Nataliţa, doborâtă, istorisise soacră-sii vorbele grele 
auzite. Cucoana Ecaterina sărise mânioasă  Bistriţă, 
trântind de sobă glastra cu roze tomnatece. 

— Aceasta n-am să i-o iert şi nu-l mai cunosc de fecior. 
Prea mârşav zămislit e bărbatul ce-şi spurcă singur cuibul. 
Că şi-a rătăcit minţile după o muiere, mai pricep, dar să-şi 
mânjească nevasta legiuită care i-a născut doi prunci, cu 


« 


balegă şi dohot, îi faptă prea scârbovnică şi de neiertat. Mi-i 
ruşine că l-am purtat în pântece. 

Căzuse în jilţ cu mâna la inimă de se speriase rău 
Nataliţa, făcând-o să-şi uite aleanul. Când o simţise mai în 
puteri, rostise cu inima strânsă: 

— Decât aşa, eu zic că mai bună-i despărţenia. 

Cucoana Ecaterina o scrutase cu ochi pătrunzători: 

— Ţi-i drag tare? 

— Da... Mi-i drag. 

— Asta-i mai rău ca orice, căci din oţel trebuie să fii 
pentru a face politichie cu omul iubit. 

— De aceea zic, să iau copiii şi să mă întorc la tataia. 
Soacră-sa oftă ducându-şi mâna la grumaz: 

— Mare vâlvătaie va stârni asemenea tărăşenie! O avea 
ce măcina cu limba harnică tot cuconetul fără treabă din 
târg, până dincolo de hotar. 

Nataliţa plângea lin, fără nas şi ochi roşii, şi cucoana 
Ecaterina îşi zise că se aseamănă cu Sfânta Fecioară. 

— Şi parcă aşa nu clevetesc? Mi-i ruşine a mai da ochii cu 
slugile, darmite să-mi arăt chipul pe Corso! Nu ţi-am zis-o 
pe cea din urmă. Matale ai zăcut două zile în iatac şi, ţinând 
porţile zăvorite, n-ai avut cum s-o afli. 

Soacră-sa se dezlipi de spinarea jilţului, azvârlindu-şi 
trupul dinainte. 

— Altă boacănă? Ştiu că a fost soarea simandicoasă la 
Viforeni, sărbătorind prefectură nouă. Era vorba să mergeţi 
dimpreună, tu cu Anton. 

— Chiar aşa, oftă Nataliţa. Anton a venit acasă, şi-a pus 
fracul şi mă aştepta în salon. Îmbrăcasem rochia de tafta 
albă cu pazmanterii verzi. 

— Şi-mi pot lesne închipui că arătai ca o cadră. Doar am 
fost de faţă când opintea cusătoreasa... 

Nataliţa izbucni în plâns: 

— Abia de s-a uitat la mine şi atuncea a mârâit 
nemulţumit: „Alt strai mai de soi decât zarzavatul ăsta n-ai 
găsit în cuferele tale?“ 


— Da, rosti cucoana Ecaterina, bag de seamă că îi chior 
de amândoi ochii. Şi? 

— La început, s-a ţinut lângă mine, dar cerceta mereu 
spre uşile sălii. Baroneasa a sosit târziu, după miezul-nopţii. 

Cucoana Ecaterina râse rău: 

— Muierea e şcolită, nu mieluşea albă ca tine. Vii la urmă 
şi te bagă toţi în seamă de parcă ai fi împărătiţă. Mai pun 
rămăşag că arăta ca o flamură, deşi afurisita are ştiinţă 
aleasă când îi vorba de veşminte. 

— Adevărat, recunoscu Nataliţa, din clipa când s-a fost 
ivit ea, toate păream înveşmântate ca de bogdaproste. 
Rochie roşie jar, fără umeri şi spinare, strânsă pe trup ca un 
scutec ud, chenăruită de pene de struţ negre. 

— Ca la şantan! 

— Aşa gândeşti dumneatale, dar toţi ochii erau pe ea. În 
bărbaţi parcă dăduse strechea, se grămădeau în jurul ei şi 
doar că nu-i sărutau încălţările. 

— Hm! iscusită muiere... Şi Anton? 

— Din clipa aceea a pierit de lângă mine şi nu l-am mai 
văzut. Simţeam că o să mă prăpădesc de ruşine. Am mai 
îndurat un ceas, iar apoi am cerut iertăciune gazdelor, 
desluşindu-le că Mihăiţă fiind zăcaş cu fierbinţeală mare, 
negreşit trebuie să plec. 

— Da, făcu soacră-sa pe gânduri, da... Ca s-o întreci n- 
aveai decât a te despuia ca pe vremea lui tata Adam. 

— De aceea, urmă Nataliţa, gândesc că înţelept e să-mi 
iau tărăbuţele şi pruncii, căci nu mai pot îndura durerea şi 
umilinţa. Dansau împreună şi trecând dinainte-mi, unde 
şedeam pe canapeluţă încercând a sporovăi cu Brăileasca, 
îmi zâmbea cu îngăduinţă de parcă i-aş fi fost slugă. Ba, a 
avut grijă a-mi ajunge la ureche: „Invit-o şi pe nevastă-ta la 
dans... Ştii, nu se face...“ 

Izbucni în plâns amar. Cucoana Ecaterina îi puse mâna 
pe creştet: 

— Ia-o domol, totul se uită în astă lume. Peste o 
săptămână, se va găsi alt prilej de cleveteală. 


— Doar că eu nu mai pot îndura. Şi nici nădejde de 
îndreptare nu se află. O ştie şi ultimul neghiob! Dragoste cu 
sila îi peste putinţă. La noi în meleag, oamenii râd cu alte 
cuvinte: lubeşte-mă, că te tai! 

Cucoana Ecaterina rămase pe gânduri. Îi era milă de 
Nataliţa, teamă de vorbele târgului. Cu Anton însă, cuprins 
de fierbinţeală precum cotârlanii în nopţi aromate de mai, 
pentru clipă, nu se afla leac. 

— Du-te, fata mea. Poate că ai dreptate... 

Plecă într-un zori de zi primăvăratec cu pruncii şi 
cuferele de zestre, fără să vestească pe nimeni. Dimineaţa 
era însorită. În inima Nataliţei, ursită necruțătoare săpase 
mormânt. Narcisele, bujorii, crinii şi floarea miresei îl 
învăluiau în giulgiu alb. 


XXX 


— Bătrâna a mai vorbit? întrebă Anca. Andrei, livid, nu 
răspunse. 

Privindu-l, Anca abia îşi stăpâni o exclamaţie de spaimă. 
Într-o singură oră doar, locotenentul îşi pierduse aerul 
adolescentin. Căpătase chipul unui om matur. Întâlnise nu o 
dată, în lecturi sau conversații curente, expresia 
„imbătrânise dintr-o dată“, sau „peste noapte“, dar îşi 
închipuise totdeauna că acestea sunt simple figuri de stil. 
Ca şi „i s-a făcut părul măciucă“ sau „a văzut stele verzi...“ 

Andrei îşi greblă tâmplele şi se aşeză la birou. Oboseala 
umerilor şi a spatelui spuneau mai multe despre starea lui 
de spirit decât chipul şi privirea stinsă. 

— Ai vorbit cu spitalul? Ce se aude? 

— Rău, oftă Andrei. Nu şi-a revenit. E la reanimare, 
bineînţeles... transfuzii, perfuzii, dracu” ştie ce-i mai fac... 

— O să fie bine, ai să vezi... 

— O să fie bine! izbucni Andrei iritat. Hai să vorbim să n- 
adormim... Îşi încleşta pumnii: Îmi vine să-i ucid pe 


amândoi! Înţelegi, i-aş pune la zid fără milă! Asta-i lipsea la 
cap sur: amantă. 

Brusc, fără nici o legătură, Anca îşi aduse aminte de un 
proverb: capul măgarului nu încărunţeşte niciodată. O 
apucă un râs isteric, de nestăpânit. Hohotea cu lacrimi şi 
convulsii, se îneca de râs. Andrei o privi stupefiat, apoi se 
înfurie: 

— Într-adevăr, al naibii de vesel! Ştii ceva? Ce-ar fi să te 
distrezi în altă parte? 

Fata făcea eforturi să se oprească, dar simţea că-i e peste 
puteri. Se îndreptă ca ameţită spre chiuvetă şi îşi turnă un 
pahar cu apă. Îl bău cu înghiţituri mici, încercând să respire 
adânc. 

— „..Ajutor!... 

Dintr-un salt, Andrei fu lângă telefon. Apucă receptorul: 

— Vă ascult! Vorbiţi... 

— De ce nu veniţi? V-am chemat mereu... Mor... Veniţi, 
copii... Vă implor... Nu vreau să mor singură. 

Se auzi un zgomot surd şi Andrei înţelese că bătrâna a 
scăpat receptorul. Rămase câteva clipe nemişcat apoi, 
străfulgerat de o idee, trecu la celălalt aparat şi formă un 
număr scurt. 

— Alo! Pompierii? sunt locotenentul Andrei Dumitraşcu 
de la miliția oraşului. Vreau să vorbesc cu ofiţerul de 
serviciu... Da, aştept... 

Traian Ionescu, sosit atunci, îl privi cu gura căscată. 

— Ce dracu” vrei să faci cu pompierii? E un incendiu pe 
undeva? 

Ascultă, convorbirea lui Andrei din ce în ce mai perplex: 

— ..„.E un caz de forţă majoră... Mobilizaţi maşinile, şi 
prezentaţi-vă de urgenţă la sediul miliției... Ştiu ce 
vorbesc... De urgenţă, insist!... Pe răspunderea mea! 

Traian îl măsură lung: 

— Mă, tu ai înnebunit? 

— Nu m-aş mira. 


CAPITOLUL XIII 


Le trecuse somnul şi cheful de cozonaci moldoveneşti. 


Doar Marcela, gămană incorigibilă, consulta din când în 
când ceasul. Unul din secrete e să deschizi cuptorul la ţanc. 
Dacă-i prea devreme - cade aluatul - dacă-i prea târziu, se 
arde. 

Damian, cel mai impresionat dintre toţi (nu putea uita 
priveliştea care aducea a masacru, din apartamentul 
Catincăi Varlaam), fuma ţigară după ţigară, fără sa mai 
folosească bricheta sau chibritul. Le aprindea pur şi simplu 
una de la alta. 

— Mi se pare fantastic! exclamă poate a zecea oară... 
Auzim despre crime, citim, ştim că există, dar tot avem 
impresia că ţin de cinema sau că se întâmplă pe alte 
meridiane, în orice caz la mii de kilometri distanţă de noi. 
Când se comite însă aşa ceva lângă tine, cu un om pe care l- 
ai salutat ieri sau azi-dimineaţă, te copleşeşte o senzaţie de 
imposibil. Probabil, rămâne totuşi ceva de calitate în natura 
umană care ne împiedică să ne obişnuim cu ideea de odios. 

— Asta nu-i rău, observă nevastă-sa. Chiar aseară am 
văzut-o când se întorcea acasă... O femeie ciudată... Pleca 
în fiecare zi, dar absolut în fiecare zi la ora zece şi se 
întorcea seara la opt. Ce naiba făcea în intervalul ăsta, unde 
umbla iarnă-vară, nu pot să pricep?! 

Marcela şi Costică ciuliră urechile. „Filozofeala“ lui 
Sandu îi interesa prea puţin. Savurau însă elementul de 
senzaţional, amănuntele stranii sau picante, elementele 
shoking ale evenimentului. Aveau ce să povestească acasă... 


— Chiar! făcu Marcela. Slujbă n-avea la vârsta asta şi, pe 
urmă, ce serviciu e ăla de la zece la opt?! 

Damian presupuse, umplându-şi paharul: 

— Poate dădea lecţii de limbi străine. Cunosc mulţi 
„fostuleşti“ care o fac şi asta ar explica programul. 

— Nu, răspunse Coca. Aşa a crezut şi Dumitreasca, mama 
Mădălinei, care a întrebat-o direct. Bătrâna i-a răspuns pe 
un ton categoric că nu s-a ocupat în viaţa ei de aşa ceva şi 
că, slavă Domnului, are din ce trăi. 

— Da, nu părea s-o ducă rău cu banii. 

— Nu ştiu ce o fi avut prin casă, că nu invita pe nimeni, şi 
pe poştaş îl ţinea în uşă, dar era îmbrăcata foarte bine. Cam 
fistichiu pentru vârsta ei, însă realmente excelent. Am 
văzut-o o dată cu un astrahan, o frumuseţe. 

— Ce vezi fistichiu aici? o întrebă Marcela. 

N-avea nici un fel de încredere în aprecierile soră-sii, 
care-şi permisese de câteva ori, la modul discret, să-i 
sugereze toalete mai puţin „epatante“. Costică, încredinţat 
că nevastă-sa constituie un model de eleganţă şi bun gust, 
împărtăşea aceeaşi părere. 

— Nu-i vorba de astrahan... Mă refer în general. Nu mai 
ţine, la o sută de ani, să faci pe madona. E adevărat că îşi 
păstrase o siluetă fantastica, din spate puteai să-i dai şi 
treizeci de ani, totuşi nu mai merge să porţi minijup sau 
fustiţe cu bretele şi bluze cu mâneci bufante la vârsta asta. 

— Cine o fi căsăpit-o? reveni Damian la aceeaşi idee. 
Cine? Cu ce interes? De ce, domnule, de ce? 

Cumnatul său cugetă adânc: 

— Asta-i treaba miliției s-o descopere. Vrei s-o faci în 
locul lor? Pentru salariul pe care-l primeşti, munceşti 
destul. 

Râse încântat, convins că a făcut un banc formidabil. 
Sandu îi azvârli o privire „hai că eşti prost!“, dar nu 
comentă. Coca reluă: 

— Oricum, era o fiinţă stranie. Nu întreținea relaţii cu 
nimeni din bloc şi, dacă te întâlneai cu ea pe stradă, în fine, 


în altă parte decât aici, acasă, trecea pe lângă tine 
prefăcându-se că nu te vede. 

— Nu-i adevărat! ţâşni glasul lui Dănuţ. 

Cu energie, cuvinte duioase şi pline de îmbărbătare, 
„boule!“, şi câteva palme, maică-sa izbutise să-l culce cu o 
oră în urmă. Acum stătea în pragul dormitorului într-o 
pijama bleu cu ciupercuţe. Târa după el un căţel de pluş 
orange şi Cătănoiu îşi zise că „ăştia care proiectează 
modelele de jucării ar trebui vârâţi la balamuc. Cine dracu 
a mai văzut potaie portocalie?“ 

Coca se uită distrată la Dănuţ, fără urmă de supărare. 
Era impulsivă, generoasă cu puştiul în palme şi sudălmi, dar 
îi trecea repede. Acum îl cârpea de-i săreau fulgii, iar după 
cinci minute îi dădea zece lei să-şi ia „ciungă“. 

— Ce nu-i adevărat, mă? se interesă căscând Cătănoiu. 

Dănuţ muşcă urechea căţelului căutându-şi cuvintele: 

— Ce spunea mama... Că nu ştie de nimeni... Când o vede 
pe prietena mea, doamna Racoviceanu, îi spune totdeauna 
la fel: „lot n-ai crăpat, bestie?“ 

Damian ridică din umeri - n-avea încredere în vocaţia 
pentru adevăr a băiatului - iar ceilalţi nu-i dădură mai 
multă atenţie. Costică se ridică alene şi se întinse scoțând 
un geamăt caracteristic. 

— Eu mă duc să mă întind... 

Îl urmă şi nevastă-sa. Rezemat în coate, Damian privea în 
gol. Îl obseda un amănunt remarcat în apartamentul 
Catincăi Varlam. Fotografia înrămată a unui bărbat. Era 
încredinţat că mai zărise undeva chipul acela, dar nu ştia 
unde. 


XXX 


— Ce-au zis? se interesă Ioana. 
Vasile se depărtă de telefon trecându-şi instinctiv palma 
peste obrazul neras. 


— Aceeaşi situaţie, n-a intervenit nici o schimbare. 

— Cu cine ai vorbit? 

— Cu medicul de gardă. 

— Da..., făcu pictorița, ca să spună ceva. 

Se simţea sleită de oboseală. O oboseală aparte, 
sufletească, oboseala învinsului. Avea impresia că Vasile se 
află la mii de kilometri distanţă. Ochii i se umplură de 
lacrimi. Zeci de imagini i se perindară prin minte, clişee 
duioase, colorate dulce, emoţionante sau numai amuzante... 
Ea cu Vasile, într-o pădure de la marginea oraşului, 
sărutându-se ca doi puşti sub o salcie, buchetul imens de 
trandafiri şi bucuria lui când i-l dăruise de ziua ei, nopţile 
petrecute împreună,  îmbrăţişaţi cu disperare. „Ne 
strângem de parcă mâine ar trebui să pleci la război...“ O 
seară la un restaurant mai modest, când nu-şi puteau 
desprinde privirile, iar el îi săruta mâna ori de câte ori se 
credea neobservat... La o masă alăturată, un grup de 
bărbaţi şi femei, toţi tineri până în treizeci de ani, îi 
urmăreau distrându-se în mod evident. Unul dintre ei 
comentase bine dispus, destul de tare ca să fie auzit: „Pun 
pariu pe zece baterii că, acolo sub masă, se desfăşoară un 
foarte interesant joc de picioare...“ 

De ruşine, Ioanei, roşie făclie, îi dăduseră lacrimile. Acasă 
însă râseseră, mai ales că individul ar fi câştigat cu 
siguranţă rămăşagul. 

Acum, în zorile neguroase ale dimineţii de iarnă, 
pictorița, realiza că, odată cu Vasile, cariera ei sentimentală 
lua sfârşit. Bineînţeles, vor mai exista bărbaţi, aventuri sau 
combinaţii serioase, eventual o căsătorie de rațiune, dar de 
iubit nu va mai iubi niciodată. La vârsta mijlocie, dragostea 
e un privilegiu, un dar divin, de care puţini au parte. 
Preocupările curente oscilează între carieră, studiile 
copiilor - treaptă, examen de admitere la facultate - 
inerentele probleme de sănătate care se ivesc: spondiloză, 
tensiune, afecţiuni hepatice sau renale, un stomac 
incomod... 


Cu Vasile, Ioana îşi îngropa şi ultima dragoste, cea mai 
frumoasă, tocmai fiindcă era ultima. lar pictorița, o carnală 
pentru care a iubi şi a fi iubită constituia o necesitate vitală, 
raţiunea ei însăşi de a exista, perspectiva peisajului tern, 
lipsit de bucurii care i se aşternea în faţă, îi sfâşia inima, o 
făcea să sângereze. Ce zile pot fi acelea când nu mai aştepţi 
tremurând un telefon, „telefonul lui“, când îţi vine ameţeală 
doar gândindu-te că peste zece minute te va lua în braţe, şi- 
| aştepţi la fereastră vibrând de nerăbdare, când fiecare 
sărutare intensă, dureroasă pare ultima. O dată, copilăroşi, 
şi tocmai în tuşele adolescentine ale dragostei lor consta 
marele, ineditul farmec al acesteia, făcuseră socoteala câte 
sărutări schimbaseră. La o medie modestă de o sută pe zi, 
ajunseseră cam la treizeci de mii... Dumitraşcu se fâţâia 
prin living nehotărât: 

— Nu ştiu ce să fac... 

Ioana îşi ridică sprâncenele pensate. 

— Adică? 

— Mă duc acasă, sau... 

— Sau ce? 

Inginerul o privi ca un câine bătut. 

— "Te rog, nu fi dură. Ajută-mă... 

— Cum pot eu să te ajut? oftă pictorița. 

Intuia perfect ce se petrece în inima lui Dumitraşcu. La 
spital n-avea ce căuta şi apoi e îngrozitor să patrulezi acolo, 
în coridoarele reci, cu miros de dezinfectant, cercetând 
chipurile indiferente ale celor în halate albe. Mai bine te 
îmbeţi în odaia ta, tresărind la fiece telefon. Şi totuşi, îi era 
groază să se întoarcă acasă. Singur, în decorul dezolant al 
camerei de zi, unde urmele scandalului nu fuseseră încă 
înlăturate. 

— Dacă vrei să rămâi la mine... 

Dar o spusese cu jumătate de glas şi Vasile înregistra 
dureros nuanţa. Până ieri, perspectiva ca Dumitraşcu să 
petreacă o zi întreagă cu ea sau o noapte o făcea fericită. 


Bătea din palme şi Vasile dădea fuga la prima Alimentară 
să cumpere şampanie. 

— Nu pari prea încântată... Dacă te deranjez... 

Pictoriţa îi ocoli privirea: 

— Ştii bine că nu-i vorba de deranj, dar îţi spun sincer că 
nu-mi dau seama cum trebuie să procedezi. Presupun că e 
înfiorător să te întorci acum acasă, să rămâi singur, să dai 
ochi cu Andrei... 

— Aşa e, recunoscu inginerul. Mă apucă groaza, 

— Pe de altă parte... 

Pictoriţa se  întrerupse  şovăind. Inginerul făcu 
interogativ: 

— Da? 

— Pe de altă parte, respiră zgomotos Ioana, nu ştiu dacă 
se face să rămâi la mine. Cunosc interpretările binevoitoare 
de genul „auzi, nevastă-sa-i pe moarte în spital şi lui îi arde 
de metresă! Măcar câteva zile, putea să se abţină... Am zis 
totdeauna că bărbaţii sunt porci!...“ Ăştia sunt oamenii, 
dragul meu, conchise, şi din păcate trebuie să ţinem seama 
de opinia lor. Trăim printre ei, alături de ei, nu-i putem 
ignora. 

Dumitraşcu dădu din cap încuviinţând: 

— Da..., ai dreptate... 

Apelul telefonului îi făcu pe amândoi să tresară. 

— E spitalul! suflă Vasile cu inima sărită. 

— Le-ai dat tu numărul meu? 

— Nu... Răspunde odată! 

Intrigată şi neliniştită, „cine naiba să mă sune duminică la 
ora patru  dimineaţa?!“, pictorița ridică receptorul. 
Recunoscu imediat glasul glacial al lui Andrei. Fără să se 
scuze, fără să salute, rosti scurt: 

— Casa doamnei loana Costea? 

— Da, făcu răguşită pictorița. 

— Vă rog să-i comunicaţi inginerului Dumitraşcu să se 
prezinte, de urgenţă, la spital. Soţia dumnealui e în comă 
Nădăjduiesc să nu-i creaţi impedimente. 


Apoi Andrei întrerupse legătura. 
„Câtă insolenţă!“ gândi loana cu obrajii pară de 
indignare. Dar îşi simţea inima înnodată de spaimă. 


— E incalificabil! izbucni Andrei trântind receptorul. Să 
trăieşti aproape douăzeci şi cinci de ani cu o femeie şi s-o 
tratezi ca pe un câine. 

Lui Traian, comparaţia nu i se păru tocmai reuşită. Cel 
puţin aristocrația canină, şi cunoştea câteva mostre, ducea 
un trai princiar. Uneori, stăpânii se frustrau pe ei pentru ca 
Rex, Lord, Prinţ sau Costică să aibă o bucată bună de carne. 

— Moare, domnule, înţelegi? Moare şi el se distrează cu 
amanta! 

Îşi pierduse orice reticenţă şi vorbea liber în faţa lui 
Traian vis-a-vis de care până acum se jenase să-şi etaleze 
problemele de familie. Anca, aşezată pe un sfert de scaun, 
nu ştia cum trebuie să procedeze. S-ar fi dus acasă (se 
rezolvase problema cu maică-sa, iar Andrei în starea de 
spirit în care se afla o înfricoşa şi-l simţea străin), dar îi era 
teamă ca ulterior el să nu-i reproşeze: „Când am fost la 
ananghie, în loc să stai lângă mine, ai dat bir cu fugiţii la 
mămica...“ 

— Cred că exagerezi puţin, încercă să-l tempereze 
Traian. 

— Cum exagerez? 

— Hai să fim cinstiţi! Ce putea să facă acum bătrânul? 
Treişpe-paişpe singur între patru ziduri? Cu ce o ajuta asta 
pe maică-ta? 

— E în primul rând, o chestie de decenţă! strigă indignat 
locotenentul. Să admitem că nu ştiam cine-i individa şi 
unde-l pot găsi. Ce făceam? 

— Tot aşa puteai să nu ştii că taică-tău are grupa 
sanguină 0. Nu-i genul de chestie care se discută în familie 


la micul dejun. 

— Eşti cinic! 

— Realist. 

Anca îi urmărea speriată, nu înţelegea de ce Traian îl 
incită. Argumenta cu bun simţ, fără îndoială, dar trebuia să 
ţină seama de sentimentul extrem de puternic care-l lega 
pe Andrei de mama sa. Atât de puternic şi exclusiv, încât 
uneori chiar ea, Anca, tolerantă în genere, se simţise. Îşi 
amintea mereu, cu ciudă nealterată, de o excursie ratată... 
Trebuiau să plece pentru un week-end la Cheia împreună 
cu alţi prieteni şi Anca aşteptase „escapada“ cu bucurie şi 
nerăbdare. Erau primele zile pe care urma să le petreacă în 
întregime cu Andrei. Locotenentul se eschivase chiar în 
ajun. Rude îndepărtate de-ale doamnei Dumitraşcu îşi 
anunţaseră sosirea, şi Andrei - recunoscând că nu-i văzuse 
în viaţa lui - urma, la ordinul maică-sii, să le arate oraşul... 
Aveau nevoie de ghid ca să străbată Corso, să viziteze 
câteva biserici şi restaurantele „exotice“... 

Un căpitan de pompieri voinic, mustăcios şi cu figură 
sanguină de om care nu dispreţuieşte bucuriile vieţii, 
pătrunse zgomotos în birou. Salută de circumstanţă şi se 
interesă neliniştit: 

— Ce s-a întâmplat, oameni buni? 

— Unde-aţi parcat maşinile? Nu v-am auzit! vorbi Andrei 
zorii. 

— Pe paralelă, aici e îngust. Dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, ce s-a întâmplat? N-am zărit nicăieri nici o urmă 
de incendiu... 

Traian, căruia Andrei îi explicase detaliat ceea ce 
intenţionează, urmărea curios reacţia căpitanului de 
pompieri. 

— Nu-i vorba de vreun incendiu, ci de o acţiune specială 
a cărei răspundere mi-o iau în totalitate. Veţi traversa 
oraşul cu sirenele declanşate. 

Pompierul, perplex, se uită instinctiv la ceas, apoi din nou 
la locotenent. Aşa, părea normal... Căpitanul îşi regăsi 


graiul: 

— Ce vreţi să faceţi? Revoluţie? 

— Credeţi că-mi arde de spirite? 

— Vă daţi seama ce stârniţi în oraş? O panică şi o derută 
care pot avea consecinţe grave. 

— Repet, sublinie hotărât Andrei, îmi asum întreaga 
responsabilitate. Vă rog să mă ajutaţi! Omeneşte vă rog! 

Pompierul o ţinea pe-a lui: 

— Probabil că n-aţi traversat încă un oraş în tulumbă. E 
de ajuns una singură şi toată lumea se uită după ea. Mai 
multe însă cu sirenele urlând, chiar dacă stă să se lumineze, 
pot crea o situaţie nebănuit de primejdioasă. 

— Discut cu dumneavoastră în calitate de ofiţer de 
serviciu al miliției acestui oraş. Comandant! În consecinţă, 
răspund de viaţa fiecărui individ. Înţelegeţi-mă! Ajutaţi-mă! 

Pompierul, om sărit de patruzeci de ani, îl privi pe sub 
sprâncene. Mai întâlnise el mucoşi din ăştia care-şi dau 
aere. „Dacă nu-şi frânge gâtul, să-mi spui mie Cio-Cio-San!“ 

Traian, uluit de tonul hotărât al lui Andrei cât şi de 
bizarul, extravaganţa ordinului, interveni: 

— Te-ai gândit bine ce faci? 

— Extrem de bine. 

— Explicaţi-mi cel puţin despre ce e vorba? reluă 
pompierul. 

— Amănunte ulterior, timpul nu-i în favoarea noastră. 
Este vorba de salvarea unei vieţi omeneşti şi motivul mi se 
pare suficient pentru a justifica orice efort sau sacrificiu. 
Comunicaţi şoferilor să păstreze în permanenţă legătura cu 
mine prin radio. La momentul oportun vor primi dispoziţii 
pentru felul cum trebuie să procedeze în continuare. Însist, 
urgenţă! 

Pompierul săltă din umeri şi părăsi biroul. Ştia ce avea de 
făcut. 


Sora observă lacrimile care curgeau pe obrajii 
inginerului Dumitraşcu şi, încă tânără, abia ieşită de pe 
băncile liceului sanitar şi „nedezumanizată“ simţi că i se 
face milă. Vedea pentru prima oară un bărbat, şi pe 
deasupra, bătrân, plângând. Până acum i se păruse că 
predicatul se aplică exclusiv copiilor. 

— Nu trebuie să vă pierdeţi nădejdea... Noi, inventă, 
credem că va fi salvată. 

Vasile, întins pe un pat alături de Vivien, îi mulţumi dând 
uşor din cap, fără să deschidă ochii. Se afla de cinci minute 
conectat la aparatul de transfuzie. Spitalul îşi epuizase 
rezerva grupei de care ţinea Vivien şi i se părea ciudat că 
sângele lui trece acum în venele ei. Erau atâţia ani de când 
se comportau unul faţă de celălalt ca doi vrăjmaşi. Când 
oare se căscase prăpastia dintre ei? Foarte curând după 
căsătorie, dar ce anume generase fisura habar n-avea. 
Dumitraşcu, vorba Ioanei, nu era un analitic, totuşi încerca 
să-şi amintească de un eveniment, o întâmplare, un incident 
cât de mărunt care să explice ruptura intervenită în 
căsnicia lor. 

„Poate că nu m-a iubit niciodată, aşa cum presupune 
Ioana“, dar gândul, acu când Vivien îşi trăia poate ultimele 
clipe, i se păru o impietate. Încercă să recapituleze 
momentele frumoase din viata lor. 

Ioana: „Imposibil ca între voi să fi fost totul urât, totul 
cenuşiu şi lipsit de afecţiune. În materie de pozitiv sau 
negativ, nu există fenomen absolut pur în natură şi 
societate...“ 

Vasile îşi încreţi pleoapele concentrându-se: „Ce a fost cu 
adevărat frumos? Când am simţit că mi-e bine, că mi-e cald, 
că suntem inimă lângă inimă?“ 

Abia acum realiza surprins că, în douăzeci şi cinci de ani, 
n-o auzise spunându-i niciodată mulţumesc. 

Făcea absolut tot menajul, de la gătit până la curăţatul 
frigiderului, îi spăla lenjeria intimă, prepara pacheţelul lui 


Andi pentru şcoală, îi aducea cafeaua la pat. Toate acestea 
însă păreau normale, obligaţii ce cădeau firesc în sarcina lui 
Dumitraşcu. 

Inginerul iubea florile şi, mai ales, îi plăcea să le 
dăruiască. Nu lipseau niciodată din casă, chiar iarna când 
preţurile sunt incomode. Vivien le lăsa să zacă pe masa din 
bucătărie, iar odată, enervată, le azvârlise pe ciment: „Mai 
slăbeşte-mă cu zarzavaturile tale! Nu-s bune nici de 
salată...“ 

Nu, nu auzise mulţumesc nici când, întors dintr-o 
delegaţie în Turcia, îi adusese economisind dur şi 
necheltuind pentru el măcar o liră - se hrănea cu pesmeţii, 
salamul şi conservele cumpărate de-acasă - medalionul cu 
lanţ de aur. Vivien îl cântărise în mână, închizând ochiul 
stâng ca un geambaş, şi dăduse fuga la bijuterie să-l 
aprecieze. Revenind comentase: „Hm! Nu-i cine ştie ce... 
Paişpe carate, şapte grame şi trei puncte...“ În general, 
Vivien îşi cheltuia rezerva - congenital anemică - de 
amabilitate şi căldură în relaţiile cu străinii. Meniului casnic 
îi erau destinate insultele, tonul ridicat, reproşurile, figura 
acră, părul atârnând în laţe. 

Tot loana: „Nu înţeleg de ce trebuie să fiu politicoasă şi 
drăguță la serviciu, pe stradă, în tramvai şi nu, în primul 
rând, cu omul care mi-e drag. Intimitatea nu presupune 
lipsă de maniere şi cine procedează altfel e un subcivilizat. 
După cum nu înţeleg de ce, când îmi vin Popeştii în vizită, 
trebuie să le servesc cafeaua în serviciul de Sevres, iar cu 
bărbatul meu s-o beau din ceşti ciobite pe care le cumpăr la 
bazar, cinci lei bucata...“ 

Cu mâna rămasă liberă, inginerul îşi şterse lacrimile. 
Aforismele Ioanei şi eternele comparații! Nu, nu era corect 
din partea lui, mai ales acum când Vivien se afla poate la un 
pas de moarte... 

Întoarse încet capul şi-i privi profilul tras. Nările lipite 
erau galbene, chipul, în general fără obraji, părea 
neînsufleţit, doar piele întinsă pe oase. Vasile fu cuprins de 


un val de tandreţe sau poate numai milă sfâşietoare, nu-şi 
dădea seama. O simţi ciudat de aproape..., alt sentiment 
decât încerca alături de loana, dar înţelese dintr-o dată că 
pe femeia aceasta n-o va putea părăsi. O imposibilitate 
organică, pe care nici măcar nu mai încerca s-o analizeze. 

Ioana: „N-ai să fii al meu, Vasile. O intuiesc, o presimt, o 
ştiu. Mă iubeşti, sunt convinsă, dar de ea nu te vei despărţi 
niciodată...“ 

Lacrimile îi inundară din nou ochii. Pe urmă intră 
medicul. 


XXX 


„„„Opt luni încheiate rămăsese dimpreună cu lustin şi 
Mihăiţă în conacul de pe malul Trotuşului. Tataia apăsa ca 
Nataliţa să înceapă procesul de despărţenie şi chiar tocmise 
avocat. 

— Cu cât mai degrab', cu atât mai bine. Eşti tânără, abia 
de douăzeci şi unu de ani, nădejdile nu ţi s-au istovit, multe 
poteci bucuroase ţi se deschid înainte. 

— Am doi prunci. Cine-şi ia asemenea povară la drum? 

— Şi ce dacă-i ai? Să-ţi trăiască! lar eu, mulţumesc 
Cerului, sunt îndeajuns de avut pentru ca fiica mea şi 
nepoţii să nu trăiască în calicie. Şi-apoi Anton va fi silit la 
judecată să plătească parale bune pentru creşterea copiilor. 

— Cine o să mă ia? Decât un văduvoi slut cum a nimerit 
Elencu Vasiliad, mai bine-mi pun juvăţul. 

— Că Anton chelbos şi cu privire satanicească o fi vreo 
cadră de bărbat. 

— Îi! Ca dovadă, cea mai chipeşă muiere din târg şi l-a 
luat de ibovnic. Şi asta în văzul lumii. 

— Ca să-i uşureze punga. Unde mai găsea nătâng pe 
potrivă, să se lase jumulit până la piele? Mâine-poimâine îi 
dă şi ochii... 

— Îl iubesc, tataie... 


— Învață una de la mine, Natalie! Du-te după cel care te 
iubeşte el, nu pe care-l iubeşti tu. Şi să mai ştii alta! Anton, 
aşa cum se arată, nu-i bărbat de nădejde. Chiar dacă 
patima pentru baroneasă i se mântuie, la cel dintâi colţ de 
uliţă altă catrinţă îl aprinde bobotaie. 

— Cunoşti bărbat care să fi iubit o singură femeie în 
viaţă? 

— Puţini, ce-i drept, şi nici eu n-am fost dintre aceia, căci 
mamă-ta, Dumnezeu s-o ierte, nu se fălea cu sânge 
fierbinte, şi aşternut îmbietor. Eşti destul de mare ca să ţi-o 
spun azi. Am călcat pe alături, dar nu mi-am stricat casa şi 
nici n-am urlat pe toate acoperişurile că iubesc alta şi că 
muierea legiuită îi cu atât mai prejos decât ea, încât nu 
merită să-i aducă nici măcar clistirul. Numai pentru 
asemenea vorbe şi eu în locul tău aş fi fost a doua zi la 
judecătorie. 

În opt luni, Anton nu-i îndreptase nici o scrisoare. 
Nataliţa se necăjea amarnic. „Pricep că eu nu-i sunt dragă, 
dar şi de prunci să se lepede?“ 

Veşti primea de la soacră-sa, dar Nataliţa ştia că nu-i 
spune tot, că vrând s-o cruţe, umblă cu vorbe ocolite. Era 
lesne de priceput însă că Anton tot ameţit de dragoste se 
află, că fiece zi şi sărutare a baronesei îl înstrăinează şi mai 
mult de ea şi copii. În vară, aflase din scrisoarea unei 
prietene că au plecat toţi trei - baronul, nevastă-sa şi Anton, 
la Nisa... Bun înţeles, cheltuiala o ţinea dumnealui care mai 
scosese din bancă 500 000 de franci. Soacră-sa nu suflase 
cuvinţel, dar Nataliţa vrând să cunoască mai multe îi 
scrisese de-a dreptul că a aflat de ultima lui neghiobie. 

Cucoana Ecaterina răspunsese în doi peri, bucşindu-şi 
scrisoarea - n-avea alt cum umple paginile - cu vorbe si 
poveţe bătrâneşti. 

„Nu-ţi pierde nădejdea, Natalie... Unde focu-i mare şi 
cenuşa-i multă... În război şi în dragoste, izbândeşte cel 
care se dovedeşte mai răbduriu... Dumnezeu îţi ia minţile 
cu o mână, dar după ce te-a încercat, ţi le dă înapoi cu 


două... lată-tău vorbeşte de despărţenie! Hm! Lesne a 
zvârli ulciorul de zid şi a-l fărâma, dar cum îl alcătuieşti 
iară? Chibzuieşte bine, Natalie, nu te lăsa mânată de trufie 
şi inimă mânioasă. Eşti tânără, ai vreme să mai aştepţi 
măcar un an. Ştiu, Anton îi ticălos, dar Dumnezeu a născocit 
o dată cu păcatul şi îndreptarea. Amândouă îs ale 
oamenilor...“ 

Se treziseră cu Anton bătându-le la porţi, toamna, în 
preajma Sfântului Dumitru. Seara era neguroasă, cu ploaie 
harnică. Din macferlanul dumnealui, apa curgea şiroaie. 
Deschisese chiar Nataliţa, jupâneasa fiind îngăduită în sat, 
unde taică-său bolea singur pe patul de moarte. Dintâi se 
speriase necunoscându-l. Slăbise ca un ogar, două creţuri 
adânci îi chenăruiau gura, puţinul păr de la tâmple albise. O 
cuprinsese în braţe, dar îi ocolise buzele, lipindu-şi doar 
obrajii de tâmplele ei. La fel, gândise Nataliţa îndurerată, ar 
fi îmbrăţişat-o şi pe bunică-sa. 

— Am venit să te iau acasă. 

— Aceasta o vom vedea. Dezbracă-te. 

Din păcate, spre a ajunge în alte odăi, nu puteau ocoli 
holul unde tataia stătea la taifet cu Matilda Bontaş, o 
cucoană de prin vecini. Când dădură ochii cu el, bătrânii 
tresăriră ca dinaintea unei arătări. Ţinând ighemoniconul 
însă, încropiră voroavă de salon... „Cu ce ai ajuns, cât a 
ţinut drumul, cum e vremea în Ardeal... Iaca, la noi, ţine 
ploaia de trei luni, s-a prăpădit tot popuşoiul...“ După care, 
Bontăşoaia, muiere vârstnică şi cu diplomaţie, îşi luase 
rămas bun, îndreptându-se spre casele dumneaei, unde 
trebuia să se întâlnească negreşit cu arendaşul. 

Numai ce se închisese uşa şi Anton rostise bătăios: 

— Am venit s-o iau pe Natalia şi copiii. 

Cuconu' Manole zâmbise hâtru: 

— Numai ce mă întrebam care-i pricina pentru ca ne 
cinsteşti casele... 

— Am spus-o limpede. Adaug că vremea mi-i drămuită. 
Dacă Natalia începe a griji de cufere, putem pleca mâine în 


zori. 

— Cutezanţa ţi-i fără asemănare, ginere. Aceasta, ca să 
nu zic neobrăzarea! Dintâi, nu ştiu dacă Nataliţa te va 
urma... 

— Mi-i soţie şi datornică s-o facă, iar domnia ta nu te poţi 
împotrivi. 

— Nataliţa şi copiii se află sub protecţia mea. Aceasta-i 
una. A doua, la mine în casă doar eu poruncesc. 

Anton se răsuci spre Nataliţa: 

— Vii? Putem înnopta la han. 

Nataliţa, palidă, cu ochii făclie - simţea cum îi ard - 
rămăsese în picioare stâlpind soba fierbinte. 

— De ce ai venit după mine? 

— Suntem căsătoriţi şi cuvenit e să trăim unul lângă 
celălalt. 

— În aste opt luni, care s-au mistuit, nu tot cuvenit era? 

— Ţi-am îngăduit să te dezmeticeşti şi să pricepi că 
hotărârea ţi-a fost pripită şi neghioabă, 

Nataliţa îşi muşcase buzele: 

— Nu cu asemenea vorbe ai să mă întorci, Antoane. 
Spune-mi pricina cinstită pentru care ai venit să mă 
cercetezi. Te-a lepădat baroneasa? 

Era cea dintâi oară când îi pomenea lui Anton de 
ibovnică. 

— Baroneasă?! Fantezii şi cleveteli. 

— Dacă nu vrei să vorbim cinstit şi desluşit, în zadar te-ai 
mai urnit la drum. Răspunde-mi dintâi care-i pricina că vrei 
să ne întorci acasă. 

Anton se încruntase. O singură oară o mai văzuse pe 
Nataliţa dârză şi neclintită. Când fusese slobozit din 
temniţă. Dar chiar şi atunci, hotărârea era înlăcrimată, 
glasul mai şovăielnic, 

— Nu fi copilă, Nataliţă, rostise atunci cu glas limpede 
conu' Manole. Pricina ţi-o spun eu. Dumnealui tânjeşte după 
deputăţie. Cum chibzuieşti că s-ar putea înfăţişa la alegeri 
după ce şi-a alungat nevasta şi pruncii, trăind în văzul lumii 


cu altă muiere, care şi aceea e măritată? Asemenea 
boacăne nu se înfăptuiesc, când năzuieşti la dregătorii de 
seamă. Întorcându-te pe tine, Nataliţa, în gospodăria lui, 
ameţeşte oamenii că s-a fost îndreptat şi că de acuma a 
mântuit cu neroziile tinereţii. 

Nataliţa îi căutase ochii de tăciune: 

— Adevărat, Antoane? Aceasta-i pricina? 

— Şi aceasta. 

— Şi mai care? 

— Vreau să vorbim singuri. 

— Nu mă feresc de tataia. 

Anton răsuflase adânc: 

— 'Te iubesc. Am înţeles-o abia acum, în urmă. 

Conu' Manole începu să râdă încetişor şi se îndreptă spre 
uşă: 

— Îl crezi? 

Fără să aştepte răspunsul ieşise. 

— Să te cred? 

— Da. 

— Te-ai despărţit de baroneasă? 

— Da. 

— Pentru totdeauna? 

— Pentru totdeauna. 

Plecaseră în zori, fără a-şi lua rămas bun de la Conu” 
Manole care, aflând hotărârea Nataliţei, se încuiase în iatac 
pentru a nu da frâu slobod mâniei: 

— Amarnic ai să te căieşti şi dea Domnul să greşesc. 

Călătoriseră o zi şi o noapte, Nataliţa simţindu-şi tot 
inima strânsă. Anton încă nu o îmbrăţişase cu adevărat şi, 
deşi grijuliu cu ea şi îngăduitor cu pruncii, rămânea 
neguros la chip, cu fruntea încreţită şi minţile călătorite. 

La graniţă, un ofiţer neîndemânatec, îi înmâna fără 
fereală un plic liliachiu. Anton se grăbi să-l vâre în 
buzunarul macferlanului şi îşi urmară călătoria. Lesne de 
ghicit cine trimisese răvaşul! Chipul lui Anton strălucea ca 


arhanghelii, părea o lumină, iar liliachiul, o ştia tot târgul 
ardelenesc, era culoarea cea mai îndrăgită de baroneasă. 

În noaptea aceea, Nataliţa cu strădanie ce aproape că o 
răpuse, îşi înfrânse lacrimile. Şi le înfrânse pentru 
totdeauna... 

N-a mai plâns în viaţa ei. Nici măcar la moartea lui Iustin. 


CAPITOLUL XIV 


Andrei ţinea receptorul care păstra legătura cu bătrâna 


lipit de ureche, fără să-l abandoneze o singură clipă. Bătea 
nervos din picior şi concomitent cu stiloul în masă. Ţăcănitul 
era enervant şi, la un moment dat, Traian i-l smulse. 

— Potoleşte-te odată! Ai înnebunit tu şi-i de ajuns! Ce ai 
cu noi? 

Andrei nu spuse nimic. Abia atunci păru că o observă pe 
Anca aşezată pe scaun, cu spatele rezemat de Fichet. Fata 
era răpusă de oboseală, dar încă nu se decisese ce să facă. 

— Dormi? 

Anca tresări şi îşi îndreptă spinarea. Scutură din cap. 
Traian o măsură scurt. Clorotică în general, acum părea de- 
a dreptul transparentă. Se răsti la Andrei: 

— În fond, de ce nu o laşi să se ducă să se culce? Asta-i 
sadism. 

— Ce-ar fi să nu te amesteci în chestiuni care nu te 
privesc? 

Anca, înţepată în amorul propriu, îşi trecu dosul palmei 
peste faţa obosită. 

— În general, nu cer autorizaţie ca să fac un lucru sau 
altul... Aşa că nu trebuie Andi să-mi dea voie... 

Nu-şi isprăvi fraza. Traian reluă cu blândeţe: 

— Ascultă-mă pe mine, darling. Du-te şi te odihneşte. 
Tropicalu' e pus azi pe făcut ferfeniţă toţi creierii pe care îi 
are la îndemână. Ai noştri, ai lui tat-su, ai întregii urbe. N- 
auzi cum urlă, geme, se zvârcoleşte oraşul? 


Într-adevăr, sirenele biciuiau zorii plăpânzi, de parcă sute 
de fiare înjunghiate îşi dădeau sufletul în aceeaşi clipă. ÎI 
întrerupse soneria celui de-al doilea telefon. Răspunse 
reflex. După expresia de disperată iritare pe care o capătă 
aproape instantaneu, Andrei înţelese că Solange a dat în 
sfârşit de el. 

— Da, draga mea, chiar subsemnatul... 

„l-am comunicat lui Andrei că mi-e rău. Au trecut două 
ore şi tu nu m-ai chemat. Nu-ţi pasă deloc de mine?“ 

— Îmi pasă mai mult decât îţi închipui. 

„Puteam să mor...“ 

Traian îşi înghiţi replica „nu faci tu asemenea fapte 
bune...“ Spuse altceva: 

— N-ai murit şi-ţi sunt profund recunoscător. 

„Vino la mine. Te aştept neapărat.“ 

Traian îşi flutură semnificativ mâna în dreptul tâmplei. 
Declară pe un ton didactic, dincolo de care se simţea furia 
abia stăpânită: 

— Iubita mea, sunt de serviciu, mă aflu la birou şi nu la o 
partidă de popice... 

„Nu pot să dorm. Ce-i cu zgomotul ăsta enervant?“ 

— Revelionul pompierilor. Scuză-mă dragă, sunt chemat 
urgent la şef. 

Închise înainte ca Solange să mai poată articula o silabă. 
Anca se ridică şi începu să-şi încheie cu gesturi molatece 
paltonul. 

— Eu mă duc... 

— Unde? se interesă Andrei. Parcă te-ai certat cu maică- 
ta... 

Fata, ofensată de toată atitudinea locotenentului, replică 
fără să-l privească: 

— M-am certat, dar e singura fiinţă căreia nu-i prisosesc. 
Şi dacă... 

Andrei tresări. Ridică degetul, oprind-o să mai vorbească. 

În receptorul lipit de ureche se auzi vag, apoi din ce în ce 
mai limpede, mugetul unei sirene. 


— Asta e! exclamă cu satisfacţie. Am reperat cartierul. 

Traian îşi săltă brusc capul ca un bidiviu nărăvaş. 

„La urma urmei, s-ar putea ca zăpăcitul să fi avut o idee 
genială. Sunt curios acum să vizionez secundo tempo.“ 

Andrei luă legătura radio cu căpitanul de pompieri: 

— Daţi dispoziţie ca sirenele să înceteze, dar pe rând. 
Insist! Pe rând, una câte una, nu toate deodată. În clipa în 
care voi pronunţa cuvântul stop!/, rămâneţi pe situaţia de 
fapt. Adică sirenele care au fost oprite să rămână mute în 
continuare, celelalte să funcţioneze mai departe, până la 
noi dispoziţii. Aţi înţeles? 

Traian zâmbi. În noaptea asta, Andrei crescuse în ochii 
lui cu cel puţin cincisprezece centimetri. Nu se putu totuşi 
împiedica să-i servească un sarcasm. 

— Am citit undeva că marii ţăcăniţi au idei. 

— Da? se miră Andrei. Cred că ai dreptate. De câte ori m- 
am gândit la tine, mi-am zis că eşti un tip cât se poate de 
normal. 


XXX 


Procurorul Maican se trezi. Rămase câteva secunde 
nemișcat, întrebându-se unde se află şi ce se întâmplă. 
Încercă să descifreze urletul care străpungea ca un sfredel 
zidul casei, pătrundea nestingherit în odaie, stăruia 
ameninţător, încăpățânat, primejdios. 

„Ce naiba-i asta? Război?“ 

Aprinse lumina şi se uită, ca tot individul trezit brusc din 
somn, la ceas. Cinci şi jumătate. Iritat, neliniştit, sări din pat 
şi trecu în odaia cealaltă, unde se afla telefonul. 

Era în general un bărbat irascibil, nervos, lipsit de 
răbdare, cu o nelinişte caracteristică în idei şi în mişcări și 
care pe unii îi obosea. Nu se ridica niciodată de pe un scaun 
sau din pat fără să sară, ţâşnea efectiv ca o torpilă, pe 


stradă alerga urmărit parcă de o divizie FBI înarmată până 
în dinţi, când vorbea, gesticula strident, ca orientalii. 

Şeful lui, procurorul Vasilescu, diagnosticase cândva: 
„Maican trăieşte cu 200 pe oră...“ 

Femeile îl considerau bărbat bine. Era înalt, uscăţiv, cu o 
figură marcată la actorii francezi - vezi Yves Montand - iar 
senzualelor, cu intuiţii speciale, le vibrau nările când venea 
vorba ori se gândeau la el. 

Şefii, chiar cei excedaţi uneori de impulsivitatea şi crizele 
de personalitate ale lui Maican, îl apreciau ca pe un distins 
jurist, perspicace şi întreprinzător, dotat cu o gândire 
originală. 

Interesantă însă la procurorul Maican era coexistenţa 
extrem de rar întâlnită dintre competenţă, profesionalism 
de cea mai bună calitate şi dragostea, apetitul de viaţă. 
Bucureştean sadea prin buletin (locul naşterii) şi vocaţie, 
suferise ani de zile că meandrele destinului îl fixaseră în 
oraşul acesta din Ardeal. De altfel, concediile şi le petrecea 
în Capitală - prefera lunile noiembrie sau decembrie „plin 
sezon“ - timp în care nu ocolea nici una din plăcerile 
marelui oraş. După munca severă din timpul anului, în 
vacanţă se distra ca un puşti de douăzeci de ani scăpat din 
hăţurile părinţilor şi care întâmplător a dat peste o valiză cu 
bani, nu pierdea spectacol de teatru ori music-hall, în 
fiecare seară era la alt restaurant, viziona fiecare program 
de bar de cel puţin două ori. Întors acasă, nu făcea nici un 
secret din aşa-zisele lui escapade şi acelaşi procuror şef 
Vasilescu aprecia: 

„Dragul meu, important este că niciodată nu pierzi 
nordul...“ 

La patruzeci şi cinci de ani, locuia într-un apartament de 
două camere, unde nu se plictisea niciodată singur, şi 
considera că face parte dintre aceia care nu-şi găsesc până 
la moarte femeia vieţii lor. „Unii, şi ăştia sunt cei mai fericiţi, 
nici n-o caută, se mulţumesc, acolo, cu o mobilă 
cuvântăreaţă, dar eu, dobitocul, am căutat-o.“ Fusese 


căsătorit cu o economistă, dar cei cinci ani petrecuţi 
împreună constituiseră o mare dezamăgire pentru el. În 
fond, femeia, drăgălaşă, gospodină, încadrându-se perfect 
în parametrii normali ai noţiunii de soţie, avusese o singură 
culpă; nu înţelegea „urbanismul“ lui Maican, excentricităţile 
lui financiare, foamea de lume. Procurorul nu se simţea cu 
adevărat bine decât între oameni: pe bulevard, într-un 
foyer de teatru, în restaurante de lux sau la un miting. 

„Am cheltuit cinci sute de lei într-o singură seară... Cu 
banii ăştia cumpăram serviciul acela delicios pentru alune 
sau două perechi de pantofi“, erau genul de observaţii care 
pe Maican îl crispau până la exasperare. Sau: „De ce ai mai 
comandat o sticlă de vin şi salată de roşii? Sunt trufanda şi 
o să ne coste o avere...“ 

Maican înnebunea. Îşi zicea el, în primul rând, din pricina 
lipsei de logică. „Fir-ar să fie! Cât costă o salată de roşii în 
februarie? Un pol! Doi! Zece! Cumperi cu ăştia casă? Un 
tramvai? Ce înseamnă o avere? Vorbeşte, dacă nu 
inteligent, cel puţin realist...“ 

Acum, furios la maximum - nu apucase să doarmă nici 
două ceasuri, iar la prima oră, imediat ce vor fi venit băieţii 
de la deraiere, urma să se întoarcă în apartamentul 
Catincăi Varlam - neliniştit, telefonă la miliţie. Suna mereu 
ocupat şi, în sfârşit, după vreo douăzeci de minute, izbuti să 
dea de locotenentul Dumitraşcu. Izbucni cu un glas iritat, 
pe care nici măcar nu încerca să-l stăpânească: 

— Ce-i în oraş, domnule?! Ce-i vacarmul ăsta? Au năvălit 
vizigoții?! Spuneţi-mi şi mie, barem să ştiu încotro s-o iau... 

Andrei îi explică în câteva cuvinte situaţia, hotărârea 
luată pe răspunderea lui. Maican îl ascultă câteva minute, 
abţinându-se de la orice comentariu. Când locotenentul 
isprăvi, rosti scărpinându-şi cu un aer sceptic creştetul 
capului: 

— Ce să-ţi spun, dragul meu! Ca persoană privată, te 
felicit, ideea este excelentă. O grijă am! Să nu te trezeşti cu 
o sancţiune pentru risipă de combustibil... De bine s-auzim! 


XXX 


Hotărât, nu putea să adoarmă. Luase trei extraverale, 
numărase în gând toate oile din lume, aşa cum o învățase 
pe vremuri bunica, dar somnul o ocolea cu încăpățânare, 
bătea alte uliţi şi la alte uşi. 

Enervată, loana se sculă din pat şi îşi puse capotul. 

„Am să mă îmbăt!“ 

Avea o sticlă de şampanie în cămară, Veuve Cliguot, 
adusă de un coleg a cărui expoziţie la Paris făcuse oarecare 
„zgomot“. O va bea singură. „Împreună cu extraveralul s-ar 
putea să dea ceva...“ 

Se simţea furioasă, neliniştită, depăşită de evenimente pe 
care nu le putea controla, surprinsă când analiza situaţia cu 
luciditate, „ce naiba caut eu în tot rahatul asta?!“, dar ce 
era mai grav, nemulțumită de ea însăşi. Autonemulţumirea. 
groaza de a se privi în oglinda propriei conştiinţe constituia 
pentru pictoriţă apogeul degringoladelor sale sufleteşti. 

Bun, pe Vasile îl pierduse, fiu-său îşi permitea să-i 
vorbească obraznic şi să-i dea dispoziţii - uite unde a ajuns 
ea, ea Ioana Costea, femeia mândră, adulată, considerată 
un mare talent al generaţiei ei şi cu care oamenii se făleau 
fie că i-au fost colegi, fie că le-a făcut onoarea să le intre în 
casă! - dar ce era de făcut? 

Fără ştiinţa lui Dumitraşcu, pictorița solicitase un 
paşaport pentru ltalia, unde avea o colegă de liceu, 
căsătorită cu un nabab şi care se simţea fericită când era 
vizitată de cunoştinţele rămase în ţară. Pentru Valentina, 
găzduirea, masa şi nişte sute de mii de lire de cheltuială nu 
însemnau nimic şi, fără să o mărturisească, era 
recunoscătoare celor ce o vizitau. Acolo, în Torino, unde 
bărbatul ei avea o situaţie excelentă, se simţea 
dezrădăcinată, tratată ca o curiozitate, o piesă din 
costisitorul panoptic al soţului, iar performanţele materiale 


nu impresionau pe nimeni. Îi lipseau, aşa cum spunea 
loana, martorii existenţei şi reuşitei sale. „Dar era o 
izbândă?“ 

loana luă o gură de şampanie, trase cu poftă din ţigară 
de parcă ar fi fost ultimul fum din viaţa ei. Da, avea să 
plece. Ştia din experienţă că, pentru a te desprinde de un 
necaz - în speţă o dragoste nefericită - era suficient să pui 
între motivul aleanului şi tine câteva mii de kilometri 
distanţă. Cel mai bun tratament. Peisajul concret schimbat 
îl schimbă şi pe cel sufletesc. 

Auzi cheia răsucindu-se în broască şi îşi zise că visează. 
Doar Vasile putea să intre la ea fără să se anunţe, fără să 
sune. Instinctiv, trupul i se încordă, rămânând in aşteptare. 

Inginerul Dumitraşcu pătrunse în încăpere abia ţinându- 
se pe picioare. Chipul oacheş căpătase o paloare vineţie. 
Pictoriţa se sperie şi sări de pe canapea: 

— 'Ţi-e rău? 

Vasile încercă să zâmbească: 

— Nu... Sunt puţin, cum să zic, ameţit... Am dat sânge... 
Ştii... Lui Vivien îi fac transfuzii.... isprăviseră grupa... În 
fine, înţelegi... lartă-mă că am venit la tine. Adăugă pe un 
ton care o sfâşie pe Ioana: Unde era să mă duc? 

— Bineînţeles..., ai făcut foarte bine... Ce să-ţi aduc?... 
Vâră-te imediat în pat... Te ajut eu să te dezbraci... 

Inginerul îi mângâie obrazul şi surâse trist: 

— Încă n-am ajuns acolo... Dă-mi să beau ceva. 

— Vrei şampanie? E franţuzească. 

— Nu... Prefer ceva tare... 

Se aşeză pe canapea şi închise ochii. Deşi starea de 
ameţeală stăruia, îi era totuşi mai bine. Fără să-şi dea 
seama, faptul că dăruise din forţa, din vlaga lui - sângele - 
nevesti-sii îi crea o stare de confort sufletesc, îi pansa 
conştiinţa pentru realele ori imaginarele culpe încercate 
faţă de ea. Acum, aflat într-o stare euforică, încântat că a 
făcut ceva, tot ce a putut, pentru Vivien, şi fericit că e la 


loana, nu se mai controla, spunea ceea ce altă dată ar fi 
omis sau, oricum, n-ar fi enunțat fără cenzură: 

— Cred... Cred că e mai bine... Nu ştiu... Doctorii încă nu 
se pronunţă. 

— "Totul va fi în regulă, te asigur. Deocamdată, ai grijă de 
tine... Hai, întinde-te! 

— Nu... Te rog, lasă-mă. Mă simt bine aşa. Vreau să mă 
ameţesc puţin... Şi vreau să mă uit la tine. 

Ioana, care ştia că n-are mare lucru de văzut la ea acum, 
îşi înghiţi cuvintele. Parcă beat, Vasile continuă.:. 

— Nu-mi doresc nimic altceva, decât să scape cu viaţă. 
Pentru Andi, pentru mine, chiar şi pentru tine, draga mea. 
N-am dreptate? 

Pictoriţa îşi încruntă sprâncenele. 

— În orice caz, eu nu m-aş fi simţit vinovată. Hai să 
discutăm despre altceva. 

Dumitraşcu părea că nu o aude. De fapt nu o asculta. 

— N-aş fi suportat s-o am pe conştiinţă. Îndată ce iese din 
spital am s-o duc la munte. Ştii, o staţiune liniştită. Trebuie 
să se întremeze... 

— Natural, spuse Ioana muşcându-şi buzele. 

Se înţeleseseră, ea şi Vasile, să petreacă vacanţa 
împreună. Concediul inginerului pica în februarie. 

„O să mergem la mare. Ştii, iubitule, n-am văzut niciodată 
litoralul iarna, deşi mi-am dorit-o mereu. În plus, nu riscăm 
să ne vadă, să ne recunoască cineva...“ 

Vasile fusese de acord. Acum... 

— I-o datorez, înţelegi? Vai de capul ei, sărăcuţa, prin ce 
a trecut! Prin ce trece încă!... 

Pictoriţa făcea eforturi supraomeneşti să se stăpânească. 
Era oare inconştient? Afirma mereu că o iubeşte, pe ea, 
Ioana, numai pe ea, şi totuşi o sacrifica fără milă, cealaltă îi 
trecea mereu înainte. 

— Te-am rugat să vorbim despre altceva. 

Dumitraşcu îşi îndreptă spre ea privirea umedă: 


— De ce, iubito? Greşesc? Tu eşti un om bun, trebuie să 
mă înţelegi. Pot s-o las acum pe Vivien? 

Ioana respiră adânc; 

— Dragul meu, nu sunt o bestie, dar nu mă cheamă nici 
Isus Christos. Însă nu despre mine era vorba. Părerea mea 
este alta. Că tu ai iubit-o imens pe această femeie şi 
continui s-o iubeşti. În orice caz, a fost atât de mult, încât a 
rămas suficient. Hai! Du-te la culcare. 

Îl luă cu forţa şi-l duse în dormitor. Vasile îşi azvârli 
hainele de pe el, îmbrăcă pijamaua întinsă de pictoriţă şi se 
strecură în aşternut cu un oftat de plăcere. 

— Pe tine te iubesc, Ioana, pe tine... De ea îmi e milă... 
Conştiinţa, ştii... Andi... 

Adormi. 

Pictoriţa îşi aduse paharul şi se aşeză pe fotoliul de la 
căpătâiul patului. Figura îi era încremenită. Avea impresia 
că veghează un mormânt proaspăt. 


XXX 


— Stop! strigă emoţionat Andrei. 

Se auzi glasul căpitanului de pompieri: 

— În regulă. Ce facem acum? 

— Mă interesează ultima maşină care a oprit sirena. 
Trecură câteva secunde, 

— A fost reperată. E 4916, şofer Dineu Ion. 

— Perfect. Ne aflăm în zonă. Daţi-i dispoziţie şoferului să 
circule în perimetrul respectiv şi să rostească răspicat prin 
portavoce următorul text... notaţi, vă rog! 

Respira precipitat. Traian şi Anca îl urmăreau cu sufletul 
la gură. 

— Mă auziţi? întrebă mecanic, inutil Andrei. Da, notaţi! 
„Cetăţeni! Vă rugăm stingeţi imediat absolut toate luminile. 
Nu vă speriaţi. Este vorba de salvarea unei vieţi omeneşti. 
Vă rugăm insistent... Stingeţi toate luminile!“ 


Traian se ridică şi se apropie de Andrei. Nu era un 
sentimental şi, ca toţi tinerii în general, se jena să-şi 
manifeste emoţiile. Îl bătu pe umăr cu căldură: 

— Ura, tropicale, ai marcat! Îi explică Ancăi: Ăştia sting 
luminile şi rămâne far doar fereastra bătrânei care nu se 
poate mişca. Uite, dom'le, ce dete din el! Ai fi zis? 

Fata surâdea printre lacrimi. 


Partea a doua 


CINE? 


CAPITOLUL XV 


La nouă dimineaţa, procurorul Maican, cu maiorul Vâlcu 


şi restul echipei operative se aflau în apartamentul Catincăi 
Varlam. Priveliştea sângeroasă smulse un fluierat de pe 
buzele maiorului. 

— Cerule! Asta-i abator! 

— Da, făcu procurorul. Nu ţi-e dat să admiri în fiecare zi 
un peisaj ca ăsta. 

Medicul legist, îngenuncheat lângă cadavru, îşi miji 
privirea în spatele ochelarilor cu lentile groase. Era un 
omuleţ pirpiriu, între două vârste şi care trecea în general 
neobservat. Ochii aveau o căutătură ciudată, păreau - fără 
a fi saşii - independenţi unul de celălalt. 

— Crima a fost comisă între orele două şi trei dimineaţa. 
S-a operat cu un satâr sau cu o toporişcă. 

— 'Toporişcă?! se miră Maican. Ce naiba, nu suntem la 
ţară! 

— Ei, şi? 

— Ştii bine ce vreau să spun. Există un specific în materie 
de crimă care ţine de regiune, mediu, pătură socială etc. N- 
am să-ţi ţin acum o prelegere. 

După transportarea cadavrului la morgă şi efectuarea 
celorlalte operaţii inerente începutului de anchetă, maiorul 
Vâlcu începu „inventarierea“ apartamentului. 

— Încerc să ghicesc cam ce fel de persoană a fost victima, 
rosti răsucind pe toate părţile un Galle mic aflat pe consolă. 

Maican, cu mâinile în buzunare, aşezat picior peste 
picior, semăna mai mult ca oricând cu un bărbat de club. 


Arată cu degetul spre încăperea alăturată. 

— I-ai văzut fotografia? Trebuie să fi fost o superbă, 
genul de femeie despre care se afirmă că-i „răpitoare“. Şi 
un fapt e cert: fizicul a preocupat-o până la ultima suflare, 
De-ajuns să te uiţi în garderobul ei şi la cosmeticele din 
baie. O uzină de frumuseţe aş zice. 

— Foarte pedantă, remarcă maiorul consultând sertarele 
comodei. O ordine desăvârşită... A! Astea sunt interesante! 

Puse pe masă un teanc de scrisori şi fotografii legată cu o 
panglică violetă. Procurorul, curios, începu să le cerceteze, 
îl amuzau timbrele cu chipul regelui Ferdinand şi apoi al lui 
Carol, ilustratele vechi, cu imagini de care puţini 
bucureşteni îşi mai aduc aminte. Uite, de pildă, Piaţa 
Palatului, cu statuia primului Hohenzollern... Habar n- 
avusese că odinioară exista linie de tramvai care trecea prin 
faţa Bibliotecii Centrale, făcând apoi la dreapta, pe lângă 
restaurantul Cina... Uite şi Gara de Nord, înţesată de birje, 
căruţe, olteni cu cobiliţe... Bulevardul Bălcescu, cu statuia 
lui Brătianu, sau Piaţa Victoriei unde încă nu fusese 
construită preşedenţia Consiliului de Miniştri... 

Fotografiile erau cu totul remarcabile. Multe, foarte 
multe, portrete sau instantanee; femeia, ca orice frumoasă 
în general, îşi adorase chipul şi, în consecinţă, ţinuse să şi-l 
imortalizeze. Pozase în toate ipostazele: în mare toaletă, în 
maiou de baie, la tenis, pe stradă, costumată de bal mascat 
sau în strai naţional. 

— Da, splendidă făptură, aprecie uitându-se pe versoul 
unei fotografii surprinsă într-un decor exotic: palmieri 
regali, chenăruind un bulevard larg pe care nu-l cunoştea. 

După zeci de ani însă, bucata de carton reuşea să 
transmită lumina orbitoare a meleagului şi văpaia care-l 
stăpânise. Parcă ardea. 

— Nisa 1930, descifră scrisul ascuţit aşternut cu cerneală 
violet. Eu şi Toto. 

Bărbatul nu-l impresiona cine ştie cât. Un tip înalt şi 
uscăţiv, elegant, într-un costum de flanel deschis şi fularul 


pus la modă de Maurice Chevalier în locul tradiţionalului 
fluture sau cravată. Avea însă distincţie şi morgă. Genul pe 
care în epocă îl puteai întâlni în sute de exemplare la 
Cannes sau San-Sebastian, pe transoceanice de lux sau 
hoteluri ca Ritz, Claridge, Hilton ori George al V-lea. 

— O ducea mai mult decât confortabil cu banii, remarcă 
maiorul Vâlcu. 

— A dus-o totdeauna. De altfel e suficient să te uiţi prin 
casă. Fiecare obiect constituie o piesă, iar unele - vezi 
consola sau ceasul de pe noptieră - chiar piese de muzeu. 

Vâlcu deschise un carnet CEC: 

— Avea cinci sute de mii depuşi, iar în casă, numerar, 
cum s-ar zice bani de coşniţă, aproape zece mii. 

— Mă interesează extragerile, zise Maican. 

— Da..., sunt lunare şi suma nu e niciodată mai mică de 
patru mii. 

— Talonul de pensie l-ai găsit? 

— Tocmai am dat de el... [i-am zis că era de o ordine 
fantastică, îmi închipui că la orice oră din noapte ai fi trezit- 
O, ţi-ar fi spus precis unde se află ultimul ac cu gămălie. 
1506 lei. Hm! Nu-i mare lucru faţă de stilul de viaţă. Mă 
întreb care să fi fost mobilul asasinului. La o primă vedere, 
jaful cade... 

Maican pocni din degete. Sări de pe scaun în maniera lui 
caracteristică şi începu să se plimbe agitat. Vâlcu îl măsură 
zâmbind: 

— lar dai ora exactă? 

În realitate, procurorul, victimă a unui neastâmpăr 
congenital, nu putea sta mult locului şi, ca să se 
concentreze, trebuia să se mişte. Pentru Maican şedinţele 
constituiau un calvar. 

— Ascultă! Mi se pare bizară o chestie. Femeia a fost 
superelegantă toată viaţa şi a dispus şi de mijloace 
cochete... Cum îţi explici că, la stilul ei - zeci de toalete 
costisitoare, cinci mantouri de blană, numai ăla din vulpi 


argintii reprezintă salariul meu pe un cincinal - n-avea 
bijuterii? 

— O fi sărit hoby-ul ăsta, spuse în doi peri Vâlcu. 

— Aşi. Vizionează-i fotografiile. Uite-te numai la colanul 
ăsta. Ar fi frânt grumajii oricărui individ normal. 

— Şi care-i concluzia ta? 

— Pot să pariez şi pe ghetele din picioare că a existat 
casetă. 

— Posibil să fi vândut de-a lungul anilor... 

— Ţţ! Primo, n-avea nevoie... 

— De unde ştii? Ar fi o justificare pentru banii la CEC. 

— Tţ! repetă încăpățânat Maican. Nu cunoşti la sexul 
slab, mon cher! Bijuteriile constituie ultimul lucru de care o 
muiere consimte să se despartă, în special când are patima 
giuvaerurilor. Mai degrabă spală rufe cu ziua. 

Vâlcu îşi dezmorţi degetele, apoi îşi aprinse o ţigară. 
Bricheta de masă era elegantă, încastrată într-un cub de 
cristal şi funcţiona perfect. 

— Presupui că asasinul a furat caseta? De ce n-ar fi luat şi 
banii atunci? 

— Nu ştiu, dragul meu... Încă nu ştiu. Ascultă, 
mobilizează-ţi băieţii... Apropo, ţi-a plăcut năzdrăvănia lui 
Dumitraşcu de azi-noapte? Trebuie să recunoşti că ideea a 
fost genială. 

— Hm! Cam prea genială! Vâri un oraş în sperieţi şi-l 
transformi în balamuc! Mi s-a relatat c-au ieşit oamenii pe 
viscol în stradă doar în pijamale, ăi mai bătrâni au dat 
năvală la Cetăţuie, unde ţineau ei minte că a fost adăpost în 
timpul războiului. Şansa lui Dumitraşcu a fost că şeful 
pompierilor a luat avizul forului în drept, altfel o încurca 
rău. 

Maican râse: 

— Ideea rămâne însă excelentă şi eu unul l-aş promova. 

— a-l atunci în Procuratură şi fă oficiul. 

— Am să reflectez! Ascultă, în definitiv a salvat viaţa unui 
om. Bătrâna ajunsese la Kaput. Spuneau medicii, când au 


dus-o la spital, că nu mai rezista nici o oră. Ce mai, băiatul i- 
a salvat viaţa! 

— Riscând-o pe a zeci sau sute de cardiaci câţi or sălăşlui 
în urbe. 

— Dragul meu, un scriitor, am uitat cum îl cheamă, dar e 
mare, afirmă că a risca înseamnă pe jumătate a câştiga. În 
fine!... Ce voiam să-ţi spun! Mobilizează-i pe puştii tăi, ştii 
că şi lonescu mi-a făcut o impresie bună, pare dezgheţat, şi 
în maximum trei zile să ne pună la dispoziţie toate 
informaţiile care se pot obţine despre bătrână. Cu cine a 
fost căsătorită, dacă are familie, eventual moştenitori, 
prieteni, relaţii, mă rog tot tacâmul. Vreun testament ai 
găsit? 

— Nu, dar ne vom interesa şi la Notariat. 

— OK! cum spun tovarăşii de peste gârlă. Până una alta, 
aş vrea să stăm de vorbă cu vecinii. Ca să fim mai expeditivi, 
propun să iau eu apartamentele din stânga şi tu pe cele din 
dreapta. De acord? 

Peste câteva minute, procurorul Maican suna la uşa 
familiei Damian. Evident îi deschise Dănuţ. 

Pe maiorul Vâlcu îl obseda un amănunt. În pumnul strâns 
al victimei găsise mototolită o foaie de calendar de perete, 
având pe verso o caricatură semnată de Matty şi câteva 
„sfaturi utile“. Scotocise cu atenţie toată casa - mai ales 
bucătăria - dar Catinca Varlam nu poseda asemenea 
calendar. 


XXX 


Dănuţ, în costumul lui cel mai bătăios - blugi, două 
colturi, o puşcă şi o bluză kaki - îl pofti încântat în casă, 
maimuţărind manierele şi cuvintele de ospitalitate ale 
maică-sii: 

— Poftiţi, vă rog. Luaţi loc... Ştiţi, la noi e cam deranj... 


Se vedea de la o poştă, îşi zise Maican amuzat, şi fără 
invitaţie specială: masa era plină de farfurii murdare, 
resturi de mâncare, pahare, sticle goale sau abia începute. 

„Ehei! Aici a fost chef, nu şedinţă de sindicat...!“ 

— Vă rog să ne scuzaţi, îşi reluă Dănuţ tirul... Ce vă pot 
oferi? 

Procurorul începu să râdă şi-i trecu degetele prin păr, 
zbârlindu-i ciuful. În general copiii îl plictiseau, dar ăsta se 
arăta a fi un număr puţin comun. 

— Tata nu-i acasă? 

— Ba da. Era obosit şi s-a culcat. Doarme şi mama, şi 
arătă instinctiv spre o a treia cameră, dorm şi Marcela şi 
Costică. 

— Fraţii tăi? 

— Nu, râse Dănuţ. Sora lu' mama şi bărbatul ei. Au venit 
azi-noapte. 

„Hm! reflectă Maican. Se pare că termeni ca tanti, nene, 
unchiule nu mai sunt şic! E probabil distins, la patruzeci sau 
cincizeci de ani, să te tragi de şireturi cu un pici de 
grădiniţă.“ 

— Vreţi să-i trezesc? 

— Da..., adică mai stai..., aăâ... stai puţin de vorbă cu 
mine. 

Îşi aminti că noaptea trecută băiatul îl trăsese efectiv de 
mână să intre, în sfârşit, să vadă ce se întâmplă cu bătrâna 
salvată de locotenentul Dumitraşcu, dar nu-i dăduse nici un 
fel de atenţie. 

Oricum, stranie coincidenţă: două drame care se 
consumă aproximativ în acelaşi timp şi în acelaşi imobil. Să 
existe vreo legătură între ele? Ipoteza însă i se păru 
nebuloasă şi o uită. 

Îl privi mai atent pe băieţel. Părea isteţ şi, în orice caz, 
avea spirit de observaţie. Maican îşi căuta cuvintele. Nu 
audiase până acum preşcolari... 

— Spune-mi... Da, hm, spune-mi Dănuţ, tu ai cunoscut-o 
pe doamna Varlam? 


Băiatul dădu din cap atât de harnic, încât Maican avu 
impresia că o să sară din ţâţâni. 

— Eu cunosc pe toată lumea..., adăugă, de pe toată 
strada... 

— Bravo! Eşti un băieţel grozav. 

— Am crescut mare! se burzului Dănuţ. La anu' merg la 
şcoală. 

Procurorul realiză că nu l-a luat diplomatic. Puştiul se 
voia tratat bărbăteşte. 

— A, asta e altceva! De ce nu mi-ai spus de la început? Va 
să zică o cunoşti pe doamna Varlam. 

— Da, dar nu suntem prieteni. Eu sunt prieten cu 
doamna Racoviceanu. 

— De ce numai cu ea? 

Băiatul îşi muşcă buzele. Se concentra asupra 
răspunsului şi ochii îi fugeau prin odaie ca două lăcuste. 

— Aăă... Doamna Varlam nu m-a invitat niciodată la ea... 
Luă aerul omului cumsecade, jignit în cele mai oneste 
intenţii: Am sunat o dată la ea, ştiţi, ca între vecini. 

— Şi? 

— l-am zis bună ziua, ce mai faceţi? 

— Şi? întrebă din ce în ce mai amuzat Maican. 

— Mi-a zis: Marş de-aici, potaie! 

Procurorul începu să râdă în hohote. Uşa de la dormitor 
se deschise şi apăru Damian în pijama, cu figura încleiată 
de somn. Se uită la Maican, aruncă un „scuzaţi-mă“ şi se 
retrase vertiginos. 

— E în neglije, explică Dănuţ. 

— Am băgat de seamă. 

Cercetătorul reapăru în mai puţin de un minut. Trăsese 
la repezeală pe el o pereche de pantaloni şi o haină de casă 
matlasată, încheiată strâmb. 

— Vă rog să mă iertaţi... Ne-am culcat târziu, după opt 
dimineaţa... 

Începu să strângă de pe masă şi, după gesturile 
neîndemânatice, era evident că nu prea cooperează cu 


nevastă-sa la treburile gospodăreşti. 

— Lăsaţi, îl opri procurorul. Aş vrea să discutăm despre 
Catinca Varlam. Sunteţi vecini de mult? 

Damian reflectă. Avea un tic caraghios: îşi aranja 
ochelarii zvâcnind din nas. 

— De acum zece ani, când am primit locuinţă, mai corect, 
de când a fost dat blocul în folosinţă. 

— Eraţi în relaţii bune? 

Damian ridică din umeri: 

— Sărut mâna şi atât. De altfel, nu lăsa de loc impresia că 
ar interesa-o legături mai strânse. Un gen inabordabil, cu o 
privire care ofensează: ştia să se uite la tine, dânducţi 
senzaţia că nu te vede. Practic, te făcea să te simţi ca un 
gândac, ea comportându-se de parcă ar fi purtat coroană 
împărătească. 

— Avea prieteni, cunoştinţe? Primea vizite? 

— Nu, din câte ştim noi. Cred că se complăcea într-o 
solitudine totală. Chiar şi în oraş, când am întâlnit-o, era 
totdeauna singură. Dacă avea prieteni sau neamuri, 
înseamnă că s-a priceput să-i ascundă foarte bine. 

Dănuţ interveni: 

— Ba eu am văzut-o odată cu cineva... 

— Ascultă, bărbate, fără invenţii că te dau pe mâna 
maică-tii. 

— Lăsaţi-l să povestească, surâse Maican. 

— Am văzut-o, pe cuvântul meu de onoare! Şi râdeau. 
Era cu domnul ăla, nu ştiu cum îl cheamă. 

— Care domn? se interesă procurorul. 

Băiatul se opinti din răsputeri, pentru a realiza o 
descriere cât mai exactă: 

— Ăla cu vată în urechi. Îl ştiu toţi copiii... 

— Cum aşa? 

— E tăticu' lui Haralambie şi care i-e frică de pisici. 

— Cine-i Haralambie? Prietenul tău? 

— Nu, se prăpădi de râs Dănuţ. E un căţel. Are şi 
pardesiaş verde. 


Damian dădu edificat din cap: 

— Clarissim! A început să fantazeze. Nu-l luaţi în serios, 
domnule procuror. Nu o dată ne-a vârât în bucluc... 

— Apreciez tinerii cu imaginaţie, râse Maican. Se adresă 
puştiului: Vrei să mi-l arăţi şi mie pe tăticul lui Haralambie? 

— Da, pot să vă duc şi la el acasă. Stă peste Alimentara... 

— Mulţumesc, dragul meu. Aş mai vrea, înainte de a-mi 
lua rămas bun, să precizăm o chestiune. Ce oră era, cu 
aproximaţie, când aţi auzit strigătul acela cumplit? 

— Două şi patruzeci. M-am uitat la ceas. 

„Da, reflectă Maican... Ora corespunde...“ Rosti cu glas 
tare: 

— Dacă mi-amintesc bine, imediat ce aţi auzit strigătul aţi 
ieşit pe palier. 

— Da. Mai mult, am urcat şi coborât - fireşte - treptele 
celor patru etaje, gândind că pot repera ceva, nici eu nu 
ştiu ce, care să localizeze locul dramei... Să nu vă surprindă 
termenul. Am intuit de la început o dramă. 

— Normal, fu de acord Maican. Nimeni nu răcneşte - ca o 
fiară înjunghiată - de fericire. Vă mulţumesc şi-mi iau 
permisiunea, dacă va fi cazul, să vă mai deranjez. Se ridică 
şi se uită la Dănuţ: Ei, ce zici flăcăule? Mă duci la domnul cu 
vată în urechi? 

Coborând treptele blocului, de mână cu Dănuţ, 
procurorul Maican îşi spuse că un fapt rămânea cert: în 
minutele în care Damian cerceta blocul, asasinul se mai afla 
încă în apartamentul Catincăi Varlam. 

„Bun! Şi la ce concluzie mă conduce amănuntul acesta?“ 

Habar n-avea. Dar mai ştia că, uneori, detalii aparent 
lipsite de orice însemnătate pot căpăta semnificaţii decisive. 


Vecinii de palier ai familiei Damian se numeau lon şi 
Silvia Vernescu. Aveau un apartament de două camere - 


care strălucea de curăţenie. Maiorul Vâlcu, în urma unei 
bogate experienţe, nu aprecia excesul în materie, acesta 
combinându-se de obicei cu o monumentală lipsă de 
preocupări intelectuale şi o neîncredere în semeni care ţine 
de mizantropie. 

Erau oameni între două vârste, mai aproape de şaizeci de 
ani decât de cincizeci, şi care, fenomen destul de frecvent, 
în urma unei lungi convieţuiri ajunseseră să semene 
surprinzător de mult. Mărunţi amândoi, aveau chipuri de 
rozător, nasuri care plângeau mereu, priviri neliniştite şi 
mişcări, după cum califica Vâlcu, „economice“. Braţele 
păreau să nu se deschidă niciodată, rămâneau lipite de 
trup, pasul era scurt, precedat de frecarea genunchilor.. 

„Uite oameni, îşi zise maiorul, care nu vor înfige niciodată 
steaguri pe baricade!“ 

După cinci minute de discuţie, înţelese repede că 
lozincile favorite - constituind crezul, mentalitatea cuplului 
Vernescu - sunt „nu mă bag, nu mă amestec, fiecare le ştie 
pe ale lui...“ 

Plimbându-şi privirea prin încăperea atât de aseptică 
încât devenea insuportabilă, străină, nelocuibilă, maiorul 
încerca să-şi imagineze ce fac oamenii aceştia când sunt 
împreună, ce discută, la ce se gândesc. Mâncăi nu păreau - 
dacă aveau amândoi ceva peste o sută de kile - televizor nu 
exista, cărţi nu se vedeau. „Probabil, conchise Vâlcu, 
conversează despre detergenţi şi naftalină...“ 

— „noi nu ne băgăm, decât să ne iasă vorbe, ştiţi cum 
sunt oamenii... 

Glasul Silviei Vernescu - se părea că ea era oratoarea 
familiei, purtătorul de cuvânt - răsuna monoton şi tânguitor, 
ca şi cum veşnic ar fi durut-o ceva: măseaua, ficatul sau o 
bătătură ucigaşă. O voce care aducea a jeluit. 

Purta o rochie cafenie, foarte strictă, pe care probabil o 
avea de douăzeci de ani. „Practică, serioasă, duce la 
tăvăleală.“ Îşi freca mâinile necontenit de parcă ar fi 
încheiat o afacere straşnică. 


— ...0O ştim pe doamna Varlam, nu pot să zic... Suntem 
vecini, mă rog, am fost... Dar nouă nu ne place să ne 
băgăm, suntem ocupați, fiecare cu ale lui... Nu-i aşa, Ionel? 

Bărbatul dădu din cap solemn. O urmărea cu atenţie 
concentrată de parcă o auzea atunci prima oară şi ar fi emis 
teorii eminente. Vesta de lână antijeg era încheiată până la 
ultimul nasture, pe mâini îi apăruseră petele hepatice pe 
care franţuzii le-au botezat extrem de plastic - „les fleurs 
du tombeau“. Maiorul Vâlcu tuşi dregându-şi glasul: 

— Apreciez  discreţia dumneavoastră. Există însă 
amănunte care-ţi atrag fără să vrei atenţia. 

Doamna Vernescu clipi de câteva ori căscând ochii de 
buhă: 

— La ce anume vă referiţi? 

— O comportare neobişnuită, o vizită mai specială... 

Femeia clătină hotărâtă din cap. 

— Despre aşa ceva noi nu ştim nimic. 

— Săptămâna trecută am văzut-o cu o pălărie roşie, 
interveni totuşi Vernescu. Comentam cu soţia că, în sfârşit, 
culoarea nu e tocmai potrivită... 

— Fără nici o răutate, adăugă iute ea. Aşa, în treacăt... 
Fiecare face ce pofteşte, noi nu ne amestecăm. 

„Ăsteia, gândi Vâlcu, îi e teamă c-ar putea fi trasă la 
răspundere pentru că a confundat-o pe madam Varlam cu 
Scufiţa Roşie...“ 

— Vecinii dumneavoastră afirmă că în jurul orei doua 
noaptea au auzit un strigăt. 

Cei doi se consultară din priviri. Vorbi iar doamna 
Vernescu, păstrând privirea în pământ: 

— Nu pot să zic... Mi s-a părut că ţipă cineva, dar mi-am 
închipuit ca a fost pur şi simplu un vis rău. Ştiţi, dormeam... 
Nu-i aşa, lonel? 

— De sfântul Ion? se miră sarcastic Vâlcu... 

— A! Noi nu ţinem la fleacuri din astea... Suntem oameni 
în vârstă, suferinzi, nu ne mai arde de zaiafeturi. 


„Dar v-a ars vreodată? se întrebă maiorul ridicându-se... 
Chestia-i clară! De la ăştia nu se poate scoate nimic.“ 

Conducându-l spre uşă, doamna Vernescu îi dădu totuşi o 
sugestie: 

— Cred că avocatul Popovici de la doi ar putea să vă 
ajute... 

— Adică? 

Femeia avu iar o mişcare de recul şi maiorul se gândi la 
antenele atinse ale unui melc. 

— Presupun, ştiţi, eu... 

— .„.nu vă băgaţi, o întrerupse Vâlcu. 

— Exact. Îmi închipui însă că ştie mai multe decât noi. 
Are telefonul cuplat cu al doamnei Varlam. 

Bărbatu-său o cercetă speriat: 

— Ai uitat, draga mea? Popovici a plecat ieri într-o 
excursie în URSS. Nu trebuie să derutezi autorităţile. Cine 
ştie ce ar putea ieşi din asta...? 


XXX 


Se sfiise să se întoarcă la tataia. Se afla mlădiţă din 
neamul Hatmanilor, oameni trufaşi şi îndărătnici pe 
cuvântul odată rostit. Apoi Nataliţa, abia acum o afla, nu era 
dintre făpturile ce se lasă răpuse şi, oricum, nu fără luptă 
înverşunată. 

Încă de la graniţă, se încredinţase că despărţirea de 
baroneasă îi pumn de colb zvârlit în ochii ei şi ai lumii. Se 
prefăcuse însă a o crede, mărturisindu-şi gândul adevărat 
doar soacră-sii care-i devenise şi avea să-i rămână, până la 
urmă, cea mai apropiată prietenă. Nici cucoana Ecaterina 
nu dădea parale bune pe îndreptarea lui Anton. Deşi îşi 
îndrăgea feciorul până la jertfă de sine, avea cuget prea 
cinstit şi prea ajunsese a o preţui pe Nataliţa pentru a 
umbla cu vorbe făţarnice. 


— Noră dragă, vei săvârşi după cum te-a răzema 
înţelepciunea şi după cum te-o lumina Cel de Sus. leamă 
mi-e că baroneasa îi crucea lui Anton, dar Golgota tu o 
caţeri. 

Nataliţei îi străluceau ochii, adamante tăciuni: 

— Matale ce ai face în locul meu? 

Cucoana Ecaterina îşi ţuguiase buzele, cercetând cu 
privirea în depărtări ce străpungeau pereţii odăii. Rostise 
târziu, când Nataliţa, chibzuind că întrebarea o vârâse în 
strâmtoare, nici nu mai aştepta răspuns: 

— Drept spun, deşi-mi calc pe inimă, căci feciorul cât de 
câinos s-ar arăta, tot nu te lepezi de el. Zic dară că, la anii şi 
înfăţişarea ta, başca avuţia lui taică-tău, eu una mi-aş 
întocmi bordei cu altul. 

Nataliţa făcu ochii mari: 

— Matale mă povăţuieşti astfel? 

— Eu, oftă cucoana Ecaterina. Mi-eşti dragă şi-ţi plâng 
tinereţile ce se vor prăpădi în lacrimă şi mâhniciune. O 
primăvară are omul şi aceea-i scurtă. Cât ai întoarce capul 
şi bagi de seamă că s-a călătorit. În zadar mai întinzi după 
aceea mâna după ea. 

— Socoţi că Anton va rămâne în veci rob baronesei? 

Cucoana Ecaterina încuviinţă, dând hotărâtă din cap. 

— De ce? 

— Am semnele mele, Natalie. Îs muiere încercată de ani, 
dar cu osebire de blestemul îndurat de nevasta care nu se 
mai află stăpână pe inima şi cugetul bărbatului ei. 

— Desluşeşte-mi şi mie aceste semne. Soacră-sa începu 
să râdă: 

— Îs limpezi, fată, şi bine ar fi fost de nu le-ai fi cunoscut 
niciodată. Dintâi, patima lui Anton în loc să se domolească, 
prinde vlagă pe zi ce trece. Şi nu uita, sunt doi ani de când 
inima îi arde bobotaie. lertăciune, căci te necăjesc... Se 
spune că Dumnezeu alcătuieşte oamenii, îmbinându-i 
pereche, doar că puţini au norocul să se întâlnească pe te 
miri ce uliţă... De-o pildă, ca să pricepi mai bine, să zicem 


că bărbatul hărăzit şi cu care ai fi fost fericită, trăieşte azi 
în Italia, Sârbia sau Patagonia. Nu ştii de el, nu ştii cum îl 
cheamă şi n-ai să-l cunoşti niciodată. Ei bine, după cum se 
dovedeşte, Anton şi baroneasa sunt pereche şi au avut 
norocul să se întâlnească. Potriviri dintr-acestea nu se 
găsesc la tot pasul şi dacă sorții ar fi făcut să fie soţ şi soţie, 
apoi doar nectar şi miere le-ar fi fost viaţa, chiar de-ar fi 
trăit cât tata Noe... 

Până după alegeri, deci vreme de patru luni, Anton şi 
baroneasa se vedeau în taină şi cu mare iscuseală. În lume, 
dumnealui se arăta doar cu nevasta, la sindrofii se ferea să 
se afle în preajma baronesei, îi ocolea cu grijă casele. 
Nataliţa ştia însă că gândul îi e clipă de clipă la muierea cu 
pieliţa ca laptele şi coamă sălbatecă de aramă. Aveau iatace 
deosebite, la sărbători Anton îi săruta doar fruntea, se arăta 
nepăsător la tot ce ar fi făcut Nataliţa. Ba, odată la masă 
aflându-se singuri, atâta i-l fălise, înălţându-l până la cer pe 
prefectul Tomaziu, încât Nataliţa se mâniase, socotind că 
laudele sunt cu tâlc. 

— Doar că nu mi-l vâri în aşternut. Asta pofteşti? Spune 
limpede! 

— N-are însemnătate ce poftesc eu! 

— Asta e! Chibzuieşti că dacă mi-oi lua şi eu ibovnic, oi 
îndura mai lesne necredinţa ta. Halal bărbat care-şi 
îndeamnă muierea la faptă scârbavnică şi nelegiuită! 

Dumnealui îi îndreptase o privire plină de milă şi, 
împăturind cu grijă şervetul, se ridicase de la masă. 

Imediat ce câştigase alegerile, Anton îşi reluă traiul pe 
faţă cu baroneasa. La zaiafetul ce-i sărbătorea deputăţia, o 
dansase toată noaptea, iar în zori plecaseră cu sanie trasă 
de patru bidivii, la Zăvoaia, o moşie rămasă de la 
Racoviceanu ăl bătrân. 

Imediat după întoarcere, ceruse despărţenie. Anton şi 
baroneasa uitaseră însă că pe lume se afla şi cucoana 
Ecaterina... 


— Cum vă simţiţi? 

Bătrâna deschise ochii. Se uită la soră şi-i surâse ca unei 
amintiri. Se simţea fericită. Prima oară după aproape 
şaizeci de ani. Fericirea a cărei culoare şi aromă le uitase... 


CAPITOLUL XVI 


pa Aici stă! exclamă Dănuţ smulgându-se din mâna 
procurorului şi arătându-i cu degetul un bloc de vreo nouă- 
zece etaje, al cărui parter îl ocupa un complex alimentar. 

Maican începu să râdă. După aprecierea lui, imobilul 
avea pe puţin vreo cincizeci de apartamente. Reperarea 
bătrânului nu constituia însă o problemă, date fiind 
semnalmentele extrem de plastice oferite de copil: vată în 
urechi şi un căţel cu pardesiu verde. Se bucura probabil de 
multă popularitate printre vecini, întâmplarea îl scuti de 
investigaţii. Bătrânul se ivise la capătul străzii ţinând în lesă 
o corcitură roşcată şi ciufulită cu „pardesiu“ verde, într- 
adevăr original: hăinuţa avea şi mânecuţe, iar codiţa ieşea 
printr-o gaură care semăna cu un orificiu de aerisire, 
îmbrăcatul şi dezbrăcatul căţelului trebuie să fi constituit o 
problemă destul de complicată... 

— Uite-l! ţipă Dănuţ fericit. 

Maican îl mângâie în fugă pe obraz: 

— Bravo! Eşti un flăcău de nădejde... 

Când procurorul îl acostă, încercând să surâdă cât se 
poate de amabil, bătrânul se opri locului şi-i azvârli o privire 
circumspectă. Maican îl categorisi dintr-un ochi: „Un 
fostulescu“, având groază de tot ce însemna epoleţi sau 
autoritate oficială. O simplă invitaţie, chiar din partea 
ICRAL.ului, l-ar fi împiedicat să doarmă toată noaptea. 

Îl pofti pe Maican la el, cu vădită neplăcere. Ocupa o 
garsonieră la etajul 1 şi, de cum deschise uşa, procurorul fu 
izbit de aerul fetid al locuinţei. Era un iz specific anumitor 


bătrâni, mai cu seamă burlaci, amestec de miasme: 
încăpere neaerisită, aşternut neprimenit de mult, urină, 
ciorapi  nespălaţi, înghesuiți undeva, într-un cotlon, 
medicamente. 

Maican inventarie scurt odaia. Biblioteca impozantă, care 
ocupa unul din ziduri, părea umplută doar cu cărţi de 
specialitate. Tomurile groase, legate în piele bleumarine, 
erau pline de praf. 

Biroul aşezat pe colţ, Vladimir Dobrotă - procurorul îi 
descifrase numele în caseta soneriei - îl transformase într- 
un soi de debara. Se aflau de toate acolo: hârtie, cerneală 
într-o călimară de cristal, un toc cu peniță (obiecte extrem 
de rar întâlnite în epoca pixului şi a creioanelor automate) 
cuie, chitanţe, reţete, note de telefon, flacoane, cutiuţe, 
medicamente, un calendar, o scrumieră plină cu mărunţiş, o 
lupă, două perechi de ochelari, un glob pământesc, un 
coupe-papier... 

Bătrânul, botos, cărunt şi mereu neliniştit - îl trădau 
privirea şi mâinile care nu-şi găseau astâmpăr - îl invită pe 
Maican să ia loc, apoi se aşeză şi el, incomod, pe un sfert de 
scaun, de parcă n-ar fi fost acasă, ci într-o vizită 
dezagreabilă, dar obligatorie. 

— Sunteţi jurist, presupun, zise procurorul arătând spre 
bibliotecă. 

Cele paisprezece volume de Drept Civil ale lui 
Alexandresco ocupau două rafturi. 

— Da... Am fost judecător la Înalta Curte de Casaţie... Cu 
ce vă pot fi de folos? 

— Mă interesează unele relaţii despre buna 
dumneavoastră cunoştinţă, riscă Maican, mergând pe mâna 
lui Dănuţ, doamna Catinca Varlam. 

Procurorului i se păru că Dobrotă îşi reprimă o mică 
tresărire, încercând să câştige timp, se uită sub birou unde 
cățelul îşi pendula coada ca un evantai. 

— Trebuie să-l dezbrac... Ştiţi, după aceea răceşte. 


Îl luă în braţe şi, cu degetele neîndemânatice, specifice 
senectuţii, începu să-i descheie năsturaşii. Maican urmări 
cu răbdare toaleta lui Haralambie, reflectând la un fenomen 
pe care-l sesizase de mult. Cum de uită bătrânii privirile 
neîndurătoare ale tinereţii? 

„Nimeni nu se naşte cu barbă albă; toţi am râs la vremea 
noastră de hachiţele şi curiozităţile moşnegeşti şi, totuşi, 
când ne vine rândul, cădem în acelaşi păcat. Devenim 
ridiculi, ciufuţi, penibili. Ce se întâmplă de fapt? Ne lasă 
memoria? Nu ne mai pasă?“ 

Vladimir  Dobrotă scoase din ceea ce procurorul 
considera că ar fi un soi de sarafan lăbuţele şi codiţa 
căţelului, împături hăinuţa cu grijă şi o puse pe lada 
studioului... 

— Da, zise într-un sfârşit cu un ton din care reieşea 
limpede că, în acest interval, se gândise la acelaşi lucru... 
doamna Varlam... Ce anume vă interesează? 

— Tot! surâse Maican chibzuind cum ar trebui să 
procedeze ca să-l dezmorţească. Cine era... 

Dobrotă tresări. Îşi duse instinctiv mâna la inimă. 

— Cine era? Adică... Ce vreţi să spuneţi? 

— Catinca Varlam, regret că trebuie să vă aduc la 
cunoştinţă o veste atât de neplăcută, a fost asasinată azi- 
noapte. 

Falca bătrânului începu să tremure. Căscă gura, lăsând 
să se vadă proteza ieftină şi nesigură. 

— Asasinată? 

— Din nefericire. 

— Dumnezeule mare!... Mă iertaţi numai un minut... 
Căută pe birou un flacon şi scoase o pastilă pe care o înghiţi 
fără apă. Se aşeză din nou, gâfâind ca după un mare efort. 
Căţelul îl urmărea neliniştit şi Dobrotă îl dezmierdă pe cap 
de parcă ar fi încercat să-l asigure că totu-i în regulă. 
Bătrânul se interesă cu voce tremurătoare: 

— Cum a fost asasinată? 


— Descăpăţânată, s-ar fi exprimat strămoşii noştri. Cu o 
toporişca probabil. 

— Ce oroare! Dar cine... De ce? 

— Asta încercăm să aflăm şi noi şi de aceea am apelat la 
dumneavoastră. 

— Cum vă pot ajuta eu? 

— Sunteţi jurist, nu trebuie să vă explic că orice relaţie 
despre victimă este utilă. Vă spun deschis, deocamdată nu 
posedăm nici o informaţie despre doamna Varlam. Nu ştim 
cine a fost, ce sursă avea venitul confortabil de care 
dispunea, dacă are rude... Repet, ne interesează totul. 

— Înţeleg... făcu bătrânul, cu jumătate de voce. 

Părea că încearcă să reflecteze, să-şi adune gândurile, 
dar Maican - poate idee preconcepută - avu impresia că de 
fapt cenzurează, îşi triază amintirile, chibzuind ce trebuie 
să spună, ce trebuie să omită. 

— S-o luăm metodic, propuse Maican. De când o 
cunoaşteţi? 

— AJ... Sunt ani..., ani de zile... Imediat după război, la o 
serată a doamnei Micheta Băicoianu... În '45... Mai erau 
aliaţii în ţară... Trebuie să ştiţi că a fost o femeie 
splendidă... Cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o 
vreodată... În viaţă, vreau să spun, nu la cinematograf... 

— Mi-am dat seama după fotografii. 

Dobrotă surâse prima oară cu un aer de dispreţ amabil: 
„Ce ştiţi voi!“ 

— Fotografii? Fleacuri! S-o fi văzut în mare toaletă, cu 
umerii goi şi spatele decoltat până la centură. Sau în 
costum de amazoană! Pe plajă ori pe Calea Victoriei... 

Locuia în Bucureşti? 

— Da..., bineînţeles. 

— Interesant! Ce a determinat-o să abandoneze 
Capitala? 

— Păi Varlam avea cabinetul aici! Era medicul cel mai 
bine cotat din oraş! Câştiga o avere, domnule! Era şi-o 


modă, nu-i vorbă, să te tratezi la Mitiţă Varlam. Ioate 
cucoanele care n-aveau ce face, treceau prin fabrica lui... 

— O secundă, îl întrerupse Maican. După buletin, rezultă 
că doamna Varlam împlinise şaptezeci şi opt de ani... 

— Ca să vezi! zâmbi Dobrotă. N-aş fi zis că-i mai bătrână 
ca mine. 

— Dacă aţi cunoscut-o în '45, la Bucureşti, îşi continuă 
Maican raţionamentul, înseamnă că, la epoca respectivă, 
era femeie în jur de patruzeci de ani şi necăsătorită. 

— Da. Ce vă nedumereşte? 

— E de presupus că mai fusese măritată. 

— Natural. O dată sau de două ori, nu ştiu exact. Catincăi 
nu-i plăcea să vorbească despre ea, refuza orice fel de 
referinţă din care i-ai fi putut ghici vârsta sau intui trecutul. 
Avea ceva... Căută: Ceva de aventurieră! 

— În ce sens? 

— Vedeţi, e mai mult o impresie, nu vă pot oferi fapte 
certe. De pildă... Ştiţi, pentru mine, revelator în etichetarea 
unui individ este modul în care se comportă la o masă de 
joc. Ei, merita s-o vezi pe Catinca Varlam la poker! Se 
comporta ca un gangster, doar că-i lipsea Mauserul sau 
Beretta! Mergea în forţă, plusa nebuneşte! Am chibiţat-o 
odată. A riscat o avere, ştiu ce spun, o avere, având în mână 
un as şi un şeptar de pică! A decartat şi-a cerut trei cărţi... 
Trăgea, vezi doamne, la culoare! 

Începu să râdă încetişor: 

— Ce vremuri, domnule! Ce vremuri! 

Şi-a prins? întrebă amuzat procurorul. 

— A prins pe dracu”! Vreau să spun că era de o 
îndrăzneală nebunească... Femeia aceasta avea curaj. În tot 
ce făcea... Îmi amintesc de cavalcadele ei! Lua cele mai 
primejdioase obstacole, n-o întreceau nici măcar cavaleriştii 
Saint-Cyr-işti. 

În ultimele cuvinte, procurorul simţi o undă de dispreţ: 

— Nu vă plac militarii? 


— Nu mi-au plăcut niciodată, replică hotărât Vladimir 
Dobrotă. 

Maican începu să râdă: 

— V-am înţeles. Să ne întoarcem la Catinca Varlam, 
Apropo de spiritul de aventură... 

— Da... da..., îl avea în sânge. De trei ori a încercat să 
forţeze graniţa... După abdicarea lui Vodă, chestiunea 
paşapoartelor, cunoaşteţi, nu-i aşa..., devenise insolubilă. A 
avut şi ghinion... Adică, în fine, retractă, vreau să zic... 

Tăcu speriat să nu fi comis o gafă „politică“. 

— Continuaţi, îl îndemnă Maican. Sunt fapte de mult 
consumate, iar un individ, din punct de vedere al scopului 
urmărit şi indiferent de calitatea acelui scop, poate avea 
şansă sau nu. 

— Mda... Mă bucur că vedeţi aşa chestiunea, afirmă 
maşinal bătrânul... Prima tentativă viza Turcia. Nefericiţii 
erau patru inşi, angajaseră o barcă cu motor. Au avut pană. 
A doua oară, a încercat să treacă Dunărea înot... A prins un 
vârtej care a ameţit-o... Cer întunecat, fără stele, şi-a 
pierdut simţul de orientare şi s-a întors pe malul românesc 
fiind încredinţată că a ajuns la sârbi... Franţuzul, domnule 
procuror, are o vorbă. Trebuie să ai noroc şi în nenorocire. 
Tentativele ei au trecut neobservate şi, în consecinţă n-a 
fost pedepsită. A treia oară însă... Asta e! N-ai voie să 
mizezi la infinit pe acelaşi număr... Erau cinci în 
combinaţie... Fraţii Brătescu, îi ştiţi, gemenii... Adică n-aveţi 
cum să-i ştiţi, sunteţi tânăr şi... 

Se uită la Maican înghiţindu-şi cuvintele pe care celălalt 
le intui amuzat: „lânăr şi nu din lumea noastră... Un 
roturier...“ 

— Da, reluă Dobrotă. Deci Brăteştii, avocatul lunian Je 
cocu - ştia tot Bucureştiul că nevastă-sa îi pune coarne, 
numai ce divorțase - şi Nicuşor Ghica. Ăsta era pilotul... 
Vroiau s-o şteargă cu o avionetă... Da... A cincea era 
Catinca... 

— Cum de n-au izbutit? 


— I-a denunţat secretarul lui lunian... Un mişel..., adică 
vreau să spun... 

— Lăsaţi! râse, procurorul. Am înţeles perfect. Câţi ani de 
închisoare a executat? 

— Doi. Pe atunci sancţiunea pentru trecerea frauduloasă 
de graniţă era mai blândă... Când a ieşit, s-a căsătorit cu 
doctorul Varlam. Ani de zile i-am pierdut urma. Ne-am 
reîntâlnit aici... 

— Dumneavoastră de ce aţi părăsit Bucureştiul? 

— Vedeţi, spuse Vladimir Dobrotă pe un ton visător, un 
oraş înseamnă ceva pentru tine, prin privelişte şi oameni. 
Mai concret, prieteni şi cunoştinţe. Când peisajul familiar 
dispare, iar indivizii care au însemnat ceva pentru tine 
dispar şi ei, oraşul respectiv îţi devine străin. 

Maican îl măsură pe gânduri şi Vladimir Dobrotă 
continuă: 

— Am locuit patruzeci şi cinci de ani în Capitală. Din 
studenţie şi până la pensionare. Stăteam pe Dr. Vlăsceanu, 
o casă drăguță cu marchiză... În fine, n-are importanţă. 
Când m-au demolat, mi-au dat o garsonieră în Titan... 
Cartierul e frumos, nu zic, cu multă verdeață, dar, personal, 
nu-mi spunea nimic. Pentru mine Bucureştiul înseamnă 
Calea Victoriei, bulevardul Magheru, Cotrocenii... Pe urmă, 
oamenii despre care vă vorbeam înainte nu mai există. Unii 
sunt în străinătate, cei mai mulţi la... Belu. Simţeam vid în 
jurul meu..., deveneam din ce în ce mai străin, într-un oraş 
străin... M-am întors aici, unde m-am născut... Cam asta e... 

„Da reflectă în gând Maican, e un punct de vedere...“ Îşi 
drese glasul: 

— Vă întâlneaţi des cu doamna Varlam? 

— Relativ, locuim în acelaşi cartier, dar numai 
întâmplător. Era o femeie care-şi ajungea ei însăşi, 
singurătatea n-o apăsa. Am încercat la început să..., cum să 
vă spun €eu..., să adâncesc, să strâng legătura... O prietenie 
între doi oameni în vârstă... Să ai cu cine te duce la un film 
sau discuta o carte... Camaraderie în sensul cel mai strict al 


cuvântului... Mi-a dat de înţeles delicat, dar cât se poate de 
categoric, că n-o interesează. Evident, m-am retras. 

— Încă o întrebare şi nu vă mai rețin. Mi s-a relatat că 
pleca zilnic în jur de ora zece dimineaţa şi se întorcea abia 
seara. Un interval lung, deci. Aveţi idee unde îl petrecea? 

Vladimir Dobrotă clătină din cap. 

— Nu, domnule procuror. Vă pot oferi totuşi un tuyeau. 
Încercaţi să-l contactaţi pe avocatul Dinu Petroviceanu... E 
pensionar... Nu-i spuneţi că eu v-am trimis... Stă pe 
Albinelor 61... O casă cu terasă... El ştie mai multe... Da, 
da... ştie. 


XXX 


O primă relaţie pe care o obţinu locotenentul Andrei 
Dumitraşcu fu aceea că victima fusese căsătorită cu 
doctorul Dumitru Varlam, profesionist de mare cotă între 
anii '30-'60. Lucrase la Spitalul judeţean - înainte Sfânta 
Elena - până la pensionare, iar, în paralel, până în 1958, 
deținuse cel mai elegant şi costisitor cabinet din oraş. 

Dintre cei care-i fuseseră colegi, în perioada cât 
profesase, mai trăia directorul spitalului, doctorul Dobre 
Marinescu, acum pensionar. Era un bărbat cam de 
şaptezeci şi cinci de ani. O figură impresionantă, cu 
trăsături întinse, având ceea ce se numeşte, în general, 
mare alură. Înalt, drept ca un I, cu o privire neagră, 
concentrată, barbă albă, care-i ajungea până la jumătatea 
pieptului, semăna, îşi zise Andrei, cu un patriarh. Locuia la 
marginea oraşului, într-un soi de châlet din lemn şi piatră. 

Biblioteca în care-l primi pe locotenent era ticsită de tot 
felul de trofee cinegetice: păsări şi capete de anime 
împăiate, inevitabilele coarne de cerb, o blană de urs 
aşternută în faţa biroului. 

Surprinzând privirea lui Andrei, medicul replică: 

— Am fost şi sunt vânător pasionat. 


Avea un glas bine timbrat, precis, fără umbră din 
şovăielile caracteristice care alterează vocile bătrânilor. Îl 
invită pe Andrei să ia loc şi se aşeză în fotoliul din faţa lui. 
Ţinea coatele rezemate de braţele jilţului şi vârfurile 
degetelor împreunate. Atitudinea degaja o eleganţă aparte, 
înnăscută, şi nu ţi l-ai fi putut imagina nici o clipă în 
ipostaze vulgare sau necivilizate. Instinctiv, în contact cu el, 
oamenii îşi revizuiau ţinuta, îşi periau limbajul. Îi adresă 
locotenentului o privire scurtă, pătrunzătoare, una din 
privirile acelea care ştiu să vadă, să facă în câteva secunde 
radiografia unui individ, punând diagnosticul exact. 

În câteva fraze, Andrei îl puse în temă, îi expuse obiectul 
vizitei sale. Sprâncenele negre - contrastul cu barba 
complet albă, mai puţin frecvent, dădea chipului o notă 
puţin artificială, fără să deranjeze însă - se ridicară spre 
rădăcina frunţii: 

— Frumoasa Catinca asasinată? Mi se pare de-a dreptul 
extraordinar... Cine... De ce?... 

Andrei surâse: 

— Asta încercăm să aflăm şi noi, de aceea mi-am îngăduit 
să vă deranjez. 

— Nu-mi dau seama în ce măsură pot să vă ajut. N-am 
văzut-o de ani de zile, nici măcar nu ştiam dacă mai 
trăieşte... Câţi ani să fi avut? 

— Şaptezeci şi opt, preciză Andrei. Relaţiile de care 
dispunem în ceea ce o priveşte sunt extrem de sărace. N- 
avea prieteni, iar eventuale rude n-am izbutit încă să 
depistăm. Dumneavoastră l-aţi cunoscut pe soţul ei... 

— Da..., am fost colegi aproape treizeci de ani, însă omul 
acela nu se lăsa descifrat, „citit“, dacă înţelegeţi ce vreau să 
spun. Ducea o viaţă ermetică, nu întreținea relaţii amicale 
cu colegii, deşi altfel avea casa deschisă, cu sindrofii care 
stârneau vâlvă în oraş. Mi-amintesc că o dată, prin '50, l-am 
consultat într-o chestiune profesională şi i-am făcut o vizită 
la cabinetul lui. Mi s-a pus la dispoziţie cu multă 
amabilitate, dar în casă propriu-zis, nu m-a invitat, aşa cum 


se obişnuieşte, la o cafea, în fine, un păhărel de coniac. Ştiu 
că amănuntul m-a şocat la vremea aceea. M-am simţit chiar 
vexat. 

— Acelaşi stil de relaţii îl practica şi Catinca Varlam? 

— În ultimii ani probabil, căci, repet, înainte erau extrem 
de mondeni. 

— Cum vă explicaţi această atitudine? Mă refer la 
diferenţa de tratament dintre colegi şi, mă rog, cei străini 
de breaslă? 

Dobre Marinescu săltă din umeri şi desfăcu braţele a 
neputinţă: 

— Ce pot să vă spun? Amândoi, şi Varlam şi nevastă-sa, 
erau nişte tipi speciali. El reprezenta pentru mine genul de 
medic pe care îl detest şi l-am detestat toată viaţa. Era 
excepţional de bun din punct de vedere profesional şi 
nimeni n-a contestat-o vreodată, nici măcar inamicii săi cei 
mai înverşunaţi. A fost unul din puţinii oameni născuţi cu 
vocaţia exactă a meseriei pe care o practică. Avea un ochi 
fantastic - îţi formula dintr-o singură privire aruncată 
pacientului diagnosticul exact - şi o mână de aur. Da, 
excelent vraci, dar fiară. 

— În ce sens? 

— Cerea onorarii fantastice, indiferent de bugetul 
bolnavului şi refuza orice intervenţie înainte de achitarea 
sumei pretinse. Vă spun, genul de medic care îmi provoacă 
oroare: dezumanizat. Varlam nu-şi merita harul. 

— Înţeleg, oftă Andrei, amintindu-şi brusc de maică-sa. Pe 
Catinca Varlam aţi cunoscut-o personal? 

— Da, în principiu... Mai exact, am cunoscut-o superficial, 
cu ocazia unor banchete de la care în genere nu te poţi 
eschiva. Ducea aceeaşi politică, fiind probabil de conivenţă 
cu soţul ei. Evita apropierea colegilor lui Varlam. Eram o 
dată în casa avocatului Dinu Petroviceanu. Sindrofie mare! 
Erau vreo optzeci de persoane. Ne aflam acolo mai mulţi 
medici... Ne-a ocolit cu gentileţe, dar categoric. 

— Ce impresie v-a făcut totuşi? 


Dobre Marinescu îşi trecu palma peste frunte, de parcă i- 
ar fi fost asudată. 

— Nu trebuia să fii un observator prea fin sau să o 
priveşti de două ori ca să-ţi dai imediat seama că era o 
femeie de excepţie din toate punctele de vedere. De la 
început te izbea fizicul de-a dreptul fascinant. Un asemenea 
exemplar desăvârşit se naşte o dată la o sută de ani. Chiar 
şi la şaizeci de ani întorcea capete... În plus era şi 
deşteaptă. 

Rămase câteva momente pe gânduri de parcă memoria 
ar fi înregistrat, brusc, un scurt-circuit. Tresări şi îşi reluă 
ideea: 

— Da... La serata avocatului Petroviceanu, de care vă 
pomeneam mai înainte, s-a întâmplat să mă aflu în două 
ocazii foarte aproape şi să surprind crâmpeie din 
conversaţia ei. l-am admirat atunci tactul desăvârşit, 
dibăcia de a se face agreabilă. În primul rând, ştia să 
asculte, calitate esenţială pentru a stârni calificări 
generoase din partea interlocutorului. Al doilea, datorită 
unei intuiţii ieşite din comun, ştia să aleagă exact subiectul 
care să-l pună în lumina cea mai favorabilă pe partenerul 
de discuţie, în consecinţă, plecând acasă, oamenii se 
simțeau extrem de mulţumiţi de ei înşişi şi încântați de ea. Îi 
iubim sau în orice caz îi simpatizăm pe cei care ne admiră şi 
mai ales ne dau posibilitatea să fim admiraţi. 

— Înţeleg..., făcu Andrei zicându-şi că, în afara unor 
„portrete“ mare lucru nu realizase. Va cer o simplă părere, 
poate numai sugestie... Atât cât aţi cunoscut-o pe Catinca 
Varlam sau doar aţi intuit-o, vă imaginaţi un singur motiv 
pentru care ar fi putut fi asasinată? 

Dobre Marinescu zâmbi. 

— Îmi cereţi să comit acrobaţii de fantezie. N-am fost 
niciodată admis în anturajul Varlamilor, cu ea n-am 
schimbat decât fraze de circumstanţă. Ar fi ceva... Sunt 
încredinţat că n-are nici o legătură cu asasinarea «ei, 


incidentul împlineşte vreo treizeci de ani, dar la vremea 
respectivă m-a izbit şi l-am reţinut. 

— Despre ce este vorba? 

— Printre pacienţii care făceau periodic coadă la 
cabinetul lui Varlam - mă refer la cel de la spital - am 
remarcat o figură neobişnuită. Un blond înalt, tânăr, cu 
chipul striat de cicatrici ă la „frumoasă-i viaţa de student 
Heidelberg“! Omul părea sănătos tun şi era de o ciudată 
amabilitate. Contrasta strident cu duritatea chipului aspru, 
cu privirea pe care nu ţi-ai fi putut-o imagina odată 
înlăcrimată. 

— În ce consta această amabilitate? 

— Îşi ceda cu atâta generozitate rândul, încât nu puteai, 
înregistrând situaţia de trei-patru-cinci ori, să nu înţelegi că 
omul vrea să intre la Varlam ultimul. După întâlnirile cu, hai 
să-i zicem blondul, cel puţin câteva zile Varlam era tulburat 
la modul evident şi refuza să intre în sala de operaţii? 

— Extrem de interesant. 

— Eram directorul lui, urmă Marinescu, şi mi-am permis 
să-i cer explicaţii, desigur evitând orice aluzie la individul 
blond. Îl întrebam pur şi simplu de ce nu vrea să opereze. 

— Îmi oferea de fiecare dată acelaşi leit-motiv: migrene 
rebele, imprevizibile, fără leac... Îmi mai amintesc de un 
incident... Eram - sunt poate douăzeci şi cinci de ani de 
atunci - la restaurantul Capra neagră... Cunoaşteţi... 

— Bineînţeles... La pădure. 

— Exact. Mă aflam cu soţia la... ceea ce se numeşte masă 
de obligaţie - te-au invitat oamenii de atâtea ori, trebuie s-o 
faci şi tu măcar o dată - şi mă simţeam extrem de plictisit. 
M-am ridicat la un moment dat şi, sub pretextul unui telefon 
urgent, m-am dus să mă plimb vreo zece minute prin 
pădure. Mă pregăteam tocmai să-mi aprind ţigara, când am 
surprins următorul dialog: 

„Nu uita parola: Îmi place liliacul alb mai ales în 
ianuarie... Replica: Sper să aducă şi anul ăsta în florării.“ 


— Bineînţeles, interveni Andrei, aţi sesizat că este vorba 
de o parolă. 

Dobre Marinescu începu să râdă: 

— Natural. Pentru aşa ceva nu trebuie să fi absolvit 
cursuri speciale FBI sau CIA, mă rog, nu sunt foarte 
familiarizat cu instituţiile respective. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 

— Am aşteptat câteva clipe până cei doi au părăsit 
pădurea. L-am recunoscut destul de surprins pe Varlam. Cel 
care vorbise era pacientul blond... 

— Asta-i tot? 

Dobre Marinescu râse iar: 

— Tinerii sunt mai nerăbdători decât bidiviii. Nu-i tot... 
Acum vreo două săptămâni, am avut impresia, subliniez, 
impresia, că am recunoscut ciudatul personaj bălai pe 
Corso. Mi-au atras atenţia cicatricele... Sigur, sunt peste 
douăzeci şi cinci de ani de atunci, dar individul şi-a păstrat 
alura, contururile, chiar dacă înăsprite, ale tinereţii. 

— Pe Corso? Singur? Ce făcea? 

— Intra la hotelul Astoria. 


CAPITOLUL XVII 


„.. De mult îşi lepădase Nataliţa orice nădejde în 


îndreptarea lui Anton. Semeaţă însă şi îndărătnică şi-a 
ascuns aleanul în tainele inimii şi nu s-a mai întors la tataia. 
Năucită tare se dovedea însă a fi cucoana Ecaterina. 

— Spui drept, fată, nu-l credeam atât de credincios unei 
singure catrinţe... 

Anii s-au călătorit şi târgul s-a deprins a-i socoti, pe Anton 
şi baroneasă, pereche. Nu era sindrofie unde să nu fie 
poftiţi dimpreună, la soarelele muzicale nimeni nu se aşeza 
în locul liber de lângă unul ori celălalt. 

Cu vremea, izbutise şi Nataliţa a-l alunga din inimă pe 
dumnealui, dar altă dragoste n-a mai avut. Uneori, când îşi 
înnoda conciul sur, se gândea fără a-i veni singură a crede 
că nu mai avusese bărbat în aşternut de la douăzeci de 
ani... Dintâi, prea îl iubea pe Anton, chiar ticăloşit, şi nu 
îndura altă apropiere, mai apoi, odată cu dragostea pentru 
dumnealui, i se stinsese orice dor de bărbat. Două chipuri 
ţinea lângă inimă: Iustin şi Mihăiţă. 

Băieţii erau frumoşi, iutaci, ageri la carte şi amândoi 
aveau căutătura înfocată a lui Anton. Dumnealui îi cerceta 
rar, deputăţia la Bucureşti şi farmecele baronesei ţinându-l 
departe de bătătură. 

Când s-a prăpădit cucoana Ecaterina, într-un început de 
primăvară furtunoasă, lustin era tânăr avocat, secretarul 
lui Mitică  Vlădoianu, iar Mihăiţă se pregătea de 
bacalaureat. A înmormântat-o singură, Anton telegrafiind 
că nu se poate urni din Capitală din pricina unor afaceri 


însemnate. „Afacerile însemnate“ se chemau necredinţa 
baronesei, după cum aflase Nataliţa din scrisoarea unei 
prietene. Muierea ticăloasă îndrăgise un căpitan de 
cavalerie, iar Anton, deşi o dovedise, umbla după ea câine 
în lanţ ca să n-o prăpădească... 

Dar acestea de mult n-o mai necăjeau pe Nataliţa. 
Durerea ei cea mare era lustin. Una nu suferea la el: 
patima pentru jocul de cărţi şi ruletă... 

— Jur că n-am să mai joc, mamă, şi jur că-i ultima oară că- 
ţi cer bani. Înţelege că trebuie să plătesc. E datorie de 
onoare... 

Când a murit... Ba nu, trăieşte!... Uite-l aici, lângă pat... 
Ciudat... E bălai... 


Andrei se apropie în vârful picioarelor. „Va să zică asta-i 
bătrâna de la telefon. Exact cum mi-o închipuiam... Sfrijită, 
puţintică la trup. Trebuie să fi fost frumoasă...“ De sub 
bandaj, scăpase o şuviţă de păr cărunt şi, în mod 
inexplicabil, amănuntul acesta îl emoţiona cel mai mult pe 
locotenent. 

Bătrâna deschise ochii,  îndreptându-i o privire 
înceţoşată. Surise: 

— Iustin... Să nu mai... Lasă revolverul... Am să vând 
bijuteriile... 

Suspină şi pleoapele cafenii îi acoperiră din nou 
căutătura. 


XXX 


Când auzi uşa, Ioana lăsă cărbunele, mai aruncă o privire 
asupra schiţei pe care tocmai o terminase şi intră în living. 

— Cum se simte? 

Inginerul Dumitraşcu, deşi tras la faţă şi încercănat, 
părea radios. Abandonă buchetul de flori pe canapea şi se 
repezi s-o îmbrăţişeze. 


— Bine... Sigur, trebuie să se întremeze, dar e în afară de 
orice pericol... Dragostea mea... 

Pictoriţa se desprinse cu blândeţe, dar ferm: 

— Lasă-mă pe mine. Spune-mi despre Vivien... [i-a 
vorbit? 

Vasile îşi înăbuşi un oftat: 

— N... nu... Probabil n-are încă destulă putere. 

„Adică n-a vrut“, gândi Ioana, dar păstră reflecţia pentru 
ea. Inginerul îşi frecă mâinile - din cauza frigului, a bucuriei 
- şi întrebă pe acelaşi ton de festival: 

— Ce bem? Ce să cumpăr? 

Ioana răspunse cu indiferenţă: 

— Nu te mai duce. Am şampanie în casă. 

— Sampanie! exclamă fericit Vasile. Eşti un înger, iubita 
mea! 

Pictoriţa zâmbi. Califică exact bucuria inginerului: „Nu 
faptul că va da pe gât un pahar de şampanie îl făcea să 
exulte, ci faptul că o oferea Ioana. Deci participa şi ea la 
bucuria lui, îi părea bine că Vivien trăieşte, îl înţelegea, 
etc...“ 

Cu paharul într-o mână şi ţigara în cealaltă, Ioana se 
interesă liniştită: 

— Ce o să se întâmple cu noi acum? 

Dumitraşcu o cercetă surprins: 

— Ce să se întâmple? Ne vom iubi... Ne vom iubi toată 
viaţa... Am stabilit doar. 

— Lucrurile astea nu se stabilesc, zâmbi cu îngăduinţă 
Ioana. Uneori eşti de o naivitate de-a dreptul înduioşătoare. 
Vom continua să ne vedem deci... 

— Dar bineînţeles. 

— Cum? 

Inginerul o privi nedumerit. loana se explică: 

— Presupun că intenţionezi să revenim la faza iniţială. 
Adică să ciupim un ceas între două uşi. 

— Exagerezi. 


— Bine, trei ceasuri. Tu vei începe iar cu justificările 
clasice: şedinţă, acţiune importantă, accident de muncă etc. 
Sâmbăta şi duminica nu vor mai fi ale mele, nu vei mai 
dormi nici o noapte aici, adică vei renunţa la toate 
drepturile câştigate. 

Vasile, la strâmtoare - om şovăielnic, stilul direct al 
pictoriţei îl punea totdeauna în încurcătură - se bâlbâi: 

— Pentru început, ştii... Trebuie menajată până se 
restabileşte complet. ... 

— Şi atunci, dacă îţi va vâri sub nas un etu cu lame 
Gilette, va fi suficient ca tu să-i ceri iertare în genunchi. 

Dumitraşcu o privi cu ochi umezi: 

— Doamne, cât poţi fi de rea! Eşti înger şi diavol în 
acelaşi timp. 

Pictoriţa strivi ţigara, răsucind-o mult în scrumiera de 
parcă ar fi stors o lămâie. 

— Nu ştiu în ce calitate voi ajunge pe lumea cealaltă, dar 
acum mă interesează ce se va întâmpla cu mine. 

— Eşti iubita mea. 

— Nu-i o stare civilă. 

Vasile îşi cuprinse capul în mâini: 

— Ioana, loana! De ce-mi strici dispoziţia? Am venit la 
tine cu inima plină de dor, cu atâta dragoste... Am discutat 
doar lucrurile astea de sute de ori. Ce sens are să le 
repetăm? 

Într-adevăr, le discutaseră de atâtea ori, încât frazele nici 
măcar nu se mai schimbau, erau gata formulate, doar că 
recitate încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată... „Crezi că 
pe mine mă avantajează situaţia asta?“ 

„le iubesc, Ioana... Te iubesc mai mult decât orice pe 
lume!“ 

„Minţi! Dacă mă iubeai, n-ai fi fost în stare să renunţi la 
mine. Nici măcar n-ai fi acceptat ideea. Nu-ţi dai seama că 
mă poţi pierde la primul colţ de uliţă? Că primul bărbat 
care-mi convine şi e liber m-a smuls de lângă tine?“ 

„Dar spui că mă iubeşti!“ 


„Ei şi?“ 

„Înseamnă că nu mă poţi părăsi!“ 

„Ascultă, Vasile! Tu, bunătatea întruchipată, ori eşti de un 
egoism feroce şi culmea, cu mine, tocmai cu mine, ori 
cretin!“ 

„lar mă insulţi!“ 

„Aşază-te pe labele din spate şi urmăreşte-mă un 
moment. Tu realizezi ce-mi oferi? Ră-mă-şi-ţe! Să te aştept 
toată viaţa ca să petrecem împreună recreaţiile pe care ţi le 
îngăduie madam Dumitraşcu? Tu nu te gândeşti că am şi eu 
dreptul la un bărbat? Un bărbat al meu?“ 

„Sunt altău! Pentru toată viaţa.“ 

„Cum? Am ajuns să invidiez orice femeie pe care o văd 
însoţită de bărbatul ei. Uite, îmi zic, asta, n-o să doarmă 
singură. Să doarmă, Vasile, nu mă gândesc la altceva. Vreau 
omul meu cu care să ies să petrec un week-end, să mă duc 
cu el în concediu, în vizită, la un spectacol. Omul meu, 
alături de care să îmbătrânesc! Ce Dumnezeu, vorbesc 
limpede, nu recit din „Critica raţiunii pure“ şi nici din 
Shopenhauer...!“ 

Vasile îşi ridică privirea rugătoare: 

— Spune-mi drept, ai găsit pe cineva? 

— Nu, replică pictorița. 

— "Te implor, loana! Mai aşteaptă, ai răbdare, noi tot 
împreună vom fi. O vreau, o simt. Da, loana? Vom fi 
împreună! 

Pictoriţa îşi plecă privirea şi oftă: 

— Da! Aşa va fi. 

Dar ştia că va fi altfel. 


XXX 


Pe bărbatul cu chipul fisurat de cicatrici, care trăsese la 
hotel Astoria, locotenentul Traian Ionescu îl reperă cu 
uşurinţă. Se instalase spre prânz în hol, pe un fotoliu din 


apropierea biroului de recepţie şi răsfoise vreo două 
ceasuri gazetele şi toate revistele pe care le găsise la 
Difuzarea presei. 

Individul îşi făcu apariţia la ora trei şi ceruse cheia de la 
camera 415.  Consultând apoi registrul hotelului, 
locotenentul constată că personajul se numeşte Emil Calotă, 
născut în 1930 - „ia te uită, nu i-aş fi dat mai mult de 40 de 
ani“ - domiciliat în Bucureşti, director la ICPIN, „şi XYZ“, 
completă în gând Traian. 

Calotă, - „l-o fi chemând Calotă?“ - părăsi iar hotelul 
după jumătate de ceas. Locotenentul sesiză că-şi schimbase 
hainele. În locul paltonului clasic, îmbrăcase o scurtă „Alain 
Delon“ cenuşie, amănunt din care deduse că „omuleţul“ 
primo! - e obsedat de straie, secundo! - că a venit să 
petreacă mai multă vreme în oraş. Când vii pe două-trei 
zile, chiar o săptămână, nu cari după tine atâta hăinărie 
incomodă. 

Emil Calotă era un bărbat bine, genul pus în circulaţie şi 
deci la modă, de Hollywood. Avea o faţă dură, de o 
masculinitate agresivă, trup de gladiator. Ţinea în mână o 
servietă diplomat şi păşea grăbit, cu siguranţa individului 
care se duce la o adresă precisă. Nu se oprea la vitrine, nu 
căsca ochii la edificiile interesante, nu cumpăra pe stradă 
nuga sau ţigări, modalităţile clasice de a te opri locului şi 
azvârlind, vezi Doamne, priviri întâmplătoare să-ţi verifici 
spatele, dacă te urmăreşte ori nu cineva. 

Traian conchise că tipul ori e inocent prunc neînţărcat, 
ori se simte invulnerabil. „Deşi suspiciunea, prudenţa, chiar 
în circumstanţele cele mai inofensive ţin de abecedarul 
agentului.“ Agent! Era ipoteza lansată de procurorul 
Maican. 

Calotă traversă Bulevardul, apoi străzile care duceau 
spre marginea oraşului cu aceeaşi grabă şi dezinvoltură. Se 
opri în faţa unei vile şi apăsă lung pe un buton instalat în 
partea superioară a unei casete de tablă care semăna cu o 
cutie poştală. 


„Interfon“, înţelese Traian. 

La probabilul „Cine-i?“, Calotă răspunse cu buzele lipite 
de gratiile cutiei metalice. Locotenentul nu prinse decât 
ultimele cuvinte: 

„...Mai ales în ianuarie...“ 

După ce uşa se închise în urma lui Calotă, Traian citi din 
mers cartea de vizită fixată sub vizor: Dinu Petroviceanu. 


XXX 


« 


„Hedonist!“, îl califică din primul moment procurorul 
Maican. 

Dinu Petroviceanu, bărbat de aproximativ şaptezeci de 
ani, acuza într-adevăr caracteristicile - atât de stridente, 
încât păreau neverosimile - genului. Bine legat, cu 
mustăcioară căruntă şi părul înspicat, la fel de des ca în 
tinereţe, avea buze senzuale, pofticioase, bărbie 
încăpăţânată şi ochiul vicios. 

Nu manifestă nici o tulburare în faţa legitimaţiei fluturată 
de procuror păstrându-şi sângele rece şi aerul amabil. Era 
în halat de mătase bleumarine cu revere sângerii. Un fular 
uşor, alb, adăuga un suflu de tinereţe ţinutei. 

„Hm! reflectă Maican. Roşu, alb, albastru! Ce-i asta? 14 
Iulie?“ 

ÎI primi extrem de curtenitor, într-un hol bibliotecă 
elegant, cu piese de calitate şi câteva tablouri pe care 
Maican, departe de a fi un specialist, le socoti valoroase. 
Impresionau ramele splendide, cu bronz de calitate, 
obscurul pânzelor. 

„Trăiască papa Rembrandt! “, îşi zise procurorul pe care-l 
enerva totdeauna că trebuie „să miroşi“ un tablou ca să vezi 
cine l-a pictat. 

Uitându-se a doua oară la Petroviceanu, îi completă 
portretul: „Prototipul maestrului de altă dată (ă la Micescu, 
Valjean, Perieţeanu, etc.) cu morgă, teatralist, important şi 


rechin.“ Singura reacţie pe care o avu aflând de asasinarea 
doamnei Varlam, fu aceea că-şi mută trabucul dintr-un colţ 
al gurii în celălalt: 

— A murit Catinca...? 

— A fost ucisă, insistă destul de contrariat Maican. 

— Tot aia e! În fond, mă aşteptam. 

Procurorul, care tocmai voia să-şi aprindă o ţigară, 
surprins, - nu-i genul de afirmaţie pe care s-o auzi la orice 
colţ de stradă - rămase cu bricheta în mână, fără s-o 
aprindă. 

— Vă aşteptaţi? repetă. Trebuie să recunoaşteţi că 
omuciderea nu-i un fapt de toate zilele... 

Avocatul zâmbi. Avea un surâs parşiv, insinuant, a la 
Clark Gable, şi nu era greu să intuieşti că bărbatul acesta 
avusese toată viaţa un succes nebun la femei, care nu-l 
ocoleau nici astăzi. 

— Bineînţeles, domnule procuror, iar noi doi suntem mai 
în măsură decât majoritatea muritorilor de rând s-o ştim... 

— Scuzaţi-mă un moment, îl întrerupse Maican. Când aţi 
aflat de asasinarea Catincăi Varlam? 

Înregistra în ochii lui Petroviceanu un moment de derută, 
repede depăşit: 

— Acum! Dumneavoastră mi-aţi comunicat-o. 

„Minte!“, conchise Maican. 

— Mda... Chiar aşteptându-vă la un deznodământ..., să 
zicem dur, oricum dovediţi mult sânge rece. 

— De mult nu mă mai surprinde nimic sau aproape 
NIMIC... 

În ciuda declaraţiei care părea sforăitoare, procurorul îl 
crezu. Deşi se ferea de idei preconcepute, şi-l imagina lesne 
vedetă sau cel puţin personaj de importanţă în combinaţii 
subterane, tenebroase şi abjecte, dar totdeauna de 
anvergură. Niciodată un Petroviceanu n-ar fi figurat într-o 
găinărie oarecare, nici măcar la modul întâmplător... 

— Care-i motivul pentru care asasinarea doamnei Varlam 
nu constituie pentru dumneavoastră o surpriză? 


Avocatul rămase o vreme pe gânduri. Părea că-şi 
selecţionează clişeele dintr-o mare de gânduri şi imagini. 

— Oricine a cunoscut-o pe Catinca Varlam şi nu era un 
imbecil putea să-şi dea seama că nu va sfârşi, aşa cum 
spuneau moşii noştri, cu capul pe pernă şi popă la căpătâi. 

— O cunoaşteţi de mult? 

— Din timpul războiului. Femeia aceasta a fost un 
personaj cu totul şi cu totul singular. Dacă şansa ar fi ajutat- 
o, putea ajunge departe. 

Maican interveni deconcertat: 

— Mi s-a părut că nu i-a mers tocmai rău. Succes 
pretutindeni, o excelentă situaţie materială până azi... 

— Un cont considerabil la bancă, râse Petroviceanu, o 
valiză de bijuterii şi două sute sau două mii de inşi care ar fi 
fost în stare oricând să-şi lipească revolverul la tâmplă 
pentru ea! Asta numiţi dumneavoastră izbândă? 

— Dar nici n-aş situa peisajul la categoria eşecuri. 

— De acord cu dumneavoastră când e vorba de Nuţi, 
Coca sau Lili, midinete nostime de mâna a doua. La 
valoarea Catincăi Varlam, însă, destinul ei a constituit un 
rateu. 

— Vreţi să fiţi mai explicit? 

— Mă voi sili. În primul rând, Catinca îmbina - şi trebuie 
să vă spun că n-am întâlnit caz similar într-o viaţă care a 
fost departe de a fi monotonă - o frumuseţe uluitoare cu o 
minte excepţională. E adevărat, s-a născut într-o epocă în 
care cucoanele aveau mai mult rol decorativ şi de culise... 
Pe plan social, erau total ignorate, n-ar fi putut ajunge 
niciodată „şefe de promoţie“... Învăţătoare, profesoare, ici- 
colo câte o farmacistă... Cam ăsta era nivelul la care aveau 
dreptul să aspire. 

— Considerând că s-ar fi născut cincizeci de ani mai 
târziu, cum credeţi că s-ar fi putut realiza din punctul 
dumneavoastră de vedere? Ce ar fi putut ajunge? 

Avocatul îşi rezemă mâinile în braţele fotoliului şi se 
aplecă înainte: 


— Orice, domnule procuror! Orice! Prim ministru ca 
madame Thatcher, cea mai mare spioană a secolului, starul 
number one al Hollywoodului ca Garbo, regina aurului în 
Statele Unite, nevasta lui Rockefeller, în cel mai modest caz. 
Pe lângă astea, paralele lui Varlam şi balurile de la Cercul 
Militar, unde ebluisa o oştire de imbecili pomădaţi, devin de 
un ridicol care te face să plângi. 

— Da, făcu  Maican dezmierdându-şi o mustață 
inexistentă. Portretul mi se pare sugestiv. Nu izbutesc totuşi 
să fac corelaţia între personalitatea ei ieşită din comun, fără 
îndoială, şi sfârşitul dramatic de care a avut parte. Se 
cunosc destui indivizi de excepţie, mai ales pe meleagurile 
noastre, care şi-au dat sufletul fără a fi spintecaţi. 

Petroviceanu oftă şi se lăsă pe spatele fotoliului. Suflă în 
capătul aprins al trabucului stimulând ochiul de jar. 

— Catinca suferea de o mândrie drăcească, adevărată 
infirmitate, şi, în consecinţă, era incapabilă să îndure ruina 
ambițiilor sale. 

— În definitiv ce ambiţiona? 

— Hai s-o luă altfel, propuse avocatul. Plecând tot de la 
personalitatea ei. Nu suporta să se afle pe planul secund şi 
nici nu fusese plămădită astfel. 

— Tot nu mi-aţi răspuns la întrebare. Ce voia? Ce a 
încercat şi n-a izbutit? Şi ce legătură, insist, ar avea acestea 
cu asasinarea ei? 

Lui Maican îi făcea impresia că Petroviceanu ştia mai 
multe decât ar vrea să spună. 

— Am cunoscut-o bine, dar n-am fost duhovnicul ei. 
„Confesiunea“, nu era genul de literatură pe care să-l 
practice. De altfel, când am întâlnit-o bătea spre patruzeci 
de ani. La vârsta asta ai învăţat să-ţi cenzurezi elanurile din 
toate punctele de vedere. 

— Şi totuşi, vorbind despre „ruina ambițiilor“ ei, v-aţi 
referit la fapte concrete. 

— La cele de notorietate şi care alcătuiau miezul 
colportărilor din aşa-zisa lume bună. Prin '35 sau '36, era la 


un pas de a deveni regina Italiei. Un an de zile, sau 
aproximativ, a fost amanta lui Victor-Emanuel - Carol al 
nostru era prea mic - şi ar fi izbutit să-şi atingă țelul dacă n- 
ar fi „operat-o“ camarila contesei de Montenegro. Cel puţin 
aşa se vorbea... 

Lui Maican îi scăpă un fluierat uşor şi avocatul începu să 
râdă: 

— Socotiţi probabil că a fost exaltată de o zdravănă doză 
de sminteală, dar dacă aţi fi cunoscut-o, nu v-ar mai fi şocat. 
Era extrem de convingătoare şi, fără să pronunţe un singur 
cuvânt despre ea, te făcea să simţi că-i un personaj 
extraordinar şi, că firesc, i se cuvine un destin la fel de 
extraordinar. Suficient s-o fi văzut. 

— Limpede. Mai aveţi alte... mostre de veleităţi ratate? 

— În timpul războiului, era nelipsită de la recepţiile 
Ambasadei germane şi foarte intimă cu baronul Kilinger, 
dar unde ţintea, n-am idee. 

— La locul Evei Braun, probabil. 

— Nu ştiu, dar a părut curios, că la un moment dat, s-a 
retras brusc. S-a confesat destul de zgârcit, dar concludent, 
singurei ei prietene cu care întreţineam relaţii foarte 
apropiate: „Hotărât, n-am şansă.“ Ceva încercase deci... 

— Înţeleg... Vreau să clarific un anumit aspect, cunoscuţi 
Catincăi Varlam fac referinţe situate doar în timpul 
războiului sau după, când era deja o femeie matură. M-ar 
interesa date despre viaţa ei anterioară. Cine i-au fost 
părinţii, dacă a fost căsătorită, unde s-a ascuns... 

Petroviceanu dădu neputincios din umeri: 

— În sensul ăsta, nu vă pot oferi nici o relaţie. Poate că 
prietena comună despre care vă pomeneam ar fi ştiut câte 
ceva, dar mă îndoiesc că mai există. Optzeci-optzeci şi doi 
de ani reprezintă o vârstă când moartea, ca şi poştaşul, 
poate să-ţi bată oricând la uşă. 

— Daţi-mi totuşi datele ei. 

— Cu plăcere. Doamna se numeşte Ileana Butculescu şi, 
până acum vreo zece ani, când am avut ultima oară veşti 


despre ea, locuia în Bucureşti pe Calea Plevnei 210 B. 

— Aveţi o memorie remarcabilă. 

— O cunosc de cincizeci de ani, timp în care nu şi-a 
schimbat adresa. 

— Explicabil atunci. Se revenim la Catinca Varlam. În ce 
măsură ambițiile eşuate ar fi putut genera crima? 

Petroviceanu ridică palma oprindu-l: 

— O clipă, domnule procuror! Am emis o simplă ipoteză. 

— Dezvoltaţi-o, vă rog. 

— Aţi reţinut că ambițiile Catincăi erau fantastice, frizând 
aberantul. Pentru împlinirea lor, ştia să lupte bărbăteşte, în 
forţă aş zice, ca un gangster. Femeia asta n-avea scrupule, 
ar fi strivit orice în cale numai ca să-şi atingă ţinta. Când 
țelul propus este uriaş şi armele trebuie să fie extrem de 
puternice. Nu te duci să dărâmi o fortăreață cu praştia. 

— Şi ce fel de arme folosea? 

— Toate! De la traficarea propriului trup până la cel mai 
dur şantaj. Şi, în general, ştia multe, prea multe... Ca toţi 
indivizii de specia ei. În concluzie, avea duşmani înverşunaţi 
pe toată harta României şi pe cel puţin o felie din Europa. A 
fost unul din motivele pentru care, neizbutind să treacă 
graniţa, a acceptat mâna lui Varlam şi a părăsit Bucureştiul. 
I s-a părut că provincia oferă un adăpost mai sigur. 

— Credeţi că mâna unui asemenea duşman a operat 
acum? 

— Eu aşa îmi închipui. 

— Vă vedeaţi des? 

— Cam o dată, de două ori pe lună. Îi plăcea să se plimbe 
prin pădure şi, uneori, la întoarcere, dădea pe la mine. Vă 
spun sincer, consideram vizitele ei drept un privilegiu. 

— În ce sens? 

— A fost o campioană a conversaţiei. lot ce emitea era 
original, scânteietor, spiritual, neobişnuit. Una din minţile 
acelea care străbat cărări virgine. Avea talent extrem de 
rar de a privi un fenomen din cu totul alt unghi decât 
semenii ei. Din acest punct de vedere, discutând cu ea, 


încercai nu o dată revelații. În plus, era o „polivalentă“. 
Puteai aborda cu ea orice subiect, literatură, spectacole, 
politică, fapte de viaţă. Şi de fiecare dată venea cu un punct 
de vedere nou. 

— Ştiţi cum îşi petrecea în general timpul? Vecinii susţin 
că lipsea zilnic opt şi chiar zece ore de acasă. 

Petroviceanu păru mirat: 

— Habar n-am ce făcea, dar afirmaţia mi se pare cel 
puţin curioasă. De câte ori venea la mine, cam spre ora 
cinci, era impecabilă ca ţinută şi plină de bijuterii, ca un 
galantar de giuvaergiu. Nu, categoric nu făcea impresia 
unei femei care să fi umblat opt-zece ceasuri... 

— Bijuterii?! se interesă Maican. Interesant, nu s-a găsit 
în casă nici măcar o verighetă. 

— Avea un cufăr, domnule! Mă rog, vorba vine... Cine 
ştie, lipsa lor ar putea constitui o pistă, deşi mă îndoiesc... 

Telefonul începu să sune. Petroviceanu se scuză şi trecu 
în odaia alăturată fără să închidă uşa în urma lui. După ton, 
procurorul ghici că vorbeşte cu o femeie. Ultimele cuvinte 
ale avocatului o confirmară: „le aştept, draga mea! Sărut 
mâna.“ 

Maican se ridică. 

— O ultimă întrebare. 

— Cu plăcere... 

— Numele de Emil Calotă vă spune ceva? 

Petroviceanu acuză o gândire concentrată, apoi declara 
muşcându-şi buzele: 

— Nu-mi dau seama. În cincizeci de ani de carieră am 
avut mii de clienţi, nu pot afirma nimic cert. 

Procurorul îşi cobori pleoapele. 

„Minte, dar câtă vreme nu ştiu mai multe despre Calotă, 
nu mă pot angaja la un duel. Nu-i nimic. Rămâne pe rândul 
viitor, maestre.“ 


CAPITOLUL XVIII 


a A: obţinut ceva? se interesă Maican, pendulându-se 
ca de obicei prin încăpere. 

Stilul îl deranja pe maiorul Vâlcu, îl obosea şi avea 
impresia că nu poate să se concentreze. Procurorul, pe de 
altă parte, n-o putea face stând „ţeapăn...“ 

— TV! făcu Vâlcu. De altfel, mă aşteptam. 

— Adică? 

— La IPICN Bucureşti, nu lucrează şi n-a lucrat niciodată 
Emil Calotă. 

— S-a verificat presupun şi adresa. 

— 'Tot trombon. Nu locuieşte pe Macaralei. 

Procurorul îşi întrerupse maratonul. Se opri în faţa lui 
Vâlcu, ţinând mâinile în buzunare. Pe chipul lui se citea o 
expresie ele mare nedumerire. 

— Ce-i cu individul, domnule? De obicei, ăştia de se joacă 
de-a Cicero sau Mata-Hari au grijă, în primul rând, să-şi 
asigure un statut oficial de bronz. Loc de muncă, unde sunt 
totdeauna apreciaţi din punct de vedere profesional, adresă 
precisă, vecini binevoitori etc... 

— Agenţii-conservă, iubitule, dar poate că amicul nu face 
parte din specie. 

Maican râse sarcastic: 

— Adică, la cincizeci de ani, Calotă o fi vreo trufanda. 
Asta-i în capul tău? 

— De ce excluzi posibilitatea ca omul să fi lipsit o vreme 
din ţară? 


— Pentru că, dacă tipul a fost şi este amploiatul unei 
agenţii străine de spionaj, patronii n-aveau interesul să-i 
ofere o vacanţă de decenii. Ori îl concediau, ori îi solicitau 
pe mai departe serviciile. lar băieţii sunt specializaţi. Un 
Calotă, în principiu, e omul lor pentru România. N-ai ce face 
cu el în Franţa sau Vietnam. 

Maiorul Vâlcu trase de elasticul şosetei care-l strângea. 

— Rămâi la ideea că avem de-a face cu o acţiune de 
spionaj? 

— Sunt tentat s-o cred în proporţie de nouăzeci la sută. 

Vâlcu rosti pe gânduri: 

— O parolă înregistrată acum douăzeci şi cinci de ani... 
De, mă întreb dacă e suficient. Pe de altă parte, nu uita că 
n-am stabilit încă nici o corelaţie între Calotă şi Catinca 
Varlam. Liantul lor, singurul, ar fi avocatul Petroviceanu. 

— Şi faptul că personajul a întreţinut relaţii suspecte cu 
Varlam. Mai adaugă că doamna Varlam, din absolut toate 
informaţiile culese, nu era genul de femeie care să ignore 
cel mai mic amănunt din activitatea bărbatului. lar soiul 
ăsta de activitate îi stimula apetitul şi vocaţia certă de 
aventurieră. 

Vâlcu se ridică şi se apropie de fereastră. 

— Tot ce spui e logic, dragul meu, dar mi-e teamă de 
coincidenţe. De cele mai multe ori sunt absurde şi te fac să 
parcurgi itinerare false. Nu văd, realmente nu văd, ce 
primejdie mai poate prezenta, ce miză, o bătrână de 
aproape optzeci de ani? 

— Nu putem ghici ce anume ştia, sau... deţinea. Maiorul 
dădu din mână, respingând din capul locului argumentul: 

— Şi au aşteptat şmecherii un sfert de veac ca să-i astupe 
gura? Nu-mi spune că n-au găsit-o până acum. Catinca 
Varlam nici măcar nu se ascundea, iar persoana ei, din tot 
ce-am înţeles, atrăgea atenţia ca un far. 

— Poate... poate, presupuse Maican, bătrâna redevenise 
acum „interesantă“... Atât de interesantă, încât să se 
impună lichidarea ei. În sfârşit, deocamdată speculăm. Eu 


unul mă bizui mult pe intuiţie şi sunt convins că nu mă înşel. 
Chiar dacă avem de-a face cu o coincidenţă şi presupunând 
că Emil Calotă nu e asasinul Catincăâi Varlam aproape 
certitudinea că apariţia individului în scenă nu-i 
întâmplătoare şi că se leagă de o misiune de spionaj. Punem 
un pariu? 

Vâlcu săltă din umeri: 

— Nu-mi plac pariurile. Ce propui deocamdată? 

— Urmărirea pas cu pas a lui Calotă. Interesează orice: 
de ce a cumpărat o pastă de dinţi de la drogheria asta şi nu 
la cea de pe Corso, ce cuvinte i-a adresat femeii de serviciu 
de la hotel etc. Pe de altă parte, trebuie continuate 
cercetările în ce priveşte viaţa bătrânei Varlam înainte de 
război. E ciudat că nimeni nu vorbeşte, nu poate, sau nu are 
ce vorbi despre tinereţea ei. Ca şi cum s-ar fi născut la 
patruzeci de ani... Apropo, de la vecinii de bloc ai mai scos 
ceva? 

— Cucu! ar răspunde tinerii mei colaboratori lonescu sau 
Dumitraşcu. Nefericita izbutise o performanţă cu care 
puţini se pot făâli. Uşa apartamentului era uşă, n-avea 
transparenţe, pereţii nu erau de sticlă. Odată răsucită cheia 
în broască, viaţa bătrânei intra în cel mai perfect 
necunoscut. 

— Într-adevăr, e o chestie. Am nişte vecini la etajul 
întâi..., spuse procurorul trăgând din ţigară. Domnule! 
aclamă cu aparentă indignare. Este fantastic ce indiscreţi 
pot să fie oamenii ăştia. Eu unul care nu-s curios din fire, le 
cunosc pe dinafară tot programul de viaţă! Ştiu când 
mănâncă şniţel sau rață pe varză - ţin uşile vraişte şi 
parfumează tot palierul - când face lecţii ipochimenul cu ăla 
micu': „Boule! Cretinule! '[i-am zis de o mie de ori că idee 
se scrie cu doi de e! Semeni cu mă-ta, şi aia are cap 
dreptunghiular!“ 

Vâlcu începu să râdă: 

— Că veni vorba de vecini... Nevasta lui Damian făcea o 
remarcă interesantă apropo de Catinca Varlam şi 


ermetismul existenţei ei. Teoria cucoanei, şi nu mi se pare 
lipsită de logică, e că pe om, în anumite sensuri, îl cunoşti 
după gunoi. Maican îl privi căpiat: 

— După gunoi?! 

— Da, bătrâne! Adică după ce aruncă la coş. În funcţie de 
pubelă îţi dai seama cât e de avar - una e să cureţi cartofii 
coaja având o grosime de un milimetru şi alta de un 
centimetru - pe ce bani stă. Coji de portocală, grapefruit, 
cutii de ciuperci, alune chinezeşti, pachete aurii de cafea 
boabe cumpărate la coafor, sticle de whisky sau vin scump e 
iar una, şi alta sunt resturi de varză, gheare de orătanie, 
rachiu de drojdie şi etcetera... 

Procurorul observă amuzat: 

— Domnule, ai să râzi, dar individa a dat o lege ştiinţifică. 
Dacă te gândeşti, e perfect adevărat. Legat de Catinca 
Varlam, care-i concluzia? 

— Mereu ermetică. 

— Nu înţeleg. 

— Bătrâna n-arunca nimic la gunoi. Am verificat nici n- 
avea coş... Da, lonescule! Ai veşti? 

Traian se opri lângă uşă: 

— Ileana Butculeseu, prietena Catincăi Varlam a murit la 
Bucureşti acum cinci zile. 


Vivien Dumitraşcu simţi strângerea de mână şi deschise 
ochii. Andrei, cu ochii umezi, surâdea. 

— Cum te simţi, mamă? Îi anticipă răspunsul: Eşti în 
formă, nu-i aşa?... Medicii spun că totu-i în regulă, 

Vivien oftă şi îşi răsuci capul spre perete: 

— Da... Mă simt bine... Poate puţin slăbită... 

— O să treacă, ai să vezi... Cum ieşi din spital, mergem 
împreună la Sinaia... Am aranjat să-mi iau o săptămână de 
concediu... 


— Băiatul mamei..., suspină. Să mă ierţi... Mă ierţi, 
dragul meu? 

Andrei încercă să-şi stăpânească lacrimile. 

— Hai să nu mai vorbim despre asta. Important e că a 
trecut. 

— Vreau să mă înţelegi, Andrei... Tu eşti tot ce am mai 
scump pe lume... N-am mai rezistat... Taică-tău e o bestie... 
Am îndurat prea multă umilinţă... Nu mai suportam. 

— Ştiu, ştiu... Îi sărută mâna. Pot să-ţi spun un singur 
lucru. Eu nu mai am tată. Pentru mine a încetat să existe. A 
murit. 

Vivien, vrând să pară înţeleaptă şi generoasă, rosti 
moale: 

— Nu... Nu trebuie, copilul meu... În fond, cu tine n-a fost 
prea rău... Ăsta e el... Tu cum te simţi? Unde mănânci? 

— Fii liniştită, am de toate. 

Asistenta, o brună durdulie cu vino'ncoace, puse mâna pe 
umărul locotenentului. 

— E ora de contravizită. Nu trebuie să vă găsească aici 
domnul profesor. 

Andrei, liniştit acum, dar răpus de oboseală, se duse 
direct acasă. Nu la garsoniera lui, unde, din cauza unei 
defecţiuni de cazan, pentru câteva zile n-avea căldură şi 
nici apă, ci la părinţi. Îi telefonă Ancăi Radulian că 
intenţionează să se odihnească şi nu se vor vedea. Făcu un 
duş şi se întinse pe divan, dar nu izbuti să adoarmă. Era 
singur în toată casa - Andrei ar fi putut paria pe ultimul leu 
că Vasile „petrecea“ acum cu pictorița - şi se simţea pradă 
unei surescitări speciale, pe care nu o putea defini. 

Brusc, i se făcu dor de „amintiri“. 

Ştia ca maică-sa păstra într-o cutie din lemn de trandafir, 
un soi de sipet, fotografiile dragi, primele lui autografe 
mâzgălite la şase şi şapte ani, scrisorile pe care i le trimitea 
din tabără. Sipeţelul se afla în garderob, iar cheiţa în poşeta 
doamnei Dumitraşcu. 


Andrei descuie cutia cu un sentiment de pioşenie. 
Înăuntru mirosea a busuioc şi dădu, într-o veche agendă, 
peste câteva flori presate: o margaretă, un edelweiss, trei 
trandafiri galbeni... 

„Ce suflet romantic!“, gândi simţindu-şi inima plină de 
dragoste pentru femeia care acum făcea eforturi eroice să 
revină la viaţă... Uite-l pe el, călărind o tricicletă în faţa 
vechii locuinţe... Uite-l cu mama pe Corso... Lui Andi îi e 
teamă de aparatul fotografic, stă cu un picior în spate, 
parcă gata s-o ia la sănătoasa. Vivien, tot subţire şi şubredă, 
îmbrăcată în loden, poartă o pălărioară cu urechi, stil 
„olandez“... Aici sunt la mare... Andi, cu beretă marinar, 
mama în costum de baie modest care se lăbărţează în apă. 
În spate corabia de butaforie, marea şi un tip jovial care se 
hlizeşte încredinţat că instantaneul îl prinde şi pe el... Aici, 
Vasile şi Vivien în primii ani de căsătorie, prinşi la o nuntă. 
Dumitraşcu, cu aerul lui dintotdeauna, parcă veşnic ar 
trebui să se apere de o culpă care i se pune în spinare, să se 
dezvinovăţească. Vivien ţâfnoasă, nemulțumită, cu buzele 
strânse. A văzut-o oare vreodată pe mama altfel decât cu 
buzele pungă?... 

„Cu un bărbat ca el...“, oftează Andrei, luând altă 
fotografie în mână... Toţi trei, în grădina casei lui Creangă 
din Humuleşti. Undeva, la picioare, în stânga, aproape 
ieşind din cadru, un buchet imens de margarete. Vasile le 
culesese pentru nevastă-sa care, nervoasă din cauza unei 
vizite considerată de ea stupidă şi infantilă, le azvârlise cu 
dispreţ nimicitor. De la Zahei Grigoriu, ultimul descendent 
al  bădiţei Creangă şi  custodele casei memoriale, 
Dumitraşcu aflase că în sat supravieţuieşte o bătrână 
strănepoată a lui Oşlobanu, tovarăşul de năzbâtii şi coleg la 
şcoala de catiheţi cu Nică a lui Ştefan a Petrei. „Îţi dai 
seama, Vivien? E urmaşa celui căruia Creangă i-a spart 
ciubotele şi i-a aprins firile între degete... Vărul lui primar. 
Se scăldau în Ozana şi furau cireşe din livada mătuşii 
Marioara...“ 


Pe mama n-o interesau însă nici legendele, nici folclorul, 
mai ales că aveau întâlnire la ceas, negregşit, cu familia unui 
celebru muzician pentru ale cărui favoruri se luptase şi 
investise mult. 

„Uite ce sacrific eu pentru o babă şuie, ştirbă şi 
analfabetă...“ 

O scrisoare... E grafismul mamei... De ea, prinsă o clamă. 
O singură pagină aşternută în mod evident de altcineva. O 
caligrafie bărbătească... Andrei, trăind limpede sentimentul 
indiscreţiei, dar îmboldit de curiozitate, citi. O dată, de două 
ori... Avu impresia că nu înţelege bine. 

Val, iubitule, viaţa mea... Sunt două zile de când aştept 
să te hotărăşti. Nu mai îndur. E de ajuns să-mi faci un 
singur semn... De ce şovăi? Vasile nu înseamnă şi n-a 
insemnat nimic şi niciodată pentru mine. E eroarea unei 
vieți în care nu ştiam că există şi fericire. Îl dispreţuiesc şi 
sunt încredinţată că, părăsindu-l, nu va suferi. E prea prost, 
prea simplist, lipsit de reacţii. Un mic animal - în sensul că 
respiră, mănâncă, doarme şi bea un şpriţ - cu diplomă de 
inginer. Mi se pare absurd să-ţi faci scrupule pentru el. Nu 
ne-am iubit. Amândoi ne-am căsătorit pentru că aşa se 
obişnuieşte. Din tâmpenie, din superstiție, pentru că cei din 
jur procedează la fel... Val, te iubesc. Cheamă-mă... Am să 
fiu sclava ta... Azi, 21 iulie 1958. 

„Deci eu mă născusem'“, constată consternat Andrei. 
Răspunsul bărbatului era lapidar. (Cum de reintrase maică- 
sa în posesia propriei scrisori, probabil n-avea s-o ştie 
niciodată, deşi supoziţii plauzibile se puteau face.) 

Vivien! Nu te merit. Nu-ţi pot oferi nici jumătate din ceea 
ce-mi dăruieşti tu cu atâta generozitate. Nu pentru că nu te 
iubesc îndeajuns. E vorba de o imposibilitate organică: nu 
am combustibil afectiv pentru mai mult. lar tu ceri enorm. 
Rămâi cu bărbatul tău. Nu trebuie să-l dispreţuieşti. Un 
asemenea om reprezintă singura ta şansă de fericire. Si 
sunt convins că vei fi cel puţin mulțumită alături de el. 
Lângă mine, ţi-o spun cu toată sinceritatea, nu te aşteaptă 


decât lacrimi, nelinişte, premature riduri. Te iubesc, dar nu 
sunt bărbatul dragostei unice, al unei singure femei. Ne-am 
Chinui amândoi. Încearcă să-l suporţi pe Vasile, amintindu- 
ți mereu că anevoie vei găsi un om mai cumsecade. Pe 
mine... uită-mă. 

Andrei nu mai parcurse celelalte scrisori. Încuie sipeţelul 
cu sentimentul că a comis un act de impietate. 

„...Bietul de el...“ 


XXX 


„.„„Era chipeş Iustin, bine legat, cu succes la cucoane ca şi 
taică-său. Avea bărbăţia aceea uşor parşivă - anume surâs, 
privire şi farmec - a cărei primejdie femeile o simt dar 
dintâi şi dintâi le aţâţă. Nataliţei îi plăcea să-l vadă în ţinută 
de seară, jachetă ori frac şi ea era aceea care îi înnoda 
fluturele şi alegea floarea pentru butonieră. Gardenie ori 
orhidee, niciodată garoafă... Nici Mihai nu se afla slut, dar, 
deşi îi semăna, câteva cusururi îl despărţeau de fratele său. 
Bărbia nesigură, cercetând spre mărul lui Adam, căutătura 
lăturişă, urechile ascuţite opintind parcă să se desprindă de 
cap. 

Niciodată nu se culca Nataliţa înainte de întoarcerea lui 
Iustin şi nu o dată o prindeau zorile, moţăind în bibliotecă. 
Pe tablaua de argint aşteptau carafa cu Courvoisier, sucul 
de portocale, câteva tartine cu icre negre... Parcă vede 
culorile acelea îmbinându-se în lumina irizată a zorilor ori a 
focului din cămin... Violetul cristalului, mierea liqueurului, 
şofraniul aprins al fructului zemos. Iustin dădea buzna în 
bibliotecă şi o îmbrăţişa... Ochii înstelaţi - ochii ei - 
străluceau, chipul însufleţit era numai tinereţe, nădejdi 
înmugurite, drag de viaţă. 

— Cum a fost? 

— Ca de obicei, parcă tu nu ştii? Muieri decoltate, fracuri, 
şampanie, caviar. Muzică, flirturi, în raftul cu burţi şi chelii, 


aranjamente politice. 

— A fost şi Mancaş? 

Iustin se afla de doi ani şef de cabinet la ministrul 
Mancaş, un om cam zănatec după chibzuinţă Nataliţei, prea 
avântat, unul dintre aceia care socoate că poate îndrepta 
lumea cu umărul. El singur. Prinsese drag de lustin, îl 
împingea la mărire şi voia să-l însoare cu Marina, fiică-sa 
din cea dintâi căsătorie. N-ar fi zis nu nici Nataliţa, doar că 
fata, înţeleaptă şi cu creştere aleasă, şcolită într-un pension 
din Elveţia, avea nasul cu vreo patru-cinci centimetri mai 
lung decât ar fi trebuit, iar şoldurile păreau că-i pleacă de 
la subţiori. Nataliţa cunoştea vorba „dacă frumos la frumos 
trage, apoi noi, sluţii, ce ne-om face?“, dar îşi mai cunoştea 
şi feciorul. După o săptămână, cel mult o lună de la cununie, 
Iustin ar fi bătut alte uliţi la ceas de înserare, alte uşi ar fi 
cercetat, iar Nataliţa trăia cu spaimă de căsătorie 
nefericită... Se hrănise ea îndeajuns cu asemenea merinde 
şi apoi îi era milă şi de fată. 

Fără să-l privească, Nataliţa întrebase: 

— Au fost şi Dumitreştii? 

Iustin începuse să râdă: 

— Vrei să spui Dumitreasca, sau mai bine zis ea te 
interesează. Bineînţeles! Era splendidă în mare toaletă de 
lame. Părea un şarpe de argint. 

— Ai grijă, băiatul mamei, să nu bage Marina de seamă... 
Ai jucat? 

— Nu. Ţi-am făgăduit doar... 

Jucase în schimb nebuneşte, peste două luni la cazinoul 
din Budapesta. Mancaş îl trimisese în Elveţia, unde trebuia 
să ridice anume fonduri secrete. La întoarcere, Iustin se 
oprise în Buda... Pierduse tot. 

Nataliţa n-avea să uite în veci dimineaţa aceea de 
primăvară, când lustin, nici măcar primenit de la drum 
dăduse buzna în iatacul ei. Prin ferestrele deschise 
pătrundeau aromele şi viersul primăverii. Cântau ciocârliile, 


rândunici sprintene forfecau harnic văzduhul, aromeau 
ciorchinii grei de liliac. 

De cum îl văzuse, pricepuse că l-a pălit pacoste mare. 
Arăta galben, răvăşit, ochii ardeau ca la zăcaşii de friguri. 
Straiul de călătorie era mototolit, cămaşa neschimbată. 
Iustin care punea atâta preţ pe veşminte... 

— Ce-i? 

— Am pierdut totul. 

Deşi pricepuse îndată, Nataliţa apăsase, nevrând să-şi 
creadă urechilor: 

— Banii pe care i-ai ridicat la Zurich? 

— Da. 

— Doamne, Dumnezeule! Cât? 

— Zece milioane aur. La ruletă. 

— Ce nenorocire! 

Apoi lustin începu să-i povestească cu vorbe scurte, 
întrerupte, cum se întâmplase, cât îi ţinuse umbră 
ghinionul, cum opintise să se refacă. 

— De cincisprezece ori la rând impar, mamă! Aşa ceva nu 
s-a mai întâmplat... Au spart banca. Nici crupierii n-au mai 
pomenit asemenea întâmplare. 

Nataliţa nu-l asculta. Între tâmple i se zbuciuma clopot: 
„Zece milioane! Avuţie de prinţ...“ 

Iustin izbucnise în plâns. Aceasta însă Nataliţa n-o mai 
putea îndura. Clocotiră dintr-o dată în făptura ei toată 
îndărătnicia şi puterea Hatmanilor, sângele fierbinte de 
oameni ce nu se lasă înfrânți nici de Dumnezeu. 

Se ridică din jilţ clătinându-se şi dezmierdă fruntea 
asudată a feciorului. lustin ridicase ochii privind-o ca 
băieţelul de altădată: 

— Ce mă fac mamă? Mancaş nu ştie că m-am întors, nu 
ştie nimeni. Mai pot zăbovi o săptămână... Atât. 

— Să vedem... Acum du-te şi te odihneşte. Să chibzuim... 
Zece milioane e mult, dragul mamei. 

— Ştiu... 

— Să vorbesc cu taică-tău. 


Iustin îi apucase mâna, strângând-o tare: 

— Mamă, dacă nu pot depune banii ăştia într-o 
săptămână, mă împuşc. 

Cu Racoviceanu, aflat în târg pentru afaceri legate de 
circumscripţia lui electorală, izbuti să discute abia după trei 
seri. Nataliţa îi vesti nenorocirea dintr-o suflare şi fără 
ocolişuri. Anton se făcuse vânăt şi ţâşnise de la birou ca un 
şrapnel: 

—  Nemernicul! Canalia! lată rezultatul educaţiunii 
dumitale! 

— l-am crescut după puteri, de parcă aş fi fost văduvă, 
iar ei orfani. Dar acestea se cunosc demult. 

— Ce-i drept, nu le-am schimbat scutecele şi nici prafuri 
de la spiţerie nu le-am dat să înghită. Îs grija muierii, iar eu 
am plătit şi slugi pentru acestea. Şi am cheltuit nu puţine 
parale pentru învăţătura lor ţinându-i la Paris şi Viena... Şi 
acuma, ce pofteşte de la mine? 

Nataliţa respirase adânc: 

— Băiatul trebuie ajutat. Se află la grea răscruce, când se 
cuvine ca părinţii să-l rezeme. 

— Fii mai desluşită. 

— Cu orice jertfă, banii îi vom da noi. 

Dumnealui sărise: 

— Eşti smintită?! 

— Nu. Mamă! 

— Zece milioane aur? Unde gândeşti să-i rostuieşti? 
Cresc la poale de garduri să-i pască şi măgarii? Dacă da, 
du-te de-i culege! 

— Dacă vrem, putem încropi suma. 

— Cum?! 

Nataliţa răsuflase adânc: 

— Vindem Cucuieţii, rămaşi de la mamă-ta, acţiunile de la 
Astra şi Steaua Română - aflu din gazete că au curs bun - 
giuvaerurile mele. 

— Ni-cio-da-tă! răcnise dumnealui. 

— De ce? 


— Vrei să întinzi mâna la porţi de biserică? Eşti şi mai 
zăludă decât fecioru-tău. 

— Ne-om strânge o vreme. 

— De ce să mă strâng, doamnă? Pentru că fecioru-meu e 
o puşlama? Un derbedeu iresponsabil?! Un descreierat 
devorat de viciu?! 

O răneau cumplit ocările dumnealui, dar le îndura 
gândind să-l moaie. 

— Să se descurce cum o putea. Are douăzeci şi cinci de 
ani. La vârsta lui învăţasem demult să-mi port de grijă, nu 
mai primeam un creiţar de la mama. 

— Antoane, dacă Iustin nu are banii în patru zile, se 
împuşcă. 

Dumnealui rânjise: 

— Aha! După toate celea, domnul e şi şantagist. Brava! 
Din ce în ce mai bine. Vrea să-şi zboare creierii, n-are 
decât! Aduce un serviciu societăţii. 

— Antoane! Dacă se întâmplă asemenea nenorocire nu ţi- 
o voi ierta nici eu, nici mamă-ta acolo unde odihneşte, nici 
Dumnezeu! 

— N-aveţi decât! Toţi trei. 


Focul de revolver străpunse liniştea nopţii. Întunericul 
încremeni. Încremeni şi clipa. 

— Iustin! Ce-ai făcut, dragul mamei? 

Asistenta năvăli speriată în salon. Se apropie de patul 
bătrânei. Trupul şubred era scuturat de convulsii. Vorbe 
fără şir se înghesuiau pe buzele veştede. 

„Nenorocita. Are coşmaruri.“ 


CAPITOLUL XIX 


Se întoarse în apartamentul Catincăi Varlam obsedat de 


aceeaşi chestiune: trebuia să descopere un amănunt, cât de 
mic, care să facă vreo referinţă la existenţa bătrânei, de 
dinainte de război. Femeia aceasta păstrase scrisori, 
chitanţe, tot soiul de hârtii lipsite de importanţă, bani vechi 
cu efigia regilor Carol şi Mihai, acţiuni ale unor societăţi 
naţionalizate şi devenite azi simplă maculatură, toate într-o 
ordine desăvârşită. Devenea, în consecinţă, simptomatică, 
oricum grea, plină de semnificaţii, această „tăcere“ privind 
perioada interbelică şi care corespundea, în principiu, 
tinereţii Catincăi Varlam. Fotografiile - singurii martori ai 
epocii ei de juveneţe - vorbeau doar despre o femeie 
superbă care-şi plimbase portretul de lady prin diverse 
metropole ale lumii, acordând preferinţă staţiunilor de 
mare vogă. Femeia îşi ascundea cu grijă trecutul. Chiar de 
la început, Maican constatase surprins că scrisorile din 
arhivă, datate până în anii '41-'42, n-aveau plic, iar dacă 
aveau totuşi, numele destinatarei fusese rupt. Cercetările 
făcute la oficiul stării civile unde fusese încheiată căsătoria 
cu doctorul Varlam nu deschiseseră nici o pârtie. Numele 
purtat înainte era Locusteanu, locul naşterii Paris unde, 
presupunea procurorul, părinţii Catincăi lucrau în 
diplomaţie sau, pur şi simplu, duceau viaţa boemă a unor 
jouisseuri avuţi, atraşi, ca atâţia în epocă, de strălucirea 
oraşului-lumină. 

Maican zăbovi o oră în apartament privind concentrat 
fiecare mobilă, fiecare obiect, luându-le în mână şi 


cântărindu-le parcă. Se opri îndelung dinaintea fotografiei 
de pe consolă, în ramă de argint, geamănă cu cea a 
Catincăi. Iniţial el nu dăduse prea multă atenţie chipului de 
bărbat a cărui privire sălbatecă străbătea, ardea dincolo de 
decenii. Un cap interesant, cu trăsături foarte pronunţate, 
unul din capetele acelea extrem de caracteristice care 
stimulează pictorii şi caricaturiştii. Chelia şi sprâncenele 
haiduceşti îl făceau să semene cu N.D. Cocea. Gura feroce 
trăda hotărâre şi poftă nestăvilită de viaţă. 

În colţul din dreapta, un autograf scris mare cu un desen 
literelor sugerând caracterul gotic: Al tău, totdeauna al 
tău... 

Un ciocănit discret în uşă îi întoarse capul. În prag stătea 
Sandu Damian escortat de inevitabilul Dănuţ. 

— S-a oprit lumina, de aceea n-am sunat... V-am văzut 
când aţi intrat în bloc. 

Maican surâse de circumstanţă şi ciufuli ca de obicei - 
nici nu cunoştea alt gest de tandreţe - bretonul puştiului. 

— Ce mai faci, flăcăule? 

— Mulţumesc bine, răspunse Dănuţ în conformitate cu 
cele mai alese precepte de politeţe administrate de maică- 
sa şi a căror punere în aplicare ar fi fermecat-o. Dar 
dumneavoastră? 

Damian îşi schimbă greutatea pe celălalt picior. 
Procurorul surâse. Îl amuza lunganul ăsta care părea nu 
atât zălud cât cu minţile călătorind printre nouri şi luceferi. 
Părea că şovăie şi-l îmboldi: 

— Spuneţi, nu vă sfiiţi... 

— Am plecat de la afirmaţia dumneavoastră că orice 
detaliu, în aparenţă lipsit de importanţă, v-ar putea fi de 
folos. 

— Bineînţeles. Despre ce este vorba? 

— V-am spus rândul trecut, dacă vă amintiţi, că fiul meu 
cam are obiceiul să fantazeze... 

Dănuţ se întorsese cu faţa spre taică-său. Îi sorbea 
fiecare cuvânt şi ţinea gura uşor întredeschisă. 


— Mi-amintesc. 

— În sensul acesta, luaţi sub beneficiu de inventar ceea 
ce urmează să vă relatez. Fiul meu, dacă n-a visat... 

— N-am visat! 

— Da... Pretinde că bătrâna Varlam s-ar fi cunoscut cu 
doamna Racoviceanu, vecina noastră de la etajul II. Acuma-i 
internată în spital, dar asta e altă chestiune. 

Maican îl opri cu mâna şi se adresă băiatului: 

— Ia povesteşte-mi tu, Dănuţ, cum a fost? 

— Păi eram cu prietena mea, doamna Racoviceanu, pe 
stradă... Ştiţi, o conduceam la Complex. Doamna Varlam era 
şi ea pe stradă. Când a trecut pe lângă noi a spus: „lot n-ai 
crăpat, bestie?“ 

— Cine a spus aşa? 

— Doamna Varlam, răspunse Dănuţ parcă surprins că 
Maican nu pricepe o relatare atât de limpede. 

Damian interveni, cuprinzând umerii băiatului. 

— Ştiţi, mi-au atras atenţia cuvintele. Fac parte dintr-un 
vocabular special care nu poate să-i aparţină lui. 

— Aţi gândit foarte logic. Informaţia dumneavoastră este 
extrem de interesantă şi vă sunt recunoscător că n-aţi omis 
să mi-o aduceţi la cunoştinţă. 

— Ar mai fi o singură problemă. Categoric propoziţiunea 
nu-i inventată de Dănuţ, mi-e teamă însă să n-o fi auzit în 
altă parte şi s-o împrumute acum bătrânei Varlam. 

— Nu! strigă puştiul. Ea a spus. Pe cuvântul meu de 
onoare. 

Maican îi zâmbi: 

— Eu te cred, Dănuţ. 

— Încă o informaţie, rosti Damian clipind mărunt în 
spatele ochelarilor care-i alunecau spre vârful nasului. De 
astă dată, cu girul exactităţii. În noaptea când s-a comis 
crima, v-am însoţit în acest apartament. 

— Da, făcu intrigat Maican. 

— M-a izbit - arătă cu bărbia spre consolă - fotografia 
bărbatului. Ştiam precis că am văzut-o undeva - e un chip 


care nu se uită uşor - dar eram incapabil să-mi amintesc 
unde. 

— După ton, presupun că acum v-aţi adus aminte. 

— Da. O fotografie identică - bineînţeles o copie - se află 
în apartamentul doamnei Racoviceanu. 


XXX 


Se părea că Emil Calotă - îl urmăreau în două 
„schimburi“ Traian şi Andrei - venise în oraş ca simplu 
turist. Cu excepţia vizitei la avocatul Petroviceanu nu se mai 
semnalase nici o mişcare suspectă. Individul îşi petrecea 
serile în restaurantul hotelului Astoria unde mânca sobru, 
aproape modest, dimineţile şi le consuma în oraş vizitând 
aşezămintele de oarecare importanţă: cele două muzee, 
bisericile, teatrul, primăria. O făcea pe îndelete - nu cu 
obligaţia turistului, colecţionar de privelişti, în pantaloni 
scurţi si aparatul foto bălăngănindu-i-se pe pântece („nu se 
poate să fi trecut prin oraş fără să fi văzut biserica ridicată 
de Racoți al XV-lea”), chit că nu-şi aminteşte ulterior decât 
consultând carneţelul-jurnal dacă respectivul lăcaş l-a 
vizionat în Cluj sau la Brăila - ci cu răbdare şi discernământ 
de individ cu preocupări estetice. 

Lua prânzul într-un birt sau altul, după care se întorcea 
la hotel. Aici, se odihnea „burghez“ câteva ceasuri. O scurtă 
plimbare pe Corso îi încheia practic activitatea. 

— Propun, spuse maiorul Vâlcu, să continuăm cel puţin 
câteva zile urmărirea în cadrul aceloraşi parametri. Nu 
trebuie nici o secundă să aibă impresia că a fost luat în 
colimator. 

Maican se opri din obişnuitul maraton ridicând degetul 
gros: 


— Poate că am fixaţii, dar până la proba contrarie 
absolută n-o să mă convingă nimeni că amicul Calotă a venit 
aici să admire peisajul şi să-şi recapituleze amintirile. Sunt 
de acord cu propunerea ta. Trebuie lăsat în pace, dar 
supravegheat strâns. 

Maiorul Vâlcu îşi duse pumnul în dreptul buzelor: 

— Caut un pai de care să ne agăţăm... Cum îl putem 
identifica? De unde să-l luăm? 

— Nu ştiu, săltă Maican din umeri. Până găsim însă ceva, 
propun următoarea chestie. 

— Îi? făcu voit sceptic Vâlcu. 

Uneori, aerul prea sigur al procurorului îl deranja, deşi 
avea eleganța jucătorului de clasă care, atunci când câştigă, 
nu-ţi aruncă triumfător în faţă (satisfacţie grasă, respiraţie 
clocotitoare şi eventual câţiva stropi de salivă): „Ei! Ce ţi- 
am zis eu?!“ 

De altfel, acum nici măcar nu evolua cu certitudini, dar 
maiorul se gândea la poliţe vechi. 

— Un fapt se conturează tot mai viguros. Cele două 
bătrâne - Catinca Varlam şi Natalia Racoviceanu - se 
cunoşteau. Ar putea ieşi ceva de aici. 

— Ce? 

— Ascultă, se enervă Maican. Dacă-ţi închipui că numele 
meu mic e Nostradamus, am să-ţi comunic că ai fantezie 
zburdalnică sau că ai fost prost informat. Ce?! O să vedem... 
Propunerea mea e s-o ia la întrebări ţâncul ăla al tău, 
locotenentul Dumitraşcu. 

— Vrei să-mi explici raţiunea? Băiatul are idei, nu zic nu, 
chestia cu pompierii intră în istoria în şaişpe volume a 
miliției, dar n-are experienţă suficientă. 

— Mă anfişez de experienţă. Mizez pe: unu! Bătrâna 
Racoviceanu e degringolată de accident şi deci mai puţin 
lucidă. Autocontrolul, dacă are ceva de ascuns, e diluat şi de 
faptul că discută cu un tânăr. Ăştia, născuţi după războiul 
din Coreea, or fi neînţelegători cu bătrânii, dar sunt infinit 
mai puţin primejdioşi şi îi fac mai puţin circumspecţi pe 


aceiaşi bătrâni decât epoleţii pe care stelele plouă. Şi 
importantisim, sublinie ridicând încă un deget, nu uita că 
Andrei i-a salvat viaţa. O floare, „cum vă simţiţi doamnă“, 
lacrimi, recunoştinţă, atmosferă... Se discută altfel, mon 
cher! 

Vâlcu începu să râdă: 

— Ai dreptate. 


A doua zi dimineaţă, în programul lui Emil Calotă 
interveni o schimbare. Nu viziona ziduri de biserică, nici 
magazine şi, abandonând Corsoul, o luă direct pe 
bulevardul Gheorghe Doja. Îşi pierduse aerul turistului 
preocupat de un obiectiv sau altul, ori flanând la 
întâmplare, şi părea hotărât ca omul care se îndreaptă spre 
o ţintă precisă. 

Spre surprinderea locotenentului, nu-şi verifică nici 
măcar o singură dată spatele. Trucurile în materie sunt 
limitate şi nu se mai poate inventa nimic cu excepţia unei 
perechi de ochi împlântaţi în ceafă. 

Traian îşi zise că trei ipoteze erau posibile. Fie individul 
se socotea invulnerabil, ceea ce în activitatea unui agent 
constituie o uriaşă gafă, fie obiectivul propus era complet 
inofensiv, fie el, Calotă, nu se simţea şi era nevinovat. 

A treia ipoteză nu putea însă convinge pe nimeni. Actele 
false nu sunt inventate pentru oameni cumsecade. 

Când, mereu pe urmele lui Calotă, intrară în strada 
Avram lancu, inima locotenentului începu să bată. Aici, 
imediat după cooperativa Higiena, stătea Solange... 

De ce ţi-e frică nu scapi! Parcă îmbrâncită de-o mână 
nevăzută, fata ieşi din bloc, când locotenentul mai avea 
doar câţiva metri pentru a-i depăşi intrarea. 

Solange făcu ochii mari, apoi îi sări încântată de gât: 

— Veneai la mine? 


Purta un cojoc alb cu aplicaţii verzi şi roşii. Chipul era 
perfect în sensul geometriei, fiecare trăsătură luată în parte 
putea fi calificată drept splendidă şi totuşi Solange nu 
trecea printre fetele drăguţe. „E la cinci minute de 
frumuseţe, remarcase Andrei. N-are importanţă că ratezi 
trenul cu cinci minute sau o oră. Chestia-i că l-ai pierdut...“ 
Traian, cu ochii după Calotă, vorbi precipitat: 

— Iartă-mă, Solange, sunt în misiune. 

Privirea verde a fetei se ascuţi: 

— Spune-mi mai bine că te-ai săturat de mine. De ce n-ai 
curaj? De ce eşti laş? 

— Solange, te implor! Discutăm diseară. Scuză-mă. O luă 
înainte grăbind pasul. Calotă era pe cale să o cotească pe 
Dobrotesei. Fata îl urmă furioasă. 

— Drept cine mă iei? Ce sunt eu, o paraşută pe care s-o 
abandonezi când ai tu chef? 

— Înţelege-mă, scrâşni scos din fire locotenentul, sunt în 
misiune. Vorbim diseară. 

— Acum sau niciodată. 

— De ce nu pricepi...? 

— Nu vreau să pricep nimic. Pretinzi că mă iubeşti, îţi 
spun că sunt bolnavă, pe moarte... 

— Constat că n-ai murit. 

— Eşti şi grosolan pe deasupra. Grosolan, râu... 

— Restul mi-l spui diseară, o întrerupse locotenentul. 
Sărut mâna. 

Fata se opri în mijlocul trotuarului. Strigă atrăgând 
atenţia unei femei în vârstă care împingea un landou. 

— Traian! Dacă pleci... 

Locotenentul o luă la goană făcând cu mâna un gest care 
putea să însemne orice. Solange îşi muşcă buzele. Lacrimi 
mari începură să-i alunece pe obraji. Bătrâna, o bunică 
probabil, elegantă aşa cum ştiu să fie şi la şaptezeci sau 
optzeci de ani femeile atente toată viaţa la exterior, îi zâmbi 
plină de compasiune. 


— Nu te necăji, draga mea. Bărbatul care vrea să plece 
nu merită să fie reţinut. 

Solange roşi, asortându-şi parcă obrajii cu bereta de 
lână. Răsucindu-se pe călcâie începu să alerge spre casă. 

„Ce femeie infernală!“ 

Traian, încă spumegând de furie, nu izbutea să-şi aprindă 
ţigara. 

„Oare toate muierile or fi la fel? Îi explic omeneşte că am 
treabă, că sunt în misiune şi ea îmi miaună despre 
dragoste...“ 

Era furios şi pe el însuşi. O încurajase conştient, îi dăduse 
asigurări că o iubeşte şi chiar unele dovezi. Fără să fie un 
mincinos, locotenentul făcea parte din categoria de bărbaţi 
incapabili să treacă pe lângă o femeie dezirabilă fără să 
încerce să o cucerească. Era o pornire instinctivă, lipsită de 
orice nuanţă de ticăloşie, iar demersurile lui rămâneau 
gratuite. De altfel - mistificare? sentiment fals? - când 
spunea „te iubesc“, o credea sincer. Cele mai multe femei 
nu-l luau în serios, fiind totuşi încântate să-l asculte. În 
consecinţă, îl revedeau cu plăcere şi locotenentul era 
calificat în unanimitate drept „un băiat adorabil“. Din 
nefericire, Solange nu avusese suficientă minte şi, de la 
prima declaraţie, se agăţase de gâtul lui nu doar cu braţele, 
Ci şi cu inima. 

„Am să-i dau totuşi telefon diseară“, hotări Traian, ceea 
ce constituia pentru el o atitudine caracteristică. 

O alungă din minte, concentrându-se din nou asupra 
persoanei lui Calotă. Cu gândul la Solange, nu băgase de 
seamă că se aflau pe strada Stupinei. Calotă cercetă 
numerele imobilelor. Fără să se uite în stânga ori dreapta, 
intră hotărât în blocul Catincăi Varlam. 

Traian aşteptă treizeci de secunde, apoi se luă după el. 
Afară, Dănuţ desena cu creta pe trotuar o locomotivă care, 
judecând după fum, probabil gâfâia îngrozitor. 


XXX 


Simţi pe frunte mâna uşoară a asistentei şi deschise ochii. 

— Cum vă simţiţi? 

Natalia Racoviceanu surâse recunoscătoare: 

— Bine... Mult mai bine... Toată lumea e foarte drăguță 
cu mine. Poate..., poate că n-am meritat atâta strădanie. 

— A venit un domn să vă vadă... Credeţi că-l puteţi primi? 

Bătrâna clipi sincer nedumerită: 

— Un domn? Nu-mi dau seama cine ar putea fi... 

— E tânărul care v-a descoperit în noaptea când vi s-a 
făcut rău şi v-a adus la noi... 

Andrei, stângaci, încerca disperat să oprească efluviile de 
recunoştinţă ale Nataliei Racoviceanu. Ca toţi timizii, se 
simţea fâstâcit faţă de orice manifestare sentimental 
excesivă, mai ales când aceasta viza propria lui persoană. 

— Mă bucur că v-am putut fi de folos. 

Nu ştia ce să facă cu florile - noptiera era plină de 
medicamente - şi le schimba dintr-o mână în alta. 

Îi veni în ajutor asistenta. Le puse într-un borcan cu apă 
şi părăsi rezerva. 

Natalia Racoviceanu scoase o mână de sub pătură şi își 
aranjă bandajul deasupra sprâncenelor. Pe degetul mijlociu 
juca o verighetă devenită prea largă. 

— Mi s-a povestit modul original în care mi-aţi salvat 
viaţa. Nu-mi închipuiam ca la vârsta mea să trăiesc o 
aventură de-a dreptul extraordinară. 

Locotenentului i se păru că a găsit momentul şi 
modalitatea de a aduce discuţia pe făgaşul dorit şi 
interveni, încercând să pară cât mai degajat: 

— A fost o noapte specială pentru tot blocul din strada 
Stupinei. Nu ştiu dacă vi s-a relatat, dar una din vecinele 
dumneavoastră, Catinca Varlam, a fost asasinată. 

Urmări atent reacţia bătrânei. Rămăsese impasibilă şi 
doar un licăr al privirii negre dovedea că a înregistrat 
cuvintele locotenentului. 


— Asasinată... Ce fapte ticăloase săvârşesc oamenii! L-aţi 
găsit pe ucigaş? 

— Încă nu, zâmbi Andrei. 

Se aşteptase la o reacţie mult mai „zgomotoasă“. Oamenii 
sunt dublu impresionați când o nenorocire se întâmplă în 
anturajul imediat şi, mai cu seamă, când năpasta loveşte 
indivizi din aceeaşi generaţie cu a lor. 

— Aţi cunoscut-o pe Catinca Varlam? Doamna 
Racoviceanu îi ocoli privirea. 

— Eram vecine de ani ele zile. 

— Nu la acest soi de relaţii m-am gândit. 

— Dar? 

— Mi-am închipuit că poate ştiţi mai multe despre ea... 

Locotenentului îi asudaseră palmele. Simţea că nu se află 
pe drumul cel bun, formula întrebările stângaci şi poate 
prea direct. 

— Care-i pricina pentru care v-aţi închipuit că ştiu mai 
multe? 

— După cum aţi afirmat chiar dumneavoastră, eraţi 
vecine de atâţia ani. Între oameni de aceeaşi vârsta 
contactele se realizează mai uşor. Afară de asta, amândouă 
trăiaţi singure fără familie. Se pare că solitudinea e greu de 
îndurat, poate cea mai grea boală de la o anumită vârsta. 

Bătrâna începu să surâdă: 

— Pentru tinereţea matale ştii grozav de multe. N-am fost 
prietenă cu... doamna Varlam. Niciodată. Şi nu cred că 
simţea nevoia vreunei prietenii. 

— Orice informaţie, cât de vagă, ne-ar putea fi de un 
imens ajutor, insistă Andrei. Chiar dacă n-aţi fost în relaţii 
apropiate, poate cunoaşteţi ceva din trecutul ei... Insist, 
orice detaliu e însemnat. 

Bătrâna închisese ochii. 

— Am ostenit... Nu vă supăraţi, dar trebuie să mă 
odihnesc. 

Îl copleşi apoi cu un nou val de recunoştinţă, exprimându- 
şi totodată nădejdea că-l va revedea. Acum însă se simţea 


râpusă. 

Locotenentul părăsi spitalul iritat şi nemulţumit. Bătrâna 
nu voia să vorbească, iar el nu fusese îndeajuns de abil. O 
simţea cu toată luciditatea, deşi era incapabil să-şi dea 
seama cum ar fi trebuit să procedeze. Îl mângâia un lucru, 
de fapt, două mari atuuri: cuvintele surprinse de Dănuţ şi 
fotografia bărbatului din apartamentul Catincăi Varlam. 
Rămăseseră în manşeta lui. 


Traian, păstrând o distanţă de un etaj între el şi Emil 
Calotă, auzi glasul lui Sandu Damian. 

— O căutaţi pe doamna Varlam? 

Un glas baritonal, bine frazat, răspunse pe tonul specific 
individului recunoscător pentru un ajutor oferit spontan: 

— Da... Văd că nu răspunde. Ştiţi cumva la ce oră se 
întoarce? 

Damian, de parcă n-ar fi auzit întrebarea, se interesă: 

— Sunteţi rudă cu dumneaei? 

Celălalt avu un mic râs sarcastic: 

— Nu-mi dau seama ce importanţă poate să aibă 
amănuntul. 

— Destul de mare, replică Damian sigur de efect. 
Doamna Varlam a fost ucisă acum trei zile. 

— Ucisă? Am auzit bine? 

Traian îşi zise că dacă Emil Calotă joacă teatru mimând 
stupefacţia, atunci o făcea cu real talent. 

— Perfect! 

— Dar cum? Cine? 

— Din nefericire, nu sunt în măsură să vă informez. 

— Înţeleg. Vă mulţumesc foarte mult. Bună ziua. 

Blondul se precipită pe scări, abia lăsându-i timp 
locotenentului să se ascundă după uşa crematoriului. 


Pe stradă, Calotă o luă cu pas grăbit spre Corso, 
dovedind aceeaşi indiferenţă faţă de un eventual filaj. Intră 
într-un mic lacto-bar şi, în timp ce consuma o cafea cu lapte, 
Traian îl văzu aşternând câteva cuvinte pe o foaie smulsă 
din agendă. După un sfert de oră se afla din nou în stradă. 
Aşteptă tramvaiul care ducea la marginea oraşului şi cobori 
la staţia terminus. Se îndreptă cu acelaşi pas hotărât spre 
pădurea-parc, punându-l în încurcătură pe locotenent. Aici, 
în peisajul pustiu, urmărirea era mult mai anevoioasă. 

Calotă se opri în faţa unei fântâni ridicată de cetăţenii 
recunoscători unui părinte al urbei, primar prin anii '20 şi 
căruia i se datorau câteva edificii însemnate din oraş. 
Bazinul era dominat de bustul edilului. Surprindea 
meticulozitatea cu care fuseseră respectate amănuntele 
vestimentare - cutele hainei, buclele panglicii de la gât, 
până şi găurile nasturilor - specifică epocii. 

Aruncă o privire circulară - prima, sesiză Traian, în trei 
zile de când îi ţinea umbra - şi cu un gest scurt înfipse 
biletul împăturit la subţioara bustului. 

Aha! îşi zise locotenentul. O cutie oarbă. Sunt curios să 
văd autograful. 


Îl citi după ce Calotă dispăru printre copaci, 
îndepărtându-se spre staţia de tramvai. 
Foarte important. Ora 19. La locul ştiut. 


CAPITOLUL XX 


ÎNV zi oul Vâlcu se uită ironic la Maican. Conform 


obiceiului, alerga prin birou gesticulând larg. 

— Am impresia că există un complot al misterelor, mai 
bine-zis al tăcerii. Ce avea, domnule, femeia asta de ascuns 
până şi în mormânt? Ce-i mai pasă „dincolo“ că a comis un 
matrapazlăâc sau altul? 

— Unora le pasă, zâmbi procurorul. N-am exemple la 
îndemână, dar am citit nu o dată despre mari personalităţi, 
în general politicieni sau oameni de artă, care şi-au scris 
memoriile cu „mottoul“ expres ca respectivele compuneri 
să nu fie date publicităţii decât peste cincizeci sau o sută de 
ani... 

Maican respinse cu dispreţ: 

— Ei uite unde era madame Churchi.... 

— Asta n-ai de unde s-o ştii... Apropo, cum rămâne cu 
eminenta ta teorie despre tinereţe, recunoştinţă şi 
toporaşi? 

— Rămâne perfect valabilă. 

— Degeaba! oftă maiorul, nu-ţi place să recunoşti o 
înfrângere. Lipsa de experienţă nu poate fi înlocuită cu 
nimic. Dumitraşcu e un element capabil, dar crud... 

Maican strivi ţigara în scrumiera improvizată dintr-un 
capac de lipici. Cealaltă se spărsese şi n-apucaseră s-o 
înlocuiască. 

— Ia ascultă, Vâlcule! Hai să fim cinstiţi. Ce-am fi izbuutit 
noi mai mult? Bătrâna a refuzat să vorbească şi cu asta 
basta. Voiai s-o ia la pumni? 


— În funcţie de împrejurări şi de persoana cu care ai de-a 
face, te orientezi. Dar, ca să te orientezi just, să intuieşti 
formula corectă, îţi trebuie o bibliotecă de dosare rezolvate. 

— Facem şuetă inutilă, tot n-o să ne convingem unul pe 
altul. Băiatul a procedat inteligent nedescoperindu-şi 
artileria. Rândul viitor, nu mai putea fanda apelând la 
acelaşi truc. Ceea ce mă preocupă e comportamentul lui 
Calotă. 

— Adică? surâse maiorul admirând costumul lui Maican 
care avea o cupă excepţională... La ce croitor îţi faci 
hainele? 

Procurorul îl privi derutat de întrebarea care i se părea, 
în context, de-a dreptul fistichie. 

— Croitor?! Ce-ţi veni?! 

— Are mână bună... 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. Îmi cumpăr totul de 
gata. Da, domnule! Ce-i în capul lui Calotă? Se joacă de-a 
spionul de douăzeci şi cinci-treizeci de ani; faptul că n-a 
făcut nici o haltă prin aşezămintele noastre dovedeşte că-i 
un as. Şi totuşi procedează ca un ageamiu! 

— Găseşti? 

— Faci pe spiritualul? Cutiile oarbe nu se instalează în 
mijlocul naturii pustii, unde te poate urmări cu un binoclu 
orice sticlete căţărat într-un copac. Tainiţa - ce, te învăţ eu 
acuma meserie?! - se instalează în locurile cele mai 
frecventate, unde prezenţa ta nu atrage atenţia. WC-uri 
publice, gară, spatele oglinzii din ascensorul unui mare 
magazin etc... 

— Ai ceva dreptate, în schimb locurile frecventate 
prezintă alt dezavantaj: ai zeci sau sute de martori care pot 
să te vadă când introduci sau scoţi mesajul. 

— Şi încă o chestie! făcu Maican fără să acorde atenţie 
cuvintelor lui Vâlcu. 

În realitate majoritatea întrebărilor pe care le punea 
erau pur retorice, neaşteptând răspuns. Dădea impresia că 
judecă mai bine gândind cu voce tare. 


— Hm! Ce chestie? 

— Ţi se pare firesc faptul că nu-şi asigură deloc spatele? 
Reflex, şi tot întorci capul, asta fiind formula cea mai ieftină 
şi naivă de a-ţi repera umbra. 

— Te contrazici. Pretinzi că-i un as. Va recurge deci în 
mod obligatoriu la soluţii mai subtile. De pildă, nu sunt 
deloc sigur că pe urma locotenentului lonescu n-a păşit un 
complice care trebuia să repereze eventualul filator al lui 
Calotă. 

— Nu mai lăsa ăla atunci biletul în scutecele statuii. 

— Poate că avem de-a face cu o mişcare de învăluire. Nu 
ştii niciodată... 

Îl întrerupse intrarea locotenentului. Vâlcu întoarse 
capul, adresându-i o privire întrebătoare. 

— Miniş, care a supravegheat fântâna din pădure, 
informează că, acum douăzeci de minute, avocatul 
Petroviceanu a ridicat mesajul din cutia oarbă. 

Maican se uită consternat la maior. 

— Pe legea mea dacă mai pricep ceva. Rechini de talia 
ăstora operează ca doi preşcolari care se joacă de-a James 
Bond. 

Maiorul surâse: 

— Oare? 


XXX 


„„„Chipurile, priveliştile se rătăcesc în ceaţă. Trei luni a 
zăcut Nataliţa în sanatoriul doctorului Oprişan cu minţile 
călătorite în cotloane de iad. Nu ştia unde se află, de-i zi ori 
noapte, trăind în bezna smintirii. Întunericul deplin şi 
tinereţea - abia împlinise patruzeci şi doi de ani - au opintit 
să biruie cumplita bolişte. A venit acasă în toamnă, muiere 
în strai cernit, cu chip de lemn, de la care oamenii îşi 
întorceau înfioraţi privirea. Ochii întunecaţi păreau doi 
tăciuni arşi sub cununa de păr argintuit. 


„Cine-i muierea asta cu plete de zăpadă?“, se întrebase 
când, cercetându-se în oglindă prima oară după trei luni, îşi 
zărise chipul. 

De la gară poposise la cimitir. Nu cunoştea mormântul lui 
Iustin. Doborâtă de nenorocire fără cunoştinţă, fusese 
imediat internată în spital. Doctorii nu ţeseau nădejdi de 
însănătoşire, clătinau din cap, cercau s-o tămăduiască fără 
credinţă... 

Zăbovise un ceas dinaintea crucii de marmură, cu mâinile 
în poale şi ochi goi, uscați. Acasă o aşteptau Mihai, slugile şi 
amintirile. Se dusese în odaia lui lustin. În şifonier 
veşmintele aromeau încă a parfumul lui, Chypre, o cămaşă 
albă, pusă o singură dată, spânzura de un scaun. Uite şi 
butonii lui, două safire în chenăraş de aur, cravata pe care o 
îndrăgea. 

Nataliţa băgă de seamă că nimeni nu primenise odaia din 
acea zi cumplită. Schimbaseră doar covorul. Celălalt, mânjit 
de sânge, îl dosiseră probabil în vreun ungher. Din vestonul 
cenuşiu scotea capul un bileţel bleu. 

Rămâne pe diseară, aşa cum ne-am înțeles. Te iubesc, 
Iustin, M. 

„Margot, tălmăcise Nataliţa..., muierea prefectului... 
Biata, o fi îndurat şi ea destul...“ Pe birouaşul din lemn de 
trandafir, Iustin surâdea fericit din cadra de sidef. Se 
fotografiase la Paris, după ce câştigase un concurs de 
tenis... Nataliţa atinse cu degetul tremurând bucata de 
carton.  Dezmierdă fruntea, tâmplele, ochii pentru 
totdeauna stinşi. 

Încuie cu grijă uşa şi luă cheia. În afară de Natalia nimeni 
nu mai pătrunse în odaie vreme de douăzeci de ani. 

Târziu, în 1952, funcţionarii de la spaţiul locativ o siliră să 
descuie... 


Anton vânduse acţiunile Astrei şi acum călătorea în jurul 
lumii cu baroneasa. Scotocind după alte hârtii în biroul 


dumnealui, Nataliţa dăduse peste răvaşul liliachiu, aşternut 
cu patru zile înaintea morţii lui Iustin. 

Nu mă poți dezamăgi în asemenea hal. Mi-ai promis de 
un an voiajul acesta, adevăratul nostru voiaj de nuntă. 

Fiu-tău 0 să se descurce singur, tinerii se debruiază 
totdeauna mai uşor. Pentru ei viaţa e o glumă, pentru noi, 
momente din când în când agreabile şi despre care nu ştii 
niciodată dacă nu cumva e ultimul. Gândeşte-te şi dă-mi 
răspunsul până mâine seară. Vreau să fac negreşit voiajul, 
îl visez de ani de zile, şi nu ştiu dacă vom mai avea 
posibilitatea. Lumea fierbe, războiul bate la uşă. Gândeşte- 
te bine, insist. Eu oricum voi pleca. Am şi alte variante... 


Anton se întorsese la sfârşitul lui septembrie. Dând ochi 
cu Nataliţa se sperie. Bineţele, întrebările de sănătate 
opinteau să fie rostite, bâlbâială nedesluşită. Nataliţa nu-i 
răspunsese. 

Soții Racoviceanu nu-şi mai vorbiră niciodată. 


— Ce-i cu tine, Andi? 

Era prima oară când se întâlneau din noaptea aceea de 
pomină, ale cărei evenimente doamna Radulian le 
concentrase în formulă succintă: bâlciul cu pompierii. 

Nu-i mai puţin adevărat însă că femeia, imaginativă şi 
profund onestă, gata să recunoască oricând meritul 
individului, cât de detestat, gustase ideea locotenentului, 
iar în atitudinea ei faţă de acesta interveniseră modificări 
sensibile. 

— Se pare că miliţianul tău nu-i chiar atât de nătântoc. 
Ca să vezi ce poate să iasă dintr-o isterică de profesie ca 
mă-sa şi un tăntălău ca Dumitraşcu! Mi-amintesc că odată, 
în Italia, am văzut un trandafir splendid aruncat într-un coş 
de gunoi. Polițistul tău îmi reînvie imaginea. 


— Exagerez.i... 

— Deloc. Deşi dacă aş fi vreo psihanalistă aş izbuti o 
corelaţie între traficul zbuciumat din mintea unei nevropate 
şi inevitabilul echilibru al neghiobului. După ce tragi linie şi 
aduni, izbuteşti poate un tip cu idei... 

„Sunt în pasă proastă“, concluzionă locotenentul 
Dumitraşcu. 

De o săptămână, atrăgea ca un magnet toate necazurile. 
După isprava cu pompierii, înghiţise cu sos, cu tacâmuri cu 
tot, muştruluiala maiorului Vâlcu... Crease panică, vârâse în 
sperieţi un oraş întreg, asemenea decizii nu se iau decât 
după un consult prealabil cu un for superior. Noroc că şeful 
pompierilor fusese mai inspirat... 

Andrei considerase nedrepte reproşurile. La urma urmei, 
datorită lui, viaţa Nataliei Racoviceanu fusese salvată. 

Contra-argumentul lui Vâlcu, servi de altfel şi lui Maican: 

— Puteau, în schimb, să moară zece, cinşpe, o sută de 
cardiaci... 

— S-o fi lăsat să moară? 

— Trebuia să găseşti altă soluţie, mai discretă. 

„Care?“, se interesase mut locotenentul. Urmase eşecul 
suferit în urma discuţiei cu bătrâna. Andrei îşi muşcase 
buzele, evitase orice întrebare. Era încredinţat că Natalia 
Racoviceanu s-ar fi eschivat la fel, chiar şi într-un colocviu 
cu Papa de la Roma... „Sunt istovită... Trebuie să mă 
odihnesc.“ 

Cine ar fi putut insista, doar dacă n-ai inimă de gâde sau 
gardian SS, când slăbiciunea, fragilitatea femeii erau 
evidente? Aceasta, chiar dacă eşti încredinţat că persoana 
nu se simte prea rău şi că recurge la subterfugii. 

La tentativa de sinucidere a maică-sii nici nu mai încerca 
să se gândească. Mergea acum categoric spre bine, dar în 
sufletul şi în mintea lui Andrei interveniseră mutații 
definitive... 

Întoarse capul şi se uită la Anca. Arăta prost. Pleoştită, 
ochii mici de căţel, în ciuda genelor bogate, nu spuneau azi 


prea mult şi, culmea! (de ce, culmea?), pe vârful nasului îi 
crescuse un coş care-i dădea un aer jalnic. 

Dintr-o dată, Andrei se simţi nedrept şi cuprins de 
remuşcări. Îi strânse braţul. Fata asta îl iubea, fusese tot 
timpul alături de el, riscase o despărţire de maică-sa, iar el, 
el ce-i oferea? 'Toane, întâlniri ratate - justificate ce-i drept 
de obligaţiile serviciului - nesiguranţă. De câte ori fixau o 
întâlnire, nici unul din ei nu era convins că aceasta se va 
consuma. Câte ceva intervenea aproape totdeauna, iar 
Anca, analitică şi dispunând de suficient timp liber, făcuse 
cândva socoteala că, pe săptămână, media ceasurilor 
petrecute cu Andi nu depăşea paisprezece-cincisprezece. 
„Ce mizerie!“, oftă fata care nu s-ar fi săturat să-i soarbă 
respiraţia, să-i simtă căldura braţelor treizeci de ore din 
douăzeci şi patru. 

— Eşti necăjit, Andi. Ce se întâmplă? Pot să te ajut? Nu- 
mi doresc nimic altceva. 

Locotenentul, impresionat de căldura din glasul Ancăi, 
simţi că i se pune un nod în gât. Era aproape de el, îi 
înţelegea paradoxurile, stările de spirit labile, toate tarele 
unei copilării şi adolescenţe traumatizate. „E bună ca un 
leac...“ 

— Nu vrei să-mi spui ce te apasă? 

Locotenentul oftă: 

— Sunt în mână proastă, iubito. Asta e. Din nenorocire au 
venit toate odată. Şi profesional şi afectiv. 

Anca îi mângâie încheietura în dreptul ceasului. 

— Fiecare înghite câte un show din partea şefului. Atâta 
timp cât n-ai primit nici o sancţiune şi nu te-au retrogradat, 
înseamnă că nu s-a întâmplat nimic grav. 

— Ce sens aveau atunci observaţiile? 

— Dragul meu, eu sunt străină de mecanismul relaţiilor 
de serviciu de la voi. Cred, presupun, că te-au scuturat 
oleacă pentru a-ţi mai domoli excesul de idei originale. Dar, 
în sinea lor, sunt încredinţată că au apreciat soluţia ta. Ca 
dovadă, s-au mulţumit cu simple mustrări verbale. 


„.„.„.Da, reflectă locotenentul. E ceva logică în ceea ce 
spune...“ 

— Cât priveşte familia, reluă Anca, nu văd de ce îţi mai 
faci probleme. Maică-ta e bine... În orice caz, angajată pe 
drumul cel bun. Atunci...? 

Andrei făcu o pauză lungă înainte de a vorbi. Vocea era 
şovăielnică: 

— Mă gândesc cu groază la comentariile colegilor - 
apropo de tentativa de sinucidere a mamei - la ce vor spune 
superiorii!... În sfârşit... Ştii, n-aş discuta cu nimeni despre 
lucrurile astea... 

Anca îşi stăpâni reacţia. Scrupulele, veşnicele scrupule 
ale lui Andi. 

— Mama e acasă, se simte din ce în ce mai bine. 

— Ai deci toate motivele să fii mulţumit. 

Locotenentul îşi muşcă buzele, încă ezita: să-şi descarce 
cugetul sau nu? Deşi lipsită de experienţă, Anca îi dădu 
brânci cu iniţiativa femeii îndrăgostite, indiferent că are 
cincisprezece sau şaptezeci de ani. 

— Spune, dragul meu... Ai încredere... N-am să vorbesc 
cu nimeni. 

Glasul lui Andrei explodă: 

— Nu mă mai pot uita la tata! 

— O să-ţi treacă. 

— Nu mă înţelegi. Ai răbdare... Mi-e..., mi-e ruşine de 
el... Îi evit privirea. Dar ce zic eu privirea? Să-l întâlnesc. 

Fata, nedumerită, îşi flutură genele frizate. 

— De ce? 

— Mi-e ruşine. 

— Ruşine? 'Tu care îl condamnai... Care... 

— Ştiu! Ştiu! o opri Andrei. M-am purtat cu el ca o fiară. 

Anca nu ştia ce să mai creadă. 

— Cum de ai ajuns la concluzia asta? 

— Mi-e îngrozitor de greu să-ţi vorbesc. Sunt părinţii mei. 
Dar mi-eşti cea mai apropiată fiinţă în momentul de faţă... 


Anca ar fi preferat „cea mai dragă“, dar hotări să nu se 
împiedice de cuvinte. 

— Mama, reluă cu glas înecat Andrei, n-a fost onestă cu 
tata. Nu vreau să intru în amănunte... Nu pentru că mi-ar fi 
jenă de tine, dar mi-e greu să le reproduc. Am găsit o 
scrisoare de acum douăzeci şi cinci de ani. Pe scurt, nu l-a 
iubit niciodată, l-a disprețuit, l-a exploatat şi, inevitabil, l-a 
înşelat. 

Fata, amuţită, păli. Întrebă cu naivitatea vârstei: 

— De ce s-a măritat cu el? 

Ca să răspundă, Andrei făcu un efort care în mod evident 
îl costa. 

— N-a găsit ce a căutat, presupun. Şi nu voia să rămână 
singură. 

— Ce trist! constată convenţional Anca. 

— Da, dar nu e vina lui tata... Ochii i se umeziră... De-ai 
şti, iubita mea! Mă simt atât de vinovat! Cum am putut să 
fiu atât de orb? Stii, derulez filmul. Tata a fost totdeauna cel 
care se scula primul, la patru şi jumătate, să ne ia iaurt şi 
pâine caldă. El gătea, el îmi pregătea pacheţelul pentru 
şcoală, îi ducea ei cafeaua cu lapte la pat, pe mine mă 
conducea la înot, patinaj, dentist... A fost sclavul nostru... 

— Şi, totuşi, replică Anca neputând să-şi înăbuşe un 
puseu de revoltă, l-ai disprețuit în mod constant. 

— Eram orb, legat la ochi, sub totala influenţă a mamei, 
care, abia acum îmi dau seama, nu numai că nu l-a iubit, 
dar l-a urât. Toată viaţa a luptat să facă echipă cu mine 
împotriva lui. 

— Şi a izbutit, constată fata. 

— Nu trebuie să fii rea... Ştiu cât am greşit... Şi abia 
acum înţeleg că nu aveam voie să-l condamn pentru fărâma 
de fericire de care a dat la bătrâneţe. Când mă gândesc 
cum am vorbit cu el... Cu pictorița... Îmi ard obrajii de 
ruşine. 

— În locul tău... 

— Da? 


— În locul tău aş încerca să am cu el ceea ce se numeşte 
o explicaţie bărbătească. I-aş cere iertare... În orice caz, n- 
aş lăsa să se adâncească prăpastia dintre voi... 

Andrei clătină trist din cap: 

— Inutil, Anca. Mă evită, nu mă priveşte în ochi, abia îmi 
răspunde la salut. 

O idee neaşteptată o ţintui pe Anca locului. 

— Ascultă! De ce n-ai încerca să vorbeşti chiar cu 
pictorița? 

Andrei se minună: 

— Cu pictorița? 

— De ce nu? E femeie, matură şi iubita lui. Va fi mult mai 
elocventă decât ai izbuti tu vreodată. În plus, ai ocazia să-ţi 
ceri scuze pentru mitocănia comisă faţă de ea. 

Locotenentul o privi lung câteva secunde. Exclamă 
înviorat: 

— Ştii?! E o idee! Da, da, aşa am să procedez. Mă scuzi o 
secundă? Vreau să dau un telefon la spital. 

Treceau prin dreptul cabinelor împlântate chiar în 
pântecele Corso-ului. Anca aşteptă două sau trei minute. 
Cercetă îngrijorată chipul din nou schimbat al lui Andrei. 
Oftă obosită: 

— Dumnezeule! Ce s-a mai întâmplat? 

— Urma să trec pe la bătrâna Racoviceanu să văd ce pot 
scoate. Asistenta îmi spune că se simte din nou foarte rău... 


Petroviceanu îl privi pe maior cu aerul lui senioral, 
impozant, sigur de el, emfatic ca individul care a izbutit în 
viaţă, conştient de propria-i valoare. Izbutea să nu fie 
ostentativ şi penibil datorită unui punct de vedere obiectiv 
asupra personalităţii şi realizărilor sale. Deci nu poză, ci 
realitate. 


Vâlcu găsi în living o tânără de vreo douăzeci şi doi, 
douăzeci şi trei de ani, pe care o califică dintr-o singură 
privire: „Cotletistă“. Avea un cap băieţesc, nostim şi un trup 
picant, încorsetat într-o pereche de pantaloni care efectiv 
țţipau la cusături. Avocatul o expedie amabil, dar ferm: 

— Dacă eşti drăguță, Cecilia, treci dincolo. Am ceva de 
discutat... 

Fata surâse şi părăsi încăperea fără mofturi. Maiorul 
realiză nu fără surprindere, că relaţiile dintre cei doi erau 
ca de la stăpân la sclavă. 

«Bravo lui! De obicei legăturile amoroase, la vârsta 
toiagului şi a hiposerpilului, cu o parteneră „minoră“ capătă 
alte valori şi altă culoare...» 

Nu se putu împiedica să fie sarcastic: 

— O rudă probabil... 

Petroviceanu răspunse scurt, fără umbră de jenă: 

— Nu. Protejata mea. 

— Înţeleg... Îi daţi îndrumări de viaţă. 

— Şi asta... Cu ce vă pot fi de folos? 

Vâlcu îşi drese glasul. Intră direct în subiect, considerând 
că eschivele, mişcările de învăluire au devenit inutile: 

— Domnule Petroviceanu, rândul trecut, dacă vă amintiţi, 
colegul meu, procurorul Maican, v-a întrebat dacă numele 
de Emil Calotă vă spune ceva. 

— Mi-amintesc. 

— Răspunsul dumneavoastră a fost diplomatic şi inexact. 
Să vi-l reproduc? 

— Nu este cazul. 

— În consecinţă, cine este Emil Calotă şi de ce aţi 
încercat să ne induceţi în eroare? 

Ochii lui Petroviceanu licăriră scurt: 

— Înţeleg... Am fost urmărit. 

— Nu m-am îndoit nici o clipă de perspicacitatea 
dumneavoastră. V-aş fi recunoscător dacă de data aceasta 
ne veţi acorda privilegiul unei relatări sincere. 


Petroviceanu zâmbi. Zâmbetul unui individ cu experienţă 
de geambaş. 

— Apreciez politeţea dumneavoastră şi maturitatea cu 
care sunteţi dispus să treceţi peste o atitudine de a mea nu 
tocmai fair-play. Cred că cel mai bine ar fi s-o iau de 
descălecare. Veţi reţine ceea ce vă interesează. Pe Calotă l- 
am cunoscut în 1952... Iarna lui '52. 

— O clipă! îl întrerupse maiorul. Calotă e numele lui real? 

Petroviceanu păru o clipă descumpănit: 

— Da... Aşa îmi închipui. În orice caz, îl chema la fel acum 
treizeci de ani. Îl trimisese la mine doctorul Varlam, fost 
coleg de liceu şi amic de club, cu rugămintea să-l servesc. 

— Era un om foarte tânăr pe atunci, aprecie Vâlcu. Mă 
refer la Calotă. 

— Da, în jur de douăzeci de ani. 

— Ce vă solicita? 

— Procurarea unui paşaport pentru Vest. Mă ocupam pe 
atunci cu asemenea afaceri şi, într-un anume cerc, foarte 
restrâns, faptul era bine cunoscut. 

— Apreciez sinceritatea dumneavoastră. 

Avocatul râse: 

— Am făcut cinci ani de detenţie pentru „năzdrăvăniile“ 
mele, iar, după treizeci de ani, fapta e prescrisă. 

— Din ce cauză voia să părăsească ţara? 

Avocatul luă un trabuc de pe masă. Începu să-l 
învârtească între degete, fără să-l aprindă. 

— Vedeţi, domnule maior, declară cu aerul insului care-ţi 
expune competent şi pe îndelete o teorie, în profesiunea 
mea - aşa cum am înţeles eu s-o practic - există faţă de 
interesele şi persoana clientului două atitudini posibile: o 
curiozitate de explorator sau, dimpotrivă, totala lipsă de 
curiozitate. Sunt contradictorii, dar eu le-am abordat pe 
amândouă în funcţie de speța respectivă. Este bine să ştii 
cât mai multe despre omul cu care ai de-a face şi, mai ales, 
ce încearcă el să ascundă. Nu ştii niciodată când micile 
mizerii din biografia fiecăruia îţi pot fi de folos. 


Vâlcu constată pe un ton neutru: 

— Ceea ce-mi dezvoltați acum sunt premisele clasice ale 
şantajului. 

— Nu mi-a fost niciodată frică de cuvinte. Eufemistic, ne- 
am putea exprima şi altfel. Într-o lume de rechini, trebuie 
să fii căptuşit cu armele eficiente. Sunt însă şi situaţii, după 
cum vă spuneam, când e mai bine să nu ştii nimic. Adică 
hapul e prea mare, adversarul cu potenţial mult superior ţie 
te poate distruge. Rămân la părerea mea că doamna 
Varlam, în sensul acesta, a clacat. 

— Vom reveni asupra ei. 

— O voi face eu singur, căci există o legătură, aşa îmi 
închipui, între Emil Calotă şi ea. 

Trase lângă el un taburet îmbrăcat în pluş verde: 

— Nu vă supăraţi... Vă deranjează dacă am să ţin piciorul 
ridicat? Am avut un accident şi s-a împlinit abia o 
săptămână de când mi-am scos ghipsul. Încă mă supără... 

— Bineînţeles, nu vă faceţi probleme... Revenind la 
motivul pentru care Calotă intenţiona să părăsească ţara... 

— Ştiu unde am rămas, zâmbi avocatul. N-am insistat să-l 
aflu. În primul rând, intuiam în spatele lui o organizaţie 
puternică ale cărei interese mi se părea că-i bine să le 
ignor, în al doilea rând, eu însumi dorind pe atunci să mă 
stabilesc în Occident, nu urmăream decât un singur scop: 
să fac rost de cât mai mulţi bani. Trebuie să ştiţi că 
onorariul pentru serviciile mele îl primeam doar în valută 
forte. Nu mai fac nici un secret, toate acestea figurează în 
dosarul meu de acum treizeci de ani. 

— Mi-am dat seama. Apropo de impresia dumneavoastră 
că Emil Calotă ar fi fost sprijinit de anume forţe... Ce vă 
determina să gândiţi astfel? 

— Reţineţi! Nu operez cu certitudini, ci cu supoziţii. 
Flairul însă m-a înşelat arareori. În timpul războiului, 
Catinca Varlam a fost agenta lui Canaris. 

Sprâncenele maiorului se ridicară a mirare: 


— De unde ştiţi şi cum se face că autorităţile române au 
ignorat atunci acest fapt? 

— Şeful reţelei, un oarecare maior Loss, surprins în ţară 
de evenimentele de la 23 august, a fost grav rănit. Şoferul 
lui l-a adus la mine acasă, locuiam în Bucureşti, şi l-a 
abandonat. 

— Înţeleg că eraţi prieteni. 

— Da. Habar n-aveam însă pe atunci de adevărata lui 
identitate. Loss avea asupra lui nişte hârtii - cumplită 
imprudenţă - pe care, într-un moment de luciditate, m-a 
rugat să le ard. Erau listele spionilor, agenţi activi pe 
teritoriul României, şi ale colaboratorilor lor. 

Vâlcu dădu din cap. 

— Catinca Varlam figura probabil. 

— Bineînţeles. 

— Ce s-a întâmplat cu respectivele documente? 

Petroviceanu aprinse în sfârşit havana. Spre deosebire de 
majoritatea amatorilor de trabuc, nu se mulțumea să 
pufăie, ci trăgea fumul în piept. 

— Le-am studiat, memorat şi apoi distrus. Nu era genul 
de material pe care să-l păstrezi în vitrina din sufragerie. 

— A murit după trei zile. 

— Cum aţi procedat dumneavoastră în continuare? Mă 
refer la modul în care v-aţi debarasat de cadavrul lui. Întreb 
din simplă curiozitate. 

Petroviceanu râse: 

— Se cunoaşte că sunteţi foarte tânăr şi n-aţi trăit 
evenimentele de atunci. În debandada luptelor de la 
Băneasa, când la fiecare colţ zăceau morţi şi răniţi, nu 
trebuia decât să-l azvârli peste stiva de leşuri. Aşa am şi 
procedat. 

— V-aţi gândit vreodată, în ce măsură putea fi folosită 
Catinca Varlam de către Canaris? 

— V-am spus că era o femeie fascinantă, aş zice 
irezistibilă şi înzestrată pe deasupra cu o inteligenţă puţin 
comună. Asemenea persoane reprezintă mai mult decât 


greutatea lor în aur pentru orice serviciu de informaţii. Şi 
aici intervine încă un aspect interesant: după cum ştiţi, deşi 
oficial combăteam alături de nemți, în mod clandestin 
continua să supravieţuiască propriul nostru Birou 2, care 
lucra mână în mână cu serviciile aliate. Catinca reuşise să 
se infiltreze şi aici, se zvonea că e favorita unuia din şefi. Vă 
daţi seama ce interesant era pentru Canaris să afle ce-i în 
capul băieţilor de la Londra? Însă dacă şi ce a izbutit în 
acest sens Catinca, n-o mai ştiu. 

Maiorul, stupefiat de revelaţiile avocatului - „sunt 
patruzeci de ani de la război şi au mai rămas piste 
nedefrişate “ - încercă să-şi adune gândurile. 

— Nu pot stabili o relaţie logică între activitatea de 
agentă a Catincăi Varlam şi Calotă. Individul era un copil pe 
timpul războiului. 

— Fireşte, impresia mea este însă că doamna Varlam, de 
astă dată secondată şi de bărbatul ei, şi-a continuat 
activitatea şi după război. Sau cel puţin au flirtat cu ideea. 
Ce anume făcea Calotă în anii '52 aici şi de unde picase, 
habar n-am, dar pot să jur că relaţiile cu familia Varlam nu 
erau tocmai ortodoxe, şi se legau de preocupările, să le 
zicem oculte, ale celor doi soţi. 

— De ce n-aţi pomenit nimic până acum despre toate 
acestea? 

Avocatul răspunse prompt: 

— Îmi place să evit complicațiile. Am şaptezeci şi doi de 
ani şi o viaţă agreabilă. Vreau să aştept în linişte infarctul şi 
dimineaţa când mă voi trezi mort. 

— Ce v-a cerut practic Calotă? 

— Prima întrevedere a fost o vizită de curtoazie. Dacă-mi 
amintesc de el şi dacă, eventual, m-ar putea solicita pentru 
Mici servicii. 

— Şi? 

— Am refuzat, dându-i exact aceeaşi explicaţie ca şi 
dumneavoastră şi care, în fond, reprezintă realitatea. Apoi, 


am suficientă experienţă ca să ştiu că serviciile solicitate de 
asemenea oameni nu sunt niciodată „mici“. 

— Şi totuşi aţi acceptat jocul. Mă refer la „puşculiţa“ 
oarbă. 

— Adevărat. Deşi îl refuzasem, m-a rugat să trec totuşi la 
două zile prin parc şi să consult statuia cu pricina. Un gen 
de c'est a prendre ou a laisser. Aveam chef de o plimbare şi, 
în pădure, am cedat unui impuls de curiozitate. De la 
întrevederea fixată, însă am lipsit. Cei care mă filează v-o 
pot confirma. 

— Interesant că puseul dumneavoastră de curiozitate s-a 
ivit brusc şi a secat la fel. 

Petroviceanu surâse: 

— Natura mamă e asortată cu cele mai bizare reacţii, în 
afară de faptul că-l bănuiesc de mici afaceri ce ţin de 
resortul securităţii, spionaj, poate trădare de ţară, nu-i 
cunosc cetăţenia, îl mai suspectez şi de altă faptă pe care 
Codul Penal n-o tratează cu dulceaţă şi cafea. 

— Adică? 

— De crimă. Sunt încredinţat că el este asasinul Catincăi 
Varlam. 


CAPITOLUL XXI 


oana avusese un destin accidentat şi, din adolescenţă, 


trebuise să se confrunte cu momente de viaţă de care 
tinerii sunt în general scutiţi. Învăţase să se apere şi, până 
la urmă, învinsese. Oricum, considera că prin vocaţie şi 
generozitatea ursitoarelor îi fusese dat să facă parte din 
familia victorioşilor şi, oricât de naivă părea această 
credinţă, o ajutase să depăşească cu dârzenie şi fără astenii 
situaţii dintre cele mai dificile. La patruzeci şi doi de ani, îşi 
păstrase humorul şi silueta. Era o femeie care nu putea fi 
luată uşor prin surprindere. 

Totuşi telefonul lui Andrei o derută, secându-i pentru 
câteva secunde avalanşa verbală caracteristică. În termeni 
extrem de politicoşi - pictorița ar fi putut jura că 
locotenentul învățase textul pe dinafară - îi cerea 
permisiunea s-o viziteze. 

Cu această ocazie, loana îşi compuse o ţinută bine 
gândită. În general, îi plăcea să facă impresie bună, chiar şi 
persoanelor complet indiferente. În particular, ţinea să 
spulbere prejudecățile lui Andrei. Şi-o imagina - 
presupunea ea - ca pe un gen de femeie vampir, vampă fără 
scrupule care l-a ademenit pe taică-său, destrămându-le 
familia. În consecinţă, se machie discret şi îmbrăcă o rochie 
sobră, de un cenuşiu adânc. O punea de obicei când avea 
ceva de solicitat din partea autorităţilor, iar în spatele 
biroului cu zece butoane stătea o femeie. 

Din prima secundă, realiză că Andrei este extrem de 
tulburat, îi înmână cu stângăcie garoafele şi rămase în 


mijlocul odăii neştiind, ca toţi tinerii timizi, cum să-şi ocupe 
mâinile. 

Pictoriţa, deşi îl întâmpinase ferm hotărâtă să nu-l ajute 
cu nimic, ba mai mult să-l facă să se simtă prost, se trezi 
dintr-o dată zâmbindu-i încântător. O impresionase emoția 
tânărului, stângăcia lui şi privirea. Privirea lui Vasile: 
înduioşător de nesigură. 

Aranja florile cu multă graţie, recitându-i invitaţiile de 
rigoare: ...să se dezbrace, să ia loc, ţigările sunt pe cămin 
ca să se usuce, coniacul şi vodca pe scrin etc. 

Fâstâcit, Andrei se execută, trăind tot timpul sentimentul 
de ireal. 

— Vreau să vă cer scuze pentru... măgăria mea. 

Ioana simulă surpriza: 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. 

— Atunci..., la telefon... 

— Am uitat totul. 

— Ştiţi... Să nu credeti... 

— Ştiu şi nu cred nimic. 

Şi-i surâse din nou cu toţi dinţii. Cel mai fascinant surâs 
din arsenalul pictoriţei. Deodată, Andrei se simţi neaşteptat 
de bine, intui farmecul special ai acestei femei. O femeie 
seducătoare care ştia să trăiască şi nu strica viaţa celor din 
jur. 

— Spune-mi, Vasile ştie că eşti la mine? 

Tânărul dădu hotărât din cap. 

— Nu. 

— Lasă-mă să te privesc. Da, eşti exact cum mi te-am 
închipuit. Vasile mi-a vorbit în nenumărate rânduri despre 
tine. Ştiu că-ţi plac prăjiturile cu nucă şi cum o cheamă pe 
iubita ta... Nu-ţi poţi închipui ce loc important ocupi în 
inima lui. 

Când voia, pictorița juca magistral rolul marii doamne, 
înţelegătoare şi căptuşită până în cercei de bune intenţii. 
Andrei, lăsând nasul în jos: 

— Tocmai de aceea... 


Sprâncenele pictoriţei se arcuiră interogativ, dar nu 
formulă nici o întrebare. 

— Mi-e foarte greu să vorbesc despre lucrurile acestea. 

— Dacă ţi-e greu, renunţă. 

— Nu... Dumneavoastră trebuie să mă ajutaţi. 

— Cum pot s-o fac eu, dragul meu? 

Locotenentul oftă trecându-şi degetele prin păr şi luă o 
înghiţitură de coniac ca să-şi facă vânt. 

— Nu ştiu cât de multe v-a povestit tata, dar..., dar 
probabil ştiţi, cel puţin în mare, că părinţii mei au avut o 
viaţă nefericită. 

loana îl privi cu compasiune. Îşi dădea seama, după 
încordarea trupului şi degetele înfipte în genunchi, cât îl 
costase această destăinuire. 

— Există mii şi mii de căsnicii nefericite, Andrei. E păcat, 
oamenii au o singură viaţă, dar nu constituie un motiv de 
jenă. 

— Situaţia, urmă locotenentul, a fost de aşa natură că eu 
nu am putut realiza cum stau lucrurile de fapt. Am ţinut 
totdeauna partea mamei, iar pe tata l-am nedreptăţit în 
mod crunt. 

Ochii loanei se umeziră. 

— Acum..., acum îmi dau seama, continuă Andrei cu 
aceeaşi voce întretăiată de emoție, că n-a avut niciodată 
locul lui în casa noastră, nici un drept... 

Pictoriţa care reconstituise de mult peisajul căsniciei lui 
Dumitraşcu, întrebă totuşi: 

— De ce? 

Locotenentul înghiţi în sec: 

— Nu pot s-o judec pe mama... Cred că Anca are 
dreptate... Ei doi nu trebuiau să se căsătorească. Sunt 
oameni predestinaţi să nu fie fericiţi împreună. 

Pictoriţa cunoştea în mare  canalismele doamnei 
Dumitraşcu şi aprecie rezerva delicată a lui Andrei, 
motivaţia dată în termeni generali. 


— Eu nu l-am înţeles niciodată şi, după cum v-am spus, l- 
am nedreptăţit în judecăţile mele încă din copilărie... lar 
re... relaţiile cu dumneavoastră le-am condamnat cu toată 
asprimea. Cu o lipsă de... de pudoare de care mi-e ruşine. 
Încă o dată vă cer scuze. 

Ioana îl bătu uşor peste mână: 

— Oh, bietul meu băiat. Spune-mi, ne mai condamni şi 
acum? 

— N...nu. 

— Vasăzică a intervenit ceva, care ţi-a dezvăluit brusc 
alte privelişti. Ştiu că mama dumitale a trecut prin 
momente grele. Mi-a părut rău pentru ea, adăugă 
convenţional, completând în gând: „Vorbă să fie...“ 

— Într-adevăr, a intervenit ceva revelator. Prefer să nu 
spun ce anume. Importante sunt consecinţele; gândesc 
altfel acum. 

— În ce fel crezi că te-aş putea ajuta? 

— Am avut o ieşire total necontrolată faţă de tata. Ştiu că 
l-am rănit îngrozitor. De atunci, nu mă mai vede, mă evită, 
parcă n-aş exista. 

„la te uită! se miră Ioana. Nu-l credeam pe Vasile al meu 
capabil de reacţii atât de categorice!“ 

— Trebuie să vă spun că am remuşcări... E ceva 
înfiorător. Tata vă... iubeşte. Dacă aţi putea vorbi 
dumneavoastră... Să încercaţi să-i explicaţi... 

Pictoriţa zâmbi înduioşată: 

— Dar bineînţeles, dragul meu. Am s-o fac cât mai curând 
posibil. 

Când îl conduse spre uşă, pictorița cedă unui impuls 
nedefinit: 

— Spune-mi, Andrei, cu toată sinceritatea: cum crezi tu 
că ar trebui să procedăm în continuare? Eu şi Vasile? 

Andrei îşi muşcă buzele. Se gândi la maică-sa, şubredă, 
părăsită, cu o grămadă de păcate, dar totuşi maică-sa. 

— Nu ştiu, suflă. Aceasta trebuie s-o hotărâți 
dumneavoastră şi tata... Dar indiferent de decizie, să ştiţi că 


eu nu vă voi condamna. 
li sărută mâna şi ieşi precipitat. Pe obrazul Ioanei 
alunecă un zâmbet trist. 


Maiorul Vâlcu îi aruncă o singură privire. Suficient ca să 
înţeleagă că a făcut o boacănă. Figura lui Traian, pleoştită, 
avea în plus o expresie de năuceală care-i dădea un aer 
stupid. 

Vâlcu aşteptă să raporteze. Afară se pornise din nou un 
vânt îngheţat şi subţire ca o aţă. Îl simţea în spate, 
strecurându-se prin lemnăria uscată a ferestrelor, şi 
reflectă că sunt cel puţin doi ani de când îşi pusese în gând 
să facă rost de bandă adezivă. 

Maican, a cărui principală virtute nu era răbdarea, îl 
apostrofă dând nervos din picior: 

— Zii, flăcău! Ce nu-i în regulă? Ia-o da capo! 

Locotenentul ridică din umeri ca omul strivit de 
nedumeriri. 

— Ce să vă spun, tovarăşe procuror? Şi ieri, şi azi, Calotă 
a continuat să facă turism prin oraş. 

— Turism! pufni dispreţuitor Maican. Şi asta de o 
săptămână, într-un târg ca ăsta. Când orice ghid care se 
pretinde serios îşi asigură clienţii că sunt suficiente trei zile 
pentru a vizita Veneţia! 

Traian se simţi jignit: 

— N-am pretins că ăsta ar fi obiectivul lui, dar se 
comportă ca atare. 

— Practic, ce a făcut? interveni maiorul. 

—  Plimbări, din nou biserici, prânzul la birt, seara 
restaurant. N-a intrat în contact cu nimeni şi, în afară de 
intenţia de vizită de la locuinţa victimei, pe care v-am 
relatat-o, nu a comis nimic suspect. 


Procurorul îşi ciupi lobul urechii. Un muşchi rebel 
zvâcnea pe obrazul stâng. 

— Şi atunci ce te-a dat peste cap? 

— Astă-seară, s-a dus să vadă concertul formaţiei Brasil. 

— Cum naiba a făcut rost de bilete? se interesă Vâlcu. 
Ştiu că fiu-meu a stat la coadă şase ore şi n-a mai găsit nici 
cotoare. 

— Prin recepţia hotelului, răspunse locotenentul. Eu am 
intrat, cu chiu cu vai, pe bază de legitimaţie. Un căscat de 
acolo zicea că a mai auzit el de cazuri din astea cu poză în 
scutece de plastic şi a trebuit să ajung la director. 

Lui Maican îi veni să râdă. În primul an de meserie, 
fusese agăţat pe stradă de un miliţian. Era după miezul 
nopţii şi se întorcea cam ciupit de la o aniversare. Miliţianul 
îi simţise pasul nesigur, iar vestimentația - o cămaşă gen 
Texas şi un pantalon de piele cumpărate în Consignaţia - nu 
se încadrau probabil în parametrii săi estetici. În plus, îşi 
uitase actele acasă. „Sunt procuror, tovarăşe! Pe cuvântul 
meu.“ 

„l-auzi! Eu credeam că eşti ministrul justiţiei. Dă-i bici, 
băiete! La secţie!“ 

— A fost omor de lume, urmă locotenentul. Calotă avea 
bilet în rândul cinci. Ca să nu-l scap, când am simţit că 
spectacolul se apropie de sfârşit, m-am postat la ieşirea din 
sală, camuflat de draperiile de pluş. 

Se întrerupse. Maican, surescitat, îl îmboldi: 

— Dă-i drumul o dată! Faci suspense cu noi?! 

Locotenentul îşi umezi buzele şi expresia de năuceala, 
care-i dispăruse în timpul relatării, îi invada din nou figura. 

— Din momentul ăsta, nu vă mai pot raporta nimic despre 
el. A dispărut pur şi simplu. 

Maiorul se încruntă: 

— Ascultă, nimeni nu se evaporează în felul ăsta. Câte 
ieşiri are sala? 

— Una singură şi nu m-am dezlipit de acolo. Când mai 
rămăseseră doar vreo cincizeci de spectatori, mi-am dat 


seama că l-am pierdut. 

— Cum se ajunge la WC-uri? 

— Prin hol. Le-am controlat pe toate. 

— Există nişe, cotloane, stâlpi de susţinere proeminenţi, 
în sfârşit, vreun element arhitectonic după care să se fi 
putut ascunde? 

Maican se uită la maior aproape indignat. 

— Ce naiba, nu cunoşti sala Doina? E ca o oală. Ceai 
făcut în continuare? 

— Am mai aşteptat pe stradă, zicându-mi că, dacă s-a 
ascuns totuşi în incinta clădirii, până la urmă tot scoate 
capul. După jumătate de oră am renunţat şi am venit să 
raportez. 

— Corect, aprecie Maican. 

Vâlcu sări de pe scaun: 

— Corect pe dracu”! Spectacolul s-a terminat de o oră. În 
timpul ăsta a putut să dispară definitiv, să arunce în aer o 
catedrală şi două supermagazine sau să ajungă în Lună. 
Ascultă, Ilonescule, te duci imediat la hotel şi rămâi acolo 
până la noi dispoziţii. Eu o virez urgent spre locuinţa 
Catincăi Varlam. Sunt singurele piste care mai conduc spre 
Calotă. Cel puţin eu unul nu văd oa treia. 

Maican îşi smulse scurta îmblănită din cuier. 

— Vin şi eu. 


XXX 


„„larnă, primăvară, vară... loamnă, iar iarnă, din nou 
primăvară... Anii se înşiră ca mătăniile pe lănţugel de 
argint... Sunt posaci, lipsiţi de mireasmă, silnici... Juvăţul 
sau un pumn de hapuri şi Nataliţa şi-ar fi cosit apriga 
mâhniciune în clipă mai scurtă decât suspinul. Dar 
Dumnezeu nu îngăduie asemenea ticăloşie. O osândeşte 
aprig, căci cu tâlc ţi-a aninat poveri de umeri, ţi-a semănat 


uliţa doar cu jale, lacrimi, lespezi de morminte. Tot flori 
negre... 

Mihai îi căpitan de cavalerie şi s-a săvârşit un an de când 
s-a însoţit cu fata unui avocat din Bucureşti. O cheamă 
Piereta, e tinerică şi are un căpşor mititel cu nimb de păr 
bălai, uşor fulg de păpădie, un bulz de miere cu minte 
puţintică. 

Nataliţa n-a zis nici da nici nu, la cununie a stat ţeapănă 
şi cu mare opinteală a zâmbit socrilor şi naşilor. 

— Trebuie s-o înţelegeţi pe mama, desluşea Mihai 
neamurilor nevestei. Iustin a fost copilul ei preferat. 

— Mi se pare nedrept faţă de tine, îşi ţuguiase buzele 
Piereta. 

— M-a iubit şi mă iubeşte, dar lustin a fost inima ei. Inima 
şi ochii. 

— Cred că tu eşti extrem de îngăduitor. 

— Piereta are dreptate, intervenise cu glas gros socrul, 
una din vedetele baroului bucureştean. A trăit o nenorocire, 
sunt de acord, dar cel puţin din obligaţie trebuia să-şi 
revină. Să şi-o impună. Dacă ai fi avut un psihic mai puţin 
robust, te-ar fi nenorocit. 

Vorbele ajunseseră şi la urechile Nataliţei. Zâmbise cu 
amărăciune, îi era drag Mihai, tare drag, dar cine a văzut 
floare peste care ai zvârlit bărdacă de apă clocotită să-şi 
mai salte capul din țarină? 

Cu câţiva ani înainte de război, Anton îşi dăduse sufletul 
dintr-un diabet neştiut. Murise în Bucureşti, după puţină 
zăcăşeală în spital. Spre nedumerirea Nataliţei ceruse să fie 
înmormântat acasă, lângă Iustin. Aceasta însă Nataliţa n-o 
îngăduise. În acelaşi cimitir - voia lui - dar nu alături de 
feciorul jertfit muierii netrebnice. 

Dintâi, prietenii cercaseră s-o ispitească la o viaţă mai 
desfătată: o cafeluţă, un joc de cărţi, cleveteală cu 
prăjiturele uscate de fiece joi, la coana Matilda Vânteasca, o 
seară la teatru: „Ştii, Natalie, îi trupa lui Pepe şi Mimi 


Georgescu în oraş, cu o piesă delicioasă: Vinerea 
îndrăgostiţilor..., mi-a zis Lenuţa...“ 

Nu şi nu... Clătinase din cap, surâzând trist. Curioase, 
cucoanele târgului iscodiseră slugile: „Ce face în toată 
ziua?“ 

Nici Nataliţa nu ştia bine. Citea, răspundea la scrisorile 
lui Mihai, se plimba singură în pădurea de la marginea 
târgului ori zăcea cu mâinile în poale aţintind zidul. Cu ochi 
goi, fără a clipi, ca statuile. 

Războiul o găsi în Bucureşti, căci, după Dictatul de la 
Viena, Natalia părăsise târgul. Mihai, căpitan în Marele 
stat-major - ştiuse socru-său unde să apese - rămăsese în 
Capitală. Nu locuiau dimpreună, deşi Mihai o poftise cu 
inimă şi cuget deschise şi nici noru-sa nu-i era nesuferită. 
Piereta era o fire domoală, habar n-avea ce se petrece în 
lume şi-i plăcea să trândăvească ronţăind cofeturi şi 
romane franţuzeşti. 

Nataliţa însă le ştia pe ale ei. Tânăr cu bătrân, noră cu 
soacră sub acelaşi soare da, dar nu sub acelaşi cortel. Şi 
apoi îşi cunoştea mohoreala... Ce casă de oameni tineri e 
aceea unde la tot pasul dai peste stafie cernită ce a uitat a 
râde primăverii? Şi în Bucureşti, ca şi acasă, Natalia la fel 
îşi măcina vremea. Amorţită, cerşetorind cerului mormânt 
grabnic. 

Dar iacă, veste năprasnică o scoase din amorţeală. De la 
o vreme, tot bătătorind sindrofiile oraşului, Mihai legase 
prieteşug strâns cu baroneasa. Îşi căutau unul altuia casele 
şi tot dimpreună se aflau. La serate, recepții, ceaiuri ori te 
miri ce zaiafet. Nataliţa o aflase prin noră-sa care, deşi 
strunită de Mihai să nu scape vorbuliţă dinaintea ei, o 
slobozise totuşi. 

Tot sângele cel aprig al Hatmanilor se trezise în vinele 
Nataliţei. 

— Muierea aceasta a fost blestemul neamului nostru. L-a 
distrus pe taică-tău, l-a vârât în groapă pe frate-tău. Jură-mi 
pe mormântul lui Iustin că-i vei ocoli până şi umbra. 


— Jur. 

— Ţine minte, Mihai. E cea mai primejdioasă jivină 
născocită de Dumnezeu. O să te nenorocească. 

N-o ocolise. Şi avea să-l nenorocească. 


XXX 


Când Dănuţ fu sigur că Sandu şi Coca au adormit - prin 
peretele subţire le auzea sforăitul (pe o nară şi mai mult 
pufăit al mamei, celălalt ca un nechezat) - se sculă din pat şi 
tiptil, în ciorapi de lână, se strecură în vestibul. Descuie 
yala, trase încet zăvorul şi părăsi apartamentul. Cu inima 
bătând de emoție, urcă în goană scările la „lădiţa cu pisoi“. 
Erau opt, toţi negri cu pete albe. Când Coca se trezise cu ei 
în casă, făcuse un scandal nemaipomenit. 

— Ia animalele de aici că te rup în bătaie! 

Băieţelul începuse să bâzâie. 

— Da' de ce? De ce? Toţi copiii au. Şi pisoi, şi câini, şi 
iepuraşi. Numai eu nu am... 

Sandu, care se odihnea în dormitor, se zborşise: 

— Ce naiba-i tapajul ăsta? Aţi înnebunit cu toţii? 

— Annebunit fi-tu! Mi-a umplut casa cu dobitoace. Până 
la urmă, îi dăduse o lădiţă şi câteva capace din plastic pe 
care Dănuţ avea grijă să le umple de câteva ori pe zi cu 
pâine muiată în lapte. Provizoriu, îşi instalase menajeria la 
etajul superior, în spaţiul dintre apartamentul Catincăi 
Varlam şi crematoriu. 

Fapt cert era că, de când devenise „tată“, pisoii 
ajunseseră să fie unica preocupare a băieţelului. Urca 
mereu să-i vadă şi pierdea ceasuri întregi contemplându-i şi 
mângâindu-i. 

În lumina slabă a becului de pe palier, Dănuţ îi găsi 
dormind. Trase preşul din faţa apartamentului, se aşeză 
turceşte şi îşi trecu degetele peste blăniţele puilor ca pe 
claviatura unui pian. 


În aceeaşi clipă, se deschise uşa de la apartamentul 
Catincăi Varlam. Dănuţ întoarse capul şi văzu un „om mare“ 
într-o scurtă verzuie. 

Un moment, bărbatul rămase descumpănit, dar puştiul i- 
o luă înainte: 

— Noapte bună, ce mai faceţi? Îmi pare bine că suntem 
vecini. 

Aşa o auzise vorbind pe mama Andreei, de la Z-10 când 
se mutase la ei în bloc o familie care avea doi canari. Se uita 
fascinat la păsărelele închise într-o colivie cu panglică 
albastră şi surprinsese frânturi de conversaţie. 

Bărbatul zâmbi: 

— Ce faci aici? 

— Nimic. Mă jucam. 

— La ora asta?! 

— Dacă v-am deranjat... 

— Nu m-ai deranjat, râse bărbatul. La revedere. 

Dănuţ se uită după el până dispăru pe scări, apoi se 
întoarse la pisoi. 


Când văzu puştiul aplecat peste lădiţă, Maican începu să 
râdă. Nu-l mai surprindea ora la care-l găseau treaz, 
„baladându-se“ prin bloc, nici ţinuta - o pijama bleu cu 
fructe şi ursuleţi. 

Băieţelul se ridică în picioare: 

— Noapte bună, ce mai faceţi? 

— Bine, flăcăule, dar ce faci tu? Nu ţi-e frig? 

Dănuţ scutură din cap. Apoi explodă, încredinţat că le dă 
o veste fantastică: 

— Dacă vreţi să ştiţi, am opt pisoi. Sunt ai mei! 

— Serios? se miră procurorul. 

Exclamaţia lui Vâlcu îl făcu să se răsucească iute ca o 
şopârlă. 

— Ce-i? 

— S-a umblat la apartament. Sigiliul e rupt. 

Maican se apropie. 


— Fantastic! 

— S-a mutat un domn nou la noi, interveni copilul. 

— De unde ştii? 

Dănuţ păru mirat de întrebare. Făcu ochii mari, clipind 
des: 

— Chiar acum a plecat de acasă. 

— Când acum? 

Vâlcu ştia că în general copiii nu au noţiunea timpului. 
leri, mâine, azi, ore sau minute sunt categorii care se 
confundă în mintea lor. Totuşi, judecând după vestimentația 
băiatului extrem de sumară, în care n-ar fi rezistat mult 
fără să i se facă frig, îşi dădu seama că, în principiu, Calotă 
nu părăsise de mult apartamentul. 

— Acuma, repetă băiatul negăsind alt sinonim de 
precizare. Pe urmă aţi venit dumneavoastră. 

— “Te-ai uitat bine la el? Avea ceva în mână? Un pachet, 
vreo sacoşă? 

— Nu. A uitat însă să încuie uşa. 

— Hai! făcu Maican. N-avem vreme de pierdut. La 
revedere, flăcăule, şi du-te la culcare. 

Dănuţ le auzi paşii precipitaţi pe scări şi scoase limba. 
Atâta ştiu să zică oamenii mari: „Câţi ani ai? Mergi la 
Şcoală? Marş la culcare! Spală-te pe mâini...“ 

Luă în braţe pisoiul preferat - o urechiuşă era albă- 
zapadă, cealaltă neagră-catran, şi îşi lipi obrazul de capul 
catifeliu. 

— Noapte bună... Donald. 

Era fericit. În sfârşit îi găsise un nume. 


CAPITOLUL XXII 


Pui Calotă fu reperat la jumătatea drumului dintre 


Aleea Stupinei şi Hotel. Pe bulevardul pustiit de noapte şi 
viscol, păşea un singur trecător. Opriseră maşina la noroc - 
„Hai să-ncercăm! Ar fi culmea să fie chiar el!“ - propuse 
maiorul Vâlcu frânând brusc şi-l legitimaseră. 

Deşi surprins, Calotă nu manifestase nici o nelinişte 
deosebită. Aceeaşi atitudine o păstra şi acum, în biroul 
maiorului. „Nu-mi place degajarea individului, reflectă 
procurorul Maican. Ori e un super as, ceea ce nu s-ar zice 
după gafele comise (dar admițând că e, înseamnă că ne va 
da serios de furcă), ori n-are cine ştie ce amestec în 
afacerea asta...“ 

În douăzeci de ani de meserie, procurorul avusese ocazia 
să ancheteze sute de infractori. Existau, desigur, indivizi cu 
ceea ce se numeşte nervi de oţel, dar chiar şi la aceştia 
sesizai în întreaga lor făptură o anume concentrare, de 
parcă fiecare fibră şi celulă ar fi fost încordate arc. 

Calotă se aşezase pe scaun într-o poziţie comodă, dar nu 
lipsită de reverență. Părea ceva mai tânăr de cincizeci de 
ani, în ciuda ridurilor foarte dese, specifice blonzilor, şi a 
cearcănelor. Maican îşi zise că tipul duce o viaţă 
dezordonată, compensând însă excesele cu un intens 
exerciţiu fizic. Chiar sub costumul de tweed cafeniu la care 
asortase o cravată de lână, îi simţeai musculatura, trupul 
puternic, bine şi sistematic lucrat, ca de profesionist. 

— Puteţi să-mi spuneţi de ce mă aflu în biroul 
dumneavoastră? 


Maican care detesta stilul „aici doar eu pun întrebări“, 
făcu un semn cu mâna, „ai răbdare“, şi împinse scrumiera 
spre marginea mesei. 

— Ajungem şi acolo. Deocamdată să facem cunoştinţă. 

Celălalt începu să râdă. Avea o dantură puternică, rară, 
dar dinţii foarte albi. Caninii proeminenţi îţi purtau gândul 
la un buldog. 

— Am avut impresia că am consumat formalitatea pe 
stradă. 

Procurorul începu să se joace cu buletinul individului 
având aerul că spune „hai să fim serioşi!“ 

— Poate că mie-mi place să repet unele acte de etichetă. 
Dar să lăsăm gluma, nu v-am adus aici ca să flirtăm. Mă 
interesează adevărata dumneavoastră identitate. 

— Cum adică? 

Părea sincer, „neartistic“, surprins. 

— Mă numesc Emil Calotă. 

— Oare? 

— Ce vă determină să vă îndoiţi? 

— Am luat informaţii de la Bucureşti. Nu figuraţi nici la 
adresa din buletin, nici printre salariaţii întreprinderii. 
Trebuie să recunoaşteţi că situaţia iese din comun, iar 
concluzia, care nu poate fi decât una singură, se impune de 
la sine. 

Din nou Calotă începu să râdă: 

— Acum vă înţeleg... Să le lămurim pe rând. Începem cu 
„fictiva“ mea adresă. Am locuit aproape zece ani pe Calea 
Victoriei, într-o garsonieră. Acum o lună am reuşit să fac un 
schimb de locuinţă cu un apartament de două camere pe 
Macaralei. Tocmai îmi expirase buletinul şi am dat noua 
adresă, înainte de a mă fi mutat şi de a fi trecut în cartea de 
imobil. Cum se întâmplă uneori în viaţă, când începusem să 
împachetez, mi s-a oferit o altă variantă, mult mai 
avantajoasă. Un schimb - tot apartament - dar ultracentral, 
pe Ana Ipătescu, unde locuiesc în momentul de faţă. Am 


neglijat însă să-mi fac mutaţia. Faptele sunt imediat 
controlabile. 

Maican răsfoi buletinul. Era nou şi eliberat de două 
săptămâni. Da, se părea că cel puţin din acest punct de 
vedere Calotă nu minţea. Oricum, va dispune efectuarea 
verificărilor de rigoare. 

— În ce priveşte legitimaţia de serviciu eliberată de 
IPCTN, chestiunea ţine de domeniul farsei. 

— Genul acesta de farse, observa procurorul, se numesc 
altfel în Codul Penal. 

— Depinde de intenţia care le-a generat. A mea n-a fost, 
dacă vreţi, tocmai morală, dar în orice caz nu poate alcătui 
un dosar care să ajungă pe masa dumneavoastră 

— Mă faceţi curios. 

— Pe scurt, am cunoscut acum opt luni o tânără de care 
m-am îndrăgostit ca un puştan. Este genul de femeie care-şi 
face din fizic o profesie şi se vinde scump. Deviza ei, în 
materie de partener, se poate concentra într-o pilulă: bani 
şi poziţie socială. Nu dispun nici de una, nici de alta, nu mai 
sunt nici măcar tânăr, aşa că mă aflam în faţa ei complet 
dezarmat. Ca s-o impresionez, am recurs la un truc. Am un 
prieten care lucrează ia IPCIN. L-am rugat să-mi facă rost 
de o legitimaţie a respectivei instituţii, pe numele meu, 
figurând în postul de director. Nu i-a fost prea lesne, dar 
cândva i-am făcut şi eu servicii. Sper sa nu suporte 
consecinţe din această cauză. 

— Şi, întrebă Maican simțindu-se amuzat - „ce poate să le 
treacă oamenilor prin minte!“ - a ţinut trucul? 

— O mie la sută, râse Calotă. 

Se căută în buzunarul de la piept şi scoase un document: 

— Uitaţi-vă. Sunt profesor de Educaţie fizică la Liceul 
115 din Bucureşti. 

Maican examină documentul simțindu-se din ce în ce mai 
descumpănit. Relatările individului erau originale, dar 
miroseau a „adevărat“. 


— De ce aţi prezentat la recepţia hotelului falsa 
legitimaţie? 

— Am constatat că face în general impresie şi categoric 
mă scuteşte ca, între paginile buletinului, să vâr o hârtie de 
o sută. Dacă e o crimă, sunt gata să suport consecinţele. 

„Beton armat!“, îşi zise procurorul, având sentimentul 
incert că se depărtează tot mai mult de ţintă. Până 
adineauri, i se păruse că-i de-ajuns să întindă mâna ca s-o 
ajungă. 

— Perfect! exclamă netezind coperta unui dosar cu 
muchia palmei. În principiu - bineînţeles, vom verifica toate 
datele -problema identităţii dumneavoastră a fost elucidată. 
Să trecem acum la a doua problemă: Catinca Varlam. 

Se uită la Calotă care devenise în mod evident mai 
neliniştit: 

— De când o cunoaşteţi? 

— Din 1952. 

— Eraţi în relaţii şi cu soţul ei, doctorul Varlam, pe care L- 
aţi vizitat în mai multe rânduri la spital. 

— Interesant, zâmbi nesigur Emil Calotă, fără să-şi 
ascundă surpriza, cum aţi putut afla asemenea lucruri după 
mai bine de treizeci de ani. 

— De ce natură erau aceste relaţii? 

Calotă şovăi câteva secunde, apoi respiră adânc. 

— OK! exclamă pe tonul hotărârii luate instantaneu. 
Asupra doctorului Varlam operam, ca să zic aşa, un mic 
şantaj. 

Procurorul nu se putu împiedica să facă o corelaţie între 
avocatul Petroviceanu şi Calotă. Amândoi mărturiseau cu 
dezinvoltură fapte deosebit de grave din trecutul lor, 
amândoi simțindu-se la adăpostul aceleiaşi instituţii 
juridice: prescripţia. Nici un criminal, citise cândva, nu se 
simte vinovat atâta timp cât e sigur că nu va fi descoperit. 

„Aşa e! Lipsa primejdiei stinge orice sentiment de 
culpabilitate...“ 

— Care era obiectul şantajului? 


— Activitatea de spioană a nevesti-sii în timpul războiului. 

— N-aveaţi mai mult de douăzeci de ani la vremea aceea. 
Cum aţi putut obţine anumite informaţii? 

Ochii lui Emil Calotă priviră lung peste umerii 
procurorului. Cercetând figura aspră cu trăsături pronunţat 
bărbăteşti ale profesorului, Maican îşi zise că-i vine foarte 
greu să definească personajul, să-i lipească o etichetă 
definitivă pe frunte. Constituia un amestec ciudat de tip 
oarecare, de ratat care n-a încetat totuşi să lupte, de individ 
cu vocaţia loviturilor mari, dar găinar în acelaşi timp. 

— Trebuie să vă spun că tatăl meu, angrosistul Ion Calotă 
- toate magazinele de coloniale şi delicatese Paşa îi 
aparţineau - a fost agent dublu: al Abwehrului şi al 
Intelligence Service-ului. Fireşte, la vremea respectivă, 
habar n-aveam despre aşa ceva. Tata a murit în 1946, într- 
un accident de motocicletă. Despre activitatea lui însă am 
aflat abia în 1951. 

— Cum? întrebă Maican. 

— Tata a ţinut - fapt pe care de asemenea îl ignoram - un 
jurnal de zi început în noiembrie 1937, anul când a fost 
racolat de serviciile engleze şi unde descrie pe larg toate 
acţiunile în care a fost implicat. 

— Cam imprudent, observă procurorul. A nu aşterne 
nimic pe hârtie când activezi în asemenea domeniu, ţine de 
abecedarul celui mai mărunt agent. 

— Tata avea veleităţi de scriitor şi cred că n-a rezistat 
tentaţiei. Pot să vă spun însă că e cel mai captivant roman 
verite de spionaj citit vreodată. 

— Unde aţi găsit acest jurnal? 

— Mi la predat în 1951 o femeie despre care-mi închipui 
că a fost marea lui dragoste. Bolnavă de uremie, cu câteva 
luni înainte de a muri, a simţit nevoia să mi-l cedeze. Din 
paginile jurnalului am înţeles cât a iubit-o tata, ce încredere 
nemărginită şi nedezminţită a avut în ea. Când am 
cunoscut-o era bolnavă, nu foarte tânără şi totuşi puteai să- 
ţi dai seama că fusese o femeie extrem de interesantă. 


— Jurnalul mai există? 

— Fireşte, şi vi-l pot pune oricând la dispoziţie. După cum 
aţi ghicit, din paginile aceluiaşi jurnal am aflat despre 
activitatea de spioană a Catincăi Varlam... 

— Deci, acesta a fost instrumentul de şantaj. Practic, ce îi 
cereaţi doctorului Varlam? 

— Bani! Valută ca să pot părăsi ţara. 

— De ce voiaţi să plecaţi? Eraţi tânăr, fără un trecut care 
să vă primejduiască libertatea sau viitorul în condiţiile 
noului regim, toate drumurile vi se deschideau cu nădejdi şi 
posibilităţi intacte. 

Calotă zâmbi. Un zâmbet care traversa trei decenii, se 
adresa cu duioşie tânărului Calotă de atunci... 

— Aveam douăzeci de ani, gărgăuni - splendizi, dar tot 
gărgăuni se cheamă - şi o inimă care semăna cu un arici. 
Cupidon nu se mulţumise să înfigă o singură săgeată, 
deşertase toată tolba. 

— Mai precis? 

— Visul meu era să fiu explorator. Obiectivul - jungla 
Amazoanelor. În condiţiile anilor '50, când brigăzile de 
tineret cântau hei-rup! la Roşia Montană şi Salva Vişeu, iar 
la şcoală erau predate înainte de isprăvile lui Mihai Viteazul 
producţiile marelui rapsod Djambul-Djabaev, visul meu 
ţinea de utopismul cel mai aberant. În plus, mă tortura 
depărtarea de logodnica mea, care plecase din ţară 
împreună cu părinţii. Îmi scrie şi azi, adăugă cu o umbră de 
nostalgie. S-a stabilit într-un orăşel din Georgia şi are cinci 
copii... Dar acestea sunt chestiuni care nu vă interesează. 

— Cum a procedat doctorul Varlam? 

— Mi-a dat banii - cu două mii de dolari se mai făcea 
treabă pe atunci - şi mi-a aranjat combinaţia cu 
Petroviceanu pentru un paşaport. Era fericit să scape de 
mine. Trebuie să vă spun că o diviniza pe nevastă-sa. 

„Ce istorie abracadabrantă!“, reflectă Maican. Avea tot 
timpul impresia că e la cinema. Agenţi dubli, jurnale 


secrete, crocodili, plozi în Georgia... Totul i se părea de un 
exotism nebun... 

— Ce s-a întâmplat mai departe? 

Calotă ceru permisiunea să aprindă o ţigară. Trase la 
rând câteva fumuri. Continuă privind ţintă capătul aprins: 

— Pentru mine unul, domnule procuror, cel mai greu de 
îndurat este ghinionul. Suport necazuri de care eu însumi 
sunt vinovat. Dar nu pe cele impuse de alţii ori de destin. 
Traversam cât se poate de reglementar Bulevardul 6 
Martie din Bucureşti. O maşină, un Plymouth negru, a dat 
peste mine. Şoferul era beat... Am fost internat un an de 
zile în spital. Coloana şi ambele picioare fracturate. Când 
am ieşit din ghips, paşaportul expirase. 

— Şi banii? 

— I-am pierdut şi mai stupid. Îi ţineam ascunşi sub una 
din stinghiile duşumelei. În timp ce mă aflam în spital, s-a 
spart o ţeava. Tot apartamentul a fost inundat. Când m-am 
întors, din dolari rămăsese o mână de hârtii mucegăite... 

— N-aţi mai încercat să părăsiţi ţara? Aţi fi putut 
reîncepe şantajul asupra lui Varlam. 

Emil Calotă dădu din cap. 

— Nu. Obosisem. Am ieşit extrem de slăbit din spital, nu 
mă mai simţeam stăpân pe picioare, pe sănătatea mea, pe 
forţa mea fizică. Nu cu o pereche de cârje faci excursii în 
Jungla Amazoanelor. M-am refăcut greu şi cu mari eforturi 
de voinţă. După câţiva ani, m-am înscris la ICEF. Pe urmă m- 
am încadrat în ceea ce se numeşte o viaţă normală. 

— Cum de v-aţi amintit acum, după treizeci de ani, de 
existenţa  Catincăi Varlam şi, în fond, ce urmăreaţi 
contactând-o? 

Un zâmbet ambiguu alunecă pe buzele lui Calotă. O 
expresie nouă - Maican o defini parşivă - i se ivi pe chip. 

— O să mă dispreţuiţi, dar prefer adevărul altor posibile 
ponoase. În ziua când am împlinit cincizeci de ani, mi-am 
făcut bilanţul. Am tras linie. Dedesubt, nu puteam trece 
decât un singur cuvânt: ratat. Profesor de un! doi!, diriginte 


la o clasă de mucoşi, un salariu mediocru, faţă de aspirații, 
un apartament cu mobilă de duzină, concedii ieftine, „la 
pânză“, şi peste zece ani pensia. O întâlnire întâmplătoare, 
cu o veche cunoştinţă, mi-a readus-o în memorie pe Catinca 
Varlam. Am aflat astfel că mai există, că locuieşte în acelaşi 
oraş. M-am hotărât s-o vizitez. 

Maican îl urmărea atent. Deşi individul era ultimul pe a 
cărui bună credinţă sau onestitate să mizezi măcar un ban, 
simţea că nu minte. 

— În ce scop? 

Calotă săltă din umeri. 

— Nici eu nu ştiam exact ce urmăream, dar trebuia să 
plec. Ceva mai puternic decât raţiunea, instinctul, poate 
destinul mă împingea, îmi dădea brânci. 

— În tot acest amalgam de simţăminte, trebuie să fi 
existat şi un pilon mai concret. 

— Adevărat. Din memoriile tatei eram informat că la 
vremea respectivă femeia fusese generos retribuită. Ştia să 
pretindă, iar serviciile aduse răsplăteau dărnicia patronilor. 
Pretindea totdeauna onorariile în lire sterline. Când l-am 
căutat în '52 pe Varlam, depozitul valutar era intact şi în 
ţară. 

— De unde ştiţi? 

— Avea obsesia percheziţiilor. Pronunţa cuvântul la 
aproape fiecare zece fraze. De obicei referitor la un amic 
sau altul („au descins la cutare, i-au găsit aşa şi pe dincolo“) 
şi îţi venea să crezi că îl pasionează să colecţioneze cazuri. 
O eventuală arestare era totdeauna legată de acelaşi 
cuvânt şi însoţită de un ciocănit superstiţios în lemn. 
Amintiţi-vă gogoriţa acelor ani: aur, cocoşei, valută. Pentru 
ce altceva anume l-ar fi putut înspăimânta o eventuală 
descindere a miliției? 

— Mda, acceptă procurorul. E un punct de vedere. Deci, 
dumneavoastră aţi căutat-o pe Catinca Varlam, având în 
minte comorile ei. 

— Cam pe aici... 


— Cum credeaţi că aţi fi putut s-o decideţi să le împartă 
cu dumneavoastră? 

— Vă spun că n-aveam un plan precis. 

— Şantajul oricum n-ar mai fi operat. 

— Ştiu. Mă gândeam să văd în ce ape se scaldă şi apoi... 
văzând şi făcând... 

— Cam nebulos. 

— Sunt de acord, dar, după cum v-am spus, am cedat 
instinctului. 

— Ştiţi desigur că a fost asasinată. 

— Ştiu. Mi-a spus-o avocatul Petroviceanu. De la el de 
fapt am căpătat şi noua ei adresă. 

— Şi aţi vizitat-o post-mortem, rupând sigiliul 
autorităţilor. 

— Din tot ce am întreprins trebuie să recunoaşteţi că e 
singura faptă pasibilă de pedeapsă. 

— Ce urmăreaţi în fond? 

— Mi-am zis că, dacă tot m-am deplasat până aici, de ce 
n-aş face o mică percheziţie. 

— O făcuseră înaintea dumneavoastră organele de 
anchetă care, aş zice, au oleacă de competenţă în materie. 

— Fără îndoială, dar dacă nu ştii că există un anumit 
lucru, nu-l cauţi. Despre un eventual depozit valutar îmi 
închipuiam că doar eu am cunoştinţă. 

— Aţi stat în apartament mai puţin de o oră. 

— Suficient ca să realizez că fiecare colţ fusese scotocit şi 
că, dacă existase totuşi ceva interesant, acel ceva se 
evaporase: lichidat de bătrână sau luat de altcineva 

— Ce intenţionaţi în continuare? 

— Good-bye întregii urbe şi direcţia Bucureşti. 

— De ce l-aţi solicitat pe Petroviceanu? Mă refer la 
mesajul din parc. 

— Voiam să-mi recomande un lăcătuş, un om de 
încredere. Până la urmă m-am descurcat singur. Pentru 
orice eventualitate, aveam o gură de lup la mine. Spre 


surpriza mea, uşa apartamentului era descuiată, ţinea doar 
în sigiliu. 

— O întrebare generată de un interes pur tehnic. Cum aţi 
izbutit astă-seară, ieşind de la spectacol, să vă debarasaţi 
de umbră? 

Calotă făcu ochii mari: 

— Habar n-am avut că sunt urmărit. 

— Şi totuşi unde aţi dispărut? 

Celălalt începu să râdă: 

— M-am strecurat înainte de terminarea spectacolului în 
micul oficiu de lângă caserie. Îmi dădusem întâlnire acolo 
cu fata de la bilete. 

Maican oftă: „Ca totdeauna, adevărul e absurd, misterele 
hilare.“ Se uită lung la Calotă. Aruncă fără convingere o 
nadă: 

— Ştiţi că sunteţi suspect de crimă? 

Calotă se holbă: 

— Absurd! 

— Deloc. 

— În noaptea crimei, data o ştiu tot de la Petroviceanu, 
nici nu sosisem în oraş. Puteţi verifica în registrul hotelului. 

— Copilării, respinse Maican. Puteaţi fi de trei zile în 
oraş, dar să fi tras în altă parte. 

— În regulă! replică agitat Calotă. Ce sens avea însă să 
mă întorc azi în apartamentul ei? Cel mai idiot criminal nu 
comite asemenea erori. 

— Posibil să fi lăsat o urmă compromiţătoare. De altfel, 
timpul petrecut în locuinţa victimei a fost prea scurt pentru 
a efectua cercetări de natura celor pe care pretindeţi că le- 
aţi întreprins. 

— Dar vă spun, strigă Calotă, că în noaptea când a fost 
asasinată, mă aflam la Bucureşti. Am sosit în oraş a doua zi, 
cu trenul de 14 şi 10. 

Maican se bătu cu pixul peste incisivi. 

— O puteţi dovedi? 

Calotă reflectă un timp apoi lăsă capul în jos. 


— Nu. 


XXX 


— Ia zi, Dumitraşcule tată! Ce-ai izbutit? 

După ton şi expresie, maiorul Vâlcu părea bine dispus şi 
Andrei mai prinse oleacă de inimă. Era îmbrăcat într-un 
sacou de catifea reiată bleumarine, care-i scotea în evidenţă 
tenul de fecioară blondă şi albastrul adânc al ochilor. 

„E chipeş ca un viking, dar cu prea multe probleme de 
conştiinţă. 1 se citesc pe faţă şi, din cauza asta, pare lipsit 
de siguranţă. Şi totuşi, la o adică, dă din el...“ 

— N-am făcut nimic, tovarăşe maior. Mi-e imposibil să 
scot ceva de la ea. Asistenta şi medicul îmi dau toate 
asigurările că se simte bine, în sfârşit, relativ bine, dar cum 
dă ochi cu mine începe să acuze osteneală. La prima 
întrebare mai directă, închide ochii şi mă roagă să chem 
asistenta că-i e rău. 

— Mda..., făcu Vâlcu pe gânduri. 

Andrei ridică privirea. Genele extrem de lungi aproape că 
atingeau sprâncenele. 

— Spuneţi-mi, ce pot să fac? E bătrână, bolnavă şi-mi 
leagă mâinile. Nu-mi vine nici măcar să ridic tonul. 

— 'Te înţeleg, băiete, oftă Vâlcu. Şi e clar că ascunde ceva. 

— Hotărât! Dar nu vrea să vorbească în ruptul capului. 

Maiorul tamburină câteva secunde cu vârful unghiilor 
sticla biroului apoi se ridică brusc. 

— Mă întreb cum trebuie să procedăm... Ai vreo idee? 
Surâse: Ar trebui să fii mai inspirat. În definitiv, e protejata 
ta şi era să te alegi cu un cucui frumuşel din pricina ei. 
Maican considera chiar că ar trebui să-ţi fie 
recunoscătoare. 

— Probabil îmi va oferi o cravată. 

Vâlcu începu să râdă: 

— Da, la asta nu m-am gândit. 


— Îmi permiteţi, tovarăşe maior? Aş avea o propunere. 

— Dacă-i fără pompieri, te ascult cu amândouă urechile. 

Andrei se mută pe celălalt picior. „Şi la pensie tot de 
treaba asta o să mi se pomenească!“ 

— Părerea mea e că ar trebui să vorbim cu medicii s-o 
externeze. 

— Ai înnebunit? O salvezi şi pe urmă o vâri în groapă? 

— Mi s-au dat toate asigurările că e în afară de orice 
pericol. Pentru un plus de siguranţă, putem solicita 
asistenţa permanentă la domiciliul bătrânei a unui cadru 
medical calificat. 

Maiorul îşi miji privirea. Începea să înţeleagă unde bate 
locotenentul, „categoric puştiul are idei“, dar nu-l 
întrerupse. 

— Externarea, reluă Andrei, echivalează în general cu 
însănătoşirea, îi va fi greu, îmi închipui, acasă la ea, în mod 
evident restabilită să recurgă la aceleaşi eschive. Mi-e rău, 
am obosit etc... În afară de asta, putem verifica existenţa 
presupusei fotografii identice cu cea din locuinţa Catincăi 
Varlam. Mă refer la ceea ce susţinea Damian. 

Maiorul Vâlcu rămase câteva momente pe gânduri. 

— Vom consulta încă o dată medicii. Dacă într-adevăr 
bătrâna e în afară de orice primejdie, cred că merită 
încercat, în fond, nici n-avem altă soluţie. Hai la spital! 


XXX 


oana îl asculta cu inima strânsă. În ultimele opt zile îl 
văzuse pe apucate, între două uşi, agitat mereu de parcă i- 
ar fi fost teamă că scapă trenul, tot timpul cu ochii pe ceas. 
Insuportabila, exasperanta privire a amantului care 
consultă ceasul pe furiş... 

Vasile arăta prost, iar ochiului expert al pictoriţei nu-i 
scăpă nici unul din amănuntele care trădau tensiunea şi 
cumplitele frământări sufleteşti ce-l sfâşiau. Slăbise, pielea 


maxilarelor devenise puţin flască, moale, ca la buldogi, avea 
o culoare nesănătoasă, spre vânăt, capul în general mic ar fi 
intrat cu uşurinţă în căciulița unui copil de zece sau 
doisprezece ani. 

Spre nedumerirea pictoriţei, Vasile nu reacţionase aşa 
cum s-ar fi aşteptat când îi relatase discuţia avută cu 
Andrei. Da, constatase la el o oarecare surpriză - „zău? 
chiar aşa s-a exprimat?“, un oftat de uşurare: „E bine... nu- 
mi închipuiam că va înţelege atât de curând“ - dar trecuse 
peste faptul în sine cu superficialitate. Îl obseda altceva: s-o 
facă să priceapă că... 

— Înţelegi, iubita mea? 

Inginerul vorbea precipitat, cu energia omului care 
încearcă să se convingă în primul rând pe el de ceea ce 
spune: 

— Înţelegi? repetă inginerul. 

„Da, îi răspunse în gând Ioana. Înţeleg că mă sacrifici 
fără şovâială, că m-ai sacrificat clipă de clipă...“ 

— Trebuie s-o văd pe picioare, complet restabilită şi după 
aceea... 

— După aceea ce? se interesă pictorița. 

Hotărâse să fie calmă şi de fapt nu mai avea ce să-i 
spună. Repertoriul de reproşuri, argumente, invective 
Chiar, se epuizase de mult. 

— Eşti o femeie bună şi înţeleaptă. Ştiu, ţi-am promis că 
plecăm împreună în concediu... Şi eu abia aşteptam, dar ce 
vină am dacă a intervenit situaţia asta? 

— Nici una, Vasile. 

— Pot s-o las să plece singură? 

— Nu poţi. 

„Şi n-ai să poţi niciodată. Eşti făcut să fii victimă, să 
înduri, să fii înfrânt. Ghinionul meu, căci tu, probabil, 
încerci voluptatea perversă a sacrificiului...“ 

— De ce-ţi muşti buzele? Tu eşti iubita mea, loana... 

„De aia, poţi renunţa la mine. Interesant mod de a iubi... 
Nu, Vasile, tu nu m-ai iubit, niciodată... Numai bărbaţii 


adevăraţi ştiu să iubească. Tu n-ai fost în viaţa ta bărbat...“ 

— Abia aştept să mă întorc. 

— Ce se va întâmpla atunci? 

Vasile păru o clipă derutat de întrebare. Reluă la fel de 
înfierbântat: 

— Totul va fi ca înainte, îţi jur! 

„Aha! înţelese pictorița, adică resturi de la festinul fiarei 
care se numeşte madame Dumitraşcu. Amanta ţinută sub 
obroc şi unde ne rezolvăm problemele de pat. Mersi, prefer 
să-mi aleg singură meniul...“ 

Ciudat! Simţi dintr-o dată că nu trebuie să se mai 
străduiască să-şi păstreze calmul. O cuprinse o linişte dulce. 
„M-am resemnat. Şi asta s-a întâmplat, probabil, mai 
demult, dar abia acum îmi dau seama.“ 

Sigur, îl iubea încă, însă nu fusese niciodată partizana 
cauzelor pierdute. „Pot lupta atâta vreme cât am măcar o 
şansă din zece, dar tu-mi retezi orice iluzie, îmi arunci o 
cârpă neagră peste viitor şi nu mai întrezăresc nimic...“ 

— Dacă mă iubeşti, şi ştiu că mă iubeşti, trebuie să mă 
înţelegi, repetă a zecea oară Vasile. 

— 'Te înţeleg. 

Îl privi fix în ochi. 

„Dumnezeule mare! Cum poţi fi atât de ingrat, fioros, 
crâncen şi în acelaşi timp înduioşător, naiv de egoist?“ 

Inginerul îi prinse amândouă mâinile şi i le acoperi cu 
sărutări: 

— Mulţumesc, draga mea. Am să mă gândesc în fiecare 
clipă la tine. Ca totdeauna, am să mă trezesc şi am să mă 
culc cu iubita mea în gând. Chipul tău, chipul Ioanei, mă va 
însoţi pretutindeni. 

Pictoriţa îşi înfipse unghiile în podul palmei. „Nu te 
bucuri, soro? O să-ţi plimbe portretul pe alei ozonate de 
brazi, cărând sacoşa şi pledul nevesti-sii! Păi, ce-i, de colo?“ 

— Ai să mă aştepţi, iubito, da? 

„Cu flori în gară!“ 

— Da, Vasile. 


— Şi-ai să fii cuminte? 

— Da, Vasile. Am să învăţ să croşetez. Ştii, ca să treacă 
vremea mai uşor. Se pare că-i foarte sănătos pentru nervi. 

Dumitraşcu se trase puţin înapoi ca s-o vadă mai bine. Nu 
ştia ce să creadă, iar de când erau împreună, n-o văzuse 
ţinând nici măcar un ac în mână. 

— Mă ironizezi? 

— Nici gând. Dar e probabil un făcut. De când te cunosc, 
aproape în fiecare zi am de învăţat câte ceva nou, 

„De pildă, ce va să zică un rateu sentimental. Eşti primul 
din viaţa mea, Vasile, şi ai cu ce te făli. Sau să te obişnuieşti 
să fii pe plan secund...“ 

Vasile făcuse o gafă îngrozitoare. Imediat după ieşirea lui 
Vivien din spital, avuseseră o discuţie violentă. La 
reproşurile Ioanei că o sacrifică, Vasile argumentase că 
sănătatea lui Vivien primează. 

„Dar eu? Se enervase Ioana. Cu mine ce faci?“ 

„Lu eşti pe plan secund.“ 

Pictoriţei i se făcuse negru în faţa ochilor. Izbutise totuşi 
să se stăpânească. Rostise pe un ton care vibra, dar egal, 
fără acute: 

„Auzi, Vasile, dacă vreodată îţi vei scrie memoriile, la 
rubrica Gafe fatale, s-o treci pe asta ca pe cea mai măreaţă. 
Nu există femeie în lumea asta, de la amărâta responsabilă 
cu curăţenia la un WC public, până la regina Angliei, care 
să suporte să ocupe un loc secundar în inima şi viaţa 
bărbatului iubit. Te mai poţi împăuna cu o performanţă, în 
viaţa mea n-am fost mai grav ofensată de un bărbat. Mai 
greu rănită. Ai făcut-o din prostie, dar gura netotului 
adevăr grăieşte...“ 

Gafa, îşi zise acum Ioana, constituise adevăratul început 
al sfârşitului. Sfârşitul dragostei lor... 

— Păcat! oftă. 

Fără să-şi dea seama, vorbise cu glas tare. Dumitraşcu o 
urmărea neliniştit: 

— Ce-i păcat, iubita mea? 


Pictoriţa improviză la repezeală, râzând: 

— Că n-am băgat şi sticla cealaltă de şampanie la 
refrigerator. Dar nu-i nimic, punem cuburi de gheaţă 

Inginerul se foi nelaîndemână. 

— Ştii, n-aş vrea să întârzii prea mult. Vi... 

Se întrerupse, muşcându-şi reflex buza inferioară. loana 
îi sări în ajutor, simulând că n-ai sesizat nimic: 

— Înţeleg, dragul meu, mai ai bagaje de făcut, telefoane, 
totdeauna rămâne câte ceva de rezolvat pentru ultimul 
moment... 

— Nu-i aşa? 

Era fericit că-l înţelege... 

În vestibul îşi luară încă o dată rămas bun. Dumitraşcu o 
ţinea strâns lângă piept. 

— Ai să mă aştepţi, da? Ai să mă aştepţi? Promite-mi! 

Când închise uşa în urma lui, loana avu impresia că 
ferecă un mormânt. Auzi limpede zgomotul lespezii. 


CAPITOLUL XXIII 


duza Da, îl distrusese şi pe Mihai. Mulţi ani după aceea, 


când Nataliţa din neîndurarea Domnului mai trăia, avea să- 
şi spună că un destin hain îşi găsise în baroneasă unealta pe 
potrivă. Ciudat însă i se părea că aceeaşi mână înjunghiase 
trei existenţe: a ei cu Anton şi apoi a băieţilor. Şi aici, nu 
vedea decât ochiul lui Dumnezeu aţintit cu nemilă şi mânie 
asupra neamului. Ce ticăloşii să fi săvârşit oare strămoşii 
Hatmani pentru ca ea, Nataliţa, să le plătească atât de 
greu? 

Războiul se mântuise şi se întorsese acasă. Viaţa în 
Bucureşti n-o ispitea, nu-şi făcuse prieteni, mormântul lui 
Iustin, grădina unde căuta în dumineca Paştelui iepuraşi şi 
ouă de şocolată, odaia care încă mai aromea a Chypre şi 
Regale roşii se aflau acolo, în Ardeal. 

Mihai nu opintise s-o oprească. Avea necazurile lui. Odată 
cu noile orânduieli, fusese dat afară din armată, „deblocat“ 
era termenul de ultimă oră, şi abia îşi ducea zilele. 

Piereta nu-i putea fi de folos, căci din ciripeală de salon, 
maniere alese, shimmy, foxtrot şi conga nu faci borş. Mihai 
se străduia împlinind slujbe sărmane: administrator la un 
bloc, paznic de noapte, prestare de muncă la domiciliu. Te 
cruceai ce îndeletniciri existau, în lumea asta şi la care nu 
te-ai fi gândit în veci! De pildă, să faci plicuri - douăzeci şi 
cinci de lei mia! -, să borteşti la stanţă foi de plută pentru 
dopuri de la sticluţele de medicamente, să îndrepţi ţevi 
strâmbe... Mihai mai încropea câte ceva din comisioanele 
vânzărilor la Talcioc. După ce curăţaseră de acareturi casa 


lor - vorba ceea puteai acuma învârti la ei o mâţă de coadă 
că n-avea de ce se anina - îndeplineau acelaşi oficiu pentru 
prieteni. lacă, măsuţa venețiană încrustată o vinde madame 
Băicoianu cu trei sute de lei. Dacă Mihai izbutea un pol-doi 
pe deasupra, ghişeftul lui! Seara, de braţ cu Piereta, îi 
isprăveau în restaurante ieftine, la Virgiliu, la Pui de Urs 
sau Zorile. Zăboveau dinaintea unui grătar cu miros iute de 
cimbru şi la o sticlă de vin acru şi tulbure. Amândoi 
trenţăroşi, hămesiţi, amarnici. Mai cu seamă Mihai. Pe 
chipul gălbejit, tras, ochii ardeau de ură... Piereta, mereu 
puţintică la minte, răsfoia amintiri pe care anii le 
sulemeneau cu culori de sărbătoare. Sindrofii vestite, 
toalete, bucatele alese de la cutare ori cutare dejun. 

„Ţii minte masa de la nenea Manolache? N-am să uit 
niciodată chateaubriand-ul acela cu vin de Chablis...“ 

Mihai, dinaintea unui cârnat de vacă - cel mai ieftin, şase 
lei kilogramul - mâncat pe ziar împreună cu roşii de bulion 
(doar cincizeci de bani, în loc de doi lei) simţea că-i vine s-o 
strângă de gât. Peste jumătate de ceas ascultau însă 
împreună BBC-ul şi Radio Paris şi uitau. Glasurile 
îndepărtate le îmbujorau zilele, îndurau altfel garsoniera 
incomodă din Magheru, veşmintele ostenite de molii şi 
perie, pacheţelele de băcănie, magiunul în lădiţe de lemn, 
prăjiturile de un leu cincizeci, mai mici decât o carte de joc 
îndoită. 

Nataliţa încrunta sprâncenele şi cârtea: 

— Asemenea viaţă duce la pieire, Mihai. 

— Ce vrei să fac, mamă? Ce vrei să fac? 

Îi auzea măselele pârâind de mânie. 

— Lumea n-o muţi tu cu umărul. La rânduială nouă, 
deprinderi noi. Ce-a fost s-a dus, geaba întinzi mâna după 
ziua care s-a săvârşit, Dumnezeu 'latăl să fii şi nici cu 
degetul nu-i mai atingi poalele. 

— Şi ce vrei să fac? Vorbeşte! 

— Ia-ţi o slujbă cumsecade şi lasă păcatelor radioul acela 
blestemat. Ceia de colo, oricât ţi-ar stârni închipuirea, nu-ţi 


hrănesc pântecele. 

— Ce slujbă? 

Era negru de furie: 

— Ce slujbă?! Sunt absolvent al Şcolii de război şi ofiţer 
de carieră, altceva nu ştiu să fac. 

— 'Ţi-au dat slujbă de contabil la ferma din Popeşti- 
Leordeni şi ai zis nu. Învățător la Spanţov nu ţi-a plăcut, 
dinaintea lui Vasiliu care te-a rugat să-l ajuţi la birou ai 
făcut ţţ! 

— Adică îţi convenea ţie, mamă, ca eu maior de stat 
major, Mihai Racoviceanu, să intru secretar la avocatul 
Vasiliu? Vasiliu care lustruia mai acum zece-cincisprezece 
ani ghetele tatei, în colţ, la Universitate? 

— Şi Piereta, nu se lăsase bătrâna, la ce zăboveşte cu 
mâinile în poale? 

— Ai dreptate. Am s-o fac ţesătoare la Fusul Roşu! 

— De ce nu dă lecţii de franceză ca alte cucoane? 

Până la urmă, i se acrise şi părăsise Bucureştii. Mihai 
răsuflase uşurat. Nu că maică-sa i-ar fi fost povară, dar la 
un moment dat, anumiţi martori ai propriei tale existenţe 
devin incomozi. În special când ţi se împotrivesc. Bătrâna 
izbutise mai mult să-l enerveze. 

Şi după vreun an, da, în iarna lui '52, din nou soarta 
năprasnică poposise la uşile Nataliţei. Piereta vestea că 
Mihai fusese reţinut („cofrat“, se exprimase netoata) şi 
trimis în judecată la Tribunalul Militar. 

Uneltise dimpreună cu alţi zănateci împotriva noilor 
rânduieli. lar cea care-l îndemnase la drum cu prăpastie 
era baroana. A fost condamnat la moarte, ca trădător de 
ţară. 


XXX 


— Am verificat toate datele oferite de Calotă şi sunt 
absolut exacte. 


Vâlcu suflă în capătul doar pe jumătate aprins al ţigării, 
ca să-i stimuleze jăratecul. Maican, cu trenciul pe el - de la 
o vreme îi intrase frigul în oase, nu mai izbutea să se 
încălzească decât în pat între două radiatoare şi cu o sticlă 
fierbinte la picioare - dădu din cap. 

— Mi-am închipuit. Tipul era prea calm iar toate 
referinţele controlabile. Scapă uşor pentru sigiliu, mai ales 
că n-are cazier... 

— Îţi pare rău? surâse maiorul. 

— Mă ştii vreun sadic? Treaba e că asasinul se plimbă 
voios şi ne dă cu tifla. Mă irită totdeauna când, după 
comiterea unei crime, trec mai mult de două săptămâni 
până la descoperirea vinovatului. Timpul nu-i aproape 
niciodată în avantajul anchetatorului. 

— Ce faci? se interesă amuzat Vâlcu. Îmi repeţi 
abecedarul? Chestiile astea le învăţăm în şcoală. Deşi, dacă- 
ţi aminteşti, Dobrin de la „criminalistică“ era mai optimist. 
Extindea termenul la şase luni. Dacă bau-bau a izbutit să nu 
se lase descoperit vreme de un semestru, în nouăzeci la 
sută din cazuri, rost despre nelegiuita-i faptă va da doar 
Tatălui Atotputernicesc, în cea zi, din cel veac... 

Maican îşi trecu nerăbdător palma peste faţa aspră. 
Barba îi creştea fantastic de repede şi, dacă se rădea la 7 
dimineaţa, la zece obrazul îi era satinat ca o foaie de 
glaspapir. 

— Hm! Se pare că mai nou îl conspectezi pe Damian 
Stănoiu... Ce-aţi făcut? Aţi externat-o pe bătrână? 

Maiorul Vâlcu redeveni serios. Îşi încrucişă picioarele sub 
scaun şi se aplecă înainte cu pieptul rezemat de marginea 
biroului. 

— Da, azi de dimineaţă, după ce a primit toate asigurările 
din partea medicilor că e complet restabilită şi că 
reîntoarcerea în mediul familiar va avea asupra ei un efect 
binefăcător din toate punctele de vedere. 

— Eşti sigur că nu riscă nimic? 


— Dragul meu, eu ţi-am dat prognoza medicilor. Oricând, 
oricui i se poate întâmpla orice. Îl ţii minte pe Grozea? A 
făcut infarct la patruzeci de ani şi maică-sa, care-i cu un 
picior în groapă de când o ştiu, îi supravieţuieşte de trei 
cincinale. 

— OK! Bag de seamă că azi eşti al dracului de cuvântăreţ. 
Cum procedezi în continuare? 

— O las să-şi revină, mă rog, să se aranjeze - ştii cum 
sunt bătrânii, habotnici în materie de manii şi tabieturi - şi 
fac o tentativă spre seară. 

— Ce zice Dumitraşcu? Tot ermetică? 

— Da. L-a expediat imediat ce au ajuns acasă. Cât despre 
o asistentă care s-o supravegheze nici n-a vrut să audă. 
„Dacă nu mai sunt în stare să trăiesc singură, prefer să 
mor.“ 

— E înţeleaptă, aprecie procurorul. Puştiul te însoţeşte? 

— Cine, Dumitraşcu?... Da. El trebuie să-mi facă 
introducerea! 

— Ascultă, făcu pe gânduri Maican, nu crezi că te 
pripeşti? Nu ştiu de ce, dar am impresia, simt că ar trebui s- 
o mai laşi o zi-două. 

— Ciudat, eu simt că, dimpotrivă, nu trebuie să mai 
întârzii nici o clipă. 

Maican râse: 

— Dăm cu banul? 

— Doar dacă mă asiguri că ai de gând să pierzi. 

Maican nu vru să-l asigure. 


Andrei luă Dacia de serviciu şi se îndreptă spre locuinţa 
lui Vâlcu. Bătrâna Racoviceanu, nu prea bine dispusă, 
acceptase să-i primească la ora cinci. Locotenentul urma să 
asiste la întrevedere - era dorinţa expresă a maiorului - şi, 
dacă altă dată pe tânăr l-ar fi încântat această posibilitate, 


acum se simţea inert, lipsit de elan, aproape plictisit. Era 
cauza pentru care viitorul îl umplea de nelinişte. Cu lipsa de 
fantezie proprie tinereţii, îşi imagina că nu-i vorba de o 
stare de spirit trecătoare şi îl înspăimânta ideea că de aci 
înainte el şi-a pierdut interesul pentru viaţă şi profesiune, 
încercase să se analizeze, filtrase cât se poate de atent 
evenimentele din ultimele săptămâni şi totuşi nu izbutea să 
repereze cauza exactă a deprimării lui. Evident, toate 
conlucraseră - atmosfera de acasă, actul disperat al maică- 
sii, sentimentul de vină vizavi de Dumitraşcu, observaţiile 
de la serviciu pentru pozna cu pompierii - dar toate se 
sfârşiseră şi încă într-un mod, faţă de acuitatea fiecărei 
situaţii în sine, mai mult decât satisfăcător. Atunci? 

În urma vizitei la Ioana Costea, atitudinea lui Vasile se 
schimbase, dar Andrei presimţea că numai la suprafaţă. 
Taică-său îi răspundea la salut, discuta cu indiferenţă 
(Andrei simţea că ar fi preferat să evite orice conversaţie), îi 
punea întrebări convenţionale. Era însă un alt Vasile: 
crispat şi jenat de scuzele lui, pe care refuzase să le asculte, 
dar mai cu seamă neîncrezător. Nu era deloc sigur de 
dragostea şi devotamentul fiului. 

Cel mai straniu i se părea însă lui Andrei că Dumitraşcu 
plecase în concediu cu maică-sa. Înainte de tentativa de 
sinucidere a lui Vivien, în casă se purtaseră discuţii violente 
în privinţa acestui concediu. Pentru prima oară în viaţă, 
Dumitraşcu anunţase răspicat că vrea să-l petreacă singur 
şi amândoi, el şi maică-sa, nutreau certitudinea că pictorița 
îl va însoţi. Era şi motivul pentru care Vivien se opunea 
categoric acestei perspective. Andrei înţelegea acum că 
doar o răutate nemărginită o determina să ia asemenea 
atitudine. Respingea cu patimă posibilitatea ca bărbatu-său 
să fie fericit, să se simtă bine, să se bucure de dragostea 
altei femei. 

Andrei, maturizat în câteva zile, se întreba ce o fi în 
sufletul Ioanei, cum primise ea această hotărâre. Îi dăduse 
un telefon, a treia zi după plecarea părinţilor în vacanţă. 


Habar n-avea de ce o sunase. Cedase unei dorinţe 
irezistibile de a-i auzi glasul senzual, din piept. 

Era caldă, amabilă, în dispoziţie obişnuită: 

— Ce face Vasile? 

— A plecat la Predeal. Cu... mama. Nu ştiaţi? 

— Ba da, dragul meu. Credeam că ţi-au telefonat Sper, 
pentru ei, să se distreze bine. Mai sună-mă când ai timp şi 
simţi că tovărăşia unei cucoane în vârstă n-o să te 
plictisească. 

Şi iar ciudat! În mod normal, Andrei ar fi trebuit să se 
bucure că problemele de familie s-au rezolvat, că taică-său 
şi-a băgat minţile în cap şi se află acolo unde îi dicta datoria 
de soţ. Totuşi, simţea o ciudată strângere de inimă. O 
intuise îndeajuns de bine pe pictoriţă ca să realizeze că nu 
va îndura hotărârea lui Vasile, pe care o considera un afront 
cu etichetă perfect lizibilă: lipsă de sentiment. Nu, hotărât, 
taică-său şi loana nu vor mai fi împreună, îi părea rău 
pentru ei... „Uite cum se termină o dragoste...“ 

Andrei era trist. 


Vâlcu, în haine civile, îl aştepta rezemat de gărduleţul 
scund care proteja spaţiul verde din jurul blocului. Luă loc 
lângă locotenent şi îşi aprinse ţigara. 

— Mizerabile „Amiralul“! Iarna mai merg. Se prăjesc pe 
calorifer. Vara, însă, sunt o catastrofă. Ce noroc că nu 
fumezi! 

— Mai am timp, zâmbi de convenienţă Andrei. 

Vâlcu dădu hotărât din cap: 

— Nu, băiete, pentru tine în principiu pericolul a trecut. 
Ai douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani. E prea 
târziu ca să mai faci pe nebunul. De obicei, începem să 
fumăm pe la paişpe, cinşpe, şaişpe ani, ca să ne dăm aere. 
Vrem să fim mari, ne imităm fraţii, care şi ei s-au 
maimuţărit copiindu-i pe alţii etc. Vreau să spun, nimeni nu 
începe să fumeze pentru că simte nevoia, ci de fason. 


„Îmi ţine teoria chibritului“, gândi Andrei frânând cam 
brusc. Ocolise în ultima clipă mingea lui Dănuţ, care zburda 
în mijlocul străzii. Locotenentul îşi înghiţi sudalma. 

— Eu cred că pe ăsta micu' l-au şters din cartea de 
imobil. Mişună toată ziua pe uliţă. 

Vâlcu îl privi surprins: 

— Eşti prost dispus? Ce ai cu băiatul? 

— Scuzaţi-mă. 

Maiorul zâmbi şi-i întinse mâna lui Damian junior, care-i 
ieşise încântat în întâmpinare. 

— Ce mai e nou, broscoiule? 

Băieţelul păru nedumerit: 

— Eu nu sunt broscoi... 

— Da' ce eşti? 

— Măgar. Aşa spune mama... Şi c-o să ajung un măgar 
mare, mare de tot! Aşa, ca tata. 

Vâlcu râse cu poftă. 

— Dar tu ce ai vrea să ajungi? 

— Bunic! spuse iute Dănuţ. 

Se vedea că ţinea răspunsul în buzunar. 

— Bunic?! De ce? 

— Nu merge la grădiniţă, toată ziua stă la televizor şi nu-l 
trimite nimeni să-şi spele urechile... 


— Preţuiesc politeţea dumneavoastră, domnilor, deşi ştiu 
că, mai mult decât sănătatea mea, altele v-au dat ghes să 
mă cercetaţi. 

Stătea liniştită într-un jilţ vechi. Pe maior, care în tinereţe 
urmărise nişte cursuri de pictură la Universitatea Populară 
şi învățase să privească mâinile oamenilor, cele ale bătrânei 
îl impresionară. Noduroase, cu vene umflate şi proeminențe 
caracteristice gutei, vorbeau mai mult decât chipul brăzdat 
despre o viaţă greu încercată. Declară de convenienţă: 

— N-ar trebui să spuneţi asta... 

— De ce nu? Îs prea ostenită de ani. Cerul mi-a luat de 
mult tot ce-am avut mai de preţ, iar vorba desluşită nu-mi 


poate aduce ponoase. 

— Vă rog să mă credeţi că sănătatea dumneavoastră a 
stat mereu pe primul plan. 

— Ştiu... Ştiu... Acum, la sfârşit, bag de seamă că oamenii 
sunt mai buni decât mi-am închipuit. Au venit să mă întrebe 
de sănătate şi dacă n-am nevoie de oarece familia Damian, 
avocatul Petroviceanu, Sârbuleştii şi - surâse cald - 
bineînţeles micul meu prieten Dănuţ... 

— Aveţi o exprimare ciudată, constată Vâlcu. Vreau să 
spun neaşteptat de..., găsi: arhaică. Foarte frumoasă de 
altfel. 

— E vorba noastră din bătrâni. M-am născut pe malul 
Trotuşului şi, la vremea aceea, aşa glăsuiau oamenii. 

Locotenentul Dumitraşcu, aşezat în colţul opus al odăii, 
privea în jurul lui. Interiorul i se părea cumplit de bătrânesc 
şi, în ciuda unor mobile şi obiecte pe care le intuia de preţ, 
îşi zise că pentru nimic în lume nu i-ar place să locuiască 
într-o asemenea ambianţă. Era sensibil la decor. În timpul 
studenţiei, deşi avea o gazdă extrem de comodă şi 
convenabilă, chiar în apropierea facultăţii, o schimbase cu 
alta, renunțând la o grămadă de avantaje, îl indispuneau 
pereţii zugrăviți cu floricele verzi, baia ai cărei pereţi şi 
robinete plângeau în permanenţă. 

— „adevărat, îl auzi pe maior, nu vă înşelaţi, ne 
interesează în cel mai înalt grad tot ce ştiţi despre Catinca 
Varlam. Deşi aţi cunoscut-o, aţi refuzat să ne furnizaţi orice 
amănunt în legătură cu ea. 

Natalia Racoviceanu întoarse uşor capul. Privirea i se 
înăspri, apoi, încetul cu încetul se dilua. În spatele ei, lângă 
câteva icoane scumpe, atârna un calendar de perete. 
Curiozitate - dar câte n-au bătrânii? - pe măsură ce zilele 
treceau, Racoviceanca nu rupea filele, ci le întorcea peste 
cotor, fixându-le cu o bandă subţire de elastic. 

— Aşa e, oftă. Am cunoscut-o... Am cunoscut-o mai mult 
decât oricine în astă lume... Am avut năpraznicul nenoroc s- 
o cunosc... Mi-i silă să vorbesc despre fiinţa ei satanicească, 


aşa cum mi-ar fi silă să-mi vâr mâna într-un cuibar de şerpi. 
Să mă ierte tânărul acesta care m-a scăpat de la moarte... 

— Lăsaţi... făcu intimidat Andrei. 

— Acum vorbesc pricepând că spusele mele, de vreme ce 
apăsaţi atâta, v-or aduce oarece folos. Am cunoscut-o acum 
şaizeci şi doi de ani, la puţină vreme după ce mă 
căsătorisem cu dumnealui, Anton Racoviceanu. Era cea mai 
chipeşă muiere din târg, căsătorită cu baronul von Kroger. 
El stăpânea castelul din deal. 

— Se pare, observă maiorul, că în afară de această 
frumuseţe extraordinară, avea şi o minte extrem de ageră. 

Bătrâna dădu cu tristeţe din cap: 

— Da, aşa e... Baroneasa avea toate însuşirile ce-i puteau 
folosi ei, făptură a diavolului, nici una însă de care s-ar fi 
putut bucura semenii, cei din jur. Numai la doi ani după ce 
mă măritasem, a devenit ibovnica lui Racoviceanu. Şi chiar 
de i-a fost nu rareori necredincioasă, au rămas dimpreună 
până ce el s-a prăpădit, în preajma războiului... 

Vâlcu asculta copleşit. Sfinte Doamne! Ce viaţă! Prin câte 
încercări trecuse femeia aceasta puţintică la trup, cu chipul 
uscat, acum un pumn de durere! Îşi aminti de vorbele unui 
bătrân surprinse odată, întâmplător, pe când se afla la băi... 
„Să te ferească Dumnezeu de zile, de ceasuri când moartea 
ai socoti-o un dar divin...“ Viaţa, bunul cel mai de preţ se 
spune frecvent... Nu, conchise Vâlcu. Decât o existenţă - 
calvar - ca a Nataliei Racoviceanu, mai bine neantul. De 
zece, de o sută de ori! 

În adolescenţă şi chiar în primii ani din tinereţe, maiorul 
visase o viaţă bogată, aventuroasă, plină de evenimente şi 
momente fierbinţi... „Cine n-a cunoscut suferinţa, foamea şi 
războiul, acela nu ştie ce-i viaţa...“ 

„Prefer să n-o cunosc...“ Şi pentru că trecuse de 
patruzeci de ani, începuse să aprecieze traiul tihnit, fără 
surprize, când ştii exact ce se va întâmpla mâine, 
săptămâna viitoare... Marţea spălăm, joi - canastă ca de 


obicei cu familia Popovici, duminică dimineaţă, luăm 
pledurile, încărcăm frigiderul de maşină şi... la pădure. 

Bătrâna continua să povestească. Izbutise să se detaşeze 
şi folosea un ton calm de parcă ar fi relatat subiectul unui 
film sau al unei cărţi. Vâlcu se uită la Andrei. Se părea că 
istoria cutremurătoare a Racoviceancăi izbutise să-l scoată 
din starea de indiferenţă aproape letargică pe care i-o 
constatase în ultimul timp. O asculta cu respiraţia tăiată. Pe 
comoda cu încrustaţii de fildeş se afla porte-clef-ul bătrânei. 
Un anou cu două chei yale şi una mai mică, de geamantan. 
Obişnuit să ţină mereu ceva în mâini, bricheta, pixul - le luă 
reflex şi începu să se joace cu ele. O idee neaşteptată îl 
străfulgeră. Bătrâna tocmai relata condamnarea la moarte 
a lui Mihai, şi Vâlcu, scuzându-se, o întrerupse. Simţea că 
nu mai are răbdare. 

— Vă rog să mă iertaţi un moment... Am ceva urgent de 
rezolvat cu subalternul meu... 

leşi cu Andrei până în vestibul şi se întoarse aproape 
instantaneu. 

— Vă rog să continuaţi, doamnă. 

Bătrâna surâse chinuită: 

— Păi, ce să vă mai spun? După moartea celui de-al doilea 
fecior, m-am întors iar acasă. Sunt treizeci de ani de atunci 
şi Dumnezeu nu s-a îndurat să mă strângă din meleag... 

— Nu înţeleg un lucru. Cum de fiul dumneavoastră a fost 
condamnat la pedeapsa maximă, iar Catinca Varlam a 
scăpat doar cu doi ani? 

— A ştiut dintotdeauna să vâre pe alţii în primejdie, ea 
rămânând în umbră. La judecată nu i-au putut dovedi decât 
vină uşoară... Cercetaţi dosarul căci el trebuie să se afle în 
arhivele de la Bucureşti şi vă veţi încredința... 

— Da... da... Încă un amănunt! Datorită cărei întâmplări 
aţi locuit în acelaşi imobil? 

Natalia Racoviceanu îşi pipăi cicatricea de lângă tâmplă. 
Pe pielea gălbinicioasă, părea un rânjet crud. 


Ca pentru a-şi dezmorţi oasele, Vâlcu începu să se plimbe 
prin încăpere. Se apropie de calendar şi foiletonă paginile 
prinse în elastic. Se opri la o anumită dată şi rămase 
încremenit o secundă. Respiră adânc şi rosti distrat: 

— Da, doamnă, vă ascult. 

— Din nou mâna diavolului. Când s-au fost săvârşit 
sistematizările în târg, am căzut în acelaşi necaz şi eu, şi ea, 
deşi locuiam pe străzi deosebite. Ne-au repartizat în acelaşi 
bloc. Mai toţi vecinii suntem veniţi odată... 

— N-aţi încercat un schimb de locuinţă? Îmi închipui că 
eventualitatea zilnică de a vă întâlni, vă era odioasă... 

— Îi cunoşteam orele de ieşire şi le ocoleam cu grijă... les 
puţin... Cât despre schimb, nu putea fi vorba. La spaţiu, 
aveau griji mai mari decât să asculte necazurile unei 
bătrâne. Am încercat o singură dată şi m-au socotit 
zănatecă. „Ce nu-ţi place, cucoană? Ai treizeci şi doi de 
metri pătraţi, baie, bucătărie, balcon, verdeață! Palat! N- 
aveţi ce face, asta e! Dacă nu mişunaţi prin policlinici, daţi 
buzna la spaţiu...“ 

Vâlcu îşi stăpâni surâsul. Îşi putea lesne imagina 
funcţionarul, un bărbat rotofei de vârstă mijlocie, asediat de 
probleme reale - familii care stau la comun sau cu doi-trei 
copii locuind într-o singură odaie etc. - reacţionând căpiat 
la pretenţiile unei bătrâne care vrea să se mute pentru că 
nu suportă să respire acelaşi aer cu altă babă zăpăcită, 
vecină de la doi. 

— Mi se pare că s-a întors subalternul dumneavoastră, 
remarcă bătrâna. Am auzit uşa. 

Maiorul ieşi în întâmpinarea lui Andrei. Părea derutat şi 
clipea mărunt. Şopti: 

— Yala albă e de la apartamentul Catincăi Varlam. Vreau 
să spun că am deschis fără probleme. 


Procurorul Maican se scarpină în creştetul capului. Părul 
scurt şi des ridica un ciuf, iar acesta, la rândul lui, ridica un 
semn de întrebare. Era dintre fericiţii care nu chelesc după 
treizeci de ani. 

— Am impresia că am intrat în plin fantasmagoric. 

— Revino-ţi! Vrei un pahar cu apă? se interesă zâmbăreţ 
Vâlcu. 

— Ei asta n-o mai cred! Nenorocita aia de o sută de ani, 
care-şi asasinează contemporana, Miss România înainte de 
Christos. 

— Nu fac decât să-ţi etalez nişte probe. Fila de calendar 
găsită în pumnul victimei are exact aceeaşi dată, 6 ianuarie, 
cu cea care lipseşte din calendarul Nataliei Racoviceanu. Se 
poate presupune că o avea undeva într-un buzunar. O 
interesau probabil reţetele, a rupt-o şi s-a gândit s-o pună 
bine. Încercând să se apere - supoziţie - Catinca Varlam, i s- 
a agăţat de haine... 

— Pricep, îl întrerupse Maican. În policierurile proaste, în 
pumnul victimei se găseşte de obicei un nasture... 

— Ai ceva cultură! Urmează proba a doua! Cheia de la 
apartamentul  Catincăâi  Varlam. Cum şi-a procurat-o 
Racoviceanca, rămâne de văzut. Dar aşa se explică de ce n- 
am găsit uşa forţată în noaptea crimei. Şi a treia chestie! În 
baie, sub chiuvetă, am găsit o secure de bucătărie... [ii 
minte supoziţia medicului legist în legătură cu arma 
crimei... 

Procurorul sări în picioare: 

— A nu, mon cher! E gros! Prea gros! Primul lucru de 
care se descotoroseşte un asasin îl constituie instrumentul 
criminal. 

Vâlcu surâse dulce: 

— Omiţi o chestie importantisimă. Natalia Racoviceanu 
nu-i o ucigaşă de profesie. Şi, pe urmă, mă întreb dacă-i 
pasă prea mult de ce se va întâmpla în continuare. Are 
aproape optzeci de ani, într-un fel a scăpat de sub controlul 


justiţiei omeneşti. Iar victima i-a distrus realmente viaţa. 
Racovineanca pleacă pe lumea cealaltă răzbunată. 

— Bine! respinse Maican, dar în noaptea crimei era 
bolnavă, a fost salvată în ultima clipă. 

— De ce n-ar fi simulat? 

—  Îndoielnic! Mă păcăleşte pe mine să zic, sau pe 
Popescu de la Spaţii verzi, dar nu poate induce în eroare un 
medic. Şi apoi cum îţi explici rana de la cap? 

— Nu mi-o explic, dar las deocamdată chestiunea pe plan 
secund. Totul se rezolvă. 

Maican îl privi fix: 

— Eşti convins, perfect convins, că Natalia Racoviceanu 
este autoarea crimei? 

Maiorul Vâlcu zâmbi; 

— De ce nu? 


La o săptămână după ce plecase împreună cu nevastă-sa 
în concediu, inginerul Dumitraşcu fu silit să se întoarcă 
acasă, solicitat imperios de direcţia întreprinderii. Anumite 
necazuri intervenite la secţia cazane, aflată sub conducerea 
lui, îi reclamau urgent prezenţa în oraş. 

Zăbovi la uzină până târziu şi abia către orele nouă seara 
ajunse la locuinţa Ioanei. Îi bătea inima şi, de emoție, de 
dor, de nerăbdare, nu nimerea cheia în broască. Încercase 
o mică decepţie văzând ferestrele întunecate. Excludea din 
capul locului posibilitatea ca pictorița să doarmă la ora 
aceea. Poate că se afla în baie, dar mai sigur nu era acasă. 

„Mai târziu de miezul nopţii nu vine, se consolă Vasile. 
Nu-i cârciumă în tot târgul care să închidă după douăşpe...“ 

Se gândi apoi la surpriza Ioanei, dând ochi cu el în 
dormitor. 

În living, îl izbiră aromele familiare. Tutun, parfumul ei 
Choc de Cardin, miros vag, uleios de vopsele. Inginerul 


apăsă pe comutator. Lampa de colţ, aşezată lângă consolă, 
umplu încăperea cu lumina dulce, îmbujorată, pe care o 
asocia totdeauna cu tenul pictoriţei. Îi întâlni chipul în 
bibliotecă. Era una din fotografiile ei cele mai avantajoase. 

„Are atmosferă, optimism, îmi ocoleşte cu generozitate 
defectele şi, în acelaşi timp, îmi seamănă...“ 

„Ce defecte ai tu, loana? Nu-ţi găsesc niciunul.“ 

Îi luase capul în mâini - îi simţea şi acum palmele 
răcoroase pe obraji - şi îl sărutase. 

„O grămadă, poţi să umpli un geamantan, dar n-am 
interesul să ţi le spun...“ 

Nu, loana nu era acasă. Peste tot stăpânea întunericul, în 
baie lăcrăma un robinet care nu fusese bine închis. Pic... 
Pic: 

Bine dispus, inginerul dădu drumul la casetofon. Glasul 
lui Dan Spătaru îi ridică un nod în gât, îl emoţiona până la 
lacrimi. 

Nu m-am gândit, nu m-am gândit la despărţire/Acum 
când eu credeam mai mult în dragoste/lubirea mea nu-i 
frunză în vânt, nu-i nălucire/Cu tine eu doresc să-mi depăn 
clipele/Dar dacă azi te-ai hotărât şi vei pleca/Eu iţi doresc 
să ai noroc şi fericire/Şi uită-mă, sunt trecător prin viaţa 
la... 

— Melodia noastră, şopti Vasile impresionat. loana... 
loana mea... De câte ori ai ascultat-o... Ai ascultat-o 
mereu... Înseamnă că te-ai gândit la mine... 

Turnă vodcă într-un pahar mare şi, cu ţigara aprinsă, se 
aşeză pe sofa. Îşi plimbă prin încăpere privirea înceţoşată. 
O vedea în fiecare ungher, lângă fiecare obiect, profilată pe 
perdeaua violet... Picioarele bronzate ale Ioanei zărite prin 
despicătura peignoir-ului când traversează livingul spre 
telefon, cu braţele ridicate aranjându-şi părul rebel 
dinaintea oglinzii, Ioana în toaletă de seară cu un 
portţigaret de douăzeci de centimetri, loana încolăcită ca o 
liană de trupul lui... 


„Te iubesc, Vasile... Nu ştiu de ce, dar te iubesc...“ Într-un 
târziu, abandonă paharul gol şi închise casetofonul. Era 
obosit şi nu prea sigur pe picioare. Băuse mai multe pahare 
repede şi pe fond de oboseală. 

„M-am ciupit... O să mă găsească dormind.“ Şi se gândi 
înfiorat la clipa când îi va simţi trupul cald lipit de al lui. 

Trecu în dormitor şi deschise lumina. Dădu la o parte 
cuvertura de catifea violet - contrar obiceiului, când ieşea 
seara, loana nu aşternuse patul - şi în aceeaşi clipă simţi că 
inima nu-i mai bate. Pe noptieră, lângă veieuză, într-un 
pahar de argint se ofilise o garoafă albă. Vasile luă cu mâna 
tremurândă biletul care se rezema de văscior: A câștigat 
Vivien. Fii binecuvântat. 1. 


CAPITOLUL XXIV 


Maiorul Vâlcu plecă de acasă prost dispus. Se certase 


din nou cu fiu-său, elev în clasa a opta, a cărui situaţie 
şcolară era de-a dreptul catastrofală. Mergea prost de tot 
cu matematica şi, după perspectivele sumbre, o simplă 
corigenţă ar fi fost floare la ureche. Toate metodele posibile 
- meditații, supraveghere atentă, vorbă bună ori scandaluri, 
persuasiune sau pedepse inumane (interzis televizorul, 
casetofonul, filme în târg, patinaj etc.) - nu duseseră la nici 
un rezultat. Fără îndoială, băiatul n-avea „bosa“ cifrelor - 
„cui dracu să-i semene când eu nu mai ştiu tabla înmulţirii, 
iar maică-sa dacă intră într-un magazin, ceea ce a devenit 
un tic nervos, nu face deosebire între o bancnotă de zece lei 
şi una de o sută“ - dar se dovedea şi de o încăpățânare 
incalificabilă. Faţă de fecioru-său, un catâr îndărătnic ar fi 
părut un iepuraş docil. Ceea ce îl irita în special pe Vâlcu 
era faptul că în sinea lui, îi dădea dreptate puştiului şi în 
consecinţă, argumentele lui erau neconvingătoare evoluând 
între tonul acut şi tiranicele, total nepedagogicele „te 
poftesc să pui mâna pe carte!...“, „să nu te mai prind că...“ 
„aşa trebuie!“, „eşti un neisprăvit“ etc. 

Practic, băiatul avea aptitudini certe pentru literatură şi 
istorie şi nu înţelegea de ce trebuie să-şi tortureze mintea 
cu o materie repulsivă şi cu ale cărei subtilităţi n-avea să se 
mai întâlnească niciodată în viaţă. 

„Şi aşa e, domnule! reflectă maiorul traversând 
bulevardul. Fie vorba, de când am isprăvit liceul, n-am avut 
de-a face decât cu cele patru operaţii aritmetice, din care 


împărţirea, ca să fiu sincer, mai ales dacă e vorba de 
zecimale, mă pune serios în încurcătură. La ce-o să-i 
folosească ăstuia când l-o studia pe Burebista sau 
Nabucodonosor, teoria mulțimilor, ori formula de rezolvare 
a unei ecuaţii diferenţiale de gradul 17 sau 2007?“ 

Avocatul Petroviceanu îl pofti înăuntru cu aceleaşi gesturi 
şi aere de mare senior. Era îmbrăcat de oraş, într-un 
costum cenuşiu închis, la care asortase o cravată „diplomat“ 
cu dungi albastre şi albe. Arăta bine, impozant şi, deşi în 
vârstă, părea sănătos, în formă, încă verde. 

Din încăperea alăturată se auziră zgomote şi maiorul se 
interesă, arătând cu bărbia spre uşă: 

— Aveţi musafiri? 

Avocatul schiţă un gest de indiferenţă: 

— N-are importanţă... O mică prietenă... 

— 'Tot o protejată presupun... 

— N-am înţeles ce vă deranjează, surâse Petroviceanu. 
Termenul sau faptul în sine? 

— Nici una, nici alta. Altceva mă deranjează. Întrebă 
brusc: De ce aţi omorât-o pe Catinca Varlam? 

Trupul şi chipul avocatului deveniră rigide. O secundă 
doar, apoi se redresă. 

„E clar că l-am lovit în plex, gândi Vâlcu, dar trebuie să 
recunosc că are nervi de invidiat. Bronz!“ 

Petroviceanu abandonă trabucul pe care se pregătea să-l 
aprindă. Gesturile îi erau calme, măsurate. 

— Ce vă determină să credeţi că eu aş fi asasinul 
nefericitei doamne? 

Glasul era egal, cald, politicos, indiferent. Ai fi zis că 
schimbă amabilităţi convenţionale cu un amic la club, în 
aşteptarea partidei de bridge. 

— Domnule Petroviceanu, începu maiorul pe un ton 
hotărât. Am apreciat totdeauna adversarii inteligenţi. Nu 
infracţiunea de care s-au făcut vinovaţi, ci „jucătorul“. 

— Înţeleg foarte bine, nu trebuie să-mi traduceţi. 


— Perfect, mă aflu azi, acum, în faţa, unui asemenea 
personaj, în consecinţă, renunţ la tradiționalul mod de 
anchetă; la mişcările de învăluire, jocul nervilor, manevre, 
şocuri etc. Voi fi scurt. 

— Nu cer nimic altceva, zâmbi Petroviceanu. 

— Dacă vă amintiţi, aţi afirmat mereu că victima trăia de 
mai multă vreme o stare de nelinişte... care în ultimele ei 
zile de viaţă devenise de-a dreptul alarmantă. 

— Perfect exact, nu retractez nimic. 

Maiorul tăcu privindu-l pe sub sprâncene: „Oare?“ 

— În seara care a precedat crima, deci 7 ianuarie, aţi 
avut o ultimă convorbire telefonică cu doamna Varlam. 
Respectiv, aţi sunat-o dumneavoastră, fără vreun motiv 
special în afară de grija, hai să-i spunem devotamentul unui 
bun şi vechi prieten, care, ştiindu-şi amicul într-o stare de 
spirit particulară, îi oferă asistenţa sa sufletească. Cu 
această ocazie aţi constatat că anxietatea Catincăi Varlam, 
teama ei devenise - termenul dumneavoastră - de-a dreptul 
isterică. 

— Înî..., făcu avocatul cu o expresie de parcă ar fi 
recapitulat, mental, momentul respectiv. 

— l-aţi recomandat, calm, un tranchilizant, uşi şi ferestre 
bine ferecate. 

— Relatarea dumneavoastră e cât se poate de fidelă. 

— Îmi pun o întrebare. La gradul de prietenie practicată, 
cum se face că nu v-aţi dus s-o vedeţi? Prezenţa fizică a unei 
persoane apropiate, spulberă, sau cel puţin atenuează mult 
sentimentul de teamă, obsesiile pierd din acut, omul negru 
nu mai e chiar atât de negru. 

Petroviceanu ridică mâna: 

— O clipă vă rog! Ce puteam să fac? Să dorm la ea? 

— Şi asta să zicem. În seara respectivă, frica ei luase o 
tuşă paroxistică... 

— Chiar patetică! Eu însă am diagnosticat-o drept nervi 
total scăpaţi din frâu. La urma urmelor, de câteva 


săptămâni îmi repeta acelaşi refren, iar eu în seara aceea 
eram ocupat, aşteptam pe cineva. 

— Una din micile dumneavoastră protejate? se interesă 
maiorul fără nuanţe. 

— De ce nu? În definitiv, la vârsta mea orice plăcere 
poate fi ultima. lar mie nu-mi place să-mi ratez ocaziile. 

— Cred că aceasta este o atitudine înţeleaptă. În noaptea 
- sublinie - cu pricina însă, aţi făcut o excepţie. 

Sprâncenele avocatului se încreţiră uşor. 

— Da, o abatere de la... filosofia dumneavoastră de viaţă. 
Aţi fost totuşi la Catinca Varlam. 

— Hm! lată ceea ce aş numi eu o afirmaţie cel puţin 
hazardată. Cum aţi dedus? 

— Ajungem şi aici. Înainte, doresc să-mi precizaţi un 
amănunt: i-aţi telefonat victimei în jurul orei nouăsprezece? 

— Am repetat-o de vreo paişpe ori până acum! 

Vâlcu zâmbi dulce şi avocatul avu impresia că aude susur 
de şarpe. 

— Ce număr aţi format vă rog? 

— 1407 3. 

— Precis? 

Petroviceanu avu senzaţia că alunecă, „ce vrea cu asta?“ 
Simţea cursa, dar nu putea depista în ce constă. 

— Precis! 

— Şi v-a răspuns Catinca Varlam? 

— Bineînţeles că ea. Nu vă înţeleg jocul. 

— Nici eu nu înţeleg cum de v-a putut răspunde, de 
vreme ce numărul ei se schimbase chiar în dimineaţa zilei 
de 7 ianuarie. 

Avocatul se lăsă pe spate. Îşi ciupi bărbia de câteva ori, 
uitându-se ţintă la maior. 

— Mda... Aţi marcat. Nu văd însă ce puteţi demonstra cu 
asta. 

— O mică minciună care trebuia să pregătească o pistă 
falsă. Pista falsă se numea Emil Calotă, picat întâmplător în 
oraş şi în această afacere. Aţi profitat de prezenţa lui aici, 


îndreptând, cu abilitate asupra personajului bănuielile 
noastre. Neliniştile, presimţirile victimei erau generate de 
un individ care făcuse cândva o haltă suspectă în existenţa 
soţilor Varlam. Cu aceeaşi abilitate, iniţial pentru a nu vă 
simţi manevra, aţi simulat că nu vă convine să vorbiţi 
despre el, că-l acoperiţi chiar, pentru ca ulterior, 
„demascat“ de noi, vezi Doamne, şi neavând încotro, să 
recunoaşteţi că Emil Calotă nu e deloc o persoană străină 
pentru dumneavoastră. 

— Cam alambicat. 

— Dimpotrivă, extrem de simplu. Să nu uit... Cum vă 
simţiţi cu piciorul? 

Petroviceanu îl privi mirat: 

— Asta e problema dumneavoastră cea mai importantă? 

— Înî! zâmbi Vâlcu. Am afirmat că în noaptea crimei aţi 
fost în locuinţa Catincăi Varlam. 

— Cum o dovediţi? 

Maiorul râse arătând spre picioarele avocatului. 

— V-aţi lăsat semnătura pe linoleumul din vestibul. O gafă 
atât de naivă încât, în locul dumneavoastră, aş roşi. În 
noaptea despre care vorbim purtaţi o pereche de pantofi 
Clujana cu talpă microporos antiderapantă. 

— Există zeci de mii de exemplare din acest sortiment în 
oraş. 

— Da! fu de acord, maiorul mereu bine dispus, dar există 
o singură pereche la care zigzagurile uneia din tălpi, cea 
dreaptă, sunt tocite şi intacte la cealaltă. Ca să fiu mai 
explicit, cât aţi stat în ghips, aţi purtat doar pantoful stâng 
de la respectiva încălţăminte... 

Uşa se deschise şi maiorul se întrerupse. Capul unei fete, 
fardată şi cu cercei pretenţioşi de seară, se ivi în crăpătură: 

— Ce facem, daddy? Nu mai ieşim? 

— leşi! făcu sec avocatul. 

Se ridică tacticos, deschise safe-ul, luă un plic sigilat şi, 
fără un cuvânt, i-l întinse maiorului împreună cu un coupe- 
papier. Se întoarse apoi cu spatele şi, încrucişându-şi 


braţele, rămase nemişcat ca o statuie. Surprins, Vâlcu tăie 
plicul. 

Fu, subsemnata Catinca Varlam, domiciliată în Aleea 
Stupinei nr. 69, aflăndu-mă în deplinătatea facultăţilor mele 
mintale şi liberă de orice constrângere declar că atinsă 
fiind de o boală incurabilă şi având totodată anumite 
interese de ordin strict personal, l-am convins pe vechiul 
meu prieten avocatul Dinu Petroviceanu să-mi pună capăt 
zilelor. Sunt ucisă în urma dorinței mele exprese, 
susnumitul fiind mai presus de orice culpă. Azi 7 ianuarie 
198... 

Maiorul îl privi aiurit. Avea impresia că navighează în plin 
fantastic. Rosti în sfârşit: 

— Nu _ mă îndoiesc de autenticitatea scrisorii. 
Dumneavoastră ştiţi însă la fel de bine ca şi mine că, deşi cu 
circumstanţe atenuante, fapta dumneavoastră, cu tot 
asentimentul victimei rămâne totuşi crimă, iar prezenta nu 
vă poate exonera de răspundere. 

— Evident. Îmi închipuiam însă că nu veţi ajunge la mine 
niciodată. Scrisoarea i-am cerut-o ca o măsură de 
precauţie, pentru caz extrem. Nu mă absolvă de pedeapsă, 
dar în loc de douăzeci de ani, scap cu maximum cinci. Mai 
vine o amnistie, mai lucrez, în sfârşit... 

— Cum de v-aţi lăsat convins să comiteţi un asasinat? E 
aproape de necrezut... 

— Mi-a oferit în schimb celebra ei casetă cu comori: 
valută şi bijuterii. 

Maiorul desemnă o figură năucă: 

— Să dea dracu”, o scăpă, dacă mai pricep ceva! Arătă 
prin cameră: Nu vă ajunge ce aveţi aici? Cât credeţi că o să 
mai trăiţi? 

— N-are importanţă, surâse Petroviceanu. O lună, un an, 
sau cinci. Dar să fie buni. Micuţele protejate - am remarcat 
că termenul vă obsedează - nu sărută după pereche domni 
septuagenari a căror generozitate se limitează la cifra cu 


indiferent câte zerouri - prea multe nu încap - înscrisă pe 
un talon de pensie. 

— În sfârşit! Nu înţeleg altceva. Dacă tot voia să moară, 
de ce nu s-a sinucis? Şi de ce dumneavoastră aţi ales o 
modalitate de crimă atât de sângeroasă? 

— Toată piesa trebuia să poarte o pecete şi o semnătură. 
Pecetea se numea răzbunare, iar semnatara - Natalia 
Racoviceanu. 

Pe chipul lui Vâlcu, expresia de buimăceală era atât de 
clasică, încât Petroviceanu începu să râdă. 

— Răzbunare? Dar dacă era firesc să se răzbune cineva, 
aceea era doamna Racoviceanu. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră. În realitate n-am s-o 
înţeleg şi nimeni n-a înţeles-o vreodată pe Catinca. Un fapt 
e cert: a urmărit-o toată viaţa pe Natalia cu o ură crâncenă. 
Pricep să-ţi deteşti călăul cu patimă, dar de ce victima? 
Racoviceanca nu i-a fost niciodată rivală şi, chiar dacă a 
duşmănit-o în mod inevitabil pe Catinca, n-a constituit un 
vrăjmaş periculos. N-o pot taxa pe răposată decât într-un 
singur fel: o femeie diabolică. lar acum, ştiind că se 
prăpădeşte - medicii nu-i acordau mai mult de o lună-două 
- s-a gândit să-i joace Nataliei o ultimă şi sinistră festă, să-i 
ofere ultimul „cadou“: o acuzaţie de crimă. Un KO care 
desăvârşea o operă bestială cu un itinerar de aproape 
şaizeci de ani. Dacă stăm şi ne gândim bine, râse încetişor, 
avem de-a face cu un caz unic: criminalul e de fapt victima. 

— lar dumneavoastră n-aţi pregetat să-i daţi concursul. 

— N-aş prezenta fapta mea drept pildă într-o şcoală 
primară... Dar dacă te gândeşti, nici Racoviceanca nu mai 
are mult... Pocni din degete: Nu poţi calcula niciodată totul 
şi mereu mi-a fost teamă de imprevizibil. Faptul că Natalia a 
avut criza aceea chiar în noaptea crimei, a scos-o aproape 
total din cercul suspecţilor. 

— Da... aproape... Aţi avut însă grijă dumneavoastră să 
ne oferiţi „probe“ de vinovăţie. Cheia, satârul, fila de 
calendar... 


— Una din condiţiile înţelegerii mele cu Catinca era să 
îndrept toate bănuielile asupra Racoviceancăi, altfel circul 
nu mai avea sens. Şi apoi, trebuia să existe un vinovat. 
Inculpând-o pe ea ipso-facto, mă acopeream pe mine. 

Vâlcu îl cercetă lung. Îl privea consternat, dar în acelaşi 
timp cu o curiozitate specială, ştiinţifică: 

— Ce simţiţi?... Cum vă simţiţi acum? 

Petroviceanu şovăi o clipă. Răspunse pe un ton indiferent: 

— Îm... Nu prea rău. 

Se îndreptă spre uşă şi o deschise hotărât: 

— Cecilia?! Nu mai ieşim astă-seară. 


XXX 


Terasa restaurantului construit pe malul mării ţâşnea 
chiar deasupra valurilor, ca un sertar uitat deschis. La 
mese, umbrelele portocalii filtrau lumina puternică a 
amiezii colorând chipurile consumatorilor. Era ora cea mai 
fierbinte a zilei şi Ioana îşi retrase braţul rezemat de lădiţa 
metalică unde petunii albe şi brumării îndurau arşiţa 
necruțătoare a soarelui. 

Sorbind din paharul cu bere, urmărea amuzată lumea 
care trecea pe faleză. Costume de baie fistichii, sacoşe 
colorate, pălării texane, torsuri goale bronzate, multe 
picioare desculţe, curcubeu de zgomote: tranzistoare, 
muzică de la Radio-Vacanţa, râsete, voci de copii, strigăte, 
glasul valurilor izbindu-se de temelia restaurantului. Era un 
peisaj care i se potrivea şi pe care-l iubise totdeauna: vioi, 
tonic, colorat. Aici, în ambianța caracteristică sezonului 
simţeai că viaţa e minunată, credeai în fericire. 

Se întoarse zâmbind spre bărbatul din faţa ei. 

— Ai băgat de seamă? Se poartă iar pijamalele de plajă şi 
espadrilele cu toc înalt. O modă delicioasă, îţi dau un stil. 
Ororile acelea de halate din prosop şi papucii de cauciuc pe 
un deget mă indispuneau pur şi simplu. 


Ea însăşi arăta foarte bine, bronzată, într-o pijama corail 
şi cu părul strâns într-un turban alb cu nod sofisticat. 
Bărbatul îi luă mâna şi i-o sărută pe poignet. 

— Tu eşti cea mai frumoasă... Se ridică: Mă scuzi numai o 
secundă? 

Ioana îşi îndreptă iar privirea spre faleză. Simţi că inima i 
se opreşte în loc. Vasile, însoţit de nevastă-sa, vâra în sacoşă 
din mers o pungă cu piersici. Arăta bine, poate un pic mai 
plin, dar amănuntul nu deranja. Dimpotrivă, viriliza silueta 
altădată de bâieţandru. Vivien gesticula cu vioiciunea 
caracteristică oamenilor bolnavi de nervi, iar el asculta 
dând din cap distrat. Pictoriţei i se umeziră ochii... Nu 
trecuse un an de când bărbatul acesta o mai strângea în 
braţe. Bărbatul care însemnase totul pentru ea. Îi urmări 
lung până dispărură înghiţiţi de mulţime. Rupse reflex o 
petunie albă şi o duse la nări răsucind-o între degete. 
Crâmpeie de trecut, imagini, şoapte, cuvinte îi străfulgerau 
aducerea aminte ca nişte flash-uri. 

„loana, loana mea... ai răbdare... iubesc pentru prima 
oară în viaţă, cu tine am cunoscut fericirea... cu tine am 
aflat ce-i dragostea... să nu mă părăseşti... ai răbdare. Ie 
iubesc...“ 

— Plângi? 

Ioana tresări. 

— Nu, dragul meu. Lumina-i prea puternică. Unde-ai 
fost? 

— Am comandat şampanie. 

Pictoriţa îl învălui într-o privire amuzată: 

— Şampanie la prânz?! Ce-ţi veni? 

— La prânz sau în creierii zilei! Ce importanţă are dacă 
sunt fericit? Şi sunt fericit! 

Bărbatul îi luă mâna şi-i sărută inelarul, acolo unde 
strălucea o verighetă încrustată, geamănă cu a lui. 

— 'Te iubesc... 

O adiere de vânt fură petunia de pe masă, o purtă prin 
văzduhul încins şi o lepădă cu degete gingaşe pe creastă de 


val. Floarea albă pluti câteva clipe ca un fluture răpus, ca 
un rămas bun... Apoi pieri. 


Cuprins 


Partea întâi - IELEFONUL 
Capitolul 1 7 
Capitolul II 17 
Capitolul III 27 
Capitolul IV 37 
Capitolul V 49 
Capitolul VI 58 
Capitolul VII 69 
Capitolul VIII 83 
Capitolul IX 94 
Capitolul X 104 
Capitolul XI 112 
Capitolul XII 123 
Capitolul XIII 135 
Capitolul XIV 150 


Partea a doua - CINE? 
Capitolul XV 160 
Capitolul XVI 174 
Capitolul XVII 186 
Capitolul XVIII 198 


Capitolul XIX 209 
Capitolul XX 220 
Capitolul XXI 235 
Capitolul XXII 246 
. RIA 261