Rodica Ojog-Brasoveanu — Anonima de miercuri

Rodica Ojog-Braşoveanu 


ANONIMA DE MIERCURI 


-roman politist — ciclul Melania Lupu- 


1954 


Prolog 


Anuntul apăruse vreme de o săptămână în principalele cohdiare 
ale Capitalei Lrmversul, Adevărul, Ciuvăâritul, Vutorul: 

În dimineața zilei de 10 noiembrie 1940 a fost găsit pe Bulevardul 
Brătianu, printre ruinele blocului Carlton, un sugaci — sex 
bărbătesc de circa 7-8 lumi. Este unicul supravieţuitor care în 
mormnentul cutremurului se afla în incinta hotelului. Oricine poate 
da o informație asupra idenhtățu copilului şi a tamuiliei sale este 
rugat să se prezinte de urgenţă la Prefectura Polhţiei. Copilul poartă 
la gât un rnedalion de aur reprezentându-l pe Sfântul Cnstotor zi 
poate h văzut zilnic între orele 10 şi 13 la sanatoriul Saint-incent 
de Paul, 

Directorul general al Poliţiei Capitalei, 

— Până la zece, re averi put, spuse sora pipărdu-şi anpile 
corietului apretat. 

nzitatoarea, preşedinte uneia din cele ma cunoscute socetăh de 
bmejfacere, îşi zise că seomănri cu un fluture osterut. Capul, corabia de 
pânză aibă, te asteptat în orice chip să zboare. 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


ANONIMA DE MIERCURI 


-roman poliţist - ciclul Melania Lupu- 


1984 


Prolog 


Anunţul apăruse vreme de o săptămână în principalele 
cotidiane ale Capitalei: Universul, Adevărul, Cuvântul, 
Viitorul: 

În dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1940 a fost găsit pe 
Bulevardul Brătianu, printre ruinele blocului Carlton, un 
sugaci - sex bărbătesc de circa 7-8 luni. Este unicul 
supravieţuitor care în momentul cutremurului se afla în 
incinta hotelului. Oricine poate da o informaţie asupra 
identităţii copilului şi a familiei sale este rugat să se 
prezinte de urgenţă la Prefectura Poliţiei. Copilul poartă la 
gât un medalion de aur reprezentându-l pe Sfântul 
Cristofor şi poate fi văzut zilnic între orele 10 şi 13 la 
sanatoriul Saint-Vincent de Paul. 

Directorul general al Poliţiei Capitalei. 

— Până la zece, mai avem puţin, spuse sora pipăindu-şi 
aripile cornetului apretat. 

Vizitatoarea, preşedinta uneia din cele mai cunoscute 
societăți de binefacere, îşi zise că seamănă cu un fluture 


ostenit. Capul, corabia de pânză albă, te aşteptai în orice 
clipă să zboare. 

— În general, vine multă lume? 

— Cu miile, surâse blând sora. Acum fac rând în curte. 
Din păcate, nici măcar unul dintr-o sută nu-şi închipuie că 1- 
ar putea identifica... 

— Atunci? 

— Vin din curiozitate. 

Vizitatoarea se uită la leagân. Era un coşuleţ elegant, 
înzorzonat, numai dantelă fină şi panglici de atlas bleu. In 
el fusese găsit copilul, dormind liniştit, fără să i se fi clintit 
un fir de păr. Dormea şi acum, cu pumnii strânşi. Pleoapele 
străvezii, irizate, îi zvâcneau delicat. 

— Este extraordinar! şopti. Ce înseamnă să ai zile... Îi 
vine să crezi că a zburat pe fereastră. 

Sora îşi atinse crucea de argint prinsă în şiragul 
mătăniilor. 

— Dumnezeu a avut ochiul aţintit asupra pruncului. 
Mâna Lui e cea care l-a purtat prin văzduh şi l-a depus 
neatins în mijlocul străzii. Şopti cucernică: Fiat voluntas 
Tua... 

Cealaltă îi strecură o privire sceptică: avea rezerve în 
privința mâinii nevăzute care baladează ditamai leagănul 
prin aer, dar diplomată, se mulțumi să-şi dreagă glasul. 

— Mă întreb cine or fi fost părinţii lui... Desigur oameni 
înstăriți. 

— Poate... 

— Precis! decise vizitatoarea şi după ton se simţea că e 0 
femeie care ştie să surprindă imediat aspectul practic al 
oricărei probleme. În primul rând nu oricine îşi poate 
permite să locuiască sau să tragă la Carlton. Al doilea, se 
vede după lenjeria copilului, lucrată categoric la o casă 
mare, după medalion... 

— Domnul nu face distincţii, suspină călugărița şi 
indiferent cine ar fi fost părinţii lui, rămâne un biet şi 
sărman micuţ. Orfan înainte de a şti cum îl cheamă... 


— Aveţi vreo nădejde că i s-ar putea descoperi rude sau 
prieteni? 

— Nu prea... Au trecut aproape două săptămâni de când 
lumea se perindă pe aici fără nici un rezultat. De obicei, 
asemenea situaţii generate de un mare dezastru se clarifică 
imediat. Inclin să cred că părinţii erau străini. 

Vizitatoarea se uită instinctiv spre sugar. 

— Cred că aveţi dreptate. De altfel, Sfântul Cristofor nu- 
i... român. E mai degrabă de-al dumneavoastră... 

„Papistaş“, vrusese să spună, dar îşi înghiţise cuvântul. 
Călugărița surâse încet, plimbându-şi privirea în lungul 
pereţilor albi. Ploaia de noiembrie, rece, piezişă, necăjea 
ferestrele perdeluite cu linon trandafiriu. 

— Ce se va întâmpla cu copilul? 

Călugărița îşi ridică ochii. Părea să se fi întors de la mii 
de kilometri. 

— Poate se va găsi un suflet caritabil care să-l adopte. 
Dacă nu, va fi încredinţat orfelinatului. 

Amândouă işi coborâră reciproc privirile. Știau bine ce 
însemna asta... O copilărie mutilată, cenuşie, cu educatoare 
lipsite de vocaţie, în cea mai mare parte fete bătrâne. O 
copilărie fără Moş Crăciun şi iepuraşi de Paşti, fără 
primăveri... 

Pe coridor se auzi tumult de glasuri şi paşi. Călugărița se 
ridică. 

— Au început să vină. 


Printre ultimii vizitatori se afla un bărbat înalt, bine 
îmbrăcat, de vreo treizeci de ani. Expresia mohorâtă, 
aproape cruntă, îndărătnicia bărbiei şi a gurii botoase 
atrăgeau imediat atenţia. 

Intârzie mai mult decât ceilalţi curioşi, părând că nu se 
poate desprinde de leagân, cercetă atent medalionul de 
aur. Toată atitudinea, în general, trăda o tulburare bine 
stăpânită şi călugăriţa se apropie surâzând sfioasă: 

— Ne-aţi putea spune ceva despre bietul micuţ? Știți... 
Orice informaţie, cât de vagă, ne-ar fi extrem de prețioasă. 


Străinul întoarse capul brusc. Avea o privire neagră, 
direcţionată şi, instinctiv. sora făcu un pas înapoi. Rosti 
nesigură, cu inima strânsă: 

— Mi s-a părut că... 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Eu?! Ce idee! Adăugă ceva mai domolit: Regret, dar 
nu vă pot îi de nici un folos. Bună ziua! 

Călugăriţa privi lung în urma lui: 

„Păcat. Sunt convinsă că ştie ceva.“ 

Se apropie de leagăn. Băieţelul se trezise şi râdea fericit. 


Se părea că inginerul Cris Gregorian nu voia să remarce 


femeia înaltă pe care de la un timp o întâlnea aproape zilnic 
când se întorcea de la serviciu, căci tânăra făcea parte din 
categoria persoanelor ce nu pot trece neobservate 
indiferent de perimetrul în care ar fi evoluat: pe stradă, 
într-o sală de spectacol sau restaurant, la o coadă sau (mai 
ales!) la defilare. Foarte înaltă - statură accentuată şi de o 
supleţe excesivă - nu era frumoasă în sensul academic al 
noţiunii, ci extrem de interesantă. Intriga, mai ales 
îngrijora, fascina atmosfera particulară ce părea să o 
degaje şi despre care îţi închipuiai că trebuie să fie o 
reverberaţie palidă a climatului ei interior. Cercetându-i 
chipul, părea limpede că voinţa, hotărârile neaşteptate şi o 
senzualitate greu de stăpânit sunt componentele de bază 
ale personalităţii acestei femei. Bizară însă, până la perplex, 
era ţinuta vestimentară arborată, căci întâlnind-o pe stradă, 
în peisajul Bucureştilor contemporani, pietonul simţea 
nevoia să se frece la ochi: o siluetă desprinsă din Vogues- 
urile anilor '30 străbătea Calea Victoriei ca o fantomă, iar 
unii se întrebau dacă nu cumva „se filmează“ pe undeva. 
Stârnea stupefacţie mai cu seamă vara când peste rochii de 
mătase naturală - mixtură de panglici, godeuri şi pliuri - 
zvârlea o pereche de vulpi argintii, sau când iarna, pe 
vremea cumplită umbla în escarpeni cu toc de cristal, fără 
fular la decolteuri adânci, en-coeur-uri despicate până 
aproape de centură. Evident, machiajul şi coafura păstrau 
linia aceloraşi ani. Interesant era însă faptul - poate din 


cauza tinereţii, a liniei desăvârşite şi a lucrurilor de 
excelentă calitate - că nu stârnea zâmbete sarcastice. Cei 
mai mulţi o socoteau doar excentrică, iar dezinformaţii îşi 
închipuiau că devansează moda. Nu o dată, femei în vârstă 
care o întâlniseră întâmplător pe stradă mărturiseau 
entuziasmate  prietenelor: „Să ştii că iar se poartă 
canotierele de pai în februarie... Am văzut azi în faţă la Eva 
o femeie foarte bine, străină cred. Avea o borsalină olive 
splendidă. Am purtat una exact la fel când m-am logodit cu 
Petrică. Sunt vreo cincizeci de ani de atunci... Extraordinar 
cum se întoarce moda!...“ 

În realitate era posibil ca Cris Gregorian să-i ignore 
persoana pentru că femeia se mulţumise adesea doar să-l 
observe: din spatele unei vitrine, la volanul unei maşini care 
staţionase în faţa blocului, sau de pe celălalt trotuar. i 
ieşise în întâmpinare doar de două ori, dar Cris nu observa 
în general pe nimeni. Nu era propriu-zis un tip distrat, ci 
totdeauna preocupat de ceea ce şahiştii numesc mişcarea 
imediat următoare, indiferent că se ducea la un spectacol 
sau în vizită la Coleta Miclescu. 

Şi acum, de pildă, ieşit la o scurtă plimbare - îi plăcea 
vremea rece, ploioasă, cu aromă de flori de toamnă ude şi 
ciufulite -, reflecta că avea să traverseze la celălalt capăt al 
cheiului, unde traficul mai redus nu i se părea atât de 
enervant. 

O smucitură bruscă, de parcă cineva l-ar fi apucat de 
poale, îl ţintui locului. Mânerul unei umbrele i se încurcase 
în cordonul trenciului descheiat. Femeia întoarsă din drum 
încercă să-l elibereze îngânând câteva cuvinte de scuze. 
Gregorian râse cu amabilitate: 

— Vedeţi... Dacă v-aş fi „agăţat“ eu, v-aţi fi supărat. 

Îl privi în ochi, fără să zâmbească. Rosti grav, cu o 
seriozitate deplasată în contextul incidentului care, socotea 
Cris, putea fi considerat în funcţie de dispoziţie amuzant, 
sau în cel mai rău caz imbecil: 

— Nu m-aş fi supărat. 


— Interesant..., zâmbi Gregorian, neştiind de fapt ce să 
spună. 

Nu era ceea ce se cheamă un bărbat direct şi afirmaţiile, 
atitudinile fără un minimum de ambalaj îl luau prin 
surprindere. Se uită mai atent la femeia din faţa lui. Avea 
ochi mari, întunecaţi, gura puternică şi senzuală. Părul, 
feuille morte, îl purta strâns într-un coc care-i lăsa liberă 
ceafa. Întreaga făptură emana o aromă de Arp&ges. 

„O persoană derutantă...“ îşi zise Gregorian. În general, 
nu-şi pierdea lesne cumpătul, dar acum încerca o senzaţie 
bizară. Se simţea nelaîndemână în prezenţa femeii, fiind în 
acelaşi timp conştient că personalitatea ei captiva. 

— Ce facem? Nu mergem? 

Gregorian pică din nori. 

— Unde?! 

— Oriunde, mi-e indiferent. 

Cris încercă să-i descifreze chipul: grav, concentrat, fără 
urmă de zâmbet. Vizavi, pe Splaiul Independenţei, trecea 
tramvaiul 13, cu zgomot asurzitor, metalic. În lumina 
gălbuie, dincolo de geamuri, se vedeau figuri anonime, 
indiferente, un pardesiu, poate balonzaid, roşu. 

— Să presupunem..., începu Cris. 

— Nu mă interesează ipotezele. 

— „.„.că eu mă duceam la serviciu... 

— Nu la ora asta, nu cu aerul ăsta, nu cu pasul ăsta. 

— „.„.„sau că mă aşteaptă nevasta-mea. 

— N-ai nevastă. 

— De unde ştii? 

— Ştiu. Hai! 

Aproape că îl trăgea. Gregorian încercă să râdă: 

— Recunosc, duduie dragă... 

— Spune-mi Adina. 

— „„.că mă simt descumpănit. Sunt un bărbat oarecare şi 
nimeni n-a încercat până acum să mă încredinţeze de 
contrariu, nu am niciuna, dar absolut niciuna, din calităţile 
care ar putea seduce o femeie ca dumneata. 


— Asta o decid eu. 

— Ajută-mă să pricep... 

— Îmi placi. E de ajuns, nu? 

Un surâs blând, vag maliţios, lumină chipul lui Gregorian. 

— Spune-mi, procedezi totdeauna - mă refer la situaţii 
similare - la fel de... impetuos? 

— Fireşte, replică liniştită Adina. Nu văd de ce 
„accroche“-ul, să-i spunem pe nume, ar constitui un 
privilegiu rezervat doar bărbaţilor... 

Gregorian îşi trecu mâna liberă peste bărbie, o lăsă să 
lunece, până la nodul cravatei. 

— Da... E un punct de vedere. 

— Ce facem? Mă inviţi la tine? 

Cris întoarse capul râzând încetişor. Povestea începea să- 
| amuze. 

— La urma urmelor, de ce nu? 

Adina respiră ostentativ. 

— În sfârşit! Începusem să cred că m-am înşelat. 

— Adică? 

— Mi-e suficient să mă uit la un bărbat, ca să-mi dau 
seama dacă merită calificativul. Uneori e de-ajuns să-l văd 
doar din spate. 

— Nu te lauzi? 

Adina surâse vag, strângându-i braţul. 

— Eşti cel mai în măsură s-o ştii. 

— Oricum, urmă Gregorian pe un ton doct, abstract, ca şi 
cum, de la înălţimea unei catedre ar fi încercat să dezvolte 
o teorie, o lege ştiinţifică, însuşirea presupune o 
experienţă... hm... da... o experienţă considerabilă. 

„Ce vârstă să aibă? se întrebă în aceeaşi clipă. Nu pare 
mai mult de douăzeci şi opt, maximum treizeci... Dacă a 
debutat la cinşpe, şaişpe ani... Da, are ceva vechime...“ 

— Nu experienţă, spuse Adina. Nu neapărat. 

— Dar ce? 

— Talent. 


— Interesant! aprecie Gregorian, căutându-şi yalele în 
buzunar. 

Adina privi în jur. Un bloc mic, cu parter şi etaj, în fundul 
unei grădiniţe neîngrijite. 

— Ia loc şi scuză-mă. La mine nu-i niciodată ordine. 

— Nu fi burghez. 

Se lăsă dezbrăcată de pardesiu - asimetric, fără guler şi 
revere, cu nasturi mari ca nişte farfurioare de cafea; Bette 
Davis în „Corabia“ anul 1933 - şi se aşeză într-un jilţ cu 
braţele de lemn. 

Gregorian se instală în faţa ei cercetând-o deschis şi 
nedisimulându-şi curiozitatea. Fără să fie vreun expert în 
materie de vestimentaţie feminină, realiză că femeia 
arborează un out of fashion plin de rafinament. Rochia 
fumurie de triple voile cu corseletă şi decolteu tăiat în 
trapez - baza era punctată de două clipsuri din duble - 
pantofii ajuraţi, poşeta de piele creponată, îl catapultau, cu 
decenii în urmă, într-un Bucureşti cunoscut din poveşti de 
familie, fotografii, reviste vechi păstrate pentru cine ştie ce 
reţetă culinară ori practică. Păstrate, dar neconsultate 
vreodată, căci aşa se întâmplă totdeauna, uitate, răsfoite azi 
cu anume nostalgie şi surâs îngăduitor. Mutrele, sfaturile, 
reclamele, stilul par naive, totul transpiră o înduioşătoare 
lipsă de preocupări serioase. 

Adina arătă cu bărbia spre o fotografie înrămată: o fată 
blondă cu ochii încreţiţi de soare şi râs. Chipul nu era 
frumos, dar radia tinereţe şi puritate. 

— Cine-i? 

— Soţia mea. 

— Când era minoră! Şaptesprezece ani? 

— Nu, douăzeci şi cinci. Părea totdeauna foarte tânără. 

— Părea?! 

— A murit acum zece ani. 

— Îmi pare rău. 

Cris surâse. 

— În sfârşit, primul act convenţional. 


— Din când în când, mai dau şi bună ziua. 

Gregorian deschise un scrin şi scoase două pahare 
verzui. 

— Cu ce te ocupi, Adina? 

Femeia îl privi ironică. 

— Nu poţi folosi dormitorul fără o fişă de cadre 
completă? 

— În regulă. N-am pus întrebarea. Bei o vodcă? N-am 
altceva în casă. 

— Beau... Argintăria ta e foarte frumoasă. Nu mă omor 
după sfeşnice Adler, scoase în serie, dar setul rusesc are 
mare valoare. Şi vasul Secession e splendid. 

— Care-i ăla? întrebă amuzat Cris întinzându-i paharul. 

— Amfora cu peşti în relief de pe birou. Cere însă o floare 
mai nobilă. Tufănelele se simt foarte bine într-o oală de 
pământ sau eventual o ceramică olandeză. 

— Iau act. 

Se aşeză pe canapea şi începu să-şi caute ţigările în 
buzunar. Adina se răsuci să-l privească mai bine. Era 
prezentabil, convenţional îmbrăcat - costum şi cravată - 
potrivit de înalt. Pe faţa brună, cu trăsături agreabile, dar 
lipsite de personalitate, stăruia o expresie de melancolie, 
sau mai degrabă resemnare, impresie înşelătoare poate, 
dar sentimentul era că omul acesta suferise foarte mult. O 
suferinţă care îi ucisese pentru totdeauna capacitatea de a 
fi fericit. Zâmbetul lui era trist, râsul n-avea veselie, părea 
fără culoare. 

— Spune-mi, tu ai sărit vreodată în sus de bucurie? 

Gregorian întoarse capul amuzat. 

— E singura modalitate de a-ţi manifesta entuziasmul? 

— Ştii foarte bine ce vreau să spun. Există în tine o 
nefericire mocnită, veche. Parcă le-ai lua pe toate în 
bernă... 

Cris lăsă paharul. Se foi căutând o poziţie mai comodă şi 
îşi rezemă cotul pe spătarul canapelei. 

— Nici tu nu-mi pari din cale afară de vioaie. 


— Cu mine se petrece altceva. 

Cris tăcu. Adina îl cercetă intrigată. 

— Nu mă întrebi ce? 

— Ty! făcu Gregorian clătinând capul. Pot folosi 
dormitorul şi fără să clarific chestiunea. 

Femeia îşi azvârli uşor capul pe spate. Privirea era 
sfidătoare, nările vibrau. 

— Dovedegşte-o. 

Cris o cercetă câteva clipe cu acelaşi zâmbet trist. Întinse 
braţul şi îi cuprinse umerii. 


Când Adina ieşi din dormitor, Cris, lângă pian, îşi înnoda 
cravata. 

— Parcă ai fi funcţionar în City. Costum închis, cravată. Îţi 
lipsesc melonul şi umbrela. 

— Nu-mi lipsesc 

Adina râse: 

— Ai purtat vreodată blugi? 

— Niciodată. 

— De ce? Eşti încă tânăr, silueta ţi-o permite. 

— Mi se pare aberant atâta vreme cât nu lucrez pe un 
şantier, nu iodleresc înfigându-mi cortul în creştet de munte 
şi nu domesticesc mustangi în Texas, să umblu îmbrăcat ca 
un salahor. 

— Ai dreptate... Îmi aduci pardesiul? 

Gregorian dădu din cap. În faţa oglinzii, cu câteva spelci 
între dinţi, Adina îşi înnoda expertă cocul. 

— Gata! Mulţumesc... 

Pendula începu să bată. 

— Extraordinar! se miră Adina. Şapte şi jumătate. N-aş fi 
crezut. 

— Nu-i târziu... 

— Depinde. Îi întinse obrazul. La revedere, Cris. 

— Îmi permiţi să te conduc? 

— Nu. 

— Să-ţi chem un taxi? 


— Nu. 

— Am să te mai văd? 
Femeia îi căută ochii. 
— Nu, Chris. 


În bucătărie, bătrânul Ştefan Popa rupse foaia 
calendarului de perete: Miercuri, 25 noiembrie 1981. 
Consultă textul de pe verso. „Siderurgia şi viitorul 
petrochimiei...“ Se strâmbă, şi azvârli ghemotocul de hârtie 
în găleată. Cu paşi târşiţi, ticăit, se apropie de masă şi îşi 
trecu palma peste muşamaua decolorată. Nu, nu erau 
firimituri... Gândacii ăia roşii, o adevărată calamitate... Da, 
gunoiul îl dăduse afară la prânz. Verifică a patra oară 
focurile de la aragaz şi în sfârşit închise lumina. 

În odaie era cald - peste un sfert de ceas avea să scoată 
radiatorul din priză - patul aşternut, îl făcuse înainte de a 
cina. Tot atunci îşi pregătise pe lada studioului paharul cu 
apă pentru proteză, ochelarii de lectură lângă Biblie, 
chibriturile şi ţigara. Unica ţigară pe care i-o permitea 
enfizemul pulmonar. O fuma seara, la televizor. Deschizând 
aparatul, se gândi că avea să petreacă o seară minunată. 
De când luase hotărârea aceea mare, trăia într-o stare de 
continuă şi dulce mulţumire. Mânca bine şi cu apetitul de 
altădată „atenţie, tinere, se ameninţa cu degetul în oglindă, 
la colesterol!“, dormea ţeapăn, iar casa, care i se păruse 
altădată sordidă şi rece (abia aştepta să iasă în târg şi se 
întorcea silnic), devenise îmbietoare şi prietenoasă. 

Era de fapt o mostră tipică a garsonierei anilor '50: un 
studio cu o mică vitrină dreptunghiulară la lada în formă de 
L, două fotolii englezeşti, adânci şi confortabile îmbrăcate în 
creton, o măsuţă rotundă, nelipsita veioză pântecoasă, 
vârfuită de un abajur pagodă. Pe feţele de pergament gros, 
evoluau gheişe şi mandarini. 


Ştefan Popa deschise televizorul. Peste zece minute avea 
să înceapă filmul. Ginger Rogers! Ce muiere îndrăcită! Le 
bătea pe toate... Rita Hayworth, Vivien Leigh, Judith 
Garland nu însemnau nimic pe lângă ea, nu-i ajungeau nici 
până la călcâi... Se ducea de câte trei-patru ori la filmele 
ei... 

„Ca un licean, râse bătrânul aducerii-aminte. Şi doar 
eram măgar în toată firea. Sărisem din treizeci... Pe urmă, 
când am cunoscut-o pe ea...“ 

Se făcuse livid, nu-şi mai găsea cuvintele. 

„Ginger...“ 

„Nu! Eliza. Se spune că semănăm extraordinar!“ 

Extraordinar? Surori gemene! Aceeaşi siluetă mlădioasă, 
s-o treci printr-un cercel, aceeaşi coamă blondă, gura, 
râsul, privirea, identice. Evident, Eliza exploata la maximum 
asemănarea, îi copia toaletele, coafura, gesturile. Din prima 
clipă se îndrăgostise ca un nebun. 

„De fapt, eram gata îndrăgostit, reflectă Ştefan Popa. 
Sunt îndrăgostit şi astăzi... N-am încetat niciodată s-o 
iubesc...“ 

Semnalul muzical al „lelecinematecii“ îl scutură de 
gânduri. Stinse lustra şi se aşeză în fotoliu, răsucind între 
degete ţigara. 

„Am s-o aprind la primul ei cadru... Ce bine că m-am 
decis! Mă simt liber... Liber ca la doisprezece ani, când 
alergam cu plasa după fluturi... Trebuia s-o fi făcut mai 
demult... Fred Astaire! Hm! N-am înţeles niciodată ce 
găseau muierile la maimuţoiul ăsta acrobat...“ 

Uşa de la baie se deschise încet. Ştefan Popa nu observă 
nimic. Stătea cu spatele, iar sonorul, dat aproape la 
maximum, acoperea orice zgomot. Oricum, n-avea ochi şi 
urechi decât pentru Ginger, care evolua pe pista de sticlă 
într-un furou de paiete. 

„Eliza... Dragostea mea...“ 

Mâna îi tremura, abia izbuti să aprindă chibritul. 'Trase 
adânc din ţigară. Se auzi o bufnitură parcă ar fi căzut o 


carte pe covor şi Ştefan se întoarse speriat. Ochii i se 
lărgiră de groază: 

— Dumneata?! 

Văzu laţul şi în aceeaşi secundă îşi simţi grumajii 
prizonieri. Apoi se făcu întuneric. 


Maiorul Cristescu ridică ochii din gazetă. O împături cu 


zgomot, interesându-se: 

— Ce s-a întâmplat? 

Sergentul, tânăr, bălan cu faţa roşcovană, puse plicul pe 
masă: 

— S-a primit acum, cu menţiunea urgeni. 

Cristescu se uită reflex la ceas. Era un Doxa vechi, 
extraplat. Îl avea din liceu şi nu consimţise să se despartă 
niciodată de el. Drăciile moderne, unde trebuie să pui 
ochelari ca să ghiceşti că e miezul nopţii îl iritau: „oamenii 
dovedesc o fantezie inepuizabilă când e vorba să-şi 
complice existenţa...“ 

— Hm! Opt şi jumătate... Cui dracu' îi mai arde de 
corespondenţă la ora asta?! 

Deschise plicul cu silă necamuflată. Îi repugnau 
anonimele, dar din nefericire trebuia să ţină seama de ele. 
În majoritatea cazurilor, realitatea le confirma conţinutul. O 
ştiau toate poliţiile din lume. 

Astăzi, miercuri, 25 noiembrie 1981, a fost ucis 
pensionarul Ștefan Popa, la domiciliul lui din strada 
Plantelor nr. 15 A. Asasinul se numeşte Cristian Gregorian, 
inginer. 

Un cetăţean iubitor de adevăr şi dreptate. 

Cristescu îşi înghiţi înjurătura. „Evident, trebuia să fiu eu 
de serviciu. Şi mai e o chestie pentru care nu există nici o 
explicaţie ştiinţifică pe lumea asta. De ce toate dandanalele 
îmi pică miercurea?“ Mobiliză echipa operativă prin telefon 
şi îşi îmbrăcă trenciul. 


Toată lumea era de acord că la Coleta Miclescu interiorul, 
amicii şi atmosfera sunt fără egal. Ospitalitatea ei, de 
factură specială, te câştiga spontan, Coleta având vocaţia 
gazdei perfecte şi în alte condiţii ar fi făcut o carieră 
strălucită în orice domeniu care presupune „relaţii cu 
publicul“. Cine intra în casa ei se simţea imediat la 
îndemână şi încerca reconfortantul sentiment că dacă 
doamna Miclescu tânjise în clipa aceea să vadă vreun ins de 
pe întreg mapamondul atunci acela era chiar el, Popescu, 
Ionescu sau Vasilescu... 

Nici o notă, nici un accent nu răsunau fals sau 
convenţional, plăcerea Coletei fiind autentică; se bucura 
sincer de oaspeţi - nu concepea o zi fără opt-zece vizite - şi 
spre deosebire de alţi oameni în vârstă, era receptivă la noi 
contacte sociale. Mereu abătându-se de la regulile 
senectuţii, nu vorbea niciodată despre tensiune, colesterol 
sau urină, ştia să asculte cu interes sincer orice aberaţie, 
rămăsese culantă şi nu-şi asasina interlocutorii răscolind 
interminabile şi neinteresante amintiri. Fără îndoială, îşi 
spunea mereu Cris Gregorian, unul din obişnuiţii casei, că 
această putere de seducţie, faţă de care nimeni nu se 
dovedise imun, asigura acel du-te vino permanent şi 
eterogen din casa Micleascăi; o vizitau oameni de toate 
condiţiile şi structurile şi, fenomen aproape unic fiind bine 
cunoscută repulsia tinerilor faţă de societatea celor în 
vârstă, aceştia nu numai că nu o ocoleau, dar o frecventau 
asiduu. 

La Coleta era seară de pocher, şi Gregorian găsi lume 
puţină. Micleasca îl primi fără să-şi ascundă mirarea - 
nefiind amator de cărţi, inginerul îşi făcea program separat 


miercurea şi sâmbăta, zilele de joc -, dar realmente 
încântată: 

— Ce surpriză, Cris! Intră mai repede că se face frig... 
Miroşi bine! Pariez, oricât, că vii de la o cucoană distinsă! 
Arpeges! Asta e! Cred că-s patruzeci de ani de când nu l-am 
mai simţit. Copii! A venit Cris! 

În ciuda corpolenţei, era vioaie şi sprintenă. Împlinise 
şaizeci şi opt de ani, dar de cel puţin două decenii arăta la 
fel, făcea impresia că nu se schimbase deloc. Nu fusese 
niciodată frumoasă - nasul prea puternic, dubla bărbie 
evidentă încă din tinereţe, silueta dolofană de femeie căreia 
îi place să mănânce bine se arătaseră vrăjmaşi fideli -, dar 
rămânea agreabilă datorită tonicităţii ei şi felului cum ştia 
să-şi „poarte“ defectele: Ca pe un stindard. Arbora orice fel 
de modă fără să ţină seama în ce măsură o avantajează: 
nasul prea mare n-o împiedicase să umble cu fruntea cheală 
sau cu turban, îşi plimba obezitatea cu îndrăzneală. Spre 
deosebire de majoritatea femeilor masive nu apelase 
niciodată la trucuri. Habar n-avea de ghene sau corsete 
ucigătoare cu balene, adevărate instrumente de tortură, nu 
căuta culori închise sau imprimeuri cu desen mic, se anfişa 
„eperdument“ de deux-piece-urile clasice. Ba dimpotrivă, 
roşul strident şi galbenul canar erau culorile predilecte din 
garderoba Micleascăi, nu ocolise fustele creţe sau rochiile 
ample atunci când acestea defilau în legiuni pe Calea 
Victoriei, iar dacă fasoanele modei aduseseră în actualitate 
saricele, fecioru-său Valeriu, consternat - singurul din 
intimitatea Coletei excedat de fanteziile ei vestimentare -, o 
văzuse arborând o ţundră ciobănească de toată frumuseţea. 

O altă curiozitate a Micleascăi o constituia faptul că de 
dimineaţă până seara era gătită ca de oraş. N-avea capoate, 
căci pur şi simplu nu înţelegea utilitatea lor. Acum, purta o 
rochie de lenaj galbenă cu dungi orizontale late, albe, 
escarpeni cu toc cui, cercei lungi, fantezi, care aproape îi 
dezmierdau umerii. Vreo cinci brăţări-sclave îi zornăiau la 
mâna stângă. 


— Ce drăguţ din partea ta, Cris, că ai trecut să ne vezi, îi 
zâmbi Melania Lupu, plimbând zaţul în ceaşca de cafea. 

Era una din amicele bune ale Coletei, o femeie de şaizeci 
şi patru sau şaizeci şi cinci de ani, cu aspect delicat şi 
zâmbet plăcut. Oamenii o tratau cu condescendenţă, dar n- 
o prea luau în seamă, socotind-o cam sărăcuţă cu duhul. 
Prietenul ei cel mai bun era un motan negru, Mirciulică, de 
care nu consimţea să se despartă nici în vizite. 

O  nesecată bunăvoință şi politeţea graţioasă îi 
deschideau toate uşile asigurându-i amiciţii devotate. „E 
prostuţă biata Melania, dar fermecătoare...“ Spontan şi 
general - fără să se cunoască exact motivul - i se spunea 
„biata Melania“. 

Cris, care avea oroare de pisici, se aşeză pe o canapeluţă, 
în colţul opus. Zâmbi liniştit: 

— Mă bucur că vă văd, doamnă Lupu. Arătaţi minunat. Se 
pare că şi prietenului nostru Mirciulică îi merge foarte bine. 

— “Te cred şi eu, râse Coleta. Numai de când a venit, a 
hăpăit împreună cu maică-sa o kilă de jeleuri. 

Melania Lupu îşi ridică privirea. Era luminoasă, palid 
albastră; două violete presate de mult, într-un album. 

— Exagerezi, draga mea. Nu era un kilou, doar opt sute 
de grame. Domnişoara de la cofetărie care este o persoană 
foarte gentilă şi ţine la Mirciulică a scotocit şi în depozit, 
dar din nefericire, stocul se epuizase. 

— I-ai zis individei că jeleurile sunt pentru motan? 

În vocea groasă, bărbătească, de fumătoare înrăită, se 
desluşea mustrare. De altfel, toată înfăţişarea Violetei 
Bordeianu, exceptând chipul cu trăsături nobile şi care-şi 
păstrase frumuseţea la aproape şaptezeci de ani, era 
masculină. Înaltă, imensă - altfel decât Coleta, doar grasă şi 
pufoasă -, avea oase mari, spate de atlet, picioare enorme şi 
grele. Purta numărul 43 la pantofi şi din copilărie fusese 
silită să se încalţe doar la comandă. 

— De ce să nu-i fi spus? se miră Melania Lupu. De la ea 
mă aprovizionez totdeauna şi, ţi-am mai zis, îl apreciază pe 


Mirciulică. De câte ori îi vine ceva mai special, de pildă 
şocolată austriacă, îmi opreşte o cutie sau două. 

Violeta Bordeianu trase din ţigară, închizând ochiul 
stâng. 

— Nu ştiu dacă procedezi cu tact. E o sfidare să 
cheltuieşti averi pe merindea dobitocului. 

Melania se strânse în ea, vag ofensată. 

— Nu ştiu ce vrei să spui cu merindea dobitocului. 
Mirciulică este prietenul meu... 

— Ceea ce nu-i schimbă regnul. Dă-o încolo, Melania, 
uneori îmi vine să cred că eşti smintită de-a binelea! 

— Probabil că sunt, dar te asigur că aceasta n-a 
împiedicat pe nimeni să se poarte politicos cu mine... Şi pe 
urmă ce înseamnă avere? Cu o sută de lei nu cumperi o 
casă şi nici un tramvai. 

— Corect! râse Gregorian. 

Violeta Bordeianu se uită semnificativ la Gregorian: „E 
capie rău! Nu merită să-ţi pui mintea...“ 

— Cu ce să te servesc, Cris? se interesă Coleta. Dacă vrei 
ceva de băut, îţi iei singur. Mi-a adus Vali un coniac 
Napoleon... Să-ţi fac o cafea? 

— Nu la ora asta! Înseamnă să nu mai dorm toată 
noaptea. Din licoarea lui Valeriu însă am să încerc. Mai bea 
cineva? 

— Toarnă la toată lumea, ce mai întrebi! 

Cris scoase patru boluri dintr-un bufet normand, 
transformat cândva de doctorul Miclescu în bar. Fusese un 
mare băutor şi, îndrăgit de zei, murise aşa cum îşi visase 
toată viaţa: lângă nevastă-sa pe care o divinizase, cu 
paharul într-o mână şi ţigara de foi în cealaltă. 

— Cred că nu mă înşel, Cris, spuse zâmbind delicat 
Melania, dar n-ai numărat bine. Vreau să spun, l-ai uitat pe 
Mirciulică. Am constatat că puţin alcool îi stimulează 
apetitul şi în general dispoziţia. 

Violeta Bordeianu pufni ostentativ. Se mulţumi să ridice 
paharul. 


— Bonsoar! 

— Cât e ceasul? întrebă Coleta. 

— Aproape opt. 

— Curios! Ştefan nu întârzie niciodată... 

— Astă-noapte, spuse Melania Lupu cu ochii agăţaţi de un 
tablou cu flori albe, am avut un vis ciudat. 

Violeta Bordeianu o întrerupse plictisită: 

— Se făcea că... şi ta-ta-ta şi la-la-la... Hai să batem 
câmpii! 

— Las-o! interveni Coleta care întindea cel puţin patru 
pasienţe pe zi şi îşi închipuia printre altele că este un mediu 
excelent, cu vocaţie particulară pentru ceea ce va să zică 
ştiinţele oculte. 

— N-o să vă maturizaţi niciodată? 

— La vârsta noastră n-ar mai avea haz. „Lăsaţi copiii să 
vină la mine“, a zis Cristos. 

— Drum bun! rânji Bordeianca. 

Melania clipi speriată. Îşi duse mâna la piept, 
astâmpărându-şi bătăile inimii. 

— Mi se pare extraordinar că acestea sunt exact 
cuvintele pe care le-am visat azi-noapte. Dragul de Ştefan 
călărea un armăsar ca neaua de o extraordinară frumuseţe. 

Bordeianca pufni pe nări. 

— I-ai povestit lui Mirciulică Harap Alb. De aici ţi se 
trage. 

— Nici gând. Aseară i-am spus Fetiţa cu chibrituri. Gonea 
grăbit... 

— Cine? 

— Ştefan! Despre cine vorbeam?... şi la un moment dat a 
ajuns dinaintea unei ape mari, cu unde negre extrem de 
învolburate. Părea că ezită, vântul şuiera, armăsarul 
necheza... 

— „porcul guiţa, vaca Zimenthal răgea, şi Melania 
delira! pastişă Violeta. Ce naiba, ne confunzi cu motanul? 

Cris Gregorian începu să râdă. Coleta amuzată, dar şi 
stârnită, stătea cu ochii pe Melania. Aceasta continuă cu 


însufleţire: 

— Dintr-o dată, s-a auzit un glas de pe celălalt mal: 
„Lăsaţi copiii să vină la mine!“ Calul s-a ridicat în două 
picioare, apoi s-a avântat vitejeşte, străpungând valurile 
neguroase. Ştefan a mai răsucit o dată capul şi a făcut un 
semn de adio... Când m-am trezit, trebuie să vă spun că mă 
simţeam extrem de emoţionată... 

— Fantezii! respinse Violeta Bordeianu. 

Doamna Miclescu se întoarse din dormitor, aducând o 
cărticică  ferfeniţită. Paginile erau galbene, marginile 
frănjurite lipite cu scotch. Începu s-o răsfoiască, urmărind 
rândurile cu unghia vopsită violet. 

— Cal alb şi gras întristare însemnează... Explică: Am 
cartea de la bunica. Cred că a împlinit peste o sută de ani... 
Stai să vedem ce zice şi la apă neagră... Doamne sfinte! 
Puhoi întunecat de va visa cineva, moarte de bun prieten 
vesteşte... 

Îi privea consternată, cu gura uitată deschisă. Câteva 
clipe domni liniştea. Melania bătu uşor în lemn. Şi dintr-o 
dată, toţi avură aceeaşi senzaţie: că în odaie s-a făcut frig. 


Era evident şi pentru un ageamiu că asasinatul fusese 
comis de cel mult două ore. Cadavrul abia se răcise, 
membrele îşi păstraseră flexibilitatea. Între degetele cu 
pete caracteristice - flori de mormânt - rămăsese o ţigară 
ce se stinsese probabil singură. 

Cercetând micul apartament, maiorul Cristescu se 
întreba care ar putea fi mobilul crimei. Ştefan Popa era un 
bătrân anonim, fără nici un fel de relevanţă socială, 
prezentând din toate punctele de vedere un interes limitat. 
Aparent, cel puţin aşa stăteau lucrurile. Pensia de două mii 
şapte sute - găsise talonul - îi asigura o existenţă înlesnită, 
dar era departe de a fi vreun rişisim, ale cărui comori să 


stimuleze apetituri asasine. Casa părea bine întreţinută şi 
spre deosebire de alte locuinţe ocupate de bătrâni, nu 
surprindeai nici un amănunt care să denote delăsarea, o 
anume neglijenţă specifică a plictisului, a lipsei de energie 
sau avariţiei. „loţi meşterii ăştia sunt nişte bandiți, ieri am 
dat douăzeci şi cinci de lei ca să-mi schimbe o garnitură...“ 
În consecinţă, nu existau robinete sau clanţe stricate, aşchii 
sărite din parchet, geamuri plesnite, fotolii desfundate, colb 
de două degete sau scrinuri şchioape, stâlpite în cărămizi 
învelite cu jurnal. Lipseau însă cu desăvârşire obiectele de 
valoare şi dacă ar fi fost să vinzi tot ce se afla în cele două 
odăiţe, n-ai fi încropit nici zece mii de lei. Ca amănunt 
notabil, Cristescu reţinu că bătrânul Ştefan Popa avusese 
probabil obsesii mistice: o bibliotecă întreagă de cărţi 
religioase - Patericul, Biblia, Vieţile Sfinţilor, Învățăturile lui 
Avram Sirul etc, etc..., multitudinea icoanelor (ieftine de 
altfel) şi a candelelor, ba chiar şi o cădelniţă vorbeau 
singure îndeajuns. Pe ziduri, chiar şi în bucătărie, erau 
ţintuite un soi de tăblițe asemănătoare cu cele musulmane, 
cuprinzând texte pe teme clasice: „Curăţă-te de toată 
întinăciunea sufletului şi a trupului, făcând sfinţenie întru 
frica lui Dumnezeu“... „Aleargă spre nevoinţa cea bună, gol 
să fii şi nebun pentru mine şi la multe bunătăţi vei fi părtaş 
în ziua împărăției mele...“ lar în bucătărie, deasupra 
frigiderului: „Este bine ca în fiecare zi să se mănânce câte 
puţin, pentru că aceasta este calea împărătească, mai 
uşoară şi mai lesnicioasă, ca mintea să nu se trufească...“ 

— De, dom'le, aşa o fi, cugetă Cristescu. 

Locotenentul  Azimioară,  subalternul preferat al 
maiorului, se apropie verificându-şi cu o mişcare maşinală 
nodul cravatei. 

— Mort prin ştrangulare clasică, cu un laţ de sârmă. Atât 
de clasică, încât autopsia devine o simplă formalitate. 

Cristescu se strâmbă: 

— Clasică, dar ăsta a murit. În rest, nimic nu mă 
dezmiardă. 


Azimioară, gras, jovial, de un optimism organic irefutabil, 
acceptând aprioric cu o înţelepciune singulară toate 
capriciile destinului, arboră o mină de circumstanţă. 

— Aveţi dreptate... 

— Mă întreb, rosti maiorul cu privire imprecisă, care ar 
putea fi mobilul crimei. Exclud dintr-un bun început unul 
material. Rămân - dată fiind statistica în materie de ticăloşii 
specifice senectuţii şi din care li se trage adeseori moartea 
- vendeta şi şantajul. 

Locotenentul întrebă din ochi: „Adică?“ 

Cristescu deschise palma în care ţinea ţigara. 

— Fie bătrânul Popa a săvârşit cândva o mare 
netrebnicie, iar în mintea unora cu memorie, aşa ceva se 
cere plătit, fie el însuşi efectua un şantaj periculos. 

— Spre care ipoteză înclinați? 

Maiorul începu să râdă: 

— Fiule, nu mă cheamă Mafalda şi nici Laila. 

Netezi coperta de muşama a unei agende descoperite pe 
noptiera bătrânului şi se apropie de telefon. Formă un 
număr şi locotenentul auzi după câteva secunde declicul 
receptorului ridicat la celălalt capăt al firului. 

— Cu domnul avocat Valeriu Miclescu. 


Doamna Miclescu rămase fără grai. Melania părea 
resemnată, Cris absent. Violeta Bordeianu căscă plictisită: 

— Toate sunt aberaţii de oameni fără ocupaţie, iar tu, 
Coleta, m-am convins, te-ai sclerozat. Ştefan ne-a avertizat 
de sâmbătă că azi e nu ştiu ce prostie la televizor, pe care 
nu vrea s-o scape. lextual! Arătă spre masa de joc 
pregătită: Credeam că ai aranjat al patrulea partener sau 
că se sacrifică eventual Valeriu. 

Coleta îşi pocni degetele peste frunte, fericită: 


— Extraordinar cum am uitat! Bine că-i aşa! M-am luat cu 
treburile şi mi-a ieşit complet din minte... 

— Mie-mi spui! se strâmbă Violeta. Abia îţi tragi sufletul 
de atâta roboteală. Prânzul la Capşa, seara, vizite şi 
sindrofii, başca saună, croitoreasă şi coafor. 

Micleasca începu să râdă: 

— Iată citate fidele din agenda mea de lucru. În realitate, 
sunt o femeie neserioasă. 

— “Ţi-a mers foarte bine aşa, ciripi Melania Lupu, şi nu 
văd de ce ai încerca să te schimbi acuma. 

Violeta Bordeianu interveni brutal: 

— l-a mers, că l-a avut pe Miclescu în spate, care aducea 
bani cu sacul. la să fi trăit colea, dintr-un salariu, ca mine, 
atunci să văd dacă o mai aranja să fie neserioasă. 

Doamna Miclescu, deşi obişnuită cu ieşirile Violetei, o 
cercetă mirată: 

— Ce-i cu tine? Eşti prost dispusă? 

— Ai haz! Mă mai şi întrebi! Din cauza ta, am ratat seara. 
Crezi că mi-e moale să vin tocmai din Berceni? Barem de-ar 
pica Valeriu, s-o mai dregem. 

— Ştii bine că Vali nu se aşează la aceeaşi masă cu mine. 
Zice că nu-l interesează să joace pe banii lui. 

— Da, apropo, tu de ce-l mai storci de parale? Nu ţi-a 
lăsat bărbatu-tău destul? 

— Draga mea, nimeni nu are niciodată prea mulţi bani, 
iar Vali dacă nu ar fi dispus de un venit confortabil, nu mi-ar 
fi dat. 

— A fost totdeauna un copil delicios, interveni Melania 
Lupu. Era un ţânc de şapte ani când mi-a dăruit trotineta 
lui. 

Violeta Bordeianu deşertă ultimele picături pe gât şi 
întinse paharul lui Gregorian ca să i-l umple. 

— Şi tu ai luat-o? 

Cris începu să râdă, dar Melania Lupu răspunse cât se 
poate de serioasă: 


— Nu, căci eu după cum ştiţi, n-am fost niciodată o 
sportivă talentată. Am apreciat însă gestul, care dovedea 
multă generozitate, şi i-am cumpărat un iepuraş. 

— Tic, surâse Coleta amintirii. Era un iad în casă, îşi lăsa 
cartea de vizită peste tot. Până s-a enervat Miclescu şi l-a 
dus la ţară. 

Violeta Bordeianu îşi pipăi cocul, înfipse mai adânc o 
agrafă. 

— Pe Melania au chinuit-o toată viaţa ideile fistichii. 

— E mai bine, replică doamna Lupu, decât să n-ai 
niciuna. Cel puţin, aşa socotesc eu. 

— Ai avut şi tu noroc cu colonelul. Altul dacă te auzea 
povestindu-i motanului Scufiţa roşie, îşi lua demult câmpii. 

— Depinde de felul în care povesteşti. Contează enorm, 
iar eu, în privinţa aceasta, am un talent înnăscut. Uneori, 
colonelul era mai captivat chiar decât Mirciulică. 

Violeta Bordeianu n-o mai asculta. Se răsti la Gregorian: 

— Dar dumneata de ce nu joci? 

Cris, cu gândul la Adina, tresări: 

— Poftim?! lertaţi-mă, dar nu ştiu poker. 

— Păi să-nveţi, domnule! Cu ce distrezi dumneata o 
societate? 

— E o problemă pe care nu mi-am pus-o, dar vă 
făgăduiesc să reflectez. 

— Ce-o fi cu Ştefan de nu răspunde? se miră Coleta 
Miclescu, lângă telefon. De trei ori am format numărul. 

— Dar ce-ai cu el? 

— l-am făcut rost de Difrarel. Voiam să-l anunţ. Să nu mai 
umble mâine, de pomană, prin farmacii. 

— Cine ştie cu ce teleleică s-o fi încurcat şi ne-a păcălit pe 
noi că vrea să vadă filmul. Observă că motanul îi adulmecă 
pantoful trotteur şi bătu cu piciorul în duşumea: Zât! 

— Vino încoace, Mirciulică, se sesiză Melania Lupu. 
Trebuie să ştii că nu toată lumea ţi-e prietenă. 

— Eu, rânji Bordeianca, pot să-i dau cuvântul de onoare. 


Melania îşi ţuguie buzele şi sorbi câteva picături de 
coniac. 

„N-o lua în seamă, draga mea. Totdeauna a fost geloasă 
pe orice femeie măritată, pe orice persoană despre care i se 
părea că-i merge bine. Sărăcuţa a avut ghinion şi nici 
măcar acum, la bătrâneţe, statutul de celibatară n-a încetat 
s-o umilească. Sunt sigură că trebuie să-ţi fie milă de ea.“ 

Coleta lăsă receptorul în furcă: 

— Totuşi e ciudat... Lui Ştefan nu-i place să iasă seara. 

— Dar aici cum vine? 

— Asta-i altceva. În viaţa lui n-a avut decât o singură 
pasiune: cărţile. Dacă stau şi mă gândesc, n-a existat nici o 
femeie care să însemne ceva pentru el... 

— De zgârcit! decretă Violeta Bordeianu. Acum vreo 
douăzeci de ani, se încurcase cu o funcţionară de-a mea, de 
la Poştă. Ce-a putut să-mi povestească nenorocita, e 
inimaginabil. Îşi plăteau separat biletele la cinema, 
tramvaiul, îngheţatele pe băț. N-aţi văzut şi la cărţi? Când 
pierde un pol, doi, se face livid şi i se încrucişează ochii. 

Micleasca ridică receptorul. 

— Mai încerc o dată. 

— Inutil, suspină Melania Lupu. Presimt, de fapt am 
certitudinea, că i s-a întâmplat ceva neplăcut, dacă nu chiar 
foarte grav. 

Violeta o măsură ironică. 

— Uite unde era Pythia! 

— Mă cheamă Melania-Evelina-Adelaida. Am trei nume... 

— Şi minte pentru fiecare. Eşti deprimantă, soro, cu 
profeţiile astea lugubre. 

— Sunt doar logică. Oamenii în vârstă nu-şi schimbă uşor 
tabieturile. Dacă totuşi o fac, înseamnă că a intervenit ceva 
deosebit de important. Şi pentru că bucuriile sunt puţine în 
existenţa bătrânilor, acest important e de obicei 
dezagreabil, dacă nu fatal... 

— Raționamentul n-are fisură, aprecie Gregorian 
surâzând. Să sperăm însă că de astă dată realitatea va 


infirma logica. 

Începuse să se plictisească, dar îi era lene să se ridice, să 
se urnească, să se ducă acasă. 

Coleta Miclescu ridică degetul: 

— Staţi o secundă! Am auzit uşa... Da, e Vali. 

Un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani năvăli în casă cu 
trenciul pe el. Era înalt, bine făcut, cu un aer de degajare şi 
eleganţă aparte, şi pe care unii îl numesc vestic. Uită să dea 
bună seara, pradă unei evidente tulburări. Micleasca îl 
cercetă îngrijorată: 

— S-a întâmplat ceva, Vali? 

Fiu-său rosti răguşit: 

— Ştefan a fost asasinat. 

„Încă o dată ai avut dreptate, draga mea, suspină 
Melania dezmierdând urechile motanului. Nu zău, uneori 
mi-e şi frică să stau de vorbă cu tine... Mă înfioară atâta 
adresă, mai ales când e vorba de nenorociri...“ 

Simţi privirea otrăvită, neagră, a Violetei şi clipi 
nedumerită. 

— Vrei să-mi spui ceva? 

Bordeianca observă cu tâlc, apăsând pe fiecare silabă: 

— Unii ştiu al dracului de multe! 


Picăturile de ploaie alunecau pe chipul turnat în bronz. 


Cătălina observă înveselită: 

— Uite că şi statuile pot plânge... Cine e? 

Dorin, bosumflat, se uită în direcţia scuarului. 

— Dobre Enăchescu. 

— N-am auzit de el. 

— N-ai pierdut nimic. Era un tip din ăla cu elanuri 
edilitare. Păstorea târgul. 

— Cum adică? 

— Primar... Ei, ce facem? 

Cătălina oftă. 

— 'Ţi-am spus de ieri că astă-seară sunt ocupată. 

Dorin trase de gulerul lucios al vindiacului. De enervare îi 
tremurau buzele şi bărbia. Făcea impresia că e gata să 
plângă. Enumeră, ridicând din ce în ce mai mult tonul: 

— Spectacol n-ai, repetiţie n-ai, oră la dentist n-ai! 

— Există şi altele, spuse încet fata. 

Dorin o privi dintr-o parte. Coada blondă în care Cătălina 
împletise tot felul de mărţişoare se confunda cu balonul 
auriu. 

— Domnul avocat Valeriu Miclescu, nu-i aşa? 

Cătălina îşi muşcă buzele. O păpuşă blondă, diafană şi 
puţin tristă. 

— De ce nu? 

Îi era milă de Dorin, în general nu-i plăcea să facă pe 
nimeni să sufere din cauza ei, dar n-avea încotro. 

— 'Taică-tu ştie? 


— Am crescut destul de mare ca să nu-i mai cer voie să 
mă plimb cu un băiat. 

— Eu atâta te întreb. Ştie? 

— Nu cred că-l interesează asemenea probleme. 

— Ştie, insistă Dorin, că „băiatul“ a împlinit doi poli? 

— Doar treizeci şi şase. 

— Ce mi-e treizeci şi şase, ce mi-e patruzeci? 

— La vârsta lui ai să gândeşti altfel. 

— Observ că te-ai familiarizat cu gândirea 
quatragenarilor libidinoşi. Ce mă surprinde e că nu ţi-e 
greață, că nu intri în pământ de ruşine. 

Fata clipi mirată şi întoarse capul. Dorin simţi că i se taie 
respiraţia. Niciodată nu i se păruse atât de frumoasă. 
Luminile oraşului plouau licurici în ochii negri. 

— Ruşine? De ce naiba să-mi fie ruşine? 

— Pentru că toată chestia asta e imorală şi perversă. O 
fată de nouăsprezece ani nu are ce căuta în patul unui crai 
bătrân. 

— Nu-ţi permit... 

Glasul răsunase moale. În general, reacţiile Cătălinei n- 
aveau vigoare, păreau decolorate. Cine o vedea dansând în 
„Carmen“ sau temperamentoasele concerte ale lui 
Paganini, cunoscând-o ulterior, încerca o surpriză care friza 
stupefacţia. 

— E un act împotriva naturii! Un fluture pângărit de un 
coiot, o floare lăsată în labele infecte ale unui... unui... 
Căuta disperat ceva nimicitor. Izbucni: Şobolan râios, asta-i! 

Strigase şi câţiva trecători întoarseră capetele. Jenată, 
Cătălina grăbi pasul, cu privirea în pământ. 

— Crezi că ponegrindu-l ai să mă faci să-l iubesc mai 
puţin? 

— Nu-l ponegresc. Îţi deschid ochii. 

— Prefer să-i ţin închişi. 

— Pentru banii lui? Spune! Explică-mi şi mie cu ce te-a 
aiurit? 


În mod sincer, Dorin nu înţelegea ce anume ar îndrăgi o 
fată la un bărbat care-i poate fi părinte. Pe de altă parte, 
teoretician al dragostei „inteligente“ îşi închipuia că 
apelând la raţiunea oricărui ins - bineînţeles dacă nu avem 
de-a face cu imbecili -, argumentând logic şi documentat o 
iubire necorespunzătoare poate fi înfrântă. Şi, tot în mod 
sincer, nu-şi dădea seama că acelaşi tratament aplicat 
asupra lui însuşi se dovedise jalnic de ineficient. 

— "Te credeam mai presus de asemenea josnicie. 

— Eu nu sunt vinovată că ţi-ai închipuit despre mine mai 
mult decât sunt în realitate. Îl iubesc, Dorin, şi trebuie să 
accepţi situaţia. Nu ţi-am promis niciodată nimic. Am fost 
doi ţânci care au copilărit şi au bătut mingea în aceeaşi 
mahala. Din când în când am văzut un film împreună. 

Dorin îşi vâri pumnii strânşi în buzunarele vindiacului. 
Din profil, semăna cu un cangur. 

— Bineînţeles! scrâşni. Eu nu am lovelele magistrului şi 
nu mă ţin de ciubucuri jegoase. Sunt un student prăpădit, 
care nu-ţi poate oferi cârpe, bibiluri de aur, mese la Capşa - 
Capşa neapărat!, dă bine, e distinguished! - week-end-uri 
crăieşti la Aro-Braşov. 

— Nu asta am vrut să spun, suspină Cătălina. 

— Ba exact asta! Când te-am rugat în iulie să mergem în 
camping la Mamaia mi-ai zis că nu-ţi place „la pânză“. 

— Sunt obişnuită cu confortul. 

— Serios? Şi dacă nu erau „ateneurile“ marelui tribun, 
tot la Internaţional trăgeai? 

Obosită, Cătălina îşi trecu palma peste fruntea înaltă. 
Sprâncenele ude, cu arc îndrăzneţ, păreau de mătase. 

— Câştig suficient ca să-mi pot permite o dată pe an un 
concediu civilizat. 

Dorin tăcu. În relaţiile lor banii constituiau o problemă 
dureroasă. Cătălina - balerină bine cotată, deja vedetă - 
câştiga excelent. Era solicitată frecvent de televiziune, 
avusese câteva turnee mari în străinătate. El, student, 
rezista din bursă şi mici ciupeli, „ajustări de portofel“, când 


făcea piaţa pentru maică-sa. Uneori, reflecta îngrozit că o 
singură rochie cumpărată de Cătălina la Fondul Plastic 
costase două mii două sute de lei, adică viitoarea lui leafă 
după câţiva ani de inginerie. Iar în materie de zdrenţe, fata 
se dovedea colecţionară înverşunată. 

— Tocmai de-aia! Câştigi destul ca să nu accepţi 
bacşişurile moşului. 

— Foloseşti termeni oribili. Ce înseamnă bacşiş? După 
teoria ta, un bărbat nu poate face un cadou femeii pe care o 
iubeşte fără s-o umilească. Eşti caraghios. 

— Pardon! Una e o atenţie, un cadou făcut pe măsura 
posibilităţilor dintr-un salariu cinstit... 

— Te rog! îl întrerupse fata. Nu mă interesează din ziar 
decât rubrica Spectacole. De fapt, ce vrei de la mine? Să te 
iubesc cu sila? 

— Să întrerupi relaţiile cu Miclescu. 'Ţi-o cer ca prieten. 

Cătălina clătină tristă din cap. Îşi duse mâna la gât de 
parcă s-ar fi sufocat. Dorin observă cu amărăciune safirul 
prins în gheare de leu, un cadou recent al avocatului. 

— Niciodată, Dorin. Niciodată! Ţin mult la tine şi îmi pare 
rău că te necăjesc, dar nu pot şi nu vreau să mint. Voi 
rămâne a lui Valeriu, atâta timp cât mi-o va permite el. 

Dorin se opri în mijlocul drumului. Se interesă cu glas 
gâtuit de răutate: 

— Chiar dacă gentlemanul mai permite în preajma-i două 
contemporane de-ale tale? 

Cătălina îi susţinu privirea. Rosti palidă: 

— Chiar. 

— Te interesează cumva să ştii despre cine-i vorba? Îţi 
pot oferi nume, adresă, ocupaţie, origine etnică. 

— Nu mă interesează... Am ajuns, Dorin. Îţi mulţumesc că 
m-ai condus. Să ştii că nu sunt supărată pe tine... 

— Mersi! Se uită la blocul vechi, cu intrare de marmură 
neagră, construit înainte de război: Ce naiba cauţi aici? 

Cătălina avu un gest scurt de rămas bun şi împinse cu 
umărul uşa grea în fier şi sticlă. 


Nedumerit, Dorin privi în jur. Se gândi să intre în hol să 
consulte lista locatarilor, dar renunţă. Chiar în faţa blocului 
se afla parcată maşina - un Ford Mustang bleumarin - 
avocatului Miclescu. 

Furios îşi repezi piciorul într-unul din cauciucuri. 

„Mama ta de escroc! Măcar de ţi-ai frânge gâtul cu ea!... 

Ridică ochii spre ferestrele luminate, nădăjduind că ar 
putea-o zări pe Cătălina. Măcar o clipă... 

Ploaia îi spăla lacrimile. 


LLA 


— De unde ştii? se interesă sugrumată de emoție Coleta 
Miclescu. 

Fiu-său se azvârli pe primul scaun liber. 

— Nu-i nici un sfert de oră, am primit la birou un telefon 
de la miliţie. Ştefan a murit strangulat. 

— Cum de te-au sunat pe tine? întrebă nedumerit Cris 
Gregorian. Nu-i eşti rudă, nu... 

— Am ridicat aceeaşi chestiune. Mi-au găsit numărul în 
agenda nenorocitului şi m-au contactat. În plus, maiorul 
care anchetează mă cunoaşte din tribunal. Am colaborat - 
râse sardonic - mai mult sau mai puţin onest, nu o singură 
dată... 

Coleta îşi plecă ochii. Cunoştea afacerile lui Vali, evident 
în linii mari. De altfel, nu trebuia să fii vreun intuitiv ca să 
realizezi că Valeriu câştigă mult peste plafonul stabilit de 
colegiu. 

„În fond, îşi zicea Micleasca, nu te poţi duce la o modestă 
asistentă medicală, fără să-i dai 10-15 lei de injecție. Vali 
depune o muncă superior calificată, şi e normal să fie 
răsplătit ca atare!“ 

— Vali, nu vrei să te aşezi lângă mine? 

Avocatul ridică o privire ceţoasă. Abia atunci o observă pe 
Cătălina. Era aşezată pe aceeaşi canapea cu Melania Lupu, 


ascunsă însă de o vitrină Louis XV. Avu un gest de sâcâială: 

— Nu pot să stau jos acum. Sunt prea agitat... Chestia mi 
se pare senzaţională... Lugubră şi senzaţională. Alaltăieri l- 
am întâlnit pe stradă. Se ducea la Capşa să-şi cumpere 
pateuri. 

— Faţă de evenimentele grave, comentă Melania Lupu 
visătoare, cotidianul pare totdeauna absurd. 

Violeta Bordeianu îi îndreptă o privire întunecată: 

— Te apucă filozofeala! 

Gregorian stinse ţigara. Degetele pătate de nicotină 
tremurau uşor. 

— Nu-ţi vine să crezi că asemenea lucruri se întâmplă. Le 
citeşti într-o carte, sau în vreo gazetă străină, dar le excluzi 
aprioric şi cu desăvârşire din existenţa ta. 

— În realitate, oamenii nu au fantezie, susură Melania. 
Mie nu mi se pare nimic extraordinar... 

O priviră năuciţi. Valeriu Miclescu mimă surpriza groasă: 

— Cum vine asta, coană Melanio? Moare un creştin 
strangulat şi ţi se pare comun?! Aşa ne lepădăm noi, valahii, 
potcoavele? Linşaţi, sugrumaţi, ghilotinaţi? 

Bătrâna replică senină: 

— Ştefan n-a fost ghilotinat, deşi poate ar fi meritat-o. 
Era de-ajuns să te uiţi la el ca să-ţi dai seama că nu va sfârşi 
în mod obişnuit. 

— Dar ce-avea, soro? o repezi Bordeianca. 

— Era crunt. Doar cineva cu un trecut îngrozitor, plin de 
păcate, putea să capete expresia aceea de fiară... Trebuie 
să vă spun că Ştefan a fost prezent în toate coşmarurile 
mele. Cred că acum voi dormi mult mai liniştită. 

Miclescu începu să râdă: 

— Eşti mare, cucoană! 

— Sunt doar logică, îl corectă modestă Melania, 
mângâind motanul, şi îndeajuns de bătrână pentru a fi 
constatat că oamenii trec prin viaţă cu o bandă neagră pe 
ochi. Nu ştiu sau nu vor să privească în jurul lor. 


Violeta Bordeianu îşi pipăi piciorul greu, bărbătesc. Un 
varice gros cât un deget palpita dureros. Propuse caustică: 

— Învaţă-ne tu. 

— Mi-e teamă că sunt prea ocupată pentru aşa ceva. 

Îi privea senină, cu ochi albaştri, cuminţi. Aceeaşi privire, 
a elevei de pension de acum cincizeci de ani şi care nu 
îmbătrânise nici măcar cu o singură zi. La serbări, 
interpreta roluri de serafimi, iepuraşi, mărgăritărel suav... 

Cătălina o privea fascinată. Îi plăcea bătrâna, fără a 
putea defini exact ce anume o captiva în personalitatea ei. 
Incapabilă să-şi analizeze emoţiile, balerina practica rubrici 
infantile, nenuanţate: îmi place, nu-mi place, mă plictiseşte 
sau nu..., m-am distrat, am căscat. Acum se simţea 
derutată; îi venea să râdă, dar nesigură, cercetă instinctiv 
chipul avocatului. Zâmbea cu gândurile evident în altă 
parte. 

Cris Gregorian cerceta fundul paharului gol. Rosti, 
ridicând din umeri a mare nedumerire: 

— Bun, domnilor, în regulă! Popa a fost asasinat. S-au mai 
văzut cazuri din astea, nu-i primul, nu-i ultimul... 

Glasul avea rezonanţele specifice ale gândului continuat 
cu glas tare. 

— Dar? întrebă Miclescu. 

— Orice crimă are un mobil. Exclud maniacii... L-am 
achitat pe ăsta aşa, pentru că am un tic nervos. Ce interes 
putea să prezinte nefericitul de Popa? 

— Nu se ştie niciodată, spuse mecanic Coleta. 

Violeta Bordeianu interveni categorică: 

— Ba se ştie! Era plin de bani. 

— Banii! exclamă Coleta Miclescu. Vechea ta obsesie. Ai 
tradus, totdeauna, totul în taleri. 

— Da” în ce? În balegă? 

— Pentru câteva miişoare acolo, cât o fi avut Ştefan... 

— Pe Cristos l-au răstignit pentru zece parale... lar 
ghiujul stătea pe bani grei... 

— De unde ştii tu? 


Bordeianca râse cu satisfacţie: 

— Nebun cum era, nu ţinea banii la CEC... 

— Dar unde? 

— Sub saltea. A urinat pe ei - un purcoi de peste o sută 
de mii - şi p-ormă a venit să-i schimbe. Mi-a povestit o fostă 
funcţionară de-a mea. E chestie de vreo şapte-opt luni. 

— Nu cred că acesta ar putea fi motivul pentru care 
Ştefan a fost asasinat, spuse ţuguindu-şi buzele Melania 
Lupu. 

— Dar care? 

— Bineînţeles, emit simple supoziţii, dar presupun că 
moartea lui a fost generată de raţiuni mai speciale... Dacă 
aş ancheta eu acest caz aş pleca de la un vechi aforism: 
destinul omului, pe măsura lui. E valabil acelaşi metru. 

— Bine că nu anchetezi tu! observă Violeta Bordeianu. 
Dacă stau şi mă gândesc... 

O întrerupse soneria. Micleasca privi instinctiv pendula. 

— Cine o mai fi picat, soro? E zece. 

Fiu-său ridică palma, oprind-o: 

— Stai, mamă, deschid eu. 

Ascultau toţi cu urechile ciulite şi răsuflările tăiate. 
Avocatul se ivi în prag însoţit de un bărbat cărunt, suplu şi 
elegant. Anunţă cu voce uşor răguşită: 

— Maiorul Cristescu de la Miliția Judiciară. 


4 


În mod ciudat, primul pe care-l văzu fu motanul. 
Recunoscu spinarea încovrigată, parcă trasă cu compasul, 
coada mânioasă, ochii saşii. 

Inima lui Cristescu începu să bată neliniştită: Mirciulică! 
Iar în blana neagră, lustruită, odihneau degetele Melaniei 
Lupu. 

O ceaţă fină tulbură privirea maiorului. Rezemă o 
comodă florentină şi închise ochii. 

„Hotărât, e un blestem! Ce are, domnule, femeia asta cu 
mine? Ce are?! Explicaţi-mi, oameni buni! Şi evident, dacă 
Melania e amestecată într-o istorie, înseamnă că dandanaua 
trebuie să fie una co-lo-sa-lă!...“ 

Cutremurat, îi auzi glasul firav gângurind melodios: 

— Oh! Ce surpriză nebănuită! Ţi-ai fi închipuit, 
Mirciulică?! E chiar prietenul nostru, domnul maior 
Cristescu. Am presimţit de dimineaţă că azi vom avea o zi 
excepţional de plăcută! 

Coleta Miclescu o cercetă uluită: „Melania nu-i în toate 
minţile! Ne moare un prieten, un om pe care-l cunoaştem 
de treizeci de ani şi ea consideră că-i o zi excepţional de 
plăcută...“ 

Maiorul, ca totdeauna descumpănit de farmecul şi 
politeţea desăvârşită a bătrânei, bâlbâi câteva cuvinte de 
circumstanţă. Melania dădea din cap radioasă, obrajii îi 
înfloriseră, violetele palide din ochi păreau înstelate şi, aşa 
cum se înşelau mulţi, Cătălina îşi zise că odată, cândva, 
bătrâna trebuie să fi fost superbă. Ciripea cu răsuflarea 


precipitată şi mâinile împreunate ca de rugăciune, îşi 
flutura genele, vibra, era toată numai emoție şi bucurie 
spontană, copilărească. 

— N-aveţi idee, cât de des mă gândesc la dumneavoastră. 
lar gândurile pe care vi le adresez, vă asigur, sunt doldora 
de recunoştinţă. 

Ameţit, Cristescu îşi trecu palma peste fruntea asudată. 
„Îşi bate joc de mine... Îi dau lacrimile de recunoştinţă că 
am vârât-o în puşcărie...“ 

— Trebuie să vă spun, urmă Melania Lupu, că ficatul meu 
vă datorează foarte mult. 

— Poftim?! 

Bătrâna râse încântată: 

— Ştiţi, a avut posibilitatea să se odihnească. Am petrecut 
aproape un an în... În sfârşit, în pensiunea aceea unde mi s- 
a administrat un regim ştiinţific... vreau să spun sobru... 
Realmente, pot să spun că m-am simţit admirabil. 

Maiorul Cristescu îşi muşcă buzele: 

— Poate că dacă i-aţi ruga frumos, ar fi dispuşi să vă mai 
ţină o stagiune. Din câte vă cunosc, nu trebuie să faceţi 
eforturi prea mari pentru ca porţile unei asemenea ă...ă..ă 
... pensiuni să vă fie larg deschise. Cu generozitate chiar, aş 
zice. 

— A, nu! dădu din cap Melania. N-am fost niciodată de 
acord cu exagerările. Şi apoi, nu cred că Mirciulică ar face 
faţă unei a doua despărţiri. E adevărat însă că şi acolo am 
întâlnit persoane deosebit de bine, care mi-au devenit 
prieteni îi revăd astăzi cu plăcere. 

Cristescu îşi  scărpină discret ceafa.  Cunoştea 
„persoanele bine“, colegele de pensiune ale Melaniei şi care 
beneficiaseră o dată cu ea de ultima amnistie. Cici Zuluf - 
prostituată cu degete extrem de îndemânatice - Vanda Trai- 
Dulce... Poseda un apartament de patru camere în centru, 
pe care ziua, contra unei caniote substanţiale, îl închiria 
unor  pocherişti profesionişti, iar noaptea cuplurilor 
încurcate în amoruri clandestine. Nu lipseau din garnitură 


Ioana Aragaz - din escrocheria cu butelii câştigase peste o 
sută cincizeci de mii - şi nici Mireasa. Era protagonista a 
peste douăzeci de nunţi cu dar, operând practic pe întreaga 
hartă a ţării. În noaptea cu pricina, după strângerea 
darului, ajutată de un complice, dispărea pentru totdeauna. 
Ginerii lefteri şi mofluzi băteau după aceea zadarnic drumul 
milițiilor. Femeia avea însă categoric un farmec irezistibil. 
La proces, câţiva dintre soţii păcăliţi renunţaseră să se mai 
constituie parte civilă, iar unul de prin Vlaşca se oferise s-o 
ia încă o dată de nevastă, dar de astă dată „de- 
adevăratelea...“  Judecătorului  intrigat, individul îi 
răspunsese prompt: „Fată săracă, a făcut şi ea ce-a putut! 
Şi are o pupelniţă!...“ 

— Mda... mă bucur că aţi avut o companie agreabilă. Îşi 
drese glasul, rotindu-şi ochii prin încăpere: Probabil că 
avocatul Miclescu v-a informat despre asasinarea 
bătrânului Ştefan Popa. 

— E îngrozitor! exclamă Coleta Miclescu. Încă nu-mi vine 
să cred. 

Fiu-său îi azvârli o privire de reproş: 

„Ce naiba îl întrerupeţi mereu?! Întâi coana Melania cu 
scrântelile ei, acuma tu...“ 

— Înainte de a lua alte măsuri, urmă maiorul, am ţinut să 
vin în contact cu dumneavoastră, prietenii victimei. Încerc 
să definesc climatul, parametrii existenţei sale. Popa n-avea 
rude, nu întreținea relaţii cu nimeni, nici măcar cu vecinii. 
Este posibil ca aceasta să fi fost singura casă în care intra. 

— Puteţi paria pe oricât, interveni Violeta Bordeianu. Îl 
cunosc de treizeci de ani. Cât era de ciufut şi neguros, 
nimeni nu se grăbea să-l îmbie duminica la masă. 

Cristescu cercetă cu interes capul splendid, chiar la 
aproape şaptezeci de ani. În ochii migdalaţi se citea răutate 
şi o indiferenţă cutremurătoare faţă de tot ce nu avea 
legătură cu propria-i persoană. 

— Interesant, murmură Cristescu. Cum vă numiţi? 


Bordeianca îşi pronunţă numele cu emfază de parcă 
acesta ar fi avut cel puţin rezonanţe Cantacuzineşti. 
Avocatul Miclescu îi prezentă pe ceilalţi. Privirea maiorului 
zăbovi o clipă asupra Cătălinei, „prima balerină pe care o 
văd complet nevopsită“, se aprinse - o fracțiune de secundă 
- când auzi numele lui Cris Gregorian. Îl cercetă scurt, fără 
să aibă aerul că o face înadins. O înfăţişare banală cu o 
singură trăsătură distinctivă: tristeţea. O tristeţe 
iremediabilă, pe care nefericitul părea condamnat să o 
târască umbră până la capătul zilelor. 

„ÎL văd în stare de orice! îşi zise maiorul. Să creeze o 
operă celebră, nemuritoare, să ajungă misionar în Insulele 
Polineziene sau printre melancolicii care se sfârşesc pe un 
pat de balamuc, dar nu capabil de crimă.“ Ştia însă că 
aparențele nu rimează totdeauna cu realitatea, nu toţi 
asasinii seamănă cu gangsterii fioroşi din filmele de 
categoria a treia. 

Trecu oftând la întrebările clasice, de rutină: starea 
materială a victimei, vrăjmăşii, eventuale nelinişti, stări 
deosebite manifestate de Popa în ultima vreme. 
Răspunsurile concordau cu tuşe mai dulci sau mai 
veninoase în ce priveşte caracterul dezagreabil al 
bătrânului: aprig, ermetic, lipsit de generozitate. 

— De o zgârcenie apocaliptică, sublinie Violeta 
Bordeianu. Tăia băţul de chibrit cu lama pe lungime, gâdilat 
că dintr-o cutie a scos două. 

Ochii Coletei se opriră la icoana splendidă de deasupra 
consolei. 

— De vreo câţiva ani căzuse în misticism şi încerca să ne 
convertească pe toţi. Curios e că în prima tinereţe îşi bătea 
joc de biserică. Nu-i ajungea un tratat de zoologie ca să-i 
eticheteze pe toţi sfinţii din calendarul ortodox. 

Maiorul, care inventariase întreaga colecţie de obiecte 
bisericeşti ale bătrânului, se răsuci spre doamna Miclescu. 

— Reţin precizarea dumneavoastră: De vreo câţiva ani... 
Ce credeţi că a determinat acest reviriment? 


— Damblale de-ale bătrânului! săltă din umeri cu dispreţ 
Bordeianca. Pe unul îl apucă mătăniile, altul o ia razna fie 
cu muierile, fie cu pisicile sau cu şoarecii ăia infecţi, 
hamsteri. E la modă să-ţi mişune prin odăi. 

Melania Lupu îşi ţuguie buzele în felul ei caracteristic. 

— Eu nu cred deloc că ar fi vorba despre vreo... 
originalitate de-a lui Ştefan. 

— Dambla! sublinie Bordeianca. 

— Nu văd de ce am folosi cuvinte nepoliticoase, rosti 
calmă Melania, având aerul că nu se adresează nimănui. Cu 
Ştefan s-a întâmplat cu totul altceva. Sunt convinsă. 

— La ce vă gândiţi? se interesă maiorul. 

O privea circumspect şi se întreba cu inima strânsă în ce 
măsură era amestecată bătrâna în povestea asta. Un dosar 
în care figura şi numele Melaniei Lupu se anunţa de la 
început isteric, absurd, fantastică bufonadă. Nenorocirea 
era că bătrâna avea idei, nu putea să-şi vadă de treabă, să 
ronţăie bomboane cu Mirciulică în faţa televizorului şi să 
joace canastă de două ori pe săptămână, ca orice pensionar 
normal căruia nu-i vâjâie glandele. 

„Există, domnule, o ironie a destinului pe care aş vrea să 
mi-o explice cineva dialectic. Am avut trei dosarei!+ cu 
nebuna asta - toate trei pe cale să mă vâre în spital - şi 
acum îmi pică al patrulea. De ce tocmai mie? De ce trebuia 
să fiu eu de serviciu astă-seară şi nu altul?“ 

Şi se gândea crispat la comentariile suculente, la 
zâmbetele ucigătoare ale colegilor, mâine dimineaţă când 
se va afla că lui Cristescu i-a picat iar o dandana cu Melania 
şi Mirciulică. „Se anunţă un dosar... zburdalnic...“ 

— Mă ascultați? 

Ochii bătrânei îl cercetau senini, două dimineţi de 
primăvară. Continuă zâmbind: 

— Am avut impresia că vă gândiţi la altceva. 

— Vă ascult... 

— Părerea mea este că Ştefan devenise atât de evlavios - 
şi trebuie să vă spun că a fost unul din epitropii de nădejde 


ai Bisericii Sfântul Vasile cel Mare, iar o bună parte din 
venit îl cheltuia în folosul acestui lăcaş... 

— De unde ştii? o întrerupse brutal Violeta Bordeianu. 
Astea le scoţi din capul tău! 

Melania îşi cobori pleoapele modestă: 

— Am prieteni pretutindeni. Unul dintre ei se întâmplă să 
fie tovarăşul Anton, paracliserul bisericii. În timpul liber 
tunde căţei: caniche, fox-terrieri sau caraghioşii aceia mici 
cu breton... 

„E clar, oftă Cristescu. Am început deja să intrăm în 
isterii fantasmagorice. Paracliser, coafor de câini. Şi încă 
ce? Dumnezeule mare, ce încă?!“ 

— „dar în afară de aceasta este şi un foarte priceput 
veterinar. L-a îngrijit pe Mirciulică acum câteva luni, când a 
găsit deschis frigiderul doamnei Dobriceanu despre care tot 
blocul ştie că găteşte extrem de indigest. 

Avocatul Miclescu începu să râdă. Cătălina, înveselită, 
arătă un rând de dinţi mărunți şi strălucitori. Bordeianca se 
uită căpiată la Melania. 

— Doamne sfinte! exclamă doamna Miclescu. Cum poţi fi 
atât de caraghioasă? 

— Am constatat, replică mereu calmă bătrâna, că e de 
ajuns să spui adevărul pentru ca oamenii să râdă. Deci 
realitatea e caraghioasă şi nu eu. Domnul maior Cristescu 
mă cunoaşte de mult şi ştie că-i suficient să deschid gura 
pentru ca lumea să se distreze straşnic. S-ar putea ca eu să 
fiu o persoană spirituală deşi nimeni nu mi-a spus-o 
răspicat. 

Maiorul, lac de sudoare, îşi tamponă obrajii. 

— Vreţi să continuaţi? 

— Nu-mi doresc nimic altceva. Deci tovarăşul Anton este 
sursa mea de informare. Discutam însă despre cu totul 
altceva. Ştefan a devenit atât de evlavios, şi aceasta e o 
poveste foarte veche, numai că în ultima vreme fenomenul 
se accentuase, pentru că avea mustrări de conştiinţă. Nimic 
nu-ţi dă un brânci mai vârtos ca să cazi în misticism. 


— Logic e! comentă avocatul zâmbind. 

Cristescu îşi pipăi buzunarele, căutând bricheta. 

— Aveţi cea mai vagă idee despre motivul care ar fi putut 
genera aceste mustrări? 

— Nu. 

— Atunci ce vă determină să fiţi atât de categorică? 

Melania Lupu îşi netezi grațios poalele rochiei. 
Mărgelele, două şiraguri, de un verde oliv, păreau picături 
de otravă, însufleţind cenuşiul ţesăturii. Rosti pe ton de 
sentinţă: 

— Ştefan avea privirea caracteristică a omului care se 
simte vinovat. 

— Hm! făcu sceptic Cristescu. Vreţi să mi-o descrieţi? 

— Cu plăcere. Este o privire lăturişă, care fuge tot 
timpul. Gândiţi-vă la o lăcustă şi o să înţelegeţi exact ce 
vreau să spun. Cam aşa ar fi... 

Fără nici o jenă, şi spre consternarea Coletei, începu să-şi 
rostogolească ochii în toate direcţiile, străduindu-se să fie 
cât mai sugestivă. 

— Ai înnebunit?! se holbă Bordeianca. De la o vreme baţi 
câmpii mai repede decât toate lăcustele. 

Melania o ignoră, urmând imperturbabil: 

— În afară de aceasta, pe mine instinctul nu mă înşeală 
niciodată, iar domnul maior a avut destule ocazii să se 
convingă. 

„Din nefericire!“ aprobă în gând Cristescu. Colţurile gurii 
îi zvâcneau. Se adresă celorlalţi: 

— Împărtăşiţi aceeaşi părere? 

Cris Gregorian se derobă cu un gest larg: 

— Nu mi-a atras atenţia privirea lui Popa, dar s-ar putea 
ca eu să nu fiu un observator bun - sau să nu mă uit 
îndeajuns la oameni. Adică să trec pe lângă ei fără să-i văd. 
Presupun însă că ar putea exista şi alte motive care să-l 
transforme pe un individ din ateu ori indiferent în 
credincios fervent. Lipsa de nădejdi, sentimentul de 


neputinţă, cu accente acute la bătrâni, dar mai ales frica de 
moarte. 

Avocatul Miclescu se ridică în picioare. Ca mai toţi colegii 
de breaslă nu putea perora stând aşezat. 

— Categoric. Aş pune pe primul plan frica de moarte. Nu 
de iad, ci efectiv spaima de neant. Aveam un client, îl 
obseda până la demenţă cum avea să-şi petreacă prima 
noapte în mormânt. 

— Ar mai putea fi ceva, îndrăzni cu glas şovăitor Cătălina. 

O priviră toţi surprinşi. Balerina era de obicei timidă şi 
complexată între oameni pe care-i bănuia mai inteligenţi şi 
mai instruiți, lua rar parte la discuţii, n-avea intervenţii, 
conversaţia ei reducându-se la răspunsuri stricte şi fraze- 
schemă. 

— Ce anume, domnişoară? 

Cel mai curios o urmărea avocatul. O curiozitate 
muşcătoare  îndulcită de un surâs amabil. Trăia cu 
dansatoarea de aproape un an. Îi plăcea - o jucărie 
splendidă şi graţioasă -, dar nu conta în viaţa lui. Cătălina, 
aţintită de toţi, roşi, cu pleoapele plecate. În mod vădit, îşi 
căuta cuvintele. Nu pentru că nu i-ar fi fost limpede ce avea 
de spus, ci pentru că ar fi vrut să se exprime cât mai 
„intelectual“. 

— E posibil ca domnul Popa să fi suferit o anumită 
influenţă. L-am întâlnit astă-primăvară pe bulevard şi m-a 
condus până la Operă. Tot drumul mi-a vorbit despre 
„prietenii lui Isus“. N-am înţeles exact ce se întâmplă cu 
aceste... persoane, dar mi-a spus că de când i-a descoperit, 
viaţa lui a căpătat altă perspectivă. Mi-a sugerat că ar fi 
bine să-i cunosc... 

— Şi tu? râse Miclescu. 

Cătălina săltă din umeri: 

— Am destule cunoştinţe. N-am timp de altele. În fiecare 
zi repetiţii, spectacol... 

— Mulţumesc, domnişoară, interveni maiorul. Mi-aţi 
furnizat o informaţie foarte prețioasă... În această încăpere 


vă aflaţi cinci persoane, toţi prieteni de-ai lui Ştefan Popa. 
Trase adânc aer în piept şi întrebă brusc: Consideraţi că 
unul din cei de faţă l-ar fi putut asasina? 

Miclescu îl privi năuc: „A înnebunit Cristescu? Adică-l 
suspectez pe Cris sau pe Cătălina, sau pe Melania şi o spun 
aşa, în gura mare, de faţă cu ei?! Ce naiba, îl ştiam mai 
dibaci!...“ 

Maiorul îi urmărea cu atenţie. Ştia că formula contravine 
oricăror reguli de anchetă, dar experienţa îl învățase că 
uneori abdicând de la convenţie obţii rezultate nebănuite. 
Nu miza nici o secundă pe răspunsuri directe „da, 
criminalul ar putea fi X“, ci pe acelea inconştiente. Privirile 
reflexe, spontane. Căci prima privire ţine tandem gândului 
ascuns şi nu poate fi controlată. Înregistră cu interes şi 
oarecare surpriză - chestiune de secundă şi atenţie 
concentrată - rezultatul. 

Ochii Violetei Bordeianu fixară silueta firavă a Melaniei 
Lupu. Ai Micleascăi fugiră spre Cris Gregorian, ai acestuia 
se încrucişă cu ai avocatului. Cătălina şi-i ridică - spaimă şi 
dragoste pătimaşă - spre Miclescu. Doar albăstrelele 
Melaniei nu părăsiră chipul maiorului. Dezmierda spinarea 
motanului care adormise, iar pe buze îi flutura un surâs 
blând. 

„După cum vezi, draga mea, domnul maior Cristescu şi-a 
împrospătat trucurile. Fii atentă, fetiţo!“ 

Clipe lungi se auzi doar respiraţia şuierătoare a Violetei 
Bordeianu, apoi scrâşnetul chibritului pe care-l ţinea 
pregătit în mână. Avocatul Miclescu rupse primul tăcerea. 
Întrebă râzând: 

— Şi chiar vă aşteptaţi să primiţi vreun răspuns la 
întrebarea dumneavoastră? 

Maiorul îi cercetă chipul inteligent, viril, de bărbat cu 
succes la femei. Surâse blând. 

— L-am şi primit. Vă mulţumesc. 


— Să recapitulăm deci datele problemei, spuse colonelul 
lonaş. În seara zilei de 25 noiembrie a fost asasinat 
pensionarul Ştefan Popa... 

Cristescu dădea maşinal din cap, urmărindu-i gesturile. 
Colonelul sălta câte un deget la fiecare propoziţie, şi în 
ritmul ăsta, îşi zise maiorul, până la sfârşitul expozeului, i-ar 
fi trebuit aşa, cam la şase perechi de mâini. 

— În definitiv, conchise Ionaş cu sprâncenele ridicate a 
mirare, nu înţeleg de ce eşti atât de enervat. Nu anchetezi 
prima crimă aparent fără mobil. Cu unele variaţiuni piesa e 
totdeauna aceeaşi. Ce, ai început să ai nervi de fecioară şi 
emoţii de debutant!? 

Pe buzele maiorului Cristescu înflori un surâs ambiguu: 
sarcasm, iritare, satisfacţie amară a celui care ştie că va 
avea de îndurat, dar conştient că-i de ajuns să deschidă 
gura pentru a-şi lăsa perplex interlocutorul. 

— Hm! Da, hm... N-am apucat să vă spun chiar totul. 

— Ce ar mai fi? 

Cristescu nu-l scăpa din priviri. Rosti, apăsând pe fiecare 
silabă: 

— Presupun că nu-i lipsit de interes să vă aduc la 
cunoştinţă că din distribuţie face parte şi hm... da... vechea 
noastră prietenă Melania Lupu. 

Ochii lui lonaş crescură dintr-o dată şi maiorul îşi zise că, 
pentru un individ care l-a văzut brusc pe omul negru, 
colonelul avea o figură extrem de reuşită. 

— Nu se poate!! Melania? 

— Ea. Mereu fermecătoare, într-o formă excelentă şi 
acompaniată bineînţeles de amicul Mirciulică. 

Figura colonelului se strâmbă dintr-o dată. Izbucni într- 
un hohot de râs fantastic. În biroul de alături, zgomotul 
maşinii de scris încetă. Maiorul ar fi putut paria oricât că 
secretara a rămas cu mâinile în aer şi urechea ciulită, 
încercând îngrijorată să definească exact zgomotele. 


Colonelul striga literalmente de râs, se învineţise, şi 
Cristescu, prevenitor, îi umplu un pahar cu apă. 

— Şi Mirciulică! exclamă sufocat Ionaş, izbucnind într-o 
nouă cascadă de hohote. 

Maiorul aşteptă calm să se liniştească. Declară tacticos, 
tamburinând cu unghiile pe cristalul mesei: 

— Mde, nu trebuie să fii profet ca să intuieşti că nu va fi 
un dosar ăăâă... plictisitor... 

— În privinţa asta, dispui de toate garanţiile, aprecie 
colonelul abia răsuflând. Măi băiete, ce să-ţi spun, în 
materie de ghinion eşti campion. Formidabil! Femeia asta 
nu se mai potoleşte? Abia a ieşit din puşcărie. 

— S-a simţit admirabil în acel „mic hotel drăgălaş...“, pe 
care l-a părăsit cu părere de rău şi proaspătă ca un toporaş. 

lonaş îşi tamponă buzele ude cu batista. 

— Lăsând la o parte gluma, nu te invidiez deloc! Când or 
auzi băieţii în ce dandana ai picat... 

Începu din nou să râdă. Cristescu replică pe acelaşi ton 
suspect de liniştit: 

— Am suficientă fantezie ca să-mi închipui. Râsete, 
pariuri - cine câştigă manşa? Pun o sută de lei pe Cristescu 
etc. — şi glume „inteligente“. 

— Ascultă-mă, hai să fim optimişti. S-ar putea să fie o 
simplă coincidenţă, iar bătrâna să n-aibă nici o legătură cu 
crima. 

— Dacă nu are, o s-o născocească. 

— Asasinatul nu e stilul ei. 

— Bineînţeles, e prea bine crescută ca să-l lichideze pe 
unul cu o sârmă de telegraf. Dacă mobilul însă-i interesant, 
devine peste noapte vedetă, vedeta incontestabilă a 
afacerii. Amintiţi-vă circul de la muzeul Chiuzbaian cu 
pânzele lui Goya şi Rembrandt, balamucul din dosarul 
Fecioarei de aur. 

— Poate de astă dată mobilul e mai modest. 

Cristescu oftă, clătinând trist din cap. 


— În două decenii de meserie am învăţat că lipsa 
aparentă a mizei camuflează de obicei o miză reală, uriaşă. 

Colonelul îl cercetă amuzat: 

— Ce ai de gând? 

— Să predau dosarul unui coleg mai competent din punct 
de vedere profesional şi nervos. 

lonaş sări în picioare. 

— Asta în nici un caz! 

— Permiteţi-mi să vă amintesc - glasul maiorului clocotea 
de mânie abia reţinută - că nu mi-am luat concediu de doi 
ani, iar medicii mi-au recomandat repaus total. O 
confruntare acum cu fantezia, ideile şi personalitatea 
trepidantă de un machiavelism patologic al Melaniei Lupu 
ar fi total contraindicată. 

Colonelul îl cercetă cu privirea filtrată. Ce-i drept, 
maiorul nu arăta faimos. Era palid, încercănat, nările parcă 
se subţiaseră, mâinile neliniştite îşi căutau în permanenţă 
de lucru cu cheile, pixul sau bricheta. 

— Vrei să pleci chiar acum în concediu? 

Vocea emana o blândeţe neaşteptată şi Cristescu se simţi 
impresionat. 

— Între o întâlnire cu Melania Lupu şi o vacanţă pe un 
litoral pustiit de noiembrie, trist şi cenuşiu nu voi ezita 
niciodată să optez pentru a doua variantă. 

— Mda, e limpede, înţelese Ionaş. Uite, dragul meu, hai 
să încheiem o convenţie care să ne avantajeze pe toţi. 
Rămâi deocamdată titularul dosarului şi în clipa când vei 
dobândi certitudinea că partitura e semnată de Melania 
Lupu... 

— Nu cred că a semnat-o, îl întrerupse maiorul. 

— „sau, în sfârşit, că e marea soprană, predai imediat 
ancheta lui Macri. În regulă? 

Cristescu îşi lăsă capul în piept. Presimţea că şi de astă 
dată colonelul îl păcălise. 

— În regulă, oftă, dar ştia că nu-i deloc aşa. 


F reziile de pe pian umpleau odaia cu o aromă suavă, a 


cărei dulceaţă Dorin o simţea aninându-i-se de cerul gurii. 
Aşezat câş pe taburetul înalt cânta cu un singur deget, 
bâjbâind firul unei melodii, care putea fi blues sau dixilend. 
Se ajuta fluierând şi... poticnindu-se la fiecare notă. Lângă 
teancul de partituri se afla fotografia înrămată a Cătălinei 
în „Copelia“. Fulg de zăpadă surprins în aer, pe mare 
şpagat. Mişcarea perfectă, desăvârşită, fermeca ochiul cât 
de novice, stârnea admiraţia „tehnicienilor“. 

Cătălina intră în halat de baie cu părul ud strâns într-un 
prosop înnodat ca un turban. 

— Nu ştiu de ce m-a obosit aşa de tare spectacolul de azi. 

Abajurul portocaliu al lămpii îi rumenea obrajii palizi şi 
lui Dorin nu i se păru mai ostenită ca altă dată. Se azvârli 
într-un fotoliu şi se interesă inchizitorial: 

— Ce-ai făcut azi-noapte? Pesemne iar ai dormit scurt. 

Balerina îşi duse mâna la frunte. 

— Ah! Iar începi! Pentru Dumnezeu, isprăveşte dacă vrei 
să-ţi mai deschid uşa. 

Dorin n-o luă în seamă. 

— Cred că până la urmă am să-l iau pe taică-tău la o 
parolă serioasă. Chiar dacă s-a încurcat cu o muiere cu 
cinşpe ani mai tânără, responsabilitatea faţă de fiică-sa nu 
încetează. Libertatea de care dispui e inadmisibilă. 

— Dacă ai fi beneficiat tu de ea, era perfect admisibilă. 

— Eu aş fi ştiut să nu abuzez. 


În realitate, îl sufoca odaia Cătălinei, care prezenta toate 
avantajele unei garsoniere: izolare perfectă, un duş şi 
intrare separate; doar bucătăria era comună întregului 
apartament. 

— Taică-tău nu exercită nici un control asupra ta. 

— Eşti ridicol, Dorin. Ce control? Să mă ducă de mână la 
Operă ca pe preşcolari? 

— Şi asta la nevoie. Te-ar împiedica să comiţi greşeli 
care-ţi pot fi fatale. 

— Am înţeles. Tot ce-i legat de persoana lui Vali devine 
fatal. 

— Exact! sări Dorin împungând acuzator aerul cu 
degetul. Ai spus o vorbă mare! Individul acesta e fatal, 
seamănă nenorociri la tot pasul. 

Cătălina, obosită, plictisită, resemnată, îşi aprinse o 
țigară. 

— Eşti penibil, ai început să vorbeşti ca în „Femei 
celebre“. 

— Nu-ţi ajung sorbonismele magistrului? 

— Ba da şi tocmai de aia nu mai vreau să te ascult. 

— Ai să mă asculţi, tovarăşa, şi te sfătuiesc ca înainte de 
asta să iei loc. 

Balerina îl privi printre gene. Dorin era încordat arc, 
ochii, întreaga făptură emanau o satisfacţie răutăcioasă. Şi 
glasul căpătase rezonanţe speciale. 

— Spune, rosti Cătălina cu inima ghem, ce murdărie ai 
mai inventat? 

— Sunt curios ce o să mai inventeze Miclescu. Şi nu în 
faţa ta, ci a gentlemenilor de la miliţie. 

— Miliție? Ce naiba caută miliția aici? 

— Întreabă-l aşa, de-o curiozitate, pe unde s-a plimbat 
ieri în jur de ora opt seara. 

Balerina scutură scrumul, afişând un aer nepăsător: 

— Dacă vrei să-mi comunici că a fost la o femeie, află că 
nu mă interesează. 

— Lasă gonzessele! Aia-i altă rubrică. 


— Ascultă, dragul meu, sunt ostenită... 

Dorin se opri în faţa ei. Îşi încleştă mâinile pe spătarul 
unui scaun. Rosti dintr-o răsuflare: 

— Ieri, miercuri, l-am văzut cu ochii mei ieşind dintr-un 
imobil de pe strada Plantelor. 

— Ei şi? Cu fleacuri din astea vrei să mă dai de-a dura? O 
fi fost la un client. 

Dorin rânji. 

— Nu ştiu dacă-s fleacuri şi dacă afacerea e chiar atât de 
simplă. L-am urmărit până acasă... 

— Ai avut bani de taxi? se interesă zeflemitoare. 

Tânărul roşi, dar pară: 

— Eu nu jefuiesc văduve şi orfani. Eram cu Mobra lui Titi. 

— Aha! Cu un semn de exclamaţie! 

— Lasă spaţiu că mai bagi vreo trei! După o oră, m-am 
întors în Plantelor. Voiam să consult tabelul locatarilor, să 
descopăr eventuala şoricuţă. Bărbatul e colecţionar, iar eu 
am manii statistice. 

— Şi? 

— Am dat peste miliţie. 

— Neinteresant! 

Aşa mi-am închipuit şi eu, rânji Dorin. Caraliii se 
plictiseau probabil la sediu, şi aşa, pentru variaţie, veniseră 
să constate la faţa locului comiterea unei crime. Dacă te 
interesează, pot să-ţi spun numele victimei: pensionarul 
Ştefan Popa. Pe al asasinului îl ştii... 

Cătălina se crispă. Miercuri seara nu avusese spectacol şi 
totuşi Vali refuzase s-o vadă, pretextând o întâlnire de 
afaceri extrem de importantă la Ploieşti. Urma să fie ocupat 
după-amiaza şi toată seara. 

Dorin, cu acelaşi rânjet insuportabil, puse mâna pe 
clanţă. 

— Reflectează la chestia asta, milady. le-am pupat pe 
Zeiss! 


Maiorul Cristescu preferase să-l vadă pe avocat la el 
acasă - ocupa o garsonieră dublă în acelaşi imobil cu maică- 
sa -, şi nu la biroul lui, un mic apartament închiriat pe o 
stradă din apropierea Tribunalului. 

Miclescu îl primi afabil, cu zâmbetul acela cuceritor - 
„jinduiam să te văd, vizita nimănui nu mi-a făcut atâta 
placere“ -, moştenit de la maică-sa. 

Interiorul, bogat, pretenţios, extrem de „lucrat“ - ţi-l 
puteai închipui pe avocat studiind ceasuri întregi poziţia 
unui vas scump sau centimetrul, mai la stânga ori mai la 
dreapta, unde trebuie bătut tabloul -, era dintre acelea 
care obliga imperios pe vizitator să-şi manifeste extazul sau 
cel puţin admiraţia. 

Colecţia de icoane preţioase era de-a dreptul 
impresionantă. Bineînţeles, prezenţa sfinţilor pe pereţi avea 
cu totul altă semnificaţie decât în locuinţa lui Popa. Pe 
buzele maiorului tremură un surâs: „Ie închini la ele, fiule?“ 

În ciuda fastului însă, a multitudinii de obiecte 
simandicoase - abunda argintăria, jadul şi abanosul -, 
maiorul presimţea că nu i-ar fi plăcut să trăiască într-un 
asemenea decor. N-avea intimitate, iar atmosfera 
particulară, o neclintire de muzeu, nu era de natură să-l 
îmbie. Un amănunt cât de cât „neglijent“ i-ar fi adus o tuşă 
de căldură: franjuri deranjate, o scrumieră cu urmă de 
țigară, sticlele acelea de pe măsuţa volantă aranjate mai 
întâmplător (preferabil deloc aranjate, iar etichetele mai 
camuflate), sticksurile din farfuria de argint să nu fie 
aliniate. 

Indiscutabil însă că rămânea „o casă”, şi Cristescu, 
zicându-şi că ar fi suficiente câteva trucuri pentru a o 
„umaniza”, recită aprecierile de circumstanţă. 

Avocatul zâmbi, arătându-se nici pe jumătate atât de 
încântat, pe cât se simţea de fapt. 


— În realitate, toţi urmăm mai mult sau mai puţin 
conştient, acelaşi traseu. Până la treizeci-treizeci şi cinci de 
ani, te obsedează femeile şi maşina. O dată cu vârsta 
mijlocie te preocupă casa, iar după ce începi să-ţi iei 
sistematic tensiunea - locul de veci. Ce vă pot oferi de băut? 

Tonul era al barmanului de la restaurantul 21 din New- 
York, a cărui spinare reazămă un zid de circa zece metri 
blindaţi cu sticle. Cristescu, amuzat, se întrebă ce i-ar putea 
cere ca să-l pună în încurcătură. Declară nonşalant, cu 
nonşalanţa clientului aceluiaşi stabiliment newyorkez: 

— Un Bourbon. 

— Aveţi gusturi rafinate, surâse Miclescu deschizând un 
bahut fantezi agăţat pe perete. 

— AŞ, ulcer! E singura băutură care nu-mi provoacă 
arsuri... Îi întinse scrisoarea anonimă primită în ajun: Aş 
vrea să cunosc părerea dumneavoastră. 

Avocatul îl privi curios. Ţinea ţigara ciudat, la rădăcina 
degetelor. Maiorul rămase cu ochii la un tablou care i se 
păru emoţionant. O femeie tânără cu un copil în braţe. 
Pânza era pictată în maniera lui Rafael, îţi purta gândul la 
Fecioara cu pruncul. Aceeaşi dulceaţă, aceeaşi desăvârşire 
pură, cuminte. 

— Ce mârşăvie! exclamă Miclescu. Ţi se face greață. Nu 
înţeleg cum puteţi ţine seamă de asemenea fiţuici murdare. 

— Aveţi suficientă experienţă pentru a şti că orice poliţist 
din lume e obligat s-o facă, indiferent de efectul pe care-l 
are asupra digestiei. 

— N-am să mă împac niciodată cu lichelismul semenilor 
mei. 

Maiorul surâse şters: 

— Ciudat... ar fi fost cazul să vă obişnuiţi. 

— Nu te obişnuieşti niciodată. Moartea-i un fenomen de 
fiecare zi şi totuşi impresionează. 

— Dacă e vorba de rude sau cunoştinţe apropiate. Când 
parcurgeţi rubrica „Decese“ din „Mica publicitate“ 
lăcrimaţi pentru fiecare repauzat? 


Miclescu deschise larg braţul: „Dacă o luăm aşa....“ 

— Nu afirm că Gregorian ar fi un sfânt, în orice caz nu-l 
văd înnodându-i cuiva o panglică de gât până-i sar ochii din 
orbite. 

— Îl cunoaşteţi de mult? 

Avocatul îşi înnodă degetele sub bărbie: 

— Din adolescenţă. E unul din protejaţii mamei. Protejat 
şi suporter. O iubeşte sincer şi ea îl consideră uneori mai 
aproape, mai fiu decât pe mine însumi. 

— O relaţie interesantă. 

— Frumoasă, aş zice. Cris a fost un copil orfan - nu 
cunosc exact amănuntele - şi presupun că a rămas nu 
complexat, însă cu un anume dor din unele puncte de 
vedere. Mama a avut totdeauna talentul să se facă iubită. 

— Mă întreb, spuse Cristescu mişcând mâna de parcă ar 
fi cântărit un obiect, ce faptă teribilă să fi comis Gregorian 
pentru a genera atâta resentiment încât să i se arunce o 
crimă în spinare. 

Miclescu săltă din umeri şi sprâncene. 

— Nu văd, nu văd deloc. E cuminte, blând, serviabil şi 
cumplit de indiferent. L-am adus o dată la o petrecere. Nu 
din  milostivenie  samaritheană, mărturisesc, ci din 
curiozitate. Din interes pur tehnic. 

— Adică? întrebă amuzat maiorul. 

— M-a interesat totdeauna natura umană. Doream să-l 
zgâlţâi, în fond să mă edific dacă poate fi zgâlţâit. Era un 
party vesel, cu o mulţime de fete drăguţe, dintre care cel 
puţin trei ar fi putut stârni interes la Hollywood. Râse 
ştrengăreşte: Am ochiul format... 

— Nu mă îndoiesc. 

— Mulţumesc. Una din paraşute - scuzaţi-mă, dar ăsta-i 
termenul de specialitate -, montată de mine, l-a asaltat 
toată noaptea. Vă spun fără să exagerez, fata ar fi scos din 
minţi orice bărbat între zece şi nouăzeci de ani, inclusiv 
sfinţii zugrăviți pe ziduri de biserică. 


— Nu şi pe Gregorian, interveni Cristescu. O pricep după 
tonul dumneavoastră. 

Avocatul bătu indignat braţul fotoliului. 

— Da, domnule! Ai fi zis că l-am dus la Calist Arhiereul, 
nu la chermeză. Stătea ca pe cuie şi s-a agăţat de primul 
pretext ca s-o întindă. 

— Poate că nu-l inspiră femeile de... hai să zicem o anume 
factură. 

Miclescu abandonă paharul şi se aplecă spre maior. 

— Ce înseamnă anume factură? Câte femei care au avut 
un singur bărbat în viaţa lor cunoaşteţi? Şi cum arătau? 
Asta, în special, aş vrea să ştiu. E lesne să fii virtuoasă când 
ai acnee şi şolduri care pleacă de la subţioară! Dar ce mai 
tura-vura! Conspectaţi calendarul bisericesc! Sfinte cu 
activitate cucernică serioasă - luaţi-le doar pe Magdalena, 
pe Maria Egipteanca sau Eudoxia - au avut legiuni de 
bărbaţi. 

Cristescu surâse: 

— Constat că aţi aprofundat chestiunea. Oricum, teoria 
dumneavoastră nu-i de natură să învioreze. În concluzie, 
nu-l vedeţi pe Gregorian omul care ar putea stimula 
apetituri de vendetă. 

—  Categoric! reteză Miclescu aerul cu palma. Nu-i 
îndeajuns de interesant... Scuzaţi-mă că vă întreb: Cris este 
informat de existenţa acestui denunţ? 

Maiorul răspunse fără şovăială: 

— Nu. 

Surprins, Miclescu îl cercetă surâzând nesigur: 

— Înseamnă..., înseamnă că discuţia noastră are un 
caracter confidenţial. 

— V-aş fi atras atenţia, spuse maiorul. Mi-este absolut 
egal dacă-i veţi face o dare de seamă lui Gregorian sau nu. 

Avocatul trase adânc din ţigară. Îi îndreptă o privire 
atentă, caracteristică: „Nu ştiu unde vrei să ajungi, dar am 
impresia că pregăteşti o cacealma“. Zâmbi în chip de 
concluzie: 


— Mda... Am încă o dată ocazia să constat că practicaţi 
un gen de anchetă sui-generis. Mă întreb ce urmăriţi... 

Cristescu râse. Un râs tineresc, care-i schimba complet 
figura. 

— Dar e simplu! descoperirea asasinului. 

— Ca să vezi! marşă avocatul. Nu-mi trecuse prin minte... 
Vă mai torn? 

— Nu, mulţumesc. Vă mai rețin foarte puţin. Ce părere 
aveţi despre ceilalţi prieteni ai lui Popa? 

— Vreţi să ştiţi dacă-i văd în ipostaza de asasini? 

— Eventual. 

Miclescu săltă din umeri: 

— Ce pot să vă spun? Nu mi-o închipui pe mama jucându- 
se cu lasso-ul şi nici pe biata Melania, chiar dacă a petrecut 
un sejour în aşezămintele dumneavoastră. 

— Vi se pare puţin lucru? 

— Nu, evident. Vă mărturisesc însă că dosarul acela nu 
m-a convins cu adevărat niciodată. Prea era fantastic... 

— Pe potriva protagonistei. 

Miclescu clătină capul a îndoială. 

—  Poate..., dar ipoteza unei  Melanii criminale, 
sângeroase, mi se pare de-a dreptul ilară. N-am cunoscut 
persoană care s-o egaleze în blândeţe, generozitate şi 
politeţe... 

— În acest sens, sunt de acord cu dumneavoastră. 

— „iar uneori, o găsesc direct naivă, ca să nu spun 
prostuţă. 

„Aici te înşeli, gândi maiorul, sau vrei să cred eu că te 
înşeli...“ 

— Dacă aş fi în locul dumneavoastră... 

— Ce aţi face? zâmbi maiorul. 

— Mi-aş lărgi aria cercetărilor, dincolo de cercul de 
pocher şi trăncăneală al mamei. 

— Dacă va fi cazul, o voi face. Nu mi-aţi spus nimic de 
Violeta Bordeianu... 

Miclescu se strâmbă: 


— Baleniera! nu vă ascund că pe asta o detest. Nu o 
suport organic. Mama are însă sentimentalismele ei - au 
fost colege de pension - şi, cât o vedeţi de agreabilă şi 
urbană, ştie să-şi impună cu fermitate punctele de vedere. 
lar eu n-am nici un drept să-i cenzurez relaţiile. 

— În definitiv, ce-i reproşaţi doamnei Bordeianu? 

— Tot! Până şi faptul că s-a născut. E prototipul 
personajului negativ. Totul îmi repugnă la ea: răutatea şi 
picioarele de infanterist, avariţia odioasă şi degetele date 
peste cap, moi, parcă fără falange, invidia şi spinarea de 
dihanie... Bestialitatea... 

Cristescu îl privi mirat: 

— Bestialitatea?! 

— Urăsc delatorii, domnule maior, şi nu sunt eu omul, 
prin vocaţie şi profesie, să împing pe cineva în prăpastie. 
Aspectul la care vreau să mă refer n-are nici o legătură cu 
moartea lui Ştefan. Adică n-o suspectez nici o secundă pe 
Violeta... Vreau să mă înţelegeţi... 

— Vă înţeleg foarte bine. 

— Sper, altfel n-aş trăncăni. Bordeianca e licenţiată în 
geografie şi ştiinţele naturale şi ani de zile a profesat în 
învăţământ. Era teroarea elevilor şi a cancelariei. Victimele 
se cutremură şi azi când îşi amintesc de ea... 

Cristescu observă: 

—  Şcolarii, mai cu seamă când devin adolescenţi, au 
tendinţe să amplifice. În ochii lor, un profesor sever e un 
călău feroce, un dascăl care „nu poate fi dus“, o bestie şi 
aşa mai departe. 

— Dar ce părere aveţi de un profesor care pentru o 
simplă omisiune - o planşă a şcolii uitată acasă - îşi bate 
elevul până la sânge, vârându-l în spital? 

Maiorul îl privi neîncrezător: 

— Chiar aşa? Incidentul a luat, bănuiesc, proporţii 
penale... 

Miclescu dădu din mână: 


— S-a muşamalizat. Chestia s-a întâmplat în '48. Situaţia 
era încă tulbure, toată lumea zăpăcită cu aplicarea 
reformei. A fost doar exclusă din învăţământ. Aşa a ajuns la 
Poştă... 

—  Înţeleg..., îl privi deschis în ochi. Aţi mai rămas 
dumneavoastră, domnule Miclescu... 

Avocatul tresări: 

— Poftim? 

— Spuneam că aţi omis să-mi vorbiţi despre 
dumneavoastră. 

— Aşa e! exclamă după o clipă de şovăială. Avocatul 
Miclescu: jurist bunicel, fustangiu şi jouisseur. Oleacă 
superficial, incapabil de sentimente profunde, care să-l 
poată împinge la crimă. Considerând crima ca rezultantă a 
unor stări excesive. 

— Crima premeditată, îl întrerupse Cristescu, nu implică 
o stare excesivă. Ba, dimpotrivă, mult sânge rece. 
Dumneavoastră v-aţi referit la crima pasională când cea 
care apasă pe trăgaci e inima. Asasinarea lui Ştefan Popa 
nu intră în această categorie. 

Miclescu rămase pe gânduri. Rosti cu o voce străină: 

— Sincer... sincer să fiu nu ştiu dacă aş fi în stare să iau 
zilele cuiva. În orice caz, îmi închipui că miza ar trebui să fie 
foarte mare. Uriaşă. 

Cristescu se ridică. 

— Vă mulţumesc... Să nu uit... O întrebare pentru... harta 
anchetei. Ce aţi făcut miercuri în jurul orei opt seara? 

Miclescu răspunse fără să clipească: 

— Discutam cu un client la restaurantul Berbecul din 
Ploieşti. 

Maiorul îşi căută din ochi trenciul: 

„De ce minte?“ 


Piimbându-se prin living-room, cu părul bine strâns într- 
o panglică, Adina îşi masa obrazul uns cu cremă din 
abundență. Pluto, cockerul roşcat, părea lipit de căminul 
fals. O urmărea cu un singur ochi, pendulând a plictis coada 
franjurită. Afară ningea uşor viscolit şi Adina se gândea cu 
voluptate că va petrece o seară într-adevăr frumoasă. 
Singură - de când nu mai avusese o seară a ei, numai a ei? 
-, doar cu muzica lui Nat King Cole, un scotch dublu (nu 
mai mult, căci afectează prospeţimea obrazului) şi ultimul 
roman al lui Gerard de Villiers: „La  panthere 
d'Hollywood“... Ah! plăcerea de a te întinde goală între 
cearşafuri proaspete şi parfumate sub plapuma pufoasă din 
atlas bleumarin... Nimeni în stânga sau în dreapta, nimeni 
de care să ţii seama... lubea iarna, atmosfera de intimitate, 
de „la mine“, pe care o dobândeşte orice locuinţă, cât de 
searbădă, în luni ca noiembrie sau decembrie, băile 
fierbinţi, prelungite, cu aromă de vanilie, căpşuni, lămâie 
sau brad, ceaiul englezesc Lipton preparat în samovar de 
Tula... 

Trilul estompat al telefonului îi strâmbă trăsăturile. Se 
uită instinctiv la micul orologiu de pe cămin, o jucărie 
franţuzească, încărcată, care strălucea ca un pom de 
Crăciun. 

„La naiba! Aproape zece...“ 

— Adina? 

— Da. Ce s-a întâmplat? 

— Eşti ingrată. Trebuie să se întâmple ceva ca să te sun? 


— Îhî! La ora asta eşti ocupat cu „le grand 6cart“. Nu-i 
cazul să flirtezi. Ce vrei? 

— 'Te iubesc. 

— Asta s-a întâmplat săptămâna trecută. Altceva! 

— Mi-e îngrozitor de dor... 

— Înălţător, dar neinteresant. Bagă alt text. 

— Toată ziua m-am gândit la tine. 

— Îţi dau voie să te gândeşti şi la noapte! 

— Pot să vin să te văd? 

— Nu! 

— De ce? 

Adina respiră adânc: 

— Ascultă-mă, Vali! Ţi-am spus o dată pentru totdeauna 
că eu una nu-mi împart bărbaţii. 

— Eşti rea. Cătălina nu înseamnă nimic pentru mine. O 
fetiţă prostuţă, scandalos de candidă şi atât. 

— N-ai decât s-o iniţiezi şi în dansul de aşternut. Pentru 
numele lui Dumnezeu, Vali! În afară de o partidă cu 
picioarele în aer mai vrei ceva? 

— Mâine trebuie să te văd neapărat. Două sute de grame. 

— Aha! Începi să devii mai interesant. La ce oră? 

— Şase! 

— "Tot acolo? 

— Bineînţeles. Deci, hotărât nu mă poţi primi? 

— Hotărât! 

— Dar explică-mi de ce? Cătălina e un pretext, te cunosc 
prea bine ca să nu-mi dau seama. Spune-mi, de ce? 

Adina respiră uscat: 

— Nu mă mai tulburi. 

Închise brusc. Glasul lui Nat King Cole răsuna cald, 
catifelat. Adina îşi reluă lectura. 


XXX 


— Pe unde ai umblat, craiule? 


Coleta Miclescu surâdea din toată inima, sincer 
mulţumită că-l vede pe Basile Nicolau, un bărbat scund, 
bine legat, mai aproape de şaizeci de ani decât de cincizeci. 
Spilcuit, lins ca o pisică, amintea ceva din eleganța dandy- 
ului anilor de după război: raglan camel-hair, costum 
corect, fular de caşmir, pantofi de antilopă maro, dar fără 
scârţ. Când îşi dezbrăcă pardesiul, o aromă de Chypre 
inundă vestibulul. 

— Iar te-ai parfumat ca o damă! râse Coleta. Ce naiba, 
Basile, după ce pleci trebuie să aerisesc două zile! 

Bărbatul îşi arătă dinţii, încântat: 

— Cunosc unele cucoane pe care nu le deranjează... 

Din hol, se auzi vocea groasă, ca totdeauna pusă pe 
harţă, a Violetei Bordeianu: 

— Ce cucoane cunoşti tu?! 

— Ba pardon, coană Violeto! 

— Ce pardon, că doar cu târâturi te-am văzut. 

Micleasca, într-o rochie chimono fastuoasă, interveni 
veselă: 

— Ia nu vă mai luaţi la harţă. Stai jos, Basile! Povesteşte- 
ne ce-ai mai făcut? Ai dispărut de o săptămână. 

Nicolau îşi potrivi atent dunga pantalonilor, trase de 
manşetele cămăşii cu un gest devenit tic. 

— Doar de trei zile. Am fost la Timişoara. 

— Ce Dumnezeu ai căutat acolo? 

— Mi-am comandat două perechi de pantofi. Au un 
cizmar extraordinar, Nedelcu, adevărat artist! 

— Eşti capiu! exclamă Bordeianca. 

— Depinde. N-am mai pomenit asemenea meşter de la 
Shull şi Raul Michăilescu. 

Pieptul masiv şi pântecele Coletei Miclescu se scuturau 
de râs. 

— Nu eşti în toate minţile, Basile. Cămăşile ţi le comanzi 
la Brăila, costumele la Cluj... 

— „..şi izmenele la Chitila, completă scârbită Violeta. Uite 
ce va să zică să ai timp şi bani. Om serios de, azi-mâine, 


şaptezeci de ani! 

— Cincizeci şi opt, corectă niţel ofensat Nicolau. Dar aşa 
eşti dumneata, generoasă. 

— Eu zic cât pari şi mult, dacă greşesc, un an-doi. La o 
adică, buletinul pe masă! 

Basile Nicolau scoase din buzunarul interior un portact 
de plastic negru. I-l întinse: 

— Poftim! 

Cu o periuţă de dinţi îşi netezi şuviţele de păr savant 
aduse de la o tâmplă spre cealaltă, peste chelie. „Coafura“ 
era complicată, penibilă, şi privindu-l nu te puteai împiedica 
să te gândeşti că pentru Nicolau vântul, cea mai dulce 
briză, constituie un vrăjmaş redutabil. 

Bordeianca îşi puse ochelarii, consultând cu atenţie 
fiecare pagină a buletinului. Basile îşi îndreptă nodul 
cravatei, smucindu-şi gâtul spre stânga. Un tic nervos, ca şi 
frecatul nasului la rădăcină şi a părului la ceafă. Traversă 
de câteva ori încăperea apoi se aşeză pe alt fotoliu. Nicolau 
suferea de un soi special de nomadism, care îl împiedica să 
se fixeze. Schimba gazdele - de când isprăvise facultatea de 
teologie, cu treizeci şi cinci de ani în urmă, nu locuise decât 
în camere mobilate -, cravatele, femeile şi scaunele. „Nu 
ştiu dacă ai băgat de seamă, Mirciulică, se confesa Melania 
Lupu motanului, însă dragul de Basile este incapabil să 
reziste mai mult de treizeci şi cinci de minute într-o vizită, 
dar chiar şi atunci schimbă pe puţin patru-cinci scaune...“ 

— Nu minte! conchise Bordeianca închizând buletinul. 
Face şaizeci la anu”! Ce folos dacă te-ai trecut! Muierile şi 
viaţa fără căpătâi te-au isprăvit. 

— Asta-i părerea dumitale, coană Violeto! Nu te contrazic 
- făcu o reverență ţeapănă -, datorând respect vârstei, dar 
eu, mulţumesc lui Dumnezeu, mă simt ca la treizeci de ani, 
nici cu o sâmbătă mai mult. 

Coleta Miclescu bătu din palme: 

— Dar asta-i superb, Basile! Deţii secretul tinereţii 
veşnice? 


— Te uiţi la el?! pufni Violeta. O fi acroşat iar vreo 
putoare, o „cotletistă“ cum zice nepotu-meu, şi acum îşi 
închipuie că e Armand Duval! Domnule! zbieră brusc şi 
exclamaţia şuierătoare împrăştie scrumul din farfurioara de 
argint, dacă erai un om serios, în primul rând îţi vedeai de 
profesie... 

— N-am avut chemare, o întrerupse Nicolau, frecându-şi 
nervos nasul. Mi se pare meritoriu că deşi isprăvind 
facultatea magna cum laude, având deschise toate 
drumurile spre o mare carieră ecleziastică, am renunţat 
fără şovâială. Din respect pentru Dumnezeu, oameni... 

— ...Şi şezut de muiere! urlă Bordeianca. 

— În fond, ce-ţi pasă dumitale? 

Bordeianca respiră adânc. Mârâi cu ură concentrată: 

— Mă întreb adeseori dacă există un Dumnezeu. Izbutesc 
în viaţă nemernicii, mincinoşii, curvele şi fustangiii. 

— Probabil că sunt simpatici, sugeră Coleta Miclescu. Eşti 
îngrozitor de otrăvită, Violeto. Aproape că devii 
infrecventabilă. Numeşte-mi un singur om pe care-l 
iubeşti... Sau nu, e prea mult. Care-ţi place... Pe care-l 
accepţi cât de cât... 

— Nu există! 

Coleta îşi consultă unghiile: 

— Pe tine te accepţi? Eşti mulţumită de tine? 

Violeta Bordeianu îşi săltă nasul superb: 

— Nu pot afirma că sunt perfectă, dar în orice caz sunt 
mai bună decât oricare dintre voi. 

— De ce n-ai izbutit atunci mai mult? 

— Am izbutit tot ce mi-am propus. 

Coleta îşi pipăi surâzând părul proaspăt coafat: 

— Ce anume? 

— O viaţă cinstită, o bătrâneţe onorabilă, o existenţă în 
care nu-mi pot reproşa nimic. 

Nicolau se mută pe canapea. Întrebă în doi peri: 

— Chiar nimic? 


— Nimic, domnule! strigă montată Bordeianca. Am 
muncit din greu, n-am primit un capăt de aţă pe gratis! 

Coleta întrebă cu tâlc: 

— Ţi s-a oferit? 

— Nu! Urmă vânătă de mânie: Nu, pentru că eu una m- 
am respectat şi fiţe n-am ştiut să fac. lar astăzi, la păr 
cărunt, sunt mândră că mă pot uita în ochii oricui fără să 
roşesc. 

— 'Tot n-ai fi roşit, surâse Micleasca. După treizeci de ani, 
performanţa e greu de realizat. 

— Eu ştiu una! Nu regret nimic din ceea ce am făcut, ci 
doar ce n-am făcut. 

— Aşa e! aprobă, dând violent din cap Nicolau. În '38, am 
cunoscut o contesă estoniană la Balcic. Avea nişte ochi... Şi 
o crupă!... Îmi muşc şi azi mâinile! Când mă gândesc la ea, 
am impresia că mi-am pierdut timpul. Că practic n-am 
cunoscut femeie. 

Coleta clămpăni din genele date din gros cu rimei: 

— În fond, de ce ai ratat-o? 

— Eram în luna de miere cu Aurelia. Ce dracu' vroiai să 
fac? 

Violeta Bordeianu, încolţită de invidie - în ciuda capului 
splendid, nu avusese niciodată succes, nu se întâmplase în 
toată viaţa ei să fie o singură dată agăţată pe stradă, la 
plajă, ştrand sau cinema -, se avântă cu patimă: 

— Sunteţi oameni imorali şi lipsiţi de orice pudoare. Că 
ăsta-i un curvar bătrân, o ştie o lume! Dar să zicem că 
Aurelia a fost o femeie simplistă, care n-a izbutit să-l reţină. 
Dar tu, Coleto? Ce ţi-a lipsit ţie alături de Miclescu? Ce ţi-a 
refuzat? Aducea sacul cu bani, îi rânduia în şifonier, nu 
număra niciodată cât şi pe ce ai cheltuit, şi în vremea asta - 
hai că nu mă feresc de Basile, prea era chestia de 
notorietate -, în vremea asta, tu trăiai cu marţafoiul ăla cu 
treizeci de ani mai tânăr, Iuliu sau lulian, cum dracu-l 
chema! Îi plăteai gazda, spălătoreasa, cursurile litografiate, 
masa. Când era Miclescu de gardă, dormea aici. Singură 


mărturiseai că jocul ăsta nu mai e de tine. Dimineaţa aveai 
grijă să fie storurile coborâte, nu te demachiai, dormeai 
toată noaptea - mai bine zis vegheai, că ţi-era teamă să nu 
sforăi - vopsită ca o sorcovă! Auzi, mi-e silă! 

Coleta Miclescu rosti cu buzele pungă: 

— Sunt curvă, perversă şi neruşinată. De ce mă mai 
frecventezi? 

Bordeianca răspunse cu naturaleţe: 

— Le cunosc pe altele mult mai rele. Şi, pe urmă, n-am să 
îndrept eu lumea cu umărul... 

Basile Nicolau îşi mută sediul pe canapea. Puse - cu 
intenţii de muşamalizare - prima întrebare ce-i trecu prin 
minte: 

— L-aţi mai văzut pe Ştefan? 

— Ce?! se minună Violeta Bordeianu. Nu ştii că a murit? 

Nicolau tresări: 

— A murit bătrânul Popa? Cum?! Imposibil! Când? 

— A murit, suflă Coleta. Ca să vezi, comentă filosofic, ce 
puţin înseamnă viaţa unui om! Sunt abia trei zile de când şi- 
a dat sufletul, iar noi ne enervăm... 

Violeta Bordeianu şuieră: 

— Tu te enervezi. 

— ...„ne ocupăm de nişte fleacuri. Ştefan a fost asasinat. 

Năuc, incapabil să realizeze nenorocirea, Nicolau se 
ridică brusc de pe canapea, traversă de două ori încăperea 
şi îşi dădu drumul în fotoliu. 

— Extraordinar! Ca să vezi... Eram convins că a 
înnebunit... Uite ce-am găsit în cutia poştală când m-am 
întors de la Timişoara... 

Scoase un plic din buzunarul de la piept şi-l întinse 
Coletei. Era netimbrat, textul scrisorii, bătut la maşină. 
Micleasca îşi căţără pe nas ochelarii cu rame subţiri, aurite: 

Dragă Nicolau, vreau să ştii, să se ştie, că dacă mi se 
întâmplă să mor ucis, vinovat este amicul nostru comun 
Cris Gregorian. Am presimţiri funeste şi încredere în 
probitatea dumitale. Ceva îmi spune că nu ne vom mai 


vedea niciodată. Rămâi cu bine. Ca un frate. Ștefan Popa. 
Marţi 24 noiembrie 1981. 

Cei trei se priviră consternaţi. Tic-tacul pendulei ghilotina 
liniştea încăperii. 


După ce fusese amnistiată, Melania Lupu îşi reluase 


existenţa obişnuită, garsoniera din strada loamnei şi 
tabieturile. Iar în ziua când îl recuperă pe Mirciulică, 
găzduit provizoriu la nişte prieteni, bătrâna avu 
sentimentul că viaţa e într-adevăr frumoasă. Se simţea 
tânără, gata să înfrunte viitorul, nu încerca complexul 
deţinutului proaspăt eliberat, considerând cu seninătate 
anul petrecut în „pensiunea aceea drăgălaşă“ interesant şi 
instructiv. La început fără bani, vânduse un set de 
argintărie socotit unicat şi îşi împrospătase întreaga 
garderobă. „Dacă vreme de un an nu-ţi cumperi sau nu-ţi 
coşi nimic, se resimte şi apoi nu cunosc ceva mai înviorător 
decât o rochiţă nouă arborată într-o dimineaţă de 
primăvară. Îţi ridică imediat moralul.“ 

Melania n-avea nevoie să-şi salte moralul, excelent ca 
totdeauna, dar îi plăcea să se îmbrace şi pusese toată viaţa 
preţ pe ţinuta exterioară. Cochetăria ei era de esenţă 
deosebită şi trebuia un ochi avizat ca să bage de seamă cu 
câtă grijă era cântărit fiecare amănunt al toaletei. Aparent 
simplu îmbrăcată, simplitatea aceea atât de costisitoare şi 
atât de dragă franţuzoaicei de gust, evita stridenţa, 
ostentaţia sau vestimentația juvenilă. „Nimic nu 
îmbătrâneşte mai mult, draga mea (era una din teoriile ei 
favorite), decât o haină prea tinerească. Contrastul cu 
chipul ofilit îţi trădează vârsta mai mult decât însuşi 
buletinul, ţi-o arată cu degetul. E ca şi cum mi-aş pune 
acum spilhozen şi ciorapi trei sferturi...“ 


Era însă neîntrecută în alegerea amănuntelor subtile 
care îi înviorau toaleta: un passe-poile discret, un cordon 
original, o batistă colorată, ca o flacără, un şirag de 
mărgele de cristal... 

După o săptămână de program administrativ - 
croitoreasă, coafor, pedichiuristă, cosmeticiană - Melania 
făcuse o cură de filme, cam trei pe zi, şi studiase cu 
conştiinciozitate la biblioteca de cartier, rubricile „Micii 
publicităţi“ din ultimele câteva luni. Decesele - „să vedem 
ce prieteni ne-au mai părăsit“, Vânzările şi Cumpărăturile 
„căci nimic nu este mai edificator, nu constituie o oglindă 
mai fidelă a fenomenului viaţă cotidiană. E de ajuns să vezi 
ceea ce oamenii vor să achiziţioneze, ori, dimpotrivă, să 
înstrăineze...“ 

Melania reflectase de multe ori că pentru un escroc, 
lectura „Micii publicităţi“ este deosebit de instructivă. Din 
coloanele ei afli produsul de ultimă oră solicitat pe piaţă: 
butelii de aragaz, piese de schimb pentru „Fiat“ ori 
„Renault“, blue jeans-i, tricouri cu tot felul de ştampile pe 
piept sau capete de păpuşi din porțelan. 

„Ce-o fi făcând domnul acesta - presimt că este un domn 
- se întreba bătrâna nedumerită, cu asemenea jucărioare?“ 
După cum nu înţelegea nici pasiunea unui alt bucureştean 
pentru aparate de radio vechi, de circulaţie înainte de 
război: „Phillips“, „lelefunken“... 

Evident, nici discuţiile cu Mirciulică nu lâncezeau. În 
dimineaţa aceea de noiembrie, Melania îi dezvolta teoria ei 
în legătură cu asasinarea lui Ştefan Popa. Se simţea extrem 
de bine dispusă. Afară ploua, ba începuse chiar să şi 
fulguiască, un vânt rece şi turbulent zgâlţâia obloanele de 
lemn, iar asemenea vreme mohorâtă îi stimula în mod 
special pofta de viaţă. În capot călduros de lână albă, 
Melania îşi savura ceaşca cu cacao fierbinte vârfuită de 
două linguri de frişcă. Motanul, sobru dimineaţa, îşi 
consumase laptele peste care bătrâna turnase un deget de 
Tom. 


„Un grog bun, iată ce-şi doreşte un bărbat într-o 
dimineaţă rece de toamnă.“ Acum, zăcea pe fotoliu, 
ascultând cu ceea ce Melania îşi spunea că ar fi atenţie 
încordată. De fapt, moţăia. 

— Ştii, dragul meu, de trei zile nu încetez să meditez la 
soarta bietului Ştefan. Cred că niciodată, de când îl cunosc, 
nu m-am gândit atâta de el. Mi se părea, în afară de alte 
defecte, teribil de neinteresant. Una din puţinele lui 
trăsături originale era faptul că vorbea extrem de mult la 
telefon, ceea ce după cum ştii constituie specialitatea 
doamnelor. Bărbaţii n-au răbdare să trâăncănească, sunt 
expeditivi... Da, da... teribil de neinteresant. Dacă-ţi 
aminteşti, vorbea în scheme ca toţi cei cărora le e lene să 
gândească. Cuvintele lui favorite - bagă de seamă, 
Mirciulică, amănuntul mi se pare simptomatic - erau 
„canalie“, „toţi nişte bandiți“, apropo de persoanele care 
lucrează în comerţ, „nimeni n-o să mă mai convingă că...“ 
„de-aş avea eu o putere...“ Slavă Domnului că nimeni nu i-a 
dat-o!... Ni s-ar fi urcat în cap... Ar mai fi: „m-a ţinut o 
avere“. Ştii, când a dat cincizeci de lei pe sandale! Şi: „aţi 
auzit? a crăpat cutare...“ Niciodată a murit, ci a crăpat. 
Cred că bunăvoința nu era însuşirea care să-l caracterizeze. 
Frazele şi le începea totdeauna la fel: „Dacă vreţi să ştiţi ce 
cred eu...“, deşi nimeni nu ofta s-o afle. În concluzie, Ştefan 
nu a fost ceea ce aş numi eu un campion al conversaţiei... 
Acum să vedem, Mirciulică, ce deducem din toată salata 
aceasta! 

Motanul  căscă un ochi somnoros. Fix, lucios, 
impenetrabil. Melania începu să râdă: 

— Parcă ai avea un monoclu verde!... Dacă vrei să dormi, 
poţi să mi-o spui, căci eu nu fac parte din persoanele care 
se formalizează... Ah! eşti curios să afli concluziile mele 
referitoare la personalitatea lui Ştefan? Ei bine, nu trebuie 
să-mi scotocesc prea mult buzunarele. Nu sunt multe şi nici 
măgulitoare. Cred că a fost un om de un egoism feroce, 
avar şi ranchiunos. Crud, fără nici un pic de dragoste sau 


înţelegere pentru semenii săi. lar un astfel de om avea 
toate şansele să moară într-un fel mai puţin comun. Te-ai 
sculat, Mirciulică? 

Motanul se întinse cu voluptate, lăsându-şi toată 
greutatea pe labele din faţă şi săltându-şi mult şezutul 
arcuit. Sări de pe fotoliu, îşi scutură blana ca de apă şi se 
opri în faţa uşii închise. Melania i-o deschise reflectând 
amuzată: 

— Majoritatea persoanelor pe care le cunosc ar 
considera că nu-i o vreme ideală de plimbare... A! O vizită! 
Asta-i cu totul altceva. De... tinereţe! 

În treacăt, culese câteva jeleuri dintr-un coşuleţ de 
porțelan. Afară, vântul se înteţise, nu-i rezista nici o 
umbrelă. Melania îşi consultă chipul în oglindă, pipăindu-l 
delicat cu degetele fragile. 

— Nu arăţi tocmai rău pentru o doamnă de şaizeci şi 
patru de ani. Colonelul a murit de aproape cincisprezece... 
Mă întreb dacă, întâlnindu-vă acolo sus, te-ar recunoaşte. În 
sfârşit, o vei afla într-o bună zi. Nu există nici un motiv de 
grabă... Despre ce vorbeam, draga mea? le rog 
concentrează-te! Da, deci moartea - moartea violentă ar 
spune domnii aceia politicoşi de la miliţie - lui Ştefan nu te 
surprinde. Ceea ce aş dori grozav să aflu este motivul 
pentru care a fost ucis. Ce interes putea oare să prezinte un 
bătrân posac şi neputincios? De ce mă preocupă pe mine 
problema? Chicoti ştrengăreşte: Ei bine, draga mea, nu-ţi 
ascund că mă cam plictisesc şi mi-e teamă că şi domnul 
maior Cristescu nu se distrează mai bine. L-am găsit cam 
schimbat, lipsit de vioiciune... Şi apoi, presimt, nu mă 
întreba de ce, că afacerea aceasta îţi deschide perspective 
interesante. Hai, fetiţo, suflecă-ţi mânecile - vorba vine căci 
e destul de răcoare în casă - şi pune-te pe lucru! 

Se plimba prin încăpere, încercând să urmărească 
desenul arabescurilor de pe covor. Din pricina concentrării, 
albăstrelele din privire, diluate de obicei, deveniseră 
neobişnuit de vii. 


— Nu te-a înşelat niciodată instinctul, draga mea. 
Rămâne-i fidelă. Ai intuit totdeauna că Ştefan trebuie să fi 
avut un trecut urât, plin de amintiri fioroase. Ochiul acela 
vicios nu putea să aparţină decât unui om rău. Şi genunchii 
indiscreţi care se profilau prin stofa pantalonilor. Erau 
direct antipatici şi rimau perfect cu privirea. Unde citeai că 
indivizii cu  protuberanţe osoase pronunţate sunt 
primejdioşi?... Da, fetiţa mea, trebuie să scotoceşti în 
trecutul lui. În trecutul lui îndepărtat căci de douăzeci şi 
cinci de ani îl cunoşti tu. 

Se opri brusc, sub lustra de bronz: un arhanghel grațios, 
cu aripile întinse, în echilibru pe un glob din care ţâşneau 
cinci braţe. Chipul îi strălucea ca un far: 

— Ştiu cine te poate ajuta, fetiţo! Vezi, am susţinut 
totdeauna că e bine să-ţi asiguri pretutindeni prieteni, iar 
Vanda, Vanda  Trai-Dulce, este o persoană absolut 
fermecătoare. Sunt sigură că i-ai notat numărul de telefon. 
Da, da, fetiţo, ciripi încântată în timp ce-şi răsfoia agenda, 
sunt sigură că i-ai făcut o impresie bună şi nu o dată şi-a 
manifestat devotamentul faţă de tine... Asta e! 

Peste un sfert de oră, Melania Lupu părăsea locuinţa, 
având grijă să lase deschis pentru Mirciulică oberlihtul de 
la bucătărie. Oamenii treceau nepăsători pe lângă doamna 
micuță, subţirică, de o eleganţă sobră. Dacă ar fi putut ghici 
ce se petrece sub toca bleumarin care-i reteza cochet 
fruntea, ar fi fluierat lung, ca vardiştii de odinioară. 


Maiorul Cristescu îşi convocase colaboratorii la ora nouă 
dimineaţa. Se simţea plictisit, fără chef de lucru, şi, răsfoind 
neatent revista „Flacăra“, îşi zise că de când se trezise, deci 
în mai puţin de trei ceasuri, se enervase de patru ori. Întâi îl 
scosese din sărite cafeaua prea rece. Câteodată se întreba, 
cât se poate de serios, dacă nevastă-sa nu cumva 


procedează aşa, urmărind cu tot dinadinsul să-l vadă ieşit 
din fire. Vara îi oferea fierturi de iad, în vreme ce iarna îţi 
dădea impresia că face economie de gaze sau chibrituri. 
Încăpăţânată, oferea invariabil aceeaşi explicaţie: e un 
sistem chinezesc de echilibrare a temperaturii 
organismului, de notorietate fiind că ochii oblici se scaldă 
pe arşiţă în apă clocotită. În bazinele ştrandurilor poţi 
fierbe fără dureri de cap raci sau ouă de struţ. lar chinezii 
or fi ştiind ei ceva, de vreme ce au o civilizaţie milenară... 

A doua oară se înfuriase căutându-şi umbrela. Cristescu 
îşi închipuia că nu are pretenţii nesăbuite cerând ca 
diferitele mobile sau obiecte din casă să-şi păstreze 
destinaţia iniţială. Adică, după părerea lui, normal era ca în 
casetele inferioare ale bibliotecii să se pună cărţi, discuri, 
eventual diferite hârtii mai importante şi nu maldăre de 
izmene, feţe de masă sau serviciul „cel bun“ de Bohemia, 
după cum n-aveau ce căuta în biroul lui două perechi de 
foarfeci, cutii cu ace de siguranţă, aţă şi cuie. Iot aşa, găsea 
normal ca umbrela, indiferent de anotimp, să atârne în 
cuierul din vestibul. Oricât şi-ar fi zdrobit mintea, n-ar fi 
putut să înţeleagă niciodată raţiunea pentru care nevastă- 
sa o camufla ca pe un corp delict în debara, printre mături 
cu coadă, dintre care una du-te-vino Felix, peria de tavan, 
făcăleţ, bătător şi două bastoane rămase de la un unchi 
răposat. 

Tot nevastă-sa îl înfuriase şi a treia oară. Erau de 
douăzeci de ani împreună şi tot nu învățase că el are un 
program aiurit, cu ore fistichii, că ăsta-i specificul muncii 
lui, că lucrează în miliţie şi nu e contabil la cooperativa 
„Avântul încălțămintei“. Şi totuşi, de douăzeci de ani, îl 
soma invariabil: „Vezi să nu întârzii cu masa. Nu pot să stau 
toată ziua la dispoziţia ta! Chiar şi pentru o bucătăreasă 
plătită ai mai multă consideraţie...” 

De fiecare dată, maiorul scrâşnea. Nevastă-sa nu-l 
aştepta niciodată cu crătiţile ţinute la cald, în cuptor, masa 
aşternută şi o floricică graţioasă într-un pahar de cristal. Cu 


rare excepţii, mânca singur, din oale sleite, cel mai ades 
direct din frigider şi stând în picioare. 

În sfârşit, se enervase pe drum. Era a treia zi de când 
zăluda aia cu ochi imenşi şi haine fluturânde - eşarfe, 
pelerine largi, şaluri cu franjuri de două palme peste 
pardesiu croit pe corp (ziceai că încontinuu bate vântul) - îi 
aţinea calea. Încercase să-l acosteze direct, cu naturaleţe, 
fără pic de jenă. 

Maiorul nu era obişnuit cu asemenea procedee directe, 
făcând parte, îşi zicea, din generaţia aceea depăşită, care-şi 
închipuie că cel puţin în start iniţiativa aparţine, trebuie să 
aparţină, bărbatului. În general, fusese considerat un tip 
bine, avea genul de siluetă pe care veşmintele cad minunat, 
părând elegant în cea mai modestă haină cumpărată de 
gata. Vârsta nu-i alterase linia, punând însă o tuşă de 
distincţie pe chipul unghiular. Oricum, deşi conştient că are 
o înfăţişare prezentabilă, nu se suspectase niciodată că ar fi 
vreun Făt-Frumos şi, în consecinţă, insistenţele 
necunoscutei îl surprindeau, sfârşind prin a-l agasa. Nu-i 
ardea de aventuri, era sătul de ale lui - doar cu Melania să 
ai de-a face e de ajuns pentru a suspina după o existenţă 
pustnicească în vârf de munte - şi trecuse ani de când nu se 
mai gândise la eventualitatea ca el să se îndrăgostească. În 
orice caz, nu l-ar fi inspirat o nebună - şi iar se gândi la 
Melania, zicându-şi că-i sătul până în gât de genul excentric 
-, care se baladează prin târg, căutând probabil senzaţii 
tari... 

Când Azimioară şi Moşoianu pătrunseră în birou, îl găsiră 
cu obrazul rezemat în palmă şi ochii aproape acoperiţi de 
pleoapele grele, de nesomn. Îi pofti să ia loc, cercetându-i 
pe gânduri. Locotenentul Azimioară rotund, satisfăcut, cu 
jovialitatea caracteristică oamenilor corpolenţi - „ce poate 
să se îngraşe băiatul ăsta, săracul, e extraordinar!“ 
celălalt iute, neastâmpărat, îndreptându-şi mereu ochelarii 
cu degetul arătător, cum fac copiii, şi gata s-o ia din loc. 


7 


Rezemându-şi bărbia în vârful degetelor împreunate, 
maiorul le expuse detaliat situaţia. O făcea totdeauna cu 
risipă de amănunte ştiind că de multe ori un fleac poate 
genera o idee neaşteptată, ca un fulger care foarfecă brusc 
întunericul. 

— Mda... O precizare, care cred că va stârni interesul 
colegului nostru Azimioară. Trase din ţigară, privindu-l 
ţintă. Printre persoanele implicate - nu ştiu încă la ce mod - 
se află şi vechea noastră cunoştinţă hm, da... hm... doamna 
Melania Lupu. 

După licărul care aprinse scurt ochii locotenentului, 
Cristescu înţelese că acesta fusese deja informat. 

— Ai şi aflat! Bănuiam... Nimic nu circulă mai repede 
concurând viteza luminii ca întâmplările care te umplu de 
ridicol... Poţi să râzi în voie, dragul meu, la urma urmei, în 
competiţia cu distinsa doamnă, amândoi suntem nişte 
caraghioşi, chiar dacă eu deţin rolul principal. 

Azimioară zâmbi larg, ai fi spus că se amuză nespus. 

— E fantastică! Are şaizeci şi patru de ani şi tot nu se 
potoleşte. 

— Nu cobi, dragul meu. Poate că prezenţa ei în toată 
afacerea asta constituie o simplă coincidenţă. O primă 
măsură se impune însă. Pentru liniştea noastră, va fi 
urmărită pas cu pas, oriunde s-ar duce: la piaţă, în vizită, la 
cinema, plimbare, dentist, ghicitoare, şedinţă de spiritism - 
te poţi aştepta la orice din partea ei - pocher sau la mama 
dracului, ceea ce mi-aş dori-o din suflet. O vei urmări 
dumneata, Azimioară! Deschis, fără camuflaj, salutând-o, 
ajutând-o eventual să urce în troleibuz ori să-şi care 
sacoşele. 

Locotenentul Moşoianu desenă un chip surprins şi 
Cristescu oftă: 

— Faptul că-l cunoaşte pe Azimioară şi-l va repera 
urgent, ceea ce e şi de dorit, o va deruta. Trebuie şocată, 
intimidată, obligată să renunţe la idei. Bătrâna nu e genul 
de persoană pe care s-o poţi astâmpăra cu metode clasice. 


Deci, rămâne stabilit. Dumneata, Moşoiene, te duci la 
Arhivă. Mă interesează dacă Popa nu figurează cumva în 
fişele anilor '37 să zicem, ca să avem un punct de plecare - 
până spre '50. O muncă de ocnaş, dar căpitanul Vlad e un 
as în materie. Pariez că în cel mult douăzeci şi patru de ore 
o să ne prezinte un raport complet... 

— Aveţi impresia că Popa e un fost client al poliţiei? 

— Poliţiei sau Siguranţei. Nu ştiu, sincer nu ştiu. Dar 
pentru că prezentul e mut, nu ne poate sugera nici un mobil 
care să fi provocat moartea lui Popa, sper ca trecutul să fie 
mai generos. În fine, vom vedea. De fapt dumitale îţi rezerv 
altă partitură, supravegherea lui Cris Gregorian. 

— Credeţi că el e asasinul? 

— Nu, spuse moale maiorul, în principiu nu cred, dar 
suntem obligaţi să vedem în ce ape se scaldă. Trebuie să fii 
însă foarte atent, dragul meu. nici o imprudenţă, filaj 
ultradiscret, să nu simtă nici o secundă... 

Îl întrerupse trilul telefonului. Moşoianu şi Azimioară 
observară cum chipul maiorului se schimbă cu fiecare 
secundă, căpătând o expresie de sfâşietoare suferinţă. 

— Da... Sărut mâinile... Mă coplegşiţi, dar mi-e imposibil... 
Mulţumesc, bineînţeles că am să-i comunic. Omagiile mele... 
Nu, nu, n-am să uit. 

Lăsă receptorul în furcă şi-i privi rătăcit. 

— N-aţi ghicit?... Mă surprinde! Melania! Auzi? i se 
adresă locotenentului Azimioară. Îţi transmite salutări. Pe 
mine m-a invitat la o prăjitură cu nuci şi albuş de ou care se 
numeşte „Figaro“ şi nu i-a ieşit atât de bine de pe vremea 
când trăia bărbatu-său. S-a gândit să-i facă o mică 
pomenire, la care bineînţeles pofteşte prieteni dragi... 

Azimioară şi Mogşoianu izbucniră în râs. Maiorul clătină 
trist din cap: 

— E clar, băieţi! A început circul. 


Cana ieşi de la Politehnică, Dorin Popescu luă tramvaiul 
12 şi cobori la Operetă. Reteză Podul Senatului înfrigurat, 
pătruns până la oase de umezeală. Vântul se înăsprise şi 
Dorin îşi ridică gulerul canadienei albastre. Umbla - stil 
lansat încă de studenţii anilor '50, preluat şi de generaţiile 
următoare şi abandonat odată isprăvite studiile - cu umerii 
săltaţi până în dreptul urechilor, bărbia în piept şi mâinile 
încrucişate jos de tot, pe poalele canadienei. Sub braţ ţinea 
un curs şi un caiet subţirel. Zări din capul străzii Ford 
Mustangul avocatului. Vântul devenise atât de puternic, aici 
în preajma Tribunalului, încât Dorin fu silit să se întoarcă cu 
spatele. 

„E o vreme creaţă! Strânge al naibii.“ Azvărli o privire 
întâmplătoare spre restaurantul „Bucur“. Luminile sclipeau 
cald, îmbietor şi Dorin îşi zise că i-ar fi făcut plăcere să stea 
acum la o masă, să mângâie mâna Cătălinei, să bea ţuică 
fiartă şi să-i explice pe îndelete şansele „Rapidului“ de a 
reintra în A. Bineînţeles, Cătălina s-ar fi gândit la cu totul 
altceva... Pe „Moşilor“ e o tipă care face nişte cercei foarte 
şoking, sau câte perechi de cizme trebuia să-şi ia în turneul 
din Moldova... 

Când avocatul Miclescu cobori din bloc, era exact ora opt 
şi zece. Biroul lui se afla la etajul al doilea, într-un 
apartament elegant de patru piese. Proprietăreasa, văduva 
unui dentist, îi cedase două camere şi în preţul chiriei, 
substanţial, intrau şi unele oficii de jupâneasă: curăţenia, 
cafelele, mici servicii... 


Miclescu se îndreptă cu pas sigur şi grăbit spre maşină. 
Cercetându-l scurt, galben de invidie, Dorin aprecie că-i de- 
ajuns să te uiţi la el ca să simţi imediat „bossul“. Avea 
dezinvoltura individului care a izbutit, mulţumit de el însuşi, 
simțindu-se admirabil în propria piele. Purta un raglan bej 
superb, capul gol şi o cravată achiziționată pe malul drept 
al Senei. 

„Banii! conchise Dorin. Asta-i totul, restul vrajă! Aş vrea 
să-l văd cu o bursă de şase sute de lei. Când ajustez 
portofelul bătrânei cu zece creiţari, zice că exagerez...“ 

Văzându-l pe Dorin, avocatul, surprins, făcu ochii mari, 
apoi începu să zâmbească. Băiatul avea un aer crunt, 
bătăios, în contrast cu aspectul adolescentin al chipului, 
care mai păstra ceva din rotunjimile dulci ale copilăriei. 

— Bună seara, tinere! spuse bine dispus. Aproape că m-ai 
speriat. Ai o expresie de contrabandist. Ce mai faci? 

Dorin mormăi ceva de circumstanţă. Stătea ţeapăn şi, din 
încordarea şi neclintirea lui, avocatul sesiză că întâlnirea 
nu-i întâmplătoare. 

— Mă aşteptai cumva pe mine? 

— Da. 

— Presupun că vrei să-mi vorbeşti. 

— Aţi ghicit, rânji Dorin. 

— Perfect. Propun să mergem undeva să ne încălzim. Ce 
zici de „Capşa“? 

Avea un ton afabil, bărbat de lume - de club ai fi spus pe 
alt meridian -, politicos, agreabil şi totdeauna, pretutindeni, 
la îndemână. 

— Aici, sublinie Dorin răstit. 

— Ce aici?! 

— Discutăm aici. 

Miclescu îl privi scurt. I se păru că a văzut suficient şi 
săltă din umeri. 

— Cum vrei. Nu-mi place să stric cheful nimănui. Despre 
ce e vorba? 


Aprinse o ţigară Pall-Mall. Bricheta electronică splendidă, 
placată, funcţiona fără greş. Amănunte de prosperitate 
stridentă pe care Dorin le înregistra crispat. Îşi aminti de 
teoria unui doctrinar burghez studiat la socialism ştiinţific: 
„La baza tuturor revoluțiilor stă invidia...“ Mai ştii? Poate că 
avea dreptate... 

— "Te ascult, tinere. 

— Am un nume, se oţări Dorin. Spuneţi-mi domnule, 
tovarăşe sau pur şi simplu Popescu, dar scutiţi-mă de 
familiarisme. 

Miclescu începu să râdă, sincer amuzat: 

— Nu suntem niciodată mulţumiţi cu vârsta noastră. 
Peste douăzeci de ani, o să te deranjeze când fiul dumitale o 
să-ţi spună „babacule“... În regulă, domnule Popescu, am 
luat act. 

— Lăsaţi-o pe Cătălina în pace! izbucni Dorin. 

Acasă, la facultate, în timpul cursului de Rezistență, îşi 
pregătise o introducere virulentă, aducând a filipică, dar 
acum nu-i mai veneau în minte cuvintele. De emoție, îi 
transpiraseră mâinile. 

Avocatul se interesă calm, cu oarecare blândeţe chiar: 

— Te-a rugat ea să-mi vorbeşti? 

— Nu. O fac din proprie iniţiativă. 

— Scuză-mă că te întreb. În ce calitate? 

— De prieten sincer şi devotat. 

— Numai atât? 

— Asta nu vă priveşte. 

— Deci o iubeşti, rosti pe gânduri Miclescu. Şi... ea? 

— Şiea! 

O spusese cu violenţă. Violenţa omului nu ferm convins în 
forul său interior de ceea ce afirmă, dar care se mistifică, 
luând drept fapt ceea ce ar dori el să fie realitate. 

— Atunci, surâse Miclescu, chestiunea mi se pare foarte 
simplă. Ipso-facto, eu ies din competiţie. 

— Nu-i aşa şi dumneavoastră ştiţi foarte bine. Cătălina 
trăieşte un moment de rătăcire. Este incapabilă să-şi 


analizeze sentimentele. De multe ori am impresia că-i în 
transă. 

— la te uită! Se pare că eşti un fin psiholog. 

— Ironiile dumneavoastră nu mă ating. Să vă fie limpede 
un lucru. Ea nu vă iubeşte, e doar ameţită. Aţi ameţit-o cu 
poziţia pe care o aveţi, cu Mustangul, cu restaurantele, 
cadourile, week-end-urile şi celelalte. 

Miclescu îşi ciupi bărbia hotărâtă, despicată. Aruncă într- 
o băltoacă ţigara din care nu fumase nici măcar jumătate. 

— Dragă domnule Popescu, ceea ce-mi spui dumneata mă 
întristează... 

— Asta-i realitatea, fie că vă place sau nu! 

— „pentru că gândeşti îngrozitor de urât despre fata pe 
care o iubeşti. Afirmațiile făcute înainte de dumneata nu te 
înnobilează, iar pe ea o umilesc. O consideri deci pe 
Cătălina o gâsculiţă, pe care o poate „ameţi“ o plimbare cu 
maşina sau o friptură consumată într-un restaurant bun. În 
unele cercuri, asta se numeşte cotletistă, mi se pare. Nu-i 
prea măgulitor pentru biata fată. 

Dorin se roşi de furie. Începu să gesticuleze dezordonat 
şi avocatul îi atrase atenţia: 

— Ai să scapi caietele. 

— N-am vrut să spun că-i o paraşută! Dimpotrivă! Tocmai 
pentru că n-are experienţă, a împlinit abia nouăsprezece 
ani, şi, până acum zece luni, când i-aţi ieşit în cale, practic, 
n-a cunoscut pe nimeni, n-a fost nicăieri, e total dezarmată. 
lar dumneavoastră n-o iubiţi. Vă distraţi cu ea aşa cum te-ai 
distra cu o jucărie drăgălaşă. 

Miclescu, din ce în ce mai amuzat, îl privi dintr-o parte: 

— De unde ştii? 

— V-am urmărit. Afară de Cătălina mai întreţineţi trei 
legături. Vreţi nume? Vi le dau. Doamna Ctilia Mardare, 
căsătorită cu medicul de la Colțea, Viorela Done, colegă cu 
Cătălina, ceea ce mi se pare culmea sadismului şi încă o 
tipă, gen star Hollywood sau asta ar vrea ea să pară. Nu 


ştiu cum o cheamă, dar aţi fost cu ea acum două săptămâni 
la Snagov. Aţi petrecut trei zile la motel. Mint? 

Avocatul nu-l slăbea din priviri. Dorin era drăguţ, chiar 
frumuşel, însă chipul n-avea personalitate. Existau mii de 
tineri identici care-şi plimbau blugii şi raniţele sau cum se 
numeau genţile acelea ultraburduşite - ce dracu' or fi 
cărând la orice oră din zi? -, agăţate de umăr. Şi-l putea 
lesne închipui la patruzeci de ani, tată de familie cu 
burticică şi figura ştearsă, decolorată a blonzilor ajunşi la 
vârsta mijlocie. Dar acum avea tinereţe, o anume graţie şi 
temperament. 

— Mint? repetă Dorin. 

Avocatul surise ambiguu: 

— Ai fi făcut carieră în poliţie, dragul meu. 

— Deci recunoaşteţi! 

Miclescu îşi desfăcu braţele: 

— Nu sunt îndeajuns de dobitoc pentru a nega însăşi 
evidenţa. Spune-mi, ai informat-o şi pe Cătălina despre 
existenţa doamnelor în cauză? 

— Bineînţeles. Eu joc cu cărţile pe faţă. 

— Şi? 

Chipul lui Dorin se adumbri. Tăcu câteva clipe. 

Miclescu insistă: 

— Şi? 

— V-am spus că-i ameţită. Nu-i mai pasă de nimic. Adăugă 
cu greutate: Va accepta orice compromis numai s-o 
îngăduiţi în preajma dumneavoastră. 

— Mda! făcu, oftând, avocatul. Îşi prinse bărbia în palmă. 
lată o situaţie al dracului de neplăcută, nu-i aşa? 

— E la latitudinea dumneavoastră să-i puneţi capăt, mai 
ales că nu aveţi pentru ea nici un sentiment. 

— Asta n-ai de unde s-o ştii, dragul meu. 

Dorin azvârli o privire batjocoritoare: 

— Vreţi să-mi spuneţi că iubiţi concomitent patru femei? 

— Pe fiecare în alt fel. Eşti prea tânăr ca să înţelegi 
lucrurile astea. 


— Hm! De câte ori cineva n-are argumente, îmi spune că 
sunt prea tânăr. 

Valeriu Miclescu râse: 

— E ceva adevăr aici, doar că eu nu te mint. [in sincer la 
Cătălina. 

— Atunci de ce nu vă însuraţi cu ea? 

— Nu toţi bărbaţii au bosa căsătoriei. Vreau să spun, 
vocaţie matrimonială. 

— Astea sunt subterfugii. N-o iubiţi şi comiteţi o crimă 
faţă de Cătălina. De altfel... poate că nu e prima sau 
singura. 

Miclescu îl privi surprins: 

— Ce vrei să spui? 

Dorin trase adânc aer în piept. Aşteptă o pereche 
întârziată să intre în bloc. Femeia scutura umbrela de apă, 
în vreme ce bărbatul zornăia cheile nerăbdător. 

— Vă amintiţi unde aţi fost miercurea trecută? Preciză: 
Seara! 

Se uită încordat la avocat, cu privirea subţiată. Miclescu 
îşi încreţi fruntea, părând că încearcă să-şi adune 
gândurile: 

— Nu în mod special, dar aş putea să-mi consult agenda. 

— Nu e nevoie. V-o spun eu. Pe strada Plantelor... Aţi ieşit 
din imobilul respectiv la ora opt. În jurul aceleiaşi ore, în 
acelaşi imobil, a murit asasinat bătrânul Ştefan Popa. 

Avocatul clipi de câteva ori. Izbucni în râs. Un râs forţati 
se păru lui Dorin. 

— Mon ami, ai halucinaţii. 

— În nici un caz, replică liniştit tânărul. V-am văzut cu 
ochii mei. 

— Perfect. Şi la ce concluzie ai ajuns? Că l-am omorât eu? 

— Asta va decide miliția, 

Miclescu îşi vâri mâinile în buzunare. Îl măsură pe Dorin 
din cap până în picioare, cu căutătură de geambaş: 

— La urme urmelor, ce urmăreşti? Practic, ce vrei? 


— S-o lăsaţi în pace pe Cătălina. În caz contrar, voi 
informa organele de anchetă că v-am văzut miercuri 
părăsind la o oră interesantă - râse din gât - „casa 
groazei“. Aveţi patruzeci şi opt de ore termen de gândire. 

Miclescu îşi înfipse unghiile în podul palmei, încercând să 
se stăpânească. Încă puţin şi simţea că-l va lua pe 
prăpăditul, broscoiul, pigmeul ăsta la pumni. Rosti cu glas 
răguşit, aproape sacadat: 

— Uite ce se întâmplă, mon cher! Cu mine nu ţine 
şantajul. Dacă ai fi avut mai mult tact, poate că aş fi fost 
dispus să ţi-o cedez pe Cătălina. În fond, eşti un nefericit 
care stârneşte milă. Milă şi nimic altceva, să-ţi intre bine în 
cap. Acuma, atâta-ţi spun: Passe parole! Du-te la miliţie, 
denunţă-mă, fă ce pofteşti. Te sfătuiesc un singur lucru: nu- 
mi mai ieşi în cale! Râmele îmi repugnă şi nu mai răspund 
de mine. 

Se îndreptă furios spre maşină şi deschise portiera. Dorin 
strigă în urma lui. 

— Voia dumneavoastră, maestre. Eu v-am avertizat. 

— Hai sictir! mârâi printre dinţi Valeriu Miclescu şi 
demară. 


Garsoniera Violetei Bordeianu era atât de impersonală, 
încât în mod paradoxal căpăta semnificaţii absconse. Era 
imposibil ca din banalitatea interiorului simptomatică, îşi 
zise maiorul Cristescu, să nu tragi anumite concluzii în ce 
priveau individualitatea şi stilul de viaţă al bătrânei. Cert 
rămânea faptul că nu preocupările de ordin estetic îi 
răpeau cea mai mare parte din timp, după cum, 
cercetându-i biblioteca ieftină, puteai constata de la prima 
privire că nu-i o cititoare înverşunată. Cristescu numără 
consternat zece volume în toată casa, dintre care patru cu 
profil gastronomic. Celelalte, câteva romane străine, 


publicate pe vremuri în traducerea lui Jul Giurgea, se 
rătăciseră acolo întâmplător. 

Cu mâinile în poale, Violeta Bordeianu se uita la maior, 
răsuflând pe o singură nară. Semăna cu un rumegător 
uriaş, sătul, savurându-şi siesta. Cristescu îşi zise că pentru 
femeia aceasta picioarele constituiseră totdeauna o 
calamitate şi înţelese brusc ce izbea din primul moment ca 
anormal, aproape de monstruos, la bătrână: capul splendid 
cu trăsături nobile părea împrumutat, furat de la alt trup şi 
aşezat pe grumajii de dihanie ai Violetei Bordeianu. 
Contrastul era atât de strident, încât devenea obscen. 

— Nu cred, îşi continuă bătrâna ideea, să-l fi omorât 
Gregorian. E prea bleg, n-aş da două parale pe scrisorica 
aia. 

Maiorul întrebă de formă: 

— Cine ar putea fi după dumneavoastră autorul crimei? 

Era obosit, bătrâna îi repugna din toate punctele de 
vedere, iar discuţia o angajase nu pentru că l-ar fi interesat 
panseurile Violetei, ci pentru a-l deruta, a-l intriga pe 
Gregorian. Stătuse de vorbă cu toate celelalte personaje ale 
dramei, nu le ascunsese existenţa scrisorii anonime, fiind 
încredinţat că-l vor informa pe inginer despre aceasta, iar 
el, Gregorian, deocamdată cap de afiş ca principal suspect, 
era ignorat cu desăvârşire. 

Violeta Bordeianu îşi suflecă buza inferioară, împingând-o 
cu un dispreţ nejustificat înainte. 

— Ca să fiu sinceră, pe doi îi văd capabili să ţină cuțitul în 
mână: pe Melania şi pe Miclescu. Ea e nebună de legat, mă 
şi miră c-o lăsaţi să umble singură pe stradă, şi de la 
smintiţi te aştepţi la orice, Valeriu n-are scrupule. A făcut 
toată viaţa ce a poftit şi nu-i obişnuit să-i stea cineva în cale. 
Dar, dacă totuşi s-ar încumeta, l-ar distruge fără şovăire. 

— Afirmația dumneavoastră e sugerată de fapte concrete 
sau de intuiţie? 

Bordeianca îşi aprinse o ţigară. Ca toţi zgârciţii, ţinea 
degetele strâns lipite; mişcarea de aprindere a chibritului 


pleca din afară spre înăuntru. 

— Pe Melania o cunoaşteţi, ştiţi de ce e în stare. 

— Mă refeream la avocatul Miclescu. 

— Asta, de dragul banilor, e în stare de orice. l-am 
recomandat cândva un client, o veche cunoştinţă de-a mea. 
Adevărat că afacerea era gravă, persoana fusese trimisă în 
judecată pentru delapidare, dar şi să ceri cincizeci de mii ca 
să-l asişti, şi asta acum doisprezece ani!... 

— Unii apărători, observă maiorul pe un ton neutru, 
consideră firesc, moral, recomandabil chiar să-i jecmăneşti 
pe hoţi şi escroci. Un act de reîmpărţire mai justă a unor 
valori sociale. 

— O fi! Numai că nenorocitul nu era nici măcar vinovat, 
hrănea nouă guri şi după un an, s-a prăpădit de inimă rea. 
Vânduse tot din casă. N-am să uit niciodată: dormeau ca în 
timpul refugiului, pe saltele puse direct pe duşumea... Bine 
că mi-adusei aminte! Aţi vorbit cu Nicolau? 

Fruntea maiorului se încreţi: 

— Nicolau?! 

— Da, Basile. Craidonul! Tăuraşul mahalalelor... 

— Nu ştiu la cine vă referiţi. 

— E un prieten de-al nostru. În fine, vorba vine. Cine ţi-e 
prieten în ziua de azi?... A primit şi ăsta un răvaş... Cică l-ar 
fi scris chiar Popa în ajunul morţii. „Dacă mor asasinat, să 
ştiţi că Gregorian e criminalul.“ Parcă aşa zicea. 

Maiorul îşi cuprinse bărbia şi gura în palmă, privind-o 
lung. De fapt, n-o vedea. 

„Ciudat... Gregorian... Numele se vehiculează prea des... 
Unde-i cacialmaua?... Şi cine o semnează?“ 

Telefonul sună. Bătrâna întinse mâna şi ridică receptorul. 

— Da?! Fruntea i se încreţi a mirare. Se uită la maior: E 
pentru dumneavoastră. 

Cristescu recunoscu vocea locotenentului Moşoianu: 

— ...îmi pare rău că vă deranjez... Sun de la Spitalul de 
Urgenţă. Studentul Dorin Popescu, camaradul balerinei, se 


află în stare gravă. 
— Accident? întrebă gâtuit maiorul. 
— Nu. Tentativă de crimă. 


Vanda Trai-Dulce avea un apartament pe strada Maria 
Rosetti, cincizeci şi cinci de ani, optimism şi un farmec 
personal irezistibil. Făcea parte dintre femeile cu succes 
fulgerător la bărbaţi şi pentru care - indiferent de vârstă - 
dragostea constituie polul central al existenţei; genul de 
femeie, extrem de rar, care şi la şaptezeci de ani răpune 
inimi, având totdeauna în rezervă cel puţin doi-trei 
adoratori dispuşi s-o ia de nevastă în următoarele cinci 
minute. Nu prea înaltă, împlinită, pe punctul de a deveni 
grasă, cârnă şi cu ochi însetaţi, veşnic râzători, câştiga 
spontan simpatiile. O iubeau vânzătoarele de la Alimentara, 
poştaşul, încasatorul de la IDEB, şoferii de taximetre şi 
chiar anchetatorii, vechi cunoştinţe, îi rezervau un zâmbet 
special. 

Interesant pentru un observator atent era faptul că 
Vanda nu făcea nici un efort să placă. Exista şi surâdea. Se 
părea că-i suficient. 

O îmbrăţişă călduros pe Melania apoi se dădu câţiva paşi 
înapoi, măsurând-o cu mâinile în şolduri: 

— Cucoană, arăţi superb! 

— Oh, nu cine ştie ce, făcu modestă Melania. În realitate, 
am început să consum gaz de vreo două luni şi constat că 
are un efect binefăcător. 

Vanda izbucni în râs: 

— Gaz?! 

— Da. Iau cinci linguri pe zi. În afară de asta, îmi torn 
câteva picături în ochi şi, bineînţeles, mă spăl tot cu gaz. M- 


a învăţat portarul de la cimitirul Bellu - o persoană 
încântătoare, cu o imagine optimistă despre existenţă - şi 
cred că are tot dreptul să-i fiu recunoscătoare. 

— Splendid! aprecie Vanda, amuzându-se copios. 

Cuprinse umerii bătrânei şi o conduse spre unicul fotoliu 
din încăpere. Camera era aproape goală şi Melania se 
interesă cu nevinovăție: 

— Renovezi, draga mea? 

— Poţi să-i spui cum îţi place. După proces, mi-au 
confiscat tot. Acum încerc să mă dreg. 

— Şi sunt încredinţată că vei izbuti, draga mea. Eşti o 
persoană atât de energică!... 

Îşi roti ochii prin odaie. Unele indicii de prosperitate 
imediată dovedeau că Vanda nu trândăveşte. În colţul de 
lângă fereastră erau depozitate cartuşe de Kent, sticle de 
whisky, două navete de bere Radeberger, şocolată austriacă 
şi chinezească, multe, foarte multe pachete aurii cu cafea 
boabe. 

— Poţi să te serveşti cu ce ai poftă! spuse Vanda, 
urmărindu-i privirea. Tipul meu e angrosist... 

Melania făcu ochii mari, clipind des: 

— Te-ai căsătorit? Oh, te felicit din toată inima. 

— La vârsta mea nu te mai căsătoreşti! râse Vanda. 
Prostiile au haz până te laşi de fumat. 

— Eşti cea mai în măsură să hotărăşti. Presupun însă că-i 
un domn foarte bine. 

— Dacă n-ar avea hemoroizi, vată în urechi şi pantaloni 
prea întinşi de bretele, ca să mă exprim în stilul tău, sunt 
trei amănunte care nu-i dau un aer viril. În rest, plin de 
calităţi. Nu poate să vadă o pereche de fese nostime fără să 
i se aprindă ochii ca unui taur comunal. 

Melania roşi. Îşi întoarse pudică privirile. 

— Nu sunt deloc sigură că am înţeles ce vrei să spui. Voi 
tinerii, folosiţi un limbaj cam extravagant. 

Vanda 'Trai-Dulce o cercetă zâmbind. Două brățări, una 
subţire, de jad, cealaltă de aur, îi încătuşau poignetul. 


— Ai înţeles perfect. Ştii bine, Melania, că pe mine nu m- 
ai păcălit niciodată. i-am zis-o din prima zi că faci pe 
toanta, dar în realitate ai o minte excepţională şi îţi baţi joc 
de toată lumea. Pesemne îţi place jocul ăsta, iar pentru tine 
a devenit a doua natură să simulezi o ţicneală, soră 
geamănă cu scleroza. Cred că încerci delicii subterane 
puţin comune. 

— Mi-e teamă că ai o părere mult prea măgulitoare 
despre mine, dar mă voi strădui să nu te decepţionez. 

— Străduieşte-te. Vrei un whisky? 

Melania îşi ridică privirile albastre: 

— Dumnezeule! N-am băut în viaţa mea. 

— Odată şi odată tot trebuie să începi. 

— Numai o picătură. Ştii, n-aş vrea să capăt un aer 
îndrăzneţ. Detest femeile mult prea independente. În orice 
caz n-ar trebui să lase impresia că sunt. Prefer chiar o 
figură mai demodată, ştii, genul care se plimbă cu o carte la 
subţioară şi un crin în mână, decât duduile acelea parcă 
trase la xeros: burţi plate, strânse în pantaloni de rândaş... 

— Blugi, râse Vanda. 

— „probabil, mai adăugă: tricouri de bumbac şi 
pedichiură neîngrijită. Şi toate vorbesc prea tare... 

Vanda Trai-Dulce îşi trase fusta plisată peste genunchi. 

— Ei bine, niciuna nu facem parte din specie, aşa că totul 
e în regulă. 

— Da, ciripi Melania, şi consider aceasta drept un 
privilegiu. 

Vanda rosti blând ironică: 

— Ai dreptate, nu-i nici o scofală să ai douăzeci de ani. 
Spune-mi, Melania, ce ai mai făcut? Povesteşte-mi despre 
tine. 

— N-am nimic interesant de istorisit. Mă duc foarte des la 
cinema, iar serile le petrec cu Mirciulică. Ca să fiu foarte 
sinceră - cu tine vorbesc deschis - mi-e dor de ceva picant. 

— De aia m-ai căutat? 

Bătrâna clătină din cap cu multă vioiciune. 


— M... O existenţă monotonă mă deprimă. Eşti foarte 
tânără, draga mea, dar cu vremea ai să constaţi că dacă te 
plictiseşti, începi să bagi de seamă că ai un ficat sau 
tensiune. 

Vanda, aşezată pe o ladă de portocale, se aplecă înainte. 
Nu se sătura uitându-se la Melania; în ochi, bucuria de ao 
vedea aprinsese focuri bengale. [inea la bătrână, o 
îndrăgise din primul moment şi ştia că, datorită ei, ultimul 
an petrecut în penitenciar trecuse mult mai uşor, devenind 
chiar suportabil. Îi plăceau politeţea cu jabou a Melaniei şi 
calmul infailibil, îi admira spiritul de aventură, îi presimţea 
toate acele daruri pentru care îţi trebuie mult timp ca să le 
determini veritabila esenţă şi valoare. Privindu-i figura 
imposibil de fixat pe o pânză - practic Melania n-avea 
trăsături: tot chipul părea alcătuit din umbre şi adieri dulci 
(blândeţe, graţie uşor ofilită, surâs de casă bună şi privire 
nevinovată vopsită cu sineală) -, era greu să-i faci 
radiografia sufletească. Vanda îşi închipuia că bătrâna e o 
fantastă a existenţei, o individă selenară, tot atât de 
selenară ca şi nocturnele lui Chopin. O amuzau însă gras, 
până la antologic, ceea ce maiorul Cristescu ar fi numit 
„gangsterismele“  Melaniei. Din păcate, bătrâna era 
parcimonioasă cu genul acesta de confidenţe şi o idee vagă 
despre năzdrăvăniile ei nu-şi putuse face decât din zvonuri. 

Vanda se ridică şi luă o sticlă de whisky. Îi rupse sigiliul şi 
turnă în două recipiente de plastic în care fusese lipici. 

— Ce original! chicoti bătrâna. De fapt, ador mirosul de 
„Pelicanol“. 

— Mă întreb, spuse Vanda gânditoare ce te-ar putea 
interesa. În materie de bişniţă posibilităţile sunt nelimitate. 
Doxa se ocupă acum cu coloniale şi delicatese. 

Melania făcu ochii mari: 

— Doxa? 

— Ăsta-i individul de care-ţi vorbeam, râse Vanda. Cândva 
„lucra“ în sectorul ceasuri. Le lua cu kilogramul de la 


vaporeni şi pe urmă le vindea cu bucata. De aici i-a rămas 
porecla. Doxa sau Tic-Iac. 

— Hm, cred că eu nu m-am familiarizat cu expresiile 
astea noi. Ce înţelegi prin coloniale şi delicatese? 

Vanda îi arătă marfa depozitată lângă perete: 

— "Tot ce vezi acolo. Mai adaugă alune, cafea yota-sport, 
untdelemn de măsline, ciuperci la cutie. Mai sunt şi altele... 
Afacerea e rentabilă - bani de coşniţă -, dar nu 
senzaţională. În aşteptarea unui tren însă, şi ca să nu 
şomezi între timp... 

Ridică din umeri cu sensul „asta-i situaţia!“. Melania îşi 
țuguie buzele: 

— Ştii, eu nu cred că ăsta ar fi genul meu. Mă gândeam la 
cu totul altceva... 

— Adică? 

— Ţi-aduci aminte... Într-o noapte, mi-ai povestit un 
episod din viaţa ta. M-am gândit mult la el, mai cu seamă în 
ultima vreme. 

Vanda o cercetă intrigată, uitând să scuture ţigara. 
Scrumul îi căzu pe fustă şi bătrâna i-l suflă graţioasă. 

— Care episod?! 

— Referitor... la... la prima ta dragoste. 

— A! Apreciez termenii delicaţi, dar pe mine nu trebuie 
să mă menajezi mai mult decât o fac eu însămi. În ce mă 
priveşte, n-a fost dragoste, ci o simplă afacere. [i-ai adus 
deci aminte de comisar... 

— Chiar aşa. Am reţinut că aţi trăit împreună vreme de 
zece ani. Locuiaţi aici. 

Vanda începu să dea din picior, nerăbdătoare. 

— Ai o memorie perfectă, dar nu înţeleg unde vrei să 
ajungi. 

— Imediat, draga mea, surâse Melania, voi tinerii sunteţi 
atât de grăbiţi! Domnul acela, am reţinut, avea slăbiciuni de 
arhivar şi păstra toate dosarele cazurilor pe care le 
anchetase. 

— Copii sau rezumat. 


— Bineînţeles, nici nu mi-am închipuit altfel... Spune-mi, 
draga mea... Emoţia pâlpâia în ochii şi pe buzele Melaniei: 
hârtiile acelea mai există? 

— Da. După ce a murit Anton în '50, le-am expediat în 
boxa pe care o am la demisol. Cred că sunt vreo treizeci de 
ani de când nu m-am mai gândit la hârţoagele alea. 

Bătrâna făcu ochii mari: 

— Cum de ai ţinut boxa atâta vreme blocată? 

— Eu n-am fost niciodată ceea ce se numeşte în mod 
curent o gospodină. Numai gândul de a mă duce acolo să 
fac ordine - cred că-i nevoie de un buldozer - îmi dă 
amețeli. Şi pe urmă, apartamentul ăsta dispune de două 
boxe. 

— Da, încep să înţeleg... Spune-mi, Vanda, mi-ai îngădui 
să arunc o privire printre hârtiile acelea? 

Femeia ridică nepăsătoare din umeri. 

— Natural, deşi nu văd cum ai să te descurci în 
harababura aia. 

— Destul de simplu, surâse bătrâna. Orice colecţionar 
pătimaş ţine un index conştiincios al comorii sale, indiferent 
că e vorba de timbre, cărţi rare, monede sau dopuri. Totul e 
să găsesc catalogul respectiv. 

— În definitiv ca cauţi? 

Ochii Melaniei se îndreptară spre fereastră. 

— Dosarul unei persoane extrem de neînsemnate, dar al 
cărei trecut se pare că a fost interesant. 

Îşi ţuguie buzele, dând să se înţeleagă că nu e dispusă să 
spună mai multe. Vanda râse: 

— Poate că într-o zi, vei fi mai puţin misterioasă şi ai să- 
mi povesteşti totul. Eu îţi urez succes. Lasă-mi însă o zi, 
două, să găsesc cheile. 

Telefonul, aşezat direct pe parchet, sună strident. 

Melania Lupu se ridică. Îşi căută din ochi mănuşile şi 
umbrela. Vanda, cu receptorul la ureche, îi făcu semn să 
mai aştepte câteva clipe. 


— „.„.Când vrei să vii?... Diseară, pe la ce oră?... Perfect, 
Adina, te aştept. Din curiozitate, spune-mi cât? 

Microfonul, pesemne foarte puternic, aduse în încăpere 
glasul de la celălalt capăt al firului: „Două sute de grame!“ 

Sprâncenele fine ale Melaniei desenară un semn de 
întrebare: „Două sute de grame? Ce poate să însemne 
asta?... Aur?...“ 

— Te grăbeşti? 

— Fetiţo dragă, surâse Melania trăgându-şi mănuşile, 
bunica mea avea o teorie care mi s-a părut totdeauna plină 
de miez. „Pentru ca o vizită să fie cu adevărat reuşită, iar tu 
dorită şi altă dată, ea nu trebuie să dureze mai mult de o 
oră, când te duci la prieteni şi nici într-un caz peste 
jumătate de ceas când mergi la rude.“ De altfel, susţinea că 
e bine să locuieşti îndeajuns de departe de neamuri pentru 
ca, dacă le vizitezi, să fie nevoie să pui pălărie. 

— Ce te faci azi, râse Vanda, când pălăriile nu mai 
constituie un accesoriu obligatoriu al toaletei? 

Melania replică senină, încheindu-şi nasturii pardesiului: 

— Să fii obligată să aştepţi patruzeci şi cinci de minute 
autobuzul 134. 


Starea lui Dorin Popescu era într-adevăr gravă. Fusese 
înjunghiat în plină stradă, seara către orele nouă, la nici 
cincizeci de metri de locuinţa lui. Îl găsise un pensionar 
care alertase „Salvarea“ şi, extrem de orientat, imediat 
după aceea, Miliția. Medicul de la reanimare îi explică 
maiorului că stiletul se oprise la doi centimetri de miocard, 
dar primejdia consta în cantitatea uriaşă de sânge pe care o 
pierduse tânărul. Strada era relativ izolată, fără trafic, 
vremea urâtă îi încuiase pe oameni în casă. De aceea fusese 
descoperit târziu, la circa o oră după atentat. Acum, se afla 


sub perfuzie, i se administrau intens transfuzii, dar încă nu- 
şi revenise. 

La spital, maiorul o cunoscu pe mama lui Dorin, o femeie 
de vreo patruzeci şi şapte-patruzeci şi opt de ani, 
funcţionară superioară în Ministerul Industriei Uşoare. O 
femeie înaltă, dreaptă ca un i, de-o eleganţă sobră, 
energică. Foarte sigură şi stăpână pe ea, reprezenta 
prototipul salariatei capabile, unanim apreciată, dar nu din 
cale afară de îndrăgită. Genul, îşi zise maiorul cântărind-o 
scurt, prob, principial până la uscăciune şi, în consecinţă, 
incomod. 

Glasul amplu, fără semne de întrebare sau exclamaţie, 
era al femeii obişnuite să conducă în familie şi la serviciu, 
pentru care fiecare frază reprezintă o sentinţă. 

— Convingerea mea, tovarăşe maior, este că acest 
atentat nu poate avea decât o singură cauză: dragostea 
nesăbuită a fiului meu pentru o fetişcană care nu-l merită. 

— Vă referiţi la Cătălina Dragoş? 

— Da. Într-un fel sau altul, ea a provocat nenorocirea. 

Cristescu revăzu chipul diafan al balerinei. Lui îi plăcuse. 
Timiditatea şi modestia aproape inexplicabile pentru o fată 
care se ştie frumoasă şi una din vedetele Operei din 
Capitală îl captivaseră. Se interesă plin de menajamente: 

— De fapt, ce-i reproşaţi Cătălinei? 

Lucreția Popescu nu trebuia să-şi caute niciodată 
cuvintele, răspunsurile i se formulau de la sine, limpezi şi 
concise. 

— Totul, inclusiv eventualitatea de a deveni într-o zi soţia 
lui Dorin. Profesie, familie, educaţie, fizic. 

— Profesie? se miră maiorul. Adică vă deranjează faptul 
că e balerină?... Bine, dar astea sunt prejudecăţi demult 
depăşite. Nici măcar părinţii noştri nu le mai luau în seamă. 

Lucreția Popescu îşi ridică ofensiv bărbia, amintindu-i lui 
Cristescu de tinicheluiţii care participau la turnirurile de 
acum patru-cinci sute de ani. Startul, când dădeau pinteni 


cailor, era marcat de acelaşi zvâcnet al bărbiei. Cel puţin, 
aşa văzuse în filme. 

— Eu gândesc altfel. Preţuiesc fenomenul artă. 

— „dar mai puţin pe cei care o profesează, surâse 
maiorul. 

— Nu. Socot însă că nu trebuie să se amestece cu ceea ce 
ei consideră a fi oameni de rând. În general, artiştii 
indiferent de ramura în care evoluează sunt egoişti, 
acaparatori, se consideră privilegiați, căci au har şi, în 
consecinţă, li se cuvine totul şi îşi pot permite orice. Cât 
despre moravuri, nu mai discut. Partenerii lor nu sunt 
niciodată fericiţi. 

— Probabil, făcu maiorul zicându-şi că e inutil să-i 
demonstreze cu saci de pilde contrariul, e un punct de 
vedere. 

— Fiul meu a fost crescut în cu totul altă mentalitate. L.- 
am educat în spiritul muncii, al corectitudinii, al austerităţii 
din toate punctele de vedere. 

— S-a simţit... ăăă... fericit? întrebă Cristescu fără 
nuanţe, minunându-se în acelaşi timp de puterea de 
stăpânire a femeii. Viaţa lui fecioru-său era în cumpănă, iar 
ea dezvolta, pe ton doctoral, principii pedagogice. 

— Ce înseamnă fericit? A fost un copil mulţumit, cu o 
existenţă normală. Nu i-a lipsit niciodată nimic, dar m-am 
împotrivit răsfăţului. Din clipa însă în care fata aceasta a 
intrat în viaţa lui, s-a schimbat... 

— Puteţi să-mi daţi câteva exemple? 

— Nenumărate. În primul rând, a început să-mi ceară 
sume suplimentare de bani. Are o bursă de şase sute de lei, 
din care jumătate dă în casă, căci mi se pare firesc să 
participăm cu toţii la cheltuieli. M-am opus categoric să-i 
reduc din contribuţie. 

Maiorul îi cercetă linia puternică a maxilarelor, gura 
dârză, hotărâtă. 

— Cei trei sute de lei vă sunt indispensabili? 

— Nu. Eu şi soţul meu avem un venit îndestulător. 


— Atunci? 

— N-am fost de acord cu destinaţia pe care o dădea 
acestor bani. În semn de protest, face hamalâc în Gara de 
Nord. Lucrează ca zilier la descărcat cartofi, fructe, varză şi 
ce-o mai fi. 

— Asta mi se pare foarte frumos, afirmă maiorul. 

— Să vă fie limpede un lucru. Mă bucur că munceşte şi 
mi-e indiferent dacă dă la piatră, coboară în mină sau 
culege porumb. Ceea ce dezaprob hotărât şi mă 
înverşunează este scopul urmărit. 

Deşi bănuia despre ce e vorba, Cristescu întrebă: 

— Care? 

— S-o scoată pe baletistă la restaurante, la baruri sau să-i 
facă diverse cadouri, fleacuri costisitoare, pe care o fată de 
bun simţ s-ar ruşina să le primească din partea unui 
student. Hm! pufni. Bar? Am fost o singură dată în viaţa 
mea şi atunci obligată, în cadrul unei recepții oficiale. 

Maiorul comentă moale: 

— Asemenea localuri au fost totuşi născocite pentru 
cineva... 

— Cu astfel de specimene fiul meu nu are nici în clin nici 
în mânecă. Consider dezmăţul drept cauza unică a tuturor 
relelor. 

Cristescu o cerceta din ce în ce mai surprins. | se părea 
fantastic să audă în anul 19861 o femeie, excelentă 
tehniciană, diplomată a unei universităţi, vorbind ca o 
bătrână puritană a Sussex-ului sau Highland's-ului anilor 
1800. 

— Pomeneaţi mai înainte de familia Cătălinei... 

— O calamitate! îl întrerupse femeia. Fata a fost lipsită de 
orice supraveghere, rămânând orfană de mamă. La 
doisprezece ani, taică-său o târa prin expresuri şi 
restaurante, neimpunându-i nici o disciplină. O gospodărie 
dezorganizată în care se mânca pe sponci, din pachete de 
băcănie, fără mese fixe. Dragoş venea acasă după miezul 


nopţii, uneori însoţit de femei şi o găsea pe Cătălina 
jucându-se singură afară cu câinele sau ascultând muzică. 

— Dată fiind situaţia, n-a ieşit deloc rău, aprecie maiorul. 

— Talentul, asta a ţinut-o pe linia de plutire. Dar ce soţie 
poate deveni o fată care n-a văzut în viaţa ei o cratiţă 
fierbând pe plită, care fumează de la cinşpe ani şi bate 
discotecile de la aceeaşi vârstă? 

— Cred că sunteţi foarte severă, conchise Cristescu. 

— Sunt mamă şi vreau ca fiul meu să fie fericit. Lui îi 
trebuie o fată cumsecade, aşezată, eventual o colegă de 
facultate. Îmi cunosc băiatul. Departe de a fi un exemplar 
excepţional e un tânăr cât se poate de obişnuit. Cătălina nu- 
i de el, din orice unghi ai privi lucrurile. 

— Am reţinut, observă Cristescu, din ce în ce mai zăpăcit, 
că nici fizicul balerinei nu vă entuziasmează. Mărturisesc că 
sunt foarte surprins. Am întâlnit rareori tinere la fel de 
reuşite. 

Lucreția Popescu exclamă triumfătoare: 

— Păi asta e! Unde aţi văzut dumneavoastră o femeie 
care să cumuleze ambele calităţi: frumuseţe excepţională şi 
soţie ideală. Am aproape cincizeci de ani, tovarăşe maior, şi 
n-am trecut degeaba prin viaţă: femeile splendide sunt 
totdeauna neveste îngrozitoare şi infidele. Nu le lasă cei din 
jur să fie altfel şi, în cel mai bun caz, înregistrează patru- 
cinci căsătorii la activ. 

— Vă doriţi deci o noră urâtă, conchise maiorul aiurit. 

Lucreția Popescu îi dărui primul zâmbet. 

— N-am să susţin, ca bătrânii noştri că: „nora bună are 
gheb şi privire crucişă“... 

— Nu vă supăraţi! Din ce regiune e proverbul ăsta? 

— „..dar, urmă fără a ţine seama de întrerupere, o cadră 
de femeie e sigur mult mai rea. Un chip drăgălaş şi 
proaspăt, asta-i tot ce-i trebuie lui Dorin. 

— Mda... Chestiunea e să fie şi el de acord. 

— N-a fost şi consecinţele n-au întârziat să se arate. Cred 
că-i va fi învăţătură de minte. 


„Bravo ei! îşi spuse maiorul. Are un optimism de fier. Nu 
încearcă nici cea mai mică temere, n-are nici o îndoială că 
fiu-său se va redresa...“ 

— Pentru o fetiţă oarecare, n-ar fi scos nimeni jungherul, 
îşi continuă Lucreția Popescu teza. Sunt sigură că unul din 
apaşii Cătălinei, un barbar mânat de instincte primitive, a 
recurs la soluţia extremă pentru a scăpa de un concurent. 

— Vă gândiţi la cineva anume? 

— Eu nu-i cunosc cercul, dar în locul dumneavoastră i-aş 
consulta agenda. Ştiu că Dorin pomenea uneori de „piraţii“ 
care roiesc în jurul ei. 

— Nu-i concludent. Tinerii folosesc cu voluptate argoul, 
care adeseori, s-o recunoaştem, nu-i lipsit de pitoresc. 

Femeia îl privi fix: 

— Credeţi? 

Era limpede că ea nu credea deloc. Adăugă: 

— Cu bărbatu-meu, Dorin se înţelege mai bine. I-a 
povestit îngrijorat despre un fost client al şcolii de corecție. 
Cu ani în urmă, pe când era adolescent s-a făcut vinovat de 
tentativă de crimă. Apăsă silabisind: operase cu un pumnal. 

— Aţi reţinut cumva numele persoanei? 

— Da. Cris Gregorian. 


10 


Cana o văzu - siluetă de neconfundat - apărând la colţul 
străzii, avocatul Miclescu cobori din maşină şi-i ieşi în 
întâmpinare. Adina, în pelerină mov şi o pălărie înaltă ca un 
tricorn peste care legase un voal, aluneca pe trotuar, dând 
senzaţia că pluteşte. Avea un mers princiar - graţie şi 
prestanţă -, izbitor de la prima vedere. „Ai putea s-o 
recunoşti din spate, numai după pas, având de ales între 
alte o mie de femei“, obişnuia să afirme avocatul. Adina îi 
întinse o mână fermă şi rece. Miclescu i-o sărută, apoi îi 
prinse braţul, strângând-o lângă el. 

— Ah, nu! Te rog, făcu femeia plictisită. Scuteşte-mă de 
efuziuni lirice. 

— De ce? 

— Ia ghici! N-am auzit în viaţa mea o întrebare mai 
absurdă. 

Miclescu îşi retrase braţul. 

— Spune-mi, de fapt ce s-a întâmplat? 

Îi scăpă un oftat plin de amărăciune. Femeia îl înregistră 
cu o tresărire a umerilor: „N-am ce-ţi face“. 

— Îţi dau voie să-ţi imaginezi orice. 

— Adina, eu te iubesc. 

— Păcatul tău, mon cher, este că începi să iubeşti în 
momentul în care încetezi să mai interesezi. De altfel, te 
înşeli. Tu n-ai iubit în viaţa ta. N-ai vocaţie în sensul ăsta. 
Nu eşti vinovat. Aşa te-ai născut. 

Miclescu îi prinse din nou braţul: 

— Dă-mi voie să-ţi demonstrez contrariul. 


— De ce să-mi demonstrezi ceva care nu mă interesează? 
E ca şi cum mi-ai vorbi despre fenomenul Coandă. la pe 
altcineva în colimator, Vali. Cu mine nu mai e nimic de făcut. 

— A intervenit cineva în viaţa ta? 

— Da. 

— Şi €... serios? 

— Totu-i serios la început. Şi cu tine a fost serios. Dar ţi- 
am mai spus. N-am suportat niciodată să fac parte dintr-o 
colecţie. lar tu asta eşti, colecţionar. O spun toţi... 

Înconjurară a doua oară părculeţul de pe Luigi 
Cazzavillan. La geamuri licărea lumina albăstruie a 
televizoarelor, statuia din mijlocul scuarului părea 
îngrozitor de singură. 

— Nu mi-am închipuit niciodată, rosti încet avocatul, că 
tu ai putea fi femeia care să dea importanţă unor fleacuri. 

— Fleacuri! Nu cunosc nimic mai important în relaţiile 
dintre un bărbat şi o femeie decât patul. În timp ce erai cu 
mine, trăiai cu încă patru muieri. Explică-mi tu ce-i mai 
important. 

— Ceea ce simţi pentru fiecare din ele. 

— Speculaţii. Vali, mă plictiseşti. De altfel, mi se pare de 
prost gust să-ţi fac reproşuri. Încearcă să înţelegi că 
momentul Adina din viaţa ta s-a consumat. Spune-mi, ai 
adus? 

Miclescu răsuflă adânc. Scoase un pacheţel mic din 
buzunarul interior al trenciului. Adina îi dădu drumul în 
poşetă, rostind cu naturaleţe: 

— Mulţumesc. Cum am veşti, îţi dau telefon. 

— Adina! Încercă să-i prindă mâna. Mai oferă-mi o şansă. 

Femeia dădu din cap şi-i întoarse spatele. Avocatul se uită 
lung după ea. 


Locotenentului Moşoianu i se păru ciudată preferința lui 
Gregorian pentru restaurantul „Scoica“. 

„Personajul nu-i în toată firea! Să schimbi un autobuz şi 
un troleibuz, ca să bei un vin execrabil la celălalt capăt al 
Bucureştiului când stai în plin centru şi ai cel puţin treizeci 
de birturi la îndemână, găsesc că demonstrează o imagine 
despre existenţă cel puţin originală.“ 

Era a treia zi de când locotenentul îl urmărea pas cu pas, 
dar până în seara aceea, nu observase nimic care să iasă 
din comun. După orele de serviciu, inginerul dejuna într-o 
cantină ieftină din pasajul Victoria, apoi o lua fără grabă 
spre casă, unde probabil se odihnea un ceas-două. Între 
şapte şi şapte şi jumătate ieşea obligatoriu. Făcea o 
plimbare - totdeauna acelaşi itinerar - sau se ducea în 
vizită la Coleta Miclescu. La miezul nopţii, stingea lumina. 

În local - multă lume, mult fum, multă gălăgie, multe 
sticle pe lângă mese (de ce naiba s-or fi desfiinţat 
frapierele?) -, locotenentul găsi loc în apropierea lui 
Gregorian. Se aşeză cu faţa spre inginer încredinţat că 
nimic nu te desconspiră mai sigur decât o poziţie forţată, un 
ostentativ „mi-e absolut egal cine eşti, ce faci, şi ce părere 
ai despre programul NASA“. 

În general, locotenentul nu atrăgea atenţia. Scund, 
extrem de subţire, cu ochelari în rame de sârmă care-i 
alunecau mereu spre vârful nasului, părea un adolescent 
serios, student la o facultate unde trebuie să ştii 
matematică. Neapărat matematică. Când era însă luat în 
seamă, cucerea spontan. Avea harul de a se face imediat 
simpatic şi maiorul îşi spunea că aceasta este una din cele 
mai importante calităţi pentru un bun „poliţist“. Cât ar fi de 
muncitor şi de talentat, miliţianul căruia îi vezi epoleţii pe 
obraz (şi cel mai des în privire) nu face doi bani în munca 
operativă. 

Interesant i se păru lui Mogşoianu că inginerul se aşezase 
lângă masa bişniţarilor. E adevărat că o făcuse firesc, 
neavând aerul că ar alege, totuşi, judecând după stilul şi 


personalitatea - discrete - ale lui Gregorian, acesta ar fi 
preferat în mod normal o masă retrasă, cât mai departe de 
un grup gălăgios. 

Era de ultimă oră în informaţiile miliției că bişniţarii de 
categoria a II-a şi-au mutat fieful de la „Zorile“ la „Scoica“. 
Spre deosebire de high-life-ul tagmei, cu sediul la 
„Meduza“, toţi gomoşi, importanţi, de o eleganţă britanică 
sau play-boy, vedete ale Rivierei franceze, băieţii buni de la 
„Scoica“ făceau parte din altă faună. Întâlneai aici figurile 
dubioase, de o clandestinitate grosolană care mişună de 
obicei pe strada „Covaci“, şoptindu-ţi din mers „la Kentul, 
neamule!“ sau „le fac un blug imperialist!...“, asemenea 
„sezoniştilor“ cu dever (ochelari de plastic, cocoşii-puşculiţă 
din lut, broşe de lemn etc.) vara pe litoral. 

Printre meseni, doi bărbaţi şi o fată anemică, Mogşoianu îl 
recunoscu pe Gigi Cimpoieru, înnobilat Gigi Song. Devenise 
în ultima vreme una din figurile proeminente ale 
Bucureştilor de gang, cu perspective frumoase. Viziunea 
artistică a colegilor de breaslă în legătură cu aceste 
perspective diferea cert de cea a miliției. Era un bărbat de 
vreo treizeci de ani, bine, cu chipul marcat de două 
cicatrice; nu-l mutilau, ci, dimpotrivă, îi adăugau o tuşă de 
virilitate, seducătoare pentru un anumit gen de femeie, 
care se place dominată. Un vindiac alb îi scotea în evidenţă 
pielea bronzată încă. 

— „de când i-a băgat ştifturile ăluia, nu mai are acces în 
cartier, spuse un tinerel cu şapcă ecosez. Gore s-a jurat că-l 
face arşice, să-l adune mă-sa cu pipeta. 

Gigi îşi lăsă capul pe spate trimițând fumul spre tavan. 

— Cretin! Nu te pui cu Gore! Cinci perechi de blugi falşi, 
başca figura cu fumegantele! Ce o fi fost în jobenul lui Titi? 

Celălalt râse: 

— I-o fi dat cineva în ghioc că Gore nu se prinde. Ce mai! 
I-au căzut ochii în gură şi acum se uită printre dinţi. 

Fata interveni visătoare: 

— L-a înnebunit Marga, shopista. Are nevoie de lovele. 


Era blondă, fără vlagă, parcă prost hrănită. În păr avea 
doi piepteni verzi şi o tarabă de mărţişoare. Gigi Song 
chemă ospătarul pocnind din degete. 

— Auzi! Mâncaţi-aş ochii că leafa-i mică! Mai adă o 
baterie şi o cutie de grăunţe de la prietenii chinezi. 

Locotenentul Moşoianu sorbi din pahar. Se uita la inginer 
cu coada ochiului. Gregorian ţinea gânditor palma peste 
gură. Privirea părea să surâdă cuiva care nu se afla în local. 
Dădea impresia că nu-l interesează nimic. Un bărbat trist, 
plictisit, într-o seară de toamnă. Decât singur acasă... 

— Uite-l pe Chevrolet! exclamă tânărul cu şapcă. 

Un blond voinic se aşeză la masă, dându-şi drumul să 
cadă pe scaun. Era în mod evident tulburat. 

— Ce-i cu ăsta? se miră Gigi. L-a văzut pe „Godzilla“? 

— A fost la înmormântarea lui Trică. 

Locotenentul ştia despre cine-i vorba. Cei doi, Chevrolet 
şi Trică, erau tovarăşi de bişniţă. Lucrau în toate branşele: 
aur, confecţii, furt de maşini, medicamente. Cu câteva zile 
mai înainte, Trică murise într-un accident de motocicletă. 
Gigi Song umplu un pahar: 

— Cu apă? 

— Virgin, răspunse scurt Chevrolet. 

— Zi! Cum a fost? 

Chevrolet suspină zgomotos. Avea ochii roşii. 

— Ce să vă spun, fraţilor?! Nasol momentul, mişto coliva! 

— Ce te aşteptai? Party la Bellu? Să vină cu casetofonul? 

Chevrolet nu-l luă în seamă. 

— Douăzeci şi trei de ani! Si nu erau nici zece inşi. 
Neamurile, câţiva vecini, milogii din cimitir. 

— Asta e! conchise Gigi. Cu miting sau fără, tot acolo 
ajungi! Ce faci, Vasile, nu torni? 

Tânărul cu şapcă apucă sticla: 

— Nu-s nici zece zile de când şi-a cumpărat biliardul. 

— Aşa e, făcu Chevrolet şi-l podidiră lacrimile. Se bucura 
ca un nebun! 

Gigi Song îi prinse umărul. 


— Lasă, neică, nu mai fi aşa sentimental. Dumnezeu să-l 
odihnească, adăugă şi vărsă câteva picături pe mochetă. Şi 
la o urmă, ce? Noi l-am lăsat pe el? El ne-a lăsat pe noi... 

Fata constată visătoare: 

— În fond, ai dreptate... 

Gregorian chemă ospătarul: 

— O cafea şi nota vă rog! 

Lui Moşoianu i se păru că desluşeşte în atitudinea 
inginerului o vagă nelinişte. Un fapt îl interesa însă cu 
certitudine: urmărise cu toată atenţia conversaţia celor trei. 

Vasile, tânărul cu şapcă, se ridică de la masă şi se 
îndreptă spre toaletă. 

— Să vină o sticlă de vodcă, spuse Chevrolet. Vreau să mă 
îmbăt. 

— Asta-i cel mai cuminte, aprobă Gigi. 

În aceeaşi clipă toate luminile din restaurant se stinseră 
brusc. Glasuri vag alarmate ţâşneau din toate colţurile sălii, 
ici colo se auzeau chicoteli nervoase. 

Moşoianu, încordat arc, încerca să observe ce se 
întâmplă la masa lui Gregorian. Prin ferestrele cu perdele 
de pluş nu pătrundea nici o aţă de lumină. 1 se părea ciudat 
un amănunt. Gigi Song, fumător, avea bricheta la îndemână. 
De ce nu aprindea! Ar fi fost un gest instinctiv. De altfel, în 
tot localul se auzea ţăcănitul specific, metalic, scrâşnetul 
beţelor de chibrit. 

— Un scurtcircuit, anunţă şeful de sală. Aveţi vă rog 
răbdare, se rezolvă imediat. 

Când lumina se aprinse, Cris Gregorian, fără să-şi fi băut 
cafeaua, achită nota şi se ridică. Spre stupefacţia 
locotenentului, solniţa care se aflase pe masă doar cu 
câteva minute înainte, acum dispăruse. 

Prinse privirea lui Gigi Song care-l cerceta cu o 
amabilitate zâmbitoare, plină de sarcasm. 


Bilanţul i se părea derutant. Avea în faţă rapoartele lui 
Azimioară şi Moşoianu, expertiza scrisorii trimisă de victimă 
în ajunul morţii sale lui Nicolau - alt ţăcănit, de unde mai 
răsărise şi ăsta? -, rezultatul cercetărilor lui Vlad de la 
arhivă. 

Cristescu îşi zise că rar întâlnise un amalgam de fapte şi 
personaje mai eterogen. Nu rima nimic, nu existau interese 
care să coincidă, iar mobilul, rămas o enigmă, îi dădea 
dureri de cap. Azimioară, de pildă, părea că-şi pierde 
vremea de pomană supraveghind o Melanie cuminţită 
(oare?) care se plimba prin Cişmigiu surâzând florilor şi 
statuii Maicii Smara, vedea trei filme pe zi, iar în recreaţii 
traversa Bucureştiul luând un troleibuz sau altul. La capătul 
liniei, nici măcar nu cobora, mulţumindu-se să composteze 
alt bilet. Chestiunea în sine părea s-o distreze nespus şi 
ajunsese buna cunoştinţă a şoferilor pe care-i saluta 
grațios. 

Întâmplarea relatată de Moşoianu părea interesantă, dar 
nu-l ajuta cu nimic. lar solniţa dispărută - titlu clasic de 
policier ieftin -, ei bine, ăsta avea să rămână categoric cel 
mai absurd incident de care auzise vreodată. 

În ce-l priveşte pe căpitanul Vlad, nu izbutise să 
depisteze nimic. Arhiva era mută, numele lui Ştefan Popa 
nu figura în nici o fişă. 

Un singur răspuns ferm: epistola adresată lui Nicolau 
fusese expediată într-adevăr de victimă. Găsiseră maşina de 
scris în şifonierul lui Popa, împreună cu alte texte (ciudate! 
de un misticism furibund), iar bătaia, comparată cu aceea 
din scrisoarea de rămas bun, aparţinea aceleiaşi mâini. 
Maiorul strâmbă totuşi din nas. Experții stabiliseră că Popa 
lucra, ca toţi amatorii, doar cu două degete, respectiv 
arătătoarele. Or, aceasta era bătaia cel mai uşor de imitat, 
diferenţele dintre o mână sau alta fiind aproape imposibil 
de depistat. 


În stilul cel mai caracteristic al lui Popa era însă faptul că 
scrisoarea nu fusese francată. Pentru a economisi doi lei, 
costul timbrului, bătrânul se deplasase până la locuinţa lui 
Nicolau, depunând personal plicul în cutie. 

Cristescu îşi prinse tâmplele între palme. Cel mai mult îl 
îngrijorau atentatul împotriva lui Dorin Popescu - agresorul 
dovedind o îndrăzneală puţin comună şi o lipsă de scrupule 
pe potrivă - şi inerția Melaniei. lar amănuntul, o ştia din 
experienţă, nu prevestea nimic bun... 

Gândul, aparent fără legătură, ţâşni de la sine: 

— A sosit momentul să vorbesc cu Gregorian. 

Ridică receptorul. 


11 


Î nginerul pătrunse în biroul lui Cristescu surâzând 


amabil. 

N-avea nimic agresiv în ţinută - prototipul individului 
politicos şi în faţa ghilotinei -, nu trăda nelinişte sau 
timiditate. Era calm şi binecrescut. Atât. 

La invitaţia maiorului se aşeză şi rămase cu pălăria pe 
genunchi. 

— Probabil, spuse convenţional Cristescu, invitaţia 
noastră nu vă surprinde. 

— Nu. O aşteptam. M-am mirat doar de ce întârzie... Mi- 
am zis că dumneavoastră ştiţi mai bine ce aveţi de făcut. 

Maiorul îi întinse scrisoarea anonimă peste masă. 
Inginerul o parcurse calm, apoi o împături şi o înapoie cu 
acelaşi surâs deconcertant. 

— Eram informat despre existenţa acestui denunţ. 

— A, da? făcu mirat Cristescu. Asta simplifică situaţia. 

În sinea lui, reflectă însă că individul avea un sistem 
nervos de invidiat. Puţini, auzind din mai multe surse, că 
sunt suspectaţi de crimă ar fi rezistat pressingului 
psihologic. Insul obişnuit s-ar fi prezentat singur la miliţie, 
agitat, speriat, cu un sac de justificări şi alibiuri. 

— De când îl cunoaşteţi pe Ştefan Popa? 

Gregorian îşi culcă capul pe umăr, părând să reflecteze: 

— Cred că sunt opt sau nouă ani. L-am întâlnit în casa 
doamnei Miclescu. Mărturisesc că nu i-am acordat niciodată 
prea multă importanţă. Nu pentru că nu merita, nu pentru 


că eu m-aş socoti mai presus de asemenea relaţii, ci pentru 
că pur şi simplu persoana nu mă interesa. 

Cristescu se uită la ţigara stinsă - „hotărât, «Amiralul» a 
devenit imposibil, trec la «Bega»“ - şi o aruncă în 
scrumieră. 

— De fapt, ce vă interesează? Sau... mai bine zis, vorbiţi- 
mi despre dumneavoastră. 

Inginerul zâmbi stingherit. Lui Cristescu i se păru că 
toată făptura lui trădează o anume dezarmare în faţa vieţii, 
o vulnerabilitate de pradă uşoară, de care ar putea profita 
oricine, chiar şi un copil. „Prototipul de bărbat care nu 
rezistă la lacrimile unei femei...“ 

— Ce anume vreţi să ştiţi? 

— Am să vă destăinuiesc un secret, spuse maiorul, 
jucându-se cu bricheta. Nimic nu este mai edificator decât 
fişa personală a unui individ. Sincer, evident, şi nu mă 
îndoiesc de sinceritatea dumneavoastră... 

Cris Gregorian zâmbi: 

— Eu m-aş îndoi. 

— ...deci mai edificator decât propriul dosar povestit de 
el însuşi. Nu vă ascund că am cerut informaţii la serviciul 
dumneavoastră de cadre... 

— Şi? 

Maiorul săltă din umeri. 

— Ceea ce am aflat încape într-o batistă. 

— Ce vreţi să ştiţi? 

— Totul. Luaţi-o cu ziua naşterii. 

— N-o cunosc. Cândva, pentru mine amănuntul era 
extrem de dureros. Chiar la orfelinat, fiecare avea 
aniversarea lui. Nu se întâmpla mare lucru, festivitățile sunt 
un termen necunoscut în asemenea aşezăminte, dar se 
făcea o prăjitură cu magiun, iar fericitul primea câteva 
fleacuri: o călimară, un toc, două-trei cărţi subţirele, o 
plumieră... Probabil că sunteţi informat, eu am fost singurul 
supravieţuitor al blocului Carlton... Mă refer la cutremurul 
din '40. 


— Da... Trebuie să vă mărturisesc că povestea în sine mi 
s-a părut tulburătoare. Ce s-a întâmplat practic după 
aceea? 

Ochii inginerului, de un căprui întunecat, cercetară peste 
umerii lui Cristescu. 

Când cădea pe gânduri avea un aer uşor nătâng. 

— Devenisem o mică vedetă. Cazul, foarte particular şi 
speculat intens de gazetele timpului, stârnea fanteziile şi 
instinctele părinteşti. Multe familii s-au oferit să mă adopte. 
A fost preferată o pereche de oameni nu prea tineri, foarte 
înstăriți: Anton şi Elisabeta Gregorian... La zece ani, eram 
din nou la orfelinat. 

— De ce? 

— Destinul, surâse inginerul, necruţătorul, inevitabilul 
istoriei, depinde cum vreţi să-i spuneţi... Bătrânul a murit în 
închisoare, iar nevastă-sa i-a supravieţuit doar un an. 

— Exista o avere, am înţeles, observă maiorul. În 
asemenea condiţii, se găseşte lesne un tutore. 

— Cunoaşteţi la fel de bine ca şi mine împrejurările anilor 
'50. Ceea ce a început naţionalizarea a desăvârşit-o 
Talciocul şi Consignaţia. Vă amintiţi avalanşa aceea de 
mobile şi argintărie şi tapiserii şi porţelanuri, mă rog n-are 
sens să le înşir pe toate, obiecte preţioase care se puteau 
obţine la preţuri derizorii? Cu o sută de lei, lăptăreasa 
noastră a achiziţionat de la mama o broşă splendidă, un 
scarabeu cu aripile stropite de briliante. [in bine minte 
piesa pentru că îmi plăcea şi a fost ultimul obiect pe care l-a 
vândut înainte de a muri. 

Maiorul clătină din cap a aducere-aminte. Fusese cu 
taică-său în talcioc prin '51l sau '52. Era imposibil să uiţi 
babilonul acela de oameni şi obiecte. Întinse pe hârtii sau 
saci, zăceau laolaltă pantofi de bal şi cuie, doage de butoi, 
jobene, primusuri, mănuşi glasate, mobile de preţ, servicii 
de porțelan, truse medievale, cărţi de joc, colaci de sârmă şi 
dantele vechi, rulouri de tablă şi jucării mecanice, WC-uri şi 
colecţii de fluturi, crătiţi, plite, bijuterii... Fauna, la fel de 


fantastică, spunea despre revoluţie mai mult decât orice 
manual de istorie... 

— Uneori, reflectă Cris Gregorian, când n-am ce face, mă 
întreb care ar fi fost viaţa mea dacă, în sfârşit, soarta 
Gregorienilor ar fi fost mai generoasă. 

— E preferabil să-ţi spui că ceea ce nu s-a întâmplat nu s- 
ar fi întâmplat niciodată. Dacă este un cuvânt pe care l-aş 
exclude atunci când faci bilanţul unei existenţe. Regretele 
nu servesc nimănui. 

— Da, zise Gregorian. Un punct de vedere comod, în 
orice caz. 

— În fond, dumneavoastră v-aţi realizat. 

— Dacă o diplomă universitară echivalează izbânda, sunt 
de acord. 

— În ce condiţii v-aţi făcut studiile? 

— La seral. Şi liceul şi facultatea. Am fost muncitor la 
uzinele Vulcan... 

Maiorul îşi subţie privirea. 

— Întreaga dumneavoastră făptură trădează un 
scepticism cronic, un soi de demobilizare, de lipsă de 
încredere. Ce se întâmplă de fapt? Ce vă nemulţumeşte în 
evoluţia dumneavoastră? lertaţi-mi indiscreţiile, dar încerc 
să vă înţeleg. 

— E mult, oftă inginerul, e greu de explicat. Am să mă 
opresc la un singur aspect. Nu ştiu ce părere aveţi 
dumneavoastră despre şansă, dar am să vă spun eu părerea 
unuia care s-a născut într-o zodie nefastă. În viaţa 
personală, am fost un condamnat aprioric şi fără drept de 
apel. Mi-am pierdut părinţii naturali, apoi pe cei adoptivi. 
Toată copilăria şi adolescenţa mea am tânjit după ceea ce se 
cheamă un cămin, căldură şi tandreţe. Ce spun e banal, dar 
nu vă puteţi închipui cât de sumbru şi cenuşiu poate fi un 
Crăciun, când strada, chipurile oamenilor, sacoşele pline 
miros a sărbătoare. Aroma de cozonac... Râse chinuit: în 
asemenea zile, îmi cumpăram câteva pacheţele de biscuiţi 
„Eugenia“ şi mă înfundam într-un cinematograf. Aveam 


emoţii ca nu cumva spectacolul să se suspende din lipsă de 
public. Zece-cincisprezece inşi în toată sala... Când m-am 
căsătorit, mi-am închipuit că, în sfârşit, mi-a venit rândul să 
fiu nu fericit - termenul mă înspăimânta prin colosal, iar eu 
învăţasem să nu nutresc pretenţii nesăbuite -, dar măcar să 
mă simt bine, să-mi fie cald... 

— Şi? 

Cris Gregorian îşi trecu degetele peste buze. Obrazul 
căpătă o expresie uşor crispată. 

— N-aş vrea să comit o impietate, sunt lucruri care nu se 
spun nici măcar în şoaptă, dar aţi zis că doriţi să mă 
înţelegeţi... A fost o fată bună, ceea ce cumetrele numesc 
cumsecade, însă ştearsă şi total lipsită de aspirații. Nu cred 
că am iubit-o. M-am căsătorit din dragoste de dragoste, 
dacă mă înţelegeţi... 

— Perfect. 

— Lucrurile totuşi au mers pentru că viaţa mă învățase să 
nu fiu pretenţios şi orice fleac mă putea emoţiona: o 
mâncare păstrată la cald sau faptul că şi-a amintit că-mi 
plac căpşunile cu zahăr pudră. Când a rămas însărcinată, 
mi-am închipuit că în sfârşit existenţa mea a luat un curs 
fericit. A intervenit după aceea accidentul... 

— N-aţi încercat să vă refaceţi existenţa? 

Inginerul îl privi surprins apoi începu să râdă încetişor. 

— Scuzaţi-mă, dar n-aţi înţeles nimic. 

— Posibil. Explicaţi-mi dumneavoastră. 

— Totul se reduce la o singură frază: Nu numai că m-am 
născut într-o zodie nefastă, dar eu însumi sunt un individ 
nefast. 

Cristescu se lăsă pe spatele fotoliului. Exclamă aproape 
indignat: 

— Aceasta este o aberaţie! 

— Eu îi spun altfel. Gândiţi-vă! În toată viaţa mea au 
existat doar cinci oameni care au încercat pentru mine un 
sentiment sau altul. Toţi cinci au pierit. 

— Încercaţi cu al şaselea. Sunteţi încă tânăr. 


Cris Gregorian clătină capul: 

— Nu mai am energie. Am ostenit. 

— Nu se ştie ce vă rezervă viitorul. Luă scrisoarea 
anonimă şi o bătu cu muchia uşor de birou. Vă mulţumesc 
pentru sinceritate... Aş vrea să vă pun câteva întrebări 
legate de acest denunţ. Bineînţeles, e o simplă formalitate... 

Gregorian surise: 

— Nu trebuie să vă scuzaţi. 

— Vă amintiţi cumva ce aţi făcut miercuri, 25 noiembrie, 
între orele 19 şi 20? 

— În detaliu, fără să-mi consult agenda. 

— Cum aşa? 

— În seara respectivă am cunoscut cea mai stranie 
femeie pe care am întâlnit-o vreodată. Dar ce spun întâlnit- 
o! N-am văzut, n-am auzit şi n-am citit niciodată despre 
asemenea exemplar. 

— Mă faceţi curios. 

— Aveţi şi de ce. Fizicul, felul ei de a fi, personalitatea, 
maniera de acostare toate sunt neobişnuite. Neobişnuite, 
extraordinare cu majusculă! 

Cristescu îl asculta reflectând că nu exista nimic care l-ar 
mai putea smulge din apatie pe Gregorian. Poate un 
eveniment de excepţie... Dar care? Chiar vorbind despre 
această femeie, într-adevăr deosebită se părea, folosind 
termeni mari, răsunători - excepţional, neobişnuit, 
extraordinar -, era la fel de calm şi blazat; nici un licăr nu-i 
anima privirea, glasul rămăsese agreabil, dar palid, egal, 
fără accidente. 

— Îmi puteţi da datele persoanei? 

Apucă reflex pixul căutând spre obrazul inginerului. Cris 
Gregorian zâmbi neputincios: 

— Din nefericire, mi-e imposibil. 

— De ce? 

— A refuzat să-mi furnizeze cel mai mic amănunt despre 
persoana ei. Ştiu că o cheamă Adina şi atât. La plecare, mi-a 
declarat limpede că nu mă va mai căuta. 


Maiorul începu să bată cu degetul în masă. Scrută faţa 
oacheşă a inginerului fără să desluşească nimic. Omul 
surâdea amabil, jenat. „Îmi pare rău că nu vă pot servi...“ 

— Hm! Nu vă ascund că situaţia e destul de neplăcută. La 
ce oră v-aţi despărţit? 

— În jur de ora şapte. Am făcut puţină ordine în casă şi 
m-am dus la doamna Miclescu. 

Cristescu oftă şi îşi împreună palmele cu gestul lui 
caracteristic: 

— Foarte ciudat... O miercuri cu două anonime... 

— Poftim?! 

— Două anonime: o scrisoare şi o femeie necunoscută. 

— Aveţi dreptate, râse inginerul. Nu m-am gândit. 

— Se pare că sunteţi victima unui adevărat complot. În 
ajunul morţii sale, bătrânul Popa... 

— Ştiu, îl întrerupse Gregorian. l-a scris lui Nicolau, 
învinuindu-mă de eventuala lui asasinare. 

— Cum vă explicaţi situaţia? 

Gregorian ridică din umeri. 

— În nici un fel. Sincer, nu ştiu ce să cred. Nu-mi 
amintesc să fi schimbat în opt sau nouă ani cincizeci de 
fraze cu Popa. Dacă m-a urât - de ce? habar n-am - n-am 
simţit-o niciodată, n-am ştiut nici măcar că-i sunt antipatic. 
Sentimentul meu era că nici nu mă vede. Şi apoi, de ce să-l 
fi lichidat? În ce scop? 

— Nu ştiu, mărturisi maiorul. Este primul caz din cariera 
mea în care descoperirea mobilului se află pe primul plan... 
Spuneţi-mi, întrebă brusc, ce părere aveţi despre Dorin 
Popescu? 

Gregorian făcu ochii mari: 

— Dorin Popescu! Cine-i ăsta? 

— Unul din... prietenii Cătălinei Dragoş. 

— Regret, dar nu-l cunosc. 

Cristescu nu insistă. Nu poseda nici un element care să-i 
demonstreze contrariul. În minte, îi stăruia incidentul de la 


restaurantul „Scoica“. Îl frământa mai mult decât toate 
celelalte chestiuni abordate. 

— O ultimă întrebare, domnule inginer, admițând că 
asasinul lui Popa ar fi o persoană din anturajul 
dumneavoastră, pe cine aţi suspecta în primul rând? 

Gregorian răspunse hotărât: 

— Pe nimeni. Oamenii ăştia nu-s îngeri, au păcate, uneori 
meschinării, dar nu-l văd pe nici unul în ipostaza de 
criminal. 


„Ce dracu nu mi-a plăcut la individ?“ 

Maiorul încerca un sentiment de nemulţumire, de ne-în- 
regulă pe care nu-l putea defini. Era ceva impalpabil, ca o 
umbră fugară, adiere de o clipă, impresie nedesluşită... O 
nuanţă din glas sau privire... Un cuvânt poate. Dar care? 

Avea să-l descopere mult mai târziu. 


— Ce noroc că m-ai găsit singură! exclamă afabilă Coleta 
Miclescu. De când n-am mai stat de vorbă noi amândouă? 

Cătălina încercă să zâmbească. Era palidă, părea pradă 
unei tulburări excesive. Micleasca o privi cu atenţie: 

— Ce s-a întâmplat cu tine, fetiţo? Dacă Vali a fost cumva 
măgar, spune-mi un singur cuvânt şi am să-l trag de urechi. 

Nu era prima dată când fata venea plângând şi în sinea ei 
o compătimea. Îl cunoştea pe fiu-său îndeajuns de bine 
pentru a şti că nu va izbuti niciodată - nici măcar nu încerca 
- să facă fericită o femeie. În orice caz, Cătălina constituia o 
pradă mult prea facilă. „Doar o muiere inteligentă şi 
versată i-ar putea veni de hac, îi explicase Melaniei. Numai 
că din astea se nasc puţine. Parcă din ce în ce mai puţine. 
Are noroc canalia!“ 

O spunea însă cu tandreţe, zicându-şi că, la urma urmei, 
există ticăloşii mai mari decât să umbli în corsajul unei 


femei. Una sau zece, ce contează?... 

Melania Lupu constatase amuzată: 

— Un amănunt mi se pare epatant în relaţiile lui Vali cu 
femeile: el este cel care pretinde discreţie. 

— Ce caraghios vezi tu lucrurile, râse Coleta. De fapt, 
aşa-i. Când învârţi patru-cinci combinaţii simultan, sigur că 
n-ai nevoie să angajezi fanfara militară. 

— Îmi pare însă rău pentru bietul băiat. Trebuie să fie 
extrem de obositor să suporţi atâtea femei când cei mai 
mulţi bărbaţi nu se pot descurca nici măcar cu una singură. 

— El pretinde că nu se simte surmenat. 

— Atunci sunt şi eu cu mult mai liniştită. 

Micleasca o privise lung. Nu ştia niciodată dacă Melania 
îşi bate joc de ea sau nu. 

— Întâi ai să stai jos, ai să bei un ceai cald şi pe urmă îmi 
povesteşti totul. Te rog, Cătălina. Eşti îngheţată ca un 
iceberg! Nu cred că vrei să faci rost de un guturai. 

Balerina îşi ascunse faţa şi izbucni în plâns. Doamna 
Miclescu o privi consternată. 

— Hai, fetiţo, fii cuminte. Nu poate fi chiar atât de grav. 

— „nici nu vrea să stea de vorbă cu mine. 

— V-aţi certat? 

Fata clătină capul. Abia respira. 

— Nu. Din cauza lui Doru... 

— Vali gelos?! Dar asta trebuie să te bucure, iubito! Mi se 
pare de-a dreptul extraordinar! 

Balerina strânse pumnii. Îşi ridică obrazul plâns şi 
doamna Miclescu se gândi că-i frumoasă ca o cadră. 

— Nu înţelegeţi deloc... Doru l-a ameninţat pe Vali, rosti 
printre sughiţuri. L-a văzut ieşind din locuinţa domnului 
Popa... În seara crimei. A spus că-l denunţă la miliţie. 

Coleta o bătu uşor pe mână: 

— Nu-ţi face sânge rău, draga mea. Vali e avocat şi destul 
de matur ca să nu facă prostii. Sunt convinsă că nu există 
nici un motiv ca să fii îngrijorată. 


Cătălina o privi fix. Plângea ca madonele, fără ca 
lacrimile să-i schimonosească figura. 

— Alaltăieri seara, Doru a fost înjunghiat. 

— Ce?! exclamă Coleta îngrozită. Nu se poate! A murit? 

— E la spital, în comă. 

Doamna Miclescu simţi nevoia să se aşeze. 

— Sunt consternată! Bietul copil... Dar nu văd ce 
legătură are Vali cu toată povestea asta oribilă. 

— Cum nu vedeţi? ţipă aproape de isterie Cătălina. Doru 
l-a ameninţat şi pe urmă, după nici o zi, primeşte un cuţit în 
spinare. 

— Doar nu-ţi închipui că Vali a făcut-o? 

Balerina îşi înfipse unghiile în păr: 

— Aş vrea din tot sufletul să nu mi-o închipui. Alaltăieri 
seara m-a luat de la spectacol. 

Se întrerupse încercând să-şi tragă sufletul. Coleta 
Miclescu se interesa nerăbdătoare: 

— Şi ce-i cu asta? 

— Avea pantofii plini de var. 

— Cătălina, am impresia că începi să-ţi pierzi minţile. Ce 
naiba caută varul aici? 

— Pe strada lui Vali se fac nişte reparaţii. E acolo o roabă 
cu var... Nu ştiu cine a răsturnat-o... lot trotuarul e 
mânjit... Cizmele mele... la fel... abia le-am curăţat. 

Coleta îşi aminti - inima începu să-i bată - că-l văzuse pe 
fiu-său dându-şi cu cremă perechea de ghete cafenii. N-o 
făcuse în viaţa lui. „Oameni ca noi, afirma când nu-l auzea 
decât maică-sa, sunt născuţi ca să-şi poată plăti slugi...“ 
Încercă să pară calmă: 

— Cred că dai importanţă unui fleac. Te întreb însă din 
curiozitate: Cum ai de gând să procedezi? O să povesteşti la 
miliţie prostia asta? 

Fata ridică ochii: 

— Dumneavoastră ce mă sfătuiţi? 

Doamna Miclescu şovăi o clipă. Declară sec: 

— Consultă-ţi inima, draga mea. 


În aceeaşi clipă îşi regretă răspunsul. 


12 


Când întoarse capul, Basile Nicolau rămase cu gura 


căscată. Femeia care cerceta cravatele de pe axul mobil era 
literalmente superbă. Cu aproape o palmă mai înaltă ca el, 
fuselată, de o eleganţă ostentativă - două vulpi argintii la un 
pardesiu strâns pe trup ca un corset - emana o siguranţă 
princiară şi o aromă de Arpege. Nicolau avu imaginea Rolls- 
Royce-ului condus de un şofer stilat şi a palmierilor regali 
care reazemă faleza din Nisa. Ultima oară văzuse Franţa în 
'37. Fusese la marea Expoziţie din Paris, apoi coborâse pe 
Riviera... Se trezi instantaneu. În faţa magazinului „Adam“, 
parcase o „Dacie“ roşie, iar peste drum, o cucoană grasă îşi 
plimba pechinezul. Nu era la Nisa. 

Încercă s-o acosteze. Nicolau avea un stil direct, de a 
cărui eficacitate nu se îndoia: complimente groase, 
apelative princiare care încoronau capul victimei - domniţă 
(cel mai frecvent), contesă, marchiză - şi obligatoriu 
interpelarea în extaz: „Eşti o lady! În viaţa mea n-am 
întâlnit femeie ca tine“. 

Adina îi azvârli o privire peste umăr şi rosti din mers: 

— Înseamnă că ai avut noroc. Bagă de seamă să nu te 
părăsească. 

Nicolau nu era bărbatul care să se lase cu una, cu două. 
Adina mărise pasul şi bătrânul, scurt de picioare, făcea 
eforturi ca să nu rămână în urmă. 

Femeia coti pe strada Brezoianu. În stânga, Cişmigiul 
căsca un hău de negură. 


— Nu fi răutăcioasă, domniţă. O persoană gingaşă ca 
dumneata nu poate avea decât un suflet de înger. 

— Adică aşa, de inimă milostivă, să mă culc cu toţi minorii 
născuţi înainte de primul rezbel? 

Nicolau se izbi cu palma peste obraz: 

— Vai! Vai! Vai! încercă să râdă: Bag de seamă că-ţi place 
să glumeşti! Nu te supăra, unde lucrezi? 

— La Intercontinental. 

— Funcţionară? 

— Curvă. 

Răspunsul căzuse scurt, ca o ghiulea. Nicolau se încovoie, 
parcă lovit sub centură. 

— P... poftim? 

— Curvă. Ai auzit perfect. Când stau prost cu banii, fac şi 
Gara de Nord. 

Nicolau se holbă stupefiat. Îşi simţi gura uscată, nu putea 
articula cuvintele. 

— Şi... cât? 

— Cât, ce? 

— ...Pâi, şedinţa... 

— La moşnegi trei mii. Hai, cară-te, n-ai banii ăştia! 

Nicolau, sufocat, îşi umezi buzele: „Ce femeie fantastică, 
domnule!“ 

— Nu se ştie... Nu se ştie. 

Paşi apăsaţi răsunau în spate. Nicolau nu-i auzi, pierdut 
în calcule precipitate „...Sar chiria şi întreţinerea... Le 
plătesc luna viitoare... mai împrumut o mie de la Coleta... 
Merită! E extraordinară!...“ 

— Perfect, domniţă! Sunt de acord. Unde... 

O lovitură puternică în ceafă îi reteză vorba. Pe chip i se 
aşternu o expresie de stupoare. Simţi cum i se moaie 
genunchii şi îşi pierdu cunoştinţa. 

Adina murmură: 

— Caraghiosul!... 


Melania Lupu simulă surpriza. 

— Vai, domnul locotenent Azimioară! Nici nu vă închipuiţi 
ce plăcere îmi face să vă întâlnesc... 

Era îmbujorată şi emoţionată. Toca cenuşie se aranja 
cochet pe buclele cărunte. 

„Hm! reflectă Azimioară. Ai zice că se topea de dorul 

meu...“ 
— Ştiţi, am avut şi sentimentul că v-am văzut şi ieri, dar 
nu eram sigură. Comentam chiar cu Mirciulică. Cred că 
domnul acela dolofan pe care l-am cunoscut acum doi ani s- 
a mutat în cartierul nostru. Acesta va fi un veşnic motiv de 
satisfacţie pentru noi. 

— Mă bucur, stimată doamnă şi mă simt onorat. 

Bătrâna clipi mărunt ca o păpuşă scuturată. 

„E limpede, fetiţo, domnul maior Cristescu şi-a schimbat 
metodele. Te urmăreşte pas cu pas fără să ascundă o 
secundă că o face. Situaţia aceasta nouă nu poate avea 
decât o singură explicaţie: încearcă să te i-mo-bi-li-ze-ze...“ 

Azimioară, faţă jovială pe un trup de urs, trecu 
neaşteptat de agil în stânga Melaniei. 

— Nu v-am întrebat... Îmi permiteţi să vă însoțesc? 

— O, bineînţeles! exclamă fermecată. Ştiţi, noi, bătrânii, 
avem atât de puţine bucurii, iar atenţia tinerilor ne 
emoţionează. Mă duc la o prietenă, o persoană extrem de 
bine. Cred că o cunoaşteţi... 

Locotenentul îi aruncă o privire interogativă. 

— Doamna Vanda Trai-Dulce. Un nume original, trebuie 
să recunoaşteţi. 

„Aha! făcu  Azimioară. Vanda escroaca. Proxenetă, 
mituitoare, traficantă şi... mai ce?“ 

— Într-adevăr, o persoană foarte bine. Nu i se poate 
reproşa nimic decât vreo şase condamnări. 

Melania Lupu îşi ţuguie buzele, vag ofensată. 


— Trebuie să fim îngăduitori unii cu ceilalţi. Există 
circumstanţe în viaţă când nu putem acţiona aşa cum am 
dori. Sunteţi prea tânăr ca să înţelegeți... 

— Că doamna în cauză a fost obligată să-şi transforme 
apartamentul în tripou şi casă de toleranţă? 

— Acestea sunt amănunte pe care nu le cunosc... 

— Vi le povestim noi. Avem material pentru o noapte 
întreagă. 

— „şi nici nu mă interesează. Când îndrăgesc pe cineva, 
fac abstracţie de aspectele care-l favorizează mai puţin. 
Cred că s-ar bucura să vă ofere o ceaşcă de ceai... 

Azimioară începu să râdă: 

— Eu nu sunt deloc convins. Am ajuns, mi se pare... 

Bătrâna se oprise în faţa unui bloc. Îl privea de jos în sus, 
cu ochii larg căscaţi, aşa cum se uită copiii. 

— Aţi fost extrem de amabil... Am să-i spun şi lui 
Mirciulică. 

Locotenentul se înclină reverenţios şi se îndepărtă. În 
holul blocului, Melania Lupu rămase câteva clipe 
îngândurată. Prin mănuşa subţire, simţea răceala 
balustradei de metal. 

„E interesant, draga mea... Cred că ai băgat de seamă! A 
intervenit o schimbare în tonul domnului Azimioară. 
Niciodată nu te-a contrazis atât de direct... brutal 
aproape... Simt că... Da, nu-mi place. Nu-mi place deloc... 
Te rog, ai grijă.“ 


La etajul doi, Melania se opri, astâmpărându-şi bătăile 
inimii. Era un bloc de patru nivele, fără ascensor, iar 
bătrâna nu înţelegea raţiunea constructorilor. „Dacă ţi-e 
uşor să urci fără lift trei etaje, nu-ţi lipseşte nici la şase...“ 

Îşi aminti surâzând că bunică-sa locuise până la sfârşitul 
vieţii într-o casă, pe strada Parfumului. Ocupa ultimul cat, 
mansardat de un foişor. Împlinise şaptezeci şi opt de ani şi 
mai avea adoratori... Melania şi-l amintea bine, de pildă, pe 
domnul Anastase Manu, fost consilier la Curtea de Casaţie... 


Un chip de imperator roman, baston de bambus, unde-şi 
camufla umbrela, ghetre albe. Urca din ce în ce mai greu 
scările până la apartamentul bunicii. 

— Nataliţă, pentru numele lui Dumnezeu, dacă vrei să mă 
mai vezi, demenajează. Cunosc eu un rând de case pe 
Plevnei, numai bine ce-ţi trebuie. Treptele astea mă răpun. 

Bunica zâmbise cu blândeţe. 

— Nu-ţi dai seama că la vârsta mea e ultimul mijloc pe 
care l-am găsit pentru a mai face inima bărbaţilor să bată? 

Vanda îi deschise radioasă. Femeia era în general bine 
dispusă, dar Melaniei i se păru că acum părea stăpânită de 
o veselie aparte. Şi, dintr-o dată, înţelese secretul 
personalităţii ei. Vanda, una din femeile cele mai tonice pe 
care le cunoscuse vreodată, era „universal valabilă“. Da, 
valabilă, la îndemână, la ea acasă, aceeaşi, indiferent de 
mediul în care evolua. „Există oameni încântători atâta timp 
cât se mişcă în climatul lor favorabil. De exemplu, Coleta. 
Ruptă însă de mediul ei familiar îşi pierde aproape tot 
farmecul...“ 

La penitenciar, Vanda îşi păstrase tonusul vital, se 
adaptase imediat confortului şi eleganţei locurilor, se 
comporta la fel de degajat ca într-un club feminin... 

Avusese o viaţă ciudată. Fiica unui profesor de provincie, 
ea însăşi absolventa Liceului de fete Moteanu - de unde şi 
langajul spălat pe care nu ezita să-l asezoneze cu picanterii 
argotice -, fugise de acasă cu un aviator. 

Ajunseseră în Maroc... 

— De ce Maroc, n-aş putea să-ţi spun nici astăzi. îi 
căşunase pe peisaje exotice. După o lună, m-a abandonat 
într-o cameră de hotel cu ploşniţe. Nu l-am mai văzut şi n- 
am mai auzit niciodată ceva despre el. Mi-ar plăcea să-l 
reîntâlnesc. 

— Da, cred că aţi avea o sumedenie de lucruri 
interesante să vă spuneţi. Şi ce-ai făcut după aceea, draga 
mea? 


— Ce să fac? Eram lefteră, îmi sufla musonul în poşetă... 
M-am încurcat cu un grec, căpitan de vas, care m-a adus 
până la Constanţa. Ai mei nu m-au mai primit acasă şi o 
vreme am făcut trotuarul. Aşa m-a ginit comisarul meu. N- 
aveam condicuţă... Am crezut că mă duce la întristare... Aş! 
La el acasă. Mi-a tras un toc de bătaie şi pe urmă m-a vârât 
în pat. Zece ani, pot să spun că am admirat mai mult lustra 
din dormitor. 

Melania Lupu îşi scoase pardesiul şi se lipi de calorifer. 

— Ai găsit cheile acelea, fetiţo? 

Vanda îi arătă din ochi mănunchiul de pe pervazul 
ferestrei. Spuse râzând: 

— Tare aş fi curioasă să ştiu ce-ţi defilează prin 
mansardă... Să-ţi fac o cafea? 

— Nu, mulţumesc. Presupun că voi avea mult de lucru şi 
nu prea am timp. 

— Bine, cobor să te conduc. 

În urma lor, telefonul sună lung. 


Locotenentul Azimioară ceru încă un corn şi al doilea 
iaurt, prin vitrina lăptăriei se vedea perfect intrarea 
blocului. 'Trecătorii erau rari. Călcau atenţi la băltoace, 
zgribuliţi sub umbrele. O femeie tânără, înaltă, se ivi la 
capătul străzii. Purta un trenci strălucitor - Azimioară, 
nefamiliarizat cu termenii, i-ar fi zis lame - şi o pălărie cu 
gardini largi. | se păru că seamănă cu Greta Garbo. Aceeaşi 
siluetă, aceeaşi ţinută, acelaşi mers princiar. Greta Garbo, 
aşa cum o ştia din filmele turnate înainte de război. 

„Ca să vezi ce înseamnă să fii celebru cu adevărat! 
medită plin de nostalgie. Când ea turna «Ana Karenina» sau 
«Contesa Walewska» taică-meu nici nu se născuse. lar eu, 
Azimioară-fiu, aş recunoaşte-o dintr-un milion de femei...“ 

Tânăra dispăru în blocul Vandei Trai-Dulce. 

„Interesant!“ îşi zise Azimioară. Lăsă o bancnotă pe masă 
şi fără să aştepte restul părăsi vertiginos lăptăria. Se opri în 
capul scării. Iocurile femeii răsunau pe trepte. 


„..„.Cincizeci şi opt, cincizeci şi nouă, şaizeci... Cu încă 
douăzeci urcate înainte de a ajunge eu şaptezeci. E clar! S- 
a oprit la etajul patru...“ 

Se întoarse gânditor la lăptărie şi telefonă la minister. 
Ospătăriţa îi azvârli o privire indiferentă. Înăbuşindu-şi 
căscatul se adresă unei colege: 

— Ce timp urât! 

— Da... E o vreme dură. 


Când Basile Nicolau pătrunse în birou gâfâind, maiorul îşi 
zise că individul ar trebui să renunţe la sare, şpriţ şi, în 
general, orice fel de excese. Pe chipul congestionat, 
aproape de vânăt, expresia era complexă: stupoare, spaimă, 
revoltă. Schiţă un salut şi izbucni fără preambul: 

— E inadmisibil... Agresiuni în plin centrul Bucureştilor! 
Pentru ce mai există o ordine în ţara asta, o miliţie? 

Cristescu, obişnuit cu reproşurile - există o tendinţă 
atavică a cetăţeanului de pretutindeni de a pune în cârca 
poliţiei orice neajuns; n-o alintă niciodată, dar o blamează 
în gura mare pentru orice fleac -, îl consideră cu o 
curiozitate calmă: 

— Luaţi loc şi fiţi mai atent cu tensiunea arterială. 

— Mă ironizaţi? 

Se uită la maior sufocat de indignare. Acesta surâse. 

— Nici gând. E un sfat amical... Despre ce e vorba? 

— Aseară, pe strada Brezoianu, s-a atentat la viaţa mea. 
Vă place? 

— Nu. Descrieţi-mi, vă rog, împrejurările. 

Basile Nicolau îşi drese glasul. Bărbia dublă se lăfăia pe 
un fular cu arabescuri stacojii, care i se păru maiorului 
demodat - „de pe vremea armistiţiului“ - şi în orice caz 
prea tineresc. 


— Mă luasem după o cucoană, domnule, declară fără nici 
o jenă, îi făceam conversaţie... 

— Înţeleg că aţi acostat-o... 

— E interzis? 

— Dar nici recomandabil. Mă rog, continuaţi. 

Cristescu îl cerceta curios. Nici când era foarte tânăr nu 
îndrăznise să „agaţe“ o femeie. Chiar azi avea reţineri, o 
repulsie organică să abordeze necunoscuţi, solicitând vreo 
informaţie oarecare: cât e ceasul sau unde vine strada 
„Tritonilor“, pe ce linie trage trenul de Bacău... 

— Deci făceaţi conversaţie persoanei... 

„Hm! Îi băga texte, ar fi zis locotenentul Moşoianu-“... 
reflectă Cristescu. 

— Exact! Fără motiv, se mută pe scaunul alăturat. Se 
aşeză, atent la dunga pantalonilor. Discutam nu-i aşa, 
fleacuri, ca la început de cunoştinţă, când, deodată, mă 
trezesc pocnit în ceafă şi scos din circulaţie. Şi asta unde? 
Pe strada Brezoianu, domnule, în inima târgului! 

— Într-adevăr, regretabil. 

— Păi dacă au dat gangsterii iama în centru, ce s-o fi 
întâmplând prin cartiere? În Drumul Taberei?... 

„Voie de Toblerone“, surâse maiorul cu gândul la 
Mogşoianu. 

— „în Balta Albă... 

„White Lake“ 

— „..în Berceni? 

„San Bercan...“ 

— Pentru ce plătim impozite, tovarăşe? Glasul lui Nicolau, 
în crescendo, ajunsese piţigăiat: Pentru ce întreţinem 
atâtea uniforme albastre? 

— În orice caz, nu ca să asigure protecţia sexagenarilor 
amatori de aventuri galante, replică plictisit maiorul. 

De obicei, evita violențele de limbaj, nu ofensa, anchetele 
- chiar când protagoniştii erau infractori periculoşi - le 
conducea cu tact, răbdare, blândeţe şi umor. 


Nicolau însă, crai bătrân şi penibil, îl agasa, îl agasa şi 
ulcerul. Începuseră crizele de toamnă... 

— Nu mi-aţi relatat cum arăta femeia. 

Ochii bătrânului se aprinseră brusc şi când începu să 
vorbească, maiorul îi simţi gura plină de salivă. 

— Divină, domnule! Divină! Un exemplar unic. Tânără, 
splendidă, elegantă, de mare alură. N-am întâlnit niciodată 
o femeie mai... surprinzătoare. Mai neaşteptată. 

Fruntea maiorului se încreţi imperceptibil. 

„Surprinzătoare... neaşteptată...“ Gregorian folosise 
aproape aceiaşi termeni în legătură cu necunoscuta care-l 
acostase pe chei... Simplă coincidenţă? 

— Ce înţelegeţi prin neaşteptat? 

Privirea lui Nicolau, căutând să-şi definească senzaţia, 
pendulă ca ochii păpuşilor din nişele orologiilor franţuzeşti. 
Şi Sebastian, ceasornicarul de lângă Telefoane, avea cândva 
una în vitrină. 

— Vedeţi dumneavoastră, explică mutându-se la loc, pe 
scaunul iniţial, există diferite peisaje. Al străzii, cel uman... 
Femeia asta nu se încadrează în Bucureştiul de azi. E 
altceva! Din altă lume, nu ştiu care, dar alta. Pur şi simplu 
face notă stridentă, în sens pozitiv desigur. Alura, toaleta, 
mersul sunt atât de personale, atât de singulare, încât 
personajul devine o enigmă. Nu-l poţi situa nicăieri, nu ştii 
de unde să-liei. 

„Mda..., gândi Cristescu privindu-l cu oarecare surpriză. 
Ipochimenului nu-i lipseşte talentul portretistic.“ 

— Am admirat totdeauna frumosul feminin, conchise 
Nicolau şi aş putea afirma că am un ochi care nu se înşeală. 
Cândva am voiajat mult, am bătut plajele la modă ale 
timpului: Nisa, Cannes, Monte-Carlo, San Sebastian. Am 
văzut femei superbe, magnifice, o bucurie doar să le 
priveşti. Ei bine, n-am întâlnit niciuna care să-i semene! 

— Puneţi multă căldură în descrierea dumneavoastră, 
surâse maiorul. 

Nicolau reculă uşor: 


— Ne extaziem în faţa unei statui, a unui tablou. De ce 
am ignora făpturile vii? 

— Presupun că aveţi dreptate, rosti maşinal Cristescu. 
Da, vom face cercetări... Să nu uit, domnule Nicolau. La 
prima noastră discuţie, mi-aţi spus că pe 25 noiembrie, ziua 
asasinării lui Ştefan Popa, vă aflaţi la Timişoara. 

Bătrânul, încordat, întinse gâtul. 

— Întocmai. Mi-am comandat două perechi de pantofi, la 
Nedelcu. 

— „cizmar particular, cu prăvălie pe strada Voltaire. Am 
reţinut. Aţi stat trei zile în Timişoara. 

Nicolau dădu afirmativ din cap: 

— Unde aţi locuit? 

— La... o doamnă pe care am întâlnit-o în gară. 

— Iniţial, susţineaţi că la hotel. 

— Minciuna mi s-a părut inofensivă, iar doamnei în cauză 
îi datoram această eleganţă. 

— Vă asigurăm că vom proceda cu prudenţă şi discreţie. 
Mă interesează numele şi adresa. 

Ochii verzui ai bătrânului căutară în lături. 

— Cred că mi-e imposibil să vi le pun la dispoziţie. 

— De ce? 

— Am constatat de la început că persoana manifestă 
rezerve, că evită să fie identificată şi mi s-a părut nedelicat 
să insist. Ştiu doar că o cheamă Ginia... de la Virginia. 

— Bine, exclamă contrariat maiorul, dar aţi stat trei zile 
la ea. Unde locuieşte? 

Nicolau ridică din umeri. 

— Am ieşit din casă doar ca să mă duc la cizmar şi într-o 
seară, ultima, am fost la restaurantul Loyd. 

— Suficient ca să reperaţi adresa. 

— Nu, surâse bătrânul. De fiecare dată, m-a condus 
doamna cu maşina ei personală. Nu cunosc îndeajuns 
oraşul ca să mă fi putut orienta. 

Maiorul îl scrută cu atenţie. Rosti aproape în şoaptă, 
articulând rar: 


— E ciudat şi totodată destul de neplăcut pentru 
dumneavoastră. Am luat informaţii la Limişoara. Nedelcu 
este categoric, de altfel ţine un registru foarte strict, 
declarând că aţi fost la el în luna septembrie, pe ziua de 17. 
De atunci nu v-a mai văzut... 


13 


Cana pătrunse în boxa de la subsol, Melania Lupu se 


simţi neaşteptat de  emoţionată. Era o încăpere 
dreptunghiulară cu tavanul abrupt. „Ca în mansardele 
acelea studenţeşti, pline de pitoresc, din cartierul latin“, 
gândi bătrâna care nu călcase niciodată în Paris. 

Stăruia un aer închis, aproape sufocant, şi nările Melaniei 
tresăriră. „Miroase a praf, păianjeni şi hârtie... bătrână“. 
Rafturi adânci, ticsite cu ziare vechi, caiete şi dosare 
galbene şi roşii îmbrăcau până în tavan cele patru laturi ale 
boxei. Melania îşi trecu degetele peste vraful de gazete cu 
un sentiment de nostalgie. 

— Când te gândeşti, şopti înfiorată, nimeni nu le-a atins 
de treizeci de ani. După domnul acela, Anton parcă a spus 
Vanda -, cred că a fost o persoană foarte conştiincioasă şi 
ordonată - sunt prima fiinţă care... deranjează liniştea 
acestei arhive. Hm, „Universul“, „Cuvântul“, „Dimineaţa“... 
Uite şi „Curentul“. Parcă domnul Ţeicanu era director... Ce 
nostim mi se pare să-mi amintesc de toate prostiile. Ţeicanu 
era o persoană, în sfârşit, cam... incomodă. Ştia să 
descopere secrete, iar acest talent îi furniza venituri 
confortabile. Îşi construise o grămadă de imobile... Ţii 
minte, draga mea, cum i se spunea?... Şantajul şi etajul... 
„Viitorul“, „Dreptatea“, „Adevărul“... O să-mi fac vreme într- 
o zi să le răsfoiesc. E atât de plăcut să reîntâlneşti vechi 
cunoştinţe. Majoritatea domiciliază astăzi la Bellu, iar eu nu 
am încercat niciodată vreun... avânt pentru viaţa în mijlocul 
naturii. 


Un mic dulăpior de perete îi atrase atenţia. Trase de 
urechea de alamă a uşiţei, amintindu-şi că avusese unul 
identic în bucătărie, pe vremea când fusese căsătorită cu 
colonelul Lupu. O expresie de încântare îi însufleţi obrazul. 
Observă imediat registrul - un caiet gros cu coperte de 
carton, vârstate în negru şi verde - lângă un flacon 
pântecos de Cointreau, aproape plin. Alături, se mai aflau o 
sticlă de Martell, virgină, şi un Cognac des Ducs. 

„După cum vezi, fetiţa mea, domnul Anton avea gusturi 
rafinate. Cred că nu ţi-ar strica şi ţie o picătură... Ştii, doar 
atât cât să te învioreze.“ 

Înfiorată de emoție, începu să răsfoiască registrul şi 
înţelese repede că găsise ceea ce căutase. Materialul era 
perfect şi clar organizat, în ordine alfabetică, pe nume, ani, 
număr de dosar şi tipul de infracţiune. Se aflau acolo sute 
de cazuri, speţe penale din cele mai diverse, de la simple 
găinării până la delicte internaţionale. 

„Sute de destine, draga mea, îşi zise Melania urmărind 
cu degetul numele înşiruite la litera P Mă întreb oare dacă 
domnii aceştia s-or fi îndreptat... Papazoglu, Pătraşcu - 
Banca Marmorosh-Blank - falsificator bani, Plătăreanu - 
spargere, Podgoreanu - escrocherie, Poloni - deturnare de 
fonduri, Popescu - crimă cu premeditare, Potra - furt cu 
efracţie - Predescu...“ 

Închise încet registrul, mângâindu-i maşinal marginile, 
colţurile de pânză cenuşie. Câteva creţuri boţiră fruntea de 
obicei limpede a bătrânei. Se simţea vag decepţionată. 
Fusese aproape sigură - intuiţie, o bună cunoaştere a 
naturii umane, anumite concluzii logice - că viaţa, mai bine 
zis tinereţea lui Ştefan Popa cochetase cândva cu acutele 
Codului Penal. 

„Trebuie neapărat să mă consult cu Mirciulică. Poate să 
pară original, dar momentele când cade în transă mă 
inspiră grozav...“ 

În aceeaşi clipă, inima încetă să-i bată. 


Ideea îi venise pe neaşteptate, fulger spintecând cerul cu 
foarfece de argint. 

„Da, draga mea, asta trebuie să fie. Domnul Ştefan Popa 
şi-a schimbat numele. Presimt că nu te înşeli... Vei lua 
registrul acasă şi-l vei studia pe în-de-le-te. Este imposibil, 
cu mintea ta limpede, să nu descoperi tot ce te in-te-re-sea- 
ză... Ai grijă, fetiţo! Mi se pare că devii cam îngâmfată.“ 


— Îmi pare bine că vă cunoaşteţi! exclamă Vanda Trai- 
Dulce. Voi două sunteţi prietenele mele cele mai bune. 

Adina o învălui pe bătrână într-o privire lacomă, 
cuprinzătoare, care în fond nu însemna nimic. „Această 
tânără doamnă, traduse Melania, îi gratulează pe toţi cu 
aceeaşi atenţie, indiferent că-i vorba de tovarăşul gunoier, 
poştaş, sau crainicul de la televizor. Bărbaţii însă îşi 
închipuie că le e adresată personal. Pare o femeie originală 
şi bizară. Simplă pă-re-re, draga mea! E un stil construit, 
dar îţi garantez că are succes. Am avut o toaletă 
asemănătoare în 1935... Ce-ar fi să mă îmbrac ca Maria 
Antoaneta? Aş da mult să văd capul domnului maior 
Cristescu...“ 

Chicoti încetişor şi Vanda o privi amuzată: 

— Pari mulţumită. Ţi-a ieşit pasienţa? 

— Încă nu-mi dau scama. Ştii că nu-mi place să mă 
pripesc niciodată. Ţi-aduci aminte, cred, că la... Îşi coborî 
pleoapele, avea obrajii îmbujoraţi: ...mi se pare că tu îi spui 
pârnaie, nu gustam niciodată porridge-ul acela delicios de 
la micul dejun, decât după ce constatam că tu nu ai crampe. 

Adina o cercetă mirată, apoi începu să râdă. 

„Mă crede copil sau gaga, ceea ce nu constituie un mod 
prea politicos de a gândi despre cineva“, conchise bătrâna, 
îmbrăcându-şi pardesiul. 

— Ce faceţi? întrebă Vanda. Plecaţi amândouă odată? 

Melania Lupu vâri registrul în sacoşa de pânză. 

— Mă tem că am lipsit cam mult de acasă şi ştii că-i de 
ajuns un fleac pentru ca Mirciulică să se neliniştească. 


Adina o ajută să coboare scările, susţinându-i uşor braţul. 

— În realitate, surâse bătrâna, mă simt încă destul de 
sigură pe picioarele mele, dar aceasta nu mă împiedică să 
apreciez un gest de gentileţe, mai cu seamă când vine din 
partea tinerilor. 

Adina zâmbi convenţional, cu gândurile în altă parte. Se 
despărţiră în faţa blocului şi Melania o urmări lung cu 
privirea. Peste drum un bărbat tânăr, în scurtă de piele, cu 
aer de pierde vară, îşi luă rămas bun de la un bărbat în 
vârstă care-i strânse mâna plin de entuziasm. Apoi o luă 
spre Popa Petre. 

Bătrâna zâmbi: 

„Poţi paria pe orice că tânărul e de la mi-li-ţie şi că o 
urmăreşte pe Adina. Despărțirea de domnul acela extrem 
de distins a fost prea bruscă. Au reacţionat amândoi ca la 
un semnal, fără să-şi mai promită măcar că-şi vor telefona. 
O idee destul de bună, draga mea, când «filezi» - constat că 
vocabularul tău s-a îmbogăţit cu termeni juridici - o 
persoană pe o stradă fără magazine şi unde nu poţi sta un 
ceas fără treabă, doar dacă nu te crezi statuie...“ 

— Ah! În sfârşit, domnule Azimioară... Vă aştept de 
aproape un sfert de ceas. 

Locotenentul zâmbi, oferindu-se să-i ducă sacoşa. 

— Vă înşelaţi, doamnă. Doar două minute. 

— Se întâmplă, într-adevăr, oftă bătrâna, ca eu să 
exagerez câteodată. Mă întreb dacă vinovată e scleroza sau 
doar nerăbdarea de a vă vedea... Apropo, ce părere aveţi 
despre moda lansată anul acesta de Yves Saint-Laurent? Se 
poartă pardesiele tricotate în bob de orez... 

Azimioară care habar n-avea cine-i tipul şi ca toţi oamenii 
graşi detestă lenajurile - bob de orez sau ochi de crocodil 
subtil, îi era absolut egal - o asigură că are o părere foarte 
bună. Bătrâna păru încântată. O obsedau câteva întrebări: 

„De ce o urmăresc pe Adina? Oare şi Vanda e 
supravegheată? S-o avertizez? Există vreo legătură Adina- 
Vanda-Ştefan Popa? Ştiu că ai la ce reflecta, fetiţo!“ 


Declară zâmbitoare: 

— Cred, totuşi, domnule Azimioară, că eu voi rămâne la 
raglanul de camel-hair. Nu cunosc nimic mai elegant pentru 
o dimineaţă de toamnă... 


Abia la al cincilea apel se hotări să ridice receptorul. Se 
simţea plictisit - nu enervant plictisit, ci moale, dulce, leneş 
- şi apoi de mulţi, mulţi ani, telefonul îi oferea acelaşi 
repertoriu: comunicări de la serviciu, invitaţii 
convenţionale, uneori solicitudine de circumstanţă din 
partea unor persoane extrem de politicoase ca Micleasca 
(„mi-era teamă să nu fii bolnav, nu te mai vede omul cu anii, 
eşti sigur că te simţi bine?“), dar cel mai adesea: „Hotel 
Capitol? Nu, greşeală... Scuzaţi...“ 

— Cris? 

Îi recunoscu imediat vocea. Răspunse liniştit: 

— Da, Adina. 

Femeia râse. 

— Îmi vine să cred că mi-ai aşteptat telefonul. 

— Nu te înşeli. 

— 'Ţi-am spus atunci că n-am să te mai caut. 

— Constat că te-ai răzgândit... Scuză-mă o secundă, 
vreau să-mi aprind o ţigară. 

— În sfârşit! Primul semn de emoție, asta ca să te 
pastişez. 

— Dacă-ţi face plăcere... 

Cris Gregorian luă pachetul şi bricheta de pe comodă. 
Observă amuzat că degetele îi tremură uşor. 

— Te ascult. 

— Mi-e dor de tine. 

Cuvintele răsunară şoaptă fierbinte şi inginerul îşi dădu 
seama că femeia vorbise cu buzele lipite de microfon 
„Şcoală înaltă!“ Se simţea totuşi tulburat. 


— Cum putem rezolva problema? Aştept propuneri 
concrete. 

— Te aştept într-o jumătate de oră pe strada Gabriel 
Pery... Cunoşti, lângă Athenee Palace... 

— Cunosc. De ce nu vii la mine? 

— Prefer peisaje mai exotice. 

— Mă duci în Baleare? 

— Ai să vezi. Îmi plac surprizele. 

— Mie, nu. În sfârşit, am să fiu acolo. 

— Ai grijă, Cris. Eşti urmărit. 

Gregorian rămase cu receptorul în mână. Îl puse în furcă 
încet, cu grijă, de parcă ar fi constituit un obiect de preţ 
fragil. 

„Să-l anunţ pe Cristescu?“ 

Întinse mâna spre telefon apoi se răzgândi. Se simţea 
prea plictisit. Îşi trecu mâna peste barba aspră. Mai avea 
timp să se bărbierească. 


— Vă rog să mă înţelegeţi, tovarăşe maior. Era întins 
ţeapăn în mijlocul trotuarului. Nu puteam să-l las. 

— Înţeleg, Marinescule. 

Desena distrat pe marginea calendarului un cap de 
girafă. Îl admiră din toate părţile, corectă urechile nu 
îndeajuns de ascuţite. 

— Mi-am zis că poate mai trăieşte, continuă locotenentul. 

— Trăia precis. 

— Trăia, recunoscu necăjit. L-am zgâlţăit de umeri şi 
odată a sărit în picioare. „Ce faci, dom'le aici?“ „Bine mersi! 
Matale?“ „Ai căpiat? Te ţii de bancuri?“ „Da' ce-i interzis?“ 

— Şi avea dreptate, constată maiorul Cristescu pe tonul 
omului care nu poate contesta evidenţa. Nu-i interzis. Şi 
între timp, probabil Cosânzeana a dispărut. 

Locotenentul dădu din cap. 


— Am pierdut-o. 

— Mda, făcu maiorul, trimițând pixul cu un bobârnac 
spre plumieră. Un truc vechi, clasic, dar etern valabil. Când 
vezi că omul trage să moară, „iţi laşi baltă toate 
interesele...“ Umanismul ne mănâncă, Marinescule! 

Tânărul îl privi circumspect. Nu-i putea defini exact 
starea de spirit. 

— Cum zici că arăta diva? 

Punea întrebările indiferent, distrat, de parcă nu ar fi 
acordat importanţă chestiunii sau ar fi cunoscut 
răspunsurile dinainte. 

— Înaltă, spectaculoasă, neobişnuită. E ca un far. Femeia 
imposibil de confundat. Nu poate trece neobservată. 

Cristescu zâmbi maliţios. 

— Se pare că te pricepi binişor în materie. Un fapt mi se 
pare cert. Persoana care l-a acostat pe Gregorian, care nu 
s-a lăsat acostată de Nicolau şi pe care ai urmărit-o 
dumneata - totdeauna misterioasă - v-a sugerat tuturor 
cam aceleaşi adjective: neobişnuit, straniu, cu totul 
singulară. 

— Pesemne e vorba despre una şi aceeaşi individă. 

— Înclin să cred că da... Mai e de reţinut un element 
esenţial: Individa ţine în lesă un soi de gorilă, care folosind 
un procedeu sau altul o debarasează de umbre. Pe Nicolau 
l-a făcut KO, dumitale ţi-a tras o cacialma de profesionist, aş 
zice. 

— Rândul viitor n-o să-i mai meargă, vă garantez. 

Cristescu îl privi lung - „în locul tău n-as fi chiar atât de 
sigur“ -, dar tăcu. Tinerii nu trebuiau descurajaţi. În 
aceeaşi clipă, uşa se deschise şi năvăli („băiatul ăsta nu 
poate niciodată intra, totdeauna dă buzna“) locotenentul 
Mogşoianu. 

Maiorul îl cântări scurt şi conchise calm: „E clar! Încă 
unul care a feştelit-o“. Ochii i se îngustară într-un surâs de 
o ironie blândă: 

— Ia zi, băiete! Cum ai încurcat-o? 


Locotenentul clipi descumpănit în spatele ochelarilor. Şi-i 
ridică spre rădăcina nasului, aşa cum fac copiii, îşi trecu 
degetele prin părul tuns perie. 

— Cinci minute, tovarăşe maior, cinci minute, atâta am 
lipsit şi a şi dispărut. 

Maiorul luă din nou pixul şi începu să umple ochii girafei. 

— Cunosc pe dinafară programul lui Gregorian, urmă 
Moşoianu agitat. Nu iese niciodată, dar niciodată, înainte de 
ora şapte. Am plecat la şase şi cinci să dau un telefon 
urgent şi la zece eram înapoi. 

Cristescu se interesă fără să-şi ridice privirea: 

— Barem ai găsit-o acasă? 

Locotenentul Marinescu zâmbi  sardonic.  Mogoianu, 
fâstâcit, îşi muşcă buzele. 

— Am sunat-o pe mama... O problemă de familie, vă rog 
să mă scuzaţi. 

Maiorul surâse din nou. Îşi prinse bărbia în palmă, cu 
gestul lui caracteristic. Declară pe un ton părintesc: 

— Am să-ţi dau un sfat, băiete. Să nu minţi niciodată mai 
mult de o singură dată pe zi, dacă n-ai o memorie al 
dracului de bună. Până acum, ai trântit două. Primo! Că ai 
lipsit doar cinci minute. Unicul telefon public din perimetrul 
locuinţei lui Gregorian se află la o distanţă de 300 de metri. 
Chiar în pas alergător, dus şi întors, plus durata convorbirii, 
considerând că era liber şi tot trebuie să înmulţeşti cele 
cinci minute cu trei sau patru. Secundo! Iovarăşa 
Moşoianu-senior nu se află în Bucureşti, după socotelile 
mele, de cel puţin o lună. 

Locotenentul făcu ochii mari. Într-adevăr maică-sa se afla 
la o verişoară din Piatra Neamţ. În curând, aveau să se 
împlinească şase săptămâni. Nu discutase însă cu nimeni 
chestiunea, pentru că pe nimeni nu interesa ce face mama 
lui, ce gândeşte în general despre existenţă, sau, în special, 
despre realizările din nu ştiu ce ramură a industriei 
naţionale. 


— Ai epuizat tot stocul de cămăşi curate, constată blajin 
Cristescu. Asta albastră a fost ultima şi e a cincea zi de când 
o porţi. Nu te jena, băiete, am trecut toţi prin situaţii 
asemănătoare. Apropo! Cel puţin te-ai asigurat că 
Gregorian a plecat realmente de acasă? O lumină stinsă e 
într-adevăr un indiciu, dar în acelaşi timp poate constitui şi 
un truc pentru a îndepărta filajul din meleag. 

— Categoric a plecat. 

— De unde ştii? 

— Mi-au confirmat-o nişte puşti care băteau mingea în 
curte. 

— Aha! Atunci înseamnă că aşa €... Ia te uită! Azimioară! 
Arboră o expresie încântată: Azi am înregistrat numai 
succese. După chip, ai veşti bune. Ardem de nerăbdare să le 
auzim! 

Locotenentul, gras, transpirat şi pleoştit se holba la 
colegi, vrând parcă să înţeleagă ce se petrece în lume, în 
biroul lui Cristescu, cu el însuşi. 

— Ia loc! îi suflă Moşoianu cu un licăr sardonic în 
căutătură. 

— Melania..., bâlbâi Azimioară. 

De astă dată, figura lui Cristescu se crispă „Acum începe 
adevărata dandana!“ 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Ce vrea? Ce-a făcut? Ce 
a mai născocit? 

— A dispărut pur şi simplu din faţa mea... 


14 


Doamna Miclescu, în mod excepţional îmbrăcată în 


rochie de casă - de altfel somptuos elegantă, dintr-o mătase 
bleumarin cu dragoni -, picior peste picior, jucându-şi 
papucul cu toc înalt, îşi privea gânditoare fiul. Departe de a 
fi în nota obişnuită, părea obosit, preocupat, cuprins de o 
nelinişte aparte, însă bine stăpânită. Pentru cine nu-l 
cunoştea, rămânea acelaşi bărbat cu ţinută impecabilă 
(întâlnit pe alt meridian l-ai fi luat drept funcţionar superior 
al unei firme prospere), bine, distins şi sigur de el. 

Coleta Miclescu a cărei capacitate de analiză era destul 
de firavă, oscilând spre zero, parte datorită unei lipse de 
dotare congenitale, parte, din comoditate sufletească - „de 
ce să scormonesc după dezagreabil, mi-ajunge plăcutul 
aparent“ -, intui de astă dată că ceva în viaţa lui Vali, ceva 
esenţial, nu este şi n-a fost niciodată în regulă. Nu se simţea 
în culpă, dar îşi amintea acum în mod surprinzător - de ce 
tocmai acum? - că are foarte puţine amintiri despre 
copilăria şi adolescenţa băiatului. Ahtiată de viaţă mondenă 
(iar bărbatu-său o seconda perfect), se mulțumea să 
înregistreze rapoartele guvernantei şi să constate cu 
satisfacţie, uneori la câteva zile o dată, că are un băiat 
frumuşel, care se dezvoltă minunat. 

— Când ai pus pentru prima oară pantaloni lungi, Vali? 

Întrebarea, odată rostită, i se păru de un absurd smintit. 
Fiu-său se uită la ea ca picat din lună. Buzele i se strâmbară 
într-un rictus. 

— Eşti sigură că te simţi bine? 


Doamna Miclescu. cu tact şi graţie, dar ferm, ştiuse 
totdeauna să se impună. 

— Nu ai nici un motiv să fii grosolan, Vali. Ai astăzi ceva 
care-mi aminteşte de zilele când trebuia să-l anunţi pe 
taică-tău că ai rămas corigent. Pari... neajutorat, speriat... 

Avocatul Miclescu se ridică. Îşi vârt mâinile în buzunarele 
pantalonilor şi se apropie de fereastră. Vorbi întors cu 
spatele: 

— Trebuie să-ţi amintesc că am mai crescut de-atunci şi 
că am învăţat să mă ajut singur. 

— Oare? se întrebă Coleta, visătoare. Ţi-a mers totul din 
plin, n-ai avut obstacole. În fond pe cine, ce ai învins tu în 
viaţă? 

Fiu-său, iritat, se răsuci brusc: 

— Ce te-a apucat? Tu pe cine ai învins? 

— Eu sunt femeie, dragul meu, am avut noroc şi sunt la 
sfârşitul vieţii, aşa că problema nu mai contează. 

— În regulă! Ce te face să crezi că sunt un mameluc? 

Doamna Miclescu oftă: 

— Nimic anume, Vali. Nu te supăra, dar ca să fii mereu 
victorios îţi trebuie ori să ai o şansă fantastică, ori să înveţi 
să fii, adică să lupţi pentru asta. Aşa îmi închipui... 

Avocatul se desprinse de fereastră! 1 se proţăpi dinainte, 
cu picioarele depărtate şi genunchii încordaţi. 

— Ascultă-mă, mamă, observ că te afli azi în dispoziţie 
filosofică. Eu n-am vocaţie în sensul ăsta. Nici azi, nici altă 
dată. Practic, ce vrei? 

Coleta îl observă cu un surâs matern. „Ce ochi frumoşi, 
gândi. Ochii lui Grig, dar... mai categorici...“ 

— Sunt îngrijorată din cauza ta. 

— Poţi să-mi explici de ce? 

— Uită-te în oglindă şi ai să constaţi singur. 

— Îmi cunosc fotografia. Altceva! Motive concrete! 

— Tonul tău nu face decât să-mi accentueze impresia. 
Spune-mi, Vali, nu ai nimic să-ţi reproşezi? Ceva... grav 
vreau să spun. 


Avocatul îşi aprinse nervos ţigara. 

— Ce înseamnă grav în capul tău? 

Doamna Miclescu pocni din degete exact ca la partidele 
de pocher, când, neavând carte, se întreba dacă să tragă cu 
două pici la culoare ori cu trei cărţi la quintă. 

— Grav! Bineînţeles, ceva care să-ţi atragă neplăceri 
serioase. 

Miclescu rânji: 

— 'Ţi-e frică să nu fi contractat un sifilis? 

— Eşti odios de vulgar. 

— Atunci la ce te gândeşti? Lia puşcărie, nu? 

— De vreme ce-ţi face plăcere, nu văd de ce n-aş spune 
lucrurilor pe nume. Da, mi-e teamă să nu fi făcut o prostie. 

Fiu-său respiră adânc, ca omul excedat, exasperat de 
aberaţiile altora. 

— Prostii! Ai fost şi eşti nevastă şi mamă de liber 
profesionist. Totdeauna ai dus-o împărăteşte, natural, 
raportat la circumstanţele în care trăim, şi m-aş mira dacă 
ai făcut vreodată diferenţă între o hârtie de zece lei şi una 
de o sută. 

— Am oroare să mi se scoată pe nas... 

— Nimeni nu-ţi scoate nimic pe nas. Ai ştiut totdeauna 
care este salariul lui papa şi care e plafonul meu. 
Cabinetele medicale particulare s-au închis în '58 şi totuşi 
noi am dus totdeauna aceeaşi trenă. Cam de unde ţi-ai 
închipuit tu, aşa, atunci când îţi pui părul pe moaţe, că a 
ieşit excedentul? Vrei să-ţi povestesc că fiecare sută de lei 
pe care ţi-o pasează pacientul sau clientul e o „prostie“ care 
te vâră la pârnaie înainte de a apuca să strănuţi de două 
ori? N-ai ştiut lucrurile astea? Nu le-ai aflat în douăzeci şi 
cinci de ani? Dacă nu, dă-mi voie să nu stau de vorbă cu o 
debilă mintal. Dacă da, explică-mi ce vrei de la mine? Ce 
vrei, doamnă? 

Urlase, şi doamna Miclescu, realmente neobişnuită cu 
violențele de limbaj şi ton, avu o mişcare de recul. Nu voia 
să se certe cu fiu-său şi încercă să rămână calmă. 


— Mi se pare ciudat, declară cu glas nesigur din pricina 
efortului de a se stăpâni, că nimeni nu mi-a vorbit până 
acum în felul acesta. În nici un caz nu m-aşteptam s-o facă 
fiul meu... 

Avocatul dădu din mână plictisit. 

— Degeaba mă iei la sentiment. Mă scoţi pur şi simplu din 
sărite. 

Observă lacrimi în ochii Coletei şi se simţi impresionat. În 
realitate, o iubea pe maică-sa, totdeauna se simţiseră bine 
împreună, şi îşi închipuia că-i singura persoană care-l 
înţelege cu adevărat. Oftă bătând-o uşor pe umăr: 

— Scuză-mă. Cred că sunt puţin obosit. 

— Nimic altceva, Vali? Eşti sigur? 

— Mamă, noi am fost totdeauna sinceri unul cu altul. Te 
implor, spune-mi răspicat ce-mi reproşezi. Dacă o făceai de 
la început, ne-ai fi scutit pe amândoi de scena asta penibilă. 

— Ai dreptate... Spune-mi, dragul meu, în povestea cu 
Doru... 

Se întrerupse, muşcându-şi buzele. Nu-şi găsea cuvintele, 
îi era teamă de termeni tari, fără întoarcere. 

Miclescu interveni nerâăbdător: 

— Ce-i cu limbricul ăla? 

— Ai vreun amestec în... istoria aceea nenorocită? 

Avocatul îşi încleştă pumnii în buzunare. 

— Cine ţi-a vârât în cap tâmpenia asta? Spune! Cine! 

— A... a trecut Cătălina pe aici... 

— Aha! O mică imbecilă neurastenică. 

— Te rog, Vali, nu vorbi aşa despre omul pe care-l strângi 
în braţe. Mi se pare odios, nedemn de un gentilom. 

— Adică ea mă poate trata de apaş, rămânând o lady... 

— Destul, Vali! îl întrerupse Coleta. Spune-mi un singur 
lucru şi-ţi promit că n-am să-ţi mai pomenesc niciodată de 
afacerea asta. Unde ţi-ai murdărit alaltăieri pantofii de var? 

— Ce dracu' ai cu varul? 

— Pe strada unde a fost lovit băiatul, s-a răsturnat o 
roabă cu var. 


— Aha! Deci eu sunt agresorul. Începu să strige: Dar, 
bine, doamnă, se construieşte în tot oraşul! Nu dai colţul 
fără să dai de o bina, de o schelă, de un şantier, un bloc în 
construcţie sau de mama dracului! Cretina aia mică, bag de 
seamă, a început să facă pe detectiva, dar de la tine mă 
aşteptam la mai mult. Auzi soneria şi îşi izbi palma peste 
coapse de enervat: Cine paştele mă-si te caută la ora asta? 
Parcă-i tractir, nu casă! 

Coleta se ridică. 

— Linişteşte-te nu primesc pe nimeni. 

Se îndreptă spre vestibul. Avocatul îşi aprinse o ţigare. 
Izbuti abia la al patrulea chibrit. Pe celelalte, frânte din 
cauza enervării, le aruncă pe covor. 

— A venit Cătălina. 

Miclescu se răsuci ca un şarpe. Îşi uită furia zărind chipul 
balerinei. Era livid. În ochi, groaza ardea ca un far. 

— Ce-ai păţit? 

Cătălina îşi dădu drumul să alunece în fotoliu: 

— A murit Doru. 


XXX 


Strada, deşi în plin centru al Capitalei, era aproape 
pustie. Pe trotuarul celălalt, doi tineri se ţineau de mână. 
Râdeau mult, vorbind în gura mare. 

— Când Geta a auzit că a fost cu o piele blondă la 
discotecă, i-a cerut înapoi toate benzile cu Mireille Mathieu. 
Are o fire creaţa... 

„Hm, surâse Cris Gregorian. «Piele blondă...» Am rămas 
în urmă. Pe vremea mea îi zicea coajă. A făcut talpa cu o 
coajă până la pietroiul crăcănat. Adică plimbare cu o tipă la 
Arcul de triumf... De!...“ 

Se simţi brusc luat de braţ şi tresări. Adina îi întinse 
obrazul. Gregorian o sărută din vârful buzelor, amical. 

— "Ţi-a fost dor de mine? 


— Uite o întrebare pe care eu n-aş risca-o niciodată, 
zâmbi Gregorian. 

— De ce? 

— Nu-mi place să pun pe nimeni în încurcătură. 

— Atât de puţin iubit ai fost în viaţa ta, Cris? 

În glas vibrase o duioşie neaşteptată şi chiar dacă, în 
sinea lui, Gregorian se îndoia de sinceritatea Adinei, se 
simţi totuşi impresionat. Îl iubise Lili? Habar n-avea şi se 
întrebase de multe ori dacă femeia aceasta avea capacitate 
de afecţiune sau pur şi simplu nu întâlnise bărbatul care-i 
trebuia. N-avea elan, era departe de a fi o entuziastă a 
dragostei. Acum, după zece ani de văduvie, Cris îşi dădu 
seama, calm, dar cu stupoare, că nu reuşea să-şi 
amintească o singură frază de-a ei. Una din frazele acelea 
memorabile care rămân în arhiva oricărei familii, după 
decesul unei rude sau alta: lata avea o vorbă... Unchiul 
mare obişnuia să zică... De la Lili îi rămăseseră doar câteva 
propoziţii meschine, demobilizante: „Cât a costat? S-au 
scumpit lemnele... A, nu acum... Te rog, sunt obosită...“ 

Suspină imperceptibil şi Adina îi strânse braţul cu 
tandreţe: 

— Bietul băiat! 

Gregorian se scutură râzând: 

— N-o lua în tragic. Mă gândeam la altceva. 

— Aş prefera când suntem împreună să te gândeşti la 
mine. 

— Reţin. Unde mergem, iubito? 

— Asta sună ceva mai bine. Am maşina parcată la Eva. 

— Frumos cal, aprecie Gregorian când o văzu 
apropiindu-se de un „Mercedes“ albastru, cu cheile în 
mână. 

— Nu-i al meu. 

— Totuşi nu mi-ai spus unde mergem. 

Adina zâmbi. Conducea cu distincţia studiată a tuturor 
femeilor aflate la volan, imitație perfectă a stilului ostentativ 
lansat de monştrii sacri ai Hollywoodului: înmănuşată, 


foarte dreaptă, cu nasul prea ridicat şi afectând o nepăsare 
regală cu aromă de dispreţ faţă de toţi ceilalţi muritori. 

— Ce importanţă are atâta vreme cât eşti cu mine? 

— Adică? 

— Tocmai de aceea întreb. le-ar surprinde dacă ţi-aş 
spune că mi-ai complicat îngrozitor existenţa? 

O privi pieziş. Adina îi susţinu privirea zâmbind. 

— Nu. Adică nu mă surprinde. Dar îmi pare rău. 

— E simplu să-ţi pară bine. Dă o declaraţie la miliţie. 

— Dragul meu, am detestat toată viaţa uniformele. Dar 
pentru tine, sunt în stare să mă sacrific. 

Inginerul Gregorian o cercetă mirat. 

— Nu te răzgândeşti până mâine? 

Adina îl privi în ochi. 

— Nu. Explică-mi totuşi despre ce este vorba? 

— Îţi baţi joc de mine? 

— Niciodată de un bărbat care mă interesează. Pe care-l 
caut. 

— De fapt ce ştii? 

— Că eşti urmărit. 

— Cum ai aflat? Eu nu mi-am dat seama, deşi mă 
aşteptam să fiu supravegheat. 

— Am să-ţi povestesc altă dată. În fond, ce s-a întâmplat? 
Mărturisesc, eşti ultimul om despre care îmi închipuiam că 
ar putea avea încurcături cu miliția. 

— În seara când ne-am cunoscut... 

Îl întrerupse zâmbind: 

— „când te-am agăţat, vrei să spui, îl corectă Adina. Nu 
te sfii, mie nu mi-e teamă de cuvinte. 

— Ei bine, s-a comis o crimă, iar eu sunt suspectat că aş fi 
autorul ei. 

— Destul de neplăcut. Îmi pare rău pentru tine, Cris. 

— Mi-e teamă să nu fie ceva mai mult. Oricum, eşti 
amabilă. 

— Aşa m-a învăţat guvernanta. 


Nu ceru amănunte. Inginerul îşi zise că ori a întâlnit 
prima femeie din viaţa lui care nu-i curioasă ori Adina 
dispunea de o sursă specială de informaţii. Îi scăpă o 
întrebare neaşteptată: 

— Spune-mi, Adina, eşti căsătorită? 

Femeia râse: 

— Am aerul? 

— Sincer vorbind, nu. Divorţată? 

— Normal. 

— De ce-i normal? 

— Nu ştiu dacă ai constatat, dar nouăzeci la sută din 
femei - mă refer la cele între treizeci şi cincizeci de ani 
(restul nu mai ţine de regn, devin antisex, ca şi bărbaţii 
săriţi din şaizeci) - sunt divorţate. Am fost măritată exact 
opt luni, iar bărbatul reprezenta prima mea dragoste. 

Cris râse amabil: 

— "Ţi-a trecut cam repede. 

— Niciodată. 

Tonul era grav şi Gregorian, deconcentrat, îi desprinse 
mâna de pe volan. 

— Ilartă-mă, şopti sărutându-i mănuşa. 

— Nu trebuia să-ţi ceri scuze. Am să-ţi spun despre ce 
este vorba. Merită să asculţi, povestea e - sau cel puţin aşa 
mi se pare mie - inedită. Pe bărbatu-meu îl adoram. Aveam 
şaptesprezece ani, el douăzeci şi patru. Era avocat. 
Locuiam la Timişoara, într-o casă veche, pe acelaşi palier cu 
un tip cu relaţii peste tot... 

Se întrerupse. 

— Spune mai departe, o rugă Gregorian. 

Avea sentimentul că vizionează un film cu suspans care 
se întrerupe exact când asasinul scoate revolverul. 

Adina suspină: 

— Mă gândeam la fetiţa adorabilă care eram atunci. Cum 
un moment, o singură clipă de viaţă te poate mutila... Tipul 
mă dorea. Am simţit-o chiar de la început. Odios! Un bărbat 
bine, dar privirea... Doamne! N-am să uit niciodată privirea 


aceea de fiară! Fixă, lacomă, oribilă. Pe mine mă despuia cu 
ochii. La şase luni de la căsătoria noastră, pe soacră-mea au 
arestat-o. O chestie cu cocoşei... Se mai purta pe atunci... 

— Se poartă şi azi, remarcă inginerul Gregorian. 

— Dinu, vreau să zic bărbatu-meu, ţinea enorm la mă-sa. 
E adevărat că bătrâna se sacrificase pentru copii - văduvă 
de la 26 de ani, îţi dai seama -, dar şi el era genul 
„băieţelul“ mamei. De la un deţinut eliberat, a aflat că pe 
maică-sa o bat crâncen. Suferea ca un animal. Nu suporta 
ideea, avea coşmaruri noaptea, urla şi se trezea lac de 
sudoare. Într-o zi... 

Cris avu din nou senzaţia filmului întrerupt. 

— Spune! 

— Bref! Tipul a venit la noi, cu o propunere concretă: 
maică-sa va fi eliberată contra cost. 

„Cât?“ 

„Piperat.“ 

„Adică?“ 

„O noapte cu nevastă-ta şi mâine doamna Popovici e 
acasă.“ 

— Şi? 

Se simţea de-a dreptul îngrozit. 

— Simplu. Bărbatu-meu m-a cedat. 

— Nu se poate. Astfel de lucruri se întâmplă doar în cărţi. 

— A venit la noi într-o seară. S-au pilit amândoi cu Triple- 
Sec. ii minte, era la modă... La un moment dat, Dinu s-a 
ridicat, aducându-şi aminte brusc că are de făcut unui coleg 
o comunicare urgentă. Noi n-aveam telefon, se obținea 
foarte greu pe atunci. L-am însoţit în vestibul 
înspăimântată: 

„Eşti nebun? Mă laşi cu ăsta aici? Şi încă beat?“ „E o 
chestie urgentă.“ „Animalul mă vrea. Ai chef să sară pe 
mine?“ A încercat să râdă. „Nu fi caraghioasă, Adina. Nu 
contest că eşti irezistibilă, dar trebuie să ţii seama de faptul 
că mai există şi bărbaţi care nu cad pe spate când te văd. 
Mai există şi din ăştia, în orice caz.“ A plecat. 


— Şi tu? întrebă Cris. 

— Era iarnă. Purtam nişte pantaloni verzi de catifea, 
parcă mă văd şi acuma, şi o bluză de pijama din mătase 
roşie. Am sărit pe geamul de la baie pe palier şi am fugit în 
papuci pe stradă. Amănuntele nu mai interesează. Aveam o 
prietenă, o bucureşteancă - sculptoriţă - care locuia în 
apropiere. Mi-a împrumutat haine şi bani de tren. A doua zi 
i-am trimis o telegramă lui Dinu. Cine mă poate ceda pentru 
o noapte, mă poate ceda pentru toată viaţa. Îl văzu 
impresionat şi râse: Nu trebuie să plângi, dragul meu. 
Nenorocirea €... 

— Nenorocirea... De ce nu continui? 

— Că-i singurul bărbat pe care l-am iubit în viaţa mea. Îl 
iubesc şi azi. 

— Nu se poate! 

— Ba da. Poate că tu vei fi al doilea. Încă nu sunt sigură. 
Hai, Cris, am ajuns. 

Gregorian, trezit brusc, se întrebă dacă nu cumva Adina 
fabulase artistic ca să-i abată atenţia. Captivat, nu fusese 
atent la drum. Habar n-avea în ce cartier se află. 

— Unde suntem? 

Adina râse. 

— În Baleare. 

Când îi simţi buzele, îşi dădu seama că de fapt nu-l mai 
interesează nimic. 


15 


= Fuste straniu, declară Melania Lupu cu ochii 
rotunjiţi, clipind precis şi ritmic ca păpuşile care spun 
„mama“!, dar mi se întâmplă a doua oară în viaţă să fiu 
răpită. Mă întreb dacă amănuntul acesta nu va dăuna 
reputației mele... De la o anumită vârstă, unele... da, cred 
că le pot spune excentricităţi, par deplasate. Ştiţi, domnule, 
oamenii nu sunt îngăduitori. Am avut prilejul s-o constat de- 
a lungul anilor, căci, vă mărturisesc, am ajuns la o vârstă 
respectabilă, deşi lumea îşi închipuie despre mine că sunt 
mult mai tânără. Cred că acest amănunt se datorează 
faptului că am o faţă rotundă. Cel puţin, aşa pretindea 
bunica mea, care întâmplător era o persoană originală, fără 
ca aceasta să deranjeze pe cineva. „Un obraz rotund şi ochi 
zâmbitori, iată secretul tinereţii veşnice.“ Acestea erau, 
cuvânt cu cuvânt, vorbele ei şi presupun că nu s-a înşelat. 

Gigi Song, în blugi, centură cu cataramă ostentativă şi 
cămaşă semnată - un muc de rips ieşit din tivul buzunarului 
iscălit cu fir de aur Christian Dior - o privi aiurit. „Ce-i cu 
asta, tăticu?!? A picat din romanele albastre ale lui Paul 
Bourget?“ Vag, făcând abstracţie de fizic, îi amintea de 
mătuşa Pitty. „Pe aripile vântului“, Scarlett O'Hara, Reth 
Buttler... Avea cincisprezece ani când citise cartea. Locuia 
la tanti Violeta. Maică-sa murise, iar taică-său se încurcase 
cu o „tramvaistă“. Femeia lucra la IIB, iar Bordeianca, 
solidară din principiu cu familia, repudia tot din principiu 
orice eventuală combinaţie a soţului văduv. Posesivă la 
modul agresiv, socotea că Vasile, cumnatu-său, datorează 


fidelitate Nelei, chiar şi post-mortem. „O aventură acolo, 
înţeleg, e bărbat! Dame, vorba aia, pe toate drumurile. Dar 
de ce să aducă muiere în bătătură, om sărit din cincizeci de 
ani? Pildă pentru fecioru-său?“ Făcând caz de moralitate, 
dar în fond lipsită de orice sentiment, şi fără nici un fel de 
vocaţie maternă, îl luase pe Gigi la ea. Cumnatu-său i-l 
cedase fericit. Tramvaista nu gusta genul „bou cu vițel“ şi o 
dată cu plecarea copilului se îmblânzise. Doar la chenzina a 
doua, când Vasile vărsa Violetei Bordeianu o pensie 
alimentară modică se strâmba, acuzând o migrenă bruscă. 
În consecinţă, ca represalii, folosea cheia de la dormitor... 

Gigi, conştient că „puria“ bagă texte - cunoştea de la 
Violeta amănuntele procesului în care fusese implicată 
Melania cu aproape doi ani în urmă -, oscila între 
amuzamentul gras şi încântare. Ca toţi oamenii care veneau 
în contact cu bătrâna, excepţie făcând imbecilii şi indivizii 
complet lipsiţi de imaginaţie, se simţi spontan captivat de 
personalitatea ei. Emana din toată făptura Melaniei un 
farmec aparte, pe care Gigi îl simţi imediat, chiar dacă nu-i 
putea defini esenţa. Cândva, o făcuse maiorul Cristescu, 
altă „victimă“ a bătrânei: „Melania Lupu - egal minte de 
gangster altoită pe apetituri şi obiceiuri de fetiţă. Adaugă o 
amabilitate firească şi manierele desăvârşite, ca liant, plus 
motanul Mirciulică, şi-i suficient ca simpla ei prezenţă să-ţi 
taie răsuflarea. Eşti căpiat şi vrăjit, în acelaşi timp”. 

— Trebuie să vă mai spun, urmă Melania graţioasă şi 
liniştită ca într-un salon unde se croşetează bârfă subţire de 
cucoane şi sweatere de mohair, că fără să mă dau în vânt 
după aventuri, le sesizez totuşi aspectul folositor. Îţi dau 
prilejul să cunoşti o sumedenie de persoane interesante de 
la care poţi învăţa multe lucruri noi. De pildă, nu ştiu dacă 
aţi avut prilejul s-o întâlniți pe domnişoara Lili Buric... 

Gigi Song izbucni în râs. „Gagica“ i se părea un număr 
formidabil, prima bătrână care nu vorbea de WSH, 
colesterol şi analiza urinei. Şi culmea, o cunoştea pe Lili 
Buric! Închipuindu-şi-le doar alături, Gigi simţea că se 


sufocă de râs. Melania, distinsă, fragilă - bibelou şi desuetă 
ca un gramofon, Lili Buric - un zdrahon de un metru 
optzeci, vulgară, vopsită şi gălăgioasă ca o fanfară militară. 

— În realitate, eu am mult umor, declară Melania, parcă 
încântată de efectul afirmațiilor ei, şi sunt obişnuită ca 
oamenii să se amuze în compania mea. Portarul nostru, de 
câte ori mă vede o ia la goană. 

— De ce? 

— Omului acesta nu-i place să se distreze. Cel mai bun 
prieten al lui este un domn cu adevărat distins, gropar la 
Sfânta Vineri. Bănuiesc că amănuntul acesta spune multe. 

În timp ce vorbea, ochii îi alunecau discret, studiind 
interiorul. 

„O cameră stranie, draga mea. Cât se poate de comună şi 
totodată bizară. Mobila este ieftină, cumpărată acum 
treizeci de ani, aranjamentul, total lipsit de gust. Nota de 
bizar o dă faptul că este ne-lo-cu-i-tă. Şi asta de cel puţin 
şapte-opt ani. Ce te face să fii atât de sigură? Dar e 
limpede, fetiţo, şi ştii că nu-mi plac întrebările naive. Pe lada 
studioului se află un pachet de ţigări gol, făcut ghemotoc. 
«Virginia», roşii. Erau ţigaretele preferate ale colonelului şi 
pe care nu le-ai mai văzut în debite de peste două cincinale. 
Iar sub vaza odioasă, se află revista «Săptămâna» în format 
mare, aşa cum apărea la început.“ 

— Ce spuneaţi, domnule? Iertaţi-mă, mi se întâmplă 
uneori să nu aud prea bine. Prietena mea, doamna Florence 
Miga, pretinde că aceasta s-ar datora sclerozei. Eu nu cred, 
căci abia am împlinit şaizeci şi cinci de ani şi patru luni. 
Presupun că această mică meteahnă mi se trage de la faptul 
că urechea e prea solicitată. Am obiceiul - nu înţeleg de ce 
persoanele care mă vizitează se simt enervate - să 
urmăresc în acelaşi timp emisiunile de la radio şi ambele 
programe IV. Trebuie să vă spun că am două televizoare. 
Înţelegeţi, mi-ar fi imposibil să urmăresc un film sau 
varietățile de pe canalul unu, şi să scap o rubrică economică 


interesantă de pe canalul doi. Nu, vă asigur, ar fi peste 
puterile mele. 

Se uită la Gigi triumfătoare: „uite ce fel de femeie sunt 
eu!“, trecându-şi degetele prin buclele de la ceafă. Gigi 
Song râdea deschis, cu ochi lucioşi, fără să o scape din 
priviri. Avea sentimentul că niciodată în viaţa lui nu se 
distrase atât de bine. O stârni, fiindu-i parcă teamă ca 
bătrâna să nu-şi isprăvească numărul prea repede. 

— Pomeneaţi înainte de Lili Buric. O cunoaşteţi bine? 

— Desigur. O persoană fină din toate punctele de vedere 
şi extrem de... competentă. Ea m-a învăţat cum se deschide 
orice broască folosind doar o agrafă, ştiţi, din acelea ieftine, 
se vând patru la leu, şi la danse du ventre ţinând în creştet 
un pahar de vin. Bineînţeles, nu mă produc decât în cercuri 
intime. Într-un restaurant, atitudinile excentrice te pun într- 
o lumină nefavorabilă. Apropo, domnule... Scuzaţi-mă, n-am 
reţinut cum vă cheamă. 

— Gigi. 

— A, Gigi! Perfect. Un nume extrem de drăgălaş. Am avut 
cândva un motan Gigi. L-a călcat tramvaiul şi întâmplarea 
m-a afectat enorm. Din superstiție, pe motanul meu de 
acum l-am botezat Mirciulică. Un nume mănuşă, se 
potriveşte perfect cu personalitatea lui. Începusem să 
vorbesc despre altceva. V-aş fi recunoscătoare dacă mi-aţi 
explica motivul pentru care am fost... forţată să-l părăsesc 
în plină stradă, fără a-mi lua măcar rămas bun, pe prietenul 
meu, domnul locotenent Azimioară. Bineînţeles, compania 
dumneavoastră este înviorătoare şi instructivă, dar aş fi 
putut proceda în aşa fel, încât să-mi găsesc timp pentru 
amândoi. 

— Toată recunoştinţa din partea mea, râse Gigi, periindu- 
şi instinctiv limbajul. Şi dacă-mi îngăduiţi, mi-ar face mare 
plăcere să vă vizitez... 

Melania Lupu dădu din palme ca un copil fericit. 

— Ofer totdeauna cu bucurie un ceai prietenilor mei şi 
daţi-mi voie să vă consider ca atare. Presimt că noi doi ne 


vom simţi încântător împreună. V-aş ruga doar să fixaţi ziua 
şi ora pentru că detest să-mi tratez musafirii dragi cu un 
cake care nu e foarte proaspăt sau o frişcă trezită. Mâine, 
după-amiază de exemplu v-ar conveni? 

Gigi o privi încurcat: 

— Cred că pot dispune de timpul meu, dar nu şi de al 
dumneavoastră. 

— Sunt sigură că nu vă înţeleg destul de bine. 

— Eu..., cum să vă spun, nu reprezint decât un simplu... 
intermediar. Altcineva ia deciziile în ceea ce vă priveşte. 

„Exact ceea ce bănuiai, fetiţa mea. Gigi e un băiat foarte 
drăguţ, care promite, dar nu are încă suficientă maturitate 
şi experienţă pentru a fi un boss. Acum, nu-ţi rămâne decât 
s-o faci pe Scufița roşie speriată de bau-bau.“ 

Clipi mărunt, cu ochii lărgiţi de spaimă şi gura rotunjită 
în formă de O. 

— Nădăjduiesc că este o persoană bine crescută, căci am 
oroare de neînţelegeri. Nu bănuiţi totuşi despre ce ar putea 
fi vorba? 

Gigi Song îşi plecă instinctiv privirea. 

— Îmi pare rău, dar n-am nici cea mai mică idee. Sarcina 
mea era doar să vă aduc aici. 

— Şi... care va fi programul meu în continuare? Ştiţi, sunt 
îngrijorată pentru Mirciulică. Când am plecat de acasă, el 
era la plimbare. Acum, se simte probabil dezolat şi mă 
aşteaptă flămând în faţa uşii. Dacă dumneavoastră aţi fi 
dispus... 

— Ce anume, doamnă? 

— Doar atât! Să-i daţi drumul în casă şi să-i scoateţi 
mâncarea din frigider. E pe raftul de sus, într-un castronaş 
roşu cu buline albe. Am constatat că aceasta este culoarea 
care-i stimulează apetitul şi buna dispoziţie. 

Gigi Song o privi printre gene. 

„O fi gagica iscusită, dar prea mă ia de tolomac. Adică o 
umflu de lângă un gabor şi şmecherii de la miliţie n-au 


reacţii, sunt anesteziaţi? Un batalion de sticleţi îi 
supraveghează acum locuinţa.“ 

— Credeţi, întrebă bătrâna cu lacrimă în ochi şi glas, că 
v-aţi putea găsi timp? 

— Bineînţeles, doamnă, răspunse prompt Gigi. Îmi 
spuneţi doar cum trebuie să procedez. 

Melania îşi duse mâna la inimă. 

— Oh! Sunt atât de fericită! Îmi luaţi o greutate de pe 
inimă. Acestea sunt cheile. 

I le întinse cu mâna tremurândă. Gigi i-o sărută cu o 
eleganţă cam ţeapănă. În relaţiile lui cu femeile era de 
obicei mai „pitoresc“. „Ura, piţipoanca! Spor în ramură şi 
portofel!“ 

— Mă lăsaţi singură? 

— Din păcate. Vă avertizez că nu puteţi părăsi locuinţa, 
oricât şi orice aţi încerca. În locul dumneavoastră, m-aş 
odihni. 


„Da, reflectă Melania după zece minute. Băiatul ştie ce 
vorbeşte. E o casă construită în plin câmp, probabil la 10-15 
km de Bucureşti. Pot striga până răguşesc, nu mă aude 
nimeni. Cameră la etaj, gratii florentine la ferestre, uşă de 
stejar bine asigurată. Şi totuşi, draga mea, trebuie să existe 
o so-lu-ţie! Nimic nu-i imposibil pentru tine. Deşi aş fi teribil 
de curioasă să aflu ce vrea «bossul». Pentru orice 
eventualitate însă, studiază posibilitatea unei evadări. Cum 
sună proverbul acela? Înainte de a intra, ai grijă să ştii pe 
unde ieşi. Devii absurdă, prostuţo! Doar n-ai venit aici de 
bunăvoie. Acum te rog concentrează-te şi gândeşte-te. Va fi 
destul de captivant. Ştii, ca în «Misterul camerei galbene». 
Hai, suflecă-ţi mânecile, şi la treabă! Altă prostie! Ce-i cu 
tine, Melania? Doar n-ai de gând să speli rufe?“ 

Cântecul îndepărtat al unui cocoş o puse pe gânduri. 


„Când te gândeşti, nu poţi să-i reproşezi nimic şi totuşi 
femeia asta e profund antipatică.“ 

Maiorul Cristescu o întâmpinase cu un acut sentiment de 
dezagreabil şi îşi zise că nici măcar durerea nu izbutea s-o 
umanizeze. Era tot aspră, masculină, de-o siguranţă 
agresivă şi principială. Vestimentaţia oscila între ţinuta 
obişnuită şi doliu. Purta un pardesiu închis, iar dedesubt, un 
deux-pieces negru cu o bluză albă. Alături de ea, mică, 
pierdută într-un balonzaid argintiu, cu croială amplă, dar 
mereu graţioasă, Cătălina Dragoş părea un colibri speriat. 

Cristescu îi prezentase încurcat condoleanţe - ca toţi 
oamenii sensibili, în asemenea situaţii ar fi preferat să se 
afle la alt capăt de lume -, la care Lucreția Popescu 
răspunse ţeapănă, cu buze strânse, dând din cap. Nu 
scosese o singură lacrimă, nici măcar un suspin şi maiorul 
începu să se uite la ea, cu fascinația caracteristică pe care o 
generează excesul de oroare. 

La invitaţia categorică, aducând a ordin a Lucreţiei 
Popescu, Cătălina relată în fraze ciunte, sughiţate, istoria 
pantofilor murdari de var ai avocatului Miclescu şi 
suspiciunile ei legate de felul în care acesta îşi folosise 
timpul în seara când Doru Popescu fusese molestat. 
Lucreția sublinia zgomotos fiecare amănunt, corija 
indignată orice omisiune. 

— Mi-ai spus că stabiliserăţi în mod precis să vă vedeţi în 
seara aceea. 

— Da... E adevărat. Dar... nu-i prima oară că nu vine la 
întâlnire. 

— Pe mine nu mă interesează, fetiţo, ce-ai făcut şi ai dres 
altă dată. Vorbim despre luni 30 noiembrie. 

Maiorul o urmărea captivant, zicându-şi că scena nu-i 
lipsită de umor. În biroul lui, Lucreția Popescu preluase de 
fapt conducerea anchetei. Doliul femeii îi impunea însă 
unele menajamente. 


— Trebuie să vă atrag atenţia, interveni pe un ton 
împăciuitor că în situaţii infracţionale, oamenii obişnuiesc 
să-şi ia minime măsuri de precauţie. Îşi prepară alibiuri 
serioase şi în nici un caz nu lipsesc de la întâlniri. 

Lucreția Popescu îl privi ironică: 

— Nu toată lumea e la fel de iscusită. 

— De-a lungul unei practici de peste douăzeci de ani, 
declară maiorul cu amărăciune, am avut posibilitatea să 
constat că, în faptele sociale valabile, oamenii nu depun nici 
măcar jumătate din iscusinţa şi priceperea pe care o 
dovedesc atunci când e vorba să săvârşească un delict, 
indiferent de natura lui. Şi apoi, omiteţi un aspect esenţial: 
Miclescu e jurist şi încă din cei mai bine cotaţi. În concluzie, 
cunoaşte cel puţin alfabetul infracţiunii. 

Lucreția Popescu îşi săltă bărbia: 

— Acestea sunt speculaţii lipsite de relevanţă pentru 
mine. Există toate indiciile că Miclescu a atentat la viaţa lui 
Doru, că l-a ucis, ce să ne mai ferim de cuvinte... 

— Indicii, dar nu probe. 

— „şi în consecinţă trebuie să dispuneţi imediat 
arestarea lui! 

Maiorul o cercetă, surâzând: 

— E un ordin? 

Cătălina se făcuse şi mai mică în fotoliu. Ţinea umerii 
ridicaţi, parcă zgribulită de frig şi-i urmărea speriată, dând 
impresia că nu înţelege ce se petrece în jurul ei. 

— O sugestie de bun simţ. Completă tăioasă: Ştiu că 
Miclescu e un avocat grozav, ceea ce pentru mine 
echivalează cu o mare canalie... 

— Stimată tovarăşă, o întrerupse Cristescu didactic, 
puteţi acuza un individ, dar nu întreaga breaslă. Instituţia 
apărării se bucură de prestigiu şi tot respectul la noi, ca de 
altfel pretutindeni. 

— Rămân la părerea mea şi sunt gata să suport orice 
consecinţe în cazul că nu am dreptul să gândesc ce poftesc. 
Deci, o mare canalie cu relaţii interesante şi mai ales 


folositoare. Completă privindu-l în ochi: Nu mă faceţi să 
cred că aceste relaţii pot influenţa şi conduita miliției. 

Maiorul îşi scoase ochelarii şi oftă: 

— Înţeleg că vă aflaţi într-o stare de spirit deosebită şi vă 
rog să mă credeţi că vă bucuraţi de toată compasiunea 
mea. Totuşi, luaţi-o ca un sfat prietenesc personal, în locul 
dumneavoastră, mi-aş cenzura cuvintele. 

— Dar ce pot să cred, ţipă Lucreția Popescu, şi Cătălina 
tresări, aproape să cadă din fotoliu, ce altceva pot să cred 
decât că au intrat în funcţiune telefoanele? Doru l-a 
ameninţat pe domnul avocat Valeriu Miclescu că-l denunţă, 
iar după două zile moare. Deşi s-a aflat la locul crimei, 
dumneavoastră îl trataţi de inocent. 

— Nu inocent, dar nici culpabil. În profesiunea noastră, 
ideile preconcepute sunt primejdioase. Nu am intenţia să vă 
ţin un curs de drept penal. V-aş aminti, printre altele, că nu- 
s trei zile de când îl acuzaţi la fel de ferm pe inginerul 
Gregorian. 

Lucreția Popescu îşi încleştă degetele în fermoarul 
poşetei. 

— Nu retractez nimic. Am certitudinea că Miclescu şi 
Gregorian colaborează strâns. 

— În sfârşit, oftă maiorul închizând dosarul şi netezindu-i 
coperta apăsat, pot spune că nu fantezia vă lipseşte. 

— Ironia dumneavoastră nu mă atinge, iar afirmaţiile 
mele vi le voi dovedi în curând. 

— Vă aştept cu nerăbdare. Încă un sfat: evitaţi 
investigaţiile pe cont propriu. Nu o dată protagoniştii unor 
atari întreprinderi s-au ales cu necazuri serioase, iar cât 
privesc treburile noastre, au izbutit totdeauna să le încurce 
splendid. Vă mulţumesc pentru bunăvoință. 

Concediată, Lucreția Popescu se ridică azvârlindu-i o 
privire neagră. Dădu scurt din cap şi se întoarse spre 
balerină. 

— Hai, fetiţo! 


Cătălina se ridică ameţită. Avea o expresie de totală 
năuceală şi, în alt peisaj, ai fi putut-o lua drept drogată. 

Maiorul îşi prinse bărbia în căuşul palmei. Cu cealaltă 
mână tamburina biroul. 

„Firma Miclescu et Gregorian... Hm! O ipoteză 
interesantă...“ 


16 


Cana auzi soneria, Violeta Bordeianu, în capot călduros 


de zanana şi cu patru bigudiuri în păr, se uită instinctiv la 
ceas. „Cine m-o căuta?“ Ca şi Cris Gregorian, era o 
persoană nesolicitată, dar din rezoane diferite. Pe inginer, 
un solitar prin construcţie, nu-l interesau relaţiile şi 
societatea, refuzând deliberat, ferm, dar cu delicateţe orice 
imixtiune în viaţa lui, în vreme ce Bordeianca era avidă de 
lume - în tinereţe se dădea în vânt după bâlci şi moşi - 
singură se plictisea monstruos, fiind dispusă la o adică să 
întreţină conversații şi cu portăreasa, lăptarul sau 
gunoierul. 

De la şaisprezece ani nutrea un singur dor: să se mărite. 
Bărbaţii însă o ocoliseră în mod constant şi Coleta Miclescu, 
de pildă, se întrebase adeseori în ce consta misterul lipsei 
totale de succes a Violetei. Adevărat, trupul era mătăhălos, 
o namilă proptită în doi bulumaci, dar capul, de o reală 
frumuseţe clasică, te făcea să uiţi ce se întâmplă de la gât în 
jos. În plus, era titrată, avea o leafă bunicică, de care 
dispunea liber, nefiind grevată de nici un fel de ipoteci, 
domestice sau sociale. Şi totuşi nimeni şi niciodată nu-i 
făcuse curte în adevăratul sens al cuvântului şi, cât s-ar fi 
străduit Coleta să-şi amintească, în viaţa Bordeiancăi nu 
existase nici cea mai inofensivă legătură: un bărbat care s-o 
scoată la un film sau să-i dea măcar un telefon. 

Dacă Micleasca o suporta totuşi, aceasta se datora unui 
anume sentimentalism, unei nostalgii a anilor petrecuţi în 
pension şi talentului de a asculta fără să audă şi de a auzi 


numai ceea ce îi făcea plăcere. Ceilalţi - colegi de serviciu, 
vecini, cunoştinţe - o ocoleau în mod statornic, unii 
declarându-i răspicat Coletei: „Dragă, nu vreau să mă 
impun, dar dacă vine Violeta, eu parolez. Trec mâine pe la 
tine. Viaţa e prea plină de dezagreabil şi am ajuns la o 
vârstă când vreau să fac doar ceea ce îmi place cu 
adevărat“. Violeta consultă vizorul, deschise yala şi trase 
cele patru zăvoare. Avea obsesia hoţilor, deşi în casă nu 
păstra niciodată mai mult de trei sute de lei şi ăia ascunşi 
într-o zaharniţă din bucătărie. 

— Bani n-am! fu replica spontană, înainte ca nepotu-său 
să-i dea bineţe. 

Gigi Song rânji: 

— În caz contrar aş fi încercat cea mai mare surpriză din 
viaţa mea. 

Bordeianca trase la loc zăvoarele. 

— Ce vrei? 

Gigi Song se azvârli în fotoliul cel mai apropiat - stofă 
verde închis cu picouri negre (e practic, nu se murdăreşte, 
duce la tăvăleală), braţe şi picioare de lemn, o mie patru 
sute bucata în anii 1960 - şi o cercetă ironic. 

— Mi-a fost dor de matale, tanti Violeta. 

Bordeianca îi strecură o privire bănuitoare. Luă pachetul 
de Mărăşeşti, îşi alese tacticoasă o ţigară şi începu să 
pufăie. Fuma ca birjarii cu capătul aprins al ţigării orientat 
spre palmă. 

— Ce vrei? 

Gigi Song îi surâse serafic. 

— Ce mai faci? 

— Sictir! Ce vrei? 

Îşi înfipse mâinile în şolduri şi nu-l slăbea din priviri. Ochii 
erau ai Nelei, frumoşi, cam prea frumoşi pentru un bărbat, 
nasul drept - al mitocanilor, Cimpoierii -, bărbia însă a lor, a 
Bordeienilor. Nu-şi pusese niciodată întrebarea dacă ţine cu 
adevărat la nepotu-său, mai bine zis nu-şi analizase 
sentimentele. În general capacitatea de a-şi decanta stările 


de spirit îi lipsea complet, se mulțumea cu calificări 
generate de acel „în firea lucrurilor“ şi prejudecăţi: „ţin la 
Gigi, îi băiatul soru-mi...“” Sau: „mă-sa vitregă, ce pretenţii 
să ai?“ 

Când acceptase tutela lui nepotu-său, Gigi avea 
unsprezece ani, era hărnicuţ, săritor şi dotat cu un rar 
potenţial afectiv, pe care Violeta congenital grosieră, 
sensibilă ca o foaie de glaspapir, îl ignora complet. Se 
credea extrem de generoasă - băiatul se sătura din blidele 
ei, avea un aşternut primenit şi mergea la şcoală, „nu la 
meserie“ - şi de câte ori îşi amintea de aceste amănunte, 
simţea cum creşte în propriii ei ochi. Faptul însă că-i trata 
cu indiferenţă absolut toate dorinţele, că băiatul n-avusese 
măcar o minge în cei şase ani petrecuţi la ea, sau bani de 
un cinema, că în fond îl transformase în slugă fără simbrie 
erau aspecte asupra cărora nu zăbovise niciodată. 
Dimpotrivă, când simţise că o ciupeşte la coşniţă - fatal! - 
cugetase la ce va să zică fenomenul ereditar: „De! Soiul 
rău, Cimpoerii!“ La şaptesprezece ani, Gigi fugise de acasă. 
Violeta comentase scurt: „Neam de vagabonzi! La ce 
recunoştinţă te poţi aştepta?” În fond, se simţise mulţumită 
şi de teamă ca băiatul să nu se întoarcă, schimbase 
apartamentul cu o garsonieră. Iotuşi comunicau şi, din 
când în când, Gigi îi făcea cadou sume destul de 
importante, despre a căror provenienţă, Bordeianca, 
prudentă şi cu o conştiinţă comodă, nu se interesa. 

— Văd că eşti grăbită, constată Gigi, punând picior peste 
picior. Să-ţi explic despre ce e vorba: prietena dumitale, 
Melania Lupu, te roagă să te duci la ea acasă. Nu trebuie 
decât să laşi motanul înăuntru şi să-i dai de mâncare. 

Începu să râdă când văzu mina stupefiată a Bordeiancăi. 
Căscase gura cu o dantură perfectă la şaptezeci de ani, şi 
de mirare, ochii căutau spre vârful nasului. Când izbuti să 
vorbească, Gigi îşi frecă mâinile de satisfacţie. În viaţa lui 
nu văzuse ceva mai caraghios. 

— Ce tot bălmăjeşti tu acolo? Melania, potaie... Ai căpiat? 


— Nu, tanti, o încredinţă Gigi Song, amuzându-se nespus. 
Dacă vrei pot să-ţi repet. Doamna Melania Lupu... 

Bordeianca îl întrerupse cu brutalitate: 

— De unde o cunoşti tu? 

— Din Parcul Libertăţii... 

— Uite, măi băiete, scrâşni Violeta, strângând un scaun 
cu spătarul în formă de liră, dacă ai venit la mine ca să-mi 
torni obrăznicii, poţi să pleci. Uşa-i în spate, o ţii tot la vale! 
Ai înţeles? 

Gigi Song îşi aprinse cu nonşalanţă un Marlboro. 

— Cum să nu! Adică să-mi plimb anatomia, că n-ai 
perspectivă. Fii blândă, n-am de gând să stărui prin 
împrejurimi. Uite, astea sunt cheile. Din câte am reţinut, pe 
individ îl cheamă Mirciulică. E esenţial. 

— Care individ idiotule? 

— Scuipi sâmburi, tanti? Ce naiba, te ştiam cucoană 
salon. Şi, în definitiv, nu văd de ce te oftici. Nu-ţi prieşte la 
colesterol. 

Bătrâna, furioasă la culme, abia se stăpânea să nu-l 
cârpească. Doar că anii când ar fi putut s-o facă se 
călătoriseră demult, nu era deloc sigură cum ar fi 
reacţionat nepotu-său şi, în plus, lacomă şi avară, nu voia să 
piardă o sursă suplimentară de venituri. Întrebă cu glas 
gâfâit: 

— Pe unde umblă nebuna aia de nu-şi poate hrăni singură 
animalul? 

— A, în sfârşit! exclamă satisfăcut Gigi Song. Începem să 
convorbim civilizat. Dragă tanti, doamna în cauză m-a 
întâlnit pe stradă şi m-a rugat să-i fac acest mic serviciu. 
Eu, ca gentleman, m-am executat de urgenţă, iar matale, ca 
o lady de la care am luat multe pilde frumoase, nu mă 
îndoiesc că vei proceda la fel de prompt, aşa că bagă 
cărbuni, schimbă-ţi coaja... 

— Ce coajă, bezmeticule? 

— 'Te duci în capot? De! Îl mai ştiu pe unul care tot aşa, 
ieşea în slip pe stradă şi dădea bună ziua prin tramvaie. Şi-a 


schimbat de curând domiciliul. Nu mi-a comunicat încă 
adresa, dar pariez că admiră realizările noastre de după 
gratii, undeva prin Berceni. 

Ca să nu reacționeze, bătrâna îşi muşcă buzele: 

— N-am chef să ies! De ce nu te ducitu? 

— Nu-mi prieşte clima din zonă, rânji Gigi. Dar matale 
poate că te răzgândeşti. Scoase un plic din buzunarul 
canadienei şi-l puse pe masă. Ai aici cinci Ateneuri. 
Stimulează al dracului apetitul. 

Ochii Bordeiancăi străluciră, un grohăit de satisfacţie i se 
strecură printre buzele încă superbe. 

— Bine, mă îmbrac! Asta pentru că insişti tu. Eşti un 
derbedeu, dar am avut slăbiciune pentru biata mă-ta. 

Gigi Song trase ultimul fum şi strivi ţigara în scrumiera 
de bronz. 

— Mie-mi spui! Inimă bleagă cu cardiopatie la neamuri. 
Nici Bălcescu nu le trece pe dinainte. 

— Ce Bălcescu, zăpăcitule?! Care Bălcescu? Ai căpiat? 

Un surâs gras întinse buzele lui Gigi Song: 

— Aşa îl cheamă pe tovarăşul de pe versoul albastrei. Mai 
învaţă, tanti! 


De o săptămână, între şapte şi nouă dimineaţa, maiorul 
Cristescu studia „arhiva“ bătrânului Ştefan Popa. Totala 
lipsă de mobil a crimei îl sâcâia până la obsesie, iar pe de 
altă parte, poseda suficientă experienţă - în definitiv intuiţia 
şi în bună măsură chiar talentul într-o meserie ţi le dă 
practica - pentru a fi încredinţat că asasinatul respectiv nu 
este semnat de un sadic, chinuit de ticuri nervoase. Iniţial, 
nu acordase mare importanţă kilogramelor de maculatură 
găsite în locuinţa bătrânului - pagini întregi, coli 
comerciale, file de caiet, fiţuici, simple adnotări - toate, dar 
absolut toate, trădând o obsesie mistică deja căzută în 


patologic. Înregistrând pasiunea religioasă a lui Popa la 
rubrica sminteli de senil, se mulţumise doar să răsfoiască, 
citind pe diagonală, sutele de texte în care nefericitul, în 
funcţie de dispoziţie, cugeta creştineşte pe diverse teme 
emițând profeţii sinistre sau mai trandafirii asupra 
fenomenului viaţă. „Compunerile“ (ar fi zis locotenentul 
Mogşoianu) abundau de pilde din viaţa sfinţilor mucenici, 
avertismente şi ameninţări lugubre: „pedeapsă cumplită vă 
aşteaptă“, „pregătiţi-vă să suferiţi mucenicia“, „arginţi 
spurcaţi dobândiţi la taraba lui Mamon“, „osândă ce nu va fi 
nici dare de taleri, nici bolişte, nici mazilire, ci trup mistuit 
în cuptoarele Gheenei...“ 

„Hm, deci nu nemţii au inventat măgăria asta“, reflecta 
Cristescu, sesizând în acelaşi timp că panseurile lui Popa 
trădau o documentare serioasă şi că după toate aparențele, 
preocupările biblice ale bătrânului datau de un număr 
considerabil de ani. Îşi însuşise perfect limbajul breslei, iar 
cunoştinţele în legătură cu viaţa socială şi intimă a 
vedetelor era de-a dreptul impresionantă. De pildă, maiorul 
afla acum consternat că Sfântul Grigorie Decapolitul a 
sălăşluit vreme de şapte ani în bordei de desfrânată, ba 
chiar în acelaşi pat, neîndurându-se s-o atingă, sau că 
Sfântul Vasile al Chesariei Capadochiei, mandatarul lui 
Cristos pe Terra, se hrănea doar cu dragostea de a-l sluji pe 
Dumnezeu, ignorând curcanii pe varză, cârnaţii sau alte 
chestii indigeste. Sau că oarecând, Ioan al Novgorodului, 
care-i poruncise dracului să-l ducă în cârcă până la 
Ierusalim, se îngrijea mai mult de cele sufleteşti decât de 
cele trupeşti şi aceasta din sfinţenie şi nu pentru că avea 
carchin la ficat. 

Continuând să citească atent elucubraţiile bătrânului, 
Cristescu realiză că o mare parte din material îl constituie 
ciornele unor scrisori al căror destinatar rămânea însă 
necunoscut. Câteva fraze mai cu seamă şi care reveneau 
frecvent îl puseseră pe gânduri: „...mintea mi-e nevolnică, 
glava-i de nărod, dar darul lui Dumnezeu lucrează cu spor 


la întreaga mea făptură. Smerenia şi credinţa poruncă-mi 
dau să fac probăluirea acestui dar cu faptă prea plăcută 
Domnului. În trudnicia mea, tot ducându-mă gândul la unii 
ca Arie, Machedonie, Apolinarie şi Orighen şi-a încolţit dor 
de uriaş al pustiei şi anume să înalţ sfânt lăcaş întru slăvirea 
Ziditorului...“ 

Ideea revenea, dar în alţi termeni: „...din talerii Satanei, 
carele se cheamă a fi şi voievodul fiarelor, piatră peste 
piatră voi pune întru cinstea Mântuitorului şi a ostaşilor 
săi“. 

Textul însă care i se păru cel mai semnificativ - din păcate 
ciuntit, grifonări pe manşeta unei reviste de provincie; 
bătrânul, medită maiorul, era brusc cuprins de inspiraţie şi 
atunci îşi aşternea gândurile pe ce-i venea la îndemână - 
era următorul: 

„Cei din ceata lui Cristos, după cum mă socot, sunt mai 
bogaţi la minte decât toţi cnejii oştilor drăceşti precum 
Avestiţa, Gaşpar ori lulian Apostatul. Mi-s iscusit în 
tălmăcirea scripturilor, dar şi în rânduielile sataniceşti. 
Talerii cei mulţi, îi vei împărți cu mine întru slăvirea 
Mântuitorului. Vrednic aşezământ lui Cristos vreau şi nu 
bunuri ale falei deşarte...“ 

Maiorul îşi trecu degetele prin păr uluit. Lăsând la o 
parte dorinţa originală a lui Ştefan Popa - asta folosind 
termeni blânzi - de a înălța o biserică, se întreba cine era 
nababul, persoană fizică, în stare să-i furnizeze capitalul 
necesar. Cristescu n-avea decât idei vagi în materie de 
construcţii, dar un elementar bun simţ îi spunea că o 
asemenea întreprindere presupunea cheltuieli de milioane. 
Or, printre cei care mişunau în orbita bătrânului, nu figura 
nici un voievod al marilor finanţe. La o trecere în revistă cât 
de superficială, toate personajele se excludeau de la sine. 
Singurul care se bucura de confort pecuniar era Miclescu, 
dar chiar şi acesta nu dispunea de averile lui Cresus şi, 
oricât de generoşi s-ar fi arătat clienţii, tot nu era suficient 
pentru a înălța catedrale. 


Maiorul încuie arhiva bătrânului în fişet. Era încredinţat 
că a intuit just pista ce ducea la rezolvarea misterului legat 
de moartea lui Popa. Trebuia însă reperat personajul nabab 
asupra căruia bătrânul făcea presiuni pentru a obţine o 
imensă sumă de bani. 

Întinse mâna după pachetul de ţigări. Rămase cu ea în 
aer, străfulgerat de o idee. „Nu posesorul unui imens cont 
în lei trebuie căutat ci în valută. Da... asta este! Trebuie 
să...“ 

Îl întrerupse trilul telefonului. Recunoscu glasul nazal al 
lui Azimioară. (Îţi vine să-i oferi mereu o batistă, afirma 
Mogşoianu.) Investigaţiile legate de răpirea Melaniei nu 
duseseră la nici un rezultat. 

— Continuaţi supravegherea locuinţei, dispuse plictisit 
Cristescu şi puse receptorul în furcă. 

Săltă din umeri şi îmbrăcă trenciul. 

„Măcar de-ar fi furat-o definitiv! Pariez însă că într-o zi- 
două, se prezintă la domiciliu, teafără şi bine dispusă, nu de 
alta, dar ca să nu-l indispună pe Mirciulică. Are stomahul 
deranjat, înţelegeţi...“ 

Părăsi biroul, imaginându-şi cu voluptate ideile care 
vâjâiau acum prin mintea bătrânei, partitura ce avea s-o 
ofere autorului acestui bizar kidnap. Maiorul n-avea nici o 
îndoială că nefericitul va fi KO din prima rundă. 


17 


Spre surpriza Melaniei Lupu, lumina funcţiona, ceea ce 
o determină să conchidă că deşi nelocuit, imobilul - după 
toate aparențele o vilă - nu fusese abandonat. Cineva se 
ocupa de o relativă întreţinere, achita impozitele şi taxele 
inerente. 

— E şi firesc, draga mea! Medită cu voce tare semnându- 
se cu degetul pe praful de pe lada studioului. O casă nu 
poate fi părăsită fără să atragă în cele din urmă atenţia 
autorităţilor. 

Se plimba prin încăpere inventariind fiecare mobilă şi 
obiect. Erau lucruri banale, ieftine, lipsite de semnificaţie. 
Câteva rafturi cu cărţi - traduceri din limba rusă din 
perioada anilor '50, primele volume apărute în „Biblioteca 
pentru toţi“, un volumaş cu versuri de A. loma -, o masă la 
mijloc, un şifonier cu oglindă interioară. Printre umeraşele 
goale, atârna o rochie de stambă albastră cu buline albe şi 
Melania îşi aminti cu nostalgie că trecuseră treizeci de ani 
de când purtase o „toaletă“ asemănătoare. 

„Materialul şi modelul jupei sunt identice. Ţii minte, 
draga mea, erau en vogue fustele creţe... Colonelul când te- 
a văzut, a strâmbat din nas: Arăţi ca o bumbăcăreasă... De 
ce nu pui rochia ta de voile-Georgette? Cel puţin, în aia 
semeni cu tine... Hotărât, colonelul n-avea spirit de 
observaţie. Voile-Georgette când la modă erau stamba, 
docul şi lodenele. Îmi închipui că din motive de ordin 
practic...“ 


Se apropie de fereastră şi îşi lipi nasul de sticla rece. Se 
înserase de-a binelea, în curând avea să fie întuneric. 
Peisajul pustiu - ici, colo câte un copac răzleţ, moviliţe de 
pământ, şuieratul cu zvârcoliri de şarpe al vântului şi 
croncănit de cioară înţepau monotonia priveliştii - îi purta 
gândul spre landele pe care nu le văzuse niciodată. Le 
cunoştea, îşi închipuia că le cunoaşte, le „simţise” în 
romanele surorilor Bronte. 

— Ele au fost şi au rămas cele mai bune prietene ale tale, 
şopti înfiorată. Ele şi doamna aceea plinuţă pe care ai 
remarcat-o la Amara în '55. Avea un mod simpatic de a se 
unge cu nămol, ca şi vocea, peltică. Lucra la toaletele 
publice de la „Universitate“ şi se simţea cât se poate de 
mulţumită. Mă întreb dacă a fost avansată... 

Cu o mişcare îndemânatică, îşi înfipse acul de pălărie în 
tocă. Încercase să deschidă uşa, dar broasca nu cedase. 
„Probabil, îşi închipuise, doamna Lili Buric nu cunoaşte 
chiar toate sistemele sau nu şi-a epuizat cursul.“ 

Departe de a fi dezamăgită, Melania continuase să se 
învârte prin încăpere, oscilând asupra hotărârii ce urma s-o 
ia. Găsise modalitatea de a părăsi imobilul, dar ceea ce o 
reţinea încă aici era curiozitatea: Cine o sechestra şi de ce? 
Decise în cele din urmă să aştepte până în zori. „Cinci sau 
şase dimineaţa, cel mai târziu, fetiţo, căci după aceea se 
face lumină, iar tu ai nevoie de în-tu-ne-ric. Până atunci, nu 
văd de ce nu ai răsfoi puţin catalogul domnului Anton. Ştiu, 
îţi lipseşte Mirciulică, dar poate că nu e rău să capeţi 
înainte de a vă consulta împreună, o privire de ansamblu.“ 

Scoase registrul din sacoşă şi orientă masa chiar sub 
lustra cu trei braţe. Avea abajururi verzi, ca nişte 
farfurioare, şi fusese cumpărată desigur cu decenii în urmă. 
Era un model arhicomercializat, care la vremea respectivă 
putea fi întâlnit în sute de mii de case. Perdeaua, asortată, 
la fel de clasică (un crem vag, cu dungi orizontale verzi la 
poale) fusese achiziționată probabil în ideea unui rapel la 
lampă cât se poate de rafinat. 


Cu gesturi încete, de parcă ar fi fost filmată, bătrâna îşi 
scoase toca, o puse pe un scaun, îşi scutură cu o mişcare 
instinctivă a capului buclele argintii. 

„Încearcă să reflectezi întâi, fetiţo. Dacă ţi-aminteşşti, 
înainte să fii smulsă din societatea atât de instructivă a 
domnului Azimioară, ajunseseşi la concluzia că bietul Ştefan 
şi-a schimbat numele. Ai suficient curaj să te avânţi pe 
această pârtie? Da? Perfect. Acum să raţionăm. Pentru a ţi 
se pierde urma - vom vedea mai târziu motivul - nu e de 
ajuns să schimbi numele, ci să e-va-dezi din propriul tău 
statut. Să te desprinzi deci de un trecut, de prieteni, de o 
casă, de oraşul în care ai trăit până la un moment dat. 
Reţine, draga mea! O-ra-şul! Logic, dacă domnul Popa a 
încercat să se ascundă în Bucureşti, înseamnă că venea din 
provincie. Este o primă concluzie care merită notată. Vei 
acorda deci prioritate în cercetările tale persoanelor al 
căror domiciliu la data când au comis o infracţiune sau alta 
se situa oriunde în afară de Capitală. 

Un prihor buimăcit de vânt - bătrâna remarcase un 
castan chiar în dreapta ferestrei - se izbi cu ciocul de geam. 
Melania îşi ridică pleoapele şi surâse cu îngăduinţă. 

— Bună seara, dragul meu... Da, sunt acasă. În sfârşit, nu 
chiar acasă... Îmi dau seama cât trebuie să fie de neplăcut 
să înnoptezi afară pe vremea aceasta. Crezi că aş putea să- 
ţi fiu cu ceva de folos?... 

Suspină şi netezind mecanic cotorul de pânză al 
registrului, îşi răsuci gândurile. încerca, legat de 
personalitatea lui Ştefan Popa - „ce păcat că nu i-ai dat mai 
multă atenţie, fetiţo!“ - să intuiască omul de acum patru 
decenii, să fixeze coordonatele individualităţii tânărului 
Popa: cum arăta? ce simţea? cum gândea? 

— Încă un element care nu trebuie ignorat, draga mea. 
Factorul vârstă. Vei exclude dintr-un bun început toate 
persoanele care la vremea respectivă erau trecute de 
treizeci de ani. Vasăzică nu uita: Trebuie să căutăm un 
tânăr provincial. Tot e ceva! O altă posibilitate de 


identificare ar fi pro-fe-siu-nea. Dacă nu te înşeli, domnul 
Popa a fost contabil. Hm! Nu-i grozav. Aproape oricine 
poate face contabilitate, dacă bineînţeles cunoaşte cele 
patru operaţii. Un jurist, un profesor, un medic, un militar, 
adică profesiunea aceasta este ca o manta extrem de 
comodă. Se poate ascunde oricine sub poalele ei. 

Bătrâna împinse scaunul de-a-ndăratelea, proptindu-şi 
mâinile în marginea mesei. Duşumeaua gemu şi Melania, 
zâmbind la fel de politicos, îşi împreună palmele. 

— Vai, scuză-mă, draga mea. Nu mi-am dat seama că te 
doare. 

Era o animistă înverşunată, convinsă că (nemaidiscutând 
de plante şi animale) toate obiectele au un suflet al lor. În 
gospodăria ei covoarele nu fuseseră niciodată bătute (ce 
barbarie!), ci aspirate, nu  consimţise niciodată ca 
parchetele să fie raşchetate (oroare! Ca şi cum ai jupui 
pielea de pe om), nu avea în casă decât mobile încleiate. 
Cuiele, oriunde s-ar fi aflat, îi sugerau imaginea lui Isus 
răstignit pe cruce. 

— Cred, continuă să gândească cu glas tare, plimbându- 
se prin încăpere, că dacă o persoană e silită să-şi ia alt 
nume, cel nou îl va alege în funcţie de circumstanţe, de 
caracterul său, dar bineînţeles şi de unele aspirații ascunse. 
De pildă, tu, fetiţo, care eşti o romantică, sunt convinsă că 
nu te-ai opri la o Sevasta sau Filofteia. i-ar fi plăcut să te 
cheme Rozalinda, deşi n-ai nimic dintr-o iapă, Luminiţa - 
atât de gingaş! — sau Odille. Când pronunţ Odille, aud 
susur de pârâu. Niciodată, dar ni-cio-da-tă Antigona! Parcă 
văd un tanc sau aud Dicke Berthele acelea oribile din 
celălalt război. Dar nu despre tine era vorba acum, ci de 
domnul Popa, un bărbat prozaic, despre caracterul căruia 
n-aş putea garanta mare lucru. Şi-a ales, hai să zicem ca 
pseudonim, ceva cât se poate de banal. Am constatat însă 
că de obicei, persoanele care-şi camuflează identitatea 
recurgând la alt nume, rămân la aceleaşi iniţiale. De pildă 
Vasile Rădulescu va deveni Victor Radian, sau Vladimir 


Rotaru. Unii chiar îşi păstrează pronumele. Deocamdată 
însă te vei mulţumi să cauţi un S.P ori măcar un S pentru 
numele cel mic. Deci Sorin, Sandu, Sofronie, Sergiu, Stan, 
Sver, Sebastian, Solomon... De ajuns! În concluzie, trebuie 
să reperăm un tânăr provincial al anilor 35-40 să zicem, al 
cărui nume mic începe cu S. 

Se aşeză din nou la masă şi începu să studieze prima 
pagină a catalogului. La o distanţă de douăzeci de kilometri, 
maiorul Cristescu dădea târcoale aceleiaşi piste. Aveau să 
se întâlnească. 


Cu cearşaful tras până la bărbie, Miclescu urmărea 
gesturile Adinei care se aranja în faţa toaletei. Era doar în 
sutien şi bikini (nu purta niciodată furou „de ce nu şi 
cămaşă de noapte cu râuri?“) şi avocatul îşi zise că era 
femeia cu cel mai desăvârşit trup pe care-l văzuse vreodată. 
lubea cu patimă marea şi în afara litoralului românesc, 
avusese ocazia să petreacă un număr considerabil de 
vacanțe în staţiunile renumite ale Rivierei franceze ori ale 
Coastei Soarelui. Admirase multe femei splendide, 
exemplare unice, de lux, dar toate, conchisese avocatul, 
sufereau de acelaşi păcat: din spate, erau mult mai puţin 
frumoase, iar  cusururi pentru ochiul  neavizat, 
imperceptibil, alterau linia unui trup, care văzut din faţă 
părea desăvârşit. La Adina, totul se acorda perfect şi cu 
câteva kilograme în plus, adică respectând gustul epocii, 
putea fi considerată sora geamănă a acelei minunate Venus 
desnuda a lui Velasquez. 

— Ai căzut în extaz? 

Adina îi azvârli prin oglindă o privire ironică. Îşi îndrepta 
cu pensonul muiat în tuş o geană rebelă. Se consultă câteva 
clipe, apoi se strecură în aşternut şi se lipi tandră de avocat. 
Miclescu îi îmbrăţişă umerii şoptind tremurat: 


— Nu reuşesc să te înţeleg deloc, draga mea. 

— Asta-i foarte bine. Dacă m-ai înţelege, te-aş plictisi. Aşa 
cum se întâmplă cu gâsculiţa aia micuță, care dă din 
picioare pe ritm de pizzicato în re major. 

Miclescu îi strânse mai tare umerii. 

— Iar Cătălina? Încep să cred că asta devine o idee fixă. 

— Nu sunt geloasă, te asigur. 

— Ştiu, oftă avocatul. Din păcate. 

Se simţea uşor ostenit; osteneala aceea dulce care 
urmează clipelor de trăire intensă când trupul, inima, 
mintea s-au confundat cu însăşi viaţa, cu iadul şi paradisul, 
cu universul, cu totul, cu nimic... 

Un zâmbet incert alunecă pe buzele Adinei. 

— Asta te-ar plictisi cel mai tare. Ce-au izbutit celelalte 
muieri din viaţa ta care-ţi recitau din Othello? 

— Niciuna nu ţi-a semănat, iubito! 

— Textul ăsta îl aud de când purtam codițe cu funde şi mă 
culcam sărutând fotografia lui Alain Delon. Apropo de 
copiliţe! Cum se simte Cătălina? 

Avocatul se crispă imperceptibil. 

— Adică? 

— Mă întrebam, spuse visătoare Adina, cum a suportat 
şocul... Băiatul o iubea din tot sufletul. 

— Fa nu. 

— Ce importanţă are? O femeie nu rămâne indiferentă în 
faţa unei dragoste devotate chiar dacă nu s-ar vâri 
niciodată în patul individului respectiv. E flatată şi apoi 
păşeşte altfel ştiindu-şi o rezervă sigură... 

Miclescu se îndepărtă puţin, ca să-i vadă obrazul. 

— În definitiv, de unde cunoşti tu amănunte? 

— Ştiu tot în legătură cu omul care mă interesează. 

— Nu înţeleg de ce ţi-ar fi stârnit interesul Cătălina. N- 
am întâlnit pe cineva mai searbăd şi plicticos. 

Adina îi sărută bărbia: 

— Prostule! Tu mă interesezi. 


Avocatul simţi că-i bate inima. Încercă să braveze şi 
întrebă pe un ton uşurel: 

— De când, iubito? Rândul trecut mă asigurai, nu în 
termenii cei mai duioşi, de exact contrariul. 

— Să spunem că eu sunt o femeie capricioasă. Te-am 
iubit, mi-a trecut, te iubesc iar. 

— Am să încerc să mă obişnuiesc cu stilul tău, oftă 
avocatul. Spune-mi, draga mea, nu te-ai gândit niciodată să 
te căsătoreşti? 

Adina începu să râdă. Cald, din piept, senzual. 

— Cunoşti vreo partidă? 

— Îhî ! Tânăr, întreprinzător, superb, viril şi care te 
iubeşte ca un nebun. 

Adina acceptă jocul. 

— Ciudat. Fotografia mi-e complet străină. Îl cunosc? 

— Nu îndeajuns de bine. Se ridică în coate şi-i prinse 
capul între palme. Te ador, Adina, şi sunt în stare de orice 
ca să fii a mea. 

— Ce înseamnă orice? Crimă? Hold-up? Nu-mi plac 
cuvintele mari, poliţele fără acoperire. 

— Iubita mea, de ce vrei să pari mai rea decât eşti? 

— Pentru că sunt foarte rea. 

O flacără îi aprinse ochii şi, o clipă, avocatului îi fu frică 
de strălucirea lor. 

— Ei bine, sunt gata să te accept chiar dacă te-ar chema 
marchiza de Brinvillers. 

— N-o cunosc pe tovarăşa. Unde lucrează? 

Miclescu începu să râdă. 

— N-ai pierdut nimic. Şi-a otrăvit acum vreo două sute de 
ani părinţii, fraţii, bărbatul, mă rog, în total o gubernie! 
Avea un tic nervos şi vocaţie pentru genocid. Spune-mi, 
iubito, mă iei? 

— Nu. 

— De ce? 

— Apropo de vocaţii, eu personal n-o am pe cea 
matrimonială şi în afară de asta n-am încredere în tine. Eşti 


slab. Mult prea slab pentru mine. 

Avocatul se lăsă pe spate oftând. Îşi duse mâinile sub 
ceafă: 

— Am apreciat totdeauna faptul că vorbeşti deschis, că 
spui lucrurilor pe nume. Concret, ce vrei? 

— Apreciez amabilitatea. 

Glasul Adinei se schimbase brusc, devenind tăios. Era 
totuşi calmă şi avocatul avu presimţirea că nu vrea să se 
certe cu el. „Hm, probabil interesul e imens...“ 

— „Acum, continuă Adina, mă tratezi exact ca pe o târfă 
tarifată. De ce nu „cât“? 

„Într-adevăr, aşa ar fi sunat corect, îi răspunse în gând 
Miclescu, şi procedezi în toate ca o prostituată. De clasă, 
dar tot prostituată...“ Se abţinu însă de la cel mai mic 
comentariu. O iubea prea mult, o detesta şi în acelaşi timp o 
adora. Nu suporta ideea s-o piardă şi ar fi fost cel mai fericit 
om de pe pământ dacă ar fi acceptat să-i pună un inel în 
deget. Fericit şi totuşi conştient de dezastrul care l-ar fi 
dezlănţuit în viaţa lui. Adina era o fiară dintre cele mai 
primejdioase. La instinctele şi apetitul de jivină adăuga o 
inteligenţă puţin comună şi o amoralitate care pe Miclescu, 
el însuşi un arhanghel, iar prin profesiune obişnuit să 
scotocească în cele mai abjecte cotloane ale existenţei, pur 
şi simplu îl cutremura. Departe de a fi un om al virtuţilor 
comode cu înclinaţie pentru bucuriile liniştite şi viaţă 
patriarhală, jouisseur cinic şi cu un considerabil spirit de 
aventură, rămânea totuşi interzis înaintea Adinei. Se 
întreba adeseori cu o curiozitate care friza perversitatea, 
cum ar trebui să arate bărbatul în stare s-o îngenuncheze 
pe Adina. Adică - în mentalitatea avocatului - s-o facă să-l 
iubească. 

— Dacă te plictiseşti, rosti tăios Adina, pot să plec. 

— Nu fi rea, te implor. Nu merit. 

— "Taci de cinci minute. Sunt obişnuită cu parteneri mai 
vorbăreţi. 


— Despre ce vrei să-ţi vorbesc? Doar deschid gura şi te 
superi. 

— Îmi făceai adineauri o propunere de căsătorie. Din câte 
mi s-a povestit, între doi îndrăgostiţi, acesta constituie un 
subiect inepuizabil. Apartament în rate în Militari, mobila 
funcţională Dănuţ, unde facem nunta, cine năşeşte, cu 
vremea şi răbdare un Trăbânţel... 

Miclescu îi mângâie fruntea, apoi degetele alunecară mai 
departe spre creştet, printre pletele ruginii. 

— De ce-ţi baţi joc de mine? 

— Glumesc. M-a minţit cineva odată că aş fi spirituală. 

Se lipi de avocat care înfiorat îi simţi răsuflarea pe piept. 

— Draga mea... 

— Vali... Şi dacă aş accepta să mă mărit cu tine? 

„Cât m-ar costa?“ Îşi muşcă buzele. Era prea fericit. Ştia 
cu certitudine că va da oricât, totul până la absurdul 
sacrificiului. Încercă să-şi stăpânească emoția. 

— Glumeşti şi acum? 

— Nu. Îşi culcă capul pe braţul ridicat şi declară 
visătoare: La urma urmelor, cred că a sosit momentul să mă 
cazez. Nici nu mai sunt foarte tânără. Ştii câţi ani am? 

Miclescu realiză surprins că nu se întrebase niciodată 
câţi ani are. Gândindu-se acum, îşi zise că face parte dintre 
femeile care în prima tinereţe par mult mai mature decât 
sunt în realitate, având în schimb avantajul de a părea ani 
de zile de aceeaşi vârstă. Adina nu-i aşteptă răspunsul. 

— Împlinesc treizeci şi unu. 

— Mi-am închipuit totdeauna că aceasta trebuie să fie cea 
mai frumoasă vârstă la femei. Apogeul. 

— Apogeul presupune implicit declinul. Începutul lui. Dar 
asta-i gargară de şuetă studenţească. Bref, sunt dispusă să 
mă căsătoresc. 

Avocatul întrebă sufocat de emoție: 

— Cu mine? 

— Înî ... Cu tine. 


O cuprinse în braţe strângând-o disperat. Cuvintele de 
tandreţe se strecurau anevoie prin ploaia de sărutări. Adina 
se lăsă îmbrăţişată cu o linişte dulce, caldă. 

— Ar putea să ţi se pară nedelicat, rosti într-un târziu, 
nu-i momentul cel mai dibace ales, dar... 

Avocatul îi simţi ezitarea. O îmbie, beat de fericire: 

— Spune, iubito! 

— "Te rog să-mi faci un serviciu. 

— Poruncă! rosti cu emfază Miclescu, realizând că-i 
prima oară când o auzea spunând te rog. 

— E vorba despre un împrumut. Suma i-ar putea speria 
pe unii, nu însă pe un boss de categoria ta. De altfel, insist, 
e vorba despre un împrumut. 

— Cât? 

— Un milion. Cash şi rapid. 

Cifra îl pocni în moalele capului. Se aşteptase la o sumă 
dură - Adina nu mergea cu linguriţa şi doar cele trei 
pachete de Kent zilnice o costau considerabil -, însă 
milionul îi tăiase respiraţia. 

— "Te-ai speriat, iepuraşule? 

Avocatul simţi ironia. Îşi umezi buzele, căutându-şi suflul. 

— Mă întrebam cum pot face rost imediat de bani lichizi. 
Nimeni nu ţine un milion sub pat. 

— Există o instituţie care se cheamă CEC. 

Miclescu ripostă cu iritare blândă: 

— Nu fi copil, Adina. N-aş depune la CEC nici măcar două 
sute de mii. Cum dracu' să-i justific, la un venit legal de 
patru mii şase sute lunar?... Ascultă, poţi să-mi spui de ce îţi 
trebuie banii ăştia? 

— Preconizez o lovitură care presupune o investiţie de 
capital. În maximum două săptămâni, îţi restitui banii. 

„Cu alţii, puişor!“, gândi Miclescu, punând aprioric cruce 
şi ultimului leu, dar spuse altceva: 

— Îmi închipuisem că afacerea cealaltă e mai rentabilă. 
La zece grame, câştigi... 


— Fleacuri! îl întrerupse Adina. Dacă-ţi cer bani, 
înseamnă că am nevoie de ei. 

— Când îţi trebuie - termen limită? 

— Deci ai spus da... 

Glasul oscila între interogaţie şi afirmaţie. 

— Da, iubito, oftă Miclescu, pentru tine. Când? 

— În trei zile, începând de mâine. 

— Îi vei avea. 

Calculă febril că va vinde două din cele mai preţioase 
icoane. 'Ţinea mult la ele, era un colecţionar pătimaş, iar în 
toate întreprinderile lui aspectul „investiţii“ se plasa pe loc 
secund. Întâmplător avea cumpărător imediat. Doctorul 
Radian îl pândea de mult cu răbdare şi tenacitate de fiară 
care-şi pândeşte prada. Ei bine, câştigase. 

Trilul telefonului îi  întrerupse calculele. Adina, 
nepăsătoare, parcă surdă, se întindea cu voluptate. 

— Ce faci? o întrebă intrigat. Nu răspunzi? 

— N-am chef. Mi-e bine... 

Avocatul strânse tare pleoapele. 

„Dumnezeule! În ghearele cui am picat! Un bordel 
întreg, cu madamă cu tot nu-i ajung nici până la călcâi... 
Nu-mi pasă. O iubesc.“ 

Adina privea ţintă lustra. Ochii îi scăpărau: 

„Cretinul! I-am spus să nu sune astă-seară...“ 

Se răsuci spre avocat întinzându-i buzele: 

— "Te iubesc, dragul meu. 

Îi suportă sărutarea simulând pasiune şi entuziasm. 

„De-ar pleca şi imbecilul ăsta odată! Mi-i somn.“ 

Apoi îi veni să râdă. „O mică partidă de picioare în aer un 
milion! Cred că sunt «dama» cea mai bine cotată din 
România socialistă. Bravo ţie, fă!“ 

— Ce-ai spus, dragul meu?... Bineînţeles. Toată viaţa... 
Numai a ta... 

La ferestre, plângea toamna. 


18 


A scultând raportul locotenentului Azimioară, Cristescu 


reflectă la un fenomen care i se părea lui că prezintă trei 
posibilităţi de interpretare.  Iinerii sunt  bizari era 
aserţiunea de la care pleca. Problema se punea însă dacă - 
primo - sunt bizari pentru că pur şi simplu optica 
bătrânilor, hai să zicem maturilor, care uitând originalităţile 
propriei lor juvenilităţi, s-a strâmbat - secundo - sunt 
realmente bizari datorită unui ritm biologic aparte sau - 
terţio - doar fac pe bizarii, cu teribilismul propriu vârstei. 

Departe de a fi vreun „încuiat“, maiorul, totdeauna 
elegant - eleganța aceea discretă, plină de rafinament cu 
trucuri insesizabile -, mai avea un principiu pe care-l 
considera axiomă: un individ nu trebuie să-şi considere 
cusururile fizice drept infirmităţi, nu trebuie să se simtă 
complexat, dar în acelaşi timp i se părea aberant să şi le 
arate singur cu degetul. 

Mogşoianu era un tânăr excelent, realmente dotat, amabil 
şi cumsecade, dar după cum spunea fostul lui şef, colonelul 
Dăneţ, „biata mumă-sa nu fusese o zână“. Era pirpiriu, 
mărul lui Adam se zbuciuma ca o nucă zgândărită de un 
şoarece, avea trăsături asimetrice, iar pe maxilare coşuri 
asfixiate de talc mai zvoneau despre  „neliniştile 
adolescenţei“. 

— Auzi, îl întrerupse la un moment dat, sunt pur şi simplu 
curios: ce tot cari, domnule, în ghiozdanul ăla? 

Locotenentul clipi buimăcit şi îşi apăsă ochelarii cu 
degetul la rădăcina nasului. 


— Poftiţi?! 

— Spuneam că târăşti toată ziua o tolbă de poştaş. Ce ţii 
în ea? 

Mogşoianu înghiţi în sec. 

— Costumul de judo, cărţi şi... sandwichurile pentru 
serviciu... 

— Şi ai nevoie de ele în tot momentul? 

Locotenentul tăcu, dând imperceptibil din umeri. Stai şi-i 
explică „bătrânului“ că aşa e „miştolache“ acum, să umbli 
cu taşca. Vezi, Doamne, în zori sau la miezul nopţii, în 
tramvai, la cinema sau în parc cu iubita, toţi suntem 
sportivi. Ne ducem sau venim de la antrenament. 

Cristescu, pe de altă parte, în dispoziţie meditativă, îşi 
amintea că probabil nici generaţiile precedente nu fuseseră 
mai breze. În tinereţea lui, de pildă, pe vreme cât de aprigă, 
dacă purtai galoşi sau pălărie nu mai vorbim de căciulă, 
erai complet descalificat, umbrela constituia o ruşine, 
băieţii ascundeau florile destinate iubitei sub haină sau în 
servietă, spre a nu fi trataţi de fraieri. 

— Mda, oftă, e în regulă, poţi să continui. 

—  Ajunsesem la concluzii, aminti locotenentul, încă 
deconcertat de întreruperea lui Cristescu. După opinia 
mea, inginerul Gregorian este inocent, victimă a unor 
manevre machiavelice. 

— E o certitudine? 

— Da. 

— Ce te face să fii atât de sigur? 

Moşoianu îşi drese glasul, încercând să-şi adune 
gândurile. 

— Îl urmăresc de o săptămână pas cu pas, îi cunosc 
programul pe dinafară. Existenţa lui e ca o carte deschisă. 
Şi nu-mi iese din cap un amănunt: niciodată nu trage 
draperiile sau obloanele. Seara, te uiţi la el în casă ca într-o 
vitrină. 

— Mda, făcu maiorul cercetându-l cu atenţie, ciudată 
„indiscreţie“... 


— Eu aş califica-o altfel. Cred că omul acesta nu are nimic 
de ascuns. Instinctiv, când cineva duce o existenţă dublă sau 
se ţine de matrapazlăcuri, se camuflează, începe să 
împrumute din mentalitatea cârtiţei... 

— O observaţie interesantă, aprecie Cristescu. Ar mai fi o 
variantă: ca Gregorian să simuleze o asemenea atitudine 
detaşată, intuind raţionamentul dumitale. Dar sincer să fiu, 
ipoteza mi se pare fantezistă, prea sofisticată şi 
presupunând o perversitate în modul de a anticipa judecăţi 
cu totul şi cu totul singulare. Spune-mi e singurul argument 
care te determină să-l scoţi pe inginer din cauză? 

Pe gâtul locotenentului, mărul lui Adam făcu două salturi 
spectaculoase; reacţie tipică şi care stârnea totdeauna 
amuzamentul lui Cristescu. 

— Aş pleda în favoarea lui Gregorian din considerente de 
ordin subiectiv. Ştiu că acestea sunt cele mai primejdioase 
şi ridică totdeauna suspiciuni într-o anchetă, dar nu mă pot 
debarasa de impresia excelentă pe care mi-a făcut-o 
individul. Reprezintă prototipul omului cumsecade, bun 
până la absurd, milos. În cartier, lumea îl adoră. Vecinii, 
vânzătoarele de la complexul alimentar, copiii, gunoierii îi 
nutresc, fără exagerare, un adevărat cult. Şi asta, în ciuda 
faptului că Gregorian e un mare singuratic... 

Cristescu  zâmbi. Moşoianu avea  sentimentalitatea 
proprie tinereţii. Hm, bun... blajin... milos. Cu ani în urmă, 
cercetase un caz în care protagonistul făcea danii 
generoase bisericii şi azilelor de bătrâni, avea veşnic 
buzunarele pline de cofeturi pentru copiii din cartier, ducea 
portocale duminica la spital vecinilor sau cunoştinţelor 
internate, în fond terţi străini pentru el. S-a dovedit apoi, 
după un an de cercetări, că Samaritheanul acesta cu chip şi 
traistă de Moş Crăciun era un sadic, obsedat sexual, cu 
cincisprezece crime abjecte la activ. 

Se reţinu de la orice observaţie. Băiatul avea timp să se 
înăsprească. Nu profesa într-o seră de flori, nici într-o 
rezervaţie de iepuraşi şi cine nu-i sentimental la douăzeci 


de ani, la patruzeci poate ocupa perfect postul acelui 
misterios Monsieur de Paris, gâdele calificat al ghilotinelor 
franceze. 

— Cineva, remarcă pe gânduri, mai precis mama lui Doru 
Popescu, îmi sugera că Gregorian ar conlucra cu Miclescu. 

— Pe ce anume se bizuie? 

— Habar n-am. Probabil îi place suspensul, nu mi-a dat 
nici un fel de lămuriri. Vezi, sunt încredinţat că în viaţa 
acestei femei nu există nici un moment, act sau gest, pe 
care nu l-ar putea mărturisi. Şi totuşi, când o văd, n-am 
decât un singur dor: să părăsească cât mai repede biroul. 

— Cum vă explicaţi? 

— De, oftă maiorul, pare paradoxal, dar lipsa totală de 
cusururi e la fel de odioasă ca şi supranumerarul lor. „ladul 
e pavat cu bune intenţii“... Cred că aforismul poate 
constitui un motto de viaţă pentru Lucreția Popescu. Ştii... 

Pocni din degete, sărind brusc la altă idee, într-un mod 
care-i era caracteristic. De fapt, ideile mocneau în 
subconştientul maiorului, nu le abandona o secundă şi 
discutând despre cu totul altceva, ele supravieţuiau, fundal 
de preocupări. 

— Trei întrebări mă obsedează: De ce a dispărut solniţa 
de pe masa lui Gregorian, cine e destinatarul scrisorilor lui 
Popa şi, trei, cine şi ce interes avea s-o răpească pe Melania 
Lupu. 

Mogşoianu zâmbi subţire: 

— N-a existat încă dosar în care să fie amestecată 
bătrâna, fără să ridice întrebări-cheie. 

— Dragul meu, cred că în biroul acesta nu s-a pronunţat 
niciodată un cuvânt mai adevărat. 

— Aveţi vreun pronostic în privinţa ei? 

— Întrebarea sună a conferinţă de presă, râse Cristescu. 
Nu, n-am nici un pronostic, fantezia mea nu-i îndeajuns de 
nărăvaşă pentru a prevedea reacţiile şi ideile doamnei în 
cauză. Am însă o certitudine: ca totdeauna, vom rămâne cu 
gura căscată. 


Arăta ca de obicei bizară, spectaculoasă, neliniştitoare, şi 
Vanda 'Trai-Dulce îşi zise că de fapt pe femeia asta o 
cunoaşte foarte puţin. Dacă stătea să reflecteze, nu ştia 
nimic despre existenţa ei, ignora parametrii aceia de ordin 
social elementari care-ţi îngăduie să situezi un individ într- 
un anume cadru; cadru care la rândul său îţi dă 
posibilitatea unei identificări măcar superficiale: Habar n- 
avea unde se născuse, şi cine-i erau părinţii (unele zvonuri 
prea fantastice nu fuseseră confirmate), dacă şi ce studiase, 
fusese sau nu căsătorită... Pe Vanda, aventurieră cu 
experienţă - ce nu ştie ea despre viaţă, spunea adeseori, 
nici nu merită să fie ştiut -, n-o convinsese niciodată 
calificativul de femeie fatală. „Bărbaţii sunt ca oile şi dacă 
după un fund mai impertinent încep să ofteze patru inşi 
dintre care unul moare de gripă, se va găsi o legiune de 
imbecili gata să-i sacrifice liniştea şi portofelul...“ În faţa 
Adinei însă, nu se mai simţea atât de sigură, realizând cu 
surpriză cum vechi convingeri încep să se clatine. 

Adina, într-o rochie albă de lână cu nasturi de cristal 
violet, îşi mângâia distrată mărgelele de la gât. Toate 
accesoriile, pantofi, poşetă, mânuşi păstrau aceeaşi nuanţă. 
Pardesiul, aruncat neglijent - neglijenţa aceea pe care ţi-o 
dau banii (bani mulţi şi dintotdeauna) şi obişnuinţa 
lucrurilor scumpe - era cu o tuşă mai închis, bătând spre 
Mov. 

„De unde naiba le procură? se întrebă Vanda. Toaletele ei 
erau atente, dar niciodată sofisticate. Oricât ai fi dispusă să 
cheltuieşti pe cârpe, sunt lucruri pe care nu le găseşti“. 

— Zii, l-ai aiurit! 

Adina îşi răsuci privirea, smulgându-se gândurilor. Părul 
bine întins peste cap şi strâns într-un coc greu îi scotea în 
evidenţă noblețea gâtului, profilul perfect. 


— Ce spuneai?... A, da. A mers mai uşor decât mi-am 
închipuit. 

— Cât? 

— Un milion. 

— Era vorba doar de şapte sute de mii. 

Adina ridică din umeri. 

— Am avut nevoie de mărunţiş. 

Vanda râse stingherită cumva. O admira, dar în acelaşi 
timp se simţea nelaîndemână în prezenţa ei. Femeia 
aceasta, cu ferocitatea ei, îţi făcea frică. 

— N-a pretins să intre în combinaţie? 

— Nici nu s-a pus chestiunea. 

— Te felicit... De ani de zile mi-am închipuit că nu mai am 
de învăţat nimic, de la nimeni. M-am înşelat. 

— Fleacuri! 

— Nu chiar. Miclescu nu-i orice peştişor mărunt. 

— Mai mărunt decât îţi imaginezi. E suficient să-l iei tare. 
Bruscheţea, rupturile nu-s stilul lui. Le practică, ce-i drept, 
cu alţii, dar îl deconcertează o singură vorbă mai răstită. Îşi 
udă izmenele. Un micuţ dur de salon. 

— Am să-mi permit din când în când să iau lecţii de la 
tine. Cât te costă milionul ăsta? 

— O verighetă. Râse cinic: mi-a luat şi măsura. 

Vanda o cercetă curioasă: 

— Chiar ai de gând să... 

— Să mă mărit cu el? Par beată? De altfel, mă îndoiesc că 
în două săptămâni va mai flana liber şi vioi pe Calea 
Victoriei. 

Vanda îşi trecu degetele prin părul proaspăt coafat. Era 
suplu, mătăsos şi eau d'argent-ul îi dădea reflexe albastre- 
argintii. Un cap de marchiză, aşa cum ne-am obişnuit să 
vedem în miniaturile de acum două secole. Surâsul şi 
privirile poate nu erau prea bien-eleve... 

— Ascultă, n-am dus o viaţă prea onestă, ca să folosesc un 
termen dulce, dar îţi spun sincer că uneori mă înspăimânţi. 
Nu ţi-e milă de nimeni? 


Adina îi aruncă o privire de gheaţă: 

— Nimănui nu-i e milă de nimeni. 

— Eu în locul tău aş fi totuşi prudentă. Am auzit pe cineva 
vorbind despre maică-ta. Nu ştiu dacă e adevărat... 

— Dacă ai auzit îndeajuns ca să rămâi perplexă, o 
întrerupse Adina, e adevărat sută la sută. A fost cea mai 
frumoasă târfă din Crucea de Piatră. Şi o canalie de mâna 
întâi. 

— Se pare că-i semeni, râse Vanda. Cel puţin, aşa am fost 
asigurată. 

— Nu cine ştie cât. Dacă aş fi trăit în aceleaşi 
circumstanţe, mă refer la condiţiile de cruntă asuprire ale 
regimului burghezo-moşieresc, poate că aş fi reuşit să mă 
apropii de ştacheta ei. S-o egalez, niciodată! 

— Mi s-a spus că a murit spintecată. Douăzeci de lovituri 
de cuţit aplicate de un ibovnic dezamăgit. Parcă avocat... 
Probabil că-l socotea tot „un micuţ dur de salon...“ 

— Îţi pot completa portretul, declară liniştită Adina. 
Personajul era bleg, drăguţ, instruit, de familie. Şi ce-i cu 
asta? 

— Ai grijă. Destinele sunt uneori simetrice. 

Adina începu să râdă. Râsul era autentic, i-o citeai în 
ochi. Dinţii laţi, albi, străluceau în toată splendoarea lor. 

— Ai haz, Vanda! la ascultă, unde au murit părinţii tăi? 

— Dragă, eu sunt ruşinea familiei. Părinţii mei au fost 
oameni onorabili, cetăţeni cu vază, o cinste a urbei. Ie 
asigur că au murit în patul lor. 

— Ei bine, ai grijă să nu te mai culci niciodată. Hai să fim 
serioşi, fetiţo! 

— Când îţi dă banii? 

— Mâine expiră termenul. Probabil că o să-i am chiar 
diseară şi cu asta episodul avocat Miclescu se încheie 
definitiv. 

Vanda îşi netezi mecanic poalele fustei plisate. 

— Dacă-l umflă gaborii, s-ar putea să ciripească despre 
povestea cealaltă. Nu ne-ar fi moale. 


— Slavă Domnului, încep să te recunosc, râse Adina. 
Toată seara te-ai exprimat academic. Fii liniştită, n-o să 
ciripească. E îndeajuns de bun avocat ca să realizeze ce 
înseamnă complicitatea într-o istorie legată de aur. O fi el 
neinteresant, dar nu cretin. 

— În fond, cine te interesează? 

Adina rămase câteva clipe pe gânduri. Declară cu 
zâmbetul omului care se miră de propriile lui slăbiciuni: 

— Celălalt... 

— Care celălalt? 

— Cris. 

Vanda dădu din mână „fleacuri“. 

— Cu Gregorian e altceva. 

— Nu-i deloc ce-ţi închipui tu. Îmi place. Şi-mi place mult. 

Privirea Vandei deveni ură. Şi glasul căpătă alte 
rezonanţe: 

— Mie în schimb nu-mi place! Inima şi afacerile nu 
întocmesc niciodată bordei împreună. 

Adina surâse visătoare. 


19 


Când Violeta Bordeianu se întoarse acasă, constată cu 


neplăcută surpriză că în faţa blocului se plimba Basile 
Nicolau. Patrula cu aerul acela specific al omului ostenit de 
aşteptare, dar resemnat şi decis să rămână în continuare. 
Bătrâna se simţea mai mult decât plictisită. Avusese o zi 
proastă din toate punctele de vedere. Întâlnirea cu nepotu- 
său o iritase, iar excursia până la locuinţa Melaniei o 
scosese de-a dreptul din fire. Suferea de reumatism 
poliarticular şi picioarele - pacostea ei dintotdeauna - o 
dureau crâncen de parcă cineva i-ar fi înfipt drugi de fier 
înroşiţi la foc în pulpele bolnave. Ce o irita la culme era că 
sacrificiul îl făcuse pentru un motan afurisit, o jiganie 
infectă, pentru care nu nutrea nici un fel de simpatie „şi nici 
pentru smintita de stăpână-sa“, de altfel. Se răzbunase 
destul de meschin, arzându-i un picior între coaste, 
scuipându-i în mâncare şi lăsându-l pe întuneric, ceea ce 
Melania nu făcea niciodată. „Mirciulică este traumatizat, 
bezna îl îngrozeşte. Când sunt silită să plec fără el, îi las 
televizorul deschis şi aplicele din antreu aprinse...“ Înainte 
de a părăsi garsoniera Melaniei, Bordeianca făcuse o 
inspecţie generală.  Ignorase  bibelourile, albumele, 
fotografiile - „izmeneli de fată bătrână chit că a trăit peste 
treizeci de ani cu colonelul, alt mameluc“ -, îşi vârâse nasul 
în cămară - „hm, macaroane, supe în plic, biscuiţi şi 
acadele, provizii de putoare“ -, inventariase toate sertarele: 
batiste, danteluri, mănuşi desperecheate, monede cu efigia 
lui Mihai, timbre vechi de pe vremea lui Ferdinand. 


« 


„Capie!“, fu concluzia Violetei şi plecase trântind uşa. 

De cum o văzu, Basile Nicolau îşi dădu seama că a picat 
prost. Bătrâna mormăi un delicat „nu dai pe la mine cu anii, 
acum îţi căşună, intră dacă tot ai venit“, şi o luă înainte, 
legănându-şi şoldurile de vacă. 

— Coană Violeto, începu Nicolau, împreunându-şi mâinile 
în chip de rugă. Vin la domnia ta... 

Bătrâna, descălţându-şi pantofii comozi, deformaţi de 
monturi (apăsă cu boturile pe ştaif, evitând ca toţi oamenii 
graşi aplecatul peste stomac), îl repezi: 

— la-o pe scurtătură că mă ţin şalele, picioarele şi 
oboseala. 

Nicolau, deconcertat, se făcu mic în fotoliu. 

— Dacă te deranjez, prefer să vin altă dată. 

— Care va să zică două deranjuri. Prefer să te îndur 
acuma. 

— Dragă Violeto, reluă Basile Nicolau, dregându-şi inutil 
vocea. Suntem prieteni de peste treizeci de ani. 

— l-auzi! se hlizi Bordeianca. Azi mi-o spui întâiaşi dată. 

Nicolau ridică degetul, parcă vrând să înţepe tavanul: 

— Marile sentimente sunt mute! 

Pe chipul frumos al bătrânei se lăţi un zâmbet: 

— Mă iubeşti, fecior? 

— Dar, bineînţeles. Noi, cei care facem parte dintr-o 
anumită clasă, trebuie să fim... a, solidari, liantul fiind 
afecțiunea şi sentimentul că aparţinem unui anume clan. A 
fost destrămat de evenimente, de istoria care, nu-i aşa, e 
nemiloasă, dar în ciuda vicisitudinilor, rămânem un tot, un 
întreg. Cei puţini care am supravieţuit trebuie să fim 
împreună. Încheie patetic: Ca un zid! 

— În faţa cui zid? Şi din ce clasă facem noi parte? Noi 
amândoi! Eu, Violeta Bordeianu, fiică de boieri vechi şi tu, 
un Nicolau oarecare, feciorul unui nimeni, vătaf - că asta a 
fost tac'tu - pe moşiile noastre! 

Bătrânul se tamponă cu batista neliniştit. Încercă să 
râdă. 


— Aprigă limbă ai, coană Violeto, dar îţi cunosc inima şi 
tot cutez să-ţi îndrept rugăciune. 

— Aşa! zâmbi satisfăcută Bordeianca. Dă-i drumul, te 
ascult cu amândouă urechile. 

— Cred că am intrat într-o încurcătură... 

— Muiere? Mă aşteptam. 

— A, nu, nu! Cu totul altceva. Un fleac, nimic serios, nu-i 
aşa, dar e bine să fim prudenţi. 

— Dacă era fleac, nu mi te foiai în izmene. 

Basile Nicolau înghiţi în sec. 

— Fie cum zici dumneata, coană Violeto. Chestia e legată 
de asasi... Cuvântul îl fripse parcă şi se corectă: De moartea 
lui Ştefan. Am făcut, da... am dat la miliţie unele declaraţii 
inexacte. 

Bătrâna deveni atentă. Se aplecă înainte cu ochii salivând 
de curiozitate. 

— Ci zi odată! 

— Am afirmat că în ziua cu pricina am fost la Timişoara... 

— Să-ţi comanzi pantofi, ştiu. 

— De fapt, n-am fost. Asta-i problema. 

Răsufla uşurat de povară şi acum se uita la bătrână cu o 
intensitate care oscila între spaimă şi nădejde. 

— Aha! pricepu Violeta Bordeianu. Şi ăia au cercetat, 
bineînţeles. 

Basile Nicolau dădu din cap. 

— De ce i-ai minţit? 

— Nu ştiu, coană Violeto. Ochii îi jucau în lacrimi. Mi-a 
luat Dumnezeu minţile! Apucasem să vă spun acelaşi lucru 
şi vouă, atunci la Coleta, şi aşa am ţinut-o. N-am luat 
problema în serios, mi-am zis că-i o simplă formalitate... 

— Cap de nătărău! Vroiai să te făleşti, să faci pe dandy- 
ul? 

— Da... Cred că da... lartă-mă... Adică, în sfârşit... Acum, 
ce să fac? 

Plângea de-a binelea şi Bordeianca îl măsură cu dispreţ. 
„Craidon bătrân, de mahala şi pe deasupra căcăcios.“ 


Lacrimile îi făceau silă, ca în general toate dovezile de 
slăbiciune. Nu plângea niciodată. 

— Şi de fapt unde ai fost? 

Nicolau dădu din umeri, zâmbind printre lacrimi. 

— Acasă, în pat. Crizele mele de spondiloză... Nici nu 
puteam să mă mişc. 

— Hm! Adică te ţineau şalele. Şi mai umbli după dame. 
Halal amant! De la mine ce vrei? 

Nicolau începu să se agite. Îşi pipăi febril buzunarele şi 
scoase din buzunarul de la piept un plic. 

— „Să nu uit. Permite-mi, coană Violeto, să-ţi ofer un mic 
cadou, nu-i aşa, ca între prieteni. le auzii rândul trecut la 
Coleta că eşti cam strâmtorată... 

— Mă mituieşti! rânji bătrâna. 

— A, nu, nici gând. Socoteşte-l, dacă vrei, un împrumut. 
Pot aştepta oricât, nu mă grăbesc. 

— Ba prefer să-l socot cadou. Şi acum, sloboade-ţi 
gândul. Mi-ai dat peşcheş, ce vrei să fac? 

— Să le zici ăstora de la miliţie că am fost aici, la 
dumneata. 

— Ca ibovnic? 

Bătrânul, necontrolat, se cutremură. O singură clipă avu 
senzaţia că ţine în braţe sacul ăsta de osânză, cu oase de 
cămilă. 

Ura aprinse făclii în ochii Violetei Bordeianu. Cunoştea 
privirea, reacţia, mişcarea specifică de recul. O întâlnise la 
toţi bărbaţii pe care încercase să-i ademenească în 
aşternutul ei. 

— Nu... Nu îndrăznesc, coană Violeto. Adică eram în 
vizită, ca vechi prieteni... 

— Aha! Şi ce le explici? Care-i rezonul pentru care i-ai 
minţit? De ce nici unul din noi n-a pomenit de vizita ta, în 
declaraţiile de până acum? Nu eşti prea isteţ, băiete! 

Bătrânul o privi speriat. 

— Nu ştiu, să căutăm împreună. [i-am zis că nu 
îndrăznesc... Dar poate că asta-i ideea cea mai bună. 


Mintea dumitale, bineînţeles... Dacă le-am sugera că... În 
sfârşit! Noi doi... Am pretinde că-i vorba de o legătură mai 
veche, dar ne-am jenat să... Explodă: Să mărturisim! 

Violeta Bordeianu îşi încrucişă mâinile peste pântece. 
Ochii îi străluceau de satisfacţie şi era limpede pentru 
oricine - nu şi pentru Nicolau, speriat şi emoţionat - că se 
distra copios. 

— Care va să zică doi guguştiuci! Nătâng, netot, dar tot 
mai dă ceva din capul tău. Hai să batem palma. Bazilică, 
tată, aşa rămâne! Dacă nu m-am compromis la douăzeci de 
ani, s-o fac barem la jumătatea sutei şi un pol. 

Nicolau se ridică. Era caraghios, îndoit de şale şi cu 
genunchii ţepeni. [inea mâinile împreunate în dreptul 
buzelor: 

— Mulţumesc, coană Violeto! Nici nu ştii cât îţi sunt de 
îndatorat. 

— Aceasta om vedea-o după ce trece primejdia... Adăugă 
îndoită: Dacă o trece... Lămureşte-mi însă o chestiune: Ce 
naiba căutai pe douăşcinci noiembrie, spre ceasurile opt 
dinspre seară la porţile lui Ştefan? Se uită cu satisfacţie 
sadică la Nicolau care începuse să tremure: Nu de alta, dar 
în aceeaşi seară şi la aceeaşi oră, mă aflam prin preajmă. 


„Draga mea, cred că a sosit timpul să te întorci acasă. 
Este ora şase fără un sfert dimineaţa - ce oră imposibilă! N- 
ai pretext să bei un pahar de şampanie, ştii, e indecent, iar 
pe stradă, nu pot să-mi dau seama de ce, dar toată lumea e 
extrem de nervoasă şi pare grăbită - şi presupun că-i cazul 
să te întorci acasă. Mai presus că persoana care te-a... mă 
Tog, invitat aici, nu-i prea politicoasă. Mi se pare inelegant 
din partea unui bărbat să te facă să aştepţi. Desigur că nu-i 
un monsieur şi nu văd de ce ţi-ai face scrupule. Mai 


aminteşte-ţi că l-ai invitat la ceai pe domnul Azimioară, iar 
domnul Cristescu s-ar putea să fie îngrijorat din pricina ta.“ 

Melania Lupu se apropie de o oglindă ieftină, înrămată în 
lemn bronzat. Spânzura între şifonierul cu trei uşi şi un 
tablou pictat în maniera lui Gogu Zaharescu, acum vreo 
cincisprezece ani, celebru şi cu dever mare printre pieţarii 
din Obeur şi mahalagiii cu gust subţire. „Oroare, pur şi 
simplu, fetiţo! Cine se poate extazia dinaintea unui crap 
răposat pe o farfurie de la Horezu? Şi de ce se vede în fund 
o coloană grecească, n-am să pricep niciodată...“ 

Îşi puse din nou toca, dădu un fulg de pudră pe obraz şi 
făcu un pas înapoi, cercetându-se cu ochi critici. Îşi mânji 
degetul cel mic în găoacea etu-ului de ruj, aproape epuizat. 
„Un strop de roşu pe buze înviorează, fetiţo, iar dimineaţa, 
în zori, după o noapte nedormită, nu arăţi extraordinar, nici 
chiar dacă te cheamă Sophia Loren. Cu atât mai mult dacă 
ai împlinit şaizeci şi cinci de ani... 

În realitate, oamenii în vârstă ar trebui să fie mult mai 
grijulii cu ţinuta lor decât cei tineri. Când îi văd cu vată în 
urechi şi părul în şuviţe îngălbenite - codițe de şobolan - şi 
pantofi  decupaţi la monturi, mi-e ruşine că sunt 
contemporană cu pacea de la Versailles.“ 

Când se desprinse de oglindă, ochii - violete presate într- 
un album - străluceau ca înstelaţi. Se simţea într-o 
dispoziţie excelentă, proaspătă ca zorii unei zile de mai şi 
pusă pe şotii. 

„Ştiu ce chef ai avea, draga mea. Să te dai cu trotineta... 
Îl ţii minte pe Tudorel? Era un năzdrăvan şi jumătate. 
Totdeauna punea o sfoară la colţul străzii şi tu veneai de-a 
berbeleacul. Am auzit că a ajuns pompier, deşi nu mă 
aşteptam să evolueze aşa de bine. Avea veşnic coatele şi 
genunchii juliţi...“ 

Scoase agenda din poşetă, rupse o filă şi începu să 
grifoneze cu creionul dermatograf. Ţinea vârful limbii afară, 
cum fac copiii când trudesc la temele de caligrafie, aşa cum 
făcuse şi ea acum aproape şaizeci de ani, sculptând bețe şi 


cârlige pe tăbliţa de ardezie cu şnur şi burete ca o 
portocală de şvaiţer. 

Stimate domn, vă mulțumesc pentru  graţioasa 
dumneavoastră ospitalitate, dar guvernanta mea - 0 
domnişoară bătrână din Lieges cu o slăbiciune irezistibilă 
pentru guleraşele de dantelă şi evantaiele spaniole (oh! 
avea o sumedenie!) - m-a învățat că nu-i frumos să abuzez. 
În consecinţă, aştept să-mi întoarceţi vizita. Vă asigur că 
sunteți scutit de formalitatea cărții de vizită cu colțul întors 
şi că vă aştept oricând vă face plăcere la o ceaşcă de ceai şi 
o felie straşnică de cake. A dumneavoastră, Melania Lupu. 

Rezemă hârtia de o vază veche şi îşi frecă satisfăcută 
degetele fragile. 

„Cred că ai făcut o compunere destul de frumugşică, fetiţo. 
În orişice caz, e clară, iar domnul acesta necunoscut, care 
ţinea să stea de vorbă cu tine, va pricepe de la bun început 
că eşti o persoană politicoasă şi că nu ai nimic de-a face cu 
ciufuţii aceia care trag zăvorul şi sting lampa când le bat 
musafirii la uşă. Bun, acuma nu te mai făli, doar ştii că nu- 
mi plac oamenii semeţi...” 

Se gândi totuşi, făcând ghemotoc paginile vechii reviste 
„Săptămâna“ şi căutând din ochi alte hârtii, eventual o 
cârpă (nu ezită să ia faţa de masă) că infatuarea, desigur 
discretă, în limitele bunului simţ prezintă şi aspecte 
pozitive. 

„În fond, un individ încrezut este un om mulţumit din 
toate punctele de vedere de soarta lui. De pildă, eu n-aş 
vrea să mă schimb cu nimeni. Şi, dacă ar fi să mă mai nasc o 
dată şi m-ar întreba bunul Dumnezeu cine aş vrea să fiu, i- 
aş răspunde că tot eu. Dă-mi voie, Melanie, să-ţi spun că 
aceasta nu-i o probă de îngâmfare, ci dimpotrivă. Cred că ţi- 
am explicat situaţia destul de clar, căci, slavă Domnului, nu 
faci parte dintre aceia care dacă nu înţeleg din primul 
moment un lucru, nu-l mai înţeleg niciodată...“ 

Se chinui câteva minute, încercând să deschidă geamul. 
Espanioleta, nefolosită ani de zile, înţepenise. 


— A ruginit, draga mea, spuse tare, vârându-şi degetul 
lovit în gură. Ah! În sfârşit, o gură de aer proaspăt. Ce bine 
că nu eşti un frigurilă ca Mirciulică... Cauţi ceva, iubito! 

Ah, da, ghemotocul de hârtie! 

Îl strecură între fereastră şi pântecele gratiilor de fier 
forjat, împreună cu faţa de masă şi, idee de ultimă clipă, o 
pernă brodată chilim cu chenar de catifea. 

— Cred că Dumnezeu răsplăteşte faptele bune, fetiţo. 
Dacă nu te-ai fi dus săptămâna trecută la cimitir - 
mormântul arăta scandalos, fie vorba între noi, draga mea, 
iar colonelul, sunt încredinţată, începuse să se simtă 
neglijat -, nu aveai acum cutia de chibrituri la tine... 

Frecă un băț şi în clipa următoare o flacără puternică 
ţâşni strecurându-se şerpeşte printre gratiile ferestrei. 
Melania Lupu începu să râdă bătând din palme fericită. 

— Ce spectacol minunat, draga mea! Nu ştiu de ce, dar 
îmi aminteşte de pomul de Crăciun. 

Ochii albaştri sclipeau de tinereţe. Se simţea Fetiţa cu 
chibrituri. 


XXX 


— Ia te uită! râse Gigi Song, măsurând balerina din cap 
până în picioare. Lume nouă. Pot să-ţi spun că nu arăţi 
faimos. 

Cătălina îşi ridică privirea. Era fierbinte şi, în chip ciudat, 
irisul părea că se dilatase, înghiţea corneea şi tânărul avu 
impresia că obrazul fetei e găurit: două guri de gheenă. 

Îi împinse un scaun şi cu gesturi neaşteptat de gingaşe o 
ajută să se aşeze. Erau prieteni demult, copilăriseră pe 
aceeaşi stradă împreună cu Doru Popescu, Vlăduţ, Andy... 

Pe la cincisprezece ani, îşi închipuise că e îndrăgostit de 
ea. Îi împletea cununiţe de margarete, o lua de la şcoală 
după orele de studiu, îi tăiase odată, fără să simtă, o şuviţă 
de păr şi-i făcea, sau îi adapta, tot pe ascuns, versuri: „Eşti 


o floare,/eşti un crin/eşti parfumul cel mai fin...“ Sau, când 
plecase pentru doi ani la Institutul de coregrafie din 
Leningrad. „Foaie verde mărăcine/Cât de mult ţin eu la tine 
/Foaie verde de mărar/Să ne despărţim e amar“. 

O cercetă scurt şi colţurile gurii îi zvâcniră. Cătălina 
arăta cu adevărat prost, părea îmbătrânită şi pierduse ceea 
ce lui Gigi Song i se păruse totdeauna a fi însuşirea ei cea 
mai de preţ: o puritate plină de strălucire. În realitate, nu 
încetase niciodată să ţină la ea şi chiar când se îndrăgostise 
de Andreea - o pasiune mistuitoare, crudă, smintită, de 
care Gigi prefera să nu-şi aducă aminte - continuase să se 
gândească la ea. Un sentiment bizar, mixtură de afecţiune, 
camaraderie, nevoie imperioasă, spontană, niciodată 
solicitată, de a o proteja. 

Îi prinse mâna şi o mângâie pe fruntea boltită. 

— Ce-i cu tine, fată? Nu te-am văzut niciodată într-o 
dispoziţie mai nasoală. 

Cătălina, la capătul puterilor, începu să plângă. Gigi o luă 
în braţe. 

— Nu merită să plângi pentru nimic, Cătă! Ia zii lui tetea! 
Cine te-a vârât în bernă! Care mocofan? 

Balerina se ghemui la pieptul lui Gigi, izbucnind în 
hohote. Plângea cu disperare, disperarea aceea specială, 
dramatică, a momentelor grave din viaţa unui individ. O 
simţeai că vrea să moară, în stare de actele cele mai 
nesăbuite. 

— Miclescu? întrebă Gigi, mângâindu-i uşor părul. 

Fata dădu din cap. Se lăsă aşezată pe canapeaua tapisată 
într-un creton cu flori portocalii. Era o garsonieră obişnuită, 
pe care Gigi o mobilase parcă intenţionat în chipul cel mai 
banal posibil. Originală era doar biblioteca, în care 
surprindea  eterogenul, asociaţiile bizare trădând fie 
autodidactul cu lecturi lipsite de disciplină, fie prototipul de 
individ risipit, cu nenumărate starturi, colecţionar de curse 
abandonate. Pe un singur raft, convieţuiau de pildă, o 
revistă de şah, un tratat de bridge, un manual de istorie a 


muzicii, două romane din celebra colecţie „Masca“, o 
„Biblie“, un volum de socialism ştiinţific. 

— Ascultă, Cătălina, bărbatul ăsta e o bestie şi te-am 
avertizat chiar de la început. Te-a avertizat şi bietul Doru... 

Balerina îşi ridică obrazul răvăşit de plâns. 

— Nu-mi pasă. Îl iubesc. 

— În regulă. Încerc să mă obişnuiesc cu ideea că ai 
ghinion şi idei fixe. Care-i chestia acum? Umblă după altă 
dameză? Nimic nou, personajul e obsedat. 

— Îl iubesc îndeajuns de mult ca să mă bucur de fericirea 
lui. 

Gigi Song fluieră fals admirativ: 

— Nici prin minte nu-mi trecea că ai o inimă atât de 
spațioasă! Practic, ce te frământă? 

— Spune-mi tot ce ştii despre el. Tot, absolut tot. Ie 
implor! 

Îşi strânsese pumnii la piept, iar în privirea dilatată i se 
citea o aşteptare plină de teamă. Gigi, circumspect, îşi 
subţie privirea. 

— Vrei o caracterizare. Ei bine, gagiul este cea mai mare 
canalie pe care am cunoscut-o vreodată. Ticălos, ipocrit, laş, 
turnător, trişor! O râmă abjectă. 

Balerina îşi scutură pletele blonde. 

— Nu mă interesează adjectivele. Spune-mi ce legătură e 
între Vali, moartea lui Doru şi blestematele alea de 
pacheţele... 

Gigi Song nu-şi reprimă tresărirea. Scoase o ţigară şi o 
aprinse cu mişcări voit lente, de parcă ar fi vrut să câştige 
timp. 

— Pacheţelele! Ce pacheţele, draga mea? 

— Ah! ţipă Cătălina izbindu-se cu pumnul în genunchi. 
Nu sunt chiar atât de proastă pe cât credeţi. Ştii bine la ce 
mă refer şi sunt incapabilă să nu fac corelaţii îngrozitoare. 

— Ca de pildă... 

— Doru e victima combinațiilor voastre scârboase. Tu şi 
Vali lucraţi de un an de zile cu aur! 


— Ilustrul nostru avocat ţi-a povestit chestia asta? 

— Îndrăzneşti să-mi spui că nu-i adevărat! Uită-te în ochii 
mei! 

— Ai halucinaţii. 

— Nu! V-am văzut împreună. Cunosc pacheţelele gălbui. 
Vali le ţine în sertăraşul secret de la birou. L-am deschis în 
lipsa lui... Căutam scrisori... 

Vorbea sacadat, printre suspine, ochii îi ardeau. 

— Cretinul! scrâşni Gigi Song. 

— Tu eşti mai breaz? Am văzut aceleaşi pachete la tine! 

— Ia te uită! De unde ştii că erau aceleaşi? 

— Am murdărit două din neatenţie cu dermatograf violet. 
Mă grăbisem după spectacol şi nu apucasem să mă 
demachiez. Probabil am dus mâna la ochi şi m-am mânjit, în 
fine, nu are importanţă. 

Gigi Song strivi nervos ţigara. 

— Şi s-a întâmplat demult chestia asta? 

— Acum două luni. 

— A! ţin minte! Când am făcut viroza aia... Mi-amintesc 
că nu se găsea chinină şi... 

— Isprăveşte! urlă Cătălina. Sunt gâscă, incultă, nu ştiu 
decât să dau din picioare, dar nu oarbă! 

— În definitiv ce vrei? 

Balerina respiră adânc, trecându-şi palma peste fruntea 
înfierbântată. 

— Aveam încredere în Doru. Ochii i se umplură din nou 
de lacrimi. El a fost singurul meu prieten adevărat, singurul 
om care m-a iubit sincer. 

— Sunt de acord cu tine. De ce l-ai fentat? 

Fata dădu din cap cu tristeţe. 

— De ce mai întrebi? 

— Scurt! l-ai povestit probabil toată tărăşenia şi cum 
nenorocitul avea o fantezie zurbagie a ajuns la concluzia că 
ne ocupăm cu trafic de aur „en gros“ şi a început să facă pe 
detectivul. Unde te crezi, iubito, la Chicago? Şi încă ceva! 
Admiţând că m-aş ocupa de cocoşei, şi alte chestii 


zornăitoare, mă crezi atât de imbecil, încât să mă încurc 
într-o combinaţie care mă poate costa capul cu o hahaleră 
ca Miclescu? 

— Socotelile ţi le-ai făcut fără mine. Am convingerea că l- 
aţi lichidat pe Doru ca să nu vorbească. A făcut prostia să-i 
spună lui Vali ce ştie, l-a ameninţat probabil. 

Gigi Song o întrerupse, scuturându-i umărul cu violenţă. 

— Eşti nebună?! Ce înseamnă l-aţi lichidat? 

— L-aţi ucis! ţipă Cătălina scoasă din minţi. Voi, 
împreună, ca să-i închideţi gura. 

Gigi Song făcu un pas înapoi. Declară neaşteptat de calm: 

— Te înşeli, draga mea. În afacerea asta, Miclescu a 
lucrat fără complici. Printre altele, trebuie să-ţi spun că 
sunt măgulit că mă vezi în ipostaza de asasin. Pentru 
liniştea ta, te informez că dispun de un alibi infailibil. În ziua 
cu pricina, la ora fatidică, dădeam o declaraţie la miliţie, în 
legătură cu o găinărie oarecare. 

Cătălina îl privi înspăimântată. 

— Ce vrei să spui? Adică Vali l-a... 

— Exact ce ai înţeles, drăguță! Maestru' Miclescu l-a 
asasinat. 


20 


= Ce faci, Cris? Ai început să mă neglijezi... 

Coleta Miclescu îi arătă cu mâna un fotoliu şi se îndreptă 
instinctiv spre bar. Gregorian o cercetă atent. Părea foarte 
bătrână şi din câte îşi putea aduce aminte era pentru prima 
oară că o vedea necoafată. Un tiv alb răsărea discret la 
rădăcina părului, dar, în mod obişnuit, până să ajungă la 
coafor, Coleta şi-l masca, punându-şi peruca sau un turban. 

Cris se opri circumspecit. 

— Ascultă, te deranjez? Între noi nu încap fasoane. Am şi 
eu zile din astea albastre în care n-am chef să văd pe 
nimeni, aşa că nu te formaliza. 

Exploziile de entuziasm, de altfel sincere, ale Micleascăi 
când îşi întâmpina musafirii făceau parte din nota obişnuită, 
constituind una din trăsăturile cele mai seducătoare ale 
personalităţii ei. 

— Nu mă deranjezi, Cris. Tu nu mă deranjezi niciodată. 
De când te cunosc, te-am considerat copilul meu. 

Gregorian îi sărută mâna şi întrebă surâzând cu 
blândeţe: 

— Sentimentală? 

— Plictisită. 

Încă o noutate, reflectă inginerul. Coleta avea grijă să nu 
se plictisească şi era de neconceput să petreacă o seară 
singură, fie că ieşea în oraş, fie că primea vizite. 

— S-a întâmplat ceva cu Vali? 

Coleta  tresări atât de vizibil, încât Gregorian 
descumpănit, avu sentimentul că a omis o gafă de care nu-şi 


dădea seama. 

— Ce să se întâmple? 

— Nu ştiu... Am întrebat... lartă-mă, dar îmi pari foarte 
schimbată. Crezi că te pot ajuta cu ceva? 

Doamna Miclescu zâmbi chinuit: 

— Can I help you? Ce îngrozitor de convenţional pot suna 
unele întrebări... 

— Eu nu sunt convenţional. 

— Ştiu Cris. Spune-mi, îl vezi pe Vali în stare de ceva rău? 
Cu adevărat rău? 

— Ce-ţi trece prin minte? 

— Am constatat, urmă visătoare, că ne cunoaştem foarte 
puţin unii pe alţii. Nu-i de ajuns să fii mamă ca să-ţi intuieşti 
fiul în parametrii săi reali, sau să-i înţelegi toate actele... 
Straniu mi se pare că a trebuit să împlinesc şaptezeci de ani 
ca să pricep un lucru elementar... 

Altă noutate! Coleta nu şi-ar fi mărturisit vârsta în ruptul 
capului şi ajunsese un adevărat as în evitarea datelor de 
referinţă. Performanţă, căci conversaţia ei era volubilă şi 
spontană şi arareori se cenzura. Niciodată nu afirma de 
pildă, „m-am căsătorit în anul '34 sau '35“, pentru ca în altă 
împrejurare să mărturisească „m-am măritat la douăzeci de 
ani...“ 

— Ştii, Cris, am încredere în sinceritatea şi în judecata 
ta... Pe de altă parte, inerent cunoşti mai multe despre Vali 
decât mine... Bărbaţii nu se ascund unii de alţii, cel puţin în 
principiu... 

Îşi frânse degetele şi pocnetul uscat al falangelor şocă 
urechea lui Gregorian. Doamna Miclescu îi căută privirea şi 
inginerul izbucni aproape răstit: 

— Nu te mai uita aşa la mine! Pur şi simplu nu pot să 
îndur. Spune-mi limpede ce se întâmplă şi eventual pot să te 
ajut. Aşa, bâjbâim. Auzi! Părerea mea despre Vali! Bună, 
natural, altfel îl ocoleam, nu eram prieteni. 

— Sincer... Dar te rog foarte sincer, crezi că ar fi în stare 
de crimă? 


Inginerul se holbă, nevenindu-i să-şi creadă urechilor: 

— Coleto, eşti nebună! 

— Oare? Mi-e aşa de teamă... 

— Înseamnă că adineauri ai avut dreptate. Nu-ţi cunoşti 
deloc, dar deloc, propriul fiu. Se aşeză lângă ea şi-i prinse 
mâna între palmele uscate şi răcoroase. Ascultă, draga 
mea, n-am să afirm niciodată despre Vali că ar fi o pildă de 
moralitate sau că mi l-aş putea închipui zugrăvit pe ziduri 
de biserică. Sfântul Vali... Fecioru-tău este un jouisseur 
egoist care în general profesează principiul „trăieşte, dar 
lasă şi pe alţii să trăiască“, iar dacă asta nu e posibil, atunci 
trăieşte şi anfişează-te de ceilalţi. Are găinăriile lui şi 
trebuie să-ţi spun că în relaţiile cu femeile e departe de a fi 
un gentleman. Lucrurile astea le ştii şi tu, eu nu vin cu nici o 
noutate. 

Doamna Miclescu tăcea, privind ţintă la franjurile 
covorului, un ispahan în nuanţa miezului de harbuz. 

— În concluzie, urmă Cris, Vali va şti totdeauna să-şi 
conducă îndemânatic barca, neţinând prea mult seama de 
cei din jur, dar acte de canalism propriu-zis nu va comite 
niciodată. E prea comod, prea prudent şi ţine prea mult la 
existenţa confortabilă pe care o duce pentru a o juca la 
zaruri. Sunt absolut încredinţat de tot ce ţi-am spus. 

— Mersi, Cris, oftă Micleasca. 

Inginerul o cercetă surâzând: 

— Şi acum dă-i drumul, draga mea. Ce te determină să 
crezi că Vali a început să-l facă pe zmeul zmeilor? Sau pe 
cavalerul ăla din basmele englezeşti, un tip malefic. În fine, 
am uitat cum îl cheamă... 

— Dă-l în mă-sa! Auzi, n-aş mărturisi nimănui lucrurile 
astea, Cris. Am încredere în tine. Vali are coşmaruri 
îngrozitoare. Îl văd cum se chinuieşte, cineva îl torturează, 
iar în timpul ăsta mărturiseşte lucruri teribile... 

— Ascultă, spuse Gregorian, eşti sigură că nu exagerezi? 

Doamna Miclescu dădu din cap: 


— Sunt sigură. Şi mai e ceva... Am găsit în biroul lui Vali 
agenda de anul ăsta a lui Ştefan. Se agăţă de braţul 
inginerului: Cum a ajuns la el? Ce poate să însemne asta? 

Glasul avocatului intrat fără ca cei doi înfierbântaţi de 
discuţie să-l fi simţit răsună liniştit din spatele lor: 

— Că tu-mi dai brânci să cad în prăpastie. Mulţumesc, 
mamă. 


XXX 


Când Azimioară dădu buzna în birou, şiroind de sudoare 
şi agitat, maiorul Cristescu se propti cu nădejde în masa de 
lucru. Întrebarea explodă înainte ca locotenentul să fi 
apucat să-şi reia suflul: 

— Repede! Ce-a mai făcut? A furat statuia Libertăţii? Un 
tramvai? Ne trimite complimente şi o felie de cake din 
Marte? A fost aleasă Miss Nud Cannes 1981? 

Azimioară scutură violent din cap. 

— S-a întors. 

Cristescu, sleit de emoție, se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Mă aşteptam. Ca să fiu sincer, n-am fost nici o secundă 
îngrijorat. Nu s-a născut încă ăla care s-o sechestreze pe 
Melania Lupu. Ţi-a povestit cum a petrecut în excursia, 
chermeza, picnicul - în fine, găseşte ea un termen drăgălaş 
- respectiv? 

— N-am stat de vorbă cu ea. Noutatea mi-a comunicat-o 
acum Marinaş. El supraveghează locuinţa. Mi-a spus că 
primul lucru a fost să-l scoată la plimbare pe Mirciulică. În 
lesă, bineînţeles. După voce, am avut impresia că se simte 
puţin zăpăcit. 

— Ei bine, băiatul încă nu-i oţelit. Din întâmplare, noi am 
mai văzut câte ceva... 


De fapt, mărturisindu-şi-o anevoie chiar lui însuşi, se 
simţea uşurat. Bătrâna aceasta exercita asupra lui un 
farmec irezistibil şi chiar dacă primea cu crampe ancheta 
cazurilor unde era amestecată, ultimul lucru de pe lume pe 
care şi l-ar fi dorit fiind noi meciuri Melania - Cristescu, 
încerca pentru ea un bizar, dar profund sentiment de 
afecţiune. În realitate, n-o tratase niciodată ca pe o 
infractoare şi era încredinţat că „năzbâtiile“ ei sunt 
generate de imaginaţia zburdalnică a unei persoane cu 
vocaţie certă pentru aventură şi farsă. 

Sub multe aspecte, Melania rămăsese o fetiţă - simţeai 
nevoia să-i pui o păpuşă sau un iepuraş în braţe - şi, ca mai 
toţi indivizii rămaşi puri chiar la maturitate, adora poveştile 
cu zâne. Contrastul - infantilismul plin de farmec şi graţie şi 
mintea scânteietoare cutreierând mereu cărări neumblate - 
realiza o personalitate dintre cele mai originale, care 
fascina. 

Când Melania fusese condamnată, Cristescu se simţise 
sincer necăjit, în timpul executării pedepsei îi expediase 
câteva pachete „anonime“ şi se bucurase din inimă cu 
ocazia amnistierii. 

Se gândea la ea cu duioşie şi spera - cu credinţă foarte 
debilă - că anul petrecut la „întristare“ îi va vâri minţile în 
cap. Alteori, în clipe de nostalgie, reflecta că moartea ei la 
un moment dat îl va afecta serios. Cu Melania avea să 
dispară una din figurile cele mai discret pitoreşti ale 
Bucureştilor contemporani. 

„În fond îşi spuse cercetându-l maşinal pe Azimioară şi 
constatând tot maşinal că s-a mai îngrăşat, deocamdată n-a 
făcut nimic, nu-i pot reproşa nimic. Zi însă că am căpătat un 
tic nervos şi că mi-e imposibil când îmi iese în cale, să-mi 
imaginez o Melanie potolită, care să nu răsucească simultan 
vreo zece combinaţii trăsnite care la rândul lor să nu 
genereze alte cinşpe dandanale.“ 

— Au scăpat-o pompierii, aruncă brusc Azimioară sigur 
de efect 


— Pompierii! se holbă maiorul. Ei, da, ce-i drept, pe ăştia 
îi scăpase până acum. Favoriţii eram noi. Cum se simt 
băieţii? Au avut un şoc? 

— Căpitanul echipei dădea semne că se va restabili. 

— Hai, spune cum s-a întâmplat! 

— Azi-dimineaţă la şase, au primit un telefon că într-o vilă 
la paisprezece kilometri de Bucureşti a izbucnit un 
incendiu. Practic, e vorba de o casă cu două nivele, ridicată 
în plin câmp, de fapt complet izolată, nu ştiu ce-o fi fost în 
capul proprietarului iniţial. Focul a fost observat de un 
vecin - cel mai apropiat - care-şi are gospodăria la vreo 
cinci-şase sute de metri depărtare. Băieţii au vârât cărbuni, 
dar până să ajungă, focul cuprinsese aproape jumătate din 
imobil. 

— Hm! făcu maiorul. Probabil că Melania a întâmpinat 
situaţia cu mult calm. 

Locotenentul îşi mângâie obrazul gras de parcă ar fi vrut 
să-i definească exact conturul. 

— Cred că nimeni nu se poate aştepta la altceva din 
partea ei. Au găsit-o citind versuri de A. Toma „un poet 
destul de direct după părerea mea“, după care s-a scuzat 
amabilă. Vă reproduc textual (şeful echipei are o memorie 
remarcabilă şi în plus se pare că întâlnirea cu Melania n-o 
va uita prea curând): „Vă rog să mă scuzaţi că v-am 
deranjat, dar am impresia că domnul care m-a invitat, m-a 
uitat, iar eu am început să mă plictisesc. Ştiţi, fac parte 
dintre persoanele incapabile să nu depună o activitate, iar 
aici nu era prea mare lucru de făcut...“ 

— Îi seamănă leit! exclamă maiorul, ridicându-se brusc. 
Nu mai am răbdare, mă duc s-o văd. 

Azimioară îl urmări în timp ce-şi îmbrăca pardesiul. 
Cristescu era febril, degetele i se încurcau în nasturi şi în 
cele din urmă renunţă să se mai încheie. 

Ridică din sprâncene, camuflându-şi zâmbetul. 

„Ai zice că-i e dor de ea...“ 

Nu se înşela prea tare. 


Avocatul Miclescu aduse banii într-o valijoară. O depuse 
pe consola din holul Adinei, o deschise ostentativ şi aprinse 
aplicele de cristal. Se simţea obosit, marcat de emoţiile 
ultimelor zile, dar chipul îi era aprins de o satisfacţie 
febrilă, în care un fizionomist atent ar fi putut descoperi o 
doză considerabilă de nesiguranţă. 

Adina în peignoir de mătase chenăruit cu pene de struţ 
cercetă conţinutul trusei cu o privire indiferentă. O agasa 
aerul jalnic triumfător al avocatului: „Uite de ce sunt eu în 
stare, să vedem ce mai spui acuma!“ şi observă caustic: 

— "Te simţi de parcă ai fi Harun-Al-Raşid, nu-i aşa? sau 
Aladin, adică nu, ăla era cu electricitatea, nu cu creiţarii. 

Miclescu, dintr-o dată pleoştit, încercă s-o ia în braţe. 

— Mă simt exact ceea ce sunt. Un muritor de rând care 
adoră o zână şi încearcă după puteri totul ca s-o 
mulţumească. 

— Destul de puţin. 

Bărbatul rămase cu gura căscată. „E smintită? Ce vrea? 
Să sparg Banca Angliei?“ 

— Nu... nu verifici? 

Adina se uită la el de parcă atunci l-ar fi văzut prima 
oară. 

— Vali, eu cred că tu te-ai tâmpit. Nu-ţi mai priesc 
excesele erotice sau clima. Vrei să m-apuc acum să număr 
un milion de Bălceşti? Am cântar, ştiu exact ce greutate 
trebuie să aibă conţinutul puşculiţei. 

— A, da, perfect, râse silnic Miclescu. Nu-mi trecuse prin 
cap. 

— În general, am impresia că traficul de acolo e cam 
anemic. 

Avocatul îi îndreptă o privire rugătoare. 


— De ce eşti rea, Adina? Nu mai izbutesc deloc să te 
înţeleg. 

— Detest bărbaţii penibili. Îmi aduci un bacşiş şi-ţi 
închipui că pentru asta am să sparg tavanul cu capul sărind 
în sus de bucurie. 

De astă dată, nervii lui Miclescu cedară. Alb ca varul, 
explodă cu glasul înecat de furie: 

— Îţi baţi joc de mine? Un milion - un mi-li-on e bacşiş? 
Drept cine mă iei? Unde îţi închipui că trăieşti? Ce vroiai? 
Să-ţi umplu piscina cu aur? 

Femeia zâmbi. Un zâmbet cinic: 

— De ce nu? La valoarea mea... 

Miclescu îşi ascunse faţa în mâini. 

— Dumnezeule! Ce femeie! Ce femeie!! 

— Aşa zic toţi bărbaţii care mă văd. Presupun că o spui cu 
admiraţie. 

— Eşti infernală! În viaţa mea, dar ce a mea, ia un milion 
de inşi şi întreabă-i dacă au întâlnit o bestie ca tine! 

Un surâs sardonic strâmbă buzele Adinei. 

— Ştii, s-ar putea să mă consider ofensată. Şi chiar mă 
simt. Cred că-mi convine ipostaza. 

Stătea picior peste picior şi prin haina de casă se 
strecura genunchiul gol, lustruit, ca o bilă de biliard. O 
imagine fugară trecu prin mintea avocatului „Genunchii ei, 
două pisici leneşe...“ Unde dracu' citise chestia asta? Dintr- 
un salt, fu la picioarele Adinei: 

— lartă-mă iubita mea... 

— Nu mă cheamă Sfântul Petru. 

— Adina, nu dau un singur surâs de al tău pentru două 
mii de sfinţi şi mucenici. Ie ador şi nu aştept decât să ne 
căsătorim. Rămâne să stabileşti tu data. Când, iubita mea? 

Răspunsul femeii îl izbi ca un foc de revolver: 

— Niciodată! 

Ochii avocatului, întâi dilataţi de stupoare, alunecară 
instinctiv spre consolă, spre valiza ticsită cu bani. 


Imperturbabilă, Adina surâse dispreţuitoare. Un dispreţ 
nimicitor: 

— Poţi să-i iei înapoi. 

Miclescu avu un moment de ezitare. Cu obrazul sfâşiat de 
emoţii contradictorii, lăsă privirea în pământ. 

— Nu, hotărât, nu te înţeleg. 

— Am mai auzit chestia asta. Ce Dumnezeu, schimbă 
repertoriul! 

Îl pândea ca pe o pradă. „Bărbatul trebuie îngenuncheat, 
să-ţi simtă carâmbii cizmelor. Să fii îndeajuns de deşteaptă 
ca să-l stăpâneşti. Doar ca sclav e suportabil...” 

Era o axiomă pentru Adina şi, chiar dacă Miclescu n-o 
mai interesa (urma ca şi Gregorian să fie sacrificat în cel 
mai scurt timp, dar acolo cu alte convulsii de afecţiune), 
proceda ca atare în virtutea inerţiei. 

Zdrobit, cu sufletul plin de ură, dar conştient în acelaşi 
timp că Adina e femeia, crucea vieţii lui, chiar dacă l-ar 
conduce spre ghilotină, avocatul se ridică, nesigur pe 
picioare. 

— Trebuie... trebuie să plec. 

— Cum crezi, căscă Adina. 

În ochii lui Miclescu se aprinse un firicel de nădejde. 

— Pot... Vrei să mai rămân? 

Adina surâse ceva mai îngăduitor. Nu trebuia asmuţit 
prea tare. Ar fi fost în stare de cine ştie ce neghiobie. Iar 
toată combinaţia presupunea câteva zile de răgaz încă. 

— Nu m-ar deranja. 

Buzele lui Miclescu începură să tremure. Inima i se umflă 
de gratitudine, o simţea gata să plesnească. Nici dacă i-ar fi 
instalat o coroană pe cap, nu ar fi fost mai recunoscător. 

După un scurt moment de ezitare, Adina se îndreptă spre 
dormitor. 


— Vanda? 

— Cine altcineva ar putea fi? 

„S-a pilit, gândi Adina. De obicei, pune întrebări mai 
inteligente.“ 

— S-a făcut! 

— Milionul? 

Vocea era vag alterată de neîncredere. 

— Da. 

— Eşti formidabilă. 

Adina replică impasibilă: 

— Ştiu. 

— În consecinţă... 

— Intrăm în lichidare. 

— Dumnezeule! Cât poţi fi de necruțătoare. Ştiu că aşa 
trebuie, totuşi mă cutremur... 

— Ai grijă, nu sta pe balcon. 

Vanda râse: 

— M-a minţit cineva că mi-e scris să mor cu capul pe 
pernă şi popă la căpătâi. Şi cred. Chestia asta ajută la ten... 
Cu cine începi? 

Adina şovăi o clipă. 

— Încă nu m-am hotărât. 

— Grăbeşte-te! Trebuie să acţionezi rapid. 

— Cu viteza luminii. 


2] 


E Doamne, ce surpriză! 


Melania Lupu se extazie ca de obicei, bătând din palme. 
Şi tot ca de obicei, Cristescu, privindu-i mâinile fragile, 
încercă temerea că degetele subţiri, aproape descărnate, s- 
ar putea preface în aşchii. 

— Mirciulică va fi grozav de emoţionat. 

Maiorul tăcu. Era genul de afirmaţii - tipic pentru 
bătrână - care-l interziceau. 

„În situaţii din astea, îşi zicea, n-ai decât două posibilităţi: 
ori să sictireşti, ori să surâzi convenţional - termenul uzual 
- de fapt, tâmp...” 

Se decise pentru a doua variantă şi chiar marşă pe mâna 
bătrânei. 

— Sper că în general se simte bine. 

— Oh, domnule maior, ştiţi, vine o vârstă când pretenţiile 
nu trebuie să fie chiar atât de mari. E destul, şi în primul 
rând creştineşte să nu cădem în spinarea altora. Mirciulică, 
presupun că v-am mai spus-o, împlineşte toamna asta şapte 
ani. O vârstă respectabilă, dar pot afirma că se îngrijeşte 
îndeajuns de conştiincios de sănătatea lui... Suntem doi 
oameni maturi, domnule maior, şi în consecinţă, capabili să 
apreciem acest amănunt la justa lui valoare. 

Maiorul, incapabil să nu calculeze că era cu cel puţin 
douăzeci de ani mai tânăr decât Melania, se grăbi să 
aprobe: 

— Bineînţeles. De altfel, ce mai faceţi? 

— Colosal spre formidabil. 


Cristescu  răsuci capul orientându-şi urechea spre 
bătrână, ca şi cum n-ar fi auzit bine. 

Melania, întotdeauna de o politeţe ireproşabilă, cu un 
limbaj spălat, delicios prin întorsăturile amabile de frază şi 
desuetudinea lui - aroma sulfinei din scrinul bunicii -, 
folosea dintr-o dată expresii care ţineau de blugi, discotecă, 
şuşanea. 

— Hm, da... Folosiţi termeni neaşteptaţi. 

Melania Lupu surâse fermecător: 

— M-am gândit că e bine să-mi împrospătez langajul. Nu 
văd de ce aş rămâne în urmă în privinţa asta. Am televizor, 
frigider, citesc în gazete despre excursii care se fac tot mai 
frecvent în lună, lucruri despre care nu se pomenea în 
tinereţea mea. Nu văd de ce vocabularul meu ar rămâne 
contemporan cu cel al domnilor Averescu şi Carp. Aceasta 
ar fi o dovadă de mărginire din partea mea. 

Cristescu dădu din mână ca omul care recunoaşte că nu 
are argumente. 

— E un punct de vedere. 

— Am simţit totdeauna că mă înţelegeţi. Vă pot oferi o 
ceaşcă de ceai? 

Maiorul ar fi preferat o vodcă - afară era frig, umed, 
mirosea a tufânele şi a oraş; totdeauna considerase toamna 
drept anotimpul cel mai urban -, dar obişnuia să ia 
„aperitive“ în companii mai puţin gingaşe. 

Se uită la Melania. Era neschimbată, mereu proaspătă şi, 
ca totdeauna, cu o notă şic şi înviorătoare în ţinută. La 
rochia sobră, de un cenuşiu intermediar, asortase un 
cordon îngust, mov. Trei violete, de catifea, răsăreau discret 
din buzunarul de la piept. 

— Am auzit, începu Cristescu, realizând că se simte 
scandalos de bine în compania bătrânei, că aţi avut o 
aventură destul de neplăcută. 

— Da... Este straniu cum persoane ca mine, care nu-şi 
doresc decât linişte, o seară agreabilă la televizor, o 
conversaţie instructivă cu prieteni buni, o prăjitură 


gustoasă sau taclale cu Mirciulică, se trezesc dintr-o dată 
eroii unor întâmplări insolite. N-am iubit niciodată 
aventura, iar la vârsta mea o iubesc şi mai puţin. 

Îl privea în faţă, deschis, cu ochi de fetiţă. Maiorul, ca 
totdeauna incapabil s-o repeadă, îşi cobori privirea. 

— Cândva, vă plângeaţi de monotonia zilelor care nu vă 
aduc nimic nou. 

— Probabil, nu ştiam ce vorbesc. Vedeţi, oamenii 
apreciază foarte greu sau prea târziu ceea ce au. Nu afirm 
că... escapada de alaltăieri nu mi-a făcut oarecare plăcere... 

„Escapada! gândi Cristescu. Trebuie să recunosc că e 
inegalabilă în găsirea termenilor amabili. O răpeşte un 
gangster în plină stradă, o sechestrează într-un «ranch» 
părăsit, o alta chiar tânără, ar fi făcut infarct sau cel puţin o 
superbă criză de isterie, iar prietena mea Melania 
consideră toată chestia drept o excursie la iarbă verde...“ 

— „Ştiţi, continuă bătrâna, e necesară o schimbare din 
când în când, iar eu nu mai ieşeam demult din Bucureşti. 
Desigur, nu mă refer la sejourul petrecut într-unul din 
„camping-urile“ pe care le administrează instituţia, poate 
întreprinderea - nu sunt obişnuită cu termenii - unde 
lucraţi. 

Cristescu îşi drese glasul. 

— Stimată doamnă... 

— Oh! îl întrerupse bătrâna. Cât puteţi fi de oficial! Dat 
fiindcă ne cunoaştem de atâta vreme, aţi putea să-mi 
spuneţi simplu, Melania. În nici un caz tanti. Mi-amintesc că 
pe vremuri, soţul meu frecventa o... anumită casă. Nu, nu, 
între noi nu existau secrete, şi mai consider că tot ce e 
omenesc e şi firesc. Ei bine, această casă era patronată de o 
doamnă foarte distinsă în particular. Doar că „salariatele“ 
şi... invitaţii, mă rog, îi spuneau tanti. N-am nimic împotriva 
nici unei profesiuni, totuşi simt că pentru unele din ele, nu 
am Nici o vocaţie. 

„Melania patroană de bordel! se minună Cristescu. Beată 
nu-i - Mirciulică, de, ca bărbat, e singura persoană care bea 


« 


în casa asta -, sclerozată nu-i. Ce dracu' a păţit? 

Se hotări să-şi păstreze cumpătul: 

— Eu sunt dintre oamenii aceia care-şi schimbă mai greu 
obiceiurile. Până una alta, îngăduiţi-mi să vă vorbesc ca şi 
până acum. Stimată doamnă, deci, interpretările în general 
pot diferi. Din punctul meu de vedere, escapada 
dumneavoastră de alaltăieri, n-a fost prea fericită. 

— O! Serios! N-aş fi zis niciodată. Îmi pare bine că nu mi- 
a trecut prin minte asemenea idee, căci cu siguranţă m-aş fi 
speriat. La vârsta mea, şocurile sunt periculoase, precum 
bine ştiţi. 

Maiorul, cu mâna la gură, o aşteptă să isprăvească. O 
cercetă - ca totdeauna - mai amuzat, mai agasat. „le-ai fi 
speriat pe dracu'! Vreau şi eu să-l cunosc pe ăla în stare s-o 
facă şi mâine îi frec parchetul cu glaspapir!...“ 

O aşteptă să-şi consume „numărul“ şi îşi reluă ideea: 

— Nu are importanţă cum definim situaţia. Mă preocupă 
altceva: cine şi de ce avea interes s-o facă! V-aş fi infinit 
recunoscător dacă m-aţi putea ajuta în sensul ăsta. 

Melania păru consternată. Avu un gest de neputinţă. 
Maiorul interveni, punând, ceea ce considera el a fi ultima 
carte în joc: 

— Ne cunoaştem de trei ani... 

— Şi două luni, ciripi veselă bătrâna. Ar trebui chiar să 
sărbătorim evenimentul. Cred că mai am pe undeva o sticlă 
de şampanie... 

— .„..şi vreau să vă spun, că deşi m-aţi pus nu o dată în 
încurcătură, sau tocmai de aceea, v-am apreciat inteligenţa 
fină, capacitatea corelaţiilor subtile, logica imbatabilă. Vă 
rog ca măcar o singură dată să renunţaţi la jocul de-a v-aţi 
ascunselea. Spuneţi-mi onest ce gândiţi. Gust enorm genul 
fetiţă cu surprinzătoare izbucniri de inteligenţă - îl arboraţi 
cu infinită graţie -, dar de data asta vă cer în mod cinstit 
ajutorul, vă rog să-mi întindeţi mâna. 

Melania, sincer impresionată, „da, draga mea, acesta 
este domnul maior Cristescu, numai suflet şi spontaneitate“, 


îl cercetă cu blândeţe. 

— Credeţi într-adevăr că o bătrână neputincioasă ca 
mine v-ar putea fi de folos? 

— Ştiţi la fel de bine ca şi mine că nu sunteţi şi nu veţi fi 
niciodată bătrână. Vârsta - minţi, căci era de părere exact 
contrarie - nu-i o chestiune de buletin, ci de tonus biologic. 
Cât despre neputincioasă, dumneavoastră râdeţi înaintea 
mea de o asemenea eventualitate. 

— Acestea sunt amabilităţi, dar recunosc, mie-mi place 
gentileţea şi ador complimentele. În consecinţă... 

— Mă interesează punctul dumneavoastră sincer de 
vedere. Ce părere aveţi despre asasinarea lui Ştefan Popa şi 
ce legătură are cu răpirea dumneavoastră? 

Ochii bătrânei alunecară spre registrul fostului comisar. 
Îl puse pe noptieră cu gândul să-l studieze temeinic mai 
târziu. Îşi răsuci privirea spre maior şi expresia i se îndulci: 

„Îmi pare rău pentru el... Vezi, draga mea, dacă ţi s-ar 
îngădui să-ţi alegi vârsta preferată - rândul trecut te 
gândeai la identitate - şi s-o mai trăieşti o dată, ultima 
pentru care ai opta, ar fi cea mijlocie, hotărât şi cea mai 
imposibilă. Nu mai eşti tânăr, nu eşti bătrân. Regreţi ce-ai 
lăsat în urmă, ţi-e frică de ce va veni. Senectutea o simt cu 
adevărat oamenii ce nu i-au trecut încă pragul şi aceasta 
din pricina fricii. Vârsta mijlocie - cred că domnul Cristescu 
a împlinit patruzeci şi şase sau patruzeci şi şapte de ani -e 
cumplită! Presupune grijile cele mai mari, obligaţii 
complexe, panica ambițiilor... „Nevastă-mea are neplăceri 
cu colecistul, băiatul dă treapta a doua, am auzit că sunt 
cinci pe un loc, am spondiloză cervicală, trebuie neapărat 
să mă duc la Felix! Şi când te gândeşti că abia acum doi ani 
făceam plajă la Mamaia şi scoteam limba ălora care frecau 
ghiolul la Eforie Nord... trebuie s-o operez pe mama, are 
piatră la vezică, şi tata a început să scârţâie... Trebuie să 
mă interesez de loc de veci... Nu-i delicat, dar asta-i 
situaţia... Am împlinit patruzeci şi opt de ani... Alţii, „mult 
mai tineri“, îmi sunt şefi. Dacă până la cincizeci nu salt, 


« 


adio!“ Asta e, draga mea. Vârsta de mijloc care te situează 
între obligaţii trecute, prezente şi spaimă pentru viitor. 
Când ajungi însă la vârsta mea, de obicei nu mai contează 
nimic. Ambiţii, pofte, nerealizări au dispărut. Te interesează 
doar rezultatul analizei urinei şi să nu te înşele 
administratorul când fixează plata întreţinerii. Destul de 
trist şi asta, dar cel puţin nu mai eşti atât de ocupat...“ 

— Încerc, după cum m-aţi rugat, începu Melania cu o 
voce care-i amintea lui Cristescu clinchetul orologiilor 
franţuzeşti, să fiu extrem de... deschisă. Încă nu-mi dau 
seama de ce domnul acela a avut interes să mă invite la 
dumnealui... 

Maiorul, împotriva tuturor principiilor de anchetă, o 
întrerupse: 

— Ce vă face să credeţi că este vorba de un domn şi nu 
de o doamnă? 

Bătrâna surâse aşa cum ştia ea că-i stă bine: 

— Nu cunosc nici o cucoană - mă refer la cercul meu - 
care să aibă atâta cutezanţă şi spirit de întreprindere. 

— Faceţi vreo legătură între crimă şi răpire? 

— Da. 

— Care? 

Bătrâna schiţă un surâs: 

— Legătura există, e o certitudine pentru mine. Sensul, 
însă, scopul îmi scapă. Nu reuşesc să înţeleg în ce şi 
întrucât îl deranjez pe... asasinul lui Ştefan. 

— Consideraţi deci că este vorba despre una şi aceeaşi 
persoană? 

Nările Melaniei palpitară: 

— În această privinţă, nu am nici un dubiu. 

Maiorul, cu permisiunea bătrânei (o înclinare îmbietoare 
a capului), îşi aprinse ţigara. 

— Cine credeţi că l-a ucis pe Ştefan Popa? Nu vă cer 
altceva decât o simplă părere. 

Melania Lupu îl cercetă scurt. O privire fugară, 
caracteristică, zbor de rândunică retezând o felie de cer. 


„Ar putea să fie fiul meu... Dacă nu mă speriam atunci, la 
Constantinopol, aş fi avut azi... Copilării, Melanio! Ce 
Dumnezeu! Doar ştii că ceea ce nu s-a întâmplat, nu merită 
nici măcar pomenit...“ 

— Cine? repetă Cristescu. 

Era curios să cunoască părerea Melaniei. Chiar falsă, per 
a contraria, îi putea sugera o pistă. 

— Nu ştiu. 

— Trebuie totuşi să aveţi un punct de vedere. 

Melania Lupu îşi muşcă buza inferioară. Avea un roz de 
copil sugaci. 

— E o simplă supoziţie, pe care n-ar trebui s-o luaţi în 
consideraţie decât cu titlu de inventar... În locul 
dumneavoastră... 

— Da? 

— Mi-aş îndrepta cercetările spre Cris... 

— Credeţi că inginerul Gregorian e asasinul? 

— N-am spus asta. Dar atu-ul se află în manşeta lui. Fie 
că o ştie sau nu... Scuzaţi-mă, dar Mirciulică s-a întors. 

Se auzea într-adevăr un zgândărit de gheruţe - maiorul 
se gândi la zahăr tos strivit sub talpa ghetelor într-o 
bucătărie - şi bătrâna crăpă uşa. Mirciulică, dintr-un salt, se 
instală pe fotoliu şi se încovrigă, adormind aproape 
instantaneu. 

Asta nu mai are nevoie de „Noapte bună, copii 
maiorul. Hm! Cris Gregorian, ciudat... 


« 


gândi 


22 


(ine e destinatarul elucubraţiilor mistice ale bătrânului 


Popa, cine e maharajahul, misteriosul mandarin în stare să 
subvenţioneze construcţia unei biserici, mânăstiri, eventual 
Catedrală? (În privinţa aceasta se pare că Ştefan Popa nu 
se decisese, în scrisori referindu-se la toate trei genurile de 
lăcaşe.) 

Chestiunea îl obseda pe Cristescu până la senzaţia de 
greață fizică, iar ideea că necunoscutul nabab e deţinător 
de valută forte, devenise o certitudine. Vreme de o 
săptămână făcuse cercetări în trecutul celor cinci 
protagonişti ai dramei, încercând să detecteze circumstanţe 
speciale datorită cărora unul sau altul din personaje ar fi 
putut deveni posesor de fond valutar. 

Ca mai puţin suspect din acest punct de vedere se situa 
în primul rând Basile Nicolau. Nu ocupase funcţii 
importante - de altfel nu avusese serviciu niciodată -, iar 
meditaţiile de matematică deşi îi aduceau un venit cochet în 
timpul verii, adică în plin sezon, câştigând chiar sume 
considerabile, nu-l făcuseră milionar. 

Nimeni nu şi-a construit palate din predarea ecuaţiilor 
diferenţiale, a calculului integral sau a altor chestii 
misterioase - Cristescu nu era familiarizat cu termenii, iar 
pe tinerii nefericiţi îi compătimea din tot sufletul -, chiar 
dacă preţul meditaţiilor atinsese cifre de-a dreptul 
aberante: trei sute de lei şedinţa. 

Provizoriu, trebuia exclusă şi Violeta Bordeianu. Dusese o 
existenţă modestă, funcţionară mijlocie, nu călătorise 


niciodată, iar Cristescu se îndoia că văzuse nu Turnul Eiffel, 
dar măcar mânăstirile din Nordul Moldovei, sau Cheile 
Bicazului. Olăneşti şi Covasna erau pentru bătrână 
singurele centre subliniate cu roşu pe harta lumii. 

Mai interesantă părea din acest punct de vedere Coleta 
Miclescu. Fusese soţia unui excelent medic, cu mare vogă şi 
înainte şi după război, iar investiţiile în aur şi valută 
constituiau un procedeu curent de asigurare a averii 
printre profesioniştii de succes. 

Şi totuşi, reflecta maiorul, „nu-mi dau seama cum un 
cabinet medical, oricât de bine ar merge, doar dacă pe 
firmă nu scrie Christian Barnard, ar putea constitui sursa 
unei averi de milioane“. Nu trebuia exclusă nici ipoteza că 
Popa, smintit, să fi exagerat dimensiunile prezumtivului 
fond. 

Aceleaşi considerente erau valabile şi pentru avocat. 
Valeriu Miclescu, fără îndoială câştiga foarte bine, dar 
cheltuia pe potrivă, iar cea mai mare parte din venit o 
investea în obiecte de artă. 

Rămăsese Cris Gregorian şi o idee neaşteptată îl 
determină pe maior să-l considere dacă nu favorit, cel puţin 
extrem de interesant, ca eventual deţinător de valută. Îl 
convocă la birou şi din nou rămase surprins de liniştea - 
resemnare şi blând scepticism - acestui bărbat. Ca 
totdeauna era îmbrăcat extrem de corect, o corectitudine 
puţin ţeapănă în peisajul vestimentar contemporan, când 
oameni în toată firea cu pântece şi chelie se îmbrăcau la fel 
ca fiii lor: pantaloni cambraţi şi ştampilaţi, bluze trăsnite, 
şepcuţe jokeu de un ecosez strident. 

După câteva fraze convenţionale, Cristescu intră direct în 
problemă. 

— Am vrut să discutăm despre o împrejurare mai... 
deosebită din viaţa dumneavoastră. Sunteţi unul din puţinii 
supraviețuitori ai catastrofei de la Carlton. 

Inginerul Gregorian surâse: 


— Din păcate şi cea mai interesantă. Mă refer la 
împrejurare. După un asemenea „debut“, aveai dreptul să 
te aştepţi la un itinerar de viaţă mai spectaculos. 

— O spuneţi cu infinită tristeţe. 

— E deprimant, domnule maior, să realizezi că în 
patruzeci de ani, tot ce ţi s-a întâmplat mai puţin comun se 
datorează unei catastrofe, că în rest n-ai absolut nimic de 
povestit, şi că pe cei din jur nu-i interesează legat de viaţa 
ta decât o singură întâmplare, unde de fapt a acţionat mâna 
destinului. Această mână a destinului le asmute imaginaţia 
şi o curiozitate care nu seacă niciodată. 

Maiorul luă pixul oprit la marginea dosarului şi mâzgăli 
ceva de parcă ar fi vrut să verifice mina. 

— Nu din curiozitate am abordat chestiunea şi nu vă 
ascund că, înainte de a vă fi cunoscut, am studiat arhiva 
fostului sanatoriu  Saint-Vincent de Paul, apoi cea a 
orfelinatului unde aţi fost „găzduit“ până la înfierea 
dumneavoastră. Din păcate, referinţele sunt sărace, lipsa 
detaliilor aproape scandaloasă. 

Inginerul îşi drese glasul: 

—  Îngăduiţi-mi o întrebare, domnule maior. Nu văd 
legătura dintre o întâmplare, chiar singulară, petrecută 
acum patruzeci de ani şi asasinarea lui Ştefan Popa. 

— Veţi înţelege mai târziu. Deocamdată, rămânem la luna 
noiembrie 1940. 

— Ce anume vă interesează? 

— Orice amănunt, cât de mic, care ne-ar putea conduce 
la refacerea identităţii dumneavoastră reale. 

Inginerul căscă ochii şi Cristescu îşi zise că omul îl crede 
nebun. 

— E absurd! Pe vremea aceea nu împlinisem un an, iar 
după cum ştiţi, investigaţiile amănunțite ale autorităţilor, 
alimentate şi de romantismul cazului meu, n-au dus la nici 
un rezultat. Ce vă pot spune eu astăzi în plus? 

— S-o luăm metodic. Analizând toate circumstanţele, se 
impun două concluzii: Părinţii dumneavoastră naturali erau 


la vremea respectivă oameni avuţi, poate chiar foarte 
bogaţi. Rezultă din faptul că locuiau la Carlton, un hotel 
extrem de costisitor şi din, hai să-i zicem „opulenţa“ 
leagănului în care aţi fost găsit. 

— Da, fu de acord Gregorian. Supoziţia a fost emisă chiar 
în epocă şi, în principiu, cred că-i valabilă. 

— A doua concluzie, care mi se pare aproape certitudine, 
continuă Cristescu ridicând arătătorul, ar fi că părinţii 
dumneavoastră erau cetăţeni străini. 

— Şi această ipoteză a fost luată în consideraţie. Până 
acum, nimic nou. 

— Mda, făcu maiorul privindu-l pe gânduri. M-am 
întrebat dacă nu cumva dumneavoastră n-aţi aflat ceva în 
plus. În asemenea situaţii se fac investigaţii personale, de 
multe ori mult mai eficace decât cele ale organelor 
competente. Există o curiozitate legitimă, încăpăţânată, 
devorantă a individului fără identitate de a şi-o descoperi. 
Cunosc persoane - situaţia era frecventă mai ales după 
război - care au consumat ani de zile, nebănuite resurse de 
energie şi inteligenţă, kilograme de timbre expediind 
scrisori în toate colţurile lumii şi la toate organismele în 
stare să le întindă o mână de ajutor, pentru a-şi descoperi 
mama, un frate sau chiar un vechi coleg de bancă. M-aş 
mira ca dumneavoastră să nu fi procedat la fel. 

Cris Gregorian surâse cu tristeţe. Scoase pachetul de 
ţigări şi bricheta. Maiorul constată că o manevra cu mâna 
stângă. Şi nodul de la cravată şi-l aranjase cu aceeaşi mână. 
„În realitate, sunt mai mulţi oameni stângaci decât ne-am 
putea închipui...“ 

— Scuzaţi-mă, ce spuneaţi? 

— Unde să mă fi adresat, domnule maior? Ce să cer 
Crucii Roşii Internaţionale? N-aveam nici măcar un nume 
de care să mă fi legat. Bineînţeles, m-a frământat şi pe mine 
chestiunea, mai ales în adolescenţă, îmi visam părinţii - de 
obicei oameni fără chipuri - îi întrebam, îi imploram să-mi 
spună cum îi cheamă. Acelaşi vis, ani de zile, care revine 


uneori şi azi. Când urmau să-mi răspundă ori mă trezeam, 
ori eu asurzeam subit, eram incapabil să-i aud. Vorbeaţi de 
investigaţii... Le-aş fi făcut dacă aş fi avut cel mai mic 
indiciu de la care să plec. Poate că eu sunt un bărbat lipsit 
de imaginaţie, dar oferiţi-mi dumneavoastră un singur 
exemplu de ceea ce aş fi putut întreprinde. 

Maiorul oftă, ca omul care nu poate contesta logica 
interlocutorului. 

— Adevărat, situaţia nu era simplă. Există totuşi mii şi mii 
de cazuri când persoane considerate pentru totdeauna 
dispărute au fost regăsite. 

Îşi amintea mai ales de o situaţie dramatică şi totodată 
ilară prin absurdul ei. Doi fraţi gemeni despărțiți de război 
care s-au căutat frenetic vreme de treizeci de ani au 
descoperit că locuiesc în acelaşi oraş şi acelaşi cartier, la o 
distanţă de câteva străzi. 

— Am auzit şi eu, spuse Gregorian, dar oamenii aceia 
aveau un nume, un statut, cândva o adresă. Eu nu posedam 
nimic decât un medalion. 

Îşi pipăi instinctiv pieptul şi Cristescu presupuse - firesc - 
că-l poartă şi azi. 

— În cadrul Crucii Roşii Internaţionale există o secţie 
unde sunt declarate toate persoanele dispărute... 

— Sunt de acord, îl întrerupse inginerul, dar ne ciocnim 
de acelaşi impediment: Cum îi chema pe părinţii mei. 

— Dumneavoastră n-o ştiţi, dar nu omiteţi că oamenii 
aceştia, să-i presupunem de naţionalitate străină, veneau 
totuşi de undeva. Aveau o patrie, o cetăţenie, cunoştinţe, 
rude. Dispariţia lor a fost categoric semnalată, mai ales că, 
după aparențele logice, dispuneau de o solidă platformă 
socială. S-ar fi putut face diverse corelaţii... 

— Scuzaţi-mă că vă întrerup iar... Nu uitaţi că în Europa 
izbucnise războiul, lumea era confruntată cu probleme mult 
mai grave. Iar ulterior - începu să râdă - hai să fim serioşi, 
tovarăşe maior! '[i-era teamă să şi zâmbeşti în faţa 
anumitor portrete, nu discutau doi amici pe stradă fără să 


se întoarcă mereu să vadă dacă nu-i aude cineva, iar pentru 
unul ca mine o excursie la Paris era de neconceput. Vreau 
să-l văd pe ăla care în condiţiile astea se apuca să poarte 
corespondenţă cu diverse instituţii domiciliate în vest. 

— N-aş vrea să vă închipuiţi că vă fac reproşuri pentru că 
n-aţi investit mai mult în cercetările dumneavoastră, 
declară maiorul. Am plecat însă de la energia consumată în 
cazuri similare şi-mi închipuiam că, de-a lungul anilor, aţi 
izbutit totuşi să aflaţi câte ceva. În consecinţă, nu-mi puteţi 
oferi nici un punct de reper... 

— Din nefericire... 

Cristescu simţi în glasul inginerului o umbră de şovăială 
şi insistă: 

— Orice detaliu, cât de nesemnificativ aparent, mi-ar 
putea fi de un imens folos... 

— Nu ştiu... Îmi vine în minte acum o întâmplare, dar nu 
cred să scoateţi mare lucru. Prin '60 sau '61 eram inginer 
stagiar şi locuiam la căminul pentru nefamilişti. 

— În Bucureşti? 

— Da. Într-o seară, când m-am întors acasă, portarul mi-a 
dat un plic. M-a izbit atunci un amănunt: destinatarul este 
inginer Cristofor Gregorian şi nu Cristian cum sunt trecut 
în acte şi cum m-au botezat de fapt surorile de la sanatoriu. 

— Ciudat, într-adevăr, aprecie maiorul, aplecându-se 
peste masă. Şi? 

— În plic, evident o foaie de hârtie, râse Gregorian şi 
câteva rânduri. Le ţin minte ad-litteram: Tinere cunosc 
fapte şi situaţii care presupun că te vor interesa. Dacă eşti 
curios, mâine seară, la ceasurile opt sunt la bodega Cluj, de 
pe Calea Rahovei, a doua masă din stânga. Asta-i tot. 

— Cine semna? 

— Nimeni. Intrigat, a doua zi m-am dus la birt. Am 
aşteptat degeaba până la ora închiderii. 

— Bănuiesc că aţi încercat să luaţi informaţii de la portar. 

— Bineînţeles! N-a putut să-mi furnizeze nici o informaţie 
în legătură cu aducătorul plicului. Îl găsise înfipt în stativul 


pentru corespondenţă. Încă un detaliu, scrisoarea era 
netimbrată. 

— O mai aveţi? Aşa ceva se păstrează de obicei. 

— Când trăia nevastă-mea, ne-am mutat de două ori. 
Avea slăbiciunea „triatului“, casa i se părea veşnic plină de 
boarfe şi hârţoage. Cred că atunci a aruncat-o. În orice caz, 
s-a pierdut. 

— Păcat..., suspină Cristescu. Credeţi că dacă aţi vedea 
azi un text scris de aceeaşi persoană, l-aţi identifica? 

Inginerul îl privi încurcat. 

— Nu ştiu. Nu m-a preocupat niciodată scrisul oamenilor 
decât în măsura în care e lizibil sau nu. Pot încerca însă... 

— O să vă rog mai târziu. Spuneţi-mi, ce aţi gândit 
dumneavoastră despre acest incident? 

Gregorian surâse şi îşi aprinse o ţigară. 

— M-am lăsat purtat pe aripile fanteziei şi mi-am 
închipuit că omul acesta mi-a cunoscut părinţii. Şi mi s-a 
părut mai mult decât probabil că de fapt, numele meu de 
botez real este Cristofor. L-a scris pe plic din neatenţie, 
mecanic - ani de zile s-a gândit la mine, ca la Cristofor - sau 
intenţionat. 

Maiorul dădu din cap: 

— Corect. 

— Mi-a mai fost limpede că expeditorul este un om în 
vârstă. Apelativul tinere aparţine şi ca limbă şi ca frecvenţă 
unei anumite generaţii. 

— Aşa e. Bizar mi se pare că a aşteptat atâţia ani ca să 
intre în scenă - face impresia că în toată această vreme v-a 
urmărit - şi că hotărându-se în sfârşit să vorbească, se 
răzgândeşte aproape simultan. 

— M-am gândit, spuse Gregorian, la eventualitatea că 
individul să fi murit pe neaşteptate, destinul fiind cu mine în 
cazul acesta de o consecvență feroce. Mi-a fost scris să nu- 
mi cunosc în veci adevărata identitate. 

— Posibil, spuse Cristescu maşinal. Îl preocupa un 
amănunt: plicul era netimbrat... Vă mai rețin doar câteva 


clipe, domnule inginer... 

Luă din birou una din ciornele bătrânului Popa şi o 
strecură între alte şase hârtii scrise de el însuşi, Azimioară, 
Mogşoianu, colonelul lonaş. Le răsfiră dinaintea inginerului: 

— Dacă ar fi să identificaţi scrisul necunoscutului, oricât 
de vag vă amintiţi de el, la care dintre mostre v-aţi opri? 

Gregorian îşi puse ochelarii şi studie îndelung fiecare 
foaie de hârtie. Zăbovi, ezitând câteva clipe, asupra 
caligrafiei colonelului Ionaş - lui Cristescu îi veni să râdă -, 
apoi indică fiţuica bătrânului Popa. 

— Nu am certitudinea, dar cred că nu mă înşel afirmând 
că aceeaşi mână a scris biletul, acum douăzeci de ani. 


— Da, chiar el, spuse Cristescu bătând cu capătul pixului 
în masă. Bineînţeles că v-am recunoscut... 

Glasul răguşit al Violetei Bordeianu bubuia în microfon şi 
maiorul îndepărtă receptorul de ureche. 

— Vreau să vă informez că alaltăieri a venit la mine Basile 
Nicolau şi m-a rugat să vă declar că seara de 25 noiembrie 
am petrecut-o împreună. 

— lar realitatea este probabil alta, presupuse maiorul. 

— Desigur. În ziua respectivă, nici măcar nu l-am văzut. 
Am socotit de datoria mea, o datorie cetăţenească, nu-i aşa, 
să vă aduc situaţia la cunoştinţă. 

Vocea bătrânei emana satisfacția plină de vanitate a 
individului care aşteaptă dacă nu o decorație cel puţin 
felicitări călduroase. 

— Vă mulţumesc, doamnă. Aţi procedat cât se poate de 
bine... 

— Aşa mi-am închipuit şi eu. Trebuie să ştiţi că vă stau 
totdeauna la dispoziţie. „Litera şi spiritul legii“, îşi aminti ea 
de o rubrică radio, sunt pentru mine sfinte... 


Cristescu puse receptorul în furcă, aproape tremurând. Îi 
era greață. 


Avocatul o primi în picioare, cu mâinile în buzunare - se 
vedeau prin stofa pantalonilor pumnii încleştaţi, gata să 
tabere -, fără invitaţiile de rigoare: „la loc“, „să te ajut să te 
dezbraci...“ 

Cătălina, zgribulită în pardesiul devenit prea larg, îl 
privea cu ochii storşi de plâns. Impresionată era mai cu 
seamă crisparea dureroasă a gurii. Miclescu o măsură 
scurt. 

„Cum dracu' a putut să mă inspire vreodată cretina asta? 
Şi nici măcar în pat nu-i mare lucru de capul ei. Chip de 
înger! prefer demonii...“ 

Se gândi la Adina cu o dureroasă strângere de inimă. De 
două zile nu primise nici un semn de viaţă, apelurile 
telefonice (ajunsese s-o sune din oră în oră, chiar şi la 
jumătate de ceas) rămâneau fără răspuns. 

— Ce vrei să-mi spui? o întrebă brutal. Repede, fără 
isterie, cişmea de lacrimi şi suspine artistice! 

Balerina îl privi înspăimântată, muşcându-şi buzele. 

— Nu merit, Vali, să-mi vorbeşti aşa. Te iubesc mai mult 
decât pe mine însămi... 

— Cunosc litania, altceva? 

Cătălina se frânse, căzând în genunchi. 

— Cum te-ai schimbat! Doamne, cum te-a putut schimba! 
Femeia aceea e un diavol... 

Pe avocat îl surprinse imaginea. Cu câteva clipe înainte 
doar o văzuse pe Adina în aceeaşi ipostază. 

— Un diavol! repetă fata lăsându-şi fruntea pe covor. 

— Căruia nu meriţi nici să-i legi şireturile. Fiindcă e o 
generoasă, totuşi s-ar putea să-ţi permită să-i speli WC-ul. 


O rănea conştient, fără să fie nici măcar prea furios, din 
pură plăcere. O plăcere sadică. 

— Vali! 

— Nici un Vali! În definitiv, ce vrei? Nu te iubesc, să-ţi 
intre bine chestia asta în capul tău de păsărică. i-am 
promis ceva? Mi-am luat vreo obligaţie? Pe măsură ce 
vorbea, se monta tot mai mult ridicând glasul, care 
atingând acute îşi pierdea timbrul în general plăcut. 
Nimeni, tu, taică-tău sau Cristos nu-mi puteţi reproşa ceva! 
Eşti majoră, ai umblat după mine cu limba scoasă, iar eu, 
slavă Domnului - apăsă cuiul în rană -, ţi-am plătit şi 
răsplătit serviciile. 

Fata tresări biciuită, străfulgerată parcă de o revelaţie. 

— "Te ştiam crud, incorect, lipsit de orice sentiment... 

— Câtă perspicacitate! 

— „..dar nu meschin şi odios. Nu ţi-am cerut niciodată 
NIMIC! 

— Ai primit totuşi, ceea ce e acelaşi lucru. 

— Am să-ţi restitui totul... Vali, n-am venit pentru mine, 
adică... nu ca să mă primeşti înapoi. 

Ochii i se umplură iar de lacrimi. Era conştientă că dacă 
ar lua-o acum în braţe, ar uita, ar ierta totul. Începu să 
tremure doar la gândul că i-ar putea simţi din nou braţele 
înlănţuindu-i trupul. 

— De ce ai venit? 

— Pentru tine. Eşti în primejdie, ţi se aruncă două crime 
în spinare. 

Miclescu se interesă sarcastic: 

— Au început milițienii să ţi se destăinuie? Îţi fac 
confidenţe? 

— Am vrut să te avertizez. Gigi mi-a spus tot şi, la o adică, 
nu te vor cruța. le detestă şi va fi fără milă. 

— Dacă am ajuns la mila unui limbric... 

— Fii atent, Vali, te implor! 

— În fond ce-ţi pasă! Sunt incorect, meschin, odios. 
Societatea trebuie asanată de asemenea personaje. 


— 'Te iubesc, Vali, chiar dacă eşti canalie. 

Îl privi lung, concentrat, întipărindu-şi în minte, ca de 
rămas bun, toate trăsăturile chipului aspru al avocatului. 
Întoarse spatele şi părăsi precipitat apartamentul. 

În urma ei, Miclescu scuipă ca un surugiu, apoi şterse 
covorul cu talpa ghetei de antilopă. 


23 


Când ţârâi soneria, Vanda Trai-Dulce visa că se află la 


Veneţia. Auzea vâslele gondolierilor pălmuind apa, iar 
undeva, în lagună, un glas specific cânta cu aplicaţie şi 
credinţă „O, sole mio!“ Ulterior, avea să constate, că la 
etajul superior se chefuia îndrăcit, iar vecinii, uitând 
robinetul de la cadă deschis, îi inundaseră baia. 

Aprinse instinctiv veioza şi tot instinctiv se uită la ceas. 
Două noaptea. Sări speriată din pat şi trase capotul pe ea, 
încurcându-se în mânecă. 

„Miliția!“ fu primul gând, apoi, persoană avizată, îşi 
aminti că descinderile după ceasurile şase seara erau 
interzise. Când dădu ochii cu Adina, rămase perplexă: 

— Ai căpiat, surioară? La ora asta ţi-ai găsit să dărâmi 
uşile oamenilor? 

— N-am dărâmat nici o uşă, replică amuzată Adina, am 
sunat şi atât. 

— De ce n-ai telefonat? Dacă eram cu un crai? 

Adina începu să râdă, scoţându-şi pelerina neagră. 

— Nu te-am văzut roşind nici în situaţii mai picante. 

Vanda luă o gură din paharul de vodcă pregătit la 
îndemână, lângă pat, şi simţi că începe să se dezmeticească. 

Adina surâse ironic: 

— Aşa ţi-a recomandat medicul? 

— Ai ghicit. Iar sticlele goale să le sparg în capul 
oaspeţilor de oră mică. Şi, acum, explică-mi şi mie ce ţi-a 
căşunat. Arăţi - indică toaleta neagră, cizmele cu carâmbi, 
pălăria (un cloş tot negru care-i ascundea complet ochiul 


stâng) - ca un apaş. Să dea dracu”, dacă eram sticlete, te 
agăţam doar pentru moacă suspectă. 

— Draga mea, făcu Adina mângâindu-şi braţele până la 
cot, rămân la ideea mea că dacă tot eşti filat, e mai bine s-o 
ştii. Şi, ca s-o ştii, ideale-s străzile pustii. 

— Eu am învăţat altfel la şcoală. Ce-ai acolo? 

Adina aruncase neglijent valijoara lui Miclescu de parcă 
înăuntru s-ar fi aflat schimburi pentru delegaţie scurtă, 
peria de dinţi şi cosmeticele. 

— Banii. 

Ochii Vandei se aprinseră. Nu-i venea să creadă. 

— Toţi? 

— Înâ. 

— Extraordinar! N-aş fi zis că o să marşeze până la urmă. 
Îl cunosc de mult... 

— Nu mă cunoşti pe mine. 

Vanda schiţă o reverență: 

— Fetiţo, îmi scot pălăria. Dacă aş avea mai multe... 

— Ai deschide un raion la Bucur-Obor. Uite ce voiam să-ţi 
spun, Vanda. Eu acum o să mă cam dau la fund. Mi-am făcut 
numărul, ce urmează e treaba voastră. Mi-aştept onorariul 
la umbră şi basta! 'Te avertizez însă că „dulăii“ trebuie să-i 
am în maximum o săptămână. 

— Şi cu proştii ăia doi ce faci? 

— Miclescu s-a vârât singur în hazna, e intrat până la gât, 
nu mai are nevoie de brânci. lar cu Cris, să nu-ţi faci 
probleme. N-o să vă deranjeze. 

Vanda o scrută încordată, întrebându-se în ce măsură 
putea avea încredere în ea. Valiza cu bani însă, faptul că 
Adina n-o dezamăgise niciodată îi stârniră un puseu de 
optimism. 

— În regulă, fetiţo. Merg pe mâna ta. 

— Nu uita, o săptămână, sublinie Adina. 

— Nu uit niciodată. Spune-mi, spre ce meleaguri însorite 
te îndrepţi? 

Adina zâmbi: 


— Cât mai spre vest. Vă sfătuiesc să faceţi acelaşi lucru. 

— Îţi închipui că n-am inventat tot circul ăsta ca să-mi 
cheltuiesc banii la Eva. Tu ai vreo treabă aranjată? Cum 
ajungi... dincolo? Ne-ai putea da eventual o idee? 

Ochii întunecaţi ai Adinei sclipiră. Şovăi o singură 
secundă: 

— Îmi pare rău, Vanda. Persoana e dispusă să mă 
servească numai pe mine. 

— Nu-i nimic. Îţi urez noroc. 


XXX 


Înfăşurată într-un capot de lână albă, Melania Lupu 
ciripea veselă în bucătărie. Budinca de tăiţei abia scoasă 
din cuptor aromea apetisant şi Mirciulică, trezit din somn, 
se strecură prin uşa întredeschisă. 

— Miroase a Crăciun, dragul meu, nu-i aşa? Asta îmi 
aduce aminte de parfumurile copilăriei: portocale, stafide, 
vanilie, ienibahar... Oare de ce o fi dispărut ienibaharul din 
bucătăria modernă”... Ai răbdare, Mirciulică, ai să fii 
mulţumit de porţia ta. le rog doar să nu te lăcomeşti şi să ai 
răbdare. Ştii că mâncarea prea fierbinte îţi provoacă 
indigestii... Hai în casă. 

Încăperea era spațioasă, mobilată în stilul bătrânei. Din 
vechea locuinţă, păstrase doar tablourile, câteva bibelouri, 
două-trei piese stil şi pendula. Îi plăceau schimbările şi 
nimic n-o anima mai mult decât să plimbe mobila de colo- 
colo. Aceasta îi dădea senzaţia de noutate şi, fără a trăi 
complexe de vârstă, o făcea să se simtă mult mai tânără. 

Scoase din scrin o sticluţă de Jamaică şi umplu un 
păhăruţ, vărsând o cantitate aproximativ egală şi în 
farfurioara motanului. 

— Ai ghicit, Mirciulică, astăzi avem o mică sărbătoare. 
Prietena ta, dă-mi voie să ţi-o spun la ureche, este o isteaţă 
şi jumătate şi încă o dată nu s-a înşelat în presupunerile ei. 


Îşi zări chipul în oglindă şi se ameninţă cu degetul: 

— Melanie, ştii bine că nu-mi place să te făleşti! Fie, 
pentru o singură dată am să te iert, dar bagă de seamă să 
nu devină un obicei... Vai, Mirciulică! L-ai şi băut? Ce spui?! 
Ai mai vrea o picătură. Pentru că astăzi e o ocazie 
deosebită, îţi permit să abuzezi, dar nu mi-ar plăcea să te 
văd turmentat. 

Ridică ea însăşi paharul în faţa oglinzii, îşi trimise o 
sărutare „Ie felicit, fetiţo“ şi începu să bea cu înghiţituri 
mici. Mirciulică, turtit, o privea de pe sofa cu un singur ochi. 

— Da, dragul meu, nici de data asta nu m-am înşelat şi 
aceasta pentru că am folosit o bună metodă de lucru. După 
cum ştii, când am început să studiez registrul domnului 
Anton - conţine două sute cincisprezece nume -, mi-am 
propus să caut o persoană care să întrunească trei 
particularităţi: să fi fost tânăr în jurul anilor '40, din 
provincie, iar inițialele vechiului nume să fie un S şiunP 
Trebuie să ştii că am găsit unsprezece persoane care se 
încadrau în aceşti parametri. Procedând prin triere, l-am 
descoperit pe Ştefan Popa care până în 1946 purta numele 
de Stan Pietraru. Semnalmentele fizice din catalog 
corespundeau - nu, nu există şi fotografii în registru -, iar 
genul de delict pentru care fusese pedepsit rimează perfect 
cu personalitatea lui Popa. A fost legionar şi încă una din 
căpetenii, participând direct la asasinarea lui Armand 
Călinescu. De fapt, mi-am închipuit totdeauna că în trecutul 
lui se ascunde ceva îngrozitor... Cine-s legionarii? Adevărat, 
eşti mult prea tânăr ca să fi auzit de ei... Nişte persoane 
extrem de vulgare, dragul meu, şi cu instincte antropofage. 
Cum spunea colonelul, „o adunătură de animale, care după 
ce că-s canalii mai sunt şi mitocani...“ În orice caz, era un 
bărbat abil şi cu şansă... Nu, nu colonelul, Mirciulică, ci 
Ştefan Popa. Încearcă să te concentrezi. A izbutit să 
evadeze din închisoare, iar presupunerea domnului Anton 
era că fusese ajutat de doi paznici care cochetau cu 
Mişcarea. Cu un astfel de trecut, evident că îţi schimbi 


numele... Da, am certitudinea că este vorba de una şi 
aceeaşi persoană. În caracterizarea destul de detaliată a 
personajului, figurează două amănunte extrem de 
semnificative: legionarul Stan Pietraru avea preocupări 
mistice, purta cu ostentaţie o cruce la gât, iar porecla lui 
era... 

Făcu o pauză, gustând suspensul. Cuvântul explodă, 
căscând şi celălalt ochi al motanului: 

— Era... era... Părintele! Mai trebuie să amintesc că biata 
căpăţână a lui Ştefan zornăia de liturghii, sfinţi, cădelniţe, 
în sfârşit un întreg magazin de obiecte bisericeşti? Hm! Ai 
adormit! Frumos, n-am ce zice, când te afli în societatea 
unei doamne. 

Traversă odaia în pas de dans şi se opri la geam. 
Începuse să fulguiască, pe stradă apăruseră câteva 
umbrele. Bătu din palme fericită: 

— Ninge! 

Scoase capul pe fereastră, încercând să prindă cu limba 
fulgii de zăpadă. 


O dată cu pachetul de ţigări, locotenentul Moşoianu 
scoase un pliculeţ format carte de vizită. Îl răsuci nedumerit 
„cum dracu' a ajuns ăsta la mine?!“ şi se refugie lângă un 
stâlp spre a nu împiedica traficul pietonilor. Instinctiv, îşi 
apăsă ochelarii la rădăcina nasului. 

Avocatul Miclescu a vândut două icoane în valoare de un 
milion. Întrebaţi-l ce a făcut cu banii. 

Nedumerit reciti textul. Scrisul era fin, cultivat şi după 
toate aparențele, necontrafăcut. Încercă să-şi amintească 
figurile care se aflaseră în preajma lui în troleibuzul supra- 
aglomerat - „acolo mi l-au pasat, precizamente“ -, dar îşi 
dădu seama că e inutil. Băgă în buzunar plicul şi se 
îndreptă grăbit spre prima staţie de taximetre. 


Cristescu se uită la avocat, încercând să-i descifreze 
figura. Acuza o oboseală marcată, iar trăsăturile agreabile 
căpătaseră acum un relief nou, care era departe de a-l 
avantaja. Altfel, se comporta cu aceeaşi naturaleţe, era 
degajat, extrem, aproape ostentativ de sigur pe el. În 
buzunarul sacoului cenuşiu înflorea, cu toate colţurile afară 
ca nişte urechi ciulite, după moda anilor '30-'40, o batistă 
albă cu chenar lat, bleumarin. Ceru permisiunea să-şi 
aprindă o ţigară şi maiorul îl invită cu un gest. Declicul fin al 
brichetei trăda o marcă bună care se asorta cu pachetul 
Pall-Mall. Fără să fie adeptul metodelor de intimidare, de 
astă dată Cristescu pe de o parte plictisit, pe de alta 
încercând să-l ia prin surprindere, îl abordă fără 
menajamente: 

— Mă întreb ce motiv aţi fi avut să-l asasinați pe Ştefan 
Popa. 

— Asta mă întreb şi eu. Conchid însă că suspiciunile 
dumneavoastră mă vizează în mod serios. 

— Suficient ca să vă simţiţi îngrijorat. Vă enumăr doar 
câteva din „nedumeririle“ pe care le generaţi. În seara 
asasinării lui Popa nu eraţi la Ploieşti, ba dimpotrivă, aţi fost 
văzut ieşind din locuinţa victimei, iar în noaptea când a fost 
atacat Doru Popescu, se pare că vă găseaţi prin 
împrejurimi. 

— Deci două crime. Nu vi se pare prea mult? 

— Foarte mult. A doua ar fi însă consecinţa celei dintâi. 
Băiatul acela ştia cam multe despre dumneavoastră. 

Avocatul stinse ţigara înainte de a fi ajuns la jumătate, îşi 
revizui ţinuta, de parcă s-ar fi aflat la bară, şi chiar îşi drese 
glasul ca înaintea unei pledoarii. 

— Pomeneaţi de „nedumeriri“ tovarăşe maior şi termenul 
e prudent. Ştiţi foarte bine că nici o instanţă dintr-o ţară cât 


de cât civilizată, o instanţă dreaptă şi nepărtinitoare nu 
poate condamna o persoană pe baza „nedumeririlor“ unui 
anchetator. 

— Nu-mi faceţi teoria probelor. Suntem amândoi jurişti, 
aceasta e o chestiune limpezită între noi mai de mult. 
Deocamdată, eu personal n-am formulat nici o învinuire. 

— Trebuie să înţeleg că au făcut-o alţii. lar acuzaţiile 
emise de persoane private nu mă interesează. 

Cristescu îl privi lung. Surâse şerpeşte: 

— Chiar dacă aceste persoane private pot deveni martori 
ai acuzării? 

Miclescu ridică din umeri şi începu să râdă. 

— Admiţând că aş fi comis două crime, cred că aş fi fost 
destul de inteligent s-o fac fără asistenţă. 

— Omiteţi factorul întâmplare şi mai uitaţi - sunt dezolat, 
dar e o constatare fără echivoc - că sunteţi colecţionar de 
resentimente. Un individ care detestă depune energia şi 
încăpăţânarea unui batalion de poliţişti când îşi urmăreşte 
victima. 

— Vă referiţi probabil la nefericitul acela... Tânărul 
Popescu. Regret sincer ce i s-a întâmplat, dar nu cred că 
puteţi lua în serios afirmaţiile unui băieţandru aiurit, 
sufocat de gelozie. 

— Din păcate, declaraţiile lui Doru Popescu coincid cu ale 
altora. 

— Cine ar mai fi? Balerina, o nevropată. 

— Iar Lucreția Popescu are un neg pe obrazul stâng. Cu 
epitete nu puteţi spulbera mărturii care mi se par cel puţin 
importante. În sfârşit, pentru a trece la altă problemă, 
încercaţi vă rog să vă amintiţi exact unde vă aflaţi şi cum v- 
aţi petrecut timpul în seara asasinării lui Popa; de 
asemenea în noaptea când Doru Popescu a fost grav 
molestat. 

Miclescu surâse sarcastic. 

— Mă voi ocupa de chestiunea aceasta chiar mâine 
dimineaţă. 


Cristescu îl cercetă lung. Îşi mărturisi sincer gândurile: 

— Vă admir stăpânirea de sine şi mă întreb în acelaşi 
timp pe ce mizaţi atât de sigur. Oricum, acel ceva trebuie să 
fie de bronz. 

— Acel ceva se numeşte inocenţă. Mă ştiu total străin de 
ambele afaceri, neîntinat ca un crin. Am să vă fac totuşi o 
mărturisire. Este adevărat că în seara asasinării lui Popa, 
am trecut pe la el. Mă rugase insistent să vin, vrând să mă 
consulte într-o anumită problemă. Mi-am închipuit că-l 
interesează un consiliu juridic. Când l-am găsit mort, am 
înţeles că probabil chestiunea era mult mai gravă. 

— De ce aţi omis până acum să-mi relataţi acest fapt? 

Miclescu râse. 

— Teama de încurcături, şi crima nu e dintre cele mai 
nevinovate, nu constituie un monopol. Cât priveşte tânărul 
Popescu, mi se pare de-a dreptul aberant să se facă cea mai 
mică corelaţie între acest eveniment nefericit şi persoana 
mea. A încercat să mă şantajeze pe teme fanteziste, dar nu 
i-am dat nici cea mai mică importanţă. Sunt obişnuit să mă 
lupt cu rechini. Peştişorii mărunți îmi stârnesc mila. 

„Fanfaronadă tipică, traduse maiorul. Fraze mari, 
rotunde, goale.“ 

Şi din nou se simţi plictisit. 

— Am înţeles. Să trecem la cealaltă chestiune. Suntem 
informaţi - dumneavoastră înşivă în conformitate cu 
dispoziţiile legale aţi înştiinţat organele în drept - că aţi 
vândut două icoane de preţ. 

— Perfect adevărat, recunoscu avocatul. 

Ceva imperceptibil pâlpâi scurt în vocea lui Miclescu. 
Maiorul se lăsă pe spate ciupindu-şi uşor bărbia. 

— Preţul obţinut a fost de un milion. 

— Dacă cifra v-a fost furnizată de doctorul Radian 
înseamnă că-i un mincinos. 

— Nu-i mincinos, clătină din cap maiorul, şi de altfel, 
suma corespunde preţurilor practicate la bursa neagră a 
artei, când au loc asemenea înstrăinări. Dar nu aceasta face 


obiectul discuţiei noastre. Cu titlu informativ, nu-i aşa, în ce 
aţi investit această sumă? 

Tonul avocatului se ridică devenind vag agresiv: 

— Sunt obligat să vă răspund? 

— Ştiţi bine că nu. Îmi explic însă anevoie asemenea 
discreţie. 

— Cred că am dreptul să fac ce vreau cu banii de care 
dispun. Milionul l-am oferit unei femei. 

Părea animat de o hotărâre bruscă şi Cristescu încercă să 
profite de situaţie. Surâse. 

— O norocoasă, presupun... Întrebă mieros: Mi-aţi putea 
spune şi cum o cheamă? 

Măselele avocatului pârâiră. De trei zile o căuta zadarnic: 
acasă, la telefon, pe străzi. Simţi că-şi pierde minţile şi 
abandonă orice prudenţă. 

„Putoarea! Barem să clacăm amândoi!“ 

— De ce nu! Adina Varlam. Strada Doctor Băleanu, nr. 15. 

Cristescu îşi cobori privirea şi nu spuse nimic. 


Cu autorizaţia Procuraturii, locuinţa Adinei Varlam fu 
deschisă. Era un apartament elegant în care, fenomen 
extrem de rar, simplitatea se însoțea în mod desăvârşit cu 
rafinamentul. În ciuda ordinii perfecte, după o scurtă 
inventariere, maiorul Cristescu realiză că femeia părăsise în 
mod definitiv casa. Căminul era plin de scrum - fuseseră 
probabil arse toate hârtiile considerate compromiţătoare -, 
în secreterul florentin nu se găsea nici un document care 
rămâne în general acasă chiar când deplasarea e 
preconizată pe termen lung: carnete de CEC, certificat de 
naştere, diplome etc. 

Garderoba uluitor de bogată (te puteai crede în magazia 
unui teatru) părea intactă. „Fireşte, zâmbi maiorul, când ai 


pus mâna pe un milion nu te mai încurci la drum cu 
geamantane barosane şi cufere.“ Şi-o putea lesne închipui 
pe Adina părăsind locuinţa cu o valijoară: un schimb, trusa 
de cosmetice, bijuteriile. 

De pe consolă, surâdea enigmatică (totdeauna ni se pare 
enigmatic zâmbetul unei femei frumoase pe care nu o 
cunoaştem) fotografia format tablou a Adinei. Atât 
Azimioară, cât şi Marinescu o recunoscură lesne. Era 
strania necunoscută care izbutise să se debaraseze de 
umbra lor. 


24 


V anda Trai-Dulce îl primi pe maior cu entuziasm de zile 


mari, ca pe o veche cunoştinţă. 

— Ura, şefule! Arăţi cam pleoştit. 

— De, Vando, sezonul ploios. Dumneata cum o mai duci? 

— Ceac-pac! Am tras la umbră şi admir peisajul. 

Cristescu îşi roti ochii prin încăperea spațioasă, fără 
mobilă. Arătă cu bărbia spre masa şi scaunele improvizate 
din lăzi şi începu să râdă: 

— Neckermann? 

— Aş! Naţionalizarea. 

— Nu chiar aşa de rău, surâse Cristescu, oprindu-se în 
faţa stivelor de cartuşe Kent, lăzilor de whisky şi a unei 
duzine de pungi aurii de cafea. 

— Produse imperialiste, replică Vanda. Nu face să-ţi 
spurci ochii. 

— O luaşi politic. Cu bişniţă din asta te ocupi acum? 

— Îmi pare rău, şefule, dar nu mă aşteptam să mă iei în 
bombeu. Ce-s minoră, să-mi ruinez escarpenii pe strada 
Covaci? 

— De unde le-ai rostuit? 

— Dăruială de la craii mei. [i-oi părea comică, dar mă 
mai poftesc unii de mândruţă. 

Ochii Vandei scăpărau maliţioşi şi maiorul râse. Se 
cunoşteau de cel puţin douăzeci de ani, o anchetase de vreo 
cinci-şase ori, şi de fiecare dată îl amuzase capacitatea 
escroacei de a se exprima în două limbi. Mânuia cu aceeaşi 
uşurinţă argoul şi limba cultă. 


— În regulă, Vando. Aştept să mă chemi la nuntă. 

— Şi mâine, dacă mi-eşti nănaş. 

Maiorul întrebă brusc: 

— Unde-i Adina Varlam? 

Privirea femeii se concentră. Avu un scurt moment de 
şovăială şi Cristescu îi ghici gândul. Nu ştia cum să 
procedeze: Să recunoască ori să conteste că are habar de 
existenţa ei. Ridică din umeri. 

— Nu mi s-a spovedit. 

„Mda, gândi maiorul. Vanda n-a fost niciodată fată 
proastă. De vreme ce am abordat-o direct, înseamnă că ştiu 
destule şi ar fi fost inutil să pretindă că n-a auzit niciodată 
de ea.“ 

— Când ai văzut-o ultima oară? 

— Acum o săptămână. 

— "Ţi-a spus unde pleacă? 

— Nu. Adina nu-i din femeile care fac confidenţe. 

În stilul care o caracteriza, schimbase dintr-o dată şi 
tonul şi limbajul. 

— Ce soi de afaceri învârteaţi împreună? 

Vanda ridică din umeri: 

— Nici un fel de afacere. Adina dispune de prea mult ca 
să-şi bată capul cu ce plăteşte mâine întreţinerea. N-o 
interesează combinaţiile. 

— Cu ce se ocupă? 

Femeia începu să râdă: 

— O vezi pe Adina înscriindu-se la „Braţele de muncă” şi 
semnând condica la şapte dimineaţa? Ai haz, şefule! 

— Dar? 

— Nu-s paturi în tot Bucureştiul ăsta pentru câţi bărbaţi 
ar vrea s-o aibă. E de-ajuns să pocnească din degete. 

— Am înţeles. Spui că nu ştii încotro s-a îndreptat... 

— Nu. Poate o fi având rude prin provincie... 

— Vando, femeia asta şi-a părăsit definitiv casa. 

Escroaca presupuse moale: 

— Atunci prin străinătate... 


Maiorul Cristescu dădu dispoziţie ca semnalmentele 
Adinei Varlam să fie trimise tuturor organelor de miliţie din 
ţară. În asemenea situaţii, un infractor inteligent, iar Adina 
se părea că face parte din specie, se dă o vreme la fund, 
aşteptând să treacă momentul fierbinte. Problema este 
găsirea unui adăpost sigur. Cei mai mulţi preferă case 
particulare, aparţinând de obicei unor prieteni consideraţi 
de nădejde, alţii se ascund în locuinţe de vară. Greşeală, 
căci acestea sunt în general părăsite în timpul anului, iar 
ivirea unui locatar atrage imediat atenţia localnicilor. Cei 
mai abili preferă peregrinarea din oraş în oraş. 

Cristescu dădu dispoziţie să fie supravegheate gările 
tuturor localităţilor trăgând nădejde că Adina nu se cazase 
încă. Îşi părăsise locuinţa doar cu o zi înainte. O trăda 
agenda de birou rămasă la marţi 1 decembrie: azi era 
miercuri 2... 

În legătură cu Adina, maiorul mai făcuse o descoperire 
interesantă. Cercetând fişele ministerului, constatase că, în 
urmă cu cinci ani, fusese amestecată într-o afacere cu 
valută şi aur. Speciale i se păreau datele biografice: Se 
născuse în 1945, fiind fiica unui cafegiu turc, Selim Septar. 
Urmase liceul la Constanţa, apoi absolvise o şcoală de artă 
decorativă. Avusese şase căsătorii (asta abia până în 1975, 
contabilizase Cristescu întrebându-se câte s-or mai fi 
adunat). Soții făcuseră parte din categoriile sociale cele mai 
diverse, alcătuind un palmares bizar: şef de sală la 
restaurantul Lido, un profesor unitar, un medic dentist, un 
mecanic auto, un recepţioner, iar ultimul fusese inginer. 
Lucrase un singur an ca decoratoare de vitrine. 

„Hm! conchise maiorul. Nu s-ar putea afirma că femeia 
aceasta a dus o viaţă monotonă...“ 


În cursul aceleiaşi zile, Cristescu mai primi o comunicare 
interesantă. Locotenentul Moşoianu raportă că Vanda Trai- 
Dulce luase legătura cu Sile, specializat cândva în 
facilitarea trecerilor frauduloase de graniţă. 

„Alta care vrea să spele putina. Am sentimentul că ne 
apropiem de deznodământul afacerii...“ 

Spre seară, primi telefonul Melaniei Lupu. Bătrâna se 
scuză bineînţeles că-l deranjează şi că-l roagă dacă, din nou 
bineînţeles, are timp, să-i facă o vizită. S-ar fi deplasat ea, 
dar îi este imposibil, căci din cauza unui pantof incomod 
(„iertaţi-mă că vă dau amănunte atât de intime“), i s-a 
umflat un picior, iar ce-i mai grav, lui Mirciulică i s-a 
redeschis bronşita. 

Cristescu, deşi covârşit de lucru, acceptă. O cunoştea 
prea bine pe Melania ca să nu-şi dea seama că nu-l solicită 
în mod gratuit: o bătrână care n-are ce face, amatoare de 
conversaţie într-o seară ploioasă de noiembrie. Şi iarăşi, nu 
era femeia care să inventeze importanţă unor fleacuri. 

Îl primi în stilul ei inimitabil, marchiză (aşa cum ni le 
închipuim în conformitate cu imaginea popularizată de 
teatru şi cinema) din secolul al XVIII-lea. Îi oferi ceaiul cu 
graţia ei caracteristică, se interesă cu convingere despre 
sănătatea maiorului, de buna dispoziţie a locotenentului 
Azimioară, dacă la minister le dau căldură, ce părere are 
despre căsătoria prinţului Charles cu Lady Diana. 

Cristescu îndură cu talent tot preludiul, întrebându-se ce 
urmează. Când în sfârşit, Melania începu să se joace cu 
mărgelele de la gât, îşi dădu seama că va intra în subiect. 

— Domnule maior, începu cu glas uşor voalat de emoție, 
la vârsta mea, se admit unele mărturisiri. Trebuie să vă 
spun că ţin foarte mult la dumneavoastră. 

Cristescu simţi că-i vine ameţeală. 

„Dacă m-a chemat să-mi facă o declaraţie, cred că mă 
pocneşte damblaua!“ 

— Sunteţi o persoană distinsă şi trebuie să ştiţi că eu am 
avut totdeauna o slăbiciune extraordinară pentru această 


însuşire. De altfel, noi doi ne-am înţeles foarte bine şi, dacă 
au intervenit uneori mici neînţelegeri, acestea s-au datorat 
unor circumstanţe care n-au nici o legătură cu sentimentele 
noastre. 

„Doamne sfinte! se cruci Cristescu. Un Rembrandt şi un 
Goya subtilizaţi, o statuie de aur gata să-şi ia zborul peste 
graniţă, un an de puşcărie, asta numeşte ea mici incidente! 
Cum or fi arătând în capul ei alea mari?!“ 

— Am apreciat de asemenea delicateţea dumneavoastră 
şi caracterul de excepţie. De aceea m-am gândit, după 
modestele mele forţe, să vă dau o mână de ajutor. 

Maiorul îi privi instinctiv braţele fragile şi mormăi ceva 
care aducea a mulţumiri. 

— Întâmplător, continuă Melania, după cum bine ştiţi, am 
fost amestecată în istoria dezagreabilă de care vă ocupați 
acum. Mi-a făcut o nespusă plăcere să vă revăd şi, chiar de 
la început, mi-am propus să vă fiu de folos. Străduindu-mă, 
cred că am izbutit oarecum. 

Cristescu, circumspect - „ce drăcie o mai fi născocit?“ - 
îşi subţire privirea. 

Melania, sigură de succes, îl cerceta cu ochi scăpărători. 

„Nu crede un singur cuvânt din ce spui, draga mea. El şi 
bunica sunt singurele persoane din viaţa ta care au ghicit 
că eşti o mincinoasă. Ei bine, îi vei oferi o surpriză...“ 

— Întâi vreau să vă pun o întrebare. 

— Vă ascult, doamnă. 

— Sunteţi informat că numele de Ştefan Popa este fals? 

Maiorul îşi încreţi sprâncenele. 

— Adică? 

— Numele real al bietului bătrân, căci în realitate toţi 
oamenii răi sunt nişte nefericiţi, cel puţin aşa îi socotesc eu, 
era Stan Petrescu, o căpetenie legionară. 

— De unde deţineţi această informaţie? 

Melania Lupu oftă mulţumită şi începu să-i relateze toate 
amănuntele legate de descoperirea ei. Cristescu o asculta 
cu atenţie, întrebându-se crispat ce urmăreşte în fond. 


Informaţia putea fi verificată (dacă se dovedea reală, 
deschidea o pistă nouă anchetei), interesant era însă unde 
voia bătrâna să ajungă. 

— Cred, reluă Melania încântată de mulţumirile lui 
Cristescu, mereu prevăzător, dar politicos, că vă mai pot 
oferi o idee. Nu ştiu precis cine m-a răpit de lângă domnul 
Azimioară... Apropo, trebuie să-i spuneţi că l-am găsit în 
avantaj, a slăbit şi cred că se poate mândri cu silueta 
dumnealui. 

Colţul buzei lui Cristescu zvâcni. Chiar ieri îl auzise 
lamentându-se că dieta doctorului Atkins e „vrajă“. Reuşise 
să se mai îngraşe cu cinci kilograme în ultima săptămână. 

— Părerea mea este însă că m-au furat pentru că s-ar 
putea ca eu să cunosc unele amănunte care... În sfârşit, 
incomodează. 

Maiorul n-o slăbea din priviri: „Care-i realitatea? Minte? 
De ce? Nu minte? Şi, iarăşi, de ce?“ 

Ştia că Melania e o femeie deosebită, de o bunătate 
îngerească, dar cu fantezii de gangster. Încă nu-i putea 
sesiza jocul. 

— Care ar fi acele amănunte? 

— Ştiţi, m-am gândit şi eu... Pe Ştefan l-am cunoscut 
acum douăzeci şi cinci de ani în casa Coletei. Ca să fiu 
absolut sinceră, nu lam îndrăgit niciodată. N-avea 
conversaţie, era ursuz, iar la pocher devenea de-a dreptul 
imposibil. N-aveai voie să scoţi o silabă, în timpul jocului. 
Împărţit cărţi, pe trei, pe şase, pe nouă, decartat, câte 
bucăţi? Personal, domnule maior, nu înţeleg de ce trebuie la 
o masă de joc, să te comporţi ca la un parastas... Fiindcă 
veni vorba, ieri vecinii mei au avut o pomenire. Patruzeci de 
zile de la decesul socrului... Au pus şi casetofonul. Bănuiala 
mea este că a fost un parastas dansant. 

Cristescu începu să râdă şi Melania, indignată de fason, 
continuă: 

— A fost deci mult mai vesel decât la partidele noastre 
obişnuite... Ceva mi s-a părut totdeauna ciudat, domnule 


maior! 

— Anume? 

— Cum de nu-şi dau seama unele persoane că sunt 
indezirabile. Eu, una, când mă aflu într-o vizită, simt doar 
după respiraţia gazdei când sunt de prisos. 

— N-am nici cea mai mică îndoială, surâse maiorul. 

— Ei bine, probabil că Ştefan era complet lipsit de 
intuiţie. De altfel, Violeta... Cum care Violeta? Bordeianu! Îi 
seamănă perfect, dar nu despre ea discutam acum. Fără să 
pretind că l-am detestat pe Ştefan, în orice caz nu era un 
personaj după care să tânjesc. Din câte îmi amintesc, i-am 
formulat în toată viaţa mea o singură invitaţie - aşa m-a 
învăţat guvernanta că-i frumos - şi totuşi mă vizita cel puţin 
o dată pe lună. Un supliciu, vă asigur! Într-o zi... Ah! mi- 
amintesc, sărbătoream aniversarea lui Mirciulică şi i-am 
oferit o cupă de şampanie „Zarea“. În realitate, a fost mai 
mult de o cupă, căci a doua zi în chiuvetă am găsit două 
sticle goale. Ştiţi, ca să scot etichetele. Uneori, când 
rămânem fără bani, eu şi Mirciulică recurgem la acest 
procedeu. Vindem toate sticlele din casă. Ştefan se ameţise, 
sunt încredinţată, căci pe omul acesta eu nu l-am văzut 
niciodată zâmbind. Or, atunci râdea din orice fleac şi cu 
acest prilej am constatat că proteza lui nu era ceea ce ar fi 
trebuit să fie. Adică, vreau să spun că clămpănea. 

Melania făcu o demonstraţie concretă şi Cristescu râse 
cu poftă. Realmente, bătrâna era inegalabilă. 

— Îmi pare bine că sunteţi bine dispus. În bolile de 
stomac, starea de spirit contează enorm. 

Maiorul, din ce în ce mai amuzat, se interesă surâzând: 

— De unde ştiţi că am ulcer? 

— Oh! răspunse bătrâna. Dar e foarte simplu. Ne 
cunoaştem de trei ani... 

— Şi? 

— Am constatat că de câte ori vă enervaţi sau încercaţi o 
emoție oarecare, duceţi automat mâna la stomac. Acesta 
este un gest specific. Cardiacii îşi pipăie inima, hepaticii 


ficatul. Eu de pildă, care am avut oreion când eram copil de 
cinci ani, căci nu-mi amintesc să fi fost vreodată bolnavă de 
altceva, îmi ciupesc urechea. Ştiţi, mi s-ar părea inechitabil 
ca toată lumea să sufere de ceva, iar eu să fiu sănătoasă 
tun. 

— Presupun că procedaţi foarte corect. Vorbeaţi de 
vizitele lui Ştefan Popa. 

— Nu uit niciodată despre ceea ce vorbesc. Aceasta nu 
pentru că nu am scleroză, ci pentru că probabil subiectele 
mele de conversaţie sunt extrem de reduse. 

Evident, se alinta, dar Cristescu, nerăbdător, nu încercă 
să o contrazică. 

— Spuneam deci că la aniversarea lui Mirciulică, Ştefan 
s-a ameţit. l-am propus la un moment dat, ştiţi, ca 
divertisment, căci era departe de a fi un causeur amuzant, 
să jucăm Popa-prostul. Am fixat ca miză un kilogram de 
jeleuri. 

Se opri uitându-se fix la maior: „Ce părere ai?“ 

Cristescu n-avea nici o părere şi bătrâna urmă. 

— A pierdut şi i-am zis: „Aştept jeleurile“. „Care jeleuri?“ 
Părea căzut în transă. „Păi pe ce am jucat? Te-am bătut, eşti 
Popa-prostul şi plăteşti...“ S-a uitat la mine cu o privire de 
nebun: „Nu, nu eu plătesc“. „Dar cine?“ A rânjit: „Her 
Stengel junior“. „Cine-i ăsta, Stengel?“ Dintr-o dată s-a 
redresat, şi-a scuturat tot trupul. „Nimeni, nimic, prostii de- 
ale mele.“ 

Melania făcu o pauză, trecându-şi degetele albe prin 
blana motanului, care i se urcase pe genunchi. 

— Poate că incidentul mi-ar fi ieşit din minte, dar 
întâmplarea face ca pedichiuristul bunicii mele, care era un 
bărbat foarte demn - purta favoriţi ă la Franz Josef şi 
ghetre albe cu nasturi de sidef - să se numească tot 
Stengel... Sper că nu vă plictisesc, domnule maior. 

„Acum iar se răsfaţă“, gândi Cristescu şi se grăbi s-o 
asigure: 

— Dimpotrivă, doamnă, vă ascult cu cel mai mare interes. 


— Sunt încântată. Nu-mi plac oamenii care ascultă fără 
să audă, deşi, recunosc, uneori am şi eu obiceiul acesta 
detestabil. Din nefericire, nu toată lumea are lucruri 
interesante de povestit... Cam la vreo două săptămâni după 
aniversarea lui Mirciulică, eram la Coleta în vizită. 
Bineînţeles, nu lipseau nici Violeta, Ştefan, Basile, iar mai 
târziu a venit şi Cris. Comentam oroarea aceea de film care 
se numeşte holocaust. A venit vorba despre doctorul 
Mengele, medicul de la Auschwitz, apoi despre 
Comandantul lagărului... Coleta, care citeşte foarte mult, 
avea un lapsus şi nu izbutea să-şi amintească numele 
persoanei. Nu ştiu ce mi-a venit şi am sugerat la 
întâmplare: „Poate Stengel...“ Ei bine, domnule maior, nici 
dacă aş fi tras cu puşca, aşa pe neaşteptate, Ştefan n-ar fi 
reacţionat mai... cum să vă spun, îmi lipseşte termenul, mă 
TOg, violent. A tresărit de era să cadă de pe scaun şi dacă o 
pereche de ochi ar putea ucide, ei bine, eu demult aş fi fost 
moartă... 

— Da, extrem de interesant, spuse Cristescu. Şi după 
aceea? 

Melania surâse: 

— Nu există nici un după aceea. Poate că ceea ce v-am 
povestit eu e lipsit de importanţă, totuşi nu mă pot 
împiedica să fac o legătură între moartea lui Ştefan, acest 
nume şi răpirea mea. Rămâne ca dumneavoastră să 
apreciaţi... 

„Da, reflectă Cristescu, ridicându-se, s-ar putea să existe 
o legătură...“ 

De altfel, avea încredere în intuiţia Melaniei, în 
discernământul şi capacitatea ei de a corela amănunte 
aparent lipsite de relevanţă, în fineţea observaţiei. 

Se despărţiră în termeni deosebit de călduroşi, Melania 
insistând ca maiorul la următoarea vizită să-l aducă 
neapărat şi pe locotenentul Azimioară. „Mie şi lui Mirciulică 
ne plac oamenii care mănâncă cu poftă. Ne stimulează 
apetitul...“ 


După plecarea lui Cristescu, bătrâna trecu în baie, unde 
îşi făcu toaleta de noapte. În timp ce-şi demachia obrazul, 
îşi trimitea bezele în oglindă: 

— În realitate, Melanie, tu eşti o fată cumsecade, iar ziua 
ţi-e plină de fapte bune. Cred că meriţi acum un cornuleţ cu 
nucă... Ah! Eşti o uitucă şi jumătate! Trebuia să-i vorbeşti 
domnului maior de Pangastrin. Este un medicament 
admirabil. Doar după trei pastile, Mirciulică a devenit mult 
mai vioi. 'Ţii minte? Se urca pe şifonier şi se arunca în cap... 
Un plonjon de toată frumuseţea... 


2) 


Azimioară aştepta în picioare, gândindu-se că nevastă- 
sa îi promisese pentru prânz ciolan cu fasole. Era mâncarea 
lui preferată şi, până a se însura, fusese încredinţat că 
ciolanul cu fasole, ca şi ciorba de burtă şi tuslamaua nu pot 
fi preparate cumsecade decât la birt. 

— Melania Lupu, zâmbi maiorul, pretinde că ai slăbit. 
Cred că trebuie să-i trimiţi flori pe chestia asta... În sfârşit! 
la legătura cu Neagu de la arhivă. Mă interesează 
registrele de stare civilă de la toate primăriile din Capitală 
pe perioada 1940-1941. Vezi dacă nu e înregistrată vreo 
căsătorie sau naştere pe numele de Stengel. Sper că aveţi 
noroc, altfel trebuie să luaţi şi provincia... 


Adina Varlam fu reperată în gara Constanţa. Cristescu 
insistase ca aici supravegherea să fie foarte strânsă, mizând 
pe mai multe considerente. În primul rând, un infractor 
care încearcă să dispară alege centre supraaglomerate, 
împestriţate de turişti dacă e posibil - Constanţa oferea din 
plin acest avantaj -, instinctiv preferă locuri cunoscute, 
unde se descurcă topografic şi poate recurge la serviciile 
rudelor sau prietenilor. În plus, portul prezintă tentaţia unei 
eventuale forţări de frontieră. Adina îşi schimbase complet 
genul şi Azimioară abia o recunoscu în biroul maiorului. 
Renunţase la stilul sofisticat şi la moda retro, îşi tunsese 


părul şi-i întunecase nuanţa. Rămăsese bineînţeles o femeie 
interesantă, dar era departe de apariţia spectaculoasă care 
stârnea vâlvă pe Calea Victoriei. 

„Niciun elefant călărit de un cimpanzeu n-ar întoarce 
atâtea capete“, obişnuia să spună despre ea Vanda Trai- 
Dulce. 

Ceea ce uşura considerabil lucrurile, gândi Cristescu, 
cercetând-o cu mult interes, era faptul că la percheziţie, în 
valiză se găsise material compromiţător suficient pentru 
întocmirea a trei dosare penale, nu unul: sume 
considerabile în lei, valută şi aur. 

Acum arăta liniştită - femeia asta, aprecie Cristescu, ştie 
să-şi stăpânească minunat nervii -, frumoasă fără ostentaţie 
şi judecând după machiajul discret şi îmbrăcămintea 
aproape austeră, se simţea limpede că se străduise să pară 
cât mai neînsemnată. 

— V-aţi părăsit locuinţa marţi 1 decembrie şi aţi ajuns la 
Constanţa abia pe 2. Care e motivul? 

— N-am găsit bilet de tren. Nici măcar la personal. A fost 
meciul ăla nenorocit: Farul cu nu ştiu ce echipă din 
Munchen. 

— Puteaţi totuşi să vă urcați şi să plătiţi o amendă. 

— Am vrut să evit orice complicaţii, cât de mărunte, cu 
autorităţile. 

„Corect, aprecie Cristescu în sinea lui, deşi pentru un 
fleac din ăsta nu se ajunge la miliţie.“ 

Adina răspundea sobru, nu părea deloc intimidată şi 
după o experienţă de douăzeci de ani, Cristescu realiză 
imediat cu ce fel de infractor are de-a face: prea inteligent 
ca să nu-şi dea seama că a pierdut partida. În consecinţă, 
subterfugiile, inexactităţile, slalomul între minciună şi 
adevăr devin inutile, pun zadarnic la încercare nervii 
partenerilor. 

— Susţineţi că nu cunoaşteţi persoana care vă dădea 
dispoziţii. 


— Nu, dar fără îndoială, dacă nu-i vorba despre un 
interpus, era un bărbat. 

— Cum v-a racolat? 

— Prin telefon. După cum v-am mai spus, toată legătura 
noastră a funcţionat numai în acest mod. 

— Practic ce v-a propus? 

— Iniţial, să fiu un soi de curier. Le găseam, mă refer la 
pacheţelele respective, în locurile cele mai neaşteptate. 
Eram doar anunţată că „marfa“ se găseşte în cutia poştală, 
în urna decorativă de piatră de la intrare, în spatele unei 
anumite icoane dintr-o biserică sau alta şi aşa mai departe. 
De fiecare dată, locul se schimba. Pacheţelele respective 
plus ce-mi furniza Miclescu şi Gigi Song le predam Vandei. 

— Mda..., apreciez sinceritatea dumneavoastră. 

Adina Varlam râse scurt: 

— În general nu aceasta este însuşirea mea de căpătâi. 
Acum n-am altă soluţie. 

— Aţi declarat că eraţi plătită în valută. 

— Da, banii îi găseam în plic închis, totdeauna la cutia de 
scrisori. 

Cristescu fu străfulgerat de o idee ciudată: 

— Aţi păstrat din întâmplare vreun plic? 

Adina îl cercetă nedumerită. 

— Cred că-l am pe ultimul, în valiză. 

— Mă întreb, spuse maiorul bătând uşor cu coupe- 
papierul în sticla de pe birou, de ce aţi acceptat o 
combinaţie atât de riscantă. Sunteţi o femeie care dispune 
de mijloace, hm... speciale pentru a-şi asigura o viaţă mai 
mult decât confortabilă. N-aţi lucrat decât un an în toată 
viaţa şi, din câte am putut eu băga de seamă, aţi dus-o 
magnific. 

— Îmi place, zâmbi Adina, acel mijloace, hm... speciale. 
Adevărat, n-am dus lipsă de gentilomi dispuşi să-mi 
plătească din larg întreţinerea şi chiar mai mult decât atâta. 
Accentuă: Dar plăteau în lei. 

— Ce aveaţi de gând să faceţi cu valuta? 


— Să plec în Occident. 

— Concurența în genul de... activitate pe care-l practicaţi 
e cam mare acolo. 

Femeia râse. 

— Cred că sunteţi un campion al eufemismelor. 
Intenţionam să mă reprofilez. Am treizeci şi cinci de ani, o 
vârstă la care, ca femeie întreţinută, ca să nu folosesc alt 
termen, nu mai eşti competitivă. Deci nădejdile mele se 
îndreptau spre altceva. 

— Adică? 

— Am absolvit o şcoală de artă decorativă. Mă gândeam 
să deschid acolo un soi de întreprindere pe profil, dar 
pentru asta aveam nevoie de capital. 

— E o pasiune bruscă? Aici n-aţi practicat decât un 
singur an. 

Adina Varlam dădu din mână: lucruri atât de simple nu 
mai trebuie explicate. 

— Aici! Ce să fac cu arta decorativă aici? Să aranjez 
chiloţi de damă într-o vitrină sau panouri cu purceluşi 
prosperi ţinând un morcov în gură pentru aprozare? Cine 
angajează la noi un decorator ca să-şi amenajeze casa? 

— Şi dincolo? 

— Sunt destui, iar dacă ai dever, afacerea devine extrem 
de rentabilă. Nu-i totul să dispui o mobilă într-un colţ sau 
altul. Trebuie să  decorezi locuinţa în funcţie de 
personalitatea individului. Unuia i se potriveşte un interior 
stil Ludovic al XIV-lea, altuia gen businessman american, iar 
celuilalt stil Tudor. Pe dumneavoastră de pildă, vă văd 
foarte bine într-un interior George al III-lea. Aveţi distincţie 
şi multă alură. 

— Iau act, zâmbi maiorul, căruia nu-i trecuse niciodată 
prin minte să se întrebe cum i-ar sta într-un castel din 
Sussex sau într-un ranch din Arizona. 

— Toate acestea, concluzionă Adina, presupun o cultură 
serioasă, mult bun gust şi simţ psihologic. Or, aşa ceva se 
plăteşte. 


— Am înţeles... Să ne întoarcem deocamdată pe 
meleaguri autohtone şi anume la inginerul Gregorian. Ce vi 
s-a cerut practic în legătură cu el? 

— Să-i fac cunoştinţă cu orice chip şi să-l rețin blocat 
miercuri 25 noiembrie între orele 18 şi 19:30. Asta a fost 
cel mai simplu. 

— Aţi mai primit şi altă dată dispoziţii în acest sens? 

Adina îşi scutură părul tăiat scurt. Nu-i venea rău, o 
întinerea, dar în schimb pierduse din „deosebit“. Ca ea, aşa 
cum arăta acum, se mai vedeau destule pe stradă. 

— Nu. A doua oară l-am convocat din proprie iniţiativă. 
Bărbatul acesta îmi place sincer. 

Cristescu  „recapitulă“ figura inginerului. Simpatic, 
agreabil, manierat. În special ultima dintre calităţi este 
apreciată de femei, ca după aia să spună că „tipu-i prea 
bleg“. Oricum, după părerea maiorului, Gregorian făcea 
parte din categoria persoanelor pe care nu le observi, sau 
le uiţi imediat. 

Adina repetă cu voce caldă: 

— Îmi place chiar foarte mult. 

— Nu suficient totuşi ca să-l scutiţi de basme. Aveţi o 
fantezie bogată. 

— Nu ştiu la ce vă referiţi. 

— La „vânzarea“ a cărei victimă aţi fost acum douăzeci de 
ani. Fetiţa inocentă cedată unui sadic... 

De astă dată, Adina râse cu toţi dinţii. Erau splendizi, laţi, 
o dantură care nu putea să aparţină decât unei femei 
inteligente. 

— Când ai de-a face cu sentimentali, trombonul merge la 
sigur, efectu-i garantat. Am verificat-o în nenumărate 
rânduri. 

Locotenentul Azimioară îşi vâri capul pe uşă. Văzându-i 
expresia, maiorul simţi că nu mai are răbdare să aştepte. Se 
adresă Adinei, ridicându-se în picioare: 

— Deocamdată atât! 


Sună subofiţerul de serviciu şi, înainte de a se închide 
uşa, exclamă: 

— Ei? Ce-aţi făcut? 

— Am găsit! spuse fericit locotenentul. Aproape că nu-mi 
vine să cred. 

— Ce? 

Azimioară scoase o hârtie din mapă şi începu să citească: 

— Municipiul Bucureşti - România, Primăria Sectorului | 
(Galben) Oficiul stării civile. Extras din registrul stării civile 
pentru noi născuţi. Cristofor, sex bărbătesc, de religie 
catolică, locul naşterii Bucureşti în sanatoriul Sfânta 
Elisabeta din Şoseaua Kisselef nr. 8 pe data de 28 aprilie 
1940 ora 19:35. Declaraţiunea a fost făcută de tatăl 
copilului - Hugo Stengel. Mama - Valentina Stengel, 
casnică, este născută Racoviceanu. 

Ochii maiorului străluciră: 

— Bravo, băiete! 


Interogatoriile Vandei Trai-Dulce şi al lui Gigi Song îi 
luară maiorului mai puţin timp. Fapta lor avea să 
alcătuiască obiectul altui dosar, unde avea să figureze şi 
avocatul Miclescu, tangentând doar întâmplător cazul 
bătrânului Ştefan Popa. 

Vanda, femeie încercată, cu vastă experienţă 
infracţională, îşi privea situaţia cu resemnare. „Calmul 
marelui dezastru“, traducea Cristescu în general asemenea 
stare de spirit, dar Vanda nu avea simţul tragicului, aşa că 
expresia nu i se potrivea. 

— Credeam că te-ai astâmpărat, comentase Cristescu cu 
oarecare amărăciune. 

Nu era un anchetator ranchiunos şi-i părea sincer rău 
pentru Vanda. Femeia aceasta avea reale calităţi şi ar fi 


putut găsi destule mijloace ca să ducă o viaţă comodă fără a 
necăji paragrafele Codului Penal. 

— Dacă-mi inventai matale o rentă, şefule, trăgeam pe 
dreapta şi mă înscriam la Universitatea Populară, secţia 
balet. 

— Ţi-ai fi putut găsi ceva de lucru. 

— Ce?! Să vând loz în plic prin birturi? Sau lumânări şi să 
dau cu aspiratorul prin biserici? 

De fapt, înţelese Cristescu, Vanda reprezenta o curea de 
transmisie între furnizor şi beneficiar. Ceea ce primea de la 
Gigi Song şi Adina (deci implicit şi avocatul Miclescu) îi 
preda concubinului ei, Doxa, zis şi Tic-Iac. Acesta, la rândul 
lui, transmitea întreaga marfă unui căpitan de vas francez 
care făcea curse regulate Marseille-Constanţa. Individul 
recepționa marfa, remuneraţia făcându-se în valută. Nu, 
milionul de care-l tapaseră pe Miclescu era combinaţia lor, 
adică a Vandei, a Adinei şi a lui Tic-Iac. Banii urmau să fie 
investiţi într-o afacere de ceasuri. 

„Hm! reflectase Cristescu. On reviens toujours au 
premier amour..." Care era sursa aurului nu ştia nici Vanda, 
nici Gigi. Tânărul, ca şi Adina (pe care n-o cunoştea), 
primea „materialul“ în chip asemănător: un glas bărbătesc 
îl aviza asupra „adresei“ care evident era totdeauna alta. 

Acelaşi glas îi dăduse dispoziţie s-o răpească pe Melania 
Lupu şi s-o sechestreze în imobilul părăsit din împrejurimile 
Capitalei. Îl ajutase un amic, Sică Ţambal - cântă la 
restaurantul Marea Neagră -, care condusese maşina. 
Scrisorica relativă la milionul obţinut de Miclescu din 
vânzarea icoanelor, el o vârâse în buzunarul lui Moşoianu. O 
iniţiativă proprie. „Şi-a bătut joc de Cătălina în mod barbar. 
Măgarul trebuie să plătească într-un fel...“ 

Apoi gândul i se întoarse la Melania Lupu. 

— Cum se simte? 

Ochii lui Gigi Song scânteiau de plăcere. 

— Bine. 


— Mă bucur, şefule! În viaţa mea n-am întâlnit un număr 
mai senzaţional. Când o vedeţi, spuneţi-i că-mi pare rău 
dacă am supărat-o şi că-i mai valabilă decât o sută de japiţe 
nedate în pârg... 

Cristescu, obişnuit cu succesele bătrânei, surâse: 

„Melania! Smintita, fermecătoarea, inegalabila 
Melania...“ 


XXX 


În dimineaţa următoare, maiorul, într-o dispoziţie 
excelentă, îşi convocă la prima oră colaboratorii. „L-a lăsat 
ulcerul şi viaţa e iar portocalie“, presupuse locotenentul 
Moşoianu; „a scos-o pe zăpăcita de Melania din zar!“, îşi 
închipui Azimioară. 

Când îl văzură aprinzând o ţigară - lux de zile mari - 
gândurile li se încrucişară în eter: „E clar!“ 

— Băieți, azi aveţi program de vizite. Trebuie să-i vedeţi 
„acasă la ei“ -, începu să ridice câte un deget - pe Violeta 
Bordeianu, Basile Nicolau, Miclescu, Coleta Miclescu, 
Gregorian, Cătălina Dragoş... 

— Aţi omis-o pe Melania, observă Azimioară. 

Cristescu începu să râdă. 

— Ai dreptate. N-ar fi rău să treci pe la ea. le pomeneşte 
mereu, are multă afecţiune pentru dumneata, şi, aspect 
importantisim!, te afli în grațiile lui Mirciulică. Da. Ce vă 
spuneam?... Deci vizitaţi-i pe toţi - îi împărţiţi între voi cum 
vreţi - şi vă faceţi luntre şi punte să-mi aduceţi de la fiecare 
o probă de salivă. 

De uimire, ochelarii lui Moşoianu se repeziră spre vârful 
nasului. Azimioară, placid, se mulţumi să contemple tabloul 
din spatele lui Cristescu. Îl ştia pe dinafară, până la cel mai 
mic amănunt, dar tot nu izbutea să priceapă despre ce este 
vorba. 


— Mă mulţumesc cu mucuri de ţigară, completă maiorul. 
Mai complicat e cu nefumătorii, respectiv balerina şi 
Nicolau. Dar găsiţi voi un truc! Sunteţi băieţi deştepţi! 

„...Şi firi sentimentale! completă în gând Moşoianu. Truc! 
Am să-l rog frumos pe Nicolau să-mi împrumute proteza...“ 


260 


Atară, noiembrie ploua cu tristeţe, aromă de tufânele şi 


mult gri. Maiorul trăsese draperiile de la birou şi aprinse 
lampa, obicei care acasă o scotea din sărite pe nevastă-sa. 
„Nu suport lumină electrică în timpul zilei...“ 

Cristescu, încredinţat că o face din spirit de economie 
(exasperanta economie care de fapt era zgârcenie curată), 
de îndată ce nevastă-sa pleca de acasă, aprindea toate 
luminile încercând satisfacţii de copil năzdrăvan. „Ce-mi 
pasă că e zece dimineaţa, dacă afară-i beznă?“ 

În faţa lui, Cris Gregorian, mereu stăpânit, dar parcă mai 
îngândurat, privea fix un mic glob pământesc încastrat într- 
un cub de cristal. 

Maiorul, trist - nu-i făceau plăcere asemenea scene şi nu 
încerca niciodată satisfacția vânătorului triumfător -, îl 
cerceta, zicându-şi că inginerul era ultimul om despre care 
şi-ar fi închipuit că ar putea comite o crimă. 

„Ori eu sunt legat la ochi şi incapabil să descifrez o 
figură, ori Lombroso bate câmpii la modul cel mai voios! De 
altfel, dacă te-ai lua după teoriile amicului, n-ar mai fi 
nevoie de poliţie. Din zece suspecți, într-o crimă, pun 
degetul pe ăla cu falca mai abruptă şi cuie în priviri. Exact 
ca în filmele proaste! Asasinul şi spionul au mutre vrăjmaşe 
şi-i ghiceşti după primii metri de peliculă consumaţi...“ 

— Când aţi aflat că vă numiţi Cristofor Stengel? 

Gregorian tresări, dar nu speriat, ci ca un om trezit din 
somn. 


— Da... Exact acum unsprezece luni. Mi-a făcut o vizită - 
ne cunoaştem de la Micleşti - şi a fost primul lucru care mi 
l-a spus. „le cheamă Stengel. Tată-tău a fost reprezentantul 
firmei Krupp în România, iar maică-ta... Ei, cu maică-ta, e o 
poveste mai tristă. Pentru mine...“ 

Făcu o pauză şi respiră adânc. Maiorul aşteptă în tăcere. 
Sunt momente când anchetatul nu trebuie îmboldit. 

— Trei sau patru fraze, spuse Gregorian, al căror sens nu 
l-am prins la început. Totul venea pe neaşteptate, erau ani 
de zile de când enigma, misterul identităţii mele nu mă mai 
preocupa. Popa a văzut că-s complet zăpăcit şi a luat-o pe 
îndelete. De fapt, povestea începe cu mama... A cunoscut-o 
în 1936 la Bârlad, oraşul ei natal, şi din prima clipă a iubit-o 
ca un nebun. Folosesc propria lui expresie şi cred că, într- 
adevăr, a divinizat-o, căci vorbind acum, după patruzeci de 
ani, despre ea, ochii îi erau înecaţi în lacrimi, glasul răsuna 
ca un vaiet. Nu fac literatură, domnule maior, şi credeţi-mă, 
eu care l-am cunoscut pe Ştefan Popa, în fond o bestie, urla 
cruzimea în toată făptura lui, m-am simţit impresionat. 
Izbutise să-mi transmită în cuvinte searbăde, cu incoerenţă 
- n-a fost un orator - toată intensitatea patimii încercate 
cândva şi a cărei flacără aveam impresia că încă îi pârjolea 
sufletul. 

Cristescu, un romantic, se interesă în şoaptă: 

— Era frumoasă? 

Întrebarea îi scăpase. Trăia cu impresia de ireal, avea 
sentimentul că ascultă un basm. 

— Mi-a arătat o fotografie de pe vremea când mama se 
afla în ultimul an de liceu. Mi se pare ciudat că n-am simţit 
nimic. Hotărât, natura umană prezintă mistere de 
nepătruns. Mă uitam la ea ca la o străină, îmi repetam „e 
mama“ şi nu simţeam nimic... Aşa, ca straniu amănunt 
psihologic. 

„Nu chiar atât de straniu, medită maiorul. Când te 
obişnuieşti să nu ai ceva sau pe cineva, nu poţi să-l 
recunoşti sau să vibrezi. Ca şi cum ar veni unul acum la 


mine cu o poză, «uite-l pe fiu-tău», pe care nu-l am, şi eu să 
încep să plâng. Deşi poate nu-i chiar acelaşi lucru. În sfârşit, 
divaghez...“ 

— Nu ştiu, îl auzi pe inginer, dacă azi ar trece drept 
frumoasă, dar atunci probabil că da. Era în gustul acelor 
ani, o figură drăgălaşă, dulce ă la Norma Shearer, femeia 
bibelou ce se cere ocrotită. Cred că transmitea o puritate 
plină de graţie, un ce suav, care-i ameţeşte îndeobşte pe 
bărbaţii foarte virili şi am impresia că ăsta a fost genul lui 
Popa. I-a făcut curte vreme de doi ani, timp în care mama 
părea nehotărâtă. 

— Cu ce se ocupa Popa? 

— Nu ştiu exact, dar cam în perioada respectivă a intrat 
în Mişcare. Tot atunci a apărut şi Hugo Stengel, care 
prezenta o partidă strălucită. Bine situat, chipeş, tânăr. A 
cunoscut-o pe mama la un bal şi în zori i-a cerut mâna. 
Mama a acceptat imediat. Popa - şi l-am crezut - a încercat 
să se sinucidă. Fapt este că, peste noapte, dragostea lui s-a 
transformat într-o ură nimicitoare. Ură pe fond de adoraţie, 
dar nu mai puţin crâncenă. 

Maiorul îl urmărea crispat de atenţie. Cu două ceasuri 
înainte, pe când mai contesta a fi autorul asasinării lui Popa, 
fusese alt om. Desigur, acelaşi bărbat bine crescut, calm - 
aceasta părea a fi însuşirea fundamentală a inginerului -, 
fără excese verbale, dar succint, în defensivă inteligentă şi 
acuzând o vioiciune a spiritului pe care aspectul saturnian 
şi falsa melancolie - în fond indiferenţă totală faţă de tot ce 
nu intra în sfera intereselor sale - nu te-ar fi lăsat s-o 
bănuieşti vreodată. 

„În definitiv, ce probe aveţi împotriva mea?“ 

„Sunteţi stângaci, nu-i aşa?“ 

„Şi? 

„Pe Ştefan Popa l-a asasinat o persoană stângace. Sârma- 
laţ din jurul gâtului a fost răsucită spre stânga, deci invers 
decât ar fi procedat marea majoritate a oamenilor.“ 

„Absurd! Nu-s singurul stângaci din România!“ 


„Dar singurul din anturajul lui Popa.“ 

„Este unica dumneavoastră probă?“ 

Gregorian se întrerupse uitându-se reflex la pendula 
mică din biroul maiorului. Bătea de ora 12... 

— Reproduc strict relatarea lui Popa. După căsătoria 
părinţilor mei (cred că sunteţi prima persoană faţă de care 
folosesc acest termen), le-a urmărit viaţa pas cu pas. Cam 
şapte-opt luni pe an călătoreau prin Europa, în funcţie de 
afacerile lui Hugo Stengel, restul anului îl petreceau în 
România. Fiind o pereche mondenă şi de o anumită 
proeminenţă socială, lui Popa îi era uneori de ajuns să 
urmărească rubrica de „specialitate“ din ziarele timpului. 
Aşa a aflat despre naşterea mea, le cunoştea toate 
deplasările şi, uneori, răzbit de suferinţă ieşea în calea 
mamei. Ca s-o blesteme! „Era însărcinată cu tine, se vedea 
de la o poştă, trebuie să fi fost cel puţin în şapte luni. Am 
aşteptat-o la Şosea, pe Aleea Trandafirilor. Am prins-o de 
mână: Să-i dea Dumnezeu lui fecioru-tău - parcă ştiam că ai 
să fii băiat - norocul meu. lar de tine şi şoacăţ, praf şi 
pulbere să se aleagă!“ 

Gregorian vorbea cu patimă, retrăia după patruzeci de 
ani groaza femeii, emoţiile, tulburarea ei. Le rememorase şi 
în momentul strangulării bătrânului. 

„Îi răsuceam cablul în jurul gâtului cu voluptate, cu o 
plăcere perversă, aproape sexuală...“ 

„În general, constatase Cristescu, aveţi, hai să le zicem, 
accese de perversitate. De exemplu, dumneavoastră sunteţi 
autorul anonimei trimise la miliţie în care vă desemnaţi 
drept asasinul lui Popa. Rafinament - sunt nevoit să mă 
repet - pervers, căci vă simţeaţi invulnerabil. Aţi mai avut 
grijă să nu vă fabricaţi un alibi plecând de la ideea că un 
individ când îşi premeditează crima, are grijă să-şi 
pregătească cinşpe martori şi încă vreo douăzeci de probe 
concludente care să-l scoată din cauză. Dumneavoastră, 
animat probabil de acelaşi viciu, i-aş zice un cinism al 
curajului, şi substituindu-vă judecății anchetatorului „cine 


n-are alibi, în mod normal, nu e vinovat“ - când avem de-a 
face, repet, cu o crimă premeditată, „intelectuală“ -, aţi 
împins farsa şi mai departe. Aţi mobilizat-o pe Adina Varlam 
să vă „ocupe“ seara discret şi de aşa manieră, încât să vă fie 
imposibil să demonstraţi viitoarei anchete cu ce vă ocupați 
în momentul crimei.“ 

„Nu vreau să devină un refren, rânjise Gregorian, dar 
aveţi probe?“ 

„Am!“ 

— Când s-a întâmplat catastrofa de la Carlton, părinţii 
mei tocmai se întorceau dintr-un voiaj mai lung în 
străinătate. Bunica murise cu un an în urmă, iar bunicul 
doar de câteva luni. Mama a avut un şoc şi Hugo Stengel - 
de ce oare nu-mi vine să-i spun tata? - s-a gândit că e bine 
ca mama să schimbe peisajul. De aceea nimeni nu s-a 
interesat de mine ulterior. Practic, nu mai aveam nici un fel 
de rude. O întâmplare care se leagă de altă catastrofă, 
întâmplată cu zeci de ani înainte... În urma anunţurilor din 
ziare, Popa a venit la sanatoriu să mă vadă. Dispunea de 
suficiente date, cunoştea destule amănunte pentru ca să nu 
aibă nici o îndoială că sunt copilul soţilor Stengel. A plecat 
de la sanatoriu fără să dea cea mai mică desluşire. Furia lui 
neagră era că cei doi, murind, scăpaseră prea ieftin. Avea 
să se răzbune pe mine tăcând... Şi a tăcut... Singurul om 
din lume care putea să-mi decidă destinul. 

— Ce l-a determinat totuşi până la urmă să vorbească? 
Chiar după patruzeci de ani? 

— Pare bizar, dar, ţinând seama de caracterul paradoxal 
al lui Ştefan Popa şi de evoluţia lui, fenomenul se simplifică. 
Sunteţi probabil informat de activitatea bătrânului în sânul 
mişcării legionare. Eu cunosc amănuntele de la el. În afară 
de participarea sa la asasinarea primului ministru Armand 
Călinescu, mai avea o serie de crime la activ. Îmbătrânind, 
asediat de obsesii mistice care oscilau spre patologic, l-au 
apucat remuşcările şi i-a trăsnit ideea că unicul mijloc, 
fantastic, de a-şi răscumpăra păcatele în faţa lui Dumnezeu 


este să construiască o biserică. Fondurile aveam să i le 
procur eu, fiul omului de afaceri Hugo Stengel. În 
consecinţă, a început să-mi expedieze o ploaie de scrisori, 
adevărat serial, unde, amestecând afacerile cu preceptele 
religioase, îmi explica necesitatea imperioasă a unei 
asemenea întreprinderi. 

— De ce s-a gândit tocmai la dumneavoastră? 

— După cum v-am precizat, se pare că... În fine, tatăl 
meu era un om cu o excelentă situaţie materială. Acum doi 
ani, Popa a făcut o excursie în RFG. Acolo a luat legătura cu 
prieteni vechi de-ai familiei mele, care i-au explicat că 
averea lui Stengel zace într-un safe la o bancă din Zurich. 
Socotind dobânzile acumulate în patruzeci de ani, contul 
trebuie să fi atins o cifră cel puţin interesantă. În 
consecinţă, Popa s-a gândit că o parte din aceşti bani ar 
putea fi vărsaţi în contul lui Dumnezeu. Astfel, dădea cum 
spune francezul, două lovituri cu aceeaşi piatră. Îşi 
răscumpăra greşelile tinereţii legionare şi, pe de altă parte, 
se compensa într-un fel şi faţă de mine. Generos, mi-a 
explicat că nu are pretenţie decât la o sumă suficientă 
pentru a ridica un lăcaş bisericesc „impozant“. 

Maiorul se uită la ţigara care i se stinsese între degete. O 
clipă se gândi s-o reaprindă, dar se răzgândi şi o puse în 
scrumieră, strivind-o inutil. 

— Totul mi se pare de domeniul fantasticului! Cum aţi fi 
izbutit să asiguraţi respectiva bancă asupra autenticului 
identităţii dumneavoastră şi cum v-ar fi putut sili Popa să-i 
cedaţi o parte din sumă? 

— Nu avea importanţă identitatea mea. Banii au fost 
depuşi într-un cont cu număr secret. Cine cunoaşte acest 
număr încasează banii. Popa îl cunoştea. 

— De unde?! 

Gregorian săltă din umeri: 

— Asta nu mi-a spus-o niciodată. Se eschiva, iar eu n-am 
insistat. Pe mine, în fond, mă interesa numărul. 

— Şi l-aţi aflat? 


— Nu înainte de-a fi încheiat un act prin care mă obligam 
să-i „restitui“ o sumă considerabilă de mărci. 

Ochii lui Gregorian sclipeau şi Cristescu realiză că pe 
bărbatul acesta, aparent placid, singurul lucru care îl putea 
anima erau banii. Nimic altceva, dragostea, o idee, un ideal, 
n-avea rezonanţă în fiinţa lui. Aceeaşi sclipire particulară a 
ochilor „aproape lubrică“, o constatase când inginerul îi 
dăduse amănunte cu privire la beneficiile ce se pot obţine 
din traficul cu aur. 

„Cine vi-l furniza? se interesase maiorul. Dispuneţi de 
cantităţi considerabile.“ 

La percheziţia locuinţei lui Gregorian, doar în coşul de 
gunoi - o pubelă de metal cu fund dublu - găsiseră peste un 
kilogram de bijuterii. 

„Un cetăţean portughez stabilit în Grecia. Îi convenea să 
realizeze traficul prin România, acest soi de activitate 
infracţională la scara respectivă fiind la noi aproape 
necunoscută şi în consecinţă, atenţia propriilor autorităţi şi 
a Interpolului mai modestă.“ 

„Cum l-aţi cunoscut?“ 

„l-am fost recomandat drept o persoană de încredere de 
către un prieten din copilărie care a emigrat în Grecia.“ 

„De ce v-aţi complicat existenţa introducând în 
combinaţie atâţia curieri? De obicei, se lucrează mai 
discret...“ 

„Cantitatea de marfă era prea mare pentru a risca. Dacă 
m-aş fi mulţumit cu serviciile unei singure persoane, iar 
aceasta ar fi fost prinsă, pierdeam enorm. De altfel, Adina, 
Nicolau, Miclescu şi Gigi nu se cunoşteau între «ei. 
Coincidenţa a făcut ca avocatul şi Adina să se încurce 
ulterior, iar sub plapumă - surâsese cu resemnare - nu mai 
există taine...“ 

Privirea inginerului se fixă din nou asupra globului de pe 
masa lui Cristescu. Avea atitudinea şi expresia unui individ 
care aşteaptă cu răbdare sosirea trenului. Plictisit, dar nu 
agitat sau nervos. 


— Nu înţeleg un lucru, spuse maiorul. De vreme ce 
bătrânul Popa se afla în posesia numărului secret, care-i 
motivul că n-a acţionat singur? Putea încasa întreaga sumă 
fără ca dumneavoastră să aveţi habar că a existat vreodată 
pe lume un Stengel şi contul său bancar. 

Gregorian râse încetişor. 

— Nu i-o îngăduia conştiinţa! Aici e hazul! Toată povestea 
asta isterică, absurdă, care-i poartă semnătura, a fost 
inventată de o căinţă sinceră. 

— Şi dacă dumneavoastră aţi fi plecat singur, fără să-l 
avertizaţi? 

— Imposibil. Era cu ochii pe mine şi m-a ameninţat că la 
cea mai mică tentativă de „a spăla putina“ fără el, mă 
denunţă autorităţilor noastre. Practic, şantaj! 

„Şi de aici la crimă, e un singur pas“ reflectă Cristescu. 

Îl omorâse pe bătrân, cu sânge rece. După ce se 
despărţise de Adina luase un tramvai şi se deplasase la 
locuinţa bătrânului. Se strecurase în garsonieră prin 
fereastra băii care dădea în curtea interioară, apoi în 
spatele bătrânului şi-i prinsese grumaâjii în laţul de sârmă. 
Trecuse după aceea pe acasă să se schimbe şi la fel de calm 
se dusese la partida de pocher a Coletei Miclescu. Cu 
cronometrarea timpului - una din preocupările majore ale 
unui infractor, în special în materie de crimă - nici măcar 
nu-şi bătuse capul, de vreme ce efortul lui constase în a nu- 
şi confecţiona un alibi. Întâlnirea cu Adina o preconizase ca 
rezervă, în situaţie limită. Strâns cu uşa de o eventuală 
anchetă, ar fi găsit mijlocul să sugereze numele şi adresa 
femeii... 

Tot el îl molestase şi pe Doru Popescu, fără intenţia însă 
de a-l ucide, ci doar pentru a îndrepta cercetările pe o pistă 
falsă. Din toate punctele de vedere, Miclescu ar fi avut 
interesul să se debaraseze de tânăr. Inexactităţile din 
declaraţiile făcute erau menite să camufleze alte 
matrapazlâcuri. 


Insistând asupra felului în care o persoană sau alta din 
„cercul“ Coletei Miclescu fuseseră implicaţi în cazul Ştefan 
Popa, maiorul ceruse explicaţii privind răpirea Melaniei 
Lupu. 

„Pe mine unul, nu m-a înşelat niciodată femeia aceasta. 
Toţi o consideră nătângă şi ramolită. Departe de aşa ceva! E 
plină de perspicacitate şi are o intuiţie ieşită din comun. În 
ultima vreme, se uita cam mult la mine şi cu o anumită 
privire. În plus, mi s-a părut că ştie prea multe. La o 
întâlnire în casa Coletei, a pronunţat numele Stengel. Şi era 
limpede că nu o făcuse în mod întâmplător. Popa a avut un 
şoc atunci, eu am reuşit să mă stăpânesc mai bine.“ 

— Imobilul în care a fost sechestrată Melania Lupu 
aparţine unui oarecare Gheorghe Lepădat. 

— Da, un fost coleg de liceu, care a decedat acum cinci 
ani. Moştenitorii încă nu s-au gândit să-l fructifice. La modul 
concret e părăsit, nu şi oficial. laxele şi impozitele sunt 
plătite la zi. 

„Ce scop urmăreaţi răpind-o pe bătrână?“ 

Gregorian şovăise: 

„S-o sechestrez circa şapte-opt zile, până aveam să 
dispar...“ 

„Cum?“ 

„Mi s-a promis un paşaport fals...“ 

„Sunt încredinţat că aţi fi lichidat-o...“ 

„A, nu, de ce? Femeia aceasta mi-e realmente 
simpatică...“ 

— Încă o chestiune! spuse Cristescu. Eraţi, în principiu, 
posesorul unei averi considerabile. De ce v-aţi mai băgat 
într-o combinaţie atât de riscantă ca traficul de aur? 

— În primul rând, cu aurul mă ocupasem înainte ca Popa 
să intre în arenă. În al doilea rând, mi-era teamă ca nu 
cumva respectiva bancă din Elveţia, aşa cum au procedat şi 
altele, să nu-mi fi „confiscat“ contul, dată fiind perioada 
foarte mare de timp în care nimeni nu-l reclamase. Adică 


mi-era frică de prescripţie, deşi bătrânul, care pretindea că 
se interesase, mă asigura de contrariul. 

Continua să se uite la globul încastrat în sticlă şi la un 
moment dat, lui Cristescu îi trecu prin minte că inginerul ar 
avea poftă să i-l fure. Când îl întrebase asupra raţiunii 
pentru care subtilizase solniţa de la restaurantul „Scoica“, 
răspunsese simplu: „Sunt cleptoman“. 

Cleptoman, inventariase maiorul, pervers, cu o patimă 
patologică pentru „arginţi“ şi extrem de abil. Abil şi totuşi 
greşise... 

Înainte de a trece la mărturisiri, Gregorian îi ţinuse piept 
cu un calm dârz. 

„Laţul înfăşurat pe stânga nu constituie o probă 
suficientă.“ 

„Vă pot oferi mai multe, dar mă mulţumesc cu ceea ce 
numim noi proba KO. Scrisoarea trimisă bătrânului Popa 
era impecabilă, nu prezenta nici un fel de amprente, maşina 
la care fusese bătută aparţinea bătrânului. Aţi greşit însă cu 
plicul. Când l-aţi închis, reflex, aşa cum procedează marea 
majoritate a oamenilor, aţi folosit propria dumneavoastră 
salivă. Fie că aţi muiat degetul în gură, fie că v-aţi trecut 
limba peste tivul de clei. Aceeaşi greşeală aţi repetat-o cu 
plicurile destinate Adinei Varlam şi cu scrisoarea adresată 
bătrânului Nicolau.“ 

Gregorian tresărise, apoi zâmbise, jucător care ştie să 
piardă. Fair-play... 

„Aţi câştigat!“ 

„Aşa mi se pare...“ 

Dar se simţea trist. 


27 


seaca Î rebuie să vă spun, domnule maior, că mă simt o 


persoană foarte importantă, ciripi Melania Lupu. 

Se plimbau la Şosea. Cristescu, galant, îi ţinea delicat 
cotul, privindu-i cu duioşie profilul distins. Vorbea cu 
însufleţire şi era de-a dreptul încântătoare, cu obraji 
proaspeţi - gerul îi fardase cu un roz de bomboană 
fondantă - ochi scânteietori şi o tocă de lutru, aşezată cam 
ştrengăreşte pe buclele argintii. 

Când şi-o aranjase, la oglindă, se sfătuise cu Mirciulică. 

„Ce crezi, dragul meu? Nu par cam frivolă? Ştii, am 
socotit totdeauna că acest gen de persoane nu sunt prea 
inteligente. Când un bărbat se uită la o femeie trebuie să fie 
aţâţat de presupuneri, nu să aibă certitudini... Dar tu eşti 
încă prea tânăr ca să înţelegi aşa ceva...“ 

— Trebuie să vă mărturisesc că atunci când m-aţi invitat 
la o plimbare, m-am simţit extrem de emoţionată, cât pe-aci 
să vin de-a rostogolul, cum se exprimă portăreasa noastră. 

Maiorul începu să râdă. 

— Când veţi cunoaşte persoana în stare să vă clintească 
măcar, vă rog să mi-o prezentaţi. Îmi plac unicatele. 

— Mi-e teamă că dumneavoastră aveţi o părere prea 
bună despre mine. Asta discutam chiar şi cu Mirciulică. 
Apropo, regretă că nu ne-a putut însoţi, dar frigul îl 
indispune. 

Cristescu îşi imagină o clipă scena: Melania, el şi motanul 
în lesă. Moşoianu şi Azimioară ar fi fost în stare să aştepte o 


săptămână, bătuţi de crivăţ, numai ca să le înregistreze 
trecerea. 

— Nu ştiţi câtă plăcere îmi face să mă aflu în compania 
dumneavoastră. De fiecare dată m-am întrebat, adică de ce 
noi doi nu am putea fi buni prieteni. 

Maiorul zâmbi. 

— Eu mi-am închipuit că suntem. lar acum, mi-aţi 
dovedit-o cu prisosinţă. 

— Oh! Nu trebuie să faceţi caz de un mic serviciu lipsit de 
însemnătate, altfel nu mi-aş mai putea închipui că suntem 
camarazi. Mi se pare că am o idee. Dumneavoastră, domnul 
Azimioară - e atât de drăguţ şi de dolofan - Mirciulică şi cu 
mine am putea alcătui o echipă foarte veselă. Trebuie să ne 
gândim serios la această posibilitate. 

Treceau prin faţa restaurantului „Bordei“ şi Cristescu o 
invită la un aperitiv cald. 

— Dar asta-i adevărată escapadă! se bucură bătrâna. De 
fapt, începusem să simt frigul... Consideraţi că dacă aş 
comanda o ţuică fiartă aş putea fi socotită cam prea... 
emancipată? 

Nu, maiorul nu considera. 

Coborâră treptele restaurantului. Melania se opri brusc, 
trăgând adânc aerul în piept. Nările fine palpitară, ca 
aripile unui fluture. 

— Nu credeţi că viaţa e frumoasă, domnule maior? Am 
constatat-o din ziua în care am primit prima păpuşă. 

O cioară ţâşni dinte ramurile unui copac pitic, spintecând 
peisajul de argint cu un croncănit scurt. Melania găsi că-i 
politicoasă şi o salută cu amabilitate: 

— Bună ziua, draga mea. 

Apoi intrară în restaurant. 


(+ Vezi Cianură pentru un surâs, Bună seara, Melania! şi 320 de pisici 
negre.