Rodica Ojog-Brasoveanu — Disparitia statuii din parc

Rodica Ojog-Braşoveanu 


DISPARIŢIA 
STATUII DIN PARC 


-roman polițist — ciclul Melania Lupu- 


1957 


CAPITOLUL | 


— E nemaipomenit! Are temperament, e culant, e dorin! Şi-a 


fanteziel,., Ce mai încolo gi încoace! Şhe să iubească, 

Liana o urmărea cu atenție. Ochii aveau o strălucire particulară 
zi, ca totdeauna, în prezența Ermlhei încerca un sentiment ațățător 
de aventură, 

— Cum a fost 

Emilia îşi roti. inutil primirea prin încăpere şi scăzu instinctiv 
glazul: 

— Hu ne aude nimeni? 

Liana dădu săcânită din mănă: 

— Cine naiba să ne audă? Ți-armn spus că Dinu e de gardă. 

Errulha chicoti. Când rădea îşi arăta dantura superbă, puternică, 
dinți mulți, parcă mai mulți decât în altă gură. Cineva o 
caracterizase foarte plastic: „Are o gură feroce, De hară“, Era destul 
de înaltă, cu o tale subțire speculată în centuri strânse, late zi 
încărcat decorative inditerent de rnodă, picioare lungi gi fine. Bustul 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


DISPARIŢIA 
SIAIUII DIN PARC 


-roman poliţist - ciclul Melania Lupu- 


1987 


CAPITOLUL, 1 


—— E nemaipomenit! Are temperament, e culant, e 


domn! Şi-o fantezie!... Ce mai încolo şi încoace! Ştie să 
iubească. 

Liana o urmărea cu atenţie. Ochii aveau o strălucire 
particulară şi, ca totdeauna, în prezenţa Emiliei încerca un 
sentiment aţâţător de aventură. 

— Cum a fost? 

Emilia îşi roti inutil privirea prin încăpere şi scăzu 
instinctiv glasul: 

— Nu ne aude nimeni? 

Liana dădu sâcâită din mână: 

— Cine naiba să ne audă? [i-am spus că Dinu e de gardă. 

Emilia chicoti. Când râdea îşi arăta dantura superbă, 
puternică; dinţi mulţi, parcă mai mulţi decât în altă gură. 
Cineva o caracterizase foarte plastic: „Are o gură feroce. De 
fiară“. Era destul de înaltă, cu o talie subţire speculată în 
centuri strânse, late şi încărcat decorative indiferent de 
modă, picioare lungi şi fine. Bustul strident, oarecum 


contrastant faţă de zvelteţea trupului, nu deranja, 
accentuând aerul agresiv sexy. Ochii verzi, de pisică, „ştiau“ 
să privească, părul încreţit astrahan îşi ascundea sărăcia. 
Purta mult negru, speculându-şi culorile naturale - aprilul 
ochilor, crinul pielii, zăpada dinţilor - inele pe cel puţin şase 
degete şi poşete elegante, mari, prospere, cu catarame, 
iniţiale, bucle, clipsuri din duble bun. Nu pleca niciodată de 
acasă fără să aibă cel puţin două mii de lei în porte-feuilles. 
De ani de zile era clienta fidelă a Consignaţiei şi întreţinuta 
şefului de sală al unui mare restaurant, dar refuza să-l ia în 
căsătorie, în aşteptarea marii lovituri. Avea încredere în 
steaua ei şi în cei douăzeci şi opt de ani abia împliniţi. 

„Îmi mai acord doi ani. Dacă nu pică nimic, îl iau pe Gigi. 
De ce să mă grăbesc? Ştii cum se întâmplă! Te măriţi azi de 
frică să nu pierzi trenul, şi mâine se iveşte Jean Marais. Nu- 
ţi rămâne decât să-ţi mănânci mâinile până la cot!“ 

Doctorul Dinu Candian, soţul Lianei, o detesta, temând 
eventuale influenţe nefaste pe care le-ar fi putut avea 
asupra nevesti-sii. Când se căsătorise, făcuse apel la toate 
trucurile pentru a-şi lega la ochi bunul simţ. Făcea parte 
dintre oamenii care nu-şi uitaseră judecăţile, puţinele 
judecăţi înțelepte din tinereţe. Pe atunci, considera o 
diferenţă de douăzeci de ani între soţi drept o calamitate, 
act obscen împotriva naturii, şi surâdea ironic, abia 
camuflat, când întâlnea doi parteneri între care fireşti ar fi 
fost relaţiile părinte-fiică. Niciodată n-avea să-i iasă din 
minte comentariul unui coleg - erau pe atunci secundari la 
spitalul Colțea - când şeful lor, doctorul Pintea, 
cvincvagenar vânjos, competitiv încă, totuşi cvincvagenar, le 
prezentase cu un prilej oarecare tânăra soţie, o asistentă 
medicală abia ieşită din cataloagele liceului sanitar: 

„Ehe! Geaba dă Dumnezeu pită bună, după ce ţi-a luat 
dinţii!“ 

Îndrăgostit însă până peste cap de Liana, îşi pansase 
scrupulele, căutând pilde celebre: „Uită-te la Charlie 
Chaplin... Avea cincizeci de ani când a luat-o pe Oona, de 


optsprezece ani, şi nu uita că era fiica lui O'Neil! Ea l-a iubit 
fără îndoială. Ca dovadă, a sfidat orice prejudecată, a 
înfruntat toate împotrivirile, sunt şi azi împreună, şi au în 
inventar patru sau cinci copii. lar interesul este exclus când 
te cheamă Oona O'Neil. Vezi, dară, că se poate şi astfel...“ 

Perorase astfel dinaintea doctorului Gogu Manoliu, coleg 
de facultate şi de spital, care-l ascultase abţinându-se de la 
orice comentariu. Ce să-i mai spui viitorului nefericit cu 
două zile înainte de nuntă? Personal, se îndoia de reuşita 
căsniciei Liana-Dinu. 

Evident, Dinu rămânea un bărbat bine chiar şi la 
patruzeci şi cinci de ani, dar pentru o femeie matură, 
înţelegătoare prin vârstă şi experienţă, decisă să se cazeze. 
Liana, la nouăsprezece ani, era de o tinereţe explozivă - 
scandaloasă la braţul lui Dinu -, avea zburdălnicia 
căţelandrilor şi apetitul de viaţă, de distracţii şi de dragoste 
al unui întreg liceu de fete, fără a mai ţine seama de 
membrele corpului didactic. Nu trebuie să fii profet ca să 
intuieşti cum avea să îndure ea programul de ocnaş al lui 
Dinu: gărzi, obligaţii, studiu, vizite şi contravizite... 

„Azi nu putem ieşi, darling, mâine am o operaţie 
dificilă“... 

„Bine, dragă, dar le-am promis... Şi pe urmă, o să fieo 
lume extrem de interesantă... De când aştept să-l cunosc pe 
Doru Macarie... A avut un succes formidabil în «Doi pe un 
balansoar», iar acum aud că joacă cu casa închisă în «Cine 
se teme de Virginia Wolf». Hotărât eşti prea egoist.“ 

„Dacă nu vreau s-o pierd, hotărâse Dinu Candian, trebuie 
să fiu înţelept.“ În consecinţă, acţionase în trei direcţii. Îi 
satisfăcea fără să clipească orice capriciu presupunând 
sacrificii financiare - îi cumpărase până şi un cimpanzeu, 
Pongo, din păcate repauzat iarna trecută din cauza unei 
răceli -, o convinsese să facă un copil, Codruţ, care 
împlinise patru ani, şi îşi stăpânea eroic (zâmbetul devenea 
atunci, fără să-şi dea seama, înţepenit, crispat, strâmbând 


trăsăturile frumoase de meridional) orice sentiment de 
gelozie. 

„Nu trebuie să se simtă încorsetată. Totul e să-şi 
închipuie că face ce vrea.“ 

În acest sens, o suporta pe Emilia fără să cârtească, fiind 
incapabil de fapt să-i refuze ceva nevesti-sii. Când o vedea 
plăpândă, gingaşă, bibelou blond cu gură de copil mofturos 
ă la Brigitte Bardot - idolul tinereţii lui - fragilă s-o frângi 
între două degete, cu un trup pictat, toată o miniatură, 
duioşia îi aburea ochii. 

— Hai, spune! o îmbie Liana 

Sorbi din paharul de Campari. Nu-i plăcea alcoolul, dar 
bea pour se donner du genre. Şi, pe urmă, era amuzant, la 
trei dimineaţa, tolănită pe canapeaua din living, să asculte 
întâmplări picante. Ale Emiliei purtau toate aceeaşi 
etichetă. În sinea ei se întreba adeseori, nu fără nostalgie, 
dacă de-acum încolo cariera ei sentimentală a luat sfârşit. 
N-avea să mai aştepte niciodată, plină de emoție un telefon? 
Telefonul eternului iubit, telefonul lui Armand Duval? Nu va 
mai tremura niciodată de emoție pândind fereastra, soneria 
de la uşă, sosirea poştaşului, acele pendulei îngrozitor de 
trândave, calendarul: de s-ar face o dată mâine...?! 

„Adevărul este, conchidea suspinând, că m-am căsătorit 
prea devreme, mătuşă-mea ştia ce vorbeşte «Ai abia 
nouăsprezece ani... Nici măcar nu ştii ce vrei. Dragostea o 
afli, o cunoşti mai târziu... Fiind femeie modernă şi versată, 
completase moale periind din cinism: Îl doreşti? Foarte 
bine. Dar nu înţeleg? Dacă vrei o cană cu lapte, de ce 
trebuie să iei toată vaca? E prea bătrân, fetiţo! Alături de el 
n-ai să ai tinereţe, ci doar toalete, o să înveţi mai devreme 
decât trebuie ce înseamnă analize, tensiune, colesterol. 
Peste cincisprezece-douăzeci de ani, când o femeie abia 
începe să ştie ce vrea, să simtă, tu ai să fii nevastă de 
pensionar, menajându-i ficatul şi prostata».“ 

Emilia, cu patru ani mai mare, o trata oarecum matern: 

— Stai, puiule, ai răbdare. 


Sosise la Liana abia de un sfert de ceas, cu un taxi pe 
care-l prinsese în Piaţa Galaţi. 

— Ăsta-i tipul de la Inter? 

— Aşi! făcu Emilia punând paharul pe o măsuţă volantă. 
Cu Sandu m-am văzut ieri. Dar nu încape comparaţie, ma 
chere! Să-l vezi pe Grig!... E nemaipomenit! 

— Unde l-ai cunoscut? 

Emilia chicoti: 

— La Consignaţia... Apropo, mi-am cumpărat o rochie, 
delicioasă... Un amor! Nici măcar n-a costat mult! O mie 
două sute. Dar poţi să vezi, chic! 

— Ticăloaso! Mie nu mi-ai arătat-o. 

— Când, iubito? La ieşirea din magazin m-a agăţat 
persoana. „Domnişoară! le-am văzut, te-am admirat, te 
iubesc!“ 

— Colosal! râse Liana amuzată. 

— Mie-mi spui?! Ştii, fără tromboane: „Vă cunosc de 
undeva“, „permiteţi-mi să vă conduc“ sau „cum aş putea să 
vă mai întâlnesc“. Omuleţul a mers la fix, n-a auzit de sens 
giratoriu. Când m-am uitat la el, am simţit că-mi vine 
ameţeală. Ziceai că se duce la filmare. Un biaiser din 
antilopă albă, cămaşă - pantaloni bleumarine, lanţ de aur la 
mâna stângă. Cinema, ce să mai discutăm! Stai să vezi text: 

„Mă iubeşti?“ 

„Pe cuvânt de onoare.“ 

„Aşa, zic, brusc şi instantaneu!“ 

„Brusc, instantaneu şi definitiv.“ 

„Păi, ce-i de făcut?“ 

„Cu acordul dumneavoastră, domnişoară, să conjugăm 
verbul împreună.“ 

— Ce stil! râse Liana. 

Emilia urmă încântată: 

— Gagiul n-are treabă! Ne-am dat întâlnire pentru astă- 
seară la şapte, în faţă la Bucureşti. 

— Aha! De-aia te-ai pus la coji festive! 


Îi plăcea să folosească expresii argotice. 1 se părea astfel 
că nu-i depăşită, că rămâne în miezul lucrurilor, îşi 
închipuia că-i picantă. Medicul se crispa: 

„Înţelege, fetiţo, că ţie nu-ţi stă bine. Ai o figură angelică, 
eşti delicată, ai rasă. Nu-ţi dai seama ce şoc deplorabil 
încearcă cineva când te aude vorbind ca un golan.“ 

„Aşa ţi se pare ţie. La vârsta mea însă, gândeai precis 
altfel...“ 

Emilia, îmbrăcată într-o bluză neagră foarte decoltată, cu 
o fustă amplă tot neagră, presărată cu trandafiri gigant 
sângerii, încinsă ca de obicei într-o centură cu o cataramă 
de strassuri, se roti în faţa oglinzii desfăcându-şi paraşută 
foile. Exclamă mulţumită de ea însăşi: 

— Şi Grig m-a admirat. Se azvârli pe canapea adăugând 
excitată: E de un rafinament fantastic. Fii atentă! „N-am 
ştiut în ce toaletă veniţi. Mi-aş fi pus o cămaşă neagră.“ „De 
ce?“ „Ca să ne asortăm... Suntem doar pereche...“ Îţi spun 
sincer, era să cad pe spate! Ai mai auzit de o chestie ca 
asta? 

Liana clătină visătoare capul. Nu, nu auzise. Dinu se 
îmbrăca splendid, cu mult gust, bineînţeles rimau în 
vestimentaţie în sensul că nu apăreau împreună ea, de 
pildă, în ţinută de seară, şi el sport, dar ca să-şi asorteze 
culorile, nu se gândiseră niciodată. 

— Era multă lume? 

— Ca de obicei, răspunse Emilia admirându-şi picioarele 
bronzate, lucioase, Full! 

— Culant? 

— Ca un nabab! M-a rugat pe mine să comand, dar lady, 
i-am zis că n-am preferinţe. „Mi-e egal.“ EI: „Aşa v-a învăţat 
guvernanta?“ Bref, am luat tot ce-a fost mai scump. A lăsat 
pe masă cam la opt sute. Chelnerul, de atâta temeneală, 
cred că-i şi azi în echer. 

— Şi pe urmă? 

Emilia începu să râdă: 


— Ce naivă eşti, puiule! Ce înseamnă pe urmă? Vrei un 
desen? Îşi înăbuşi căscatul şi se întinse cu voluptate. Are o 
casă superbă pe Christian Tell. Tot felul de scule: video, 
televizor în culori, nu mai zic de casetofon. 

Liana, nu prea impresionată de mostrele prosperității 
contemporane - trăise totdeauna confortabil, propria 
locuinţă era la fel de bine dotată tehnic, iar doctorul 
Candian, comiţând eterna eroare a partenerului vârstnic, îşi 
închipuia că nerefuzându-i nimic îi împleteşte o lesă extrem 
de iscusită - se interesă din pură curiozitate: 

— În definitiv, cu ce se ocupă? 

Emilia căscă din nou: 

— N-am idee exact. Ştab pe la ONT... Ascultă, tu... Mie mi 
s-a făcut somn. 

— Dormi la mine. 

— Tţ 

— De ce? N-are sens să pleci acum acasă. A trecut de 
cinci. 

— Nu pot, puiule, făcu Emilia ridicându-se greu. Ne-am 
înţeles să mă sune azi până în prânz şi vreau să mă 
găsească acasă. 

Se apropie de fereastră şi dădu la o parte draperiile. 
Lumina albăstrie a dimineţii de iulie dădu contur obiectelor 
din odaie: o canapea şi două fotolii dintr-o piele extrem de 
fină - set expediat din Italia de un fost pacient - o masă 
scundă şi o consolă marchetate. Cutia de argint pentru 
ţigări lucea delicat, în oglinda florentină o femeie pictată în 
costum de epocă îşi trimitea surâsul palid de pe peretele 
opus. 

Emilia scoase o exclamaţie de surpriză. Liana, trezită din 
reverie, se interesă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Fantastic! Vino încoace! Am impresia că-s beată. 

Din doi paşi, Liana fu lângă ea. 

— Ce-i, dragă? 


O întâmpină imaginea familiară a părculeţului din faţa 
casei, probabil unul din cele mai bătrâne ale Capitalei. 
Copacii erau dintre aceia sub care căutaseră umbră multe 
generaţii de-a rândul şi ciudăţenie edilitară, băncile 
originale cu spătare graţioase de fier şi felinarele cu 
grumaz elegant de lebădă - mostre asemănătoare mai 
puteai vedea ici-colo prin Cişmigiu - rămăseseră aceleaşi de 
pe vremea străbunicilor. Părculeţul avea un aspect 
romantic şi nu ţi s-ar fi părut curios să zăreşti evoluând, pe 
cele câteva alei, siluete fin de siecle, umbreluţe de dantelă 
dansând deasupra unor florentine încărcate de flori, 
pantaloni strâmţi cu elastic, pălării tari, lucioase, haut- 
forme, ţinute la spate, împreună cu mănuşile glace. Alături 
de o doamnă umbli cu capul descoperit... 

— Ce-i? repetă Liana intrigată. 

— Tu nu vezi? A dispărut statuia din parc. 


Maiorul Minerva Tutovan intră zâmbind în minister. Se 
simţea excepţional de bine dispusă, un vânt formidabil îi 
sufla în pânze. În primul rând Keops, papagalul cu creastă 
regală, progresase mulţumitor, apropiindu-se sensibil de 
acutele lui Godzilla, cuvântătorul cu pene roşii al doctorului 
Radianii!.  Ascultându-i performanţele vocale, mătuşa 
Caliopi strâmbase din nas: „Ce-i cu ăsta? Rage ca un măgar 
doborât de anemie. Părerea mea este că nu-l hrăneşti 
suficient“. Minerva, care pentru a nu fi evacuată de vecinii 
excedaţi de urletele agonizante ale lui Keops îşi capitonase 
uşile, o privise uluită: „Adică ai impresia că nu face destul 
zgomot?“ „Abia îl aud. Pentru cinci mii de lei cât te-a costat 
animalul, consider că nu-şi dă îndeajuns de multă silinţă.“ 

Ceea ce adăugase însă considerabil la graficul dispoziţiei 
Minervei făcând să-i ţâşnească săgeata în afara chenarului, 
fusese aglomeraţia din 320. Nimic n-o stimula mai mult 


decât înghesuiala, adorând locurile cu hărmălaie şi bătături 
căznite de pantofi străini. Chiar şi azi, la vârsta matură, se 
dădea în vânt după bâlciuri, regreta Moşii, şi dădea din 
coate, oriunde întâlnea o mare de oameni strivindu-se cu 
talent, ca să ajungă în miezul evenimentelor. 

„lovarăşe, îi explica ea de pildă colonelului lonaş, care 
avea în eroare supraaglomeraţia de inşi, lumini şi zgomote 
ale Metropolei şi evada ori de câte ori era posibil pe malul 
unei ape însoţit de o colecţie de undiţe, mă cheamă Minerva 
Tutovan, cetăţean al lumii sfârşitului de veac XX, şi nu 
Daniil Sihastrul.“ În intimitate, Minerva considera un sejur 
pe creastă de munte între „cocoşi montagnarzi şi capre 
bronzate“ drept culmea smintelii şi aştepta cu răbdare 
momentul în care protagoniştii urmau să ajungă mai 
devreme sau mai târziu locatari fideli şi de nădejde ai 
Spitalului nr. 9. 

Intră tiptil în birou şi îşi azvârli expertă bascul. Acesta 
ateriză exact pe creştetul lui Macri, care lucra cu spatele 
spre uşă. Căpitanul tresări puternic, şi Minerva începu să 
râdă: 

— Am exersat o săptămână ca să-mi iasă figura asta. 
Căpitanul se ridică: „Clarissim! Samuraiul e pus azi pe 
blestemâţii. Ţine-te bine, Macri tată!“ 

— V-a căutat şeful. A lăsat vorbă să vă prezentaţi imediat 
la el. 

Colonelul Ilonaş abandonă pixul, îşi împleti degetele şi 
începu să le mişte morişcă pe cele groase. O cercetă scurt şi 
începu să râdă încetişor. Contrariată, Minerva îşi controlă 
ținuta: fusta dreaptă din gabardină, albastru petrol, ca şi 
jacheta cu croială bărbătească, pantofii plaţi, comozi, piepţii 
cămăşii cumpărată de la Adam. 

Nu sesiză nimic nostim şi, ridicând din umeri, desenă un 
chip surprins. 

— Ştii de ce râdeam? 

— Nu. 


— Te cunosc de doisprezece ani, Minerva, şi am impresia 
că în garderoba ta n-a intrat un singur lucru nou. Unde 
naiba găseşti mereu aceeaşi stofă, de aceeaşi culoare? De 
exemplu, eu n-am văzut gabardină în magazine de cel puţin 
două decenii. E o țesătură ieşită din modă. Pur şi simplu nu 
se mai face, n-o mai scot fabricile. 

— Ei şi? Vă închipuiţi că dacă mâine nu se mai poartă 
matematica, ci dresură de capre - aud că ăla, Mihai Ciucă, a 
ajuns la eschimoşi cu numărul lui - o trec pe zoologie? 

— Bine, dar practic de unde procuri stofa? 

— Din depozitul personal. Am cumpărat acum 
şaisprezece ani patru baloturi. Mie când îmi place ceva cu 
adevărat, nu mă satur niciodată. 

— Am înţeles, suspină lonaş. Ia loc, ne-a venit de la Miliție 
un dosar interesant. 

Minerva, dintr-o dată atentă, îşi aţinti privirea ascuţită 
asupra colonelului. 

— Suntem informaţi, urmă colonelul, că în cursul nopţii 
trecute, deci chestiune de ore, a dispărut statuia din 
părculeţul de pe Aleea Dr. Conţescu. 

Minerva se holbă. Ochii negri, în general foarte mari, 
păreau acum două talgere umplute cu antracit. lonaş, care 
scontase pe efect, râse încântat. 

— E un banc? 

— Aşi, pura realitate şi, te rog să mă crezi, toată lumea se 
simte consternată. 

— A cui era statuia? 

— A întregii obşti, draga mea. Poate nu m-am exprimat 
limpede. Se afla în mijlocul parcului, aşezată pe un soclu, 
gen cişmea. Cu un bazinet sub robinetul din bronz, aşa cum 
se construiau cam pe la 1870. 

Minerva dădu din cap: 

— Am vrut să întreb pe cine reprezintă statuia. 

— Pe însuşi doctorul Alexandru Conţescu. lonaş deschise 
dosarul şi citi: „Născut la 1820, repauzat la 23 Februar 
1866. Directoru la spitalu Eforie şi Aşezămintele Elena 


Doamna. Recunoştinţă eternă...“ Informaţiile le-am luat de 
la Consiliul popular. Legenda pretinde că individul a fost un 
sufletist, filantrop, demn urmaş al străbunului Hippocrate, 
acorda asistenţă gratuită săracilor etc. 

Minerva îşi trecu palma peste breton. O făcea de obicei în 
două situaţii: fie când „se dichisea“, fie când se simţea luată 
cu asalt de vreo surpriză. 

— Tot nu mă dumiresc! Ce-au furat - căci aici e practic 
vorba de un furt - toată cişmeaua? 

— Nu, dragă, doar bustul. Piedestalul - să-i zicem - a 
rămas. 

— De unde se ştie cu precizie că subtilizarea a avut loc 
azi-noapte? 

— Părculeţul e înconjurat de locuinţe. Deci, foarte simplu. 
Las statuia în parc când mă culc şi, a doua zi, n-o mai 
găsesc. 

Minerva se ridică şi începu să circule agitată prin birou. 

— Pe viaţa mea, dacă am întâlnit vreodată o chestie mai 
fistichie! Păi mâine dispare Statuia Aviatorilor. Nu m-aş 
mira să fie opera vreunui ţăcănit care o fi citit pe undeva că 
băieţii din Chicago au umflat dama cu torţa de la New- 
York... Dar, apropo! De ce ne-au trimis nouă dosarul? Avem 
de-a face cu un furt, infracţiune de drept comun. Deci, de 
competenţa Miliției. Şi-au închipuit că şomăm? 

— Dragă Minerva, îi explică Ilonaş cu răbdare, s-a făcut o 
anumită corelaţie cu dosarul Vlădulescu. Statuia constituia 
una din cutiile oarbe folosite de spioni. Respectiv, mesajele 
erau depuse sub bucla stângă a papionului, aş zice, mai 
degrabă, date fiind dimensiunile, funda doctorului 
Conţescu. 

— E prima dată când aud despre acest amănunt. 

Colonelul zâmbi uşor: 

— Fireşte. Nu tu te-ai ocupat de dosar, ci maiorul 
Grădinaru, pe vremea când... ăăă... relaţiile dintre voi erau, 
ca să zic aşa, cam crispate. 


Nasul Minervei, antenă nervoasă, o cârmi la stânga. Într- 
adevăr, nu vorbise un an cu Grădinaru, decretând că „nu 
întreţine relaţii cu oameni lipsiţi de umor şi aflaţi sub 
escarpenul nevestii“. Îşi permisese ceea ce ea considera a fi 
o mică farsă. Întâmplător, Grădinaru îşi uitase pe biroul ei 
agenda telefonică. Minerva, străfulgerată de o idee 
magnifică tăcuse, gură cusută, cu bună intenţie. Peste o 
lună, nefericitul îşi sărbătorea ziua de naştere. Pe la şapte 
seara, se trezise din senin cu vreo cincizeci de inşi, încărcaţi 
cu sticle, cutii de bomboane şi un raion întreg de cravate de 
45 lei, dându-i buzna în casă, puşi pe chef mare. Grădinaru, 
interzis, simţise că-i vine ameţeală. Nu se pregătise în mod 
special, frigiderul, chiar epuizându-l până la ultimul fir de 
pătrunjel, ar fi făcut cel mult faţă la cinci-şase persoane. 

Nevastă-sa, ţâfnoasă şi autoritară, după ce-şi consumase 
primele momente de perplexitate, plecase trântind uşa: „Ai 
putea să ai atâta bun simţ să mă avertizezi când convoci un 
miting într-un apartament de treizeci şi şapte de metri 
pătraţi!“ 

Până la urmă, misterul se clarificase. Minerva, aflată într- 
un moment de dispoziţie zglobie, îşi petrecuse trei seri 
sunând la toate numerele găsite în agenda lui Grădinaru şi 
avansând invitaţii irezistibile: „Ştiţi, e ziua soţului meu, 
împlineşte patruzeci de ani. Să nu scăpaţi nici un cuvânt, vă 
rog. Vreau să-i fac o surpriză“. 

Grădinaru sosise a doua zi la birou furios Bistriţă, dar 
după vreo săptămână, când relaţiile urbane cu nevastă-sa 
fuseseră reluate, îi trecuse. Culmea era că tot Minerva se 
supărase: 

— Auzi! Să-mi vorbească mie pe tonul şi în termenii ăştia! 
Hm! Glume anormale şi de prost gust. Adică eu sunt 
anormală. Halal relaţii între colegi! 

Îşi ridicase în nouri nasul şi aşa rămăsese un an de zile. 

— Mda, făcu Minerva, alungând amintirea cu un gest al 
mâinii. V-aţi gândit că am putea avea de-a face cu un 
glumeţ? 


Un zâmbet larg inundă tot obrazul lui lonaş: 

— Dragă Minerva, spuse cu tâlc, nu toată lumea e 
spirituală şi consider că acesta e un adevărat noroc. 
Imaginează-ţi cum ar arăta oraşul acesta, dacă fiecare din 
noi am avea în dotare glume inspirate... 

Minerva trecu peste aluzie cu naturaleţe. Se aşeză din 
nou şi începu să bată cu unghia degetului mijlociu în 
postavul vechi de pe birou. 

— Ştiţi, încep să mă simt la fel de ridicolă ca omologul 
meu de la Miliție, maiorul Cristescu. A intrat în folclorul 
ministerului ca aprig colecţionar de cazuri trăsnite. 

lonaş râse: 

— Tipul are şi ghinion. Dificil păstrezi poză marţială când, 
cel puţin o dată la doi ani, îţi pică o dandana în care 
evoluează, vedetă principală, o zăpăcită ca Melania Lupu, 
secondată de inevitabilul Mirciulică, consilier de nădejde. 

Minerva ridică din umeri. 

— Cristescu e un bleg sentimental. De ce n-am eu norocul 
s-o întâlnesc? Din păcate, e prea şmecheră ea să se vâre în 
fieful nostru. 

— Nu zi vorbă mare, observă lonaş. Cunoşti aforismul: 
„fereşte-mă, Doamne, de blestemul rugii împlinite!“ 

— E o zicătoare tâmpită, chiar dacă-i aparţine lui 
Shakespeare. Dixi! 


La intrarea Minervei, Dobrescu stătea câş pe marginea 
biroului, bălăngănindu-şi piciorul. Macri, de cealaltă parte a 
mesei, îi relata înfierbântat fazele unui meci de fotbal 
transmis în ajun de televiziune. 

— Înţelegi, pas! pas! fentă, mingea ajunge la Scifo, ăsta 
centrează, balonul e interceptat de Vercauteren care i-o 
trimite lui Lecocg! Cap! Bară!... 

Minerva se opri în prag cu mâinile în şolduri: 


— Cu capul în bară o să daţi voi, măi băieţi! Vasăzică 
astea sunt preocupările voastre în orele de serviciu! Bară, 
pas, fentă, hands! 

Dobrescu, fâstâcit, sări de pe masă şi înlemni drept ca un 
plop. Minerva îl măsură scurt: 

— De ce te-ai deranjat? Arăâtai foarte bine... Nonşalant şi 
flegmatic ca şeriful Bill cel Năprasnic din Arkansas-City. În 
ce film ai văzut poziţia? Rândul viitor, o să te găsesc 
probabil cu picioarele pe masă. Ai grijă de cizme: model 
gaucho. Şi acum ce faceţi? Vă uitaţi la mine? Macri, te duci 
la arhivă şi ceri dosarul lui Vlădulescu. Ăla de anul trecut. 
Până mă întorc, să-mi scoţi principalele date... Dobrescu, tu 
vii cu mine! 


— Nu-mi fac mari iluzii, dar aşa scrie la abecedar. O 
cercetare la faţa locului este obligatorie. 

— S-ar putea, opină locotenentul timid, să găsim totuşi 
ceva. După părerea miliției nu s-au scurs mai mult de zece- 
douăsprezece ore de la comiterea infracţiunii. 

— Ehe, Dobrescu Vasile, degeaba îţi sunt dascăl şi 
superior, degeaba te instruiesc! Încă n-ai înţeles câte 
evenimente se pot consuma în zece ceasuri? Vorba aia, 
Dumnezeu a inventat lumea în şase zile. Zece ceasuri 
înseamnă... Cât reprezintă în procente, Dobrescu Vasile, 
zece din 144? Repede, hai că-i chestie de primară. 

— 14,4. 

— Extraordinar! se minună Minerva. Vasăzică tot mai ştii 
ceva aritmetică. Deci, încearcă să-ţi imaginezi câte se pot 
întâmpla într-un interval care reprezintă 14,4% din timpul 
necesar creării unui univers. 

— Permiteţi-mi să vă spun, îndrăzni locotenentul, că până 
şi doctrina religioasă consideră aceste şase zile ca pe o 
determinare pur simbolică, dacă nu metaforică. Nu se 
cunosc exact dimensiunile unei zile în mentalitatea celor 
care au scris Biblia... Poate... secole, poate milenii. 

— Ia te uită! Ai ceva cultură. 


„Aşa şi aşa“, îi răspunse în gând locotenentul. 

— Din fericire, declară ca să schimbe subiectul, n-a 
plouat... 

Minerva i-o reteză: 

— Ei şi? Tocmai pentru că n-a plouat n-o să găsim nimic. 
Ce urme vrei să desluşeşti pe un pământ ars de un soare 
torid, uscat ca o coajă de nucă? 

Părculeţul i se păru Minervei pitoresc, inspirat şi grațios 
împrejmuit cu un gard scund din bârne de piatră împletite. 
Coroanele princiare ale copacilor asigurau o umbră 
permanentă, şi Minerva îşi închipui, că în serile fierbinţi de 
vară, nu era lesne să găseşti un loc pe bancă. Soclul, 
decapitat de statuie, făcea o impresie stranie. Era un 
paralelipiped înalt, din al cărui pântece ţâşneau robinetul şi 
micul bazin imaginat în formă de scoică. În jur, pământul 
era bătătorit şi, după cum preconizase Minerva care făcu 
turul soclului, nu exista nici o urmă. 

Se înălţă pe vârful picioarelor şi îşi trecu uşor degetele 
peste suprafaţa zgrunţuroasă. 

— Stau şi mă întreb cum au desprins bustul de piedestal. 
Pare pur şi simplu retezat cu lama. 

— De ce spuneţi „au“? Credeţi că au acţionat mai mulţi? 

Minerva râse: 

— Ai dreptate. Instinctiv, am folosit pluralul. Habar n-am 
cât este de dificilă operaţia - sculptura este unul din 
puţinele hobby-uri care nu mi-au alungat somnul şi, deşi îmi 
închipui că nu-i imposibil să te descurci singur, cred, totuşi, 
dată fiind rapiditatea pe care o presupune o operaţie 
clandestină, că s-a cooperat. Am să mă consult în 
chestiunea asta cu un specialist... Dobrescule, după capul 
meu, aici, în parc, nu ne rămâne decât să prindem muşte! 

Îşi plimbă privirea asupra împrejurimilor. Micul scuar era 
străjuit din trei părţi de diverse clădiri. Strada pavată ca 
odinioară, cu chifle mici de piatră, ţinea paralela celei de-a 
patra laturi. 


Făcură înconjurul părculeţului, fixându-şi atenţia asupra 
imobilelor. O vilă pe un singur nivel, cu ferestre scunde şi 
late, ca la vagoanele Pullman, şi cu o firmă elegantă - negru 
şi auriu - pe uşa grea de stejar: Dr. Dinu Candian; o casă 
veche, cu marchiză şi bibiluri de ghips sub cornişe şi 
deasupra geamurilor înalte şi, în sfârşit, o clădire 
impunătoare cu parter şi etaj în stil maur. 

— Interesant, făcu Minerva pe gânduri. Casa pare 
nelocuită. 

Locotenentul cuteză: 

— Credeţi că-i singura din Bucureşti? 

— Nu, băiete, dar abandonate sunt de regulă cocioabele, 
bordeie prăpădite care aşteaptă vizita buldozerului. Asta e 
o clădire prea importantă, înţelegi? Parter şi etaj, în 
perfectă stare, construcţie solidă şi cu pretenţii estetice. De 
unde am dedus, Dobrescule, că-i părăsită? 

Locotenentul începu să transpire: „lar m-a scos la 
tablă...“ 

— Cred, ăăâă... presupun că v-aţi ghidat după perdelele 
murdare. 

— Aşi! Şi mătuşă-mea Caliopi le spală doar o dată pe an. 
Zice că, dacă-s prea curate, se simte ca la sanatoriu. 

— Şi geamurile sunt murdare. 

— M-ai înnebunit cu Sanepidul, soro! Nu toată lumea e 
obsedată de cârpă şi detergenţi. 

— Atunci... nu-mi dau seama. 

— Băiete, băiete! Problema e atât de simplă, că mi-e şi 
jenă că am mai formulat-o. Aleea! Aleea care duce de la 
poarta grădinii până la intrarea în casă nu-ţi spune nimic? 
Nu vezi? Printre dalele de piatră a străbătut iarba. Dar asta 
n-ar fi nimic. Faptul însă că buruienile nu-s culcate, ci 
drepte şi perpendiculare - mai ştii ce-i aia perpendicular? - 
dovedeşte că nu sunt călcate. Mai clar, că nimeni nu intră şi 
nu iese din clădire. Şi mai clar! Că aleea nu e frecventată! 
Şi asta nu de ieri, alaltăieri. Firele au o lungime de circa 
zece-cincisprezece centimetri, şi în ultima vreme n-a plouat. 


— Trebuie neapărat să ne interesăm la Consiliul popular 
ce-i cu drăcovenia asta. 

Instinctiv, mai întoarse o dată capul. La fereastra de la 
etajul întâi, se afla un chip ciudat, cu ochi albi - nu-şi putu 
da seama dacă-i bărbat sau femeie - de o paloare 
cadaverică. În aceeaşi clipă, dispăru. 


CAPITOLUL II 


a Slavă Domnului, exclamă maiorul Cristescu de la 
miliția judiciară, că am scăpat de dosarul ăsta! Auzi, să 
dispară bustul unui oareşcare doctor Conţescu - evident, 
azi oareşcare - din mijlocul unui parc, aflat în mijlocul 
Bucureştiului. Cazul este atât de trăsnit încât, rămânându- 
mi în parohie, mi-ar fi fost peste putinţă să nu mă gândesc 
la Melania Lupu. 

— S-o mai fi cuminţit şi ea, declară locotenentul 
Azimioară, un mare optimist prin vocaţie, pântece - avea o 


digestie excelentă - şi un destin amabil, care nu-l 
dezamăgise. Ultima oară!2:, ne-a dat chiar o frăţească mână 
de ajutor. 


— Să sperăm, dragul meu, să sperăm! Ghinionul cu 
această distinsă doamnă este că, din când în când, se 
plictiseşte. Asta încă n-ar fi foarte grav. Există 
cinematografe, biblioteci, cluburi Femina şi rummy, deşi pe 
ea o văd mai degrabă la o masă de maus sau whist. Din 
nefericire, are şi idei. 

— Ei! Mai seacă şi rezervorul ăsta. În fond, împlineşte 
şaizeci şi şase de ani. 

— Un apogeu de maturitate spirituală. Este vârsta la care 
marii creatori şi-au zămislit capodoperele. 

Azimioară începu să râdă. 

— Să sperăm că Melania şi Mirciulică vor face excepţie. 

— Mie-mi spui? S-a maturizat îndeajuns ca să spargă 
Banca Angliei. 

Maiorul ridică receptorul care începuse să bâzâie. 


— Da...? 

Chipul i se crispă instantaneu, şi pe frunte îi apărură 
câteva picături de sudoare. 

— Da, stimată doamnă, ce mai faceţi? 

Cu o mişcare a capului îi indică locotenentului să 
deschidă al doilea receptor. Azimioară recunoscu cu 
oarecare emoție glasul amabil, cu intonaţii de fetiţă 
crescută la pension. 

— Trebuie să vă văd neapărat, domnule maior... Chiar 
asta vorbeam acum cu Mirciulică şi m-a sfătuit să nu întârzii 
nici o clipă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Oh! Nu pot să vă spun la telefon, dar sunt extrem de 
nenorocită şi presimt că numai dumneavoastră mă puteţi 
ajuta. De altfel, sunt sigură... 

În receptor se auzi un firicel de plâns firav şi maiorul, ca 
totdeauna în confruntările cu bătrâna, îşi simţi inima 
copleşită de duioşie. 

— Cum vă pot ajuta? 

— Vă rog să-mi faceţi o vizită în cursul zilei de azi. Insist 
căci este o chestiune urgentă. Pot miza ca şi altădată pe 
amabilitatea dumneavoastră? 

— Bineînţeles. Voi încerca să vin în cursul după-amiezii. 
Se corectă: Voi veni precis. 

Închise telefonul şi suflă de parcă Azimioară n-ar fi 
înţeles cu cine stă de vorbă. 

— Melania! Îşi trecu degetele prin părul umezit brusc: 
Mai exact, Melania egal dandana. 

Locotenentul Azimioară nu era un ipocrit. Avea 
certitudinea că maiorul nu se înşeală şi, în consecinţă, nu 
căută nici o formulă prin care să-şi exprime condoleanţele. 

Cristescu izbi cu palma în birou: 

— Auzi, Azimioară? Sunt încredinţat că iar o să vizionăm 
un număr de zile mari! Al dracului să fiu, indiferent ce i-a 
trăsnit prin minte, dacă mă mai ocup de o singură afacere 


în care evoluează Melania! Mă retrag cu reverenţe şi 
scrieţi-mi la post-restant! 

Locotenentul îşi plecă privirea. De astă dată, tot cu 
certitudine, ştia că maiorul se înşeală. 


Aroma dulce insinuantă de Magie noire îl izbi încă din 
vestibul. Doctorul Candian se crispă imperceptibil: „lar a 
fost fiara aia la noi...“ Îşi azvârli servieta pe canapeaua din 
living şi dădu năvală în dormitor. Inima îi bătea de emoție, 
nerăbdarea, dorul, o spaimă nemărturisită că s-ar putea să 
n-o găsească pe Liana rămăseseră intacte, la fel de 
proaspete ca acum cinci ani. Mai cu seamă nopţile de gardă 
erau chinuitoare.  Douăsprezece-paisprezece ceasuri 
departe de Li, încercând să-şi stăpânească fantezia, să-şi 
alunge  spaimele, să  zăticnească năvala gândurilor 
ucigătoare. 

De câte ori asista la întoarcerea medicului acasă, doamna 
Marta Bădescu, „guvernanta“ lui Codruţ, se simţea 
ofensată. Era însă o femeie discretă şi ştia să se cenzureze. 
Singura persoană în faţa căreia îşi dezvăluia gândurile era 
Valentina, o prietenă din copilărie: 

„Mă agasează până la vânăt, când îl văd cum aleargă 
disperat să-i sărute papucii, iar la băieţel nici nu se uită.“ 

„Ma chere, nu-i singurul bărbat care-şi adoră nevasta. 
Nu văd de ce te simţi atât de contrariată.“ 

„Un fleac de femeie!“ 

„Da, dar cu douăzeci de ani mai tânără. L-ai uitat pe 
Spiru Dăneţ? Suspenda şedinţa de judecată ca să dea o 
fugă până acasă să-şi «îmbrăţişeze păpuşica». Şi asta la 
Casaţie!“ 

Dinu Candian se aplecă deasupra patului şi sărută uşor 
buzele femeii. Liana deschise ochii, zâmbi întinzându-se cu 
poftă. 


— Ai venit? Cât e ceasul? 

— Unsprezece, Li. Ai dormit bine? 

= Îi, 

O luă în braţe şi o strânse puternic. 

— Au! Mă doare... 

— Iubita mea! Ţi-a fost dor de mine? 

— Înî... Mai lasă-mă să dorm. 

— Nu fi leneşă. Îţi aduc ciocolata şi o ţigară. După aia, 
fetiţa se îmbracă şi luăm masa în oraş. 

Ochii ardeau de epuizare pe faţa brună cu trăsături de o 
frumuseţe virilă. Avusese o gardă îndrăcită, care-l solicitase 
aproape continuu. Nu izbutise să doarmă nici o jumătate de 
ceas. Dacă ar fi avut doar treizeci de ani nu patruzeci şi 
cinci, nu s-ar fi sfiit să-şi mărturisească oboseala, s-ar fi 
vârât în pat şi ar fi dormit până a doua zi. Se simţea însă 
handicapat de vârstă şi, tocmai de aceea, îşi ascundea orice 
slăbiciune care l-ar fi putut eticheta în ochii Lianei drept 
bătrân, practicând un autocontrol meticulos, obsesiv. Cât ar 
fi fost de ostenit, nu dădea niciodată primul semnalul de 
plecare, la vreo petrecere, avea grijă să se trezească 
înaintea Lianei pentru a-şi face o toaletă atentă, iar când 
fusese bolnav - o pneumonie - se internase în spital; 
nevastă-sa nu trebuia să-l vadă umilit de boală, transpirat, 
cu părul năclăit şi gura arsă de febră, în pijamale şifonate, 
umede ca nişte scutece, care trebuiau schimbate din oră în 
oră. Ar fi înţepenit de groază simţind-o că-i ocoleşte 
respiraţia fetidă, că-i e silă de pielea asudată, lipicioasă. 

Doctorul Gogu Manoliu, amic intim, îşi strâmbase buzele: 

— Auzi, flăcău! Când iubeşti, chestiile astea nu contează. 

— Uiţi ochiul necruţător al tinereţii, Gogule! De ce să-i 
ofer un spectacol dezagreabil, dacă-l pot evita? De ce să 
facă inconştient comparații care mă dezavantajează? Şi, în 
general, nu vreau să se simtă alături de mine frustrată. 

— Frustrată de ce? 

— De orice i-ar putea oferi un bărbat de vârsta ei. 


— Adică unul de două'ş cinci de ani... Auzi, mon cher! 
Când descoperi tehnica, fă o comunicare ştiinţifică pe 
chestia asta. lei la sigur Premiul Nobel. 

— Eşti trivial. 

— Aşi, realist! Toţi ăştia, maturii, de intraţi în cooperativă 
cu persoane minore, cădeţi în acelaşi păcat: faceţi pe 
tinerii, fluturaţi drapele de juvenilitate. Vă îmbrăcaţi ca 
liceenii, ţopăiţi ridicol pe ringurile de dans, „fii atent la 
tetea ce condiţie fizică are!“, începeţi să vă căniţi părul. 

— Eşti sadic, Gogule... 

— Şi încă vreo cin'şpe adjective. Măi, frumosule, tu şi 
ceilalţi, de-ţi sunt colegi în materie, trebuie să înţelegeţi din 
start că vă vârâţi într-o aventură şi că trebuie să vă asumaţi 
riscurile. Poţi folosi o sută, o mie de sprayuri! Când te scoli 
dimineaţa sau, chiar spre chindie, tot nu-ţi miroase gura a 
flori ca ăluia de douăzeci de ani care n-are bani să-şi 
cumpere un tub de pastă de dinţi. lar tânăra Julietă trebuie 
să ştie şi ea că, la un safe bine garnisit, se asortează în 
general o proteză strălucitoare, a cinci mii bucata... Peste 
zece minute, Dinu Candian se întoarse în dormitor 
împingând o măsuţă volantă. Pe tava de argint, ciocolata 
fierbinte aromea îmbietor, sucul de portocale scos din 
frigider aburea sonda de cristal. Alături de ţigările Pall- 
Mall, într-un păhăruţ grațios de Bohemia, un trandafir roşu, 
proaspăt cules din grădină, strălucea de rouă. Era micul 
dejun al Lianei. 

— A venit madame Bădescu? 

— Da, au ieşit la plimbare. 

Se aşezase în fotoliul de budoar, aprinzându-şi prima din 
cele şase ţigări pe care şi le îngăduia într-o zi. A se 
conserva, renunțând aproape integral la toate plăcerile, era 
încă una din jertfele medicului. 

La fiecare înghiţitură, Liana trăgea lacom din ţigară, şi 
Candian observă cu blândeţe: 

— Fumezi prea mult, draga mea. 


— Ştiu, râse Liana. La vârsta mea şi tu făceai la fel. Mi-ai 
spus singur că, degajat, consumai două-trei pachete. Peste 
vreo douăzeci de ani, probabil că am să fiu şi eu mai 
moderată. 

Medicul se crispă uşor. Fără intenţie, cu inconştienţa 
tinereţii, Liana scăpa zilnic observaţii dezagreabile, îi 
amintea mereu de existenţa buletinului „din alt veac...“ Îşi 
alungă gândul. 

„Cât e de frumoasă! O statuetă de Tanagra, dar blondă. 
Fiecare gest are graţie, ar putea constitui o poză ideală 
pentru un pictor...“ 

Observă în treacăt, pe tonul faptului divers care nu 
comportă vreun interes special: 

— A fost Emilia aici? 

— Da! De unde ştii? 

— l-am simţit parfumul. 

Şi, din nou, sufletul i se umplu de venin. O socotea 
vulgară, trivială, incultă, prostituată de gang. În alte 
circumstanţe, poate n-ar fi găsit-o atât de repulsivă şi i-ar fi 
acordat fără îndoială calificative mai generoase: picantă, 
sexy, neserioasă, dar, în fond, amuzantă. Nu-i ierta însă 
faptul că se afla prea aproape de Liana, că o cucerise, că o 
impresiona. Oricât de mult credea în fondul curat al 
nevesti-sii - de fapt, voia să creadă - îi era teamă de 
influenţe nefaste, de teribilismul caracteristic vârstei, care 
te împinge, din dorinţa de original şi formidabil, la alte 
nesăbuinţe. 

O singură dată încercase s-o lămurească: 

— Ce-ai găsit tu la fata asta, Li? E vulgară, proastă, 
ieftină. Tu ai atâta rasă, atâta gingăşie! Cine vă vede 
împreună nu ştie ce să creadă. 

Liana îl măsurase rece: 

— Mă amuză. Nu-i de-ajuns? Cu cine vrei să mă distrez? 
Să-mi epuizez timpul în compania mătuşă-tii, distinsa 
centenară doamnă Mathilde Bobescu? 


De atunci se abţinuse de la orice observaţie şi chiar 
încercase, în măsura posibilităţilor sale actoriceşti, să fie 
amabil cu Emilia. 

— A! exclamă Liana. Am uitat să-ţi spun o chestie. 

— Ce anume, draga mea? 

— N-ai observat nimic când ai venit azi-dimineaţă acasă? 

— Ce să observ? 

— În parc! Închipuie-ţi, a dispărut statuia. 

— Ce?! 

Medicul, palid, ţâşni din fotoliu şi alergă la fereastră. 
Rămase câteva clipe încremenit. Şopti fără să-şi dea seama: 

— Mi-a fost mereu teamă... 


După ce studie cu atenţie extrasul de note redactat de 
către Macri asupra dosarului Gheorghe Vlădulescu, 
Minerva intră în biroul colonelului lonaş. Îşi manifestă 
intenţia de a-l vizita pe deţinut, care-şi executa pedeapsa la 
penitenciarul din M. Colonelul se arătă sceptic: 

— Nu vreau să te demobilizez, dar n-ai să scoţi nimic de 
la el. L-am văzut de câteva ori în timpul anchetei. E, în 
definiţia comună, un dur, un neadaptat şi, dacă ceea ce 
afirma un psiholog asupra personalităţilor accentuate este 
valabil, anume că pe acestea le punctează, determinându-le 
evoluţia, implicit destinul, o anumită trăsătură de caracter, 
generatoare de un anume sentiment, atunci ura reprezintă 
cuvântul care-l desemnează cel mai bine pe Vlădulescu. 
Este o pungă de otravă, şi pentru mine constituie o enigmă. 

— În ce sens? se interesă Minerva. 

Colonelul privi departe, peste umerii ei. 

— Draga mea, omul acesta nu a împlinit încă patruzeci de 
ani... Cam pe aici. A trăit, deci a copilărit, s-a maturizat, în 
condiţiile de după anii '50. Nu avea cum să regrete un 
modus vivendi de dinainte de război, iar situaţia modestă a 


părinţilor - un învăţător şi o umilă funcţionară - nu 
generează păreri de rău. Dacă mai pot înţelege, apelând la 
întreaga mea obiectivitate, că feciorul lui x, mare moşier, 
industriaş sau om de afaceri, are nostalgia cultivată de 
familie a fostului regim, pe Vlădulescu nu-l pricep sub nici o 
formă. Părinţii sunt modeşti - i-a vizitat Grădinaru -, 
locuinţa, tipic mic-burgheză, exclude ca ridicolă ideea de 
avere, mentalitatea aparţine unor oameni echilibraţi care 
nu plâng după aurul bunăstării „de pe timpuri“. Şi atunci? 
De unde, de ce atâta venin? N-a avut necazuri, şi-a făcut 
studiile în condiţii normale, a dus o existenţă care, prin 
confortabil şi lipsă de accidente, devine chiar monotonă. Şi 
atunci, iarăşi, de ce? 

Minerva săltă din umeri: 

— Probabil trebuie totuşi să acceptăm ideea răului 
existent în unii indivizi, indiferent de condiţiile şi mediul în 
care evoluează. În orice caz, vreau să-l cunosc. 

Colonelul surâse: 

— M-am obişnuit să mizez pe intuiţia ta. Încearcă! Un 
amănunt însă trebuie să-ţi fie limpede. Te vei izbi de zidul 
unei fortărețe. Individul este condamnat la cincisprezece 
ani. Pentru el, mai rău decât închisoarea, nu există nimic. 
Nu mai are nici o miză, nu mai are ce pierde. Îndoi-m-aş 
deci să fie dispus să-ţi ofere ceea ce colaboratorii noştri mai 
tineri ar numi un pont. 

— Nu, făcu Minerva, nu mi-l va oferi, dar s-ar putea să-i 
scape. 


După ce Codruţ înghiţea ceaşca de lapte de la ora cinci, 
obligaţiile doamnei Marta Bădescu încetau. În serile când 
soţii Candian voiau să iasă, o reţineau plătindu-i ore 
suplimentare. Nu locuia departe şi, în maximum jumătate 
de ceas, mergând pe jos, se afla în locuinţa ei din strada 


Popa Tatu. Aici, într-un bloc micuţ, avea un apartament de 
două camere cu dependinţele respective, un pekinez şi 
amintiri puţine. 

După moartea soţului ei, Manole Bădescu, fost judecător, 
spre deosebire de marea majoritate a văduvelor, se 
debarasase în mod sistematic de aproape toate obiectele 
care ţineau de trecut. Îşi schimbase locuinţa, luând un 
apartament mai mic în acelaşi bloc, vânduse biroul şi 
biblioteca juridică ale bărbatului dispărut, îşi luase altă 
mobilă - uşoară, practică, funcţională - păstrând doar două 
scrinuri şi o vitrină stil, piese veritabile care făcuseră parte 
din zestrea ei. 

Neamurile şi cunoştinţele o asistaseră contrariaţi: 

— Sunt de-a dreptul consternată, îi spusese, de pildă, 
aceeaşi Valentina, cea mai veche prietenă. Procedezi de 
parcă ai vrea să-l uiţi complet pe Manole. Şi doar vă ştiu de- 
o viaţă. Totdeauna am avut impresia că sunteţi foarte uniţi. 

— Dar chiar aşa am şi fost şi, dacă ar fi s-o iau de la 
început, tot pe Manole l-aş alege. 

— Atunci? 

— Tocmai pentru că mi-e greu să am mereu în faţa 
ochilor martorii unei fericiri apuse. Am şaptezeci de ani şi 
ştiu că nu mă mai aşteaptă nu bucurii, dar nici măcar ceva 
special, cu excepţia - bătu în lemn - vreunei boli. Ţii minte 
cobaltul meu din dormitor? De câte ori îl vedeam, îmi 
dădeau lacrimile. L-am cumpărat la Capri, în '33. Eram în 
voiaj de nuntă; superbă, elegantă şi fericită. La fiecare 
aniversare a căsătoriei noastre, Manole îl umplea cu 
trandafiri albi... Azi sunt bătrână, urâtă, prost îmbrăcată şi 
nimeni nu-mi mai aduce trandafiri albi. E un simplu 
exemplu. 

— Eşti deprimantă, ma chere. 

— Nici pe departe cât aş fi fost, dacă rămâneam să 
veghez între ruine. Nu-ţi mai spun că mi-e mult mai uşor să 
întreţin casa. Numai ştersul prafului în sufragerie îmi lua pe 
vremuri jumătate de ceas. 


Întoarsă acasă, Marta Bădescu scotea cățelul la plimbare, 
încheindu-şi seara cu o carte sau ascultând emisiunile de la 
radio. N-o interesa televizorul şi refuza constant invitaţiile 
prietenilor sau ale vecinilor amabili. Se simţea bine singură 
şi acceptase să intre în serviciul familiei Candian nu atât 
pentru rotunjirea venitului, cât pentru faptul că, suferind de 
arterită, medicul îi recomandase multă mişcare. 

— Dacă aş fi dispus de toată ziua, precis n-o făceam. Azi 
mi-e lene, mâine plouă, sau ninge, sau e prea cald. Aşa sunt 
obligată să ies şi, vrând nevrând, mă plimb. 

În drum spre casă, Marta Bădescu se opri ca totdeauna 
la Expresul din Piaţa Palatului. Nu făcea nici un fel de 
gospodărie şi, după moartea lui Manole, gurmand şi 
gourmet, în acelaşi timp, amator de bucate sofisticate, 
descoperise deliciul meselor tip bufet rece, încropite din 
pachetele de băcânie. 

Pe palier o întâmpină lătratul căţelului care simţea că s-a 
întors încă înainte de a fi băgat cheia în broască. În vestibul, 
simţi miros străin, de fum de ţigară. Se dezbrăcă de jachetă 
şi aruncă o privire reflexă în oglinda cuierului: 

— Tu eşti, Bebe? 

— Hello, mamă! 

— Pentru Dumnezeu, schimbă-ţi ţigările. Astea miros 
groaznic. 

— Nu eu le fabric! 

— 'Ţi-am spus de atâtea ori! Fumează mai puţin şi-ai să-ţi 
poţi permite un tutun mai scump. 

O aştepta în fotoliu, cu picioarele extrem de lungi 
repezite spre mijlocul încăperii. Era un bărbat de vreo 
treizeci şi cinci de ani, înalt, extrem de suplu, blond, de o 
izbitoare distincţie.  Osatura, întreaga geometrie a 
obrazului, noblețea încheieturilor şi a degetelor fine trădau 
rasa cizelată de-a lungul multor generaţii. Costumul de vară 
bleu îi venea bine, şi maică-sa, mângâind cățelul care i se 
căţăra fericit pe poale, îi strecură o privire mulţumită. 

— Cu ce ocazie pe-aici? 


Se vedeau destul de rar, uneori o dată la câteva 
săptămâni. Bebe Bădescu lucra la studiourile 
cinematografice din Buftea, îndeplinind diverse funcţii 
secundare. Nu avea studii superioare, ceea ce constituise 
marea decepţie a lui Manole Bădescu şi o rană, pe care anii 
nu izbutiseră s-o vindece, pentru bătrână. Îşi iubea băiatul, 
copil unic, dar făcea parte din nefericita specie a celor care 
nu ştiu să se mintă - uneori, automistificarea e salutară - şi 
sentimentele, cât de puternice, n-o legau la ochi. Marta îşi 
cunoştea fiul pe degete, îi accepta defectele cu resemnarea 
înţelepţilor. Era o sceptică şi nu credea în corijarea 
individului. „Mai veche decât deprinderea e firea. Poţi şlefui 
un om, îl poţi învăţa eticheta, îi dai un polei pentru ca 
accidentele de caracter să fie mai puţin stridente, dar, în 
fond, rămâne acelaşi. E suficientă o împrejurare propice, 
pentru ca tot ce a fost aparent înlăturat cu o bidinea de 
precepte, norme, reguli să ţâşnească la suprafaţă cu 
violenţă.“ 

Superficialilor sau celor cu un simţ analitic mai firav Bebe 
Bădescu le făcea o impresie excepţională. „Fin, are o 
eleganţă naturală, distincţie, inteligenţă, un adevărat 
aristocrat“, sunau calificativele curente care circulau pe 
seama lui. Le auzea şi bătrâna, mulţumindu-se să le 
înregistreze cu un clipit ceva mai des. Era frivol, snob, 
egoist, iar inteligenţa - mai mult zgomotoasă decât 
autentică. Încredinţat că soarta îl hărăzise ca ales, 
simțindu-se extraordinar de bine în propria-i piele, nu s-ar fi 
schimbat nici pe şahul Persiei, crezând orbeşte în steaua 
lui. De pildă, dacă i s-ar fi oferit mâine o coroană de rege, 
Bebe nu s-ar fi prăpădit de buimăceală şi, eventual, ar fi 
primit-o cu aer seniorial de mare favoare. 

Un anumit optimism, care ţinea de inconştienţă şi 
infatuare, îi asigura o bună dispoziţie permanentă: „Iotul se 
rezolvă. Şi dacă o problemă nu se rezolvă în maximum şase 
luni, înseamnă că ea nu există...“ 

— Noutăţi? 


Bebe dădu din umeri: 

— Noutăţi! Lucrăm la un scenariu de Mircea Mihail, îl 
ştii... A scos anul trecut Taifunul. 

Avea un glas nazal şi emitea cuvintele pe un ton 
caracteristic: „nimic nu-i important, nu merită discutat...“ 

— Ceva interesant? insistă bătrâna. 

Sensul de fapt era altul: „ceva interesant pentru tine?“ 

— Aşi! Un fleac. N-avem scenarişti, e o realitate, muncim 
ca nişte negri să scoatem ceva din ceea ce grifonează fără 
har maestrul. Râse superior: Eu nu pot să scriu ca ăştia... 
Ideile mele sunt de altă factură şi pentru altă clasă de 
regizori. M-aş putea înţelege eventual cu un Cramer... 

— Înţeleg, oftă bătrâna. Tu ai mâncat ceva? 

Bebe dădu din mână. Spre deosebire de taică-său, 
mesele constituiau pentru el un pretext. Nimic nu-i stârnea 
în mod deosebit apetitul, iar la restaurant - totdeauna 
select - comanda diferite feluri ţinând seama de gradul de 
simandicos al denumirii. 

— Nu mi-e foame. Ce mai fac amicii tăi, Candienii? 

— Tu n-ai mai trecut pe la ei? 

Bebe îi frecventa destul de des, dar având grijă să evite 
orele în care ar fi putut-o întâlni acolo pe maică-sa. Îl umilea 
situaţia înjositoare de „guvernantă“ - „îi administrează 
ţâncului cum să spună că vrea pipi en francais“ şi, în 
consecinţă, Candienii ignorau total relaţia lor de rudenie. 
Coincidenţă de nume - simplă coincidenţă. Bădescu e, în 
fond, frecvent. 

Doctorul Candian nu făcea pasiune pentru Bebe. Îl 
suporta însă amabil, dată fiind legătura lui cu Mara Varlam, 
veche prietenă de-a casei, şi pentru că dădea notă bună la 
sindrofiile cu pretenţii. 

— N-am avut timp. De fapt, am lipsit mai tot timpul din 
Bucureşti. Azi vin prima oară după aproape două 
săptămâni. 

Bătrâna zâmbi ironic: 


— Mă simt extrem de flatată, mon petit. Făcu o pauză şi 
adăugă: Ai nevoie de bani? 

Bebe păru ofensat: 

— Îţi închipui că numai pentru bani vin? Vezi, asta detest 
eu la tine: te comporţi de parcă în permanenţă ai avea ceva 
să-mi reproşezi. 

— Nu, oftă Marta Bădescu, de mult nu-ţi mai reproşez 
NIMIC. 

Bebe îşi împreună vârful degetelor într-un gest meditativ. 

— Deci, nimic nou la Candieni. 

— Spune-mi exact ce te interesează. Trebuie să ştii însă, 
că nu-mi fac confidenţe. 

— Confidenţe! Când petreci acolo zilnic şase-şapte ore, 
nu-ţi pot ascunde mare lucru. 

— Ce ar fi de ascuns? 

Bebe păru că se eschivează. 

— Vorbesc în general. 

Bătrâna îl privi mai atentă: 

— De ce nu te duci tu să faci cercetări la faţa locului? Ai 
uşile deschise, iar chestiunea, bag de seamă, te preocupă. 

— A, nu, nu-i deloc momentul, făcu Bebe pe gânduri. 

— De ce nu e momentul? 

Bebe întoarse capul, zâmbi fals şi se ridică: 

— Ţi-am spus, n-am timp. 

În vestibul, maică-sa îl ţintui locului, punându-i mâinile pe 
umeri. 

— Fii atent să nu faci vreo prostie. Nu ai pe nimeni care 
să te ajute. În orice caz, lasă-i pe Candieni în pace. 

Fiu-său se descotorosi delicat din strânsoare: 

— De la o vreme ai idei... Tu vieillis, maman, au revoir... 

Marta Bădescu rămase gânditoare, cu o grijă nelămurită 
în suflet. Totdeauna presimţise actele necugetate ale lui 
Bebe. Şi, totdeauna, fusese incapabilă să le prevină. 

Se culcă într-un târziu, fără să scoată cățelul la plimbare 
şi fără să deschidă pachetele de la Expres, uitate pe 
frigider. 


XXX 


Da... Aceeaşi atmosferă de „cândva, de altădată“, de 
vechi... Un vechi aparte, zglobiu, gingaş strălucitor, grațios. 
Vechi, dar nu bătrânicios. 

Acelaşi Mirciulică blazat şi taciturn, aceeaşi femeie 
încântătoare, de un discret, dar irezistibil farmec. Acelaşi 
surâs „de casă bună“, aceeaşi căutătură - flori palid 
albastre, aburite de o feminină nesiguranţă. 

Lui Cristescu i se păru însă că desluşeşte o undă de 
tristeţe - ceva cu totul nou în arsenalul Melaniei Lupu - în 
colţul buzelor tremurânde şi al privirii neliniştite. 

— Nu v-am văzut de multă vreme, debută Melania. Nu e 
un reproş... Mi-am închipuit că sunteţi ocupat şi, vă rog să 
mă credeţi, nu m-am simţit neglijată. Am ştiut în tot acest 
timp că vă gândiţi la mine. 

— Nu vă înşelaţi, bâlbâi maiorul, ca totdeauna tulburat în 
prezenţa bătrânei. 

— Ce mai faceţi? 

„Hm! gândi Cristescu. Politicoasă până în cercei. 
Individul bine crescut nu intră imediat în subiect, manifestă 
cald interes pentru persoana interlocutorului. Pariez pe 
ultima pereche de pantofi că urmează să-mi solicite relaţii 
despre Azimioară, domnul acela dolofan şi drăgălaş...“ 

— Vă mulţumesc, destul de bine. 

— Mă bucur că aud vesti atât de minunate. Şi subalternul 
dumneavoastră? Domnul acela dolofan atât de prevenitor, 
Azimioară... 

— E într-o condiţie excelentă şi vă transmite omagii. 

— O! Sunt încântată să constat gentileţea tinerilor. 
Pentru noi, cei în vârstă, orice gest de amabilitate constituie 
un cadou neaşteptat. 

Maiorul, nerăbdător şi vag îngrijorat - niciodată nu 
puteai şti la ce să te aştepţi din partea Melaniei -, se 


interesă direct: 

— Aveţi necazuri? 

Bătrâna îşi rotunji ochii a mirare: 

— Se cunoaşte? Într-adevăr, aveţi un spirit de observaţie 
foarte fin, căci eu am fost învățată să mă stăpânesc, să-mi 
ascund stările de spirit mai... speciale. Câteva lacrimi i se 
prelinseră pe obrajii roz, emailaţi: O! lertaţi-mă! Acum o să 
credeţi despre mine că sunt o mincinoasă. Evenimentele 
însă mă depăşesc. 

Deşi Cristescu, după atâţia ani, nu ştia niciodată când 
bătrâna e sinceră sau îşi consumă câte un număr, se simţi 
totuşi emoţionat. 

— Pentru Dumnezeu, doamnă, ce s-a întâmplat! 

Melania suspină şi dădu să se ridice: 

— Să vă servesc întâi o ceaşcă de ceai. 

— Lăsaţi ceaiul, făcu excedat Cristescu. 

— Aveţi dreptate, nu-i o băutură pentru persoane 
puternice. Poate preferaţi un rachiu de drojdie, propuse 
senină. Am descoperit această specialitate de curând. Este 
preferința  instalatorului nostru, un bărbat cu multă 
experienţă. Până a ieşit la pensie, a fost îngrijitor la circ. 
Ştiţi, persoanele care fac duş cu furtunul animalelor când 
dau semne de nervozitate. Îmi închipui că îţi trebuie multă 
energie în această profesiune. 

Maiorul oftă adânc, apoi se resemnă. „Dacă mă ia cu 
istorioare în care evoluează exotici - fost pompier, gropar, 
vidanjor etc. - toţi distinşi, cu experienţă şi oameni de 
cultură, înseamnă că lucrurile nu sunt chiar atât de grave.“ 

Melania servi băutura în două pahare mari, de apă, şi 
Cristescu se întrebă îngrijorat dacă nu cumva bătrâna a 
început să tragă la măsea... Se abţinu însă de la orice 
comentariu şi luă o înghiţitură de rachiu. Îl găsea infect, 
mai ales datorită aromei. Din acelaşi motiv, nu suporta 
tuica. 

— Simt, zise Melania punând paharul pe masă, că am 
prins puţin curaj. Izbucni pe un ton patetic: Domnule maior, 


trăiesc un moment teribil! Există un proverb: necazurile nu 
te întreabă câţi ani ai... Îmi închipuiam că am ajuns la o 
vârstă care mă scuteşte de supărări mari. Conchid că 
naivitatea mea nu va încărunţi niciodată. 

— Poate vă hotărâți totuşi să-mi spuneţi despre ce este 
vorba. 

Melania Lupu îşi presă delicat ochii cu batista. 

— Aş prefera ca Mirciulică să nu asiste la discuţie. În 
ultima vreme e de o sensibilitate care mă nelinişteşte pe 
drept cuvânt. 

Luă motanul în braţe şi-l duse în bucătărie. Maiorul o 
auzi umblând la frigider. 

„ÎL mituieşte!“ 

Se întoarse aferată, îşi netezi poalele fustei şi declamă cu 
o voce tremurată: 

— Domnule maior, sunt profund îndurerată şi jignită până 
în adâncul sufletului. 

— Adică? 

În ochii bătrânei se iviră din nou lacrimi: 

— Unchiul meu a fost furat! 

Cristescu se agăţă de braţele fotoliului ameţit. Cum 
venea chestia asta? Da, trebuia să se aştepte la o trăsnaie. 
Unchiu-său, care o fi având vreo sută de ani, furat! Furat ca 
un stilou, o servietă sau un portofel! Dintre toate situaţiile 
născocite de Melania, aceasta era fără îndoială cea mai 
reuşită. Respiră adânc şi izbucni să articuleze: 

— Îmi puteţi oferi câteva amănunte care să mă facă să 
pricep un fapt... mai puţin obişnuit? Semnalmentele 
persoanei, vârstă, împrejurări... 

Melania clipi mărunt şi des, semn că a înţeles, găsind cu 
cale să şi suspine: 

— Este o persoană impozantă, cu multă prestanţă şi 
distincţie. Poate că unora li se va părea demodat, dar 
poartă barba împărţită în două şi o mustață în ghidon de 
bicicletă. Sunt amănunte care, am spus-o totdeauna, 
virilizează obrazul unui bărbat. În privinţa caracterului, 


fără a fi orbită de un subiectivism îngust, de familie, pot 
afirma că întruneşte buchetul celor mai nobile însuşiri: 
generozitate, o distinsă inteligenţă, o emoţionantă 
înţelegere pentru natura umană. 

— Portretul e splendid, i-o scurtă maiorul şi cred că aţi 
reuşit să-mi redaţi perfect imaginea. Când... a fost răpit? 

Melania clipi senină. 

— Alaltăieri noaptea. 

— Unde se afla? 

— Fireşte, la domiciliul lui, pe care nu-l părăseşte 
niciodată. 

Cristescu îşi închipui că înţelege despre ce e vorba. 
Faptele erau probabil extrem de simple. Bătrânul, sclerozat 
desigur, ieşise să se plimbe sau cu vreo treabă oarecare şi 
apoi uitase drumul spre casă, adresa, cum îl cheamă. Nu 
era primul caz şi, chestiune de ore, „furtul“ avea să fie 
clarificat. De ajuns să dea peste el un miliţian care să-l ia de 
mână şi să-l ducă la post. Urma confruntarea datelor 
persoanei cu dispariţiile semnalate în perioada respectivă 
de timp şi şampania oferită de familie cu ocazia întoarcerii 
fiului risipitor. Se simţi uşurat şi rosti cu căldură: 

— Să nu fiţi îngrijorată. Sunt încredinţat că va fi găsit cât 
de curând. Se interesă, întrebare convenţional birocratică: 
Ce vârstă are unchiul dumneavoastră? 

Se aştepta la o cifră cochetând cu nouăzeciul. Melania 
răspunse senină: 

— O sută şaizeci şi şase de ani. 

Maiorul simţi atât de concret cărămida căzută în cap, 
încât îşi auzi şi zgomotul craniului ţăndărit. Obiectele din 
încăpere, chipul Melaniei deveniseră stacojii, opintind în 
secunda următoare spre albastru. 

„Îşi bate joc de mine... Cu adevărat, începe să devină 
inadmisibil...“ 

Bătrâna se simţi obligată să dea unele explicaţii. 

— E unchiul meu mare, fratele bunicului. 

— Sunteţi sigură... 


— Dar bineînţeles, îmi cunosc rudele. 

— Altceva! o întrerupse Cristescu sleit. Sunteţi sigură că 
n-a uitat când s-a născut? Sau poate că dumneavoastră 
încercaţi unele... confuzii. 

Melania îi aruncă o privire înveselită: 

— Dar nu încape nici o confuzie. Scrie pe el... 

— Cum adică scrie pe el? Ce scrie?! 

— Anul naşterii. Aşa se obişnuieşte la personalităţi. 

— Personalităţi”?! 

— Da, personalităţi! Păru dintr-o dată jignită: Nu 
consideraţi că doctorul Alexandru Conţescu a fost o 
personalitate autentică? 

Nimicit, maiorul se prăbuşi în fotoliu. 

„Sunt un imbecil! trebuia să-mi dau seama că-i vorba de 
statuie. Nebuna însă m-a obişnuit cu combinaţiile cele mai 
smintite, şi în faţa ei îmi pierd judecata limpede şi simţul 
realităţii...“ 

— Nu vă daţi seama cât sunt de afectată. Acest bărbat 
eminent merita să rămână acolo, pe soclu, o pildă vie 
pentru generaţiile care i-au urmat. Doctorul Conţescu este 
cel ce a înzestrat omeneşte primele spitale pentru săraci, a 
înfiinţat cele dintâi case de copii şi pot să vă spun că 
ocrotea părinteşte toate animalele orfane din cartier. Până 
şi şoarecii, o vietate drăgălaşă, susţin mulţi, dar pe care eu 
una nu i-am îndrăgit, căci anatomic îmi jignesc simţul 
estetic, nu sunt îndeajuns de proporţionaţi, găseau în inima 
unchiului meu o tandră înţelegere. 

„Clar! conchise Cristescu. Melania nu s-a iscat aşa, în 
mod excepţional. Are o ascendență notabilă...“ 

— "Trebuie să vă spun că m-am interesat imediat la 
Consiliul popular. Am dat de un domn foarte simpatic, dar 
care are un obicei ciudat: când te ascultă, stă tot timpul cu 
gura căscată. Nu chiar ca la „închide ochii şi deschide 
gura!“, dar îndeajuns pentru a produce un curent continuu. 
Părea că nu se simte prea bine şi m-a condus până la uşă cu 


o politeţe plină de râvnă, asigurându-mă că nu-i vorba 
despre o măsură edilitară. 

„Politeţe plină de râvnă... Îmi închipui şi eu, gândi 
Cristescu. Garantez că, după ce a scăpat de Melania, a tras 
o duşcă şi nu-i exclus ca în următoarele douăzeci şi patru de 
ore să-şi fi vizitat medicul...“ 

— Atunci, reluă Melania, în disperare de cauză, m-am 
adresat dumneavoastră. Adăugă tremurat: N-am pe nimeni 
altcineva, sunteţi singura persoană importantă pe care eu 
pot miza. 

Îi scăpară din nou câteva lacrimi. Maiorul, deşi la capătul 
puterilor, respira mai normal: 

„Uite o dandana pe care am scăpat-o 

— Credeţi... Credeţi că mă puteţi ajuta? 

— Regret, stimată doamnă, dar chestiunea nu este de 
resortul meu. Vă voi recomanda însă călduros maiorului 
Minerva Tutovan, care se ocupă de acest dosar. 

Chipul Melaniei se lungi. 

— Am înţeles bine? E vorba despre o doamnă? 

— Exact. O doamnă şi, vă asigur, foarte competentă. 

— Ştiţi... Aş fi preferat să... colaborez cu dumneavoastră. 
Doamnele mă înţeleg mai greu. Probabil că amănuntul ţine 
de o structură singulară, dar prietenii mei cei mai buni au 
fost totdeauna bărbaţii. 

Maiorul îşi desfăcu braţele. 

— Situaţia mă depăşeşte. 

În sinea lui jubila. 

„Numai de dragul unui moment ca ăsta şi merită să 
trăieşti. Cea mai superbă confruntare la care puteam să 
asist: un meci între Samurai şi scumpa, irepetabila noastră 
Melania. Ei bine, băieţi, mi-a venit şi mie rândul să pun 
pariuri, tolănit în fotoliul 1...“ 

Pe obrazul Melaniei un rid abia vizibil, ivit între 
sprâncene, îi trăda îngrijorarea. 

„O femeie... Te înţeleg, draga mea. N-are ce să te 
bucure... Te-ai obişnuit cu domnul maior Cristescu, care te 


« 


înţelege şi te menajează. Nu te poţi aştepta la acelaşi 
tratament din partea unei doamne. Cu cât sunt mai 
inteligente, cu atât devin mai dificile... Iar tu, Melania, le-ai 
stârnit de când te ştii invidia...“ 


Până la minister maiorul o ţinu în pas gimnastic. Tremura 
de nerăbdare să-i dea vestea Minervei şi, realmente, se 
simţea scuturat de frisoane. 

— În viaţa mea n-am fost atât de bine dispus! exclamă 
azvârlindu-şi paltonul şi fularul pe birou. 

Azimioară îl cercetă zâmbind curios. Într-adevăr, maiorul 
arăta radios şi cu douăzeci de ani mai tânăr. Mai-mai să-i 
pui un cerc şi un băț în mână. 

— Bombă! Melania, chere Melania, face parte din 
distribuţia dosarului cu statuia. 

— Fantastic! o scăpă locotenentul turtit de senzaţie. 

Cristescu îşi frecă mâinile. 

— Ascultă, băiete! Ştiu că o să ne distrăm straşnic! 
Repetă parcă nevenindu-i să creadă: Melania - Minerva! 
Magnific! Abia aştept să-i servesc vestea asta frumuşică 
Tutovancăi. Parcă o aud cum mă încuraja ea: „Eşti fraier, 
Cristescule! Cât ai clipi de două ori, eu ţi-o făceam KO! Ce 
naiba?! Vrei să te învăţ eu meserie...? le-au speriat o 
fragedă ţicnită de o sută de ani şi o turmă de mâţe...” Asta 
în dosarul cu pisicile negre!...(3 

Ridică receptorul şi ceru un interior. Dădu peste 
căpitanul Macri care-i răspunse că Minerva poate fi găsită 
la birou, în dimineaţa următoare. 

— Nu-i nimic. Şi mâine e o zi. Îl măsură pe locotenent, 
mereu încântat: Tu pe cine pariezi? 

Azimioară clătină din cap. 

— Greu de spus... Aş opina pentru meci nul. 
Dumneavoastră? 

— Merg doi contra unu pe Melania! Cel puţin pentru 
graficul sistemului nervos al fiecăreia, la sfârşitul partidei. 


CAPITOLUL III 


Minerva ajunse la penitenciarul din M. în jur de ora 


zece dimineaţa. Privit de afară, stabilimentul n-avea nimic 
special şi un neavertizat l-ar fi considerat - date fiind 
clădirile banale, scunde şi lungi - ceva între grânar, depozit 
sau garaj. 

Ziua era splendidă, exemplar strălucit al anotimpului de 
vară. Minerva, citadină înverşunată pe care natura o lăsa 
absolut rece - în literatură sărea totdeauna pasajele cu 
descrieri pe temă -, inventarie (deci cerebral, nu cu 
simţirea) minunăţiile meleagului: soare radios, cer limpede, 
copaci cu verdele încă intact, iarbă, găze, fluturi fără 
treabă, zumzet de albine, margarete. Minerva avea o 
fantezie de factură specială, şi aceasta se manifesta în toate 
direcţiile. Fără să fie o animistă, acorda diferite calităţi sau 
defecte omeneşti animalelor, păsărilor, obiectelor 
înconjurătoare. De pildă, nu se putea uita la o margaretă, 
fără să-şi imagineze o fată frumoasă, sănătoasă, dar cretină. 
„N-are inteligenţă, asta e!“ Urmând acelaşi curs, girafa 
constituia prototipul guvernantei englezoaice, stânjenelul - 
un individ ros de tuberculoză. 

Minerva, anunţându-şi din ajun venirea, Vlădulescu nu 
fusese scos la lucru. Până să fie adus în vorbitor, Minerva se 
întreţinu câteva minute cu directorul penitenciarului, un 
bărbat mai în vârstă, pe al cărui chip se citeau seninele unei 
oboseli cronice. 

— Cum vă descurcaţi pe aici? întrebă convenţional. 

Omul zâmbi: 


— Ne descurcăm, n-avem încotro. 

— Aveţi probleme? 

— Hm! Probleme există şi într-o grădiniţă de copii. 

Minerva exclamă pe un ton optimist: 

— Sunt încredinţată că vă descurcaţi admirabil. Mi s-a 
relatat că aveţi multă înţelepciune şi un tact pe care l-ar 
putea invidia orice diplomat. 

Directorul râse: 

— Poate! Dar eu sunt unul! Deci o singură minte, 
împotriva unui „colectiv“ de creiere. Şi n-avem de-a face cu 
mieluşei şi porumbiţe... Mi se pare că a venit. Da! Vă las 
singuri. 

Gheorghe Vlădulescu, în picioare, o privea cu o 
curiozitate bine stăpânită. Minerva ezită o singură clipă 
asupra tonului ce urma să-l imprime discuţiei. Cântărind 
scurt individul - un dur, categoric inteligent, pe care, în nici 
un caz, nu-l păcăleşti cu panglici, baloane de săpun şi 
iepuraşi scoşi din buzunarul de la ceas - se hotări să joace 
strâns. Abordarea va fi directă, bărbătească, pe undeva şi 
într-un anume sens de la egal la egal, fără familiarismele 
persoanei a doua singular pe care, în munca de anchetă, 
Minerva le condamnase totdeauna. 

— Siaţi jos! 

Vlădulescu înclină uşor capul în semn de mulţumire şi îşi 
trase un scaun de sub masa lungă, de trapeză. Era un 
bărbat înalt, osos, cu maxilare puternice. Privirea, pe 
jumătate camuflată de pleoapele mult coborâte, se desluşea 
pe obrazul bătut de soare, ca o aţă. Surprinzătoare erau 
mâinile fine, cu unghii îngrijite, în ciuda muncii brute. 

„Ai zice că ară la gherghef, nu...“ 

— Bănuiesc, începu Minerva convenţional, că 
întrevederea aceasta vă surprinde... 

Vlădulescu nu răspunse. Un clipit scurt doar confirmă că 
o auzise. 

— lată despre ce este vorba. Aţi fost unul din principalii 
acuzaţi în afacerea de la Păuniţa. În ciuda competenţei şi 


conştiinciozităţii colegilor care v-au anchetat, am impresia 
că mai sunt unele probleme de elucidat. 

— Tot ce am avut de declarat am făcut-o în birourile 
dumneavoastră şi în faţa instanţei. N-am nimic de adăugat, 
nu ştiu nimic mai mult. Adăugă imperceptibil, ironic: Numai 
ancheta a durat şase luni de zile. De ajuns să-ţi povesteşti 
nouă vieţi, fără să mai rămână nici măcar un minut 
neinventariat. 

Avea un glas plin, cultivat, bine ţinut în hăţuri. Nu 
şovăială, nu tremolourile emoţiei sau ale mâniei, nu vibrația 
ori accentele resentimentului. 

— În principiu aveţi dreptate. Există însă uneori fapte, 
aspecte care, constituind amănuntul fleac într-un dosar, îşi 
pot dovedi relevanţa în altul. La Păuniţa, aţi fost adjunctul 
inginerului Dragoman. Mai bine zis, mâna dreaptă. Într-una 
din zilele toamnei 198... În timp ce lucraţi împreună la 
domiciliul său, a fost vizitat de doctorul Candian... 

Vlădulescu i-o reteză scurt: 

— Nu-mi amintesc. 

— Faptul a fost totuşi consemnat. 

— Nu eu întocmesc procesele-verbale. 

— Totuşi aţi semnat. 

— Amănuntul că Dragoman avusese o vizită. Pe cine 
anume, habar n-am. Relaţiile noastre erau strict 
profesionale, nu mă introdusese, şi nici nu mă interesa, în 
cercul intimilor. 

Minerva îşi cobori privirea 

— Am înţeles... Altceva! Cunoaşteţi Aleea Dr. Alexandru 
Conţescu? 

— Nu. 

— Aceasta, zâmbi Minerva, s-ar putea numi o minciună 
inabilă, dar, când am de-a face cu interlocutori de o anumită 
vârstă, evit termenii care i-ar putea face să roşească. 

— Nu vă sfiiţi. 

— Mulţumesc. Deci, minţiţi. În parcul din Aleea Conţescu, 
la statuia ilustrului medic, se afla plasată una din 


principalele cutii oarbe. Aţi folosit-o şi dumneavoastră. 

— Exact. Nu cunoşteam însă numele străzii. 

— Îhî! făcu Minerva. lată o posibilitate la care nu mă 
gândisem. Rămânem deocamdată pe acelaşi meridian. În 
faţa laturii de N-V a parcului există un imobil pe două nivele 
în stil maur. 

Fără ca Vlădulescu să reacționeze, Minerva simţi că 
brusc aerul se încărcase de electricitate. Individul nici 
măcar nu clipise, nici o flăcăruie, săgeată, undă de tresărire 
nu-i traversase privirea şi totuşi, de parcă i s-ar fi transmis 
un semnal din eter, Minerva intui că a atins o problemă care 
pe Vlădulescu nu-l lăsa indiferent. 

Îl trădă şi graba, înainte ca Minerva să formuleze vreo 
întrebare legată de clădirea respectivă, de a preciza: 

— N-am făcut niciodată turul parcului şi... 

Minerva îl întrerupse zâmbind şăgalnic: 

— Domnule Vlădulescu, nu m-am născut la ultima ploaie. 
Chiar şi un novice, când se avântă într-o acţiune 
clandestină, studiază întâi împrejurimile, cântărind riscul 
de a fi interceptat în timp ce consumă un act sau altul. 

Vlădulescu săltă din umeri. 

— Nu cunosc, în orice caz n-am reţinut respectiva 
clădire. 

— Şi totuşi, riscă Minerva, aţi frecventat-o, şi nu o dată. 

— După câte bag de seamă, ricană Vlădulescu, ştiţi mai 
multe decât mine. 

— Unul din vecinii imobilului v-a văzut în câteva rânduri. 

Vlădulescu îşi ridică pleoapele şi, pentru prima oară, 
Minerva îi văzu ochii. De un verde opac, cu o privire 
ermetică. O privire de statuie. 

— În definitiv, ce vreţi de la mine? Să colaborăm? 

— De ce, nu? 

Bărbatul se aplecă peste masă: 

— De ce, da? 

— Pentru ca, de exemplu, dumneavoastră, oferindu-ne un 
minim de ajutor, să vă mai răscumpăraţi din păcate. 


Vlădulescu începu să râdă, lăsând să i se vadă dentiţia 
încâlcită, dar puternică. 

— Să-mi răscumpăr păcatele! Asta, probabil, ca un efect 
al programului de reeducare de aici. 

— Şi iar, de ce nu? În fond, reeducarea elementelor 
antisociale reprezintă unul din scopurile esenţiale ale 
acestor instituţii. 

Vlădulescu o cercetă ironic: 

— Aţi izbutit cu mulţi? 

— Cu destui. Şi chiar dacă nu totdeauna reuşim, oricum 
se realizează cel de-al doilea deziderat: izolarea acestor 
elemente, împiedicându-le astfel să dăuneze societăţii. 

— Vă urez succes pe mai departe. În ceea ce mă priveşte, 
consideraţi-mă izolat. 

Minerva oftă şi-l privi îndelung. Vlădulescu îşi ieşise din 
armura de gheaţă, şi pe chip i se citea un soi de triumf. 
Aerul victorios al celor învinşi, când simt că, pierzând totul, 
pot lupta până la capăt, până la exasperarea învingătorului. 

— Încerc să intuiesc, domnule Vlădulescu, ce anume v-a 
înrăit în asemenea măsură încât să vă otrăviţi singur 
existenţa? Nu poate fi fericit cineva, chiar în condiţii 
normale din punctul de vedere al libertăţii, care nutreşte în 
permanenţă sentimente de ură, o nemulţumire de fiecare 
clipă şi care-i arde fiecare celulă. Cazul dumneavoastră îmi 
poartă gândul spre marii autoflagelaţi ai tristului Ev Mediu. 

Făcu o pauză, Vlădulescu ţinea pumnii strânşi, gata să 
izbucnească. Minerva îşi reluă tirul: 

— V-am studiat dosarul. După o adolescenţă, ce-i drept 
zbuciumată, dar de ale cărei accidente sunteţi singur 
vinovat, aţi dus o viaţă normală, societatea v-a tratat fără 
ranchiună, v-a acceptat în parametrii ei, nu v-a cauzat 
motive de nemulţumire... 

Vlădulescu izbucni: 

— De ce nu mi-aţi dat drumul să plec? De ce m-aţi 
reţinut? Aveţi nevoie de un trădător, de un autoflagelat, de 
o entitate umană care n-o să vă iubească niciodată? Ce 


obţineţi, păstrându-mă aici, fiară dezlănţuită între gratii, 
nici măcar interesantă pentru Grădina Zoologică? De ce? 

Minerva, după o clipă de consternare, începu să râdă: 

— Ăsta zic şi eu tupeu! Noi nu v-am dat drumul? Vestul 
nu v-a primit. Ei nu v-au dat viză de intrare. Aveţi cazier! 
Două infracţiuni ca minor, a treia la douăzeci şi unul de ani. 

— Am fost reabilitat. 

— V-am reabilitat noi, în conformitate cu normele 
legislative din România, dar nu şi amicii dumneavoastră la 
care vă grăbeaţi să ajungeţi. Pentru asemenea elemente fac 
economie de flori şi covor roşu la primiri. Au escrocii lor de 
toate profesiile, specialităţile, culorile, sex, religie, origine 
etnică. La capitolul respectiv, vă garantez că sunt anual în 
excedent. Unul ca dumneavoastră nu face decât să 
sporească panica inflaţiei. 

Vlădulescu săltă ostentativ din umeri. 

— Scuzaţi-mă, doamnă. Nu avem ce discuta câtă vreme 
nu vorbim aceeaşi limbă şi nu ne aflăm în aceeaşi barcă. 

— Eu una sunt gata să discut şi aflându-mă pe celălalt 
mal al Dâmboviţei. Realitatea este că dumneavoastră n- 
aveţi argumente. În sfârşit, nu vă mai rețin. 

Vlădulescu se ridică. Minerva îi căută ochii. Întrebă 
răspicat, aproape silabisind: 

— În ce relaţii sunteţi cu persoana care se ascunde în 
imobilul maur de pe Aleea Conţescu? 

Vlădulescu ezită imperceptibil. Mai mult o impresie. 
Declară sumbru, cu ură concentrată: 

— N-o veţi afla niciodată. 

leşi însoţit de gardă. 


XXX 


La doctorul Candian era seară video. În living se 
adunaseră obişnuiţii casei. Emilia, a cărei sosire medicul o 
înregistrase ca totdeauna cu o crispare lăuntrică, Mara 


Varlam, o femeie cam de treizeci şi cinci de ani, profesoară 
de limba germană, şi Gogu Manoliu, colegul lui Candian. 

— Bebe n-a venit? se interesă medicul. 

În fond, personajul îi era absolut indiferent, dar 
întrebarea făcea parte din arsenalul de politeţe al gazdei. 
Completă zâmbind: 

— În ultima vreme ne cam neglijează. 

Mara Varlam, legătura „en titre“ a lui Bădescu, îi întoarse 
surâsul: 

— În primul rând mă neglijează pe mine. 

Gogu Manoliu, trupeş, cu ochii scăpărând de inteligenţă 
şi o mustață jovială, îi aruncă o privire iute. Declară pe un 
ton uşurel, observaţie de dragul replicii: 

— Înseamnă că, în schimb, îţi surâde norocul. 

Nu constituia un secret pentru nimeni dragostea lui 
Manoliu pentru Mara. 

„O iubesc, băi Dinule, i se confesase într-o noapte de 
beţie, cum numai un cretin ca mine poate să iubească...! Nu 
te uita că-s cinic - fac pe cinicul! Sau că râd, când de fapt 
mie îmi vine să plâng, şi sar într-un picior. Astea-s flashuri! 
În fond, sunt un bou sentimental... Ce spuneam...?“ 

„Că o iubeşti.“ 

„Da, dom'le! O iubesc extraordinar. Mai toarnă-mi oleacă 
de licoare imperialistă. Şi ce dacă mă îmbăt? O fac 
trimestrial. Să trăieşti! Ce voiam să zic... A, da! Fii fără 
grijă, nu înregistrez două scurtcircuite unul după altul. Îţi 
jur că dacă aş şti că are o singură şansă de a fi fericită cu 
pramatia aia de Bădescu, m-aş retrage, aş fugi de ea, m-aş 
ascunde...“ 

„Şi acum, de fapt, ce urmăreşti?“ 

„Aştept! Aştept să-i facă ăla o figură, şi toanta, iubita, 
draga mea toantă să se dezmeticească...“ 

Candian îi propusese zâmbind: 

„De ce n-o râpeşti?“ 

„N-am cal! Deşteptule! Pe o femeie nu trebuie s-o furi. 
Chestia e să vină singură la tine. Ţi-am dat un aforism.“ 


„Apropo de răpiri, folclorul, poveştile străbunicilor sunt 
pline de asemenea întreprinderi.“ 

„Vezi-ţi de treabă! Persoanele erau înţelese. Dar dădea 
bine o galopodă cu Cosânzeana despletită, ţinută pe 
grumajii bidiviului, în peisajul codrului argintuit de lună...“ 

Mara Varlam surâse blând: 

— Nu eşti prea amabil, Gogule, cu bietul Bebe. 

Manoliu dădu din cap: 

— Nu, hotărât nu sunt. Apropo, ai început să mă iubeşti? 

— Cât timp ai să te porţi ca un copil prost-crescut, n-ai 
nici O şansă. 

Mara îi zâmbi blând şi se întoarse pe canapea, unde 
Emilia şi Liana sporovăiau în şoaptă. Era o femeie mignonă, 
de o feminitate dulce, cuminte, în contrast de gen cu sex- 
appealul agresiv al Emiliei. Avea un chip exotic, cu ochi 
bridaţi, neguroşi, pe un obraz cu pieliţa foarte albă. Privirea 
extrem de strălucitoare, privirea care pare veşnic încolţită 
de lacrimă, constituia una din marile seducţii ale Marei. Cu 
altă expresie - insolenţă, o tuşă de parşiv, sau „sunt gata să 
flirtez“ - acelaşi chip ar fi fost provocator. Spălată însă de 
condimente, figura Marei era angelică. 

— Chiar, soro! o apostrofă Emilia. Unde-i genialul blond? 

— La Buftea, răspunse liniştită Mara. Au mult de lucru, ca 
totdeauna când se apropie ultimul tur de manivelă. 

— Pe când marele Oscar? 

Începu să chicotească. Liana râse şi ea. 

„Ce mai, nebuna are haz! Degeaba se înverzeşte Dinu 
când o vede.“ 

— Am uitat să-l întreb. O cercetă cu atenţie: Ai o toaletă 
foarte reuşită, Emilia. 

Era într-adevăr reuşită. O rochie de voal violet, 
transparentă până la indecent, cu ornamente de franjuri 
lungi de mătase în dreptul sânilor şi al şoldurilor. Idee 
genială de striptease fără despuiere. Franjurile lunecoase 
nu îmbrăcau: aţâţau, oferind vizionare cu pipeta. Deşi Mara 


aprecia rafinamentul şi execuţia toaletei, ea n-ar fi arborat- 
o niciodată. 

Emilia începu să dea amănunte în legătură cu 
croitoreasa, „o artistă, ma chere“, apoi trecu la expoziţia de 
modă de la Intercontinental. 

Doctorul Manoliu îşi apropie fotoliul de al lui Candian. Îl 
scrută câteva clipe, apoi i se adresă cu un glas scăzut: 

— Ce-i cu tine, bătrâne? Ai necazuri? 

Dinu Candian, smuls din gânduri, tresări parcă surprins 
în culpă. Dădu din mână: „fleacuri“. Gestul nu-l convinse pe 
Manoliu. 

— Te-am observat de dimineaţă, la spital. Erai vânăt, 
mâinile îţi tremurau, de parcă ai fi troscăit un kil de vodcă. 

Candian ridică din umeri, dar nu spuse nimic. Manoliu nu 
era însă dintre ăia care se lasă cu una cu două. În afară de 
asta, ţinea mult la Candian, unul din „puţinii frumoşi care 
nu e hahaleră, nu-i imbecil, şi nu-şi datorează ascensiunea 
muierilor: amante cu influenţă, ursitoare generoase, zâne 
bune sau baftă, n-are importanţă, toate-s de genul feminin“. 

— Zi, dom'le, ce ai? 

Candian îl măsură iritat: 

— Mă, Gogule, tu ai surzit? N-am nici pe dracu'! 

— Liana? 

— Gogule, începi să mă enervezi. Din pricina efortului de 
a vorbi încet, spre a nu fi auzit de femei, aproape că şuiera. 
Ce ai cu Liana? Ştii tu ceva? Îmi faci aluzii? Pronunţă-te 
odată şi lasă-mă în pace! 

„Mde, gândi Manoliu, e mai grav decât mi-am închipuit. 
Nu l-am văzut în treizeci de ani atât de capsat.“ 

— Măi, Dinule, eu n-am nimic cu Liana, dar ştiu o chestie. 
Un individ face în general rost de necazuri din două surse: 
fie de acasă, fie de la serviciu. Cu spitalul n-ai probleme... 

— Poate că mai există şi altă categorie, pe care, oricât ai 
fi de subtil, ai scăpat-o din vedere. 

Manoliu îi reproşă cu blândeţe: 


— Dacă ştiai că te-ai sculat azi în bie, de ce naiba ne-ai 
mai chemat? 

— Nu v-am chemat eu, aţi venit singuri. 

Gogu Manoliu începu să râdă: 

— Aici ai marcat! 

Candian, om prin excelenţă bine crescut şi în plus 
dezarmat de râsul celuilalt, reculă: 

— Iartă-mă, Gogule. Nu-s în apele mele. Oboseala, 
probabil. 

Se auzi soneria de la intrare şi sări în picioare. Manoliu 
se interesă: 

— Mai aşteptaţi pe cineva? 

— Da, pe Voicu. De aia n-am dat drumul la minavet. El 
trebuie să fie... 

Năvăli în living - mişcările, respiraţia, întreg climatul era 
precipitat, sub tensiune - un bărbat suplu, într-un costum 
de blue-jeans. 

Din pricina tenului foarte închis, dar mai ales a nuanţei, 
prietenii îi spuneau Ciocolată. 

— Sărut mâinile, bună seara! Apoi, fără tranziţie: Ce se 
întâmplă la voi, Dinule? Vă demolează parcul? 

Fără să asculte urmarea, doctorul Candian se repezi la 
fereastră. Simţi că inima i s-a oprit. Centrul parcului era 
gol. Nu se mai vedea urmă de statuie. Dispăruse şi soclul. 


— Draga mea, eram convins că n-ai să scoţi nimic de la 
Vlădulescu. Atât cât l-am cunoscut eu în timpul anchetei, 
individul este irecuperabil. 

Minerva, care accepta foarte greu o înfrângere, ai fi zis 
că nu cunoaşte nici măcar conceptul, nu era de acord: 

— Câte ceva tot am mai scos. Nu am certitudinea, dar s- 
ar putea să existe o legătură între dosarul de la Păuniţa şi 


năzbâtia asta cu statuia. Obligatoriu însă, trebuie să ne 
lămurim cine-i faţa palidă din imobilul maur. 

— Ce relaţii au venit de la Consiliul popular? 

— Am văzut azi raportul lui Macri. Casa aparţine unui 
cuplu de circari, soţii Stanciu. Nume de afiş - Duo SIAR. 
Sunt dresori plecaţi mereu în străinătate. Turnee lungi, 
câte un an şi chiar doi în Japonia, Hawaii, Australia, Marte! 
Impozitele, taxele telefonice, mă rog, diferite angarale sunt 
fie plătite anticipat, fie de către CEC. 

— Da, făcu lonaş, cunosc conturile acelea speciale 
deschise pentru debite domestice. 

— Asta e! Cei de la Consiliu sunt convinşi că în locuinţă 
nu se află nimeni. 

— În fond, chestiunea nici nu-i priveşte. 

— Pe mine, însă, al naibii de mult! Vreau să am o 
conversaţie cu momâia galbenă. 

Colonelul lonaş aprecia ideile Minervei, îi admira 
iniţiativele pline de fantezie, dar nu-şi putea înăbuşi de 
fiecare dată un sentiment de îngrijorare. Avea impresia că 
evoluează mereu pe o sârmă de telegraf, suspendată între 
doi zgârie-nori, la limitele strictei legalităţi impuse de 
profesie. 

— Cum, fetiţo? Nu poţi obliga pe nimeni să deschidă dacă 
nu vrea, atâta timp cât n-a comis nici măcar o contravenţie. 
Vreau şi eu să-l cunosc pe procurorul care-ţi dă OK-ul să-i 
forţezi uşa. 

Ochii Minervei sclipiră: 

— N-o să-i forţez eu uşa. O să forţez momâia să mi-o 
deschidă. 


Telefonul de pe biroul Minervei zbârnâi. Un glas vesel - 
„vine, vine, primăvara! ura! ura!“ - izbucni în receptor: 

— Minerva? Sărut-mâinile! Cristescu la telefon. 

— A! Trăiască viteaza noastră miliţie! Ce mai faci? 

— Splendid. Adăugă cu tâlc: îngrijorat sunt pentru alţii. 

Minerva încruntă uşor sprâncenele: 


— Ce vrei să spui? 

— Îţi dau o bucurie! Stimabila noastră Melania Lupu şi 
amicul Mirciulică ard de nerăbdare să-ţi dea bineţe. 

— Melania?! Ce treabă are nebuna cu mine? 

— S-a trecut pe afiş în dosarul statuii lui Conţescu. 
Deocamdată ca parte civilă, dar nu mă îndoiesc nici o 
secundă că devine primadonă. 

— Nu înţeleg nimic. 

— Las” că-ţi explică ea. 

— Bag de seamă că te distrezi nespus. Am făcut eu vreun 
banc? 

— Nu, scumpo, şi te asigur că cel puţin un trimestru n-ai 
să mai faci. 

— Eşti neserios! Dacă-ţi închipui că am să mă las 
îmbrobodită ca tine de-o babă şi un motan... 

— Nu-mi închipui nimic. Mă voi mulţumi să urmăresc cu 
interes desfăşurarea anchetei. Îţi urez în continuare o zi 
bună, draga mea. Mă bucur că vestea mea te-a înviorat. 

Minerva nu se putu împiedica să zâmbească. Cristescu îi 
plătea acum - era doar un aconto - toate observaţiile 
sarcastice, toate comentariile gras suculente - garagaţa, ar 
fi zis în culise tineretul din minister - pe care i le trântise 
de-a lungul celor patru dosare unde figurase ca personaj 
central Melania Lupu. 

— Bineînţeles că m-a înviorat şi, mizând pe amiciţia ta, 
nu-mi fac nici o grijă. 

— Cum vine chestia asta? 

— Dragule, cine ignoră în minister ultracompetenţa ta în 
problema Melania Lupu? Desigur, vom colabora strâns. 

Minerva îndepărtă receptorul de ureche. Hohotele 
formidabile de râs de la celălalt capăt al firului erau în stare 
să-i spargă timpanul. 

— M-auzi, Minerva? Nu miza pe mine şi adună-ţi toate 
puterile. La balul ăsta o să dansezi singură. Sper să constaţi 
şi tu ce frumoasă-i viaţa! 

Minerva puse calmă receptorul în furcă. 


« 


„S-o crezi tu 


Ca totdeauna când o frământau probleme majore, 
Melania începu colocviul cu Mirciulică la micul dejun. 
Constatase în timp că orele dimineţii sunt cele mai indicate 
pentru a-l aborda. Nu era obosit, nu era nervos, nu era 
susceptibil. 

După ce-şi isprăvi cafeaua cu lapte, se aşezară în fotolii şi 
o vreme ascultară zgomotele dimineţii care pătrundeau 
prin fereastra deschisă: ciripitul păsărelelor, dangătul 
îndepărtat al tramvaiului, exerciţiile de vioară ale domnului 
Pandele, fost funcţionar la o întreprindere de produse 
lactate şi care, descoperindu-şi o pasiune târzie, învăţa să 
cânte acum la vioară, deşi nimeni, nici familia, nici vecinii n- 
aveau vreo vină, în sfârşit, zornăitul şi claxonul trotinetei lui 
Florinel, iar, cu intermitențe, glasul de cloşcă al maică-sii: 

— Unde eşti, Florine...? De ce nu răspunzi când te chem? 
Ai grijă! Nu cumva să traversezi strada! Să stai aici lângă 
casă... 

Melania îşi împreună degetele şi declară pe un ton grav: 

— Da, dragă Mirciulică, avem de luat o hotărâre şi 
aceasta chiar în cursul zilei de azi. Problema se pune, da 
sau nu! Adică, mergem înainte sau renunţăm... Ştiu, te 
simţi decepţionat, eu nu sunt persoana care să mă las 
dezarmată cu una cu două, sunt dintre aceia care nu 
abandonează o partidă înainte de a fi într-adevăr necesar, 
dar, de data asta, încerc parcă o strângere de inimă. 
Prezenţa acestei doamne, interferența drumurilor noastre 
mă indispune. Până şi numele - Minerva Tutovan - mă face 
să simt rece pe spinare. E cam sever. Adică prea sever... 
Altfel lucrezi cu o Dora, Lili sau Cocuţa... Şi asta ar fi un 
fleac... 


Îşi înfipse bărbia în piept. Expresia figurii, întreaga 
făptură trădau o sfântă şi legitimă indignare. Socotea sincer 
că nu meritase ca destinul să-i joace un asemenea renghi. 

— Vezi, tu Mirciulică, eu n-am fost niciodată de acord cu 
atitudinile absurde, indiferent din partea cui ar veni: 
oameni, gâze, mobile sau soartă. Cum nu înţelegi?... Sigur 
că situaţia este absurdă! Doar ce ne obişnuisem cu domnul 
maior Cristescu, fiecare din noi ştiam ce vrem unul de la 
celălalt, la ce trebuie să ne aşteptăm şi consider că nu se 
poate cere mai mult din partea unor persoane cumsecade... 
Ah, Mirciulică, mă enervează îngrozitor când avem de 
rezolvat chestiuni importante, iar ţie ţi se face somn. 
Nimeni nu mi-a spus că aş fi plictisitoare... 

Motanul căscă un ochi sinistru, monoclu verde în care 
Melaniei i se păru că desluşeşte asprime şi nemulţumire. Se 
ridică bosumflată din fotoliu şi începu să-şi facă inutil treabă 
cu obiectele mărunte de pe scrin. 

— Acum mă mai şi cerţi... Parcă n-as fi aşa destul de 
necăjită... Poate că ar trebui să dau cu banul. Asta era 
obiceiul colonelului când trebuia să ia o decizie majoră... 
Chicoti: De fapt, aşa a luat examenul de maior... Ştii, proba 
practică... Se aflau, desigur, în mijlocul naturii. Un exerciţiu 
de manevră... Lupu trebuia să hotărască dacă trebuie să 
atace pe versantul stâng al dealului sau pe cel drept. Ei 
bine, Mirciulică, moneda i-a indicat pajura şi colonelul a 
pornit în galop spre soluţia creată... A fost un succes 
extraordinar pe care l-am sărbătorit după cum se cuvenea. 
Ţin minte că a născocit atunci şi nişte versuri: „Cu pajura-n 
galop/Învingi şi un potop/Pe umeri vin din zbor/Viteze trese 
de maior...“ Adevărul este că era un minunat poet cazon... 
Ei, ce zici, Mirciulică? Ce hotărâm? 

Motanul nu zicea nimic. Melania se opri în faţa oglinzii şi 
îşi trecu degetele peste sprâncenele zburlite. Şopti: 

— Nu, fetiţa mea, n-ai să te dai bătută. Asta nu ţi-ar 
semăna deloc. Mirciulică are dreptate să fie supărat, căci 
nu cunosc dovadă mai mare de laşitate decât aceea de a 


fugi din faţa unui adversar pe care-l bănuieşti destul de 
voinic ca să-ţi ţină piept. Deci, Melania, pregăteşte-te, te 
TOg, pentru competiţia cu această doamnă Tutovan. 

Se trânti în fotoliu şi rămase multă vreme pe gânduri. 
„Trebuie să fii foarte atentă, draga mea...“ După o vreme 
adormi. O rază de soare poposi zâmbind pe chipul 
îmbujorat de somn. 


XXX 


Îl iubea şi acum, după doi ani de când trăiau împreună şi 
ştia că nu se poate împotrivi acestui sentiment pe care toţi 
cei din jur, dar în primul rând ea însăşi, îl considerau 
inexplicabil şi destructiv. După câteva despărţiri serioase - o 
lună, două, o dată chiar şi trei - renunţase să mai lupte. Era 
fatalistă, „probabil aşa mi-e scris“, devenise într-un fel 
comodă, „timpul rezolvă tot“, se minţea, vrând să creadă 
că-i înţeleaptă: „nu cere de la celălalt mai mult decât este în 
stare să-ţi ofere“. 

Mara însă, parcă într-ascuns de sine, cerea, pretindea. 
Nu în fraze direct şi precis formulate, dar continuau s-o 
ulcereze fiecare inexactitate, fiecare gafă, slăbiciune sau 
gest, altul decât cel aşteptat din partea omului iubit. 
Analiza, se consuma, amărăciunea i se înfigea tot mai adânc 
în colţul buzelor. 

„Niciodată, mărturisea jurnalului de zi, nu mi-aş fi 
închipuit că poţi iubi un om pe care îl dispreţuieşti.“ îi 
dispreţuia superficialitatea, sărăcia sufletească, egoismul 
sec, grandomania, convingerea că se află cam cu trei 
capete deasupra celorlalţi,  insolenţa pretențiilor 
nemăsurate, dar mai ales cu nimic justificate; mentalitatea 
că oamenii se împart în stăpâni şi servi. Natural, el Bebe, 
făcea parte din casta patricienilor. 

Îl cunoscuse la familia Candian, cu prilejul unei obişnuite 
„soarele de sâmbătă“. Liana detesta  solitudinea, o 


indispunea perspectiva unei seri petrecute doar cu Dinu 
(un adevărat regal pentru medic care, obosit, şi mai ales 
îndrăgostit, nu şi-ar fi dorit nimic altceva), şi acesta, de 
teamă ca nevastă-sa să nu înceapă să „simtă“ plictiseala, 
piatra de temelie a adulterului, născocea divertismente şi îşi 
mobila casa cu oameni despre care îşi închipuia că ar 
putea-o interesa. 

Pe Mara o impresionase ţinuta şi distincţia lui Bebe, 
interpretase greşit rezerva arogantă a lui De Sica, după 
cum îi spunea doctorul Manoliu, confundând-o cu discreţia, 
profunzimea, eleganța de reacţie şi sentiment a omului de 
elită. 

Mara, o explozivă şi o spontană a sentimentului, tânjind 
cu toată fiinţa „să se dăruiască frumos“, îşi închipuia că a 
întâlnit omul căutat încă de pe vremea Medelenilor sau a 
Pescarului de Islanda. Şi se dăruise cu toată graţia unei 
uriaşe bogății sufleteşti, pe care nu i-o intuise decât un 
singur om: Lucia Varlam - mama, o femeie înăsprită de un 
destin lipsit de menajamente. Îşi considera cu luciditatea 
copilul şi, conducându-se după principii pedagogice 
perfecte ca intenţie, dar nu totdeauna fericite, se străduise 
să cenzureze şi să înăbuşe în Mara ceea ce ea califica drept 
elanuri excesive, puseuri de exaltare, arzătoarea cheltuială 
de sentiment. Metodele dure duseseră la îndepărtarea 
fetiţei, la crearea unui complex de fiinţă neînţeleasă, care 
avea s-o însoţească, din nefericire, toată viaţa. Când Mara, 
cu discernământul adultului, reuşise să încadreze în 
parametrii exacţi conduita maică-sii, era târziu. Tandreţea, 
duioşia, comunicarea lipseau dintre ele, iar ulterior, rămasă 
singură, la povara suferințelor mai mari sau mai mici, 
inerente în existenţa unei femei cu exces de sensibilitate, se 
adăugase cea a remuşcărilor. 

Bebe mai stătea în pat. Adunată ca o pisică în fotoliul cam 
vast pentru un dormitor, Mara îl privea gânditoare, prin 
fumul de ţigară. 


Aşa cum stătea, cu bustul gol şi mâinile adunate sub 
ceafă, Bebe semăna cu un Crist blond, famelic şi distins. 
Păstra aceeaşi expresie de arogantă superioritate, care nu-l 
părăsea nici în clipele de mare intimitate. lubea cu aerul că 
acordă un mare privilegiu. 

— Ce-ai mai făcut în ultima vreme? se interesă Mara. 
Continuă cu un ton pe care-l voia frivol cochet: Lumea 
pretinde că ai început să mă neglijezi... 

Umerii ascuţiţi ai lui Bădescu se ridicară a dispreţ: 

— Lumea! Nişte caraghioşi! N-au preocupări, în schimb 
prea mult timp liber. Dacă nu pot să-ţi iscodească 
dormitorul sau carnetul CEC, atunci inventează. 

Mara râse: 

— Ascultându-te, îţi vine să crezi că Dinu Candian sau 
doctorul Manoliu îşi petrec zilele croşetând la gura sobei 
ciorapi şi bârfesc. 

— Nu eşti departe de adevăr. Cleveteală acasă, cleveteală 
la spital, între două injecții, o clismă şi consultul libidinos al 
pacientelor nostime. Cunoaştem şi noi chestiunea! 

— Te-ai gândit vreodată, rosti Mara calm, că dintre toate 
cunoştinţele noastre sau oamenii despre care mi-ai vorbit, 
tu eşti singurul cu adevărat ocupat, intelectual asaltat de 
preocupări majore? 

Bebe pipăi pe noptieră după pachetul de ţigări. O alese 
pe cea mai uscată şi o aprinse cu un gest princiar. Stinse 
chibritul cu o mişcare largă, de la stânga la dreapta. Vorbi 
mai nazal decât obişnuia, semn că socotea observaţia 
imbecilă. Nu, nu iritat. Nu se enerva niciodată, tocmai 
pentru că îşi considera semenii categoric inferiori, iar el, 
simțindu-se călărind o stea, distanţa până la parter, unde 
domiciliau ceilalţi, îi asigura în relaţiile diurne o neclintită 
seninătate. 

— Este o realitate, iar eu, nefiind un ipocrit, detest falsa 
modestie. Toţi, fără excepţie, sunt simpli amploaiaţi, lipsiţi 
de orizont, de scânteie. Da, ma chere, funcţionari, 
indiferent că lucrează la percepţie, într-un spital sau, fără 


intenţia de a te contraria, debitează aceleaşi reguli de 
gramatică, mereu aceleaşi ani de-a rândul, unor clase de 
MuCcoşi. 

Erau genul de cugetări care o făceau pe Mara să 
clocotească; situaţiile când îl considera pe Bebe imposibil şi 
lua decizia definitivă (a câta?) de a-l părăsi - o dorea sincer 
în acele clipe - o dată pentru totdeauna. În doi ani căutase 
zadarnic, uneori chiar cu sadism, să deschidă o breşă, să 
găsească un punct vulnerabil în această armură de 
infatuare, unde Bebe, blindat, se simţea magnific. 

— Eu, reluă monologul preferat, fac muncă de creaţie. 
Numai oamenii de talent - mă refer la cei aleşi, nu la plebea 
nechemată de la periferiile artei - pot înţelege consumul de 
energie nervoasă antrenând-o prin cumplite arderi şi pe 
cea fizică, pe care o presupune acest gen de activitate. 
Citeam recent în World's News - pronunţă cuvintele foarte 
important, cu excesiv accent britanic - că un scriitor 
consumă, într-o oră petrecută la masa de lucru, acelaşi 
număr de calorii cu al minerului, care a dat şase ore cu 
târnăcopul în subteran. 

— Hm, ciudat, făcu Mara. Am cunoscut mult mai mulţi 
scriitori obezi decât mineri. 

Bebe o privi de la o înălţime ameţitoare: 

— Sper că nu acesta e genul de replici inteligente cu care 
obişnuieşti să-ţi întreţii şcolarii. 

— Dragul meu, asupra oportunității şi valorii lor 
educative are cine să se pronunţe. Nu inspectorii ne lipsesc 
în învăţământ. 

— Mă rog, făcu indiferent Bădescu, dar părerea mea e să 
fii foarte atentă... 

— Iau act! râse Mara. Dar apropo de ce-mi spuneai 
înainte. Articolul din - imită accentul lui Bebe - din World's 
News pomeneşte de numărul caloriilor consumate şi în... 
lumea filmului? Desigur, mă interesează mai puţin situaţia 
actorilor. De exemplu, cât consumi tu? 


Bebe se ridică din pat şi începu să se îmbrace. Ca 
totdeauna tacticos, verificând fiecare obiect vestimentar de 
parcă atunci ar fi intenţionat să-l cumpere... 

— Bag de seamă că de la un timp devii extrem de 
spirituală. O consecinţă probabil a timpului petrecut în 
strălucitoarea companie a briliantului Gogu Manoliu. Hm! 
Însuşi numele ar fi trebuit să te pună pe gânduri, ca 
predestinat. Nu poate exista un Gogu inteligent, ci doar 
iscusit măcelar. Râse înveselit de propria idee: Ca să vezi! 
În fond, ce e amicul Manoliu? Doar că în loc de bifteck 
hărtăneşte măruntaiele lui nea Mitică. 

Văzându-l că se pregăteşte de plecare - cât timp va trece 
până îl va revedea?, o săptămână? două? trei? - încercă să 
schimbe discuţia: 

— Hai să lăsăm fleacurile! Apropo, ce achiziţie 
importantă ai făcut alaltăieri şi mie nu mi-ai spus nimic? 
Încercă să se alinte: Începem să avem secrete? 

Bădescu se holbă sincer: 

— Achiziţie? Ce-ţi veni? 

— Ia gândeşte-te bine! 

— Draga mea, cred că de când îi frecventezi pe Candieni, 
ai ajuns şi tu într-o ureche. Începi să-ţi pierzi bunul simţ, şi 
asta era principala ta calitate. 

— Ca să vezi! Şi eu care mă credeam plină de nuri. Mi-a 
spus Ciocolată că te-a văzut într-o furgonetă care 
transporta un obiect impresionant ca volum. 

Bebe întoarse iute capul. 

— Serios? Cum se numea acel obiect mamut? 

Replica întârziase o singură secundă, dar Mara înregistră 
inconştient amănuntul. 

— Nu şi-a putut da seama. Era perfect ambalat, în 
cartoane. 

— Amicul tău are vedenii. Încă o dată, ţi-o spun spre 
binele tău: schimbă societatea. Sărut mâinile. 

Mara îl ajunse la uşă. Îi încolăci gâtul cu braţele. Bebe, 
sâcâit de ardoarea strânsorii, încercă să se desprindă. 


— Când mai vii...? Nu mă mai lăsa să aştept atâta... 

— Să văd ce pot face, declară Bebe. 

După ton, ai fi zis că paginile unei agende de tip birou 
sunt neîncăpătoare pentru programul unei singure zile. 

— Ştii cât sunt de ocupat... 

— Ştiu, dragule, dar încearcă să găseşti măcar un „între 
două uşi“. 

Mara se duse la fereastră şi îi urmări silueta până 
dispăru. Suspină şi se întinse pe canapea, încercând să 
citească. După câteva pagini, parcurse mecanic, simţi că nu 
se poate concentra. 

„Curios... De ce m-a minţit în legătură cu furgoneta? 
Ciocolată, sunt sigură, nu s-a înşelat...“ 

lar pe Bebe îl cunoştea prea bine ca să nu-şi dea seama 
că povestea asta, aparent total neînsemnată, prezintă 
pentru el multă importanţă. Că aici se ascundea ceva 
tulbure. 


CAPITOLUL IV 


Înainte de a trece la o soluţie „energică“ pentru 


rezolvarea enigmei din imobilul maur, Minerva institui 
supravegherea neîntreruptă timp de trei zile a clădirii. 
Filajul, efectuat în schimburi de către patru dintre cei mai 
tineri lucrători operativi, nu ridica dificultăţi dată fiind 
existenţa parcului. Oricine se poate aşeza pe o bancă 
pentru a lua aer sau ca să citească o carte, fără a atrage în 
mod deosebit atenţia. Prezenţa aceluiaşi personaj, însă ar fi 
părut ciudată şi Minerva le recomandase tinerilor ofiţeri să 
folosească mici trucuri de travesti simple, clasice, dar 
tocmai de aceea eficace: vestimentaţie mereu schimbată, 
ochelari, mustăţi false, amănunt fizionomic care, mai ales 
pe chipuri oacheşe, sugerează cel mai convingător 
autenticul. Locotenentului Moraru, care observase că eter 
mastixul îi iritase faţa, Minerva îi azvârlise o privire 
compătimitoare: 

— Ehei, băieţi, ce ştiţi voi despre travesti! Vă lamentaţi ca 
nişte fecioare cu pielea satinată că lipiciul ăla amărât vă 
demolează obrazul. Acum vreo zece ani trebuia să-mi 
schimb fotografia. Urmăream un rechin, cap de afiş, şi 
individul îmi cunoştea fiecare milimetru de profil. Nu căsca 
gura, Dobrescule! Bineînţeles că mă ştia şi din faţă, şi din 
verif! M-am dus la infirmerie şi l-am rugat pe doctorul 
Răducanu să-mi facă o injecție cu parafină în nas. Că nu m-a 
recunoscut mătuşă-mea n-ar fi mare lucru, dar colonelul 
lonaş a trecut pe lângă mine - mă aflam, vezi Doamne, 
pricinaşă în sala de aşteptare - şi m-a măsurat lung. Pot să 


spun că se citea multă tristeţe pe chipul lui... Pe urmă a 
trecut alături, la maiorul Iliescu: „Vezi că-i una în hol care, 
în loc de nas, are o elice. Ocupă-te de ea...“ 

Trei zile de supraveghere a imobilului nu aduseră nimic 
nou. Figura de ceară sau Faţa galbenă, cum i se spunea în 
minister, nu se mai ivise la geam, nu-şi manifestase sub nici 
o formă existenţa. „Slavă Domnului, îşi spunea locotenentul 
Moraru, că e vară. Aceeaşi distracţie în decembrie, şi acum 
mă chema Yetti, Omul zăpezilor...“ 

Moraru se uită la ceas, înăbuşindu-şi căscatul. Era ora 
două şi parcul pustiu. Înţepau întunericul doar felinarele şi 
o lumină discretă, de veioză, la una din ferestrele vilei 
Candian. Cu jumătate de ceas în urmă, părăsise parcul 
ultima pereche. Mergeau înlănţuiţi şi, de la bancă până la 
ieşirea din parc, aproximativ vreo treizeci de metri, le 
trebuise cam un sfert de oră. La fiecare patru paşi şi un pic 
- calculase Moraru - se opreau într-o sărutare sfâşietoare. 
Locotenentul îşi aminti zâmbind că bunică-sa, tânără 
sentimentală a anilor '30, pomenea mereu de sărutări ă la 
Greta Garbo. „Trebuia să fi fost ceva cam în genul ăsta.“ 

Sunete ciudate îi atraseră atenţia şi se ridică de pe 
bancă. O muzică - da, hotărât, ceea ce se auzea însăila o 
melodie - străbătea firicel delicat noaptea. Moraru, afon, 
care în afară de pian, acordeon, vioară şi chitară nu putea 
identifica alt instrument, îşi închipui că trebuie să fie vorba 
despre o sculă veche: clavecin, flaut sau cine ştie ce țambal 
turcesc. 

leşi din parc şi, după câţiva paşi, fu sigur că muzica 
venea din imobilul maur. Nu se zărea nici o lumină. O 
fereastră de la etaj era deschisă şi, rezemând umbra unui 
stejar, Moraru rămase în aşteptare. Privirea aţintită spre 
geamul mut era atât de concentrată, încât începu să 
lăcrimeze. 

Melodia continua, lină, delicată, „picuri de mătănii“, îi 
trecu prin minte locotenentului o comparaţie năstruşnică. 
Şi dintr-o dată simţi că îi îngheaţă sângele. Un hohot 


cumplit de râs, cu reverberaţii sinistre, făcu ţăndări liniştea 
nopţii. Cântecul se frânse cu un ultim geamăt, de pasăre 
doborâtă. 


Din păcate, Minerva, nu se afla într-o dispoziţie 
strălucită, aşa că prima întrevedere cu Melania putea fi 
înregistrată la rubrica eşecuri. Totul o iritase încă de 
dimineaţă, când constatase că Spiridon, caniche-ul, îi 
ferfeniţise şi ultima pereche de sandale uitate în vestibul: 
urmase apoi telefonul mătuşii Caliopi care, pradă unei crize 
de ficat, îşi redactase al cincisprezecelea testament şi 
pretindea să fie condusă cu prioritară urgenţă la notariat, 
spre a-l legaliza. Pe Minerva o enervau totdeauna 
dispoziţiile sepulcrale ale mătuşii. Dintâi, că bătrâna era 
ţeapăn de sănătoasă, dar ceea ce îngurgita în mod obişnuit 
l-ar fi doborât până şi pe bărbatul care înghite cuie la circ. 
Se dădea în vânt după mesele exotice - friptura cu dulceaţă 
şi iaurt, presărată generos cu piper, făcea parte din 
meniurile inofensive - şi cantitatea de condimente folosită 
în gospodăria ei ar fi acoperit lesne consumul a cinci familii 
cu bunici în viaţă, timp de un trimestru. Al doilea, 
testamentele Caliopei erau atât de fistichii, încât Minerva 
roşea de fiecare dată dinaintea notarilor aiuriţi. De pildă, 
lăsa cu limbă de moarte un ceainic şi două păhărele de 
lichior unui poştaş care o „deservise“ vreme de treizeci de 
ani, un şal cândva venețian „doamnei Popescu din strada X, 
pentru că are un câine adorabil“, şi aşa mai departe. 

Minerva o repezise iritată: 

— Mănâncă omeneşte şi n-o să-ţi mai ţipe ficatul. 

— Mi-a mers destul de bine aşa, până la şaptezeci şi opt 
de ani, replicase înţepată bătrâna, şi nu văd de ce aş 
încerca să mă schimb acum. 


— De ce nu sari şi coarda atunci? Vine o vârstă când nu 
te mai poţi distra ca altădată. 

— N-am sărit în viaţa mea coarda, căci n-am înţeles 
niciodată sensul acelui ţopăit absurd. 

Până la urmă însă îi smulsese promisiunea că va face tot 
posibilul s-o însoţească în cursul zilei la notariat. 

La minister, bombă! Din părculeţul Dr. Conţescu 
dispăruse şi soclul statuii. 

— Nu înţeleg! comentase situaţia cu lonaş. Era ditamai 
pietroiul, doar l-am consultat personal, nu un pacheţel cu 
hârtie igienică să-l iei sub braţ. Abia dacă l-ar fi urnit cinci 
inşi. 

— E într-adevăr curios, fu de acord lonaş. 

— Ce curios? E aberant! E halucinant! Nu uitaţi că parcul 
a fost în permanenţă supravegheat. Cât de mototoli ar fi 
băieţii, tot nu pot accepta că le dispare de sub nas ditamai 
piramida şi ei nu observă nimic. 

— Cine era în tură? 

— Noaptea a fost acoperită de Moraru şi Dobrescu. 

Colonelul rămăsese o clipă pe gânduri: 

— De unde ştii că soclul a fost ridicat în timpul nopţii? 

Minervei i se aprinseră ochii. 

— Da, asta ar fi o idee... Trebuie să stau de vorbă cu 
vecinii statuii. În timpul zilei, se pot folosi o mulţime de 
trucuri. De pildă, cinci inşi în salopete albastre ridicând 
soclul vor fi consideraţi drept lucrători care îndeplinesc o 
dispoziţie a primăriei... Dar mă întreb care e sensul 
subtilizării? Ce fac âia cu bolovanii? Nu-mi pot imagina 
absolut nimic. 

— Dragă Minerva, zâmbise colonelul, ştii foarte bine că, 
dacă mobilul unui caz infracţional este descoperit, dosarul 
nu mai prezintă probleme. Scopul reperat te duce de mână 
până la autor. 

Minerva se gândea însă la altceva: 

— Mă întorc la ora aproximativă când a fost ridicat soclul. 
Admitem că s-a acţionat în cursul zilei, uzându-se de un 


şiretlic sau altul... 

— Ştiu ce vrei să spui, o întrerupse colonelul. Parcul este 
supus unei supravegheri permanente. 

— Tocmai! Trebuie să stau de vorbă serios cu cei pe care 
i-am trimis acolo. Ceva s-a întâmplat! Am convingerea că, 
pe un anumit interval, cel puţin o jumătate de ceas, unul 
sau altul din ei a lipsit de la post. 

Părăsise biroul colonelului lonaş transpirând de 
enervare. Cel mai mult o scoteau din sărite situaţiile pe 
care nu le înţelegea. Nu abilitatea excesivă a adversarului îi 
strica dispoziţia - dimpotrivă, îi plăcea să aibă de-a face cu 
un vrăjmaş iscusit, gustând înfruntarea la nivelul 
inteligenţelor, aşa cum îi plăceau problemele de matematică 
dificile -, nu complexitatea unei afaceri criminale o 
demobiliza. Meandrele, subtilităţile, sofisticatul situaţiilor 
ieşind din parametrii unei activităţi de rutină o stimulau. „O 
afacere pe care ţi-o rezolvă orice şef de post dintr-o 
comună, unde ultima crimă - înjunghierea clandestină a 
unui miel - s-a comis acum zece ani, m-ar plictisi cumplit.“ 
Dar a nu pricepe absolut nimic dintr-un fenomen, indiferent 
de natura lui, având sentimentul că se află în faţa unui text, 
scris în chineză, însemna s-o obligi să îndure mai mult decât 
era în stare. Fără s-o mărturisească făţiş, pentru a nu cădea 
în penibil, Minerva nutrea convingerea că se orientează mai 
repede şi mai complet decât majoritatea semenilor ei. Chiar 
decât toţi... 

În birou o aştepta Moraru. Îi aruncă o privire scurtă. 
Locotenentul avea figura unuia care a trecut prin încercări 
grele. 

— Ce-i cu tine? Ai o faţă de parcă l-ai văzut pe Omul 
negru. Moraru înghiţi în sec: 

— De văzut nu l-am văzut, dar nu-s sigur că nu l-am 
auzit... 

— Bănuiesc, bombăni Minerva, că vei consemna epocalul 
eveniment în cronica vieţii tale. Dă-i drumul! 


Moraru relată detaliat incidentul petrecut în timpul 
nopţii, insistând asupra peisajului sonor special, misterios, 
sinistru din imobilul maur. 

— Ca într-un film de groază! Azi-noapte am simţit pentru 
prima oară în viaţă ce înseamnă să-ţi îngheţe sângele, să ţi 
se facă părul măciucă! 

Minerva pufni dispreţuitoare: 

— Băiete, ai nervi de domnişoară bătrână, caporal în 
Armata Salvării. Un zdrăngănit de țambal şi o chicoteală 
pedală-bas au fost de-ajuns ca să te dea peste cap. Mă 
îngrijorezi, sincer mă îngrijorezi. Cine a preluat postul 
dimineaţa? 

— Dobrescu, răspunse locotenentul cu privirea plecată. 
La ora şase. 

— Aha! Să poftească la mine! Stai! Ascultă, eşti sigur că 
n-ai adormit azi-noapte? N-ai mai observat nimic? 

Moraru îngână aproape fără să-şi dea seama: 

— Cât am observat mi-a fost de-ajuns. 

— Hm! Nu ştiu dacă e chiar aşa. Poţi să te duci. 

În biroul alăturat, căpitanul Macri se uită lung la Moraru. 
După cum arăta, după cum o simţise pe Minerva încă de la 
prima oră, ziua se anunţa zbuciumată. Apăsând pe clanţă, 
Dobrescu nutrea aceeaşi convingere. 

— Ia loc! făcu scurt Minerva Nu-mi sta lumânare ca-n 
tramvai. 

În realitate, o izbise figura locotenentului. Foarte palid, 
cu adânci cearcăne viorii - cearcănele blonzilor - părea 
sleit. Camuflându-şi ca totdeauna puseurile de duioşie, îl 
apostrofă în stilul obişnuit: 

— Ce-i cu tine? Ai dormit prin vecini? 

— Scuzaţi-mă... Nu mă simt aşa de bine... 

— Hm! făcu Minerva circumspectă. Raportul! 

— La ora şase fără cinci, am preluat postul de 
supraveghere din Aleea Conţescu, pe care l-am părăsit la 
ora douăsprezece. Nu am nimic de semnalat, nu s-a 
petrecut nimic neobişnuit. 


— T-auzi! izbucni Minerva atât de tare, încât dincolo 
Macri scăpă stiloul din mână. Nimic neobişnuit în afară de 
faptul că o stâncă de o tonă ţi-a dispărut de sub nas. S-a 
evaporat în văzduh cu graţie şi sprinteneală de libelulă! 

Locotenentul făcu ochii mari. 

— Nu înţeleg... Ce s-a evaporat? 

Minerva închise ostentativ dosarul din faţa ei. 

— Uite, Dobrescu Vasile! Mi-ai fost elev, te cunosc de 
când erai în clasa a VIll-a şi-ţi copiai problemele după 
inteligentul de Predeleanu. Credeai că mă duci, striîimbând 
câte un semn pe ici pe colo, ţinând seama probabil de 
considerente de ordin estetic. Şi mai erai şi fraier pe 
deasupra! Greşeai semnul, dar rezultatul ieşea corect! Pe 
mine nu mă păcăleşti. 

— Nu vreau să vă păcălesc, şopti locotenentul. 

— A dispărut soclul statuii din parc şi am motivele mele 
personale să cred că operaţia a fost efectuată în timp ce tu 
te aflat în post. Recunoaşte deschis că, la un moment dat, ai 
abandonat supravegherea, pe un răstimp de cel puţin 
jumătate de ceas. 

Îl urmărea atentă, înregistrându-i fiecare clipi. 
Locotenentul roşi violent, ocolindu-i stângaci privirea. Nu 
ştia unde s-o fixeze. Minerva îl ţinea în pinteni. 

— Recunoşti? 

— Da, îngăimă locotenentul. 

Minerva respiră cu ciudată satisfacţie şi se lăsă pe 
spatele fotoliului. 

— Aşa, băiete. Şi-acum, spune-mi ce s-a întâmplat. 

Locotenentul îşi frământa degetele transpirate. Două 
broboane de sudoare îi periau tâmpla. 

Părea pradă unui puternic sentiment de jenă. Minerva, 
înduioşată, rosti ceva mai blând: 

— Ei, haide, nu poate fi chiar atât de grav. 

— Mi-a fost foarte rău... 

— Adică ce simţeai? 

— lertaţi-mă... Nu pot să vă spun... 


— Las” că poţi! Ce te durea? 

Dobrescu îşi muşcă buzele. Ar fi dat orice să se afle acum 
în celălalt capăt de lume, în deşerturi de gheaţă sau de 
nisip, dar oricum, departe, cât mai departe de Minerva. 
Suflă răpus: 

— Am avut o indigestie. O conservă veche... Trebuia... 

Minerva începu să râdă: 

— Gata, flăcău, am priceput! Oricui i se pot întâmpla 
asemenea ghinioane. Ai lipsit mult? 

Locotenentul, stors de ruşine, ţinea mereu ochii plecaţi. 

— Exact trei sferturi de oră. E departe... 

— De-ajuns! Du-te acasă şi te odihneşte... Apropo, ceaiul 
de mentă şi gemul de afine sunt leacuri fără greş. 

Se uită în urma locotenentului care ajunsese la uşă 
clătinându-se. 

„Neşansă, n-ai ce-i face... Uite o chestiune căreia edilii 
noştri ar trebui să-i acorde mai multă atenţie... Mă întreb 
cum aş fi procedat eu...“ 

N-avu timp să-şi dea răspuns. Ofiţerul de serviciu o 
anunţă pe Melania Lupu. 

Melania se înarmase cu cei mai candizi ochi albaştri şi 
cea mai sfioasă privire din arsenalul ei, cu cel mai nesigur 
surâs pe buze tremurânde, cu cea mai inofensivă expresie a 
obrazului, frizând înduioşător senilitatea. 

Se opri timid, neîndrăznind să înainteze. Glasul pâlpâi 
firav, şi Minerva avu impresia că pluteşte în încăpere un 
firicel de fum: 

— Sunt dezolată că vă deranjez... 

— De aceea mă aflu aici, răspunse Minerva sec, decisă să 
abordeze un stil diferit de al lui Cristescu şi să nu se lase 
„dusă“. Luaţi loc. 

Câteva clipe se măsurară în tăcere. Gândurile emise în 
acelaşi timp li se tangentară undeva, în eter. 

„Deci asta e zâna lui Cristescu! Da, incontestabil are un 
gen singular. Pare desprinsă din romanele victoriene, 
miroase a cuferele rămase în pod de la străbunica, dar, 


interesant, nu şi a naftalină. Aparent, e mai fragilă decât o 
floare presată şi speculează la maximum amănuntul, 
transformându-l într-un scut. O persoană redutabilă ţinând 
seama de antecedente, dacă ai de-a face cu sentimentali 
cum e Cristescu, în stare să lăcrimeze şi azi când ascultă În 
serile din luna mai...“ 

Melania păstra acelaşi zâmbet uşor tâmp: 

„Presimţirile nu te înşeală niciodată, fetiţo. Trebuie să fii 
prudentă, căci doamna aceasta, care dacă şi-ar lăsa 
mustață ar căpăta o expresie mai îmbietoare, este tot atât 
de aspră cât o foaie de glaspapir şi nu te iubeşte. Nu, draga 
mea, nu te iubeşte deloc...“ 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— În primul rând, permiteţi-mi să vă mulţumesc că m-aţi 
primit. Ştiţi, mă simt extrem de emoţionată căci relaţiile 
mele sunt modeste şi nu prea am prilejul să vin în contact 
cu persoane atât de importante. 

Minerva observă cu un surâs sarcastic: 

— Pe maiorul Cristescu nu-l socotiți o persoană 
importantă? 

— Oh! se înveseli Melania, fericită că începe să evolueze 
într-un peisaj familiar, că există posibilitatea ca ele două să 
găsească locuri comune. Cu dumnealui e cu totul altceva. 
Ştiţi, noi doi suntem buni prieteni. 

— Am fost informată. 

— Desigur, poate că uneori au existat mici neînţelegeri, 
dar chiar şi într-o căsătorie fericită uneori apele se tulbură. 
Nu credeţi? 

Chestiunea scăpând din sfera interesului Minervei, o lăsă 
să continue fără să răspundă. 

— Da, mă pot mândri cu acest privilegiu: domnul maior 
Cristescu mi-a dăruit prietenia dumnealui. De aceea îmi 
permit să-i solicit bunăvoința ori de câte ori am necazuri. 

Minerva o urmărea cu mâinile sub bărbie şi o expresie 
inconfundabilă: „Ce frumos ştii să-ţi reciţi matale numărul!“ 
Recapitulă în gând toate dosarele în care Melania evoluase 


cu graţie, iar Cristescu - nervos, exasperat, cu ulcerul 
trezit, în hazul galeriei colegilor: afacerea de la muzeul 
Chiusbaian, al Fecioarei de aur, al tablourilor lui Goya şi 
Rembrandt, al dobitoacelor negre... 

— Şi de astă dată, explică Melania, am apelat la 
dumnealui dar fiind foarte ocupat, m-a trimis la 
dumneavoastră. Completă de parcă Minerva ar fi trebuit să- 
i fie recunoscătoare: Trebuie să ştiţi că am venit aici cu 
toată încrederea. Domnul maior Cristescu nu m-ar fi 
recomandat oricui. 

— Sper să nu fiţi dezamăgită, declară pe un ton din care 
se putea înţelege orice. 

— Oh! exclamă Melania. Şi eu, din tot sufletul. Îi spuneam 
deci şi lui Mirciulică: „dragul meu, n-avea nici o grijă, 
suntem pe mâini bune“. 

— Cine-i Mirciulică? se interesă Minerva deşi cunoştea 
foarte bine personajul: antecedente, origine, sex, regn. 

Melania îi adresă o privire atât de uimită, de parcă 
Minerva i-ar fi mărturisit că n-a auzit în viaţa ei de Vlad 
Ţepeş sau de Bulă. 

— Nu v-a spus domnul Cristescu?! Mirciulică este cel mai 
bun prieten al meu. Pot afirma, consilierul meu intim. 

— Aha! făcu Minerva punând volume în exclamaţie. 

— Da, consilierul meu intim, ştiţi, cum era Dimitrie 
Cantemir pentru Petru cel Mare. Presupun că aţi băgat de 
seamă, toţi oamenii mari au câte un sfătuitor de nădejde. 
Poate că şi eu sunt mare, deşi nu mi-a declarat-o încă 
nimeni în faţă. Dumneavoastră ce credeţi? 

— Ce să cred? se holbă Minerva. 

Melania surâse timid: 

— Credeţi oare că sunt mare? 

Minerva avea simţul umorului, dar era hotărâtă să nu se 
lase sedusă. Şi, ciudat, deşi ea însăşi o „bizară“, era 
circumspectă faţă de originalităţile altora. În plus, intuise în 
bătrână o cabotină de mare clasă pe care bufonada, 


exercitată cu sârg şi talent ani de zile, venea turnată, ca oa 
doua piele. Replică uscat, fără să zâmbească: 

— Las pe seama istoriei să vă judece şi să decidă. Şi 
acum, fiţi amabilă şi treceţi la obiectul vizitei. Pentru a evita 
escalele inutile, precizez că am luat cunoştinţă de 
reclamaţia privitoare la dispariţia statuii unchiului 
dumneavoastră. 

Brusc ochii bătrânei se umplură de lacrimi. „Cum naiba îi 
reuşeşte trucul? se întrebă Minerva, care cândva încercase, 
aşa, ca performanţă, ca exerciţiu, să izbutească un plâns 
din senin, dar nici măcar perspectiva de a locui împreună 
cu mătuşa Caliopi nu constituise un stimulent. 

— Trebuie să ştiţi... 

Glasul bătrânei trăda efortul - „sunt lucruri dureroase, 
abia pot să vorbesc“ - nuanțele avertizau interlocutorul că 
urmează o poveste lungă, cu vaste trimiteri în trecut. 

— Trebuie să ştiţi, reluă Melania, că noi cei din neamul 
Stratulat - e numele meu de domnişoară, explică grațios - 
avem un puternic spirit de familie. Aceasta spre deosebire 
de soţul meu, colonelul Lupu, pentru care rudele cele mai 
apropiate erau caii. Mă gândesc de multe ori că astăzi, dat 
fiind că nu mai există cavalerie, s-ar fi simţit dureros de 
singur. 

Pe sub masa de lucru, piciorul Minervei începuse sârba. 
Deocamdată însă o lăsa să se desfăşoare... 

— V-am explicat toate acestea ca să înţelegeţi de ce m-am 
simţit atât de afectată când am aflat ce s-a întâmplat cu 
bietul meu unchi. 

Minerva consultă discret hârtiile din dosar. Observă alb: 

— Presupun că aţi fost foarte legată de dr. Conţescu. 
Sentimente atât de puternice generează, în general, 
amintirile legate de persoane şi evenimente ţinând de 
epoca copilăriei. 

Melania păru extaziată de atâta subtilă intuiţie şi bătu din 
palme: 

— Extraordinar! Chiar aşa s-a şi întâmplat. 


— O păpuşă frumoasă, continuă Minerva să bată câmpii, 
pe care o primim la opt ani din partea unei rude, ne 
impresionează, se imprimă afectiv mai profund decât 
întreţinerea, să zicem, acordată ulterior pe toată perioada 
şcolarizării. 

— Câtă dreptate aveţi! se minună Melania. 

— Cam aşa, presupun, s-au întâmplat lucrurile şi cu 
dumneavoastră. Doctorul Conţescu a ştiut să vă apropie, a 
fost afectuos, un moş de poveste, cu o desagă totdeauna 
plină. 

Melania o privi circumspectă pe sub gene. „Atenţie, 
draga mea... Doamna aceasta te atrage tiptil-tiptil, pe o 
pantă extrem de lină, pentru ca după aceea să-ţi dea 
brânci, trecând la ofensivă.“ Suspină. 

— Aşa îmi închipui că ar fi fost... 

— Cum adică, „ar fi fost“? 

— Ştiţi, doamnă Minerva... Permiteţi-mi să vă numesc 
astfel, căci vă simt atât de aproape... 

— Vă cred. Totdeauna, mai ales în acest birou, am 
declanşat sentimente spontane şi irezistibile. 

— Voiam să vă spun că de fapt eu nu sunt atât de bătrână 
încât să-l fi apucat pe bietul meu unchi în viaţă... . 

„Aha!  înregistră satisfăcută Minerva începem să 
renunţăm un pic la circ...“ 

— ...Şi mă surprinde, continuă Melania vag ofuscată, că v- 
am făcut această impresie deoarece eu, în general, par mult 
mai tânără decât sunt în realitate. Am doar şaizeci şi patru 
de ani şi opt luni jumătate şi chiar domnul Panţâru, o 
persoană foarte politicoasă care vinde borş şi hamsteri, 
cunoaşteţi desigur animalele acelea mici şi drăgălaşe, dar 
teribil de misterioase... Imaginaţi-vă, cel pe care mi l-a 
dăruit (îl cheamă Costache) s-a ascuns vreme de două zile şi 
abia l-am găsit... N-o să ghiciţi niciodată unde s-a ascuns! 
Izbucni, triumfătoare: În solniţă! Pierzând şirul frazei, o luă 
de la cap: Deci, domnul Panţâru - dacă vă interesează, 
lucrează în Piaţa de animale - m-a cerut săptămâna trecută 


pentru a cincea oară în căsătorie. Mi-a spus pe un ton 
foarte hotărât, ceea ce eu apreciez enorm la un bărbat: 
„lovarăşa Melania! Eşti femeia care-mi trebuie! Hai să 
batem palma! Îţi fac conciul, întocmim bordeiul!“ Nu 
cunoşteam tocmai bine expresiile, dar mi le-a explicat 
sectoristul nostru când n-a mai putut să mă ocolească. 
Presupun că are o soţie foarte geloasă, căci de câte ori mă 
întâlneşte, o ia la goană, fără să mă salute. 

„Îhî! înţelese Minerva. Iar intră elefanții în arenă 

Sub masă, sârba picioarelor progresase, înregistrând, ar 
fi socotit locotenentul Dobrescu, un ritm îngrijorător. 
Minerva, încredinţată că ştie deja suficient despre bătrână - 
şi se înşela - o opri cu un gest scurt: 

— Ce apreciez la dumneavoastră este faptul că vă 
exprimaţi clar şi mai ales concis. 

Melania schiţă o reverență: 

— Vă mulţumesc. Exact aceeaşi remarcă a făcut-o şi 
domnul maior Cristescu. Mi-am închipuit că-i o simplă 
amabilitate - dumnealui este un autentic gentilom şi de câte 
ori îl văd parcă mă surprinde că-i lipsesc peruca şi 
manşetele de dantelă -, dar când două persoane afirmă 
acelaşi lucru, înseamnă că o fac cu miez, că ştiu ce vorbesc. 

— Ca să punem punctul pe i, interveni nerăbdătoare 
Minerva, dumneavoastră jeliţi acum - aveţi grijă doar să nu 
vă afectaţi sănătatea - statuia unui personaj care a murit cu 
circa jumătate de secol înainte de a vă naşte. 

— Doamne! Dar mi-am închipuit că v-am explicat desluşit 
cât de puternic este spiritul nostru de familie. 

— Lesprit de famille! exclamă Minerva. Da! Nu sunteţi 
primul caz şi e firesc ca acest âăă... patriotism de clan să 
rodească necontenit, peste veacuri, în inimile şi cugetele 
rudelor. 

Melania se strânse în fotoliu: 

— Nu sunt tocmai sigură că ştiu ce vreţi să spuneţi. 

Minerva deschise din nou dosarul. Îşi puse ostentativ o 
pereche de ochelari. N-avea nevoie de ei, lentilele n-aveau 


« 


dioptrii, dar observase că îi dau un aer mai „autoritar“. 

„Samurai nu-i ajungea,  comentase locotenentul 
Dobrescu. Aspiră acum la titlul de Kamikaze...“ 

„Ala parcă era avion“, observase căpitanul Macri. 

„Da! Dar ce avion!“ 

„Cu voluntari fanatici...“ 

„Dar ce fanatici! Întreabă-i pe octogenarii de peste gârlă 
care au supravieţuit războiului...“ 

Minerva consultă câteva date şi începu să vorbească pe 
un ton didactic: 

— Când prietenul nostru comun, maiorul Cristescu, mi-a 
adus la cunoştinţă că inima dumneavoastră simţitoare se 
află în bernă, plângând la soclul unui unchi drag căruia i-au 
dispărut capul şi două treimi din bust, am cerut informaţii 
de la Consiliul popular Piatra Neamţ, locul naşterii 
dumneavoastră şi al doctorului Conţescu. 

Melania zâmbi recunoscătoare printre lacrimi: 

— Sunt atât de emoţionată... Nici nu-mi închipuiam că 
sunt o femeie căreia să i se acorde atâta atenţie. O 
persoană ca dumneavoastră să se ocupe de mine... O, nu! 
Este într-adevăr prea mult! Abia aştept să-i spun şi lui 
Mirciulică, deşi un gest atât de gingaş ar putea să-l 
impresioneze peste măsură. 

— Mă ascultați o clipă? Din fericire, arhivele din Piatra 
Neamţ n-au avut de suferit de pe urma războiului, sunt 
intacte şi într-o ordine perfectă. Făcu o pauză cântărindu-şi 
suspensul: Nu există nici un act, document, sau înscris 
neoficial care să ateste legătura dumneavoastră de rudenie 
cu doctorul Conţescu. 

— Vă înşelaţi, vă rog să mă credeţi... Bunica mea, Sultana 
Stratulat, avea un văr prin alianţă care s-a căsătorit cu 
Oltea Vişan, sora fratelui vitreg al mamei doctorului 
Conţescu, soacra... 

— „lui Sinan Paşa, o întrerupse brutal Minerva, cumnată 
cu Winettou şi naşa lui Mussolini! 

Îşi scoase ochelarii şi se ridică, aplecându-se peste masă. 


— Ce ascunde toată salata asta, doamnă? De ce vă 
interesează soarta statuii? Ce urmăriţi? 

Bătrâna se dădu înapoi, de parcă i-ar fi fost teamă de o 
lovitură. Plângea ca de obicei, cu obraz necrispat. Doar 
lacrimi care alunecau, mărgăritare transparente, pe un 
obraz de fetiţă ofilită. Scânci ca un copil: 

— Nu sunt obişnuită să mi se vorbească pe tonul acesta... 
Vreau la domnul maior Cristescu... Mă pun sub protecţia 
dumnealui... 

Minerva respiră adânc. Se simţea nemulțumită. „N-am 
ştiut cum s-o iau... Hm! Încep să-l înţeleg pe Cristescu...“ 

— Pot să mă retrag? întrebă bătrâna ridicându-se. 

— Da... O maşină vă va conduce acasă. 

Melania, mereu cu ochii umezi, declară plină de 
demnitate: 

— Mulţumesc, dar nu obişnuiesc să primesc servicii 
amabile din partea persoanelor care nu mă iubesc. 

Minerva rămase încremenită, ca în peliculele de final de 
film: Stop cadru! 


CAPITOLUL V 


Doctorul Gogu Manoliu era un bărbat pe care oamenii, 


de regulă, îl simpatizau de la prima vedere, iar pacienţii îl 
adorau. Jovial, tonic, armonios şi, pe undeva, paradoxal 
amestec de scepticism - de fapt, mai mult o intuitivă şi 
excepţională cunoaştere a naturii umane - cu un optimism 
robust, iubea viaţa sub toate aspectele ei şi poate că în 
aceasta rezida esenţiala şi cea mai seducătoare calitate a 
sa. 

În tinereţe, după un răsunător eşec sentimental, care 
avea să-l marcheze pentru mulţi ani, îşi închipuise că nu va 
mai iubi niciodată. Nu dăduse sentinţe, „toate femeile sunt 
la fel“, dar conchisese că nu are ursită şi vocaţie de amant. 
„Degeaba, afirma, nu iubim creierul, personalitatea, 
capacitatea individului. Astea pot să-ţi dea satisfacţii uriaşe, 
dar inima e o piţipoancă neserioasă. Câţi trubaduri a avut 
Madame Curie? Din ăia cu chitară, ochi alunecoşi şi zâmbet 
păgân? Zexe! Număraţi-i pe ai Gretei Garbo sau ai 
fascinantei Marilyn Monroe! Înmulţiţi cu un milion numărul 
centimetrilor din jurul feselor, şi poate veţi obţine o cifră 
aproximativă.“ 

Când o întâlnise pe Mara, nu-şi revizuise opiniile. Acestea 
erau imuabile şi tot atât de definitive ca şi piramidele 
egiptene. Îşi spusese doar că înţelepciunea e fulg de 
păpădie. De ajuns cea mai mică adiere de vânt, pentru ca 
aceasta să te abandoneze pierind irecuperabilă în zări 
necunoscute. 


Avea douăzeci şi opt de ani, era chirurg şi îndrăgostit, 
atât cât poate fi de îndrăgostit un bărbat, când Vasilena, 
juristă abia ieşită de pe băncile facultăţii, îi declarase cu o 
francheţe ai cărei parametri exacţi avea să-i aprecieze mai 
târziu: 

— Gogule! "Ţin la tine, dar îmi dau seama că nu te iubesc. 

Depuseseră actele la sfat, peste trei zile urma să aibă loc 
nunta; familiile cuscre, de acord cu această căsătorie, 
achiziţionaseră un apartament, îl mobilaseră, restaurantul 
fusese închiriat, invitaţiile expediate, rochia de mireasă, 
nufăr de dantelă şi muselină, atârna pe umeraş. 

În momentele cheie, Gogu nu era un inspirat al replicii. 

— Ai căpiat? 

— Poate. Dar ştiu că nu te iubesc. 

— Cum naiba ţi-ai dat seama? 

Vasilena răspunsese cu naturaleţe: 

— M-am văzut ieri cu Daniel... 

Manoliu se înverzise. Daniel era un tânăr actor, stagiar la 
Teatrul de stat din Ploieşti. 

— Dacă o fi şi clăpăugul ăla vreun Adonis!... Se uită câş, 
are picioare de cangur, o ureche mai sus şi alta mai jos... 

— ...Şi buricul deplasat. Ai dreptate, Gogule, dar când 1- 
am văzut, inima a început să-mi bată şi am simţit aşa, ca o 
căldură, sub ceea ce cred că tu numeşti stern. 

Argumente imbatabile, dinaintea cărora doctorul Manoliu 
se înclinase. Nici n-avea altceva ce să facă... Singurul din 
familiile reunite în consternare care apreciase corect 
situaţia fusese tatăl lui Gogu. 

„A dracului muiere! Ştiu că are oleacă de îndrăzneală.“ 

Cert este că Vasilena avusese dreptate. Era căsătorită de 
douăzeci de ani cu Daniel şi toată lumea căzuse până la 
urmă de acord că are o căsnicie fericită. 

Uneori, în clipe de meditaţie, Manoliu îşi zicea că Mara, 
cu retuşurile respective, semăna cu Vasilena. Acelaşi aer 
accentuat exotic, aceeaşi siluetă discret sexy, aceleaşi 
culori. 


„Cred că de fapt toată viaţa iubim una şi aceeaşi femeie. 
Sau cel puţin o căutăm.“ 

Observase nu o dată că oamenii divorţaţi sau văduvi, 
când se recăsătoresc, îşi aleg o parteneră ale cărei date, 
tipologie sunt identice sau foarte asemănătoare cu cele ale 
primei soţii. De exemplu taică-său, văduv de zece ani, se 
recăsătorise cu o femeie „atât de identică şi la fel“ din toate 
punctele de vedere cu mama lui Gogu, încât mutându-se în 
casă, nu schimbase nici măcar poziţia unui bibelou. Aceeaşi 
statură, aceleaşi gusturi, aceeaşi mentalitate. 

Uite, chiar şi Candian! Liana, cu douăzeci şi trei de ani 
mai tânără decât el, era exact genul Claudiei, marea 
dragoste a lui Dinu din anii facultăţii. Un diafan bibelou 
blond, cu minte de scatiu (Gogu nu cunoştea femininul 
respectivei păsări). 

În realitate, acceptase plictisit invitaţia din astă-seară. În 
ultima vreme, Dinu era preocupat, mohorât, chipul 
căpătând nuanțele saturniene ale marelui necăjit. Liana 
ciripea inepţii, Emilia făcea muşchi la mâna dreaptă 
trăgându-şi fermoarul de la fustă dinaintea oricărei perechi 
de pantaloni, iar Voicu perora indignat. O stare naturală. 
Era patologic indignat, revoltat, supărat! Pe oameni, 
societatea de tramvaie, microbiştii fotbalului, pe Dumnezeu. 
Asta-i făcea bine la glande. 

Toţi plicticoşi, neinteresanţi sau de-a dreptul enervanţi. 

Da, dar venea şi Mara! 

Doctorul Manoliu oftă adânc şi începu să se îmbrace. 


Îi deschise Marta Bădescu, „guvernanta“ lui Codruţ, şi-l 
pofti să intre în living. 

— Acasă boierii? întrebă inutil Manoliu. 

O simpatiza fără vreun motiv anume, aşa cum, iarăşi 
nejustificat, îi detesta pe alţii. Îi aprecia distincţia şi 
eleganța discrete şi oferite într-un ambalaj special: „Fac 
astăzi oficii de slugă, îmi cunosc îndatoririle şi limitele, dar 
rămân eu!“ 


Codruţ - patru ani, răzgâiat, un frumuşel fragil cu păr de 
castană şi ochi de îngeraş - i se încurca printre picioare. 

— Ce faci, măi piciule? 

Băieţelul, care avea orice îşi poate dori un copil pe lume 
de la ciocolată, portocale şi toată colecţia de animale Walt 
Disney până la trenuleţ electric al cărui itinerar ocupa un 
spaţiu de 2/3 metri, dar îi lipseau tandreţea şi atenţia 
susţinută a părinţilor, îşi ridică obrăjorul palid. Răspunse cu 
multă politeţe: 

— Mulţumesc, bine, domnule Manoliu. Se uită la Marta 
Bădescu - „am fost OK?“ - apoi se agăţă de mâneca 
medicului: Vrei să te joci cu mine? 

Marta Bădescu interveni prompt: 

— Mais voyons, mon petit! Domnul a venit astă-seară la 
părinţii tăi! Este oaspetele lor. 

Copilul făcu ochii mari: 

— Şi? 

— La tine vine în vizită altă dată... Te va anunţa în orice 
caz. 

— Mă anunţaţi? se interesă Codruţ. 

— Da” bineînţeles, zâmbi Manoliu. 

— Atunci... Atunci... Veniţi alaltăieri. 

Bătrâna zâmbi şi luă băieţelul de mână. 

— Îi place cuvântul alaltăieri... Ne scuzaţi, bună seara. 

În living, spre surprinderea lui Gogu, nu se afla decât 
Voicu Dumitriu. 

— Ce faci, măi Ciocolată? 

Tenul oacheş cu nuanţe aurii generaseră porecla. O 
preluaseră şi colegii de serviciu. 

— Colosal! 

Sorbi dintr-un pahar şi se ridică îndreptându-se spre bar, 
ca un obişnuit al casei. 

— Cu ce te trotilezi? 

Manoliu se lăsă într-un fotoliu: 

— Dă-mi o vodcă! 

— Tropicală? 


— Tţ! Virgină. 

Nu-i plăceau mixturile: cu pepsi - oroare! Miroase a DDT 
sau, în cel mai bun caz, a pastă de dinţi Optima; cu suc de 
roşii - borş, cu diverse jusuri exotice - compot ratat. 

Îi urmărea mişcările zâmbind. De fapt, Voicu Dumitriu nu 
înceta să-l amuze. Vioiciunea, gălăgiosul care-l caracteriza, 
neliniştea de ţânţar, starea de nemulţumire cronică făceau 
din Ciocolată un personaj de comedie italiană. Verbele 
practicate: a cârti, a nega, a contrazice. Rămânea însă 
simpatic, permanenta lui  scandalizare având ceva 
înviorător şi tineresc. Probabil, îşi spunea Manoliu, pentru 
că în sinea lui nu-i un posac, un hepatic trist şi pesimist, 
unul din ăla care şi pe soare strălucitor îşi ia umbrela cu el, 
ci pentru că - poate vocaţie de explorator - îi place să caute 
spini în mămăligă. 

Acum, după atitudine şi cuta adâncită între sprâncenele 
mefistofelice, îl simţea gata să explodeze. Ridică paharul: 

— Cin-cin! Unde-s ceilalţi? 

Ciocolată ridică din umeri iritat: 

— Doamna are migrenă, stă în budoar pe întuneric cu 
comprese de apă de trandafiri, Dinu-i în birou, într-un 
colocviu cu frumoasa Emilia. 

— Mara? 

— O ţine de mână pe Liana. Probabil îi ghiceşte în palmă. 

Începu să se plimbe prin încăpere. Nervos, cu paşi mari 
şi mâinile adânc înfipte în buzunarele sacoului, Gogu 
Manoliu se aştepta din clipă în clipă să pocnească stofa. 

— Zi, tată! Ce te supără? la dă tu drumul unei filipice 
suculente şi argumentate. 

Ciocolată se opri în faţa lui. 

— Ştii ce nu suport eu, domnule? 

— Nu încerc să ghicesc, surâse Manoliu, de vreme ce 
abia aştepţi să mi-o comunici. Deşi aş fi mai curios să ştiu ce 
suporţi. 

— Pe tine în orice caz nu, mai ales că te chinuie ideea că 
oi fi vreun spiritual. Domnule, nu suport lipsa de 


comportare civilizată. Am să le-o trântesc în faţă, fără jenă. 

— Nu mă îndoiesc. Despre cine-i vorba? 

Voicu Dumitriu făcu un semn spre celelalte încăperi. 

— Ce-s manierele astea? Mă chemi, insişti să vin, şi pe 
urmă mă laşi să aştept ca un caraghios?! [i-e rău, 
contramandează sindrofia! Ai discuţii culte şi personale, 
unde terţii sunt în plus, pune mâna pe telefon şi dă-mi 
verde să mă gândesc la propăşire în altă mahala! 

— Prea te formalizezi, mon cher. În fond, eşti amic de-al 
casei, nu trebuie să te trateze la fel de strict ca pe un 
musafir. Or fi având probleme. 

Ciocolată îşi relua itinerarul agitat. 

— Ştii ceva, mă doare capul de-ale mele... E sâmbătă 
seara, una singură pe săptămână, şi vreau să mă amuz. Din 
cauza lor, am ratat meciul de baschet România-Belgia, de la 
Floreasca, o întâlnire epocală, nu m-am dus la Vasileşti, 
unde-i bâlci mare: douăzeci şi cinci de ani de la căsătorie. 

Manoliu îşi privi ostentativ ceasul. 

— E devreme, abia şapte. De ce nu pleci? Te scuz eu... 

Ciocolată îi azvârli o privire neagră. Mormăi îmbufnat: 

— Ce să mă mai duc acum, după ce mi-au stricat 
dispoziţia! 

— Atunci, rămâi, râse Manoliu. 

Ciocolată mai făcu câţiva paşi. Sorbi din pahar. Părea 
căzut pe gânduri. Dintr-odată, trupul îi zvâcni şi Manoliu 
avu imaginea concretă a curentului electric care-l 
traversase. Nu se sperie. Ideile neaşteptate aveau 
totdeauna acelaşi efect fizic asupra lui Voicu. Părea vârât în 
priză. 

— Ascultă, am observat o chestie...! Da... Asta trebuie să 
fie! 

Manoliu îl îmbie cu o ironie blândă: 

— la spune tu, fiule, ce ai observat? 

— De trei zile, aici a intervenit o schimbare radicală. 
Atmosferă, climat, inventar viu şi mort. Totul! N-ai băgat de 
seamă? 


„Mda, gândi Manoliu având în faţa ochilor chipul 
descompus al lui Candian din ultima vreme. E ceva în ce 
spune zăpăcitul ăsta...“ 

— Uită-te la Dinu! Stă cu ochii zgâiţi la tine, face eforturi 
să te înţeleagă, arată ca o fantomă. Liana-i absentă, cu 
gândurile la o mie de ani lumină de strada Dr. Conţescu, 
baba - Bădeasca - a prins o mutră clandestină, „ştiu eu ce 
ştiu!“, iar ăla micu' plânge că vrea pipi şi nu-l aude nimeni 
să-l ia de mână şi să-l conducă unde trebuie. 

Manoliu rosti neutru: 

— Ce deduci? 

— Stai că n-am isprăvit! Emilia, pe care Dinu n-o înghite, 
e acum toată ziua aici, şi după expresie zici că i-a învins pe 
englezi la Austerlitz. Triumf din ăla cu drapele cât Empire 
State Building. 

— Şi? 

Ciocolată pocni din degete: 

— N-am încă toţi termenii ecuaţiei, nu găsesc lianţii, dar 
o chestie e certă. Balamucul a început din ziua când a 
dispărut statuia din parc. 

Manoliu începu să râdă cu hohote: 

— Eşti ţâcnit de-a binelea. Ce legătură... Doamne sfinte! 
O simplă coincidenţă. 

Ciocolată îi azvârli o privire de sinceră compătimire: 

„Săracul de el!... Un tip cumsecade, s-o fi pricepând el 
acolo, la hapuri, dar naiv... naiv de tot...“ 

Tocmai se pregătea să i-o comunice, apucând doar să-l 
gratuleze, „eşti prost, făcut grămadă“, şi uşa de la dormitor 
se deschise. 

Mara Varlam intră surâzând; un surâs care-i aparţinea în 
exclusivitate, considera doctorul Manoliu. Cuminte, dulce, 
distinct, de o amabilitate ţinând de însuşi fondul acestei 
femei, fără nimic convenţional. 

Era îmbrăcată într-o rochie albă de stofă, amplă, cu o 
centură de antilopă violet. Se aşeză cu naturaleţe pe 


canapea. Sesiză ceva special în atmosferă şi îi cercetă mai 
atentă. 

— Ce-i cu voi? V-aţi certat? 

— Ar fi ceva nou? râse Manoliu. Ăsta după ce isprăveşte 
mapamondul, se ia la harţă cu propria lui umbră. Nu... Nu 
ne-am certat. Ce se aude dincolo? 

— Liana a adormit. 

— În fond, ce are? 

— O indispoziţie uşoară. O urmăreşte mereu coşmarul cu 
păsările. 

Ciocolată izbucni iritat: 

— Indispoziţie uşoară! Mofturi de „n-am ce face şi cum 
să-mi mai omor timpul!“. Maică-mea trăgea şaişpe ore pe zi 
-slujbă şi copii cât să umpli o sală de cinema - şi n-a avut în 
viaţa ei indispoziţii uşoare. Ia să tragă Liana în fabrică sau 
pe şantier, să vezi tu dacă o mai frecventează noaptea 
ciocârlii albastre. I-am spus-o şi în faţă! 

Voicu Dumitriu făcea parte dintre oamenii care-şi 
închipuie că poţi afirma orice şi oricât de dezagreabil, cu 
condiţia s-o spui creştinului în faţă. Lipsa fenomenului 
bârfă, care presupune obligatoriu clandestinitate, acel „l-a 
vorbit pe la spate“, conferea în mentalitatea lui Ciocolată 
dreptul de a spune tot ce-i trecea prin minte, justificând 
chiar şi grosolănia. O făcea în termeni periaţi - nu-i plăcea 
obscenul -, dar sensul afirmațiilor rămânea înţepenit la 
aceeaşi rubrică. 

Mara îşi ridică o şuviţă care-i alunecase pe frunte. 

— Eşti aspru, Voicule. O cunosc pe Liana de când era 
mică. A avut totdeauna un sistem nervos fragil. 

— Şi un safe plin. Singurul efort a constat în a-l deschide. 
Poate nici atât. Răsucea cheia ta'su, astăzi o face Dinu. Să 
nu-şi strice manichiura. 

— După capul tău, râse Manoliu, toţi locatarii spitalelor 
de psihiatrie sunt foşti şi actuali nababi. 

— Inteligentule! Aplicam la caz. 

Manoliu râse bine dispus: 


— Eu, în locul ăstora, nu te-aş mai primi în casă. Ai o 
plăcere patologică de a servi răutăţi. 

— Realităţi! E o diferenţă. Spun adevărul şi atâta tot. 

— Poate nu toată lumea e dispusă să-l asculte. 

— Tu, în nici un caz. Cred că n-o să te mai frecventez. 

— Va fi o grea lovitură pentru mine, dar cu vremea s-ar 
putea să-mi revin. 

Mara interveni, împăciuitoare: 

— Iar vă dondăniţi! De câte ori vă înfierbântaţi, începe 
să-mi bată inima. Nu vă înţeleg deloc. În fond, ţineţi unul la 
celălalt şi, dacă trec câteva zile fără să vă vedeţi, începeţi să 
vă căutaţi. 

Voicu îşi muşcă buzele abţinându-se de la o replică 
usturătoare, apropo de hipersensibilitate. Mara era însă 
poate singura persoană care-i impunea. O respecta sincer, 
n-avea nimic să-i reproşeze, ar fi fost incapabil să-şi 
imagineze o singură faptă reprobabilă în viaţa ei, a cărei 
evocare ar fi făcut-o să roşească. 

— Şi zi aşa, Ciocolată, continuă să se amuze Manoliu. Ai 
de gând să mă părăseşti. Fredonă: „Vreau să plec din viaţa 
ta/Cu tine nu pot să mai...“ 

Mara se uită la el cu reproş: 

— De ce-l zgândări? 

— Îi e ciudă! interveni Ciocolată. Tocmai îi demonstram 
că-i un cap pătrat... 

Îl întrerupse un glas din care irupea veselia: 

— Cine-i cap pătrat? 

Emilia, într-o rochie de tafta verde Nil, se oprise în prag 
lăsându-se admirată. 

— Nen'tu ăsta! răspunse Ciocolată. Noroc că nu se 
plictiseşte. Mai are fraţi şi - apăsă - surate. 

Emilia, piele de crocodil la orice fel de aluzii care n-o 
avantajau, se aşeză râzând pe braţul fotoliului lui Manoliu. 
Îi lipi capul de pieptul ei. 

— Nu fi necăjit, micule. Voicu e un rău, nu ştii? Vrei să-l 
batem? Hai să-l batem. 


Manoliu îşi feri capul. Era genul de giugiuleli care-i 
încreţea pielea. 

— Sunt gata să discut chestiunea, dar îmi trebuie 
condiţii. Prezenţa ta fascinantă mă tulbură... Ai un loc pe 
canapea. 

„Toată lumea amabilă azi“, îşi zise Mara. Era obişnuită cu 
sarcasmele doctorului, cu observaţiile răutăcioase ale lui 
Ciocolată, cu dulcegăriile de gust îndoielnic ale Emiliei, cu 
echilibrul precar al căsniciei Candian. Dar azi, parcă toate 
căpătau relief, culori mai stridente, accente dure. Conchise: 

„Se întâmplă totuşi ceva...“ 

— Mai stau cinci minute şi plec, spuse Emilia. 

Manoliu întrebă cu tâlc: 

— Ceva... interesant? 

— Superb! chicoti Emilia. Nu spun nimic, nu vreau să fiţi 
invidioşi... Dinule! strigă spre birou. Ai găsit...? 'Taxiurile 
astea sunt o calamitate, mai ales sâmbătă seara. 

Tăcură toţi, rămaşi dintr-odată fără grai. Figura 
doctorului  Candian, pământie, crispată, cu privirea 
specifică a individului care nu mai vede, nu mai găseşte în 
jur, imediat în jur sau în întregul univers, nici un punct fix, 
era de nerecunoscut. Mara, cea mai emotivă, simţi o 
dureroasă strângere de inimă şi până şi Ciocolată, pus pe 
zarvă din pricina primirii pe care o califica drept 
inadmisibilă, rămase încremenit, cu gura uşor 
întredeschisă. 

Manoliu se ridică îngrijorat. Îl neliniştea în special 
culoarea obrazului, „de cardiac“. 

— 'Ţi-e rău? 

— N-am nimic, răspunse sec Candian. Se adresă Emiliei: 
În zece minute vine de la Romană taxiul 15 B-916. 

— Mersi, scumpule! Mă duc s-o sărut pe Liana. 

Mara rosti blând: 

— Las-o. Abia a adormit. 

Se aşternu tăcerea. O tăcere sinistră. 


Mara îşi frânse fără zgomot degetele. Exagerat de 
sensibilă, resimțea cel mai acut atmosfera încordată. 

„Uite situaţii când orice ai spune, sună deplasat... Nu ştii 
nici măcar cum să procedezi...“ 

Manoliu şi-ar fi aprins o ţigară, dar parcă îi era teamă şi 
jenă de declicul brichetei. 

„În locul lui Dinu, mi-aş evacua musafirii în bloc. Vrea să 
fie singur... Trăieşte un moment acut. Foarte acut, pentru 
că îşi închipuie, sau chiar aşa e, că nimeni nu-l poate ajuta. 
Cea mai gravă, insuportabilă formă de singurătate...“ 

Emilia încremenise cu un zâmbet stereotip, dar ochii îi 
străluceau de satisfacţie. 

„Aşa, domnule doctor! Am venit şi eu la zar. Făceai pe 
seniorul cu mine...“ 

Ciocolată fu primul care nu mai rezistă. Ţâşni din fotoliu 
ca un şrapnel: 

— Ce-i asta? Parastas? Şedinţă de spiritism? Explicaţi-mi 
şi mie despre ce e vorba, barem să colaborez? 

De afară, se auziră frânele unei maşini. Candian se 
apropie de fereastră. 

— A venit taxiul, Emilia! Te conduc. 

În urma lor, se ridică doctorul Manoliu. Îşi lăsase ţigările 
în servieta din vestibul. Auzi paşii Emiliei şi ai lui Candian 
coborând treptele, apoi glasurile: 

— Să fim înţeleşi, Dinule. Marfa veche, nu ce ai tu la CEC! 
Şi fără trucuri. Amicul meu nu ştie de glumă. 

— Bestie... 

Doctorul Manoliu se întoarse gânditor în living. 

„E mult mai complicat decât îmi închipuiam.“ 


La ora opt dimineaţa, Minerva îl chemă în birou pe 
căpitanul Macri. 

— Ce mai faci? 

Macri, deşi cel mai puţin „speriat“ de originalităţile 
Minervei şi apreciindu-le cu umor, rămase totuşi cam 
deconcertat. Întrebarea sunase de parcă nu s-ar fi întâlnit 
de cel puţin câteva luni. Se despărţiseră doar de 
douăsprezece ore. 

— Bine, zâmbi, mulţumesc. 

Dobrescu, palid şi slăbit încă, urmărea scena cu atenţie. 
Începutul promitea. 

— Am auzit că ţi-ai luat trenuleţ electric. Câte gări are? 

— Unsprezece! 

— Şi semafoare? 

— Douăzeci şi opt, la toate intersecțiile. Continuă fericit: 
Adăugaţi şase viaducte, cinci tuneluri, trei locomotive, 
patruzeci de vagoane pentru călători şi marfare, două gări, 
cantoane... 

— Personal? 

— Păi vreo douăzeci. Şefi de gară, acari... 

Ochii Minervei străluceau. 

— Ai şi casă de bilete? 

— Bineînţeles. Funcţionara e blondă şi seamănă cu Faye 
Dunaway. 

— Straşnic! Îşi frecă palmele: Să mă chemi şi pe mine 
într-o zi. Tu l-ai văzut, Dobrescule? 

— Nu, făcu locotenentul. 

— Mergem împreună. Vreau să te documentezi. Am o 
problemă pentru tine. Admiţând că eşti şef de gară la 
Bârlad... 

Dobrescu se clătină pe scaun. Nu fusese în viaţa lui în 
stare să rezolve problemele acelea absolut absurde de 
aritmetică gen: un tren pleacă la ora 11 din Chitila cu o 
viteză de 200 de km pe oră, în timp ce altul pleacă de la 
Honolulu la ora 19 cu o viteză de 1 000 de km... La ceoră 
se întâlnesc în Parcul Libertăţii...? 


— Adică, se răzgândi Minerva, discutăm pe drum. Acum 
mă grăbesc. Uite, Macri, care-i chestiunea. Este ora opt şi 
un sfert. La ora două te aştept cu raportul. 

— Despre ce-i vorba? 

— "Te duci la dispeceratul Serviciului taximetre-furgonet. 
Deci 054, nu 053. 

— Bineînţeles. 

— Îi oferi şoricuţei din spatele biroului o floare şi un 
zâmbet - am auzit că ai succes „il grande Cassanova, Chitila 
- crai de la cită“ - şi ceri să-ţi dea relaţii asupra tuturor 
transporturilor de obiecte mai speciale din ultimele trei zile. 

— Ce înţelegeţi prin obiecte mai speciale? 

— Trebuie să ghiceşti că nu mă gândesc la un dinozaur. 
Lucrăm la dosarul statuii, nu? Deci mă refer la soclul statuii, 
bustul neridicând probleme de transport. Ditamai pietroiul 
presupune însă o furgonetă, nu-l poţi plimba într-un 
Trabant. lei declaraţii de la toţi şoferii, indiferent de tură, 
care au lucrat în ultimele trei zile. Te-ai dus? 

— Mă duc, surâse Macri. Există o problemă... 

— Care? 

— S-ar fi putut ca indivizii să fi dispus de o furgonetă 
particulară. 

Minerva îşi săltă nasul: 

— Ia ascultă, Macri, câţi dintre amicii, neamurile, 
cunoştinţele sau vecinii tăi, cetăţeni cumsecade şi 
sindicalişti, au în inventar motorizate din astea? 

— Nu ştiu cum stau cu cotizaţiile băieţii din sectoarele 
respective... 

— Care ar fi ăia? îl întrerupse Minerva nerăbdătoare. 

— Păi pieţarii şi dricarii. 

Fără să vrea, Dobrescu începu să râdă. Minerva se amuză 
şi ea. Macri, încurajat, îşi dezvoltă ideea: 

— E normal ca bussinessmenii respectivi să aibă câte un 
camionaş. Nu cari marfa la Bucureşti în cinci sacoşe de un 
leu. Ăilalţi, sectorul „te-am condus cu şapca-n mână“, idem. 
Zâmbi: Acum câţiva ani, aveam nişte vecini, soţ şi soţie. 


Tipul, boss în industria sicrielor, ţinea o prăvălie pe lângă 
Sfânta Vineri. larna era anotimpul lor iubit. Se rugau 
cerului de o epidemie de gripă sau viroză... „Dacă ne dă 
Dumnezeu un sezon bun, ofta nevastă-sa privind spre stele, 
mă aranjez de o haină de vulpi...“ 

Minerva sări de pe scaun întrerupându-l: 

— Stai! Mi-ai dat o idee! Soclul putea fi într-adevăr 
transportat prin diferite aranjamente şi într-o maşină de la 
Pompele funebre. Acum ce mai stai? 

Macri zâmbi: 

— Mai există o posibilitate: ca respectiva furgonetă să nu 
fie din Bucureşti. Să fi fost angajată în provincie... 

— Ştii ceva? se enervă Minerva. Avem şi aşa destule 
probleme, se vor mai ivi şi altele, aşa că nu-ţi mai scormoni 
fantezia născocind tu excedentele. Salve eti! 


De câteva zile, doamna Marta Bădescu se simţea prost 
dispusă şi mai ales neliniştită. Inima mereu strânsă, cârcelul 
din stomac, visele urâte o avertizau parcă asupra unei 
primejdii iminente. 

Se ducea fără chef la familia Candian - unde, după cumi 
se confesa aceleiaşi prietene, Valentina - atmosfera 
devenise insuportabilă. 

— Doamna stă tot timpul retrasă în iatac, domnul e 
taciturn şi cadaveric, le simţi nervii vibrând în vârful 
degetelor, la suprafaţa pielii. 

— Nu văd în ce măsură te afectează pe tine situaţia, se 
mirase Valentina. Nu te-ai ataşat de ei, n-ai ajuns nici o clipă 
să faci parte din familie aşa cum se întâmplă adeseori, n-ai 
fost în confidenţele doamnei, nu te-au invitat să stai cu ei la 
masă. Ţi-ai îndeplinit obligaţiile ca o funcţionară care se află 
în relaţii stricte de serviciu cu şefii ei. 


— Până şi băieţelul a devenit excesiv de nervos! E 
recalcitrant, plânge din orice. Nu mă mai pot înţelege cu el. 

— Dacă maică-sii nu-i pasă... 

Marta Bădescu nu se simţea însă mulţumită. 

— M-am ataşat de copil. D'ailleurs, le mome est delicieux. 
Am încercat să vorbesc cu doamna Candian, sugerându-i că 
ar fi recomandabil ca, pentru o săptămână, două, să trimită 
băieţelul la bunici. 

— Şi? 

Marta Bădescu imită tonul înţepat al Lianei: 

— „Stimată doamnă, aş prefera să nu vă amestecați în 
chestiuni care nu vă privesc. Asupra situaţiei lui Codruţ 
decidem numai eu şi soţul meu.“ Şi-a închipuit că m-a dat 
gata! Merita să vezi cu ce aere! 

O neliniştea şi Bebe. Spre surprinderea ei, obişnuită cu 
absenţe care durau uneori săptămâni, după două zile o 
vizitase din nou. De astă dată, cu o mică valiză de voiaj: o 
pijama, schimburi, peria de dinţi. 

— Poţi să mă găzduieşti pentru câteva zile? 

Marta Bădescu se simţea uluită. Imediat după ce 
terminase liceul, Bebe reclamase locuinţă separată. Îi 
găsise o garsonieră pe Vasile Conta şi de atunci - trecuseră 
optsprezece ani - nu mai dormiseră o singură noapte sub 
acelaşi acoperiş. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Plictiseli! răspunse nazal. S-a spart o conductă pe 
stradă şi nu mai avem apă. Povestea s-ar putea să dureze. 

Îl instalase în camera din faţă, dar deşi îl menaja, evitând 
discuţiile care puteau lua o turnură neplăcută, îşi manifestă 
unele nedumeriri. 

— Vei sta cât vei crede de cuviinţă şi, desigur, îmi face 
plăcere. Te credeam însă la Buftea. Spuneai că eşti 
supraaglomerat. 

Bădescu săltă sâcâit din umeri: 

— Au intervenit neînţelegeri în legătură cu scenariul. 
Regizorul a operat pe text, scenaristul nu este de acord şi 


deocamdată se dispută... Eh, rosti cu dispreţ, imbecili! 
Diagnosticul: nonvaloare şi impostură. 

Marta Bădescu îl privi scrutător. Ştia când fecioru-său 
minte - deşi, mai corect, Bebe se automistifica -, detecta cu 
precizie inexactităţile gogonate. 

— Înţelesesem de la tine că, în sfârşit, colaborezi la 
scenariu, că ai o contribuţie importantă. 

Bebe emise suveran: 

— Îmi cruţ nervii! 

Marta Bădescu rămase circumspectă. N-avea posibilităţi 
de investigaţie la Buftea, în schimb putea să se informeze 
asupra situaţiei din strada Vasile Conta. Chiar a doua zi, 
plecând de la familia Candian, trecuse pe la locuinţa lui 
Bebe şi o trăsese de limbă pe îngrijitoarea blocului. Aceasta 
o privise nedumerită: 

— Apă? Cum să n-avem apă, coniţă? Cât Bistriţa... Numa” 
ce am schimbat instalaţia anul trecut. 

Deşi din ce în ce mai îngrijorată, Marta Bădescu nu 
comentase nimic cu Bebe. Îi era teamă să nu-l alunge şi, 
pentru moment, prefera un statu-quo. Nu putea face mare 
lucru, dar cel puţin îl avea sub ochi. 

Ieri, intervenise încă un incident ciudat. „Sau, poate, 
încerca să-şi adoarmă temerile, am început să cad în exces, 
în grav, să interpretez totul...“ Trebăluind prin mica 
bucătărie, constatase că lipseşte cheia de la pivniţă. De ani 
de zile atârna de butonul sertarului superior al bufetului. 

— Ai luat tu yala de la boxă? 

Bebe, întins pe canapea, citea ziarul. | se păruse ei sau, 
într-adevăr, mâna se încleştase pe marginea paginii, făcând 
hârtia să scrâşnească? 

— Ce idee! Nu zău, mamă, devii curioasă! Ce naiba era să 
caut în boxă? Cine ştie pe unde ai rătăcit-o... 


Stinsese lumina la ora unu. Acele fosforescente ale 
ceasului de pe noptieră arătau două fără zece, dar bătrâna 
încă nu reuşise să adoarmă. 


În odaia alăturată, telefonul emise un singur tril. Glasul 
vătuit al lui Bebe se auzea greu. Din pricina încordării, 
începu s-o doară trupul. 

Sări din pat şi îşi lipi urechea de uşă. Reugşi să surprindă 
frânturi de frază: 

— Da... E OK... Nu... Prea întârziem... imprudent... pe 
mâna ta... 

Marta Bădescu nu închise ochii toată noaptea. 


CAPITOLUL VI 


Maiorul de miliţie Cristescu se trezi cu convingerea că 


va avea o zi bună. Dimineaţa era strălucitoare, cu înălţimi 
azurii sidefate, ploaia din ajun primenise aerul, frunzele 
iederei îşi recăpătaseră verdele smaraldul, căţărându-se, 
invazie de şopârle, pe zidul blocului, păsărelele - vrăbii, 
rândunici, porumbei, ba i se păru că desluşeşte chiar şi 
viers de ciocârlie - se aflau în plin festival. În timp ce se 
rădea în baie, se trezi fluierând şi ascultă cu îngăduinţă 
melodiile interpretate la „Orele dimineţii“ de diverse 
formaţii de muzică uşoară. 

Nu-i plăcea muzica de formaţie, indiferent că era vorba 
de ABBA, Savoy, Express, boul Apis sau Georgică. 

„Probabil am îmbătrânit, explica el subalternilor tineri, 
dar mie îmi place să ascult solistul. N-o să-mi scoată nimeni 
din cap că ăştia, de fac cooperativă câte cinci-şase, nu sunt 
altceva decât cântăreţi de mâna a doua sau a treia. Care e 
as se detaşează, domnule, n-are interes să stea în grămadă. 
Îi vezi pe un Elvis Priesley, pe un Tom Jones sau o Mireille 
Mathieu făcând pe coriştii?“ 

Ajunse la minister în aceeaşi dispoziţie formidabilă care-i 
amintea de fericirea vacanţelor de vară ale micului şcolar 
Cristescu Adrian, mai ales în primele zile: „Hă! Hă! Mai e 
până se termină!“ 

Şi mereu pe aceeaşi stare de spirit, întâlnindu-l pe 
locotenentul Azimioară, îl complimentă - „ştii că ai mai 
slăbit?“, adresă câteva cuvinte graţioase - „arăţi ca o 


floare“, dactilografei veşnic nefericită din pricina unui nas 
trist, plin de acnee. 

Găsi o notă pe birou că e aşteptat de colonelul Dragu şi 
se uită întrebător la Azimioară: 

— Ştii cumva despre ce este vorba? 

Locotenentul clătină din cap. 

Şeful îl primi zâmbitor şi-i arătă un fotoliu. 

— O cafea? 

— Mulţumesc, nu zic nu. 

Colonelul se lăsă pe spatele fotoliului şi aruncă o privire 
pe fereastră: 

— Frumoasă vreme, ce zici? 

— Magnifică! 

— Nu mergi la ştrand? 

În mod normal, dialogul l-ar fi pus pe gânduri pe 
Cristescu, dându-i impresia că Dragu tatonează, crează 
atmosferă pentru abordarea unei probleme cel puţin 
gingaşe. Maiorul se simţea însă atât de fericit, încât îşi 
închipuia că toată lumea încearcă aceeaşi stare de spirit. 

— Nu m-am gândit... Cred că n-am fost la ştrand din 
studenţie. 

— Chiar aşa? 

Colonelul lungea vorba. Cristescu zâmbi: 

— Nici eu nu ştiu cum s-a întâmplat. Ori am plecat la 
mare, ori n-am avut timp. 

— Ei, acuma nu te poţi plânge de timp. De vreo două 
săptămâni, dacă nu şi mai mult, am impresia că suntem 
rentieri. Câteva contravenţii, unele fleacuri de competenţa 
comisiilor de împăciuire sau a organelor de judecată de la 
locul de muncă. 

Maiorul râse: 

— E vară! Clienţii ne-au dat vacanţă, lucrează acum pe 
litoral şi în celelalte staţiuni. 

— Da, fu de acord colonelul. Când îţi iei concediu? 

— Ca totdeauna, în noiembrie. Îmi place toamna şi e 
sezonul în care ulcerul - sunt un caz special - mă supără cel 


mai puţin. 

Sorbi din cafea şi aprinse o ţigară. 

— Deci, conchise, momentan nu ai o agendă de lucru 
prea încărcată. 

— Nu, sigur că nu, făcu maiorul. 

— Mă bucur. 

Abia acum lui Cristescu începu să-i sune vag, din 
depărtări, un clopot de alarmă: „De ce naiba s-o fi 
bucurând?“ 

— Vezi, dragul meu, totdeauna mi-a plăcut să fac un 
serviciu în măsura posibilităţilor. Fireşte, nu? 

— Bineînţeles, spuse prudent maiorul. 

— Cum ţi se pare cafeaua? 

— Excelentă, mulţumesc. 

— O ţigară? 

Cristescu se foi neliniştit de-a binelea: „Ce vrea? Ceva nu- 
i în regulă...“ 

— Încă nu. 

— Ia, totuşi. 

Şi-i întinse pachetul. 

— Uite despre ce-i vorba, dragul meu, începu Dragu 
evitându-i privirea. Am primit azi-dimineaţă un telefon de la 
colonelul Ionaş... Îl ştii, bineînţeles, colegul nostru de la 
Securitate. 

Cristescu înclină uşor capul. 

— Se află într-un impas, reluă Dragu, şi maiorul avu 
impresia că îşi găseşte greu cuvintele. După cum eşti 
informat, dosarul statuii se află pe masa lor, iar afacerea se 
arată a fi destul de încurcată... 

— Au oameni foarte competenţi şi chiar câteva minţi 
sclipitoare, observă maiorul. În locul dumneavoastră, nu m- 
aş simţi câtuşi de puţin neliniştit. 

— Sunt de acord, dragul meu, dar, vezi, fiecare individ, 
oricât de dotat ar fi, are unele limite, întâmpină situaţii 
când se poticneşte. 


— Dosarul a fost preluat de maior Minerva Tutovan. Nu s- 
a poticnit în viaţa ei. 

— Vezi, exclamă Dragu încântat, „aici am vrut să te 
aduc!“, tocmai asta e! 

— Ce?! întrebă alarmat maiorul. 

— S-a poticnit. 

— 'Tovarăşe colonel! Vorbiţi-mi, vă rog, desluşit Ce se 
întâmplă? Ce trebuie să fac eu? Care-i problema? 

Dragu tăcu o vreme, apoi se aplecă peste masă şi suflă 
conspirativ un singur cuvânt: 

— Melania. 

— Ce-i cu Melania? 

— Asta-i! N-o scoate la capăt cu ea. 

Cristescu fu cuprins de-o presimţire sinistră. Glasul 
răsună piţigăiat: 

— Şi ce vrea să-i fac eu? 

Dragu hotări să recite totul dintr-o suflare. Mai uşor 
înghiţi pilula dintr-o dată, întreagă, decât fărâmiţată. 

— Prin intermediul colonelului lonaş, superiorul ei care 
m-a sunat acum jumătate de ceas, ţinându-se seama de 
experienţa dobândită în contact cu personajul respectiv, eşti 
solicitat în calitate de colaborator. 

Maiorul văzu concomitent roşu, verde şi galben dinaintea 
ochilor, auzi parcă râsul mefistofelic al Minervei şi sări 
catapultat din fotoliu: 

— Niciodată! 

— N-am isprăvit. Este vorba despre un ajutor colegial, 
maiorul  Tutovan  punându-şi  nădejdile în această 
colaborare. Din câte am înţeles, speră să găsească în 
dumneata un consilier preţios şi nu cred că e cavalereşte s- 
o dezamăgeşti. 

— Ei bine, prefer să fiu bădăran, dar am s-o dezamăgesc. 

— Reflectând, urmă colonelul netulburat, că în momentul 
de faţă avem un program mai relaxat, consider că ai putea 
da curs acestei solicitări, pe care personal o consider o 
invitaţie care te onorează. 


Maiorul tremura de enervare, mărul lui Adam, în general 
neobservat, se zbătea ca o nucă gonită de un şoarece. 

— E un ordin? 

Colonelul râse ostentativ: 

— Dragul meu, hai să nu fim gravi... 

— Ba eu sunt grav! În cinci ani, am avut patru dosare cu 
nebuna asta. Toate, în exclusivitate, monopolul meu. Vezi, 
Doamne, Cristescu specialistul „number one“ în 
dandanalele cu Melania şi al său motan... 

Vorbea cu o viteză ameţitoare, ochii, tulburaţi opinteau să 
scape din găoace, părul îi căzuse pe frunte. 

— „cinci ani în care, ţinând cel mai strict regim, am 
schimbat gastrita cu un ulceraş de toată frumuseţea. 
Fiecare dosar cu nebuna mi-a găurit câte o nişă, aşa că pot 
afirma acum că am butoniere la stomac. Ca să nu încep să 
dau bună ziua prin tramvaie, sau să nu mă dau drept 
amiralul Nelson, în timpul anchetelor respective consumam 
o chenzină pe tranchilizante, cheltuieli pe care nu mi le-a 
decontat nimeni. Vă mai pot raporta că din pricina 
coşmarurilor - visez zgomotos motani negri, Mirciulici şi 
alte lighioane - nevastă-mea a reclamat dormitor separat... 
La toate astea - şi nu-s toate - a mai trebuit să înghit şi 
inspiratele spirite ale colegilor, iar Tutovanca n-a făcut 
economie. Ei, bine, acum a venit şi rândul ei! 

Colonelul Dragu râdea cu hohote. 

— Ai haz, Cristescule! 

— Mi-ar părea bine, dar aia e că n-am. Am ajuns să cred 
că femeile îmi sunt nefaste! Întâi nevastă-mea care, în 
douăzeci de ani, n-a învăţat că în solniţă vreau sare şi nu 
naftalină sau talc, că locul umbrelei e în vestibulul meu şi nu 
al Popeştilor, care au fost în vizită, i-a apucat ploaia şi le-a 
împrumutat-o, iar ăia tot uită de ea, că biblioteca a fost 
făcută pentru cărţi şi nu pentru izmene, blide de musafiri şi 
reţete de chec... 

Dragu se sufoca de râs, dar Cristescu nu-şi isprăvise 
pomelnicul. 


— .„..Nu mi-a fost de-ajuns şi vine smintita de Melania cu 
idei gangstereşti, să-i lase ţuţ pe Al Capone, Dillinger, Vito 
Genovese, care faţă de asta au murit cu biberonul în gură, 
şi să facă grămadă toată oastea de poliţişti de la Interpol, cu 
computere cu tot. Eu n-am pretenţii, sunt un miliţian 
oarecare, n-am nimic împotrivă să-mi isprăvesc numărul în 
comuna Pârliţi, judeţul care-l doriţi dumneavoastră. Dar 
vreau linişte. Linişte...! 

Se învârti de câteva ori prin birou şi reluă de parcă îşi 
adusese aminte: 

— Acum îmi pică pleaşcă şi Tutovanca! Nu s-a săturat cât 
a râs - era principala colportoare de folclor de câte ori am 
avut de-a face cu scumpa Melania - acum mă vrea consilier. 
Nu mai pomenesc de balamucul ce-l va stârni în mod 
matematic ciocnirea dintre ea şi Melania. Îşi scutură 
mâinile: A, nu! Pentru nimic în lume nu vreau să mă aflu 
între ele două şi, în general, nu vreau să aud nimic despre 
afacerea asta. 

— Dacă aşa stau lucrurile, suspină colonelul Dragu 
ştergându-şi lacrimile, îi voi comunica lui lonaş că nu-l poţi 
ajuta. 

— Îl ajut în oricare altă problemă, dacă vrea îi fac şi 
parchetul, dar în chestiunea asta îl rog respectuos să-mi 
primească toate scuzele. 

— Bine, Cristescule... Eu totuşi te rog să mai reflectezi 
până mâine. E o rugăminte personală. 

Maiorul ieşi negru din birou. 

„Zi bună! Să mai crezi în presimţiri.“ 


Locotenentul Azimioară îl aştepta întocmind nişte fişe de 
rutină. Îi aruncă o privire, dar, văzându-i chipul răvăşit, se 
abţinu de la orice întrebare. 

Instinctiv, Cristescu se apropie de fereastră. Un soare de 
aur alb inunda sărbătoreşte piaţa din faţa ministerului. Se 
simţi în mod perfid tras pe sfoară şi, cu un gest brusc, 
cobori transperantele lăsând încăperea în semiintuneric. 


Amurgul se strecura în odaie cu paşi leneşi. Era o seară 
de vară cu transparenţe albăstrui. Nu adia firicel de vânt şi 
natura întreagă părea încremenită ca într-un tablou 
academic, ca într-un peisaj de ceară. 

În asemenea seri, Melania simţea o pace desăvârşită 
pogorându-i în suflet şi era incapabilă să-şi imagineze că la 
alt capăt de lume ar putea fi altfel, că furtuni vrăjmaşe 
opintesc asupra copacilor şi zidurilor, că nemila destinului, 
împrejurări oarbe şi crunte aruncă oamenii în înfruntări 
sălbatice. 

Şi, tot în asemenea seri, nostalgia aducerilor aminte îi 
înroura privirea, călătorindu-i gândul spre uliţi şi oameni 
demult părăsiţi. 

Amintirile Melaniei - o olfactivă - aveau aromă. Casa 
bunicii mirosind a Patchuli - colonia preferată - şi tutun 
Macedonia păstrat în cutii de tablă; într-a mamei, suferind 
veşnic de migrene imaginare, stăruiau amoniacul şi 
sărurile, iar la vreme de molimă, camforul. În propria ei 
locuinţă - mirosuri cazone: piele, tutun şi... surâdea 
bătrâna amintirii, grajd. 

Gândindu-se la Minerva, îşi spunea cumva contrariată că 
femeia aceasta n-are nici un miros, dar, dacă ar fi avut 
vreunul, acesta ar fi trebuit să fie de bradolină. 

— E tot atât de puţin cochetă ca un stâlp de telegraf şi 
cred că în viaţa ei nu şi-a cumpărat măcar o cutie de pudră. 
Bănuiesc că se tunde singură, cu un foarfece de croitorie, 
iar hainele şi le cumpără de la Adam. N-ai întâlnit în viaţa ta 
o asemenea persoană şi trebuie să recunoşti, ştii că-mi 
place să fii sinceră, că ţi-e puţin frică... 

Se gândi câteva clipe şi rectifică: 

— Cam mult... Ridică glasul: Da' de ce ţi-e frică? Ştiu, 
draga mea... 


Din pricina înfăţişării austere, a ţinutei lipsite de cel mai 
inofensiv amănunt frivol, şi-o imagina de o severă virtute. 
Dar, aici, Melania se înşela, extinzând şi generalizând. 
Bătrâna, discret, dar constant şi cu mult bun gust, acordase 
totdeauna importanţă aspectului său exterior. De aceea, 
pentru ea, o femeie care nu se farda, nu-şi agăța un lănţişor 
ori o floare la rever, habar neavând de toalete şi 
îmbrăcându-se ca un dorobanţ, nu putea fi decât o 
virtuoasă de impresionante dimensiuni, iar excesul de 
puritanism incomodează. O asemenea persoană arareori 
este simpatică. 

Se înşela din nou, căci Minerva nu era o virtuoasă în 
parametrii sensului uzual şi, în orice caz, nu în cei imaginaţi 
de bătrână. Califica greşit, confundând noţiunile. Minerva 
era, cu generoase majuscule, o mare originală. În culori 
cam  stridente, poate, manifestându-se în special în 
îmbrăcăminte şi celibatul practicat cu încăpățânare, dar se 
afla tot atât de departe de obtuzitatea unui căpitan din 
Armata Salvării ca portocalii Andaluziei de oamenii de 
zăpadă din Alaska. 

— „da, draga mea... ţi-e teamă. Trebuie să fie o 
persoană foarte severă, ca o minte ascuţită, deci cu atât mai 
redutabilă. Bineînţeles şi domnul maior Cristescu este 
foarte inteligent, dar, vezi, dumnealui are blândeţe şi..., 
uite, îţi dau voie pentru o singură dată să nu fii prea 
modestă, mai are şi o slăbiciune pentru tine. Din păcate, 
doamna Tutovan nu a gustat nimic din personalitatea, din 
ceea ce califică alţii drept farmecul tău. 

Mieunatul lui Mirciulică o avertiză că trebuie să prepare 
cina. Concentrată, gândindu-se mereu la statuie şi la 
Minerva, îi încălzi laptele şi vâri la cuptor o tavă de biscuiţi. 
Curând, garsoniera se umplu cu miros de vanilie, aromă 
care-i stimula totdeauna dispoziţia: parcă veneau 
sărbătorile. 

La zece seara se băgă în pat. Înainte de a-şi lua cartea şi 
ochelarii de pe noptieră, se adresă motanului care, în ceea 


ce-l priveşte, anunţa stingerea ghemuindu-se melc în 
fotoliu. 

— Mă auzi? Ştiu ce am de făcut. Chiar mâine dimineaţă 
am să mă duc la Biblioteca Academiei. Bineînţeles nu voi 
uita ochelarii. Am să îmbrac tailleurul şi o să pun cravata. 
Înţelegi, ca să par intelectuală... Ce mă interesează la 
bibliotecă? Ţi-o spun pentru că n-ai să ghiceşti în ruptul 
capului: Ghidul Bucureştiului din anii 1940-1945... De ce? 
Chicoti: Nu pot să-ţi spun, e secret. 

Se afla cu o lungime înaintea Minervei. 


Bărbatul era înalt, brun, osos, cu aspectul viril pus în 
circulaţie după război de actorii americani şi care 
determinase evoluţia gustului estetic pentru deceniile 
următoare. Deci, nu clasic frumos, ci puternic, 
întreprinzător, puţintel sau mai mult aventurier. Un bărbat 
în preajma căruia o femeie se simte în siguranţă, iubită, 
ocrotită, şi - chestie de doză - dominată. Sentimente pe 
care un Charles Boyer, Tyrone Power sau Ramon Novarro 
nu le-ar fi putut inspira sexului slab al anilor '80. 

Avea probabil în jur de cincizeci de ani şi, o intuiai din 
prima secundă, o impresionantă carieră sentimentală. 
Emilia nu-i dădea mai mult de patruzeci, se simţea fascinată 
de întreaga lui făptură, adora accentul ciudat, în care ea nu 
desluşea decât distincţie şi bună instruire. Se numea Grig. 
Grig şi atât. 

— Ştii, chicotea înveselită, eşti primul bărbat din viaţa 
mea cu care m-am culcat, fără să ştiu cum îl cheamă. 

Şi se simţea îmbătată de original. Totul era original la 
Grig: locuinţa... 

— Ce ciudat! chicoti Emilia. 

(Chicotul era una din caracteristicile ei, motivat de o 
dentiţie splendidă şi de o veselie permanentă, generată de 


inconştienţă, trai uşor şi succes la bărbaţi.) 

— Ce ciudat! Un om ca tine să locuiască într-o garsonieră 
închiriată. 

— Îmi place variaţia. Este singura modalitate de a-mi 
schimba domiciliul când mă plictisesc. 

Serviciul... 

— De ce nu-mi dai numărul de la birou? Uneori, mi se 
face dor de tine, aş vrea să-ţi aud doar glasul. 

— Şefa de cabinet ar intra la idei, constatând că sunt 
solicitat de o voce insinuantă... 

Emilia râsese gâdilată. 

Chevaliera de la mâna stângă, două ciolane încrucişate 
pe un fond de email negru... 

— E un inel sinistru. Aş fi preferat un şarpe sau... 

— „un nud. Poate că-i sinistru, dar e necesar să ne 
amintim mereu că există şi cavoul familiei. Gustăm mai 
intens viaţa 

Misterul de care se înconjura... 

— De ce nu pot veni neanunţată la tine? Mi-ai spus că nu 
eşti însurat. 

— Obişnuinţa ucide dragostea Mi-e teamă să nu te 
plictiseşti prea curând... 

Emilia, în sutien şi ciorapi colanţi, îşi făcea toaleta, 
întârziind deliberat în faţa oglinzii. Dezbrăcată se simţea în 
avantaj, iar fiecare gest putea fi filmat. 

Grig o studia cu un zâmbet imperceptibil. Fără îndoială, 
femeia era atrăgătoare. Subţire în talie, încheieturi fine, 
picioare zvelte cu fibră lungă, bust generos şi şezut bombat, 
de negresă. 

— Din când în când, sugeră scuturând scrumul ţigării, să 
pui combinezon. 

— Furou? Ca pe vremea bunicii? Dar e complet demodat, 
micule. Cine mai poartă aşa ceva? 

— Tocmai de aia devine nou. E altceva decât vezi în orice 
dormitor. Ca şi ciorapii negri prinşi cu portjartier. 

— Micuţul meu e pervers? 


— Nu. Priceput... Franţuzoaicele sunt experte în materie: 
îmbrăcându-se, de fapt se dezbracă... Mai ai mult? 

— În zece minute, sunt gata. 

În maşină, o Lancia roşie, Emilia îşi verifică încă o dată 
machiajul în oglinda pudrierei. 

— Cât e ceasul? 

— Şase şi zece. 

— Îţi spun sincer, mă plictiseşte îngrozitor. Nu mai au nici 
un haz. El e funebru, iar ea... 

— Ea, ce? Crezi că i-a spus ceva? 

N-avea încredere în femei. De Emilia era obligat să se 
folosească şi se simţea sigur de ea. O gonzesă de mâna a 
doua, gata să-i ciugulească din palmă. În Pigalle, asemenea 
specimene se găsesc cu duzina, la fiecare colţ de ruelle... 

Emilia zâmbi: 

— Nu, dar cred că Liana a început să vrea şi altceva... Se 
plânge de spleen... Ştii ce înseamnă asta. Unde duce. 

Grig îi azvârli o privire amuzată: 

„la te uită! A uitat să fie imbecilă...“ 

Opri la câţiva metri de vila Candian. Emilia îi întinse 
buzele. I le sărută fugar şi o prinse de bărbie. 

— Îţi dau un telefon diseară... 

— Ştiu, făcu Emilia îmbufnată. Raportul. Preferam să-mi 
închipui că ţi-e dor de mine. Se agăţă de el: Grig, aş vrea să 
dorm o noapte întreagă în braţele tale. 

Bărbatul o bătu uşor cu degetele pe obraz: 

— O s-o facem şi p-asta. 

Lancia dădu un ocol parcului, apoi Grig apăsă pe 
accelerator, ieşi din Aleea Dr. Conţescu şi se angajă pe 
bulevard. 

Casa continua să fie supravegheată. Pe bancă, picior 
peste picior, citea acelaşi tânăr pe care-l reperase cu o zi 
înainte. Aparent de nerecunoscut - mustață, altă 
vestimentaţie, ochelari, dar... 

Grig zâmbi. Puştiul avusese probabil o entorsă şi purta 
gleznieră. Ca şi cel de ieri. Ori faptul că doi inşi suferind 


acelaşi accident şi la acelaşi picior, sunt văzuţi în acelaşi 
parc, o zi după alta, era departe de a convinge, excludea 
ideea de coincidenţă. 

„Asta-i situaţia! Nici măcar nu mă pot apropia. Greg, my 
boy, trebuie să găseşti un truc...“ 


CAPITOLUL VII 


S trigătele se auzeau până în odaia lui Codruţ. Se trezi 


speriat şi începu să plângă. Marta Bădescu se strecură în 
vârful picioarelor şi închise uşa care dădea spre living, apoi 
cea a sasului, vătuind astfel zgomotele. 

„E. primul scandal la care asist, în doi ani...“ 

Luă o carte cu poze şi încercă să distragă atenţia 
copilului. 

— Dacă o mai prind pe scorpia asta în casă, o iau de coc 
şi o azvârl pe uşă. Tu nu mă cunoşti încă! 

Nu se mai putea stăpâni, mânia îi umflase toate venele: 
pe tâmple, la gât, la mâini. Erau albastre, vii, se zvârcoleau 
gata să pocnească. 

Liana, palidă, îl privi cu dispreţ: 

— Bineînţeles, nu te-am cunoscut. Nu m-aş fi încurcat 
niciodată cu un necioplit. 

— Îţi interzic categoric s-o mai primeşti pe târâtura asta 
în casă! 

Buzele suave ale Lianei deveniseră o aţă albă. 

— Am să primesc pe cine-mi place! Ce sunt eu aici? 
Sclavă de harem? Mă ţii închisă ca într-o puşcărie şi-mi 
aduni numai babalâci. Am douăzeci şi cinci de ani şi vreau 
să trăiesc! Urlă: Înţelegi că vreau să trăiesc?! Tu te-ai 
epuizat în petreceri şi abuzuri, ţi-ai făcut mendrele şi la 
patruzeci de ani, când a început să-ţi ţipe ficatul şi să te 
blocheze spondiloza, ţi-ai luat nevastă minoră. 

Candian, atins dur, şuieră: 


— Şcoala Emiliei! Faci şi conspecte? Îi recunosc cuvintele 
şi stilul! Ai ştiut, stimată doamnă, când m-ai luat că sunt un 
babalăc. 

— Babalâc, dar nu tiran! Crezi că am să mai suport viaţa 
asta? Plec! Îl iau pe Codruţ şi plec! 

Doctorul Candian îşi aprinse o ţigară. Mâinile îi 
tremurau. Verigheta şi bricheta de metal, ciocnindu-se, 
zăngăniră. Se uită cu ironie ucigătoare la nevastă-sa: 

— Chestia cu copilul e discutabilă. Codruţ te interesează 
cu mult mai puţin decât ultimul fason de soutien-gorge... 

Liana sări sufocată: 

— Minţi! N-ai dreptul să spui asta! Eşti un sadic! 

— Mint? În patru ani nu i-ai dat o singură dată de 
mâncare. Când a lipsit Bădeasca, l-am hrănit eu. Te obosea 
până şi să-i încălzeşti laptele. Dacă îi acorzi cincisprezece 
minute pe zi, înseamnă că te-ai purtat princiar. Când e 
bolnav, te refugiezi în „budoar“. Ai migrenă. 

— Perfect! gâfâi Liana. Sunt mamă şi soţie ticăloasă, un 
motiv în plus ca să plec. 

— Unde te duci, nefericito? Ce ai să faci? 

— La vârsta mea şi la cum arăt, mai găsesc un gentleman 
ca tine! 

— Asta-ţi inoculează Emilia, aşa-i? Proasto! Ca tine sunt 
cu miile! Suficient să baţi bulevardul şi să întinzi mâna. Plin 
de şoricuţe nostime, care n-au în cap decât să vâneze un 
fraier cu bani. Ce ştii tu să faci? Ce calificare ai? În afară de 
coafor, croitoreasă, Paris Match şi cleveteală cu Emilia, cu 
ce ţi-ai ocupat tu timpul de când ai terminat liceul? Nu 
citeşti nici măcar o carte. Aş vrea să te văd în fabrică... 

— Aha! îl întrerupse Liana. Îl citezi pe Voicu. 

— Crezi că trebuia să-mi deschidă el ochii? Îţi închipui că 
nu te-am cunoscut? 

— De ce m-ai luat? 

— De imbecil, care te-a iubit necondiţionat şi a încercat 
să-ţi scuze toate păcatele: e tânără, abia un copil... 


— Îţi dau ocazia să nu mai fii imbecil! Chiar acum plec la 
ai mei. Slavă Domnului, se mai găseşte câte ceva în frigider, 
n-o să trebuiască să bat bulevardul, căutând o casă de bani. 

Dinu Candian ştia că procedează greşit, fără tact, că face 
afirmaţii care, chiar conciliindu-se ridicau un zid între ei, 
dar nu se mai putea cenzura. 

— Indiferent ce ai de gând să faci, ia înainte câteva lecţii 
de la Emilia. Este o mentoră ideală pentru debutante. 

— O idee excelentă. 

Soneria muzicală de la intrare emise trei triluri 
melodioase. 


Se uitară unul la celălalt, şi Liana, răsucindu-se brusc, 
dispăru în dormitor trântind uşa ostentativ. Candian îşi 
trecu degetele prin păr cu un gest reflex, trase de poalele 
hainei de casă şi se duse să deschidă. 

Minerva, cu un zâmbet lung care îi accentua asemănarea 
cu un cap de Pinocchio, rosti gentilă bună seara şi-i întinse 
legitimaţia ţinută cu două degete. O însoțea locotenentul 
Dobrescu: slăbit de boală, blond, firav şi cu ochi albaştri, 
candizi, părea un elev în ultimele clase de liceu. 

Medicul îi cercetă scurt, „ce-i cu ăştia? nu seamănă a 
milițieni“, şi-i pofti înăuntru. Minerva îl găsi sec, de o 
politeţe strictă - nimic îmbietor - şi tulburat. 

„După cum arată, pare foarte iritat. Pot să jur că a avuto 
scenă, pe care am întrerupt-o noi. Era ca o locomotivă care 
alerga cu două sute pe oră, oprită brusc.“ 

Se uită la Dobrescu şi-i veni să râdă. Locotenentul mânca 
literalmente din ochi videocasetofonul din colţul încăperii. 
Alături, pe o măsuţă, se vedeau vreo treizeci, poate mai 
multe, de casete împrăştiate de o mână care căutase 
nerăbdătoare. În general le cunoştea tematica: unele filme 
erau realmente de calitate, dar ponderea o aveau filmele de 
groază şi porno. 

Minerva ştia că nu gusturi atrofiate ori perverse adunau 
seară de seară cinci-zece - sau douăzeci de microbişti (în 


funcţie de dimensiunile locuinţei fericitului proprietar), ci 
curiozitatea şi stimulentul „interzisului“ care acţionează 
totdeauna, prompt şi fără greş, până şi asupra celor mai 
paşnici indivizi. Ea însăşi asistase la o asemenea vizionare - 
„să văd cum devine chestia“; abandonase şedinţa cu 
stomacul întors pe dos, dar satisfăcută. Se lămurise. Cu 
acest prilej, mai trăsese o concluzie: oamenii se împart în 
normali - cei mai mulţi - sau atinşi la mansardă. Pentru 
prima categorie, e de ajuns să vizioneze o singură partitură 
de exhibiţionism ca, după aia, să-şi vadă liniştiţi de nevastă, 
Copii şi serviciu. 

Perverşi, lubrici, obsedaţi sau neputincioşi sexual au 
existat şi vor exista întotdeauna, după cum au existat şi 
clişee porno, indiferent că erau imortalizate pe pergament, 
stampe, porțelan, fotografii sau faţa cărţilor de joc. Toată 
povestea intră în resortul spitalelor de psihiatrie. Şi cu 
aceasta curiozitatea şi concluziile Minervei pe temă 
fuseseră definitiv epuizate. 

O scurtă privire circulară prin livingul lui Candian îi fu 
de-ajuns: finanţe comode, de cel puţin două generaţii, 
prosperitate, rafinament. 

— Nu vă voi reţine mult, debută Minerva zâmbind mereu 
fermecător. 

Medicul mişcă mâna din poignet: „Poftiţi...“ 

— Aţi constatat, probabil, că statuia care se afla în parcul 
din faţa locuinţei dumneavoastră a dispărut. 

Pe chipul lui Candian se aşternu surpriza. Minerva îi 
cercetă figura frumoasă cu trăsături bărbăteşti. „În 
general, nu ştie să mintă. Sau poate că starea de spirit nu-i 
permite acum. Vom vedea...“ 

— Ce înseamnă a dispărut? 

Minerva surâse: 

— O mai vedeţi! Sau nici n-aţi observat că nu mai există? 

— Bineînţeles că am observat, ceea ce mă nedumereşte 
este termenul pe care l-aţi folosit. „Dispariţia“ presupune 
un act clandestin şi, implicit, ilegal. Mi-am închipuit că este 


vorba despre o simplă măsură de ordin edilitar, aşa cum 
Lupoaica a fost transferată de la Mitropolie în Piaţa 
Confederaţiei, nu mai pomenesc de grupul din faţa 
Muzeului Simu şi exemple mai există. 

„Just! îşi zise locotenentul. Spune-i unuia că s-a furat un 
tramvai, un bloc sau o statuie şi, în funcţie de sistem nervos, 
fie o ia la goană, fie te trimite la plimbare, negustând 
bancurile proaste de dimineaţă şi pe stomacul gol.“ 

— Nu, domnule Candian, n-a fost o măsură edilitară şi de 
aceea mi-am permis să vă deranjez. 

— Mă rog, vă stau la dispoziţie, dar nu văd în ce măsură 
vă pot fi de folos. 

— Ferestrele dumneavoastră dau în parc. Aş zice, cad 
perpendicular pe locul unde se afla statuia. Era suficientă o 
privire întâmplătoare... 

Candian o întrerupse. Nu nepoliticos, ci considerând că 
discuţia e inutilă. 

— Cu condiţia ca eu să fi fost acasă. Lipsesc zilnic zece- 
douăsprezece ore, iar când sunt de gardă, douăzeci şi 
patru. 

— Poate că soţia dumneavoastră a remarcat ceva. 
Lucrează? 

— Nu. 

— Înseamnă că petrece, în principiu, cea mai mare parte 
din timp acasă. 

Tonul medicului deveni imperceptibil tăios: 

— Inutil. Dacă ar fi remarcat ceva, care să-i atragă 
atenţia, fără îndoială că mi-ar fi relatat. 

„Joacă strâns! gândi Minerva. Dar de ce? Tot ce spune e 
logic, replica promptă, nimic ambiguu, şi totuşi simt o 
rezervă, îl simt pe acel «ascund ceva».“ 

— Aş vrea să stau de vorbă şi cu doamna. 

— Se simte foarte rău. E în dormitor. 

„Aha! conchise Minerva. Matchul a fost deci conjugal...“ 

— N-o voi reţine mai mult de câteva minute. 

Medicul se ridică din fotoliu. Rosti cu vădită neplăcere: 


— Mă duc s-o chem. 

Liana apăru în ţinută de oraş. De-ajuns să-şi ia geanta şi 
cheile şi putea străbate, fără probleme, Calea Victoriei sau 
să se ducă la teatru. 

Minerva îşi stăpâni zâmbetul: „Ciudată ţinută pentru o 
femeie care-şi dă sufletul în dormitorul întunecat, cu 
comprese pe frunte şi cana cu infuzie de muşeţel pe 
noptieră“. 

Locotenentul era atent la alt soi de amănunte. Femeia îl 
lăsase cu gura căscată. Tânără, superbă, strălucitoare şi 
elegantă, făcea parte din exemplarele pe care le admirăm 
la cinema, pe prima copertă a revistelor editate pe hârtie 
japoneză, de lux, sau prospectele de reclamă, dar nu le 
întâlnim niciodată pe stradă sau la serviciu, nu le suntem 
vecini, nu stăm la aceeaşi coadă şi nu îl luăm împreună pe 
320, în fiecare dimineaţă. 

Minerva îi aruncă o privire pătrunzătoare: „Obrazul e 
îngheţat, dar n-a plâns... Evită să se uite la bărbatu-său... 
Aici a fost scandal, nu zbenguială pe câmp de maci şi 
margarete, cu plase de prins fluturi... Gelozie?“ 

Nu era greu să intuieşti peisajul căsniciei Candian. 
Diferenţa de aproximativ douăzeci de ani, poate şi mai mult, 
dintre soţi, şi aspectul uluitor al doamnei spuneau mai mult 
decât un desen de detaliu ă la Bruegel. 

— Regret că sunt obligată să vă stânjenesc. Soţul 
dumneavoastră mi-a spus că nu vă simţiţi bine. 

— N-are importanţă. 

Candian îşi muşcă inconştient buza de jos. Se retrăsese în 
colţul opus al încăperii şi stătea cu mâinile încrucişate peste 
piept, simplu martor care asista fără intenţia de a interveni 
în discuţie. 

— Am venit să iau câteva relaţii privitoare la - să-i 
spunem pe nume - furtul statuii din parc. 

— Ştiu, m-a informat soţul meu. 

Privea atât de fix chipul Minervei, încât aceasta îşi zise că 
face eforturi extraordinare pentru ca ochii să nu-i alunece 


spre Candian. 

— Dat fiind că nu sunteţi încadrată, reluă Minerva, 
presupun că mare parte din timp vi-l petreceţi în casă. 

— Vă înşelaţi. Cea mai mare parte din timp nu-l petrec în 
casă. 

„Dar la ce moară-l macini, soro?“ 

Se mulţumi însă să emită convenţional. 

— A, da... 

Mazxilarele lui Candian jucau sub piele. Dacă n-ar fi avut 
gura încleştată, probabil i s-ar fi auzit scrâşnetul măselelor. 

— Deci n-aţi remarcat când a fost ridicată statuia. Vedeţi, 
operaţia care a avut loc în doi timpi - a fost subtilizat întâi 
bustul şi abia în ziua următoare soclul - nu se poate efectua 
în câteva minute. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, dar n-am văzut şi n- 
am auzit nimic. 

— Mai locuieşte cineva aici? 

— Doar fiul meu, de patru ani. Nu cred că v-ar fi de mare 
ajutor. 

„Fiul meu, înregistră Minerva, şi nu al nostru.“ 

— Aveţi femeie de serviciu? 

— Nu. Se corectă: Desigur, există doamna Bădescu, 
„guvernanta“ lui Codruţ, dar nu locuieşte la noi. Cu unele 
excepţii, la ora cinci pleacă acasă. 

Minerva îşi privi ceasul. 

— E şase. 

— A ieşit acum zece minute, interveni răguşit medicul. 
Dacă m-aţi fi avertizat că vreţi s-o audiaţi, o reţineam. 

— Îi ştiţi cumva adresa? 

— Numărul de telefon. Stă pe lângă Radio, din câte îmi 
amintesc. 

— Perfect. Dobrescule, notează-l tu... Încă o întrebare: 
Cunoaşteţi persoanele care locuiesc în imobilul maur de vis- 
a-vis? 

— Nu, spuse doctorul. 

Nevastă-sa se mulţumi să dea doar hotărât din cap. 


— Nici măcar din vedere? 

— Nici. 

— De câţi ani locuiţi aici, domnule doctor? 

— De patruzeci de ani. 

— Într-adevăr bizar, observă Minerva. 

— Ce anume? 

Minerva enumeră - comentă, pe gânduri: 

— Patruzeci de ani, o stradelă cu cinci imobile, izolată, un 
părculeţ unde îmi închipui că, în serile de vară, când 
căldura îţi dă brânci afară din casă, nu există un singur loc 
pe bancă... 

— Ei, şi? se încăpăţână medicul. 

Minerva râse: 

— Păi asta e! Mi se pare cu totul singular să nu observi 
măcar cine stă peste drum, cum arată la faţă. Cât de englez 
ai fi ca mentalitate în materie de relaţii cu străinii, şi tot, 
fără să vrei, te ciocneşti în atâta amar de vreme cu un vecin 
sau altul. Îl vezi întorcându-se de la serviciu ori de la piaţă, 
la geam, curăţind zăpada sau udându-şi florile. 

— Probabil, spuse sarcastic Candian, eu nu am spirit de 
observaţie. 

— Nici doamna? De obicei femeile sunt mai dotate în 
acest sens. 

Liana ridică din umeri: 

— Nu observ nimic din ceea ce nu mă interesează. 

Minerva îi azvârli o privire subţire: „Dar ce te 
interesează?“ 

— „cât priveşte ceasurile de arşiţă ale serilor de vară 
consumate în parc pălăvrăgind cu vecinii, isprăvi Candian, 
constituie un gen de divertisment pe care nu-l practic. 

— Vă mulţumesc, spuse Minerva ridicându-se. Îmi permit 
să vă dau o sugestie: cercetaţi cu atenţie toată casa. Cum s- 
ar zice, din pivniţă până în pod. 

Candian o privi mirat. Liana întoarse capul. 

— Ce trebuie să caut? 


— Pe cine! râse Minerva. Dat fiind că dumneavoastră nu 
vă cunoaşteţi vecinii şi, normal, nu întreţineţi relaţii cu ei, 
înseamnă că aici în casă se ascunde un terţ. 

— Nu înţeleg nimic. 

— Probabil, făcu neglijent Minerva Căutaţi totuşi. Astă- 
noapte la ora două şi cincisprezece minute exact, a fost 
înregistrat un schimb de semnale luminoase între lucarna 
vilei dumneavoastră şi mansarda imobilului maur de dincolo 
de parc. Încă o dată, vă mulţumesc pentru timpul acordat. 


Se aflau încă în grădina Candienilor şi Minerva simţea în 
ceafă, în spinare, privirea medicului care-i urmărea - putea 
să jure că nu se înşeală! - ascuns probabil după perdele. El! 
Nu şi ea, care printr-un act de mică, inofensivă 
complicitate, ar fi acceptat implicit un început de 
reconciliere. 

Minerva se uită maşinal în jur. Copaci bătrâni, gazon 
îngrijit, tufişuri de trandafiri. Pe o latură a casei, un stol de 
vrăbiuţe ciocăneau zidul neted. 

„Astea-s fraiere, făcute grămadă! Ce naiba ciugulesc în 
pustiu? Sau s-or fi jucând de-a Sesam, deschide-te! Ridică 
din umeri: Treaba lor! Pesemne au energie...“ 

—  'Ţi-aştept impresiile, Dobrescule! Şi îl trase pe 
trotuarul celălalt, căutând umbră. 

— O pereche clasică, emise prudent locotenentul. 

— Mai pe larg... 

— Ea tânără, el bătrân... 

Minerva se opri în mijlocul străzii şi holbă ochii, şi-aşa 
imenşi. Părea consternată. 

— Cum adică, Dobrescule? Un tip la circa patruzeci şi 
cinci de ani e bătrân? Adică eu sunt bătrână după capul 
tău? 

— Nu m-aţi înţeles, făcu locotenentul fâstâcit, deşi asta 
era părerea lui şi a tuturor oamenilor de bun simţ pe care-i 
cunoştea: „După treizeci şi cinci de ani, mult patruzeci, nu 
mai eşti tânăr“. Mă gândeam că faţă de ea... 


— Gândegşti cam mult de la o vreme... 

În sinea ei însă se amuză. „Parcă eu eram mai isteaţă! La 
optsprezece ani îi ţineam teorie lui tanti Caliopi că, dacă nu 
devii celebru până la douăzeci şi şase de ani - de ce tocmai 
douăzeci şi şase? - nu mai devii niciodată şi nici nu merită 
să mai trăieşti“. Mătuşă-sa îi dăduse dreptate la modul 
absolut. Se simţise din totdeauna celebră şi, în multe 
privinţe, nu se înşela 

— “Te ascult, Dobrescule. 

— O diferenţă de vârstă care nu promite... 

— Ce să promită? Ai început să vorbeşti eliptic? 

— Vreau să spun că o asemenea căsătorie nu durează. 
Nu poate să dureze. 

Locotenentul îşi înfipse unghiile în palmă. Dacă-l scotea 
ceva din sărite erau situaţiile când Minerva se făcea că nu 
înţelege. 

— De ce să nu dureze? 

— Pentru că mai devreme sau mai târziu o să se ivească 
unul de vârsta ei şi atunci, adio, daday! 

— ...şi adio video, îi preluă intonaţiile Minerva, adio vilă, 
adio maşină, adio dolce farniente! Măi băiete, o vezi tu pe 
alde  Candianca  răpusă  sufleteşte de un tinerel, 
abandonându-şi avuţia şi suspinând de fericire cu 
respectivul într-o garsonieră achiziționată în rate şi sperând 
că poate în cinci ani - dacă o mierleşte naşu' sau bunica 
Anghelina - or să se plimbe într-o limuzină Trabant...? Ce-i 
drept, ea nu e râu... 

— Z..., scăpă Dobrescu, dar crezu că o îndreaptă la timp 
şi declară ipocrit: Da... Arată destul de bine... 

— De câte ori ţi-am spus, Dobrescu Vasile, că nu suport 
să faci pe filistinul? Zână ai vrut să spui! Recunoaşte! 

— Recunosc, îngână locotenentul spăşit. 

— Îmbucurător! Tu îţi imaginezi că eu sunt incapabilă să 
sesizez frumosul sau că m-aş putea simţi atinsă că o femeie 
este admirată în prezenţa mea? Măi băiete, făcu ridicându- 
şi nasul ca o suliță, pe mine nu m-a interesat genul acesta 


de competiţie. (Era sută la sută sinceră!) Eu nu m-am 
preocupat de fleacuri, am avut altele în şi pe cap, dar ţi-o 
spun eu, maior 'Tutovan, că încă nu s-a născut tipul ăla pe 
care, dacă aş vrea, aşa, ca exerciţiu, să nu-l fac să-mi lege 
şireturile, dansând tango. 

„Dacă tipu-i de la circ, poate!“, gândi Dobrescu, dar se 
abţinu de la comentarii. 

Minerva schimbă brusc tonul: 

— Bâiatule, Candian ascunde ceva. Nu-mi dau seama şi 
de ce, dar sesizez că, într-o măsură care nu-i neglijabilă, 
chestiunea cu statuia îl afectează, că nu-i străin de această 
poveste. 

Locotenentul, fericit că subiectul a deviat, observă: 

— L-aţi făcut KO când i-aţi pomenit de semnalele 
luminoase. 

— Înainte de a porni către Candian, am citit raportul lui 
Moraru. Trebuie să vedem neapărat ce se întâmplă în 
imobilul maur. Este categoric locuit şi probabil şi vizitat... 
Nu mă întreba cum... Nu ştiu. De mâine vom schimba 
modul de supraveghere. Postul fix văd că n-a dat rezultate. 
Mai aştept exact două zile şi trec la acţiune... 

Dobrescu o privi atent. Când Minerva „trecea la acţiune“, 
colaboratorii trebuiau să umble pe vârful picioarelor şi cu o 
viteză de trenuleţ japonez. Trei sute pe oră. 

— La ce vă gândiţi? 

— O să vezi, zâmbi Minerva. Şi-o voi face pe proprie 
răspundere. 


Gogu Manoliu se prezentă la oră fixă şi în conformitate cu 
cele mai ortodoxe tradiţii: în costum, cămaşă albă 
impecabilă şi o cravată care-l deranja în mod evident, cu un 
carton de bomboane de la Capsa şi un buchet de flori: şapte 
garoafe sângerii. 


Mara Varlam, aranjând florile în glastră, începu să râdă. 

— De ce şapte? 

Manoliu o privi întâi deconcertat, apoi zâmbi. 

— Sincer? 

— Bineînţeles. 

— Să nu par calic. Aş fi luat mai multe, dar mi-era teamă 
să nu te sperii, exagerând. 

— Nu mă sperii aşa de uşor, deşi uneori aş avea aerul. 
Surâse cochet: Eu credeam că vrei să dai un sens 
buchetului. 

— Habar n-am la ce te referi. 

— Ei, cum aşa? Soiul florilor, ca şi numărul lor, au un 
limbaj discret, înlocuiesc declaraţiile timizilor. 

— N-am fost în viaţa mea timid şi tot nu ştiu ce vrei să 
spui. 

Mara, într-o rochie deschisă cu fusta foarte largă, îşi 
dădu drumul pe un taburet. Doctorului i se păru că tabloul 
pe care-l oferea era foarte grațios. O figurină brună, în 
mijlocul unei spume de dantelă - în realitate o pânză topită 
foarte fină, dar aşa o „interpreta“ el - cu palmele răsucite în 
sus pe poale. O fetiţă, o păpuşă, o... Mara! 

— Dragul meu, un buchet de trei flori semnifică politeţea, 
actul de convenienţă şi-atât. Cinci - „îmi placi, dar încă nu 
ştiu cât, încă nu sunt sigur...“ 

Făcu o pauză urmărindu-l cu dulce maliţiozitate. Manoliu 
se interesă nerăbdător: 

— Şi şapte? 

Mara pronunţă cu glas adânc, din piept: 

— Je t'aime... 

Doctorul sări de pe canapea şi, într-o clipă, fu la 
picioarele ei. 

— Adevărat? 

Râsul Marei, arpegiu argintiu de clopoței, îi scutura tot 
trapul. 

— Nu eu ţi-am oferit buchetul... 

— Dar îl primeşti? 


Mara îi trecu uşor degetele prin părul încărunţit. 

— Florile sau... 

— Sau! Pe ăla vreau să-l primeşti. 

Se închise dintr-o dată în ea însăşi. Îi plăcea să 
cocheteze, dar nu atunci când simţea că partenerul arde, 
este angajat, poate nădăjdui inutil. În asemenea situaţii, 
devenea prudentă, îşi cântărea cu zgârcenie afirmaţiile 
care ar fi putut fi interpretate eronat de o minte 
înfierbântată, evita gesturile de tandreţe. 

— Mara, te iubesc de doi ani... 

Femeia se încordă, trupul deveni ţeapăn. Ca toţi oamenii 
scunzi. Mara avea o ţinută foarte dreaptă, dar şi crezul ei 
personal în materie. La orele de dirigenţie, îşi dăscălea 
mereu elevele: „Nu staţi cocoşate şi cu burta înainte, ca 
servitoarele de altădată! Fiţi atente cum mergeţi... Un mers 
defectuos, de rață, sau dezarticulat, ori bălăngănind o mână 
de parcă aţi vrea să scăpaţi de ea, pune minus şi uneori 
anulează cea mai bună siluetă...“ 

— Te iubesc, repetă Gogu cu o intensitate care o 
înspăimântă. 

— Nu vrei să vorbim despre altceva? La telefon mi-ai 
spus că trebuie să discutăm serios. 

Manoliu îşi îndreptă haina şi se aşeză din nou: 

— Să nu crezi că recurg la subterfugii, la trucuri ieftine. 
N-oi fi eu vreun expert în materie, dar am curajul 
sentimentelor mele. Într-adevăr, am o chestiune pe care 
vreau s-o discut cu tine, dar nenorocirea e că tot acolo 
ajungem. 

— N-ar fi mai bine să renunţăm? 

Manoliu oftă: 

— Nu, draga mea. le iubesc prea mult - vezi? - mă 
interesează mult prea mult ce se întâmplă cu tine, sunt 
prea îngrijorat. 

Mara încercă să râdă. 

— Mă sperii. 


— O doresc din suflet. M-ai asculta şi ai deveni prudentă. 
Mara, am o mare rugăminte... 

— Cred că-i rândul meu să fiu îngrijorată. Devii patetic... 

— Ironiile n-au sens. Te implor, ascultă-mă. Evită să-l vezi 
pe Bebe în următoarele două-trei săptămâni. Măcar două! 

Mara întinse mâna, iritată, după pachetul de ţigări. 

— Vasăzică asta era... 

— Nu fi proastă! se enervă Manoliu. Dacă ai fi nevasta 
sau fiica mea te-aş plesni acum cu plăcere! 

— Mulţumesc!  Splendide perspective în cazul că 
suspinele tale ar reuşi să-mi desfunde urechile! 

— Repet, eşti o proastă! Pune-ţi mintea în priză şi 
chibzuieşte: Ce câştig eu, eu Gogu Manoliu, un bou gata să 
mă iau în piept cu oricine care ţi-ar jigni doar umbra, dacă 
tu nu te întâlneşti până la chenzina ailaltă cu marţafoiul? 

— Ce-ar fi să-ţi perii termenii? 

— Puțin îmi pasă de termeni când e vorba de situaţia ta! 
Gândeşte-te, Mara! Ce aş putea urmări eu, rugându-te să 
faci acest sacrificiu? Sacrificiu, pe dracu'! nu se putu abţine 
să nu completeze. Nu te-am sedus în doi ani, mi-am pus în 
cap s-o fac acum? Nici măcar pe mine n-ai să mă vezi, dacă 
ai suspiciuni. Ştiu că-l iubeşti, e un blestem şi pentru tine şi 
pentru mine, şi, dacă aş fi cu cinci minute mai inteligent, mi- 
aş vedea de drum, vorba aia, madame, je vous tire ma 
reverence, şi m-aş aşeza la altă masă şi cu alte cărţi. Ce nu-i 
logic aici? 

Mara, deşi uşor descumpănită, încercă să surâdă: 

— Ştii ce-i ăla fals silogism? 

— Închipuieşte-ţi! Am patru clase primare la Pocreaca şi 
nu le dau pe toate Sorbonele. Vrei să-mi spui şi mie care-i 
ipoteza falsă? 

— Imaginara primejdie în care mă aflu, fiind alături de 
Bebe. 

— E lucrul cel mai adevărat pe care l-am spus vreodată, 
jur! 

— Explică-mi-l! 


— N-am să ies bine pe uşă şi ai să te repezi la telefon! 

— Fireşte. Ştii că-l iubesc şi mi s-ar părea cât se poate de 
normal să încerc să-l salvez. Aşa cum faci tu, acum, cu 
mine... 

Manoliu îşi trecu palma peste fruntea înfierbântată de 
parcă s-ar fi şters de sudoare. 

— Mara, Mara! Bădescu nu poate fi salvat. E intrat în 
cloacă, în fiecare zi - îmi vin în minte îngrozitoarele mlaştini 
din Amazoane - mocirla îl înghite, îl trage, centimetru cu 
centimetru. 

Femeia se ridică ostentativ: 

— Refuz să discut în condiţiile astea! 

La fel de ostentativ, doctorul Manoliu se înfipse în fotoliu. 

— Dacă-ţi închipui că mă poţi concedia, te înşeli. 

— Faci ce pofteşti! Am teze de corectat, trec dincolo! 

Gogu Manoliu îi azvârli o privire de şmecheraş de 
stadion, sau bulevardul şase a treia. 

— Vrei să-mi spui că ţi-ai chemat învăţăceii, acum în iulie, 
de la Mamaia şi Sinaia, ca să le dai extemporal? 

Fără replică, Mara îi întoarce spatele, îndreptându-se 
spre dormitor. Dintr-un salt, medicul fu lângă ea. O prinse 
brutal de mână şi o aşeză cu forţa pe canapea. 

— Isprăvesc în cinci minute, 

Mara îl privea înspăimântată şi Manoliu surâse: 

— N-avea grijă, fetiţo, n-am dat niciodată buzna în patul 
unei femei, dacă nu era proaspăt înfăţat, cu colţul cuverturii 
îndoit, „poftiţi vă rog!“, iar ea în cămaşă de noapte 
transparentă, parfumată cu Coty, după urechi şi nu fredona 
„Gogule, te mai aştept mult?“, pe muzică de Vivaldi. 

— Hm, pretenţios ca un paşă! 

— Asta-i firma!... Ne-am împăcat? Hai, draga mea, râzi. 

— Spune-mi desluşit despre ce-i vorba! 

— Am vrut să te cruţ! 

— N-am nevoie. 

Gogu Manoliu o privi lung. Brusc, mâinile îi zvâcniră: 


— Tu las voulu, George Dandin! Ştiai că Bebe a trăit doi 
ani de zile cu Emilia? Că, în primele timpuri, aţi fost 
contemporane? 

Mara păli. Îşi încleştă mâna pe braţul canapelei: 

— Este o mârşăvie din partea ta. 

— Am fost convins că aşa vei gândi. Nu-mi rămâne decât 
să plec. 

Se ridică hotărât şi îşi băgă în buzunar bricheta şi 
ţigările. Mara întinse mâna. 

— Stai! Spune... lartă-mă. 

— E inutil! 

— Nu, te rog. Se bâlbâi ca un copil: Nu mai zic nimic... 

Manoliu ezită câteva secunde. Se apropie de fereastră şi 
începu să vorbească cu spatele întors: 

— Dacă aş fi fost o scârnăvie, ţi-o spuneam de mult. De ce 
aş fi aşteptat atât? 

— Ai dreptate... Lasă asta acum... Zi odată! 

Simţea că ochii o frig şi, ca totdeauna când îşi stăpânea 
eroic lacrimile, durerea de cap îi prinsese în cleşte nemilos 
timpanele şi ceafa. 

— Cum de eşti atât de informat? 

— Emilia a fost acum trei ani pacienta mea. 

— N-am ştiut... 

— Sunt o grămadă de lucruri pe care nu le ştii... 

— Mai departe! 

— În perioada respectivă, trăiau în semiconcubinaj. 
Emilia nu-i o pudică, îi place să-şi fluture amorurile, îşi face 
o fală din numărul lor. Nu-i oricine în stare de asemenea 
performanţe, înţelegi... Pe urmă, chestiunea era de 
notorietate. Şi Candienii sunt în temă. 

— Nu mi-au spus nimic. 

— Normal. Ce sens avea? 

— Suntem prieteni de cincisprezece ani. 

— Din care zece ai lipsit din Bucureşti. 

— Puteau totuşi să mă avertizeze. 

Manoliu se răsuci. Un zâmbet blând îi scălda chipul. 


— În legătură cu ce? Eşti un copil! Să-ţi comunice că un 
bărbat la treizeci şi ceva de ani a avut o legătură înaintea 
ta...? 

Mara privea mereu fix, pentru a-şi împiedica lacrimile. 
Întrebă gâtuită: 

— De unde ştii că legătura a continuat şi..., şi după ce m- 
a cunoscut? 

— De! oftă medicul. Îţi place să-ţi răsuceşti cuțitul în 
rană. Voi v-aţi încurcat la 1 mai... Ţin minte exact, pentru că 
plecaserăm cu toţii să dejunăm la Cernica. În vară, Bebe te- 
a anunţat foarte esenţial că are filmări la Cernavodă. Asta, 
ca să-şi justifice ulterior trupul bronzat. Cernavodă şi nu o 
staţiune unde tu l-ai fi însoţit. Bref, i-am întâlnit la Eforie, 
închiriaseră, mai bine zis Emilia închiriase, ea era cu safe- 
ul, o vilă pe faleză, chiar vis-ă-vis de restaurantul Neon... 

Mara îşi acoperi faţa cu palmele deschise, ca un copil, şi 
Manoliu se simţi stors de milă. Ar fi mângâiat-o pe păr, i-ar 
fi cuprins umerii cu sentimentele cele mai inofensive, dar, 
instinctiv, simţi că e mai bine să evite gesturile de tandreţe 
concretă. 

— De-ajuns! rosti Mara. Spune-mi ce se întâmplă acum? 
Şi de ce sunt eu în primejdie...? Pe scurt, te rog, simt că nu 
mai rezist. 

— Emilia, o ştii sau o bănuieşti, este amestecată în tot 
felul de afaceri necurate, cultivă societatea unor oameni 
dubioşi pe care nu i-aş recomanda în nici un caz fiicei sau 
surorii mele. N-a avut niciodată serviciu şi totuşi poşeta i-a 
fost totdeauna bine garnisită cu albastre. 

— Trăieşte cu şeful de sală de la restaurantul Excelent. 

— Ei, şi? Cât şi-ar jupui ăla muşteriii, şi tot n-ar putea 
satisface apetiturile Emiliei. Şi să mai ştii, fetiţo, că banii nu 
se scot din restaurantele de lux, ci de la bombe. Preţuri 
accesibile, clientelă buluc şi în toate zilele săptămânii. Mi- 
amintesc de un tip care cânta la Cina, lăutar, din tată-n fiu. 
Era amărât, i se părea că nu ciubucăreşte destul: „Ehe! 


Avea dreptate bietu' tata când zicea, măi băiatule, să nu 
cânţi niciodată în cârciumi cu geamuri mari...“ 

Mara ridică enervată capul: 

— Isprăveşte cu divagaţiile! 

— Scuză-mă! Ziceam că Emilia învârteşte tot soiul de 
matrapazlâcuri. În momentul de faţă, croşetează unul 
dintre cele mai abjecte, dat fiindcă loveşte în prieteni. 

— Despre cine-i vorba? 

— Candienii. Îl şantajează pe Dinu. Nu cunosc mobilul, 
dar faptul este cert şi categoric. lar Bădescu o secundează. 

— Nu se poate!! 

— Fetiţo, totul e posibil când ai de-a face cu oameni 
imposibili. De aceea te-am rugat să fii mai rezervată un 
timp. Sunt indivizi fără scrupule şi n-ar şovâăi să te lovească 
- şi de obicei o fac perfid - dacă asta le-ar cânta ceva. Mai 
există şi aspectul discreditării tale. Lucrurile de acest gen 
se descoperă totdeauna. Urmează o anchetă în care 
obligatoriu vei fi amestecată, ca amantă oficială a lui 
Bădescu. Eşti în învăţământ, pretenţiile de moralitate sunt 
aici mai exigente decât în oricare alt domeniu. Ce impresie 
crezi că ar face în cancelarie, la inspectorat, la minister, o 
profesoară care „trăieşte cu un escroc“, dacă nu cumva 
calificarea juridică e mult mai gravă, iar activitatea acestuia 
face obiectul serviciilor de anchetă penală? 

Se aşternu tăcerea. Minute lungi în care Mara, deşirată, 
încerca senzaţia fizică stranie că pe umeri o apasă, strivind- 
o, blocul, o lume, viaţa, universul... Pe Manoliu îl sfâşia 
suferinţa femeii iubite şi sentimentul de neputinţă. 

„Am să plec..., îi dau un calmant şi plec.“ 

Telefonul îi făcu să tresară pe amândoi. Mara privi câteva 
clipe aparatul de parcă n-ar fi înţeles despre ce e vorba. 
Întinse mâna şi emise un alo răguşit. 

— Da, eu... Vino. 

Manoliu se interesă scurt: 

— El? 

— Da, el. 


Manoliu o privi scurt şi părăsi apartamentul, fără nici un 
cuvânt. 


Spre surprinderea Melaniei, lucrurile merseseră foarte 
repede. La zece, intelectuală până în vârful unghiilor - 
ținută sobră, ochelari şi servietă - se prezentase la 
bibliotecă, iar la zece şi douăzeci i se eliberase permisul. 
După circa un sfert de oră, Ghidul Bucureştilor pe anul 
1942 se afla în faţa ei. 

— Lucrez la o istorie a Bucureştilor, se justificase 
dinaintea bibliotecarei, care nu manifestase nici un interes 
special, servind-o automat, ca un robot. 

— Foarte interesant, apreciase femeia. 

N-o mai surprindea nimic. Deunăzi, cineva îi solicitase un 
tratat despre psihologia peştilor. Şi culmea era că tratatul 
cu pricina exista. 

— Va fi o lucrare vastă, preciză bătrâna. 

— Îmi închipui, îi concuraţi pe Giurăscu şi Ilonescu-Gion. 

Melania surâsese echivoc. Era sigură că persoanele nu 
făcuseră niciodată parte din cercul cunoştinţelor ei. 

Scoase din servietă un teanc de coli comerciale şi un pix 
de trei lei. Îşi fixă ochelarii şi aruncă o privire încântată în 
jur. În sală, puţină lume. Vacanţa studenţilor, concediile 
goleau bibliotecile în lunile de vară. 

Deschise ghidul şi începu să-l răsfoiască cu atenţie. De 
fapt, o interesa fasciculul final. Aici erau însemnate, pe 
harta cartierului respectiv, principalele imobile din 
Bucureşti: fabrici, uzine, societăţi, instituţii, clădiri 
administrative, hoteluri, mari magazine şi restaurante sau 
locuinţe private de relief: Palatul Ghica, Știrbey, 
Cantacuzino, Casa Vernescu, Filipescu etc... 

Când reperă Aleea Alexandru Conţescu, se simţi atât de 
mirată încât îşi scoase ochelarii, ca să vadă mai bine. La 


numărul 3 era semnalat, sub „pavilion“ turcesc, sediul unei 
societăţi de import-export, Abdulah Kulesi. 

Melania avu impresia că pică din nori. 

„Sfinte, Doamne, ce căutau turcii în '42, pe strada 
Conţescu?“ 

Ca foarte multă lume avea o imagine clasică, cumva 
tradiţională, despre supuşii otomani. Când spunea turc, îi 
mişunau dinaintea ochilor şalvari, fesuri şi turbane, 
iatagane, narghilele şi iminei. Secolele nu măturaseră 
reprezentările romantice din cărţile copilăriei, reverberaţii 
ale autenticelor clişee trăite cândva de străbuni. 

Părăsi biblioteca îngândurată. Nu putea face nici o 
legătură, apelând chiar la cele mai jonglate asociaţii de idei. 
Cu toate acestea, simţea că dă târcoale misterului, că, în 
cele din urmă, porţile la care bate vor ceda. 


CAPITOLUL VIII 


Vii ocul Cristescu intră în biroul Minervei. Fără să 


salute, cu mâinile în buzunare, se trânti ostentativ în 
singurul fotoliu din încăpere şi începu s-o privească fix. 

Minerva îşi lăsă lucrul. Zâmbea mieros şi părea turtită de 
admiraţie. 

— Ia te uită! Aşa vă învaţă la miliţie? Intraţi fără bună 
ziua, ca-n biserică? 

Maiorul respiră adânc. Glasul îi trepida de mânie 
înăbuşită: 

— Auzi, Minerva? Chestia asta n-am să ţi-o iert niciodată! 
Să nu uiţi! 

Pe chipul Minervei se zugrăvi o expresie de inocentă şi 
nemărginită uimire. 

— A naibii să fiu dacă înţeleg ceva. Îl luă martor pe 
Dobrescu: Vasilică, ai idee la ce se referă nen'tu Cristescu? 

Maiorul îşi scoase mâinile din buzunare şi îşi îndreptă 
ţinuta. Rosti plictisit: 

— Dansează tango în figuri cu alţii! Dă-i drumul! Unde ai 
zbârcit-o? 

— Nu-mi amintesc s-o fi zbârcit nici măcar o singură dată 
în viaţa mea, replică Minerva înţepată. Poate doar 
acordându-ţi, în mod nechibzuit, prietenia şi încrederea 
mea. 

Presimţind că schimbul de replici ce va urma nu-i tocmai 
indicat din punct de vedere pedagogic pentru a fi urmărit 
de un învățăcel, dispuse scurt: 

— Dobrescule, vezi ce-a făcut Macri cu pieţarii şi dricarii. 


Maiorul se ridicase: 

— Perfect. E mai indicat să discut cu colonelul lonaş. 

Minerva mugi: 

— Stai jos, Cristescule! 

Maiorul îşi aprinse ţigara: 

— Ai luat-o razna rău! Ne aflăm aici într-un birou al 
Ministerului de Interne şi nu predai tabla înmulţirii la 
şcoala elementară. Mă confunzi cu nefericiţii ăştia de-ţi sunt 
subalterni? Păi, în locul lor, îmi luam lumea în cap şi mă 
duceam să pasc albine! Îi tratezi ca pe preşcolari, le dai tot 
felul de şarade aiurite... 

— Sunt exerciţii de gândire şi de logică. 

— Logică pe dracu'! Să dezlege ghicitori cu elefanţi albi, 
cocotieri albaştri şi alte năzdrăvâănii pe care băieţii ăştia n- 
or să le întâlnească în viaţa lor, aşa cum pe mine mă 
cheamă Cristescu! Cu Popeşti, loneşti, Vasileşti or să aibă 
de-a face, nu cu dinozauri perverşi sau cu diferenţiale, 
integrale şi alte alea! Ai ajuns de mirul lumii, soro! 

— 'Tovarăşe Cristescu! 

— Vezi că vin pe spate, râse maiorul. 

— "Te afli aici în interes de serviciu, detaşat de către 
forurile superioare... 

— ...şi preşedintele comitetului de locatari... 

— Eşti obligat să-ţi îndeplineşti sarcinile şi nu să-mi dai 
mie lecţii! 

— O rectificare! făcu dulce maiorul care, realmente, 
începuse să se distreze. Nu sunt obligat. Am fost rugat! 
Reţine chestia că-i interesantă! Te mai întreb o dată: unde 
ai încurcat-o? 

Minerva respiră adânc. Rosti îmbufnată, uitându-se în 
altă parte: 

— Cu Melania. 

— Eram sigur. Ai intrat cu bocancii şi i-ai vârât în ureche 
o trompetă, suflând cât te ţin plămânii! 

— Şi cum ar fi trebuit s-o iau? 

Cristescu surâse impertinent, califică Minerva. 


— Să umbli în vârful picioarelor şi să mângâi dulce 
gingaşe strune de harpă, aşa cum se cuvine unei gingaşe şi 
dulci făpturi. 

Minerva îşi înghiţi replica, nu tocmai dulce. 

„Face pe inteligentul cu mine, îşi închipuie că mi-o 
plăteşte, dar lasă că îmi vine şi mie rândul la zar.“ 

Pe drum, Minerva îl puse la curent cu ultimele 
evenimente legate de dosarul statuii, îi relată aproape la 
replică întrevederea cu Melania. Conchise: 

— E dezaxată şi cabotină! 

— Cabotină, sunt de acord, dar, în privinţa integrităţii 
facultăţilor ei mintale, te înşeli grosolan. Este mai normală 
decât o grămadă de oameni pe care-i cunosc. Asemenea 
celor mai mulţi indivizi însă, a căror minte sclipeşte, are 
excentricităţi şi manifestări mai singulare. În ciuda 
originalităţilor - bâlciul cu Mirciulică, poveştile cu zâne, 
dialogul Melania-Melania sau vizitele în parc, pentru a da 
bună dimineaţa florilor - dispune de o logică fermă şi o 
judecată de vast bun simţ. Circul i-a intrat însă în sânge, 
ştie că-i stă bine şi-l speculează. 

— De aia n-o scoteai din smintită? 

— Eram furios, draga mea 

Minerva dădu nervoasă cu călcâiul în trotuar. 

— Nu pot să înţeleg ce urmăreşte. Ce naiba-i pasă de 
blestemata aia de statuie? Şi care-i rolul ei? 

— Asta nu poţi s-o ştii niciodată cu Melania. Au fost 
situaţii când a pus combinaţia la cale personal - idee, 
organizare, alegerea complicilor - deci a semnat singură 
scenariul, dar am avut trei dosare când, ignorând startul, a 
intervenit ea cu o contribuţie generoasă pe parcurs. Nu ştiu 
cum Dumnezeu flerează toate afacerile dubioase unde miza 
- cel puţin până acum - o constituie diverse obiecte de artă. 
Dar, indiferent de momentul intrării în scenă, absolut 
totdeauna se detaşează, devine vedetă absolută. 

— Obiecte de artă! pufni Minerva. Nu-mi spune că în 
bolovanul lui Conţescu şi-a ascuns Ali-Baba comorile. 


— Draga mea, eu nu spun nimic. Am ajuns. Dacă vrei să 
obţinem un minim de rezultat, abţine-te de la intervenţii 
sau comentarii dure. 

— Cristescule, cred că ai vocaţie de misionar. 

— Şi tu ai ratat un al doilea Makarenko. 

Maiorul o cunoştea destul de bine, ca să-şi dea seama de 
la prima privire că Melania nu fusese luată prin 
surprindere. Îi aştepta şi, probabil, pariase cu Mirciulică 
sau cu ea însăşi în privinţa zilei şi a orei. 

Bătrâna totuşi îşi făcu numărul: privire mirată, clamp! 
clamp! din gene, schiţă de aplauze punctând fericirea, 
ciripit de pitulice: 

— Domnul maior Cristescu! Nu ştiţi cât sunt de încântată 
să vă văd. De ce nu m-aţi anunţat? Aş fi pus o tavă cu 
pişcoturi la cuptor şi aş fi cumpărat o cupă de frişcă. Aveam 
totdeauna o rezervă, dar Mirciulică a devenit de la o vreme 
nesuferit de lacom... Adăugă, gazdă politicoasă: Şi doamna 
Minerva! Nu mă aşteptam la atâta bunăvoință... Bine aţi 
venit la noi... Hotărât, avem astăzi o zi strălucită pe care, 
fiţi convinsă, n-o vom uita uşor. lrăncăânim mult pe seama 
evenimentelor plăcute. 

Minerva mulţumi dând din cap. Pe buze îşi atârnase 
zâmbetul despre care-şi închipuia că e blajin. Şi, din nou, în 
preajma bătrânei, avu senzaţia că trăieşte în plin ireal. În 
timp ce Melania se foia prin casă umplând masa cu ceşti, 
pahare, farfurioare şi linguriţe, Minerva inventarie discret 
încăperea şi etichetă scurt: „Este interiorul unei persoane 
care iubeşte avid viaţa, a rămas şi va rămâne totdeauna 
tânără“. 

Nimic nu purta pecetea senectuţii (mobilă demodată, 
greoaie, „aşa se purta când m-am măritat eu“), pe scrin se 
aflau flori şi nu colecţie de produse farmaceutice în tuburi, 
flacoane, cutiuţe, termometrul şi unguente misterioase, 
lipsea bomboniera în care se găsesc de obicei cuie, nasturi 
dispersaţi, un etui gol, pioneze, o ureche de fermoar - cine 
ştie la ce trebuie! - chibrituri, chei nefolositoare destinate 


unor broaşte uitate şi, în general, orice altceva în afară de 
cofeturi, nu se vedea scrumiera cu mărunţiş (cincisprezece 
şi douăzeci şi cinci de bani, monede mai mari riscând să 
tenteze musafirii) şi nici vasul de flori unde erau puse bine, 
„să nu uit“, reţete, bilete de loterie sau capete de hârtie cu 
numere de telefon. 

„Totul e grațios, proaspăt, juvenil şi vesel. Vesel până la 
țopăială!“ 

După cum hotărâseră, Cristescu dădu start discuţiei: 

— Desigur, bănuiţi de ce v-am deranjat... 

— Nu sunt atât de isteaţă, dar poate dacă m-aţi lăsa să 
ghicesc de trei ori... 

— În legătură cu dispariţia statuii unchiului 
dumneavoastră. 

— V-aţi convins? Am fost foarte necăjită că doamna 
Minerva nu a crezut că suntem rude. Probabil eu nu am fost 
îndeajuns de convingătoare, dar trebuie să recunosc că 
prezenţa dumneaei mă intimidează. O persoană atât de 
impozantă! 

Minerva încercă să zâmbească gentil: 

— Faceţi abstracţie de mine. 

— Cum ar fi posibil? Dumneavoastră nu puteţi trece 
neobservată nici chiar în mijlocul unei defilări. 

Cristescu zâmbi în sinea lui: „Aici nu se înşeală deloc“. 

— Ştiţi, se adresă din nou Minervei, presimt că noi două 
vom deveni prietene foarte bune. 

— Nu-mi doresc nimic altceva. 

— Şi Mirciulică va fi extrem de încântat... Vedeţi, 
începusem să ne simţim cam singuri. Când îmbătrâneşti, 
încetezi să mai fii interesant şi eu însămi îmi dau seama că 
am devenit o amintire. 

— Vă exprimaţi minunat. Aveţi o frază elegantă, cu 
expresii şi întorsături neaşteptate. 

Cristescu, în sinea lui, se amuza copios: „Hai să vedem 
acum cine minte mai frumos!“ 

Melania îşi plecă modestă privirea: 


— Adevărul este că sunt foarte talentată la compuneri. 

— Sunt convinsă. Colegul meu - arătă spre Cristescu - 
mi-a semnalat nu o dată acest amănunt care, asociat cu 
fantezia de care dispuneţi, face ca poveştile dumneavoastră 
să fie foarte interesante. 

Maiorul îi azvârli o privire iute: „E incapabilă să se abţină 
de la aluzii fine“. 

Bătrâna replică senină: 

—  Dumnealui e foarte generos, dar trebuie să vă 
mărturisesc că toate poveştile pe care i le spun lui 
Mirciulică sunt din Ispirescu sau fraţii Grimm. Eu nu am 
fost în stare să născocesc niciuna. 

— N-aş fi zis, zâmbi Minerva. 

Cristescu interveni repede: 

— Apropo de statuia unchiului dumneavoastră... 

— Iertaţi-mă! exclamă bătrâna. Sunt vorbă lungă şi, 
uneori, mi se întâmplă să uit că există persoane mult mai 
ocupate ca mine. Aveţi cumva noutăţi? 

— Colega mea se ocupă de acest caz şi este mai în 
măsură să vă informeze. După cum vi s-a adus la cunoştinţă, 
în arhiva consultată nu s-a găsit nici o dovadă care să ateste 
rudenia dumneavoastră cu doctorul Conţescu... 

— Nu am fost o familie atât de nobilă încât să ne 
constituim arborele genealogic. Eu nu sunt notar, dar îmi 
închipui că foarte puţini oameni ştiu cine a fost văr de-al 
treilea, de exemplu, cu bunicul lor. La urma urmei, ce 
importanţă poate avea acest amănunt? Fapt este că statuia 
a dispărut. 

— Fără îndoială, zâmbi maiorul, dar în absenţa unei 
legături de rudenie cu răposatul dr. Conţescu, interesul 
dumneavoastră faţă de dispariţia statuii pare cam straniu. 

Melania păru foarte surprinsă. 

— Poate că nu ştiţi, dar eu mă uit în fiecare seară la 
televizor. Ni se vorbeşte foarte frumos despre îndatoririle 
cetăţeneşti şi ne învaţă că orice persoană trebuie să aibă 
grijă de bunurile obşteşti. 


— Vezi, Cristescule?! făcu triumfătoare Minerva. lu mă 
ascultai doar cu o ureche când îţi vorbeam despre rolul 
educativ al televiziunii! Se întoarse spre Melania şi i se 
adresă pe un ton din care mierea curgea ca dintr-o lingură 
prea plină: Spuneţi-mi, doamnă, manifestaţi aceeaşi... ăăă... 
diligenţă faţă de toate monumentele din Capitală? 

Melania o privi cu aceiaşi ochi nevinovaţi, micşunele 
mirate. „Fii liniştită, draga mea. Ei nu au ce să-ţi re-pro-şe- 
ze. Poţi chiar să te distrezi, dar cu măsură.“ 

— Bineînţeles. 

— Şi cum procedaţi? Concret, adică... 

— Nu sunt sigură că înţeleg întrebarea dumneavoastră. 

— Mă interesează tehnica pe care o folosiţi, căci ar putea 
fi popularizată. În Bucureşti există sute de obiective 
culturale. Numai în cimitirul Bellu se află duzini de 
autentice monumente de artă, fără să mai vorbim de 
parcuri, grădini şi aşa mai departe. 

— Cele din Cişmigiu, în special, o întrerupse Melania, 
sunt foarte graţioase. Am o adevărată slăbiciune pentru 
statuia Maicii Smara, dar cel mai mult iubesc tânăra fată cu 
ulciorul, ştiţi, din faţa pavilionului cu porumbei. M-am simţit 
extrem de necăjită când secase... 

— Cine? 

— Ulciorul, bineînţeles. Nu mai curgea apă din ţuţuroi şi 
am făcut o adresă la primărie semnalând neajunsul. Nu vă 
închipuiţi ce spectacol minunat oferă guguştiucii care se 
înghesuie pe marginea bazinului, ca să-şi astâmpere setea. 

— Când s-a întâmplat asta? 

Cristescu zâmbi: „Minerva a agăţat un fir...“ 

— Acum trei săptămâni. Spre satisfacția mea, situaţia s-a 
remediat foarte repede. 

— Mda... Tot nu mi-aţi spus cum procedaţi, pentru a 
acoperi zilnic un perimetru atât de vast. 

— Ei, surâse Melania modestă, nu chiar zilnic, căci eu nu 
am automobil şi tot aşa niciuna din cunoştinţele mele. Într-o 
vreme mă aranjasem cu domnul Silvestru care a fost şofer. 


Ştiţi, transporta butelii de aragaz, dar din păcate a ieşit la 
pensie. Oricum, pot spune că, măcar o dată la două 
săptămâni, vizitez fiecare obiectiv cultural, aşa cum v-aţi 
exprimat dumneavoastră. 

— Probabil, presupuse Minerva, v-aţi împărţit Capitala în 
zone. 

— Exact! Aţi ghicit fără să v-o fi spus eu, declară bătrâna, 
încântată că Minerva e atât de deşteaptă. 

Maiorul se miră: „Ce naiba a păţit Melania de joacă atât 
de imprudent? Mai ales acum, în plin proces de 
sistematizare a Capitalei, când oraşul îşi schimbă obrazul 
de la o zi la alta, până şi un copil te prinde cu minciuna. 
Suficientă o singură aruncare de undiţă...“ 

— Într-adevăr, meritoriu, aprecie Minerva. Îţi dai seama, 
Cristescule? Doamna are o activitate bogată şi folositoare. 
Ţine, aş putea spune la zi, evidenţa monumentelor de artă 
din Bucureşti. 

— Îmi dau seama. 

— Iată, continuă Minerva, un soi de preocupare la care ar 
trebui antrenați cât mai mulţi cetăţeni, căci unuia singur, 
oricât ar fi de atent, îi pot scăpa unele detalii. 

— Bineînţeles, fu de acord maiorul, aşteptând curios 
pumnul care urma s-o facă KO pe Melania, 

Aceasta, detaşată, părea că se umflă în pene. 

— Vezi, chiar doamna care este atât de atentă şi condusă 
de cele mai nobile intenţii, n-a băgat de seamă, deşi trece 
măcar o dată la două săptămâni prin Cişmigiu, că la 
pavilionul central nu mai există porumbei de cel puţin 
cincisprezece ani. 

Fizionomic, în orice caz, bătrâna pară minunat lovitura. 
Pe chipul delicat, uimirea nemărginită nu mai încăpea. 

— Adevărat? Mi se pare extraordinar... Probabil însă că, 
atunci când îndrăgeşti unele imagini, ele continuă să 
trăiască în subconştientul tău, independent de realitate. 
Nu-ţi dai seama că ele nu mai există, pentru că afectul tău 
nu acceptă această eventualitate. 


„Hm! Frumos spus, dar slăbuţ, notă Cristescu.“ 

Minerva dădu din cap: 

— lată ceea ce aş numi eu o subtilă explicaţie psihologică, 
care nu mi-ar fi trecut prin minte. 

„Nu te pierde cu firea, Melania... Te-a prins cu minciuna. 
Ei şi? Ştia oricum că minţi...“ 

Zâmbi îngăduitoare: 

— Când veţi ajunge la vârsta mea, o să mă înţelegeţi 
perfect. Nimic din tot ce ţi-e foarte drag nu devine simplă 
aducere aminte. Există în noi, alături de noi, în faţa ochilor 
noştri. Vă pot oferi un exemplu cam intim, n-aş dori să-l 
consideraţi impudic. Colonelul, vreau să spun soţul meu, a 
murit acum douăzeci de ani. Credeţi-mă, îl simt în fiecare 
clipă alături de mine, n-a lipsit o singură noapte, şi de aceea 
n-am schimbat patul dublu cu un divan de o persoană. 
Înţelegeţi? 

— Desigur, spuse Minerva. Ca să încăpeţi. 

— Exact. Are şi perna lui. 

— Uluitor! lată o pildă de mare curaj. Nu cunosc mulţi 
care ar fi în stare să doarmă împreună cu un... repauzat. 

Melania îi îndreptă privirea atât de binecunoscută lui 
Cristescu: „Uite ce fel de femeie sunt eu!“ Întrebă 
nevinovată: 

— Nu-i aşa? Exclamă brusc: Ah! Cred că am să mă cert 
singură. Din nou m-am lungit la vorbă. Din câte am înţeles 
de la domnul maior Cristescu, aveţi noutăţi despre statuia 
bietului meu unchi. 

— De ultimă oră, sublinie zâmbind Minerva. Am primit 
chiar azi-dimineaţă relaţii foarte interesante de la Consiliul 
popular Piatra Neamţ. Doctorul Conţescu nu a avut niciun 
fel de rude. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Exact ca în poveştile pe care le naraţi cu atâta 
aplicaţie, a fost găsit, prunc de câteva zile, abandonat pe 
treptele unei biserici. A crescut la orfelinat. Îmi închipui cu 
câtă satisfacţie primiţi dumneavoastră o nepoată 


afectuoasă, înzestrată cu un puternic şi de nădejde spirit de 
familie, orice amănunt nou privitor la viaţa doctorului 
Conţescu. 


„A marcat, draga mea, dar trebuie să recunoşti că ai avut 
ghinion. Dintre atâtea statui tocmai tu să dai exact peste 
una orfană...“ 

Se simţea totuşi indispusă, nemulțumită. 

„Oricum te suspecta, dar ăsta nu este un motiv ca tu să 
comiţi gafe! Nu fă pe naiva... Ştii bine că mă gândesc la 
porumbeii din Cişmigiu. Se ameninţă cu degetul în oglindă: 
Ai grijă, Melania. Rândul viitor, dacă nu eşti atentă, pun 
zăvorul şi nu-ţi mai dau drumul să intri în casă. Şi mai ştii că 
eu mă ţin de cuvânt...“ 

— Mi-o închipuiam mai isteaţă pe fermecătoarea ta zână 
colilie. Cu ce aptitudini formidabile te-o fi speriat, habar n- 
am! Minte ca o gazetă imperialistă şi joacă gros ca o coristă 
dintr-un teatru de gang! 

Cristescu surâse enigmatic: 

— Nu te grăbi... 


Minerva intră val-vârtej în birou ca într-o gară, cu un 
minut înainte de plecarea trenului. N-avea vreun motiv 
anume: îi plăcea să dea buzna şi-atât. Ateriză în fotoliul din 
faţa mesei de lucru şi îşi privi lung, cu ochii subţiaţi, 
colaboratorii. 

„Dacă ne admiră, traduse căpitanul Macri, urmează o 
salată asortată...“ 

Dobrescu, mai emotiv, simţi că-i transpiră mâinile: 

„Ce-oi mai fi făcut?“ 

Minerva, când era furioasă, sărea preambulurile, trecând 
direct la obiect, iar în ziua respectivă nu exista nici un motiv 
să facă excepţie. 


— Şi zi aşa, dragi tovarăşi! Nu sunteţi de acord cu 
metodele mele de lucru! Şarade, ghicitori, exerciţii de 
aritmetică, vă fac să vă pierdeţi timpul inutil cu ceea ce îmi 
închipui eu că ar fi probleme de perspicacitate, sunt de o 
curiozitate patologică, mă vâr în viaţa voastră personală. 
Aşa e? 

Cei doi tăceau şi Minerva îşi reluă tirul: 

— Bârfiţi, cârtiţi, colportaţi peste tot! Nu este un singur 
ins în tot ministerul ăsta căruia să nu vă fi plâns şi, probabil, 
faceţi senzaţie la berărie şi printre cumetrele din cartier, 
depănându-vă balada. 

— Permiteţi-mi, îndrăzni Macri. Lucrurile nu stau chiar 
aşa. 

— Dar cum? 

— Este adevărat că am comentat cele mai interesante 
exerciţii cu colegii de la alte servicii... 

Minerva începu să dea din picior: 

— În cadrul unui schimb de experienţă, nu-i aşa? Să nu 
moară ăia proşti... Dădu cu palma în masă: V-am spus 
totdeauna că ceea ce detest mai mult este ipocrizia şi 
şuşoteala, imediat ce omul a întors spatele! 

Dobrescu se făcuse mic, să-l vâri în buzunarul de la ceas. 
Macri încercă să-i ţină piept. 

— Nici unul dintre noi n-a procedat în felul acesta. 

— Zău? De aia au ajuns să facă milițienii spirite cu mine?! 
Mi-au făcut cadou un tratat de zoologie. „Are Samuraiul ce 
are cu elefanții, cimpanzeii şi papagalii.“ Vezi, Doamne, îi 
ţinea grija să nu mă epuizez. 

Căpitanul îşi feri zâmbetul: 

— Despre aşa ceva nu ştim nimic. 

— Pe lângă toate celelalte, n-aveţi nici curajul opiniei. De 
ce n-aţi ieşit la raport? Iovarăşe colonel, considerăm că 
metodele maiorului Tutovan nu sunt cele mai indicate sau 
nu suntem de acord cu imixtiunile domniei sale în viaţa 
noastră personală. De ce nu m-aţi criticat în cadrul unei 
şedinţe de lucru? Dacă mi-aţi fi demonstrat că procedez 


greşit sau ineficace, poate mi-aş fi modificat coordonatele 
pedagogice. Rău, pe ziua de azi! Şi vouă, şi ălorlalţi, care 
lipsesc acum. Pe chestia asta, îmi veţi pregăti toţi câte o 
lucrare autocritică. Cinci pagini dactilografiate la un rând - 
despre onestitate. Notaţi-vă titlul: „Cât sunt de sincer faţă 
de mine însumi, faţă de colegi, faţă de superiori“. Sâmbătă, 
aştept temele... Vreau să zic lucrările. Dacă există 
reclamaţii, le depuneţi la registratură. Semnate, evident. 
Basta! 

Se adresă fără tranziţie căpitanului Macri: 

— Ce-ai făcut cu dricarii şi zarzavagiii? 

— Nu am obţinut nici un rezultat concret până acum. 

— Atunci zi-mi-le pe ălelalte, neconcrete! 

— Cu oarecare procent de incertitudine, se poate afirma 
că soclul statuii nu a fost transportat cu o furgonetă taxi şi 
nici cu vreo maşină a pompelor funebre - sectorul de stat. 
În orice caz, nu oficial. Există însă posibilitatea 
aranjamentelor clandestine.  Aşa-zisele  ciubucuri ale 
şoferilor respectivi, şi care nu pot fi controlate. În sectorul 
particular, aceeaşi situaţie din punct de vedere al 
rezultatului cercetărilor. Nimeni n-a transportat nimic 
suspect şi, până la proba contrarie, nu ne rămâne nimic 
altceva decât să-i credem pe cuvânt. 

— Cam aşa e, recunoscu Minerva parcă supărată că 
trebuie să-i dea dreptate. Şi pieţarii? 

— De pieţari s-a ocupat Dobrescu. 

Locotenentul îşi drese glasul şi făcu un pas înainte. 

— Aici fieful este mult mai larg. Există multe pieţe mari în 
Bucureşti şi peste o mie de indivizi care au autorizaţie să-şi 
desfacă mărfurile. Am făcut abstracţie de negustorii 
mărunți... 

— Ce înţelegi prin negustori mărunți? îl întrerupse 
Minerva. 

— Adică vând pe sub mână seminţe, levănţică, bucheţele 
de flori, piatră ponce, bureţi de mare. 

— Am înţeles, sari peste inventar... 


— În consecinţă, lăsându-i la o parte pe ăştia, am 
considerat că un individ care dispune de o furgonetă şi, deci 
face negoţ în stil mare, trebuie obligatoriu să aibă ausweiss. 

— Concret! Şi? Cum ai acţionat? 

Era realmente curioasă. Nu-i simplu să treci prin sită 
ditamai turma de precupeţi... 

— În primul rând, spuse Dobrescu ridicându-şi în sfârşit 
privirea din parchetul dat cu Palux, am triat pieţarii care 
dispun de furgonete. Există în satele şi comunele din jurul 
Bucureştiului, pe o rază de treizeci de kilometri, patruzeci 
şi opt de asemenea proprietari. Am lista la mine... 

Îşi duse mâna la buzunar şi puse pe masă o coală de 
hârtie. 

— Am să mă uit mai târziu la ea. Cum ai procedat în 
continuare? 

— Am solicitat ajutorul inspectorilor de piaţă. 

Minerva îl cercetă încântată: 

— Ştii că faci progrese? Practic ce le-ai solicitat? 

— Întâi, le-am pus întrebarea clasică despre vreun 
eventual amănunt ieşit din comun, remarcat. Apoi, care 
dintre furgonişti a lipsit din piaţă în zilele de 14 şi 15 iulie. 

— Ei, nu, râse Minerva, că aici îmi plăcuşi! Da' ce, ăia 
semnează condica de prezenţă? 

— Nu, roşi Dobrescu, dar trebuia să mă agăţ de ceva. 

— În afară de faptul că n-ai nevoie de o zi întreagă ca să 
transporţi un bolovan dintr-un cartier într-altul. Altceva? 

— l-am rugat să-mi nominalizeze oamenii consideraţi cei 
mai abili şi mai veroşi. „Oţii“, cum spun indivizii din breaslă. 
„Smecherul e oţ mare!“ 

— Toţi sunt „oţi“! aprecie Minerva. Dacă nu eşti pişicher, 
te laşi de negustorie, te angajezi la spaţii verzi şi uzi 
muşcate pe mijlocul marilor bulevarde. 

— Eu i-am cerut aşii! 

— Mă rog, şi? 

— Am selecționat paisprezece inşi. Unul dintre ei, Firică 
Rădoi din Dridu - lucrează în Matache Măcelaru -, mi s-a 


părut interesant. Inspectorul mi-a relatat că, pe 15 iulie, a 
surprins un schimb de replici între individ şi frate-său, Gică 
Rădoi. 

„Ai rostuit măcar de-o cinste?“ 

„Şi încă ce cinste! (Firică părea nespus de încântat.) D- 
aia muscălească!“ 

„Cât?“ 

„Cinci roabe şi foraibăr.“ 

— Ce va să zică asta? se interesă Minerva. 

— Mi-a tradus inspectorul. În limbajul iniţiaţilor, 
înseamnă cinci mii - o roabă egal o mie de lei - şi discreţie. 
Ridică din umeri: Asta-i tot! 

— Destul, Dobrescule! Te-ai descurcat satisfăcător. Să 
sperăm că suntem pe pârtia cea bună. Coincidenţa ar fi 
superbă, dar de ce n-am crede oleacă şi în noroc? Vom sta 
de vorbă cu mobhicanul ăsta. Trebuie să recunosc că mi-aţi 
mai îmbujorat dispoziţia. O cam feşteliţi voi, în general, dar 
din când în când mai scoateţi de un „binişor“. 

Trase sertarul biroului, scotoci câteva clipe şi le întinse 
câte un plic. Cei doi se priviră nedumeriţi. Minerva surâse 
strălucitoare, numai soare şi flori: 

— Ca să vedeţi că nu sunt supărată pe voi, v-am dat câte 
o mică problemă de perspicacitate. Aştept soluţia peste trei 
zile. Sunteţi liberi. 

— Mai bine rămânea supărată, oftă Macri. Nu puteai să 
fii mai puţin isteţ? 

Dobrescu puse plicul în buzunar: 

— N-o cunoşti! Era în stare să ne pună la colţ. 


Când se auzi soneria, Codruţ năvăli în hol. 
— A venit mama? 


Dinu Candian o lăsă pe Emilia să intre. Era ca totdeauna 
epatantă, parfumată, surâsul şi expresia festive. Mângâie 
neglijent creştetul băieţelului. 

— Ce faci, micule? 

Codruţ, murdar la gură de ciocolată, îşi ridică ochii 
cafenii: 

— Când vine mama? 

„Ce ciudaţi sunt copiii! gândi Marta Bădescu. O iubeşte 
pe maică-sa fără să aibă din partea ei un singur gest de 
tandreţe. N-am văzut-o luându-l în braţe decât la fotograf. 
O poză adorabilă, de reclamă, bună de reprodus pe cărţile 
poştale ilustrate...“ 

— Când vine mama? 

Băiatul, nerăbdător, gata să plângă, dădu din picior. 
Emilia îi zâmbi. Cu acelaşi surâs, „frumoasă-i viaţa - iar eu, 
formidabilă“, se adresa tuturor: copii, adulţi, bărbaţi care o 
interesau sau nu, vânzători, poştaş. 

— Curând, Codruţ... 

Medicul, iritat, îl expedie pe un ton dur: 

— Treci imediat în camera ta! Doamnă Bădescu, ar fi de 
dorit să-l supravegheați mai îndeaproape. 

Bătrâna răspunse înţepată: 

— N-am fost avertizată că băiatul nu are acces în 
celelalte încăperi ale casei. 

— Vă avertizez acum. De aceea există o nurcery. 

Marta Bădescu prinse mâna băiatului. Codruţ nu se lăsă 
târât şi începu să urle. Candian, excedat, îi dădu o palmă 
răsunătoare. Violenţa gestului îl făcu să amuţească. 
Bătrâna, la fel de uimită, luă repede copilul în braţe şi 
părăsi holul. 

Emilia, picior peste picior, observă cu indiferenţă. 

— Nu te mai ţin nervii, mon cher... 

Candian îi azvârli o privire întunecată: 

— Ce-ţi pasă? 

— Mie nu-mi pasă deloc, încerc cel mult o surpriză. Îmi 
închipuiam că ştii să te stăpâneşti. Ai veşti de la Liana? 


Tonul era uşurel, „ce mai face Coca?“, dar în subteranele 
întrebării zăceau tone de răutate. 

Medicul se crispă. Cu două zile în urmă, imediat după 
plecarea Minervei şi a lui Dobrescu, Liana îl părăsise. 
Torturat de dor şi de gelozie, o căutase pretutindeni. Nu se 
afla la părinţi, nici la o mătuşă, singura de care Liana se 
simţea ataşată, nici... Investigaţiile medicului se epuizaseră 
aici, din lipsă de adrese şi realiză dintr-o dată, năucit, ce 
puţine ştia el despre nevastă-sa, cât de îngust era coridorul 
care ducea spre inima, spre gândurile, spre viaţa ei. În 
afară de Emilia, nu-i cunoştea nici un prieten, nu dispunea 
de un singur număr de telefon unde ar fi putut-o căuta. Şi 
totuşi Liana ieşea zilnic, lipsea mult, respectând doar un 
program conjugal legat de orele mesei. Lui Candian i se 
păruse nedemn s-o urmărească şi acţionase în virtutea liniei 
pe care şi-o propusese: să nu-i aţâţe dorul de libertate 
încercând să-l sugrume. 

— Cum îl cheamă? întrebă brusc. 

Emilia se uită la el ca la un nebun. 

— Pe cine?! 

— Tipul la care se ascunde. 

Femeia izbucni în râs: 

— Tu eşti obsedat, micule. Acum o înţeleg de-a binelea pe 
biata fată. La un asemenea regim nu rezistă nici măcar o 
surdo-mută cu nasul încălţat de o pereche de ochelari 
negri. 

— Unde e?! urlă dezlănţuit medicul. 

— Ai înnebunit? De unde vrei să ştiu eu? 

— Tu ştii! 

— De ce? Sunt confesorul ei? Şi dac-aş şti, aş sfătui-o 
prieteneşte să rămână acolo unde e. Şi într-o gaură de 
şoarece i-ar fi mai bine decât aici. 

Ura desfigura chipul lui Dinu Candian: 

— Ce animal dezgustător eşti tu, Emilia! 

Femeia râse obraznic: 


— Nu toţi bărbaţii... (accentuă) bărbaţii!, micule, sunt de 
aceeaşi părere. Vrei să facem un test? Mergem pe Calea 
Victoriei şi numărăm câţi tipi... 

Medicul o întrerupse brutal: 

— Mi-e greață! Şi-acum, ce vrei? Repede că trebuie să 
aerisesc după tine. 

— Nu fă pe imbecilul! Ştii bine de ce am venit. Azi e 18, 
nu? Sau imaginea Lianei în alte braţe, braţe mai viguroase 
şi mai proaspete, probabil, ţi-a tulburat minţile? 
Îndeplineşte-ţi obligaţiile şi te salut! Nici tu, nici - arată în 


jur - mausoleul ăsta nu-s de natură să-mi stimuleze 
digestia. 

— Nu! 

— Ce nu?! 


— Nu sunt de acord ca tu să intermediezi afacerea! 

Emilia, mereu zâmbind, întinse alene mâna după sacul de 
antilopă. Tacticos, băgă înăuntru ţigările şi bricheta şi se 
ridică încet, îndreptându-şi languros silueta suplă. 

— Cum crezi... În locul tău însă m-aş gândi de două ori... 
După aceea... Nu există cale de întoarcere. 

Medicului îi trecu prin minte una din frazele preferate ale 
mătuşă-sii, Matilde Bobescu. Bătrâna cultiva cu frenezie 
genul aforistic, adorând frazele pompoase şi penibile, cel 
mai adesea opere proprii: „Foarfecele destinului e 
necruţător... Ascunde-l... Nu i-l lăsa la îndemână“. 

Declară răguşit: 

— Asta mă priveşte pe mine. Spune-i gangsterului tău că, 
la cuantumul şi calitatea pretențiilor emise, am dreptul să-l 
cunosc. Prada îi va fi livrată numai personal, îi stau oricând 
şi oriunde la dispoziţie pentru prealabila discuţie de afaceri, 
fără martori. 

—  Dinule, spuse Emilia cu o voce neobişnuit de 
prietenoasă, pe omul ăsta nu-l păcăleşti ca pe un copil, sunt 
cel puţin două decenii de când şi-a dat bacalaureatul şi, de- 
atunci, a văzut multe. Nu ştiu ce vrei să combini, dar cât de 


vicleană ar fi festa pe care i-o pregăteşti, îţi garantez că tu 
vei fi prima victimă. 

— Palavre! Am venit cu o contrapropunere. Poţi să-i spui 
că nu am încredere în tine şi lasă-l pe el să judece ce are de 
făcut. E ultimul meu cuvânt. 


— Grig? 

Emilia se asigură încă o dată că uşa cabinei telefonice 
este bine închisă. Afară aştepta o singură persoană, o 
bătrână cu un câine mops care gâfâia de căldură. 

— Da. Ce-ai făcut? 

— Nimic. Nu acceptă să lucreze cu intermediari. 

Urmă o pauză, apoi Emilia îl auzi râzând scurt: 

— “Te spoliază de comision... Deci, vrea să mă cunoască, 
înainte... 

— Da. 

— Privilegiul ăsta o să-l coste un procent de 5% în plus... 


CAPITOLUL IX 


| halat de casă, doctorul Manoliu încerca să citească. 


Spre deosebire de cei mai mulţi oameni, în special femei, nu 
gusta lectura în pat. Se simţea moleşit, somnul îl trăgea de 
poale şi nu se putea concentra. 

Era aproape opt seara şi, ceea ce i se întâmpla extrem de 
rar, încerca un apăsător sentiment de singurătate. În 
lungile ceasuri ale după-amiezii, telefonul rămăsese cu 
încăpățânare mut. „Normal, toţi sunt în concediu, vara 
goleşte Bucureştiul.“ Un fel de a-şi pansa senzaţia de 
abandon, căci medicul, tânjind după Mara, s-ar fi mulţumit 
în momentele acelea şi cu apelul unor simple cunoştinţe sau 
foşti colegi uitaţi care, la rândul lor, sugrumaţi de plictis şi- 
ar fi adus aminte brusc: „Ce-o mai fi făcând Manoliu? Nu 
ne-am văzut de la examenul de primariat. Formidabil! N-aş 
fi spus... Când au trecut, dom'le, cincisprezece ani?...“ 

Soneria de la intrare îl făcu să respire mai cu optimism şi 
se îndreptă vioi spre vestibul. Nu spera mare lucru în 
privinţa vizitatorului, căci avea ceea ce se numeşte în 
genere o casă închisă. O locuinţă de burlac, fără 
gospodărie, în care bucătăria era încăperea cel mai puţin 
folosită. 

„La ce să chem oameni? Casa mea nu-i amuzantă. N-am 
video, televizor în culori, casetofon. Frigiderul e gol şi 
sticlele - când stocul devenea incomod, blocând balconul şi 
debaraua, chema o precupeaţă să le ridice cu toptanul - la 
fel.“ 


Ducea o viaţă de exterior, mânca la spital sau în oraş şi 
rar îl prindeai acasă. Garsoniera avea destinaţii precise: 
„acoperiş, să nu mă plouă, pat, ca să nu dorm în şanţ şi 
domiciliu stabil să nu intru în farurile miliției“. 

Soneria ţârâi din nou. Persoana, fie n-avea răbdare, fie 
nu era sigură că fusese auzită. 

„E probabil Dănilă“, presupuse medicul, un vecin, bătrân 
pensionar, care-l ruga din când în când să-i ia tensiunea. 
Uneori, rămânea fără ţigări şi venea să împrumute sau se 
invita la o partidă de table. 

„Doar dacă nu te conturbez, domnule doctor...“ 

„Bun şi ăsta!“, gândi Manoliu deschizând yala. Rămase o 
secundă mirat în prag, apoi începu să râdă. Ciocolată, 
sumbru, îşi făcu loc cu umerii înainte de a fi poftit: 

— Lasă-mă să intru. 

— Ziceai că nu mă mai frecventezi. 

— Ştii vorba aia turcească? 

— Cunosc altele româneşti, mult mai suculente şi pline de 
miez. Stai jos. Vodcă? 

Voicu Dumitriu se uită la el mustrător: 

— Doctor eşti tu, mă? Ne-aţi împuiat capul la televiziune, 
la radio, în presă cu efectele nocive ale tutunului şi 
alcoolului, şi voi sunteţi primii care le troscăiţi până cădeţi 
sub masă. 

— Ca să mă fi văzut acolo, probabil că-mi ţineai 
companie. 

Ciocolată perora din ce în ce mai indignat: 

— Ce exemplu daţi voi pacienţilor? După părerea 
statisticilor UNESCO - inventă - voi sunteţi cei mai îndârijiţi 
beţivani. Nu v-o iau înainte decât surugiii. 

Manoliu îl privi bine dispus: 

— Ascultă, Ciocolată, ai venit să ne certăm? 

— Ştii că-mi placi? Tu eşti ăla care de când te ştiu cauţi 
scandal cu lumânarea. Acum discutăm o chestie de 
principiu. 


— Am băgat de seamă. Eşti la al doilea pahar de vodcă în 
mai puţin de un sfert de oră... Apucă sticla şi se pregăti să-i 
toarne: Pot să te mai jignesc? 

Voicu îşi reluă plimbarea agitată. Se făcu că n-aude şi se 
lăsă jignit. 

— Altfel, se interesă Manoliu, ce mai faci? 

— Aia e că nu ştiu! Nu ştiu ce să fac. 

— Aha! 

— Ce aha? Ce-ai înţeles? Am venit să mă sfătuiesc cu tine 
într-o chestiune. 

— Te ascult. 

— 'Ţii minte ce ţi-am spus rândul trecut? Că la Candieni 
treaba nu merge? Că a intervenit ceva suspect în existenţa 
lor?! Ai râs ca un mocofan, pentru că nu contest că eşti un 
tip cumsecade, dar n-ai orizont. N-ai perspectivă şi, pe 
undeva, ai rămas imatur. 

Ciocolată n-avea nici cea mai mică intenţie de a-l ofensa. 
Ca de obicei, spunea verde, răspicat, în faţă, ceea ce 
credea. 

Doctorul Manoliu începu să râdă: 

— În cazul ăsta, nu văd în ce măsură ţi-aş putea fi de 
folos. Te adresezi unui arierat mintal să-ţi dea sfaturi de 
viaţă? 

— Am spus imatur, ceea ce-i altceva. Adică experienţa ta, 
ca individ, înregistrează minusuri. Dar eşti un bărbat onest 
şi, indiferent care va fi opinia ta, nu-ţi voi pune niciodată la 
îndoială buna credinţă. Să vezi, domnule, ce chestie mi s-a 
întâmplat! 

Manoliu îl urmărea liniştit. La Ciocolată, toate luau 
proporţii: indignarea, uimirea, necazurile mărunte. Nu ştia 
cum reacţionează în dragoste... Întrebarea pică din senin: 

— Băi, Ciocolată, tu ai iubit vreodată? 

Dacă l-ar fi văzut pe Mihai Viteazul, descălecând la 
Universitate de pe calul de bronz, Voicu Dumitriu n-ar fi 
avut o expresie mai căpiată. 

— Te-ai smintit?! Vorbeam cu totul altceva. 


— Scuză-mă, râse Manoliu... Mi-a trecut aşa, o idee prin 
minte. 

— Ce idei, domnule? Astea sunt scurtcircuite. Caută-te, 
că rămâi fără pacienţi. Dădu din mână a lehamite: Cum îţi 
spuneam, dar nu mă mai întrerupe că mă enervezi, am 
primit azi de dimineaţă un telefon. Tocmai îmi beam 
cafeaua, urmând s-o car la serviciu. Cine crezi că era? 

— N-am idee. Presupun însă că persoana avea nevoie 
stringentă de tine, ca să te sune la şase jumătate-şapte 
dimineaţa! 

— Mai ales când persoana nu zice bună-dimineaţa, 
soare!, înainte de amiază. Liana Candian. 

— Interesant. 

— Ştiai că l-a părăsit pe bărbatu-său? 

Manoliu se încruntă: 

— Nu... Adevărat că Dinu e foarte schimbat în ultima 
vreme, dar nu credeam că lucrurile vor ajunge atât de 
departe. Ţi-a spus ea? 

— Bineînţeles. În trei fraze mi-a explicat că viaţa alături 
de Candian a devenit imposibilă, iar în alte două mi-a cântat 
melodia binecunoscută: suntem tineri, mai bine acum decât 
mai târziu, ne putem reface viaţa etc.... Îţi dai seama, eram 
complet năuc. 

— Ce-a vrut în fond? 

— A plecat de acasă doar cu geanta şi cămaşa de noapte 
şi ar vrea să-şi încarce boarfele. Îi e frică de Candian, care e 
un tip brutal şi violent şi poate recurge la acte de 
canibalism. Pe scurt, m-a rugat să o însoțesc, azi sau mâine, 
când am eu vreme. 

— Ce i-ai răspuns? 

— Nu i-am răspuns nimic. M-am eschivat - întârzii de la 
serviciu - şi a rămas să discutăm mai pe îndelete mâine 
dimineaţă. O să mă sune ea acasă. Am o recuperare. 

— Mda, făcu Manoliu, neplăcut... Care sunt nedumeririle 
tale? 


— Păi, totul mă nedumereşte! În primul rând, de ce mi s- 
a adresat tocmai mie? De ce n-a apelat la taică-său? Noi nici 
măcar nu suntem prieteni buni, ştie că n-o înghit şi nu cred 
că, în afară de „sărut mâinile“ şi „a stat ploaia“, i-am mai 
adresat altfel de panseuri. 

— Aşa e... 

— Pe urmă, continuă Ciocolată, mi s-ar părea nedelicat 
faţă de Dinu s-o asist martor şi ocrotitor pe nevastă-sa 
împotriva lui. 

— Începi să creşti în ochii mei, zâmbi Manoliu. Nu te 
ştiam atât de gentleman. 

— De ce? Pentru că nu ţi-am spus ţie, care eşti crăcănat, 
că ai picioare de baletist? Sau că negii de pe obraz ar fi 
şarmul tău, când, dacă te-ai apuca să-i înşiri pe o aţă, ţi-ar 
ieşi un colier să-l pui pe grumaji de vacă? 

Gogu Manoliu nu se suspectase niciodată că ar arăta ca 
un actor de film, avea umor şi, în plus, pe Ciocolată, 
indiferent de răutăţile servite, nu se putea supăra. 

— Lasă-mă pe mine. Ce ai de gând să faci? 

— Habar n-am. Iu ce zici? 

Doctorul săltă din umeri: 

— Derobează-te. Motive există: Eşti prietenul 
amândurora, amestecul unui terţ în asemenea situaţii nu-i 
recomandabil sau, mai laş şi fără justificări, pleci într-o 
delegaţie. 

— Asta nu se poate! 

— De ce? 

Ciocolată emise măreț: 

— Sunt incapabil să las de izbelişte un om care-mi solicită 
ajutorul. 

— Înseamnă că hotărârea ai luat-o. Atunci ce mai aştepţi 
de la mine, binecuvântarea? Începu să râdă încetişor: Eşti 
sigur că altruismul, inima ta jimblă caldă te îndeamnă să 
intri în bâlci şi nu cea mai autentică curiozitate de tată? i-a 
plăcut totdeauna bârfa, ai ciulit de când te ştiu urechea la 
odiosul „se spune că...“ Îi servi sarcastic, refrenul 


„Ciocolată“: Ştii că mie îmi place să zic verde, în faţă, 
răspicat! 

Ciocolată îl privi surprins: 

— Te-a deranjat chestia cu negii? Eşti un caraghios! 

— Ai dreptate! Practic, ce vrei de la mine? 

— M-am gândit... începu Voicu Dumitriu oarecum 
şovăitor. 

— Aşa... 

— Că ar fi bine să mergem împreună. 

Manoliu se interesă cu blândeţe ostentativă: 

— Ce înţelegi tu prin „împreună“, fiule? 

— Adică Liana, tu, eu. 

— l-auzi? Şi de ce mă rog? 

— Avem altă greutate, înţelegi, şi, dacă e să fim oneşti, 
amândoi îi suntem prieteni. 

— Iar penibilul se va împărţi pe din două. 

— În fond, tu, ca vechi amic, eşti şi mai îndreptăţit să fii 
de faţă. Îţi manifeşti îngrijorarea... 

— ...Şi-mi prezint condoleanţele. Nu, dragă Ciocolată! 
Hotărât, nu! Pentru asemenea întreprinderi, caută-ţi omul 
pe altă uliţă. 

— De ce? 

— Ca să te citez, pentru că nu mi se pare delicat. Când 
vor avea nevoie de mine, mă vor solicita. Detest să mă vâr 
în dormitorul oamenilor. 

— Ai o mentalitate şi o gândire scabroase. 

— Dacă îţi închipui că Liana şi Dinu colaborau la o lucrare 
ştiinţifică, rectific: Detest să mă vâr în laboratorul 
indivizilor, în atelierul lor de lucru. 

— Eşti un laş! 

— Dragul meu, tu ai confundat totdeauna curajul cu 
mitocănia. Eu îţi urez succes şi nu-mi ascund interesul 
pentru rezultatul demersurilor. 

— Mai toarnă-mi o vodcă şi mă evaporez. 

Manoliu puse mâna pe sticlă: 


— Auzi?! Pe ce loc vin inginerii în statisticile alea 
UNESCO? Telefonul zbârnâi. 

— Da, eu, Manoliu... Sigur că da... Se uită la ceas: Da..., 
ciudat... E nouă. Nu vă pierdeţi cu firea... Voi face tot ce-i 
posibil... Nu, nu întârzii... 

Ciocolată rămase cu paharul în mână. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Era Bădeasca, bătrâna care îngrijeşte de copil. 

— O ştiu. 

— Dinu încă nu s-a întors acasă, şi la spital nu-l găseşte. 
Liana n-a dat nici un semn de viaţă şi nu ştie ce să facă cu 
băiatul. 

— Ai văzut?! exclamă triumfător Ciocolată. 

— Ce să văd? 

— Vrând-nevrând, acum trebuie să colaborăm. 

Manoliu trecu în dormitor şi începu să se îmbrace. 


Melania se hotărâse în cursul nopţii. Chiar de-a doua zi, 
va începe să acţioneze. Va studia situaţia cu atenţie chiar la 
faţa locului, va lua contact personal cu oamenii care ar 
putea avea o legătură, măcar tangenţială, cu dispariţia 
statuii. 

„Şi vei opera pe faţă, draga mea, căci ai o acoperire 
admirabilă: indiferent de suspiciunile domnilor de la miliţie, 
eşti ruda doctorului Conţescu şi îndreptăţită să te preocupe 
soarta monumentului său... Nu, nu că nu ai încredere în 
competenţa şi străduinţele dumnealor, dar consideri legitim 
şi chiar de datoria ta să contribui la elucidarea situaţiei...“ 

La ora zece dimineaţa era gata de expediţie. Îmbrăcase 
ceea ce considera a fi o toaletă sport: un ansamblu galben- 
pai - o fustă plisată şi buzunare la jachetă - şi pantofi 
trotteuri, adică tocuri de şase centimetri şi nu zece, cât 
purta în mod obişnuit. Şi pentru că i se părea că amănuntul 


completează o ţinută expediţionară, îşi agăţă de umăr un 
aparat foto, cumpărat cu cincizeci de ani în urmă, un Kodak 
cu burduf, care nu se mai afla în stare de folosinţă de pe 
vremea armistiţiului. 

Lăsă oberlichtul de la bucătărie deschis, pentru ca 
Mirciulică, plecat în vizite matinale, să n-o aştepte la uşă. 
Părăsi locuinţa vioaie şi pusă pe fapte mari. 

Primul obiectiv propus - cercetarea atentă a parcului - 
nu-i luă mai mult de un sfert de oră. „Nimic interesant, 
fetiţo. Copaci, bănci, umbră, bunici şi bunice, landouri 
împopoţonate, un tânăr cu o carte, care nu m-aş mira să fie 
de la miliţie. Ce poate găsi interesant un domn de vârsta lui 
în acest părculeţ, într-o dimineaţă splendidă de vară, când 
ar trebui să fie la serviciu, la ştrand sau la mare? După cât e 
de bronzat, poţi să-ţi dai seama că iubeşte soarele...“ 

Locotenentul Moraru îi observă la rândul lui prezenţa, 
dar nu-i dădu nici o importanţă. N-o cunoştea pe Melania şi, 
altfel, clişeul oferit de bătrână era firesc. O pensionară care 
a ieşit la plimbare, iar acum caută răcoare într-un parc. O şi 
vedea scoțând în următoarele câteva minute din sacoşe 
andrelele şi ghemul de lână, căutând din ochi vreun 
eventual amator de conversaţie. 

Dezicându-i pronosticul, după două ture, Melania părăsi 
parcul, tăindu-l de-a curmezişul. Privind atentă locul unde 
se aflase statuia, făcu o constatare interesantă: 

„Ciudat, Melanie, extrem de ciudat... Nu ştiu dacă 
amănuntul, care, fie vorba între noi, ar fi trebuit să-l observi 
de cel puţin patruzeci de ani, îţi va fi util, dar oricum iese 
din comun. Statuia fusese aşezată cu spatele spre strada 
principală, ceea ce trădează o viziune artistică cel puţin 
fistichie. Cum ţi-ai dat seama? Dar mi se pare limpede ca 
apa de izvor. După cum ştii, era o statuie cişmea şi-i firesc 
ca pământul din faţa ei să fie bătătorit de mulţimea 
însetaţilor. În spate, în schimb, există iarbă şi buruieni din 
belşug. lar spatele dă spre strada care-i aproape la fel de 
importantă ca o şosea. Ca şi cum doctorul Conţescu i-ar fi 


întors - scuză-mă! - popoul, atitudine cu totul neaşteptată 
din partea unei persoane atât de politicoase...“ 


Melania sună timid la uşa vilei doctorului Candian, 
arborând zâmbetul căruia nu-i putea rezista în general 
nimeni, indiferent de gradul de civilizaţie sau rezultatul 
meciului Rapid-FC Argeş; de o politeţe ireproşabilă, 
colorată cu o blândeţe de oaie. Doar privind-o, presimţeai 
că pentru femeia aceasta nu există nimic urât pe lume şi nu 
te-ar fi lăsat inima s-o dezamăgeşti. 

Îi deschise o femeie în vârstă, cu alură distinsă. De după 
fustele bătrânei apăru capul unui copil cu ochi mari, 
castanii, care o cercetau curioşi, fără umbră de timiditate. 

„Bunica şi nepotul“, califică Melania, dar se corectă, 
aproape instantaneu. „Nu... Cred că te înşeli fetiţo! Doamna 
aceasta nu are degajarea stăpânei casei sau a cuiva din 
familie. Există ceva ţeapăn în ea, o anumită rezervă şi totuşi 
siguranţă... Intendentă, aş fi zis acum cincizeci de ani, dar 
mi-e teamă că, azi, asemenea slujbe nu mai există.“ 

— Pe cine căutaţi? 

— Bună ziua, ciripi Melania. Am nimerit la familia 
Candian, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ştiţi, sunt membră în comitetul de conducere al 
clubului Femina din cartierul dumneavoastră. 

Marta Bădescu o privi nedumerită: „Şi?“ 

— În programul nostru intră numeroase acţiuni 
interesante şi care, desigur, prezintă importanţa lor. De 
aceea încercăm să ne asigurăm colaborarea cât mai multor 
persoane. Nu credeţi că v-ar interesa să activaţi alături de 
noi? 

Puştiul continua s-o privească fix: 

— Când vine mama? 

Marta Bădescu îl scutură uşor de mână: 

— Tais-toi, Codruţ! 


Melaniei îi veniră în minte anunţurile din Mica 
Publicitate. „Îngrijesc la domiciliu preşcolar, vorbesc 
franceza, sau germana, sau...“ 

Puse un deget sub bărbia băieţelului: 

— Il est charmant votre petit... Quelle âge as-tu, Codruţ? 

Marta Bădescu o privi uşor surprinsă. Ezită, dar ţinuta 
Melaniei şi accentul impecabil o obligau la o elementară 
politeţe. 

— Poftiţi înăuntru. 

O invită în living, pe care Melania îl taxă dintr-o privire: 
„lată o casă, draga mea, în care fiecare obiect a fost ales cu 
grijă. Este discret, somptuos şi de aceea odihnitor... Deci 
aici au stat turcii mei...“ 

— Sunt îngrijitoarea copilului, explică doamna Bădescu. 
Nu locuiesc aici şi, oricum, chestiunea clubului nu m-ar fi 
interesat. 

N-o spusese cu dispreţ. Era doar o femeie directă. 

— De ce? flutură din gene Melania. N-aveţi idee cât de 
interesante sunt şedinţele noastre! Chiar pasionante. 
Invităm tot felul de persoane, actori, scriitori... 

— Nu mă îndoiesc, dar eu nu ţin la asemenea reuniuni: o 
ceată de femei, în general bătrâne - sunt la o vârstă când 
pot folosi cuvântul fără a jigni pe nimeni - bătrâne, singure, 
care încearcă sau îşi închipuie că sunt utile. 

— Dar vă înşelaţi... 

— Nu insistaţi, căci nu are sens... 

Melania păru grozav de necâjită. 

— Poate..., poate că mama băieţelului ar avea o părere 
mai favorabilă. 

Marta Bădescu râse scurt. O şi vedea pe Liana activând 
la Femina, alcătuind fotomontaje, scriind un articol pentru 
gazeta de perete, „cum să organizăm timpul liber al copiilor 
noştri“, sau împodobind de serbare, cu hârtie creponată şi 
serpentine, sala de festivități. 

— În nici un caz. 

— Ce anume? 


— În nici un caz nu puteţi miza pe colaborarea doamnei 
Candian. 

Băiatul se apropie de Melania şi-i atinse fusta: 

— Când vine mama? 

Marta Bădescu se ridică: 

— Codruţ, eşti insuportabil. 

— Probabil doamna e plecată, zâmbi Melania. 

— Da... Pentru câteva zile, la rude... 

— Vă rog să mă scuzaţi pentru deranj... Dacă totuşi vă 
răzgândiţi, sediul nostru se află foarte aproape pe strada 
Ciprian... 

— Da... da... făcu distrată Marta Bădescu. Am reţinut... 

O conduse până la uşă. Se opriră amândouă în prag. 
Melania observă fermecată: 

— Ce poziţie minunată aveţi aici! Linişte, verdeață. Parcul 
acesta este o binecuvântare. 

— Adevărat... 

— Apropo... Exista o statuie în parc... De ce au scos-o? Se 
uită nevinovată la doamna Bădescu. Avu impresia că dintr-o 
dată devine rigidă, că privirea i se întunecă. 

— Nu ştiu. 

— Păcat... Făcea un efect atât de romantic. 

— Da..., bineînţeles... La revedere. 

Tonul sună cam brusc. 

— Să mai veniţi! strigă puştiul. Mama mea e şi mai 
frumoasă, şi mai caraghioasă... Căută: Şi mai caraghioasă 
decât Muppets! 


„Desigur, n-ai aflat mare lucru, totuşi poţi nota câteva 
puncte câştigate, draga mea. Întâi, că există o legătură 
oarecare între casa Candian şi statuie. Al doilea, însăşi 
bătrâna, care-i doar guvernantă, e cumva afectată de 
această poveste şi, în al treilea rând, mama copilului a 
plecat de acasă... În regulă, fetiţa mea. La toate acestea te 
vei gândi mai pe îndelete, după-amiază, după ce se trezeşte 
şi Mirciulică din somn. Acum vei face o vizită la locuinţa de 


peste drum. Clădirea spre care privea doctorul Conţescu. 
Trebuie să vezi şi tu ce găsea dumnealui atât de interesant 
la această construcţie...“ 

Traversă din nou parcul şi se îndreptă hotărâtă spre 
intrarea imobilului în stil maur. O intrigă aerul de părăsit, 
de casă nelocuită. 

„Chiar dacă toată lumea se află la serviciu sau în vacanţă, 
deci nu vezi pe nimeni la fereastră - fie că scutură o cârpă, 
aeriseşte, ori îşi trece vremea - se simte dacă se trăieşte în 
acea casă... Aici, nu stă nimeni...“ 

Portiţa de fier forjat, care dădea în curte, scârţăi lugubru. 
Bătrâna străbătu aleea năpădită de iarbă, urcă patru trepte 
şi apăsă pe butonul soneriei. 

„la te uită! tresări locotenentul Moraru. Asta-i bătrâna 
care se plimba mai adineauri prin parc...“ Părăsi banca şi, 
din doi paşi, fu pe trotuar. Lipi trunchiul unui castan bătrân, 
simțindu-se ars de curiozitate. Îi bătea inima şi nu-şi 
închipuise niciodată că dorinţa avidă de a afla ceva, da!, 
curiozitatea, poate avea asemenea efect asupra ritmului 
cardiac. 

În interfon se auzi un glas neidentificabil. „Bărbat? 
Femeie? În vârstă?“ Nu-şi putea da seama. 

— Cine e? 

Bătrâna răspunse cu naturaleţe: 

— Melania Lupu. 

Urmă un bâzâit sonor şi uşa se deschise singură. Apăsă 
pe clanţa şi dispăru înăuntru. 

Locotenentul Moraru rămase înlemnit de uimire. Stătu 
câteva clipe pe gânduri, apoi se repezi spre cabina 
telefonică. Din fericire, se afla chiar la colţul străzii. 


— 'Ţeapănă gospodărie! aprecie Minerva coborând din 
maşină. Ce părere ai, Dobrescu? 

Locotenentul vorbi în cunoscător: 

— Dridu e una din cele mai bogate comune din jurul 
Capitalei. Merită să vedeţi şi Frumugşanii sau Gruiu. 

Minerva se uită curioasă în jur. Citadină până în vârful 
pixului agăţat în buzunarul vindiacului, ieşea foarte rar din 
Bucureşti şi atunci ţinta era de obicei Mamaia sau Eforie- 
Nord. Celelalte staţiuni i se păreau prea liniştite. 

Se întrebă, dintr-o dată, de când nu mai călcase pe la 
ţară şi îi veni să râdă: „Dar am călcat vreodată?“ 

Mătuşa Caliopi, care-i fusese tutore de la vârsta de zece 
ani, detesta în general deplasările şi împingea urbanismul 
atât de departe, încât nu suporta peisajele nude, adică fără 
magazine, săli de spectacole, blocuri şi troleibuze. „Câmpie, 
pădure, albăstrele şi gâze! Fleacuri! Dacă era aşa de 
minunat, oamenii ar fi rămas în peşteri...“ 

Minerva începu să râdă. 

— Auzi, Dobrescule? Tu ştii când am văzut prima dată o 
vacă? Vacă de-adevăratelea, nu la cinema sau în poze. La 
cincisprezece ani. Eram într-o excursie cu şcoala... 

Locotenentul se abţinu de la orice comentariu. Animalele 
îi inspirau Minervei tot soiul de şarade... „Admiţând că ai fi 
proprietarul unei cornute orange...“ 

Casa lui Firică Rădoi era arătoasă, făţuită cu ornamente 
de ceramică colorată, prosperă. Un gard metalic cu volute, 
vopsit argintiu, împrejmuia curtea, adevărată grădină: 
trandafiri, dalii, regina nopţii, iar zorelele, proaspăt 
stropite, nu trăseseră obloanele, dând încă bună-dimineaţa. 

Pătrunseră în curte. Îi întâmpină un câine care lătra în 
draci, nelăsându-i să facă nici măcar un pas. 

„Zgârciţi oameni!“, gândi Minerva. Dulăul era costeliv, 
jigărit, cu ochi înfometați. Îşi aduse aminte de un proverb 
vechi: „Să nu tragi la hanul cu câini slabi, căci flămând vei 
rămâne...“ 


Atrasă de zgomot, se ivi o femeie la vreo patruzeci de ani. 
Era o namilă şoldană, rochia de barchet îi plesnea peste 
sâni, dar, în mod curios, capul şi gâtul subţire păreau 
împrumutate de la altă persoană. Pe faţa suptă, cu buzele 
parcă înghiţite, stăruia o expresie morocănoasă, tipică 
oamenilor suspicioşi, bănuitori, care se cred toată viaţa 
înconjurați de vrăjmaşi, iar râsul lor e consemnat de cei din 
jur ca un eveniment. Îi privea iscoditoare, fără să spună 
NIMIC. 

Minerva arboră un aer, un ton şiuntextă la Sadoveanu, 
care i se păreau ei potrivite cadrului: 

— Bună ziua, cinstită gospodină. 

Femeia răspunse din vârful buzelor: 

— Bună să fie... 

— Acasă ţi-e omul, nea Firică? 

— Ia, prin vecini... Întoarse capul şi strigă spre fundul 
curţii: Tanţo! Fă, Ianţo, unde stai lelea, sta-ţi-ar dumineca! 

O fetiţă de vreo unsprezece ani, desculţă şi cu o rochie 
care-i cădea strâmb, se ivi alergând. 

La vederea Minervei şi a locotenentului, se opri 
intimidată. Maică-sa nu-i dădu răgaz: 

— Dă o fugă pân” la alde Necşoiu şi zi-i lui taică-tu că-l 
aşteaptă nişte oameni. 

Tanţa o zbughi, iar femeia rămase mută în mijlocul curţii, 
cu picioarele răşchirate şi mâinile încrucişate peste sâni. Le 
urmărea toate mişcările, pândindu-i parcă să nu pună mâna 
pe ceva: vreo ulucă, o cărămidă, ori te miri ce acaret. 

Pe Dobrescu, situaţia îl amuza nespus. Dincolo de 
ursuzenia femeii, îi simţea uimirea pe care o încerca faţă de 
Minerva, „n-am văzut de când sunt asemenea znamenie de 
muiere!“. Aceasta, plictisindu-se, începuse să se plimbe prin 
curte cu mâinile la spate, fluierând o melodie proprie. 

La vederea bărbatului - înalt, trupeş, cu o cumsecădenie 
roşcovană pe faţa lată, încăpătoare, dezminţită doar de 
ochii vicleni, atenţi, cu nelinişti de lăcustă - Rădoaia respiră 
vizibil uşurată. 


— Dumnealor..., mai spuse şi dispăru. 

„Patriarhatul în floare! conchise Minerva. Nu-i treaba 
muierilor să se vâre în daravelile bărbatului...“ 

Rădoi exclamă jovial: 

— Ce vânt vă aduce, oameni buni? 

— Poate ne pofteşti în casă, nea Firică, zâmbi Minerva. 

— Da' cum nu! Ia poftim cu gând curat... Muierea asta a 
mea v-a ţinut în picioare... De, să ne iertaţi, că noi, ştiţi, ca 
la ţară... 

Casa mirosea a curat, a muşcate şi era răcoare. În odaia 
bună, Rădoi aruncă o privire satisfăcută, apoi se uită la cei 
doi, să constate impresia pe care le-o făcea expoziţia de 
bulendre: înflorituri, broderii, ştergare, scoarţe, bibelouri 
ieftine, vaze, fotografia de nuntă a Rădoilor retuşată gros 
de un cârpaci, câteva tablouri, orori care Minerva se 
întreba unde mai pot fi achiziţionate, televizor, un radio 
imens cât jumătate de garderob. 

— Frumos la dumneavoastră... 

Rădoi îşi frecă mâinile roşii... 

— De, cum am putut şi noi... De douăzeci de ani, de când 
ne-am luat, muncim la bordeiul ăsta... mobila e de la 
Bucureşti... Da' o ţuiculiţă luaţi? Să zic muierii şi de-o 
felioară de brânză, o roşioară... 

— Nu, respinse hotărât Minerva. Vă mulţumim, dar nu 
întârziem mult. 

Îşi scoase legitimaţia şi i-o întinse. Firică se uită la ea, 
apoi o lăsă repede pe masă, de parcă l-ar fi ars. Se refugie 
instinctiv într-o atitudine defensivă: 

— Eu unul mă ştiu cu toate alea în regulă şi la zi. Am 
autorizaţie, am plătit taxele la stat, respect mercurialul... 

— Nu te-am învinuit de nimic. Vreau să-ţi pun câteva 
întrebări. 

Omul aştepta circumspect. Deşi răcoare, începuse să 
asude din gros. 

— Întrebaţi-mă, că nu-i supărare. Deschise uşa şi strigă: 
Fă, 'Tanţo... Adă-mi acilea o cârpă, ceva, că se încinse afară 


şi-s tot o apă... Aşa, tată! 

Se şterse tacticos pe obraji, apoi pe gât şi la urmă 
palmele năduşite. 

— Unde ai fost, nea Firică, în dimineaţa zilei de 
cincisprezece! Adică joia trecută. 

Bărbatul îşi ţuguie buzele încercând să-şi aducă aminte. 

— Păi, unde să fiu? În piaţă, la Matache, că acolo ţin 
„prăvălie“ cu alde frate-meu, Gică. 

— Cu ăla, râse Minerva, ai băut cinstea. Las-că ajungem 
şi acolo... 

Bărbatul luat pe neaşteptate, îşi holbă ochii mici. Minerva 
nu-l lăsă să-şi revină: 

— Mă interesează ce-ai făcut în primele ore ale dimineţii. 

Rădoi se bâlbâi: 

— Ce era să fac, păcatele...? 

— Nea Firică, nu încerca să câştigi timp. Dumneata ai 
treburi, le avem şi noi pe ale noastre... Hotări să-l ia la 
sigur: Ai primit „cinci roabe“ ca să faci un anumit 
transport... Aşa-i? 

Ochii lui Rădoi alergau prin odaie. Îl simţeai calculând 
iute, concentrat, roi de gânduri i se învălmăşeau în spatele 
frunţii cărnoase. Minerva îl îmbie cu glas blajin: 

— Hai, nea Firică! la-o de la capăt. De unde te cunoaşte 
persoana, când te-a năimit, câţi inşi te-au ajutat...? Mi le 
spui frumos şi pe rând... 

Rădoi oftă şi se ridică în picioare. 

— Pe mine mă iertaţi, dar tot iau o ţuică. 

Deschise bufetul şi scoase o carafă pântecoasă cu dop de 
plastic. Înăuntru lichidul era galben ca gutuia. 

Omul trase o duşcă zdravănă şi Dobrescu îşi zise că, din 
trei înghiţituri, mântuie sticla: „De! Scurtă-i jumătatea, 
nene! ...“ 

— Asta s-a întâmplat, cum ar veni miercuri. Dovedisem 
marfa, mai erau, colea, ca la vreo cinci kile de roşii. Îi zic lu' 
frate-meu, zgârie-brânză, într-o sâmbătă cu muierea asta a 
mea, îi zic cum zice un creştin la un frate: Bă, Gică, paştele 


şi cristelniţa mă-tii! Te mai scumpeşti acuma la un pol...? 
Lasă roşiile la nea Cornel şi hai să luăm o ţuică, că ţipă 
jumările alea în mine...! 

Minerva îl urmărea făcând eforturi să nu-l întrerupă. 
Abătuţi din albia lor, asemenea oameni îşi pierdeau şirul, se 
zăpăceau. Mai constatase că, indiferent de mediu sau 
gradul de instruire, cu cât viaţa unui individ este mai săracă 
în evenimente, cu atât relatările sunt mai dezlânate, 
sufocate într-un ocean de amănunte inutile. Avea o 
cunoştinţă, femeie subţire de altfel, care pentru a nara un 
incident oarecare petrecut în Piaţa Unirii, îţi povestea cu 
detalii ucigătoare tot itinerarul parcurs de la Casa 
Scânteii... 

— „„frate-meu dă să mă înjure, că nu-i cuvântăreţ defel, 
s-a izbit lu' tata, ori înjură, ori stă cu nasul în buric, când 
simt că mi s-a agăţat unul dă poale. 

„Bă, nea Firică, am o vorbă cu dumneata. Da' vino mai 
încolo...“ 

„Vin dom'le!“ Că era domn! 

— După ce l-ai cunoscut? surâse Minerva. 

Rădoi o cercetă nedumerit. Nu era probabil un portretist. 

— Păi, se cunoaşte. Îmbrăcat la lux, straie de oraş, 
cravată. Se vedea pă el că nu-i dă la împins vagoane... 

Minerva insistă: 

— Încearcă să-l descrii. 

Rădoi îşi scărpină ceafa: 

— Un ins, cum să vă spui, nici în etate, da' nici tânăr dă 
tot... Slăbiu, bărbierit, nas parcă ascuţit. Găsi încântat: 
Seamănă cu dumneavoastră! 

Dobrescu întoarse capul, brusc interesat de zigzagurile 
sonore şi de itinerar ale unui bărzăun strecurat printre 
perdelele de nylon. Minerva zâmbi: 

— Am înţeles, nea Firică. Spune mai departe. 

— Ne traserăm mai încolo şi intrarăm la alde Gică 
Tractor. Explică: Până să se-ajungă, a fost semetist. 

— Cine-i ăsta? 


— Responsabilul de la Necuratul. 

— Necuratul? 

Rădoi păru surprins: 

— Nu-l ştiţi? Restaurant categoria a lIl-a. La zece 
dimineaţa dau cep la ciorba de burtă. 

— De fapt, interveni Dobrescu, se numeşte Nectarul. 

— Aha! pricepu Minerva. „Necuratul“! E o chestie. Dă-i şi 
dumneata cep, nea Firică. 

— Am ciocnit de bun găsit şi pe urmă cetăţeanul a intrat 
în chestie. 

„Eu te cunosc, zice, ştiu că eşti om de nădejde şi nu-ţi 
pare rău de un câştig.“ 

„Cui îi pare rău?“ 

„Uite, zice, mă ajuţi la un transport, că ai furgonetă şi, pe 
chestia asta, te faci mai greu pe partea stângă cu cinci 
miare...“ 

— Acu”, nici eu nu-s prost... Zic, dacă-mi dă ăsta cincizeci 
de albastre, doar să-l duc de colo-colo, nu-i lucru curat... 
Zic: 

„Domnule, cine oi fi, că eu nu te cunosc, asta-mi miroase 
a belea... Ori că s-a lăsat cu moarte de om şi mă pui acum 
să car răposatul, ori aţi dat cu palma în avutul obştesc. În 
daraveli d-astea nu mă vâr, că am muiere şi copii de 
încălţat. Eu îmi plătesc ţuica şi nu te-am văzut, nu m-ai 
văzut.“ 

„Nu-i vorba nici de una, nici de alta. Dumneata vii mâine 
dimineaţă cu furgoneta în spatele Alimentării. Te aştept la 
cinci şi jumătate. Ai priceput?“ 

„Am priceput eu, că cunosc Bucureştii, acilea am făcut 
armata. N-am priceput însă ce soi de marfă încărcăm...“ 

„Ai să vezi mâine. Nu-ţi convine, volanul e al dumitale...“ 

Rădoi se întrerupse şi mai trase un gât de ţuică. Îşi şterse 
gura cu dosul palmei, apoi rostui în buzunarul de la piept al 
cămăşii un pachet de Mărăşeşti mototolit. În spatele uşii, se 
auzi un foşnet uşor, şi Minerva se uită spre Dobrescu 
zâmbind complice. Era lesne să ţi-o închipui pe nevasta lui 


Rădoi, cu urechea lipită de uşă şi gâfâind de curiozitate. 
Bărbatul sesizase şi el zgomotul, întoarse capul şi mugi: 

— Iar spionezi?! Şpiona-o-ai pe mă-ta, în deal la Sfânta 
Ecaterina! Crucea şi parastasul! Se scuză apoi, cu glas 
domolit: ăsta-i păcatul ei! E şpioancă! Altfel, muiere 
vrednică, nu-şi iese din testemel, ochii nu-i trec zăplazul... 

Minerva oftă: 

— Dă-i bici, nea Firică. Ne-apucă prânzul. 

— Grija asta să vă fie! Mulţumim lui Dumnezeu, nu 
suntem nici noi chiar de tot săraci... Cum spusei, mă 
sfătuiesc cu frate-meu. Zic: „Bă Gică, ce zici tu? Băgăm 
lingura în borşul ăsta?“ ăla ce să zică? Când aude de bani, îi 
cresc urechile, zici că se bucură singure. „O băgăm, zice, 
paştele ei de lingură, care-i prostul să facă ţţ! la borş, 
paştele lui de borş?!“ Aşa că vezi dumneata, a doua zi l-am 
lăsat pe frate-meu în piaţă cu marfa şi mă dusei la locul cu 
pricina. Mă aştepta insul şi, dimpreună cu el, încă trei 
frumoşi din ăia cu ambasadă în turla bisericii. 

Minerva se holbă: 

— N-am înţeles. Cine erau persoanele? 

— Turla bisericii, explică râzând locotenentul, e locul de 
adunare a ciorilor. 

— Adică balaoacheşi, tovarăşe, preciză Rădoi. Bronzaţi 
de la mă-sa, nu prin sindicat. 

Minerva dădu din cap: „Da, ştiu că sunteţi culţi...“ 

— Acu', urmă nea Firică, ce să mai zic? Nu-mi prea 
plăcea tovărăşia, dar parcă n-aveam încotro. Urcăm în 
furgonetă şi ia-o la stânga, ia-o la dreapta, ţine-o drept, 
ajungem pe-o stradă aşa, mai pustie, şi oprim dinaintea 
unui parc. În mijloc, un pietroi cât o stâncă, cu cişmea şi 
ţuţuroi ca la puţurile americane. Semăna, aşa, cu statuia de 
la noi din comună, dacă aţi văzut-o, pentru ăia căzuţi în 
războiul ălălaltu'. Numa” că ăsta n-avea înger, n-avea cap, 
vezi bine cineva o retezase. Insul zice: 

„Asta-i marfa, nea Firică!“ 

„Care?!“ 


« 


„Cişmeaua 

„Vreţi s-o săltăm d-acilea?“ 

„Ai înţeles! Hai, grăbiţi-vă!“ 

— Mă trezesc în mână cu o cazma că, uitai să vă spun, 
aduseseră cu ei lopeţi, mă rog, sculele. Am început să 
săpăm şi, vă spun drept, în cap parcă îmi ningea. Nu 
pricepeam ce păcatele vrea să facă ăsta cu bolovanul?... 
Insul pusese şi el mâna, da' se tot uita primprejur. Pustiu, o 
fi stradă de boieri, îmi ziceam, nu zoresc la seceră... Am 
trudit, am trudit, şi cam după juma' de ceas temelia era 
dovedită. P-ormă a mers lin. Am încins pietroiul cu frânghii, 
l-am arducat în furgonetă şi p-aci ţi-e şoseaua... Pă ăilanţi, i- 
am presărat pe drum. Fiecare, la alt colţ de Bucureşti... 

— Ştii cine sunt? 

— Nu, făcu Rădoi. Doar atunci ce-i văzusem şi nici ei nu 
se cunoşteau între ei... 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— Păi, nu ştiau să-şi zică pe nume... Asta fu toată isprava! 

Minerva ridică mâna. 

— Nu chiar toată. Unde ai depus soclul..., mă rog, 
bolovanul? 

— A! Aşa €...! O luarâm pe Calea Plevnei şi, de-acolo, 
cotirăm în Vlăsiei. Insul mi-a arătat un loc viran mai pitit, 
aşa, între două şolduri de case. Zice: Intră acolo cu 
furgoneta. Am descărcat bolovanul, era mai uşor acum, că 
trăgeam amândoi de el, nu-l săltam, doar că când a căzut, 
era să-mi prindă piciorul, da' uite că n-a fost ceasul râu... 
Mi-a dat numerarul şi zic că nici n-am mai apucat să-i dau 
bună ziua c-am ţâşnit iepureşte, cu viteza a doua. 

Apucă din nou clondirul, măsură din ochi cât a mai rămas 
şi gâlgâi până la ultima picătură. 

— Asta fu, conchise, asta vă spusei. Oi fi făcut bine, oi fi 
făcut rău, ştiu că n-am înjunghiat şi nici nu m-am înfipt la 
avutul obştesc... 

— Şi o statuie, după părerea dumitale, cam ce fel de avut 
ar fi? 


Rădoi o privi ca un bobletic, sincer derutat: pentru el avu 
obştesc însemna porumb, grâu, porci - adică ceva de 
mâncat, unelte sau îmbrăcăminte de la cooperativă - adică 
ceva folositor. Dar un pietroi... 

Minerva se ridică: 

— Să vii mâine dimineaţă la noi, să dai o declaraţie 
scrisă... Te prezinţi la ofiţerul de serviciu, la prima oră... 

Rădoi, speriat, începu iar să transpire: 

— Îmi iau şi schimburi? 

Minervei îi veni să râdă: 

— Dacă va fi cazul, o vom anunţa pe soţia dumitale. 

— Bună ziua ţi-am dat, belea mi-am căpătat! se văicări 
filosofic Rădoi. Vrusei să fac un bine, paştele lui dă bine, şi 
uite cu ce m-am ales! Paştele lui dă ins, cu paştele lui dă 
ghiul! 

Minerva se răsuci ca o şopârlă: 

— Ce ghiul? 

— Are ghiul pă degetul mic, ca cucoanele. Unul din ăla 
boieros, cu litere pă el, pastele lor dă litere!... Şi-alde frate- 
meu, paştele lui de frate, în loc să mă înveţe de bine, 
paştele lui... 


— Avem două puncte de reper, conchise Minerva în drum 
spre Bucureşti. Cam nebuloase, dar avem în sfârşit ceva de 
care să ne agăţăm. Te ascult, Dobrescule! 

Locotenentul respiră adânc: 

— Bănuiesc..., da, bănuiesc că trebuie să ne îndreptăm 
cercetările asupra clădirilor din imediata apropiere a 
terenului viran unde a fost depus soclul. În principiu, date 
fiind dificultăţile de transport, locul de depozitare definitiv, 
staţia terminus nu-i departe. 

— Corect. 

— Rădoi, urmă Dobrescu mai cu curaj, ne-a oferit 
semnalmente foarte vagi asupra necunoscutului. Rămâne 
însă de reţinut existenţa acelui inel. 


— Da, e ceva, dar din păcate astăzi nu mai constituie un 
amănunt singular, care să te caracterizeze. Giuvaerurile - 
altădată limitate la butoni, verighetă şi ac de cravată - au 
intrat masiv în moda masculină. Lanţuri, inele, brățări au 
ajuns accesorii frecvente... Oftă: Măcar de i-ar fi desluşit 
literele... Paştele lor de litere! 

Locotenentul surâse. Surâse şi Minerva. 

În văzduh, râdeau ciocârliile din Dridu. Apoi, altele... 


CAPITOLUL X 


Cana, după-amiază, Mara primi telefon de la doamna 


Bădescu, se sperie. Nu se cunoşteau - aşa credea Mara, dat 
fiind incognito-ul bătrânei în casa Candian privitor la 
legătura ei de sânge cu Bebe - şi nici nu schimbaseră mai 
mult de câteva cuvinte telefonic, în situaţii stricte, când 
aveau ceva urgent de comunicat. 

— lartă-mă, duduie Mara, că te deranjez. Bebe e la 
dumneata? 

— Nu... S-a întâmplat ceva? 

Mara sesiză şovăiala bătrânei şi insistă: 

— Vă simt îngrijorată... Cu mine puteţi vorbi. 

— Ştiu, duduie... Nu... Nu-i nimic. Unde ar putea fi? 

— La Buftea aţi încercat? 

— Nu-i acolo... Dumneata când l-ai văzut ultima oară? 

— Acum două zile... 

— Şi nu ţi-a zis nimic...? 

— Nu... Nimic neobişnuit. 

De astă dată bătrâna simţi ezitarea. 

— Iartă-mă că insist... Între oameni tineri intervin uneori 
mici dispute... Poate v-aţi certat. 

— Eu, apăsă Mara cu amărăciune fără să-şi dea seama, 
nu mă cert niciodată. 

— Da..., înţeleg perfect... Înţeleg. Te rog, dacă ai vreo 
veste, sună-mă de îndată... lartă-mă că te-am supărat. 

Mara rămase gânditoare, cu receptorul în mână, de 
parcă l-ar fi cântărit. 

„Ce zi oribilă!“ 


Îi veniră în minte cuvintele proverbului: „Salut, â toi 
malheur gquand tu viens seule“. 

„Să sperăm totuşi că nu-i vorba despre o nenorocire.“ 

Migrena declanşată încă în primele ore ale dimineţii, la 
şcoală, acum începea să devină insuportabilă. Trecuse pe la 
secretariat, având de luat un rest de bani. Se întâlnise cu 
Florica Marinescu, profesoara de biologie, un soi de 
dorobanţ cu fustă, antipatizată de elevi şi colegi, dar, din 
păcate, extrem de convingătoare în faţa unora de la forurile 
superioare. Genul de femeie care domină pe cei din jur prin 
grosolănie şi lipsă de sentiment. Bărbatu-său, mic de tot în 
umbra ei, îi spunea „mamă“. Pentru Mara era mai mult 
decât simptomatic: concludent. 

Mara îşi ridicase diferenţa de bani şi mai zăbovise câteva 
minute la o tacla cu Lucica, secretara, o fată drăguță, care 
pleca la Eforie Nord cu logodnicul. Mara îi sugerase un 
model de rochie de plajă, schiţându-l chiar în câteva linii. 

Marineasca intră fără să fie auzită. Din pricina căldurii, 
Lucica lăsase uşa şi geamurile deschise. 

— Iar modele? exclamă cu dispreţ. Părerea mea este că 
locul dumitale, Varlam, nu-i la şcoală, ci la maşina de cusut. 
Poate acolo eşti mai inspirată! 

De mânie, Mara simţi că-i vâjâie timpanele. 

— În primul rând, nu sunt Varlam, ci tovarăşa Varlam. Al 
doilea, părerea dumneavoastră nu mă interesează câtuşi de 
puţin. Cât despre locul fiecăreia din noi, rămâne de 
discutat! În general, nu fac caz, dar dumneavoastră 
meritaţi o explicaţie. Am isprăvit o facultate - lovitură în 
plex Marineascăi, absolventă doar de Institut pedagogic - 
mi-am luat toate gradele cu excepţional, şi-aşa pentru 
variaţie, mi-am dat şi doctoratul. Faţă de toate acestea, 
dosarul dumneavoastră profesional mi se pare cam subţire. 

Îi întoarse ostentativ spatele şi se adresă zâmbind 
Lucicăi, care asistase siderată la discuţie: „Neapărat să pui 
o panglică din acelaşi material la pălărie. Ştii, pentru rapel. 
Să-mi arăţi şi mie toaleta când o să fie gata...“ 


Florica Marinescu, verde la faţă, răsufla greu. Simţeai că 
ar fi sărit în părul Marei şi cât o costa efortul de a se 
stăpâni. 

— Discutăm noi, doamnă Varlam, la toamnă! Am vorbit cu 
tovarăşa directoare. Ai o influenţă negativă asupra elevilor, 
te-au reclamat părinţii: orele dumitale de dirigenţie sunt un 
scandal! Frivole, nocive, total needucative! 

Mara îşi luase poşeta, interesându-se cu un zâmbet parcă 
superior: 

— Ascultă, Lucico, tu ştii cu cine vorbeşte tovarăşa? Nu?! 
Nici eu... le sărut. 

Incidentul nu era decât o urmare a unei altercaţii 
violente, care avusese loc în primăvară. Constatând unele 
neglijenţe vestimentare în ţinuta elevilor - tivuri rupte 
prinse cu ace de siguranţă, bluze dubioase la guler şi 
manşete, păr nespălat, miros de transpiraţie în clasă, unghii 
neîngrijite etc... - consacrase o oră de dirigenţie în scopul 
de a le corija. De aici, izbucnise între Marineasca şi Mara 
ceea ce colegii denumeau „procesul deodorantului...“ 

Deşi Mara nu se lăsa intimidată şi când voia putea să aibă 
replică tăioasă, genul acesta de înfruntări o indispuneau, îi 
dădeau o stare proastă pentru toată ziua şi, uneori, şi 
pentru cele următoare. Avea ultimul cuvânt, dar o costa... 

Înghiţi un Rudotel, obsedată de aceeaşi întrebare: Unde 
poate să fie? Deşi geloasă şi posesivă, acum nici măcar nu 
se sinchisea de o eventuală aventură a lui Bebe. Îi era 
teamă de altceva, cu mult mai grav. 

Cu două zile în urmă, când îl primise în ciuda 
avertismentului lui Manoliu, părea destul de liniştit. 
Fanfaron ca de obicei, însă, cu o nervozitate imperceptibilă. 
Îi oferise o garoafă - eveniment! Bebe accepta cu 
bunăvoință princiară daruri, aşa cum stăpânul feudal îşi 
primea dijma, dar nu oferea niciodată - apoi anunţase 
nonşalant, mereu convins că îi face o favoare: 

— Am să dorm câteva nopţi la tine. Te deranjează? 


Mara, care doar cu o zi înainte ar fi făcut tumbe de 
bucurie, auzindu-l, îl privise circumspectă: 

— Spuneai că dormi la maică-ta... 

Bădescu, foarte stăpân pe el şi sigur de dragostea Marei, 
afişă indiferenţă. 

— Dacă te incomodez, spune-mi. Există şi alte soluţii... 
Credeam că-ţi face plăcere. 

Marei îi venise să ţipe, să sfâşie, să spargă ceva. Exact 
siguranţa aceasta insolentă o scotea din minţi. Siguranţa şi 
faptul că ea pierduse orice control al situaţiei, nu-l putea 
sancţiona. Cel mai eficace instrument de şantaj într-o 
căsnicie sau legătură de dragoste - spectrul despărțirii - n- 
avea nici un efect asupra lui Bebe, îl lăsa rece. Suporta cu 
seninătate separaţiile oricât de lungi - una durase chiar 
două luni - astfel că Mara se simţea complet dezarmată. 
„Ce pot să fac? se confesa ea jurnalului de zi. Cât timp 
trebuie să dureze despărţirea? Cinci luni? Şase? Atunci 
înseamnă că ne despărţim definitiv...“ 

— Nu-i vorba dacă îmi face sau nu plăcere. 

— Dar despre ce-i vorba? 

— Despre lucruri mult mai grave. 

— Nimic nu-i grav... 

— Lasă maximele, ţi le cunosc. 

Bebe remarcase pe un ton mai nazal ca de obicei: 

— Constat că eşti prost dispusă azi. Trebuia să-mi spui la 
telefon şi nu te mai inoportunam. 

— Nu fă pe nebunul, vreau să discutăm serios. Te-ai 
băgat într-o porcărie care va avea consecinţe mult mai 
complicate decât îţi închipui tu! 

Bădescu întrebă arogant, dar nu tocmai sigur pe el: 

— Ce porcărie? 

— Tu eşti cel mai în măsură s-o cunoşti. Ce caută Emilia 
în viaţa ta? În ce combinaţie abjectă te-a băgat? 

— Eşti nebună, scumpo! 

Râse fals. Atât de fals, că Mara se cutremură, şi el însuşi 
îşi dădu seama că e neliniştit decât era dispus s-o 


recunoască faţă de sine. Mara urmă necruțătoare: 

— De ce-l şantajaţi pe Candian? Ce vreţi de la el? Cât? 
Pentru ce? 

Bădescu încercă în continuare să braveze situaţia. O privi 
cu un dispreţ de care numai el era capabil. 

— Ai băut ceva? 

Mara, odată dezlănţuită, nu se mai putea opri. Totul vibra 
în ea: sensibilitatea, simţul echităţii, oroarea de canalisme, 
dragostea de semeni. Căci Mara îşi iubea semenii în sensul 
cel mai creştinesc al noţiunii, fără ca sentimentul ei să aibă 
ceva de-a face cu biserica 

Murdarul, ipocrizia,  lichelismul, perfidul, trădarea, 
oriunde întâlnite şi nici măcar tangentând-o, o ofensau 
personal, o făceau să sufere. 

— Sunteţi odioşi! urlă Mara. le-am iubit cum nu poate fi 
iubit mai mult un bărbat. Ca pe un amant, ca pe un soţ, ca 
pe copilul meu...! 

Bădescu începu să fluiere ostentativ: 

— Melodramă de categoria a treia. Nu te ştiam penibilă! 

— „îţi cunosc defectele, urmă Mara fără să-l asculte, ştiu 
cât eşti de mic, egoist, superficial şi grandoman fără 
acoperire... Dar nu te ştiam ticălos! Nu te ştiam canalie! 

— De ajuns! 

Bebe, cu un aer ofensat, tot fluturat de la înălţimea 
ameţitoare a unui jilţ regesc, îşi luă „giaca“ şi se îndreptă 
spre uşă, „obişnuiesc adeseori să nu răspund inferiorilor...“ 

— Laşule! N-ai curajul să înfrunţi nici măcar - Mara nu 
găsi imediat termenul adecvat şi se exprimă cam patetic - 
nici măcar cel mai îngăduitor rechizitoriu! 

— Ha! Ha! Uite cine se erijează în jude moral! 
Rechizitoriu! Ridicol! 

— Da! Asta eşti, un laş! Şi acum, pe deasupra, un 
delincvent, un mic delincvent, căci n-ai anvergură! 

Bebe Bădescu ajunse în vestibul: 

— E inutil, presupun, să precizez că nu te voi mai 
deranja. 


Trase uşa după el, fără s-o trântească. Sensul era 
transparent: „Sunt invulnerabil. Şi de bronz. Nimic nu mă 
poate atinge“. 

În aceeaşi clipă, Mara îşi regretă ieşirea. Se azvârli pe 
canapea hohotind: „În loc să-l ajut, l-am alungat! Din cauza 
lui Gogu“. 

Un sentiment aprig de ură împotriva doctorului Manoliu 
îi inundă întreaga făptură. 

Ştia că e nedreaptă, dar îl ura. 


Din nou telefonul. 

— Mara, tu? 

Trecuseră două zile şi resentimentele vis-ă-vis de Manoliu 
prinseseră nuanţe mai temperate. 

— Draga mea, uite despre ce-i vorba. Liana a plecat de 
acasă... 

— Ştiu. 

— E de negăsit. În fine, asta-i altă problemă. Nici Dinu nu 
a apărut de două zile. La spital n-a venit, acasă nu-i. le rog 
să ne ajuţi. 

— Ce trebuie să fac? 

— Doamna Bădescu nu se simte bine. Bunicii băiatului 
sunt pe undeva, prin provincie, iar eu am gardă. Bref, 
Codruţ e singur... 

— Am înţeles. Stau eu cu el. 

— Mulţumesc, exclamă uşurat. Ştiam că eşti o fată bună. 


Ciocolată, în afară de faptul că era ciufut, cârcotaş şi un 
nemulţumit de profesie, avea o morală a lui - contururi şi 
relief ciudate, dar esenţa de cea mai cinstită calitate - şi 
încerca o necesitate organică de a şti, totdeauna şi cu orice 
preţ, „cum stau şi pe ce picior valsez!“. Detesta situaţiile 
neclare şi, după cum spunea răspicat şi verde omului în 


faţă, ceea ce crede, tot aşa, la fel de direct şi fără 
menajamente, proceda când dorea să limpezească o 
situaţie. 

În consecinţă, îşi luă o săptămână de concediu, hotărât să 
„clarifice“ chestia de la familia Candian. Faptul că nimeni 
nu-l solicitase în acest sens, că imixtiunea sa ar putea fi 
deplasată şi de nimeni dorită, că, în cazul unor 
circumstanţe cu adevărat grave, problema ţinea de alte 
resorturi, nu-l deranja câtuşi de puţin. 

— Dom'le, se justificase faţă de Manoliu, m-a chemat la 
coana Liana s-o asist la partaj? Vorba vine partaj, îşi ia şi ea 
acolo trei zdrenţe şi cinci odicolonuri... 

(Uitase că perorase doar cu o săptămână în urmă că 
garderoba Lianei o concurează pe cea a fostei împărătiţe 
Farah, ceea ce reprezintă o lipsă de bun simţ şi de 
răspundere, şi că, în materie de sulemeneli, faţă de colecţia 
Lianei, Cosmetica de la coada lui Mihai Viteazul, dată fiind 
concurenţa neloială, ar trebui să tragă obloanele.) 

Doctorul Manoliu încercase să-i domolească avântul: 

— Măi Ciocolată tată! 

— Nici o mamă, nici un tată, nici o mamă adorată! Acolo 
se întâmplă ceva şi simţul datoriei mă obligă să intervin. Cât 
de denaturaţi ar fi şi Dinu şi Liana, nu-şi pot abandona 
copilul. Te avertizez că îmi instalez la ei statul major. Ca să 
ştii unde mă găseşti... 

— E Mara acolo, are cine să vadă de băiat. 

— Că parcă eu mă duceam să-l şterg la fund, o scăpă 
Ciocolată. 

Manoliu dădu din cap: 

— Aha! Deci tot microbul mahalagismului. 

Voicu Dumitriu ridică arătătorul de parcă ar fi avut 
intenţia să înţepe tavanul: 

— Nota zero! Nu mă duc la Candieni în cumetrie, ci 
pentru a clarifica situaţia. Eu am nas, instinct şi iniţiativă. 
Ţi-am zis de-acum o săptămână că acolo, de la dispariţia 
statuii, treburile nu merg? Nu aşteptă răspunsul: Ţi-am zis! 


Ei bine, acum îţi spun - îşi bătu semnificativ nara dreaptă - 
că locuinţa familiei Candian va deveni teatrul unor 
evenimente dramatice. 

Manoliu îl măsură ironic: 

— Uite unde era profetul Kandia! 

— Cine era ăsta! Un indian? 

— Exact! Făcea ciocolată pe malurile Dâmboviţei. 

— Vrei să spui Gange, dar de la o vreme sugi ca un 
burete... Bine că mi-ai zis de Mara! Cu atât mai mult 
trebuie să fiu acolo. O femeie, oricât de dotată, nu poate 
face faţă anumitor situaţii. 

Manoliu zâmbi: 

— Plină şi neîncăpătoare de fapte bune ţi-e ziua, 
Ciocolată. 

— Asta-i de la Matei cetire? 

— Nu. De la Gogu! 


Melania Lupu pătrunse într-un vestibul întunecos. Desluşi 
un cuier care, judecând după model, depăşise de mult 
jumătatea sutei: „Exact cum aveai şi tu, draga mea, când 
stăteai pe Rozelor şi mai trăia colonelul...“ Uşa dintre 
antreu şi hol era deschisă. 

Melania păşi graţioasă şi emise un bună ziua festiv. Nu-i 
răspunse nimeni şi câteva clipe rămase descumpănită. 

„Ce casă stranie, draga mea...! Şi atât de întuneric... Să 
nu-mi spui că ţi-e frică... Asta nu ţi-ar semăna deloc... Ce? 
Mai crezi în fantome?... Nu, desigur, dar în şoricei, da... 
Simţi că miroase a chiţ-chiţ...?“ 

Încerca să-şi dea brânci curajului care începea s-o 
părăsească. Locuinţa - un apartament vast, cu încăperile 
dispuse floral în jurul holului - părea să fi fost abandonată 


de ani de zile. Praful era atât de gros încât, doar zgăriind 
puţin covorul cu tocul, se ridica în nouraşi albicioşi. Mobila, 
splendidă, zăcea sub acelaşi strat de pulbere, astupând 
motivele de sculptură. Păianjenii ţesuseră giulgiu des în 
jurul lămpii de cristal, iar tablourile, ninse, îşi rătăciseră 
conturul şi culorile. Pe o consolă, un ziar Scânteia se 
îngălbenise din pricina vechimii. 

Melania desluşi cu stupoare data: septembrie 1962. 

„Dumnezeule! se sperie Melania... Parcă ai fi în Marile 
speranţe... Vezi, draga mea, ai acum încă o dovadă că ceea 
ce citeşti în cărţi, cât de neverosimile ţi s-ar părea unele 
întâmplări, le regăseşti în viaţă. Dar îţi dai seama, fetiţa 
mea? Casa aceasta a încetat să trăiască un sfert de veac. 
Cineva, sau poate doar soarta, a oprit ceasul şi calendarul 
pe loc. Să nu-mi spui că te ia cu frig, căci afară este o vreme 
neobişnuit de călduroasă...“ 

Un mic sas făcea legătura dintre sufragerie şi bucătăria 
încăpătoare cu cuptor tradiţional. Întâlneai aici obiecte 
demult dispărute din gospodăria contemporană. În afara 
cuptorului, „în ăsta să coci castane sau cozonaci 
moldoveneşti!“, se afla o maşină de gătit Sanitas, ultimul 
țipăt al tehnicii din anii '30-'40, un bufet cu geam, pe 
picioare şi nu casete suspendate, un blidar cu multă 
arămărie, „cred că n-a fost curățată de pe vremea aliaţilor, 
draga mea“, un cântar de bucătărie - două gâşte cioc în 
cioc - şi un răcitor cu gheaţă. Melania îl deschise, căci „cea 
mai concludentă dovadă că cineva trăieşte într-o casă este 
prezenţa alimentelor în frigider şi cămară“, şi rămase 
consternată. Răcitorul era gol. Alături, pe un raft, se afla o 
cutie de chibrituri. 

Din ce în ce mai gânditoare, Melania se întoarse în holul 
vast. Îşi ridică privirea şi se adresă cu glas tare scării de 
interior, care ducea probabil spre dormitoare şi sala de 
baie: 

— Pot nădăjdui că există cineva în această casă care să 
mă audă? 


Glasul îi răsună ciudat şi avu senzaţia că silabele 
articulate  stârniseră valuri de pulbere şi un ecou 
înfricoşător; simplă impresie, desigur, generată de ideea de 
pustietate, căci reverberaţiile acustice erau excluse într-un 
interior sufocat de mobilă şi covoare. 

Nu primi nici un răspuns. Nehotărâtă, cu inima vrăbiuţă 
speriată, îşi duse instinctiv degetul în gură, aşa cum ar fi 
făcut acum cincizeci sau şaizeci de ani, dând târcoale 
scrinului în care bunica îşi păstra comorile. 

„Dezmeticeşte-te, draga mea, şi nu te lăsa impresionată 
de misterul scornit de propria ta fantezie. Este o casă, 
desigur, ieşită din comun, dar fii încredinţată că există o 
explicaţie pentru acest singular şi îţi garantez că ea nu ţine 
de supranatural...“ 

Îşi luă inima în dinţi şi se aventură pe scara interioară. 
Treptele scârţâiau lugubru şi impresia de dezolant devenea 
tot mai apăsătoare. 

„Nu crezi, Melania, că ar fi cazul să faci cale întoarsă...? 
Din clipă în clipă poţi da ochii cu persoana care se ascunde 
- oare se ascunde - între aceste ziduri. Crezi că eşti în stare 
s-o întâmpini?“ 

Nu era sigură deloc. Avea în schimb certitudinea că, dacă 
nu-şi va astâmpăra curiozitatea, după o noapte de nesomn, 
avea să se întoarcă din nou aici. „Şi nu are nici un sens, 
draga mea, să faci acelaşi drum de două ori...“ 


Căpitanul Macri parcă maşina la intrarea în Aleea 
Conţescu şi, ocolind părculeţul, ajunse în spatele lui Moraru 
care nu-i observase sosirea. Atinse umărul locotenentului: 

— Ce se aude? 

Moraru tresări: 

— Nu te-am văzut... Nimic nou. Încă n-a ieşit. 

— De cât timp zici că a intrat? 

Locotenentul se uită la ceas. 

— Sunt exact douăzeci şi două de minute. Să nui se fi 
întâmplat ceva... 


— Fii liniştit. Ăsteia nu i se întâmplă niciodată nimic. 

— Ce facem? 

— Mai aşteptăm un sfert de oră. 

Rămaseră amândoi cu ochii aţintiţi asupra imobilului 
maur. Nu se simţea nici o mişcare. Ferestre mute, o 
neclintire de mormânt. 


Melania ajunsese pe palier. O uşă cu carouri de cristal 
bizotat era întredeschisă. O împinse cu umărul şi pătrunse 
într-un dormitor cândva alb. „Seconde empire.“ Aerul 
închis, patul răvăşit cu un aşternut improvizat dintr-o blană 
de urs şi câteva perne de catifea slinoase, florile uscate 
dintr-o glastră de alabastru lăsau şi aici aceeaşi impresie: 
abandon, părăsire, cotlon cu arome fetide şi tuşă 
sepulcrală, bizar ce friza puternic anormalul ţinând de 
fantastic. 

— Este cineva aici? 

Din nou nu primi nici un răspuns. O uşă, în zidul din 
dreapta patului, conducea probabil la baie sau în altă 
încăpere. 

Plină de şovăială, Melania se apropie de oglinda toaletei. 
O rază de soare, strecurată în semiîntunericul odăii, o 
reteza ca o suliță de aur. Şi-apoi, dintr-odată, în spatele 
propriei imagini surprinse o a doua. Un chip galben, o 
țeastă  pleşuvă, o privire poposită din meleagurile 
eternității. Privirea îndreptată de cei ţintuiţi în rame ovale, 
pe cruci de morminte. 

Inima Melaniei făcu un salt, tăindu-i răsuflarea. Îngână, 
cu glas alterat de spaimă: 

— Bună ziua... Pot să sper că nu v-am deranjat? 

Un hohot de râs sinistru fu singurul răspuns. Imaginea se 
topi. 


Întoarsă la minister, Minerva îşi convocă echipa de 
colaboratori şi dădu dispoziţii fulger. Trebuia detectat cu 
maximum de urgenţă „insul“, slăbiu şi cu ghiul, care-l 
contactase pe Firică Rădoi. 

— Semnalmentele sunt desigur firave, recunoscu ea, dar 
ne-am descurcat noi în situaţii şi mai grele. Patru oameni 
vor supraveghea non-stop locul viran şi imobilele care-l 
împrejmuiesc, din strada Vlăsiei. Alţi patru - trec imediat şi 
la nominalizări - vor face cercetări în clădirile respective. 
Acelaşi cântec pe care-l cunoaşteţi: dacă s-a observat ceva 
ieşit din comun - transportarea unui obiect după toate 
aparențele greu de ridicat - şi vi se va vorbi, probabil, de 
Popescu de la numărul 15 care şi-a luat un pian, o girafă 
împăiată sau un mausoleu, dacă au fost înregistrate 
zgomote puternice de ciocan, târnăcop, în fine obiect 
contondent sfarmă-piatră, şi, în general, tot ce lui x sau yi 
s-a părut a fi o abatere de la obişnuitul cotidian... Da, Macri, 
ce se întâmplă? Se poartă stepul? Mişuni de pe un picior pe 
altul mai abitir ca Fred Astaire! 

Căpitanul rosti dintr-o suflare: 

— Permiteţi-mi să raportez... Azi de dimineaţă la ora 
11:30 Melania Lupu... 

Făcu o pauză ca să respire. Minerva sări de pe scaun: 

— Ce-i cu Melania? Faci cinema? Mă ţii în suspense? 

— Melania Lupu a făcut o vizită în imobilul maur din 
Aleea Conţescu. 

— Ce-nseamnă vizită? S-a dus cu flori şi un carton de 
prăjituri? 

— Nu, mai simplu. A sunat la intrare. Uşa s-a deschis şi a 
intrat în casă. 

Minerva îşi izbi palmele: 

— Ei, nu mă-nnebuni! Se redresă pe moment: Adică, de 
ce să înnebunesc? Ştiam că cineva locuieşte acolo. 
Interesant e că i-a dat drumul... Cine se afla în post? 

— Locotenentul Moraru. M-a sunat imediat la minister. 
Am luat maşina... 


Minerva îl întrerupse nerăbdătoare: 

— Eu credeam că tramvaiul. Zi mai repede! 

— Bătrâna a zăbovit în clădire exact douăzeci şi două de 
minute. Moraru a rămas în post, iar eu am luat urma 
bătrânei. Nimic neobişnuit. Nu s-a întâlnit cu nimeni, n-a 
intrat nicăieri. S-a dus direct acasă, unde se află şi acum. 
Petrache îi filează locuinţa din Toamnei. 

— Da... Minerva pocni din degete: Trebuie luată imediat 
la întrebări. Se uită la ceas: E două. Indiferent de ce a 
bricolat ea acolo, a avut oarece răgaz să-şi pună la punct 
versiunea pe care are de gând să ne-o servească. Trebuia 
abordată fără întârziere. Unde vă e spiritul de iniţiativă, 
băieţi? 

Căpitanul zâmbi încurcat: 

— Nu mi-am permis să iau o decizie importantă fără a vă 
fi consultat. 

— Decizie importantă! pufni Minerva. Ca să stai de vorbă 
cu o bătrână şi un motan. Sau te-o fi speriat şi pe tine ca pe 
Cristescu! Dacă stai să-l asculţi, Melania ţine soarta lumii în 
gingaşa-i palmă. În concluzie! Să văd ce pot obţine de la ea 
Nu mă las până nu-l scot pe Faţă galbenă din cuşca maură! 


Ciocolată izbucni într-o peroraţie zgomotoasă, încă 
înainte ca Mara să fi apucat să închidă uşa în urma lui: 

— Este inadmisibil, domnule! Lipseşti de nebun de-acasă, 
nu vii două zile şi nu dai măcar un singur telefon? Bă, sau 
neică, sau tovarăşe, uite, am treabă, ori mi s-a urât de 
fotografiile voastre şi sunt la dame, dar trăiesc! Respir!! 
Exist!!!... 

Mara, palidă, într-una din zilele ei cu cearcăne, încercă 
să-l domolească: 

— Poate i s-o fi întâmplat ceva... 


— Ce să i se întâmple? Se căţără pe un munte de 
moralitate: Când ai copii, nu ai voie să ţi se întâmple nimic! 
Sunt responsabilităţi sfinte, de la care nu te poţi sustrage. 

— Eşti absurd! După teoria ta, înseamnă că toţi orfanii 
sunt opera unor iresponsabili... 

— Exact! Nu te apuci să procreezi la tâmplă căruntă, să 
te pocnească apoplexia când ăla micu' mai strigă la geam 
„uite, mamă, trec soldaţii!“ şi îşi ţine degetul în nas! Şi 
trebuie să fii atent cu sănătatea, unde pui piciorul, cum şi 
când apeşi pe accelerator! Dinu e inconştient, de nevastă-sa 
ce să mai zic, iar amândoi - părinţi denaturaţi! 

Mara îşi astupă urechile: 

— Urli îngrozitor! 

— Sunt indignat! 

— De ce naiba eşti indignat? Te-a chemat cineva? Ai fost 
frustrat de ceva? 

— Da, făcu hotărât Ciocolată, am fost! Uite, mi-am luat 
special o săptămână de concediu! În loc să-mi văd de 
tratamente undeva, într-o staţiune, sunt obligat să fac 
ordine aici. 

— Eşti sănătos tun şi nimeni nu te-a obligat să vii să faci 
ordine. 

Voicu Dumitriu dădu drumul unei fraze balon: 

—  Conştiinţa mea mă obligă! Simţul datoriei şi 
sentimentele mele de cetăţean onest. Există un minor la 
mijloc, tragedia pe care o trăieşte poate avea urmări 
îndeajuns de dramatice ca să-l marcheze pentru toată viaţa 

— Deocamdată nu s-a întâmplat nici o tragedie. Cât 
despre soarta minorului, recită-ţi poeziile în altă parte. Nici 
măcar n-ai intrat în odaia lui să-l vezi. 

— Eu mă ocup de chestiile majore! 

— Atunci du-te la serviciu! Serios, Voicule, aici nu faci 
decât să încurci treburile. 

Bărbatul o privi scandalizat: 

— Crezi că-s nesimţit ca Gogu? Să te las aici, femeie 
singură, neajutorată, cu un ţânc de patru ani? Nu mă 


cunoşti, draga mea. 

Ca pentru a-şi sublinia hotărârea categorică de a nu 
părăsi terenul, se înfipse într-un fotoliu. 

— Apropo de Gogu! De ce nu vă luaţi odată? Fleţul ăla stă 
şi suspină ca un cioroi văduv, iar tu-i cânţi la mandolină lui 
Bădescu de Sica! Sunteţi neserioşi! 

— Nu-ţi permit! izbucni Mara cu ochii în flăcări. 

Mongoloizi, acum deveniseră şi mai înguşti: două panglici 
incandescente. Voicu răspunse nonşalant: 

— Parcă eu îţi cer voie! Nici unuia nu vă place adevărul, 
ăsta-i adevărul! Însuraţi-vă şi înmulţiţi-vă, aşa scrie în toate 
codurile morale din lume! 

— De ce nu te înmulţeşti tu? 

— Nu era vorba despre mine acuma... Ridică mâna: Stai! 
Umblă cineva la uşă. 

Liana, elegantă într-o rochie albă, asimetrică, drapată ca 
într-o togă, le înregistră prezenţa cu mult natural: nimic 
mai firesc decât să-i găsească la ea în casă. Figura crispată, 
nefardată, dar tot frumoasă, avea un dramatism 
impresionant. 

„S-a schimbat, îşi zise Mara. În câteva zile a pierdut 
prospeţimea, lumina aceea care o singulariza. E tot 
superbă, însă... alta.“ 

— Ce faceţi? se interesă mecanic. 

Voicu Dumitriu o pironi cu ochi holbaţi: 

— Cum ce facem? Cucoana stă santinelă la Delfin, pe 
mine m-ai convocat să asist la întâlnirea cu Dinu, de care ţi- 
era teamă să nu fie pugilistică. Interesant e ce faci 
dumneata?! 

— Unde-i Dinu? 

Mara interveni cu un oftat: 

— N-a dat de două zile pe acasă. 

— Hm! emise Liana cu buzele strânse. Stratageme! Am 
venit să-mi iau lucrurile... E bine că sunteţi amândoi aici. Să 
nu iasă discuţii mai târziu. Nu voi împacheta decât ceea ce 
îmi aparţine, strict personal. 


Ciocolată comentă stupefiat: 

— Auzi! Asta-i cea mai tare! Bărbat-su-i dispărut, poate la 
Morgă în galantar, şi doamnei îi arde de inventar. 

Liana îi azvârli o privire rece: 

— Uite, Voicule, încă mă mai aflu la mine acasă şi încă 
mai pot da dispoziţii în privinţa uşii de la ieşire! i-am 
solicitat ajutorul şi nu grosolăniile. Se adresă Marei: Care-i 
de fapt situaţia? 

— Ţi-am spus, Liana. Sigur, nu trebuie să ne pierdem 
cumpătul, dar Dinu a dispărut de două zile. 

— V-aţi interesat la spital? 

Întrebare inutilă, ca sumedenie de alte întrebări în 
asemenea situaţii. Mara zâmbi obosită: 

— Bineînţeles. Primul care s-a alarmat a fost Gogu, 
văzând că nu se prezintă la serviciu. 

Liana se aşeză pe canapea gânditoare. 

— Ciudat... Nici maşina nu-i în faţa casei... Dar Bădeasca 
unde-i? 

— S-a îmbolnăvit. N-avea cine să aibă grijă de Codruţ şi 
am venit eu... 

— Da, mersi, făcu Liana neatentă. Ar fi mulţumit pe 
acelaşi ton pentru o brichetă aprinsă. 

Mara o cercetă uluită: „Ce oameni, Dumnezeule! Nici 
măcar n-a întrebat ce face băiatul, nu mai zic să se repeadă 
leoaică să-l strângă în braţe...“ 

Liana îşi îndreptă talia cu o mişcare energică. 

— Ştiu cum trebuie să procedăm. Voi lua băiatul cu 
mine... Nu pot să te ţin prizonieră aici, iar până se 
înzdrăveneşte Bădeasca, poate să treacă o vreme. 

— Unde-l duci? 

— La ai mei. S-a nimerit bine. Sunt amândoi la Câmpina, 
şi Codruţ are nevoie de o schimbare de aer. O să-i priască. 

— Şi tu? 

— Eu ce? 

— Tu unde te duci? 


Ciocolată se aplecă înainte. Urechile parcă i se 
lăbărţaseră de curiozitate. „Ca nişte pâlnii, îi trecu prin 
minte Marei şi-i veni să râdă. Poţi să torni o vadră în ele...“ 
Şi parcă auzi gâlgăitul lichidului. 

— Deocamdată, spuse Liana, nu dau amănunte. Ştiţi 
amândoi că m-am despărţit de Dinu. 

— Chestii din astea am mai auzit noi! decretă Voicu 
Dumitriu şi se răsturnă în fotoliu, ca şi cum problema nici 
nu mai merita discutată. Nu există cuplu, chiar dintre cele 
civilizate, unde să nu se fluture ideea divorţului la fiecare 
chenzină. 

Liana constată sarcastică: 

— Observ că eşti foarte bine informat. 

— Categoric. Oamenii se ameninţă, fac scandal, o noapte- 
două, domnul doarme în odaia de alături, pe aşternut 
improvizat, şi p-ormă familia şi amicii se trezesc cu un 
telefon festiv: „Veniţi la o ţuică, ne-am împăcat! Fifi e colea, 
lângă mine, a făcut un munte de sarmale. Hip, hip, ura!“ 

Mara se enervă: 

— Mă tu ai limbariţă? Ce naiba? În general vorbeşti şi 
dondăni ca un călugăr nebun, dar azi baţi recordul! 

— Se crede spiritual, emise Liana dispreţuitoare. 
Vorbeşte ce-a văzut şi el acolo, în mahalaua lui. 

Ciocolată se răţoi ofensat: 

— Pardon, cucoană, stau în Cotroceni! 

— A! în Cotrosoir! E cu totul altceva! Mi-a spus Gogu că 
ai o baie de toată frumuseţea. Faianţă de brad, aer ozonat şi 
hârtie de prins muşte. 

— E un cretin! făcu furios Voicu Dumitriu. Asta a fost 
acum cinşpe ani. Un tranzit până am primit locuinţa. Mai 
bine v-aţi vedea de treburile voastre!... Arătă cu degetul 
gros undeva, în spate: Sunteţi două muieri acilea şi lăsaţi 
plodul ăla să miaune de-şi dă sufletul. 

Într-adevăr, se auzea plânsul lui Codruţ. Mara se ridică, 
urmărită cu ochi visători de Liana. Se întoarse după câteva 
clipe, ţinând copilul în braţe. Când o văzu pe maică-sa, 


începu să râdă fericit, printre lacrimi. Urlă de nebun, Mami! 
Mami!, şi începu să dea din picioare încercând să se smulgă 
din braţele Marei. Liana îi primi liniştită îmbrăţişarea: 

— Fii atent, că mă murdăreşti... 

Băiatul o fixa cu ochi strălucitor. 

— Mai pleci? Nu vreau să pleci. 

— Plecăm împreună, astâmpără-te. 

— Chiar eşti hotărâtă? întrebă Mara. 

Tonul răsună mai grav decât ar fi intenţionat. 

— Mă ţii tu minte, odată ce am luat o decizie, să mă fi 
răzgândit vreodată? 

— Crezi câ... merită? 

Luată prin surprindere, Liana făcu ochii rotunzi. 

— Cine? 

— Amândoi! 

Voicu Dumitriu se vâri muscă: 

— Nu înţeleg. Care amândoi...? Adică, da, sunt doi. Dinu 
şi Codruţ. 

„Hai că eşti prost!“, îl apostrofă Mara în gând. 

Insistă: 

— Merită? 

Nările Lianei palpitară: 

— Asta o decid eu. 

— În locul tău, n-aş precipita lucrurile. În orice caz, mi s- 
ar părea omeneşte, elementar omeneşte, să aştepţi până se 
clarifică situaţia lui Dinu. Oricât de grave ar fi 
neînțelegerile care vă despart azi, aţi trăit cinci ani 
împreună. Te îngrijorează soarta unui prieten... 

— Ba chiar şi a unui animal, o întrerupse Ciocolată 
convins de oportunitatea intervenţiei. Nu vezi anunţurile 
din România liberă? „Pierdut căţel cu zulufi, răspunde la 
numele de Costică... E în tratament.” Ba le dă şi 
recompensă. 

Liana se ridică ostentativ: 

— M-am săturat de discursuri. Dinu, sunt convinsă, este 
OK, face doar pe interesantul. Trebuie să plec. 


— Dragostea lui pentru tine nu înseamnă nimic? 

— Dacă ai fi trăit doar o lună cu el, nu cinci ani, n-ai mai fi 
pus această întrebare dramatică... Vrei să mă ajuţi puţin? 
În timp ce eu împachetez, strânge tu, te rog, lucrurile lui 
Codruţ. Le pui în valiza galbenă. 

Băieţelul începu să tropăie fericit: 

— Mergem cu trenul! Uuuuu!! Puf! Puf..., mami, îl luăm 
cu noi şi pe Iliuţă? 

Iliuţă era cățelul de catifea roşie. Codruţ dormea cu el în 
braţe. 

Ciocolată, rămas singur în hol, ridică receptorul. 

— Casa Candian? 

— Da. 

— Tu eşti, Dinule? 

— Nu, nu-i acasă. 

— Cu cine vorbesc? 

— Cu un prieten de-al familiei, Dumitriu. 

— A, tu eşti, Ciocolată?! Nu te-am recunoscut. Sunt eu, 
Emilia. Unde-i Dinu? 

— Stai să vorbeşti cu nevastă-sa... 

Glasul femeii răsună plin de uimire: 

— S-a întors? 

— Las' că-ţi spune ea... Strigă spre dormitor: Liana! 
Emilia la telefon! 

Liana se repezi spre aparat: 

— Da... Nu înţeleg, vorbeşte mai clar. Da... Habar n-am..., 
mi-e imposibil... Dacă-ţi spun... Îţi jur că nu ştiu... Despre ce 
este vorba? 

Emilia încheie categoric: 

— Spune-i să nu facă pe şmecherul. Îl mai aşteptăm. 

— Unde? 

— Ştie el! Te rog reţine fraza: îl mai aşteptăm până 
diseară, la ora 19. Altfel... 

— Altfel ce? 

Emilia râse din gât: 

— Şi pe asta o ştie! 


— Crezi că face pe nebuna? 

Emilia se uită instinctiv la aparatul de telefon roşu. Era în 
ținută sumară. Peste costumul de baie flutura o tunică 
dintr-o pânză diafană, extrem de transparentă. Reţinuse 
indicaţia lui Grig: îmbrăcată, să pari mai dezbrăcată decât 
goală. 

— Nu! E prea gâsculiţă. Mă surprinde însă că s-a întors 
acasă. 

Grig, răsturnat în chaise-longue, privea în zare, trăgând 
rar dintr-o ţigară Saint-Moritz. Vila se afla chiar pe malul 
lacului şi cel care şi-o construise cândva, căutase să-şi 
asigure o izolare, pe cât posibil, totală. Când se înnopta, 
luminile restaurantului şi a chalet-urilor, ridicate pe celălalt 
mal, sclipeau îndepărtat. 

Deşi obişnuită cu confortul şi chiar cu prosperitatea, 
Emilia se simţise impresionată de eleganța construcţiei. 1 se 
părea luxoasă, de o somptuozitate de cinema. Se feri însă 
să-şi comenteze impresiile faţă de Grig: „Mă ia urgent de 
ţoapă, vorba cântecului, m-am născut într-un bordei 
înnodat cu sfoară...“ 

Încerca voluptăţi nebănuite păşind cu picioarele goale pe 
dalele roşii ale verandei, aprinzând sfeşnicele de pe cămin, 
„ce rafinament! păcat că nu-i iarnă, să ardă butuci şi să 
miroasă a răşină“, urcând scara interioară. Ca mulţi snobi, 
în mintea ei faptul de a avea o locuinţă, cu cămin şi scară 
interioară îţi conferea automat un titlu de nobleţe, săltându- 
te cu liftul vreo douăzeci de stânjeni peste capetele 
celorlalţi. Pe urmă baia! O nebunie în faianţă neagră, ce 
rafinament! - cu toate elementele metalice aurii, iar tavanul 
pardosit cu oglinzi. 

În fond, era fericită că Dinu întârzia. Ea cu Grig, într-un 
decor Hollywood, singuri... Se simţea în al şaptelea cer. 


— Cine o fi stat aici? se interesase neglijent. 

— Habar n-am. Am închiriat fără să cer informaţii 
suplimentare. Adăugă săltând din umeri: Şi parcă ăia de la 
ONT ştiu? Îţi iau banii şi salut! 

— În orice caz, gafă Emilia, era o familie numeroasă. Îţi 
dai seama? Şase dormitoare... 

Grig începuse să râdă: 

— Alea sunt camere de oaspeţi, micuța mea ignorantă. 
Care a avut bani să-şi construiască căsuţa asta, n-avea de 
gând să stea aici cu mama soacră, bunica, cuscra şi naşu' 
Fane. 

Emilia roşi. Încercă să schimbe discuţia: 

— Înotăm? 

— Du-te tu, dacă vrei... Eu rămân aici. Mă îngrijorează 
dobitocul ăla de Candian. 

— Nu cred să ne facă surprize. [ine prea mult la Liana, la 
situaţia lui şi chiar la puşti. 

Grig pocni din limbă: 

— Nu mi-e de gabori. Dacă ciripea, până acum ne-ar fi 
asaltat o oaste de fics. Cred că i s-a întâmplat ceva. Ceva 
grav... 

Emilia propuse timid: 

— De ce n-am rămâne până mâine? 

— Nu! făcu hotărât Grig. Şi aşa am aşteptat prea mult. O 
zi şi jumătate - 36 de ceasuri peste ora fixată. Se ridică 
brusc din chaise-longue: Ascultă, am o idee... Până faci tu o 
baie, dau o raită cu maşina prin împrejurimi... 

— Nu vrei să vin şi eu? 

— N-are sens, iubito. Oricum, trebuie să rămână cineva 
aici. Vin repede. 


Se întoarse după jumătate de oră. Făcuse înconjurul 
lacului, străbătuse câteva comune, şoseaua, se abătuse şi 
pe drumurile lăturalnice. 

În ultimele două zile nu avusese loc nici un accident 
rutier. 


Grig băgă maşina în garaj. Două riduri adânci îi marcau 
obrajii în jurul gurii: 

„Şi totuşi unde e Candian? Ce i s-a întâmplat?“ 

Hotări că trebuie să plece la Bucureşti fără întârziere. 


CAPITOLUL XI 


De fapt, Marta Bădescu nu era bolnavă. Se „învoise“ de 


la familia Candian - mai exact spus îl avertizase pe doctorul 
Manoliu că va lipsi circa o săptămână, pentru că atitudinea 
lui Bebe, doar cu câteva zile în urmă neliniştitoare, 
devenise acum alarmant de suspectă. După ce iniţial îşi 
manifestase intenţia de a sta la ea o vreme, pretextând o 
pană de apă imaginară şi „şomaj“ la Buftea, plecase pour du 
bon, fără s-o anunţe. După o singură zi însă se întorsese din 
nou pentru o vizită care, după volumul bagajului, se anunţa 
lungă. 

Bătrâna hotărâse ca în acest interval să rămână acasă. 
Acţionase instinctiv, căci justificarea „să-l am sub ochi“ i se 
părea ei însăşi absurdă. Nu poţi controla şi stăpâni un om 
de treizeci şi cinci de ani, nu-l poţi ţine prizonier în odaie, 
nu-l poţi împiedica să iasă în oraş. Şi mai ales acolo, în târg, 
nu-i poţi cenzura actele şi prietenii. Simţea însă că-i 
incapabilă să procedeze altfel şi îşi concentra, în lipsă de 
alte posibilităţi, întreaga diligenţă, într-un spionaj domestic 
pe care aprioric îl ştia lipsit de eficacitate. Precum slugile 
de odinioară, îşi zicea cu amărăciune bătrâna, trăgea cu 
urechea la uşă, încerca să înţeleagă convorbirile telefonice 
cifrate ale lui Bebe. Cel mai mult însă o preocupa misterul 
cheii de la boxă. 

„E probabil o aberaţie, nu-i exclus să fi uitat unde am 
pus-o, dar vreau să mă conving.“ 

La zece dimineaţa, Bebe plecă de acasă anunțând că va 
dejuna în oraş. Marta Bădescu, la fereastră, îl însoţi din ochi 


până dispăru, apoi se îndreptă hotărâtă spre scrinul din 
dormitor. Aici, într-o veche cutie metalică, „Tutun regal - lei 
120“, păstra câteva amintiri de la răposatul Manole 
Bădescu, de care simţise că nu se poate despărţi: actul de 
naştere şi de deces, verigheta, o fotografie din primul an de 
magistratură, diplomele şcolare şi universitare, ordinul de 
învestire ca jude de ocol, semnat de regele Ferdinand I, 
câteva decoraţii. 

„Uite ce rămâne după un om! comentase atunci cu 
filosofie amară. Câteva hârtii şi un baston în vestibul despre 
care, de la o vreme, nimeni nu mai ştie cui a aparţinut...“ 

Era perfect conştientă că, după moartea ei, Bebe va 
azvârli la crematoriu - via pubelă - toate „hârţoagele“, dar 
ei, personal, îi era peste putinţă s-o facă. Se gândea, ţinând 
în mână cutia aceea al cărei conţinut nu cântărea poate nici 
un kilogram, la eforturile, emoţiile, visele şi munca, 
bucuriile şi ambițiile pe care le presupuseră la timpul lor 
acele hârtii îngălbenite cu timbru sec şi marginile frănjurite 
de ani, completate cu grafismul pretenţios, dar nu lipsit de 
graţie al caligrafilor vremii. 

În aceeaşi cutie, îşi amintea Marta Bădescu, se mai aflau 
şi pipa preferată a răposatului, şi un inel cu sumedenie de 
chei. Manole, mai cu seamă spre bătrâneţe, avea fobia 
hoţilor şi, în consecinţă, obsesia ferecatului, a „încuietorilor 
sigure“: lacăte, zăvoare, chei complicate, yale englezeşti şi 
japoneze, safe cu cifru secret. 

Răsfirându-le acum, bătrâna îşi amintea cu nostalgie 
destinaţia unora dintre ele, pe cele mai multe 
nemaiputându-le identifica. Alese patru chei despre care, ca 
formă şi mărime, îşi închipuia că ar putea constitui dubletul 
celei de la pivniţă şi, luându-şi o lumânare şi chibrituri, 
cobori în boxă. 

Pe coridorul lung şi întunecat, o izbi ca totdeauna mirosul 
de igrasie şi urină de pisici. 

„În realitate, se gândi, nu ştiu de ce păstrez boxa. Nu-şi 
mai are sensul... Cred că sunt ani de când n-am mai coborât 


aici...“ 

Era plină de boarfe inutile care-şi pierduseră destinaţia 
fie prin uzură morală, fie prin nefolositorul legat de 
succesiunea anotimpurilor în viaţa proprietarului. De pildă, 
săniuţa lui Bebe - ce bine-i stătea în paltonaş de blană albă 
şi cu căciuliţă roşie! — un felinar de câmp, din timpul 
războiului, o maşină de îngheţată manuală, un fier de călcat 
cu cărbuni, cu cocoş, o mască de gaze, un lavabou de 
porțelan care aparținuse soacră-sii, un vătrai, băiţa de zinc 
a lui Bebe şi, undeva, parcă pe raftul de sus, câteva farfurii 
termos. Fusese un copil dificil, mofturos, şi masa dura câte 
un ceas. Ca să nu se răcească mâncarea, în orificiul farfuriei 
cu fund dublu, metalic, turna apă clocotită... 

Marta Bădescu apropie lumânarea aprinsă de broasca 
uşii. Respirația, brusc precipitată, ameninţă flacăra, 
îngenunchind-o. Un lacăt nou, strălucitor, fereca uşa până 
atunci încuiată doar cu o yală. 


Glasul Minervei, ca totdeauna precipitat, răstit şi cu 
tonalități ascuţite, înţepă timpanul maiorului. 

— Tu eşti, Cristescule? Vino urgentisim la mine în birou. 

— Te rog! sugeră maiorul calm. 

— Lasă fiţele de fecioară. Te aştept! 

După câteva minute, Cristescu intră ostentativ alene, cu 
ţigara lipită în colţul gurii şi mâinile în buzunare. 

— Ei, bravo! se prăpădi Minerva. Uite unde era şeriful 
din Arkansas! Ce exemplu dai tu subalternilor? 

— Frumoase! Apropo, am o şaradă pentru tine. 

Minerva îl privi cruciş: 

— Ştii ceva, Cristescule? 

— Eu ştiu, dar nu ştii tu. 

— Mă dau în vânt după bancuri bune, mai ales în 
ceasurile dimineţii. 


— Dintâi că-i prânz şi pe urmă e vorba de o ghicitoare. 

— A se slăbi! 

— Este o replică pe care o voi sugera colaboratorilor tăi 
pentru situaţii similare. În definitiv, nu înţeleg ce te 
ofuschează? Cultivi genul cu pasiune - e o constatare 
generală - şi m-am gândit să-ţi fac o plăcere. Admiţând deci 
că eşti proprietara unui circ, având în dotare, pe lângă 
altele, un leopard străveziu, un crocodil de vârstă mijlocie şi 
un elefant alb. Datorită unei împrejurări speciale, micuţii 
trebuie transportaţi în aceeaşi dubă... 

— Mă iei cu capra, varza, barca şi Dunărea albastră? 
Găseşte chestii mai deştepte! 'Tovarăşe Cristescu, te-am 
chemat să discutăm o problemă serioasă... 

— Hm! Nu joci fair-play. 'le-ai eschivat. 

— Cine! Eu?! Sunt de acord să-ţi dau soluţia la orice 
problemă. Uite, dacă vrei, fixăm o întâlnire specială, dar 
acum sunt grăbită. Trebuie s-o văd neîntârziat pe Bubulina. 

Cristescu începu să râdă: 

— Ce-a mai făcut? 

— A intrat în imobilul maur... 

— A! ăla cu stafia?! 

— Exact. 

— Cum a reuşit? 

— A sunat şi i s-a deschis. 

Maiorul râse: 

— Ţi-am spus că are idei? E soluţia cea mai simplă când 
vrei să intri pe o uşă care are sonerie. [ie de ce nu ţi-a 
trecut prin cap? l-ai pus pe ăia să stea plop pe la ferestre, 
fredonând „de ţi-ar spune poarta ta, câte nopţi...“ 

— Vrei să încetezi? îl întrerupse Minerva. Am plecat de la 
ipoteza că imobilul maur este interesant, poate fi 
interesant, din punctul nostru de vedere. În cazul că 
ipoteza-i valabilă, înseamnă că acelaşi imobil prezintă 
interes şi pentru adversar care, la rândul său, folosind o 
modalitate sau alta, îl supraveghează. N-am vrut, deci, să 
atragem atenţia trimițând „soli“ la o uşă unde nu bate 


niciodată nimeni, indiferent de ipostaza în care ar fi 
evoluat: poştaş, electrician, telefoanele sau nea Pişculescu 
din Caracal, care îşi caută căscat neamurile din Bucureşti. 

—  Defectul tău, Minerva, este că atribui şi altora 
propriile-ţi raționamente. 

— Mi-a mers destul de bine aşa cum sunt până acum şi, în 
consecinţă, nu văd de ce aş încerca să mă schimb. Să 
revenim la Bubulina. A stat acolo douăzeci şi ceva de 
minute. 

— Şi? 

— Mă duc s-o iau la întrebări. 

— Vrei să te însoțesc? 

— Eşti un ghicitor! 

— Rândul trecut pretindeai că nu-i cine ştie ce de capul 
ei. Nu văd de ce ai nevoie de mine. 

— Nu de tine, flăcău. De nervii tăi. Bătrâna mă scoate din 
escarpeni. 

— Aha! Catalizator. Să reţii o chestiune! Dacă ea nu vrea 
să-ţi spună ceva, degeaba mobilizezi pompierii şi fanfara. 
Ţi-am mai zis: lucrează fin, la gherghef, şi mişcă-te în pas de 
menuet. 


„Da, draga mea, desigur te aşteptai la această vizită, dar, 
deşi domnul maior Cristescu îţi este foarte simpatic, iar cu 
doamna Minerva încerci să... te obişnuieşti, nu poţi afirma 
că tânjeai să-i vezi chiar astăzi, căci încă n-ai apucat să-ţi 
pui ordine în idei. Din păcate şi Mirciulică este de câteva 
zile cam distrat. Aş zice chiar, deşi am oroare de termenii 
nepoliticoşi, nesimţitor...“ 

— V-aţi bronzat, constată Minerva cu un zâmbet radios 
de parcă faptul în sine i-ar fi adus fericirea. Aţi ieşit probabil 
la aer. 

Melania, cu o piele albă, uşor emailată, roz în obraji, pe 
care în tinereţe - epocă mai puţin sportivă - i-o invidiau 
toate prietenele, zâmbi acceptând lupta deschisă. 


— Chiar azi de dimineaţă, recunoscu senină. În realitate, 
pe mine mă prinde grozav de uşor soarele. În tinereţe, când 
mergeam cu colonelul la mare, eram atât de bronzată, încât 
lumea mă confunda cu Josephine Baker, căci trebuie să vă 
spun că eu sunt foarte bine făcută, deşi acesta nu este 
meritul meu personal ci al unei surori de-a bunicii mele, 
care a fost zburătoare în compania Sidoly. 

Cristescu, trăgând cu ochiul la piciorul stâng al Minervei 
- acesta dădea de obicei start nerăbdării ei „active“ - socoti 
oportun să intervină: 

— A fost desigur o plimbare plăcută. 

— Parc - verdeaţă..., străzi liniştite, completă Minerva. 

Bătrâna dădu din palme încântată: 

— Cum aţi ghicit?! Constat, încă o dată, cât e de plăcut să 
conversezi cu oameni de o inteligenţă superioară. le 
înţelegi fără să mai ai nevoie de cuvinte. 

— Cu condiţia, punctă Minerva, ca tăcerea să nu devină 
absolută. 

Melania o cercetă scurt şi exclamă: 

— O! Aceasta poate deveni înfiorătoare! Să vă povestesc 
ce mi s-a întâmplat chiar astăzi... Medicul mi-a recomandat 
să mă plimb în fiecare zi şi, în felul acesta, turneele mele pe 
la diferite edificii cultural-artistice au un dublu stimulent: 
diligenţa mea de cetăţean conştient, dar şi sănătatea... 

— Înălţător! aprecie Minerva. lată o pildă minunată de 
îmbinare a interesului personal cu cel obştesc. 

— Nu-i aşa? Azi de dimineaţă, m-am hotărât să mă plimb 
pe Aleea dr. Alexandru Conţescu. Simţeam un dor... un dor 
irezistibil să revăd părculeţul unde atâţia ani a vegheat 
statuia unchiului meu şi, într-un locuşor mic al inimii, 
trebuie s-o recunosc, pâlpâia nădejdea că poate..., poate, 
voi avea surpriza s-o găsesc la locul ei. Îmi spuneam chiar - 
de ce nu? - doamna Minerva şi domnul maior Cristescu mi- 
au pregătit un cadou, căci săptămâna viitoare este ziua 
mea. 


— La mulţi ani! spuse maşinal maiorul, iar Minerva mârâi 
ceva asemănător. 

— Vă mulţumesc, dragii mei. Împlinesc joia ce vine 
şaizeci şi patru de ani şi cinci luni şi voi fi încântată să vă 
invit la un ceai şi o bucată de cozonac proaspăt. N-aş vrea 
să-l uit nici pe domnul acela dolofan, Azimioară, care mi-a 
arătat totdeauna multă simpatie şi devotament... 

„Dumnezeule mare! oftă în gând Minerva. Am mai văzut 
oameni bătând câmpii, dar asta e campioană la toate 
probele! Şi îşi bate joc de noi, cu acelaşi talent!“ 

Încercă s-o aducă pe şosea: 

— Deci v-aţi plimbat în parcul Conţescu. Aţi remarcat 
ceva nou? 

Melania îşi plecă pleoapele: 

„Ştie draga mea, ştie tot..., aminteşte-ţi mereu că 
minciunile izbutite sunt cele care, pe lângă născociri, 
cuprind şi o parte de adevăr...“ 

— Nu ştiu cum ar califica un specialist situaţia... Eu mă 
mulţumesc să vă relatez doar ce mi s-a întâmplat, iar 
dumneavoastră veţi interpreta desigur mai... lucid şi, 
bineînţeles, mai competent. Aflându-mă la locul faptei, mi se 
pare că spuneţi dumneavoastră, m-am gândit că ar fi 
frumos din partea mea, în calitate de rudă a dispărutului - 
îşi apără ochii delicat cu o batistă la fel de delicată - şi 
totodată având conştiinţa datoriilor mele civice, să 
colaborez cu autorităţile. Adică să vă dau o mână de ajutor, 
efectuând, după părerile mele, investigaţii pe cont propriu. 

Maiorul care se distra gras - recunoştea piruetele 
Melaniei, genul de menu servit cu dezinvoltură, doar că 
acum nu el era cel obligat să ţină lingura în mână şi 
şervetul la gât - urmărea reacţiile Minervei. Aceasta oscila 
între consternare, plictiseală şi un „du-te, soro, şi te 
plimbă!“, pe care aproape că i-l citeai, gata să explodeze, pe 
buze. 

— Mi-am zis dară, urmă imperturbabilă Melania, că ar fi 
poate instructiv să discut cu vecinii unchiului meu. Nu ştiu 


dacă aţi remarcat că există o casă chiar în faţa scuarului, cu 
o arhitectură mai specială. Are nişte arcade foarte 
interesante care seamănă cu căştile nemţeşti din primul 
război mondial şi, dacă nu mă înşel, am întâlnit-o într-un 
spectacol de operă cu Othello acum... În sfârşit, nu mi- 
amintesc exact anul, dar ştiu precis că domnul Gică 
Petrescu cânta foarte frumos... 

— Cunoaştem clădirea, i-o reteză Minerva uitându-se 
demonstrativ la ceas. 

Melania se scuză speriată: 

— O! Vă rog să mă iertaţi. Văd că vă grăbiţi, iar eu mi-am 
închipuit că aţi venit în vizită. 

— Ei bine, acum ştiţi, nu se putu stăpâni Minerva 
zâmbind totuşi. 

Maiorul, pentru a atenua asprimea replicii, declară 
zâmbind: 

— Doamna povesteşte totdeauna detaliat. 

— Probabil din cauza lui Mirciulică. Este curios din fire şi 
nu-i place să scape nici un amănunt. Îşi duse mâna la 
frunte: Unde am rămas? 

— În faţa imobilului în stil maur, o ajută Minerva. 

— Maur?! Ce nostim! N-am auzit niciodată despre aşa 
ceva, dar trebuie să ştiţi că noi suntem mult mai puţin culţi 
decât generaţia dumneavoastră. Pe vremea mea, o fată cu 
patru clase de liceu constituia o excepţie, iar... 

Minerva făcea eforturi notabile pentru a se stăpâni. 

„Vrea cu tot dinadinsul să mă scoată din sărite. Divagaţii, 
aiureli, flashuri, toate au acelaşi scop...“ 

Îşi aminti cuvintele colonelului lonaş: „Eşti unul din 
anchetatorii mei preferaţi, Minerva, dar ai un mare păcat. 
Când constaţi că cineva vrea cu tot dinadinsul să te 
enerveze, îţi pierzi cumpătul. Or, tocmai atunci, ca să nu fii 
handicapată, trebuie să fii mai calmă, să-l demobilizezi...“ 

Maiorul,  simţindu-i starea de spirit,  întrerupse 
consideraţiile  Melaniei asupra evoluţiei fenomenului 
cultural din ultimele decenii. 


— Aţi sunat la uşă? 

— Bineînţeles. Aproape imediat un glas a ţâşnit din 
cutiuţa aceea metalică de sub sonerie: „Cine e?“ 

— Bărbat sau femeie? se interesă Minerva. 

— N-aş putea să vă spun. Uşa s-a deschis şi am intrat 
într-un antreu, apoi în casă. Trebuie să vă spun că, spre 
surpriza mea, nu m-a întâmpinat nimeni. Am strigat să mă 
fac auzită, dar a fost zadarnic. Nu s-a ivit nici o persoană. 
Şi, ca să fiu sinceră, mi-a fost teamă să scotocesc prin odăi. 

— Mda, făcu Minerva. Ce impresie v-a lăsat locuinţa? 

Melania se strânse între umerii înguşti: 

— Ce să vă spun...? Cred că persoana care stă acolo nu 
este din cale-afară de... gospodină. Ştiţi, am văzut destul 
praf. 

— Ce vă determină să spuneţi „persoana“ şi nu 
persoanele? 

Melania râse ca o fetiţă: 

— Nu ştiu... Aşa mi-a venit! Dar poate că aveţi dreptate. 
Casa este destul de spațioasă pentru a fi locuită de mai 
mulţi oameni. 

— Ce s-a întâmplat în continuare? 

— Nimic. Am spus la revedere, închipuindu-mi că poate 
există cineva care să mă audă... 

— De ce nu s-ar fi arătat? 

— Poate că se afla în neglige şi nu-i convenea să se pună 
în dezavantaj. 

— Nu v-ar fi deschis! 

Melania îi azvârli cea mai albastru-candidă privire din 
arsenalul ei: 

— Sunt sigură că nu v-aţi dat seama, dar eu sunt o 
persoană impozantă şi m-am prezentat într-o ţinută 
corectă, căci totdeauna am dat importanţă toaletei. Acel 
cineva, probabil ascuns, văzând că are de-a face cu o 
doamnă, s-a jenat. 

— E o ipoteză. În concluzie, trase linie Minerva, aţi intrat, 
aţi dat bună-ziua, aţi mai emis una sau două propoziţiuni 


pentru a vă semnala prezenţa, aţi spus la revedere şi aţi 
plecat. 

Melania dădu afirmativ din cap. Minerva se uită la maior: 

— Cât apreciezi, Cristescule, că poate dura în timp un 
scenariu ca ăsta? 

— Chestiune de câteva minute, în principiu. Două sau 
trei... 

— "Te înşeli! Douăzeci şi două. Atât a staționat doamna 
Lupu în interiorul clădirii. 

Melania se miră: 

— Chiar aşa de mult? Probabil am leşinat iar. Încep să fiu 
îngrijorată şi va trebui să mă duc din nou la medic. În 
ultima vreme, pierderile mele de cunoştinţă s-au înmulţit şi 
constat că devin tot mai lungi. Gândiţi-vă ce s-ar întâmpla 
dacă aş cădea în mijlocul străzii... Trebuie să fiu mai atentă 
şi să-mi controlez, totdeauna când ies, lenjeria... 

— Extrem de atentă, accentuă Minerva apăsând atât de 
tare asupra silabelor, încât acestea răsunară ca un pistol 
descărcat, glonţ după glonţ. 

Melania îşi duse înfricoşată mâinile la inimă. 

— Dumnezeule mare! Mă speriaţi de-a binelea! Aveţi 
cumva vreo presimţire t...tragică în ceea ce mă priveşte? Vă 
rog să nu mă cruţaţi... M-am gândit mereu că nu e nici o 
grabă să mă întâlnesc cu colonelul, căci nu mă aşteaptă în 
ploaie şi precis nu se plictiseşte acolo, dat fiind că s-a 
revăzut cu o grămadă de cunoştinţe. N-aş vrea să fiu luată 
pe neaşteptate. Drumul acela presupune anumită pregătire 
şi, în primul rând, o ţinută convenabilă. M-am gândit la o 
stofă mai plină căci nu se ştie cum e timpul acolo. 
Dumneavoastră ce mi-aţi recomanda? 

Minerva explodă: 

— Una în dungi. 


— Ce-ai obţinut? se interesă ironic Cristescu. 
— Exact ceea ce ai fi obţinut şi tu. Este dementă, 
escroacă şi mincinoasă. 


Stopul trecu pe verde şi traversă strada. 

— Posibil, spuse maiorul privind în stânga şi în dreapta, 
deşi în privinţa demenţei eu am rezervele mele, dar are un 
avantaj incontestabil. 

— Care? 

— Nu-i poţi reproşa nimic. N-a comis nici cea mai mică 
ilegalitate. 

— Cu excepţia recitării unor declaraţii mincinoase 
autorităţilor şi a refuzului de a le acorda sprijin. 

Cristescu începu să râdă: 

— Fleacuri faţă de ceea ce este ea obişnuită să înfrunte. 
Pe urmă, nici măcar nu le poţi dovedi. Îşi aduse aminte de 
îndemnul - tic al Minervei, adresat subalternilor ei, şi-o 
bătu uşurel pe obraz: Mai învaţă, fetiţo! 

Minerva ţipă: 

— Ai înnebunit? Mă compromiţi! 


Se despărţiră după circa o sută de metri. Minerva, 
preocupată, călca apăsat, soldăţeşte, şi câţiva trecători o 
măsurară zâmbind. 

„Interesant... Ce caută pe scrinul ei o listă cu numere de 
telefoane alcătuite din cinci numere...? Pot să jur că nu-i 
vorba despre abonaţi din provincie... Mai probabil, al 
vechiului Bucureşti... Da, e o idee...“ 


XXX 


La minister, Minerva găsi o notă pe birou. Într-un hârtop 
la treizeci de kilometri de Bucureşti, fusese descoperit 
doctorul Dinu Candian aflat în stare gravă, în urma unui 
accident de maşină. Din constatările la faţa locului ale 
miliției, rezulta că, probabil neatent la curba şoselei şi 
conducând cu exces de viteză, alunecase pe asfaltul udat de 
ploaie, intrând în parapet, apoi se prăbuşise în râpă. 


Candian fusese transportat la Spitalul de urgenţă, în comă: 
fractura bazei craniene şi a şoldului. 

Minerva reflectă câteva minute. Îşi înhăţă din zbor 
vindiacul şi, luând maşina de serviciu, se îndreptă spre 
strada Conţescu. Îi deschise un bărbat mai mult pătrat, cu 
părul tuns perie. Expresia de cumsecădenie îl caracteriza 
de departe şi, probabil, în condiţii normale era ceea ce se 
numeşte un bărbat jovial. 

Minerva se legitimă. Doctorul Manoliu o invită cu un gest 
să stea jos: 

— Mi-este grozav de neplăcut, dar sunt silit să fac eu 
oficiul de gazdă la colegul Candian... 

Minerva îl cercetă cu plăcere. Îl găsea simpatic şi „dintr-o 
bucată“. 

— Mai clar! 

Manoliu explică încurcat: 

— Normal nu era să vă întâmpin eu. 

— De fapt, ce se întâmplă? 

Doctorul îşi umezi buzele: 

— Nu-i nimeni acasă. 

— De ce? 

— Dinu, vreau să zic doctorul Candian, a dispărut de 
două zile... Şovăi şi puse punct: Asta-i situaţia. 

Minerva surâse, părând încurcată. 

— De obicei, dispariţiile ne sunt imediat semnalate. 
Familia intră repede în panică, alertează miliția, îi solicită 
pe cei mai tari de înger să se informeze la urgenţă şi la 
morgă. 

— În principiu, cam aşa-i... 

— Atunci? Vă rog să fiţi sincer. Este singurul mod de a 
putea fi util familiei Candian. 

Gogu Manoliu îşi umezi buzele uscate: 

— Da... Cred că da. Scuzaţi-mă... Aş prefera să-mi puneţi 
întrebări. 

— Unde se află doamna Candian? Cum de nu s-a alarmat 
până acum? 


Gogu Manoliu îşi trecu palma peste tâmplă, netezind 
inutil părul scurt. 

— Situaţia este delicată... Trebuie s-o înţelegeţi aşa cum 
v-o prezint... Să nu interpretaţi... 

— Mă voi strădui, îl asigură Minerva. 

— În orice căsnicie există neînţelegeri... 

Ochii i se plimbau pe ziduri, încercând parcă să citească 
acolo ce anume trebuie să spună. 

— Vă rog, spuse Minerva cu blândeţe, nu vă căutaţi 
cuvintele. Credeţi-mă, le voi interpreta stricto sensu. 

— Da... mulţumesc. Au loc crize, dispute... Îndeosebi, 
când diferenţa dintre soţi este apreciabilă şi deci 
susceptibilităţile, cel puţin din partea soţului dezavantajat 
de vârstă, capătă nuanţe mai stridente. O asemenea situaţie 
traversau în momentul de faţă soţii Candian... 

— Deciseseră să se despartă? 

— Cel puţin aşa se amenințau. 

— Cine anume ameninţa? Ea? El? Amândoi? 

— Liana, oftă Manoliu. Dar lucrurile acestea nu trebuie 
luate în serios, chiar dacă a plecat de-acasă. 

— Când? 

Din nou, medicul păru în încurcătură. Îşi trosni degetele 
butucănoase. 

— Ieri dimineaţă şi-a luat bagajul. Plecase de patru zile. 

— N-a impacientat-o faptul că doctorul dispăruse? 

— Considera că are de-a face cu o stratagemă, un truc 
de-al lui Candian pentru a o determina să se întoarcă. 

— Şi copilul? 

— L-a luat tot ieri dimineaţă... Nu se putu împiedica să 
completeze sarcastic: A cărat şase colete: cinci cufere şi un 
copil. 

Minerva îl cercetă lung: 

— Aţi simpatizat-o? 

— N-am nimic împotriva Lianei. În felul ei, nu este un om 
Tău şi, în nici un caz mai păcătoasă decât alte femei. Ca 
medic, însă, şi ca individ sunt împotriva diferenţelor mari de 


vârstă între soţi. Le consider împotriva naturii, înţelegeţi? 
Nu mă interesează cazul unui Charlie Chaplin, însurat la 
jumătatea sutei cu o jună de optsprezece ani, care l-a 
adorat o viaţă, după cum ne asigură revistele şi 
almanahurile publicitare, i-a trântit o sumedenie de copii, 
iar la optzeci şi doi de ani îl plimba radioasă în landoul de 
paralitic. Întâi, că era Chaplin! Al doilea, cine ştie cu 
adevărat ce se întâmpla în sufletul Oonei O'Neil? După ce 
ofta, ce şi-ar fi dorit, când marele monstru sacru ajunsese la 
proteză şi ploscă? Geniul nu ne scuteşte de umilinţele 
vârstei. lertaţi-mă, pot diviniza mintea cuiva, dar asta nu 
mă poate împiedica să-i văd gâtul ravajat şi să observ că are 
nevoie de oliţă de şapte-opt ori pe noapte. Ador să-l ascult, 
dar nu să folosim acelaşi dormitor. Sunteţi de altă părere? 

Minerva, descumpănită de sinceritatea limbajului, dădu 
din cap: 

— Nu... Cred că nu... 

— În sensul acesta, neînțelegerile dintre Dinu şi Liana 
erau inevitabile. Se luptau aici gelozia vârstei mature, 
preludiul cântecului de lebădă, cu primăvara din sufletul 
unui cireş japonez înflorit în splendide zile de april. Manoliu 
zâmbi jenat: Scuzaţi-mă... Uneori mă înfierbânt... 

— De ce să vă scuz? surâse Minerva. V-aţi exprimat 
poetic şi sugestiv şi v-am înţeles perfect. Solicitându-vă 
aceeaşi onestitate: credeţi că Liana Candian şi-a părăsit 
căminul pentru un alt bărbat? 

— Nu ştiu. Sincer, nu ştiu. În general, se consideră că 
nimeni nu pleacă în lume - mă refer la capitolul căsnicie - 
pe cer senin. De obicei, mai ales la tineri, cauza trebuie 
căutată în persoana unui terţ. În cazul în speţă însă nu 
cunosc nimic concret. Vă dau cuvântul meu de onoare. 

— Vă cred. Aveţi idee unde am putea-o găsi pe doamna 
Candian? 

— Nu. A plecat împreună cu băiatul fără să lase nici o 
vorbă. Ştiu doar că intenţiona să-l cazeze deocamdată la 
părinţii ei care îşi petrec vara la Câmpina. 


— Cum se face că am dat de dumneavoastră aici? 

— Simplu! În lipsa lui Candian şi a nevesti-sii, guvernanta 
copilului s-a îmbolnăvit. Eu fiind de gardă, am solicitat o 
prietenă să aibă grijă de puşti. Între timp, Liana a venit să- 
şi ia lucrurile şi copilul, şi a încuiat casa. Amica despre care 
v-am pomenit şi-a uitat aici portvizitul cu toate actele. M-a 
rugat să vin să le iau şi aşa aţi dat de mine la telefon. 

— Cine v-a deschis? 

— A! râse Manoliu. Uitasem să precizez că am cheia de la 
casă. În fiecare vară, când Candienii pleacă în concediu, eu 
am grijă să le ud florile şi să plimb cățelul pe care l-au avut 
până acum câteva luni. Stăm foarte aproape, aşa că 
serviciul respectiv nu mă împovărează. 

— Înţeleg... Domnule doctor, din câte îmi pot da seama, 
nu sunteţi informat asupra unui eveniment, probabil trist 
pentru dumneavoastră. 

Manoliu, luându-l vorba pe dinainte, exclamă speriat: 

— Mara? 

— Nu ştiu cine este Mara... Eu m-am referit la doctorul 
Candian. A avut un grav accident de maşină şi, în momentul 
de faţă, se află la spital. 

Doctorul, palid, cu ochii măriţi de spaimă, îşi duse palma 
la gură: 

— Nu se poate... Dinu?! Accident de maşină?! Imposibil! 
Conduce de la optsprezece ani şi, totdeauna, extrem de 
atent... Unde-i internat? 

— La urgenţă! 

Manoliu sări din fotoliu, începu să-şi pipăie febril şi inutil 
piepţii şi poalele sacoului: 

— lertaţi-mă... Trebuie să mă duc să-l văd... 

Minerva, străfulgerată de o idee, îl opri: 

— O clipă! Concentraţi-vă o singură clipă: un bărbat 
suplu, relativ distins, de circa treizeci şi cinci-patruzeci de 
ani, cu un inel, după toate probabilitățile chevalieră... Vă 
spune ceva portretul acesta? 

Manoliu o privi speriat: 


— N... Nu. 
„Minte!“ 


După ce află despre vizita Melaniei Lupu la „castelul“ 
maur, Minerva decise o schimbare de tactică presupunând, 
în final, o soluţie radicală. 

În ziua următoare, la intervale de câteva ore, oamenii din 
echipa ei apăsară fără rezultat pe butonul soneriei. Exista 
deci, conchise Minerva, o singură alternativă: fie că 
locatarul imobilului maur o cunoştea pe bătrână, fie aceasta 
avusese noroc şi nimerise o zi bună. Necunoscutul, poate 
necunoscuta, zgâlţâit de un puseu de ospitalitate, îi 
deschisese. 

După ce ascultă raportul subalternilor, Minerva ţâşni ca 
un şrapnel din spatele biroului, preludiu care-i trăda de 
obicei dispoziţiile bătăioase şi hotărârile, după opinia unora, 
dacă nu riscante, cel puţin neobişnuite şi nu tocmai 
ortodoxe; superiorii zâmbeau vag încurcaţi, săltând din 
umeri: „zi Minerva...!“ 

— Basta, băieţi! M-am săturat să mă joc de-a v-aţi 
ascunselea cu o stafie. Am promis că o scot din casă, mă 
TOg, că o determin cel puţin să-şi arate nasul, fără miliţie, 
fără pompieri şi, afurisită să fiu, dacă n-o fac! 

După ce-şi verifică actele, îşi trânti bascul cu paratrăsnet 
pe cap - era o zi ploioasă - şi se repezi spre uşă. 

— Dacă mă caută colonelul lonaş, comunicaţi-i că mă 
întorc într-o oră sau două... Era să uit! Dobrescule, vii cu 
mine. Pe drum îmi spui soluţia... Macri, pe tine te ascult 
mâine. 


Şoferul Marinică, la volan, aştepta să i se dea dispoziţii: 
— La Direcţia generală ICAB! indică Minerva şi se lăsă cu 
satisfacţie pe pernele scaunului din spate. Ei, Vasilică, bagă 


difuzorul. Întâi, să recapitulăm problema. Deci... 

Locotenentul oftă. „Fie ce-o fi!“, şi începu să vorbească. 

— Am deci două colege, de facultate, serviciu sau... 

— ..„.„Sanepid! Colege, ce mai încolo şi încoace! 

— Care sunt surori gemene. Asemănarea este perfectă. 

— Aşa!... exclamă Minerva, nu se ştie de ce, încântată. 

— Se îmbracă la fel, se piaptănă tot aşa, mă rog, prezintă 
din toate punctele de vedere o identitate absolută care face 
imposibilă orice diferenţiere. 

În oglinda retrovizoare, Minerva surprinse privirea 
căpiată a şoferului şi-l apostrofă: 

— Marine, cască ochii la drum, nu la Dobrescu! Dacă vrei 
o problemă, îţi dau una despre circulaţie. 

Şoferul nu credea că vrea... 

— Continuă, fiule! 

— Într-o zi, trecând pe lângă foto-studio, văd în vitrină 
fotografia uneia din surori şi dintr-o dată strig: Gata! De azi 
înainte, voi putea să le deosebesc! 

Fără să vrea ridicase glasul. 

— Nu-i nevoie să urli, Dobrescule! 

— Scuzaţi-mă, aşa sună textul. 

— Hm! Aia era o figură de stil. Şi-acum, răspunsul! 

Locotenentul începu să se foiască: 

— Există mai multe posibilităţi. 

— S-auzim! 

— Una ar fi că exemplarul din vitrină şi-a tuns părul sau 
şi l-a vopsit. 


— Vax! 

— A suferit o intervenţie de chirurgie estetică... 

— Cucu! 

— A slăbit exagerat de mult sau, dimpotrivă, s-a 
îngrăşat... 


— Sau poate i-au crescut aripi şi acum o cheamă Lia 
Ciocârlia! Măi băiatule, am impresia că tu nu te concentrezi 
sau nu-mi dai importanţă. Şi-asta e o problemă simplă pe 
care tu, personal, dată fiind existenţa Mădalinei, trebuia s-o 


ghiceşti, înainte de a apuca să articulez ultima silabă! În 
vitrină a văzut fotografiile de nuntă: cap cu bibiluri şi, în 
tablou princess, manechinul cu trenă al respectivei 
frumuseți. Deci, s-a măritat. Deci... Deci, Dobrescule?! 

Zăpăcit, locotenentul, proaspăt logodit, îşi răsucea 
verigheta în neştire. Minerva pufni: 

— Mânăstire într-un picior... Unde ţi-or fi minţile, băiete? 
Şi culmea, eşti cu degetele pe soluţie. Verigheta, 
Dobrescule! Căsătorindu-se, îşi pune ghiul, „alianţă“ zic mai 
nou snobii, şi, în consecinţă, o va deosebi de soră-sa care, 
mai deşteaptă, îşi vede de meserie şi propăşire, şi îşi 
împodobeşte degetele cu alt soi de gablonţuri. 

„Aşa ca tine! gândi locotenentul lac de sudoare. Slavă 
Domnului, nu toate îţi seamănă...“ 

N-o cunoştea pe Mădălina. 


Minerva trecu pe lângă portar, fâlfâindu-şi legitimaţia 
apoi, după o scurtă haltă la „informaţii“, străbătu câteva 
coridoare în pas de marş triumfal. Nasul, tot triumfal, 
opintea să străpungă suliță tavanul instituţiei. 

Îi primi un bărbat - tovarăşul Bălan - cam la vreo 
cincizeci de ani, cu aer de paşnic tată de familie. Dintr-o 
privire, Minerva îi fixă în mare datele existenţei încă din 
faşă: copil cuminte - unde-l pui acolo stă, tânăr cumsecade 
- pe ăsta să-l iei, mamă, e din ăia, tântălăii, cu o singură 
muiere în viaţă, soţ model, funcţionar conştiincios şi, în 
perspectivă, bunic cu o normă jumătate în Cişmigiu. Cu o 
mână împinge landoul, în cealaltă ţine sacoşa cu două sticle 
de lapte. 

Nu făcea parte dintre oamenii care văzând o legitimaţie 
se simt instinctiv vinovaţi, dar nu-şi ascunse surpriza. Era 
un individ cu existenţă calmă, în care neobişnuitul nu 
intervenise niciodată. Tot ce se întâmplase se înscria în 
perimetrul unui itinerar anormal de normal, şi putuse fi 
prevăzut din leagăn. 


— Dragă tovarăşe, atacă amicală şi persuasivă Minerva, 
vă solicităm sprijinul într-o chestiune foarte delicată, fiind 
dinainte siguri că ne putem bizui, în afară de bunăvoință, pe 
discreţia, tactul şi operativitatea dumneavoastră. 

Omul, din ce în ce mai curios, dădu mecanic din cap: 

— Vă stăm la dispoziţie. 

— A, da? Vă mulţumesc, rosti Minerva de parcă s-ar fi 
aşteptat la alt răspuns. Cunoaşteţi desigur cartierul... 

— Bineînţeles. Sectorul I. 

— Strada Dr. Alexandru Conţescu vă spune ceva? 

— Nu neapărat... Dar, nu-i aşa, nu asta ar fi o problemă. 
Aveţi neplăceri cu instalaţiile noastre de canalizare? 

Minerva, un pic încurcată, arpegie cu degetele pe birou. 
Îşi luă inima în dinţi: 

— 'Tovarăşe director, îmi place să mă exprim limpede: Nu 
avem neplăceri, dar aş vrea să născocim una... 

Dobrescu se uită atent la Bălan. De uimire, deschisese 
gura atât de mult, încât i se vedeau molarii îmbrăcaţi în aur 
şi, dacă aplecai puţin capul, puteai să-i vizionezi comod 
amigdalele. 

— Nu cred că v-am înţeles. Cum adică, să născocim? 

— Mai clar! Datorită unor interese majore, vă solicităm 
ca, în funcţie de împrejurări, o zi, două, maximum trei, să 
întrerupeţi, mai corect să blocaţi conducta de apă care 
alimentează un anumit imobil. 

Bălan se întinse peste birou cu o expresie inconfundabilă: 
„Cu cel puţin unul din noi, ceva nu-i tocmai în regulă.“ 
înghiţi în sec: 

— Adică, să-i lăsăm... 

— Exact! Să-i lăsăm fără apă. 

„Da, pricepu locotenentul. Asta înseamnă nu duş, nu 
gătit, nu apă potabilă, WC blocat. Şi-asta în plin cuptor. Iese 
ăla singur, fără să-l mai tragi cu aţa...“ 

Directorul îşi duse mâna la cap, apucat de o durere 
bruscă. 


— Ştiţi... Chestiunea implică o mare răspundere şi mi-e 
teamă că nu-i tocmai legal. Dacă ar exista vreun neajuns, 
ţevi sparte, conducte de reparat, fireşte, măsura s-ar 
impune. Dar aşa, pe instalaţie sănătoasă... 

— V-am spus că e vorba de interese majore, nu de o farsă 
proastă. 

— Nu mă îndoiesc, desigur, nu mă îndoiesc... Dar nu pot 
decide singur... Trebuie să iau şi eu o aprobare de la forul 
competent. N-aţi vrea să treceţi mâine pe la noi?... 

— Astăzi! îl întrerupse Minerva. Mergem împreună la 
forul competent. Problema nu suferă amânare. 

Tonul era atât de categoric, încât Bălan se ridică prompt, 
ca hipnotizat. 

După jumătate de ceas, părăsiră instituţia. Ochii Minervei 
străluceau. 

— Auzi, Dobrescule, cât crezi că rezistă ăla fără apă? 

— Eu ştiu?... În funcţie de rezerve. Setea e problema 
numărul unu. Dacă are provizii în frigider, poate s-o ţină 
aşa, pe secetă, şi o săptămână... 

— Nu cobi! se răsti Minerva. O săptămână, auzi? Îi dau 
maximum două zile. M-am informat la institutul de 
meteorologie. Prognoza pe următoarele zile e minunată. 
Caniculă în toată ţara, mai ales în sud-est. Temperaturile 
maxime la Bucureşti vor atinge 33-40*. Ce zici? 

Locotenentul nu zicea nimic. 

— Să sperăm, mormăi Minerva, că n-o să avem ghinion. 

— Ce ghinion?! 

— Hm... Personajul s-ar putea chema Mister... Camel. 


Ciocolată nu era omul să-l întorci din drum, nici cu o 
duzină de boi supraalimentaţi. Din încăpățânare îşi făcea o 
virtute, botezând-o măgulitor perseverenţă, fixaţiile, şi nu 
puţine, le trecuse modest la rubrica „consecvență în idei“. 


Manoliu, îngrijorat de soarta doctorului Candian, 
neliniştit de situaţia Marei, iritat ca toţi oamenii de acţiune 
când se simt neputincioşi, îl repezi pe inginer fără 
menajamenite: 

— În materie de mahalagism, ultima ţaţă nu-ţi ajunge nici 
până la călcâie. Vezi-ţi, omule, de treabă şi du-te acasă. 

— Nu mă mişc de-aici! Ce, ţi-e teamă că le umflu decorul? 

— N-are nici un sens! Dinu e în spital, nevasta şi copilul 
plecaţi. Ce dracu” vrei să faci în casa oamenilor? 

— Dar ţie ce-ţi pasă? Dacă ai probleme de gestiune, sunt 
gata să semnez de primire în inventar. Mai bine du-te la 
spital că te-aşteaptă Nea lzmană şi Moş [ucal să le 
administrezi purgativul. 

— Du-te dracului! 

— După tine! Cunoşti precis drumul mai bine, iar la câţi 
pacienţi ai trimis să pască pe câmpiile înflorite ale 
Domnului, îndemnul ţi-e familiar. 

Manoliu înjură printre dinţi şi o luă hotărât spre uşă. 
Voicu Dumitriu, impresionat de atitudinea categorică, 
încercă să se justifice: 

— Înţelege-mă, Gogule! Ceva îmi spune că aici se va 
petrece ceva dramatic, că această casă va deveni teatrul 
unor evenimente grave. Nu pot pleca, înţelegi? Simt că nu 
pot! Pe mine nu mă înşeală intuiţia şi presimţirile niciodată. 

Nu avusese în viaţa lui presimţiri, dar acum îi convenea 
să creadă că avusese. Era chiar convins. 

— Da, insistă, am intuiţii extraordinare. 

— Ai sticleţi. 

Ciocolată rămase câteva clipe cu ochii la uşa închisă. 
Ridică din umeri şi făcu preparative pentru o veghe pe care 
o bănuia îndelungată. Îşi pregăti o sticlă de apă şi un pahar 
de parcă urma să ţină un discurs, două pachete de ţigări - 
fuma puţin şi niciodată noaptea, dar completa frumos 
decorul -, o ceaşcă de cafea, trei cărţi groase de literatură 
tehnică (n-ajungea una singură), un top de hârtie şi patru 


pixuri, iar în dreptul fotoliului, un taburet pe care să-şi 
întindă picioarele. 

Ezită în legătură cu lumina. După o adâncă reflecţie, 
hotări să închidă bine draperiile şi să se mulţumească cu 
lampadarul din living. De-afară - verifică - se putea crede 
că nu-i nimeni acasă sau că toată lumea doarme. 

Adormi şi el. Îl trezi târziu, după miezul nopţii, un zgomot 
uşor. Cineva se afla în odaia alăturată. I se auzeau paşii. 

Ciocolată simţi că i se face frică. 


CAPITOLUL XII 


| deea îi venise într-o seară de toamnă, la un pahar de 


rouge, în faţa unei omlete imense - specialitatea casei - 
preparate de însăşi patroana micului local, o femeie 
îndesată, de vreo patruzeci de ani, tonică şi guralivă. 
Restaurantul se numea „Chez tantine“, era vesel şi cochet, 
şi frecventat în special de turişti. Predominau ca totdeauna 
nemţii şi englezii. În lunile de vară, fauna devenea mai 
colorată, iar cârciumioara, neîncăpătoare din pricina 
năvalei de studenţi americani şi japonezi. Pentru ochiul 
proaspăt - localnicii se obişnuiseră, mulţimea de străini, 
indiferent de excentricităţile afişate, făcând parte din peisaj 
- nota era stridentă. Păreau ciudaţi tinerii aceia gălăgioşi, 
în veşminte viu colorate cu potop de capse, fermoare, 
buzunare şi litere, mereu litere pe piept, pe mâneci, 
caschete sau fundul pantalonilor, mai toţi cu paturile rucsac 
în spinare, care mişunau la cincizeci de metri de Castelul 
Blois. Blue-jeansi, aparate foto şi cutii cu coca-cola, 
tranzistoare, urlând ritmuri îndrăcite, în loc de pălării cu 
gardini largi şi panaş, dantele, pinteni de argint şi viers de 
gavotă. 

Grig Leopold, fără să fie predispus la meditaţie şi mai 
ales deprins cu varietatea de meleag şi decor, se surprinse 
sesizând contrastul. Declară zâmbind: 

— Se schimbă vremile, mon cher... Şi-ar fi imaginat 
străbunii gentlemeni ai acestui castel că, peste două sau 
trei sute de ani, le vor scotoci distinsele cotloane strănepoţii 


gangsteri ai gangsterilor maziliţi de către senioriile lor 
peste gârlă?! 

Al, un bărbat brun, cu trăsături accentuat orientale, cam 
de aceeaşi vârstă cu Grig, îl privi cu dispreţ ostentativ: 

— Ai cugetat mult? Se schimbă totul de la o zi la alta şi 
totul e un merde. Din ce în ce mai imens şi iremediabil 
merde. 

Grig râse: 

— Nu ţi se părea la fel acum câţiva ani la New-York. 

— Iar eşti inteligent. Nu trebuie să împlineşti cincizeci de 
ani ca să înţelegi că porcăria asta de viaţă n-o priveşti prin 
ochelarii prescrişi de oculist, ci prin zerourile din coada 
cifrei care-ţi înnobilează contul bancar. 

Vorbeau româneşte. Însă, ca marea majoritate a 
oamenilor ale căror coordonate de existenţă se desfăşoară 
pe multiple meridiane, foloseau o limbă împestriţată, cu 
termeni asimilați prin diferitele halte trăite. 

Grig şi Al se cunoscuseră cu patruzeci şi cinci de ani în 
urmă, fiind elevii - colegi de clasă - aceleiaşi şcoli străine, 
extrem de costisitoare din Bucureşti. Asemenea institute 
particulare, care funcționau pe lângă ambasade, cursurile 
ţinându-se în limba şi după sistemul de învăţământ al ţărilor 
respective, erau frecventate în general de copiii aşa-zisului 
high-life: industriaşi, mari proprietari şi profesionişti de 
înaltă cotă, membrii diferitelor legaţii, ambasade, misiuni. 

Grig - pe atunci Grigore Lupşa, Leopold fiind adoptat 
ulterior, ca un nume cu rezonanţe neutre, fără să-i poţi 
atribui o hartă anume - era fiul unui cunoscut avocat. Se 
împrietenise de la început cu Al, impresionat de zorzoanele 
pompoasei uniforme ale tatălui acestuia, pe atunci şeful 
unei misiuni militare în România. 

Surâse: 

— "Ţi-ai pierdut curajul, fiule? 

Al avu o schimă de amărăciune şi mai comandă o sticlă de 
vin: 


— 'Tata avea o vorbă pe care n-am uitat-o niciodată. Până 
la treizeci de ani, sunt promisiuni. După aceea, fapte! 

— Şi după cincizeci? râse Grig. 

— Chix! Cavoul familiei dacă a rămas nevândut, sau 
groapa săracilor. 

— În definitiv, nu-ţi merge chiar atât de rău... 

Al trase o înjurătură cumplită. 'Ţinea o staţie de benzină, 
dar veniturile nu erau faimoase. Încercarea de a deschide şi 
un mic drugstore în aceeaşi incintă eşuase, iar din 
„vânzarea petrolului cu polonicul“ nu se face avere. 

— N-am avut niciodată vocaţie pentru afacerile în stil 
mic. Nici n-am crezut în ele. Să vinzi sandwich-uri 
puturoase şi cârnaţi, chewing-gum şi hamburgeri, să aduni 
cent cu cent! Adăugă încet: Nu am răbdare, nu am energia 
necesară să mă pot entuziasma pentru un beneficiu de 
câţiva franci într-o zi... Poate că am obosit, poate că..., 
vorba ta, mi-am pierdut curajul. 

Grig îl privi cu atenţie. Al, fără să arate propriu-zis rău - 
mai suspecte i se păreau cearcănele de cardiac - căpătase 
expresia caracteristică, imprimată de o stare de 
autonemulţumire cronică. 

— Ce ai încerca dacă ai mai avea douăzeci de ani? 

Al stinse ţigara plictisit: 

— Un milion de chestii. Discutăm inutil. 

— Alege una singură şi încearcă. Merită să încerci. 

Al se enervă: 

— Eşti şi mai cretin decât ultima oară când ne-am 
întâlnit. Şi asta a fost săptămâna trecută. Ai grijă, 
progresezi cam repede. 

— De ce? râse Grig. De ce sunt cretin? La cincizeci şi unu 
de ani mai ai cel puţin o carte de jucat. 

Rămăseseră aproape singuri în local - castelul se 
deschidea imediat după prânz, iar turiştii dădeau năvală 
încă mestecând - şi Al ridică glasul: 

— Ce carte? Cu ce capital? Cu ce forţe? 

Grig îşi umflă ostentativ pectoralii: 


— Sunt la dispoziţia ta... 

— Bag de seamă, ricană celălalt. Marele Gregor Leopold, 
isteţul Gregor Leopold, play-boy-ul deceniilor şase şi şapte, 
redutabilul concurent al lui Gunther Sachs, bea poşircă de 
cinci franci sticla, într-un bistrou de excursionişti, împreună 
cu găzarul din colţ. Te invit ca asociat! De ce nu? O să ne 
povestim amintiri şi o să devastăm împreună, în fiecare 
seară, ciorba de ceapă şi cârnaţii propriei firme... Eu, 
încheie gâfâind, barem am avut ghinion. Patru KO-uri dure, 
vorba aia, să-i vină de hac unui Cassius Clay - minele de 
magneziu, Royal Bank, revoluţia din Cuba, oranjeriile din 
Calabria - şi acum boala... 

— În fond ce ai? 

— Suvenirurile tinereţii, ciuruite de insectele Hong-Kong- 
ului. Un sfert de stomac şi inima - ciucuri şi franjuri. Făcu 
gest de scârbă: Dă-le în mă-sa. Dar tu? 

Grig râse fermecător: 

— Eu m-am distrat. 

— Şi ai pierdut. 

— N-am pierdut, am câştigat. Mă simt tânăr, în formă 
excelentă şi gata s-o iau de la capăt. 

— Mai ai ceva combustibil? 

— Cât să rezist comod şase luni de zile. 

— Aha! Şi după aia ce speri? Să vrăjeşti la cincizeci şi unu 
de ani moştenitoarea lui Cresus? 

— Şi asta. 

Al îi azvârli o privire critică. Grig arăta superb, fără 
îndoială, sub sacoul bine croit i se vedeau muşchii fermi, 
dantura rămăsese strălucitoare, dar nu trebuia să-l priveşti 
de două ori ca să-ţi dai seama că de mult nu mai era ceea ce 
se numeşte un bărbat tânăr. Splendid pentru vârsta lui, dar 
nu tânăr. Îl trăda mai cu seamă gâtul cu pielea obosită. 
Fularul de mătase semnat Schiaparelli, înnodat neglijent, se 
asorta cu cămaşa. 

— Mde, făcu Al, îmi place că eşti optimist. Chestia-i că, în 
fine, când faci amor, scoţi şalul. Cel puţin aşa era pe vremea 


mea. 

— Depinde de climă. 

— Înţeleg, ai pus ochii pe Albă ca Zăpada. 

— E o idee... Am şi eu una.. 

— În sfârşit! Până acum aveai mai mult femei... 

— Hai să discutăm serios, Al! Mi-ai spus, nu o dată, că ţi-a 
rămas în România o avere de nabab. 

Al dădu din cap lehămeţit: 

— Dacă asta era ideea, eu spun Ciao! şi mă car la bomba 
de alături să pictez o partidă de biliard. Îl prinse de reverul 
hainei şi-l zgâlţâi cu putere: Mortua est, mon cher! Înţelegi? 
„Făclie de veghe pe umezi morminte...“ 

— De ce nu mă asculţi? Ai altceva mai bun de făcut? 

— Orice altceva e mai bun, decât să mă enervez. 

Rămase totuşi pe scaun, cu aerul individului pregătit să 
audieze superbe inepţii. 

— Înainte de a te asculta, pot să-ţi spun un singur lucru: 
dacă ai ajuns să te agăţi de tuyau-ul ăsta, faţă de care un 
basm cu zâne e mai realist decât cârnaţii pe care-i vând 
eu... 

— Te obsedează cârnaţii! râse Grig întrerupându-l. 

— Îi urăsc. Pentru mine au ajuns un simbol: eşecul... Dă-i 
în mă-sa şi pe ăştia! Vreau să zic că, dacă ai ajuns la 
comoara valahă, înseamnă ori că nu mai ai nici de metrou, 
ori ai înnebunit. Şi-acum, dă-i drumul! Ce ai de gând? 

— Să o recuperez. 

— Cum? 

— În primul rând, dă-mi toate datele de care dispui. 

— Dispun de o poveste. 

— Mă mulţumesc şi cu atât. 

— All right! Propun să mergem la mine. S-a făcut frig şi a 
început să picure. 


Al dădu câteva dispoziţii ajutorului său, un negru tânăr 
cu ochi biloşi şi un zâmbet permanent, de parcă existenţa i 


s-ar fi părut un nesfârşit prilej de veselie, şi urcă împreună 
cu Grig în locuinţa sa de deasupra staţiei. 

Camera, încăpătoare, mirosea de la distanţă a burlăcie, 
singurătate şi plictis. Mobila era improvizată, pliantă, 
aparatul de radio şi televizorul tip sport, iar lângă uşă, într- 
un coş de plastic, se aflau aruncate tot felul de ambalaje de 
articole de băcănie. 

Grig observă zâmbind: 

— Ai adoptat stilul camping? 

— Putea fi şi mai rău: Şanţ-Style. 

Puse câteva sticle pe masă şi două pahare. 

— 'Toarnă-ţi din care vrei. 

Sorbi din pahar şi îşi aprinse o ţigară Caporal. Arătă spre 
fereastra fără perdea, rânjind: 

— Ploaie, vânt şi o poveste de adormit copiii! Ne lipseşte 
doar focul din cămin... Măi băiatule, după cum ştii, noi am 
părăsit România, după alegerile din '46. Tata nu era prost şi 
avea fler politic. Pentru el, cărţile erau tăiate şi împărţite, 
iar kitchurile servite de anumite ziare şi posturi de radio 
din Occident nu le priza. S-a dat peste cap, a uzat de bani şi 
de relaţii ca să fie rechemat şi a izbutit. Eu eram un puşti 
pe-atunci, nu se discuta „serios“ în faţa mea, dar simţeam 
atmosfera încordată din casă. Sesizam incidente ciudate, 
vizite la ore considerate până atunci neconvenabile, în fine, 
abateri de la mecanismul obişnuit al vieţii noastre. În iarna 
lui '44, aveam zece ani pe atunci, a venit de câteva ori la noi 
un neamţ. Se numea Schmidt. Am reţinut individul şi 
perioada din două motive. Întâi că mama îl detesta - avea o 
figură neobişnuită, cu tâmplele scobite şi o gură crudă din 
care caninii ţâşneau printre buze, chiar când nu zâmbea, ca 
doi fildeşi de elefant - şi îl poreclise Fiara. Spun iarna lui 
'44 pentru că, dacă îţi aminteşti, aveam la şcoală o 
serbare... 

— Ţin minte, surâse Grig. „Prinţesa din palatul de 
cleştar...“ Am jucat şi eu un spiriduş. Tu erai Vânătorul. 


— Îhî... Şi aveam emoţii cumplite. Repetam toată ziua 
singur, iar noaptea mă torturau coşmarurile şi crampele. 
Care ar fi asociaţia cu Fiara nu încerc să-mi explic, cert este 
că cele două evenimente sunt contemporane. Cred că, în 
total, neamţul a fost la noi de trei sau patru ori, totdeauna 
noaptea, mai bine zis seara târziu. Cât eram de bleg, mi-am 
dat seama de un fapt: omul transporta ceva la noi. Venea cu 
două serviete burduşite şi zăbovea cam jumătate de ceas în 
biroul tatălui. Când pleca, servietele erau goale. După 
aceea, tipul a dispărut şi nu l-am mai văzut niciodată. 

Se ridică şi aduse din frigider altă casetă cu cuburi de 
gheaţă. 

— Ce naiba transporta? se interesă Grig. 

— Ai răbdare, ca să termin episodul românesc. Îţi ofer tot 
ce îmi amintesc ca ieşit din comun la vremea aceea, fără să- 
ţi garantez însă că are vreo valoare. Noi locuiam pe strada 
Doctor Conţescu. 

— Ştiu. Nu uit un party organizat de voi în ajun de 
Crăciun. 

— Fleacuri! Nu ştiu dacă reţii, dar dincolo de parc, chiar 
vizavi de vilă, se afla o clădire cu un stil mai special... Nici 
azi nu ştiu cui aparţinea, dar cu câteva zile înainte de 
plecarea noastră definitivă, l-am văzut pe tata intrând de 
două ori în casa aceea. Ce naiba căuta, la cine se ducea, 
habar n-am! Ştiu doar că era nervos şi neliniştit. l-am 
surprins doar o frază: „N-am altă soluţie decât riscul...“ Ce 
ştiu categoric este că noi am plecat din România doar cu 
câteva cufere de haine şi bijuteriile mamei. Misiunea se 
desfiinţase şi nu mai beneficiam de valiză diplomatică... Ce 
faci? Te uiţi la mine? De ce nu bei? 

— Îmi menajez ficatul şi silueta. Vrei să spui deci că ceea 
ce era interesant a rămas acolo... 

— Concluzia se impune... Noi ne-am stabilit în Venezuela. 
N-o duceam strălucit, dar tata lucra la o uzină de anvelope 
şi, vorba aia, dădeam din coadă. Când am împlinit 
şaptesprezece ani, bătrânul a murit fără să apuce să-şi ia 


rămas bun. Un singur infarct, dar fatal. Rămăsese de pe 
urma lui o pensie care abia îi ajungea mamei pentru un trai 
aproximativ decent. Căutând o formulă, o soluţie de 
existenţă, m-am oprit din nou la comoara din România... N- 
am scos mare lucru de la mama, căci bătrânul fusese 
totdeauna un tip curios: zgârcit până la patologic în toate: 
bani, mâncare - de economie ne făcuserăm toţi vegetarieni 
-cuvinte. 'Tot ce ştia mama se rezuma la câteva fraze pe care 
ţi le pot spune pe dinafară: 

„Fiara - taică-tău îi spunea herr Schmidt, dar era el 
Schmidt cum sunt eu Aspasia din Milet - se afla în relaţii 
strânse cu statul major german din Bucureşti şi făcea parte 
din anturajul imediat al lui Killinger. N-avea nici un fel de 
funcţie oficială. Ne-a vizitat exact de patru ori şi, de fiecare 
dată, a lăsat la noi documente şi bani în valută engleză şi 
americană.“ 

— Ce a făcut taică-meu cu ei, nu ştiu. Sigure că nu au 
plecat din România împreună cu noi... 

Al dădu pe gât restul din pahar şi îşi turnă din nou. 

— Aş adăuga că ultimele cuvinte ale bătrânului, care au 
revenit obsedant în cele două zile cât a mai trăit, au fost 
Statuie... parc... Asta-i povestea şi dacă poţi să scoţi ceva 
din ea, mă mulţumesc doar cu 10% din beneficii. Vreau să 
trag la umbră, cât timp mă mai îngăduie Alah în zonă. Un 
chalet în Tirol şi o rentă cât să nu intru în forul societăţilor 
de binefacere şi voi saluta cu recunoştinţă fiecare răsărit de 
soare. Inima mea nu mai rezistă la emoţii de caid, la 
răspunderi de boss. A Ja tienne! 


Grig îmbrăcă sacoul de olandă. Îl simţea răcoros, 
proaspăt, plăcut pe piele. În minte îi stăruia cu 
încăpățânare un anumit crâmpei din conversaţia cu Al: 

— Mai ai pe cineva în România? Ai păstrat vreun contact? 

— De ce mă întrebi? se interesase Grig distrat. 

— E greu să te descurci singur, iar eu unul m-am ferit 
totdeauna de combinaţiile întâmplătoare. Nu ştii niciodată 


cu cine ai de-a face. 

— Am câţiva colegi de liceu, mă rog, foşti... cărora cred 
că m-aş putea adresa. Cu prudenţă, desigur. 

Al era sceptic: 

— Depinde cum au evoluat... Azi sunt toţi oameni peste 
cincizeci de ani. 

— Nu toată lumea îmbătrâneşte la fel... 

— Să sperăm. Dar dacă e vorba de aventură, va fi într- 
adevăr una. Cât crezi că vei lipsi? 

— N-am idee... Probabil nu mai mult de trei-patru 
săptămâni. Accentuă: Maximum. 

— Indiferent de rezultat, te aştept cu nerăbdare. 

„Rezultat, gândi Grig... Deocamdată nimic... Statuia... Ce 
naiba o fi vrut nefericitul ăla să spună?“ 

Singurul care ştia ceva era Candian. lar Candian zăcea 
acum accidentat - aflase la telefon, prezentându-se drept 
un prieten oarecare - agoniza poate, dimpreună cu misterul 
statuii, pe un pat de spital. 

„Trebuie să acţionez, decise Grig încuind uşa. Singur.“ 


XXX 


În alt cartier al Bucureştiului, în garsoniera ei de pe 
strada Toamnei, Melania Lupu luă aceeaşi hotărâre. 

„le foieşti cam mult, draga mea, şi tu ştii că mie nu-mi 
plac lucrurile tărăgănate. De altfel, presimt că începi să te 
apropii, mai bine zis să dai târcoale acestei enigme care 
suscită atât de mult interesul doamnei Minerva Tutovan. 
Hai, fetiţo, la treabă!...“ 

Luă vaza de flori şi scrumiera de pe masă, deşi nu era 
necesar. Lăsau spaţiu suficient celor cinci coli de hârtie, 
pixului şi hărţii pe care Melania le aşeză cu mult dichis, şi 
parcă ţinând seama de raţiuni superioare, pe placa de sticlă 
a mesei. 


„Mirciulică, se adresă ea motanului, te simţi în stare să te 
concentrezi? Aş vrea să-mi dai o mână de ajutor căci, după 
cum ştii, eu nu sunt prea tare la matematică... Dar dacă 
preferi să te plimbi, nu trebuie să te sacrifici pentru mine. 
Vom discuta după ce te întorci. Promenada în aer curat îţi 
înviorează judecata ca şi domnului Simenon care hoinărea 
îndelung prin grădina dumnealui, înainte de a se aşeza la 
masa de scris... Poate treci pe la Gospodina... Mă 
interesează dacă în meniul de azi figurează şi savarine. În 
realitate, au un cofetar admirabil... Ai grijă doar să nu 
întârzii prea mult...“ 

Peste câteva minute, se afla adâncită în ceea ce unui ochi 
neavizat i s-ar fi părut a fi calcule complicate. Pe foaia de 
hârtie erau aşternute pachete de câte cinci cifre pe care 
Melania, parcă dintr-un capriciu de jonglerie matematică, le 
combina în fel şi chip. În fruntea colii, între două spaţii albe, 
figurau, ca un soi de motto, două grupe de numere: 1820 şi 
1866. 


Când se auzi soneria, bătrâna se ridică sprintenă de pe 
scaun. 

„Probabil că s-a întors Mirciulică... Adică nu, se corectă 
instantaneu, nu poate fi el căci, la ora mesei, preferă să se 
întoarcă pe fereastra din bucătărie. lot aşa proceda şi 
colonelul, doar că el folosea uşa... Normal, locuiam la etajul 
III.“ 

Ca totdeauna la vederea maiorului Cristescu, chipul 
bătrânei căpăta o expresie de sărbătoare. Dincolo de 
canoanele de politeţe care o sileau să afişeze acelaşi aer 
fericit, independent cine i-ar fi sunat la uşă, poştaşul, 
hingherii sau Pavelescu, vecinul de la etajul întâi care de 
câte ori se întorcea beat, ceea ce i se întâmpla în fiecare zi, 
dovedind fantezie în alegerea orelor, greşea uşa 
apartamentului. Melania îl simpatiza sincer pe maior, 
dăruindu-i constanta ei afecţiune. 


— Ce idee straşnică aţi avut să veniţi să mă vedeţi! 
Dimineţile de vară sunt pentru mine o pacoste. Praf mult, 
căldură şi străzi pustii care mă întristează. Abia după 15 
septembrie, când, ca în orice oraş mare, reîncepe sezonul, 
mă simt din nou în Bucureşti la mine acasă... Vă rog să luaţi 
loc... Pe fotoliul dumneavoastră preferat, desigur. Suntem 
prieteni prea vechi pentru a-mi fi scăpat amănuntul. 

Cristescu, obişnuit cu beţia de cuvinte a bătrânei, 
zâmbea convenţional. Azvârli o privire întâmplătoare pe 
masă, unde se aflau încă „exerciţiile“ bătrânei. 

— E ultima dumneavoastră pasiune? 

Bătrâna, parcă surprinsă practicând un viciu ruşinos, 
surâse stingherită şi adună cu oarecare precipitare hârtiile. 

— La vârsta mea începi să te plictiseşti şi cauţi din când 
în când noul. 

„Da, pricepu maiorul, de câte ori e la strâmtoare, 
improvizează variaţiuni pe aceeaşi temă: senectutea...“ 

— Am constatat că rebusurile de matematică, alături de 
Priamim, înviorează mult inteligenţa. Dar de ce n-a venit şi 
doamna aceea atât de simpatică, în care intuiesc multă 
duioşie? Regret că nu v-a însoţit... 

— E ocupată, răspunse scurt Cristescu, 

— O, sărăcuţa! Ar trebui să se menajeze puţin. 
Surmenajul se află la originea multor boli neplăcute şi 
faptul că eforturile dumneaei sunt legate de dispariţia 
statuii unchiului meu, nu-mi permite să devin egoistă. 

— O voi avertiza. Stimată doamnă, începu maiorul decis 
să pună capăt divagaţiilor interminabile, vreau să am cu 
dumneavoastră o convorbire confidențială. Precizez dintr- 
un bun început că mă aflu aici din proprie iniţiativă şi în 
calitate de persoană privată. 

Bătrâna clipi speriată: 

— Poate că ţinuta mea nu corespunde unei discuţii atât 
de importante. Sunteţi de părere că ar trebui să-mi schimb 
rochia? 


— Sunteţi foarte bine aşa. Aţi reţinut deci! Convorbirea 
noastră nu este oficială. 

— Trebuie să înţeleg că e vorba de un secret care ne va 
aparţine numai nouă? 

— Mi-este indiferent dacă veţi striga după aceea pe 
acoperişuri. Esenţial este să înţelegeţi exact ceea ce vreau 
să vă spun şi să vă gândiţi bine la felul cum veţi proceda în 
continuare. 

— Mă voi strădui! Dacă aţi şti ce mult doresc să nu vă 
dezamăgesc... 

— Perfect! Deocamdată intenţiile noastre rimează. Ne 
cunoaştem de multă vreme... 

— Exact patru ani şi opt luni! ciripi fericită Melania. Ce 
repede trece timpul! Data mi-am notat-o ca una dintre cele 
mai fericite din viaţa mea... Da, da..., vă ascult cu toată 
atenţia. 

— Cred că pot afirma cu oarecare certitudine şi, fără a 
cădea în infatuare, că sunt unul dintre puţinii oameni care 
vă cunoaşte bine. În orice caz, mai bine şi mai mult decât 
alţii. 

Melania declară cu voce de fetiţă cuminte: 

— Dacă aţi constatat la mine unele trăsături negative, să 
ştiţi că eu sunt gata să mă îndrept. Observațiile din partea 
unui prieten, mai ales dacă sunt exprimate cu tandreţe, nu 
pot fi decât binevenite. Spuneţi-mi, vă rog, limpede ce nu vă 
place la mine? 

— Ei bine, doamnă, ca să vorbim răspicat, v-aţi angajat 
într-un joc periculos. Poate cel mai periculos din tot ce aţi 
întreprins până acum, flirtând cu diversele paragrafe ale 
Codului Penal. 

— Vă jur că nu ştiu la ce vă referiţi. 

— Ştiţi foarte bine. Am venit la dumneavoastră ca 
prieten, simţindu-mă obligat să vă avertizez. 

Bătrânei, în pragul lacrimilor, îi tremura bărbia. 

— Dar ce am făcut rău? 


— Nimic sau nu sunt eu îndeajuns de informat. Dar nu cu 
scopul de a vă investiga mă aflu aici. Nu pun întrebări, nu 
aştept mărturisiri. Vă rog, doar, vedeţi-vă de treabă! Nu 
cunosc calitatea în care figuraţi în această istorie a statuii, 
nu ştiu ce e premeditat şi ce e întâmplător, dar în locul 
dumneavoastră aş renunţa să fac parte din distribuţie. 

— E oare atât de... infam, atât de reprobabil să mă 
preocupe soarta unchiului meu? 

Cristescu pocni sâcâit din degete: 

— Nu-i vorba de infam sau de reprobabil, ci de partitura 
falsă şi de jocul primejdiei în care v-aţi angajat. Cea mai 
mică ilegalitate, în conjunctura dată, va avea consecinţe 
grave pentru dumneavoastră. Dosarul statuii nu este un 
dosar obişnuit. Articulă răspicat: El închide între coperţile 
lui o afacere de spionaj. 

— Spionaj?! căzu din nori Melania. 

—  Infracţiune, completă maiorul, care din punct de 
vedere juridic, când se referă la un subiect - cetăţean 
român, capătă calificarea de trădare de ţară. Se ridică: 
Insist! Aici nu mai e vorba că vă jucaţi cu mingea sau de-a v- 
aţi ascunselea cu maiorul Cristescu. Iar în materie nu există 
indulgență, nu există amnistii şi în general jurisprudenţa 
respectivă nu cunoaşte minuni. Aveţi toate şansele să vă 
rupeţi gâtul! 

Melania îşi duse palmele la obraji: 

— Mă înspăimântați de-a binelea. 

— Din suflet o doresc, pentru dumneavoastră. Ar 
constitui o modestă garanţie că vă veţi linişti. 

— Şi totuşi n-am făcut nimic. 

— Ei bine, faceţi şi mai puţin decât aţi făcut până acum. 
Plecaţi undeva la băi, ca să nu aveţi tentaţii greu de înfrânt 
şi... Arată spre hârtiile de pe scrin: Renunţaţi la exerciţiile 
de matematică. 


Când motanul se întoarse acasă, o găsi pe Melania 
trudind asupra grupelor de câte cinci cifre. 


„Mirciulică... Abia aştept să ne sfătuim. Cred că am găsit 
ceva...“ 


Investigaţiile efectuate printre locatarii imobilelor din 
strada Vlăsiei nu duseseră la nici un rezultat. Declaraţiile 
cetăţenilor solicitaţi, ca şi reacţiile lor erau atât de 
asemănătoare, chiar şi în bizar, încât la un moment dat 
lucrătorii din echipa operativă începuseră să se amuze. Mai 
toţi suspicioşi, cetăţenii se interesau în primul rând şi 
folosind aproape aceeaşi terminologie „Cine v-a trimis la 
mine? Ştiţi, eu sunt ocupat-ocupată, nu mă bag în casa 
nimănui, fiecare să-şi vadă de treburi etc...“ La rubrica 
eventuale zgomote înregistrate, răspunsurile constituiau 
poliţe plătite unor vecini: „loneasca, de la II, se întoarce 
acasă după miezul nopţii şi ne toacă somnul cu saboţii, n- 
are bunul simţ să se descalţe în vestibul“, „Stambuliu, de la 
parter, ne-a înnebunit cu vioara, mai ţine şi geamurile 
deschise să-l audă tot cartierul, l-a minţit unu' care zice în 
cafea, că-l cheamă Paganini“, „Arnăuţii fac şniţele şi sparg 
nuci când oamenii dorm“ etc. 

La amănunte ciudate, eventual sesizate, informaţiile 
fuseseră ceva mai modeste: „am constatat că nu mai avem 
şobolani în pivniţă, chiar mă şi miram...“, „de câteva zile 
doamna Constantinescu a renunţat să scoată motanul la 
plimbare cu lesă“, „Doru, un zăpăcit care locuieşte la blocul 
alăturat, n-o mai fluieră pe Găbiţa, fata farmacistului, pe 
melodia Stranger in the night“. După părerea lui, a 
autorului respectivei declaraţii, noua melodie ar putea fi 
„Frăsină, pune-ţi escarpenii, şi trage-i cu deodorant, ca să-ţi 
iei bărbat galant“, dar nu garanta pentru că el, unul, nu 
voia să inducă autorităţile în eroare. 

Pentru moment, Minerva abandonă pista, angajându-se 
în alte două direcţii: îi telefonă doctorului Manoliu, 


solicitându-i o listă cu prietenii mai apropiaţi ai familiei 
Candian şi hotări o deplasare la Câmpina, pentru a putea 
discuta cu părinţii Lianei. 

În rest, situaţia era staţionară. În imobilul maur, apa 
fusese închisă de o zi. Ferestrele însă, uşa rămăseseră la fel 
de mute. Cel aflat înlăuntrul clădirii reacţiona extrem de 
placid. Adică, de fapt, nu reacţiona. 

„Nu-i nimic, decise Minerva, mai aştept două zile.“ 


Voicu Dumitriu rămase câteva clipe nemişcat în mijlocul 
livingului, încercând să-şi facă curaj. 

„Ce Dumnezeu! Sunt om în toată firea, nu cred în 
fantome, n-o să vin la vale pentru că am auzit sau mi s-a 
părut că aud pe cineva mişcându-se alături. Şi ce dacă-i 
miezul nopţii?“ 

Ideea că noaptea dă contururi înfricoşătoare spaimei, că 
o amplifică până la acutele panicii, o respinsese întotdeauna 
cu dispreţ. „Ieorii de fecioară bătrână, cu scurtcircuite 
frecvente în sistemul nervos.“ 

Îşi încorda auzul. Dincolo, în cabinetul lui Candian, unde 
credea că înregistrase zgomotul de paşi, încetase orice 
mişcare. 

„Da, asta este! Mi s-a părut...“ 

Înaintă totuşi prudent, încercând să calce doar pe covor. 
Parchetul vechi, de pese cincizeci de ani, scârţâia. Candian 
îşi propusese demult să-l înlocuiască. Întâmpinase însă 
opoziţia Lianei pe care o speria perspectiva unui cumplit 
deranj, pe o lungă perioadă de timp. Evita şi scuturăturile 
mari de primăvară sau toamnă, când se muta pentru câteva 
zile la părinţi. 

Ciocolată pătrunse în holul întunecat şi pipăind zidul se 
îndreptă spre birou. 


Pe neaşteptate, auzi un susur specific, ca de spray şi îşi 
simţi obrazul pulverizat. Aroma era insinuantă. 

— Cine... Ce faceţi? 

Genunchii i se muiară şi alunecă pe lângă perete 
ştergându-l cu mâneca hainei. Nu mai ştiu nimic. 


Doctorul Manoliu îşi anunţase sosirea prin telefon. O găsi 
pe Mara palidă, cu ochii lucindu-i de îngrijorare. Nu arăta 
deloc bine, avea cearcâne şi buzele albe de nesomn. Un 
tremur interior îi scutura întreaga făptură. 

— Să-ţi dau un Distonocalm, propuse medicul ducându-şi 
mâna la buzunarul hainei. 

— Nu iau medicamente, lasă-mă în pace! Mai bine spune- 
mi ce se întâmplă! Nu mai înţeleg absolut nimic. 
Evenimentele se precipită, parcă suntem prinşi într-un 
carusel de coşmar. Accidentul lui Dinu, furtul statuii, 
plecarea Lianei, Bădeasca se îmbolnăveşte... Totul e isteric, 
nu sesizez legăturile şi totuşi există un liant... Îşi prinse 
obrazul între palme. Nu, nu mai pricep nimic, refuz să mă 
mai gândesc... 

Doctorul Manoliu o bătu pe umăr: 

— Uşurel, fetiţo, uşurel şi calm. Ai veşti de la Bebe? 

Mara se smuci şi îşi azvârli pletele pe spate, cu o mişcare 
a gâtului de bidiviu nărăvaş: 

— Iar începi? Ce-ţi pasă ţie de Bebe? Are cine să se ocupe 
de el... 

— Hm..., adevăr grăit-ai, mai mult decât îţi închipui. 

— Ce vrei să spui? 

Doctorul Manoliu oftă: 

— De toată povestea asta isterică - bine zis - se ocupă 
maiorul Minerva Tutovan. 

— O femeie? 


— Da. Un număr extrem de interesant şi, te asigur, nu de 
toate zilele. Mi-ar plăcea s-o cunosc mai bine şi, evident, în 
altă conjunctură. 

„Vrea să mă facă geloasă!“, îi trecu prin minte Marei. 

Medicul, intuindu-i gândul, începu să râdă: 

— Nuci ce-ţi închipui tu... Nici vorbă de aşa ceva. De 
altfel, maioreasa nu-i genul care ţi-ar plăcea să ştii cum 
arată în combinezon. Poate doar într-unul de paraşutist. Are 
însă o minte care seduce pentru că nu-i banală. Femeia 
aceasta ştie să privească un fenomen sau o situaţie din 
unghiuri total neaşteptate. 

— Ai venit la mine ca să-i faci portretul? 

— Dac-aş fi venit să-ţi spun că te iubesc, mi-ai fi sugerat 
fin că uşa se află în spatele meu... 

Mara surâse: 

— Adăugând că, în acţiuni care presupun viteză, se poate 
apela şi la balcon. 

— Am reţinut. Ca să fiu scurt, maioreasa mi-a solicitat o 
listă cu numele amicilor casei Candian. 

— Şi?! 

— Ascultă, draga mea. Nu ştiu ce-i în capul ei şi ce 
urmăreşte, un lucru însă este evident, fără să fii prea expert 
în materie de investigaţii detective. Ceea ce îmi cere este o 
înşiruire de persoane suspecte! 

— Suspecte de ce? S-a comis vreo crimă? 

— Nu este singura infracţiune din Codul Penal. Şi-atâta 
vreme când un organ de cercetare se ocupă de anumite 
fapte, înseamnă că ele au deranjat într-o formă sau alta 
legalul. Cel puţin la prima vedere. 

— Pe cine ai trecut? 

Manoliu ridică din umeri: 

— Parcă tu nu-i ştii! Ciocolată, Emilia, madame Bădescu - 
nu le e prietenă, dar e în fiecare zi - pe tine, pe... Bebe. 

Mara îşi trecu degetele prin păr cu un aer care se voia 
indiferent. 


— Ai procedat foarte corect. În ce mă priveşte, n-am 
nimic împotrivă să figurez pe orice listă, oricât de absurdă 
ar fi ea. 

— Da... da... da... Am vrut doar să discutăm înainte de a i- 
o preda. 

— De ce? 

— Să nu interpretezi greşit faptul că am trecut şi numele 
lui Bebe. 

— Fleacuri! făcu Mara deşi, în realitate, îşi simţea inima 
strivită de grijă. Chiar dacă prezenţa lui la Candieni a fost 
totdeauna mai puţin asiduă decât a oricăruia dintre noi, 
făcea parte totuşi din anturaj. 

— Îmi pare bine că gândeşti aşa. Mi-era teamă însă că vei 
face corelaţii nefericite cu suspiciunile pe care ţi le-am 
formulat vizavi de el şi cu sentimentele mele. Aş vrea să fii 
convinsă că nu aceasta ar fi modalitatea la care aş recurge 
pentru a mă debarasa de un adversar incomod. 

Mara îşi plecă privirea, încercând să-şi camufleze emoția: 

— Apropo de suspiciuni... Ai de gând să le... să le 
comunici şi maioresei? 

Doctorul Manoliu o privi încordat: 

— Tu ce mă sfătuieşti? 

Mara rosti abia auzit: 

— Tu... Tu ştii mai bine ce ai de făcut. 


Marta Bădescu era o femeie energică, iar una din 
trăsăturile care o caracterizau în cea mai mare măsură o 
constituia tenacitatea. Evoluând în alte condiţii, solicitată 
altfel de destin, ar fi putut avea o viaţă mai interesantă, cu 
nebănuite realizări. Existenţa molcomă însă, alături de 
molcomul Bădescu, care-i asigurase un trai comod, cu 
grafic cuminte, făcuse ca însuşirile ei cele mai de seamă să 
nu fie exploatate, iar, cu vremea, să ajungă ignorate chiar 


de ea însăşi. Avusese o inteligenţă vie, deschisă, putere de 
muncă, apetit de cunoaştere, forţă de caracter. Acum, la 
şaptezeci de ani, din toate acestea nu-i rămăsese decât bun 
simţ, o concepţie blazată de un scepticism ferm, dar discret 
asupra vieţii, şi o stare generală de constantă plictiseală. 
Uneori, avea impresia că-şi invidiază prietenele, care 
păreau că se amuză grozav, în orice caz că se simt bine, 
pierzând ceasuri întregi la o piatră, trăncănind nimicuri, 
repetându-se, amplificând incidente mărunte, bârfindu-şi 
meschin nurorile sau ginerii. 

„Nu mai am dorinţe, îşi spunea mereu... Şi, nemaiavând 
dorinţe, nu mai am ce aştepta...“ 

Se întreba chiar, câteodată, ce acrobație fericită a 
destinului ar putea-o face să exulte. 

„Să câştig o sumă enormă la loto? N-aş şti ce să fac cu 
banii... Să călătoresc? Voiajurile ca şi dragostea sunt 
frumoase în tinereţe, când neprevăzutul, în ce are el mai 
interesant şi fermecător, se poate ivi la orice staţie, la orice 
cot de şosea. La şaptezeci de ani, neprevăzutul se prezintă 
de obicei cu cărţi de vizită cu chenar negru... Se numeşte 
infarct sau şi mai râu... Şi-apoi, nu mi-ar plăcea să constat 
câte lucruri interesante aş fi putut să fac şi să văd şi că 
acum e iremediabil prea târziu...“ 

După multe decepţii, nemaimizând pe Bebe ca loz 
câştigător, s-ar fi mulţumit să-l ştie ancorat într-o existentă 
onorabilă şi asigurată, chiar modest, din punct de vedere 
material. 

„O slujbă sigură, o nevastă cumsecade care să-l suporte 
şi... să dea Dumnezeu să nu intre în încurcături prea mari.“ 

După ce constatase schimbarea yalei de la boxă şi 
apariţia unui lacăt nou, Marta Bădescu se adresase unei 
cooperative de lăcătuşerie. Un lucrător se prezentă a doua 
zi de dimineaţă şi, în mai puţin de o oră, îi deschise uşa şi-i 
înmână două chei meşterite pe loc. 

Bătrâna plăti, îl omeni cu o ţuică, apoi cobori din nou m 
boxă, cu o nerăbdare a paşilor care-i amintea de 


sprinteneala tinereţii. 

Privirea scotoci lacomă ungherele cămăruţei. Mirosea a 
mucegai, a stătut, a lucruri la care nu se umblă. Nimic nu 
părea schimbat în afară de... Da, poate că se înşela, dar, de 
obicei, cădiţa de zinc a lui Bebe nu stătea în picioare. O 
dădu la o parte, descoperind câţiva saci. Îi ridică cu vârful 
degetelor, având o oroare înnăscută pentru murdar în 
sensul cel mai concret al cuvântului. La început, nu înţelese 
despre ce este vorba şi se uită câteva clipe nedumerită la 
cele două bucățele de piatră, îngrămădite în colţul boxei. În 
mod limpede, făceau parte dintr-un întreg acum spart şi îşi 
duse mâna la gură, sugrumându-şi o exclamaţie de spaimă. 
În faţa ei se afla un cap de statuie sfărâmat. Statuia din 
parcul de pe Aleea Conţescu. 

„Idiotul! Şi încă mai păstrează cioburile aici...“ 


CAPITOLUL XIII 


A şa-zisa vilă de la Câmpina a părinţilor Lianei era de 
fapt o locuinţă ţărănească transformată şi machiată cu 
pricepere şi bun gust. Cel ce operase modificările, 
decoltase substanţial ferestrele, late şi scunde, acum ca la 
vagoanele Pullman, înlocuise uşa de la intrare cu una de 
stejar, având un grilaj decorativ de fier forjat, aruncase, 
parcă la întâmplare, pe zidurile imaculate, de un alb 
sclipitor, plăci de ceramică în culori căutat stridente. 
Perdelele de creton, veranda cu mobilier clasic de pai, 
daliile şi trandafirii grupaţi în tufişuri, peisajul splendid 
dădeau nota finală unui loc de refugiu cochet şi comod. În 
interior, mobila funcţională de un rustic stilizat era veselă şi 
dispusă aerisit. Florile împrăştiate cu generozitate în vase 
de pământ smălţuit completau festiv aerul de vacanţă 
emanat de locuinţă. 

Tatăl Lianei, arhitectul Săvescu, era ceea ce se numeşte 
un bătrân magnific, de vreo şaptezeci şi cinci de ani. Vârsta 
nu-i încovoiase statura dreaptă şi făcea parte din categoria 
acelor bărbaţi care rămân frumoşi şi la o sută de ani. 
Surâdea agreabil şi simţeai instinctiv că totdeauna îi 
mersese din plin. 

„Uite unul, îşi zise Minerva, care toată viaţa a mâncat tort 
şi încă i-a mai rămas...“ 

Arăta admirabil, trântit cu elegantă dezinvoltură pe un 
fotoliu tapisat cu un creton gros, în dungi albastre şi 
portocalii. Blugii îi veneau bine, ca şi cămaşa roşie dintr-un 
flanel fin, n-avea pic de pântece, pleşuvia, pacostea celor 


mai mulţi bărbaţi îl ocolise, dantura îi rămăsese intactă. Era 
bronzat, bine dispus şi în formă. 

„Un tip bine păstrat“, şi-i placea faptul că această 
conservare părea naturală. Nu simţeai efortul, de obicei 
concretizat în practici penibile, solicitând serviciile 
cosmeticienei sau altor meşteri de frumos. Pentru Minerva, 
un bărbat care-şi câneşte părul, face măşti de ceară sau 
gălbenuş de ou, îşi „gâdilă“ unghiile la manichiuristă etc., 
era descalificat definitiv, fără drept de apel. Îşi pierdea nu 
doar sexul, dar şi regnul. 

Săvescu primi veştile Minervei cu relativ calm. Îl afecta 
desigur accidentul ginerelui său, îl îngrijora dispariţia 
Lianei, dar era un om care nu pierdea niciodată nordul şi 
simţul proporţiilor. 

— Unde credeţi că s-ar fi putut refugia fiica 
dumneavoastră? 

— Refugia... Săvescu îşi schimbă poziţia în fotoliu ca şi 
când n-ar fi fost de acord cu termenul. De ce să se 
refugieze? A dat-o cineva afară din casă? Şi-apoi, oricând, 
casa noastră, vreau să zic casa părintească, îi stă la 
dispoziţie. 

— Când a adus copilul? 

— V-am spus, alaltăieri. N-a stat nici măcar zece minute 
cu noi. 

— A venit cu trenul? 

Arhitectul o privi uşor mirat: „Ce idee!... 

— A, nu, desigur... Cu maşina unor prieteni. 

— Ştiţi despre cine e vorba? 

— Nu. Părea grăbită şi, de vreme ce n-a găsit de cuviinţă 
să-mi prezinte pe nimeni, n-am insistat. Pot să vă spun doar 
că era o maşină Dacia TLX 1300. 

— Destul de curios, aprecie Minerva. 

Săvescu râse: 

— Faptul că nu-s curios? Poate, dar a scotoci în existenţa 
cuiva, a-i forţa cu tot dinadinsul intimitatea, mi se pare 
necivilizat şi împotriva bunului simţ. A nu mă amesteca la 


« 


modul grosier în viaţa fiicei sau a soţiei mele a constituit 
unul din principiile de la care nu m-am abătut niciodată... 

— După cum v-am relatat, fiica dumneavoastră a părăsit 
domiciliul conjugal în urma unei discuţii cu doctorul 
Candian. Neînţelegerile dintre ei erau frecvente? 

— Nu ştiu. Dar chiar dacă ar fi existat, atâta vreme cât nu 
se punea problema imposibilului, cu soluţia radicală, divorţ, 
probabil că nu aş fi fost informat. Sunt amănunte care nu se 
discută peste gard, sau cu geamurile deschise... 

— Vă rog să-mi scuzaţi întrebarea nedelicată: credeţi că 
fiica dumneavoastră întreţine o legătură extraconjugală? 

Arhitectul începu să râdă blând: 

— Aş fi fost probabil ultima persoană, înaintea soţului, 
care ar fi aflat-o. Existenţa unui amant nu-i genul de 
confesiune pe care s-o faci bătrânului tău tată, cardiac şi 
hipertensiv. 

— Cunoscându-vă totuşi fiica, credeţi posibilă o asemenea 
eventualitate? 

Săvescu îşi desfăcu braţele: 

— Ce pot eu să vă spun? M-am convins doar că, în 
materie de surprize, viaţa este inepuizabilă, iar natura 
umană, un ocean de imprevizibil. 

— Poate că soţia dumneavoastră este mai informată... 

Săvescu surâse cu blândeţe: 

— Mă îndoiesc, dar vă puteţi convinge personal. A ieşit la 
plimbare cu Codruţ. Nu cred să mai întârzie mult... 

Minerva îl cercetă pe gânduri: 

„Nu scot nimic de la ăsta. E diplomat, dar şi sincer 
dezinteresat de ceea ce nu-l afectează, brutal, direct şi 
imediat. Fiică-sa dispare de-acasă, iar lui i se pare elegant 
să n-o întrebe unde a fost, sau să accepte motivaţia că şi-a 
aşteptat rândul la dentist, două zile şi trei nopţi...“ 

— Ce părere aveţi despre ginerele dumneavoastră? 

— Dinu?! Un băiat excelent... Bun profesionist, ţine la 
Liana. Poate puţin cam posesiv, dar numai tablourile - unele 
- sunt fără cusur. 


— Între cei doi este o diferenţă apreciabilă de vârstă... 
Nu v-aţi opus acestei căsătorii? 

O lumină ştrengărească se aprinse în ochii arhitectului. 

— Nici o clipă. Ar fi fost inutil, inoportun şi ridicol. 

— De ce? 

— Copiii se căsătoresc astăzi, şi chiar pe vremea mea la 
fel, fără avizul consiliului de familie. În afară de aceasta, nu 
aveam dreptul să obiectez împotriva decalajului de vârstă. 
Adăugă după o pauză: Eu însumi sunt cu aproape treizeci 
de ani mai bătrân decât nevastă-mea. 

— O! exclamă Minerva. Vă rog să mă scuzaţi. 

— De ce? N-aţi vrut să mă ofensaţi. Fiind în necunoştinţă 
de cauză, aţi exprimat doar un mod de a gândi. 

Minerva îşi netezi fusta pe genunchi: 

— Domnule arhitect, nu-mi ascund un sentiment de 
descumpănire. Mai clar, mă  deconcertează calmul 
dumneavoastră, liniştea cu care primiţi două veşti cel puţin 
neliniştitoare. 

— Nu sunt calm în accepțiunea uzuală. Sunt doar fatalist. 
Niciuna din veşti nu mă lasă rece. Am însă o singură soluţie, 
care de fapt nu este altceva decât „trebuie să fac ceva, 
chiar dacă-i inutil“: să mă întorc imediat la Bucureşti, să mă 
aflu acolo, pentru orice eventualitate. O aştept pe nevastă- 
mea şi probabil că până la prânz vom fi porniţi la drum... A, 
uite-o! 

Lângă portiţa grădinii, o femeie de vreo patruzeci şi ceva 
de ani flutură mâna amical. Codruţ, roşu şi transpirat, i-o 
luă înainte gonind spre bunicul său. 

Minerva o scrută pe doamna Săvescu şi avu dintr-o dată 
impresia că înţelege totul despre menajul arhitectului. 
Femeia era strălucitoare, în toată splendoarea vârstei 
mijlocii. Avea lumina aceea caldă, catifelată şi profund 
emoţionată a frumuseţii mature, zăbovind pentru câteva 
clipe încă în pragul bunului rămas. Un soare orbitor de 
splendid, amurg poposit la buza pământului. 


Rochia albă, abil croită, flata o siluetă uşor îngreunată, 
mai ales spre şolduri. 

„Liana, gândi Minerva, îi seamănă copie în diafan. Asta-i 
genul odaliscă, fiică-sa bibelou. O familie de frumoşi, în 
orice caz...“ 

Arhitectul se ridică şi sărută ceremonios mâna nevesti-sii. 
Se simţea că ăsta-i obiceiul casei şi Minerva găsi că e foarte 
frumos. Adică de ce, după zece sau douăzeci de ani de 
căsătorie, să gratulez toate fufele, pupându-le vârful 
degetelor, iar pe nevastă-mea s-o fluier ca pe cai sau câini. 
„Ura, Coca! Gata borşul?“ 

„Dar ăştia doi sunt amuzanţi. El o adoră cu humor, iar ea 
precis îi zice papa...“ 

În fraze scurte, continuând s-o ţină de mână, arhitectul îi 
desluşi identitatea Minervei şi motivul vizitei. Surâsul 
îngheţă pe buzele doamnei Săvescu, paloarea obrajilor 
deveni mai evidentă. 

— Mi-e sete! scânci băieţelul trăgând-o de rochie. 

— Imediat, Codruţ. Du-te în bucătărie... Doamne! şopti 
înfiorată. Nu ştiu ce să cred. Liana... Unde poate să fie? 

— Fii cuminte... Plecăm chiar acum la Bucureşti şi sunt 
convins că vom găsi totul în regulă. 

— Da, făcu zăpăcită, chiar acum... Mă scuzaţi, nu-i aşa? 
Urcând treptele pridvorului, izbucni în plâns: Casa aceea... 
Am spus totdeauna... Diabolic! 

Minerva se uită intrigată la arhitect: 

— Despre ce casă este vorba? 

Bărbatul o privi în ochi. Părea sincer uimit: 

— Nu am nici cea mai mică idee. Vă dau cuvântul meu de 
onoare. 

Minerva îl cercetă atentă: 

— Încerc să vă cred. 

Apoi îşi luă rămas bun. 


Căpitanul Macri, la birou, încerca să rezolve ultima 
„şaradă“ cu care îl fericise Minerva. 

— Fii atent la text! se adresă lui Dobrescu. 

Locotenentul, care văzuse şi auzise şi altele, surâdea 
flegmatic, mestecând chewing-gum. Niciuna din producţiile 
Samuraiului, indiferent de terenul pe care ar fi evoluat, nu-l 
mai putea impresiona. 

— Tu, mă asculţi? se enervă Macri. 

— Cu amândouă urechile, dar asta numai ca să nu 
vorbeşti singur. Nu l-am cunoscut încă pe ăla în stare să-ţi 
dea soluţii valabile pentru aceste subtile ghicitori. Şi, dacă |- 
aş cunoaşte, nu m-aş încumeta să înnoptez cu zisul individ 
în aceeaşi casă. 

— Vasăzică, ridică Macri degetul gros, presupunem că 
domnul Elefant are ca menajeră pe domnişoara Elefănţica... 

— „lar Samuraiul are ce are cu jungla. Continuă, mon 
capitain, începe bine... 

— La un moment dat, Elefâănţica - deci menajera - fură 
ceva din gospodăria domnului Elefant. Un dinte de dinozaur 
sau doi cocotieri giganţi. 

— Aha! pricepu Dobrescu. 

— Domnul Elefant reclamă cazul la poliţie... 

— Police-Jungle, preciză Dobrescu întrerupându-l. 

— „se fac cercetări, şi Elefănţica încasează un an de 
închisoare. 

— „.„pe care-l petrece la Sing-Sing-Camping. 

Căpitanul se enervă: 

— Vrei să fii serios?... După ce îşi isprăveşte de executat 
pedeapsa, domnul Elefant, gentilom şi filantrop, o reia în 
serviciu. Peste alte câteva luni Elefănţica însă fură din nou... 

— O mică vicioasă. 

— Deşi fapta este la fel de gravă, totuşi Elefănţica nu va 
mai fi pedepsită. De ce? Abandonă hârtia şi se răsti la 
locotenent: De ce, Dobrescu Vasile? 


— Ei, ştii că-mi placi? Întreabă-ţi şefa! Parcă eu n-aş avea 
rebusurile mele, la fel de subtile şi exotice! 

Îl întrerupse telefonul. 

— Da.... Căpitanul Macri... Adu-l... Un tip care vrea să ne 
vadă... Deci, cum rămâne, Dobrescule, cu miss Elefănţica? 
Dă-mi măcar o idee... 

În aceeaşi clipă, un bărbat brun, cu părul şi hainele în 
neorânduială, pradă unei evidente agitaţii, năvăli în birou. 
Ochii îi străluceau şi, de indignare, spaimă, perplex sau 
toate la un loc, se bâlbâi: 

— Oameni buni! Au dat năvală gangsterii în Bucureşti! 


Căpitanul Macri îl asculta cu atenţie, notând din când în 
când câte ceva. Dobrescu urmărea reacţiile „clientului“. 
Desigur, omul era vădit tulburat, în mod normal ar fi trebuit 
să impresioneze, dar nu reuşea decât să amuze. 

Gestica, grimasele, vocabularul, interpretarea faptelor, 
legitima revoltă a cetăţeanului cumsecade, toate stârneau 
irezistibil zâmbetul. 

— Aţi auzit deci paşi... 

— Aşa mi-am închipuit. Vă spun că adormisem... Oricum, 
mişcare... O prezenţă... M-am ridicat şi m-am apropiat tiptil 
de hol. 

Inginerul Voicu Dumitriu reproducea aidoma mişcările şi 
mimica momentului. Păşea în vârful picioarelor pe lângă 
bibliotecă, pe figură îşi imprimase o expresie încordată. 

— Am luat-o la dreapta, ştiţi, spre biroul lui Candian. 

Încercând să relateze situaţia cât mai exact şi, uitându-se 
spre cei doi ofiţeri pentru a verifica dacă este înţeles, intră 
cu nasul în cuierul pom care se clătină ameninţător. 

— Pardon! 

Îl ocoli şi îşi reluă itinerarul, oprindu-se în dreptul 
fişetului. Macri şi Dobrescu îl urmăreau stupefiaţi. 

— Aici, m-am oprit. Beznă ca în iad. Un peisaj mai orb, 
mai mut, mai ermetic decât un tunel unde se încaieră două 
pisici negre. Şi dintr-o dată... 


Făcu o pauză accentuându-şi suspensul. Chipul era 
încremenit: 

— Ei! făcu locotenentul Dobrescu. 

De nerăbdare, îi venea să dea din picioare cum făceau 
puştii la cinema, când filmul întârzia să înceapă. 

— Ei! exclamă şi Ciocolată. Dintr-o dată, o mână nevăzută 
mi-a descărcat în plină faţă un spray criminal! 

— Criminal?! se miră Macri. 

— Da. Preciză pe un ton funebru: Cianură. 

Căpitanul zâmbi: 

— E... absurd. N-aţi fi acum aici. 

— Vă spun certamente! Am simţit mirosul de migdale. De 
altfel, imediat m-am prăbuşit în nesimţire. Am zăcut peste 
zece ceasuri. 

— Aţi fost adormit, încercă să-l calmeze Macri. Un spray, 
cum spuneţi dumneavoastră, soporific. Puternic, desigur, 
foarte puternic, dar nu... asasin. 

Ciocolată reveni brusc la tonul lui obişnuit, abordat în 
discuţiile cu Manoliu sau cu alte cunoştinţe făcând parte din 
fauna lui obişnuită. 

— Tovarăşe dragă, dacă mă enervează o chestie e când 
oamenii discută în necunoştinţă de cauză! Adică eu trăiesc 
coşmarul şi dumneata, care n-ai fost de faţă, pretinzi că ştii 
mai bine ce s-a întâmplat. 

— Nu vă enervaţi. În ultimă analiză, fapta rămâne tot 
reprobabilă. S-a atentat la persoana dumneavoastră. Totuşi, 
cum vă explicaţi că aţi rămas în viaţă? Cianura operează 
instantaneu şi fără greş. 

Ciocolată luă o poziţie marţială: 

— Eu sunt imun. Nici o otravă nu mă poate atinge. 

Dobrescu îşi înăbuşi un fluierat subţire: „Ce spui, 
dom'le?!“ 

— Interesant, aprecie căpitanul Macri. Cum aţi verificat 
această... însuşire? 

— Este înnăscută şi educată. Când eram puşti de 
unsprezece ani, am cules împreună cu alţi băieţi ciuperci în 


pădure. Le-am fript pe jăratic şi-am mâncat pe săturate. 
După două ore, toţi erau în spital, otrăviţi, în afară de mine, 
care n-am avut nici măcar indigestie. Din clipa aceea, mi-am 
zis că sunt înzestrat cu o calitate rară, care trebuie 
cultivată şi împinsă pe culmile performanţei. 

— Şi ce-aţi făcut? 

— După exemplul lui Rasputin, de la unsprezece ani 
înghit în fiecare zi trei linguri de sare. 

— Vă felicit... Aveţi rinichi de bronz. 

— Chestie de exerciţiu, acceptă modest Ciocolată. 

— Bun! Să reluăm filmul din momentul în care v-aţi 
pierdut cunoştinţa... 

Voicu Dumitriu se execută prompt. Sări de pe scaun, 
trecu de fişet, făcu încă un pas şi îşi dădu drumul să alunece 
exact în momentul în care uşa se deschise vijelios. 

Căzu drept în braţele Minervei, care exclamă perplexă, 
cu ochii căscaţi de surpriză: 

— Aţi înnebunit? 


Peste un sfert de oră, vorbea la telefon cu arhitectul 
Săvescu. 

— Intenţionăm să efectuăm o percheziţie la locuinţa fiicei 
dumneavoastră. Vă rugăm să ne asistați. Peste două ore... 
Da, vă mulţumesc. 


Emilia exclamă speriată: 

— De ce nu m-ai avertizat că vii? 

Îşi legă repede capotul. Dedesubt n-avea decât sutien şi 
bikini. 

Bebe Bădescu rânji: 

— Recunoaşte că adori să fii surprinsă goală. În fond, la 
uşă putea să fie poştaşul sau vreun vecin. Ai deschis fără să 
întrebi măcar cine e. 


— Poate că aşteptam o persoană anume. 

— Uite că, în locul ei, am venit eu. Nu văd însă de cete 
formalizezi... 'le cunosc în toate... ipostazele. 

— Eşti politicos, nu? 

Bădescu îşi dădu drumul pe divanul „turcesc“, de fapt o 
somieră acoperită cu un covor de pluş. Îşi roti maşinal ochii 
prin interiorul bine cunoscut. Emilia îşi mobilase aşa-zisul 
studio - o odaie scundă şi foarte încăpătoare - cu 
meticulozitate, belşug de vopsea orientală şi pretenţii de 
bun gust. Izbutise o harababură unde, din pricina 
aglomerării de  şaluri,  broboade, covoare, măsuţe, 
mescioare, zeci de şiraguri de mărgele multicolore, 
atârnate în cuie, lămpiţe şi lampadare, başca o grămadă de 
tinichele - sfeşnice, ibrice, candele, tăvi, tipsii, gazorniţe, 
niciodată folosite - curăţenia constituia o problemă teribil 
de anevoioasă şi, în general, nu aveai unde te învârţi. 

Emilia însă se simţea admirabil, slalomul printre boarfe 
dându-i posibilitatea să-şi unduiască trupul în mers de 
cadână. '[inutele de interior, şalvari, ilicuri, volanuri etc... 
completau tabloul pe care şi-l închipuia original şi rafinat. 

Îşi alese o ţigară din cutia de aramă de pe masă şi se 
interesă direct: 

— De ce ai venit? 

Bădescu râse: 

— Acuma tu eşti politicoasă. N-avea grijă, nu întârzii. Am 
vrut doar să te anunţ că mă retrag din afacere. 

Zâmbetul de fiară, cu dinţi splendizi, se ivi pe chipul 
Emiliei: 

— Crezi că-i chiar aşa de simplu, puiule? 

Bebe Bădescu îşi strâmbă nasul aristocratic: 

— 'Ţi-am spus de atâtea ori să renunţi la expresiile de 
coristă: micule, puiule... Eşti o scumpă... E o dulce... Puțin 
stil, ma chere, ce Dumnezeu! 

— Dă-i lecţii de stil mă-tii! se enervă Emilia. Faci cu mine 
pe ciocoiul? 


— Ar fi prea mare osteneala, se hlizi Bădescu. În 
consecinţă, milady, eu v-am avertizat. De altfel, specifică în 
treacăt, am fost rechemat urgent la Buftea. 

Emilia îşi puse mâinile în şolduri, măsurându-l cu ironie 
necruțătoare: 

— Nu pot să facă âia filmul fără tine, mie-mi spui?! Imită 
glasul lui Bădescu în exerciţiul funcţiunii: „Maestre, sunteţi 
invitat pe platou... meştere, dacă vreţi să încercaţi 
costumul... Domniţă, poftiţi la machiaj...“ M-am întrebat nu 
o dată ce leafă ai tu, ca valet, acolo? 

Bădescu rămase impasibil. Exprimă de altfel ceea ce 
gândea cu adevărat, doar bărbia săltându-i instinctiv, cu doi 
centimetri mai sus: 

— Draga mea, nu-mi stă în caracter să întreţin dialoguri 
cu inferiorii. Venind să te informez asupra intenţiilor mele, 
am comis un act de politeţe. Te rog să avizezi persoana în 
chestiune. 

— Nu fă pe nebunul, că te arzi! 

— De ce? Am dreptul să mă retrag. Afacerea nu mă mai 
interesează. Nu-i serioasă, beneficii zero, în schimb, observ 
că au intervenit aspecte care pot lua altă turnură. 

— Aşteaptă dezlegarea lui Grig. 

— Imposibil, ma chere, mă reclamă alte probleme. De 
altfel - n-am nici o obligaţie faţă de acest aventurier. Nu 
există contract, n-am încasat un leu. Te las să te joci singură 
de-a „Frumoasa din pădurea adormită...“ 

— Ce naiba vrei să spui? 

Bădescu replică sarcastic: 

— E o poveste cu multe statui. Respectele mele. 


Ca totdeauna când se simţea mulţumită - de crema de 
zahăr ars ţinută în cuptor exact cât trebuie, de Mirciulică, 


de viaţă, de univers, dar în primul rând de ea însăşi - 
Melania Lupu făcu praf toţi banii pe care-i avea în casă. 

Faptul că până la pensie mai erau zece zile, nu prezenta 
nici un fel de importanţă. Bătrâna, ca toate firile optimiste, 
plină de încredere în steaua ei, profera cu credinţă un 
proverb musulman: „Alah alungă musca de pe spinarea 
vacii fără coadă“. 

Şi, dacă stătea să se gândească bine, de câte ori fusese la 
ananghie, cel puţin în ultima clipă intervenea un eveniment 
fericit, soluţionând fericit situaţia. Nu-i mai puţin adevărat 
însă că, în afara pensiei, bătrâna dispunea şi de alte resurse 
imediat negociabile. În scrinul ei se afla „marfă“ pe care, 
datorită modei, lipsei de funcţionalitate sau pierderii 
destinaţiei, n-o mai întâlneai în magazine, ci doar în cufere 
şi poduri de  octogenari, în  vitrinele-casetă ale 
colecționarilor, în garderobele teatrelor sau în şifonierul 
originalelor. Din ultimele trei categorii făceau parte şi 
clienţii Melaniei, care achiziţionau la preţuri cochete tot 
soiul de nimicuri pline de graţie însă şi evocând o epocă: 
evantaie de fildeş, tul sau pene, dantele vechi de Bruxelles 
sau Valenciennes, tabachere de baga cu buza aurită, unde 
încăpeau sub elasticul de mătase exact zece țigarete, ace 
de pălărie cu capul din cristal de stâncă, poşete din fir de 
argint sau brodate cu jeuri, carnete de bal, albume legate 
în marochin şi încuietoare de argint cu suvenirurile elevelor 
de pension ale anilor 1880 sau '90, brățări vechi, pene de 
struţ, miniaturi delicioase nu mai mari decât palma, 
înrămate oval, mătănii, cutiuţe în care-şi păstrau 
sulimanurile frumoasele altui veac şi altele. 

Prodigialitatea Melaniei nu era deci total inconştientă şi, 
spre norocul ei, făcea parte dintre bătrânii inteligenţi care 
încep să-şi lichideze avutul, îndulcindu-şi existenţa, când 
încă vârsta şi sănătatea le-o permite să se bucure din plin. 

Pusă pe fapte mari şi plină de energie, plecă la zece 
dimineaţa de acasă şi în două ore secă întreg conţinutul 
portofelului. 


Îşi cumpără o rochiţă la Eva „e distinsă, draga mea, 
albastrul acesta îţi vine minunat şi chiar îţi lipsea aşa ceva 
din garderobă“, o sticlă de şampanie, un kilogram de 
bomboane de ciocolată de la Intercontinental, opt suluri de 
hârtie igienică pe care le înşiră pe o sfoară, două şniţele de 
la Express pentru Mirciulică şi, în ultima clipă, de la un 
stand de artizanat, o trompeţică de plastic, „pentru că 
trebuie să recunoşti, draga mea, verdele acesta este 
splendid, îmi aminteşte de brotăceii din Cişmigiu şi, în plus, 
nu ţi-ai mai cumpărat de mult nici o jucărie...“. 

Se întoarse acasă transpirată, cu mâinile înţepenite din 
cauza pachetelor, dar triumfătoare. Puse şampania la 
frigider şi-l luă pe Mirciulică în braţe: 

— Dragul meu, am hotărât, mâine e ziua cea mare! Te 
bucuri, nu-i aşa? Bineînţeles, chicoti, doar şi isprava asta tot 
n0i... St! E secret! Nu vreau să ne audă nimeni... Sper că 
domnul maior Cristescu va fi mulţumit... 


„Există o soartă, conchise Grig. Şi aşa cum există o soartă 
pentru fiecare individ, popor, fiinţă cuvântătoare sau 
necuvântătoare, orice obiect are şi el soarta lui, că-i o carte, 
o mobilă sau o comoară. Pesemne ăsta-i destinul comorii lui 
herr Schmidt: să rămână aici, în România, şi să nu poată 
dispune de ea decât un individ care agonizează. Aşa cum se 
prezintă lucrurile în momentul de faţă, totul rămâne de 
domeniul basmului. Al avea dreptate... Am plecat la drum 
fără suficiente atuuri. Culmea imbecilităţii a fost să-mi 
închipui că o statuie înţepenită într-un parc, de care se 
reazemă toţi căţeii din cartier când stau în trei picioare, 
este de fapt peştera lui Ali-Baba. O avuţie, în pântecul unui 
soclu! Aberant! Greu de introdus, greu de sustras... M-am 
gândit însă că, în materie de bizar imbecil, imaginaţia 


oamenilor nu are limite... De colaboratori, ce să mai 
vorbesc...“ 

Imediat ce ajunsese în Bucureşti, începuse să se 
informeze în legătură cu soarta a trei colegi: Sorin, Radu şi 
Dan. De ei îşi amintea cel mai bine, constituiseră ceea ce în 
limbajul anilor '50 se numea o gaşcă. Apelase în primul 
rând la cartea de telefon. Aici îl găsise pe Radu Oprea. 
Ceilalţi, aflase de la Radu, se stabiliseră în provincie şi, deşi 
le notase adresa conştiincios - vezi, Doamne, „am venit să 
revăd locurile de baştină şi prietenii“ -, ştia că nu-i va căuta 
niciodată. 

Radu Oprea, economist, însurat cu o farmacistă, bun 
familist fără ostentaţie, suficient din înţelepciune şi nu din 
infatuare, considerând la peste cincizeci de ani că el unul şi- 
a făcut numărul, nemaiaşteptând de la viaţă decât o 
bătrâneţe decentă, fără boli şi necazuri materiale, şi o 
căsătorie bună pentru fiică-sa, Emilia, îl primise pe Grig cu 
caldă ospitalitate şi entuziasmul caracteristic reîntâlnirilor 
cu vechii camarazi, cu anii de şcoală. După consumarea 
surprizei iniţiale, „Extraordinar, domnule, ce-ai făcut atâta 
amar de vreme?!“, şi a întrebărilor ţinând de o curiozitate 
firească împrejurării, „Unde te-ai stabilit? Cu ce te ocupi? Ai 
familie...? Dar de cutare ai mai auzit?', Oprea ancoră 
definitiv în evocarea amintirilor legate de liceu. Reînvie 
incidente amuzante, legate de colegi şi profesori, pe care 
Grig le uitase de mult, le reproduse ticurile de gestică, 
mimică sau procedeu, reiteră cu voluptate o atmosferă 
tipică, gen amintirile din copilărie ale lui Marcel Pagnol sau 
Cişmigiu et comp. Cartea lui Grigore Băjenaru făcuse 
senzaţie în anii patruzeci şi ceva - Grig şi-o amintea bine -, 
dar i se părea straniu regăsind acum la Oprea mentalitatea 
liceanului de şaisprezece ani, încântat că l-a tras în piept pe 
Spirea de istorie, copiind la teză, sau agăţându-i te miri ce 
fleac de spatele hainei. 

„Ai crede că n-a evoluat deloc“, gândi Grig, uitându-se 
surprins la acest cvincvagenar cărunt, care mai putea retrăi 


cu atâta însufleţire, de parcă s-ar fi întâmplat alaltăieri, iar 
el mai purta număr matricol la şapcă şi pe braţ, întâmplări 
de un comic naiv, petrecute cu decenii în urmă. 

Nu-i fu greu să realizeze că Radu Oprea nu putea fi 
angajat în nici o întreprindere cât de cât riscantă. O citeai 
în întreaga lui făptură, ambianța de familie trăda aceeaşi 
preocupare pentru linişte, molcom, gospodărie aşezată. 
Gospodărie moldovenească, tradiţională ca acum o sută de 
ani, cu porc pus la grăsime în borcan, conserve de toamnă, 
dulceţuri, alivenci şi plăcinte cu poale-n brâu. 

Mai interesantă i se păruse Emilia, agăţată la 
Consignaţia, „din simplu sport, ca să nu-mi pierd 
antrenamentul!“, şi reîntâlnită cu surpriză în casa soţilor 
Oprea, părinţii ei. 

Grig o etichetase încă de la prima vedere: „vampă de 
categoria a treia“, gălăgioasă, de o excentricitate căutată, 
frivolă, cu o excelentă părere despre ea însăşi, constituind o 
pradă facilă, la îndemâna primului escroc sentimental care 
ar fi ştiut să-i aţâţe fantezia 

Doar o şansă extraordinară ar fi putut-o feri de erori 
fatale, căci femeia asta îţi dădea impresia că umblă cu 
lumânarea după încurcături, inexorabil atrasă de nefast. Se 
credea aventurieră de anvergură. Era doar o biată 
„Şoricuţă“ strident vopsită, cu clopoței la escarpeni. 

După câteva ieşiri la bar şi localurile scumpe de la lacuri, 
Emilia devenise „locotenentul“ devotat al lui Grig... Nu era 
o parteneră inteligentă, dar cel puţin n-avea idei şi iniţiative 
proprii, dovedind supunere absolută şi  cutezanţă. 
Cutezanţa inconştienţei. Ea îl racolase pe Bădescu şi, 
datorită lor, Grig reuşise să rămână camuflat, manevrând 
din culise. În ultimele zile, se gândise intens cum trebuie să 
procedeze în continuare... 

Grig se aşeză pe pervazul ferestrei. O ploaie deasă, 
gonită pieziş de vânt, răcorea străzile încinse ale oraşului, 
primenea văzduhul, împrospăta verdele copacilor. Un verde 
tare, mineral, care-i aminti brusc de uriaşele ferigi ale 


Hawaii-ului, de jadul brăţărilor care zvoneau dulce pe 
braţele catifelate ale Dilei... Dila, micuța creolă cu privire 
de antracit. 

„Fleacuri!... Pierd timpul inutil! Dacă tot mă aflu aici, 
trebuie să forţez, să epuizez orice posibilitate...“ 

Rosti cu glas tare, adresându-se amicului aflat într-o 
benzinărie, la câteva mii de kilometri depărtare spre vest: 

— AI, bătrâne, ultimul jeton, ultima şansă... les singur în 
arenă... Cine ştie? Poate că micuțul tău „chalet“ există cu 
adevărat, undeva, într-un sat tirolez... 


Peste jumătate de ceas, o Lancia roşie parcă în 
apropierea Spitalului de urgenţă. 


— Este o locuinţă mare, observă colonelul lonaş. Ţi-ar 
trebui mai mulţi oameni. 

Minerva dădu din cap: 

— Chiar dacă durează o zi sau două în plus, nu contează. 
Totdeauna am fost de principiul că nu se poate efectua o 
percheziţie corectă într-un interior unde lumea mişună ca 
la defilare. Vorba aia, lipseşte doar muzica! Dezavantajul 
unui plus de timp consumat este compensat de eficacitate, 
coordonare strânsă şi atenţie nefragmentată între prea 
mulţi lucrători. Dobrescu şi Macri îmi ajung. 

Maiorul Cristescu interveni surâzând: 

— Dacă nu socoţi că prezenţa mea ar putea transforma 
operaţia într-o chermeză, aş fi dispus să te asist... 

Minerva răsuci capul brusc. Îi îndreptă o privire 
gânditoare: 

— Ar fi o idee... Cu o condiţie! Să nu te abaţi de la stilul 
meu de lucru cu subalternii. Nu admit gărgăuni străini în 
parohia mea... 


— Fii liniştită, râse Cristescu. Nu cunosc şarade şi 
cimilituri, deci concurenţa se exclude. 

Minerva îşi săltă nasul spre tavan. 

— Şi, te rog fără intimităţi! Când subalternii ajung să-şi 
bată şeful pe umeri, „să mai luăm una mică, nea 
Cristescule“, putem vorbi deschis despre anarhie! 

— Perfect, admise maiorul. Am să le spun băieţilor tăi că 
mă cheamă Milord. 

Colonelul lonaş zâmbi. Dacă te luai după Tutovanca, ai fi 
zis că bietul Cristescu joacă şotron cu oamenii din 
subordine, iar ăştia, de 1 aprilie, îi agaţă peştişori de 
spatele hainei. În realitate, maiorul era poate cel mai 
îndrăgit şef din minister, aproape fanatizat de tineri, iar 
Minerva îşi simţea inima pişcată de şarpele galben al 
geloziei. 


Arhitectul Săvescu, care le pândea sosirea la fereastră, le 
deschise înainte de a se auzi soneria. Era sobru, calm, 
măsurat în gesturi şi glasul egal. Îngrijorarea i se desluşea 
doar în ridul constant dintre sprâncene. Mioara Săvescu 
aştepta în picioare, rezemată de căminul înalt, într-o 
atitudine plină de eleganţă, complet lipsită de ostentaţie. 
Părea firească, ţinând de cotidianul femeii. De altfel, se 
comporta ca o gazdă ospitalieră, tratând ca oaspeţi 
membrii echipei. Pe măsuţa joasă fuseseră pregătite ceştile 
pentru cafea, pahare de toate dimensiunile, câteva sticle cu 
băutură, o farfurie cu saleuri. 

Minerva nu-şi putu înăbuşi un sentiment de admiraţie: 
nervi sănătoşi şi o bună educaţie pe care nimic n-o putea 
altera. „E din rasa celor care, urcând treptele ghilotinei, nu 
uită să dea bună ziua călăului...“ 

În timpul drumului parcurs cu maşina de la minister în 
Aleea Conţescu, Minerva distribuise rolurile. Dobrescu şi 
Macri aveau să efectueze practic operaţiile percheziţiei, 
supravegheați de maiorul Cristescu. 


— Eu am să mă ocup de Săveşti. Sunt chestiuni care au 
rămas nelămurite... Se lovi cu palma peste frunte: Apropo 
de nelămurit! Macri, tu dacă vezi că uit de ce nu-mi aduci 
aminte? Care-i soluţia la problema Elefant-Elefânţica? De 
trei zile îmi tot propun să te întreb şi îmi iese mereu din 
minte. 

Maiorul Cristescu începu să râdă în surdină. 

Minervei îi zvâcni colţul buzei: 

— Constat că te distrez straşnic. Ca să vezi! Nu mi-a spus 
încă nimeni că aş fi vreo comică! 

— Probabil că nimeni n-a îndrăznit... 

Minerva ridică din umeri: 

— Mda... Ei, Macri! Aştept! De ce domnişoara Elefânţica 
nu a fost pedepsită pentru al doilea furt? 

Căpitanul, calm, îşi schimbă poziţia picioarelor. 

— Nu văd decât două posibilităţi care s-o fi exonerat de 
răspundere: fie o amnistie, fie decesul. Decesul infractoarei, 
evident. Dar cel mai sigur, cunoscând ăăă... genul acestor 
nepreţuite exerciţii de perspicacitate, este că niciuna din 
soluţiile propuse nu-i valabilă. 

— Pentru o singură dată, nu te înşeli! Adăugă simulând 
ca de obicei o consternare grasă: Unde-i fantezia voastră, 
măi băieţi?! Auzi, amnistie, deces sau poate anchetatorii 
aflaţi în deplasare la bâlci, să-l vadă pe nea Motocicletă 
sărind coarda pe zidul morţii, erau cu spatele întors! Pufni 
indignată: Şi mai ziceţi că aţi făcut Dreptul! Păi e limpede 
ca o sticlă de vodcă goală că pe astea le cunoaşteţi binişor! 
După eliberarea domnişoarei Elefănţica, mister Elefant a 
luat-o de nevastă. În această calitate, comite cel de-al doilea 
furt. Sublinie: lar furtul între soţi nu este pasibil de 
pedeapsă! Închide gura,  Dobrescule!, încearcă să 
progresezi, Macri!, nu râde, Cristescule!, că încă nu s-a 
născut cel mai deştept tip din lume şi, în orice caz, nu-l văd 
pe aproape... 

Minerva făcu scurt prezentările apoi, după o privire 
circulară reflexă, se adresă arhitectului: 


— Cu permisiunea dumneavoastră putem începe... Aveţi 
cumva vreun vecin pe care-l putem chema? 

Săvescu o cercetă surprins: 

— Vecin?! De ce? 

— La percheziţie trebuie să asiste doi martori. 

— Pâi suntem doi... Eu şi nevastă-mea. 

— Cu doamna, surâse Minerva, vreau să stau de vorbă. 
Pe intervalul respectiv, veţi fi deci singur. 

Arhitectul ridică din umeri: 

— Vă faceţi probleme inutile. Personal, n-am nimic de 
obiectat... 

— Cum doriţi... Băieți, puteţi începe! O luaţi sistematic, 
de la intrare. 

„E formidabilă! se amuză Cristescu urmându-i pe 
ceilalţi... I-a intrat dăscălia până în măduva oaselor. Ca şi 
cum ăştia, nu mai zic de mine, deşcă bătrână, n-ar fi învăţat, 
încă de la şcoală, că percheziţia se începe de la cutia de 
scrisori...“ 

Ai fi zis că Mioara Săvescu se stăpânea la fel de bine ca şi 
soţul ei, dar Minerva sesiză imediat deosebirea în vreme ce 
arhitectul dispunea de un calm şi un sânge rece congenital 
„nu mi-l închipui niciodată urlând ca un descreierat, 
indiferent de circumstanţe“, aparenta linişte a nevesti-sii 
era rezultatul autocenzurii, cu mare efort. Obrazul frumos 
părea de piatră, vorbea cu glas scăzut pentru a-l putea 
controla. O trădau însă încheiatul şi descheiatul continuu al 
aceluiaşi nasture de la bluză, degetele picioarelor pe care le 
ghiceai chircite de parcă ar fi adunat nisip. Sub antilopa 
fină, se reliefau vizibil încheieturile crispate ale falangelor. 

— Când aţi văzut-o ultima oară pe fiica dumneavoastră? 

— Acum două zile, când a venit la Câmpina să lase 
băiatul. 

— Ştiaţi că are neînţelegeri cu doctorul Candian? 

Mioara Săvescu îşi netezi părul suplu, un păr tânăr, 
lucios, bine îngrijit, prin care îţi face plăcere să-ţi treci 
degetele. 


— Da, dar nu de natură alarmantă. Cunosc foarte puţine 
cupluri unde cei doi nu se ceartă niciodată. Faptul că eu am 
o căsnicie fericită, nu m-a determinat să generalizez. 

— Cunoaşteţi motivul discuţiilor? 

— Liana nu este o exteriorizată, în orice caz, nu face 
parte din genul acelora care la cea mai mică altercaţie dau 
buzna acasă, la părinţi, vreau să zic, cu valiza în mână, 
amintind în gura mare că divorţează. 

— Ca mamă, totuşi, puteaţi intui ceea ce ea nu era 
dispusă să formuleze răspicat. 

Mioara Săvescu surâse. Surâsul cald îi lumină toată 
figura. Minerva care în sinea ei se găsea foarte reuşită şi, în 
consecinţă, mulţumită cu şi de propria-i persoană, nu fusese 
niciodată invidioasă, o admira sincer. „E ceea ce bărbaţii 
consideră, de regulă, drept femeie irezistibilă.“ 

— Soţul meu şi cu mine împărtăşim acelaşi punct de 
vedere. Nu trebuie să te amesteci în viaţa copiilor. În afară 
de asta, Liana este o fire voluntară, niciodată dispusă să 
împrumute judecata altora, iar Dinu, un bărbat... matur, 
care evident, nu s-ar fi lăsat pilotat de socri. 

— Confesiunea nu presupune, obligatoriu, adoptarea 
unui punct de vedere străin... 

— Bineînţeles, dar la vârsta Lianei îţi destăinuieşti 
secretele mici sau mari mai degrabă unei prietene. Zâmbi 
din nou fermecător: N-am uitat niciodată, nu uit că am fost 
tânără. 

— Privindu-vă în oglindă, aprecie Minerva fără nici o 
intenţie de flatare, ar fi foarte greu. Revenind la fiica 
dumneavoastră... Nu vă ascund că mi se pare puţin comun 
faptul că nu vă dă nici o veste, un simplu telefon de 
informare. 

— În contextul relaţiilor normale de familie ştiu că 
această atitudine pare ciudată Pe noi însă nu ne surprinde. 
Liana a crescut ca fiinţă independentă. Uneori, trec 
săptămâni fără să ne vedem. 


Are viaţa ei şi, nu vă ascund, o avem şi noi pe a noastră. 
Nu suntem atât de bătrâni sau nu ne simţim atât de bătrâni 
pentru a fi renunţat la o existenţă care să ne aparţină 
exclusiv, separată ori, dacă vreţi, paralelă cu cea a Lianei şi 
a lui Codruţ. Ne iubim foarte mult, însă nu ne confundăm. 
Poate nu mă înţelegeţi, dar soţul meu şi cu mine avem şi 
alte debuşeuri, bucurii, preocupări, prietenii care sunt 
numai ale noastre. 

— Înţeleg... 

Şi Minerva, care nu avea copii, găsi că soţii Săvescu 
cultivau o mentalitate extrem de înţeleaptă. 

— Mă bucur pentru dumneavoastră că priviţi lucrurile 
calm, fără acute... Şi totuşi unde şi de ce s-ar ascunde? 

Mioara Săvescu dădu din cap: 

— Nu cred deloc că se ascunde... Îngrijorată sunt, 
gândindu-mă la eventualitatea unui accident. Altfel, sunt 
perfect liniştită. 

— La ce vă referiţi? 

— Îmi cunosc fata. Oriunde s-ar afla, ştiu că nu va face 
nici o prostie. Cred în lealitatea ei, în mintea ei sănătoasă. 

— V-aţi gândit că ar putea exista un alt bărbat în viaţa ei? 

— Bineînţeles. Când o femeie are vârsta şi înfăţişarea 
Lianei, este primul lucru la care te gândeşti, dar, în lumina 
aceleiaşi onestităţi, ar fi fost incapabilă de duplicitate. L-ar 
fi informat imediat pe Dinu. Liana poate fi cinică, dar nu 
trădătoare. 

— Credeţi că regretă căsătoria cu doctorul Candian? 

— Mi-e... mi-e greu să mă pronunţ. Este posibil ca, în 
urma unor neînţelegeri devenite frecvente, să fi încercat 
sentimentul că a comis o greşeală. Simplă supoziţie, căci 
mie nu mi-a mărturisit nimic. 

— Da... da... da..., rosti mecanic Minerva. Când ne-am 
cunoscut la Câmpina, informată fiind de soţul 
dumneavoastră că Liana a dispărut, aţi avut o reacţie... Nu, 
se corectă, nu ăsta-i termenul, nu o reacţie, ci o formulare 
spontană ciudată... 


Sprâncenele Mioarei Săvescu se încreţiră: 

— Anume? 

— Aţi exclamat: Casa aceea... Diabolic... 

Femeia se crispă. Nu făcu nici o mişcare, trupul rămase 
drept, fără cea mai mică tresărire, dar Minerva o simţea 
adânc tulburată. 


CAPITOLUL XIV 


Din vestibul trecuseră în hol, iar acum ajunseră în biroul 


doctorului Candian. 

„O casă cu adevărat impresionantă“, îşi zise Cristescu 
cântărind cu atenţie îndoită (considerentul profesional şi cel 
de ordin estetic) fiecare obiect. 

Şi, totuşi, nu i-ar fi plăcut să trăiască într-un asemenea 
interior. „Desigur, nici nichel şi plastic, furia deceniilor de 
după război, dar nici muzeu sau biserică.“ Cristescu mai 
încerca şi un soi de angoasă, o repulsie parcă superstiţioasă 
faţă de obiectele cu vârstă venerabilă. De pildă, i-ar fi fost 
imposibil să întrebuinţeze patul sau masa bunicii, lingura 
dusă la gură de unchiul mare, glastra în care-şi aranja 
florile străbunica, bibelourile admirate de răsmătuşa, 
cărţile pe ale căror pagini se mai aflau poate urmele 
degetelor unuia dintre Ludovicii sau Wilhelmii numerotaţi, 
paharul de argint care cunoscuse buzele auguste ale 
cutărui răposat, Frederic cel Tenebros, Atilla - Biciul lui 
Dumnezeu. 

„Probabil că sunt ţicnit şi, desigur, lipsit de rafinament, 
dar în orice caz nu morbid.“ Când îi muriseră părinţii, 
fusese încântat să-i cedeze soră-sii toate acareturile 
familiei... 

Toate acestea nu-l împiedicau însă să admire, acum, 
somptuoasa eleganţă a biroului baroc. Biblioteca şi biroul, 
giganţi sculptați - capete de animale, de îngeri, de 
personaje mitologice, adevărată arcă a lui Noe - canapeaua 
şi fotoliile din marochin vişiniu, splendide, lampa de lucru 


din argint masiv, panoplia supraîncărcată - „al dracului să 
fiu dacă ştiu destinaţia fiecărei scule, cu excepţia 
jungherului şi a iataganului!“ - covorul Buchara imens, 
draperiile de pluş cu falduri de rochie de bal. 

— Mă scuzaţi, vă rog, un moment, spuse arhitectul 
Săvescu. Mă duc să beau un pahar cu apă. 

— De unde o iau? întrebă Dobrescu. 

— De la uşă spre bibliotecă. Macri vine din partea opusă 
şi vă întâlniți la fereastră. 

În acelaşi moment, îi veni să râdă: „Am început să semăn 
cu Minerva. Ca şi cum Macri nu ştia că trebuie să lucreze în 
diagonală cu partenerul“. 

Căpitanul suspină: 

— Îmi arde sufletul după o ţigară. 

Cristescu îl privi mirat: 

— Şi? Cere-i permisiunea arhitectului, ca act de politeţe. 
Şi el fumează. 

— Nu lui trebuie să-i ceară, observă locotenentul, lăsând 
fraza suspendată. 

Maiorul începu să râdă: 

— Am înţeles. Nu vă lasă şefa. Care-i motivul? 

— Zice că nu încurajează viciul. 

— E un rezon, surâse Cristescu. În fond, se îngrijeşte de 
sănătatea subalternilor, ceea ce mi se pare foarte frumos 
din partea ei. 

Dobrescu se interesă timid: 

— Dumneavoastră... procedaţi la fel? 

— Dragul meu, eu sunt total lipsit de simţ pedagogic şi, 
totodată, ultimul om care să se fălească cu defectele lui. 

— În consecinţă? întrebă Macri. 

— Ai să-ţi aprinzi ţigara şi ai s-o laşi pe marginea 
scrumierei. În cazul unei apariţii intempestive, obiectul 
criminal îmi aparţine. 

Pe zidul de lângă uşă se afla o pendulă înaltă. Ca formă şi 
ornamentaţie, aducea cu un sarcofag. Dobrescu o deschise 
şi-i cercetă interiorul: 


— În fond ce căutăm? 

Arhitectul Săvescu ivit în prag îl auzi: 

— Asta mă întreb şi eu, de fapt. 

Cristescu îşi stăpâni în ultima clipă ridicatul umerilor: 
„Eu mă întreb dacă însăşi Minerva ştie...“ 


— Mi-aduc aminte precis, insistă Minerva. Aţi folosit, 
legat de casă, cuvântul diabolic. 

Mioara Săvescu îşi duse degetele la frunte. Încă încerca 
să se stăpânească, dar nu mai izbutea la fel de bine. Se 
ridică, făcând paşi inutili prin cameră. Se duse la fereastră, 
apoi la cămin, traversă livingul. Se mişca grațios, iar pe 
Minerva o izbi poziţia firească a mâinilor. În general, 
oamenii nu ştiu ce să facă cu ele, dacă nu duc o servietă sau 
poşetă. Le ţin fie în buzunare, fie încrucişate pe piept, fie 
agăţate din degetul gros în răscroiala vestei. Cei mai timizi 
recurg imediat la ţigară. 

Mioara Săvescu se aşeză. De astă dată pe alt fotoliu, mai 
departe de Minerva. 

— Aş vrea să luaţi lucrurile aşa cum vi le spun. Aş 
prefera, chiar, sub beneficiu de inventar... 

Minerva o asigură, dând de câteva ori din cap. 

— Trebuie să vă spun... Mioara îşi umezi buzele: Da..., 
am dormit câteva nopţi aici şi am trăit acut senzaţia unei 
prezenţe străine în casă. Cineva care nu s-a lăsat văzut 
niciodată, dar care exista. 


„În birou n-o să găsească nimic, parie cu el însuşi 
Cristescu, urmărindu-l pe Macri care scotocea sertarele 
mesei de lucru. Când ai ceva de camuflat, că-i vorba de un 
safe, un sertar, o casetă-tainiţă sau indiferent ce prevăzut 
cu o broască, nu laşi cheile să spânzure la îndemâna 
oricui...“ 

Maldărul de lucruri scos din birou căpătă proporţii: acte 
personale, dosare cu lucrări de specialitate, corespondenţă 
sortată pe ani şi banderolată, tăieturi din ziare prezentând 


cine ştie ce interes pentru Candian, obiecte de papetărie, 
unele demult dispărute din comerţ datorită uzurii morale 
sau cu care maiorul nu mai avusese de-a face din şcoala 
primară: coli întregi de sugativă şi etichete, condeie şi 
peniţe, ceară roşie pentru sigilat, ca nişte batoane de ruj, 
rigide, cretă forestieră albastră, o călimară... 

Dobrescu începuse biblioteca: 

— Sunt peste trei mii de volume, observă zâmbind 
arhitectul. 

Cristescu îi întoarse zâmbetul: 

— Ghinionul putea fi şi mai mare... 

Cerceta din ochi, raft cu raft, pereţii înveşmântaţi cu 
cărţi. Ceva, ceva îl deranja... Parcă rupt de ansamblu. Un 
amănunt care-i scăpa, nu putea pune degetul pe el, dar 
care exista... 


„Prezenţă străină în casă... O fi una şi aceeaşi persoană 
cu agresorul inginerului Voicu Dumitriu?“ 

O clipă revăzu chipul desfigurat de indignare al lui 
Ciocolată: „lovarăşi! Bandiţii au vrut să mă lichideze, 
folosind spray-uri imperialiste! Încă simt mirosul de 
cianură!...“ 

Pe buzele Minervei adie un zâmbet fugar. 

„Speriat rău, băiatul, şi pe bună dreptate, dar şi 
țacănit!...“ 

— Când s-a întâmplat? 

Mioara Săvescu răspunse prompt: 

— Prima oară, acum un an şi jumătate, când era Liana 
bolnavă. Făcuse o viroză urâtă, şi Dinu nu voia s-o lase nici o 
clipă singură. A doua oară, acum, în primăvară. De astă 
dată, se îmbolnăvise Codruţ, iar ginerele meu se afla la un 
Congres la Cluj. 

— Relataţi-mi, vă rog, incidentele. 

Umerii Mioarei Săvescu se strânseră, şi Minerva avu 
impresia că-i vede pielea încreţindu-se. 


— De fiecare dată s-a întâmplat aproape la fel. Dormeam 
în odaia băieţelului şi, în plină noapte, m-am trezit brusc 
ştiind că e cineva acolo, că mă priveşte... Doi ochi 
străluceau în întuneric. Am înţepenit! 

„Îmi închipui!“, gândi Minerva care o urmărea încordată. 
Se dădea în vânt după poveştile de groază. 

— „Am închis ochii şi am ţipat. După câteva clipe, a 
apărut Dinu. Băieţelul se trezise şi începuse să plângă... 

Oftă. Minerva se interesă: 

— Ce-a spus doctorul Candian? 

— Se supărase şi..., mă rog, uneori poate fi cam dur. A 
observat că am imaginaţie şi că ar trebui să mănânc seara 
mai puţin. 

— Şi soţul dumneavoastră? 

— Cu alt ton şi alte cuvinte, a avut aceeaşi reacţie. Un 
coşmar. Vreun fenomen optic... În primăvară, istoria s-a 
repetat, dar cu adaos de recuzită. Când m-am trezit, am 
auzit clar o respiraţie greoaie. M-am ridicat în capul 
oaselor. „Cine-i?“, am întrebat: „Cine-i?“ Mi-a răspuns un 
chicotit lugubru. Au urmat paşi precipitaţi şi mi-am pierdut 
cunoştinţa. 


XXX 


În lipsa Minervei care telefonase la minister: 

„Percheziţia mai durează, dacă intervine ceva, ştiţi unde 
mă găsiţi...“ 

„Nu vrei totuşi să-ţi mai trimit nişte oameni?“ 

„Mulţumesc, deocamdată nu este cazul. Ce se aude cu 
mumia din imobilul maur?“ 

„Nici o reacţie.“ 

„Hm, probabil avem de-a face cu o cămilă“, colonelul îl 
primi personal pe doctorul Manoliu. 

Ca toţi oamenii foarte sănătoşi, lonaş avea groază de 
spital - se ruga unor puteri necunoscute să moară subit 


(infarct sau accident), fără a avea vreodată de-a face cu 
acest gen de aşezăminte - iar medicii îi inspirau un 
sentiment de respect, dar mai ales spaimă. Discuţiile despre 
boli, inerente după o anumită vârstă, îl exasperau, nu 
înţelegea voluptatea unora, în special femei, de a comenta 
cu lux de amănunte fazele unei boli incurabile a cărei 
victimă era Popescu sau Ionescu şi, vis-ă-vis de un medic, 
pândea cu inima purice genul de diagnostice fulger: „Nu-mi 
place culoarea dumitale. Să-ţi faci analizele hepatice...“ 

Din fericire, Gogu Manoliu, aflat în biroul colonelului şi 
nu întâlnindu-l într-o vizită, se abţinu să-şi formuleze 
concluzia trasă din primele secunde ale întrevederii: 
„Tinichii gem, inimă obosită“. 

— Nu ştiu dacă sunteţi informat..., începu Manoliu. 
Maiorul Tutovan mi-a solicitat o listă cu numele celor care 
frecventează casa doctorului Candian... 

Scoase o hârtie împăturită din buzunarul de la piept şi o 
puse pe birou. 

— Da, spuse lonaş, ştiu despre ce este vorba. Cum se 
simte doctorul Candian? 

— Încă nu se pot face afirmaţii categorice. De vreo două 
zile înregistrează scurte sclipiri de luciditate, dar cea mai 
mare parte a timpului o petrece în stare de inconştienţă. 

Colonelul parcurse lista unde figurau şase nume. Cu 
unele din ele şi cu personajele respective era familiarizat 
din rapoartele Minervei. 

— Constat că aţi exclus familia. 

Manoliu îl privi o clipă deconcertat: 

— A! Vă referiţi la părinţii doamnei Liana Candian, căci, 
din câte ştiu eu, nu există alte neamuri apropiate. S-ar 
putea să pară curios, dar deşi sunt prieten cu Dinu din 
facultate şi, de cel puţin trei ori pe săptămână îi vizitez, nu 
i-am întâlnit socrii decât o singură dată. Nu poate fi vorba 
deci de „frecvenţă“. 

— Observ, spuse colonelul continuând să examineze lista, 
două nume identice: Marta Bădescu şi Bebe Bădescu. Sunt 


rude? 

Manoliu păru surprins de remarcă şi începu să râdă: 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. O simplă 
coincidenţă, desigur. 

„De verificat, totuşi“, îşi notă lonaş în minte. Împături 
hârtia tacticos şi o puse în dosar. Îşi ridică privirea, 
zâmbind: 

— Apelez la sinceritatea dumneavoastră! Referindu-ne la 
persoanele enumerate, despre care dintre ele aveţi părerea 
cea mai... puţin favorabilă, să zicem? 

— În formulare clasică întrebarea ar suna altfel: pe cine 
suspectez? Să suspectez de ce anume? Ridică din umeri: S- 
a furat o statuie... 

— E şi aceasta o infracţiune în sine, indiferent de 
existenţa altor de dedesubturi. Eu însă v-am solicitat opinia 
la modul general. Chiar în lipsa unor dovezi concrete, 
oamenii se intuiesc unii pe alţii. Când se cunosc de ani de 
zile, impresiile se confirmă sau se infirmă, au şansa să 
devină certitudini. Calendarul se înşeală arar în această 
privinţă. 

Manoliu se foi nelaîndemână pe scaun: 

— Probabil aveţi dreptate, dar cred că ignoraţi doi 
factori: subiectivismul şi elementul surpriză pe care nu o 
dată ni-l oferă semenii noştri. 

lonaş râse cu amabilitate: 

— Îmi asum riscul unei eventuale erori. Vreau deci 
părerea dumneavoastră personală asupra acestor oameni. 
Nu vă angajează cu nimic şi nu trebuie să subliniez că 
nimeni şi niciodată n-a avut de suferit necazuri pentru că x 
nu are impresie formidabilă despre un individ în cauză. 

Doctorul Manoliu îşi simţi fruntea năpădită de sudoare: 

— Mi-este foarte greu să mă pronunţ... Mai ales în 
această situaţie când propriile mele sentimente sunt 
angajate... Bineînţeles că o văd mai puţin bună pe Emilia 
Oprea sau pe Liana Candian decât pe Mara Varlam, femeia 
pe care o iubesc şi o consider desăvârşită, incapabilă de cea 


mai mică inexactitate. Şi, iarăşi, s-ar putea să folosesc prea 
mult tuş negru - nu vă daţi seama cât de greu, de penibil 
mi-e să vă ofer aceste amănunte - descriindu-l pe Bebe 
Bădescu, bărbatul care monopolizează inima Marei Varlam. 
N-aş fi om, aş fi - ca să rămânem în temă - statuie. Pot să-mi 
cenzurez reacţiile, dar nu şi sentimentele. 

Colonelul lonaş dădu din cap: 

— Vă înţeleg perfect şi vă mulţumesc pentru sinceritate. 

După plecarea lui Manoliu, colonelul reluă lista. O citi din 
nou şi rămase pe gânduri. 


De două zile, Marta Bădescu nu părăsise patul. Se simţea 
cuprinsă de o sfârşeală care se accentua pe măsură ce 
treceau orele şi era prima oară în viaţă când făcea 
cunoştinţă cu inapetenţa. Avusese totdeauna o insaţiabilă 
poftă de mâncare, strunită doar cu eroice eforturi de voinţă 
- o îngrozea perspectiva unei siluete îngreunate, ieşită din 
tiparele decenţei, cu burleuri stigmatizate de bridele 
sutienului şi la pântece - şi nu i se întâmplase niciodată să 
nu-i lăcrimeze gura dinaintea unei mâncări râvnite. Apetitul 
n-o părăsise nici când murise bietul Bădescu, pe care-l 
iubise din toată inima. Se jenase sincer, şi în sinea ei se 
acuzase de cruntă nesimţire, dar foamea, ignorând 
canoanele de convenţie, continuase s-o devoreze. Asediată 
de remuşcări, mânca pe ascuns, având impresia că fură din 
propriul ei frigider. 

„Probabil mi-a venit sorocul, gândea stând ceasuri întregi 
nemişcată în pat, probabil că sănătatea pe care mi-o 
închipuiam nealterată, a fost doar aparentă. Eşafodaj din 
cărţi de joc, cu rezistenţa fulgilor de păpădie. Nu era nevoie 
de un şoc! De ajuns o adiere pentru ca totul să se 
prăbuşească...“ 

— Eşti acasă? 


Bătrâna se crispă şi nu răspunse. Durerea şi sila îi 
sugrumau cuvintele. În zilele acestea îşi amintise mereu de 
o carte scrisă de o americancă. Îi reţinuse doar prenumele, 
Helen-Grace, căci trecuseră treizeci sau patruzeci de ani de 
când o citise, „Carne din carnea mea“. Romanul - cel puţin 
aşa i se păruse atunci - fusese scris cu multă sensibilitate şi 
o portretistică memorabilă, dar ceea ce colora cu un patetic 
special acele pagini era sinceritatea emoţionantă. lema, nu 
foarte nouă - dragostea de mamă nu cunoaşte limite, n-o 
pot ucide nici cele mai hidoase mostre de ticăloşie ale 
propriului copil - în „transcripţia“ dramatică a scriitoarei 
(parcă o chema Carlisle) devenea convingătoare. 

„Dacă aş reciti-o astăzi...“ 

— Eşti acasă? 

Bebe deschisese uşa şi îşi băgase capul, scotocind din 
ochi încăperea. 

— De ce nu răspunzi? 

Vocea bătrânei răsună aspră şi răguşită: 

— Ce vrei? 

Bădescu rămase o clipă mut, descumpănit de ton. Îşi 
reveni instantaneu şi se interesă ironic şi nazal: 

— Eşti prost dispusă, doamnă? Când încearcă asemenea 
stări, oamenii civilizaţi pun anunţ la uşă. 

Marta Bădescu se săltă anevoios într-un cot. Îşi simţea 
tâmplele zvâcnind. Şuieră: 

— Imbecilule! Râmă imbecilă! 

— Ce?! 

Nu se simţise în viaţa lui atât de uluit, era prima oară 
când o auzea pe maică-sa folosind termeni drastici, 
indiferent de împrejurări sau persoana la care s-ar fi 
referit. Şi, tot pentru prima oară de când se ştia, se simţea 
perplex, luat prin surprindere. Nu cunoscuse până atunci 
sau nu le trăise ca atare, atacuri neaşteptate. 

— Nenorocitule! Am ştiut totdeauna că eşti un om de 
nimic, o lichea fără clasă, fanfaron şi incapabil. A ştiut-o şi 


taică-tău, poate înaintea mea, dar nici unul nu ne-am 
închipuit că am zămislit un borfaş, o secătură... Mi-e silă! 

Bătrâna gâfâia, cuvintele scuipate abia se desluşeau, 
Bebe, încă nesigur, dar oricum mai redresat, încercă să-şi 
reia morga obişnuită: 

— Nu mă obliga să-mi exprim eu părerea... Ca să mă 
pronunţ blând, ai nevoie de bonă şi tutelă. Adaugă măreț: 
Adio, doamnă! 

Dădu să închidă uşa. Bătrâna sări din pat cu o vigoare 
neaşteptată. 

— Înainte de a pleca, de a pleca definitiv din această 
casă, ai să mă asculţi. 

— Nu mă interesează elucubraţiile unei sclerozate. 

— Elucubraţii? Elucubraţie este capul statuii dispărute 
din parcul Conţescu? Nefericitule! "Ţi-ai închipuit că-i de 
ajuns să schimbi yala de la boxă? Cu cine te-ai înhăitat? Pe 
cine şantajezi? 

— Acelaşi diagnostic: Scleroză! 

Bătrâna urlă: 

— Te-am auzit vorbind la telefon, nemernicule! 

— Aha! Spionaj pe gaura cheii ca slugile. Nu degeaba te- 
ai angajat să ştergi la fund plodul Candienilor. Marile vocaţii 
ţâşnesc totdeauna. Mai ai ceva să-mi spui? 

— Un singur lucru! Regret că nu am tăria, forţa 
sufletească să debarasez oraşul, societatea, oamenii de o 
canalie. 

Bădescu rânji: 

— Mai ai timp să mă torni. 

— Sunt prea slabă, şopti bătrâna fără să-l mai asculte. 
Sau poate la fel de ticăloasă ca şi tine. Oricum, prea 
bătrână... Nu mai contează. Du-te! Să nu te mai văd 
niciodată. 


Pentru diversele circumstanţe de relief ale vieţii, delicate, 
cheie sau primejdioase, dar, oricum, ieşind din diurn şi 
putând lua caracter decisiv, Grig avea reţete pe care le 
considera infailibile, „atâta timp cât nu s-a născocit 
altceva“. 

„Siguranţă şi tupeu inteligent“, era pavilionul sub care se 
decisese să opereze acum. 

Trecu fără probleme de poarta spitalului, azvârlind din 
mers „la profesorul Tulea“, luă de la garderobă un halat alb 
pe care-l puse pe umeri şi urcă dezinvolt şi hotărât treptele 
până la primul etaj. Toate informaţiile în legătură cu 
spitalizarea doctorului Candian le obținuse simplu, prin 
telefon. În drum spre camera de reanimare, întâlni mai 
multe surori, după aspect, greutatea paşilor şi felul în care 
era salutat probabil şi un medic. Nimeni nu-i acordă nici un 
fel de atenţie. În anticamera salonului de reanimare, o 
asistentă uscăţivă, cu o bonetă apretată hârtie pe părul 
proaspăt coafat, studia concentrată un dosar medical. Era 
de vârstă mijlocie, conştientă de importanţa ei, şi cu acel 
ceva, greu de definit, dar care, de la prima vedere, înainte 
măcar de a deschide gura, te avertiza că femeia este 
celibatară. O simţeai însă competentă şi inspira încredere. 
Un om pe care medicii se bizuiau, desigur, fără rezerve. 

— Dumneavoastră? 

Grig arboră cel mai umil-încântător surâs din garderoba 
sa de farmece. 

— Sărut mâinile. Vă rog să mă iertaţi... 

— Despre ce este vorba? 

— Sunt fratele doctorului Candian... 

Femeia i-o reteză: 

— Tovarăşul profesor a interzis orice fel de vizită. 
Bolnavul nu poate primi pe nimeni. 

— Ştiu, ştiu... 

— Atunci, vă rog nu insistaţi. 

— Ascultaţi-mă doar un minut. Astă-seară, plec pentru o 
lună în Grecia. Glasul i se frânse sub povara situaţiei, a 


lacrimilor abia stăpânite: Nu ştiu ce se poate întâmpla până 
mă întorc. Îngăduiţi-mi doar să-l văd. Să-mi iau rămas bun... 

Asistenta şovăi câteva clipe. I se făcu milă de bărbatul 
acesta superb - toţi frumoşi în familie, probabil; şi doctorul, 
chiar ferfeniţit, rămăsese chipeş - iar, dată fiind starea 
pacientului, te puteai aştepta într-adevăr la orice... Se uită 
la ceas. Până la contravizită mai erau trei sferturi de oră. 

— Intraţi, dar vă rog, nu încercaţi să-l tulburaţi nici 
măcar cu un cuvânt. 

Grig îi luă mâna şi i-o sărută. Femeia avu impresia că 
emoţionanta, curata recunoştinţă de pe chipul lui Grig 
fusese zugrăvită de însuşi penelul lui Rafael. Se întoarse la 
filele dosarului suspinând mulţumită: 

„Am făcut o faptă bună.“ 


Inginerul Voicu Dumitriu era ferm hotărât să limpezească 
lucrurile. Avea o părere foarte bună despre propria lui 
persoană, încredinţat fiind că este unul din fericiţii apți, 
dotați pentru orice profesiune, capabili să facă faţă oricărei 
situaţii. Reflectând uneori la fantasticul său potenţial 
neexploatat, regreta că media de viaţă a individului nu-i de 
circa trei-patru ori mai mare. „În şaptezeci de ani nu te poţi 
realiza pe toate coordonatele de care dispui. Pur şi simplu 
n-ai timpul material.“ Simţea sincer că în el moare un mare 
poet, un neînfricat explorator, un geniu al matematicii; un 
Elvis Priesley, un amiral Nelson, un profet cel puţin de talia 
lui Mahomed care i se părea că ocupă un loc mai modest în 
clasamentul breslei. 

În funcţie de circumstanţe, Ciocolată simţea puseurile 
necesare. De pildă, acum, impulsuri detective îi bântuiau 
zilele şi nopţile. Va lămuri misterul statuie-Candian 
(asociaţie făcută spontan, din prima clipă), şi i se păru că 


cea mai sigură cale ar constitui-o o discuţie cinstită, 
bărbătească, purtată cu Dinu. 

Fremăta de nerăbdare şi, în timp ce parcurse drumul cu 
taxiul, se întreba cum de anchetatorilor nu le-a trecut prin 
minte o idee atât de simplă. Se pierdu apoi într-o serie de 
reflecţii stil urbanistic de genul: „Omul civilizat şi-a 
complicat existenţa, a uitat adevăruri elementare. Drumul 
cel mai scurt între două puncte este cel drept...“ 

O bancnotă de douăzeci şi cinci de lei îi deschise poarta 
spitalului. Păşea sigur, gândindu-se că ar fi fost bine să ia 
câteva flori pentru Dinu. „Rândul viitor, îşi zise, n-am să 
uit.“ Îl izbi apoi pustietatea coridoarelor. Întâlni un singur 
bărbat cu un halat pus neglijent peste hainele de-o rafinată 
eleganţă. 

„Ce bine e animalul! califică instinctiv. Are cel puţin zece- 
cin'şpe ani mai mult ca mine şi uite-l cum arată. În realitate, 
ăştia cu succes la dame nu fac bicepşi la creier şi asta 
conservă...“ 

Apoi îl uită. 


În anticamera salonului de reanimare, asistenta, în 
picioare, aranja nişte hârtii în fişet. Aruncă o privire 
întrebătoare spre bărbatul oacheş, cu expresie agitată. De 
fapt, aerul de nelinişte, de permanentă „priză“, de parcă în 
fiece clipă se afla în aşteptarea unui eveniment ce-i 
alimenta nerăbdarea, era caracteristic pentru Ciocolată. 
Cunoscuţii, obişnuiţi, nu se mai interesau de mult ce îl 
frământă, neavizaţii însă îi prizau anxietatea ca atare. 

— La doctorul Candian, formulă scurt Dumitriu. 

Femeia replică ferm şi la fel de succint: 

— Exclus! Interzisă orice vizită. 

— Sunt o rudă... 

— Îmi pare rău, doctorul Candian este obosit. A fost 
fratele lui şi, pentru o singură zi, e de-ajuns. 

Ciocolată simţi cum i se zbârleşte părul de uimire. În 
viaţa lui nu-l auzise pe Dinu pomenind de neamuri şi, în 


diverse ocazii, îl auzise spunând că fusese copil unic. 

— Frate? Care frate? 

— A plecat chiar acum două minute. lertaţi-mă, tovarăşe, 
adăugă înfundându-şi ostentativ nasul în hârtii, sunt 
ocupată. 

Ciocolată, străfulgerat de o idee, îi prinse braţul: 

— Un bărbat bine, cu halat alb pe umeri, nu-i aşa? 

— Toată lumea poartă aici halat alb pe umeri. 

— Două minute, ziceţi? 

— Poate nici atât. Bună ziua! 

Ciocolată ţâşni pe uşă fără să-şi ia rămas bun. Alergă 
iepureşte de-a lungul coridoarelor, cobori scările aproape 
zburând, şi-l ajunse pe Grig chiar când acesta trecea pe 
lângă portar, salutându-l cu un deget la tâmplă. 

Ciocolată îl apostrofă gâfâind. 

— Alo, domnu”! 

Grig, cu cheile de la maşină în mână, se întoarse 
surprins. 

— Cu mine vorbiţi? 

— Cu dumneavoastră. 

— Ce doriţi? 

Emoţionat, Ciocolată îşi formulă gândul cu primele 
cuvinte venite în minte. 

— V-aţi dat drept fratele lui Candian... Aţi minţit... De ce? 

Grig îl măsură scurt: „Un zăpăcit, tipul de încurcă lume“. 
Încercă să câştige timp. O pereche venea dinspre capătul 
străzii. 

— Aş prefera să discutăm în altă parte. 

O luă hotărât înainte. Ciocolată, peste măsură de agitat, îl 
urmă orbeşte. Îi mai despărţeau câţiva metri de Lancia 
roşie. Grig cercetă rapid locul. Nimeni. Se întoarse 
fulgerător. Inginerul văzu pumnul, dar nu mai avu timp să 
reacționeze. Îl primi în plin, în bărbie, şi se prăbuşi. 

„Un upercut de toată frumuseţea!“, aprecie Grig şi apăsă 
pe accelerator. 


— Presupun, zise Minerva, că aţi avut o reacţie 
asemănătoare. Aţi strigat, s-a sculat din nou toată casa... 

Mioara Săvescu clătină din cap: 

— Nu. Şi nu pentru că nervii mei ar fi devenit mai buni 
între timp. Ci pentru că n-am apucat. Am leşinat înainte de 
a emite cel mai mic sunet. Mi-am revenit în zori. Lumina, 
orele dimineţii, m-am convins demult, au un efect 
tranchilizant. Coşmarul e un voievod al întunericului, cu 
maxim de potenţial - demonstrat ştiinţific, cel puţin aşa am 
citit - între două şi trei noaptea. 

— Când încep să scârţâie mobilele, zâmbi Minerva. Se 
pare că aşa e. V-aţi gândit că aţi visat? 

— Exclus! Desigur, nu-s de oţel, dar am nervi sănătoşi. 
Voiam să spun că-mi redobândisem în suficientă măsură 
calmul pentru a aştepta ca ginerele meu să plece la spital. 
Nu doream să mai discut cu el. 

— De ce? 

— Rămăsesem ofensată după primul incident şi, în afară 
de asta, am avut întotdeauna impresia că Dinu are ceva de 
ascuns. 

— Fiţi, vă rog, mai precisă. 

— Nu vă pot oferi amănunte. O simplă impresie. 
Chestiune de atmosferă, de climat sufletesc, de aerul care-l 
emana uneori. Voiam însă să discut cu fiică-mea. Mă privea 
ironică: 

„Serios, mamă, trebuie totuşi să te vadă cineva. Uite, îmi 
spune Dinu că profesorul Baciu, ăsta care a venit acum de 
la Cluj, e o somitate.“ 

„Eu nu-s nebună, Liana...“ 

„Dar nimeni n-a afirmat aşa ceva. De la o anumită vârstă 
însă femeile suferă unele tulburări nervoase...“ 

„Nu este cazul. Uite care-i situaţia. Eu, oricum plec în 
următoarele cinci minute. Dacă vrei, iau copilul la noi, dar 


aici nu mai petrec pentru nimic în lume o singură noapte. 
Sunt îngrijorată însă pentru tine. Nu voi mai avea o clipă de 
linişte, ştiind că în casa asta se plimbă un străin. Cine-i 
personajul? Ce vrea? Cum, pe unde intră? E nebun? E un 
răufăcător?“ 

„Faci ce vrei. Eu însă rămân la ideea mea. Consultă-te şi 
cu tata...“ 

— Am plecat, dar eram convinsă că incidentul nu-i închis. 

Minerva o privi atentă: 

— Cum aţi calificat atitudinea fiicei dumneavoastră? 
Oricât sânge rece ai avea, nu poţi trece complet nepăsător 
pe lângă o asemenea poveste. Un firicel de nelinişte, cât de 
firav, şi tot încolţeşte. 

Mioara Săvescu îşi plimbă privirea catifelie în lungul 
zidurilor, apoi o ancoră în obrazul colţuros al Minervei. 

— Aţi pus punctul pe i. Am plecat de la ei cu certitudinea 
că Liana e informată de aceste vizite nocturne. Că, dintr-un 
motiv sau altul, le acceptă. Că şi ea ascunde ceva. Acelaşi 
ceva pe care-l ascunde şi Dinu. 


„Hai s-o iau metodic“, îşi zise maiorul Cristescu încercând 
să-şi definească sentimentul de amănunt care contravine 
întregului, care iese din normalul impus de armonie, de 
logica interiorului. 

Dobrescu şi Macri continuau să scotocească biblioteca, în 
vreme ce arhitectul Săvescu, după o scurtă conversaţie 
strict convenţională, se adâncise în lectura unei reviste. Din 
când în când, îşi ridica privirea luând act cu indiferenţă de 
diversele operaţii efectuate de cei doi. 

„Cum se aranjează în mod normal o bibliotecă? 
Considerentele, îşi explica sieşi maiorul cu răbdare de 
dascăl, ţin de spaţiu şi de calitatea proprietarului: profesie 
şi bun gust. În regulă! Candian n-a fost încorsetat de spaţiu, 
gust are. Gust fin, de intelectual. Unul ca el n-o să-şi 
dispună niciodată cărţile ţinând seama de înălţime şi 
culoare, şi punând o carte de bucate alături de Kant, numai 


pentru că măsoară amândouă patruzeci de centimetri şi au 
coperte albastre. Trecem la meserie... E medic. Firesc deci, 
ca o mare parte din volume să fie tratate de specialitate. Şi 
e tot atât de firesc ca acestea să fie cel mai uzate. De altfel, 
deşi se susţine că ar constitui pătura cea mai distinsă dintre 
şcoliţi, medicii consumă foarte puţină beletristică, citesc 
mai mult literatură de informare, strict documentară, 
adesea reviste, almanahuri. N-au timp. Ca şi avocaţii... 
Divagaţii, Cristescule! La obiect! Apropo de uzură, tomurile 
de medicină ocupă locul întâi. Deci, ele sunt cele mai 
frecvent folosite şi, logic, vor fi aşezate cât mai la îndemână. 
Vorba ceea, de-ajuns să întinzi braţul...“ 

Pocni din degete, încântat: „Asta era, băieţaş!“ în 
biblioteca doctorului Candian, volumele cele mai „obosite“ - 
fără să fie ferfeniţite, dar cu luciul pielii ori al cartonului 
alterat - se aflau pe penultimul raft, sub tavan. Ca să ajungi 
la ele, trebuia să foloseşti un taburet. 

Sub privirea mirată a lui Săvescu se căţără pe un scaun. 
Scoase cărţile suspecte şi rămase nedumerit. Fundul de 
lemn al bibliotecii era intact. Arhitectul Săvescu, în spatele 
lui, râse încetişor. Un râs spontan, lipsit de răutate. Omul se 
amuza şi atât. 

— Vă aşteptaţi probabil să daţi de o tainiţă? 

— Nu vă înşelaţi, recunoscu maiorul. Şi totuşi e ciudat... 
Băieți, daţi-mi o lanternă. 

I-o întinse Macri. Maiorul începu să plimbe fasciculul de 
lumină pe peretele de lemn şi pe porţiunea de raft 
descoperit, pipăind cu cealaltă mână fiecare milimetru al 
suprafeţelor respective. Se opri brusc. Unghia i se 
împiedicase într-o mică asperitate, de mărimea unei gămălii 
de ac. Încercă s-o deplaseze, fără rezultat, apoi apăsă ca pe 
un buton. Felia de lemn a bibliotecii începu să se deplaseze 
încet, spre dreapta, şi lui Cristescu îi veniră în minte 
penarele de pe vremea când era şcolar. Apoi rămase uluit. 
Se afla în faţa unui ecran de circa douăzeci şi cinci de 


« 


centimetri pe zece. După toate aparențele, ecranul unui 
monitor de urmărire. „Al dracului să fiu dacă pricep ceva!“ 


Mara Varlam, cu capul uşor şi cu părul strâns în vârful 
capului, consultă vizorul înainte de a deschide. 

— Tu erai, Emilia...? 

— O surpriză, nu? 

— Incontestabil. Din păcate, sunt de mai multe feluri. 

O privea cu o repulsie abia stăpânită. Emilia, sub fondul 
de ten al insolenţei, era încordată, palidă, forţat dezinvoltă. 
De altfel, întreaga ţinută îi trăda tulburarea: părul 
pieptănat neglijent (nu neglijenţa plină de chic ţinând de 
pieptenul, peria şi phoenul marilor coafori, ci a mâinilor 
nervoase care abia nimereau agrafele), machiajul neîngrijit 
(dermatograful tremurase pictând o sprânceană cu câţiva 
milimetri mai sus decât cealaltă), fusta şi bluza se simțeau 
puse la nimereală. 

— Nu înţeleg ce cauţi la mine. 

Ultimele zile o marcaseră şi pe Mara, şi cel mai 
superficial ochi putea sesiza schimbările operate asupra ei 
de lacrimile şi tortura nopţilor nedormite. Chiar de 
dimineaţă, femeia care-i aducea joia brânză şi smântână, 
negustoreasă până în nodul testemelului, lacomă şi 
zgârcită, cu o inimă în formă de cântar, iar întreaga ei 
filosofie de viaţă încăpând într-un portofel, constatase cu 
indiferenţă: „Da ce-ai păţit, cucoană? Arăţi de parcă te-ar fi 
lepădat ibovnicul la cel colţ de uliţă...“ 

Avea o paloare vânătă, iar colecistul zgândărit de 
necazuri inundase galben albul ochilor întunecaţi. 

— Cum de ai îndrăznit să suni la această uşă? 

Emilia, mai înaltă cu un cap, o privi dispreţuitoare: 

— Nu-mi amintesc să ne fi certat şi nici să-mi fi interzis 
accesul la sonerie. le ştiam civilizată, Mara. Mă 


dezamăgeşti. 

— Tu pe mine, nu! Am ştiut de la început cu cine am de-a 
face. 

Emilia o întrebă sfidătoare: 

— Cu cine? 

— Cu o desfrânată de cea mai abjectă calitate. 

Emilia păli sub insultă. Ar fi strivit-o pe muieruşca asta 
moralistă, mică şi fragilă cât s-o mototoleşti într-o batistă. 
De-ajuns să-i dai o palmă zdravănă, ca s-o lipeşti pe zid. Nu 
simţise încă niciodată o poftă atât de răscolitoare, de 
irezistibilă de a distruge pe cineva, de a-l face să muşte 
ţărâna. O agasaseră dintotdeauna aerul ei virginal, 
didacticismul, ifosele, întreaga ei fiinţă trâmbiţând precepte 
de virtuoasă morală. Îi reproşase ireproşabilul. „Trebuie să 
mă abţin. Numai de-aş putea să mă stăpânesc!...“ 

Cu jumătate de ceas înainte, Bebe dăduse din nou buzna 
la ea acasă agitat, speriat, fără morgă. 

„Mili... (Mili, ca în vremurile lor bune) Mili, trebuie să 
acţionăm. Du-te imediat la Mara...“ 

„Ce dracu să caut la Mara? Te-ai îmbătat?“ 

„Cere-i cheile de la Trabant. Avem nevoie de maşina ei.“ 

„Ce s-a întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu?!“ 

Îi transmisese întreaga lui nelinişte, ea însăşi fiind extrem 
de îngrijorată. De aproape două zile, Grig nu-i dăduse nici 
un semn de viaţă. Pândea telefonul cu inima înnodată de 
grijă, îl verifica la fiecare sfert de ceas, dacă nu s-a defectat 
cumva. 

— Suntem prinşi în cleşte. Bustul statuii e la mine, în 
boxă. Trebuie să scăpăm cât mai repede de el. Corpul 
delict, înţelegi...? 

Vorbea frânt, de emoție sughiţa frazele, înghiţea silabe. 

„Vreau să mă sfătuiesc cu Grig... Nu ştiu unde să dau de 
el...“ 

„Dă-l în mă-sa! ăsta ne abandonează, ne-a abandonat... 
Nu însemnăm nimic pentru el. Dacă ne debarasăm de 
statuie, nu mai există probe împotriva noastră...“ 


— În fond ce-mi reproşezi? 

Încerca să câştige timp. „N-o să-mi dea cheile. Trebuie să 
găsesc un truc, dar, până atunci, important e să accepte un 
dialog, oricare ar fi el, să vorbească, să nu mă dea imediat 
afară...“ 

Mara se simţea sugrumată de furie: 

— Ce-ţi reproşez? Nici măcar mica ta existenţă. Îţi 
aparţine, te priveşte! N-ai voie însă să-i târăşti, să-i tragi de 
mână şi pe alţii! 

— Nu ştiu la ce te referi, dar mi-am închipuit că Bebe e 
destul de mare pentru a se conduce singur. 

„...Şi îndeajuns de copilăros imbecil, pentru a cădea în 
orice cursă unde, dincolo de zăbrele, bucăţica de caşcaval 
pare de aur.“ 

— Exagerezi şi-mi pare rău. 

— Mie mi-e silă. De ce ai venit? 

Emilia avu un moment de ezitare. Se clătină pe picioare 
nesigure, dădu din mâini căutând reazem şi se prăbuşi pe 
marginea canapelei. Gâfâia, părea că nu poate să respire. 

Mara - era de notorietate printre amici că Emilia-i 
cardiacă - se muie speriată. 

— Ce ai? 

— Mi-e..., mi-e... puţin râu..., spuse Emilia pe tonul 
omului care-şi minimalizează suferinţa, vrând să menajeze 
dispoziţia celorlalţi. 

— Ce să-ţi dau? întrebă Mara impresionată. 

Îşi făcea reproşuri. „E vina mea. Am fost prea dură. 
Trebuia să evit discuţia, să evit cuvintele grave...“ 

Emilia abia putea vorbi: 

— Un Rudotel şi puţină apă... Caldă... 

Mara dispăru în bucătărie. Pe televizor se afla poşeta 
Marei. Emilia se ridică şi traversă odaia din doi paşi. 
Deschise geanta. Cheile luceau în buzunarul interior. 

Mara se întoarse în mai puţin de două minute. Îi întinse 
pastila cu o mână tremurândă. Emilia, anevoie ridicată într- 
un colţ, făcea eforturi s-o înghită, ca şi cum pilula ar fi 


refuzat să-i alunece pe gât. Dinţii îi clănţăneau pe buza de 
sticlă a paharului. Mara o ajută să bea, sprijinindu-i delicat 
capul. 


Pe plicul alb obişnuit - şapte lei suta - scrisul Melaniei 
Lupu cu litere elegante, cu bucle lungi, graţioase şi 
majuscule întregi, aşa cum se administra caligrafia în 
clasele primare de acum şaizeci de ani, avea un efect 
ciudat. Inversând situaţiile, impresia era echivalentă cu cea 
pe care ar fi făcut-o un text bătut la maşină, pe papirusurile 
strămoşilor. 

Bătrâna citi încă o dată adresa: Domnului maior 
Cristescu, Ministerul de Interne, pe unde trece tramvaiul... 

Se mai uită încă o dată în oglindă şi îşi trecu pieptenul 
prin buclele de la ceafă. 

— Ti, ţi, ţi! făcu nemulțumită. Data viitoare, te rog să fii 
mai atentă. Ai scăpat prea mult eau d'argent, iar acum 
semeni cu un pelican... Nu fi absurdă, draga mea. Nu 
pelicanii sunt albaştri, ci cerneala... 

De la Mirciulică îşi luă un rămas bun lipsit de patetism. 
Toropit de arşiţă, motanul dormea şi apoi „despărţirile prea 
tandre, ştii bine, dragă Melania, te doboară, iar tu trebuie 
să dispui acum de toate puterile tale...“ 

Aruncă plicul la prima cutie poştală. În minte îi stăruia 
ultima frază din scrisoare, de care se simţea extrem de 
mulţumită: 

În caz că, dată fiind primejdia ce am de întâmpinat, 
această scrisoare va constitui un rămas bun, vă rog, 
domnule maior să rămâneţi încredinţat de sinceritatea 
sentimentelor mele. Chiar dacă între noi au avut loc unele 
neînțelegeri, afecțiunea mea pentru dumneavoastră a 
rămas mereu intactă. Nu mă grăbesc la întâlnirea cu 
colonelul Lupu, dar dacă ea totuşi este programată, vă 


amintesc că totdeauna am iubit crizantemele şi liliacul. Mi- 
ar face plăcere să le ştiu din când în când veghind la 
ultimul meu domiciliu. Vă spun deci, la revedere, dar nu pe 
curând... 


Când deschise portiţa de fier forjat de la imobilul maur, 
Melania avu grijă să intre cu dreptul şi, ca o asigurare în 
plus, îşi făcu o cruce clandestină cu limba. Apăsă lung pe 
butonul soneriei. Glasul ţâşni instantaneu în interfon: 

— Te-am văzut! Ştiu cine eşti! Intră. 

Bătrâna împinse uşa stupefiată. 

„N-aş fi zis, draga mea, că ai atâtea cunoştinţe în 
Bucureşti. Probabil să eşti o celebritate, dar, din pricina 
modestiei tale, n-ai băgat de seamă.“ 

Traversă vestibulul şi pătrunse în holul-sufragerie. O 
întâmpină acelaşi întuneric, acelaşi praf, aceeaşi atmosferă 
de mormânt mobilat cu amintiri care nu mai aparţin 
nimănui. 

Înaintând câţiva paşi, exclamă tonică: 

— Bună ziua! 

Din spate, îi răspunse un râs sardonic. Melania Lupu, cu 
pielea încreţită de spaimă, se răsuci încet. Dintâi nu desluşi 
nimic. Apoi, în bezna ce stăruia în fundul holului, de lângă 
un tabernacol uriaş, se desprinse un schelet. Cuprinsă de 
groază, Melania încremeni. 


CAPITOLUL XV 


Badescu o aştepta înfrigurat lângă Trabantul Marei. 

— Credeam că nu mai vii! 

— N-am întârziat mai mult de un sfert de oră, gâfâi 
Emilia. Uite-le! 

Îi întinse cheile. Mâna îi transpirase de emoție şi Bebe 
simţi metalul umed. Azvârli o privire rapidă spre balconul 
Marei şi deschise portiera. 

— Cum te-ai descurcat? 

Emilia îşi şterse cu palma transpiraţia de pe buza 
superioară. 

— 1 le-am furat. Am simulat că mi-e rău. S-a dus să-mi 
aducă o pastilă şi le-am luat din poşetă. 

— Mda..., făcu Bebe Bădescu, aplecându-se încordat 
peste volan. 

Conducea excelent, dar Centrul, din pricina traficului 
aglomerat şi a arterelor blocate de construcţia metroului, 
devenise pentru toţi şoferii un coşmar. 

— Chestia e să nu descopere prea curând că i-au 
dispărut. 

Emilia îşi muşcă buza inferioară: 

— Nu-s singura persoană care intră în casa ei. 

— N-o cunoşti pe Mara. Este un om sociabil, dar, în 
acelaşi timp, îşi iubeşte singurătatea. Sunt săptămâni 
întregi când nu-i sună nimeni la uşă. 

— Ei, şi? La urma urmelor, poate să-şi închipuie că le-a 
pierdut. 

Un râs nervos strâmbă trăsăturile bărbatului: 


— Am impresia că societatea frumosului cvincvagenar nu 
ţi-a priit. Cheile de la apartament sunt pe acelaşi anou, aşa 
cum se procedează în general. Dacă le pierdea, nu putea 
intra în casă. În fine, asta-i situaţia! 

Emilia ridică nepăsătoare din umeri: 

— Puțin îmi pasă ce gândeşte aia. 

— Nu ştiu dacă e tocmai inteligent. Mă rog cerului să nu 
se uite pe fereastră măcar o oră. 

— De ce? 

— Hotărât, nu mai vrei să gândeşti! Dacă-i vine chef să 
admire natura, va constata că i-a dispărut rabla asta, nu-ţi 
dai seama? 

— Da, făcu maşinal Emilia, probabil... Mă frământă mai 
mult altă problemă. De ce nu dă Grig nici un semn de viaţă? 

— 'Ţi-e teamă pentru el sau pentru tine? 

— Pentru amândoi. 

— Draga mea, opină Bebe frânând, nu există decât două 
posibilităţi: fie l-au săltat, fie se descurcă într-un fel sau 
altul singur. A abandonat varianta Emilia. 

Femeia oftă, dar nu spuse nimic. Coborâră, şi Bebe 
aruncă o privire în lungul străzii. Nu observă nimic special. 
În clădirea de peste drum, bătrâna Popovici îşi citea, ca de 
obicei, ziarul în balcon, pe trotuar doi puşti se jucau cu 
mingea. Bebe apucă braţul Emiliei şi o introduse în bloc. 

— Ia-te după mine! 

Coborâră vreo zece trepte şi ajunseră la demisol. Bebe 
aprinse lumina şi pătrunseră într-un coridor lung şi îngust. 
Mirosea specific a şoareci, mucegai, urină de pisici, a umed 
şi produsul toxic folosit la ultima deratizare. 

Emilia privi cu silă în jur. Un gând neaşteptat o 
străfulgeră: „Ce naiba caut aici?... Toate astea nu fac parte 
din viaţa mea... Parcă aş vedea un film...“ 

— Trezeşte-te! exclamă iritat Bebe Bădescu. 

— Ce vrei să fac? 

— Să mă ajuţi! [ine-mi sacul. 


Bebe azvârlea grăbit cioburile statuii. Muchiile ascuţite îi 
scrijeleau palmele, însângerându-le. 

— Faci prea mult zgomot, şopti Emilia. 

— Nu ne aude nimeni. 

— Ar fi trebuit să aşteptăm să se întunece. Cum scoatem 
sacul fără să fim observați? 

— Fată dragă, rosti Bădescu îndreptându-şi o clipă 
spinarea, timpul ne e măsurat la minisecundă, dacă există 
aşa ceva. lar în ipoteza că blocu-i supravegheat, nu mai are 
importanţă că ne agaţă pe soare strălucitor sau sub clar de 
lună. 

— Aveţi perfectă dreptate, domnule Bădescu. 

Glasul venise din spate. Emilia şi Bebe se răsuciră, 
fulgeraţi, cu ochi dilataţi de spaimă. Locotenentul Moraru, 
rezemat de zid, se uita zâmbind la mâna lui Bădescu. Pe 
degetul mic strălucea un inel, pe care se ghiceau încrustate 
iniţiale. La capătul coridorului, o pisică mieună prelung, din 
motive necunoscute. 


Doctorul Manoliu, îmbrăcat de oraş, şovăia în faţa 
telefonului. Îi era dor de Mara şi se simţea tentat s-o invite 
la o plimbare. „[i-ar prinde bine un pic de aer, îşi formula în 
minte eventualele fraze, şi pe urmă ar fi păcat să nu 
prindem trandafirii la şosea. În câteva zile, se scutură...“ 

Scrupule de delicateţe îl împiedicau să ridice receptorul. 
Mara traversa zile cumplite, trebuia s-o cunoşti bine ca să-ţi 
dai seama de dimensiunile reale ale suferinţei ei şi poate că 
ar fi considerat meschin din partea lui că se impune în 
asemenea clipe. Femeile au o logică şi o fantezie a lor, cu 
totul particulară. Mara, de pildă, l-ar putea dispreţui pentru 
că nu are discreţia de a o ocoli în momente penibile, că e 
îndeajuns de grosolan pentru a asista - eventual cu 


satisfacţie! - la convulsiile ei de conştiinţă, la caznele unui 
suflet rănit. 

„lar ca prieten, oftă Manoliu, nu m-a acceptat niciodată. 
Ştie că o iubesc şi deci exclude din capul locului ideea de 
amiciţie. 

Face parte dintre oamenii care nu concep, nu cred în 
camaraderie, pura, sincera camaraderie, fără nici un fel de 
intenţii orizontale, dintre un bărbat şi o femeie...“ 

Soneria de la intrare îl făcu să tresară în mod nejustificat. 
„Atenţie, Gogule tată! Ţi-au luat-o razna nervii!...“ 

Se îndreptă plictisit spre uşă. Nu putea fi decât Dănilă, 
vecinul de la parter, venit la o partidă de table şi să-i ia 
tensiunea. 

„ÎL expediez urgent, îşi zise. N-am chef să joc, nici să 
ascult suveniruri de acum o sută cincizeci de ani.“ Bătrânul, 
după ce-şi epuizase propria biografie, deschisese un alt 
serial: „Viaţa vitejească a bunicului său, căpitanul Petre 
Dănilă, combatant la Plevna şi Griviţa...“ 

Deschise brusc uşa şi rămase cu gura căscată. Ciocolată, 
cu privirea rătăcită şi maxilarul moale, ca de cârpă, 
aproape îi căzu în braţe. 

— Ce-ai păţit? 

— Lasă-mă să intru. Abia am ajuns la tine... 

Manoliu, alarmat, îl luă de braţ şi-l instală într-un fotoliu. 

— Dă-mi ceva să beau şi o chestie de cap. Simt că-mi 
trosneşte... Să fie tare! Dinamită, să crăp dracului, sau 
morfină! 

De durere, abia articula cuvintele. Medicul sparse la 
repezeală două fiole de algocalmin, turnă un deget de apă 
şi-i duse paharul la buze. Îi umplu paharul cu vodcă, 
repetând mişcarea: 

— Dă-l pe gât repede. În maximum şaizeci de secunde îţi 
trece orice durere. 

Ciocolată se execută mecanic. Privirea era fixă şi câpiată. 
Felul în care aştepta să treacă minutul, parcă stând la 
pândă, îl făcu pe Manoliu să râdă. 


— Pot să fie şi şaizeci şi cinci de secunde. 

Dumitriu ridică degetul gros, făcându-i semn să tacă. 
După toate semnele, număra în gând. Exclamă brusc: 

— Da, dom'le, ai avut dreptate! Parcă m-a mai lăsat. Dă- 
mi şi o ţigară. 

Trase de câteva ori fumul în piept, urmărit cu curiozitate 
de doctorul Manoliu. 

— Hai, dă-i drumul! În ce încurcătură te-ai mai vârât? 

Ciocolată emise pe un ton funebru: 

— Gogule, există o soartă! De-a lungul întregii istorii noi 
am fost invadaţi. Au năvălit goții, ostrogoții, hunii şi ce figuri 
mai erau în epocă, au dat turcii, tătarii şi care or mai fi fost, 
acum au venit gangsterii! Ăştia ne smulg potcoavele, băiete, 
ascultă ce-ţi spun eu! Păi cum, domnule? Admiţi dumneata 
ca, în plin centrul Bucureştiului, pe lumină, la cinşpe paşi de 
agentul de circulaţie, să te molesteze un apaş cine ştie din 
ce meridian picat, lăsându-te grămadă pe trotuar? 

— Ia-o pe îndelete, fiule! Unde, cum, cine? 

Ciocolată relată incidentul cu lux de amănunte şi ca 
totdeauna „interpretat“. Deschise uşa băii, dădu bună ziua 
asistentei, alergă prin odaie, îl ajunse din urmă pe Grig, îi 
recepţionă foarte convingător pumnul, căzu moale pe covor. 

Gogu Manoliu clătină din cap: 

— Măi tată, de ce nu-ţi vezi de treburile tale! 

— Eu unul nu pot trăi cu capul în sac şi n-am venit să-mi 
faci observaţii! ţipă Dumitriu. 

— Dar de ce ai venit? Normal era să te duci direct la 
miliţie. 

— Deşteptule, îmi plesnea ţeasta de durere. Am venit la 
tine să-mi dai un calmant. În continuare, ştiu eu ce am de 
făcut. 

— Ce? 

— Mă priveşte. 

— Voicule, îţi vorbesc cât se poate de serios. Renunţă la 
iniţiative teribile şi teribiliste. Informeaz-o pe maioreasă şi 
du-te acasă şi te culcă. 


Ciocolată sări pe fotoliu: 

— Nici gând! Am suferit două agresiuni din partea 
aceluiaşi individ şi mi-aş pierde orice respect pentru mine, 
ca bărbat, dacă aş sta cu mâinile în sân acceptând să mă 
ocrotească şi să-mi plătească poliţa o femeie. Dixi! 


Atrasă de exclamaţia maiorului, Minerva intră în birou: 

— Ce-i, Cristescule, ai descoperit Atlantida? 

— Hm! Nu eşti prea departe de adevăr. Ce părere ai 
despre chestia asta? 

Se uitau toţi, parcă hipnotizaţi, la ecranul cenuşiu răsărit 
între cărţile din bibliotecă. Arhitectul Săvescu, uluit, 
rămăsese cu revista în mâna ridicată, privind peste 
ochelari. Macri şi Dobrescu se simțeau încordaţi ca la un 
film cu suspense. Minerva se apropie intrigată: 

— Un televizor?! 

Cristescu dădu din mână: 

— Aşa s-ar părea. 

— Şi-acum ce staţi? Daţi-i drumul să vedem ce vrea. 

Sub ecran se vedeau două butoane mici, nichelate. 
Minerva trepida de nerăbdare. 

— Care ajunge până acolo? Hai, mai repede! Daţi-mi un 
scaun! 

Dobrescu şopti neliniştit: 

— Poate sărim în aer! 

Minerva observă peste umăr: 

— Vei avea satisfacția de a rămâne, până la urmă şi chiar 
după, în tovărăşia superiorilor pe care, nu mă îndoiesc, îi 
îndrăgeşti sincer. Cine nu tânjeşte după un sfârşit în 
companie duioasă? 

— Lăsând gluma, interveni maiorul - total atehnic, abia 
era în stare acasă să înlocuiască un bec ars - s-ar putea ca 


într-adevăr să fie periculos să umblăm la drăcia asta. 
Propun să chemăm un băiat de la „tehnic“. 

— De ce nu de la Institutul de energie nucleară? Dacă tu- 
ţi închipui că am eu atâta pacienţă ca să-i aştept pe inginerii 
noştri să vină cu stetoscopul, înseamnă că mă crezi oţel de 
zgârie-nori. 

— Lasă-mă pe mine. 

— Stai jos, Cristescule! Eu am curiozităţi ştiinţifice, nu tu! 

Se urcase pe scaun şi studia cu mâinile în şolduri micul 
ecran. Anunţă sarcastic: 

— Păzea, că-i dau drumul! Puteţi să vă refugiaţi în parc. 
Deci cinci... patru... trei... Ce faceţi? Daţi în cărţi? Mă rog... 
Doi... Unu... Zero! 

Răsuci hotărâtă primul buton. Un bâzâit uşor zgărie 
grafic accidentat liniştea desăvârşită din încăpere. Imagini 
neclare tulburară câteva clipe ecranul, apoi se limpeziră. 
Minerva şi Cristescu aveau să-şi mărturisească, ulterior, că 
în viaţa lor nu se simţiseră mai stupefiaţi. Dintre cărţi, îi 
privea chipul senin al Melaniei Lupu. 


Ar fi luat-o la goană, dar simţea că n-o ţin picioarele. Mai 
mult, avea impresia că e înşurubată în duşumele. 

„Vino-ţi în fire, draga mea..., te conjur să faci un efort... 
Este o situaţie... aparte, desigur, dar, tocmai de aceea, 
trebuie să apelezi la toate resursele tale... În primul rând, 
dă frumos bună ziua. Politeţea obligă la o comportare 
binevoitoare din partea celuilalt, indiferent ce hram poartă. 
Cel puţin aşa se întâmplă aici şi nu văd de ce dincolo ar 
funcţiona alte norme...“ 

Bineînţeles, Melania nu credea la modul concret în stafii, 
răposaţi care se plimbă pe Calea Victoriei şi iau un 
profiterol la Athenee Palace, sau scheletele care-şi zornăie 
oasele în miez de zi, ori miez de noapte, prin imobilele 


Capitalei. Fiind însă o fantastă a existenţei, căutând toată 
viaţa - şi găsindu-le! - situaţii bizare, având structura şi 
imaginaţia unei aventuriere, putea accepta în mod 
inconştient şi nebulos unele aparenţe de imponderabil. 

Scheletul se mişcă din nou şi bătrâna, cuprinsă de 
frisoane, reuşi să îngâne destul de limpede: 

— Bună ziua... Ce mai faceţi? Mă iertaţi, dar din pricina 
întunericului şi a ochilor mei slabi - trebuie să ştiţi că toată 
viaţa am suferit de miopie şi de gâlci - nu izbutesc să-mi 
dau seama dacă vorbesc cu un domn sau cu o doamnă. 

— Nu ştiu nici eu... 

— Ah! exclamă Melania. Ce original! 

Scheletul avansa un pic: 

— Demonii mă căznesc... 

Glasul era cavernos, imposibil de identificat ca sex, dar 
Melania se hotări să abordeze genul masculin. 

— Demonii?! Credeam că locuiţi singur. 

— Vor să mă jefuiască... Mi-au furat tot... Sângele... Întâi 
sângele, sângele şi răsuflarea, acum mi-au luat apa... Dar 
tezaurul nu-l vor găsi. Râse fioros: Nu! Niciodată! 

Melania ciuli urechile: 

— Care tezaur? 

O mogâldeaţă ţâşni pe neaşteptate, oprindu-se la doi paşi 
de bătrână. 

— Al Sarazinilor. Eu sunt depozitarul lor de cinci sute de 
ani. 

Melania rămase cu gura căscată. Avea în faţa ochilor o 
făptură cu ţeastă gălbuie şi chipul boţit, de mumie. 
Scheletul rămăsese în colţul întunecat al încăperii, lepădat 
ca un strai de oase. Îşi trecu degetele peste fruntea asudată 
şi începu să râdă: 

„Dumnezeule mare, cât poţi fi de toantă, fetiţa mea! 
Soarele strecurat printre jaluzele ţi-a jucat un renghi, 
pictând cu «oase» pieptul bietului bătrân...“ 


— Nu mă crezi? Sunt aici... Ne ascultă. S-au ascuns, dar 
eu îi simt... Privirea lor arde... 

— Cine s-a ascuns? se interesă Melania politicoasă. 

— Leviatan, Mamona şi Asmodeu. Ei sunt demonii cei mai 
temuţi care pun stăpânire pe suflete. Îi ştii... Îi ştii de bună 
seamă. 

Melania reflectă câteva clipe, apoi clătină hotărâtă din 
cap: 

— Nu cred să fi avut ocazia să fac cunoştinţă cu 
dumnealor, dar n-aş avea nimic împotrivă dacă 
dumneavoastră mi-aţi da această posibilitate. 

— S-au ascuns! 

Momâia îşi rotea privirea albă - un albastru atât de palid, 
încât ochiul părea lipsit de iris - cu o repeziciune mecanică, 
surprinzătoare. Cântărindu-i făptura firavă, învesmântată 
într-o tunică lungă, neagră, amintind halatele chinezeşti, 
mâinile descărnate, figura spălată de trăsături, Melania se 
simţi incapabilă să-i aprecieze vârsta. Şaizeci, poate 
şaptezeci sau chiar optzeci de ani, dar ultima cifră ar fi fost 
dezminţită de vioiciunea neobişnuită. 

— Ce-ar fi să-i căutăm? propuse Melania pe un ton 
normal: „Să vedem unde oi fi pus cheile...“. 

Omul se apropie cu paşi de maimuţă şi-i şopti: 

— Sunt oştenii cei mai primejdioşi ai lui Lucifer. Demonii 
trufiei..., zgârceniei..., ai dragostei cu păcat! Pârjolesc şi 
nimicesc sufletele... 

— Alături de dumneavoastră, nu mi-e frică, surâse 
Melania. 

— Ai dreptate... O apucă de rever: Eu sunt Dreapta 
Mână! Cu socoteală şi cuget curat te apropii de mine? 

— Da, da! îl asigură bătrâna. 

— Vezi că nimenea nu te-a silit a veni la chipul meu. 

Melania suflă: 

— Nimenea. 

—  Curăţi-te-ai de toată întinăciunea sufletului şi a 
trupului, făcând sfinţenie întru frica mea? 


— În fiece zi, Doamne! făcu Melania, gândind că-l 
flatează. 

— Eu nu-s Dumnezeu, ci doar Dreapta Mână! De voieşti a 
veni după mine, leapădă-te de tine, ia-ţi crucea şi urmează- 
mi mie! 

— Vă urmez. 

Bătrânul păru mulţumit de răspuns şi o luă înainte, 
îndreptându-se spre scara interioară. După câţiva paşi se 
întoarse brusc: 

— De-ar trimite Satana iscoadă vicleană să te ispitească, 
avea-vei tăria să-l înfrunţi ori te vei prăbuşi?... Se 
întrerupse. Privirea fixă, dilatată părea că arde, aprinsă de 
torţele revelaţiei. Uite-l! Uite demonul...! Au venit...! 

Melania nu apucă să se răsucească. Primi o lovitură în 
ceafă şi se făcu întuneric. 


Chipul bătrânei dispăruse de pe ecran. Cristescu se uită 
la Minerva aiurit: 

— Unde o fi nebuna asta?! 

Încercă să desluşească obiectele rămase în imagine. Nu 
se vedea mare lucru. Un bufet, o dormeză cu aşternutul 
răvăşit, în prim plan o masă demodată, rotundă pe un 
singur picior, în fund un soi de dulăpior, ceva mai scund. 

— De unde vin imaginile? 

În mintea Minervei, gândurile se întretăiau învălmăşite. 

— Din imobilul maur, natural. Se adresă arhitectului care 
asista interzis la tot ce se petrecea. Ne puteţi da o 
explicaţie în legătură cu această... instalaţie? 

— Vă dau cuvântul meu de onoare că sunt la fel de 
perplex ca şi dumneavoastră. Poate mai perplex, dat fiind că 
este vorba de locuinţa fiicei mele. 

Minerva îl privi scurt şi clipi de câteva ori: 


— Vă cred. De altfel, nu mai are nici o importanţă. Băieți, 
continuaţi percheziţia. Cristescule, telefonează-i colonelului 
lonaş să trimită doi oameni de la tehnic. Trebuie să-mi 
descopere „studioul“ TV de la domiciliul lui Faţă Galbenă. 
Scotociţi pivniţa, podul, uzina muzicală care ocupă peretele 
din living. Îşi strâmbă buzele pufnind pe nări: Eu mă duc să 
văd ce mai face draga noastră Melania... 

— Te însoțesc, spuse maiorul. 

— Nu e cazul. Macri! Dobrescule! A trecut cam multişor 
de când n-am mai dat un singur 9. Străduiţi-vă şi 
demonstraţi-i colegului nostru de la miliţie că aţi învăţat 
ceva carte! 


XXX 


Era conştient că greşeşte, dar nu putea proceda altfel. 
Toată viaţa fusese la fel: odată angajat pe un drum, era 
incapabil să-l abandoneze înainte de a fi ajuns la capăt, 
înainte de a epuiza întreg peisajul. Nu uitase niciodată 
cuvintele pe care Iris, englezoaica diafană cu păr şi ochi de 
foc, i le spusese în ziua despărțirii lor: 

„Grig, în materie de greşeli fatale, e de ajuns una singură 
pentru fiecare individ. Nu mai există loc pentru altele... Tu 
vezi zidul şi totuşi intri cu capul în el... Nu-i o dovadă de 
inteligenţă...“ 

„Tu parcă eşti altfel?“ 

Iris zâmbise cu impertinenţa care o caracteriza: „Faptul 
că eu am acelaşi defect, nu-l scuză pe al tău...“ 

Când pătrunsese în imobilul maur, conştient de risc, Grig 
nu avea în minte decât un singur gând: „Nu pot pleca 
înainte de a dezlega misterul lui Schmidt. Iar misterul de 
află aici. M-ar obseda toată viaţa. M-aş simţi de parcă toate 
comorile aztecilor mi s-ar fi plimbat pe o tipsie pe sub nas, 
iar eu n-am întins nici măcar mâna...“ 


Faptul că găsise uşa deschisă (lăsată aşa de Melania, fără 
nici o intenţie; prea emoţionată uitase pur şi simplu s-o 
închidă) i se păruse de bun augur: O invitaţie, „poftiţi, vă 
rog...!“, din partea destinului, să meargă până la capăt. 

Ca toţi aventurierii, Grig era superstiţios şi îşi cultiva cu 
credinţă şi obstinaţie fixaţiile. 

Aruncă o privire spre bătrâna prăbuşită. Nu avea să-şi 
revină înainte de o oră. Hotărât, nu-i făcea plăcere să 
lovească o femeie, mai ales vârstnică, dar există situaţii 
când mănuşile glace stau mai bine în scrinul din dormitor. 
Alături de ea, zăcea o fiinţă ciudată, cu chipul galben. 
Trupul era scuturat de convulsii, o spumă albă îi înflorea pe 
buzele supte. Datorită şocului, probabil, îşi zise Grig, 
nefericitul ieşise singur din competiţie speriat de demoni. 
Fusese ultimul cuvânt articulat... 

„O criză de epilepsie, după toate aparențele. Deşi, ciudat, 
la vârsta asta...“ 

Grig ridică din umeri şi încercă să se orienteze. 

„Holul, sufrageria, salonul... Dar, mai întâi, trebuie să văd 
etajul...“ 


Locotenentul Moraru, în vesta portocalie a lucrătorilor de 
la ICAB, împingea o tulumbă pe care nu se grăbea s-o 
umple. Îi şopti Minervei: 

— Au intrat două persoane. O bătrână, acum un sfert de 
ceas, urmată de un tip care a găsit uşa deschisă. A rămas şi 
acum aşa. Am anunţat radio... 

— Bine, bine, îl întrerupse Minerva. Dispoziţia rămâne în 
continuare valabilă: oricine poate să intre nestingherit în 
imobil. 

Dacă intervine ceva special, maiorul Cristescu cu echipa 
sunt peste drum, în vila Candian. 

— Ştiu. Moraru şovăi. Arătă cu bărbia spre clădirea 
maură: V... vă duceţi singură? 

Părea sincer neliniştit şi Minerva se simţi impresionată. 
Îşi închipuise totdeauna că subalternii ei nu-i nutresc cele 


mai duioase sentimente. Zâmbi şi-l trase uşor de lobul 
urechii, gestul de maximă tandreţe al lui Napoleon şi pe 
care şi-l însuşise pentru împrejurări când „simţea“ 
asemănător. 


Minerva n-avu timp să se dezmeticească şi să 
„descifreze“ interiorul după binecunoscutul ei obicei. Prima 
imagine pe care o înregistră fu a celor două trupuri 
prăbuşite în marele hol, apoi cea a unui bărbat văzut din 
spate, care urca treptele scării interioare. „Ăsta-i pus pe 
greco-romane... Mă duc să-i chem pe ceilalţi...“ Dădu să se 
întoarcă, dar nu mai avu timp. Individul, ajuns la cotul 
scării, o opri: 

— Un moment, stimată doamnă! 

Cobori treptele, sărindu-le, şi se apropie ameninţător. 
Minerva îl catalogă reflex: „Un dur de operetă pus în 
circulaţie de Hollywood...“ 

— Pe cine căutaţi? 

Minerva îl cercetă lung. Răspunse fără să se grăbească: 

— Vă pun aceeaşi întrebare. Chestiunea e cine răspunde 
primul. 

— Cel în dezavantaj. În cazul de faţă, dumneavoastră. 

În mână îi apăruse un revolver mic, cu amortizor. 
Minerva simţi că se enervează. Respiră adânc şi începu să 
râdă: 

— Auzi, bătrâne?! Abandonează jucăria aia. Nu de alta, 
dar trucurile ieftine mă indispun. Şi pentru că ţii neapărat, 
am să-ţi spun pe cine caut. Pe dumneata. Şi ca să câştigăm 
timp şi să nu facem praf, îţi propun să mă urmezi fără 
gălăgie. 

Grig, continuând să se apropie, ricană: 

— Îmi plac situaţiile de humor, dar nu şi ordinele. 

Minerva se dădu un pas înapoi: 

— Un sfat amical! Chiar dacă mă imobilizezi pe mine, 
ceea ce mă îndoiesc, tot nu scapi. Eşti înconjurat din toate 
părţile. 


— Cu atât mai mult, sunt obligat să-mi încerc ultima 
şansă. 

Sări pe neaşteptate asupra Minervei, pregătindu-se s-o 
lovească cu crosa revolverului. Îşi simţi mâna prinsă în 
cleşte, apoi o lovitură puternică în bărbie. Căzu în 
genunchi, scăpând arma. Minerva o expedie cu un şut rapid 
şi o recuperă în următoarea secundă, de lângă perete. 

Ciocolată, radios, gâfâia. 

— Asta-i pentru upercutul de acum două ceasuri. Dacă nu 
te-a învăţat guvernanta cum să te porţi, te învăţ eu. 
Pezevenghi şi, pe deasupra, fără maniere! 

Se întrerupse, amuţit de surpriză, şi rămase cu ochii 
căţăraţi pe scară. 'Ţinându-se de balustradă, în rochie albă, 
fluidă, cobora treptele calmă şi suplă Liana Candian. 


Maiorul Cristescu nu mai avea răbdare. Evenimentele se 
precipitau şi simţea că ar fi peste puterile lui să continue 
percheziţia pe coridoarele preconizate de Minerva. Era o 
locuinţă spațioasă, cu opt încăperi locuibile şi atenanse 
numeroase: sasuri, holişoare, debarale, oficii, antreuri, 
pivniţă şi pod, toate bucşite de mobile şi lucruri. lar după 
şase ceasuri, nu izbutiseră să parcurgă decât vestibulul, 
holul şi, în principiu, biroul. În consecinţă, luă legătura cu 
colonelul lonaş şi-i solicită un supliment de oameni. 

— Ai procedat excelent, aprobă colonelul. Şi eu simt 
nevoia de tempo! Apropo, ai primit o scrisoare de la 
Melania Lupu. 

Maiorul încercă o senzaţie de ameţeală. „Ce trăsnaie a 
mai inventat?!“ Se interesă cu inima purice: 

— Ce vrea? 

— Dragul meu, nu obişnuiesc să deschid corespondenţa 
nimănui, nici măcar a fiului ăl mic. 

— Vă rog eu... 


După câteva clipe, auzi râsul lui lonaş: 

— Ascultă... E interesant... 

În living, soţii Săvescu aşteptau crispaţi, ca într-o gară. 

— Nu-mi pot imagina ce a făcut Dinu, spuse Mioara, dar 
ceva a făcut. Mă întreb, doar, în ce măsură este amestecată 
Liana. 

Arhitectul respiră adânc: 

— N-am idee, draga mea, dar o vom afla în curând. Dea 
Domnul să nu fie prea grav. 

— Liana nu putea comite ceva cu adevărat rău. 

Arhitectul îi zâmbi cu blândeţe: 

— Eşti convinsă sau aşa vrei să crezi? 

— Îmi cunosc copilul. 

— Aşa ne închipuim toţi. Nu ne cunoaştem nici măcar pe 
noi înşine. 


Minerva îl expedie pe Grig la minister sub stare de arest, 
pe Ciocolată - cu mulţumiri - acasă, apoi, solicită, dată fiind 
starea ciudatului bătrân claustrat în casa maură, consultul 
unui medic. 

Melania Lupu îşi reveni singură. Clipi nedumerită şi 
surâse stângaci: 

— Am impresia că am dormit puţin... Vă rog să mă 
scuzaţi. Ştiu cât este de nepoliticos, dar, de la o anumită 
vârstă, ţi se întâmplă tot felul de... accidente umilitoare. Ce 
ciudat! remarcă frecându-şi ceafa. Mă doare foarte rău 
capul şi vă asigur că de obicei nu sufăr de cefalee. 

— Chiar că e ciudat! pufni Minerva. 

După părerea ei, bătrâna căzuse cândva în cap de la 
etajul cinci şi supravieţuise. 

— Nu-i aşa? se interesă Melania cu naturaleţe. 

— Mulţumiţi proniei cereşti că aţi scăpat atât de ieftin. Ce 
naiba aţi căutat în văgăuna asta? 

Melania îi îndreptă o privire încărcată de surpriză şi dulci 
reproşuri, indignarea legitimă a omului cumsecade, căruia i 
se reproşează un act de bună intenţie. 


— Dar credeam că aţi înţeles... Domnul maior Cristescu 
este cel mai bun prieten al meu şi am considerat că, 
aflându-se într-o situaţie dificilă, trebuie ajutat. Poate că mă 
veţi considera  îngâmfată, dar cât mă vedeţi de 
neputincioasă, mi s-a întâmplat nu o singură dată să fiu de 
folos semenilor mei. 

— Nu mă îndoiesc. Vom discuta despre toate acestea mai 
târziu. Se uită la ceas: Aştept o maşină din clipă în clipă. Vă 
va conduce acasă. Vă rog să rămâneţi la dispoziţia noastră. 

Melania surâse cu graţie: 

— Nu-mi doresc nimic altceva în plus. De altfel, am fost 
totdeauna la dispoziţia dumneavoastră. Vreau să completez 
- şi să mă iertaţi dacă vorbesc prea mult - că, încercând să-i 
fiu de folos domnului maior Cristescu, m-am gândit şi la 
dumneavoastră, căci mi-am dat seama chiar de la început 
că sunteţi o persoană fermecătoare, o însuşire nepreţuită 
căreia eu nu i-am rezistat niciodată. 

Minervei îi veni să râdă şi poate abia acum înţelegea 
slăbiciunea lui Cristescu pentru bătrână, acel „în faţa ei mă 
simt cu mâinile legate, căpiat şi lipsit total de posibilităţi“. 

„Am să mă ocup de ea mai târziu.“ Îşi îndreptă atenţia 
spre Liana Candian. Aşezată pe un jilţ rigid, cu spătar 
sculptat, aducând cu stranele bisericeşti, asista la 
evenimente indiferentă şi rigidă. Pe chipul palid, complet 
nefardat, expresia era impenetrabilă. 

„Parcă n-ar avea reacţii, îşi zise Minerva.“ Îi admiră 
sângele rece, moştenit, fără îndoială, de la arhitect. O privi 
lung câteva clipe: 

— De ce v-aţi ascuns? 

Sprâncenele fine ale Lianei se ridicară imperceptibil şi 
Melania Lupu îşi zise că n-a văzut în viaţa ei multe femei la 
fel de frumoase. 

„Armonia trăsăturilor şi atmosfera pe care o emană sunt 
unice. Cu o tuşă de distincţie în plus, îmi aminteşte de 
aventuriera aceea celebră, Lili de Georgiade. Dacă nu mă 
înşel, draga mea, a fost amanta mai multor capete 


încoronate. Regele Suediei, cel puţin, înnebunise de tot, 
intenţiona s-o înscăuneze augustă mamă a vikingilor. 
Regret că nu o poate vedea şi Mirciulică...“ 

— Dar nu m-am ascuns deloc, declară Liana Candian 
liniştită. M-am refugiat doar ca să pot reflecta în linişte. Mă 
aflu în faţa unei hotărâri importante şi am considerat că aici 
este locul ideal unde nu voi fi stingherită de nimeni şi nimic. 
Persoană fizică, evenimente diurne, influenţe inoportune... 

— Cum aţi pătruns în această locuinţă? 

— Foarte simplu. Am cheia. 

— Sunt amănunte asupra cărora vom reveni. Vreau o 
precizare: De ce v-aţi „refugiat“ tocmai aici şi nu în altă 
parte? O cabană, un motel, o vilă la Snagov v-ar fi oferit 
aceeaşi oază de linişte, aceleaşi condiţii favorabile 
meditaţiei. 

Liana răspunse fără umbră de şovăială: 

— Aici aveam în plus posibilitatea să stau de vorbă, să 
scot ceea ce se poate scoate de la acest bătrân nefericit pe 
care am auzit că-l numiţi Faţă Galbenă. 

— Cine e? 

— Se numeşte Schmidt. 


CAPITOLUL XVI 


Minerva se uită la bătrână. Urmărea atentă discuţia şi, 


din cauza concentrării, zâmbetul îi încremenise puţin 
strâmb pe buze. Evident, nu putea continua în prezenţa ei 
să asculte declaraţiile Lianei şi, pentru moment, îşi struni 
curiozitatea. De altfel, „tehnicul“ trebuia să sosească din 
clipă în clipă. 

Un scrâşnet puternic de frâne, venit de afară, îi curmă 
aşteptarea 

Maiorul se simţea fericit ca un copil. Îi fusese tot timpul 
teamă că, de data aceasta, Melania a izbutit să se vâre în 
cea mai splendidă încurcătură din care n-ar mai fi scos-o 
nici măcar Dumnezeu tatăl, indiferent de tirbuşon sau 
tehnica folosită. 

În numele ei, cu jale în suflet, îşi luase adio de la partidele 
de conversaţie cu Mirciulică, de la inegalabilele ei budinci 
înotând în rom, de la serile cu belşug de ninsoare, croşetate 
în compania Fetiţei cu chibrituri şi a Scufiţei Roşii în 
locuinţa caldă cu aromă de vanilie şi „a fost odată“, căsuţa 
de turtă dulce unde se consuma grog very strong, justificat 
de imaginare răceli, totul zvonind delicate arpegii de 
menuet. Îi vedea cutremurat sfârşitul, osândită şi bolnavă, 
pe un pat din infirmeria penitenciarului. 

— Doamne! Ce nebună fermecătoare! 

Locotenentul Dobrescu, întoarse capul: 

— Aţi spus ceva? 

— Auzi! Dă o fugă până vizavi, şi anunţă-ţi şefa că am 
primit un răvaş de la Melania Lupu. Explicații suplimentare 


îi dau eu, mai târziu. Deocamdată să caute un safe. Cifrul 
este 18201866. 

Se gândi la faţa Minervei - în anumite momente aveai 
impresia că e trasă concomitent de bărbie şi creştet în 
direcţii opuse - şi începu din nou să râdă. 

Într-adevăr, chipul Minervei se lungi. 1 se părea straniu 
că Melania, urmând raționamente personale pe care 
deocamdată le ignora, ajunsese la aceeaşi concluzie cu ea: 
„comoara“, indiferent că era vorba de documente preţioase, 
aur sau valută - ce altceva se străduiesc unii oameni să 
ascundă cu străşnicie, iar alţii se dau peste cap să 
descopere şi recupereze - se afla depozitată într-un safe. 

— La început, comentase în biroul colonelului Ilonaş, m- 
am lăsat şi eu copleşită de dispariţia statuii. Faptul în sine 
era atât de neobişnuit, de caraghios, de absurd, încât pur şi 
simplu buimăcea! Din cauza asta, strivită de aberant, nu m- 
am putut debarasa câteva zile de obsesia „bolovanilor“ 
subtilizaţi. 

— Şi-acum? 

— Acum am certitudinea că statuia a constituit doar un, 
hai să-i zicem, reper: Ageamiul sau ageamii, nu ştiu încă, au 
crezut că bustul ori soclul depozitează materialul râvnit. 

— Pe scurt, Minerva! Care-i rostul statuii în balamucul 
ăsta? 

Răspunsul explodase: 

— Purtătoare de cifru! 

— N-am auzit în viaţa mea asemenea aiureală! 

— Nici eu, dar m-am convins că, în materie de sminteală, 
fantezia se dovedeşte inepuizabilă, în materie de „originali“, 
statisticile înregistrează legiuni. Sunt încă multe elemente 
care-mi scapă, nu dispun de toate verigile, dar am 
certitudinea că anul naşterii şi al decesului lui Conţescu, 
înscrise pe soclu, reprezintă numerele unui cifru secret. 

lonaş o cercetase ironic: 

— Adică, le-a sculptat pe burta lui Conţescu, ca să nu le 
uite? Hai să fim serioşi! 


— Nu cunosc condiţiile în care a fost concepută toată 
povestea asta. Gândiţi-vă, de exemplu, la cineva care urma 
să părăsească ţara şi nu putea să încredinţeze nimănui 
secretul, ori era silit să-şi abandoneze pentru un timp 
nedeterminat bunurile. 

— Nu mă convingi... Unde-i safeul respectiv? La urma 
urmei, chem un lăcătuş, sau oricare profesionist şi-mi 
aruncă broasca în aer. Îmi pasă de cifru, ca de ziua de 
alaltăieri! 

— V-am spus că încă nu dispun de toate datele. Aveţi, vă 
rog, răbdare şi acordaţi-mi un răgaz... 

— Eu ţi-l acord, draga mea, dar am impresia că de data 
asta imaginaţia ta, oricum înaripată, începe să aducă a zbor 
de cocor... 

— Nu-i ăsta defectul meu cel mai mare, surâse Minerva 
modestă. 

— Bine, chestia urmează să fie lămurită. Dar cum ai ajuns 
la concluzia că datele lui Conţescu ar camufla un cifru? 

— Studiind anumite documente de la Academie. Voiam să 
văd statuia aşa cum arătase în realitate şi nu decapitată. 
Din datele înscrise pe soclu, rezulta că doctorul Conţescu a 
trăit 46 de ani. A murit deci tânăr, chiar în concepţia 
sfârşitului de veac. Or, capul statuii - iconografia 
respectivului volum de istorie a Bucureştiului este 
excepţională - aparţinea unui om vârstnic, sărit degajat de 
şaptezeci de ani. Intrigată, am cercetat o istorie a medicinii 
şi m-am convins că am dreptate. Bătrânul vraci a închis 
ochii octogenar. 


Pe buzele Minervei alunecă un zâmbet. „Sunt realmente 
curioasă să aflu ce itinerar logic a străbătut drăgălaşa 
noastră prietenă Melania pentru a ne întâlni amândouă la 
aceeaşi încrucişare de uliţe. Hm! Rămâne să ne dăm doar 
mâna şi să ne îmbrăţişăm de bun găsit...“ 

Gândurile i se întoarseră la Liana Candian. La fel de 
stăpână pe sine, aprinsese o ţigară pe care o consuma fără 


nervozitate, lăsând să treacă mult timp între un fum şi altul. 
Părea cumva visătoare. 

— Să revenim asupra unor elemente din relatarea 
dumneavoastră, neelucidate. Mi-aţi spus că urma să luaţi o 
hotărâre importantă. Are vreo legătură cu doctorul 
Candian? 

— Da. Intenţionez să mă despart de el şi, înaintea pasului 
decisiv, doream să mai cântăresc încă o dată lucrurile. 

— Sunteţi informată că a suferit un grav accident de 
maşină? 

Liana tresări: 

— Dinu?! Nu... N-am ştiut. Trăieşte? 

— Da. Situaţia însă rămâne critică. Pentru moment, 
medicii nu avansează pronosticuri optimiste. 

Liana îşi trecu palma peste obrajii palizi: 

— Doamne, Dumnezeule! Cum s-a întâmplat? 

— Exces de viteză, pe ploaie, la o curbă nefericită pe 
şoseaua Bucureşti-Snagov. 

Femeia părea sincer consternată: 

— Îngrozitor! Ce pot să fac? 

— Deocamdată, nimic. E la Spitalul de urgenţă şi vă 
asigur că se bucură de cea mai competentă asistenţă. De ce 
voiaţi să divorţaţi? 

Liana îşi muşcă buzele descumpănită, devenise dintr-o 
dată şovăielnică, şi Minerva o simţi năpădită de vagi 
scrupule, poate remuşcări. 

— Am considerat fair-play, explică Minerva, ca, înainte de 
a-mi vorbi despre relaţiile dumneavoastră conjugale, să vă 
aduc la cunoştinţă accidentul doctorului Candian. Sper că 
sinceritatea mea n-o va afecta pe a dumneavoastră. 

— Da..., sigur că da... O clipă, să mă adun... M-aţi 
întrebat de divorţ... Răsuflă adânc şi începu să vorbească 
pe o voce scăzută: Sunt câţiva ani de când mi-am dat seama 
că noi doi am comis o greşeală căsătorindu-ne. Cred că nici 
unul nu e vinovat. Eu eram prea tânără şi am confundat o 
stare de exaltare generată de orgoliu - un bărbat ca Dinu, 


matur şi seducător, profesionist de talie şi rafinat, îmi dă 
importanţă mie, o mucoasă - cu dragostea, iar el căzuse în 
eterna capcană care-i pândeşte pe oamenii de vârstă 
mijlocie: pasiunea pentru un partener cu decenii mai tânăr. 
Facem parte din două generaţii distincte. Unele cupluri n-o 
simt, ca de exemplu părinţii mei. La noi însă barierele 
spirituale, diferenţa de mentalitate, de gândire, de 
preocupări s-au dovedit vrăjmaşi de neînfrânt. În cinci ani, 
nu s-au creat lianţi, punți de comunicare, nici un fel de 
afinități. Cu excepţia băieţelului. Dar nu-i de-ajuns. Pentru 
mine, în orice caz, nu. Mă veţi socoti poate superficială şi 
egoistă, dar nu cred că existenţa unui copil impune şi 
justifică nefericirea părinţilor. Ba, mai mult, un climat de 
neînțelegere este departe de a-i asigura o evoluţie 
satisfăcătoare. 

— În principiu, fu de acord Minerva, aveţi dreptate. Şi 
acum, desluşiţi-mi vă rog misterul statuii, ce căutaţi 
dumneavoastră şi doctorul Candian în această poveste. 

Liana îşi netezi părul întinzându-l peste creştet. 

— Este o poveste mai lungă, destul de întortocheată şi 
care prezintă şi pentru mine încă multe lacune. De aceea, 
după cum v-am mai spus, am venit aici, sperând ca prin 
Schmidt să clarific unele probleme. Trebuie să precizez că, 
destul de curând după căsătorie, am constatat unele 
fenomene ciudate. În primul rând, starea de spirit a lui 
Dinu, inegală, cu indispoziţii nemotivate. Părea în 
permanenţă apăsat de o grijă. Îmi dădea impresia că 
trepidează ca în aşteptarea unui telefon urgent. Bref, că-mi 
ascunde ceva. Mai era un aspect: am fost un copil favorizat 
de soartă, în casa părinţilor mei s-a trăit totdeauna cu 
largheţe şi, totuşi, îmi dădeam seama că Dinu dispune şi 
cheltuieşte mult mai mult decât o justifica venitul oficial. În 
special în ultima vreme... 

— Medicii..., începu Minerva. 

— Bănuiam că vă veţi gândi la aspectul acesta, dar ştiam, 
ştiu categoric că Dinu nu solicita şi n-a acceptat niciodată 


bani sau cadouri de la pacienţi. Vă pot confirma oricare 
dintre bolnavii lui, colegii, întregul personal. În această 
privinţă era chiar absurd de pedant. Până şi florile primite 
le lăsa la spital. Nu vreau să fiu ingrată, însă cadourile 
princiare pe care mi le făcea, mă îngrijorau. Am început să 
devin mai atentă. Am avut astfel prilejul să constat că 
întreţine un soi de relaţii clandestine cu imobilul de vizavi, 
în aparenţă nelocuit. Uneori, pleca în plină noapte, 
pretextând migrene şi deci „mă duc să iau puţin aer în 
parc...“, alteori, dar poate că mă înşel, mi s-a părut că 
înregistrez schimburi de semnale luminoase. Verificându-i 
porte-clefs-ul, am descoperit existenţa unei chei străine, 
fără adresă la noi în casă. N-a fost complicat să-mi fac o 
dublură... 

— Un moment! o întrerupse Minerva. Până a ajunge la 
soluţii şi acte concrete, n-aţi încercat să discutaţi cu soţul 
dumneavoastră? Nu i-aţi cerut nici un fel de lămurire? 

— Fără rezultat, cu răspunsuri leit-motiv: „[i se năzare, 
iubito... Ai o imaginaţie romantică“. Mă sâcâia să fiu 
socotită la nesfârşit drept o păpuşică prostuţă şi am decis să 
fac investigaţii pe cont propriu. Aşa l-am cunoscut, mai bine 
zis descoperit, acum trei ani, pe Schmidt. 

— Cine-i Schmidt şi, în general, ce se întâmplă cu această 
casă? 

— Vă pot oferi doar date aproximative. Omul este 
categoric bolnav mintal, un maniac cu obsesii mistice, în 
sfârşit, nu pot pune eu diagnosticul. Păstrează însă unele 
coridoare de luciditate şi, chiar din divagaţiile lui cele mai 
aberante, se desprinde câte ceva. Poate că în urma unui 
tratament adecvat, s-ar putea obţine mai mult. Din câte am 
înţeles, înainte sau în timpul războiului, a avut legături cu 
Ambasada germană de la Bucureşti. După 23 August, în 
debandada retragerii, nemţii i-au dat în păstrare ceea ce el 
numeşte tezaurul Sarazinilor. 

— Mda, făcu Minerva, aceasta ar putea constitui o 
denumire simbolică pentru un obiect sau mai multe, 


indiferent de natura lor, socotite foarte preţioase. În 
viziunea tulbure a unei minţi bolnave, asociaţia nu este 
surprinzătoare. Am auzit şi eu legenda tezaurului fantomă. 
S-ar găsi în Pirinei, unde a fost ascuns acum patru-cinci 
sute de ani, păzit cu străşnicie de duhuri ale naibii de 
viclene şi puse la punct cu tehnica cea mai modernă. 
Tezaurul, pretind „specialiştii“, se referă însă la comori de 
ordin spiritual... În fine! Vă rog să continuaţi. 

— Nu ştiu exact ce s-a întâmplat cu Schmidt după 
terminarea războiului. Am înţeles doar că valorosul depozit 
a rămas aici, iar el a părăsit Bucureştiul. Un timp a fost 
paracliser la o biserică din Alba Iulia, iar acum patru ani s-a 
întors pentru a-şi apăra comoara de lăcomia demonilor. Aşa 
presupun că a aflat Dinu de existenţa comorii căci Schmidt, 
debarcat în Capitală, a sunat la uşa noastră. 

„Doamne sfinte! îşi zise Minerva Ce poveste 
abracadabrantă!“ 

— De ce la uşa dumneavoastră? 

Liana zâmbi: 

— Probabil că relatarea mea vi se pare de domeniul 
fanteziei, dar este pură realitate. Ni s-a adresat nouă, 
pentru că aici depozitase el cu patruzeci de ani în urmă 
tezaurul. 

— Bine, fu de acord Minerva. Admitem că aşa stau 
lucrurile. Nu înţeleg altceva. Cum doctorul Candian, dându- 
şi seama - şi nu trebuie să fii medic pentru asta - că are de- 
a face cu un alienat mintal, i-a luat afirmaţiile în serios? 

— În primul rând, acum patru ani, Schmidt, exceptând 
haosul de idei mistice care-l stăpâneau - o putere 
supranaturală l-a „uns“ custode al tezaurului -, avea încă o 
gândire şi o logică relativ normale. Boala a evoluat 
vertiginos pe parcurs. În discuţia cu Dinu, am dedus-o 
ulterior, şi-a manifestat intenţia de a alerta autorităţile 
pentru a-i acorda sprijin în lupta cu demonii. 

— "Tot nu înţeleg! exclamă Minerva. Cât credit putea să 
acorde doctorul Candian unui asemenea nefericit şi în ce 


măsură îl afecta că tipul se va duce să dea bună-zziua la 
miliţie sau la hingheri: „Fraţilor! Am venit să păzesc 
comoara Sarazinilor sau a lui Ali-Baba!“ Ar fi avut aceeaşi 
rezonanţă! 

— Lucrurile nu stau chiar aşa, surâse Liana aprinzând o 
nouă ţigară. Am omis să vă spun că în vila noastră se afla, 
prin anii '40-'42, sediul unei societăţi de import-export. 
Spre sfârşitul războiului, a devenit reşedinţa personală a 
unui ataşat militar străin, care locuia aici cu familia. latăl 
lui Dinu era valetul lor. Acesta a surprins unele mişcări şi 
chiar frânturi de discuţie privind o valiză, sau ceva pe gen, 
conţinând mari valori. Nu întâmplător a făcut eforturi 
considerabile pentru a păstra locuinţa. Iniţial, la comun cu 
două sau trei familii, izbutind, în final, să rămână singur cu 
nevasta şi copilul. Când Schmidt a venit să-şi reclame 
valorile, Dinu a dobândit convingerea că amintirile tatălui 
său nu erau basme şi că el va reuşi să dea de urma 
bunurilor respective. 

— De unde ştiţi aceste amănunte? 

— Nu o dată, înainte de apariţia lui Schmidt, Dinu mi-a 
povestit, râzând pe atunci ca de o naivitate a bătrânului 
Candian, că s-ar putea să dormim pe o comoară, fără să 
avem habar. 

— Mda... Şi-acum dezvăluiţi-mi a doua enigmă. A cui este 
practic casa aceasta? Ca proprietar, în cartea funciară, 
figurează soţii Stanciu. 

— Aşa şi este, surâse Liana. Există însă şi aici un istoric. 
Casa a aparţinut unui cuplu de bătrâni. Pot spune foarte 
bătrâni, căci trecuseră amândoi de nouăzeci de ani. La 
moartea lor, moştenitorii au scos imobilul în vânzare, 
înstrăinând totul, cum se spune, pe picior. 

— Cum adică? 

— Adică cu mobilă, lucruri, cu tot ce vedeți. 

Aha! înţelese Minerva. lată explicaţia „relicvelor“ din 
casă. 


— Cumpărătorii, o familie de artişti de circ, n-au apucat 
nici să dea cu mătura şi Dinu i-a convins să-i cedeze 
imobilul. Achiziţia s-a făcut printr-un simplu act sub 
semnătură privată, iar intabularea nu s-a efectuat. De 
aceea, oficial, proprietari rămân soţii Stanciu. 

— În ce scop a cumpărat-o? 

— Pentru a o putea scotoci în voie. Tot bătrânul Candian 
îşi mărturisea credinţa că, dacă valorile în cauză nu se află 
în vila noastră, atunci cu siguranţă ele sunt depozitate în 
clădirea de peste drum, adică această casă. În zilele 
zbuciumate ale sfârşitului de război, înregistrase un trafic 
susţinut, ce se voia secret, între cele două imobile. Pe 
Schmidt l-a cazat în hardughia asta în primul rând ca să-l 
aibă sub ochi. l-a băgat în cap că aici dispune de toate 
condiţiile în formulă optimă pentru a-şi păzi tezaurul de 
lăcomia demonilor. 

— Aha! Probabil de aceea şi-a instalat şi monitorul din 
bibliotecă. 

Liana râse: 

— L-aţi găsit? Eu l-am descoperit destul de târziu şi cu 
totul întâmplător. Într-adevăr, „televizorul“ îi dădea 
posibilitatea să-l supravegheze tot timpul pe Schmidt. 

— De unde a făcut rost de camere? 

Erau trei şi toate fuseseră instalate din motive cunoscute 
doar de Candian, în încăperile de la etaj. Ofițerii de la 
„tehnic“ le descoperiseră în câteva minute. După toate 
aparențele, Candian nu făcuse eforturi deosebite ca să le 
camufleze. 

— Le-a cumpărat acum trei ani la mare, de la nişte 
străini. 

— O achiziţie mai puţin obişnuită. Nu v-a surprins? 

Liana ridică din umeri: 

— Mi-a motivat că cea mai bună investiţie o constituie 
obiectele tehnice de ultimă oră: videocasetofon, televizor în 
culori, aparate de filmat, sintetizator... 


Minerva îşi prinse în palme tâmplele fierbinţi. Istoria i se 
părea halucinantă, depăşind cu mult până şi limitele 
neobişnuitului. Te azvârlea în pur, adânc fantastic. 

— Aţi trăit cinci ani cu doctorul Candian. Sunteţi desigur 
foarte tânără, dar nu vă lipseşte discernământul şi nici 
capacitatea de analiză. Cum vă explicaţi toate exhibiţiile 
soţului dumneavoastră, riscurile asumate, toată această 
gimnastică şi consum de energie, adevărat slalom între 
pilonii unei existenţe corecte şi ilegal? Practic, îşi 
complicase îngrozitor viaţa. De ce? Intenţiona să 
părăsească ţara? 

— Niciodată. 

— Atunci ce urmărea? Să devină nababul României? 

— N-aş putea să vă spun. Este un om de o generozitate 
fără egal şi a dovedit-o în toate împrejurările. Bineînţeles, 
eu sunt principala beneficiară, dar faţă de prieteni şi chiar 
de străini a fost de o culanţă pe care unii o tratau drept 
inconştienţă sau poză. Cunosc situaţii când a dăruit sume 
considerabile pacienţilor pe care îi ştia în nevoie. Pachetele 
de sărbători costisitoare, cu daruri şi alimente socotite 
trufandale, expediate unor familii mai nevoiaşe, erau un 
fapt obişnuit, devenise sistem. 

— Vanitate? Grandomanie? „Uite ce boier sunt eu?!“ 

— Nu, dădu din cap Liana, în nici un caz. De pildă, 
destinatarii coletelor n-au cunoscut niciodată identitatea 
reală a expeditorului. Dinu completa rubrica respectivă cu 
nume fictive şi dând o adresă la fel de fantezistă. 

— Atunci? 

— Presupun că exista în el în afară de o dorinţă de 
acumulare patologică - să aibă mult, imens, ca să poată 
cheltui la fel - o sete ieşită din comun de libertate, de 
independenţă. 

— Nu cred că v-am înţeles. 

— Cita mereu un scriitor străin, nu-mi amintesc numele: 
„Merită să ai bani, fie şi numai pentru plăcerea de a putea 
trimite la dracu” pe cine ai chef şi când ai chef...“ 


„Colosală chestie! gândi Minerva uluită. Să fac tumbe şi 
astenie, să-mi bat capul cu un studio de televiziune personal 
şi să supraveghez itinerarul în zigzag al unui şoarece ţicnit, 
prizonier într-o cuşcă sepulcrală, numai ca să-l pot băga în 
paştele mă-sii pe Popescu de la financiar, sau pe loneasca 
de la contabilitate, că nu-mi place pălăria ei, mi se pare 
fenomenal! Hotărât, tumbele amintite, înregistrate de 
mintea omenească, rostogolirile în absurd oferite de natura 
umană sunt inepuizabile...“ 

— Da... E un punct de vedere. Spuneţi-mi, vă rog, ce ştiţi 
despre statuia din parc. 

— Nimic. Atâta doar că Dinu, constatându-i dispariţia, a 
avut un şoc. În zilele ce au urmat, cu toate că încerca să se 
stăpânească, starea de nelinişte, nervozitatea, agitația 
deveniseră acute şi evidente pentru oricine. Există, fără 
îndoială, o legătură între comoară şi statuie, dar eu n-o 
cunosc. 

Începuse să dea semne de nelinişte, respira precipitat şi 
Minerva îi zâmbi, scuzându-se: 

— Îmi pare rău că v-am obosit... 

— Nu... Nu-i vorba de asta. Aş vrea să mă duc la spital să- 
Il văd pe Dinu. 

— Mai am o singură întrebare. Doamna Săvescu mi-a 
relatat că, în două rânduri, dormind la dumneavoastră a 
sesizat existenţa unui străin în casă. 

— Nu s-a înşelat. Era Schmidt. 

— Cum putea să intre? 

— Dinu lăsa uşa de serviciu deschisă. Schmidt rămăsese 
cu fixaţia acestei locuinţe - în capul lui tezaurul, 
„hipnotizat“ de demoni, circula dintr-o clădire într-alta - iar 
Dinu îl menaja. Când era contrariat, Schmidt făcea crize 
periculoase. Odată a încercat să dea foc clădirii. Şansa a 
fost că Dinu se afla în faţa monitorului. În general, mai ales 
în nopţile când făcea de gardă, îl îndopa cu doze masive de 
barbiturice. 


— În perioada în care aţi lipsit, inginerul Dumitriu, 
aflându-se singur în casă, a fost „anesteziat“ cu un spray de 
o persoană necunoscută şi scos din circulaţie pentru câteva 
ore. Cine a fost agresorul? 

— Cred că Schmidt, deoarece cunosc spray-ul. Se afla 
sus, în dormitor. A rămas de la familia Stanciu, dresori de 
fiare sălbatice. Este un preparat foarte puternic, cu efect 
instantaneu, şi se foloseşte în cazuri extreme. Nu intrau în 
arenă fără el şi povesteau diverse cazuri când acest 
barbituric le-a salvat viaţa lor şi altor colegi de breaslă. 

Auzind scârţâitul uşii Minerva întoarse capul: 

— Ce-i, Cocriş? 

Locotenentul zâmbi încântat: 

— Am descoperit safeul, tovarăşe maior. E în pivniţă, 
camuflat într-o răsuflătoare. 

Ochii Minervei străluciră: 

— Serios? Bravo, băieţi. Vă mulţumesc, se adresă Lianei, 
sunteţi liberă. Bineînţeles, vom mai discuta. 

În clipa următoare, zbura pe treptele care duceau la 
subsol. 


CAPITOLUL XVII 


G rilajul metalic al răsuflătorii, dat la o parte, lăsa să se 
vadă safeul, un cub verde cu emblema aurie a firmei 
Wertheim. Discul se afla dedesubt, orientat cumva spre 
dreapta. Minerva, cu degetele fremătând de nerăbdare, 
formă „telefonul“: 18 20 18 66. 

Cocriş şi Moraru o urmăreau fascinaţi, cu sufletul la gură. 
În sfârşit, se auzi declicul şi Minerva trase de mâner. 

— Gol! suflă Cocriş. 

Minerva surâse: 

— Puteam să jur. 


XXX 


Telefonul sună lung. „Ce tril prelungit!“, se miră 
căpitanul Macri. Cristescu scoase capul pe uşa sufrageriei 
şi se adresă arhitectului: 

— Răspundeţi, vă rog. 

Săvescu ridică receptorul şi, după câteva clipe, i-l întinse: 

— E pentru dumneavoastră. 

Vocea Minervei bubui ca totdeauna, făcându-l să-şi simtă 
timpanele. Vorbea foarte tare şi asta tot din dăscălie i se 
trăgea; avea impresia că, dacă ridică glasul, elevii înţeleg 
mai bine, după cum vienezii îşi închipuie că, dacă îţi repetă 
de cinci ori aceeaşi frază, începi să pricepi nemţeşte. 

— Tu eşti, Cristescule? 

— Eu. De unde vorbeşti? 


— De la minister. 

— Ce cauţi acolo? se interesă maiorul contrariat. 

— Serviciu! Ştii că-mi placi?! Ascultă! Cloşca cu puii de 
aur şi-a schimbat cartea de imobil. 

Cristescu replică iritat: 

— Slăbeşte-mă cu şaradele, nu mă cheamă Dobrescu! Ce 
vrei să spui? 

— Vezi că Dobrescu ar fi înţeles? În loc să încurajezi 
elementele tinere... 

— Minerva, am treabă! 

— Eu pigulesc la macrameul naşei! Uite care-i chestia! 
Am găsit safeul, dar l-a dezvirginat altcineva înainte. Recte, 
Candian. „Marfa“ se găseşte certamente în perimetrul unde 
joci tu şotron acuma. Continuaţi percheziţia conştiincios şi 
cu elan. Mergeţi la milimetru. Am auzit că ai solicitat forţe 
noi! 

— Ai ceva împotrivă? 

— Mă gândeam să mobilizez şi pompierii. Succes! Vezi că 
notele mele sunt de la 1 la 10. 

— Eu, când am de-a face cu zeițe suprainteligente şi mai 
ales spirituale, nu sar de 3. 

Minerva chicoti: 

— Ai o inimă să tai geamuri cu ea! Fii atent, în maximum, 
o oră sunt la voi. 

— Te aşteptăm cu flori în gară! 


Grig era un bărbat lucid, care ştia să piardă: o femeie, 
trenul, sume cochete - 50 000 de dolari într-o singură 
noapte la ruletă, la cazinoul din Frisco - sau, când îi 
permitea bugetul, timpul. Niciodată însă o şansă. 
Sentimentul pe care îl încerca acum, în biroul rece şi 
impersonal ca toate birourile poliţieneşti din lume - şi 
văzuse câte ceva - aflat în faţa unui anchetator femeie, era 


de o ciudată linişte sufletească. „Am încercat, am ratat, dar 
cel puţin n-am să car până la sfârşitul zilelor mele o valiză 
de obsesii şi regrete: uite, azi m-ar fi putut chema Greg von 
Rotschild, sau Van der Gold sau, mă rog, sunt vreo sută de 
uriaşi din ăştia, dar am fost imbecil şi am rămas doar 
Leopold, liftier la Star Pallace...“ 

Până a fi chemat la interogatoriu, îşi făcuse un calcul 
sumar: „În fond, n-am făcut mare lucru! Am subtilizat şi 
deteriorat o statuie care nu-i semnată Rodin şi nici 
Michelangelo, şi am scos temporar din circulaţie o bătrână 
şi un zăpăcit tuciuriu care seamănă cu un iepuraş de 
şocolată. Nimeni şi nicăieri nu ia loc în scaunul electric 
pentru aşa ceva!“ 

Se decise, în consecinţă, să joace cu cărţile pe faţă. 
Hotărâre care deveni fermă, din clipa în care dădu ochi cu 
Minerva. Îi fusese de-ajuns o singură privire ca să-şi dea 
seama cu ce fel de femeie are de-a face: 

„Genul imposibil pe care prezenţa lui Alain Delon sau a 
unui urangutan saşiu o impresionează la fel de mult. N-o 
răpui cu un surâs şi, dacă te apleci să-ţi legi şireturile, nu 
ţipă grațios, ah!, închipuindu-şi că vrei să-i umbli sub 
fustă...“ 

Minerva, la rândul ei, îl catalogase exact: 

„Un aventurier, dar nu caid, fost cândva «rupe inimi», 
păstrând azi doar resturi onorabile...“ 

Îl asculta cu răbdare, abţinându-se de la întreruperi şi 
făcându-şi, din când în când, scurte notații. În general, 
amănuntele relatării corespundeau cu datele pe care le 
deţinea. 

„„„Vila din Aleea Conţescu locuită în timpul războiului de 
un ataşat militar... Vizitele lui Schmidt... Ciudatele legături 
cu imobilul maur... valiza cu valori... statuia. 

— Ce v-a determinat să vă adresaţi, şantajându-l, 
doctorului Candian? 

— A fost o chestiune de inspiraţie. Epuizasem pista- 
statuie - trebuia să-mi închipui că nu voi găsi nimic într-un 


bloc de piatră aşezat în mijlocul unui parc, dar de undeva 
eram obligat să încep - şi m-am gândit, simplă încercare, să 
mă adresez actualului locatar al vilei. Am făcut-o cu aplomb, 
ca plecând de la certitudinea că el este actualul deţinător al 
depozitului Schmidt. 

— Şantaj, deci! 

Grig surâse: 

— Dacă vă plac termenii direcţi. Candian, fără stofă, s-a 
speriat şi a marşat ca un copil. Era de acord să plătească, 
din gros chiar, dar voia să fie asigurat că nu-l voi mai 
deranja niciodată. Că nu va mai auzi de mine în viaţa lui. Că 
şantajul nu face pui... Când a avut accidentul de maşină, 
urma să ne întâlnim la Snagov pentru a discuta condiţiile. 

— Cunoaşteţi componenţa „materialului“? 

— În principiu, da, de la Al. Documente - la astea aş fi 
renunţat deşi ştiu că, dacă sunt într-adevăr valoroase se 
plătesc foarte bine, dar nu mă interesează să am de-a face 
cu Intelligence-Service-ul, CIA sau alte organisme omoloage 
- aur, valută. 

— Complicii dumneavoastră... De ce râdeţi? 

Grig îşi duse mâna la buzunar: 

— Îmi permiteţi să fumez...? Vă mulţumesc. Complici! 
Emilia şi Bădescu... Mai cunosc suficient de bine româneşte 
pentru a-i califica exact. Doi mici găinari pe care merită, 
eventual, să-i trageţi de urechi. Bădescu m-a ajutat să ridic 
statuia, iar Emilia, practic, a dat câteva telefoane şi a 
îndeplinit oficii de poştaş, transmiţându-mi mesajele lui 
Candian şi viceversa. Tras linie şi adunat, doi inconştienţi! 

„Sunt de acord cu tine, boy, gândi Minerva, dar, în funcţie 
de consecinţe şi când nu mai ai doişpe ani, asta se 
plăteşte...“ 

— Câte întrevederi aţi avut cu Candian? 

— Una singură, la spital. Probabil aţi fost informată că l- 
am vizitat. 

— Da. Ce nădăjduiaţi? 


— Mersesem prea departe ca să nu fac o ultimă tentativă. 
Ştiam că e într-o stare gravă - şi eu, şi Emilia sunam regulat 
spitalul -, dar că înregistrează şi momente de luciditate. L- 
am găsit, într-adevăr, conştient. Eram singuri în camera de 
reanimare. Când m-a văzut, a ghicit imediat cine sunt. Nici 
n-a mai trebuit să mă recomand. l-a fost teamă să nu-l ucid. 
Abia sufla: „Safe... Pivniţă... La nr. 9... Vizavi...“ 

Minerva surâse: „Un generos, într-adevăr, Candian! 
Golise puşculiţa şi l-a trimis pe ăsta să admire cum îşi 
concepea firma Wertheim produsele acum cincizeci de 
ani...“ 

— Ştiam, continuă Grig, despre ce imobil este vorba, nu- 
mi trebuia mai mult. l-am urat din inimă sănătate şi m-am 
eclipsat rapid. Când am ieşit din spital, m-a acostat 
tuciuriul, vreau să zic tipul oacheş care m-a molestat, 
întrerupând interesanta discuţie antamată cu 
dumneavoastră. 

— Cunosc incidentul de la spital. 

Grig râse cuceritor: 

— Sunt ferm hotărât să nu vă ascund nimic. 

— Din ceea ce eu ştiu deja cum aţi pătruns în imobilul 
maur? 

— Am găsit uşa deschisă. De fapt, aceasta a fost 
adevărata mea săritură în apă, legat la ochi. Dădusem 
mereu târcoale respectivei clădiri şi băânuiam că este 
supravegheată. Dar mă simţeam prea aproape de ţel, prea 
îmi zumzăia în urechi sunetul aurului şi foşnetul 
bancnotelor pentru a nu merge până la capăt. 

— Şi aţi ajuns! Vă asigur. 

Grig îi aţinti obrazul: 

— Vreţi să spuneţi că biroul acesta... constituie din toate 
punctele de vedere o staţie terminus? 

Minerva închise dosarul: 

— Mi-e teamă că da. Preciză: Pentru oameni ca 
dumneavoastră. 


Minerva sosi valvârtej la vila Candian, şi arhitectul 
Săvescu avu ciudata senzaţie că în casă a pătruns dintr-o 
dată viforul. 

— Fiţi liniştit, îi aruncă din mers Minerva, fiica 
dumneavoastră e bine, sănătoasă... În momentul de faţă, se 
află la spital... Nu, nu vă speriaţi! S-a dus să-l vadă pe 
doctorul Candian. 

Mioara Săvescu scoase un țipăt mic, apoi îşi acoperi 
obrazul cu palmele, izbucnind în plâns. 

„Descărcare nervoasă! zâmbi Minerva. Oricum, până 
acum s-a stăpânit minunat. Bravo ei!“ 

Ar fi vrut să-i spună câteva cuvinte calde, dar îl văzu pe 
arhitect repezindu-se spre nevastă-sa şi îşi zise că, în orice 
caz, o s-o facă mai bine decât ea. 

Dădu buzna prin toate încăperile, neeconomisindu-şi 
încurajările în stil personal: 

— Ce faci, Dobrescule? N-ai de gând să-ţi îndrepţi 
nota...? Te uiţi la mine, Macri? Las' că ai timp la minister! 
Aici erai, Morarule? Şi tu, Vintilă? Tot batalionul vasăzică! Îi 
ajutaţi pe ăştia să ofteze! Ce mai faci, Cristescule! Unde ţi-e 
bicornul? 

— Care bicorn?! 

— Păi văd că te uiţi cu binoclul şi dai dispoziţii din vârful 
colinei, ca Napoleon. 

Maiorul o măsură curios: 

— Tu ai băut, Minerva? 

— Fii atent, Cristescule, când vorbeşti cu superiorii! 

Dezarmat, maiorul începu să râdă: 

— Al dracului să fiu dacă tu eşti în toate minţile! Eu, în 
locul băieţilor ăstora... 

— Repede! îl întrerupse Minerva. 6 x 9? 

— Optzeci... de sticleţi, care-ţi zumzăie toţi sub breton. 


— Puteam să pariez că nu ştii tabla înmulţirii. Ei, aţi găsit 
comoara? 

— Tţ! Te-am aşteptat pe tine. 

Dintr-o dată, Minerva rămase cu gura căscată. Era 
țeapănă, ochii străluceau focuri bengale, iar expresia, 
extrem de convingătoare, reprezenta o capodoperă a 
genului: „Mi-a căzut o cărămidă în cap!“ 

Cristescu o cercetă îngrijorat: 

— “Ţi-e rău? Am zis eu că nu-ia bună... 

— Ba ai zis sticleţi..., sticleţi, nu? 

Maiorul răspunse circumspecit: 

— Da, şi? 'Te-oi fi formalizând, poate! 

În următoarea clipă, Minerva îi sări de gât: 

— Eşti genial, Cristescule! Asta era! Sticleţii! Sticleţi, 
vrăbii, tot aia! Îl sărută zgomotos pe amândoi obrajii şi 
începu să-l tragă de mânecă: Ştiam eu că tot ai ceva trafic 
în tărtăcuţă! Am să mă ocup mai serios şi de tine! Vino 
odată! Vrei să te iau în braţe? 

Maiorul o urmă năuc: „Săraca-i surmenată... Normal! 
Trage ca o disperată, acasă în loc să se odihnească îşi 
sminteşte mintea - fakirism ce mai! - cu tot felul de 
bâzdâganii de trigonometrie sau algebră, doarme două 
ceasuri şi-o ia de la capăt...“ 

Se opri pe treptele casei. Soarele, spre asfinţit, părea că 
se sprânzurase în crengile castanilor din grădină. Trei 
trandafiri, de un roşu adânc, zvoneau aromă dulce şi 
privelişte de tablou. 

— Stai aici! îl opri Minerva. Le sperii. 

— Pe cine, soro?! 

— Vrăbiile! Nu le vezi? 

Erau vreo opt-nouă păsărele, adunate ciotcă la capătul 
aleii asfaltate. Păreau că se joacă, ciocăneau zidul casei, cu 
sărituri din ce în ce mai înalte. 

— Da, făcu maiorul, şi ce-i cu asta? 

— De la prima mea vizită aici, m-a izbit fenomenul. Ce 
naiba, îmi spuneam, ciugulesc proastele astea în zid chel?! 


lederă ioc! Nu iarbă sau alte zarzavaturi! Nu degeaba se 
zice minte de vrăbiuţă... Tete de linotte... Deşteaptă şi eu, 
n-am dat importanţă! 

— Şi acum îi dai? 

Minerva nu-i răspunse. Se apropie de zid. Păsărelele se 
împrăştiară zburătăcind mult jos, deasupra solului. Nu erau 
speriate cu adevărat şi ciripitul lor vesel însufleţi grădina 
toropită de căldură. Minerva se aplecă şi zgârie cu unghia o 
porţiune a zidului. 

— Asta era! exclamă triumfătoare arătându-i degetul lui 
Cristescu. 

— Ce? 

— Tencuială proaspătă! 


„Totuşi, se văzu silit să recunoască în sinea lui Cristescu, 
o fi ceva cu exerciţiile de perspicacitate ale Samuraiului! 
Găselniţa asta cu vrăbiile este din familia şaradelor. 
Admiţând că pe un perete complet gol...“ 

Într-adevăr, înlăturând tencuiala proaspătă şi câteva 
cărămizi, în interiorul unei nişte practicate în zid, găsiseră 
celebrul „tezaur al sarazinilor“, introdus într-o veche cutie 
de maşină de scris din piele, tip Remington. Valută - lire 
sterline şi dolari, o pungă de piele cu pietre preţioase de o 
mărime care-ţi purtau gândul spre celebrele giuvaeruri ale 
incaşilor, spoliate de spanioli, lingouri de platină, un dosar 
voluminos cu documente purtând semnăturile simandicoase 
ale celui de al III-lea Reich şi un soi de scrisoare, într-un 
plic galben, iscălită Alain Amiran. 

Bineînţeles „Conţinutul Remington“, cum aveau să fie 
denumite valorile găsite în rapoartele ulterioare, urma să 
fie studiat de către experţii ministerului. Minerva şi 
Cristescu însă nu se putură stăpâni să nu arunce o privire 
fugară. 

— E amuzant, râse maiorul, dar până acum n-am avut în 
mână lire sterline. 


— Închipuieşte-ţi că şi eu îmi plătesc chiria în altă valută! 
Să sperăm, adaugă Minerva, că nu fac parte din fabrica lui 
Naujocks, escrocul number one al lui Hitler. 

— Naujocks..., făcu maiorul, încruntându-şi sprâncenele. 
Parcă mi-aminteşte ceva! 

— E tipul care a iniţiat şi condus operaţiile de falsificare a 
valutei aliate, la Spechthausen. Scoteau nemţişorii dolari şi 
lire pe bandă rulantă, de ziceai că-s etichete de coca-cola! 

Căpitanul Macri răsfoia documentele vechi, descifrând 
curios semnăturile. Unele nume îi erau familiare din 
lecturile literaturii de război: 

— ...Heydrich... Bormann... Keitel... Kaltenbrunner... 
Credeţi că acestea mai pot prezenta astăzi o importanţă 
reală? Nu mă refer la cea istorică, bineînţeles... 

Minerva dădu din cap evaziv: 

— Dragul meu, nu sunt expertă în materie, dar hârtiuţele 
s-ar putea să fie mai importante decât ne închipuim. De 
exemplu, după moartea lui Mussolini, în vara lui '45, 
Churchill, făcând pe pictorul amator şi păzit de o întreagă 
armată de militari, poliţişti şi agenţi, a petrecut două 
sejoururi pe malurile lacului Como, locul unde fusese 
împuşcat dictatorul. După cum se ştie, valiza cu documente 
a Ducelui arestat de partizani nu s-a găsit niciodată... 

— Da, fu de acord Cristescu. E o chestiune! Nu vezi că 
până în ziua de azi unele documente, deţinute de diverse 
servicii de informaţii, încă n-au fost date publicităţii? 

Minerva apucă plicul galben: 

— Gata, Cristescule! Le-am demonstrat băieţilor ce culţi 
suntem noi în cap, acum să vedem ce vrea ăsta. 

Foaia de hârtie „comercială“, cum se spunea cândva, era 
datată 11 noiembrie 1946 şi conţine, scris în limba engleză, 
inventarul depozitului, precum şi unele desluşiri şi dispoziţii 
în legătură cu acesta. Formulările succinte şi prescurtările 
dovedeau presiunea şi graba în care fuseseră redactate. 

— Alain Amiran... Ce nume o fi ăsta Cristescule? 


— Alain e franțuzesc, dar amănuntul nu-i concludent. 
Cunosc o grămadă de români pe care-i cheamă Robert, sau 
Arthur, sau Oswald... Amiran, însă, nu-mi sună a nimic... 

Minerva  parcurgea rândurile aşternute cu peste 
patruzeci de ani în urmă, mişcând uşor buzele. 

— Fiţi atenţi, că aici e interesant pentru noi... Engleza 
mea nu-i faimoasă, dar voi o să mă pricepeţi... Deci aflându- 
mă în imposibilitatea de a transporta... mă rog... de a lua cu 
mine, valorile arătate mai sus, le camuflez... ascund... Într-o 
casă de bani Wertheim care se află în a doua... nu cunosc 
termenul air hole dar e probabil vorba despre răsuflătoarea 
dreaptă din pivniţa imobilului din str. Aleea Conţescu nr. 9. 
Precizez că cifrul este acelaşi cu numărul contului meu 
secret pe care-l deţin la Chemical Bank din New-York. 
18 201 866, aceleaşi cifre există... Nu! Figurează, să zicem, 
pe statuia doctorului Conţescu din parcul de pe aceeaşi 
stradă. Am ales... ţț! m-am fixat la această combinaţie de 
numere, pentru ca în viitor, tu, fiule, în caz că eu nu voi 
recupera valorile sau murind subit, să poţi recupera 
secretul cifrului dintr-un loc sigur. Today you are too 
young... În fine, azi eşti prea tânăr ca să ţi-l încredinţez, iar 
scumpa ta mamă a dat prea multe dovezi de prodigalitate 
pentru a nu fi prudent. Despre existența statuii vei fi 
informat... Şi  etc.... Sfaturi  paărinteşti, indicaţii şi 
binecuvântari... O să ne mai ocupăm noi de chestia asta. Un 
lucru-i sigur. Tipul era ţicnit! 

— Iar tu, surâse Cristescu, te-ai înşelat. 

— Eu?! 

— Cum rămâne cu inadvertenţa dintre vârsta înscrisă pe 
soclu şi capul matusalemic al statuii? 

Ca totdeauna când nu-i convenea ceva, Minerva strâmbă: 

— E aici o chestie pe care tot o lămuresc eu... Hai, 
Cristescule! La treabă! 

— Ce treabă?! 

— Şi raportul? 


— Pardon! Raportul ţi-l redactezi matale singură, că tot 
te dai în vânt după compuneri. Dosarul îţi aparţine, eu am 
fost simplu consilier şi sunt în concediu. Aşa că te salut din 
mers, frumoasa mea, şi păstrează-mi o tandră amintire în 
inima ta! 

— "Tot în versuri va suna, compunerea mea, despre 
nesubordonarea ta. 

— Facă-se voia ta! Toujours, eşti invitata mea! 


— Mara? 

— Da... 

Doctorul Manoliu îşi simţea inima bătând de emoție. îi 
era teamă de vreo eventuală reacţie neplăcută şi debită 
dintr-o suflare: 

— Draga mea, nu am de gând să te inoportunez... Îmi 
dau seama ce este în sufletul tău. Voiam doar să ştii că îţi 
sunt mereu alături. Te rog, taci! N-am să te mai sun. Aştept, 
mereu, totdeauna, cel mai mic semn din partea ta. le 
iubesc. 

Mara puse receptorul în furcă. 

„le iubesc... Cât de străine sună uneori cele mai 
frumoase cuvinte...“ 

În odaie şi în inima Marei stăruiau umbrele vineţii ale 
înserării. 


Când îl văzu pe Cristescu intrând în birou, Minerva ridică 
ochii mirată: 

— Parcă ziceai că eşti în concediu. 

— Chiar şi sunt! Am venit doar să te văd. N-ai idee cât de 
tonic, cât de înviorător este pentru mine să-i văd pe alţii 


muncind! Pot să iau loc? 

— Cum te-o fi înghițind nevastă-ta? 

— Cu lămâie. Arătă spre harababura de hârtii de pe 
birou: Mai ai mult? 

— Destul! Mă ocupam tocmai de Vlădulescu. 

— A! făcu maiorul. Ăla din dosarul de la Păuniţa? 

— Exact. Am ajuns la concluzia că a fost o pistă falsă. 
Trebuia însă verificată. 

— Aveai impresia că totuşi există o legătură... 

— Dragul meu, până şi bunul Dumnezeu a greşit când 
întâi a făcut lumină şi numai după aceea a inventat soarele. 
În ce-l priveşte pe Vlădulescu, m-au derutat iniţial unele 
coincidenţe şi, mai ales, atitudinea lui. Tipul e categoric 
pervers. A simulat unele reacţii ca să mă pună pe gânduri, 
să-mi sugereze conexiuni inexistente... 

O întrerupse un ciocănit discret şi îşi făcu apariţia, 
radioasă şi înfloritoare, Melania Lupu. 

— Am fost atât de emoţionată, când am primit invitaţia 
dumneavoastră personală... O! Iată-l şi pe domnul maior 
Cristescu. Nici nu mă simt în stare să fac faţă atâtor 
surprize plăcute. 

Cristescu surâse larg şi îşi zise că bătrâna arată straşnic. 
Deux-pieces-ul de şantung gris-perle cu accesorii - pantofi, 
poşetă şi tocă - bleumanne cădea turnat pe silueta suplă şi 
îşi înviorase abia simţit obrajii şi buzele cu o nuanţă de roz. 

Chiar şi Minerva, atât de indiferentă, în general, vizavi de 
performanţele vestimentare, îşi zise în sinea ei că-i o 
plăcere s-o priveşti. 

— Ce mai face domnul acela dolofan, Azimioară? Aş fi fost 
încântată să-l văd, mai ales că nu l-am mai întâlnit de la 
începutul acestei... interesante întâmplări cu statuia. 

— Apropo de început, interveni Minerva zâmbind, sunt 
grozav de curioasă să ştiu ce v-a determinat să luaţi startul 
într-o afacere de care eraţi, în fond, complet străină? 

Melania clipi speriată: 


— Sper că prezenţa mea nu v-a stingherit, căci eu detest 
să deranjez lumea. 

Minerva râse: 

— Prietenul dumneavoastră maiorul Cristescu v-ar putea 
oferi mai mult detalii în privinţa asta... 

Bătrâna se uită la maior care dădu din cap: „E în 
regulă!“. 

—  Şi-acum, respiră Minerva, desluşiţi-ne şi nouă 
scenariul, mai bine zis basmul cu... unchiul de piatră. 

— O! N-a fost deloc un basm, căci, după cum cred că aţi 
observat, n-au intervenit nici un fel de personaje 
supranaturale. 

— Atunci ce-a fost? Melania zâmbi candid: 

— O simplă poveste. Domnul maior ştie că mă dau în vânt 
după poveşti, este literatura mea preferată, şi m-am gândit, 
adică de ce n-ai născoci şi tu una, dragă Melania, de vreme 
ce nu faci nici un rău nimănui. Trebuie să vă mai spun că în 
ultima vreme începusem să ne plictisim. Eu şi Mirciulică... 

Maiorul îi azvârli Minervei o privire plină de miez: „[i-am 
Zis eu?“ 

— ...şi când am constatat că a dispărut capul statuii... 

— Cu ce prilej? o întrerupse Minerva. 

— Prietena mea, Florence Miga, locuieşte în apropiere, 
pe strada Crăiţei, aşa că pot afirma că eu îl cunosc pe 
doctorul Conţescu de o grămadă de vreme... Văzând că, 
peste noapte, nu mai are cap, mi-am zis, Melanie, aici e o 
problemă detectivă... De când l-am cunoscut pe domnul 
maior Cristescu, au început să mă pasioneze şi genul acesta 
de istorioare. 

— Aşa, rosti cu tâlc Minerva. Şi? 

— Am chibzuit că ar fi frumos din partea mea să-i dau o 
mână de ajutor, mai ales că dumnealui obişnuieşte mereu să 
susţină că eu am idei. Este o afirmaţie care m-a încurajat 
din toate punctele de vedere. Doar ştiţi ce înseamnă să fii 
stimulat! 


Cristescu dădu din cap edificat: „Bravo, Melania! Mă vâri 
acum în gura băieţilor că, din cauza mea, ai figurat ca star 
absolut în patru dosare...!“ 

— Bineînţeles! fu de acord Minerva. Maiorul Cristescu s-a 
dovedit totdeauna un spirit mobilizator. Aţi vrut deci să-l 
ajutaţi. Perfect! Nu văd însă de ce, dacă tot v-aţi hotărât să 
lucraţi pe cont propriu, v-aţi prezentat la noi, înşirându- 
ne... inspirata şi nu mai puţin derutanta dumneavoastră 
povestire. 

— Derutanta?! Nu mi-am închipuit că fac ceva ce nu s-ar 
cuveni. Şi pe urmă, gândiţi-vă! Ca să-mi duc sarcina la bun 
sfârşit, trebuia să aflu unele amănunte. Din câte mi-am dat 
seama, aceasta este o instituţie... specialistă. 

„Limpede! conchise Minerva. N-o scoţi cu '[ăcănel la 
capât!...“ 

— În viitor, declară zâmbind, am prefera ca, mă rog, 
colaborarea dumneavoastră să fie mai puţin ăăâă... 
machiată, să vă formulaţi bunele intenţii limpede şi 
răspicat. 

— Vă mulţumesc că mi-aţi tras atenţia, pentru că mie una 
îmi place să-mi corijez greşelile. Domnul maior care mă 
cunoaşte mai bine, ştie că m-am îndreptat mult în ultima 
vreme. 

— Ei bine, îndreptaţi-vă de tot! Spuneţi-mi vă rog cum aţi 
ajuns la concluzia că datele de pe soclu ar alcătui numerele 
unui cifru? 

Melania râse: 

— O să mă consideraţi frivolă, dar toată viaţa m-am dat în 
vânt după toalete. M-au interesat hainele, indiferent de 
sexul lor. La statuie, îmi atrăsese demult atenţia 
contradicţia dintre vestimentația, coafura şi mustăţile 
domnului Conţescu şi moda anilor în care trăise, înscrişi pe 
soclu. Ca şi cum l-ai fi îmbrăcat pe Vlad Ţepeş în blue-jeanşi 
şi adidaşi. 

Minerva şi Cristescu începură să râdă în acelaşi timp: 

— Înţeleg..., dar care e inadvertenţa? 


Melania, încântată de ea însăşi, se avântă cu toate 
pânzele sus: 

— Vedeţi, hainele doctorului Conţescu erau croite după 
moda anilor 1900, despre care aud că s-ar mai numi epoca 
Caragiale. Adică revere culcate, foarte apropiate de cele ce 
se poartă azi, gulerul cămăşii îngust şi înalt, iar în loc de 
cravată, „legătură“. Cât priveşte mustăţile, acestea arătau 
bărbăteşte, nu o simplă aţă, şi doar la vârfuri se subţiau, 
capete de suliță. Or, moda pe vremea lui Napoleon al III-lea 
şi a domnului Bismark, adică în jur de 1860-70, arăta cu 
totul altfel... 

— OK! râse Minerva. O demonstraţie strălucită! 

— Amănuntele acestea, urmă Melania, n-am mai avut 
timp să le trec în scrisoarea către domnul maior Cristescu, 
chiar atât de explicit, dar deşi îmi luam rămas bun pentru 
orice eventualitate, inima îmi spunea că voi avea ocazia să 
ne mai vedem. 

Căpitanul Macri îşi vâri capul pe uşă: 

— E voie? 

— Intră! spuse Minerva. Ai găsit ceva? 

— Deocamdată, e o simplă presupunere, dar arhivarul şef 
de la primăria sectorului II mi-a promis că va mai cerceta. 
Din documentele pe care le-a găsit pentru moment, rezultă 
că soclul statuii a avut de suferit în urma cutremurului din 
'40. Edilii au comandat alt piedestal şi aici e de presupus că 
s-a strecurat greşeala. La anul decesului, pietrarul, în loc să 
treacă 1896, a înscris 1866. A inversat a treia cifră. În zilele 
acelea tulburi, posibil să nu fi observat lumea, sau să se fi 
amânat îndreptarea ei. 

— Precis aşa s-a întâmplat, interveni Melania. Cu aceeaşi 
ocazie, au şi răsucit din greşeală statuia, întorcând-o cu 
spatele spre stradă. A fost un amănunt care mi-a dat mult 
de gândit. 

Minerva îi surâse larg lui Cristescu. 

— Mai ai ceva de zis? 

Maiorul ridică o pălărie inexistentă: 


— Dragă Minerva, ca totdeauna, tu ai ultimul cuvânt. 

— Mersi... Alo, Macri! Unde pleci? Spune-mi, mai e 
valabilă invitaţia aia a ta la o partidă de trenuleţ electric? 

Căpitanul dădu din cap încântat. Se simţea totdeauna 
fericit când punea în funcţiune „jucăria“ - ocupa toată 
suprafaţa de parchet a camerei de zi - având o asistenţă cât 
mai numeroasă. 

— Vă stau la dispoziţie! 

— Atunci mobilizează-l şi pe Dobrescu... 

Maiorul o întrerupse: 

— Ai vreo şaradă cu CFR-ul? 

— Dacă insişti, găsesc! Trecem întâi pe la mine, să-l luăm 
şi pe Keops! 

— Ce naiba ai nevoie de papagal, acum? 

— Vreau să văd cum îi stă în marfar! 

Melania interveni timidă: 

— Totdeauna mi-a plăcut să merg cu trenul. Poate că este 
o întrebare îndrăzneață, dar trebuie să înţeleg că această 
invitaţie mi se adresează şi mie? 

— Bineînţeles! exclamă Minerva.  Dobrescule, ai 
adormit?! 

Locotenentul se ivi speriat: 

— Mă iertaţi... 

— De când te cunosc, asta fac! Echiparea! Mergem la 
trenuleţ... 

Melania se apropie de maior: 

— Nu-l chemaţi şi pe domnul acela dolofan, Azimioară? 

— O să-l anunţăm, surâse Cristescu. 

Minerva o luă pe Melania de braţ, preluând conducerea 
grupului. Ultimul, încheind cortegiul la care se alăturaseră, 
din mers, Moraru şi Cocriş, maiorul Cristescu păşea 
gânditor: 

„Dacă Samuraiul şi Melania fac cooperativă, eu unul îmi 
dau demisia...“ 

Dar la chestiunea asta avea să se gândească după 
întoarcerea din concediu. Afară, râdea soarele şi, pentru 


moment, i se păru că este lucrul cel mai important. 


O ION U PP UV N = 


= RR RR RR 
IO UI PB VW N => O 9 


Cuprins 


. Capitolul I 5 

. Capitolul II 20 

. Capitolul III 39 

. Capitolul IV 57 

. Capitolul V 71 

. Capitolul VI 86 

. Capitolul VII 97 

. Capitolul VIII 116 
. Capitolul IX 133 

. Capitolul X 153 

. Capitolul XI 173 

. Capitolul XII 193 
. Capitolul XIII 211 
. Capitolul XIV 231 
. Capitolul XV 251 

. Capitolul XVI 267 
. Capitolul XVII 278 


UL Vezi: „Violeta din safe“. 
121 Vezi: „Anonima de miercuri“. 
(3 Vezi: „320 de pisici negre“.