Rodica Ojog-Brasoveanu — Minerva se dezlantuie

Rodica Ojog-Braşoveanu 


MINERVA 
SE DEZLĂNTUIE 


-roman polițist — ciclul Minerva- 


1974 


Capitolul | 


STUPEFACŢIE 


Bărbatul îşi lăsă trupul să se odihnească pe îrul apei. Ochii i se 


îmbătară de atâta cer. Apoi îşi încordă brațele începând să inoate 
fără zpornot. Migcări lungi şi line. Pe mugchu puternici apa se 
fărămița în boabe limpezi. Se apropie de mal. Locul era ciudat gi 
pustiu, O saloie îzi clătea părul în undele râului. Mai încola, 
cresteau tufiguri sălbatice cu poarme rogi, ca nişte cercei. Omul 
privi în jur scormonind cu ochi nelinighiți malul gi dispăru printre 
tufele de bozie., După câteva minute cobori poteca spre şosea. 
Haina de călugăr ascundea silueta viguroasă cu umeri de atlet. Se 
opri în faţa stâlpului consultând îndelung tăbliţele indicatoare. Îzi 
potrivi desaga pe umeri şi căutând marginea drumului se îndepărtă 
CU pasi mari, 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


MINERVA 
SE DEZLANIUIE 


-roman poliţist - ciclul Minerva- 


1974 


Capitolul 1 
STUPEFACŢIE 


Bărbatul îşi lăsă trupul să se odihnească pe firul apei. 
Ochii i se îmbătară de atâta cer. Apoi îşi încordă braţele 
începând să înoate fără zgomot. Mişcări lungi şi line. Pe 
muşchii puternici apa se fărâmiţa în boabe limpezi. Se 
apropie de mal. Locul era ciudat şi pustiu. O salcie îşi clătea 
părul în undele râului. Mai încolo, creşteau tufişuri 
sălbatice cu poame roşii, ca nişte cercei. Omul privi în jur 
scormonind cu ochi neliniştiţi malul şi dispăru printre tufele 
de bozie. După câteva minute cobori poteca spre şosea. 
Haina de călugăr ascundea silueta viguroasă cu umeri de 
atlet. Se opri în faţa stâlpului consultând îndelung tăbliţele 
indicatoare. Îşi potrivi desaga pe umeri şi căutând 
marginea drumului se îndepărtă cu paşi mari. 


Va ajunge abia spre seară la Peştera Sihastrului. În 
mâneca anteriului, în loc de mătănii ascundea un stilet lung. 


— Cică alea de la Roma seamănă cu japiţele noastre. 

— Cine? întrebă distrat Plămădeală. 

Mâinile îi tremurau de nerăbdare. Frate-său îşi încruntă 
sprâncenele: 

— Auzi vorbă! Cine! Fetiţele din Piaţa Spaniei! Nu merită 
să te arunci. În schimb la Paris... Duse degetele ciorchine la 
buze: Durere! Midinete, curăţele, nostimioare... Să-mi 
trimiţi o ilustrată sexy! 

Desenă cu mâinile în aer o siluetă de femeie insistând pe 
anumite curburi: 

— Asta mă interesează în primul rând. Reţine! O 
expediezi pe adresa institutului, fără plic. Moare Popovici 
de la Personal... 

Plămădeală râse. Nevastă-sa intră în odaie şi celălalt 
amuţi. 

— Sunt neliniştită. Nu ştiu de ce sunt atât de neliniştită. Îi 
căută privirea: Să ai grijă. 

Şoseaua se aşternea monotonă: 

„Deseară ajung la graniţă. Mâine Ungaria şi poimâine 
Iugoslavia... Da, miercuri sunt la Veneţia. Ochii îi străluciră: 
Veneţia!  Gran-Canale... Puntea  suspinelor... Palatul 
Dogilor...“ 

Se înşela. N-avea să vadă Piaţa San-Marco. La câţiva 
kilometri de frontieră, lângă Peştera Sihastrului va trăi cea 
mai îngrozitoare aventură din viaţa sa. 


Rudy Negreanu cercetă peronul. O gară mică, cenuşie, 
cu lume puţină, nelipsitele muşcate şi un ceas rotund agăţat 
la intrare. Cobori ameţit de lumina puternică. O fetiţă 
desculţă, în rochiţă de barhet, îl opri întrebând timid: 

— Doriţi o cameră? 

Strângea cu degetele de la picioare nisip, lăsându-l să 
scape în şuviţe subţiri. 


Rudy Negreanu zâmbi bătând-o uşor pe obraz. Se 
apropie de chioşcul cu răcoritoare şi ceru un sirop. Chipul 
vânzătoarei nu se vedea. Apăru doar o mână udă cu un inel 
ieftin de argint care luă banii. 

Peste 48 de ore, la Peştera Sihastrului, o altă mână 
desprinsă parcă de trup îi va strecura cianură în paharul de 
pe noptieră. 


Mercedesul cu număr străin frână brusc. O ţigancă zveltă 
cobori. Zâmbi omului de la volan arătându-şi dinţii 
strălucitori. Maşina demară dispărând printre serpentine. 
Femeia îşi scutură fustele înflorate şi-şi potrivi basmaua 
peste laţele împletite subţire. Privi în jur şi apucând pe un 
drumeag se înfundă în pădure. 

Ştia să zică în ghioc, în bobi şi în aburi de cafea. 
Trecutul... Viitorul... Drama de la Peştera Sihastrului n-o 
prevăzuse. Ceva însă o chema acolo. 


Iliescu aruncă revista şi oftă ostentativ: 

— Greu ne mai mişcăm! 

Un zâmbet, o încuviinţare din partea celuilalt şi discuţia 
s-ar fi însăilat indiferentă, împingând timpul din urmă. Dar 
Iliescu tăcea cu ochii întorşi undeva înăuntru. Locomotiva 
trăgea din greu, gâfâind. Fiecare învârtitură de roată îi 
apropia de destin. 

Unul din ei va muri la Peştera Sihastrului. Celălalt nu va fi 
străin de crimă. 


Femeia întinse leneşă mâna şi aprinse veioza. Alain 
Mathieu privi braţul rotund, uşor bronzat. 

„Are încheieturi fine, de marchiză. E cea mai frumoasă 
femeie pe care am întâlnit-o în viaţa mea.“ 

O trase lângă el. Îi auzi şoapta caldă îngropată în 
subţioară. 

— O să-mi fie greu fără tine. Două săptămâni... 

— Trec repede, ai să vezi. 


— Mă iubeşti? 

— Draga mea... 

— Cât mă iubeşti? 

— Cât marea. 

— Atunci rămâi. 

Îl privi cu un surâs cuminte. Surâsul ei... Surâsul care-i 
aduce lacrimi. 

— Două săptămâni, iubito, atât! Când mă întorc... 

Nu se va mai întoarce niciodată. În noaptea de 21 iulie, 
Alain Mathieu va muri înjunghiat. La Peştera Sihastrului. 


Inginerul Gogu Vasilescu apăsă pe accelerator. Maşina se 
cambră şi ţâşni ca o săgeată pe şoseaua pustie. 

„Încă două sute de kilometri... În două ceasuri, poate un 
ceas şi jumătate, sunt acolo.“ 

Peste 36 de ore va fi împuşcat. Acolo, la Peştera 
Sihastrului. 


Ecaterina Stănescu lăsă jos valiza din piele galbenă şi îşi 
duse mâna la ochi căutând în lungul şoselei. Autobuzul 
venea din jumătate în jumătate de oră. Scoase o revistă din 
sacul de voiaj şi, sprijinindu-şi spatele de balustradă, 
suspină uşor. Pe lângă ea trecu căpitanul Atanasiu privind-o 
indiferent. Avea o siluetă uşoară cu ceva țeapân în mers şi 
în mişcarea umerilor. 

Nu se cunoşteau. Peste câteva ore se vor întâlni la 
Peştera Sihastrului într-o luptă surdă. 


Autobuzul arhiplin urca panta scrâşnind din toate 
încheieturile. Ionică Panait se uită strâmb la femeia care-i 
înghesuia în pântece desaga şi coşul cu rațe. Scoase batista 
ştergându-şi obrazul asudat. 

Gestul anticipa o altă mişcare. Scena marii surprize de la 
Peştera Sihastrului. 


Marioara Ţâmpoc, deşirată, cu un geamantan de carton 
în mână îşi trecu palma năduşită peste obrazul lipsit de 
farmec. 

Traversă şoseaua fredonând bine dispusă. Nu ştia că în 
curând, la Peştera Sihastrului, va fi una dintre primele 
victime. 


Peştera Sihastrului... Ziduri albe, line, cu viniete înfipte în 
pântecul văruit. Coloane zvelte sprijină cerdacul de la 
primul etaj. Acoperişul de ardezie străluceşte. Adună ca 
într-o pâlnie tot soarele de la răspântie. 

Gonind pe şosea ori păşind atent pe poteci umbrite, 
oamenii caută acelaşi drum: spre hanul de la Peştera 
Sihastrului. Vor trăi aici drame puternice, răscolitoare... 

Totul a plecat de la un incident petrecut cu o săptămână 
în urmă... 


XXX 


— Hoţul! Hoţul! Puneţi mâna pe el! 

Individul alerga din răsputeri. Era scund, îmbrăcat într-o 
cămaşă roşie cu carouri. Un roşu strident ce se vedea până 
departe. Sub braţ ţinea o servietă. 

Oamenii îl urmăreau aţâţaţi. Câţiva, mai tineri, traversară 
încercând să-i taie calea spre bulevard. 

Locotenentul Dobrescu opri o femeie: 

— Ce s-a întâmplat? 

— A spartără unul tutungeria. Un derbedeu! 

— Un nebun, opină cineva. 

Trecătorii se opriră comentând aprins incidentul. 

— Să-ţi rişti pielea pentru un pachet de ţigări... 

— Se vede treaba că nu fumezi. Nu ştii ce-i ăla viciu... 

— Ei, şi dumneata! făcu femeia. Ce, parcă e numai ţigări? 

— Dar ce mai e?! 


— De unde să ştiu?... Aşa, dăgeaba, n-o fi băgatără el 
şperaclu. 

Omul continua să alerge. În spate se auzeau paşii 
celorlalţi. Din ce în ce mai aproape. 

„Trebuie să ajung la bulevard... Mă pierd mai uşor...“ 

Ţâşni ca o săgeată prin faţa tramvaiului. Se împiedică şi 
căzu scăpând servieta din mână. 

Vatmanul frână reflex. Prea târziu. Auzi doar urletul. 
Când deschise ochii, o mare de oameni înconjura vagonul. 
Hoţul zăcea strivit sub roţi. Sângele înnegrise cămaşa roşie. 

Locotenentul îşi întoarse privirea. Masa aceea de carne 
nimicită, oasele sfărâmate, mâna aproape desprinsă de trup 
erau insuportabile. Apoi se întâmplă ceva ciudat. Sub ochii 
stupefiaţi ai mulţimii leşul începu să prindă viaţă. Leziunile 
emanau un lichid galben, gelatinos care aproape 
concomitent coagula. Un lichid necunoscut, reconstituind 
complet țesuturile distruse. Timp de câteva secunde, 
oamenii rămaşi fără grai urmăriră, cu sentimentul cert că 
asistă la o minune, un proces unic de regenerare. Acolo 
unde fusese doar carne hăcuită, muşchiul, pielea fără pată 
miraculos refăcute păreau neatinse. Hoţul deschise ochii. 
Clipi mărunt, căutând buimac în jur. „Nu înţeleg, şopti. 
Cum...“ Nu-l auzi nimeni. Ţâşni brusc în picioare şi, 
frângând cercul mulţimii, dispăru. Oamenii priviră lung în 
urma lui fără să se mişte. Nu înțelegeau ce se petrece şi se 
simțeau înspăimântați. 


Locotenentul încă uluit o luă la goană. Individul nu 
trebuia să scape. Deţinea un secret magic, nemaiauzit şi 
doar întâmplarea îl scosese din anonimat. Ajuns în colţul 
străzii, urmări tertipurile hoţului care încerca să se 
debaraseze de o eventuală umbră. 


Omul în gri venea în spate. Purta un costum fresco cu 
ceva englezesc în sobrietatea croielii, singularizându-l în 
mulţimea de bluzoane şi cămăşi colorate. 


Pe faţa rigidă apăru un zâmbet. Silueta subţiratică a 
locotenentului desena zig-zag-uri camuflându-se privirilor 
aruncate de hoţ. 


Cursa continua. Acelaşi start - ciudata întâmplare din 
bulevardul 1 Mai; acelaşi ţel - prinderea şi identificarea 
protagonistului. 

Adversarii erau locotenentul de securitate Dobrescu şi 
omul în gri, reprezentantul unei puternice agenţii de 
spionaj cu sediul în străinătate. Din momentul accidentului 
trecuseră abia şase minute. 

Hoţul o coti la stânga apoi traversă din câteva salturi 
strada dispărând într-un gang. Curios, nu gâfâia, nu se 
simţea obosit. Îi era doar teamă. O teamă care-i strivea 
inima. leşi într-o alee şi coti la dreapta. Escaladând un gard 
de piatră, ajunse în curtea unei bodegi mici de cartier. 

Pândi ascuns după lăzile cu bere depozitate în stive 
înalte. Nu, nu-l urmărea nimeni. Încercă să-şi domolească 
pasul şi dispăru într-un bloc cu trei etaje situat la capătul 
străzii. 


„Strada Cerna“ citi locotenentul. O tăbliță veche pe care 
literele abia se mai desluşeau. Blocul purta încă rănile 
bombardamentului din 4 aprilie 1944. O bucată de balcon 
desprinsă, urme de schije ca pe un obraz mâncat de variolă. 

La una din ferestre se aprinse lumina. Locotenentul zări 
pentru o clipă chipul hoţului care trăgea perdelele. Intră 
înăuntru căutând tabelul locatarilor. Individul se numea Ion 
Pintilie. 

Locotenentul ieşi în stradă şi la primul colţ opri un 
taximetru. 


XXX 


Omul în gri se uită după getaxul care se îndepărta. Apoi 
intră în bloc. Îşi puse mănuşile şi sună lung la uşa lui 
Pintilie. 

Nu răspunse nimeni. Aşteptă câteva secunde apoi îşi făcu 
vânt aruncându-se cu umărul înainte. Broasca cedă abia la 
a treia încercare. Avu impresia că aude o altă uşă trântindu- 
se. Traversă în fugă apartamentul gol şi prin bucătărie se 
precipită pe scara de serviciu. 

„Cum de nu m-am gândit?!“ 

Ajunse în curtea interioară a blocului. Pintilie dispăruse. 


Omul în gri scotocea expert, deşertând rafturi şi sertare; 
căută în şifonier, sub covor, în discotecă. Pe lada divanului 
găsi o agendă veche de câţiva ani. O băgă în buzunar şi 
privi încă o dată în jur. 

„În curând, se va întoarce puştiul ăla de la miliţie ori de la 
securitate...“ 

Faptul că dezordinea îi va trăda trecerea şi totodată 
mobilul vizitei îi era absolut indiferent. Urme care să poată 
duce la identificarea sa nu lăsase. 

Stinse lumina şi părăsi apartamentul. 


Omul în gri trecu în spatele draperiei de pluş. Acolo unde 
mâinile o apucau, perdeaua era tocită şi slinoasă. Ridică 
receptorul pândind mişcările bufetierei. Femeia spăla pe 
jos. 1 se vedeau pulpele bolnave de varice, picioarele 
încălţate în ghete de pânză cu vârfurile şi călcâiele 
retezate, coapsele surpate, prăvălite spre genunchi. 

Formă numărul păstrând dintr-o veche obişnuinţă 
degetul înţepenit în orificii până la rotirea completă a 
discului. 

Glasul celuilalt, calm, fără tonalități ţâşni limpede din 
aparat nefiresc de aproape. 

Omul în gri îşi lipi buzele de microfon. Şopti înăbuşit: 

— Trebuie să ne vedem. 

— Mâine. 


— Astăzi, nu mâine. E urgent. Adăugă: Nu v-am deranjat 
niciodată pentru fleacuri. 

Urmă o pauză. Nu-şi putea dezlipi ochii de la picioarele 
acelea bătrâne. Ciorapii cafenii erau prinşi cu jartiere 
intrate adânc în carnea puhavă. 

— Bine. Peste jumătate de oră la braseria Cina. 


Colonelul lonaş îşi prinse bărbia în palmă. Povestea era 
fantastică. Prea fantastică... 

— Ştiu, spuse locotenentul Dobrescu. Avea figura 
răvăşită, privirea îi ardea. Vi se pare absurd. Şi mie... Încă 
nu-mi vine să cred. Dacă aţi fi văzut uimirea, dar ce zic eu 
uimire, groaza oamenilor... Păreau pietrificaţi. Individul 
acela repezit sub roţile tramvaiului, masă sângerândă de 
carne, oase zdrobite şi deodată... sub ochii noştri, prinzând 
viaţă, din nou contur. Ţesuturile care se refăceau ca într-o 
vrajă, ca în poveştile cu zâne... 

lonaş lăsă stiloul să-i cadă pe birou: 

— Când s-a întâmplat accidentul? 


Omul în gri îşi privi ceasul: 

— Acum aproximativ o oră. 

Celălalt îl asculta circumspect. Era un bărbat mărunt, 
între două vârste, cu o figură anonimă. L-ai fi putut lua 
drept contabil, funcţionar mijlociu într-o întreprindere 
oarecare. 

Duse halba la gură pândind mişcările ospătarului. 
Grădina era plină de lume. Oameni care râdeau sub cerul 
limpede, găurit de primele stele. 

— Vă daţi seama ce înseamnă asta? 


Colonelul se opri în faţa locotenentului: 

— Cea mai fantastică descoperire a omenirii. A omenirii 
de la începuturile ei. Mai mare decât focul, mai mult decât 
tot ce s-a putut născoci vreodată. Evenimentul care va 
desemna începutul adevăratei epoci de aur a umanităţii. 


Războiul devine astfel un nonsens. Bolile, infirmităţile - 
amintiri hâde. Omul învingând neputinţa, descompunerea, 
omul triumfând asupra celui mai absurd fenomen: Moartea. 
Îți dai seama?! Îţi dai seama?! 


— Bineînţeles, zâmbi subţire omul în gri. Milioane de 
medici, spitale, fabrici de medicamente, toate azvârlite la 
coşul cu gunoi. Şi, în primul rând, crahul întreprinderilor 
Tex. Faliment total. 

Celălalt îl întrerupse brusc. Ospătarul deşertă scrumiera 
şi trecu mai departe. 


— Cum arăta individul? 

Locotenentul îşi duse mâna la frunte: 

— Cam la patruzeci-patruzeci şi cinci de ani. Scund, chel, 
îmbrăcat destul de bine. Când şi-a revenit, părea el însuşi 
înspăimântat, sau mai degrabă nedumerit. A luat-o la 
goană... Oamenii se dădeau la o parte îngroziţi. Nici 
Christos nu şi-ar fi deschis aşa pârtie. L-am urmărit până 
acasă. Din stradă am văzut când a aprins lumina şi a tras 
perdelele. Am oprit primul taxi şi... 

— Cum îl cheamă? întrebă colonelul. 


— Ion Pintilie. N-a vrut să deschidă. Până să sparg uşa a 
dispărut pe scara de serviciu. M-am luat după el, dar 
degeaba. Nu-i un începător. 

Celălalt îşi muşcă buzele: 

— Acasă nu se mai întoarce. Cum puteţi da de el? 

— I-am găsit carnetul cu adrese. Sunt şi câteva numere 
de telefon. 


Colonelul îşi ridică privirea. 

— l-a mai luat cineva urma? 

— N-am avut impresia, zise locotenentul. Oamenii erau 
terifiaţi. Nu le mai păsa de tutungerie. 


— Nu la asta m-am referit. Zeci de martori au văzut 
accidentul. Mi-e teamă să nu fi asistat şi cine nu trebuie. 

— Vă gândiţi la vreun agent străin? 

— Da, făcu lonaş. În dosarul „inginer M“ eşti folosit ca 
nadă. Dacă azi ai fost filat... Un astfel de individ ar fi înţeles 
numaidecât despre ce este vorba. N-ai observat pe nimeni? 


— Ba da! Puştiul de la securitate. Îl urmăresc de trei 
zile... 

— Ştiu, Afacerea inginer M. 

Omul în gri surâse. 

— Întâmplarea! Oricum, mare lucru n-o să afle. Pintilie a 
dispărut, iar ce era interesant în casă am luat eu. 

— Un mic handicap. Sper să nu-l pierdeţi. 

Rezidentul mai luă o gură de bere apoi se ridică: 

— Tineţi-mă la curent. Şi nu uitaţi: tempo! tempo! 
Câştigă cursa cel care aleargă mai repede sau nimereşte 
drumul cel mai scurt. Aş opta pentru a doua variantă. 

Omul în gri rămase singur. Privi absent conţinutul halbei. 
Spuma se agăţase de pereţii groşi, ca o dantelă zdrenţuită. 

„Drumul cel mai scurt. Mi-ar place să ştiu care e...“ 

Rămase cu privirea aţintită în întunericul serii albastre 
de iulie. 


Colonelul lonaş îşi aprinse o ţigară şi se aşeză lângă 
fereastră. O seară de vară, o seară de care-şi va aminti, 
probabil, totdeauna. 

„Ce lucru extraordinar... Dumnezeule!“ 

Rezidentul se întoarse acasă. Îşi umplu un pahar cu apă 
şi înghiţi pilula de hiposerpil. 

„Până una alta...“ 


Capitolul II 


MARIIRIUL LOCOTENENTIULUI 
DOBRESCU 


Dinu, care ţinea de şase, deschise brusc uşa: 


— Samuraiul! 

Sărind bezmetic unii peste alţii, băieţii se năpustiră în 
bănci. În ultima secundă, Popovici şterse reflex tabla. Elevii 
încremeniră în poziţie de drepţi. Deasupra clasei plutea un 
nor gros de praf. Soarele călduţ îl tăia în felii compacte. 

Minerva 'Tutovan rămase o clipă în prag, apoi se îndreptă 
cu paşi înţepaţi spre catedră. Era înaltă şi ciolănoasă, 
îmbrăcată totdeauna în taior cafeniu de  croială 
bărbătească, ciorapi trei sferturi şi ghete. Faţa oacheşă, cu 
ceva nipon în trăsături, părea o caricatură. Poate din cauza 
ochilor rotunzi, foarte mari şi a nasului lung şi subţire, 
antenă fină, izbucnind de sub bretonul aspru. 

Un zâmbet incert îi flutura pe buzele nefardate. 

Pentru bucureştenii care au terminat liceul în perioada 
'55-'65, colici intestinali reflecşi însoțesc amintirea Minervei 
Tutovan. Faima ei depăşise de fapt hotarele Capitalei, iar 
printre exponenţii generaţiei respective a nu cădea în clasa 
Samuraiului reprezenta dezideratul suprem al fiecărui 
început de an. Ghinioniştii încercau transferuri disperate la 
„Şincai“ ori la „Lazăr“, părinţii sentimentali erau ameninţaţi 
cu sinuciderea, fraţii mai mici uitau să ducă lingura cu supă 
la gură ascultând înfricoşătoare povestiri despre Minerva. 


Se vehiculau cifre astronomice privind numărul corigenţilor 
şi al repetenţilor, nu dădea niciodată 10, iar competenţii 
apreciau că în nici un caz „nu poate fi dusă“. A copia 
neprins de Samurai sau a trage un tigru de coadă, în 
nădejdea că nu va observa, însemnau cam acelaşi lucru. 

— Absenţii! 

Se ridică Popovici - matematicianul clasei - anunţându-i 
în ordine alfabetică. 

— Banciu, Floareş, Mărculescu, Vintilă... Păru să-şi aducă 
aminte: A, da! Şi Ilinoiu. 

Zâmbetul Minervei se lungi până la urechi. Colţurile se 
pierdeau sub şuviţele de păr retezate scurt. 

— Ce băiat drăguţ eşti tu, Popovici! Zi, l-ai uitat pe 
Ilinoiu! O amnezie sugerată în pauză de amicul Vasilescu: 
„Bă, vezi că n-am notă, sunt pe aceeaşi pagină cu Vintilă şi 
chestia de azi cu catetele nu-mi prea prieşte. Bagă-l pe 
Ilinoiu la urmă. Nu se prinde Samuraiul...“ Poţi să treci la 
loc. Dar, apropo, Banciu de ce lipseşte? Nu trebuia să-l 
ascult... 

— E bolnav, domnişoară, îngânară câţiva. 

— Ia te uită! Minerva îşi bătu palmele fals consternată. 
Bănuiesc că i s-a recomandat relaxare, destindere - trase 
de silabe - matinee... Am să-l întreb data viitoare cum i-a 
plăcut John Wayne. Deveni nostalgică: Măi băieţi, am chiulit 
şi eu la vremea mea... Da, chiuleam şi eu... Rula un film cu 
Bette Davis. Dar pentru... cowboy-ul Jimmy să pierzi 
superba teorie a triunghiurilor asemănătoare mi se pare o 
totală lipsă de gust. O tempora, o mores! 

Deschise catalogul. Întorcea paginile cu o încetineală 
exasperantă. Băieţii tăceau chitic, frângându-şi pe sub 
bănci degetele ude. Îşi simțeau inima în gât sau în stomac, 
oricum nu acolo unde ar fi trebuit să fie. Rugăciuni mute, 
fierbinţi pluteau deasupra clasei: 

„Dă doamne să nu mă asculte!“ 

„Nu eu...“ 


„lonescu, lonescu, lonescu, Ionescu...“ silabisea mecanic 
în gând Pandele, un nume la întâmplare, de teamă să nu-l 
transmită telepatic pe al său. Dar „Pandele“ se urca singur 
pe buze. 

Încă o pagină întoarsă. A treia. Deci Calomfirescu, 
Ciucaş, Creţu; Dinu, Dobrescu scăpaţi. Cinci suspine de 
uşurare. Tremură Farcaş, Firulescu, Focşeneanu... 

— Cui zâmbeşti, Dobrescule? 

Băiatul îşi muşcă buzele: „Irecuse de mine... Asta-i 
perversitate!“ 

— Mie-mi zâmbeai? Eşti amabil să pofteşti la tablă? 
Evident, numai dacă treaba asta nu te plictiseşte. Şi 
paşaportul, drăguță! Inutil te agiţi, Moraru! Ştiu că ai 
învăţat. De obicei fac eforturi să te zăresc. Te ascunzi după 
Alexe. Azi văd că joci tontoroiul. Dacă insişti însă, te pot 
nota la conduită. Unde eşti, Dobrescule? Ai adormit? 

Elevul întinse tremurând paşaportul - caietul de teme - 
învelit în hârtie albastră. Ochii umezi de adolescent timid 
priveau  fascinaţi chipul Minervei. Brusc, sprâncenele 
acesteia desenară două linii circumflexe. Puse mâna pe 
stilou: 

— Ai 9, Popovici, dar e ultima oară când înghit figura. 
Dobrescu e unul din clienţii tăi constanţi, nu-i aşa? Dă la 
Drept, ce să-şi mai bată capul cu logaritmi şi alte chestii. Se 
întoarse spre elevul de la tablă, reproşându-i cochet: Dragă 
Dobrescule, puteai totuşi să ai amabilitatea să vii cu 
jumătate de oră mai devreme - vorba aia, copiai tema pe 
îndelete - nu să-mi înşiri păduchii ăştia rasoliţi în recreaţie. 

Băiatul înghiţi în sec. Mâinile slabe îi ieşeau ca două 
lopeţi din mânecile prea scurte. 

— Am învăţat, domnişoară... Puteţi să mă ascultați. 

— Cu plăcere, dragul meu, cu plăcere. Dar nu ştiu de ce 
am impresia că suspini după o corigenţă. [i-a intrat 
probabil în cap că te avantajează să înveţi vara. Zamfir care 
se distrează acum de minune turnându-i praf de scărpinat 
lui Traşcă o să-ţi ţină desigur companie. Mi-a făcut un 


extemporal încântător. Zero barat! Tu cel puţin eşti în 
progres: doi minus. Acum putem începe. Avem o piramidă... 
Vezi, Cioran, cum mă indispui? Ce-i cu tine în banca întâi? 
Te-au chemat băieţii să le sufli? Treci la loc! Şi nu vă mai 
osteniţi să notaţi pe tablă cu creion chimic, văd încă binişor. 
Avem deci o piramidă cu bază paralelipipedică. Apotema M- 
N... 

Dobrescu începu să deseneze. Creta scârţâi apoi se rupse 
între degetele transpirate. 

Clasa izbucni într-un chicotit, reprimat repede. 

Samuraiul bătu cu stiloul în catedră: 

— Va să zică asta-i viziunea ta artistică despre 
paralelipiped! Foarte personală, dragă Dobrescu. M-ar 
interesa acum să aud şi definiţia. Îşi aţinti privirea spre 
fundul clasei şi spuse duios: Poate te ajută Pârvu. Vrei, 
dragul meu? 

Pârvu, un găligan cu părul ca morcovul şi faţa plină de 
pistrui îşi rostogolea ochii speriat aşteptând şoapta 
providenţială. 

— Nu suflă nimeni! avertiză Samuraiul. Lasă pixul jos, 
Diaconescu. Pesemne ai o părere foarte proastă despre 
mine dacă-ţi imaginezi că aplecându-te după el nu te văd 
când şopteşti. Mai schimbaţi trucurile, ce Dumnezeu! 
Aştept, Pârvule! 

Găliganul îşi umezi buzele: 

— „.„Scuzaţi-mă... n-am înţeles întrebarea. 

— Am vorbit prea încet, băiete? 

— Da. Elevul dădu fericit din cap: Nu se aude bine. 

— Aşa e... Nu se aude... repetă solidară clasa. 

— În regulă, Pârvu. Treci în banca întâi. Până la sfârşitul 
anului. Cu ocazia asta, îmi îngădui să-ţi dau un sfat. Când 
mai scrii formule pe caietul de teză, ştii cum, subţire cu 
creion ascuţit - de la distanţă nu se vede - nu mai folosi 
Hardmuth nr. 1. Are mină tare şi zgârie. Pentru treaba asta, 
ideal e numărul 3. Şi pe urmă, dragul meu Pârvu, 


ştersăturile n-au ce căuta în stânga sus, acolo unde pagina 
rămâne de obicei curată. Ei, Dobrescule, ţi-ai adus aminte? 

— Paralelipipedul este... ă... â... 

Minerva îl opri cu un gest. 

— Are 9 elevul care ghiceşte ce carte citeşte Dinu. 

Băieţii se întoarseră automat spre fundul clasei. Dinu, 
roşu la faţă o închise precipitat încercând să i-o paseze 
colegului pe sub bancă. 

Minerva se ridică: 

— Fără substituiri! Cine-mi spune? 

— E geometria, domnişoară, îndrăzni Vasilescu. 

— Hm! Sunt de acord că geometria îţi dă fiori, dar 
expresia asta serafică, ochii ăştia lucioşi... Hai băieţi! 

Dinu repetă fără convingere: 

— E manualul de geometrie, zău... 

Samuraiul îl măsură lung. 

— Pariem că e o porcărie gen Pitigrili sau James Bond? În 
orice caz pe aici. Adă cartea încoace! 

Dinu o privea disperat. Întinse volumul ferfeniţă cu 
sentimentul candidatului la scaunul electric. Minerva se 
uită la femeia goală de pe copertă. 

— „Omul cu pistoletul de aur“. Tratează despre 
paralelipipezi, bănuiesc. Unu pe chestia asta, băieţaş! 
Despre rest, discutăm la dirigenţie. N-am nimic împotrivă 
dacă o să fie şi tăticu' de faţă. Nu bunica, dragul meu. M-am 
săturat să aud că eşti un copil sensibil care din zori şi până- 
n noapte nu face altceva decât să rezolve ecuaţii şi 
probleme de geometrie în spaţiu. Până una alta poţi să ieşi 
puţin afară. Vrei să-l însoţeşti, Panait? Răsuceşti ţigara aia 
de un sfert de oră. Daca eşti amabil, Traşcă, împrumută-i 
bricheta. Deci, ce e paralelipipedul, Dobrescule? 

— Nu... nu-mi amintesc exact definiţia. Îmi scapă. 

Fâstâcit, cojea hârtia de pe cretă. 

„Să-mi dea zero tăiat în şaptesprezece, să facă ce-o vrea, 
dar să mă treacă la loc.“ 

Minerva îl privi surprinsă: 


— Cum vine asta, Dobrescule? Ai ajuns în clasa a noua, îţi 
dau mustăţile, aseară te plimbai de mână cu o fată - fie 
vorba între noi, nu înţeleg de ce trebuia să o ţii aşa de 
strâns, n-am avut deloc impresia că ar vrea s-o ia la fugă - şi 
nu ştii ce-i ăla paralelipiped?! Păi asta e materie de 
primară... 

Dobrescu îşi înfipse dinţii în buza de jos ca să nu 
izbucnească în plâns. Corigenţă... floare la ureche. Dar era 
în stare să-l lase repetent. Spectru înfricoşător, coşmarul 
nopţilor dinainte de teză, de reexaminări sadice: „Vino 
mâine să te ascult. Îţi mai ofer o şansă.“ 

O problemă crâncenă căreia nu-i poate da de capăt. Are 
palmele şi tâmplele ude. 

„Hm! Aici ai feştelit-o, băiete! Dar să nu zici că-s 
neînţelegătoare.“ 

Urmează 12 întrebări suplimentare pentru bun simţ 
matematic. Întrebări nimicitoare. Îi vine ameţeală. Ceva-l 
izbeşte în coaste. Îl doare... 

— Ce faci, Dobrescule? Dormi? 

Locotenentul tresări. Se frecă speriat la ochi. 

Maiorul de securitate Minerva Tutovan îl privi bănuitoare 
printre pleoapele subţiate: 

— Abia la al treilea ghiont te-ai trezit. 

— Vă rog să mă scuzaţi. De 24 de ore sunt pe teren... 

Asta era crucea lui. După ce luase bacalaureatul, 
aruncase manualele de matematică în lacul Herăstrău. La 
banchet, urla de fericire: „Auzi, mă! Am scăpat de 
Samurai!“ Diaconescu constatase cu gura plină: „Da, în 
principiu cred că da.“ Diaconescu ăsta a fost totdeauna un 
tip sceptic. 

„Să nu te prind că dai la Politehnică“, îl avertizase 
Minerva. Scuturase vehement din cap vreo cinci minute. 
„Hm, nu e nevoie să-ţi rupi gâtul pentru chestia asta.“ 

Se reîntâlniseră după câţiva ani. Dobrescu, proaspăt 
absolvent al Facultăţii de Drept, cu epoleţi noi de 
locotenent, repartizat sub ordinele Samuraiului, maior de 


securitate. Habar n-avea că părăsise învăţământul. O privea 
holbat, cu ochi împăienjeniţi, incapabil să articuleze un 
sunet. Minerva îşi strâmbase buzele subţiri, nutrind 
convingerea că surâde: „Eşti un tip sentimental, băiete! 
Bucuria de a trăi se citeşte pe chipul tău. Apoi brusc: 
Repede! Care-i formula de rezolvare a ecuaţiei de gradul 
trei?“ 

Pe bulevard se aprindeau luminile. Roşii, verzi, albastre şi 
galbene străluceau limpezite parcă sub ploaia subţire. 

— Şi zi aşa, tragi tare. De 24 de ore n-ai închis un ochi... 

Pe chipul locotenentului se putea citi o resemnare de 
martir: „Asta-i meseria...“ 

— Unde e un caz mai complicat, Dobrescu Vasilică 
sireacu! Că vorba aia, tânăr e, minte ţunţurlie are, 
matematică a învăţat. Îşi încruntă sprâncenele: Ştii care-i 
norocul tău, băiete? Că sunt o femeie blajină. 

Dobrescu simţi subit nevoia să tuşească. 

— Adevărat. Ioată lumea mă invidiază... 

— Cum ai putut să-l scapi din ochi pe Pintilie? N-am vrut 
să discut chestiunea de faţă cu colonelul lonaş, îţi dai 
seama... 

— Bine, dar nu l-am scăpat. 

— Până acasă. De acord. Şi după aceea? 

— M-am grăbit să raportez. 

— Aşa? Şi dacă între timp băieţaşul a şters-o? Dacă ne-a 
luat-o înainte altundeva? 

— Cine? 

— Mama mare! Trebuia să îngheţi la uşa lui, sau să-l inviţi 
la minister. 

— M-am gândit că poate hotărâți să-l filăm. Calculam că... 

— Calculele te omoară! 

Ajunseră. Urmând indicaţiile locotenentului, Minerva 
urcă opt sau zece trepte pătrunzând într-un coridor lung în 
formă de L. şi, în sfârşit, se opriră în faţa unei uşi. 

— Pintilie ăsta al tău trebuie să fie un individ foarte 
scund. Maximum 1,60 m. Acum îmi explic de ce s-a pierdut 


atât de uşor prin mulţime. 

Dobrescu ar fi vrut să afle cum a dedus înălţimea hoţului, 
dar se răzgândi şi închise repede gura. Îşi compuse o 
expresie care părea să mărturisească că raţionamentul e la 
îndemâna oricui. 

— În general, prefer să mă întrebi de zece ori decât să 
mimezi perspicacitatea, băiete, scrâşni Minerva. Vizorul e 
fixat foarte jos, respectiv la nivelul ochilor celui care 
priveşte din casă. Ce naiba!? Îşi zvârli capul pe spate: 
Detest ipocrizia! 

Intrară fără nici o dificultate. Broasca fusese spartă. 
Minerva pipăi lemnul sfâşiat şi clătină din cap. 

— Prea târziu. Se întoarse spre locotenent: Dobrescu 
Vasile! Dacă nu dăm de urma lui Pintilie, te scalpez! 

Se opri ca de obicei în prag cu braţele încrucişate la 
piept. O poziţie sui generis în care palma prindea subţioara 
lăsând să se vadă doar degetul gros. Era o încăpere 
mobilată â la garconne. Un studio, un bufet combinat, 
magnetofon, măsuţa cu reviste vechi aşternute în evantai, 
câteva cărţi, un fotoliu. Obiecte de duzină dar dispuse 
aerisit şi cu oarecare gust. Multe lucruri erau aruncate pe 
jos, în special conţinutul sertarelor deşertate. O dezordine 
întâmplătoare sugerând mâini pripite care caută. 

Locotenentul Dobrescu urmărea din colţul ochilor 
privirile Minervei, încercând să sesizeze licărul de interes 
pentru unul sau altul din obiecte. Anticipa întrebările ce 
aveau să vină - de ce lustra e roz şi nu indigo, de ce 
comutatorul e pe stânga şi nu pe dreapta - tot felul de 
aiureli fără răspuns, generând sarcasme suculente din 
partea Minervei. Într-un fel, proceda ca la o percheziţie 
când, scotocind printre boarfele investigatului, îi pândeşti în 
acelaşi timp reacţiile. Fără să vrea, ochii îi alunecă mereu 
spre zidul, dulapul, în fine locul unde acel ceva e ascuns. 

— Mda... Minerva se urni din prag. Un individ neîncadrat 
care trăieşte din expediente. A beneficiat la un moment dat 
de o sumă mai mare de bani. O afacere mănoasă, poate o 


moştenire. Sunt vreo zece-doisprezece ani de-atunci. În 
momentul de faţă, nu există nici o femeie în viaţa lui, mă 
refer la o legătură constantă. Nefumător (locotenentul privi 
stupefiat mucurile de ţigări şi scrumul împrăştiat peste tot), 
a părăsit casa de cel mult jumătate de oră. Ce-ar mai i... 
ce-ar mai fi... Da, Pintilie n-a efectuat serviciul militar. 
Vreau să spun că e reformat. Astea sunt primele concluzii, 
Dobrescu. Dacă eşti amabil, reconstituie acum 
raţionamentul. Îţi dau cinci minute pentru asta. Nu uita, ne 
aflăm în criză de timp. 

Locotenentul privi buimac în jur. Îi venea să râdă. Un râs 
isteric, cu fălcile încleştate. „N-a făcut serviciul militar, a 
plecat de o jumătate de oră... moştenire...“ deduse din 
câteva mobile banale, un interior tâmpit de don juan ieftin, 
cum există cu sutele în Bucureşti. 

— Ai intenţia să-ţi serbezi centenarul aici? 

Minerva răsfoia cărţile grăbită. Paginile foiletate cădeau 
una după alta cu un plescăit uşor. În şifonier, dădu peste o 
cutie de bomboane plină cu tot felul de fleacuri. 
Corespondenţă, câteva fotografii, nişte recipise. 

— Astea le luăm cu noi. Pot să ne servească. Ei, ce faci? 
la-o sistematic! Am zis că individul e neîncadrat. Care 
detaliu anume, mai corect absenţa lui poate duce la această 
concluzie? Hai băiete! Fă corelaţia! 

— A! Lipseşte deşteptătorul. 

— În sfârşit. Sigur că da. Oricât de stăpân ai fi pe 
reflexele tale, totuşi pui ceasul să sune. 

— Îmi îngădui să observ, opină locotenentul ceva mai 
sigur, că nu constituie un amănunt absolut relevant. 

— De ce, dragul meu? 

Vocea Minervei era mieroasă şi Dobrescu redeveni 
circumspeci. 

— Pentru că întâmplător ceasul ar putea fi la reparat. 

— Mă decepţionezi, Dobrescu Vasile! Eşti de zece minute 
în încăperea asta şi încă nu ţi-ai dat seama ce fel de individ 
e Pintilie. Arată-mi te rog un singur obiect refăcut, reparat, 


sau recondiționat şi-l înghit. Ciorapii, uite-i colo pe pat, sunt 
toţi, absolut toţi noi. Cămăşile la fel. Din zece perechi de 
pantofi, niciuna nu are pingele sau flecuri. În sfârşit, pe 
comodă sunt două aparate de radio cu transistori identice. 
Unul are scala spartă, indicatorul posturilor îndoit, husa 
ruptă. Tu, personal, l-ai fi dus la reparat. Pintilie, nu. Şi-a 
cumpărat altul. Vrei să mă convingi că şi-a făcut scrupule cu 
un amărât de deşteptător care costă o sută sau o sută 
douăzeci de lei? 

— Poate că-l trezeşte o vecină. 

— Bătându-i frumuşel în uşă... 

— De ce nu? 

— Pentru că astfel de oameni evită relaţiile familiare cu 
cei din jur. Când cineva se deranjează în fiecare dimineaţă 
să te trezească înseamnă că are acces în casa ta. Nu-i mai 
poţi trânti uşa în nas când pofteşti. Or, în profesiuni ca ale 
amicului Pintilie privirile, întrebările, confesiunile se evită. 
Adaugă la absenţa deşteptătorului mapa de vinilin uitată în 
fundul dulapului şi plină de praf, calendarul în care foile se 
rup câte zece-cincisprezece odată. Vezi franjurile! Arată aşa 
doar dacă le smulgi cu toptanul. Când eşti în serviciu, 
aştepţi mereu câte ceva: chenzina, concediul, sâmbăta 
seara. Nu e cazul cu băiatul. Pentru el, calendarul rămâne o 
simplă superstiție, unanim acceptată. Luni, marţi sau 
duminică e acelaşi lucru. E logic, Dobrescule? 

— Logic. 

— Mai departe. 

— Spuneaţi că ar fi beneficiat de o moştenire. În sfârşit, o 
sumă mare de bani. 

— Ai reţinut perfect. Dacă observi, toate lucrurile din 
casă sunt contemporane. Mai limpede, cumpărate în acelaşi 
timp. Garnitura de mobilă Mioriţa, covorul, magnetofonul 
demodat cât un geamantan. Toate acestea presupun un 
capital lichid investit dintr-o dată. Evident, plecăm de la 
ipoteza că Pintilie nu era genul de personaj care să 
acumuleze bunuri prin intermediul unor rate lunare oprite 


la serviciu. Pentru asta îţi trebuie răbdare, spirit de 
economie. Dispunând însă de o sumă rotundă - un 
douăzeci, douăzeci şi cinci de mii - a făcut nişte achiziţii. Se 
întrerupse brusc, punându-şi mâinile în şolduri: Ia ascultă, 
Dobrescule! Care e, la urma urmelor, dascălul dintre noi 
doi? 

Locotenentul roşi: 

— Dumneavoastră... singură... 

— Scuză-mă. Zâmbi maliţios: Ţi-am luat vorba din gură. 
Continuă! 

— Apropo de femei. Spuneaţi că întreţine relaţii 
pasagere. Sunt de acord. 

— Mulţumesc. Şi cum ai ajuns la concluzia asta, dragă 
Dobrescule? 

— Nimic nu trădează existenţa unei legături mai vechi. 
Fotografie, amănunt vestimentar... 

—  Realmente, mă copleşeşti băiete! Încep să am 
remuşcări. Ştii, pentru corigenţa aia... 

Considerând că ambianța îi e favorabilă, Dobrescu se 
avântă: 

— Nu văd însă din ce s-ar putea conchide că Pintilie este 
nefumător. 

Arătă spre mucurile de ţigară. 

Minerva 'Tutovan ezită o clipă apoi decise să rămână 
conciliantă: 

— Pintilie ăsta e un tip relativ meticulos. Pentru un 
bărbat care trăieşte singur, curăţenia din casă este 
semnificativă. Şi atunci, dragul meu Dobrescu, când dai cu 
mătura în fiecare zi, nu din pedanterie, ci pentru că pur şi 
simplu îţi place curăţenia, nu mai arunci scrumul şi ţigările 
pe unde îţi vine. În vaza de flori, pe bufet, şi aşa mai 
departe. Nu văd nici o scrumieră. Un fumător şi-ar fi 
cumpărat măcar una. 

— Poate că a spart-o... 

Minerva îşi măsură contrariată subalternul: 


— Ia ascultă, Dobrescule! Vorbeşti ca să nu adormi? S-a 
stricat ceasul, s-a spart scrumiera... Chiar aşa stând 
lucrurile, s-ar fi folosit, până una alta, de o farfurie sau de o 
cutie de conserve goală, nu ar fi înşirat toată mizeria asta 
pe mobile. Hm! Totdeauna, dar totdeauna am considerat că 
elogiile nu sunt pedagogice. Amănuntul însă mai denotă şi 
altceva. Ce anume, Dobrescule? Dar mai repede, văd că-ţi 
place să stai la taclale. 

— Păi... dacă Pintilie nu fumează... 

— Aşa! 

— „înseamnă că a avut un vizitator. 

— Binişor. Ce fel de vizitator? 

„Ei nu, că asta e prea de tot.“ 

— Un vizitator..., repetă Dobrescu, neştiind ce să spună. 

— Am auzit. Dar ce fel? 

Locotenentul îşi ridică fruntea. 

— Vreţi... vreţi să ştiţi cum arăta? 

— Dacă eşti în stare, n-am nimic împotrivă. 

— Nu prea cred că aş putea s-o fac. 

— Eu sunt convinsă. Nu m-am referit la detalii fizice. 
Oaspetele lui Pintilie s-a simţit aici mai comod decât la el 
acasă. Pintilie nici măcar n-a îndrăznit să riposteze unei 
grosolănii evidente. N-a crâcnit, deşi individul a ars pur şi 
simplu mobila  strivindu-şi ţigările. Aceasta trădează 
raportul de dependenţă al lui Pintilie faţă de musafir. Fără 
să-ţi laşi fantezia să zburde - ceea ce nu-mi amintesc să ţi 
se fi întâmplat vreodată - poţi afirma că îi e teamă de el. Ia 
să vedem cam ce hram poartă acest musafir. 

Dobrescu îşi ţuguie buzele. 

— Plecând de la ideea că cineva a spart uşa ca să intre şi 
apoi a răscolit prin casă, s-ar putea conchide că acelaşi 
cineva a lăsat şi mucurile de ţigară. 

— Deci unitate de persoană. 

— Evident. 

— Nu evident, Dobrescule. Insuficient! Şi asta pentru 
tine. Între cel care a fumat ca un turc şi ăla care a asediat 


uşa răsturnând după aceea casa cu fundul în sus nu există 
nici o legătură. Ai înţeles? Sunt convinsă că nu! Primul e un 
vizitator întâmplător. Indiferent de natura relaţiilor lui cu 
Pintilie, cred că ne interesează mai puţin. Pe când al doilea 
este adversarul din umbră, inevitabilul agent intrat în 
arenă. Ceea ce preconiza colonelul lonaş se confirmă. Ca şi 
noi, persoana încearcă să-l depisteze pe Pintilie. Ăsta e 
spionul, băiete, sau mai pe înţelesul tău: Bau-Bau. 

— Când Dumnezeu să fi aflat toată povestea asta? bâigui 
locotenentul. 

— Ca şi tine, în momentul când s-a produs accidentul. Tu 
nu l-ai observat, în timp ce celălalt, sunt convinsă, te-a filat. 
În consecinţă s-a grăbit, şi ne-a luat-o înainte 
percheziţionând locuinţa. Ei, îl vezi tu pe balaurul ăsta 
lăsându-şi mucurile de ţigară peste tot numai ca să-l 
depistăm noi printr-o simplă analiză de laborator? Ce naiba, 
te credeam mai dibaci! Deci încă o dată, orice corelaţie 
între tipul cu ţigările şi sălbaticul care a dărâmat uşa este 
falsă şi neavenită. În ce priveşte scutirea de serviciul militar 
- mă grăbesc dragul meu - e suficient să-i priveşti 
încălţămintea. Băiatul suferă de platfus: uzura tălpii e 
caracteristică. Mai e cazul să-ţi explic? 

Locotenentul clătină din cap. 

„Nu, nu mai era cazul.“ Ştia însă ce urmează. 

Minerva îl măsură din creştet până în tălpi şi respiră 
adânc: 

— Şi acum, înainte de a trece în baie, nu mai tremura 
Dobrescule, ţi-o spun eu şi pe asta, am să-ţi povestesc cum 
am dedus că Pintilie a părăsit locuinţa de maximum 
jumătate de oră. Pe masă se află o carafă cu apă şi un pahar 
trei sferturi plin. Carafa a fost umplută azi-dimineaţă, poate 
chiar ieri. Paharul de circa o oră. Mai adaug că paharul a 
fost umplut la robinet. Nu s-a turnat din cană. De ce, 
Dobrescule? 

— Ziceaţi că explicaţi dumneavoastră de ce... 


— Adică e rândul meu. Mai facem cu schimbul. Până 
acum ţi-ai bătut capul... Mă rog! Doar apa stătută lasă 
băşicuţe, bule de aer, şi asta cam după o oră. În carafă sunt 
atât de multe încât ai impresia că e sifon. În pahar, abia 
acum încep să se adune câteva la suprafaţă. Când am intrat 
noi în apartament, nu era niciuna. Deci înainte de a-şi 
părăsi locuinţa, Pintilie a băut un pahar cu apă. A observat 
că cea din carafă nu e proaspătă şi şi-a umplut paharul de 
la robinet. E clar? 

Locotenentul mormăi ceva afirmativ şi trecură în baie. 

Minerva scoase o exclamaţie de uimire. În faţa căzii, pe o 
masă improvizată din scânduri lungi erau expuse la uscat 
cărţi de joc. 

— Ce chestie! suflă Dobrescu. 

— Patruzeci de aşi, numără Minerva. Asta înseamnă zece 
perechi de cărţi. Băieţaşul Pintilie e cartofor şi încă în stil 
mare. Citi indicaţia de pe banderolă: „Volute prelungite“. 
Luă o carte şi o privi atentă: E limpede! O mână meşteră le- 
a măsluit lungind aproape imperceptibil cu un tuş special 
codiţele din desen. Asta va deosebi aşii, pentru ochiul 
expert şi avertizat de... de... Luă alt pachet: De noari - 
„cerc plin“, ori de dame - „petală deplasată“. Pintilie învaţă 
distincţiile şi când joacă cu tine sau cu mine ştie ce avem în 
mână. Tu-ţi fereşti figurile să nu le vadă, dar pe el îl 
interesează vinietele de pe spatele cărţilor. Şi culmea, i le 
arăţi chiar fără să te roage. În plus, ştie şi ce să schimbe. 
Simplu şi eficace. 

— Dar ce face cu atâtea pachete? întrebă nedumerit 
locotenentul. 

— Într-adevăr... Ce face? Faptul că opreşte ambalajul - îi 
arătă hârtiile de pe un raft păstrând pliurile pachetului. Îşi 
arse o palmă peste frunte: Dumnezeule! Dar e simplu, 
simplu de tot! Ne întrebam ce-o fi căutat la debit. Păi 
băiatul nu fura, substituia! 

— Formidabil! 


— Cărţile de joc se vând doar în tutungerii. Cartoforii, 
jucătorii serioşi cum îşi zic ei, nu se aşază la masă decât cu 
un pachet nou, violat de faţă cu toată lumea. Pasă-mi-te, nu 
încape trişul. Cărţile se cumpără de obicei la debitul cel mai 
apropiat, unde prietenaşul Pintilie sau altul a avut grijă să 
facă o vizită în prealabil substituind stocul tutungiului - 
zece sau cincisprezece pachete, rareori au mai mult - cu 
cele contrafăcute. Oamenii de bună credinţă vin şi cumpără 
marfă din laboratorul lui Pintilie. Cui să-i treacă ceva prin 
minte? Şi pierd, pierd mii de lei, pentru că numai la mize 
mari îţi iei astfel de măsuri. Când joci în familie, cu soacra, 
cuscru şi tanti Geta, la cinci bani deschiderea sau chiar pe 
chibrituri, nu-ţi baţi capul. lată deci mobilul spargerii de la 
debit. 

— Bine, replică locotenentul, dar există sute de tutungerii 
în Bucureşti. 

— Nu chiar, se bosumflă Minerva. Ai numărat câte sunt 
pe Calea Victoriei, arteră principală de la Podul Senatului 
până la Athenee Palace? Patru, băiete! Şi una, fie vorba 
între noi, e lângă bodega Continental. lar depărtându-te de 
centru, câte una singură care deserveşte un cartier întreg. 
Ştiu ca vom juca poimâine în Titan, de pildă. Oamenii sunt 
comozi, iau ce le vine la îndemână. Pintilie „aranjează“ 
debitul de la complex cu o zi înainte şi apoi degajat, 
împreună cu partenerii se duce şi cumpără un pachet. 


Pe bulevard, sute de umbrele, ciuperci colorate din tafta 
dansau deasupra trotuarelor. 

„Din avion trebuie, să fie superb“, gândi Minerva 
strângându-şi în jurul trupului deşirat jacheta cafenie de 
doc. Aruncă o privire piezişă spre Dobrescu. Îşi lăsase capul 
pe spate cu o expresie încântată, primind ploaia în plin 
obraz. Genele frizate culegeau picurii mărunţiţi strălucind 
în lumina felinarelor ca nişte scântei de diamante. 

„Hm... Minerva îşi mişcă vârful nasului. Iot copil a 
rămas.“ 


Îşi aminti cu un zâmbet de vremea când scotea limba să 
prindă fulgii de zăpadă. Tuşi dregându-şi glasul: 

— Eu trebuie să le ţin minte pe toate. [i-am spus să-mi 
aminteşti chestia cu elefantul. 

Dobrescu închise ochii. Diamantele se  scuturară 
alunecând pe obraz. 

— Sper că nu plângi! Minerva părea contrariată. Perfect! 
Să reluăm deci exerciţiul de intuiţie. Presupunem că eşti 
proprietarul unui elefant alb... 


Capitolul III 


OMUL ÎN GRI 


Omul în gri se apropie de bătrâna care mătura în faţa 


blocului. Arătă discret o legitimaţie îmbrăcată într-un plic 
de plastic transparent. Femeia nu desluşi nimic, dar lăsă 
mătura ştergându-şi reflex mâinile de poalele şorţului. 

— Don” colonel Mateescu? Etajul întâi, apartamentul 11. 
Singur, tovarăşe. Singur cuc. Nevasta i-a murit... Are, cum 
să nu! Un fecior: don' inginer. Lucrează la Galaţi. Eu îi fac 
curat... Cumsecade... Aşa, un prieten, doi. Cam în urmă cu 
întreţinerea... Îl găsiţi acasă, dar bateţi mai tare. E beteag 
de o ureche. 

Bătrânul Mateescu îşi trecu palma peste barba crescută. 

„Ar trebui să mă rad“, dar alungă repede gândul 
adâncindu-se în calcule complicate. 

„500 la bloc... Nu, pot să dau doar 300... sau chiar 250 şi 
achit restul luna viitoare. 90 spălătoreasă, 10 gazeta, deci 
încă o sută. Masa, să zicem 150... De fapt 120, dimineaţa şi 
aşa... [igări 25.“ 

Plimbă de câteva ori creionul în lungul coloanei şi scrise 
mare 495. Puse suma sub cifra 1100, făcu scăderea şi 
sublinie apăsat rezultatul: 605. Se lăsă pe spatele scaunului 
sugând capătul creionului. 

În oglinda din faţa mesei îşi văzu propria imagine. Un 
bătrânel cu ochelari strâmbi, fără un braţ, căzuţi spre 
vârful nasului. Pijamaua cenuşie, în dungi, şi capul pleşuv, 


ca o ghiulea, îi dădeau un aer de ocnaş. Ochii îi alunecară 
spre stânga. O fotografie de acum 40 de ani: găetane, piept 
bombat, mâna pe spadă. Mateescu fixă tresele tânărului 
căpitan din 1932. Fotografie la Studio Julieta, chef monstru 
la Iordache, apoi partidă îndrăcită de cărţi. Cât pierduse? 
Două, trei solde? Cine mai ştie?! Poate, Dragomir, 
generalul. Parcă a murit anul trecut... „Ce partide domnule! 
Flăcăii ăia ştiau să joace...“ 

Surprinse brusc cele două imagini alăturate. Din oglindă 
şi din fotografie. O singură punte între ele: pocherul, 
creditorii, azi mai mărunți desigur, bugetul încâlcit. Reluă 
calculul încercuind suma disponibilă. 

„605... Nu e rău... La 1 leu deschiderea, cu blind 
obligatoriu şi chiar over, Pintilie joacă în forţă... Simţi că 
salivează, degetele-i fremătau. Pot să pierd un 4, să zicem 
500 maximum. Mi-ar rămâne 105. Sublinie 105. Apoi se 
răzgândi: Ce mi-e cu ei, ce mi-e fără ei... Totul e să nu sar 
peste 600. Am să mă abţin. La 600 mă ridic.“ 

Dar ştia că n-o va face. Nu va avea puterea s-o facă. 
Răsfira de pe acum, într-ascuns, fără să şi-o mărturisească, 
alte posibilităţi de împrumut. Ochii lacomi răscoleau 
ungherele casei inventariind şi evaluând: 

„Aş putea vinde pendulul mic franțuzesc de la mama. Nu 
se mai poartă. Vechituri sentimentale. Oamenii au ajuns în 
Lună... Şi albumul de marochin cu paftale... la să vedem, 
cât aş putea lua... Lucrătură veche, migăloasă. Orientali 
care n-aveau ce face cu timpul. Ăştia scobeau cu acul şi 
nemţii construiau dum-dum-uri. Dacă mi-ar da un 300...“ 


Uşa era deschisă şi omul în gri se furişă înăuntru. 
Mateescu împărțea banii pe rubrici mişcându-şi mut buzele. 
Peste teancurile subţiri aşezase câte o greutate de parcă i- 
ar fi fost teamă să nu i le sufle vântul. 

Omul lovi cu piciorul în uşa vestibulului. Bătrânul sări 
înspăimântat, scăpând ochelarii pe covorul ros. Deschise de 
câteva ori gura înainte de a reuşi să articuleze: 


— Cine... cine eşti dumneata? 

— Stai jos! 

Avea o voce metalică, dură, ochii reci, imobili. Mateescu 
îşi încleştă pumnii fragili, ivoriu îngălbenit cu vene albastre, 
un albastru chimic ca fluviile care curg pe hărţi. Izbucni: 

— Cum îţi permiţi? Afară! leşi afară! 

Glasul alterat de furie se îneca. Necunoscutul făcu un pas 
înainte şi-l izbi puternic peste obraz. O lovitură calculată, 
fără nimic nestăpânit. Repetă: 

— Stai jos! 

Gura bătrânului se strâmbă a plâns. Tremura din tot 
trupul, dar rămase acolo, în picioare, buimac sau doar 
încăpățânat. O încăpățânare disperată, rest de demnitate, 
aşa cum copacii îşi încheie destinul doborâţi de trăsnet ori 
de ani, dar în picioare. 

Omul în gri lovi din nou. Mateescu se îndoi secerat şi 
căzu în genunchi, respirând sacadat. N-avea aer. 

Celălalt se aplecă zgâlţâindu-l de umăr: 

— M-auzi? 

Mateescu tăcea cu ochii împăienjeniţi, cu gura strânsă 
pungă. Vocea aceea limpede, cumva impersonală din cauza 
lipsei oricărei inflexiuni, glas incolor de crainic, îi sfredelea 
timpanele. 

— Unde-l găsesc pe Pintilie? În altă parte decât acasă. 

Bătrânul simţi durerea incendiindu-i tot trupul. Spinarea, 
stomacul, creştetul capului, ceafa, un cerc continuu, cu alte 
cercuri mai mici, concentrice. Nu mai rezista. 

Necunoscutul lovea ritmic, bine plasat, fără să-şi piardă 
răbdarea. Buzele lui Mateescu se descleştară: 

— Rodiei 101... La Filipaş, şi îşi pierdu cunoştinţa. 

Omul în gri răscoli apartamentul, smulse telefonul din 
priză apoi se întoarse în hol. Observă în colţul mesei 
bancnotele sortate pe destinaţii: întreţinere, spălătoreasă, 
dejun, diverse. Precizări grifonate nesigur pe bucățele de 
ziar şi prinse conştiincios cu câte un ac de gămălie la 
fiecare teanc. Cercetă totul minuţios, la fel de calm, trecu 


pe lângă bătrânul făcut ghem pe covor şi părăsi 
apartamentul. 

Colonelul Mateescu îşi reveni într-un târziu şi începu să 
plângă. 


— Ştii la ce mă gândeam, Dobrescule? 

Minerva zvârli extensoarele pe divan şi îşi netezi fusta 
cafenie care-i ajungea aproape de glezne. 

Lumina arunca pete de vată pe tabla neagră acoperită cu 
cifre. 

Locotenentul îşi ridică privirea. Se juca cu Spiridon, 
caniche-ul gri al Minervei, trăgându-l de coadă. 

— Vrei să vezi dacă iese?! Mă rog... Ştii la ce mă 
gândeam? Nu, nu-ţi bate capul. Întrebarea e pur retorică. 
Încerc să calculez unde a ajuns concurentul nostru din 
umbră. Mai clar, cu cât ne-a luat-o înainte în momentul de 
faţă. 

— Asta n-o putem şti, decretă sentenţios locotenentul. 

— Iată rezultatul unei adânci meditații. Întâmplător însă 
ai dreptate... Situaţia asta competițională mă irită. În 
general, nu suport să aud tic-tacul ceasului, dacă înţelegi ce 
vreau să spun. Mă inhibă. Minutul îmi place să rămână 
minut, nu să devină secundă pentru că altul conduce cursa. 

— Deci vă deranjează handicapul. 

— Da, nu-i loial mai ales când ai de bătut aceleaşi poteci. 
Chiar dacă principial toate drumurile duc la Roma, cel mai 
scurt, din punctul meu de vedere, rămâne unul singur. Pe 
acest drum mi-e teamă să nu fi pornit necunoscutul. 
Completă pe gânduri: Deşi, dacă străbatem acelaşi itinerar 
avem şansa să ne întâlnim. În clipa aceea, jumătate din 
avantajul adversarului nostru se va anula de la sine... 


— Nu vă înţeleg. În ce sens? 

— E un adevăr simplu, băiete. Mai nou, se vehiculează 
termenul de truism. Noţiunea de „necunoscut“, exercită 
fatal asupra noastră o fascinaţie ocultă. Ne înspăimântă 
totdeauna ce nu ştim, pentru că fantezia poleieşte, 
completează amplificat ceea ce nu cunoaştem în mod 
pozitiv. Un criminal neidentificat capătă în imaginaţia 
colectivă proporţiile unui Golem. E de ajuns să-i afli numele 
şi profesia pentru ca balonul să se dezumfle. Misterul s-a 
risipit. Şi ăsta-i un exemplu barbar. Pe vremea când se 
pregătea debarcarea aliată în Normandia - un eveniment 
premergător istoricei zile a naşterii tale - englezii, fini 
psihologi, îşi instruiau oamenii, ofiţeri sau simpli soldaţi, 
oferindu-le date complete despre comandanții nemți ale 
căror obiective urmau să le atace. De pildă, Frantz Schmidt, 
căpitan, comandantul Bunkerului nr. 7, 40 de ani, 5 copii, 
un ochi de sticlă, podagră. Nu mai luptai deci împotriva 
unei imagini legendare de afiş, nazistul invincibil, robot cu 
cască de oţel, ci împotriva unui individ care-şi oblojeşte 
picioarele bolnave, aşteptat de o herghelie de prunci - 
fritzulachi - la el acasă în Pomerania, sau aiurea. De aceea 
doresc întâlnirea cu amicul nostru. Ai priceput? 

Dobrescu o privi curios: 

— Nu v-am văzut niciodată atât de... atât de îngrijorată. 

— Hm. Minerva îşi strâmbă colţul gurii cu schima ei 
caracteristică. Mi se pare că niciodată n-am avut de-a face 
cu o miză atât de fantastică: regenerator infailibil, 
miraculos, al oricărei leziuni, indiferent de gravitatea ei, 
dezideratul născocit odată cu Adam, odată cu prima inimă 
care a început să bată, al existenţei eliberate de spectrul 
bolii. Îţi dai seama ce forţe formidabile dezlănţuie pentru a 
pune mâna pe... 

O voce piţigăiată o întrerupse: 

— a + b la pătrat egal cu a pătrat minus 2 ab. 

Minerva sări în picioare. 

— S-a trezit Keops! Sigur, e şapte. 


Keops, papagalul de viţă princiară, cu o egretă răsărită în 
creştetul capului, se zbânţuia agăţat de gratii. 

— Dacă nu face cucurigu... degeaba, comentă încet 
locotenentul. 

— Mă dau în vânt după spirite matinale, Dobrescule! 
Totuşi, nu reuşesc să pricep de ce nu-i intră în cap şi restul 
formulei. Îşi desprinse cu o mişcare bruscă trenciul: Şi 
acum la minister! Avem treabă. 


Deşertară conţinutul cutiei de bomboane găsite în 
locuinţa cartoforului. Locotenentul  tresări.  Văzuse 
fotografia lui Pintilie pe un abonament vechi de tramvai. 
Exclamă încântat: 

— Prima victorie! 

Minerva îl lăsă să se desfăşoare apoi întrebă sincer 
nedumerită: 

— Poţi să-mi explici, dragul meu, de ce ţopăi? 

— Nu vă daţi seama? Adăugă cu entuziasm vizibil 
domolit: E primul pas înainte. Avem poza individului! 

— O descoperire care ne-a solicitat un consum de 
inteligenţă substanţial, nu-i aşa? Unde-i meritul nostru, 
băiete!? 

Oftă răsfirând celelalte nimicuri: un buton fără pereche, 
o insignă a clubului Progresul, câteva scrisori, o ilustrată 
din Miami de un exotism fierbinte, o fotografie, un faire- 
part de nuntă. Pe cartonul alb sclipeau două cercuri 
secante de aur. 

— Ce chestie! Aduce cu o invitaţie la Olimpiadă. Data - 5 
februarie 1971 - biserica Sf. Bălaşa. Evident! Până acum 
câţiva ani se purta Boteanu. Avem de-a face deci cu 
mondeni. Naşii nu interesează. Să vedem mirii: domnişoara 
Coca Grigoriu şi domnul Vasile Preda, pictor grafician. Lăsă 
invitaţia să-i cadă din mână: Ştii că se leagă, Dobrescule? 
Ochii îi străluceau sub sprâncenele perfect drepte. Pictor 
grafician... 'Ţi-aminteşti? Din prima clipă am opinat că 
adaosurile acelea la arabescurile de pe spatele cărţilor nu 


pot fi opera unui diletant. Am bănuit o mână expertă. Preda 
ar fi putut face frumugşel treaba asta. 

Locotenentul ridică din umeri: 

— E hazardant. O invitaţie întâmplătoare... 

— Nu chiar întâmplătoare. Chemi pe mulţi la primărie şi 
la biserică, dar nu şi la ospăț. Asta presupune deja alte 
relaţii. Te-ai uitat pe fotografia asta? 5 februarie 1971. Lui 
Nelu, amintire de la Coca şi Sile. O întoarse: Hm, cam 
bătrâiori mirii. 

Era o poză clasică, cu mireasa, o femeie la vreo 45 de ani, 
în mijloc. O faţă banală, cu ochi şireţi. 

— Ăsta e Pintilie, spuse precipitat Dobrescu. 

Celălalt, mirele, tot între două vârste, o figură jovială cu 
trăsături proeminente, privea din profil undeva, în afara 
cadrului, strigat probabil în momentul în care fotograful 
apăsa pe declanşator. În faţă, se vedea un fragment de 
masă, farfurii, sticle etc. 

— Deci, conchise Minerva, fotografia şi invitaţia se referă 
la unul şi acelaşi eveniment: căsătoria cuplului Preda. Un 
pas înainte îl constituie faptul că cei doi bărbaţi sunt 
prieteni. Cel puţin în accepțiunea aproape generalizată a 
noţiunii. 

— Cu alte cuvinte îi consideraţi complici. 

— Asta numai de zece secunde, băiete. Şi mă mir că nu 
m-a şocat chiar de la început. Scrisul de pe verso-ul pozei şi 
cel de pe banderolele pachetelor cu cărţi - ştii la ce mă 
refer, indicaţiile, aşi: volută prelungită, valeţi: nervuri etc. - 
prezintă aceleaşi caracteristici grafologice. Nu trebuie să fii 
mare specialist ca să sesizezi şi de altfel prima expertiză o 
va confirma. 

— Credeţi că Pintilie se ascunde în locuinţa pictorului? 

— Hodoronc-tronc! Nu cred deloc asta. Preda nu l-ar 
primi chiar dacă motivul pentru care Pintilie se sustrage nu 
are nici o legătură cu cărţile măsluite. E de ajuns să prinzi 
ghemul de un fir, pe urmă se rostogoleşte singur. Pictorul 


însă ştie unde poate fi găsit. Îl privi printre gene: Ce propui, 
Dobrescule? 

— Păi e simplu. Ne deplasăm la domiciliul lui Preda şi-l 
luăm la întrebări. 

— Adică? 

Deşi experienţa unor ani îl învățase să fie prudent, 
Dobrescu îşi dădu drumul pe pârtie. 

— Îi învederăm situaţia, mă gândesc la povestea cu 
pocherul, participarea lui culpabilă, discutând desigur cu 
toată autoritatea... 

— Las” pe mine! îl întrerupse Minerva. Punem uniformele 
şi luăm un câine lup. Spiridon nu e destul de impozant. Oftă 
adânc: Cum poţi să baţi câmpii în halul ăsta?! Învederăm, 
participare, liru-liru, „Bambina mă cheamă, de nimeni n-am 
teamă“, în fine, nu mi-a venit ceva mai deştept! Îţi închipui 
că Preda e alienat mintal ca să ţi-l servească pe Pintilie, 
după ce-i povesteşti că te-ai prins la şmecheria cu 
pocherul? Adică să-şi vândă complicele care în faţa 
organelor de anchetă se transformă în martor? Unicul 
martor împotriva lui? Îi închizi gura mai sigur decât dacă i- 
ai umple-o cu pelicanol. Ce Dumnezeu! Nu îndrăznesc să 
mă duc la pictor nici ca simplu pieton: „Sunt Costică din 
Caracal, am fost colegi de şcoală, am chiulit împreună, ha, 
ha, ha, unde pot să dau de el?“ Băieţii s-au lansat într-o 
afacere în care imprudenţele se plătesc. În consecinţă, 
Preda trebuie determinat să vorbească singur, din proprie 
iniţiativă, şi asta e posibil numai dacă prin capul lui nu 
traversează nici o clipă ideea că am reprezenta autorităţile: 
miliţie, securitate, sau chiar pompierii. 

— O ambianţă dificil de realizat. 

— Asta-i altă chestie. Să vedem de ce ne putem agăța. 

Băgă mâna în servietă căutând batista. Scoase fără să-şi 
dea seama un pacheţel învelit în ziar. Îl privi câteva clipe 
nedumerită apoi începu să râdă: 

— Osul lui Spiridon! Uitasem. Trebuie să-l duc la reparat. 


Era un ciolan din plastic, o jucărie specială pentru câini 
cumpărată de Minerva la Paris: „Asta ca să exerseze.“ Îi 
adusese şi un soi de pardesiaş pentru toamnă, din postav 
verde, încheiat pe spinare cu nasturi aurii, stârnind invidia 
canină pe un perimetru de cinci cartiere. Plimbarea 
consumată cu acest prilej constituise un adevărat triumf, 
totuşi Minerva ezitase s-o mai repete. 

— Am pus cafeaua. Fierbe mai greu, dar până isprăvim 
noi e gata. Apucă ilustrata violent colorată: Miami. Mi-ar 
place într-o zi să-l vizitez... Martie 1972. Dragă John. Ăsta-i 
Pintilie. Petrec o vacanţă minunată, vremea e OK, am un 
costum de baie superb. Un argentinian de la hotel care 
pretinde că-l cheamă Einstein - nu ştiu unde am auzit 
numele ăsta, mi se pare ca la televizor un gangster 
probabil - afirmă că e cel mai sexy de pe plajă. În august 
mă întorc la Chicago. Te sărută verişoara ta, Betsy. O 
țicnită! Oricum, un detaliu demn de reţinut. Amicul Pintilie 
are o verişoară în Statele Unite. Ce-a mai rămas? 

— O scrisoare de pe litoral. Citi numele şi adresa 
expeditorului: Tanţa Tudose, Mangalia, Olinp. 

— Olinp! E clar. S-auzim. 

Dobrescu observă scrisul agramat, plin de greşeli, 
literele boante care coborau şi urcau. Îşi drese glasul: 

— Dragă Nelu, află că eu nu sunt una de celea să mă 
batjocoreşti şi să-ţi pui pălăria pe partea şeilaltă. Tu dacă 
ştiai că eşti golan di Bucureşti trebuia să mă laşi cu 
nacazurile mele că şi azi o venit sanepidu şi m-o amendat. 
Ţ-o fost ghine să jupeşti chelea di pi mine trii săptămâni pi 
alese, cu supliment la felul doi şi chersici cât pumnul. Da io 
vin pisti tine că nici adresa nu mi-ai lăsat ş-o trebuit să ung 
băietu de la recepție c-o sută cafe praziliană, da na, că tot 
te-am dibuit şi să ti ferească pi tine Maica Preşistă să vin 
eu acolo şi să vezi panaramă. Aştept răspuns la Post 
Restant Mangalia că responsabilul dischidi tăti scrisorile, 
zâce că el este mai mare peste salariaţi şi are grijă di noi. 


Dacă nu, mă pornesc la drum ş-apăi lasă pi Tanţa. Încolo, 
totul e ghini. 5 iulie 1972. 

— Cum ţi se pare? 

Minerva îşi răsucea amuzată şuviţele din breton. 

Locotenentul ridică din umeri. 

— O agramată, ospătăriţă sau poate bucătăreasă pe 
litoral. Mă surprinde însă faptul că Pintilie s-a încurcat cu 
ea. Circulă totuşi în alt mediu. 

— Dacă erai mai atent când i-ai vizitat domiciliul nu te-ar 
fi surprins. Ai văzut cămara lui Pintilie? Pintilie - burlac, 
insist. Colecţia de conserve, murături, dulceţuri, proviziile 
gospodăreşti şi chiar oala din frigider: musaca de vinete, o 
mâncare complicată care cere timp. Un bărbat când e 
dispus să-şi gătească nu depăşeşte în materie de eforturi 
culinare omleta sau cel mult o fleică la grătar. Ca să n-o mai 
lungesc: Pintilie e un mare gurmand. La mare, unde 
apetitul e dublu, a profitat de împrejurări şi s-a lipit de 
amărâta asta. „Supliment la felul doi, piersici cât pumnul“, 
şi te asigur că n-a scos un ban. Nimic curios, deci. Am o 
idee! Luă fotografia soţilor Preda, privind-o intens timp de 
câteva clipe, apoi i-o întinse locotenentului: Ce-ţi spune 
figura pictorului? 

— Tip de şnapan. 

— Asta pentru că ştii cu ce se ocupă. Nu-mi umbla cu 
cioara vopsită! Din punct de vedere al temperamentului, al 
caracterului mă interesează. E o fizionomie tipică. 

— Pare destul de inteligent, îngână Dobrescu cu jumătate 
de gură. 

— Mă enervezi, băiete! Zi că nu ştii, că nu-ţi trece prin 
cap şi gata! Eventual „n-am înţeles întrebarea“. Cu cine 
seamănă individul? O cunoştinţă comună. Expresia ochilor, 
sprânceana ridicată, obrazul rotund, jovial. Hai! 

Locotenentul deschise gura în virtutea unei vechi 
obişnuinţe. 

— N-am înţe... Vreau să spun că nu-mi dau seama. 

— De amicul şi fostul tău coleg Diaconescu ce zici? 


— E absurd!! 

— Fără sărituri în înălţime. E ultimul scaun întreg pe care 
îl am. Poţi să-ţi revii. N-am afirmat că Preda ar fi 
Diaconescu şi nici frate-său. Vorbeam de un tip comun. 
Diaconescu era fără îndoială un măgar. Nu învăţa nimic dar, 
incontestabil, avea umor. Preda e din aceeaşi familie. 
Luminile astea din ochi, ochi sarcastici care râd tot timpul, 
licărul maliţios, croiala buzelor sunt ale omului care ştie să 
surprindă totdeauna partea comică a unei situaţii. Genul e 
rar; puţini sunt dăruiţi cu glanda umorului şi nu totdeauna 
au zece la purtare. Pe Preda ăsta îl văd şi-l simt. Pus pe 
şotii, pe farse, născocind mereu altceva. Este elevul care 
pregăteşte pioneze colegilor sau agaţă ceva de haina 
profesorului; e individul în stare să citească în fiecare 
dimineaţă mica publicitate, căutând oferte năstruşnice, 
care pune pe drumuri la ore absolut imposibile, în zori şi la 
miezul nopţii, un tapiţer ori un profesor de yoga să-ţi sune 
ție la uşă pentru că a indicat adresa ta. Şi cel mai bine se 
distrează Preda, imaginându-şi doar situaţia. E clar? 

— Clar. 

Minerva se ridică. Începu să se plimbe prin odaie cu un 
aer concentrat. Spuse încet: 

— lar orice pasăre pre limba ei piere. Preda nu va rezista 
unei farse. O va gusta şi evident se va simţi obligat să-şi 
aducă şi el obolul. Imaginează-ţi că amicul Pintilie, dându-se 
drept pictorul Preda, a curtat toată vara o bucătăreasă de 
pe litoral, ba i-a promis că o şi ia în căsătorie... Pentru asta, 
ne va ajuta Tanţa, Ianţa din Olinp. 

— Aveţi de gând s-o chemaţi? 

Minerva se opri. 

— Eşti înduioşător, Dobrescule! Ai o fantezie care nu-ţi va 
provoca niciodată astenie. S-o chem pe lanţa! De ce nu pe 
Liz 'Taylor?! Pe Tanţa o construim noi. O Tanţă un pic toantă, 
un pic mahalagioaică, cu oleacă de stare, o Ianţă aiurită 
barbar de băieţaşul Pintilie şi care vrea să se mărite, o 


Tanţă ce va stârni compătimirea lui Preda. Mă duc să mă 
îmbrac. 

Dispăru în baie fluierând bine dispusă. Locotenentul ar fi 
fost tentat s-o întrebe dacă şi în cazul lui Liz Taylor ar fi 
procedat la fel, dar socoti că pentru moment e bine să 
renunţe. 

Telefonul începu să sune. 

— Răspunde tu! strigă Minerva. 

Reveni după vreo zece minute. Locotenentul o privi 
consternat. 

— Închide gura, băiete! Cine a fost? 

— Căpitanul Petrea de la economic. Afirmă că la nici un 
institut de cercetări din ţară nu se fac experienţe privind 
regeneratorul miraculos. Nici n-au auzit măcar de aşa ceva. 
Presupune că e vorba de vreun căscat care lucrează pe 
cont propriu. 

— Mi-am imaginat. Răscoli printre lucrurile de pe masă şi 
băgă în poşetă fotografia lui Pintilie: De asta am nevoie. 
Maşina e jos? 

Dobrescu dădu din cap afirmativ. 

— Foarte bine. Mergem întâi la camera 201. Mă 
interesează adresa lui Preda. lot prin Fondul Plastic 
bănuiesc că o reperăm. După aia le fac o vizită. 

Locotenentul o privi năuc: 

— În ţinuta asta?! 

— Hotărât, vrei să mă scoţi din sărite! Sunt Tanţa! Tanţa 
din Olinp. Nici atâta lucru n-ai înţeles? 


Automobilul aluneca pe asfaltul înfierbântat. 

— Sper că n-ai nimic împotrivă să mă conduci până la 
familia Preda. Avem prilejul să mai stăm de vorbă. 

Locotenentul îşi duse discret mâna la gură şi Minerva îl 
măsură contrariată: 

— Ce faci, Dobrescule, caşti? 

— Nu. Mă... gândeam. 


— Hm! Un obicei pe care nu-mi amintesc să-l fi avut în 
liceu. Aşa se manifestă meditaţia la tine? 

Fiatul îi zvârlea dintr-o parte în alta strecurându-se abil 
prin mulţimea de vehicule. 

— Şi la ce concluzie ai ajuns? 

Dobrescu îşi muşcă buzele. 

— Că nu ştiu cum se face, dar totdeauna aveţi dreptate. 

— Eu ştiu cum se face, băiete. Şi mai ştiu ceva. Că nu m- 
am ocupat suficient de tine în ultima vreme. Ca să fiu 
sinceră, am remuşcări. 

— Lăsaţi... 

— Nu, nu, realmente am remuşcări. Uite, au trecut două 
zile de când n-am făcut nici un exerciţiu de perspicacitate. 

— Eu unul am tot vrut să vă amintesc. Chiar le simţeam 
lipsa... 

— Foarte bine, o să profităm de drumul ăsta. Presupune 
că porţi... Ce-i, Dobrescule? De ce oftezi? 

— Mi-a venit inima la loc. 

— Presupune deci că porţi ochelari. Precizez, ochelari de 
vedere cu foarte multe dioptrii. Poţi citi cu ei absolut orice 
în afară de un singur cuvânt. Întrebă dulce. Care cuvânt, 
Dobrescule? 

Ochii locotenentului înţepeniră fixând ceafa subofiţerului 
de la volan. 

„E un blestem! La şcoală formule, teoreme, ecuaţii, 
acum... O să ajung la 80 de ani şi tot elevul Dobrescu Vasile 
rămân.“ 

Problemele  Minervei aveau darul să-l inhibe total. 
Devenea dintr-o dată şcolarul timorat, înnebunit la gândul 
corigenţei. 

— Reflectează, băiete! 

„Reflectează! Exact ca pe vremuri la şcoală: dacă 
triunghiul este echilateral cum se poate ca latura A-B să fie 
mai mică decât... Uite că se poate, e bine?“ 

— Aştept, Dobrescule! 

— Îmi scapă cuvântul... 


— Mă indispui, dragul meu. Problema e naivă. Am dat-o 
aşa, pentru încălzire... 

„Ce-o fi urmând după!!“ 

— Cuvântul pe care nu-l poţi citi reprezintă marca 
înscrisă pe lentilă sau pe braţul ramei. Zeiss - de pildă. Ca 
s-o vezi, trebuie să scoţi ochelarii. Chestia cu dioptriile era 
pentru inducere în eroare. 

Dobrescu respira adânc, privind-o ţintă dintr-o parte. 

— Bun. Până aici ai răspuns excelent. Şi acum, să vedem 
cum stai cu spiritul de observaţie. Îl ştii pe căpitanul 
Stamate? 

— De la cifru, cum să nu! Cel mai gras ofiţer din minister. 

— Eşti foarte prompt. Mă bucur. Ce fel de pantofi poartă? 

— Pantofi?! întrebă aiurit locotenentul. 

— Înâ. 

— Scuzaţi-mă, n-am înţeles bine. 

— Uite, Dobrescu, fără tertipuri! Ce, mă iei ca la şcoală? 
Cum nu ştiai ceva, „n-am înţeles, domnişoară, vă rog să 
repetaţi!“ Nu uita că acum n-are cine să-ţi sufle. Am 
întrebat ce fel de pantofi poartă căpitanul Stamate. Poftim, 
te şi ajut: totdeauna acelaşi fel de pantofi. 

— Cred, locotenentul clipi buimac, privind riviera 
efervescentă a baloanelor de lumină, cred că numărul 42. 

Chipul Minervei deveni rigid. Doar nasul îi vibra ca o 
seceră: 

— Ascultă, Dobrescule! Cunoşti tu indivizi care-şi 
schimbă numărul încălțămintei? Vara 43, în februarie 38? 
Îţi baţi joc de mine? 

— Scuzaţi-mă. Aţi spus „totdeauna“. 

— M-am referit la model. Nu la culoare, calapod sau 
anotimp. Se răsuci ostentativ cu mâinile în poală: Ei? 

Încurcat, Dobrescu gesticulă vag. 

— N-am observat ceva deosebit. 

— Cum aşa? Îl întâlneşti în fiecare zi de cel puţin 15 ori. 
Şi tot în fiecare zi de cel puţin 15 ori îţi spun, îţi recomand - 
vocea Minervei mergea crescendo - te rog, te implor să 


caşti ochii, Dobrescule! Era cu atât mai uşor de remarcat cu 
cât din cauza uniformei, a lui Stamate, dragul meu, nu a ta, 
amănuntele celelalte, să le zicem personale, ies în evidenţă: 
încălţăminte, batiste, portţigaret, stilou, eventual un inel. 
Dar pesemne că eu vorbesc pentru mine. În capul tău 
funcţionează ideea că am nevoie de repetiţie şi că mă 
chinuie un tic nervos - s-o fac cu voce tare, tu îndeplinind 
oficiul de auditor amabil. Altfel nu-mi pot explica cum de n- 
ai sesizat că Stamate poartă totdeauna, riguros totdeauna, 
încălţăminte fără şireturi, şi asta pentru că e gras, şi din 
cauza stomacului nu se poate apleca să şi le lege. Ai înţeles? 
Insuficient! Al treilea exerciţiu: intuiţie! Să presupunem că 
eşti proprietarul unui elefant. De fapt, am mai discutat noi 
despre chestia asta. Un elefant alb. Reţine! E esenţial... 

Maşina frână. 

— Al patrulea imobil după colţ e numărul 19, preciză 
şoferul frânând. 

Locotenentul suspină uşor. Minerva cobori bombănind: 

— Să-mi aduci aminte să te întreb chestia cu elefantul. 

— Nici o grijă... 

Maşina ambreie şi locotenentul suspină uşor: 

— Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, nea Ionică! 


Capitolul IV 


CAPCANA 


Minerva încălţase pantofi cu toc înalt şi de îndată ce 


intră în curtea cochetă îşi îndoi brusc genunchii afectând un 
mers împleticit. 

Casa soţilor Preda se afla în Vatra Luminoasă, cartierul 
de vile. Fusese recent construită, totuşi arhitectul, probabil 
la sugestia pictorului, respectase stilul imobilelor 
înconjurătoare, cu excepţia unei terase circulare ridicată în 
creştetul clădirii şi pe gratiile căreia se căţărau trandafiri 
sălbatici roz. 

„Premiul 1 cu cunună“, îi trecu prin minte Minervei, 
păşind pe poteca de piatră. Priveliştea gazonului proaspăt 
tuns, o perie de catifea verde, o făcu să-şi simtă picioarele 
torturate în pantofii înalţi. Avea un chef nebun să-i scoată şi 
să umble aşa, desculţă, prin iarba udă. 

Doamna Preda în sutien, şort şi ochelari de soare făcea 
plajă într-un şezlong. O femeie blondă, mai aproape de 50 
decât de 40, socoti Minerva, agreabilă, masată, îngrijită şi 
bine conservată, fără ca asta însă s-o facă mai tânără. Pe 
măsuţa portativă de lângă ea se afla o cutie de coldcream şi 
un pahar înalt din care băuse suc de roşii. Citea foarte 
concentrată „Saltimbancii“ de Maugham, o carte apărută 
prin anii '30 şi ceva, evident în traducerea lui Jul. Giurgea, 
şi de aceea o observă destul de târziu pe Minerva. 

— Căutaţi pe cineva? întrebă surprinsă. 


Minerva alese cea mai toantă compoziţie a picioarelor din 
arsenalul ei: genunchi răsuciţi, călcâiul stâng proptit 
perpendicular pe faţa exterioară a pantofului drept. Îngână: 

— Familia Preda, aici şădi? 

— Eu sunt doamna Preda. Ce doriţi? 

Pe faţa Minervei apăru un zâmbet bovin. 

— Săru' mâna, mamaie! 

— Poftim?! 

— Săru'mâna, mamă soacră! Eu sunt! 

Doamna Preda îşi scoase ochelarii examinând-o lung. 
Cântări expert costumul înflorat, pantaloni şi tunică, aşezat 
brambura pe trupul slăbănog, şi în mod evident cumpărat 
„de gata“, părul, încreţit conştiincios până la piele, trăsnind 
a „briliantină“, coroniţa de plastic cu trandafiri şi, în sfârşit, 
poşeta roşie de muşama ieftină cu lănţug. Toate trădau un 
tip şi o mentalitate. Femeia îşi încruntă sprâncenele. 

— Dar cine eşti dumneata? 

— Tanţa! Păi... nu ţ-o spus Vasâlică? Eu aşa ştiu c-o fost 
vorba. Vin la Bucureşti, băgăm formele şi punem pirostriile. 
Cu popă, om faşe de-amu la toamnă, când scoate tataia 
jinul. 

Doamna Preda nu-şi revenea. 

— Ce să faceţi? 

— Să ne luăm. Eu şi cu băietul matale. 

— Care „băiet“? 

— Va-sâ-li-că! 

Contrariată, femeia se ridică, îşi aprinse o ţigară, trase 
lung, şi încercând să-şi păstreze calmul, întrebă: 

— O clipă, domnişoară. Să ne înţelegem. Cine sunteţi 
dumneavoastră şi pe cine căutaţi? 

Minerva cârni nasul într-o parte cu un aer uşor ultragiat. 

— Mă cheamă lanţa ludose şi-l cat pi logodnicul meu 
Vasâlică Preda. 

Soţia pictorului simţi nevoia să se aşeze. 

— Logodnică... Dar când v-aţi logodit? 

— Să tot fie cam di trii săptămâni. Pi dig. 


— Pe dig?! 

— În faţă la Belvedere, unde ţâne turcu cel chior chioşcul 
cu Pecsi. Matale n-ai fost la mare, la Olinp? 

Doamna Preda rămase o clipă fără glas, apoi înțelegând 
brusc că la mijloc trebuie să fie o confuzie izbucni în hohote 
de râs. Râdea cu lacrimi, zguduită până la pierderea 
respirației, spre indignarea legitimă a Tanţei. 

— Amu dijeaba ti hâţâni matale, că nici eu nu-s din drum. 
Am şi eu o leacă de zăstre: o căsuţă di chiatră, mobilă nouă 
di la Botşăni, c-o fost tataia magaziner, trusău - şăpti perini 
din puf di gâscă, şinşi părechi di schimburi pentru crivat, 
trii coverturi, o vază di porţolan, patru tişlaifăre cu 
hirboţâcă... 

Izbutind să-şi recapete suflul, doamna Preda îşi strigă 
soţul: 

— Sile! Ţi-a venit logodnica! Şi din nou râse. 

— „.„„bDaşca tri poloboaşe pentru curechi. 

Pictorul apăru de după colţul casei cu şevaletul în mână. 
Era un bărbat robust, cu trăsături viguroase. Deşi 
contrariat, păstra expresia jovială pe care Minerva o 
remarcase în fotografie. 

Doamna Preda izbuti să articuleze printre sughiţuri: 

— Spune-i şi lui chestia cu crivatul, horboţici şi 
porţolanul. E colosală! 

Minerva îl cercetă cu coada ochiului. 

— Da aista cine-i? 

— Logodnicul! Vasâlică! 

— Tiţ. Nu-i Vasâlică. Matali ţi-i a şagă. 

Pus în temă, pictorul izbucni într-o criză de ilaritate care 
depăşea cu mult previziunile Minervei. Se lăsase pe iarbă, 
apăsându-şi stomacul cu amândouă mâinile. 

— Formidabil! 

— Cine ne-o fi făcut-o?! 

Minerva se simţi obligată să intervină. 

— Adică ce să vă facă? 


— “Ţi-a tras clapa, cucoană! spuse pictorul gâfâind. Şi-a 
dat alt nume. Eu sunt Vasilică Preda. 

— Jură pi sănătate! 

— Jur! 

Tanţa îşi dădu drumul pe scaunul cu cosmetice ridicând 
ochii spre cer. 

— Osândi-l-ar şel de sus şi n-ar mai duce lingura la gură! 
Auzi cioflingariul dracului! 

— Pariez că ţi-a cerut şi bani. 

— Şăse suti! Pentru verigi. Aurul zâcea că-l pune el. 

— Ce escroc! 

— Ca să nu mai vorbim de celelalte. Numa'n suplimenturi 
şi bucăţâca cea grasă l-am ţânut, ţâne-l-ar sălile până la 
Sfânta Marie cea mititică! Că eu, doamnă dragă, îs şăf 
bucatari. Trii şuncă di Praga, omletă di patru ouă, ş-un 
termos di cafe neagră dimineaţa. Îşi aminti de scrisoare: 
Cafe praziliană! La prânz, ave ulcica lui di borş pusă de-o 
parte, că şoferul de la cantină are năravul când nu-s de faţă 
să bage mâna până la cot în cazan după bucăţelili de carne. 

— Şi din cazan cine mănâncă? 

— Ei şi matale! Cine să mănânce? Turiştii... Ca să nu-l 
spurce pe Vasâlică, îi făcem de-o parte. De-o parte îi făcem 
şi felul doi... 

— Din banii dumitale? 

— Ei na-ţi-o! Păi lucrez de 12 ani în comerţ. 

Soții Preda se amuzau copios. Pentru a o determina să 
mai povestească, simulară stupefacţia candidă. 

— Şi? 

— Atâta lucru am învăţat şi eu. Din o mie de porţii, cât ai 
întoarce capul, ţi-am şi scos o mie două sute. 

— Nu se poate! 

— Ei uite că se poate. 

— Cum? 

— Duc cazanul la şisternă. 

— Unde?! 


— La robinet. Las apa să curgă şi-n vremea aiasta 
ajutoriul di bucatari tot gustă. Când se strâmbă, trântesc 
repejor o mână de lehuştean, şi doi pumni de sare. 

Doamna Preda îşi consultă soţul din priviri. 

— Sile, cred că anul ăsta mergem la Sinaia. 

— Duceţi-vă, duceţi-vă! La Sinaia, lucrează năşâca me. Ea 
mi-o pus polonicul în mână. 

— E clar, conchise pictorul. Stăm în Bucureşti. Da cum l- 
ai cunoscut, domnişoară? 

Minerva oftă tulburată: 

— Eh! De-amu, într-o sară, făcem borderoul. Vasâlică 
stăte la o masă, be vin di 16,50 şi căta la mine ca la un cireş 
copt. Nu l-am băgat în samă, că eu, domnule, vara îs fată 
cuminte. Bun! Mântui treaba şi dau să ies. Cine credeţi 
dumneavoastră că mă aştepta? 

— Cine? 

— Escrocul! C-o fi, c-o pâţi, că aşa şi pi dincolo, că-i 
pictor, că are maşină, vilă, ce mai! M-o zăpăcit di cap. 

Doamna Preda se întoarse spre bărbatu-său. 

— la ascultă! N-o fi cumva Mirel? 

— Exclus. E plecat în Turcia. 

— Mircea? 

— Nu cred să se preteze... Cum arată logodnicul 
dumitale, domnişoară? 

Minerva îşi căuta cuvintele. 

— Mititel di statură, că i-am şi zâs: domnule, eu îs fimee 
impozantă! Chelbos şi ochii ca moarea di curechi. Se bătu 
peste frunte: Stai că am poza la mine. 

Curios, pictorul îi smulse fotografia din mână. 

— Senzaţional! 

— Ei asta nu mi-aş fi închipuit! Pintilie! 

— Cum zâci că-l cheamă? 

Preda îi ignoră întrebarea, rămânând cu ochii pierduţi 
peste arbuştii din grădină. 

— Extraordinar! 


— Cum zâci că-l cheamă? O fi însurat, pacatele, cu 
copchii, ha? 

Femeia îşi privi soţul. Pictorul se gândea intens la ceva, 
pocnind din degete. Ceva ce părea să-i amuze. Procesul 
putea fi lesne urmărit pe faţa lui: de la zâmbet concentrat, 
cu ochi scăpărători, la satisfacția şoltică, de puşti năzdrăvan 
care întinde sfoara unde se va împiedica bunica sau 
domnişoara de franceză. Dintr-o dată, păru foarte tânăr, 
semănând iar - chestiune de secunde - cu liceanul din 
ultima bancă de acum câteva decenii. Îşi ţuguie buzele 
groase. 

„O să mă ţină minte!“ 

— II] faut faire attention, spuse nevastă-sa printre dinţi, 
ezitând între divertismentul farsei şi repulsia caracteristică 
unei anumite categorii de femei pentru scandal şi 
încurcături. Repulsia faţă de acel „şi-a dat poalele peste 
cap“. Elle m'amuse, d'accord, mais tout de meme... 

— Eu amu şi să fac?! interveni oportun Minerva, de 
teamă ca pictorul să nu se dezumfle. Trăgea de cordonul 
poşetei şi părea să nu se adreseze nimănui: Frumuşăl 
parapon, n-am ce zâce! Fără părăluţe şi fimee lepădată. 

— Linişteşte-te, domnişoară. Pictorul se hotărâse. Ca să 
fiu sincer, m-ai impresionat. le văd femeie cinstită, 
muncitoare, şi e păcat să-şi bată joc de dumneata un 
şarlatan ca Pintilie. Pintilie îl cheamă. Ion Pintilie. 

Minerva, pentru exces de verosimil riscă: 

— Dacă-i un şarlatan, la ce să mă mai mărit cu dânsul? M- 
o alunga tataia cu joarda în jurul casei. Da' măcar 
părăluţele... 

— Asta spun şi eu. Ai ceva să-ţi notezi adresa? 

Minerva deschise poşeta, scoase un carnet jerpelit de 
Crucea Roşie şi-şi pregăti creionul. Simţea că-i bate inima. 

— Scrie: strada Cerna 11. 

— Basile! sâsâi doamna Preda. 

Bărbatul îi făcu un semn să-l lase în pace. 


Minerva îşi înţepenise degetele străduindu-se să picteze 
litere analfabete. 

„Hm, Cerna... Asta o ştiam şi eu...“ 

— Aşa, reluă pictorul. Dacă nu-l găseşti acasă îl cauţi pe 
Regală. Cum îi zice, Coca, acum? 

— Nu ştiu, făcu nevastă-sa ostentativ cu buzele strânse. 

— Domnişoară, întrebi pe oricine unde-i Hotel Union, 
lângă Romarta. O stradă îngustă plină cu magazine. Ai 
notat? Deci Regală numărul 9 bis. Domnişoara Marieta 
Popescu. Acolo îşi face veacul. A, să nu uit, etajul 7. Adăugă 
amuzat după o pauză: Sper să mă pomenească! 

Minerva îşi cobori pleoapele. N-ar fi vrut să-i vadă Preda 
sau nevastă-sa ochii. Câştigase partida. 

„Să trăieşti, Ianţa, şi să dea Dumnezeu să te măriţi.“ 


Pe o stradă paralelă cu bulevardul, un camion cisternă 
stropea caldarâmul. În dreptul Minervei, şoferul temperă 
jetul, ocolind-o. 

— Ba strocheşte-mă oleacă, bădie, că nu mai pot di 
chişoare. Îs taman din Chiatra şi m-o prăpădit pârjolul ista! 

Şoferul, tânăr, amuzat de „chestie“ dădu drumul unui 
şuvoi puternic udând-o până la genunchi. 

Dumnezeule, ce balsam pentru picioarele umflate, 
stâlcite în pantofii cu toc înalt... 

Apoi Minerva luă un taxi. 


Capitolul V 


MECI CU TRIŞORII 


Omul în gri cobori la staţia Doctor Felix. Făcu câţiva paşi 


apoi coti la stânga, fără să consulte tăbliţa indicatoare. 
Cunoştea cartierul după cum ştia tot Bucureştiul, palmă cu 
palmă; ar fi nimerit oricând, indiferent de condiţii, în orice 
punct al oraşului. 

Mergea calm, cu braţele ţepene, alunecând orb şi fără 
gânduri pe lângă privelişti cotidiene: doi pensionari jucând 
table sub bolta de răcoare a viței de vie, o fetiţă cu degetul 
în nas şi fruntea tuflită de geam scrutând strada. Un 
bătrânel cu o stropitoare verde uda straturile de regina 
nopţii. Globul roşu de sticlă, cocoţat pe tija înaltă, culege 
amurgul cu luciri blânde. O gospodină în papuci se sprijini 
de portiţă: „Nu, madam Lenuţa! Întâi o potriveşti din făină 
şi pe urmă adaugi gălbenuşul.“ 

Omul se opri în faţa unei clădiri fără etaj: Casă de 
rugăciuni, cultul adventist. Clipi din ochi încercând să se 
obişnuiască cu întunericul. Atmosfera i se părea apăsătoare, 
de un straniu căutat. 

Câteva femei băteau mătănii în faţa peretelui central, 
acoperit cu fotografii religioase. O uşiţă strâmtă, în dreapta 
altarului, se întredeschidea la intervale regulate şi cineva 
cerceta interiorul sălii. Omul în gri se strecură de-a lungul 
zidurilor. Ajuns lângă uşă, aruncă o privire spinărilor 


încovoiate apoi apăsă brusc pe clanţă, forțând în acelaşi 
timp cu umărul. 

Doi haidamaci îi prinseră braţele. Erau prompţi şi 
experţi, în mod evident dresați şi desigur plătiţi numai 
pentru treaba asta. 

Se încordă brusc şi, cu o mişcare fulgerătoare, îşi petrecu 
mâinile pe sub subţiorile celor doi eliberându-se. Fără să le 
lase timp să se dezmeticească, sări în mijlocul încăperii. 
Scoase cartea de vizită a lui Mateescu şi o întinse. 

— A! Colonelul. De ce n-ai zis? Poftim. 

Omul în gri pătrunse escortat de paznici într-un coridor 
îngust, fără ferestre. Fu izbit de mirosul dulceag care se 
oprea undeva în cerul gurii. 

„Opiu?! Nu se poartă la Bucureşti. Ce o fi?“ 

Unul din haidamaci îi indică o uşă capitonată. 

— Acolo. 

Deschise încet. Se temea de o cursă. Fluieră uşor. 
Nimerise într-un tripou. Un tripou în inima Capitalei. 

Era o sală de vreo 50 de metri pătraţi. Opt mese 
înconjurate de scaune stăteau aliniate pe două rânduri. La 
un capăt se afla barul şi se părea că oricine se poate servi 
fără să plătească. Apoi înţelese. O femeie la vreo 40 de ani, 
cu un şal japonez pe umeri, se apropie ţinând în mână un 
cartuş de jetoane. Avea faţa obosită iar privirea piezişă 
căuta lăturalnic. Întrebă scurt: 

— Cât? 

Omul în gri scoase cinci bancnote de o sută. Femeia nu-şi 
camuflă licărul de dispreţ. Numără banii şi spuse fără să-l 
privească: 

— Nu ajunge. Încă trei. Intrare, consumaţie. Din câştig, 
20 la sută caniotă. 

Bărbatul rânji şi se rezemă de bar aprinzându-şi o ţigară. 
Privi jur împrejur. Treizeci de persoane, grupate la diferite 
mese, jucau intens. Barbut, ruletă, pocher. 

O lume ciudată, dementă, amalgam social înghesuit în 
cazinoul pitic şi vorace. Privind feţele descompuse te 


gândeai fără să vrei la maşini stricate, fără ax, jucării 
cărora le-ai întors prea mult arcul. Glasuri răguşite de 
patimă se încrucişau străpungând norii groşi de fum: „Plus 
potul! Şase-şase! Ful!... Mai schimbă-mi cinci mii... Sec!“ 

Mize fantastice, înspăimântătoare aruncate pe-o singură 
carte, pe o culoare sau pe clipa când zarurile ţâşneau din 
pahar poposind pe postavul verde. 

Omul în gri îşi umplu un pahar cu coniac şi se apropie de 
ruletă. O ruletă în miniatură. Puse câteva fise la întâmplare 
pe negru, pe impar, pe 27. 

Crupierul, un bărbat oacheş cu o expresie blazată, îl privi 
lung. 

— Jocurile sunt făcute! 

Pierdu şi ridicând din umeri trecu mai departe. Jocul, în 
orice caz jocul ăsta, nu-l interesa. Formidabilă, halucinantă i 
se părea ambianța. Nu-i putea ieşi din minte că la 12 paşi în 
stânga sau în dreapta clădirii se plimbă un miliţian, că 
acoperirea „casa de rugăciuni“, deşi oficială, e prea 
spectaculoasă şi totodată prea şubredă pentru a rezista. 
Greu de înghiţit pasiunea bruscă a unor astfel de mutre 
pentru cultul adventist. Oamenii riscau îngrozitor desigur 
contra unor beneficii grase, dar amănuntul în sine nu 
schimba nimic. Se gândi că Filipaş trebuie să fie un gen de 
aventurier dement, specia cea mai periculoasă - orgoliu 
tâmpit, îndrăzneală fără instinct, patimă fără supapă, un tip 
care alunecă, fatal alunecă, antrenându-şi şi partenerii. 

„N-aş merge pe aceeaşi carte cu el.“ 

Traversă încăperea aparent distrat, aruncând priviri 
întâmplătoare pe la mese. În colţ se afla o uşă. Părea să n-o 
folosească nimeni. Rămase câteva clipe în expectativă apoi, 
pândind un moment de neatenţie, o deschise brusc, 
strecurându-se cu spatele. O scară în spirală ducea spre 
etajul superior. Urcă treptele de lemn şi ajunse într-o odăiţă 
mică, mai mult o anticameră. Prin uşa abia crăpată, 
străbătea un glas. 


Filipaş, aşezat într-un jilţ incomod, vorbea la telefon. Avea 
o figură scobită, cu pielea prea întinsă. Tâmplele şi orbitele 
în special făceau impresia unor cavităţi goale. Lăsă 
receptorul privindu-l surprins pe omul în gri care se 
apropia degajat. 

— Pe cine cauţi dumneata? 

Celălalt continuă să se apropie. 

— Cum îţi permiţi? 

Filipaş strângea în mână un cuţit. O lovitură puternică în 
plină figură îl făcu să-şi piardă echilibrul. Nu avu timp să se 
redreseze. Omul în gri izbi a doua oară: 

— Unde e Pintilie? 


După menu-ul lui Spiridon, Dobrescu deduse că Minerva 
este bine dispusă. Căţelul se regala cu o mascotă cu frişcă 
pe care nu se îndura s-o atace dând târcoale farfurioarei. În 
cele din urmă, îşi înfundă botul în prăjitură clefăind 
zgomotos. Codiţa cenuşie, tunsă caraghios cu un pămătut la 
capăt, desena spirale de fericire. 

— Nu vrea să mănânce civilizat şi chestia asta mă 
indispune teribil. 

— Dacă n-are linguriţă, opină locotenentul. 

Văzu pe un scaun, în dreptul ferestrei deschise, expuşi la 
soare pantalonii înfloraţi din care se mai scurgeau picături 
de apă. 

— Aţi avut de-a face cu pompierii? 

Minerva îşi oblojea picioarele umflate. Ochii negri aveau 
o expresie ştrengărească. Zâmbi: 

— Şoferul de la ICAB... N-a fost atent. 

— Sper că i-a mai rămas ceva din maşină. 

— Economiseşte-ţi spiritele, băieţaş, şi stai jos. Ţipă 
alarmată: Nu pe Keops! Ce naiba, nu vezi că e în recreaţie?! 


Papagalul ieşit din colivie îşi înfipsese ghearele în stofa 
taburetului. Înspăimântat de tentativa lui Dobrescu zbură 
deasupra oglinzii. Scotea ţipete sfâşietoare. 

— Hm, se strâmbă Minerva. Are impresia că ai făcut-o 
înadins. De altfel şi eu. Zi, ce-i cu Marieta Popescu? 

— Nimic ieşit din comun. Locotenentul reuşise să se 
aşeze. Douăzeci şi şapte de ani, controlor tehnic de calitate 
la Fabrica de confecţii Bucureşti. Căsătorită cu un 
proiectant beţiv şi neserios, dar despărțită în fapt de cinci 
ani. Fără copii. E foarte apreciată la întreprindere. 
Conştiincioasă, liceu seral, lucrează de la 16 ani. Portăreasa 
blocului - astea le ştiu pe toate - afirmă că e o femeie 
serioasă, modestă şi rezervată. 

— Şi s-a încurcat cu Pintilie, nefericita! O compătimesc. 
Dar apropo, cum ai reuşit să fii atât de expeditiv? Nu-i nici o 
oră de când ţi-am telefonat. 

Dobrescu clătină din cap, plin de semnificaţii. 

„Eh! Parcă apreciază cineva cât alerg şi cât mă 
zbucium...“ 

Minerva îşi ascunse zâmbetul. 

— Ai lucrat bine, băiete. Rectifică dintr-o veche reticenţă 
pedagogică: Binişor. Cum ai de gând să abordezi persoana? 
Ajunge, Spiridon! Îi smulse farfuria de sub nas, băgând-o în 
frigider. 'Te ascult. 

Locotenentul luă o gură de aer. De obicei, propunerile lui 
generau cele mai caustice observaţii din partea Minervei. 

— Plecând de la datele pe care le deţinem, aş opina 
pentru o atitudine sinceră. 

— Adică? 

— Sunt convins că nu ne va refuza ajutorul. O femeie 
muncitoare, conştiincioasă... 

— Am reţinut caracterizarea şefilor. Nu e cazul s-o repeţi. 

— Deci, putem avea toată încrederea în ea. Există oameni 
- şi convingerea mea este că Marieta Popescu face parte 
dintre aceştia - pe care adevărul îi obligă. Obţii mai mult de 
la ei comportându-te loial, decât recurgând la subterfugii. 


— O luaşi pe panta psihologică. E un versant alunecos, 
băiete! Fata asta îl iubeşte pe Pintilie. Cel puţin aşa îmi 
închipui. În orice caz e premisa de la care plec. Relaţii 
normale între un bărbat şi o femeie, amândoi tineri. Chiar 
dacă raţional ea nu e de acord cu ceea ce cunoaşte 
reprobabil din conduita lui Pintilie, sufleteşte rămâne 
alături de el. Din nefericire, nu adorăm doar îngeri. Ba, 
printr-o inexplicabilă perversitate a firii, pramatiile se 
bucură de partenerii cei mai devotați. Ştiu, oamenii sunt 
dispuşi să ne ajute şi de cele mai multe ori o fac, dar aici 
intervine subiectivismul. Femeia va ezita mult, se va hotări 
greu să-şi trădeze iubitul. În consecinţă, trebuie să fii 
extrem de atent. 

— Cum ziceţi dumneavoastră. 

— Dar tu cum zici? 

Locotenentul mormăi ceva şi dădu să iasă. 

— Stai! îl opri Minerva. În ce tură lucrează femeia? 

Dobrescu se fâstăci: 

— Am uitat să întreb. Dar telefonez imediat. 

— Formidabil! Uite ce înseamnă să te grăbeşti cu 
aprecierile. Unde ţi-o fi capul? Îmi pun întrebarea asta de 
cinci ori pe zi. Primul lucru de care trebuia să te interesezi! 

Se foia agitată pe lângă colivia papagalului şi Keops 
începu să ţipe: 

— Ai feştelit-o, băiete, ai feştelit-o! 

Minerva râse: 

— Poliţa pentru chestia cu linguriţa, pentru cucurigu şi 
celelalte. Ştii tu care! 

Locotenentul ieşi în stradă năuc. Intervenţia lui Keops 
fusese prea oportună. Nu reuşea să priceapă trucul. 


Dobrescu se întoarse la minister după două ore. 
Căpitanul Macri clasa un teanc de adrese. Locotenentul se 
uită spre biroul Minervei: 

— E aici? 

— N-am văzut-o. 


Dobrescu oftă şi se lăsă greu în fotoliu. Căpitanul zâmbi: 

— Cum mai stai cu problemele de algebră? 

— Pardon! Locotenentul ridică arătătorul: Exerciţii de 
perspicacitate, intuiţie, spirit de observaţie, bun simţ şi etc. 

— Hm, nu s-ar putea spune că nu eşti un tip ocupat... 

— Mie-mi spui?! Toată ziua taca-taca-taca-taca! Îmi vine 
să-mi iau lumea în cap! De ce fac aia şi nu ailaltă, de ce-i aşa 
şi nu altminteri? Cască ochii nu gura! Nimic nu-i bine, şi 
când e bine, de ce nu-i pe dos? Dar dacă aş avea un elefant 
alb? Dobrescu se ridică: De ce elefant, domnule, şi de ce 
alb?! 

Uşa se deschise brusc şi Minerva apăru în prag. Le 
aruncă o privire subţire, ca un lasser. 

Macri se înecă, improviză un pretext şi ieşi din birou. 

Locotenentul rămase cu gura căscată, incapabil să spună 
un cuvânt. 


Dobrescu puse pe masă o foaie de hârtie. Îngăimă: 

— Adresa pe care mi-a dat-o Marieta Popescu... O 
comună în apropiere de Bucureşti... 

Minerva îl măsură încruntată, apoi articulă răspicat: 

— În sfârşit, tovarăşe Dobrescu - accentuase apelativul în 
mod semnificativ - în sfârşit s-au limpezit relaţiile dintre 
noi. 

— Vai de mine, îngână înspăimântat locotenentul. 

— Pardon! Fără familiarisme! Din acest moment, pentru 
dumneavoastră sunt maiorul Minerva Tutovan. Pufni 
vorbind unei terţe persoane: Hm! Iaca-taca-taca-taca! Un 
elefant alb! De ce-mi trebuie un elefant alb! Într-o zi am să- 
mi iau lumea în cap! Ce mă surprinde e că aţi aşteptat atât. 
Dacă dumneavoastră tovarăşe, nu sunteţi de acord cu 
metodele mele, dacă le consideraţi greşite şi nepedagogice 
puteaţi să mi-o declaraţi cinstit sau să raportați colonelului. 

— Bine, dar... 

— Vă rog! Nu suntem în prietenie! 

— „.„.dar a fost o glumă, vă daţi seama... Nici prin cap... 


— Încă o minciună care nu vă onorează. Mi-a rămas 
suficient discernământ pentru a distinge între adevăr şi 
mistificare. Ce-mi pare rău este că trebuie să ne despărţim 
în asemenea condiţii. Speram într-o variantă mai civilizată. 

Părăsi încăperea cu paşi înţepaţi. 


Capitolul VI 


BETSY DIN CHICAGO CAUTĂ UN VĂR 


Minerva sosi indispusă acasă. Îi trase un şut lui 


Spiridon, care găsind deschis frigiderul gustase niţeluş din 
toate, apoi intră în baie. Un duş scoţian crâncen, gheaţă şi 
clocot alternate de vreo douăsprezece ori. 

leşi ca un rac, strâns înfăşurată în capotul de casă. Gluga 
albă avea în spate un ciucure lung care se bălăgănea ca o 
pendulă. Bău cafeaua pe îndelete meditând profund. Din 
când în când sorbea din cocktailul Minerva III: suc de roşii, 
un deget esenţă de mentă şi cincizeci de grame lichior 
indian. Înăuntru stoarse două lămâi. 

Invitat cândva, locotenentul Dobrescu renunţase pentru 
totdeauna la intenţia de a degusta şi primele două variante. 
De altfel imediat după aceea intrase în concediu medical: o 
deprimare inexplicabilă. 

Deschise dulapul - faimosul dulap - o debara care ocupa 
tot peretele. Părea stranie înghesuiala aceea fistichie de 
haine, peruci şi pălării, rochii, truse de machiaj, costume şi 
accesorii, faţă de sobrietatea vestimentară invariabilă a 
maiorului Tutovan: taior bărbătesc, ghete, ciorapi trei 
sferturi. Te puteai crede în magazia unui teatru şi pe 
undeva impresia nu era cu totul falsă. Fantastica colecţie de 
boarfe reprezenta garderoba profesională a Minervei. 

Băgă în valiză - urma să se costumeze la minister - nişte 
pantaloni vărgaţi, largi, un bolerou în culoarea dungilor, un 
fâşiu portocaliu şi trusa de machiaj. 


Trase apoi un sertar, alegându-şi accesoriile: o pereche 
de cercei mari - Carmen actul I, aria cu evantaiul - un ceas 
verde cu o curea lată ca la trapezişti şi o brățară argintie 
care se prindea deasupra cotului. Se dădu un pas înapoi: 

„Hm, cred că voi arăta destul de trăsnită. Ce ar avea în 
plus Betsy... Betsy din Chicago? Ştiu!“ 

Puse mâna pe telefon: 

— Maiorul Dragoman? M-ai recunoscut... Aş avea nevoie 
de o maşină. Ceva mai pitoresc. Un Jaguar, sau un Ford 
Mustang. Nu, dragă! Cu buline nu mă avantajează. Poate 
indigo, am un ten măsliniu. Aştept acasă... În regulă. A, să 
nu uit. Un număr străin. Ceva cu M-X-Y sau Z şi cifre 
puţine... O americancă trăsnită care-şi caută verişorul din 
România. Sper să fac faţă. Mersi, eşti drăguţ. În spate, 
aruncaţi nişte reviste, un cartuş de Pall-Mall, cât mai multe 
aiureli care să ia ochii. Aşa, aşa, bâieţaş!... Ce importanţă 
are că ai 50 de ani? Să creşti mare! 

Soneria de la uşă zbârnâi sonor. 

„Cine naiba o mai fi picat!?“ 

Un bărbat cu şapcă de comisionar şi nişte flori în braţe se 
înclină politicos. 

— Aţi greşit, îl repezi Minerva. Parastasul e vizavi. 

— Domnişoara lutovan, apartamentul 18. Aşa mi-a spus 
portăreasa, făcu omul derutat. 

Luă buchetul, şapte trandafiri mareşal, boboci superbi de 
un gălbui dulce, înveliţi în celofan. De antetul florăriei era 
prinsă o carte de vizită: 

Sincere scuze din partea umilului învățăcel, Dobrescu, 
mereu corigent, dar sincer pocăit. 

PS. Mama m-a tras de urechi pentru că am fost măgar. 

Minerva se scărpină în cap deranjându-şi casca 
strălucitoare. 

„la te uite, pezevenghiul! Cine l-o fi învăţat şmecheria cu 
florile?!“ 


Minerva sosi la Pogoarele ca o vijelie. În spatele bolidului 
argintiu strălucitor şi mare cât o casă, câteva babe se 
închinară. Frână cu scrâşnet ucigător chiar în faţa porţii. 
Automobilul tresări ca biciuit, se cambră, apoi se domoli. 

Gazda, un bărbat între două vârste ieşi intrigat în prag. 

— Hello, boy! ţipă, nu se ştie de ce entuziasmată, 
Minerva. 

— Ura, tovarăşa! replică celălalt. Mai auzise de cazuri din 
astea... 

Minerva sări zveltă şi spectaculoasă din maşină. Îşi 
scoase ochelarii şi mănuşile apoi îl luă familiar de umeri: 

— How do you do? Adică ce mai faci? 

Vorbea stâlcit româneşte, nu ca cineva care abia învaţă, 
ci ca cineva care a vorbit cândva bine, dar a pierdut 
deprinderea. Medita că o limbă prea cursivă un debit mult 
prea variat ar fi ridicat sprâncenele interlocutorului atent. 
Româneasca lui Betsy nu trebuia să semene cu cea a unui 
anglo-saxon care umblă cu dicţionarul sub braţ. Betsy n-ar 
fi întâmpinat în nici un caz dificultăţile clasice în 
pronunţarea î-urilor ori ă-urilor, iar expresiile uzuale le-ar fi 
reţinut relativ corect. 

După foarte mulţi ani de emigrație, datând încă din 
copilărie, după cum preconiza personajul, ar fi intervenit 
însă o uşoară deviere a accentului, anumite chș-uri 
caracteristice, o sărăcire a vocabularului eventual traduceri 
libere din engleză: sunt bătrână de 30 de ani, de pildă în loc 
de am 30 de ani, un sfert de oră până la 5 în loc de 5 fără 
un sfert etc. 

Omul ţinti arătătorul spre pieptul ei. 

— United States? 

Avea trăsături plăcute, un chip simpatic cu o privire 
atentă. Trupul, cândva bine făcut, începuse să cedeze 
rotunjimilor vârstei. Trăgea din ţigară calm, şi aparent 
deloc surprins. 

— Oh, yes Chicago! Ai fost la Chicago? Un mic oraş foarte 
frumăus. 


— Al Capone ce mai face? Dacă-l vezi transmite-i salutări 
din partea mea. 

— Capone! Minerva râse încântată: He is dead. Nu aşa... 
Scuse-me! A murit. Acuma alţii, mai... ha, ha, ha! Îşi luă o 
poziţie de parcă ar fi tras cu mitraliera dintr-o maşină în 
mers: du-du-du-du-du! Apoi tare, ca o explozie: Bum! Ai 
înţeles? 

O privi pieziş: 

„E complet sonată 

— Înţeles. 

— Vii la mine pentru Week-end şi vezi. Eivion Pan- 
American te duce all right. Opreşti ticket cu telex. Se uită 
prin prejur: Aici e casa ta? 

— Înâ. 

„Reşedinţa mea de vară e la ţară“, gândi Minerva. Era o 
construcţie rudimentară, ziduri date cu var şi un acoperiş, 
ridicată în mijlocul unei grădini destul de mari. Cunoştea 
genul, „bungalow-ul“ înjghebat la câţiva kilometri de 
Capitală, tribut al unei mode relativ recente printre 
bucureşteni şi care-ţi îngăduia să arunci nonşalant amicului 
epatat: „Mă duc la ţară pentru câteva zile. Mă oboseşte 
oraşul. Dacă nu eşti ocupat... mi-ar face mare plăcere.“ 
Minervei, citadină înrăită, i se zbârlea pielea numai 
gândindu-se la perspectiva unei astfel de petreceri: „WC-ul 
după colţ, în grădină, unde de regulă latră un câine, apă la 
puț, gâze, furnici şi alte chestii dubioase...“ 

Trase gazda de cămaşă. 

— Ha, ha, Bill! Tu eşti excentric! Ha, ha! Tu Crusoe! Văzu 
barca din spatele casei: Asta iaht-ul tău?! Îşi duse degetul la 
frunte: nu iaht... 

— Crucişător! 

— Oh, yes, înţeleg, Bill. 

— Nu mă cheamă Bill! 

— Nu face nimic. Eu când cunosc boy simpatic, îi spun 
Bill. Bill este..., nu reuşi să găsească termenul şi aducându- 


« 


şi mâinile în faţă ca la sluj îşi îndoi brusc genunchii: Ha? 
Ha? Ha? 

— Stai ţeapănă, madam, că-mi strici reputaţia. Se 
interesă totuşi: Câinele? 

— No! 

— Pinguinul? 

No, no, no! Izbucni triumfătoare: Cangur ai meu. 1 love, 
adică ţin foarte mult la el. Deveni oficială. Tu cine eşti? 

— Popescu. 

„Al 500-lea pe care-l cunosc numai de când fac meseria 
asta.“ 

Chiţăi grațios: 

— Eu, Betsy! 

Îşi strânseră mâinile solemn, Minerva zgâlţâindu-l cam 
mult şi arătându-şi dinţii mari. Îi trase pe neaşteptate un 
pumn în stomac. Omul şi-l supse reflex privind-o cu luare- 
aminte. Aproape că puteai să-i culegi cuvintele de pe buze: 
„E incurabilă, săraca!“ 

— Prieteni! 

Minerva râse dând din cap fericită. 

— Pace şi prietenie, dar umblă blând. 

— OK, Bill! 

Popescu rămase țintuit locului cu mâinile în buzunare. 

— În fond pe cine cauţi dumneata? 

— Pe John. 

— Care John? 

Omul păstra o espectativă plină de circumspecţie. 
Privirea cercetătoare desluşea toate amănuntele, evalua în 
parametri personali, cântărea, îi căuta mereu ochii. 

— John Pintilie! 

— Aha! făcu Popescu plin de semnificaţie. 

Asistenţa îşi îngroşase rândurile prin aportul substanţial 
al tuturor babelor din comună. Râdeau astupându-şi gura. 
Popescu o pofti înăuntru. Încăperea era sumar mobilată. 

Minerva se aşeză într-un şezlong, Popescu pe marginea 
mesei bălăngănindu-şi piciorul. Trase din ţigară şi expiră 


alungând fumul cu mâna. 

— Pe Pintilie zici că-l cauţi? 

— Oh, yes, verişor al meu din Rumănia. N-am crezut 
niciodată, găsit aşa greu la el. 

— Tiţţ! se miră omul fals. Văd că o rupi destul de bine 
româneşte. 

Minerva râse flatată. În dreapta se afla încă o încăpere. 
Nu se auzea nimic, dar privind uşa închisă, îşi dădu seama 
că cineva intrase de curând acolo. Pentru a se convinge 
începu să se plimbe prin odaie. Atingea ca din întâmplare, 
cu un fluturat uşor al degetelor, pereţii, obiectele, ce-i 
venea la îndemână. Mângăie în treacăt clanţa. Era udă. 
Deci o persoană cu mâinile ude pătrunsese de curând în 
camera cealaltă. lar persoana nu putea fi Popescu, socotind 
că trecuseră cel puţin 20 de minute de când sporovăiau 
împreună. 

„Cine să fie?“ se întrebă turuind mai departe. 

— Eu născut aici. Când ai fost de şase ani bătrână, ai 
plecat la Chicago. 

— Stai, madam, să ne înţelegem. N-am ieşit nici la 
bulgari. 

— NO, Bill! Eu la Chicago! 

— Aha. 

— De atunci, n-am văzut pe John, dar scriem mereu. Şi de 
la Miami. Se interesă dulce: Îl mai aştepţi mult? 

— Pintilie nu locuieşte la mine. Cine te-a trimis aici? 

— Miss... Mariet Popescu. Abia atunci făcu corelaţia: Ha, 
ha, ha! Tu, Popescu! Ea, Popescu! Este soţul tău? 

— AŞ, bunica. 

Minerva simulă o criză puternică de râs chiar în dreptul 
uşii. Îşi împiedică dintr-o dată cotul în clanţă împingând 
concomitent cu spatele. Uşa se deschise brusc şi se trezi în 
faţa unor priviri holbate: trei bărbaţi la o masă de pocher. 

Potul i se păru impresionant - poate câteva mii de lei - 
teancurile partenerilor se numărau în centimetri. Nu se 
vedeau decât hârtii albastre. 


« 


„Ăştia-s nebuni?! O sută de lei deschiderea? 

— Hello, boys! se repezi Minerva strângându-le mâna pe 
rând. 

— Ce vrea asta, Nicule? întrebă contrariat unul din 
jucători. 

Deşi foarte tânăr, avea o faţă bătrânicioasă, boţită. 

Popescu gesticulă în spatele Minervei apoi avertiză cu 
tonul acela caracteristic care anunţă intrarea panterelor în 
arenă: 

— Miss Betsy din Chicago! Descinde direct din Miami. 
Cangurul Bill, inteligent şi sentimental, este confidentul 
domniei sale. Are şi un tanc pe Broadway. Verişoara lui 
Pintilie, deşi ăla pare întreg. Se întoarse: John nu stă la 
mine, dar trebuie să vină dintr-o clipă într-alta. 

— Merci, Bill! făcu Minerva fermecată. Tu eşti drăguţ... 

— Uite aşa o ţine. Şi i-am explicat că mă cheamă Popescu. 

— OK, Bill! 

— Poftim! 

Expresia celorlalţi se schimbă. Dintr-o dată amabilă, 
zâmbet lung, cleios. Făcură prezentările. 

„Aşadar, Pintilie nu-i printre ei...“ 

O întrebare în ceea ce-l priveşte ar fi fost legitimă, totuşi 
Minerva ezită. E drept, traversase oceanul şi Europa ca să-l 
vadă pe verişorul John. Plecând însă de la datele 
personajului sugerat, zurlia Betsy, prietena unui cangur, o 
consecvență de intenţie prea fermă - întrebări stăruitoare 
despre Pintilie - l-ar fi pusă în gardă pe Popescu, prudent 
măcar din principiu, dacă nu avertizat de instinct. 1 se 
părea mai natural ca Betsy să afişeze o camaraderie 
gălăgioasă, sportivă, cu pumni repeziţi în coaste, plex şi 
spinare, „măi, porc de câine!“, un exotism pitoresc ţinând 
de alte meridiane sau cel puţin aşa cum ni-l imaginăm noi 
pentru că am văzut multe filme cu personaje care n-au 
existat probabil niciodată. 

Poate că Betsy picată într-un cerc de pocherişti, băieţi 
simpatici, s-ar fi ambalat uitând pentru moment că se află la 


Pogoarele şi nu în Arkansas şi că cel căruia îi încearcă 
pectoralii nu e cowboy-ul Tom, ci Popescu, escroc din fauna 
dâmboviţeană. Desfăşurându-se, ar fi uitat în consecinţă şi 
de John, şi indiferent de cum ar fi stat lucrurile, o ignorare 
a intenţiei primare nu putea decât să facă impresie. „E o 
ţicnită, dar nu e periculoasă.“ În această lipsă de insistenţă, 
Minerva plagia cumva manevrele cumpărătorului abil care, 
intrat în dugheana negustorului, nu-şi arată preferința 
pentru obiectul râvnit ci, ocolindu-l, se ocupă de ceea ce în 
ori şi ce caz nu va achiziţiona pentru ca la urmă, vag 
distrat, să se intereseze de marfa vizată. 

Nu se îndoia o singură clipă că oamenii aceştia ştiau 
multe despre Pintilie. De altfel, pocherul realiza o trăsătură 
de unire între ceea ce îşi imaginase la locuinţa cartoforului 
şi ceea ce găsise aici. Se juca tare, „argent comptant“, 
evident, şi era greu de crezut că indivizii se amuzau luându- 
şi banii unii altora. Puteai presupune mai degrabă o 
combinaţie frauduloasă a doi sau trei dintre jucători, 
înţeleşi să-l jecmănească pe al patrulea, naiv de prin 
provincie venit să se distreze în Capitală. 

Trecând în revistă figurile din jurul mesei, Minerva 
reflectă că inginerul, eternul inginer cu bani venit de pe un 
şantier din celălalt capăt al ţării trebuie să fie individul din 
dreapta ei. Avea o expresie caracteristică, plină de sine, un 
împins al guşii în piept la fel de caracteristic. Pe degetul mic 
strălucea o aşa-zisă şevalieră. Minerva cunoştea inelul, una 
din afacerile mănoase ale vaporenilor sau ale bişniţarilor 
intermediari: aur 8 carate, sursa - bazarurile colorate din 
Istanbul, turnat subţire cât o foiţă de staniol, dar pe un 
calapod care să sugereze masivul. 

Un singur amănunt o nedumerea. Cărţile de joc nu erau 
măsluite. Nu regăsea în arabescurile florale manoperele lui 
Preda, acele volute prelungite, ramuri imperceptibil deviate 
sau sfere împlinite. Faptul semnifica fie că în cadrul 
grupului Popescu metodele de lucru erau altele, ori numai 


diversificate, fie că Pintilie îşi rezerva monopolul cărţilor 
contrafăcute. 

Şi mai era ceva. Nimeni nu părea cu adevărat surprins de 
vizita ei. Prezentarea aceea de un grotesc ieftin a lui 
Popescu li se păruse suficientă. O ingeraseră firesc, fără 
întrebări suplimentare. Erau pesemne obişnuiţi cu astfel de 
apariţii, indivizi niciodată sau foarte rar aceiaşi, agăţaţi în 
cine ştie ce condiţii, aduşi aci şi curăţaţi de bani. Lipsa de 
curiozitate manifestată trăda mai mult decât cotidianul, 
ilustra sistemul. 

Cineva împărţi cărţile, era de la sine înţeles că 
americanca va juca, şi Minerva îşi zise că trebuie să piardă. 
Instinctiv devii binevoitor faţă de fraierul care plăteşte. 
Jocul evolua înfierbântat, stimulat de o prezenţă nouă. 
Inginerul îşi frământa încântat mâinile. Va avea ce povesti 
celor de acasă: „Plus zece mii, am zis. Uite, pe ochii mei mă 
jur!“ 

Minerva învățase pocher pe la 12 ani, într-o vacanţă 
ploioasă petrecută la tanti Caliopi la Lereşti, lângă 
Câmpulung Muscel. Mătuşă-sa trişa - femeia asta n-a 
suportat niciodată să piardă altceva în afară de bani, chei, 
timp şi doar din când în când umbrela. Achitarea datoriei 
consta în trei cucuriguri răsunătoare urlate de pe acoperiş. 
Din cauza aceasta şi numai dintr-aceasta, Minerva lupta din 
răsputeri ca să câştige urmărind cu ochi de şoim 
manoperele lui tanti Caliopi. Plăcerea de a o vedea pe 
mătuşă-sa căţărându-se în vârful casei să strige cucurigu - 
spectacol pasionant urmărit de vecini şi găzdoi la ore fixe - 
era inegalabilă. De fapt, după câteva zile, le vizitase agentul 
sanitar care le întrebase cu un tremur ciudat al glasului şi 
fără să intre în casă dacă nu cumva le poate fi de folos. 

Jucase mai târziu în facultate, iar ulterior rar, cu prilejul 
unor reuniuni întâmplătoare. Fără îndoială însă că la astfel 
de partide nu asistase niciodată. 

Se trăgea dement, escrocii forţau, aproape că nu exista 
mână fără pe şase, pe nouă, pe 27, iar inginerul plecând 


probabil de la premisa că totdeauna câştigă cel care are 
mai mulţi bani, se simţea obligat să participe la toate 
poturile, solicitând din când în când tururi. Popescu chibiţa 
corect, fără intervenţii. Arborase o mină blajină şi 
zâmbăreaţă: „Copiii se distrează, joacă şi ei acolo, pe o 
îngheţată...“ Râdea exagerat la absolut tot ce spunea 
americanca şi se bucura linguşitor ori de câte ori câştiga. 

Minerva scormoni în geanta imensă de crocodil căutând 
bricheta. Evident, o găsi greu, dând posibilitate celorlalţi să 
arunce înăuntru privirile acelea nedelicate cărora foarte 
puţini le rezistă. Înregistrară o garnitură de poşetă în 
argint, piepten, pudrieră şi un triptic mic pentru fotografii, 
paşaportul, o tabacheră, câteva hârtii verzi în schimbul 
cărora nepoţii unchiului Sam îşi cumpără pe 5* Avenue 
acţiuni, o blondă miraculoasă în bichini sau de-ale gurii. 
Toate trebuiau să se adauge la nota de autentic şi chiar 
dacă virtual oamenii acceptă, sunt avizaţi despre 
posibilitatea unui travesti, ad-hoc, se lasă păcăliţi de 
fleacuri strălucitoare, de mici detalii pe care în reprezentări 
tipice inconştiente le împrumută unui ins ori unui fenomen. 
Astfel o tolbă îţi poartă automat gândul la un poştaş, 
stetoscopul la un medic. Sunt imagini simbol intrate în 
sânge şi trebuie să vină altceva, un amănunt strident, o gafă 
care izbind bunul simţ să devieze traiectoria înregistrărilor 
operate fără discernământ în virtutea inerţiei. 

— Cip! 

— Pas! 

— Pas, făcu Minerva suflându-şi zgomotos nasul. Pierdea 
aşa, dintr-o clipită vreo 3 000. 

— 1 500, ceru tânărul cu figură bătrânicioasă şi numără 
banii fără să se grăbească. 

Unul din escroci se retrase. Rămăseseră în joc celălalt, 
inginerul şi Minerva. Se gândi că americanca nu s-ar fi 
eschivat de la o sumă atât de ridicolă şi azvârli absentă 
bancnotele pe masă. 

— Ce aveţi? întrebă inginerul. 


— Dead man's hand, ciripi Minerva. 

— Ce zise, neică? 

— Adică aşi cu optari, traduse prompt Popescu. E la ei o 
chestie. Mâna mortului. 

— Aha! făcu inginerul. Slab pentru mine. 

Răsfiră pe masă o chintă. Boţitul începu să râdă: 

— Nu ţine! Culoare. 

Adună banii şi cu aceeaşi răbdare îi sortă aranjând 
teancul cu figura lui Bălcescu deasupra. Îi făcea plăcere să-i 
manipuleze, degetele parcă salivau. 

Inginerul, verde la faţă îşi aprinse o ţigară. 

— Ciudat... Foarte ciudat... 

Popescu îl privi fix. Întrebă blând: 

— Ce anume? 

— Ştiu precis că am aruncat nouarul de caro. Stau şi mă 
întreb cum a apărut la dumnealui. 

— Vi s-o fi părut... 

— Nu! interveni boţitul cu figura omului inocent adânc 
ofensat. Poftim banii înapoi. În condiţiile astea, eu nu mai 
joc. Dacă domnul inginer îşi permite... 

Ai fi zis că e gata să plângă. 

Derutat, inginerul dădu înapoi: 

— Cine ştie... Poate că mă înşel... Scuzaţi-mă. Era sufocat 
de  dezinvoltura cu care pierdeau bucureştenii, 
înspăimântat pe undeva să nu facă figură provincială, 
nedeprins cu lumea. 

„Idiotule... Te duc ca pe un copil mic.“ 

Apoi se gândi că e cazul să mai facă o figură. Se ridică şi 
cu un aer extrem de serios începu să execute genuflexiuni. 
Zece-douăzeci-treizeci. Oamenii se holbau la ea, fără să-i 
înţeleagă intenţiile. La fiecare cinici mişcări scotea câte un 
chiuit prelung care zguduia asistenţa. 

— Incaşii? se interesă Popescu. 

— Trage storurile, Nae, că mai cheamă careva Salvarea! 

Minerva nu răspunse continuându-şi exerciţiile. Ai fi zis 
că nimic altceva pe lume nu conta pentru ea, decât 


genunchii care nu scârţâiau şi reglarea suflului. 

— Mai jucaţi? 

— Icant! 

— Ce vrea? 

— Zice că nu mai poate, explică Popescu. 

— De ce, dom'le? Aiureşte-o cu ceva, e nasol să rămânem 
în trei, şopti inginerul. 

— Văd că Pintilie nu mai vine, spuse plictisit Popescu. 

Minerva se privea în oglindă, verificându-şi machiajul. 
Păru să-şi aducă brusc aminte de motivul care o adusese 
aici. 

— Oh, yes, Pintilie. Strigă în faţa ferestrei de parcă l-ar fi 
văzut venind: John! John! 

— Taci, madam, că iar se adună satul! Se întoarse către 
ceilalţi: Dracu” m-a pus s-o bag în casă?! 

— Ce spune, Bill? 

— lar? Mă cheamă Popescu!!! Silabisi: Nae Popescu! 

— OK, Bill. 

— Ptiu, are un fix. 

Subit, Minerva începu să cânte tare cu elan şi 
interpretare o melodie de jazz. 

Bătrâniciosul sări speriat în picioare. 

— Astupaţi-i gura, fraţilor, că dă miliția peste noi! 

— Ăsta-i om să te înţelegi de vorbă bună? Nu vezi că-i 
filează o lampă? 

— Clar, admise trişorul. 

— Mi-a pocnit un pumn la poartă de am văzut toate 
steluţele de pe drapelul lor. 

Inginerul păru brusc interesat. 

— Aşa, din senin? 

— Nu. Din prietenie. Aoleu! Cârâie şi fals pe deasupra! Pe 
unde naiba o fi umblând idiotul ăla de Pintilie?! 

— Era acum o jumătate de oră la cârciumă cu un tip. 
Spune-i lui Sonache. 

— Auzi, madam! Pintilie e la drugstore-ul comunal. Bea 
drojdie. 


Minerva tocmai se desfăşura puternic. 

— OK, Bill! Thank you pentru amabilitate. Voi toţi boy 
simpatici. 

Trişorul făcu ochii mari consultându-i din priviri pe 
ceilalţi. 

— Dacă nu întâlnesc, spune lui John că a venit verişoara 
Betsy din Chicago. 

— Ce chestie!? se miră cineva apărut pe neaşteptate. 

Se întoarse surprinsă. În pragul uşii stătea un bărbat 
uscăţiv. 

— Ce chestie! repetă individul. Adineaori l-a căutat pe 
Pintilie, frate-său din Argentina. 

Minerva se crispă. Parcă ar fi primit o lovitură în moalele 
capului. 

„Celălalt. Mi-a luat-o înainte.“ 


XXX 


Omul în gri plimbă lampa de benzină la subţioara lui 
Pintilie. Un zâmbet sardonic îi strâmba gura. În magazie 
era aproape întuneric. Prin ferestruica mică, un fel de 
vasisdas, se strecura amurgul, suliţi de aur roşu care se 
înfigeau la picioarele cartoforului. Fusese răstignit pe un 
perete. Frânghia îi intra adânc în carne. 

Părea ciudat acest Christ în dangarezi, despuiat până la 
brâu. Pe frunte apăruseră stropi rotunzi de sudoare ca nişte 
lacrimi. 

Omul în gri apropie lampa de torsul gol. 

— Vorbeşti? 

— Nu ştiu... Nu ştiu... 

Plângea ferindu-şi instinctiv trupul. O tresărire reflexă a 
muşchilor. Atât. Simţi durerea, muşcătură de viperă, gheară 
de foc înfiptă în tot trupul. Un urlet groaznic îi scăpă din 
gâtlej. Urlet neomenesc, de moarte. 

— Ce ai luat? De unde ai luat? 


Cercetă faţa cartoforului cu o curiozitate sadică. Pupilele 
lui Pintilie, dilatate, inundaseră irisul lăsând o margine 
îngustă, albastră. Gâfâia. 

— Nu ştiu. Vă jur! 

— Juri strâmb. 

Flacăra îi biciui obrazul, părţile moi de sub ureche, 
cobori abilă de-a lungul braţelor căutând încheieturile, 
palmele asudate. 

Pintilie simţi că nu mai suportă. Îşi încleştă dinţii. 
aceasta era o înregistrare abstractă, percepută undeva în 
străfundurile fiinţei. Ca şi mirosul greu, aţâţător. Crezu că- 
şi pierde cunoştinţa, dar nu izbuti. 

Omul în gri ridică lampa. Privea hipnotizat țesutul 
măcinat de foc. Pierdea un lichid galben, gelatinos, iar 
dedesubt totul se regenera fără urme. Derma triumfa 
asupra flăcării. Şi totuşi Pintilie suferea, simţea acut până la 
cei mai îndepărtați centri, cu toată fiinţa lui durerea. 

Gura omului în gri se umplu de salivă. Îi plăcea. Ceva 
pervers... Ar fi trântit jos o femeie. 

— Vorbeşte! Ce-ai luat? 

— Nu-mi amintesc, gemu sfâşietor celălalt! Nu ştiu. 
Flacăra se apropia amenințătoare: Aşteptaţi! O dată, am 
luat un antinevralgic. Da, asta trebuie să fie... 

Omul îl pocni cu sete. 

— Îţi baţi joc de mine? 

— Jur! Vă jur! Pintilie plângea. Mi-a fost rău după aceea. 
O zi întreagă. Mă durea tot trupul. Nu mă puteam ridica din 
pat. Parcă ardeam... O zi întreagă. Atunci însă nu m-am 
gândit. 

— Când s-a întâmplat asta? Vorbeşte! 

— Acum două săptămâni. Găsisem o servietă. Înăuntru 
era o pastilă. Mă durea capul. 

— Unde-ai găsit servieta? 

— La CEC. Abia se deschisese agenţia. 

— Care agenţie? 


— De pe Moşilor. Vizavi de patiserie. 

Omul în gri întrebă sec. 

— Eşti sigur că n-ai furat-o? 

— Nu, puteţi să mă credeţi. Completam formularul la o 
măsuţă laterală lipită de perete. Servieta era jos, lângă 
scaun. O uitase cineva. Când am plecat, am luat-o sub braţ. 
Asta e tot. Vă jur! 

— Ce-ai găsit înăuntru? 

— Nimicuri. O plasă de nailon, un ziar împăturit şi-o 
cutiuţă cu câteva pastile. Nu i-am dat importanţă. Seara 
însă m-a durut capul îngrozitor. Eram sigur că-i un 
antinevralgic. Oricum, semăna. 

Omul în gri îl privea stăruitor. 

„Nu cred că minte. Tremură ca un vierme. Un escroc 
ieftin picat întâmplător în povestea asta.“ 

— Acum mi-amintesc... Cartoforul încerca să zâmbească, 
un zâmbet schimonosit, slugarnic: Am găsit şi o scrisoare. 

— Cine semna? 

— Nimeni. O scrisoare neterminată. Câteva rânduri, doar. 

— Scris de bărbat sau de femeie? 

Pintilie începu din nou să tremure. 

— Nu ştiu, nu mă pricep. M-am uitat în treacăt de altfel. 
Ceva în legătură cu vacanţa. Urma să plece în curând. i 
dădea întâlnire cuiva într-o localitate despre care n-am mai 
auzit. Sau poate nu e localitate. Peştera Sihastrului. 
Promitea să fie acolo pe 19 iulie cu toată marfa. 

Omul în gri îl privi lung. 

„Peştera Sihastrului... Nu-i de mirare că a reţinut. lese 
din comun. Data însă...“ 

— Pe 19, zici? 

— Precis. 

— Ce te face să fii atât de sigur? 

— E ziua mea de naştere. Fără să vreau am făcut 
legătura. 

— Aha. Cui îi era adresată scrisoarea? 


— Nu ştiu. Văzu lampa ridicată şi urlă: N-avea titlu, 
credeţi-mă! 

Omul în gri începu să se plimbe prin încăpere: „De la 
dobitocul ăsta nu mai pot scoate nimic. Peştera 
Sihastrului... Pe unde o fi?“ 

— Cum arăta servieta? 

— Neagră, din plastic. Se găsesc în oraş. 

— Ce-ai făcut cu lucrurile? 

— Le-am aruncat într-un coş de gunoi. N-aveam de unde 
să ştiu... 

— Altminteri le-ai fi păstrat pentru mine. 

Reflectă câteva clipe: 

„Focul nu lasă urme.“ 

Adună un braţ de paie şi le aprinse. Ochii lui Pintilie îl 
urmăreau îngroziţi. 

— Nu!! 

Curând, flăcările cuprinseră pereţii de lemn. Omul în gri 
părăsi magazia. 

Pe o rază de 8 kilometri nu locuia nimeni. Nici trecători 
nu existau. Şoseaua îşi croise alt drum, ocolind cariera de 
piatră, abandonată cu ani în urmă. 

Locul era cu desăvârşire pustiu. 


Minerva împinse uşa. Prin fumul gros zări silueta lui 
Pintilie răstignit de stâlp. Scoase briceagul şi-i tăie 
legăturile. 


Capitolul VII 


SPIONAJ ŞI CONTRASPIONAJ 


Se aflau în Cişmigiu pe o bancă în apropiere de 


pavilionul porumbeilor. Grădina era plină de lume. Bătrâni, 
copii gălăgioşi, solitari privind placid forfota trecătorilor. O 
fetiţă în rochie galbenă încerca să ademenească cu 
pietricele un porumbel. În dreapta, ospătarii de la 
„Buturugă“ plimbau deasupra meselor câte zece halbe o 
dată. Privindu-i, ţi se făcea sete; ai fi muşcat din spuma 
albă. 

Omul în gri aruncă ţigara strivind-o sub picior. Rezidentul 
tuşi uşurel. 

— Sunteţi convins că Peştera Sihastrului reprezintă pista 
reală? 


— Da, spuse Minerva. În privinţa asta nu mai încap 
îndoieli. Din conţinutul scrisorii, aşa cum mi-a reprodus-o 
Pintilie, reiese clar că autorul ei deţine secretul descoperirii 
şi că are de gând să-l comercializeze. În sensul ăsta, dă 
asigurări destinatarului că pe data de 19 se va prezenta la 
întâlnirea de la Peştera Sihastrului. Un lucru e cert. Ambele 
persoane, furnizor şi beneficiar, au interesul să-şi camufleze 
identitatea şi intenţiile. Nu putem ajunge la ei decât pe căi 
ocolite. 

— Cred că ai dreptate, oftă colonelul lonaş. Pe unde vine 
Peştera Sihastrului? 


— La vreo 70 kilometri de frontieră. E un fel de han sau 
de motel. În sfârşit, ceva nou... S-a făcut multă reclamă: 
legendă, privelişti, lac etc. 

Rezidentul tăcu câteva clipe. Trimise înapoi mingea care i 
se încurcase între picioare apoi adăugă: 

— Urmează să decideţi. 

— Dumneavoastră ce părere aveţi? 

— Nu v-aş sfătui să vă duceţi... 

— De ce? Vă e teamă că am fost reperat? 


— Nu-i exclus, zâmbi lonaş. Am însă toată încrederea în 
aptitudinile tale de disimulare. Te-ai hotărât ce travesti 
alegi? 

Minerva se răsuci în scaun. 

— Mi-am bătut capul azi-noapte. N-o să-mi semene, vă 
asigur. De altfel, sunt convinsă că plecând de la aceleaşi 
raționamente vor trimite alt agent la Peştera Sihastrului. În 
nici un caz gâdele lui Pintilie. În consecinţă, riscul de a fi 
recunoscută scade simţitor. 

— Îţi dai seama ce te aşteaptă? Spionul care se 
camuflează de jure, inventatorul, fără să-l mai pun la 
socoteală pe omul care vine la întâlnire. Peste toate astea, 
grija constantă de a nu te deconspira. 

Minerva îşi răsucea pe deget o şuviţă de păr. Părea dusă 
pe gânduri. 

— Individul care l-a torturat pe cartofor e un tip dur, o 
bestie. Omul de acţiune. La Peştera Sihastrului au nevoie de 
un tip inteligent şi abil. Mă întreb pe cine vor trimite. 


— Avem un agent foarte bine camuflat şi care corespunde 
din toate punctele de vedere, spuse rezidentul. 

Omul în gri aruncă ţigara: 

— E o idee... Am să mă gândesc. 


Colonelul lonaş îşi ridică sprâncenele. 


— Cum ai de gând să-l foloseşti pe Dobrescu? 

Minerva îşi aminti de trandafirii înveliţi în celofan şi 
zâmbi: „Pezevenghiul, cu ce şmecherii umblă.“ Încă nu se 
văzuseră. 

— El va ţine legătura. Bănuiesc că o să aibă oleacă de 
treabă. 

— Sunt convins, râse lonaş. Ai tu grijă... Apropo, ce-i cu 
elefantul alb? 

Minerva se aplecă peste birou. Întrebă cu ochii brusc 
micşoraţi: 

— Ce ştiţi despre chestia asta? 

— Dobrescu se plângea ieri lui Macri de la cifru că te-ai fi 
supărat pe el din cauza unui elefant. Era foarte necăjit... 
Ălălalt nu înţelegea de ce numaidecât alb? Dacă ar fi fost 
portocaliu... 

— Aha! Şi la ce concluzie au ajuns? 

— Fireşte, la niciuna, dragă Minerva, surâse fin colonelul. 
În problemele astea, tu ai totdeauna ultimul cuvânt. 


XXX 


— Nu vând nici o butelie de aragaz! 

Minerva trânti exasperată receptorul în furca. Era al 
218-lea apel. 218 întrebări asemănătoare, 218 răspunsuri 
identice. Spiridon şi Keops ascultau nedumeriţi. 

„M-a omorât. Clar! Când vrei să te răzbuni pe cineva e de 
ajuns să lipeşti în staţiile de autobuz sau tramvai etichete. 
La numărul cutare, de vânzare... Hm! Cine mi-o fi copt-o? 
Dobrescu?“ 

Telefonul sună. 

— Da? Nu vând nici o butelie de aragaz! 

„Bineînţeles că Dobrescu, cine altul? Pentru chestia cu 
elefantul... Ce ipocrit! Pe de o parte îmi trimite flori, pe de 
alta...“ 

— Nu vând nici o butelie de aragaz! 


„Sigur că da. Chestia cu buchetul e cacialma. Ca să-mi 
îndepărteze bănuielile. Ce perfid!“ 

— Nu vând nici o butelie de aragaz! 

La celălalt capăt al firului colonelul Ilonaş se încruntă. 

— Alo? Casa Tutovan. Bună seara. Ce-i cu aragazul, 
domnişoară? 

Minerva deschise gura, gata să-i povestească farsa, dar 
se răzgândi. 

— Nimic. Nu ştiu cine tot greşeşte numărul. 

— Aha. Uite pentru ce te-am deranjat. În legătură cu 
Dobrescu. Nu-l mai fierbe, zău aşa. le rog! L-am văzut 
adineaori în birou la Stamate. Ofta de ţi se rupea inima. 

— Sărăcuţul! Se hotărî brusc: Mai e pe acolo? 

— Da. 

— Bine, îl aştept. 

Figura Minervei nu prevestea nimic bun. 

— Bravo! Ştiam eu că eşti o fată bună. Când pleci? 

— Mâine dimineaţă. 

— Îţi doresc succes. 

Închise. Auzi un sfârâit prelung şi alergă în bucătărie. 
Cafeaua dăduse în foc. 

— Tare-s tută! 


Soneria de la intrare bâzâi încetişor. 

— A! Junele Dobrescu! Mă găseşte într-o dispoziţie 
excelentă. 

Imprimă figurii zâmbetul de duminică şi deschise uşa. 
Locotenentul stătea în prag, spăşit, cu un buchet mare de 
trandafiri în mână. Deodată tresări. Papagalul Keops cârâia 
bătând din aripi. 

— Ai feştelit-o, băiete! Nu vând nici o butelie de aragaz! 

Minerva exclamă încântată. 

— Vai, dragă Dobrescule, ce drăguţ şi atent eşti tu. Intră, 
intră te rog. 

Zărindu-i surâsul, locotenentul fu cât pe-aci s-o rupă la 
fugă. Îşi luă totuşi inima în dinţi. 


„Acum, ce-o fi o fi. Dumnezeu cu mila.“ 

Se şterse lung, conştiincios pe picioare, deşi preşul 
dispăruse de mult, apoi păşi înăuntru salutând politicos: 

— Bună seara. 

— Bună seara, bună seara, dragul meu. 

Dobrescu întinse timid buchetul. Minerva îl luă şi cu o 
mişcare fulgerătoare îi prinse mâna la încheietură strigând: 
— Stai! Să-ţi văd degetele. Urme de pelicanol. Nu-i aşa? 

— Pelicanol?! 

— Câte anunţuri ai lipit, Dobrescu Vasile? 

Locotenentul scutură din cap aiurit. 

— Ce fel de anunţuri!? 

— Nu ştii? Îl luă martor pe Spiridon: Zice că nu ştie! 

Keops repeta întruna, fericit: 

— Nu vând nici o butelie de aragaz! 

— Ai auzit? Ridică receptorul şi răspunde. 

Dobrescu bâlbâi ceva la telefon. 

— Butelie? Care butelie? Care anunţ? 

— Închide! Ei? 

— Vă dau cuvântul meu de onoare că habar n-am de 
nimic. Credeţi-mă. 

— Uită-te la mine! Se apropie şi-l privi lung. Ochi de 
prunc, mari, speriaţi, de o candoare dezarmantă. Minerva 
făcu un pas înapoi, îl cercetă încă o dată din cap până în 
picioare şi decretă: Te cred, băiete! Nu ştii să minţi. 

— Căpitanul Stamate să fie? Ce zici? 

— Ştiu eu? Parcă nu-mi prea vine a crede. 

— Macri de la cifru? Îi cam plac farsele. 

— De când s-a însurat, i-a mai trecut. Pretinde că îl inhibă 
soacră-sa. 

— lonaş? 

— Şefu'?! Vai de mine, cum vă puteţi imagina aşa ceva? 

— Câte am văzut eu în viaţa mea, băiete, n-am păr în cap! 
Deşi s-ar putea să ai dreptate. Acum nu-i arde de glume. Să 
fie cumva „persoana“? 

Locotenentul încruntă nedumerit sprâncenele. 


— Care persoană? 

— Mă enervezi, Dobrescu Vasile. Persoana! $mechera aia 
cu nasul câş, care se ocupă de biografiile noastre. Acum să 
fim sinceri: pe tine te-a nimerit! Blonduţ, bleguţ, uneori 
drăguţ... În fine! Dar să mă compare pe mine cu un 
cocostârc? Cu un cuier! Accentuă: Pom! 

— Asta n-am înţeles-o nici eu. 

— Aha! Va să zică pe ailaltă cu cocostârcul ai înţeles-o. 
Mă rog... Nu cred totuşi că ea mi-a făcut-o. N-o prea duce 
capul. Asta-i chestie deşteaptă. Spune-mi te rog, amicul tău 
Diaconescu din a IX-a B unde lucrează? 

— Pe un şantier în provincie. 

— N-a fost cumva ieri prin Bucureşti? 

— Ba da. Dar de ce mă întrebaţi? 

Minerva se ridică trimufătoare. 

— Acum ştiu cine mi-a copt-o. Diaconescu! Râse lung, 
dezvelindu-şi dinţii mari: Auzi ce i-a trecut prin minte 
măgarului. 

— Eu unul... 

— Te rog să nu-i iei apărarea. În fond, nici măcar nu-i 
port pică, şi ştii de ce? Pentru că mi-a plăcut pontul. E 
foarte bun. 

— Credeţi? 

— Excelent. Mi-a dat o idee de milioane! De când caut eu 
aşa ceva pentru ziua lui tanti Caliopi. Peste o lună 
împlineşte 65 de ani. 

— Apropo, tot mai învaţă persana? 

— Pe asta a terminat-o. Acum studiază limba malgaşă. 
Dialectele sudice. Hai să-ţi fac o cafea, Dobrescule. Am o 
reţetă nemaipomenită. 


Minerva stătea adunată în fotoliu într-o poziţie chinuită 
cu picioarele dedesubt. Ţinea ceaşca de cafea cu amândouă 
mâinile, ca un copil, sorbind abătută. 

— Vezi tu, băiete - spuse fără să-l privească - personal n- 
am crezut niciodată în destin. Poate pentru că nu-mi 


convine să cred. Acceptându-l, s-a isprăvit cu orice: ideal, 
perseverenţă, luptă etc. Există însă ceva ce nu poţi ignora: 
presimţirea. Totdeauna, dar absolut totdeauna când am 
avut necazuri am ştiut-o cu cel puţin câteva ceasuri înainte. 
Ei bine, de două zile sunt foarte neliniştită. Mi-e inima 
strânsă. Parcă sunt nişte gheare care mi-o ţin. Oftă: Simt că 
e ultima mea anchetă. 

— Fi asta... 

— E ultima mea anchetă, Dobrescule. De acolo nu mă mai 
întorc! 

O spuse pe un asemenea ton, încât locotenentul se 
înfioră. 


Capitolul VIII 


CIUDĂŢENIILE UNOR CĂLĂTORI 


Bărbatul ieşi din apă şi se înfundă într-un tufiş. Câteva 


minute mai târziu, îmbrăcat în rasă de călugăr mergea 
agale pe şosea. Îl ajunse din urmă o căruţă cu loitrele 
zugrăvite în culori vii. Omul de pe capră îşi scoase căciula. 

— Încotro, părinte? 

— Spre Peştera Sihastrului. 

— Aşa? Păi să te duc o bucată de drum. Urcă, sfinţia ta. 

Călugărul se strecură sub coviltir. Țăranul dădu bice 
cailor şi se întoarse încercând - aşa cum se obişnuieşte în 
asemenea împrejurări - să lege câteva vorbe. Monahul 
răspundea fără chef, privind şoseaua cu luare-aminte. 
Ciudată i se păru (mai târziu avea să povestească 
procurorului) şi grija acestuia pentru traista cu merinde. 

Ajunşi la răscruce îi făcu semn să coboare. Călugărul 
mormăi o binecuvântare şi săltându-şi traista pe umăr se 
îndepărtă grăbit. 

Din kilometru în kilometru, pancarte mari anunțau 
apropierea de motel. Drumul era anevoios, în pantă, iar 
anteriul negru atârna greu, călduros. Vru să se desfacă la 
guler, dar se răzgândi. Hanul Peştera Sihastrului răsărise 
după o cotitură. Ocoli clădirea şi se strecură printr-o 
spărtură a gardului. 


Rudy Negreanu îşi bău siropul pe îndelete, aşteptă ca 
degetele ude cu inel de argint să-i dea restul şi părăsi 
peronul. Abia acum fetiţa care-i propusese o cameră 
îndrăzni să ridice ochii, cercetându-l amuzată din creştet 
până-n tălpi. Omul purta bocanci cu ţinte noi nouţe, 
pantaloni bufanţi în carouri, canadiană, rucsac şi alpenştoc. 
Se urcase într-o birjă, nu în spate ca toată lumea, ci pe 
capră, lângă vizitiu. 

„O fi vreun neamţ, păcatele, şi eu l-am luat pe româneşte. 
Sau inglez.“ 


Plămădeală asculta atent bătaia motorului, apoi se lăsă 
pe spate mulţumit. Maşina torcea regulat. 

Îşi aduse aminte că la plecare nu-şi îmbrăţişase nevasta. 

„Cel puţin aşa, de ochii lumii. Oricum era şi frate-meu. 
Râse: Mare figură şi ăsta! Auzi ce poate să-şi dorească de la 
Paris: o ilustrată sexy.“ 

Clătină din cap şi apăsă pe accelerator. Soarele 
alunecase spre asfinţit. În curmătura dealului se zărea o 
spărtură întunecată. 

„Peştera Sihastrului. Am ajuns.“ 


Bărbatul se strecură pe poarta hanului - doi stâlpi de 
lemn sculptați cu migală. 

Hangiul - Ionică Panait - un om în vârstă, cu o figură 
distinsă, îmbrăcat într-un costum popular, îl întâmpină 
zâmbind amabil. În hol era răcoare, mirosea plăcut a brad 
proaspăt tăiat, a buruiană tânără. 

— Aş dori o cameră pentru o noapte. 

— Buletinul dumneavoastră. 

Bărbatul întinse paşaportul. Preciză, scuzându-se parcă: 


— Plec într-o excursie peste graniţă. 

— Sunteţi un om fericit, domnule... Hangiul desfăcu 
documentul şi citi numele: Plămădeală. Nu pot decât să vă 
invidiez. Mergeţi cu maşina... 

— Cu maşina. Din păcate i s-a defectat cutia de viteze şi 
am lăsat-o la auto-service. Mi-au promis că o repară până 
dimineaţă. 

Hangiul clipi şiret. 

— Puteţi fi sigur, mai ales dacă argumentul 
dumneavoastră era cumva de o sută. Aveţi camera numărul 
13. Sper că nu sunteţi superstiţios. 

Bărbatul tresări: 

— Poftim? A, nu... 

Se îndepărtă. Ionică Panait îl privi lung. 

„Dumnezeule! Ce ochi are! Ce ochi!“ 


Călugărul pătrunse fără zgomot în bucătărie. Pe 
camilafca neagră, decolorată, se vedeau urme de noroi. 
Lăsă desaga să-i alunece pe duşumea. 

Bucătăreasa se răsuci ţipând speriată. 

— Aoleu, muică! Desluşi silueta neagră şi-şi scuipă în sân: 
Ptiu drace! Mă speriaşi, părinţele! 

— Domnul cu tine, zâmbi monahul. 

Femeia - oacheşă şi slabă - arătă plita goală. 

— Acuşcuşilea picai şi eu! Abia pusei şorţul. Vino şi 
dumneata mai târziu, auzi? Mai târziu. Un blid de ciorbă s-o 
găsi... 

Călugărul oftă obosit. Pe faţa unghiulară, nerasă, ochii 
adânciţi în orbite ardeau. 

— Stai mult p-acilea, stai mult? 

— Cât o vrea Domnul. 

— Vezi că până una alta trebuie să te registrezi la 
tovarăşi. 


Omul o privi iute apoi îşi cobori pleoapele. Capul palid, ca 
de ceară, se înşuruba straniu între umerii atletici. 


Frânele ţipară. Inginerul Gogu Vasilescu cobori, privind 
încântat în urmă. lIntrase pe poarta hanului ca într-o 
măânuşă, fără să micşoreze viteza. Cercetă curios curtea. 
Din păcate nimeni nu-i remarcase performanţa. 

Era un bărbat înalt, cam la vreo 40 de ani. Pe nasul 
proeminent încălecau ochelari cu rame groase, negre. 
Părea să aibă o preferinţă specială pentru vestimentația de 
piele - haină, pantaloni, pălărie - şi deşi luate în parte 
articolele n-ar fi atras atenţia, în ansamblu, te făceau să 
crezi că individul se echipase în vederea unei expediţii 
speciale. 

Fotografie hanul din mai multe unghiuri, apoi făcând 
transistorul să urle intră înăuntru. Începu să ciocănească 
expert pereţii, după care studie tavanul ca şi când s-ar fi 
întrebat dacă poate suporta o bombă. 

— Piloni falşi. Beton mascat cu lemn. Ca şi căpriorii. 

Directorul, Ionică Panait, îşi ridică ochii din registru. 
Problema îl preocupase foarte puţin. Zâmbi totuşi amabil. 
Clienţii sunt totdeauna cei mai deştepţi şi au întotdeauna 
dreptate. 

— Probabil... 

Inginerul îşi repezi palma în faţă. 

— Un moment! 

Omul îl privea nedumerit. Vasilescu deschise aparatul 
foto şi cadră rapid. 

— Mulţumesc! Ce spuneai? Probabil? Nu dom'le. Sigur! 
Înăuntru nu e beton. Nu e! Pricepi? 

— Mă străduiesc. 

— Pe mine vrei dumneata să mă aiureşti?! Tocmai pe 
mine care-s de meserie? Păi îţi demonstrez imediat. 


— Nu vă osteniţi. 

Dar inginerul Gogu Vasilescu începuse să pipăie din nou 
pereţii, centimetru cu centimetru. Făcea câţiva paşi înapoi 
şi fixându-şi un punct în zid se repezea să-şi lipească 
urechea. În timpul ăsta cerea prin semne şi viu grai linişte 
deplină. 

— Sst! 'Termină, domnule! Da... Bun! Până aici e bine. 
Aşa... Poftim! Nu spun eu? Fals! 

Tot pipăind, ciocănind sau ascultând pereţii dispăru pe 
scări. Nu i se auzea decât vocea. 

— Bine! Bine! Nu, e fals! Fals! 

Ionică Panait care văzuse multe la viaţa lui socoti că e 
totuşi momentul să-şi facă semnul crucii. 


Ecaterina Stănescu îşi ridică nasul borcănat din revistă. 
O azvârli pe masă apoi părăsi odaia şi cobori în hol. 
Schimbase costumul de voiaj, culoarea zahărului ars, cu un 
altul, mai uşor de olandă. Era impecabilă, de la părul corect 
pieptănat până la unghiile îngrijite, nevopsite, hainele de 
excelentă calitate cădeau fără cută, machiajul discret, atât 
cât să învioreze obrazul lipsit de strălucire, fusese aplicat 
aproape imperceptibil. Şi totuşi ceva deranja. Era o 
ostentaţie în această evidentă lipsă de ostentaţie, un „uite 
ce cucoană sunt, ştiu foarte bine cât de vulgare sunt 
persoanele care ţin neapărat să atragă atenţia“, un dispreţ 
suveran pentru cei ce nu ştiau asta, şi în consecinţă nu 
apreciau. 

Privind-o cum se apropie, un pas sigur, autoritar cumva, 
directorul îşi zise că Ecaterina Stănescu are ceva 
înfricoşător. O femeie în prezenţa căreia instinctiv nu te 
simţi la îndemână, ţi-ar place să o ştii cât mai repede 
plecată. O intuia uscată, neîngăduitoare şi antipatică, aşa 


cum sunt în general oamenii care fac prea mult caz de 
principii. 

— Aţi dorit ceva, doamnă? 

Ecaterina Stănescu îşi apăsă pe rădăcina nasului 
ochelarii cu ramă metalică. 

— O cafea. 

— La dispoziţia dumneavoastră. Am să v-o prepar eu. 
Zâmbi: Nu suntem încă rodaţi. Azi s-a schimbat 
personalul... Văzu schima de plictiseală a femeii şi se 
interesă cu amabilitatea care se învaţă la şcolile de 
specialitate: Cum vă simţiţi la noi? Priveliştea, orice s-ar 
spune, e admirabilă... 

Ecaterina Stănescu îl privi sec: 

— Cafeaua să-mi fie trimisă în cameră. 

Întoarse spatele traversând la fel de măsurat holul. 

Panait avu impresia că cineva i-a răsturnat în creştet o 
găleată cu apă rece. 

„Ce oameni! Dumnezeule... Ce oameni!“ 


Alain Mathieu se desprinse de fereastră. Se uită prin 
odaie: „Drăguţ...“ 

Atinse husa veselă de creton, mângâie lemnul alb al 
noptierei, apoi ochii îi alunecară spre oglindă. Se consultă 
critic din diverse poziţii. Un chip conservat, fără vârstă, 
despre care femeile în general afirmă cu o strălucire 
singulară în priviri: „Vai de nevastă-sa!“ 

Din gulerul alb răsfrânt ieşea un fular bleu. Dădea o notă 
proaspătă, uşor frivolă ţinutei ascunzând în acelaşi timp 
ravagiile vârstei imprimate pe gât. Desfăcu valiza şi începu 
să-şi aranjeze lucrurile în dulap. O făcea într-un mod 
caracteristic, cu grija pe care o pun de obicei femeile în 
astfel de îndeletniciri. Aşeză pe noptieră ceasul de voiaj 


îmbrăcat în piele roşie. Din interiorul capacului zâmbea 
chipul unei femei. 

„Lulu. Peste două săptămâni...“ 

Îşi muşcă mustăcioara retezată scurt. Se simţea sâcâit. O 
senzaţie de nelinişte. O senzaţie pe care o mai încercase. Şi 
era fără greş. De fiecare dată se întâmplase după aceea 
ceva îngrozitor. 


— Săru' mâna, cucoană! 

Țiganca îşi ţinea fustele cu o mână, gata s-o ia la fugă. 
Rostogolea ochii prin bucătărie cercetând flămândă 
ungherele. 

Marioara Ţâmpoc îşi ridică nasul lung. 

— Acuşcuşilea tu ce mai vrei? 

— O coajă de pâine mâncaţi-aşi ochii. Acu ieşii din spital. 

— Ha?! 

— O coajă de pâine... 

— “Toţi calicii la uşa mea! bombăni bucătăreasa privind cu 
înţeles spre monah. 

Călugărul păru să n-audă. Curăţa zarzavat pe un colţ de 
masă. 

Țiganca înaintă fluturându-şi fustele. 

— Hai să-ţi ghicesc, cocoană, săru' mâna! Sortitul, uite ţi- 
| văz pe faţă... Da' ce ochi ai! Plânge unu după ei... E dă 
ghindă. 

Bucătăreasa o măsură stupefiată. 

— Cum le văzuşi astea, soro? Cum le văzuşi? 

Țiganca prinse curaj. 

— Văd eu mai multe... Gheorghiţă îl cheamă, aşa-i? 

— Vasile, bâlbâi Marioara Ţâmpoc. Gheorghiţă-i frate- 
său. 

— Ei, ăla ţi-i scris, cocoană. Gheorghiţă! E cu credinţă 
mare şi inima la dumneata. Poate ai o treanţă mai veche... 


— Nu ispiti satana, oftă călugărul. 

— Ce ziseşi? Vezi-ţi de-ale dumitale, se burzului 
bucătăreasa. Dacă dă borşul în clocot să mă chemi. 

O luă pe ţigancă şi trecură alături. Şoaptele celor două 
femei se topiră în spatele uşii închise. 

Monahul apucă un cuţit lung cu lama ca un brici şi-i 
încercă tăişul. Avea degete fine cu pielea moale. 


XXX 


Rudy Negreanu intră în han clipind mărunt. După soarele 
de afară întunericul răcoros al holului i se părea plin de 
volbură. Înaintă timid spre biroul de recepţie. 

— O cameră dacă s-ar putea, vă rog frumos. 

Directorul Panait îşi cercetă registrul. 

— Cu vederea spre peşteră sau spre şosea? 

— Dumneata dacă ai fi în locul meu cum ai alege? 

— Spre peşteră. 

— Perfect, dă-mi spre şosea. 

— Numele dumneavoastră. 

— Rudy Negreanu. 

Puse buletinul pe masă. Din întuneric ţâşni silueta 
inginerului Vasilescu. 

— Rudy aţi spus? 

Omul zâmbi. 

— Aşa mi se pare... 

— Rudy cu i din i sau y? 

— Din y. 

— A, făcu decepţionat inginerul, atunci nu sunteţi ăla. 

— Care, mă rog? 

— Am avut un coleg de facultate. El semna însă cu i dini. 
Mă scuzaţi... Scoase actele şi se adresă directorului: Mie-mi 
dai spre peşteră. Şopti confidenţial: E-n regulă toată aripa. 
Şi ieşi. 

Panait făcu ochii mari: 


« 


„E nebun, dom'le! E de la balamuc 

Se aplecă peste registru şi clătinând din cap începu să 
transcrie datele din buletin. 

Negreanu îşi mângâia degetele scurte. 

— De ce vă enervaţi? Bunică-mea, Dumnezeu s-o ierte, 
avea o vorbă: Ori că nu trebuie, ori că n-ajută. 

— Cine? făcu hangiul complet buimăcit. 

— Bunica mea. Poate ai cunoscut-o matale. Avea o 
afacere cu nasturi pe Griviței. Înaltă, voinică, purta şorţ 
Tou... 

Hangiului i se încrucişară ochii de enervare. Reuşi greu 
să se stăpânească. 

— Nu ştiu. Nu-mi amintesc. Şi-apoi nu văd legătura. 

— Ce ţi-am spus eu? Ori că nu trebuie, ori că n-ajută. De 
ce să te enervezi? 

Luă cheia şi salută politicos. 

Panait îşi prinse capul în mâini. 

„Ce adunătură, domnule! Unul şi unul!“ 


Căpitanul Victor Atanasiu parcă în curtea hanului. 

Directorul îşi reprimă tresărirea. 

„Aha, tipul din gară.“ 

— Aş avea nevoie de o câldare cu apă, spuse Atanasiu. Mi 
s-a încălzit motorul. 

— Cu plăcere. V-o aduc chiar eu. Nu mi-au venit încă toţi 
oamenii. 

— Vă rămân obligat. 

Hangiul zâmbi punând căldarea jos. 

— Dimpotrivă. Eu am o datorie la dumneavoastră. 

— Ei asta-l... 

— Azi dimineaţă ne-am întâlnit la gară. V-am văzut 
fumând şi mi-am luat îndrăzneala să vă cer un foc. 

— Nu-mi amintesc. 


— Mi-aţi dat cutia şi aţi plecat mai departe. Scoase din 
chimirul lat un plic de chibrituri oferindu-i-l: Vă mulţumesc. 
Căpitanul dădu din umeri zâmbind nervos. 


XXX 


Cei doi ospătari, Sasu şi Iliescu, ieşind din curte. Purtau 
costume din [ara Oaşului: opinci cu zurgălăi, cămaşă lungă, 
înflorată şi pene la pălărie. 

lonică Panait le făcu semn să se apropie. Îi cercetă din 
creştet până în tălpi clătinând din cap nemulţumit. 

— Şi fluierele unde sunt? Puneţi fluierele la chimir. 

— Domnule director, îndrăzni Sasu, credeţi că e 
neapărată nevoie de tot circul ăsta? 

— Aşa-s instrucţiunile. Motel han cu specific popular. Se 
adresă lui Atanasiu: Ce rost are portul oşan pe meleagurile 
astea n-am prea înţeles, dar probabil că sunt subtilităţi 
care-mi scapă. Vi se pare că mie îmi şade mai bine cu 
traistă, tichie şi iţari? 

Iliescu îşi ascunse zâmbetul: 

— Oricum, şefule, dumneata ai o figură care impune... 

Hangiul oftă amărât. 

— Ce facultate urmezi, băiete? 

— Arheologia. Clipi cu subînţeles: Adică sap! 

— Şi dumneata? 

Sasu lăsă ochii în jos. 

— Farmacia. 

— Ei, să vă văz la treabă! 

Călătorii priveau scena de la ferestre. 

— Bănuiesc, spuse Gogu Vasilescu, că ni se pregăteşte un 
mic program artistic... 

Pe buzele lui Rudy Negreanu flutura un zâmbet 
enigmatic. 

— Da! Se pregăteşte ceva... 


Doisprezece oameni. Sunt eroii dramei ce se va declanşa 
peste câteva ceasuri la Peştera Sihastrului. Trei dintre ei îşi 
camuflează identitatea, sau numai preocupările: 
inventatorul regeneratului absolut, spionul şi maiorul de 
securitate Minerva Tutovan. 


leşiră în cerdac. Ecaterina Stănescu, izolată ca şi în sala 
de mese, îşi sorbea cafeaua cu înghiţituri mici. 

„Urâtă femeie“, gândi Alain Mathieu privindu-i nasul 
borcănat. Din profil era o adevărată pacoste: gros şi diform. 
„În schimb, trebuie să fie foarte deşteaptă. Există o 
compensație...“ 

Inginerul Vasilescu răsturnă zaţul în farfurioară. 

— Vrei să-ţi ghiceşti? întrebă Rudy Negreanu. Ochii 
negri, sub pălălaia părului roşu, păreau tot timpul luminaţi 
a râs. 

— Avem o ţigancă la bucătărie, sugeră Iliescu curăţindu- 
le masa. 

Inginerul se entuziasmă brusc. 

De ce nu spui, domnule? 'Trimite-o urgent încoace. 
Apoi către Negreanu: Crezi în chestiile astea? 

Cumnatul meu, zise acesta zâmbind larg, a crezut 
toată viaţa că aşa un fler ca el nu mai are nimeni. 

— Şi? 

Într-o zi, mergând pe stradă a văzut pe unul care 
vindea loz în plic. 

— Şi? 

— A cumpărat patru pungi. 

— Şi?! repetă aiurit Vasilescu. 

— Ce mai vrei matale? Asta este! Crezuse... 

Vasilescu îşi răsuci gâtul cu o mişcare bruscă. Un tic 
nervos care te făcea să crezi că încearcă în van să-şi muşte 
urechea. 


— Spune-mi, te rog, cu ce te ocupi? 

— Vând textile într-un magazin pe Lipscani. 

— Aha. 

Plămădeală îl privi printre gene. 

„Plicticos individ... Un încurcă-lume.“ 

— M-ai chemat, boiarule? 

Țiganca, fals intimidată, trecu iute în revistă asistenţa şi 
se lăsă jos, la picioarele inginerului. Amurgul colora obrazul 
femeii cu un roşu de aramă. Prinse ceaşca desluşind expert 
în arabescurile de zaț. 

— Apăi, frumosule, să nu te superi dacă-ţi spun, 
dumneata eşti om mare... 

Vasilescu făcu semnificativ cu ochiul spre Negreanu: „Fii 
atent, demagogie!“ În realitate, aştepta proorocirile ţigăncii 
cu maximum de interes. 

„Da, da..., surâse unui gând Rudy Negreanu. Ne place să- 
i ascultăm pe alţii povestind despre noi. Nimic nu ne poate 
stimula mai mult curiozitatea decât propria imagine 
comentată de alţii. Ca şi când întreaga viaţă nu ne-ar 
ajunge ca să ne cunoaştem. Socrate, băiatul acela 
cumsecade, avea dreptate. Recomandarea lui însă conţine 
imposibilul: Ne privim în oglindă cu ochi orbi.“ 

— „unu care te pizmuieşte, boiarule. E numa' miere! 
Uite aşa, ca un balaur... 

— Hm, Pantazi de la tehnic, traduse cu satisfacţie 
inginerul. 

— „ai să ai lacrimi şi supărare. Da' să nu-ţi faci inimă 
rea... 

Ecaterina Stănescu îl privi pe inginer cu dispreţ rece. 

„Ce tâmpit!“ 

Apoi ochii îi alunecară spre Plămădeală. Se juca cu cheile 
de la maşină, azvârlindu-le în sus şi prinzându-le expert. 

Îşi umezi buzele. Individul îi stârnea o indispoziţie fizică. 
Cândva, în copilărie, atinsese fără să vrea un şarpe. Se 
cutremurase, îi fusese greață. Acum era la fel. Simţea că 


dacă ar atinge-o Plămădeală ar ţipa. Şi nu-şi putea explica 
de ce... Îl opri pe hangiu cu un gest scurt: 

— Încă o cafea. 

— Imediat, doamnă. 

Panait trecu pe lângă ghicitoare muşcându-şi buzele. În 
bucătărie exploda. 

— Ce-i porcăria asta? 

Sasu tresări gata să scape farfuria din mână. Pe faţa 
suptă păreau să trăiască doar ochii. Ochi de jăratic. 

„De ce ţipă? Eu aud bine... Îi aud până şi gândurile... Ce 
dobitoc! Cred că am febră...“ 

— Aţi înnebunit? Vreţi să-mi pice miliția pe cap? 

Iliescu interveni spiritual. 

— Nu pică, şefule! Încă nu le-am făcut nota. 

— De ce-aţi lăsat-o pe-aia înăuntru? Voi n-aţi văzut ce 
învârte? Poate-mi sperie linguriţele sau vreo faţă de masă şi 
le plătiţi cu ochii închişi. Afară! Daţi-o afară! Ei, beleaua 
dracului! Ce-i la mine? Azil? 

Călugărul ridică fruntea. Avea ceva din resemnarea 
sfinţilor martiri. lonică Panait îl măsură scurt. 

— Şi dumneata la fel. la-ţi trenţele şi valea! N-am nevoie 
de mitinguri religioase. 

— Ce ziseşi? Adicătelea cum vine vorba asta, şefule? Cum 
vine? Bucătăreasa îşi înfipsese agresivă mâinile în şolduri. 
Îmi cureţi dumneata zarzavatul, cartofii şi alilante? Oi fi 
vreo proastă, ai? Oi fi vreo proastă! După regulament 
trebuie să mă ajute doi oameni. 

— Până una alta ai să te ajuţi singură! 

— Aşa? Îşi desprinse şorţul şi i-l zvârli în braţe: N-ai decât 
să te speli pe cap cuel! 

— Ce-i, femeie, ai câpiat? 

— Mă cheamă Marioara Ţâmpoc, auzişi? Cu mine să nu 
vorbeşti aşa, că eu nu ştiu multe. Acuşcuşilea pui mâna pe 
polonic. 

lonică Panait se pregătea să izbucnească. Îşi aduse însă 
aminte de recomandarea şefului de la trust. 


„Vezi cum te porţi cu ea, Panaite. Are unele ciudăţenii, 
dar în fond e fată bună... verişoara asta a mea.“ 

Făcu un gest de lehamite şi ieşi trântind violent uşa. Auzi 
vocea spartă a bucătăresei. 

— Se învârte toată ziua ca un păun, cu tichia aia a lui, fir- 
ar al dracului de tichie, şi nu face nimic! 

Hangiul  traversă  cerdacul.  |iganca  boscorodea 
încântându-l pe inginer. 

— Am cerut o cafea, declară rece Ecaterina Stănescu. E 
chiar atât de greu? 

Panait îşi încleştă pumnii. O înjurătură ordinară i se 
urcase pe buze. Mormăi o scuză şi se întoarse spre 
bucătărie. 

— Iar venişi? îl luă în primire bucătăreasa. Ce, eu mă bag 
la harţaloagele dumitale? 

— O cafea. 

„Nebuna e în stare să mă lase şi să se ducă unde o vedea 
cu ochii.“ 

— Jupânu-i furios rău, comentă Iliescu aprinzându-şi 
ţigara. 

Călugărul aruncă cartoful curăţat în oală. Se îndreptă 
spre uşă. 

— Duhul rău trece printre oameni. Seamănă vrajbă şi... Îi 
învălui într-o privire tulbure: Şi moarte. 

Se aşternu liniştea. 


Femeia continua să descifreze poruncile soartei. 

— Şi oftează una, boiarule, frumosule după dumneata. 
Uite aşa se tânguie şi oftează! 

— Una de cupă? 

— Dă cupă. I-ai rupt inima, craiule! 

— Nevastă-mea Maricica, identifică prompt inginerul. 

În ochii lui Rudy Negreanu apăru un licăr maliţios. 


— Acu să nu te superi, mata, da' eu mai cunosc pe cineva 
- o verişoară - care zilnic la trei şi jumătate oftează. 

— De ce neapărat la trei şi jumătate? 

— Pentru că atunci se întoarce bărbatu-său. 

— Ei bine, află, domnule, că eu nu mă mai întorc. Am 
divorţat. 

— Ce vorbeşti? Şi pentru ce mă rog frumos? 

Gogu Vasilescu trase aer în piept: 

— Pentru că s-a îngrăşat! 

Țiganca chicoti ducându-şi repede mâna la gură. 
Ecaterina Stănescu îi aruncă pe sub sprâncene o privire 
acră. Hangiul clătină din cap. Nu mai avea nici un fel de 
dubii. 

— E un motiv foarte serios, făcu Rudy Negreanu jucând 
admirabil compasiunea. Degeaba râdeţi dumneavoastră. 

— Eu i-am spus de la început: cucoană, nu-mi place 
grăsimea. 

— Doamne fereşte! Dar ce, aveai de gând s-o găteşti? 
Făcu cu ochiul: Înţeleg, s-a pus pe traiul cel bun. 

— De la 44 de kilograme cât trebuie să aibă o femeie... 

— Exact. Poate şi mai puţin. 

— Ajunsese la 80! Ziua şi suta de grame! 

— Nu se poate. 

— Dacă-ţi spun! Cum veneam de la serviciu, repede o 
urcam pe cântar. 


Iliescu răsturnă gheaţa în frapieră, apoi se rezemă de 
stâlp plimbându-şi privirea de la unul la celălalt. 

Plămădeală îi făcu semn. 

— Da, vă rog! 

— O bere. Sau nu, dă-mi mai bine un gin. Mare. 

Îl urmări cu interes până când ospătarul dispăru în 
bucătărie. 


„Puştiul nu mă slăbeşte din ochi. Pot să jur că nu-i 
chelner de meserie. Să fi mirosit ceva? Nu cred, n-avea 
cum. Trebuie să mă stăpânesc! Ce dracu'!“ 

Îşi băgă mâinile în buzunare fluierând încetişor. Brusc, 
simţi că cineva-i în spatele lui. Se întoarse fulgerător. 
Iliescu, ospătarul, puse tava pe masă. 

— Ginul dumneavoastră. Doriţi şi apă minerală? 

— Da... Adică nu, nu, mulţumesc! Mi se pare că 
dumnealui, arătă spre masa lui Mathieu, a cerut o sticlă. 

Francezul îşi smulse brusc fularul de la gât. Se sufoca. 

Negreanu îl privi clipind nedumerit. 

„Ce-i cu el? Parcă ar fi văzut ceva îngrozitor.“ 

Mathieu frământa cu degete transpirate braţul de trestie 
al fotoliului. 

„Cine sunt oamenii ăştia?“ 

Dintr-o dată îl cuprinse teama. Nu mai era neliniştea 
aceea care-l însoțea întotdeauna, ci spaima, panica 
animalului avertizat de instinct, Exact ca atunci... 

„Trebuie să fug! Acum, cât mai am timp, cât nu e prea 
târziu.“ 

Dar ştia că n-o va face. Niciodată n-o făcuse. Exista ceva 
mai puternic decât voinţa lui, ceva care îl reţinuse 
totdeauna. De parcă providenţa şi-ar fi bătut joc de el 
avertizându-l şi legându-i strâns mâinile în acelaşi timp. 
Nici de astă dată nu va fugi. Ştia. Şi mai ştia ceva: acum era 
pentru ultima oară. 

— M-aţi chemat, monsieur? se interesă Iliescu într-o 
franceză fără cusur. 

Alain Mathieu clătină din cap. 

— Nu. 

Ionică Panait îşi rezemă bărbia în pumni. Prin uşa larg 
deschisă vedea figura încremenită a Ecaterinei Stănescu, 
spatele francezului tresărind nervos ori de câte ori ospătarii 
treceau prin apropiere, surâsul lui Rudy Negreanu. În 40 
de ani de meserie nu întâlnise atâţia oameni ciudaţi adunaţi 
la un loc. Tresări. 


« 


„Dumnezeule, cum de nu m-am gândit? 
Scoase registrul şi reciti numele înscrise, întârziind 
îndelung asupra fiecăruia. 


Gogu Vasilescu nu mai asculta demult prezicerile ţigăncii. 
Cu capul aplecat înainte urmărea mişcările călugărului. 
Când ultimele raze ale soarelui dispărură în spatele 
dealului, monahul îşi făcu o cruce mare apoi se îndreptă 
spre bucătărie. Inginerul îi şopti lui Rudy Negreanu: 

— Ăsta-i de la securitate! 

— Fii serios! 

— Vrei să-ţi dovedesc? 

Se strecură printre mese furişându-se în spatele unui 
stâlp. Îndată ce călugărul ajunse în dreptul lui, îi înfipse 
degetul arătător în coaste strigând din răsputeri: 

— Sus mâinile! 

Neavertizaţi, oamenii reacționară violent. Alain Mathieu 
scăpă paharul din mână. Marioara Ţâmpoc, cei doi ospătari 
şi Ionică Panait apărură în pragul uşii. 

Monahul se întoarse încet şi spuse calm: 

— Domnul cu tine, fiule. Apoi îşi continuă drumul. 

Se aşternuse liniştea. Gogu Vasilescu reveni lângă 
Negreanu dând asigurări din mers: 

— Ţi-am spus eu? Nici măcar n-a tresărit. Are nervi de 
oţel. Ăştia fac yoga, domnule... 


— Eu nu mint, boiarule! Se lasă cu moarte, ducă-se pe 
pustii... Amurgul inundase cerul într-o baie de sânge. 


Capitolul IX 


ASASINAT SUB CLAR DE LUNĂ 


Luna se odihnea în mijlocul lacului. Aruncând undiţa, 


Sasu râse încetişor. „Ce-ar fi s-o prind?“ 

Văzu pentru o clipă globul imens agăţat în cârlig. Apoi 
rămase cu ochii la poteca de lumină strecurată în undele 
limpezi. La capătul ei e... Luna. 

„Din nou Luna. Ce m-o fi apucat?“ 

Sasu îşi strânse haina în jurul gâtului. Dintr-o dată totul i 
se păru încremenit: apa, copacii şi... Luna. Avu o 
reprezentare stranie. El, Sasu, privind de undeva, dintr-un 
loc nedefinit în spaţiu, ceea ce se întâmplă, ceea ce avea să 
se întâmple. 

Vede trupul lui adunat, cu undiţa în mână, acolo pe 
marginea lacului. Alături pătura veche, plasa, cutia cu 
momeală. „Unde sunt acum? De fapt n-are importanţă. 
Important e ce se petrece acolo, pe marginea apei.“ 

Cineva se apropie de silueta ghemuită. Foşnetele nopţii îi 
vătuiesc paşii. 

„Fii atent! Omul ăsta vrea...“ 

Dar nu se întoarce. Mâinile i-au îngheţat pe vergeaua de 
bambus. Sasu ştie că se va întâmpla ceva îngrozitor. Vede 
un braţ ridicat. Lama de oţel străluceşte. Apoi imaginile se 
contopesc într-o durere plină, covârşitoare. Scapă undiţa şi 
trupul cedează moale. 


„Am văzut totul!“ şopteşte cu tâmpla culcată pe pământul 
reavân. 
Ochii sticloşi privesc orb o lună roşie. 


XXX 


Luna deşira umbra lungă a inginerului Gogu Vasilescu, 
culcând-o pe prundişul aleii. Din costumul de baie ud se 
scurgeau picături de apă. 

Iliescu îl ajunse din urmă. 

— Frumoasă noapte. 

Inginerul răspunse în doi peri: 

— Da. 

— Aţi făcut baie? Îmi plac oamenii care înoată noaptea. 

Vasilescu îşi răsuci gâtul cu mişcarea lui caracteristică şi 
o clipă, fulgerate de lumină, lentilele părură două cioburi de 
oglindă. 

— Nu ştiu să înot, dar sper să învăţ. 

Studentul îşi încruntă uşor sprâncenele. Duse două 
degete la şapcă şi se îndepărtă zâmbind. 


XXX 


Rudy Negreanu îşi privi ceasul: douăsprezece şi un sfert. 
Mergea alene luând în vârful bocancilor solizi pietricele pe 
care le proiecta spre lac. Auzi paşi în spate şi se întoarse 
răsucindu-şi tot trupul. 

— Dumneata erai? 

Călugărul mormăi ceva nedesluşit. Pe braţ ţinea o 
legătură de cârpă umplută cu buruieni. 

Negreanu rupse o frunzuliţă strivind-o între degete. 

— Iarba ursului. larba de viaţă lungă... Se spune că 
trebuie culeasă numai în nopţile cu lună. 


— Vă pricepeţi? întrebă surprins călugărul. Ochii îi 
alergau în toate părţile. 

— O mătuşă a mea era mare meşteră. Ajunsese 
doftoroaia cartierului. Surâse, scuzându-se parcă: Asta n-a 
împiedicat-o să dea faliment. Păcat. 

Monahul clătină din cap. 

— În van adunaţi comori. Focul le va mistui, hoţii vi le vor 
prăda. 

— Nu-ţi fă matale nici o grijă! N-a avut ce să ardă. Când 
bolnavul murea, oamenii spuneau că leacul n-a fost bun. Şi 
nu dădeau nimic. Dacă se vindeca, apăi însemna că Domnul 
Dumnezeu s-a milostivit şi baba iar înghiţea în sec. 

— Faceţi binele fără să aşteptaţi răsplata lui. Atunci, la 
judecata din veac, vom da rost de toate. 

Ochii lui Negreanu sclipiră. 

— Măcar de-ar fi primit acolo jumătate din ce i se 
cuvenea, şi tot nu mi-ar pare rău. 

Amuţi brusc. Rasa călugărului era sfâşiată. Pe piciorul gol 
se vedea o rană lungă. 


lonică Panait ciuli urechile. Printre tufişuri se auzeau 
zgomote de crengi rupte. Dintr-un salt se mistui în umbră, 
ascultând atent. Simţi o mână pe umăr şi pentru o clipă avu 
senzaţia că inima i s-a oprit. 

— Ga va? 

Îmbrăcat în pantaloni bleumarin şi cămaşă galbenă cu 
buline, Alain Mathieu părea desprins din paginile colorate 
ale unui jurnal de modă. 

— Ştiam... În sfârşit, credeam că v-aţi culcat. 

Francezul râse: 

— De pe acum? N-am mai prins de mult o noapte atât de 
frumoasă. Am avut chef să mă plimb. 

— Şi eu. 


Mergeau unul lângă celălalt primind drept în faţă razele 
lunii. 


XXX 


Marioara 'Ţâmpoc ieşi la drum. Abia atunci observă că are 
sandalele pline de noroi. Vru să şi le şteargă, dar se opri. Pe 
urmele ei păşea repede, ferindu-şi fustele, ţiganca. Se 
priviră lung. În cele din urmă bucătăreasa izbucni: 

— Ce te ţii după mine? Acuşcuşilea, nici la privată nu poci 
să ies de răul tău? 

Cealaltă deschise gura să răspundă, dar nu mai avu timp. 

— Ce păţişi, boiarule? 

Iliescu fugea bezmetic, cu paşi împleticiţi, gata să cadă. 
Se opri abia în pragul hanului. Îl dădu la o parte pe 
Negreanu şi ţipă sufocat: 

— Sasu! Cadavrul lui Sasu... Acolo, lângă lac... 


XXX 


„Ce ciudat! gândi Ionică Panait. E a treia oară când mă 
întâlnesc cu omul ăsta în mai puţin de 24 de ore.“ 

Căpitanul Victor Atanasiu de la miliția judeţeană părea că 
nu-l recunoaşte, ori că nu-i acordă importanţă. 

— Continuaţi. 

— Păi ce să vă mai spun? Hangiul îşi desfăcu neputincios 
braţele: Sasu a venit abia ieri în unitate. Student... De 
obicei studenţii mai mult ne încurcă, dar el făcea treabă. 

— A plecat cineva din oamenii care au înnoptat la han? 
Înţeleg prin aceasta şi personalul. 

— N... nu... Sunt toţi. Vă aşteaptă în hol. 

— Aţi ezitat înainte de a răspunde. Există vreo excepţie? 

Avea un ton sec, inchizitorial, ţinând nu atâta de 
profesiune cât de o uscăciune congenitală. Îţi dădeai 


imediat seama că nu-i place să pună de două ori aceeaşi 
întrebare. 

— Unul din turişti, o femeie, insistă să plece. Evident, m- 
am opus. 

— Cum o cheamă? 

— Ecaterina Stănescu. 


La intrarea căpitanului comentariile încetară subit. 

Atanasiu se simţi asediat de priviri. Oamenii îl cercetau 
neliniştiţi - îngrijorarea caracteristică generată multora de 
prezenţa unei autorităţi - circumspecţi, sau numai curioşi. 
Luă loc degajat, de fapt numai indiferent, la biroul lui 
Panait, aranjându-şi meticulos conţinutul servietei: un 
dosar, coli de hârtie, stilou şi creion roşu, câteva imprimate 
aparent inofensive, care aşteptau doar un nume şi o 
semnătură. 

„Da, reflectă Alain Mathieu, bătând darabana în braţul 
fotoliului. Trebuia să plec imediat.  Instinctul mă 
avertizase... Şi totuşi de fiecare dată mă încăpăţânez. 
Greşesc la fel, îngrozitor de la fel. Sfidez... Pe cine sfidezi, 
espece de cretin?“ 

Ar fi vrut să se dea cu capul de pereţi. Neliniştea îi 
întuneca chipul. Păru dintr-o dată foarte obosit. 

„Ce repede a îmbătrânit ăsta“, gândi Iliescu aprinzându- 
şi ţigara. Îi venea să râdă gros de aerele juvenile, 
cuceritoare ale franţuzului, de fularele lui colorate, de toate 
trucurile care nu mai păcăleau pe nimeni. Un năvod cu 
ochiurile rupte unde cel mult se încurcă câteva muieri 
ajunse şi ele la vârsta când măcar o dată pe săptămână 
penseta caută firele de păr crescute sub bărbie. 

Plămădeală îşi surprinse mâinile. Tremurau. Şi le duse la 
spate arborând un aer plictisit. 

Atanasiu îi aruncă o privire scurtă. 


„Un tip îndrăzneţ cu ochi interesanţi. Te face să ţi-i pleci 
pe-ai tăi chiar dacă nu eşti prea slab de înger...“ 

Continuă să răsfoiască inutil printre hârtii. Un mic truc 
practicat chiar din primii ani de meserie. Cei cu nervii slabi 
rezistă greu aşteptării, încep să se foiască, devin neliniştiţi. 
În felul acesta, oamenii se singularizează de la sine, oferind 
spontan distincţii iniţiale, totdeauna folositoare. 

Ionică Panait îşi ţinea pălăria rotundă pe genunchi, 
mângâindu-i absent penajul. Nu-şi putea desprinde ochii de 
la Atanasiu. Examina figura unghiulară, mâinile lungi cu 
articulaţii nobile, de crupier, costumul elegant, cravata 
perfect înnodată şi conchise: 

„Individul e incoruptibil. Ar aresta-o şi pe maică-sa, atent 
eventual să nu-şi murdărească manşeta când semnează 
mandatul...“ 

În privirea lui Rudy Negreanu stăruia un zâmbet trist: 

„Îi place să-şi dea importanţă. Asta e. Aceleaşi, absolut 
aceleaşi lucruri se pot face cu discreţie, cu infinit mai multă 
înţelegere. Şi gândul divagă: Poate pentru că trăim prea 
puţin, iar în antractul de cinci, şase sau şapte decenii, cât 
ne e dat să existăm, simţim nevoia să fim cineva, iar cei din 
jur s-o recunoască. S-o recunoască cu orice chip.“ 

Inginerul Gogu Vasilescu, sprijinit de perete îşi schimbă 
greutatea pe celălalt picior. Ţinea mâinile adunate pe 
pântec, iar capul orientat oblic, cu o ureche în sus, părea să 
capteze semnale necunoscute, sosite din eter. 

„Îmi închipui că...“ 

— Domnule căpitan! 

Vocea stridentă a Ecaterinei Stănescu îi întrerupse 
gândurile. Toţi se răsuciră spre femeia uscată, dreaptă ca o 
vergea. Atanasiu o privi cu pleoapele pe jumătate coborâte. 

„Tipul de intelectuală refulată. Doctorat, masă de lucru 
plină cu cărţi, televizor deschis doar la concerte simfonice şi 
emisiuni ştiinţifice...“ 

— Nu cunosc formalităţile în materie de asasinat, reluă 
răspicat Ecaterina Stănescu, dar dacă ele mă privesc şi pe 


mine, v-aş ruga să-mi acordaţi prioritate. Interese majore 
reclamă prezenţa mea în altă parte. 

— Interese tot atât de majore reclamă prezenţa 
dumneavoastră aici. 

— Punct! preciză Gogu Vasilescu. 

Femeia îşi zvârli capul pe spate. Nu era obişnuită să fie 
contrazisă. 

— Probabil n-am fost suficient de explicită. Trebuie să 
plec fără întârziere. Concediul meu s-a isprăvit aseară. 
Mâine am audienţă la minister sau, mai, exact, sunt invitată 
pentru a-mi spune părerea într-o anumită chestiune. 

Atanasiu netezi teancul de hârtie. 

— Toate acestea le veţi trece în declaraţia 
dumneavoastră. 

— Perfect! O voi completa la Bucureşti. 

— Aici, doamnă! Fără avizul meu nu puteţi părăsi Peştera 
Sihastrului. Precizarea e valabilă pentru toată lumea. 

— Vă asumaţi o mare răspundere, zâmbi Ecaterina 
Stănescu. Un zâmbet urât din colţurile gurii accentuând 
răutatea expresiei: Sunt la mijloc interese de stat! 

Căpitanul nu se mai osteni să o asculte. Îşi îndreptă 
privirea spre ceilalţi considerând discuţia închisă: 

— Îmi veţi comunica pe rând numele, vârsta, domiciliul şi 
profesiunea. Începem cu dumneavoastră! 

— Teodor Iliescu, student, 23 de ani. 

— Adresa. 

— Bucureşti, str. Sergent major Dumitru Enache 86. 

Ecaterina Stănescu se ridică enervată. Şuieră: 

— Reţineţi că v-am avertizat. Veţi răspunde personal 
pentru o pierdere de câteva milioane de lei. Sunt inginer 
şef de secţie într-o uzină de produse chimice şi... 

— Deocamdată sunteţi pasageră într-un motel în care s-a 
comis un asasinat, o întrerupse Atanasiu. În faţa legii aveţi 
exact aceleaşi obligaţii ca şi dumnealor. Funcţia nu vă poate 
crea un regim de favoare. 


— Nici nu vi l-am solicitat. Spuse rar: Dacă până mâine 
dimineaţă la orele 10 semnătura mea... 

— Şi dacă până mâine dimineaţă la orele 10 s-ar întâmpla 
să muriţi? întrebă brutal Atanasiu. 

„Chiar!“ exultă Ionică Panait. Nu că s-ar fi dat în vânt 
după căpitan dar femeia asta îl făcea să-şi simtă stomacul. 
Pipăi instinctiv tubul cu pangastrin. 

Călugărul ridică brusc capul. Gogu Vasilescu nu-l slăbea 
din ochi. Sub pretext că vrea să pună pe masă ceaşca de 
cafea trecu pe lângă monah întrebând în şoaptă: 

— Secu? Secu? 

Reveni la loc clătinând hotărât din cap: 

„Hm, e ăsta popă cum sunt eu arhanghel 

„Dacă ar fi murit... Plămădeală aruncă ţigara în 
scrumiera de nichel cocoţată pe un picior înalt: câteva sute 
de salariaţi care ar respira uşuraţi.“ 

Ecaterina Stănescu îşi împinse înainte buza. Nările îi 
palpitau, dar în general reuşea să-şi păstreze stăpânirea: 

— Nu obişnuiesc să discut eventualităţi absurde. Cu atât 
mai mult când sunt şi grosolane. 

Panait zâmbi: „Nimic de zis. Individa are oleacă de 
îndrăzneală...“ 

— Mătuşa mea din partea mamei era o femeie foarte fină. 
Nu-i plăcea grosolănia. 

Rudy Negreanu îşi roti ochii timid prin încăpere. 
Căpitanul îl fulgeră. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Rudy Negreanu. 

— Profesiunea. 

— Medic dermatolog. 

— Aha! exclamă plin de semnificaţie Gogu Vasilescu. Zi, 
măsori stambă în Lipscani... Umbli la centimetru... 

Dădu scârbit din mână. 

— Asta-i altceva. Pentru dumneata vând stambă, pentru 
dumnealui sunt medic. Dar acum nu era vorba de mine, ci 
de mătuşă-mea. 


« 


— Ce să mai discutăm... Inginerul se întoarse ofensat 
spre Alain Mathieu: Tăticu' umblă cu tromboane... 

Francezul clipi nedumerit şi Vasilescu amintindu-şi brusc 
că omul nu pricepe începu să-i zâmbească clătinând 
zbuciumat din cap. 

— Ce doriţi, domnule Negreanu? întrebă iritat Atanasiu. 

— Eu, nimic. Mătuşă-mea... Aveam o mătuşă. Ajunsese, să 
nu-i fie de deochi, la 85 de ani şi era sănătoasă tun. 
Prietenele o întrebau: Ascultă Cleo - scuzaţi-mă, aşa o 
chema, Cleo - tu nu mai ai de gând să mori? Nu pot, zicea 
mătuşă-mea. Nu vreau să-l jignesc pe Dumnezeu. Cum să-l 
jigneşti tu pe Dumnezeu, Cleo? Uite aşa... 

— Şi? întrebă Marioara Ţâmpoc cu gura căscată. 

Medicul ridică din umeri: 

— Până la urmă l-a jignit... 

Atanasiu îl ţintui fără expresie. Colţurile gurii îi 
alunecaseră în jos. 

— Asta a vrut, desigur, să fie o pildă. V-aş fi recunoscător 
dacă pe viitor m-aţi scuti. Nu gust genul. În ceea ce vă 
priveşte pe dumneavoastră, doamnă, nu mă obligaţi să trec 
la altfel de măsuri. Persoane autorizate vor avertiza forul 
tutelar de care depindeţi. Următorul! 

— Vom mai discuta despre chestiunea asta, mârâi printre 
dinţi Ecaterina Stănescu. 

Căpitanul bătu cu tocul în birou. Repetă ca şi cum n-ar fi 
auzit-o. 

— Următorul! 

— Nu înţelege... E francez, explică Ionică Panait. Alain 
Mathieu. 

— Am să-i văd mai târziu paşaportul. Altcineva. 

Plămădeală se ridică sprijinindu-se de zid. Ochii 
pătrunzători aveau un licăr de nelinişte. 

— Gheorghe Plămădeală, economist, Bucureşti, str. Puţul 
cu lei 75. 

Marioara Ţâmpoc tresări. Îl privi intrigată. 

— Ei, asta-i bună! 


Fără să aştepte încuviințarea, Plămădeală se aşeză. 
Surprinse privirea bucătăresei şi întoarse capul. 

„Trebuie să joc până la capăt. E singura mea şansă.“ 

— Următorul! 

Țiganca îşi rostogoli ochii. Fustele creţe de nailon înflorat 
aduceau o pată de culoare în holul întunecos. 

— Zamfira, Zamfira lu' Mutu. 

— Anul naşterii. 

Țiganca se hlizi. 

— Cam după Rusalii... 

— Cum după Rusalii, femeie? 

— Atunci m-am născut. Aşa-mi zise oamenii, că muica s-a 
prăpădit de tânără, săru' mâna. 

Marioara Ţâmpoc pufni în râs. Realiză brusc unde se află 
şi se bătu cu mâna peste gură. 

Atanasiu o privi ca din depărtări. 

„O privire ciudată, observă Iliescu. Niciodată vizând faţa, 
ochii, ci orientată cumva peste creştetul capului. Ca şi cum 
ar vedea ceva în spatele tău.“ 

— N-ai buletin? 

— N-am, boiarule. Suntem rumâni nomazi... Aşa am 
apucat. 

— Cum naiba nu-i strânge miliția pe ăştia? se indignă 
Gogu Vasilescu. 

Rudy Negreanu surâse bonom. 

— Adică de ce, mă rog, să-i strângă? 

— Cu dumneata nu discut. 

— Aşa-i, uitasem... Ştii, o vară de-a mea, Bety o cheamă... 
Întâlni privirea căpitanului şi îşi ridică braţele ca sub 
ameninţarea unui revolver. Mă scuzaţi... Am o familie 
numeroasă... 

Atanasiu notă ceva. Pe mâna stângă atrăgea atenţia un 
inel discret cu piatră neagră. 

„Da, reflectă Ecaterina Stănescu. E genul de bărbat care 
poate purta inel. Înalt, subţire, distins.“ 

Țiganca îşi strânse broboada. 


— Eu mă duc... 

Căpitanul trase ostentativ două linii, subliniind ceva. 

— Nu pleacă nimeni! 

— M-aşteaptă al meu, săru'mâna! 

— Dumneata nu auzi? 

Femeia începu să plângă: 

— N-am făcut nimic, boiarule! Pe ochii mei, uite... 

— Următorul! 

Hangiul îşi drese glasul: 

— Ionică Panait. Preciză: Aşa sunt trecut în acte: Ionică. 
Directorul motelului, domiciliul Bucureşti, Calea Rahovei 
109. 

Mai rămăsese călugărul. Stătea în umbră şi din cauza 
straiului întunecat silueta îşi topise conturul dispărând pe 
zidul de bârne afumate. Făcu doi paşi înainte. Apariţia lui 
oarecum neaşteptată aduse o undă de tulburare şi oamenii 
se simţiră nelaindemână. O senzaţie greu de identificat, 
căci misterul, indiferent dacă este legat de o persoană sau 
de un fenomen, acţionează asupra noastră generând o 
curiozitate crispată. lar omul acesta era plin de mister. 
Haina monahală, capul frumos, liniştea pe care o emana, 
toate acestea stârneau fantezia. Gândul intuia spontan 
drame puternice, neobişnuite şi interesant - mai ales 
simptomatic - puţini din cei de faţă acceptau ipoteza 
vocației sincere ori a vreunei intrigi sentimentale 
dezastruoase. Trebuia să se fi întâmplat cu totul altceva, 
cumplit, greu de imaginat, şi poate de aceea curiozitatea 
pipăia şi mai avid, dând grosolan târcoale bărbatului 
nemişcat din mijlocul încăperii. 

„Doar dacă...“ 

Pentru Gogu Vasilescu nu mai existau enigme. Privea pe 
fereastră şoptind, chipurile, absent... 

— Secu... Secu... 

Căpitanul Atanasiu aprinse încă o ţigară. Fuma Dunhill 
pe care le stingea neglijent la jumătate. În scrumieră se 


adunaseră vreo zece mucuri şi Panait, profesional, aduse 
alta. 

„În ritmul ăsta, ajunge la două pachete pe zi. Şi calculă 
automat: 1200 de lei pe lună.“ 

— Cum vă numiţi? 

— Fratele Serafim. 

— Nu asta mă interesează. Numele... Căpitanul îşi căută 
cuvintele: Numele mirean. 

— Simion Bratu. 

Deşi vorbea aproape în şoaptă glasul păstra o rezonanţă 
cavernoasă. 

Inginerul Vasilescu îşi scărpină ceafa. Şopti lui 
Plămădeală destul de tare ca să audă toți: 

— Asta aprinde mai mult ţigări decât tămâie... 

— Domiciliul? 

— Mănăstirea Strehaia. 

Atanasiu închise dosarul apoi se adresă hangiului: 

— Vreau să discut cu dumneata. Sunteţi amabil? 

leşiră pe cerdac. Luna înflorise în spatele copacilor ca o 
fereastră luminată. Atanasiu trase adânc în piept aerul 
umed. 

— Se poate ajunge la locul crimei şi altfel decât ocolind 
lacul pe lângă peşteră? Consider ca punct de plecare hanul. 

— Astăzi am sosit, se scuză Panait. Încă nu cunosc bine, 
nu-i aşa, încă nu cunosc împrejurimile... Adăugă cu o umbră 
de zâmbet: Dacă nu mă înşel însă, cineva a făcut baie azi- 
noapte. 

— Cine? 

— Eu, domnule căpitan. 

Atanasiu se întoarse surprins. Observă silueta inginerului 
camuflată în întuneric şi îşi ascunse iritarea. Vasilescu 
trăsese cu urechea. 

— Aţi mers mai departe, spre mijlocul lacului, să zicem? 

— Nu ştiu să înot, răspunse inginerul apropiindu-se. În 
consecinţă, nu m-am depărtat de mal. 

— E limpede. 


Panait tuşi încetişor: 

— Credeţi? 

— Ce anume? se interesă căpitanul. 

— Apa la mal depăşeşte înălţimea unui om. Dacă cineva - 
accentuă - cineva care nu ştie să înoate, comite imprudenţa 
să intre în lac are toate şansele să se înece. Adăugă 
sarcastic: Chiar lângă mal. lar dumnealui văd că respiră. 


Capitolul X 


„SUNIEŢI NELINIŞIII, DOMNULE 
ILIESCU?“ 


Locotenentul Dobrescu în halat de casă, cu o ţigară în 
colţul gurii şi ceaşca de cafea în mână îşi privea decepţionat 
chipul în oglindă. Ochii limpezi, obrazul adolescentin, nasul 
uşor cârn nu izbuteau de loc în ciuda grimaselor să capete 
aerul acela specific al tipului cu greutate. 

„Ce-ar fi să-mi las mustață?“ 

Telefonul începu să sune. Se aşeză comod în fotoliu, puse 
un picior peste celălalt şi, ridicând receptorul, îşi aminti de 
o secvenţă similară dintr-un film cu Jean Gabin în comisarul 
Maigret. Vorbi domol, acordându-şi vocea groasă: 

— Casa Basile Dobrescu. Ascult. 

Se auzi un chicotit şi înţelese repede că a încurcat-o 
definitiv. La celălalt capăt al firului era Minerva. 

— Ce vorbeşti, dragă Bazâlică? Ne franţuzirăm între 
timp?! Ptiu, bată-te norocul să te bată! Vasile nu-ţi mai 
place... 

— Scuzaţi-mă, a fost o glumă. 

— Dobrescule, Dobrescule! Cum te scap din ochi, cum o 
iei razna. Pariez că aveai şi o ţigară în colţul gurii. 

— Da' de unde! Ştiţi că nu fumez. 

— Fumezi, Dobrescule! Nici măcar nu ştii să minţi. Şi te- 
am rugat să înveţi. În sfârşit, mai vorbim noi. Uite de ce te- 
am sunat. Raportează colonelului că cei doi, posesorul 


invenţiei şi spionul sunt aici. Din câte îmi dau seama agentul 
procedează prin excludere. A omorât deja un ospătar, băiat 
de vreo 20 de ani, student la farmacie. Nu se va da în lături 
să-i ucidă pe toţi, dacă va fi nevoie, până ajunge la omul 
care rezistă oricărei probe: revolver, cuţit sau otravă. 
Recte, până-l va descoperi pe inventator. 

— Da, mormăi Dobrescu. Cum vă împăcaţi cu organele de 
cercetare? 

— Hm! Minerva râse: Habar n-au că sunt aici. 

— Cum aşa?! 

— Foarte simplu. Păstrez camuflajul şi faţă de anchetator. 
Nu m-am deconspirat. 

— De ce? 

— În primul rând, dragă Dobrescule, eu sunt adepta unor 
metode variate de lucru. Molia nu este insecta mea 
preferată, dacă pricepi ce vreau să spun. Pe de altă parte, 
cred că doi oameni care caută acelaşi lucru e bine s-o facă 
parcurgând itinerarii distincte. În anumite situaţii, desigur. 
Cel puţin aşa greşeşte unul singur şi nu amândoi. În sfârşit, 
nu ştiu cât de abil ar disimula căpitanul Atanasiu faptul că 
îmi cunoaşte identitatea, că a fost informat cu cine are de-a 
face. Nu-i de ajuns să spui „bună dimineaţa, tovarăşe 
Poloboc în loc de Tutovan“. E chestie de reacţie, priviri, 
nuanţe şi aşa mai departe. 

— Situaţia, cântări locotenentul, prezintă şi dezavantaje. 

— Numai că avantajele precumpănesc. Acum să trecem 
la altceva. Mă grăbesc la cină. [i-am întocmit o listă 
completă cu numele şi adresa celor de aici - turişti şi 
personal. Îl iei de o aripă pe Macri, abandonaţi pentru 
moment chestia cu elefantul alb, şi-mi procuraţi relaţii 
concrete despre fiecare. Notează! Minerva făcu fiecăruia o 
succintă descriere. Şi nu-i uita pe Keops şi pe Spiridon, te 
rog. Trebuie să ştii ceva, băiete! Un cuvânt bun contează 
enorm în viaţă. Ce te-ar costa de pildă să-i spui: dragă 
Spiridon, azi arăţi splendid. N-ai idee câtă plăcere i-ar 
face... 


Marioara  Ţâmpoc porni  îngândurată spre han. 
Vreascurile şi frunzele uscate foşneau sub paşi. Se gândi 
înfrigurată la un foc zdravăn, duduind într-un cămin, o 
bucătărie veselă cu vase de aramă, şi o pendulă străveche 
unde gospodina rotofeie cu obrazul doar miere şi lapte stă 
aplecată deasupra ţesăturii. Colţurile răsucite ale bonetei 
desenează două urechi întunecate. Imagini tonice, de un 
idilism robust, dar fără calendar, căci dacă ar fi existat 
vreunul ar fi trebuit să se gândească la calorifer, maşină de 
spălat vase şi roboţel de bătut ouă. Aparate complicate 
nichelate şi strălucitoare sugerând o sală de operaţie. 

Oamenii lui Atanasiu supravegheau hanul. Trebuia să fie 
atentă, să se strecoare neobservată înăuntru. Zâmbi: ştia ea 
un drum care... 

Se opri brusc. Mai era cineva în pădure. Bucătăreasa se 
ascunse în umbra unui stejar, aşteptând cu răsuflarea 
tăiată. Paşii se auzeau tot mai limpede. Apoi văzu silueta şi 
îşi opri o exclamaţie de surpriză. Economistul! Încă unul 
care ignorase avertismentele căpitanului... 

Plămădeală se aplecă deasupra unui bolovan uriaş, 
străduindu-se să-l salte. Zăbovi un pic, apoi îl puse la loc. Îşi 
curăţă mâinile de pământ şi se îndepărtă fluierând 
încetişor. 

Marioara Ţâmpoc se desprinse de lângă copac. După 
câteva minute reuşi să dea la o parte blocul de piatră. 
Scotoci dedesubt şi scoase un obiect gros învelit în diftină. 
Ochii îi străluciră. 'Ţinea în mână un revolver Walter. 


Iliescu apăru într-un costum uşor de tergal, semn că şi-a 
terminat orele de serviciu. Scoase un pachet de cărţi şi 
începu să le amestece cu o îndemânare care trăda mai mult 
decât exerciţiul: vocaţia. Părea să caute un partener. Rudy 
Negreanu, instalat confortabil într-un fotoliu, îl privea 
amuzat. Plămădeală fuma ţigară după ţigară. Atunci cobori 
Gogu Vasilescu. 'Ținea un cuier pom la subţioară şi o mătură 
lungă cu coadă. Făcând abstracţie de toţi şi de toate, instală 
cuierul într-un colţ al holului şi mătura alături. Descoperi în 
buzunar o batistă mare cu care îmbrobodi mătura şi puse 
pălăria de piele în vârful cuierului. Privi rezultatul din 
diferite unghiuri, aduse câteva retuşuri, apoi, mulţumit de 
rezultat, se instală pe canapea şi începu să scrie. Studentul 
se apropie intrigat. 

— Asta ce-ar mai fi? 

— Nu-ţi dai seama? Inginerul părea că abia aşteptase 
întrebarea. Uită-te la ei! Dacă ştii să-i priveşti, să-i asculţi, 
să-i întrebi, îţi vor răspunde. 

— Mătura şi cuierul?! 

— Uită-te bine! Trebuie să-ţi spună ceva. Făcu o mică 
pauză aşteptând cu sufletul la gură: Ei, ce-ţi spun? 

— Că dumneata eşti probabil într-o dispoziţie specială. 

— Ce prostie! Nu ştii să priveşti. Nu ştii să asculţi. Cu 
puţină fantezie, cu foarte puţină fantezie, şi ea şi el, oricât 
de îmbufnaţi ar fi, pentru că sunt îmbufnaţi, trebuie să 
recunoşti, pot să devină fiinţe vii. 

Iliescu se uită la Rudy Negreanu. Medicul clătină din cap 
surâzând. 

— Dacă domnul inginer spune treaba asta, eu unul sunt 
convins că aşa e. 

Gogu Vasilescu sări în picioare şi punând mâna pe un 
braţ al cuierului strigă: 

— Daţi-mi voie să vi-l prezint pe Feri Baci. Idealul de erou 
pozitiv! Apoi ceva mai potolit: În piesa mea va avea 
partitura eternului îndrăgostit. 

Rudy Negreanu îl cântări cu ochi profesional. 


— A, matale scrii şi piese! 

— E limpede, opină studentul. 

— Singurul îndrăgostit autentic! Werther? Nesărat! O 
glumă a bătrânului Goethe pe care posteritatea a luat-o în 
serios. Romeo? Dulceag! Tartă cu cremă la cofetăria Scala. 
Armand Duval? Deprimant! Înclinaţii nesănătoase pentru 
bacilul Koch. Şi aşa mai departe. Lista se poate completa la 
nesfârşit. Împinse cuierul în faţă: Aşa trebuie să arate un 
îndrăgostit, un miner îndrăgostit. 

Iliescu căzu repede de acord. 

— Numai aşa! 

— Dantură impecabilă, vocabular distins, 5000 de tone 
minereu peste plan într-un singur schimb. 

— Viteaz bărbat! aprecie medicul cu o seriozitate care îl 
făcu pe Iliescu să izbucnească în râs. 

— Nu intră în mină dacă nu are salopeta curată şi 
călcată. 

— Cred că în smoching era mai practic. 

Gogu Vasilescu apucă mătura. 

—  Dumneaei e Anca. Preşedintă de CAP Blondă, 
intransigentă şi tenace. N-a râs şi n-a iubit niciodată. 

— Te pomeneşti că are jumate de normă la mănăstire, 
opină Iliescu. 

— O să mă întrebaţi desigur de ce v-am spus toate astea. 
Ei bine, aflaţi că n-am fost în viaţa mea într-o mină sau într- 
o cooperativă. Concluzia? 

— De obicei, zise Rudy Negreanu, asemenea cazuri se 
tratează cu multă circumspecţie. 

— Concluzia e una singură şi se numeşte geniu. lot ce s-a 
scris până acum poate fi lesne confruntat cu realitatea. Eu 
am adus o inovaţie. Scriu şi apoi confrunt. 

— Eşti mare, domnule! declară studentul. 

— De când spun că aşa un om ca matale n-am mai văzut 
de mult. 

— Da! Inginerul prinse curaj: Trebuie sfărâmate 
canoanele!  Distruse tiparele! Literatura, literatura 


autentică are nevoie de plămâni tineri! 

— Neapărat. Medicul se întoarse spre Iliescu: Sper că 
eşti de acord... 

— Bineînţeles. Şi ai verificat? 

— Păi de unde crezi dumneata că vin? Cinci zile într-o 
mină, cinci zile la ţară. 

— Sunt convins, declară Negreanu că personajele 
corespund. 

— Fotografie! Bucăţică tăiată! Acum urmăresc eroul 
negativ: puşcăriaşul. 

— Şi când te gândeşti, spuse medicul, că domnul căpitan 
se întreba ce caută dumnealui aici. 

— Închipuiţi-vă, habar n-am cum arată un hoţ. 

Studentul sugeră în şoaptă: 

— Uită-te la Ionică Panait... 

— Un hoţ adevărat. Dacă aş putea să stau câtva timp într- 
un penitenciar ca Truman Capote... 

— Ei, străduieşte-te şi dumneata, interveni Iliescu, fă un 
gest frumos. 

— Părerea mea, domnule Vasilescu, spuse medicul e că ar 
trebui să te linişteşti. Pentru treaba asta ai făcut deja 
suficiente eforturi. Poate prea multe... 


Se priveau în luminile ochilor. Pe buzele ospătarului 
flutura un zâmbet parşiv. 

„Obraznic şi infatuat, conchise Atanasiu  desfăcând 
capacul stiloului. Genul de puşti teribilist, convins că i se 
cuvine totul numai pentru că e tânăr.“ 

— Bănuiţi cumva, domnule Iliescu, de ce mi-am propus să 
discut în primul rând cu dumneavoastră? 

— Ca s-o spui pe a dreaptă, nici măcar nu mi-am bătut 
capul. Când simt vreo curiozitate în organism, plătesc şi 
celălalt e obligat să pună cărţile pe masă. 


— Cu mine cum aveţi de gând să procedaţi? Plătiţi sec 
sau relansaţi? 

— Parolez. Passe-parole. Până mă prind dacă nu trageţi 
cacialmale. 

Atanasiu surâse. 

— Vă place aşa de mult pocherul? 

— Îmi plac toate jocurile de noroc. De la sucitul oaselor la 
loz în plic. Trebuie să recunoaşteţi că e singura posibilitate 
de a trage şansa de coadă. 

— Poate chiar nu singura. lare mi-e teamă că aţi ales-o 
pe cea mai riscantă. 

— Cine nu riscă nu câştigă! De la papa Gogol citire... 

— În sfârşit. Chestiune de optică. Respiră adânc: 
Domnule Iliescu, trebuie să vă mărturisesc că dintr-un bun 
început mi-aţi inspirat încredere deplină. 

Studentul îl privi iute pe sub sprâncene. 

— Să zicem. Şi? 

— M-ar interesa mult punctul dumneavoastră de vedere 
în privinţa evenimentelor din noaptea trecută. Aveţi un 
remarcabil spirit de observaţie. V-am văzut servind. Mi-aţi 
putea fi de real folos. 

— Vă stau la dispoziţie. 

— Mulţumesc. Am să încep cu întrebarea clasică: cine 
credeţi că a ucis? 

— Cine a ucis? Hm, greu al naibii de presupus. Foarte 
greu pentru că aici s-a jucat cu chintă albă. 

— Nu înţeleg. 

— M-aţi întrebat adineaori dacă-mi place pocherul. 
Dumneavoastră îl cunoaşteţi? 

— Atât cât să pot pierde câţiva poli pe lună. 

— Înseamnă, iertaţi-mă, că nu cine ştie cât... Jocul ăsta, 
care şmecher l-o fi născocit, e făcut în aşa fel, încât să nu 
ştii niciodată cine are cartea cea mai mare. Şi asta numai 
din cauza păcătoasei de chinte albe. Şapte, opt, nouă, zece 
şi as. În anumite cercuri s-a renunţat la ea. În felul ăsta 
certitudinea e posibilă. 


— Exclus. 

— Regret, dar trebuie să remarc din nou ca nu ştiţi jocul. 
Presupunem că vi s-a servit un as, un popă, o damă şi doi 
valeţi. Opriţi fanţii şi cereţi trei cărţi. Vă mai intră doi valeţi. 
Deci care. E posibil? 

— Fireşte. 

— Perfect. În momentul ăsta, puteţi miza pe toate 
comorile lumii. Nimeni nu poate avea carte mai mare. 

— Ei asta-i! De ce n-ar prinde care de dame, de popi sau 
de aşi. 

— Aţi fost servit cu câte una din fiecare şi aţi decartat. 

— Sau chintă royală. 

— Fără valeţi? E clar, nu? În jocul cu chintă albă însă 
intervine asul. Deci orice carte e posibilă. 

— Cu alte cuvinte, dacă am înţeles bine oricine ar fi putut 
ucide. 

— Exact. Avea cum. Azi-noapte, toţi, dar absolut toţi au 
părăsit motelul. 

Atanasiu aprinse o ţigară. 

— Treaba asta îmi aminteşte de alt joc, desigur mult mai 
riscant, jocul cu justiţia. Există două modalităţi concrete de 
a încerca să-l induci în eroare pe anchetator. Sugerându-i 
că nici unul din cei bănuiţi n-ar fi în stare să comită 
infracţiunea, chestiune de bună-credinţă deci, care în 
general impresionează, sau dându-te peste cap să 
demonstrezi că toţi ar fi putut-o comite. 

Deschise carnetul şi îşi făcu câteva notații. Iliescu se 
ridică enervat. 

— Când isprăviţi de conspectat, mă puteţi chema. Până 
atunci cu permisiunea dumneavoastră... 

Se îndreptă spre ieşire. 

— O clipă! Uite că am terminat. Sunteţi puţin iritat. Sau 
mai degrabă neliniştit. Cred ca ăsta-i termenul: neliniştit. 

— Dezamăgit! 

— Nu s-ar zice. Aşadar, dumneavoastră aţi descoperit 
cadavrul lui Sasu. Puteţi să precizaţi ora? 


— Douăsprezece. Câteva minute mai devreme sau mai 
târziu. 

— Locul asasinatului se află la cealaltă extremitate a 
lacului. Cum aţi ajuns acolo la miezul nopţii? 

— Ştiam că pescuieşte. 

— Ştiaţi exact unde pescuieşte? 

— Da. Eu i-am indicat curmătura. Pe bune! 

Atanasiu îşi consultă agenda. 

— Dumneavoastră aţi sosit ieri către ora prânzului... 

— Este a doua vacanţă când lucrez la Peştera Sihastrului, 
îl întrerupse Iliescu. Am avut deci timp să mă familiarizez 
cu împrejurimile. 

— Înţeleg. Ar mai rămâne să-mi explicaţi de ce l-aţi trimis 
aşa departe, în punctul cel mai izolat. Putea să pescuiască 
undeva în apropierea motelului. 

— Nu putea. Prin apropiere se aruncă reziduurile, iar 
puţin mai încolo s-a amenajat un ştrand. Mi-am dat cu 
presupusul că peştii s-au refugiat. De altfel, în cele mai 
liniştite bălți - şi dumneavoastră ştiţi chestia asta foarte 
bine - nu prinzi oriunde arunci cârligul. Trebuie să cunoşti 
locurile. Altminteri stai de Gheorghe. 

— Ce vă face să credeţi că ştiu? 

— Am zărit în portbagajul maşinii, ieri când aţi cerut o 
căldare de apă, un set de pescuit. 

— Iată, deci, că nu m-am înşelat. Aveţi spirit de 
observaţie. Dar să nu uit. Nu mi-aţi spus pentru ce îl căutaţi 
pe Sasu. Sunteţi prieteni? 

— Nu. 

— Aveaţi ceva să-i comunicaţi? Bănuiesc că ceva foarte 
important, dacă v-aţi deplasat până acolo la asemenea oră. 

— Nu. Pur şi simplu mă plictiseam. Oricum era singurul 
mai aproape de vârsta mea. 

Căpitanul îl privi cu o neîncredere făţişă. 

— Mda... Şi-acum să revenim la ajutorul de care 
vorbeam. Ati reţinut vreun amănunt interesant? 


— În afară de faptul că inginerul Gogu Vasilescu tocmai 
ieşise din apă, absolut nimic. Eram prea înspăimântat ca să- 
mi ardă de investigaţii. 

— Înainte de crimă însă eraţi mai liniştit. Aţi văzut pe 
cineva sau ceva neobişnuit? 

— Nu. 

— Mai gândiţi-vă. O siluetă, să zicem. 

— N-am văzut nimic. 

— La începutul discuţiei noastre afirmaţi că la ora la care 
s-a comis asasinatul toţi au ieşit pe afară. 

— Nu-mi amintesc. 

— Ciudată amnezie. De fapt, chestiunea nu vă angajează 
cu nimic. Bucătăreasa a văzut acelaşi lucru. 

— Nu port şorţ de bucătăreasă, deci n-am obiceiul să 
spionez pe gaura cheii şi nu pentru asta am venit aici. 

— Dar pentru ce? 

Iliescu îi aruncă o privire scurtă: 

— V-am spus de două ori până acum că lucrez aici ca 
chelner. 

— De ce? 

— De ce lucrează unii studenţi vara? Eu trebuie să vă 
explic treburile astea? Nu credeţi că e mai corect să câştigi 
un ban prin muncă cinstită decât să freci menta prin 
cafenele cu doi poli ciupiţi de la tata? 

— Apropo de muncă cinstită, m-aţi fi convins mai repede 
dacă preferaţi, să zicem, un şantier. Oftă: Spuneaţi că e al 
doilea sezon în care lucraţi aici. Ce facultate urmaţi? 

— Arheologia. 

— Anul? 

— Trei. 

— Părinţii? 

— Tata inginer, mama economistă. 

— Locuiţi împreună? 

— Nu. Puriii îs provinciali. Eu stau la gazdă. 

— Ce v-a determinat să reveniţi la Peştera Sihastrului? 

Iliescu făcea eforturi să se stăpânească. 


— Mi-au plăcut locurile. Aşa sunt eu, nature! şi simţitor. 

— Şi i-aţi sugerat lui Sasu să vină şi el, nu? 

— E a doua chestiune la care văd că e nevoie să răspund 
de trei ori ca să mă fac înţeles. Pe Sasu l-am cunoscut aici. 

— N-aţi fost colegi, nici prieteni, e prima oară când 
lucraţi împreună şi prima dată în viaţă când îl vedeţi. Se 
aplecă peste masă întrebând răspicat: Doriţi să mă 
convingeţi că nu aveaţi nimic de împărţit? 

Iliescu se ridică enervat. 

— Refuz să răspund. 

— Bine. Să trecem la altceva. 

— Refuz să răspund la orice întrebare. 

— De ce? 

— Nu-mi place tonul şi, în general, felul în care abordaţi 
problema. Depun mărturie sau mă justific? Nu-mi place nici 
antipatia dumneavoastră făţişă. Dacă nu v-ar fi teamă de 
consecinţe, sunt convins că m-aţi lua la palme. Greşesc? 

Căpitanul surâse trist. 

— Exageraţi, domnule Iliescu. Şi, în definitiv, 
presupunând că aşa stau lucrurile, trebuie oare să agreez 
pe toată lumea? 

— Ştiţi ceva? Iliescu făcu un pas înainte privindu-l în faţă: 
Când v-am văzut, mi-am pus exact aceeaşi întrebare. Numai 
că resentimentele mele nu vă afectează cu nimic. În schimb, 
pe mine da. 

— 'Ţineţi aşa de mult să-mi deveniți simpatic? 

— Tin să fiţi obiectiv. Este prima obligaţie profesională a 
dumneavoastră, dacă nu mă înşel. 

— Mărturisesc că sunt foarte curios să ştiu ce înţelegeţi 
prin obiectivitate. 

— Printre altele, să mă bucur de acelaşi tratament ca şi 
ceilalţi. Nu să fiu suspectat prin definiţie pentru că am fost 
primul care a descoperit cadavrul. 

Atanasiu se duse la fereastră. Vorbi privind undeva în 
noapte. 


— Prin definiţie... Din nefericire, nu prin definiţie vă 
suspectez, domnule Iliescu, ci pe baza unor probe evidente. 
Scoase un carnet din buzunar: Puteţi să-mi explicaţi cum au 
ajuns însemnările lui Sasu despre anumite experienţe 
făcute de el în valiza dumneavoastră? 


Capitolul XI 


ATENIATUL 


Dobrescu îşi desprinse haina din cuier. O îmbrăcă în 


faţa oglinzii, culcând atent gulerul cămăşii sub revere. 
Cravata portocalie cu desene albastre ţipa pe buretul alb. 

Căpitanul Macri îl examina printre gene: 

„Se cunoaşte că Minerva e pe teren...“ 

— Unde te duci? 

— Să văd ce-i cu Iliescu, spuse locotenentul, consultându- 
şi profilul. 

— Mda... Macri se juca lovind cu stiloul în birou... În 
general... ăăâ... eşti bine dispus azi? 

Dobrescu se întoarse surprins. 

— Excelent! De ce mă întrebi? 

— Cred c-o să-ţi cam piară zâmbetul, oftă căpitanul. Nu 
mi-a plăcut niciodată să fiu eu ăla care aduce veşti 
proaste... 

— Veşti proaste?! 

Macri deschise mapa, scoase un plic şi i-l întinse. 

— ȚŢi l-a lăsat maestra înainte de plecare. 

Locotenentul îl învârti pe toate părţile. 

— Îl suceşti de parcă te-ai aştepta în orice clipă să sari în 
aer, observă căpitanul Macri. 

Dobrescu tăie plicul cu un coupe-papier. Într-adevăr, 
gesturile excesiv de lente sugereau precauţii infinite sau 
delectări speciale, presupunând şi o mică doză de 


perversitate. Mişcări încetinite prelungind plăcerea... Dar 
desigur cea de a doua variantă nu intra în discuţie. 

— Poţi să iei loc, sugeră căpitanul împingându-i un scaun. 
Eu zic că e mai bine să te aşezi acum. 

Zâmbea blajin. 

„Macri ăsta e un băiat cumsecade, spunea Minerva. 
Discret, inimos, compătimeşte la toate necazurile colegilor. 
Tipul incapabil să treacă pe lângă mizeria altora fără să 
întindă o mână de ajutor. Şi dacă n-are ce-ţi face, se aşază 
lângă tine pe pragul casei şi plângeţi împreună. Vocaţie 
filantropică...“ 

În liceu - se aflase de la foşti colegi - i se spunea Moşul. 
„Copiii, decretase Minerva, au un spirit de observaţie 
nemaipomenit. Ţi-o spune un vechi dascăl şi poţi să mă 
crezi. Nu le scapă nimic. E curios cum această însuşire se 
toceşte pe parcurs, dispare cu desăvârşire la cei mai mulţi o 
dată cu maturitatea. Chiar dacă nu califică exact, dar de 
văzut au văzut. Lui Macri îi spuneau Moşul, adică moale şi 
domol, aşa cum avea să rămână toată viaţa. Pentru copii, 
bunătatea nu e atributul cel mai interesant. Cred că 
exageraţi, opinase locotenentul. Acordaţi o importanţă 
disproporţionată unor fleacuri. Fleacuri! se zborşise 
Minerva. lot aşa-ţi imaginai, pentru că n-aveai curajul să 
mi-o spui, şi când îţi ceream să faci deosebire între apotemă 
şi raza cercului...“ 

Cu aceasta discuţia se încheiase. Macri continua să 
rămână cel mai cumsecade băiat din minister. Chiar şi în 
povestea cu elefantul alb. Îşi bătuse capul o săptămână 
încheiată încercând să găsească soluţia pentru locotenentul 
Dobrescu. lar omul le avea şi el pe ale lui. Copii, nevastă, o 
soacră cam originală. 

Printre altele, bătrâna - deşi zdravănă tun - obsedată că 
în curând îşi va lua rămas bun de la cele pământeşti, 
achiziţionase toate obiectele cerute de datină. Straiul în 
care voia să fie înmormântată, lumânări, şervetele şi cănile 
ce aveau să fie date de pomană, sicriul. „Îţi dai seama, se 


plângea Macri colegilor. Stau cu coşciugul în vestibul. Nu- 
mi mai intră un om în casă. Când dau cu ochii de chestia 
asta înverzesc, îşi amintesc brusc de comisioane sau 
telefoane pe care le aşteaptă din provincie de circa o 
săptămână. Oamenii sunt mai superstiţioşi decât îmi 
închipuiam. Unul care se credea spiritual m-a întrebat ce 
face cadavrul dinăuntru. Auzise el că se poartă asta pe 
undeva. Dar a doua oară n-a mai venit.“ 

„Bagă murăturile acolo şi pretinde că ar fi un bufet 
flamand din secolul XIV, sugerase Minerva. Or să te creadă 
pe cuvânt...“ 

Şi totuşi Macri era în stare să se gândească pentru el la 
un prezumtiv elefant alb, existent doar în fantezia Minervei. 
Oftă din adâncul sufletului şi începu să citească: 

„Dragă Dobrescule, probabil e absolut inutil să-ţi repet că 
înainte de a purcede la îndeplinirea programului pe ziua de 
azi, va trebui să rezolvi sarcina profesională imediată - 
relaţii bănuiesc, despre unul sau altul din suspecţii de la 
Peştera Sihastrului. Cel puţin, aşa ar trebui să se întâmple. 
Mi se pare straniu să vorbesc despre ei, acum, aici în 
Bucureşti, înainte de a fi văzut măcar meleagurile. Trebuie 
să-ţi spun că e noapte, linişte, Keops nu-i un causeur de 
felul lui, iar Spiridon are o uşoară indigestie: s-a ospătat 
prin vecini. În consecinţă tristeţea îl copleşeşte. 

Ştiu ce gândeşti, băiete! Noapte, târziu, ce naiba nu s-o fi 
culcat? Mă suspectezi de manie epistolară, de iezuitism, îmi 
impun prezenţa chiar dacă nu sunt la Bucureşti - vai de 
capul tău de copil - te torturez şi aşa mai departe. Bagă-ţi 
minţile în cap, Dobrescu Vasile! De ce mă enervezi? Nu 
cred să existe vreunul din foştii mei elevi care să nu-mi 
dedice zilnic măcar un gând. Un gând bun, băiete, nu ce ţi-a 
trecut ţie în clipa asta prin minte. Sunt probabil într-o 
dispoziţie sentimentală deosebită dacă am început să-ţi fac 
confesiuni la modul lamentabil duios. 

Cu acest preambul voi trece la sfaturile propriu-zise: 


1. O oră gimnastică suedeză. Trebuie să ai o condiţie 
fizică excelentă, băiete! Altfel, la 30 de ani treci de la 
operativ la scriptologie. Personal, nu cred în şmecherii care 
le ghicesc pe toate stând tolăniţi în spatele unui birou. 
Dragă Doamne, chipurile coordonează... Să vezi cu ochii 
tăi! Asta să-ţi fie principiul şi când vei ajunge general. Deşi 
mă întreb ce voi fi eu atunci. În fine, poate se inventează 
ceva. 

2. Recapitulează geometria de a zecea. Nu vezi în spaţiu, 
Dobrescule, iar în meseria noastră a treia dimensiune e 
absolut esenţială. N-am să fiu toată viaţa lângă tine să te ţin 
de mână. 

3. Patruzeci şi cinci de minute - exerciţii de memorie. Poţi 
apela în sensul ăsta la poezia modernă. N-are logică, 
băieţaşii aruncă cuvintele într-o oală, le amestecă bine, le 
hâţână şi pe urmă se uită la ce a ieşit. Corelaţiile de idei 
sunt imposibile. În consecinţă, dacă în trei luni de toceală 
zdravănă reţii patru strofe, eşti un as! 

4. Spiritul de observaţie! Încearcă să-ţi aminteşti ce fel 
de urechi are Yvonne. Formă, mărime, eventual găuri 
pentru cercei. Nu încap cacialmale! Am citit în „Sportul“ că 
abia poimâine se întorc din Turcia. Iar în unica fotografie pe 
care o ai de la ea - te crezi dibaci, Dobrescule! - ai lipit pe 
spate o reclamă Loto-Pronosport, şi deci când o scoţi din 
portmoneu cam la jumătate de oră consulţi, vezi Doamne, 
un calendar de buzunar - deci, în unica fotografie, are 
pletele pe umeri, Mai bine zis de-a lungul obrajilor. 

5. Spuneam că e noapte, peste câteva ore va veni maşina 
să mă ia, mi-am pus la punct travestiul. Cel mai complet 
travesti la care m-am gândit vreodată. Este o experienţă 
unică şi încerc emoţii care-mi dau o idee palidă despre ceea 
ce simţeai tu înainte de teză. Mi-ar place să-ţi văd mutra 
dând cu ochii de mine mâine, la Peştera Sihastrului. Asta 
îmi sugerează un exerciţiu. Încearcă să-l induci în eroare pe 
Macri măsluindu-ţi personalitatea. Mi-e egal ce personaj 
alegi, sex, vârstă, calitatea în care te prezinţi. Totul e să nu 


te recunoască. Nu te holba! Asta ar reprezenta cu adevărat 
o performanţă care m-ar putea face să uit multe...“ 

Locotenentul îşi şterse fruntea privindu-l reflex pe 
căpitan, apoi mâna urcă pe creştet, alunecându-i spre 
ceafă. Macri se interesă trăgând lung din ţigară: 

— Zice să stai în cap? 

— Mai rău. 

Dobrescu reluă lectura: 

„Astea au fost desigur câteva coordonate mari. Îţi promit, 
ştiu cât eşti de nerăbdător, că voi reveni cu sugestii 
suplimentare. Şi în sfârşit, enigma de fiecare zi: 

Ne aflăm în Dobrogea, detaliu important! Doamna X, 
stând acasă, fără să i se comunice nimic (telefon, vecini, 
bilet etc.), ştie că bărbatu-său nu e la serviciu, mai bine zis 
nu lucrează deşi a plecat ca de obicei, de dimineaţa. M-ar 
indispune să-mi spui că individul are slujba vis-ă-vis şi 
madam X îl vede sau nu-l vede pe fereastră. O astfel de 
probabilitate e naivă şi în consecinţă exclusă. Sâc, 
Dobrescu!“ 

— Sâc, Dobrescu! şopti fără să-şi dea seama locotenentul. 

— Poftim? 

Dobrescu îi întinse scrisoarea. 

— E şi un PS., remarcă Macri. 

— Nu l-am observat. 

— Era pe pagina ailaltă. De fapt mi-e adresat mie: 

„Dragă Macri, nu toată lumea apreciază gentileţea care 
te caracterizează. Dobrescu mi s-a plâns în nenumărate 
rânduri că tentativele tale de a-i veni în ajutor îl jignesc 
profund. Mie una, nu-mi place să văd pe cineva că greşeşte 
fără să-i atrag atenţia. A dumitale îndatorată, Minerva 
Tutovan.“ 


Locotenentul privi încă o dată notiţa din buzunar: Strada 
Serg. Major Dumitru Enache nr. 86. 

Se înşelase Minerva - şi respinse ideea spontan, Minerva 
nu se înşela niciodată, ori era atât de dibace, încât nu-i lăsa 


nici pe alţii să observe - sau imobilul pur şi simplu nu exista. 
Tăbliţa cu nr. 84 era fixată pe ultima casă după care urma 
un scuar. Iliescu dăduse o adresă falsă. 


XXX 


Rudy Negreanu se uită zâmbind la inginer. Îşi fixase în 
ureche difuzorul aparatului cu transistori, ascultând un 
concert simfonic. Părea foarte concentrat, total desprins de 
cele înconjurătoare, dar medicul îl surprinsese de câteva ori 
furându-l cu coada ochiului. 

— Ce nenorocire! Oftă: O soră a bunicii mele... 

Gogu Vasilescu izbucni. Atât de prompt încât aveai 
impresia că abia aşteptase. 

— Ia mai lasă-mă, domnule, în pace cu neamurile 
dumitale! Nu mă interesează! 

Se adânci în audierea concertului furat de deliciile 
muzicii. Pentru a fi mai convingător, bătea tactul pe masă. 

Rudy Negreanu începu să râdă. Micul difuzor alunecase 
din urechea inginerului fără ca acesta să bage de seamă. 
Expresia feţei era de un comic irezistibil. Omul căzut în 
transă artistică, mimând nuanţe, subtilităţi de interpretare, 
deşi practic nu auzea nimic. Vasilescu îl fulgeră cu privirea 
dar nu comentă. 

„E supărat, îşi zise medicul. Nu-i nici o nenorocire, o să-i 
treacă...“ 

Inginerul era tipul incapabil să-şi păstreze impresiile 
pentru el. Unul dintre aceia care nu se eliberează altfel. 

— Hm, totuşi sora bunică-mi avea dreptate. Nici nu poţi 
să-ţi închipui mata, câtă dreptate avea. Întrebă cu voce 
mică ferindu-şi ochii: E frumos concertul? 

Vasilescu ezită câteva clipe înainte de a răspunde. În 
sfârşit, confirmă înclinând competent capul. 

— Vezi, se înveseli Rudy Negreanu. Tot bătrânii, săracii! 
Parcă o aud... 


— Ce mai auzi, domnule? 

— Pe sora bunică-mi. Despre cine crezi că vorbeam?! 
Zice, Rudy - Rudy sunt eu - chiar dacă nu mănânci, fă-te că 
clempăni. Duşmanii o să crape... 

Inginerul nu-l mai ascultă. Văzuse silueta călugărului 
furişându-se prin faţa uşii deschise. Opri aparatul şi ieşi 
precipitat afară. 

„Ce-o fi având cu bietul popă?!“ 

Un strigăt îi alungă surâsul. Alergă în curtea hanului. Din 
cauza întunericului, orbecăia. Se izbi de trupul Marioarei 
Ţâmpoc prăbuşit lângă poarta de lemn. Încercă s-o ridice şi- 
şi simţi degetele pline de sânge. 


O întinseră pe canapeaua din hol. Rudy Negreanu luă 
mâna bucătăresei cercetându-i pulsul. Sângele continua să 
se prelingă pe lângă ureche. 

— O să-şi revină. A avut noroc! Mare noroc! Câţiva 
milimetri mai jos, şi-i zdrobea tâmpla. Acum trebuie oprită 
hemoragia şi bineînţeles evitată infecția. Am să-i fac o 
injecție. 

— Credeţi, se interesă Atanasiu, că s-a vizat vreun organ 
vital? 

— De, surâse cu privire plecată medicul. Nu cunosc ceva 
mai vital decât capul. 

— M-am exprimat greşit. Vreau să ştiu dacă e vorba 
despre o tentativă de crimă sau dacă lovitura trebuia doar 
să o neutralizeze. 

Rudy Negreanu îşi desfăcu braţele. 

— Eu nu sunt de specialitate. Intenţia agresorului îmi 
scapă. Cert este că Marioara ŢJâmpoc a fost izbită cu un 
corp contondent şi că a lipsit foarte puţin ca să fie omorâtă. 

Hangiul se apropie cu paşi de pisică. Mâinile îi tremurau 
iar chipul avea o culoare vânătă, aproape neagră. 

„Hepatic“, diagnostică Negreanu. 

— Ei, ce se aude? 

Ionică Panait îşi umezi buzele. 


— Domnule căpitan, călugărul a fugit. 


Semnalmentele călugărului fuseseră expediate tuturor 
autorătăţilor din împrejurimi, miliția şi evident, postul de 
grăniceri fuseseră avertizate. Grupe operative patrulau pe 
şosea, scotocind întunericul. Maşini cu emblemă pe pântec 
se încrucişau. Opreau în scrâşnet de frână, comunicau 
scurt, apoi plecau mai departe. Câini lupi adulmecau 
tufişurile, trăgând nervos de lesă, jeturi de lumină ţâşneau 
pe neaşteptate, dezbrăcând impudic pădurea. Hanul 
continua să fie supravegheat zi şi noapte. 


— Cafeaua asta o plăteşti dumneata! Am cerut să fie fără 
zahăr. 

Ecaterina Stănescu împinse ceaşca pe colţul mesei. 
Iliescu încercă să se stăpânească. 

— Bine, doamnă, ştiţi ce s-a întâmplat cu bucătăreasa... 

Se întoarse către ceilalţi. Ionică Panait îi făcu semn să o 
lase în plata Domnului. Plămădeală rupea scobitori. Părea 
că nu-l interesează nimic. 


Uşa se deschise pe neaşteptate şi Gogu Vasilescu se ivi în 
prag. Îi măsură lung pe fiecare, apoi îşi duse mâinile la 
spate şi începu să se plimbe prin încăpere extrem de agitat. 
Din când în când se oprea bătându-şi nasul cu degetul 
arătător. Un gest care voia să spună că posesorul are fler. 

— Chestia cu călugărul e cacialma, ascultaţi-mă pe mine! 
Băiatul e de la Secu! 

Nimeni nu comentă, nici măcar nu-l învrednici cu o 
privire. Inginerul îşi reluă plimbările într-un ritm care 
stârni zâmbetul medicului. 

Deodată încremeni. Ascultă nişte zgomote, numai de el 
auzite, şi-o rupse la fugă trântind uşa. 


Ionică Panait îi consultă pe ceilalţi din priviri. 

— Cum vi se pare? 

Zamfira, ghemuită într-un ungher, clătină din cap 
arătându-şi dinţii mari şi sănătoşi. 

— Ăsta face pe nebunu' boiarule! Dar nu e... 


XXX 


Omul în gri parcă maşina în curtea motelului şi traversă 
terasa comandând din mers: 

— O cafea. 

Era încordat până la ultima fibră, dar nu lăsa să se vadă 
nimic. Aparent, un domn de vârstă mijlocie, în haine 
impecabile, care-şi permite câteva clipe de relaxare 
întrerupând un drum obositor... 

Cântări dintr-un ochi ambianța. În curte, trei bărbaţi în 
civil râdeau. „Agenţi“, îi identifică expert Omul în gri. Nu-l 
înşelau manierele degajate, nici aspectul lor anonim, nici 
faptul că-i îngăduiseră să intre în han. 

„Îi trădează ochii. Ochi învăţaţi să vadă... Îşi ascunse 
zâmbetul. Bancuri din astea nu se spun tare...“ 

Scoase bricheta şi un pachet de Kent. Țiganca se apropie. 

— Săru' mâna dom” primare! Dă şi mie o ţigară. 

Omul în gri îi oferi una sugerându.-i: 

— Vezi să nu aprinzi la filtru. 

— Dumneavoastră? 

Atanasiu îl privea circumspect. 

— Am cerut o cafea. 

— Regret, dar unitatea este închisă. 

— Observ totuşi că mai sunt clienţi. 

Arătă curtea şi terasa. Francezul fuma dus pe gânduri. 
Ecaterina Stănescu cumpărase de la toneta cu obiecte de 
artizanat un buchet de nu-mă-uita şi încerca să-l prindă pe 
reverul jachetei. Rudy Negreanu citea. 


— Cu dumnealor e altă chestiune. Se adresă lui Iliescu: V- 
am rugat să închideţi poarta şi să puneţi un anunţ. 

— Tocmai îl scriam, domnule căpitan. 

Omul în gri se ridică. 

— În sfârşit, asta este. 

Atanasiu îl privi cum se îndepărtează. Înainte de a urca în 
maşină îl opri ca urmare a unei hotărâri de ultim moment. 

— O clipă. Actele dumneavoastră. 

Celălalt îi întinse buletinul şi carnetul de conducere. 
Căpitanul le cercetă atent apoi i le restitui. 

— Mulţumesc. 

Turismul demară furtunos şi dispăru pe şosea. Omul în 
gri privi oglinda retrovizoare. Renault-ul albastru apărea 
constant în rama de nichel. „Mă urmăresc...“ Surâse şi 
apăsă pe accelerator. 


Marioara Ţâmpoc deschise ochii. Era întinsă pe pat cu un 
prosop ud înfăşurat în jurul capului. Se ridică pipăindu-şi 
ceafa. Descoperi un cucui mare cât o nucă şi abia atunci îşi 
aminti ce se întâmplase. Ochii îi alunecară spre valiza de 
carton presat, aşezată strategic lângă  noptieră. 
Încuietoarea era smulsă. 


Capitolul XII 


PATRU CITRONADE CU CIANURĂ 


Până la sosirea stareţului, locotenentul admiră ceaslovul 
cu pagini îngălbenite, legat în piele de Cordoba, icoane 
vechi unde sfinţii seamănă toţi între ei, obiecte cu destinaţie 
necunoscută, acum după câteva secole. Prin fereastra 
deschisă pătrundea un suflu proaspăt, ciripit de păsărele, 
zvonuri vagi. 

Se întoarse brusc. Starețul îl privea. 

— Nu v-am auzit, zâmbi locotenentul uşor deconcertat. 

Era un bătrân înalt, noduros, la vreo 70 de ani. Capul 
masiv, cu trăsături viguroase, sugera o forţă de esenţă 
specială, simbolică. Te gândeai la oameni puternici, 
Prometeu, Atlas, Moise al lui Michelangelo. 

Se aşeză în jilţ cu mişcări domoale de o demnitate 
suverană. 

— "Te ascult, fiule. 

Locotenentul, surprins de apelativ, îşi cobori pleoapele. 
Bătrânul zâmbi. 

— Nu are importanţă ce credem şi cui ne închinăm. 
Domnul cere să slujim binele. Astfel devenim oştenii săi. 

— Sigur, evident... Mă interesează o anumită persoană. 
Un călugăr, Simion Bratu. 

— Cine? 

— Fratele Serafim, e numele lui. În fine, aici... 

— Da... Da... Bătrânul clătină obosit din cap: Da, da... 


— Adică? întrebă timid Dobrescu. 

— Nu mai e fratele nostru. A plecat. 

Locotenentul pipăi reflex pachetul de ţigări, îşi aduse 
aminte unde se află şi se foi neliniştit. 

— Fumează, fiule. Păcatul sălăşluieşte în noi ca o tulpină. 
Degeaba îi tăiem vârfurile, trebuie stârpită rădăcina. Ce 
vrei să ştii? 

— Când a intrat Bratu în mănăstire şi ce l-a determinat să 
facă acest pas? 

— Ce l-a determinat... Starețul îşi aranjă poalele rasei 
zâmbind uşor: Mirenii se dau în vânt după astfel de istorii. 
Nu e vizitator care să nu profite de un moment prielnic 
pentru a pune aceeaşi întrebare unuia sau altuia dintre noi. 
Intuiesc poveşti senzaţionale, sunt dezamăgiţi atunci când 
înţeleg că la mijloc a fost doar credinţa. Oftă: Da, Bratu 
credea cu adevărat. le naşti cu asta. Căinţa avea să-l 
împingă însă pe potecile Domnului, spre lumina cea 
adevărată. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă încet locotenentul. 

Bătrânul râse încetişor. 

— Cât e interes profesional şi cât e curiozitate lumească 
în întrebarea asta, fiule? Reluă, fără să-i aştepte răspunsul: 
Bratu a venit la noi în canon, pătimind din greu greşeli 
pentru care-şi primise pedeapsa de la oameni, iar noi cei de 
aici nu mai aveam dreptul să-l judecăm. Sunt vreo 8 sau 9 
ani de-atunci. Îi plăcea să hălăduiască pe dealuri, prin 
pădure, căutând iarba-leacului. 

— Iarba-leacului? 

— Nici eu n-am auzit de ea, fiule. Într-o noapte, i s-a 
arătat chipul Domnului. l-a poruncit să caute buruiana 
pentru a da oamenilor înapoi ceea ce le luase. Tăcu multă 
vreme. De opt luni a părăsit mănăstirea şi nu mai ştim nimic 
despre el. 


Țiganca urcă scările cu paşi de pisică şi ajunse în culoarul 
lung cu odăi dispuse de o parte şi de alta. Se opri trăgând 
cu urechea. Nimeni. Călătorii coborâseră în hol. Deschise 
uşor uşa lui Gogu Vasilescu şi se strecură înăuntru. Haina 
de piele a inginerului stătea agăţată pe un umeraş în 
cuierul din vestibul. Dinţii femeii sclipiră. Îşi vâri mâinile în 
buzunare căutând febril. Brusc încremeni. În prag stătea 
căpitanul. 


— Ce-ai căutat în camera lui Gogu Vasilescu? 

— Ce să caut, boiarule?! 

— Asta mă întreb şi eu. 

— Păi dacă nu ştii matale care eşti om mare, dăştept, 
şucar... 

Atanasiu o privi pe sub sprâncene şi ţiganca amuţi. Se 
ghemuise în fotoliu cu fustele adunate între picioare. 

— Te sfătuiesc să renunţi la eschive şi să răspunzi cinstit. 
E în interesul dumitale. 

— Dacă e în enteresul meu, spui! Greşisem uşa. 

— Adică? 

— Adică, ce? 

— Te-am surprins sau nu cotrobăindu-i prin lucruri? 

— Pă mine?! 

— Cum femeie, mă chiorăşti aşa, în faţă? 

— Păi ce să fac? Spune matale, că eşti om cu carte, şi 
fac... 

Atanasiu trânti stiloul pe masă. Întrebă enervat: 

— Ce-ai căutat în camera inginerului? 

— Aoleu! Nu striga, mâncaţi-aş ochii, că-s sărcinată. Acu” 
lepăd puradelu'! 

— Deci nu vrei să răspunzi? 

— Răspund, cum să nu răspund. Greşisem uşa. 

— Cu alte cuvinte, intenţionai să intri în altă parte. 

— Vezi că ştii! 

— Unde? 


— La viceu. 

— Există o toaletă jos, lângă bucătărie. 

— O fi, da” aia e pentru slugi. Nu e dă mine. 

Căpitanul îsi ascunse zâmbetul. 

— Bun. Presupunem că ai greşit uşa... 

— Să n-ajung ziua de mâine dacă mint! 

— Dar în haina inginerului ce căutai? 

— Eu? Ce să caut! Plecase mâna aşa... Căuta un reazim. 
Tocma' mă împiedicasem şi... 

— Zamfira lu' Mutu, te joci cu focul şi nu e bine! A fost 
ucis un om iar situaţia dumitale e departe de a fi limpede. 

— Păi s-o limpezim, boiarule, s-o limpezim! 

— Te-am mai văzut cotrobăind şi prin geanta Marioarei 
Ţâmpoc. 

— ŞI dă ce nu mi-aţi spus? Poate mă îndreptam. Au! Ţi-oi 
fi închipuit cine ştie ce! Sunt fomeie cinstită, mâncaţi-aş 
gura matale. N-am şparilit în viaţa mea. 

— Ai pretenţia să te cred? 

— Dă ce să nu mă crezi? Crede-mă! Îşi lăsă ochii în jos. 
Altceva căutam... 

— Ce? 

— Acte, scrisori şi alte alea: hârţoage. 

Căpitanul o privi surprins. 

— Pentru ce-ţi trebuiau dumitale actele bucătăresei şi ale 
inginerului? 

— Nu actile îmi trebuiau, boiarule, frumosule... Voiam să 
văz ce scrie. 

— De ce? 

— Aoleu! Greu pricepi mâncaţi-aş chenzina! Ca să-mi fac 
meseria. Să le poci ghici. 

— Aşa, care va să zică... 

— Păi cum vrei altfel? Ce, adică matale crezi în superstiții 
d-alea burgheze, esploatatoare? 

Atanasiu îşi aprinse amuzat o ţigară. 

— O luaşi politic... 


— Fac şi eu ce pot, recunoscu ţiganca zâmbind. Avea dinţi 
mari şi frumoşi. Văzând că Atanasiu e gata să pună pachetul 
în buzunar, întinse mâna: Dă şi mie o ţigară! Luă două, apoi 
după o scurtă ezitare o luă şi pe a treia. Dar foc nu-mi dai? 
Dă şi un foc. Trase câteva fumuri şi sprijinindu-se comod de 
spatele fotoliului adăugă: Acu' doi ani, lucram cu Lae în 
comperativă. 

— Care Lae? 

— Lae Cârnu, bărbatu-meu. 

— Eşti căsătorită? 

— Aşa şi aşa... 

— Adică trăiţi în concubinaj. 

— Aşi! În Dămăroaia, pe Sacagiului. Trăiam, că de două 
luni n-a mai dat p-acasă pârlitul. I-a sucit Gherghina minţile, 
sări-i-ar ochii din cap şi n-ar mai apuca ziua de mâine. Pui 
capu' jos, don' căpitan, că i-a făcut spurcăciunea farmece. 
Păi nu i-a zvârlit ea trei găini negre în cuptor, d- 
a'nebunitără Chivu? Pupa urma papucilor! Eu am văzut-o 
cum îşi fierbea fustele în busuioc... 

— Ziceai că ai lucrat cu omul dumitale într-o cooperativă. 

— Ei, aşa vine vorba. Adică lucram împreună. 

— Unde? 

— La Mare. El trăgea cu urechea pe plajă care-i numele 
boierilor şi p-ormă veneam eu cu ghiocul. Am ras toată 
Eforia! Ne umplusem de parale. Oftă: Acu's pe cont propiu. 

— Cum ai nimerit aici, la celălalt capăt al ţării? 

Zamfira lu' Mutu se ghemul şi mai mult. 

— Cum să nemeresc? Bine! Te urci în tren şi te duce 
sângur. 

— Aşa la întâmplare? 

— Aşa. Adică ce, p-aci nu trăiesc oameni? Noi suntem 
rumâni nomazi. Începu să se tânguiască: Dacă ştiam peste 
ce nenorocire dau, nu mă mai coboram din tren. C-abia ieri 
am sositără. 

Atanasiu îşi frecă îngândurat bărbia. Reciti însemnările 
făcute la sosire apoi întrebă: 


— Câte clase ai? 

— Niciuna. Numa! la şcoală nu-i ardea lu” ăl bătrân să mă 
dea. 

— Spuneai că ştii să citeşti. 

— O vorbă două, acolo. Cât am deprins şi eu pe lângă 
Paraschiv. 

— Ăsta cine mai e? 

— Bărbatu-meu. 

— Paraschiv? Parcă-l chema Lae! 

— Am zâs eu aşa ceva? N-am zâs, boiarule! Să mă bată 
Dumnezeu dacă am zâs. 

— Probabil că m-am înşelat. Îşi deschise carnetul: Unde 
locuieşti? 

— Comuna Găneasa, judeţul Ilfov. 

— Minţi, femeie! 

— Boiarule... 

— Am scris aici cu mâna mea: str. Sacagiului, cartierul 
Dămăroaia, undeva la periferia Bucureştiului. 

— Să n-am parte, boiarule, dacă am fost v-o dată pe unde 
spui matale! 

— N-ai fost? Şi pe omu' dumitale cum îl cheamă? 

— Păi nu ţi-am zis? 

— Repetă! 

— Fane Ştirbu! 

Atanasiu se ridică în picioare. 

— Îţi baţi joc de mine?! 

— Au! Nu spune vorba asta, boiarule. 

Atanasiu începu să se plimbe agitat prin odaie. 

„Nu pot scoate nimic de la ea. Mitomană? Escroacă? Sau 
pur şi simplu ţicnită? Nu i-e frică de nimic. Pentru ăştia, 
puşcăria înseamnă pensiune: patul şi ciorba asigurate...“ 

Un gând răzleţ îi aduse zâmbetul pe buze. Pe când îşi 
făcea ucenicia, anchetase o crimă într-un sat de ţigani. Se 
amuzase copios asistând la interogatoriile luate de 
procurorul raional - atunci - un om în vârstă, hârşit prin tot 
felul de dandanale cu localnicii. Oamenii se perindau pe 


rând, minţind sfruntat, rostogolindu-şi ochii mari, invocând 
cerul în jurăminte cutremurătoare. Anchetatorul asculta 
până la sfârşit, apoi schiţa un gest magic: cu unghia 
degetului gros trăgea pocnind de incisivi. 

Anchetaţii se înspăimântau în mod inexplicabil, un soi de 
groază punea stăpânire pe ei şi retractau totul oferind 
spontan datele reale. 

Procurorul îi explicase ulterior că ţiganii pentru nimic în 
lume nu jură strâmb pe dinte. 

Atanasiu se întoarse spre femeie şi prinzându-i privirea 
îşi duse unghia la dinţii centrali. 

— Jură! 

— Ău! 

— Jură că tot ce-ai spus e adevărat! 

Zamfira lu' Mutu se zbârli înfricoşată: 

— Păi de ce n-ai zâs, boiarule, că eşti de-al nostru?! 

— Juri? 

— Nu! Pă dinte nu jur! 

— Cine eşti dumneata? 

Țiganca îl privi ţintă. Îşi strânse buzele într-un surâs 
amar şi refuză să răspundă. 


Omul în gri intră în Arad. Parcă pe o stradă liniştită, 
cobori din maşină şi se ascunse într-un gang. Fumă două 
ţigări supraveghind discret împrejurimile. 

Renault-ul albastru nu apăru. 

Mai aşteptă zece minute apoi plecă. Traversă bulevardul 
şi luă un tramvai spre marginea oraşului. 


— Ce obraznici sunt ăştia, dom'le, e fantastic! izbucni 
Plămădeală după ce plecă hangiul. 

— Ei, oftă medicul, ce să facă şi ei... 

— Le dă mâna! Au bani şi te privesc de sus. Parcă ţi-ar da 
de pomană când îţi destupă sticla cu bere. Bucătăreasa cel 
puţin se uită la mine ca la dracu... 

Ecaterina Stănescu încruntă uşor sprâncenele. Individul 
avea chef de conversaţie. Comentând un fapt care o privea, 
formula în fond o invitaţie. Plămădeală, îşi zise, trăia o stare 
de surescitare şi supapele nu mai rezistau. 

Se uită la Negreanu. Avea liniştea blândă a celor ce 
supraviețuiesc fizic şi moral unei drame puternice, care le-a 
însemnat întreaga existenţă. Cândva, cineva sau ceva i-a 
lovit îngrozitor. lar acuma, totul îi e indiferent. Amabil 
indiferent, căci te ascultă politicos, dar practic nu-l mai 
afectează nimic. „Aceasta înseamnă probabil înţelepciune. 
Dar cu ce preţ...“ 

Gogu Vasilescu îşi fabrica cu briceagul un fluier. Lucra 
atât de concentrat, încât ai fi zis că întreaga lui existenţă 
depinde de rezultat. 

Plămădeală îşi privi ceasul. 

„Ildiot! Mă uit din cinci în cinci minute! Medicul a 
observat! Categoric a observat!“ 

Încercă să zâmbească, întinzându-se în fotoliu într-o 
poziţie relaxată. 

— Doamna a acaparat discuţia. De două ore numai 
dumneaei vorbeşte. 

Ecaterina Stănescu strâmbă plictisită din nas. 

— Oamenii au să-şi spună atâtea, suspină medicul. Din 
păcate, n-au niciodată destul timp. 

— Crezi? 

Negreanu surâse unui gând. 

— Unchiul meu, Dumnezeu să-l ierte, a fost totdeauna 
foarte grăbit. Grăbit şi secretos. N-avea timp nici să 
mănânce, nici să doarmă. Când nu era la afacere, era la 
Vaslui. Când nu era la Vaslui era la Constanţa. Copiii şi 


nevasta nu-l vedeau cu săptămânile. Iar când venea, tăcea. 
Aşa un om a fost el. A murit de inimă tocmai la Făget. Îl 
însoțea tovarăşul lui de afaceri. După înmormântare, 
mătuşă-mea l-a întrebat: „Ascultă, nu ţi-a spus bărbatu-meu 
ceva despre nişte bijuterii?“ „Ce să-mi spună? Abia a avut 
timp să moară. La opt fără cinci i s-a făcut râu, la opta 
murit.“ „Cum aşa?“ „Dacă-cţi zic?! Poţi să mă crezi mata. Ce 
nevoie am să mint? La opt fără cinci i s-a făcut rău, la opta 
murit.“ „Eşti un prost! Niciodată n-ai să faci avere!“ „Pot să 
ştiu de ce?“ „Zevzecule, a strigat mătuşă-mea. Nu puteai să 
dai ceasul înapoi cu un sfert de oră?“ De, oftă Negreanu, 
mă gândesc de atunci că oamenii vor totdeauna să dea 
ceasul înapoi. 

Brusc, încăperea fu inundată de un fluierat lung şi 
ascuţit. Gogu Vasilescu îşi proba instrumentul. Ecaterina 
Stănescu îi aruncă o privire de gheaţă. Plămădeală sări din 
fotoliu: 

— Dumneata eşti nebun?! Du-te, neică, şi te caută! 

Inginerul îl ignoră total. Puse fluierul la gură şi emise al 
doilea sunet şi mai înfricoşător. De astă dată efectul fu 
desăvârşit. Uşile se trântiră de perete şi apărură şase 
capete îngrozite. Căpitanul îl măsură rece. 

— Domnule Vasilescu, v-aş sugera să vă petreceţi timpul 
ceva mai util pentru amândoi: mie, îngăduindu-mi să 
continui ancheta, dumneavoastră meditând asupra ciudatei 
plimbări de azi-noapte. Va trebui să daţi unele explicaţii. 

Se retrase. Ionică Panait înregistră aşchiile de lemn 
împrăştiate peste tot, dar nu comentă. 

Gogu Vasilescu, calm, sculpta pe fluier cu vârful 
briceagului inițialele G.V. 

— Dacă poţi face matale figura încă o dată, propuse 
medicul amuzat, dau o sticlă de şampanie. Nu de alta, dar 
mi-a plăcut expresia domnului căpitan. 

Inginerul fu imediat de acord: 

— Gata, domnule! Batem palma? 

Iliescu intră în hol aducând patru pahare aburite. 


— Citronadele! 

Negreanu făcu ochii mari. 

— Aţi cerut dumneavoastră aşa ceva? 

Ceilalţi clătinară nedumeriţi capul. Studentul îi privea 
derutat cu paiele în mână. 

— Poate altcineva, opină Plămădeală. 

Gogu Vasilescu întinse mâna. 

— Lasă-le aici. Oricum, sunt bine venite. Când o face 
dumnealui pariu pe o sticlă de şampanie să ştiţi că se 
apropie sfârşitul lumii... 

Iliescu distribui paharele. Neîndemânatic, vărsă câteva 
picături pe rochia Ecaterinei Stănescu. Medicul dusese 
paharul la gură. 

„Acu' să vezi tărăboi...“ 

Sări în picioare strigând: 

— Nu beţi! E cianură. 


— Eu n-am nici o vină! spuse bucătăreasa, rostogolindu-şi 
înspăimântată ochii. Veni băiatu' şi zise: coană Mărioară, 
patru citronade. Aşa-mi ceru, aşa făcui. 

Îşi prinse braţele înfrigurată şi se uită la Iliescu 
solicitându-i confirmarea. Studentul înclină capul. 

Atanasiu trase nervos din ţigară. Tânărul îl irita. Avea 
ceva dispreţuitor în priviri; simţeai instinctiv că în faţa lui 
nu contezi. Şi mai simţeai că este vorba despre o 
certitudine depăşind poza ieftină. Întrebă: 

— Cine a făcut comanda? 

Iliescu îşi duse mâinile la spate într-o poziţie degajată 
care nu suporta ierarhizări apriorice... 

„Şi culmea, aprecie căpitanul, nu-i poţi reproşa nimic. 
Face totul în limitele decenţei, fără insolenţă, fără 
ostentaţie.“ 


— Domnul Panait. M-a oprit pe coridor şi mi-a spus să duc 
patru citronade în hol. 

— Aţi asistat la prepararea lor? 

— Nu. Am ieşit câteva minute până afară. 

Țiganca se desprinse din ungherul ei. 

— Eu am văzut, boiarule. 

— Ei, făcu bucătăreasa, spune dumneatale! 

— Ce să spui?! Zamfira dădu din umeri, apoi arătă cu 
degetul: Dă colo a luat zahăr, dă dincolo lămâie, a turnat 
apă minerală şi gata. 

Atanasiu  mirosi prudent conţinutul sticlei. „O să 
trebuiască să le trimit la analiză...“ 

— Când m-am întors, interveni Iliescu, erau gata 
preparate. 

— În drum spre hol v-aţi întâlnit cu cineva? 

— Nu. 

Tânărul ezitase imperceptibil înainte de a răspunde, sau i 
se păruse doar? Enervat, căpitanul strivi la întâmplare 
ţigara pe marginea unei farfurii. Studentul nu-i plăcea. O 
antipatie spontană, nemotivată, pe care încerca să şi-o 
reprime. Insistă: 

— Sigur? 

— Nu m-am întâlnit cu nimeni. În schimb s-a întâmplat 
altceva. 

— Ce anume? 

— Aproximativ zece minute, tava cu paharele a rămas pe 
terasă. 

— Pe terasă? Cum a ajuns acolo? 

— Am lăsat-o eu. 

— De ce? 

— M-a surprins discuţia cu noul venit. Instinctiv, am pus 
tava pe una din mese şi m-am repezit să văd ce se întâmplă. 

—  Instinctiv... Spuneţi-mi vă rog, aţi cunoscut mulţi 
ospătari care părăsesc comanda şi aleargă să vadă 
scandalul din local? Nu vi se pare că instinctiv cel mult 
trebuia să grăbiţi pasul? 


Iliescu îşi strânse pleoapele. 

— Eu nu sunt ospătar de meserie, ci student. Parcă v-am 
mai spus. 

— Mda... Continuaţi. 

— După ce lucrurile s-au lămurit, m-am dus la bucătărie 
şi am aprins o ţigară. Mi-am amintit de paharele uitate pe 
terasă, văzând sticla de borviz şi lămâile. Cam asta ar fi 
totul. 

— Nu! declară apăsat Atanasiu. Nu e totul, domnule 
Iliescu. Mai trebuie să născociţi o explicaţie şi faptului că aţi 
preferat să ocoliţi terasa pentru a ajunge în hol. 


Stăteau în fotolii. Plămădeală afişa indiferenţă, într-o 
poziţie neglijentă. Muşchii încordaţi, tremurul neîncetat al 
mâinilor, ochii, două bile rotunde negre în continuă 
rostogolire, contrastau însă evident cu atitudinea de repaus 
şi nepăsare arborată de economist. 

Alain Mathieu îşi rodea unghiile urmărind fără interes 
îndeletnicirile inginerului. Gogu Vasilescu cu mâinile 
împreunate pe pântece rotea degetele groase unul după 
altul într-o nesfârşită morişcă privind absent tavanul. Cum 
treaba asta nu enerva pe nimeni, împinse mult buzele în 
afară emițând câteva mugete joase. 

Ecaterina Stănescu pufni întorcându-şi capul. Rudy 
Negreanu zâmbea subţire. 

— În accepțiunea dumneavoastră, domnule Vasilescu, 
întrebă căpitanul, cum s-ar numi treaba asta? 

— O sole mio. Canţonetă. 

Zamfira lu' Mutu ridică fruntea. 

— Fugi d-acilea! Astea-s geamparalele! 

— Cine a văzut pe terasă sondele cu citronadă? 

Nimeni nu răspunse. Atanasiu se adresă inginerului: 

— Unde vă aflaţi acum jumătate de oră? 


— La mine în odaie. Ţineam foarte mult să ştiu dacă tot 
răscolindu-mi prin valiză, amicul Plămădeală nu s-a 
îndrăgostit subit şi de briceagul meu. 

Economistul se apropie agresiv. 

— Ce-ai spus?! Cum îţi permiţi? 

—  Linişteşte-te, domnule Plămădeală, interveni 
împăciuitor Rudy Negreanu. Sunt sigur că dumnealui a 
glumit. Ce-ţi mai trebuia briceag, când abia ai făcut rost de- 
aşa un cuţit bun de bucătărie. 

Marioara Ţâmpoc tresări. 

— Şi eu îl căutai de-mi veni rău! Se întoarse spre ţigancă: 
Ce păzişi, toanto?! 

— Ţin să vă asigur, făcu economistul, că asemenea 
calomnii nu vor rămâne fără consecinţe. Ne mai întâlnim 
noi. 

Căpitanul tuşi sâcâit: 

— Vă rog! Notă ceva, apoi se întoarse la Gogu Vasilescu: 
Deci aţi făcut inventarul valizei. După aceea? 

— Am rupt o creangă de soc ca să-mi meşteresc un fluier. 

— Creşte aşa ceva în camera dumneavoastră? 

— Ei, bravo! În curte, vezi bine! 

— Cu alte cuvinte, aţi coborât. Pentru a ieşi în curte, în 
mod obligatoriu trebuia să traversaţi terasa. 

— Exact. 

— Şi aţi văzut sondele cu citronade? 

Gogu Vasilescu ezită. 

— Nu. 

— Dacă ospătarul a spus adevărul, ele erau deja pe masă. 

— Dacă a spus adevărul! 

— Îmi permiteţi? interveni Rudy Negreanu. Cred că 
domnul Vasilescu, fără nici o intenţie fireşte, a uitat un 
lucru. Traversând terasa, domnia sa şi-a dat seama căi s-a 
deznodat un şiret la pantofi. A pus piciorul pe unul din 
scaune şi l-a legat. În timpul acestei operaţii, a lovit cu cotul 
şi era cât pe ce să răstoarne una din sondele cu citronadă. 


M-am convins atunci încă o dată ce reflexe minunate are. A 
prins-o din zbor... 

— E adevărat? 

Gogu Vasilescu ridică din umeri. 

— Habar n-am. Nu-mi amintesc. 

— Nevastă-mea, Clara... 

— Aoleu! Inginerul dădu ochii peste cap. Iar a luat-o cu 
neamurile! 

— Nevastă-mea, Clara, reluă impasibil medicul, are o 
vorbă. De câte ori îi spun că nu-mi amintesc să fi spart vreo 
ceaşcă, zice: „Rudy, aşa un pezevenghi ca tine n-am 
pomenit! Tu vrei să vreau să cred că n-ai vrut...“ 

Căpitanul îşi deschise din nou carnetul: 

— Deci şi dumneavoastră aţi părăsit holul. 

— Fireşte. Nu mă întrebaţi de ce să vă spun. Se fumase 
prea mult şi mă durea capul. Aşa că am ieşit niţel pe terasă. 
Domnul Vasilescu nu m-a văzut pentru că eram la cealaltă 
extremitate. Surâse: Nu m-a văzut sau n-a vrut să mă 
vadă... 

— E adevărat? 

— Că ne-a înnebunit cu pildele şi că eu unul evit să-l 
întâlnesc pe dumnealui este cât se poate de adevărat. 

— Stau şi mă întreb, oare din cauza pildelor mele îi eviţi 
şi pe ceilalţi? Mi-aduc aminte cum te furişai azi-noapte pe 
culoar. Vorba nepoatei mele... 

Atanasiu îl opri cu un gest scurt. 

— Cât aţi rămas pe terasă? 

— Aproximativ > minute. 

— Timp suficient ca să măsluiţi limonadele. 

Intervenise Ecaterina Stănescu. Ceilalţi se întoarseră 
surprinşi. Rudy Negreanu continua să zâmbească. 

— Crezi mata că mai era nevoie? leşiseşi doar înaintea 
mea... 

— Vă rog să notaţi, domnule căpitan, că n-am rămas o 
singură clipă pe terasă. Dumnealui, şi-l indică pe 
Plămădeală, poate să confirme. 


— Dar poate? se interesă încet medicul. 

Atanasiu îi privi iritat. Economistul se ridică. 

— Eu unul n-am văzut nimic! Absolut nimic! 

— Uite că nu poate... 

— Cum, domnule Plămădeală?! Ecaterina Stănescu da 
semne de sufocare: Erai doar afară, rezemat de stâlp. Nu 
mi-ai spus dumneata când am coborât treptele că nu e bine 
să mă îndepărtez, că orice pas poate da naştere la 
interpretări? 

— Am spus eu aşa ceva? 

— În general, observă Gogu Vasilescu, doamna are 
obiceiul să improvizeze. 

— Ce să facă? se interesă ţiganca. 

Marioara Ţâmpoc îi explică în şoaptă: 

— Adicătelea să mintă. 

— Asta-i dreptu”, are năravu' ăsta. Şă-i păcat, boiarule, 
că-i fomeie bătrână. 

Ecaterina Stănescu îi aruncă o privire otrăvită, apoi se 
întoarse indignată. Atanasiu se apropie. 

— Pentru ce aţi părăsit holul? 

— Mă plictiseau de moarte observaţiile „inteligente“ ale 
doctorului. Am preferat să iau puţin aer. Desigur, 
Plămădeală are motive serioase să susţină că nu m-a văzut. 

Economistul îşi căuta nervos locul în fotoliu. Preciză: 

— Domnul Plămădeală! 

— Confirmând, trebuie să justifice de ce şi-a ales ca 
sprijin tocmai coloana de lângă masa pe care erau 
citronadele. 

Atanasiu clătină din cap. 

— Observaţia este cât se poate de adevărată. Se adresă 
economistului: Ce aveţi de spus? 

— Dintr-un cavalerism pe care sunt convins că doamna n- 
o să-l înţeleagă niciodată, zâmbi Plămădeală, am încercat să 
omit unele amănunte ce-ar putea-o dezavantaja. Într- 
adevăr, am fost pe terasă şi am văzut-o ieşind. Eram 
rezemat de un stâlp însă în apropierea uşii care dă în 


bucătărie şi nu lângă masa cu citronadele uitate de ospătar. 
Pe această masă şi-a pus doamna Ecaterina Stănescu 
poşeta în timp ce căuta ceva în ea. 

— Impertinenţă! Masa pe care am pus poşeta era absolut 
goală. Omul ăsta minte îngrozitor! Minte sau mă confundă. 

— Cu cine? Căpitanul se întoarse spre Alain Mathieu: 
Dumneavoastră aţi văzut-o cumva pe doamna în timp ce 
traversa terasa? 

Francezul clătină din cap. 

— Nu. 

— Ce zice? se interesă ţiganca trăgându-l de mânecă pe 
Rudy Negreanu. 

Medicul îi traduse amuzat, 

— Unde vă aflaţi acum o jumătate de oră? 

— Ce zice? Ce zice? 

— Îl întreabă unde se afla. 

— Lângă maşină. Cercetam cauciucurile. 

— Ce zice? Ce zice? 

Gogu Vasilescu izbucni: 

— Mai taci dracului din gură, că ne-ai înnebunit! 

— Şi n-aţi observat nimic în legătură cu citronadele? 

— Ba da. Alain Mathieu zâmbi: Doamna, şi arătă spre 
ţigancă, s-a apropiat de masă şi a mirosit paharele. 

— Ce zice? 

— Mi-e tare frică, făcu Rudy Negreanu zâmbind, că ce 
zice, zice rău. Cică te-a văzut mirosind citronadele. 

— Pe mine?! Ptiu! 

Alanasiu o privi lung. Duse degetul la gură trăgând cu 
unghia de incisiv. Zamfira lu' Mutu se domoli subit. 

— E adevărat? 

— Adică ce să fie adevărat, boiarule? 

— E adevărat ce spune dumnealui că ai mirosit paharele? 

— Adică de ce să le miros? 

— Ştiu şi eu? [i s-o fi părut ceva ciudat. 

— Adică ce să mi se pară ciudat? Pentru că a trecut 
franţuzu' pa lângă ele şi nu ştiu ce a vrăjit din deşte 


dasupra mesei? 

— Când a trecut? Înainte sau după ce le-ai mirosit? 

— Înainte. Dar nu le-am mirosit... 

— Dar ce-ai făcut? 

— Le-am gustat. Am gustat din fiştecare câte-o gură. Aşa, 
ca să văz ce inimă are coana Marioara... 


Medicul se ciocni cu Gogu Vasilescu în capul scării. 

— Scuză-mă. 

Inginerul îl examină din cap până în picioare. 

— Ce-ţi veni, domnule, să mă bânuieşti tocmai pe mine? 

— Tocmai pe dumneata? lartă-mă, dar ai înţeles greşit. Pe 
mata n-am să te bănuiesc niciodată. Şi ştii de ce? 

— De ce? 

— Eşti grozav de simpatic! 

Gogu Vasilescu îl privi neîncrezător. 

— Mă gândesc care o fi imbecilul? Izbucni: Este 
inadmisibil! O clipă de neatenţie şi-mi scriaţi la post-restant 
pe lumea ailaltă. 

— Într-adevăr, a fost o mare şansă. 

— Şansă?! Lasă-mă, domnule, în pace! Va să zică de o 
şansă atârnă viaţa mea? 

— Ştii bine că da, spuse blând medicul. Nu ne place s-o 
recunoaştem, totul devine prea fragil, prea... fără mâine, 
dar asta e realitatea. 

— De ce să nu te arunci atunci cu capul în baltă? Vorba 
aia, cu puţin noroc... 

— Mai devreme sau mai târziu tot o facem. 

— Vacs! Dacă trebuie să mă înec, dă-mi voie cel puţin să- 
mi aleg eu momentul. 

— Părerea mea e că mata n-ai să te îneci niciodată. Nici 
la propriu, nici la figurat. 

Inginerul se strâmbă: 


— Adică? 

— În noaptea aceea, ştii care, te-am văzut din întâmplare 
făcând baie în lac. 

— Şi? 

— Chiar mă gândeam să te felicit pentru felul minunat în 
care înoţi. Adăugă după o mică pauză: Dar m-am răzgândit. 

— De ce? 

— Dacă aşa un bărbat inteligent ca matale spune 
domnului căpitan că nu ştie să înoate, înseamnă că eu n-am 
văzut bine... 

— Mă interesează foarte puţin flirtul ăsta de idei, spuse 
inginerul ridicându-şi bărbia. 

— Nu ştiu cum se întâmplă, dar îmi aminteşti de-o 
verişoară a tatălui meu. Obişnuia să ia câte un ceai de tei în 
fiecare seară... 

Gogu Vasilescu îl întrerupse: 

— Verişoara dumitale mă interesează şi mai puţin! Făcu o 
pauză măsurându-l din creştet până în tălpi: Vreau să-ţi dau 
un sfat. 

— De, oftă medicul. S-ar putea ca nici eu să nu fiu din 
cale-afară de curios. 

— Mă simt totuşi dator să-ţi atrag atenţia că oricine în 
locul dumitale ar distruge alpenştocul sau cel puţin i-ar 
curăța bine partea metalică. Poartă urme de sânge. 


Capitolul XIII 


IONICĂ PANAIT MĂRTURISEŞTE 


Renunţase la pălăria aceea caraghioasă din Ţara 


Oaşului şi, descoperit, craniul pleşuv al hangiului aducea cu 
o minge pe cale să se dezumifle. 

„Cu cine seamănă, cu cine seamănă?“ se întreba Atanasiu 
izbit de chipul nou al lui Panait. 

Fără pălărie, era altcineva, aşa cum o persoană pe care 
ne-am obişnuit s-o vedem cu ochelari, scoţându-i, devine 
alta. 

— Bănuiţi probabil de ce v-am chemat, începu căpitanul 
notând nişte cifre pe coala albă. 

— Nu-i greu... Povestea cu citronadele. 

— Cine a făcut comanda? 

Ridică brusc privirea îngheţată. Panait îşi înfipsese 
unghiile în carne. 

„Vrea să mă dea gata cu ifose ieftine de jandarm 
comunal. Se uită strâmb, şi lonică a şi căzut pe spate!“ 

— Vă simţiţi râu? 

— Nu, suflă hangiul roşu la faţă. Sufăr de astm. Mi se 
întâmplă să pierd respiraţia. 

— Să deschid geamul? 

Panait clătină din cap. 

— Mulţumesc. Aşadar, tot despre comanda aceea 
blestemată este vorba. Respiră adânc: Nu ştiu cine a făcut- 
0. 


— Mai reflectaţi. 

— Dumneavoastră ce vă imaginaţi că fac de două 
ceasuri? Eram gata să intru în bucătărie când cineva mi-a 
strigat din spate: „Patru citronade!“ 

— V-aţi întors desigur să vedeţi cine e. Gestul mi se pare 
reflex. 

— M-am întors, dar n-am văzut pe nimeni. 

— Vocea în schimb i-aţi recunoscut-o. Oamenii ăştia sunt 
de două zile aici. 

— Închipuiţi-vă că nu. Probabil că nu sunt un observator 
prea atent. 

— Nu s-ar zice, dacă ne gândim la meseria şi experienţa 
dumneavoastră. Vă puneţi deliberat într-o situaţie 
imposibilă. 

— Nu chiar! În calitate de organ de cercetare, aveţi ca 
sarcină principală apărarea legalităţii şi nu cred că există 
altceva care să reprezinte mai bine acest deziderat decât 
evitarea unei erori judiciare. Sunt inocent, şi, în consecinţă, 
nu mă simt deloc îngrijorat. Surâse fin: Ştiu că veţi lupta 
din răsputeri pentru a-mi dovedi nevinovăția. Mă înşel? 

Atanasiu îşi dădu seama dintr-o dată. Panait îi amintea de 
medalioanele cu chipul lui Edgar Wallace fixate în subsolul 
coperţilor negre. Zâmbetul enigmatic, capul chel ca un ou, 
eterna pipă. Titluri uitate ţâşniră ca nişte blitz-uri: Omul 
sinistru, Uşa cu şapte broaşte, Asociaţia secretă Broscoiul. 
Se revăzu licean... 

Fără să-şi dea seama, alungă gândul cu mâna ca pe ceva 
concret: o muscă, scrum de ţigară, firicele de praf. Zâmbi: 

— Aveţi replici avocăţeşti, domnule Panait. Din nefericire, 
rămân simple replici. Oferiţi-mi o explicaţie logică în 
legătură cu citronadele şi sunt gata să vă iau apărarea 
mergând până în pânzele albe. 

— Ce pot să vă spun în plus? Am auzit comanda, m-am 
întors şi n-am văzut pe nimeni. La urma urmelor, costa 
câţiva lei acolo. Dacă mi se cerea un Cordon Rouge, poate 
aş fi fost mai scrupulos încercând să-l reperez pe client 


înainte de a deschide sticla. Spun poate, căci suntem într- 
un hotel-restaurant şi nimic nu e mai firesc decât să se 
comande băuturi. 

— Acceptând ipoteza, unde putea totuşi să dispară 
clientul necunoscut? 

— Nu cred nici o clipă că a dispărut. Probabil, a 
comandat limonadele dintr-un unghi care nu intra în raza 
mea vizuală. Stând, să zicem, în capul scării. Şi mai e ceva: 
vorbeaţi despre un necunoscut. S-ar putea însă foarte bine 
să fi fost o necunoscută. 

— Domnule Panait! Pot accepta eventual povestea cu 
clientul camuflat, mă străduiesc şi încerc să înghit lipsa 
dumneavoastră totală de curiozitate, fac eforturi 
substanţiale şi înţeleg că n-aţi identificat glasul, dar să nu 
sesizezi de la o distanţă de 20 de metri cine anume a vorbit 
- bărbat ori femeie - mi se pare prea mult! 

Hangiul ridică din umeri: 

— Sunt la Peştera doar trei femei. Țiganca şi doamna 
Stănescu au voci masculine, bănuiesc că aţi remarcat. 
Bucătăreasa e întâmplător răcită şi vorbeşte răguşit ca un 
plutonier major. 

— Pe ea o excludem oricum. Doar aţi găsit-o în bucătărie. 

— Foarte adevărat, deşi un suspicios ar putea raţiona şi 
altfel. 

— Cum? 

— Prezumtivului client din capul scării îi era foarte uşor 
să treacă în bucătărie prin WC-ul de serviciu. 

— Cred totuşi că n-ar fi avut timp s-o facă. După propria 
dumneavoastră afirmaţie, aţi auzit comanda fiind deja cu 
mâna pe clanţă. 

— Exact. Dar când am pătruns înăuntru, Marioara 
Ţâmpoc tocmai intra şi ea dinspre toaletă. 

— Înţeleg. Să depăşim deocamdată momentul comenzii 
propriu-zise. 

— Din nefericire, după acest moment eu nu vă mai pot fi 
de folos. 


— De ce? 

— Pentru că imediat am părăsit bucătăria. Dacă nu ştiu 
cine a cerut citronadele, ştiu şi mai puţin cum s-a putut 
strecura cianura. Căci desigur, acesta e momentul imediat 
următor care vă interesează. 

— Unde v-aţi dus? 

— Am ieşit afară. Nu mă simţeam prea bine. 

— V-a văzut cineva'? 

— Nu cred. Zâmbi: Sic erat infatis. 

Atanasiu îl privi surprins. Omul ăsta se exprima în 
general folosind un limbaj peste condiţia lui. 

— Ce studii aveţi? 

— Facultatea de drept. 

— Aşa va să zică... Interesant. Deci pe undeva colegi. Aţi 
profesat? 

— Înainte de război. Avocatură. Vă spun lucrurile astea 
pentru că tot le veţi afla. 

— Şi cum se explică această... reprofilare? 

— În '48 am fost radiat din barou. Exista pe atunci o 
rubrică: „Antidemocrat“. Ulterior, nu mi s-au mai oferit 
decât posturi de jurisconsult. 

— Şi? 

Hangiul rânji: 

— Nu m-au tentat. Salariu fix, concediu limitat etc. 

— Apreciez sinceritatea dumneavoastră, deşi, recunosc, 
mă derutează. Sunt amănunte care vă pun într-o lumină 
puţin favorabilă. 

— Nu există nici un text de lege care să le sancţioneze. 
Cine mă poate obliga să perseverez într-o profesiune care a 
încetat să mă intereseze, şi ca să împingem sinceritatea 
până la capăt, care a încetat să existe. Iar din punct de 
vedere psihologic, poate că în acest exces de adevăr ar 
trebui să vedeţi încă o dovadă a inocenţei mele. Vinovat 
fiind, aş fi omis orice amănunt de natură să mă 
dezavantajeze. 


— În locul dumneavoastră, mi-aş fi lăsat interlocutorul s-o 
gândească singur. 

Hangiul îşi strânse buzele. 

— Acum, continuă Atanasiu, îmi vine greu să alung ideea 
unei sincerităţi premeditate. În sfârşit... Cum de aţi 
naufragiat tocmai în această breaslă? 

— Este prima mea meserie. Iata, llie Panait, a fost 
proprietarul restaurantului „Dolly“, de pe Brătianu, mă rog, 
actualmente Bălcescu. Am crescut în atmosfera asta. Eram 
elev de liceu şi încă serveam la bar. Deci o profesiune mult 
mai la îndemână decât oricare alta. Puteţi să mă credeţi, 
reîntoarcerea îşi are parfumul ei. Am retrăit într-un fel 
copilăria, adolescenţa... Anii '30-'30 şi ceva... Shimmy - FOX 
- Charleston. Mantourile cu vulpi în jurul gâtului gol, 
pomeţii fardaţi, bretoane, şi accrochecoeur-uri linse, chefuri 
romantice în birje lăcuite. De, nostalgii de om bătrân... 

Atanasiu îl asculta zâmbind: 

„Bate câmpii! Ce urmăreşte?“ 

Întrebă indiferent, fără legătură, mai mult ca să schimbe 
firul discuţiei: 

— Familia n-a avut nimic împotriva acestei reîntoarceri? 

Panait arboră o poză ultragiată. Enunţă demagogic: 

— Ce să fi avut împotrivă? Nici o muncă nu e ruşinoasă. 

— Nu mă gândeam la munca în sine, ci la intenţiile care 
au generat-o. 

— Intenţii! Hangiul râse. Ai mei nu sunt atât de subtili şi- 
n orice caz le lipsesc înclinațiile analitice. Nevastă-mea n- 
are nimic de obiectat când frigiderul este plin, iar băieţii 
sunt încântați, ca toţi copiii de altfel, că nu le cerem nimic. 
Ba îi şi mai ajutăm din când în când. 

— Băieţii? 

— Unul e inginer, celălalt agronom. Au şi ei copii. 

Dar sensul era altul şi Atanasiu îl pricepu: „Sunt om în 
etate, bunic, de prostii - chiar dacă am făcut cândva - nu-mi 
mai arde.“ 


Prostii... Tocmai prostiile acelea de demult îl interesau. 
Trebuia să ştie totul despre oamenii din han. Avea nevoie de 
o radiografie limpede a existenţei lor şi abia atunci i-ar fi 
putut judeca în contextul dramatic de la Peştera Sihastrului. 
În legătură cu Panait, Atanasiu nu vedea nimic precis. Fişa 
lui biografică, din ceea ce lăsa acesta să se înţeleagă era a 
unui învârtit de duzină. Individul care a ştiut să se descurce 
indiferent de împrejurări, să cadă în picioare, cum se 
spune, puţin şmecher, puţin şnapan, cu un instinct sigur al 
situaţiei. De aci, adevărate lovituri de maestru, revirimente 
spectaculoase năucindu-i pe cei din jur. 

Atanasiu ştia ce trebuie să fi însemnat acum 20 şi ceva de 
ani renunţarea la o firmă intelectuală în favoarea 
negustoriei. Într-o anumită societate, chiar cunoscând 
originea de tejghea a hangiului, aceasta se numea 
declasare. Şi-ţi trebuia oleacă de curaj pentru a înfrunta 
senin calificativul. 

Continua să-l pipăie, orbecăind în labirintul plin de 
capcane al unei existenţe necunoscute, dând glas 
principiului care îl călăuzea din primii ani de profesiune: 
„Orice om ascunde ceva în trecutul lui. Ceva foarte grav - 
chiar dacă aprecierea ţine de o conştiinţă prea scrupuloasă 
- sau ceva de care îi e îngrozitor de ruşine.“ 

Luptase întotdeauna, din răsputeri, pentru detectarea 
acestui „ceva“, convins fiind că e unicul criteriu ce poate 
oferi întreaga măsură a unui individ. 

— Când aţi intrat în comerţ? 

— În 1953. 

— '53, repetă pe gânduri căpitanul. Din '486, data la care 
aţi fost radiat din barou, până în '53 sunt cinci ani. Cum aţi 
asigurat existenţa familiei dumneavoastră în acest răstimp? 

— La fel ca şi alţii, vânzând obiectele de preţ din casă. 

— Trebuie să fi posedat un întreg magazin ca să rezistaţi. 

Panait ridică din umeri. 

— Am fost oameni foarte bogaţi, dar fără îndoială că mai 
recurgeam uneori la mici expediente. 


— De exemplu? 

— Ştiu eu? Incursiuni în satele din jur, poate chiar mai 
departe, cumpărând alimente. Pentru un sac de mălai 
obţinut la Postăvari mi se oferea întreit. 

— Deci, specula? 

— Exact. Zâmbi: Între timp, s-a prescris. 

— Specula, accentuă Atanasiu, s-a prescris într-adevăr. 

— Sesizez nuanţa. Ar mai fi deci şi altele. 

— Dumneavoastră ascundeţi ceva, domnule Panait. 

— Ascund mai multe, bravă hangiul. Depinde ce vă 
interesează. 

— O existenţă ca a dumneavoastră scapă rareori rigorilor 
justiţiei. N-aţi suferit nici o condamnare? 

Ochii lui Panait străluciră: „Ce ştie? Cât ştie?“ Aruncă 
nonşalant: 

— Într-adevăr, a fost ceva, O bagatelă... Nişte neplăceri 
în gestiune. 

— Cât? 

— Cinci. 

— Sunteţi jurist, domnule Panait... 

— Am fost! rectifică hangiul ridicând un deget. 

— în consecinţă, ştiţi că în urma unei astfel de 
condamnări postul pe care îl deţineţi vă era interzis prin 
lege. 

Hangiul începu să râdă: 

— Aveţi toate motivele să fiţi fericit. Aţi descoperit o mică 
ilegalitate. 

Atanasiu strânse stiloul între degete: 

— Este singurul lucru pe care îl ascundeţi? Ştiţi, nu e 
greu să dau un telefon la Bucureşti. Avem arhive splendid 
puse la punct. O mărturisire spontană m-ar scuti de eforturi 
şi v-ar asigura recunoştinţa mea. 

Panait îl privi fix: 

— A mai fost ceva, foarte de mult... O mică colaborare cu 
Gestapoul. 


Capitolul XIV 


SUSPICIUNI 


Pe ÎI ovarăşe! exclamă Ecaterina Stănescu scoţându-şi 


ochelarii. 

Ca de obicei, ţinea o revistă deschisă pe genunchi. 
Plămădeală şi Negreanu îşi ridicară ochii. 

Hangiul se înclină profesional: 

— Poftiţi! 

— Nu am cine ştie ce pretenţii, dar în unitatea dumitale 
toate merg anapoda: ferestrele trag, duşul e defect, uşile 
nu se închid bine. 

Femeia  inventariase uscat, păstrând calmul unei 
constatări oarecare. 

— Îmi pare rău, se scuză cu fălcile încleştate Ionică 
Panait. Nu este vina noastră, dar desigur vom încerca să 
remediem, nu-i aşa... 

— Ca să nu mai discut de serviciu, îl întrerupse Ecaterina 
Stănescu. Azvârli cuvântul ca pe o bilă de plumb în plexul 
hangiului: Execrabil! Personal insuficient şi necompetent! 
Ieri a trebuit să aştept timp de 45 de minute o cafea. Astazi, 
am probleme pentru un simplu ceai. Cât despre mese, 
adevărată calamitate. Pe plăcinta cu mere, în loc de zahăr, 
s-a presărat sare. E posibil? 

Hangiul îşi duse pumnii strânşi la spate. 

— Facem tot ce putem, doamnă. Atât cât ne ţin puterile. 
Unul dintre noi a murit, a murit sub ochii noştri, 


bucătăreasa a fost la un pas de aceeaşi soartă, iar 
dumneavoastră vreţi să fiţi servită ca la Capşa? Cred că 
exageraţi. Suntem oameni, ce Dumnezeu! 

— Nu mă interesează comentariile dumitale. Vei fi 
reclamat acolo unde trebuie şi voiam să ştii de ce. 

Panait se răsuci pe călcâie şi ieşi repede. Singurele vorbe 
turceşti pe care le cunoştea i se buluceau la gură. 

— Nu-i a bună, coană Marioară! 

— Ce ziseşi? 

Bucătăreasa urmărea concentrată manevrele ţigăncii. 
Avea capul bandajat iar ochii negri, foarte vii, păreau arşi 
de febră. 

Zamfira lu' Mutu aduna cu unghia bobii în sită, îi 
împărțea câte patru-cinci, iar îi grămădea, desluşind în 
jocul lor semnificaţii magice. 

Pe plită sfârâiau bucăţi de carne, umplând bucătăria cu 
un miros gras. Ibricul de cafea scotea aburi. 

— Mai dulce, domnişorico! specifică ţiganca. 

Marioară Ţâmpoc căscă: 

— Adicătelea? 

— Cafeaua, mâncaţi-aş ochii. 

— Las” că ştiu eu! Nu-s două să ţi-o potrivească din zahăr 
ca mine. Când fu banchetu' cu toarăşul vice de la trust, 
beură oamenii şi zaţu'! Şi zaţu' beură, auzi! Şi zaţu'! Să-ţi 
pui un deşt de rom? 

Ţigăncii îi sclipiră ochii. 

— Ştiu şi eu? Cum crezi dumneata. Da' dacă tot pui, pune 
două deşte. 

— Hm! Minunăţie. Nu bei din asta în fiştecare zi. 

Umplu o ceaşcă mare şi i-o puse alături. Zamfira lu' Mutu 
sorbi lacom şi reluă bobii cu chef. 

— Ascultă la mine, coană Marioară, să mă bată 
Dumnezeu de-o ieşi altfel! Pune mâna pă părintele! 

— Cine, soro? 

— Meliţia. Uite, văd acilea. 

— Unde? 


Țiganca arătă cu degetul grămada de cinci bobi. 

— Estraordinar! se minună Marioara [âmpoc. Să mă tai 
şi nu pricep! Nu pricep nimic, auzi? Nimic! Cum văzuşi 
“mneatale acilea că-l prinde? Doar mă uitai şi eu, nu, mă 
uitai şi eu! Boabe... 

— Îl prinde! insistă Zamfira. Legat îl aduce! 

— Adicătelea vezi şi legăturile? 

— VăzI 

— Dar cine mă pocni pă mine nu s-arată? 

Țiganca adoptă un aer de adâncă suferinţă. 

— Ăsta-i secretu', mâncaţi-aş ochii matale. Nu poci să-l 
cetesc aşa, pă inima goală... 

— Păi de ce nu ziseşi soro, de ce nu ziseşi? Să-ţi fac un 
şniţel? 

— Şi niţel mai mare. 

Zece minute mai târziu, Zamfira îşi ştergea degetele de 
fuste. 

— Fu bun? 

— Bun. Dar parcă cere beutură. 

— Ce să-ţi dau? se interesă Marioara Ţâmpoc arătând 
sticlele înşirate pe bar. O bere? 

— Am eu obraz dă bere? 

— Un şpriţ? 

— Hău! Mufatlari? Dă-mi din sticla aia cu calu'! 

— Wischi?! 

— D-ăla... 

Bucătăreasa o măsură surprinsă şi îi turnă în pahar. 

— Ne deterăm dracului! Na! Şi-acu zi-i! 

— Da gheaţă nu-i pui? Pune-i şi gheaţă. Parcă aşa beură 
boiarii. 

— Ăia-s boieri, fa! 

— Ce, faci ură dă rasă?! Mai pune, nu-ţi tremure mâna... 
Aşa! Stai colea să-ţi spui. 

Măcină bobii pe fundul sitei, lăsându-i în neorânduială. 

— Iote-l. 

— Unde-i?! 


— Iote-l colea! Ilote ochelarii, iote haina dă pele. 

— Gogu Vasilescu! 

— Vezi că vezi? Să-mi sară mie ochii, coană Marioară, 
dacă nu te-a dilit el. 

— De ce, soră, de ce? 

— E, o fi fost pretin cu răposatu' Sasu şi-a vrut să se 
răzbune. 

Bucătăreasa tresări. 

— Ce ziseşi?! 

— Nu eu, păcatele mele, bobii. S-arată ăla tânăru pă mal 
şi matale în spate cu satâru, gata să-l miruieşti... 

Marioară Ţâmpoc puse mâna pe polonic. 

— leşi fire-aia dracului! Afară! 

— Haoleu! Țiganca ocoli grătarul în fugă fluturându-şi 
fustele: Săriţi! Mă omoooară! 


Atanasiu făcu câteva mişcări de relaxare în faţa ferestrei 
deschise. Din interiorul hainei emana, ajungându-i la nări, o 
undă delicată de ambră, aroma reconfortantă dându-i o 
senzaţie olfactivă de bunăstare fizică, de prosperitate. 

Soarele se căţărase spre miezul zilei, retezând crestele 
dealurilor albăstrii. Plopii nemişcaţi îşi asvârleau frunzele 
de argint în undele Lacului. 

„O dimineaţă superbă...“ 

Scoase din buzunar briceagul cu întrebuinţări multiple şi 
începu să-şi pilească unghiile. Pe fruntea înaltă apărură 
riduri adânci. 

„Deci doi suspecți. Până acum, evident. Puştiul care a 
găsit cadavrul şi femeia. Femeia... Teribil de dezagreabilă! 
Am s-o fac să-şi piardă puţin răbdarea...“ 

Zâmbi. 

Plămădeală îl cercetă curios din pragul uşii. Surâsul 
schimba complet chipul căpitanului. 


„Cât pe-ăci să crezi că ai de-a face cu altcineva... Trebuie 
să mă stăpânesc!“ 

— Mi-a spus hangiul că m-aţi chemat. 

Atanasiu confirmă şi îi întinse un scaun. 

— Luaţi loc. 

Panait îi pusese la dispoziţie pentru anchetă una din 
odăile de la parter. Pe masă se afla o ulcică cu flori de câmp: 
maci delicaţi, margarete, albăstrele, atât de albastre, încât 
atingându-le, parcă te mirai că nu ţi-a rămas cerneală pe 
degete, câteva spice de grâu. 

„Un buchet optimist, gândi automat Atanasiu. Lipsesc 
rama şi semnătura.“ 

Economistul scoase pachetul de ţigări. Întrebă, încercând 
din răsputeri să pară degajat: 

— Faptul că m-aţi chemat primul - mă refer la pasageri - 
denotă cumva o preferinţă specială? 

Căpitanul îl măsură pe îndelete. Da, fără îndoială, 
reţineau atenţia ochii. Răi, pătrunzători, lipsiţi de căldură. 

„Făcea carieră la Hollywood ca gangster. Dacă nu cumva 
preferă clişeele autentice...“ 

Plămădeală îşi duse mâinile la spate strângând speteaza 
scaunului. Repetă poate pentru a suta oară în gând: 
„Trebuie să mă stăpânesc!“ 

Purta un pulovăr bleu şi dangarezi. Mâinile foarte mari, 
bine modelate, dădeau impresia de forţă. Un om în general 
puternic. Şi te gândeai din nou la ochi, nu la muşchi. 

— Nu obişnuiesc să mă justific, declară Atanasiu cu 
grimasa lui caracteristică. Parcă strângea cuvintele în 
colţurile gurii. Deşi nu dumneavoastră sunteţi acela, cineva 
trebuia să fie primul. 

— Aşa cum cineva trebuia să moară primul. 

— Este o maximă? 

— Ce-i drept, poate avea şi un caracter general, râse 
economistul. Dar nu la aspectul ăsta m-am referit. 

Căpitanul îşi încruntă sprâncenele. 


— Vreţi să spuneţi că aici, într-un interval de timp relativ 
determinat, trebuia să moară cineva? 

— Da. 

— Interesant. Cum aţi ajuns la această concluzie? 

— Îmi îngădui o rectificare. Nu este o concluzie ci o 
impresie generată de unele detalii. O societate ciudată... 

— Calificativul nu mi se pare suficient pentru a desemna 
o ambianţă criminală. 

— Probabil că eu împing fantezia prea departe, dar 
trebuie să recunoaşteţi că nu întâlneşti în fiecare zi tipuri 
atât de diverse adunate la un loc. Şi nu atât diversitatea m- 
a şocat... 

— Un moment! îl întrerupse Atanasiu. V-a şocat înainte 
de crimă sau după? 

Economistul schiţă un gest vag: 

— Aş putea spune că o senzaţie nedesluşită iniţial a prins 
conţinut ulterior. 

— Un soi de presimţire... 

— Nu chiar. Repet, nu diversitatea ca atare m-a izbit, ci - 
râse - calitatea prototipurilor. Încerc să fiu mai clar: un 
călugăr nu reprezintă nimic deosebit, deşi fie vorba între 
noi, tinereţea şi felul în care arată abdică puţin de la 
imaginea clasică. Vorba lui Vasilescu: „Ăsta aprinde mai 
mult ţigări decât tămâie!“ Inginerul pune mâna în foc că-i 
de la securitate... Şi ţigănci întâlneşti pe toate drumurile 
încercând să-ţi stoarcă cu ghiocul câţiva lei. Desigur, nici 
străini - francezi, sau cetăţeni ai republicii Malta - nu mai 
constituie o faună rară... Dar când oamenii aceştia se 
însoțesc, însoţiţi la rândul lor de alte figuri - hai să le zicem 
originale - climatul devine straniu. 

Atanasiu îşi ridică privirea. Omul nu era deloc prost. 
Încerca senzaţia nesigură că economistul îl atrage 
sistematic, prin manevre învăluitoare, pe un anumit teren. 

— Ce înţelegeţi prin climat straniu? 

— Adică un climat de premeditare. Oamenii nu par 
adunaţi întâmplător aici. 


Atanasiu zâmbi condescendent: 

— Uitaţi că ne aflăm într-un han? Pe vremuri, i-am fi spus 
la drumul mare. În consecinţă, cel mai propice loc de 
întâlnire al unor călători proveniţi din mediile cele mai 
diferite. 

— Poate că aveţi dreptate. Plămădeală ridică din umeri. 
Dar pe mine, exact elementul de întâmplător nu mă 
convinge în toată povestea. Nu reuşesc să scap de impresia 
că indivizii aceştia poate cu una sau două excepţii, zic 
poate, nu sunt simpli turişti. 

— Lăsându-i la o parte pe călugăr, pe ţigancă şi pe 
francez care, în sfârşit, v-ar putea stimula suspiciunile 
datorită unei tuşe de exotism, ce găsiţi neobişnuit la 
ceilalţi? 

Economistul îşi aprinse o ţigară, dar realizând că nu-şi 
poate stăpâni tremurul mâinilor o azvârli pe fereastra 
deschisă. Tăcu un timp. Căpitanul se juca absent foiletând 
topul de hârtie. 

— Aşa cum vă spuneam, m-a izbit nota excesivă de 
originalitate. Gogu Vasilescu, de pildă, mi se pare prea 
curios. Curiozitate inabil disimulată de o zăpăceală 
grosolană, de gafe construite care trebuie să atragă atenţia 
şi în ultimă analiză să pecetluiască. Un tip obositor şi 
indiscret. Însuşi faptul că a verificat adâncimea lacului cu o 
prăjină îl găsesc semnificativ. Poate pentru că mie nu mi-ar 
fi trecut niciodată prin minte să o fac. 

— Există oameni pe care-i interesează totul, opină 
căpitanul. O partidă de şah, cum se construieşte o barcă cu 
zbaturi, sau ce fac vecinii. Inginerul s-ar putea să fie din 
această specie. 

— Posibil. E însă ceva care mă împiedică să-l cred. Aşa 
cum sunt incapabil s-o cred pe Ecaterina Stănescu. Ce 
caută femeia asta aici? 

— Am reţinut că e în trecere. 

Plămădeală clătină lung din cap. Chipul i se adumbrise şi 
dintr-o dată păru departe, foarte departe, ca şi cum 


chestiunea din motive necunoscute încetase brusc să-l mai 
intereseze. Îngână distrat: 

— Desigur, în trecere... Toţi suntem în trecere. Există 
oare unul singur dintre noi care intenţionează să rămână 
pentru totdeauna aici? Oare Sasu a vrut-o? 

„Nu e bine aşa. Dacă nu e prost, şi nu e, o să mă simtă. 
Altfel trebuia să-l iau.“ 

— Huâm... 

Atanasiu tuşi nervos. Divagaţia individului îl plictisea. Nu- 
i înţelegea nici starea de spirit. Un reviriment nemotivat. 
Făcuse impresia unui interlocutor inteligent, agil şi plin de 
intuiţie. Se antrenase în discuţie şi era lesne de închipuit că 
în general conversează cu plăcere. 

„Cred că e o manevră menită să-mi abată atenţia. 
Luându-i în reflector pe ceilalţi, răsfirându-le păcatele şi 
ciudăţeniile, el însuşi rămâne în umbră.“ 

Căpitanul îşi consultă mecanic ceasul. Nu-l interesa ora, 
dar simţea nevoia să se mişte, să facă ceva. Îl deconcerta 
apatia bruscă a celuilalt. Plămădeală se uita pe fereastră. 
Ochii nemişcaţi păreau orbi, de statuie. 

„Oare cât timp poate rezista cineva fără apă?“ 

— Huâm... Atanasiu tuşi a doua oară: Mi-aţi sugerat o 
întrebare. Cu ce ocazie vă aflaţi la Peştera Sihastrului? 

Economistul tresări: „Oare cât timp...“ 

Alungă gândul. 

— Fac un voiaj în străinătate. Îşi pipăi buzunarele 
căutând paşaportul. Ungaria, Iugoslavia, Italia şi Franţa. Mi 
s-a defectat cutia de viteze la maşină şi am lăsat-o la auto- 
service-ul de pe şosea. Abia azi-dimineaţă mi-au adus-o. 

Căpitanul cercetă documentul. 

— Din nefericire, Atanasiu strivi ţigara, bănuiesc că 
ancheta o să vă reţină. Ce aţi făcut azi-noapte domnule 
Plămădeală? 

— Ceea ce face orice conducător auto care se opreşte la 
un motel. Evident, m-am culcat. 

— La ce oră? 


— Zece, zece şi un sfert 

— Şi aţi adormit imediat? 

— Fireşte. 

— Trebuie să înţeleg că ambianța ciudată, despre care 
mi-aţi spus că v-a atras atenţia la sosire, nu v-a neliniştit 
prea mult. 

— Nu. Când stai o zi întreagă la volan, nu mai faci mofturi 
seara. 

— Vă felicit. Aveţi nervi buni. Nici măcar febra dinaintea 
plecării nu v-a alungat somnul... 

— Bine, dar eu plecasem demult. 

— Aşa e. 

Tăcu, examinându-l cu interes. 

— Îmi făcusem iluzii, că m-aţi putea ajuta. 

— În ce sens? 

— Dacă nu adormeaţi imediat, probabil că aţi fi ieşit puţin 
pe afară ca să vedeţi ce-i cu maşina. Dacă nu v-au adus-o, 
eventual... V-aţi fi culcat după aceea liniştit, şi astăzi îmi 
puteaţi spune dacă aţi zărit pe cineva furişându-se afară din 
han. Sunteţi sigur că nu aţi făcut totuşi o mică plimbare? 

Economistul scrâşni din dinţi: 

— Mai mult decât sigur! 

Îşi surprinse chipul în oglinda agăţată pe perete. Era 
palid, cu trăsăturile crispate. 

— Ce maşină aveţi, domnule Plămădeală? 

— Fiat 1500. 

— Şi cauciucurile? 

Economistul ezită imperceptibil. 

— Originale. 

— Originale... Atanasiu îl ţinti în luminile ochilor: Nu, 
domnule Plămădeală, nu sunt originale!  Fiat-ul 
dumneavoastră are cauciucuri Danubiana. Vreţi să mă 
convingeţi că aţi plecat într-o excursie în străinătate cu 
maşina, fără să ştiţi ce cauciucuri aveţi? 


Capitolul XV 


SPARGERE LA FAMILIA PLĂMĂDEALĂ 


Dobrescu primi scrisoarea Minervei cu poşta de 
dimineaţă. Despături nervos foaia smulsă dintr-un caiet de 
matematică. Pătrăţelele îl crispară. 

„Dragă Dobrescule! În primul rând, fii te rog amabil şi 
comunică-i lui Macri că nu e cazul să te compătimească. 
Pariez că se uită acum la tine cu ochi de cloşcă duioasă. 
Aştept!“ 

Locotenentul îşi ridică privirea. 

— Auzi! Cică să nu mă compătimeşti. 

Căpitanul tresări: 

— Ce?! A, da... E clar! Mă întreb ce m-aş fi făcut eu cuo 
nevastă... În fine! 

Dobrescu reluă lectura: 

„Comentariile pe temă nu mă interesează. Şi acum, 
atenţie! 

1. Rezolvi problema de ordin profesional pe care ţi-o voi 
comunica telefonic. Fii operativ şi în primul rând prudent. 
Băieţaşul în gri e un mic animal pervers. Am certitudinea că 
a rămas la Bucureşti. Probabil veţi adulmeca aceleaşi urme. 

2. La cursul de jiu-jitsu şi karate insistă pe figura Ushiro- 
geri. Chestia cu meniscul zăpăcit la fotbal în liceu e 
trombon. N-ai lovit în viaţa ta o minge. L-am avertizat de 
altfel pe profesor aşa că inventează altceva. 


3. Ţi-am văzut notele la engleză. Slăbuţe! Îţi sugerez o 
metodă: povesteşte-i lui Macri cinci bancuri în engleză, 
mâine şase, şi aşa mai departe. Sunt convinsă că-mi va fi 
recunoscător. Ai grijă doar să nu moară de râs. 

4. Dacă ai rendez-vous diseară cu Yvonne, dă-i un telefon 
lui Spiridon. (Rima e întâmplătoare). Suni cam trei minute 
în şir. E destul! Va alarma în aşa hal blocul, încât portăreasa 
o să-i arunce mâncare prin oberlichtul de la bucătărie. 

4 bis. Apropo! E recomandabil să nu-i spui lui Yvonne „te 
iubesc“ din cinci în cinci minute. Ar putea conchide că e 
vorba despre un tic nervos. Dacă o duci la cârciumă, nu-i 
sugera că berea e mai sănătoasă decât whisky-ul. La vârsta 
ei, are un ficat pentru care diferenţa între 4,50 lei şi 28 suta 
de grame e pur aritmetică. 

5. Keops mănâncă cu poftă doar dacă-i spui o poezie. 'Te- 
am auzit pe vremuri recitând „Regina ostrogoților“. Erai 
destul de convingător... 

6. Dacă tanti Caliopi are nevoie de bani, găseşti ceva în 
baie. Mi se pare că pe o savonieră, dar nu sunt sigură. 
Poate în ghiveciul cactusului sau lângă telefon. 

7. Înainte de culcare, rezolvă următorul exerciţiu de 
perspicacitate: 

La ce materie poate copia un elev după altul - mă refer la 
tema pentru acasă. Cei doi locuiesc la o distanţă de cel 
puţin 500 de metri şi nu comunică telefonic. Indiciu 
ajutător: ne aflăm în luna mai (copiatul este o operaţie 
similară cu aceea de acum opt ani când ai luat 2 în teză 
pentru că Popovici n-a ştiut să-şi ferească lucrarea). 

8. Soluţia problemei din scrisoarea precedentă: Soţul 
individei lucrează pe un elicopter care pulverizează 
insecticid. Nevăzând aparatul zburând, d-na X conchide că 
bărbatu-său nu este la serviciu. 

PS. Macri e un băiat gentil. Aş prefera însă să nu-ţi 
„sufle“. Nu _ uit chestia cu elefantul alb! A rămas 
nerezolvată! Dacă insistă însă, am şi pentru el câte ceva...“ 


Dobrescu împături scrisoarea buimac. Căpitanul îl privi 
lung: 

— Hm, în general eu nu mă amestec. Dar în locul tău, m- 
aş duce întâi să beau o ţuică. 

Locotenentul Dobrescu zăbovi exact douăzeci de minute 
în biroul comandantului, studiind dosarul lui Plămădeală: 
cererea pentru paşaport, relaţiile de la întreprindere, 
fotografiile... 

Părăsi tulburat imobilul din Nicolae lorga şi luă un taxi. 
Peste jumătate de oră, suna la uşa familiei Plămădeală. 

„D e ora cea mai indicată, băiete, dacă vrei să afli câte 
ceva, îl dăscălise Minerva cu alte ocazii. S-a întors de la 
serviciu, a luat masa, a avut timp să-şi spele vasele. Pe femei 
le enervează teribil gândul că le aşteaptă în bucătărie o 
chiuvetă plină cu oale murdare. Stau ca pe ace.“ 

Doamna Plămădeală, măruntă, cu o expresie de veşnică 
suferinţă, nu manifestă nici un fel de surpriză în faţa 
legitimaţiei locotenentului. Aveai impresia că se aşteaptă la 
orice. Un gen de resemnare apriorică care-l deruta pe 
Dobrescu. 

Îşi netezi rochia de stofă cenuşie, apoi părul necoafat cu 
gestul acela reflex care nu adaugă nimic, se scuză doar 
pentru ţinuta neîngrijită. 

Interiorul era bizar. Un amestec de mobile vechi, urâte - 
eterna sufragerie cubistă dintre cele două războaie, 
moştenită probabil ori cumpărată de ocazie - şi câteva 
piese moderne. Pe pereţi, naturi moarte: peşti, felii de 
harbuz şi vase de flori cu tradiționalul trandafir sau mac 
căzut grațios alături. 

Dobrescu, fără să fie expert în materie, simţi nedesluşit în 
ciuda ordinei şi curăţeniei, indiferența, lipsa totală de 
interes a gazdei pentru tot ce o înconjoară. Şi din nou îşi 
aminti vorbele Minervei: 

„Femeile ţin la obrazul lor, la cârpe şi la casă. Un interior 
bine amenajat reprezintă nu atât un cămin agreabil, ci, în 
primul rând, reuşita. Încearcă delicii nebănuite când flutură 


prietenelor, care verzi la faţa aruncă complimente perfide, 
valuri de pânză, lenjerie suficientă pentru un orfelinat, 
ultimul tip de frigider, covorul lucrat manual, cristalul de 
700 etc. Când pierd interesul pentru astea, înseamnă că au 
fost lovite greu, adânc. Însăşi rădăcina e atinsă...“ 

Dintr-un fotoliu cu paiul sfâşiat, se ridică un bărbat gros. 
Pe faţa rotundă, de petrecăreţ notoriu, se citea o surpriză 
domoală. 

„Mutră de Carul cu bere“, diagnostică locotenentul. 

— De la miliţie, în legătură cu Gigi, îl informă femeia 
frângându-şi degetele. Adăugă stins: Dânsul e fratele 
soţului meu. 

— O fi făcut vreo boacănă, nefericitul! 

Locotenentul zâmbi larg. 

— Nu vă neliniştiţi. Sunt de la serviciul paşapoarte. Avem 
o cerere înregistrată pe numele de Gheorghe Plămădeală. 

— O aveţi cam de mult... 

— Mitică! suflă femeia şi amuţi cu ochii la Dobrescu. 

— Există anumite formalităţi. Printre altele, o vizită la 
domiciliul solicitantului... 

Grăsanul se uită contrariat: 

„Ce vrea ăsta, dom'le?“ Apoi păru să se dumirească: 

— Stai că aici e o chestie! Adică aţi venit să luaţi relaţii. 

— Exact! 

— Urmând ca după aceea să-i eliberaţi paşaportul... 

Dobrescu confirmă ascunzându-şi zâmbetul. Plămădeală 
făcu ochii mari, apoi începu să râdă. Râdea în hohote, 
cutremurat, săltându-şi pântecul. 

— Asta-i formidabil, domnule! Formidabil! 

— Mitică, şopti cumnată-sa. le rog! Nu-ţi dai seama! E 
penibil! 

— Penibil, madam?! Ha! Ha! E monumental! 

Locotenentul mimă surpriza. 

— N-aţi vrea să fiţi mai explicit? Nu de alta, dar mi-ar 
place să mă amuz şi eu. 


— Soţul meu a primit paşaportul de o lună. A plecat din 
ţară alaltăieri. 

— Clar? Acum se tocmeşte cu fetiţele din Pigalle! 

— Mitică! 

Grăsanul se sufoca de râs. 

— 'Ţopăie, joacă şotron, sau s-a căţărat pe drăcia aia cum 
îi zice, a lu' Eiffel şi scuipă în capul ălora de jos! Ce 
chestie!!! 

Dobrescu scoase o notiţă. 

— Probabil că la mijloc e o confuzie. 

— Ce confuzie, domnule?! E cel mai tare banc pe care l- 
am auzit în viaţa mea. 

— Mitică! interveni femeia categoric. Încetează! 

— Gheorghe Plămădeală, economist, la TAPL, citi 
locotenentul. 

— Da, e soţul meu. 

— 38 de ani... 

— Dă-i şi semnalmentele! sughiţă grăsanul. Are un ochi 
de sticlă şi păr în urechi. 

— Domnul glumeşte, desigur, observă locotenentul. Deşi 
ideea cu semnalmentele nu e rea. 

Femeia îl cercetă câteva clipe. 

— Nu ştiu ce să cred... George a plecat cu toate actele în 
regulă... 

— Desigur, doamnă. Probabil, o similitudine de nume... 

—  Mie-mi spui? Grăsanul se distra grozav: Ce mi-e 
Ionescu, ce mi-e Plămădeală! 

Femeia ridică din umeri şi aduse o fotografie care stătea 
în bibliotecă sprijinită de un vas. 

— Ele soţul meu. 

Locotenentul clătină din cap. Aceeaşi fotografie din 
dosarul de la „paşapoarte“. Făcuse câteva în plus probabil. 
O privi lung, încercând zadarnic să desluşească pe chipul 
jovial semnalmentele comunicate de Minerva. 

Gheorghe Plămădeală, cel de la Peştera Sihastrului, era 
altul. Un impostor... 


Dobrescu o asigură pe doamna Plămădeală că totul e în 
regulă, apoi părăsi apartamentul. Pe culoar, scoase o ţigară. 

Brusc, o uşă se deschise şi apăru mâna unei femei care-i 
făcu semn să se apropie. Locotenentul ezită o clipă, apoi 
pătrunse într-un vestibul întunecat, sufocat de mobile. Voi 
să întrebe cu ce i-ar putea fi de folos doamnei, dar aceeaşi 
mână îi astupă gura. 

Situaţia era cât se poate de ciudată, şi pe undeva ilară. 
Prin minte îi defilau romanticele personaje din literatura lui 
Dumas, Michel Zevaco şi Eugene Sue, întâmplări 
misterioase, citite cu sufletul la gură sub bancă, în timp ce 
Minerva umplea tabla de cifre. Istorii de demult, cu cetăţi 
sumbre, pierdute în ceața Westfaliei, cu zidurile reci ale 
turnului Nesle, cu scăpărări de spadă prin subteranele 
Parisului. Fa, eterna, enigmatica Fa îşi aşteaptă amantul în 
umbra donjonului. 

Locotenentul fu împins uşor din spate într-o încăpere 
care îndeplinea oficiul de bucătărie, dormitor şi salon. Se 
întoarse curios să-şi cunoască răpitoarea. Era o bătrână cu 
părul alb şi faţa plină de riduri. Ochii se mişcau neliniştiţi în 
orbite. Şopti: 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule, dar n-am putut proceda 
altfel. Ar fi simţit imediat. 

— Cine? 

— Doamna Plămădeală sau cumnatu-său. În special, 
cumnatu-său. Omul ăsta e de o curiozitate bolnavă. Îl 
examină bănuitoare: Dacă am înţeles bine, dumneavoastră 
sunteţi de la miliţie. 

— Cum „aţi înţeles”? 

Fără să vrea, Dobrescu îi împrumutase tonul. 

— Peretele e din placaj. Se aude tot. Absolut tot. Surâse 
trist: Apartamentul a fost cândva al meu. Cei de la ILL au 


socotit că, la 70 de ani, câţiva metri din hol îmi sunt 
suficienţi. Poate că într-un fel au dreptate. Curând va fi prea 
mare pentru mine... Ezită, căutându-şi cuvintele. Vreţi să- 
mi arătaţi actele dumneavoastră? 

— De ce? 

— "Trebuie să ştiu dacă nu cumva aţi împrumutat o 
identitate falsă. Adăugă: Se întâmplă lucruri foarte ciudate 
cu vecinii mei. 

Intrigat, Dobrescu se legitimă. 

— Mulţumesc, şi încă o dată vă rog să mă iertaţi. 

— Nu face nimic. Spuneţi, doamnă! 

Bătrâna ciuli urechile apoi răsuflă uşurată. 

— În sfârşit, au plecat. Acum putem discuta liniştiţi. Aş 
dori foarte mult să mă credeţi că, deşi peretele care mă 
desparte de familia Plămădeală e mai mult simbolic, n-am 
manifestat niciodată interes pentru ceea ce se întâmplă 
dincolo. 

— Sunt convins. 

— N-aş putea spune acelaşi lucru şi despre dânşii. 
Fratele domnului Plămădeală a făcut chiar o gaură în 
placaj, şi ori de câte ori mă vizitează vreo prietenă, se uită... 

— Penibil. 

— Mă rog, chestiune de educaţie. Oftă: Bănuiţi, desigur, 
că nu pentru ca să vă spun lucrurile astea v-am oprit. Îşi 
trase scaunul mai aproape adăugând conspirativ: Azi- 
dimineaţă, cineva le-a forţat yala şi a pătruns în 
apartament. 'locmai mă dusesem la crematoriu să arunc 
gunoiul când s-a apropiat de uşă. Opera atât de dezinvolt, 
încât vă spun sincer, iniţial am crezut că e din familie, că a 
primit cheia şi desigur autorizaţia să deschidă. Înainte de a 
păşi pragul, însă, s-a asigurat dacă nu-l vede cineva. 

— Foarte interesant. 

— Vă imaginaţi cât de înspăimântată m-am simţit. Îşi lăsă 
fruntea în jos întrebând încet: Dumneavoastră cum aţi fi 
procedat în locul meu? 

Dobrescu sesiză jena bătrânei: 


— Ştiind că există un vizor în perete aş fi urmărit ce 
intenţii are necunoscutul. Nu, doamnă, în asemenea situaţii 
gestul nu e ruşinos. Dimpotrivă. 

— Îmi pare bine că m-aţi înţeles. Da, m-am uitat. 

— Şi? 

— Am surprins cel mai straniu spectacol din viaţa mea. 
Închipuiţi-vă, după ce i-a răscolit hârtiile de pe masa de 
lucru a scos un aparat mic de fotografiat, un aparat cum n- 
am văzut decât prin filme şi a luat câteva clişee cu portretul 
domnului Plămădeală. De fapt, i-a fotografiat fotografia... 

— Straniu, într-adevăr. După aceea? 

— După aceea a plecat. 

Locotenentul îşi ciupi obrazul pe gânduri. 

„Concurența!“ 

— l-aţi povestit vecinei întâmplarea? 

— Nu. Mi-a fost teamă să nu-şi imagineze cumva că am 
obiceiul să o spionez în mod constant. 

— Cum arăta necunoscutul? Încercaţi, vă rog, să nu 
omiteţi nici un amănunt. E foarte important pentru noi... 

— Desigur, desigur. Un bărbat de vârstă mijlocie. Înalt, cu 
o carură impresionantă, faţa smeadă şi... da, cred că asta l- 
ar putea caracteriza, purta un complet începând de la 
pălărie şi până la pantofi de culoare gri. 

— Omul în gri, şopti locotenentul, amintindu-şi depoziţia 
lui Pintilie. 

— Într-adevăr! Omul în gri. Aş adăuga omul cu un 
remarcabil bun gust. Nuanţele variau imperceptibil, dar 
suficient ca să dea strălucire. Purta mănuşi din piele de 
căprioară tot gri şi un ceas masiv, cred că aur, la 
încheietură. 


— Părul? 
— Negru, uşor albit la tâmple. Asta îi dădea o notă de 
distincţie. Nu şi  manierele... Bătrâna îşi  încruntă 


sprâncenele. Continuă nesigură: Cred că l-am mai întâlnit. 
De două ceasuri îmi sparg capul să-mi amintesc unde şi nu 
izbutesc. 


— Să procedăm prin eliminare, doamnă. Figurile întâlnite 
pe stradă ni se întipăresc foarte rar în memorie şi, de 
obicei, numai atunci când le asociem cu persoane cunoscute 
sau când şochează. Din câte am înţeles, necunoscutul nu 
avea trăsături neobişnuite. 

— Nu, hotărât că nu. 

— Nici grija pentru îmbrăcăminte nu atrage atenţia decât 
în măsura în care omul recurge la excentricităţi. 

— Nu e cazul. 

— Un funcţionar poate să rămână mult timp în memorie 
printr-o comportare ieşită din comun: extrem de amabil, 
sau pus pe şicane. 

— Sunt ani de când n-am deschis uşa unei instituţii. 

— Pentru cei obişnuiţi să facă cumpărăturile la 
magazinele din cartier figurile vânzătorilor devin extrem de 
familiare. 

— Pe ăştia de la aprozar, cel puţin, îi visez şi noaptea. 
Fireşte, când am coşmaruri... 

— Ce-ar mai rămâne? O cunoştinţă întâmplătoare sau... 

— A! Mi-am amintit! Acum mi-am amintit! Omul ăsta 
locuieşte într-un bloc pe Bulevardul Ana Ipătescu. Am acolo 
o prietenă, Felicia, pe care o vizitez din când în când. Uşa la 
lift se deschide cu cheia sau cu o monedă de 15 bani. N- 
aveam mărunt, aşa că am aşteptat să mai urce cineva. Am 
urcat cu el. Cele câteva secunde cât am rămas singuri în 
ascensor mi s-au părut un veac. S-a uitat în treacăt la mine 
şi nu ştiu de ce m-a cuprins panica. Abia când a coborât am 
răsuflat uşurată. 

— La ce etaj? 

— La trei. 

— Poate că şi el mergea undeva în vizită. 

— Exclus. Îşi pregătise cheile de la intrare. M-a mirat 
chiar că s-a căutat prin buzunare fără să-şi scoată mănuşile. 
Aceleaşi mănuşi de piele gri. 


Pintilie tremura, implorându-l pe Dobrescu să pornească 
maşina. Se aflau într-o Volgă parcată în apropierea blocului 
indicat de vecina familiei Plămădeală. 

— Bine, dar nu-ţi dai seama că e o prostie? Pentru ce să-ţi 
fie frică? N-are cum să te vadă, şi admițând prin absurd că 
te vede, eşti cu mine. 

— Ei şi? Omul ăsta e un diavol! 

— Ţi se pare. 

— Un monstru! Ascultaţi ce vă spun! Saliva de plăcere în 
timp ce mă ardea cu lampa de benzină. Dacă simte că-i dau 
târcoale, a doua oară nu mai scap. 

Pungaşul îi făcea greață. Spuse aparent fără nici o 
intenţie: 

— Ei asta! La urma urmei, dumneata eşti nemuritor. 

— Mă jupoaie de viu! 

— Ştii ce înseamnă echitate, domnule Pintilie? 

— Ştiu ce înseamnă să fii prăjit! 

— Cineva ţi-a salvat viaţa. Nu amintim asemenea lucruri 
decât atunci când oamenii se arată ingraţi. Te-am rugat să- 
mi indici care din locatarii acestui bloc e călăul dumitale. 
Atât. Ţi se pare foarte mult? 

— Nu ştiu. Nu-mi amintesc cine e. 

— Asemenea chipuri nu se pot uita. N-ai să-l uiţi toată 
viaţa. 

Deodată, ochii i se holbară îngroziţi. Un bărbat într-un 
costum impecabil gri ieşise în stradă. 

— Asta e, dragul meu, nu-i aşa? 

Pintilie abia articulă: 

— Da! Ăsta e. 


— Şi aşa, ai? Suntem care va să zică neamuri şi te făcuşi 
că plouă! 

Bucătăreasa zâmbea cu tâlc. Economistul o măsură 
dispreţuitor, apoi se uită la Rudy Negreanu ridicând din 
umeri. 

— Ce vrea persoana? 

— Adicătelea, nu ziseşi matale că te cheamă Ghiţă 
Plămădeală? 

— Sunt mii de Plămădeală în ţara românească iar eu mă 
numesc Gheorghe. 

— Parcă nu-i tot un drac! Stai pe Puţu cu Iei 85, nu? 

— Să admitem. 

— Păi atunci eşti însurat cu Tanţa felceriţei. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Eu şi cu Tănţica suntem verişoare bune. 

— Da? Mă bucur! 

Îi întoarse spatele: 

„Trebuia să fug! Acum e prea târziu!“ 

Ţigara i se rupse între degete. 

Marioara Ţâmpoc ocoli măsuţa şi ajungând în faţa 
economistului se aşeză pe marginea fotoliului cu mâinile în 
poală. 

— Ce face cuscra? 

— Bine. 

— Cuscru? 

— Bine şi el. 

— Cum vine vorba asta, nea Ghiţă?! Nu se prăpădi 
săracu' acu' un an? 

Plămădeală tuşi enervat: 

— Vroiam să spun că poate-i mai bine aşa decât să se 
chinuiască... 

— Păi muri de moarte bună, nu? De moarte bună! Aşa-mi 
zise Tanţa... 

— Tanţa spune multe. 

— O fi... Dar ce-ai slăbit, nea Ghiţă?! Ce-ai slăbit? De nu-i 
spuneai lui don' căpitan cine eşti, să mă bată ăl de sus dacă 


te recunoşteam! 
— Se mai întâmplă. 
— Şi ochii... 
Economistul se ridică. 
— În sfârşit! Dacă tot ne-am descoperit rude, fă-mi te rog 
o cafea bună. Fără zahăr. Să mi-o aducă cineva în cameră. 
Urcă. Marioara [âmpoc îl urmări cu privirea clătinând 


din cap: 
— Asta nu e bărbatu' lui Tănţica, nu e! 


Capitolul XVI 


„C'ETAIT LA DERNIERE VALSE...“ 


== Cnestie de ore, opină Plămădeală. 


Medicul se întoarse amabil. 

— Poftim? 

— Spuneam că e chestiune de ore până-l prinde pe 
nefericitul ăla. 

— Care nefericit, mă rog frumos? 

— Călugărul. 

— A! S-ar putea să ai dreptate. 

— Dumneata ce crezi? 

— Da' matale ce ţi-ar conveni să cred? 

Ionică Panait ridică ochii din registru. Economistul îşi 
răsfrânse dispreţuitor buza. 

— Practic, n-are unde să se ascundă. Nu există acum 
metru pătrat pe care să nu mişune poliţia. În ochi i se 
aprinse o lumină: Să admitem că s-a ascuns într-o văgăună. 
Cât poate să reziste? Apropo domnule doctor, cât poate să 
reziste un om fără hrană şi mai ales fără apă? 

Rudy Negreanu zâmbi, însăilând acelaşi joc: 

— Matale cât ţi-ar conveni să reziste? 

Economistul încercă să râdă. 

— Ai haz, doctore. Doar dacă n-o avea neamuri pe aici... 

— Hm, neamuri! zâmbi neîncrezător Negreanu. Vară- 
mea Marcela are o vorbă: „Soţul, soţia şi buzunarul. Ăştia 
sunt neamurile!“ 


— Sunteţi o familie plină de înţelepţi, din câte bag de 
seamă. 

— Ce să-i faci?! Cu ceva tot te pricopseşte Dumnezeu. 
Dacă nu cu bani, măcar cu un junghi... 

Plămădeală îi atinse braţul. Atanasiu deschisese uşa 
cercetând holul. Îi zări pe cei trei şi schiţă un salut vag. 

— Aş vrea să discut cu domnul Mathieu. 

— E la el în odaie, spuse Ionică Panait. 

— Chemaţi-l, vă rog. 

Hangiul urcă. Înainte să închidă uşa, Atanasiu adăugă: 

— Precizez încă o dată, că nimeni nu poate părăsi hanul 
fără autorizaţia noastră. 

— Mda, se strâmbă economistul. Asta-i pentru mine. 
Scrâşni: Cel mai încăpățânat individ din câţi mi-a fost dat să 
cunosc. Nu crezi? 

Medicul îl privi iute. 

— Parcă pot să ştiu ce fel de indivizi cunoşti matale? 

— Am să-ţi spun eu. În general, evit să am de-a face cu 
oameni plicticoşi. Pur şi simplu îi radiez din agenda mea. 

— Se pare că doamna Ţâmpoc nu-ţi este prea agreabilă. 

— Ce vrei să insinuezi? 

Negreanu surâse larg. 

— Bunicul meu, domnule dragă, avea o vorbă: „Rudy, nu 
te băga! Decât să plângă maică-ta, mai bine să plângă 
maică-sa! Să aibă bucuria asta ei cu toată familia...“ Aşa că 
nu-mi permit să insinuez nimic. N-aş putea spune însă 
acelaşi lucru şi despre domnul căpitan... 

— Şi el ce a insinuat? 

— Nimic deocamdată, dar are timp să o facă. 

— Adică? 

— Imaginează-ţi că vede la poartă, acolo unde madam 
Ţâmpoc a fost atacată, ce am văzut eu. 

— Şi ce ai văzut dumneata? 

— De ce te enervezi? Crezi că am vrut să văd? Dar 
săreau în ochi... 

— Ce? 


— Aşa, nişte urme curioase de pantofi... 
Instinctiv, economistul îşi retrase picioarele sub fotoliu. 


XXX 


Tăunul zbârnâia ca un avion cu reacţie. Înconjură de 
câteva ori odaia, izbindu-se bezmetic de pereţi, apoi 
dispăru pe fereastra deschisă. 

Mathieu îi urmări traiectoria şi suspină uşor: 

„Ăsta e liber... Ce absurd! Să te compari cu o muscă! Mai 
mult decât absurd, idiot! Probabil că totuşi e ultima partidă. 
Am îmbătrânit...“ 

Atanasiu îşi încrucişă mâinile pe masă. Alcătuiau un vis-ă- 
vis straniu. Căpitanul subţire, numai fibră, de-o eleganţă 
uscată, stăpân pe gesturi şi reacţii, francezul frumos 
cândva, dar acum bătrân, iremediabil bătrân, cu privirea 
tulbure. lar fularul acela galben, prea tineresc, certifica 
jalnic vârsta făcând din obrazul consumat o zdreanţă. 

— Vom începe prin epuizarea unor formalităţi inevitabile, 
enunţă cam preţios Atanasiu, zâmbind de circumstanţă. 

Vorbea, nu prea fluent, o franceză corectă, învățată după 
manual. 

— Deci numele, naționalitatea, domiciliul, profesiunea. 

— Alain Mathieu, francez. Îşi îndreptă spatele: „Apa a 
ajuns la gură. Nu-mi rămâne decât să înot.“ Sunt 
proprietarul unui bar pe Coasta de Azur. Dumneavoastră, 
românii, iubiţi Franţa... 

Căpitanul avu un gest evaziv. 

— Da, evident. Cu ce ocazie vă aflaţi în România? 

Mathieu ridică palma. 

— Apropo de formalităţi. Nu cunosc legislaţia țarii. Aş 
vrea sa ştiu dacă pot solicita asistenţa unui avocat. 

— Deocamdată, sunteţi audiat în calitate de martor. 
Legea noastră asigură serviciile apărătorului - în faza 


anchetei - numai pentru ipostaza de învinuit. 

— Deocamdată, râse francezul. Precizarea îmi place. E 
optimistă... 

— Deci cu ce prilej vă aflaţi în România? 

— Îmi petrec vacanţa. În Franţa vă bucuraţi de o presă 
colosală. Se vorbeşte foarte mult despre litoral şi deltă. Cei 
care v-au vizitat afirmă că reclama nu exagerează. Adăugă 
cu o umbră de sarcasm: Sper să mă conving personal. 

— Când aţi intrat în ţară? 

— Ieri. Un adevărat tur de forţă. Nisa, Milano, Triest, 
Belgrad în 22 de ore. Am sosit aici epuizat. De aceea m-am 
şi decis să înnoptez la han. 

— Într-adevăr, un veritabil tur de forţă. O performanţă, 
chiar! Înseamnă că trebuia să ajungeţi în România la o 
anumită dată. 

— Da' de unde! Îmi place să gonesc. Râse: E singurul 
meu păcat. 

Căpitanul îi aruncă o privire iute. 

— Sper. Vreţi să-mi mai arătaţi o dată paşaportul? 

— Desigur. 

Atanasiu cercetă vizele şi i-l restitui. 

— Mulţumesc. Aşadar, intenţionaţi să vizitaţi litoralul? 

— Litoralul, delta şi bineînţeles Bucureştiul. 

— Aţi trecut prin punctul de frontieră Stamora 
Moraviţa... 

— Exact. Drumul cel mai scurt. Belgrad, Vârşeţ, Moraviţa. 

— Apoi v-aţi depărtat de la itinerarul dumneavoastră cu 
peste 200 de kilometri pentru a înnopta la Peştera 
Sihastrului. Nu vi se pare curios, domnule Mathieu? 

— M-am depărtat? 

— Vă aflaţi la poalele munţilor Zarand, undeva prin 
părţile Ardealului. 

— Îmi permiteţi? Scoase o agendă din buzunar: S-ar 
putea să mă fi înşelat. Încă nu m-am familiarizat cu 
denumirile... Dar ştiţi că aveţi dreptate?! 

— Ştiu. 


Căpitanul aprinse o ţigară. Îl privea pe francez în ochi, 
ignorând flacăra. 

— O să vă ardeţi, spuse alb Mathieu. 

Atanasiu aruncă peste umăr chibritul, continuând să-l 
fixeze. 

— Domnule Mathieu! Mă simt obligat să vă atrag atenţia 
asupra situaţiei de fapt. Deosebit de neplăcută. Anchetăm o 
crimă şi mi s-a părut că nu cer prea mult reclamând 
seriozitate în tratarea problemei. 

— Aş putea şti întrucât am lezat sobrietatea pe care o 
pretindeţi? Deşi la urma urmelor, e o chestiune de 
temperament. Poate că moartea, spectacolul ei mă 
înveseleşte. 

„Ce se întâmplă cu mine? Nu, nu e bine aşa. Alunec... Nu 
mai am de ce să mă agâăţ...“ 

Atanasiu trase adânc din ţigară. 

„Vrea să mă şocheze, să mă irite. N-are un spate destul 
de tare pentru jocul ăsta. E o simplă mască.“ 

Îşi supse buzele. Gura rămăsese o cicatrice crudă. 

— Dacă vă înveseleşte, n-am nimic împotrivă. 

— Atunci? 

— Inexactităţile mă deranjează. 

Francezul îşi zvârli şuviţa briantinată de pe frunte. 

— În fond, de ce nu mi-aş fi îngăduit o abatere de la 
itinerarul iniţial? Sunt în vacanţă. 

— Mi-aţi fi comunicat-o de la început. Între timp v-aţi 
consultat şi agenda în care e notat, bănuiesc, programul 
excursiei. 

„Nu trebuia să vin! Am simţit-o de la început.“ 

„„„Revăzu clişeul cu o limpezime cutremurătoare. Dino, 
italianul beat răsturnat peste tonomatul care urla: C'etait la 
derniere valse... Lulu intrase în bar. O rochie verde, cu 
panglică îndrăzneață, albastră. „Mon petit”, îi spusese 
odată. „Eşti singurul bărbat care observă astfel de 
amănunte.“ Adăugase cochet: „Singurul din câţi cunosc...“ 
Îi căutase ochii. Era neliniştită. „Ce faci? Pleci?“ Înclinase 


capul. „Totuşi?“ Totuşi! Apoi scosese un țipăt mic. Îi arătase 
mâna: „Am pierdut piatra.“ Inelul căsca o gură ştirbă. I-l 
dăduse abia de câteva luni. „E un semn! şoptise femeia 
înfricoşată. C'etait la derniere valse...“ 

Da, fusese un semn. 1 se făcu brusc cald. Îşi smulse 
fularul de la gât şi declară răguşit: 

— N-aveam de unde să ştiu, reluă, că va trebui să justific 
fiecare pas. 

— Sau poate că harta pe care aţi consultat-o era greşită, 
sugeră Atanasiu. 

Glasul rămăsese sec şi Mathieu găsi ironia sinistră, ca de 
fapt tot ce spunea omul ăsta. Îşi drese vocea: 

— Vă cramponaţi de o istorie idioată, inutil. Există o mie 
de ipoteze verosimile care să explice ocolul. Printre altele, 
puteam foarte bine să mă râtăcesc. 

— Aţi fi recunoscut de la început. Dar, apropo de ipoteze! 
Nu le discutăm pe cele verosimile. De fapt, nici nu discutăm 
ipoteze, ci realităţi. Pe dumneavoastră însă ceva vă 
împiedică să abordaţi lucrurile din acest punct de vedere. 
Dintr-o cauză sau alta, camuflaţi motivul pentru care aţi 
înnoptat la Peştera Sihastrului. Îmi oferiţi în schimb, cu 
generozitate, aş zice, improvizații. Nesinceritatea vă poate 
atrage, în contextul dramatic al crimei, neplăceri. E un 
detaliu pe care îl omiteţi. 

— În cel mai rău caz, râse Mathieu, s-ar putea conchide 
că am venit aici special pentru a-l omori pe acel pauvre 
diable... 

— Şi aveţi impresia că vă avantajează? 

— De acord, nu mă avantajează. Dar nu vă gândiţi că în 
această eventualitate aş fi fost ceva mai atent la tăbliţele 
indicatoare de pe şosea? Când premeditezi un asasinat, nu 
te laşi prins cu fleacuri. În ultimă analiză, e o chestiune de 
geografie. 

— Atunci când ai timp să premeditezi. Asasinarea lui Sasu 
poate fi o hotărâre de ultim moment. 


— Dumnezeule! Hotărâre de ultim moment? Abia ieri am 
intrat în România. Aţi văzut paşaportul. Sper că aveţi 
încredere în grănicerii dumneavoastră. Când să-l fi 
cunoscut pe individ, ce să-mi fi făcut într-un răstimp atât de 
scurt, încât să-i vreau moartea ş.a.m.d? 

— Domnule Mathieu, absolut toţi călătorii ca şi... Atanasiu 
îşi căută cuvintele: Ca şi, în sfârşit, personalul care 
deserveşte hanul au sosit abia ieri. Dacă tot sunteţi dispus 
să forfecăm ipoteze, vă pot oferi nenumărate. De pildă, o 
întâlnire neprevăzută cu Sasu pe şosea. Dintr-un motiv 
care-mi scapă studentul trebuia lichidat. Aţi tras la Peştera 
Sihastrului şi aţi aşteptat momentul propice. Aflându-vă 
într-o ţară necunoscută, atent doar să nu vă scape victima, 
n-aţi înregistrat şi deci reţinut localităţile pe lângă care aţi 
trecut. V-aţi aventurat, pur şi simplu, pe un teren 
necunoscut. E o ipoteză? 

— Plină de imaginaţie, recunosc, dar falsă. 

— Daţi-mi dumneavoastră o explicaţie logică: cum de nu 
ştiţi unde vă aflaţi şi eu mă declar satisfăcut. 

— Regret, dar nu pot să o fac. 

— Nu vreţi? 

— Nu sunt în stare. Nu ne cronometrăm intenţiile, 
gesturile, fanteziile decât atunci când ştim că avem de dat 
socoteală. Asta ar trebui să vă fie de ajuns. 

— Pentru moment. Căci nu mă veţi convinge niciodată că 
un turist venit pentru prima oară într-o ţară străină poate 
pluti atât de... atât de absent, poate da dovadă de atâta 
superficialitate. Închipuiţi-vă că un poliţist francez m-ar opri 
la Lyon, iar eu i-aş explica, mă rog, că de fapt căutam 
Pirineii. E ridicol! Volanul presupune totuşi un minimum de 
alfabetizare. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu pleci 
niciodată la drum în necunoştinţă de cauză. Chiar şi o 
excursie organizată presupune o doză de informaţii 
prealabile. Când o faci pe cont propriu, însă, ştii până şi 
hotelul unde ai să opreşti, restaurantele convenabile, 
pensiunile ieftine etc. 


Mathieu îl măsură ironic: 

— Din fericire, situaţia financiară îmi îngăduie să ignor 
astfel de amănunte. 

— Poate! Dar în afară de faptul că nu mi-aţi făcut 
impresia unui miliardar, cunosc îndeajuns de bine 
„concepţia economică“ despre viaţă a francezului. Aveţi o 
foarte lucidă noţiune a banului. Nimic rău în asta, desigur, 
dar n-o să mă convingeţi niciodată că veţi descinde la cel 
mai elegant restaurant din Bucureşti când la „boata“ de 
după colţ vă puteţi îndestula cu a zecea parte din preţ. Mai 
ales că aici nu vă vede şi nu vă ştie nimeni din cei care 
contează pentru dumneavoastră. 

— Şi dacă m-aş considera jignit? 

— Ar fi o eroare. Şi în acelaşi timp, pentru mine o 
dezamăgire. Ştiţi ceva, domnule Mathieu? Convingerea 
mea e că sunteţi gata să acceptaţi orice presupunere în 
afară de una singură. Nu aţi înnoptat la Peştera Sihastrului 
întâmplător, rătăcind eventual drumul, ci v-aţi grăbit să 
ajungeţi aici. Vreau să spun că acesta era punctul terminus 
al excursiei dumneavoastră. Dar să  abandonăm 
deocamdată problema. Se pare că nu ajungem la nici un 
rezultat. Ce aţi făcut aseară? 

Mathieu ridică din umeri. 

— Aseară... Aseară... A, da, am băut un gin, am mâncat 
ceva, pe urmă m-am plimbat. 

— Poate aveţi amabilitatea să-mi spuneţi unde. 

— Prin jurul hanului. La un moment dat, m-am întâlnit cu 
domnul... cu domnul acela, îmi scapă numele. Proprietarul 
motelului... 

— Nu el e proprietarul, dar asta n-are nici un fel de 
importanţă. lonică Panait. 

— Aşa-i. O parte din drum, la întoarcere, l-am făcut 
împreună. Zâmbi: Un conviv nu prea vesel. Conversaţia nu-i 
partea lui cea mai tare. 

— De unde venea? 


— Cred că din pădure. Nu l-am întrebat. Noi, francezii, 
suntem oameni discreţi. 

— Am observat. La ce oră v-aţi întâlnit? 

Pe fereastră pătrundea răcoarea nopţii. O noapte 
magnifică. 

„..„.Ce-o fi făcând Lulu?“ O vedea în micul ei apartament 
din St. Denis trebăluind vioaie ca un cintezoi. Apoi în 
dormitorul bleu... „loată viaţa mi-am dorit un dormitor 
bleu, dragul meu. N-am crezut niciodată că voi izbuti într-o 
bună zi. Gândeşte-te că la 8 ani plimbam cățelul doamnei 
Gredien pentru 3 franci. Asta mi-asigura un adevărat festin: 
două îngheţate cu cremă şi fistic. Cum puteam să-mi 
închipui... Un dormitor înduioşător, unde fiecare petit chose 
este aşezat de zece, de douăzeci de ori, privit din toate 
unghiurile până îşi găseşte locul. Dormitorul unde Lulu 
citeşte, îşi depilează picioarele lungi, face pasenţe, îl 
aşteaptă... 

„C'etait la derniere valse... Ce obsedantă e melodia asta. 
Cetait la derniere... ultima...“ 

O mică înţepătură în inimă. Cum de nu înţelesese până 
acum? Ultima sau ultimul. După aceasta nu mai urmează 
nimic. Şi totuşi e liniştit. O linişte nouă. Poate însemna 
fericire, poate însemna dezastru. 

Glasul căpitanului îl trezi. 

— Am întrebat la ce oră aţi ieşit la plimbare. 

— Unsprezece, unsprezece jumătate. 

Atanasiu îşi încruntă sprâncenele. 

— Asta numiţi dumneavoastră seară?! 

— Evident. Zâmbi: La noi, noaptea începe mult mai 
târziu. 

— Mă rog. Pe urmă? 

— Pe urmă m-am culcat. 

— Şi v-aţi trezit la cinci dimineaţa”? 

— Cu oarecare aproximaţie. 

— Destul de ciudat. După turul de forţă făcut cu maşina, 
în mod firesc trebuia să picaţi de oboseală. 


— Chestiune de rezistenţă... 

— În orice caz, nu mai încăpeau plimbările de la miezul 
nopții. 

— Uitaţi că sunt proprietarul unui bar? 

— N-am uitat. Profesiunea presupune ore matinale de 
culcare. În consecinţă, trebuia să vă treziţi spre prânz, nu la 
cinci dimineaţa. 

— De ce n-aş face o excepţie? Sunt totuşi în vacanţă. 

— Aici e chestiune de obişnuinţă. Mai ales că în 
conformitate cu propria dumneavoastră afirmaţie, aţi tras 
la Peştera Sihastrului răpus de oboseală. 

— M-a trezit cântecul păsărelelor. Aceasta ar fi o 
explicaţie romantică. Sunteţi mulţumit? 

— Nu păsărelele v-au alungat somnul, domnule Mathieu! 

— Poate-mi spuneţi dumneavoastră ce anume. 

— Am să vă spun. Făcu o pauză: Teama! 

De afară se auzea zvon de glasuri. Recunoscu vocea 
hangiului. După ton - mai puţin convenţional - Atanasiu 
înţelese că se adresa cuiva din personal. 

— Şi-a pierdut unul cheile de la maşină! Vezi să le arăţi la 
cină. 

Le făcu să zăngăne. 

Francezul duse reflex mâna la buzunar, pipăindu-l. 

Căpitanul tresări. Un sentiment ciudat, de parcă ar fi fost 
surprins dezbrăcat: Mathieu înţelesese. Cunoştea limba 
română. Celălalt fredona pe gânduri: C'tait la derniere 
valse... 


Capitolul XVII 


ORHIDEE DE LA NISA PENTRU 
MINERVA 


E La Nisa? Dobrescu se agăţă de draperie. 


„Imposibil... Încă o figură de-a Minervei...“ 

— Nu, băiete! îi auzi în receptor glasul piţigăiat. Nu e un 
banc. Pleci urgent la Nisa. Colonelul lonaş a luat legătura 
cu Interpolul. Băieţaşii i-au sugerat să trimitem un om de-al 
nostru. Ne-am gândit la tine. Dibaci şi ţunţurliu! 
Documentele ai să le primeşti de la Biroul nostru de 
Interpol. Cum îţi spuneam, Nisa, un orăşel pe Coasta de 
Azur. Dacă la matematici ai încurcat-o definitiv în liceu, cel 
puţin din geografie sper să fi reţinut atâta lucru. Notează-ţi 
numele: Alain Mathieu, cu h. Tipul e român. 

— P... Poftiţi? 

— Alain Mathieu, Dobrescu Basile! Parcă aşa te 
recomandai la telefon. (Ţi-a luat Dumnezeu minţile? 

— Încă nu, răspunse locotenentul fâstâcit. 

— Aş paria că da, şi încă de mult! Ia spune, te şi vezi 
acolo, la colcăială - cazino, palmieri, maimuțe, miss bikini 
73, miss bărbie cârnă... Aşa e? 

— Vai de mine! 

— Lasă că ştiu eu ce aiureli îţi funcţionează prin cap! 

— N-aveţi nici o grijă... 

— Aia e că am! În locul tău nici nu mi-aş lua costumul de 
baie. 


— Bineînţeles! 

— Ai să-l iei, Dobrescule, ai să-l iei! În clipa asta te 
gândeşti la culoare. Probabil albastru. Se asortează cu ochii 
şi cu Mediterana! Şi tot în clipa asta raţionezi că n-am să 
mă prind pentru că ai făcut plajă la Mamaia şi eşti gata 
bronzat. Nu umbla năuc, băiete! Te duci la treabă, nu la un 
garden-party. Vezi să n-o feşteleşti ! 

— Am să mă ostenesc. 

— Aflu eu... Primul lucru, cum ajungi, îl cauţi pe colonelul 
Yves Daladin. Găseşti adresa în agenda mea. Când e în 
concediu, se ascunde până şi de Girardin, şeful lui. În ceea 
ce te priveşte, nu te sfătuiesc să încerci vreodată fenta asta. 

— Credeţi câ... 

— Ce să cred? 

— Că o să mă servească? 

— Pentru mine face tumbe, băiete! lar te gândeşti la 
tâmpenii. Sunt o persoană onorabilă şi distinsă. Cel puţin în 
privinţa asta e de acord şi cunoştinţa noastră comună care 
chipurile scrie... Pe Daladin l-am ajutat cândva, n-o să mă 
refuze. 

— În regulă! 

— Ţi-a revenit piuitul? Acum câteva sfaturi de ordin 
practic: zâmbeşte cât mai tont, fă pe copilul naiv... Cunoşti 
partitura, mi-o serveşti mie ori de câte ori ai încurcat-o. Pe 
mulţi îi dezarmează, iar franţujii se dau în vânt acum după 
„natural“. Se poartă! Dar nu încerca să pari isteţ. Rămâi în 
elementul tău. Altă chestie! Ăştia din Midi sunt cam bătuţi 
în cap de soare. În consecinţă, repeţi de două ori ce ai de 
spus. Ce-ar mai fi... Da, nu intra în cazino. A făcut-o pe 
vremuri tanti Caliopi şi a venit pe jos de la Sinaia... De 
capitolul femei nu mai pomenesc. Ai să-i juri lui Yvonne pe 
temă vreo trei ceasuri jumate. Inutil, cunosc marfa, băiete! 
În general, fii foarte atent. Ne-am înţeles? 

— Da. Zâmbi: Ce să vă aduc deacolo? 

— Nu e cazul, dar dacă tot vrei să te deranjezi, mi-ar 
trebui o căciuliţă pentru Spiridon. L-a tras curentul anul 


trecut şi a rămas sensibil cu urechile. E un magazin special 
chiar lângă Fântâna Soarelui, în centru. Mai ai ceva de 
întrebat? 

— Nu. 

— Atunci umblă sănătos, băiete! 


Dobrescu ieşi din apă cu picioarele zdrelite. 

Călca dureros pe pietrele mari, plaja n-avea nisip şi, spre 
surpriza lui, ceilalţi păreau să nu se sinchisească. Îşi scoase 
pieptenul din chiloţii albaştri de baie, aranjându-şi părul cu 
gesturi exagerat de largi, care trebuiau să-i scoată în 
evidenţă linia triunghiulară a  torsului. „Degeaba te 
fandoseşti“, îi spusese odată Minerva pe plajă la Mamaia. 
„Arăţi ca o umbrelă după sezonul ploios.“ Şi îşi cârmise 
nasul într-o parte. Se întinse pe salteaua închiriată la 
vestiar, privind forfota din jur. Cer foarte albastru, mare 
foarte albastră, nici un pic de vânt. Atunci înţelese. 1 se 
păruse curios de cum coborâse în gara Nisa. Nu exista 
briză. Aerul fără adieri, bloc compact cădea pe trup, îl 
simţeai concret, ca pe o haină vătuită. 

„Mde“, reflectă locotenentul, „minus  pietroaiele, 
vegetaţia tropicală şi absenţa femeilor grase - cam una sau 
nici atât pe kilometru pătrat - te-ai putea crede la 
Constanţa.“ 

Îşi puse ochelarii de soare şi se apucă să completeze un 
teanc de ilustrate. Toate începeau invariabil cu „După prima 
baie în Mediterana...“ indicând obligatoriu Coasta de Azur. 
Suna parcă altfel decât simplu: Nisa. Cea adresată amicului 
Diaconescu i-ar fi ridicat părul măciucă Minervei. 

Le aruncă la prima cutie, se schimbă, apoi o luă pe 
promenadă. Admiră cafenelele, cazinoul alb - mângâind 
instinctiv monedele din buzunar - hotelul Negresco. „Nu-ţi 
fă iluzii, băiete! îl avertizase Minerva. Nu-i cumnat cu 
Negrescu de la secretariat. Străbunică-sa e probabil ultima 
persoană din familie care a călcat pe Calea Victoriei.“ 


Se pierdu printre străduţele din oraşul vechi, nimeri într- 
un bulevard superb numai vile şi clădiri - Victor Hugo - 
detectă Place Massena. Undeva în apropiere de Fântâna 
Soarelui descoperi magazinul canin. Vânzătoarea, numai 
zâmbete, ambală căiciuliţa cu ciucuri destinată lui Spiridon. 

„Abia aştept să-l văd cu Minerva pe stradă.“ 


Primi după o oră răspunsul lui Daladin. Colonelul îi 
formula o invitaţie cordială pentru ora 5 după-amiază, pe 
vasul Clotilde. Avea să-l aştepte în micul port al Yacht- 
clubului de lângă Palais de la Mediterane. Timp de o 
jumătate de oră Dobrescu îşi zdrobi creierii căutând o 
variantă vestimentară potrivită. Costum?  Blue-jeans, 
cămaşă cu mâneci scurte? Îl derutau ora, ambianța, locul 
de întâlnire. Gândul unei ţinute deplasate îl crispa. Ochii 
gazdei, surprinşi, trecând eroic şi bine crescut peste 
stupefacţia generală: „Ce bine-mi pare că te văd, dragul 
meu...“ 

Minervei nu-i păsa. Ar fi fost capabilă să apară în costum 
de baie şi monoclu, zâmbind la fel de dezinvolt, simțindu-se, 
ca întotdeauna, admirabil. 

Cu o strângere de inimă locotenentul se decise în cele din 
urmă pentru costumul gri deschis. Urmări atent expresia 
hotelierului când lăsă cheia. Dar omul le avea pe ale lui, nu- 
şi ridică nici măcar ochii mormăind absent ceva care se 
termina cu m Sieur... 


Daladin îl primi într-un salonaş-bar alb. Fotolii şi canapea 
de piele albă, covor alb, bar alb şi o tânără cu părul alb. 

— Iartă-mă, dragul meu, că nu ţi-am ieşit în întâmpinare. 
Sunt incognito! Mă feresc de Girardin ai auzit de el, nu? De 
nevastă-mea, de creditori, de taxe şi abonamente. Măcar în 
vacanţă... 

Colonelul râdea afabil. Era un bărbat subţire, toate 
caracteristicile tipului celtic, brun, vioi, foarte bronzat. 
Purta o cămaşă albastră de mătase cu mânecile suflecate şi, 


brusc, Dobrescu regretă că a venit în costum. Se simţea 
scorţos, prea convenţional, începuse să transpire. 

Daladin îl cerceta cu o curiozitate nedisimulată: 

— Vorbeşte-mi despre doamna Minerva. Ce mai face? Tot 
aşa...? 

Dobrescu se grăbi să încline de câteva ori capul: 

— Da, da. Tot aşa... 

— Ce om formidabil! exclamă încântat colonelul. Ochii îi 
străluceau: În viaţa mea n-am întâlnit o femeie ca ea. 

Locotenentul îl credea pe cuvânt. 

— Te invidiez că ai şansa să lucraţi împreună. 

— Da, în general sunt un tip norocos... 

— Mi-ar place s-o revăd, reluă tot mai ambalat Daladin. 
Mă gândesc mereu... 

Tânăra cu părul alb îl privi peste umăr. Bărbatul o 
mângâie în treacăt, posesiv. 

— Oh, nu, Clotilde! Asta-i cu totul altceva. 

— Totdeauna e cu totul altceva... 

Era foarte tânără şi buclele de argint îi dădeau un aer 
straniu. Dobrescu o privea cu gura căscată uitând toate 
avertismentele Minervei pe temă. 

Colonelul zâmbi: 

— Bei ceva? Am reţinut coctailul preferat al doamnei 
Minerva. Probabil o băutură naţională. Dumneavoastră, 
românii aveţi gusturi originale. Îşi duse degetul la frunte. 
Deci, lichior indian, suc de roşii, trei lămâi, piper şi încă 
ceva... Ştii, vreau să te simţi ca la dumneata acasă. Clotilde, 
crezi că ai putea... 

Locotenentul se sperie. Combinația reprezenta coctail 
Minerva Il. Era ceva cu totul peste posibilităţile unui ins 
normal. 

— Lăsaţi... nu vă deranjaţi. Poate un whisky... 

— Dar de ce? Dă-mi voie să fiu o gazdă perfectă. Avem 
totul la îndemână. Nu-i aşa, Clotilde? 

Tânăra îşi strâmbă gura frumoasă: 

— Bea el chestia asta? 


Dobrescu depuse eforturi substanţiale pentru a-l 
determina să renunţe. Colonelul părea dezamăgit. Flecăriră 
un timp, apoi fata ieşi. 

—  Domnişoara e proprietara iahtului? se interesă 
locotenentul. 

— Ce idee! Înţelese brusc şi începu să râdă: O, da! Văd! 
Ai făcut corelaţia între numele ei şi al vasului. 'Iot Clotilde. 

Dobrescu dădu din cap. 

— Dumnezeule, ce tânăr eşti! Asta le flatează. De câte 
ori, în sfârşit, începe o astfel de poveste... N-ai să mă spui 
doamnei Minerva, nu-i aşa? 

„Ehei!“ conchise locotenentul, „dacă l-a speriat şi pe ăsta, 
Samuraiul e cineva!“ 

— Deci, reluă colonelul, de câte ori începe une petite 
histoire d'amour schimb numele iaht-ului. Anul trecut se 
numea Odette, înainte de asta Mireille. Pe femei nu le 
impresionează nimic mai mult decât sacrificiul financiar. Un 
mic truc... Şi-acum spune despre ce este vorba. 

Dobrescu relată în câteva cuvinte. Chipul colonelului îşi 
păstră expresia dar ochii nu mai zâmbeau. 

— Alain Mathieu, spui? Îl ştiu! E român de-al 
dumneavoastră. Destul de curios... De obicei, procentul 
mare de escroci ni-l dau italienii. Fugit din ţară, mi se 
pare... Învârte tot felul de afaceri laşe. 

— Faptul că-l cunoaşteţi mă determină să cred că nu-i un 
cambrioleur oarecare. 

— Adevărat. Nu-i un oarecare fără a fi un as. Traficant de 
stupefiante. Înainte lucra în Marsilia. Port, sursă de 
beneficii substanţiale, dar şi alte riscuri. Ca să vezi, 
credeam că se liniştise. Încerc să ghicesc ce caută în 
România. Trebuie să fie ceva foarte important pentru el. Nu 
rişti degeaba la 60 de ani. Surâse trist: Din păcate, i-am 
pierdut urma. Prima grijă a traficanţilor e să-şi asigure 
patru-cinci adrese la care, fii convins, nu-i vei găsi 
niciodată. 

— Pretinde că are un bar pe Coasta de Azur. 


— Dacă e adevărat, atunci îl reperăm în mai puţin de o 
oră. 
Intinse mâna spre telefonul alb. 


— Mathieu n-a minţit, declară Daladin. Are într-adevăr un 
local pe Rue Gounod. Se numeşte Gri-Gri. 

— Ce propuneţi? 

— O să mergem împreună. Surâse: Nu pot s-o refuz pe 
doamna Minerva. Voi încerca o mică deghizare. Sper să nu 
dau peste cunoştinţe. Îşi privi ceasul: E trei! La trei şi 
jumătate, să zicem, vin să te iau de la hotel. Ce zici? 

Tânăra îşi băgă nasul pe uşă. 

— Ei! Tot mai vorbiţi despre fecioara voastră? 

— Care fecioară? întrebă neatent colonelul. 

Fata luă o poză de statuie. Rigidă, cu o mână pe piept, 
cealaltă întinsă de parcă ar fi ţinut un felinar. 

— La sage, la belle, la formidable Minerve! 

— Ah, da! repetă Daladin. Bine spus... La formidable! 


Daladin îl aştepta în faţa hotelului. Stătea sprijinit de un 
copac privind în gol cu mâinile în buzunare. Părea absent şi 
fără treabă şi „compoziţia“ sugeră locotenentului peisaje 
siciliene, colecţionate din filme. Pieţe inundate de soare cu 
ziduri netede, fără umbră, cu inerentul grup de figuri 
jerpelite, acei desoccupati care-şi rumegă plictiseala, poate 
lipsa de nădejdi, contemplând pustiul străzilor unde nu se 
întâmplă nimic. 

Dobrescu îl cercetă cu un zâmbet ascuns. Daladin se 
deghizase apelând la elemente simple: un tricou ponosit cu 
Rolling-Stones, un tatuaj relativ discret pe antrebraţ. („Cu 
creion chimic se pot realiza capodopere, băiete“, afirma 
Minerva. „Elementul convingător e în funcţie de cine-l 
arborează.“) O cicatrice lungă, urâtă îi încreţea obrazul de 
la colţul ochiului până spre lobul urechii. 

Daladin îi surprinse privirea şi explică scurt: 

— Substanţă astringentă. Totul e să nu râzi... 


Barul era circular şi, aprecie locotenentul, destul de 
mare. Consumatorii stăteau risipiţi la mese sau în picioare, 
o lume pestriță în care Dobrescu nu se descurca. Trei 
chelneri asigurau deservirea cărând neîncetat pahare 
înalte cu bere, tonomatul urla aceeaşi melodie - preferința 
unui client care bea lângă aparat zăngănind un pumn de 
monede. 

— Cum ţi se pare? întrebă colonelul înmuindu-şi buzele în 
pahar. 

Locotenentul clătină vag capul: 

— Curios... De fapt nu ştiu ce să vă spun. Totul e foarte 
nou pentru mine. 

— Îmi imaginez. 

— Mi-e greu să calific, să diferenţiez. 

— Eşti şi foarte tânăr. Atât de tânăr - zâmbi - încât nici 
măcar nu-ţi place să ţi se amintească lucrul acesta. Localul 
e o boată ordinară. Cea mai mare parte a clienţilor sunt 
escroci de duzină, trepăduşi ori chilipirgii. N-au nimic de-a 
face cu gangsterii pe care ţi-ai închipuit că ai să-i întâlneşti. 
Restul, turişti modeşti, studenţi veniţi cu patul în spinare. 
Nu-şi permit să intre în restaurantele de pe Promenadă. 
Mai există, desigur, şi un procent infim de aiuriţi, de regulă 
turişti americani, care caută exoticul, vor povesti acasă 
variante extravagante despre lumea interlopă din Nisa. Mi- 
aduc aminte că pe vremuri am făcut acelaşi lucru în Soho. 
A, uite-o pe Lulu! Ca să vezi! N-aş fi crezut că am s-o mai 
întâlnesc vreodată. 

Îi indică o masă lângă bar. Femeia stătea singură cu capul 
sprijinit în palmă. Se juca distrată cu un chibrit, desenând 
arabescuri pe masa neacoperită. '[igara ardea pe marginea 
scrumierei. 

— Cine e? întrebă Dobrescu. 

Putea să aibă între 35 şi 40 de ani. O faţă obosită de 
blondă încă frumoasă, imperceptibil atinsă de vârstă. 
Locotenentului i se păru distinsă, o distincţie care ţipa în 


ambianța barului. Femeia nu încerca să atragă atenţia. 
Totul era discret, machiajul, gesturile, rochia simplă neagră. 

„Ah! exclamase cândva Minerva. Faimoasa petite robe 
noire. Franţuzoaicele sunt zgârcite, Dobrescule! Nimic nu 
poate fi mai uşor de transformat şi mai greu de recunoscut 
decât o rochiţa neagră. Adaugi un guler, aplici sau scoţi un 
buzunar şi ai ceva nou. Gândeşte-te la o haină în carouri! Ai 
îmbrăcat-o de două ori şi te ştie tot târgul...“ 

Dar tot de la ea aflase - şi era curios cum Minerva, veşnic 
în taior şi ghete, atât de puţin preocupată de „cârpe“, 
intuieşte astfel de lucruri - că simplicitatea în sensul ei 
major se plăteşte scump. „Linia, băieţaş, şi nu zorzoanele 
costă! Linia pe care nu ţi-o poate da micuța croitoreasă de 
cartier...“ 

lar rochia lui Lulu avea linie, sesiză Dobrescu. Şi mai 
sesiză că inelul de pe degetul mic, singura podoabă, 
reprezenta o piesă. 

— Metresa lui Mathieu, şopti colonelul. O poveste care 
durează. Se pare că-l iubeşte... 

— O diferenţă de peste 20 de ani! constată surprins 
Dobrescu. 

Daladin zâmbi. 

— Inima are raţiunile ei... Presupun că a ştiut cum s-o ia. 
Femeile obosesc la un moment dat. De fapt, toţi obosim. Nu, 
n-a făcut trotuarul. Pur şi simplu o ghinionistă. Crezi în 
zodie? 

— Nu... Locotenentul surâse încurcat. 

— Dumneavoastră sunteţi materialişti, fireşte! La noi e o 
adevărată furie. Când întâlneşti însă existenţe ca a lui Lulu, 
începi să crezi... Se ridică cu paharul în mână: Apropo de 
asta, hai să ne încercăm norocul. Vorbeşte cât mai puţin! Te 
trădează accentul balcanic. R-ul dur, şi celelalte. Mi-e teamă 
să nu facă corelaţii. 

Se îndreptară spre masa femeii. Colonelul schiţă un salut 
cu degetul la cozorocul şepcii şi trase scaunul spre el. 

Barmanul ripostă prompt: 


— Ocupat! Există locuri... 

Lulu le aruncă o privire scurtă. 

— Lasă-i, Gilbert! 

Barmanul ridică surprins din umeri. 

Femeia îi examină deschis. Avea ochi căprui, adânc 
împlântaţi în orbite. Locotenentul încercă un sentiment de 
stinghereală. Se simţea ca un obiect într-o vitrină. 

— Şi aşa..., exclamă răguşit Daladin cu o expresie obtuză. 

Lulu se interesă calm: 

— Cum adică? 

— Deocamdată, aşa şi aşa! Amestecate... Până stăm de 
vorbă cu patronul. 

— Nu sunt eu patronul. 

— Vezi bine... Monsieur Mathieu. 

— Atunci? 

— Mă gândeam că ai putea să-i dai un semn. 

— Vă aşteaptă azi? 

Daladin săltă umerii sâcâit. 

— La naiba, azi! Când pică! Şi a picat. Îl lovi cu cotul pe 
Dobrescu. lugoslav. 

— Ei şi? 

Lulu continuă să-i cerceteze impasibilă. Colonelul făcu cu 
ochiul şi-şi ţocăi degetele: 

— Un tuyau... Apoi către locotenent: Hein? 

Dobrescu repetă. 

— Oui, un tuyau... 

Femeia îşi aprinse indiferentă ţigara. 

— Mai căâutaţi-l! 

Colonelul păru încurcat. Îl consultă din priviri pe 
Dobrescu, apoi clătină hotărât capul. 

— Aşteptăm. Dacă nu se face azi... 

Avu un gest semnificativ pe care locotenentul l-ar fi 
tradus aleluia! 

— Aşteptaţi, spuse Lulu trecându-şi mâna prin păr. O 
aromă de parfum fin adie vag. 

— Întârzie mult? întrebă Daladin. 


— Nu ştiu. 

— O afacere interesantă, ar fi păcat... 

— Sunt convinsă. 

Colonelul îşi privi ceasul oftând: 

— De... Poate n-o fi dus departe. 

— Nu ştiu, repetă Lulu. 

— Atunci, eu zic să aşteptăm. 

Femeia respiră adânc. Declară fără expresie: 

— Nu crezi, colonele Daladin, că o poţi face la altă masă? 


— Uite ce am găsit în apartamentul lui Mathieu. 

Daladin îi întinse locotenentului un carton pe care fusese 
prins în pioneze un fragment de hartă la o scară extrem de 
mare. 

— Un sector din judeţul Arad, spuse Dobrescu pe 
gânduri. Extremitatea vestică a munţilor Zarand. 

Erau trecute cu minuţiozitate toate cotele de teren. 
Câteva săgeți trase cu creion roşu se îndreptau spre un 
spaţiu încercuit între localităţile Pâncota şi Ghioroc. 

„Deci Peştera Sihastrului, conchise locotenentul.“ 

Daladin îl privea zâmbind. 

— Cred că te interesează şi asta. 

Ţinea în mână un dosar. Acte, documente 
compromiţătoare, tăieturi din ziare. Cu 30 de ani în urmă, 
Alain Mathieu - de fapt Alecu Matei - fusese un legionar 
notoriu. Şef de cuib. 

— Chiar pleci astăzi? 

Daladin îl privea neîncrezător. 

— Trebuie, oftă Dobrescu. Sunt aşteptat. 

— Dacă i-ai spune şefei dumitale că nu m-ai găsit? O mică 
minciună... 

— N-o cunoaşteţi?! 

— Chestie de o zi, la urma urmelor. E păcat să pleci fără 
să vezi Monte-Carlo, Saint-Tropez. 

Locotenentul dădu bosumflat din cap. 

— Mai gândeşte-te! Clotilde te invită la o croazieră. 


— Cu altă ocazie, zâmbi Dobrescu. 

Colonelul îşi desfăcu braţele neputincios. 

— Am impresia că ţi-e puţin teamă de doamna Minerva. 

„Hm!“ ricană în gând Dobrescu. „De chestia asta poţi să 
fii sigur!“ 

— Da' de unde! Se poartă cu mine atât de duios încât... 
Sunteţi foarte amabil, dar într-adevăr nu se poate. Nu ştiu 
cum să vă mulţumesc pentru... 

— A, fleacuri, îl întrerupse Daladin. Mi-a făcut plăcere. 
Transmite-i doamnei salutările mele cele mai cordiale. [in 
neapărat s-o revăd. Poate că veniţi amândoi în concediu. 
Când spui că pleci? 

— La 6 am avion. 

— Perfect. O să reziste! 

Îl trase într-o florărie din apropierea hotelului 
„Negresco“şi alese un coşuleţ cu orhidee. 

— Pentru doamna Minerva. Şi încă ceva: Îl prinse brusc 
în braţe sărutându-l pe amândoi obrajii. Asta în orice caz să 
n-o uiţi! Primul lucru pe care-l transmiţi din partea mea. 

„Dumnezeule! se cutremură locotenentul. O să creadă că 
am căpiat amândoi. Eu şi franţuzul.“ 


Dobrescu mută receptorul în mâna cealaltă. Totul i se 
părea neverosimil: biroul îmbrăcat în postav verde, maşina 
de scris, figura placidă a căpitanului Macri. Imagini 
familiare şi totuşi nelaindemână parcă după peisajul Nisei. 

Palmierii de pe Promenade des Anglais, hotelul Negresco 
ca un tort de frişca supraetajat, italianul care vindea 
oranjadă, acolo la poalele turnului, Daladin, Clotilde, Lulu 
erau atât de aproape. Îi venea să se uite pe fereastră. 

— Ce faci, dormi?! ţipă Minerva la celălalt capăt al firului. 

Locotenentul tresări puternic. Imaginile se contopiră 
într-una singură: Minerva lungă, deşirată, proţăpită în faţa 
lui. 

— Eşti fantastic! urmă glasul. Cum primeşti un binișor, 
cum o iei razna. Aşadar, băieţaşul e legionar... Alecu Matei! 


Trebuie văzut ce caută aici. Apropo, te dor picioarele? 

— Sunt destul de obosit. Dar n-are importanţă. 

— Sunt obosit! se răţoi Minerva. Zii că ţi le-ai zăpăcit 
zbenguindu-te pe plajă la Nisa! 

Dobrescu îşi şterse fruntea asudată. Macri ridică ochii, 
întrebă în şoaptă: 

— Vrei un pahar cu apă? 

Locotenentul făcu un semn cu mâna. 

— .„.„.Ce-a fost în capul tău?! Ia să le demonstrez ăstora ce 
va sa zică un pui de dâmboviţean! Trebuie să fi arătat foarte 
grațios ţopăind ca o barză pe bolovanii ăia. 

— Vă înşelaţi. Toată istoria asta, cu drum cu tot, a durat 
doar 36 de ore. Nici n-am avut timp... 

— Niciodată, Dobrescu. Cel puţin în ceea ce te priveşte. 
N-ai băgat încă de seamă? În fine, ce mai zicea Daladin? 

— V-a invitat, mă rog, ne-a invitat în concediu... Are un 
iaht... 

— Dar un tramvai n-are? Tot candid ai rămas, drăguță! 
Crucişătorul nu-i al lui! Impresionează maimuţele! Nu, 
Dobrescu, Doamne fereşte. Tu nu eşti maimuţă! le 
maimuţăreşti doar din când în când. Altceva! 

— V-a trimis un coşuleţ cu orhidee. 

Minerva chicoti: 

— Al naibii franţuzu'! Cu ce chestii umblă! 

— Şi încă ceva. Locotenentul ezita vizibil: M-a rugat să... 
În fine... din partea lui, ştiţi, în semn de simpatie deosebită, 
numai şi numai simpatie, nu trebuie să interpretaţi greşit... 

— De ajuns, Dobrescu! îl întrerupse sec Minerva. Te rog 
să fii decent! 

— Nu eu, bâlbâi locotenentul. El a insistat. Sunt doar un 
mesager... 

— Am reţinut. Daladin ăsta e un tip cumsecade, însă are o 
fantezie lubrică. Dacă ar fi pe mâna mea... 

„Ehei“, gândi nostalgic Dobrescu. „Unii au noroc...“ 

— Oftezi, Dobrescu? De ce oftezi? 


— Vi s-a părut. Încercă să deturneze discuţia: l-am adus 
căciuliţa lui Spiridon. 

— Merci, eşti drăguţ! Ce-a zis? Era încântat? 

— Mde, nu chiar din cale-afară. Are impresia că roşu nu-l 
aranjează. Până la urmă a acceptat-o... 

— Şi-a pierdut manierele în lipsa mea. Oftă: Ascultă! 
Acum, te urci urgent în primul tren, maşină sau avion şi vii 
la Peştera Sihastrului. Încearcă să iei legătura cu mine fără 
ca ceilalţi să observe. Făcu o mică pauză apoi adăugă: cred 
că în noaptea asta, se va juca ultimul act. 


Capitolul XVIII 


O EVADARE RATATĂ 


i Ecaterina Stănescu, anunţă uscat Atanasiu şi 


închise uşa. 

Femeia se ridică îndreptându-se liniştită spre odaia 
căpitanului. Era impecabilă, într-un deux-pieces gălbui cu o 
eşarfă discretă, verde. 

Medicul observă că nu mai are ochelari, apoi zâmbi unui 
gând neaşteptat. 

„Aş da mult să fiu de faţă...“ 

— Luaţi loc, spuse Atanasiu fără să-şi ridice privirea din 
hârtii. 

Continuă să le consulte făcând abstracţie de prezenţa ei. 
Ecaterina Stănescu se aşeză. Figura n-avea expresie, părea 
o mască de gheaţă. Îşi împleti degetele în poală: 

„Vrea să mă enerveze.“ 

Căpitanul puse stiloul jos. 

„În sfârşit!“ îşi zise Ecaterina Stănescu. Ştia că pe faţa ei 
nu se citeşte nimic, rezistase şi se felicita pentru asta. 

— N-a sosit încă nici un elicopter, observă fără nuanţe 
Atanasiu. După cât se vede, prezenţa dumneavoastră la 
minister nu este indispensabilă. 

Femeia avu impresia că tot sângele îi năvăleşte în cap, 
dar se stăpâni. Celălalt o observa atent. Provocarea era 
gratuită şi dintr-o dată se simţi superioară omului acesta cu 


maxilarele de piatră. Ea ar fi procedat altfel. Şi-ar fi 
pregătit lovitura. Zâmbi răutăcios: 

— De fapt, prezenţa mea devine indispensabilă abia de 
mâine. Concluzia dumneavoastră mi se pare pripită. 

— Aha, varianta numărul doi! Dacă nu mă înşel, până 
adineaori, reclamaţi vehement plecarea, 

— Exces de conştiinciozitate. Azi e ultima mea zi de 
concediu. 

— Deci o minciună servită deliberat chiar de la început. 

Ecaterina Stănescu respiră adânc înainte de a izbi: 

— Calificativul mă lasă rece. Mi-e absolut egal, ce 
credeţi? 

— Aşa... Sper să vă păstraţi superba indiferenţă până la 
urmă. 

— Nu speraţi deloc. Toată atitudinea dumneavoastră are 
un singur ţel: să mă scoată din sărite. Nu veţi izbuti! Cât 
despre ameninţări, îmi stârnesc zâmbetul. 

— S-ar putea ca interpretările şi comentariile 
dumneavoastră să nu mă intereseze. În concluzie, vă rog să 
vă limitați la răspunsuri, fără divagaţii. Cu ce ocazie vă 
aflaţi la Peştera Sihastrului? 

— Simplă haltă. Mi-am petrecut concediul la Arad. 

— La Arad? Nu era mai indicată o staţiune? 

— Din punctul meu de vedere, nu. E o chestiune în care 
mi se pare că am dreptul să decid singură. 

Căpitanul înşurubă ostentativ capacul stiloului: 

— Regret, în aceste condiţii nu putem discuta. 

— Nu am nimic împotrivă! Se ridică. 

Atanasiu o măsură din cap până în picioare. Un zâmbet 
crispat îi strâmba linia gurii. 

— Stimată doamnă, vă atrag pentru ultima oară atenţia 
că vă aflaţi în faţa autorităţilor. Funcţia dumneavoastră nu 
impresionează pe nimeni. În treacăt fie spus, s-au mai văzut 
Chiar şi directori destituiţi. 

— Şi ofiţeri, îl întrerupse femeia. 


— Personal, vă sfătuiesc deci să vă revizuiţi atitudinea. 
Nu mă obligaţi să trec la altfel de măsuri. 

— Adică să mă arestaţi, râse Ecaterina Stănescu. Sunt 
curioasă ce motiv „legal“ aţi inventa. 

— Nu e nevoie să-l inventez. Mi l-aţi oferit singură: 
obstrucţie! Împiedicaţi desfăşurarea normală a anchetei. 

— Dumneavoastră mi-aţi impus atitudinea. Îmi datoraţi 
reverență dacă nu pentru funcţia pe care o am, atunci ca 
femeie şi ca martor inocent. Nu sunt aici, cel puţin n-am 
fost informată în calitate de învinuită sau inculpată. Nu 
cunosc exact termenul... 

— Ipostaza o stabilesc eu. Repet întrebarea: de ce v-aţi 
petrecut concediul la Arad? 

— Am rude. Ne vedem extrem de rar. Ultimele două zile 
am hotărât să le petrec la motel ca schimbare de decor. Nu 
mai aveam timp pentru litoral sau Valea Prahovei. 

— Numele şi adresa neamurilor din Arad, gradul de 
rudenie. 

— Mda... făcu femeia sugându-şi colţurile gurii: Ioana 
Gheorghieş, strada Republicii nr. 9. Vară primară. 

— Mulţumesc. Mai departe! 

— Nu ştiu ce vă interesează. De altfel, mi-aţi trasat de la 
început limitele în care am dreptul să discut. Răspunsuri 
stricte la întrebările dumneavoastră. 

Atanasiu îşi muşcă buzele. 

— Îmi pare bine că vă conformaţi. Când aţi sosit la motel? 

— Vineri dimineaţă. Am prins autobuzul de ora 10. 

—  Relataţi-mi cum v-aţi petrecut timpul până în 
momentul asasinării lui Sasu. 

— Nu cunosc ora la care a fost asasinat. 

— Cu aproximaţie, între 24 şi 1 dimineaţa. 

— Până la prânz am rămas în motel. Am băut o cafea, 
apoi mi-am despachetat strictul necesar. După-amiază m- 
am odihnit. Spre seară, am colindat puţin împrejurimile. A 
urmat cina. Cred că la 9 jumătate, poate 10, eram în pat. 

— N-aţi omis nimic? 


Îi privea nasul umflat, aproape o infirmitate. Ecaterina 
Stănescu simţi intens nevoia să-l pipăie. Îşi înfipse unghiile 
în genunchi pentru ca mâna să nu plece reflex, singură. 
Atanasiu intuise desigur în apendicele acela diform, drame 
ascunse, şi specula sadic un punct nevralgic. 

— Nu cred. 

— Ce părere aveţi despre inginerul Vasilescu? 

— Mi-aţi atras atenţia că opinia mea nu vă interesează. 

— De astă dată, da. E legată de anchetă. 

— N-am nici un fel de păreri. 

— V-a făcut cumva curte? 

Strecurase în întrebare kilograme de surpriză. Surpriză 
groasă, profund jignitoare. „S-a găsit un fraier care...“ 

— Mi se mai întâmplă, replică uscat Ecaterina Stănescu, 
în ciuda nasului meu, să atrag atenţia unui bărbat. Apropo 
de nas, să ştiţi că dacă m-ar fi deranjat, l-aş fi operat de 
mult. 

Căpitanul râse. 

— Cred că sunteţi o complexată. Aşadar, sesizând 
anumite intenţii în conduita inginerului, l-aţi pus, cum se 
spune, la punct. 

— Exact. 

— Acum înţeleg de ce Vasilescu mi-a înşirat verzi şi 
uscate despre dumneavoastră. Printre altele, pretinde că în 
noaptea morţii lui Sasu nu a fost singurul care a făcut baie. 

— Nu, nu a fost singurul. Am intrat şi eu în lac. 

— Mda... Nu vi se pare ciudat, totuşi, acest apetit pentru 
scăldat la miezul nopţii? Aţi avut toată ziua la dispoziţie, 
soare, cald... 

Ecaterina Stănescu îşi încrucişă braţele pe piept. 

— Poate că nu arăt formidabil în costum de baie. 

— Excelentă replică, aprecie Atanasiu, dar pe mine nu mă 
convinge... Nu trebuia să aşteptaţi ora 12 noaptea. La 9e 
întuneric. 

— Uitaţi că ceilalţi nu se culcaseră. Abia atunci aş fi atras 
atenţia. 


— Neplăcut este că pe malul celălalt, la aproximativ 
aceeaşi oră, Sasu murea. 

— Există o serie de alte evenimente care coincid cu 
moartea lui Sasu. 

— De pildă! 

— "Toţi erau, o spun din informaţii ulterioare, pe afară. Nu 
uitaţi că Vasilescu şi Plămădeală au maşini. În câteva minute 
ocoleau lacul. 

— Iar ei îmi spun: Ecaterina Stănescu şi inginerul îl 
puteau traversa înot în maximum un sfert de oră. Acestea 
nu sunt argumente? 

Femeia ridică din umeri: 

— Dovediţi că eu l-am asasinat şi sunt gata să suport 
consecinţele. 

— Am să mă străduiesc. Apropo, de ce aţi ascuns 
costumul de baie în containerul de gunoi? 


— Dă şi mie un bănuţu”! 

Inginerul mesteca chewing-gum. Se întoarse spre 
Zamfira lu' Mutu şi îi puse în palmă hârtia de ambalaj. 

— Roiu'! 

— Hai, dă şi mie un bănuţu'! 

— Mă, tu n-auzi?! 

— Hai, dă şi mie un bănuţu'! Cu fiecare refuz cererea 
ţigăncii creştea în intensitate. Să-ţi trăiască franţuzoaica! 

Gogu Vasilescu i-l arătă pe Mathieu care sta singur la o 
masă cu un pahar de coniac în faţă. 

— Demagogia asta bag-o la dumnealui. 

Recomandarea rămase fără efect. Femeia repetă refrenul 
cu patimă: 

— Hai, dă şi mie un bănuţu'! 

— Formidabil! 


Ecaterina Stănescu cu difuzorul tranzistorului în ureche, 
ostentativ izolată, le arunca o privire dispreţuitoare. 

— Hai, dă şi mie... 

— Lasă că-ţi dau eu, se oferi Rudy Negreanu 
deschizându-şi portmoneul. 

Țiganca schimbă repede teatrul de operaţii. 

— Barosanule, frumosule! Săru' mâna! Întoarse pe toate 
părţile moneda oferită de medic: 25 dă bani? Hău! Calic 
mai eşti, mânca-ţi-aş nasu! 

Gogu Vasilescu izbucni în râs. Se ţinea de pântece şi 
râdea de unul singur. Ceilalţi îl priveau liniştiţi. Când se mai 
potoli, Ecaterina Stănescu bătu cu inelul în masă până 
apăru hangiul. 

— Plata! Un ceai, unt şi două felii de pâine. 

— Nota v-o face ospătarul care v-a servit. 

— Ospătarul dumitale stă mai mult pe-afară decât în 
unitate, replică femeia, smulgându-şi difuzorul din ureche. 
Cât trebuie să mai aştept?! 

— Puteţi rezolva problema mai târziu sau mâine. 

— Acum! Peste o jumătate de oră plec. 

— Nu plecaţi nicăieri, doamnă, spuse răspicat Atanasiu 
ivit în pragul uşii. Fără învoirea mea nu pleacă nimeni. 

Ecaterina Stănescu îl măsură nehotărâtă apoi urcă 
treptele furioasă şi dispăru în odaia ei. 

Medicul clipi amuzat. 

— Mie în locul ei, la aşa un refuz, îmi dădeau lacrimile, 
dar se vede treaba că femeia asta n-a plâns niciodată. 
Trebuie să fie îngrozitor să nu poţi plânge. Verişoara mea 
Sonia, de pildă, spunea... 

— Sunt convins, domnule Negreanu, că verişoara Sonia 
face unele observaţii extrem de inteligente. Mai rămâne de 
văzut cum priviţi personal evenimentele din ultimele zile. 
Noapte bună! 

Părăsi holul. Doctorul continuă să surâdă. 

Gogu Vasilescu îşi opri un căscat la modul ostentativ şi se 
îndreptă spre scară. Îl urmă Alain Mathieu, apoi Marioara 


Ţâmpoc. 

Hangiul stinse candelabrul, formulând o invitaţie mută. 
Doctorul se ridică întrebându-l pe Plămădeală: 

— Mai rămâi? 

— Nu. Am să ies puţin. Vreau să iau aer. 

— Noapte bună. 

— Noapte bună. 

Zece minute mai târziu holul era pustiu. 


Plămădeală scrută întunericul. Detectă Fiat-ul la locul de 
parcare şi se apropie furiş. Deschise portiera. Cineva îl 
apucă de braţ. 

Economistul întoarse capul fulgerător. Sergentul major 
Păiş îl privea zâmbind. 

— Încotro? 

— Nicăieri... Am vrut să văd dacă... dacă funcţionează 
motorul. 

— Încercaţi, vă rog, mâine dimineaţă. Acum e târziu. 
Toată lumea s-a culcat. De acord? 

— Desigur, desigur... 

Se îndreptă spre motel. 

„Colivia s-a închis! Ce tâmpit sunt 


« 


„Nu e isteric, deşi oricine ar paria zece contra unu că are 
de-a face cu un nevropat. E doar încordat peste măsură, 
toată fiinţa mobilizată, în stare de alarmă. Parcă ar aştepta 
startul. Dar ce start... Şi încotro?“ 

Economistul stătea pe scaun suportând greu privirile 
căpitanului. 


„Mă enervează. Ochii lui mă găuresc. Dar poate că asta şi 
vrea. Să mă enerveze. Rânji fără să-şi dea seama. „N-o să-l 
las prea mult să aştepte.“ 

— Mi se pare că vă amuzaţi, şopti Atanasiu. 

— Exact. Mă amuz. 

Continuă în gând: „Nu mă întrebi şi de ce?“ 

Căpitanul clătină încetişor capul. 

— Am admirat totdeauna îndrăzneala. Oamenii curajoşi 
care ştiu să întâmpine cu zâmbetul pe buze rafala 
plutonului de execuţie. Evident, imaginea e simbolică, şi 
oarecum livrescă. Din fericire, trăim ani când mulţi se pot 
lăuda că în toată viaţa lor au văzut doar un revolver la 
şoldul sectoristului. 

— Hm, ricană Plămădeală, se pare că Peştera Sihastrului 
face excepţie. Dacă ar fi să ţinem seamă doar de ultimele 
evenimente. 

— Excepţiile nu contează. 

— Statistic! În orice caz, sunt încântat că mă bucur de 
admiraţia dumneavoastră. 

Atanasiu păru surprins. 

— Admiraţie?! 

— Apropo de curaj, de oameni îndrăzneţi, zâmbet pe 
buze etc. 

— Aţi înţeles greşit. Nu mă gândeam la cineva anume. 
Vorbeam în general despre curajul adevărat, nu de 
fanfaronadă. Deşi, poate şi ăsta e un act de bravură. Să-ţi 
ascunzi teama. Îşi trecu mâna prin păr. Vă e tare frică, 
domnule Plămădeală! Se cutremură având parcă plastic 
imaginea stării de spirit a celuilalt: Îngrozitor de frică! Mă 
întreb cum rezistaţi. 

Economistul trase de gulerul înalt al pulovărului: 

— Vă credeţi un psiholog grozav, nu-i aşa? 

Atanasiu surâse. Răspunse cu O sinceritate 
deconcertantă: 

— Da. 


— Nostim de tot. Aş putea să mă lansez într-o disertaţie 
despre îngâmfare, dar ideea mă plictiseşte. Totuşi n-am să 
vă refuz o satisfacţie. Aţi ghicit. Mi-e frică! 

— De ce? 

Plămădeală râse dispreţuitor. Un colţ al ochiului îi 
zvâcnea nervos. 

— Ce-i drept, e foarte greu de intuit. Nu mă simt în 
siguranţă! 

Gândi: „Şi zău dacă sunt prea departe de adevăr...“ 

Reluă: 

— Ne aflăm literalmente la dispoziţia unui descreierat. 
Cred că e singurul cuvânt de bun simţ pe care l-a spus în 
viaţa lui caraghiosul ăla bătrân... Hangiul. 

— Deci împărtăşiţi întru totul ideea unor acţiuni fără 
mobil. Simple acte de demenţă... 

— Categoric! Iar faptele au dovedit-o. Rândul trecut am 
scăpat. Cine-mi garantează că rândul viitor o să fie la fel? Vi 
se pare straniu ca în aceste condiţii să fiu circumspect? Se 
enerva: Să-mi fie frică?! Să crap de frică”?! 

— Nu, admise Atanasiu, nu e straniu. 

— Atunci? 

— Straniu este că dumneavoastră aţi sosit la han în 
această stare de spirit. Cineva a caracterizat-o panică. 

— Plin de deştepţi pe aici! Economistul se frământă în 
scaun: O adunătură de neghiobi cărora le acordaţi în mod 
nejustificat credit. Ce anume i-a şocat? Ce-am făcut atât de 
extraordinar? 

— Nu trebuia să faceţi. Lucrurile astea se simt. Şi apoi, 
nu contest că şi ceilalţi încearcă anumite temeri - fireşte - 
dar ceea ce simţiţi dumneavoastră iese din comun. Probabil 
că nu vă vedeţi sau nu vă mai puteţi controla. 

— Admirabil! Continuaţi! 

Căpitanul dădu din umeri obosit şi îşi aprinse o ţigară. 

Plămădeală miji ochii. 

„Da, reflectă Atanasiu. Mă obsedează ochii lui. Două fiare 
mici, neliniştite, pe un obraz oarecare. E absurd, dacă aş 


citi aşa ceva n-aş crede niciodată, dar ochii ăştia pot ucide. 
Nu ştiu cum, nu mă întreba cum“, se adresă în gând 
justificându-se parcă altcuiva. 

Economistul îşi împinse bărbia înainte. 

— V-a trecut oare prin minte că ar putea fi o chestiune de 
temperament, de nervi? 

— Şi asta! şopti abia auzit căpitanul. 

— Şi mai ce? 

— Elementul concret: ce ascunde ori are de ascuns 
fiecare. 

— Eu ce am de ascuns? îl înfruntă Plămădeală cu priviri 
scăpărătoare. 

— Multe, foarte multe, toate concurând şi fiind în funcţie 
de - pocni din degete - cad din nou în livresc, fiind în 
funcţie de misterul fundamental. Pe el nu l-am intuit. 

— Vă urez noroc! făcu economistul ridicându-se brusc şi 
trântind scaunul de masă. 

Atanasiu îl măsură liniştit: 

— Încă o ieşire necontrolată. 

— Toată aiureala asta mă plictiseşte. Înţelegeţi? Îmi face 
greață! 

— Vă cred. Luaţi loc. 

— Sunt obligat? 

— Nu, dacă vreţi puteţi rămâne în picioare. 

Plămădeală îşi înfipse unghiile în carne. 

— Psiholog, deştept şi spiritual! 

— În legătură cu ultimele două calificative nu emit 
pretenţii. Luaţi loc! N-aveţi unde să vă duceţi. De altfel aţi 
mai încercat... 

— Prostii! Vroiam pur şi simplu să verific motorul. 

Atanasiu se lăsă pe spate cu mâinile în buzunare. Îl 
scrută zâmbind: 

— Ce copil sunteţi, domnule Plămădeală! Cum puteţi 
nădăjdui că asemenea declaraţii m-ar putea convinge? 

— Nu vreau să vă conving. 


— Atunci ce faceţi? Glumiţi? Slavă Domnului, v-aţi aşezat. 
Mă simţeam prost. Deci verificaţi motorul, luând toate 
măsurile să nu vă vadă nimeni. 

— Trebuia să convoc un miting? Veniţi fraţilor, calul lui 
Plămădeală scoate flăcări pe nas?! Ei, drăcia dracului! 

— Acum nu sunteţi enervat, constată calm căpitanul. 
Simulaţi doar. V-aţi furişat la maşină şi aţi încercat s-o 
ştergeţi. Ştiţi foarte bine. 

— Nu ştiu nimic! ţipă economistul. E maşina mea. Am 
voie s-o controlez sau nu? 

— Ciudată grijă faţă de un obiect pentru care în alte 
ocazii aţi dovedit o neglijenţă surprinzătoare. Dacă-mi 
amintesc bine, la prima noastră discuţie habar n-aveaţi ce 
fel de cauciucuri are. 

Plămădeală îşi înfipse unghiile în genunchi. 

„Ştie prea multe! Nu eram pregătit. Cum mi-aş fi putut 
imagina... Trebuie să plec! Cu orice preţ! Trebuie...“ 

Luă un aer indiferent: 

— Sunt economist. N-am nici un fel de tangenţe cu 
tehnica. Aşa mi s-a vândut maşina, aşa am cumpărat-o. Nici 
prin gând nu mi-a trecut să mă uit la cauciucuri. La marca 
lor. 

Atanasiu strivi ţigara în scrumiera plină. 

— Şi mai naiv, domnule Plămădeală! Din ce în ce mai naiv. 
Tocmai pentru că sunteţi în afara branşei n-aţi fi încheiat 
actul înainte de a lua avizul unui expert. Cel puţin unul. E o 
chestiune de zeci de mii, nu un fleac. 

— Tranzacţia s-a făcut în pripă. Trebuia să plec. 

— Formalităţile de înregistrare a maşinii pe numele 
dumneavoastră consumau oricum câteva zile. Primul amic 
inginer... 

— Vânzătorul era la fel de grăbit. Nu-mi puteam îngădui 
să ratez ocazia. Din toate punctele de vedere! Timpul care 
mă presa, preţul şi celelalte. 

Atanasiu vru să spună ceva dar se răzgândi. Începu să 
râdă: 


— În regulă! Aţi cumpărat-o deci cu ochii închişi. La urma 
urmelor, e o excentricitate ca oricare alta. 

Plămădeală îl privi pieziş. 

„Nu crede o iotă. N-are importanţă. Totul e să câştig 
timp. Câteva ore...“ 

Întâlni ochii căpitanului. Îl examina cu interes 
nedisimulat. 

„Da, da...“ Atanasiu dădu instinctiv din cap. „Omul ăsta a 
căzut într-o plasă. O plasă la care nu s-a gândit. Se aştepta 
la altceva. Cred că încep...“ 

Se ridică apropiindu-se de fereastră. Privi un timp 
noaptea, voal străveziu şi umed, apoi se întoarse rămânând 
sprijinit de pervaz. 

— Să trecem la declaraţii mai concrete. Bucătăreasa... 

— O psihopată, respinse precipitat economistul. 1 se 
năzare! 

— Poate, dar nu într-atâta, încât să nu-şi recunoască 
neamurile. 

— E dilia familiei! Îşi frângea degetele: Nimeni n-o ia în 
serios. Dar indiferent ce v-aş spune, n-o să mă credeţi. 

— Sunt dispus să înghit tot ce e verosimil, domnule 
Plămădeală. Pot fi de acord că Marioara Ţâmpoc nu este o 
bucătăreasă eminentă, că nu-i din cale-afară de isteaţă sau 
că are ieşiri cam originale. Dar sunt gata să-i acord toată 
încrederea în problema relaţiilor de familie. Cu cât oamenii 
au mai puţine preocupări, cu atât sunt mai interesaţi de ce 
face cuscrul, mătuşa, ce învârte naşul sau vărul Costache. 
Micul test la care v-a supus - şi din nefericire nu i-aţi făcut 
faţă, n-am văzut în viaţa mea ceva mai lamentabil - 
demonstrează acest adevăr. 

Plămădeală îşi trecu mâna peste obrajii neraşi. Tremura 
uşor. 

— Inventează! Înadins mă pune în încurcătură. 

— De ce ar face-o? 

— Nu ştiu. E ţicnită! Poate că-mi plăteşte o poliţă. Am 
avut probleme cu nevastă-mea. Era vorba să ne despărţim. 


O aventură... 

— Tiţţ! Mult prea abil! Nu aşa s-ar fi răzbunat o Marioara 
Ţâmpoc. Şi apoi, femeile dintr-un anumit mediu încearcă o 
tradiţională înţelegere pentru astfel de poveşti, mai ales 
după ce au trecut. „Ai văzut, tot la ea s-a întors...“ 

— Teorii! 

— Hm! Aş zice mai degrabă axiome. 

— Bun! Şi ce vreţi să-mi dovediţi cu asta? 

Atanasiu se ridică şi făcu câţiva paşi prin încăpere. 
Individul era fără îndoială un impostor. Marioara Ţâmpoc 
nu se înşelase şi în orice caz nu se puteau înşela cei de la 
„Paşapoarte“. 

Îi făcu semn că se poate retrage, întrebându-se îngrijorat 
ce s-o fi întâmplat cu autenticul Plămădeală. 

„Dacă îl arestez acum, n-am s-o aflu probabil niciodată. 
Aşa, mai avem o şansă...“ 

Se aplecă peste fereastră şi îl chemă pe Păiş care privea, 
ferindu-şi ochii de lumină, în lungul şoselei. 


De pe terasă se auzi un geamăt. Atanasiu cobori repede 
treptele şi deschise uşa. 

Economistul Gheorghe Plămădeală zăcea într-un lac de 
sânge. 


Capitolul XIX 


TOTUL SE PLĂTEŞTE 


pi De ce nu dormi? întrebă Rudy Negreanu. Ai nevoie 


de odihnă. 

Plămădeală nu-i răspunse. Din capul bandajat se vedeau 
doar ochii cercetând înspăimântați încăperea. 

— N-ai nici o grijă. Cât sunt eu aici, nu ţi se poate 
întâmpla nimic. 

— De unde ştiu, murmură economistul, că nu eşti chiar 
dumneata criminalul? 

— Foarte simplu. Când ai fost lovit eram în cameră. 

— Ei şi? Cărămida putea să cadă de sus. Dacă nu chiar 
aşa s-a şi întâmplat. 

— Da, ai dreptate. Atunci, nu dormi. 

Îşi încrucişă tacticos mâinile pe pântece şi închise ochii. 

— Ascultă! De ce i-ai spus lui Vasilescu că vinzi stofă pe 
Lipscani? 

Medicul oftă: 

— Pentru că m-am săturat să tot dau consultaţii gratuite. 
Pe unde mă duc, numai asta aud: „Doctore, ce zici, am VSH- 
ul aşa şi pe dincolo, sau mi s-a recomandat Progesteron, nu 
crezi că...“ La urma urmei, sunt un biet dermatolog. [i-o 
spun ca să te culci liniştit. 

— Apropo, crezi că lovitura ar putea avea vreo consecinţă 
asupra creierului? Un coleg de-al meu a suferit de 
meningită. Acum croşetează fulare în dungi. Zice că treaba 


asta îl linişteşte... Ştii, eu am şi o colită spastică. Înainte de 
concediu... 

Rudy Negreanu se îndreptă spre uşă: 

„Imbecilul! Imbecil şi ipohondru. Parcă nu era de ajuns 
sau una, sau alta...“ 


Mathieu stătea întins pe pat şi privea lampa. O lampă 
obişnuită, trei capsule de sticlă verde amintind potirul 
lăcrămioarelor. În mâinile încrucişate pe piept i se 
strecurase o înţepeneală ciudată, o lene încleştată. Era 
bine, ar fi putut rămâne ceasuri întregi la fel. 

„Aşa am să stau în mormânt...“ Superstiţios, încercă să-şi 
desprindă degetele. Dar articulațiile nu cedară sau poate că 
nici nu încercase. Şi gândul alunecă... 

Cândva locuise lângă un cimitir. Se mutase după câteva 
luni. Nevastă-sa, prima lui nevastă, nu suporta priveliştea, 
„înţelegi, deschid dimineaţa fereastra şi în loc să-mi 
zâmbească vecina de vis-ă-vis, văd o armată de schelete 
care întind braţele spre mine, mă cheamă...“ 

Şi-o aminteşte ca prin vis, fotografie decolorată de soare 
uitată pe un pian la care nu căută nimeni. 

„Pe unde o fi nefericita?“ 

Ar fi aprins o ţigară. Nu se mişcă. Era greu, trebuia să-şi 
deznoade degetele. 

„Stau bine aşa. O poziţie simbolică.“ 

Pe-atunci, Doamne câţi ani au trecut, aproape 40, pe- 
atunci îi plăcea să se plimbe singur pe aleile pustii. Trecea 
pe lângă Georgeşti şi Vasileşti decedați în 1832 sau 1932 şi 
de fiecare dată încerca acelaşi sentiment tulburător: acolo, 
în fundul gropii, nu zăceau oase şi cranii ci însăşi viaţa, o 
viaţă limitată între două date calendaristice precise. Omul 
ia totul în mormânt. Ambiţii, insomniile provocate de eterna 
femeie frumoasă, banchetul examenului de licenţă, bucuria 


costumului gri-deschis, arborat într-o dimineaţă superbă de 
mai, cărţi preferate - câte generaţii n-au plâns peste 
„Mătăniile“ sau n-au iubit-o pe Scarlett O'Hara? 

„Da, oftă Mathieu, luăm tot ce ţine de substanţa noastră 
cea mai intimă, bucurii, erori, secrete îngrozitoare, grele... 
Toate acestea mor o dată cu noi. E bine aşa... Mai bine... 
Totul e să se termine repede, să nu suferi. Deci nu actul 
suprem - salt în gol, secunda concentrata - ci drumul până 
acolo e greu.“ 

Cineva ciocăni în uşă. Discret, din vârful degetelor. „Aşa 
bate doar...“ 

— Intră, Lulu, şopti. Intră... 

Medicul se strecură înăuntru ca o umbră. 

— Aşteptai pe altcineva? Sau mi s-a părut?... 

Mathieu îl privi gol: 

„Ce mai vrea şi ăsta? N-am nevoie de el, n-am nevoie de 
nimeni.“ 

Bâlbâi ceva incoerent, ridicându-se anevoie în capul 
oaselor. 

Rudy Negreanu se apropie. Luă un scaun, îl puse lângă 
pat şi se aşeză. Avea gesturi calme, precise, parcă dinainte 
calculate. 

— Doresc să discut cu dumneata. 

Vorbea în română, fără să-l slăbească pe celălalt din 
priviri. 

— Nu înţeleg, se eschivă Mathieu. Îşi trecu obosit mâna 
prin păr: Aveţi o limbă foarte frumoasă, dar... 

— Înţelegi perfect! Spuse rar: Chiar dacă n-aş şti nimic 
despre dumneata şi tot mi-aş fi dat seama că ai reacţii 
necontrolate. Când intri într-un joc ca acesta, înveţi să te 
stăpâneşti mai bine. 

Mathieu zâmbi imprecis dând dezolat din mâini. 

— Regret, domnule... domnule Negreanu, parcă. 

„Au înţeles, deci! În fond de ce lupt? Ce sens are... Asta 
sau celălalt, polițistul nu mai are importanţă. Sfârşitul...“ 


Avu imaginea unui ecran tulbure pe care ţâşneau litere 
mari: END. Viaţa lui ajunsese aici. Fusese frumos, nu 
totdeauna, zile zbuciumate, altele senine, cu soare mult, 
fierbinte, soarele de-acolo, dar acum s-a terminat. 61 de 
ani... Anticii o considerau vârstă fatidică, vârsta peste care 
nu se trece. Augustus sau cine se bucura că depăşise... 

Repetă fără să-şi dea seama. 

— Regret... 

Medicul se aplecă înainte: 

— Regreţi? Ce anume regreţi? 

Mathieu îşi aprinse o ţigară: 

— În fond, ce doriţi de la mine? 

— Evident, oftă Rudy Negreanu, putem discuta şi în 
franceză. Credeam însă că după atâţia ani ţi-e dor de limba 
maternă. le-ai trădat copilăreşte. A fost suficientă o 
remarcă cu glas tare a inginerului Vasilescu despre franţuz 
ca să ciuleşti urechile şi să te întorci din drum. Au fost şi 
altele... Dar pe mine nu m-au interesat pentru că - respiră 
adânc - pentru că te-am recunoscut, domnule Matei. Alecu 
Matei! 

Mathieu se crispă. 

„Deci asta era. Fireşte, trebuia să ajung aici...“ 

— Te-am recunoscut din prima clipă, pentru că nu te-am 
uitat niciodată. Glasul medicului calm, fără tonuri ridicate 
mocnea surd. O patimă venită din adâncuri, zăgăzuită la 
suprafaţă: Nici dacă mi-ar fi fost dat să trăiesc cinci 
existenţe nu te-aş fi putut uita. Păru să-şi piardă şirul. Şopti: 
Deci vine o zi! Vine totuşi o zi. Nu mai speram... 

Mathieu stătea nemişcat. Ţigara îi ardea degetele, dar nu 
simţea nimic. 

„.„.„Alecu Matei. Cămăşile verzi... Marşuri pe străzile 
curate ale Aradului. Matei zis Oțel. Jos cu... Ce spune ăsta? 
Da...“ 

— „.„nici dacă aş fi trăit cinci existenţe. Chipul dumitale 
m-a urmărit toată viaţa. Cine nu te ştia în oraş? Magazine 
devastate, case arse, oameni ucişi, sau trimişi în trenurile 


morţii. Ţi-ai pus vreodată întrebarea, domnule Matei, câţi 
oameni ai omorât? Curiozitate legitimă a unei nopţi de 
insomnie sau poate bilanţ eroic. Câţi, domnule Matei? Sute? 
Mii? Gâfâia: Zeci de mii? 

Mathieu lăsă ţigara să-i cadă. Întrebă răguşit, româneşte 
de astă dată: 

— Cine eşti dumneata? 

Medicul îşi şterse tâmplele asudate. 

— Nu are importanţă cine sunt eu. Am să-ţi spun cine eşti 
dumneata! Asasinul părinţilor mei: Beatrice şi Harry 
Negreanu. Dacă trăiau, astăzi n-ar fi avut mai mult de 70 de 
ani. 

„Tineri“, gândi Matei. „Nici 30 de ani... Atunci.“ 

Imaginile i se învălmăşeau în minte. Cortegiile acelea 
nesfârşite. Bătrâni care psalmodiau într-o limbă ciudată, 
rabini cu plete şi pălării negre, rotunde, cu ochii aţintiţi 
fanatic spre altă lume, femei strângând la piept copii şi 
boccele amărâte: un şal gros, câteva piese de argint 
disparate, o zaharniţă, două linguriţe, ceasul de la bunicul... 
era cantor. Straniu, abia azi le aude ţipetele, vaietele 
sfâşietoare. Vlad, Vlad, băiatul cu ochi căprui n-a rezistat. L- 
au găsit spânzurat. Se sinucisese. Au scuipat pe groapa lui. 
Vlad auzise plânsul acela jalnic. 

— Ai intrat în casă cu încă patru. Iata stătea la masă. A 
lăsat lingura în farfurie şi s-a ridicat. Eu îmi făceam lecţiile. 
Văd şi astăzi caietul de botanică. Laleaua... Izbutisem o 
floare foarte frumoasă. Creioane Castell... Rudy Negreanu 
îşi stăpânea greu lacrimile: Tata i-a pus mamei paltonul pe 
umeri. „Hai, bea!“ Bagajul era pregătit de mult. O valiză 
mică din carton cu colţurile îmbrăcate în metal. O valiză de 
oameni săraci. Am ieşit toţi trei din casă. Când a răsucit 
cheia în broască, mama a izbucnit în plâns şi s-a agăţat de 
uşă. Cu unghiile, cu tot trupul. Părea că nimeni nu va putea 
s-o desprindă de acolo. Şi aşa a fost. Ai apucat-o de păr şi ai 
cârpit-o cu sete. De ce? Ce-ţi făcuse mama? 


Mathieu îl privea hipnotizat fără să-l vadă. Femeia avea 
un tip semit pronunţat. O brună tânără cu păr mult, sârmos 
şi buze groase. O vede tulbure, ca într-o plasă înconjurată 
de nori... Ea sau poate alta. Nu-şi dă seama. Au fost 
atâtea... Clara, sau Roza sau Rachel... Ioate semănau... 

— A ţipat, continuă medicul cu glas înecat. Tata a sărit. S- 
a pus între voi doi. Ai rânjit şi ai scos revolverul. Ai tras în 
burtă ca să nu moară imediat, ca să se chinuie în dureri 
înfiorătoare. „Şi turturica!“ ţipau oamenii tăi excitaţi. Mama 
a murit agăţată de uşă. Cu ochii larg deschişi. Da, atunci m- 
ai ucis şi pe mine. M-au luat oamenii dumitale şi m-au băgat 
în rând. Coadă spre trenul morţii. Săptămâni în şir am fost 
inconştient. Asta m-a salvat de nebunie. După război ţi se 
pierduse urma... Într-adevăr, nu mai speram. 

— Şi acum ce vrei de la mine? întrebă Mathtieu şi avu 
senzaţia că vorbeşte altcineva. Ce pot să mai fac? 

Glasul medicului se auzi spart. Căzu ca o bilă pe o 
suprafaţă netedă de piatră: 

— Să plăteşti! 


Căpitanul se întoarse. Francezul năvălise în cameră fără 
să bată în uşă. 

Atanasiu era un tip formalist şi respectarea riguroasă a 
convenienţelor o considera în primul rând ca pe o chestiune 
de bun simţ. lar bunul simţ - conchisese de mult - 
reprezenta calitatea esenţială a unui individ, „temelia“. 

Îl măsură scurt şi îşi reprimă iritarea. Alain Mathieu 
arăta îngrozitor. Fruntea de obicei senină i se chircise, 
privirea rătăcea sălbatic, scormonind odaia. Părea incapabil 
să-şi stăpânească tremurul mâinilor, iar cămaşa aceea 
portocalie, prea tinerească - fals stindard pe umeri 
încovoiaţi de vârstă - accentua aerul dezolant de epavă. 

Atanasiu făcu câţiva paşi în întâmpinare. 

— Ce se întâmplă cu dumneavoastră? 

Omul se lăsă pe scaun alunecând de-a lungul spătarului şi 
şopti sfârşit: 


— E cineva care mă ameninţă. Nu ştiu ce vrea de la mine. 

Vorbise româneşte şi căpitanul zâmbi uşor. 

— Ce sens a avut tot teatrul ăsta, domnule Mathieu? 

— Care teatru? bolborosi celălalt. Îşi aminti: A, cu limba... 
Fleacuri, daţi importanţă unor fleacuri. 

— Credeţi? 

— N-am vrut să complic lucrurile. Pe urmă am înţeles că 
e o prostie. Aşa se întâmplă totdeauna: îţi dai seama prea 
târziu şi perseverezi. Dar acum, mă ameninţă. Vrea... 

— Ajungem şi aici, îl întrerupse Atanasiu. Ce înţelegeţi 
prin „n-am vrut să complic lucrurile?“ 

Mathieu îşi umezi buzele uscate. Pentru câteva clipe i se 
văzu limba albă, umflată. 

—  Anchetaţi o crimă. În astfel de împrejurări orice 
situaţie ieşită din comun atrage atenţia. Înţelegeţi ce vreau 
să spun... 

— Nu. 

— Putea să vi se pară suspect. Român, cu cetăţenie 
franceză... În sfârşit, o prostie, v-am mai spus, dar aşa am 
crezut că e bine. 

— Detest aluziile neplăcute, domnule Mathieu, însă la 
vârsta dumneavoastră consider că prostiile au nevoie de o 
justificare mai serioasă. Privilegiul de a fi sută la sută 
francez în contextul unei crime mă va exonera de 
răspundere. 

— N-am alt argument, râse chinuit Mathieu. 

— În afară de cel care ilustrează adevărul. Dar pe acesta 
nu vă convine să mi-l oferiţi. De altfel, naționalitatea v-aţi 
ascuns-o, înainte chiar de a se comite crima. 

— Nu vă puteţi închipui ce nostim e să auzi în spate 
comentarii despre care se presupune că nu le înţelegi. Mă 
gândeam la o mică farsă. Să le trântesc, la urmă o replică 
usturătoare, ştiţi, pronunţată neaoş. 

Râse fals, dogit. Căpitanul îşi subţie nemulţumit buzele. 

— Când aţi plecat din ţară? 

— Demult. Înainte de război. 


Răspunsul venise prea repede. O promptitudine care 
izbea prin ton. Ureche, nu secunde cronometrate. 

— Care a fost motivul emigrării? 

Mathieu îşi săltă umerii: 

— Era o modă, mai ales prin Ardeal. Plecau toţi în 
America. Îi tenta aurul din California. 

— Aur în California! surâse dispreţuitor Atanasiu. Când? 
În '30, '30 şi ceva? 

— Gold rush-ul a încetat ce-i drept în 1903, dar febra a 
continuat. Aiureli! Însă asta o văd acum... la 60 de ani. 
Ezitase imperceptibil. Ezitarea caracteristică oamenilor 
cărora nu le place să-şi spună vârsta. Ne împingea sărăcia 
din urmă. De fapt eu am ancorat în Franţa. Încercă să 
zâmbească. California am văzut-o graţie agenţiei Cook. 
Reluă ca pe un refren sacadat: Sunt ameninţat, domnule 
căpitan! În orice clipă... 

Atanasiu avu un gest de plictiseală. 

— Cât timp sunteţi aici, cu mine, nu vă paşte nici un 
pericol. Vizita dumneavoastră o datorăm, desigur, dorului 
de ţară. Nostalgiei plaiurilor natale... 

— E ceva rău în asta? Trăim cu toţii, acolo, un sentiment 
de depeizare. Chiar dacă îţi merge foarte bine, ţi-e dor de 
locuri, de oameni, de... 

Se opri brusc, înghiţând în sec. 

— De limbă, completă zâmbind Atanasiu. De ce nu 
continuaţi? Recunosc că v-aţi stăpânit eroic nerăbdarea 
punând la cale acea mică farsă. 

Mathieu se agăţă cu unghiile de marginea mesei. 

— Mă ironizaţi, ştiu. Am observat de la prima noastră 
discuţie. Mi-e indiferent ce credeţi. Omul acela o să mă 
omoare! E un nebun... 

Căpitanul îl privi lung: 

„Ce secătură! Totul, gelatină. Spinarea, conştiinţa, obrajii 
întinşi fără riduri. Individul, desigur se masează, iar la 
bărbaţi amănuntul repugnă ca şi părul cănit, ca şi 
manichiura. Genunchi bătrâni, libidinoşi, căutând sub 


măsuţa de nichel pe cei ai fetei care - roşie până-n albul 
ochilor - manevrează nervos pila şi forfecuţa.“ 

— N-auziţi? ţipă isteric Mathieu zgâlţâind masa. O să mă 
omoare! 

Atanasiu îşi trecu mâna peste pleoape alungând ceața: 

— Cine? 

— Doctorul Negreanu. E nebun! 

— Doctorul?! Ce are cu dumneavoastră? 

— Pretinde că i-am omorât părinţii. 

Căpitanul încruntă sprâncenele. 

— Mă confundă, reluă precipitat celălalt. În timpul 
războiului nici nu eram în ţară. Pot dovedi. O aberaţie... 

— Liniştiţi-vă. Nu înţeleg nimic. În primul rând, cu cine vă 
confundă? 

— L-a intrat în cap că eu sunt Alecu Matei! N-am auzit în 
viaţa mea de el! Alt descreierat, dacă o fi existat vreodată. 

Atanasiu deveni atent. Alecu Matei! Asta era cu adevărat 
formidabil. O pistă neaşteptată pe care omul din faţa lui nu 
i-ar fi oferit-o niciodată dacă nu i-ar fi fost teamă de 
învinuirile medicului sau de un act necugetat din partea 
acestuia. 

— Un moment! Cum vă numeaţi înainte de naturalizare? 

— Evident, sări Mathieu, eram sigur c-o să cădeţi în 
capcana asta! 

Se simţea din nou puternic, viguros, ca în zilele acelea de 
demult, dornic de luptă. Nu, nu va abandona oricum. O 
şansă înseamnă o şansă! Nu trebuie să te gândeşti nici o 
clipă că pierzi. Asta îţi taie cu adevărat orice posibilitate. Un 
gând ca o flacără îi fulgeră creierii înfierbântaţi: „E 
cântecul lebedei!“ Ştia că va pierde, aşa cum ştiuse 
totdeauna înainte, aşa cum a ştiut-o de când a poposit în 
hanul ăsta blestemat. Amurgul plin de sânge... Prostii, va 
forţa încă o dată destinul, poate că ultima oară... „Sfântă 
fecioară!“ invocă în gând. Madona avea chipul lui Lulu, dar 
nu-şi dădu seama. Spuse precipitat împrăştiind stropi mici 
de salivă: 


— Corelaţia e simplă: Alain Mathieu - Alecu Matei! 
Credeţi că eram atât de idiot? Puteam să aleg altceva. 

— Nu ştiu cât era de idiot, declară rece Atanasiu, în orice 
caz procedeul de a traduce e frecvent. Cum vă numeaţi 
înainte de a părăsi ţara? 

Mathieu avu sentimentul că se aruncă în gol. 

— Ion Dinică. 

— Locul naşterii. 

— Comuna Perşeşti, Năsăud. 

— Hm, tuşi uşurel Atanasiu. Sper să nu vă faceţi iluzii. Se 
poate controla în câteva ore. 

— N-aveţi decât. În fond, n-am nici un fel de neamuri. 
Tata a murit în 1943. Ultimul membru al familiei. Completă: 
Aici, în România. 

— O mai fi existând cineva prin sat care să vă recunoască 
sau care să-şi amintească de dumneavoastră. 

— Martori ca Negreanu, nu-i aşa? 

Atanasiu îşi ţuguie gura, ştergând masa cu dosul palmei. 

— Ca să fiu absolut sincer, doctorul nu mi-a făcut 
impresia unui dezaxat. Dar desigur, o chestiune atât de 
gravă necesită mărturii suplimentare. 

Mathieu sări în picioare. 

— Sunt cetăţean francez! Voi cere protecţia ambasadei. 
Nu aveţi dreptul! 

— Ce drept! Alecu Matei este criminal de război, 
condamnat în contumacie. Notaţi că discut deocamdată la 
modul impersonal. Faptele... Râse amar: Faptele!... Ororile! 
Au fost comise pe teritoriul ţării noastre la data când 
persoana era cetăţean român, deci dreptul de jurisdicție ne 
aparţine cu desăvârşire. Cu atât mai mult cu cât este vorba 
de executarea unei pedepse. Îl examină printre gene: Ar fi 
interesant totuşi de ştiut ce ar putea căuta Alecu Matei 
după atâţia ani în România. Lupul îşi părăseşte vizuina doar 
dacă este încolţit... 

— Deci credeţi în această fantasmagorie. 

Vocea era frântă, nesigură. Un clopot îi izbea timpanele. 


„Am pierdut... pierdut... pierdut...!“ 

Văzu mâinile crupierului manevrând grebla, pe postavul 
verde. Jucase totul pe un singur număr: 9. Cu încăpățânare, 
mereu, 9. leşise 6. Era curăţat. Americanca îl privise 
curioasă şi-i făcuse un semn mic. leşiseră împreună. După 
două săptămâni îi lăsase un cec şi un drapel american, o 
broşă din email cu 42 de briliante. Acum nu-i mai face 
nimeni semn. E bătrân, obosit... A pierdut, a pierdut în mod 
iremediabil. 

Atanasiu se aplecă peste masă: 

— Ce căutaţi în România, domnule Matei? 

— E inutil, şopti sfârşit. Încerca să reziste, fără 
convingere: Plecaţi de la o idee preconcepută. 

Atanasiu se încăpăţână. 

— Ce vă putea determina să veniţi aici, expunându-vă 
deliberat unor riscuri fantastice? 

— Absurd! 

— Logic. Un interes mare, foarte mare. Dar ce anume? 

— Refuz să discut înainte de a mă pune sub protecţia 
ambasadei franceze. 

Schiţă o mişcare vagă de a se ridica. Nu se putea hotări 
să plece. Gândurile lui, acolo, în odăiţa de han, pradă 
îndoielilor şi  coşmarurilor erau cu mult mai 
înspăimântătoare decât omul acesta. Prefera să-şi vadă 
adversarul, prezenţa fizică imediată îl făcea mai puţin 
înfricoşător. 

Rămas pe gânduri, Atanasiu bătea nervos cu unghiile în 
masă. 

„Ce caută? Agent? Greu de presupus la vârsta lui. Au 
oameni mai buni, mai tineri, pe care nu-i cunoaşte nimeni. 
Şi-apoi, nu-l trimiteau în regiunea asta în care l-ar fi putut 
recunoaşte oricine. A venit singur, din proprie iniţiativă. 
Cred că nu mă înşel. Dor de ţară? Baliverne! Ăştia n-au 
ţară. Ceva care să merite riscul... Bani? De la cine?“ 

Îl străfulgera o idee. 


— Am observat în portbagajul dumneavoastră o cazma. 
Destul de bizar ca accesoriu de voiaj. 

Mathieu tresări puternic. 

— Poftiţi? Cazma... Fi şi? 

— Să vii cu o cazma din Franţa nu mi se pare normal. Nu 
văd deloc, dar absolut deloc ce necesitate prevedeaţi. 

— Se poate întâmpla orice. Gropi, hârtoape... 

— Aveaţi intenţia să o luaţi pe câmp? 

— E un spirit? 

— O întrebare legitimă. Atanasiu clipi nedumerit: Aţi 
plecat de aici la o vârstă suficient de matură pentru a vă 
aminti că nu veniţi în junglă. Mi se pare absurd să cari o 
cazma mii de kilometri. 

— Consideraţi-o un capriciu. 

Căpitanul începu să râdă cu capul dat mult pe spate. 

— Să fim serioşi, domnuie Matei! Capriciu... Cred că ar 
trebui plecat de la utilitatea uneltei. La ce poate servi o 
cazma? Să scobească, să sape, să dezgroape... 

Îşi aminti de jocul din copilărie: foc... apă... foc... foc... 
Dar Mathieu n-avea de gând să-l ajute. Îl urmărea cu ochi 
stinşi. 

— Ceva ascuns în pământ, continuă să reflecteze cu glas 
tare Atanasiu. Înainte de a fugi din ţară, dat fiind timpul 
care presa, panica, şi mijloacele precare de transport, 
controlul strict, legionarii au îngropat în locuri precis 
determinate ceea ce nu puteau lua cu ei, gândind că odată, 
cândva, îşi vor recupera materialul. De obicei, documente, 
arhive întregi sau bani - autentice comori: valută, lingouri, 
bijuterii capturate de la victime. Dumneavoastră ce căutaţi, 
domnule Matei, hârtii sau... aur? 

Omul se frânse. Primise ultima lovitură. O simţi acolo, în 
capul pieptului. 


Capitolul XX 


ASASINAT ÎN UMBRA TROIŢEI 


Ruay Negreanu intră în cameră şi aprinse veioza. 


Umbra deşirată a medicului ţâşni pe perete, alunecă spre 
fereastra deschisă. 

Adia un vânt uşor, culegând din pădure miresme 
sălbatice. Mirosea a brad; simţeai catifeaua udă a 
muşchiului, răşina cicatrizată cleios pe scoarţa copacilor. 

Medicul respiră adânc cu ochii pierduţi în întunericul 
transparent. Stinse lumina şi se întinse pe pat. Nu simţea 
oboseala. Gândurile îi alergau bezmetic rătăcind într-un 
labirint de imagini. Chipuri, zâmbete, cuvinte răzlețe 
răsărite pentru fracțiuni de secundă, se dizolvau lăsând loc 
altora, apoi... 

Inima începu să-i bată. Cineva umbla la fereastră. 
Întoarse capul uşor, abia simţit. Recunoscu mănuşa 
inginerului strecurându-se înăuntru. Mâna sigură nu 
bâjbâia. Degetele poposiră o clipă deasupra paharului cu 
apă pus pe noptieră şi se topiră în noapte. 

Rudy Negreanu se repezi la fereastră. Nu văzu pe 
nimeni. Mirosi conţinutul paharului şi îl vărsă la chiuvetă. 

„Cianură. Istoria se repetă...“ 

Rămase un timp pe gânduri, apoi părăsi odaia. Mergea 
împleticit, cu mâinile încleştate pe pântec. În hol, Ionică 
Panait scria ceva într-un registru. Ridică ochii surprins şi 
întrebă de complezenţă: 


— Nu v-aţi culcat? 

— Mi-e rău, gemu medicul. Am dureri îngrozitoare... 

— Cum Dumnezeu?! Totul era proaspăt preparat astă- 
seară. 

— Nu ştiu... M-a apucat brusc. Am băut un pahar cu apă 
Şi... 

— Am nişte picături de Davilla... Să vă aduc. 

Nu mai aşteptă răspunsul lui Negreanu şi se năpusti pe 
scări. 

Medicul, ghemuit în fotoliu, ţinea pleoapele strânse. Auzi 
şoapta şuierată a ţigăncii: 

— Boiarule! Pst, boiarule! 

Întoarse greu o faţă crispată. Zamfira lu' Mutu făcu din 
ochi, sticlindu-şi dinţii superbi: 

— Te prefaci, boiarule! Aşa să am eu sănătate dacă nu te 
prefaci! Clătină din cap, făcând să zăngăne monedele de 
argint împletite în părul cârlionţat: N-ai beut paharul! 
Repetă cu o satisfacţie ciudată: N-ai beut! 

— De unde ştii? 

Țiganca râse: 

— Păi eram în odaie la dumneatale. 


XXX 


Ecaterina Stănescu puse pe noptieră cutia de cold-cream. 
Se privi în oglindă pipăindu-şi obrajii scobiţi, apoi 
sprâncenele, nările umflate şi suspină. 

Afară era linişte. O boare rece se agăţase de perdelele 
subţiri umezindu-le. Noaptea de vară cădelniţa miresme 
dulci. 

Îşi aruncă pe umeri un capot alb. Natura, natura nudă 
aşa cum o simţea aici la Peştera Sihastrului o deprima în 
mod inexplicabil. „Prea multă linişte.“ 

Acasă, în Bucureşti, din micul apartament de la etajul 8, 
auzea tramvaiele de noapte. Zgomot familiar, pulsul 


oraşului care n-a murit. Îl simţea ca pe un zâmbet sau ca pe 
o mână întinsă şi nu mai era singură. Singură cu noaptea... 

„N-aş putea trăi aici“, conchise împingând uşor fereastra. 
Ridică ochii spre tavan. Paşi regulaţi traversau camera de 
deasupra. Dus şi întors... Dus şi întors. „Mathieu! N-are 
somn.“ 

Scoase din sacul de voiaj trei fiole de cofeină şi le sparse 
într-un pahar cu apă. 

„Noaptea asta nu trebuie să dorm 


“ 


Ionică Panait fixa tavanul cu mâinile încrucişate sub cap. 

„Cine naiba m-a pus să mărturisesc?! M-am speriat ca o 
muiere. Îmbătrânesc, ăsta e adevărul...“ 

Auzi un ciocănit uşor în geam şi sări ca ars. Stinse lampa 
şi se apropie tiptil de fereastră prelingându-se pe lângă zid. 
Nu văzu pe nimeni. 

„O cursă... Sunt un idiot 

„De ce? De ce?“ 


« 


Alain Mathieu îşi lipi fruntea de perete clătinând capul în 
stânga şi în dreapta. Şopti: 

„Lulu...“ 

Lulu pe care probabil n-avea s-o mai vadă. Lulu în rochie 
de seară sau în costum de baie alb cu eşarfă de voal roşie, 
electrizând o plajă întreagă, Lulu ieşită din baie cu părul ud 
strâns în turban, Lulu zâmbind între lumânări aprinse - 
„Hai să fim romantici! Şi apoi, dragul meu, nimic nu 
avantajează mai mult o femeie decât flacăra şi catifeaua, cu 
condiţia să nu fie prea urâtă“ - mâna ei sprijinită pe 
balustrada de plus roşu a lojei, gura lacomă, braţul bronzat 


ieşit din portieră, Lulu în sute de ipostaze ori doar 
fragmente din Lulu îi umplură ochii. 

„De fapt e un destin. N-am decât să mă las condus. Ştiam 
că o să mă recunoască cineva şi totuşi...“ 

Simţi în mâna încleiată de o sudoare rece o alta mai mică, 
moale... Mai mult o mângâiere... Îl trăgea afară. 

Pe coridor, tălpile de cauciuc nu făceau zgomot. 


Plămădeală se uită prin odaie. Avea un aspect dezolant. 
Bagajele răvăşite, salteaua şi căptuşeala hainelor desfăcute. 

„Dobitocul! Nu-i de meserie. Nu ştie să caute!“ 

Simţi o senzaţie acută de vomă şi zvârli ţigara abia 
începută. 

Nu, ochii aceia n-avea să-i uite niciodată. Ochi de copil 
gata să plângă. Surpriză dureroasă, neputinţă, revelaţia 
implacabilului, apoi... 

„Nu, nu, nu! Aşa am să înnebunesc. Totdeauna am izbutit, 
totdeauna...“ 

Apăsă pe clanţă şi ieşi continuând să şoptească: 

„Totdeauna, totdeauna!” 


Călugărul cobora povârnişul. Drumul spre grotă era 
barat. Se vedea de aici, de departe, brâul de faruri 
încingând pădurea. 

Păşea elastic, umbră neagră, ferindu-se de ochiul holbat 
al lunii. 


Iliescu, sprijinit cu coatele de pervaz, îşi prinse obrazul în 
palme. 

„Dumnezeule... Mă doare capul. Mă doare înfiorător... N- 
am voie să dau înapoi. Trebuie! Cu orice preţ!“ 

Din cauza durerii, ochii lăcrimau singuri. Nu observă 
când se stinse lumina. Vedea doar luna oglindindu-se în 
undele lacului, măr de aur aşezat pe o tipsie imensă. Se 
desprinse de fereastră. 

„Irebuie!“ 


Atanasiu ieşi pe coridor. Prin faţă îi ţâşni silueta înaltă a 
francezului topindu-se în beznă. Începu să alerge. Brusc, 
umbra se opri singură şi căpitanul, descumpănit, se lipi de 
zid. Pentru celălalt, obişnuit cu întunericul, devenise o ţintă 
sigură. Înaintă prudent. Umbra continua să-l aştepte. 

Simţi o lovitură în moalele capului. 

„Cineva, pe la spate...“, fu ultimul gând şi îşi pierdu 
cunoştinţa. 


Marioara Ţâmpoc îşi puse o compresă udă pe figura 
tumefiată. 
„Numai de mi-ar trece până mâine.“ 


— Domnule Plămădeală! strigă medicul. Domnule 
Plămădeală! 

Nu-i răspunse nimeni. Pipăi noptiera reuşind să dea 
peste cutia de chibrituri. Aprinse un băț. Flacăra galbenă 


ţâşni din beznă orbindu-l. 
Patul era gol. 


Pe fruntea economistului apărură broboane de sudoare. 
În apropierea hanului i se păru că zăreşte câteva siluete. Se 
furişau parcă... 

Ridică piatra căutând febril. Cineva umblase la 
ascunzătoare. Revolverul dispăruse. 


Alain Mathieu închise portbagajul. Ţinea în mână un 
pachet lung în formă de sul. Auzi în spate o tuse uşoară şi 
tresări. 


Călugărul feri în căuşul palmei mucul de lumânare. 
Picături de apă se scurgeau de-a lungul pereţilor scofâlciti. 
Se întoarse brusc cu impresia că acolo, în întunericul 
peşterii, îl pândeşte cineva. Stinse lumânarea şi ieşi. 


Ecaterina Stănescu lăsă cartea din mână ascultând 
atentă. Cineva gemea afară. 
Rămase pe gânduri câteva clipe apoi părăsi odaia. 


Marioara Ţâmpoc zvârli cârpa udă de pe frunte şi sări din 
pat. „Am să încerc!“ 


Iliescu privi împrejurimile de parcă ar fi vrut sa şi le 
întipărească în minte pentru totdeauna. În jurul lui, 
pământul, pădurea, luna dansau. Mai ales luna. O minge 
incandescentă azvârlită dement dintr-o parte în alta a 
cerului. Se lasă moale în genunchi sfârşit de puteri. 

„Doamne, nu-ţi bate joc de mine!“ 

Gândul se răzvrăti: „Doamne!“ Iliescu scuipă spre boţul 
care scăpăra sus. Nu credea în nimic. 


Inginerul Vasilescu urca scările gâfâind. Pijamaua se 
lipea de trupul asudat. Li era cald. 


Căpitanul Atanasiu se ridică ameţit, sprijinindu-se de 
zidul coridorului. Încleştă dinţii. Fiecare pas îl durea ca un 
şoc electric descărcat între tâmplele înfierbântate. 

Deschise din mers uşile trântându-le cu furie de perete. 
Toate camerele, la parter şi etaj, erau goale. 


Alain Mathieu se opri lângă troiţa de la marginea pădurii. 
Zâmbi: 


„Aici. Exact ca atunci... Şi când te gândeşti, au trecut 30 
de ani.“ 

Ascultă câteva clipe foşnetul copacilor. Izbutise să-l 
deruteze pe sergent, strecurându-i-se printre degete. Şi 
totuşi se simţea supravegheat. Un sentiment nedesluşit... 

Numără şase paşi în stânga, apoi alţi zece perpendiculari 
pe umbra braţului de lemn. Îi fusese teamă. Ani de zile 
depănase acelaşi coşmar. Troiţa nu mai există, sau pur şi 
simplu altcineva... 

Parcă trăia un vis. Ochii i se umplură de lacrimi. 

În întuneric o siluetă albă pluteşte, se apropie... Lulu! 
Poartă o rochie de argint. Îşi simte gâtul încolăcit de braţe 
moi, parfumate. Fericirea... Fericirea poartă o rochie de 
argint, îmbrăţişează cu patimă. 

— Lulu! Nu..., horcăi Mathieu şi se prăbuşi. Trupul 
„francezului“, neînsufleţit, zăcea răstignit în umbra crucii 
cu un cuţit înfipt între omoplaţi. 


XXX 


Coborâră alarmaţi de strigătul studentului. 

— Alain Mathieu a fost ucis! 

Atanasiu se uită jur împrejur. Plămădeală simula cu 
destulă aplicaţie trezirea bruscă. Ecaterina Stănescu în 
halat cu un şal aruncat în grabă pe umeri părea boieroaica 
Morozova copiată din tabloul lui Surikov. Rudy Negreanu şi 
Iliescu vorbeau ceva în şoaptă. Marioara Ţâmpoc plângea 
încetişor, iar ţiganca îşi făcea cruci dese scuipând în sân. 
Lipseau inginerul şi Panait. 

— Constat, declară rece Atanasiu, că dumneavoastră v-aţi 
luat obiceiul să anunţaţi din când în când o crimă... 

Studentul îşi stăpâni respiraţia precipitată. 

— Mă uitam pe fereastră... La mine. Sus... Se vede până 
la troiță. 


„De ce minte? gândi Negreanu. Acum câteva minute era 
în curte.“ 


Capitolul XXI 


CĂPITANUL ATANASIU 
NU CREDE IN SUPERSTIŢII 


Dintr-o dată, lumina se stinse în întreg hanul. Noaptea, 


o noapte groasă pogori asupra oamenilor. Se îngroziră: 
simțeau răsuflări calde umezindu-le obrajii, auzeau paşi în 
spate, în faţă, peste tot, umbre negre care le pândeau inima 
şi grumazul, acolo unde viaţa pulsa înspăimântată. 


XXX 


Ecaterina Stănescu îşi strânse nervoasă haina în jurul 
gâtului şi întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

Glasul cu accente tremurate rămăsese autoritar. 1 se 
păru că recunoaşte vocea lui Plămădeală. Nefiresc de 
aproape. 

— Un sadic! Întâi Sasu, acum Mathieu... Ne ia la rând pe 
toţi. 

— Lumina! ţipă Marioara Ţâmpoc. 

Apoi totul se învălmăşi. Strigau bezmetic, se interpelau în 
întunericul orb, simțeau nevoia să-şi audă vocile, pe-ale lor 
şi pe-ale celorlalţi, ca şi cum zgomotul i-ar fi ferit de 
primejdie, ar fi îndepărtat-o. 

„Ce simplu poţi ucide acum“, medită Iliescu. 


Atanasiu aprinse bricheta. Flacăra mică, albastră îi 
îngroşa trăsăturile. Părea o caricatură. Întinse gâtul 
încercând să identifice siluetele celor din jur. 

— Unde e Panait? 

— Aici. 

Gogu Vasilescu tresări. Glasul ţâşnise din spatele lui. 
Pipăi peretele şi se sprijini de el. Aşa se simţea în siguranţă. 

— Ai lumânări? 

— Am ceva, pentru mese festive. Scrută întunericul 
căutând-o pe Marioara Ţâmpoc: Vezi că sunt la dumneata în 
magazie. Du-te şi le ia! 

— Nu mă duc! Nu mă duc! 

— Vă rog să vă păstraţi calmul, interveni Atanasiu. Zări 
silueta lui Gogu Vasilescu în capul scării: Domnule inginer, 
vedeţi ce se poate face la tablou. Dumneavoastră, ceilalţi, 
rămâneţi pe loc. 

— Ne ia ca din oală, se tângui ţiganca. Mi-e ursit să mor 
în adunare... Singură, dar în adunare, aşa zicea muica- 
mare. 

Se auzi uşa scârţâind. Reflex, Atanasiu ridică bricheta. 
Silueta călugărului se contura înfricoşătoare în prag. Vorbi 
cavernos, ca din altă lume: 

— Nu eşti singură, femeie. Domnul e cu tine! 


La flacăra lumânărilor, chipurile oamenilor căpătaseră 
culori spectrale. Stăteau rigizi în fotolii. Nimeni prăvălit 
comod, pe spate, ci arc, cu genunchii strânşi şi trupul 
adunat în faţă gata să sară, gata să se apere. Pe feţele livide 
trăiau doar ochii. 

„Le e frică, gândi Atanasiu. Sentiment adânc uman. Sau 
nu, mai degrabă primar. Şi animalelor le e frică. Ţine de 
instinct.“ 


Îi trecu pe toţi în revistă. Semănau foarte puţin cu ei 
înşişi. 

„Mulţi, n-or să mai suporte lumânările până la capătul 
zilelor...“ 

Călugărul rămăsese în prag sprijinit vag de uşor. 

„Da, trebuie văzut ce-i cu ăsta“, oftă Atanasiu. Apucă un 
sfeşnic şi se ridică. 

— Vreau să discut cu dumneata, domnule Bratu! 

Omul se desprinse de uşă şi-l urmă calm... Avea mişcări 
stăpânite, de o graţie elastică. 

„O statuie! Parcă-i o statuie“, îşi spuse Ecaterina 
Stănescu. 

Prin faţa ochilor i se perindară imagini însorite, săli de 
muzeu unde rămânea minute lungi, cu ochii aţintiţi pe o 
pânză sau trupuri de marmură splendid dăltuite. În urmă, 
ghidul, nelipsitul ghid. Urmăreşte conştiincios explicaţiile, 
aşa cum e obişnuită să facă totul. Totdeauna. 

Căpitanul se întoarse în dreptul uşii: 

— Rămâneţi pe loc. E de la sine înţeles că atâta timp cât 
sunteţi împreună nu vi se poate întâmpla nimic. Cel puţin 
până se repară lumina. 

Păru că vrea să mai adauge ceva, dar se răzgândi şi 
părăsi încăperea urmat de monah. 


Panait desprinde de pe lumânare ciorchinele greu de 
ceară şi-o fixă mai bine în sfeşnic. Ceilalţi îi urmăreau 
gesturile, fals captivaţi, aşa cum se întâmplă întotdeauna 
într-un grup care aşteaptă şi doar unul singur se mişcă. 
Constituiau o adunare ciudată. Şapte oameni imobili, 
înconjurați de făclii. 

Rudy Negreanu îşi lărgi gulerul cămăşii. 

— 'Treaba asta îmi aminteşte... 


—  Slăbeşte-ne cu pildele şi cu neamurile scrâşni 
Plămădeală. Nu ne arde de ele! 

Iliescu îl privi iute: 

„Şi-a pierdut busola. Dacă ălălalt continuă să-l enerveze, 
e în stare de orice...“ 

Îl durea capul îngrozitor: „Ce ghinion! Tocmai acum, 
când trebuie să fiu mai atent ca oricând“ 

Medicul păru ofensat. Declară din vârful buzelor: 

— Nici o bunică sau verişoară de-a mea n-a trecut prin 
astfel de situaţii. Sunt persoane onorabile! Aşa că n-am 
intenţionat să dau o pildă, cum spui mata. Vroiam să spun 
doar că asta - şi făcu un gest circular - îmi sugerează ceva, 
ca o societate secretă. O şedinţa francmasonică, de 
exemplu. 

— E spiritual dumnealui, observă hangiul. 

Pierduse condescendenţa profesională. 

— Găsesc foarte ciudat calculul dumitale. 

Vorbise Ecaterina Stănescu. Ceilalţi o priviră miraţi. Nu 
obişnuia să intervină. 

— Foarte, foarte ciudat, domnule Negreanu. De fapt, 
termenul e impropriu. Aş zice, buna dumitale dispoziţie. 

— O să-mi permiţi să-ţi amintesc - medicul îşi netezea 


genunchii - că eu nu sunt subalternul matale şi în 
consecinţă mi-e indiferent cum apreciezi starea mea de 
spirit. 


— E totuşi o chestiune de decenţă, declară rece femeia şi 
îşi întoarse capul. Nu-s nici zece minute de când a murit un 
om... 

— Poate chiar el l-a aranjat, sugeră Plămădeală. 

Rudy Negreanu ridică din umeri. 

— "Totul e posibil pe lumea asta. 

— Mai ales atunci când există şi motive, nu-i aşa, domnule 
doctor? Hangiul înaintă surâzând: Motive temeinice... 

— Bineînţeles. 

— Dumitale, de pildă, nu-ţi era prea agreabil Mathieu. 

— Deloc. 


— Nutreai, dacă nu mă înşel, chiar unele resentimente. 

— Să mă ierte Dumnezeu, dar... 

Ionică Panait avu un gest de lehamite. 

— Până la judecata de apoi există o justiţie terestră. 
Nimănui nu-i este îngăduit să-şi facă singur dreptate. 

— Cred că încep să înţeleg unde baţi matale... 

Hangiul se întoarse spre ceilalţi: 

— Acum aproximativ o jumătate de oră omul ăsta l-a 
ameninţat pe franţuz cu moartea. 

—  Exagerezi puţin, preciză medicul, dar n-are 
importanţă. Un singur lucru te-aş ruga, domnule Panait: 
păstrează celelalte amănunte pentru dumneata. 

Ecaterina Stănescu se ridică. 

— Adică să tacă?! 

— Domnul doctor, reluă hangiul potrivindu-şi cu grijă 
cuvintele, a recunoscut în Mathieu... 

— Încetează! 

Oamenii tresăriră. Vocea lui Rudy Negreanu căpătase 
rezonanţe noi. 

— E o chestiune care mă priveşte numai pe mine... Dacă 
socoteşti necesar, poţi să-i comunici căpitanului, dar nu 
dumnealor. 

— Dimpotrivă! se încăpăţână hangiul. În primul rând 
dumnealor! S-ar părea să mai existe unele vendete... 
Adăugă răspicat: Rudy Negreanu a recunoscut în Mathieu 
pe legionarul Alecu Matei care i-a omorât părinţii. 

Se aşternu liniştea. Marioara Ţâmpoc îşi astupă gura cu 
mâna. Plămădeală clipea des, mutându-şi privirea de la 
Panait la medic. Ultimul îşi prinsese capul în mâini. Părea o 
stană de piatră. 

Pe buzele Ecaterinei Stănescu flutură un zâmbet rău: 

— Dar în Sasu pe cine a mai recunoscut? Lui ce vendetă îi 
mai jurase? După primul asasinat, i-am văzut alpenştocul 
plin de sânge. Partea metalică. 

— O clipă! Iliescu îşi trase fotoliul mai aproape. S-o luăm 
cum scrie la carte. De unde ştii povestea cu legionarul? 


— Mi-a mărturisit-o Mathieu, declară hangiul. 

— Cu ce ocazie? 

— A venit la mine. Spunea că doctorul l-a ameninţat, că 
nu se simte în siguranţă, că... 

— Şi te-a ales confident pe dumneata? zâmbi sceptic 
Iliescu. Tocmai pe dumneata? lare proşti ne mai crezi, 
papa! 

— Eşti obraznic! 

Marioara Ţâmpoc îl trase de mânecă pe Plămădeală. 

— Ce zise? 

— Puşti insolent! completă hangiul. Cum îţi permiţi? 

— Deocamdată, am făcut o simplă remarcă. Nu trebuie să 
joci supărarea de pe acum, tăticu'! Păstrează un crescendo 
verosimil pentru cele ce vor urma. 

Negreanu ridică privirea. 

— Chestiunea e simplă. Domnul Panait a tras cu urechea. 
E un obicei pe care dumnealui l-a deprins de mult. Încă de 
pe vremea când făcea mici servicii Gestapoului. 

Hangiul deschise gura, dar nu izbuti să articuleze nici un 
cuvânt. 

— Pentru un asemenea prilej ţi-am recomandat să-ţi 
păstrezi izbucnirile, preciza lliescu. De ce nu te superi, 
papa? 

— Sunt tare curios, spuse acesta ţintindu-l fără să 
clipească, ce atitudine o să adopţi dumneata în curând. 
Eram de faţă când i s-a comunicat lui Atanasiu că adresa pe 
care i-ai dat-o e falsă. 

Studentul zâmbea. 

— Erai de faţă, sau ai recurs la vechile obiceiuri? 

— Adresa e falsă! Inexistentă! Dacă nu locuieşti cumva pe 
maidan... Şi gândindu-mă la comportarea dumitale, încep 
să cred că da. Pentru că la numărul 86 e un maidan. 

— "Te îmbeţi cu apă rece, săltă din umeri Iliescu. Ascultă- 
mă pe mine! Stai cu ghioale în mână şi relansezi ca să mă 
faci să cred că ţi-a intrat culoare. Faptul că am uitat să-mi 


aranjez mutaţia şi probabil că vechiul domiciliu s-a demolat, 
nu înseamnă nimic. 

— La urma urmei unde stai, domnule? se interesă 
Marioara Ţâmpoc. 

— Fundătura Ancuţei 31. Cunoşti cumva cartierul? 

— Eu îl cunosc, spuse Rudy Negreanu. Îl cunosc foarte 
bine. Aveam acolo o gazdă pe vremea studenţiei. Zâmbi: 
Numai că Fundătura Ancuţei are doar 18 sau 20 de imobile. 

— Poate că între timp s-a mai construit ceva. Nu credeţi, 
domnule doctor? 

— De ce să nu cred? Eu cred tot. Şi pe doamna [âmpoc o 
cred... 

Femeia făcu ochii mari. 

— Adicătelea? 

— Cred că mata eşti bucătăreasă de profesie. O excelentă 
bucătăreasă! Dacă se mai întâmplă să pui în mâncare în loc 
de sare bicarbonat, treaba se datorează, desigur, stării de 
tensiune de aici. În definitiv, găteşti aşa cum scrie la carte. 
Am şi văzut-o: „Mica gospodină“, o lucrare pentru copii. În 
ceea ce mă priveşte, poţi să n-ai nici o grijă. Cred. N-am 
înţeles în schimb de ce domnul căpitan punea la telefon aşa 
o întrebare ciudată: „Cercetaţi cu ce s-a ocupat înainte.“ 

Marioara Ţâmpoc lăsă ochii în jos. 

— Am fost debarasoare. 

— Şi n-ai atestat? 

— Nu. 

— Nefericito! exclamă Ionică Panait. Te-ai apucat să mă 
aiureşti cu premiile de la trei expoziţii culinare! 

Plămădeală puse o nouă lumânare în sfeşnic şi se 
interesă: 

— Cine e femeia asta şi cum a ajuns aici? 

— Cu pile, oftă Marioara '[âmpoc. 

— Da' matale cine eşti, boiarule? întrebă ţiganca 
apropiindu-se de economist. la zi, coană Marioara, ce ştii? 

Bucătăreasa se retrase într-un ungher, ferindu-se de 
privirile celorlalţi. 


— Taci tu... 

— N-are coraj, da' a văzut ceva, explică Zamfira lu' Mutu. 

Ionică Panait îşi drese glasul: 

— Ce-ai văzut? Vorbeşte, femeie! 

— Nu! Marioara Ţâmpoc se făcuse mică. Şopti: Îmi mai 
dă una şi mă achită! Mă achită... 

— Atunci vă spun eu. Țiganca îşi azvârli pletele pe spate: 
L-a văzut pe don' Plămădeală cum ascundea un rivolver. 
Colea, în pădure. 

Economistul încercă să râdă: 

— Halucinaţii de isterică! 

— Ba pardon! se zborşi Marioara Ţâmpoc. Te văzui cu 
ochii mei din cămară. Vrui să-l arăt şi lui don” căpitan, dar îl 
luaşi, vezi bine, îl luaşi! 

Medicul surâse: 

— Încep să cred că mi l-ai împrumutat mie, domnu' 
Plămădeală. Un om aşa drăguţ, serviabil... 

Marioara 'Ţâmpoc prinse curaj. 

— Acuşcuşilea, pui mâna în foc dacă ăsta-i bărbatu vară- 
mi! Mâna în foc o pui, auzi?! Mâna în foc! 

Economistul vru să replice usturător, dar fu întrerupt de 
apariţia impetuoasă a inginerului Vasilescu. Ţinea sfeşnicul 
ridicat mult, luminându-şi toată faţa. 

— Nu se poate face nimic, declară gâfâind. Am desfăcut 
tot contorul. Chestia e în perete, bănuiesc. 

— Uite hal de inginer! comentă hangiul. 

Vasilescu se enervă. 

— Dacă eşti aşa deştept, n-ai decât s-o repari singur! Ei, 
fir-ar al dracului! 

— Nu trebuie să te superi, domnule Vasilescu spuse 
împăciuitor Rudy Negreanu. Dumnealui nu spune că mata 
n-ai talent. Crede doar că n-ai bunăvoință. Aşa o prostie... 
Se vede doar după cum ai alergat. 

Inginerul îl privi derutat. Ca să fie mai sigur îl repezi: 

— Ia lasă-mă, domnule, în pace! 


— În definitiv, spuse Iliescu, nu-i obligatoriu să fii inginer 
şi nici să te cheme Vasilescu. 

— Asta ce-ar mai vrea să însemne? 

— Acum şapte ani, urmai şcoala de marină cu fratele 
meu. Veneam foarte des pe la el. 

— Sănătate şi spor în ramură! 

— Ei bine, pe atunci nu te numeai Gogu Vasilescu... 

Inginerul deveni dintr-o dată obiectul atenţiei generale. 
Iliescu urmă: 

— Te ţin bine minte. Câştigaseşi un concurs de lucru 
manual. Vapoare şi alte aiureli din placaj. 

— Imaginează-ţi că între timp m-am reprofilat. 

— Exact. Anul trecut, te-am ascultat cântând la catedrala 
catolică. Te-a recunoscut fratele meu... Şi iată, apari într-un 
loc unde se comit două asasinate, sub alt nume şi altă 
profesie. Ce concluzie se poate trage? 

Gogu Vasilescu îi cântări pe fiecare  clătinând 
compătimitor din cap: 

— Că sunteţi înspăimântător de proşti! 

— În consecinţă, interveni hangiul, te-ai hotărât să nu ne 
mai vezi în faţa ochilor. Scoase din buzunar o sârmă groasă 
şi-o arătă celorlalţi: lată ce-a băgat dumnealui în tablou, 
provocând scurtcircuitul imediat după crimă. 


— Aştept. 

Căpitanul împinse sfeşnicul spre colţul mesei. Chipul 
călugărului părea de ceară. Ochii negri priveau pieziş. 

— Erai sau nu în hol când am dat dispoziţie să nu plece 
nimeni? 

— Eram. 

— De ce ai plecat? 

Bratu mişcă buzele fără să articuleze un cuvânt. 

— Mai tare, te rog. 


— Aşa a vrut Domnul. 

— Adică? 

— Trebuia să-mi urmez calea. Calea cea adevărată. 

Atanasiu tuşi sâcâit: 

— Uite ce este, te rog să cauţi explicaţii ceva mai 
pământeşti. S-au comis două crime, iar dumneata eşti 
obligat să răspunzi anchetei noastre cu toată seriozitatea. 
Îşi deschise carnetul: Obişnuieşti să înnoptezi prin hoteluri? 

— Unde dă Domnul. Am tras aici şi anul trecut. Erau alţi 
oameni care din milă creştinească mi-au oferit adăpost şi 
hrană. 

— Mi s-a spus că ai sosit în timpul prânzului. Fără să te 
grăbeşti, puteai ajunge la mănăstire înainte de căderea 
nopții. 

— Locul meu e aici! 

— La han? 

Călugărul făcu un gest vag desenând împrejurimile. 

— Nu înţeleg. 

— Aici am poruncă să caut. 

Atanasiu ar fi fost tentat să-l întrebe cine i-a poruncit, dar 
îşi aminti că Bratu răspunde invariabil Domnul. 

— Ce să cauţi? 

— Izbăvirea. 

— "Ţi-ai propus să reiterezi povestea sihastrului? Adică să 
duci o viaţă de pustnic în peşteră? 

— Voi face şi asta. După ce îi voi izbăvi pe oameni... 

— Până una alta observ că nu dispreţuieşti civilizaţia. 

Călugărul îşi îngustă privirea. 

— Aştept ziua când Atotputernicul îmi va da tăria să 
înfrunt frigul, foamea şi fiarele pădurii. lar ziua ceea nu e 
departe. 

— Mă bate gândul că în curând s-ar putea să înfrunţi alte 
necazuri. 

— Suntem în voia Domnului. 

— Deci ai sosit la hotel crezând că vei întâlni oamenii 
care îl deserveau anul trecut. 


— Da. 

— Între timp însă s-au schimbat. Nu mai sunt aceiaşi. 
Ezită: Cu excepţia bucătăresei desigur. 

— Nici ea. Doar unul din băieţii care servesc. 

— Care din ei? 

— Nu-i ştiu numele. E şi acum... 

— Continuă. Ce s-a întâmplat după sosirea dumitale? 

Ochii monahului se aprinseră. Vorbi rar, apăsat: 

— S-a întâmplat ce trebuia să se întâmple. Unul din ei a 
părăsit nimicnicia pentru alte tărâmuri. Şade acum în 
dreapta tatălui! Acolo unde nu este nici durere, nici 
întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit! 

— Amin! Îmi reciţi slujba mai târziu. Deocamdată, 
explică-mi de ce trebuia să se întâmple ce s-a întâmplat. 

Simion Bratu se strânse în scaun. Semăna cu o fiară 
mare, neagră, cu ochi de jăratic. 

— Duhul morţii sălăşluia pe chipurile oamenilor. Ştiam că 
se vor ucide între ei. 

— Ştiai? 

— Domnul mi-a dat urechi să aud, ochi că să văd şi gură 
ca să vorbesc. 

— Şi totuşi ai tăcut. 

— Nu sunt eu acela şi nu e nimeni care poate sta de-a 
curmezişul voinţei Lui. 

Atanasiu se ridică enervat. Umbra proiectată pe perete 
căpătase dimensiuni ciudate. 

— Vrei să mă convingi că moartea celor doi a fost opera 
nu ştiu cărei divinităţi? 

— Fără sămânţa răului, numai binele ar însoţi faptele 
noastre. De aceea există răul în noi: ca să-l înfrângem. 
Voința celui de sus este ca oamenii să cugete şi să aleagă. 
Aşa cum dumneata în locul blândeţii ai ales asprimea, deşi 
le ai pe amândouă deopotrivă la îndemână. 

— Chestiunea asta mă priveşte numai pe mine. Spuneai 
că ai văzut sau ai auzit anumite lucruri care ţi-au dat de 
bănuit. 


Bratu privea intens flacăra lumânării. Şopti: 

— M-am născut şi mi-am trăit viaţa de mirean pe 
povârnişurile muntelui. În singurătatea lui, am deprins să 
citesc taina stelelor, să desluşesc ruga firului de iarbă şi 
porunca vântului. Când norii cei grei se prăvăleau peste 
crestele Zarandului, ştiam că se vor dezlănţui stihiile în 
sufletele sătenilor din împrejurimi. Şi-aşa se întâmpla! 
Ştiam că nalba răsucită spre asfinţit, când luna stă suliță 
deasupra capului, însemna moartea mioarelor. Şi mioarele 
o mâncau şi-şi găseau sfârşitul. Ştiam că hribii răsăriţi la 
vreme de secetă prevestesc vătămarea trupului. Şi lunecam 
atunci şi-mi frângeam osul. Oftă: În ziua în care omul acela 
a fost ucis am văzut apusul soarelui. Parcă clocotea. O rază 
s-a strecurat peste chipurile celor din curtea hanului. O 
rază roşie ca o dâră de sânge. Ştiam că vesteşte moarte şi 
mi-am făcut semnul crucii... 

Căpitanul nu-l slăbea din ochi. Se aplecă în faţă 
întrebând: 

— Vestea sau îţi poruncea? 

Călugărul clătină din cap. 

— Fiule, eu am primit poruncă să ajut oamenii. 

— De asta ai ieşit în noaptea crimei? Ca să-l ajuţi pe 
Sasu? 

— Pe Sasu, pe dumneata. 

— Pe mine?! 

— Va veni o zi când vei înţelege şi-mi vei mulţămi, deşi nu 
pentru multămita voastră ostenesc. Răsplata străduinţelor 
mele o voi găsi atunci când mă va chema Domnul. 

— Mă rog... Deci ai mers pe urmele lui Sasu până la 
curmătură. 

— Nu după el m-am dus. Şi cu toate astea am văzut... 

— Ce? 

— Umbra răufăcătorului. 

— Cine? se foi Atanasiu în scaun. Cine era? 

— N-am de unde să ştiu. L-a lovit şi s-a mistuit repede în 
întuneric. 


— Gândeşte-te puţin! Oamenii au staturi diferite. E uşor 
de ghicit cui aparţine umbra, dacă era bărbat sau femeie. 

— Satana poate împrumuta chipul oricui, numai chipul 
Domnului nu. 

— Presupun că l-ai urmărit, insistă sâcâit căpitanul. 

Călugărul îşi făcu de câteva ori semnul crucii. 

— Cum îţi închipui una ca asta, fiule? 

— În fine... Atanasiu răsucea febril stiloul între degete: 
De ce n-ai venit să anunţi? Era vorba de o crimă? 

— La ce bun? Oricum, se afla. Nu există faptă fără 
răsplată. 

— Te-ai întâlnit cu cineva prin împrejurimi? 

— În noaptea aceea, toţi cei din han se aflau pe aproape, 
dar numai doctorul s-a apropiat de mine. Am făcut 
împreună calea întoarsă. 

— Lui i-ai spus? 

— Nu. 

Atanasiu încruntă sprâncenele. 

„Să fie oare atât de detaşat? Sau e mai şiret decât îmi 
închipui şi îşi bate joc de mine.“ 

— Ai considerat că întâmplarea petrecută sub ochii 
dumitale nu merita să fie comentată? 

— Nu avea rost. Doctorul ştia. 

— Te-ai întrebat, bănuiesc, ce căuta pe-acolo. În 
asemenea ocazii, este prima întrebare care-ţi vine în minte. 

Călugărul surâse pentru prima oară arătându-şi dantura 
intactă. 

— Ce căutau ceilalţi? 

— Mda... Atanasiu îşi aprinse o ţigară de la flacăra 
lumânării. Apoi? 

— A doua zi ai venit dumneata iar eu mi-am urmat calea. 

— Deşi avertizasem că nimeni nu are voie să plece! 

— Mi-a îngăduit-o Domnul. 

Atanasiu îşi pierdu cumpătul: 

— Uite ce e, domnule Bratu: De un ceas fac efortul să mă 
stăpânesc, să-ţi ascult balivernele. Ai încercat să pui crimele 


de la motel pe seama unor duhuri, oşteni de-ai lui 
Scaraoţchi sau naiba ştie cine, făcând exces de culoare 
locală, mi-ai explicat ciudatele dumitale dispariţii în 
momentele-cheie printr-o dispoziţie divină pe care chipurile 
ai primit-o, ucigaşul lui Sasu era Satana, şi în consecinţă ai 
întors privirea şi aşa mai departe! Orice răbdare îşi are 
limitele ei. 'Trânti furios carnetul pe birou: Unde-ai plecat a 
doua zi după crimă? Îţi atrag atenţia că refuzul de a 
răspunde este în defavoarea dumitale. Există martori care 
te-au văzut fugind, după atentatul asupra bucatăresei. Ce ai 
de spus? Te întreb, Simion Bratu? Când s-a comis a doua 
crimă, tocmai apăruseşi la motel, deci practic aveai timpul 
să-l ucizi pe Alain Mathieu. Este? Sau şi de astă dată ţi-a 
poruncit Domnul să veghezi asupra lui? 

Se opri înspăimântat. Călugărul începuse să tremure din 
toate încheieturile. La colţurile gurii se iviră două şuviţe de 
spumă. Se răsturnă peste scaun, tăvâălindu-se pe jos. 
Bolborosea cuvinte înjumătăţite printre gemete lungi, 
sfâşietoare. 


Capitolul XXII 


LA FLACĂRA LUMÂNĂRILOR 


Norii grei, înghesuiți, cădeau peste Peştera Sihastrului. 
Apoi ploaia se dezlanţui. Rafale de apă, găleți pline 
deşertate de sus. Streşinile începură să geamă, fulgere 
crăpau sângeriu bolta cerului. 

„Interesant, reflectă medicul tamburinând pe braţul 
fotoliului. De obicei, nenorocirea îi adună pe oameni. 
Instinctiv, fac corp comun, micile disensiuni se diluează, 
dispar, se topesc în temerea generală. Ăştia...“ 

Se răspândiseră în tot holul. Flăcările aruncau pete de 
lumină surprinzând un profil, o gură amară, crispată, priviri 
goale, întoarse înăuntru. 

„Le e frică, frică în sensul cel mai propriu. Se 
suspectează unul pe altul, nu ştiu din ce parte vine 
primejdia.“ 

Îşi trase fotoliul mai aproape de inginer. Duşumeaua 
scârţâi şi oamenii tresăriră. Reacţie colectivă. Nimeni nu 
vorbi. 

Inginerul îşi răsuci capul. Întrebă răguşit: 

— Ce vrei? 

— Să ştii că eu unul nu cred o iotă din ce spun 
dumnealor, şopti Rudy Negreanu. 

— Imbecili! scrâşni Vasilescu. Imbecili şi mizerabili. 

— Poate. Dacă îmi permiţi, vreau să-ţi dau un sfat. De fapt 
e o părere. Bunica mea avea o vorbă: sfaturi şi strângeri de 


mână, asta nu costă nimic, dar nici dobândă nu iese... 
Inginerul avu un gest de plictiseală. Ai răbdare! Parcă ai 
vreo treabă acum? Părerea mea e că trebuie să fii atent. 
Tare atent! 

— De ce? 

— Matale ştii, dar îţi place să repet. Ai văzut sau ai auzit 
ce nu trebuie. Păzeşte-te! 

— Prostii! se strâmbă inginerul. 

— Ascultă-l pe Rudy Negreanu. Poate o să ne întâlnim 
într-o zi pe Calea Victoriei. Ai să-mi mulţumeşti. Dar tare 
mi-e teamă că n-o să ne întâlnim... 

— N-am văzut şi n-am auzit nimic! 

— În locul matale, aş spune-o mai tare. Şi aş ruga frumos 
pe unul din ei - ştii cine - să mă creadă. 


La capătul celălalt al holului, Panait azvârli pe parchet 
ţigara aprinsă. Automat, Iliescu o strivi sub talpă. Hangiul 
râse încetişor. Studentul îl privi lung, dar nu spuse nimic. 

— Ştii de ce râd? 

— Nu mă interesează. 

— Îţi pasă cumva dacă ia foc hardughia asta? 

— Dumitale ar trebui să-ţi pese în primul rând. 

Panait ţuguie buzele emițând un zgomot ireproductibil. 

— 'Ţie-ţi pasă, flăcăâule! Crăpăm toţi deodată şi combinaţia 
nu mai e distractivă. Nu mai are savoare! 

— Ascultă, tăticu', sunt momente când începi să uiţi 
respectul cuvenit puriilor. Nu mă obliga să... 

— Zicea bine fecioara nebună - îşi roti ochii căutând-o pe 
Ecaterina Stanescu - nebună, dar nu tâmpită. Avem de-a 
face cu un descreierat, sadic. Şopti sacadat: Tu eşti ăla! 

— Scleroză! 

— Aşa-i zici la cianură? 

Studentul îl privi nedumerit. 


— Care cianură? 

— Fiolele acelea verzi, băiete, pe care le ţii în buzunar. 

— E cofeină. 

— Cofeină o fi, admise Panait râzând mai departe. Am 
găsit cioburile pe terasă, după ce-ai ieşit cu citronadele... 

Iliescu îşi încleştă pumnii. 

— Isprăveşte cu râsul ăsta idiot! 

Hangiul nu se lăsă întrerupt. 

— Citronadele cu cianură pe care nu le-a comandat 
nimeni. 


— Degeaba! făcu Marioara Ţâmpoc ridicându-şi agresiv 
bărbia. Nu eşti ăla! 

Plămădeală încercă să-şi stăpânească furia. 

— Vezi-ţi de treabă, femeie! 

Bucătăreasa o ţinea una şi bună: 

— Nu-i el! Fusei doar la nunta lor. Nu, nu! Ăsta nuii 
bărbatul Tănţichii! 

Ionică Panait împinse sfeşnicul. Ceara picura acum pe 
duşumea.  Renunţase definitiv la politeţea subtilă a 
oberchelnerului din marile restaurante şi o privea pe 
Ecaterina Stănescu cu ochi parşivi. Continua să-şi aleagă 
cuvintele, numai că de astă-dată răscolea vocabularul 
pungaşilor. 

— Eşti a dracului de simpatică! 

Femeia se crispă. Declară uscat: 

— Mă întrebam unde am mai întâlnit oameni de speța 
dumitale. Acum ştiu. Cândva, conduceam lucrările pe un 
şantier din provincie la care munceau şi deţinuţi... 

— Faci tu ce faci, ş-o aduci la şefie. Hai să fim serioşi! Nu- 
i nimic de capul tău! 

Ecaterina Stănescu tresări. Vorbele hangiului îi cădeau 
ca nişte palme grele pe obraji. 


„Tu!“ Erau mulţi, foarte mulţi ani de când cineva 
îndrăznise să i se adreseze astfel. 

— Deci nu m-am înşelat. Probabil tot acolo te vei 
întoarce! De fapt, sunt convinsă că aşa se va întâmpla. 

— Chestia asta m-aruncă în cea mai neagră disperare! 
Şopti având grijă să nu-l audă nimeni: Eşti slută! Nici dracu” 
nu se apropie de tine... 

Femeia simţi un nod dureros în gât. Se depărtă cu dinţi 
încleştaţi încercând din răsputeri să se stăpânească. 


Medicul ascultă un timp zgomotul picăturilor de ploaie 
apoi tuşi uşurel. 

— Îndreaptă lumânarea, dragul meu. Îţi curge ceară pe 
haine. 

Iliescu tresări. Încercă să zâmbească: 

— Aş vrea să vă întreb ceva, domnule doctor. Evident, 
dacă-mi permiteţi. 

— De ce nu? Când eram tare mititel, mătuşă-mea... 

Studentul îl întrerupse: 

— Am ajuns să vă cunosc toate neamurile. Mătuşă, bunic, 
părinţi, cuscru, verişoară, soacră. 

Rudy Negreanu care contabilizase ridicând câte un deget 
completă: 

— Ai uitat-o pe bunica. Ţi-am spus matale. Avea o afacere 
de nasturi pe Griviţa. Ea era cea mai deşteaptă din familie. 
Mă rog, ce voiai să mă întrebi? 

— Da... Oare aceste veşnice trimiteri la neamuri, aceste 
nesfârşite divagaţii nu ascund altceva, domnule Negreanu? 
— Ba da. Ascund. Nu-mi place să vorbesc despre mine. 

— În contextul de aici? 

— În general. Folosirea excesivă a persoanei întâi în 
discuţii e penibilă. Eu am făcut, eu am spus, eu cred etc. 


— Consideraţi probabil foarte inteligente observaţiile 
dumneavoastră de vreme ce - modest - le atribuiţi altora. 

Medicul surâse. 

— Aşa e. Bunică-mea, scuză-mă, a devenit a doua natură, 
avea o vorbă: Rudy, dacă tu te crezi deştept, pentru tine e 
ca şi cum te-ar crede toată lumea. Dacă ar fi fost mai 
instruită, fraza suna desigur altfel. Universul nostru e în 
noi. 

— În concluzie, disimulaţi excelenta opinie pe care o aveţi 
despre dumneavoastră. 

— Singur ai observat că sunt un om modest. 

— Aha! făcu lliescu pe tonul unei revelații capitale. 
Desigur, tot din modestie vă disimulaţi şi ocupaţia. Apropo 
de negustoria din Lipscani. 

— Înţeleg unde baţi. Am afirmat într-adevăr că vând 
stofă, dar asta numai ca să scap de consultaţii în concediu. 
Mi-ajung 11 luni pe an, nu credeţi? 

— Într-adevăr, trebuie să fie cumplit. Probabil tot de 
aceea n-aţi vrut să se ştie că iniţial aţi studiat farmacia. 

Medicul clipi şiret. 

— Era aşa de greu să observ că toţi care au avut de-a 
face cu sectorul medicamente şi, lărgind câmpul, substanţe 
chimice, au intrat în obiectivul criminalului? Am făcut doar 
doi ani de farmacie. În trei m-am transferat. E destul de 
mult de-atunci. 

Studentul râse. 

— Văd că vă cramponaţi de ideea asta. Ţineţi să asiguraţi 
pe toată lumea... În sfârşit! Aţi ales deci ca specialitate 
dermatologia. 

— De, oftă medicul, nu-i cine ştie ce de capul ei, dar are 
un avantaj: în materie de boli de piele nu moare nimeni, dar 
nici nu se vindecă. Există vreo trei mii de maladii, se cunosc 
cam trei sute, se tratează vreo treizeci şi scapă trei. Din 
ultimii trei, doi au urticare. 

— Pentru un profesionist, nu sună prea optimist. 


— Sunt un lucid. O altă mătuşă a mea avea un picior 
equin. Bărbatul ei o iubea grozav. Într-o zi a vrut să-i facă 
un cadou şi i-a comandat o pereche de pantofi. Desigur, 
unul din ei era cu zece centimetri mai înalt. 

Iliescu îl privi nedumerit. 

— Şi?! 

— Păi e simplu! O iubea grozav, asta nu înseamnă însă că 
nu vedea că e şchioapă. Chiar azi-noapte mă gândeam... 

— Apropo! Suferiţi de insomnie? 

— Pun rămăşag că pentru dumneata n-are nici o 
importanţă dacă răspund da sau nu. 

— De astă dată vă înşelaţi, domnule Negreanu. Are mare 
importanţă. Toţi de pe-aici par vârâţi până peste cap în 
povestea celor două asasinate. Or eu îmi doresc din toată 
inima ca cel puţin dumneavoastră să nu fiţi amestecat. 

— De ce? 

— În primul rând simt nevoia unui teren tare, Mi-aţi 
inspirat încredere şi totuşi... Îşi aprinse neglijent ţigara. În 
noaptea când Sasu a fost ucis, dumneavoastră va plimbaţi 
prin apropiere cu... alpenştocul. Ciudate ore, trebuie să 
recunoaştem, pentru ascensiuni montane. 

— Asta-i grozavă! Medicul bătu din palme. Dacă aş fi 
ţinut în mână un drapel însemna că mă duceam la defilare? 
Obiectele nu corespund întotdeauna intenţiei. Adevărat, am 
ieşit cu alpenştocul. Ce mi-am zis? De vreme ce tot m-am 
cărat cu ciomagul de la Bucureşti, baremi să nu fie 
degeaba. Sora bunicii mele are o rochie de bal... 

— Ecaterina Stănescu, interveni grăbit studentul, afirmă 
că după asasinarea lui Sasu, alpenştocul avea urme de 
sânge. 

— Ecaterina Stănescu, oftă medicul, este o doamnă 
foarte importantă, pentru care eu nutresc toată 
consideraţia. Asta n-o împiedică însă ca din când în când să 
tragă câte-o minciunică. Să fie deformaţie profesională? Îţi 
spun sincer, nu-mi dau seama, n-am avut directori în 
familie. 


— Unde-i alpenştocul? 

— N-ai să mă crezi, dar habar n-am. 

Studentul îşi masă tâmplele apoi zise: 

— Hm, ciudat! După toate aparențele, deţineţi arma din 
prima crimă şi aveţi toate motivele să ucideţi în a doua. 

Rudy Negreanu nu părea deloc îngrijorat. Poate puţin 
trist. 

— Într-adevăr, Sasu putea fi ucis cu orice obiect 
contondent. În ce-l priveşte pe Mathieu, i-am dorit fără 
discuţie moartea, dar... 

— Dar? 

— Presupunând că aş fi în stare să iau viaţa cuiva, nu l-aş 
fi omorât dintr-un motiv foarte bine definit. Ar fi fost prea 
simplu pentru el. O lovitură oarecare la ceafă, în inimă sau 
moalele capului, un spasm şi gata! Neantul. Adăugă 
pătimaş: Pentru el drumul până acolo trebuia să fie lung şi 
greu. Să se chinuiască, să străbată fiecare etapă având, 
clipă de clipă, conştient, reprezentarea perfectă a 
sfârşitului. Să suporte supliciul cercetărilor şi al procesului, 
să aştepte crispat dimineaţa cenuşie când plutonul de 
execuţie îşi va îndrepta armele spre pieptul lui. Luni de zile 
în care s-ar fi chinuit ştiind că n-are nici o şansă. Mai rău 
decât un bolnav incurabil. Căci boala, durerile îţi macină 
nervii şi voinţa, ajungi să-ţi doreşti moartea. Pentru 
Mathieu, sănătos, încă puternic, cu toate celulele răzvrătite 
împotriva ideii de moarte, ar fi fost cumplit. Abia atunci mi- 
aş fi considerat părinţii răzbunaţi, domnule Iliescu. 

— Da, înţeleg. Rămâne straniu totuşi cât de multe date 
suspecte gravitează în jurul dumneavoastră. De exemplu 
cărămida cu care inginerul făcea gimnastică a dispărut Vă 
mărturisesc din capul locului că v-am văzut când aţi luat-o. 
Aţi învelit-o într-un jurnal şi aţi plecat cu ea. 

Rudy Negreanu zâmbi încurcat. 

— E adevărat. Sufăr de lombago. Poate matale îţi pare 
caraghios din partea unui medic să recurgă la leacuri 
băbeşti, totuşi n-ai idee ce balsam reprezintă o piatră 


fierbinte pentru o spinare bolnavă. Numai la gândul unor 
infiltraţii cu novocaină mi se zbârleşte pielea. 

— Cărămidă fierbinte... Mă rog! Şi unde o încălziţi acum, 
vara? 

Medicul îşi plecă privirea. 

— N-am pretenţia să mă crezi. O pun rece. E chestie de 
autosugestie. Uneori, din lipsă sau chiar în interesul 
pacientului, se fac injecții cu ser fiziologic. Bolnavul crede 
că e morfină, e de ajuns să vadă seringa şi să simtă 
înţepătura, că-i trece... Are impresia că-i trece. 

Iliescu îşi ţuguie buzele. 

— Era vorba de cărămida care putea să-l ucidă pe 
Plămădeală, domnule doctor. În sensul ăsta explicaţia mi se 
pare cam ilară. În fine! Am constatat că luaţi la ore regulate 
doze de sare. Tot autosugestie? 

— Nu! Prudenţă. E un antidot excelent. Dacă-ţi aminteşti, 
Rasputin proceda la fel. Până să moară, s-a eschivat de la 
multe tentative. 

— Vă e teamă să nu fiţi otrăvit? 

— După povestea cu citronadele mi se pare destul de 
firesc. Aş adăuga că, personal, mă bucur de simpatia 
asasinului. Aseară, a încercat a doua oară să mă lichideze, 
punându-mi cianură în paharul de pe noptieră. 

— Hm, s-ar putea crede că aţi inventat istorioara. 
Atentându-se la viaţa dumneavoastră, implicit vă debarasaţi 
de ipostaza unui eventual criminal. 

— Scuză-mă, domnule Iliescu, dar mata n-ai dreptul să 
crezi asta. 

— De ce? Presupun că-mi veţi oferi din nou o pildă. Cu 
sora, vărul sau cumnatul dumneavoastră. 

Medicul surâse trist. 

— Eşti obsedat de ideea că eu sunt criminalul. Din 
păcate, nu te pot convinge decât post-mortem. Adică după 
ce voi muri, veţi exclama în cor: „Săracu' Negreanu, ca să 
vezi, nu era el...“ Speram că vei fi sincer cu mine şi ţi-am 
răspuns cu toată sinceritatea. Or dumneata urmăreşti 


altceva. Mi-ai luat un mic interogatoriu fără să mă 
avertizezi măcar, şi nu-i leal. 

— Adevărat, ricană Iliescu. Leale au fost subterfugiile 
dumneavoastră, pretextele şi explicaţiiie ridicole. Leală a 
fost şi minciuna sistematică în care aţi evoluat, inducerea 
mea în eroare, cu tot soiul de eschive şi cimilituri. Leală a 
fost mai ales povestea cu cărămida. Se ridică: Avem 
reprezentări deosebite despre lealitate, domnule doctor. 

Țiganca se apropie de Rudy Negreanu cu paşi furişaţi. Se 
lăsă la picioarele scaunului şi-şi ridică faţa neagră cu riduri 
puţine, adânci. 

— Dă şi mie o ţâgară, boiarule! 

— De ce? Medicul clipi amuzat. 

Femeia păru deconcertată. Îşi feri gura cu palma, să n-o 
audă ceilalţi. 

— Ăştia e calici rău. Hai, boiarule, dă şi mie o ţâgară! 

— De ce? repetă medicul continuând să zâmbească. 

— Ei şi dumneata! Să fumez... 

— A! S-o fumezi. Asta-i altceva. 

Deschise tabachera veche de argint şi i-o întinse. Zamfira 
lu' Mutu apucă două ţigări, ezită apoi conform obiceiului o 
luă şi pe a treia. 

— Sănătate, boiarule... 

— Dar pe cealaltă de ce n-ai fumat-o? 

— Care ailantă?! 

— Ai agăţat zilele astea un călător. Unu îmbrăcat în gri pe 
care căpitanul l-a invitat sa plece. I-ai cerut şi lui o ţigară, 
dar n-ai aprins-o. 

Femeia râse. 

— Zâceam s-o am mai pe urmă. 

— Tţ! 

— Dacă-ţi zâc! 

— Nu zi, că minţi. le-am văzut când ai rupt-o. Medicul se 
răsuci căutându-i ochii: Ce era înăuntru? 


Zorile începuseră să pâlpâie pe crestele dealurilor. 
Plămădeală îşi privi ceasul. 

— E aproape patru. 

Ecaterina Stănescu porni prima, netezindu-şi rochia din 
mers. Medicul o luă pe urmele ei. 

„Mă întreb dacă pe femeia asta a surprins-o cineva în 
intimitate. Nefardată, cu bigudiuri şi cremă pe faţă... Dacă 
s-a lăsat surprinsă...“ 

Se ridicară şi ceilalţi ca şi cum tivul de lumină răsărit 
dincolo de dealuri i-ar fi eliberat. Întunericul îşi destrămase 
chingile alungând primejdia. Aşa simțeau. Păşeau greoi, ca 
după o noapte nedormită, petrecută incomod într-un 
compartiment de tren, cu ochii larg deschişi... O noapte sau 
mai multe. Erau goi pe dinăuntru, secătuiţi; în oase, în 
membrele grele li se strecurase plumb, iar pe figurile 
descompuse, oboseala adăugase o culoare bolnavă, de 
pământ. 

Zamfira lu' Mutu o luă de-a lungul coridorului. Călca 
moale, neauzit, o umbră alunecând pe lângă pereţi. Când 
ajunse la capăt, se opri uitându-se în urmă. Nu era nimeni. 
Deschise debaraua din zid, vârându-şi mâna până la 
subţioară. Se dădu brusc înapoi scoțând un urlet. 

Se auziră paşi precipitaţi pe scară, uşi trântite. Oamenii 
se iviră îngroziţi, cu privirile rătăcite. 

Hangiul ridică lumânarea: 

— Ce s-a întâmplat? 

Țiganca, mută, indică debaraua. 

— Vorbeşte, femeie! Ce e? 

— Acolo... Un mort! l-am atins piciorul. 

Şi se cutremură. 

Uşa scârţâi. Ceva parcă se mişca. Nu mai reacţionau. 
Priveau încremeniţi, hipnotizaţi spre gaura din zid. Apoi 
apăru o mână, un umăr... 


Țiganca îşi astupă gura. Inginerul Vasilescu ieşi din 
debara. Părea surprins: 

— Ce-aţi păţit?! 

— Imbecil! scrâşni cu gura strânsă Panait. 

— De ce, dom'le? De ce mă faci imbecil? 

Inginerul înaintă agresiv. 

Atanasiu interveni oportun, abia stăpânindu-şi enervarea. 

— Veniţi cu mine, domnule Vasilescu. Aveţi să-mi daţi 
unele explicaţii. 

Panait le făcu loc să treacă. Bolborosi: 

— E nebun, domnule! Am spus-o din prima clipă. Nebun 
de legat! 


« 


„Ce-i cu ăsta? 

Căpitanul îi privea intens nasul mare, umflat la rădăcină, 
ochii inexpresivi, ascunşi de lentile, figura uscăţivă, sensibil 
asimetrică, încercând să înţeleagă. 

„Fiecare om e un mister, fiecare viaţă e o enigmă.“ 

Un slogan vechi, tocit, deprins - poate doar ingerat - pe 
vremea când începuse profesiunea. Seful era bătrân, 
aproape de pensie, îl iubea pe La Rochefoucauld, îi plăceau 
generalizările formulate în termeni şi ton de sentinţă. „Cea 
mai banală existenţă ascunde ceva, poate deveni în ultimă 
analiză un roman. Lipsesc doar condeiul şi farul care să 
scotocească cotloanele sufletului. Nu se naşte un scriitor de 
fiecare individ.“ Râdea, şi proteza modestă se deplasa. 
Încleşta fălcile, punând-o la loc. Subalternii îşi întorceau 
privirile. 

Trăieşte şi acum într-o casă care miroase a bătrâneţe, 
colecţionând maxime şi mâzgălind adnotări pe codul lui 
Justinian. „Ce l-o mai fi interesând Justinian?!“ 

Îşi pipăi ochii fierbinţi. Era târziu, era obosit, în faţa lui se 
afla un om, o enigmă, sau o existenţă oarecare. 


— Ce-a fost povestea asta? 

Glasul suna încă nesigur. Inginerul îl privea deschis. O 
privire fixă, lipsită de aroganță, caracteristică miopilor. Îşi 
răsuci gâtul. 

— Chestia cu debaraua? Fleacuri! şi ridică din umeri. 

— Vi se pare - accentuă - normală, gluma? 

Vasilescu făcu ochii mari, sincer surprins. 

— Glumă?! Nici prin cap nu mi-a trecut să fac o glumă. 

— Oferiţi-mi atunci alt calificativ. 

„Act de demenţă în cel mai bun caz“, îşi răspunse singur, 
dar trebuia să se stăpânească. 

Inginerul se foi neliniştit: 

— Nu ştiu cum o s-o luaţi: întâi, mi s-a părut că debaraua 
ar fi cel mai sigur loc de odihnă. N-ar fi dat peste mine nici 
dracu'. E unul aici care are mania - făcu un gest 
semnificativ cu degetul încârligat îndreptat spre căpitan - 
poc! poc! Tocmai adormisem când m-a găsit ţiganca. Cred 
că vroia să şparlească ceva. În general, sunt un om 
prevăzător. 

— Original în orice caz, aprecie sec Atanasiu. Şi al doilea 
motiv? 

—  Obişnuinţă, domnule căpitan. M-am născut într-o 
familie numeroasă, iar tata nu era un nabab. Vara, sunt din 
Constanţa, ai mei închiriau toată casa. Ei dormeau în 
bucătărie, şi noi, copiii, în rafturi. 

— În rafturi?! 

— Îhî. Aveam un dulap înalt cu rafturile suprapuse. 
Încăpeam vreo cinci, unul peste altul. 

— Şi aţi simţit dintr-o dată nevoia să vă amintiţi de 
copilărie? 

— Păi fac treaba asta frecvent. Şi acasă. Prima mea 
nevastă nu înţelegea deloc. În general nu era prea 
inteligentă. A doua s-a obişnuit întreba seara: „Dormi în pat 
sau la raft?“ Am făcut vreo trei schimburi de locuinţă până 
să găsesc o debara care să-mi convină. 

Atanasiu simţi că-şi pierde firea. 


„Îşi bate joc de mine. Şi încă la modul grosolan.“ 

Reuşi să spună pe un ton calm: 

— Ce înseamnă „întreba“? Apropo de cea de-a doua soţie. 
Nu mai întreabă? 

— Poate pe altul. Abia am transcris divorţul luna trecută. 

— 'Tot pe chestiunea rafturilor? 

— Nu! Îşi trase scaunul mai aproape şi începu să 
vorbească pe tonul specific, descătuşat al celor care se cred 
neînţeleşi. Gesticula cu cotul înfipt în genunchi: Eu, 
domnule, am avut toată viaţa un ideal. Femeia să fie femeie! 
Gingaşă, delicată, s-o iei în braţe. Insistă privindu-l ţintă şi 
căutând parcă să descifreze dacă celălalt pricepe: Să poţi s- 
o iei în braţe. Respinse aerul cu dispreţ: Nu elefant, 
domnule! Nu mastodont! 

— Vreţi să spuneţi, s-o poţi ridica la modul cel mai 
concret. 

Inginerul se pocni zdravăn pe coapsă: 

— Asta e! exclamă plin de satisfacţie. Ce mare lucru?! 
Dar sunt încăpăţânate, rele, au idei fixe şi proaste pe 
deasupra! Numai o femeie tâmpită poate ignora sugestia, 
riscând să piardă un bărbat ca mine! Când m-am însurat, 
era ca fulgul. O nuia! Am adorat-o, domnule, am divinizat-o! 
Îi aduceam cafeaua la pat, îi făceam pantofii, până şi oala de 
noapte! După vreo doi ani a început să pună pe ea. Azi, un 
kil, mâine un kil. Am avertizat-o de faţă cu soacră-mea, în 
consiliu de familie: „Dacă te îngraşi, divorţez! Ţi-o spun la 
modul cel mai serios!“ Soacră-mea altă tembelă: „Eşti ţicnit, 
băiete! Tratează-te!“ Nu m-au crezut şi... Dădu din mâini 
neputincios. 

Căpitanul trase din ţigară privindu-l printre gene: 

— Aţi divorţat. 

Vasilescu se holbă: 

— Urgent! Am avertizat-o doar! Zece kile în trei ani. E 
posibil?! Nu suport, domnule, grăsimea! Şi-n mâncare când 
o văd, mi se întoarce stomacul. Probabil ceva hepatic, 
conchise pipăindu-şi ficatul. Acum caut o hipertiroidiană. 


— Cred că e cea mai bună soluţie... Şi prima soţie? 

— Nu ne înţelegeam pe chestii de muzică. Eu puneam la 
picup Şaliapin şi ea vroia sârbe. Cică o indispuneau 
răgetele. Auzi, răgete! Şaliapin rage! Blasfemie! Sunt un 
meloman. Zece ani am studiat canto. Fredonă brusc spre 
stupefacţia căpitanului un fragment de arie, tare şi cu 
interpretare: Bas-bariton! Conchise nefericit: N-am avut 
noroc. 

Atanasiu continuă să-l fixeze.  Pronunţă abia 
descleştându-şi fălcile. 

— Un neînțeles, probabil. 

— Un mare neînțeles! Ce pretenţii să am de la nevastă 
când mama, domnule, propria mea mamă nu m-a priceput. 
Făceam acasă vocalize: „Ce tot behăi, măi băiete! Aista-i 
cântec?! Ia'n să-l auzi pe dascălu' de la Sfânta Vineri. Apăi 
când ţi-a trage ăla un «La umbra nucului bătrân» zici că-i 
Grozuţă!“ 

— Mda... Atanasiu îşi schimbă în sfârşit poziţia, mişcându- 
se în scaun. Cineva afirma că v-ar fi văzut cântând şi prin 
biserici. 

Vasilescu înclină trist capul. 

— E adevărat. La Sf. Iosif. Vocaţie sufocată. Acum am 
renunţat. Am aproape 40 de ani. În artă, asta înseamnă 
bătrân. În orice caz ca să te lansezi. 

— În limbaj comun, domnule Vasilescu, sunteţi ceea ce se 
numeşte un original. 

— V-am înţeles, îl întrerupse inginerul. Adică ţicnit. Mi s-a 
atribuit prea des calificativul pentru a încăpea dubii. Aici e 
drama mea, de fapt drama oamenilor deosebiți. Când ai 
aspirații, când faci altceva în timpul liber decât să joci table, 
să mergi la cârciumă sau să repari gardul, eşti nebun. 

— Nu acesta e aspectul pe care intenţionam să-l discut. 
Mi-e absolut indiferent ce faceţi acasă în timpul liber. În 
circumstanţele date însă, o personalitate atât de... atât de 
neaşteptată, atrage fatal toate suspiciunile. Datele pe care 
le deţin întâmplător, converg spre aceeaşi concluzie: falsă 


identitate. Sunteţi inginer şi cântaţi imnuri religioase la 
catedrală, o situaţie pe care nu o întâlneşti în fiecare zi, 
trebuie să recunoaşteți... 

— Dar v-am explicat! 

Atanasiu gesticulă vag: 

— Poate fi o explicaţie. Vă numiţi Vasilescu, dar se pare că 
în şcoală aveaţi alt nume. Sunteţi constructor, deşi aţi fost 
student la navală... Pocni din degete: Multe, prea multe! 

Vasilescu îşi îndreptă mecanic ochelarii. Neîncrederea 
căpitanului nu părea să-l deranjeze. 

— Puteţi controla tot ce spun. Aveam un nume tâmpit: 
Bulică. Până am terminat facultatea a trebuit să suport cele 
mai idioate glume. De obicei în rimă. Când m-am însurat 
prima oară, am luat numele neveste-mi. Credeţi că aţi fi 
procedat altfel? 

— Nu-mi dau seama. Şi specialitatea? 

Inginerul netezi masa, ezitând uşor. 

— Începusem facultatea la Galaţi. În patru, am rămas 
repetent. O prostie! Sunt un tip pătimaş. Jucam pocher la 
cămin de dimineaţă până seara ca nişte nebuni. Rămăsesem 
cu o restanţă pentru toamnă. Partida a început seara, în 
ajunul examenului. S-a continuat toată noaptea şi 
dimineaţa. Din când în când mă uitam la ceas: „Încă o 
jumate de oră! Tănase - profesorul de rezistenţă freacă 
mult, mai merge o mână.“ Nu mă puteam, domnule, dezlipi 
de masă! Câştiga unul singur. Ştiam că trişează, şi mă 
încăpăţânasem să prind şmecheria. Am uitat de examen şi 
de tot. Când m-am dus însfârşit la facultate, pe la 2, Tănase 
isprăvise examinările şi plecase acasă. 

Atanasiu respiră adânc: 

— Aveţi pretenţia să cred istoria asta? 

Vasilescu râse: 

— Nu m-a crezut nici mama. Mama mea, domnule! Şi 
totuşi e purul adevăr. Am martori, un cămin întreg. Deşi 
pentru dumneavoastră treaba nu prezintă, bănuiesc, nici un 
fel de importanţă. Chestia făcuse vâlvă: „Auzi, ăla cică n-a 


«“ 


avut timp să se ducă la examen. Era ocupat!“ Pe urmă m- 
am transferat la construcţii, în Bucureşti. Mi-a fost penibil 
să repet anul la Galaţi. Dar tot m-am ales cu ceva: n-am mai 
pus mâna pe cărţi de atunci. 

„Cred că nu minte, îşi zise Atanasiu. Poveştile sunt prea 
fantastice pentru a fi inventate. Căci ăsta e păcatul 
minciunii premeditate: exagerat de verosimilă, de banală. 
Cotidian, în sensul de neînsemnat, când viaţa în fond nu e 
aşa, chiar aşa. Îşi muşcă unghia degetului gros: Rămâne de 
văzut.“ 

— Ar mai fi câteva probleme. Bucătăreasa... 

— Ţâmpoaca! preciză Vasilescu. 

Căpitanul îşi ridică surprins sprâncenele apoi continuă. 

— Bucătăreasa afirmă că şi dumneavoastră v-aţi fi certat 
cu Mathieu în ajunul morţii. 

— Bate câmpii! respinse cu dispreţ inginerul. Ce să 
împart eu cu franţuzul? 

— Dar ce are ea cu dumneavoastră? De ce să fi inventat? 

Vasilescu îşi flutură degetele pe lângă tâmplă. 

— Femeile sunt nebune! Eu o ştiu din experienţă. Le 
căşunează din senin, au presimţiri, tot soiul de aiureli. Îşi 
trase scaunul mai aproape: Ştiţi care e convingerea mea? 
Cam 97 la sută din indivizi sunt sonaţi. Nu furioşi, dar au 
ceva la finală. Le filează lampa finală. 

— Dumneavoastră în care procent vă situaţi? Vă întreb 
din pură curiozitate. 

Vasilescu nu se sesiză. Exclamă sincer: 

— Păi eu sunt normal, domnule! Eminamente normal. Mă 
compar cu... Luaţi-i chiar pe-ăştia de aicil Stăneasca - 
fecioară refulată, Panait - vede doar nebuni în jur... Se 
corectă brusc: în fine, plin de obsesii, călugărul are un fix: 
stă de vorbă cu Dumnezeu! La micul dejun şi seara la orele 
17:30. Mai încap comparații! Dovadă şi cu [âmpoc! O fi 
visat urât şi i s-a năzărit că m-am certat cu Mathieu. 

— "Tot dânsa susţine că atunci când a fost lovită, 
dumneavoastră eraţi prin apropiere, de fapt foarte 


aproape. 

— Ei, ce v-am zis? Nebună! Şi primul simptom al 
demenţei - v-o spun pentru că am studiat problema, 
nevestele mele... mă rog, nu e cazul să discutăm - primul 
simptom este incapacitatea de diferenţiere a fenomenelor 
înconjurătoare. Când am auzit că ţipă, am sărit în ajutorul 
ei. Fac judo şi box din copilărie. Îşi arătă bicepşii: Puneţi 
mâna aici! Nu, nu, serios, puneţi mâna! Fier! Am jucat la 
Spartacus. Din toamnă, mă înscriu la yoga, iar în concediu 
scriu piese de teatru. Omul nu trebuie să vegeteze. Părerea 
mea... 

— N-aţi vrea să revenim la alte opinii! Ale bucătăresei de 
pildă. 

— Păi asta e! Nefericita, în loc să sesizeze bunele mele 
intenţii, m-a confundat cu agresorul. 

— Un şir de confuzii şi coincidenţe care planează asupra 
dumneavoastră... 

— O coaliţie infamă, domnule căpitan! Inginerul îşi 
răsfrânse buzele: Sunt obişnuit. De când mă ştiu, sunt 
lucrat. 

— Coaliţie?! În ce scop? 

Vasilescu făcu cu ochiul şoptind. 

— Cred că am mirosit eu ceva. La mijloc e mâna lui 
Rădoi! O manevră de-a lui. Pun capul jos! 

— Rădoi? întrebă aiurit Atanasiu. Cine e Rădoi? Şi se 
apucă să-şi consulte lista. 

— "Ţţ! făcu Vasilescu. Nu-i aici. Rădoi, directorul adjunct. 
Bandit mare! Nu era fraier să-şi descopere jocul. Şi-a trimis 
oameni. 

— Cum adică? 

— Ministerul vrea să mă salte, dar Rădoi se opune. N-are 
motive şi atunci încearcă să mă discrediteze. Pun pariu că 
Ţâmpoaca e agenta lui. Agent e şi călugărul. Şopti cu palma 
la gură: Securitate! 

— De unde ştiţi? 

Inginerul îşi prinse nasul între degete. 


— Am fler! Adică pe cine vor să păcălească? Gogeamite 
găligan intrat în Oastea Domnului... De ce nu în fabrică, 
domnule? De ce nu în mină? Păi cu muşchii ăia dărâmă 
munţi, saltă un tramvai! 

— De ce să salte tramvaiul?! 

— Uite aşa, de-al dracului! 

— Credeţi, aşadar, că Rădoi a mobilizat Securitatea pe 
urmele dumneavoastră pentru a vă împiedica să avansați? 

— Are relaţii mari. 

— E ridicol! O ipoteză absurdă şi ilară. 

Inginerul dădu din mână:. „Om trăi şi-om vedea...“ 

— Cred mai degrabă, domnule Vasilescu, că 
dumneavoastră însăilaţi un joc riscant. La adăpostul unei 
tente de originalitate, urmăriţi țeluri precise. 

— Adică ce fac, domnule? Ce-am făcut? Vă luaţi după 
aiuriţii ăştia? 

— Exceptând declaraţia Măriei Ţâmpoc, există încă un 
martor care a auzit când i-aţi fixat o întâlnire lui Sasu, 
prima victimă la Peşteră. Adăugă, apăsând pe silabe: Acolo 
unde Sasu şi-a găsit moartea. 

— Pretindea că o să-mi arate un loc de pescuit. 

— Aţi plecat deci împreună. 

— Da, pe drum însă ne-am despărţit. Înainte de a ajunge 
la peşteră. 

— De ce? 

— M-am răzgândit. În definitiv, în concediu am dreptul să 
fac ce vreau cu timpul meu. 

— Dar şi obligaţia unor declaraţii care să corespundă 
realităţii. 

— N-am mai avut chef de peşte. 

— Vi se pare un motiv serios? 

— Asta-i situaţia! Ce pot să fac mai mult? 

— Sunt curios ce explicaţie îmi veţi da în legătură cu 
citronadele. 

Vasilescu clipi nedumerit. 

— Care citronade? 


— Citronadele otrăvite. Pentru ca Panait să nu-l poată 
vedea pe cel care vorbeşte, comanda trebuia făcută de sus, 
din capul scărilor. Deci, lângă uşa odăii dumneavoastră 
unde... 

Inginerul îl opri ridicând palma. 

— Chestia cu citronadele o recunosc! A fost o glumă. 
Chicoti  zgâlţâindu-şi umerii: Vroiam să văd cum 
reacţionează şmecherii ăia din hol. Un mic test psihologic. 
Am şi d-astea... 

— Glumă deci, ricană Atanasiu. 

— Sigur că da! 

— "Tot din glumă aţi provocat şi scurtcircuitul. 

— Eu?! 

— Şi-n vederea altor glume v-aţi procurat o cărămidă. 
Până aseară o ţineaţi sub pat. Apropo, unde aţi pus-o? 

— Mi-au furat-o! sări de pe scaun inginerul. Fac 
gimnastică în fiecare dimineaţă. Am uitat halterele acasă. 
Le ridic de 214 ori! 

Întinse braţele apoi le săltă din cot arătând mişcarea. 

Atanasiu simţi că-şi pierde cumpătul: 

— Deci haltere, judo, box, vapoare, psalmi la Sf. Iosif, 
pocher, piese de teatru, Saliapin, yoga, nevastă grasă, 
glume spirituale! 

— Cred că e o fişă destul de completă, zâmbi măgulit 
inginerul. Am omis să vă spun că de trei ori pe săptămână 
merg la universitatea populară. Învăţ japoneza. 

— Aţi omis altceva, domnule Vasilescu. Să-mi vorbiţi 
despre lovitura magistrală - profesionistă aş zice - pe care 
mi-aţi aplicat-o mie. De astă dată nu încap halucinaţii căci v- 
am văzut personal. Aş vrea să-mi indicaţi rubrica: glumă 
sau... tentativă de crimă? 


XXX 


Ploaia încetase. Nori mobili, destrămaţi, împăienjeneau 
luna. O voaletă diafană peste faţa astrului. Se auzea 
foşnetul tulburător al pădurii înghițită de neguri. Undeva, 
lătra un câine. Hanul, siluetă sulfuroasă, părea aruncat la 
marginea lumii. 


XXX 


Inginerul Vasilescu reglă sonorul transistorului. Fredona, 
dirijând în acelaşi timp cu gesturi dezlănţuite concertul 
orchestrei din Salzburg. Atrăgea atenţia harpistei, 
împungea violent spre violoncel, marcându-i intrarea. 
Stătea cu spatele spre uşă. Nu auzi când se deschise. 


Vasilescu se răsuci buimac. Văzu silueta cu arma în mână, 
îndreptată spre el şi se lipi instinctiv de tăblia patului. 
Bolborosi: 

— Ştiam. Am bănuit că dumneata eşti. 

— Au bănuit şi alţii. Asta le-a adus sfârşitul. 

Ochii inginerului fixau înnebuniţi degetul îndoit pe 
trăgaci. 


Împuşcătura zgudui hanul. Liniştea se fărâmiţă. Un vas 
de sticlă izbit cu putere. 

Oamenii priveau îngroziţi. Rămăseseră în pragul uşii, nu 
îndrăzneau să intre înăuntru. 

Căpitanul Atanasiu, în genunchi lângă Vasilescu îi lua 
pulsul. Şopti: 

— Chemaţi Salvarea! 

— E înfiorător, îngână Ecaterina Stănescu. Părea să 
vorbească singură. 

— Ai spus ceva? se interesă Rudy Negreanu. 

Femeia îi aruncă o privire rătăcită. 

— Poftim? Nimic... 

Plămădeală bolborosea cu pumnii încleştaţi la gură: 


— Care e bestia! Care? 

Iliescu se rezemase de zid. Avea buzele încleştate. Îi 
privea pe fiecare în parte, minute lungi, insuportabile, 
scormonindu-i cu ochii. 

Marioara Ţâmpoc scâncea. 

— Mamă... 

— Taci! şuieră hangiul. Văicărelile bucătăresei îi zgâriau 
urechile. Repetă ca pe un refren: Un dement, domnule, un 
alienat! Un pericol public! Trebuie chemată armata, miliția, 
ce-o fi, să ne apere, domnule! 

Studentul îşi schimbă poziţia: 

— Ştii bine că nu e un dement. Dumneata, ştii foarte 
bine! 

Panait îi aruncă o privire otrăvită. 

Țiganca, cu picioarele încrucişate sub ea, se uita în gol. 
Faţa şi trupul nemişcat păreau de lemn. Un idol orb şi surd. 

Călugărul îngenunchease cu degetele împreunate... 
Mişca mut buzele adresând cuiva rugăciuni fierbinţi. Pe 
chipul tras, o mână genială desenase o expresie 
cutremurătoare. 

Căpitanul traversă încăperea cu paşi nesiguri. Avea o 
culoare lividă, degetele care ţineau ţigara tremurau. Se 
aşeză la biroul lui Panait. Îşi prinse capul în palme. Nu se 
simţea bine. Un gust amar, o amorţeală ciudată. 

— Da, şopti. Da... 

Îşi scutură umerii încercând să-şi revină. 

Hangiul vru să iasă, dar Atanasiu îl opri cu un gest. 

— La această tentativă de crimă, aproape că am asistat 
cu toţii. Fiecare din dumneavoastră are obligaţia să 
relateze exact unde se afla în momentul când a auzit 
împuşcătura. Pe parcurs, glasul îşi recăpătase tonalităţile 
ferme. Se uită la Panait: Aţi vrut să spuneţi ceva? 

— Părerea mea v-am mai comunicat-o! Hangiul gesticulă 
larg: Printre noi s-a strecurat un alienat mintal. Cea mai 
bună metodă de identificare ar fi să vă informaţi ce evadări 


s-au înregistrat la spitalele de nebuni. Cu un telefon 
rezolvaţi totul în maximum o oră. 

Iliescu fu cuprins de un râs isteric. 

„Dumnezeule! Ce tâmpit! lremediabil tâmpit!“ 

— Auzi, evadări de la balamuc! Ce poate să-i treacă prin 
minte! 

Se îneca de râs. 

— Oi fi tu vreun deştept! Celălalt continua să râdă şi 
hangiului îi tremurau fălcile de furie: Ai să zbori de-aici, 
băiete, şi încă urgent! M-am săturat de aerele tale. 

— Ca şi cum, Dumnezeule!... Reuşi să pronunţe printre 
hohote: Ca şi cum aş avea de gând să mai rămân cinci 
minute în dugheana asta împuţită! Auzi, a fugit ăla de la 
balamuc! Fenomenal! 

Atanasiu bătu cu palma în masă. 

— Stăpâniţi-vă! N-aţi ales momentul cel mai potrivit 
pentru o criză de ilaritate. Mai aveţi ceva de adăugat, 
domnule Panait? 

Hangiul scutură din cap. 

— Unde eraţi când s-a auzit împuşcătura? 

— În magazie. 

— În magazie, repetă căpitanul. Asta înseamnă celălalt 
capăt al hanului. 

Iliescu, încă roşu de râs, completă ironic: 

— Şi cel mai îndepărtat punct faţă de odaia inginerului. 

— Aţi parcurs foarte repede distanţa, constată Atanasiu. 
Mi-amintesc că v-am zărit o dată cu ceilalţi în pragul uşii. 

— Dar că eu am fost cel care a sosit ultimul, aţi observat? 
Declară ritos: În momentul crimei, mă aflam în magazie. 
Bucătăreasa poate să confirme. M-a văzut când am luat 
cheile. 

Marioara 'Ţâmpoc îşi smiorcăi nasul lung. 

— Eu una nu văzui nimic. Nu văzui nimic, auzi, nimic. 

— Cum femeia lui Dumnezeu? Nu erai lângă mine când 
am scos cheile din sertar? 


— Ce ştiu eu ce chei era alea? Şi p-ormă, ca s-o spuipe a 
dreaptă, le luaşi mai devreme. După cină. 

— Fantastic! 

— Ce-aţi făcut la ora asta în magazie? 

— Găsesc foarte ciudată întrebarea dumneavoastră, 
domnule căpitan. Până una alta sunt responsabilul acestei 
unităţi. Am aranjat, am cântărit, am numărat. Pică mâine un 
control pe capul meu şi ce fac? Credeţi că dacă le povestesc 
ălora că aici mor oamenii ca muştele mă bat pe umăr şi vin 
data viitoare? 

— Aţi ales o oră ciudată, totuşi. 

— Când am timp. 

— Cunosc problema. Ţinând seama însă de activitatea 
redusă a hanului în ultimele zile, puteaţi inventaria marfa 
oricând. 

— M-au apucat gândurile negre, ripostă hangiul. 
Atmosfera e destul de propice... 

Atanasiu se adresă tuturor. 

— E cineva care ar putea confirma declaraţia domnului 
Panait? 

Se aşternu liniştea. Hangiul îşi roti privirile apoi izbucni: 

— Ăştia chiar dacă m-ar fi văzut şi tot n-ar recunoaşte-o. 

— De ce? 

— Dintr-un remarcabil spirit de echitate. Zâmbi: Au grijă 
de pielea lor. Cine să recunoască? Asasinul? Cel mult o să 
mă înfunde. Evident, dacă poate. 

— Eu l-am văzut, interveni Iliescu. Deşi am reţinut că 
ucigaşul se va desemna ipso facto printr-o declaraţie ce nu-l 
va avantaja pe domnul Panait. La ora patru şi un sfert şi-a 
isprăvit treburile. La ora patru şi douăzeci, stingea lumina 
şi închidea uşa magaziei. La patru şi jumătate inginerul a 
fost împuşcat. Concluzia trageţi-o dumneavoastră. 

— Ce infamie!! şuieră hangiul sufocat. 

— Minte şi ăsta! sări Marioara Ţâmpoc. Îşi şterse nasul în 
podul palmei: La patru şi un sfert, Iliescu fu pe afară. Îl zării 
pe geam. Fluiera capiu la lună. Nu putea să-l vază pe şeful. 


Panait îşi înfipse mâinile în şolduri. 

— Cred, domnule căpitan, că sunteţi edificat! 

— Te-ai aranjat, rânji Iliescu. 

— Fusei cu ochii pe el. Cu vreo cinci minute înainte să 
auz împuşcătura, intră în han. 

Studentul ridică din umeri. 

— M-am plimbat, într-adevăr. Asta nu înseamnă însă că la 
patru şi douăzeci jupânul nu părăsea magazia. Apropo de 
observaţiile doamnei Ţâmpoc, împuşcătura am auzit-o când 
eram încă afară. Asta m-a şi alarmat. Se încurcă, desigur 
neintenţionat, cronologia evenimentelor. 

— Nu puteaţi auzi împuşcătura de-afară. 

— Să probăm! Să probăm! propuse belicos hangiul. 

Ochii îi străluceau de satisfacţie. 

Iliescu râse: 

— Dacă ne împrumuţi dumneata pistolul, n-am nimic 
împotrivă. 

— Insinuări perfide! 

— Eu sunt femeie proastă... loţi se răsuciră spre Zamfira 
lu” Mutu. Țiganca îşi legă mai strâns basmaua la spate. 
Câţiva cârlionţi îi săltau în jurul obrajilor: Mă socotesc şi 
eu... Cum a putut coana Marioara să vadă când a intrat 
tânăru' dacă ea era colea, la uşa inginerului. Îl spiona pe 
broască. 

Marioara Ţâmpoc sări ca opărită: 

— Aşa păţeşti când bagi lingura în mâna calicului. Asta e 
în loc de bogdaproste! Cafea şi wischi, ha? 

Panait îşi puse mâinile în cap: 

— Va să zică ăsta e misterul cu whisky-ul! Ridică pumnul: 
Cu White Horse ţi-ai găsit să faci pomană, nenorocito? 32 
suta? 

— Inimă bleagă, oftă bucătăreasa. Mă greşi mama... 

Ecaterina Stănescu îşi duse mâna la frunte: 

— E îngrozitor. Aşa nu ajungem nicăieri... 

Hangiul se uită la ea. O privire lungă, urâtă. Şopti: 

— Pupăză! 


Femeia se cambră. Panait continuă cu voce tare: 

— Ce-ai căutat în odaia lui Vasilescu? 

Ecaterina Stănescu îşi plimbă ochii peste creştetul lui. 

— Parcă şi mata i-ai făcut o vizită, domnu' Plămădeală! 
interveni blând Rudy Negreanu. 

— Unde erai când m-ai văzut? îl fulgeră economistul. 

— Eu nu te-am văzut. Te-am auzit. Odaia mea e alături, 
perete în perete cu a inginerului. Mata ţipai la el. 

— Şi pe scorpia asta n-ai auzit-o? 

Medicul clătină capul. 

— Dumneaei poate că vorbea în şoaptă. Eu nu ştiu... 

— Ne apropiem din ce în ce mai mult, observă studentul. 
Am ajuns şi în camera răposatului. 

Atanasiu îşi apăsă degetele pe ochii împăienjeniţi. 

„Ce-i cu ăştia? Ce vor?...“ 

Glasurile parcă veneau din altă încăpere: 

— Eu n-am nimic cu nimeni. Ce să am... 

— L-ai ameninţat de două ori! 

— Mie mi-a spus, domnule! Ţine minte, ăsta îmi face felul! 

— Unde ascunseşi revolverul? 

— Ai fost la el în odaie şi după aia... 

— Minţi! 

— Şi pe Mathieu, parcă nu ştiu? 

— Am deschis uşa, nu erai în cameră. 

— Ucigaşule! 

Vocile alunecau pe lângă el, se încălecau, se învârteau, 
repede, tot mai repede. Un carusel nebun, ameţitor. 

„Nu mai rezist... Imposibil...“ 

Atanasiu încercă să se ridice. Se clătină. Apucă strâns 
marginile mesei. 

— Scuzaţi-mă. Nu mă simt bine. Vom continua mai târziu. 

În clipa aceea se produse accidentul. Căpitanul ieşi 
trântind uşa. Rudy Negreanu sprijinit de canat scoase un 
urlet înfiorător. Îi prinsese mâna. Din degetele sfărâmate, 
curgea sânge. Scoase o batistă înfăşurându-le strâns. 


— Ce s-a întâmplat? Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a 
mai întâmplat? 

Atanasiu privea înspăimântat mâna medicului. Ionică 
Panait se desprinse de grup. 

— l-aţi zdrobit degetele, domnule căpitan. 

— Eu? 

— Fireşte. Aveţi o manieră de a duce ancheta... Ironii, 
vociferări, uşi trântite... 

Atanasiu se apropie de medic bâlbâind încurcat. 

— lertaţi-mă, vă daţi seama... fără nici o intenţie... 

— Oare? făcu Ionică Panait privindu-i complice pe ceilalţi. 

Plămădeală îşi drese glasul. 

— Dumneavoastră nu iubiţi oamenii. 

— Nu iubiţi pe nimeni, se asocie Ecaterina Stănescu. 

Lucrurile luaseră o întorsătură penibilă. Atanasiu îşi 
plimba înmărmurit privirea de la unul la celălalt. Rudy 
Negreanu cu faţa crispată de durere, îi puse mâna validă pe 
braţ. 

— Dumnealor glumesc. Sau sunt foarte nervoşi şi nu-şi 
dau seama ce spun... 

Bucătăreasa apăru în fugă cu un pachet de vată şi spirt. 

— la să vedem! 

— N-am nimic, madam Ţâmpoc. Asta nu înseamnă că nu 
apreciez delicateţea matale. 

Căpitanul îşi suflecă mânecile cămăşii. 

— Daţi-mi mâna, vă rog! 

— Nu-i nevoie, se eschivă medicul. Mă duc la mine în 
odaie şi mă doctoricesc singur. Râse chinuit: Dacă n-am 
făcut mare brânză tratându-i pe alţii, cel puţin pe mine... 
Ştiţi, tata avea o vorbă... 

— Daţi-mi mâna! insistă Atanasiu. Se adresă ţigănicii: Adă 
o oală cu apă. 

— Asta-i bună! Dacă vă spun... 

Ecaterina Stănescu se ridică: 

— Cu voia sau fără voia dumitale, trebuie să vedem ce-ai 
păţit. Nu te putem lăsa să suferi ca un câine. 


— Cine v-a spus că sufăr? De altfel, din clipă în clipă 
trebuie să pice Salvarea. Mai bine vedeţi ce-i cu domnul 
Vasilescu. El, într-adevăr, are nevoie de ajutor. 

Făcu câţiva paşi spre scară. Picioarele i se muiară şi se 
prăbuşi. Oamenii schiţară un gest de apropiere. 

— Rămâneţi pe loc! dispuse Atanasiu. 

Se aplecă deasupra medicului şi desfăcu batista. Rămase 
încremenit. Ceilalţi, adunaţi în grup, surprinseră pe faţa lui 
Atanasiu o stupefacţie fără margini. Buzele abia reuşiră să 
articuleze: 

— Fantastic! De necrezut! Țesutul se regenerează singur. 

Un tunet prelung zgudui hanul din temelii. Atanasiu 
tresări şi se îndoi ca şi cum ar fi primit o lovitură 
neaşteptată. Uşa de la intrare se deschise. 

Toţi îşi întoarseră privirile terifiaţi. 

Sergentul Păiş, ajutat de locotenentul Dobrescu, în haine 
de voiaj, duceau un bărbat întins pe o brancardă 
improvizată. Omul arăta îngrozitor. Neras, gaben, cu obrajii 
scofâlciţi. Prin hainele zdrenţuite se vedea pielea 
însângerată pe alocuri. 

— Dumnezeule! bolborosi Atanasiu. 

Cei doi aşezară atent targa pe jos. Păiş îşi şterse fruntea 
asudată. 

— L-am găsit legat fedeleş în peştera cea mică. 
Dumnealui - arătă spre Dobrescu - m-a ajutat să-l aduc. Era 
pe şosea cu un Fiat. 

Căpitanul se apropie de targă. Atinse mâna bolnavului şi 
întrebă înspăimântat: 

— Cine eşti dumneata? 

Celălalt abia îşi mişcă buzele pleznite. 

— Gheorghe Plămădeală... Şopti sfârşit: Apă..., apoi îşi 
pierdu cunoştinţa 

Un zgomot de sticlă spartă îi făcu să se întoarcă speriaţi. 
Celălalt Plămădeală, turistul de la Peştera Sihastrului, 
sărise pe geam dispărând în noapte. 


Capitolul XXIII 


UN HOŢ SENTIMENIAL 


Îiiescu văzu cheia de contact la bordul maşinii. Fără să 


mai stea pe gânduri se aşeză la volan. Tâşni ca o săgeată pe 
poarta hanului şi ieşind la şosea apăsă acceleratorul la 
maximum. Locotenentul Dobrescu clătină din cap. Îşi puse 
centura de siguranţă apoi demară furtunos. 


Omul în gri pătrunse în hol. Cu excepţia medicului 
prăbuşit în apropierea scării nu mai era nimeni. Îl ridică în 
spinare şi aruncând o privire spre poarta hanului părăsi 
încăperea. 


Ecaterina Stănescu cobori în fugă scările. Uşa de la 
camera căpitanului era întredeschisă. Zări întins pe o 
canapea trupul adevăratului Plămădeală. Pe mesele din hol 
rămăseseră câteva cioturi de lumânări, mărturie a ultimei 
nopti. 

„Da, a fost o noapte...“ 

Privi încăperea surâzând, apoi ieşi în grabă. 


Maşina Salvării pătrunse în curte. Atanasiu se întoarse 
spre Ionică Panait. 

— Unde-i Rudy Negreanu? 

Hangiul îşi rostogoli ochii nedumerit. 

— A dispărut. 

— Cum a dispărut? L-aţi căutat în cameră? 

— Nu e nicăieri, domnule căpitan. Nici el, nici Ecaterina 
Stănescu, nici studentul. 

Atanasiu îşi frecă îngândurat bărbia. 

— Ciudat! Foarte ciudat! 


Intrase în Arad. lliescu văzu în oglinda retrovizoare 
Fiatul apropiindu-se. Coti pe câteva străduţe înguste, fără 
să reducă din viteză, apoi opri brusc, şi, abandonând 
maşina, dispăru în curtea unui depozit de lăzi şi butoaie. 
Stivele înalte se ridicau ca nişte baricade. 

Dobrescu parcă alături şi se luă după el. 

Sfâşiind aerul, un glonţ se înfipse în lemnul unui butoi. Se 
întoarse automat. Al doilea glonţ porni găurindu-i mâneca. 
Îl văzu în sfârşit pe Iliescu care trăgea ascuns după un şir 
de lăzi. Se retrase în spatele unei stive. Printr-un tir 
insistent, studentul îl obliga să rămână pe loc. 

Dobrescu ocoli lăzile într-o mişcare de învăluire, atent să 
nu facă zgomot. Ajunse la cealaltă extremitate a 
depozitului, în spatele lui Iliescu. Scoase arma şi strigă: 

— Sus mâinile! 

Cu o mişcare fulgerătoare, studentul rostogoli un butoi în 
direcţia locotenentului, întorcându-se în acelaşi timp. 


Descărcă revolverul fără să-l nimerească. Apăsă încă o dată 
pe trăgaci, dar arma ţăcăni în gol. Nu mai avea gloanţe. Se 
aruncă peste stiva înaltă. Muntele de lăzi se clătină, apoi se 
prăbuşi cu zgomot. Drumul era liber. Coti printr-un labirint 
de butoaie supraetajate, sări gardul şi ieşind în stradă opri 
un taxi. Înainte de a urca, îl văzu pe Dobrescu recuperându- 
şi maşina. 

Ochii locotenentului clipiră mărunt. Gonea cu peste o 
sută de kilometri pe oră şi totuşi getaxul începuse să câştige 
teren. 

Urmărirea continua tot mai anevoioasă. Taximetrul cotea 
brusc cu iniţiative neaşteptate, efectuând  virajuri 
periculoase în scrâşnet prelung de frâne. 

„Ăsta a condus ceva la viaţa lui.“ 

Parcurgeau în viteză strada îngustă. Trecătorii întorceau 
capul uimiţi. Taxiul o tăie prin faţa unui autobuz pornit din 
staţie. Şoferul, stupefiat, scoase capul pe geam urlând: 

— Boule! Criminalule! Cine ţi-a pus volanul în mână? 

Îşi şterse cu mâneca sudoarea comentând incidentul cu 
pasagerii revoltați. 

Dobrescu scrâşni: 

— Scapă! 

Autobuzul se îndepărtă încet. Zări getaxul care câştigase 
avans, gonind cu toată viteza spre periferia oraşului. 

— Şoferul ăsta e nebun! exclamă locotenentul. 

Într-adevăr, taxiul, depăşind viteza reglementară, alerga 
ignorând semnele de circulaţie ca şi somaţiile agenţilor. 

„Nu, nu-i nebun. Acolo se petrece o dramă...“ 


Omul de la volan îşi urmărea clientul cu coada ochiului. 
Faţa palidă, trasă, ochii aprinşi de febră. 

„Nu-ia bună cu ăsta!“ 

— La stânga! dispuse scurt Iliescu. Şi mai repede! 


— Nu pot, taică, n-avem voie. 

— Fă ce-ţi spun ! 

Vocea era tulbure, răguşită. Îşi pironise privirea în 
oglinda retrovizoare. Şoferul se uită şi el. Văzu Fiat-ul şi 
înţelese. 

Intraseră pe o stradă îngustă, pustie. 

— La dreapta! 

— E sens interzis! 

— La dreapta! 

Maşina coti brusc, gata să doboare o bătrână care 
traversa. După câteva secunde Fiatul se arătă iar în 
oglindă. 

— Înainte! scrâşni Iliescu. Şi mână, nu te juca! 

— Degeaba! Se ţine scai de noi. N-am ce face. Mai bine te 
dai jos undeva şi o tuleşti. Am înţeles... Eşti la ananghie. 
Nu-ţi cer bani. Să fie paguba mea. 

Studentul băgă mâna în buzunar. 

— Opreşte! 

— Aşa, taică, răsuflă şoferul uşurat. Văzu revolverul în 
mâna celuilalt şi ţipă îngrozit: Nu mă nenoroci, domnule! 
Ce... 

Primi o lovitură puternică în tâmplă şi fu aruncat jos din 
maşină. 

Iliescu apăsă pe accelerator. Cu un salt, getaxul porni din 
nou. 


XXX 


Se uită la Plămădeală. Avea hainele rupte, ghetele pline 
de noroi, pe braţ îi sângera o zgârietură adâncă. Cu o 
mişcare nervoasă îşi alungă părul care-i cădea în şuviţe 
lungi pe frunte. 

— Scoate-i cătuşele! 

Sergentul Păiş îl privi nedumerit, dar Atanasiu tăcea cu 
ochii pierduţi pe fereastră. Auzi oftatul de destindere al 


celuilalt, îşi frecă încheieturile. Fără să-l privească, 
căpitanul îi întinse pachetul de ţigări apoi se adresă lui Păiş. 

— Rămâi te rog. S-ar putea să am nevoie de dumneata. 

— N-o să fie nevoie, râse dogit Plămădeală. Aţi pus mâna 
pe mine, meciul s-a terminat. Oricum, vă sunt recunoscător 
pentru... 

Îşi arătă mâinile osoase. 

Atanasiu ridică vag din umeri. Nu suporta ideea de 
sechestrare, sechestrare fizică. Omul în lanţuri, bun sau 
rău, n-avea importanţă, îşi pierdea condiţia umană, devenea 
ceva jalnic, animal captiv între gratiile unei cuşti. Îşi netezi 
mecanic carnetul apoi consultă peniţa stiloului încercând să 
scoată fără să se murdărească o scamă agăţată între limbile 
de iridium. 

Se simţea sleit şi îl îngrijora mai ales soarta celorlalţi 
dispăruţi: Iliescu, medicul, femeia aceea oribilă - Ecaterina 
Stănescu. Fără îndoială, unul dintre ei... Oftă. 

Plămădeală trăgea avid din ţigară inhalând fumul cu 
obraji supţi până în adâncul plămânilor. Atanasiu încercă să- 
i sesizeze starea de spirit fără să înţeleagă mare lucru. 
Omul părea calm, puţin obosit şi destul de curios, cam 
distrat. 

— Am pierdut, şopti, făcând abstracţie de prezenţa 
căpitanului. 

— Da, cred că da. 

Vorbise neaşteptat de blând şi falsul economist îl scrută 
surprins. 

— Trebuie să vă fac o destăinuire, reluă Atanasiu pe 
acelaşi ton. Am discutat de două ori cu dumneavoastră şi de 
fiecare dată, chiar înainte de a deschide gura, am încercat 
acelaşi sentiment. Că nu am voie să vă cred. 

— Ochii mei avertizează. Nu-i o noutate. 

— Ochii dumneavoastră, poate intuiţia. În orice caz, 
acum, acelaşi ceva mă îndeamnă să vă cred. Ştiu că veţi fi 
sincer. 


Atanasiu îi ocoli privirea. Era un truc vechi, desigur nu 
totdeauna eficace, recomandabil într-un anumit stadiu al 
anchetei, care flata adversarul şi-l dezarma. Oricum, merita 
încercat. Se simţea prea istovit pentru întrebări 
învăluitoare, hărţuiala aceea care macină nervii şi răbdarea 
amândurora, anchetator şi învinuit. 

— Am certitudinea că veţi fi sincer. 

— Pentru că sunt la capătul puterilor. Nu vă înşelaţi. Îmi 
pare bine că nu mi-aţi servit basmul cu recompensa pentru 
o atitudine leală în faţa autorităţilor. Prea ar fi fost ieftin. 

— Vă ascult. 

— Vreau să înţelegeţi de la început un lucru. Am să mă 
explic nu din loialitate şi nici dumneavoastră nu vă faceţi 
iluzii. Atunci când comiţi o infracţiune premeditată, cel 
puţin în sinea ta ai întors spatele societăţii. Deci nu cred în 
remuşcări, reeducare, conştiinţă şi alte baliverne. Frica, da, 
asta-i altceva! Fără ea n-ar exista nici reținerea. Nu fur, nu 
ucid, pentru că mi-e frică. 

— E un punct de vedere. S-ar putea ca termenul 
conştiinţă să lipsească din dicţionarul dumneavoastră. 
Doriţi deci să vă explicaţi. De ce? 

— Nu-mi place să-mi ard degetele la un foc pe care nu eu 
l-am aprins. Ceea ce am făcut este mult mai puţin grav 
decât faptele comise la han. Crime, atentate etc. 

„Şi asta, gândi Atanasiu, dar dacă nu l-am fi găsit pe 
autenticul Plămădeală, altfel discutai acum.“ 

Se mulţumi să clatine din cap. 

— Vreau să vă asigur că, cel puţin aici, mi-am văzut de 
treabă. N-am absolut nici un amestec în afacerea asta. Un 
ghinion afurisit m-a azvârlit într-o combinaţie de care sunt 
absolut străin. De trei zile mă interesează un singur lucru: 
să-mi apăr pielea - e totuşi un nebun care se joacă de-a 
asasinul - şi să reuşesc să fug. 

— Înţeleg... 

— În sensul ăsta, personal nu vă pot fi de nici un folos în 
detectarea ucigaşului. M-a obsedat doar ideea să scap 


înainte ca Plămădeală să fie descoperit în grotă. Orice alt 
gând a alunecat pe lângă mine. 

— De fapt cum vă numiţi? 

— Mircea Crâşmaru. 

— Profesiunea. 

— Funcţionar. Am făcut pe vremuri doi ani la înstitutul de 
arte plastice şi m-am lăsat. Fără talent! Într-un timp, lucram 
produse de artizanat, dar treaba presupunea concurenţă 
fantastică şi în orice caz nu reprezenta un venit stabil. 

— Ce v-a determinat să vă substituiţi lui Plămădeală? 

— Aveţi răbdare. Ajung şi aici. În anul 1965 m-am 
căsătorit. Nu ştiu cât era de frumoasă nevastă-mea, unii o 
calificau doar bine sau interesantă, în mod incontestabil 
însă avea un farmec deosebit. Cea mai fermecătoare fiinţă 
pe care am întâlnit-o în viaţa mea. Pur şi simplu magnetiza. 
Femei cu adevărat superbe erau eclipsate în prezenţa «ei, 
păreau şleampăte şi fade. N-am să-mi explic niciodată 
esenţa acestei însuşiri. Tuşi dregându-şi glasul: Hm! Mă 
întreb cum pot vorbi atât de detaşat despre ea. Probabil 
pentru că nu mai există nici o şansă. 

Rămase pe gânduri. Glasul căpitanului se auzi straniu ca 
o voce imprimată pe bandă ori interceptată la telefon. 

— Despre ce şansă vorbiţi? 

Crâşmaru zâmbi. 

— N-am s-o mai văd niciodată. Interesant ce rezonanţă 
au avut totdeauna pentru mine termenii definitivi, 
iremediabili: despărţire, moarte, niciodată. 

— Unde e? întrebă Atanasiu alungând fumul de ţigară. 

— În SUA. Acum doi ani a făcut o excursie în Turcia. De 
acolo a plecat mai departe şi s-a stabilit la New York. 

— Cum de n-aţi însoţit-o? 

— Pentru că nu m-a luat cu ea. Crâşmaru râse amar. A 
plecat fără să ştiu. Şi mai clar: A fugit! Oricare bărbat într-o 
situaţie asemănătoare conchidea: Nu mă iubeşte! Ducă-se... 
Şi ar fi înjurat. Eu am privit chestiunea ceva mai înţelept. 


—  Vreţi să spuneţi că sentimentele ei pentru 
dumneavoastră nu vă interesează? 

— Mă interesează ale mele. Nu pot trăi fără ea. Femeia 
asta mi-a intrat în sânge. O otravă fără antidot. Nu vă cer să 
mă înţelegeţi. Nici măcar ai mei nu reuşesc. Cunosc pe 
dinafară obiecțiile. Nesinceră, fără suflet, machiavelică - a 
plecat de-acasă cu o valiză sub pretextul unei delegaţii la 
Baia Mare - mercantilă, târfă etc. Nu văd ce-ar mai fi de 
adăugat. 

— Într-adevăr, nimic. 

„Cine ar fi crezut că omul ăsta cu ochii lui e în stare de 
atâta dăruire, de un sentiment atât de puternic, 
demenţial...“ 

— V-a scris? 

— Da, mi-a trimis şi câteva fotografii. 

— Ce face acolo? 

— Trotuarul! 

Atanasiu se cutremură. Întrebă stupid: 

— Poftiţi? 

— Aţi auzit bine, râse Crâşmaru. Trotuarul. 

— V-a spus-o ea? 

— Nu, nişte amici care au întâlnit-o într-o staţiune din 
Florida. Asociat cu câteva detalii scăpate în scrisorile ei, 
sunt convins că n-au minţit. De altfel o văd în stare! 

— Şi ce speraţi? 

— S-o găsesc şi să reluăm viaţa în comun. Dacă ea mi-ar 
îngădui-o. 

— Fantastic! scăpă căpitanul. 

— N-aţi iubit niciodată. De dragul ei aş fi fost în stare de 
orice. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu m-a pus la încercare. 

— Intenţionaţi deci să treceţi clandestin graniţa. 

— Aşa mi se pare. Zâmbi cinic: Ideea mi-a venit cu trei 
săptămâni înainte de concediu. Ajunsesem în pragul 
nebuniei. Doi ani de când n-am văzut-o fără ca timpul să 
astâmpere cu o fărâmă măcar ceea ce simt. Doi ani în care 


nu mă gândesc decât cum să ajung Ia ea. Îmi imaginez cum 
deschid uşa pe neaşteptate, figura ei uluită şi apoi... 

— Vorbeaţi de o idee. 

— Da. După plecarea ei, toată familia s-a coalizat, ca să 
mi-o scoată din cap. Vederi puse abil la cale cu fete 
excelente, „e o partidă, are maşină, face nişte murături 
grozave“, pe care le întâlneam „întâmplător“ la unchiu sau 
la mătuşa, promisiuni, denigrări triviale pe seama celeilalte. 
Nu şi-au dat seama ce tâmpiţi sunt. Exact înjurăturile la 
adresa ei mă îndârjeau. În cele din urmă, pentru a mă ispiti, 
fratele maică-mi mi-a promis o maşină. Asta de fapt mi-a dat 
ideea. 

— Cum? 

— E un om foarte înstărit şi are în casă câteva piese 
interesante. M-am mulţumit cu un Goya mic. De aceea m- 
am grăbit. 

— L-aţi subtilizat? 

— Exact. Am profitat de faptul că lipsea de acasă pentru 
câteva zile. Altfel n-aş fi putut pătrunde niciodată la el. 
Singur, evident. Trebuia să dispar înainte ca unchiu-meu să- 
şi dea seama de... să-i spunem pe nume, de jaf. lar fără 
bani, n-aveam nici un haz la New York, în orice caz nici o 
şansă la nevastă-mea. V-o spun cu toată sinceritatea pentru 
că din câte sunt informat, furtul între rude nu se 
pedepseşte decât la plângerea victimei. Or, unchiu-meu n-o 
să-mi facă figura, mai ales după ce-şi va recupera comoara. 

— E limpede. Mai departe. 

— Mi-am făcut fotografii de paşaport, am rostuit o 
ştampilă, sunt destul de îndemânatic, şi-am luat primul tren 
care pleca spre frontieră. La Arad am coborât, am traversat 
oraşul şi am ajuns pe şosea. La un loc de refugiu am dat 
peste Plămădeală. Consuma o cafea. Când a scos banii să 
plătească i-am văzut paşaportul. Ca semnalmente generale 
nu era prea departe. Statura, culoarea ochilor şi a părului. 
Fotografia mea trebuia să corespundă cu datele indicate în 
document. Am intrat în vorbă şi l-am rugat să mă ducă până 


la prima localitate. Nu i-au prea plăcut ochii mei, ştiu, dar în 
cele din urmă s-a hotărât. După aceea a fost simplu. L-am 
imobilizat, l-am băgat în grotă - mi-au trebuit vreo două ore 
până am dibuit-o - şi mi-am aranjat paşaportul. Cam asta ar 
fi totul. 

— De ce aţi oprit la han? 

Crâşmaru încleştă pumnii. 

— Ceasu' rău! Biata maică-mea crede în tot felul de 
chestii... Motorul avea ceva, se blocase cutia cu viteze. O să 
mă obsedeze totdeauna ghinionul ăsta tâmpit: Peştera 
Sihastrului! Zece kilometri mai încolo sau mai încoace şi 
astăzi... În sfârşit! La orice m-aş fi gândit: probleme cu 
paşaportul, să nu simtă grănicerii falsul, cu vama, oricât de 
mic ar fi tabloul... La orice, vă spun, dar nu să pic într-o 
dandana cu care n-am nici în clin nici în mânecă. 

Atanasiu închise ochii. Oamenii, viaţa oferă clişee 
fantastice, incredibile. 

— V-aţi gândit ce s-ar fi întâmplat dacă Plămădeală n-ar fi 
fost descoperit? Dacă murea? 

Crâşmaru dădu din umeri. 

— Cel puţin aici am avut noroc! Recunoscu în privirea 
căpitanului un licăr de neîncredere. 'Ioată povestea asta vi 
se pare cusută cu aţă albă, nu-i aşa? 

— Încompletă. Că v-a fugit soţia, cred. Cred şi în 
dragostea dumneavoastră puţin obişnuită. În fond s-au mai 
văzut cazuri. Tabloul lui Goya poate fi al unchiului, iar 
atacul asupra lui Plămădeală şi măsluirea paşaportului nu 
văd de ce n-ar fi adevărate. Numai că cea mai bună 
minciună este adevărul mărturisit cu unele lacune. Unde-i 
revolverul? 

— Revolverul?! Crâşmaru părea surprins: Ce revolver? 

— Arma care l-a determinat pe Plămădeală să oprească 
maşina şi să coboare. Înainte de a-l lua Salvarea, mi-a 
relatat cum s-au petrecut lucrurile. 

Crâşmaru râse fals. 


— Nici până în ultima clipă nu şi-a dat seama. Scoase din 
buzunar un pix de metal: lată revolverul, domnule căpitan. 
A fost suficient să-l împung niţel în ceafă ca să frâneze. Un 
truc vechi de când lumea. 

— Trucul e vechi, într-adevăr, numai că dumneavoastră 
nu v-aţi aşezat în spatele lui, ci aşa cum se obişnuieşte, 
alături. lar arma a văzut-o. Mi-a şi descris-o un Walter 
nemţesc din timpul războiului. 

— Mda... Am avut un revolver, dar nu am făcut uz de el. 
N-am tras! Dovadă, omul trăieşte. 

— Trăieşte şi paznicul de la muzeul de filatelie. Nici 
despre asta n-aţi auzit? 

— În viaţa mea. 

— E vorba despre o instituţie care expune pentru 
vizitatori cele mai valoroase colecţii de timbre. 

— Nu văd legătura. 

— Acum două săptămâni, muzeul a fost prădat. 

— Sper că nu aveţi de gând să-mi puneţi în spinare toate 
dosarele nerezolvate. 

— Din nefericire pentru dumneavoastră, dosarul ăsta e 
soluţionat. Omul care asigura paza muzeului a fost somat să 
deschidă uşa de un individ care-l ameninţa cu un Walter 
ofițeresc. 

— Cu alte cuvinte, un singur câine e scurt de coadă... 

— Vă mai faceţi iluzii, domnule Crâsmaru? Sergentul Păiş 
şi oamenii lui au descoperit în pernele maşinii colecţia 
furată. Doriţi să v-o arât? 

Celălalt îşi încleştă maxilarele. Atanasiu se apropie. 

— Unde-i revolverul? 

— L-am ascuns în pădure sub o piatră. Azi-dimineaţă m- 
am dus să-liau. 

— Şi? 

— A dispărut. 


Capitolul XXIV 


INVENŢIA 


Dobrescu frână brusc şi cu un strigăt îşi duse mâna la 


ochi. Maşina lui Iliescu deviase, intrând într-un stâlp de, 
telegraf. Din cauza şocului puternic, se răsturnase pe o 
coastă. Flacăra izbucni ca o coloană lichidă, risipindu-se 
apoi într-o baltă de foc, care prinse întreaga caroserie. 

Când deschise ochii, văzu IMS-ul miliției oprit la câţiva 
metri. Locotenentul sări din maşmă, alergând spre locul 
accidentului. 

— Chemaţi Salvarea! bolborosi în panică după ce-şi arătă 
legitimaţia. 

Iliescu, prăvălit într-o groapă cu noroi, respira greu. Îl 
trase pe iarbă, aşezându-i haina sub cap. Ochii negri nu-şi 
pierduseră luciditatea. Schiţă un zâmbet palid şi cu mâini 
oarbe îşi pipăi abdomenul. Rana arăta îngrozitor. Sângele 
gâlgâia într-o şuviţă subţire. 

— Mă curâţ, şopti. 

Dobrescu, crispat îi atinse fruntea umedă. 

— Vine Salvarea... Chestiune de minute. 

— Vacs! 

Mişcă uşor capul, încercând să-l salte. Locotenentul îi 
ajută. 

— Cine eşti dumneata? Se schimonosi: N-are importanţă. 
Trebuie să se ştie. Nu ştiu de ce trebuie... 


Dobrescu simţi un nod în gât. Nu-şi putea desprinde 
privirea de pe figura smeadă cu umbre vineţii. Îi trecu prin 
minte o comparaţie tocită, prețioasă, pe care o detestase 
întotdeauna: „Atins de aripile morţii.“ Asta se întâmpla cu 
Iliescu. Era adevărat. Se simţi singur şi neajutorat. 

Cerul avea limpezimi de cristal, soarele se aprinse brusc 
ca un far între crengile stejarului. O ciocârlie încerca triluri, 
gargară matinală cu acute zglobii. 

Locotenentul număra minutele, clipele care-l despărţeau 
pe Iliescu de veşnicie. Îngână răguşit: 

— Te-am urmărit. Ştiu cine eşti. 

— Securitate? 

Locotenentul înclină capul. 

— Mi-am închipuit. Mă căutaţi deci... Toţi m-au căutat şi 
dumneata m-ai găsit. Nu-i absurd? 

Dobrescu nu înţelese de ce, dar răspunse mecanic: 

— Da, aşa e. Bolborosi cu inima strânsă: Credeam că eşti 
invulnerabil. Pastila aceea... 

— O lună. Atât! 

— Efectul? 

— Pe urmă iei alta şi eu, zâmbi chinuit, tocmai eu nu mai 
am. Le-am pierdut. 

— Servieta? 

— Da, servieta. Dacă scap de hemoragie... 

— Ai să scapi. 

— Crezi? [i se pare mai nostimă o septicemie? 

— Nimeni nu mai moare azi de septicemie. Antibioticele... 

— Poate să-mi administreze o tonă. Degeaba. Efectul e 
neutralizat de pastila aia afurisită. S-a întors ca un 
bumerang. Mi-e sete... 

— Mă duc să caut apă. 

— Nu. Iliescu îşi încreţi friuntea: Mi-e teamă să nu mor 
singur. Şi vreau să vorbesc. Caută în vindiac... O ploscă de 
aluminiu... 

Dobrescu deşurubă busonul. Aroma alcoolului atâta 
nările. 


— Acum e mai bine, şopti Iliescu după ce bău. Ascultă- 
mă... 

Locotenentul îşi muşcă buzele. Cu privirea agăţată de 
figura tânărului, frământa spasmodic câteva fire de 
romaniţă. Decapitate, beretele albe cu miez de fistic cădeau 
înghiţite de iarba înaltă. 

— Cine te-a mai căutat? 

— Mulţi. I-am simţit tot timpul pe urmele mele. Îl voiau pe 
omul cu pastila. Râse: M-am ascuns destul de bine. Prea 
bine... 

— Adică? 

— Aveam întâlnire la han cu cineva care trebuia să preia 
afacerea. Nu înţelegi nimic, nu-i aşa? 

— Povesteşte de la început. Atât cât... 

Îşi înghiţi cuvintele. Celălalt îl privi lung. 

— Ştiu că mor. De-aia şi vorbesc. Şi pentru că ar fi 
păcat... Am avut un profesor la facultate. George Tudose. 
Nu cred că ai auzit de el. Un tip curios... Mizantrop şi plin 
de ciudăţenii. Dar ce minte, Dumnezeule! Fusese prieten 
bun cu tata. Când a murit, eram puşti de liceu. Tudose m-a 
luat sub „aripa“ lui. Se ocupa cu tot felul de experienţe, 
încerca tot soiul de combinaţii, rocă sfărâmată, acizi, dar 
materia primă, un anumit soi de corindon, era totdeauna 
aceeaşi. Credeam că bate câmpii. Pe urmă a reuşit să mă 
antreneze... 

— Ce căuta? 

— „Ceva formidabil.“ Era un răspuns invariabil. Când 
avea chef de vorbă completa: „Perfecta imunizare a 
organismului împotriva oricărui agent vătămător - boală, 
otravă, cuţit... Graţie descoperirii mele, omul va muri doar 
la adânci bătrâneţi. Se va stinge lin, fără convulsii, ca un 
muc de lumânare. Tipul era de prin părţile locului. De la 
taică-său moştenise legenda unei pietre care se găseşte 
numai aici. O rază de 50 de metri plecând de la grota cea 
mică, precis delimitată. Piatra asta cenuşie, pretindea 
bătrânul până în clipa morţii, avea însuşiri curative 


fantastice. În vremuri de demult, oamenii din sat o foloseau 
la vătămături. Tudose mi-arăta de fiecare dată fotografia lui 
bunică-său, dorobanţ la 1877, vindecat graţie corindonului 
cenuşiu. 

Se opri câteva clipe. Pe şosea treceau maşini. Aveau 
portbagajele încărcate - valize, sacoşe şi corturi; dinăuntru 
fulgerau scurt câte o mânecă roşie sau o pălărie de pichet 
alb, haine estivale sugerând veselie, masă la iarbă verde, 
vacanţă. Unii mai curioşi, opreau în dreptul getaxului ars. 
Comentau clătinând fatalist capul şi porneau din nou. 

„După primul kilometru or să uite, reflectă absent 
Dobrescu. Vor lua o ţuică rece la motel, au să se enerveze 
pentru că nu le place camera, sau pentru că Sanda, Mimi 
ori Fănel a lăsat acasă termosul şi costumele de baie...“ 

— Bătrânul Tudose n-a minţit, şopti Iliescu. După doi ani 
de munci în sudori, profesorul a găsit în sfârşit formula 
combinației. Nu cea ideală, apropo de invulnerabilitate 
limitată, dar chestia promitea nemaipomenit. 

— Cum aţi verificat rezultatul? 

— Pe un câine. A fost pur şi simplu miraculos. l-am 
fracturat una din labe, producându-i în acelaşi timp rană. 
Priveam amândoi stupefiaţi. Aveam impresia că asistăm la o 
minune. Înţelegi? 

— Da, răspunse Dobrescu amintindu-şi de propria lui 
stupoare când asistase la accidentul lui Pintilie. Altceva nu 
înţeleg. De ce atâta mister? De ce n-a cerut sprijinul unor 
foruri competente care să vă ajute? 

— i-am spus. Tudose era un tip ciudat. Îi plăceau 
misterele. Mai dă-mi puţin coniac. 

Îşi umezi buzele apoi trase două înghiţituri lungi. Se 
strâmbă. 

— Mă prezint la... examenul cel mare, în stare de 
ebrietate. 

— La ce te gândeai? 

— Eşti oare atât de naiv? suflă Iliescu. Îşi ţinea pântecul 
cu amândouă mâinile: S-ar putea să fii naiv! Oamenii cu 


ochi albaştri sunt foarte candizi sau foarte ai dracului. 

— Ce intenţie aveai? reluă încăpățânat Dobrescu. 

— Să vând marfa în altă parte. 

— Şi Tudose? 

— A mierlit-o acum şase luni. Atac de cord pe sălile 
facultăţii. 

— Şi pastila? 

— Încă n-o încercase. Îi era puţin teamă. Volens nolens 
mi-a lăsat mie totul. Formule, materiale, pastilele. Eram un 
om bogat. Scrâşni din dinţi: Dumneata înţelegi ceva din 
toate astea? Ieri, tânăr, celebru şi milionar, în perspectivă 
certă. Şi acum aştept să crăp aici, la margine de drum. 
Unde e raţiunea? Faţa i se strâmbă oribilă: Unde e? 

În jurul buzelor îi înflorise o spumă sângerie. 

— Linişteşte-te. Cu cine ai intrat în legătură? 

— Am făcut acum trei luni o excursie la Viena. M-am 
prezentat la sucursala uneia din cele mai mari firme de 
medicamente din lume. A fost greu până am intrat la 
director. Fără să spun o vorbă mi-am tăiat venele. Întâi a 
crezut că sunt nebun, sau de la circ. Pe urmă s-a holbat... 

— Şi? 

— Am bătut palma şi m-am întors. 

— De ce? 

— Plecasem în tatonare. Formulele şi pastilele n-ar fi fost 
greu să le scot. Dar corindonul? Saci întregi? S-au obligat 
să scoată ei piatra iar eu să aduc documentaţia. Chestia îmi 
convenea. Risc infim pentru mine la graniţă, pe de altă 
parte nu mă puteau înşela. E ca şi cum fiecare dintre noi ar 
fi deţinut jumătatea distinctă a aceleiaşi bancnote tăiate. 

— Înţeleg, făcu Dobrescu. De aceea întâlnirea trebuia să 
aibă loc la Peştera Sihastrului. Aproape de sursă. 

— Să nu uit! Materialele sunt ascunse în acoperişul 
hanului. Al cincilea olan de la stânga, deasupra ferestrei 
mele. Să ţii minte! Încercă să râdă. N-am crezut niciodată 
în Dumnezeu, dar mai ştii... Da, aşa e. Întâlnirea o aveam la 
han. 


— A venit? 

— Nu. Cred că a mirosit ceva şi s-a îndepărtat. N-au 
trimis doar un ageamiu, poţi să fii convins! l-am suspectat 
pe toți. 

— Cum urma să recunoşti persoana? 

— „Individul sau individa - băieţii sunt prudenţi - trebuia 
să fluiere la un moment dat, în prezenţa mea câteva măsuri 
din O sole mio. M-a derutat al naibii idiotul ăla de Vasilescu. 
Chiar în dimineaţa sosirii a început să urle canţoneta da 
capo al fine. Am presupus că tipul nu ştie să fluiere. L-am 
pipăit, dar m-am prins repede că merg alăturea. Când au 
început să moară fraţii, mi-am dat seama că a intrat în joc 
concurenţa. Făcând corelaţie cu pastilele furate, am bănuit 
că trebuie să fi intervenit un incident care mi-a trădat 
descoperirea, şi în consecinţă, am priceput că ucigaşul de la 
han încearcă să mă repereze prin excludere. Cine nu 
moare... E clar! N-aveam chef să fac pe cobaiul. Ştiam că 
termenul de imunitate fusese depăşit, iar alte pastile pe 
moment şi fără să atrag atenţia nu puteam să fac. Cu riscul 
de a pierde întâlnirea cu omul de la Viena, m-am cărăbănit. 

— Şi revolverul? 

— E al lui Plămădeală. Îl ascundea în pădure, sub o 
piatră. L-am luat pentru orice eventualitate. lartă-mă... 
Chestia cu tirul din depozit... Credeam că eşti de cealaltă 
parte... Concurența. 

Dobrescu se ridică dezmorţindu-şi picioarele. Povestea îl 
impresionase. Un destin ratat. 

„Băiatul ăsta şi-a făcut-o cu mâinile lui.“ 

Glasul lui Iliescu îl opri: 

— Te rog să rămâi. Cred că cel mai greu... e să mori 
singur. 

„Şi totuşi, aşa se întâmplă“, reflectă locotenentul privind 
în lungul şoselei. 


Capitolul XXV 


MINERVA, CĂŢELUL SPIRIDON 
ŞI DOBRESCU BEAU ŞAMPANIE 


Ruay Negreanu se afla întins pe o canapea îngustă, de 
piele neagră, cum aveau altădată medicii în cabinetele 
particulare. 

Interiorul era bătrânesc, cu mobile întunecate. Singura 
notă contemporană o aducea televizorul căţărat pe bufetul 
înalt cu placă de marmură şi două vitrine mici de cristal. 
Într-una din broaşte spânzurau nişte chei. Tablourile 
aşezate foarte sus, pictate dulceag în gustul începutului de 
epocă, aveau rame de bronz, greoi somptuoase. 

„Fără televizor, reflectă Negreanu, te-ai putea crede în 
1925 sau '35.“ 

O casă burgheză de provincie, unde doamna primeşte 
după-amiază cucoane la cleveteală şi prăjituri uscate, iar 
domnul se retrage cu „Universul“ sub braţ, în birou, luând 
act despre ultimele isprăvi ale domnului Argetoianu, ori 
Cuza... 

Uşa se deschise brusc şi omul în gri, impacabil şi suplu, 
intră înăuntru. Luă loc pe un scaun cu tapiţeria fixată în 
ţinite de alamă şi, picior peste picior, îşi aprinse ţigara fără 
a părăsi o clipă din ochi figura lui Negreanu. Nu zâmbea, 
părea calm şi concentrat. Mişcările precise, degajate în 
acelaşi timp trădau individul hotărât, foarte sigur de sine. 


Medicul se ridică ţinându-se cu amândouă mâinile de 
marginea canapelei. Îşi simţea capul vâjâind şi ar fi dat 
foarte mult pentru o cafea imensă, tare şi amară. 

— Ascult, spuse omul în gri, balansându-şi uşor piciorul 
încălţat în antilopă cenuşie. 

Negreanu îşi scărpină părul des, roşu ca o flacără. 

— Am aşa o impresie că la mijloc ar putea fi o confuzie. 

Celălalt îl scrută cu buzele strânse, apoi scutură ţigara 

Într-o scrumieră de metal cu un avion prins pe margine, 
gata parcă să-şi ia zborul. Suflă scurt: 

— Documentele! 

Negreanu se foi neliniştit. 

— Ce pot să spun sigur e că dumneavoastră nu sunteţi 
prea vorbăreţ. Ascult! Punct. Documentele! Punct. Poate că 
eu nu ştiu despre ce vorbiţi. Cum spune verişoara mea: 
degeaba strigi la un surd. Ai să răguşeşti, doar. Conchise: 
Eu sunt surd. 

Îşi încrucişă tacticos mâinile pe pântece. 

— Domnule Negreanu, mă indispuneţi! 

— Asta îmi place cel mai mult. Mă răpiți şi tot 
dumneavoastră sunteţi supărat. 

Omul în gri strivi ţigara şi se ridică leneş. 

— N-am cerut niciodată acelaşi lucru de două ori. Nu văd 
de ce aş face astăzi excepţie. Se apropie de Negreanu care 
îl urmărea cu ochi lucioşi: Mâinile la ceafă! 

Medicul se înghesui în fundul canapelei. 

— Vreţi să-mi faceţi percheziţie? Atunci prefer să mă las 
pe mâinile doamnei Ecaterina Stănescu. E mai gingaşă... 

Omul în gri încruntă fin sprâncenele, reacţie abia 
perceptibilă. 

— Atât de delicată şi plină de sentiment! continuă 
medicul. Asta am admirat cel mai mult la dumneaei. 
Sentimentul, întrebă cu voce mică: Puteţi s-o chemaţi? 

Uşa se deschise a doua oară. Ecaterina Stănescu se 
gătise parcă pentru o şedinţă simandicoasă în bleumarin, 
cu o broşă discretă la rever. Schimbă în şoaptă câteva 


cuvinte cu omul în gri, netezindu-şi mecanic părul 
strălucitor. 

„Din spate, gândi Negreanu, înaltă, elegantă, fără curbe, 
cu risipa asta de bucle arămii, ai putea-o crede foarte 
bine...“ 

— Trebuie să te felicit, domnule Negreanu! Mi-ai ghicit 
jocul. 

Medicul se înclină reverenţios. 

— Fac şi eu ce pot. Bunica mea... 

Femeia dădu din mână plictisită. 

— Nu avem timp de pierdut. Nici noi, nici dumneata. 
Bref, ne interesează invenţia. 

— Care invenţie, mă rog frumos? 

— Eşti un om inteligent, domnule doctor. Subterfugiile nu 
servesc la nimic. 

— Asta seamănă a declaraţie de război. Dar eu i-am mai 
spus şi domnului de acolo - un domn foarte simpatic, de 
altfel - că probabil m-aţi confundat. 

— Nu încap confuzii! 

— De ce eşti mata aşa de sigură? 

— Eram în hol când s-a produs accidentul cu uşa. 
Atanasiu nu şi-a putut ascunde uluiala faţă de modul 
miraculos în care s-a închis rana. 

Medicul mimă surpriza arătându-şi mâinile. 

— Nu-mi amintesc de nimic. Se vede ceva? 

Femeia îşi muşcă buzele. 

— Asta spuneam şi eu, că nu se mai vede! Plătim la fel de 
bine ca şi alţii, domnule doctor. Este ultimul argument al 
unei convorbiri civilizate. 

— Iar mă ameninţaţi! Am căzut într-aşa o dandana, şi 
dumneata nu vrei să mă crezi. 

Ecaterina Stănescu se consultă din priviri cu Omul în gri 
apoi se apropie de medic: 

— Ridică braţele! 

Începu să-l cerceteze. Sub palpările experte, trupul lui 
Negreanu se zgribuli. Mâinile curioase întârziară la subţiori 


şi peste bust. 

Ecaterina Stănescu tresări şi se dădu instinctiv un pas 
înapoi. 

Omul în gri îi sesiză tulburarea. Se răsuci iute: 

— Ce s-a întâmplat? 

— E femeie! 

Bărbatul o privi neîncrezător. 

— Doamna nu se înşeală, interveni cu un chicotit 
Negreanu. 

— Aha, făcu Omul în gri. Ridică din umeri: N-are 
importanţă! Jocul e acelaşi. Documentele! 

— Nu sunt la... ea, declară Ecaterina Stănescu. 

Privea cu atenţie încleştată. Peste nasul borcănat, 
sprâncenele  pensate îşi pierduseră arcul îndrăzneţ, 
desenând o linie dreaptă. 

— Ce rost a avut camuflajul ăsta? 

— Capriciu de vacanţă. 

Omul în gri aprinse bricheta dând flacăra la maximum. O 
apropie ameninţător: 

— Documentele! 

— Nu sunt eu inventatorul sau... mă rog, inventatoarea. Îi 
îndepărtă mâna cu un gest amabil. Îmi pare sincer rău de 
voi, băieţi, dar aţi încurcat-o! Puteţi fi siguri că nu mint. Am 
căutat şi eu acelaşi om. 

— Cine eşti dumneata? 

— Parcă numele contează! 

Simţi flacăra atingându-i pielea moale de la rădăcina 
gâtului şi se cutremură. 

— Cea mai bună probă! rânji Omul în gri. 

Râsul i se opri în gât. Simultan cu uşa, se sparse şi 
fereastra. 

Locotenentul Dobrescu se opri o clipă descumpănit. 
Sergentul Păiş sărise asupra Omului în gri. Acesta eschivă 
cu o fentă. În mână îi strălucea stiletul lung. Ecaterina 
Stănescu trase în direcţia subofiţerului. 


Apoi nu se mai desluşi nimic. Oamenii se rostogoleau pe 
jos, încercând să apuce, să lovească sau să imobilizeze. Păiş, 
izbit puternic în tâmplă, ieşise din competiţie. Braţul inert 
al Ecaterinei Stănescu scăpase arma. 

Cu o figură de judo, Omul în gri reuşi să-l azvârle pe 
locotenent. Se aplecă deasupra lui, dar o lovitură crâncenă 
în moalele capului îl făcu să-şi piardă cunoştinţa. 

— Sfinte Dumnezeule! Ce te-ai face tu, Dobrescule, fără 
mine?! 

Minerva, alias Rudy Negreanu, îşi consultă bocancul de 
parcă ar fi vrut să vadă dacă nu-i lipseşte ceva, apoi îl 
încalţă. Ciuful roşu strălucea ca o flacără în interiorul 
întunecat. 


La revederea decorului familiar, a străzilor, a biroului, a 
priveliştii cotidiene - fereastra aceea de mansardă unde la 
ore fixe cotoiul pensionarei ieşea la plimbare pe 
acoperişuri, dând la o parte perdeaua roz cu volane, a 
chipului colonelului Ionaş şi al colegilor, în sfârşit, a tot ce 
reprezenta pentru ea Bucureşti, inima Minervei chiui de 
bucurie. Se săturase până peste cap de „viaţa la ţară“, iar 
zilele petrecute la han avea să şi le amintească pururea, nu 
atât din cauza emoţiilor profesionale cât şi a insuportabilei 
linişti rurale. 

Lipsa de veleităţi urbane din literatura lui Depărăţeanu şi 
Duiliu Zamfirescu îi ridicase totdeauna sprâncenele, iar 
dorinţele unor colegi mai în vârstă care visau să-şi petreacă 
anii de pensie undeva, „într-un colţişor liniştit de natură“, o 
făceau să-şi strâmbe nasul. În ceea ce o privea, ei bine, 
lucrurile aveau să se petreacă altfel. Va deveni o bătrânică 
simpatică - pare absurd, dar Keops îi va supravieţui - va fi 
amabilă şi îndatoritoare, ceea ce acum nu prea avea timp, 
nu-i va mai da nici un telefon lui Dobrescu - ţinea la acest 


amănunt - pentru a nu-i îngădui s-o trateze în sinea lui 
drept o babă ramolită. Va duce desigur o viaţă plină de 
demnitate, dedicată matematicii şi unor preocupări majore, 
nu ştia încă bine care, aşteptând senin şi onorabil sfârşitul. 

Astfel de gânduri îi aduceau pe buze un zâmbet rătăcit, 
care-l deruta pe locotenent. De fapt, îi era greu să se 
obişnuiască cu ea în noua ipostază. Ca şi colonelul lonaş, 
aşezat în fundul biroului şi aşteptând demonstraţia 
Minervei, Dobrescu o privea uluit. Părul şi sprâncenele 
roşii, nasul umflat de parafină şi lăţit îngrozitor spre miezul 
obrajilor, îi schimbau complet fizionomia. Înainte de a o 
introduce pe Ecaterina Stănescu, Minerva telefonase la 
coafor. „Cu nasul o să fie mai greu, se strâmbase ea. 
Reabsorbţia durează două săptămâni. Dar dacă mă vede 
tanti Caliopi cu părul roşu, pariez pe ce vrei că poimâine se 
face tricoloră. Femeia asta, dragul meu, s-a născut 
excentrică. Nu ştiu cui naiba s-o fi izbit. Bietul tata afirma 
că unul dintre străbunici ar fi fost garibaldist. Mă întreb 
dacă e de ajuns...“ 

— Situaţia era teribil de dificilă, îi auzi glasul. Să-l 
reperezi pe spion, pe inventator, pe cel venit să preia 
invenţia şi care nu şi-a făcut apariţia şi totodată să nu te 
desconspiri. Pe de altă parte, o colecţie halucinantă de 
indivizi. Dacă cineva, cu tot dinadinsul, ar fi căutat un 
mediu pitoresc şi diversificat, nu cred că ar fi găsit ceva mai 
izbutit. Se părea că exponenţii tuturor categoriilor sociale 
îşi dăduseră întâlnire la Peştera Sihastrului. Un inginer, un 
economist, o bucătăreasă năucă, un călugăr dubios, o 
țigancă nomadă, un francez, hangiul fost avocat, doi 
studenţi şi... dumneata. 

Ecaterina Stănescu clipi de câteva ori. Era absentă şi 
antipatică, dar nu mai mult ca de obicei. Părul şi ţinuta 
rămăseseră la fel de corecte. Oboseala, dezastrul se 
simțeau doar în linia umerilor. 

— Prezenţa lor în acelaşi timp la han, mi-a dat de gândit. 
Nu întâlneşti în fiecare zi astfel de „reniuni“. Ca să fiu mai 


clară, totul părea aranjat. În realitate, coincidenţa ne-a 
jucat o festă, dar până să-mi dau seama de asta, până să 
pipăi, să detectez punctul nevralgic, până a distinge între 
întâmplător şi cauzal, am bâjbâit fără busolă. Toţi sunt 
suspecți! Inginerul Vasilescu, original şi zurliu, se lansează 
în tot soiul de experienţe, se ascunde în dulap, construieşte 
personaje dintr-un cuier şi o mătură, divorţează de o 
nevastă care a depăşit gabaritul stabilit, se bagă peste tot, 
cântă, fotografiază, întreabă, se ţine scai de capul 
oamenilor. Este atât de multilateral în materie de ţicneală, 
încât pe bună dreptate te întrebi dacă nu e un simulant, 
urmărindu-şi țelul la adăpostul unor acte excentrice. 

Un zâmbet îi flutură pe buzele subţiri: „Mi-ar place să-l 
mai întâlnesc, să-mi povestească ce chestii a mai făcut. Era 
atât de smintit...“ 

— Marioara '[âmpoc! oftă! Marioara Ţâmpoc. O perlă! 
Bucătăreasă improvizată, atât de necompetentă, încât pare 
în travesti, de altfel n-are specializare, încurcă indicii, minte 
de îngheaţă apele, aruncă învinuiri în stânga şi în dreapta, 
izbuteşte în cele din urmă să primească o lovitură straşnică 
la cap care o mai calmează. Fără să mă fi oprit prea mult 
asupra ei, în faza iniţială, a ridicat totuşi unele semne de 
întrebare. Dar în materie de minciună are de învăţat de la 
Zamfira lu' Mutu. Femeia asta e incapabilă să spună o 
singură vorbă adevărată. Adulmecă, trage cu urechea, 
umblă după chilipiruri şi minte. Căutând naivi în genul 
inginerului Vasilescu, obsedaţi de magie, chiromanţie, ghicit 
în cafea şi alte aiureli, face turnee de documentare prin 
camerele oaspeţilor, scotocind după un minim de date care 
să-i îngăduie versiuni verosimile despre viitorul unuia sau al 
altuia. Dar investigaţiile ei pot fi interpretate şi altfel. În 
acel stadiu al anchetei, mai ales altfel... Simion Bratu - alt 
personaj exotic - călugărul care şi-a pierdut cinul, este un 
nefericit. Caută iarba de leac - leac, termen incendiar, mai 
mult decât dubios în conjunctura de la han - din dispoziţia 
Mântuitorului. Gura îi e pecetluită, preferă umbra, uneori 


evocă Apocalipsul, dar are un fizic impresionant, care-ţi 
poartă gândul mai degrabă spre performanţe culturistice 
decât la cugetări şi reculegeri pioase în întunericul unei 
chilii. Dispare exact când nu trebuie, împins de aceeaşi 
obsesie: buruiana pe care o caută probabil şi acuma. 

Se opri câteva clipe trecându-i în revistă pe cei de faţă. 
lonaş cu pumnii aduşi la gură, Ecaterina Stănescu privind 
departe, cu buzele strânse, Dobrescu uşor relaxat, cu 
expresia aceea caracteristică pe care Minerva o cunoştea 
atât de bine. I-o ştia din şcoală, când închizând catalogul în 
corul răsuflărilor generale, trecea la explicaţii. 

„Da, îşi spuse cu satisfacţie, cel puţin pentru el Samuraiul 
n-a murit. Şi nu o să moară...“ 

Încercă o uşoară nostalgie - nu pentru matematici, ele nu 
fuseseră abandonate, ci pentru că ochii se aburesc, aprind 
lumini blânde când privesc în urmă. 

— Acestea erau personajele cele mai inofensive. 
Întâmplarea, aceeaşi nefastă întâmplare, îl aduce la Peştera 
Sihastrului şi pe falsul Plămădeală, hoţ şi impostor. Individul 
n-are practic nici o legătură cu drama care se consumă la 
han. El îşi dezvoltă propriile temeri, pe cu totul alţi 
parametri, dar lucrul acesta aveam să-l aflu mult mai târziu. 
Deocamdată, mă aflam în faţa unui om care ascundea ceva. 
lar acest ceva trebuia să fie foarte grav. Ne încurcă şi Alain 
Mathieu, fost legionar, cu o mică afacere la Nisa, în prag de 
faliment. Vine în ţară să recupereze nişte valori. Chestiunea 
se limpezeşte abia spre sfârşitul anchetei. Până atunci, 
Alecu Matei poate fi foarte bine prezumtiv identificat cu 
agentul venit să ia materialul de la Iliescu. Hazardant, 
desigur, dar posibil. Ca şi Panait, cândva colaborator al 
Gestapoului. Lui Iliescu, deţinătorul invenţiei, îi trec prin 
minte tot felul de aiureli ieftine, culese din superproducţiile 
cu reţetă comercială: piscine, amante celebre, un castel în 
Spania şi altul în lună. Misterul de care se înconjoară 
facilitează acţiunile Ecaterinei Stănescu şi totodată îi 
determină sfârşitul. Doamna Ecaterina Stănescu... Da! Un 


spion abil şi, paradoxal, uneori extrem de imprudent. Are 
marele avantaj de a veni la han sub propria identitate. 
Inginer chimist, şef de sector într-o mare întreprindere. 
Deşi specialitatea atrage atenţia, nu poate fi din acest punct 
de vedere mai suspectă ca inginerul Vasilescu, Sasu student 
la farmacie sau chiar -zâmbi - doctorul Rudy Negreanu. 
Sasu este prima victimă, căci inginera înţelege repede că 
inventatorul se ascunde, are întâlnire cu o casă concurentă, 
iar mijlocul cel mai eficace de a-l detecta este suprimarea 
oamenilor din jur. Supravieţuitorul se desemnează implicit. 
Pentru a avea libertate în mişcări arborează de la început 
un gen respingător, infect şi antipatic care de fapt îi e la 
îndemână. Salariaţii domniei sale, am aflat ulterior, o 
respectau, dar o detestau din adâncul sufletului. 
Inabordabilă, trage în jurul ei un cerc vid unde nimeni nu 
îndrăzneşte să pătrundă. În consecinţă, nu e întrebată unde 
se duce, ce face. Vasilescu căruia i se scurg ochii după tot 
ce reprezintă aparat tehnic, nu îndrăzneşte să-i ceară 
transistorul pentru a-l admira. lar jocul e şi mai 
convingător, dibaci, când solicită vehement căpitanului 
Atanasiu permisiunea de a pleca. Ştie foarte bine că nu i se 
va acorda niciodată în contextul unei crime, aşa că nu risca 
să iasă din competiţie. Deci doamna Ecaterina Stănescu e 
foarte bine acoperită, dar începe să comită unele erori. 
Neglijenţă, sau un minus de intuiţie psihologică. Soseşte la 
han printre primii oaspeţi, vineri 19 iulie, în jur de ora zece 
dimineaţa. Afirmă - în discuţia cu Atanasiu - că vine de la 
Arad unde şi-a petrecut concediul, Peştera Sihastrului 
reprezentând o haltă spre Bucureşti. Inexact! În sacul de 
voiaj, fără a face de altfel un mister din asta, are Săptămâna 
culturală. Nota bene, revista Săptămâna datând din ziua 
aceea, vineri 19 iulie. Consultând mersul trenurilor, mijloc 
de transport obişnuit pentru presă, constatăm că 
acceleratul pleacă din Bucureşti la ora 1:40. Presupunând 
că ziarele ar fi expediate cu avionul, recepţionarea, 
difuzarea lor la centru şi punerea în vânzare consumă un 


timp care nu i-ar fi îngăduit inginerei să-l cumpere la ora 8 
sau 9 dimineaţa. Informaţiile luate la neamurile din Arad, 
care-i atestau vizita, erau pur formale. Am presupus că 
doamna Stănescu sosise cu avionul din Bucureşti. TAROM- 
ul ne-a confirmat-o. Minciuna, departe de a fi gratuită, 
trebuia să anuleze orice intenţie premeditată în legătură cu 
Peştera Sihastrului. În varianta concediului, vizita la han 
rămânea de domeniul escapadei. 

Femeia continua să asculte privind undeva, departe, iar 
locotenentul încercă o clipă să-şi imagineze la ce se 
gândeşte. Se uită la ceas: 

„Într-o oră termină... Aş avea chef să beau ceva. Un 
pahar de şampanie...“ 

Dacă Minerva ar fi fost altfel, ar fi formulat o propunere, 
dar se cutremura numai la ideea că ar îndrăzni. Poate 
despărțiți de-o uşă bine asigurată cu canturi şi lacăt. Oftă, 
resemnat dinainte. Ştia cum avea să se întâmple: o vizită lui 
Spiridon şi lui Keops - „Nici nu ştii ce ataşaţi sunt de tine, o 
să le facă plăcere“ - o cafea infernală şi evident „Ei, 
Dobrescule, cum stăm cu elefantul alb?“ 

— O privire aruncată în bagajul doamnei Stănescu a fost 
suficientă pentru a-i trăda minciuna. Lenjeria impecabilă, 
pedant aranjată, parcă atunci scoasă de la Nufărul, denunța 
o recentă părăsire a domiciliului. Vreau să-l văd pe ăla care 
vine din concediu fără o batistă murdară măcar! Chiar dacă 
ai stat la prieteni nu te apuci să speli rochii, tricouri, 
lenjerie. Cel mult strictul necesar. Sunteţi de acord? 

Interpelată, femeia îşi întoarse în sfârşit privirea. Declară 
glacial: 

— Până acum n-am auzit decât poveşti. 

— Răpirea lui Negreanu cu toate implicaţiile ei e 
suficientă pentru a închide un dosar. Ca să nu mai punem la 
socoteală mărturiile inginerului Vasilescu, din fericire 
salvat. Oftă: Inexactitatea în privinţa concediului petrecut la 
Arad a reprezentat primul indiciu. Continuând să 
supraveghez gesturile şi reacţiile inginerei, am constatat o 


ciudăţenie. Urmărea diverse emisiuni radiofonice, de faţă 
cu toată lumea - dar neaşteptată gentileţe pentru eventuali 
cârtitori, iubitori de linişte - o făcea cu difuzorul în ureche. 
Nimic surprinzător până aici. La fel ascultă concertele şi 
Vasilescu. Dar Ecaterina Stănescu procedează astfel numai 
atunci când vreunul din oaspeţii hanului este interogat în 
odaia lui Atanasiu. Desigur, am cercetat camera. Sub tăblia 
mesei, fusese instalat un microfon-ventuză. Pretextând o 
criză de nervi, atunci când discuta cu Atanasiu, doamna 
Stănescu apucând masa cu amândouă mâinile, l-a aplicat în 
modul cel mai firesc. În general, „pierde“ cam multe 
lucruri. După ce-l lichidează pe Sasu, traversând lacul (din 
bazinul ştrandului se poate ieşi uşor în larg), Gogu Vasilescu 
o surprinde în costum de baie. Iniţial, inginerul nu va 
dezvălui amănuntul dintr-un spirit, hai să-i zicem, 
cavaleresc. La urma urmelor şi el s-a scăldat, fără ca asta 
să-i inspire apetituri asasine. Il se pare lipsit de eleganţă să 
învinuiască o femeie. Pentru a scăpa de orice corp delict, 
doamna Stănescu aruncă, mai bine zis ascunde costumul ud 
în imensul hârdău pentru gunoaie de la bucătărie. Un 
maiou de baie splendid, de acelaşi bun gust ca întreaga 
vestimentaţie a inginerei şi care nu poate aparţine 
Marioarei Ţâmpoc sau ţigăncii. E şi o nuanţă din gama de 
culori preferată a doamnei Stănescu: galben-pai, coniac, 
zahăr ars. Astăzi, privind evenimentele de la Peştera 
Sihastrului în ansamblul lor, pot afirma că a ştiut să 
provoace cu o rară dibăcie incidente de natură să devieze 
ancheta, înclinând balanţa culpabilităţii spre unul sau altul 
din călători. De pildă, va strecura carnetul de însemnări al 
lui Sasu în valiza lui Iliescu, iar atentând la viaţa Mariei 
Ţâmpoc, va utiliza alpenştocul medicului Negreanu, având 
grijă, desigur, să nu lase amprente. Din nefericire, în 
materie de investigaţie, prima corelaţie, corelaţia imediată 
este şi cel mai greu de alungat din minte. Până la probe 
contrarii, proprietarul alpenştocului devine suspect. În plus, 
în dreptul porţii, acolo unde Marioara Ţâmpoc este lovită, 


descopăr urmele pantofilor lăsate întâmplător de 
Plămădeală şi Vasilescu. Faptele par îngrozitor de încurcate 
şi la un moment dat eşti tentat să crezi că asasinul are 
complici. Nu poate fi în acelaşi timp în atâtea locuri. O ajută 
involuntar oamenii care fie au ei înşişi de ascuns câte ceva, 
fie fac cercetări pe cont propriu. Abandonând pentru o clipă 
desfăşurarea cronologică a faptelor, voi adăuga la acelaşi 
capitol - încâlcirea pistelor, îndrumarea cercetărilor pe 
poteci străine - tentativa de otrăvire a lui Negreanu. Mâna 
care scapă cianură în pahar, poarta mănuşa lui Vasilescu. Îi 
e însă prea largă. Concluzia se va impune: autorul are o 
mână mică. Urmează de ales între bucătăreasă, Zamfira lu' 
Mutu şi Ecaterina Stănescu. 

Un glas venit prin fereastra deschisă îi întrerupse şirul 
gândurilor. 

„Ne vedem la ştrand! Să aduci şi mingea...“ 

Minerva îşi aruncă ochii pe geam. Cerul era minunat. Un 
nor mic, pufos, din aceia pe care călăresc de obicei îngeraşi 
obezi şi trandafirii, plutea solitar. 

„La ştrand! Se strâmbă: transpiraţie, coadă la vestiar şi 
la duş, umblă ăia goi, de nebuni... Hm, gusturi...“ 

Îşi drese vocea: 

— Încă o imprudenţă. Incidentul cu citronadele. Când 
Iliescu le uită pe terasă, fiecare călător cu treabă sau fără 
treabă, trece pe lângă ele. Țiganca, lacomă, le şi gustă. Câte 
puţin din toate, să nu se cunoască. Numai că Zamfira lu' 
Mutu este penultima persoană care trece pe lângă ele. Bea 
şi nu păţeşte nimic! Deci nu erau încă măsluite. Abia după 
aceea îşi face drum pe acolo şi Ecaterina Stănescu. Apoi 
Iliescu ia tava şi o duce în hol. Mi se pare limpede! Secvența 
următoare e la fel de clară: simulând revolta - nu se asigură 
un minimum de securitate oamenilor din han, sunt trataţi 
de cobai etc. - inginera iese la poartă şi face câţiva paşi pe 
şosea. Într-un anumit punct lasă să-i cadă ţigara fumată. 
Filtrul cuprinde o notiţă cu numele persoanelor ale căror 


dată trebuiesc verificate la Bucureşti. Omul în gri, 
principalul său complice, plasat prin apropiere, o ridică. 

— Asta de unde-o mai ştiţi? îşi descleştă buzele inginera. 

— Supoziţii, verificate şi confirmate ulterior. Aparent, 
Omul în gri pare foarte dur şi stăpân pe sine. A cedat 
surprinzător de repede. A fugit din România acum zece ani. 
Urmează partitura obişnuită: şomaj, mizerie şi o racolare 
clasică. Afacerea regeneratorului reprezenta prima misiune 
în ţară. Consideră că a „căzut“ din cauza dumitale. Hm, nu 
pretind că se exprima în termeni prea măgulitori... Evident, 
n-a uitat să ne comunice datele rezidentului. Zâmbi pe 
gânduri: Un camuflaj interesant - vânzător ambulant de loz 
în plic. Îşi duse mâna la frunte: 

Unde am rămas? A, da! După tentativa eşuată cu 
citronadele, urmează atentatul împotriva lui Plămădeală - 
trebuie să înţelegeţi că de fiecare dată mă refer la falsul 
economist - vizând două scopuri: în primul rând, verificarea 
vulnerabilităţii sau invulnerabilităţii sale fizice, în al doilea 
rând, prin ricoşeu - indicarea lui Vasilescu drept autor. 
„Arma“, să-i zicem, nu era altceva decât cărămida care 
înlocuia halterele uitate de inginer la Bucureşti. Vine la 
rând Alain Mathieu. Profitând de povestea dramatică a lui 
Negreanu, devenită în câteva minute de la debitare de 
notorietate, care-l acuză pe falsul legionar că i-a ucis 
părinţii (şi e momentul să spun că istoria n-a fost 
improvizată, din nefericire s-a întâmplat aevea unor 
cunoştinţe), profitând deci de-o conjunctură favorabilă, 
inginera ia hotărârea să-l încerce şi pe francez. Trei lovituri 
cu aceeaşi piatră, cum spune proverbul. Se poate convinge 
dacă Mathieu nu e cumva prin absurd inventatorul, îl poate 
plasa fără dureri de cap pe Negreanu în rolul asasinului şi 
scapă de el, dacă reprezintă concurenţa. Dar crima trebuie 
săvârşită imediat după discuţia cu medicul, ca vina acestuia 
să fie incontestabilă. Atanasiu care se furişează pe urmele 
lui Mathieu o încurcă. Nu ezită, şi îl loveşte expert, 
scoţându-l din competiţie. Câteva ore mai devreme, Omul în 


gri pătrunde în han, sfidând restricţiile impuse de Atanasiu. 
Vrea să-şi dea raportul probabil şi totodată aşteaptă 
instrucţiuni. Înainte de a fi invitat să plece, doamna 
Stănescu cumpără la micul punct de artizanat un bucheţel 
de miozotis pe care se grăbeşte să şi-l agaţe la rever. Gestul 
surprinde din mai multe puncte de vedere. Psihologic, 
reprezintă un act care contravine comportării obişnuite a 
inginerei. Este o femeie pedantă, îngrijită, sobru cochetă, 
dar în public încearcă să ignore total aspectul său fizic. 
Niciodată nu se priveşte în oglindă de faţă cu alţii, nu se 
piaptănă, nu-şi controlează unghiile. Asta se face în odaie. 
Norma ţine de-o anumită mentalitate preocupările pentru 
eleganţă se camuflează - cât şi de anumite complexe, 
bănuiesc. O femeie grasă, cu bun simţ, nu va mânca excesiv 
în lume; cineva nu prea avantajat fizic va evita risipa de 
cochetărie în prezenţa altora de teama unor ironii, sau 
zâmbete ucigătoare. 

— Cam alambicat, remarcă dispreţuitoare inginera. 

Minerva începu să râdă: 

— Nu mi se pare! Mai şoca încă ceva. Bucheţelul de „nu 
mă uita“ nu reprezenta cine ştie ce realizare artistică, ba 
dimpotrivă! Dumneata nu l-ai fi cumpărat niciodată (nu mai 
vorbesc de culoare care distona îngrozitor, albastru intens 
pe castaniul costumului); gestul avea hotărât o explicaţie. 
Corelaţia cu prezenţa necunoscutului în gri ţâşnea singură: 
o invitaţie pentru a ţine legătura. „Nu mă uita“, egal am 
nevoie de dumneata, egal rămâi prin apropiere. Omul se 
conformează. După asasinarea lui Mathieu, Vasilescu, 
„detectiv particular“ şi campionul glumelor bune, provoacă 
un scurtcircuit. Justificând tacit că te deranjează lumânarea 
care fumegă începi s-o cureţi. În treacăt fie spus, la lady- 
smul etalat, la genul, dumitale, nu te-ai fi deranjat 
niciodată. Cel mult îl chemai pe Panait sau pe Iliescu. 
Curăţind deci lumânarea, cu spatele la noi şi faţa orientată 
spre fereastră, îţi fluturi de câteva ori degetele acoperind şi 
descoperind flacăra. Este semnalul aşteptat de Omul în gri, 


care ştie că trebuie să acţioneze. Am înţeles că te grăbeşti 
şi m-am decis să ţi-o iau înainte. Nu ascund că tentativa pe 
care o puneam la cale reprezenta şi ultimul test. Spionul 
asasin trebuia să muşte din nadă. Împreună cu Atanasiu, 
pus în sfârşit în temă, am înscenat accidentul doctorului 
Negreanu: un țipăt convingător, câteva picături de cerneală 
roşie, amestecată cu tuş roşu, stupefacţia căpitanului, care 
asista la miraculoasa regenerare a degetelor rănite. Jucăm 
comedioara destul de îndemânatec, şi dumneata cazi în 
capcană. Inventatorul e Negreanu! Deruta declanşată de 
apariţia autenticului Plămădeală, de fuga celuilalt, şi a lui 
Iliescu, deţinătorul invenţiei, vă vine în ajutor. De fapt vă 
ajut şi eu, lăsându-mă răpită de Omul în gri. Casa din Arad 
o reperase subalternul meu şi nădăjduiam să intervină 
oportun, ceea ce s-a şi întâmplat. 

Închise dosarul, pocnindu-l puternic cu palma. 

— Asta e povestea, stimată doamnă. Mai ai ceva de 
adăugat? 

Femeia ridica din umeri. 

— În fond, n-a rămas mare lucru de spus. O fişă 
biografică relativ simplă! Părinţii învăţători, au murit în 
aprilie 1944. O bombă v-a incendiat casa. A urmat 
orfelinatul, liceul şi politehnica la seral, paralel, evident cu 
serviciul. Specializare în străinătate trei ani. Aici a avut loc 
probabil racolarea dumitale de câtre Trustul Tex. Unii, 
zâmbi, au noţiuni ciudate despre ce va să zică recunoştinţă. 
Dar n-am de gând să-ţi fac morală. 

Rămase pe gânduri apoi întrebă brusc: 

— De ce? De ce toate astea? 

Ecaterina Stănescu nu răspunse. 


Se plimbau pe aleile grădinii zoologice de hatârul lui 
Spiridon. „II duc să-şi vadă neamurile...“ 


Minerva hotărâse deci o ieşire la iarbă verde. Adică Zoo- 
Băneasa şi dejunul la restaurant, minunându-se sincer de 
unii şi de alţii care întinşi pe pături la umbră îşi scoteau 
merindele: 

„Ăştia cică se distrează! Joacă tontoroiul cu coatele şi 
genunchii amorţiţi şi mănâncă, asediați de muşte, ouă 
răscoapte, salam şi roşii. Ioate cu furnici.“ 

În preajma cuştilor mirosea tare, a fiară, şi Minerva cârni 
nasul. Se uită încântată la Spiridon, proaspăt spălat, 
îmbrăcat cu căciuliţă roşie adusă de Dobrescu de la Nisa. 

„L-a tras curentul! E foarte sensibil...“, explicase. 

Oricum, locotenentul binecuvânta ora matinală şi aleile 
aproape pustii. La plecare, înregistrase câteva priviri 
stranii. Unul mai bine dispus remarcase încântat: 

— Uite-o pe Scufiţa Roşie! 

Un vânt uşor înfoia frunzele plopilor cu sonorități moi, de 
argint. Locotenentul o privi dintr-o parte. Minerva revenise 
la fizionomia normală: păr negru-tuş, nasul - antenă 
sensibilă. Păşea încruntată dându-i ultimele instrucţiuni 
pentru vacanţă. 

„Nu cumva să răsuflu...“ 

— Bine că s-a isprăvit chestia cu regeneratorul. Mă 
înnebunise! Am predat formulele la Ministerul Sănătăţii. N- 
au decât să se spele pe cap cu ele. Acum eşti şi tu mai liber, 
poţi să te ocupi de profesiune. 

Dobrescu se uită holbat. 

— Partea teoretică, dragul meu. Ai neglijat-o grozav. 
Crezi că am uitat? Încă n-ai rezolvat enigmele cu elefantul 
alb şi elevul care copiază. Şi doar e atât de simplu! Luna 
mai, fereastră deschisă, 500 de metri distanţă... Se proţăpi 
în faţa locotenentului: La muzică copia, băiete! O temă de 
compoziţie. Nu trebuia să vadă, ci să audă! 

Un leu căscă gura şi Spiridon, pus pe harţă, se răsti la el 
încercând să se smulgă din lesă. 

— E plin de temperament! remarcă locotenentul 
încercând să abată firul discuţiei. 


— Lasă tu chestiile astea! Când mă întorc din concediu 
am de gând să mă ocup serios de tine. Şi raportul să fie 
gata. 

„Rapoartele“ îi dădeau ameţeală lui Dobrescu. Le scria 
pentru uzul Minervei şi după parametrii întocmiţi de ea. De 
pildă, cazul X - coordonate psihologice, tehnice, strategice. 
Introducere: mediul în care s-a evoluat, influenţe, 
contingenţe, tangenţe. Concluzii: statistice, tipice, şi 
atipice... Îţi venea pur şi simplu rău. 

— Apropo de raport, îşi drese glasul locotenentul. Ce v-a 
determinat să alegeţi travestiul doctorului Negreanu? 

Minerva zâmbi larg. Era o întrebare care-i plăcea. 

— "Toată viaţa mea am visat să-l joc pe lanche. Cunoşti 
piesa lui Victor lon Popa. Un amănunt pe care tu nu-l ştii! 
Înainte de a intra la matematici, am dat examen la Institutul 
de teatru. Părerea mea este că m-am prezentat excepţional. 

— Cu ce?! întrebă aiurit Dobrescu. 

— Ei bravo! Cu lanche, din „Iache, lanche şi Cadâr“. 
Deştepţii ăia m-au picat: cică n-aş fi reprezentativă, talentul 
aşa şi aşa... Unul care se credea spiritual m-a întrebat de 
vreo cinşpe ori dacă „Minerva“ nu-i o greşeală în buletin. 
Mai ştia el un caz cu o Margaretă care de fapt era 
Gheorghe. În fine, acum am avut satisfacția să-l joc într-un 
fel pe viu. Rudy Negreanu şi toată povestea lui există. E 
medicul meu curant. Se opri brusc. Ce zici, bem o bere? 

— Deşi are o ţinută corespunzătoare, nu cred să ne 
primească în local cu Spiridon. 

— Atunci luăm o şampanie. La banii ăştia îl lasă şi pe el. 

„Sfinte Dumnezeule! Locotenentul se opri locului. 
Şampanie la 9 dimineaţa şi încă propusă de Minerva!“ 

Se hotări să fie circumspect. 

— Lăsaţi pe altă dată. 

— Acuma am chef. Tu n-ai decât să te uiţi! De altfel, 
trebuie să-i telefonez şi lui tanti Caliopi, mâine plecăm şi nu 
ştiu ce-a aranjat cu căruţaşu'. 

— Care căruţaş?! 


— Ne-am hotărât să facem concediul într-o căruţă. Calul 
îl închiriez de la un CAP Chicoti: O să fie superb, îţi dai 
seama? Toată ţara... Mămăligă făcută pe înserate la roata 
carului, în timp ce Spindon legat de loitre latră la lună... 

Dobrescu se clătină: 

— Senzaţional! 

— Nu? Tanti Caliopi insistă să ne oprim şi pe litoral 
câteva zile. 

— Neapărat! 

Locotenentul îşi zise că ar fi în stare să aştepte o 
săptămână pe şosea pentru a asista la intrarea triumfală a 
Minervei cu mătuşă-sa, calul şi căruţa în Mamaia. 

— De, continuă Minerva. Ştiu că ţi-ar place, dar n-avem 
decât două locuri. Şi apoi, dragul meu Dobrescu, nu trebuie 
să te superi, dar simt nevoia să mai răsuflu. Uneori mă 
oboseşti. Întrebări peste întrebări, de ce-i aşa şi nu-i pe 
dincolo, telefoane... Eşti din cale-afară de cicălitor. 

— Aveţi dreptate, suspină locotenentul. 

Luară loc la masă. Spiridon, prizonier între ghetele 
Minervei, schelălăia jalnic. 

— În sfârşit! Nici nu ştii ce bine mă simt! Linişte, calm, 
răcoare. Putem discuta pe îndelete. Presupunând deci că ai 
un elefant alb... 

Prin uşa deschisă se zărea pădurea iar deasupra, nu prea 
sus, un soare blond. 


O ÎI O UP UW N = 


RD RR RR ——— 
O 9 9 A DU PB VW N => O O 


Cuprins 


„ Stupefacţie 5 

. Martiriul locotenentului Dobrescu 15 
. Omul în gri 30 

. Capcana 44 

. Meci cu trişorii 51 

. Betsy din chicago caută un văr 58 

. Spionaj şi contraspionaj 73 

. Ciudăţeniile unor călători 79 





. Asasinat sub clar de lună 95 











. „Sunteţi neliniştit, domnule Iliescu?“ 107 
„Atentatul 118 

. Patru citronade cu cianură 127 

Ionică Panait mărturiseşte 144 

„ Suspiciuni 151 

. Spargere la familia Plămădeală 160 

. „C'etait la derniere valse...“ 171 

. Orhidee de la Nisa pentru Minerva 181 
. O evadare ratată 194 

. Totul se plăteşte 206 

. Asasinat în umbra troiţei 217 


21. Căpitanul Atanasiu nu crede în superstiții 225 





22. La flacăra lumânărilor 238 
23. Un hoţ sentimental 263 
24. Invenţia 2 7/4 


280