Rodica Ojog-Brasoveanu — Spionaj la manastire

Rodica Ojog-Braşoveanu 


SPIONAJ 
LA MĂNĂSTIRE 


-roman polițist — ciclul Minerva- 


1972 


Capitolul | 


„CASCĂ OCHII, DOBRESCULE!“ 


Profesorul Lucaci îi potrivi perna sub cap. Brațul asternut căuta 


colțurile cu urechi apretate din pânză albă, festonată. Găfâind uşor, 
rămase cu ochu ațintiți în întunericul înalt, plin de stele. Stele 
multe, lucioase, ghirlande de beteală cum se văd doar la munte. În 
fund, peste zidul alb se profila clopotnița mănăstiri decupată parcă 
din carton. O adiere slabă întoia dehcat plhunle perdelelar de titan, 
Pe icoanele de la căpătăi, lurunile nopți agățau reflexe dulci, 
trermurânde, însuflețind surăsuri sfinte, 

Mişcarea ugoară de pe cerdac îi atrase atenția. O umbră mângâia 
pereţu, strecurându-se cu pag moi, de felină. Zârnbi: „Dau târcoale 
fetei...“ şi instinctiv îşi îndreptă ochii spre camera din dreapta. |i 
plăcea s-o urmărească asa, din întuneric, descitrând zgornotele 
intime greu de camuflat în odăițele înguste cu pereți subțiri. 
Pieptănul lăzat pe placa de sticlă, scrăsnetul periuței de dinți pe 
dinți albi, frumogi, cu margine albăztruie, papucu mici aruncați pe 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


SPIONAJ 
LA MĂNĂSTIRE 


-roman poliţist - ciclul Minerva- 


1972 


Capitolul 1 
„CASCĂ OCHII, DOBRESCULE!“ 


Protesorul Lucaci îşi potrivi perna sub cap. Braţul 
ostenit căuta colţurile cu urechi apretate din pânză albă, 
festonată. Gâfâind uşor, rămase cu ochii aţintiţi în 
întunericul înalt, plin de stele. Stele multe, lucioase, 
ghirlande de beteală cum se văd doar la munte. În fund, 
peste zidul alb se profila clopotniţa mănăstirii decupată 
parcă din carton. O adiere slabă înfoia delicat pliurile 
perdelelor de tifon. Pe icoanele de la căpătăi, luminile nopţii 
agăţau reflexe dulci, tremurânde, însufleţind surâsuri 
sfinte. 

Mişcarea uşoară de pe cerdac îi atrase atenţia. O umbră 
mângâia pereţii, strecurându-se cu paşi moi, de felină. 
Zâmbi: „Dau târcoale fetei...“ şi instinctiv îşi îndreptă ochii 
spre camera din dreapta. Îi plăcea s-o urmărească aşa, din 
întuneric, descifrând zgomotele intime greu de camuflat în 
odăiţele înguste cu pereţi subţiri. Pieptănul lăsat pe placa 
de sticlă, scrâşnetul periuţei de dinţi pe dinţii albi, frumoşi, 


cu margine albăstruie, papucii mici aruncaţi pe duşumeaua 
goală, nu deodată ci pe rând, răsfoitul nervos al cărţii („fata 
asta nu ştie niciodată unde a rămas“) apoi, nu prea târziu, 
acelaşi roman „de dragoste şi bineînţeles siropos“ căzând 
singur din mâna adormită. 

Mişcarea se repetă. Văzu din nou umbra subţire, ori 
poate alta, alunecând pe cerdac, nefiresc de iute, ca o 
părere. Profesorul îşi trase pătura până la bărbie încercând 
să ghicească care din oaspeţii arhondaricului pândea uşa 
fetei. 

Nu putea fi paraliticul, bărbatul acela chipeş țintuit 
nemernic de viaţă pe un scaun cu rotile. Boala - era sigur - 
îl înrăise. li plăcea să spună lucruri dezagreabile, 
surprinzător de inteligente. Hm, da... da... cu adevărat 
inteligente. Mai degrabă farmacistul. Stă tot timpul la 
pândă... Cu ochii, cu simţurile, cu trupul subţire. Ce pui de 
lele... Pe vremuri avusese un colaborator care-i semăna. 
Prin '35? '36? Câţi ani trecuseră de atunci?... Poate pictorul 
excentric şi aiurit, dar nu atât cât încerca să pară... Până şi 
nepricopsitul acela de Dabu, omul din spatele căruciorului. 
Ce privire ascuţită! De geambaş... Da, un geambaş cum 
văzuse odată, în copilărie, la un bâlci lângă Vaslui. Mâna 
nişte telegari albi... Dabu ăsta e din aceeaşi familie. Minte... 
Hm, minciuni de vacanţă. Vacanţă... Câte-i mai rămâneau? 
Una? două?... până la vacanţa cea mare... definitivă... 


Aţipise. Noaptea pătrundea prin perdelele uşoare, 
mireasmă iute de iarbă tânără, de romaniţă, de ziduri reci 
cu poveşti multe şi vechi. Poveşti cu caftane şi conduri, cu 
cosiţe blonde şi mătăsoase scăpând de sub mantii 
romantice... 

Tresări. O siluetă, umbră fără consistenţă, se opri în 
dreptul uşii. Pătrunse în odaie odată cu vântul, o dată cu 
noaptea. Ezita... Parcă ar căuta... Ce caută? Acolo, pe 
masă... 


Lucaci deschise ochii mari. Văzu mâna întinsă, degetele 
încleştate cercetându-i buzunarele hainelor de pe spătarul 
scaunului. Nu, nu căuta bani... Agenda! 

Încercă să strige. Emoţia, spaima, mahmureala somnului 
îl sugrumau. Deschise gura dar nu reuşi să articuleze nici 
un sunet. 

Umbra dispăruse... 

Abia atunci îşi reveni. „Agenda!... agenda!“ 

Sări din pat şi cu mişcări neîndemânatice de om bătrân 
îmbrăcă halatul. leşi afară izbit de aerul puternic, ameţitor. 
Cobori împleticit treptele cerdacului. Jos în pivniţă, se 
vedea lumină. Inima! Cât de tare îl durea inima! Se lipi de 
uşa întredeschisă. Pe un butoi vechi, cu doage ruginite, 
strălucea ochiul unei lanterne. Aceeaşi siluetă răsfoia încet 
paginile agendei. Cu cealaltă mână regla aparatul de 
fotografiat. Asta era... Ţipă tare, să-i trezească pe ceilalţi, 
să-i alarmeze. Scâncetul jalnic nu trezi pe nimeni. Doar 
umbra se întoarse. Abandonă aparatul apucând ranga 
rezemată de butoi. Se apropia amenințătoare. Lucaci 
începu să alerge. Avea să-l omoare. Ştia bine. Va să zică 
asta era ultima... ultima vacanţă. 

Auzea distinct, din ce în ce mai aproape, paşii celuilalt. 
Elastici, ritmici. Unde să se ascundă? Până la cerdac era 
mult. Erau trepte. Alte trepte. Şi nu putea să strige. Ajunse 
în curte. Făcu câţiva paşi către tufişurile înşirate de-a 
lungul gardului, apoi se răzgândi. Prea departe. Distinse 
umbra mare, nefiresc de mare, a unui camion. Coti brusc. 
Cu eforturi disperate se căţără, rostogolindu-se sub prelată. 
Urechile-i vâjâiau. Nu putea să audă paşii celuilalt. Poate 
nu-l va găsi... Poate nu asta era ultima vacanţă... 

O ştiu sigur doar când simţi lovitura puternică în tâmplă. 
O durere covârşitoare, roşie, vâscoasă... 

Umbra urcă treptele cerdacului şi dispăru între zidurile 
vechi. 


Mănăstirea, siluetă umedă, înfricoşătoare, se înălța 
singură în noapte. Turnurile subţiri, ascuţite ridicau braţe 
descărnate invocând parcă mânia cerului. Apoi, după un 
timp, urgia se dezlănţui. Un bubuit prelung, depărtat, 
ameninţător ca o prevestire... 

Pe cerul de întuneric cineva începu să se joace desenând 
cu degetul grafice de foc... 


Simţi roua dimineţii udându-i picioarele prin sandalele 
încălţate fără ciorapi. Privi ferestrele arhondaricului 
întunecate, oarbe. Luă salopeta aruncată în ajun peste 
oblonul camionului şi urcă la volan. 

Pe parbriz, actriţe în rochii de seară sau costume de baie 
decupate din reviste zâmbeau colorat. O maimuţă de pluş, 
aducătoare de noroc, tresărea la zbuciumul maşinii. 

Omul conducea atent, cu gura strânsă. Era singur pe 
şosea. Îşi privi ceasul. Patru jumătate dimineaţa. Văzu 
semnul, dar nu-l luă în seamă... Fluierul ţâşni din spate, 
strident, stăruitor. Acceleră. După câţiva kilometri scrâşni 
din dinţi, scuipând gros maimuța cu ochi de sticlă. 

Un IMS prăfuit bara şoseaua. Frână scoţându-şi 
legitimaţia. Ochii  subofiţerului alunecară pe trupul 
şoferului, pe mâneca cenuşie a salopetei de doc. Sânge! 
Sânge se scurgea în picături întunecate şi printre obloanele 
camionului. 

Făcu un gest scurt, săltând prelata. Cadavrul ghemuit pe 
grămada de saci ţinea ochii deschişi. 


La şase dimineaţa, o trezi ţipătul lui Keops - papagalul cu 
creastă princiară: 

— a plus b la pătrat egal cu a pătrat minus doi ab... 

Nu izbutise însă să-i bage în cap sfârşitul formulei, dar 
maiorul de securitate Minerva lutovan - celibatară 
convinsă - nu dispera. Îi dădu de mâncare, atentă la 
amestec şi dozaj. Nu era o treabă simplă să-l convingi după 
aceea să înghită laxative. 

Îşi începu programul matinal umplând ca de obicei tabla 
neagră din fundul odăii cu simboluri sofisticate de algebră 
şi trigonometrie. „Dezmorţesc mintea, băiete, şi generează 
o excelentă stare de spirit pentru tot restul zilei“, obişnuia 
să-l asigure pe tânărul său colaborator Dobrescu. 
Locotenentul încerca însă unele îndoieli... 

În dimineaţa aceea de vară, strălucitoare, cu arome vagi, 
citadine, maiorul Minerva Tutovan se simţea iritată. Îl trase 
de coadă pe Spiridon, caniche-ul cenuşiu, verificându-i 
reflexele şi, satisfăcută de rezultat, intră în baie. După duşul 
scoţian rather stiff ieşi vânătă dar cu un sentiment cert de 
triumf. Ochii rotunzi, două călimări negre, străluceau 
luminând obrazul colţuros, lipsit de feminitate. 

În aşteptarea locotenentului Dobrescu, convocat pentru 
ora opt, se hotări să înlocuiască garnitura robinetului, nu 
din spirit de economie, Doamne fereşte, ci pentru că ţinea 
foarte mult să dea întrebuințare iodului şi pansamentelor 
din baie... 

Nimeni n-ar putea afirma că Minerva Tutovan avea cultul 
banilor. În ziua salariului, îşi umplea buzunarele cu dulciuri 
şi ronţăind tot drumul bătea magazinele pentru 
satisfacerea unor necesităţi „imediate“. Locotenentul 
Dobrescu, antrenat într-o astfel de cursă, rămăsese 
stupefiat văzând-o achiziţionând un acvariu uriaş „o ocazie 
extraordinară, înţelegi!“ în care acum îşi păstra ciorapii şi 
mâncarea lui Keops. Deunăzi, obținuse „la un preţ absolut 
derizoriu“ o trusă completă de ceasornicărie, bifase în 
România liberă un anunţ privitor la o colecţie de pipe după 


care îi sticleau ochii: „Simt că n-am să am linişte dacă nu 
pun mâna pe ele. Îţi dai seama? Pipe din spumă de mare şi 
pământ ars...“ Evident, Minerva nu fuma. 

Sugându-şi degetul strivit îşi aminti brusc că uitase să-şi 
ridice solda. Ieri, întorcându-se de la minister, abia 
încropise 65 de bani pentru autobuz investigând căptuşeala 
jachetei, iar în Cişmigiu suspinase literalmente de poftă în 
faţa chioşcului cu bulgări de zahăr vanilat învârtiţi pe băț. 

Cineva sună. Traversă tiptil vestibulul strâmt şi deschise 
brusc. 

Neavertizat, locotenentul Dobrescu - sprijinit cu tot 
trupul de uşă - dădu buzna înăuntru gata să cadă. 

— Ce-i intrarea asta de operetă, Dobrescule?! 

— Iertaţi-mă, tovarăşe maior. N-am auzit când aţi 
deschis... 

— De când te cunosc, nu fac decât să iert. Şi tot 
degeaba... Mă rog, ia loc. 

Privind în jur, locotenentul bănui că e vorba de o figură 
de stil. Scaunele erau ocupate cu maldăre de reviste, 
gazete, cărţi. 

— Nu-mi sta în cap, băiete! 

Băgă reşoul electric în priză şi puse la încălzit un ibric cu 
apă. 

— Bei o cafea? 

— Nu vă deranjaţi... 

— Lasă farafastâcurile! Bei sau nu? 

— Beau, riscă locotenentul care n-ar fi pariat că 
bicarbonatul în cafea îi prieşte. Minerva păstra zahărul într- 
o cutie albastră geamănă... 

— A! Scuză-mă te rog. Am uitat să-ţi mulţumesc. 

— Pentru ce? 

— Auzi vorbă... Pentru că ai avut amabilitatea ca în lipsa 
mea să treci zilnic pe-aici. Sper că i-ai dat lui Keops 
seminţele în doza recomandată? 

— Bineînţeles. 

— Bravo! Eşti un băiat de treabă. Şi lui Spiridon? 


— l-am luat rasol de la măcelărie. 

— În fiecare zi? 

— În fiecare zi. 

Minerva îl sfredeli cu privirea apoi izbucni: 

— Se cutremură carnea pe mine când te aud! Minţi, 
Dobrescu Vasile! N-ai călcat o singură dată pragul acestei 
case! Bietul Spiridon! Bietul Keops! Cum ai putut să-i laşi 
cinci zile fără hrană?! Numai măgarul de Diaconescu din a 
IX-a B a fost în stare să prindă muşte şi să le ţină 
nemâncate într-o sticlăiL:. 

Se trase doi paşi înapoi măsurându-l furioasă: 

— Pe mine vrei să mă duci!? Sunt cel puţin optsprezece 
amănunte care demonstrează că în loc să faci ceea ce te-am 
rugat - nota bene, rugat, puteai foarte bine să-mi spui că nu 
ai timp, sau că nu vrei - ai umblat brambura prin munţi! 

Dobrescu căscă ochii mari: „Cum naiba s-o fi prins?!“ 

— L-am găsit pe Keops explorând lustra. O singură dată 
în viaţă a riscat asemenea exhibiţie: când a năvălit pisica lui 
madam Stamate. Asta înseamnă că mulţumită ţie, Spiridon 
a revenit la instinctele primare. Robinetul din baie curgea. 
Eu l-am uitat deschis. O treabă pe care tu n-ai fi omis-o 
niciodată, cât eşti de tipicar. Ca şi ceasul rămas neîntors, ca 
şi uşa încuiată numai odată. În afară de asta, dragă 
Dobrescu, ai un tic nervos: te speli atât de des pe mâini, 
încât uneori ţi se cojeşte pielea. Ţi-ar fi fost peste putere să 
umbli cu „rasolul“ lui Spiridon fără să te speli după aceea. 
Ori săpunul e intact. Aşa cum l-am cumpărat. Ca să ajungi 
la seminţele lui Keops trebuia să te strecori printre peretele 
vestibulului şi dulapul de cărţi. Spaţiul fiind îngust este 
imposibil să nu atingi zidul. Şi nu l-ai atins. Dâra - acolo 
unde varul s-a şters - îmi aparţine. Tu ar fi trebuit să laşi o 
urmă cu cel puţin două palme mai sus... În ultimele cinci 
zile, a plouat în întreaga ţară cu excepţia masivului Bucegi. 
S-a scris în toate ziarele, s-a anunţat la toate buletinele 
meteorologice. Poţi să-mi povesteşti şi mie unde te-ai 
bronzat? Vrei poate să-ţi spun şi cum arăta diva care te 


însoțea? Pentru că n-ai fost singur. Numai o femeie te putea 
convinge să baţi coclaurile şi grohotişurile. Eşti un comod! 
Nu ai asemenea iniţiative. Îţi spun, Dobrescu: gen sportiv, 
înaltă cât Everestul şi o cheamă Yvonne. 

Locotenentul simţi nevoia să se aşeze: 

„M-a turnat cineva, e clar!“ 

— Când la 1,82 înălţime, atât cât ai tu, îţi înalţi tocurile şi 
pui talonete, înseamnă că vrei să-ţi ajungi dulcineea din 
urmă... Că o cheamă Yvonne nu-i greu de ghicit. Ai venit cu 
un ziar a cărui manşetă e plină de iniţiale gingaş 
împreunate. Îţi recunosc majusculele Y + V. Cauţi, bănuiesc, 
o monogramă pentru aşternutul de nuntă. Yvonne şi 
Vasilică! Sună frumos... De ce tocmai Yvonne? Zi-mi alt 
nume de femeie care începe cu Y! 

Locotenentul lăsă ochii în jos, oftând spăşit: 

— Aveţi dreptate. 

Minerva traversă încăperea pufnind: 

— În sfârşit, despre isprava asta mai discutăm noi... Uite, 
pentru ce mi-am permis să te deranjez. Ai să pleci în locul 
meu la Mănăstirea Domniței. 

— La mănăstire? 

—  Imaginează-ţi! Treizeci de kilometri de Râmnicu- 
Vâlcea. Dealuri, pădure, frunze foşnind, pârâiaş şi poieniţe. 
O să-ţi placă! În orice caz se înscrie în sfera ultimelor tale 
preferinţe... 

Locotenentul încercă să descifreze satisfacția pe chipul 
Minervei. Nu se omora după natură. „Sunt o citadină 
înrăită, îi mărturisise cândva. Dacă nu simt asfaltul sub tălpi 
şi n-aud tramvaie, devin melancolică. Un troleibuz 
aglomerat în miez de vară, cam pe la ora prânzului, 
reprezintă pentru mine tonicul ideal...“ 

— Ce am de făcut? 

— Să stai cu degetul în gură. La mănăstire îşi petrece 
concediul doctorul Lucaci. Lucrează la un soi de anestezic 
cu proprietăţi excepţionale. În variantă finală va constitui o 
adevărată revelaţie pentru medicină din punctul de vedere 


al administrării şi eficacităţii, fiind totodată complet lipsit de 
nocivitate pentru organism. Aici e chestia mare! 

— Nu văd de ce a trezit interesul nostru. 

— Ai răbdare! În funcţie de doză, anestezicul poate 
deveni un halucinogen extrem de periculos. Adevărul este 
că însuşi Lucaci a rămas consternat când a înţeles ce drăcie 
a născocit. Substanţa acţionează asupra centrilor nervoşi. 
De pildă, administrat în doză „N“ unui individ, acesta pur şi 
simplu nu mai reacţionează un anumit număr de ore. Cade 
într-o stare de euforie, voinţa şi capacitatea de 
discernământ îi sunt complet paralizate. Omul râde, e 
fericit, nu-şi dă seama ce se petrece, poţi face ce vrei cu el, 
fără să opună cea mai mică rezistenţă. Lucaci nu sesizează 
aspectul militar al chestiunii, dar el e acut îngrijorător. Este 
suficient să introduci o pilulă din halucinogenul respectiv 
într-un rezervor de apă, ori într-un cazan de mâncare, 
pentru ca un întreg oraş sau o unitate militară să-ţi 
ciugulească din palmă fără ca să se fi tras un singur foc de 
armă. Ajuns deci în mâini criminale, anestezicul poate 
declanşa o catastrofă. lată de ce ne interesează securitatea 
lui Lucaci şi a descoperirii sale. După o săptămână 
petrecută la mănăstirea Domniței, aş afirma că nimeni nu 
pare preocupat de eforturile doctorului, deşi e înconjurat 
de o faună care nu-mi place. În concluzie, continuăm 
supravegherea pentru orice eventualitate. Eu nu mă mai 
pot ocupa de treaba asta. Am discutat cu colonelul lonaş. E 
de acord să pleci tu. Îl privi ameninţător: Vezi, poate i se 
întâmplă ceva... 

O întrerupse ţârâitul slab al telefonului. 

— Răspunde! 

După câteva secunde, Dobrescu îi întinse receptorul: 

— E pentru dumneavoastră. 

Minerva asculta cu faţa încruntată, apoi întrerupse 
convorbirea apăsând pe furcă. Oftă: 

— Prea târziu. 

— Ce s-a întâmplat? 


— Profesorul Lucaci a fost asasinat. Bietul om. Era un 
mare savant. 


Primul lucru pe care-l văzu intrând în birou fu o ceaşcă 
uriaşă de cafea şi sticla cu suc de roşii. Minerva aprecie cu 
un zâmbet delicateţea colonelului lonaş. 

— Ai avut ghinion! 

Nu răspunse. Îşi duse ceaşca la gură ţinând-o strâns cu 
amândouă mâinile ca un copil. Gestul îi era familiar 
colonelului. 

„De-ar fi oleacă mai frumoasă...“ Se corectă repede: „Nu, 
n-ar mai fi ea...“ 

De altfel, după ce o cunoşteai era imposibil să te mai 
gândeşti că nu e cârnă şi că trupul slăbănog cu membre 
lungi sugerează un cuier sau poate un cocostârc. O 
urâţenie  dezarmantă, căci Minerva şi-o plimba cu 
dezinvoltură ca pe un stindard, părând în general că se 
simte foarte bine, că îşi ignoră cu desăvârşire aspectul fizic. 

— Te-ai întrebat desigur de ce asasinarea profesorului 
Lucaci a coincis cu plecarea dumitale de la mănăstire. 

— Da. Sunt convinsă că nu există nici o legătură. O 
coincidenţă nefericită şi atât. Nici măcar Lucaci nu-mi 
cunoştea adevărata identitate. Bănuia în urma discuţiei cu 
dumneavoastră că este supravegheat, iar ideea în sine îl 
amuza. Nu-i acorda prea mare importanţă. Considera 
probabil că cifrându-şi manuscrisul a devenit invulnerabil. 
EI şi opera. 

— Mă izbesc mereu, oftă lonaş, de acelaşi fenomen: cu 
cât cineva este mai dotat profesional, cu atât mai dezarmat 
rămâne în viaţa de fiecare zi. Ca şi cum geniul canalizat 
într-o singură direcţie ar epuiza toate resursele. Când l-am 
chemat pe Lucaci, s-a comportat ca un copil. l-am atras 
atenţia să nu ia nimic la mănăstire. Nici măcar o însemnare. 


S-a strâmbat la mine. Munca lui nu interesează pe nimeni, 
totul e codificat, adevărate hieroglife, etc. Aspectul militar 
al problemei îl ignora deliberat: „Ce? Suntem în război?! 
Exageraţi...“ De altfel, afirma că nu are propriu-zis intenţia 
să lucreze. Îi rămăseseră de pus la punct câteva detalii... La 
mănăstire urma să reflecteze. Nimeni nu-i poate interzice 
să gândească... Nici n-a vrut să audă de un om de al nostru 
în preajma lui. „Guvernantele mă indispun.“ 

— Mda... 

— Din nefericire însă, lucrurile stau mai prost decât îţi 
imaginezi. Am telefonat la institutul lui Lucaci. 

— Şi? 

— Safe-ul e intact dar gol. 

Minerva îl privi lung: 

— Asta înseamnă că... 

— Înainte de a pleca la mănăstire şi-a scos lucrarea fără 
să anunţe pe nimeni. A lăsat înăuntru un bilet, avertizând 
că isprava îi aparţine. 

— Un fals? 

Colonelul clătină din cap. 

— Nu. E scris de Lucaci. 

— De necrezut! exclamă Minerva. De ce a făcut-o? 

— În bilet motivează că lucrarea nu era pusă la punct. 
Erori, imperfecţiuni, lipsuri, pe-aicea. N-a suflat o vorbă, 
fiindu-i teamă de opoziţia direcţiei şi evident a noastră. Şi 
pentru ca dezastrul să fie complet a scos şi mostra. Un etu 
cu câteva pilule... 


Se stăpânea eroic dar Minerva ştia că după plecarea ei 
femeia se va prăbuşi. Îşi va încleşta degetele în aşternut, îşi 
va astupa ţipătul hohotind înăbuşit între perne, se va 
zvârcoli până durerea se va ostoi, lăsând în urmă ochi goi şi 
obraji secătuiţi ascunşi în valuri cernite. Acum stătea 


dreaptă, o bătrână măruntă şi zveltă, cu un cap cochet de 
bucle albe. Linia gurii înţepenită strângea parcă în colţuri 
toate lacrimile. 

— Sunteţi sigură că n-a luat materialul la mănăstire? 

Doamna Lucaci dădu din cap: 

— Eu i-am făcut valiza. Era foarte neajutorat în chestiuni 
practice. A plecat doar cu agenda. Restul, dosarul şi proba 
de substanţă le-a încuiat aici, în birou. 

Minerva îşi reprimă oftatul. 

— De ce nu le-a dus înapoi, la institut? 

— N-a mai avut timp. Se grăbea. De fapt, încă nu 
isprăvise. Abia după ce s-ar fi întors din concediu... Ochii i 
se înceţoşară. 

— Mă iertaţi că insist. Îmi dau seama prin ce treceţi... 

O întrerupse cu un zâmbet silit. 

— Lăsaţi... 

— Aş vrea să cercetez conţinutul biroului. Atât timp cât 
lucrarea se află aici, trebuie să vă avertizez că nici 
dumneavoastră nu vă aflaţi în siguranţă. 

— Acum mi-e egal, suflă abia auzit bătrâna. 

O conduse într-o încăpere spațioasă cu mobilă puţină 
risipită prin unghere: cărţi, plante exotice, două fotolii de 
piele şi în fund, un birou somptuos de mahon, cam greoi. 

— Aici, şopti sprijinindu-se de perete. 

Minerva se lăsă în genunchi. Mângâie uşor broasca. O 
aşchie subţire îi înţepă degetul. 

— Aveţi cheia? 

— Da. 

„Dumnezeule, gândi Minerva. O închizătoare pe care o 
forţezi în câteva secunde cu un cuţit de bucătărie...“ 

Trase mânerul fin de bronz. Bătrâna avu o exclamaţie de 
groază. Sertarul era gol. 


— Spargerea s-a comis aproximativ acum trei săptămâni. 
Adică imediat după plecarea lui Lucaci la mănăstire. 

Colonelul îşi încruntă sprâncenele. 

— În seara respectivă, reluă Minerva, bătrâna fusese în 
oraş. O partidă de remy de la care s-a întors mai devreme 
ca de obicei. Unul din parteneri nu se simţea bine. Când a 
intrat în casă, a avut impresia că vede o umbră 
strecurându-se în bucătărie. Evident, n-a găsit pe nimeni, în 
schimb fereastra era deschisă. 

— Stau la parter? 

— Da. Doamna Lucaci îşi aminteşte totuşi că înainte de a 
ieşi în oraş o închisese. 

— Incidentul nu i-a dat de gândit? 

Minerva îşi ridică umerii colţuroşi: 

— E bătrână şi în cele din urmă, văzând că nu lipseşte 
nimic - spargerea s-a comis fără urme, o broască extrem de 
simplă - a rămas cu ideea că memoria i-a jucat o festă. 

— Deci ce s-a sustras în mod practic? 

— Totul sau aproape totul, zâmbi amar Minerva. Dosarul 
cu lucrarea propriu-zisă şi mostra - un etu de metal cu 
douăzeci de pastile. 

Colonelul o privi încordat: 

— Dumneata înţelegi ceva? Nici un spion nu lucrează atât 
de descoperit. Aproape că ne trage de mânecă să-i vedem 
isprăvile. Fură, asasinează... 

— Nu ştiu încă de ce la lichidat pe Lucaci, dar 
sustragerea se poate explica. Înlătură orice concurenţă. 

— Într-o singură eventualitate: ştiind că lucrarea nu are 
duplicat şi având certitudinea că ceea ce îşi însuşeşte 
reprezintă originalul. 

— Poate că are certitudine. 

— Situaţia este extrem de gravă, opină lonaş. O 
descoperire drăcească. În momentul de faţă, nu ne mai 
aparţine şi oricând poate fi împotriva noastră, evident în 
formulă destructivă. Mă întreb ce s-a întâmplat de fapt la 


mănăstire. Îşi frecă obrazul gânditor: crezi că şi pe ceilalţi 
oaspeţi ai reuşit să-i induci în eroare? 

Minerva îşi azvârli capul pe spate: 

— N-aveam de ce să mă trădez. Prezenţa mea în 
arhondarie nu era de natură să atragă atenţia. N-am 
anchetat, n-am iscodit, nu m-am vârât în sufletul 
profesorului. A fost dacă vreţi, o misiune de contemplare. 
Trebuia să sesizez un interes special, manifestat pentru 
Lucaci şi lucrările sale. Nu le-am sesizat şi asta mi-o 
reproşez. Căută ochii colonelului: Dacă nu m-aţi fi chemat... 

— Ai dreptate, Minerva. Zâmbi: Eu sunt vinovat. N-aveam 
voie să procedez uşuratic. Eram obligat să previn orice 
accident, să anticipez ca la şah eventualele mişcări ale 
adversarului. Recunosc că m-a derutat aparenta acalmie de 
la mănăstire, m-a liniştit lipsa intenţionată de publicitate de 
care a fost înconjurat Lucaci şi descoperirea sa. lar de 
dumneata aveam nevoie. Trebuia să te trimit într-o misiune 
specială la Oradea. Acum, nu mai poate fi vorba. 

— Ce mai! Am încurcat-o amândoi. Nu e cazul să mă 
menajaţi. Adevărul e că oamenii din mănăstire nu mi-au 
plăcut, fără însă ca cineva să-mi pară suspect din punctul 
nostru de vedere. 

— Cu alte cuvinte, după dumneata, ucigaşul e unul din 
oaspeţi. 

— Da. Plec de la ideea mobilului. Pentru a-şi atinge 
scopul, deocamdată nu ştiu care, bănuiesc însă că e vorba 
de agenda doctorului, erau necesare anumite preparative, 
mai concret o pipăire prealabilă a terenului. Ştiu eu, 
tabieturile bătrânului şi ale celorlalţi, ora la care se culcă, 
unde-şi ţine carnetul, momentul precis când se poate 
acţiona cu cel mai mic procent de risc, amplasarea odăilor, 
calculul atent al incidentelor ce pot interveni. Deci un 
întreg preambul de cunoştinţe privitor la mecanismul de 
viaţă al mănăstirii şi al casei de oaspeţi. Or, cei mai 
avertizaţi în acest sens sunt locatarii arhondaricului. 

— Adică? 


— În casa de oaspeţi, de care îngrijeşte o călugăriţă, 
locuiesc acum pentru o perioadă sau alta de vacanţă cinci 
persoane. Fiecare reprezintă în felul său un număr. De fapt, 
dacă stau şi mă gândesc, n-am văzut încă atâţia „originali“ 
adunaţi la un loc. Un pictor gălăgios şi foarte saxon, o fată 
morbidă, un farmacist neserios - genul motan la pândă 
după fuste - în sfârşit un arhitect, figură cu totul 
remarcabilă. A rămas paralizat în urma unui accident de 
automobil. Serveşte cu voluptate şi fără efort sarcasme 
suculente. Îl însoţeşte un bătrân care îndeplineşte oficiul de 
infirmier. 

— Mda... Obiectivul numărul unu rămâne recuperarea 
notelor profesorului. În concluzie pleci imediat. Îţi vei 
păstra falsa identitate: Jeni Cociaşu, de profesie nevastă 
care habar n-are pe ce lume trăieşte. În fine, cunoşti 
personajul. Cum ţi-ai motivat plecarea de la mănăstire? 

— M-a apucat dorul de „soţul meu Titi“. 

— Perfect. L-ai văzut şi te întorci. Zâmbi: Te va însoţi 
Dobrescu, bănuiesc? 

— Ca de obicei. 

— El va avea calitatea oficială. Procuror, să zicem. Un 
procuror abia ieşit de pe băncile facultăţii, puţin infatuat, 
care anchetează crima. Atât şi nimic mai mult. Îşi mângâie 
pumnii cu un gest mecanic: Cred că-i bine aşa. Acţionând 
pe două planuri, aveţi un orizont mai larg şi totodată 
posibilitatea coordonării unor date provenite din surse 
distincte. 

Rămase mult timp pe gânduri după ce Minerva părăsi 
biroul. 

În stradă, un invalid îşi manevra căruciorul cu roţi înalte, 
spiţate. Îl ştia bine. De ani de zile, vindea iconiţe şi poze cu 
mucenici undeva lângă biserica Sf. Vineri. 

lonaş zâmbi şi se îndepărtă de fereastră. 


Maşina aluneca pe drumeagul îngust cu sinuozităţi de 
reptilă. Maiorul Minerva Tutovan privea satul înfipt în 
coasta unui deal. Terase cu vegetaţie măruntă, viu colorată, 
compunând imagini idilice cu risipă de roşu, galben şi verde 
- vopsea tare, iute ca şi aerul ameţitor, uşor acidulat. 
Căsuţele, de un estetic naiv, mai toate albe, şi împodobite la 
fereşti şi frontispiciu cu cioburi de oglindă păreau făcute 
pentru copii ori pentru oameni foarte tineri. Pe zidurile 
netede se căţărau până spre buza acoperişului trandafiri 
mici de un roşu consistent, aproape negru. 

Minerva încerca să-şi explice, legat de originea 
meleagurilor, frecvenţa unui anumit motiv: cocoşul. Fie 
cocoţat în creştetul casei, simbolizând pare-se prerogative 
masculine certe ce-i strâmbau nasul lung, fie doar pictat pe 
una sau mai multe laturi ale clădirii. 

Aruncă locotenentului o căutătură din colţul ochilor. 
Dobrescu privea cerul printre genele blonde. O expresie de 
beatitudine, de totală detaşare îi scălda obrazul încă foarte 
tânăr, păstrând intacte culorile adolescenţei. Vântul - 
mergeau în maşină descoperită - îi răscolea părul. Ochii 
păreau două lacrimi, picături căzute de sus, de un albastru 
pur. 

— Zorile, începu Minerva pe un ton elegiac, cu mâini 
diafane destramă aşternutul nopţii... Gândăcei învioraţi 
după duşul de dimineaţă îşi usucă lăbuţele fără ciorapi la 
soare... Un soare cald, dulce, o mahmudea portocalie, 
ieşind de-a dura din adâncuri... Nouraşi transparenţi fac 
gargară fâţâindu-se grațios pe ringul unui cer impecabil 
bleu... În pragul căsuţelor de turtă dulce... Făcu o pauză, 
muşcându-şi buza subţire: Trebuie să-mi manifest via 
satisfacţie că am un colaborator sensibil... ăăâ... receptiv... 
Un suflet nealterat. Schimbă tonul: le-am rugat să caşti 
ochii, Dobrescule! 

— Poftiţi? Făcu acesta trezit brusc din reverie. Bine, dar 
încă n-am ajuns... 


— Ei şi? 

Minerva se răsuci ca un leopard. Şoferul, care se gândea 
la ale lui, surprins de mişcarea bruscă, se tulbură şi devie 
traiectoria maşinii. 

— Ei şi? reluă Minerva. Există un limbaj al obiectelor. 
Dacă ştii să le întrebi, să le asculţi, îţi furnizează mai multe 
indicii decât şapte mărturisiri complete luate în bloc. 
Oamenii pot să mintă şi o fac adesea. Obiectele nu. Eşti la 
început de meserie. Caută, născoceşte-ţi probleme. 
Încearcă explicaţii, acolo unde aparent nu există, sau acolo 
unde  banalul, aspectul imediat, îţi distrage atenţia 
determinându-te să nu aprofundezi. Asta e profesiunea 
noastră, băiete! Să vezi, să înţelegi... Iute, căci totdeauna 
eşti în competiţie cu un altul. Cea mai mică eroare, chiar 
dacă nu fatală, te handicapează în orice caz. 

— Eu, în general, mă străduiesc... privesc... 

— Ce? Mergi, de pildă, pe stradă. Obişnuieşte-te să vezi şi 
altceva decât vitrine şi glezne subţiri. Observi un copac, 
dintr-un şir de alţi douăzeci. A înfrunzit înaintea celorlalţi. 
Fenomenul are hotărât o explicaţie. Caut-o, zdrobeşte-ţi 
creierii şi găseşte. Ce poate fi? O conductă de apă caldă, 
desigur. Ea a încălzit pământul accelerând evoluţia 
arborelui. lar exemple sunt mii... Uită-te la casa aceea 
galbenă, cu un mesteacăn în spate. O vezi? Unde te uiţi? 
Acolo, în stânga bisericii, la marginea şoselei! 

— Da... 

— Nu ţi se pare nimic ieşit din comun? 

— Ar fi ceva. 

— Ce anume? 

— Vă gândiţi, probabil, la gardul înalt care o 
împrejmuieşte, cu poarta zidită. 

— Exact! Ce-ţi spune faptul că în tot satul e singura 
clădire ferecată astfel? Toate celelalte au grădiniţe, ocrotite 
de garduri cochete din câteva şipci. Mai mult pretext. 
Aproape că le vezi borşul clocotind pe plită. 


— Aşa a avut omul chef să-şi facă poarta. Altfel decât toţi 
ceilalţi. Conchise doct: Gusturile nu se discută. 

Minerva îl măsură lung clătinând din cap decepţionată: 

— Ai crescut cât plopul, Dobrescule, şi tot degeaba! Ții 
minte ce ţi-am spus la corigenţă? Hm! Ai fugit la modern ca 
să scapi de mine... Zidul acela, băiete, trădează mai mult 
decât o „opinie“ arhitectonică. E o mentalitate, o tradiţie 
încăpăţânată adusă în lada de zestre de prin alte părţi. 
Individul e un tip ascuns, ursuz, morocănos, detestă 
amestecul vecinilor în ograda lui. Capriciu a avut acela care 
şi-a pictat deasupra uşii doi porumbei ciclamen, cioc în cioc 
pe nişte ramuri de măslin, sau celălalt, cu lozinca bătută în 
ceramică pe frontispiciu: „Noi doi ne iubim şi pe 
dumneavoastră la fel vă poftim.“ 

Maşina stopă brusc. Şoferul pocni înciudat din degete. Se 
lăsase bariera, oprind trecerea peste drumul traversat de 
calea ferată. 

Minerva privi în jur. Era un sat răsărit, aproape un 
orăşel. La câţiva metri depărtare, un grup de oameni 
pălăvrăgeau în faţa cooperativei aşteptând să se deschidă. 
O fetiţă desculţă, în rochie roz, sărea coarda, ridicând nori 
de praf care păreau să nu stânjenească pe nimeni. Mai la o 
parte, sprijinindu-se de zid, un bărbat tânăr, la vreo 27 de 
ani, fuma. Purta blue-jeans lăsaţi pe şoldurile încinse cu o 
centură lată. Paftaua lucioasă sclipea în soare. Omul părea 
străin de locuri. Ceilalţi îi aruncau din când în când priviri 
sfredelitoare şi circumspecte. 

— Vezi, reluă Minerva, tânărul acela... 

Dobrescu îşi drese glasul: 

— Dacă aş avea de ales un suspect din grupul de acolo, 
cu el aş începe. 

Minerva îşi lăsă pleoapele în jos şi se interesă calm: 

— De ce? 

— E un tânăr viguros, care ar putea face faţă celor mai 
dificile probe fizice. 


— Apropo, crezi că asasinarea lui Lucaci a necesitat astfel 
de performanţe? 

— Nu... Desigur că nu. Dar încercam să schiţez datele 
unui prezumtiv spion la modul cel mai general. 

— Asta-i foarte interesant. Dă-i drumul! 

— Faţa osoasă, unghiulară, trădează forţă, energie, ca şi 
bărbia puternică despicată în două. Izbeşte apoi felul în 
care îşi ţine braţele, ca nişte arcuri depărtate de trup. 
Sugerează animalul la pândă. Gata să sară, gata să 
acţioneze. Hainele... 

— Şi la-la-la şi lo-lo-lo, îl întrerupse plictisită Minerva. 
Cum poţi bate câmpii în halul ăsta, Dobrescule? Dacă 
individul are mutră de spion înseamnă că nouăzeci la sută 
din tinerii de pe stradă pot fi încadraţi la aceeaşi rubrică. 
Când te trezeşti? Pe vremea lui Mata Hari!? Silabisi 
strigând, pentru a acoperi zgomotul trenului care trecea în 
plină viteză: Nu se mai poartă spionul-star! Înţelegi? 

— Înţeleg! Nu văd totuşi un amărât de şaizeci de ani 
paraşutat pe o noapte fără lună în mijlocul unei păduri. 

— De ce paraşutat, băiete? Adică de ce n-ar veni 
frumuşel cu trenul sau avionul? 

Locotenentul, bosumflat, îşi strâmbă colţul gurii: „Dacă o 
luăm aşa...“ 

— Te-am întrebat, Dobrescu Vasile! De ce? 

— Pentru că anumite acţiuni impun pătrunderea în ţară 
pe căi anormale, evitând frontiera cu formalităţile ei. 

— Şi de aia trimit dublura lui Alain Delon? Superbărbatul 
care cu două degete rupe dintr-o lovitură o carte de 
telefon? Sau stă agăţat în canini de streaşina unui zgărie- 
nori în timp ce cu piciorul drept emite? 

— Contestaţi existenţa indivizilor antrenați la sânge în 
şcoli speciale tocmai în vederea unor acţiuni subversive? 

Minerva îl măsură compătimitor: 

— Mă decepţionezi, Dobrescule! Trebuia să ştii de mult 
un lucru: lupta se dă azi la nivelul inteligenţelor. Nu pumni! 
Materie cenuşie! Există şi gladiatori din ăia, de care-mi 


pomeneai. Reprezintă însă un procent minim care apare în 
arenă doar într-un moment determinat al unei operaţii 
determinate. Spionul periculos, spionul ideal este cârtiţa 
vârâtă într-un post umil, pe lângă care treci în fiecare 
dimineaţă, dându-i indiferent bineţe. Nu seamănă cu nici un 
actor de film, n-are nimic extraordinar în ţinută, nu e nici 
blond, nici brunet, nici înalt, nici scund, n-are mutra nici 
aşa, nici pe dincolo. Expune obrazul cel mai inofensiv cu 
putinţă, manierele cele mai cuceritoare, o bunăvoință 
angelică. Se strânge amabil ca să-ţi facă loc în tren, îţi oferă 
un pachet de ţigări străine „procurat de un cumnat care 
lucrează în port“, râde măgulitor la bancurile tale răsuflate, 
iar tu, gâdilat, îi povesteşti unde lucrezi, care-s problemele 
de producţie sau ce-l preocupă pe inginerul şef... A doua zi, 
pe stradă, nu-l mai recunoşti. Are obrazul despre care eşti 
absolut incapabil să oferi vreun amănunt. Asta-i formula 
ideală, Dobrescule, indiferent că lucrează ca perceptor cu 
mânecuţe de serj negru şi degete murdare de indigo, ori că, 
doar muşchi şi nerv, a fost paraşutat într-o noapte cu 
fulgere şi trăsnete... Mai poţi conspecta şi faptul că nici 
unul nici altul nu va trage la hanul din sat şi nu-l va întreba 
cu accent străin pe badea Gheorghe, care-i drumul spre 
mănăstirea Domniței. Nu va abandona sub o salcie pletoasă 
cutii goale de conserve - Made în străinătate - nu va cere la 
debitul din comună Pall-Mall, şi nu va bate uliţa principală 
cu o cutie de chibrituri răzuită pe o parte ca semn de 
recunoaştere. Aş putea de asemenea garanta că n-o să dea 
buzna peste agentul sanitar ori peste felceriţă cu o 
jumătate dintr-o hârtie de o sută, cerând cu mâna pe pistol 
parola - cealaltă jumătate... 

Tăcu o vreme urmărind manevrele şoferului. Urcau, iar 
contorsiunile şoselei îi zvârleau dintr-o parte în alta a 
maşinii. Jos, în stânga, umplând prăpastia, drumul parcurs 
lăsa o panglică îngustă traversând sate, păduri, livezi. În 
lumina violentă a dimineţii, culorile ţipau. Un panoramic 
uriaş pe care verdele părea ud, albul devenea argint, 


orbitor, albastrul dur, cu contur ferm. Satele, miniaturi 
înălţând câte o clopotniţă lucioasă, cu sfericităţi de bostan, 
îi aminteau Minervei un joc din copilărie: Capitally. Acolo, 
căsuţele erau de lemn. Roşii şi galbene. Jucau pe poze de 
artişti şi peniţe redis nr. 1... 

— Ceea ce-ţi spuneam, reluă ea ca şi cum nu şi-ar fi 
abandonat nici o clipă gândul, e valabil şi pentru femei. 
Dumnezeu ştie de ce e destul să fie una bine machiată şi cu 
unghii lungi pentru ca cei din jur s-o blagoslovească cu 
toate păcatele, încărcându-şi diapazonul de la frivolă şi 
ajungând până la aventurieră. În treacăt fie spus, poţi spăla 
o albie de rufe, fără să ţi se clintească o unghie. E chestie 
de calciu. S-a creat o opinie falsă pe care personal mi-o 
explic plecând de la existenţa unor coarde romantice care 
supraviețuiesc în noi. E mai fascinant să ne imaginăm o Lily 
Serghiev - ştii, individa care a lucrat concomitent în timpul 
celui de-al doilea război mondial pentru mai multe servicii 
de informaţii - deci să ne imaginăm o Lily Serghiev 
drăcoasă, blondă sau roşu-tizian, fatală din toate punctele 
de vedere, decât o oarecare figură cenuşie cu ciorapi jalnici 
şi bolnavă de uremie. 

Îşi propti ochii în obrazul locotenentului care se întrebă 
speriat ce va urma. 

— Asta vroiam să reţii, Dobrescule. Că desigur la modul 
principial, un fizic îngrijit nu exclude existenţa unor 
preocupări majore, constructive, aşa cum nu presupune 
obligatoriu o traistă de defecte lipită de spinarea frumosului 
ori a frumoasei. Şi acum, nu te hlizi la mine! Personal, nu 
mă avantajează albastrul de pleoape, sau cel puţin aşa 
consideră o „anumită persoană“ care se încăpăţânează să 
scrie despre mine12]). 

Se înghesui ţâfnoasă în colţul maşinii. 

— A! exclamă brusc şi şoferul zăpăcit frână. Uită-te la 
casa aia! Unde-ţi arăt eu, cu perdele de dantelă. Are la 
intrare, chiar deasupra, o suliță de fier. Cum îţi explici 
treaba asta, Dobrescule? 


„Măiculiţă...“, invocă în gând locotenentul. 
Soarele râdea cald, imobil, pe cerul pâclos. Maşina gonea 
mai departe alunecând pe lângă livezi de un verde ud... 


Capitolul II 


MĂRTURISIRI POSTUME 


Postul de poliţie se afla în fundul unei curţi mari, între 


cooperativă şi căminul cultural. 

Trandafiri, straturi cu pansele, tufe elegante de dalii şi 
câteva bănci albe înviorau sobrietatea clădirii. Soţia şefului 
de post, o femeie veselă şi plinuţă, afişând expresia 
caracteristică imprimată de căsniciile tinere şi fericite, 
stătea la soare. Ţinea în braţe o fetiţă mucoasă cu moţ mare 
roşu prins în ac de siguranţă pe căciuliţă roz. Un câine plin 
de scaieţi picotea toropit de căldură şi lumină, pândind cu 
jumătate de ochi curtea. 

Şeful de post, înalt şi blond, încremeni în poziţia 
regulamentară şi povesti incidentul. Şoferul intrase 
neregulamentar la o intersecţie, mai la vale, unde satul se 
îmbuca cu şoseaua. Îl somase, dar degeaba. Luase IMS-ul 
de serviciu şi tăind pe scurtătură îi ieşise în cale. Apoi 
văzuse sângele. Camionul în care descoperise victima era 
acolo, sub dud. I-larătă cu mâna. 

— Unde-i omul? 

— Înăuntru. Aşa... pare blând, miel nu alta. 

Şoferul, năruit pe un scaun, privea fix duşumeaua. Capul 
mare, adus între umeri, era năpădit de o sudoare rece. 
Când auzi uşa deschizându-se, ochii i se întoarseră greu, 
fără vlagă, ca două animale bolnave. Era îmbrăcat cu bluza 


de salopetă murdară de sânge, care atrăsese atenţia 
miliţianului. 

Dobrescu îl măsură concentrat cercetându-i îndelung 
hainele, încălţămintea, mâinile mari, muncite, cu urme de 
ulei. Se întoarse brusc simțind mişcare la fereastră. Câteva 
babe şi neveste mai tinere îşi turtiseră nasurile de geam 
privind avide, cu gurile căscate la „ucigaş“. Ba una, mai 
toantă, îşi săltase copilul aproape sugaci pe umeri „să vază 
şi el“. 

Dobrescu se adresă şefului de post: 

— la expediază cuconetul ăsta! Ce-i aicea? Panoramă!? 

Miliţianul ieşi buzna şi în câteva secunde, asistenţa 
dispăru. Se auzi rumoare în curte, zvon de glasuri, o voce 
spartă asigurând: 

— Ho, că nu ţi-l mâncăm, maică! 

Apoi glasurile se amestecară. 

— Cum vă numiţi? 

Şoferul răspunse răguşit, cu o voce nesigură: 

— Panait Ilie. 

— Vârsta, ocupaţia, stare civilă! Adăugă surâzând: Şi mai 
cu viaţă! 

— Treiş'opt de ani, îngână omul. Şase copii... ăl din urmă 
de patru luni... 

Dobrescu fluieră subţire. 

— Bravo! Şase copii nu-i glumă! Cu ce vă ocupați? 

— Sunt şofer la mănăstire. Maica stareță m-a angajat. 
Suspină: Ce-aveam eu cu bietul om?! Bătrân nevolnic. Dar 
când ţi-e scris să pătimeşti pentru altul... 

— S-o luăm pe îndelete, propuse locotenentul. Cunoaşteţi 
victima? 

— Cum să nu! Don” doctor Lucaci. În fiece an vine, aşa pe 
vară, o lună două. Liniştit, nu supără pe nimeni. Maica 
stareță îi păstrează odaia. 

— Înnoptaţi de obicei la mănăstire? 

— Nu totdeauna. Am casă la Râmnic. Doar când întârziez 
cu trebile... Aşa păţii şi aseară. Venii târziu, trebuia să mă 


scol în zori. Noaptea scurtă. Când îmi ciocăni la uşă maica 
Zenobia... 

— Cine-i maica Zenobia? 

— A de îngrijeşte arhondaricul. Când mă trezii, zisei că 
abia m-am culcat. Afară dăduse zorile. Urcai în camion şi... 

— N-aţi observat nimic? 

— Ce adică să observ? 

— Vreo mişcare, vreun zgomot... 

— Tţ... Eram cu ochii cârpiţi de somn. Frigul ce m-a mai 
trezit. E drept, la intersecţie am încurcat-o. Acum, nu mi-ar 
fi de amendă... 

Sergentul-major Florea zâmbi cugetând adânc: „Cred şi 
eu...“ 

Dobrescu se apropie de fereastră. În curtea pustie, arsă 
de soare, Minerva discuta cu soţia şefului de post. 

Îi făcu un semn mic. Locotenentul îşi luă ţigările şi se 
adresă miliţianului: 

— Rămâi aici. Lipsesc câteva minute. 

Câinele ridică puţin capul clipind din ochii urduroşi. Îşi 
pendula coada alungând muşte mari în zale verzi. 

Minerva se apropie roşie la faţă. Îi era cald: 

— Şeful de post să plece imediat la mănăstire. Nimeni nu 
părăseşte locurile. Şoferului dă-i drumul. Nu el a ucis... 

Dobrescu înghiţi în sec. Învăţase să-şi stăpânească 
reacţiile. Nu era prudent să-şi manifeste surprinderea în 
faţa Minervei. 


Camionul fusese adus într-o viroagă, departe de privirile 
curioşilor. 

Locotenentul tuşi uşurel dregându-şi vocea, apoi îşi luă 
inima în dinţi: 

— Deci, după opinia dumneavoastră, şoferul e inocent. 

— Dar după opinia ta? 


Cum Dobrescu încerca o expresie savantă, îndeajuns de 
enigmatică, Minerva nu mai aşteptă răspunsul. 

— Ai citit spovedania victimei, băiete? Efortul merită 
oarecare atenţie. E scrisă cu sânge. 

— Există un asemenea document? 

Minerva îşi oferi o mică pauză înainte de a se repezi. 

— Dobrescu Vasile, te-am rugat să caşti ochii! De ce mă 
enervezi? Desfăcu salopeta şoferului, vârându-i-o sub nas: 
Priveşte! Scrie aici despre un bătrân ghemuit lângă oblonul 
din dreapta, care e surprins şi ucis printr-o lovitură 
puternică aplicată cu un obiect contondent? Scrie sau nu? 

— Scrie, tovarăşe maior. 

— Perfect. Citeşte mai departe. 

Locotenentul frecă stofa între degete, întoarse haina pe 
toate părţile, cercetând-o din toate unghiurile. 

— Salopeta e stropită pe spate, Dobrescu! Nu-mi vine să 
cred că sângele l-a aşteptat pe Panait să se întoarcă pentru 
a ţâşni. Şi apoi, în mod logic, orice agresor rămâne cel puţin 
câteva secunde spre a-şi contempla, speriat sau satisfăcut 
isprava. 

— Oare nu putem presupune că exact în clipa loviturii 
criminalul aude un zgomot care îl determină să se întoarcă? 

— Nu! Urmăreşte împrăştierea stropilor. Parcă s-a lucrat 
cu rigla, respectându-se anumite limite precise. Asta 
înseamnă... Ce înseamnă, Dobrescu? 

— Că în momentul crimei, salopeta era împăturită. 

— Bine. 

— Evident, împăturită întâmplător. 

— Foarte bine! 

— Pâşiile alternative fiind determinate de pliuri. 

— Excelent!! Bravo, Dobrescule! 

— Mai mult, se lansă încurajat locotenentul, îi putem 
preciza şi poziţia: pe braţul asasinului. 

— Faci tu ce faci şi o feşteleşti! Cum naiba nu poţi duce 
raţionamentul până la capăt? Dar aici te-ai uitat? Urmele 
astea le-ai văzut? Stropii ăştia de sânge care evită o 


anumită porţiune de oblon, desenând un spaţiu 
dreptunghiular precis, i-ai privit? 

— Aveţi dreptate, tovarăşe maior, făcu locotenentul 
amuzat. 

— Mersi. 

— În momentul crimei, salopeta se afla pe oblonul 
camionului. 

— În sfârşit. Asta ar fi prima concluzie. Continuă! 

— Tot eu?! 

Minerva zâmbi înţelegătoare: 

— Eşti surmenat, băâieţaş, nu-i aşa? Ai muncit mult 
astăzi... Ţi-ai bătut capul, nu glumă... Oftă: Victima se afla 
ghemuită jos, pe podeaua camionului când a primit lovitura. 
Numai din această poziţie jetul de sânge putea să ajungă pe 
oblon. În mod logic, ar fi trebuit să-l descoperim şi pe 
pantalonii şoferului. E logic, Dobrescu? 

— Perfect logic. Cel puţin câteva picături trebuiau să 
ajungă şi pe pantaloni. 

Minerva exclamă triumfătoare: 

— Aiurea! De ce nu am accepta ideea că agresorul s-a 
urcat pe roata camionului, s-a aplecat şi a lovit în timp ce 
oblonul îi proteja pantalonii? 

— Chiar, făcu luminat Dobrescu. E o ipoteză. 

— Crezi?! 

— Singura ipoteză valabilă. 

— Aşa conchise, după o matură chibzuinţă dumnealui, 
locotenentul Dobrescu Vasile! Şi cum explicăm, mă rog, cele 
două cărări de urme găsite pe podeaua camionului? Două 
cărări de urme proaspete, una lăsată de picioarele victimei 
înglodate în noroi, iar cealaltă de nişte bocanci numărul 42? 

—  Formidabil! Cum de nu m-am gândit? Varianta 
ucigaşului urcat pe roată cade. 

— Sigur? 

— Absolut. 

— Nu crezi că putea foarte bine întâi să-l ucidă din afară 
şi apoi să urce în camion pentru a-i cotrobăi prin buzunare? 


Locotenentul se hotări să nu mai creadă nimic. 

— Iată deci, reluă Minerva zâmbind subţire, că semnul 
întrebării persistă. Putem forfeca încă zece ipoteze 
asemănătoare, mai mult sau mai puţin verosimile, dar nu 
putem ignora evidenţa. Şoferul nu a ucis! Primo: când 
transporţi ceva care nu trebuie văzut - zarzavat de 
contrabandă să zicem - îţi iei cel puţin o măsură elementară 
de precauţie: îl acoperi. Cu atât mai mult în cazul unui 
cadavru. Ori victima nu avea acoperite decât picioarele. Şi 
le acoperise singur, încercând să se strecoare sub prelata 
îngrămădită în apropierea cabinei. Secundo: firesc era ca 
şoferul să astâmpere scurgerea sângelui înfăşurând capul 
celui ucis. Nu-l laşi să sângereze la îmbucătura oblonului cu 
podeaua. Picăturile ar atrage atenţia, ceea ce de altfel s-a şi 
întâmplat. Terţio: încerci să treci cât mai neobservat. Panait 
însă, ignoră regulile de circulaţie nu pentru că s-ar grăbi 
(raportul sergentului-major Florea precizează că păstra 
viteza legală) ci dintr-un vechi nărav al şoferilor care, 
socotindu-se fără martori, muşcă din fructul oprit. Quarto: 
am stabilit că în momentul crimei salopeta se afla aruncată 
pe unul din obloane. Când sfarmi capul cuiva, nu îmbraci o 
haină care se află în apropierea victimei fără să cercetezi 
dacă nu cumva se păstrează urmele crimei. Quinto: Panait 
poartă sandale numărul 44, iar cea de a doua cărare de 
urme înregistrată pe podeaua camionului e făcută de 
bocanci cu numărul 42. Aşadar, Panait şi-a uitat în ajun 
salopeta pe oblon şi a îmbrăcat-o a doua zi dimineaţă 
înainte de plecare... Făcu o mică pauză privindu-l ţintă: 
Nota doi pe ziua de azi! Rectifică concesiv: Doi plus... 

Locotenentul îi urmări privirea întrebându-se ce mister o 
mai fi descoperit Minerva printre crengile copacului din 
apropiere. Se aştepta la un nou examen de perspicacitate 
când o auzi: 

— Dragă Dobrescule, mătuşa mea, o femeie foarte 
rezonabilă, obişnuieşte să afirme că înălţimea este invers 
proporţională cu inteligenţa. N-am meditat încă asupra 


veracităţii acestui aforism, dar cum se pare că înălţimea te 
avantajează, eşti amabil să întinzi mâna după câteva 
corcoduşe? Mor de poftă!! 


Capitolul III 


OASPEŢII ARHONDARICULUI 


Mânăstirii nu-i lipsea nimic din idilicul aşezămintelor de 
acelaşi fel. Împrejurimile superbe, bisericuţa veche de 
câteva secole, muzeul cu piese rare de cult ori mirene, 
icoane doldora de argint, un naş de obârşie domnească, 
inevitabila legendă romantică, puţin înfricoşătoare. 

Măicuţele, în straie negre, alunecă umbre sfioase, 
şovăielnice, printre zidurile vechi. Au chipuri blajine, 
zâmbete cuminţi, se miră repede şi râd uşor, copilăreşte, 
acoperindu-şi gura cu mâna rotofeie, fără unghii. 

Locotenentul Dobrescu observă poziţia casei de oaspeţi 
situată în afara zidurilor mănăstirii. Arhondaricul fusese 
conceput ca o aripă specială, distinctă. Noaptea, o dată cu 
închiderea porţii înalte de fier, orice comunicare între cele 
două corpuri era complet tăiată. Stilul şi dispunerea 
camerelor la parter şi etaj amintea arhitectura hanurilor de 
odinioară. 

Florea, şeful de post, îi ieşi înainte: 

— Conform dispoziţiile dumneavoastră, nimeni nu a 
părăsit mănăstirea. Adăugă conspirativ: Maica stareță vrea 
să vă vorbească. 


Era o femeie suplă, nu prea în vârstă cu chip ascetic. 
Emana o linişte deplină, izvorând nu atâta din resemnare 
dogmatică, cât dintr-o filosofie personală asupra existenţei. 
Mâinile înguste  gesticulau rar,  dându-ţi senzaţia 
inexplicabilă, copleşitoare de alinare. Îl primi pe Dobrescu 
într-o încăpere aerisită, cu mobile puţine. O ladă de zestre 
domnească, câteva jilţuri cu spătar incomod, sculptat, un 
sfeşnic din argint greu, icoane vechi. 

— L-am cunoscut bine pe doctorul Lucaci, începu stareţa 
privindu-l deschis, în faţă. 

Avea o voce cultă, cu intonaţii calde. 

— Este a cincea vară când vine la noi. Un pasionat al 
profesiunii. Din nefericire, îmi lipsesc elementare 
cunoştinţe medicale. Nu înţelegeam tot ce spune, dar 
suficient ca să-mi dau seama ce aport extraordinar pentru 
ştiinţă ar fi reprezentat rezultatul eforturilor sale. 

— Aveţi idee în ce stadiu se aflau lucrările sale? Ca 
prieten vechi... 

Stareţa zâmbi cu îngăduinţă: 

— Simţămintele, domnule procuror, ni le lepădăm îndată 
ce păşim în acest locaş. Nu putea fi vorba acum de 
prietenie. Venea la noi pentru că îi plăceau meleagurile. Nu 
ascund că l-am protejat puţin. Îi rezervam odaia, maica 
Zenobia îl îngrijea atent. Timpul, treburile noastre, nu ne 
îngăduiau să tăifăsuim pe cât am fi vrut. 

Bătu scurt din palme. Uşa se deschise şi apăru faţa 
rotundă, copilăroasă a unei călugăriţe de vreo 40 de ani. 

— Maică Zenobie, ceru stareţa blând, adu cele cuvenite 
oaspeţilor. 

— Nu vă deranjaţi, se opuse de circumstanţă Dobrescu. 
Adăugă după câteva clipe: Vă rog să n-o consideraţi drept o 
imixtiune nedelicată. Încerc să-mi verific o impresie: Aveţi 
studii superioare? 

O lumină mică, nostalgică aprinse ochii stareţei: 

— Am absolvit în anul 1932 facultatea de filosofie. 


Maica Zenobia se ivi în pragul uşii. Pe o tabla întinsă 
aducea câteva chisele de dulceaţă. În ceasul tihnit al 
amiezii, în interiorul răcoros alb-negru,  căpşunile, 
portocalele, nucile verzi şi cireşele din vasele de cristal 
aruncau bulgări colorați de lumină. Apa rece aburea 
paharele înalte ca nişte pocale. 

— L-am văzut pe doctorul Lucaci, abia a doua zi după 
sosirea sa la mănăstire. Mi-a spus că cercetările sale sunt 
isprăvite. Urma sinteza. Îşi exprima oarecum nemulţumirea 
faţă de oaspeţii arhondaricului. Ce-i drept, mai mulţi ca 
niciodată. 

— Câţi sunt? 

— Şase, fără Lucaci. 

— Asta înseamnă mult? 

— Suntem una din mănăstirile care nu găzduim decât în 
cazuri excepţionale. 

— Ce înţelegeţi prin aceasta? 

—  Rătăciţi în faptul nopţii, cărora din creştinească 
datorie le oferim adăpost. În rest, primim oaspeţi trimişi de 
Mitropolie. Zâmbi: Permisiunea se acordă cu destulă 
zgârcenie. 

— Cei şase locatari ai arhondaricului v-au prezentat 
astfel de avize? 

— Da. Şi-am fost puţintel surprinsă. 

— Nemulțumirea doctorului Lucaci era generată în acest 
sens şi de o oarecare îngrijorare? Mă refer la securitatea 
persoanei şi a operei sale. 

— Acum, după cele întâmplate, înclin să cred că da. 
Atunci mi s-a părut doar iritat, sâcâit că nu se putea odihni. 

— Înţeleg. Dat fiind că oaspeţii dumneavoastră au intrat 
în mănăstire pe baza unor aprobări speciale, înseamnă că 
dispuneţi de un minimum de relaţii în ceea ce-i priveşte. 

— Destul de sumare. Numele, ocupaţia, seria buletinelor. 
Ni se cer de la miliţie. 

Se ridică şi trase un sertar camuflat al lăzii de zestre, 
scoțând o foaie de hârtie. 


— Aici sunt trecuţi toţi, cu datele respective şi forul care 
a emis recomandarea. 

Locotenentul privi hârtia completată cu cerneală neagră. 

— Când aţi întocmit această listă? 

— Nu eu am întocmit-o, surâse stareţa. Maica secretară 
ţine evidenţa. 

— Figurează absolut toată lumea? 

Femeia zâmbi: 

— N-avem ascunzători sau camere secrete, domnule 
procuror. Cel puţin nu le cunoaştem. $Şopti, bătând cu 
unghia în foaia de hârtie: Cel care i-a luat viaţa e aici, pe 
listă. 


Locotenentul ieşi pe cerdac. De-acolo, de sus, se vedea 
curtea arhondaricului, destul de largă, împrejmuită cu un 
zid înalt. Bănci de piatră, tufişuri de trandafiri şi iasomie, 
copaci bătrâni care-şi uitaseră anii, un rond cu muşcate, o 
fântână. 

Trecu în revistă locatarii strânşi în grup ori răzleţiţi. 
Comentând cu gesturi largi şi priviri piezişe spre cerdacul 
stareţei unde bănuiau că se află anchetatorul sosit din 
Bucureşti, ori doar plimbându-se cu mâinile la spate, erau 
în mod evident agitaţi, preocupaţi de ultimele evenimente. 

— l-aţi cunoscut personal? se interesă Dobrescu. 

Stareţa clătină capul. 

— Evit contactul direct. Maica Zenobia vă poate oferi 
eventuale informaţii. Dânsa se ocupă de casa de oaspeţi. 

— Vreţi s-o chemaţi? 

Stareţa se retrase. 

Unul din locatari atrăgea în mod deosebit atenţia. Un 
bărbat foarte brun, la vreo 35 de ani, de o frumuseţe 
impresionantă. Trăsăturile puternice, masculine, prindeau 
în lumina soarelui amiezii luciri metalice. Stătea într-un 


cărucior de infirm, cu genunchii acoperiţi de un pled pufos, 
cadrilat. Privindu-i mâinile suple, cu tresăriri nervoase, 
bărbia fermă ridicată într-o mişcare caracteristică, 
Dobrescu încercă o strângere de inimă. „Un şoim cu aripile 
amputate...“ 

Ghicea în fruntea încăpăţânată, în conturul hotărât al 
buzelor, în sclipirea ochilor o voinţă de oţel, o trufie 
drăcească, o inteligenţă ce depăşea cu mult media. 

„Da, da, murmură locotenentul amintindu-şi descrierea 
Minervei: Un individ cu adevărat remarcabil...“ 

— Cine e? 

Maica Zenobia, măruntă, plinuţă cu faţa ca o lună plină 
răspunse precipitat, oprindu-se des: 

— Domnul arhitect Liviu... Liviu Radian. Din Bucureşti... 
Cam repezit, dar cumsecade... Anul ăsta a venit la noi. 
Pentru prima oară a venit. 

— Ce-are la picioare? 

Chipul femeii se întristă. 

— Parcă poţi să ştii? Da-i întreg... Numai că nu umblă. Îşi 
făcu o cruce. Voia Domnului! Îl îngrijeşte nea Dabu. Om 
cumsecade, nevoiaş... 

— Cine? 

Călugăriţa clipi nedumerită: 

— Nea Dabu. 

Şi-i indică silueta unui bărbat în vârstă - 55 poate 60 de 
ani - trântit la câţiva metri de cărucior. Mesteca un fir de 
iarbă, plimbându-şi ochii în jurul curţii. Ochi mici, vicleni, 
înfundaţi în orbite. Altfel, faţa era inexpresivă, ridată, cu 
păr puţin şi cărunt. Individul iradia nedefinit o anumită 
atmosferă. Un soi de dezinteres suveran, paradoxal faţă de 
atenţia mereu trează a ochilor. Părea să nu-i scape nimic. 
Un om cu urechile ciulite. „Climatul îmi e familiar, 
remarcase Minerva: Dabu are aerul, pecetea imposibil de 
confundat pe care o imprimă anii de vagabondaj. 
Nenumăratele toamne, ierni sau primăveri petrecute sub 
un pod, pe o scară, într-o magazie, în fân, sub cerul liber ori 


în culcuşuri de ocazie îşi stigmatizează victimele. Totală 
nepăsare faţă de ziua de mâine, atenţie concentrată pentru 
vânarea unui chilipir imediat, o masă, o haină, un adăpost.“ 

O femeie suplă, tânără, se apropie de căruciorul 
arhitectului. Schimbară câteva cuvinte apoi se îndepărtă. 

— Domnişoara Elena Dimitriu, şi chipul călugăriţei se 
lumină. Un înger, un adevărat înger. Slabă de plămâni, 
sărăcuţa... 

Dobrescu zâmbi recapitulând recomandările Minervei: 
„Fata face tot ce-i stă în putinţă să pară neajutorată. Treaba 
asta păcăleşte al naibii bărbaţii. Îţi atrag atenţia pentru că 
te ştiu sensibil...“ 

Într-adevăr, Elena Dimitriu aducea cu un înger. Un înger 
fragil, nu dolofan cu rotunjimi roze, ca în pozele vechi. O 
frumuseţe cuminte, cu plete blonde, mătăsoase, ochi mari 
albaştri, nas subţire, uşor acvilin, gura mică nefardată. 
„Neprihănită!“ Termenul ţi se urca reflex pe buze. Ceea ce 
contribuia însă la climatul de candoare, precizase Minerva, 
era tenul diafan, palid, imaculat, pielea transparentă sub 
care i se simţea zvâcnetul sângelui. „Hm! Plămânii! De-aici, 
culoarea asta de madonă...“ 

Caracterizând-o, găsise că fata reprezenta un prototip: 
„Victima neajutorată din filmele Western de o anume 
factură, unde şeriful, după prodigioase curse de cai şi focuri 
de Colt-45 în preeria aridă, sfârşeşte prin a-i cere mâna. 
Siluetele lor se pierd în baia roşie a unui apus magnific...“ 

Fata ajunse în spatele bărbatului care lucra lângă şevalet. 
Omul se întrerupse şi explică ceva gesticulând cu paleta şi 
pensula. 

Însăilă o conversaţie ciudată, incoerentă, presărată la 
prima vedere cu expresii englezeşti pronunţate impecabil. 
Pictorul habar n-avea de limba gentlemenilor din City. 
Emitea doar sunete, fără nici un sens, reproducând cu real 
talent pentru urechi neavertizate, o melodie English 
language. 


Maica Zenobia începu să râdă domol, astupându-şi gura 
cu degetele grăsuţe: 

— Domnul Bomby, Bomby Zamfirescu. lare mai e 
nostim... L-oţi fi cunoscând... E pictor mare, venit din 
Bucureşti. I-a făcut un potret Florichii, nevasta popii din sat 
de ne-am crucit, nu alta: să juri că-i ea. Şi nu se uită la 
vopseluri. Femeia se ambalase: i-a desenat aşa de la dânsul, 
rochie roşie de catifea lungă, coroană pe cap, cercei verzi 
cât pumnul... L-a mai omenit soacră-sa cu o păreche de 
gâşte şi o turtă de caş - ce-i drept, mărişoară - de l-a băgat 
în tablou şi pe Gigi, ăl mic de şapte luni. Cu aripioare şi 
diblă de aur. Da' cel mai mult se pricepe la rațe, ţigănci şi 
sfinţii doctori fără arginţi Cosma şi Damian. Zici că e vii, nu 
alta! Pe nemţeşte o ia numai când bea. O fi luat-o de 
dimineaţă... Încheie împăcată: Om cumsecade... 

„loţi sunt oameni cumsecade la femeia asta“, conchise 
Dobrescu. 

Observă nasul pictorului scurt, cârn, gura nare croită în 
formă de inimioară - „semn sigur, spunea Minerva al celor 
mai mari cusururi la un bărbat“. 

— Acu', e adevărat, reluă maica Zenobia, nu-i singurul 
care trage la măsăluţă. Se aghezmuieşte şi don' farmacist 
Popescu... Realiză păcatul şi îndesă câteva cruci deasupra 
buzelor. 

— Cel cu mustață? 

— Dumnealui. 

— Om cumsecade... 

— Cumsecade, săritor... 

Înainte de a se lăsa văzută, Minerva îi cuprinse într-o 
privire de ansamblu. Comentau, evident, moartea lui 
Lucaci, fiecare expunându-şi punctul de vedere pe tonalități 
de sentinţă. Simţeau nevoia să vorbească, nu să asculte, 
astfel că opiniile emise erau combătute formal cu câte un 
„nu cred“ sau „imposibil“, rămase fără argument. Vocile se 
încrucişau, oamenii se trăgeau de mânecă solicitându-şi 
reciproc atenţia. 


Calm, urmărindu-i cu un zâmbet lucid, arhitectul Radian 
participa vag la discuţie. Rezerva impunea celorlalţi, aşa 
cum orice atitudine distinctă manifestată de membrul unui 
grup, singularizându-l, atrage atenţia. Şi pentru că tăcerea 
poate fi divers interpretată, cel mai adesea îngrijorând, 
oamenii, după fiecare ipoteză formulată, îi cereau avizul din 
ochi. 

Zamfirescu ţipa cel mai tare, împroşcând cu silabe şi 
interjecţii englezeşti. La intervale regulate, se dădea un pas 
înapoi măsurându-şi tabloul din diverse unghiuri. 

— Bietul om! exclamă Elena Dimitriu. Peste ochii albaştri 
trecu o umbră. Se zgribulise toată. O floare înaltă, doborâtă 
de o pală de vânt: Prin ce clipe îngrozitoare trebuie să fi 
trecut... 

Dabu, întins lângă căruciorul arhitectului, deschise ochii, 
ferindu-l pe celălalt de soare. O privi fix dar nu spuse nimic. 

— Hai, că picaşi bine, cucoană, exclamă sarcastic 
farmacistul Popescu. 

Se amuza copios, nu se ştie de ce. 

Minerva, deconcentrată, îşi lăsă pe iarbă bagajul, 
„recuzita“ încropită la Vâlcea: pachete unsuroase în hârtie 
cafenie şi legate chibzuit cu sfoară, borcane învelite în 
jurnal sub care se ghiceau mâncăruri grase, gospodăreşti, o 
sticlă cu un lichid roşu „vin natural, fără chimicale...“ 

În cerdacul stareţei, maica Zenobia o arătă cu degetul. Pe 
chipul placid, gelatinos sub piele, locotenentul citi oarecare 
spaimă şi un dispreţ mirean. 

— Asta-i Jeni Cociaşu. Suflă: E sub stăpânirea Satanei... 

Dobrescu o privi surprins. 

— Cum aşa?! 

Maica Zenobia îşi strânse buzele fără sânge: 

— Nu-i întreagă... 

Locotenentului nu-i veni să creadă urechilor. O 
considerau pe Jeni Cociaşu „plecată cu sorcova“. Foarte 
bine, ăsta era jocul. Dar ca să se izbească în anno domini 
1970, chiar într-un astfel de locaş, de o mentalitate ţinând 


de evul mediu că nebunii sunt suflete pierdute aflate sub 
stăpânirea diavolului, nu, hotărât la asta nu s-ar fi aşteptat. 
Minerva ridică ochii. Silueta locotenentului i se păru mai 
fragilă ca oricând. Încerca o nelinişte. 
Îngrijorarea răţuştei care-şi lasă puiul pe apă prima 
oară... 


Capitolul IV 


RECONSIITUIREA 


C nilia lui Lucaci nu se deosebea de celelalte. Obişnuitul 


colţ al icoanelor, scoarţe olteneşti, un pat îngust, înalt şi 
incomod cu multe perne, masa rudimentară din lemn de 
brad. Un singur amănunt - atenţie gingaşă din partea 
maicii Zenobia - o ulcică cu margarete şi flori de cicoare 
înveselea fereastra. 

Profitând de absenţa oaspeţilor, Minerva scotocea printre 
hârtii. Însemnări ciudate, semne stenografice. Felul în care 
fuseseră aşternute, uneori pentru un singur semn o foaie 
întreagă, o determinau să se gândească la ideograme. 
Atenţia îi fu atrasă de un plic obişnuit alb fără nici o 
indicație. I-l întinse locotenentului. 

— Citeşte, te rog, chestia asta. Cu dicţie şi interpretare... 

„Căci lacomii, avarii şi desfrânații, începu mirat 
Dobrescu, nu-şi vor găsi adăpost în împărăţia cerurilor. Şi 
în ziua aceea, îngerii vor trâmbiţa şi va fi primul vai! Şi va 
cobori un alt inger cu cartea deschisă şi înfricoşa-se-vor 
păgânii şi netrebnicii. lar glasul din cer va zice: acum 
mergi şi ia cartea cea deschisă. Acolo e cuvântul şi 
învățătura  răstălmăcite pentru alte neamuri şi alte 
împărăţii. “ 

Locotenentul răsuci foaia de hârtie în mână. 

— Ce zici, Dobrescu? 

— Bigotism ieftin! Mă surprinde doar că profesorul se 
ocupa se asemenea chestii. 


— Şi dacă ţi-aş spune că în camera mea se află o 
„chestie“ identică? 

Locotenentul îşi lăsă ochii în jos: 

— Mi-amintesc, o luă pe după vişin, că la ultimul curs de 
învăţământ politic, tovarăşul colonel lonaş remarca lipsa de 
spontaneitate a unora dintre noi... 

— Şi care ar fi ăia? Dar că ţi-am recomandat mereu, să 
nu stai cu capul între urechi, nu-ţi aminteşti, dragă 
Dobrescule? Schimbă tonul: Toţi din arhondaric au găsit ieri 
strecurate sub uşă asemenea scrisori. Faptul nu-ţi 
sugerează nimic? 

— Se pare că maica Zenobia îşi consumă surplusul de 
energie în preocupări intelectuale. 

Minerva îl privi înecată de admiraţie: 

— Ia te uită! Nici nu ştiam ce colaborator spiritual am. 
Spune drept, te-ai apropiat azi mai mult de 15 metri de 
domnişoara Elena Dimitriu? Se încruntă: Dobrescu Vasile, 
mă cutremură atâta ingratitudine! De ce mă obligi să-mi 
regret indulgenţa de la bacalaureat!? 

Locotenentul îşi muşcă buzele: La urma urmelor, 
promisese atunci că va urma dreptul, şi nu politehnica. El 
unul se ţinuse de cuvânt. Alţii şi-au schimbat profilul... 

— Să vedem ce explicaţie putem da scrisorilor. La prima 
vedere s-ar zice că avem de a face cu răvăşele mistice. 
Expeditorul, o persoană obsedată de sumbrele profeţii ale 
apocalipsului, poate fi oricine: o călugăriţă, o cuvioasă din 
sat ori bigoţi ambulanți însărcinându-se gratis cu oficiul. 
Incidentul nici măcar nu surprinde. Ambianţa pravoslavică 
pregăteşte terenul psihologic. Până aici e clar! 

— Clar, admise locotenentul. Mai departe... 

— Eşti bine dispus, Dobrescule? Mă rog! Da... Textul 
propriu-zis mă şochează. 

— De ce? Atrage luarea aminte a celor vizaţi în primul 
rând: un grup de vizitatori tineri, indiferenți la disputa 
dintre cer şi Satana, oameni care probabil n-au intrat de ani 
de zile într-o biserică. 


Minerva se strâmbă: 

— Poate. Totuşi, nu-mi place finalul: „Acum mergi şi ia 
cartea cea deschisă. Acolo vei găsi cuvântul şi învăţătura 
răstălmăcite...“ Sună a dispoziţie: du-te, fă şi drege! O 
chestie precisă. 

— După iz, fraza pare copiată aidoma dintr-un text 
religios. 

— De acord. Dar de ce tocmai ăsta? S-au scris pagini 
mult mai semnificative şi în fond mai adecvate unor intenţii 
pioase. Ţine minte, aici se ascunde ceva. 

— La ce vă gândiţi? 

— Presupun deocamdată. Am impresia că mă aflu în faţa 
unui mesaj. Un mesaj limpede pentru cel căruia îi era 
adresată misiva. Şi, ca să nu reperăm destinatarul, copii 
identice au fost trimise tuturor oaspeţilor. „Cuvântul şi 
învăţătura răstălmăcite...“ nu-ţi sugerează o cheie? Ochii îi 
sclipiră: O cheie care se afla în posesia doctorului... 

— Cheie? Ce fel de cheie? 

— De la dulapul cu pălării! pufni Minerva. Îi întinse una 
din hârtiile de pe masă: Pricepi ceva? Nu! Simple semne 
pentru noi şi alţii fără semnificaţie. Deci cheie ar putea în 
ultimă analiză însemna cifru. Cifrul doctorului Lucaci. Şi 
mai înseamnă... Ce mai înseamnă, Dobrescu? 

— Că materialul, substanţă solidă, lichidă sau gazoasă... 

— Sau apă de ploaie... 

Locotenentul ezită într-o poză ofensată şi atitudinea 
încăpăţânată a omului cu opinii. 

— ...a fost sustras. 

— Cum poţi bate câmpii despre solide, lichide şi celelalte 
aiureli? Lăsând la o parte faptul că eu îl supraveghez de o 
săptămână şi că cel puţin îi cunoaştem modalitatea 
concretă de lucru, arată-mi un singur obiect în încăpere, 
microscop, eprubete ori măcar o lampă de spirt care să 
certifice o activitate de ordin practic. Deci, dintr-un bun 
început putem afirma cu certitudine că ceea ce s-a sustras 
egal fotografiat, au fost hârtii: caiet sau foi volante. Cifrul - 


în ipoteza că raţionamentele noastre despre scrisoarea- 
mesaj se confirmă - răspunde totdeauna la o formulă. 
Formulă! înţelegi? 

— Aşa e! Exclamă locotenentul. Limpede ca lumina zilei. 
Aveţi dreptate. 

Minerva deveni dintr-o dată circumspectă: 

— Ia ascultă, Dobrescu Vasile, nu cumva ai început să-mi 
dai dreptate aşa, ca la nebuni, numai ca să scapi de mine? 
Totuşi: dacă aici se caută cheia, logic materialul a fost 
subtilizat înainte. Din datele pe care le deţinem, putem 
afirma când: în timp ce Lucaci se afla la mănăstire, 
efectuându-se o spargere la locuinţa sa din Capitală. Pe 
undeva, savantul şi-a făcut-o cu mâna lui. Să păstrezi astfel 
de documente într-o casă particulară şi să te plimbi apoi cu 
rezumatul lor în vilegiatură, asta-i pur şi simplu 
inconştienţă. Dar te întreb eu, dacă au obţinut materialul la 
Bucureşti, pentru care rațiune spionul l-a urmat pe Lucaci 
aici? 

Dobrescu se grăbi să răspundă: 

— Ca să pună mâna pe cifru. 

— Serios? Şi atunci ce-i cu scrisoarea? Mesajul, am 
convenit, deocamdată, atrage atenţia că manuscrisul e 
cifrat, iar în lipsa cheii nu poate fi folosit. 

— Chiar! 

— Există o singură explicaţie. S-a considerat că 
materialul e incomplet, fapt pentru care spionul a rămas în 
preajma profesorului. Scrisoarea-mesaj rectifică, precizând 
că ceea ce lipseşte este cifrul. 

— Cu alte cuvinte, remarcă locotenentul, în momentul de 
faţă spionul şi-a îndeplinit misiunea. De ce continuă să 
rămână la mănăstire? 

— Ei, aici e aici! Persoana se simte foarte bine camuflată 
şi ţine minte, Dobrescule, ne mai rezervă surprize. Bun! Hai 
să vedem cum stau lucrurile în noaptea crimei. Aşadar, 
Lucaci a fost ucis afară sub cerul liber, sau dacă ţii la 
precizări sub prelata camionului. Ce-l putea determina pe 


un om în vârstă, culcat, poate adormit - vezi aşternutul 
răscolit şi pijamaua în care i-am găsit cadavrul - ce-l putea 
determina să iasă din cameră în puterea nopţii? 

— Un zgomot de afară. 

— Nu e suficient ca să se aventureze dincolo de cerdac 
dezbrăcat, riscând la vârsta lui o pneumonie. Doarme cu 
şase pături, ba se simte şi rău, vezi termometrul de pe 
noptieră, scos din etu, indicând 38*. 

— Putea să fi rămas aşa de dimineaţă. 

— Cu atât mai grav. Când dimineaţa ai 38, seara baţi spre 
40. Deci îl vezi tu cu belelele astea făcând nudism sub clar 
de lună? Ce Dumnezeu, băiete?! 

— Un interes acut. 

— Vezi bine. Sare în ochi. Ei, continuă raţionamentul. Ce 
să-l intereseze? Nurii domnişoarei de alături? Exclus! 
Numai ceva legat de invenţia sa îl putea scoate pe savant 
din odaie. Pentru mine e aproape o certitudine. Încerc să-mi 
imaginez filmul nopţii: Un zgomot oarecare îl trezeşte. 
Reţine! Un zgomot produs în odaie, nu afară! 

— De ce? 

— Ia gândeşte-te, Dobrescu! Când spionul să zicem 
pătrunde în cameră, primul lucru de care se asigură este să 
constate dacă Lucaci doarme. Dacă n-ar fi dormit, de teamă 
să nu reacționeze, bătrânul ar fi fost lichidat pe loc, în patul 
lui, eventual era amânată acţiunea. Deci, căutând ceea ce îl 
interesează, se mişcă neîndemânatic, scapă ori loveşte ceva 
şi îl trezeşte pe savant. Lucaci vede umbra dispărând şi 
primul lucru la care se gândeşte sunt însemnările sale. Nu 
le găseşte şi disperat iese afară să şi le recupereze. În 
pivniţă îl surprinde pe spion fotografiindu-le. Individul 
habar n-avea de faptul că atrăsese atenţia savantului. Nu s- 
ar fi apucat de treabă care se face pe îndelete, înainte de a- 
şi asigura liniştea... 

Ignorând axioma că „Minerva nu se lansează în afirmaţii 
gratuite“, locotenentul îndrăzni totuşi: 


— De unde ştim că se fotografia în pivniţă şi că cifrul se 
afla în agendă? 

Minerva îi adresă un zâmbet amabil, care nu-l mai înşela 
demult: 

— Dacă ne aruncăm ochii în altă parte decât perimetrul 
în care evoluează domnişoara Dimitriu, ştim, Dobrescule! 
Lucaci avea o agendă format de birou cu scoarţe negre. Nu 
se despărţea niciodată de ea. Pe butoiul din pivniţă am găsit 
amprenta perfectă pe care a lăsat-o în crusta de praf. Parcă 
trasă cu rigla. Alături, altă urmă, mai mică, 
corespunzătoare dimensiunilor unei lanterne. Deci, spionul 
şi-a însuşit conţinutul agendei - cifrul mult râvnit probabil - 
fotografiindu-l. Procedeu clasic şi expeditiv. Semnalându-şi 
prezenţa, profesorul îşi semnează sentinţa de moarte. Nu 
mă întrebi de unde ştiu? Pe trepte diferite am găsit papucii 
doctorului. l-a abandonat câte unul în fugă. Urmarea? 
Afară, în spatele arhondaricului. Să ne grăbim până nu se 
întorc ceilalţi. 

leşiră. Minerva smulse dintr-un oţetar câteva crenguţe şi 
rupându-le în bucăţi le înfipse în pământul moale, căutând o 
anumită ordine. Contemplă rezultatul cu mâinile încrucişate 
la piept: 

— E clar, Dobrescule, nu-i aşa? 

— Aţi distins între două categorii de paşi, individualizând 
una prin nuiele cu frunze şi cealaltă rupându-le frunzele. 

— Exact. Care îl identifică pe agresor şi care pe victimă? 

— Cărarea de urme cu frunze aparţine lui Lucaci. 

— De unde sistemul ăsta, să răspunzi la nimereală? Ce 
constaţi în primul rând? Cum mergeau cei doi? Calm, în pas 
de promenadă sau alergau? 

— Alergau. Distanţa dintre paşi e mare. Amprentele 
scurte, iar vârful bine imprimat spre deosebire de mersul 
normal care apasă pe tocuri. Şi cum profesorul îşi 
abandonase papucii, urmele imprimate de piciorul gol îi 
aparţin. 


— Deci, cărarea fără frunze. Uită-te! Iniţial s-a îndreptat 
spre tufişurile din stânga. Pe drum se răzgândeşte şi o taie 
spre camion. Ce-ţi spun urmele celuilalt? 

— Asasinul parcurge drumul complet până la tufiş, îl 
caută pe profesor şi, negăsindu-l, o ia spre camion. După 
încălţăminte pare a fi un bărbat înalt. 

— Cu sau fără mustață? Spiritul de observaţie, 
Dobrescule! Nu-mi recunoşti maniera cu totul personală de 
a bate blacheurile pe partea interioară? 

Locotenentul o privi năuc: 

— Formidabil! Sunt urmele dumneavoastră! 


Capitolul V 


JENI COCIAŞU INTRĂ ÎN SCENĂ 


Cu şevaletul sub braţ, Zamfirescu se îndrepta spre 


pădurea din coasta mănăstirii. 

Minerva, care îl pândise în spatele perdelelor de tifon, îl 
urmă după vreun sfert de oră. În mod excepţional, 
îmbrăcase o rochie de doc cafeniu la care asortase o pălărie 
rotundă de pai cu borul scurt. Elasticul îi sugruma bărbia, 
intrându-i adânc în piele. Semăna mai mult ca oricând cu o 
guvernantă englezoaică. 

Trecu pe lângă odaia lui Popescu. Glasul farmacistului, 
alterat de anumite canoane de bulevard, răzbătea limpede. 
Din spatele uşii închise, vocea abstractă desprinsă de chip 
trăda mai acut personajul. Modulaţiile nazale, din guşă ori 
„şmecheroase“, scăpate prin colţul gurii încremenite într- 
un rictus flegmatic de mâncător de chewing-gum, izbeau 
urechile Minervei ridicându-i de fiecare dată semne de 
întrebare. Hotărât, Popescu era un individ curios... Ca şi 
ceilalţi. Radian, arhitectul olog, cu o minte scăpărătoare, 
îngrijorător de  perspicace... Fata, apariţie  gracilă, 
nepământeană, luptând resemnată cu plămânii şubrezi... 
Pictorul, un excentric agreabil în fond, de o originalitate 
ostentativă, prea tare, fără nuanţe... Prea multă vopsea... 
Popescu, individ ieftin... Nu se putea debarasa o imagine 
parazit, obsedantă: figuri alunecoase, cu gulerul ridicat, 


încercând să-ţi vândă la negru bilete pentru un Western cu 
John Wayne... 

Era o după-amiază splendidă de vară cu mult aur. Găze, 
fluturi albi, viespi mârâind pe nas îşi făceau de cap la soare. 
Minerva culese un mac. Membrana subţire, aderentă, i se 
lipi de degete. Se întrebă dacă nu era cazul - aşa, pentru 
pitorescul personajului - să-şi prindă un bucheţel la pălăria 
de pai. Oare câte femei, într-o ambianţă similară, ar fi 
rezistat tentaţiei? 

— Hello, Milady! How do you do? 

Minerva socoti că în asemenea împrejurări Jeni Cociaşu 
s-ar topi fermecată, copleşită de personalitatea artistului. 

Adoptă deci un aer fâstâcit şi se opri timidă la câţiva paşi, 
încercând o compoziţie toantă cu picioarele împreunate la 
vârfuri. Frământându-şi mâinile la spate răpusă de emoție 
îngână: 

— Ştiţi, eu nu vorbesc englezeşte... Privi peste umărul 
pictorului şi căzu în extaz. Vai ce frumuseţe! Şi ce seamănă! 

Zamfirescu se dădu un pas înapoi, contemplându-şi 
satisfăcut opera: 

— How rampcapto! Cown not go! 

Minerva îl privi de jos în sus ca un copil sfios şi repetă: 

— Ştiţi... eu nu vorbesc pe englezeşte. 

— Oh! Da?! Părea să încerce o mare surpriză. Nu-i nimic. 
Bătu cu degetul în carton: Vă place? 

Trântit pe un covor de rugăciune turcesc, farmacistul 
Popescu, paşă cu turban de atlas alb şi un briliant cât ceapa 
agăţat cu meşteşug în pliurile de mătase, privea melancolic 
semiluna pe un cer bleumarin. 

Izbea efectul ieftin. Culorile erau tari, contrastante, din 
familii diferite: verde-otavă, orange, violet. 

„Înfiorător! Seamănă cu acadelele, peştii oribili de la 
Mogşi boiţi strident ca să atragă ochiul. Tipul are mare 
tupeu.“ 

Îşi ajustă zâmbetul: 


— E minunat, domnule Zamfirescu. Ca pe fotografie. Şi 
mustaţa... Parcă... Îşi duse degetul la tâmplă căutând 
comparaţia oportună!: Parcă e vie... 

— Oh, yes! Vie! Hm, nostim spus. Nostim de tot! 

Mai trase o pensulă îmbrăcând în albastru electric imineii 
farmacistului. 

Minerva se aşeză pe un trunchi retezat, jucându-se cu un 
fir lung de iarbă din care încerca să-şi meşterească un inel. 
Deodată, începu să cânte, făcând totală abstracţie de 
prezenţa pictorului. Întâi încet, mârâit, pe nas ca un 
bondar, apoi cu oarecare avânt. Era ceva cumplit, fals, fără 
melodie dar indiscutabil plin de vervă şi bunăvoință: 

— Deschide, deschide fereastra,/În braţele mele să 
cazi/Frumoase-s cireşile coaaapteCa buzele tale nu-s! 

Surprins, pictorul se holbă la ea: 

— ÎI ştiţi pe tot, Milady? 

Minerva dădu din cap şi trecu la strofa a doua. 

— Plin de artişti pe aici, oftă Zamfirescu. Răcni: How my 
tow now just me! 

— Cum să vă spun...Eu... 

— Nu mai spuneţi că ştiu. Nu vorbiţi pe englezeşte... 

Minerva indică spre tablou cu degetul mic ingenuu întins: 

— Acolo lipseşte ceva. 

— Unde? 

— Pe umărul lui don' Popescu, şi îşi înghesui pălăria. 

— Ce lipseşte? 

— Un porumbel. Chicoti: Am eu nişte poze acasă cu Titi. 

— Care Titi? 

— Soţul meu personal... Vroiam să vi le aduc, aşa de 
model, numai c-am uitat. Constată natural: N-am memorie, 
domnu' Zamfirescu. Ştiţi... De la bombardament... Întrebă 
fără legătură: Dar tabloul coanei preotese l-aţi isprăvit? 

— Oh yes, Milady. Dumneavoastră nu doriţi unul? 

Minerva îl privi deconcertată: 

— Ce să fac eu, domnu' Zamfirescu, cu coana preoteasă? 

Pictorul râse adânc, din piept, emițând cascade distincte: 


— Dumneavoastră să vă fac portretul, Milady? 

— Vai... Ce idee... Sări în picioare. Obrazul i se 
înflăcărase: Ce idee! Pe 25 e ziua lui Titi. Ar fi o surpriză... 
Nu credeţi, domnu' Zamfirescu? 

— Un gest cât se poate de delicat, Milaqy. 

Minerva îşi aminti cu un zâmbet ascuns întâmplarea unei 
prietene. Femeia se fotografiase la un mare studio de pe 
Calea Victoriei în vreo opt poziţii sentimentale - să-ţi dea 
lacrimile - cheltuind o grămadă de bani. Era aniversarea 
bărbatului ei şi îşi bătuse mult capul căutând o surpriză 
inedită. Nefericitul  contemplase  năuc fotografiile, 
neînţelegând în ce constase cadoul. Nevastă-sa pe de altă 
parte, ultragiată, nu înţelegea de ce nu pricepe el... 

— Numai Că... (fâstăcită, trăgea de nasturele rochiei) 
numai că nu ştiu dacă am bani destui. 

— Cum îl vreţi, Milady? 

— Ştiu eu?! Cam aşa! Şi desemnă cu mâinile în aer un 
dreptunghi uriaş. Îl pun în sufragerie, deasupra bufetului, 
lângă peretar. 

— Peretar? Cown snowd patre stowe?! 

— Eu l-am brodat, don' Zamfirescu. Are chenar de 
floricele albastre şi la mijloc scrie: Mult mă gândesc, ce să 
gătesc, pe Titi să-l mulțumesc. Scump să nu fie tare şi 
gustos la mâncare. Adăugă triumfătoare: Poezia mea! 

Era un slogan, descifrat cândva în Obor pe o bucată de 
etamină între puşculiţe de ghips, balerine cu zâmbet 
tâmpit, peisagii dulcege şi colombine trase în indigo pe 
pânză... 

Zamfirescu îmbujoră luna cu o tentă portocalie. Părea să 
facă nişte calcule complicate. 

— Ei, Milady, pentru dumneavoastră 300 de lei. Şopti 
conspirativ: Farmacistului i-am luat patru. Dar pentru că eo 
surpriză... 

Dezamăgirea alungi chipul Minervei. 

— Vai! E... e prea mult, domnu' Zamfirescu. N-am de 
unde... Suspină: Ce pot să fac? 


— Prea mult! O cer! O demoni! Gentil clown songto! 
faither! Ascultaţi la femeia aceasta! Şi eu care presimţeam 
o capodoperă, moment de unică inspiraţie! O culme! Apoi, 
brusc pe un ton cotidian: Las la doi cincizeci. Hai! Respinse 
aerul cu palmele: Treacă de la mine. 

Prompt îl dădu jos pe Popescu şi puse un carton nou. 
Rândui printre pensule şi tuburile de vopsea, îşi şterse 
mâinile într-o cârpă murdară şi decise expeditiv: 

— Gata! Începem! 

— Vai! Domnu' Zamfirescu! Chiar acum?! se miorlăi 
Minerva, dând a înţelege că altfel vedea ea treaba. Adică în 
orice caz după prealabile preparative sufleteşti şi la 
oglindă. 

— Acuşi e 25, Milady. Dacă vreţi să vi-l livrez la termen! 
Tună din senin: Somo now rowtea! Aveţi o poză de-a lui 
Titi? 

Minerva se felicită că nu ignorase nici un element din 
existenţa „personajului“. Stăruise chiar să se înjghebeze 
căminul aşa-zisei Jeni Cociaşu. Undeva într-un apartament 
din Drumul Taberei fusese agăţată fotografia Minervei la 
braţ cu „iti“, surprinşi în timp ce ieşeau de la Sfatul 
Popular... 

„Liti“ (fusese ales un ofiţer mustăcios, cu aer de familist) 
cumpăra în fiecare dimineaţă iaurt şi chifle, dădea relaţii 
cui vroia să-l asculte despre sănătatea lui Jeni, vecinii 
interceptau aproape zilnic câte o ilustrată duioasă 
expediată de la mănăstirea Domniței. 

Minerva avu grijă să piardă în curtea arhondaricului, 
chitanţa de plată a întreţinerii emisă pe numele lui Jeni 
Cociaşu, câteva reţete medicale, ca şi o hârtiuţă cu socoteli 
gospodăreşti (zahăr, ulei, flecuri la pantofii lui Titi etc.) 

Îşi duse reflex mâna la buzunarul rochiei şi scoase o 
fotografie boţită reprezentând un sergent în permisie tras 
în poză cu un picior înainte şi mâna sprijinită pe o masă cu 
flori. 


— Nu mă despart niciodată de ea... Dar de ce vă trebuie, 
domnu' Zamfirescu? 

— Mai puneţi doi poli şi-l fac şi pe el. Imaginaţi-vă! Îşi 
duse inspirat mâna la frunte: în stânga jos, calul. Titi, cu 
iatagan şi turban ca al lui Popescu, puţintel crăcănat... 

— Crăcănat, domnu' Zamfirescu?! 

— Nu mă întrerupeţi. Chap now tucraw! E în poziţie de 
atac. Pe braţul stâng, dumneavoastră, cu o nuia în rochie de 
muslin, eşarfă de moar, şi conduri de aur. Răpirea din Serai! 
Asta e! 

Îşi scutură pumnii amenințând copacii. 

— Vai! Domnu' Zamfirescu! Exclamă extaziată Minerva. 
Dar lună nu puneţi? E aşa de frumos cu lună... 

— OK! Gata. Poziţia! 

Aranjă capul Minervei, săltându-i puţin bărbia. 

— Vai de mine , domnu' Zamfirescu, fiţi cuminte. Chicoti: 
Mă gâdil... 

Cu un ciot de cărbune, pictorul trăgea linii ample. 

— Credeţi c-o să fie gata la timp? 

— Certamente, Milady. Oricum, ne rețin aici cercetările. 

— Vai, aşa e! Ce ţi-e cu soarta asta! Uite cum n-a avut 
parte domnul profesor să-şi vadă portretul. Vorba lu' Titi: 
Viaţa omului ca lumânarea. Sufli şi gata. 

— Justme urnte people! 

— Dar oare nu puteţi să-l terminaţi aşa, din memorie? 

— Evident, Milady! Dacă mi-o cer moştenitorii. 

— Săracul de el... Vă lăuda mereu: „Ce băiat blajin şi 
impostor...“ Oare ce-o fi vrut să spună? 

Pictorul se înecă subit. 

— Că-i viaţa grea... Bărbia, bărbia sus! Pentru numele lui 
Dumnezeu! 

— Stau şi mă gândesc, domnu' Zamfirescu, când aveţi 
timp să lucraţi atâta: coana preoteasă, rațele, Sfinţii doctori 
fără arginţi Cosma şi Damian. Acum eu... Ştiţi, îi spuneam şi 
lui Titi: Dragă motănel - că eu aşa îi zic în intimitate - cred 
că dumnealui pictează şi noaptea... 


— Noaptea! urlă Zamfirescu. Noaptea, spune femeia 
asta! Noaptea la lumină de opaiţ! O, Botticelli! O, Michael- 
Ange! O, Da Vinci! 

— Vai! V-aţi supărat? Eu... Eu aşa credeam. 

Enervat, pictorul îşi înfundă basca până la sprâncene. 

— Bine faceţi, domnu' Zamfirescu! E curent aici. Trage 
pădurea. Vai, ştiţi cât mă necăjeşte Titi! Iarna nu îmbracă 
decât pijamaua sub pantaloni. De-ar fi şi el aşa prudent... 

Omul rămase cu pensula în aer, vag crăcănat. 

— Prudent? Ce-i trece prin minte femeii ăsteia!? 

— E foarte bine, bătu câmpii mai departe Minerva. Cum 
zice Titi: paza bună trece primejdia rea. De pildă azi noapte 
când a început să strige domnul Radian, altul mai bezmetic 
ieşea pe sală de curiozitate sau altceva, se întâlnea ferească 
Dumnezeu cu ucigaşul... 

— Ce vă face să credeţi că n-am ieşit? 

— Păi... făcut Minerva încurcată, ziceaţi că dormeaţi. 

— Nu dormeam. 

Glasul urca  ameninţător. Minerva îşi  încruntă 
sprâncenele încercând o logică elementară. 

— Păi dacă nici nu dormeaţi, şi nici nu lucraţi... Privirea i 
se aprinse: A! Îşi lăsă ochii pudică: Ştiu unde eraţi... 

— Unde? 

— Nu pot să spun... 

— Unde? răcni pictorul. Justme owcarl sing! 

— Dacă nu pot, se bosumflă Minerva, trăgând de tivul 
rochiei până se desprinse. 

— Ce vreţi să insinuaţi, Milady? 

Minerva şopti în spatele palmei făcute căuş spre 
mănăstire: 

— Mă... mă gândeam că poate... la domnişoara Elena în 
odaie. Nu vă supăraţi... aşa, ca s-o liniştiţi... 

— Domnişoara Dimitriu dormea. 

Dar în glasul voit indiferent, Minerva ghicea satisfacția 
căreia nu-i rezistă nici un bărbat între 15 şi 90 de ani cândi 
se atribuie gratuit succese de ordin sentimental, mai ales 


dacă acestea vizează femei frumoase. Se schimbă 
imperceptibil vocea, pieptul se bombează agresiv, un 
zâmbet special alunecă pe obrazul aprins. 

— Înseamnă... Înseamnă că aţi ieşit pe culoar. 

Chipul Minervei ilustra cea mai mare surpriză. 

— Ce vi se pare formidabil, Milady? 

— Cum să iasă cineva noaptea!? Pustiu... Întuneric... 
Trebuie să ai curajul domnului Popescu. Îi spuneam şi lui 
Titi: Vai, dragă motănel, că eu aşa... mă rog, e acolo la 
mănăstirea Domniței o persoană foarte îndrăzneață, un 
farmacist, un om extraordinar. Dezlegă şi cuvinte 
încrucişate. Şopti conspirativ: L-a văzut pe criminal! 

— OK. Şi de ce n-a pus mâna pe el? 

— A! Asta am uitat să-l întreb... Ştiţi, memoria... Dar mi-a 
povestit totul. 

— Hm! Făcu ironic pictorul. Dar că pe mine m-a încuiat în 
odaie v-a povestit? 

— Domnul Popescu? Nu se poate! 

— Atunci cine! Cine, Milady? urlă din senin. Panait 
dormea, fata aşişderea, Radian se exclude. 

— De ce, domnu' Zamfirescu? întrebă nevinovată 
Minerva. Dormea şi dumnealui? 

Interzis, pictorul rămase fără glas. Se uită un timp 
înainte, căutându-şi aerul. Izbucni pe neaşteptate, într-o 
avalanşă de imprecaţii englezeşti, urlete şi ţopăieli samba, 
stranii în decorul patriarhal al mănăstirii. 

— Mă omoară! Această femeie a venit să mă omoare! Ce- 
are cu mine?! O, demoni! Can troub es emurder!!! 

Minerva se ghemuise după buştean, aşteptând să se 
liniştească. Ochii îi jucau înspăimântați şi tresărea parcă 
lovită la fiecare răcnet. Profită de o pauză a pictorului şi 
îngână abia auzit: 

— Vai, domnu' Zamfirescu! lertaţi-mă. Vă... vă mai dau 
zece lei. Să fie trei sute, cum aţi zis dumneavoastră la 
început. 

Omul îşi lărgi gulerul: 


— E nemaipomenită! De ce nu putea să mă încuie 
Radian!!! 

— Am înţeles, domnu' Zamfirescu, îl întrerupse ofensată 
Minerva. Un tovarăş ca dumnealui, serios, distins, arhitect, 
n-ar fi făcut o astfel de glumă. 

Pictorul se sufoca. 

„De astă dată, cred că am mers prea departe.“ 

Minerva îşi pocni o palmă peste frunte: 

— Vai! Acum îmi dau seama. Sigur că da. Domnul Radian 
nu poate să umble. Că-i spuneam şi lui Titi... 

Zamfirescu, extenuat, gâfâia. Renunţă la reverenţe şi, cu 
o curiozitate aducând a ultimă dorinţă, se interesă: 

— Ascultă, coană Jeni! Cum te suportă? Ce-i Titi ăsta? 
Misionar?! Pocăit?! 

Minerva găsi prilejul să se sclifosească, legănându-şi 
umerii cu mişcarea aceea care la copii înseamnă „sâc, 
tăticul meu €...“ 

— E înscris la paraşutişti şi are carnet de donator! îşi 
îngustă privirea luând o expresie de adâncă meditaţie: Dar 
la domnişoara Elena Dimitriu v-aţi gândit? 

— Crezi că toţi sunt sonaţi, madam? 

— Adică cine mai e? întrebă Minerva surprinsă. Vai! 
Râdeţi de mine, domnu' Zamfirescu. Păi de unde ştiţi că fata 
dormea, dacă eraţi încuiat în cameră? 

— Dar fereastră n-am? 

— Se vede de la dumneavoastră? 

— Am sărit pe geam, Milady! Puse mâna pe pensulă. 
Capul sus! Degetul mic încârligat. Face distins! 

— Vai, domnu' Zamfirescu! Dar ceasul îl puneţi? Nu mai 
contează câţiva lei acolo... 

— Hatm pals owgonotbet! Oh, Odin! Oh, vikingi! Răpirea 
din Serai cu ceas la mână! Televizorul nu vreţi să se vadă? 
Dar frigiderul „Fram“? 

— Păcat! Îl am de zece ani. Îşi pironi ochii pe mâna 
pictorului: Al dumneavoastră e de aur? 

— Yes] 


— Ce seamănă cu al lui domnu' profesor... 

Pictorul păru o clipă descumpănit dar se redresă repede: 

— Aş! Al meu are cadran fosforescent. 

— Înseamnă că puteţi vedea şi pe întuneric ce oră e. Vai! 
Acum înţeleg de unde ştia domnu” Popescu că era patru 
când aţi sărit pe fereastră. 

— Hm! Patru era, dar nu de la mine o ştia. 

— L-o fi întrebat pe domnu' profesor... 

— Unde?! Pe lumea ailaltă? 

Dincolo de cinismul pictorului Minerva sesiză ceva, un 
ton, aproape un glas nou, altul decât cel cu care se 
obişnuiseră oaspeţii arhondaricului. 

— Vai, domnu' Zamfirescu... apoi, după o pauză: Nu 
înţeleg. 

— Lasă că-ţi explică Titi. Bărbia sus! Mai mult! Mai mult! 
Aşa! Zâmbetul obosit! 

— Cum să-l obosesc, domnu' Zamfirescu? 

Pictorul îşi aruncă pe spate capul leonin cu bucle dese, 
brune. Un leu cu nasul cârn şi gura în formă de inimioară. 

— Jesus Maria! 

— Aşa zice şi Titi al meu când pierde la şeptic. Aruncă cu 
papucii de pereţi. Dar că veni vorba. Ştiţi ce cred eu, 
domnu' Zamfirescu? Privi în jur circumspectă apoi şopti 
misterios: Ucigaşul a intrat întâi la domnul Radian. Domnul 
Radian a început atunci să ţipe şi să azvârle cu papucii. 
Altminteri ce rost avea să strige, aşa din senin? 
Dumneavoastră nu l-aţi auzit că dormeaţi... 

— Imaginaţi-vă, Milady, că tocmai atunci săream pe 
fereastră. 

— Îmi închipui ce era pe culoar. Ca la noi la bloc, când se 
întoarce a lu' Ciolac beat. leşim cu toţii în cămăşi de noapte, 
cum ne-apucă. Vai nici nu ştiţi ce teatru e!! 

— Colentina Street... Aicea-i lume subţire, Milady. Se 
făceau că plouă. Curajosul dumneavoastră Popescu se 
vârâse cu siguranţă sub pat, că-n odaie nu era şi nici pe 
sală. Domnişoara Dimitriu s-a întors pe partea ailaltă, în 


timp ce enigmaticul Dabu se odihnea în spatele dulapului 
din odaia dumneavoastră. 

— A mea!? Vai! Ştiţi, domnu” Zamfirescu, încep să intru la 
idei. Ce au oamenii cu mine?! De exemplu, eu urmez un 
tratament pentru... În fine, făcu cu tonul omului care nu 
ţine să vorbească despre neplăcerile personale. Şi mă duc 
mereu la doctor. Închipuiţi-vă, domnu' Zamfirescu, intru, 
dau frumos bună ziua, şi doctorul aşa, tam-nisam, mă 
întreabă repezit: „Cât fac 7 ori 8?“ 

— Ce chestie!? 

— Staţi că n-am terminat. Astăzi m-am întâlnit de trei ori 
cu domnul procuror. Ce credeţi?! Din senin, din iarbă 
verde, nici noroc, nici altă vorbă, de fiecare dată ce ziceţi că 
mă întreabă? 

— Ei?! 

— Oare ce-o fi căutat pictorul la patru dimineaţa în odaia 
victimei? 

Zamfirescu scăpă paleta din mână. 


XXX 


MINERVA CĂTRE LOCOTENENTUL DOBRESCU: 

„Cască ochii, Dobrescule, nu gura! 

1. Atenţie la felul în care-l abordezi pe Zamfirescu. E 
importantisim! Nu-l lăsa nici o clipă să te ia tare şi fă-l să 
înţeleagă de la bun început că atmosfera english-language 
te mişcă tot atât de mult ca şi curentul nu ştiu care din 
Marea Caraibilor. Ca să nu te asasineze, poți la un moment 
dat să-i demonstrezi că e un impostor. Amicul - mă simt 
obligată să-ţi atrag atenţia - recurge adesea la bruiajul 
saxon nu doar din considerente de ordin pitoresc: o face 
mai ales când se simte încolțit şi încearcă să câştige timp. 
Sfatul meu: tratează-l ca pe un om absolut normal, care îşi 
truchează personalitatea. Aceasta îl va îngrijora. 


2. Zamfirescu pretinde că nu lucrează noaptea. Vezi cum 
stau lucrurile în realitate. Treaba e destul de simplă. 
Tablourile constituie barometrul ideal. Ar fi trebuit să te 
gândeşti singur la chestia asta, dar înțeleg că nu ai timp. 
Domnişoara Elena Dimitriu merită oarecare atenţie... 

3. Cineva l-a încuiat în cameră. Pretinde că Panait şi 
Elena Dimitriu dormeau. Prin excludere, ajunge la 
concluzia că farsa i-a făcut-o Popescu. Oare e vorba de o 
farsă? Ce zici băiete? 

4. A sărit pe fereastră în momentul in care Radian a 
inceput să strige după Dabu. Încearcă să afli ce a făcut 
practic, după aceea. Intrebări directe, fără jenă, cu aerul că 
ştii totul şi nu aştepţi decât confirmarea. 

5. Zamfirescu se concentrează greu. În consecinţă ia-l 
repede, nu-i lăsa timp să se adune. Trecerea de la o 
chestiune la alta să fie bruscă, aparent fără legătură. Este 
esenţial ca în acest moment al discuţiei să nu-i îngădui 
divagaţii shakespeariene. 

6. Cum a ajuns la mănăstirea Domniței? Nici un detaliu 
nu e de prisos. 

7. Stoarce maximum de amănunte. Prin deformație 
profesională, ochiul pictorului e ager şi exersat. Dacă ştii 
cum să-l iei, poţi obține detalii interesante. De altfel, 
nutresc convingerea că Zamfirescu e un bun psiholog. 
Reţeta lui comercială o dovedeşte cu prisosinţă. 

8. Cândva, aceste sugestii vor intra în Larousse la 
rubrica „Pilde şi precepte bine simţite“. Fii mai pătruns de 
chestia asta, Dobrescule! 

9. PS. Distruge totuşi epistola. Poate cădea în mâna 
asasinului sau a unei „anumite persoane“ care, lipsită fiind 
de simţul umorului, şi-ar induce în eroare cititorii...” 


— How do you do, my Lord? 


Pictorul Bombi Zamfirescu deschisese uşa larg, înclinând 
o reverență ţeapănă. Îl măsură pe Dobrescu cu ochi sticloşi 
şi repetând knics-ul, urlă: 

— Îmi daţi voie? Ducele de Essex. 

— Hai noroc, tovarăşu'”, făcu moale locotenentul: 
Cardinalul de Richelieu. 

Stăpânindu-şi râsul, se întoarse cu spatele observând 
dezordinea încăperii. Tuburi de culoare; cartoane pictate, 
schiţe, în creion sau cărbune, şevaletul înconjurat de sticle 
goale. Judecând după etichete - coniac, vodcă, şliboviţă, gin 
- pictorul nu manifesta preferinţe. 

Zamfirescu îi sesiză privirea şi explică: 

— Combustibil. Nu pot lucra fără!  Mycasttl 
megrowoyoungs little! 

— Oxford? 

Pictorul îşi umflă pieptul şi scoase un muget înfricoşător. 

— Teab justlings andso! 

Concomitent, bubuiră lovituri în peretele din stânga şi se 
auzi vocea înfundată a lui Popescu: 

— Hei, Dilimache! Sonoru'! 

Zamfirescu bău scurt paharul cu gin. Îşi pironi ochii 
asupra locotenentului cu fixitatea aceea sticloasă care nu se 
datora atât alcoolului, cât unei conformaţii specifice. Părul 
negru buclat îi cădea pe frunte. Exclamă cu bărbia înfiptă în 
lavaliera bogată, portocalie: 

— Doriţi un tablou, gentleman! 200 simplu, 300 compus! 
So and my job. Ce-aţi zice de o liră în dreapta, lauri pe 
frunte şi togă romană! Răcni: Evrika! Nero privind Roma 
incendiată! Mâine seară livrarea. 

Locotenentul îl cântări lung. Spuse blând: 

— Eşti mata drăguţ să stai ţeapăn? Mă oboseşte 
vânzoleala... 

Zamfirescu rămase o clipă deconcertat. Se aşeză totuşi 
pe marginea patului, încrucişându-şi marţial braţele pe 
piept. 


— Azi-noapte, în jurul orei patru, doctorul Lucaci a fost 
asasinat. 

— Sunt dezolat. Nu i-am isprăvit tabloul. 

— i-l comandase el? 

Pictorul scutură hotărât din cap. 

— Oh, nu! L-am conceput pentru plăcerea mea. Sunt un 
om de artă. Aspectul material e secundar. 

— De-aia pictezi rațe, lebede plutind, ţigănci despuiate şi- 
ncoronezi toante cu dinţi de tablă în faţă? 

Arată spre vraful de cartoane. Mâna avea har în mod 
cert, dar subiectul şi maniera nu depăşeau anumite 
preferinţe oborene în zi de târg. 

— Oh, yes go new kaw!!! 

Ridică pumnii, amenințând cerul. 

— Gata băiete! îl întrerupse Dobrescu. Cunosc partitura. 
Mă interesează ce-ai făcut azi-noapte. 

— Am lucrat. 

— La opaiţ? 

— Yes] 

— Ce anume? 

— Portretul preotesei, cu puradelul... ăăă... cu prinţul 
moştenitor. 

— N-ai ieşit deloc? 

— Nu. Până spre miezul nopţii, mi-a ţinut companie 
Popescu, farmacistul. Eram beat, my Lord, beat mort. 

— Poate de aceea nu-ţi aminteşti. 

— Exclus! Cineva mi-a făcut o glumă azi-noapte. M-a 
încuiat în odaie. 

— Cine? 

— Habar n-am. De dimineaţă eram prea agitaţi în 
legătură cu moartea doctorului şi, evident, n-am mai 
întrebat. 

Ochii locotenentului  alunecară pe  încălţămintea 
pictorului. 

— Ce număr porţi? 

— 42. 


— Hm! Ca şi asasinul profesorului... Nu ţi se pare ciudat? 

— My God! Habar n-am despre ce vorbiţi, dar vă asigur 
că suntem trei indivizi în arhondaric cu încălţăminte 
identică. Chiui: Sortimentul Mondial pus pe piaţă acum 
două săptămâni! Coincidenţă bizară, o zei! o, Edgar 
Wallace! toţi cu acelaşi număr! 

— Cine sunt ceilalţi? 

— Farmacistul şi arhitectul. 

— Cei trei apostoli erau doi, parafrază Dobrescu. 
Arhitectul Radian iese din competiţie din cauza infirmităţii. 

— Oh, yes! Un băiat admirabil. Are o inimă să tai geamuri 
cu ea. Am rămas doi: Popescu şi cu mine. Unul din noie 
asasinul. Îşi umflă plămânii: Cant my so white mizerably! 

—  Dumneata spre cine înclini? îl întrebă serios 
locotenentul. 

Pictorul luă poza lui Napoleon la Waterloo. Îşi lăsă 
colţurile gurii în jos şi mugi înfundat: 

— Popescu mi-e prieten. Deci eu, eu sunt asasinul. E 
logic! Radian n-are picioare, farmacistul e prea simpatic. 
Prin excludere... 

Dobrescu se ridică... 

— Mi-e teamă c-am să te iau în serios, domnule 
Zamfirescu. În primul rând, astă noapte n-ai lucrat la 
portretul preotesei. 

— Interesant! 

— În engleză, interesting! N-ai lucrat, pentru simplul 
motiv că n-ai avut lumină. Ti se isprăvise gazul de la lampă, 
asta dacă în general erai dispus să lucrezi şi o poţi face în 
astfel de condiţii. 

— Gazul se putea isprăvi spre dimineaţă. 

— Uite ce e „my Lord“, dacă ai tras o singură pensulă în 
noaptea trecută, în condiţiile de umiditate de aici, tabloul ar 
fi fost ud acum. Atinse portretul. Sunt cel puţin două zile de 
când n-ai mai pus mâna pe el. Probabil te tocmeşti încă 
pentru nouraşi, vegetaţie tropicală sau naiba mai ştie ce. Pe 
scurt: te sfătuiesc la modul cel mai amical să-ţi bagi minţile 


în cap. Să ştii că english-song-ul dumitale nu mă 
impresionează - în treacăt fie zis - habar n-ai de limba lui 
Byron, dacă pot spera că ai auzit despre el. S-a comis o 
crimă iar dumneata ai obligaţia unor relatări exacte cu 
privire la evenimentele din noaptea trecută. Insist: exacte! 
Aşadar, s-o luăm cronologic. Ce te-a determinat să alegi 
mănăstirea Domniței şi cum ai obţinut aprobarea? 

— Dragă tovarăşe procuror - bag de seamă că aveţi 
alergie pentru apelativul my Lord - orice artist care se 
respectă şi crede în posteritate... 

— Louvre, Prado şi Ermitaj-ul îşi dispută de pe acum 
căprioarele şi ţigăncile dumitale... Te-am rugat să fii serios. 

Pictorul oftă semnificativ: 

— Oare care dintre contemporani l-a înţeles pe Van Gogh, 
pe Manet... Three carefill you... Se întrerupse brusc, 
amintindu-şi recomandarea locotenentului. În sfârşit! Am 
venit la mănăstire ca să admir peisajul, iar aprobarea am 
obținut-o fără dificultăţi. Îşi supse buzele: Din fericire, mai 
există oameni - 0, rara avis! - se interesă amabil: Vă 
deranjează şi latina? Reluă: Mai există oameni care pot 
sesiza licărul, scânteia. Urlă: Fulgerul divin, atunci când îl 
întâlnesc. 

Un nou bubuit zdruncină peretele: 

— Dom'le! ţipă exasperat Popescu, chem miliția! 

Pe un ton cotidian, pictorul comentă: 

— Târlă, neică, ce mai! 

— Totuşi nu i-ai disprețuit compania azi-noapte... 

— Sunt un generos. Îmi încasasem o parte din onorariul 
pentru ultima lucrare... 

— Cât? 

— O gâscă, răspunse concesiv Zamfirescu. La urma 
urmelor, Gauguin, ridică degetul în sus, marele Gauguin 
picta pe banane! De fapt, Popescu reprezintă un tonic. Ca 
să-ţi realizezi propriile valenţe, un termen de comparaţie e 
strict necesar. l-am suportat deci prezenţa timp de două 
ore. 


— Adică? 

— De la 9 la 11. 

— Apoi? 

— M-au trezit vocalizele domnului Radian. Cred că repeta 
pentru brigada artistică Arhitecţii veseli... 

— Şi? 

— Cum uşa era încuiată pe dinafară - bănuiesc că amicul 
Popescu se afla în criză de umor negru - am ieşit pe 
fereastră. 

— Curiozitate? 

— Um! Să-i zicem necesitate. O anumită necesitate... 

— Logic, te-ai întâlnit pe sală cu ceilalţi oaspeţi ai 
mănăstirii. 

— Eroare. N-am întâlnit pe nimeni. 

— Pesemne dormeau. 

— Doar Panait şi domnişoara Elena Dimitriu. Am 
remarcat cu totul întâmplător privind pe gaura cheii... 

— Nu te-ai înşelat cumva? 

— Aş! Ochi de artist. Întorcându-mă în cameră n-am mai 
putut dormi. Făcu o pauză şi şopti: Nu m-a lăsat ea... 

— Cine? 

— Town rostcup! Muza! Inspirația... Mă obseda chipul 
unui tânăr zărit prin împrejurimi. Ce cap! Ce trăsături! 
Câtă expresivitate... Schiţasem ceva chiar atunci. Un tip 
amabil care ne căuta societatea. Cum cea de aici nu este 
eminamente politicoasă, a trebuit să renunţe. 

Străfulgerat de o idee, Dobrescu întrebă disimulându-şi 
interesul: 

— Când l-ai văzut? 

— Ieri dimineaţă. Precis. Pusesem bascul roşu. 

— Nu înţeleg. Ce legătură are bascul dumitale cu... 

— Oh! îl întrerupse Zamfirescu, am şapte băşti diferit 
colorate: Luni, marţi, miercuri... joia pun bascul roşu şi 
desenez în creion roşu. Vinerea e albastră. N-aţi auzit de 
epoca bleu a lui Picasso? 

Dobrescu îşi încruntă sprâncenele: 


— Eşti amabil să-mi arăţi şi mie schiţa? 
Zamfirescu râse larg: 
— Is so strange! Schița a dispărut... 


Capitolul VI 


JENI COCIAŞU E SUSPECTĂ! 


Saar în cerdac. Pictorul Bombi Zamfirescu vorbea 


despre împerecherea culorilor într-o terminologie 
incomprehensibilă, punctată des cu sonorități englezeşti şi 
divagaţii inutile. Radian asculta fără să-l audă. Dabu trăgea 
dintr-un capăt de ţigară, rar, gospodăreşte, privind undeva, 
departe, dincolo de zidurile vechi ale mănăstirii. Răsfoind 
plictisit o revistă franţuzească cu aerul intelectualului de 
rasă, Popescu cerceta discret efectul preocupărilor sale. 
Fata descifra sentinţa soartei în labirintul zaţului din ceaşcă 
zâmbind trist. 

Privindu-i de jos, locotenentul Dobrescu medita asupra 
ceea ce va să zică plictiseală colectivă. Atunci îşi făcu 
apariţia Minerva. Purta aceeaşi rochie largă, lungă, 
şleampătă, la care asortase „şalul cel nou primit de la Titi 
cu zece ani în urmă“. Exclamă tonică: 

—  Bonjur copii! Cum nimeni nu se înghesuia să-i 
răspundă se apropie de arhitect: Vai, domnu' Radian! Se 
poate?! Poftim, iar v-aţi dezvelit picioarele. Să ştiţi că mă 
supăr! Zău mă supăr... 

Şi îi aranjă peste genunchi pătura cadrilată, cu o 
dragoste de mamă. 

Dobrescu îşi imprimă vocii timbrul baritonal: 

— Dacă sunteţi amabilă, doamnă, aş vrea să discut cu 
dumneavoastră. 


Minerva se uită în jur, apoi întrebă surprinsă: 

— Cu mine?! 

Cobori treptele cerdacului. Ferindu-şi faţa, în paginile 
revistei, farmacistul o povăţui: 

— Vezi cum o suceşti, coană Jeni. Ăsta e procurorul... 

Păşea nehotărâtă trăgând de cutele rochiei. Îndată ce 
ajunse în preajma locotenentului, şopti fără să mişte buzele: 

— Întoarce-mă cu faţa la ei. 

Dobrescu descrise un arc de 180 de grade, cercetând-o 
curios. Minerva se roti încercând să dea o întrebuințare 
firească mâinilor. În cele din urmă le duse la spate. Clipea 
des aşteptând. 

— Cociaşu Eugenia - începu locotenentul - casnică, 39 de 
ani... 

— 38 şi zece luni, rectifică ofensată Minerva. 

— Unde vă aflaţi azi-noapte? 

— Unde să fiu? La Bucureşti. 

— Sigur? 

— Vai! 

— V-aş ruga să-mi răspundeţi fără farafastâcuri şi cât mai 
limpede. Cine poate să confirme că acum zece ore eraţi în 
Capitală? 

— Ştiu eu cine? 

— Cum nu ştiţi, doamnă?! Pentru ce aţi plecat de la 
mănăstire? 

— A! Cobori pudic pleoapele mărturisind ruşinată: Voiam 
să-l văd pe Titi... Completă mândră: E soţul meu. 

— Deci aţi rămas lângă Titi până azi-dimineaţă. 

— Până aseară. Că şi dumnealui... tot artist. Zugrav ca 
domnul Zamfirescu... 

Pictorul îşi înălţă braţele spre ceruri mugind: 

— O Michael Ange! Crow sea law smokegran... 

— Săptămâna asta, reluă Minerva senină, lucrează de 
noapte. 

— "Tocmai săptămâna asta? Ce coincidenţă! Când aţi 
plecat spre gară, bineînţeles vecinii dormeau... 


— Păi, ce erau să facă?! Că nu luaseră chenzina. Abia pe 
14. Chicoti: Atunci să vedeţi bairam!!! Iles în hol, domnu” 
procuror şi dă-i râs, şi dă-i chiote toată noaptea... Adăugă 
pe tonul cetăţeanului onest, solicitat să dea referinţe: Nişte 
tovarăşi foarte simpatici de altfel. Activează şi în comitetul 
de bloc... 

Dobrescu socoti că e momentul s-o întrerupă. 

— Pe drum, desigur nu v-aţi întâlnit cu nimeni... 

— Vai! Cu cine să mă întâlnesc?! Eu sunt o femeie 
cinstită. 

— Iar biletul de tren l-aţi pierdut! 

Minerva inventarie poşeta conştiincios, fără grabă, apoi, 
stupefiată de perspicacitatea „procurorului“, confirmă: 

— Ştiţi că aveţi dreptate?! 

— Cu ce eraţi îmbrăcată? 

— Când? 

— Azi-noapte. 

— Vai!! 

Roşise toată. 

„Cum naiba - se întrebă locotenentul - îi reuşeşte 
figura?“ 

— Mă rog, azi-dimineaţă în tren. 

— Azi-dimineaţă... azi-dimineaţă... cu... 

Vorbele i se opriră undeva în cerul gurii. 

— Nu vă amintiţi? 

— Aşa... ca de obicei... 

— Adică? 

— Cu ghetuţele. 

— Aha! Scoase din sacul de sport bocancii Minervei: Îi 
recunoaşteţi? 

— Cum să nu? Sunt ai mei. 

Locotenentul clătină din cap lămurit: 

— Cercetările atestă fără dubiu, că în noaptea crimei 
asasinul purta aceşti bocanci. 

— Vai! 


— Aţi putea să-mi explicaţi şi mie cum au ajuns la 
mănăstirea Domniței de vreme ce posesorul lor îi purta în 
Bucureşti? 

Minerva se holbă cu atâta convingere încât Dobrescu avu 
impresia că ochii sunt gata-gata să-i sară din orbite. 

— Domnu” procuror... eu... ştiţi... de la bombardament... 
Îi spuneam şi lui Titi: Dragă motănel - că eu aşa îi zic în 
intimitate - cred că eu am uitat ghetuţele la mănăstire. 

— Zău?! Adineauri le aveaţi în tren. 

— Aşa am zis? Poate că le aveam... 

— Vă bateţi joc de mine, explodă locotenentul. Ba-i 
aveam, ba nu-i aveam! Ce-i aici, hopa Mitică? 

Farmacistul Popescu completă în surdină şi spiritual: 

— Cade jos şi se ridică! 

— Unde vă treziţi?! Ce-s chestiile astea cu comitetul de 
bloc, cu bombardamentul şi motăneii?! Vă rog să aveţi o 
atitudine cuviincioasă! 

— Vai! 

— Şi fără scălămbăieli! Ar trebui să vă fie ruşine! Femeie 
în toată firea! 

Minerva, gata să plângă, se îndreptă spre grupul de pe 
cerdac. 'Ţinea mâinile întinse ca un copil admonestat care-şi 
caută refugiul la poala bunicii. Căzu la pieptul Elenei 
Dimitriu. Impresionată, fata îi mângâie bretonul şoptind: 

— Fii cuminte. Te rog... Gata... gata... 

— Domnule procuror, am impresia că depăşiţi orice 
măsură! 

Palid, arhitectul Radian frământa spasmodic, braţele 
căruciorului. În jurul Minervei, farmacistul şi pictorul o 
copleşeau cu amabilităţi. 

— Lasă, Milady... 

— O fi având omul supărări pe acasă... 

— Nu opinia dumneavoastră mă interesează, domnule 
Radian, declară locotenentul, ci ceea ce aţi făcut azi-noapte. 
La asta vă rog să reflectaţi. 


Şi se îndepărtă meditând la „adevărata vocaţie“ a 
Minervei... 


Pe la cinci după-amiază, farmacistul Popescu ieşise în faţa 
cerdacului la soare. Se tolănise sprijinit de zid şi fuma leneş 
urmărind toropit pe maica Zenobia care curăța mazăre cu 
un lighean în poală. 

Femeia îngâna ceva, un psalm, mai mult o tânguire. Buza 
inferioară a farmacistului, foarte roşie pe chipul alb, se 
umfla cu un dispreţ în care ghiceai instinctiv o înaltă 
apreciere de sine. Găini pestriţe îşi făceau de lucru dând cu 
clonţul în pietricele, ori grăbind pasul cu mişcări 
sincronizate de guşă. Farmacistul rupse un şomoiog de 
iarbă, încercând să le ademenească. Întoarse capul şi o 
văzu pe Minerva coborând treptele cerdacului. 

— Bonjur, cucoană! 

Minerva şopti stins, ca o pisică prizonieră sub duş: 

— Vai, domnu' Popescu, ce m-aţi speriat! Şi îşi astâmpără 
cu mâna bătăile inimii. 

— Ei, ce mai e pe la Bucureşti? 

— Mersi bine. Se furlandisi un timp, apoi adăugă din 
vârful buzelor: Nu vă supăraţi, nu pot sta de vorbă cu 
dumneavoastră... Nu mă lasă iti. 

— Măi, măi, măi... Şi de ce, mă rog? 

— O femeie căsătorită, cinstită, la locul ei, trebuie să-şi 
respecte căminul. 

Farmacistul râse mult, sumecându-şi buzele. 

— Serios?! Lasă, coană Jeni, că nu vorbim la telefon... 

— Vai! 

— Şi-apoi de unde să ştie Titi ce faci dumneata? 

— Îi spun eu. Eu îi spun întotdeauna tot. 

— Chiar tot, tot? 

— Vai, domnu” Popescu! 


Minerva roşi oportun şi convingător. Se rezemă de 
fântână, calculând onorabilitatea celor patru metri care o 
despărţeau de farmacist. Respecta astfel hotarul unei 
cumsecădenii mic burgheze teribil de riguroasă în privinţa 
aparenţelor. 

— Şi altceva?! 

— Ce să fie, domnu' Popescu... Oftă adânc, mângâindu-şi 
nostalgic bretonul: Ştiţi, am auzit că ne rade în cap... 

— Unde?! 

— La puşcărie... Aşa zicea domnu' Zamfirescu. 

— Dar el de unde ştie? 

— Din câte am înţeles, bunica dumnealui - o doamnă 
foarte politicoasă de altfel - şi-a petrecut acolo ultimii 20 de 
ani din viaţă... Apropo, domnu' Popescu, mie cât credeţi că- 
mi dă? 

— Pentru ce? 

— Pentru... îşi frecă ochii cu pumnii mici roşii. N-aţi auzit 
ce spunea domnu' procuror? Că eu l-am ucis. Când o afla 
Titi mă lasă! Precis mă lasă! 

— Stai, coană Jeni, nici aşa să n-o luăm. Adică de ce? Legi 
nu-s? N-ai dormit azi-noapte la mănăstire, salutare şi 
bonjur! 

— Credeţi? Chiar dacă n-am martori? 

— Păi noi ce păzim? 

Minerva îşi rostogoli ochii clipind mărunt. 

— Care noi domnu' Popescu? 

— Eu, Bombi, ăilalţi... Că n-a închis unu' ochii toată 
noaptea... 

— Înţeleg. A luat domnu Zamfirescu banii pe tablou de la 
nevasta popii şi... vorba lui Titi... 

Făcu un gest semnificativ cu degetul gros spre gură. 

— Aşi! N-a luat decât aconto. O gâscă, şi aia şchioapă, că 
i-a ciordit maica Zenobia o gambă. Ne-a trezit şmecheru' 
ăla! 

— Care şmecher, domnu' Popescu? 

— Radian. 


— Care Radian? 

— Arhitectul, cucoană!! 

— Vai! Făcu o pauză scociorând cu vârful pantofului în 
iarbă: Eu nu prea am memorie, domnu' Popescu. De la 
bombardament mi se trage... Vorba lui Titi: Dragă Pisi - că 
mie aşa îmi spune în intimitate - asta e! Chicoti: Ştiţi cum se 
întâmplă? Să zicem că plec la farmacie să cumpăr... să 
cumpăr... na, că iar am uitat! Pentru palpitaţii de inimă... 

— Valeriană. 

— Exact. Intru, stau la rând şi când să cer... uit, domnu” 
Popescu! 

Îl privi de jos în sus cu expresia: Ei? Ce zici de mine?! 

— Eşti plină de calităţi, cucoană. 

— Mersi. Tocmai îi ziceam lui Titi: Dragă Motănel - că eu 
aşa îi spun în intimitate - ce cap trebuie să aibă domnu” 
Popescu de ţine minte toată medicamentele!? Dar numai 
medicamentele? Pe mine, uite poţi să mă tai dacă mai ştiu 
ce-am mâncat la prânz. Şi dumneavoastră vreţi să vă 
amintiţi ce s-a întâmplat azi-noapte... 

Pătrunsă de adevărul celor anunţate, Minerva, aştepta 
confirmarea farmacistului, reflectând că prostul dacă nu-i şi 
fudul, nu-i prost destul... 

Umflat, culcându-şi guşa în piept, Popescu confirmă 
pronosticul Minervei: 

— În primul rând, te-am văzut cu ochii mei când ai urcat 
în tren. 

— Care tren, domnu' Popescu? 

— Acceleratul. 

— Care accelerat? 

— De Bucureşti, cucoană! 

— Da?! Nu ştiam. 

— Deci, au rămas la mănăstire pictorul, Radian, Dabu, 
Lucaci, fata şi cu mine. 

— Aşa să fie? 

Farmacistului i se încrucişară ochii de enervare: 


— Ascultă, madam, eu în timpul bombardamentului am 
lipsit din Capitală!! 

Scoase pachetul de ţigări şi îl întinse reflex. 

— Vai, domnu' Popescu! Se poate?! Nu mă lasă Titi! Am 
să iau totuşi una. Ştiţi... De amintire... 

— Aşa! Către orele 11 noaptea ne-am dus la culcare. 

— Vai! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Dacă zice domnul procuror că m-am întors seara cu 
trenul de 9, ce mai zic? 

— La ora 9, eu şi domnişoara Dimitriu eram în gară. 

— Înţeleg. Aţi rămas de dimineaţă. 

— Pe dracu! Am revenit. Are un fix cu trenurile. Îi place 
vânzoleala. Batiste, lacrimi, aiureli... 

Minerva râse scurt, înfundat: 

— Vai, domnu' Popescu! Se vede treaba că ne-am adunat 
aici cu toţii... Şi eu, şi domnişoara, şi domnul Bombi... Mie 
cel puţin, tot de la bombardament mi se trage... 

— Ce?! 

— 'Ţâca-ţâca. Ştiţi, simt aşa din când în când ceva ca o 
musculiţă care urcă pe dinăuntru spre tâmplă: Ţâc, ţâc, 
ţâc... şi gata! 

Popescu fluieră subţire: 

— Şi-ţi vine des chestia asta?! 

— A, nu des. O dată, de două ori pe săptămână. Se 
schimbă brusc la faţă: Vai! 

— Ce mai e? 

— Vai!! repetă dozând atent crescendo-ul. 

— Ce-i cucoană?! Urcă insecta? 

— Dacă zice domnul procuror că m-am întors în timpul 
nopţii, fără să mă vadă nimeni? Mai juraţi dumneavoastră 
pentru mine, domnu' Popescu? 

— Cu ce să fi picat? Cu helicopterul? N-ai nici o legătură 
până la şase dimineaţa. Şi pe urmă, m-am uitat la dumneata 
în cameră. 

Minerva îşi întoarse faţa pudică. 


— Vai! Aţi deschis uşa mea? 

Farmacistul o privi câteva clipe stupefiat, apoi începu să 
râdă în hohote: 

— Doamne sfinte! A, nu că-i tare! Tare de tot! La asta nu 
m-am gândit... Îşi reveni greu! Îl căutam pe amărâtul ăla... 

— Care amărât? 

— Moş Dabu. Radian răcnea după el ca un căpiat, arunca 
în pereţi cu ce-i venea la mână şi ăla tămâie. 

— Şi... Şi aţi crezut, domnule Popescu - bărbia Minervei 
tremura - că la mine... Că eu şi nea Dabu... 

Popescu îşi plimbă degetul pe lângă ureche: 

— E clar! Întâi că te ştiam la Bucureşti. Al doilea, la el în 
odaie nu era. M-am gândit c-o fi băut cu Panait, şoferul, şi- 
or fi adormit pe masă. Dar nici acolo nu l-am găsit. Panait 
sforăia de duduiau pereţii şi nu părea... Acum ai înţeles? 

— Nu, îngână ultragiată Minerva. Ce să caute nea Dabu 
la mine în odaie? 

— E mare Liti al dumitale, cucoană! Eu zic c-o să-l 
decoreze! Izbucni exasperat: Păi dacă nu era nici la el, nici 
la Panait, nici la Radian, unde putea să fie? Doar la 
dumneata. La urma urmelor, o fi vrut nenorocitul să se 
odihnească, să scape de nebun barem câteva ceasuri, şi s-a 
culcat în odaia coanei Jeni. Silabisi: Coana Jeni care visează 
acum la Bucureşti în braţele lui Titi... 

— Acum?!? 

— Acum! Adică azi-dimineaţă la ora patru. 

— Da de ce v-aţi trezit aşa devreme, domnu' Popescu? se 
interesă Minerva cu ton de conversaţie. 

— Ei nu, că e fantastic! Nu ţi-am spus că a început să urle 
Radian? Că-nnebunise? Că-l apucaseră pandaliile? 

— A, ba da! Uitasem... 

— Nu-ţi trebuie mult pentru asta, bombăni farmacistul, 
aprinzând altă ţigară. 

— Şi? 

— Şi basta! N-ai dormit la mănăstire. Ce mai vrei? 

Minerva îşi ridică ochii rugători: 


— O să faceţi lucrul ăsta pentru mine, domnu' Popescu? 

Farmacistul rânji: 

— Ce-mi dai? 

Minerva se gândi câteva clipe. Apoi, cu o expresie de 
dureroasă renunțare îşi desprinse elasticul de la bărbie şi-i 
întinse pălăria de pai. 

— Asta vă place? Mângâie panglica apretată de tafta 
violet, oftând: Funda o schimbaţi când vreţi... 

Peste chipul lui Popescu trecu o umbră. Părea 
impresionat. 

— Am glumit, cucoană. Păstrează-ţi jobenul! 

— Vai, domnule Popescu! Sunteţi într-adevăr un om 
extraordinar. Nu ştiu... nu ştiu cum să vă mulţumesc. Îşi 
frecă mâinile: Numai că... 

— Iarăşi? 

— Ce bine era, domnu' Popescu, dacă afară de 
dumneavoastră s-ar mai fi găsit cineva, ştiţi, care să poată 
spune procurorului: Uite, tovarăşa Jeni Cociaşu n-a fost la 
mănăstire în noaptea crimei. 

Popescu îşi scărpină ceafa: 

— De! 

— Poate domnul Zamfirescu... 

— P-ăsta nu l-a văzut nimeni. În odaie era întuneric. Cică 
nu suportă candela, îi miroase... 

— A, făcu decepţionată Minerva. Dormea... 

— Aş! Nu-l ştii?! Sforăie ca un buldozer. Când am deschis 
uşa, nu se auzea musca. 

=— IUL 

— Acuma?! făcu speriat Popescu. Urcă? Urcă? 

— Nu. Ziceam ţţţţ, adică mă miram. Ce curaj aveţi... Cum 
de nu v-a fost frică? 

— De ce să-mi fie frică? 

— Să ieşiţi noaptea pe întuneric, singur în tot 
arhondaricul. Privi circumspectă în jur şi-i şopti aproape de 
ureche: Putea să vă omoare. 

— Cine? 


— Ucigaşul... Ca pe Lucaci. Ce noroc că nu l-aţi întâlnit. 

— Norocul lui, cucoană, se umflă Popescu. Măcar de mi- 
ar fi căzut în mână. Îşi pocni degetele: Ştii că mi-ai dat o 
idee! 

Radioasă, Minerva trecu de pe un picior pe celălalt: 

— Vai! 

Popescu îşi muşcă unghia degetului mare, fără să o 
asculte. 

— Cum de nu mă gândii?! Când l-am căutat pe Dabu în 
odaia dumitale, cineva, o umbră s-a strecurat în nişa cu 
icoane. 

— A! ţipă Minerva. O umbră... Nu mai spuneţi, domnu! 
Popescu... Mor de frică. 

— De-odată, simt că mă bate cineva pe umăr... 

— Vai! 

— Mă întorc, nea Dabu: „Pe mine mă cauţi, nenicule?“ 

Râdea strâmb, cu ochii ăia pişicheri de ţi se uită în piept. 

Minerva se agăţă de braţul farmacistului: 

— Domnu' Popescu... Înseamnă că ucigaşul a fost în 
camera mea. 

— Pun pariu pe ce vrei, coană Jeni. Îi privi chipul verde. 
Acuma ce te-ai fleşcăit? Asta fu azi-noapte. 

— De unde ştiu că nu vine şi diseară? Scânci: l-o fi 
plăcând camera mea. 

— Prostii! De ce să-ţi fie teamă? Adăugă generos: Cât 
sunt eu aici, poţi să n-ai nici o grijă. 

— Dumneavoastră sunteţi apărătorul meu, domnule 
Popescu. Cum o să vă mulţumească Titi! I-am şi spus: Dragă 
Motănel, eu acolo la mănăstire, mă simt în siguranţă doar 
lângă domnul farmacist Popescu. Să vezi ce putere are... şi 
ce cult! Nici părintele Ştefănescu de la Sfântu' Vasile nu 
vorbeşte mai frumos. 

— Ei, ce mai prind şi eu printre picături. Ca intelectual, 
eşti obligat, nu-i aşa, să mai deschizi o carte, o revistă... 

— Nu toţi intelectualii fac aşa, domnu' Popescu. Uite 
doctorul meu... Că mi-a zis şi Titi: Dragă Pisi, trebuie să-l 


schimbi. Nu e de tine. Întreabă-l şi tu pe domnul farmacist, 
dacă nu cunoaşte pe cineva. 

— Eu?! se miră Popescu. 

— Un om cu relaţiile dumneavoastră... 

— Ei asta-i bună! râse gâdilat farmacistul. Ce te face să 
crezi că am relaţii? 

— Păi aţi fi ajuns altfel aici? Ce, eu nu ştiu cât a umblat 
Titi după aprobare? 

— A, la asta te refereai?... Un fleac... Am o cunoştinţă la 
Mitropolia de Vâlcea. Râse mânzeşte: De fapt, pe nevastă-sa 
O cunosc... 

Minerva exclamă consternată... 

— Vai, domnu' Popescu... 

— Ce te miră? 

— Nu mă miră. Un bărbat chipeş ca dumneavoastră... cu 
succese... 

— Să nu exagerăm, o întrerupse farmacistul cu jumătate 
de gură. 

— Chiar discutam cu Titi: De ce nu s-o fi dus domnu! 
Popescu la mare? Acolo era de dumnealui. De ăilalţi, 
înţeleg: domnu' Radian bolnav, domnişoara Elena slăbuţă şi 
ea, mie mi-a prescris doctorul linişte... Ştiţi, pentru... În 
sfârşit! Dar dumneavoastră? 

Farmacistul se lăsă pe spate, important: 

— Sunt obosit, coană Jeni. Ce să mai discutăm! Serviciu 
cu răspundere, femeile, uite, nici aici n-am scăpat... 

— Nu mai spuneţi!? 

— Simt nevoia să mă odihnesc. La mare nu-i concediu. 
Cârciumi, baruri, iar fetiţe... 

— Săracul de dumneavoastră, îl compătimi Minerva. 

— Şi uite, ghinionul dracului. Îmi fac planul să vin aici. 
Aer, lapte proaspăt, o carte bună şi când colo pică pe capul 
nostru dandanaua cu Lucaci. Ce să mai vorbim, coană Jeni, 
nu mai găseşti linişte nicăieri. 

— Vai! îşi aminti Minerva. C-am şi uitat... 

— Ce? 


— Că a murit domnul Lucaci. Ce-o să ni se întâmple? 

— Ei gata, exclamă agasat. Ţi-am spus doar să n-ai nici o 
grijă. Eu sunt martorul dumitale. Ce mai vrei? 

Minerva începu să tragă de panglica pălăriei. Ridică 
brusc chipul lung, ascuţit, aureolat de borul rotund de pai. 

— Ştiţi... Mă întrebam... Dumneavoastră aveţi martori?! 

Farmacistul rămase cu gura deschisă. 

Minerva şleampătă, plecă cu paşi tonţi îndepărtând mult 
unul de altul călcâiele. Pe spate, îi flutura suivez-moi, jeune- 
homme, panglicile de tafta violet. 

„Sunt tare curioasă - îşi zise - cum explică picăturile de 
sânge de pe pulovăr. “ 


XXX 


MINERVA CĂTRE LOCOTENENTUL DOBRESCU 

1. Discută chestiunea scrisorii-mesaj, fără să ai aerul că 
eşti avertizat. Fii surprins. Vei afla mult mai mult decăt îţi 
imaginezi. Oamenii încearcă voluptăți rafinate când iţi 
povestesc primii, o noutate relativ ieşită din comun. M-am 
gândit de multe ori la fenomenul ăsta, fără să mi-l pot 
explica. Poate că tot o consecință a banalului pe planul 
realităţii, tinzând spre senzaţionalul romantic. 

2. Popescu nu este ceea ce aş numi eu exact un tip 
deştept. Dar de aci până a-l trata de dobitoc... ar fi o gafă 
frumuşică. Te văd în stare, Dobrescule. Nu zâmbi superior. 

3. Pare informat asupra filmului nopții. Pretextul - 
reperarea lui Dabu. Întâi a văzut o umbră în camera mea, 
apoi s-a întâlnit cu bătrânul. 

4. Cum a făcut rost de aprobare la mănăstire şi mai ales 
cum îşi motivează preferința pentru aceste locuri? Nu e 
deloc genul. Inţelegi... 

5. Farmacistul e un îngâmfat. Cusurul a luat la individ 
proporții atât de substanțiale încât a devenit o infirmitate. 
Nu te sfătuiesc totuşi să mergi pe coarda asta. Am stors eu 


tot ce s-a putut. Poţi ataca însă, reversul medaliei. 
Anulează-l! Fă-l praf! Enervează-l! Uşurel însă, băiete. Nu 
toți au stăpânirea mea de sine... (Aici a fost un oftat). 

6. Are pulovărul pătat de sânge. Cum explică? 

7. Din mărturisirile Elenei Dimitriu: „Imi plac bărbaţii 
înalți, cu ochi negri şi nas vulturesc (sic!) Burt Lancaster s- 
ar apropia întrucâtva...“ Nu ştiu ce-mi veni să-ţi spun 
chestia asta, Dobrescule... 


Peste mestecenii înalţi, luna palidă răsturnase o căldare 
de lumină. 

Locotenentul Dobrescu aruncă ţigara, ţintind departe, 
sus, obrazul  astrului. Trecu pe lângă ferestrele 
arhondaricului şi ignorând voit regulile politeţii dădu buzna 
în odaia farmacistului. („Măi băiete, - îl povăţuise cândva 
Minerva - nimic nu poate fi mai edificator decât reacţia 
individului neavertizat“). 

În consecinţă, ciocănitul convenţional şi apăsarea pe 
clanţă se produseseră concomitent. 

Popescu, în faţa oglinzii, ajustându-şi cu o forfecuţă de 
unghii colţurile mustăţii, tresări violent, înfigându-şi vârful 
ascuţit în buza superioară. Măsura năuc silueta subţiratică, 
adolescentină a locotenentului. Buzele foarte roşii, informe, 
se mişcau fără să articuleze o vorbă. 

— Te-am deranjat? 

Omul continua să-l observe aiurit, nevenindu-şi în fire. 

— Eu zic că aţi greşit odaia. 

Dobrescu îi aruncă o privire iute. „Şmecheraş cu studii 
superioare, spusese Minerva. Deşi...“ 

Scoase o hârtie din buzunar: 

— Nicolae Popescu - farmacist - Bucureşti - mustață - 
păr creţ - serviabil - excesiv de politicos... Hm, dumneata 
eşti, ce mai! 


Farmacistul râse. Îi lipsea un dinte din faţă. 

— Adică au băgat şi ăştia cadre?! La mănăstire! Ce 
chestie! 

— Eşti o figură care nu poate trece neobservată... 

— Aşa? Luaţi loc. Sub fotomontaj - şi-i arătă colţul 
icoanelor - vă convine? 

Dobrescu se apropie de fereastră. În curtea mănăstirii 
câteva călugăriţe alergau după treburi, mărunte şi iuți ca 
nişte furnici. Prin hornul bucătăriei ieşea fumul cinei. 

Întrebă cu fruntea lipită de geam: 

— Ce te-a determinat, domnule Popescu, să-ţi petreci 
concediul la mănăstirea Domniței? Dacă nu mă înşel, este 
primul an în care vii aici. 

— Nu vă înşelaţi. Sunt foarte surmenat. Ultimul trimestru 
am muncit din greu. 

— A fost vreo epidemie? Farmaciile... 

Popescu îl întrerupse superior: 

— Lucrez la o fabrică de medicamente. Nu vând 
purgative. 

— Chiar aşa stând lucrurile, raţionând în limitele bunului 
simţ, îmi imaginam că vara sectorul înregistrează oarecare 
stagnare. 

— Trebuiau livrate nişte comenzi pentru străinătate. Ne 
înnebunise ministerul. 

— La vârsta dumitale, o vacanţă la mare mi s-ar fi părut 
mai potrivită. Altă ambianţă, alte divertismente... 

— Asta zic şi eu. M-au convins nişte şmecheri. Linişte, aer 
curat, lapte covăsit, tot felul de aiureli. La urma urmelor, n- 
aveam ce pierde. 

— Cum s-ar spune, ai venit într-o doară. 

— Exact. 

— Mda... Sunt puţintel surprins. Găzduirea în această 
mănăstire e condiţionată de anumite aprobări, dificil de 
obţinut. Presupune diligenţe, recomandări, alergătură... Nu 
era mai comod Văratecul, de pildă, ori Agapia? Comentez, 


legat de faptul că n-aveai o preferinţă manifestă, 
preconcepută pentru mănăstirea Domniței. 

Ochii mobili ai farmacistului lunecară puţin în lături. 

— Sunt prieten cu directorul nostru. El mi-a făcut rost de 
aprobare. Are o serie de relaţii. 

— Îţi dai seama, bănuiesc, că afirmaţiile dumitale pot fi 
imediat controlate. O chestie de câteva ore... La ce fabrică 
spuneai că lucrezi? 

— Medicamente nr. 2, şopti Popescu. De fapt e inutil să le 
cereţi informaţii... 

— Înseamnă că nu directorul ţi-a procurat 
recomandarea. 

— Nu... Nu el. În fond ce importanţă are? 

— Glumeşti, domnule Popescu, nu-i aşa? Adică pătrunzi în 
acest aşezământ - mai ferecat ca o cetate - unde Lucaci, 
omul de ştiinţă, este asasinat şi încerci să mă convingi că ai 
naufragiat în mijlocul naturii doborât de spleen? Se răsuci 
pe călcâie întrebând răspicat: Cine ţi-a intermediat 
aprobarea? 

— O cunoştinţă din Vâlcea. 

Locotenentul sesiză tonul nou agresiv. 

— Numele şi adresa! 

—  Mircea..., Mircea Roşca. Adresa n-o ştiu. L-am 
cunoscut la ştrand. 

— Înota pe sub apă probabil! Nu-i aşa? 

— Aş! Sub apă făcea plajă! Ce-s eu neică? De la miliţie să 
se legitimeze? Mi-a dat hârtia şi ceao! 

— Cine ţi-a vorbit despre mănăstirea Domniței? 

— Adriano  Celentano, de la contabilitate. [ipă, 
împroşcând în jur cu salivă: la mai slăbiţi-mă! Nu eu l-am 
paradit pe hodorogul ăla! Habar n-am ce învârte şi nici nu 
mă interesează! 

— Sunt convins. Desigur, pentru a-i dat bineţe te 
învârteai azi-dimineaţă pe la uşa lui. 

— Şi ce? E sens interzis? 


Dobrescu remarcă faptul că dacă la începutul discuţiei 
farmacistul îşi supraveghea atent vocabularul, acum, 
nervos, renunţase la orice poză. 

— Domnule Popescu, ţi-aş sugera să-ţi revizuieşti tonul şi 
atitudinea. Oftă: Aşadar, să contabilizăm. Ai tras la 
mănăstirea Domniței din motive neidentificate, beneficiind 
de o recomandare a cărei paternitate o camuflezi. Eşti 
văzut dând târcoale odăii doctorului Lucaci, iar acesta 
decedează asasinat în mod odios. Cum califici situaţia? 

— Foarte gravă! 

— Îmi pare bine că am căzut de acord, observă fin 
Dobrescu luând de pe masă nişte cărţi de joc cu nuduri. 

Le aruncă înapoi neglijent. 

Farmacistul se plimba prin încăpere cu mâinile înfipte în 
buzunare. Izbucni iritat: 

— Aş putea şti, domnule procuror, ce v-a căşunat pe 
mine? Dacă e s-o iei la bani mărunți, fierbem şase inşi în 
aceeaşi oală. 

— Am să-ţi astâmpăr curiozitatea. Potrivit indiciilor de 
care dispunem, doctorul Lucaci a fost asasinat de o 
persoană cu datele dumitale fizice. 

— Să vă fie de bine! şi îşi continuă plimbarea. Se opri 
brusc, străfulgerat de o idee: Şi la o adică, ăla care m-a 
văzut de ce n-a pus laba pe mine? Sau doar m-a fotografiat? 

— Confunzi în mod regretabil indiciile cu semnalmentele. 

O clipă descumpănit, farmacistul îşi scărpină sprânceana 
cu unghia crescută a degetului mic. 

— În regulă. Atunci de ce nu luaţi babele la întrebări, şi 
îşi aruncă privirea peste zidul arhondaricului. 

— “Ţ[ţ! făcu locotenentul. La ora opt se închid porţile. 
Escaladarea e extrem de riscantă. Şi apoi la mănăstire, 
dragă domnule Popescu, chiliile au pereţii de sticlă, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. Nu încap secrete. Şi, chestia asta 
poţi s-o reţii, cu cât viaţa unui individ este mai săracă în 
evenimente - ceea ce se întâmplă în astfel de lăcaşe - cu 
atât curiozitatea pentru treburile vecinilor cât de mărunte 


sporeşte. Ar fi fost imposibil ca una din călugăriţe să-şi 
părăsească odaia în miez de noapte fără ca amicele din 
dreapta şi din stânga să nu-i aştepte cu urechea încordată 
întoarcerea. A doua zi, mustea mănăstirea de bârfe şi 
şuşoteli. 

Farmacistul zâmbi otrăvit: 

— Aşa-i când nu-ţi vezi de treabă! Dracu' m-a pus să-l 
caut pe Dabu? Hai, că e haios! Faci pe filantropul, „i-o fi rău 
lui Radian săracul“ şi pe urmă cică te-au văzut adulmecând 
coteţul moşului. Răcni: Cine m-a văzut, domnule? Cine? 

— Ca să te citez, sunt şase oaspeţi în arhondaric. Oricare 
din ei... 

— Zău? se miră Popescu. Începu să enumere trăgând de 
câte un deget: Coana Jeni era la Bucureşti, Panait dormea 
dus, fata aşişderea. Radian, ce să mai vorbim, doar dacă n- 
are ultraviolete la faruri să vadă prin zid! 

— l-ai omis pe Dabu şi pe Zamfirescu. 

— Păi pe Dabu îl căutam. Ce credeţi dumneavoastră, că 
mă apucase aşa să umblu cu sorcova în creierii zilei prin 
mănăstire?! 

— Şi pictorul? 

— Se juca de-a baba oarba! Când am deschis camera 
coanei Jeni, credeam că bătrânul s-o fi culcat acolo, am 
văzut o umbră furişându-se în nişa de lângă fereastră. 

— Ce motiv ar fi avut Zamfirescu să se ascundă acolo? 

— N-aveţi decât să-l întrebaţi pe el. Sau pe coana Jeni, că 
era camera ei. 

— Parcă ziceai că plecase la Bucureşti. 

— Ei şi? Enunţă filosofic: Pleacă omul, dar nu ştii când se 
întoarce... sau dacă a plecat. 

— Ce vrei să insinuezi? 

— Ştiţi dumneavoastră. Şi mai ştiu şi alţii. Moşul nu putea 
s-o înghită. A şi repezit-o de câteva ori. Ca să nu mai vorbim 
de figura cu bocancii... 

Se îndreptă cu paşi siguri spre masă, trase sertarul şi-i 
întinse locotenentului un plic. 


— Eu în locul dumneavoastră aş bate alte cărări. Ia uitaţi- 
vă la chestia asta! 

„Căci lacomii, avarii şi desfrânații... “ 

Dobrescu parcurse formal conţinutul scrisorii. Desenă un 
chip surprins şi îşi ridică privirea. 

— Ei! făcu încântat Popescu. Vă place? Ascultaţi-mă pe 
mine. Trebuie să fie vreo dilie de pe-aici care se crede pe 
post de Dumnezeu. Mare minune să nu ne curețe pe 
vreunul. 

— Când ai primit-o? 

— Ieri seară, când m-am întors de la gară. Am găsit-o sub 
uşă. Făcu cu ochiul: Au primit şi ăilalţi, s-a discutat la cină. 

— Ai idee cine ar fi... expeditorul? 

— De expeditor nu-s sigur. Dar pun pariu că-l ştiu pe 
poştaş. 

— La cine te gândeşti? 

— E simplu, rânji Popescu, la prietena şi confidenta 
coanei Jeni: maica Zenobia. 

Dobrescu îi privi pulovărul. Observă două găuri rotunde 
cu marginile negre. Farmacistul îngână nedesluşit: 

— Mi-a... mi-a căzut scrum de ţigară... 


XXX 


Minerva desfăcu biletul. Câteva rânduri din partea 
locotenentului. Acelaşi scris rotund, abia format, perfect 
lizibil din caietele de teză: „Lucrare scrisă la algebră, elev 
Dobrescu Vasile, clasa IX-a B...“ 

Bietul băiat! îşi aminti Minerva cu un zâmbet nostalgic. 
Nu putuse sări niciodată peste nota 8. Într-un rând, făcuse 
o teză de 9, dar atunci copiase după Popovici. Fără cap! 
Aceeaşi greşeală de calcul... Se enervase mai mult că nu-l 
prinsese asupra faptului... 

Oftă şi parcurse biletul, ciupindu-şi nervoasă bărbia. 


„Fabrica de medicamente nr. 2 comunică prin adresă 
oficială că în rândul salariaților săi nu figurează farmacistul 
Nicolae Popescu. “ 


Capitolul VII 


ÎN PLINĂ BEZNĂ 


Se întunecase. Înconjurând mănăstirea, chiliile înşirau 


ca un feston, ca o ghirlandă, mărgele de lumină. 

Locotenentul se simţi brusc întors cu kilometri-ani în plin 
patriarhal, încercând nostalgic sentimentul yankeului la 
curtea regelui Arthur. „Cu trei mitraliere, Petru Rareş îl 
făcea knock-out pe Soliman Magnificul...“ Şi realiză brusc 
că ambianța, locurile, se schimbaseră probabil foarte puţin. 
| se părea emoţionantă seara, aidoma cu o alta dintr-un 
iulie de acum câteva secole, când opaiţele se vor fi aprins 
după toaca de vecernie, veghind ghergheful unei domniţe 
bălane şi sfioase în strai cernit... Zâmbind, îşi sprijini capul 
de stâlpul sculptat acolo unde cândva un obrăjor înrourat 
de lacrimi... 

— Ai început să-ţi povesteşti bancuri, Dobrescu? îl trezi 
Minerva. 

Locotenentul tresări oftând: 

— Mă gândeam... 

— E bine s-o faci din când în când. Cel puţin aşa, de ochii 
lumii... Te ascult. 

— Înclin să cred că tânărul care a dat ieri târcoale 
mănăstirii, semnalat de aproape toţi oaspeţii 
arhondaricului, este ucigaşul. 

— Dacă poţi să-mi demonstrezi treaba asta, Dobrescule, 
uit că te-am lăsat vreodată corigent! 


— În primul rând, vizita lui a coincis cu moartea lui 
Lucaci. 

— Mă cutremur! Omul a adus un mesaj care se referă la 
cifru, ţi-am mai explicat, iar mesajul nu cere lichidarea 
doctorului. 

— Înspăimântat, prins asupra faptului... 

— Putea să-i dea una în cap, imobilizându-l pe vreo două 
ceasuri, şi gata! Dar pui greşit problema. Nu-ţi dai seama 
că individul era un simplu sol? El trebuia să transmită o 
comunicare. Nici măcar nu ştia cui anume. Ca dovadă, 
şapte texte identice destinate fiecăruia din oaspeţi. lar 
mesajul avea sens pentru unul singur. Cel care a primit 
dispoziţia şi a înţeles că e vorba de cifru. Acest cineva, 
oaspete al arhondaricului, a fost surprins de medic, şi nu 
tânărul care în afacerea asta e doar un simplu poştaş. 
Înţelegi, Dobrescule? Poştaş! 

— Mai e o variantă. 

— Care? 

— Varianta unor acţiuni paralele. De pildă, destinatarul 
scrisorii să fi avut sarcina să subtilizeze cifrul, iar tânărul 
să-l lichideze pe doctor. 

— De ce să-l lichideze? Te-ai îmbâcsit de atmosferă 
legendară? Visezi la Meşterul Manole? Adică să nu poată 
Lucaci reitera lucrarea? Asta e în capul tău? 

— De ce nu? 

— Pentru că opera profesorului reprezintă încununarea 
eforturilor unor decenii de muncă. Nu-i o broşurică pe care 
s-o refaci în două luni la Sinaia sau făcând plajă la 
Tekirghiol. lar la şaptezeci şi ceva de ani, greu s-o iei d'a 
capo... Încă o dată, Dobrescu, cel care l-a lichidat pe bătrân 
a fost văzut de victimă. Şi i-a fost teamă să nu-l divulge. 

— Nu credeţi că acelaşi considerent e valabil şi în cazul 
tânărului? 

— "Ţţ! Dacă ar fi venit la mănăstire cu intenţia să-l omoare 
pe doctor, după propria ta opinie, s-ar fi camuflat mai bine. 
Se aranja să distribuie într-un fel scrisorile şi ar fi făcut pe 


dracu” în patru să nu fie văzut de nimeni. Ori băieţaşul nu 
se fereşte deloc, ba mai intră în conversaţie cu maicile. Ce-ţi 
spune faptul că schiţa pictorului a dispărut? Sau mai 
simplu, cine crezi că i-a subtilizat-o? 

— Tânărul... 

Minerva zâmbi mieros: 

— Tânărul! O fi descoperit în Bombişor vreun geniu şi s-a 
grăbit să nu piardă momentul... Nu tânărul, Dobrescule, ci 
omul din arhondaric, care şi-a dat repede seama ce poştaş 
tâmpit are. Pictorul îi reţinuse trăsăturile pe o bucată de 
carton. Şi, în definitiv, dacă piesa cerea musai ca profesorul 
Lucaci să dispară, nu crezi că era mai comod pentru 
tinerelul tău să-l aranjeze în pădure? Doctorul îşi petrecea 
în fiecare dimineaţă câteva ceasuri acolo. 

— Dimineaţa, preciză cu tâlc locotenentul. Citeam însă 
undeva că noaptea facilitează asemenea fapte prin însăşi 
ambianța ei. 

— Eşti nemaipomenit! Va să zică junele comite ziua o 
groază de imprudenţe şi noaptea îl apucă subit măsurile de 
precauţie! Intră în arhondaric riscând să se întâlnească cu 
oricare dintre musafiri, îmi cotrobăieşte prin chilie, încalţă 
bocancii mei - evident ca să ne inducă în eroare - îl 
urmăreşte pe profesor până la camion etc. etc., apoi reface 
drumul pentru a-mi restitui încălţămintea. De ce? De ce, 
Dobrescule? Numai aşa, de dragul misterului, făcând jocul 
unei „anumite persoane“ care caută cu orice chip 
spectaculosul?! Dădu din mână a lehamite: A tunat şi v-a 
adunat! Să-ţi intre bine în cap, băiete, ucigaşul lui Lucaci 
este spionul şi se află în mănăstire! Este unul dintre cei 
care acum asistă pios, poate lăcrămând la Te-Deum. Oftă: 
Trimite semnalmentele tânărului. Confruntă descrierea 
pictorului cu a celorlalţi. Mediu - Jaluzele, Zig-zag, Katanga. 

Dobrescu făcu ochii mari. 

— Nu te holba! Băiatul e de şuetă lungă. Soarbe o cafea 
în două ore şi fumează un pachet de ţigări. Cunosc genul. 
Nu curiozitatea, ci obişnuinţa conversaţiei banale, stupide, 


aşa numita pierdere agreabilă de timp, l-a determinat să 
caute societatea vizitatorilor ori a celor din arhondaric. Se 
plictisea de moarte aşteptând răspunsul. 

— Răspunsul? 

— Imaginează-ţi, Dobrescu dragă, că orice spion care se 
respectă cât de cât nu păstrează asupra lui documente 
compromiţătoare atunci când îşi propune să înfrunte 
ancheta. Deci tânărul a rămas peste noapte undeva prin sat 
sau la vreun hotel din oraş. Sugerează o anchetă prin 
împrejurimi. A doua zi, şi-a ridicat comisionul din cine ştie 
ce cutie oarbă dinainte stabilită şi a ieşit la şosea. Nu cred 
că avea maşina lui. Băiatul e bişniţar ieftin. Numai un 
pierde-vară s-ar putea preta la asemenea afaceri. 

— Poate că a luat trenul. 

— Puțin probabil. De la Râmnicu-Vâlcea la Piteşti faci 40 
de minute cu maşina. Pe calea ferată, un ocol de aproape 
200 de kilometri. E o chestiune de aritmetică elementară... 

Îşi zvâcni capul pe spate: 

— Repede! Ce dinte îi lipseşte farmacistului Popescu? 

Instinctiv, locotenentul se frecă la ochi. | se părea că 
visează. 

— Hm, făcu Minerva. N-ai reflexe! Eram sigură. 

Şi se îndepărtă cu paşi înţepaţi. 


Ca întotdeauna, bătrânul mesteca un fir de iarbă. 
Privirea îi era pierdută departe, în noapte, acolo unde 
soarele, incendiind zarea, murise singur ascuns după 
dealuri. 

Putea rămâne astfel ceasuri întregi, având în neclintirea 
şi poate în indiferența lui ceva din măreţia unui idol. Nu era 
vorba despre o pierdere de timp, atunci când ochii îţi 
alunecă de la un obiect la altul, inventariindu-le absent, ci 
de o proprietate de ordin cu totul superior, extrem de rară, 


constând într-o detaşare specială, o ignorare absolută a 
mediului înconjurător. 

Minerva încerca - legat de personalitatea lui Dabu - să-şi 
explice fenomenul. O obseda masca de vagabond uzat, 
îmbătrânit într-o existenţă de azi pe mâine, privirea 
somnoroasă din cauza pleoapelor căzute, uscate ca o 
scoarță. Foarte rar îi puteai surprinde ochii adevăraţi 
lepădându-şi falsa indolenţă: vii, concentrați, mereu la 
pândă. Pentru un superficial supunere, uneori morocănoasă 
şi atât. Dar dincolo de ea, Minerva sesiza o rezistenţă, ceva 
iritant, ca un râs înăbuşit, anulând orice idee de servilism. 

O călugăriţă de la bucătărie cărând două găleți de apă 
trecu pe lângă ei şi-i salută. Minerva, căţărată pe 
balustrada  cerdacului, legănându-şi picioarele în gol, 
răspunse cu chef. Abia atunci păru s-o observe bătrânul. Îşi 
îndreptă vag ţinuta şi scuipând resturile de iarbă, constată 
convenţional: 

— A, aici eraţi? 

— Aştept cina, nea Dabu. Oftă: Ca să fiu sinceră, mie 
supărările îmi fac foame. Se interesă amabil: Şi dumitale? 
Apoi, fără să-i aştepte răspunsul: Oare ce ne-o da astă 
seară? 

— Ştiu eu...? 

— Vai nea Dabu, parcă ai fi Titi. Nici nu vede ce bagă în 
gură. Să-ţi spun drept, aş mânca o omletă. Mă dau în vânt 
după omletă. 

— Ca răposatul... 

— Nu mai spune? Adică aşa-i. Am uitat. Suspină: Eu cu 
memoria mea... 

— La ce vă trebuie atâta ţinere de minte? Omul e mai 
bine să uite. N-ar mai avea somn. 

— Ai dreptate, nea Dabu. Da' vezi, cât m-a sucit şi m-a 
învârtit azi domnu' procuror, m-am zăpăcit de tot. 

— De... 

— Vai! A discutat şi cu dumneata? 

Omul rânji. Se văzură doar dinţii de jos, negri şi rari. 


— N-a avut vreme. Încă nu m-a luat la întrebări. 

— De ce să te întrebe, nea Dabu? Eşti în serviciu la 
domnu' arhitect. Ce să aibe cu dumneata? 

— Dar cu dumneavoastră ce avu? 

— Chiar! Vorba matale. Sau cu domnul Radian. Nici nu 
poate umbla, săracul.... 

Dabu îşi subţie ochii: 

— Ăsta încaltea, mai ştie câte ceva... 

— Vai, nea Dabu! Crezi? 

— Eu aşa gândesc. De ce taman aseară nu-şi luă hapul?! 

— Care hap? 

— De somn. Că n-are somn. Il l-am pregătit pe masă. 
Dimineaţa tot acolo era. 

— O fi uitat. 

— Aşa o fi, numai că nu prea-mi vine a crede. 

Şi râse încetişor pentru el. Un râs care nu-i plăcu 
Minervei: de geambaş, de om care ştie multe dar tace, 
conţinând o tainică ameninţare. lar sentimentul era penibil, 
neliniştitor, căci nu ştiai de ce să-ţi fie teamă. Un râs care te 
face să întorci capul brusc, să vezi ce e în spate. 

— E un blestem, nea Dabu! 

— Ce? 

— Să nu poţi dormi. Uite eu: nici nu-ţi pun bine capul jos 
şi-s dusă. 

— Munciţi, aia e! Eu sunt la fel. De m-oi întinde unde ar fi 
să fie, poa' să ningă, poa! să plouă, habar n-am! Omul când 
e trudit, n-are nevoie nici de perină. 

— “Te cred! Vai! De-aia nici nu l-ai auzit pe domnul Radian 
când a făcut tărăboi azi-dimineaţă. Dar parcă te înţelege 
cineva? 

Omul o privi iute, atent, şi Minerva, revizuindu-se, 
întrebându-se dacă nu cumva o trădase ceva, un accent, o 
silabă, încercă să-şi păstreze expresia: toantă şi de fapt fără 
expresie. 

— Nu dormeam. Mă dusesem după apă. Tocmai afară, în 
curte. Până să mă întorc - avu din nou râsul acela neplăcut 


- stăpânul sculase mănăstirea. 

— De fapt ce vroia de la dumneata, nea Dabu? 

— Cică îi era frig. Să-i mai aduc o pătură. 

— Vai! Ca Titi al meu. Chicoti: E şi el un tremurici!! 

— Da' Titi ăsta, cine mai e? 

Minerva luă un aer important: 

— Soţul meu. Suntem cununaţi. 

— Parcă aţi fi fie-mea, zâmbi Dabu. Una-două, zice de 
Vasile. Numai că nu-s luaţi. Cică mai încolo, după ce-or avea 
un fecior. Pe gâgâlicele ăstelalte, pe fete, nu le bagă la 
socoteală. 

— Ai şi dumneata o viaţă grea, nea Dabu. 

— Da... Da... Îngână absent bătrânul. 

Îşi pierduse iar privirea în zare. Întunecată, plină de 
umbre. 

Pe neaşteptate, Minerva îşi pocni o palmă peste frunte. 
Contrar aşteptărilor, bătrânul nu tresări. Abia se întoarse 
mijindu-şi ochii: 

— Ce-aţi păţit? 

— Vai! Am uitat! 

— Ce? 

— Să-i spun domnului procuror că cineva mi-a cotrobăit 
prin cameră azi-noapte. 

— De unde ştiţi? 

— Mi-a zis domnu' Popescu. Completă emoţionată: 
Dumnealui bagă mâna în foc că era ucigaşul. Spunea că 
după degete l-ar putea descoperi. Dumneata crezi că se 
poate, nea Dabu? 

— Parcă am mai auzit eu de treburi din astea. Aşa o i... 
Domnu' Popescu, om cu carte, ştie mai bine. 

— E martorul meu, se semeţi Minerva. 

— Cum aşa? 

— O să-i spună domnului procuror: „lovarăşa Jeni 
Cociaşu - adică eu - n-a fost la mănăstire azi-noapte. Vă dau 
cuvântul meu de onoare.“ 

— Păi atunci nu vă doare capul. 


— Nu chiar! Îşi mişcă maxilarul inferior de parcă ar fi 
ţinut o bomboană în gură. Mi-ar mai trebui o persoană. Doi 
martori e altceva. Nea Dabu, n-ai vrea dumneata? Doar mă 
cunoşti... 

Omul o măsură lung apoi clătină liniştit din cap. 

— Nu... nu... De unde să ştiu eu pe unde aţi fost? Ce, v- 
am căutat în odaie sau în altă parte? 

— Vai!! 

Dar un țipăt straniu, neomenesc se rostogoli peste 
mănăstire, curmând consternarea Minervei. Îngrozită, 
strângându-şi rochia la gât, încerca să străpungă noaptea 
mai deasă parcă la câţiva metri depărtare. 

— Ei, râse Dabu. Nu vă speriaţi. Cucuveaua! Observă 
liniştit: Astea ale naibii ştie când e să dea cineva ortu' popii! 

— Ce... Ce spui? 

— Nu luaţi seama. Vorbesc şi eu acolo... 

Luna roşie, groasă se urcase într-un pom. Crengile înalte 
cu frunze negre îi zgâriau obrazul. 

Începea încă o noapte la mănăstirea Domniței. 


XXX 


MINERVA CĂTRE LOCOTENENTUL DOBRESCU 

1. Dabu pretinde că arhitectul nu şi-a luat somniferul ca 
de obicei (Nu întreba când! Evident, în noaptea crimei). 
Faptul nu-i întâmplător individul suferă de insomnii 
crâncene. 

2. Dabu pretextează că n-a auzit strigătele lui Radian, 
fiind afară după apă. Cum s-a justificat faţă de arhitect? 

3. Din presimţirile lui Dabu: A orăcăit cucuveaua: Va 
muri cineva. Trebuie văzut ce-i cu aiureala asta. Cântă cam 
des şi am impresia că e de atmosferă. 

4. Incearcă să afli dacă Rhadian e la curent cu activitatea 
profesorului. Ai grijă cum o aduci din condei. In nici un caz, 


nu întreba direct. Arată că eşti deştept, băiete! Mi-ar place 
s-o aflu şi eu. 

5. Radian e un adversar inteligent. Deci, ATENŢIE! 
Menajează-i susceptibilitatea, repetându-ţi că este un om 
infirm. Nu e nevoie s-o faci cu glas tare şi mai ales nu e 
nevoie s-o simtă. Ar fi O greşeală capitală. 

6. Dă-i senzaţia că-i soliciţi ajutorul. Asta îl va flata. Fii 
extrem de precaut. Nu ai de-a face cu Popescu. Deci, fără 
chestii groase. 

7. E de preferat să nu-l uluieşti cu mintea ta sprințară. 
(S-ar putea să lie într-o zi bună). Lasă-l să creadă că are de- 
a face cu un adversar mediocru. In astfel de împrejurări, 
atenţia slâbeşte, defensiva e mai moale. 

8. În general, procedează îndeajuns de bine pentru ca 
surâsul să nu-ţi piară pentru două trimestre. 

PS. La zece şi jumătate fata doarme ca un înger. Inutil 
deci să te baladezi după miezul nopții prin faţa geamului ei, 
cu cămaşa descheiată până la brâu, umflându-ţi pectoralii... 


XXX 


Luna mângâia mâna sfântului Nicolae. Pată de lumină pe 
icoana veche, afumată, mâna căpătase materialitate şi 
locotenentul Dobrescu încercă impresia absurdă că la un 
moment dat ar putea să se mişte singură, independent de 
trupul bogat înveşmântat, de chipul bizantin, ascetic şi 
rigid. 

În fond, toată atmosfera era ireală. Chilioara cu pereţi 
albi, atât de albi încât orice siluetă profilată pe zid părea 
trasă în cărbune, lampa afumată împrăştiind o lumină 
tulbure, bolnavă, parfumul de gutui nefiresc tocmai din 
cauza simbolului idilic, ochiul de fereastră îngust, meschin, 
înrămând un fragment de mănăstire ce aducea cu 
crenelurile unei cetăţi. 


Cu adevărat fantastică însă, găsea personalitatea, 
atmosfera degajată de arhitectul Radian. Era îmbrăcat într- 
o cămaşă de mătase roşie, adânc despicată în faţă, lăsând 
să se vadă lănţişorul subţire de aur cu un medalion rotund, 
nu mai mare decât o unghie. Pe genunchi avea ca de obicei 
pledul cadrilat. 

Sentimentul pe care Dobrescu îl trăia în faţa acestui 
bărbat superb - masculin superb - cu tors atletic, viril, 
țintuit în căruciorul de olog, era atât de copleşitor încât 
ieşea din limitele realului. Şi locotenentul făcea eforturi de 
deconectare încercând să-şi păstreze individualitatea, să nu 
se simtă, pe plan emoţional, personajul unei cărţi, ori al 
unui film dezvoltând o dramă puternică. Iar faptul că o ştia 
pe Minerva alături, în odaia lui Panait, ascultând şi privind 
peretele subţire, palidă din cauza efortului de atenţie, îl 
paraliza. 

Îşi aprinse ţigara cu mâini mai puţin sigure decât ar fi 
vrut. Radian îl urmărea fără expresie, impenetrabil, un chip 
de piatră lustruită cu privire fixă. 

— Când aţi sosit la mănăstirea Domniței? 

— Acum două săptămâni. 

Glasul n-avea intonaţii, replica fusese rostită alb, 
indiferent şi totuşi locotenentul intui sub aparenţa de linişte 
o crispare, ceva înverşunat. 

— Aveţi un om care vă însoţeşte: Dabu. Se află în serviciul 
dumneavoastră permanent? 

Ah! Primele întrebări! Totdeauna dificile, anxioase, mai 
pline de capcane pentru anchetator decât pentru celălalt. 
„Cum abordezi, băiete, cum abordezi, asta e totul, repeta 
mereu Minerva. Un individ versat te simte de cum ai 
deschis gura. Nu trebuie să-şi dea niciodată seama cât - în 
fapte concrete ori procente - ştii despre el.“ 

— L-am angajat pentru perioada concediului. Completă 
fără să zâmbească: Dosarul nu i-l cunosc. Nu m-a interesat. 

— Unde l-aţi găsit? 

— Mi l-a recomandat cineva din Vâlcea. 


— Probabil aceeaşi persoană care v-a făcut rost de 
aprobare. Sunt informat că se obţin foarte greu. 

— Vă complicaţi inutil existenţa, domnule procuror. 

— Găsiţi? 

Întrebase simplu, direct, fără nuanţe cu ochii albaştri 
nevinovaţi. Dincolo, Minerva  conchise că în mod 
surprinzător Dobrescu avea uneori haz. 

— Personal, vă scutesc de prezumţii. Sunt dispus să 
răspund la orice întrebare pusă onest. Fiţi convins că atunci 
când voi considera că nu e cazul să mă pronunţ n-o voi face, 
indiferent de abilitatea investigaţiilor dumneavoastră. 

— Îmi pare rău că v-aţi supărat. 

Omul zâmbi doar cu buzele, nu comentă, dar 
locotenentul îşi spuse că tot e ceva în comparaţie cu mască 
de gheaţă pe care n-o părăsea niciodată. 

— Sper, reluă Dobrescu, că problema recomandaţiei intră 
în sfera chestiunilor despre care sunteţi dispus sa discutaţi. 

— Am lucrat acum câţiva ani în calitate de arhitect la 
renovarea mănăstirii. Mi s-a oferit găzduire pentru 
indiferent când voi avea chef să uzez de această favoare. 

— Probabil că nu e primul an în care sunteţi oaspetele 
arhondaricului. 

— Ba da. 

— Mi-aş putea permite să vă întreb ce a determinat 
alegerea dumneavoastră? 

O umbră uşoară, abia perceptibilă, îi crispă trăsăturile. 

— Accidentul. 

— A, scuzaţi-mă... 

— De ce? întrebă răguşit arhitectul. Mă amuză să-i văd 
pe ceilalţi ocolind ca pe un teren minat subiectul, deşi crapă 
de curiozitate să cunoască amănunte. lpocrizie mic 
burgheză. 

— Ce atitudine aţi prefera? 

— Să fiu lăsat în pace! Să fiu scutit de odioasele priviri 
lăturalnice care-mi asediază picioarele. Ce-o fi acolo, 
dedesubt? Le mai are? Unul? Amândouă? Am avut un 


accident de maşină. Mi-a fost atinsă coloana vertebrală. 
Nici o leziune, totuşi nervul nu mai răspunde. 

— Deci ceva funcţional, nu organic. E curabil... Cu 
răbdare... 

— Domnule procuror, îl întrerupse tăios arhitectul. Când 
am nevoie de oxigen, de baloane de săpun care se numesc 
moral, ştiu unde să mă adresez. 

Bărbia pătrată îi tremura. Nu era starea aceea de spirit 
prevestind de obicei lacrimile, ci trăda o iritare mocnită, 
nervi anevoie stăpâniţi. Dobrescu avu imaginea unor coarde 
sensibile de oţel întinse la maximum. 

„De unde îl cunosc eu pe omul ăsta?“ 

— Mda... Ce părere aveţi despre ceilalţi oaspeţi ai 
arhondaricului? 

— Nu am păreri în bloc. Cine anume vă interesează? 

— Să începem cu pictorul Zamfirescu. 

— Escroc. Mai mult sau mai puţin abil. Mai puţin, pentru 
că falsa tipologie pe care o afişează poate păcăli cel mult un 
superficial. Mai mult, pentru că scopul este atins: buget 
substanţial, aş zice excedentar. Personal, nu-l văd capabil 
de crimă. Altcineva? 

— Bătrânul Dabu... 

„Bâiete, băiete, se foi Minerva. Nu-l lăsa pe el să conducă 
ancheta!...“ 

— Un ratat! 

— Ratat? repetă surprins Dobrescu. 

— Poţi rata şi ca măturător de stradă când vrei să ajungi 
fără să izbuteşti şef peste ăilalţi, nu numai aspirând la 
scaunul de academician. 

— Ideea nu vă aparţine. 

— Evident. Nu mi-am permis să mizez pe ignoranţa 
dumneavoastră. 

— De ce n-a răspuns apelului... ăăâ... insistent, de azi 
noapte? 

— Pretinde că i-a fost sete şi n-avea apă în cană. 

— De fapt, de ce-aţi avut nevoie de el? 


— Trebuie să vă amintesc că nu l-am angajat pe Dabu ca 
damă de companie. N-am nevoie să-mi facă conversaţie ori 
lectură seara înainte de culcare. Îmi trebuie un infirmier. 
Mai clar: Nu mă pot mişca. Altul! 

— Un moment. Aţi iniţiat o rubrică: apt sau nu de crimă. 
Cum îl calificaţi pe bătrân? 

Radian îl privi atât de stăruitor, încât locotenentul se 
simţi străpuns. Senzaţia neplăcută era amplificată de 
privirea cealaltă, ca de jeratic, camuflată în spatele zidului: 
ochii Minervei... 

Arhitectul emise cu ton de sentinţă: 

— Orice în afară de crimă. 

— Curios. Asta e şi opinia farmacistului Popescu. 

— Înseamnă că trebuie să mi-o revizuiesc pe a mea. Mai 
mult ca sigur m-am înşelat. Adăugă fără îngâmfare: Şi ar fi 
prima oară. 

— Un barometru sui-generis. Vă e dezagreabil Popescu? 

— Dimpotrivă. O licheluţă nostimă. Singurul care m-a 
făcut să râd de când sunt aici. 

— O licheluţă care vă apreciază. Alertat de strigătele 
dumneavoastră, a început să-l caute pe Dabu. 

— Prilej de a-şi băga nasul în toate odăile, inclusiv a 
domnişoarei Dimitriu. O precizare: nu strigătele mele l-au 
alertat. Era alertat de mult. 

— Vreţi să fiţi mai explicit? 

— Popescu nici măcar nu s-a culcat azi-noapte. 

— Cum aţi ajuns la această concluzie? 

Arhitectul îşi cocoţă privirile sus, deasupra lui Dobrescu. 
Şi poate undeva, în spaţiul alb anulând peretele, ochii lui îi 
întâlneau pe cei ai Minervei. 

—  Infirmitatea îţi ascute simţurile, domnule procuror. 
Sunt doar - râse amar: Hm, doar! - de un an şi jumătate 
țintuit de boală. După ce izbuteşti să depăşeşti faza critică - 
faza sinuciderii, aş zice eu - încerci o revelaţie. Tristă, 
sinistră, dar elementul surpriză rămâne. Viaţa, oamenii, tot 
ce-i în jur ţi se dezvăluie altfel. Ca un ecran a cărui jumătate 


îţi fusese ascunsă până atunci de o draperie grea. Cred că 
de fapt se schimbă doar unghiul din care priveşti lucrurile. 
Mai amplu, mai puţin superficial. Ai timp să meditezi şi 
înţelegi ceea ce altădată nici măcar nu-ţi reţinea atenţia. În 
lupta de fiecare zi, plecând de la necesităţi imediate, 
instinctul, sensibilitatea evoluează. Proprietăţi noi vin în 
compensaţia organului pierdut. De ce vă spun lucrurile 
astea? Acum doi ani nu distingeam de exemplu ce se 
discută cu voce normală la cealaltă extremitate a unei săli 
de 30 de metri. Aici, după două zile cu uşa închisă puteam 
afirma fără dubiu cine a trecut pe culoar. 

— Înseamnă că l-aţi auzit pe Popescu plimbându-se. 

„Hodoronc-tronc, Dobrescu! scrâşni Minerva, 
amenințând pereţii. Cine te-a învăţat să  sugerezi 
răspunsurile?!“ 

— Pe el şi pe ceilalţi. 

— Ce-nseamnă ceilalţi? Toţi? 

— Mă gândesc la Dabu, Popescu şi Zamfirescu. Paşii 
fiecăruia trădau altceva. 

— Ce anume? 

— Zamfirescu se furişa. Aveam tot timpul impresia că se 
uită înapoi. A străbătut culoarul dus şi întors de cel puţin 
cincisprezece ori. Popescu pândea sau aştepta ceva. Îl 
auzeam limpede, aproape că-i vedeam mersul legănat. Apoi, 
zece-cincisprezece minute nimic. Şi din nou începea cursa. 
Despre Dabu, în schimb, pot afirma cu certitudine că se 
ascundea de ceilalţi. Matematic, înainte ca Popescu ori 
Zamfirescu să apară în arenă, paşii precipitaţi ai bătrânului 
dispăreau la un capăt sau altul al coridorului. 

— Bănuiesc că toate acestea s-au petrecut înainte de a-l 
striga. 

— Evident! 

— Au rămas femeile. 

— Despre una din ele, cred că nici nu mai e cazul să 
discutăm. 

— La cine vă referiţi? 


— La... În sfârşit... Îmi scapă numele, să-i zicem coana 
Jeni. Văd că aşa o alintă cei de pe aici. O nefericită. Genul 
care isprăveşte la azil sau - în vechile romane ruseşti - ca 
rudă scăpătată ţinută de milă, ocupându-se de cămară şi 
chei, în casa unui văr de-al treilea, moşier în gubernia X. O 
dilie... 

Dobrescu ipocrit se făcu că nu pricepe, obligându-l pe 
celălalt să repete: 

— Cum aţi spus? 

— O dilie. Termenul aparţine magistrului Popescu. 

Minerva îşi  pipăi obrajii  dogoritori.  Suspectase 
modulaţiile din glasul arhitectului,  cântărindu-le 
sinceritatea.  Sărise aproape de pe scaun, auzind 
comentariul locotenentului. 

— Desigur, nu vreau să mă las copleşit de aparenţe, dar 
împărtăşesc punctul dumneavoastră de vedere. Este cam... 

Minerva putea să jure că mâna lui Dobrescu plecase spre 
tâmplă şi mai putea jura că acesta încerca un complex de 
delicii ştiind-o în spatele zidului subţire. 

— Mda, mormăi arhitectul. Nu ştiu ce tot spune despre o 
insectă. Asta - dacă îmi permiteţi - nu ne îndreptăţeşte s-o 
brutalizăm. În fine! Domnişoara Dimitriu... 

— O secundă! Aţi omis să precizaţi dacă Jeni Cociaşu, aşa 
cum vedeţi dumneavoastră lucrurile, ar fi capabilă de 
crimă. 

— Exclus! De altfel sunt convins că a fost într-adevăr la 
Bucureşti. 

— Spuneaţi ceva de domnişoara Dimitriu. 

— Da... Am impresia că n-a părăsit încăperea, dar... 

— Dar? 

— N-aş jura! Calcă atât de uşor, încât... În sfârşit... mi-e 
greu să mă exprim în mod ferm. 

— Ca om, cum vi se pare? 

— Genul predestinat să moară foarte tânără. 

— Nu cumva sunteţi influenţat de o anumită morbiditate, 
de anumite reflecţii lugubre în care se lansează? 


Radian izbucni iritat: 

— Vă asigur, domnule procuror, că nu obişnuiesc să 
împrumut opiniile altora. Nici măcar sub beneficiu de 
inventar! 

„Curios“, reflectă Dobrescu. Găsea ieşirea arhitectului 
deplasată, nejustificată de observaţia inofensivă pe care o 
emisese. Cea mai amabilă conversaţie nu exclude la urma 
urmelor o divergență de păreri. lar acum nici măcar nu 
fusese vorba de o altercaţie. Formulase doar o ipoteză. Şi îşi 
aminti avertismentul Minervei: „Infirmii sunt extrem de 
susceptibili. Nu doar vizavi de defectul lor fizic, ci în 
general.  Distinge între reaua voinţă generată de 
culpabilitatea şi sensibilitatea exacerbată, atribut al bolii...“ 

— Scuzaţi-mă. Dobrescu îşi observa unghiile stânjenit: 
Ipoteza unei Elene Dimitriu autoare a crimei... 

— O consider absolut ridicolă. Îşi privi ceasul: Domnule 
procuror, nu mă simt tocmai bine. 

— O ultimă chestiune. Aţi primit în cursul zilei de ieri o 
scrisoare. 

— Nu numai eu. 

— Ştiu. Şapte bileţele cu conţinut identic. 

— Exact. Am înţeles de la început că elucubraţiile acelea 
delirante ascund un mesaj. 

Dincolo, Minerva privi atât de concentrat zidul încât îi 
dădură lacrimile. 

— Ce fel de mesaj? se interesă locotenentul încordat. 

— Un mesaj referitor la lucrările doctorului Lucaci. Mi se 
mai întâmplă să deschid câte o gazetă ca să ştiu cine a fost 
profesorul. Şi nu era greu de ghicit că lucra şi aici, deşi 
pretindea că se odihneşte. 

— Credeţi? 

— Dragă domnule procuror, mi-am pierdut picioarele, nu 
organul vizual. Când timp de două săptămâni, ţii sub braţ 
aceeaşi agendă şi stai zece ore pe zi închis în odaie, asta în 
concediu, iar masa - regim de favoare - ţi se serveşte în 
cameră, se pot trage anumite concluzii. 


— Iată un aspect pe care îl ignoram. În consecinţă? 

Radian îşi aruncă ochii pe fereastră: 

— L-am avertizat. Eram sigur, simţeam cu toate antenele 
că-l paşte un pericol. 

— Şi? 

— „Nu există“, şi a râs, a ridicat din umeri şi s-a dus la 
culcare. Eu nu. De aceea n-am dormit toată noaptea. N-am 
vrut să dorm... 

— Mai este cineva informat despre această discuţie? 

— Nu. Poate că nici nu v-aş fi pomenit despre toate 
acestea dacă... 

— Dacă... 

— Dacă Dabu nu v-ar fi avertizat că aseară am refuzat să 
înghit somniferul. Îmi sunteţi prea simpatic ca să vă creez 
probleme inutile... 


Mult timp după aceea, Minerva obsedată de o idee 
continua să privească zidul. Avea o expresie ciudată. O 
expresie pe care locotenentul nu i-o cunoştea. 


Capitolul VIII 


„ÎN NOAPTEA ASTA VA MURI CINEVA“ 


Pictorul Zamfirescu îşi propti coatele în pervazul 


ferestrei. Vremea se stricase pe neaşteptate. Vântul 
îngrămădise norii, nu moi, grei de apă, ci vineţii, reci, 
bulgăroşi. Era frig. Zamfirescu se înfioră în haina subţire. 
Îşi simţea degetele îngheţate, oase fără carne. Pupilele i se 
dilatară brusc. Alungă răsuflarea caldă de pe sticlă cu dosul 
palmei. Cineva aluneca pe lângă cerdac, de-a lungul zidului, 
apoi umbra rămase acolo, lipită de stâlpul de lemn. Pictorul 
suflă în lampă şi se întoarse la fereastră. 

„Ciudat, ciudat mersul acela. Nu poate fi decât... Numai 
de s-ar isprăvi odată...“ 

I se făcu frică. O spaimă nemotivată, absurdă, urca, îl 
strângea de gât, îl sufoca. Ar fi vrut să urle. 

În spatele lui, uşa se deschise încet... 


XXX 


Farmacistul Popescu se întinse pe pat, până simţi că-i 
pârâie oasele. 

„S-a făcut al naibii de frig...“ 

Trase sus, până la gât cergile grele cu vergi cenuşii. Dar 
nu ţineau de cald. Îşi propti ochii pe icoana sfântului 


anonim luminat tulbure de flăcăruia mică, domoală a 
candelei. Rânji, tremurând: 

„Aleluia, tovarăşu'! Nu mă mai prindeţi pe mine în 
prăvălia asta...“ 

Şi se lăsă într-un cot deschizând cartea: Mâna care ucide. 
Întorcea avid paginile, umezindu-şi gros degetele. 
Amprentele rămâneau ude pe colţuri. 

Afară se pornise vijelia. Balamalele slabe scrâşneau. 
Vântul zgâlţâia ferestrele, pătrunzând în încăpere prin 
lemnăria şubredă. 

„Irebuie să astup cu ceva drăcia asta...“ 

Şi cobori din pat. Apucă o haină, dar se opri fulgerat. 

De geam, lipită o glugă neagră... Ochi ficşi, fascinanţi, 
insuportabili priveau înăuntru... 


Strânse braţul căruciorului puternic, până simţi că-l dor 
falangele. Îi veni în minte o dimineaţă de vară. Cât e de 
atunci? Trei, patru ani? Pare atât de departe... Parcă s-ar fi 
petrecut într-o altă existenţă... Era la Grădina Botanică cu o 
fată blondă. Tot blondă... Începuse furtuna... Îşi scoseseră 
pantofii şi alergau desculți pe alei. Ce curios, îşi amintea 
exact sandalele fetei. Câteva bride albe strânse într-o 
cataramă. Se adăpostiseră sub un fag înalt. Fagus Sylvatica 
scria pe tăbliță. Fata râdea nervos. Îi era teamă... O 
îmbrăţişase. Şuviţele blonde îi udau obrazul, îi intrau în 
gură. Le mai simţea gustul, mirosul... 

„De ce, Dumnezeule? De ce?!“ Trebuia încercat. N-avea 
cine să-l vadă... Da, trebuia! Mereu, din nou, de la început 
până... până când? 

Arhitectul Radian îşi ridică pledul pufos, cadrilat. Privea - 
statuie neclintită, aproape inumană - în noapte. 


XXX 


Minerva îşi tortura degetele încercând să-şi răsucească 
părul aspru pe moaţe. Moaţe din hârtie de ziar, cum văzuse 
odată la gazda din Muscel unde petrecuse o vacanţă. La 
fiecare 20 de secunde, lăsa jos braţele. Obosise şi-avea chef 
să tragă un pumn oglinzii. 

Îşi strânse între degete nasul, meditând la ce anume ar 
putea completa tipic, pitoresc şi autentic toaleta de noapte 
a lui Jeni Cociaşu. Îmbrăcă o cămaşă lungă „de zestre“, cu 
câte un porumbel brodat în cruciuliţe albastre de fiecare 
parte a bustului. Puse nişte şosete albe de bumbac şi, 
aruncându-şi o privire de ansamblu, ieşi din cameră. Pe 
spate îi flutura un şal cu ciucuri ondulaţi, nişte gâţe 
tresărind la fiecare mişcare. Coridorul era gol. Trecu pe 
lângă odaia locotenentului. 

„Ce-o fi în capul lui Dobrescu la ora asta?! Pariez că 
aiureli şi cosiţe blonde...“ 


XXX 


Elena Dimitriu îşi simţi picioarele îngheţate în aşternutul 
rece. l-ar fi plăcut o sticlă fierbinte. Să o lipească de 
genunchi, de coapse, de tot trupul. Până ar fi durut-o. Ar fi 
durut-o căldura. 

Auzi mişcare pe sală. Cine ştie... Nu-i era teamă. Nu.Ei 
nu-i era teamă. Nu i-a fost niciodată. Şi avu un râs mic. Un 
râs pe care nu-l auzi nimeni. 


XXX 


Ţipătul, acelaşi țipăt dar altul decât vântul, altceva decât 
tunetul, zvâcnind din beznă, oribil ca un coşmar, lugubru ca 
o agonie, sfâşietor ca un suspin pătrunse în chilii, în 


încăperile arhondaricului. Odăile părură mai reci, somnul şi 
mai departe. 

Şi vaietul se repetă amplificat de ecoul dealurilor vinete, 
fatidic ca un destin... 


Dabu îşi desprinse haina din cuier. Un loden vechi, 
cafeniu, cu spinarea şi coatele roase. Îl îmbrăcă, încheindu- 
se la toţi nasturii. Ochii, abia mijiţi, lunecau în toate părţile. 
Îşi pipăi buzunarele. 

„Nu, n-am uitat nimic...“ 

Privi spre odaia arhitectului. Un zâmbet urât îi strâmba 
obrazul. Suflă în lampă şi deschise uşa fără zgomot. 


XXX 


Maica Zenobia se trezi speriată. Candela se stinsese. Îşi 
făcu de trei ori cruce şi căută cu mâna tremurândă cutia de 
chibrituri. Dar întâlni altă mână, mică, umedă, care i-o luă 
înainte. 

Mai simţi o răsuflare fierbinte, pârjolitoare şi îşi pierdu 
cunoştinţa. 


Minerva numără camerele alunecând pe lângă pereţi. A 
treia, a patra, a cincea... Aici! 

De sub uşă se strecura vag lumină. Un colţ al păturii de la 
geam se desprinsese. Arhitectul Radian, în picioare, 
zâmbea. 


Din întuneric se născu un gând: „Poate să umble...!“ 


Popescu se trezi în plină beznă. Cineva a stins lumina. Ce- 
i asta?! Paşi, paşi, rari, uşori şi totuşi apăsaţi. Nu, nu pe 
sală. Aici, în cameră, lângă pat... Spaima paralizează. O află 
acum... 

„Cine? Cine e?“ 

Dar nu poate articula cuvintele. Răspunsul totuşi vine 
abstract, impersonal. 

— “Ţi-e teamă? 

A vorbit cineva sau a fost noaptea? 


XXX 


Elena Dimitriu scoase o exclamaţie de surpriză. În prag, 
conspirativă, Minerva îşi duse degetul la buze şi închise uşa 
fără zgomot. Fata nu-şi reprimă zâmbetul. Minerva, cu 
părul ţepos pus pe bigudiuri, în cămaşă lungă de noapte, 
brodată cu motive naive, era o apariţie neobişnuită. 

Privi circumspectă în jur şi se strecură în aşternutul fetei, 
aspru, cu miros dulce de busuioc. Îşi trase pătura până la 
bărbie, ciulind mereu urechile spre uşă şi fereastră. 

Elena Dimitriu o observă amuzată. Ciuful negru, ochii 
enormi rostogolindu-se speriaţi, nasul lung, vibrant. 

— Ai un cap de Pinochio... 

— St! făcu Minerva. Ne aude... 

— Cine? 

— EL. 

— Care el? Nu înţeleg nimic... 

— Ucigaşul. 

— A, zâmbi liniştită fata. Îl cunoşti? 


— Tţ. Minerva dădu din cap. Dar l-am auzit. Vai, l-am 
auzit cu urechile mele! Dumneavoastră nu vă e frică? Dacă 
ne omoară?! 

— Fii cuminte. Nu ne omoară nimeni. O să dormim 
împreună. Ai făcut bine că ai venit. Mi-era urât singură... 

Se depărtă de fereastră. O siluetă fragilă, puţin, foarte 
puţin adusă de spate, îmbrăcată în albastru. Părul blond 
despletit îi cădea peste obrajii palizi, aproape transparenţi. 
Părea fără vlagă, neajutorată. O frumuseţe care-ţi strângea 
inima. Minerva se gândi la chipurile încremenite pentru 
eternitate pe lespezile de mormânt. Medalioanele acelea 
cafenii, cu surâsuri triste, emailate. 

Se săltă brusc în capul oaselor şuierând: 

— Vai, auziţi? 

— Merge cineva pe sală. Vrei să mă uit cine e? 

Minerva îşi scutură violent bigudiurile. 

— Nu, nu! 

— Ce copil eşti, zâmbi fata. E probabil Popescu sau nea 
Dabu. Şi noaptea trecută tot aşa s-au foit. Când unul, când 
altul. Cel puţin Zamfirescu... Vorbea singur, a închis şi a 
deschis uşa de vreo douăzeci de ori. Abia spre dimineaţă 
dacă am reuşit să aţipesc. 

Se întinse pe pat. 

— Am să dorm în capot. E foarte frig... 

Îşi potrivi perna sub ceafă şi suspină uşor. Capetele lor, 
unul brun cu trăsături precise, aproape caricaturale, dar 
viu, izbitor de viu - celălalt blond, foarte pur, imaterial, cu 
ten de madonă. 

— Vai! Mi-e aşa de frică... Se ridică într-un cot. Bine că n- 
am fost azi-noapte... Dacă... dacă aş fi ştiut nici nu mă 
întorceam. Rămâneam la Bucureşti. 

— Gândesc... că n-ar fi fost bine, opină absentă Elena 
Dimitriu. 

— Domnul procuror spune că eu l-am omorât pe doctorul 
Lucaci, şi începu să se smiorcăie. 

— Ce prostie! 


Râsul cristalin al fetei păru strident în liniştea mănăstirii. 
Înspăimântată Minerva îi astupă gura cu palma. 

— St! Dacă vine peste noi? 

— Mie nu mi-e teamă, şopti Elena Dimitriu. lot am să 
mor. Acum, ori la anul... Nu-i acelaşi lucru? Moartea... un 
bun oficiu şi atât... 

— Vai de mine! Nu vorbiţi aşa în puterea nopţii. E drept, 
sunteţi cam debilă, aprecie Minerva cu ochi critic. Ştiţi, am 
avut o mătuşă dinspre partea mamei, bolnavă de piept... 

— Şi? întrebă fără curiozitate fata. 

— A murit, dar nu din asta. De înghesuială. Da. Se dusese 
la Moşi cu neamurile. Vroia să-l vadă pe ăla cu limbă de 
bou. Au strâns-o oamenii... că era la omenire! S-a făcut 
mototol... 

— Şi? 

— Şi gata! Aşa i-a fost scris... 

— La Moşi... A murit frumos. Lume, veselie, muzică... Mai 
bine decât într-un sanatoriu, ameţită, sufocată de alb. 
Pereţii, patul, halatele surorilor, crizanteme şi narcise... 
Totul alb... Râse: până şi hârtia igienică... 

Minerva se cutremură: 

— Lasă că vă faceţi bine. Sunt medicamente. Acum doi 
ani, Titi al meu a avut vătămătură... Vai! Nici nu ştiţi cât 
plângeam. Când colo, l-au tăiat, i-au scos hernia, şi l-au 
cusut la loc. Acum nici nu se mai cunoaşte. 

— Am să mor, reluă în întuneric cu intensitate dureroasă, 
Elena Dimitriu, şi Minerva avu impresia că fata vorbeşte 
făcând abstracţie de prezenţa ei. 

Recunoscu tonul specific al oamenilor care vorbesc 
singuri, în faţa zidurilor goale, argumentând, comentând, 
combătând opinii închipuite într-un monolog sfâşietor căci 
cuvintele, lacrimile unor astfel de oameni mor fără ecou, 
alunecă pe suprafeţe surde. 

— E un destin... Un blestem... Şi mama... şi.... Scrisorile 
bunicii din Baden... Sanatoriul alb. O dureau ochii de atâta 


alb. O ilustrată de Crăciun, 1925. Mâna tremurată. Mama 
era o fetiţă. Blondă, palidă, tristă de pe atunci... 

Minerva se crispă brusc: 

— Vai! 

— Ce s-a întâmplat! 

— N-aţi tras zăvorul! 

Sări din pat şi tiptil se apropie de uşă. Luându-şi inima în 
dinţi o crăpă cu precauţii infinite. O închise repede la loc, 
lividă. 

— Ce ai? întrebă Elena Dimitriu. 

— Vai!!! O umbră! O umbră întunecată la capătul 
coridorului! E ucigaşul, vă spun că e ucigaşul! 

I se auzeau dinţii clănţănind. Noaptea era rece şi pe sub 
uşile şubrede ale arhondaricului, trăgea. Dădu fuga sub 
aşternut. Fata râse: 

— Credeam că e o figură de stil. 

— Poftim? 

— N-am văzut încă pe nimeni clănţănindu-i dinţii de frică. 
Dar e adevărat. 

— S-a ascuns! Dacă aţi şti cum s-a ascuns...! 

— Cine? 

— Umbra. Se tupila gheboasă, neagră... 

— O umbră? Gândesc că ţi s-a părut. 

— Jur! 

— Ciudat... Ca şi azi-noapte. Mi-era sete. Maica Zenobia 
uitase să-mi umple carafa. Când m-am întors a trecut pe 
lângă mine. 

— Cine? Maica Zenobia? 

Fata îşi recăpătă zâmbetul: 

— Ei gata, hai să ne culcăm. 

— Vai, nici cu Titi nu m-aş încumeta. Mai bine stăm aşa... 

— Prostii. N-au nimic cu noi. 

— Dar nu stingem lumina! 

— De acord! 

Curios, foarte curios, reflectă Minerva. De ce acest „n-au 
nimic cu noi?“ De ce aprioric, reflex, pluralul când firesc 


într-o crimă gândeşte singular: „El, ucigaşul...“ Ce ştiu 
oamenii ăştia? 

— Ce să aibă, reluă fata. Eu, o nefericită care voi muri 
oricum. Dumneata... Se opri. Ar fi vrut să spună altceva. 
Completă fără convingere: O femeie la locul ei, modestă... 

— Ba, ba eu cred că au! 

Îşi astupase ochii cu palmele. 

— Linişteşte-te. 

— Dumneavoastră nu mă cunoaşteţi... Sunt... Sunt una 
din alea... 

Fata râse uşurel tamburinând cu degetele pe cuvertura 
aspră. Unghiile foarte scurt tăiate păreau albastre. 

— Ei asta-i! 

— Da, sughiţă Minerva. Dacă aţi şti, nici nu m-aţi primi în 
pat. Hohoti sfâşietor: Nu-s cununată cu Titi! 

— Cum aşa? Ziceai că... În fine... v-aţi luat cu acte... 

— Cu acte, dar nu suntem cununaţi! 

Nu se putea linişti. Elena Dimitriu îi mângâie bretonul cu 
degete umede, reci. 

— E o copilărie. Câţi se mai duc azi la biserică? 

— De-aia mi-au trimis scrisoarea. „Lacomii, desfrânaţii şi 
avarii...“ 

Fata zâmbi: 

— Am primit şi eu una la fel. Asta nu înseamnă nimic... Au 
primit toţi. Hai, şterge-ţi lacrimile. 

— Şi domnul Lucaci? 

Fata înclină capul. 

— Vedeţi? Şi l-au omorât... Căscă gura: A... Acum vine şi 
rândul nostru... 

— Cu el e altceva. 

— Ce? 

— Nu ştiu. Dar curios... presimţea ceva. S-a dus la 
culcare mai devreme ca de obicei. Şi rămas bun şi-a luat 
într-un fel, cum să-ţi spun... ciudat... Ne-a strâns mâinile 
lung... a zâmbit... Radian l-a provocat pentru a doua zi la o 
partidă de şah. 


Elena Dimitriu povestea calm, fără să se monteze. 
Minerva, aşezată turceşte, o urmărea ţinându-şi respiraţia. 

— Şi au jucat? 

— Cum erau să mai joace? 

Se auzi un zgomot îndepărtat. Fata deveni atentă. 

— Din nou ţipătul!... 

— Ce țipăt?! 

— M-a trezit azi-noapte. Abia adormisem. Probabil o 
pasăre, poate coşmarul unei călugăriţe... Hm! De ce-mi vine 
în gând că tocmai atunci a murit Lucaci? 

Îşi întoarse faţa. Argintat de lună, obrazul părea de 
ceară, cadaveric. 

— Nu vrei... 

Un vaiet jalnic, o tânguire stridentă, dureroasă, venind 
de departe pătrunse în odaie. 

Minerva îşi trase pătura în cap. O mogâldeaţă neagră în 
mijlocul patului. 

— Vai, asta ce-a mai fost? 

— Acelaşi țipăt, şopti stins fata. Exact acelaşi țipăt. 

Ascultau încordate. Zgomote seci, rare, pocneau 
întunericul. Bătea toaca. Nu, nu ritmul vijelios chemând la 
vecernie ori la slujba de dimineaţă. Parcă se juca cineva 
clămpănind cu degetul pe un pian cu claviatură de lemn. 
Sentimentul era lugubru căci bătăile rare prelungeau 
aşteptarea, imaginaţia, intuindu-l pe celălalt tot acolo, 
ascuns în beznă. 

— Ce ne facem?! 

Elena Dimitriu se apropie de fereastră. Ridică perdeaua 
subţire de tifon şi îşi duse mâna la gât. 

— Ce-i? 

— Cred că nu mă simt bine. Am febră. Nu se poate... Mi 
se năzare... E o lumină, o lumânare singură, acolo în 
întuneric. Abia pâlpâie. 

Simţi în ceafă răsuflarea caldă a Minervei. 

— O vezi? 

— Vai!!! 


Flăcăruia nesigură stătea agăţată în beznă ca un bumb 
de foc, ca un ochi, unicul ochi însângerat al unui cerber. 

Minerva nu putea aprecia distanţa, dar îşi dădu seama că 
sursa de lumină, după toate probabilitățile o lumânare, 
reprezenta un punct fix. 

— Ciudat, spuse Elena Dimitriu. Azi-dimineaţă, am 
observat pe pantalonii lui Zamfirescu nişte pete de ceară. L.- 
am întrebat dacă a fost la slujbă. S-a uitat la mine nu ştiu 
cum... Nu mi-a plăcut deloc cum s-a uitat. 

— Poate a pictat... 

— Exclus. Avem toţi lămpi de gaz. Şi mai e ceva... Acum 
lucrează la portretul farmacistului. Ştiu unde a rămas ieri. 
Pot jura că până azi-dimineaţă n-a adăugat o pensulă. 

— Nu... Nu înţeleg nimic... Ce vreţi să spuneţi? 

Elena Dimitriu oftă şi se aşeză pe pat: 

— Lasă acum... Mai discutăm noi. Sunt obosită... Foarte 
obosită... Vreau să dorm. 

Minerva îşi desprinse ochii de la flăcăruie: 

— Vai! Şi eu ce fac?!. 

Fata nu-i răspunse. Se întinsese, ţintind peretele cu 
icoane. Candela lumina chipul Fecioarei: 

— Să ştii că în noaptea asta va muri cineva! 

O spuse cu atâta certitudine, încât Minerva se cutremură. 


Fata adormi în zori. Minerva deschise geamurile 
alungând aerul stătut, cu miros de candelă şi busuioc. Privi 
un timp lumina dimineţii palidă, cenuşie, trudind să biruie 
pâcla, apoi, păşind pe vârfuri, părăsi chilia. 

Nu era nimeni pe culoar. Rămase o clipă locului 
încercând să localizeze zgomotul uşor, ca un zumzet. 

Deodată arhondaricul se umplu de un urlet strident. 
Alergă în camera fetei. 

Un cuţit înfipt în lambriul patului vibra încă la câţiva 
centimetri de gâtul Elenei Dimitriu. Îngrozită, cu ochii ieşiţi 
din orbite, aceasta arăta ceva în direcţia ferestrei apoi îşi 
pierdu cunoştinţa. 


Minerva străbătu în fugă culoarul deschizând toate uşile. 
Cu excepţia locotenentului care zâmbea în somn, nici unul 
din locatarii arhondaricului nu se afla în odaie... 


Capitolul IX 


UN MARIOR INCOMOD 


PoE: Asta-i măgărie, dom'le! 

Radian îl observa ironic pe Popescu. Dar în ochii 
arhitectului se mai desluşea ceva, o expresie nouă, 
particulară, de triumf. Întinse pledul peste genunchi, apoi 
îşi cuprinse bărbia în căuşul palmei acuzând o atenţie 
concentrată. 

Farmacistul, călare pe cerdac, continua să peroreze 
indignat, montându-se singur: 

— Ce-s chestiile astea, vreau să ştiu!? Fac ăştia pe 
nebunii? Se joacă de-a fantomele?! 

— Cine, domnu' Popescu? se interesă ingenuu Minerva. 

Încerca să-şi domolească iritarea: „Care din ei?“ 

Întrerupt, omul o măsură furios. Vru să spună ceva, - 
Minerva intui că nu prea măgulitor - dar reuşi să se 
stăpânească la timp. 

— Chiar, interveni Radian. De fapt la cine te referi? 

Popescu le aruncă o căutătură întunecată, urâtă. Rictusul 
îi schimba complet obrazul. 

— Mă luaţi la mişto? Adică ce-a fost circul de azi-noapte? 

Scuipă, lat, cu chef, într-o parte: 

— Nu-mi pică mie în mână vârcolacul ăla? Să-l învăţ eu 
geamparalele. Străpunse aerul cu degetul ca un burghiu: 
Dacă i-o mai arde după aia de spiritism... 

— Ai avut ocazia astă-noapte, constată arhitectul. 


— Adicătelea, ce vrei să spui matale? 

— M-am exprimat limpede, domnule Popescu. Avea un 
surâs uşor, lipsit de orice umbră de maliţie. Pretinzi că azi- 
noapte n-ai putut să te odihneşti din cauza... În fine, găsi 
amuzat, din cauza unui exces de culoare locală. 

— Ce culoare e asta, domnu” Radian? întrebă Minerva. Îşi 
plimba privirile de la unul la celălalt. 

Arhitectul îi răspunse amabil: 

— Domnul Popescu susţine că în timpul nopţii a fost 
deranjat de vizitatori ciudaţi, nepământeni: vârcolaci! Pe 
bună dreptate supărat, vrea să-i înveţe minte. De ce tocmai 
geamparalele, n-am înţeles, dar e probabil o chestiune de 
metodă. L-am întrebat motivul pentru care n-a făcut-o pe 
loc. Se întoarse spre farmacist: O corecție administrată la 
timp e mult mai eficace. 

— Chiar, domnu' Popescu, fu de acord Minerva. 

Farmacistul îşi aprinse o ţigară, tremurând de iritare: 

— Eşti deştept, domnule Radian, nu-i aşa? Al naibii de 
deştept! Izbucni: Să te iei la trântă cu întunericul, că nu 
vedeai la doi paşi! 

— Adversarul dumitale se afla în aceeaşi situaţie 
dezagreabilă. Cum se spunea odinioară, când oştile se 
înfruntau faţă în faţă: Ninge şi la noi şi la turci. 

— Ce mă aiureşti cu chestii din astea? Adică vrei să spui 
că mi-a fost frică? 

Radian surâse din nou: 

— Nu cunosc alt termen care ar putea desemna mai 
exact starea dumitale de spirit de azi-noapte. 

— Aşa?! 

— În fond de ce te superi? Teama este un sentiment 
eminamente uman. Marea îndrăzneală ţine de circumstanţe 
particulare. Totdeauna am considerat temeritatea - folosesc 
sensul cu majuscule - drept o anomalie. 

Minerva intui sub masca placidă a arhitectului un 
complex de delectări speciale. Îi făcea plăcere să-l irite pe 
farmacist. 


— Ei află, domnule, exclamă Popescu pe tonul agresiv, 
specific lipsei de argumente şi tocmai de aceea strident, 
gratuit şi neconvingător, află că nu mi-a fost frică! 

— Puteţi să-l credeţi, domnu' Radian se asocie solidar 
Minerva. E atât de curajos! Îi şi spuneam lui Titi al meu: vai, 
Motănel, că eu aşa îi zic în intimitate, e o persoană, la 
mănăstire, un domn atât de temeral... 

— Aşa i-ai spus? 

— Pe cuvântul meu, domnul Radian. 

— Dacă doamna afirmă... arhitectul schiţă o reverență, 
atât cât îi permiteau picioarele bolnave, e cu totul altceva. 

Farmacistul îşi muşca buzele căutând replica. 

— Aş vrea să-i văd pe alţii ce-au făcut. 

Radian râse bine dispus: 

— Cred că nu te aşteptai să mă vezi pe mine, gonind 
după strigoi... 

Minerva rămase gânditoare. Arhitectul, în picioare în 
mijlocul încăperii... Expresia stranie a chipului... Nu putea 
să-şi explice... Încă nu putea. 

— De altfel, continuă Radian, brusc şi aparent 
împăciuitor, este posibil să ţi se fi părut. Poate ai avut un 
coşmar. 

Dar ştia bine că nu-i aşa. Şi mai ştia la fel de bine că 
simpla sugestie despre eventuale năluciri îl va scoate pe 
Popescu din sărite. 

Farmacistul reacţionă atât de prompt şi în sensul dorit, 
încât Minerva se întrebă cum reuşeşte Radian să-şi 
stăpânească hohotele de râs. 

— Zi, mi s-a năzărit! Va să zică aşa, tăticule, mi s-a 
năzărit!!! Muianul ăla bleg lipit de geam a fost aiureală! Şi 
că mi-au umflat filmul din aparat, tot aiureală a fost?! 

— Cine ştie când ţi-o fi dispărut, făcu indiferent 
arhitectul. 

— Poate că nici nu l-am cumpărat tăticu'! Ce zici? 

— Vai, interveni Minerva, ştiu şi eu precis că domnu' 
Popescu avea film, doar m-a fotografiat şi pe mine. Acolo, la 


vâlcea, cu coroniţă de margarete. Chicoti: Când m-o vedea 
Titi... 

Radian îşi trecu mâna prin păr: 

— Unde ţii aparatul? 

Farmacistul se strâmbă: 

— În şorţul Sfintei Filofteia! Vezi bine că-n odaie... 

— Cum vine asta? Adică ţi-au scos filmul în timp ce 
dumneata... 

— Da, dom'le! E bine? Ce mai tura-vura! Mi l-au săltat cu 
mine treaz în cameră. 

— Cine?! 

— Asta aş vrea s-o ştiu şi eu, rânji farmacistul privindu-l 
lung, concentrat pe Zamfirescu care - cu şevaletul sub braţ 
- tocmai cobora poteca. 

Pictorul îi salută bine dispus: 

— Hello, gentlemen! Pot nădăjdui că aţi petrecut o 
noapte plăcută? 


XXX 


MINERVA CĂTRE LOCOTENENTIUL DOBRESCU 

1. Fata ştie ceva! În vreme ce tu te odihneai - surâzând 
îngereşte - cineva a încercat să o suprime. Noroc că şi-a 
greşit ținta. 

2. Află ce conţinea filmul farmacistului. Pretinde că azi- 
noapte i-a fost subtilizat. 


XXX 


Biletul era alarmant. Comunicarea laconică îi amplifica 
sentimentul, iar locotenentul o cunoştea îndeajuns de bine 
pe Minerva ca să-şi dea seama că nu graba în sensul vulgar 
al lipsei de timp o determinase să recurgă la o formulă 
lapidară. Îşi trecu de câteva ori pieptănul ud prin păr şi ieşi. 


Soarele de dimineaţă vioi, agreabil, făcea plajă pe cerdac. 
Dobrescu respira cu un surâs lăuntric, juvenil, de care el 
însuşi făcea abstracţie, dimineaţa minunată de vară, 
strălucitoare, totul numai cer, lumină şi argint. S-ar fi tăvălit 
prin iarbă, sorbind tivul ud al rochiţei-rândunicii, ar fi 
cuprins din câteva salturi dealurile scunde cu pântec 
vineţiu, ar fi şoptit un nume, nu ştia ce nume... Dar părul 
era blond, ca grâul copt, obrajii fragili, palizi, de alabastru... 

Aşteptă câteva secunde în faţa uşii. Bătu discret. Repetă 
mişcarea ceva mai ferm, dar fără rezultat. Apăsă pe clanţă. 

Elena Dimitriu, întinsă în aşternutul grosolan, nu 
deschise ochii. Avea înfiptă în inimă o andrea lungă, 
subțire. Pata de sânge desena pe cămaşa albastră de 
noapte un mac roşu, imaculat. Icoanele afumate sclipeau 
blând la căpătâi. 


Se sprijini de fereastră încercând să-şi astâmpere 
gândurile. Fata ştiuse ceva. Mai mult poate decât îşi 
închipuise Minerva. De aceea fusese suprimată. Ca să nu 
vorbească. Şi acum? Ce trebuia să facă? 

Ca toţi oamenii foarte tineri, trăi acut sentimentul 
absurdului, imposibilului. “Totul era ilogic, oribil: ziua 
desăvârşită izbucnită în toată splendoarea miezului de vară, 
râsul gros al pictorului, pălăria de pai a Minervei... O 
neparticipare care-l copleşea, îl durea mai mult decât faptul 
în sine: trupul Elenei Dimitriu încremenit în ultimul somn, 
aici, în chilia rece. 

leşi pe cerdac. Figură împietrită, fără culoare, o bucată 
de lemn din care viaţa se stinsese lăsând cenuşă. Întâlni, 
abstract, privirea Minervei, apoi pe a celorlalţi. Se făcuse 
linişte. Îi simţi dintr-o dată atenţi, crispaţi, cu pumnii strânşi 
de parcă ar fi înţeles, de parcă ar fi ştiut înainte ca el să fi 
articulat vreo vorbă. Radian cu zâmbetul şters, uitat pe 
buze, farmacistul cu gura uşor întredeschisă, pictorul 
Zamfirescu ţinând capul întors ca un om care nu aude bine 
decât cu o singură ureche, Dabu mereu la pândă, în ciuda 


vârstei, ca o felină înaintea saltului prelung. Şi faţa 
colţuroasă a Minervei îngrijorată, căci era fără îndoială 
singura care sesiza adevărata stare de spirit a 
locotenentului. Era altceva decât panica  eşecului 
profesional, mai mult, mai definitiv. 

Minervei nu-i plăcură ochii: terni, obosiţi, indiferenți, ochi 
care şi-au pierdut interesul pentru viaţă. 

Locotenentul se sprijini de balustradă şi anunţă cu glas 
uscat, străin: 

— Elena Dimitriu a fost ucisă. Se adresă Minervei repede, 
fără pauză, înăbuşind reacţiile celorlalţi: Dumneavoastră aţi 
dormit cu victima în odaie. Vreau să vă vorbesc. 

Ajuns în dreptul subofiţerului Florea, şeful postului de 
miliţie din sat, şopti: 

— Nu urcă nimeni! 


Dobrescu o aştepta în chilioara lui. Stătea pironit în 
mijlocul camerei, pion solitar pe tabla goală. I se păru 
absent, fără gânduri. Îi atinse uşor braţul: 

— A fost chiar aşa de serios? 

— Nu-i vorba despre asta... Îşi duse pumnii la gură. O 
fată tânără, atât de tânără. De ce?... De ce? 

— Ştii bine de ce. Minerva vorbea neobişnuit de blând. 
Trebuiau să-i închidă gura. Ai întârziat puţin. Foarte puţin. 
După atentat, i-am dat un calmant şi-am rămas cu ea până a 
adormit. 

— V-a... v-a spus ceva? 

— Nu, băiete. Era prea îngrozită. Mă asculţi? Avem puţin 
timp la dispoziţie. Crima este evidentă. Cineva s-a strecurat 
în odaie şi a ucis-o în timp ce dormea. Arma - andreaua de 
croşetat - putea să şi-o procure lesne. Majoritatea 
călugărilor de aici au asemenea instrumente STAS evident, 
deci fără putinţă de individualizare. 

— Cine... Cine credeţi că a făcut-o? 

Minerva îşi încrucişă braţele la piept. Privi pe geam: 


— În momentul atentatului, nici unul din oaspeţii 
arhondaricului nu se afla în odaie. Asta înseamnă că oricare 
din ei putea să se apropie de fereastră. Deşi sunt convinsă 
că nu a lăsat amprente, trimite totuşi cuțitul şi andreaua la 
laborator. Pe cei de aici, ia-i din scurt. Ce au făcut între 
patru şi opt dimineaţa. 

Se îndreptă spre ieşire... 

— A, să nu uit. În chilia fetei am găsit clonţul ăsta de 
tablă. E un capăt de şiret. Ştii cui aparţine? Un singur om 
din arhondaric are asemenea şireturi. 

Locotenentul privi lung bucata de metal apoi zise: 

— Arhitectul Radian... 


Medicul legist, un omuleţ şubred, adus de spate, cu 
ochelarii îmbrăcaţi în ramă subţire, metalică, clătină 
încetişor capul. Văzându-l, te gândeai fără să vrei la 
bătrânii medici de familie de acum multe decenii, 
consumându-şi vizitele în docăraşul înalt tras de cai voinici 
cu picioare scurte, prescriind jovial şi bonom aceleaşi infuzii 
ori hapuri inofensive. Bătrânul medic care adusese succesiv 
pe lume vlăstarele a două-trei generaţii din aceeaşi familie, 
care urmărise fazele bolii de ficat ori ale infamului diabet 
începând cu bunicul - un domn important cu barbete şi 
cărare pe mijlocul capului - regăsind aceleaşi simptome la 
nepot, un domn în blue-jeans mai puţin important dar mult 
mai sigur de el. 

Închise fără zgomot fermoarul trusei vechi de piele 
neagră. 

— Cu permisiunea dumneavoastră, putem transporta 
cadavrul pentru autopsie... 

Locotenentul se crispă imperceptibil. Privi un timp trupul 
inert, apoi lăsă capul în jos. 


Se aflau într-un restaurant mic din Râmnicu-Vâlcea, 
undeva în apropiere de gară. Minerva, cu capul adus între 
umeri şi coatele înfipte în masă, îşi bea cafeaua cu 
înghiţituri mici. 

— E infectă, decretă punând ceaşca jos. 

Dobrescu observa strada prin vitrina murdară, năclăită 
de muşte. Avea să ţină mult timp minte casa aceea galbenă 
cu frontispiciu triunghiular pe care scria 1890, o casă veche 
în care acum părea să nu locuiască nimeni. 

— Da, e proastă, confirmă locotenentul. 

Simţea nevoia să-şi încălzească mâinile reci, lipindu-le de 
ceaşca din faianţă groasă. Chipul recăpătase culorile fireşti. 
Ochii mai păstrau doar ceva tern, fără viaţă, doi pumni de 
cenuşă. Spuse, continuând să privească strada: 

— Mi s-a comunicat rezultatul autopsiei. Vârful andrelei i- 
a perforat inima... Hm, ce simplu e totul... 

— Ascultă, băiete, ar fi timpul să-ţi bagi minţile în cap! 

— Dar ce-am făcut?! 

— Aia e că nu faci! Ce-i apatia, blegeala asta? Suspini ca 
o fecioară şi dai ochii peste cap! Nu ţi-e ruşine? 

Locotenentul roşi. 

— Uită-te la mine! Aşa! Mai mult ca oricând, acum se 
cere să avem capul limpede. Limpede, Dobrescu Vasile! 
Trebuie să-ţi explic de ce? Ascult. 

— Zamfirescu, începu Dobrescu oftând adânc, pretinde 
că s-a dus să picteze răsăritul soarelui undeva la marginea 
pădurii dar i-a lipsit inspiraţia. 

— Nu inspiraţia i-a lipsit Dobrescule, ci „vopselurile“. I- 
am vizitat chilia. Cutia se afla pe masă. O fi el zăpăcit, dar 
nu într-atât încât să plece la vânătoare fără puşcă. 
Totdeauna - chiar şi atunci când e beat - înainte de a pune 
mâna pe şevalet îşi rânduieşte tuburile. 


— Popescu mi-a dat să înţeleg că îl aştepta şi o femeie din 
sat. O femeie bine... 

— La patru dimineaţa? Uite unde era Casanova... 
Bineînţeles, fiind - vorba lui Zamfirescu - un gentleman 
sută la sută - a refuzat să-ţi comunice numele persoanei. 

— Cam aşa ceva. 

— Minte! Farmacistul e de o cochetărie bolnavă, aproape 
feminină. Schimbă trei cămăşi pe zi, se rade de două ori şi 
dă cu parfum. Aseară la cină însă a înfulecat gospodăreşte o 
căpăţână de usturoi. Când ai în zori întâlnire cu o femeie 
„bine“ te abţii naibii! Şi-apoi nu pleci la rendez-vous cu 
haina peste pijama şi nebărbierit... 

Dobrescu îşi consultă agenda. 

— Radian a simţit nevoia să ia puţin aer. Jos, la cascadă, 
şi-a amintit că nu are ţigări şi l-a trimis pe Dabu în sat să-i 
cumpere... 

— Iar Dabu s-a întors după un ceas şi jumătate cu un 
pachet de „Carpaţi“. 

— Exact. 

— Numai că bătrânul a minţit. Drumul până la 
cooperativă şi înapoi nu-ţi ia în nici un caz nouăzeci de 
minute. În al doilea rând, toate unităţile din judeţ desfac 
ţigări de Râmnic. Pachetul pe care Dabu i l-a adus - şi asta 
ar fi trebuit s-o observi băiete - purta vigneta fabricii de 
țigarete Bucureşti. lată deci că oricare din ei avea la 
dispoziţie timpul necesar ca s-o suprime pe fată. De ce? Mi- 
am petrecut aproape trei ceasuri în camera Elenei Dimitriu. 
Am încercat să-i recapitulez mişcările, privirile din toate 
unghiurile. Speram unu contra o mie să aflu ceva. Să pot 
deduce dintr-o anumită panoramă care ţi se dezvăluie stând 
într-o poziţie ori alta ce anume a putut vedea 
compromiţător. Ce şi pe cine ar fi putut auzi lipită de 
peretele din stânga sau din dreapta ce ar fi înţeles 
traversând odaia, privind în acelaşi timp pe fereastră. Cât 
se vede din cerdac stând întinsă pe pat? Dar de pe scaun? 
Şi aşa mai departe, de zece ori, de o sută de ori. Am 


încercat toate posibilităţile, am verificat toate variantele. 
Inutil! Îşi consultă ceasul: Mai am douăzeci de minute şi 
vine maşina. Îi adresă un zâmbet lung, mieros, atât de 
convingător, încât locotenentul avu senzaţia că o strâng 
pantofii. Rămâi singur, de capul tău, la mănăstire. 

— Cât timp? 

— N-am idee. În Capitală au intervenit evenimente noi 
legate de dosar. Am fost chemată urgent. S-a dat de urma 
tânărului. De fapt, din câte am înţeles au de gând să plece 
şi ei... 

— Unde? 

— Bravo! La Bucureşti. 

— Şi Dabu? 

— N-avea grijă, vine după arhitect. E năbădăios, dar 
plăteşte bine. 

— Parcă spuneaţi că n-are nevoie de infirmier... 

— L-am văzut în picioare. Atât! Nu te grăbi să tragi 
concluzii definitive. Un sfat: continuă să fii condescendent, 
amabil, dacă e posibil isteţ, şi, cum ziceţi voi, mereu pe fază. 

Se întrerupse pentru câteva clipe, privind zidurile 
galbene din faţa restaurantului. Ziduri vechi, cu tencuiala 
roasă. Aplicațiile de ghips cu motive pretenţioase - putti 
dolofani, lauri, frunze de acantă - erau jalnice. În spatele 
uşii şubrede, cu lemn plesnit, ghiceai igrasie, sobe reci, 
miros de şoareci. Întrebă pe neaşteptate: 

— Ştii al cui e cuțitul? 

— Care cuţit? 

— Ţi-a luat Dumnezeu minţile, Dobrescule! Bag de seamă 
că trebuie să facem şi repetiţie... Cu puţin înaintea crimei, a 
avut loc un atentat... 

— A! 

— Ai venit de-acasă. L-a recunoscut maica Zenobia... 
Cineva s-a servit de el împărțind frăţeşte onorariul primit 
de la nevasta popii. Închide gura, Dobrescule! 


Capitolul X 


OMUL DE LA AEROPORT 


== În concluzie, spuse Minerva, am intuit bine. Spionul 
este unul dintre oaspeţii mănăstirii. 

— Te gândeşti la cineva anume? 

— Da. Ideea mi se pare atât de îndrăzneață, încât pentru 
moment prefer să nu mă exprim. 

Colonelul lonaş lăsă chibritul să ardă până la capăt. Îşi 
ridică ochii: 

— Procedeul iese din comun. În general după ce un agent 
îşi atinge scopul, se grăbeşte să dispară. Fie că încearcă să 
fugă peste graniţă, fie că îşi reia identitatea care-l acoperă 
în mod obişnuit. În orice caz, se dă la fund. 

— Omul nostru însă recurge la altă formulă. Se consideră 
minunat camuflat. Îşi închipuie că a lucrat ireproşabil, fără 
urme, şi din păcate acesta este adevărul, deci n-are de ce să 
se teamă. Dispărând, s-ar fi desemnat implicit ca autor. 
Vorba ceea, s-ar fi arătat singur cu degetul. Toate 
organismele competente puse în alertă, frontierele 
avertizate - iată o perspectivă nu prea veselă. Ca dovadă, 
dispunând doar de câteva indicii aţi luat urma complicelui. 
Dan Firu, omul ştafetă. 

— Da, făcu lonaş. Firu... Raționamentul dumitale a fost 
exact. În noaptea crimei a dormit într-un hotel din Râmnicu- 
Vâlcea. O atestă registrul - băiatul e un pion oarecare, nici 
măcar acte false nu şi-a procurat - iar portarul susţine că n- 


a părăsit camera până dimineaţa. L-au dibuit băieţii în 
Bucureşti. Un pierde-vară. Cafe-baruri, fliper şi toate 
drăciile alea automate, jocuri de noroc, în sfârşit, tacâmul 
complet. Nu poate avea un rol de esenţă în povestea asta. 
Simplu executant şi nu dintre cei mai abili. 

Se întrerupse pentru câteva clipe privind-o lung. Se 
bronzase la mănăstire şi nu arăta tocmai râu... 

— De fapt uite de ce te-am chemat. Cred că locul acţiunii 
s-a schimbat. Piesa se va juca mai departe, probabil, aici la 
Bucureşti. De ieri dimineaţa, Firu dă târcoale unui oarecare 
inginer Georgescu. Omul lucrează la Ministerul 
Construcţiilor de Maşini. După toate aparențele, e în afara 
combinației. În sfârşit, o să ştim mai multe când cei de la 
mănăstire se vor întoarce în Capitală. 

— Destul de curând. Sunt pe picior de plecare. l-am atras 
atenţia lui Dobrescu să nu se opună. 

— Apropo de Dobrescu. Cum s-a descurcat? 

Minerva îşi ridică nasul în sus: 

— E în progres... În real progres. 

— Ascultă! râse colonelul. Ai dat vreodată în viaţa 
dumitale nota zece? 

— Niciodată, declară rigid. Nu e pedagogic. Aşa cum, 
permiteţi-mi să vă raportez, n-ar fi pedagogic să-i băgaţi 
gărgăuni în cap lui Dobrescu. Mi-a fost elev şi-l cunosc. 
După ce împuşca un opt nu mai punea mâna pe carte o 
săptămână. Calcula că luând un doi, îi iese media... 

— Am avut impresia că a mai crescut de atunci... 

— Evident. Dacă ţineţi foarte mult am să-i comunic eu că 
şi-a făcut datoria în mod... În sfârşit, satisfăcător. De... să 
zicem şapte. Corectă ca pe un hatâr adus colonelului: Şapte 
plus. 

lonaş începu să râdă: 

— În fine, să-l lăsăm pe Dobrescu. Nu ţi-am comunicat 
amănuntul esenţial în legătură cu inginerul Georgescu. 
Face curse periodice Bucureşti-Paris în vederea unor 
contractări speciale. 


Tânărul intră în bloc şi urcă scara îngustă cu sinuozităţi 
de cochilie, aruncând priviri dese peste balustradă. Se opri 
în faţa uşii. Încercă câteva chei şi deschise. Scoase o 
lanternă şi plimbă pârtia de lumină pe lângă pereţi, printre 
mobile. Se apropie de un fotoliu care sprijinea o valiză. Pe 
pielea galbenă erau lipite alandala etichete colorate, 
rotunde, pătrate sau romboidale, cu tentă exotică ori 
sugerând prin edificii-simbol mari metropole. 

Telefonul sună strident şi omul se întoarse speriat. 

Scoase din buzunar un cleşte, câteva capse, apoi un 
mâner scurt din piele galbenă. Îl enerva telefonul care-şi 
continua încăpățânat apelul. Parcă ar mai fi fost cineva în 
odaie... 

Cu mişcări precise, demontă mânerul valizei şi-l înlocui 
cu cel adus. Puse apoi la loc geamantanul, atent la reperele 
care-i precizau poziţia iniţială: sprijinit de fotoliu, în unghi 
drept cu covorul. 

În drum spre ieşire, trenciul agăţă o ulcică de ceramică 
umplută cu creioane. Strivind o înjurătură între dinţi, 
încercă să le pună la loc în oarecare ordine. Privi jur 
împrejur, încuie şi dispăru fără zgomot pe treptele 
întunecate. 

Îl însoțea o privire piezişă strecurată prin crăpătura altei 
uşi. 


Inginerul Georgescu, înalt, bine clădit, avea o faţă 
dolofană, cu urechi groase, congestionate, care susțineau 
două smocuri de păr negru, sârmos şi ochi exoftalmici, 
căprui deschis. În general, izbea expresia calmă, o linişte 


suverană caracteristică temperamentelor robuste, cu nervi 
sănătoşi. 

Măsurându-l scurt, maiorul Minerva Tutovan zâmbi. 

Deşi el însuşi alertase miliția în legătură cu vizita primită, 
Minerva se întreba dacă nu cumva - aflând că Firu e 
urmărit - era o manevră menită să-i certifice buna credinţă. 

Raportul locotenentului Ciobanu preciza însă clar că 
tânărul îl pândise pe inginer, fără să-l abordeze şi că intrase 
în apartament folosind un şperaclu. 

Respinse ideea că omul face parte din combinaţie, 
păstrând totuşi un ton neutru: 

— Numai vasul în care ţineţi creioanele v-a atras atenţia? 

Georgescu clipi de câteva ori: 

— Găsiţi că nu e suficient? Accentuă: [in creioanele cu 
vârful în sus. Notaţi vă rog, totdeauna şi numai cu vârful în 
sus, perfect ascuţite, iar culorile alternează în funcţie de 
nuanţe. Le-aţi văzut cum sunt acuma? 

— Poate femeia de serviciu. 

— Exclus! N-a trecut pe-aici de-o săptămână. Ezită, apoi 
adăugă: Naşte fiică-sa. 

— Poate că le-aţi răsturnat dumneavoastră, opină 
Minerva fără convingere. 

Individul, mostră de pedanterie, i se părea uimitor. Se 
gândi la propriul ei interior... 

— Sunt un om ordonat. Tipicar dacă vreţi. Priviţi în jurul 
dumneavoastră şi vă veţi da seama cât de... cât de 
excentrică este această ipoteză. 

— Căsătorit? 

Georgescu clătină din cap. 

— Aveţi desigur pe cineva... 

Inginerul tăie aerul cu o palmă atât de întinsă încât 
falangele se îndoiră în sus ca un arc. 

— Nu! 

Cu mâinile la spate, Minerva observă biblioteca. 
Respectând aceleaşi canoane, cărţile erau aranjate după 
dimensiuni şi culori. De pildă, Dostoievski stătea alături de 


un tratat de rezistenţa materialelor numai pentru că 
fantezia ilustratorului le înzestrase cu coperţi albastre, în 
timp ce mai jos, pe raftul roşu, coexistau poeziile lui 
Rimbaud cu cartea de bucate a Sandei Marin... 

— Partea bizară în toată istoria asta, reluă inginerul, e că 
am mai primit asemenea vizite. 

Minerva se întoarse surprinsă. 

— Da... omul ezită, negăsind apelativul adecvat. Rândul 
trecut, căci repet, cursele mele în străinătate sunt relativ 
periodice, tot în ajunul plecării, am remarcat că franjurile 
covorului fuseseră deranjate. Am fost foarte intrigat. Ţin 
enorm ca franjurile să fie bine pieptănate. l-am atras de 
altfel atenţia şi femeii care-mi face curat. 

— De ce n-aţi anunţat autorităţile? întrebă Minerva cu un 
ton indiferent. 

— Îmi dau seama că trebuia s-o fac, dar... 

— Dar? 

— Mi-era teamă să nu fiu persiflat. 

Minerva continua să se plimbe prin odaie, oprindu-se din 
când în când cu câte un obiect în mână. 

Cineva sună la uşă şi inginerul o privi derutat. 

— Deschideţi. 

Georgescu se întoarse însoţit de o femeie între două 
vârste. Peste capotul de barchet înflorat aruncase un 
pardesiu vechi. 

— Madam Creţu, vecina de alături. 

Femeia se repezi în mijlocul odăii, lipăindu-şi papucii traşi 
în picioarele goale. 

— V-am văzut când aţi intrat. 

— Cum adică, m-aţi văzut? întrebă Minerva privind-o pe 
sub sprâncene. 

— Păi uşa mea dă chiar în capul scărilor. Când gătesc - 
am o chicinetă în vestibul - o deschid să se ducă mirosul. 

— Şi pe la alţii..., completă în surdină Georgescu. 

— Vroiam să vă spun ceva, tovarăşe maior. 

— De unde ştiţi că sunt maior? 


— L-am auzit pe dom” inginer când v-a deschis. 

— E limpede. Spuneţi! 

— Cred că o să vă intereseze. 

— Sunt convinsă. 

Doamna Creţu trase adânc aer în piept, învârtind priviri 
satisfăcute. Se vedea limpede că e în elementul ei. 

— Acum vreo două ceasuri, să tot fi fost opt, a intrat aici 
în apartament un bărbat. După cât s-a moşmondit să 
dăşchidă, mi-am zis că nu-i lucru curat. Pe urmă, nu mă 
dumiream ce-o fi căutând la domnul inginer, un străin aşa, 
de unul singur. 

— Pe mine, mărturisi Minerva ascunzându-şi zâmbetul, 
nu m-ar fi răbdat inima să nu arunc o privire pe gaura cheii. 

— Crezi dumneata că pe mine m-a răbdat? M-am uitat, 
tovarăşă dragă. Dar parcă de al dracului a trecut în camera 
ailaltă. 

— L-aţi văzut şi când a plecat? 

— Te cred! 

— Înseamnă că puteţi aprecia cât a rămas în apartament. 

— Ştiu şi eu? În tot cazul, n-a zăbovit mai mult ca la vreo 
douăzeci de minute. 

— Aţi reţinut cum arăta? 

— Avea un fâş albastru. Potrivit de stat. Chipul nu prea |- 
am desluşit, că pe sală e întuneric. Era bec, dar l-a furat 
alde Săsoaia. Precis ea l-a furat. Se îngrijoră brusc: V-a luat 
ceva din casă, domnu' Georgescu? 

Femeia mai întârzie puţin, emițând consideraţii asupra 
fenomenului infracţional în general şi din bloc în special 
(Vasileasca lasă apa să curgă, Popovicii au pus monopol pe 
uscătorie, puştiul Cuculeştilor se trage toată ziua cu liftul 
etc.), apoi plecă condusă până la uşă de inginer. 

Când acesta se întoarse, o găsi pe Minerva 
îngenuncheată în faţa valizei. Spuse fără să-şi ridice ochii: 

— Dacă nu vă lipseşte nimic, printr-un artificiu de logică, 
trebuie să conchidem că necunoscutul v-a lăsat ceva. 

— Mie? De ce? 


— Asta mă întreb şi eu. Arătă spre valiză: Cu ea plecaţi 
mâine? 

— Da. E gata. Nu-mi place să las bagajul pentru ultimul 
moment. 

Minerva o răsuci pe toată părţile, apoi încercă cele patru 
nituri nichelate de pe fund. 

— Puteţi s-o deschideţi! 

Minerva admiră ordinea în care inginerul îşi aranjase 
schimburile. Plic de nylon special pentru cămăşi, o cutie 
elegantă pentru cravate, trusa de bărbierit, batistele legate 
cu o panglică albă. Lucrurile emanau un parfum plăcut 
bărbătesc: Moustache? Chypre? Se gândi că deschizând 
valiza în alte condiţii ar fi atribuit fără ezitare paternitatea 
capodoperei de pedanterie unei femei. 

Nu găsi nimic. Rămase un timp pe gânduri: 

— Mi-ar trebui o lamă. 

Descoperi una pe birou, alături de creioane. 

— Ce vreţi să faceţi? 

Minerva apucă scurt mânerul valizei: 

— O mică operaţie. Vă deranjează? 

Ochii lui Georgescu se bulbucară. Ţinea la lucrurile lui. 
Încercă totuşi să zâmbească: 

— Asta-i situaţia! 

— Mulţumesc. 

Despică cusătura cu o crestătură lungă. Îi căzu în mână 
un tub mic, nichelat. Înăuntru se afla un microfilm. 

„Hm! Cifrul din agendă!“ 

Inginerului nu-i venea să-şi creadă ochilor. 

— Cum... Cum l-aţi descoperit? 

— Aţa cu care e cusută pielea mânerului e prea curată, 
prea albă, pentru o valiză nu tocmai nouă. Ori mânerul, prin 
însăşi destinaţia sa, se uzează în primul rând. Bănuiesc că 
la fiecare plecare în străinătate vi se monta altul. Peste 
graniţă, oameni avertizaţi preluau marfa, repetând 
operaţia. Cu alte cuvinte, aţi fost purtătorul unor ştafete. 

— Interesant! De ce tocmai eu? 


— În primul rând, datorită curselor dumneavoastră 
frecvente şi relativ periodice. Foarte comod un astfel de 
comisionar. În al doilea rând, pentru că nici unui vameş nu 
i-ar fi trecut prin minte că tocmai dumneavoastră aveţi 
asemenea preocupări. Când plecaţi? 

— Mâine seară la ora şapte. 

— Destinația? 

— Paris. 

— Perfect. Am să asist la decolare. În mod firesc, va asista 
şi cel care v-a vizitat. Îl interesează formalităţile vamale. 

— Adică? 

— E obligat să se asigure că nu veţi avea dificultăţi. Şi 
acum vă rog să fiţi atent. O precizare de maximă 
importanţă! Străduiţi-vă să vă comportaţi normal. Ca şi cum 
nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— Înţeleg. 

Minerva părăsi apartamentul încercând să-şi imagineze 
„capul“ inginerului sosit intempestiv la ea acasă. Oftă: 
„Adevărul este că Spiridon e foarte dezordonat...“ 


XXX 


— Ia loc, o invită colonelul Ionaş. Îi observă chipul palid, 
buzele strânse: Ce s-a mai întâmplat? 

— Vin de la laborator, spuse încet Minerva. Microfilmul 
din mânerul valizei conţine, aşa cum am presupus, cheia 
lucrării lui Lucaci. Există şi o precizare. Câteva cuvinte 
scrise de mână: Cifrul celor expediate anterior. 

— Să rezumăm! Acţiunea s-a consumat deci în două 
etape. Prima: sustragerea lucrării şi a mostrei de la 
domiciliul lui Lucaci în timp ce acesta se afla la mănăstire. 
Materialul plus mostra sunt expediate la Paris prin 
intermediul inginerului Georgescu, ştafetă inocentă. A doua 
etapă: cei de acolo îşi dau seama că ceva lipseşte, iar în 
lipsa acestui ceva toată documentaţia devine inutilizabilă şi 


în consecinţă îşi avertizează omul din România. Pentru a 
pune mâna pe cifru, spionul îl urmează pe Lucaci la 
mănăstire. 

— În concluzie, observă Minerva, noi posedăm cifrul iar 
ei lucrarea propriu-zisă şi mostra. Lovi uşor cu pumnul în 
braţul fotoliului: Ce ghinion! Am discutat cu directorul 
institutului. Aproape că-i venea să plângă. Susţinea că fără 
nici un fel de exagerare, cele douăzeci de pastile utilizate 
de o persoană avertizată pot scoate din circulaţie pe un 
interval de 18 până la 24 de ore un oraş cu câteva milioane 
de locuitori. Ce mai încolo şi încoace, o metropolă. 

Colonelul se apropie de fereastră. Îşi lipi fruntea de sticla 
caldă. Era o seară fierbinte, fără cea mai mică adiere. O 
pereche traversa strada. Fata avea o fustă înflorată. Băiatul 
o ţinea de gât. Auzi glasul Minervei tulbure, venind parcă 
de departe. 

— Povestea asta îmi aminteşte de o întâmplare din 
copilărie. Eram la ţară. Mă jucam în curte cu un lănţişor de 
care atârna o inimioară roşie de sticlă. Un fleac oarecare, 
ieftin, dar mie îmi plăcea grozav. Deodată, s-a năpustit în 
zbor razant o coţofană şi mi l-a furat din mână. Îi simt şi azi 
ciocul în căuşul palmei. Oftă: Am pândit după aceea 
săptămâni în şir. Până la sfârşitul vacanței. Născocisem tot 
soiul de capcane. Nu s-a mai întors niciodată. 

— Eşti foarte pesimistă. 

— Lucidă. 

— Spionul e încă în ţară. 

— Ei şi? Dar inimioara e la Paris. Admiţând că mâine îl 
depistăm şi îl prindem, nu realizăm nimic. O să ne râdă în 
nas şi dacă are simţul umorului ne va sugera un voiaj în 
Franţa. Să căutam acolo ce ne lipseşte. 

Colonelul tresări. Îi puse mâna pe umăr şi spuse rar: 

— Asta e soluţia. Ai să pleci. 

— Unde?! 

— La Paris, evident. 

Minerva, făcu ochii mari. Bolborosi: 


— Ce vreţi să spuneţi?! 

— E prima oară când te văd atât de tulburată, surâse 
lonaş. Este singura soluţie. Numai aşa putem recupera 
invenţia doctorului Lucaci. Ai să pleci mâine împreună cu 
inginerul Georgescu. 

— Mă întreb dacă eu sunt cea mai indicată. 

— Hotărât. Cunoşti afacerea şi dedesubturile ei, vorbeşti 
curent limba. Dobrescu e prea tânăr. Ai să întâmpini însă 
dificultăţi. Fiind femeie... 

Minerva îl întrerupse crispată: 

— Din punctul ăsta de vedere nu este nici un impediment. 

— Ştiam că o să te irite. Mă refeream la anumite situaţii 
în care prezenţa unei femei singure atrage atenţia, iar 
dumneata vei avea de făcut faţă - sunt convins - celor mai 
stranii împrejurări. Degeaba te superi pe mine, nu eu am 
conceput lumea. Inginerul Georgescu te va ajuta. Nu e 
prima oară când primim sprijinul unor persoane 
particulare. Bine îndrumați, se descurcă excelent. Voi 
discuta personal cu el. 

— Cred că putem avea toată încrederea, opină Minerva 
bosumflată. Nu pare un nevricos. 

— Cu atât mai bine. Pe de altă parte, vom avertiza şi 
autorităţile franceze despre sosirea ta. Dacă va fi nevoie vei 
recurge la serviciile lor. N-or să ţi le refuze. Sunt direct 
interesaţi. La urma urmelor, anestezicul doctorului Lucaci 
ameninţă şi liniştea Parisului. Şi-acum hai să ne gândim ce 
punem în mânerul valizei. 

— Am putea introduce un material măsluit, dar am altă 
idee: Să rămână gol. 

— Gol?! 

— Da. Georgescu înainte de toate reprezintă o nadă. Va fi 
căutat de cei cărora le e destinată marfa. Negăsind nimic în 
mâner vor continua să dea târcoale inginerului, unica 
legătură, presupun, cu spionul din România - imaginând fel 
de fel de ipoteze. Căutându-l, supraveghindu-l, încercând 
poate chiar să pună mâna pe el, se vor trăda. Este singura 


mea şansă de a repera destinatarul ori destinatarii 
materialelor. Mizez pe alerta lor. La ora asta, într-un imobil 
din Paris, cineva se mângâie cu nădejdea că mâine va avea 
cifrul. 

— Da, nu e rea ideea. Îi întinse mâna: Să ne luăm rămas 
bun. Zâmbi: Fii te rog atentă... Îţi spun sincer sunt tare 
neliniştit. Vei evolua într-un mediu cu care nu prea eşti 
obişnuită. 

Minerva râse: 

— Nici o grijă... Nu scapă Dobrescu de mine. 

Colonelul se întoarse la fereastră. Cerul înalt părea un 
gherghef pe care stelele brodau în paiete desene milenare. 


„Băiatul ăsta o să-şi rupă gâtul“, gândi lonaş urmărindu-l 
pe locotenentul Ciobanu. Privea insistent cu capul întors 
mult peste umăr o stewardesă blondă. 

Fata, într-o uniformă scurtă, bine tăiată, dădea explicaţii 
unui turist străin însoţindu-le cu zâmbete reţinute şi 
fluturări uşoare de mâini. 

Minerva împinse vameşului valiza mică de voiaj 
continuând să parcurgă cu acelaşi interes paginile unui 
volum de Democrit. Curând, trecu mai departe cu un aer de 
detaşare atât de convingător, încât Dobrescu îşi zise 
zâmbind: „Nu mi-a aruncat nici o privire, măcar aşa de 
rămas bun...“ 

Se întoarse la mănăstire în cursul nopţii, mereu pe 
urmele celor patru: Popescu, Radian, însoţit de Dabu, 
pictorul. Luase legătura cu Minerva şi aflase sufocat de 
surpriză că aceasta îşi făcea bagajul pentru Paris. 

Revenit la o poziţie normală - stewardesa dispăruse în 
labirintul de coloane - Ciobanu îi făcu semn lui Dobrescu să 
se ocupe de tânărul cu faţa ascunsă în paginile unei gazete 
deschise. 


Părea adâncit în lectură, dar locotenentul se întreba ce 
se poate citi timp de o jumătate de ceas pe o singură 
coloană din Sportul - stânga jos - judecând după orientarea 
capului căruia nu i se vedea decât creştetul. 

Purta o canadiană scurtă şi pantofi de catifea reiată. 
Când inginerul lon Georgescu depăşi oficiul în care se 
efectua controlul, purtându-şi calm valiza şi celelalte 
accesorii de călătorie, ziarul se strânse, descoperind figura 
uscăâţivă, nerasă, a lui Firu, poştaşul de la mănăstirea 
Domniței. 

lonaş căută privirea locotenentului Ciobanu care înclină 
imperceptibil dar ferm capul. 

Tânărul părăsi holul. La un semn al colonelului, cei doi 
ofiţeri îl ajunseră din urmă luându-l „amical“ de braţ. 


Locotenentul Dobrescu mâzgăli ceva pe calendar, 
încercând să ignore prezenţa colonelului Ilonaş. Păstra 
constant între sprâncene o cută mică, fără ca asta să-i 
maturizeze chipul rotund. Se fura cu coada ochiului în 
oglinda dreptunghiulară, peste capul arestatului, încercând 
ipostaze impunătoare. Reuşea doar să rămână încruntat şi 
nemulţumit. Îşi împleti degetele şi culcând pumnii făcuţi 
ghem pe birou îl privi pe celălalt drept în faţă. 

Un tânăr cam de vârsta lui - amănuntul îl emoţionă fără 
să vrea - o figură interesantă, extrem de brună... Obrajii 
scobiţi desenau un cap triunghiular, cu linii fine. Ochii, 
depărtaţi, priveau cu o curiozitate calmă, fără nici un fel de 
participare lăuntrică, terţ amabil interesat căci aşa e 
politicos. 

Fiind la începutul meseriei, Dobrescu confundă un 
flegmatism congenital, pe undeva o apreciere limpede şi 
fatalistă a realităţii - „asta-i situaţia“ - cu o blazare pozată. 


Nu putea crede în ruptul capului că în circumstanţele date, 
cineva ar fi capabil să rămână sincer impasibil. 

Netezi foaia de hârtie pe care aşternuse câteva date 
sumare privind identitatea tânărului: Dan Firu - 22 de ani. 
Se interesă cu o voce joasă: 

— Ocupaţia? 

Peste ochii lui Firu alunecă un zâmbet şi locotenentul, 
susceptibil, avu impresia că omul, intuindu-i starea de spirit 
crispată, se amuză. 

— Hm! Ocupaţia! Student, ospătar, hamal, funcţionar, 
remizier Loto, paracliser. Ataşaţi un „fost“ dinaintea 
fiecăruia şi veţi obţine un tablou de ansamblu. 

— În prezent unde lucrezi? 

— Nicăieri. Mi-am acordat o vacanţă de câteva luni... Mă 
simt cam obosit trimestrul ăsta. 

— Firesc, ţinând seama de activitatea dumitale din ultima 
vreme. Constat însă că ţi-ai regăsit calmul. La aeroport erai 
mai agitat. 

Firu râse: 

— Acuma e altceva. Aţi pus mâna pe mine. Ca la examen: 
după ce ai tras biletul, fie că ştii, fie că nu, ţi-a trecut teama. 
Chestia e cum o scalzi. 

— Şi dumneata cum ai de gând s-o scalzi? 

— Mi-am făcut de mult socotelile. Nu câştig nimic, 
abordând tăceri încăpăţânate. Până la urmă, tot aflaţi ce vă 
interesează. În fond, mă menajez. De ce să mă plictisiţi cu 
cinci interogatorii, când e de ajuns unul singur? Bănuiesc 
că nici dumneavoastră nu aveţi timp de pierdut. 

— Modul dezinteresat în care te gândeşti la mine, mă 
mişcă infinit. Ascult. 

Colonelul lonaş surâse: „Şcoala Minervei...“ 

— Sunt în combinaţie de două luni... 

Ochii tânărului cuprinseră toată încăperea, alunecară pe 
lângă pereţi şi se opriră în cele din urmă la presse-papier-ul 
din marmură cenugşie de pe birou. 


Locotenentul, încordat, circumspect, îi urmărea fiecare 
reacţie, nuanțele zâmbetului, mişcarea mâinilor mari, 
puternice, cu unghiile îngrijite. Suspecta premeditat 
sinceritatea lui Firu. Prea spontană... O pilulă oferită 
prompt, cu temerea abia camuflată că nu va fi înghițită 
îndeajuns de repede. Senzaţia se lupta cu alta, 
contradictorie: „Băiatul nu minte... Nu pare să mintă.“ 

— Cum te-au racolat? 

— Eram pe tuşă - cunoaşteţi desigur termenul - de 
câteva săptămâni. Într-o seară m-am dus la cinema. O 
tâmpenie lăcrămoasă, Dreptul de a te naște. 

— Chestie de optică... 

— Rula la Luceafărul. În spate stătea un moşneag 
sentimental pe care îmi venea să-l strâng de gât. Se 
smiorcăia tot timpul - n-avea batistă - şi mânca nişte 
dulciuri dintr-o pungă de celofan. Scârţâia şi se smiorcăia... 
Am plecat de la film foarte iritat. Îmi rămăseseră în buzunar 
exact şase lei şi ceva mărunţiş. Scăzând doi lei pentru un 
pachet de Mărăşeşti şi chibrit, calculam ce aş putea face cu 
restul. Am intrat la lactobarul de lângă cinematograf, 
socotind că pot să mă regalez cu un iaurt şi două cornuri. 
Băgând mâna în buzunar ca să plătesc, am găsit un plic. 
Înăuntru, cinci sute de lei şi câteva rânduri. Credeam că 
visez. Mi se propuneau trei mii pentru a lăsa un anumit 
material, într-o anumită zi, la o anumită adresă. Acordul de 
principiu urma să-l exprim pierzând a doua zi o jumătate de 
oră între 12 şi 12:30 în Cafe-barul de la parterul 
magazinului Eva. 

— Ai păstrat cumva biletul? 

— Era elementar să-l distrug, râse Firu. Ştiu ce vă 
interesează. Scrisul. De mână, cu pix. O caligrafie cât se 
poate de oarecare. 

— În fine, am impresia că te-ai hotărât destul de repede... 

— Ce-i drept, nu pot afirma că noaptea am petrecut-o 
torturat de întrebări. După, hai să zic „întâlnirea“ de la Eva 
am găsit un alt plic cu indicaţii concrete, un şperaclu şi un 


mâner de valiză. Trebuia să mă strecor în apartamentul 
inginerului Georgescu, să detectez un geamantan galben şi 
să-i înlocuiesc mânerul cu cel primit. 

— O clipă! îl întrerupse locotenentul. Pomeneai despre un 
bătrân aşezat în spatele dumitale la cinematograf. Faci vreo 
corelaţie? 

Tânărul ridică din umeri. 

— M-am întrebat mereu, cine-mi strecurase banii în 
buzunar. Pot garanta un singur lucru. Treaba s-a întâmplat 
în mod cert, la cinema. Moşul din spate nu putea s-o facă. 
Oricât de neatent, aş fi simţit că cineva se apleacă peste 
mine. 

— Ce te-a determinat totuşi să-mi vorbeşti despre el? 

— Ştiu eu? Probabil faptul că mă enervase îngrozitor. 

— Ai reţinut figurile celor din jur? 

— Vag. În stânga mea stătea un tip cu basc... 

— Ce culoare? întrebă locotenentul. 

Cele şapte băşti ale pictorului Zamfirescu îi jucau în faţa 
ochilor. 

— Cred că bej... 

— Era cumva duminică? 

— Da, făcu surprins Firu, neînţelegând unde vrea s- 
ajungă. 

— Bun. Continuă... 

— În dreapta, stătea un familist cu nevastă şi copii. 
Bănuiesc că operaţia s-a efectuat totuşi la ieşire. A doua zi, 
conform indicaţiilor, m-am dus în vizită la Georgescu. Un tip 
al naibii de meticulos... şi începu să râdă. A fost foarte 
simplu. Mânerul era fixat în două capse. În mai puţin de 
douăzeci de minute, isprăvisem. Joacă de copil. 

— Şi faptul în sine cum l-ai tratat? 'Tot ca o joacă de copil? 
interveni colonelul. 

— Ei aşa-i, la urma urmelor, furam un mâner de 
geamantan. Şi nici măcar atât. Îl înlocuiam... 

— Ştii ce cred eu, Dobrescule? Era probabil un băiat 
foarte candid acum două luni, închipuindu-şi că cineva 


plăteşte trei mii de lei pentru o simplă farsă. Căci ce altceva 
putea fi... 

— Aveţi de gând să-mi faceţi morală? se încruntă Firu. 
Îmi trebuiau bani! Sau motivul nu vi se pare suficient? 

— Cum să nu! Mama bolnavă în spital, cinci fraţi mai mici 
acasă... Ce-a fost cu scrisorile de la mănăstirea Domniței? 

— V-aţi prins, deci? Îmi închipuiam... Acum patru zile, am 
primit un text, o aiureală bisericească pe care trebuia s-o 
multiplic de şapte ori, să mă deplasez la mănăstirea 
Domniței şi să depun copiile - evident cu toată prudenţa - în 
odâile  arhondaricului. Plicul era expediat din Paris. 
Bineînţeles, conform instrucţiunilor, l-am distrus, deşi nu 
conţinea nici o adresă. 

— Să zicem. Deci te-ai dus la mănăstire şi ai luat legătura 
CU... 

Omul dădu hotărât din cap. 

— Aia e, că n-am luat! Aicea-s mari gagiii! M-aţi priponit, 
dar nu pot să vând pe nimeni. Habar n-am pentru cine 
lucrez. N-am primit nici măcar un telefon. 

— Continuă. 

— După ce-am lăsat acatistele, am tras la hotelul Unirea 
din Râmnic, iar în zori respectând întocmai indicaţiile, m- 
am întors cu prima cursă. 

— Ora! 

— 5:30. 

— Poate mai devreme, sugeră locotenentul. 

— Exclus. De fapt, m-a văzut portarul când am ieşit. M-a 
întrebat dacă rețin camera în continuare. 

— Ai pătruns în mănăstire? 

— Nu. La cincizeci de paşi de ziduri, trebuia să detectez 
piatra funerară a nu mai ştiu cărui Vlădică. Aici, în dreptul 
literei Chirilice K, răscolind puţin pământul, am găsit un tub 
metalic ceva mai mic decât un cartuş. L-am băgat în 
buzunar şi m-am cărat cu prima ocazie la Bucureşti. 

— De la mănăstire până în Capitală e oleacă de drum. 
Pesemne ai făcut cunoştinţă cu cel care te-a adus. 


— Da, omul era vorbăreţ rău, numai în bancuri m-a ţinut. 
Îl cheamă Emil Candel, economist la IPC Bucureşti. M-a 
rugat chiar să-l mai caut... 

— Acesta a fost singurul drum la mănăstire? 

— Absolut. 

— Ia mai gândeşte-te! 

Chipul Elenei Dimitriu, rigid, îi răsărise în minte. Nările 
supte, gura vânătă, fără sânge. Nu-l vedea pe Firu în stare 
de crimă - de fapt două crime - dar trebuia să ţină seamă 
de fiecare amănunt. 

— Locuiesc în comun cu o familie de pensionari, declară 
tânărul. Îmi contabilizează prin gaura cheii fiecare gest. 
Chiar şi când intru în baie... Or să vă servească cu plăcere. 

— Ce ai făcut cu tubul? 

— Am reperat figura de la locuinţa inginerului 
Georgescu. Numai că de astă dată am băgat etu-ul în 
mâner înainte de a-l înlocui. 

— Ce-ai căutat la aeroport? 

— Trebuia să constat dacă individul n-are probleme cu 
vama... 

— Mda... Ai idee în ce te-ai băgat? 

Firu rânji: 

— Sunt suficient de intuitiv. Chestia e să n-o iei în tragic. 
Mor oameni de cancer, sau şi mai stupid, călcaţi de tramvai. 
Prin comparaţie, sunt un fericit. Nu credeţi? 

Dobrescu ceru din ochi avizul colonelului lonaş, apoi 
apăsă pe buton, chemând ofiţerul de serviciu. 


Capitolul XI 


OMUL CU SPRÂNCENE GROASE 


Z burau deasupra norilor. 


Minerva, cu nasul lung lipit de sticla concavă, avea 
sentimentul că avionul străpunge straturile distincte - 
vioriu, albastru, argint, cenuşă - ale unei epiderme pufoase. 
Amabilitatea, în costum de stewardesă, oferea călătorilor 
ţigări şi surâsuri decupate din Paris-Match. 

Observându-i linia încremenită a maxilarelor, Minerva 
reflecta la  dezideratele imperative ale obligaţiei 
profesionale... 

Alături, inginerul Georgescu trecea în revistă pasagerii, 
comunicându-i concluziile în şoaptă. 

— Tipul din dreapta. 

— Ce-i cu el? 

— Nu citeşte, se preface. E de cincisprezece minute la 
aceeaşi pagină. 

— Firesc, ţinând seama că studiază o gramatică ebraică. 
Nu credeţi? 

Stewardesa se apropie, trăgând fermoarul aceluiaşi 
zâmbet fermecător: 

— Coniac? Pepsi? Ciocolată? Ţigări? 

Minerva refuză clătinând capul cu un licăr maliţios 
ascuns sub sprâncenele groase, îmbinate ca o perie de 
dinţi. Îşi imagina femeia anunțând o nenorocire. Un surâs 
larg prin care se strecoară vorbe mieroase: „Stimaţi 


pasageri, în următoarele zece secunde, ne vom prăbuşi. 
Călătorie plăcută!“ 

Îşi înfipse genunchii colţuroşi în spătarul fotoliului din 
faţă şi rotindu-şi ochii lucioşi se întoarse spre Georgescu. 

— Domnule inginer, propun să stabilim amănuntele. În 
curând ajungem la Paris şi ţin să vă avertizez că vom avea 
de-a face cu indivizi mai mult decât versaţi. În consecinţă, o 
privire, un gest, sunt suficiente pentru a ne trăda jocul. 
Avizat, infractorul se va retrage ştergându-şi urmele. Nu vă 
pretind demonstraţii de sânge rece. Consideraţi drept 
axiomă ideea că viaţa dumneavoastră e în afară de orice 
pericol. Reprezentaţi un intermediar ideal pe care nimeni 
nu are interes să-l suprime. Vă cer un singur lucru: să fiţi 
dumneavoastră înşivă, cel dintotdeauna. Înţelegeţi? 

— Desigur, surâse Georgescu. În general, vă exprimaţi 
destul de limpede. 

— Bun. Atunci să recapitulăm. Din clipa aterizării, nu ne 
mai cunoaştem. Veţi cobori printre primii şi veţi cere 
hamalului să cheme un taxi. Înainte de a închide portiera, 
indicaţi şoferului adresa. Hotel Paradis, nu? 

— Exact. 

— E foarte posibil ca „legătura“ să fie prin apropiere. Eu 
am să vă urmez cu altă maşină. Bănuiesc că hotelul are un 
bar... 

— Da. Un bar mic, lipit de scară. 

— Perfect. Închiriaţi o cameră, şi, în timp ce vă întocmiţi 
formele, comandaţi ceva. Întârziind în hol, veţi înlesni 
„legăturii“ posibilitatea de a ne ajunge din urmă. 

— Clar! 

— Urcaţi sus, faceţi un duş, schimbaţi-vă hainele, apoi 
coborâţi. 

— După cât timp? 

— Îndată ce vă isprăviţi toaleta. Anunţaţi chiar c-o să 
lipsiţi circa două ore. Dacă vă caută cineva, să revină. leşiţi 
apoi şi aşteptaţi-mă în colţul străzii. Cam asta ar fi totul. 


Încă o dată, vă rog să nu luaţi nici o iniţiativă. Lăsaţi 
lucrurile să se desfăşoare de la sine. 


Aereoportul Le Bourget îi întâmpină cu forfota sa 
obişnuită. În sala de aşteptare, Minerva privi jur împrejur 
cu o curiozitate lacomă aşa cum de fapt procedează orice 
nou sosit la Paris. Încercă să-şi dea seama, acum, după 
primul contact cu Parisul, în ce măsură impresiile 
corespundeau cu cele de acasă, spicuite din filme, lecturi 
ori atmosfera şansonetelor lui Yves Montand. Se trezi 
fredonând în gând şi mai puţin fals ca de obicei „Sous les 
ponts de Paris"... 

Trecu în revistă chioşcurile care ofereau produse 
specifice începutului ori sfârşitului de voiaj. Cărţi poştale 
menite să înverzească chipurile amicilor de-acasă, ca şi cum 
dacă expediezi o ilustrată cu Moulin Rouge înseamnă că ai 
şi petrecut acolo, reviste cu vedete superbe, sofisticat 
machiate, pe prima pagină, păpuşi franţuzeşti - suveniruri 
în costum de epocă închise în cutii de plexiglas - brichete 
nemţeşti, ciocolată Suchard, brelocuri cu tumul Fiffel, 
stilouri, ţigări americane, mii de fleacuri tentante, 
strălucitoare, inutile, desăvârşit ambalate. 

Reuşi să treacă şi de vamă. Avu chiar plăcuta surpriză să 
constate că funcţionarii acordă oarecare bunăvoință 
posesorilor de paşapoarte româneşti. 

O luă pe urmele lui Georgescu, când o femeie voinică, 
foarte agitată, îmbrăcată în negru cu o broşă uriaşă de 
doliu - onix şi aur - prinsă la gât, o opri gâfâind: 

— Hello, mister  Hardwill! Apoi într-o pariziană 
zbuciumată, greu de urmărit: Scuză-mă că am întârziat, în 
ultimul moment a trebuit... 

Minerva, cu ochii după inginer, îşi strâmbă perplexă 
nasul: 


— Pardon?! 

— Oh, femeia grasă păru să-şi piardă puţin cumpătul: Nu 
sunteţi mister Hardwill, noul grădinar al familiei de Vries? 
Pastorul Dexter mi-a scris... 

„Ce tâmpenie“, bombăni Minerva trecând prin uşile 
groase. Îşi surprinse silueta lungă, ţeapănă într-un costum 
de voiaj, pantaloni şi jachetă cu carouri albe şi negre. 

„Hm, trebuie să-mi schimb genul...“ 


Trei taxiuri, printre care şi cel al inginerului, se 
desprinseră de lângă trotuar. Cum Georgescu se afla în 
ultima maşină, Minerva rămase puţin  deconcertată. 
Curând, un Renault - Dauphine, cu un bărbat între două 
vârste la volan, demară luând urma taxiurilor. În apropierea 
celebrei Jardin Du Luxembourg, primele două taxiuri cotiră 
pe strada Vaugirard. 

Minerva zâmbi. Micuţul Dauphine, fără nici un fel de 
precauţiuni speciale, respecta traseul maşinii inginerului. 

În sfârşit, ajunseră la hotel. Necunoscutul parcă maşina 
în apropiere, îşi aprinse o ţigară şi intră. Georgescu, 
rezemat de bar, sorbea dintr-un pahar cu vin roşu. Omul de 
la aeroport dădu un telefon. În cele din urmă, inginerul se 
hotări să urce. 

Necunoscutul îl opri întrebând politicos: 

— Locuiţi cumva la camera 114? 

— 321. 

— Scuzaţi-mă. 

Minerva respiră uşurată. Legătura era făcută. 


Hotelul Paradis părea să nu-şi dezică numele. Holul 
enorm, decorat cu elemente moderne - plante din aramă 
înconjurate de fotolii „bol de coniac“, bazin de cristal cu 


peştişori aurii, lumini dulci bine camuflate - etala în prim- 
plan o scoică uriaşă pe marginea căreia se putea citi; 
Reception, Bureau de Change, Informations. 

Domnea o atmosferă de mare hotel distins. Vorbele se 
schimbau în şoaptă, funcţionarii bine dresați, cu mişcări 
precise, sobre, nu păşeau, alunecau; se râdea estompat, 
declanşarea unei brichete la un capăt al holului putând fi 
înregistrată la celălalt. Directorul dovedise o remarcabilă 
grijă şi în alegerea personalului: funcţionare superbe, cu 
surâsuri lungi, ademenitoare, şi picioare de aceleaşi 
dimensiuni, lift-boys ferchezuiţi, mulatri scunzi care-şi 
arătau dinţii sclipitori la fiecare trei secunde, îmbrăcaţi 
evident în roşu şi aur, femme de chambre, midinete 
nostime, şi foarte sulemenite, cu nelipsitul şorţuleţ de 
dantelă. 

La microbar, câţiva indivizi sorbeau plictisiţi din sondele 
cu Johnnie Walker and soda, Porto sau Martini, pe fondul 
unei interminabile bucăţi de jazz ce se revărsa dintr-un 
ungher. 

Omul de la aeroport îşi aprinse a treia ţigară când 
inginerul Georgescu coborî. Conform indicaţiilor Minervei, 
inginerul înmână cheia fetei de la recepţie şi spuse destul 
de tare, poate puţin prea tare: 

— Pentru oricine mă caută, revin la orele 23. 

— D'accord , m sieur. 

Îşi controlă ţinuta în cubul de oglinzi „aruncat“ într-un 
colţ şi ieşi fredonând încetişor: „Capri c'est fini... “ 

Minerva, băieţoasă şi excentrică fără să-şi dea seama 
continua să frunzărească ziarele de seară, oprindu-se mai 
ales la pagina anunţurilor matrimoniale, spre amuzamentul 
animatoarei cu priviri flămânde care, plictisită, o observa 
fără jenă. 

„De ce nu urcă? A trecut aproape o oră...“ 

În sfârşit, omul de la aeroport se ridică, aruncă 
barmanului o bancnotă şi se îndreptă spre lift. 


Minerva îl lăsă să se îndepărteze apoi ieşi. Georgescu o 
aştepta la colţul străzii răsfoind o revistă ilustrată. Îi făcu 
semn şi inginerul se apropie. 

— Persoana a urcat spre camera dumneavoastră, aşa 
bănuiesc. 

— Ce trebuie să fac? 

— Întâi să vă convingeţi. După aceea ar fi interesant să 
ştim cum procedează. Zâmbi: Există o scară de serviciu şi 
una de incendiu. Vă aştept în hol. 

Refuzând serviciul mulatrului care-i deschisese uşa 
celuilalt ascensor, inginerul urcă scările. Ajuns la etajul III, 
înaintă cu precauţie. Zări silueta necunoscutului care, 
folosind cu pricepere un passe-partout, reuşise să deschidă 
uşa apartamentului. Se retrase pe scara de serviciu şi 
trecând printr-o uşă fereastră ajunse pe terasa din curtea 
interioară. Resturile de alimente, hârtii şi cutii goale de 
conserve, mirosul acru, neplăcut, zidurile  coşcovite 
contrastau flagrant cu aerul de prospeţime din hol. Călca 
atent, evitând orice zgomot. Urcă treptele scării de 
incendiu înfiptă în zid şi ajunse sub fereastră. Ridicându-se 
pe vârfuri, privi printr-o crăpătură a  jaluzelelor. 
Necunoscutul desfăcea mânerul valizei... 


— Ei? făcu Minerva. 

Inginerul clipi. Treaba părea să-l amuze. Avea aerul unui 
şcolar în vacanţă. 

— Operează mânerul. 

— E clar. Când sunteţi convocat la minister? 

— Mâine dimineaţă la opt. 

— Perfect! Vom proceda în felul următor: eu am să 
urmăresc individul, iar dumneavoastră îmi veţi asigura 
spatele. 

— Adică? 

— Vă veţi lua după noi. S-ar putea ca la rândul meu să fiu 
urmărită. Eu şi indirect omul de la aeroport. 

Traversă, adăpostindu-se în spatele unui chioşc de ziare. 


Privea mulţimea trecătorilor, un babilon de seminţii: 
turişti americani cu pălării cât roata carului cărându-şi 
patul în spinare, negrese tinere, graţioase ca nişte antilope, 
cu cârlionţii ascunşi sub peruci linse, grupuri de japonezi, 
mai toţi cu ochelari, nemți nedespărţiţi de aparatul foto, 
franţuzoaice grăbite afişând indiferenţă, dar cu ochi atenţi, 
de linx. 

Curând, omul de la aeroport părăsi hotelul şi urcând la 
volan ieşi în bulevardul Raspail. Minerva opri un taxi, 
recomandându-i inginerului, printr-un gest scurt, să facă 
acelaşi lucru. Necunoscutul traversă Sena şi magnifica 
Place de la Concorde, cea mai frumoasă piaţă din lume, 
după cum pretind francezii, ocoli La Madeleine, urcă încet 
spre bulevardul Clichy şi în sfârşit opri pe o străduţă 
îngustă. Îşi aprinse o ţigară, cobori şi, consultându-şi 
ceasornicul, porni agale spre Pigalle. 

Una din miile de frumoase ale nopţii, într-un Ford 
Mustang decapotabil, frână în apropiere. Un bec fixat la 
bord îi lumina bustul. 

„Să vadă creştinul pe ce dă banii“ înţelese Minerva. 

Necunoscutul îşi plimbă ţigara de la un colţ al buzelor la 
celălalt, măsurând-o cu competenţă. În cele din urmă, 
întrebă în silă: 

— Cât? 

Femeia deschise portiera lăsând să se vadă două 
bancnote de o sută expuse sub ciorap, sus, deasupra 
genunchiului. 

Omul de la aeroport strâmbă din nas. 

— Pe ce, mătuşico? 

— Salaud! 

Îl înjurase calm. Invectiva era adresată mojiciei, căci 
acesteia trebuie să-i replici, aşa cum dacă cineva ţi-a dat 
împrumut o sumă de bani, eşti dator să i-o restitui. 

Frumoasa trânti portiera, demarând brusc. Omul de la 
aeroport zvârli mucul de ţigară. 


Minerva, cu aspectul său de presbiteriană scăpată în 
escapadă nocturnă, îl urma îndeaproape. Cotiră şi se trezi 
deodată într-o mare de lumini: Place Pigalle! 

Imagine de apocalips! O încrucişare fantastică de 
reclame cu litere de foc, mobile, multicolore. Milioane de 
becuri dând contur clădirilor, firme de toate dimensiunile 
anunțând o surprinzătoare suită de localuri cu acelaşi 
profil, eternul striptease sugerat prin aprinderi şi stingeri 
succesive de lumini, un furnicar de oameni - fluturi de 
noapte atraşi de puterea electricităţii. Minerva avea să 
observe în curând că francezii „de condiţie“ evită 
compromiţătoarea Place Pigalle, locul de întâlnire al 
turiştilor dornici de senzaţii ieftine. 

Omul de la aeroport arunca priviri dispreţuitoare 
portarilor, care pur şi simplu te trăgeau de mânecă: 

— Poftiţi m'sieur! Veţi petrece o seară de neuitat. 
M sieur!l M'sieur... 

Intră într-un cabaret a cărui reclamă promitea un 
program „unic“: numere de  prestidigitaţie, yoga, 
cântăreaţă de culoare şi evident, striptease. 

Minerva aşteptă câteva clipe în faţa vitrinei unui magazin 
lipit de local... Îl văzu pe Georgescu despicând fără efort 
mulţimea. Umerii largi atrăgeau privirile şi două fete îl 
măsurară cu un chicotit. 

— Aţi observat ceva? 

— Nimic deosebit, răspunse inginerul. Nostim pe aici, 
nu? 

— Individul a intrat în cabaret. Mă duc după el. Rămâneţi 
prin preajmă. Vizavi e o bancă. Ezită: Poate că vă cer prea 
mult. În fond... 

— Nici unul din noi n-a venit aici ca să se distreze, 
remarcă Georgescu coborându-şi privirea. Şi apoi, orice mi- 
aţi cere dumneavoastră, nu e prea mult. 

Glasul îi tremura uşor. 

Minerva încruntă sprâncenele. Îşi luă inima în dinţi şi 
pătrunse în cabaret. Avea să-şi dea foarte curând seama că 


mentalitatea francezului nu interzice unei femei să intre 
singură într-un local, că faptul în sine n-are nimic 
surprinzător, că în măsura în care ai o comportare 
rezervată nu rişti cu nimic mai mult să fii acostată decât 
într-o cofetărie din Bucureşti. 

Comandă un Campari - băutură pe care o ştia de acasă şi 
i se părea cât de cât mai indicată pentru o doamnă, 
regretând că nu-i poate oferi locotenentului Dobrescu o 
mostră de „emancipare“. 

Localul, o încăpere romboidală cu pereţii drapaţi în 
catifea de culoarea vişinei şi separeuri strâmte, era aproape 
gol. Necunoscutul salută un grup de tineri cu figuri 
deocheate care nu prevesteau nimic bun, apoi se apropie 
de un gigolo subţire şi excesiv de pomădat. Îi strânse mâna 
fără convingere, întrebând: 

— M-a căutat cineva? 

— Doamna în negru..., făcu celălalt amuzându-se. Cine 
naiba să te caute? Chiorul e la pârnaie, Jacques călătoreşte 
spre alte împărăţii şi în afară de mine, alţi prieteni nu ai. 

— Crezi? întrebă insinuant necunoscutul îndreptându-se 
spre bar. Un scotch, Pedro! 

Barmanul, mexican după ten, mustăcioară şi priviri, se 
informă dezvelindu-şi dantura, într-un surâs care-i decupa 
obrazul de la o ureche la cealaltă. 

— Dublu, senor Robert? 

— Ca de obicei. 

„E de-al casei“ decise Minerva. 

Individul îşi aprinse o ţigară şi luând paharul sorbi 
încetişor. Gigolo-ul se apropie potrivindu-şi dantela de la 
mânecile cămăşii. 

— Altminteri? 

— Am o întâlnire şi-mi fac idei că văzându-mă cu tine 
tipul se va grăbi să dispară... Bei ceva? 

— Nu. Astă-seară, nu. 

— Pesemne ai intrat în anul morţii. 

— Care din noi? 


Uşa se deschise şi intră o femeie în vârstă, decorată 
excesiv. Brăţări masive de aur, cercei, şiraguri de perle 
autentice, în vecinătatea stridentă a unui colier de 
diamante, kilograme de pudră şi fard care luptau zadarnic 
cu pecetea anilor. Reprezenta atât de desăvârşit un anumit 
tip, era atât de clasică, atât de standard, încât Minerva se 
îndoi o clipă de autenticitatea ei. 

Gigolo-ul o întâmpină cu braţele întinse: 

— Ma petite... 

Minerva urmări amuzată eforturile lui de a părea 
îndrăgostit în dispută cu luciditatea femeii care plătea, apoi 
îşi concentră din nou atenţia asupra necunoscutului. Acesta 
comandase al doilea scotch, dând oarecari semne de 
nerăbdare. Îşi privea tot mai des ceasul şi uşa de la intrare. 

Barmanul îi întinse paharul şoptindu-i: 

— Dacă senior Robert îmi permite, am să-i dau un sfat. 

— După miezul nopţii. 

— Să nu fie prea târziu, senior. Băieţii din Quai des 
Orfevres au o vorbă: „Lichidează-ţi afacerile până la ora 12 
dacă vrei să rămână cât mai puţine urme...“ 

Necunoscutul îl privi cu luare aminte: 

— Cât? 

— Să zicem cinci sute. 

— La revedere! 

— Trei? 

Omul puse banii pe tejghea şoptind: 

— Cântă! 

Minerva ciuli urechile. Începea să se deprindă cu 
fantasticul împrejurărilor în care evolua. Îi venea să râdă. 
Nu trecuseră nici douăzeci şi patru de ore de când îl 
muştruluia încă pe Dobrescu... 

— Mi-e teamă, senior Robert, începu barmanul, că gigolo- 
ul nu-i cel mai bun prieten al dumneavoastră. 

— N-am nici un fel de prieteni. Nici buni, nici răi. 
Altceva? 

— Pierre a evadat. 


— Ce?! 

Părea foarte speriat. Privi spre uşă, cerceta atent figurile 
celor din local, apoi se întoarse din nou către barman: 

— Ce-ai spus?! 

— A fost pe-aici, acum un ceas, un ceas şi ceva. 

— Minţi, Pedro! 

— În primul rând nu-mi permit, în al doilea rând n-aş 
îndrăzni, senior. Pe papagali ştiu ce-i aşteaptă. Gigolo-ul l-a 
tras deoparte şi i-a promis că îndată ce află ceva despre 
dumneavoastră îi va da de veste. Evident, am auzit fără să 
vreau... 

Robert îşi frecă bărbia în palmă, medită câteva clipe apoi 
spuse: 

— Ascultă, Pedro, eu o să mă cam topesc. 

— Veţi proceda foarte înţelept, senior. 

— Trebuia să mă întâlnesc aici cu un tip. Un tip... bine. 

— Dacă seor îmi îngăduie, aş face o remarcă. Toţi tipii 
care vin la Bufnița de aur sunt bine. E un local distins. Din 
păcate, poliţia este de altă părere. Domnii aceştia n-au dat 
niciodată dovadă de prea mult gust! Hein?/ 

— Lasă prostiile şi ascultă! Ai să-l recunoşti uşor. Are 
sprâncene teribil de groase. Îi spui să vină mâine dimineaţă 
la Conciergerie. Să se amestece printre vizitatori. Fratele 
meu îi va înmâna „cadoul“. Chiar aşa spui „cadoul“. Crezi că 
ai să ţii minte? 

Mexicanul ridică din umeri. 

— Nu sunt convins, sefor... În ultima vreme am foarte 
multe pe cap. 

Omul de la aeroport mai scoase două bancnote. 

— Zici că gigolo-ul i-a promis să mă dea pe făraş? 

— Întocmai. 

— Cum? 

Barmanul indică una din vitrine. Robert întoarse capul. 
Bufnița cu becuri în loc de ochi era stinsă. În pragul uşii 
apărură doi bărbaţi. Omul de la aeroport sări peste tejghea 


mistuindu-se în spatele unei draperii... Câteva focuri de 
revolver sparseră trei sticle aflate pe raft. 

Noii veniţi, cărora spre nedumerirea barmanului li se 
alătură şi „englezoaica“ excentrică în negru - dar nu era 
convins că nu este vorba de un englez - porniră în fugă pe 
urmele lui Robert. Draperia masca un culoar îngust care 
făcea legătura între local şi sala de jocuri. O uşă era 
deschisă. În stradă, zăriră omul de la aeroport cotind spre 
un scuar. 

Robert parcurse în fugă câteva străzi înguste şi intră în 
cimitirul Montmartre. 

„Al dracului ghinion! făcu Minerva. O răfuială între 
bandiți îmi lipsea acum! Dacă-l lichidează, am feştelit-o.“ 

Din câteva salturi omul de la aeroport se făcuse nevăzut 
în cimitir, printre copacii şi edificiile ridicate pentru 
eternitate. Ceilalţi doi urmaţi de Minerva mai rătăciră prin 
alei înjurând în gura mare. 

Robert dispăruse. 


Se întoarse la Bufnița de aur. Deşi era trecut de miezul 
nopții, forfota se înteţise. Minerva încercă o senzaţie stranie 
în faţa unui drugstore - magazin universal - deschis la ora 
aceea, unde puteai să-ţi cumperi în plină noapte pantofi, 
bijuterii sau un serviciu de ceai, dacă lipsa lui îţi alungase 
cumva somnul. O amuză deverul dughenelor cu clătite şi 
hot dog, cârnaţi fierbinţi, iuți şi piperaţi, era surprinsă de 
minele odihnite ale hoinarilor şi negustorilor. 

„Un oraş care nu doarme niciodată.“ 

Respirând adânc, îşi dădu drumul să cadă pe bancă 
alături de Georgescu. 

Inginerul aruncă ţigara. 

— N-aţi prea avut noroc. 

Minerva zâmbi obosită: 


— Aşa e. Omul a dispărut. 

— Nu trebuie să vă necăjiţi. Vor continua să mă fileze 
tocmai pentru că n-au găsit nimic în mânerul valizei. Asta 
ne mai dă o şansă. 

— Sper. Deocamdată vom inversa rolurile. O să aştept 
afară, iar dumneavoastră veţi intra în local. Eu aş atrage 
atenţia. M-ar putea recunoaşte. Aşezaţi-vă lângă bar. Mă 
interesează un bărbat cu sprâncene foarte groase. 
Barmanul îi va comunica ceva din partea lui Robert, omul 
de la aeroport. Încercaţi să nu-l scăpaţi din ochi. 

— Destul de simplu, făcu inginerul. 

— Îmi place că sunteţi optimist. O rugăminte: nu vă 
aventuraţi. Dacă izbutim să punem mâna pe o adresă e 
suficient. Nu întreprindeţi nimic pe cont propriu. E clar? 

Georgescu dădu scurt din cap şi intră în cabaret. 


Trecuseră aproape două ore. Se făcuse frig. Un vânt 
rece, matinal mătura trotuarele împingând de-a lungul 
rigolelor ghemotoace de hârtie, sticle din plastic, jurnale 
citite şi abandonate, coji de fructe, cantităţi uriaşe de gunoi 
fără de care nu-ţi puteai imagina Place Pigalle. 

Minerva, zgribulită, mânca o portocală. Încerca să-şi 
imagineze ce se întâmpla în local. „Să nu fi apărut tipul cu 
sprâncene groase?!“ Reflectă un timp apoi se îndreptă spre 
cabaret. Rămase ascunsă în spatele draperiei de pluş roşu, 
observând interiorul. 

Inginerul Georgescu dispăruse. 


La cinci şi jumătate, Minerva se trezi. Primul gând fu să-i 
telefoneze ca de obicei lui Dobrescu, aşa ca să ştie în 
general că există, apoi se trezi de-a binelea. Comandă micul 
dejun - cornuri, ouă moi, unt şi cafea neagră - făcu un duş, 
se gândi că în împrejurări similare orice detectiv care se 
respectă ar fi aprins o pipă bună, dar ei îi plăcea să facă 
excepţie şi ţinea foarte mult să pună în dificultate o 
„anumită persoană“ care-şi intoxica anchetatorii cu tutun, 


obligându-i să-şi aprindă câte o ţigară la fiecare pagină. 
Înlocuieşte facil lipsa de mijloace în descrierea reacţiilor... 

Începu să măsoare odaia în lung şi-n lat, trecând în 
revistă evenimentele din seara sosirii: substituirea 
mânerului, cabaretul, apariţia evadatului nerăbdător să-şi 
lichideze conturile, volatilizarea lui Robert, omul de la 
aeroport şi, cel mai îngrijorător, dispariţia inginerului 
Georgescu. 

„Sper să nu i se fi întâmplat nimic...“ 

Aşadar, legătura era ruptă. Blestemă ghinionul, căutând 
febril o soluţie. Fără îndoială, Pedro, barmanul de la Bufnița 
de aur, ştie câte ceva. Ştie şi gigolo-ul înalt şi uscăţiv. 
Desigur nu prea multe. Înseşi principiile care stau la baza 
organizării unei bande impun ca fiecare membru să 
cunoască exact atât cât o impune raza lui de acţiune. Astfel, 
căderea unuia nu atrage în mod obligatoriu surparea 
întregului edificiu. 

Câteva bătăi uşoare în uşă îi întrerupseră meditaţia. 
Camerista aduse micul dejun interesându-se cu zâmbet 
larg: 

— Domnul mai doreşte ceva? 

— O informaţie, replică acordându-şi vocea groasă, de 
duminică. 

— Numai atât? 

Minerva o măsură pe îndelete. Ochi frumoşi, minunat 
machiaţi, picioarele suple, păr coafat, ceea ce pe străzile 
Parisului, după cum constatase cu surpriză, constituia o 
raritate. 

— Deocamdată numai o informaţie. Spune-mi te rog, nu 
te doare capul surâzând tot timpul? 

Femeia clipi repede şi se retrase stânjenită: 

— Scuzaţi-mă, m 'sieur... 

Minerva ridică din umeri. „Hotărât, franţujii ăştia sunt 
absurzi. Să confunzi distincţia unei femei cu masculinitatea, 
e prea mult...“ 

Dejună pe îndelete, reluându-şi raţionamentele. 


„Hm, cel puţin pentru moment, pista Bufnița de aur 
trebuie abandonată.“ Rămânea întâlnirea aranjată de 
Robert în faţa Conciergeriei. Un individ cu sprâncene 
groase urma să se amestece printre vizitatori şi să 
primească „cadoul“. 

Minerva îşi zise nemulțumită că va trebui să caute acul în 
carul cu fân. Cine e, şi cum arată fratele lui Robert? 

Îşi mângâie bretonul în faţa oglinzii, puse o pereche de 
ochelari de soare uriaşi, şi porni cu paşi hotărâți spre uşă. 

Scoase o exclamaţie de groază şi sări repede pe masă. 
Un şoricel mic, cât o alună traversa tacticos încăperea... 

Cu ghidul în mână, ciocnindu-se de parizienii matinali, 
revărsaţi cu miile din staţiile de metro, ori străini gură- 
cască hoinărind pe bulevarde, Minerva încerca să se 
orienteze. Se încăpăţâna să nu apeleze la serviciile 
agenţilor de circulaţie, încercând o satisfacţie savuroasă ori 
de câte ori izbutea să ajungă doar graţie hărţii la destinaţia 
propusă. 

Cu această stare de spirit pătrunse în curtea Palatului de 
Justiţie. Câţiva poliţişti în negru o priviră indiferent, apoi 
continuară să discute, atrăgându-şi atenţia reciproc, ori de 
câte ori trecea prin faţa gardului din sulițe înalte câte un 
exemplar feminin remarcabil. 

Îşi aminti că la Vatican, garda elveţiană în uniforme 
pompoase făcea cu ochiul vizitatoarelor. 

„Hm! Ce-o fi în capul ăstora?!“ 

Apoi, Minerva rămase literalmente cu gura căscată. 

La Sainte Chapele. Bijuterie de artă gotică! Un concert 
fantastic de lumini, o simfonie a soarelui prins în cuşcă de 
sticlă, o claviatură uriaşă de vitralii alternând nuanţe, 
tonalități de roşu şi albastru, de negru şi aur copleşeau 
ochiul neavertizat. Minerva îşi simţi mâinile reci, şi pentru o 
clipă, o singură clipă, uită de tot... 

Zgomote de paşi însoţite de exclamaţii o făcură să 
întoarcă capul. Un grup de străini, nemți judecând după ora 
matinală şi dotarea tehnică (ghiduri verzi Michelin, aparate 


fotografice, de filmat etc.) călcau pe urmele unui tânăr. 
Acesta dădea explicaţii cu glas mecanizat, monoton. Înalt, 
cu faţa suptă, de o paloare bolnăvicioasă, ghidul părea că se 
grăbeşte, întrerupând obişnuitele comentarii: 

— Schon, sehr schon... 

— Es ist wunderbar.... 

Minerva căută zadarnic pe omul cu sprâncenele groase. 
Toţi erau blonzi, încântați de ei înşişi, de aparatele lor, de 
ghid şi în general de ceea ce vedeau, îşi aruncau glume 
groase pocnindu-se zdravăn pe spate. 

Părăsiră capela şi Minerva îi urmă... 

— La Conciergerie, anunţă ghidul, închisoarea din timpul 
revoluţiei, în care a stat Maria Antoaneta înainte de a urca 
pe eşafod. Dincolo de cele trei turnuri se află galeria 
prizonierilor şi curtea femeilor... 

Îşi plimbă privirea peste capetele celor din jur. 

„Caută pe cineva!“ îşi zise Minerva. 

— Curtea femeilor, reluă tânărul insistând în explicaţii 
suplimentare, teatrul masacrului din 1792, care... 

Se întrerupse la mijlocul frazei, privind ţintă undeva în 
spate. 

Minerva întoarse capul „admirând“ zidurile vechi. Îşi 
reprimă o tresărire. Omul cu sprâncene groase era alături. 
Un bărbat între două vârste, impecabil îmbrăcat, cu 
siguranţă agresivă în ţinută. 

La câţiva metri în spate, Georgescu îşi semnală prezenţa. 
„Dumnezeule! S-a ţinut după el toată noaptea!“ 

Inginerul, cu o mimică răvăşită, indică ceasul şi se 
depărtă în grabă. La ora 8 avea audienţă la minister. 

Ghidul sugeră grupului vizitarea muzeului şi se apropie 
de nou venit: 

— Domnul Laurent? 

— Posibil. Tu? 

— Vreţi să spuneţi, dumneata. Daniel Sage. 

— Fratele lui Robert? 

— Din nefericire. 


— Păstrează aprecierile pentru tine şi scoate mâna din 
buzunar... Nu-mi plac tipii cu mâna în buzunar. Aştept. 

Daniel îi întinse un plic. Omul cu sprâncene groase îl privi 
circumspect: 

— Asta-i tot? 

Desfăcu scrisoarea, citi şi se îndepărtă fără să aştepte 
răspunsul celuilalt. 

— Ar mai fi ceva, făcu ghidul. 

Domnul Laurent se întoarse. 

— Aţi uitat să-mi spuneţi mulţumesc sau cel puţin la 
revedere. 

— Eşti obraznic! 

Traversă Pont Neuf şi urcă într-un Mercedes albastru, 
parcat în apropiere. Minerva opri un taxi. 

— Cincizeci de franci pourboire dacă nu scapi maşina din 
faţă. 

— Am înţeles, madame. 

„În sfârşit, oftă Minerva, iată un om cu bun-simţ...“ 

Şoferul nu părea deloc surprins. Apatic, mesteca 
chewing-gum. Urmărirea începu pe malul drept - cartierul 
aristocratic al Parisului. În Place de la Bourse, domnul 
Laurent opri lângă un telefon public. Formă un număr, 
spuse câteva cuvinte şi, revenit la volan, îşi continuă 
drumul. Mercedesul vira scurt dând preferinţă străzilor 
înguste şi întortocheate. La Gara de nord, un individ masiv 
se desprinse din furnicarul trotuarului semnalându-şi 
prezenţa printr-o fluturare a mâinii. Era îmbrăcat ca 
italienii, cu haine foarte pensate şi o cămaşă violent 
colorată. 

Laurent încetini, deschizând portiera. Noul venit urcă din 
mers. 

Şoferul îi aruncă Minervei o privire pătrunzătoare şi 
comentă pe un ton fără nuanţe: 

— Dacă doamna şi-a propus să-şi mai vadă vreodată 
locurile de baştină, ar fi bine să-mi asculte sfatul. 


— Cât? întrebă plictisită Minerva încercând să-l imite pe 
omul de la aeroport. 

Spre surprinderea sa, şoferul clătină din cap. 

— Intră în preţul cursei. 

— Să auzim. 

— Pariez că nu ştiţi cine a urcat în Mercedes. 

Minerva îl privi de astă dată mai atent. Un chip brăzdat, 
foarte franțuzesc, cu un licăr maliţios în ochi. 

— Ce te face să crezi? 

Celălalt surâse. 

— De douăzeci de ani lucrez pe taxiuri... Am plimbat ceva 
lume... Indivizi cinstiţi, sau care vor să pară, de toate 
naţionalităţile şi profesiile. Dumneavoastră de pildă... 

— Ei, ce-i cu mine? 

— La prima vedere, s-ar părea că sunteţi o străină 
excentrică în vacanţă la Paris. Judecând după sezonul pe 
care l-aţi ales, nu prea înstărită. 

— Dar ştii că ai fantezie?... 

Şoferul continuă imperturbabil: 

— Cursa în care v-aţi angajat însă poate duce la mai 
multe concluzii. 

— De pildă? 

— Urmărire iscată din gelozie... 

— O! Îşi aduse aminte brusc că e la Paris şi completă: La, 
la! 

— Răfuială între bandiți... 

— Începi să te apropii. 

— Une lic în incognito. Personal, aş înclina să cred că 
sunteţi detectiv străin. Particular, sau angajatul unei 
societăţi de asigurare. 

Minerva se lăsă pe spate, camuflându-şi surpriza. 

— De ce detectiv şi de ce neapărat străin? 

— Prea vorbiţi limba lui Balzac ca să fiţi de prin părţile 
locului. 

— Detest argoul. 

Şoferul dădu din mâini semnificativ: „A d'autres...“ 


— Aţi căutat în permanenţă indicatoarele cu numele 
străzilor pe unde am trecut, ceea ce pe bandiți nu-i 
interesează, iar sticleţii locali nu au nevoie. Felul în care mi- 
aţi indicat urmărirea, vorbeşte de la sine cu ce vă ocupați. 
În sfârşit, nici n-aţi clipit văzând cine a urcat la Gara de 
nord în Mercedes. 

— Era poate Al Capone? 

— Nu faceţi bine că râdeţi, madame! 

— Dar dumneata mă înspăimânţi! 

— Vă previn. 

— De ce? 

— Îngeraşul e un tip care nu ştie de glumă. 

— N-are simţul umorului, vrei să spui... 

— Dacă asta înseamnă opt sau nouă crime la activ, sunt 
de acord cu dumneavoastră. 

Minerva privi Mercedesul angajat în panta de la Sacre- 
Coeur. 

— Şi celălalt? 

— Pe celălalt nu-l cunosc. 'Tăcu un timp şi apoi se întoarse 
întrebând aparent într-o doară: V-aţi hotărât? 

— Mergem mai departe. 

Şoferul ridică din umeri şi apăsând pe accelerator scurtă 
distanţa. Cele două maşini se afundară într-un labirint de 
străduţe. „Parcă am fi pe Lipscani“ îi trecu prin minte 
Minervei. Curând, Mercedesul coti brusc, intrând pe poarta 
unei vile elegante împrejmuită de un gard înalt asediat de 
iederă. 

Minerva achită cursa adăugând banii promişi. Şoferul 
clătină uşor din cap: 

— Nu, madame. N-am luat niciodată bacşiş de la clienţii 
decişi să se sinucidă. Aduce ghinion... Oui, vraiment de la 
guigne. 

— Pari un om de treabă, dumneata. Poate că nu mă 
sinucid. Poate o să mai stăm de vorbă. Unde te pot găsi? 

— Rue Duranti 5. Arondismentul 11, făcu şoferul nu prea 
convins de perspectivă. Întrebaţi de Paul Mercantier. 


Zâmbi: Good luck! 

Minerva ocoli gardul şi pătrunse în curte. Nu mai avea 
timp să se gândească la primejdie. Se furişă pe lângă 
chioşcul de vară şi garaj ajungând în spatele grădinii. 

Vila părea pustie. Nu se auzea nici un zgomot. Trecu în 
revistă ferestrele de la parter. Găsi una deschisă. Cu 
precauţii infinite escaladă pervazul şi sări în încăpere. 

Era o cameră goală, cu aer stătut. Păşind pe vârfuri, se 
apropie de uşă şi pătrunse într-un coridor întunecos la 
capătul căruia se vedea o scară din lemn masiv. Urcă încet 
căutând locul unde treptele se îmbucau cu stâlpul de 
susținere. Îşi auzea bătăile inimii. „Căsoaiele astea vechi 
colcăie de şoareci.“ Traversă holul mic de la primul etaj şi 
ajunse pe un coridor identic cu cel de jos. 

Brusc, vocea omului cu sprâncene groase răzbătu clar 
printr-una din cele şase uşi dispuse simetric de o parte şi de 
alta: 

— Ai procedat foarte bine. Fratele tău e un imbecil. 

Minerva se apropie lipindu-şi ochii de o crăpătură a 
lambriurilor. Se întreba ce explicaţie cât de cât verosimilă s- 
ar putea improviza asupra prezenţei ei în această casă. 

Domnul Laurent şi Robert, omul de la aeroport, 
împărțeau sofaua comodă, cam uzată, din faţa unei măsuţe 
joase, încărcată cu băuturi. Rezemat de fereastră, Îngeraşul 
sorbea dintr-un pahar cu un aer de satisfacţie bovină. 

— Da, ai procedat foarte înţelept, repetă domnul Laurent, 
iar tipii înţelepţi trăiesc mult şi câştigă bine. 

Scoase un teanc de bancnote şi-l aruncă pe un colţ al 
mesei. La rândul său Robert făcu să apară dintr-un buzunar 
mânerul valizei de piele. 

Domnul Laurent luă un briceag şi tăie cusătura. 

Minerva îşi reprimă cu greu surpriza. Degetele domnului 
Laurent scoaseră un etu mic de metal... Îl desfăcură 
extrăgând cu o pensetă microfilmul. 

„Ei cum dracu!!!?“ se întrebă stupefiată. 


Mânerul trebuia să fie gol! Îl înlocuise chiar la Bucureşti, 
iar valiza fusese supravegheată în permanenţă!... 

Făcu un pas înapoi călcând pe o cutie de chibrituri 
rătăcită în apropierea uşii. Se auzi un zgomot sec, aproape 
imperceptibil. 

Omul cu sprâncene groase ridică capul şi Îngeraşul se 
repezi. 

Minerva înţelese că nu mai are timp să se retragă. 


Capitolul XII 


LOCOTENENTUL DOBRESCU 
NU MAI INŢELEGE NIMIC 


La şase şi cinci dimineaţa Popescu ieşi din casă 
mestecând. Se opri la chioşcul de ziare din colţul străzii şi 
cu Sportul în mână se îndreptă spre staţia de autobuz. 
Desfăcu gazeta şi timp de câteva minute citi foarte 
preocupat, continuând să muşte din chiflă. Urcă în 31, 
înghesuind cu îndemnuri joviale pe ceilalţi călători: 

— Hai, tăticule, că se răceşte faetonul... 

Cobori la Lucernei, traversă strada, trecu pe lângă nişte 
coşuri uriaşe de flori păzite de ţigănci bătrâne şi intră pe 
poarta unei întreprinderi. 

Surprins, Dobrescu privi lung firma roşie: Fabrica de 
medicamente nr. 2. 

„Asta-i culmea!“ 

Cei de la Personal fuseseră categorici: N-aveau printre 
salariaţi nici un farmacist Nicolae Popescu. Şi totuşi omul 
era de-al casei. Felul în care intrase, saluturile familiare „să 
trăieşti, nea Mitică!“, „ura, Nelule!“, greţosul şi gâdilitorul 
„sărut mâinile domniţă!“, semnalau obişnuitul, dezinvoltura 
prezenţei cotidiene în acelaşi loc, între aceiaşi oameni... 


« 


XXX 


— Bonjour, monsieur le procureur! 

Pictorul Bombi Zamfirescu se oprise jovial în mijlocul 
străzii scoţându-şi cu un gest caraghios basca galbenă „de 
luni“. Parcă ar fi apucat de ceafă un pui de pisică. 

— Remarcaţi, vă rog, că mi-am schimbat genul. Încerc cu 
tot dinadinsul să vă fiu agreabil. 

— De ce? întrebă de circumstanţă Dobrescu. 

Pictorul, abandonând brusc tonul uşor, îl privi ţintă: 

— Parbleu - pe româneşte la naiba! Am ajuns la 
înţelepciune. 

— “Te felicit. Personal, am toate motivele să mă bucur. Un 
aforism - inventă locotenentul - pretinde că primul pas spre 
adevărata înţelepciune este... mărturisirea. 

— Vă  compătimesc, plagie Zamfirescu. Dacă îmi 
permiteţi, desigur. Aşteptând confesiuni de la mine, rezultă 
implicit că n-aţi avansat prea mult în cercetările 
dumneavoastră. 

— Mi-aş asuma un risc prea mare, solicitându-ţi ajutorul? 

Pictorul îl privi strâmb: 

— Hm, sunt derutat... Fac parte dintre oamenii incapabili 
să întoarcă spatele când vecinul li-e la ananghie. 
Dumneavoastră dispuneţi de un ascendent. Îmi sunteţi şi 
simpatic. Urlă în mijlocul drumului: How lot crow blamber 
you!! 

Câţiva trecători îşi întoarseră capul contrariaţi, apoi îşi 
continuară drumul comentând după un vechi obicei 
românesc: 

— Mare-i grădina lui Dumnezeu!... 

Netulburat, Zamfirescu reluă firesc: 

— Vă stau la dispoziţie. Cu cine începem ancheta? 

Dobrescu râse. Individul era incorigibil. Cel puţin în 
tenacitatea cu care îşi vehicula exotismul unei personalităţi 
false. 

— De ce râdeţi? Nu mi-aţi cerut ajutorul? 

— Mă gândeam la altceva: anumite amănunte, incidente 
petrecute la mănăstire care mie, să zicem, mi-au scăpat. 


Pictorul îşi împinse mult buzele în afară, de parcă ar fi 
vrut să scape de ele, îşi prinse palmele la spate şi cu ochii în 
pământ tăcu un timp, dând a înţelege locotenentului că plin 
de bunăvoință reflectează. 

Dobrescu mergea alături, despărţind în silabe telegrama 
Minervei primită de dimineaţă: 

Vinovatul e întotdeauna cel mai nevinovat. 

Telegrama îl făcu să-i afurisească umorul sofisticat, 
renghiurile absurde, şaradele a la Anton Pann. Printr-o 
logică de rutină, la fel de bună ca oricare alta, presimţea că 
probabil şi de astă dată rezolvarea este simplă, la 
îndemână, penibil de evidentă. Suficient parcă să-ţi dai doar 
la o parte părul din ochi ori să întinzi mâna după ceva... 

Făcu succint bilanţul: Firu nu ştia nimic, iar cuțitul şi 
andreaua, aşa cum bănuise, nu păstrau nici un fel de 
amprente. 

Oftă: „Stăm bine.“ 

Înfundându-şi mâinile în buzunarele blue-jeans-ilor, trase 
cu coada ochilor spre celălalt. Continua să afişeze poza unei 
meditații profunde. 

Mergeau pe Gramont (locotenentul se întrebă cum 
ajunseseră aici), o străduţă veche cu ceva provincial în 
liniştea ei. Fostele case de zestre, scunde, multe într-o rână, 
primeau umbra groasă a castanilor prin perdele ţepene 
moştenite de la mătuşi bisericoase experte în vise şi 
dulceaţă de vişine. 

— Evrika! urlă subit Zamfirescu. 

Fără să vrea locotenentul se opri locului, speriat. 

— Am găsit! 

Se lăsă într-un genunchi, scoase un ciot de cărbune din 
buzunar şi spre stupefacţia unor copii care jucau şotron 
trase nişte linii pe trotuar. 

— Două drepte paralele cu a treia, sunt paralele între 
ele! 

„lar matematici! se crispă Dobrescu. Ăştia au un tic 
nervos!“ 


Întrebă: 

— Şi ce-i cu asta? 

— E foarte simplu. Luaţi-i pe Radian, pe farmacist şi pe 
bătrânul Dabu. Izbeşte un anumit paralelism. Nu trebuie să 
fii prea deştept ca să-ţi dai seama că pe arhitect îl preocupă 
doar picioarele domniei sale. De cum face ochi şi până 
evadează în  neştiinţă prin intermediul amabil al 
barbituricelor. Psihic şi fizic este incapabil de acţiuni 
violente: crimă sau altceva. Popescu, pe alte date, îi este 
paralel. Un rumegător cu mustață! Şi trecu la altceva 
considerând calificativul suficient pentru a-l scoate din 
cauză. Bătrânul e şmecher mare. Are nişte ochi... Am să-i 
împrumut cândva. Mă gândesc de mult la o operă 
grandioasă, care să mă reprezinte: Cina lui Taras Bulba. În 
fine, spuneam că moşul e dat dracului. Dacă mi-ar fi 
dispărut ceva, un set de pensule ori un ac de cravată, m-aş 
fi gândit imediat la el. 

Dobrescu îşi muşcă imperceptibil buza de jos. Pictorul, 
confirmând o ipoteză mai veche a Minervei, se dovedea 
dacă nu un bun psiholog, cel puţin e un observator fin. 

— Dar crimă, reluă Zamfirescu, niciodată! Dabu e un 
găinar... 

— Bun, îl întrerupse locotenentul. Care e corelaţia? 

Pictorul dădu iar să se aplece şi Dobrescu îl reţinu, 
apucându-l de braţ. 

— Nu e nevoie de schiţă... 

— Am plecat de la axioma unei nevinovâţii certe. 

— A dumitale? 

— A coanei Jeni. Nefericita cu bombardamentul... Ţâc- 
ţâc-ţâc... găza! îi aminti văzând sprâncenele încruntate ale 
locotenentului. Demonstrând că datorită unor 
particularităţi de ordin anatomic ori spiritual cei trei nu pot 
fi autorii asasinatului, devin prin prisma inocenţei, paraleli 
cu coana Jeni. 

Se opri încântat: „Ce părere ai?!“ 


— E o teorie interesantă, aviză locotenentul. Dar găsesc 
că nu te avantajează. 

— “Tocmai de aceea! Observaţi meritul ştiinţific. Cran 
grow meet noi! 

— Faptele sunt limpezi, domnule Zamfirescu: unul din cei 
cinci musafiri ai mănăstirii rămaşi în viaţă este asasinul. 
Conform superbei dumitale demonstraţii, şterg patru de pe 
lista suspecţilor. 

— Şi am rămas eu! exclamă pictorul înveselit. Ca la prima 
noastră discuţie, vă amintiţi? 

— Tocmai. 

Şi totuşi demonstraţia părăsise coordonatele de atunci, 
sugerând date noi, semnificaţii noi... 

— Ei bine, declară emfatic Zamfirescu cu mâna pe piept, 
vă dau cuvântul meu de onoare că n-am omorât pe nimeni 
în viaţa mea! 

Locotenentul râse: 

— Dacă-mi dai cuvântul de onoare... Apropo! Ţi-a plăcut 
Dreptul de a te naşte? 

Omul făcu ochii mari: 

— Ce-i asta? 

— Un film. A rulat la Luceafărul. 

— Nu consum, făcu scurt Zamfirescu şi se răsuci 
prinzându-l de reverul hainei. 

Îşi apropie atât de mult obrazul, încât Dobrescu îi 
distinse firişoarele negre din iris. Sesiză atunci de ce ochii 
pictorului i se păruseră stranii, prea sticloşi, anormal de 
imobili. Irisul albastru era nefiresc dilatat, lăţindu-se pe 
aproape întreg spaţiul alb. De aici, senzaţia de pietre 
nemişcate. 

— V-aţi gândit vreodată, domnule procuror, că cifrele îşi 
ascund uneori semnificaţiile? 

Locotenentul se întrebă sufocat dacă nu cumva omul din 
faţa lui cunoştea trecutul relaţiilor cu Minerva. În orice caz, 
putea paria că afirmaţia ar fi uns-o la inimă. 

— Fii mai explicit. 


— Cinci poate însemna uneori şase, doi poate însemna 
unu... Gândiţi-vă la asta, evident, cu titlu de ipoteză. Începu 
să râdă: People scraw do not! 

— Am să mă gândesc. M-ar amuza să văd dacă... În fine... 
coincidem în raționamente. Unde te pot găsi în timpul zilei? 

— O ameninţare amabilă. Dar n-are importanţă. Îmi va 
face totdeauna plăcere să vă văd, indiferent de scopul 
vizitei. În eventualitatea că nu veţi dispune emiterea unui 
mandat de arestare pe numele meu în următoarele două 
săptămâni, voi socoti un mare privilegiu, dacă aţi binevoi să- 
mi pozaţi. Crant strowe beech much tratter! Nu v-a spus 
nimeni că semănaţi cu Tânărul lui Botticelli? 

Locotenentul se întoarse brusc. Pe urmele lor păşea 
repede, cu paşi mărunți, trăgând cu urechea, bătrânul 
Dabu... 


Capitolul XIII 


FETIŢA CU CHIBRITURI 


—— Ca cine am plăcerea? 


Minerva stătea pe scaun corect, cu coatele lipite, 
zâmbitoare şi amabilă arborând aerul unei doamne din elită 
în vizită de binefacere. 

Robert şi Îngeraşul o măsurau aiuriţi, nepricepând încă 
bine ce se petrece. 

— Te-am întrebat cine eşti, se auzi din nou vocea sigură a 
domnului Laurent. Numele, naționalitatea... Apoi 
măsurând-o din diverse unghiuri adăugă: Şi sexul! 

„Hm! Aştia-s nebuni!“ 

— Fetiţa cu chibrituri, ciripi Minerva subţire. 

— Răspunsul tău nu-mi place, domnişoară. 

Minerva surâse modest: 

— Câte nu-mi plac mie... Şi totuşi te asigur că nu mă 
plâng. 

Laurent o privi concentrat: 

— Ce ai căutat ieri noapte în cimitirul Montmartre? 

— Calul lui d'Artagnan... 

Îngeraşul făcu ochii mari: 

— Ce-a zis? 

Omul cu sprâncenele groase ridică mâna. Colosul îşi 
reprimă subit nedumerirea. 

— Prietenul nostru Robert pretinde că te-ai alăturat 
indivizilor care voiau să-l curețe. 


— De ce? 

— Posibil. 

— Vroiam să ştiu ce se întâmplă până la urmă. O, la, la! 
Era aşa de captivant... 

Domnul Laurent izbi cu pumnul în masă: 

— Gata! 

— Gata, fu de acord şi Minerva. Se ridică: leşirea e la 
dreapta, dacă nu mă înşel? La revedere, mi-a făcut 
plăcere... 

Omul cu sprâncene groase se apropie. Vorbi apăsat, 
subliniind fiecare cuvânt: 

— Ascultă domnişoară, ascultă bine ce-ţi spun! Jocul ăsta 
nu e pentru mine. Vrei să mă scoţi din sărite cu orice chip, 
şi nu văd scopul. De altfel, nici nu mă interesează. [i-ai 
vârât nasul în treburile mele. Chiar dacă aş vrea, şi fii 
sigură că nu e cazul, nu te pot cruța. 

— Cu alte cuvinte nu mai am nici o şansă. 

— Absolut niciuna. 

Obsedată de o idee atât de năstruşnică încât nu 
îndrăznea să şi-o mărturisească, Minerva îşi calculă cu grijă 
pauza: 

— Bunica mea din Zambia, în timp ce prepară tocana - 
un curry delicios... 

— Isprăveşte! 

— Păcat! Bunica mea obişnuieşte să afirme că orice 
orchestră simfonică care se respectă trebuie să aibă... un 
virtuos... Al pianului, de pildă. 

Îl privi ţintă. Ochii domnului Laurent rămaseră muţi. 

— E o femeie înţeleaptă. 

— Din păcate, reluă Minerva, nu pot spune acelaşi lucru 
despre dumneata. Te înşeli! Eşti un tip infatuat, mon petit, 
şi tipii infatuaţi sfârşesc în pardesiu de scânduri pe o alee 
de cimitir. Îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, pentru că la 
urma urmelor dai dovadă de oarecare amabilitate. 

Robert şi Îngeraşul încremeniră. Domnul Laurent 
continua să asculte. 


— Repet, deci, te înşeli. Voi părăsi vila cum spuneţi voi 
„saine et saufe“. Vie şi nevătămată, mon choux, auzi? 
Altminteri bunica mea, care-i foarte intuitivă în ultimul 
timp, va alerta poliţia indicând o anumită adresă... 

Omul cu  sprâncene groase traversă încăperea 
îngândurat. Reveni lângă masă, îşi umplu paharul cu porto 
şi se aşeză pe sofa căutând o poziţie cât mai comodă. 

— “Te ascult. 

— N-aş putea afirma fără a fi cuprinsă de remuşcări că 
asociaţii dumitale îşi cunosc meseria. 

— Colaboratori, preciză domnul Laurent. Colaboratori 
ocazionali. 

— Eventual. Aşadar, ieri seară aflându-mă la aeroport... 

— Cu ce ocazie? 

— N-are importanţă. 

— Pentru mine, da. 

— N-are nici un fel de importanţă. Dar dacă ţii foarte 
mult, am să-ţi spun. O aşteptam pe bunica mea din Zambia. 

— Care, bineînţeles, nu a venit. 

— Cum ai ghicit? 

— Continuă! 

— Cu totul întâmplător, am remarcat interesul 
prietenului nostru Robert pentru un anumit individ. Un 
individ cu o valiză obişnuită care tocmai coborâse din avion. 
Trebuie să-ţi mărturisesc că sunt cam curioasă din fire. 

— Foarte curioasă. 

— Şi cum bunica mă fentase, i-am urmărit pe cei doi până 
la hotel. 

— Numele hotelului! 

— Paradis! Noul sosit a închiriat o cameră, şi-a lăsat 
valiza şi a ieşit în oraş. Prietenul nostru Robert ardea de 
nerăbdare să-i facă o vizită. Bineînţeles, m-am luat după el. 
A deschis uşa cu un passe-partout. 

— Numărul? 

— 321. Mi-am dat seama că băiatul e începător. 

— Ce? făcu Robert ridicându-se. 


— Blanc-bec, mon ami! Treabă de kinder-garten. Ţi-au 
trebuit aproape două minute să convingi o broască care în 
mod normal cedează în maximum 15 secunde. În sfârşit! 
Când cineva pătrunde într-o cameră de hotel prin 
asemenea mijloace, şi un copil şi-ar da seama că acolo e 
ceva interesant. M-am furişat în curtea interioară... Partea 
tehnică nu interesează. N'est-ce pas? Şi printr-o crăpătură 
a jaluzelelor l-am surprins pe dumnealui schimbând 
mânerul valizei. Evident, chestiunea m-a intrigat. Zic: Ia te 
uită ce meşteşuguri curioase se practică la Paris. 

Îşi plimbă ochii prin încăpere. O locuinţă veche cu 
decoraţiuni greoaie pe ziduri şi la marginea tavanului. Privi 
lung trâmbiţa unui „zeu“ cu bustul gol. Mâna avea o poziţie 
curioasă. 

— Ştii că nu-i urât la dumneata? 

Omul cu sprâncenele groase reflectă un timp 
concentrându-şi privirea asupra lichidului din pahar. În cele 
din urmă, sorbi puţin abia muindu-şi buzele şi zise: 

— Mai departe! 

— Când am ajuns în stradă, l-am urmărit pe colaboratorul 
dumitale ocazional care, între noi fie vorba, de la aeroport 
până la ieşirea din hotel nu şi-a asigurat o singură clipă 
spatele. Mi-am propus - ştii, aşa din plictiseală, nu-i sezon - 
să aflu cine-i dumnealui şi mai cu seamă pentru cine 
lucrează. 

— De ce trebuia neapărat să lucreze pentru cineva? 

— O, la, la! Un debutant nu se complică în asemenea 
combinaţii. 

— Hm, logic. 

Domnul Laurent emisese prima apreciere. 

— Era deci clar că atuurile le păstrează altcineva. 

— Şi pe tine te interesau atuurile. 

—  Închipuieşte-ţi, chicoti Minerva. Nimeni nu şi-ar fi 
bătut capul cu mânerul unei valize care transportă 
marmeladă de contrabandă. La început, am crezut că este 
vorba despre nişte prafuri foarte gustate în ultima vreme... 


— Desuet! 

— Într-adevăr, eşti un tip orientat, mon choux! Detest 
asemenea afaceri ca şi pe băieţii care se ocupă cu ele. 
Continuarea o cunoşti. La Bufnița de aur, bobocul află că-i 
încolţit. Îţi fixează o întâlnire prin intermediul lui Pedro, 
barmanul mexican, şi o şterge. M-am convins încă o dată că 
micuțul e nou în profesiune. În loc să se piardă în Place 
Pigalle, aleargă iepureşte printre morminte. Macabru şi 
fără umor! 

— Şi te-ai deplasat până aici ca să-l tragi de urechi! 

— Îhî! 

— Cine ţi-a dat adresa! 

— Dumneata. 

— Eu?! 

Fireşte. Ai avut chiar amabilitatea să mă conduci 
mergând înainte în frumosul dumitale Mercedes albastru. 

Domnul Laurent îşi goli paharul apoi întrebă: 

— Vorbeai adineauri despre o orchestră simfonică sau 
cam aşa ceva... N-am înţeles legătura... 

— Bine, dar e simplu, improviză Minerva. În orice 
combinaţie, trebuie să existe un punct de atracţie. Un 
virtuos... 

— Interesant... De fapt cine eşti tu? 

— Văd că trebuie să spun adevărul, oftă Minerva: O 
femeie obişnuită. Leslie Hart. Vând clătite în Boston- 
Massachusetts. Anul trecut am câştigat un concurs: 217 
clătite pe oră, preparate într-un jeep în plină viteză. 

Bărbatul făcu un gest, alungând parcă o insectă 
supărătoare: 

— Flic? 

— Ce prostie! 

— Naţionalitatea? 

— Aztecă. Fiica lui Montezuma. 

Domnul Laurent izbi cu pumnul în masă. Câteva sticle se 
rostogoliră cu zgomot. 

— Cine eşti? 


Minerva izbucni în râs: 

— Voyons, mon choux, dacă-ţi închipui cumva că ai să mă 
faci să inventez altă identitate, te înşeli amarnic. Sunt Leslie 
Hart în concediu. Trebuie să recunosc că Europa m-a 
decepţionat. 

Îşi îngădui o poziţie mai relaxată. Băieţii ăştia trebuiau 
epataţi. Nu din vanitate gratuită, nu din plăcerea unor 
replici de umor discutabil, ci pentru că oamenii în general 
îşi pierd aplombul în faţa unei atitudini prea sigure. Chiar 
dacă în principiu îi irită, conduita le impune. „Celălalt“ ştie 
sau poate mai mult decât sunt ei în stare să-şi imagineze. 
Ascunde ceva în manşetă... 

Fluturând din degete, îşi opri un căscat grațios: 

— Darling, mă plictisesc. N-aveţi conversaţie... 

Îngeraşul deschise gura. 

— Las-o în grija mea, patroane! Spune tot! 

Domnul Laurent schiţă un gest vag. 


XXX 


Minerva încercă să-şi deprindă ochii cu întunericul. Îi 
legaseră mâinile şi o conduseseră fără exces de amabilitate 
în gaura asta neagră. După aerul greu, irespirabil, jilav 
mucegăit, părea să fie o pivniţă. 

Îşi aminti - crâmpei de gând, pată de lumină în beznă - 
teoriile bine simţite administrate lui Dobrescu. „Dacă pici în 
mâinile adversarului, ceea ce, dragul meu, e preferabil să 
nu se întâmple, trebuie să repeţi continuu că nu ţi-e teamă. 
Când circumstanţele sunt favorabile, poţi s-o faci cu voce 
tare. Nici nu-ţi dai seama cât e de reconfortant în anumite 
situaţii să-ţi auzi glasul. Înfrânge-ţi panica, băiete! După 
aceea, poţi căuta eventual soluţii. Deşi cea mai cinstită e să 
aştepţi după uşă şi să dai cu pantoful în cap primului venit. 
Restul ţine de Hollywood.“ 


Râdeau. Lucrurile însă, trebuia să recunoască Minerva, 
nu mai erau de astă dată atât de simple. Mâinile îi erau 
prizoniere, legătura îi intra adânc în carne, iar lipsa 
oxigenului îi accelera respiraţia şi bătăile inimii. 

„Lrebuie totuşi să mă eliberez...“ 

Făcu câţiva paşi nesiguri izbindu-se de un zid. Pipăi cu 
degetele şi recunoscu conturul cărămizilor netencuite. O 
luă la întâmplare de-a lungul peretelui, orbecăind prin 
întunericul de cavou. Un întuneric indescifrabil... Cu vârful 
ghetei sonda terenul înainte de a călca. Încerca să-şi explice 
sentimentul straniu că paşii se înfundă în ceva moale. Un 
aşternut de vată... Nu-şi stăpâni exclamaţia de durere. 
Genunchiul se izbise surd de un obstacol. Se aplecă. O 
scară, o scară de fier. 

Marginea treptelor era zgrunţuroasă. 

— Da... asta putea fi o idee... 

Găsi o poziţie comodă, prinse treapta între încheieturi şi 
începu să frece frânghia. Era greu. Fiecare mişcare îi 
provoca dureri crâncene. Niciodată nu putuse suporta 
durerile fizice. Picături reci de sudoare i se prelingeau pe 
tâmple. Se opri o clipă respirând îndelung. Îşi încleştă dinţii 
puternici într-un efort disperat... 


Târziu,  frânghia  cedă.  Obosită, Minerva rămase 
nemişcată. Urcă treptele frecându-şi încheieturile. La 
capătul scării, îşi cercetă buzunarele. Găsi cutia cu 
chibrituri, un alt precept administrat locotenentului în 
vremuri bune: „Chibrituri sau bricheta nu trebuie să-ţi 
lipsească niciodată. Deşi sfatul e de prisos. Ai crescut băiat 
mare... Fumezi...“ 

După câteva încercări nereuşite, bulbul de fosfor se 
aprinse. Drumul era barat de o uşă masivă ale cărei canturi 
se pierdeau în zid. 

„Hm, o glisantă prin comandă electronică. Nu stau rău cu 
tehnica, bâieţaşii...“ 


Dar realiză catastrofa. Era o copilărie să încerce forțarea 
unui asemenea sistem. Privi jur împrejur. Se afla într-o 
pivniţă largă, fără obişnuitele guri de aerisire. Focul îi 
atinse degetele. Aprinse un alt băț. 

„Şi domnul Laurent care nu m-a crezut... Poftim! Sunt 
fetiţa cu chibrituri...“ 

Desluşi un susur neîntrerupt. Îşi lipi urechea de perete şi 
zgomotul se amplifică. Clipocitul apei se auzea acum 
limpede. Abia atunci îşi dădu seama că îi e sete. O sete 
răscolitoare, ucigaşă... 

Aerul devenise insuportabil. O usturau plămânii. Aruncă 
chibritul, fără să aprindă altul. Beţele trebuiau menajate. 
Începu să pipăie peretele centimetru cu centimetru. 
Lovindu-l, Minerva simţi că vibrează uşor. Repetă 
operaţiunea lovind ceva mai tare. Suna a gol. Îşi aminti că 
văzuse câţiva butuci aruncaţi într-un colţ. Apelă din nou la 
cutia de chibrituri şi îl alese pe cel mai lung. Îşi fixă un 
punct în zid şi izbi cu toată forţa de câteva ori. Una din 
cărămizi crăpă. Continuă să lovească în acelaşi loc. În 
sfârşit, butucul îi scăpă din mâini, căzând cu zgomot în 
partea cealaltă a zidului. Prin gaura îngustă pătrundea 
aerul... 


Se lăsă jos respirând cu nesaţ: „Sper să nu afle o anumită 
persoană că m-am apucat să demolez Parisul...“ 

Cu al doilea butuc lărgi gaura atât cât să se poată 
strecura. Încălecă zidul şi se lăsă să alunece. Simţi sub tălpi 
o margine îngustă de piatră pe care forfoteau şobolanii. De 
astă dată scoase un țipăt ascuţit. Avusese dintotdeauna o 
frică iraţională, idioată, de şoareci. 

„Reţeaua de canale!“ 

Se întoarse în pivniţă. 

„Prea miroase a Misterele Parisului... Trebuie găsit 
altceva.“ 

Străfulgerată de un gând, înhăţă butucul şi luându-şi 
avânt izbi cu toată forţa în glisanta cu comandă electronică. 


Un bubuit asurzitor zgudui măruntaiele clădirii. Minerva 
avu impresia că un minut după aceea, ecoul mai dura încă. 

„Pe sus, clănţăne lustrele în orice caz.“ 

Uşa din capul treptelor se deschise brusc. Un jet de 
lumină alunecă de-a lungul pereţilor oprindu-se ştirb şi se 
pierdu în reţeaua de canale. 

Minerva ieşi de sub scară râzând: 

„Data viitoare am să-l întreb cum i-a plăcut la chiţcăială.“ 

Urcă treptele extrem de bine dispusă. Traversă în vârful 
picioarelor holul pustiu, apoi ieşi nestingherită în stradă. 
Mii de lumini, firme şi reclame i se încrucişau deasupra 
capului. 


Noaptea învăluia oraşul într-o perdea subţire de ceaţă. 
Ceasul public din colţul străzii arăta zece şi jumătate. Urcă 
într-un taxi. 

— Rue d'Assas. 

Omul de la volan o măsură lung şi parcă scuzându-se, 
preciză cu tâlc: 

— Nu ştiu să existe vreo curăţătorie chimică prin 
apropiere. Privirile îi lunecau asupra mâinilor însângerate: 
Nici infirmerie după câte ştiu eu, domnule! 

„Exasperanit...“ 

Minerva se uită în oglinda retrovizoare. Pete mari de 
noroi îi acopereau obrajii. Avea părul plin de praf, iar 
hainele în neorânduială atrăgeau atenţia. 

„Aşa nu pot intra în hotel...“ Îşi aminti de şoferul 
Mercantier. Zâmbi: 

— Ai dreptate! Duranti 5, Arondismentul 11. 

Paul Mercantier locuia la etajul II al unui imobil vechi. 
Jos, la parter, o boată, una din miile de cârciumioare ale 
Parisului care dau oraşului aerul acela specific pitoresc şi 
ospitalier al unui cuminte şi etern carnaval, îşi răsturna pe 


trotuar mobilierul fragil: măsuţe vesel înfăţate, scaune de 
pai cu perne de buret. Micile localuri semănau atât de mult 
unele cu altele, încât distincţiile erau dificile. Aceeaşi 
copertină veselă cu dungi roşii ferind de soare, acelaşi bar 
modern cu aparatură complicată, tonomatul, barmanul cu 
mâneci suflecate, placid sau jovial dar totdeauna extrem de 
politicos, paharele de bere une demi pression ori flacoane 
de un verde iute - chartreuse - consumată cu gheaţă. 

Minerva urcă treptele vechi ce scârţâiau reumatic sub 
fiecare pas şi sună. 

O mână o bătu pe umeri. Se întoarse surprinsă. Era Paul. 

— Dumneavoastră?! 

Minerva râse: 

— Încă nu m-am sinucis. 

Şoferul îi făcu loc să intre, interesându-se cu umor. 

— Veniţi direct din Infern? 

— Nu. Câteva ore le-am petrecut în Purgatoriu. 

Privi interiorul. Era un apartament drăguţ, aranjat cu o 
înduioşătoare lipsă de fantezie. Nicăieri nu se simţea mâna 
unei femei, locatară constantă. 

— Locuieşti singur? 

— Deocamdată... 

— Menajera dumitale e străină, nu-i aşa? 

Şoferul zâmbi amuzat: 

— Cum aţi ghicit? 

Minerva îi indică divanul acoperit cu o pătură portocalie. 
Se vedeau atârnând marginile cearşafului alb cu picouri 
rare, bleu. 

— Nu aşa aşterneţi dumneavoastră, francezii, patul. 
Băgaţi totul, cearşaf, cuvertură sub saltea. Mă întreb mereu 
de când sunt la Paris, cum reuşiţi să vă strecuraţi în pungă 
fără să răvăşiţi combinaţia. 

— O răvăşim, declară Mercantier râzând. 

Minerva ridică din umeri: 

— Atunci nu înţeleg de ce vă mai bateţi capul. 


— Considerente de ordin estetic. Adăugă: Menajera e 
într-adevăr o portugheză sosită de curând în Franţa. Nu ne 
cunoaşte încă  tabieturile... Apropo, trebuie să vă 
dezinfectaţi. V-aţi julit serios la mâini. 

Scoase dintr-un dulăpior farmaceutic mai multe sticluţe 
şi un pansament. Îi şterse încheieturile cu un tampon de 
vată muiat în iod. 

— Frânghie? 

— Aşi, râse Minerva. Brăţări. 

O pansă şi-i aduse o bluză de trening albastră. 

— Schimbaţi-vă. 

— De ce faci toate astea? întrebă Minerva impresionată. 

Omul ridică din umeri. 

— Nu ştiu... Aveţi ochi buni. 

Trecu în sufragerie, cotrobăi într-un dulap şi scoțând o 
sticlă şi două pahare adăugă: 

— Îmi plac ochii buni. 

— Ciudat! Nici măcar nu m-ai întrebat cum mă cheamă. 

— Are vreo importanţă? 

— Adevărat. Ciocniră: Îţi mulţumesc, Paul. Aş vrea să dau 
un telefon. 

Formă un număr. Discret, şoferul se retrase în încăperea 
alăturată. 

— Hotel Paradis? Fii amabilă domnişoară, şi dă-mi 
camera 321. Alo, domnul Georgescu? 

Recunoscându-i vocea, inginerul întrebă impacientat: 

— Unde aţi dispărut? 

— S-a întâmplat ceva? 

— Acum un sfert de ceas omul cu sprâncene groase se 
interesa la recepţie de dumneavoastră. 

— De mine?! 

Minerva intui catastrofa. 

— A întrebat unde o poate găsi pe doamna brună cu 
breton şi... 

— Şi? făcu sâcâită Minerva. Daţi-i drumul, nu vă jenaţi. 
Încă nu s-a născut ăla gata să jure că aş fi vreo frumuseţe, 


sau cel puţin aşa pretinde „o anumită persoană“. 

— Mă scuzaţi, doamna cu breton şi... nasul lung, care m-a 
însoţit de la Bucureşti. Evident, tipul habar n-are de ceea ce 
se numeşte distincţie... 

Minerva raţionă fulgerător. Îi cotrobăiseră desigur prin 
cameră, descoperind paşaportul. 

— Ascultaţi-mă! Individul s-ar putea să vă viziteze în 
curând pentru informaţii suplimentare. Alo, alo... 

După un timp, Georgescu şopti: 

— Cineva apasă clanţa. 

— Uşa e încuiată? 

— Da. 

— Puneţi lanţul de siguranţă şi încercaţi să nu faceţi 
apoplexie. 

Se auziră paşi grăbiţi, un zgomot metalic şi inginerul 
reveni la aparat. 

— L-am pus. 

— Unde dă fereastra? 

— În stradă, chiar deasupra intrării. Geamul din cealaltă 
odaie dă în curtea interioară. 

— Închideţi-le şi lăsaţi jaluzelele. Alo, dacă vă telefonează 
pretextaţi că e o femeie la dumneavoastră şi nu puteţi primi 
pe nimeni. Precizaţi că în jumătate de oră veţi cobori în hol. 
Sosesc în câteva minute. 

Închise. 

— Paul, trebuie să plec. 

Şoferul oftă: 

— Dumneavoastră ştiţi mai bine. 

— Trebuie să plec, Paul. S-a întâmplat ceva foarte, foarte 
grav. 

— Nimic nu este foarte grav. Nu v-aţi dat seama? 

— Încă o dată îţi mulţumesc pentru totul. Eşti un om 
minunat. Italienii spun că cei care nu mor se mai întâlnesc... 

Îi strânse mâna şi se precipită pe scări. 


Ajunsă în stradă, sări în primul taximetru. 


— Hotel Paradis! Drumul cel mai scurt! 

Ceasul de la bordul maşinii indica miezul nopţii. Peste 
douăzeci de minute se afla în faţa hotelului. 

Se uită prin fereastra largă. În afară de personalul 
obişnuit şi două animatoare care trăncăneau cu barmanul, 
nu se afla nimeni în hol. Intră. Fata de la Recepție îşi 
pregăti zâmbetul „de serviciu“. 

— Puteţi să-mi daţi o informaţie? 

Zâmbetul „de serviciu“ se lăţi împrumutând o nuanţă de 
echivoc. 

— Depinde ce vă interesează... 

— Aveam întâlnire cu un domn. 

— Cu sprâncene groase? 

— Da. 

— A plecat acum cinci minute. 

Minerva îşi pocni palmele: 

— Quelle guigne! N-a mai avut răbdare să aştepte... În 
fond de ce râdeţi? întrebă contrariată. 

— Mi se pare nostim că domnul cu sprâncene groase s-a 
interesat despre dumneavoastră, cam în acelaşi fel. 

— Adică? 

— A întrebat de madame, precizând că este o brună 
subţire cu breton şi... Bineînţeles, am auzit fără să vreau. 

— Sunt convinsă. A urcat? 

— Nu. Au urcat indivizii care îl însoțeau. Spun indivizi, 
pentru că, scuzaţi-mi remarca, aveau nişte mutre cam 
suspecte. 

„Colaboratorii! Robert şi Îngeraşul...“ 

— Poate am norocul să-i întâlnesc sus. 

— Exclus. Au plecat toţi trei. 

— Mulţumesc, domnişoară. 

Urcă în cameră. Răsturnă telefonul de pe noptieră şi îi 
desprinse capacul: paşaportul dispăruse. 


În hol, fata de la Recepție îi zâmbi superb. 
„Cred c-o face de-al dracului. Ştie că mă enervează.“ 


leşi în stradă. Făcu doar câţiva paşi... 
Focuri de armă răsunară din spate şi Minerva se prăbuşi 
pe trotuar. 


Capitolul XIV 


NEDUMERIRILE 
LOCOTENENTIULUI DOBRESCU 


Când dădu cu ochii de el, Dabu tresări. Îşi ascunse 
repede privirea sub pleoapele bătrâne şi cu paşi moi, 
neauziţi, îl conduse printr-un hol întunecos. 

— Domnul arhitect e pe terasă. 

Dobrescu mâzgăli ceva pe o bucată de hârtie. 

— Caută-mă mâine dimineaţă la numărul ăsta. 

Dabu mormăi ceva afirmativ şi dispăru topindu-se 
nesimţit, ca o umbră. 

Radian răsfoia nişte reviste de specialitate străine. Nu 
păru deloc surprins de vizita locotenentului; salutându-l 
amical cu două degete duse la tâmplă, îl invită să ia loc. 
Bătu palma peste o pagină ilustrată - un dormitor 
palisandru probabil - cu perdele somptuoase, bonne-femme 
din tafta roşie şi comentă amuzat: 

— Ce fleacuri de bun-gust! Nu staţi jos? 

Îi indică un fotoliu de pai şi trase mai aproape măsuţa 
volantă. 

Pe o tavă lungă de cristal negru erau rânduite pahare, 
sticle de băutură, un vas mic de argint cu gheaţă. 

— Whisky? Campari? Coniac? 

Dobrescu clătină din cap fără ipocrizie. Îi era sete - 
fusese o zi deosebit de călduroasă - şi numai gândul 
alcoolului îi făcea greață. 


— Puțin sifon... 

Sorbind din pahar, admiră priveliştea. De la etajul X, 
Bucureştiul părea un joc de cuburi. Se amuză câteva clipe 
încercând să identifice clădirile înalte. Când întoarse capul, 
întâlni privirea fixă a arhitectului. 

Îl observa fără sfială şi în ochii negri, locotenentul desluşi 
un licăr sarcastic. 

— Mi se pare că prezenţa mea vă distrează. 

— Infinit, declară Radian. E un spectacol deosebit să 
urmăreşti pe cineva care trebuie să abordeze o problemă 
stânjenitoare. Dumneavoastră, domnule procuror, vă aflaţi 
într-o astfel de situaţie. Mă înşel? 

— Nu vă înşelaţi, oftă Dobrescu. 

Arhitectul zâmbi: 

— Să-i dăm drumul atunci. După aceea putem trece la 
chestiuni mai agreabile, mai apropiate de adevăratele 
dumneavoastră preocupări. Ce face Rapidul, duminică, de 
pildă... 

Locotenentul îşi aprinse o ţigară şi trase câteva fumuri. 

Radian îşi turnă două degete de whisky şi amestecă 
gheaţa cu o linguriţă lungă. Avea mâini deosebit de 
frumoase. O fulguială uşoară de păr negru îi umbrea 
falangele. 

— Domnule arhitect, începu locotenentul acuzând jena, 
vă deranjez într-o chestiune... În sfârşit, o problemă 
îndeajuns de spinoasă. Este vorba despre accidentul 
dumneavoastră. 

Radian îşi încruntă abia vizibil sprâncenele: 

— V-am spus cândva că detest menajamentele. Falsa 
delicateţe. 

— Ei bine, în noaptea petrecută la mănăstirea Domniței, 
cu totul întâmplător - un colţ al păturii se desprinsese la 
fereastră - v-am văzut în picioare în mijlocul odăii. Adăugă 
accentuând: Departe de cărucior. 

— Apreciez la justa lui valoare acel „cu totul întâmplător“ 
declară Radian cu o ironie groasă. Mai apreciez şi 


manierele dumneavoastră. Sunteţi o persoană surprinzător 
de bine crescută. Mă întreb dacă este o însuşire de breaslă, 
ori pur şi simplu am avut noroc. 

— Dumneavoastră cum v-ar conveni? 

Arhitectul îl privi iute. Nu încerca să-şi ascundă 
enervarea. 

— Aş putea şti ce legătură au picioarele mele cu moartea 
profesorului şi a Elenei Dimitriu? 

Dobrescu puse paharul cu sifon pe masă. 

— Sunteţi un om inteligent, aş zice o inteligenţă care 
depăşeşte media... 

— Acordaţi-mi favoarea de a nu mă confunda cu imbecilul 
de Popescu, îl întrerupse brutal Radian. Complimentele îmi 
repugnă! 

— Era o simplă constatare. Dar dacă vă deranjează, sunt 
gata să retractez. Mă refeream la faptul că asociaţia e 
limpede. În faza iniţială, din punct de vedere al subiectului 
criminal, dumneavoastră  eraţi exclus din cauză. 
Modalitatea de comitere a celor două asasinate presupune 
acţiuni violente. 

— Cu alte cuvinte, am devenit suspect. Suspectă se 
relevă şi infirmitatea mea pe care probabil o consideraţi 
simulată. 

— Aţi pus punctul pei. 

— Adică de doi ani încoace duc o viaţă nemernică numai 
pentru a vă induce pe dumneavoastră în eroare în contextul 
unor crime pe care le preconizam. 

— În materie de premeditare, istoria criminalisticii 
cunoaşte performanţe prodigioase. 

— Nu credeţi totuşi - apropo de aprecieri - că aş fi putut 
găsi ceva mai inteligent? 

Locotenentul se strânse în fotoliu: 

— Regret că v-aţi enervat, domnule arhitect. Eu nu vă 
acuz. Scontând pe bunăvoința dumneavoastră, am venit să 
limpezim un amănunt, trebuie să recunoaşteţi, cel puţin 
ciudat. 


— De ce aţi aşteptat până azi? 

— Sunteţi atât de susceptibil... Mă întrebam cum să vă 
abordez. 

— Aha! exclamă Radian. 

Lăsă capul în jos, trăgând nervos de ciucurii pledului 
care-i acoperea genunchii, apoi îşi ridică brusc privirea: 

— Aveţi pretenţia să vă cred? 

— Nu. 

Şi Dobrescu zâmbi. Zâmbetul dezarmant care o irita pe 
Minerva încă de când îi era elev: „Zâmbet de sugaci 
precoce...“ 

Radian rămase o clipă deconcertat. Şopti mecanic: 

— Aşa... Aşa... Mda... În fond, nu văd de ce nu v-aş 
satisface curiozitatea. Îşi aruncă ochii peste balustrada 
balconului. De jos, din adâncul celor zece etaje, străbăteau 
zgomote vagi. Încerc să-mi înfrâng boala... Am plecat de la 
premisa că neexistând nici o leziune, totul e legat de o idee 
nocivă, de autosugestie. Mi-am propus să înving ideea, 
acţionând în sens contrar, înfiripând, alimentând, educând 
un alt concept. Acela că voi putea să mă ridic. Cu condiţia s- 
o vreau. S-o vreau cu adevărat. De luni de zile fac asta: 
vreau din adâncul sufletului. Adăugă în surdină: Cu eforturi 
care aproape mă ucid... Atunci, noaptea la mănăstire, 
izbutisem pentru prima oară. Din nefericire, nu eram prea 
departe de cărucior. 75 de centimetri... Râse amar: Sunt 
arhitect, puteţi să mă credeţi. Mi se pare straniu ca prima 
bucurie de doi ani încoace să fi generat suspiciunile 
dumneavoastră. 

Locotenentul păru impresionat. Întrebă cu voce nesigură: 

— Nu înţeleg de ce vă fereaţi de ceilalţi. Atâta mister... 

Radian îşi zvârli capul pe spate. Ochii întunecaţi sclipiră 
sălbatic: 

— După opinia dumneavoastră, cum ar fi trebuit să 
procedez? Să evoluez în văzul tuturor, cu spectatori 
amatori de senzaţional punând pariuri: „ Se ridică!“ „Ba 
nu!“, „Cade!“, „Copăcel, tată!“. Eventual un Popescu 


« 


« 


spiritual care să strige „Bis!“ în aplauzele asistenţei? Şi de 
ce nu, pictorul grăbit să mă imortalizeze biblic: Minunea 
sfântului Radian comisă într-o pădure de cactuşi. 

Dobrescu îşi trecu palma peste bărbia moale, întrebându- 
se unde şi cât minţea. 

Dimineaţa, găsise în arhivele ministerului dosarul 
arhitectului Liviu Radian. Dăduse astfel răspuns întrebării 
care-l chinuia de la prima lor întâlnire: „Unde l-am 
cunoscut?“ 

Cinci ani în urmă, cu ocazia unei excursii în străinătate, 
Radian fusese racolat de o agenţie de spionaj. Întors în ţară, 
făcuse o vizită organelor securităţii, mărturisind totul. 
Locotenentul parcursese întâmplător declaraţiile cu prilejul 
altei acţiuni. Privise îndelung fotografia. Chipul masculin, cu 
trăsături puternice, i se întipărise în memorie. De aci, 
sentimentul că l-ar fi cunoscut cândva. În cursul dimineţii, 
intrase în arhivă. 

Încercase o satisfacţie uriaşă. Tot sângele i se urcase în 
obraji. Păcat că nu fusese şi Minerva de faţă... O pistă nouă, 
nebănuită... 

Acum, când entuziasmul i se mai domolise, încerca să 
descifreze jocul arhitectului. Un renghi rafinat. Vii să te 
denunţi, apoi camuflat în spatele recentei pocăinţi, 
acţionezi nestingherit. Manevra era riscantă, ţinea de un 
aventurism spectaculos... Dar dacă... Dacă se ciocnise pur 
şi simplu de o coincidenţă infernală, cel mai absurd concurs 
de împrejurări, o farsă idioată a întâmplării... 

„Ce ascunde omul ăsta?“ 

Căută răspunsul în ochii arhitectului. Străluceau vâlvătăi 
întunecate, făclii mute pârjolind obrazul încremenit. 


După plecarea lui Dobrescu, arhitectul îl trimise pe 
bătrân să facă cumpărături. 


Dabu mormăi ca de obicei ceva neînțeles, strecurându-se 
în odaia lui. Ridică salteaua şi, vârându-şi dedesubt mâna, 
până la subţiori, scoase un portofel burduşit, din pânză 
cadrilată. 

În hol, îl opri glasul iritat al lui Radian: 

— Încă n-ai plecat? Ce dracu” te moşmondeşti atâta? 

Bătrânul ridică din umeri şi ieşi. Auzi pe cineva urcând 
scările. Paşii erau însoţiţi de un zgomot metalic. 

Pe ultimele trepte apăru gâfâind, lac de sudoare un 
individ scund şi oacheş. Rostogolea sub pălăria pleoştită cu 
o dâră lată de murdărie între panglică şi bor, ochii negrii cu 
corneea foarte galbenă. În spinare căra un morman de 
crătiţi şi oale noi, roşii şi albastre. Îşi împinse pălăria pe 
ceafă: 

— Săru' mâna, conaşule! Haini vechi aveţi? 

Şi propuse trocul, făcând să zornăie cu câteva convulsii 
de şale, fierăria din spinare. 

— Ce-i pe mine, şi în ladă! mârâi Dabu. Vira ţigane! 

Oacheşul se uită urât şi se zborşi la bătrân, scuipându-i 
lat lângă pantof. 

— Ha, mo jungalo, şo sî nasol?:3+ 

Dabu îl privi pieziş 

— Ia vino încoa! Mi se pare că tot mai am câte ceva... Şi 
îşi duse mâna la buzunar căutându-şi cheile. 

Încântat, celălalt îşi uită supărarea şi făcu să-i sticlească 
dinţii: 

— Săru' mâna don' primare! Te-am simţit eu că eşti 
barosan... 

Nu-şi isprăvi râsul. Pumnul lui Dabu ţâşni din buzunar. 
Omul simţi colții boxului înfigându-i-se în bărbie şi începu să 
alunece uşor ştergând peretele. 

Cu mişcări iuți, îndemânatece bătrânul îl trase în 
apartament. Îi dezbrăcă haina, schimbând conţinutul 
buzunarelor, îşi trase pălăria veche pe ochi şi, încărcând în 
spinare marfa ţiganului, ieşi închizând uşa fără zgomot. 


Bătrânul privi jur împrejur, apoi se amestecă în furnicarul 
de lume. Mergea încet cu paşi târşăiţi. La primul colţ 
abandonă bulevardul aglomerat, încercând să-şi piardă 
urma într-un păienjeniş de străduţe singuratice. 

Intră într-o curte îngustă cu gardul povârnit şi începu să 
strige cântat, nu prea tare: 

— Haini vechi, ghidi vechi, lucruri vechi cumpăăăr! 

Aşteptă un timp fără să se deschidă nici o fereastră, fără 
să apară nimeni. Aruncă o privire spre perdelele ieftine din 
aţică apoi merse mai departe, în ogrăzile vecine. Îşi plecă 
scurt umărul lăsând jos oalele, apoi părăsi repede curtea. 

Urcă în tramvaiul 12 şi cobori la gară. Cercetă mersul 
trenurilor, îmbrâncit de mulţimea care traversa holul. 

Simţi că-l bate cineva pe umăr: 

— Pot să-ţi fiu de folos? 

Dabu se întoarse moale. Cu mâinile în buzunare, 
locotenentul Dobrescu zâmbea. 


Capitolul XV 


MINERVA TUTOVAN 
NU FOLOSEŞTE REVOLVER 


A gresorul se afla la volanul unui Peugeot albastru care 


se depărta în mare viteză. 

Pe strada pustie, împuşcăturile păreau să fi rămas fără 
ecou. Doar la o mansardă nişte perdele se mişcară uşor. 
Atât. Încolo, cartierul continua să-şi rumege liniştea. Şi 
totuşi Minerva simţea sub calmul aparent convulsiile 
tensiunii. Alerta. Ca un şuvoi lichid luptând zbuciumat să 
spargă pojghiţa subţire de sticlă, impecabilă, netedă. 

Minerva auzise adeseori (iar  parizienii  gâdilaţi 
acreditează aceeaşi idee) că pe francezi nu-i surprinde 
nimic. Reflectă că afirmaţia se referă, desigur, la fenomenul 
stradă şi nu este lipsită de temei. Când, anual, suporţi 
capriciile a milioane de turişti care-ţi invadează 
bulevardele, muzeele şi magazinele, desigur aspectele 
fistichii îşi pierd din inedit. Totuşi, a lua nişte împuşcături 
drept sâmburi de caisă sparţi cu o cărămidă, undeva, pe 
bordura trotuarului, însemna să forţezi puţinel nota. 


Inginerul Georgescu se apropie în fugă: 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, făcu Minerva ridicându-se. Băieţii s-au jucat 
niţel cu praştia. M-au confundat pesemne cu o vrăbiuţă. 


— Se îngroaşă gluma. Nu credeţi că ar trebui anunţată 
poliţia? 

— Poftim? 

— Scuzaţi-mă. Mă gândeam la altceva. 

— Poliţia? Puteţi fi sigur că nu ne-a scăpat din ochi o 
singură clipă. Dar, mă rog, asta-i altă poveste. Ce-aţi făcut 
azi-noapte? V-am aşteptat două ore în faţa cabaretului. 

— Îmi pare rău. Omul cu sprâncene groase a intrat pe 
uşa de serviciu şi tot pe acolo a ieşit. Evident, m-am luat 
după el. 

— Foarte bine! Şi? 

— Întâi m-a plimbat prin vreo trei-patru cârciumi: Cina la 
Cochon d'or, îngheţata în drugstore-ul din Champs-Elysees, 
cafeaua într-un bar din Montparnasse. În cele din urmă a 
intrat la cazinou, iar spre dimineaţă a luat din nou boatele 
la rând. Suferă probabil de nomadism. 

— Sau căuta pe cineva. 

— Nu mi-a făcut impresia. Abia la Conciergerie părea că 
acordă oarecare atenţie celor din jur. 

— Aşa e. V-aţi descurcat excelent. Nici nu ştiu cum să vă 
mulţumesc. 

— Eu ştiu. 

— 7! 

— Să acceptaţi - în prima seară liberă îndată ce ajungem 
acasă - o invitaţie la Athenee Palace. N-aş vrea să mă 
înţelegeţi greşit! Detest flirturile şi n-am pasiuni de 
colecţionar într-un anumit sens. Este prima invitaţie pe care 
o fac unei femei. 

Minerva intră subit în panică. Îl măsură printre gene. În 
ochii inginerului stăruiau lumini ciudate, două duminici în 
miniatură. 

„Ptiu drace. Dacă află de trebuşoara asta o anumită 
persoană care vânează efecte literare ieftine, m-am ars!“ Îşi 
potrivi zâmbetul de sărbătoare. Inginerul păli: 

— Vi-e râu? 


— Nu... Mă rog... Sunteţi foarte amabil... Desigur... dacă 
n-am să pot eu - şi era sigură că n-are să poată - îl deleg pe 
locotenentul Dobrescu. Schimbă discuţia: Aţi încheiat 
contractele? 


Place Pigalle îi prinse într-un cleşte de lumini şi zgomote. 
Trecură pe lângă chioşcul de sticlă al unei ghicitoare din 
ghips care îţi comunica viitorul pe un cartonaş gata tipărit, 
cum îi venea rândul, ca pe vremuri papagalii culţi din Obor 
şi Matache Măcelarul. 

Intrară într-un bistro. Minerva comandă rasol de melci şi 
salată de anghinare - artichauts. Erau infecte, dar nu 
înţelegea de ce adică ar mânca la Paris fleică şi pârjoale. 
Fără să fie gurmandă, avea o curiozitate lacomă pentru 
preparatele „exotice“, chiar dacă ulterior încerca tulburări 
vagi. 

De altfel, pretindea ea, pe om îl cunoşti după pijama, coş 
de gunoi şi preferinţele gastronomice. 

Inginerul ceru un ceai. Nu mânca seara. 

În faţa cafelei, „un expresso bien serre“, tare, deasă, 
două degete de lichid, încercă să analizeze situaţia din 
toate unghiurile. 

Sorbi ultima picătură. Trebuia acţionat imediat. 
Ridicându-se de la masă, conchise că dacă materialul nu va 
fi recuperat în seara aceea, nu va mai fi recuperat 
niciodată. 

Îi comunică inginerului concluzia şi înregistrând cu o 
crispare reflexă zâmbetul casieriţei, părăsiră bistroul. 


Ochii verzi ai Bufniţei de aur clipeau îmbietor. 

— Ce am de făcut? se interesă Georgescu. 

—  Umflaţi-vă pectoralii şi aruncaţi priviri furioase 
barmanului. Nu exageraţi însă. N-aş vrea să leşine înainte 
de a-mi spune câte ceva... 

Localul era aproape plin. Mesele cu margini 
fosforescente desenau cercuri reci, bizare în 
semiintunericul discret. Un reflector puternic cădea pe 
ringul de dans, unde evoluau şase cadâne într-un ucigător 
de lent danse du ventre. Rezemaţi de perete, câţiva indivizi 
cu braţele încrucişate mestecau chewing-gum. 

Minerva se apropie de bar. Mexicanul agita discret un 
shaker. Mişcările erau atât de elegante, încât îţi venea să 
crezi că omul se simte în faţa unui aparat de filmat. 

— Bună Pedro! 

— “soir monsieur. Vă... 

Rămase cu gura întredeschisă. O recunoscuse. Printr-o 
metamorfoză rapidă, împrumută trăsăturilor expresia sa 
obişnuită, profesională. 

— Scuzaţi-mă, madame, întunericul... Cu ce vă putem 
servi? 

— Lasă teatrul, Pedro, nu te avantajează. Eşti un actor 
prost. 

— Desigur, senora glumeşte. 

— Ridică mâna. le avertizez că la prima mişcare mă 
indispun. Zâmbeşte, Pedro! Zâmbeşte! Băieţii pot să creadă 
că am de gând să te mănânc. Şi nu am de gând. Sunto 
femeie gingaşă... 

— Oh! Am înţeles. Senora are amabilitatea să mă 
confunde. 

Încercă din nou să strecoare degetele sub tejghea. 

— Ridică mâna, Pedro, şi roagă-te dumnezeului tău să nu 
mi se întâmple nimic. E singura ta şansă. Îl cunoşti pe 
Pierre... 

— Care din ei? Cunosc atâţia... 

— Evadatul. 


Barmanul îşi încruntă sprâncenele. 

— Parcă am auzit câte ceva. 

— Dar despre Gorila? 

— Vă asigur că mai nimic. 

— Dacă nu eşti cuminte, ai să auzi foarte multe. Amândoi 
sunt tare curioşi să afle cine i-a vândut pontul lui Robert. 

— Santa Madona! De unde să ştiu eu?! 

Minerva avu un gest de plictiseală. 

— Le-am spus că vin să stau de vorbă cu tine. 
Presupunând că mi se întâmplă ceva, Pierre te găseşte şi în 
gaură de şarpe. Înţelegi? 

— Încep să înţeleg, sefora. 

— În sfârşit! Dă-mi un steinheger mic. 

Ropote de aplauze salutară apariţia lui Mademoiselle 
Daisy. Drapată în togă, cu un ulcior de Corint pe cap, 
femeia executa un număr de striptease cu oarecari 
pretenţii de bun gust. Lumina se reduse la un singur spot 
albastru concentrat. Daisy scoase din ulcior un tul de nylon 
enorm cu reflexe sidefii şi ringul se transformă într-o cadă 
de spumă, îşi aruncă toga şi intră graţioasă în „apă“. 

Totul era executat cu o măiestrie surprinzătoare. Şi nu 
surâdea... 

Minerva observă că barmanul turnase băutura cu o lipsă 
de îndemânare suspectă. Mirosi paharul şi i-l întinse: 

— Bea! 

— Sunteţi foarte generoasă, senora... 

— Bea, Pedro! 

— Dacă senora insistă... am să beau, deşi nu obişnuiesc. 

Apucă paharul cu o expresie de sacrificiu amar şi-l lăsă 
să-i cadă din mână. 

— Oh! S-a spart. Asta înseamnă că senora nu mi l-a oferit 
din toată inima. |ţţ... 

— Ce era înăuntru? 

— Steinheger. O băutură nemţească tare. Nemţii se 
pricep la alcooluri. 

— Şi la chimie, sugeră Minerva. 


— Tot ce se poate. 

— Cianură? 

— Dacă senora îmi îngăduie, aş putea-o asigura că n-am 
ucis în viaţa mea. 

— Atunci? 

— Probabil, din greşeală, fireşte, am scăpat înăuntru un 
somnifer inofensiv. 

— Eşti candid, mon petit. Nu faci meserie... Pierre şi 
Gorila abia aşteaptă să te încredinţeze de treaba asta. 

— Sunt nişte monsieurs foarte amabili... 

— Cât despre Îngeraşul... Sau n-ai auzit de el? 

— Bufnița de aure un cabaret select, senora. Pe aici n-au 
ce căuta îngeraşii. 

— Cu cât i-ai vândut pontul lui Robert? 

— Pont?! Santa Madona! Ce înseamnă pont? 

— Când oferi viaţa unui copain pentru câteva sute de 
franci. Parcă începi să-ţi aminteşti, nu-i aşa? Eram de faţă. 
S-ar putea să-i povestesc lui Pierre cine i-a încurcat 
socotelile. Dacă nu ies de aici va înţelege singur. 

Mexicanul medită câteva clipe. Ochii lui nu părăseau 
chipul Minervei. Şopti: 

— Cât? 

— Ce lipsă de gust, băiete! Nu fac şantaj ci un schimb 
onest de informaţii. 

— Vă stau la dispoziţie. 

— Până una alta, aş vrea să ştiu de ce ai încercat să-mi 
măsluieşti băutura. 

— Eu?! 

— Sau cine te-a sfătuit. 

— Credeţi-mă, senora, era un somnifer. Pe onoarea mea. 

— Onoare! Asta-i gluma cea mai bună pe care am auzit-o 
la Paris... În sfârşit, de ce mi l-ai dat? 

— Ca să câştig timp. Detest hotărârile pripite. 

— lar eu improvizaţiile. Deci, fii te rog foarte atent: cine e 
tipul cu sprâncene groase pentru care ai încasat alte două 


sute de franci ca să-i comunici întâlnirea de la 
Conciergerie? 

— N-am idee, senora. leri l-am văzut pentru prima oară 
în viaţă. 

Minerva riscă: 

— Şi pe Îngeraşul tot o singură dată în viaţă l-ai văzut? 

Pedro servi comanda unui chelner, apoi se întoarse. 

— La urma urmei, dacă îmi este îngăduit, aş putea să 
întreb cine mă asigură că nu v-a trimis chiar el? 

— Cu ce scop? 

— Ca să-mi probeze fidelitatea, e o vreme încoace, circulă 
zvonul nesănătos că aş fi deprins prostul obicei să ciripesc 
de dragul banilor... Clipi şiret adăugând: Vă daţi seama, 
senora, ce lucruri urâte se pot spune pe seama unui om ca 
mine, hein? 

Minerva îl privi din ochi. Vorbi rar: 

— Dispun de o singură dovadă. E suficient să fac un semn 
pentru ca în cinci minute Pierre şi Gorila să fie aici. Îl vezi 
pe tipul de colo? Unde te uiţi? Ala cât Turnul Eiffel. I-l 
indică pe Georgescu care surprinzându-le privirile, zâmbi 
ridicându-se uşor. Este omul lor... Doar gândul unei discuţii 
amicale cu persoana care l-a avertizat pe Robert, îl face să 
creadă că viaţa e frumoasă. 

Pedro luă un pahar de sub tejghea şi-l bău dintr-o suflare, 
apoi se închină sărutând superstiţios madona de aur ce-i 
atârna la gât: 

— Ce anume vă interesează? 

— Unde-l pot găsi pe Îngeraşul. 

Pedro şopti aproape fără să-şi mişte buzele. 

— Evitaţi barul /'Enfer. E un local deocheat frecventat 
de... Îngerii morţii. 

Minerva se ridică. 

— Senora! Aţi uitat să-mi achitaţi steinhegerul. 

— Mda! Cât face? 

— 200 de franci... Vi s-ar părea prea mult? 


Dibuiră barul I/Enfer pe o stradă întunecoasă din 
Montmartre. 

Localul, ostentativ original, i se păru Minervei neserios şi 
ilar. În cazanul uriaş din mijlocul ringului erau aruncaţi 
consumatorii care refuzau farmecele câtorva demoniţe de 
culoare. Din cazan ieşeau flăcări şi fum, un truc de mare 
efect fără consecinţe vestimentare. Scheletele agăţate pe 
pereţi îşi mişcau în permanenţă membrele. Un zgomot de 
nuci vârâte într-un sac. Orchestra de negri, îmbrăcaţi în 
verde fosforescent, urla fără întrerupere. 

Minerva îl văzu pe Îngeraşul bând singur la o masă. 
Atinse braţul inginerului cu o exclamaţie de mulţumire: 

— Splendid! Mi-a fost teamă că Pedro a minţit; înapoiaţi- 
vă în stradă şi angajaţi un taxi. În maximum zece minute vin 
şi eu. 

Rupse apoi o foaie din bloc-notes şi scrise citeţ: 

Credeai c-ai scăpat de mine? Condoleanţe pentru 
pierderea amicului Laurent. Presimt că din exces de 
prietenie - eşti un ingeraş fidel şi simţitor - o vei lua 
curând, curând pe urmele lui. 

Împături biletul şi-l înmână unei picoliţe împreună cu o 
bancnotă. 

— Du-l te rog peste cinci minute domnului care stă singur 
la masa din colţ. Spune-i că-i din partea doamnei cu... 
breton. 

Se retrase ascunzându-se în spatele unei draperii din 
apropierea telefonului. Câteva minute mai târziu, Îngeraşul 
ridică receptorul formând un număr. Nu-i răspunse nimeni. 
Impacientat părăsi localul în mare grabă. 

Peugeot-ul Îngeraşului frână în faţa unei vile întunecate 
din Montreuil. Ocoli clădirea şi deschise o uşă mică ce 
dădea spre parc. Curând, parterul fu inundat de lumină. 


Minerva şi Georgescu parcurseră acelaşi drum, ajungând 
într-un living-room uriaş, decorat atât de spectaculos încât 
te puteai crede la Hollywood. Auzind paşi, se refugiară într- 
un oficiu îngust. 

Îngeraşul coborî scara interioară înjurând, cercetă odăile 
de la parter apoi, nedumerit, părăsi vila. 

Un zgomot uşor le atrase atenţia. Cineva introducea 
cheia în broasca de la intrare. 

— Deci ne-am înţeles, şopti Minerva. Treceţi alături şi... 

— Ştiu, o întrerupse inginerul surâzând. Fără iniţiative 
proprii... 

Răsturnată în fotoliu, Minerva îşi căută o poziţie mai 
comodă şi apăsă pe comutatorul lămpii de birou exact când 
domnul Laurent, în smoching şi pantaloni reiaţi, uluit de 
lumina care se aprindea singură, apăruse în prag. 

— Tu?! 

— Bună seara, mon choux. 

— Ce cauţi aici? 

— M-am gândit să răspund vizitei pe care ai avut 
amabilitatea să mi-o faci la hotel. Aşa cere eticheta, 
pretinde bunica mea din Zambia: înainte de trei zile, 
înapoiezi vizita. 

— Ce cauţi aici? 

— Paşaportul. 

Omul cu sprâncene groase aruncă o privire iute, reflexă 
în direcţia seifului. 

— Mă plictiseam aşteptându-te şi m-am uitat niţel în 
puşculiţa dumitale, improviză Minerva. Ador amintirile de 
familie. Apropo, ar trebui să-şi procuri o casă de bani ca 
lumea. 

Cu mâinile la spate, domnul Laurent se rezemă de o 
consolă Regence. 

Minerva îi sesiză intenţia. Stinse lumina şi se aruncă într- 
o parte. Două detunături sfredeliră întunericul compact. 
Păşind în vârful picioarelor, se ascunse în spatele draperiei. 

Se auzi zgomotul unui geam făcut ţăndări. 


« 


„Bravo Georgescu!“ îl felicită în gând Minerva. 

Laurent, izbindu-se de mobile, alergă în camera 
alăturată. Observă fereastra deschisă, plină de cioburi, şi se 
aplecă în afară încercând să străpungă întunericul. 

Se întoarse după câteva clipe în living-room, bombănind 
cumplit în argou. Aprinse lustra, potrivi o cheie în seif şi 
începu să scotocească febril printre hârtii. 

Deodată, încremeni. Cineva, în spatele lui, râdea. Se 
răsuci fulgerător. Văzu braţul ridicat al Minervei, şi un jet 
fierbinte, iute, cumplit de dureros îi arse ochii. Cu un răcnet 
căzu în genunchi. 

Georgescu apăru în prag. Contemplă amuţit tabloul, apoi 
culese revolverul, smulse cordonul draperiei şi în câteva 
minute domnul Laurent zăcea imobilizat pe parchet. 

— Când te gândeşti!... râse Minerva. Piper, sare, ardei 
iute... Clisma m-a costat şapte lei optzeci la Centrofarmul 
din Calea Victoriei. Colaboratorul meu, locotenentul 
Dobrescu se uita câş. Mă întreb ce-o fi crezut... 


XXX 


Îngenunche lângă domnul Laurent şi, sub privirea 
stupefiată a inginerului, îi puse o compresă de apă rece pe 
ochi. Gestul îi aminti cumva de condamnatul la scaunul 
electric care solicitase înainte de ceremonie o pedichiură. 

Deschise seiful. Într-o cutie de piele roşie găsi două 
microfilme. Cercetând fotogramele, Minerva încruntă uşor 
sprâncenele. Începea să înţeleagă... Recapitulă 
evenimentele petrecute la Paris şi zâmbi: „Hm, diabolică 
treabă!“ 

— Cine-i expeditorul? 

— Am uitat, răspunse indiferent Laurent. 

Ceva în glasul lui o făcu atentă. Tonalitatea particulară a 
ultimului atu, a armei camuflate pe care începi s-o simţi cu 


vârful degetului, a complicelui oportun şi avertizat, despre 
cate te aştepţi să deschidă uşa în orice clipă. 

— Trebuie să mai vină cineva, băieţaş? 

— Poliţia, rânji Laurent. 

— Pe asta o chem eu. 

Minerva luă cartea de telefon. O răsfoi apoi formă un 
număr. 

— Poliţia? Notaţi, vă rog: Vila domnului Laurent... 
Banlieue... Cu adevărat amabili... Nu vă dezminţiţi... 

Puse receptorul în furcă şi se trânti în fotoliu. Totul era 
cât se poate de amuzant... 

— Sunt foarte curios cum o să le explicaţi prezenţa 
voastră în această vilă... Şi mai ales ce căutaţi aici. 

— Unul din păcatele dumitale, mon petit, este că habar n- 
ai pe ce lume trăieşti... În timpul detenţiunii - ani frumuşei 
prin închisorile din sud - acordă o oarecare atenţie 
dreptului internaţional contemporan. Poţi găsi acolo noţiuni 
interesante despre infracțiunile internaţionale comise de 
particulari. Ceea ce ai făcut dumneata este o trebuşoară 
pentru care unii mai expeditivi recomandă scaunul electric. 

— M... scrâşni ireproductibil Laurent. 

— De ce te consumi, drăguță? Au feştelit-o ei până la 
urmă Al Capone, Dillinger... şi ăştia erau cineva în meseria 
voastră. Mi-amintesc de o apreciere pe care am făcut-o la 
prima noastră întâlnire, în vila din Sacre-Coeur. 
Mărturiseam atunci că eşti un tip infatuat. Acum pot să 
completez fără riscul de a mă înşela: şi găgăuţă! Aşa explică 
pe undeva rolul dumitale într-o afacere de asemenea 
anvergură. Numai un găgăuţă îngâmfat n-ar pricepe de la 
bun început că nu el este rezidentul reţelei, ci omul de paie 
sortit să asigure acoperirea. 

— Ce?! 

— Imaginează-ţi, mon petit. 'Ţi-au încredinţat personajul 
pentru... aspectul dumitale exterior. Sprâncene groase, 
timbru baritonal, alură agresivă. Cam aşa trebuie să arate o 
hârtie de prins muşte. 


Se auziră bătăi în uşă: 

— Police! 

Patru bărbaţi pătrunseră în living-room. Minerva zâmbi 
amabil: 

— N-aţi întârziat de loc. Întinse mâna unuia dintre ei: Ce 
mai faci, mon colonel? 

Şoferul Paul Mercantier, fără să pară deloc surprins, îşi 
scoase pălăria şi sărută galant degetele Minervei. 


XXX 


Minerva aluneca pe culoarul îngust. În urma ei, inginerul 
încerca să păşească fără zgomot. Regăsi cutia de chibrituri 
strivită care îi semnalase prezenţa la prima vizită în vilă, 
lângă uşa cu lambriurile crăpate. Pătrunseră în odaie. O 
clipă, Minerva vru să aprindă lumina dar se răzgândi. Mai 
mult ghici conturul canapelei din vecinătatea măsuţei cu 
băuturi pe care domnul Laurent desfăcuse mânerul valizei. 
Se apropie de antablamentul care-i atrăsese atenţia. 

— Aici! Uitaţi-vă la trâmbiţă. 

Georgescu se urcă pe un scaun şi aprinse lanterna. 
Cercetă goarna întârziind cu degetele în spatele buzei de 
ghips. 

— Aţi avut dreptate, spuse coborând. O privi în ochi: Nu 
vi se întâmplă niciodată să greşiţi? 

Minerva îşi scărpină bretonul: 

— Nu mai mult de şaptesprezece ori pe zi. În viaţă tot 
secretul e să ai simţul proporţiilor... 


Omul sări din maşină. Intră în vilă, reveni după zece 
minute, urcă la volan şi demară furtunos. 

Minerva îi făcu semn şoferului să pornească: 

— Nu-l scăpa din ochi! 

Depăşiră Montmartre cu străzile lui înguste şi 
întortocheate apoi Louvre, traversând Sena prin Pont du 


Carrousel. Necunoscutul parcă pe o alee dosnică intrând 
val-vârtej într-un imobil pe al cărui frontispiciu o firmă 
modestă avertiza: Intreprinderea TEX. 


— lată-ne la capătul drumului, declară Minerva. 

Inginerul o privi mirat: 

— Aşa de repede? 

— Slavă Domnului! Îi întinse o carte de vizită: O ultimă 
rugăminte! 'lelefonaţi la numărul ăsta şi comunicaţi-i 
colonelului Daladin că-l aştept. Îi explicaţi unde. Să aducă şi 
nişte oameni! 

Inginerul zâmbi trist: 

— Trebuie să mă consider concediat? 

Minerva începu să râdă: 

— M-aţi ajutat enorm. Nici nu bănuiţi ce servicii ne-aţi 
adus. Nu putem însă profita de dumneavoastră la infinit. 

— Lăsaţi asta... Îi luă brusc mâna şi i-o sărută: Îmi menţin 
invitaţia la Athenee Palace. 

Sări din maşină şi dispăru după primul colţ. 

Minerva rămase cu gura căscată. Îşi aminti de 
recomandarea constantă făcută locotenentului Dobrescu şi 
o închise repede. 


— Domnii? 

Omul era solid, cu o privire bănuitoare. Purta uniformă 
vişinie, fără exces de zorzoane. 

„Hm, reflectă Minerva. Nu e ăsta portar cum nu sunt eu 
Şeherezada.“ 

Colonelul Daladin pocni din degete peste umăr şi un 
agent mustăcios cu ochi blajini se postă în spatele 
individului. 

— Ce... 


— Nu-ţi bate capul, bătrâne, zâmbi agentul. Lasă să-ţi 
priască biftecul. 

Minerva şi Daladin, urmaţi de ceilalţi oameni din echipă, 
pătrunseră într-un hol spaţios. În spatele unui perete de 
sticlă, o femeie de vreo 40 de ani - tipul clasic al secretarei 
serioase de vârstă mijlocie - nota ceva într-un registru. 
Când îi văzu, buzele i se crispară imperceptibil şi reflex 
puse mâna pe receptor. Nu reuşi să-l ridice. O altă mână, 
mare, groasă ca o lopată, îi imobiliză degetele. 

—  Prompţi băieţii dumitale, aprecie Minerva. Atinse 
braţul colonelului indicându-i cu bărbia o hartă uriaşă a 
Europei. În dreptul câtorva capitale erau fixate beculeţe 
mici, stinse. Nu-mi place instalaţia... 

Secretara zâmbi ironic: 

— TEX este o mare întreprindere. Harta precizează 
centrele unde avem sucursale. Când ne vizitează oaspeţi de 
seamă le aprindem. Face impresie. 

— Cu noi nu e cazul, mormăi Daladin, şi făcu un semn 
scurt. 

Intrară într-un coridor îngust. Deasupra unei uşi 
capitonate în piele roşie strălucea o firmă neagră: 
Direction. 

Colonelul apăsă brusc pe clanţă. Era o anticameră de 
dimensiuni reduse, obişnuit mobilată. O tânără suplă aranja 
nişte crizanteme într-o glastră japoneză. Deschise gura 
îngrozită. 

Daladin duse degetul la buze: 

— St! 

Sugestionată, fata îşi opri ţipătul. 

Minerva începu să râdă. Nu cunoştea trucul. 


Părea să aibă vreo 50 de ani. Un individ oarecare, 
subţire, cu o figură de şoarece. Pe nasul bârligat încălecau 
o pereche de ochelari modeşti, înrămaţi îngust în metal. 
Făcea impresia unui funcţionar mărunt pătruns clandestin 


în biroul directorului său. Pe degetul mic purta un inel urât, 
gros, cu o piatră greu de identificat. 

Încăperea, mobilată în stil american somptuos, epata. 
Cristal, nichel, piele, butoane, multă lumină. Unul din pereţi 
era tapetat cu o mătase de culoare închisă scoțând în 
evidenţă acvariul enorm. Peşti roşii de toate dimensiunile se 
fâţâiau în trafic neîntrerupt. 

Directorul întreprinderii TEX îşi camufla tresărirea 
încercă un zâmbet amabil. Daladin îi arătă legitimaţia. Omul 
o cercetă cu atenţie apoi i-o restitui politicos. Îşi scoase 
ochelarii, frecându-şi ochii: 

— Vă ascult. 

— Am vrea să ştim care este profilul activităţii 
dumneavoastră. 

— Dar nu e un secret pentru nimeni. Se uită semnificativ 
la Minerva şi la ceilalţi doi agenţi: Să vă deranjaţi pentru 
atâta lucru... Vă puteam informa telefonic. 

Daladin surâse: 

— Nu ne-a trecut prin minte. 

— Cred că-ţi dai seama, colonele la ce te expui tulburând 
nejustificat liniştea unei persoane onorabile. 

— Am învăţat asta la şcoală. Şi-am mai învăţat să 
cântăresc onorabilitatea în procente...Deci... 

— Suntem specializaţi în desfacerea produselor de 
cosmetică. Propriu zis, intermediem raporturile dintre 
firmele furnizoare şi cele beneficiare. Deschise un dulăpior 
roşu. Pe câteva rafturi de cristal erau expuse sticle de 
parfum la dimensiuni de reclamă: Dacă doamna ar vrea să- 
şi aleagă ceva, am fi încântați să-i oferim o amintire. 

Scoase un flacon romboidal legat cu un şnur gros de aur: 

— Cel mai nou produs al casei: Lorry. Surâse: O doamnă 
distinsă nu se poate lipsi de el. 

Minerva îl privi lung: 

„Tipul e calm. Prea calm...“ 

Daladin râse: 

— Nitroglicerină? 


— Ai haz, colonele! 

— Se munceşte pe-aici, nu glumă. Am constatat în toate 
birourile o activitate febrilă, deşi e aproape 3 dimineaţa. 

— Plătim bine. Îşi privi ceasul: Vă mai pot fi de folos cu 
ceva? 

— Vorbiţi-ne despre funcţionarii dumneavoastră. Dacă nu 
aveţi nimic împotrivă, începeţi cu Robert Sage. 

— Sage? 

— Îhî. Trebuie să-l ştiţi, ce naiba? Este recepţionerul 
transporturilor speciale. Nu vă amintiţi? Are un frate ghid. 

— Şi un altul, probabil, scafandru. E absurd! 

Minerva începu să se plimbe prin încăpere cu mâinile la 
spate. Se oprea din când în când, privind un tablou ori câte 
o mobilă, aşa cum ar fi procedat într-o expoziţie. 

— Nu, replică Daladin, atunci când este vorba despre 
oamenii de încredere ai firmei. Robert Sage, Îngeraşul, 
domnul Laurent... 

Directorul TEX-ului îşi ridică sprâncenele: 

— Îngeraşul? Asta-i probabil o poreclă. N-am auzit în 
viaţa mea de el. Se adresă iritat Minervei: Aveţi nevoie de 
ceva, doamnă? 

— O, nu vă ocupați de mine. Mă descurc singură. 

Se oprise lângă un tablou cu butoane camuflat de nişte 
cactuşi. Apăsa pe câte unul urmărind fascinată cum de 
fiecare dată elemente decorative inofensive deconspirau 
prin declanşarea unor resorturi ascunse un bar, un frigider, 
sau o colecţie de nuduri. 

— Grozav! chicoti. Ca în filme! 

— Nici despre vila din Sacre-Coeur n-aţi auzit probabil 
nimic, sugeră colonelul. 

Directorul, cu ochii la Minerva, avu un gest de agasare. 

— Vă asigur că aţi fost îndrumați pe o pistă falsă. Robert, 
Îngeraşul, Sacr&-Coeur! Sună a poveste cu gangsteri. Nu vă 
daţi seama că la vârsta şi situaţia mea nu te mai ţii de 
asemenea fleacuri? Începu să ţipe: Sunt indignat, colonele! 


Îl cunosc pe Girardin, şeful dumitale şi nimic nu mă va 
împiedica să-i adresez o plângere. 

Daladin fu de acord: 

— Sunt convins. Se aplecă brusc deasupra biroului dând 
la o parte un presse-papier masiv: Cu asta vă ocupați când 
am intrat? 

Ţinea în mână o fotografie. Minerva se aplecă peste 
umărul lui. Exclamă încântată: 

— Salonul vilei din Sacre-Coeur! Monsieur Laurent, 
Robert Sage şi în mijloc eu în vizită de curtoazie. Delicios! 
Putem spera că de astă dată domnul director şi-a amintit de 
funcţionarii domniei sale?... 

Se întoarse la tabloul cu butoane. 

— Cum a ajuns fotografia în posesia dumneavoastră? 

Omul ridică din umeri: 

— Habar n-am! Am găsit-o de dimineaţă pe birou şi 
tocmai mă întrebam cine mi-o fi lăsat-o şi de ce. 

— Hm, râse colonelul. N-am avut impresia că se intră aşa 
uşor aici: celule fotoelectrice, colaboratori suspicioşi gata să 
vă avertizeze, la poartă un adevărat Dicke Bertha. 

O exclamaţie uşoară a Minervei le întoarse capetele. 
Apăsase pe un buton albastru şi o placă de lemn se 
deplasase uşor descoperind un ecran de televiziune uriaş. 
În imagine apăru silueta unui bărbat. 

—  Îngeraşul! remarcă încântată Minerva. Suntem în 
familie. 

— L-ai recunoscut, Jouvet, nu-i aşa? se adresă Daladin 
agentului rămas lângă uşă. E sadicul din Marsilia. 

Îngeraşul formase un număr de telefon. Minerva luă 
toate butoanele la rând şi un glas inundă încăperea: 

„Robert, patronul a dispărut. E groasă!“ 

„Aseară încă mai trăia.“ 

„Nu fi idiot!“ 

„Încerc din răsputeri.“ 

„Părerea mea este să te dai la fund.“ 

Trânti receptorul şi dispăru din imagine. 


— Jouvet, ocupă-te dumneata de problema asta, spuse 
Daladin. 

Directorul TEX-ului îşi aprinse o havană. Râse încetişor: 

— Cu asta vă închipuiţi probabil că m-aţi dat gata. Ce 
copilărie! Peste câteva ore o să-ţi cam piară zâmbetul, 
domnule colonel! 

— Iar mă ameninţi cu Girardin? De fapt, sunt obişnuit. În 
fiecare dimineaţă mă trage de urechi. Pretinde că asta-i 
aduce noroc... 

— Te-am avertizat. În sfârşit, mi-e profund dezagreabil, 
dar îmi dau seama că toată povestea se poate interpreta 
greşit. Îşi lăsă ochii în jos: Nevastă-mea... E o femeie 
frumoasă, tânără. Prea tânără pentru mine. Nu mi-am făcut 
niciodată iluzii dar credeam... În fine, pentru că am cules-o 
de pe stradă, mi-am imaginat că am dreptul la recunoştinţa 
ei. 

— Ce eroare! decretă Minerva. Se sprijinise de acvariu 
urmărind evoluţia peştilor. Ce  spuneaţi? N-a fost 
recunoscătoare... şi? 

— Am angajat un detectiv particular care m-a informat că 
trăieşte cu un oarecare Laurent, întâlnirile consumându-se 
într-o vilă din Sacre-Coeur. 

— Ca să vezi! 

Directorul clătină trist capul. 

— N-am vrut să cred şi am recurs la instalaţia asta. 

— Destul de costisitoare, observă colonelul. Se ridică. 
Domnule, vă asigur de întreaga mea compasiune. Aş fi în 
stare să vă ascult vreo 12 ore, povestiţi fermecător, dar 
amicul nostru comun Girardin se cam strâmbă când întârzii. 
Vreau să văd registrele întreprinderii. 

Directorul îi întinse cheile: 

— Sunt în seif. 

Daladin deschise casa de bani - un tip destul de comun. 
Frunzări printre hârtii câteva minute apoi renunţă. 

— V-am spus? Bătrânul îşi recăpătase siguranţa: Vă 
pierdeţi inutil vremea. Suntem o firmă serioasă. 


— Trebuie să mai fie ceva, şopti colonelul. 

— Aici! exclamă Minerva, încercând să dea la o parte o 
statuie de bronz lipită de acvariu. 

— Doamna are idei năstruşnice, observă directorul. 

Daladin se apropie. Minervei îi străluceau ochii. 

— Acvariul ăsta nu-mi place. Peştii se văd doar dacă-i 
priveşti de sus în jos. 

— Cum naiba?! l-am văzut de la cealaltă extremitate a 
încăperii. 

Directorul îşi căută o poziţie mai comodă în fotoliul din 
spatele biroului: 

— Doamna are halucinaţii! 

Minerva îşi lăsă colţurile gurii în jos. 

— Posibil, dar vreau să mă conving personal. Îl trase de 
mânecă pe Daladin. Fii atent! Nisipul, pietrişul, vegetaţia şi 
în general toată poezia asta are o înălţime de 25 de cm. 
Dacă te uiţi însă de sus bagi de seamă că grosimea e falsă. 
Peştii coboară în realitate mult mai jos. 

— Nu înţeleg! 

— Ei asta-i! Avu un gest de nerăbdare apoi îşi aminti că 
nu vorbeşte cu Dobrescu: Hai să-l urmărim de sus pe cel cu 
coada în evantai. 

— De acord. 

— Aşa! Acum aşează-te pe scaun şi priveşte-l din flanc. 

— Nu mai văd nimic. 

— Firesc, interveni directorul. Vegetaţia e bogată. 

— Aş! exclamă Minerva. Măcar o picătură de roşu tot se 
zărea la un moment dat. Nu-l vezi pentru că peştele înoată 
acum chiar pe fundul acvariului. 

Daladin clipi des: 

— Şi ce-i cu asta? 

— Există, bănuiesc, un soi de cutie metalică - cam 20 de 
cm pe 15 - introdusă de-a lungul peretelui de sticlă, pe care 
o camuflează decorul subacvatic. Ajută-mă să dau statuia la 
o parte. 


În colţul acvariului, o placă mică de metal cu două 
broaşte confirmă presupunerea Minervei. Se întoarse 
triumfătoare spre directorul TEX-ului: 

— Ei?! 

Omul zâmbi dispreţuitor: 

— Păstrăm acolo fondurile speciale. 

— Cheia! ceru scurt Daladin. 

— Poftim. Din păcate, nu vă poate fi de folos. 

Minerva îl privi atentă. 

— De ce? 

— După cum observați desigur, există două broaşte. 
Rânji. N-am acces decât la una. 

— Şi la cealalta? 

— Asociatul meu. Poimâine se întoarce de la Bruxelles. 
Micul seif a fost astfel conceput încât să nu poată fi deschis 
decât în prezenţa ambilor. 

— Aveţi încredere unul în altul nu glumă! Hein!? Tipi 
onorabili... 

— În afaceri nu poţi miza decât pe tine însuţi, afirmă 
sentenţios bătrânul. 

— Natural. Încercaţi totuşi, poate se deschide. 

— Mă rog! 

Directorul se apropie liniştit de acvariu şi introduse cheia 
pe rând în ambele orificii fără nici un rezultat. 

— Sunteţi mulţumiţi? 

— Nu! interveni Minerva. De ce lucraţi cu mâna stângă? 
E nefiresc. 

— Asta-i bună! 

— De ce cu stânga? De ce cu stânga? repetă încet 
Minerva privind intens mâinile bătrânului. Încercaţi şi cu 
dreapta! 

Daladin surâse: 

— Nu puteţi refuza o doamnă. 

Directorul ridică din umeri. Întinse mâna spre seif, cu o 
mişcare ciudată parcă înţepenită. 


— Acum ştiu! exclamă Minerva. Încă un truc. A întors 
piatra inelului spre palmă. De la început mi s-a părut 
ciudată. Un magnet, nu? Cele două broaşte sunt prea 
apropiate. Exact distanţa dintre index şi degetul cel mic. 
Introducând cheia în prima broască, magnetul acţionează 
asupra unor lamele extrem de sensibile din cea de a doua 
broască. Ambele mecanisme se declanşează simultan. 
Pariez pe ce vreţi că nu mă înşel. 

Colonelul se întoarse: 

— Ce părere aveţi, domnule director? 


Caseta era lungă, despărțită în compartimente 
corespunzătoare diverselor ţări indicate pe cartonaşe verzi. 

Minerva întinse mâna. Îi tremura uşor. Luă tubul mic, 
câteva microfilme şi cele două mânere de valiză: 

— Astea mă interesează pe mine, colonele! 


— Lorena e un local celebru în Paris. Aici şi-a scris Balzac 
faimoasele Illusions perdues. 

Era opt seara, ora cinei, oră sacră pentru toţi francezii. 
Minerva se miră încă o dată, raportând porţiile imense de 
mâncare la  siluetele  înfometate. Raport invers 
proporţional... 

Un chelner - al patrulea - întinse colonelului Daladin pe 
fundul paharului o mostră de vin dintr-o sticlă abia 
desfăcută. Colonelul îl gustă cu aerul acela de mare 
competenţă pe care bărbaţii sunt incapabili să-l ascundă şi 
înclină uşor capul. 

— Cum vine asta? întrebă Minerva. Nu e prea politicos... 

— La noi, zâmbi Daladin, vinul îl încearcă cel despre care 
se presupune că este mai bun cunoscător. În consecinţă, se 
oferă întâi bărbatului, apoi femeii, celui mai vârstnic, apoi 
tânărului. Ce-ai ales? 


— Zacuscă ă la Zingara. 

„În fond, reflectă, e stupid să mă întorc cu ceaiul de 
mentă la Bucureşti.“ 

Daladin îşi aprinse o ţigară. Avea o privire fixă care nu 
părăsea nici o clipă chipul Minervei. 

„Se uită la mine ca la televizor.“ 

— Apoi? întrebă colonelul. 

Minerva trase adânc aer în piept. 

— Am rămas cu gura căscată când desfăcând mânerul 
valizei, domnul Laurent a recuperat satisfăcut un etu cu 
fotograme. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Eu cu mâna 
mea le scosesem la Bucureşti! 

— Interesant! Cum ţi-ai explicat întâmplarea? 

— În nici un fel. Eram perplexă. Atât de perplexă încât, 
neatentă, am călcat pe o cutie de chibrituri goală... Aşa au 
pus mâna pe mine. Nu mă puteam sustrage unui gând. 
Laurent, Îngeraşul şi Robert nu corespundeau, ca să zic aşa 
„Misiunii“ lor. Nu se înscriau pe coordonatele afacerii. Nişte 
brute grosolane, lipsite de inteligenţă. Desigur nu mă 
aşteptam la conversații academice, - apropo, tot 40 de 
scaune aveţi? - dar găinarii ăştia mă dezgustau. Trăiam vag 
sentimentul unei mascarade. Nu uita că tot timpul aveam în 
faţa ochilor ca termen de comparaţie omul meu din 
România. Situaţiile, metodele de lucru, acoperirea nu 
rimau. Acolo un as, la Paris - sfidând toată poliţia voastră - 
nişte hoţi de buzunare bine îmbrăcaţi. Natural, erau simple 
presupuneri. În timpul discuţiei amicale cu monsieur 
Laurent, mă izbise un element decorativ. 

— Adică? 

Colonelul părea foarte amuzat. 

— Încăperea fusese ornată cândva cu panouri aurite. În 
partea superioară, foarte aproape de tavan, corespunzând 
antablamentului, artistul etalase câteva basoreliefuri. 
Bărbaţi şi femei despuiate, încadrând simetric fereastra ori 
uşa. Îşi întind mâinile şi îşi oferă câte ceva. M-a izbit un 
detaliu: trâmbiţa din mâna unui bărbat. 


— Amănuntul în sine n-are nimic straniu, observă 
Daladin. Motivul revine des în vechile decoraţiuni. 

— De acord. Dar mişcarea era falsă. Poziţia, plecarea 
braţului, sugerau altceva. Mai limpede, obiectul nu 
corespundea mişcării. Nu ţine! Oferă să zicem o floare. 
Trompeta însă părea lipită. Repet, nu ca adaos 
neîndemânatic, ci ca o măsluire a intenţiei iniţiale. Individul 
din ghips îşi propune să fie galant şi drăgăstos, oferind 
mimoze sau orhidee, şi când colo se trezeşte cu o trompetă 
înfiptă în gură. Cred că mă înţelegi. 

— Ce-ai dedus din asta? 

— Atunci nimic. Dar povestea mi-a rămas în minte. În 
sfârşit, urmez filiera până la capăt şi prin intermediul lui 
Pedro, barmanul de la Bufnița de aur, ajung în bârlogul lui 
Laurent din Montreuil. Mă uit prin casa de bani şi de astă 
dată încep să înţeleg câte ceva. Filmele pe care le găsesc 
sunt aiureli fără valoare. Mă aflu deci în faţa unui joc dublu. 
Laurent e un om de paie, un fals rezident. Adevăraţii 
conducători ai TEX-ului se folosesc de acest paravan pentru 
a putea acţiona nestingheriţi în spatele lui. Laurent e şi el 
supravegheat. Nu pentru că s-ar îndoi de buna lui credinţă, 
ci pentru că urmărindu-l, pot repera pe cei ce - ca mine, de 
exemplu - au prins un fir şi vor să meargă până la capăt. 
Deci eu, poliţia franceză ori altcineva, atenţi să nu ne scape 
Laurent sau oamenii săi, suntem la rândul nostru urmăriţi, 
luaţi în obiectiv şi eventual imobilizaţi de către pionii 
autentici ai TEX-ului. Aşadar, autorii atentatului din faţa 
hotelului Paradis care încearcă să mă suprime nu sunt 
Laurent,  Îngeraşul sau Robert. Socoteala  realilor 
conducători TEX este exactă. În ultima analiză, cade o reţea 
fantomă. Amuzant e că Laurent habar n-are de chestia asta 
şi e gata să jure că face parte din clanul conducător al 
„Mafiei TEX-ane”“. În acelaşi timp, am înţeles şi un incident 
aparent fără importanţă dar care explica metoda de lucru: 
când am sosit la hotel Paradis, mi-am instruit protejatul - 
inginerul Georgescu - să anunţe cu glas tare că va lipsi 


circa două ore. Am fost extrem de surprinsă: Robert, tipul 
care-i luase urma de la aeroport, nu s-a grăbit să urce în 
camera inginerului. A făcut-o abia după jumătate de oră. 

— E clar, observă Daladin. Astea erau instrucţiunile. 1 se 
oferea astfel timp realului om al TEX-ului să schimbe 
mânerele, lăsând pentru Robert fotograme fanteziste. 
Înseamnă că marea surpriză a mânerului gol au avut-o cei 
din culise. 

— Exact! În sfârşit, mai rămăsese problema recuperării 
materialului doctorului Lucaci. Mi-am amintit de trâmbiţă. 
Plecând de la premisa că Laurent e supravegheat de şefii 
săi, am făcut o asociaţie de idei: probabil, în sediul bandei 
din Sacre-Coeur, microfoanele şi alte şmecherii colcăie ca 
ploşniţele. Mi-am imaginat că trâmbiţa, prin poziţia 
avantajoasă aproape de tavan, ar fi putut ascunde o cameră 
minusculă de televiziune... Îţi spun sincer, aveam emoţii. 
Dacă lucrurile stăteau altfel? Mi-am luat rămas bun de la 
dumneata, predându-ţi-l pe Laurent şi m-am dus la sediu 
împreună cu inginerul Georgescu. Cheile le aveam de la 
amicul meu cu sprâncene groase. Făcu o pauză: Nu m-am 
înşelat. Trâmbiţa era măsluită. Am defectat aparatul. 
Scontam pe ideea că autenticii TEX-ani, impacientaţi de 
orbirea subită a camerei, nu vor întârzia să-şi trimită un om 
pentru a vedea ce se întâmplă. În ultimă analiză, să repare 
jucărioara. După aceea a fost simplu. L-am urmărit pe 
individ care m-a adus la sursa mamă: întreprinderea TEX. 
Apoi te-am avertizat... Făcu o pauză, completând modest: 
Trebuie să-ţi mulţumesc pentru concurs. Totuşi, datorită 
vouă, mi-am recuperat materialul. 

— Asta se cheamă umor românesc? se interesă calm 
Daladin. Ne-ai făcut un mare serviciu. Am avut ceva de 
furcă cu TEX-ul. 

— În fond cine se ascunde în spatele lui? întrebă Minerva. 

— Un trust fără precedent, finanţat de câţiva bancheri de 
diferite naţionalităţi cu scopul de a monopoliza orice 
invenţie indiferent de domeniu. Dotat cu o puternică şcoală 


de spionaj, trustul foloseşte, pentru a-şi atinge țelul, toate 
mijloacele: răpire, şantaj, crimă. Sucursala din Paris se 
ocupa de medicamente. Avea misiunea să procure 
clandestin şi, evident, înainte de brevetare, tot ce apărea 
nou în materie. Au acţionat în Anglia - dacă-ţi aminteşti 
scandalul cu antibioticul doctorului Woods - în Belgia, în 
RFG. În câţiva ani obţinuseră un monopol absolut iar 
întreprinderea luase proporţii îngrijorătoare. O societate 
fantomă dispunând de o armată de agenţi proprii ori 
recrutaţi ad-hoc în locurile unde acționau şi despre care nu 
ştiam mai nimic. Cel mai grav era traficul de stupefiante în 
care se reprofilaseră băieţii... Zâmbi: Se pare că dumneata 
ai fost mai norocoasă: când ambasada română ne-a anunţat 
sosirea şi mai cu seamă misiunea dumitale, mărturisesc că 
am fost cam sceptici. Ştiam pe cine ai de înfruntat. În 
virtutea unei decizii superioare, ţi-am supravegheat fiecare 
pas, urmând să intervenim doar dacă ai fi avut absolută 
nevoie sau dacă ne-ai fi cerut-o. Se vehicula temerea ca 
banda să nu se sperie adulmecând prea mulţi fics. Sunt 
situaţii din acestea când un om reuşeşte mai bine singur 
decât în echipă. Ce s-a întâmplat? Nu-ţi place zingaraua? 

— Ba da... 

În fond era cam decepţionată. Peşte cu zarzavat... 

Ciocniră. Un vin de Mosella, alb, uşor, spumos. 

— Când ţi-ai dat seama că nu sunt şoferul Mercantier? 

Minerva zâmbi: 

— Destul de curând. De bănuit, am bănuit ceva chiar la 
prima noastră întâlnire. Faptul că-l cunoşteai pe Îngeraşul, 
că ai ţinut să mă avertizezi - insistând - ce soi de individ e, 
mi-a dat de gândit. Pe oameni din ăştia nu-i ştiu prea mulţi. 
Voiai să mă pui în gardă. M-am convins însă, cu ocazia 
vizitei pe care ţi-am făcut-o acasă. 

— Cum? 

— Din câteva amănunte. De pildă, n-am apucat să sun 
bine şi ai apărut în spatele meu. [ii minte, m-ai bătut pe 
umăr... 


— Putea fi o simplă coincidenţă. 

— Adică te întorseseşi chiar atunci? Dar de ce ai urcat ca 
o pisică? Paşii aceia neauziţi trădau polițistul. Deformaţie 
profesională... Apoi locuinţa conspirativă! Se vedea că nu 
eşti la dumneata. Ai bâjbâit după medicamente, căutând în 
trei locuri. Şi, mare greşeală de regie, scuză-mă... 

— 'Te rog, râse amuzat colonelul. 

— M-a izbit lipsa papucilor. Nu neapărat în carouri sau cu 
pompon de blană, dar ceva ar fi trebuit să existe. În antreu, 
baie ori bucătărie, oriunde, dar la îndemână. Coincidenţa a 
fost asociaţia dintre dumneata - un poliţist circulând sub 
firma şoferului Mercantier - şi colonelul Yves Daladin. 
Citisem astă iarnă, în Adam mi se pare, despre accidentul 
cunoscutului colonel în timpul unei curse de bob. Medicii 
preconizau ghipsul pentru cel puţin câteva luni... 

— Bine, dar nu se mai observă nimic. Nu şchiopătez! 

— Riguros exact. Un detaliu al încălțămintei însă te 
trădează. Flecul de la pantoful drept. Când stai într-o 
anumită poziţie, aşa cum s-a întâmplat atunci, în Rue 
Duranti, ţi se văd tălpile. Amănuntul m-a şocat. Îmi sugera o 
barză care a circulat tot timpul într-un singur picior. Un 
pantof uzat, celălalt aproape nou... M-am întrebat totuşi de 
ce nu ţi-ai cumpărat altă pereche... 

— Sunt de principiul să nu arunc nimic atâta timp cât nu 
e strict necesar. 

— E, evident, încuviinţă Minerva. Eşti francez... 

Râseră amândoi. 

— Ce zici, întrebă colonelul. Unde luăm cafeaua? 
Rămânem aici sau încercăm pe Champs-Elysees. Poate la 
Lido... 

— Nu vreau să te ruinez. Îşi privi ceasul. Mâine pe 
vremea asta trebuie să fiu la Bucureşti... 

— Bine, dar dosarul s-a închis... 

— Pentru mine, nu. Agentul din România se află în 
libertate. 

— Ştii cine e? 


— Da. Ceea ce presupuneam mai demult s-a confirmat 
azi. Înainte de a expedia materialele doctorului Lucaci, le- 
am cercetat. 

— Doar nu s-o fi iscălit omul dumitale. 

— Într-un fel da. 

— Cum? râse Daladin. Mă faci curios... 

— Nu pot să-ţi spun. Aş exagera afirmând că o „anumită 
persoană“ care se ocupă cu biografia mea mi-e foarte 
simpatică. Totuşi nu-i pot rata „pontul“ final. N-ar fi prea 
sportiv, hein?! 

Colonelul Daladin conveni că într-adevăr gestul nu era 
elegant. 


Capitolul XVI 


__DIN NOU DOBRESCU. 
RĂMÂNE CU GURA CĂSCATĂ 


— Ghici, Dobrescule, ce ţi-am adus de la Paris? 

Locotenentul îşi lăsă prudent ochii în jos. Spuse moale: 

— Nu trebuia să vă deranjaţi... 

Trecu în revistă mai multe variante care ar fi putut oferi o 
idee de ce va să zică „atenţie“ în capul Minervei. Darul 
trebuia să fie absurd, inutil, fantastic. Saxofon? Cursă de 
şoareci? Un cal? 

— Ce faci, nu ghiceşti? 

Dobrescu ar fi fost înclinat să mediteze un timp la 
slăbiciunea Minervei faţă de situaţiile penibile, dar amână 
pentru altă dată. 

— În fine... nu-mi trece prin minte. 

— Un tren electric! Asta ţi-am adus. 

Îl privi „ce zici?!“ cu ochi scăpărând de satisfacţie 
sinceră. Locotenentul simţi cum gura pleacă să se caşte 
singură şi cu un efort substanţial se stăpâni în ultima clipă. 
Îngână aiurit: 

— Un tren electric?! 

— Înî. Mi-am adus şi mie unul la fel. E colosal! Are gări, 
semafoare, viaduct. Tunelul face toţi banii... O să-ţi placă... 
Şi îşi frecă mâinile. 

— Sunt sigur. Cum să vă spun... Nu trebuia... 

— Ei lasă, nu te fandosi! Ştiu că abia aştepţi să-l vezi. 


— Adevărat, îngână Dobrescu cu tonul omului care 
evoluează pe un teren alunecos. 

— Diseară, după... 

— După ce? 

— După ce o să isprăvim cu afacerea asta. 

— Care afacere? 

— Ai căpiat, băiete!? Vezi cum mă obligi să fiu brutală? Şi 
nu stă în obiceiul meu! Îşi strânse buzele nemulțumită: 
Afacerea doctor Lucaci. 

— Aţi limpezit-o? 

— Ţi-ar fi plăcut să-mi bat capul un cincinal? Fă rost de 
două locuri la concertul extraordinar al filarmonicii Carpaţi. 
Peste o săptămână pleacă în turneu la Paris... Vezi să iei 
bilete ca lumea! 

— Când e concertul? 

— Astă-seară la opt. 


Când o văzu pe Minerva în taior negru maxi, Dobrescu 
simţi literalmente că i se taie răsuflarea. Stupefacţia îl făcu 
să se clatine. Măsurându-l din cap până-n picioare, de la 
costumul bleumarin cu dungi fine, la cravata şi batista de 
un roşu stins, în motive florale, ea îl apostrofă scurt: 

— Ce te-ai gătit ca un ginerică?! 

Se aşezară în fotoliile adânci de pluş roşu. Sala era plină. 
Efluvii de parfum, coafuri îmbâcsite de fixativ, rumoare, 
omoplaţi goi, mătăsuri lucioase cu foşnet cald, hohote de 
râs discrete, podoabe aruncând semnale albăstrii, electrice. 

— Nouăzeci la sută, comentă Minerva, sunt veniţi de 
poezie. Nu-ţi deosebesc trompeta de un corn englezesc. 
Partidă elegantă de plictiseală... Să nu te prind că-ţi dau 
lacrimile la pizzicato că te omor! 

Dobrescu o privi şăgalnic: 


— Nu credeţi că asta e consolarea tuturor 
necunoscătorilor? 

— Ai nimerit alături, băieţaş. Pe când eram studentă, am 
luat lecţii de oboi. Vecinii mei vărsau lacrimi de fericire cam 
două ceasuri în fiecare zi. Nu pretind că m-am ales cu mare 
lucru, dar cel puţin am reţinut adresa Filarmonicii. 

Ropote de aplauze întâmpinară apariţia orchestrei, apoi a 
dirijorului, îndelung ovaţionat. Un bărbat rotund, lipsit de 
importanţă, într-un frac cu mânecile prea scurte. 

— Vezi cum te pot înşela aparențele? suflă Minerva la 
urechea locotenentului. Ai zice că ăsta e marele artist care 
aşa şi pe dincolo, azi aici, mâine la Metropolitan? Chiar şi tu 
arăţi mai bine, adăugă sinceră, fără umbră de ironie. Când 
îi aud pe unii trăncănind despre expresii spiritualizate... 

— St! făcu scandalizat cineva din spate. Unde vă treziţi, 
la şedinţă?! 

Minerva, deşi admonestată, zâmbi. Îi plăcuse chestia cu 
şedinţa. Şopti: 

— Să fii atent! Persoana pe care o căutăm e aici. 

Se aşeză apoi mai bine în scaun cu un aer profund 
concentrat. 

Răsunară primele acorduri ale concertului pentru pian şi 
orchestră de Ceaikovski. Locotenentul, electrizat de muzica 
amplă,  maiestuoasă, cu linie melodică certă, uşor 
reperabilă, îşi simţi sângele alergându-i mai repede prin 
vine. Fu inundat de un sentiment acut de fericire. Totul era 
frumos, Minerva se întorsese bine dispusă, trenuleţul 
electric - gentileţe adorabilă... 

Îşi aminti brusc, o dată cu partea a doua a concertului - 
pentru Dobrescu profan mai greu digerabil - de 
avertismentul Minervei: „Persoana e aici.“ 

Se întoarse discret. Nu zări nicăieri capul buclat al 
pictorului, profilul ferm al lui Radian, trăsăturile gelatinoase 
ale farmacistului. 

— Ce te tot foieşti atâta? îl înghionti Minerva. Cască ochii 
la orchestră. Oftă: Păcat că nu-i şi Fărâmiţă Lambru... 


Locotenentul tuşi uşor. Grăsunul, dezlănţuit, învârtea 
bagheta deasupra capului ca pe o măciucă şi Dobrescu 
reflectă că în alte împrejurări n-ar găsi doi inşi dispuşi să 
parieze un singur pol pentru „sănătatea“ individului. 
Eforturile i se păreau cu atât mai nostime cu cât 
instrumentiştii, ignorându-l nu-şi deslipeau ochii de pe 
partitură. Dar, evident, acestea erau amănunte pe care nu 
le-ar fi declarat în public... 

În ce revistă citise despre supermagazinul acela new- 
yorkez unde o dată cu tablourile vândute, direcţia îţi 
împrumuta şi un profesor de arte? Omul te învăţa fraze 
şablon de cel mai mare efect: „Ador albul lui Matisse“ sau 
„Ceea ce mă impresionează mai mult după breakfast este 
tuşa lui Constable. Atâta prospeţime...“ 

— Îţi place? se interesă Minerva. După mine, cel mai mult 
munceşte ăl cu ciocănelele... 

Îşi păstra aerul serios. Era genul de observaţii la care 
Dobrescu greu rezista să nu izbucnească în râs, tocmai 
pentru că nu trebuia să râdă, iar Minerva cunoştea foarte 
bine amănuntul. 

Locotenentul se amuză în surdină. Se uita la pianistă. O 
şatenă cu profil fin, îmbrăcată în alb. Mâinile delicate, 
suple, abia atingeau claviatura. 

„Ce s-ar putea discuta în intimitate cu o astfel de 
femeie...“ 

Studie apoi mişcarea sincronizată a arcuşurilor, gustă 
plastic broderiile harpistei. Parcă ar lucra la gherghef... 

Târziu, îşi dădu seama că renunţase la reperarea omului 
din umbră. Simţi o strângere de inimă. 

„Cine o fi?!“ 


Părăsiră sala cu vreo zece minute înainte de terminarea 
concertului, stârnind indignarea spectatorilor: 


— Ţiti! U 

— Lasă-i să ţâţâie, spuse Minerva îndată ce ieşiră. Aştia 
n-au treabă... Ei, te-ai prins? 

— Nu, mărturisi Dobrescu, lăsându-şi fruntea în pământ. 

— Aş fi încercat cea mai mare surpriză din viaţa mea, 
dacă s-ar fi întâmplat contrariul. 

— Unde mergem? 

Ocoliră clădirea Filarmonicii, ajungând într-o străduţă 
dosnică, puţin frecventată. 

— Ce naiba facem aici? întrebă locotenentul privind firma 
discretă: Intrarea artiştilor. Aşteptăm să ne dea autografe? 

Minerva se proţăpi în faţa lui: 

— Dobrescu Vasile, comportă-te cuviincios! Îmi datorezi 
respect ca sex, vârstă şi grad! Ştiam că nu-i pedagogic să-ţi 
aduc cadouri! Adăugă brusc calmă, pe tonul obişnuit: 
Acuma să fii atent şi te conjur, nu căsca gura! 

Traversară strada. Pianista şatenă, în rochie uşoară 
verde, cu braţele încărcate de flori, zâmbea de 
circumstanţă unor admiratori. Îşi luă rămas bun grațios şi 
se îndepărtă. Minerva şi locotenentul o ajunseră din urmă. 
Flancată, femeia întoarse surprinsă capul şi se opri locului. 
Păstra încă surâsul scenic. 

— Ai recunoscut-o, dragul meu, nu-i aşa? întrebă Minerva 
pe tonul unei constatări mondene emisă undeva, în foaierul 
unui teatru. Vechea noastră cunoştinţă, domnişoara Elena 
Dimitriu... 


Fata o privea ţintă. Afişa o curiozitate amuzată, puţin 
contrariată şi, exceptând ţinuta dezinvoltă, foarte sigură, 
era aceeaşi Elenă Dimitriu care-şi plimba filosofia morbidă 
la mănăstirea Domniței. Aceeaşi sobrietate, aceleaşi gesturi 
reţinute, acelaşi zâmbet abia schiţat, luminându-i scurt 
obrazul. 


— S-o luăm cum scrie la carte, propuse Minerva într-o 
dispoziţie excelentă. Nume, vârstă, naţionalitate, stare 
civilă, etc. 

Colonelul lonaş îşi zise că aşa cum sta, în spatele biroului, 
siluetă de cărbune în linii aspre profilată pe draperia 
galbenă, avea ceva din austeritatea călugărilor iezuiţi... Se 
uită la Dobrescu. Locotenentul încă nu-şi revenise. 

Fata zâmbea. 

— V-ar conveni să mă numesc Elena Dimitriu? 

— Nu, darling! Nora Roman. Pianista Nora Roman. 
Vârsta? 

— 27. 

— 34, dar n-are importanţă. Se întoarse spre Dobrescu: 
La femei, adaugi din oficiu între 5 şi 7 ani. Nu exagerezi 
niciodată îndeajuns. Naţionalitatea! 

— Română. 

— Cu domiciliul stabilit în străinătate până la vârsta de 
20 de ani. Ocupaţia! 

Nora Roman îşi încruntă vag sprâncenele. Minerva gândi 
că face parte din femeile care-şi raţionealizează mimica 
feţii. De aici chipul neted, amăgitoarea tinereţe feciorelnică, 
ajutată evident de o anume virginitate a trăsăturilor şi o 
îngrijire constantă a tenului. 

— Nu înţeleg ce sens are mascarada asta. Mă numesc 
Nora Roman şi sunt pianistă! 

— În subsidiar, o corectă Minerva. Ca, hai să-i zicem, 
violon d'Ingres, şi o firmă în spatele căreia se desfăşoară 
cealaltă activitate. Spioană excelent cotată printre şefii 
întreprinderii TEX. Să-ţi explic ce-i aia TEX, fetiţo? 

— Aveţi un remarcabil simţ al umorului, aprecie pianista. 
Vă asigur că l-am gustat şi la mănăstire... 

Minerva îşi arătă dinţii albi prea mari într-un zâmbet 
despre care Dobrescu ştia că se vrea fermecător. 

— Ai pretenţia că mi-ai mirosit adevărata identitate încă 
de la mănăstire?! 


Femeia îşi clătină capul. Se juca cu medalionul de la gât 
plimbându-l în dreptul gurii pe toată lungimea lanţului. 

— Aş minţi dacă aş afirma că am avut cea mai vagă 
bănuială. 

Minerva îşi astâmpără un licăr scurt de triumf. O măsură 
lung. Colonelul cunoştea privirea aceea neagră, pierdută 
printre genele rigide, fals contemplativă, fals inertă. 

— Eşti o femeie frumoasă, începu ea cu voce stinsă. 
Frumoasă, inteligentă, talentată... De ce ţi-a trebuit tot 
balamucul ăsta? 

— Ce importanţă poate să aibă pentru dumneavoastră? 

Păru dintr-o dată obosită, îmbătrânită, ca şi cum i-ar fi 
căzut o mască. 

— Încerc să te înţeleg. 

Nora Roman se răsuci în fotoliu. Avea o gambă perfectă, 
superb evidenţiată de escarpenul decoltat din antilopă cu 
toc gros de cristal. 

— Vă propun un schimb, făcu pianista. Enigma Nora 
Roman contra misterul descoperirii Norei Roman. Nu-mi 
ascund curiozitatea. Faţă de măsurile de precauţie luate - 
probabil ştiţi că nici unul din complici nu mă cunoaşte - 
performanţa dumneavoastră mi se pare fantastică. De o oră 
sunt incapabilă să mă gândesc la altceva. Nu ştiu să fi comis 
vreo eroare. Ce anume v-a pus totuşi pe urmele mele? 

— Am să-ţi spun. Nu pentru că mă tentează propunerea 
dumitale. Ceea ce ştiu în momentul de faţă e de ajuns 
pentru ca dosarul să ajungă mâine pe masa procurorului. 
Cât despre „enigma Nora Roman“, în materie de spionaj 
există trei variante. 1) Fanatism - ceea ce nu e cazul - Loin 
de lă, cum ai spune dumneata. E ridicul să-mi vorbeşti 
despre convingere, când procedezi ca un borfaş pentru a 
pune mâna pe formula unui nou medicament. Un anestezic 
pe care domnii de la TEX intenționau să-l folosească ca 
halucinogen speculându-i proprietăţile destructive. 2) Banii. 
Hm, cine ştie, poate ai obsesii de acumulare. Am mai 
cunoscut un caz... Câştigi cât vrei - concerte în ţară şi în 


străinătate, televiziune, radio... Greu digerabil. Cred mai 
degrabă într-o energie greşit canalizată. Legat poate şi de 
boala dumitale. Căci debilitatea pulmonară e singura 
trăsătură autentică din falsa Elena Dimitriu. Se pare că 
ftizicii sau doar candidaţii la ftizie duc o viaţă extrem de 
intensă. Încearcă să stoarcă de la fiecare minut de existenţă 
tot ceea ce poate oferi. E o reacţie de sfidare spasmodică, 
adresată spectrului morţii care veghează în subconştientul 
bolnavului. Dumneata nu te-ai prostituat, n-ai devenit 
alcoolică, nici toxicomană. Ai ales alte senzaţii: aventura, 
jocul cu moartea, alta decât cea care găureşte plămânii, 
căci printr-o logică perversă moartea brutală, violentă, 
moartea datorată unui glonţ căpătat în faţa plutonului de 
execuţie ori aiurea pare mai dulce, mai acceptabilă. În 
sfârşit, pe-aici. 

Norei Roman îi luciră ochii: 

— Puteţi şti dumneavoastră ce înseamnă sentimentul pe 
care ţi-l dă riscul? 

— Imaginează-ţi că am idee, o întrerupse Minerva. Nu 
croşetez mănuşi pentru orfani într-un azil de bătrâni. 

Nora Roman respiră adânc. După câteva clipe, reveni la 
vechea expresie. Placidă, rezervată. 

— Să recapitulăm! Materialul l-ai obţinut încă de la 
Bucureşti. Şi totuşi, îl urmezi pe Lucaci la mănăstire. Nu 
poate fi decât o singură explicaţie. Domnii de la Paris ţi-au 
atras atenţia că formulele sunt incomplete. Perfect! Prin 
intermediul lui Firu, ţi se precizează apoi că ceea ce 
lipseşte este cifrul lucrării. Subtilizezi agenda şi surprinsă 
asupra faptului îl lichidezi pe savant. Deşi ştii că în mod 
firesc urmează ancheta crimei, continui să rămâi la 
mănăstire. Îţi dai seama că nu mi-a fost prea greu să înţeleg 
de ce: o spioană dată la fund, brună sau blondă, aşa ori pe 
dincolo, e căutată. Securitatea intră în alertă, frontierele 
sunt avertizate. lar peste două săptămâni, Nora urmează să 
treacă graniţa cu prilejul unui turneu. Există riscul să fie 
reţinută. În schimb, o femeie ucisă îţi sugerează instinctiv 


cuvântul „victimă“. Deci spionul alias-asasin e căutat aiurea. 
În speţă, la mănăstire printre oamenii arhondaricului: 
Radian, Popescu, pictorul, Dabu. Şi aici - se uită spre 
Dobrescu - e cazul să fac anumite precizări: mediul ţi-a 
favorizat acţiunile. Fiecare din ei, e un mic suspect: Radian 
face exerciţii supraomeneşti ca să-şi învingă boala. Se 
ascunde pentru că e un orgolios, nu suportă compătimirea. 
lar eu îl văd în picioare. Ce concluzie se poate trage? În 
plus, găsesc în odaia Elenei Dimitriu asasinate, un indiciu 
care atestă clar că arhitectul a trecut pe acolo. Un clonţ mic 
de metal, de la şireturile lui Radian. Are pantofi italieneşti 
de antilopă gri-bleu care sar în ochi. Sar în ochi şi şireturile 
cu metal nichelat la vârfuri. Nimeni nu posedă o astfel de 
încălţăminte. Iată-l pe Radian mai mult decât suspect. 
Popescu te ajută fără să vrea. Face parte din nefericita 
specie a impostorilor. Pentru a-şi da importanţă afirmă snob 
că e farmacist, calitate sub care cerem relaţii de la Fabrica 
de medicamente. Oamenii ne răspund că habar n-au de 
existenţa vreunui farmacist cu numele ăsta. Şi pe bună 
dreptate. Popescu lucrează ca magazioner. Corelaţia e 
dificilă din cauza numelui frecvent. Nimeni nu se gândeşte 
că mustăciosul de la mănăstire este magazionerul despre 
care cerem relaţii. Peste toate alea, băiatul mai e şi hemofil. 
Îi curge sânge din nas. De teamă că nişte picături căzute pe 
pulover ar putea fi răstălmăcite, le arde cu ţigara... Dabu, - 
găinar - hoţ de buzunare, e căutat de miliţie, şi se ascunde 
naufragiind în postura de infirmier al arhitectului. Nici la 
mănăstire nu-şi vede de treabă. Încearcă mici furtişaguri, 
îmi cotrobăieşte prin odaie, şterpeleşte ceasul profesorului, 
se agită. De ajuns ca să fie luat în obiectiv. Pe Zamfirescu îl 
închide în odaie pseudo-farmacistul. O glumă proastă dar 
care ne pune pe gânduri. Orice ne pune pe gânduri în astfel 
de împrejurări. Când îl omori pe Lucaci, încalţi bocancii 
mei. O concluzie se va impune... În general, te dai peste cap 
pentru a încurca ancheta, pentru a ne crea suspiciuni în 
legătură cu toţi musafirii mănăstirii. Şi atunci, pui la cale 


trucul cu moartea aparentă. Pentru ca să nu existe dubii, 
pentru ca ceea ce avea să urmeze să fie cât mai 
convingător, verosimil, „indiscutabil“, ai simulat tentativa. 
Cuţitul înfipt în lambriu trebuia să certifice anumite intenţii 
criminale vizavi de dumneata, venite din afară. O tentativă 
nereuşită nu exclude intenţia. Cu atât mai „indiscutabilă“, 
excluzând aprioric ideea de sinucidere, avea să fie moartea 
cauzată de o andrea înfiptă în inimă. Fireşte, în 
extremitatea stângă a pieptului. 

Făcu o pauză. Femeia zâmbea  nedisimulându-şi 
consternarea şi pe undeva o admiraţie sinceră. 

— În stânga, reluă Minerva, căci inima - datorită unei 
anomalii congenitale - o ai în dreapta. Greşesc? 

— Nu. 

lonaş îi aruncă o privire locotenentului. Dobrescu 
urmărea demonstraţia Minervei cu sufletul la gură. 

— Nici un risc deci, pentru un om cu rutină în astfel de 
exerciţii. Ce mă deranjează azi, este că n-am sesizat chiar 
atunci nuanțele. Trebuia să-mi atragă atenţia simulacrul cu 
atât mai mult cu cât nu este un an de când urmăream la 
televizor o emisiune de demonstraţii yoga. Protagonistul - 
un francez dacă nu mă înşel - îşi traversa gâtul cu o andrea 
de la un capăt la celălalt. Dumneata, având inima în 
dreapta, şi calculându-ţi atent unghiul ca să nu perforezi 
plămânul, nu periclitai nici un organ vital. După aceea, a 
fost simplu. Căzând prin acelaşi procedeu yoga în stare 
cataleptică, ai fost transportată la morgă. Râse: Se putea 
oare îndoi cineva de adevărul morţii dumitale? Aici intră în 
scenă... Se simţi tentată să se întoarcă spre locotenent şi 
să-l apostrofeze: „Încă n-ai ghicit cine, Dobrescule?“ Dar 
astea erau chestiuni care îi priveau doar pe ei doi... Intră 
deci în scenă complicea dumitale maica Zenobia. '[i-e soră 
uterină, nu? 

— Da. A avut totdeauna o slăbiciune pentru mine. 

— Desăvârşită actriţă! Nici o asemănare la prima vedere. 
Şi totuşi există un amănunt care şochează o privire atentă. 


Aceeaşi uşoară asimetrie a nărilor. Dreapta mai sus, stânga 
mai jos. Am întâlnit mulţi fraţi care nu seamănă. Rămâne 
totuşi ceva, un aer de familie. Mai greu de desluşit la femei 
din cauza machiajului şi părului. Am dedus că sunteţi surori 
uterine şi datorită unui element de natură mai mult 
psihologică. În general, sunt relativ legaţi doar copiii cu 
mamă comună. Fraţii vitregi din acelaşi tată se comportă în 
viaţă ca nişte străini. Puteam să greşesc, desigur, dar se 
pare că intuiţia nu m-a înşelat. Deci maica Zenobia te ajută. 
Pune din timp ochii pe o tânără, stabilită de curând în 
Râmnicu-Vâlcea, adevărata Elena Dimitriu, care aduce vag 
cu dumneata. Douăzeci şi opt de ani, înaltă, firavă, blondă, 
Fata trebuie asasinată cam la ora când dumneata îţi înfigi 
andreaua în piept. De asemenea e necesar ca sosirea la 
Morgă să fie relativ concomitentă, iar modalitatea de crimă 
identică. Maica Zenobia face oficiul lichidând-o pe 
adevărata Elena Dimitriu în timp ce aşteaptă, ca de obicei, 
pe şosea vreo ocazie care s-o ducă la Govora şi îi distruge 
actele. În felul acesta, fata devine un cadavru neidentificat. 
Autopsia nu are loc de îndată. Vă aflaţi amândouă întinse pe 
masă. Dumneata, să zicem, aveai numărul 12, dânsa - 20. 
În registru deci, în dreptul numărului 12, eşti trecută 
dumneata. La numărul 20 cadavrul neidentificat. Inversezi 
numerele şi dispari. Cine a dispărut? Evident, în 
conformitate cu datele din registru, a dispărut cadavrul 
neidentificat. Colaboratorul meu va afla câteva ore mai 
târziu că ţi s-a făcut autopsia... Confuzia e la îndemână. 
Amândouă tinere, blonde... Desigur, frapează volatilizarea 
unui cadavru. Dar până să faci legătura între două cazuri 
aparent distincte, până ce forurile competente vor 
descoperi care-i identitatea victimei de pe şosea „ce şi-a 
permis să dispară de la morgă“ se scurge un timp. Mi-am 
ridicat pălăria nu atât în faţa combinației diabolice, cât a 
performanţei cataleptice. Să induci în eroare un medic 
legist, nu mai vorbesc de noi ceilalţi, din momentul 


introducerii andrelei până ajungi la morgă, iar acolo să te 
trezeşti la ţanc şi oportun, mi s-a părut fantastic... 

Nora Roman îşi dădu la o parte o şuviţă de păr. 

— O chestiune de exerciţiu. Orice fachir indian consideră 
procedeul o jucărie. Acolo, pentru aşa ceva nu se mai 
plăteşte nici măcar un cent. E fumat! Fac yoga de la cinci 
ani. Tatăl meu, unul din foştii şefi legionari fugiţi în 
străinătate, mi-a decis de mult soarta. Copilăria şi 
adolescenţa mi-am petrecut-o în şcoli de spionaj. Exerciţii 
fizice, alternând cu altele de voinţă: judo, limbi străine, 
cunoştinţe tehnice, yoga, câteva profesii... Râse: Nu e dificil 
să intri în somn cataleptic. Dificil e să te trezeşti. Dar am 
reuşit cu o diferenţă de 12 minute faţă de ora propusă... 
Trase aer în piept: Veţi mai avea de furcă cu TEX. Sectorul 
„medicamente“ face parte dintr-un angrenaj uriaş care 
vizează sectoarele cele mai diverse: metalurgie, siderurgie, 
industrie de avioane, cercetări nucleare şi de orice fel, până 
şi agricultură. 

Tăcu un timp, privind fără să vadă obiectele de pe birou: 

— Acum nu mai contează... Aş vrea să ştiu totuşi în cea 
constat greşeala... 

— Ai comis mai multe greşeli. Infinitesimale, dar mai 
multe... Să depănăm cronologic. 

Minerva avea tonul demonstrațiilor dezvoltate în faţa 
tablei negre. Totul era firesc, organizat. Matematicienii 
clasei nu conteneau să se mire cum cineva - şi la această 
rubrică intra şi Dobrescu - reuşeşte să nu-i înţeleagă 
explicaţiile. 

— Cronologic deci... M-au izbit iniţial anumite 
neconcordanţe în personalitatea dumitale. Aceasta, în faza 
tatonărilor primare. Era limpede că minţi. Nu ştiam încă 
până unde, cât şi de ce. Prima întrebare pe care mi-am pus- 
o a fost de ce ascundeai că eşti muzicantă profesionistă. 
Modestie? Disimulare de dragul disimulării? 

— Cum aţi sesizat? 


— Cântărind unele detalii. Fiecare în parte nu însemna 
mare lucru, dar împreună desemnau o individualitate. De 
pildă, unghiile tăiate adânc în carne, la o femeie care e 
departe a a-şi ignora aspectul fizic. Câteva expresii 
specifice „un stacato“ pentru a desemna temperamentul lui 
Zamfirescu, ori acel „intermezzo“ când am intrat la 
dumneata în odaie pentru prima dată şi s-a auzit ţipătul 
cucuvelei. O anumită nervozitate a degetelor, în neîncetate 
arpegii atunci când nu te controlai. Nu tamburinarea 
nervoasă, frecventă la mulţi. Uneori schiţai chiar fragmente 
de frază muzicală. Asta automat, pe aşternut, atunci când 
de pildă eu cu pătura în cap îţi ascultam poveştile 
înfricoşătoare. Certitudinea mi-ai oferit-o printr-o mică 
neglijenţă. Ultima fotogramă din filmul cu formulele 
profesorului expediat din Bucureşti cuprindea o înştiinţare 
pentru TEX. Biletul fotografiat se afla pe un teanc de note 
muzicale. Cadrând prea larg, aparatul a înregistrat şi o 
frântură de frază muzicală. Era limpede! Numai că asta am 
observat-o la Paris, după recuperarea filmului. M-a intrigat 
şi vocabularul dumitale. Aveam tot timpul impresia că în 
ciuda unui accent impecabil românesc, traduci în 
permanenţă din altă limbă. Mai precis că gândeşti în 
franceză şi simultan traduci. Specificul „am sentimentul“ 
corespondent al lui jai le sentiment în loc de „am 
impresia“, „de acord - d'accord - când ţi-am propus să nu 
stingem lumina, substituindu-l pe „bine“, sau românescul 
„în regulă“ , j'aime - iubesc, în loc de „îmi place“, bons 
offices - bune oficii, je pense - gândesc şi nu firescul „cred“ 
iar exemplele sunt nenumărate. Şoca mai ales o anumită 
construcţie a frazei, o sintaxă specifică. Oftă: I-ai păcălit pe 
mulţi... 

Dobrescu se roşi ca sfecla. Colonelul lonaş reflectă că 
Minerva era incapabilă să uite că locotenentul nu mai 
poartă uniformă bleumarin cu număr matricol pe braţ... 

— i-au fost favorabile şi împrejurările. O călugăriţă 
somnambulă, umbră neagră care se plimba noaptea prin 


mănăstire, o cucuvea aciuată oportun prin împrejurimi. Mai 
mult te-a pus în încurcătură Firu. Jucând descoperit, putea 
fi uşor reperat. Pierdeai un pion comod, care ştia totuşi câte 
ceva. De aceea ai riscat nebuneşte subtilizând schiţa 
pictorului şi filmul lui Popescu. Se ridică în picioare: 
Apropo, complimente de la şefi. E nostim, dar aveţi destine 
simetrice. În momentul de faţă limpezesc afaceri în Quai 
des Orfevres. 

Nora Roman zâmbi: 

— Sunteţi un mare număr. Fără egal! 

— Vezi, remarcă Minerva cu ochi strălucitori: Din nou ai 
tradus: Un drâle de numero... 


Pe la miezul nopţii Minerva încercă să încropească cina: 
supă în plic, măsline şi un carton cu 12 cataifuri, cumpărate 
la Nestor, câteva minute înainte de închidere. 

Spiridon dădea târcoale mesei. Generoasă, Minerva îi 
puse trei prăjituri în farfurioara lui din porțelan de Sevres. 

„Adicătelea, de ce n-ar mânca civilizat şi câinele?!“ 
remarcase cândva spre  stupefacţia locotenentului 
Dobrescu. 

Desfăcu pe covor jocul adus de la Paris. Era o jucărie 
minunată, şi fiecare amănunt fusese redat cu minuţiozitate: 
acele coniferelor, cantoanele cu olane roşii, cărămizile 
tunelului. 

Înghiţind cu deliciu câte o lingură de frişcă, Minerva 
conchise că cel mai mult şi mai mult îi plăceau semafoarele 
automate şi funcţionarii ţepeni în uniforme strălucitoare. La 
trecerea trenului, apăreau înghiontiţi parcă din spate, 
salutând. Cel burtos, cu mustață şi pipă, era şeful de gară. 
Privindu-i doar obrazul emailat, cu nas stacojiu de amator 
de absint, puteai să-i imaginezi biografia. 

„Ai naibii, franţujii...“ 


Întinse mâna după telefon şi cu aparatul în poală formă 
numărul locotenentului: 

— Te-ai culcat, Dobrescule? 

— Nu. Mă uitam la trenuleţ... 

— Şi tu?! Minerva se înveseli grozav: Şi eu... Ei, cum 
merge al tău? 

— Colosal! Acum trece podul... 

— Dar de semafoare ce zici?! 

Ochii Minervei străluceau. Urmărea cu sufletul la gură 
trenul care trebuia să iasă din tunel. 

— Viaductul e cel mai tare, opină locotenentul. 

— Aşi! Tipul cu pipa! Scoate şi fum... Mă întreb care-i 
chestia. Probabil... 

Trezit de zgomot, papagalul Keops începu să bombăne: 

— a plus b pătrat egal a pătrat minus 2 ab... 

— Nu prea e în progres băiatul, observă Dobrescu la 
celălalt capăt al firului. 

— Dacă ţi-am băgat ţie în cap formula, până la urmă o 
deprinde şi el... 

Luna cheală, gogonată ca o minciună, îşi vârâse capul pe 
fereastra Minervei. Trenuleţul traversa câmpii verzi, cu 
brazi din carton şi căsuțe de plexiglas cu olane roşii... 


O IN U PP UN = 


RR RRRRRR 
O U PP VW NR => O O 


Cuprins 


. „Cască ochii, Dobrescule!“ 5 
„ Mărturisiri postume 25 

. Oaspeţii arhondaricului 31 

. Reconstituirea 39 


„Jeni Cociaşu intră în scenă 45 





„Jeni Cociaşu e suspectă! 61 

În plină beznă 79 

„În noaptea asta va muri cineva” 95 

. Un martor incomod 106 

. Omul de la aeroport 116 

. Omul cu sprâncene groase 132 

. Locotenentul Dobrescu nu mai înţelege nimic 151 
. Fetiţa cu chibrituri 156 

. Nedumeririle locotenentului Dobrescu 169 

. Minerva Iutovan nu foloseşte revolver 176 


„Din nou Dobrescu rămâne cu gura căscată 201 


UL Cu ani în urmă, Minerva Tutovan preda matematicile într-un liceu din 
Bucureşti. Era poreclita Samuraiul şi faima exigenţelor sale depăşise de mult 
hotarele Capitalei. Elevi din Baia Mare şi Suceava povestesc şi azi întâmplări 
nemaipomenite, înfricoşând bobocii slabi de înger. Dobrescu îi fusese elev şi 
n-avea să uite multă vreme că la examenul de corigenţă, după ce cu chiu cu 
vai rezolvase problema, Minerva îi adresase 12 întrebări suplimentare „pentru 
bun simţ trigonometric“... Isprăvind Facultatea de Drept locotenentul avu 
surpriza să-şi reîntâlnească fosta profesoară în ipostaza de maior de 
securitate. 

12 Mărturisesc cu regret că Minerva Tutovan nu mă agrează. Recent, mi-a 
comunicat telefonic că nu este de acord cu portretul pe care i l-am făcut, 
considerându-l tendenţios şi exagerat, şi că personal mă sfătuieşte să mă ocup 
de croşetat, scrisul fiind o treabă subţire. N-aş putea afirma că a folosit un ton 
şi o terminologie prea duioase (n.a.). 


13+ Mă păduchiosule, de ce eşti rău? (ţig. fonetic)