Rodica Ojog-Brasoveanu — O bomba pentru Revelion

Rodica Ojog-Braşoveanu 


O BOMBĂ 
PENTRU REVELION 


-roman polițist — ciclul Cristescu&Dănet- 


1951 


ŞTAFETA 


-titlu alternatiy- 


CAPITOLUL 1 


| nspăirnântaţi, gata s-o rupă la fugă, oamenu încercau să 
străpungă cu privirea perdeaua de tum. Flăcările mugcau 
acoperişul înălțând torţe gălbui. Unul din zidurile clădiru se 
prăbugise. Căzu apoi gi al doilea. O femeie ţipă scurt. Fumul gi 
molezul albiseră văzduhul, 

— O fi cineva înăuntru? întrebă o voce gătuită, 

Urlete de sirenă înghițiră răspunsul, Cisterna pompierilor şi două 
maşinii ale miliției sozră în acela timp. După câteva runute 
Salvarea se imi de după colț, Un trecător înalt, cu pălărie hroleză, se 
interesă: 


—— “a aa întârnrlat? 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


O BOMBĂ 
PENTRU REVELION 


-roman poliţist - ciclul Cristescu&Dăneţ- 


1981 


ŞTAFETA 


-titlu alternativ- 


CAPITOLUL, 1 


Înspăimântaţi, gata s-o rupă la fugă, oamenii încercau să 
străpungă cu privirea perdeaua de fum. Flăcările muşcau 
acoperişul înălţând torţe gălbui. Unul din zidurile clădirii se 
prăbuşise. Căzu apoi şi al doilea. O femeie ţipă scurt. Fumul 
şi molozul albiseră văzduhul. 

— O fi cineva înăuntru? întrebă o voce gâtuită. 

Urlete de sirenă  înghiţiră răspunsul.  Cisterna 
pompierilor şi două maşini ale miliției sosiră în acelaşi timp. 
După câteva minute Salvarea se ivi de după colţ. Un 
trecător înalt, cu pălărie tiroleză, se interesă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— A explodat o bombă. 


Ora 19:00 

Catastrofa - ancheta avea s-o stabilească ulterior - 
debutase cu un apel telefonic. Într-o cabină din apropierea 
Cofetăriei Scala, Andrei Gogan, responsabilul magazinului 
Artex, un bărbat cărunt, cu haine discret elegante, forma a 
treia oară acelaşi număr. Degetele tremurau în orificiile 
discului, greşeau mereu, luând-o de la capăt. 

Femeia grăsună cu poşetă roşie, care-şi aştepta rândul 
afară, îl urmărea enervată. Când Gogan introduse fisa a 
patra oară, începu să bată cu inelul în peretele de sticlă. 
Ceilalţi răsuceau monedele în palmă, comentând cu umorul 
de circumstanţă al bucureştenilor: 

— Tipul învaţă să numere până la zece. 

— Ca să vezi! Ştiam că la seral se fac studii temeinice. 

— Hai, tăticule, că ne-apucă Revelionul! 

Era seara Anului Nou. Se desluşea limpede în ochii şi 
mersul trecătorilor un freamăt particular, specific marilor 
sărbători ce cuprinsese oraşul. Cucoane aferate îşi sărutau 
reciproc aerul de lângă urechi, bărbaţii îşi luau cu nostalgie 
rămas bun de la banii dosiţi pentru „una mică, la 
bodeguţă“, investindu-i în obiecte sclipitoare, de a căror 
inutilitate te putea încredința orice glas tăbăcit de trăscău. 

Coada încolăcită în jurul cabinei telefonice începuse să-şi 
piardă umorul, trecuse treptat la genul de observaţii 
întâlnite prin staţiile de autobuz. 

— Ei fir-ar al dracului de treabă! 

— Ce naiba faci acolo, măi tovarăşe? Îţi dictezi 
memoriile? 

Gogan le întoarse spatele, muşcându-şi buzele. Avea o 
figură cafenie, marcată, cu trăsături încă frumoase. Ochii 
terni, clipind neliniştiţi, nu spuneau nimic. Alarma însă era 


pe obrazul aproape searbăd, gura umflată, pofticioasă, cu 
colţurile ridicate. 

Telefonul sună lung şi responsabilul se întrebă dacă n-a 
greşit iar numărul. 


XXX 


În oglinda florentină, se zărea bradul aşezat pe consolă. 
Un brad rotofei, nu prea înalt, scăldat în poleială. 

„Seamănă cu un ursuleţ“, îşi spuse încântată Corina 
Manea. „Un ursuleţ de argint.“ Luă de pe scrinul delicat cu 
picioare arcuite jardiniera cu portocale şi o puse alături. 
Dădeau bine... Orange, argint şi ceva mai la dreapta 
sfeşnicul de cristal, cu o lumânare groasă, violet. Avea s-o 
aprindă cu zece minute înainte de sosirea musafirilor. 
Lumânările şi sticlele cu băuturi scumpe trebuie totdeauna 
să pară începute. Demonstrează modul obişnuit de viaţă al 
gazdei. 

Barul, cu luminile amplificate în pereţii de cristal, se 
prezenta mai mult decât decent. O sticlă de whisky Four 
Roses, aproape plină, o jumătate de Ballantine's, coniac, 
gin, votcă, umplute aproximativ la fel. 

Trecu în revistă cărţile de vizită cu crenguţe de brad şi 
globuri în miniatură, care indicau locul fiecăruia. O 
săptămână întreagă îşi  bătuse capul schimbând 
aranjamentul musafirilor în zeci de variante. Sub nici o 
formă cei căsătoriţi nu trebuiau să stea alături. În definitiv, 
se plictiseau suficient acasă, în intimitate, trei sute şaizeci şi 
patru de zile. Ţinuse seama apoi de capacitatea fiecăruia de 
a amuza. Cinci-şase specimene cărora le ninge şi plouă 
chiar în noaptea Anului Nou, adunate la un loc, sunt în stare 
să compromită toată petrecerea. Criteriul subiectelor 
comune de discuţie făcuse şi el parte din calculele Corinei. 
Oricâtă falsă amabilitate ar consuma frecvent Raluca, 
balerina, e totuşi peste puterile unui om de artă cât de cât 


normal să asculte o noapte întreagă felul cum vede 
economistul  Vasiliade problema indicelui global. Iar 
Vasiliade, fapt constatat cu prilejul altor zaiafeturi, devine 
foarte risipitor în sugestii economice după două-trei 
pahare. Dorea să-i priască medicului Panaite piftia? În nici 
un caz nu trebuia aşezat lângă vreun septuagenar amator 
prin definiţie de consultaţii gratuite. Nevestele soţilor geloşi 
se cereau încadrate de bărbaţi care nu prezintă pericol, 
directorul fondului plastic, între fete tinere şi nostime. 

Corina Manea se lipi de fereastră spre a realiza efectul 
de ansamblu. Chipul senzual, cu pomeţi înalţi, cărnoşi şi 
gură mare, frumos desenată radia o bucurie naivă, de copil. 
Îşi iubea interiorul, îi plăcea şi făcea parte dintre fericitele 
care nu se plictisesc niciodată să admire unul şi acelaşi 
obiect. Mocheta bleumarin punea minunat în evidenţă 
fragilitatea mobilei de culoarea dulce a lămâii, crizantemele 
galbene, în amforă chinezească, desăvârşeau nota festivă, 
făceau pereche crizantemelor lui Tonitza, înflorite în ramă 
grea de bronz. 

De lângă fereastră se vedea o parte din dormitor: 
tapiseria enormă, portocalie, garoafa - una singură - în 
glastră zveltă de cobalt, şarpele lung din bucăţi de catifea 
multicoloră, ondulându-şi spinarea pe patul scund şi 
alunecând uşor pe blana de urs... 

Corina suspină înfiorată de mulţumire şi îşi strânse mai 
tare cordonul halatului de baie. Pielea mată emana încă 
aburi parfumaţi. Glasul lui Dean Martin o făcu să se simtă 
dintr-o dată extrem de fericită.  Învârti butonul 
magnetofonului amplificându-l. Râse ruşinată şi ridică 
braţele deasupra capului răsfirându-şi părul castaniu. Ochii 
cu gene groase şi dese şi buzele pline, întredeschise într-un 
surâs senzual îi împrumutau o expresie plină de voluptate. 

Telefonul sună. Corina traversă încăperea. Îşi exageră 
voit mersul de odaliscă, cu unduiri feline din şolduri. Făcea 
paşi mari spre a-şi admira prin despicătura halatului 


picioarele lungi, flexibile şi bronzate. Ridică receptorul. O 
schimă de plictiseală i se ivi pe chip. 

— A, tu eşti Andrei!... Trebuie să fii nebun! Peste o oră 
îmi pică musafirii şi tu mă chemi în Cişmigiu... Ce naiba, nu 
mai suntem liceeni! Nu văd ce poate fi atât de grav în seara 
de Revelion... Exagerezi ca de obicei, sunt convinsă... Las-o 
pe mâine. 

Şi-l imagina strângând receptorul în palma moale, veşnic 
umedă. larnă sau vară, indiferent de anotimp, Gogan 
transpira vârtos, soldăţeşte. Degetele roşii se acopereau 
imediat de mâzgă, deveneau jilave. Îşi zări în oglindă sânii 
plini, coapsele rotunde, pielea sidefie şi se întrebă cum de 
suportase mângâierea palmelor de cârnăţar. 

„N-am pesemne un stomac prea sensibil“ gândi, 
ascultând bolboroseala precipitată a bărbatului de la 
capătul firului. 

Avu senzaţia că vorbele care-i ajungeau la ureche 
aduceau cu ele mirosul constant neplăcut, de dantură 
neîngrijită, atât de familiar în clipele lor de intimitate. Îşi 
roti instinctiv privirea prin încăpere. Mobila scumpă, 
tablourile, covoarele, cutia de bijuterii cu piese remarcabile 
de pe consolă, fuseseră plătite suportând cu stoicism 
îmbrăţişările lui Gogan. 

„Scumpă sau ieftină, rămân totuşi o cocotă.“ 

Se scutură de gând. O enervau insistenţele bărbatului şi 
ştia că va ceda. Trebuia să cedeze. O plictisea ideea să iasă 
din casă, certitudinea că se întâmplase ceva într-adevăr 
grav. Gogan nu era un bărbat isteric, avea alte păcate. 

— Sper că nu-i vorba de nevastă-ta. 

Grămada de şunci cu care-l împărțea pe Gogan îi răsări 
dinaintea ochilor. Era o femeie bondoacă, cu picioare atinse 
de elefantiasis şi pe care nici măcar nu se ostenea să le 
mascheze îmbrăcând pantaloni sau fuste lungi, o gâscă 
îndopată în rochiţe veşnic strâmte, crăpate la subţiori, de o 
gelozie penibilă. Îl pândea ceasuri întregi în coasta 
magazinului, îi urmărea mişcările prin vitrină ori de câte ori 


intra un exemplar feminin reuşit, îl conducea până acasă, 
de la distanţă, cenzurându-i orice gest. 

Primi morocănoasă asigurările lui Andrei Gogan şi trânti 
receptorul. Trecu în dormitor, îşi puse la întâmplare o 
pereche de pantaloni, scurta de antilopă îmblănită, peruca. 

Lăsă în casă două aplice aprinse. Nu-i plăcea să se 
întoarcă pe întuneric. 


Andrei Gogan agăţă receptorul şi ieşi din cabină 
ştergându-şi faţa de sudoare. Cei care-şi aşteptau rândul îl 
interpelară diversificat în funcţie de temperament şi 
dispoziţie. 

— Mai ai fraţi pe-acasă, tăticu'? Toţi or fi aşa cuvântăreţi? 

Gogan le zvârli o căutătură urâtă şi se îndepărtă. 


Ora 19:30 

Îl simţi prinzându-i braţul pe neaşteptate. Corina îşi 
reprimă tresărirea şi continuă să meargă mecanic înainte. 
Aleea întunecată şi umedă era pustie, bustul Maicii Smara 
părea o fantomă. 

Andrei Gogan scruta neliniştit împrejurimile, se răsucea 
brusc la fiecare opt-zece paşi. 

— Nu-i nici dracu” la ora asta! scrâşni Corina. Oamenii 
normali se pregătesc pentru Revelion. Pesemne ai devenit 
romantic. 

— Eşti cretină! 

— Eşti drăguţ, ca de obicei. 

— Lasă tâmpeniile, situaţia e extrem de gravă. Ar fi 
trebuit să mă cunoşti până acum. Nu te-am deranjat 
niciodată pentru fleacuri. 


O ştia. Se simţea însă prea enervată. Şi el era nervos. îi 
simţea mâna tremurând. Respiră adânc şi întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? Te-a mirosit Filofteia sau Marghioala, 
mă rog, cum o cheamă pe nevastă-ta? 

— Concentrează-te, pentru numele lui Dumnezeu! 'Ţi-am 
spus la telefon că nu de ea e vorba. 

— Atunci? 

Responsabilul privi din nou în jur. Băncile goale şi umede 
luceau sub lumina săracă a felinarelor. Printre sălcii, se 
zăreau ghirlandele de becuri colorate de la Monte Carlo. 

„Am uitat să montez lumânările electrice!“ îşi aminti 
Corina Manea. „Ar mai fi timp, nu cred să sosească nimeni 
înainte de nouă şi jumătate.“ 

— Florea ştie! suflă Gogan. 

— Cine-i Florea? 

— Extraordinar! De cel puţin o sută de ori am discutat 
despre el. 

— Ar trebui să te bucure. Nu mi-a stârnit interesul. 

— Evident, stă numai pe leafă. Abia-şi stăpânea iritarea: 
Supraveghetorul. 

— Ce vrea? 

— Asta mă întreb şi eu. A prins mişcarea şi în loc să mă 
fiarbă până scot purcoiul de mii, imbecilul a trimis un 
denunţ la procuratură. Sunt informat precis. 

— Care mişcare? 

Andrei Gogan îi abandonă brusc braţul şi se opri. Era 
palid, ochii îi scăpărau. 

— Îţi baţi joc de mine? întrebă cu furie nestăpânită. Auzi, 
care mişcare?! Îţi închipui că primesc un salariu de 
douăzeci de mii de lei pe lună ca să şterg porţelanurile de 
praf? 

Corina îl cercetă curioasă. 

— Atâta ciupeşti? Mie mi-ai dat să înţeleg că mult mai 
puţin. 

— Când, femeie?! Când nu ţi-am satisfăcut orice capriciu, 
indiferent de preţ? Nu ţi-a lipsit nimic, nimic n-a fost prea 


scump pentru tine. Oftă: După Anul Nou, îmi pică controlul 
economic. 

— N-ai decât să pui banii la loc. 

Andrei Gogan începu să râdă. Un râs din gât, cu fălcile 
încleştate, care o sperie. 

— Ori eşti iremediabil dobitoacă, ori beată. Să pun la loc 
jumătate de milion! Doamne sfinte! 'Te-ai întrebat aşa, din 
curiozitate, numai brăţara cu safire cât m-a costat? Mobila, 
tablourile, argintăria, toate cârpele de pe tine? Cea mai 
modestă vizită a ta la Consignația îmi ajustează portmoneul 
cu două-trei mii. 

— Nu fă eforturi să mă convingi, am observat de mult că 
eşti mojic. 

— Puțin îmi pasă. 

— Şi asta am observat. În fond, poate ai dreptate, te 
iubesc prea mult ca să nu trec cu vederea orice-ai face. 

— Banii mei îi iubeşti! Lasă fiţele de mironosiţă, nu m-am 
născut ieri-alaltăieri. 

— Oricum, ai lipsit şapte ani de-acasă. 

Responsabilul îşi păstra greu calmul. Rosti întunecat: 

— Slăbeşte-mă, fetiţo! Nu gust genul acesta de spirite în 
general, iar acum, şi mai puţin. Într-o săptămână, s-ar 
putea să locuim după gratii. 

— Să locuim. Bine spus. Aşa e, pe cel drag îl însoţeşti şi în 
faţa plutonului de execuţie. 

— Mă enervezi, Corina. 

— Mă plictiseşti, Andrei. 

Lăsară un tânăr încărcat cu pachete să se îndepărteze. 
Purta o canadiană lucioasă, ca de tablă. Corina observă 
amănuntul mecanic. Începea să se simtă îngrijorată. 

— Îmi făceam iluzii că lacunele din educaţie sunt 
compensate de o oarecare abilitate. Cum naiba i-ai lăsat să 
te prindă? 

— Încă nu m-au prins. 

— Dacă am înţeles bine, peste trei zile îţi fac inventarul. 

— N-or sa aibă ce inventaria. 


Gogan îi prinse din nou braţul. Vorbea precipitat, febril, 
prea aproape de urechea ei. 

— Fii liniştit, spuse femeia, nu te aude nimeni. 

— M-am gândit mult. Am o singură soluţie... Una singură. 
S-arunc magazinul în aer. 

— Poftim? 

— Voi provoca o explozie. 

Corina Manea începu să râdă. 

— Nu te mai recunosc, Andrei. Dai semne de evidentă 
inteligenţă. 

— Iar începi? 

— Ascultă, ce-ar fi să măreşti puţin doza de trotil sau ce 
naiba se foloseşte şi să distrugi tot cartierul? Şansele de a 
te caza într-un ospiciu ar spori considerabil. 

Andrei Gogan îşi scutură capul enervat de întrerupere. 
Vru s-o tragă pe aleea scriitorilor, apoi se răzgândi. 

— Nu pot împiedica altfel efectuarea inventarului. 

Femeia se opri în mijlocul drumului. 

— Hm, puteam paria că printre altele eşti total lipsit de 
umor. Bancul e excelent, merita deranjul. 

— Trezeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu! scrâşni 
responsabilul zgâlţâindu-i umerii. Uită-te la mine, am eu 
aerul că mă ţin de farse? 

— Atunci eşti nebun! Nebun de legat, suflă sufocată. Te-ai 
gândit la pagube? Sunt milioane de lei acolo... porţelanuri, 
orfevrerie chinezească, cristaluri, toate drăciile alea de 
import... 


Artex, magazinul de artă, se străduia să nu facă concesii 
gustului  îndoielnic. O hotărâre inspirată dusese la 
restaurarea unei clădiri rococo vechi, năpăstuită de-a 
lungul anilor de o altă hotărâre mai puţin inspirată care o 
transformase în depozit de vinuri. 


Elementele decorative interioare şi exterioare, flori, 
panglici şi frunze îşi recăpătaseră culoarea uşor patinată, 
cenuşiul strident întâlnit în toate WC-urile publice fusese 
alungat de galbenul catifelat al trandafirilor Gloire de Dijon. 
În locul tuburilor de neon, se iviseră vechile lustre 
complicate din bronz, mocheta de vinilin pierise, lăsând la 
vedere dale lungi de piatră. 

Exponatele, aranjate în vitrină de o mână inspirată, 
câştigau enorm prin rafinamentul împerecherilor, spaţiul de 
respiraţie şi o lumină discretă, camuflată, cu reverberaţii 
aurii. Artex impunea prin decor, valoarea obiectelor şi 
personal. Fuseseră angajate fete tinere, posedând două 
limbi străine şi dispuse să facă reclamă dentistului şi un 
supraveghetor avizat şi prezentabil. Doar la numirea 
responsabilului funcţionase practica vorbei bune. Andrei 
Gogan, de profesiune inginer agronom, avea în materie de 
comerţ cunoştinţe foarte sumare, dar în schimb un excelent 
număr de telefon. 

Produsele meşterilor în cristal de Mediaş făceau casă 
bună cu iscusinţa celor chinezi, oglinzile florentine şi 
venețiene reflectau porţelanurile Rosenthal, vasele de 
Bohemia, cobalturi, servicii de cafea japoneze, statuete de 
fildeş şi argint, păsări din alabastru şi jad, casete încrustate 
cu peruzele, agate, ochi de tigru. Preţurile erau, fireşte, pe 
măsura lucrăturii şi a bunului gust. 

Ionel Florea înregistra surâzând reacţia vizitatorilor. 
Avea - constatase de la înfiinţarea magazinului - clienţi şi în 
special vizitatori, oameni cu venituri modeste, dar iubitori 
de frumos care păşeau cu pioşenie ca într-un muzeu. 
Privirea-i fu atrasă de doi ochi capabili să perforeze geamul 
vitrinei. 

„A, doamna Gogan! M-aş fi mirat să nu apară 

Femeia se ascundea fără şanse în spatele unui stâlp, 
zvârlind căutături de fiară rănită. Responsabilul nu se 
zărea. 


« 


— Ştiu mai bine decât tine ce am în magazin, rânji Andrei 
Gogan. Asta-i situaţia. 

Corina Manea îl privi lung. Întrebă neaşteptat de tare: 

— Câţi trebuie să crape cu ocazia asta? Supraveghetorul 
şi mai cine? 

— Nu sunt criminal, fetiţo. 

— Numai ticălos. 

— 'Ţi-aş sugera să te controlezi, nervii mei au o limită. 
Explozia se va produce după ora închiderii. Şi vorbeşte, te 
rog, mai încet. 

Femeia îşi reluă mersul maşinal. Gogan începea s-o 
înspăimânte. Un om gata să se arunce în gol. Nu mai avea 
ce pierde şi în consecinţă nimic nu l-ar fi putut opri acum. 
Era în stare de orice crimă abjectă sau doar aberantă. 

„Ce puţin îl cunosc!“ îşi spuse înfiorată. 

Săptămâna trecută încă îl speriau cicălelile neveste-si, 
schimba trei autobuze ca să ajungă la Corina evitând filajul 
conjugal. În doi ani nu petrecuseră o singură sâmbătă sau 
duminică împreună, îşi cronometrau cu rigurozitate 
întâlnirile. Toate, de teama Lucreţiei. 

Deşi agasată, acceptase situaţia. Gogan era un amant 
comod, generos, fără pretenţii. Genul care nu te întrebă de 
ce azi noapte la ora unu nu te-a găsit acasă. După ceilalţi, o 
adevărată vacanţă. 

— Ce părere ai? 

Femeia respiră adânc. Se desprinse de braţul lui şi lăsă 
mâinile să-i atârne. 

— Hotărât, eşti nebun. Spune-mi că a fost o glumă! 

— O glumă, fireşte, rânji Gogan. Hai să-ţi mai spun una! 
Îmi pare rău, fetiţo, dar n-am încotro. În toată aiureala asta 
ai să mă ajuţi tu! 

Corina Manea întoarse brusc capul. 

— Eu?! 


— “Tu, draga mea. Trebuie să plasăm bomba în magazin. 
Să fiu mai clar: vei plasa bomba în lipsa mea. 

— Asta-i tot? 

— Nu emit niciodată pretenţii nesăbuite. 

— Ia te uită! Trăgeam nădejdea c-o să-mi propui cel puţin 
un asasinat. 

Responsabilul scoase cu precauţie evidentă un casetofon 
din servietă. Corina Manea făcu instinctiv un pas înapoi. 

— Bomba atomică? 

— Una obişnuită, cu explozie întârziată. Uite cum o să 
procedăm. Mă întorc la unitate şi după zece minute plec din 
nou, sub pretextul unei dureri cumplite de măsele. Chestia 
se poate verifica ulterior, o să trec realmente pe la 
policlinică. Acesta-i momentul în care intri tu în acţiune. 

— Abia aştept. 

— Cred. Ai înţeles, fireşte, că navigăm sub acelaşi 
pavilion. Ghinionul tău! Nu mă mai întrerupe, te rog... 
Soseşti deci în lipsa mea şi cumperi un vas cât mai mare... 
Ai bani la tine? Nu, mi-am închipuit... În plicul acesta sunt 
trei mii de lei. După ce ţi-l împachetează, o rogi pe 
vânzătoare să ţi-l păstreze împreună cu casetofonul până 
găseşti un taxi. Nimic mai normal în seara de Revelion. 
Complicat? 

— Jignitor de simplu. 

Andrei Gogan aprinse nervos două ţigări. Îi întinse una, 
trase avid câteva fumuri şi o luă de umeri. 

— Oamenii mei nu te cunosc. Nimeni nu ne-a văzut 
vreodată împreună. Încercă să râdă: Tot ne-a servit la ceva 
poliţia Lucreţiei. Cu altă nevastă n-am fi fost atât de 
prudenţi... Văd că ţi-ai pus perucă. Perfect! Nu te-ai fardat. 
Şi mai bine! În mod obişnuit, foloseşti cel puţin un kilogram 
de Max Factor pe zi. 

— Ce veşti reconfortante îmi dai! 

— În consecinţă, e practic imposibil ca ulterior să te 
repereze cineva. 


Femeia păşea mărunt, punând cu atenţie picioarele unul 
în faţa celuilalt. O făcea concentrată, ca şi cum operaţia în 
sine ar fi prezentat o importanţă nebănuită. Gogan îşi 
pierdu răbdarea. 

— Fi, ce zici? 

— Împuşcă-te! 

— Corina! 

— Sau aruncă-te de la etaj! În viaţa mea n-am auzit ceva 
mai aberant. 

Glasul  răsunase sec, metalic. Femeia continuă 
netulburată: 

— Nu ştiu ce-ţi închipui tu despre mine, dar nu sunt o 
nemernică. Am un pachet de cusururi şi fără ăsta. Nu m-am 
recăsătorit pentru că e mai rentabil genul meu de viaţă, n- 
am făcut copii pentru că sunt egoistă, da, egoistă până la 
extrem, sunt îngrozitor de superficială, indiferentă, sclava 
cârpelor şi a bijuteriilor, şi, ca să te citez, a produselor Max 
Factor. N-am vicii criminale, dar nici virtuţi, n-am făcut rău, 
dar nici bine, într-un cuvânt sunt o japiţă oarecare cum 
întâlneşti cu miile pe alte meleaguri. 

— Ai isprăvit? 

— Nu. Bate la alte uşi, Andrei! N-am să accept niciodată, 
auzi? Niciodată! 

— Ascultă, fata mea, dacă te legeni cumva în nădejdea că 
eu îmi rup gâtul, iar tu o să-ţi continui fără dureri de cap 
micile partide de picioare în aer, e momentul să te 
dezmeticeşti! În cel mai bun caz, rămâi cu coliba goală. 
Zidurile şi telefonul pe parchet. Însist, în cea mai bună 
situaţie. 

— Şantaj? 

— Pe ce lume trăieşti, femeie!? Cum îţi imaginezi că o să- 
ţi lase acareturile după ce se va afla proveniența banilor? Îţi 
umflă tot! Şi repet, asta în cel mai bun caz. 

— Care ar fi cel mai rău? 

— Puşcăria, iubito! Complicitate la delapidare sau în 
ultimă analiză, furt din avutul obştesc. 


— Nu mi-am însuşit un singur fir de aţă şi nu eu te-am 
împins să furi. 

— Dar ştiai că o fac. Dacă erai Sfânta Vineri cea bună, 
despre care îmi povesteai, aveai sacra datorie cetăţenească 
să mă denunţi. 

— De ce eu şi nu Lucreția? 

— Ea mi-e nevastă, iar legea o scuteşte de distracţia asta. 

Corina Manea îşi cuprinse obrajii în palme. 

— Ce situaţie cumplită, Dumnezeule! 

— Vrei să-ţi mai spun ceva? S-ar putea ca în ceea ce te 
priveşte, lucrurile să ia o întorsătură mult mai dezagreabilă. 
Ăştia condamnă parazitismul. 

— Muncesc! 

— Hai să fim serioşi! Semnezi vreo condică? Eşti 
salariată? Munceşti, dacă ceea ce faci tu se cheamă muncă 
pe cont propriu, în ultimele şase luni ai semnat un singur 
contract şi acela pentru decorarea Aprozarului din Feteşti. 
Doi morcovi care duelează artistic de dragul unei roşii în 
şorţuleţ de dantelă. 

— Nu fi mârlan. 

Responsabilul o prinse de umeri. 

— Eşti prea seducătoare, Corina, ca orice complet de 
judecată să nu conchidă că mi-ai sucit deliberat minţile 
ştiind ce mărfuri am în magazin. 

— Până la urmă ajungi şi victimă. Spune-mi, te rog, am 
aerul de imbecilă? 

— Nu! De femeie fatală. Urlă prin toţi porii tăi. Statul 
încurajează căsătoria, iar tu te distrezi făcând-o praf. Patru 
soţi şi-au părăsit nevestele şi copiii de dragul fundului tău. 

— Hm! Numai pe tine n-am reuşit să te despart de 
Filofteia sau cum o cheamă. 

— Nadăjduieşti, urmă responsabilul, că asemenea 
antecedente vor fi ignorate? Că-ţi vor ovaţiona modul de 
viaţă? 

Tăcu. Femeia înţelese că într-un eventual proces, Gogan 
nu va şovăi s-o tragă după el, în aceeaşi barcă. O barcă pe 


cale să se scufunde. Privea întunericul ud, inventariind 
consecinţele. Responsabilul adăugă mieros: 

— Să nu crezi că vreau să-ţi forţez mâna. După ce 
scăpăm de dandanaua asta şi dacă te mai interesez 
îndeajuns, bineînţeles, putem pleca în străinătate. Eu 
oricum o s-o fac. Am bani în Elveţia. 

Corina Manea oftă obosită. 

— Lasă! Nu te cred şi nici... În sfârşit. Ce trebuie să fac? 

Andrei Gogan îi luă mâna şi i-o duse la buze. Îi sărută 
apoi uşor tâmpla. 

— Peste zece minute te îndrepţi spre magazin. Ştii cum 
trebuie să procedezi. După ce ieşi, intri în cofetăria de 
vizavi. Vei supraveghea dacă totul decurge normal. N-ai 
mult de aşteptat, la opt şi jumătate se închide. La nouă fără 
un sfert, ne întâlnim din nou aici. 

— Putem comunica la telefon... Am invitaţi. 

— Nimeni nu soseşte înainte de zece, zece şi jumătate. 
Am un cadou pentru tine. Piatra €... În fine, vreau să fie o 
surpriză. 

— Bine, spuse Corina înainte de a se despărţi. 

Gogan meşteri ceva în spatele casetofonului. 

— Din clipa asta, ceasul a început să meargă. Ai grijă! 
Poate vrei să te distrezi şi-i dai drumul! Cum apeşi pe start, 
se declanşează explozia. 

Femeia ridică din umeri. 

— Îmi şi arde de distracţie. 


Ora 20:00 

— E un cadou, presupun, zâmbi profesional Ionel Florea. 

Cumpărătorul întinse bonul ursuz, mormăind ceva de 
circumstanţă. Luă pachetul ambalat artistic în hârtie festivă 
roşie, imprimată cu crenguţe de brad. 

— Mulţumim şi la mulţi ani! îi ură supraveghetorul. 


Lica, vânzătoarea de la raionul „chinezării“, îi strecură o 
căutătură ironică. „Face şi ăsta pe nebunul!... Ar fi trebuit 
să ne dea drumul mai devreme azi.“ Întâlni privirea lui 
Florea şi-i zâmbi luminos. Era un manechin splendid, o 
păpuşă cu ochii mari şi un surâs de o falsitate 
cutremurătoare, într-un cuvânt o vânzătoare model. 

Se întoarse spre clientă. „Proasta asta grasă nu se 
hotărăşte deloc!“ 

Înşirase nouă cloisonneuri ca pe nişte soldaţi de plumb şi 
se repezea când într-o parte, când în alta, pentru a 
surprinde efectul. O ţinea aşa de aproape un ceas. 

— Dumneavoastră ce mă sfătuiţi? Care v-ar place mai 
mult? 

Lica îşi înghiţi cuvintele: „Nici unul! L.asă-mă dracului în 
pace, bivoliţă pisăloagă.“ Surâse fermecător: 

— "Toate sunt frumoase, doamnă. Eu l-aş lua pe ăsta şi 
puse la întâmplare degetul. 

În magazin intrară trei bătrâni, apoi o pereche de tineri. 
Lica suspină privindu-şi ceasul: „Nu le-a ajuns tot anul! 
Acum i-a găsit.“ 

Îi servea Ionel Florea sincer prevenitor, vioi, bine dispus, 
de parcă afară ar fi fost mai, iar păsărelele ciripeau. 

O femeie agăţată ostentativ sentimental şi posesiv de 
braţul unui aviator dădea semne că-şi strivise cel puţin un 
deget în Larousse. Vorbea tare, cu competenţă, preciza 
dintr-o singură privire stilul şi maniera, arunca verdicte. 

— Epatant galeu! Nu ţi se pare, Alex? 

O făcea pentru galerie. Florea zâmbi discret. Fabrica 
vestitului Emile Galle încetase să funcţioneze de decenii. 

„Hm, snobismul noii burghezii!“ 

Nu ştia că printr-un joc al întâmplării, destinele lor aveau 
să se împletească câteva ore mai târziu. 


Casieriţa, proaspăt coafată, îşi bâţâia piciorul plimbând 
nervoasă pixul de-a lungul unor coloane de cifre. După 


unghiile verzi, Lica ghici culoarea rochiei pe care avea s-o 
îmbrace diseară. 

Uşa depozitului se deschise şi apăru Gogan, cu paltonul 
pe umeri. Părea mohorât, mai mohorât ca de obicei. Îi făcu 
semn lui Florea. Supraveghetorul abandonă clienţii 
cerându-le scuze şi se apropie. 

— Mi-e al dracului de rău! spuse încet Andrei Gogan. 

Florea îl cercetă alarmat. 

— Inima? 

— Nu, o măsea. Îmi vâjâie capul de durere... Ascultă-mă, 
eu o să mă reped până la policlinică. 

Lica trăgea cu urechea afişând un aer serafic. 

„Dumnezeu nu bate cu parul! îşi zise, recăpătându-şi 
brusc buna dispoziţie. În sfârşit, o veste bună.“ 

— Fiţi fără grijă, îl asigură supraveghetorul. 

— Dacă întârzii, încuie dumneata şi ia cheia. Fii atent 
doar să nu facă zăpăcitele astea vreun pocinog. 

Ionel Florea se dădu instinctiv un pas înapoi. Avea un 
chip drăguţ, expresia francă, deschisă. 

— Nu iau cheia, şefu'. Dumneavoastră ţineţi gestiunea. 

— Am toată încrederea. 

— Nu, şefu', n-o iau! În noaptea asta, am alte griji pe cap. 
Surâse: Mă logodesc. 

— Bravo, felicitările mele. 

— Mulţumesc. 

Andrei Gogan îşi apăsă falca cu degetele. Părea sfâşiat de 
durere. 

— Mă rog! Atunci încuie, fetele sunt martore, şi aruncă 
cheia în orificiul pentru scrisori. Mai am una acasă... Dar 
poate mă întorc. 

— M-aş bucura. 

— Cred. În fond, eşti un om drăguţ, care ţine la mine. Îl 
privi ţintă: Nu-i aşa că ţii la mine? 

„Ştie că ştiu“ îşi zise Ionel Florea. Răspunse în doi peri: 

— Aveţi nevoie de asigurări? 

— Nu. Sunt încredinţat. 


Deschise uşa, ezită câteva secunde în prag şi ieşi. Clienta 
vânzătoarei model încă nu ostenise. O dirija cu pântecele 
rezemat de tejghea. 

— Nu acela, domnişoară... celălalt violet... Acolo în spate, 
exact... 

Corina Manea dădu întâi o raită prin magazin, apoi se 
opri la raionul Licăi. Oscilă de circumstanţă între două 
amfore chinezeşti şi se hotări pentru cea mai pântecoasă, 
de vreo şaizeci de centimetri. 

— Cât costă? 

— Numai două mii opt sute, spuse fata cu aerul că vinde 
în pagubă. 

— Îl iau, zâmbi Corina. Aveţi grijă, vă rog, cum îl 
împachetaţi, stau cam departe. 

— Desigur, desigur. 

Când se întoarse de la casă, îi strecură odată cu bonul 
douăzeci şi cinci de lei. Surâdea mereu, fermecător. 

— Ce ochi frumoşi aveţi! 

„Asta-i putoare mare! Mă taie! Pesemne vrea ceva“, 
reflectă vânzătoarea. Îşi dezveli dantura în întregime. 

— Mulţumesc. Dumneavoastră sunteţi desăvârşită. 

— V-aş ruga să-mi faceţi un serviciu, continuă degajată 
Corina. N-aş putea lăsa aici vasul şi casetofonul? Câteva 
minute doar, până găsesc un taxi. E o nebunie în oraş, ca 
niciodată, chiar dacă e Revelion! 

— Desigur, cu plăcere. Numai că ar trebui îndeplinită o 
mică formalitate. Discutaţi cu supraveghetorul. Florea, 
doamna vrea să te roage ceva! 

Chipul tânărului se destinse într-un zâmbet, care 
însemna mai mult decât cel obişnuit, profesional. Casieriţa 
îşi săltă capul şi clipi spre Lica. Apoi, evaluă expert, dintr-o 
singură privire, hainele Corinei: atâta scurta de antilopă, 
atâta ghetele, poşeta... „Cinci mii patru sute... Fără inel, 
bineînţeles. Dacă perla-i veritabilă, e o avere...“ 

— Oricând la dispoziţia dumneavoastră, spuse Ionel 
Florea înclinându-se uşor. Un singur lucru, vă rog, aveţi 


grijă să nu întârziaţi. Peste douăzeci de minute închidem. 
Corina Manea mulţumi cu un zâmbet şi părăsi magazinul. 


— Gata! spuse medicul. 

Trecu la chiuvetă şi începu să-şi spele mâinile. Andrei 
Gogan se ridică de pe scaun, pipăindu-şi falca. 

— V-am pus un pansament, vorbi dentistul prin oglindă, 
fără să se întoarcă. Să sperăm că n-o să vă supere... 
Gargară cu muşeţel călduţ de două-trei ori pe zi şi evitaţi să 
mâncaţi pe partea asta. În caz de forţă majoră, vă duceţi la 
Camera de gardă, la Colțea... O clipă! 

Deşurubă capacul stiloului şi deschise registrul. 

— Cum va numiţi, vârsta, domiciliul. 

Le completă în picioare, citeţ, cu cerneală roşie. Andrei 
Gogan se interesă: 

— Aveţi un ceas? 

— Da. E opt şi jumătate. 

— Mulţumesc. Vă urez un An Nou fericit! 


Ora 20:30 

Corina Manea îşi ridică instinctiv manşeta de blană. 
Uitase să-şi ia ceasornicul. Se uită la mâna fetei care făcea 
nota la o masă alăturată. 

Luă încă o linguriţă de îngheţată. Înghiţea greu. 1 se 
părea searbădă, frişca acră. La magazinul lui Gogan, 
luminile începură să se stingă. 


Lica se bâţâia pe tocuri nerăbdătoare. Şalul lung îi atârna 
de-o parte şi de alta a şubei, până la genunchi. 

— Haideţi odată, oameni buni! Ce dracu', stăm aici după 
toate căscatele?! 

Vânzătoarea de la raionul de oglinzi, o fărâmă de femeie, 
numai pistrui, aştepta inertă privind în gol. 

— Unde faci Revelionul? întrebă casieriţa. 

Fata nu-i răspunse. Lica o privi ascuţit. 

— Doarme pe ea. 

— Veşnic doarme, râse Florea. 

Casieriţa o scutură de umăr. 

— Alo, scumpa! Unde petreci Revelionul? 

— Acasă, spuse fata încheindu-şi nasturii paltonului 
cenuşiu... Abia aştept să mă culc. Poate o să mă uit o oră- 
două la televizor. 

— Vine şi individul? 

— A, nu... Vorbeşte mult, mă oboseşte. 

— De ce nu-i faci vânt? 

— Altul ar fi poate şi mai rău. 

Florea îmbrăcă încet canadiana măslinie, cu ochii agăţaţi 
de vitrină. Casieriţa îl pisa aranjându-şi mereu zuluifii. 

— Nu mai vine! Ascultaţi-mă pe mine, aici ne prinde Anul 
Nou. 

Tânărul stinse încă o lumină, îşi puse sacul de sport şi 
pachetele pe tejghea. 

— 1 s-o fi întâmplat ceva, spuse Lica. Nu laşi aşa de 
izbelişte un casetofon şi un vas de trei mii. 

Casieriţa ridică din umeri. 

— E plină de bani, se vedea cât de colo. 

— Faceţi ce vreţi, eu am plecat, spuse hotărâtă Lica. 

Ionel Florea scrută încă o dată strada. 

— Mda..., mormăi scărpinându-şi barba. Plecăm. Pe 
undeva, s-a nimerit bine. Tot n-aveam muzică. 


Ora 20:35 

— Mai serviţi ceva? 

Corina Manea tresări. Ridică ochii. Femeia între două 
vârste, înaltă şi uscăţivă care-i trântise în faţă îngheţata, o 
măsura cu o expresie imposibil de confundat. „Cară-te 
odată! Suntem şi noi oameni!” Îşi prinsese guleraşul de 
dantelă al uniformei cu o broşă ieftină, părul într-o spelcă 
de plastic. 

Corina încercă să zâmbească. 

— Mersi, vreau să plătesc. 

Peste drum, la Artex, supraveghetorul închidea uşa. 
Corina îl văzu luându-şi rămas bun de la fete. Părea vesel şi 
gesticula larg, atât cât îi permiteau sacul sport şi pachetele. 
Mai zăbovi câteva clipe privind în lungul străzii, apoi se 
îndreptă grăbit spre bulevard. 

Corina Manea încremeni. Supraveghetorul luase cu el 
casetofonul. Îl ţinea lipit de picior, ferindu-l de sacoşele 
trecătorilor. Simţi că se scufundă brusc în beznă. Sări de pe 
scaun şi părăsi alergând cofetăria. Puțin îi păsa de privirile 
consumatorilor, îi era peste putinţă să se stăpânească. Toată 
fiinţa i se concentrase asupra unui singur gând. Casetofonul 
trebuia recuperat. 

Corina încercă să treacă pe roşu. Maşinile se încrucişau 
săgeți în jurul ei, un troleibuz frână brusc, evitând-o în 
ultima secundă. Nu auzi înjurăturile şoferului. Rămăsese 
prizonieră în mijlocul străzii. Silueta supraveghetorului 
apărea şi dispărea, înghițită de marea de oameni. 

O eliberă stopul. Începu să alerge disperată, ciocnindu-se 
de trecători, împiedicându-se de grupurile înghesuite în 
faţa vitrinelor. Peruca îi alunecase pe-o ureche, simţi că-şi 
pierde fularul. 

Cineva o strigă, dar Corina nu-i dădu atenţie. Gonea cu 
ochii agăţaţi de canadiana măslinie. Încă puţin... Îl văzu 


ridicând mâna. Un taximetru opri la marginea trotuarului şi 
supraveghetorul urcă. 

— Florea! urlă Corina Manea, stai! Aşteaptă! 

Câţiva trecători se opriră - nici măcar efervescenţa 
Revelionului nu reuşea să alunge interesul bucureştenilor 
pentru senzaţional - comentând: 

— Încă unul scăpat de sub papuc. 

— Şi mâine e ozi... 

Supraveghetorul n-o auzi. Trânti încântat portiera şi 
taxiul demară. 


Era lac de sudoare, buzele îi tremurau, scruta înnebunită 
aleea. Andrei Gogan se ivi brusc din umbra unui chioşc 
romantic, cu acoperiş ţuguiat, unde vara se vindeau 
napolitane pentru adulţi şi ţigări pentru liceeni. Privi atent 
în jur. Înţelese în aceeaşi clipă inutilitatea oricăror 
precauţii, şi un tanc s-ar fi putut camufla acum în Cişmigiu, 
fără riscul de a fi reperat. Se apropie pe nesimţite de 
Corina şi îi prinse braţul. 

— Cum a fost? 

— Ucigaşule! 

— Corina! 

Expresia răvăşită a fetei îl sperie. 

— Ce s-a întâmplat, vorbeşte! 

— O nenorocire. Ascultă! Trebuie să-l găsim imediat! Hai! 

— Unde, nebuno? 

— La Florea! izbucni exasperată. A luat casetofonul cu el. 

Începu să plângă, înfigându-şi degetele în păr, sub 
perucă. Andrei Gogan o privi iute. Îşi stăpâni greu 
enervarea. 

— Nu-ţi pierde firea şi vorbeşte clar. De ce a luat Florea 
casetofonul? 


— De unde dracu' vrei să ştiu?! ţipă fata. L-a luat şi gata! 
M-a aşteptat până la nouă fără douăzeci şi cinci şi pe urmă 
a plecat cu aparatul. Am fugit după el. N-am reuşit să-l 
opresc. A urcat într-un taxi... 

Gogan îi abandonă braţul şi respiră adânc. 

— Imbecilul! Mi-a dat totul peste cap. Trebuie născocit 
altceva... 

— Ce? 

— O spargere... Nu-i grozav, dar nu văd cum s-o scot la 
vopsea. 

Corinei nu-i venea să-şi creadă urechilor, îl măsura 
înmărmurită. 

— N-ai înţeles! Florea a luat bomba cu el. 

— Din păcate. Vorbeşte, te rog, încet. Al doilea rând de 
chei îl am acasă... Acolo, altă isterică... 

— Extraordinar! izbucni exasperată femeia. Dacă 
probează casetofonul, s-a isprăvit. 

— Şi? 

— Hai la el! 

Îl zgâlţâi cu putere. Andrei Gogan se desprinse sâcâit. 

— Ţi-ai pierdut minţile?! Imaginează-ţi ce cap ar face 
când s-ar trezi cu mine la uşă, cerându-i aparatul. De unde 
ştiu povestea, ce-mi veni să umblu după obiectele clienţilor 
tam-nisam în noaptea de Anul Nou şi aşa mai departe! Hai 
să fim serioşi! De altfel, habar n-am unde petrece 
Revelionul. 

Corina întoarse faţa plină de lacrimi. 

— Poţi afla. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, scrâşni Gogan, vorbeşte 
mai încet. Am, vorba lui, altele pe cap. Toată combinaţia s-a 
dus de râpă. 

— Asta te preocupă acum?! Un om poate să moară în 
orice clipă. 

— Un nemernic. 

— Indiferent. E înconjurat de prieteni, de familie... Se 
întâmplă o catastrofă, nu pricepi? Se opri brusc şi i se agăţă 


de reverele paltonului: Trebuie să faci ceva! 

Responsabilul se uită cu furie la faţa umflată de plâns. 
Convulsiile îi descopereau dinţii până la gingie. Ar fi cârpit- 
o cu voluptate. 

— Lasă-mă! scrâşni. 

— Trebuie! E o crimă! 

— N-am nici o compasiune pentru turnători. Canalia îşi 
merită soarta. 

— Fiară! 

Îşi bălăngănea capul într-o parte şi alta. Gogan îşi 
încleştă pumnii în fundul buzunarelor. Glasul îi tremura de 
iritare. 

— Controlează-te, Corina! 

— Să mă controlez... 

— Şi nu ţipa! le-am rugat de zece ori. 

— Puțin îmi pasă dacă aude cineva! Trimiţi deliberat la 
moarte sigură zeci de oameni! 

Andrei Gogan ridică din umeri. 

— Nu-i obligatoriu. Moare cui i-e scris. 

Corina îşi şterse obrajii plini de lacrimi. Vorbea greu, 
printre suspine. 

— Eşti un monstru! Am acceptat să te ajut, socotind că e 
prea dur să condamni pe cineva la gratii, pentru câteva mii 
de lei. 

— Sute de mii. 

— Nu mă întrerupe. 

Responsabilul ignoră intervenţia: 

— Te-ai hotărât să mergi pe mâna mea din alte 
considerente. ii prea mult la confortul tău, la lemnele din 
apartament, la cazierul virgin ca să înfrunţi riscurile unui 
proces. Ai fost gata să arunci în aer un imobil-muzeu şi 
marfă în valoare de câteva milioane, aşa că nu-mi fă, te rog, 
pe fecioara moralistă. 

— Obiecte, nu oameni! 

— Ce să-ţi povestesc! Oricum valorează mai mult. 

— Cum poţi fi atât de cinic? 


— Eu cinic şi tu, iremediabil, idioată. 

Gesticula exasperat, incapabil să se mai cenzureze. 

— Ce să le povestesc, nenorocito! Că am vârât o bombă 
într-un casetofon şi acum m-au apucat remuşcările? 

— Inventează altceva. 

— Ce? Că m-am dilit şi fac bancuri cu miliția? Că m-a 
apucat un dor sfâşietor de Florea şi nu pot face Revelionul 
fără el? 

Corina Manea oftă sleită. 

— Dacă nu găseşti nimic mai bun, ai să le spui adevărul. 

— Niciodată, auzi? Niciodată! N-au decât să crape! Zece, 
douăzeci, o mie! Nu-mi pasă! 

Corina făcu un pas înapoi, înspăimântată. 

— Ce ticălos monumental eşti tu, Andrei! 

— Dacă-ţi număr cinci mii de lei acum, să vezi cum devin 
iar iepuraşul tău. 

Femeia respira greu. Prin haina deschisă i se vedea 
grumazul umflat, mişcarea ritmică a sânilor. Îşi muşcă 
buzele şi rosti încet: 

— De astă dată te înşeli. Ai să vezi. 

Se răsuci brusc. Gogan o ajunse din urmă. 

— Ce vrei sa faci? 

— Mă duc la miliţie. 

— Corina! 

— Dă-te la o parte sau ţip! 

Gogan o prinse de umeri şi încercă să o tragă spre el. 

— Corina, fii calmă. 

— Dă-te la o parte! 

— Un singur sunet dacă scoţi, un singur pas în plus şi te 
ucid. 

— Lasă-mă! 

— Nu mai am nimic de pierdut. Vino-ţi în fire! 

— La o parte! 

Femeia i se smulse din braţe şi-o luă la fugă. Andrei 
Gogan se luă după ea. 

— Corina, ascultă-mă... 


Alerga zăpăcită, fără să ţină seama aleilor, căuta o ieşire 
din grădina asta blestemată. Paşii lui Gogan se apropiau. Îşi 
acceleră ritmul urlând: 

— Ajutor!! 

O creangă neagră de alun o izbi drept în ochi. Se opri 
descumpănită. În aceeaşi clipă, simţi două mâini uriaşe, 
fierbinţi căutându-i gâtul. Se zvârcoli sălbatec sub apăsarea 
puternică. 'Ţipătul i se opri în furca pieptului. 

Auzi un fluierat ascuţit, zgomot precipitat de cizme. 
Apucă de subţiori trupul moale al femeii şi-l trase în spatele 
unui tufiş, cu spinarea rotunjită, de arici. 

Doi milițieni şi un paznic sosiră alergând. Lanternele 
retezau întunericul, răscoleau umbrele. Responsabilul se 
făcu una cu pământul, ţinându-şi respiraţia. Lumina se 
prelinse la câţiva centimetri de trupul Corinei, trecu 
nehotărâtă mai departe. 

— Spre izvorul lui Eminescu! ordonă un glas gutural. 

Zgomotele se îndepărtară. Gogan atinse malul lacului 
înaintând în patru labe, se tupilă ferind ochiul felinarelor. 


CAPITOLUL II 


Ora 20:45 


lonel Florea îşi aşeză cu grijă pachetele, puse 
radiocasetofonul pe spatele banchetei, deasupra unei 
reviste Flacăra. Suflă mulţumit şi căută în oglinda 
retrovizoare ochii femeii de la volan. 

— Ce noroc am avut ca v-am găsit. 

Şoferiţa râse. Avea dinţi albi, sănătoşi, un chip de creolă 
cu trăsături mari, armonioase. Părul întins şi strâns într-un 
coc pe ceafă scotea bine în evidenţă figura energică. Părea 
de vreo patruzeci de ani, capabilă şi plină de îndrăzneală. 
Trupul mare, puternic, cu umeri de atlet, accentua impresia 
de masculinitate. Avea mişcări sigure, multă adresă la 
volan, o voce plină şi hotărâtă. 

Ionel Florea îşi mută privire pe geam, urmărind agitația 
din oraş. Toţi se grăbeau, erau aferaţi, cărau damigene şi 
magnetofoane, pachete şi plase în care pantofii de seară ai 
cucoanelor se înghesuiau lângă cratiţa cu sarmale sau 
cozonacul destinat revelioanelor cu participaţie. 

Şoferiţa comentă fără să-l privească. 

— Acum e tevatură mare. După unşpe jumătate, se 
linişteşte şi până pe la cinci, şomez... 

— Sunteţi în tură de noapte? 

— Da. 

— Aţi avut ghinion, zâmbi Ionel Florea învârtind ţigara 
între degete. 

— Fleacuri!... Da, puteţi s-o aprindeţi, şi eu fumez. 


Frână brusc şi scoase capul pe fereastră apostrofând pe 
conducătorul unui turism roşu: 

— Rândul viitor o să-ţi rup urechile! 

Florea cântări gabaritul femeii, braţele mari, puternice şi 
îşi zise că hotărât, nu face parte dintre cele care se fălesc în 
pustiu. O privi cu luare-aminte. 

— Parcă v-am văzut fotografia în ziar... 

Şoferiţa râse sănătos. 

— Am fost balerină. 

— Poftim?! 

Întrebarea îi scăpase. Femeia continua să se amuze 
manipulând volanul cu o singură mână. 

— După treizeci de ani, am început să mă dezvolt... 
multilateral, şi, fireşte, nu mai ţinea figura. 

— Nu-i riscant să lucraţi noaptea? 

— De ce? 

— Există tot soiul de specimene. Huligani, derbedei... 

Fruntea femeii se încreţi. 

— E periculos, într-adevăr. Acum o săptămână şeful mi-a 
atras atenţia că-mi desface contractul dacă se mai întâmplă 
să mă apăr folosind pumnii... Numai cu palmele am voie. 


lonel Florea tremura de nerăbdare. Fusese o idee 
grozavă să se logodească de Revelion. Era de fapt ideea 
Emiliei. „Original şi economic. Nu cheltuim de două ori. 
Gândeşte-te ce nostim o să fie când îi anunţăm la 
douăsprezece noaptea că ne-am logodit. Numai să-ţi ţii tu 
gura! Nu vorbi nici la serviciu. Totul e surpriza. Mai dă-mi o 
dată inelele să le văd.“ 

Îşi pipăi reflex buzunarul de la piept. Simţi cutiuţa 
pătrată şi dintr-o dată îl năpădi un val de fericire. Aproape 
nu mai putea respira. Îşi slăbi uşor nodul cravatei sub fular. 
Era în costumul nou, cafeniu. Tot ideea Emiliei: „De ce să 
mai treci pe acasă? Şi aşa ieşi târziu. Cămaşa ţi-o schimbi la 


LLA 


NO... 


„O să se bucure grozav când va vedea casetofonul“, îşi 
zise mulţumit. Înţepeni brusc. Dumnezeule, cum putuse 
uita?! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă şoferiţa zâmbind. Până acum 
eraţi în al nouălea cer. 

— Nu ştiţi vreo florărie pe aproape? Trebuie să cumpăr 
neapărat un buchet de garoafe. 

Femeia dădu din cap sceptică. „Flori în ajun de 
Revelion!“ 

— Puteţi încerca lângă Biserica Armenească. Întorc! 

— Dacă sunteţi amabilă. 

Îi zâmbi recunoscător şi femeia se simţi înduioşată. „Ce 
tânăr e!“ 

lubea oamenii care ştiu să se bucure de viaţă. Ea nu prea 
avusese prilejul, dar atunci când se ivise totuşi, făcuse 
tumbe. Opri în faţa florăriei şi lonel Florea cobori sprinten. 
Şoferiţa îşi aprinse o ţigară, ca bărbaţii, ferind flacăra cu 
amândouă palmele. Se uită la ceas. „Dacă prind o cursă în 
Drumul Taberei, urc până la ai mei să le spun la mulţi ani.“ 

Îşi imagina ambianța. Bătrânica slăbuţă, cu şalul pe 
umeri, şi băieţelul dolofan, doi prieteni buni, aşezaţi în faţa 
televizorului. 

— Bunico, trăiesc oameni pe Jupiter? 

— Trăiesc. După ce mor acolo se duc. Cred că eo 
înghesuială straşnică. 

„Biata mama! surâse şoferiţa. Îşi închipuie că face 
ştiinţă.“ 

Ionel Florea se întoarse cu un ghiveci de ciclame albe. 

— Asta-i tot ce am găsit, spuse necăjit. În faţa mea s-a 
vândut ultima garoafă. 

— E pentru logodnica dumneavoastră? 

— Cum aţi ghicit? 

— De treisprezece ani lucrez pe taximetru. Îmi permiteţi? 

Luă ghiveciul şi intră în florărie. Îl puse pe masa 
vânzătoarei împreună cu o bancnotă de zece lei. 


— S-au încurcat pachetele, spuse clipind şiret. Maestrul 
Florin Piersic v-a rugat să-i reţineţi cinci garoafe. 

— Într-adevăr... 

Luă bacşişul cu dezinvoltură şi-i „bricolă“ un buchet 
artistic. 

Ionel Florea, rezemat de maşină, clipi nedumerit. 

— Mie mi-a spus că s-au terminat. 

— Sunteţi îngrozitor de tânăr. 

Supraveghetorul privi garoafele cu bucurie copilărească. 
Rosti emoţionat. 

— Mulţumesc. Cât vă datorez? 

— Nimic. Să mergem. 


Ora 20:55 

După ce ieşise din strada Sfântul Constantin, încetase să 
mai privească în spate. Pe Plevnei era linişte. Întâlni două 
grupuri în haine de seară încărcându-şi de zor maşinile. 
Damigene, pachete, platouri enorme acoperite cu hârtie 
albă. Erau veseli, vorbeau tare, râdeau. Femeile 
împopoţonate, sclipind la toate încheieturile, îşi ţineau de 
poale rochiile lungi, ferindu-le de noroi. Purtau pantofi 
eleganţi, cu tocuri înalte, care peste câteva ceasuri aveau 
să se bălăngăne sub masă, pe vârful picioarelor. 

Gogan grăbi pasul, ferindu-şi instinctiv faţa. 

„Va să zică n-am izbutit nimic. Am ucis, imbecilul celălalt 
e ca şi mort şi cine ştie câţi îl vor întovărăşi... Totul a fost în 
zadar. N-am putut împiedica inventarul.“ 

Îşi ştergea degetele pe pantaloni, încerca să alunge 
senzaţia contactului cu gâtul cald şi moale al femeii. 

„O isterică! Trebuia s-o suprim!“ 

Spaima şi furia îi tăiau respiraţia. Fără să-şi dea seama, 
vorbea tare şi un trecător îl cercetă mirat. 


„Calm, calm, totul e să nu-mi pierd capul. Simularea 
spargerii nu ţine... N-am când s-o pregătesc. Orice 
anchetator cât de isteţ poate demonstra fără efort 
înscenarea... O să provoc un incendiu, n-am altă soluţie... 
Calm! Să vedem ce urme am lăsat! Dacă m-a urmărit 
Lucreția? Exclus, la prima vorbă schimbată cu Corina s-ar fi 
dat de gol, ar fi făcut o criză. Altă dementă... O să mă ocup 
mai târziu de ea. Nu, n-am lăsat urme. Moartea lui Florea 
nu-mi va putea fi atribuită. Corelaţia e imposibilă. Nici a 
Corinei...“ 

N-avea remuşcări şi indiferența cu care se gândea la 
cadavrul abandonat în spatele unui tufiş din Cişmigiu îl 
surprindea. Cândva, viaţa fără Corina i se păruse de 
neconceput. O legătură de trei ani... O cunoscuse la Eforie 
Nord, într-un bar de zi. Lucreția era la nămol, 
binecuvântată fie-i spondiloza! Rezistase hotărât tuturor 
insistențelor de a o însoţi. Trei ore de adevărată vacanţă în 
fiecare zi nu puteau fi plătite îndeajuns. Corina arăta bine 
în pijama de plajă portocalie şi părul strâns într-un turban. 
Cerceii mari, ţigăneşti şi chipul bronzat sugerau impresia 
că e deghizată. Deghizată şi al dracului de ispititoare! 
Lucra la shop-ul unui hotel. 

— Şi în restul anului? 

— Sunt liber profesionistă. Decoratoare de vitrine. 

— Rentabil? 

— Nimeni nu s-a îmbogăţit aranjând artistic 
combinezoane, chiloţi şi valuri de stambă. 

— Pot să vă mai ofer un Martini? 

— Puteţi. 

Când râdea era de-a dreptul cuceritoare. Îi amintea de 
negresele graţioase pictate pe cutiile de cafea. Se simţea 
vesel, tânăr, departe de Lucreția, la capătul lumii. 

— Pot sa vă mai văd? 

— Uneori, seara, după ce închid. 

— Seara mi-e imposibil. 

— De ce? 


Fusese totdeauna adeptul jocului dur, direct. 

— Sunt însurat. Nevastă-mea e cu mine. 

— Înţeleg... Destul de neplăcut, nu? 

O văzuse că şovăie, începuse să-şi strângă alene ţigările 
şi portmoneul mic, auriu, le căuta locul în sacul de plajă. 

— La Bucureşti, lucrurile se schimbă. 

Corina ridicase din umeri şi se strâmbase, ţuguindu-şi 
buzele cărnoase. 

— Nu-mi plac încurcăturile şi nici combinaţiile lipsite de 
perspectivă. 

— Vreţi să vă măritaţi? 

— Nu. Dar dacă aş vrea, îmi place să ştiu că pot s-o fac 
oricând. Îmi pare rău... 

Gogan îşi scosese lanţul de la gât, cu un Donald de aur 
masiv şi i-l pusese în palmă. 

— Permiteţi-mi să vi-l ofer. În amintirea unei conversații 
de jumătate de ceas, la Eforie. 

Se opri locului încremenit. Inelul... Se pipăi febril, începu 
să-şi scotocească buzunarele, o dată, de două ori, de trei 
ori. Cadoul Corinei. Simţi că îngheaţă de frică. Îl pierduse 
fără îndoială în Cişmigiu. Corina se zvârcolise ca un şarpe, 
se luptaseră. După aceea o târâse în spatele tufişului. Nu 
mai fusese atent, obsedat doar de grija să nu-l surprindă 
cineva, apoi să dispară cât mai repede. 

Andrei Gogan avu dintr-o dată imaginea limpede a 
dezastrului. Citise anunţul în Mica Publicitate. „Magnetofon 
Grundig, haină de blană, inel splendid...” Era într-adevăr 
splendid, un safir rar, aproape alb, într-o cunună de rubine 
MICI. 

„Bătrâna o să-şi aducă aminte de mine. Când cineva dă 
azi opt mii de lei pe un fleac din ăsta, te uiţi bine la el. Orice 
miliţian o reperează pe babă în patruzeci şi opt de ore... 
Drumul până la mine e şi mai scurt. În plus, inelul are 
amprentele mele, iar la locul crimei am lăsat urme.“ 

Se întoarse brusc şi o luă înapoi spre Cişmigiu. Era o 
greşeală, o greşeală care putea fi decisivă, dar n-avea 


încotro. Trebuia să recupereze inelul. 


Ora 21:00 

Paznicul şi miliţianul ciuliră urechile în aceeaşi clipă. 
Undeva, în apropiere, cineva gemea înfundat. Sergentul 
aprinse lanterna. Un jet puternic de lumină ţâşni, scotocind 
tufişul. Femeia zăcea cu faţa îngropată în iarba umedă. O 
răsuci încet. 

— Trăieşte. 

— Crezi, 'nea Mitică? întrebă sceptic paznicul. După cum 
arată... O fi sugrumat-o vreun ticălos... Femeie tânără. 

Sergentul fluieră prelung. Şuierături scurte îi răspunseră 
aproape concomitent. La capătul aleii, se iviră trei uniforme 
cafenii. Miliţianul le ieşi în întâmpinare: 

— Nu lăsaţi pe nimeni să se apropie. A fost atacată o 
femeie. Mă duc să anunţ Salvarea. 

Se strecură în grădină cu paşi furişaţi, încordat, atent la 
orice zgomot. Se rezemă de un castan uriaş şi rămase la 
pândă. Nu, nu era o impresie. Se auzea clar tropăit de 
cizme, larmă, lătratul câinilor. Aleea fu inundată brusc de 
lumină. Farurile Salvării periau asfaltul. Andrei Gogan lipi 
umbra. 

„Trăieşte! Dacă era moartă, n-o ridicau atât de repede.“ 

Îşi duse mâna la gât cuprins de panică. 

„Sunt pierdut!“ 


Ionel Florea ţinea buchetul pe genunchi, încercând să nu 
boţească hârtia subţire. Se uită intrigat ia şoferiţă, apoi 
clătină din cap. 

— Ciudată mai sunteţi! 


— Nici măcar. Obişnuită. 

— N-aş zice. Mă întreb care alt şofer în locul 
dumneavoastră se dădea peste cap să-mi facă rost de flori. 

— Nu m-am dat peste cap, spuse femeia surâzând. 

— Logic, cursele scurte sunt mai rentabile. 

— Va gândiţi la... ciubuc? 

— Da. 

— Mult mai rentabile. Râse: Nu sunt o sfântă, iau şi eu. 
Cât despre garoafe... Toţi am fost cândva tineri. Nimic 
extraordinar. 

Era atentă la circulaţie, încerca zadarnic să depăşească 
un Fiat albastru. 

— E frumoasă? întrebă fără să-l privească. 

— Cine? 

— Logodnica dumneavoastră... Adică, fireşte. Toate 
logodnicele sunt frumoase. Lucraţi în comerţ? 

Ionel Florea făcu ochii mari. 

— Sunteţi informată... 

— Sunt atentă. 

Îi arătă ecusonul care se zărea prin canadiana deschisă. 
Supraveghetorul îl băgă în buzunar. 

— Până la vară. Explică: Fac ştiinţele economice la fără 
frecvenţă. De ce râdeţi? 

Nu-i răspunse. 

— Imediat după miezul nopţii, anunţăm logodna. Emiliei 
îi plac grozav surprizele. Vestea o să pice ca o bombă! 

Femeia dădu din cap. „Cu siguranţă că surpriza asta o 
cunosc toţi de cel puţin o lună şi tot de-o lună se întreabă ce 
cadou să le facă.“ 

— Va felicit! Sunt sigură c-o să-i lăsaţi paf. 

— Şi eu sunt sigur, declară cu naivitate tânărul. 

Emilia îşi cususe singură o rochie galbenă, cu flori mari. 
Păcat că se tunsese. „Am faţa prea ascuţită pentru pletele 
astea...“ Ionel o privise mirat. Putea să jure că în viaţa lui 
nu văzuse un chip mai drăgălaş. Ochii mici, căprui sclipeau 
jucăuşi, când zâmbea, făcea o gropiţă în obrazul stâng. Se 


gândi la musafiri. Bine că s-a hotărât şi Nelu să vină. Dintre 
toţi fraţii Emiliei, cu el se înţelege perfect. Straşnic băiat! 
Cântă la chitară, ştie peste cinci sute de bancuri, odată le- 
au numărat împreună, şi când îl imită pe Puiu Călinescu, 
toată lumea e pe jos. 

lonel Florea recapitulă încă o dată lista invitaţilor. 
Doamne, cât mai pritociseră ei lista asta! „Să-i mai 
numărăm o dată, propunea Emilia şi începea să-i scrie pe 
ce-i venea la îndemână: un colţ de ziar, muşamaua de pe 
masa din bucătărie, ori în parc, zgâriind cu un beţişor 
pământul. Douăzeci şi şapte cu totul! N-avem ce face. 
Strângem mobila şi întindem două mese. Nu încap toţi într- 
o singură cameră...“ 

Femeia de la volan muşcă dintr-un covrig. Mai scoase 
unul şi i-l întinse supraveghetorului. Era cald, crocant. 

— Nu-mi place să mănânc singură. Când ai mei nu-s 
acasă, cobor la Expres. De, hachiţe... 


— Ce îmbraci, tată? 

Colonelul Dăneţ, întins pe pat cu mâinile sub ceafă, 
întoarse încet capul. O măsură pe fiică-sa din creştet până 
în tălpi, cu un ochi pătrunzător, critic şi se strâmbă 
imperceptibil. Otilia, suplă, blondă şi în mod evident 
încântată de propria persoană, avu un gest de nerăbdare. 

— M-a trimis mama să te întreb ce îmbraci. 

— Pe tine te-a întrebat? 

Otilia oftă şi începu să cerceteze ostentativ pereţii. Purta 
o rochie fluidă, azurie, fără mâneci şi adânc decoltată în 
spate, până la talie. Dăduse cu albastru pe pleoape, în păr 
îşi prinsese o cicoare de catifea. 

În sufragerie, Ovidiu, fiul colonelului, căuta de jumătate 
de ceas o anumită melodie şi schimba mereu benzile 


magnetofonului. Hărmălaia şi răgetele cântăreților îl 
nedumereau pe Dăneţ până la stupefacţie. 

„Asta-i muzică, domnule? se întreba neîncetat. Se 
zbuciumă, se vaită şi behăie. Potop de omenire, vite şi 
căruţe nu iscau atâta huiet în zi de târg la Ghijasa.“ 

— Bag de seamă c-ai rămas în cămaşă de noapte. 

— Se putea să nu mă indispui? Asta aşa, ca să-mi priască 
Revelionul. Ce urmează? „Văpseaua de pe pleoape“ şi mai 
ce? A, da, să mă „ţesal.” 

Colonelul surprinse în oglindă chipul lui Ovidiu. Îi făcea 
semne soră-si să-l lase în pace. 

„lata a rămas la Mi-s fecior din Maramureş şi 
Rugăciunea unei fecioare“, obişnuia să spună. Maică-sa, 
cârlionţată, veselă, şi încă frumoasă la patruzeci şi cinci de 
ani, râdea cu ei. Acum îşi vâri nasul cârn pe uşa 
dormitorului şi se prefăcu mirată. 

— Ce, nu eşti gata? 

— Nu-i place rochia mea, o anunţă Otilia şi se îndepărtă 
repede, bâţâindu-se din pricina tocurilor prea înalte. 

— De ce-o laşi să umble despuiată? mormăi Dăâneţ. 

Nevastă-sa scotocea în dulap. Îi răspunse cu nasul vârât 
între haine: 

— Aşa se poartă. Şi-i studentă în ultimul an. 

— La vârsta ei, tu îţi împleteai cozi. 

— Şi eram de trei ori mai bleagă. Ce ştiam eu în afară de 
cusut şi douăsprezece reţete de prăjituri? 

— Ăştia în schimb au aflat deja câte nu deprinzi într-o 
viaţă de om... Cusutul şi gătitul mie mi-au fost de ajuns. 

— Dar mie? Nu zău, Olimpiu, uită măcar azi cât erau de 
supuse muierile pe vremea ta la Ghijasa. 

Colonelul se ridică enervat şi rămase pe marginea patului 
cu mâinile înfipte în saltea. 

— Supuse, nesupuse nu admit ca fiică-mea să umble în 
haine necuviincioase şi cu obrazul vopsit ca un afiş de circ! 
La lunganul ălălalt te-ai uitat? Umeri de scripcar, bernevecii 
sub buric, în cap grăunţe şi ciocârlii. 


— Eu ştiam că are o diplomă de inginer. 

— Ca să fii om, nu diplomă îţi trebuie. 

— Sunt tineri, Olimpiule! 

Şi râse veselă, parcă fericită de constatare. 

— Tineri! pufni Dăneţ. Am şi eu subalterni tineri. Numai 
că ăia ştiu ce se cheamă o haină cumsecade... 

Se întrerupse, muşcându-şi buzele, prea onest ca să 
continue. Cu o săptămână în urmă îl întâlnise pe 
locotenentul Moşoianu în faţa cinematografului Patria. 
Rămăsese cu gura căscată. Tânărul, în palton liliachiu - 
Dăneţ nu-şi închipuia asemenea culoare fistichie nici la 
pijamale - şi o şapcă vârstată curcubeu, ţinea de braţ o 
căscată cu părul în patru culori şi cercei care trebuie să fi 
cântărit fiecare câte o jumătate de kilogram. 

„Dibaci, spuneau subalternii despre colonel, dar alt secol. 
Să vezi instrucţie la el în familie! Copiii îi spun sărut mâna, 
tată, pe âl mare, inginerul, dacă nu-i la zece post meridian 
cel mai târziu acasă, îl pune la colţ, fiică-sa îl întreabă dacă 
are voie să citească Dama cu camelii. Un autor prea 
îndrăzneţ, înţelegi...“ 

Bineînţeles, exagerau şi nimeni nu-şi îngăduia cea mai 
vagă intenţie de ironie în prezenţa colonelului. Pe Dăneţ 
însă, prea isteţ ca să nu sesizeze zâmbetele camuflate, îl 
sâcâia lipsa de înţelegere, opacitatea şi ceea ce numea el 
degradarea simțului estetic la tineret. 

„Cum nu pricep ei, domnule dragă, discuta cu amici 
transilvăneni de pahar, cu atât mai frumoasă este o fată cu 
cât e mai bine împlinită, cu obrazul curat, într-o rochiţă 
simplă albă şi cu o floare în mână? Fiică-mea stă toată ziua 
pe cântar şi umblă prin casă cu fruntea încinsă într-un 
ştergar, să nu facă, vezi Doamne creţuri...“ 

Astfel de gânduri îi întunecau chipul masiv cu trăsături 
aspre, colţurile gurii îi intrau adânc în obraji. Nevastă-sa îi 
aruncă o privire iute. 

— Eşti un om inteligent, Olimpiu! Mă gândesc de multe 
ori cum nu înţelegi tu un lucru elementar. Alungi copiii de- 


acasă. 

— Eu? 

— Cât crezi că au să suporte dresura asta? Să nu te miri 
dacă Otilia se mărită mâine cu primul individ pe care-l lasă 
rece ce nuanţă de ruj preferă. 

— Nu mă mai miră nimic, oftă colonelul. Ridică din umeri. 
Se vede treaba că am îmbătrânit. 

— Altceva se întâmplă. În fine, nu-i acum momentul să 
discutăm. Îi mângâie tâmpla şi-i puse în braţe costumul şi 
cămaşa. Grăbeşte-te. Au început să vină. S-o chem pe Otilia 
să-ţi lege cravata. 


Dăneţ mai zăbovi vreo jumătate de oră în baie, apoi trecu 
„dincolo“  străduindu-se să-şi imprime o expresie 
surâzătoare. Din primele secunde, îşi dădu seama că n-are 
pentru cine să facă eforturi. Nimeni nu-l băga în seamă. Era 
hărmălaie, fum, urla şi magnetofonul şi aparatul de radio, 
din pricina mişcărilor dezordonate toţi păreau că au braţele 
prea lungi. Colonelul se întrebă dacă nu cumva pentru 
tinerii ăştia gălăgia echivala cu buna dispoziţie. Băieți şi 
fete umblau de colo-colo cu paharele în mână, amănunt 
care iarăşi îl nedumerea. Ce-i aia să bei cu un ceas ori două 
înainte de a te aşeza la masă?! 

Şi-apoi vorbeau tare, prea tare, toţi deodată, râdeau 
mult, din orice fleac. Dăneţ încercă zadarnic să înţeleagă 
ce-şi spun. 

— Ăsta a căpiat! A luat rolele cu romanțe. 

— Şi le-a lăsat puriilor pe Georgio Morade. 

— ..„„Am ultimul disc al lui Bee Geess. 

— Eşti în urmă flăcău! De patru săptămâni, Queen ţine 
primul loc în topul din Marea Britanie! 

— Mă gândeam eu să dau o fugă până la Londra, dar n- 
am vrut să scap alegerile sindicale. 

Observară în sfârşit prezenţa colonelului şi amuţiră subit. 
Otilia îl luă de braţ, ostentativ afectuoasă. 


— Tăticul meu, cel mai vestit policeman dâmboviţean. 
Aviz amatorilor! Nu-mi speriaţi vreo linguriţă, că v-aţi ars! 

Îl uitară repede. Dăneţ observă cu coada ochiului 
muieruşca slabă, fardată şi cu părul roşu care se agăţase de 
umărul lui Ovidiu. Îi şoptea ceva la ureche şi lunganul părea 
tâmpit de fericire. 

Intră în bucătărie. Nevastă-sa, agitată, tăia friptura cu 
cuțitul încins şi o dichisea pe platouri. 

— Ce cauţi aici, Olimpiu? Ocupă-te de musafiri. 

— Nu-ţi fă griji. Nici unul nu dă semne că ar avea nevoie 
de mine. 

Se aşeză pe un taburet, mai departe de aragaz, şi începu 
să inventarieze maldărul de bucate. 

— Bagă ăştia în ei atâta? În viaţa mea n-am pomenit 
asemenea adunătură de slăbănogi. 

— Bagă. Olimpiu, te rog, nu-mi sta pe cap. 

— Otilia de ce nu te ajută? 

— M-a ajutat destul. 

— Aşa e. l-am văzut cozonacul. Tăciune, poţi să scrii cu el 
pe garduri. 

— Uită-te la proiectul ei de diplomă. A fost primit cu 
felicitări. De ce mă necăjeşti? 

Colonelul admise că la urma-urmei toate astea se puteau 
discuta şi a doua zi. Îşi propuse în consecinţă să tacă, dar 
nu rezistă mai mult de un minut. 

— Ştiuca aia cu părul ca morcovul, cine e? 

— Care ştiucă? 

— N-o vezi? Stă agăţată de gâtul lui fecioru-tu, precum 
iedera. 

Doamna Dăneţ se uită peste umăr în sufragerie şi clipi 
încântată. 

— A, Măriuca! E o fată grozavă. Arhitectă, l-am cunoscut 
părinţii, oameni foarte cumsecade. 

— Eu de ce nu i-am cunoscut? 

Se uită la colonel cu ochii şireţi, din tinereţe, şi-şi lipi 
tâmpla de umărul lui. Ţinea mâinile depărtate de trup, să 


nu-şi murdărească rochia. 

— Dragul meu, aş vrea... 

Glasul Otiliei o întrerupse: 

— Tata! La telefon. 

Îşi făcu greu loc printre musafiri, intră în odaia lui de 
lucru, închise uşa şi luă receptorul. 

— Da, te-am recunoscut... De unde vorbeşti? Nu înţeleg. 
A, spitalul de urgenţă... Bine, aştept maşina. 

Se întoarse în bucătărie şi-o anunţă pe nevastă-sa că 
trebuie să plece. Otilia clătea nişte pahare în chiuvetă. 

— Ştiţi numărul de la pompieri? întrebă Dăneţ. 

— De ce? 

— Din câte bag eu de seamă, o să aveţi nevoie de el... 

Se îndreptă spre ieşire. Fata ridică iute capul şi doar un 
orb, îşi zise colonelul, n-ar fi observat că respiră uşurată. 
Doamna Dăneţ îl conduse până în vestibul, sincer necăjită. 
În urma lui magnetofonul începu să urle cu frenezie. Ovidiu 
îl dăduse la maximum. 

Colonelul Dăneţ ridică din umeri şi începu să coboare 
scările. 

„Hm! Pe undeva e o greşeală...“ 


Ora 21:15 

Colonelul Dăneţ o asculta atent. Din când în când îşi 
ridica privirea şi îi cerceta figura cărnoasă. Corina Manea 
se simţea destul de bine, îşi manifestase chiar dorinţa să 
părăsească spitalul. 

„O muiere după care bărbaţii îşi pierd în general minţile. 
Ispititoare din cale-afară... Mde, tot mai bună-i ştiuca 
roşcată. Dacă fecioru-meu intra pe mâna ăsteia, era 
terminat!“ 

Îşi aminti de anii tineri. Trecuse pe lângă asemenea 
ciozvârte, grăbind totdeauna pasul. 


— Aţi avut noroc. 

— Sunt o norocoasă... 

Îşi strâmbă gura într-un zâmbet amar, privind undeva în 
gol. 

— Toate femeile, fără excepţie, reluă Corina Manea, 
doresc să placă. Eu mi-am stricat viaţa pentru că am plăcut 
prea mult. 

„În fond, medită colonelul, are dreptate. E cumplit de 
greu să trăieşti cinstit când ţi se pune la picioare marea cu 
sarea. Virtutea, vorba francezului, e o fată urâtă după care 
nu se ia nimeni.“ 

— De când îl cunoaşteţi? 

— În vară se împlinesc trei ani. 

— V-a făcut impresia unui dezechilibrat? Numai un 
dement ar fi în stare să născocească asemenea poveste. 
Există indivizi din ăştia, obsedaţi de maşinile infernale... 

Femeia clătină din cap, îşi duse mâna la gât. 

— Delapidarea se ridica la o jumătate de milion. Vă puteţi 
imagina în ce panică a intrat, ştiind că peste două-trei zile 
vine controlul. 

— De unde ştie? 

— Habar n-am. În viaţa mea n-am văzut un om mai 
disperat. E în stare de orice. 

— Încep să cred. Îşi umezi buzele. La ce oră va exploda? 

Aşteptă răspunsul crispat, privind-o pe sub sprâncene. 
Corina ridică din umeri. 

— De fapt, acum îmi dau seama că nici nu l-am întrebat. 
Mi-a spus de mai multe ori însă că va exploda după ora de 
închidere a magazinului sau dacă e pus în funcţiune. 

— Da! oftă Dăneţ. Daţi-mi datele taxiului în care a urcat 
Florea. Culoare, marcă, poate aţi reţinut chipul şoferului, în 
sfârşit orice amănunt, cât de neînsemnat. 

Ochii Corinei goniră în lungul pereţilor. Piatra de pe 
degetul mic strălucea ca o boabă de scoruş. 

— Era o Dacie 1300. 

— Culoarea? 


— Deschisă. Alb murdar sau bej. 

— Altceva? 

— Îmi pare rău dar... Nu, realmente nu văd ce v-aş mai 
putea spune. 

— Ce direcţie au luat? 

— Spre Şosea. 

Colonelul se ridică. 

— Mă întorc în câteva minute. Ce număr de telefon are 
Gogan? 

Şi-l notă pe un bilet de tramvai, rătăcit în pardesiu. O 
soră ursuză îl conduse în lungul coridoarelor albe. În 
saloane, bolnavii ascultau la tranzistoare programul de 
Revelion. Dăneţ se înfioră. „Nefericiţii! Să faci Anul Nou în 
spital...“ 

Ajunseră într-o odaie strâmtă, cu un pat de campanie, 
curat înfăţat, o chiuvetă, un mic birou şi un scaun. Sora îi 
indică inutil aparatul. 

— Vă aştept? 

— Nu, mulţumesc. Nimeresc singur înapoi. 

Formă numărul atent, consultând biletul la fiecare cifră. 
Ar fi pariat pe orice că Gogan nu-i acasă. Îi răspunse 
imediat o voce subţire, nerăbdătoare. „În general miaună“, 
îşi zise colonelul. Femeia insistă să afle cu cine stă de vorbă 
şi colonelul spuse un nume la întâmplare: 

— Ştefan Popescu. 

— lar?! 

— Daţi-mi voie... 

— Ascultă, beţivanule, de câte ori ţi-am spus să-mi laşi 
bărbatul în pace?! urlă femeia. 

Colonelul respiră adânc. „Nu-s deloc inspirat.“ 

— Am impresia că-i o confuzie... 

— Confuzie? Ai? Tot mătur eu odată şi odată strada cu 
tine! 

Închise. Dăneţ formă din nou numărul. 

— La telefon llie Plămădeală, improviză prudent 
voalându-şi vocea. 


— Nu te cunosc. 

— Sunt din provincie. Am vrut să-l felicit. 

— N-a venit încă, domnule. Nu ştiu unde poate fi la ora 
asta. 

Era furioasă, gata să izbucnească în plâns. 

— Pot sa încerc mai târziu? 

— Încearcă... 

Colonelul se întoarse în rezerva Corinei Manea. Fata se 
ridică iute dintre perne privindu-l avidă. 

— L-aţi găsit? 

— Nu. Credeţi că ar putea petrece Revelionul undeva, 
fără nevastă-sa? 

Corina clătină hotărâtă capul. 

— În nici un caz. N-o cunoaşteţi pe Lucreția. 

— Am făcut cunoştinţă prin telefon. 

— O nefericită. Îi cenzurează până şi respiraţia. 

— Admiţând că se ascunde, şi bănuiesc că asta se 
întâmplă acum, aveţi idee unde ar trebui căutat? 

— Ştiu eu? N-am discutat niciodată o asemenea 
eventualitate. 


— Are rude? 

— O soră care locuieşte în acelaşi bloc cu el şi un văr, la 
Ploieşti. 

„Destul de puţin“, reflectă Dăneţ, încheindu-şi nasturii la 
palton. 


— Vă felicit pentru curaj. 

— Oricine în locul meu ar fi procedat la fel, spuse moale 
femeia. 

— Mi-ar place să cred... 


Taxiul trecu mai departe, ignorând semnalele clienţilor 
înşiraţi pe trotuare. Oamenii priveau cu invidie silueta lui 
Ionel Florea. O explozie puternică îi făcu să tresară. 


CAPITOLUL III 


Ora 21:20 


Locotenentul Marin Moşoianu se admira în oglindă. Pe 
chipul asimetric şi pistruiat ochelarii cu rame groase, negre 
făceau o impresie ciudată. Împlinise douăzeci şi trei de ani 
dar părea un elev în preajma examenului de bacalaureat. 
Se înclină adânc şi invită la dans o imaginară parteneră 
suplă, cu părul de aur. Toate frumuseţile lui Moşoianu aveau 
plete de aur şi încăpeau în buzunarul de la ceas. Înconjură 
odaia într-un vals ameţitor, până când zâna epuizată, îi căzu 
la piept, culcându-şi genele rimelate Helen Rubinstein 1 
Ultra pe obrazul diafan. 

În aceeaşi clipă, sună telefonul. Frumoasa fu abandonată 
pe un fotoliu cu arcurile stricate şi locotenentul ridică 
receptorul gâfâind. Când recunoscu glasul lui Dăneţ, surâse 
înduioşat. 

„Ce drăguţ din partea lui! A vrut să-mi ureze la mulţi 
ani.“ 

— Vă mulţumesc pentru atenţie. Tocmai mă pregăteam să 
plec la petrecere. 

— Ce şi cât ai băut, flăcău? 

— Sunt neprihănit. 

— Rămâi aşa. Ţi-am trimis maşina. Te aştept la minister. 

— Am înţeles. Mă schimb şi... 

— Deprinderea de a pierde timpul să o schimbi, flăcăule! 
Ai exact şapte minute la dispoziţie din clipa asta. 

Moşoianu rămase cu receptorul în mână. Ridică din 
umeri şi îmbrăcă raglanul liliachiu, atent să nu strivească 


garoafa de la butonieră. Exprimă cosiţelor de aur regretul 
şi dezolarea sa, făcu o închinăciune de nouăzeci de grade şi 
stinse lumina. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă Ionel Florea. 

Şoferiţa parcă maşina lângă trotuar şi-şi pocni necăjită 
pumnul în palma mâinii stângi. 

— A explodat un cauciuc. 

— Al naibii ghinion. 

— Sunt altele şi mai mari, remarcă femeia recăpătându-şi 
buna dispoziţie. 

— Aveţi roată de rezervă? 

Era neliniştit, se uita în lungul străzii cu nădejdea firavă 
că s-ar putea ivi vreo maşină liberă. 

— Dacă m-ajutaţi, în cinci minute suntem gata. 

Femeia deschise portbagajul şi scoase roata. Tânărul o 
cercetă din cap până-n picioare, surprins. Era cu circa 
cincisprezece centimetri mai înaltă ca el, de-o masivitate 
agresivă. Privind-o din spate, oricine ar fi confundat-o 
comod cu un bărbat. 

— Ştiţi să montați o roată? 

— Ştiu, răspunse Florea. Unde-i cricul? 

— Nu-i nevoie de cric. 

Sub privirea stupefiată a lui Florea, săltă cu o singură 
mână taximetrul. 

— Daţi-i bătaie! 

Trei bărbaţi cu paltoanele descheiate şi pălăriile pe ceafă 
se opriră ca la panoramă. 

— Sexul slab, săracul!... 

— Uite ce firavă e biata copilă! 

— O suflă vântul, nu alta! 

Şoferiţa lăsă maşina şi se apropie de grup, sumecându-şi 
mânecile. Bărbaţii îşi amintiră suspect de oportun că e 


târziu şi plecară grăbiţi, azvârlindu-i peste umăr: 

— La mulţi ani, Bubulina! 

Ionel Florea râdea. 

— Sunteţi formidabilă! Încerc să mi-l imaginez pe soţul 
dumneavoastră. 

Surâsul din ochii femeii se topi. 


XXX 


Ora 21:20 

Andrei Gogan îşi pierduse complet cumpătul. Ochii îi 
alergau  înnebuniţi, încercau să detecteze eventualii 
urmăritori. Mergea repede, fără ţintă, izbindu-se de pietoni. 
Oamenii se răsuceau miraţi şi responsabilul înţelese că abia 
aşa atrage atenţia. Scrâşnind din dinţi, îşi impuse un pas 
normal. Vru să aprindă o ţigară, dar mâinile nu-l ascultau şi 
scăpă pachetul şi bricheta. Se opri lângă cabina unui 
telefon public. Avea nevoie de bani şi de alte haine. 

Un glas trist, moale, lipsit de interes întrebă abia şoptit la 
celălalt capăt al firului: 

— Da? 

— Tu eşti, Coralia? 

— Ce întrebare caraghioasă! Cine ar putea fi? 

Gogan şi-o imagină întinsă pe divan în odaia 
supraîncărcată de cărţi şi o mie una de tâmpenii, singură, 
veştedă şi urâtă. 

— La mulţi ani, surioară! 

— Da, fireşte, la mulţi ani! 

Responsabilul îşi umezi buzele. 

— Uite care-i chestia, Coralia! Aş vrea să discut ceva cu 
tine. Nu te grăbi, n-am de gând să-ţi ţin discursuri. Poţi să 
cobori cinci minute? Te aştept în scuar, după colţ. 

— Nu fi stupid, ştii că nu ies. 

— Trebuie! 

— Mă enervezi, Andrei. 


— Coralia, ascultă-mă, nu putem vorbi prin telefon. 

— Ah, ce pisălog! 

Responsabilul strivi o înjurătură groasă între buze. Reluă 
străduindu-se să-şi păstreze cumpătul: 

— Draga mea, fii te rog înţelegătoare. Mă aflu într-o 
situaţie cu totul ieşită din comun. Nu pot urca la tine. 

— La revedere. 

— Coralia! 

— Nu insista. Vrei să-mi strici toată seara? 

Andrei Gogan izbucni, ignorând toate consecinţele: 

— Cretino! Imbecilo! Ai să crăpi fată bătrână cu toate 
diplomele tale. 

Femeia îngână sfâşietor de lucidă: 

— Ştiu. 

Închise. Responsabilul agăţă receptorul în furcă şi părăsi 
cabina spumegând de furie. 


Ora 21:50 

Colonelul Dăâneţ nu-şi ascunse stupoarea. Inventarie 
fiecare amănunt din ţinuta locotenentului, haina bleumarin 
cu căptuşeală de tafta roşie, cămaşa cu plastron şi manşetă 
de dantelă, papionul în buline, pantofii de lac, garoafa albă. 
Oftă cu amărăciune. 

— Ce-o fi în capul tău, fecior? 

— Cu permisiunea dumneavoastră, vă amintesc că mi-aţi 
ordonat să-mi schimb unele obiceiuri, nu şi hainele. 

— Stau să mă socotesc ce zice mumă-ta când te vede în 
straie de operetă? 

— Cu permisiunea dumneavoastră, vă reamintesc că 
mama locuieşte în provincie. 

— Bag de seamă. Dacă era mai pe aproape, nu te lăsa să 
umbli ca ţircarii. 


Moşoianu ridică imperceptibil din umeri şi îşi cobori 
privirea. Locotenentul Azimioară, placid, gras şi jovial 
surâdea în spatele colonelului. Nu-şi putea îngădui 
excentricităţi vestimentare din cauza gabaritului, iar 
cravata fistichie nu însemna nimic faţă de ţinuta lui 
Mogşoianu. 

— Ia pildă de la Azimioară! spuse Dăneţ. Nu în toate 
celea, vezi bine, năravul de a te hlizi în spatele omului nu 
cinsteşte pe nimeni. 

Oftă încă o dată şi îi puse succint în temă. 

— Un dement! suflă Moşoianu. 

— Aşa gândesc şi eu. Nebun sau numai disperat, 
chestiunea în sine nu schimbă ecuaţia cu nimic. 
Supraveghetorul a luat casetofonul cu el. E de presupus că- 
Il va folosi. Dacă-l pune în funcţiune, explodează 
instantaneu. 

Azimioară păli. 

— S-ar putea să-şi petreacă Revelionul undeva, într-o 
familie... 

— Aproape sigur. Îşi plimbă privirea de la unul la celălalt: 
Suntem angajaţi într-o cursă drăcească. O cursă drăcească, 
insist, căci dacă ştim unde trebuie să ajungem, habar n- 
avem şi în cât timp. Bomba poate exploda în cinci minute, 
într-un ceas sau patru. Este cel mai greu examen pe care l- 
aţi avut de dat vreodată şi mă îndoiesc că eu m-aş fi aflat în 
treizeci de ani de meserie într-o situaţie asemănătoare. 
Acţiunile noastre se vor desfăşura deocamdată pe două 
planuri paralele. Unu, găsirea lui Andrei Gogan, şi doi, 
reperarea lui lonel Florea. Ştim că supraveghetorul a 
sesizat miliția economică în legătură cu afacerile lui Gogan. 
Cine semnează un denunţ îşi dă şi adresa. 

Locotenentul Moşoianu se apropie de telefon. Dăneţ dădu 
uşor din cap. 

— Da, ia legătura cu maiorul Vlad. Adăugă încet, cu ochii 
pe harta agăţată lângă uşă: Aş vrea să mă văd mâine pe 
vremea asta. 


— N-am întârziat mult, constată cu satisfacţie Ionel 
Florea. 

Se uita încruntat, prin geamul portierei, la trafic. Dacă-şi 
subţia privirea, farurile maşinilor lăsau în urmă panglici 
lungi, galbene şi roşii. Taximetrul ocoli un teren viran. 
Blocul căzuse la cutremur. Florea şi-l amintea bine. Fusese 
o clădire impunătoare, cu intrare şi trepte de marmură 
neagră, unul din imobilele bine cunoscute în Bucureşti. O 
umbră îi întunecă obrazul. 

— Bieţii oameni! 

Şoferiţa suspină uşor. 

— Paisprezece ani am locuit aici. M-am mutat cu două 
săptămâni înainte de cutremur. 

Florea făcu ochii mari. Se aplecă înainte. Bărbia atingea 
scaunul şoferiţei. 

— Cu două săptămâni?! Extraordinar! Asta zic şi eu 
şansă. 

— Soarta. Trebuia să trăiesc. Îi azvârli o privire scurtă: 
Nu v-am convins. 

— Există un joc al întâmplării care nouă ne scapă. 

— Ştiu eu... rosti femeia pe gânduri. Unul din foştii mei 
vecini plecase în oraş cu o oră mai devreme. 

— Aşa au scăpat mulţi, observă Ionel Florea. 

— El n-a scăpat. Intrase în cofetăria Scala... Înţelegeţi? 
Trebuia să moară. Clătină din cap. E prea perfect 
mecanismul universului pentru ca tocmai viaţa să rămână la 
voia întâmplării. N-am eu destule cunoştinţe ca să vă explic. 
Eram atât de nenorocită când m-am mutat! Colegii, 
neamurile, prietenii îmi repetau că sunt o proastă. „Laşi 
casă bună în centru, pentru care alţii dau filodorme grele, şi 
te duci în Drumul Taberei?!“ 

— N-aveau dreptate? 


Şoferiţa îşi trecu palma peste frunte, înlăturând câteva 
fire de păr care-i intrau în ochi. 

— Hm! Judecând la rece sigur că da. Nu mă mai 
înţelegeam cu bărbatu-meu defel. Viaţa ajunsese un iad. 
Noapte de noapte venea beat, se punea pe ocărât, pe spart. 

— Nu... Ionel Florea îşi căuta cuvintele încurcat: Nu-l 
puteaţi domoli? 

Femeia râse. „Vrea să ştie de ce nu i-am tras câteva la 
fund ca să se potolească.“ 

— Nu, declară liniştită. N-am putut. Mi-am luat copilul şi 
pe mama şi ne-am mutat. 

— Norocul dumneavoastră. 

— Norocul! Poate, nu ştiu. Niciodată, cel puţin în ultima 
vreme, nu se întorsese înainte de miezul nopţii. Venea când 
îl dădeau afară din cârciumi. Puteţi să-mi spuneţi de ce 
tocmai în seara cutremurului, a intrat pe uşă la ora nouă? 

— Ciudat, admise Ionel Florea. L-aţi găsit? 

Femeia dădu din cap. 

— Am sperat tot timpul că s-a îmbătat pe undeva. Trei 
zile cât au durat operaţiile de salvare nu m-am mişcat de- 
acolo. Nu l-aş fi recunoscut dacă nu-i găseau CEC-ul în 
buzunar. Deci abia venise acasă, nu apucase să se 
dezbrace... Da, a fost un om slab. Completă zâmbind: 
Băiatul a împlinit cinci ani. 

Tăcu. Florea pipăi tulburat pachetul de flori, dovada 
palpabilă a fericirii lui. Şi-i păru rău că femeia asta 
cumsecade nu se bucura defel, că se va întoarce în zori 
obosită, fără ca cineva să-i întindă un pahar de vin şi să-i 
ureze la mulţi ani. Cu romantismul vârstei, îşi închipuia un 
interior trist, unde o bătrână prăbuşită geme în somn, iar 
băieţelul palid şi matur a adormit în faţa televizorului cu o 
negresă de cauciuc în braţe. 


Ora 21:40 

Maiorul Vlad, înalt, zvelt şi elegant răsfoia paginile unui 
dosar subţire. Mişcările lui emanau o aromă fină de Men's 
Club. Dăneţ îşi drese de câteva ori glasul şi măsură 
gânditor puzderia de nasturi, câte patru la fiecare manşetă, 
opt la haină, cinci la vestă care străluceau stins. 

„Uite-l şi pe ăsta! Parcă ar fi ţambalagiu de profesie, nu 
miliţian. Şi ce gusturi! Să faci Revelionul la birt!“ 

Moşoianu zâmbi. Îl cunoştea îndeajuns de bine pe colonel 
ca să traducă exact tusea aceea seacă. 

„La birt se duce omul când călătoreşte sau când l-a lăsat 
muierea. Nu-i serios ăla pe care-l salută toţi chelnerii...“ 

Pe Vlad îl găsiseră la Ambasador. Tocmai se aşezase la 
masă cu nevastă-sa, o ingineră graţioasă şi încă două 
familii, oameni veseli, tineri şi hotărâți să se distreze 
formidabil. 

— Asta e sesizarea lui Florea, spuse maiorul. 

Scoase din dosar o hârtie de care era ataşat plicul. 
Colonelul parcurse primele rânduri. 

— Stă pe strada Anemonelor 118. Unde vine asta? 

— În Tei, spuse competent Azimioară. Între restaurantul 
Mureşana şi bufetul Colibri. 

— Hm, tuşi colonelul, nu-ţi lipsesc punctele de reper. 

Locotenentul încercă s-o dreagă. 

— Lângă casa de cultură. 

— Las-o baltă, fecior, spuse Dăneţ. Se răsuci spre ofiţerul 
de la „economic“. Dacă făceaţi la timp controlul, Gogan nu 
mai avea timp să născocească porcăria asta. 

Maiorul Vlad îşi ascunse zâmbetul. 

— Ieri am primit sesizarea. Dima, expertul contabil, mi-a 
dat asigurări că un magazin cu obiecte de artă nu-i o 
mercerie comunală unde se vând panglicii, lână de tricotat 
şi parfumuri ieftine. Inventarul va dura cel puţin o 
săptămână. Probabil însă că nu trebuia să-l cred pe 
cuvânt... 

— Te asigur, mormăi Dăneţ. 


Ştia că nu are dreptate. Nimeni nu închide magazinul în 
zile de mare dever. Pe 31 decembrie se înregistrează, 
totdeauna, cele mai ridicate încasări. 

— Azimioară! 

Locotenentul făcu un pas înainte. Stătea aplecat, 
încercând să-şi camufleze vesta stacojie care se zărea 
discret dintre reverele hainei. Dăneţ clătină din cap 
edificat, dar nu comentă. 

— Mi-l scoţi pe Gogan din pământ! 

— Am înţeles. 

— Sper. N-are decât două rude. O soră care locuieşte în 
acelaşi bloc şi un văr în provincie. 

— La soră-sa nu cred să se ascundă, e prea aproape de 
propriul domiciliu. 

— Încearcă să dai de urma lui văru-său. Am un singur 
indiciu. Locuieşte în Ploieşti. Ia legătura cu nevasta lui 
Gogan. Este exclus să nu ştie de existenţa lui. 

— Îmi permiteţi? întrebă maiorul Vlad. 

— Te rog. 

— Observ ca aţi exclus complet posibilitatea ca Gogan să 
se întoarcă liniştit acasă convins fiind că şi-a ucis amanta, 
singura care-i cunoştea intenţiile. Adăugă scuzându-se: 
Evident e o simplă presupunere. Aş putea paria că lucrurile 
sunt mai simple decât par. 

Colonelul îl măsură lung: 

— Pui rămăşag pe ultimul dumitale nasture? 


Ora 21:45 

Casa era bătrânească şi idilică, primăvara liliacul bătea în 
ferestre, iar trandafirii din faţa marchizei de sticlă albastră 
şi galbenă rezistau până toamna târziu. 

Elvira Baciu, gazda lui Florea, le deschise greu, după mai 
multe apeluri. Era o femeie cam de şaizeci de ani, distrată, 


umbla în capot şi cu părul strâns în fileu. Îl asculta pe Dăneţ 
cu o jumătate de ureche azvârlind mereu ochii spre 
televizor. 

Locotenentul Moşoianu observă amuzat farfuria cu 
fursecuri şi sticluţa de lichior pe care bătrâna şi le 
pregătise pe bufet. După toate aparențele, avea să petreacă 
Revelionul singură, dar amănuntul nu o deranja. Dintr-o 
ramă ovală, cu fundă de bronz în creştet, privea o femeie cu 
dantele bogate la piept, mâini eterice şi aerul celuilalt veac. 

— La ce oră obişnuieşte să se întoarcă? 

— Cine? 

— Chiriaşul dumneavoastră. 

— Care chiriaş? 

— Aveţi mai mulţi? întrebă sâcâit colonelul. 

Bătrâna reuşi să se rupă o clipă de televizor. 

— Nu, numai pe Florea. Depinde! E cavaler, uneori mai 
întârzie. Astă seară n-a mai trecut pe acasă. Era şi normal. 

— De ce? 

— V-am spus ca se logodeşte. 

— Nu mi-aţi spus. 

— Nu? Ca să vezi... Îşi pocni palmele încruntată. Ei, ce 
părere aveţi? 

Dăneţ chibzui că e mai bine să nu-i comunice opinia. O 
întoarse. 

— Mă rog, n-are importanţă. 

— Cum să nu?! E pur şi simplu divină. 

— Cine, doamnă? 

— Angela. Arată spre cântăreaţa de pe ecran. 

Colonelul respiră adânc. Moşoianu îşi stăpâni zâmbetul. 
Deşi se legitimaseră, bătrâna, zăpăcită, nu reţinuse nimic şi 
îi trata ca pe nişte amici întâmplători. 

— M-au poftit, fireşte şi pe mine, au insistat, dar n-am 
vrut să mă duc. Cu vârsta, nu-ţi mai place să pierzi nopţile... 
Uite-o pe Pâslăriţa!... Nu-i aşa că-i delicioasă? 

Dăneţ îşi încleştă degetele pe spătarul de paie al unui 
scaun. 


— Vreţi să fiţi puţin atentă? 

— Bineînţeles! exclamă mirată bătrâna cu capul răsucit 
spre ecran. 

— Unde se face logodna? 

— La viitorii socri. Are nişte toalete extraordinare... 
Totdeauna a ştiut să se îmbrace. 

— Logodnica? 

— Aşi! Margareta, frate! Pe ce lume trăieşti? 

— Stimata doamnă, scrâşni Dăneţ apăsând cuvintele, v- 
am întrebat unde anume are loc logodna lui Florea? 

Bătrâna se holbă stupefiată. 

— Păi, nu v-am spus? La Emilia... Un înger de fată! Cam 
comună, dar ştiţi cum se întâmplă, tinereţea completează 
mult. Şi părinţii ei sunt oameni cumsecade... Cresc iepuri. 
Ca să fiu sinceră, m-ar plictisi să mănânc iepure în fiecare 
Zi. 

Dăneţ schimbă o privire cu Moşoianu. Locotenentul trecu 
de cealaltă parte a mesei, astupând ecranul şi zâmbi 
fermecător. 

— Unde locuieşte Emilia? 

— La părinţii ei, nu v-am spus? Cam incomod, cinci 
oameni în două odăi, vă daţi seama... 

— Exasperant! izbucni colonelul. 

— Fireşte, e neplăcut, dar s-au văzut situaţii mult mai 
grele. Verişoară-mea Nana, de pildă, stă împreună cu 
bărbatu-său, trei copii, socri şi şase pisici claie peste 
grămadă într-o singură cameră. 

Se ridică pe vârful picioarelor, încercând să se uite peste 
umerii locotenentului. Moşoianu îşi balansa torsul şi femeia 
îl rugă extrem de amabilă: 

— Daţi-vă puţin la o parte! E Melidoneanca! 

— Unde locuiesc părinţii logodnicei lui Florea şi cei şase 
iepuri de casă? întrebă răspicat Moşoianu. 

— Treizeci. Nu sunteţi deloc atent. Şase e numărul 
pisicilor Nanei. 

— Mă rog... 


— Habar n-am unde locuiesc. V-am mai spus-o de două 
ori. Şi, în definitiv, dacă nu v-a poftit la petrecere, mi se 
pare nedelicat să insistaţi. 

„E. capie rău!“ conchise Dăneţ fluierând uşor a pagubă. 

— Care-i camera lui? 

Bătrâna arătă cu degetul gros în spate o uşă cafenie 
încadrată de două ghivece cu frunze late şi ascuţite ca nişte 
săbii, incapabilă să-şi desprindă privirea de pe ecran. 

— Citeam undeva că televiziunea distruge conversaţia, îşi 
aminti Mogşoianu, pătrunzând în încăperea 
supraveghetorului. 

— Scleroza, băiete! preciză Dăneţ. Tlem ziua când voi 
începe şi eu să bat câmpii la modul voios... Pocni din degete. 
Firul s-a rupt. De la zăpăcita asta nu scoatem nimic, aşa că 
nu ne rămâne decât să căutăm acul într-un car cu fân. 

— Emilia, parcă a spus că o cheamă pe logodnică. 

— Mai poţi să ştii? N-ai văzut cum le încurcă? 

Se uitară jur-împrejur. Era o odaie obişnuită, cu mobilă 
veche, desigur a bătrânei, şi o fereastră îngustă care dădea 
în curte. Pe noptiera cu placă de marmură roz se aflau trei 
cărţi, un tranzistor mic de buzunar, o cutie de chibrituri şi 
fotografia înrămată a unei fete. Privea peste umăr, zâmbind. 
Genul de poză ce putea fi văzut în sute de exemplare, în 
vitrinele cooperativelor din Buzeşti şi Griviţa. Moşoianu citi 
pe verso: Celui drag, Emilia. 

— Asta-i şoricuţa. Se corectă. AĂă... vreau să spun, 
persoana. 

Excesul de culoare în exprimare răspândit printre ofiţerii 
tineri, avea darul să-l irite pe Dăneţ la fel ca şi ţinuta care 
nu se supunea canoanelor clasice. 

— Mă socotesc de multe ori ce-o fi la gura voastră când 
nu-s de faţă. 

— Scuzaţi-mă! 

— Numai treaba asta fac de când lucrăm împreună. 
Scuz... 


Cercetă şifonierul înalt cu oglindă, îşi plimbă ochii 
nehotărât în lungul pereţilor şi se apropie de masă. Ridică 
învelitoarea de pluş şi trase sertarul cu un mormăit care nu 
putea fi calificat. Dădu peste mai multe ilustrate legate cu 
un elastic, salutări din Olăneşti sau Techirghiol sau Vatra 
Dornei, semnate invariabil, Emilia. Într-o pungă de plastic, 
se aflau vreo zece fotografii. Îl reperă imediat pe Ionel 
Florea în tânărul cârlionţat şi vesel care apărea alături de 
fata din ramă în diverse ipostaze. Pe o bancă, pe litoral, în 
costume marinar lângă o yolă care nu atinsese niciodată 
apa, dansând într-un restaurant. 

Mogoianu se uită peste umărul colonelului. 

— Îmi permiteţi? Cred că pot reînnoda firul... 

— Cred că ţi-aş ierta multe... 

Degetul lui Moşoianu se opri asupra unui grup numeros, 
ieşit de la o cununie civilă. După trepte şi balustradele 
laterale cu flori, colonelul reperă primăria sectorului unu. 
Locotenentul indică un chip negricios, din dreapta miresei. 

— Pe ăsta îl cunosc. 

— Cine e? Frizerul tău? 

— Nu. Little Tedy. 

Dăneţ făcu ochii mari şi se uită la Mogşoianu dintr-o parte. 

— Cum ai spus? 

— Little  Tedy. De fapt, îl cheamă Tudor Chisăliţă. E 
cântăreţ de bar. Are un succes fantastic. Ovidiu îl ştie... 

Îşi muşcă imediat buza. Nu era deloc recomandabil ca 
Dăneţ să afle ce fel de localuri frecventa fiu-său, când el îşi 
închipuia că băiatul efectuează ore suplimentare lucrând la 
un proiect „de importanţă naţională“. 

— Hm! făcu Dăneţ. Ce te determină să crezi că Ovidiu îl 
ştie? 

Mogşoianu zâmbi încurcat. 

— Aşa-mi imaginez. Tineretul îl apreciază grozav. Nu 
cântă doar la bar... 

— Unde mai cântă? 


— La vreo două-trei restaurante, iar duminica dimineaţă 
în corul unei biserici. Are un program foarte încărcat. 

— Cum s-ar zice, îl împacă şi pe Ăl de sus şi pe ăl cu 
corniţe. Little Tedy, repetă colonelul. Ce nume! 

— E foarte scund. Şi-apoi, trebuie să recunoaşteţi, 
Chisăliţă nu face de un artist. 

— Dacă trebuie... 

Colonelul oftă imperceptibil şi se ridică. 

— Să mergem. Bănuiesc că ai idee unde e cazul să-l 
căutăm. 

— Marul de Aur, Bucur, Ambasador şi Atlantic. Mi-au 
povestit nişte prieteni. Eu, ştiţi... 

— Ştiu, spuse Dăneţ şi-o luă înainte. Tu eşti un sihastru. 

Elvira Baciu îi conduse până la uşă. 

— Păcat că n-aţi văzut-o pe Stela. Dar poate o prindeţi 
mâine, la reluare. 

— Neapărat! o asigură colonelul. 

— Cine să-i spun lui lonel că l-a căutat? 

Mogşoianu îl aşteptă pe Dăneţ să se îndepărteze şi-i şopti: 

— Surorile Kessler. 

— Sunteţi surori? 

— Gemene. 

Bătrâna încuie repede şi se întoarse la televizor. Trase un 
gât de lichior, reflectând: 

„Surorile Kessler... Numele îmi pare cunoscut. Dar nu 
erau surori. Poate fraţi... Pesemne, n-am înţeles eu bine...“ 


XXX 


Ora 22:00 

Urcară în maşină, Moşoianu la volan, colonelul alături. 

— La ce oră încep ăştia să behăie prin birturi? întrebă 
Dăneţ consultându-şi ceasornicul. 

— Va referiţi la solişti? 

— Aşa le spune? Mă rog. 


— Din câte sunt informat, după zece. 

Colonelul făcu un calcul rapid. 

— Trecem întâi pe la dispeceratul IIB. 

Îi primi o funcţionară aferată, numai gropiţe, gata de 
plecare. Legitimaţia colonelului nu-i produse cine ştie ce 
impresie, stătea cu ochii pe fereastră în aşteptarea 
schimbului. Dăneţ o privi acru, apoi îşi zise că în definitiv 
femeia avea dreptate, era totuşi noaptea Anului Nou. O luă 
cu duhul blândeţii: 

— V-aş rămâne extrem de îndatorat dacă m-aţi ajuta într- 
o anumită chestiune. 

— Cel puţin jumătate din bucureşteni îmi sunt îndatoraţi 
peste cap, dar nici unul nu mi-a făcut până acum o 
propunere serioasă. Luă un creion şi o foaie de hârtie. 
Căutaţi desigur un client. Sexul, vârsta, cum era îmbrăcat, 
unde a urcat şi datele taxiului. 

Dăneţ se strădui să-i zâmbească fermecător, îşi surprinse 
chipul în oglinda aşezată strategic pe birou şi hotări să lase 
operaţia pe seama lui Moşoianu. Locotenentul o puse la 
curent cu datele lui lonel Florea şi a taximetrului, 
precizând: 

— L-a luat din faţa magazinului Artex la ora 20:35 de 
minute. Amănuntul s-ar putea să vă ajute. 

— Să sperăm. 

— Vă atrag atenţia că problema e de maximă urgenţă. 

— "Toţi ofiţerii de miliţie care vor să repereze un individ, 
mă avertizează la fel. Infractor? 

— Nu. Un om onest. Se hotări s-o pună în temă: 
Transportă fără să ştie, o maşină infernală. 

Femeia deveni brusc atentă. 

— Poftim?! 

— Un casetofon bombă. În orice clipă poate să explodeze. 

Mogşoianu îşi zise că funcţionara ar fi renunţat cu dragă 
inimă la Revelion, numai să afle toate amănuntele. Cu 
asemenea „chestie“ nu te întâlneşti în fiecare zi. Îşi fixă 
ochelarii la rădăcina nasului şi tuşi uşurel. 


— Luaţi, vă rog, imediat legătura cu şoferii de taximetre. 
Orice secundă e prețioasă. 

— Cred că nu e nevoie să le comunicaţi motivul, îi 
recomandă colonelul. În mai puţin de zece minute, tot 
Bucureştiul va fi pe jeratic. 

— Sunteţi convins că nu e un banc prost? În noaptea de 
Revelion se întâmplă lucruri bizare. 

— Nu, din păcate, zise Dăneţ. 

— Un nebun? 

— Probabil. Grăbiţi-vă! 

Femeia intră în emisie. Repetă de cinci ori mesajul, la 
interval de un minut. Colonelul îşi frângea nervos degetele. 
Moşoianu asculta încremenit, cu ochii pe difuzor. Nu 
răspunse nimeni. 

— Din păcate, spuse funcţionara scuzându-se parcă, nu 
toate maşinile au o instalaţie radio. Ar fi singura explicaţie. 

— Înţeleg, spuse colonelul pe gânduri. Al naibii ghinion! 

— Îmi pare rău, bâigui femeia emoţionată. 

Dăneţ respiră adânc. Părea mai bătrân cu cel puţin zece 
ani. 

— Nu împrăştiaţi vestea, spuse, panica ne-ar incomoda 
serios. Bună seara. 

— Nici o grijă! 

„Aia e, că am!“ îşi spuse colonelul. 

Ajunşi în stradă, Moşoianu observă tonic: 

— Rămân celelalte piste. Gogan şi Little 'Tedy. Cu puţin 
noroc... 

— Totdeauna am fost încredinţat că norocul şi-l face 
omul. Uite că nu-i chiar aşa. Numai aşa! Să nădăjduim că 
măcar Azimioară e mai norocos... 


Ora 22:00 


Prima impresie a locotenentului Azimioară, când intră în 
locuinţa familiei Gogan, fu că se scufundă. Se rezemă 
instinctiv de perete şi încercă să se dumirească. Senzaţia o 
dădeau covoarele persane puse câte trei-patru, unul peste 
altul. 

„Decretul 18, zâmbi. Le e frică de un denunţ. O stivă de 
covoare făcute sul şi învelite în plastic îngălbeneşte de 
invidie chipul vecinilor.“ A doua impresie fu că vizitează o 
expoziţie a fabricii Stirex. Slăbiciunea Lucreţiei Gogan erau 
probabil cristalurile. Existau într-o cantitate impresionantă, 
dispuse pe tot ce se putea numi suprafaţă plană. 
Locotenentul numără, dintr-o singură privire opt scrumiere, 
paisprezece vaze, nouă coşuleţe, nenumărate platouri, o 
vitrină care-ţi lua ochii, ticsită cu seturi de pahare, plus 
cristalul masiv de pe masa sufrageriei. 

„Gogan, ăsta, n-a luat cu linguriţa. Imprudent totuşi“, 
observă Azimioară. 

Femeia îi trase un scaun, invitându-l să ia loc. Se aşeză şi 
ea, se ridică imediat, iar se aşeză. Era limpede că fierbea. 
Cândva fusese extrem de nostimă. Avea un nas cârn şi ochi 
vioi, ca două virgule. Trăsăturile însă se pierdeau acum în 
grăsime. Gugşa îi inunda gâtul, iar părul, care constituise 
probabil dintotdeauna o problemă pentru Lucreția, era 
scurt şi puţin. Melcişorii din jurul frunţii încremeniseră grei 
de fixativ. 

Azimioară cântări căutătura ascuţită, de cobră, rochia 
asudată la subţiori, picioarele extrem de groase, cu vene 
întortocheate, albăstrui şi înţelese combinaţia 
responsabilului cu Corina Manea. 

„Încă una care a uitat că e femeie“ îşi zise locotenentul. 

Lucreția Gogan se interesă pentru a doua oară: 

— Zici ca eşti fratele supraveghetorului? 

— Da. 

— Hm, nu prea semănaţi. 

— E adevărat, improviză Azimioară. Pe Ionel tata l-a avut 
în prima căsătorie... 


Femeia continua să-l foarfece din ochi. Neîncrederea era 
evidentă. 

— Trebuie neapărat să discut cu soţul dumneavoastră, 
preciză Azimioară. 

— Dracu-l ştie unde e! explodă femeia. Dac-aş şti, ţi-aş 
spune, dar nu ştiu. Eu nu ştiu nimic. Nu fac altceva decât să 
robotesc, să frec, să şterg. Atât. 

Se duse la fereastră, săltă nervoasă perdeaua, se 
întoarse apoi la Azimioară. Locotenentul clătină înţelegător 
capul şi îşi plimbă ochii prin jur. 

— Trebuie să fiţi o gospodină excepţională. 

— Sunt, domnule, sunt! Aşa am apucat la maică-mea, aşa 
e soră-mea, asta sunt eu. E luxul meu şi nu mi-e ruşine s-o 
spun. O casă curată şi un bărbat cumsecade, asta-i tot ce 
pretind. Pretind mult? Nu-i mult!... Bun! Perfect. Poţi să-mi 
spui pe unde umblă acum? 

— Chiar! se mira Azimioară. 

— De două ore a închis magazinul! Cât să facă până aici? 
Trei minute? Cinci? Poftim, zi zece! 

— S-o fi oprit să ia una mică la colţ, cu fratele meu... Ştiţi 
cum se întâmplă între salariaţi. 

— Salariaţi, mie-mi spui! Şi-a adus trei târfe vopsite, 
vorba aia şi-n fund! Trăzni-le-ar Dumnezeu şi Măiculiţa 
Domnului. 

„E atât de furioasă“ îşi zise, încât a uitat să mă 
suspecteze. 

— O dată în an, domnule, o dată în an ieşim şi noi din 
casă şi nici ziua asta nu-mi prieşte. Eu nu mă spânzur după 
petreceri, o carte, un ziar, televizorul îmi ajung... Şi ce 
folos? 

Trăgea de poalele rochiei portocalii, presărată cu paiete 
albastre. Braţele goale, enorme până la cot, se subţiau după 
aceea în mod neaşteptat. Azimioară îşi drese glasul şi se 
interesă cu oarecare şovăială: 

— E posibil să fi acceptat o invitaţie în altă parte, fără să 
vă avertizeze? 


Lucreția Gogan, sufocată de eventualitate, explodă: 

— E posibil, de ce să nu fie posibil? O fi cu vreuna, câte 
muieri a avut el în douăzeci şi cinci de ani, atâtea sute de lei 
să am eu acum! N-a fost vecină, n-a fost prietenă, n-a fost o 
vânzătoare în magazin să nu-i adulmece el fustele. Îşi 
aminti: leri a meşterit patru ore, pe ascunselea, un 
casetofon stricat. L-am văzut pe gaura cheii. Avea, vezi 
bine, nevoie de muzică... 

I se păru că aude zgomot pe stradă şi se repezi la 
fereastră. 

— Nu-i el! exclama furioasă. Cred şi eu... Dacă apare 
poimâine, e mare lucru... 

Azimioară îşi privi ceasul: 

— Mi se pare ciudat că nu v-a telefonat. 

— De ce să telefoneze? De ce să nu mă fiarbă dacă 
poate? 

Blestemă ţigăneşte o vreme, imploră mânia cerului până 
osteni. Tăcerea deveni apoi stânjenitoare. La urmă, se 
interesă: 

— Dar dumneata ce treabă ai cu el? 

Locotenentul surâse. 

— De fapt, nu cu soţul dumneavoastră am treabă ci cu 
văru-său, din Ploieşti. 

— Cu Titi? 

— Exact. Celălalt nume îmi scapă... 

— Vintilescu. Altă podoabă! Ăsta-i neamul dracului, n-aş 
mai fi apucat ziua când i-am cunoscut! 

Părea gata să-şi reia repertoriul de blesteme. Azimioară 
strecură repede întrebarea: 

— Puteţi să-mi daţi adresa lui? 

— Dar ce-ţi închipui dumneata că pe mine m-a scos la 
vreun botez sau la vreo cununie? Făcu un gest cu mâna 
spre tavan. Soră-sa şi-atât! 

— Dacă am înţeles bine, sora soţului dumneavoastră 
locuieşte la etaj. 

— Păi, cum altfel? Boierii sus, slugile la bucătărie... 


XXX 


— Al doilea bloc pe dreapta, spuse Ionel Florea. 

Şoferiţa parcă în dreptul intrării şi opri aparatul: 

— Patruzeci şi cinci de lei. Am ocolit mult. 

— N-am de gând să strâng avere, spuse supraveghetorul 
întinzându-i cinci hârtii de zece. Opriţi restul. 

Femeia ezită o clipă apoi clătină din cap. 

— Eu vă rămân îndatorată. M-aţi ajutat să schimb roata. 

lonel Florea insistă inutil. Ochii i se opriră asupra 
numelui înscris pe ecuson: Persida Ionescu. 

— Sunteţi un om deosebit, doamnă Persida. Mi-a făcut 
plăcere să vă cunosc. 

— Şi mie. Cred că logodnica dumneavoastră a ales bine. 

Supraveghetorul coborî încărcat de pachete. Îi ură 
sărbători fericite şi urcă grăbit scările. 


XXX 


Imobilul, susţin octogenarii, fusese vândut de bancherul 
Chrisoveloni principesei Elisabeta.  Vicisitudinile unor 
vremuri îngropate demult au transformat clădirea în Clubul 
Miliardarilor, pentru ca ulterior, printr-o ironie la îndemâna 
oricui, să devină Casa Ziariştilor. De câţiva ani, o iniţiativă 
inspirată a înfipt pe frontispiciul portalului firma: 
Restaurantul Mărul de Aur. În definitiv nimic nu este 
imuabil. 

Construcţia, de o arhitectură puţin incertă, câştiga 
considerabil în lunile de vară când în grădina din spate, 
literalmente divină, explodau trandafirii, lămâiţa şi nervii 
consumatorilor imprudenţi, decişi să controleze nota de 
plată. 


Un portar, numai fireturi, îl întâmpină pe Moşoianu cu 
temenele entuziaste, ca pe unul de-al casei: 

— Coane Marinică! Ce plăcere! Parcă v-aţi vorbit, zău 
aşa, numai lumea a bună face Revelionul la noi. E şi dom! 
Miky şi Betty Tărcata şi... 

Locotenentul alb la faţă îşi spuse că a încurcat-o definitiv. 
Îl ajunse din urmă pe colonel improvizând lamentabil: 

— Un vecin... Mă rog, unul din cartier... 

— Nici dacă-şi găsea fratele rătăcit, nu avea o expresie 
mai elocventă, spuse colonelul măsurându-l tăios. 

— Om sucit... 

— Las-o moale, coane Marinică. 

Mogşoianu îl urmă cu inima purice; zărise în forfota de la 
garderobă câteva cunoştinţe din vremea studenţiei, toţi 
băieţi buni şi cu o cultură impresionantă în materie de 
restaurante. Tocmai când îşi zise că a reuşit să se strecoare 
neobservat, o zvârlugă, îmbrăcată extrem de sumar, îi sări 
de gât: 

— Colombo! La mulţi ani, mon vieux! 

Colonelul se opri, clipind nedumerit. Fata picată în 
braţele locotenentului avea obrazul văruit din belşug, 
kilograme de funingine pe gene, unghiile verzi şi rochia 
despicată până la şold. Moşoianu îşi simţi brusc lentilele 
ochelarilor aburite de transpiraţie. Se desprinse din 
îmbrăţişare, bâiguind: 

— O colegă de liceu. Tovarășa avocat, Gabriela 
Teodoriu... 

— Tăticu'? întrebă fata, plimbându-şi privirea de la unul 
la celălalt. 

— Setul meu. 

— Ştii că semănaţi? 

Dăneţ respiră adânc: 

— Era bine să-mi semene... Hai, Colombo! 

Schiţă un gest cu capul şi se îndepărtă. 

Decoratorul etalase o emoţionantă lipsă de bun gust. Din 
capitelurile coloanelor scunde, adevărate bijuterii, curgeau 


lanţuri de hârtie colorată, răsăreau crengi de vâsc. În 
perimetrul garderobei, se scoteau din sacoşe pantofii de 
seară, se descălţau cizmuliţe, cape de vulpi cândva argintii, 
obosite de ani şi naftalină, luau locul paltoanelor, bărbaţii 
aprindeau neglijent ţigări Kent, simulând dezinvoltura 
cotidianului. Se friza la modul clasic abundența cu mijloace 
insuficiente. 

Colonelul cântări din mers aperitivele aşezate artistic pe 
mese şi îşi zise că, hotărât, responsabilul n-o să moară de 
sărăcie. Ochii îi alergau prin local, în căutarea lui Tudor 
Chisăliţă, zis Little Tedy, îşi privea mereu ceasornicul. 

— E devreme, observă cuminte locotenentul. Abia peste o 
jumătate de oră începe programul. 

— Aşa ţi s-a povestit... 

— Am fost şi eu o dată la o agapă. 

— O singură dată... lovărăşească, nu? 

— Absolut! 

— Cu dom' Miky si Betty lărcata... E bine! 

Mogoianu făcu semn şefului de orchestră, un băietan cu 
plete de cadână, îmbrăcat - îşi aminti Dăneţ - precum 
boscarii din bâlciuri. Muzicantul strânse leneş, mâna 
locotenentului. 

— Servus, bătrâne. 

Moşoianu făcu grăbit prezentările, pe un ton care 
avertiza că trebuie periat argoul, apoi adăugă: 

— Dumnealui îl caută pe Tedy. 

— Pe chestia cu dolarii? 

— Nu. 

— Pentru maşina macaronarilor? Clătină din cap: Ştiu eu 
cine a băgat strâmba... 

Colonelul se răsuci spre Moşoianu: 

— Explică-i, te rog. Scurt! 

— Avem nevoie de o informaţie, începu prudent 
locotenentul. E vorba de viaţa unui om aflat în pericol şi 
numai 'ledy ne poate pune pe urmele lui. 


Şeful de orchestră îi măsură circumspect. Se decise 
totuşi: 

— La mine intră după douăsprezece, poate şi mai târziu. 
Depinde când scapă, că mai are patru felii. 

— Ce are? 

— Încă patru restaurante şi case de cultură care au 
organizat Revelionul, traduse prompt locotenentul. 

Dăneţ se crispă. 


CAPITOLUL IV 


Ora 22,15 


Se aflau pe balcon, feriţi de căutăturile iscoditoare ale 
musafirilor. 

— Spune-mi că nu mă iubeşti! 

lonel Florea îşi privi intrigat logodnica. O fată în 
miniatură, scundă, slabă, numai ochi, numai clopoței de 
argint la fiecare cuvânt, numai surâs. Purta o rochiţă 
cuminte, părul lins, pieptănat cu grijă pe o singură parte. 
Privirea albastră până la neverosimil avea ceva din 
blândeţea de catifea a panseluţelor. 

— Nu te iubesc, Emilia. 

— Spune-mi că nu ştii cum mă cheamă, că în noaptea 
asta m-ai întâlnit pentru prima dată... 

Era jocul lor, joc de copii îndrăgostiţi, născocit într-o 
seară cu mult liliac şi lună plină, gălbenuş de ou dolofan, o 
seară când tot universul se concentrează în doi ochi. 

— Vreau să-l mai văd o dată! 

Ionel Florea scoase inelul, un firicel subţiratic de aur. 
Fata şi-l puse pe deget, îl răsuci în fel şi chip. Metalul 
galben surâse nopţii. Era prima ei podoabă autentică. 

Prin uşa întredeschisă se vedea sufrageria, o încăpere 
fără identitate precisă, de oameni modeşti. Mobilă de serie, 
scoarţe, perdele din aţică pe care se odihneau cuminţi câte 
două turturele. Viitorul socru, nea Pandele, înţepenise în 
capul mesei, cu ochii la televizor. Costumul bleumarin, de 
gata, îi cenzura mişcările, cravata îl sugruma. Îşi strecura 
des degetele sub gulerul cămăşii, zâmbind stingher. Degete 


aspre, bătătorite, mai mult deprinse cu cleştele şi ciocanul 
decât cu nodul cravatei. Florea îl privi amuzat. Putea să 
parieze că în salopetă bătrânul se simte mult mai bine. 
Neamurile sosite din provincie îşi lăudau trăscăul, 
îndemnau rubedeniile să cinstească, mătuşi uitate de ani 
mestecau repede, ignorând eforturile artiştilor de pe micul 
ecran. Naşul Emiliei, un munte de om cu râs contaminant, 
dăduse cep polobocului cu bancuri. Aşa avea s-o ţină până 
la spartul nopţii. Tineretul, grupat la celălalt capăt al mesei 
prelungită cu maşina de cusut, măsura din ochi spaţiul 
rezervat dansului. 

„Da, îşi zise supraveghetorul, va fi o seară reuşită.“ 

Îmbrăţişă umerii fetei. Emilia îi căută privirea: 

— De fapt, cine eşti tu? 

— Dacă-ţi spun, strici logodna şi nu vreau. S-ar putea să 
fii numărul meu norocos. Există o şansă din două miliarde. 


— Sceptic? 

— Optimist!... Se opri oftând: Poate că n-ar trebui să-ţi 
spun. 

— Spune! 

lonel Florea îşi aprinse o ţigară, fumă un timp pe 
gânduri. 


— Am cunoscut astă vară, la mare, o pereche. La prima 
privire n-ai fi zis că femeia - gen manechin - a făcut cea mai 
izbutită alegere. Bărbatul ei era departe de a fi vreun Alain 
Delon... Ei bine, cei doi se găsiseră, dacă înţelegi ce vreau 
să-ţi spun. 

— Nu. 

— Imaginează-ţi un vas spart în două şi fiecare jumătate 
plasată la depărtări de mii de kilometri. Pentru a-l 
reconstitui, nici un ciob de pe lumea asta nu s-ar potrivi 
perfect. Rămân goluri imperceptibile care, cu timpul se 
lărgesc, devin prăpăstii. Numai cealaltă jumătate poate 
acoperi fisurile. Totul e s-o găseşti... 

Fata rămase descumpănită. 

— Complicat. 


— Extrem. Nimeni nu-i perfect, calităţile şi defectele unui 
individ au nevoie de calităţi şi defecte asemănătoare, 
chestiunea compensaţiei nu mă convinge, n-a convins pe 
nimeni, dovadă numărul divorţurilor. Satisfacţia lucrului 
şters de praf şi aranjat la locul lui, a casei întreţinută pahar 
va deveni izvor de otravă, dacă mie îmi place să zvârl 
hainele pe fotolii când mă dezbrac... 

— Oamenii se mai adaptează. 

— Bineînţeles, dar nu se pot schimba total, definitiv. 
Franţujii au o vorbă, alungă naturalul şi el se va întoarce în 
galop. Pot să-mi impun să stau în casă pentru că n-ai chef să 
ieşi, când eu aş vrea să mă plimb măcar un ceas în fiecare 
seară, pot să-mi impun deci o lună, două, dar nu toată viaţa! 
Refuzul de a lua masa la un restaurant, pentru că e mai 
economicos să mănânci din frigider, îl accept o vreme, apoi 
încep să-mi găsesc amici de pahar. Am să-ţi explic cât se 
poate de convingător că arăţi mult mai bine fără bijuterii. Ai 
să oftezi după vreun prăpădit de inel un timp şi într-o bună 
zi, îl vei accepta de la primul macaronar în vâjâială prin 
Bucureşti. Degeaba călătorim împreună dacă unul din noi 
păşeşte pe Bulevardul Saint-Michel, să zicem, cu capul în 
pământ socotind cât îl costă fiecare pas. Ştii ce înseamnă să 
nu ai subiecte comune de discuţie? Uită-te la prietenele tale 
căsătorite! Nu concep existenţa fără aşa-numitul grup în 
care se pierde agreabil vremea. Câte cupluri, după 
cincisprezece ani de căsnicie îşi petrec concediul singure, 
fără inevitabilele cunoştinţe de plajă sau faleză? Câte fac 
Revelionul la restaurant în doi? Câte au aceleaşi gusturi, 
aceleaşi vise? 

Tăcu privind adânc în noapte. 

— Ciudat mai eşti, şopti fata. Mi-e teamă că n-ai să fii 
niciodată fericit. 

— De ce nu? Fiecare ins îşi are măsura corespunzătoare, 
rima perfectă. Chestiunea e s-o găseşti. 

— Ai cunoscut tu asemenea pereche? 


— Da. De şaptesprezece ani ies în doi, îşi sunt suficienţi, 
au ce să-şi spună, mai mult, cunoştinţele îi incomodează. Au 
aceleaşi calităţi şi defecte, aceleaşi dorinţe, aceleaşi 
preocupări, aceleaşi gusturi, au ajuns să-şi ghicească 
gândurile. Un gen de telepatie, presupun. Îi căută ochii: 
Poate că tu eşti jumătatea care îmi lipseşte. De ce n-aş avea 
şansa să te fi întâlnit? 

— În general vorbind, eşti un tip norocos. 

— Categoric. Râse: Pe la opt mă gândeam de unde să fac 
rost de un casetofon. Ei bine, cu o jumătate de oră înainte 
de a închide magazinul cineva mi-a lăsat în grijă un 
Grundig. Hai să-l probăm! 


XXX 


Ora 22:30 

Una din „feliile“ lui Tudor Chisăliţă, zis Little Tedy - era o 
casă de cultură pe lângă Statuia Leul. Aici transpirau tinerii 
din sector şi membrii Cineclubului. Difuzoarele, date la 
maximum, borteau noaptea cu sunete ascuţite. Un urlet 
lung, sfâşietor grăbi instinctiv paşii lui Dăneţ. 

— E solistul, explică Moşoianu fixându-şi ochelarii la 
rădăcina nasului. 

— Îl omoară? 

— Nu, nici o grijă. 

— Păcat. 

Zgomotele erau peste puterile unui ins normal, născut pe 
vremea tangoului. Sute de braţe invocau cerul, câteva zeci 
de adolescenţi se zbuciumau cumplit, tremurau din 
încheieturi, se lăsau pe vine pentru a ţâşni brusc în 
picioare, muşcaţi de streche. 

— Trebuşoara asta cum se cheamă? întrebă colonelul. 

— Şeic. 

— Ai cultură. 


„Categoric am îmbătrânit, gândi Dăneţ, cârtesc ca o 
babă, nimic nu-mi place. Nevastă-mea are dreptate. În fond, 
lăsând de-o parte aspectul estetic - chestiune de gust, în 
ultimă analiză - zbânţuitul ăsta are o logică. Îşi consumă 
surplusul de energie aşa cum procedează mânjii zburdând 
sau căţelandrii care se hârjonesc. La şaptesprezece ani, 
habar n-ai că există şi oameni în vârstă, la cincizeci de ani, 
uiţi că ai fost tânăr. Nimic mai firesc.“ 

Oftă privindu-şi ceasornicul, apoi se uită la Moşoianu. 
Locotenentul fremăta în ritmul muzicii. Sesizând căutătura 
colonelului, adoptă subit o expresie gânditoare. 

— Hm! Ce-o fi oare în capul lor... 

— Nu fi fariseu, băiete! 

Una din ţărăncuţele lui Grigorescu, ivită pe neaşteptate, 
emise un sunet ascuţit şi îl îmbrăţişă cu efuziune pe 
Mogşoianu. 

„Asta-i crai rău!“ conchise Dăneţ. 

Pistruii locotenentului se îmbujorară, îşi drese glasul: 

— Îmi permiteţi? Anişoara Petrescu, solistă de muzică 
populară... Şeful meu. 

Fata făcu ochii mari: 

— lar Tedy? Ce naiba a mai făcut? Se uită la Mogşoianu: 
Chestia cu pensia alimentară? 

— Nu. 

— Bătaia de la Melody? 

— Avem nevoie de o informaţie urgentă şi numai el ne-o 
poate procura. 

— Înţeleg. În ochii solistei juca zâmbetul: Bietul Tedy, 
toată viaţa nu şi-a dorit altceva decât să scoată miliția din 
încurcătură. Are motive serioase să regrete. A plecat acum 
zece minute. 

Colonelul îşi înfipse unghiile în palmă: 

— Unde? 

— La Bucur. 


« 


lonel Florea observă că sectorul tineret acuza delicat 
plictiseala şi propuse să dea drumul la muzică, în dormitor. 
Feţele se înseninară subit: 

— Ce sculă ai? 

— Un casetofon Grundig. 

Brusc, lumina se stinse în întreaga casă. 


Ora 22:40 

— Mai repede! spuse Dăneţ cu ochii pe ceasornic. 

Locotenentul acceleră. Traficul era liniştit, străzile 
aproape pustii, doar câţiva câini uliţarnici mai animau 
trotuarele. 

Dăneţ privea în noapte, încruntat. Întrebă, fără să-şi 
desprindă ochii din întunericul trenţuit de vecinătatea 
becurilor: 

— Ştii să joci table? 

Mogşoianu îl măsură circumspect. Răspunse incert: 

— Oarecum. 

— Ştii! Te-am văzut răsucind babaroasele cu Azimioară. 
Nu-ţi fă scrupule, nu ăsta e păcatul tău capital, altele mă 
necăjesc. Respiră adânc: E un joc stupid, dacă ai învăţat să 
muţi surcelele alea, nu mai joci tu, ci şansa sau ghinionul iar 
pasele bune şi cele proaste ţin uneori ore în şir, poţi să ai 
exact zarul care îţi trebuie sau altul complet aiurea, la 
nesfârşit. Am sentimentul că nu suntem deloc în mână... 

—  Exageraţi, spuse fără convingere locotenentul. 
Practic... 

— Practic, până acum n-am înaintat un singur pas! 
Ciocăni cu unghia în geamul ceasornicului: Şi e deja unşpe 
fără douăzeci. lar noi batem birturile în căutarea unui 
descreierat care ar putea, eventual, să-şi amintească 


adresa unei fete - evident dacă o ştie - invitată la oficiul 
stării civile... 

Scoase poza cu grupul de nuntaşi şi o cercetă cu atenţie. 

— În definitiv, de ce n-ar fi fost una din admiratoarele 
maestrului Chisăliţă? Parcă aşa se obişnuieşte... 

Locotenentul surâse: 

— Mi-aş îngădui să fac o remarcă. 

— Dă-i drumul. 

— Fata din fotografie nu-i genul de minoră care-şi pierde 
somnul de dragul lui Little ledy. E prea serioasă, prea 
sfioasă, prea stângace ca să mi-o imaginez oftând pe sub 
ferestrele vedetei. Să vedeţi puştoaicele care îi aţin 
cărările! Am să vă dau un exemplu. S-a oprit una pe stradă 
şi i-a cerut imperativ să scoată ţigara din gură ca să-l 
sărute. Simplu ca bună ziua! 

— Foarte simplu, suspină colonelul. 

Prin faţa ochilor i se perindau imagini recente, invitaţii lui 
fiu-său, prietenele lui Moşoianu, tinerii care se zbuciumau 
la casa de cultură şi se simţi dintr-o dată îngrozitor de 
bătrân. Sobrietatea şi decenţa, respectul sacrosanct faţă de 
vârstnici, vorba chibzuită şi cumpătată, deprinse cu 
cincizeci de ani în urmă într-un sat ardelenesc, îi atârnau 
pietre de moară. „Sunt ceea ce se cheamă un depăşit“, îşi 
spuse Dăneţ. 


Pentru locotenentul Azimioară, gras şi palid, ciudăţeniile 
speciei umane nu mai constituiau demult surprize. 
Cunoscuse indivizi care colecţionează de-o viaţă cuie 
strâmbe, cu cât sunt mai complicat sucite cu atât mai abitir 
le creşte valoarea, bătrâne care îşi leagă motanul cu o 
frânghie de gât şi-l scot la plimbare prin Cişmigiu, femei 
amatoare de chefuri zilnice, prelungite la cârciumioara din 
cartier. Întâlnirea cu sora lui Gogan, însă, avea să şi-o 


introducă în inventar, pentru a o relata amicilor în nopţile 
lungi de iarnă, la gura sobei, când se istorisesc poveşti care 
îţi îngheaţă sângele în vine. 

Sunase la uşa Coraliei Gogan nici prea insistent, nici prea 
timid şi aşteptase cuminte zgomotul familiar al cheii 
răsucite în broască, după un prealabil consult prin vizor, 
eventual o voce răstită care să-l întrebe cine e şi de ce nu-şi 
vede dracului de treabă măcar de Revelion, sau tropăitul 
unor paşi grăbiţi pe scara de serviciu. Nimic din toate 
astea. Uşa se deschisese larg, o arătare ciudată, un schelet 
în şalvari şi voaluri îi făcuse semn să intre, apoi îşi văzuse 
de treabă ignorându-l total, ca şi cum Azimioară ar fi fost un 
amic de-al casei, ieşit să cumpere ziarul sau un bilet la loto 
pentru ultima tragere a anului. 

Era, de fapt, o femeie. O femeie de vârstă incertă, cu faţa 
pământie şi cearcăne lungi, pronunţate. Părul roşu aprins, îi 
incendia grumajii săraci. Locotenentul, obişnuit cu mesele 
consistente, îşi zise că domnişoara Coralia Gogan şi-a 
propus să moară de inaniţie - în loc de braţe avea două 
lujere, trupul vizibil desenat sub voaluri, părea mumificat. 

Purta şalvari albi dintr-o pânză diafană, un soi de bluză- 
chimono, legată sub bust, sutien de cadână bătut în perle. 
Se întinsese pe divan, făcând totală abstracţie de prezenţa 
lui Azimioară. 

Senzaţia de ireal o accentua pronunţat ambianța. Odaia 
era încărcată excesiv de mobile şi obiecte a căror utilitate 
nu o putea stabili: măsuţe joase arăbeşti, încrustate cu 
sidef, două otomane sufocate de pernuţe, săbii turceşti 
încrucişate deasupra unui scut, un bumerang, o suliță de 
papuaş, o sarbacană - teribila ţeavă de suflat săgeți otrăvite 
a aborigenilor de pe malurile fluviului Orinoco, nuci de 
cocos înfăţişând chipuri îngrozite. O singură veioză, cu 
abajurul complicat, filtra discret lumina la nivelul 
parchetului. Biblioteca ocupa pereţii în întregime. Se aflau, 
apreciate estimativ, vreo cinci mii de volume, majoritatea în 
limba franceză. Stupefiat, locotenentul descifră câteva 


titluri: Istoria religiilor, Confucius-Buda-Mahomed, 
Metafizica primară, Marii profeţi ai omenirii, Iniţiaţii... 
Literele de pe coperţile cărţilor, care încadrau pe două 
rafturi fereastra, încrucişară definitiv ochii lui Azimioară. 
Erau, nu încăpea nici un dubiu, în limba japoneză... 

Locotenentul îşi aminti că singurul cuvânt nipon învăţat 
de dâmboviţeni pe vremea când rula filmul Samuraiul era 
Ho! Suporterii echipelor de fotbal îl completaseră cu altele 
două, la fel de suave: La oase! 

Cadâna-enciclopedie asculta trăgând dintr-un portţigaret 
din chihlimbar, lung şi subţire, vechi melodii ruseşti, în care 
intervenea des corul. Rosti fără să-l privească: 

— Bea ceva. 

Azimioară depăşi eroic surpriza îşi drese glasul: 

— Am sentimentul că nici nu ştiţi cine sunt. 

— Vorbeşti mult. 

— Uitaţi ce se întâmplă... 

— Stai jos, bea ceva, taci sau du-te! 

Locotenentul rămase descumpănit. Un sfârâit îi atrase 
atenţia. Abia atunci observă într-un ungher o cădelniţă 
popească din care ieşea fum de tămâie. 

Încercă să localizeze ambianța, dar lipsa icoanelor 
deruta. „Nu e o bigotă, îşi spuse sau, naiba mai ştie, o fi 
inventat vreun cult nou. În orice caz, un consult medical 
autorizat nu i-ar strica.“ 

Zări un text dactilografiat lângă maşina de scris: Japonia, 
țara contrastelor. Înţelese. În clipele de luciditate, Coralia 
Gogan făcea traduceri. 

Scoase legitimaţia şi i-o vâri sub nas: 

— Miliția judiciară! 

— Ah, ce plicticos! spuse femeia întorcând capul. Taci 
odată! 

— V-aş rămâne îndatorat, dacă aţi cobori puţin cu 
picioarele pe pământ. 

— Insuportabil! 


Azimioară, în general bonom şi stăpânit, îşi ieşi din fire. 
Opri magnetofonul, aprinse plafoniera. Coralia Gogan 
tresări şi în sfârşit îl privi. Luminile ochilor deveniră 
bisturie. 

„O femeie care ştie să vadă, îşi zise locotenentul. Pot 
paria că a descifrat tot ce o interesa.“ 

Treptat, întunericul din ochii Coraliei Gogan slăbi, spuse 
încet: 

— Răul s-a săvârşit! 

— Regret... 

— Eh! 

Îşi acoperise ochii şi obrajii cu palmele. Azimioară 
înţelese că a rupt pentru moment pânza din fir de păianjen 
ţesută cu migală, din care femeia urâtă şi singură îşi 
confecţiona visele şi îi păru rău. 

— Regret sincer, dar trebuie sa discut cu dumneavoastră. 
Aveţi un frate... 

— Poate. 

— „.„.„un om onest, adăugă repede locotenentul. 

— Probabil. 

Articula fără interes, fără convingere, părea plictisită de 
moarte. 

— Mă gândeam că ar putea să mă ajute într-o anumită 
chestiune. 

— Vorbeşti îngrozitor de mult, tinere, spuse Coralia 
Gogan clătinând din cap dezamăgită. 

— Unde l-aş putea găsi? 

Ridică din umeri. Era clar că problema scăpa interesului 
ei. 

— Când l-aţi văzut ultima oară? 

— Ieri sau astăzi... 

— Sunteţi singura lui rudă? 

— Presupun. 

Răspunsuri sărace, în doi peri, din care locotenentul nu 
reuşea să reţină nimic. Izbucni: 

— Concentraţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu! 


— Numele acesta, dumitale nu-ţi spune nimic! Mă 
oboseşti, tinere. 

— Am încercat să vă menajez dar mă obligaţi s-o spun! 
Viaţa lui Andrei Gogan e în primejdie. lar Andrei Gogan, îmi 
permit să vă amintesc, e fratele dumneavoastră! 

Nu se aştepta să leşine, dar sconta măcar pe un licăr de 
interes. Se înşelase. Coralia îl privea senină. 

— Viaţa fratelui meu... Hm, ai pretenţia că a mea sau a 
dumitale e în siguranţă? Nu-ţi bate capul, tot n-ai să 
înţelegi. Mi-e teamă că n-am să te pot conduce. Când te 
hotărăşti să pleci, te rog să tragi uşa după dumneata. 

Puse din nou magnetofonul şi îşi fixă ochii în tavan. 
Azimioară fierbea. 

— Mi s-a spus, relua, că aveţi un văr la Ploieşti. 

— Poftim? A, da... 

— Puteţi să-mi daţi adresa? 

— Ah, ce pisălog! Caută în poşetă, e o agendă... 

Era ultimul lucru pe care l-ar fi acceptat o femeie. 
Locotenentul deschise  poşeta-plic, surprinzător de 
modernă. 

— Numele vărului dumneavoastră? 

— Vintilescu. 

Îl descoperi repede, era singurul Vintilescu din Ploieşti. 
Rosti îndreptându-se spre ieşire: 

— Vă mulţumesc. Aţi fost extrem de amabilă. 

În vestibul se opri tresărind violent. Glasul femeii, 
îngrozitor de trist, îl ajunsese din urmă: 

— Omul acesta o să moară în curând... 


Profesorul Constantin Vintilescu se uită încântat prin 
încăpere. Totul era superb: masa, bradul, iar mobila nouă, 
„de export“, îţi lua pur şi simplu ochii. Unul din foştii lui 
elevi îi trimisese o damigeană de vin din Drăgăşani, altul - 
baciul Grigore - o jumătate de porc, mirosul de cozonac 


umplea încăperile. 


Îşi aranjă părul adus de la tâmplă pe ţeasta goală cu o 
periuţă de dinţi de care nu se despărţea niciodată, ridică 
puţin nodul cravatei şi se uită la ceas. Dintr-o clipă într-alta 
trebuiau să pice musafirii. 

„E timpul să-mi iau medicamentul.“ Sună telefonul. 
Vintilescu recunoscu vocea lui Andrei Gogan şi explodă 
fericit: 

— A! O mie de ani pace, mă vere! De unde vorbeşti? 

— Nu mă întrerupe, Titi! Sunt pe lângă garajul tău. Pune 
ceva pe tine şi vino încoace. 

— Faci bancuri! 

— Mă ştii vreun glumeţ? 

— Ce s-a întâmplat? întrebă tulburat profesorul. 

— În cinci minute ai să afli. Nu uita s-aduci cheile. 

— Mă sperii, neamule! 

Urmă o mică pauză apoi auzi şoapta lui Andrei Gogan: 

— S-a interesat cineva de mine? 

— Cine? 

— Pui întrebări idioate! Te aştept la garaj. O clipă! Nu 
sufla o vorbă alor tăi! Câţi bani ai în casă? 

— Vreo două mii. 

— Ia-i la tine. 

— Bine, vere. 

Puse contrariat receptorul în furcă, îşi şterse degetele 
transpirate. 

„Ce chestie! Ăsta a fost toată viaţa lui secretos...“ 

Îmbrăcă şuba. Nevastă-sa scoase din bucătărie un cap 
îmbujorat. 

— Ai căpiat? Acu”, acu' pică mitocănimea! 

— Trebuie sa verific ceva la maşină, Elvira. Vin într-o 
clipă. 


Garajul se afla la vreo cinci sute de metri pe o străduţă 
liniştită, cu case bătrâneşti şi curţi încăpătoare, năpădite 
vara de verdeață. Şi-l construise singur, închiriind un colţ 


din grădina unor pensionari. Ferestrele hudubăii, vătămată 
de ani şi igrasie, erau oarbe. 

„S-au dus la neamuri“ calculă profesorul. 

Tresări. Din umbră, se desprinse o siluetă. Îl recunoscu 
pe văru-său Andrei. 

— Descuie, spuse Gogan. 

Pătrunseră în garaj. Responsabilul închise uşa, ascultă un 
timp zgomotele nopţii şi, în sfârşit, aprinse lumina. 

— Dumnezeule! şopti speriat Vintilescu văzându-i chipul. 

Andrei Gogan avea ochii congestionaţi, faţa suptă, 
încremenită. 

— M-am nenorocit, Titi! spuse responsabilul căutându-şi 
febril o ţigară. O aprinse, trase avid câteva fumuri apoi 
urmă: Am făcut un accident. 

— Cu maşina? 

— Da. Mi-a ţâşnit în faţă un puşti... 

Hotărâse să-i ascundă adevărul. Profesorul era croit din 
şabloane didactice, fricos, ahtiat după confort şi, mai ales, 
linişte. 

— Şi? întrebă sugrumat Vintilescu. 

— Am anunţat, bineînţeles, imediat Salvarea, continuă 
Gogan. Dacă nefericitul ăla scapă, mă prezint la miliţie... 

— Şi dacă nu scapă? 

Responsabilul se înecă, tuşi mult, înjurând. 

— Vrei să înfund puşcăria? Nevinovat? Mi-a ţâşnit brusc 
în faţă, nu pricepi? 

— Ce să-ţi zic, mă vere, ferească Dumnezeu. 

— Ghinionul dracului! Eram şi pe zebră... 

— Vai de capul tău! 

— Îţi dai seama? Care instanţă mă crede! Şi ca un făcut, 
nici un martor... 

Profesorul rezemă copleşit capota maşinii. Gogan îi 
urmărea atent reacţiile. 

— Aşa că, asta e, Titi... 

— Ce ai de gând? 


— Stau o vreme ascuns la baciu' Grigore, până se 
limpezesc lucrurile. Poate dă Cel de Sus şi scapă. Îl plătesc 
toată viaţa cu dragă inimă. 

Baciul Grigore era un fost elev şi omul de încredere al 
profesorului; îi lăsase în grijă trei sute de oi şi trăgea 
foloasele. O preocupare frecventă, extrem de mănoasă 
printre intelectuali... 

Profesorul se lamentă o vreme sporind dracii lui Gogan. 
În sfârşit întrebă: 

— Când vrei să pleci la strungă? 

— Mâine dimineaţă. N-am închis un ochi toată noaptea, 
sunt pulbere. 

— Vino la mine. 

Responsabilul făcu un pas înapoi speriat. 

— Eşti nebun?! În orice clipă poate să pice miliția. Unul 
din salariaţii mei a mirosit ceva, m-a întrebat cum am îndoit 
masca maşinii. Scrâşni: O jigodie, mă paşte să-mi ia pâinea. 
O să mă odihnesc aici. 

— E frig, Andrei. 

— Dau drumul la radiatorul maşinii. Lasă-mi cheile. 

Profesorul, şovăielnic, îşi scotoci buzunarul. Gogan sesiză 
ezitarea şi-l apucă de braţ: 

— Ascultă, Titi! Când ţi-ai cumpărat oile, te-am 
împrumutat pe termen lung şi nici azi nu te întreb când mi-i 
dai înapoi... 

— N-am uitat. 

— Să nu uiţi! Nici o grijă, nu mă ating de rabla ta. Mâine 
dimineaţă încui garajul şi dosesc cheile sub prima piatră. 

— Bine, vere. 

— S-ar putea să te calce presarii. Vezi cum o întorci! N-ai 
văzut, nu ştii nimic! Nevastă-ta a mirosit ceva? 

— Nu. 

— Copiii? 

— Erau la televizor. Respiră adânc: Să-ţi aduc ceva de 
mâncare, o pătură? 

Responsabilul se gândi o clipă. Clătină din cap: 


— Dacă te fâţâi mult, atragi atenţia. Dă-mi canadiana şi 
îmbracă paltonul meu. Ziceai de nişte bani. 

— N-am decât două mii. Acu”, de sărbători, îţi dai 
seama... 

— E-n regulă. 

Îşi schimbară hainele. Profesorul îi înmână un teanc de 
bancnote. Andrei Gogan îl apucă brusc de bărbie: 

— Uită-te în ochii mei! Dacă mă vinzi, te găsesc şi-n 
gaură de şarpe! 


Ora 22:45 

Casa în stil brâncovenesc aparținuse pe vremuri familiei 
Soare. Saloanele decorate distinct, cu o uşoară ostentaţie, 
se înşirau semicerc în jurul holului destinat orchestrei şi 
ringului de dans. Ponderea consumatorilor o dădea lumea 
subţire a parlagiilor şi bişniţarilor, oameni cu venituri care 
făceau să roşească salariul unui profesor universitar. 

Măsurând arătarea ce se  zbuciuma dinaintea 
microfonului, colonelul îşi zise că, în sfârşit, a călcat cu 
dreptul. 

— Ăsta-i? 

— Ecce homo! confirmă Moşoianu. Maestrul Chisăliţă sau 
Little 'Tedy în persoană. 

Cu un efort de imaginaţie îl puteai califica drept un 
bărbat la vreo douăzeci şi cinci de ani, retezat de la 
genunchi, cu deficienţe mult mai pronunţate la suportul 
pentru pălărie, dubios de brunet, dubios de agitat, cu o 
expresie numai dubii. Purta costum negru, de catifea, 
cămaşă de mătase cenuşie cu gulerul răsfrânt deasupra 
reverelor late şi un fular roşu, înghesuit sub mărul lui 
Adam. Evident, nu-i lipseau ghiulul pe degetul mic şi nici 
tocurile pantofilor, excesiv de înalte. 


Şansa de a fi taxat drept un individ relativ normal se 
spulbera automat de îndată ce deschidea gura. Tudor 
Chisăliţă, zis Little Tedy răgea artistic Țărâncuță, cu un 
pronunţat accent americănesc. 

Colonelul se întrebă la modul foarte serios dacă individul 
va scăpa cu zile de mânia petrecăreţilor şi va mai apuca să-i 
comunice adresa fetei din fotografie. Când însă izbucniră 
aplauze frenetice îşi zise că, hotărât, a pierdut complet 
simţul realităţii. 

Little Tedy cunoştea toate trucurile meseriei, ieşiri false, 
menite să sporească solicitările, invitaţii de a marca ritmul 
prin pocnete de palme, îngenunchieri la picioarele unor 
ladies, foliculiniste cu permanent, sărite de patruzeci de ani 
şi optzeci de kile. 

Dăneţ ciuli intrigat urechile: 

— Ascultă, în ce limbă cântă feciorul ăsta? 

— În româneşte. 

— Hm! N-aş fi zis... 

Little 'Tedy se pregătea să atace o nouă bucată. Dăneţ îşi 
privi - gestul îi devenise reflex - ceasornicul. Ordonă 
locotenentului: 

— Interesează-te la minister dacă Azimioară n-a lăsat 
vreun mesaj peniru noi. 

Făcu apoi semn unui chelner să se apropie şi îi arătă 
discret legitimaţia. 

— Mai behăie mult feciorul? 

— Program de Revelion, să trăiţi, nu merge rasolul. 

— Şopteşte-i, te rog, individului să pună punct. Trebuie 
să-i vorbesc urgent. O clipă! Nu-i da să înţeleagă cine sunt. 
Deşi nu lucrează în alimentaţia publică, s-ar putea să sară 
pe fereastră. 


Little Tedy aferat, numai zâmbete şi plecăciuni, se 
strecură spre ieşire. Colonelul făcu un pas înainte: 

— Dacă sunteţi amabil... 

— Desigur, desigur. Numele dumneavoastră? 

— Olimpiu Dăneţ. 

Maestrul scoase fulgerător o fotografie, pixul, mâzgăli 
ceva pe verso şi i-o întinse: 

— Petrecere bună. 

Colonelul rămase literalmente fără grai. Îl văzu pe 
Chisăliţă oprindu-se la trecerea unui exemplar feminin 
reuşit, de parcă l-ar fi pocnit careva cu o cărămidă în cap. 

— Uite care-i povestea, tinere... 

— Pardon! 

Chisăliţă se eliberă cu demnitate princiară. Colonelul îi 
vâri legitimaţia sub nas. 

— Dacă chestia asta îţi spune ceva, lasă circul. 

Îl scoase din bătaia privirilor afară, pe pridvor. Solistul 
explodă: 

— Cetăţene procuror, am vaga impresie că abuzaţi în 
definitiv... 

— Cetăţene Little Tedy, i-o întoarse colonelul, ai cam lipsit 
de la cursurile de alfabetizare! Sunt colonel de miliţie, 
secţia judiciară. Te avertizez, de asemenea, că sunt grăbit, 
că nu în legătură cu dolarii, maşina italianului, refuzul 
pensiei alimentare ori scandalul de la Melody te-am oprit. 
Am nevoie de o informaţie, iar dumneata ai obligaţia legală 
să mi-o dai. Deci clar şi cu dicţie! Cine-i persoana?! 

Îi înmână fotografia indicând-o pe logodnica lui Ionel 
Florea. Chisăliţă îşi concentră privirea, apoi ridică din 
umeri: 

— Regret. Juna nu intră în sfera mea de interes... 

— Încă nu regreţi, drăguță, deşi sunt încredinţat că va 
veni şi clipa asta. Te sfătuiesc la modul amical să laşi 
farafastâcurile. „Juna“ se numără printre invitaţii intimi, 
dovadă, stă chiar în spatele dumitale. 

Cântărețul clătină din cap încăpățânat: 


— Nu cunosc persoana. 

— Tudor Chisăliţă, zis Little Tedy, îţi asumi consecinţe 
mult mai grave decât îţi vor pricinui matrapazlăcurile 
pomenite. În orice clipă poate să se producă o nenorocire, 
iar dumneata ai posibilitatea s-o împiedici. Trebuie să ajung 
la fata asta, pricepi? Logodnicul ei se află în posesia unei 
maşini infernale, un casetofon-bombă, fără s-o ştie. Dacă 
pune aparatul în funcţiune, sare casa în aer! 

Vorbea apăsat privindu-l adânc, în luminile ochilor. Little 
Tedy îşi plecă privirea. 

— Credeam c-a făcut vreo prostie... 

— Aşadar? 

— Eu şi nevastă-mea, mă rog, vreau să spun fosta mea 
nevastă, eram colegi de liceu... Vă daţi seama, la nuntă a 
venit toată clasa. 

— Treci peste amănunte, îl întrerupse colonelul. Adresa 
fetei! 

Tudor Chisăliţă înălţă o privire sincer neputincioasă: 

— N-o cunosc! Vă dau cuvântul meu de om că habar n- 


am! 
XXX 
Ora 22:50 
Mogşoianu luă legătura cu ofiţerul de serviciu prin radio: 


— Veşti? 

— Dispeceratul serviciului taximetre ne informează că a 
retransmis apelul, fără nici un rezultat. Mai rămâne o 
singură speranţă, să-i dea de urmă prin şoferii care se 
întorc la depou. 

— Slabă speranţă. Azimioară? 

— E lângă mine. 

— Dă-mi-l! 

Recunoscu uşor vocea domoală a locotenentului, ar fi 
recunoscut-o dintr-o mie. 


— Spune, Mogşoianule. 

— Şeful vrea să ştie cum stai. 

— Aşa şi aşa. Am adresa vărului din Ploieşti. Peste cinci 
minute plec cu un elicopter. 

— Baftă. 

— Voi? 

— Merge greu al dracului. Bătrânul scoate flăcări... 


Îi zări pe Dăneţ şi Little Tedy discutând în pridvorul 
restaurantului. Judecând după gesturile repetate de 
neputinţă ale solistului, înţelese că pista se blocase brusc. 
Se apropie. 

— Nimic? întrebă colonelul. 

— Deocamdată. 

Dăneţ se întoarse spre Chisăliţă. 

— Gândeşte-te la alte colege! Este exclus să nu fi 
întreţinut măcar cu una singură relaţii mai apropiate. 

Ochii lui Little 'Tedy îşi sporiră luminile. Sugeră: 

— Luaţi legătura cu nevastă-mea, răposata. 

— Cu cine?!? întrebă răguşit colonelul, făcând brusc ochii 
mari. 

— Îmi permiteţi, interveni Moşoianu, e vorba, presupun, 
de fosta soţie. 

— Exact. 

— Cam aşa sunt indicaţi vechii parteneri. 

Dăneţ îşi simţi inima ghem. Bâlbâi: 

— Răposata... Da, da, înţeleg... Îşi drese glasul: Numele 
şi adresa! 

— Liliana Petrescu. Strada Semicercului 12 bis. Dacă 
între timp nu s-o fi mutat... 


XXX 


Ora 22:55 


Moşoianu conducea repede trăgând din când în când cu 
coada ochiului la Dăneţ. Stătea alături ghemuit, cu mâinile 
împreunate sub bărbie. Expresia de stupoare, îi întuneca 
obrazul. Îl auzi mormăind: 

— Răposata... Hm! Multe mai învaţă omul... Hm! 

Pe strada indicată de Chisăliţă se încrucişară cu maşina 
Salvării. Colonelul îşi muşcă buzele şi Moşoianu ghici la ce 
se gândeşte: 

— Semicercului are multe imobile. 

— Cunosc strada. Dar mai ştiu că posibilităţile ghinionului 
sunt fără sfârşit. Ţine minte, ambulanţa vine de la locuinţa 
„răposatei“! 

— Sigur, teoretic nimic nu-i imposibil. Totuşi... 

— Ascultă-mă pe mine! 

Casa cu numărul 12 bis se afla în fundul unei grădini. Îi 
întâmpină lătrând furios un câine, apoi o bătrână cu ochii 
înlăcrimaţi. 

— Pe cine căutaţi, 'mneavoastră? 

Colonelul îi aruncă lui Moşoianu o privire plină de 
semnificaţie. Întrebă cu voce stinsă: 

— Familia Petrescu? 

— Noi suntem, maică. 

— Aş vrea să vorbesc cu Liliana. 

Bătrâna izbucni în plâns, îşi duse băsmăluţa la ochi. 

— Acuşicuşilea au luat-o cu salvarea. 


Aprinseră lumânări în toată casa. Naşul Emiliei ignora 
scurtcircuitul umplând paharele. 

— La urma urmei, tot răul spre bine, nu ne mai omoară 
televiziunea cu programul. Hai să vă dea tovarăşul 
Dumnezeu sănătate şi când ne-o fi mai rău ca acu' să ne fie! 

Ionel Florea reveni de pe balcon. 

— 'Tot blocul e rupt de reţea. Trebuie să pice IREB-ul... 


Sectorul băbet mesteca zorit, tineretul fuma. Cineva 
spuse moale: 
— Ziceai că ai un casetofon. 


XXX 


Dăneţ vâri portarului legitimaţia sub ochi şi se interesă: 

— Acum cinci minute a sosit vreo salvare de pe teren? 

— Da. 

— Cu o fată. 

— Da, vă rog. Au băgat-o imediat la anestezie. Urgenţă! 
Străbătură în fugă curtea, culoarul lung, cu miros specific 
de dezinfectant. Sora şefă refuză categoric să-l deranjeze 
pe medicul de gardă. 

— Cred că a şi început operaţia. 

— Opriţi-l! 

Femeia îl măsură dintr-o parte. 

— Vă atrag atenţia că vă aflaţi într-un spital! 

— Opriţi-l! repetă răguşit colonelul. 

— Extraordinar! 

Uşa se deschise şi apăru capul unui bărbat cu părul 
complet alb: 

— Ce se întâmplă? întrebă. Îl văzu pe Dăneţ şi exclamă 
stupefiat: Olimpiu! 

— Mihai! 

Se îmbrăţişară. Mogoianu privea intrigat scena. Ceva mai 
târziu avea să afle că Dăneţ şi medicul făcuseră frontul 
împreună, iar întâmplarea nu-i pusese faţă în faţă decât 
acum, după trei decenii deşi amândoi lucraseră ani de-a 
rândul în Capitală. 

— Ce-i cu Liliana Petrescu? întrebă colonelul stăpânindu- 
şi emoția. 

— E sub anestezie. Peritonită. 

— Tu o operezi? 

— Da. 


Dăneţ îi puse mâna pe braţ: 

— Mihai, e vorba de viaţa unor oameni aflaţi în pericol 
iminent şi numai fata asta îmi poate indica adresa. Îşi umezi 
buzele. Trezeşte-o! 

— Ai înnebunit? N-am mai auzit o asemenea aberaţie. Ai 
idee ce se poate întâmpla? 

— Ştiu în schimb că dintr-o clipă în alta poate exploda o 
bombă pe masa unei familii adunate să petreacă Anul Nou. 
Trezeşte-o! 

— Nu-ţi dai seama ce vorbeşti! Fata are peritonită, 
omule! 

— Am auzit. 

— Trebuie s-o deschid imediat, altfel se curăţă. 

Colonelul clătină înnebunit din cap, îi cuprinse braţele: 

— Mihai, ascultă-mă, tu poţi să mă înţelegi! E singurul fir 
de care mă agăţ ca să salvez zece sau douăzeci de oameni. 
Un individ iresponsabil a vârât o maşină infernală în 
carcasa unui casetofon. La o anumită oră explodează. 
Numai pacienta ta îmi poate da adresa nefericiţilor care în 
orice moment pot fi sfârtecaţi. Ajută-mă să împiedic 
nenorocirea. 

Medicul îl privi lung şi oftă. 


Dăneţ urcă lângă Moşoianu respirând, în sfârşit, uşurat: 

— Dă-i bătaie! Ştii unde vine, nu? 

— Da. E pe lângă Aluniş, res... ăă... vreau să spun 
biserica aceea interesantă, în stil neogrec. Adăugă repede, 
încercând să schimbe subiectul: Curajos tip, medicul! Nu 
cunosc mulţi care ar fi avut îndrăzneala să-şi trezească 
pacienta. La peritonită, câteva minute pot fi fatale. 

— Să sperăm că totul e în regulă, şopti îngândurat Dăneţ. 
Mihai e un băiat de ispravă. 

„Băieţelul a sărit de jumătatea  sutei, reflectă 
locotenentul, dar oricum nu e din ăia care când visează urât 
ţipă mamă, mi-e frică!” 


Maşina gonea bolid. Moşoianu, trăgând vârtos nădejde la 
partea a doua a Revelionului, declară optimist: 

— Cred ca ni s-a terminat coşmarul. De ticălosul ăla ne 
putem ocupa şi mâine. 

— Te gândeşti la Gogan? 

— Fireşte. Unde faceţi Revelionul? 

— Cu familia, ca de obicei. Tu? 

— Ca de obicei, cu prietenii. 

Colonelul îl privi surâzând. Moşoianu era ceea ce se 
numeşte un băiat simpatic, spiritual şi amabil cu un număr 
incredibil de amici, gata să-i deschidă uşa la orice oră din zi 
sau noapte. Dâneţ putea fi socotit singurul ofiţer care 
izbutea să-l inhibe. În prezenţa lui, locotenentul devenea 
stângaci, vorbele de duh, veşnic la îndemână, îi piereau pe 
buze. 'Tuşi sâcâit. Cam acelaşi fenomen se întâmpla şi acasă. 
Copiii complotau împreună cu nevastă-sa tot felul de 
aranjamente, când intra în odaie amuţeau. 

— Pot să-i comunic lui Azimioară amânarea acţiunii? 
întrebă Moşoianu. 

— Nu zi hop, până nu sări, băiete! Pocni din degete: Ar fi 
culmea să sosim cu câteva secunde prea târziu! 

— Dacă-mi permiteţi, neşansa intră şi ea într-un calcul al 
probabilităților, nu poate ţine la infinit. Am observat 
amănuntul ăsta când „suceam babaroasele“ cu Azimioară. 
Am pierdut unsprezece partide la rând, ca să câştig apoi 
treisprezece. 

— Nu s-ar putea afirma ca în concedii vă omorâţi cu 
lectura, măi feciori... 

Regretă înţepătura. Vorbise ţăranul didactic şi ursuz din 
Ghijasa. 

„Şi mă mai întreb de ce nu izbutesc să mă apropii de 
băieţii ăştia, mă supăr că până şi copiii mei mă ocolesc.“ 

Blocul căutat se profila în fundul unei alei. O pată 
sumbră, năpădită de întuneric. 

— Ce părere ai? şopti gâtuit Dăneţ. 


Locotenentul îşi umezi buzele dar nu mai avu vreme să 
răspundă. Brusc, toate ferestrele se luminară. 

Urcară treptele câte două odată. Le deschise viitorul 
socru al supraveghetorului. Era evident bine abţiguit. 

— Dacă pe noi ne căutaţi, aţi nimerit cum nu se poate mai 
bine, dacă aţi greşit adresa, sunteţi, oricum, bineveniţi. 

Se dădu în lături făcându-le loc. Colonelul îi mulţumi 
zâmbind şi se interesă de Ionel Florea, precizând: 

— Mi s-a spus ca e logodnicul fiicei dumneavoastră. 

— Este! făcu bătrânul cu un soi de mândrie, ia poftiţi cu 
gând curat. 

— Aş dori mai întâi să-i comunic ceva între patru ochi, se 
poate? 

— Şi asta se poate. 

La semnul lui Dăneţ, lonel Florea închise uşa de la 
vestibul privindu-i mirat. Colonelul se legitimă. 

— Vă rog să vă păstraţi calmul şi să-mi răspundeţi scurt. 
Orice clipă pierdută ne poate costa capul. Respiră adânc: 
Cineva v-a lăsat un casetofon. 

— Exact. 

— Unde-i? 

Supraveghetorul se uită împrejur, în debara, îşi chemă 
logodnica. 

— Unde-i casetofonul? 

Fata clipi nedumerită. Ionel Florea îi explică: 

— Aseară mi-am lăsat aici, pe frigider, pachetele. Aveam 
şi un casetofon negru... 

— Ambalat? 

— Nu. 

— N-ai adus aşa ceva, dragul meu. L-aş fi observat 
imediat. 

Supraveghetorul încruntă sprâncenele, se lovi cu palma 
peste frunte. 

— Acum îmi dau seama! L-am uitat în taxi... 


CAPITOLUL V 


Danes şi Moşoianu rezemau peretele. Ionel Florea îi 
privi descumpănit. Pierderea era mare, dar în ultimă 
analiză îl privea pe el. Întrebă încet: 

— Nu va simţiţi bine? 

Colonelul reuşi să articuleze: 

— În casetofon se afla o bombă cu explozie întârziată. 

— Ce-aţi spus?! 

Nu-şi credea urechilor. Dăneţ îl puse succint la curent cu 
afacerea, insistă să-şi amintească orice amănunt care i-ar 
putea ajuta să repereze taxiul, dar supraveghetorul o ţinea 
pe-a lui. 

— Bănuiam că Gogan e o canalie... Bănuiam demult. 
Totuşi ticăloşia are unele limite. 

— Gândiţi-vă, vă rog, la maşină. Fiecare clipă e prețioasă. 

— Desigur, desigur. Îşi duse degetele la frunte: O cheamă 
Persida. Persida Ionescu. Avea numele pe ecuson. 

— La volan se afla deci o femeie. 

— Da. O femeie masivă, jovială, extrem de amabilă. Mi-a 
făcut rost de flori, când nu mai trăgeam nădejde să găsesc o 
singură frunză. 

— Altceva. 

— Şi-a pierdut bărbatul la cutremur. Un beţiv... 

— Culoarea maşinii. 

— Bej. Marca Dacia 1300. 

— Avea instalaţie de legătură prin radio cu dispeceratul? 

Ionel Florea rămase o clipă pe gânduri. 


— Nu. La un moment dat i-a explodat un cauciuc şi-a 
trebuit să-l înlocuim noi. 

— Casetofonul l-aţi lăsat pe banchetă? 

— Probabil. Aveam atâtea pachete! Poate în spatele 
banchetei, lângă geamul din fund. Nu mai ştiu. 

— Vă mulţumesc. 

Dăâneţ se răsuci spre ieşire apoi se opri. Declară cu 
căldură: 

— Nu vă faceţi reproşuri. N-aveţi nici o vină. 

Dăneţ alerga, Moşoianu îl urma îndeaproape. Urcară în 
maşină. 

— Dispeceratul ITB! ordonă colonelul sumbru. Îşi scoase 
ceasul de la încheietură şi îl consultă concentrat: Noaptea 
asta n-am s-o uit până la sfârşitul zilelor. 


XXX 


Ora 23:00 

Şoferiţa luă valiza din mâna bătrânului, o vechitură din 
piele învelită cu o husă de doc cafeniu, şi o băgă în 
portbagaj. Nevastă-sa, cârnă, morocănoasă, cu părul 
complet alb, înghesuit sub o pălărie albastră, modernă 
acum patruzeci de ani, urcă greoaie, ferind două plase cu 
sticle. 

— Ai numărat coletele, Florence? se interesă bărbatul 
neliniştit. 

— De unsprezece ori. 

— Poşeta o ai? 

— De nouăsprezece ori m-ai întrebat. O am. 

Şoferiţa urcă la volan ascunzându-şi zâmbetul. 

— Unde mergem? 

— Pe Stărcuţei, răspunse bătrânul, vizavi de muzeul 
Chiusbaian. O luaţi pe linia lui 12, coborâţi după aceea pe 
Berzei, faceţi la stânga... 

— Ştie mai bine decât tine, îl întrerupse nevastă-sa. 


— Dar bine, Florence, i-am indicat drumul cel mai scurt. 
Adaugă în franceză: Ăştia sunt nişte bandiți, îţi arată 
Bucureştiul. 

— De unde-i cunoşti? întrebă Florence Miga. Mergi la 
piaţă cu taximetrul? 

Bătrânul roşi. Chipul bucălat, cu rotunjimi de femeie, 
deveni apoi stacojiu, ochii lăptoşi se bulbucară. 

— Si dacă vrei să ştii, cheltuiala asta mi se pare 
nesăbuită. O aberaţie! Ai devenit inconştientă. 

— Un pol? mârâi femeia. Ai dreptate, Şerbănică! O să ne 
ruinăm. 

— Desigur, nu contează, nu-i aşa, dar e o chestiune de 
principiu. 

— Ai şi principii? La tine contează fiecare bănuţ, aşa că 
nu mă mai plictisi. 

Ochii Persidei Ionescu îi urmăreau discret prin oglindă. 
Nu înţelegea ce vorbesc, dar putea să-şi dea lesne seama că 
se ceartă. 

Şerbănică Miga îi surprinse privirea şi se răsuci spre 
bătrână. 

— Vezi că pricepe. Mă compromiţi. 

— Ce să-ţi povestesc... 

— Ţi-ai pierdut simţul realităţii. Trebuie să-ţi amintesc 
zilnic, că suntem nişte cerşetori? Stilaţi, evident, dar tot 
cerşetori! Hm! Douăzeci de lei, în loc de doi. Puteam lua 
foarte bine tramvaiul. 

— Nu fi ridicol! După ce mă cari prin toate staţiunile 
nenorocite în plină iarnă, mai vrei să mă baladez acum cu 
bagajele şi prin trei tramvaie?! 

Şerbănică Miga râse ca şi cum ar fi auzit o butadă bună, 
cu intenţia de a deruta femeia de la volan. Guşa creaţă îi 
tremura pe gulerul de jder năpârlit de atâtea ierni câte 
înfruntase. 

—  Staţiuni nenorocite! Nu-ţi dai seama ce vorbeşti, 
pentru mine e limpede. Am să mă sfătuiesc cu Alexandru şi- 
o să te punem sub interdicţie. 


Bătrâna căscă ostentativ. Bărbatu-său reluă aprins: 

— Truvaiul cu staţiunile e absolut remarcabil. 

— Numai tu puteai să ai asemenea idee. Trei săptămâni 
cu câţiva lei pe zi de persoană. 'Iotu-i să fii pensionar, calic 
şi să alegi localităţile unde iarna nu întâlneşti decât crivățul, 
câini vagabonzi şi o colecţie de babalăci cu cărţi de vizită la 
Bellu. Ce importanţă are că pe mine mă dor rinichii?! Nu-mi 
strică nişte badijonări la gât şi nici o frecţie la monturi. 

Bătrânul înţepeni. Rosti fără să se mai sinchisească de 
femeia de la volan: 

— "i-am demonstrat cu creionul pe hârtie că am realizat 
în felul ăsta o economie de şase sute doisprezece lei pe 
lună. 

— Grozăvie! 

— Toţi prietenii mei au găsit că e o descoperire 
extraordinară. Numai pentru tine nimic nu-i îndeajuns de 
bun. Discută cu Dinu Calotă, consultă-te cu Mitriţă 
Dumitrescu. 

Florence pufni de dispreţ: 

— Moliile alea două? 

— Molii, se înecă bărbatul, Molii, un fost consilier la 
Înalta Curte de Casaţie şi fostul director al Băncii de credit? 
Două somităţi care au ebluisat un Bucureşti?! 

— Şi-acum fac pipi cu sonda într-o sticluţă... 

O frână bruscă îi dezmetici pe amândoi. 

— Scuzaţi-mă, surâse şoferiţa. Cel din faţă n-a fost atent. 

Bătrânul se uită pe geam şi ochii îi crescură cât cepele. 

— Unde ne aflăm? 

— Pe Ştirbei Vodă. 

— Extraordinar! Aţi luat cu totul altă direcţie, tovarăşă! 
V-am spus clar că trebuie să faceţi la stânga. Nevastă-mea e 
martoră, nu-i aşa, Florence? 

— Habar n-am. 

— Strada Plevnei e în reparaţie, spuse şoferiţa. 

Bătrânul scutură capul. 

— Eraţi obligată să mă avertizaţi. 


— Nu va enervaţi, surâse Persida Ionescu. Suport eu 
diferenţa. 

Şerbănică Miga mormăi ceva, apoi se răsuci spre 
nevastă-sa. 

— Ai văzut?! Încă cinci-şase lei ca nimic. Şi asta numai 
din pricina încăpăţânării tale. 

— Mai lasă-mă dracului în pace! izbucni Florence 
excedată, în româneşte. E ceasul unsprezece şi sunt după 
douăsprezece ore de tren cu clasa a doua, evident. Am 
călătorit cu rațe, gâşte, damigene cu ţuică şi nici până la 
closet nu m-am putut duce din cauza aglomerației. Trebuie 
să mă spăl, să mă schimb, să mă pieptăn. Când vrei să 
ajungem la Alexandru? După miezul nopţii? Te-ai opus să 
plecăm ieri ca să nu pierzi paisprezece lei. 

— Ziua era achitată. 

— Foarte bine. Cu banii ăia plăteşti maşina. Şi-acum nu 
mă mai bate la cap! Fac Revelionul la fiu-meu şi am de gând 
să mă distrez. 

Se întoarse ostentativ cu fundul şi îşi săltă ca pe un 
paravan gulerul paltonului modest. Bătrânul urmărea 
aparatul de taxat. La fiecare leu înregistrat, simţea un cui în 
inimă. 


Pe masa dispecerului, un tranzistor minuscul, în formă de 
robot, transmitea în surdină programul de Revelion. Locul 
femeii numai gropiţe îl luase un bărbat încă tânăr, 
îndeajuns de ghinionist ca să pice de serviciu. După ochii 
lucioşi şi expresia radioasă, Dăneţ îşi zise că sticla ascunsă 
în spatele biroului trebuie să fi ajuns aproape de jumătate. 
De la primele cuvinte ale colonelului însă, chipul i se 
întunecă. 

— A, chestia cu bomba. 

— De unde ştiţi? 


Colonelul ştia de unde ştie. Funcţionara cu gropiţe nu-şi 
dezminţise sexul, în ciuda asigurărilor date. 

Dispecerul improviză ceva fără talent şi Moşoianu îşi zise 
că individul n-are absolut nici o şansă să păcălească ochiul 
vigilent prin definiţie al viitoarei neveste. 

— Despre maşina care a efectuat cursa, spuse Dăneţ, v-a 
povestit colega dumneavoastră. 

— Laurenţia? Da de unde! 

— Laurenţia o cheamă? întrebă Moşoianu. Încep să 
înţeleg de ce bucureştenii nu se grăbesc să-şi arate 
recunoştinţa. O să rămână fată bătrână. 

Dăneţ tuşi sâcâit. 

— Dispunem de datele şoferului. E de fapt o femeie. 
Solidă, înaltă, masculină, şi-a pierdut bărbatul la cutremur. 

Dispecerul ridică braţele. 

— Ştiu despre cine-i vorba. Persida Ionescu. Anul trecut, 
când dădeau hoţii iama printre bucureşteni, Persida a fost 
singura femeie şofer care a avut curajul să lucreze în ture 
de noapte. E formidabilă! 

Buzele colonelului zvâcniră. Fusese într-adevăr o 
perioadă grea. Într-o săptămână, dormise doar două nopţi 
şi alea ciuntite. Slavă Domnului, trecuse, lucrurile intraseră 
în normal. 1 se întâmpla acum să exagereze, dormind patru 
nopţi din şapte. 

— Maşina pe care lucrează n-are instalaţie de emisie - 
recepţie? 

— Din păcate. 

— Cum credeţi că o putem repera? 

Dispecerul duse reflex mâna la piciorul biroului, se 
dezmetici la timp şi aprinse o ţigară. 

— Dacă lichidul din sticluţa aia vă stimulează, nu vă 
jenaţi, propuse Dăneţ, numai grăbiţi-vă! 

— Să-i avertizăm pe oamenii noştri de la controlul 
traficului. 

— Şi pe ei. Rămase o clipă pe gânduri, apoi se hotări. 
Alertaţi toţi şoferii de taximetre aflaţi pe teren. Persida 


Ionescu trebuie obligatoriu reperată şi oprită. Să nu se ţină 
seama de nici o cursă. Atrageţi atenţia asupra gravităţii 
situaţiei. 

Funcţionarul se bâlbâi: 

— Să... spun că... 

— N-avem încotro! Casetofonul bombă poate exploda din 
moment în moment. 


XXX 


Ora 23:10 

Ştirea că o colegă se află în pericol iminent frână brusc 
sute de taximetre în cele mai neaşteptate locuri. Şoferii îşi 
descărcară clienţii în ciuda protestelor şi a promisiunilor şi 
porniră în trombă, claxonând, cu faza mare aprinsă. Pentru 
un Bucureşti de obicei cuminte, spectacolul era de-a 
dreptul halucinant. Cauciucurile muşcau caldarâmul la 
cotituri, farurile împungeau noaptea, o vânturau. Maşinile 
treceau fulger pe străduţe aproape pustii, avertizând prin 
sunete ascuţite. 


Oamenii de la volan uitaseră că-i noaptea Anului Nou, că 
au o familie care ciocneşte în sănătatea lor, dorinţele şi 
regretele încercate câteva minute mai devreme se 
spulberaseră. Apăsau pe acceleratoare, obsedaţi de un 
singur gând, Persida trebuia salvată. 

Posturile de emise - recepţie funcționau fără întrerupere: 

— ...pe la opt şi un sfert schimba cauciucul din spate pe 
General Dona. Terminat... 

— „la 21,30 a trecut pe lângă Baia Griviţa spre Gara de 
Nord. 'Terminat... 

— „la 21,45 urca pe Ştirbei Vodă spre Sala Palatului. 
Terminat... 

— Cam pe la ora asta, cobora spre Piaţa Unirii... 

Vocile alterate de teamă se încrucişau în eter. 


Inspectorii de la controlul traficului, stabiliţi la nodurile 
importante de circulaţie, cu harta oraşului în faţă, bifau 
cartierele deja răscolite, dirijau maşinile spre altele, 
necercetate. Fixară puncte de observaţie la anumite căi de 
acces obligatorii şi, punând cap la cap informaţiile şoferilor, 
încercau să urmărească itinerarul Persidei. 

Distanţele în timp, mute, în care femeia nu fusese văzută, 
năruiau calculele, trebuiau făcute altele. 


Taximetrele fără aparate de emisie-recepţie frânau la 
semnalizarea altora, aflate în aceeaşi situaţie, oamenii îşi 
comunicau succint veştile, porneau bolid. 


Clienţii osteniseră să tot facă semne. Îşi epuizaseră 
repertoriul de gânduri bune la adresa şoferilor şi, treptat, 
începură să înţeleagă că se întâmpla ceva neobişnuit. 

O pereche de profesori, tineri căsătoriţi, avea să 
povestească a doua zi: 

— O oră şi jumătate am stat vizavi de Operetă 
gesticulând ca nebunii. 'Taxiurile goale fulgerau prin faţa 
noastră, claxonau fără întrerupere. Am avut la un moment 
dat impresia că suntem în Piaţa Bastiliei la 14 iulie. 

Un pensionar invalid, care-şi petrecea Revelionul singur 
în faţa ferestrei, mărturisea după douăzeci şi patru de ore 
vecinilor: 

— Când am văzut cum gonesc, mi-am zis că, Doamne 
fereşte, au venit americanii... 


Sute de maşini ţâşneau în noapte urlând, se încrucişau la 
intersecţii schimbând semne disperate, şerpuiau pe străzi 
cuminţi, ochii farurilor scrutau fiecare vehicul. Se admitea 
posibilitatea ca Persida să fi avut o nouă pană şi, conform 
obiceiului, încerca s-o remedieze singură prin cine ştie ce 
cotlon. 


Elicopterul luă înălţime. Lângă pilot, locotenentul 
Azimioară privea uimit un Bucureşti aşa cum nu-l mai 
văzuse niciodată. Taximetrele uşor reperabile după caseta 
luminoasă de pe capotă forfecau oraşul, îl retezau ignorând 
semafoarele. O solidaritate perfectă, emoţionantă. 

— Dispeceratul! Sunt 3769. Am reperat-o pe Persida in 
Chibrit. 

— Aţi avertizat-o? 

— Da. Se întoarce la bază. 


Maşina frână şi Persida lonescu ţâşni afară cu 
neaşteptată sprinteneală pentru trupul masiv. 

— Nu mai am casetofonul, spuse emoţionată. L-au luat 
doi bătrâni. 

Colonelul îşi muşcă degetele făcute ghem. întrebă 
îngrozit: 

— Cum a fost posibil? 

— Am crezut că ei l-au uitat în maşină şi le-am atras 
atenţia. 

Mogşoianu interveni repede: 

— Vă rog să ne povestiţi cum s-au petrecut lucrurile. Nici 
un amănunt nu e de prisos. 

— A trebuit să ocolesc puţin, spuse şoferiţa, întrucât 
Calea Plevnei e în reparaţie. Apoi... 


Persida Ionescu opri aparatul. Bătrânul îşi puse ochelarii, 
se aplecă mult înainte şi desluşi: douăzeci şi cinci de lei şi 
cincizeci de bani. 

— Dă-i treizeci, şopti Florence. 

Şerbănică Miga îi azvârli o privire agasată, scoase din 
portofel cinci hârtii de cinci lei, apoi dintr-un altul, mai mic, 
cu o potcoavă imprimată pe capacul de piele, trei monede 
de douăzeci şi cinci de bani. Îi puse în mâna şoferiţei cu un 
gest regal. 

— Mulţumesc, e prea mult, spuse Persida restituindu-i 
fisa. 


Le deschise portierele şi cobori din maşină. 

— N-ai omis nimic, Florence? întrebă bătrânul. 

Se aflau în faţa unui gard scund, din fier forjat. În fundul 
curţii se zărea o vilă fără etaj. Un zid lateral, rotunjit şi 
două ferestre hublou o făceau să semene cu un vapor. 

Bătrânul numără tacticos bagajele, valiza de piele, 
plasele, poşeta nevesti-si. Persida lonescu cercetă reflex 
interiorul maşinii. Observă pe spătarul  banchetei 
casetofonul. I-l întinse bătrânului zâmbind: 

— Era cât pe-aici să-l uitaţi. 

Şerbănică Miga se răsuci contrariat. Se uită la aparat, 
avu o clipă de şovâăială şi, dintr-o dată, chipul i se destinse. 
Surâse recunoscător: 

— Vă mulţumesc, tovarăşă. Când vii de la drum, eşti 
totdeauna distrat... Ar fi fost o pagubă importantă pentru 
noi... 

Persida dădu din cap. Intră în maşină şi demară. 


— Apoi, încheie Persida Ionescu, am făcut colţul şi nu i- 
am mai văzut. 

Colonelul îşi trecu degetele prin părul cărunt. Privi 
ceasul. 

— E unsprezece şi douăzeci şi cinci. Vă amintiţi când au 
luat casetofonul? 

— Acum vreo jumătate de oră... 


— Arăţi splendid, Florence! 

Şerbănică Miga îşi freca mâinile, ochii îi licăreau de 
mulţumire. Nevastă-sa, într-un chimonou uşor, descheiat, se 
farda în faţa oglinzii cu trei voluri. Prin furoul transparent, i 
se vedeau sutienul negru şi chiloţii înalţi, demodaţi, cu 
picioruş. Fixă cu rimel o geană rebelă şi se uită 
dispreţuitoare la bătrân. 


— Ai dat lovitura, nu-i aşa? 

Şerbănică o ciupi galant de bărbie. 

— Trebuie să recunoşti că am avut un noroc extraordinar. 
Nu mă pricep, dar sunt convins că aparatul valorează cel 
puţin trei-patru mii de lei. 

Florence făcu un pas înapoi şi se consultă din faţă şi profil 
cu o privire subţire şi concentrată. Întrebă indiferentă: 

— 'Ţie nu-ţi e deloc jenă, Şerbănică? 

Bătrânul se aşeză pe cuvertura de tul cândva elegantă şi 
somptuoasă, acum îngălbenită, cu broderia ciuruită. 
Deasupra patului Empire, cam prea încărcat cu zorzoane 
de bronz, atârna o fotografie făcută cu patruzeci şi cinci de 
ani în urmă. Lui Şerbănică, rotunjor şi bucălat încă de pe 
atunci, rochia de mireasă a Florencei îi reteza picioarele. 
Trena bogată ascundea cărţile pe care-l aşezase fotograful. 

În voiul din dreapta al oglinzii, bătrânul vedea acum 
ambele chipuri ale nevesti-si. Obrazul îndrăzneţ, picant şi 
spiritual, cu nas cârn şi ochi albaştri migdalaţi se 
transformase într-o faţă de maimuţă. Nasul repezit în vânt 
părea strident pe figura ridată, gura botoasă prinsese o 
expresie îndărătnică. 

— De ce să-mi fie jenă? Dacă nu-l luam eu, precis punea 
mâna pe el şoferiţa. De altfel, sunt încredinţat că l-a uitat 
vreun străin. Doar ei îşi pot permite să fie neglijenţi cu 
obiecte atât de valoroase. 

— Totdeauna eşti încredinţat de ceea ce îţi convine. 

— Hotărât, Florence, nu te afli în apele tale, spuse 
concesiv bătrânul. 

— Când am fost? 

Într-un fel, Şerbănică Miga avea dreptate. De obicei 
Florence nu se angaja în discuţii contradictorii, practic nu 
auzea ce spune, n-o interesa, într-un cuvânt îl ignora total. 

— Ia un tranchilizant, draga mea. Aşa proceda maman 
înainte de vreo recepţie. De două lucruri a avut grijă 
întotdeauna: să evite pâinea şi... A! gemu scurt bătrânul. 


Eram sigur că ai să uiţi ceva până la urmă. Eşti inadmisibil 
de distrată! 

— Ce-am uitat? 

— Chiflele. 

— Dă-le dracului! 

Cele patruzeci şi două de chifle economisite de Şerbănică 
la masă fuseseră abandonate de Florence cu bună-ştiinţă. 
Mânuţele bătrânului, scurte, cu pielea de un alb nesănătos, 
gesticulau precipitat. 

— Sunt pur si simplu consternat, nu te mai recunosc. N- 
am averile Nababului... 

— Mă scoţi din sărite! Mi-e de-ajuns că am cărat o sacoşă 
de sticle goale. 

Bătrânul cârti o vreme, apoi se consolă cu ideea că s-a 
ales în schimb cu casetofonul. 


Florence îşi întinse rujul pe buze cu degetul cel mic. 

— N-ai dat prea mult roşu? întrebă Şerbănică sincer 
îngrijorat. N-aş vrea ca Manuela să-şi închipuie cine ştie 
ce... 

— Ce să-şi închipuie? 

Bătrânul o măsură nedumerit. După patruzeci şi cinci de 
ani, întrebările directe ale Florencei continuau să-l 
deconcerteze. 

— Nu uita că pentru Manuela constitui un exemplu. 

— "Ţi-a spus ea chestia asta? 

— Eşti soacra ei... 

— Şi? Vrei să se îmbrace ca mine? M-am îmbrăcat eu ca 
maică-ta? 

— Erau alte vremuri... 

— Ei şi? întrebă cu duhul blândeţii: De ce te bagi în 
rahat, Şerbănică? 

— Florence! Ştii foarte bine că detest expresiile triviale. 
N-am îngăduit niciodată asemenea langaj. 

— Aiurea! Te-a băgat hamalul în mă-ta şi te-ai făcut că n- 
auzi... 


Obrajii bătrânului se înroşiră. O întoarse politic: 

— Pofteai cumva să boxez cu un proletar? Cu un uvrier? 

— N-ai boxat tu la douăzeci şi cinci de ani când m-a luat 
Lăscăruş în braţe de lângă tine şi m-a vârât într-o birjă, aşa 
că nu-mi fă mie pe nebunul... 

Îşi trecu pieptenul prin părul des, alb-albăstrui şi se 
îndreptă spre şifonier. În drum, lovi picioarele lui 
Şerbănică, fără menajamente. 

— Adună-ţi varicele! Ce costum pui? 

— Gris-fer. Cred că-i cel mai potrivit. 

— Pe ăla bleumarin de ce-l păstrezi? 

Şerbănică îşi ţuguie buzele. Între reverele hainei de casă 
se vedea pielea gâtului roz-bombon. 

— E noroi afară şi înseamnă să-l distrug. 

— Cât îţi imaginezi că o să mai trăieşti? se interesă 
femeia măsurându-l lung. 

— Ce întrebare! Pe oncle George l-am pierdut la nouăzeci 
şi şase de ani, papa s-a stins la nouăzeci... 

— Nici oncle George, nici papa nu-şi mâncau de sub 
unghie... 

— Bine, Florence, dar se compară veniturile mele cu ale 
lor? 

— Lasă-mă dracului cu veniturile! spuse doamna Miga. 
Te-ai hodorogit de tot, Şerbănică! Spondiloză, ulcer, 
insuficienţă coronariană şi să le înşir şi pe celelalte? În 
fiecare seară prişniţe, nu faci doi paşi fără să tragi un 
pârţ... 

— O, la, la! 

— Dar încă aduni! Aduni şi păstrezi! Ţii costumul ăla 
nenorocit cu dinţii... 

— Nu ştiu dacă e indicat să epatăm musafirii lui Sandy. Ar 
putea crede că dispunem de venituri importante. 

— Ei şi? 

Bătrânul se ridică alarmat: 

— Florence, nu mai gândeşti deloc! Sandy are un dosar... 


— Pe care l-ar putea afecta un costum făcut acum 
cincizeci de ani la Oprescu... Am înţeles... Vrei să mă laşi? 
Mă doare capul şi trebuie să mă îmbrac... 

Şerbănică se îndreptă spre uşă. Şovăi o clipă în prag: 

— Ai grija ce toaletă pui... În locul tău, m-aş decide 
pentru o rochiţă sobră şi decentă. Îmi închipui că ar fi exact 
ceea ce aşteaptă şi Alexandru de la tine... 

— Du-te în... 

Îl înjură birjăreşte, ireproductibil şi bătrânul se retrase 
repede. 

Rămasă singură, Florence deşurubă un flacon de colonie 
şi începu să-şi maseze tâmplele. O durea într-adevăr capul 
iar perspectiva unei petreceri la noră-sa începea să n-o mai 
încânte. N-o iubea pe Manuela, proastă şi snoabă, 
pretenţiile ei de rafinament o  determinau să-l 
compătimească pe fiu-său. Atmosfera din casa lor i se părea 
falsă, oamenii pe care-i putea întâlni acolo n-o interesau. 
Florence, cândva fermecătoare şi vioaie, sufletul 
petrecerilor, îşi spunea de multe ori că ar fi în stare să-i 
ierte Manuelei chiar un act de infidelitate conjugală. 
„Numai de n-ar fi ţeapănă şi tâmpită. Face pe grande-dama 
cu mine! Fata lui Tănăsache, măcelarul!“ 

— De ce n-o iubeşti, mamă, pe Ela? întreba frecvent fiu- 
său. N-aşteptă din partea ta decât un singur semn... 

— N-o iubesc? 

— O deteşti şi îmi dau seama că te enervează. 

— Te înşeli, mon ami. Nu mă enervează. Mă plictiseşte. 

N-avea nici ce să îmbrace. Rochia veche de triple-voile i 
se strângea la piept, cea violet cu umerii înalţi şi mâneci 
strâmte era oribil de demodată. 

Rămase pe gânduri cu ochii la fleacurile înşirate pe masa 
de toaletă. Serviciul de perii, cu argintul necurăţat de ani 
de zile, vaporizatorul de cristal, stricat - trebuia aruncat 
dar Şerbănică se opunea - o fotografie a lui Sandy, în 
spielhosen, pe bicicletă cu trei roate, un şirag de mătănii, 


trei agrafe şi o pereche de cercei într-o scrumieră de 
cristal, un vas mic pentru violete, cumpărat la Capri. 

Intră hotărâtă în sufragerie.  $Şerbănică cerceta 
casetofonul pe toate părţile. Se uită indignat la nevastă-sa: 

— Ce, încă nu eşti gata?! 

— Nu mai merg. 

Bătrânul se holbă perplex: 

— Cum? De ce?! 

— Pur şi simplu n-am chef! Dacă vrei, du-te singur. 

— Dar, Florence! Te-ai gândit ce o să spună Sandy? 
Manuela? 

— Ce să spună! La vârsta mea, poţi oricând să ai 
palpitaţii, să te doară un ochi sau să ai crampe. Alege ce-ţi 
convine. 

Bătrânul, sufocat, începu să se bâlbâie: 

— Nu ştiu ce ai avut azi, Florence! Nu raţionezi deloc... 
Vine o grămadă de lume bine, importantă. 

— Mai mult decât am fost până acum, n-am să mai ajung, 
aşa că puţin îmi pasă mie de lumea bine şi importantă din 
saloanele noră-ti. Ce mă interesează azi sunt oamenii 
drăguţi şi agreabili cu care să mă distrez... 

— Perfect. Dar la mine nu te gândeşti? 

— Numai asta fac de o săptămână. Te văd şi în somn cum 
ai să te îndopi, - de, tot nu costă - clănţănind din proteza 
aia oribilă, pentru că n-ai vrut să cheltuieşti cu un dentist... 

— 'Te rog, Florence, până aici! Proteza e admirabilă, şi-a 
făcut-o tata pe vremuri, la Viena în '928. 

— Ştiu, a mai mestecat cu ea o generaţie. Mi se întorc 
maţele pe dos numai când mă gândesc. 

O întrerupse telefonul. Şerbănică traversă sufrageria şi 
ridică receptorul. 

— Da, Sandy... Eu sunt... La mulţi ani. Ce spui?... Auzi, 
Florence, ne aşteaptă pe noi ca să se aşeze la masă... 
Bineînţeles, imediat... Într-un sfert de ceas sosim... 

Florence oftă şi se întoarse în dormitor. Bătrânul se luă 
după ea. Chipul senil avea o expresie vicleană. 


— Ştii la ce m-am gândit, Florence? Încearcă să ghiceşti! 

— Vrei să iei o sacoşă. Poate pică ceva la pachet. 

— De asta poţi fi convinsă. Manuela e o doamnă. 

— Mie-mi povesteşti? 

— Gândegşte-te, Florence! 

Femeia scoase indiferentă o rochie de pe umeraş. 

— De vreme ce abia aştepţi să mi-o spui, nu văd de ce mi- 
aş mai bate capul. 

— Nu i-am cumpărat nici un cadou lui Sandy. 

— Şi? 

— Să-i ducem aparatul ăsta... Pe noi tot nu ne 
interesează. O să avem un succes boeuf Îţi dai seama ce 
surpriză! 

Îşi freca mâinile încântat, pe obraji i se căţăraseră două 
pete roşii. Florence ridică din umeri şi îşi trase rochia pe 
mâneci. 

— Ai să-i spui că de fapt l-ai furat? 

— Ce idee! Confunzi abilitatea, nu-i aşa, cu furtul. În 
viaţă... 

— Cunosc! Las-o şi schimbă-ţi izmenele, abilule! Merită, e 
Revelionul... 

Şerbănică o privea fără glas: 

„Hotărât, Florence s-a sclerozat complet, a pierdut până 
şi sensul unor noţiuni elementare. Am să vorbesc neapărat 
cu Sandy... lrebuie luate măsuri...“ 


— Acum o oră! repetă colonelul pe gânduri. Unde i-aţi 
lăsat? 

Şoferiţa răspunse repede: 

— Pe Stărcuţei, vizavi de muzeul Chiusbaian. Vă pot 
conduce. 

Dăneţ se azvârli în maşina miliției. Dacia Persidei Ionescu 
o luă înainte. 


XXX 


— Asta e casa! 

Dăneţ privi concentrat vila întunecată. Nu se simţea nici 
o mişcare. 

— Sunteţi sigură că aici locuiesc? 

— Absolut sigură. L-am văzut pe bătrân deschizând 
portiţa de fier forjat şi intrând în curte. 

Locotenentul Moşoianu traversase din câţiva paşi aleea 
pietruită. Un bec, protejat de un abajur rotund şi lăptos ca 
în sălile de baie, lumina discret uşa de stejar şi cartea de 
vizită înfiptă deasupra soneriei. „Şerban Miga“. Apăsă 
puternic pe buton, fără să-şi desprindă degetul. După două 
minute înţeleseseră. 

— Nu sunt acasă, şopti colonelul. 


CAPITOLUL VI 


—— Bătrâna spunea că fac Revelionul la un oarecare 
Alexandru, îşi aminti şoferiţa. Cred că nu locuieşte prea 
departe. 

Dăneţ întoarse iute capul. 

— De ce? 

— 'Trebuiau să se spele şi să se schimbe înainte... Şi pe 
urmă nu-i văd luând al doilea taxi. Bătrânul ţinea bine 
închis portofelul. 

— Mda! Mulţumesc... Da... mulţumesc foarte mult. 
Raționamentul e corect. Moşoianu! la legătura cu 
procurorul Rădulescu. E de serviciu. Să-ţi elibereze de 
urgenţă un mandat de percheziţie. Îl aştept aici! Ai 
paisprezece minute! 


XXX 


Ora 23:45 

Florence stătea în fotoliu, tamburind uşor cu degetele pe 
braţul îmbrăcat în pluş roşu. Pe buze îi flutura un zâmbet 
vag. 

„Uite cum îşi aranjează casa o mică snoabă! Deasupra 
scrinului meu, Regence, a trântit o scoarță oltenească. 
Renoir-ul l-a agăţat în sufragerie...“ 

Doamna Miga se uita gânditoare la tablou. Era o schiţă 
de studiu la celebra „Scăldătoare“. Din nudul întors cu 
spatele, se vedeau doar subsuoara şi unul din sâni. 


Mişcarea mâinilor ridicate să înnoade pletele arămii era 
adorabilă. Manuela văzuse tabloul în dormitorul Florencei. 
Procedase ca totdeauna indirect, îl determinase pe Sandy 
să-l ceară. lar Sandy delicat, cu oroare de scandal şi crispat 
de jenă, i-l ceruse. 

— Nu are răbdare până crăpăm? 

— Vai, mama! Cum poţi gândi aşa? Ştii cât te iubeşte 
Manuela. 

— Îmi iubeşte boarfele şi ce-a mai rămas nevândut la 
talcioc. 

Tot ale Florencei erau bibelourile japoneze aşezate 
simetric şi după înălţime în vitrină, paharele cu cifru, 
serviciul Rosenthal, cupidonii de argint care încadrau un 
castron smălţuit, „bun de magiun“ spunea doamna Miga, 
galeul elegant în care Manuela ţinea un buchet de flori 
artificiale. 

Îi auzea glasul în bucătărie. Vorbea cu Cecilia, altă viperă 
înfiptă. Sandy, aferat şi băiat bun, făcea naveta între 
bucătărie şi sufragerie. Întâlnindu-i privirea, Florence îi 
surâse cu duioşie. Îl prinse de mână şi-l sili să se aşeze. 

— Stai un pic cu mine, Sandy... Niciodată nu putem fi 
singuri. 

Cu excepţia situaţiilor când avea ceva de cerşit, nevastă- 
sa îl însoțea întotdeauna. 

— În zece minute sunt al tău, mamă! Manuela-i ocupată 
până peste cap. Trebuie s-o ajut puţin. 

„Hm, îşi zise Florence! Scârba aia mică şi-o fi închipuit că 
am să-i spăl oalele. Te-ai înşelat, fata mea! Sunt musafir, nu 
servantă. De altfel, nu faci decât ce ai făcut la tată-tu!“ 

— Există o lege a compensaţiei, bag de seamă, spuse 
bătrâna. 

— Adică? 

— În douăzeci şi cinci de ani, cât ai stat la noi, nici măcar 
patul nu te deranjai să ţi-l faci. Nu te condamn... 

— Ştiu, observă trist aviatorul. Altcineva e calul de 
bătaie... 


— Prostii! 

Alexandru îi luă mâinile: 

— Tu, mamă, eşti categoric cea mai deşteaptă din familie 
şi totuşi nu poţi să înţelegi un lucru! Casele cu jupâneasă şi 
două servante ţineau de alt secol, ca s-o citez pe Manuela. 

— O citezi cam des... 

— Mă duc! Găsim noi când să stăm de vorbă. Vreau să vă 
mulţumesc încă o dată pentru casetofon... Sunt pur şi 
simplu copleşit. Aţi cheltuit o grămadă de bani. 

Doamna Miga ridică din umeri cu indiferenţă: 

— Afacerile lui Şerbănică. 

— Abia aştept să-l încerc. 

Florence se uită zâmbind la faţa lui drăguță, cu nas 
drept, scurt şi ochi albaştri. Ochii ei. Îl strica puţin bărbia, 
un pic prea lungă, nesigură, aidoma cu a lui Şerbănică. 
Bărbia oamenilor slabi, predestinaţi să cedeze. Astfel de 
bărbaţi ciugulesc din palma unei Manuela. 

Şerbănică stătea de vorbă în hol cu soţul Ceciliei, un 
limbric slab, distins şi gângăvit. La fiecare zece cuvinte, 
ducea paharul la gură şi doamna Miga îşi zise că, în ritmul 
ăsta, în două ceasuri o să pice lat. Şerbănică perora afectat, 
îi vorbea de Parisul studenţiei lui, celălalt îl asculta din 
simplă politeţe, cu ochii miopi fixaţi în fundul paharului. Ca 
totdeauna în societate, Şerbănică făcea pe gentilomul, 
acuza faţă de nevastă-sa atenţii demne de curtenii ultimilor 
patru Ludovici. 

Îi ceru scuze inginerului Brănescu şi-i aduse un pahar cu 
Martini. 

— Nu era păcat să nu venim? Mă simt admirabil. 
Adevărul e că mi-a plăcut întotdeauna societate tinerilor. 

— De aia şoşoteşti toată ziua, pe la colţuri, cu Dinu Calotă 
şi Mitriţă Dumitrescu? 

— A, cu ei e altceva, avem de discutat, nu-i aşa, chestiuni 
majore... 

— Când vin americanii! Aţi ajuns de râsul curcilor! 


Bătrânul privi îngrijorat jur-împrejur, îi făcu tot felul de 
semne. Florence se răsuci plictisită în fotoliu. 

„Tineri! gândi. Ăştia nu ştiu să se distreze... După ce se 
însoară, stau la masă, mănâncă şi beau. Femeile de o parte 
a mesei, bărbaţii de cealaltă. Unde sunt petrecerile de altă 
dată? La patruzeci de ani, încă dansam până mi se umflau 
picioarele. Plecam în ciorapi şi iarna... Nu mi-era frică de 
răceală, nici de scandal, îmi stătea bine. Orice aş fi făcut, 
îmi stătea bine!“ 

Manuela intră cu un platou imens şi încercă să-i facă loc 
pe masă. 

„Hm! se strâmbă bătrâna. Sandwichuri... Pâine multă, 
gâdilată. Să se sature mitocanii. Pun pariu că felul doi sunt 
cornuleţe sau chifle umplute la cuptor, felul trei pateuri, 
felul patru frigănele şi tot aşa, până la plăcinta cu răvaşe.“ 

Se uită la noră-sa cu o privire subţiată. O crispa 
întotdeauna linia nefericită a siluetei „de neam prost“. 
Slabă dar ciolănoasă, lată în şolduri, picioare scurte cu 
genunchi şi călcâie proeminente. Rochia roşie, crăpată în 
spate îi arăta cu degetul toate defectele. Capul era frumos 
însă, recunoştea până şi Florence. Trăsăturile aveau chiar 
oarecare distincţie, ochii verzi, profunzime şi scânteieri 
puţin comune. 

Manuela izbuti să strecoare platoul printre farfurii şi 
tacâmuri. Întrebă din vârful buzelor, clătinându-şi cerceii 
lungi, încărcaţi ca nişte candelabre: 

— Nu vrei câteva chipsuri la Martini, maman? 

Florence îi zâmbi cu toată proteza: 

— Nu mă omor după aluaturi şi patiserii, draga mea. Apa 
în schimb e foarte bună. De unde aţi procurat-o? 

Şerbănică nu sesiză ironia, destul de groasă de altfel, şi 
începu să bată câmpii. 

— În sfârşit, Florence îmi dă dreptate. Această observaţie 
am făcut-o în urmă cu cincizeci de ani. Ce poate fi mai 
delicios ca un pahar de apă scoasă oportun din răcitor? Vă 


asigur că nimeni n-ar putea susţine că am făcut abuz de 
alcool... 

— În general vorbind, ai avut grijă să te menajezi, 
observă cu tâlc doamna Miga. 

— Şi ce vezi rău în asta? 

— Acu' mă întrebi? 

Nările Manuelei palpitară semnificativ. 

— Sandy a căutat măsline verzi, dar n-a găsit. Îmi pare 
rău. 

Se uita la soacră-sa, după patru ani de căsătorie, cu 
aceeaşi curiozitate vie şi avidă. În ce consta secretul ei? 
Cum izbutea să fie atât de desăvârşit elegantă? 

„Bani nu au, de când o cunosc nu şi-a făcut o cârpă nouă, 
sunt cu treizeci şi şapte de ani mai tânără şi totuşi mă simt 
lângă ea ca o ţoapă, vopsită excesiv.“ 

Inventarie dintr-o privire toaleta doamnei Miga. Un deux- 
pieces cenuşiu de catifea, un smarald mare, agăţat de un 
firicel de platină, la rădăcina gâtului. 

„Dacă le-aş pune eu, nu s-ar vedea...“ 

— Ai un strop de colonie, Manuela? Miros toată a ceapă, 
spuse Cecilia Brănescu intrând. 

Se repezi spre doamna Miga şi-i făcu o reverență 
graţioasă. Era mică şi agitată, genul de femeie care nu 
poate pătrunde undeva fără zgomot şi riviere de exclamaţii, 
atât de mobilă încât oboseai doar privind-o. Purta şalvari de 
atlas alb şi o tunică violet, mărgeluită, care-i lăsa stomacul 
gol. Avea un cap de Pinochio simpatic, vioi, dar lipsit de 
sinceritate. 

— M-am bucurat grozav când mi-a spus Manuela că 
veniţi şi dumneavoastră. Ce faci, scumpo, nu-mi aduci 
colonia? 

— Cum merge cu şcoala? întrebă protocolar Florence. 

Cecilia Brănescu era profesoară de biologie la un liceu 
din Colentina. 

— Destul de bine, mulţumesc. Colectivul e plăcut, elevii 
de familie... 


— Evident, observă bătrâna fără nuanţe, lumea bună 
preferă periferia... 

—  Banlieue-ul, interveni Şerbănică Miga, a avut 
întotdeauna farmecul lui. Se adresă celorlalţi: Am văzut 
blocurile noi din Balta Albă, sunt pur şi simplu epatante! E- 
pa-tan-te! Câtă graţie, câtă gingăşie, mi-au amintit de 
Veneţia... 

— Seamănă al naibii... 

— Din păcate, reluă Cecilia, trebuie să schimb două 
troleibuze până la şcoală. Arătaţi minunat, doamnă Miga! 
Unde sunteţi dumneavoastră, nu se mai vede nici o femeie. 
Nu ştiţi cât o invidiez pe Manuela că are asemenea soacră... 

— Probabil şi Manuela invidiază pe altele, surâse liniştită 
Florence. 

Doamna Miga, adorată toată viaţa - oriunde s-ar fi dus, 
era aplaudată, strălucitoare, captând spontan întreaga 
atenţie - se simţea extrem de derutată în faţa Ceciliei 
Brănescu. Nu înţelegea niciodată oamenii care se chinuie 
să devină simpatici, indiferent de împrejurări, indiferent de 
societate, la modul gratuit. 

„Ce interes prezint eu pentru paţachina asta?“, se 
întreba de pildă acum, căci Cecilia, depăşind limitele 
politeţei amabile, o flata gros, fără jenă. „Nu reprezint 
pentru ei o relaţie care să merite să fie cultivată, cu Sandy 
nu vrea să se culce. E destul de iscusită ca să-şi dea seama 
că pentru el, patul Manuelei e cel mai ispititor şi că aşa va fi 
toată viaţa. În privinţa asta, îi seamănă lui Şerbănică, deşi 
aş fi preferat ca fiu-meu să fie mai puţin dobitoc.“ 

Cecilia avea la îndemână serioase provizii de tămâie. Se 
adresă bătrânului: 

— Spuneţi sincer, domnule Miga, v-aţi propus să mă 
seduceţi? 

— O! exclama cocoş bătrânul. 

— Aveţi un costum superb, ultimul răcnet. 

— E cupa lui Oprescu, scumpă coniţă. A studiat la Paris, 
vă imaginaţi... 


— Puteţi să-mi daţi adresa lui? 

Bătrânul rămase ca la fotograf. Florence Miga se amuza 
straşnic. 

— Cum să nu! spuse. Aleea trei, parcela unsprezece, 
cimitirul Pătrunjel. Preciză: Oprescu i-a cupat costumul lui 
Şerbănică pe vremea lui Vasile Roaită... 

— Vlădeştii, spuse brusc, fără legătură Virgil Brănescu, 
umplându-şi singur paharul, fac Revelionul la Lido. 

Cecilia se răsuci şopârlă. Ochii îi sclipeau. 

— Serios? De unde ştii? 

— M-am întâlnit astăzi cu Bică, la TAROM. 

Vorbea încet, mârâit, trebuia să faci eforturi ca să-l 
înţelegi şi din pricina asta, conversațiile cu el erau repede 
abandonate. 

— Cât îi costă? întrebă Cecilia. 

— Şase sute. Trei sute tacâmul. Dar se mai adună 
bacşişuri, taxi, încă o sticlă de vin, tot felul de chestii... 

— Şase sute de lei! suflă zdrobit Serbănică. E o sumă 
importantă! 

— Depinde. Ăia întorc banii cu lopata. Sunt dentişti 
amândoi. 

— Oricum... suspină bătrânul. 

I se părea pur şi simplu de neconceput ca cineva să 
cheltuiască atâţia bani pentru o singură noapte. 

Manuela îşi înfipse ţigara într-un portţigaret lung şi 
subţire. Se aşeză cu mişcări studiate pe canapea şi declară 
fără să-şi ascundă disprețul: 

— N-aş accepta pentru nimic în lume să fac un Revelion 
la restaurant. 

— De ce? întrebă Florence, sincer mirată. 

Ea una s-ar fi dus şi acum, ar fi lăsat totul baltă şi până 
acolo ar fi ţinut-o într-o goană. 

Noră-sa zâmbi condescendent: 

— Tu n-ai mai fost de mult, maman, nu ştii ce lume 
vulgară frecventează restaurantele. Coafeze, gestionari, 


pedichiuriste... O, nu, mulţumesc! E de ajuns că mă 
ciocnesc cu ei pe stradă sau în troleibuz. J'en ai assez! 

Florence îşi muşcă buzele. Şerbănică, fericit ori de câte 
ori găsea un paravan onorabil în spatele căruia să-şi 
camufleze avariţia, se avântă cu exclamaţii şi gesturi mari: 

— Manuela are dreptate. Când plec în vacanţă cu 
Florence, trebuie, nu-i aşa, să intru într-un restaurant, într- 
o cofetărie... 

—  Confizeriile sunt ceva mai acceptabile, decretă 
Manuela. Cel puţin, nu miroase a ţuică şi usturoi... 

Pronunţase usturoi cu buzele ţuguiate şi silă evidentă. 
Florence îşi înfipse adânc unghiile în palme. Îi venea să-i 
strige: „Ce miroseai tu în târla lui tac-tu, fă? Coty? Roger 
Gallet? Soir de Paris? Cu ce-şi parfuma şoricii şi caltaboşii?“ 

Se stăpânea greu. Nu-şi ţinuse niciodată gura, iar acum o 
făcea prima oară şi numai de dragul lui Sandy. 

— Ca să nu mai discutăm despre serviciul deplorabil, se 
asocie Şerbănică Miga. Îţi aduc totdeauna solniţe începute, 
sosierele sunt pătate cu muştar, farfuriile reci... 

Nevastă-sa îi strecură o privire ascuţită. În ultimii 
douăzeci de ani, fuseseră o singură dată la restaurant, la 
nunta lui Sandy. Când plecau la băi, mâncau la cantină, în 
mod excepţional intrau într-un Expres. 

Sandy surâdea blând. Era un copil bun şi niciodată nu se 
simţea mai fericit ca atunci când toată lumea din jurul lui 
era mulţumită. 

Discuţia lâncezi. Şerbănică Miga socotea în kilowaţi 
consumul de electricitate: peste tot, în debara, în bar, în 
bucătărie ardeau becuri mari. Tresări brusc. 

— Florence! Acum îmi amintesc, ai uitat lumina aprinsă în 
vestibul! 

— Şi? 

— Desigur, nu contează... Totuşi e o imprudenţă... 

Rămase cu gândul aninat de becul minuscul, chior, din 
pricina căruia nevastă-sa îşi stâlcea picioarele seară de 
seară, înjurând. 


Paznicul Muzeului  Chiusbaian, aflat în imediata 
vecinătate a casei Miga, clătină din cap: 

— Pariez pe ce vreţi dumneavoastră că-s acasă! 

— Ce te face sa crezi? întrebă colonelul. 

— Se vede o geană de lumină. Ăştia când pleacă sting şi 
beculeţul de la candelă... Oameni strângători... 

Locotenentul Moşoianu frână în dreptul porţii, cobori val 
vârtej, fluturând ordinul de percheziţie. 


— O! Ce miniatură adorabilă! exclamă Cecilia Brănescu. 
N-am mai văzut-o la voi! 

— Am cumpărat-o alaltăieri, la Consignația. 

— Cat a costat? întrebă inginerul fără interes. 

— O mie cinci sute... Ştiu că e scumpă, dar uită-te numai 
la chenar, ce fin e uvrajat! Când mi-a arătat-o vânzătoarea - 
pentru un mic pour-boire, îmi pune totdeauna deoparte 
câte o piesă care m-ar putea interesa - n-am rezistat. Ador 
maniera lui Fragonard. 

Se uită în jur surâzând vinovată. 

Florence înghiţi repede vermutul, ca să prindă puteri. 
Începea să fie prea mult. Pictura constituia partitura 
favorită a Manuelei. Se aranja totdeauna în aşa fel încât să 
aducă subiectul în discuţie şi atunci se dezlănţuia, simţeai 
cum vântul îi sufla în pânze. Maică-sa, nevasta măcelarului - 
o chema Floarea, dar bineînţeles, Manuela o înnobilase 
Fleur - fusese vreo cinci ani un fel de gardian la Muzeul de 
Artă. Acolo poşpăise Manuela câteva nume şi expresii de 
breaslă, completate cu vagi informaţii culese din broşuri de 
popularizare. Acum dădea de înţeles prietenilor şi 


cunoştinţelor că ar fi predat cursuri de istoria artei la nu se 
ştie exact ce universitate populară, dar, din pricina 
dosarului, fusese silită să renunţe la catedră. „Papa era 
mare boss în industria cărnii, înţelegi, şi atunci când au 
descoperit...“ 

Pocnea din degete şi clătina capul cu senină şi înţeleaptă 
resemnare. Basmul o avantaja pe Manuela, constituind, 
alături de sănătatea fragilă, o justificare pentru faptul că nu 
lucra nicăieri. Având doar bacalaureatul, nu putea ocupa 
decât o slujbă oarecare, ori, Manuela era încredinţată de 
importanţa sa socială şi mai cu seamă, ţinea ca toţi ceilalţi 
să fie încredinţaţi. 

Sandy luă casetofonul şi-l sprijini de genunchi. Îl admiră 
încântat, pipăi literele reliefate ale firmei şi vru să-i dea 
drumul. 

Bătrânul asculta fermecat şi Florence îşi zise că s-a 
zaharisit de tot. Şerbănică îşi petrecuse pe vremuri trei ani 
în Italia, răscolind muzeele. Îi era, deci, la îndemână să 
sesizeze repede impostura nurorii. Se uită apoi la Sandy. 

„Cu ce secrete de alcov l-o fi aiurit fata cămătarului, se 
întrebă Florence, ca să accepte circul ăsta? A copilărit într- 
o casă în care nu era nevoie să răsfoieşti Larousse-ul ca să 
afli ce-i aia o consolă sau mobilă cu semnătură. 

— Mai dă-mi puţin vermut! spuse. 

Aviatorul lăsă aparatul şi se repezi la măsuţa cu băuturi. 
Îi turnă, apoi rămase cu sticla în mână, uitându-se la ceilalţi. 
Cecilia îşi astupă paharul cu palma, Manuela i-l întinse cu 
un gest princiar. Sandy i-l umplu apoi îi sărută mâna. 

— Ce tablou minunat! exclamă Cecilia Brănescu. Spune şi 
tu, Virgil! Nu, nu, vă rog, rămâneţi o clipă aşa! 

Sandy, fâstâcit, zâmbea tont, nu ştia ce să facă. Cecilia îşi 
împreunase mâinile, extaziată, în vreme ce Manuela, 
păstrând aceeaşi poză surâdea condescendent. 

— Parcă ar fi o scenă de la Curtea Angliei, nu, Virgil? 
Vasalul care-şi prezintă omagiul suveranei sale. Uită-te, 
Virgil! 


Inginerul se uită sceptic şi aprobă mecanic: 

— Exact... Curtea Angliei. 

— Totdeauna am afirmat, reluă Cecilia păstrând tonul 
extatic, că Manuela are o prestanţă regală. N-am văzut la 
nici o femeie mişcări şi maniere atât de elegante. Nu-i aşa, 
Virgil? 

Şerbănică, roşu la faţă, contempla scena mulţumit. 

„Ce tânără spontană şi simpatică... Manuela şi-a găsit în 
ea o prietenă admirabilă...“ Declară tare: 

— Maniere elegante! Iată ceva cu care azi, din nefericire, 
te întâlneşti din ce în ce mai rar... Femeile au devenit 
masculine, îmi vine să cred că doar florile au rămas 
graţioase. 

— Doar florile au rămas graţioase, repetă Cecilia pe un 
ton elegiac... Ce minunat aţi exprimat adevărul ăsta, 
domnule Miga... Ca un poet... 

Sandy începu să râdă şi se întoarse la casetofon. Bătrânul 
umflat ca un balon, râse gâdilat. 

— Cândva am scris sonete, stimată doamnă. Cezar 
Petrescu mi-a apreciat mult încercările şi m-a încurajat să 
perseverez. Una din poezii, în special, îl emoţiona, aş spune 
chiar că îl făcea să vibreze adânc. 

— L-aţi cunoscut pe Cezar Petrescu? se minună Cecilia. 

— Am fost intimi... Ascultaţi numai o clipă. Începu să 
recite cu glas cântător: Când fluturi ning pe lac,/lar luna-şi 
țese giulgiul, în serile de mai... 

— Baţi câmpii tra, la, la, la, aiurea în tramvai! i-o reteză 
pe şleau Florence. Ce naiba, Şerbănică, mi-e foame, nu-mi 
arde de versuri. 

Manuela se uită semnificativ la Cecilia: „Nu ţi-am spus 
eu?“ Cu un sfert de oră înainte, se lamentase în bucătărie: 
„E. îngrozitor de grosieră soacră-mea. Are maniere şi langaj 
de precupeaţă... N-ai să zici niciodată că e născută 
Perieţeanu... Din fericire, Sandy n-a suferit influenţa ei... A 
plecat de mic de acasă. Ştii cum e la aviaţie...“ 

— Dar, Florence! îngână Şerbănică brusc dezumflat. 


Privirea bătrânei îl amuţi. Virgil Brănescu râdea pe faţă. 
Manuela se ridică: 

— Lasă aparatul, Sandy! Ai adus hors-d'oeuvres-urile? 

— Sunt pe masă. 

Florence Miga mestecă între dinţi o sudalmă. 

„Îi dă ordine de parcă i-ar fi valet şi dobitocul nici măcar 
nu miaună. Eu cel puţin îi spuneam slujnicei, te rog...“ 

— Ne aşezăm? întrebă Manuela. 

Alexandru Miga dădu din cap. 

— Vin imediat, iubito! Vreau sa pun caseta cu Elvis... 

— Chiar! se entuziasma bătrânul. Sunt curios să văd cum 
merge. Am fost asigurat că e o piesă extraordinară. 

Alexandru deschise scrinul şi scoase o casetă. 

În aceeaşi clipă sună telefonul. 


Locotenentul Moşoianu, asistat de paznic şi Persida 
Ionescu, se chinuia de câteva minute bune să descuie uşa 
familiei Miga, cu un şperaclu. Dăneţ îşi aminti peripeţiile 
subalternilor săi în cazul halucinant al celor trei cocoşaţi... 
Se descurcaseră greu amândoi, mai ales Azimioară care 
trebuise să desfacă şi un safe. Azimioară, gras, placid şi 
veşnic transpirat... 

„Oare pe unde i-or sticli ochii?“ se întrebă colonelul. 


Ora 0:30 

— Am dispus supravegherea casei. Acu”, acu' pică şi 
sectoristul, spuse ofiţerul de serviciu al miliției din Ploieşti. 

Locotenentul Azimioară îi mulţumi privind în noaptea 
spânzurată la ferestrele biroului. Hotărâse să ia relaţii 
despre vărul lui Gogan înainte de a-i suna la uşă. Cunoştinţa 


cu nevasta responsabilului şi Coralia, femeia-cadână, îi 
întărise convingerea că întâlnise o familie cel puţin bizară. 

Intră salutând un sergent major, evident smuls de la 
petrecere. Îşi corectă ţinuta zâmbind vinovat: 

— Vă rog să mă scuzaţi, dar, ştiţi, azi era ziua mea liberă 
şi, de, ca omul... 

— Dumneata trebuie să mă ierţi, spuse Azimioară. Te-am 
deranjat. 

— Nu-i nimic. 

Omul îşi lăsase musafirii şi şpriţul, îmbrăcase grăbit 
uniforma. Locotenentul îi făcu semn să stea jos, scoase un 
pachet de Kent. 

— Fumezi? 

— Da, mulţumesc. 

Îşi aprinseră ţigările. Azimioară îi zâmbi: 

— Ce-or fi zis invitaţii dumitale când te-au văzut sărind 
direct în cizme? 

— Sunt obişnuiţi. De-ai casei. Neamuri. 

Vorbea cumpătat, cu măsură. Locotenentul trase fumul 
adânc în piept şi se interesă: 

— Strada Licuricilor e in sectorul dumitale? 

— Este. 

— La numărul patru locuieşte unul Vintilescu. Are o casă 
titirită, gard de fier, grădiniţă la intrare. 

— A, profesorul? 

— Îl cunoşti? 

— Cum să nu. Surâse. De doisprezece ani lucrez în 
sector. 

— Ce fel de om e? 

Sergentul-major îşi căută cuvintele ţuguind buzele. 
Emana o linişte ticăită, gospodărească. Ţi-l puteai imagina 
uşor acasă, chibzuind pe îndelete cum să pună murăturile, 
îndeplinind cu dichis operaţia. 

— Ştiu şi eu? Nu mi-a dat bătaie de cap. Vine de la şcoală, 
îşi pune un halat şi începe să trebăluiască. Astă-vară şi-a 
ridicat singur un garaj. 


— Cred că vorbim de persoane diferite, observă încruntat 
Azimioară, i-am văzut casa, dar n-am remarcat aşa ceva. 
Practic, n-are curte. 

— A închiriat o palmă de loc în grădina unui pensionar, 
prin apropiere. Om aşezat. 

O rostise cu admiraţie sinceră. Sensul, „nu ca alţii care îşi 
fac veacul prin cârciumi“, era limpede. 

— Asta-i bine... spuse locotenentul gândindu-se la ceilalţi 
membri ai familiei. 

— Fiul meu l-a avut la naturale, într-a şaptea. N-a lăsat 
pe unul corigent... 

Azimioară surâse cu tâlc. Avea două vecine profesoare 
care primeau de regulă felicitări pentru că izbutesc să nu 
aibă restanţieri. Adevărul era altul, fetele nu voiau să-şi 
strice vacanţa cu meditații şi reexaminări... Sergentul 
acceptă liniştit ideea: 

— Şi asta se poate. Aşa pare milos, omeneşte mereu 
calicii. La cutremur, când s-a clătinat şcoala, a stat toată 
noaptea să pună materialul didactic la adăpost. Ce-ar mai 
fi? A, da. E în combinaţie cu un cioban macedonean. 

— Adică? 

— O jumătate de turmă, vreo trei sute de oi, ea 
profesorului. Una peste alta, socotind produsele, mieii, 
blana, venitul se ridică frumugşel. Peste trei sute de mii pe 
an. 

Azimioară îşi zise că exagerează. Îşi aminti apoi o poveste 
asemănătoare cu ciupercăria unui individ inspirat care 
făcuse avere speculând la maximum pivniţa. 

— Nu ştiaţi figura? întrebă sergentul. Numai la noi în 
oraş sunt nouă inşi care şi-au investit banii în mioare, un 
actor, un avocat, câţiva ospătari. 

— Lumea bună, observă locotenentul. 

—  Începutu-i greu, îţi trebuie bani, nu glumă. Pe 
Vintilescu l-au ajutat neamurile, au pus mână de la mână. 
Ospătarii se ajută singuri... 


— Interesant. Spune-mi, te rog, îl vezi pe Vintilescu 
tâinuind un hoţ? 

Sectoristul stinse ţigara presând-o cu grijă în scrumieră. 
Răspunsul echivala, se vede treaba, cu o condamnare, şi 
omul îl rumegă bine înainte. 

„Trebuie să fie ardelean, îşi zise Azimioară. Prea le 
cugetă!“ 

În sfârşit, sergentul se hotărî. 

— Depinde. 

— Dar un criminal? 

— Nu! Hotărât! 

Azimioară se ridică. 

— Îţi mulţumesc. Eşti liber. 


Sergentul care supraveghea casa profesorului îi raportă 
că n-a sesizat nimic suspect. Azimioară îl rugă să rămână 
prin apropiere şi sună la uşă. O voce de bărbat se interesă: 

— Câţi sunteţi? 

— Unul singur, spuse locotenentul. 

— Treci sub fereastră şi dă-i drumul! 

Crezuse că au venit colindătorii. Azimioară restabili 
repede adevărul. Uşa se deschise larg şi Vintilescu se scuză 
uşor împleticit, îl pofti înăuntru. Din sufragerie răzbăteau 
hohote de râs, clinchete de pahare, muzică. Cineva răgea 
cu reală lipsă de aptitudini dar entuziasm un autentic cum 
beau oamenii buni, la televizor Corina Chiriac se străduia 
să-i facă concurenţă. 

— Îmi pare sincer rău că vă deranjez, începu prudent 
locotenentul, dar trebuie să discut neapărat cu profesorul 
Vintilescu. 

— În persoană! 

Îşi ciocni călcâiele luând o poziţie de drepţi precară, apoi 
se amuză singur. 


„Tot e bine că mai ştie cum îl cheamă,“ oftă Azimioară. 

Îşi roti privirea în spaţiul strâmt, ocupat în bună parte de 
frigiderul Zil, o tricicletă pentru copii şi o grămadă de sticle, 
după toate semnele recent golite. 

— Unde putem sta cinci minute de vorbă liniştiţi? 

— De ce numai cinci minute? Adică nu vreţi să-mi 
cunoaşteţi familia? 

— Desigur. Deocamdată... 

— Casa mea, îl întrerupse profesorul străduindu-se să 
articuleze bine cuvintele, e casa dumneavoastră, cum 
spunea... o clipă... Îmi aduc aminte... 

— N-are importanţă. 

— Aşa e, frate, ce importanţă are? Se uită jur împrejur. 
Unde aţi pus paharul? 

„Am încurcat-o! îşi zise locotenentul. Individul e rănit 
râu!“ 

Arătă o cameră din care nu răzbăteau behăituri. 

— Putem intra aici? 

Profesorul râse mult, cu lacrimi, începu să sughiţă: 

— Aici, zise, se intră cu rândul. E toaleta. 

— Ce-ar fi sa ieşim pe verandă? 

— De ce? 

— Mă gândeam că v-ar face bine puţin aer. Puneţi-vă 
paltonul pe umeri. 

— De ce să-mi pun paltonul pe umeri? Deveni brusc 
arogant: Aha, cu alte cuvinte, vreţi să insinuaţi că m-am 
îmbătat. 

— Nu, deşi e dreptul dumneavoastră. Îl luă olteneşte, 
surâzând dulce: În noaptea asta cine nu-i ameţit n-are nici 
un haz. 

Vintilescu găsi cugetarea locotenentului plină de tâlc, o 
repetă cu luare aminte, apoi izbucnind din nou în râs, 
încercă să-l îmbrăţişeze. 

— Hai să te pup că eşti dulce! 

— Odaia dumneavoastră? se eschivă Azimioară punând 
mâna pe o clanţă. 


— Da. 

— Putem intra? 

— De ce să nu putem intra? Luaţi-vă paharul. 

Încăperea îndeplinea mai nou şi oficiu de garderobă, zeci 
de paltoane erau întinse pe divan. Un miros pătrunzător de 
parfum bulgăresc, trainic şi sănătos plutea în aer. 
Profesorul deveni brusc serios. Se interesă: 

— Asta-i prima şcoală e care o inspectaţi? 

— Poftim?! 

— Nu sunteţi de la Ministerul Învăţământului? Parcă aşa 
aţi spus... În sfârşit, hai să mai bem ceva. 

— V-aşteaptă neamurile, îi sugeră Azimioară cu intenţia 
de a aduce discuţia pe făgaşul dorit. 

— Dă-i dracului de mitocani... 

— Verişoara dumneavoastră, Coralia, mi-a făcut impresia 
unui om deosebit. 

Vintilescu reacţionă prompt. Râse izbindu-şi genunchii cu 
palmele: 

— Cine? Aiurita aia? Totdeauna am susţinut că excesul de 
lectură te tâmpeşte! E fanatică, cincisprezece ani a stat în 
Japonia să le deprindă vorba, până s-a încurcat cu un... ştii 
matale... Mă rog... Tot îşi face asta harachiri... 

— A venit şi ea? 

— Ce să vină, nene, înseamnă că n-o cunoşti! 

— Locuieşte într-o garsonieră dublă, în acelaşi imobil cu 
vărul dumneavoastră, Andrei Gogan. 

Ochii profesorului se îngustară. Răspunse fără chef: 

— Aşa o fi. Vin rar la Bucureşti. Nu-mi place. Ce facem, 
stăm pe sec, domnule colonel? 

— Locotenent, preciză Azimioară. 

— Vă rog să mă iertaţi, n-am vrut să vă jignesc. 

Părea sfârtecat de remuşcări. Încercă să îndrepte colţul 
covorului cu piciorul, îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi peste 
paltoanele de pe divan. O măsuţă fragilă, plină de cărţi şi 
reviste, se răsturnă cu zgomot. Locotenentul oftă exasperat 
şi începu să le adune. 


— Lăsaţi, tovarăşe inspector, spuse Vintilescu luptând să- 
şi reia poziţia verticală, se poate? 

„lar m-a avansat!“ observă Azimioară, ajutându-l să se 
ridice: 

— Puteţi să-l chemaţi o clipă pe Andrei Gogan? 

— Cum să nu, să-i caut numărul. 

— Credeam că-i dincolo, printre invitaţii dumneavoastră. 

— Aşi! $mecherul s-a subţiat rău, nu mă mai cunoaşte... 

Azimioară îl privi ţintă: 

— Mi s-a spus că v-a căutat mai devreme... 

— Andrei? Hm, să fim serioşi, nu l-am văzut de la 
cutremur. 

Îşi apăsă îngreţoşat pântecele, sughiţând. 

— Vă e rău? 

— Cred că am exagerat. O clipă! 

Se îndreptă bolid spre baie. Locotenentul se uită prin 
încăpere, gândindu-se cum să procedeze. Uşa se deschise 
încet şi apăru un cap de copil, tuns cu breton. N-avea mai 
mult de cinci ani. 

„Proprietarul tricicletei“, ghici Azimioară făcându-i cu 
ochiul. Puştiul îi răspunse prompt, clipind ştrengăreşte, 
apoi întrebă: 

— Ce faci aici? 

— Te aşteptam. 

— De ce? 

— N-am cu cine sa mă joc, spuse serios Azimioară. 

— Nici eu. 

Intră trăgând un tractor de plastic. Se aşeză la picioarele 
locotenentului rulând jucăria încolo şi încoace pe parchet. 

— Cum te cheamă. 

— Dănuţ Vintilescu. 

— Pe mine Azimioară... 

Puştiul râse: 

— Ce nume caraghios! Tu de ce nu bei? 

— Dar tu? 

— Nu mai am ce. A băut tăticu' tot. Patru sticle de Pepsi... 


Locotenentul tresări. 

„Asta ar fi culmea!“ 

Recapitulă întâlnirea cu profesorul, cântărindu-i reacţiile. 
— Mă minciuneşti, Dănuţ, tăticu' a băut vin. 

— Nu, că n-are voie. la medicamente. 

Azimioară fluieră încetişor, a pagubă. 


Profesorul intră clătinându-se. Locotenentul îl măsură 
surâzând. 

— V-aş propune, spuse, să lăsaţi circul. Nu e de 
demnitatea dumneavoastră. 

— Poftim?! 

— Jucaţi admirabil teatru, mă declar convins. 

Vintilescu era derutat, oscila între indignarea beţivului 
inconştient şi un rest de luciditate. 

Locotenentul îl scoase din încurcătură: 

— Hai să evităm scenele penibile, e în interesul 
amândorora. Pe scurt, cineva mi-a spus că din cauza unui 
tratament în curs n-aţi consumat toată noaptea un singur 
gram de alcool. Nu mă contraziceţi, m-aţi pune în situaţia 
să iau declaraţii musafirilor. 

Profesorul se prăbuşi pe un scaun, îşi acoperi faţa cu 
mâinile. 

— Sunt un caraghios. 

— Mă întreb ce-aţi urmărit? 

— Hm! Credeam că în felul ăsta scap de întrebări 
sâcâitoare măcar până mâine. O prostie, desigur, în viaţa 
mea nu m-am comportat mai puşteşte. 

Azimioară îi oferi o ţigară, fumară împreună. Zgomotele 
petrecerii întărite prin erupții de râs punctau liniştea 
încăperii. 

O voce sentimentală, tremurată se desprinse tânguitoare: 

De-aș fi vântul cu miresme parfumate... 

Voci groase recomandară făcând să clănţăne ferestrele: 

Bea, bea, nu te lăsa/Uită că viaţa e grea... 


« 


„Dacă începeţi cu politica, eu am plecat!“ ameninţă 
cineva. 

— Aşadar ştiaţi că o să vă caut? întrebă locotenentul. 

— Mă aşteptam. 

— V-a avertizat? 

Nu răspunse. Se uita prin unghere evitându-i sistematic 
privirea. 

— Pentru ce trebuia să amânaţi „măcar până mâine 
dimineaţă unele întrebări sâcâitoare“? reluă Azimioară. 
Parcă aşa v-aţi exprimat. 

— E, totuşi, noaptea Anului Nou... 

— Nu cumva pentru a-i da timp vărului dumneavoastră să 
dispară? 

— Hm, puneţi nişte întrebări... 

Azimioară privi deşteptătorul de pe noptieră. Minutele se 
scurgeau pe furiş, trecuse deja o jumătate de oră. 

— Trebuie să vă amintesc, spuse, la ce riscuri vă expuneţi 
acoperindu-l pe Andrei Gogan? Sunteţi un om inteligent, m- 
aş mira să ignoraţi consecinţele. 

—  Mi-aţi făcut exact aceeaşi impresie, răspunse 
profesorul. Cum nu înţelegeţi că nu pot să-l denunţ? El şi 
Coralia sunt singurele mele rude. Ş-apoi e nevinovat! 
Andrei nu m-a minţit niciodată, sunt încredinţat că într- 
adevăr strada era pustie. Cine să depună în favoarea lui? 

Azimioară îl măsură lung: 

— Dumneavoastră nu ştiţi ce-a făcut? 

— Ba da. Mi-a spus tot. Un accident. Copilul s-a aruncat 
pur şi simplu în faţa maşinii. 

— Să fiţi oare chiar atât de candid? Scuzaţi-mă, nu vreau 
să vă jignesc. Însă nici un sugaci n-ar înghiţi istoria asta. 

Fruntea profesorului se umplu de pliuri adânci. Întrebă 
răguşit: 

— S-a întâmplat altceva mai grav? 

— S-a întâmplat sau e pe cale să se întâmple. Ca să 
şteargă urmele delapidării, Gogan a pus la cale distrugerea 
magazinului. 


— Imposibil! Andrei e un om corect. 

— V-aţi întrebat de unde are atâţia bani? 

— Dar are? 

Locotenentul îşi aminti afacerea cu mioarele. 

— Cert, de vreme ce v-a creditat cu o suma substanţială 
în ziua când aţi cumpărat oile şi îşi permite să întreţină o 
amantă costisitoare. 

Profesorul îl măsură neîncrezător: 

— M-a ajutat, într-adevăr. În problema relaţiilor 
extraconjugale însă, cred că aţi fost greşit informat. N-o 
cunoaşteţi pe nevastă-sa! 

— Aţi auzit de Corina Manea? 

— Nu. 

— Ea e amanta vărului dumneavoastră. O femeie puţin 
frivolă, relativ inconştientă, dar spectaculos de frumoasă. 
Gogan i-a cerut să lase în magazin un casetofon-bombă, 
care urma să explodeze după ora închiderii. A acceptat, 
indirect era părtaşă la combinaţia responsabilului, numai 
bijuteriile primite periodic costă o avere. Lucrurile însă s-au 
complicat. Corina Manea l-a văzut pe supraveghetorul 
magazinului luând la plecare casetofonul. Un asemenea 
obiect în noaptea de Revelion e binevenit. L-a implorat pe 
vărul dumneavoastră să împiedice nenorocirea anunțând 
autorităţile, a insistat, s-a decis s-o facă singură. Andrei 
Gogan a încercat să o stranguleze... 

Profesorul îl asculta cu o expresie imposibil de reprodus. 
Părul îi alunecase de pe chelie, cădea în şuviţe lungi de-a 
lungul urechii strângi. Rămase un timp fără grai, fără să se 
clintească, apoi scutură din cap. 

— Nu cred! 

— Nu vreţi. 

— Nu pot să cred. Am sentimentul că îmi povestiţi un film 
american. O amantă seducătoare, un furt fabulos şi o 
bombă cu explozie întârziată care să şteargă urmele. Ne 
deterăm dracului! 

— Din păcate. 


— Hai să fim serioşi, asemenea poveste ţine de 
Hollywood. Altceva se întâmplă... 

Locotenentul îl întrerupse: 

— Adică vă deranjez în noaptea de Revelion, înşirând 
istorii picante pentru a vă convinge să mă puneţi pe urmele 
unui conducător auto imprudent. Aşa-i? Îl privi lung. În 
orice clipă bomba poate face zeci de victime! Am nevoie de 
Gogan. Numai el ştie la ce oră a fixat explozia. 

Profesorul se foi nedecis. 

— Nu insinuez că improvizaţi... Poate că femeia aia v-a 
indus în eroare. Ştiţi cum se întâmplă când intervine 
ruptura între amanți... Cum mama dracului să cred? Îl 
cunosc pe Andrei de mic, am copilărit împreună, împreună 
am făcut şcoala, armata... 

Amuţi. O expresie nouă, de consternare i se aşternu pe 
chip. Azimioară se aplecă căutându-i privirea. 

— De ce v-aţi oprit? 

Profesorul părea incapabil să articuleze un singur sunet, 
pur şi simplu începuse să tremure. 

Locotenentul intui vag motivul. 

— La ce armă aţi făcut stagiul militar? 

— La geniu. 

— Specialitatea? 

— Amorsări şi demorsări de explozibile... 

— Apoi? 

— Mi-a cerut nişte bani şi scurta mea îmblănită... 

Profesorul hotărâse să-i spună adevărul. Mergeau spre 
garaj. Chiotele petrecăreţilor umpleau cartierul, în general 
cuminte, cu vile discrete. Azimioară ordonă oamenilor puşi 
la dispoziţie de miliția locală să înconjoare imobilul cu 
pricina, apoi îl întrebă pe Vintilescu: 

— E înarmat? 

— Nu ştiu. N-am băgat de seamă. 

— Uitaţi cum o să procedăm. Veţi intra singur. Veţi 
pretinde că se organizează controale la ieşirea din oraş, 
sugeraţi-i să plece cât mai e întuneric. 


Profesorul mărturisi: 

— Vă spun sincer, mi-e teamă. Niciodată n-am fost vreun 
curajos. 

— Este exact starea de spirit pe care ar trebui s-o 
încercaţi în asemenea împrejurare. Nu vă faceţi probleme, 
la prima mişcare suspectă intervin oamenii noştri. 

Se furişase în curte zugrăvindu-şi pe piept semnul crucii. 
Locotenentul descifra atent fiecare zgomot. Un minut mai 
târziu, profesorul se întoarse extrem de tulburat. 

— Garajul e gol. 


CAPITOLUL VII 


i Ce maşină aveţi? întrebă Azimioară. 

— O Dacie 1300 roşie. 

Locotenentul îşi notă numărul şi strecură sceptic carnetul 
în buzunar. Garajul, o cutie de tablă ondulată, rudimentar 
construită, nu-i oferea nici un indiciu. 

— Unde iernează oile? 

— La vreo douăzeci de kilometri, spre Vadul Sec. 

— Un lucru e cert. Trebuie căutat exact în direcţia 
contrară. Hm, nu s-ar putea afirma că are deplină încredere 
în dumneavoastră. În sfârşit, hai s-o luăm altfel. Încercaţi să 
vă amintiţi nume sau adrese pomenite întâmplător de 
Gogan. M-ar interesa mai ales persoane despre care e 
încredinţat că nu le cunoaşteţi. 

— Înţeleg, spuse profesorul rozându-şi unghia degetului 
gros. De pildă, nu mi-a vorbit niciodată despre neamurile 
din partea nevesti-si. 

— Despre ele ar putea vorbi soţia lui abandonată, deci nu 
la neamuri se va ascunde. 

— Colegi de şcoală? 

— Eventual. 

— Mă îndoiesc că l-ar primi. Am sărbătorit vara trecută 
douăzeci şi cinci de ani de la terminarea liceului. Andrei n-a 
venit şi nimeni n-a regretat. 

— Trebuie să înţeleg că nu-l agreau? 

— Cam aşa ceva. Ciudat, acum îmi dau seama că nici în 
armată n-a avut prieteni. La lucrurile astea nu te gândeşti... 


Spaţiul restrâns şi gol accentua senzaţia de frig. leşiră în 
curte. Profesorul închise uşile garajului, apoi înţelese 
inutilitatea gestului. 

— Ce-o fi fost in capul meu, mormăi... Auzi, să-i dau şi 
cheile de la maşină! 

— Nu s-o ascunde el până la sfârşitul zilelor, comentă 
locotenentul. 

Vintilescu îl opri, punându-i mâna pe braţ. 

— Cred ca ştiu ce are de gând. Eram la Sovata, acum doi 
ani. Miliția răscolea staţiunea căutând un spărgător. Mi- 
amintesc remarca lui Andrei: „N-are unde să se ascundă! 
Mai devreme sau mai târziu, tot îl înhaţă. În asemenea 
situaţii, ori încerci să forţezi frontiera, ori te dai prins...“ 

Azimioară privi îngândurat întunericul. 

— Da, asta poate fi o idee. 


Ora 1:00 

Pe comodă, lângă casetofon, un orologiu mic de bronz 
bătu o dată. Doamna Miga căscă cu fălcile încleştate. „E 
punctul mort al petrecerii. De fapt, petrecerea asta a fost 
moartă de la început.“ 

Discuţiile lâncezeau. Şerbănică făcea eforturi să rămână 
treaz, inginerul Brănescu, bine ameţit, vorbea în pustiu, 
monoton şi neinteligibil, fără să-l audă cineva. 

Manuela strânsese masa, aerisise, „nu suport mirosul de 
mâncare sleită, dacă o să vă fie foame, o să-mi spuneţi, nu-i 
aşa?“ şi acum flămânzeau. Florence clătină din cap: 
„Revelion cu tartine, pui de douăzeci şi unu de lei şi alune... 
Halal!“ 

Îşi reproşa că nu stătuse acasă. Un Revelion în tâte-â-tâte 
cu Şerbănică nu putea ispiti pe nimeni, dar în patruzeci şi 
cinci de ani învățase cel puţin să-şi ignore bărbatul. Izbutea 
atât de bine, încât uneori era incapabilă să-şi amintească 


dacă bărbatu-său petrecuse după amiaza acasă sau nu. 
Acum, ar fi stat întinsă comod, fără corset, n-ar fi fost 
obligată s-o asculte pe Manuela şi pe prefăcuta ailaltă mică. 

Alexandru, obosit mort - bineînţeles, el suportase 
corvezile, aprovizionarea, curăţatul zarzavaturilor, spălatul 
vaselor şi câte or mai fi fost - urmărea conversaţia nevesti- 
si cu o expresie de adoraţie imbecilă. 

„Ori eu m-am afanisit, îşi zise Florence, ori oamenii ăştia 
sunt tâmpiţi. Toată seara n-au discutat decât despre boarfe, 
maşini, ce vilă şi-au construit Săvuleştii la Grădiştea, Lada 
pe care şi-a cumpărat-o familia Dobre, mobila de export a 
Popeştilor, ce aur a adus inginerul dracu' să-l ia din Siria, 
chilipirul Marinegştilor, bafta Cătănegştilor... Uite aşa o ţin de 
patru ceasuri. Le plezneşte inima de invidie şi-şi închipuie 
că bârfind şi împroşcând răutăţi, vila lui Săvulescu o să fie 
mai puţin frumoasă, Lada lui Dobre mai puţin bună, aurul 
din Siria vulgar şi fără valoare...“ 

— În realitate, declară cu suficienţă Manuela, pe mine 
viaţa la ţară nu mă amuză. E o infirmitate, îmi dau seama, 
dar natura nu-mi spune aproape nimic. 

După ton, se vedea că gândeşte exact contrariul. „Infirmă 
pe dracu' o citadină înnăscută...“ În capul ei, asta adăuga 
substanţial la panoplia titlurilor de nobleţe. Florence îşi 
înăbuşi al doilea căscat. „Dac-o să citească cinci romane 
englezeşti despre nobilimea rurală a consumatorilor de 
porridge şi golf, o să-şi schimbe vertiginos opiniile...“ 

Cecilia Brănescu îşi pocni palmele, chipurile indignată. 

— Infirmitate?! Lasă modestia, fetiţo, tu eşti croită din alt 
aluat. De câte ori mă uit la tine, am impresia că ai fost 
desprinsă dintr-un tablou vechi, de curte. Apropo, nu ştiu 
dacă ţi-am mai spus, păşeşti ca o marchiză. 

— Aţi exprimat cum nu se poate mai bine impresia 
generală, spuse Şerbănică tapând uşor cu palma braţul 
noră-si. Manuela e imperială când păşeşte. 

Bătrâna se uită la aviator care-şi reîncepuse naveta între 
bucătărie şi sufragerie, schimbând tacâmurile. Sugeră 


moale: 

— Ar trebui sa te mişti cât mai mult, draga mea. Nu-ţi 
lipsesc admiratorii. 

— De pildă, urmă Manuela, azvârlindu-i o căutătură 
ascuţită, conacul lui papa din Măgura e un mic giuvaer. Cu 
câteva mii de lei, ar putea fi pus la punct. Şi totuşi, îmi 
petrec foarte rar acolo weekendul. 

„Ah, da! jubilă doamna Miga. Uitasem repertoriul. 
Castelul din Măgura, dărăpănătura aia schiloadă, cu 
cârciumărese în curte şi blazonul lui 'Tănăsache: satârul şi 
cârnatul!“ 

— Te înţeleg, draga mea, rosti surâzându-i fermecător. L- 
am auzit într-o zi pe măcelarul nostru povestind că şi-a 
ridicat o vilă la Breaza. Lume rafinată... 

— De ce n-o vindeţi? întrebă Cecilia. 

— Papa ţine la tradiţii şi nu vreau să-l contrariez. 

— Cred, spuse profesoara, fără să creadă nimic. 

Şerbănică Miga picotea. Prinsese doar câteva vorbe şi-o 
luă razna: 

— Tradiţii! Iată un cuvânt nobil care sună frumos în gura 
tinerilor noştri. Când aveam douăzeci de ani... 

„„.erai la fel de tâmpit ca şi astăzi“, spuse în gând 
bătrâna fără să-l mai asculte. 

Simţea privirea Ceciliei, o iscodise toată seara plină de 
curiozitate dar n-o luă în seamă. „Peste jumătate de oră, mă 
ridic.“ O să mănânc ceva şi-o să mă culc. Mâine nu mă scol 
toată ziua. Am să ascult France Internationale, au 
programe drăguţe de sărbători, şi n-am să răspund la 
telefon. Şerbănică e invitat seara la Dumitriţă Haznaş. O să 
mănânce rahat despre petrecerea excepţională de la noră- 
sa, o să inventeze un meniu de Athenee Palace, dar din 
fericire n-o să fiu obligată să-l ascult.“ 

— Nu credeţi că am dreptate, domnule inginer? întrebă 
Şerbănică Miga. 

Brănescu, urmând pilda Florencei, naviga pe alte mări. 
Răspunse într-o doară: 


— Probabil. N-am ieşit de mult din Bucureşti. 

— Pardon?! exclamă contrariat bătrânul. 

Era limpede că inginerul picase din cer. 

— Ce-ar fi să dansăm? propuse Cecilia îndreptându-şi 
trupul zvelt. Hai, Virgil, să ne dezmorţim puţin. 

Inginerul îi azvârli o privire lehămeţită şi nu se clinti. 
Doamna Miga se uită la noră-sa. Ştia că nu-i place să 
danseze. Dansul îi scotea în evidenţă toate cusururile 
trupului lipsit de graţie. Alexandru, dansator pasionat, 
tăcea şi înghiţea. Acum, aştepta cu ochii la casetofon un 
singur cuvânt din partea nevesti-si. Manuela zâmbi 
condescendent. 

— Dacă voi vreţi, eu n-am nimic împotrivă. Am să vă 
privesc cu plăcere. 

— Chiar, tu de ce nu dansezi? se miră profesoara. 

Manuela abia aşteptase întrebarea. 

— O să ţi se pară ridicol, dar în privinţa asta sunt grozav 
de demodată. Găsesc neserios să transpiri şi să dai din 
picioare în braţele unui bărbat care de cele mai multe ori 
nici măcar nu e soţul tău. 

Doamnei Miga îi veni să ţipe. Nu auzise niciodată o 
aberaţie mai jalnică. Şerbănică în schimb se uita la noră-sa 
fermecat. „Câtă maturitate şi simţ de răspundere! Nu ca 
Florence, frivolă şi cu picioarele pe sus de când o ştiu. N-a 
fost petrecere să nu-şi dea în petic. O viaţă întreagă s-a 
compromis, a căutat scandalul cu lumânarea.“ Îşi drese 
glasul decretând: 

— A dansa înseamnă a conjuga vertical verbul a dori. 
Restabili succint adevărul: Observaţia aparţine, evident, 
francezilor. N-o să mă convingeţi că-i lipsită de bun-simţ. 

Nimeni nu se înghesuia să-l convingă. Bătrânei îi sclipiră 
ochii: „Ce-ar fi să-i trag un charleston îndrăcit cu Sandy? 
Numai aşa, să crape fierea în ea!“ 

Se muie aproape instantaneu. Pe cine să impresioneze? 
Pe Brănescu, atât de ameţit încât dacă l-ai lua repede n-ar 


şti să-ţi spună nici măcar cu aproximaţie pe ce meridian se 
află? Pe parvenitele astea două? 

Dintr-o dată, doamna Miga simţi că-i compătimeşte pe 
toţi. Oamenii ăştia nu ştiau să trăiască, îşi stricau viaţa lor, o 
stricau şi pe a celorlalţi. Din prostie, ca Şerbănică, din 
snobism ca Manuela, cu voracitatea de animal mic şi egoist, 
ca Cecilia. Ea una, slavă Domnului, fusese zămislită altfel! 
Se măritase cu Şerbănică cedând insistențelor lui taică-său, 
singura fiinţă, în afară de Sandy, la care ţinuse în viaţa ei. 
Perieţenii scăpătaseră şi bătrânul voia să-şi vadă fata 
cazată. 

— Ai să fii fericită cu el, Florence! Are toate calităţile 
soţului perfect: avere, maniere şi imbecilitate. 

— Nu-l iubesc. 

— Nu ştii ce avantaje prezintă o inimă neipotecată, fetiţa 
mea. Toate şansele îţi rămân intacte. 

— Mă îndemni să-l înşel? 

— Aş fi un măgar dacă aş face-o, surâse conu' Alecu, un 
ipocrit dacă n-aş face-o. În privinţa asta, instinctul femeilor 
e cel mai bun camarad şi consilier. M-am bizuit totdeauna 
pe el... 

Avusese dreptate bătrânul? Dintr-un punct de vedere, da. 
Şerbănică înghiţise cu eroism hapuri pe care puţini bărbaţi 
sunt în general dispuşi să le înghită. De teama scandalului 
şi de a nu fi părăsit închisese ochii. 

Din primii ani de căsătorie, Florence ieşea singură, ducea 
existenţa lipsită de restricţii a unei femei libere. Pe 
Şerbănică îl vedea uneori la prânz, comunicau prin slugi 
sau bileţele, duceau o viaţă complet separată, el cultivându- 
şi maniile de fată bătrână, ea amuzându-se. Şi se amuzase! 
Ce ştiu proştii ăştia despre petrecerile de altă dată? Cinci 
sute de farfurii spărseseră la garden-party-ul lIlincăi 
Vasilian, încercând să nimerească stejarul din fundul 
grădinii. Erau toţi paf, după două zile de petrecere. Paf, dar 
bărbaţii îşi păstraseră hainele şi cravatele, nu vedeai rimel 
scurs pe obrajii femeilor sau pudră brânzită. La patru-cinci 


ore, îşi împrospătau machiajul şi odată cu el, apetitul de 
petrecere. 

Dar celebra baie de şampanie de la doctorul Papazoglu? 
Obţinuse grecului concesiunea unui spital şi refuzase 
onorariul, o sută de mii de lei, din simplu capriciu. 
Papazoglu îi oferise zadarnic un briliant, o capă de şinşila... 

— În fond, ce doriţi? 

— O baie de şampanie! 

— Poftim?! 

— Am chef sa mă scald în şampanie. Umpleţi o cadă cu 
Roederer şi vă puteţi considera achitat. 

Avusese un succes nebun dar şi scandalul fusese pe 
măsură. A doua zi, urla Bucureştiul. Doctorul deşertase 
două sute nouăsprezece sticle în cada de faianţă roşie. 
Florence în chiloţi bufanţi şi sutien, bine făcută şi bronzată 
la ultraviolete, se scăldase în lichidul auriu, sub ochii 
invitaţilor zdrobiţi de senzaţie. 

Era totdeauna cea mai originală, scânteia seratelor, 
femeia despre care era de ajuns să ştii că participă la o 
sindrofie pentru a-ţi dori din tot sufletul să nu lipseşti. 
Dansa, cânta romanțe spaniole la chitară, tapa melodii de 
jazz, călărea, juca tenis, făcea yachting. 

Pe colonelul Demetru, adevăratul ei roman de dragoste, îl 
cunoscuse la balul Cercului Militar. În costum de paj al 
luminăţiei sale Regele Soare, cu picioarele ei flexibile şi 
bine modelate, ţâşnind din pantalonaşii scurţi, cu părul 
negru pieptănat apaş în accroche-coeur-uri şi cei mai 
albaştri ochi care străpunseseră vreodată o măscuţă, 
Florence era adorabilă. Legătura durase douăzeci şi nouă 
de ani. Şerbănică nu consimţise niciodată să divorţeze. Cu 
timpul se obişnuiseră, intervenise comoditatea, singura lor 
grijă era ca Sandy să nu bănuiască nimic. Demetru murise 
cu patru ani în urmă de o embolie. Avusese impresia că-şi 
îngroapă unicul şi adevăratul ei soţ... 

— Dormi, Florence? întrebă bătrânul. 

Doamna Miga se dezmetici. 


— Nu crezi că ar fi timpul să ne retragem? 

— De ce, draga mea? 

— Am obosit. 

— Glumeşti, Florence, la cei douăzeci şi opt de ani ai tăi, 
n-ai dreptul să susţii una ca asta, declară galant bătrânul. 

Era complimentul lui favorit, plasat ori de câte ori avea 
martori. Cecilia îşi izbi fermecată palmele. 

— Superb! Ai auzit, Virgil? Se răsuci spre bătrâni: 
Dumneavoastră sunteţi de fapt ceea ce se cheamă un cuplu 
fără pereche. Adevărul e că la început şi noi ne înţelegeam 
perfect. În luna de miere, de pildă, soţul meu nu ostenea să- 
mi repete că-i vine să mă mănânce. 

Inginerul, beat, mormăi fără cea mai palidă intenţie de 
umor: 

— Acum îmi pare rău că n-am mâncat-o. 

Cecilia râse galben. Alexandru se apropie de bătrână. 

— Nici gând să plecaţi, mamă. Uite, mă duc să fac cafele 
şi o să ne înviorăm. 

Manuela, căreia multiplele tipare îi spuneau că un 
Revelion decent nu se sparge înainte de şase dimineaţa, 
altfel înseamnă că oaspeţii s-au plictisit, se asocie: 

— N-are nici un rost! S-aduci şi cupele de şampanie, Alex. 

Cecilia exclamă încântată: 

— O! Avem şi şampanie. E grozav! 

„Face pe dobitoaca! îşi zise doamna Miga sâcâită. De 
cinşpe ori şi-a vârât nasul în frigider, ştie tot ce au ăştia în 
casă, până şi culoarea prezervativelor.“ 

— Ai grijă s-o frapezi bine, Alex, strigă Manuela peste 
umăr. 

Şerbănică conchise la modul penibil: 

— O, dar acesta este un festin regal! Ne răsfăţaţi. 

— Vai, papa! 

— Nu-i aşa, Florence? 

— M-aş fi mirat să fie altfel, spuse bătrâna gândindu-se la 
platourile cu tartine. 

Cecilia Brănescu îşi împreună palmele. 


— Domnule Miga, am o rugăminte. 

— Cu multă plăcere, coniţă, concedă generos şi emfatic 
bătrânul. Sunt servul dumneavoastră. 

— Băgaţi de seamă! Toată lumea a auzit ce mi-aţi 
făgăduit. Nu mă mai puteţi refuza. 

— Bineînţeles... 

— După primul pahar de şampanie, acordaţi-mi un 
tangou. Presimt că sunteţi un dansator teribil. 

Şerbănică, măgulit, roşu de confuzie, dădea din mâini, 
lăsându-se să se înţeleagă că e parolist. 

— Desigur, sublinie cochet profesoara, numai dacă 
doamna Miga nu se opune. 

— Dimpotrivă. Sandy, ai ghips în casă? 

— Pentru ce? întrebă aviatorul din prag, chinuindu-se să 
desfacă sticla de şampanie fără zgomot, căci Manuela nu 
suporta împuşcăturile. 

— Doamna Cecilia va avea curând nevoie de cantităţi 
substanţiale. Dansează cu taică-tu. 

Alexandru nu-şi economisi surpriza. Întrebă râzând: 

— Serios, papa? Să ştii că n-am decât rockuri. 

— Nu-i nimic, interveni bătrâna. Şerbănică e universal. 
Le aduce pe toate la tangou. 

Manuela făcu ordine pe masă, punând în faţa fiecăruia 
câte o cupă. 

— Adu şampania, Alex, şi pe urmă să dai drumul la 
casetofon. 

— Pregătiţi-vă, domnule Miga, ciripi Cecilia. Primul dans 
sunteţi al meu. 

— Am promis. 

„Numai să nu-l apuce apoplexia!“ se gândi Florence. 

Alexandru se îndreptă spre casetofon. 

— Bravo! Uite cine ştie să se distreze. Nu mameluci ca 
noi. 

Florence intră în baie. Noră-sa o urmări cu privirea: 

„Ce-i al ei, e al ei... Şi azi vipera are o siluetă perfectă. 
Din spate, cu coatele acoperite, poţi să-i dai treizeci de ani.“ 


Colonelul Dăneţ, palid şi crispat, le indică martorilor o 
canapea lipită de perete şi-i rugă să se aşeze. După toate 
aparențele, soţii Miga părăsiseră casa în grabă. Uitaseră 
lumina aprinsă în cămară, un chimono portocaliu fusese 
abandonat pe masa din sufragerie, o pereche de papuci 
bărbăteşti stăteau în mijlocul casei, unul la oarecare 
distanţă de celălalt. 

Dăneţ făcu întâi turul odăilor, apoi începu să caute 
sistematic casetofonul. Îşi împărţiră munca... Moşoianu 
cerceta dormitorul şi odaia alăturată, o cămăruţă în care se 
afla un divan cu lada plină de praf, un pupitru vechi galben, 
zgâriat cu briceagul, câteva rafturi cu cărţi de aventuri, iar 
pe pereţi poze din reviste vechi cu automobile moderne 
prin anii '65. 

„Odaie de student“, aprecie locotenentul amintindu-şi 
camera lui mansardată de pe vremea facultăţii. 

Dăneţ rămăsese în living-room-ul uriaş, de fapt o 
sufragerie despărțită de hol printr-o arcadă. Lucra febril şi 
concentrat. Trăgea sertare, deschidea uşi, scociora cu 
lanterna fundul comodelor întunecoase, printre vrafuri de 
veselă, argintărie, feţe de masă şi lenjerie înghesuită de-a 
valma. Nu-i ardea de reflecţii, nimic nu-i era acum mai 
indiferent decât „psihologia interiorului“, una din temele pe 
care le dezvolta cu predilecție înaintea subalternilor, totuşi 
gândul se formulă singur, separat cumva de spaima 
încleştată pe care o simţea înţepenită ca o piatră în stomac. 

„Casa e îngrozitor de delăsată. Sunt totuşi oameni care 
au avut cândva bani. Chiar azi, tot ce se află aici ar însemna 
pentru foarte mulţi o avere...“ 

Paznicul de la muzeu atinse uşor braţul şoferiţei, 
interesându-se în şoaptă: 

— De fapt ce caută? 


— O bombă. 

— 0... ce?! 

Persida Ionescu indică figura lividă a colonelului şi duse 
degetul la buze. 

— Nu-i momentul sa discutăm, şopti. 

— Mă gândesc... Muzeul e la doi paşi. 

— Stai liniştit. Ceva îmi spune că am sosit prea târziu. 

— Adică? 

Nu-i răspunse. Se uita consternată prin casă. „Lucruri 
bune, scumpe, lăsate de izbelişte... Ce suflet o fi având 
femeia asta?“ 

Încerca să reconstituie chipul Florencei, de parcă 
portretul ar fi ajutat-o să înţeleagă mai bine. Privirea îi 
alunecă pe pereţi. Nu se pricepea la pictură, se născuse 
într-o odăiţă strâmbă, din fundul Colentinei, dar nu trebuia 
să fii mare cunoscător ca să-ţi dai seama că tablourile în 
rame grele de bronz, cum nu văzuse decât la muzeu, sunt 
de preţ, că oglinda cu chenar înzorzonat valorează multe 
mii de lei, iar mobila grea, complicată, alte zeci de mii. 
Covoarele splendide nu fuseseră scuturate de ani de zile - 
dacă târai puţin tocul pantofului, lăsai o dâră întunecată - 
bibelourile, vazele, lustra erau năpădite de praf. Pe un scrin 
auriu, într-o glastră de cristal, putrezeau cinci garoafe. Apa 
galben-verzuie, vâscoasă rămăsese doar de un deget pe 
fund şi Persida Ionescu îşi făcu socoteala că florile zăceau 
probabil acolo de mai multe săptămâni. 

Locotenentul se ivi cu o expresie dezumflată. 

— Nimic? întrebă colonelul. 

— Nici urmă. 

— Vezi in dormitor. 

Era o încăpere rotundă, cu pat dublu, garderob, noptiere 
şi toaletă Empire, încă două scrinuri, un fotoliu mic de 
catifea şi o debara. Pretutindeni claie peste grămadă 
zăceau boarfe, cărţi, cosmetice, medicamente, ziare şi 
reviste, o jachetă bărbătească de casă şi două capoate de 
damă, un pachet adus de la Nufărul, patru perechi de 


pantofi, două rochii de seară, azvârlite peste aşternutul 
răscolit. Mogşoianu îşi duse disperat mâinile la cap şi încercă 
să o ia metodic. 

„În regulă, milady, se adresă Florencei, în timp ce 
scotocea printre boarfe, nu eşti o gospodină! Te priveşte, la 
tine acasă poţi să umbli şi în cap. Ce nu pricep însă e de ce 
mama dracului mai ţii cinci dulapuri, şaptişpe scrinuri şi 
douăsprezece debarale?“ 

Când deschise şifonierul înţelese. Hainele erau ticsite, 
abia puteai strecura mâna printre ele. 

„O femeie căreia i-au plăcut cârpele, îşi zise locotenentul. 
Cochetă, dezordonată şi indiferentă. Miga însă... Parcă 
Miga îl cheamă, e un băieţel zgârcit. Şi-a cârpit papucii de 
casă la toate încheieturile, au ajuns mai mult aţă decât 
piele, în baie nu există hârtie igienică, ci gazete tăiate cu 
răbdare, în dreptunghiuri exacte. Astea-s chestii de care se 
ocupă în general bărbaţii. Da, zgârcit şi grijuliu. Pe noptiera 
lui şi-a pus un plastic ca să protejeze lemnul. Pe noptiera 
doamnei nu există plastic, ci urme de pahare ude...“ 

— Ai găsit ceva? auzi glasul colonelului. 

— Nu. 

— Nici n-ai sa găseşti. Probabil au luat aparatul cu ei. 

Moşoianu intră în sufragerie. În picioare, lângă masă, 
colonelul răsfoia un carnet cu coperte albastre, de carton. 

— Clar, l-au luat, repeta înfundat. Dacă era în casă, îl 
găseam imediat, pe masă sau pe vreun bufet. 

— Îmi permiteţi? 

— Spune. 

— Când îţi însuşeşti un obiect care nu-ţi aparţine, se 
naşte automat ideea că adevăratul proprietar îl va reclama. 

— De acord. 

— În cazul ăsta, bătrânul trebuia să-l ascundă foarte bine 
pentru a putea face faţă unei eventuale percheziţii. 

Colonelul clătină din cap. 

— Nu cunoşti bătrânii. Dacă Miga a presupus 
eventualitatea unei percheziţii, poţi fi sigur că în momentul 


de faţă casetofonul se află la celalalt capăt al Bucureştiului, 
ceea ce cred că se şi întâmplă. Riscurile se asumă la 
douăzeci de ani. La şaizeci, prudenţa devine aproape 
maladivă. 

Continuă să răsfoiască paginile caietului. Era plin de 
adrese şi numere de telefon, scrise clar, cu litere mari de 
tipar: Jeni pedichiurista, doctor Viorel Savu (Cantacuzino - 
serviciul ORL), Georgică instalator, Melania, Coşeriu - 
croitor, pompieri, miliţie, salvare, Cocoş - mecanic, Domnica 
- ghicitoare, Coralia Marinescu - doamna din Olăneşti, cu 
relaţii la spaţiu... 

— Nu dau de blestematul asta de Alexandru, scrâşni 
colonelul urmărind cu degetul fiecare notație. Se uită la 
Persida. Sunteţi sigură că ăsta e numele pronunţat de 
bătrână? 

— Categoric. Am un băieţel. Îl cheamă la fel. 

— Înţeleg... Cu ce-şi încarcă oamenii existenţa! 
Ghicitoare, doamna din Olăneşti, Mişu Lefescu, acordeur 
pian, ai văzut vreun pian prin casă? - Drăghici - relaţie 
peşte Tulcea. Mirela, farmacia nr. 2, Ileana Crişan, cafea, 
unt ieftin şi cacao... Vladimir Rădulescu, untură viperă. Cel 
puţin vreo douăzeci de inşi înşiraţi aici sunt clienţii noştri. 

Se îndreptă furios spre telefon şi ochind în caiet un 
număr la întâmplare, îl formă. Nu-i răspunse nimeni şi 
încercă altul. 

— Alo? Casa Marinescu? Da, la mulţi ani, fireşte... 
Miliția... Nu, nu-i o glumă, rămâneţi, vă rog, la aparat. 
Cunoaşteţi familia Miga? 

— Aşa şi aşa! se auzi limpede vocea celuilalt. 

Era glasul unui om bine dispus, cherchelit şi cam năuc. 

— Fiţi vă rog atent o singură clipă. Trebuie să dăm 
neapărat de soţii Miga. Ştim că se află la un oarecare 
Alexandru. Aveţi idee cine ar putea fi? Unde poate fi găsit? 
E o chestiune vitală! 

— Nimic nu-i vital, tăticu'! Lăsaţi-i să le priască 
sarmalele. 


— Cine-i Alexandru? 

— Habar n-am. Mă doare caracterul, dar trebuie să te 
părăsesc. Băieţii n-au carburant. Servus, bambino! 

Mogşoianu auzi măselele colonelului pârâind. Când Dăneţ 
începu să formeze alt număr, se uită prin bibliotecă. Trase 
la întâmplare o carte. Citi autograful autorului pe pagina de 
gardă. 

„Lui Alexandru, cu cele mai distinse sentimente, Anton 
Vasiliu.“ 

— Cred ca am prins un fir, spuse Moşoianu, arătând 
volumul. 

— Cine-i Anton Vasiliu? 

— Un prozator contemporan foarte talentat. 

Colonelul rămase cu receptorul în mână. 

— Încearcă să-i dai de urmă, poate ai noroc. 

Persida îi urmărea înfrigurată. Ar fi aprins o ţigară, dar 
nu îndrăznea. Paznicul adormise în colţul canapelei. 


Şerbănică transpirase chibzuind cum să scape de 
invitaţia la dans. Când aviatorul introduse caseta, simulă cu 
un icnet ascuţit că şi-a lovit genunchiul de piciorul mesei. 
Cu excepţia bătrânei şi a inginerului, toţi se grăbiră să afle 
ce s-a întâmplat. Alexandru îl conduse în dormitor. 

— E genunchiul cu fractura, papa? 

— Evident. 

— O să-ţi pun o compresă... Ce ghinion! 

Florence îl urmări cu privirea întrebându-se cum poate fi 
Sandy atât de candid. Se uită la Cecilia. Profesoara ghicise 
trucul bătrânului şi surâdea incert. 


— l-aţi dat un autograf pe ultima dumneavoastră carte, 
preciză Moşoianu arătând scriitorului volumul 

Anton Vasiliu ridică din umeri. 

— Asta s-a întâmplat, presupun, la o întâlnire cu cititorii. 
Vin, îmi spun numele şi le scriu. Regret, nu rețin cine e 
persoana. 

Se aflau în vestibul, printre paltoane şi sacoşe. 
Locotenentul se scuză şi urându-i la mulţi ani, ieşi încruntat. 


Ora 1:30 

Pendula mică de lângă casetofon indica ora unu şi 
jumătate. Şerbănică Miga tresări şi căscă ochii. Se uită 
buimac în jur. Zâmbi, încercând parcă să se scuze că a 
adormit. Văzu farfurioara cu tort, pregătită în dreptul lui. 
Începu să mănânce, fixând lacom fiecare bucăţică. 

„O să-l pocnească damblaua! îşi zise Florence 
strecurându-i o privire rece. Dacă-şi închipuie că o să-l 
plimb de la soare la umbră şi de la umbră la soare, se 
înşeală. Şi măcar de ar fi fost lucruri de soi! Dar bagă-n el 
numai ca să facă mâine economie la frigiderul lui.“ 

— Ce părere aveţi de un poker? întrebă aviatorul. 

Doamna Miga îi zâmbi cald. Propunerea o făcuse de 
dragul ei. Îşi dădea seama că se plictisise cumplit, până la 
urmă nici măcar nu dansaseră, iar pokerul reprezenta cea 
mai veche şi statornică patimă a Florencei. Cândva jucase 
nebuneşte, pierduse sume considerabile, dar de cele mai 
multe ori câştiga. Avea fler, îndrăzneală şi niciodată nu se 
aşeza la masă cu bani puţini. Juca şi acum partide 
inofensive, meschine, la cinci bani deschiderea. Partenerii 
erau jalnici, pe măsura bugetului: Şerbănică, prudent şi 
cepebist, Melania Lupu, o prietenă din tinereţe cam capie şi 
Ioniţă Dragu, fost profesor de latină şi cel mai constant 
dintre admiratorii ei. 


Hm, ideea nu era rea... S-ar mai fi înviorat puţin. Îşi filtră 
privirea, încercând să ghicească cu ce fel de parteneri ar 
putea avea de-a face. 

Inginerul Brănescu, deşi beat, păru entuziasmat de idee. 
Se ridică de pe canapea şi se apropie clătinându-se. 

— Hai sa strângem chestiile astea şi să tragem locurile. 

— Cine mai joacă? se interesă Florence. 

Nările îi palpitau, îşi simţea vârful degetelor zvâcnind. 
Manuela ridică nasul. 

— Pe mine nu contaţi. 

Inginerul îşi întoarse privirea, clipind mărunt. 

— D... de ce? 

— E un joc de gangsteri cu care eu, personal, nu am 
nimic comun. 

„Hai sictir!“ îi zise în gând doamna Miga, şi-şi încleştă 
mâinile în poale ca să le stăpânească tremurul. 

— Eu sunt al treilea, spuse Alexandru. Tu ce zici, Cici? 

Profesoara se strâmbă. 

— N-am chef. 

— Ei, hai, surâse Alexandru, de dragul meu... Doar 
câteva mâini. 

Şerbănică îşi umplu un pahar cu sifon şi o solicită pe 
tonul omului convins că e de ajuns să-şi exprime o dorinţă 
ca să nu fie refuzat. 

— Puteţi încerca câteva mâini, coniţă Cecilia. Dacă toată 
societatea, nu-i aşa, vă solicită... 

Insista, având încredere în abilitatea Florencei. După ce 
petrecuseră un Revelion admirabil, nu strica să se întoarcă 
acasă cu câţiva poli câştig. 

— Pe dumneavoastră nu vă pot refuza, domnule Miga, 
ciripi profesoara. Ridică degetul arătător: Cu o condiţie! 

Bătrânul o întrebă prudent. 

— Anume? 

— Să staţi în spatele meu. 

Şerbănică, roşu drapel, se uită triumfător în jur. 

— Florence, am sentimentul c-o să mă pierzi. 


— Poate dă Dumnezeu, o scăpă bătrâna. 

— Jucăm o oră, atât! anunţă Alexandru, ca s-o moaie 
cumva pe nevastă-sa. 

— O oră... da... o oră..., acceptă inginerul, cu tonul 
individului care mai auzise de cazuri din astea... O oră şi pe 
urmă începem tururile. 

— La cât deschiderea? se interesă Cecilia. 

Inginerul ridică din umeri. 

— Să zicem, cinci lei. 

— O! exclamă Şerbănică. 

Ar fi vrut să-i avertizeze că-i o sumă importantă, dar 
întâlni privirea bătrânei şi renunţă. 

Alexandru aduse cărţile de joc. Florence se ridică 
sprintenă şi strânse farfuriile de pe masă. Noră-sa o privi cu 
dispreţ: „Cartofoarea! Până acum n-a mişcat un deget.“ 

Îşi strânse umerii şi se îndreptă spre bucătărie. 

— Mă duc să vă fac cafele. 


— În sfârşit, şopti Dăneţ. 

Mâna îi transpirase de emoție pe receptor. Moşoianu şi 
Persida Ionescu nu-şi desprindeau privirea înfrigurată de 
pe faţa lui. 

— Alexandru Miga, deci... Fiul lor? 

Bărbatul de la celălalt capăt al firului râse gros. 

— N-aş putea jura cu mâna pe Biblie că şi Şerbănică a 
contribuit la chestia asta. Că-i băiatul lui Florence, nu încap 
dubii. 

— Îi cunoaşteţi adresa? 

— Nu. 

— Poate numărul de telefon. 

— Habar n-am. O clipă. Nevastă-mea spune că-i pilot. 

— Altceva? 


— Cică s-a însurat cu... Zi-i mai tare, femeie! Cu o 
scorpie... Şi?... Şi mitocancă pe deasupra... Cam asta ar fi. 

— Vă mulţumesc foarte mult. 

Închise căutând privirea locotenentului. 

— Moşoianu! la imediat legătura cu aeroportul Otopeni. 
Să-ţi dea adresa pilotului Alexandru Miga. Cât de urgentă-i 
problema, o ştii singur. 

Locotenentul îşi privi reflex Globusul cronometru. 

— E ora două fără zece, spuse colonelul care nu se uitase 
o singură dată la ceas. 


Ora 2:00 

Doamna Miga, cu privirea păienjenită, abia desluşi 
cărţile. Trei şeptari... O carte bună. Excelentă! Auzi ca prin 
vis glasul inginerului. 

— Over! 

— Pe şase! ceru Alexandru. 

— Nouă! spuse scurt Florence. 

Cecilia râse strâmb. 

— Jucaţi dur! 

Azvârli cărţile. 

„Dur, pe dracu! îşi zise bătrâna. Nu-s nici cincizeci de lei 
pe masă. Când joci însă cu tanti Miţa şi naşu'”, nea Fane 
Sifon, pe boabe de fasole, numai pentru că afară plouă...“ 

Nu-şi duse gândul până la capăt. Da, nu se simţea bine, 
odaia valsa. Închise ochii şi se apucă cu mâinile de masă. 

„Sunt obosită... Am călătorit douăsprezece ceasuri, azi 
noapte am dormit prost. Când te gândeşti, altădată jucam 
câte treizeci de ore în şir. Numai de n-ar fi altă belea.“ 

Decartară. Doamna Miga ceru două cărţi, Alexandru trei, 
inginerul nici una. 

„Eşti tu servit, gândi bătrâna, cum sunt eu regina din 
Saba. Totuşi asta-i ultima mână, trebuie să mă întind.“ 


Cecilia, afară din joc, discuta cu Manuela. 

— Cât să fie ceasul? 

Fata măcelarului arătă cu bărbia spre orologiul de lângă 
casetofon. 

— E devreme. 

— Da... Mâine, de fapt, azi, o să dorm toată ziua. Pe doi, 
stau în casă. Mai am vreo zece lucrări de corectat. 

— N-aţi încheiat situaţia? 

— Astea nu-s extemporale, râse profesoara, înăbuşindu-şi 
un căscat. 

— Dar ce? 

— Referate de la cercul ştiinţific. Nu vreţi să pun puţină 
muzică? întrebă mângâind în treacăt casetofonul. 

Inginerul răspunse prompt: 

— Stai ţeapănă, cucoană! 

—  Îmbătrâneşti, Virgil, e primul Revelion când nu 
dansăm. 

— Dansez poimâine destul cu mătura şi aspiratorul, îşi 
aminti Brănescu. 

Florence filă greu ultima carte. Clipi de câteva ori ca să-şi 
limpezească privirea. 

— Ei, cine vorbeşte? 

Alexandru puse cărţile pe masă şi îşi împreună degetele 
sub bărbie. 

— Eu! Passe-parole. 

— 'Ţţ, facu Brănescu, douăzeci şi cinci de lei. 

Începu să numere banii. Manuela şi Cecilia deveniră 
atente. 

— Nu-mi place să-l văd pe Alex jucând, şuieră încet 
nevasta aviatorului. Când mă uit la Florence, îmi dau seama 
că viciul e în familie. Bătrânul Perieţeanu, o ştie tout 
Bucarest, s-a ruinat la cărţi... 

— 'Taică-său? întrebă în şoaptă profesoara arătând spre 
bătrână. 

— Evident. Şase puțuri de petrol a pierdut la cazinoul din 
Monte Carlo într-o singură vară. 


— Nu-ţi fă griji. E greu de presupus că Alexandru ar 
repeta istoria, deşi călătoreşte mult... 

— Bineînţeles, n-am averile Perieţenilor, dar există totuşi 
în casa asta câteva obiecte de certă valoare, preciză 
Manuela. 

Întrebarea dacă le-a moştenit de la cârnăţar stărui o 
vreme pe buzele Ceciliei. O alungă cu un surâs care 
încuviinţa şi se răsuci spre jucători. 

Florence ceru scurt: 

— Plus şaptezeci şi cinci! 

— Sunteţi prea buni pentru mine, râse Alexandru. 

Adună cărţile de pe masă şi începu să le amestece. 
Şerbănică Miga urmărea jocul gâfâind de emoție. 

— Plus o sută! spuse inginerul. 

„Vrea să mă alunge“, observă bătrâna. 

Plăti sec. Şerbănică speriat, sughiţă zgomotos. 

— Florence, nu exagerezi? întrebă. 

— Mă laşi?! Ce ai, domnule Brănescu? 

— Nu cine ştie ce, răspunse inginerul gata să arunce 
cărţile. 

— Sunt sigură. 

— Aşi cu popi... 

— Puțin. Trei şeptari. 

Întinse liniştită bucăţile de carton. 

— Perfect! surâse Brănescu. Aţi luat banii... 

Florence clătină imperceptibil din cap. 

„Nu joci rău, băiete, dar pentru cacialmale trebuie să ai 
capul limpede. După un kil de coniac, abia îţi aduci aminte 
ce-i ăla brelan...“ 

Se uită la noră-sa: 

— Eşti drăguță, Manuela, să-mi ţii cinci minute locul? 

Surprinsă de tonul neaşteptat de amabil, Manuela se 
bâlbâi: 

— Da... sigur... Cinci minute... 

Florence trecu în dormitor şi se întinse pe pat. Îşi apăsă 
degetele pe pleoapele înfierbântate. Se simţea foarte rău, o 


durea capul, urechile îi vâjâiau. „Am gălăgie în cap“ se 
plângea conu' Alecu în ultimii ani de viaţă. 

„Probabil asta e... Oricum, trebuie să plec, n-are nici un 
rost să dorm la ăştia...“ Îl strigă pe Şerbănică. 

Bătrânul se ivi încântat, frecându-şi mâinile. 

— Ai dat lovitura, Florence! De mult nu te-am văzut într-o 
formă atât de bună! 

— Mi-e rău, îl întrerupse sec doamna Miga. 

— Ce ai? Ce te doare? Exagerezi puţin ca de obicei, nu-i 
aşa? 

— Încearcă să fii mai puţin tâmpit! 

— Florence... 

— Mi-e rău, n-auzi? Vreau să plecăm... 

— Dar e o impoliteţe, Florence! După ce le-ai luat banii... 

— Tocmai pentru că e o impoliteţe, las banii pe masă. Să 
joace Manuela în locul meu. 

Bătrânul se holbă stupefiat. Din cauza consternării, 
glasul prinse accente subţiri şi ascuţite, de scapete. 

— Ai înnebunit? Azvârli pe fereastră trei sute 
nouăsprezece lei? Am socotit fiecare ban pe care l-ai 
câştigat. 

Bătrâna se ridică în capul oaselor, gemând de durere. 
Ochii furioşi păreau două sulițe oblice: 

— Imbecilule! Mi-e rău, nu înţelegi? 

— Ia un tranchilizant şi stai întinsă puţin. Peste zece 
minute ai să-ţi revii. Oricum, nu putem pleca imediat, 
Manuela s-ar simţi ofensată. 

— De asta nu mai poteu! 

— Ş-apoi e păcat să nu gustăm Saint-Honorre-ul. S-a 
chinuit atâta mititica... 

Perora în pustiu, ca de obicei. Florence clătină din cap. 

— Eşti iremediabil tâmpit! Crăp, mă desfac! N-auzi?! 

Şerbănică, pe care violențele de limbaj ale nevesti-si îl 
paralizau întotdeauna, amuţi. Florence se lăsă din nou între 
perne. După câteva minute vorbi ceva mai calm. 


— N-are nici un rost să le stricăm petrecerea. Adu 
paltoanele aici, fără să te simtă. O să ieşim pe uşa de 
serviciu. 


Comandantul miliției din Ploieşti preparase două nes-uri 
concentrate, Azimioară scoase ţigările. Sorbeau lichidul 
întunecat cu ochii pe hartă. 

— Drumul cel mai scurt spre frontiera cu sârbii ar fi 
Piteşti-Filiaşi-Turnu Severin, calculă locotenentul. 

— Hm, greu de crezut ca ar încerca să treacă Dunărea 
înot în ianuarie. Opinez pentru frontiera terestră. 

— Între Baziaş şi Beba Veche. 

— V-aş sugera să nu ignoraţi nici celălalt traseu, din 
Ardeal. Dacă individul e abil, poate folosi şi altă variantă. Un 
ocol l-ar scuti de eventuale baraje. 

— Cu condiţia să ştie că i-am ghicit intenţiile, spuse 
Azimioară, trăgând adânc fumul de ţigară. Oricum ar fi, e 
grăbit. Va încerca, sunt convins, să forţeze graniţa chiar în 
noaptea asta. Profesorul Vintilescu i-a dat cheile maşinii la 
zece şi jumătate. Are cel puţin opt ore la dispoziţie până se 
luminează. 

Comandantul îşi privi ceasul: 

— De Revelion, şoselele nu-s aglomerate. Dacă socotim o 
medie orară de o sută pe oră, în clipa asta e deja în Banat. 


Azimioară luă legătura prin radio cu punctele de control 
de pe căile rutiere din perimetrul calculat, dând datele 
maşinii şi comunică grănicerilor semnalmentele lui Gogan. 
Se adresă pilotului: 

— Spre frontiera cu sârbii, viteză maximă. 

Elicopterul decolă greoi. Locotenentul văzu panglica 
şoselei pierdută undeva, în noapte, şi se întrebă ce punct o 
fi atins Gogan. 


Responsabilul descifră tăbliţa indicatoare. Se apropia de 
Caransebeş. Retrase încet piciorul de pe accelerator, până 
când acul cronometrului îi indică viteza legală. Calcula 
febril ce indicii ar putea oferi văru-său miliției, apoi care ar 
fi prima măsură luată de oricare anchetator. Frână brusc 
scrâşnind: 

„Cretin patentat! În orice moment mă poate aresta 
primul echipaj de miliţie!“ 

Coti pe un drumeag de ţară, parcă maşina la adăpostul 
unui dâmb şi se îndreptă spre o gară mică, zărită la vreo doi 
kilometri pe şosea. 


Ora 3:00 

Inginerul Brănescu începu a doua sticlă de coniac. Îşi 
turnă o porţie zdravănă - bea cu paharul de apă - şi sorbi 
încântat. 

— Întreci măsura, Virgil! îl admonestă nevastă-sa. 

— Aşi! Mă dreg! 

În mod ciudat, părea mult mai treaz decât cu o oră sau 
două înainte. Trase ceaşca de cafea din faţa Ceciliei, 
întrebând inutil: 

— Mai bei? 

— Nu, poţi s-o iei. 

Alexandru împărțea cărţile. Manuela îi urmărea crispată 
mâinile. I se părea că recunoaşte măiestria de 
prestidigitator a maică-si. 

— Unde o fi doamna Miga? întrebă inginerul aranjând 
cărţile care cădeau în faţa lui, după volte prelungite în aer. 
Joacă superb... Se vede că are şcoală... Şi ce-mi place e că 


nu trăncăneşte. Majoritatea femeilor, între două relansări, 
îţi povestesc de câte ori îl doare stomacul pe zi pe ăla micu”. 
Pe urmă te întreabă câţi bani să pună pe masă. 

— Chiar! se miră Cecilia. Nici domnul Şerbănică n-a 
apărut. 

Manuela îşi ţuguie buzele: 

— Cred că i-am auzit ieşind prin spate... Puteau cel puţin 
să-şi ia rămas bun. 

Alexandru roşi. Spuse încet, cu ochii în cărţi: 

— N-au vrut să strice atmosfera, dând semnalul de 
plecare... De aceea s-au retras discret... Mama a lăsat toţi 
banii... Chiar şi ăia cu care intrase în joc. l-am auzit şi eu şi, 
din acelaşi motiv, nu m-am dus să-i conduc. 

— Fireşte, trebuia să le găseşti o scuză, spuse Manuela. 

— Scuză? Asta-i realitatea, draga mea. 

— Când e vorba de ai tăi eşti inepuizabil. 

— Credeam ca sunt „ai noştri“, îndrăzni aviatorul. 

Brănescu interveni conciliant: 

— În sfârşit, chestia e cum o sucim mai departe? 

— Propun să începem tururile, spuse Alexandru. Nu 
putem întrerupe, eşti în pierdere. 

— La prima mână mă refac, mai ales că doamna Miga 
lipseşte... 

Manuela îşi muşcă buzele furioasă. O enerva în primul 
rând faptul că Alexandru o contrazisese, se simţea 
nemulțumită că nu intuise o comportare elegantă, 
calificând-o exact de-a-ndoaselea. Iar lecţia o primea în faţa 
străinilor... Fără să şi-o mărturisească, îl invidia pe bărbatu- 
său pentru dezinvoltura lui în relaţiile cu oamenii, pentru 
uşurinţa cu care se descurca. Găsea totdeauna tonul, ştia ce 
are de făcut şi asta spontan, cu o politeţe desăvârşită, cu 
atât mai seducătoare, cu cât o simţeai firească, înnăscută. 
Manuela, stângace când evolua într-o societate pe care şi-o 
închipuia superioară, reflecta zile întregi asupra unei 
atitudini pe care trebuia s-o ia. Îl investiga discret pe 
Alexandru şi chiar pe Florence, recurgând la trucuri naive. 


„Ca să vezi! O prietenă de-a mea care... mă întreba dacă... 
etc.“ 

Îşi amintea şi acum că se frământase două zile cu ocazia 
expedierii unei cărţi de vizită, cu câteva cuvinte de 
mulţumire „lrebuie s-o semnez sau nu?“ O deruta faptul că 
numele e tipărit pe verso. „Are rost, iscălindu-mă, să-l trec a 
doua oară?“ 

Pentru Alexandru, astfel de probleme nu existau şi 
Manuela îşi dădea seama cu ciudă de parvenită, că dacă n- 
ar fi fost atât de îndrăgostit, ar fi râs cu hohote de 
asemenea mofturi. 

Acum, în faţa Ceciliei şi a inginerului, bravă: 

— Pesemne că nu sunt suficient de distinsă ca să 
descifrez manierele soacră-mi. 

— 'Te răsfeţi, Ela, ai făcut-o de altfel toată seara, interveni 
profesoara. Ce naiba, ştii foarte bine că în materie de 
etichetă eşti inegalabilă. Chiar discutam cu Virgil. Este, 
dragul meu? 

— Este, îngână inginerul amestecând cărţile cu gândul 
aiurea. 

Aviatorul o cuprinse afectuos de umeri. 

— E o neînțelegere, iubito, nimeni n-a vrut să te 
jignească. Peste o jumătate de oră sunt încredinţat că 
mama 0 să se scuze prin telefon. 

— Un gest pe care eu nu l-aş fi făcut niciodată, asta ai 
vrut să spui. 

— Asta ai înţeles?!? 

Inginerul trase o gură de coniac şi stăpânindu-şi 
zâmbetul - avea părerile lui personale despre Manuela - se 
interesă bine dispus: 

— Ei, jucăm? 

— Da, spuse Alexandru. E pot parolat, nu? 

Brănescu dădu din cap. 

— Hai, Ela, nu mai fă botişor, insistă profesoara. Deşi 
trebuie să recunosc că eşti pur şi simplu delicioasă când te 
încrunţi. 'Te felicit, aviatorule, ai o nevastă adorabilă! 


Inginerul îi curmă plictisit demagogia: 

— Deschizi sau nu, madam? 

— Cât ar fi? 

— De la cincizeci la o sută cincizeci... 

— Bine, o sută. 

Manuela se retrase. Inginerul făcu pe trei, Alexandru pe 
şase, Cecilia azvârli cărţile enervată. 

— Sunteţi nebuni! 

— Câte? mormăi inginerul. 

— Una. 

— Perfect, amice. Eu tot una. 

Alexandru, cu careu de aşi mascat, simulă că filează 
cartea. Se întreba febril cât să-i ceară, ca să nu-l sperie. 
Inginerul Virgil Brănescu, perfect treaz, zâmbi larg: 

— Tu vorbeşti! 

— Cinci sute! ceru Alexandru Miga încercând să pară 
calm. 

Numără bancnotele răsfirându-le în evantai. Profesoara 
luă o ţigară din pachetul lui bărbatu-său şi scăpără bricheta 
cu o mână nesigură. 

— Când oi mai juca eu cu voi poker, să-mi spui cuţu! 

Inginerul îi făcu semn să tacă. Reflectă câteva secunde, 
apoi scoase portefeuille-ul de la piept. 

— Cinci sute... Mda... O suma frumuşică onorabilă, 
distinsă chiar, declară leneş, uitându-se la Manuela. Numai 
că nu e rotundă. Cinci sute ai tăi, iubite, plus încă o mie 
cinci! 

Alexandru îl privi lung. Nu putea descifra nimic pe chipul 
uscăţiv al inginerului. Era calm, jovial, şi cum ar fi spus 
Florence, puţin ciupit. En pointe de vin... | se răciseră 
mâinile de emoție, nu mai ţinea seama de prezenţa 
Manuelei. 

„Fie ce-o fi! Careu de aşi servit, ce dracu”! Nu prinzi 
cartea asta de zece ori în viaţă.“ 


Ora 3:15 

Un sfert de oră, în pas de plimbare, despărţea locuinţa lui 
Alexandru de a bătrânilor. Doamna Miga, înviorată de aerul 
rece, se simţea ceva mai bine şi aproape regreta că 
plecaseră. Şerbănică, bosumflat, mergea cu nasul în 
pământ. Din case răzbătea zvon de petrecere prelungită, 
muzică, râsete şi chiote. La unele ferestre însă, luminile 
începuseră să se stingă. 

— Nu mă mai doare aşa rău capul, constată cu satisfacţie 
Florence. 

Şerbănică izbucni: 

— Eram sigur că exagerezi, ca de obicei. Trebuia să 
deschizi puţin geamul şi să iei un antinevralgic. 

— Mi se întâmplă prima oară să plec de la o partidă de 
poker înainte de a se fi isprăvit, surâse bătrâna. Poţi să fii 
convins că abia mă ţineam pe picioare. 

— Nu sunt convins de nimic! ţipă gâtuit Miga. Şi nici n- 
am ştiut că ne putem permite să facem un cadou de trei 
sute nouăsprezece lei unor necunoscuţi oarecare. 

Florence râse încetişor. N-avea chef să se certe. Bătrânul 
o privi surprins. Prinse curaj şi continuă: 

— Am petrecut un Revelion minunat şi a trebuit să-l strici 
tu la urmă. 

— Pe dracu”! Cu excepţia ultimelor două ceasuri, m-am 
plictisit crâncen. În viaţa mea n-am întâlnit două tâmpite 
care măcar să ajungă până la călcâiul noră-ti şi al belferiţei. 

Şerbănică îşi înghiţi cuvintele: „A îmbătrânit şi a devenit 
geloasă pe două tinere prietene, care se completează 
admirabil. Manuela e distinsă şi cerebrală, Cecilia 
spumoasă şi tellement primesautiere... Ca un copil.“ 

— Cât despre menu... 

Florence dădu din mână a lehamite. 

— Ce avea meniul? se miră bătrânul. Mi s-a părut perfect. 
Rafinat şi de calitate. 


Doamna Miga, într-un acces de bună dispoziţie, durerea 
de cap încetase complet, îl luă de braţ şi-i vorbi cu glas 
împăciuitor: 

— Hai să nu ne certâm, Şerbănică, chiar de Anul Nou. 
Totul a fost perfect, însă mie mi-e foame. Ce zici de un petit- 
dejeuner în doi, când ajungem acasă? Avem ouă fierte, 
pasăre rece, prăjitură şi dacă nu mă înşel, în cămară, o 
sticlă de vin vechi. Mi l-a adus Sandy. 

Bătrânul, surprins de calineria Florencei, îi zâmbi 
nehotărât. Ochii albaştri străluceau ca safirele şi acum, în 
dimineaţa întunecată de iarnă, regăsea pe chipul ei tot 
farmecul care-l zăpăcise în tinereţe. Ceva firav, dar 
emoţionant, mişcă sub crusta groasă de răutăţi, ironii 
sângeroase şi lipsă de înţelegere pe care anii le aşternuseră 
între ei. 

— Cum vrei tu, Florence, îngână tulburat... Ia stai! Ce-i 
asta? 

Se opri înspăimântat în mijlocul străzii. În casă ardeau 
toate luminile. 

— Să le fi uitat aprinse? întrebă bătrâna îndoindu-se 
sincer de o asemenea eventualitate. 

— Exclus! Ţin minte, când am ieşit din curte, m-am uitat 
încă o dată. 

— Sandy are cheie... 

— Ei şi? Ce să caute Sandy la noi când are musafiri 
acasă? Ne-au călcat hoţii, precis! 

Bărbia îi tremura, pe la colţul gurii i se prelingea un 
firicel de salivă. 

— Hoţi, pe dracu”! Că ăia-s proşti să vină la trei dimineaţa 
când au avut toată noaptea la dispoziţie şi încă să scoată şi 
steagurile! 

Florence avusese toată viaţa curaj şi încăpățânare. Îşi 
zvârli capul pe spate şi o luă înainte. 

— Eşti inconştientă! Trebuie anunţată miliția. 

— N-ai decât! Asta-i culmea, să nu pot intra la mine în 
casă decât cu ajutorul miliției. 


Trânti portiţa de fier forjat şi parcurse cu paşi mari şi 
hotărât aleea pietruită. 

— Florence! Gândegşte-te! ţipă Miga. Te omoară! 

Bătrâna ridică din umeri şi introduse cheia în broască. 
Şerbănică rămase tremurând în curte. 


Ora 3:20 

Doi bărbaţi şi o femeie se uitau la ea ca la o fantomă. 
Doamna Miga încruntă sprâncenele şi declară ironică: 

— Mă scuzaţi că am întârziat. 

— Ea e! exclamă Persida Ionescu. 

Colonelul Dăneţ se legitimă. 

— Suntem de la miliţie. Am pătruns în locuinţa 
dumneavoastră siliţi de împrejurări şi folosind mijloace 
legale. 

— Despre ce este vorba? 

— Aseară, aţi luat un taxi de la Gara de Nord. 

— Exact!... Numai o clipă, vă rog, să-l chem pe soţul meu, 
aşteaptă afară. 

Se duse până în antreu. Scoase capul pe uşă şi îl strigă. 
Bătrânul intră în casă împiedicat şi năuc. Se uită la figurile 
necunoscute, fără să înţeleagă nimic. 

Dăneţ, cu inima înnodată de spaimă, obsedat de 
scurgerea minutelor îi puse în temă. 

— În taxi, continuă, aţi găsit un casetofon. Când aţi 
coborât l-aţi luat cu dumneavoastră. 

Persida vru să spună ceva, dar privirea colonelului o opri. 

— E o aberaţie! izbucni sufocat bătrânul. O aberaţie şi o 
ofensă. În viaţa mea n-am luat ceva care să nu-mi aparţină. 

Colonelul îşi muşcă buzele. Ochii îi ardeau făclie. După 
toate calculele casetofonul putea exploda cel mai târziu în 
jur de ora opt dimineaţa. Gogan i-l înmânase Corinei Manea 


la douăzeci şi treizeci de minute. Mecanismul oricărui ceas 
e reglat pe douăsprezece ore. 

— Sunt încredinţat de tot ceea ce-mi spuneţi. Am 
presupus dintr-un bun început că având multe bagaje aţi 
luat aparatul din neatenţie. Se poate întâmpla oricui. 
Intenţia de culpă cade de la sine. 

Florence se juca încurcată cu ciucurii feţei de masă. 
Şerbănică, derutat, rămăsese cu gura căscată. 

— Trebuie să vă atrag atenţia că în aparat se află o 
bombă ce poate exploda în orice clipă. 

Bătrânul se îngălbeni, apoi brusc, fără un cuvânt, se făcu 
mototol şi căzu pe canapea. 

Locotenentul Moşoianu irupse pe uşă: 

— Viitorului 19. Asta e adresa aviatorului. Am şi numărul 
de telefon. 

Dăneţ se întoarse spre doamna Miga. 

— Unde-i aparatul? 

— La fiu-meu. Grăbiţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu! 

Formă singură numărul. Telefonul sună prelung, fără să 
răspundă nimeni. 

— Lăsaţi-mă pe mine, spuse Moşoianu. Probabil aţi greşit. 

Aşteptară aproape un minut cu sufletul la gură. 

— Unde puteau să plece? întrebă colonelul. 

Bătrâna dădu din cap. Abia putea vorbi. 

— Telefonul lor se defectează mereu. Sunt acasă... 

Dăneţ dădu scurt din cap şi se repezi afară, urmat de 
locotenent. Doamna Miga fugi după ei. 


Ora 3:30 

Alexandru spăla vasele în bucătărie. Schimbase doar 
cămaşa şi îşi pusese un şorţ. Nevastă-sa făcea ordine în 
casă. Trântea ostentativ lucrurile şi din când în când, 
aducea câte o nouă tavă cu pahare murdare, scrumiere, 


farfurii sau linguriţe. De când plecaseră soţii Brănescu, 
Manuela, împietrită şi inabordabilă, nu scosese o vorbă. Se 
mişca mecanic prin încăpere, aranja un scaun, îndrepta un 
colţ de covor. Simţea că-i plesneşte capul de furie. 

„O să mi-o plătească dobitocul! Patru-cinci mii de lei 
spânzurați într-o clipă! A dat tot ce-am avut în casă! Crede 
că-s vremurile când ciocoaica de maică-sa îşi aprindea 
ţigara cu bancnote de o mie? Canalia!“ 

Aviatorul tăcea chitic, încerca să aranjeze vasele în bufet, 
fără să facă cel mai mic zgomot. 

„Manuela e supărată... Are dreptate săraca... O să trec 
mâine sau poimâine pe la mama şi o să-i cer colierul mic de 
granate, care-i place atât de mult Elei... Brăneştii n-au 
procedat totuşi elegant.“ 

Ţârâitul strident şi prelung al soneriei îl lăsă nedumerit. 
„Cine naiba o fi la ora asta!“ 

Îşi şterse repede mâinile într-o cârpă şi alergă la uşă. 

Florence îi căzu în braţe, plângând în hohote. 

— Sandy! 

În spatele ei se aflau doi bărbaţi cu figuri întunecate. Se 
simţi cuprins de spaimă. 

— Nu înţeleg nimic... Ce s-a întâmplat? 

Colonelul se strecură pe lângă ei şi intră în casă. 

— Unde-i casetofonul? întrebă, privind agitat în jur. 
Doamna Miga rămase agăţată de umerii aviatorului. 

— E o bombă înăuntru, Sandy! Poate exploda în orice 
secundă... 

Mogşoianu începuse să scotocească singur, intrând dintr-o 
odaie în alta. 

— Bombă?! exclamă Alexandru aiurit. 

— Da... Şerbănică l-a găsit în taxi şi ţi l-a făcut cadou... 
Am să-ţi explic. 

Dăneţ tremura din tot corpul. 

— Unde e? 

— Iertaţi-mă..., îngână Alexandru fâstâcit... L-am pierdut 
la poker... 


CAPITOLUL VIII 


Manuela ieşi din baie în capot şi cu demachiant pe faţă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Închipuieşte-ţi, spuse Alexandru, în casetofon era o 
bombă. Dumnealor... 

Colonelul Dăneţ i-o reteză: 

— O să-i explicaţi mai târziu. Cine a luat aparatul? 

— Soții Brănescu... El e inginer... Virgil. 

— Au plecat demult? 

— Acum zece minute, cu maşina lor. Au un Fiat 1500 
TOŞu. 

— Unde stau? 

— În Pajura... Aleea Măcin 18... E un bloc de cărămidă 
aparentă, chiar în spatele complexului de zece etaje. 

Doamna Miga, prăbuşită într-un fotoliu, îşi ridică faţa 
descompusă. N-o mai ţineau nervii şi plângea fără să 
încerce măcar să se stăpânească. 

— Au plecat? 

— Da, spuse Alexandru. Acum povesteşte-ne şi nouă ce s- 
a întâmplat. 

— Ţi-am spus... Mai mult nu ştiu nici eu... Trebuie să mă 
duc... Am lăsat casa vraişte, lui taică-tău i s-a făcut rău. 

— Te conduc, mamă... Nu poţi merge singură în halul 
ăsta... 

Se duse să-şi tragă ghetele. Pe chipul Manuelei se citea o 
umbră de satisfacţie ciudată. 


Maşina soţilor Brănescu înainta în zigzag. Se 
îndepărtaseră de bulevard pentru a evita agenţii de 
circulaţie şi acum se îndreptau spre casă, cu ocoluri largi, 
pe străzi mai puţin frecventate. 

O Dacie opri lângă trotuar, la mai puţin de zece metri... 
Şoferul, nedumerit de slalomul Fiatului roşu, aştepta să 
vadă ce-i în capul inginerului. 

Brănescu şi nevastă-sa făceau haz nespus. Când ajunseră 
în dreptul lui, îi trimiseră bezele. 

— Crapă fierea în snoaba aia! exclamă cu satisfacţie 
Cecilia. Fii atent, Virgil, o să ne rupem gâtul. Când am luat 
casetofonul, am crezut că i se face rău. S-a despărţit foarte 
rece de noi... 

— Acum stă la colţ! sughiţă inginerul. 

— Fii atent, Virgil!... Nu înţeleg, cine stă la colţ? 

— Prostul ăla! L-a pus Manuela la colţ... 

Cecilia chicoti încântată: 

— De fapt cât ai câştigat? 

— Bani gheaţă, vreo două mii trei sute... Aşa cred. 
Chestia mare e drăcia asta cu muzică. 

Viră brusc, ocolind în ultima secundă un tei aflat pe colţul 
străzii. 

— Uite unde şi-au găsit dobitocii să planteze copaci... 

— Te-am rugat sa fii atent... Mâine am să-i dau un telefon 
Manuelei. 

— Părerea mea, rânji Virgil Brănescu, e s-o laşi baltă. 

— De ce? 

— O să-ţi trântească receptorul în nas. 

Se aplecă peste volan, încercând miop să desluşească 
direcţia. Cecilia râse: 

— Eşti beat? N-are nici un motiv să-mi închidă telefonul... 

— Bineînţeles că-s beat... Am troscăit un kil jumătate de 
coniac... Dar mintea îmi funcţionează... Ţi se pare civilizat 


să le scoţi aparatul din casă, după ce ai mâncat şi ai băut la 
ei? 

Profesoara ridică din umeri. 

— Ăsta e pokerul. Ei au propus să jucăm. 

— În fond, mie puţin îmi pasă... Sunt prietenii tăi... 

Inginerul frână brusc, lăsând să treacă un autobuz. 
Nevastă-sa îşi pierdu echilibrul şi căzu peste el. 

— Ce dracu' nu eşti atent?... Şi pe urmă, ce să-ţi 
povestesc, am mâncat şi am băut, de m-aş aşeza acum la 
masă. lot Revelionul i-a costat maximum cinci sute de lei. 
Şi-n banii ăştia intră şi o mânecă de la rochia Manuelei. 

— N-avea mâneci, se hlizi inginerul... Pe tine te-a costat 
mai mult de Crăciun? Le-ai dat vin de şapte lei cincizeci în 
sticle de trei sferturi... Salam, pateu de ficat în vreo 
douăşpe combinaţii şi-un picior în fund... 

Cecilia îşi aprinse o ţigară. Trase fumul şi replică 
superior: 

— Mesele astea sunt simple pretexte de a petrece o seară 
împreună, nu să mănânci ca sălbaticii... 

— Aşa crede şi Manuela, rânji inginerul... Urmă pe tonul 
omului obsedat de aceeaşi idee: Bătrâna e o forţă... 

— Fii atent, era să intri în chioşc... Care bătrână? A, 
mama lui Sandy? Am auzit că a fost curvă mare. Avocatul 
Vintilă o cunoaşte bine... 

— Joacă superb, decretă inginerul. Dacă rămânea la 
masă, nu-l lăsa pe fiu-său să intre în rahat. L-a ajutat tot 
timpul. Ştie dintr-un ochi ce carte ai. 

Cecilia se gândea la ale ei. 

— Povestea Vintilă că bărbat-su era cel mai celebru 
încornorat din Bucureşti... Şerbănică le cocu... Cică aştepta 
cuminte în curte să plece amanţii nevesti-si şi pe urmă 
bătea la uşă şi cerea voie... Era să intri în stâlp! Ai 
înnebunit? 

— Cred ca ne-am rătăcit, mormăi inginerul. 

— Eu cobor! ţipă Cecilia. Parcăm dracului maşina undeva 
şi vii mâine s-o iei... 


Brănescu se uită buimac în jur... 

— Da... cred ca ai dreptate... Habar n-am unde suntem. 
Mai parcurse vreo cincizeci de metri şi opri în dreptul unei 
vile florentine. 

— Încearcă să ţii minte unde am lăsat-o... 


— Nu-s acasă, spuse locotenentul Moşoianu, ieşind din 
bloc. Am bătut, am sunat, nu răspunde nimeni. Am trezit în 
schimb tot etajul. 

Colonelul îşi muşcă buzele. Bănuise că n-au ajuns încă. 
Fiatul roşu nu se zărea nicăieri, iar locuri de parcare libere 
erau suficiente. Se simţea complet amorţit, groaza, un 
bolovan imens pe care-l purta de aproape şapte ceasuri, îi 
încovoiase umerii. 

— Trebuiau sa se fi întors de mult, calculă locotenentul. 
Au plecat de la Miga cu zece minute înainte de sosirea 
noastră... 

— Pană sau accident, spuse sec Dăneţ. 

Farurile unui taximetru şovăiră la capătul aleii. Maşina 
opri la câţiva metri de ei. Şoferul aprinse lumina şi colonelul 
se uită crispat la perechea dinăuntru. Bărbatul, cu o mână 
plină de bancnote, încerca să plătească. Părea că nu poate 
să diferenţieze hârtiile. 

— Ei sunt! şopti Moşoianu. Pun pariu! 

Se repezi spre taxi. Inginerul râse bine dispus: 

— Ai avut noroc, tinere! E liber. 

Colonelul le privi mâinile. Bărbatul şi le ţinea în buzunar, 
femeia strângea sub braţ o poşetă mică, de mărgele. 

— Familia Brănescu? întrebă Mogşoianu. 

— În persoană. Inginerul se distra de minune. 
Dumneavoastră? 

Locotenentul se legitimă. Îi explică scurt despre ce este 
vorba. Dăneţ respira sacadat, nu avea curaj să-şi privească 


ceasul. 

— Ce chestie! sufla Brănescu căpiat. Auzi, Cici? 

Femeia se strânse lângă el. 

— Unde e aparatul? 

Vocea colonelului răsună goală, dogit. 

— În maşina noastră. Am parcat-o pe... Cum dracu-i 
spune? 

— Veniţi cu noi să ne arătaţi, îl întrerupse Dăneţ. Repede, 
vă rog! 

Îi indică Renault-ul miliției şi-i făcu semn să urce. 

— Tu rămâi, Cici, spuse moale inginerul. N-are nici un 
rost să te mai trambalezi pe drumuri. Ai cheia? 

Profesoara dădu hotărâtă din cap: 

— Merg cu tine. 


— De ce râzi, Răzvane? întrebă Cati. 

Era o fată de vreo cincisprezece ani, subţire, cu o claie de 
păr creţ şi roşcat. Purta blugi şi sub o ie diafană, un tricou 
negru cu mâneci lungi şi guler rulat. Stătea întinsă de-a 
curmezişul divanului şi se juca, răsfirând clopoţeii unei 
brățări de argint. De fapt, avea argint pe toate degetele. 

Răzvan, rezemat cu coatele de pervazul ferestrei, chicoti. 
Întoarse capul şi i se văzu nasul mare şi cărnos, uşor 
încovoiat. 

— Au parcat doi şmecheri vizavi... Gagiul e rănit rău. 
Pulbere... A uitat să încuie. 

— Ia sa văd! îi sări în spinare Oana. 

Avea vioiciunea puţin forţată, caracteristică fetelor foarte 
tinere, care încearcă să atragă atenţia cu orice chip. 
Semăâna mult cu prietena ei, Cati. Aceiaşi blugi frâănjuriţi, 
aceeaşi siluetă, tot ie, dar galbenă. O deosebea culoarea 
părului lins şi întunecat. 

— Unde sunt? 


— S-au dus! râse Răzvan. Uite, Fiatul ăla, de lângă stâlp, 
e maşina lor. 

Florin, un lungan uscat cu ochelari şi coşurile de pe 
bărbie pudrate cu talc, se interesă pe tonul bărbatului de 
club, blazat şi flegmatic: 

— În casa asta nu se mai bea nimic? 

Răzvan se uită la sticla goală de lichior, o răsuci parcă 
surprins pe toate părţile şi o aruncă într-un coş de hârtii. 
Avea o gură lungă, de paiaţă şi când râdea, colţurile îi 
despicau adânc obrajii. 

— 'Tăticu' are dreptate. Ce vreţi să radeţi? 

Deschise cu aere de proprietar barul din bibliotecă. 
Înăuntru se vedeau mai multe sticle şi un set de pahare 
albastre. Arătă cu degetul, dând explicaţii de mare 
cunoscător: 

— Votcă, whisky Jockey Club, de la poporul frate bulgar, 
ţuică valahă, gin imperialist. Pronunţaţi-vă! 

Florin îşi muşcă buzele. Invidia degajarea lui Răzvan, 
admiraţia cu care se uitau la el Cati şi Oana, belşugul din 
casă... Dacă ar fi venit la el, nu le-ar fi putut oferi nici măcar 
un pepsi. Când Răzvan deschisese frigiderul, rămăsese cu 
gura căscată: icre, sardine, curcan în aspic, salam de Sibiu, 
răcituri. Mâncaseră pe săturate din toate, fetele dăduseră 
iama în prăjituri. Când i-ar fi îngăduit maică-sa, lui, 
asemenea urgie? Şi, încă fără să-i ceară voie, să-şi cheme 
amicii? 

— Amalfi ai? întrebă vrând să-şi dea importanţă. 

Oana se uită la el mirată: 

— Ce-i ăla? 

— Vermut cu votcă şi suc de portocale, explică expert şi 
cu glas baritonal Florin. 

Răzvan se rezemă de bibliotecă. Vorbea cu ţigara lipită 
de buze. Auzise că numai francezii sunt în stare de 
performanţa asta şi se antrenase. 

— Tţ! făcu. Firma nu ţine vermut. 

— OK! Atunci poate să fie gin. 


Răzvan umplu un pahar, apoi se uită la fete. 

— Voi ce beţi? 

— Tot gin, dar cu gheaţă şi lămâie, spuse Cati. Ascultă, 
babacii tăi la ce oră vin? 

— Idon't know, scumpo! Ce importanţă are? 

Cati se strâmbă: 

— N-am nici un chef să ne găsească aici. 

— Fii sobră! Bătrâna nu suflă în faţa mea şi bătrânul nu 
suflă în faţa bătrânei. 

Oana chicoti încântată. Îi plăcea Răzvan. La cincisprezece 
ani, era un bărbat şi jumătate. Când te invita la cinema, nu 
admitea să-ţi plăteşti biletul, proceda la fel când îţi oferea o 
prăjitură. Era singurul băiat din cartier care avea o Mobră 
şi ştia să se îmbrace. Oana îl măsură printre genele scurte 
şi dese. Îl găsea grozav de bine. Nu-i vedea nasul mare, nici 
gura prea lungă. Îi vedea doar puloverul minunat de mohair 
bleu, cămaşa cu carouri mărunte de aceeaşi culoare, blugii 
originali, ghetele cu talpă de crep, ceasul pătrat, electronic. 
Nu-i trecu nici o clipă prin minte că de fapt îi iubea hainele, 
atmosfera de prosperitate pe care o emana, barul din 
bibliotecă, magnetofonul, frigiderul... Că pe acelaşi Răzvan, 
îmbrăcat în costumul modest al lui Florin, nici măcar nu l-ar 
fi observat. Avea noroc şi de părinţi formidabili. Maică-sa 
era tehnician dentar şi câştiga cât trei bărbaţi. În fiecare zi 
venea cu plasa plină: cartuşe de Kent, whisky, cutii de 
bomboane, tot felul de cadouri. Răzvan nu se fălise când 
spusese că maică-sa îl purta pe palme. Într-o dimineaţă, 
învățau împreună la fizică. La ora zece, doamna Petcu 
bătuse la uşă. Îi aducea micul dejun şi Oana înlemnise 
privind tava aceea. Ciocolată fierbinte în cafetieră de 
argint, brioşe calde într-un vas de jena cu capac, jeleu de 
caise şi dulceaţă de zmeură în farfurioare de cristal, 
jambon, pâine prăjită, ouă cu unt la pahar. Pe şervet era 
brodat „poftă bună!“, iar într-un vas mic cât degetul se 
aflau trei viorele. Răzvan se strâmbase: „Ce-i cu zarzavatul 
ăsta? Lăsaţi-vă de mofturi, tovarăşi!“ 


— Dansăm? întrebă Florin. 

Oana şi Cati îl priviră ironic. Uite unde era Fred Astaire! 

Cati căscă leneş. 

— Inventaţi ceva! Mă plictisesc. 

Cati îşi dădea aere de femeie fatală. În fiecare zi se lua 
drept altcineva, când Sophia Loren, când Mireille Mathieu, 
Silvie Vartan sau, în dispoziţii mai bizare, chiar Alain Delon. 

Se pieptăna în consecinţă, privea printre gene „pierdut“, 
îşi fâţâia şoldurile de ied şi se credea irezistibilă. Din când 
în când, cădea pe gânduri şi zâmbea cu amărăciune. 
Întrebată despre motivul tristeţii, dădea acelaşi răspuns: 
„Voi muri foarte tânără... O presimt, o ştiu... În schimb, 
viaţa mea va fi extrem de intensă. Voi iubi cu toată fiinţa 
mea!... Voi trrrăi cu pasiune...“ 

Când pronunţa ultimele cuvinte, r-ul de la trăi, rulat 
pătimaş, devenea un adevărat tril. 

— În regulă! spusese maică-sa, o femeie voioasă şi 
totdeauna bine dispusă, funcţionară la poştă. Până vei trrrăi 
cu pasiune, du-te şi ia-i lui bunică-tu o pâine fără sare şi un 
kil de borş. Nu dormi pe drum! 

— Ah! suspină Cati. Cum nu mă înţelegi! 

Băga o sticlă în plasă şi pleca serafică, aeriană şi un pic 
turmentată ca Sue Ellen... 

Florin luă pachetul de Kent de pe masă şi i-l întinse: 

— Vrei o ţigară? 

Cati îşi strâmbă buzele scorojite, unse cu strugure. 

— Am spus că mă plictisesc. 

Lui Răzvan i se aprinseră ochii. 

— Am 0 idee de milioane! 

— Să jucăm gajurile, nu? întrebă Cati sarcastică. 

Florin roşi. Fusese propunerea lui acum câteva ceasuri. 
Răzvan dădu din mână. 

— Fiţi atenţi! Gagiul a uitat maşina descuiată. 

— Care gagiu? întrebă Cati. 

— "Tipul cu Fiatul de vizavi... Ce-ar fi să-i tragem o 
plimbare? 


Florin făcu ochii mari. Când era emoţionat, mărul lui 
Adam îi sărea sub bărbie. Se bâlbâi. 

— Dar ăsta-i furt... Furt curat. 

— Furt pe dracu'! Ne plimbam un ceas şi i-o aducem 
frumos înapoi. Ce ziceţi? 

— Ştii să conduci? întrebă Oana. 

Pectoralii lui Răzvan se bombară, glasul deveni mai gros. 

— Asta era problema? Când ieşim din oraş, babacul mă 
lasă totdeauna la volan. Puriul oboseşte repede. 

Oana îl privea cu gura căscată de admiraţie. Cati se înălţă 
în coate. Îşi ţuguie buzele: 

— Hm, ar fi ceva... 

— Treaba voastră! spuse Florin. Eu nu mă bag. 

Cati râse: 

— Mă aşteptam... 

Răzvan, ars de nerăbdare, se bâţâia de pe un picior pe 
altul. 

— Ei, ce facem? Mergem? 

Oana se uită în jur. Era mizerie, scrumiere pline, farfurii 
şi pahare murdare. 

— Nu strângem întâi aici? 

— La noi, declară suficient Răzvan, musafirii nu spală 
vasele... Are grijă lady Petcu. Daţi-i bătaie! 

Deveniră dintr-o dată febrili, nerăbdători, emoția le 
colora chipurile. Îşi îmbrăcară şubele îmblănite „Alain 
Delon“. Florin le privea cu invidie. Nu-şi dorea nimic altceva 
pe lume. Un magnetofon şi o şubă... „Poate peste cinci 
ani!“, îşi zise cu un oftat, încheindu-şi scurta ponosită, 
transformată dintr-un palton de-al maică-si. Stofa era de 
damă, un velur verde şi se simţea strivit de umilinţă. 

Coborâră scările pe furiş, râzând înfundat, intraţi deja în 
clandestinitate. Florin încercă s-o ia pe Oana de mână. Ei 
doi erau pereche. O invitase la un meci de baschet, la sala 
Floreasca, văzuseră un film la Patria - opt lei epuizaseră 
dintr-un foc veniturile lui Florin pe o săptămână - veniseră 


la Revelion împreună. Fata se smulse, aproape agresivă şi 
se grăbi să-l ajungă din urmă pe Răzvan. 

— Brr... Ce frig e! se scutură Cati. Care-i maşina? 

— Veniţi după mine. 

Răzvan deschise portiera şi se instală la volan. Se uită 
ironic la Florin: 

— Ce-ai hotărât, tăticu'? Vii sau nu? 

Florin văzu chipurile dispreţuitoare ale fetelor, îşi 
imagină îngheţat comentariile cu care aveau să-l foarfece 
după plecare. Încercă să pară flegmatic şi degajat: 

— În sfârşit... Nu mă prea amuză, dar cum n-am altceva 
mai bun de făcut... 

Trânti portiera şi se lăsă pe spate, ferindu-se să se uite la 
Oana. Răzvan scoase o sârmă din buzunar, o răsuci expert 
şi făcu contactul. Fiatul începu să alunece uşor. Cati şi Oana 
aplaudară, nebune de entuziasm. 


Ora 3:50 

Colonelul Dăneţ sări primul din maşină. Inginerul privea 
nedumerit în jur. 

— Ce chestie! suflă. S-a evaporat. 

Locotenentul Moşoianu îl cercetă surprins. Brănescu 
părea că se amuză de minune. Cecilia tremura în mantoul 
subţire, de seară. 

— Clar, şopti, a dispărut. 

— Sunteţi sigură că aici aţi parcat-o? întrebă Dăneţ. 

Brăneştii răspunseră într-un glas: 

— Absolut! Nu încape nici o îndoială, urmă Cecilia. Am 
memorat strada şi pe urmă casa asta - arătă vila florentină 
- o recunoşti dintr-o mie. Probabil a furat-o cineva. 

— Aşi! făcu inginerul optimist. Bănuiesc că a încurcat 
cineva borcanele... În noaptea asta, suntem toţi matoliţi. 


Aşa am păţit eu odată pe litoral. Ţii minte, Cici? M-am urcat 
în Fiatul unui doctor, cum dracu-l chema? 

Colonelul Dăneţ se rezemă de stop. Nu vedea nimic în 
faţa ochilor. 


CAPITOLUL IX 


Ora 4,00 


Mărfarul se apropia de frontieră. Gogan, agăţat pe ultima 
treaptă a unui vagon de vite, cercetă atent solul apoi sări pe 
un dâmb nisipos. Se rostogoli de câteva ori şi rămase întins 
pe burtă, până când trenul pieri în noapte. 

Întunericul ţesea umbre dese, îngheţate de răsuflarea 
rece a vântului. Responsabilul îşi încheie canadiana până la 
ultimul nasture, ascultând lătratul înfundat al câinilor. La 
vreun kilometru se zărea o aşezare îngustă şi lungă. 
Luminile ferestrelor, unde oamenii îşi prelungiseră 
petrecerea, sclipeau îmbietoare. Gogan se apropie de 
capătul satului prudent, răstălmăcind fiecare zgomot. Tăie 
de-a curmezişul o grădină şi se lipi de un stog de paie, 
scoțând briceagul. Era o sculă nemţească, cu lama lungă, 
ascuţită brici. Frământa între degete prăselele reci, 
socotind că atâta vreme cât vântul bate dinspre uliţă, dulăul 
gospodarului n-are să-i simtă prezenţa. După un sfert de 
oră, apăru un copil cu ochii cârpiţi de somn şi se grăbi să 
intre în privata construită la poalele grădinii. 

Gogan se furişă în apropiere şi când puştiul ieşi, dintr-un 
salt îi astupă gura cu palma. Băiatul n-avea mai mult de 
doisprezece ani. Clipi des, speriat, apoi se dezmetici şi 
clătină din cap în semn că a înţeles. 

Responsabilul îi descleştă gura şi-l prinse de gulerul 
cămăşii. 

— Cum te cheamă? 

— Liviu. 


— Uite care-i povestea, Liviule, daca eşti cuminte şi mă 
asculţi, nu păţeşti nimic, mai mult, te umplu de bani. Ne-am 
înţeles? 

Băiatul începuse să plângă înfundat. Tremura din toate 
încheieturile. Reuşi să îngâne: 

— Da. 

— Câţi kilometri sunt până la graniţă? 

— Trei. 

— Cunoşti locurile? 

Copilul rămase mut, lacrimile i se prelingeau şuvoaie pe 
obraji. 

— Să nu minţi, Liviule, auzi? şopti Gogan zgâlţâindu-l! Să 
nu minţi! 

— Nu mint, mă nene... Nu ştiu... Arătă spre frontieră. 
Încolo n-avem voie să ne jucăm. 

Responsabilul scoase un teanc de sute: 

— Dacă mă treci la sârbi, sunt ai tăi! 

— Nu ştiu cărările, mă nene... Să mor eu! Cum te apropii, 
răsar grănicerii. 

— Taică-tu-i acasă? 

— Înî. E ziua lui, se cinsteşte... 

— Îl cheamă Vasile? 

— Păi? 

Se mai liniştise, îşi ştergea obrajii cu mâneca. Gogan era 
numai ochi şi urechi. Din casă răzbăteau chiuituri şi râsete. 

— Cine mai e? întrebă arătând cu capul în direcţia 
ferestrelor. 

— Ai noştri, alde naşu.'... 

— Da... spuse Gogan pe gânduri. Uite cum o să facem, 
Liviule. Ai să-l strigi pe taică-tu să iasă niţel afară. Atât, ne- 
am înţeles! 

— Da. 

Îl împinse lângă cerdac, topindu-se în umbră. 

— Acum! 

— Tată! Mă tată, măăă... 


Repetă apelurile până când apăru un munte de om 
înduminicat, cu cămaşa desfăcută la gât. Văzu cuțitul lui 
Gogan sub bărbia băiatului şi înţelese repede cum stau 
lucrurile. 

— Aşa, va să zică... 

— Aşa! şopti responsabilul. Închide uşa şi ai grijă cum o 
suceşti! Ai mare grijă! La cel dintâi sunet, ăsta micu' e 
mort! 

Gospodarul trase uşa, rezemă zidul şi scoase zâmbind 
pachetul de ţigări. Afişa o siguranţă care nu-i plăcu lui 
Gogan. Nu-i plăcu nici surâsul, nici privirea batjocoritoare. 

— Din câte bag eu de seamă, spuse ţăranul, 'mneata baţi 
cărări dosnice. Numai că nu le cunoşti rosturile. 

— Ai ghicit. Mă treci dincolo şi îţi număr patru mii. 

— Nici preţurile bag de seamă că nu le ştii. Patru mii se 
plătea acum douăzeci de ani. 

— Asta-i tot ce am! Socoteşte restul în viaţa băiatului. 

— Rea socoată faci 'mneata, domnule dragă. 

Nu-ş slăbea din bătaia ochilor, zâmbetul nu-i părăsise o 
singură clipă chipul. 

— De unde să ştiu eu, adăugă, că nu te-au împins 
grănicerii să mă încerci? 

— Uită-te la mine, omule! Aşa arată un provocator? 

— Câte n-am văzut la viaţa mea... Oftă: Sloboade-mi 
feciorul şi scoate miile. 

Gogan rânji. 

— Uite banii. Băiatul rămâne zălog. 

— Bine o fi? întrebă gospodarul numărând liniştit teancul 
de bancnote. 

— Bine, rău, asta e! 

— Cum chibzuieşti 'mneata să-l trag după mine prin râpe, 
numai în cămăşuică, domnule dragă? 

Responsabilul se foi nehotărât. Mierea din glasul 
ţăranului îi strecura venin în cuget. Chibzui în fel şi chip, 
apoi se hotări: 


— Cizmele şi paltonul copilului sunt în antreu, le-am 
văzut când ai deschis uşa. Scoate-le! 

Gospodarul aruncă ţigara, clătinând din cap: 

— Lasă-mi feciorul, domnule dragă, şi n-o să-ţi pară rău. 
Într-un ceas, poate mai puţin eşti la sârbi. 

— Nu! spuse răspicat responsabilul. S-ar putea să fii un 
om de ispravă şi atunci îţi cer iertare că am procedat aşa, 
dar s-ar putea foarte bine să nu fii. Scoate-i cizmele şi 
paltonul! 

Țăranul le aduse. Îşi pierduse siguranţa şi Gogan oftă 
uşurat. 

— Aş vrea să mă înţelegi. Sunt într-o situaţie disperată, 
şopti. 

— Asta bag eu de seamă. Politic? 

Gogan se decise să rămână la povestea îndrugată lui 
Vintilescu. 

— Am călcat pe cineva cu maşina. Înfund puşcăria. 

— Ceasul ăl rău! 

— Ferească Dumnezeu! Întrebă repede: E adevărat că 
grănicerii sârbi sunt în înţelegere cu ai noştri? 

— Este. Ieri, nu mai departe, l-au întors pe unu... Trebuie 
să ştii drumul poterelor şi într-o parte şi în alta. Îl măsură 
ţintă: lot nu-mi iese din cap cum de-ai venit tocmai la 
mine... 

— Din întâmplare. 

— Hm! Eu cred că ţi-a şoptit careva vorba cea bună... 
Sunt singurul care îndrăzneşte să înfrunte potera. Gata, 
Liviule? 

— Gata, tată. 

— Păi să mergem. Ai grijă, omule, calcă numai pe urmele 
mele! 


XXX 


Colonelul Dăneţ deschise ochii. Sudoarea îi îngheţase pe 
frunte şi îşi zise că în zilele următoare se va simţi probabil 
rău. Avea o sinuzită veche, tratată de ani de zile inutil la 
Covasna. Soții Brănescu continuau să facă presupuneri. 

„Ce dracu' mai caută ăştia aici? Să mă lase în pace...“ 

— Puteţi pleca, le spuse cu o voce stinsă. Dacă aflăm ceva 
în legătură cu soarta turismului, veţi fi anunţaţi. 

Virgil Brănescu scrută chipul colonelului. Ce văzu i se 
păru probabil suficient. Îşi luă nevasta de braţ. 

— Hai, Cici! Chestia e unde găsim acum alt taxi. În fine... 
La mulţi ani şi succes! 

Se îndepărtară. Inginerul iremediabil vesel, Cecilia 
zgribulită, impresionată de ideea că se aflase atât de 
aproape de moarte. Vorbeau tare şi glasurile li se auziră 
până dispărură după colţul străzii. 

— Ghinion! scrâşni colonelul. În viaţa mea nu mi s-a 
întâmplat şi n-am auzit de ceva asemănător. Am impresia că 
totul e inutil. 

Locotenentul Moşoianu îi aruncă o privire scurtă, apoi îşi 
cobori ochii. 

— Da, inutil, insistă Dăneţ. Îmi vine să cred că undeva e 
scris să se întâmple totuşi o nenorocire. Niciodată un obiect 
infernal nu s-a plimbat în felul acesta. O ştafetă a morţii... 

Intrară în maşină şi declanşă sistemul radio. 

— Atenţie! Către toate secţiile de miliţie din Bucureşti! 
Extremă urgenţă! S-a furat turismul cu numărul 11 B 2916. 
Este vorba despre un Fiat 1500 roşu. Înăuntru se află o 
bombă. Atenţie! Repet! Către toate secţiile... 


XXX 


— Habar n-am avut că eşti un şofer atât de grozav! spuse 
Cati. Ai talente ascunse. 

Dăduseră drumul la tranzistorul de bord al inginerului şi 
răcneau toţi cu un entuziasm aproape de delir: £E/ bimbo! 


Până şi Florin izbutise să se antreneze şi acum, uitându-şi 
nemulţumirile, participa din tot sufletul la buna dispoziţie 
generală. Nu-i mai păsa nici măcar de privirile Oanei pe 
care ori de câte ori le întâlnea, păreau să-i repete: „Uite 
cum trebuie să arate un bărbat!“ 

„E un tip cu baftă, se consolă Florin. Asta-i situaţia. Are 
bani, nu-i obligat să care ca mine în fiecare dimineaţă apă 
caldă chiriaşilor mamei şi să le pregătească micul dejun, nu 
trebuie să curețe zilnic zece kilograme de cartofi şi în 
timpul ăsta să dondăne lecţia de istorie sau verbe 
neregulate la franceză. La urma urmei, de ce nu m-aş 
bucura şi eu de norocul lui? Era mai bine să rămân acasă şi 
să ascult poveşti de pe vremea lui Tudor Vladimirescu? Asta 
dacă nu mi-ar fi găsit mama vreo treabă de făcut.“ 

Se găsea veşnic câte ceva. „Florine, dă fuga la farmacie şi 
ia un fasconal pentru domnul Nestor... Uite aici cinci lei, să 
expediezi o telegramă pentru doamna Fundoianu, nu uita 
să aduci recipisa... Curăţă mazărea, păzeşte borşul... Fă 
curat la domnul Simian. Are musafiri azi... Cheamă 
instalatorul... Cumpără un bec de 75 pentru bucătărie şi 
vezi dacă frate-tău şi-a făcut la matematică... fugi la 
mercerie, du-te la măcelărie, de ce nu ţi-ai cusut nasturii la 
uniformă?... Lasă tu cinematograful, nu de asta ne arde 
nouă, trebuie să punem murături, acuma-s ieftini 
gogoşarii... Alţi băieţi de vârsta ta câştigă o pâine, îşi ajută 
părinţii, eu te ţin singură în şcoli... De ce ai nevoie de doi 
lei? Nu ţi-a lăsat ieri domnul Nestor cincizeci de bani şi 
alaltăieri, Fundoianca un leu şi jumătate restul de la 
medicamente?... 

Un viraj neaşteptat îi răsturnă unii peste alţii. Izbucniră 
în hohote de râs. Răzvan exclamă încântat: 

— V-a plăcut cum l-am luat pe-ăsta? 

Nu se simţise în viaţa lui mai formidabil. Conducea ca 
Mannix, cu o singură mână şi ţigara lipită în colţul gurii. 
Depăşea toate maşinile. Când şoferii frânau brusc, înjurând 


de mama focului, veselia ajungea la culme. Oana, cu ochi 
lucioşi, agăţată de scaunul lui Răzvan, observă excitată: 

— Asta nu mai e plimbare, e aventură. 

Răzvan, fericit şi mândru ca un păun, întoarse capul spre 
ceilalţi. 

— Acum barem s-o facem lată! Ce-aţi zice de-o excursie la 
Şosea? 

Izbucniră toţi în urale. 


Lucica Petcu îşi privea ceasul. De două ore stătea ca pe 
ace. Răzvan rămăsese singur acasă. Cel mult Florin avea să 
treacă pe la el. Avea încredere în Florin. Un băiat serios şi 
modest, ţinut bine în frâu de maică-sa. 

Petrecerea asta nu-i făcea nici o plăcere. De fapt, nimic 
nu-i făcea plăcere dacă nu participa şi Răzvan. Îi dădea câte 
trei telefoane de la serviciu, nu-l lăsase niciodată să plece în 
tabără. 

Gazda, o femeie masivă, cu ochi cenuşii, inteligenţi, se 
foia printre oaspeţi neobosită, aducea al treilea rând de 
cafele. 

— Hai, Mitică, suflă Lucica, e târziu. 

Bărbatu-său, bine legat şi cu o figură blajină, o cercetă 
nedumerit. 

— Ce naiba te grăbeşti?! Ai mâine serviciu? 

Pe obrajii Lucicăi apărură două pete roşii, mâinile îi 
tremurau. Nu suporta să fie contrazisă şi se enerva repede. 
Avea ochi albaştri, spalăciţi, un nas subţire ca o suliță, 
buzele cândva frumoase şi arcuite făcuseră creţuri, boţite 
de o permanentă nemulţumire. 

— Răzvan e singur, susură şarpe. 

— Ei şi? Îl plouă? Îl ninge? N-are ce mânca? O dată pe an 
scoatem şi noi capul în lume şi atunci mă ţii pe frigare. 


În general n-o contrazicea. Îi cunoştea cusururile, multe, 
unele grele, dar fire blândă şi cu oroare de scandal, Petcu 
se consolase de-a lungul anilor încercând să ţină seama 
doar de calităţile incontestabile ale nevesti-si. „E o soţie şi 
mamă excelentă, gospodină, econoamă şi - recunoştea cu 
onestitatea individului cumsecade - câştigă de două ori cât 
mine. Sunt maistru de douăzeci de ani şi o spun deschis: 
fără Lucica, n-aveam nici jumătate din cât am realizat...“ 

Petele de pe figura femeii deveniră vinete. 

— l-am telefonat acum un sfert de oră şi n-a răspuns. Mi- 
e frică să nu i se fi întâmplat ceva. 

— Vezi-ţi de treabă! spuse Petcu, ducând paharul la buze. 
O fi ieşit să ia aer sau poate s-a culcat şi a închis telefonul. 

Lucica trase nervoasă de poalele de brocart chinezesc. 
Era o rochie scumpă, ca şi pantofii şi garnitura de gablonz 
de la gât. Dedesubt însă, furoul era cârpit, porţjartierul 
vechi, numai franjuri. Nu-şi cumpăra niciodată lenjerie sau 
capoate, adică tot ceea ce în general nu se vede. Periodic, 
scotocea cufărul unei surori alegând sutiene, chiloţi, 
combinezoane abandonate. 

Gazda aduse două farfurii de fursecuri palide, preparate 
cu margarină. 

— Lucica le-a făcut. Completă maliţioasă sau realmente 
amabilă: Sunt delicioase. 

Un tip rotofei, descheiat la gât, făcu cu ochiul: 

— Nea Mitică, matale n-ai să mori de sărăcie! 

— Lucica, să-i dai şi nevesti-mi reţeta, numai de n-or fi 
prea scumpe. 

Un vecin de masă îşi vâri cotul în coastele lui Petcu. 

— Bagă-n tine, Mitică! Ia cu curcan, să-ţi scoţi banii! 

Rotofeiul se strica de râs. 

— Bre, bre, bre, oameni buni! Nu mai fiţi aşa risipitori! 
Păi Petculeştii au prăpădit bani nu glumă! Luă un cornuleţ 
şi-l răsuci pe toate părţile. Au intrat în astea vreo două pâini 
intermediare şi o litră de magiun. Ce, îs de colo doisprezece 
lei? 


Lucica asculta surâzând şters. O lăsau realmente rece 
glumele celorlalţi, nu-i păsa ce gândesc. Petcu în schimb 
fierbea. Era un Revelion cu participaţie şi-o implorase pe 
nevastă-sa să nu fie meschină. 

— Ni s-a dus buhul de calici! De ani de zile bem, chefuim 
din pomana celorlalţi. Închide-le naibii gura! Ia-le un 
curcan, o gâscă, fă un tort că-mi crapă obrazul de fiecare 
dată. Când începe Vasile cu bancurile, îmi vine să intru sub 
masă! 

Lucica se învineţise. 

— Un curcan! O gâscă! Eşti nebun! Azvârli aşa cu miile 
de lei. Îţi pasă mai mult de alţii, decât de copilul tău! 

— Paştele mă-si de copil! Nu-i lipseşte nimic! Şi hudubaia 
asta împopoţonată la care trag ca boul. Cu ce mă gâdilă 
dacă nu-mi intră un creştin în casă? Când a venit mă-ta de 
Crăciun, ai încuiat frigiderul cu cheia. Mâncai pe ascuns cu 
fi-tu în bucătărie. 

— Ea ce mi-a dat mie? Şi ce te interesează pe tine 
relaţiile mele cu mama? 

Dumitru Petcu, odată urnit, se oprea greu. 

— Ce ţi-a dat?! Te-a făcut şi te-a crescut, amărâto! Am 
ajuns eu, gineri-su, să-i dau câte un pol, doi, fără să ştii tu. 
Te-ai dus la ea de Înviere cu două ouă jumătate. Cică „noi 
nu mâncăm mult seara. Un ou eu, unu Mitică şi jumătate 
copilu”, că-i mic“. De nunta soră-ti, i-ai făcut cadou o găină 
de douazeci şi patru de lei, şi aia şchioapă... 

— Am un copil, idiotule! Pentru el strâng să-i fie mai 
moale, să nu înceapă de la lingură ca noi. 

— Şi de-aia i-ai vândut maică-ti oul cu un leu?! Şi dacă te 
calcă mâine tramvaiul? Cui laşi copilul? Ce roabă găseşte el 
să-l slugărească? 

— Îi eşti străin, nu tată! urlase nevastă-sa. Duşman! 

Lucica oftă şi se ridică de pe scaun. Se duse după gazdă, 
la bucătărie. Inventarie critic vasele murdare din chiuvetă, 
aragazul stropit de cafea, îşi zise că la ea acasă nu se 
întâmpla aşa ceva niciodată. Musafirii n-aveau decât să 


petreacă, asta nu înseamnă că în bucătărie trebuie să fie 
grajd. Întrebă mieroasă: 

— Pot să dau un telefon, Maricico? 

— Bineînţeles. Ce-s mofturile astea? 

— Aş mai avea o rugăminte... 

Lucica Petcu părea că şovăie. În realitate, nu se jena 
deloc. Femeia aştepta cu mâinile ude şi apa curgea pe 
ciment. 

— Ştii, tortul acela de fructe... Ţi-a reuşit foarte bine. Eu 
n-am făcut anul ăsta şi lui Răzvan îi place grozav. Dacă ţi-a 
rămas vreo felioară... 

— Cu plăcere. Uite îl scot chiar acum din frigider şi-ţi tai 
o bucată. 

Lucica se roşi de plăcere. Nimic n-o bucura mai mult 
decât chilipirurile. O sărută pe obrajii plini. 

— Ştiam eu că eşti fată bună! 

leşi din bucătărie şi se duse glonţ la telefon. Gazda privi 
în urma ei şi dădu din cap. 

„În fond, e o nenorocită.“ 


Ora 4:15 

Goneau cu nouăzeci pe oră. Răzvan ţinea geamul deschis, 
iar vântul le răcorea chipurile înfierbântate. Oana îşi 
strângea pletele răscolite, încercând să le înghesuie sub 
guler. 

— E un Revelion de pomină! Niciodată n-am petrecut aşa 
de bine. 

Răzvan se umflă. 

— Vedeţi dacă-l ascultați pe Mandea? 

Florin se uita pe geam. Stâlpii şi copacii goneau spre ei, 
şoseaua se aşternea netedă, îl ducea departe de casa cu 
bătrâni mulţi şi marchiză de sticlă galbenă. Fericirea îi 
umezea ochii. Era un copil cu bucurii puţine şi-şi dădu 


seama cu un sentiment de uimire că era a doua oară în 
viaţa lui când se plimba într-o maşină mică. Prima oară 
însoţise până la Piteşti un vecin care-şi roda Dacia. Pentru 
câţiva lei şi când avea timp, îi făcea mici servicii. Îi cumpăra 
ţigări, îi spăla geamurile sau îi plimba cățelul, un baset gras 
şi bătrân. 

— Gata, feciori! decretă Răzvan. Întoarcem. 

Cati îl privi mirată. 

— Spuneai ca mergem la Şosea. 

— Nu ţine. E plin de şerifi. M-am gândit eu. 

— Păcat, suspină fata. 

Florin întrebă încet: 

— Cât să fie ceasul? 

Îşi aminti dintr-o dată că promisese acasă să nu întârzie 
peste ora trei. Trebuia pregătită masa de Anul Nou. Nu 
avuseseră timp în ajun. Maică-sa lucrase de după amiază şi 
se întorsese târziu. 

„În fond, îşi zise Florin ce rost are să mă chinuiesc? Cu 
cât ştiu, pot fi angajat oricând într-un hotel sau într-un 
restaurant. M-aş umple de bani... Ce se întâmplă?“ 

Cati ţipă şi-şi astupă ochii. Farurile camionului îl orbiră 
pe Răzvan. Viră reflex şi intră într-un stâlp. 


Ora 4:30 

— Miroase a tutun, spuse Lucica pătrunzând în vestibul. 

Dumitru Petcu îşi puse paltonul pe un umeraş, apoi îşi 
scoase galoşii. 

— Nu ştiai că fiu-tău fumează? Unde credeai că dispar 
Kent-urile? 

Femeia năvăli în casă ca o furie. Era întuneric, camera lui 
Răzvan goală. Când deschise lumina în sufragerie, rămase 
încremenită. Mizerie, dezordine, macrameul de pe masă 
pătat. Cu paltonul pe ea, descălţându-şi din mers pantofii cu 


tocuri, alergă la frigider. Ochii i se înnegriră de furie. 
Rămase o clipă fără grai, apoi începu să-şi dea cu pumnii în 
cap. 

— Cum nu vă e vouă milă de mine, ticăloşilor! Cum mă 
băgaţi voi de vie în mormânt! Bandiţilor!! Canalii 
ordinare!!! 

Se lăsă istovită pe un scaun. Plângea scremut, se văieta, 
îşi smulgea părul din cap. 

Petcu intră alarmat în sufragerie. 

— Ce-ai cu mine, femeie? Ai căpiat?! Scoli blocul. 

— Nemernicule! i-am spus să nu-l lăsăm singur acasă. 
Uite ce-a făcut! Uită-te şi tu, beţivanule! 

— Ce-a făcut? 

— Nu vezi? răcni nevastă-sa. Eşti chior? Asta-i cocină nu 
casă. Mi-au golit şi frigiderul. Sta-le-ar în gât de nemâncaţi! 
Nu le dau tac-su şi mă-sa şi vin să se sature din mâncarea 
mea. Arză-i-ar focul să-i ardă! Jumate de curcan au crăpat! 

Petcu ridică din umeri. 

— Dă-l dracului de curcan! Nici pe mă-ta n-ai plânge-o 
aşa. La urma urmelor, tot ne-am scos banii. Am mâncat pe 
gratis la ăia. 

— Idiotule! Cel puţin taci! Taci! Taaaci!! 

Urla dezlănţuită, îşi smulgea hainele de pe ea. Cineva 
bătu în ţevile caloriferului, reclamând linişte. 

— Ce ţi-am zis eu? mormăi Petcu. Ai trezit oamenii. 

Lucica se ridică brusc. Ochii îi ardeau vâlvătaie, buzele 
vinete îi tremurau. 

— Eu mă omor! Mă omor, nu mai pot! Să mă înghită 
odată pământul, să termin, să nu mai ştiu de nimic! Mă 
omor! 

— Cum crezi, făcu placid bărbatu-său scoţându-şi 
cravata. 

Începuse să se enerveze, dar deocamdată izbutea încă 
să-şi păstreze firea. 

— Fir-ar a dracului de zgârcenie! Uite ce panoramă 
pentru o jumătate de orătanie. Ai mei aveau o laiţă şi-un 


vătrai şi nu şi-au spus o dată du-te încolo. 

Furios, dădu cu piciorul într-un scaun care-i stătea în 
drum. Femeia se holbă. 

— Bestie! Animalule! Strici, spargi, dă-le şi foc! 

Se lăsă repede în genunchi să vadă stricăciunea. Uşa 
vestibulului se deschise şi apăru Răzvan. Rămase cu spatele 
lipit de zid, neîndrăznind să înainteze. Petcu îl cercetă 
speriat. Mâneca scurtei era sfâşiată, pe obraz sângera o 
zgârietură adâncă. 

— Ce-ai păţit? 

Maică-sa, fără grai, se rezemă de masă. Parcă nu-i venea 
să-şi creadă ochilor. 

— Ce-i cu tine? 

— Nimic... Am căzut. Atâta tot. 

Bărbia îi tremura, pe obrazul livid ochii căutau în toate 
părţile. 

— Cine a fost aici? întrebă Lucica. 

Era tot cu paltonul pe ea, părul coafat cu o zi înainte, din 
cauza transpiraţiei, începuse să se lase. Petcu ridică mâna. 

— Lasă asta. Spune-mi ce ţi s-a întâmplat! 

— Nimic, n-auzi? Sunt obosit, vreau să mă culc. 

Se uita ca de obicei la maică-sa, cerându-i ajutor din 
priviri. 

— Lasă băiatul în pace. Aduc imediat spirtul... Vrei o 
farfurie cu supă fierbinte? 

Petcu înaintă ameninţător. O dădu la o parte pe nevastă- 
sa, îl prinse de reverele yupei şi începu să-l zgâlţâie. 

— De unde vii şi ce-ai făcut? 

— Ce-ai cu copilul, beţivanule? ţipă Lucica. 

— Vorbeşte sau te zdrobesc! 

Răzvan se făcu moale şi începu să plângă. 

— Am avut un accident... N-am vrut. 

— Ce fel de accident? 

— A lăsat unul maşina descuiată chiar la noi în faţă. Era 
băut. 

Vorbea greu, poticnindu-se la fiecare cuvânt. 


— Spune odată. 

— Am zis că să ne plimbăm... O oră, nu mai mult. Pe urmă 
o aduceam înapoi. Am fost patru: eu, Florin, Cati şi Oana. 

— Şi? 

Răzvan ridică din umeri. Îşi muşcă buzele. 

— Ne-am plimbat. 

— Vrei să spui că aţi furat-o, derbedeule! 

Lucica se băgă între ei... Încercă să desprindă degetele 
lui Petcu. 

— Ce furt? Care furt? Eşti beat. Copilul s-a distrat şi el. 

— Gura! urlă bărbatul. Va să zică aţi furat maşina. Mai 
departe! 

— Când ne-am întors, scânci Răzvan bâţâindu-se de frică, 
am intrat într-un stâlp. M-a orbit un bou cu farurile. Eu n- 
am avut nici o vină. 

— Aha! făcu Petcu respirând greu. E cineva accidentat? 

Băiatul clătină capul. 

— Nu. Cati are o vânătaie, mi se pare. 

— Vânătaia mă-sii! răcni Petcu. Vorbeşte până la capăt. 
Nu fi laş ca un vierme. Ce-aţi făcut? Aţi anunţat miliția? 

— Nu. 

— Aţi spălat putina, nu-i aşa? 

Răzvan tăcu. Bâzâia cu capul în jos, scociorând covorul 
cu vârful pantofului. Petcu îl măsură o clipă cu pumnii 
încleştaţi. Îşi luă pantalonii de pe scaun şi începu să se 
îmbrace, scrâşnind din măsele. 

— Ce vrei să faci? întrebă Lucia. 

— Mergem împreună la miliţie. 

Femeia îl privi perplexă. 

— Ai înnebunit, Dumitre? 

Petcu tăcu întunecat. Respira greu, oasele mazxilarelor 
jucau sub piele. 

— Eşti nebun?! Îl vâri singur în puşcărie? Nenorocitule! 
O să-l dea afară din şcoală, îl distrugi, îl mănânci fript! 

— O să meargă cu mine, declară Petcu cu o linişte de 
gheaţă. 


— Nu mă duc, scânci Răzvan, nu mă duc... 

— O să mergi! 

— Peste cadavrul meu! urlă Lucica. Numai aşa o să treci. 
Hai, omoară-mă! Omoară-mă! 

Bărbatul îşi îmbrăcă haina, rosti la fel de îngheţat: 

— Dacă o să fie nevoie, o să te omor. 

Răzvan se lăsă pe vine şi îşi ascunse faţa în palme. 

— Nu mă duc. 

Taică-său îl săltă cu o singură mână. Îl pocni cu sete. 

— Zdreanţă! După ce că eşti hoţ, tâlhar de drumul mare, 
mai eşti şi laş! Mă pot împăca cu gândul că fiu-meu e un 
pungaş, nu şi râmă. Mai bine-ţi crăp eu capul. 

Lucica i se agăţă de braţ. Faţa răvăşită şi congestionată 
părea o rană vie. 

— Dumitre! Dacă-l scoţi din casă, mă omor! Mă arunc de 
la etaj. Îţi jur pe capul lui Răzvan. 

— Omoară-te! N-ai fost în stare să creşti un copil. Mobră, 
casetofon, ceas de aur, mâncare specială... Nu te atinge de 
şuncă, e pentru Răzvan, portocalele pentru Răzvan, odaia 
cea mai bună pentru Răzvan. Ce-ai izbutit, nenorocito? Ce- 
ai scos din el? Un terchea-berchea, un rahat cu ochi care se 
făleşte cu ciubucurile mă-sii. 

— Mă omor... 

Stătea ghemuită pe jos şi izbea covorul cu pumnii. Petcu 
se uită la fiu-său. 

— Ascultă-mă, băiete! De venit, tot vii cu mine. Aş prefera 
s-o faci însă de bună voie, să înţelegi ceea ce mă-ta n-o să 
priceapă până la capătul zilelor. Când e vorba de tine, e 
fiară. În viaţă, prima greşeală apasă cel mai greu. Şi când n- 
o plăteşti, face pui. Odată şi odată, o să-mi dai dreptate. 
Nimeni n-o să-ţi taie capul, ai să-ţi primeşti pedeapsa şi 
atât. Dar n-o să-ţi fie ruşine de tine, o să te simţi un om 
întreg şi n-o să tremuri de frică ori de câte ori ai să vezi o 
uniformă. 

Înainte de-a ieşi, se uită la nevastă-sa. Gemea, i se vedeau 
degetele încleştate în păr. 


— Du-te şi te odihneşte, îi spuse cu blândeţe neaşteptată. 
Ne întoarcem repede. 


Ora 4:30 

Fusese ideea colonelului să sondeze locatarii blocului 
florentin. Peste drum se aflau o alimentară şi o cooperativă 
de încălţăminte, în stânga clădirii un mic scuar, iar în 
dreapta, un atelier de croitorie particular. 

Privind manechinul gol din vitrină, locotenentul îşi aminti 
de un film italian văzut în copilărie, Lunga noapte a anului 
1941. | se părea că trăieşte o noapte asemănătoare. 
Revelionul rămăsese undeva departe, aproape se mira că 
oamenii circulă şi se uita surprins la bărbaţii congestionaţi, 
dezveliţi la gât şi cu pălăriile date pe ceafă care-şi căutau 
un sfert de oră cheile. Nevestele lor, înfrigurate şi obosite, 
căscau nervos cu bărbiile înfipte în piept. 

Blocul avea opt apartamente. Moşoianu, sceptic - „cine 
dracu stă de Revelion la geam? Ori dormi, ori bagi în tine 
de nu te mai poţi scula de la masă“ -, începu cercetările 
metodic, trezind două familii de pensionari de la parter. 
Unul din bătrâni, cu o mutră năsoasă, cu privire clandestină 
şi pijamaua prinsă într-un ac de siguranţă, fusese bine de 
tot! Când văzuse legitimaţia locotenentului, îl poftise în 
casă: „Un moment, vă rog, până-mi iau valiza.“ 

— Uite unul pe care nu-l poţi lua prin surprindere... 

La etajul întâi nu răspunsese nimeni, la etajul doi locatarii 
celor două apartamente petreceau împreună. Erau atât de 
beţi, încât habar n-aveau cum îi cheamă, iar un tip 
slăbânog, cu o expresie stranie, avea nu se ştie ce treabă cu 
lustra. 

Dăneţ, crispat, fuma ţigară de la ţigară. Se mişca maşinal 
şi la un moment dat, urcând scările, trebui să se agaţe de 
balustradă. 


— Vă e rău? întrebă Moşoianu. 

Colonelul nu răspunse. Îşi zise că ar fi trebuit să dea 
măcar un telefon acasă, apoi ridică din umeri. „Oricum nu 
le lipsesc.“ 

Maria Ciolacu, o femeie între două vârste, cu privirea 
limpede, le deschise imediat. Era în capot, îngrijit fardată, 
cu mărgele şi cercei, şi singură. Pe divan se vedea o carte 
cu coperţile întoarse Crăciunul lui Hercule Poirot şi-o 
scrumieră cu câteva mucuri de ţigară. Brăduleţul brumat 
cumpărat la florărie dădea un aer sărbătoresc încăperii. 
Era un interior aerisit, intim şi agreabil. 

„Aviatorul ăla pierde într-un ceas venitul lui pe-o lună sau 
două, ăştilalţi de jos se caţără pe pereţi, altul are ce are cu 
lampa, iar asta stă gătită la cinci dimineaţa de parcă s-ar 
duce la teatru şi citeşte fleacuri! Nu se poate să fie toţi 
nebuni. Şi atunci?...“ 

Maria Ciolacu şovăia vădit stânjenită. Era evident că ştie 
ceva. Locotenentul insistă, repetând a douăzecea oară 
aceleaşi fraze. 

— Explozia poate avea loc în orice clipă. Vieţile a zeci de 
oameni se află în pericol. 

— E destul de neplăcut, spuse femeia dându-şi degetele 
pe spate. Îmi sunt vecini, oameni cumsecade de altfel, şi n- 
aş vrea să se işte neînţelegeri între noi. Astfel de lucruri se 
interpretează... În sfârşit, l-am văzut pe băiatul doamnei 
Petcu intrând într-o maşină parcată vizavi de noi. Era cu 
încă trei prieteni. 

— Când l-aţi văzut? întrebă febril colonelul. 

— Acum vreo jumătate de oră cred... Poate patruzeci de 
minute. Nu m-am uitat la ceas. Ilocmai aeriseam... Fumez 
mult şi odaia e mică. 

Se luă după ei, insistând: 

— Vă rog foarte mult, să nu le spuneţi că aţi vorbit cu 
mine.. Acolo stau. Apartamentul şaisprezece. 

— Băiatul are tată? întrebă Dăneţ înainte de a apăsa pe 
buton. 


— Da, bineînţeles. 
„Ciudat! gândi colonelul. De ce a zis atunci băiatul 
doamnei Petcu?“ 


Ora 4:45 

Dumitru Petcu îmbrăcat, gata să iasă pe uşă, îi privi năuc. 
„Cum naiba l-au dibuit atât de repede?!“ 

În spatele lui, Răzvan tremura. Se agăţă instinctiv de 
mâneca lui taică-său, rostogolind priviri înfricoşate. 

— Chiar la dumneavoastră veneam, spuse Petcu. Poftiţi 
înăuntru. 

Lucica făcu ochii mari şi-şi netezi reflex şuviţele de pe 
frunte. Dăneţ o măsură scurt. Îi văzu faţa umflată de plâns, 
expresia răvăşită, hainele în dezordine şi scoase un 
mormâăit semnificativ: „A fost scandal mare aici.“ 

— Dumnealor sunt de la miliţie, îi explică bărbatu-său. În 
problema accidentului... 

— Ce accident? întrebă speriat colonelul. 

— O să vă explice fiu-meu. De aceea veneam la 
dumneavoastră. Vorbeşte, Răzvane! 

Lucica trase două scaune de sub masă. 

— Luaţi loc... Să ne iertaţi că e deranj. 

Dăneţ dădu sâcâit din mână. 

— Spune, băiete, unde ai făcut accidentul? 

— Pe Colibaşilor, colţ cu Făgăraş... Am intrat într-un 
stâlp. 

Vorbea încet, privindu-şi des vârful pantofilor. 

— Victime? întrebă locotenentul. 

Răzvan dădu din cap. 

— Nu... Doar eu... o zgârietură. 

Lucica îl luă pe Răzvan de mână, de parcă i-ar fi fost 
teamă să nu-l înhaţe colonelul. 


— Copii fără minte. Nu şi-au dat seama ce fac... Vinovat e 
ăla care-şi lasă maşina aşa, vraişte. 

Privirea lui Dăneţ o făcu să amuţească. 

— În maşină se afla un casetofon, interveni Moşoianu. 

Răzvan se uită la el, apoi îşi cobori iute ochii. 

Locotenentul se interesă ca şi cum chestiunea ar fi fost 
elucidată: 

— L-aţi luat cu voi? 

— Nu... Nu cred. 

Petcu îl prinse de umăr. 

— Uită-te la mine, Răzvane, ai luat casetofonul? 

— Nu. 

— L-a luat altcineva? 

Băiatul îşi muşcă buzele. 

— Înăuntru se află o bombă, rosti uscat colonelul. Poate 
exploda în orice secundă, poate a şi explodat. 

Lucica scoase un țipăt şi-şi trecu braţul pe după umerii 
lui Răzvan. Îl strângea isteric. 

— Cred... mi se pare că l-a luat Florin... Florin 
Georgescu, un coleg de-al meu. Eram toţi foarte zăpăciţi. 

— Mama lui ţine un soi de pensiune, explică Lucica. Nu-i 
aşa, Răzvane? 

Îşi închipuia că greutatea culpei s-a deplasat de la fiu-său 
şi încerca cu febrilitate să fie serviabilă. 

— Mda... Locuiesc la ei nişte bătrâni. 

— Unde stă Florin? întrebă locotenentul. 

Băiatul ridică din umeri. 

— Nu ştiu. N-am fost niciodată la el. 

— Răzvan! exclamă Petcu. 

— Pe cuvânt nu ştiu, tată. Maică-sa e a dra..., e foarte 
severă. Nu-l lasă să cheme pe nimeni. Aşa spune Florin. 

Colonelul păli. De astă dată era convins, nenorocirea nu 
putea fi evitată. O clipă avu sentimentul că se va nărui. Se 
prinse de marginea mesei şi respiră de câteva ori adânc. Se 
uită la femeie cu o privire rătăcită. 

— Îmi puteţi da un pahar cu apă? 


CAPITOLUL X 


Ora 5:00 


Anton Simian aţipise în hol. De frica doamnei Georgescu, 
proprietara pensiunii, aprinsese un singur bec. Căpătase 
însă permisiunea, când va veni Didi, să le aprindă pe toate. 
În lumina săracă, chipul fostului profesor de limba latină 
părea alcătuit din umbre. Şuviţele de păr albe, lungi, 
alunecau în găvanele tâmplelor, bărbia ascuţită se rezema 
în gulerul prea larg. Era un bărbat înalt şi uscăţiv, de-o 
politeţe ireproşabilă, timid. 

În holul sumbru, mobilat sumar - o canapea cărămizie şi 
tare, tapiţată cu păr de cal, patru fotolii incomode, 
îmbrăcate în huse de creton, cu floricele verzui şi o masă 
ovală cu placă de marmură - bătrânul aţipit în haine negre 
de seară avea o înfăţişare dramatică. 

Una din cele şase uşi orientate simetric în lungul 
pereţilor se crăpă încet. Apăru un obraz pudrat cu nas cârn 
şi ochi rotunzi. Zulufii mărunți ca nişte melcişori erau prinşi 
într-o panglică de catifea neagră. 

— Tot n-a venit? întrebă în şoaptă. 

Anton Simian tresări. Îşi îndreptă reflex ţinuta, apoi 
nodul cravatei. 

— Nu... Nu încă. Ştiţi cât de solicitaţi sunt actorii în 
noaptea de Revelion! Dar de venit, vine precis, doamnă 
Demetra, puteţi fi încredinţată. 

Încerca să fie sigur de el, convingător. Bătrâna rămase 
nehotărâtă în prag. 

— Nu ştiu ce să fac... Parcă mi-a trecut somnul. 


— Cum vreţi, surâse profesorul. V-am făgăduit să vă chem 
când vine. 

Demetra Fundoianu dădu din cap. Reflecta şi chipul de 
pasăre avea o expresie prostuţă. 

— Credeţi... Credeţi că doamna Georgescu ar avea ceva 
împotrivă dacă aş aştepta împreună cu dumneavoastră? Mă 
simt destul de odihnită. 

Bătrânul medită şi el câteva clipe, privind instinctiv spre 
odaia Flaviei Georgescu. 

— Nu, spuse în cele din urmă. Într-adevăr, nu cred că ar 
putea avea ceva împotrivă. 

— Ştiţi cât ţine ea la convenienţe şi n-aş vrea s-o 
contrariez. Ce mă sfâtuiţi? 

— Hm, făcu profesorul, sper să nu se supere. În ultimele 
zile a fost foarte bine dispusă. Am putea profita de situaţia 
aceasta. 

Demetra Fundoianu chibzui din nou. 

— Am oroare de discuţii, mai ales că este o femeie atât de 
energică. Mă duc să sting lumina la mine. 

Anton Simian zâmbi şters. Bătrâna avea să mai întârzie 
pe puţin un sfert de ceas cu dichisitul. De aseară de la nouă 
stătea îmbrăcată şi fardată. Toţi trei îl aşteptau pe Didi. El, 
Demetra Fundoianu şi domnul Nestor. Pe la unu noaptea, 
rămăsese singur. Nestor lonaşcu se culcase de-a binelea, 
Demetra se dusese doar să se întindă, fără să-şi deschidă 
măcar un singur nasture de la toaleta complicată. 

Deşi îi făgăduise solemn s-o anunţe când soseşte Didi, 
Demetra îşi băgă nasul pe uşă din oră în oră, să se asigure. 
Pieptul bătrânului profesor se umflă de mândrie. Vestea că 
celebrul Didi Simian, actorul de la Teatrul Liric, îl va vizita, 
bulversase toată casa. Fundoianca stătuse toată ziua în 
odaia oblonită cu comprese de muşeţel pe obraz şi gâtul 
încins într-un bandaj îmbibat în cremă. Nestor lonaşcu se 
tunsese şi însăşi doamna Georgescu îi împrumutase trei 
centimetri de cremă de ras. Toate acestea în cinstea lui 
Didi... lar Didi era fiul lui. 


Îşi simţi ochii umezi de emoție şi schimbă încă o dată, 
poate a suta oară, poziţia tăvii pe masă. Era o tavă elegantă 
la care muncise două ore în ajun încercând să reproducă 
aidoma poza cutiei de fursecuri de cincisprezece lei 
cincizeci. Prăjiturelele, drăgălaşe ca nişte jucării, pe o 
farfurioară în stânga, sticla de coniac şi păhărelele în 
dreapta, garoafa roşie în mijloc. Floricelele brodate pe 
ştergar aveau aceeaşi culoare. Era o plăcere să priveşti 
tava şi profesorul nu gustase încă nici un fursec. Unul 
singur  sfărâmat, i-l oferise  Demetrei  Fundoianu. 
Bineînţeles, când va veni Didi, vor da cu toţii împreună 
farfuria gata. 

Simian zâmbi şi îşi pipăi cu acelaşi sentiment de fericire 
buzunarul de la piept. Aici avea a doua surpriză pentru 
băiat: cinci ţigări Kent. 1 le dăruise un fost coleg de 
cancelarie şi se împlineau trei luni de când le păstra. 

Demetra Fundoianu îşi făcu apariţia după o nouă 
cercetare prealabilă a holului. 

— Sunt atât de emoţionată! Dar de data asta presimt că 
nu mai avem mult de aşteptat. 

În buzunarul rochiei de crepe-maroguin negru cu 
puzderie de cerculeţe, năsturaşi, pliseuri şi o coleretă de 
danteluţă, se vedeau cărţile pentru pasienţă de care nu se 
despărţea niciodată. Orice pretext era bine venit pentru a 
le întinde pe masă: va lua notă mare la teză Florin, fiul 
proprietăresei, vor avea la prânz budincă de orez sau de 
macaroane, îi va vizita oare Didi Simian... 

Se aşeză de cealaltă parte a canapelei, trăgându-şi bine 
rochia peste genunchii graşi. Îi strecură bătrânului o privire 
cochetă. 

— Ce credeţi, domnule Anton, n-ar trebui oare să mă 
apuc de fumat? Am impresia că m-ar calma şi multe din 
ceasurile pe care le petrec singură ar trece mai plăcut. 

Profesorul surâse. 1 se vedeau pe canini crocheturile 
protezei. 


— Presupun ca înainte de a lua o hotărâre atât de 
categorică, va fi necesar să vă consultaţi cu doamna 
Georgescu. 

— Femeia aceasta, suspină Demetra Fundoianu, este într- 
adevăr mult prea autoritară... Aţi auzit? 

Scăzu instinctiv glasul, aruncând priviri speriate în toate 
părţile. Profesorul se aplecă, făcându-şi mâna pâlnie la 
ureche. Orice fleac constituia o veste importantă în casa 
Flaviei Georgescu. 

— De la întâi, şopti bătrâna, adică de astăzi, ne 
scumpeşte pensiunea cu cincizeci de lei pe lună. Vom plăti 
deci nouă sute de lei. 

— Sunteţi sigură? 

— Aşa am auzit, spuse prudentă bătrâna. În orice caz, nu 
trebuie să se ştie că aţi aflat de la mine. 

Chipul lui Anton Simian se întunecă. Ştirea n-avea nimic 
îmbucurător. Nouă sute de lei depăşeau cu mult jumătatea 
pensiei lui, iar la Didi nu putea apela. Actorii au obligaţii 
mari, trebuie să ducă trenă, să fie eleganţi, să ţină o casă 
deschisă. Viaţa lor e un afiş în faţa căruia se opreşte toată 
lumea. Numai rochia de Revelion a Ralucăi, soţia atât de 
drăgălaşă a lui Didi, costase două mii cinci sute de lei. 
Profesorul nu concepea să constituie o povară pentru fiul lui 
şi constatase îngrijorat că menajul traversează o perioadă 
de jenă financiară. Prânzurile de duminică pe care le luau 
împreună pierduseră din consistenţă, câte o salată şi o 
feliuţă de carne şi de câte ori pleca de la ei, Anton Simian, 
flămând, trecea pe la expresul Lido. 

— E inadmisibil de lacom, urmă în şoaptă Demetra 
Fundoianu. 

Profesorul, neatent, o privi nedumerit: 

— Cine? 

— Doamna Georgescu. Mă întreb cât câştigă ea de pe 
urma noastră. 

Se întreba mereu, era unul din subiectele predilecte ale 
bătrânilor. Pierdeau ceasuri întregi în odăile lor, cu creionul 


în mână cântărind, evaluând, socotind dacă în ziua 
respectivă mâncaseră sau nu de douăzeci de lei. Abundau 
mâncărurile de cartofi, tocătura, crema de legume cu pâine 
prăjită şi gogoşile... În materie de reţete ieftine şi spornice, 
fantezia Flaviei Georgescu părea inepuizabilă. Locatarii o 
socoteau zgârcită şi rapace. Pentru a închiria încă o 
cameră, împărțea dormitorul cu băieţii ei, Florin şi Doru. 
Ce-i drept, odaia era mare şi o despărţise cu o draperie. 

Demetra Fundoianu chicoti. Gândurile îi zburau cu 
repeziciune de lăcustă, era incapabilă să se fixeze. 

— Aţi observat, domnule Anton, ce pălărie purta madam 
Istrate? În viaţa mea n-am văzut o conopidă mai reuşită. 
Oare s-or fi distrând bine? 

— O sper pentru ei, spuse Simian zâmbind. 

Soții Istrate, ceilalţi doi locatari ai pensiunii, fuseseră 
invitaţi să petreacă Anul Nou la o nepoată din Câmpulung. 

Demetra Fundoianu începu să aştearnă cărţile pe masă. 

— Abia aştept să-i întreb dacă în parc se mai află 
pavilionul rozelor. Am petrecut seri adorabile acolo... Nu 
ştiu dacă v-am spus, dar eu şi soţul meu, colonelul, am 
locuit trei ani la Câmpulung. Până în '29. Era garnizoană 
acolo, abia după aceea ne-am mutat la Tulcea. Chiar de 
Sfinţii Constantin şi Elena. Nu-i nostim? Covrigii erau foarte 
gustoşi. 

— Poftiţi? 

— Vorbeam despre covrigii din Câmpulung. O adevărată 
specialitate. Ca şi cârnaţii de Balcic. Am păstrat mulţi ani 
reţeta. Cred că trebuie să fie la fiica mea. 

— Ce face doamna Rozalia? întrebă absent Anton Simian 
privindu-şi ceasul. 

Demetra Fundoianu îşi muşcă buza de jos. 

— Bine, foarte bine... Au plecat împreună cu copiii la 
Sinaia, ştiţi, de sărbători. De altfel, v-am mai spus... Sau nu, 
nu cu dumneavoastră am vorbit... cu domnul Nestor... În 
realitate, m-au invitat să merg cu ei, dar după cum ştiţi, eu 


sunt o femeie hotărâtă. Nu-mi place deloc personajul acela 
care se numeşte domnul Cloambeş, dar este oare un domn? 

Anton Simian clătină evaziv din cap. Bătrâna minţea, dar 
el se prefăcea că o crede. Fiică-sa n-o invitase, se vedeau 
rar, nici de trei ori pe an, banii - trei sute de lei cu care 
Demetra îşi completa pensia după colonel - îi expedia prin 
poştă. Totdeauna cu aceeaşi recomandare, mâzgălită pe 
spatele mandatului: Socoteşte fiecare leu, banii sunt 
scumpi, avem copii şi greutăți. 

Ochii Demetrei Fundoianu se umeziră. Ultima oară când 
vorbise la telefon cu Rozalia, îl auzise pe bărbatu-său, 
odiosul  Cloambeş, strigând: „Mai las-o dracului pe 
paţachina aia pudrată! Nu poate suna decât în timpul 
mesei?“ 

Clipi de câteva ori ca să-şi zvânte ochii: 

— Oare cât să fie ceasul, domnu” Anton? 

— Cinci şi jumătate. 

— Dumnezeule! Trebuie să iau medicamentul. Mă scuzaţi 
o secundă, da? Compania dumneavoastră e atât de 
înviorătoare! 

Profesorul rămase pe gânduri. Din cauza emoţiei, nu 
mâncase nimic aseară şi simţea amar în gură. O înghiţitură 
de ceai de muşeţel i-ar alunga cocleala. Intră în odaia lui şi 
deschise termosul. Deasupra patului, în fotografie bogat 
înrămată, Didi Simian surâdea cuceritor. 


Ora 5:35 

Florin se strecură în hol, păşind în vârful picioarelor. 
Tremura din tot trupul, mâna îi transpirase pe mânerul 
casetofonului. Toate i se învălmăşeau în minte. Oana, 
paharele de gin - mâncase şi băuse prea mult şi acum îi era 
cumplit de greață - plimbarea cu maşina, accidentul... El n- 
avea nici o vină. Nu fusese ideea lui, nu el stătuse la volan. 


Casetofonul... Da... inima i se strânse, înşfăcase pur şi 
simplu aparatul fără să se mai gândească. Se trezise 
alergând pe stradă, cu casetofonul strâns la piept. Era 
primul lui obiect de preţ. Numai al lui. Maică-sa nu trebuia 
să ştie nimic... O să-l ascundă... 


În spatele canapelei din hol se afla o nişă acoperită cu o 
draperie de stambă. Aici păstra Flavia Georgescu hainele 
de ploaie, galoşii şi umbrelele locatarilor, încălţămintea, 
bătătorul, mături şi perii. „Miroase a cauciuc“, se plângea 
mereu doamna Fundoianu ducându-şi batista parfumată la 
nas. O auzeau, bineînţeles, doar Anton Simian şi lonaşcu. 

Florin dibui un cotlon lângă zid, aruncă o cârpă peste 
aparat, iar în faţă aşeză un bidon vechi de gaz. Aranjă 
draperia şi dispăru în bucătărie. Avea să-i spună maică-si că 
a venit pe la trei, dar n-a vrut s-o trezească. Deschise 
geamul şi trase aer adânc în piept. 

Hainele trebuiau aerisite, ca şi răsuflarea. Rupse două 
frunze de la muşcata de pe pervaz şi începu să le mestece 
conştiincios. Frunza de muşcată acoperă mirosul de tutun şi 
alcool. Se schimbă iute şi îmbrăcă un trening uzat. În hol se 
auzea mişcare. Florin îşi lipi urechea de uşă. Nu, nu era 
maică-sa. Păşea ca un soldat, duduia casa... Irebuie să fie 
domnul Simian... 

Răsuflă uşurat şi îşi legă şorţul. Rămase câteva clipe cu 
mâinile în şolduri, reflectând ca o gospodină încercată. 
Erau atâtea de făcut! În primul rând trebuia pusă apa la 
fiert pentru bătrâni, după aceea carnea. Un kilogram şi 
jumătate pentru şase oameni. Nu, doar cinci, azi Doru 
pleacă în excursie. Va ţine seama de asta. 

Spălă rasolul, apoi intră în cămară să ia ceapă şi morcovi. 
Ce menu era astăzi? A da, supă de oase, rasol cu fasole 
păstăi şi tartă cu magiun. O masă festivă, pe care o 
dezbătuse îndelung cu maică-sa. 

În chiuvetă rămăseseră câteva farfurii murdare din ajun. 
Îşi suflecă mânecile şi începu să le spele cu apă rece. 


De câte ori se gândea la casetofon, simţea un cârcel în 
inimă. Altădată, primind un astfel de dar, ar fi chiuit de 
bucurie. Acum îi venea să plângă. 


Se strecurau hoţeşte pe fundul unei râpe. Andrei Gogan 
se simţea secătuit. Tensiunea ultimelor douăzeci şi patru de 
ore îi agăța plumb de picioare, oboseala îşi făcuse loc în tot 
trupul, îl durea carnea, oasele, la fiecare respiraţie îl 
usturau plămânii. 

„Nu mai am treizeci de ani, gândi. O să fie al naibii de 
greu, trebuie să iau totul de la lingură şi furculiţă!“ 

Țăranul evita cu pricepere potecile, făcea ocoluri lungi, 
dese. Schimbă cu fecioru-său câteva cuvinte într-o limbă 
necunoscută. Responsabilul îi atrase atenţia să folosească 
graiul autohton, adăugând: 

— Nu mă pune la încercare, omule! Nu mai am nimic de 
pierdut, ţine minte! 

— Grănicerii răscolesc coclaurile, şopti gospodarul. 

— L-ai văzut? 

— Îi simt. La caz de primejdie, vă faceţi una cu pământul. 

Şerpuiau printre tufărişuri, vântul le culca umbrele, isca 
pe neaşteptate altele noi. Responsabilul îşi simţea inima în 
gât, strângea din maxilare încercând să-şi alunge spaimele. 
Urcau o creastă de deal vicleană, numai gropi. Gospodarul 
se opri, ascultând noaptea. Suflă: 

— Culcat! 

Gogan lipi înnebunit buruienile uscate. Țăranul îl pocni 
fulgerător cu vârful cizmei în încheietura mâinii şi scăpă 
cuțitul. 

— Acum să te judec eu, jigodie! 

Responsabilul încercă să stăvilească ploaia de lovituri, 
dar omul îl bătea ţărăneşte, cu încăpățânare şi patimă, 
folosind picioarele şi pumnii. Liviu nu mai putu îndura: 


— Gata, mă tată! 

— Zici că i-o fi de ajuns? 

— Eu aşa socot. E tot numai o rană. 

— Bine, dă de veste grănicerilor. 

Băiatul îşi duse degetele la buze şi fluieră ascuţit, 
haiduceşte. 


„De ce oare încă n-a venit Didi? se frământa Anton 
Simian. Numai să nu fi avut un accident. În noaptea asta, 
lumea e cam zăpăcită, oameni serioşi, la locul lor, par 
iresponsabili...“ 

Demetra Fundoianu întindea cărţile într-o ordine pe care 
bătrânul profesor o găsea straniu de complicată. Era 
pasienţa lui Garibaldi şi dura mult, uneori câte un ceas. 

Pe degetele grăsuţe, cu pete cafenii, strălucea un inel 
modern prin anii '40, un cocoloş de aur răsucit ca o cochilie 
şi vârfuit de un briliant. Bătrâna declară cu certitudine: 

— Vine! Uitaţi-vă şi dumneavoastră. Craiul de ghindă 
cade a treia oară lângă şeptarul de cupă. 

— Eu sunt craiul de ghindă! exclamă cu bună dispoziţie 
evidentă un glas în spatele lor. Şi iacă-tă-mă-s! Am picat! 

Demetra Fundoianu, înveselită brusc, se lăsă pe spate şi 
începu să râdă bătând din palme. 

— Domnu' Nestor, v-am spus de douăzeci de ori că 
dumneavoastră sunteţi de verde! De ghindă sunt numai 
persoanele uscăţive, cu ochi negri. 

Nestor lonaşcu îşi trase un scaun lângă masă şiii 
îmbrăţişă cu o privire caldă. 

— Ce-i cu domniile voastre? Nu v-aţi culcat încă sau v-aţi 
şi trezit? 

Era cel mai tânăr din pensiune - şaizeci şi opt de ani -un 
bărbat îndesat cu păr nisipiu şi o figură ştearsă. 


În tinereţe ţinuse o loterie modestă în Piaţa Buzeşti, iar 
ulterior, fusese funcţionar la secţia financiară a raionului 
Nicolae Bălcescu. Nu se însurase niciodată. Nu din 
misoginism, nu din cine ştie ce filosofie de celibatar. Pur şi 
simplu, aşa se întâmplase. În general, trecea neobservat, se 
credea activ pentru că bătea străzile căscând gura la 
fleacuri şi îşi făcea singur cumpărăturile, îi plăcea să-şi 
povestească visele pe care şi le nota în fiecare dimineaţă cu 
conştiinciozitate, avea zeci de caiete - şi adora să fie luat 
drept hipnotizator. 

De aceea, obişnuia să-şi privească fix interlocutorul şi 
exulta, când celălalt, oarecum stânjenit, începea să se 
alarmeze, gândindu-se la locatarii anumitor clinici, cu profil 
precis. Singura impresionată cu adevărat era Demetra 
Fundoianu. De câte ori întâlnea privirea prea direcţionată a 
lui lonaşcu, îşi acoperea faţa cu palmele, ciripind speriată: 

— Încetaţi, vă rog, domnule Nestor! N-am să vă îngădui 
pentru nimic în lume să mă adormiţi. Ar însemna să nu mai 
pot răspunde de mine. 

Ca şi ceilalţi, Nestor Ilonaşcu nutrea în afară de teama de 
boală o singură spaimă mare: aceea de a nu fi alungat din 
pensiunea-azil a Flaviei Georgescu. Cândva, strâmbând din 
nas în faţa unei cine extrem de frugale - două linguri de 
macaroane şi o ceaşcă de ceai - proprietăreasa îl pusese 
brutal la punct: 

— Nu ţin pe nimeni cu sila în casa mea, domnule Nestor. 
În alte părţi, doar chiria unei camere a ajuns la cinci-şase 
sute de lei. Îmi vine să cred că vă hrănesc din punga mea. 
Dacă nu vă place, puteţi împacheta chiar mâine. N-am 
nevoie de preaviz, amatori sunt destui. 

Nestor lonaşcu îngheţase, îngheţaseră şi ceilalţi. Într- 
adevăr, unde s-ar putea duce să trăiască, cu mai puţin de o 
mie de lei pe lună? 

lonaşcu se uită la tava cu fursecuri neatinsă. Exclamă 
mereu tonic: 

— Ei, ce se aude cu actorul nostru? Se lasă aşteptat. 


— Aşa sunt celebrităţile, domnu' Nestor, spuse Demetra 
Fundoianu. Au ce face cu timpul lor. 

Anton Simian îşi îndreptă dunga pantalonilor. Declară cu 
oarecare importanţă: 

— Probabil a avut mai multe angajamente decât mi-am 
închipuit eu. În unele locuri petrecerea durează. Tinerii au 
alt apetit de distracţie şi, bineînţeles, altă rezistenţă. 

Uşa de la camera Flaviei Georgescu se deschise brusc. 
Bătrânii  tresăriră şi  întoarseră priviri  speriate. 
Proprietăreasa era o femeie în jur de patruzeci de ani, 
înaltă, cu faţa osoasă şi plină de energie. Avea o privire 
precisă, pătrunzătoare, gesturi iuți şi sigure. O simţeai 
îndemânatică, întreprinzătoare şi tare ca o stâncă. Locatarii 
n-o văzuseră niciodată în capot ori o ţinută mai intimă. Era 
îmbrăcată totdeauna corect, în fustă şi bluză, un şorţ 
albastru, iar părul încărunţit deja îl strângea într-un coc. 
Azvârli o privire scurtă asupra fursecurilor şi fruntea i se 
încreţi. 

— A ars lumina toată noaptea, va să zică. 

Anton Simian abia se stăpâni să nu se ridice în picioare. 
Bolborosi confuz: 

— Dumneavoastră mi-aţi îngăduit-o, doamnă Georgescu. 
Îl aştept pe fiul meu, actorul. 

— Era vorba de un ceas sau două. Aşa ne-am înţeles... 

— La mulţi ani, doamnă Flavia, interveni linguşitoare 
Demetra  Fundoianu, cu intenţia de a  muşamaliza 
incidentul. Îngăduiţi-mi să vă fac un mic cadou. 

Scoase cu gesturi mărunte din buzunar un flacon de 
colonie de violete. Proprietăreasa îl luă zâmbind, mângâie 
în treacăt umărul bătrânei, continuând să-l aţintească pe 
Anton Simian. Profesorul îşi lăsă ochii în pământ. 

— Am să... am să achit eu diferenţa la lumină. 

Asta dorise să audă şi Flavia Georgescu. Trecu în 
bucătărie, traversând holul cu paşi mari şi apăsaţi. 

Florin avu aceeaşi tresărire ca a bătrânilor. Îi era teamă 
de maică-sa. Flavia Georgescu îl scrută cu ochii subţiaţi de 


atenţie şi-l luă în primire: 

— Unde ai fost până la ora asta? 

Băiatul, cu mâinile în apa soioasă din chiuvetă, întoarse o 
privire speriată. 

— Am venit de mult dar n-am vrut să vă trezesc. Am stat 
o oră întins - arătă o ladă lungă de lemne, înaltă, acoperită 
cu un covor vechi - şi pe urmă m-am apucat de treabă. Nu- 
mi era somn deloc... 

— Ai grijă, începu maică-sa un cântec pe care Florin îl 
auzea de când se ţinea minte. Sunt singură, vă cresc cum 
pot. Taică-tău a fost un ticălos, m-a lăsat cu doi copii mici şi 
a plecat în lume. Vezi ce faci, nu te vâri în buclucuri, 
deschide ochii cu cine te înhăitezi. La o adică nu te pot ajuta 
nici atâtica, n-am bani, n-am cui să dau un telefon, în 
schimb am şi grija lui Doru. 

Florin îşi muşcă buzele. În general, cuvintele Flaviei îi 
alunecau pe lângă urechi. Azi, însă, căpătau o rezonanţă 
specială. De taică-său nu-şi aducea aminte. Când îi părăsise 
nu avea încă patru ani. Pur şi simplu dispăruse într-o 
dimineaţă. Rămăsese de la el o singură fotografie mică, 
prinsă pe o legitimaţie. Un bărbat tânăr, cu păr mult, 
întunecat şi ochi negri. O figură mai degrabă cuminte, în 
care n-ai fi ghicit niciodată aventurierul. După ani de zile, 
primiseră de la el o felicitare de Crăciun, expediată din 
Mexic. O ilustrată splendidă, cu copii bucălaţi în jurul unui 
brad magnific. Florin, a cărui singură jucărie era o minge 
tare şi neagră, cât o portocală, ar fi vrut s-o păstreze. 
Maică-sa însă o rupsese metodic, cu furie rece şi azvârlise 
bucăţile în sobă. 

— Eşti prea dură cu băieţii, îi reproşau mereu prietenii. 
Tremură în faţa ta, te porţi cu ei ca un zbir. 

Flavia Georgescu ridicase din umeri. 

— Or să înţeleagă şi or să mă aprecieze mai târziu. 

— Or să te aprecieze, dar n-o să te iubească. 

Flavia ridicase a doua oară din umeri. Avea acum altele 
mai importante pe cap: pensionarii, mâncarea de a doua zi 


pentru opt persoane, uniformele băieţilor, lumina, lemnele, 
chiuveta de la bucătărie trebuia desfundată, serviciul. Era 
desenatoare tehnică la un institut de proiectări şi lucra 
uneori şi ore suplimentare. 

„De-ar avea ziua mai multe ceasuri!“ era fraza ei favorită. 
Nu dormea niciodată mai mult de patru ore pe noapte. 
Când o părăsise bărbatul, rămăsese năucită. Surpriza, 
spaima, indignarea o paralizaseră. După câteva luni, se 
dezmeticise şi se hotărâse să deschidă pensiunea pentru 
bătrâni. Nu scotea mult de pe urma lor: hrana ei şi a 
băieţilor, impozitele casei. I-o lăsase moştenire un unchi şi 
Flavia Georgescu îl socotea drept singurul ei noroc în viaţă. 

— Doru s-a sculat? întrebă Florin. 

— Încă nu. Îl trezesc la şase şi un sfert. Nu trebuie să fie 
la şcoală înainte de şapte. 

Şcoala lui Doru organizase o excursie la Cheia. Flavia îi 
îngăduise să participe. Era gratuită, iar băieţii îşi luau cu ei 
gustarea de acasă. 

— I-ai pregătit mâncarea? se interesă Flavia din cămară. 

— Da. l-am pus un ou tare, un sandvici cu unt si unul cu 
miere. Sunt împachetate pe pervazul ferestrei. 

— Bine... Ce le dăm ăstora azi? 

— Păi... Era vorba de păstăi cu carne. Am şi spălat 
rasolul... 

Proprietăreasa ieşi din cămară cu şorţul plin de ceapă şi 
cartofi: 

— M-am răzgândit. Le trântim o musaca. E mai spornică. 

„Şi iar or să mă trimită toţi după bicarbonat, la mama 
dracului, gândi Florin. Farmaciile sunt închise...“ 


« 


Ora 6:30 


Sunară îndelung, până le deschise o femeie robustă, cu 
ochii cârpiţi de somn. Sub capotul îmbrăcat în grabă se 
vedea cămaşa de noapte roz, din milaneză cu o garnitură 
modestă de dantelă. Locotenentul Mogşoianu trebui să-i 
explice de două ori că sunt de la miliţie şi că de fapt vor să 
discute cu fiică-sa, Cati. Ileana Mateescu o ţinea pe ai. 
Fiind obosită, se culcase înainte de miezul nopţii, bărbatu- 
său, tehnician petrolist, lucrează în Siria, se va întoarce 
acasă abia la vară. De altfel chiar fără precizările femeii, 
„amănuntele“ siriene din casă săreau în ochi. Covorul de 
perete pluşat cu inevitabila răpire din Serai, faţa de masă şi 
cuvertura canapelei, din acelaşi serial, câteva măşti de lemn 
deasupra televizorului, cerceii Ilenei Mateescu şi un 
medalion - binecunoscutul profil cu potcap al faraoanei - 
într-o scrumieră pe masa de toaletă. 

Aşteptară câteva minute, până apăru Cati într-un capot 
matlasat şi dându-şi aere. Dacă ar fi întrebat-o cineva acum 
drept cine se ia, ar fi oscilat între Dama cu Camelii şi 
Mirabela - un nume „superb“ sub care se recomanda 
uneori - virtuala super-star a spionajului secolului XX. 

Maică-sa îi dădu un ghiont discret, îndesându-i iute la 
ureche: 

— Nu te strâmba că te cârpesc. 

Cati ignoră suveran recomandarea şi se aşeză într-un 
fotoliu. Părea ostenită, preocupată de probleme majore. 

— Ai petrecut Revelionul la Răzvan Petcu, nu-i aşa? 
întrebă Moşoianu. 

Fata lăsă să treacă un timp până să răspundă. Îşi subţie 
privirea, acuzând o miopie distinsă. 

Colonelul Dăneţ, ars de nerăbdare, o cerceta surprins. 
Detesta în general maimuţărelile şi chiar faptul că Otilia, 
care ştia că are ochi frumoşi, îi dădea uneori peste cap, 
fluturându-şi genele lungi, îl scotea din sărite. 

Ileana Mateescu îşi zgâlţâi fata de umeri. 

— Trezeşte-te! N-ai auzit ce te-a întrebat? 

Cati o privi zâmbind ironic. 


— În primul rând, de unde să ştiu că dumnealor sunt de 
la miliţie? Nu cred pe nimeni pe cuvânt. 

— Isprăveşte! scrâşni maică-sa. Acu' te pleznesc în faţa 
dumnealor. Ai fost sau nu la Răzvan? 

Cati oftă neînţeleasă. 

— Să zicem că da. Şi? Ce importanţă are chestia asta? 

Moşoianu auzi măselele colonelului pârâind şi i-o luă 
repede înainte. 

— Uite, domnişoară, cum stă chestiunea! V-aţi plimbat cu 
o maşină care nu vă aparţinea, aţi făcut un accident iar unul 
din prietenii dumitale a furat casetofonul dinăuntru. 

Ileana Mateescu păli. Îşi duse mâna la piept, strângând 
crispat reverele capotului. 

— Aproximativ. Accidentul nu l-am făcut eu, nu ştiu să 
merg nici măcar pe bicicletă, iar despre casetofon, habar 
nu am. 

Pierduse ceva din siguranţă, dar încă brava. Dăneţ 
interveni cu glas sec: 

— L-a luat Florin Georgescu. Unde locuieşte? 

Cati zâmbi ca în faţa unei naivităţi evidente. 

— De-aş cunoaşte adresele tuturor băieţilor care se 
învârt în jurul meu! Mama m-a învăţat... 

— Viaţa lui Florin e în pericol, o întrerupse Moşoianu. În 
casetofon se află o bombă. 

— Ce palpitant! Pe cuvântul dumneavoastră? 

Sensul era limpede. „Nu mă duceţi pe mine cu benzi din 
astea.“ 

Ileana Mateescu o cârpi după ceafă. Lovitura puternică şi 
neaşteptată o azvârli din fotoliu. Căzu pe covor în patru 
labe şi locotenentul abia îşi stăpâni râsul. 

Maică-sa n-o lăsă să-şi revină şi o apucă de plete: 

— Unde stă Florin, secătură? Alaltăieri mi-ai spus că te 
duci la el să împrumuţi un caiet. 

Cati îşi pironi privirea verde în galoşii colonelului. Rosti 
încet: 


— Pe strada Caliman, 13 sau 15, nu sunt sigură. O casă 
veche, cu grădină... 


Ora 6:45 

Flavia Georgescu prăjea ceapa. Se uită peste umăr la 
băiatul cel mic. 

— Ce iei in excursie? Paltonul? 

Doru îşi scoase nasul din ceaşca cu lapte. Vorbi cu gura 
plină: 

— Cum o să mă caţăr pe munte cu paltonul?! Îmi 
împrumută Florin hanoracul lui. 

— Ai grijă de bocanci, că nu mai intri în casă. Şi în 
general, nu fă pe deşteptul acolo. Tu, ăl mai cu moţ, tu, 
capul răutăţilor. 

— N-am să fac pe deşteptul. 

Un colţ al buzelor îi zvâcnea. Era un băiat de doisprezece 
ani, cu capul rotund tuns scurt şi o bărbie încăpăţânată. Nu 
semăna cu Florin, era mai voluntar şi mult mai îndrăzneţ. 

— Când pleci, să vii să te văd. Termină pâinea! 

— M-am săturat. Săru'mâna. 

Îşi spălă ceaşca şi linguriţa şi dădu să iasă. Maică-sa îl 
opri în prag. 

— Va să zică ne-am înţeles! Uită-te la mine când îţi 
vorbesc. Mâine eşti tu de jurnă, Florin are liber. 

— Bine. Mi-o spui de o săptămână în fiecare zi. 

Intră în hol şi se strecură în spatele perdelei de stambă. 
Cei doi bătrâni sporovăiau, Demetra Fundoianu descânta 
cărţile. 

„Babalăcii nu s-au culcat deloc“, îşi zise Doru cotrobăind 
printre boarfe. Îşi căuta bocancii. Dădu peste un obiect cu 
marginile netezi şi dure. „Ce drăcovenie o mai fi şi asta?“ 

Când văzu casetofonul, rămase încremenit de mirare. Îşi 
făcu socotelile acolo, în genunchi, sufocat de mirosul greu, 


că aparatul nu putea fi decât al lui Florin. „Dacă-i cer să mi- 
| împrumute, îşi zise Doru, nu mi-l dă...“ 

Se simţi dintr-o dată sfâşiat de dorinţa de a-l lua cu el în 
excursie. Îşi imagina stupoarea şi încântarea colegilor, 
drumul vesel în autobuz. Pentru ca surpriza să fie completă, 
avea să-l ascundă în sac. Va da drumul la muzică şi... 

— Ei, tinere, auzi glasul lui Nestor lonaşcu, ce tot 
moşmondeşti acolo? 

Fără să fie văzut, scoase o limbă de un cot. Totul era să 
treacă neobservat aparatul până în vestibul. Îl camuflă în 
spatele bocancilor şi traversă iute holul. Când scăpă de 
privirea bătrânilor, respiră uşurat. Băgă iute casetofonul în 
sacul de sport, puse pachetul cu mâncare deasupra şi 
strânse şiretul de piele. 

În bucătărie, Flavia Georgescu îl inspectă minuţios, îi 
legă încă o dată fularul. Doru tremura de nerăbdare. 

— Hai, mamă, că m-a fluierat Dabu Cornel. 

— Las s-aştepte! Îi puse o monedă în palmă şi-i închise 
degetele deasupra: Ai trei lei... Vezi pe ce prostii îi 
cheltuieşti. 

Doru o zbughi pe uşă. În hol, Demetra Fundoianu îi ură 
graţioasă: 

— Petrecere plăcută, Dorule. Ai să ne povesteşti şi nouă 
cum te-ai distrat, nu-i aşa? 

Băiatul înfăşcă sacul şi ieşi vijelie, lăsând marchiza 
deschisă. Frigul pătrundea în hol. Nestor lonaşcu se ridică 
şi închise. 


XXX 


Ora 7:10 

Demetra Fundoianu dădu buzna în bucătărie. 

— Închipuiţi-vă... 

Se opri să respire, sufocată de emoție. Flavia Georgescu 
aşeza straturile de tocătură şi cartofi într-o cratiţă de şase 


kilograme. O privi rece. Nu-i plăcea să-i intre chiriaşii în 
bucătărie. Una e să pretinzi, când bucăţica din farfurie e 
minusculă, că măcelarii sunt nişte bandiți, vând carnea 
îngheţată plină de sânge şi alta e să vezi ce pune gospodina 
în tigaie. Florin, aşezat pe un scăunel mic, curăța nuci. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Flavia Georgescu. 

Bătrâna îşi apăsa danteluţa de pe piept. 

— Închipuiţi-vă... Vă caută miliția. 

— Miliția?! 

— Da... Pe dumneavoastră şi pe Florin... Le-a deschis 
domnul Nestor. l-am atras atenţia că ar fi trebuit să vă 
ceară permisiunea. Şi-a luat totuşi această răspundere. 

Florin încremeni. Simţi că totul se scufundă în jurul lui. În 
urechi îi răsuna cu lovituri de ciocan un singur cuvânt: 
„casetofonul“. 

Flavia Georgescu dezbrăcă şorţul şi îşi şterse mâinile 
într-o cârpă. Se uită bănuitoare la fiu-său: 

— Ai făcut ceva? 

Băiatul, cuprins de panică, bolborosi nesigur: 

— Nu... Nu ştiu... 

Dăneţ şi Mogşoianu aşteptau în hol, urmăriţi cu priviri 
curioase de bătrâni. Anton Simian, lângă tava cu fursecuri 
încă intactă, îşi repezise înainte gâtul de cocostârc. Nestor 
lonaşcu se retrăsese în fundul încăperii şi îşi frământa tivul 
hainei cadrilate. Demetra Fundoianu părea să şovăie, se 
oprise nehotărâtă, la jumătatea drumului spre odaia ei. 

Proprietăreasa intră dreaptă, împingându-l de la spate pe 
băiat. 

— Eu sunt Flavia Georgescu şi el e fiu-meu, Florin. Vă pot 
fi cu ceva de folos? 

Dăneţ o cântări scurt: „Aprigă muiere!“ şi făcu semn 
locotenentului să vorbească. Moşoianu îşi drese glasul: 

— Fiul dumneavoastră a petrecut Revelionul împreună cu 
nişte prieteni. Presupun că ştiţi... 

Flavia îl întrerupse cu o voce categorică: 

— Ştiu tot ce-i priveşte pe copiii mei. 


— Perfect, asta uşurează considerabil situaţia. Azi 
dimineaţă, a adus acasă un casetofon. 

Femeia se întoarse spre Florin, fulgerându-l cu privirea. 

— Ai adus tu un casetofon? 

— Da, şopti băiatul. 

— De unde l-ai luat? 

— N-are importanţă acum, interveni Moşoianu. 

Flavia Georgescu ridică palma, oprindu-l. 

— De unde ai luat aparatul, Florine? 

Băiatul îşi duse mâna la gât şi se rezemă de braţul 
canapelei. Totul se învârtea în jurul lui. 

— Dintr-o maşină... 

— A cui? 

— Nu ştiu... Răzvan a condus-o... A observat când 
proprietarul a lăsat-o deschisă. 

— Deci aţi furat-o! 

Bătrânii, năuci, îşi plimbau privirea de la unul la altul. 

— Aţi furat-o, spune! 

Dăneţ, excedat, interveni: 

— Lăsaţi acum investigaţiile, doamnă. Altceva este 
esenţial. În casetofon se află o bombă care poate exploda 
din secundă în secundă. Grăbeşte-te, băiete şi dă-ne 
aparatul. 

Florin o ocoli pe maică-sa şi se strecură după draperie. 
Cei trei bătrâni săriră arşi de pe canapea. Alergară 
instinctiv spre peretele opus. Aici se opriră, neştiind ce să 
facă. 

Pe obrazul îngheţat al Flaviei Georgescu, buzele 
întindeau o aţă subţire. 

„Canalia! Degeaba m-am jertfit, degeaba am luptat. 
Ticăloşia care mocneşte în el, ticăloşia lui taică-său a fost 
mai puternică. Uite ce a ajuns! Un hoţ ordinar!“ 

Florin se ivi de după draperie. Părea complet debusolat. 

— A dispărut, îngână... Nu-l mai găsesc. 

Colonelul văzu negru înaintea ochilor: 

— Ce spui?! 


— Nu mai e... Îl ascunsesem aici, după bidonul cu gaz... 
Nu-s nici două ore. 

— Cine ar fi putut să-l ia? întrebă Moşoianu. Constata 
uluit că presimţirile lui Dăneţ se confirmă. Florin abia îşi 
stăpânea lacrimile. 

— Nu ştiu... Vă jur. 

Demetra Fundoianu făcu un pas timid înainte. 

— Mă scuzaţi, vă rog... Poate că intervenţia mea vi se 
pare nepotrivită şi atunci vă rog să-mi atrageţi atenţia... 
Cred... Cred că am văzut în mâna lui Doru un fel de 
aparat... Bineînţeles, eu nu mă pricep. 

Locotenentul o cercetă înfrigurat. 

— Cine e Doru? 

— Fiul meu mai mic, explică rece Flavia Georgescu... A 
plecat azi dimineaţă într-o excursie cu şcoala, la Cheia. 

Demetra Fundoianu dădu de mai multe ori din cap: 

— Exact... E tocmai ceea ce vroiam să vă spun. Mi-a atras 
atenţia când a ieşit din debara. Nu-mi place deloc să-mi dau 
importanţă, dar am avut impresia... cum să vă explic... că se 
furişa... Şi atunci am observat că în aceeaşi mână cu 
bocancii ţinea un aparat negru, cam atât de mare. 

— Sunteţi sigură? 

— Da, domnule... Cred că pot spune, chiar foarte sigură. 

Flavia Georgescu, lividă, abia mişcă buzele: 

— Înseamnă... 

— La ce ora au plecat în excursie? se interesă Dăneţ. 

— La şapte trebuiau să fie la şcoală... Învață la 
Neculuţă... Aici, a patra stradă. 

Se luă după ei până în curte. 

— Vă implor... Faceţi ceva... Sunt patruzeci de copii. 

Florin plângea în mijlocul holului. Anton Simian îl 
mângâie timid pe cap şi intră în camera lui. 

Îşi dezbrăcă haina şi se întinse ostenit pe divan. Didi n- 
avea să mai vină... O ştiu dintr-o dată, cu sentimentul că o 
ştiuse toată noaptea, de la început... 


Pe masa din hol, zăceau fursecurile aranjate artistic, ca în 
pozele cutiilor de cincisprezece lei şi cincizeci de bani. 


„Fereşte-mă, Doamne, de dragostea văduvei şi mânia 
ţăranului“, îşi aminti Azimioară, privind chipul lui Gogan. 

Era numai copci, numai vânătăi, îi lipsea unul din incisivi, 
ochiul stâng semăna cu o prună dată în pârg. Mâna dreaptă 
şi-o ţinea agăţată cu un bandaj de gât. 

Se aflau într-o încăpere mobilată sumar, pusă la 
dispoziţia locotenentului de către comandantul pichetului 
de grăniceri. 

Azimioară sorbi ultima picătură de cafea şi aprinse altă 
țigară: 

— V-aş face o propunere rezonabilă, începu locotenentul. 
Întrucât amândoi avem nevoie de odihnă, hai să n-o 
întindem. De acord? 

— Fireşte. 

— La ce ora aţi fixat explozia casetofonului? 

— Poftim? 

Părea nedumerit, deşi pe figură îi stăruia altă expresie, 
imposibil de confundat. 

„Clar, îşi zise Azimioară, şi-a propus să nege tot. O să cam 
am de furcă.“ 

— Încă putem preveni o catastrofă, reluă locotenentul. 
Refuzul deliberat de a salva vieţile unor oameni nevinovaţi, 
măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, va avea consecinţe 
extrem de grave! 

— Nu ştiu la ce vă referiţi. 

— Gândiţi-vă bine! Insist. Gândiţi-vă foarte bine! Oricum, 
aţi pierdut partida. 

— Faceţi, presupun, o confuzie... 


— Ca să vezi, puteam paria că sunteţi îndeajuns de 
ostenit pentru a mai recurge la tactica obişnuită. Şi 
suficient de inteligent ca să evitaţi complicaţii suplimentare 
care vor spori substanţial anii de penitenciar. M-am înşelat. 
Respiră lung, ridicând mâinile a neputinţă: La lucru atunci, 
cum scrie la carte! Numele: 

— Andrei Gogan, cincizeci de ani, domiciliat in 
Bucureşti... 

— Responsabilul magazinului Artex. 

— Exact. 

— De ce aţi încercat să forţaţi frontiera? Vă avertizez că 
istoria accidentului de circulaţie pe care i-aţi povestit-o 
vărului din Ploieşti e cel puţin ilară. Improvizaţi altceva, 
dacă tot v-aţi decis să flirtaţi cu ridicolul. 

— Am o complicaţie extraconjugală. 

— Aţi început surprinzător de corect, observă Azimioară. 
E vorba de Corina Manea. 

— Da. O descreierată, de două luni mă şantajează, vrea 
să-mi distrugă căminul. 

— Adică? 

— Insistă să divorţez şi s-o iau de nevastă. 

— Femeia crampon... 

— Vezi bine. 

— Continuaţi. 

— Ieri seara, am avut o discuţie aprinsă, în Cişmigiu. M-a 
ameninţat cu moartea. 

Locotenentul deveni atent. Începuse să întrezărească 
varianta responsabilului. 

— V-a spus şi cum o să procedeze, desigur. 

— Nu, însă mă pot aştepta la orice. 

— De pildă, să vă strecoare o bombă sub aşternut. 

— “Tot ce e posibil. 

— Sau, mai patetic, la locul dumneavoastră de muncă... 

— De ce nu? 

Improviza cu reale aptitudini. Azimioară clătină din cap, 
edificat: 


— Pricep. V-aţi speriat şi aţi decis să vă luaţi lumea în cap. 

— A mai fost ceva, continua Gogan. Discuţia degenerând, 
mi-am pierdut pur şi simplu controlul şi i-am pus mâna în 
gât. 

— V-a sugerat, probabil, să delapidaţi pentru ea. lar 
dumneavoastră, animat de o etică desăvârşită, aţi 
strangulat-o puţin. 

— Cam pe aici. Vă daţi seama, în situaţia nou creată nu- 
mi rămânea decât fuga. 

Locotenentul îşi pocni palmele, fals surprins: 

— Uite cum se rezolvă toate! Păi, de vreme ce Corina 
Manea n-a murit, totul e în regulă. 

— Trăieşte? 

— Nu ştiaţi? Bineînţeles că nu ştiaţi, altminteri ce rost 
mai avea fuga peste graniţă? Surâse: Spuneţi-mi sincer, 
mizaţi cumva măcar unu la sută că vreo instanţă o să 
înghită aiureala asta? 

— Refuz să discut. 

— Deci, mizaţi. Îmi imaginez că şi pentru sesizarea lui 
lonel Florea în legătură cu delapidarea aţi compus o 
povestioară asortată. 

— Refuz să răspund. 

— Dar să raţionaţi? Corina Marea a făcut, din proprie 
iniţiativă, declaraţii complete. 

— Vrea să mă distrugă, v-am avertizat. 

— Aflând că lonel Florea a alertat autorităţile şi că 
imediat după Revelion va veni o comisie specială de control, 
aţi hotărât să distrugeţi unitatea. O idee iresponsabilă. l-aţi 
dat Corinei Manea un casetofon-bombă cu explozie 
întârziată, sfătuind-o să-l lase în magazin. 

Andrei Gogan încercă să râdă, dar nu izbuti decât un 
rictus. 


— Sunt curios care instanţă - asta apropo de observaţia 
dumneavoastră - ar acorda credit unei întreţinute, decise 


să-şi ucidă amantul. A! Acum înţeleg la ce se gândea când 
m-a ameninţat că o să crăp în curând. 

— Jumătate de oră mai târziu, continuă Azimioară 
ignorând intervenţia, Corina Manea şi-a dat seama că 
planul a eşuat. 

— Planul ei! 

— V-a anunţat că Ionel Florea a luat casetofonul acasă. 

— Are martori? 

— Şi v-a implorat să împiedicaţi nenorocirea. 

— Poate proba? 

Respingea degajat acuzaţiile, întorcându-le împotriva 
concubinei şi pentru o clipă Azimioară regretă că ţăranul 
„ghid“ şi-a recăpătat prea repede sângele rece. 

— Exasperată, femeia a alergat spre miliţie, urmă 
locotenentul. Aţi ajuns-o din urmă mânat de altă idee şi mai 
monstruoasă: crima. 

— Un impuls nefericit, recunosc, generat însă de alte 
motive. Nu e prima dată când cineva îşi iese din sărite 
pentru că omul iubit îi relevă lucruri cutremurătoare. 
Adăugă patetic: Pe Corina Manea am adorat-o, domnule 
locotenent! 

— Cu alte cuvinte e prima dată când auziţi despre 
casetofonul-bombă. 

— Categoric! 

— Iar plasarea lui în magazin v-o explicaţi prin hotărârea 
nefericită a partenerului clandestin, decis să vă omoare. 

— Nu ştiaţi că există şi asemenea femei? 

Azimioară îşi privi ceasul încercând din răsputeri să-şi 
păstreze calmul. 

— Asemenea dispozitive nu se desfac pe piaţa noastră. 
Cum vă explicaţi proveniența? 

— Întrebaţi-o pe ea. 

— Varianta că ar fi cumpărat casetofonul-bombă de la un 
străin nu stă în picioare! Italienii vând porţjartiere... 

— Habar n-am. Nu mă ocup de comerţul la negru. 

— Probabil şi l-a construit singură. 


— Probabil. 

— Numai că pentru o asemenea ispravă trebuie să ai 
cunoştinţe temeinice... 

Responsabilul îl privi iute, apoi reveni la vechea atitudine. 

— Dumneavoastră ştiţi mai bine. 

— Dar dumneavoastră? La ce armă aţi făcut stagiul 
militar? 

Nu-i răspunse. Privea nedecis podelele. Azimioară stinse 
ţigara: 

— O să vă spun eu, la geniu. Specialitatea v-o mai 
amintiţi? 

— Nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi. 

— Specialitatea explozibile! 

— Credeţi că m-aţi dat gata, aşa-i? Vă faceţi iluzii. Nu-i 
suficient să ascuţi cuțite ca să devii ucigaş. Un adevăr 
elementar, la îndemâna oricărei instanţe. 

Locotenentul îşi umezi buzele. 

— Ar mai fi unul, la îndemâna tuturor vecinilor. Nu-i un 
secret pentru nimeni din bloc că soţia dumneavoastră este 
extrem de geloasă. 

— Nu. 

— Atât de geloasă încât nu se sfieşte să vă urmărească pe 
gaura cheii atunci când întârziaţi într-o odaie. Oftă: 
Lucreția Gogan mi-a declarat că v-a văzut meşterind două 
ore la un casetofon. 

Responsabilul încremeni pur şi simplu, apoi se frânse 
brusc. 


— La ce oră aţi fixat explozia? 

Gogan rămase imobil, privind undeva în gol. Azimioară 
avu impresia că nici măcar nu auzise întrebarea. Repetă: 

— La ce oră aţi fixat explozia? 

— La şapte patruzeci şi cinci dimineaţa. 

Locotenentul respiră uşurat, îşi privi ceasul şi părăsi în 
viteză odaia. 


Ora 7:20 

Degetele lui Mogşoianu se albiseră pe volan. Conducea cu 
o sută douăzeci pe oră, dar colonelul, totdeauna prudent şi 
gata să admonesteze excesele la viteză, tăcea îngândurat. 

„O să ne rupem gâtul“, reflectă locotenentul virând 
spectaculos pe lângă un troleibuz. 

Era încă întuneric şi cerul scund al începutului de iarnă, 
străpuns rar de glasul ciorilor, părea de sticlă păcurie. 
Autobuzul cu cei patruzeci de copii avea un avans de 
cincisprezece minute care trebuia recuperat... 

— .„..cu orice chip, rosti sumbru Dăneţ. 

Moşoianu tresări. Îl buimăcea adresa colonelului, precizia 
cu care intuia câte un amănunt sau o stare de spirit. Când îl 
vedeai dur, ciolănos, prost îmbrăcat, i-ai fi putut reproşa 
orice, în afară de o inteligenţă subtilă. 

— Poftiţi? 

— Nu la asta te gândeai? Casetofonul poate exploda în 
orice clipă... Gogan l-a fixat aseară în jur de opt. Deci, în 
următoarea jumătate de ceas... Tăcu, apoi adăugă cu un 
zvâcnet nervos al gurii: Calcul elementar. 

Se uită la locotenent. Conducea concentrat, trăsăturile 
crispate îl făceau de nerecunoscut. 

— La vârsta ta, şopti Dăneţ, mi-era teamă de moarte. 

Locotenentul schiţă un gest de surprindere şi colonelul 
zâmbi. 

— Nu te-ai gândit niciodată la asemenea eventualitate. 
Ştiu, adică îmi închipui. Dacă totuşi... Îşi trecu degetele prin 
păr, dezmeticindu-se parcă. Fleacuri! Dă-i bătaie, băiete! 


— Uite-i! exclamă Mogşoianu şi apăsă pe accelerator. 


XXX 


Puştii cântau cât îi ţinea gura, amplificând răgetele la 
refren: FE] bimbo, el bimbo! Elvira Radian, profesoara de 
română, tânără şi frumuşică, bătea uşor tactul cu ghetuţa 
mică de lac. O amuza aerul indignat al lui Ciocârlan, 
dirigintele de la a VII-a, mutrele ofensate ale Olteascăi, de 
istorie, acră, cafenie şi înţepată. „Hm! Dacă şi asta maie 
muzică.“ 

Doru Georgescu mesteca chewing-gum. Fălcile i se 
zbuciumau în ritm de ye-ye, ochii îi sclipeau de nerăbdare. 
„După ce termină ăştia, îi dau drumu!“ Dezmierdă 
casetofonul camuflat în sacul de sport, ameţit de fericire. 
Degetul care pipăia declanşatorul tremura uşor. 


XXX 


— Ăsta a căpiat! exclamă şoferul 

Moşoianu trecu razant pe lângă autobuz, se avântă 
disperat în depăşire şi frână brusc. 

Şoferul chaussonului, gata să intre într-un tramvai, urlă 
exasperat: 

— Boule! Criminalule! 

Locotenentul şi Dăneţ săriră în aceeaşi clipă. 

— Deschide! strigă colonelul, zgâlţâind portiera 
autobuzului. 

Mogşoianu îi prinse braţul. 

— Lăsaţi-mă pe mine! 

— Pleacă! 

Uşile batante se dădură în lături. Şoferul, vânăt de furie, 
ţipă sufocat: 

— Aţi înnebunit? 

Dăneţ nu-l luă în seamă. 

— Cine e Doru Georgescu? Cine? Repede, pentru numele 
lui Dumnezeu!! 


Zeci de ochi îl priveau fără să priceapă, cuprinşi de un 
vag sentiment de spaimă. Băiatul se ridică neliniştit. Stătea 
într-o dungă, aşa cum obişnuia s-o facă la şcoală, când se 
ridica din bancă. 

— Ai un casetofon la tine? 

Colonelul traversă din doi paşi culoarul care despărţea 
fotoliile şi-l zgâlţâi de umăr: 

— Unde-i? 

Profesorul Ciocârlan se simţi obligat să intervină. 

— la ascultă, tovarăşe! Cine eşti dumneata şi ce ai, la 
urma urmelor, cu băiatul? 

— Dă-mi casetofonul! urlă Dăneţ. 

Doru îi întinse sacul de sport tremurând. Colonelul 
azvârli o privire scurtă înăuntru şi se repezi să iasă. 

„În sfârşit! Doamne, Dumnezeule! În sfârşit!“ Maşina 
infernală se afla în mâinile lui. Îi auzea tic-tacul. Hotărât, nu 
credea să mai... 

Cobori împiedicat treptele autobuzului, strângând 
aparatul la piept. Unde să-l abandoneze? Cercetă disperat 
în jur. Clădiri, magazine trecători... Făcu câţiva paşi. 

Mogşoianu, agăţat de bara chaussonului, strigă: 

— Aruncaţi-l!! 

Fură ultimele cuvinte pe care le auzi colonelul Olimpiu 
Dăâneţ. O explozie puternică cutremură văzduhul şi o 
pulbere grea, cenuşie, întunecă obrazul palid al soarelui de 
iarnă. 


EPILOG 


> Cărutul ăsta mi se pare mult mai practic, spuse 


Emilia. Landourile sunt frumoase, dar incomode. 

Ionel Florea îi strânse mâna. Pe chipul vesel, de băiat 
drăguţ, se citea atenţia aceea caracteristică tinerilor 
căsătoriţi care se iau în serios 

— Ai dreptate, draga mea. E mult mai practic. 

După aceea, traversară bulevardul şi se pierdură în 
mulţime. 


Placa era pe sfârşite: 

O, voi privighetori, nu-i treziţi pe soldați... 

Coralia Gogan fredona încet melodia, cu buzele strânse. 
Telefonul începu să sune. Femeia se crispa. 

„Am să desfiinţez postul. Oamenii se caută, se caută... În 
fond, nimeni n-are să spună nimănui nimic...“ 

Se săltă într-un cot şi smulse aparatul din priză. 

O, voi privighetori... 


XXX 


— În occident, explică Manuela Miga unei prietene la 
telefon, materialele plastice au căzut complet. Când a fost 


Sandy în Israel... Ştii, anul trecut făcea două curse pe 
săptămână... 

Alexandru închise încet uşa dormitorului. Surâse cu 
blândeţe: 

„Pentru Manuela, tot ce-i capitalism înseamnă occident şi 
viceversa... Biata fetiţă, n-are nici o vină că n-a putut face 
studii îngrijite...“ 

Se aşeză pe cuvertura distins îndoită la un colţ şi începu 
să-şi coasă un nasture. 


Şerbănică Miga citea ziarul, explorându-şi măselele cu un 
băț de chibrit. Florence, crispată, încerca să nu-l vadă. 
Stătea în faţa oglinzii şi îşi punea părul pe moaţe. 

„E. inutil, gândi, ţinând o spelcă între dinţi. De patruzeci 
şi cinci de ani, îi explic că mă enervează obiceiul ăsta de 
birjar care a luat o gustărică şi un ciocan la birtul din colţ. 
Nu mai trebuie decât să râgâie... Dacă am înţelege de la 
început că nu trebuie să încerci să schimbi pe nimeni, am fi 
mult mai fericiţi.“ 

Şerbănică se uită la băţul ud, îl aruncă în scrumieră şi 
pipăi altul în cutia de chibrituri. Când întoarse pagina, 
bombăni: 

— Florence, ţi-am spus de atâtea ori că nu-mi place să 
şifonezi ziarul... 


Lucreția Gogan se uită la vitrina goală, aşezată în colţul 
sufrageriei. 

— Numai pahare de cristal, am avut patruzeci si opt. 
Parcă nici nu-mi vine să cred... Atâta mi-au lăsat, aşternutul 
şi fotografiile... 


De la o vreme, obişnuia să vorbească singură. 


Corina Manea, în genunchi, învolbură faldurile valului de 
mătase. Azvârli oblic două margarete de staniol, apoi prinse 
preţul cu un ac. Se ridică şi trecu în colţul opus al vitrinei, 
azvârlind o privire întâmplătoare în stradă. Un bărbat între 
două vârste, cu mâinile în buzunare, îi privea fix picioarele 
goale. 

Era elegant, într-un raglan camel-hair, admirabil şi fără 
pălărie. 

Corina îi zâmbi. 


Doru Georgescu îşi înghiţi lacrimile. De când Florin 
plecase de acasă, viaţa ajunsese un iad. Azvârli cojile de 
cartofi în găleată, uitându-se pe furiş la maică-sa. Părea mai 
ţeapănă ca oricând, amesteca mâncarea din cot, fără să se 
aplece un singur centimetru. 

— Toţi băieţii se duc, mamă, scânci Doru. 

Flavia Georgescu vorbi fără să se întoarcă: 

— Am spus o dată nu! Dacă ţi-ai terminat treaba, alege 
muşeţelul. 

Doru încleştă pumnii. Scrisoarea lui Florin o păstra în 
caietul de matematică, între coperta de carton şi cea de 
plastic. 

„Vino aici, Dorule... Dacă te hotărăşti, îţi trimit bani de 
tren... Directorul şcolii e un tip valabil, îi explic eu situaţia... 
Ştii? Am învăţat să conduc...“ 


Anton Simian decupă cu grijă din Informaţia cronica 
ultimului spectacol al Teatrului Liric. Referințele asupra lui 
Didi erau subliniate cu creion roşu. Deschise cutia cu lipici, 
scoase rotogolul de ceară şi începu să manevreze cu grijă 
pensonul. Proceda cu meticulozitate, colecţionarea tuturor 
articolelor care se ocupau de Didi - uneori simple anunţuri 
de spectacole - într-un album cu scoarţe groase, reprezenta 
una din ocupațiile lui favorite. 

— Ce caiet minunat! se extazie Demetra Fundoianu. Ştiţi, 
domnule Simian, am regretat totdeauna că nu m-am născut 
cu un talent, cât de mic... Să cânt... sau să pictez. Nici 
măcar nu mi-ar fi trebuit să ajung celebră. 

Bătrânul, deşi aşezat, surâse blând, schiţând o intenţie de 
reverență. 

— V-aţi născut cu cel mai nepreţuit talent! Acela de a fi o 
femeie fermecătoare... 

Era bine dispus, primise o ilustrată de la Didi. Schia cu 
Raluca la Cota 1400. 

Demetra Fundoianu roşi de plăcere. Nestor lonaşcu intră 
în hol. 

— Ştiţi ce avem azi la cină? întrebă încântat. Piure de 
cartofi cu ochiuri româneşti... Pe cuvântul meu, uneori viaţa 
e frumoasă... 


— Ghici cu cine m-am întâlnit azi! exclamă Cecilia 
Brănescu. 

Inginerul ridică din umeri. N-avea de gând să facă nici un 
efort. Cecilia urmă bine dispusă, ciugulind dintr-o farfurie 
cu cireşe: 

— Cu Manuela... Manuela Miga. 

— Aha! 

— Închipuieşte-ţi, ne-a invitat să trecem pe la ei... 


— Ce ţi-a spus? Vor să joace un poker? 

— Nebunule! râse profesoara. 

Inginerul căscă. 

— Să te informezi exact. Tipii sunt teribil de 
neinteresanți. 

Intră în sufragerie, dându-şi jos, din mers, bretelele de pe 
umeri... 


— Ai mai auzit ceva de Răzvan? întrebă Oana. 

leşiseră de la şcoală şi tăşcile de vinilin, înalte ca nişte 
portharturi, li se bălăbăneau pe spinare. Cati, cu părul atât 
de strâns peste frunte şi urechi încât îi ridica pielea, cu 
ochelari şi un fular înghesuit în bluza de uniformă, ridică 
din umeri, afectând o tuse uşoară. De două săptămâni se 
credea intelectuală rusă, în preajma Duminicii roşii, atinsă 
de tuberculoză. 

— L-a trimis taică-su la Braşov... Urmează o şcoală 
tehnică... 

Oana dădu cu piciorul într-o coajă de portocală. 

— N-o să uităm niciodată Revelionul ăla. Nu-i aşa? 

Cati zâmbi superior. 

— Sunt genul de fleacuri cu care nu-mi încarc niciodată 
memoria... 

Începu să tuşească. Un coleg le salută şi Cati dădu din 
cap cu superioritate regală. 

— Bună ziua, tinere. 

În faţa blocului, deveni mai puţin ţeapănă. 

— Dă-mi şi mie, te rog traducerea, la latină. N-am notă şi 
baba mă ascultă mâine... 


Lucica Petcu îşi compunea scrisorile la birou. 

„„.„„aşa că nu-ţi pierde răbdarea, un an trece repede şi la 
toamnă mă fac luntre şi punte să te aduc înapoi. Îţi trimit 
tot prin Păsăreanu, fără să ştie taică-tău, trei sute de lei şi 
un pachet de mâncare. Vezi să termini sarmalele întâi, 
friptura ţine mai bine. N-am uitat de blugi... Mi-a promis 
persoana că-mi face rost săptămâna viitoare... La fel, 
ochelari italieni...“ 


Doamna Dăneţ luă fotografia colonelului de pe televizor 
şi o şterse de praf. O lacrimă îi alunecă pe obraz. Ovidiu o 
observa cu coada ochiului. 

„Ciudat! îşi zise. E mai prezent acum, aici, între noi, îl 
simţim cu mult mai mult decât înainte... Mama n-o să-şi 
revină niciodată...“ 

Apoi deveni atent. Crainicul sportiv transmitea la radio 
ultimele rezultate de la campionatele mondiale de fotbal. 


Locotenentul Moşoianu îşi imagina o zână blondă. Până 
una-alta, urmărea cu interes pur tehnic ospătăriţa brună şi 
zveltă cu picioare de gazelă. Azimioară ridică halba: 

— Salve, flăcăule! 

Moşoianu tresări. O clipă, văzu în faţa ochilor silueta 
colonelului Dăneţ. Era expresia lui: „Salve eti!“ 

— A fost un număr, şopti îngândurat. 

Azimioară dădu maşinal din cap. Se uita la un Ford- 
Mustang 1979, care încerca să parcheze în faţa 


restaurantului. 
„Cam câte salarii mi-ar trebui ca să pot...“ Renunţă şi se 
întoarse la halba cu bere. 


Cuprins 


Capitolul 1 5 
Capitolul II 29 
Capitolul III 45 
Capitolul IV 66 
Capitolul V 89 
Capitolul VI 105 
Capitolul VII 126 
Capitolul VIII 155 
Capitolul IX 165 
Capitolul X 183 
Epilog 209