Cezar Petrescu — Carlton

CEZAR PE IRESCU 


CEZAR PEIRESCU 


CARLION 


24. Dară cel ce auzit-a aceste vorbe ale Mele şi nu le-au 
cuprins înţelesul, este asemenea cu necugetatul carele şi-au 
întemeiat lăcaşul său pe nisip; 
25. Şi au venit atunci ploile şi atunci năvălit-au puhoaiele şi 
au suflat vânturile şi toate năpustitu-s-au pre acel lăcaş, 
iară zidurile s-au surpat şi cumplită le-au fost lor 
prăbuşirea. 

(MATEI) 


1. Când au ieşit lisus din templu, zis-a unul din ucenicii Săi: 
„ Învăţătorule, iată ce pietre şi măreţe ziduri!” 
2. Iară lisus i-au răspuns lui: „Măreţe le vezi zidurile 
acestea? Piatră pe piatră nu va rămâne din ele, care să nu 
fie una cu pământul” 

(MARCU) 


16. Şi le-au mai spus lisus pilda aceasta: 

17. Rodise din belşug țarina unui om bogat. Şi se gândea el 

în sine şi se întreba: Oare ce voi face, fiindcă loc nu mai-am 

unde să-mi strâng rodurile? 

18. Iată ce voi face! şi-au răspuns dânsul. Îmi voi strica 

grânarele cele vechi şi voi zidi altele mai încăpătoare: acolo 

toate rodurile mi le voi strânge şi toate bunătăţile mele; 

19. Şi voi zice în sfârşit sufletului meu: Suflete, multe 

bunătăţi ai, strânse pentru mulţi ani. Odihneş-te-te, 

mănâncă, bea şi te veseleşte! 

20. Dar Domnul Dumnezeu i-au zis lui: Nebunule! Chiar în 

noaptea aceasta ţi se va cere îndărăpt sufletul: fără 

îndestulările pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi ele oare? 
(LUCA) 


CUPRINS: 


Prefaţă 6 
Curriculum vitae 9 
Preludiu 14 
ZIUA ÎNTÂI. 
I Apartamentul 9724 
II Apartamentul 4133 
III Apartamentul 1341 
IV Apartamentul 5550 
V Apartamentul 6258 
VI Apartamentul 2470 
VII Apartamentul 8685 
VIII Apartamentul 793 
IX Apartamentul 3999 
X Apartamentul 112110 
Prima noapte 128 
ZIUA A DOUA. 
I Apartamentul 13140 
II Apartamentul 112154 
III Apartamentul 55168 
IV Apartamentul 7178 
V Apartamentul 24186 
VI Apartamentul 39202 
VII Apartamentul 97223 
VIII Apartamentul 62234 
IX Apartamentul 41249 
X Apartamentul 86260 
A doua noapte 269 
ZIUA A TREIA. 
I Apartamentul 97280 
II Apartamentul 112291 
III Apartamentul 24307 
IV Apartamentul 7316 
V Apartamentul 62322 
VI. 
Apartamentul 86330 
VII Apartamentul 55336 


VIII Apartamentul 41343 
IX Apartamentul 13353 
X Apartamentul 39361 
Ultima noapte 368 
EPILOG 392 


ZIUA ÎNTÂI 

„Viaţa... toată viaţa...” 

Zidirea se înălța albă, verticală, gigantă. 

Din ceaţă, din noapte, despica pe neaşteptate noaptea şi 
ceața în unghi fantastic abrupt. Tot aşa se iveşte, întru 
spaima navigatorilor, o halucinantă carenă de iceberg 
desprins din banchiza polară şi plutind pe malurile 
neguroase ale nordului. 

Cei doi se apropiau din celălalt capăt de bulevard. Veneau 
de departe, din noapte. Mergeau fără ţintă, în noapte. 

Dezbăteau cu vehemenţă probleme eterne şi zădarnice. 
Destinul omenesc şi destinul veacului. Artă, cărţi, născociri 
fabuloase, tortura înţelepţilor înverşunaţi a cunoaşte 
necunoscutul şi a explica inexplicabilul, de la Platon până la 
Faust, iubiri celebre veşnicite de stihul poeţilor, războiul cel 
nou cu savantele-i arme de distrus şi ucis. 

Toate le-au dezbătut fără şir, ca între oameni care atunci 
se întâlniseră întâia oară. Junele tălmăcitor de destine, 
dibuindu-şi încă vocaţia. Străinul mult mai în vârstă, în strai 
negru, cu faţa osoasă, ochii fosforici şi râsul mefistofelic; 
atoateştiutorul care, nechemat, şi-a alăturat paşii, 
materializat din ceaţă, din noapte. 

Aşa mergeau de-un ceas, de două, poate mai multe, 
străbătând oraşul adormit în beznă... Şi aşa îşi încrucişau 
neîmpăcate păreri. Scriitorul cel tânăr se plângea că tot ce- 
a avut omenirea de spus, a fost spus. Că a sosit prea târziu, 
într-o lume uzată, cu sâmburul vieţii secat. 


— Ha-ha! a râs necunoscutul în ceaţă şi în noapte, 
oprindu-se în faţa falezei de beton, albă, verticală, gigantă. 
Ha-ha! Priveşte numai construcţia aceasta trufaşă a 
contemporanilor dumitale! 

Ecoul râsului s-a lăţit straniu în tot bulevardul: ha-ha! Ca 
la un semn de vraci, luna îşi dezveli ochiul rece din nori. A 
spintecat ceața cu un paloş de reflector, iar lumina a izolat 
de toate zidirile dimprejur, clădirea deodată misterioasă, 
lugubră, cu faţada crispată de nenumăratele negre orbite. 

Bruscă, schimbare de peisagiu, de atmosferă, de sens, 
printr-o bruscă schimbare de lumină. 

O lumină nepământeană, glacială, peste o construcţie 
ciclopică dintr-un astru unde toată viaţa s-ar fi stins 
îngheţată - fiindcă la ceasul acela târziu după miezul de 
noapte, oraşul părea de mult pustiit, abandonat, mort, o 
ireal de imobilă şi mută necropolă, a unei civilizaţii cu ciclul 
închis, sigilat. 

— Ha-ha! a râs a doua oară necunoscutul în ceaţă şi-n 
noapte, sfredelind cu ochii fosforici carena edificiului 
temerar. lotul a fost spus? Priveşte clădirea aceasta albă, 
cu orbitele negre! O clădire dintr-o sută... Toţi dorm, cu 
dramele lor amânate pe mâine, suspen-date pe câteva ore. 
Dorm într-un scurt armistițiu... Sunt, câte etaje? 
Douăsprezece, paisprezece, cinsprezece etaje, mansarde, 
subsoluri... De-ai alege din fiecare rând măcar câte-o celulă 
umană; un apartament; zece, douăsprezece cupluri, zece, 
douăsprezece grupuri din contemporanii dumitale... 
Citeşte-le drama şi le-o scrie! 

— Citeşte-le drama şi le-o scrie! a repetat fără convingere 
tălmăcitorul cel tânăr de destine, care-şi dibuia încă 
vocaţia. E atât de uşor? 

— Totul e uşor! Ha-ha! Cât de uşor este, când ştii ce poartă 
oamenii ascuns în ei, dincolo de cele ce le stă pe buze şi li se 
proiectează în fapte! Secretul nemărturisit pe vecie. Acel pe 
care fieştece om îl duce cu el pecetluit în mormânt, adesea 
ignorat chiar de el însuşi... O aspirație, o pasiune, o 


umilinţă, o deznădejde, un regret, o capitulare, o trădare... 
Nelămurite toate, fără contur toate; cum nelămurite au 
rămas acum cestelalte clădiri din ceaţă. Cum într-o ceaţă 
nelămurită îşi gesticulează oamenii de carne şi sânge viaţa, 
orbecăind, zvârcolindu-se, în neînduratul lor Infern. 

— Infern? a întrebat tălmăcitorul cel tânăr şi 
inexperimentat de destine. Ştiam că Infernul ne e rezervat 
expierii, pentru cealaltă viaţă, viitoare? 

Râsul demonic a izbucnit iarăşi sonor în noapte, de astă 
dată la stânga lui, nu la dreapta, unde-şi ştia însoţitorul: ha- 
ha! Cum i-a trecut necunoscutul şi când, dintr-o parte în 
alta, cu satanicu-i râs? Şi cine e necunoscutul acesta 
ciudat? 

— Ha-ha! Infernul omenesc nu e în adâncimile unde l-au 
coborât Scripturile voastre şi Dante, nici în mitologicul 
Hades, păgân. E aci, tinere! Pe pământ... În zidirea aceasta 
şi în oricare alta, de alături. În toate... Aci încep şi sfârşesc 
expierile! Aceasta s-o scrii, dacă va fi să fii într-adevăr un 
fidel şi lucid interpret al destinelor omeneşti: viaţa secretă 
de după asemenea ziduri atât de calme într-asemenea ceas, 
atât de mincinos calme! Infernul fiecăruia... 

— Dar chiar de-ar exista un Infern al fiecăruia, cum 
pretinzi dumneata... Ce legătură între unii şi alţii din 
asemenea vast edificiu, cu toate scările, ascensoarele, 
ţevile, firele, conductele, cablurile din pereţii de beton? 
Acestea leagă ziduri, nu oameni. Materia inertă... Sunt ca 
un sistem nervos şi un aparat circulator şi un aparat 
digestiv al clădirii... Ce legătură reală pun între un grup de 
oameni şi altul? Doar zgomotul care-i incomodează... 

— Tocmai! Ha-ha! Vezi că începi a înţelege? 

— Să înţeleg, ce? 

— Infernul lor, dublat de Infernul tragic al singurătăţii la 
care e condamnat individul în marile aglomeraţii urbane, ca 
de altfel, aiurea, oriunde. Se văd, îşi fac loc civilizat să 
treacă pe culoare, îşi zâmbesc de circumstanţă, trăiesc în 
acelaşi columbarium cu alveole umane, despărțiți numai de- 


un subţire perete, un subţire planşeu, alt număr de 
apartament etichetat la uşă; dar ignorându-se reciproc ca şi 
cum ar fi mai depărtaţi unul de altul decât de mumia unui 
rege egipţian din dinastia XIII-a, de milenii culcată, 
ferecată, în sarcofagul din cine ştie ce firidă a piramidelor. 
Mai izolaţi decât termitele care, n-au glas, alfabet, expresie, 
legi, psihologii, dar au un instinct precis, solidar, al lor, de 
termite, în construcţia lor de termite... Ha-ha! Nu-ţi pare 
îndeajuns legătura aceasta? 

— Te contrazici până la absurd! Pe de o parte recunoşti 
că... şi pe urmă... 

Necunoscutul l-a întrerupt din nou hohotindu-i, acum 
iarăşi la dreapta, nu la stânga, unde.-l ştia: 

— Ha-ha! Ce greu mai consimţi să mă urmezi într-o atât de 
simplă judecată! Dar lipsa aceasta de antene, incapacitatea 
aceasta de comunicare între unii şi alţii, nu-i leagă oare 
într-o identică soartă, osândiţi la eterna singurătate în viaţă 
şi-n moarte? Poate în aceeaşi clipă fac aceleaşi gesturi; cu 
prea puţin însemnate variante, se zbat în cuşca lor la fel 
fără putinţă de evadare; pronunţă aceleaşi cuvinte ca să-şi 
geamă aceleaşi dureri, pasiuni, uri, deznădejdi, aceeaşi 
lehamete de viaţă şi poate în altă clipă, aceeaşi irealizabilă 
nădejde într-un mâine reparator. O fac neştiind unul de 
altul, neştiindu-se unul pe altui N-ajunge atât ca să înţelegi 
că trăiesc sub semnul aceluiaşi blestem? Urmăreşte 
blestemul acesta fară nici o dezlegare, niciuna! Se ignoră 
unul pe altul de la alveolă la alveolă; se ignoră unul pe altul 
chiar cei acuplaţi în interiorul aceleiaşi alveole - şi ceea ce e 
mai teribil încă, ignorându-se în acelaşi timp pe ei înşişi. Nu 
ştiu ce zace în ei. Nu se cunosc cum sunt ei, cei adevăraţi. 
Au despre dânşi o opinie făţarnică şi amăgitoare. Nimeni nu 
ştie nimic despre nimeni şi aproape tot atât de puţin despre 
el. 

Neliniştit de un gând care nu-i trecuse încă niciodată prin 
cuget, tânărul aspirând să tălmăcească destinele altora, se 
întrebă ce ştia într-adevăr despre sine. 


A respins răspunsul încărcat de primejdii, exclamând cu 
exagerată vociferare, cum fac zgomot copiii când le e frică 
de beznă: 

— Paradoxe! Paradoxe, la oră târzie după miezul nopţii! 

— Ha-ha! Paradoxe? îi ghici celălalt panica de abisul din el. 
Ce teamă îţi mai este să priveşti în dumneata! Atunci 
priveşte măcar în alţii! Numai atât gândeşte... Fiecare trei 
zile ale oamenilor ce dorm aci, dincolo de zidurile acestea 
opace şi mute, fiecare trei zile, nu cuprind oare o drama 
secretă, incomunicabilă, pe care numai laşitatea îi 
împiedică s-o ducă până la extrema consecinţă? la unicul 
deznodământ? N-au curajul! Continuă! Se târăsc. Îşi târăsc 
drama tăinuită cu dânşii. Cred că au biruit, că s-au biruit şi 
că, iscusiţi, au dejucat destinul... Ha-ha! În această dramă a 
capitulărilor pe care oamenii o numesc înţelepciune, nu-i 
oare toată cheia nefericirii omeneşti? Cedează vieţii şi îşi 
pierd viaţa! Ce altceva fac nouă sute nouăzeci şi nouă dintr- 
o mie de oameni? Au sperat ceva, şi se mulţumesc cu 
drojdia trezită a speranţelor. Au iubit cu o dulce şi atroce 
suferinţă, iar din tortura aceea sublimă, le-a; rămas corvata 
sărutului moale şi flasc, conjugal. Au năzuit să cucerească 
lumea şi se zbat pentru o scadenţă de poliţă... Iot spre ce- 
au întins braţele, s-a prefăcut în scrum... Şi continuă totuşi 
a trăi, a gesticula automat viaţa... În fiecare alveolă umană 
din casa pe care o vezi, e închis de pe acum cadavrul omului 
care ar fiputut fi, care a vrut să fie şi nu va fi mai niciodată! 
Nu purtaţi fiecare în voi oare cadavrul unui adolescent pe 
care l-aţi ucis cu toată nebunia lui, numită de voi divină, 
numită de mine, luciferică? Aceasta încearcă s-o scrii! Mai 
exact: s-o transcrii. Căci n-ai nevoie să imaginezi nimic. 
Viaţa e mai înfricoşată şi absurdă decât cea mai sumbră 
imaginaţie de mizantrop. Străbate în fiecare apartament şi 
surprinde-le celor de-acolo tortura nemărturisită, se-cretă, 
cancerul care-i devoră... Cartea se va scrie singură, cum 
viaţa se trăieşte singură... Trei zile ajung, ca să descifrezi 
zece, douăsprezece taine de destine... 


— Cu ce puterea să străbat în interior şi să le surprind 
asemenea taine, pe care singur zici că nici ei n-o cunosc? 

— Cu puterea pe care ţi-o dau eu! 

— Dar cine eşti dumneata, atunci? a întrebat tălmăcitorul 
cel inexperimentat de destine, întorcându-se spre 
necunoscutul cu faţa osoasă şi râsul mefistofelic. 

— Ce importă cine sunt eu? Ha-ha! Destul că ai de la mine 
puterea să intri, să vezi, să asculţi, martor de nimeni văzut 
şi ştiut, cum câteodată m-am săturat eu a fi. Încearcă s-o 
faci, chiar de mâine dimineaţă începând. Trei zile ajung... 
Sunt încă prea multe... 

— Şi deznodământul? 

— Ha-ha! Deznodământul...? Mai vrei şi-un deznodământ? 

Râsul însă s-a stins şi răspunsul n-a mai sunat în noapte şi- 
n ceaţă. 

Fiindcă din ceaţă şi noapte s-a mişcat alt duh al nopţii şi al 
ceţei; un om în rantia de călugăr, care dormea ghemuit pe-o 
treaptă, cu desaga de Sfinte Scripturi căpătâi. 

S-a mişcat, s-a ridicat, şi poate buimac de somn, poate 
urmându-şi visul apocaliptic, călugărul nebun şi tuturor din 
oraş cunoscut, Filaret, a făcut semn de afurisire spre 
clădirea verticală, albă, gigantă, rostind fără şir cuvinte, 
mult mai fără de şir şi obscure cuvinte decât omul celălalt, 
negru, cu râsul demoniac: 

— După aceste spuse m-am uitat şi iată că o uşă s-a fost 
deschis în cer! Iară glasul cel dintâi pe care l-am auzit eu ca 
sunetul de trâmbiţă, vorbi către mine şi mi-au zis: „Suie-te 
aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste 
lucruri!”... Şi un înger au ieşit din Templu, strigând cu glas 
tare celuia ce şedea pre nor: „Pune mâna pe secerea ta şi 
seceră, pentru că a venit ceasul secerii şi secerişul 
pământului este gata!”. Atunci, cel ce şedea pre nor şi-a 
aruncat el secerea pre pământ. Şi pământul a fost secerat... 
Şi s-au dezlănţuit apoi fulgere, tunete, glasuri şi s-a făcut un 
cutremur mare de pământ, cum de când este omul pre 
pământ n-a fost un asemenea de înfricoşat cutremur. Şi au 


strigat îngerul cel de-al doilea: „A căzut, căzut-a Babilonul 
cel mare! Vai! Vai ţie, Babiloane, cetatea cea mare, cetatea 
cea tare! Într-o clipă ţi-a venit ţie judecata!”. 

După care, făcând semnul crucii, călugărul vagabond şi 
tuturor din oraş cunoscut, Filaret, s-a aşezat locului cu 
tâmpla pe desaga de cărţi sfinte şi pe dată a adormit, în 
noapte şi-n ceaţă. 

Tălmăcitorul cel tânăr de destine s-a întors zâmbind spre 
tovarăşul său cu faţa osoasă şi râsul mefistofelic, spunând: 

— Ce zici? Ar fi un deznodământ! Un deznodământ pe 
care nu l-ai prevăzut dumneata... Care să-i elibereze pe toţi 
din Infernul lor, de aci, de pe pământ, dacă pretinzi că-i 
Infern şi încep a crede acuma că este... 

Dar omul cu obraz şi râs ascuţit se făcuse nevăzut în 
noapte şi-n ceaţă, absorbit de ceaţă şi noapte. 

Poate semnul crucii îl alungase. Poate nu mai avea nimic 
de spus, de vreme ce celălalt glas se rostise. 

Rostise verdictul. 

A rămas numai bulevardul gol. Noaptea. Clădirea 
verticală, albă, gigantă, tăind ceața în unghi fantastic ca 
frontonul unui sloi plutitor, desprins din banchiza polului 
arctic şi navigând pe mările neguroase ale nordului spre-un 
enigmatic destin. 

Lumina lunară, rece, spectrală, trimitea printre norii gălbii 
şi siniştrii paloşu-ui de flacără şi de gheaţă, oprit index 
numai deasupra zidirii albă, verticală, gigantă, încă mai 
lugubră acum în somnul fără nici o presimţire, din noapte, 
din ceaţă. Fără de presimţire somn, deşi pe frontispiciul 
unghiului înalt şi abrupt, purta fatidica inscripţie a unui atât 
de apropiat verdict: 

CARLTON. 

[. 

APARTAMENTUL. 97 

— Oare toată viaţa? de-acum, toată viaţa? 

— Ce descânţi tu acolo, mă bot-grosule? Ce e cu toată 
viaţa? 


Domnul cel tânăr, elegant şi voios, cu manta foşnitoare de 
ploaie, pălăria catifelată pe-o sprânceană şi în mână cu 
micul mănunchi de garoafe înfăşurat în hârtie translucidă, 
întrebase puiul de om într-un acces de simpatică înveselire, 
privindu-l amuzat în creştet. 

Noul însoțitor al liftului, un băieţaş dolofan şi bălan, tăcu 
intimidat. Îl stingherea uniforma orăşenească, scorţoasă şi 
cu sclipitori nasturi de alamă, pe care în acea dimineaţă o 
îmbrăcase întâia oară. Îl muncea înverşunarea 
încăpăţânată, rurală, să înveţe taina butoanelor de pe 
tabloul liftului, fară să se facă de ocară. Şi nici nu înţelegea 
el încă prea bine, vorba grăbită, şuierată, parcă mereu 
urzicând, a acestor ciudaţi domni din Capitală. 

A răspuns deci pentru dânsul, 'Tody, celălalt băiat de 
serviciu, caiafă mai veche şi de mult pehlivănită, hlizindu-se 
cu o superioritate ocrotitoare: 

— Vrea să ştie, domnu Ralf, dacă toată viaţa are să se dea 
huţa de-acum cu liftul ăsta de-o mie de ori pe zi... Încă nu 
şi-a venit în fire, că-abia ieri l-a angajat domnu intendent, 
de la stână. 

— Nu-s de la stână! protestă brusc îndârjit copilandrul, 
sucindu-şi gâtlejul în gulerul înalt de postav verde, care-i 
sugruma răsuflarea. 

Tody rectifică, plin de sarcasm: 

— Nu-i de la stână! E de la vaci, domnu Ralf! 

Domnul Ralph, cu toată nerăbdarea nervoasă şi captivată 
de alte preocupări, descifră fugar pâlpâirea înlăcrimată din 
ochii exilatului. Se înduioşă. Îi puse amical palma 
înmănuşată pe tichia verde cu inscripţia de fir CARLTON, 
aşezându-i-o mai ştrengăreşte pe-o ureche şi vorbindu-i a 
hilară îmbărbătare: 

— Haide! Nu face suprabot, bot-grosule, fiindcă 
puşlamaua asta a asfaltului numai te necăjeşte! Tu nu ştii 
de glumă? Cum te cheamă şi de unde eşti? 

— Niculăiţă... Adică Niculae Leonte, din comuna Jiblea, 
plasa Oltul dă sus, judeţul Argeş. 


— Prea bine, stimabile Niculae, Niculăiţă, Niculăieş... 
Cunoaşte de la mine, că aci te vei numi Nick! N-ai încotro! 
Merge mai bine cu tichia ta şi cu uniforma aceasta măreaţă 
de lift-boy. Şi mai cunoaşte că vei primi de la mine suma 
fabuloasă de lei cinci, de câte ori ai să mă urci în cuşca ta 
până la al nouălea cer, unde câteodată se întâmplă să m- 
aştepte Infernul. 

Domnul cel tânăr îşi arătă dinţii albi şi puternici, într-un 
surâs ferice, dovedind că nu prea crede în perspectivele 
Infernului care l-ar aştepta pe el uneori în cel de-al nouălea 
cer, de la etajul nouă. Împărţi câte o monedă însoţitorului 
mai vechi şi proaspătului ucenic, pregătindu-se de ieşire. 

Mentorul lui Niculăieş, din Jiblea, ţinutul de Argeş, devenit 
Nick, lift-boy, îşi continuă dresajul cu severă autoritate. 

— Ce caşti gura? Deschide uşa! leşi şi aşteaptă. Salută! 
Pentru domnul Ralf, nici nu mai întrebi. S-o ştii pentru toată 
viaţa: etajul nouă, apartamentul 97... 

Când domnul cel tânăr şi voios s-a depărtat pe culoar în 
foşnetul pardesiului subţire de ploaie, ciclul iniţierilor a 
urmat pe alt ton: 

— Să mai ştii şi asta de la mine, mă Nică, bimbirică! 
Apartamentul 97, la doamna Dada Zamfirescu... Damă 
singură, fără bărbat... 

— Dar atunci, domnul ăsta, Ralfu? întrebă cu naivitate 
Niculăieş, manevrând precaut butoanele pentru coborâre. 

— Domnul ăsta, Ralf, e altă chestie. A căzut pe bec! 

— Cum a căzut pe bec? Ce e aia bec? 

— Ai să-nveţi tu, Nică, bimbirică! Ai vreme... A căzut pe 
bec, amorezat lulea... Coniţa Dada îl lucrează în foi de 
viţă... Altfel un tip fain, bucşit de parale şi spart la mână... 
Când te-o trimite la Dragomir după vin, şampanie, icre 
negre, pentru o sută de paşi, înhaţi polul şi consideraţia, 
cum spune el... Afară îl aşteaptă Packardul. Packardul 
decapotabil! Ştii tu ce înseamnă aia un Packard? 

— Nu ştiu... 


— Ai să-nveţi, Nică, bimbirică! În trei luni să le ştii astea pe 
derost, cum le cunoaşte şi bădia... Aci, la lift, e strunga 
liftelor de tot soiul, că d-aia se cheamă lift! 

— D-aia? se minună repede încredinţat noul lift-boy. 

— D-aia şi de altele, bimbirică! Fă înapoi, că sună la şapte. 
Şapte! Etajul şapte. Nu vezi lumina şi numărul la apel? 

— Şi adică domnu ăla, Ralfu? se agaţă Niculăieş Leonte 
din Argeş, de singura fiinţă care-l întâmpinase prietenos în 
acest turn al lui Babei cu nenumărate caturi. Adică, domnul 
ăla, Ralfu...? 

— Lasă-l pe domnul ăla, Ralf, că are cine să-i poarte de 
grijă şi să-i scoată lui peri albi... Deschide şi ieşi. Salută! Că 
numai aşa iese şi pitacul! 

În această vreme, Ralph Silişteanu răsucea cheia în uşa 
apartamentului 97, fără să sune şi fară să aştepte. 

A zvârlit din zbor pardesiul de ploaie în cuierul vestibulului 
şi s-a apropiat de a doua uşă, ascuţind auzul. Nici o 
mişcare. Doarme? Cu băgare de seamă, în vârful degetelor, 
a traversat holul întunecos cu voleurile şi draperiile trase, a 
întredeschis canatul de la dormitor. 

Tot nici o mişcare. Doar patul gol, răvăşit, cu spuma 
olandei şi dantelelor luminând dalb, cald, în penumbră. Şi 
dincolo, în camera de baie, şuvoiul duşului, dens, 
neîntrerupt, sonor. 

Ralph Silişteanu a schimbat garoafele din ajun, cu cele 
proaspete şi umede, în vasul de cristal de pe noptieră. A 
tras un taburet şi s-a instalat potrivindu-şi dunga 
pantalonilor şi pregătindu-se de stagiu lung, cu un zâmbet 
de încântată, drăgăstoasă resignare. Aceasta i se întâmpla 
măcar de trei ori pe săptămână. Făcea parte din Infernul 
său. Un Infern destul de suportabil. 

Jucă portţigaretul plat între degete. Să aprindă? Nu? 

A renunţat, ca să dea aşteptării o mai dulce savoare de 
martiraj. lar fumul ţigării, bărbătesc şi aspru (fuma numai 
tutun negru, Maryland), ar fi suprimat brutal atmosfera 
aceasta molatică, senzuală, capitoasă, a camerei unde a 


dormit o femeie şi păstrează încă în plutirea de parfum, de 
apă de toaletă, de pudră, o mai vivace prezenţă de efluvii 
carnale. „Încep să nu mă mai recunosc! - constată amuzat 
tânărul de pe taburet. De trei luni fac exact ceea ce mi-ar 
stârni ilaritatea, când aş afla că o mai fac şi alţii...” Pe urmă 
i-a trecut o nestatornică umbră peste zâmbetul euforic. A 
gândit că o iubire care se analizează, nu e o iubire deplină, 
definitivă - unica! 

Se simţi vinovat faţă de Dada, faţă de el, faţă de iubirea 
lor. 

Ieri, nu mai departe de ieri, a pufnit de râs ascultând 
sceptica axiomă a unchiului Toma, când pretindea că în 
iubire eşti îndrăgostit îndeobşte de imaginea pe care-ai 
urzit-o ca o magică aură în jurul unei fiinţe, nu de făptura 
îndeaievea, terestră, resorbită şi transfigurată în cealaltă, a 
plăsmuirii. Dacă descompui lumina aurei la spectrul solar, 
ce mai rămâne? - îl întrebase oncle Thomas. Şi cum nu-şi 
făcuse iluzii despre erudiţia cam aproximativă a nepotului, 
tot el a răspuns. O succesiune, o degradare de culori: violet, 
indigo, albastru, verde, oranj... Nu! greşeşte. Alta era 
ordinea: verde, galben, oranj, roşu... Stupid! Din ce în ce 
mai stupid! Îşi gândeşte acum iubirea în noţiuni de 
enciclopedie populară. Toate numai din pricina acestui 
unchi şi fost tutore, oncle Thomas, Toma Alevra, celibatar 
inveterat şi misogin incurabil, care de la majorat i-a rămas 
un camarad mai vârstnic, partener de bridge la club şi de 
aperitive la bar. Oncle Thomas, care în fieştece zi, între un 
pahar de Martini şi o havană Coronas, îl intoxica 
perseverent cu dezabuzatele sale teorii asupra amorului, 
împestriţate de citate diri Stendhal, Senancour, Nietzsche, 
Wilde, Shaw, alte fosile... Un om de modă veche, unchiul 
Alevra! Aparţinând altei lumi; epocilor preistorice. Marca 
Expoziţia universală 1900. Medalia de aur, hors concours... 
Firul de păr împărţit în patru. Cărţi, autori, citate... O 
înţelepciune trişată, pentru a justifica tardiv sărăcia unei 
tinereţi lipsită de ardoare, de pasiune, de încredere în viaţă, 


de curaj, chiar de-o indispensabilă doză de naivitate... 
Fericirea în imobilitatea unui Buda obez. Pe când pentru el, 
totul e neastâmpăr, mişcare, ardere, risc. Risc, cu unele 
consecinţe dezagreabile câteodată, cum s-au precipitat în 
ultimul timp... Ralph Silişteanu a gonit amintirea lor, 
continuând a zâmbi fără grijă amenințărilor, fiindcă tot 
clocotul energiei din el nu admitea decât dezlegări 
optimiste. 

S-a ridicat într-un zvâc. Cataracta duşului încetase după 
uşa albă. Şi îndată a răsunat o modulată chemare: 

— Ra-aaalph? 

Atât de sigură era că a sosit şi că aşteaptă! Ela răspuns 
aproape de uşă, frământând paşii pe loc, dar fără să intre, 
repetându-i ca un fidel ecou modulaţia glasului: 

— Pa, Nunu-uuu! 

Îi spunea Nunu, deşi o chema Dada, fiindcă toate cedările 
ei începeau cu un refuz: Nu-nu! 

— Aştepţi de mult, Ralph? 

— Să tot fie o mie de ani... 

— Atunci, cum eşti antrenat, mai aşteaptă, te rog, cinci 
secunde... 

Râdea dincolo de uşă, alintat, modulat, ca gânguritul de 
porumbiţă. 

EI a privit surâzând cronometrul de la încheietura mâinii, 
gata să-i calculeze de câte ori câte cinci secunde va avea de 
aşteptat. A dat greş însă de data aceasta. Cele cinci 
secunde încă nu se împliniseră, când uşa s-a deschis şi 
Nunu a apărut în prag, drapată în mantia spongioasă şi 
albă, cu părul strâns în boneta ovală de cauciuc, tăiată în 
chip de cască a zeităților Eladei. Şi era într-adevăr ca o 
naltă şi zveltă incarnaţie a unei mitologice divinităţi marine, 
cu faţa îngustă şi capul mic, cu pielea bronzată şi cu ochii 
de-un verde oceanic, aşa cum i-a răsărit astă-vară pe plaja 
scânteind de pulberea scoicilor irizate în soare şi cum mai 
ales aşa o vede, o poartă în el, o pierde, o regăseşte. 


A înfăşurat-o cu braţul musculos peste umeri, strivindu-i 
sânii duri de pieptul lui, răsturnându-i capul şi sărutându-i 
buzele. 

— Nu! Nu... Fii cuminte! Şuroieşte apa pe mine! gâlgâi ea 
cristalin cuvintele de împotrivire, dându-i totuşi gura şi 
închizând ochii, cu respiraţia şi spusele întretăiate de 
sărutul adânc, nesfârşit. 

Mirosea răcoros a apă rece, a rouă, a dimineaţă. lar 
buzele proaspete aveau ştiuta savoare amară a florilor 
marine. 

Înăbuşită, trăgându-şi suflarea, l-a respins cu braţul gol, 
arămiu încă de soarele lui august. A deschis ochii şi a smuls 
casca să-şi elibereze părul inelat, negru, cu reflexe albăstrii, 
pe care l-a risipit dintr-o singură clătinare de frunte. 

— Fugi! se îmbufnă. Eşti un nesuferit! 

— Sunt un nesuferit! recunoscu el în cea mai desăvârşită 
beatitudine. 

— Şi un infect! 

— Şi un infecit... 

— Un adevărat monstru! 

— Un adevărat monstru... încuviinţă mai departe Ralph, 
fară să-i pese, zâmbind fericit şi încercând să-i prindă sânii 
prin pânza spongioasă, în cupele palmelor. 

Nunu l-a lovit uşor, mustrător, peste mână, cu degetele 
subţiri şi reci, încruntându-şi sprincenuşele arcuite într-o 
dezamăgită scandalizare: 

— Nici măcar nu-ntrebi pentru ce eşti un nesuferit? un 
infect? un monstru? 

— Întreb... îşi luă el o mutră bufon spăşită şi intrigată. 
Întreb grozav! 

— Pentru modul infam în care te-ai purtat astă-noapte cu 
mine! Pentru aceasta... 

— Eu? Astă-noapte? 

— Da! Tu, astă-noapte! Prin vis... Erai prin vis de-o... de- 
0... Pfui! Mă mir că nu ţi-e ruşine să mai dai ochii... 


Departe de a se simţi ruşinat şi măcar că nu ştia prea bine 
pentru ce mizerabilă vină, surâzând şi arătând patul cu 
pernele inutil răvăşite, a propus prompt: 

— Să transformăm în acest caz visul în realitate, Nunu 
drag! Ca să ştiu cel puţin pentru ce să-mi pun cenuşă pe 
cap. 

Ea se încruntă iarăşi, stăpânindu-şi undirea de râs şi 
privindu-l cât putea mai sever pe sub sprincenuşele 
încreţite. Ca ultimă injurie i-a aplicat porecla pe care o 
găsiseră amândoi, unui permanent şi grotesc client de la 
cabaretul Melody. 

— Ai devenit al doilea cinocefal lubric! 

— Cinocefal lubric, eu, care dormeam inocent ca un prunc 
nounăscut? se minună Ralph. Sau lubrică doamnă 
cinocefală, cea care visa în acest timp, după cât înţeleg, 
savant pervertite lubricităţi? Spune că nu, doamnă Nunu! 
Graţie cel puţin că ai optat pentru mine şi că nu m-ai scos 
din cauză, de dragul autenticului lubric cinocefal! Ce-ar fi 
fost, Doamne? 

Cu o volubilă mobilitate actoricească de mimică şi 
fizionomie, ca să ilustreze oroarea scenei dacă în locu-i s-ar 
fi întâmplat să apară în visul lui Nunu adevăratul cinocefal 
lubric de la Melody, l-a reconstituit aidoma. Cum stă 
prăvălat la masă. Cum urmăreşte dansatoarele cu priviri 
libidinoase. Cum îi spânzură vâscoasa buză de jos, pieliţa 
flască a fălcilor şi a guşii, pleoapele, labele lungi şi păroase. 
Toate uimitor, scabros de identic modelului. 

— Încetează, te rog! începi chiar să sameni cu el! s-a 
cutremurat Nunu cu o palpitare de oroare a genelor curbe 
peste ochii oceanici. 

— Stai, că n-am terminat! 

Şi continuându-şi jocul, Ralph a înaintat spre dânsa 
legănân-du-se burlesc pe picioarele absurd scurtate, cu 
genunchii îndoiţi, cercând s-o cuprindă de mijloc, cum îşi 
înşfăca victimele la dans, la ore târzii de noapte, cinocefalul 
lor lubric de la Melody. 


Ea s-a smucit, s-a apărat, aruncându-i o pernă în obraz. El 
a prins-o din aer şi i-a trimis-o îndărăt. Un timp au zburat 
pernele între dânşii, prosoape, rochii mototolite, casca udă 
de gumă, pantofi capitonaţi cu fulgi, în clinchetiri argintii de 
râs şi într-o vehementă hârjoană de animale tinere, robuste, 
frumoase, fericite. 

În focul luptei, mantia spongioasă lunecase, căzuse pe 
COvor, O călcaseră în picioare. Ea şerpuia goală, liberă, cu 
impudoarea simplă şi naturală a femeilor care se ştiu din 
superbă plămadă, încă neatinse de coruptibila gheară a 
timpului, crescută din copilărie pe ţărmuri de mare, în 
piscine şi solarii, cu singurul vestmânt un precar mailot, mai 
iluzoriu ca frunza de viţă a Evei. 

De altfel, pielea arămie, uniform mată, făcea să pară mai 
puţin goală decât ar fi arătat printr-o străvezie haină. Cu 
gâtul subţire, cilindric, cu umerii drepţi şi viguroşi legaţi, cu 
sânii înalţi şi mici, cu mijlocul suplu, coapsele strâmte, nici 
nu s-ar fi deosebit de un discobol androgin când se 
pregătea să arunce un puf circular, scuturându-şi buclele 
negre pe ceafă şi săltându-se elastic pe-un singur picior, fin, 
musculos, cu linii prelungi. 

Aşa s-a zărit în oglindă. Şi numai atunci i-a fulgerat 
conştiinţa că se află astfel în faţa bărbatului cu al său 
costum cenuşiu, corect, contemporan lumii civilizate. 

Instinctiv şi-a încrucişat palmele pe sâni, cu un gest de 
gingaşă şi desuetă feminitate, care-i venea din n-ar fi ştiut 
ce adânc de milenii. 

Eterna, enigmatica şi dulcea contradicţie din ea! Îi 
încredinţase cheia, dar nu-i îngăduia să doarmă aci. Fusese 
a lui, dar nu-i permitea să intre când se afla în baie. îi 
luneca, mereu dându-se şi mereu smulgându-i-se. Acum se 
indignase pe amândoi. 

— Suntem nebuni, Ralph! 

— Oricum, de-o adorabilă nebunie! 

— În vremea aceasta, nu te gândeşti? Lumea aleargă la 
îndeletnicirile ei urâte şi penibile. Munca silnică, cea de 


toate zilele. Şi noi... Noi... 

Ralph s-a lepădat de tot universul: 

— Ce-are de-a face lumea aceasta, cu noi? O priveşte 
personal... 

— Cum poţi să uiţi? 

— Nu uit! declamă el cu şăgalnică emfază. În timpul acesta 
o turmă umană, cu ochii în pământ şi capul plecat, se 
îmbulzeşte resemnată la abatorul birourilor, uzinelor, 
eţetera... Dincolo, războiul! Mitraliere, tunuri, avioane, 
branduri... O lume care, plictisită să tot moară numai în 
rate, se sinucide masiv! Vezi că nu le uit toate? Nu le uit şi, 
mai ales, mă uit la tine... Eşti sublimă, divină, unică, scumpă 
Passionaria, deplângând soarta lumii şi perorând teorii 
sociale în costumul acesta... fară costum. 

— Dă-mi o haină, te rog. Şi nu mă mai privi aşa! 

Ralph i-a pus cu exagerată precipitare mantia spongioasă 
pe umeri, dar a folosit prilejul ca să întârzie cupa palmei pe 
pieptul rotund, apăsând cu degetul butonul brun al sânului 
care îndată a sumeţit un vârf dur şi insolent. 

— Răspunde la apel! a constatat el zâmbind, cu gândul la 
cazna noului lift-boy, Niculăieş din Argeş, când uceniceşte 
manevra ascensorul. Răspunde la apel: etajul IX, 
apartamentul 97, doamna Dada, care începe cu nu-nu şi... 

— Eşti agasant! Sfârşeşte odată... 

—... şi sfârşeşte cu da-da! Uite! Nu vezi că individul spune 
da-da! Mai loial şi spontan decât tine, Nunu! Indivizii, căci 
sunt doi... „Indivizii” scoseseră corniţe şi împungeau pânza 
groasă şi spongioasă a mantiei de baie. Ea şi-a încruntat 
fruntea dreaptă şi înaltă, cu o linie adâncită între 
sprâncene: 

— Te-am rugat: încetează, Ralph! Ce e cu tine astăzi! 

— Nimic nou, Nunu. Îmi eşti dragă. Atâta tot! 

Ralph a răspuns aşezându-se pe taburet, cu toată 
însufleţirea stinsă. Glasul sunase într-o învăluire gravă, 
profundă, străină de firea lui. Ea a micşorat ochii, l-a 
examinat îndelung. A înăbuşit un suspin şi îndată o mijire de 


zâmbet îmbunat îi tremură în gropiţa de la colţul buzelor. S- 
a apropiat, trecându-i degetele prin păr, ridicându-i 
fruntea, căutându-i în privirea înegurată cu ochii săi 
oceanici: 

— Ce copil eşti, Ralph! Mic şi prost... 

— Mai ales prost. 

— Ştii foarte bine că şi eu... Nici nu-mi închipui viaţa fără 
tine... 

— Atunci, Nunu? 

— Atunci... Atunci? Sunt atâţia de atunci! Unii pe care-i 
ştii. Alţii pe care nu-i ştii. 

Ralph a înclinat capul şi i-a ocolit privirea senină şi 
dreaptă. Căci de câteva săptămâni tăcea şi el tăinuite 
obstacole, înălțate între dânşii, tăinuite şi, fără îndoială, 
trecătoare. Dar ronţăind mărunt, vorace, din fericirea 
acestor dimineţi când lasă totul ca să alerge aci cu micul 
mănunchi de garoafe cotidiene. 

— Eşti bun să ridici voleul? l-a rugat Nunu. 

S-a supus. A dat drumul deplin luminii. 

O lumină turbure, ceţoasă, posomorâtă, de noiemvrie. 

Amândoi au privit în jos bulevardul ud, copacii negri, 
trecătorii grăbiţi şi zgribuliţi sub umbrele în ploaia 
măruntă, tramvaiele cu remorci hâde, goana neîntreruptă, 
parcă vrăjmaşă, a automobilelor, cu împroşcări de apă 
gălbuie sub roţi. 

— Brrr! a exclamat ea înfiorat. Ce dimineaţă sinistră! 
Parcă s-a înecat acolo, în mare, soarele dimineţilor noastre 
de astă-vară... Îţi aminteşti, Ralph, când ne-a prins răsăritul 
înotând departe în larg? Numai noi doi... Plecasem după 
întâia noapte... Abia mijea de ziuă... Un cer de stânjinel şi 
mai sclipeau încă ultimele stele... Cu ce ochi ne-a privit 
pescarul turc, când ne-am apropiat de barcă! Poate credea 
că venim de la Trebizunda, de la celălalt capăt al mării... La 
anul, când ne vom întoarce, aş vrea să ne luăm o barcă cu 
pânze... Să pornim numai noi, în fiecare dimineaţă, departe 
de toţi, de toate... Numai noi doi... 


Îşi lipise tâmpla de tâmpla lui. El a strâns-o alături. Nu! 
Nu-i cu putinţă. Nu-i cu putinţă s-o piardă. Fără ea, n-ar mai 
avea nici un sens toată viaţa. 

II. 

APARIAMENTIUL 41 

— Toată viaţa ai de gând să-mi otrăveşti dimineţile cu banii 
tăi de coşniţă, Cornelio? 

— Probabil că toată viaţa. În afară dacă nu s-o descoperi 
între timp reţeta miraculoasă, să ne hrănim cu buline de 
aer comprimat. 

— Faci pe deşteapta cu mine? 

— Recunoaşte că nu-i prea greu! a strâns femeia din 
umerii slăbănogi şi dizgraţioşi. 

Constantin Stahu a privit-o cu duşmănie pe sub ochelari. 
Ce bălţat şi lălâu e capotul acesta de mătase vegetală! Cum 
îi spânzură sânii! Şi ce ridicolă pentru vârsta ei e culoarea 
aceasta nou-nouţă a părului: roşcată, cu reflexe violete! 
Când a cunoscut-o, avea părul negru. Pe urmă, oxigenat. 
Acum şase ani, platinat. Şi astăzi, roşu-violet. Are-o nevastă 
cameleon! Cine ar mai crede, privind-o, că s-au luat din 
dragoste? că-i părea suprema fericire să-i ţină mânuşiţa în 
mână şi să-i sărute vârful degetelor? să se plimbe în clar de 
lună murmurându-şi inepte promisiuni de fericire eternă? 

A lepădat ziarul alături şi s-a scormonit în portbilet. Cu 
oftat de martir, a scos bancnota şi a zvârlit-o pe masă, peste 
cornurile pregătite pentru cafeaua cu lapte. Apoi a reluat 
gazeta să-şi urmeze lectura: Vizita lui Molotov la Berlin; 
Bombardamentele aeriene din Grecia; Bombardamente 
aeriene din Franţa ocupată; Bombardamentele aeriene din 
Alexandria; Un sânge generos şi eroic, purificator, pulsează 
acum în toate inimile româneşti! 

Mezinul copiilor, Ţaki, licean din clasa treia, cu părul 
excesiv pomădat şi favoritul răsfăţat al tatei, repetă 
tentativa neizbutită de mai adineaori: 

— Şi sutica mea, Pap? 


— 'Ţi-oi da o sutică, să n-o poţi duce! mormăi Constantin 
Stahu, fără să ridice ochii din ziar. 

— Numai să mi-o dai, Pap, că de dus o duc eu! O duc la 
cofetăria Nestor sau jos, la cinematograf... 

— N-am! Înţelege că n-am... 

— Ai, Pap! Lasă c-am tras eu cu ochii la teşcherea. La club 
cum dai? Sute de sutici... 

Constantin Stahu a ridicat privirea turbure şi nedormită, 
duşmănoasă, tot spre Cornelia, nu spre odorul care-şi 
permitea asemenea impertinenţe: 

— Rezultatul educaţiei tale! Mă judecă acum şi copiii. 
Cornelia, mama Grahilor! Asta spuneai c-o să fii... Să nu-ţi 
vie a râde? 

Femeia părea că n-a auzit. Se îndeletnicea cu turnatul 
cafelei şi laptelui în ceşti, dozând farmaceutic cantităţile ca 
s-ajungă la toată lumea. Ceilalţi copii tăceau, deprinşi cu 
această scenă de dimineaţă. Mai puţin deprinsă era bătrâna 
din capul mesei, Raluca Stahu, proaspăt descinsă din târgu- 
i de la marginea ţării şi cu toată suferinţa unor astfel de 
mărturii înscrisă pe obrazul uscăţiv şi oblong, mai slăbit 
într-o singură săptămână şi acum alb ca varul. 

Trei sferturi de veac trăise neclintită în acel depărtat târg, 
într-o toropire lipsită de peripeții, în afară de logodne, 
nunţi, naşteri, înmormântări, care luau proporţii de 
evenimente epocale şi dădeau subiect de neistovite 
comentarii pe luni şi pe ani. Era o existenţă domoală şi cu 
zarea mărginită, pe măsura caselor scunde, bine 
înrădăcinate în pământ, cu livezi bătrâne, pe uliţi 
somnoroase, unde zăvozii lătrau rustic, dimineaţa o 
deştepta straja cocoşilor şi, întramurg, tânguiau clopotele 
melancolic, îngânându-se cu trâmbiţa stingerii din deal, la 
cazarmă. Duruia o birjă. Se depărtau paşi... Pe urmă, nimic. 
O tăcere şi o noapte de adânc de ape, într-un oraş cufundat 
în adânc de ape. 

Acum, dimineţile, zilele, nopţile, scenele de aci, din casa 
aceasta suspendată în văzduh! 


— Ai dormit bine, mamă? întrebă Constantin Stahu de 
mântuială, împăturind ziarul, punându-l sub cot şi începând 
să mestece din cornul înecăcios, cu miezul de iască, de vată, 
de cârpă, cum toate aveau pentru el gustul acesta de ani şi 
de ani. 

— Da, Ticuţă! minţi ea. 

— Ce spuneam? Se deprinde omul cu toate! 

— Da... Se deprinde cu toate. 

— Cam strâmt pentru atâtea suflete. Dar în schimb, 
confortul cel mai modern! Lift, apă caldă, calorifer, 
ventilaţie... 

— Şi clubul la doi paşi! a încheiat sec această enumerare, 
Cornelia. 

De astă dată soţul, el părea că n-a auzit. Mezinul copiilor a 
dat un cot fratelui mai mare de alături, Radu, studentul, 
clipind şmecher din coada ochiului şi întrebând cu tâlc: 

— Maică-mare, aşa dar numai tremură blocul? Nu mai 
simţi că s-a făcut planeta de gelatină? 

Bătrâna a răspuns blajin, prefăcându-se din caritabilă 
delicateţe că nu pricepe intenţia răutăcioasă a nepotului: 

— Nu, copile dragă. Nu mai simt nimic. Fără îndoială că 
numai ascensorul era de vină... Şi tramvaiele astea, 
automobilele care nu mai contenesc. 

Ţaki era gata să mai adaoge ceva. Păstra în rezervă o 
inepuizabilă sursă de întrebări perfide. I le-a țintuit însă pe 
buze privirea apăsată a Corneliei, mama Grabhilor. 

Ceilalţi Grahi se uitau în farfurii şi în ceşti, stăpânindu-şi 
anevoie zâmbetul. Căci de-o săptămână, îi înveselise peste 
măsură ideile năstruşnice ale acestei bunici provinciale, 
ignorantă şi superstiţioasă, ieşită pentru prima oară din 
bârlogul ei. În cele dintâi două dimineţi, muncită de-un 
somn mereu întrerupt, Raluca Stahu istorisise cu naivitate 
că tremură ceva în toată casa, că după semnele sale, ceva 
se frământă în măruntaiele pământului. O încercau nelinişti 
şi presimţiri, pe care le-a împărtăşit fară să ia aminte la 
întrebările înteţite, la schimbul ironic de priviri, la 


chicotirea nepoților şi nepoatelor. Pe urmă, când le-a 
înţeles, s-a făcut a nu înţelege, ruşinată de neruşinarea lot. 

O dumirise numai întâmplarea cu Nina, nepoata cea mai 
mică. 

Fixând-o cu ochii albaştri şi de-o crud viclenită candoare, 
fetiţa se minunase: 

— Cum vine aia, mamă-mare? Cum să se frământe 
măruntaele pământului? Poate fierbe cazanul lui Satan? 

— Nu vorbi într-un ceas rău, maică! Pentru faptele 
oamenilor care s-au înrăit şi nu mai ştiu de teama lui 
Dumnezeu, n-ar fi de mirare. Fă-ţi cruce, copila mea! 

În loc să-şi facă semnul crucii, cum l-a repetat de trei ori 
repede şi mărunt bătrâna din capul mesei, Nina izbucnise 
în hohot, împroşcând printre buze cafeaua cu lapte. S-a 
năpustit pe uşă cu şervetul la gură, împiedicându-se în 
prag, ciocnindu-se cu servitoarea care intra cu o tavă plină 
şi eliberându-şi tot râsul în cealaltă cameră. 

Episodul a pus capăt glumirilor pe fată. Ceilalţi nepoți s-au 
potolit, mărginindu-se la surâsuri ironice şi la schimbul de 
uitături complice. Mai stăruia cu întrebări directe doar 
Ţaki. Ca s-o întristeze mai adânc, fiindcă mezinul Grahilor 
aducea la chip, la frunte, la ochi, cu Ticuţă al ei, de acum 
patruzeci de ani. lar copilul, cu o drăcească intuiţie, simțind 
că asupra lui se oprise îndeosebi dragostea înduioşată de 
amintiri a bătrânei, n-o păsuia o clipă cu tot soiul de 
bazaconioase uimiri: 

— Mamă-mare, nici nu ştii mata cât de bine semeni cu 
madam Brahmaputhra! Extraordinar! 

— Aceasta n-am ştiut-o niciodată, copile dragă... Cine e 
cucoana despre care vorbeşti? 

— Împărăteasa Indiei, mamă-mare. Mă mir că n-ai citit 
mata în tinereţe memoriile ei! 

— Nu le-am cetit, copile. Pe vremea tinereţii mele, femeile 
îşi căutau de gospodărie şi de copii nu de memorii şi 
romanţuri. Nici drama din Mayerling n-am citit-o, cu Maria 
Wecsera, măcar că apărea în fascicole... 


— Mata eşti de pe vremea Mariei Tereza; pardon, vreau să 
spun Weczera, mamă-mare? 

— Sunt, copile. 

— Atunci eşti de pe vremea lui Grigore Alexandrescu? 

— Care Alexandrescu? Am cunoscut eu unul, Matache 
Alexandrescu, care avea casă pe Buna-Vestire, lângă 
biserică, la noi... Dară a murit de astm, prin 1910; ba nu, în 
toamna lui 1909... Îl ştie şi Ticuţă... Când era copil ca tine, îl 
chema să-i dea mere şi nuci din livada lui vestită în tot 
târgul... 

— Nu ăla mamă-mare... Altul! Poetul. Eu credeam că 
matale ţi-a dedicat poezia Moartea luiAzor, mai numită şi 
Câinele soldatului: „De două ori noaptea cu umbrele sale, 
emisferul nostru îl învăluise...”. Nu-i splendid? 

— O fi, copile! Numai că eu nu prea înţeleg ce va să 
spună... Asta-i mai mult o păsărească... 

— Ideie fundamental greşită, mamă-mare! Păsăreasca nu-i 
aşa. Să-ţi arăt eu cum e păsăreasca: Mapemapemaperepe 
fapecipe toapetepe paperapelepele! 

— Aceasta înveţi tu la şcoală, copile? clătina bătrâna din 
cap, ridicând ochii spre cer. 

— Mai învăţ şi altele, mamă-mare! De exemplu: două 
unghiuri A O B şi BOC sunt adiacente, dacă au acelaşi vârf 
comun O, o latură comună O B şi două laturi distincte deo 
parte şi de alta a laturii comune. Asta-i păsărească, dacă 
vrei să ştii ce-i păsărească sută-n sută! 

Pentru a îndura asemenea sfruntări, unicu-i fecior, Ticuţă, 
consolarea şi fala ei din anii de văduvie ai tinereţii, o 
scosese din casa cu verandă şi miros de gutui, ca să se 
împărtăşească o lună din deliciile Capitalei. Pentru această 
bucurie pe care i-o rezervau mălădiţele din sângele şi din 
carnea ei, îşi prelungise pregătirile cu neastâmpăr şi emoție 
încă o lună. 

Din sipete cu chingi de fier şi lacăte de visterie, a 
dezmormântat ea suluri de atlas şi ţesături cu urzeală şi 
desene de mult dispărute din această lume, bolerouri 


demodate, pelerine. Chemase croitoreasa acasă şi s-a 
echipat întru o spinoasă confruntare. Alta decât acea care o 
aştepta aci. Căci de la distanţă, altfel le întrevăzuse ea 
toate. 

Se temea de judecata Corneliei, fiindcă nu se simţise prea 
apropiată cu sufletul de noră încă acum douăzeci şi cinci de 
ani. Îi părea pe atunci prea spilcuită, prea năzuroasă, prea 
cu fumuri. Visase pentru Ticuţă altă partidă mai serioasă: o 
gospodină după datina veche, meşteră în dulceţuri şi 
cozonaci. Şi avea bănuiala că numai sub influenţa nevestei, 
îndată după război, Ticuţă şi-a dat demisia din magistratură 
tocmai când fusese înaintat preşedinte de Tribunal, ca să se 
mute la Bucureşti şi să-şi ţină casa din veniturile 
nestatornice ale avocaturii. La trei zile după sosirea aci - 
nici în treizeci de ani n-a înţeles ea atâtea despre viaţă, cât 
în cele dintâi trei zile de aci! - la trei zile, s-a lămurit că 
veniturile nu erau numai nestatornice. Mai erau şi de 
îndoielnică origine. Intervenţii, samsarlâcuri, comisioane, 
afaceri încurcate pentru care zbârnâia telefonul şi foiau în 
biroul de: alături tot soiul de indivizi cu mutre suspecte; iar 
o asemenea mutră suspectă luase şi Ticuţă al ei. 

Nu mai păstra nimic din băieţelul cu privirea limpede şi 
fruntea albă, bombată, luminoasă, aşa cum îi arăta 
fotografia de premiant întâi cu cunună, pe care o agăţase 
cu patru decenii în urmă deasupra patului, aproape de 
icoană, şi cum acolo rămăsese, ca să-şi îndrepte spre dânsul 
ochii după fiecare închinare de dimineaţă şi seară, cerând 
Domnului să-l aibă în pază şi să-l fericească. Acela era 
neschimbat pe cartonul pal, cu rama de aur. Aşa îl păstrase 
în ochii şi-n inima ei. 

Celălalt chelise, se buhăvise, aproape să nu-l recunoască 
în gară. Ticuţă al ei! Ticuţă al ei - şi omul acesta străin, 
Morocănos, veşnic nedormit, ziua între samsari, noaptea la 
club! Ticuţă al ei, crescut în cuviinţa din casa cu candela 
nestinsă la icoane, ferit de toate urâţeniile vieţii - şi 
discuţiile acestea fără stânjenire în faţa copiilor, din fiecare 


dimineaţă! Bani, certuri, stropşeli, învinuiri între mamă şi 
tată că şi-au mâncat unul altuia viaţa, copiii amestecându-se 
cu glumele lor sau privindu-şi părinţii cu o zeflemistă 
compătimire. Numai în ziua întâia au cruţat-o. Pe urmă, 
puterea obiceiului a fost mai tare. De ce confruntare se 
temea ea, şi ce confruntare o aştepta aci. Cum de nu bagă 
de seamă cât o chinuiesc? Şi de ce-au chemat-o atât de 
stăruitor? Căci pentru ceva au chemat-o. Au a spune ceva şi 
mereu ocolesc, mereu amână... 

Bătrâna Raluca Stahu a înghiţit în silă cafeaua cu lapte, 
rece şi apoasă, cu o pieliţă creaţă de gutapercă deasupra. 

Ochii mâhniţi îi măsura pe toţi, la rând. 

În celălalt capăt de masă, Ticuţă, molfăind îmbucături mari 
de corn şi sorbind zgomotos lichidul turbure din ceaşcă. 
Alături Cor-nelia, cu părul ei roşu-violet şi capotul dihocat, 
mâncând tot atât de urât: cafeaua i-a zurăvit două mustăţi 
bârligate la colţul buzelor, pe care nu le simte, să le 
şteargă. Parcă s-au animalizat amândoi. Copiii: Radu, 
Denisa, 'lop, Nina, Taki, vorbind monosilabic, răstindu-se 
între dânşii, mai străini decât călătorii adunaţi din 
întâmplare la masa unui restaurant de gară. Şi ca la masa 
unui restaurant de gară e şi faţa de masă: leşiatică, 
murdară, cu rotocoale de pete, cu tacâmurile şi farfuriile 
desperecheate. 'Toată casa poartă pecetea dezordinii şi 
provizoratului. Mobile târâte dintr-un apartament în altul, 
vechi de la gospodăria lor din provincie şi completate cu 
altele de ocazie după hazardul mutărilor, scrijilate, cu 
placajul coşcovă, cu încuietorile care nu funcţionează. Ce 
bun gând a avut ea, când din sipetele cu chingi de fier şi din 
scrinurile de-acasă a scos feţe de mese din foaia de zestre, 
suluri de olandă, şervete, bijuterii vechi, inele, cruciuliţe cu 
briliante, lanţuri de aur bătrâneşti, cutia de pluş roşu cu 
monede de aur jubiliare şi cu napoleoni! A încărcat două 
valize şi de-o săptămână aşteaptă prilejul să-i adune pe toţi 
în jurul ei, ca o mamă şi o bunică bună din poveştile cu 
Sfânta Vineri, împărțindu-le tuturor daruri cum plănuise s-o 


facă din prima dimineaţă şi n-a mai tras-o inima împietrită 
de dureroasa uluire a confruntărilor la care nu se aştepta. 

După ultima înghiţitură, Ţaki a repetat a treia oară aceeaşi 
disperată tentativă, implorând răzgâiat: 

— Pap! Sutica mea, Pap! 

— Tine şi isprăveşte! sucombă Constantin Stahu, 
zvârlindu-i banul care s-a dus de-a dura pe faţa de masă cu 
rotocoale vinete. 

Ţaki a prins moneda din cursă şi, cu o dexteritate de 
prestidigitator, a mistuit-o în buzunar, declarând în chip de 
mulţumită: 

— Ştiam eu c-ai să fii şic ca întotdeauna cu mine, Pap! 

— Şi eu, tată? întrebă Radu, cu glasul tărăgănat. Ai putea 
să mai fii şic şi cu mine! 

— Şi eu? a adaos Denisa, fata cea mai mare, răsfirându-şi 
părul cânepiu cu vârful degetelor. De-o lună n-am mai fost 
la coafor. 

— Şi eu? 

— Şi eu? s-a înălţat corul antic, al celorlalţi doi copii, Top şi 
Nina. 

— Aşteptaţi... În două-trei zile, am de încasat... 

— Două-trei zile, care durează de două săptămâni... aminti 
studentul, cu un surâs sceptic. Încasările tale! Cunoaştem... 

— Ce cunoşti? 

Feciorul cel mai mare îşi accentuă surâsul, transformat 
într-un râs încă mai crud. În loc de răspuns, citi titlul 
articolului din ziarul împăturit pe masă: 

— Un sânge generos şi eroic, purificator, pulsează acum în 
toate inimile româneşti... 

— Ascultă Radule! Ai întrecut măsura... Ce vrei să spui cu 
aceasta? 

Fără a se turbura, Radu a făcut semn cu degetul mare al 
mâinii drepte, peste umăr, spre biroul cu uşa întredeschisă: 

— Nu vreau să spun nimic... Telefonul! Sună telefonul, 
pentru a inaugura chestiile purificatoare pe ziua de azi. 
Telefonul purificator! 


Într-adevăr, telefonul zbârnâia cu perseverenţă. 
Constantul Stahu s-a ridicat mormăind şi, uitându-se 
posomorât la Cornelia, parcă toate răspunderile ea le 
purta: 

— Desigur! Telefonul! De-acum începe! Telefonul! 
Telefonul! 

— Închide-l! Suprimă abonamentul... propuse Cornelia 
ricanând şi strângând iarăşi din umerii uscați şi dizgraţioşi. 

— Vorbeşti ca imbecilul de colo, cu telefonul lui purificator! 
Telefonul acesta vă hrăneşte. 

— Destul de anemic. 

— Cum? 

— Ne hrăneşte destul de pe sponci. 

Constantin Stahu, din uşă, se adresă bătrânei de la capătul 
celălalt al mesei, cu glasul plângător al lui Ticuţă de 
odinioară: 

— UfFf! Îi vezi mamă? Asta-i viaţa mea! Dacă aceasta se 
mai poate numi viaţă? 

III. 

APARIAMENTIUL 13 

— Viaţa trece pe lângă Fabiana, peste Fabiana, fără s-o 
atingă. Fără să-i turbure admirabilul echilibru... Mă crezi că 
în zece ani n-a existat o singură dispută între noi? 

— Ştiu, Dadule! Ce să cred? Ştiu... 

— M-am întrebat adesea de ce? 

— Răspunsul îmi pare că a fost foarte simplu. Firea ei 
senină pe de o parte; atenţia, delicateţea, tandreţea ta, pe 
de alta. 

— Olala! Lasă-mă pe mine! Mă vezi în culori prea roze, 
fiindcă mă vezi cu ochii ei. 

— Cum, adică? eu n-am ochi? s-a ofensat Flor, sora 
Fabianei, lărgind ochii care erau superbi, migdalaţi, negri 
cu luciri catifelate în pupile. 

— Ai-ai! Şi încă ce ochi! recunoscu Dadu. 

Dar îndată a tăcut, nemulţumit de precipitarea suspectă a 
acestei constatări. 


Flor se linişti, lăsându-se la loc pe spatele fotoliului: 

— Aşa da! Urmează... 

— Ce să mai urmez? şovăi Dadu, derutat. 

— Explicai secretul inamovibilului beau-fixe din menajul 
vostru. Aştept lecţia. Poate să-mi folosească şi mie, când va 
veni vremea... 

— Mai este pân-atunci, Flor. 

— Sait-on jamais? Deocamdată te-ascult... 

— În primul rând, fă abstracţie de mine. Nu-mi exagera 
calităţi mai mult decât dubioase... 

— Ce înduioşător de modest! exclamă ea ironic. 

— Zi: ce sincer! Rolul meu în acest beau-fixe care durează 
de zece ani în menajul nostru, e departe de a fi aşa de 
glorios. 'Toate meritele aparţin exclusiv Fabianei... Poate şi 
fiindcă ea e lipsită de imaginaţie. 

— Fabiana lipsită de imaginaţie? Quelle drâle d'idee! 

— Exact! Fabiana lipsită de imaginaţie. De-o anume 
imaginaţie. Pe lângă toate virtuțile, fericitul ei echilibru i-a 
rezervat şi una negativă. A apărat-o de această mizerie care 
face atâtea ravagii în sufletul femeesc şi e germenul atâtor 
catastrofe conjugale: imaginaţia! 

Încă sub impresia lecturilor de astă-vară - două luni la 
conacul moşiei din Moldova, cu singura companie, 
biblioteca părintească a profesorului Alexandru Mândrea şi 
trei duzini de romane aduse de ea - Flor a fost acum de 
acord. Încântată că-şi poate epata cumnatul cu o paradă de 
matură experienţă, măcar livrescă, s-a pronunţat pueril 
blazată: 

— Cunosc, Dadule! Madame Bovary... Bovarismul... 
Unghiul bovaric... În această privinţă, ai toată dreptatea! 
Nimic mai străin de Fabiana, ca imaginaţia autodestructivă 
a unei Emma Bovary. 

— Ai devenit alarmant de savantă, dragă Flor. 

— Precum vezi! 

— Numai că bovarismul e o teorie cam demodată, care şi-a 
trăit traiul... Era valabil în alt climat, altă epocă, altă 


condiţie a femeii, de constrângere sub tirania opiniei 
publice, a moralei creştine, a moralei pur şi simplu. Un 
romantism refulat... Dar Fabiana e ferită şi de cealaltă 
imaginaţie, mult mai curentă şi într-altfel nocivă, care 
înveninează latent căsniciile de când sunt căsnicii pe lume. 

— O luăm de la Adam şi Eva? 

— De la Adam şi Eva, dece nu? Cu imaginaţia Evei şi-au 
pierdut amândoi Paradisul. 

— Hm! Poate că făcea să-l piardă? 

— Poate... Să revin! ocoli el un domeniu primejdios, 
refugiindu-se în altul nu mai puţin vitreg pentru criza care-l 
pândea. Fabiana se bucură de-o salutară imunitate. Nu-şi 
închipuie, nici nu concepe dedublarea, triplarea din om. 
Necunoscutul larvar din fiecare... Acei monştri ai 
profunzimilor marine, care, împinşi de cine ştie ce cataclism 
din tenebre, ies la suprafaţa mării şi plesnesc în oribile 
contorsiuni la lumină, la presiunea normală... Pentru dânsa, 
asemenea absurd al naturii omeneşti, asemenea 
discontinuitate, nu există. Şi nu există, deci nici pretextele 
scenelor conjugale, întrebările bănuitoare: de unde vii? 
unde-ai fost? la ce te gândeşti? la cine? Tăcerile încărcate 
de suspiciune şi privirile de imputări... În zece ani, viaţa n-a 
schimbat nimic din armonia şi calma făptură pe care am 
cunoscut-o atunci şi m-a primit ca o oază răcoroasă, 
repauzantă, după ce trecusem prin dezolarea atâtor 
deşerturi de unde veneam... 

— Iar acum, în concluzie, pari nu numai mirat, dar 
întrucâtva şi impacientat că acest miracol durează, 
domnule scafandru sau domnule beduin al deşerturilor? 
Nici nu ştiu cum să-ţi spun, căci nu ştiu pentru ce categorie 
ai optat? întrebă Flor, zâmbind maliţios. 

Dintre braţele fotoliului vast, îmbrăcat în rips gri, îl privea 
cu capul răsturnat pe-un umăr, filtrând focarul ochilor negri 
prin pleoapele înguste, cu genele arcuite şi umede, lungi. 
Răsucea între degete cuțitul de fildeş pentru tăiat foile. Se 


dezmierda cu latul rece, lucios, pe obrazul de culoarea 
dogorâtă a caisei. 

În toate mişcările de lascivă feminitate, mai străbătea încă, 
nedomesticită, bruscheţea şcolăriţei de până mai ieri şi o 
nevoie de alintare copilăroasă. Schimbă un picior peste 
celălalt, iar cartea de pe genunchi i-a lunecat jos. 

N-a luat seama. S-a plecat Dadu s-o ridice. Şi când i-a 
predat-o în mână, atingerea degetelor a fost fierbinte, 
făcând aerul să vibreze între dânşii cu o crepitare de 
scânteie electrică la înalt voltaj. 

Amândoi au privit în altă parte. Dadu muşcându-şi buzele 
uscate de-o arşiţă bruscă. Flor legănându-şi piciorul sub 
fusta scurtă şi lovind lenevos coperta galbenă a cărţii cu 
lama cuţitului. 

— Nu-mi răspunzi? a insistat ea. E o atât de anostă 
fericire, Dadule, să ai lângă tine o femeie pe care zece ani 
viaţa n-a alterat-o cu nimic? 

— Am spus eu asta? 

— Nu e nevoie s-o spui... Se subînţelege... Faci elogiul 
Fabianei într-un mod cu totul ciudat... O asfixiezi sub 
enumeraţia atâtor calităţi, de care m-aş dispensa în locul 
ei... Echilibru, lipsă de imaginaţie, fie şi nocivă, salutară 
imunitate, oază repauzantă! Au te-a prins iarăşi cumva 
nostalgia deşerturilor? Le Desert de l'Amour? clătină 
romanul lui Mauriac de pe genunchi, bătând cu muchia de 
fildeş, deasupra titlului. 

Dadu a păşit până la fereastră. A privit un timp afară, în 
strada cu ploaia măruntă şi mocnită, tamburinând cu vârful 
degetelor în geam. 

Jos, dintr-o camionetă albastră şi udă, un băiat cu şorţ alb 
descărca blocuri dreptunghiulare de gheaţă. Cu un bloc din 
acelea ar fi vrut să-şi răcorească fruntea, tâmplele, ochii, 
trupul întreg, într-o barbară şi salubră terapeutică. De-o 
oră se pregătea să iasă în oraş. Şi de-o oră îl ţintuia aci ceva 
rău, morbid, necunoscut din el. Fiindcă nu vorbise de 


dragul generalităţilor obiective. Ci cercetându-se cu oroare 
pe sine. 

În ajun, Fabiana plecase la Craiova, chemată telegrafic de 
o mătuşă bolnavă care le crescuse pe amândouă, până ce 
părintele lor, profesorul Alexandru Mândrea, obținuse 
catedra universitară la laşi. Au rămas acasă numai el şi 
Flor. Nimic mai firesc. Au rămas, pentru a descoperi 
monstruoasa zvârcolire care-i arde buzele şi-i taie răsuflul 
ca ameţitoarea fascinaţie pe marginea de abise. 

S-a sucit cu spatele rezemat de pervaz, părăsind 
priveliştea deafară. A aprins o ţigară ca să umple cu ticurile 
de fumător tăcerea grea, densă, încordată dintre dânşii, în 
încăperea aceasta capitonată şi orânduită într-adevăr 
pentru o calmă, repauzantă existenţă, cu toate din jurul lor, 
mobile, covoare, tablouri, de-o gamă discretă, cenuşie, 
neutră, după preferinţele Fabianei, unde numai Flor, cu 
tinereţea sa agresivă şi cu rochia-i de văpaie, punea o pată 
violentă. 

— Ce ştii tu, Flor? i-a întors el târziu întrebarea cu altă 
întrebare, fugind de răspuns. Ce poate să ştie o copilă care 
abia astă-vară a scăpat de pe băncile şcolii? 

— Te poftesc! îl ameninţă Flor cu lama cuţitului de fildeş, 
balansându-şi piciorul mulat în ciorapul dezvelit până la 
genunchi. Te-ai angajat, Dadule, să nu mă mai tratezi în 
Backfisch, cum m-ai exasperat vreme de patru ani. Nu uita 
că am ajuns la vârsta pe care o avea Fabiana când ai 
cunoscut-o şi când te-ai logodit cu oaza răcoroasă, 
umbroasă, repauzantă! 

Îl tachina fără cochetărie, căci îşi adora sora şi nu-şi 
lămurea ce se petrece turbure în ea. 

Dar ce imprudent apel la suvenirurile bărbatului! 

Dadu a simţit o năvală roşie de sânge perdeluindu-i ochii şi 
inundându-i inima să-i plesnească. Fabiana de-acum şi 
Fabiana deatunci, i-a apărut deodată numai o nedefinită 
schiţare a exemplarului desăvârşit pe care-l reprezenta 
Flor. Semănau extraordinar? Desigur... Eboşa imperfectă 


era însă Fabiana lui. Fusese urzită pe lume numai ca să 
pregătească modelarea ideală a surorii mai mici, cu liniile ei 
de fină şi fragilă şi stilizată Tanagra. 

Bărbatul s-a silit să surâdă alungând obsesia acestor 
bolnăvicioase comparații, iar surâsul a sfârşit într-o 
lamentabilă crispare: 

— Nu te ştiam sensibilă ca o mimoză, Flor? 

— Uite! acum o ştii... 

— Supărată tare? foc? 

— Cât pot eu să fiu supărată... 

— Atunci are să treacă repede. Ca să te ajut, îmi cer 
bilioane de scuze, darling! Unde mai vezi că te tratez în 
Backfisch? Mi se pare că te tratez ca pe-o camaradă 
încărcată de ani şi de experienţă, ca dovadă că discutăm de 
la egal la egal, ceea ce n-aş fi făcut-o cu Backfischa de anii 
trecuţi. 

— Nici aşa! Să nu exagerăm! A hohotit ea uşor, apăsându- 
şi latul, fildeşului pe buzele roşi şi de incomparabil contur. 
(Cât de asemenea cu buzele Fabianei şi totuşi, cât de 
incomparabil altele, virginal misterioase!). Nici aşa! N-am 
pretenţia egalităţii absolute, fiindcă n-am nici o poftă să-mi 
pudrez părul la tâmple, ca să te ajung din urmă, Dadule! 

Bărbatul a calculat cu deznădejde că-i despart douăzeci şi 
cinci de ani. Şi atâtea deşerturi calcinate pe care numai el 
le-a străbătut şi le ştie. 

— Ai dreptate! a încuviinţat. Uitam, Flor... Faci bine că mi- 
o aminteşti. 

Ea a ridicat sprâncenele cu o tresăltare de râs în ochi, 
repetând exact intonaţiile lui de adineaori: 

— Nu te ştiam sensibil ca o mimoză, Dadule! le-am 
supărat tare? foc? Cer bilioane de scuze! 

Râdea cu fermecătoare inocenţă, fiindcă nu bănuia ce 
adânc îl pătrund săgețile trimise în glumă. Dadu s-a aşezat 
pe braţul fotoliului din faţă şi, scuturând scrumul ţigării pe 
tăviţa de argint de pe masa scundă, ovală, a privit-o calm, 
numai ca pe copila din ceilalţi ani venită la dânşii în zilele de 


sărbătoare şi la începutul vacanţelor de la pension, înainte 
de a pleca acasă, la Iaşi. 

A strivit ţigara şi a surâs recules, cu sentimentul de forţă şi 
de siguranţă al omului care-a ieşit cu bine la liman dintr-o 
înfiorată ameninţare. Era înalt, voinic, încă suplu, din nou 
suverana expresie a vigoarei şi maturității bărbăteşti, în 
costumul bleumarin, de stofă şi tăietură ca întotdeauna, de- 
o alegere fără greş. Părul încărunţit adăoga un pastel 
argintiu de distincţie şi de seducătoare osteneală figurii 
tânăr păstrate şi ochilor vii, cu adumbriri fugitive de tristeţe 
ca toţi senzualii cu trecut furtunos. Aceasta şi-o spunea 
Flor, admirându-1l pe sub gene, cum a fost deprinsă să-l 
idolatrizeze pe vremuri fetiţa de opt ani. Atunci o proclama 
zgomotos, fără înconjur, urcându-i-se pe genunchi, 
ciufulindu-i părul doar cu mai puţine fire argintii, 
smulgându-i şi stingându-i ţigara din gură, scoţându-i 
batista din buzunar şi afundându-şi obrazul în linoul moale 
de olandă ca să se impregneze de parfumul lui: „Fabiana, 
nu e aşa că miros a Dadu? Lavandă şi tutun...” 

Acum buzele i-au rostit altceva, înainte de a cugeta bine ce 
demon scelerat îi dictează cuvintele: 

— Ce-ai zice, Dadule, să afli că mă logodesc? Şi că de 
aceea am participat atât de atentă la colocviul tău asupra 
misterului armoniilor conjugale? 

El a simţit o străpungere ascuţită în inimă. Dar s-a 
dominat, urmărind numai cum îi tremura a doua ţigară 
neaprinsă printre degete şi răspunzând cu o eroică răceală: 

— Te-aş felicita, Flor. Şi te-aş săruta pe frunte, urânduc-ţi 
fericirea pe care o meriţi... 

— Pe frunte? Mersi! Pentru atâta ispravă nu face să te 
osteneşti... N-avea grijă! Nu mă logodesc. Aştept pasiunea 
cea mare... 

Dadu a zâmbit cu inima la loc, persiflând-o cum necăjea 
până anul trecut Backfischa cu pretenţii de domnişoară, 
cum zădăra copila de odinioară, cum au fost întotdeauna 


discuţiile dintre dânşii, numai împunsături şi încrucişări de 
ironice provocări, fară nimic echivoc: 

— Pasiunea cea mare! Tu şi pasiunea cea mare! 

— Da! Eu şi pasiunea cea mare, domnule beduin al 
deserturilor! N-am dreptul? Deţii exclusivitatea? Crezi că 
dacă sunt sora Fabianei, am să fiu şi eu o oază răcoroasă, 
umbroasă, repauzantă? Te-nşeli! De ce râzi aşa de 
insuportabil? 

— Regret că nu te poate vedea Fabiana. 

— Ce-are de-a face Fabiana cu mine? 

— Sunteţi din aceeaşi familie, oricât te crezi tu de altfel. 
Familia fericită a laponilor! 

— Ce laponi? Ce familie a laponilor? M-ai plimbat prin 
deşerturi; mi-ai pus mască de scafandru să admir monştrii 
tăi submarini; acum mă inviţi la cercul polar să intru pe 
brânci în vizuinile de gheaţă ale laponilor... Puteai să alegi o 
zi mai puţin friguroasă şi burzuluită! O zi de astă-vară, când 
erau 40 grade la umbră şi când în costum de baie, ba chiar 
fără costum de baie, visam la sloiurile de la Spitzberg pe 
ţărmul pârâiaşului nostru de la ţară, subţire ca o aţă şi cald 
ca o scăldătoare de prunc... Atunci, da! Acum? Brrrr! Dar 
de politeţe, să mă prefac intrigată şi de moravurile familiale 
ale eschimoşilor, renilor, focelor, pinguinilor, laponilor! Ce e, 
în definitiv, şi cu aceşti laponi? 

Dadu râdea complet eliberat de obsesia sa, regăsind fetiţa 
de totdeauna în această avalanşă de interogaţii şi indignări. 

Pe-un ton doct şi înadins pedant, cum o ajuta altădată la 
temele de şcoală, încercă să explice: 

— Iată ce mai e, în definitiv, şi cu aceşti laponi! la notă, să 
umpli lacunele unei instrucţii imperfecte, cu toate 
pretenţiile tale de basbleu... 

— Dadu! 

— Ce-i, Flor? 

— Iar începi? Nu-i vorba de mine. E vorba de laponi. 

— De tine şi de laponi... Îngăduie-mi să termin. 

— Dacă o începi aşa! 


— Uite atunci, fără introducere... Citeam ieri că laponii au 
patruzeci şi patru de cuvinte cu nuanţe deosebite pentru 
ninsoare şi zăpadă; douăzeci şi opt de cuvinte cu nuanţe 
deosebite, pentru deosebitele faze ale dezgheţului şi nici un 
cuvânt pentru iubire, fiindcă n-au noţiunea iubirii. 
Necunoscutul! Neantul! Iubire egal căsnicie şi alt nimic... 
Încât nu-mi vorbi mie despre pasiunea cea mare, tu care 
faci parte din familia cea mai laponă dintre laponi! 

Flor a sărit în picioare, lăsând să-i cadă din nou cartea de 
pe genunchi şi apropiindu-se cu scăpare negre de mânie în 
ochi: 

— Laponă? Uită-te la mine: am eu aer de laponă? Dacă-i 
pe geografia ta, eu sunt cu deşerturile, s-o ştii! Deşertul 
Gobi, Sahara, Kalahari, Libia, deşertul lui Mauriac... Mai 
spune că eşti mai versat în materie! 

Vorbind, păşise cu mâinile la spate şi cu mugurii pieptului 
profilaţi înainte, cu bărbia în sus, cu aţâţarea râzătoare a 
copilei de acum zece ani, când pleda volubil, cu lacrimi de 
ciudă, de râs şi de plâns, bătând din picior, cerându-le să n- 
o lase acasă şi să-i însoţească la cinematograf, deşi filmul nu 
era „de nasul ei”. 

Acum, a fost neaşteptat atât de aproape cu sclipirea 
dinţilor albi, cu buzele roşii, cu ochii negri şi arzători atât 
de aproape de ochii şi buzele lui, încât aerul a vibrat iarăşi 
de crepitarea electrică şi cei zece ani s-au şters iarăşi din 
timp şi distanţa câtă mai rămăsese între dânşii s-a suprimat 
de la sine, învăluiţi într-o spirală de învâlvătată dogoare. 

Privirea lui s-a cufundat plecată în genunele din ochii ei. 
Buzele s-au atins. Suflările s-au aspirat. Bărbatul i-a prins 
mai întâi numai obrajii gingaş în palme, ridicând uşor şi 
înalt buzele spre dânsul, în tremur înfiorat de sacrilegiu, ca 
gura unei decapitate. 

Şi numai când sărutul s-a contopit încleştat, mâinile se- 
ncumetară să coboare prelins, cu pipăire de orb, pe 
unduirile de Tanagra vie, s-o strângă treptat, mai lipit, prin 
rochia de văpaie adânc, în el. Flacără dureroasă şi sevă 


umedă, acidulată, de fruct crud; scâncet de încă 
necunoscută şi culpabilă voluptate; legănare de liană a 
trupului feciorelnic, plăpând, elastic atârnat de trupul înalt 
şi puternic arcuit s-o susţină... Afară se auzea duruitul 
tramvaielor, se auzeau paşi, şuietul roţilor de automobil, 
rumoarea neîntreruptă a străzii, a oraşului, a vieţii; în 
ziduri, trepidaţia ascensorului; deasupra, un şuruit de 
robinet deschis - toate, cu o fantastică intensitate şi toate 
suspendate din acest univers de sărutul care dura, dura, 
după ce amândoi s-au căutat, s-au aşteptat, împinşi unul 
spre altul, fără s-o presimtă şi s-o ştie, din meandrele 
subconştientului, poate de ani. 

— Ah! s-a smuncit ea întâi, descleştându-se şi mergând 
împleticit să cadă pe fotoliul unde a izbucnit în plâns, cu 
obrazul ascuns în îndoitura braţului. Ah! Dadu, cine suntem 
noi? Ce facem noi? 

Bărbatul a rămas cu faţa în palme. Şi-a apăsat tâmplele, 
ochii. Rumoarea oraşului continua: rumoarea vieţii. 
Duruitul tramvaielor, paşii din stradă, un vânzător de ziare 
strigând ediţia, şuietul roţilor de automobil pe asfaltul ud; 
ascensorul urca, s-a oprit, acum coboară; se aude mai 
departe şuruitul robinetului deschis în etajul de sus. Cineva 
a pus în apartamentul de-alături un disc la patefon. Congo 
lulluby, cu vocea de bas a lui Robeson, acompaniată în 
surdină de un cor de negri, nostalgic, grav, dureros; discul 
care atât de mult îi place Fabianei - pe care l-a comandat 
pentru ea iarna trecută... Ioate continuă cum au mai fost. 

Dezmeticit, s-a apropiat încercând s-o aline, cuprinzându-i 
rotun-dul frunţii fierbinţi, atât de fierbinţi în rotundul 
palmei, parcă tot pe fetiţa de acum zece ani ar fi vrut s-o 
împace: 

— Flor... 

— Lasă-mă! Ah! lasă-mă... murmuă ea printre convulsii de 
plâns, dar strângându-i mâna tare între degete, să nu se 
depărteze. 


— Flor... N-are să se mai întâmple niciodată. Flor... Ceva 
străin de noi, alţii din noi... 

— Taci, te rog! 

— Să uităm, Flor... Trebuie să uităm. 

— Taci! îşi purta ea mâna bărbatului pe obrazul scăldat în 
lacrimi, pe genele ude, pe fruntea fierbinte... Cum să 
uităm? Se poate uita aceasta? Ah! Ce face din noi viaţa! 

IV. 

APARTAMENTUL 55 „... Viaţa e o stupidă farsă. Stupidă şi 
sinistră. Numai după ce-ai ajuns la capătul ei, pe celălalt 
versant, al coborâşului, măsori zădărnicia îndârjirilor din 
adolescenţă şi tinereţe, când luai urcuşul cu asalt în piept, 
ca să înfigi mai grabnic piciorul pe piscul cel mai de sus... 
Pisc rece, pustiu, sterp, ca toate înălțimile. De unde s-o ştie 
aceasta adolescenţa? tinereţea? Adolescenţă... Tinerețe... 
Ce îndepărtat şi străin îmi sună cuvintele! Le-am cunoscut 
oare într-adevăr vreodată? E sigur că le-am pierdut. Le-am 
ucis... Ochii căutau numai la vârful de stâncă fulgerată, fără 
să vadă nimic din delicioasa ispită a popasurilor la umbră, 
izvoare în care palpită cerul răsfrânt sub tufele de mintă, 
muşchiul moale al lenevirilor, o floare, un flutur, o gâză, 
fâlfâirea unei eşarfe colorate într-o mână care te cheamă: 
opreşte! uite ce dimineaţă fermecătoare! opreşte, că 
aceasta nu se mai întoarce niciodată! Pentru toate nu era 
timp. Singura chemare: piscul de sus. Pentru a ajunge, 
destul să vrei, să perseverezi, să rezişti; să te birui, ca să 
birui... lar când te-ai biruit, când ai biruit, ce jalnică victorie 
a lui Pirus! Nici nu-ţi rămâne măcar consolarea că ţi-au stat 
în cale conspirații adverse: pieptenele, peria, oglinda 
zvârlită de zmeoaica basmelor din copilărie, să pună între 
tine şi ţinta supremă lacul, zidul până la cer, codrul 
nepătruns... S-au risipit toate cu grabă, să-ţi deschidă 
drumul neted. Ai ajuns. Ca din clipa chiar când ai ajuns, să 
înceapă coborâşul... Stai cuminte, Zăbuc! Aşa! Aşează-te la 
picioarele mele pe blana aceasta de urs împuşcat acum o 
jumătate de secol în codrii Vrancei cu prietenii de atunci, 


din care n-a mai rămas niciunul... De altfel, cine-i mai ştie? 
Cine i-a mai ştiut? Rămăseseră încă de-acolo în urmă, 
ademeniţi de muşchiul moale al lenevirilor, de răcoroase 
izvoare, o floare, un flutur, fâlfâirile de eşarfe... Eu n-aveam 
timp... Pe-atunci n-aveam timp... Stai cuminte şi nu mârâi, 
nu lătra, nu-mi linge mâna, nu-mi arăta nici un semn de 
dragoste şi de recunoştinţă, fiindcă acum şase luni te-am 
cules de pe stradă şi te-am adoptat. N-am făcut-o pentru 
tine. Pentru mine... Deşi mărturisesc că m-a impresionat în 
dimineaţa aceea înfăţişarea de vagabond declasat, născut şi 
crescut pentru altă soartă. Aveai un aer atât de nefericit! Şi 
atât de ruşinat parcă, fiindcă erai murdar, costeliv şi 
flămând - un adevărat paria! Aceasta n-ar fi fost îndestul 
însă, pentru ca să-mi complic existenţa cu tine, dacă nu m- 
aş fi simţit şi eu deodată, un bătrân paria în mijlocul 
mulţimii vuietoase de pe stradă. Un bătrân de toţi uitat, 
într-o lume care nu mai e a mea... A fost deci numai o 
chestie de o clipă ca de-o conjoncţie a aştrilor pe atlasul 
ceresc, Zăbuc! Dai din coadă? Nu-ţi poţi stăpâni nevoia de 
efuziuni demonstrative? Bagă de seamă! Pactul nostru era 
altul... Să-mi respecţi singurătatea de rentier burlac, 
bătrân şi ursuz, poate cam maniac, cum devin cu anii toţi 
oamenii care-au vrut să rămână singuri, ca să fie tari... Ce 
ştii tu? Eşti un câine mare, bun şi ignorant, cu toate că ochii 
tăi spun atâtea şi cu toate că-mi pari de-o nobilă rasă. Sunt 
sigur că fostul tău stăpân îţi va fi examinat minuţios 
pedigreul înaintea achiziţiei, cum purică arborele 
genealogic al mirelui, familia miresei cu prejudecata 
blazoanelor. Eu m-am lăsat condus de-o simplă impulsie. Am 
crezut că-mi pot permite această gratuitate o singură dată 
în viaţă, la sfârşitul ei... Să adopt un câine: eu care n-am 
iubit câinii, pisicile, oamenii, nimic însufleţit, ci numai 
obiectele care stau la locul lor unde le-ai pus, n-au glas şi 
nu-ţi ameninţă singurătatea cu o prezenţă turbulent 
afirmată, ca tine. Zăbuc! lar dai din coadă? Dai din coadă şi 
mârâi: protestezi! Încă nu te-ai consolat că te-am procopsit 


cu un nume atât de plebeu? Aveai poate unul din legendele 
scandinave, din patria de unde pare că ţi-e rasa? N-am ce 
să-ţi fac. Resemnează-te! Trebuie să-mi suporţi şi micile 
mele manii, ca să ducem casă bună împreună. Căci ţi-am 
dat un nume de dulău indigen, nu la întâmplare, nu din 
lene, ca să nu deschid o carte din istoria vickingilor, din 
biblioteca aceasta, pe care o priveşti cu atât de arogant 
dispreţ. i l-am ales înadins, ca o protestare. E felul meu 
acum de a protesta împotriva rânduielilor absurde dintr-o 
lume absurdă. Absurdă ca şi hazardul care te-a adus la 
mine, după ce vei fi cunoscut alţi stăpâni mai cordiali, mai 
tineri, mai veseli... Poate aveai o stăpână elegantă, de stirpă 
înaltă; poate şi ea cu un mult încrengat arbore genealogic? 
O stăpână care te scotea la plimbare, cu subţirea cureluşă 
prinsă în zgardă. Pe jos sau în automobil vă era plimbarea? 
Nu poţi răspunde... Dai din coadă şi nu mă slăbeşti cu ochii 
de-o fidelitate lacrimogenă, care ar trebui să mă încânte, 
dacă aş mai păstra despre orice şi oricine, vreo iluzie în 
această drojdie de viaţă. Cum însă din toate n-au mai rămas 
de mult decât recile lor cadavre, vezi tu? mă gândesc că 
această prea fără de rezervă fidelitate pe care o dovedeşti 
unui necunoscut numai fiindcă te-a cules de pe stradă, e în 
acelaşi timp şi o detestabilă dovadă de ingratitudine pentru 
foştii tăi stăpâni. Orice monedă are două feţe... Două valori. 
Pentru cine cumpără; pentru cine vinde... Pentru mine, 
recunoştinţă; pentru dânşii, ingratitudine. Trăind printre 
oameni, le-ai împrumutat duplicitatea lor. Ţi-ai pierdut 
puritatea instinctului brut şi loial. Te-ai civilizat. Eşti 
incontestabil un câine de neam bun şi bine crescut. Dacă n- 
ai fi câine, ci om, ţi-aş spune: o lichea perfectă! Mârâi? Te- 
am ofensat? Avem şi amor propriu? Dar ce mărturie de 
caracter e aceasta. Zăbuc, când nu-ţi aminteşti cu 
nemângâiere de cei care te-au crescut şi ţi-au dat o atât de 
distinsă educaţie? O săptămână, numai o săptămână, mai 
tresăreai şi scheunai, zgâriai la uşă cu gheara... În ochi, mai 
aveai o tristeţe. În somn, o nelinişte... Pe urmă, ai uitat! 


Definitiv, fără nici un regret, fără nici o remuşcare, întocmai 
ca oamenii... Sau poate greşesc? Poate îţi aminteşti, dar tot 
ca oamenii, ca unii oameni care-şi par tari, ai învăţat să 
ascunzi, să sufoci, amintirile care dor? Cum erau? Cine 
erau, Zăbuc? Mă rogi cu privirea să te iert că nu-mi poţi 
răspunde? Lasă-mă să-mi imaginez eu cum vor fi fiind aceşti 
foşti stăpâni pe care atât de ingrat i-ai şters din memorie. 
Sunt de mult deprins să-mi imaginez viaţa altora şi să 
reconstituiesc viaţa altora numai după închipuirile mele... 
Îndeletnicire de om singuratic... Când descoperi prea târziu 
că viaţa ta a fost goală, o populezi cu a altora... O mie de 
alte vieţi posibile... Uite! O văd... Îţi văd fosta-ţi stăpână 
coborând scările şi încheindu-şi mănuşile, amintindu-şi 
deodată, înainte de a se urca în automobil: Aceasta e ora 
când plecam la plimbare cu Odin! Bietul Odin, pe ce mâini 
va fi încăput? Sau, uite! Văd altceva... Într-un hol imens, doi 
copii; un băiat şi-o fetiţă. O scurtă eclipsă de întristare le-a 
întrerupt joaca lor plină de gălăgie şi de râsete, de buşaie. 
(De când n-am mai observat eu o joacă de copii? Nici nu 
ştiu dacă m-am oprit vreodată să privesc, să surâd, să pun 
mâna pe-un creştet, pe-o bărbie moale şi catifelată de 
copil...) Degetele mele uscate de moşneag singuratic şi 
ursuz, nu cunosc asemenea senzaţie care e, fără îndoială, 
nespus mai caldă decât atingerea unei scorojite scoarţe de 
carte oricât de rară din biblioteca de-aci, decât atingerea 
unui vas chinezesc de porțelan translucid din vitrinele mele 
de colecţionar. N-am fost niciodată atent la o joacă de copii. 
La copii... Mi s-au părut atât de incomozi! (Mult mai 
incomozi de cât tine...) Pe copiii aceştia, însă, îi văd... S-au 
oprit. Fetiţa - nu e aşa că avea o funtă albastră în părul cu 
bucle mătăsoase şi ochii de-un albastru mai limpede decât 
albastrul acesta de porțelan chinezesc? 

— Fetiţa s-a oprit, suspinând cu degetul la buze: Păcat că 
nu e acum şi Bor, să-l facă el pe câinele sanitar! 

— Ba, nu! spune băiatul care e întotdeauna de altă părere. 
Să-l facă pe câinele detectiv ori pe câinele de război, 


decorat pe front şi citat în ordin de zi pe armată, pentru 
misiune excepţională şi dusă la capăt eroic... Aşa îi văd şi-i 
aud, deşi nu m-am oprit niciodată într-un parc, într-un 
squar, la grilajul unei grădini, să văd cum se joacă copiii de 
astăzi care-ar fi putut să fie nepoţii mei, strănepoţii mei. 
Dar ştiu că şi joaca nevinovată a copiilor se schimbă de la 
generaţie la generaţie, după semnele epocii. Şi epoca 
sfârşitului meu de viaţă e sub semnul gangsterilor şi 
Kidnapperilor americani din filmele unde merg uneori să 
moţăiesc ca să-mi treacă orele atât de lungi, nesfârşit de 
lungi! E sub semnul tancurilor, escadrilelor de 
bombardament, al câinilor sanitari şi curieri de război, al 
câinilor mascotă de brigăzi motorizate. Cum ar fi altfel 
aşadar şi jocul copiilor de astăzi? Pe vremea copilăriei mele, 
joaca era de-a diligenţa, de-a haiducul şi potera, de-a 
Osman-Paşa şi de-a asaltul de la Griviţa... Îmi amintesc, cu 
toate că nu eram printre copiii cei dintâi la joacă. De pe 
atunci, încă, aveam altceva de făcut... Câinii de-atunci se 
numeau Sultan, Paşa, Turcu sau Osman, cum îl chema pe 
câinele nostru. Era un câine hirsut şi negru în cerul gurii, 
un câine de stână, adus de la ţară... Ducea război 
înverşunat cu câinele vecinilor: Zăbuc. Acum îmi dau seamă 
din ce noapte a amintirilor mi-a venit pe buze numele cu 
care te-am procopsit. Te-am botezat în memoria lui Zăbuc, 
dulăul vecinilor. Se mai afla acolo şi o fetiţă care mă 
îndemna la joacă. Adela. O chema Adela, cum erau numele 
fetelor de pe atunci, cu mame care au citit romanele lui 
Bolintineanu şi poeziile lui Lamartine, plângând o dată cu 
eroinele lor: Adela, Aglae, Elena, Elvira, Silvia, Graziela... 
Avea ochii albaştri şi părul mătăsos, o funtă de culoarea 
ochilor în vârful coadelor împletite care îi ajungeau până la 
glezne... Mă îmbia la joacă, sub cuvânt că a venit vremea să 
încercăm a face pace între câinele nostru Osman şi câinele 
lor, Zăbuc. N-aveam timp... Ca întotdeauna, n-aveam timp. 
Şi astfel, Osman a rămas până la moarte în război cu 
celălalt Zăbuc, al Adelei, în a cărui memorie te-am botezat 


pe tine, deposedându-te de adevăratul tău nume. Îţi 
spuneau stăpânii, cum? Odin? Bor? Ymer? Thor? Fery... 
Hell... Constată că nu era nevoie neapărat să deschid o 
legendă a vickingilor pentru a spicui câteva numiri cu 
rezonanţe din patria ta. Îmi sunt familiare de pe atunci, din 
copilărie, din adolescenţă. Pentru a le învăţa acestea, 
lipseam de la joaca hârjonită şi hohotitoare a colegilor, când 
închideam geamul să nu-i aud. Pentru a le învăţa acestea, 
lipseam mai târziu de la plimbările romantice ale 
adolescenţei, pe maluri de râu, în lunci, în fânețe cosite, în 
grădina unde cânta muzica militară valsuri de Strauss şi 
unde Adela, acum elevă de pension cu rochia lungă şi 
cordon de atlas încins peste mijlocul strâns în corset, trecea 
braţ la braţ cu un văr elev la şcoala de cavalerie. De aceasta 
lipseam, ca să învăţ pe derost tot ce nu mi-a mai folosit 
niciodată în viaţă. Bănuiam eu oare atunci, că am să dau în 
faţa ta, Zăbuc, la bătrâneţe, un examen de memorie 
înşirând eroi de legendă şi de mitologie scandinavă? Viaţa 
nu e numai stupidă şi sinistră; e bizară! Odin? Bor? Hell? 
Văd că nu tresari la nici o pomenire a unor astfel de zei 
barbari ai furtunilor, fiordurilor, naufragiilor... Poate ai 
purtat un nume de erou mai modest sau poate mai recent. 
De unde s-o ştiu? înainte de a te alătura de mine pe stradă 
cu privirea ta care implora un stăpân, vreun derbedeu al 
maidanelor ţi-a furat zgarda ca s-o schimbe pe-un clondir 
de vin. le-am adoptat fără stare civilă. Eşti nevoit să te 
resemnezi la patrimoniul indigen. Rămâi Zăbuc! Aşa 
satisfacem o lege a compensaţiei universale... Nu înţelegi? 
Te uiţi cu ochii nedumiriţi? Ai să pricepi: aşteaptă... 
Întrebam adineaori băiatul cel nou de la lift, cum îl cheamă. 
Mi-a răspuns triumfal: Nick! 

— Nick? Ce nume e acesta? - m-am mirat. Ela ridicat 
obrazul dolofan şi ochii rotunzi, destăinuindu-mi 
confidenţial: 

— E un nume pe care mi l-a dat chiar acum domnu Ralph, 
care se urca la doamna Dada de la etajul IX, apartamentul 


97, cucoană singură fără bărbat. Mi-a dat numele Nick şi 
mi-a dat pe deasupra cinci lei. Înainte mă chema Neculăieş, 
Neculae Leonte din comuna Jiblea, judeţul Argeş... Aceasta 
mi-a răspuns, deschizând uşa şi salutând. Poate că trebuia 
să-i dau şi eu cinci lei... Nu m-am gândit... Avar, n-am 
gesturi spontane. Nu ştiu cine este acel domn Ralph care 
botează în glumă însoțitorii de lift; nu ştiu cine e doamna 
Dada, de la etajul IX, cucoană singură, fără bărbat. Nu 
cunosc pe nimeni din stupul acesta enorm unde mi-am 
rezervat apartamentul încă de pe când schelele astupau 
faţada, înadins ca să mă bucur de singurătatea absolută pe 
care o găseşti numai în blocurile cu sute şi sute de oameni. 
Sunt atât de mulţi, încât nimeni nu-ţi poartă grija ta. Nu e 
ca în casa cea veche de pe strada somnolentă şi calmă în 
aparenţă, unde toţi îmi iscodeau ticurile de moşneag posac 
şi cam prea iritant original pentru dânşii; unde săreau 
păsările în curte să scurme straturile de flori, se isca ceartă 
între alte slugi şi Zenobia, bucătăreasa, menajera şi tirana 
noastră care nu te priveşte cu ochi buni, cum o ştii; unde 
vecinii îmi cronometrau plimbările şi unde auzeam când 
treceam pe sub fereastra de-alături: Mariţo, fugi de pune 
masa! E ceasul unu, că se întoarce Tipa-Tipa de la 
promenadă! Eram Tipa-Tipa, fiindcă pasul meu e bătrân, 
prudent şi ostenit. Aci nu sunt nimeni. Nu mă ştie. Nu-i ştiu. 
Nu ştiu cine e acel Ralph, domnu Ralph, care l-a botezat 
Nick, pe băieţaşul din Argeş, între două opriri de 
ascensor... I-a jucat o farsă, căci Nick va rămâne pe toată 
viaţa sărmanul Neculăieş, atât de nefericit în uniforma lui 
verde care-l gâtuie şi atât de speriat sub tichia cu inscripţia 
de fir, pe care, când salută, tot vrea s-o ridice de un ţugui ce 
nu există, ca ţurca lui de-acasă, de miel brumăriu. Abia a 
sosit şi s-a americanizat. Cum te-am indigenat eu pe tine 
acum şase luni, cu un nume de-aci, de zăvod autohton. A 
fost o farsă, dar mult mai inofensivă, te-asigur, decât farsele 
sinistre pe care mi le-a jucat mie viaţa. Şi crede-mă, Zăbuc, 
că a fost dictată de cea mai generoasă intenţie! Pentru a te 


cruța de nostalgii atavice... De vreme ce ai rupt-o cu foştii 
tăi stăpâni dintr-o tainică şi regretabilă catastrofă în 
destinul tău de câine patrician, ca să ţii companie unui 
moşneag maniac şi ursuz, e cuminte s-o rupi şi cu 
pedigreul, cu arborele genealogic, cu numirile din patria ta. 
Sunt un lest, Zăbuc! Dai din coadă? Confirmi? Ce ştii tu? 
Poate e o iluzie şi aceasta, că o poţi rupe cu toţi cei din 
urmă-ţi. Am crezut-o şi eu. Marea, amara minciună! Am 
crezut-o demult, în celălalt veac, în adolescenţă şi tinereţe, 
când toate îmi păreau cu putinţă, cu singura condiţie: să 
vrei, să perseverezi, să te birui, ca să birui! Şi am început 
prin a mă înverşuna să birui mai întâi inamicii lăuntrici. 
Despoţii ereditari. Legiunea de ascendenți, necunoscuţi, 
străbuni şi străbune, până la al 99-lea neam, care-şi 
strecoară în carne, în sânge, în oase, în nervi, încă de la 
naştere, încă înainte de naştere, din embrion, germenul 
surprizelor din tine. Tu nu-i cunoşti. Dar ei sunt prezenţi, cu 
ochii pe tine, din lumea lor de dincolo. Nu s-au resemnat 
morţii. Din mormintele lor unde n-a mai rămas nici o mână 
de oase putrede, se îndărătnicesc să supravieţuiască, să 
învie în tine, să isprăvească prin tine, delegatul lor, tot ce nu 
le-a îngăduit timpul să ducă ei la sfârşit. E o întrecere 
surdă, neînduplecată între dânşii. O luptă gâfâită de 
exterminare. Fiecare vrea să-i înăbuşe pe ceilalţi. Să pună 
el stăpânire pe tine. Şi pun stăpânire, dar succesiv. Când 
unul, când altul... Ce mizerie, un trup de om şi o viaţă 
omenească! Ce câmp de bătălie fără armistițiu, între mii şi 
mii de morţi, care-ţi dictează ei vorbele, actele, fiindcă, 
după salturi peste generaţii, au izbutit să-şi pună ceva din 
ei şi în vremelnicul tău înveliş carnal! Unul linia profilului, 
altul culoarea ochilor, glasul, un tic, chia bolile lor... Rezemi 
fruntea unui străbun de pe vremea lui Mihai Bravul, de 
palma altuia din timpul lui Boerebista; priveşti universul cu 
ochii bunicii (cum îmi spunea mie mama că-mi seamănă 
ochii) şi în râsul tău hohoteşte cine ştie ce ascendent din 
cine ştie ce alt veac, brigand? sfânt? erou? sau desfrânat de 


pomină, care s-a bălăcit în toate mocirlele? Cine-i cunoaşte? 
Cine i-a inventariat şi i-a catalogat? Şi chiar dacă i-ar fi 
inventariat şi catalogat cineva, cine-i poate opri pe aceşti 
necunoscuţi din care n-a rămas nici pulberea întoarsă în 
pulbere, cine-i poate împiedica să nu mai trăiască o dată 
prin tine? să iubească? să urască? să gândească? să ţi se 
substituie la fieştece pas şi fieştece clipă, dându-te la o 
parte, ca să-şi facă mendrele lor? Tu gesticulezi fantomal, o 
viaţă pe care ei ţi-o comandă şi ei o continuă. Eşti umbra 
lor... Câte şi câte tomuri din biblioteca aceasta pe care-o 
inspectezi cu aroganță strâmbând scârbit din nări şi 
strănutând din pricina colbului stârnit de pe infolii; câte n- 
au încercat să explice legile eredității, să le clasifice? 
Gemmulele lui Darwin, determinantele lui Weissmann, 
legile lui Mandel... Le-am cunoscut mai târziu, ca să nu-mi 
spună nimic nou, fiindcă pe lume nu este nimic nou... Dar 
atunci, în adolescentă, în tinereţe, fără să le cunosc încă, 
numai din ceea ce credeam eu că e un instinct robust de 
conservare, am început mai întâi lupta cu aceşti despoţi din 
mormintele lor. Să-i smulg din carnea mea. Să-i înăbuş. Îi 
pândeam, mai vigilent decât se gândeau ei între dânşii să-şi 
ia locul. Orice şovăială, ispită a plăcerii, lunecare spre o 
pasiune suspectă, o combăteam cu feroce îndârjire ca pe-un 
perfid mesaj al lor... Le-am extirpat toate... Le-am biruit, 
biruindu-mă, ca să pot birui. Să ajung tare şi singur, pe 
piscul sterp şi rece, pustiu, cum sunt toate piscurile înalte 
de unde, cum ai ajuns începi să cobori... Acum, la capătul 
celuilalt povârniş, al coborâşului, îmi dau seama că tot ei au 
fost mai tari. Mi-au jucat o farsă sinistră. Căci tot ei au trăit 
în mine: câţiva din ei, anume din ei, care-au fost atât de 
dibaci să-şi facă un instrument din aceste ambiţioase 
veleităţi, ale adolescentei, ale tinereţii... Credeam că lucrez 
în numele meu. Lucram însă tot în numele câtorva care i-au 
înlăturat pe ceilalţi: în numele cine ştie căror străbuni 
egoişti, avari, mizantropi, ambiţioşi, care s-au supravieţuit 
în mine. S-au supravieţuit, s-au realizat, s-au desăvârşit în 


noul tău stăpân, Zăbuc, moşneagul acesta singur şi ursuz, 
maniac cum mă vezi... Ce înţelegi tu? Mă priveşti cu mirare, 
poate cu milă... Ai făcut un nefericit schimb, Zăbuc! În locul 
stăpânilor care te scoteau la plimbare, al copiilor care-şi 
făceau tovarăş de joacă robustă, bătrânul acesta care se 
înfundă într-un jilţ şi delirează într-o încăpere cu tomuri 
prăfuite, cu vitrine de colecţionar maniac... Astăzi e o zi 
proastă. Plouă afară. Frig. Urât. Umed... Mă dor 
încheieturile: scârţâie ciolanele bătrâne... Să aşteptăm 
soarele! Atunci vom ieşi amândoi la plimbare. Pe străzile 
unde nu mă mai cunoaşte nimeni, într-o lume care nu mai e 
a mea... Acum să fim cuminţi. Aud dincolo paşii Zenobiei, 
despota noastră. Tu stai acolo pe blană; prefă-te că dormi! 
Eu am să deschid o carte şi am să mă prefac a citi. Aşa are 
să deschidă uşa, are să ne privească, are să clatine din cap, 
dar are să ne lase în pace... Ce titlu ambițios de carte! Cum 
se cucereşte viaţa? Ciudat! Mai sunt oameni care cred că 
există o reţetă infailibilă pentru a cuceri viaţa!” 

V, 

APARIAMENTUL 62 

— Viaţă legată cu aţă, dragă Ursuleţ! îl consolă Odetta, 
legându-i piciorul cu şnurul de fir împletit de la cutia de 
bomboane. Cum spune Veta... Viaţă legată cu aţă! 

În mijlocul jucăriilor şi păpuşilor răspândite claie peste 
grămadă pe covorul budoarului elegant, tapisat cu atlas 
mauve şi cu estampe stilizate din vremea crinolinelor, 
Odetta filosofa suspinând cu zicalele Vetei de la bucătărie. 

Era necâjită foarte. Se căznise să pună la loc piciorul 
ursului de pâslă fracturat din şold. Complicată operaţie de 
ortopedie! Delicată şi fară succes... Abia lipit, piciorul se 
desprindea moale şi Ursuleţ cădea cu botul în pământ, într- 
o sfâşietoare poziţie de muribund. 

În disperare de cauză, Odetta s-a resemnat la o chirurgie 
de urgenţă. A improvizat un bandaj din hârtia poleită şi 
şnurul cutiei de bomboane. S-a ajutat cu dinţii, a înnodat, s- 
a felicitat singură: „Aşa, bravo Odetta!” - şi, după o 


misterioasă asociaţie de idei, a ridicat ochii de culoarea 
violetelor spre patul din dormitorul mămicăi, de-alături, 
întrebând: 

— Mămico! Cu ce fel de aţă e legată viaţa? 

Cu ursul invalid în braţe şi cu mutrişoara grozav de 
curioasă, aşteptă răspuns la această pasionantă întrebare. 

Dar doamna Lilia Petrino nici n-o auzise ce spune. Înălţată 
între perne, cu părul răsucit în bigudiuri şi cu figura 
acoperită de masca unguentelor pentru înfrăgezit tenul, de- 
un sfert de oră vorbeşte la telefon şi încă n-a terminat. Abia 
a început. Îi face semn cu mâna să tacă. Are chestiuni mult 
mai importante şi urgente de pus la punct: 

— Alo! Desigur, Colette! Un mic bridge, cu plăcere... 
Prezentă la apel! Însă la cinci imposibil! Imposibil! Ocupată 
până la şapte... Ce fel de ocupată? De când ai devenit atât 
de indiscretă? Jack! Dar cine se mai gândeşte la Jack? 
Capitol încheiat. Da-da! Încheiat: s-a dus! Ştii că eu nu sunt 
sentimentală... Bobby? Ce idee! Supă încălzită... Mersi! Ah- 
bah... Dan? Eşti nostimă! Sans blague? M-ai văzut tu cu 
ochii tăi? Va să zică mă spionezi? lau notă, madame Sherlok 
Holmes! În fine, am să-ţi povestesc... Telefonează atunci tu 
la Carmen, la Mărioara... Ai oră la coafor? Dacă-mi spuneai, 
mergeam împreună... Bine, telefonez eu în acest caz! 
Telefonez şi la Lucki... La Lucki, nu? Cum? Cum... Cum? Nu 
cred, Colette! N-o cred capabilă pe Lucki... Ea şi Toto? Ieri? 
Eşti sigură? Ah! Dar ce a găsit ea la Toto al tău? Alo! Alo! 
glumesc, dragă Colette... Aceasta am şi vrut să spun. C'est 
ca! C'est ca! Ce-a găsit Toto al tău la ea? Dovedise gusturi 
mai subţiri... L'amour, quelle salete€... Et lui! Quel gigolo! 
Ea? Numai ea e vinovată? L-a sedus? Une petite ordure? 
Voyons, Colette! E o creatură mizerabilă? Lipsită de 
caracter? În fond, posibil! Ne-a rulat pe toate... Regret că 
eu am introdus-o în casa ta... Jai eu tort, ma pauvre 
Colette... Tant pis! Je ne te savais pas jalouse... Apres tout, 
c'est de ta faute... Da, da! N-aveai decât să-l păzeşti mai 
bine pe 'Toto! Recunoaşte că tu i l-ai băgat în suflet. Să te 


conducă loto, acasă! Să treacă Toto, să te ia! Vorbim 
diseară... Nu! Nu... Toată după-amiaza mea e prinsă până 
la cinci... Prinsă cu probe, dragă Colette. Probe peste 
probe. Ceva extenuant! Două la Weiser, una la Bebe Spitzer, 
alta la Olimpia... Blana? Încă nu e gata... I-am cerut 
modificările după ideea ta... Splendidă? Hm! Pasabilă! Eu 
nu mă ambalez. Pasabilă et rien de plus! Încolo nimic 
mteresant, dragă Colette... Nu vezi ce vreme infectă afară? 
Şi eu care trebuie să mă vântur pe ploaie, pentru nişte 
mizerabile de probe! Te las... Ce face Odette? Bine, foarte 
bine. Se amuză cu jucăriile ei. Mai fericită decât noi. Mais 
si, mais si! Nu ştie ce înseamnă infidelităţile unui infam ca 
Toto. L'âge heureux... Bon! Telefonez chiar acum Mărioarei 
şi lui Carmen. În două minute fug în baie, că m-apucă ora 
dejunului. Un pupi şipa! 

Doamna Petrino a închis telefonul. Sub masca de cremă 
vâscoasă şi albă cu care a dormit şi care-i dă înfăţişarea 
unui idol polinezian spoit pentru festinul canibalic, nu se 
desluşesc semnele de ezitare. Totuşi, o îndoială o agită... 

— Mămico? încearcă a doua oară Odetta, ridicându-se în 
picioare şi venind cu ursul în braţe până la despărţitura 
dintre dormitor şi budoar, în chip de ogivă. Mămico, spune- 
mi tu cu ce fel de aţă...? 

— Lasă-mă! Aşteaptă să termin! 

S-a decis. A deschis telefonul şi a făcut numărul pe disc: 
— Alo! Lucki? Bună dimineaţa cam pe la amiază, leneşo! 
Nu-i nevoie să mi-o spui... Deduc că te-am trezit din somn, 

după cum caşti... Ostenită? Ie cred... Ai după ce... N-ai 
dormit toată noaptea? Îl felicit pe domnul Toto! Tu parles 
d'un tape! Îl ne s'embete pas, celui-lr! Haide-haide! La 
barbe! la barbe! Nu mai face mistere dintr-o bagatelă. 
Chiar de la Colette o ştiu... Precisement! O! O! Şi încă ce 
furioasă! Să te ia în unghii... Cum vezi, am ţinut să te 
avertizez! Avertizează-l şi pe Toto al ei, adică acum altău, 
să pareze din vreme scena de rigoare. E capabilă! Ştiu... 
Elle est mauvaise comme la gale! Elle creve de jalousie! Am 


să trec diseară pe la ea... Nu! Nu special. Un mic bridge... 
Două-trei ore. Vechea bandă! Mărioara, Carmen... Sigur că 
au să te regrete toate... Fără tine, nici un haz... Încolo, 
nimic nou pe frontul de vest, dragă Lucki... Plictiseală... 
Odetta? Se joacă pe covor, alături... cu ursul de la tine... 
Bine! O sărut din partea ta. Te sărut şi eu. Fug în baie, că e 
douăsprezece... Da-da! Diseară, indiferent ora când ajung 
acasă, îţi telefonez ce mi-a mai spus... Contează pe mine! 

Cu ursul de pâslă subsuară, Odetta se înfăţişează 
netezindu-şi poalele fustiţei scoţiane şi întinzând obrazul 
cam prea palid, de copilă cam prea lipsită de lumina 
soarelui. 

Doamna Lilia Petrino a întrebat, ţinând receptorul 
telefonului într-o mână şi formând numărul cu cealaltă: 

— Ce e cu tine, aici? Ce tot vrei? 

— Aştept, mămico... se răsfăţă Odetta, şalupând drăgăstos 
şi făcând ochi dulci. 

— Ce-aştepţi? 

— Să mă săruți... 

— De unde-ţi mai veni şi pofta asta din senin? Nu vezi cât 
de ocupată sunt? 

— Ocupată-ocupată! Dar sărutarea de la tanti Lucki? Nu 
ţi-a spus la telefon să mă săruţi? 

— A! Aceasta era? Ce alintătură! Pofteşte... Apropie-te... 

Odetta s-a apropiat, înălțându-se cu genunchii pe 
marginea patului, ca să primească un sărut unsuros de 
cremă pe frunte. Unsuros şi de mântuială, căci mămica n- 
are timp: 

— Fugi la joaca ta! Alo! Mărioara? Eu, Lilia... Ai încercat să 
telefonezi de două ori şi era ocupat? Pentru? Reţeta de 
sufleu? Dragă Mărioara, ştii că eu şi reţetele culinare! Am 
să ţi-o trimit pe Veta la telefon, după ce ies din baie. 
Cocktail e altceva! Fără vanitate, cred că mă pricep niţel... 
Alo! Cum zici? A, da! Monkey gland. Monkey-gland - se 
numeşte. Ţi-a plăcut? Nimic mai simplu... În goblet, o 
jumătate pahar gin, jumătate jus d'orange, câteva picături 


de grenadină şi câteva de Chartreuză. Dozajul lor decide. 
Atenţie la dozaj! Nu-nu! Fără angostura. Acela e Lady of the 
lake-cocktail! Desigur, diseară la Colette... Ea m-a rugat să- 
ţi telefonez. Toată formaţia, minus Lucki... Ah! Ştiai? Da, 
dragă! Imaginează-ţi... Eu tot nu cred. Geloziile Colettei. 

— A, nu? Cum îţi închipui că tot pe Colette o condamn? Mă 
surprinde numai că face atâta caz! Dacă ne-am potrivi, într- 
o lună nici n-am mai vorbi una cu alta... Bine, discutăm... În 
definitiv, treaba lor! Da! Filmul de la Aro merită. Simpatic... 
Cu Anabella şi Pierre Renoir... Eu, nu! L-am văzut... Vino 
mâine după dejun, să mergem împreună, jos, aci la 
Carlton... Cum? N-ai fost nici la Wuthering Heights? cu 
Merle Oberon şi cu Lawrence Olivier... Păcat! Merita... Cam 
macabru, dar admirabil... Da-da! după romanul unei 
englezoaice, Emily Brown, Black, Bronte sau aşa ceva... 
Exact! Surorile Bronte... Nişte fete bătrâne... Nişte 
nenorocite, după cum citeam. Ce ştiau ele despre viaţă ca 
să scrie romane? Imaginaţie vindicativă, de fiinţe care nu şi- 
au trăit traiul... Ai dreptate... Mergem la ceva mai vesel, 
care sfârşeşte fără drame... Jos, aci... Rulează Luna de 
miere la Paris, cu Franciscka Gaal şi Bing Crosby... S-o 
luăm şi pe Odetta? Nu... Ce pricepe? Are jucăriile ei... 
Păpuşile voastre... Mai bine... L'âge heureux! Până ce i-o 
veni rândul s-o tracaseze şi pe ea viaţa cu tot soiul de 
mizerii. Mai ales dacă va avea şanse de-o prietenă ca 
scumpa noastră Colette care să ne suspecteze pe toate la 
rând şi de altă prietenă ca Lucki, care să-i sufle vreun 
Toto... Fug în baie, că mă apucă ora unu. La revedere, 
dragă Mărioară. La şapte. 

A închis şi pe nerăsuflate a răsucit alt număr. De astă dată 
s-a înfundat în perne, zâmbind dinainte sub masca sinistră, 
fiindcă lăsase la urmă conversaţia cu prietena cea mai 
amuzantă şi mai veche: 

— Alo! Carmen? Sărut ochii, demone! Întâi să mă achit de 
mesajul Colettei. 


— Convocare generală la cinci... Ce crucea roşie? Tu es 
folle! De asta ne arde nouă? Aşa mai vii de-acasă! Desigur. 
Bridge-party... Eu am să viu ceva mai târziu: la şapte... 
Nesuferito! Nu - nu... Nu mai târziu de şapte... Ce vrei? Nu 
e numai bridgiul vostru pe lume... Am şi eu matineu între 
cinci şi şapte, film numai pentru domni şi doamne... Victor? 
Nici o grijă de Victor. El cu inspecţiile lui. Şi cu Victoriile lui. 
Victorii cu V mare. Victoria, mon petit cheri, Victoriţa 
Popescu. Nu-l ştii că e în pasă de teatraliste? Când termină 
circuitul inspecțiilor, începe circuitul culiselor. Încurajează 
arta dramatică... Geloasă? Eu, geloasă? Dar aşa mă cunoşti 
tu? Pact de neagresiune. Nu-l ambetez; nu mă ambetează! 
Aşteptăm să înfiinţeze Academia Română un Prix Monthyon 
pentru menajul ideal! Alo? Nu! Cum îţi imaginezi? O fi 
având el alte defecte, Victoraş, dar în această privinţă a 
rămas soţul ideal. Gentil la maximum... Destul să spun că n- 
am ce pune pe mine, ca să treacă la bancă... Da! Râzi, 
demone? Cum ai zis? Blana mică o fabrică pe cea mare? O 
înghite pe cea mare? O plăteşte pe cea mare? Eşti nebună! 
În fond, ne chinuim şi noi să trăim... Helas! Riviera... 
Cannes... Paris... Citeam afişele de jos, de la cinema: Luna 
de miere la Paris... Unde-i Parisul nostru? Numai din 
pricina acestui război idiot! Da... Montparnasse... La Boule 
blanche... Viking. Villa d'Este... L'Equinoxe... Maximi's... 
Asta-i sadism! Nu-mi mai aminti! Boalele pe care le-am 
făcut anul trecut, acum doi ani, la revelion... Vor veni iarăşi, 
dragă Carmen! Nu se termină lumea! Nu trebuie să 
dramatizăm după metoda Colletei... Ah! Cunoşti? A fost 
aseară la tine? Nu mi-a spus nimâc... Ei? Da... da... da... Şi? 
Extraordinar! E incurabilă, dragă... Dar e plin Bucureştiul 
de sute de gigolo, categoria Ioto al ei... Tant de bruit pour 
une omlette! Mai ales pentru aşa omletă! În fond, 
amândouă sunt nişte caraghioase... Justement... Încep să 
îmbătrânească! Nu uita biletele pentru concertul lui Enescu 
şi Lipatti. Lojă, evident! Să fim toate împreună... Cum? Ce-ţi 
mai dă prin cap? Da, poate ar fi o idee... Să le vedem când 


s-or pomeni alături, Lucki şi Colette, ce mutră au să facă? O 
scenă? Ar fi amuzant... Odetta? Sănătoasă, Voioasă, 
tandră... E singura mea consolare, Carmen dragă, în unele 
momente de vague f l'âme... Acum sunt cam plictisită, 
fiindcă a trebuit să dau drumul guvernantei pentru 10 - 12 
zile. Chestii familiale, pretinde... După cât am dedus eu, mai 
degrabă un avort, raclaj... Aşa ceva... Ce să le faci? Închid 
ochii... În definitiv, de ce atâta intransigenţă? Femeie şi ea... 
Sărut ochii, fug în baie... Da, da! Ca la pension, în dormitor, 
când era să ne surprindă Mis Judit... Iar te gândeşti la 
prostii? Deşi, ai dreptate, era cu mai puţine complicaţii... 
Da! N-ar fi o idee rea... Plecăm într-o zi amândouă cu o 
valiză mică undeva, la Braşov, la Sinaia, într-o escapadă în 
suvenirul nocturn de atunci... În locul Lunii de miere la 
Paris, din afişele de jos, ne mulţumim şi cu Sinaia, Braşov... 
Cum zici? Să renunţăm la Bridge-party pentru un Bilitis- 
party? Eşti gata? Dar cu Fanfan cum rămâne? Cui o laşi? 
Înţeleg, înţeleg... Ambivalentă! Ce ambi? Tu numeşti aia 
ambi? Polivalentă? Cum? Poarco! le sărut ultima oară, că 
aşa nu mai sfârşim niciodată... Fug în baie... 

Pâlnia aparatului a ţăcănit pe suport, de astă dată definitiv. 
Doamna Lilia Petrino observă că ţigara uitată pe marginea 
scrumierei, s-a fumat singură. 

Dar n-a mai aprins alta. Sub pasta albă de idol polinezian, 
trăsăturile ascundeau o extenuare fără pricină. S-a lăsat să 
lunece pe pernă, cu palmele sub ceafă, cu ochii închişi, cu 
obrazul spoit într-o imobilitate cadaverică. 

Nimeni n-ar fi recunoscut-o aşa, fiindcă în afară de soţ, 
Victor Petrino, de Odetta, de guvernantă, de Irma, fată din 
casă, şi de Veta de la bucătărie, nimeni nu-i ştia decât 
cealaltă înfăţişare, suavă şi diafană, a fotografiilor din 
cronica mondenă a Capitalei; recepții la legaţii, ceaiuri, 
dineuri, baluri de binefacere, inaugurări de expoziţii, 
banchete... Acolo apărea o doamnă de o eterică distincţie, 
în toalete vaporoase, de-un gen aparte: genul ei. 


Aerian îi era mersul, aeriane gesturile, aeriană 
pieptănătura părului moale, blond cenuşiu, pufos, de-o 
extraordinară fineţe. Ochii pali de culoarea violetelor, tot 
atât de puri ca ochii Odettei, obrazul transparent, estompat 
numai de-un uşor văl de pudră, o uşoară adiere de roz în 
pomeţi şi o uşoară umbră viorie sub pleoape, o singularizau 
în mijlocul celorlalte femei cu trupul, chipul şi portul epocii 
sportive, cu toaletele, fardul obrazului şi gesturile brutale. 

Ea era altceva. 

Reprezenta o feminitate fragilă şi graţioasă, în afară de 
timp şi de modele trecătoare. Ceva cu totul rar, delicat, 
volatil, care oprea ochii îndată cu o palpitare de apariţie 
celestă şi îmbia bărbaţii să-şi alambicheze complimentele, 
să-şi nuanţeze frazele şi să adopte un vocabular preţios, 
pentru a exprima sentimente extraterestre unei 
extraterestre făpturi. Că ar avea un tub digestiv şi încă 
defectuos, şi că lua în fiecare seară pilule de Miraton fiindcă 
suferea de constipaţie; o asemenea monstruoasă ipoteză 
nici nu putea să-i treacă prin gând cuiva. Cum să şi-o mai 
închipuie încă şi sub înfăţişarea de idol polinezian, grimat 
pentru ceremonia unui festin canibalic? 

Totuşi, cele câteva prietene de-aproape, în ciripeala 
bârfelilor dintre un bridge şi un ceai dansant, un pocker cu 
bleind şi o seară la Melody, la Atlantis, la Colorado, o 
numeau cu oarecare amestec de pizmă şi de agasare: „la 
Mangeuse d'hommes”. Dar pentru alte pricini, nu pentru 
acest bizar şi teribil aspect matinal, pe care de altfel şi ele îl 
ignorau. 

Printre toate, Lilia avea reputaţia unei femei care nu-şi 
complică existenţa cu pasiuni fatale. Practică şi lucidă, 
cochetă cu frigiditate, cinică sub deghizarea de eterată 
candoare, cultivându-şi relaţiile, însă faţă de amice afişând 
o camaraderie boemă, fără mofturi, degajată în vorbă şi cu 
totul altfel decât în instantaneiele de la baluri şi recepții, se 
silea să rămână „fată bună”. De fapt, n-avea nimic de dat 
nici prietenelor, nici iubirilor, nici vieţii. Numai de primit. 


Celelalte au trecut prin impasuri sentimentale şi 
conjugale, au iubit, au divorţat, au legături agitate de crize, 
gelozii, scene, suferinţi măcar epidermice. Au naufragiat. 
Le susţine la suprafaţă, apărândule de capitolul final al 
declasării, doar averile moştenite, rentele, veniturile 
proprietăţilor foste dotale, agoniseala unor părinţi care-au 
trudit, au economisit şi cândva şi-au pus nălucite speranţe 
în viitorul copilelor crescute în puf. Fac parte din lumea 
bună. Dar dintr-o anume lume bună, cu o toleranţă foarte 
elastică, în amintirea unor nume cu trecut şi prestigiu, cu 
rosturi în cârmuirea ţării. Situaţia lor a definit-o Lucki, într- 
o seară, oprindu-se cu cărţile în mână şi numărându-le, într- 
o izbucnire de râs: „Suntem una, două, trei, patru 
divorţate! Două de gradul doi. Recidiviste! Am putea înfiinţa 
cercul muştelor văduve! Numai tu, Lilia, eşti o intrusă! Faci 
deocamdată excepţie, ca să confirmi regula!”. 

Deocamdată? Ea a soluţionat problema mai abil şi cu mai 
mult tact. Pact de neagresiune. 

Menaj fără furtuni şi fară pericolul deznodămintelor de-o 
vulgară banalitate: acţiune de divorţ, termene, transcrieri, 
pensii alimentare. Victor cu victoriile lui. Victoria Popescu. 
Anul trecut era Tania Rahmanova. Acum doi ani, Pufi 
Stratulat. Acum trei ani, Lenny Fischer. Mai are până ce va 
epuiza lista vedetelor de revistă şi baletul de la operă... Ea? 
De îndată ce un capriciu începe să devină prea acaparator, 
ameninţă să se instaleze în existenţa sa şi îşi descoperă 
prerogative de soţ numărul doi, îl lasă să cadă. Ca Jack! 
Sfârşit! Puţină cenuşă câteodată. Puţină tristeţe. Puţină 
oboseală fără pricină, ca extenuarea aceasta care o ţine 
orizontală, cu faţa năclăită de unsorile şi bandajurile de 
peste noapte, lipsită de energia să intre în camera de baie 
şi să lepede crusta urâtă a crisalidei de dimineaţă, care să 
elibereze aeriana făptură de totdeauna. 

Doamna Lilia Petrino a încercat să aprindă o ţigară, 
ridicându-se cu sfârşeală într-un cot. A renunţat; i-a dat 
drumul în cutia de argint de pe mesuţa de noapte. A privit 


la ceasul din tocul de marochin verde: ceasul care-o însoţise 
în toate voiajurile din anii când nu izbucnise războiul şi 
frontierele erau deschise. Unu fară un sfert! Cu o sforţare 
de convalescentă, a coborât din pat şi s-a înfăşurat alene în 
haina viorie de mătase cu tivul de pufviolet, abia mişcându- 
se cu paşi lâncezi. 

— Mămico? a înălţat Odetta iarăşi ochii, de la joaca-i de pe 
covorul din budoar. 

— Ei? Ce mai vrei? Ai devenit insuportabilă, toată ziua cu 
întrebările: mămico? mămico? Hai, spune-acum! 

— Mămico? Cu ce fel de aţă e legată viaţa? 

— De unde mai scoţi toate stupizeniile astea? Caută-ţi de 
joacă! 

— Dar Veta spune, mămico! Am auzit-o eu... Viaţă, viaţă 
legată cu aţă! Cu ce fel de aţă? Albă sau neagră? 

— Va să zică iarăşi mi-ai fost pe la bucătărie, pe la Veta! se 
încruntă doamna Petrino atât de oţărâtă, încât crusta de 
alifii a plesnit în striaţii mărunte. Ca să-mi vii cu mirosul 
ăsta de sosuri şi cu întrebări imbecile! Aşa-ţi poartă Irma de 
grijă? Unde-i lrma? 

— Trebuie să fie la amor cu şoferul, mămico! 

— Cum? 

— Cu Stănică, şoferul... Ştii tu! Spunea şi Veta aseară, 
când s-au certat! Spunea că se duc la amor şi c-are să-i facă 
şi ei Stănică un avort! Era foarte ciudoasă Veta din pricina 
asta... Mămico, vreau să fac şi eu un avort! 

Doamna Lilia Petrino, scuturată din apatia sa de un şoc 
galvanic, a înălţat braţele spre tavan, fluturând mânecile 
largi într-o patetică disperare: 

— Mon Dieu! Decidement, je crois que cette enfant est 
folle! Poftim ce mi-e dat să aud din gura copilei mele! 
Aceasta înveţi tu în casa noastră? 

— Dar Veta spunea... Şi tu spuneai, mămico! 

— Veta spunea? Eu spuneam? Chiar dacă spuneam. 
Acestea sunt chestii pentru persoane în vârsă, nu pentru o 
mucoasă ca tine! Odată dacă te mai aud, ştii tu! Colţul! O zi 


întreagă am să te ţiu cu nasul în perete, să înţepeneşti 
acolo, copil mizerabil! M-ai înţeles? Uităte-n ochii mei! 

— Mă uit, mămico... ridică Odetta ochii de culoarea 
violetelor înotând în lacrimi. 

— M-ai înţeles? 

— Da, mămico... 

— Altfel, raportez eu tăticului când vine, să afle cu ce 
podoabă de obrăznicătură îmi scot eu sufletul în lipsa lui... 
Să te mai slăbească niţel cu bomboanele şi jucăriile, şi să se 
pună cu serviciul pe tine! Aceasta vrei? 

— Nu, mămico... Pardon... 

Odetta a plecat ochii în pământ, cu amestec de lacrimi 
adevărate, dar şi de-o spăşire pretimpuriu ipocrită. 

După acest istovitor acces de energie maternă, doamna 
Lilia Petrino şi-a târât în sfârşit paşii agonici în baia unde de 
două ceasuri tot spunea că intră peste două minute. 

Singură, în budoarul cu mobila de acaju, cu draperiile şi 
covoarele viorii, cu estampe de epocă de pe vremea 
crinolinelor, Odetta îşi suspină obida, către toate păpuşile, 
pe rând: 

— Tare mai suntem noi singure şi necâjite, Felicio! Nu-i 
aşa, Mimi? 

— De! a încuviinţat Mimi, clătinând din capul cu buclele 
blonde. 

— Spune tu, Diana? 

— Da! a încuviinţat Diana, clătinând din capul cu buclele 
negre... 

— N-am eu dreptate? 

— Da, da... au oftat păpuşile laolaltă cu Odetta. 

— Veta ne-alungă de la bucătărie, Irma ne stropşeşte şi 
toată vremea fuge la Stănică al ei... Mămica nici nu se uită 
la noi... Iară când se uită, aţi văzut ce păţim! Într-o zi, avem 
să ne luăm noi lumea în cap, cum spune Veta, că nu mai 
este de trăit în casa asta, unde toate-s legate cu aţă... Să ne 
căutăm altă mamă. Una care să stea cu noi... lu nu vrei, 
Ursuleţ? 


— Nu! a mormăit Ursuleţ... Mai stăm. Eu sunt de părere 
să mai încercăm... 

— Bine... De hatâru tău mai stăm. De hatâru tău şi-al lui 
tăticu. Dară vezi şi tu! Cine-l prinde pe tăticu pe-acasă? 
Cum spune Veta... Mosafir de zile mari! Mâine, că-i ziua 
Regelui, are să vină. Atunci are să-ţi repare şi piciorul tău, 
Ursuleţ... Nu cu aţă... le mai doare? 

— Puțin... 

— Aşa e c-a trecut? 

— Mmm... 

— Mormăi? Ce e aia mmm? Poate vrei să telefonez la 
doctor? 

— Nu! Te rog... Mă las păgubaş... 

— Te cred... Te pune să scoţi limba şi-ţi bagă termometrul 
undeva de ruşine. Nu-l mai chem... Ce să facem atunci? 
Staţi! Staţi cuminte, că vă învăţ eu altă joacă. Să ne jucăm 
de-a mămica, de-a Odetta şi telefonul. 

— Ei, cum? s-au minunat toate jucăriile, inclusiv Ursuleţ, 
într-un glas pe care îl auzea şi-l înţelegea numai Odetta. 

— Aveţi să vedeţi cum! Aşa! Tu, Felicia, să taci... Tu eşti 
Odetta! Stai la jucăriile tale şi taci! Nu întreba stupizenii, că 
te pun la colţ cu nasu în perete să înţepeneşti acolo o zi 
întreagă... Mondeu! Ce copil mizerabil! Taci şi nu crâcni, că 
am de vorbit la telefon! 

Pentru mai deplină identificare cu rolul, Odetta s-a cocoţat 
mai întâi pe taburetul de la toaletă. 

A cotrobăit printre pile, foarfeci, piepteni, perii, flacoane şi 
pulverizatoare, deschizând borcanul cu cremă de noapte. 
S-a uns până la urechi. Şi-a prins părul pufos în cârlige. S-a 
contemplat în oglindă şi, găsindu-se satisfăcător de aidoma 
cu mămica, a trecut în dormitor, înfundându-se între perne 
şi trăgându-şi plapoma de mătase până la bărbie. 

Apoi a ridicat pâlnia telefonului, s-a prefăcut a forma un 
număr şi a început a vorbi, cu toate schimele, exclamaţiile şi 
dialectul doamnei Lilia Petrino: 


— Alo! Colette? Da, monpişeri! Eu Lilia... Ce mai faci? Eu 
sunt foarte ocupată... Aseară am mâncat supă încălzită cu 
Bobby... Alo! Da, da... Jucăm bridge după-masă. Nu! La 
cinci nu pot. Am de făcut o mulţime de probe... Vai de capul 
meu ce mai de-a probe! Înainte de şapte? Nu? Tu ştii că nu- 
i numai Bridge-party... Da! Mai am şi Bigibigi-party. Jack? 
Jack s-a încheiat la capitol şi s-a dus! Parol! S-a dus la 
Capitol unde rulează filmul cu Sherley Temple. Alo! Alo! Ei 
cum? cum? Şi? şi? N-o cred capabilă pe tante... pe Lucki! 
Ea şi Toto al tau? Alo! Ce-a căutat Toto al tău la dânsa a 
găsit... N-a găsit? Eu tot nu cred... Spune-i să caute mai 
bine... Alo! Cum să-l sufle? Pe unde i-a suflat? Imposibil, 
maşeri. Trebuia să-l păzeşti, ca să nu răcească. Să nu 
capete gâlci. De ce nu s-a învelit bine? Dă-i prafuri de tuse 
şi pune-l să se culce devreme diseară. Sanblac! Alo! Nu... 
mă pot duce la cinematograf, că n-am ce pune pe mine. 
Aştept să vină Victor şi să-mi aducă păpuşa... Alo? Nu 
păpuşa! Aia e pentru Odetta! Să-mi aducă blana de la 
bancă... Ştii tu! Blana mică o mănâncă moliile... Trebuie 
scoasă la aer... S-o scoţi şi s-o vânturi la aer, Colette, cum o 
scot eu pe cea veche... Alo! Victor? El cu teatralistele... Are 
bază de teatraliste... Joacă cu ele în inspecţie. Victoriţa! Nu 
ştii tu? Alo? Alo... Se joacă cu Victoriţa de-a teatrul... Eu 
geloasă? La barbă! La barbă! Aşa mă crezi tu de proastă? 
Justaman! Pat de neagră atenţiune. Nu-l îmbotez, nu mă 
botează... Încolo, nimic interesant, dragă Colette... Pe la 
tine plouă? Aicea plouă... Întrebi de Odetta? Ce să facă ea? 
El crem dăjaluzi... Se joacă... E foarte cuminte şi drăguță... 
Ce vrei? Lajoro! N-are ca tine un Toto s-o necăjească şi să-i 
facă de jigolot... Da, jigo! Sesa! Sesa! Jigo cu piurea de 
cartofi... Are să-ţi dea Veta reţeta, când intru în baie... Alo! 
Alo? Aia da! Cocotel, da! Să-ţi dau eu reţeta, dar să nu i-o 
spui lui Lucki, că are un caracter mizerabil. Da! liun ordir! 
liun salte! Da, da! S-o pui la colţ pe mindir şi pe saltea şi s-o 
pedepseşti că i-a suflat lui Toto... Alo? Reţeta? Jumătate de 
pahar vin, jumătate adus din oraş, câteva picături de sartez 


şi grenadir. Atenţie la dresaj! Asta am învăţat-o eu de la 
Odetta... Da, dragă! Imaginează-ţi... Toate le ştie! Nici nu 
pricep de unde le mai ştie! E un copil foarte inteligent şi 
tandru... O fetiţă mai simpatică decât Sherley Temple. 

Are să joace şi ea la cinematograf la iarnă... Cu Ursuleţ şi 
Felicia... Parol! A venit un domn şi m-a rugat să-i dau voie 
fiindcă nici nu se poate filmul fără dânsa... Mesicmesic! 
Mâine se duce şi ea cu guvernanta să facă puţin avort, un 
baclaj... Înţelegi tu! Închid ochii... Numai ea mă mai 
consolează când am vaga an. Acum te las... Fug în baie... 
Alo? Dar nu înţelegi că nu se poate înainte de şapte? Sunt 
ocupată... Nu-i numai bridgiul vostru pe lume. Zău aşa! Eu 
sunt bebivalentă. Cum? Da-da... Tantivalentă! Tanti 
Valentina... Poarco! Am un secret la cinci... Cu Dan! Cum, 
care Dan? Nu-l cunoşti? Dan... Secretarul lui tati... lui 
Victor, care are grijă de secretele lui când pleacă în 
inspecţie... El are cheia şi umblă la saltarul cu secrete... A 
fost şi ieri în birou... Nu! Nu umblă singur. A fost cu mămi... 
cu mine. La barbă! la barbă! Dan care se joacă aşa de 
drăguţ cu Odetta... Care i-a adus automobilul electric şi-i 
aduce mămicăi... mie adică, violete de Palma. Acuma îl ştii? 
Bine! O sărut şi pe Odetta din partea ta... Zici că te 
plictiseşti? Ce să facem, monpişeri? Viaţă legată cu aţă, cum 
spune şi Odetta. Parol că de la ea o spune, nu de la Veta... 
Mesicmesic! E un copil foarte inteligent şi drăguţ... Ar 
trebui să-ţi aducă barza şi ţie o fetiţă nostimă ca dânsa. S-ar 
juca amândouă... Ascultă-mă pe mine! Justaman! Nici nu-ţi 
închipui tu cum s-ar juca... Lajoro! S-ar juca cu Ursuleţ, cu 
Felicia, cu Diana, cu Mimi... l-ar da şi ei două păpuşi. Parol! 
Pe Diana şi pe Mimi... Pe Felicia, nu! Nu s-ar mai duce la 
Veta la bucătărie, ca să mă supere şi s-o ocărăsc... Sanblac! 
Numai să tiu fie prea micuță... Comandă una de vârsta ei... 
Alo! Ascultă ceva foarte important! Foarte... Mi-a spus mie 
în secret Odetta, că i-a plăcut ei o fetiţă cu care a stat 
alături duminică la cofetăria Capşa... O fetiţă blonduţă ca ea 
şi cu pantalonaş roşu... Mesicmesic! Avea şi manşon! 


Comand-o pe aia... Poţi s-o comanzi la telefon, la Capşa. Jeiu 
tort! Comandă şi-un tort să mănânce amândouă cu 
păpuşile... Zău! Hai, te rog... Fă asta pentru Odetta! Te 
roagă şi ea... le pupă aşa de drăguţ şi te roagă! Comadă-i o 
prietenă şi zice că n-au să se certe şi n-au să se mai 
despartă ele toată viaţa... 

VI. 

APARIAMENTUL 24 

Viaţa îi despărţise îndată după război. Deşi atât de 
inseparabili erau, încât camarazii de liceu, de universitate şi 
regiment, le-au spus pe rând: Tandem; Castor şi Pollux; Don 
Quichotte şi Sancho Panqa. 

Demobilizarea a pus brusc capăt acestei prietenii de 
cinsprezece ani care se anunţa eternă. I-a răzleţit în două 
lumi cu totul deosebite. 

Eugen Candiani a plecat în Belgia să-şi continuie studiile. 
lar după doctorat a rămas acolo, preluând interesele unui 
unchi, acţionar important la o societate petroliferă cu 
sondele şi rafinăriile în ţară, pe valea Prahovei, dar cu 
sediul centralei la Bruxelles. Mihăică Pandelescu a renunţat 
la doctorat. Adică a fost silit să renunţe, S-a resemnat cu 
licenţa. N-avea unchi cu perimetre petrolifere şi cu interese 
de preluat. Rubedeniile sale erau sărace, oameni de jos, 
fără stare. Gospodari periferici din suburbiile Capitalei, 
cărăuşi şi lucrători cu braţele, zarzavagii şi salahori, 
aşteptând mai degrabă să capete ajutor de la unul de-ai lor 
mai răsărit, nu să-l sprijine pentru a sălta mai departe. 

Totuşi, în amiciţia de cinsprezece ani, celebră pe rând în 
liceu, la universitate şi în regiment, el, Mihăică, fusese chiar 
de la început Don Quichotte, neînfricatul cavaler cu scut, 
lance şi Rosinanta imaginaţiei, gata în fieştece clipă să 
purceadă ofensiva împotriva morilor de vânt. 

EI clocotea de proiecte măreţe şi exaltate, cu un patos şi o 
vervă contagioase. El zvâcnea la locul dintâi unde se arăta 
nevoia de-o îndrăzneală. Pe el părea că n-are să-l mai 
încapă ţara. 


Era uscăţiv şi vibra ca o lamă de floretă. Purta părul pletos 
cum se şade unui tânăr rebel şi o enormă lavalieră 
fluturând în vânt. Îi scânteiau ochii de impetuoase revolte şi 
glasul lui detunat în comitetele studenţeşti, dezlănţuia 
întotdeauna un tumult de aprobări, de aplauze, de urale. 
Urmat de Eugen Candiani, cu obrazul său ca felia de 
parizer şi gesturi mult mai domoale, cu vorba-i mult mai 
onctuoasă de băiat bine crescut - se completau tocmai prin 
contrastul de temperamente. A rostit cuvântări fulminante 
la mitingurile studenţeşti din epoca neutralității. A prezidat 
întruniri. A pus la cale manifestații care au dat de lucru 
politiei. 

Pe front, a făcut însă cu bravură dovadă că nu-şi luase 
vorbirile în deşert. Nu era un al doilea Coriolan 
Drăgănescu, eroul lui Caragiale: O! Tempora! 

Luptase vrednic. S-a ales cu două răni şi cu trei decoraţii. 

Mai norocos, Eugen Candiani a obţinut decoraţiile fără 
răni. 

Nu fiindcă ar fi fost cumva mai şovăielnic la datorie. 
Noroc, hazard, întâmplare - şi nimic altceva. Misiunile cele 
mai grele din sector treceau automat asupra amândorura, 
inseparabili şi întru aceasta. Comandantul, om vesel, chefliu 
şi el singur încercat luptător, dar cu oroare de patos, ridica 
sprincenele stufoase după ce studia harta şi verifica prin 
binoclu poziţiile pe teren, exprimându-se în termeni de 
vagmistru: 

— Aci e lată rău; mă băieţilor! S-arată cu încurcătură... Să 
plece Castor şi Pollux! 

La întoarcere, deveneau Don Quichotte şi Sancho Panqa. 

— Ei? Ia treci la raport, mă Hidalgo, băiatule! Bravo! 
Vin'să te sărute neică-tu, că nu i-ai feştelit iacaua! Şi tu, 
Sancho Panqa, ce stai ca o minorosiţă? Fă şi tu la neică! Te 
purtaşi şi tu extra! Mă! Dacă nu v-aş avea pe voi, s-ar duce 
dracului sectorul cu motofleţii ăştia... Hai! Puneţi nişte 
gărăfi la gârlă, până nu-ncepe iar drăgaica! 


Aceasta a fost ultima şi cea mai ferice epocă din prietenia 
lor. 

Aceeaşi companie. Acelaşi bordei. Aceleaşi gloanţe 
şuierând pe la urechi şi aceleaşi nopţi când îşi păducheau 
cămăşile, fumând pe rând din aceeaşi ţigară. Pe urmă, când 
a încetat „drăgaica”, trimişi la vatră, fară umbra lui Sancho 
Panşa la spate, Mihăică Pandelescu s-a simţit deodată 
împuţinat şi stingher. Frenezia de Hidalgo s-a calmat 
treptat. O vreme l-a împotmolit anonimatul, ameninţându-l 
să-l înghită definitiv. 

Un capitol din viaţă cenuşiu, cu peripeții banale. Ani de 
lipsuri. Slujbe vagi. Al treilea secretar de avocat, la un 
Maestru cu faimă şi clientelă numeroasă, dar fără tragere 
de inimă pentru începuturile mai tinerilor ucenici de 
breaslă. Cameră cu chirie la mansardă. Mese la birturi de 
cartier, cu abonament lunar şi supliment de muşte în sosuri. 
Două costume de haine, primenite numai după îndelungă 
chibzuială şi plătite în rate. Ţigări de sponci. Un bilet de 
teatru stalul III. Din când în când un ţap cu bere, o seară la 
un restaurant din centru. Înghesuiala tramvaielor: Ce te- 
mpingi, domnule? Fă loc! „Avansaţi înainte!”. 

Duminici nesfârşite, fără căpătâi, amestecat în mulţimea 
de gurăcască de pe bulevarde şi din Cişmigiu, neavând ce 
face cu timpul şi cu libertatea, ca mahalagiii stânjeniţi în 
straiele de sărbătoare bălăbănindu-şi mâinile goale, printre 
ordonanţe şi slugile în permisie. 

Intra la un cinematograf. În sală, miros îmbâcsit de 
răsuflări, de sudoare, de încălțări. Pe pânză defilau privelişti 
fastuoase, plaje însorite, Hawai, Antile, Honululu, şosele 
alpine în serpentină unde urcau vertiginos automobile cu 
tineri de o eleganţă seducătoare la volan, alături de femei 
superbe cu părul despletit în vânt, o sărutare între două 
viragii, cazinouri, holuri de hotel, cabarete cu dansatoare 
exotice şi jazzuri de negri acrobaţi: drame fictive care 
storceau lacrimi manichiuristelor. 

El ieşea cu un nod uscat în gâtlej. 


Străbătea străzi cufundate în ploi mocnite, dospind în 
arşiţa lui iulie, cutreierate de viscole câinoase - după sezon. 
Indiferent de ciclul sezoanelor, îl aştepta aceeaşi mansardă 
şi patul de fier, cu pătura aspră, cazonă, suvenir de pe 
front; ligheanul cu smalţul plesnit, masa cu vrafuri de 
coduri şi texte flendurite de legi, o mizerie măruntă, 
năbuşitoare, fară glorie. 

Fiind însă de soi tare şi dârz, tot a răzbit. 

Mai încet şi pe altă cale decât cea a proiectelor 
impetuoase de odinioară. Înainta acum cu prudenţă rece de 
melc. Economisea. Drămăluia. Migălea stoic texte, 
jurisprudenţe, dosare. În 1930, s-a învrednicit să deschidă 
un birou propriu de avocatură, cu specialitatea în civil, 
comercial şi acte de notariat. A prins cu mâna lui în ţinte de 
aramă, firma de cristal negru cu litere aurii. 

Un popas. Şi-a tras răsuflarea, privind înainte, nu îndărăt. 

Clientelă s-a arătat deocamdată putină dar sigură, 
statornică. Doi ani a plătit ratele la nobilier, şi-a completat 
biblioteca şi garderoba. Câteva procese, răbduriu studiate 
şi câştigate când alţi colegi mai versaţi şi autorizaţi în 
specialitate îşi pierduseră nădejdea şi le abandonaseră, i-au 
consolidat în barou un început de oarecare prestigiu. 
Modest şi acela. Prudent. De om laborios şi tenace. Fără 
strălucire în pledoarii. Fără ambiţii care să contrarieze 
ambiția altora. 

Pe măsură ce verva şi patosul de altădată se uscau într-o 
dialectică profesională ternă, cu referinţe la paragrafe de 
coduri, termeni de procedură şi citate din jurisprudenţe, 
începuse a prinde carne. Profilul osos de Hidalgo s-a învelit 
într-o căptuşeală de osânză gălbuie. Ochii s-au micşorat 
pierzându-şi sclipirea neastâmpărată, în ceața opacă a 
digestiilor copioase. Mânca zdravăn, pentru a potoli nu 
numai foamea tinereţii, ci şi una mai veche, ancestrală. 
Pletele năpârliseră de mult. Despre lavalieră, nici vorbă. 
Intrase în rândul oamenilor aşezaţi. În 1935 s-a însurat. 
Cum afacerile prosperau, a pus toate economiile într-un 


apartament vast şi prezentabil, modern, în blocul cel nou şi 
central, Carlton, ca să se simtă pe toată viaţa la el acasă. 

Şi se simţea în sfârşit bine, la el acasă, seara, după ce-şi 
isprăvea de studiat dosarele pe a doua zi, în papucii vătuiţi, 
în pijamaua caldă, desfăcând tacticos ziarul să recapituleze 
agale şi să digere pe îndelete lectura pripită de dimineaţă... 
Îşi aşeza ochelarii pe nas. Cutia de ţigări la îndemână. 
Afară, jos, în stradă, în noapte, se vântura o lume 
bezmetică, mânată de nesaţii care îi erau acum cu totul 
streine. 

De anii nevoiaşi ai debutului îi plăcea câteodată să-şi 
amintească, aşa, din fundul fotoliului cu resorturi moi şi cu 
picioarele încălzite în papucii capitonaţi. Zâmbea cu un fel 
de indulgență şi înduioşată milă pentru tânărul famelic, cu 
ale sale două rânduri de haine, pantaloni presaţi sub saltea, 
cartela abonamentului la birtul cu vecini de masă ceferişti şi 
şoferi, plimbările de duminică fară noimă. De exaltarea 
proiectelor grandioase din ceilalţi ani, mai depărtaţi, ai 
studenţiei, de discursurile acelor timpuri, nu-şi amintea 
niciodată. Parcă nu tot el le trăise. 

Şi, pe neaşteptate, a apărut fostu-i prieten inseparabil de- 
atunci, Sancho Panca, să scormonească în această spuză 
răcită. 

Numai întâmplarea - şi ce întâmplare de toată ziua! - i-a 
pus faţă în faţă, în sala paşilor pierduţi. S-au privit şi la 
început nu s-au recunoscut. El era în robă, grăbit, cu 
servieta doldora la subsuoară; pleda la Casaţie. Eugen 
Candiani, dezorientat, căuta cu ochii pe cineva să întrebe şi 
să dea de firul Ariadnei în labirintul Palatului de Justiţie cu 
atâtea săli, coridoare şi scări. S-au oprit amândoi. El l-a 
examinat pe Candiani cu îndoială. Se schimbase mai puţin. 
Acelaşi obraz roz de parizer; aceiaşi ochi albaştri, bombaţi, 
clari, ai liceanului vecin de bancă din clasa întâi de internat. 
Doar mustaţa scurtă, moale, cu fire albe pe din două cu 
firele bălane, era ceva nou. Acolo se numărau anii. 


Pe Eugeniu Candiani nu l-a muncit nici un fel de îndoială. 
N-avea de ce să-l muncească. Îi era cu totul necunoscut 
avocatul acesta corpolent şi slăninos, grav, cu privirea 
înecată într-o unsuroasă torpoare sub ochelarii cu ramă de 
baga. Se oprise numai cu gândul să capete informaţia după 
care umbla. Şi-a făcut socoteală însă că, pentru atât de 
puţin, nu se cuvine să întrerupă din drumul său solemn spre 
scările de marmoră, un personaj atât de important, cu toga 
neagră rotunjită pe-un abdomen aşa de impunător. A dat 
deci să treacă mai departe, pistuind un aprod. 

Calea i-a tăiat-o acum Mihăică. Mai întâi cu o exclamaţie în 
surdină, fără convingere: 

— Eugen! 

Şi îndată, cu o redactare prudentă: 

— Mă iertaţi, domnule... Desigur o confuzie... 

Celălalt abia atunci l-a cunoscut. Numai după glas. Darel, 
fără nici o rezervă, într-o explozie zgomotoasă de 
interjecţii: 

— Mihăică! a strigat. Cum? Mihai! Tu erai? 

— Eu, frate Eugen... Frate Evghenie... Frate... 

S-au îmbrăţişat astfel acolo, după douăzeci de ani, în 
forfota mulţimii indiferentă şi abrutizată de necazurile ei 
procesive. S-au răsucit. S-au depărtat să se măsoare. S-au 
apropiat iarăşi şi s-au prins fără să-şi dea seamă braţ la 
braţ, cum se sprijineau unul în altul, în plimbările lor 
şcolăreşti, duminica după-amiază în Cişmigiu şi la Parcul 
Carol, în vremurile blânde dinaintea războiului. 

Aceasta s-a petrecut acum o săptămână. Bucuria întâlnirii 
nu le-a fost atunci întreagă. Erau amândoi grăbiţi. Nimic 
nu-i pregătise pentru această minune - căci minune 
rămânea! Pe el îl zorea procesul de la Casaţie. Candiani 
venise să ridice de urgenţă nişte copii autentificate. Pleca 
peste o jumătate de oră la Ploieşti, la Câmpina, la Braşov. Îl 
aştepta automobilul afară, cu doi ingineri de la Societate. 
Chestii care nu admit amânare. Atât i-a putut împărtăşi în 
fugă: se potrivea de minune! (Altă minune!) Iocmai avea 


nevoie de-un avocat... Războiul şi ocuparea Belgiei îl 
adusese în ţară, după o mai lungă abatere prin Elveţia, 
unde şi-a lăsat nevasta şi copiii. Sosise de pe la începutul lui 
iulie. N-avea un domiciliu fix. Nomad. Hoteluri. Sinaia, 
Braşov, Bucureşti... Peste o săptămână, e îndărăt. Îşi va face 
liberă o zi întreagă, pentru a-l pune în curent cu procesul 
destul de încurcat, moştenit aşa de la fostu-i unchi şi încă 
mai încurcat, poate de neglijenţa fostului procurist, poate şi 
de neglijenţele sale. 

Mihai Pandelescu a scos o carte de vizită glasată cu adresa 
şi numărul telefonului. Au fixat întâlnirea la birou; după ce- 
a consultat agenda. Rezerva şi el o dimineaţă, când să nu-i 
turbure clienţi şi consultaţii, preocuparea proceselor de-a 
doua zi: joi 7 noiembrie. 

— Bun, Mihăică! Viu cu dosarele... O Himalaie de dosare. 

— Vino, frate Evghenie! Te-aştept... Dar nu te-aştept 
numai ca pe-un client prins cu undiţa în sala paşilor 
pierduţi! a zâmbit Mihăică, într-o dezmorţită tresărire a 
glumirilor de odinioară, fiindcă de pe atunci îşi hotărâse să-i 
pregătească o surpriză. Vino! Luăm dejunul împreună... 

— Perfect! Reţine atunci o cabină la Capşa, să ne simţim în 
largul nostru... 

— La Capşa? Adică, da! Lasă aceasta în grija mea. Te- 
aştept, frate Eugen. 

— La revedere, Mihăică, frate! 

Aşa s-au despărţit zâmbind şi întorcându-se din mers să se 
privească în urmă. 

Tot aşa mai zâmbea Mihăică şi acum, în birou, după o 
săptămână, aruncându-şi ochii din când în când la pendula 
din perete. 

Pentru mai desăvârşita izbândă a surprizei, îşi scosese 
verigheta de pe deget şi o pusese în buzunarul vestei. Se 
cunoştea semnul rotund, mai alb, gâtuit, pe falanga 
cărnoasă şi păroasă a inelarului. A camuflat-o cu alt inel; un 
inel cu briliant, de ocazie, plasament sigur în aceste 
instabile timpuri de instabilitate valutară. Ascunsese sub 


coduri şi fotografia Amandei de pe birou, cu rama îngustă 
de argint. 

Cu nerăbdarea surprizelor şcolăreşti de altădată, aştepta 
clipa şi figura lui Eugen, când subreta va deschide uşa 
vestind: 

— Coniţa vă pofteşte la masă... 

Clipa mai întârzia. Încă trei sferturi de oră, după cum s-a 
înţeles cu Amanda. Celelalte trei ore de când se aflau 
împreună, trecuseră la început vertiginos. 

Procesul cu pricina şi Himalaia dosarelor au fost lăsate la o 
parte. Amândoi s-au aflat de acord. Îşi mai aveau atâtea de 
spus! Amintiri. Peripeţii din şcoală, din facultate, de pe 
front. Nume de camarazi. Unii daţi la fund. Alţii, miniştri. 
Profesori de Universitate. Mulţi despre care nu le mai ştiau 
de urmă, cum nu şi-au ştiut unul de altul. Când ajungeau la 
acest răstimp de douăzeci de ani, amândoi erau mai zgârciţi 
în spovedanii. Se mărgineau la consideraţiuni de ordin 
general, cu un fel de pudoare să-şi dezvăluie păsurile. Căci 
acum avea păsuri destule şi Eugeniu Candiani, cu toată 
averea moştenită şi traiul pe picior mare din străinătate. 
Trecea peste ele cu o strângere de umeri. Se păstrase tânăr 
la suflet, nu numai la obrazul ca felia de parizer şi la trupul 
destul de agil, în hainele cafenii, de-o discretă concesie 
modei sportive şi soartei de nomad. Juca tenis, golf; aştepta 
zăpezile pentru schi. Nevasta lui luase acum doi ani un 
premiu la Saint-Moritz. Mihăică îl asculta şi îl privea cu o 
mirată şi superioară dezaprobare. 

Eugen îl dojenea prieteneşte pentru o altă pricină: 

— Şi zici că nu ţi-ai găsit încă până acum nici o Dulcinee 
din Ioboso, pe placul tău? 

— Încă nu... zâmbi Mihăică. 

— Grăbeşte, că scapi trenul... 

— Eu m-am mulţumit cu trenuri mai încete, frate Eugen! 
Personale, nu rapide care câteodată deraiază, înainte de-a 
ajunge la staţia terminus... 


— N-ai găsit încă tovarăşă de viaţă pe placul tău? Sau 
porţi doliul vreunui amor romantic de acum douăzeci de 
ani? 

— Romantic? se apără Mihai Pandelescu de acest prepus 
aproape injurios pentru omul care era acum. Ce mai găseşti 
tu romantic în mine? Individul cu cea mai-burgheză burtă şi 
existenţă posibilă! 

Poate aştepta o împotrivire din partea vechiului prieten. 

Eugeniu Candiani n-a găsit însă nimic de adaos. Într- 
adevăr, camaradul celor mai frumoşi ani nu se schimbase 
numai la înfăţişare. Murise ceva în el. Nici o urmă din firea 
vulcanică de pe vremuri, din verva lui pitorească, din 
iureşul indignărilor când îşi scutura pletele. 

De altfel, şi din coama leonină nu-i mai rămăsese, în vârful 
creştetului, decât o scamă subţire, o vegetaţie anemică, un 
fel de lichen. 

Într-un ascunziş de cuget, Candiani se minuna acum că l-a 
admirat atât într-o vreme şi că avusese atâta ascendent 
asupra lui cândva. Voia să alunge asemenea vinovată şi 
crudă luciditate, în noua estimare a prietenului vechi. 
Mirarea însă stăruia. Se adâncea. Descoperi o dedublare 
ciudată. Îşi iubea prietenul de-atunci. Amintirea lui. Şi 
simţea nevoia să-l apere pe acela, faţă de avocatul Mihai 
Pandelescu de-acum. Ah! Cum l-ar mai fi scuturat pe acest 
binehrănit domn avocat, Mihăică al lui, din liceu, din 
universitate, de pe front! Ce l-ar mai fi străpuns cu sulița şi 
ce l-ar mai fi înfipt atârnat de aripa unei mori de vânt, cât e 
el de mare şi gros! 

Avocatul Mihai Pandelescu, parcă i-ar fi ghicit gândul. Se 
hotări, în sfârşit, să explice procesul metamorfozei sale, fără 
nici o melancolie, ca un caz oarecare în speţă: 

— Înţelegi, frate Evghenie? Când ai trecut prin 
experienţele primilor ani de pace, după experienţele 
noastre de război, te cuminţeşti definitiv... Te cuminţeşte 
viaţa... Tot ce-a existat de Don Quichotte în mine, s-a 
consumat acolo unde-şi avea rost şi folos... M-am golit de 


ele o dată cu sângele rănilor... M-am întors atunci altul... 
Cum vezi! 

Nu spre el arăta. 

Cu un gest de pledoarie la bară, din mâna grăsană a 
cuprins toată încăperea biroului cu biblioteca masivă de 
stejar şi tomurile uniform rânduite în scoarţele negre, 
severe, biroul sculptat, fotoliile îmbrăcate în piele, casa de 
fier, clasoarele. Toate masive. Fiindcă pentru toate îi 
plăcuse să aleagă un material compact, greu anevoie de 
urnit - şi voluminos, ca să ocupe mult spaţiu. Se împresura 
numai de lucruri solide, rezistente, indestructibile. Simţea 
nevoie să le pipăie. Chiar acum, vorbind, pipăia maşinal 
masa rotundă şi joasă dintre dânşii, dar tot masivă, ca să se 
încredinţeze de realitatea ei, după anii de mansardă cu 
patul de fier şi ligheanul de tinichea cu smalţul plesnit. 

— Cum vezi... a continuat. Acestea nu le puteam face 
toate, luptându-mă cu morile de vânt. Tinereţea îşi 
pregăteşte singură bătrâneţea pe care o merită. Şi cred că 
sunt pe cale de a izbuti să-mi asigur ani tihniţi... Fără griji, 
fără ameninţări. 

— Dar planurile tale, Mihăică? Neastâmpărul acela! Nici 
un regret, niciunul? 

— Lasă planurile şi neastâmpărul, dragă Eugen! Lasă-le 
unde s-au dus... N-ai fi vrut să rămân un etern Don 
Quichotte? 

— Era simpatic, Mihăică! 

— Simpatic, dar cu prea mult risc pentru el... Viaţa e 
făcută pentru oameni mijlocii. Omul statistic. Omul de toată 
ziua... 

— La aceasta te-ai resemnat, Mihăică, tu, pe care nu te 
încăpea ţara? 

— Nu la aceasta m-am resemnat. Aceasta am vrut! Am 
vrut să fiu! Şi am devenit. Dacă ai lua o mie de oameni, i-ai 
aduna şi i-ai împărţi apoi printr-o mie, omul acela sunt eu. 
Viaţa nu te acceptă, decât dacă n-o iriţi. Are legile ei: te 
supui legilor ei... Aci nu există recurs în Casaţie... Don 


Quichoţii din ţara românească - de altminteri, de ori unde! 
- mor pe rogojină. Eu vreau să mor în patul meu. Într-un 
pat confortabil... 

Eugeniu Candiani îl privea prin fumul ţigării şi tot se mai 
întreba în ce zonă secretă, din omul acesta gros, gras, 
satisfăcut de sine şi debitând o mediocră apologie a 
mediocrităţii, în ce zonă secretă se va fi refugiat ceva, 
măcar ceva din Mihăică al lui, de acum trei decenii. Ceva 
viu, însă, trebuie să dăinuiască. Nu-i cu putinţă să moară 
atât de fără urme, un om în altul. 

— N-am dreptate? a întrebat Mihai Pandelescu, 
scuturându-şi scrumul ţigării de pe vesta convexă pe 
pântec. 

— Poate... 

— Poate? Sigur, dragă Eugen, sigur! Nu, poate. Constat că 
s-au inversat poziţiile noastre... Eu am devenit un fel de 
Sancho Panqa şi tu, un fel de Don Quichotte... Fiindcă nu 
numai că pledezi cauza lui... Dar îmi pare că i-ai şi călcat 
câteodată pe urme, din câte am înţeles... Rezultatul? 
Văzuşi! Complicaţii, o viaţă agitată... Departe de tihna la 
care-ţi dădea drept situaţia ta, încă de când ai deschis ochii 
pe lume... 

Eugeniu Candiani şi-a chinuit mustaţa moale, cu un 
început de impacienţă. Dacă toate acestea nu le-a 
împărtăşit el lui Mihăică, rezumându-se numai la vagi aluzii; 
cu atât mai vârtos nu le voia judecate de avocatul Mihai 
Pandelescu. A schimbat vorba: 

— Ora unu, Mihai! Ai telefonat la Capşa? 

— Răbdare! zâmbi misterios Pandelescu. Eşti aşa de grăbit 
să ajungi la restaurant? Nu ţi s-a acrit încă de hoteluri, 
restaurante, liste de bucate? N-aş mai rezista nici o 
săptămână. 

— Eu am rezistat... N-am avut încotro. 

— Şi? 

— Şi mi s-a acrit, într-adevăr! Mai ales de hoteluri... Adică, 
să precizez. Hotelurile ca hotelurile! Pasagerii dau culoarea 


locală. Specificul naţional... Din prima săptămână, au ţinut 
să-mi aducă aminte că m-am întors la şatra natală! Căci o 
şatră fac din fiecare cameră, cu tot tămbălăul de şatră... 
Trântesc, vociferează, cântă, fluieră la miezul nopţii... Nici 
nu le dă prin cap că mai au şi vecini de cameră care au 
urechi, doresc să doarmă, nu se vor martori indiscreţi la 
ceea ce nu-i interesează... Cum am păţit la Braşov... 

Mihai Pandelescu întrebă placid: 

— Ai avut vreo neplăcere la Braşov? 

— Eu, nu! Au avut însă plăcere prea mare vecinii mei de 
cameră. 

— Vorbeşti mai enigmatic decât Pythia, frate Eugen... Mă 
faci curios. Ce-a fost? 

— A fost frumos şi mi-a părut bine! îşi surâse amintirilor 
Eugeniu Candiani. Adică lor le-a părut bine, vecinilor, nu 
mie! Face să-ţi povestesc. Aprinzi? 

— Aprind... 

Au aprins altă ţigară şi Eugeniu Candiani istorisi 
întâmplarea de la Braşov, mai amuzantă decât platele 
apologii ale omului statistic, în care se specializase acum 
fostul prieten cu vervă şi patos ardent. 

— Cum îţi spun, ajung la Braşov... Prima oară după 
douăzeci de ani, după douăzeci şi doi, când am intrat noi cu 
trupele... Cameră bună, curată, luminoasă. Baie, confort. 
Hotel nou. Mă instalez cu oarecare încântare patriotică... 
Ne civilizăm şi noi! Restaurant... Mă întorc devreme în 
cameră... Ziare... Iabieturi. Ora culcării... Adorm... Eram 
ostenit de drum. Adorm cu voluptate, într-un somn adânc, 
cum ne prindea acolo, pe front, în bordei, cu toate rafalele 
bombardamentelor... Când dormeam mai profund, mă 
trezesc cu o senzaţie de ceva anormal... Ce se petrecea în 
camera de alături? Crimă? Asasinat? Strangulare? Îşi dădea 
sufletul în oribile spasmuri, o femeie zvârcolindu-se în 
ghearele unui sadic ucigaş? Căci se auzeau scâncete, 
gemete, strigăte din ce în ce crescânde! Ah! Vai! Vai! Ah! 
Mor! Vai! 


Mihai Pandelescu începu să râdă gras, săltându-şi 
pântecele şi prăvălindu-se în fotoliu: 

— Ho-ho-ho! Înţeleg! Zi, frate Evghenie, că-i nostim... 

— Am înţeles şi eu după ce m-am dezmeticit din somn. Şi 
am găsit şi eu, în definitiv, că-i nostim. Nu erau numai 
gemete şi scâncete. Mai erau şi zgomote, pauze, râsete, 
chicotiri... Bun! - zic. O pereche în transă de amor sonor. 
Să-i aşteptăm s-o sfârşească... Ţi-ai găsit! Pauză... Aţipesc. 
Iar sar din somn... Şi pe urmă, iar... lar începe drăgaica, 
cum ar fi spus colonelul nostru. Până la ziuă... N-am mai 
găsit că-i aşa de nostim. A doua zi, la restaurant, am fost şi 
vecin de masă cu indivizii. Crezi că s-au jenat? Ştiau că 
stăm alături; ne-am întâlnit închizând uşile în acelaşi 
moment, ne-am încrucişat pe culoar, am stat faţă în faţă în 
cabina strâmtă a ascensorului când, neavând unde privi, 
eşti silit să te zgâieşti stupid la tovarăşii de nacelă. Eu eram 
cel care mă simţeam jenat! Ei, nici pomeneală! Aveau 
amândoi mutra cea mai nevinovată din lume! Şi zdraveni, 
voioşi, pufnind de râs, parcă dormiseră neîntorşi toată 
noaptea... Eu aveam o mutră de cartofor nedormit... 
Noaptea a doua, la fel... A treia, idem... Suntem un popor 
teribil, dragă Mihăică! Nici o grijă că ne deznaţionalizează 
vecinii... Cu o vigoare şi un temperament care dislocă 
paturile... Căci în seara a treia au dat gata şi patul! 

— Nu? refuză a crede Mihai Pandelescu zvârcolindu-se în 
fotoliu şi plesnindu-se cu palmele pe genunchi, apucat de 
râsul lui Mi-hăică de altădată, Hoho! hohoho! Cum, mă frate 
Evghenie? Prea le-ncornorezi şi tu! 

— Încornoratul o fi fost el altul. Soţul! Eu, ce să mai 
încornorez? Expun faptele... Abia aţipisem, de astă dată cu 
gândul să cer a doua zi portarului favoarea de a mă 
strămuta în altă cameră, alt etaj, cât mai departe de raza de 
acţiune a vecinilor mei... Aţipesc, adorm mai adânc, visez un 
bombardament aerian... Nu unul de pe vremea noas-tră, cu 
fleacuri de bombe cât pepenii galbeni... Un bombardament 
ca ăla din Belgia de unde am scăpat, cu prăbuşirii 


formidabile de clădiri cât blocul ăsta... Un trosnet de 
năruire, ţipătul femeii, o acalmie de catastrofă consumată... 
Mă trezesc, aprind lumina, aştept... Şi izbucnesc dincolo 
râsete; dar ce râsete! Era, se vede, noaptea de adio! 

— Ultima drăgaică? 

— Da! Ultima drăgaică... Fiindcă a doua zi l-am văzut pe 
individ singur la masă, rozând melancolic dintr-o 
scobitoare.! Îmi venea să mă ridic, nu ca să-l consolez. Să-i 
prezint omagiile ca unui glorios combatant, un altfel de 
erou necunoscut, un fenomen, un campion national într-un 
modest incognito! Să-i prezint omagiile şi să-l rog a le 
transmite şi partenerei, fiindcă nici ea nu era mai puţin 
campioană fenomen, neostenita eroină a drăgaicei de trei 
nopţi... 

Eugeniu Candiani surâdea acestor amintiri ale primelor 
reluări de contact cu patria. Mihai Pandelescu încetase însă 
din râs şi privea cu nelinişte la pendul. Trecuseră zece 
minute peste ora atât de precis fixată cu Amanda. 

— Pari preocupat? observă Eugeniu Candiani. Dragă 
Mihai, ţi-am încurcat vreo socoteală? Putem renunţa la 
dejun... 

Propunerea a rostit-o cu vechea şi camaradereasca lor 
francheţă, căci niciodată nu se stânjeneau între dânşii cu 
ocoluri şi mofturi în cele ce aveau de spus. Eugeniu 
Candiani ştia, însă, că se mai strecurase în această 
spontană îngrijorare prietenească şi o speranţă 
nemărturisită, că poate într-adevăr avocatul Mihai 
Pandelescu e preocupat de vreo obligaţie profesională care 
să-l silească a renunţa la dejunul proiectat. Ce şi-ar mai 
avea de spus? Încă o oră sau două pentru a măsura 
prăpastia căscată în douăzeci de ani. O masă plicticoasă, pe 
care s-o animeze el, Sancho Panca, ca să nu asculte 
predicile unui jalnic Don Quichotte căzut în apostazie. lar 
întâmplări hazlii ca acea de la Braşov, nu mai avea în 
rezervă. 


— Spune fără înconjur, Mihai! insistă. Aştepţi pe cineva? 
Aştepţi ceva? Putem amâna pentru altă zi... 

Răspunsul l-a dat subreta cu boneta de dantelă şi şorţul 
alb, deschizând uşa larg şi anunțând ceremonios, cum a fost 
dresată: 

— Coniţa vă pofteşte la masă! 

— Coniţa? se miră Candiani. 

— Da! Coniţa, frate Eugen! Cum îţi închipuiai tu că nu mi- 
am găsit încă până la vârstă asta şi Dulcineea mea din 
Toboso? Atunci ce haz ar mai fi avut toate câte le vezi? Şi 
pentru cine le-aş mai agonisi cu atâtea renunţări la toate 
cele care ni se păreau nouă că-s sarea pământului şi a 
vieţii? 

Vorbise cu alt glas. Altă căldură. Glasul ferbinte de 
odinioară. lar Eugeniu Candiani s-a bucurat că-l regăseşte 
pe Mihăică al lui. 

Aşadar, în această zonă secretă se refugiase tot ce-a fost 
salvat din fostu-i prieten? L-a încercat remuşcarea pentru 
tot ce gândise despre el cu răceală şi cruzime; pentru 
speranţa ingrată de adineaori că va scăpa de-o corvată 
plicticoasă; pentru privirea corozivă cu care îl examinase 
îndeosebi de un ceas încoace. Ca să răscumpere aceste 
vinovate abziceri de la prietenie numai de el ştiute, l-a 
cuprins frăţeşte după ceafa lată şi l-a îmbrăţişat: 

— Aşa da, Mihăică frate! Înţeleg multe acum... Să fie cu 
noroc! 

— Norocul şi-l face omul! declară sentenţios Mihăică. Mai 
întâi s-o vezi şi pe urmă să-ţi dai avizul... Cred că nici aci n- 
am mai rămas Don Quichotte, să-mi ia ochii o pocitanie ca 
Dulcineea lui din Toboso... Hai! Să nu ne aştepte... 

Îl bătea cu mâna pe umăr. Şi fără să i-o desprindă de pe 
umăr, l-a condus de-a curmezişul holului vast spre sala de 
mâncare. Zâmbea fericit şi transfigurat. Fericit şi orgolios, 
fiindcă Amanda era mândria lui, tovarăşa ideală, unica lui 
pasiune adânc şi total omenească în care se răzbunau toate 
renunţările junelui de acum douăzeci, treizeci de ani. 


Din pragul glasvandului larg dat în lături, doamna Amanda 
Pandelescu îi aştepta surâzând şi ea, amuzată complice la 
surpriza pe care-o pregătise Mihăică prietenului pierdut şi 
regăsit. Îmbrăcase o rochie de casă gorge-de-pigeon, 
simplă, lungă, mulată pe corpul durduliu de brună cu 
amestec de sânge levantin. 

Mihăică s-a tras un pas la o parte pentru a savura teatral 
efectele surprizei şi a făcut prezentările în stil ironic şi 
biblic pompos: 

— Doamna Amanda, dă-mi voie să-ţi prezint pe risipitorul 
meu frate, care pierdut a fost şi găsitu-l-am pe sala paşilor 
pierduţi, înjunghiat-ai viţelul cel mai gras? Desfundat-ai 
butea cu vinul cel mai vechi? 

Amanda a întins mâna dreaptă. Cealaltă şi-a trecut-o cu 
dosul pe frunte şi o clipă parcă s-a clătinat pe pantofii cu 
tocurile înalte. 

— Încântată, domnule Candiani... Mă rog, treceţi aci, în 
dreapta mea. 

Tremurul glasului nu l-a simţit Mihăică, absorbit de 
bufoneriile sale groteşti şi de efectul surprizei. L-a simţit 
numai Eugeniu Candiani, care privea siderat la eroina 
furtunoaselor dezbateri din camera hotelului de la Braşov. 
Nu încăpea nici o îndoială. Niciuna. 

Gura cărnoasă şi buza de sus uşor răsfrântă cu umbre de 
puf brun, ochii magnifici cu luciu de păcură, fruntea joasă, 
îngustă, devorată de părul negru, des, puternic, care dădea 
întregii figuri o fascinantă voluptate animală... 

Magnificii ochi l-au privit nu rugător. Nici umil. Nici 
ruşinat. Imperios! Cu o prodigioasă prezenţă de spirt după 
clătinarea de-o clipă, doamna Amanda Pandelescu surâdea 
fermecător, invitându-l să se aşeze la dreapta sa, cu un gest 
calm şi grațios de ireproşabilă amfitrioană. 

E] n-a găsit cuvintele de cuviinţă, cu toate că buna 
creştere din anii copilăriei şi mult încercata experienţă din 
anii de când tot vântura lumea, l-au învăţat să facă elegant 
faţă oricăror surprize. Acesteia, nu. Era inedită. Mihăică 


Pandelescu s-a înveselit cu râs zgomotos de evidenta şi 
jalnica derută a prietenului. Instalându-se şi despăturind 
şervetul de olandă apretată, i-a venit într-ajutor: 

— Ce-ţi spuneam, dragă Amanda? Efect sigur! Garantat! 
Acordă-i circumstanţe atenuante... Frate Eugen, nu mi se 
întâmplă întâia oară! Nu e aşa că dacă ţi-aş fi spus că amo 
soţie şi că se numeşte Amanda, ţi-ai fi imaginat-o îndată o 
blondă colorotică, evaporată, ca eroinele pieselor 
elisabetiene? E surpriza pe care au mărturisit-o şi alţii... 
Pentru tine, am ţinut să fac o excepţie... Ca să te apăr de 
două surprize în rate, ţi-am servit una singură, în doză 
masivă... 

A ridicat paharul cu ţuică, invitându-l să ciocnească, să 
ciocnească tustrei: 

— Bine-ai venit în casa noastră, frate Evghenie! 

S-a întors hohotind radios spre Amanda: 

— Şi-a pierdut glasul! 1 l-ai tăiat, dragă Amando... Parcă 
nu tot el povestea cu o vervă îndrăcită mai adineaori o 
istorie de toată nostimada pe care am să ţi-o spun la 
vremea ei... O drăgaică! 

— Splendidă sală de mâncare! se grăbi a întrerupe 
Eugeniu Candiani, căpătându-şi subit glasul. Şi aranjată cu 
un atât de incomparabil gust, doamnă, încât nici nu găsesc 
cuvintele juste să-mi exprim admiraţia... omagiul... 

Doamna Amanda Pandelescu a plecat ochii junonici în 
farfurie, cu pudică modestie: 

— Exageraţi, domnule... Prea gentil... 

Mihăică a palpat-o pe braţul gol, rotund, cu puf brun, 
plimbându-şi de-a lungul palma lată şi grea în veşnica-i 
nevoie de a-şi verifica şi afirma tactil, posesiunea: 

— Nu exagerează, micuţo! de unde vine el, a văzut 
destule, ca să vorbească în perfectă cunoştinţă de cauză... 
Da, frate Eugen! Aci e numai gustul ei... Ne completăm, 
cum ne completam noi odinioară... Ce zici? N-a fost 
schimbul atât de nefericit?! 

— O! 'Te invidiez... Te felicit şi te invidiez, Mihăică. 


Amanda i-a mulţumit din ochi, deplin asigurată, zâmbindu- 
i serafic. Mihăică urmă, după al doilea pahar de ţuică, 
rotind ochii la bufetul masiv, la naturile moarte din cadrele 
pereţilor, la albul de zăpadă al feţei de masă, la tacâmurile 
grele de argint, farfuriile Rosenthal, cristalul paharelor: 

— Acum ai să admiţi, Evghenie frate, că dreptatea era de 
partea mea... O confirmă cele ce vezi aci... Nu 
donchihoteştile năluci... Cum m-ai lăsat? Şi cum m-ai găsit? 
Hai? 

— Serveşte-te, te rog, Mihăică dragă! Îl îndemna Amanda. 

EI s-a servit din farfuria prezentată de subretă pe tava de 
argint, dar nu şi-a pierdut firul, fiindcă nu isprăvise: 

— E o diferenţă, cred... Ca de la cer la pământ... Nu? 

— Indiscutabil, Mihai. Indiscutabil, doamnă... 

— Şi aceasta, numai fiindcă am învăţat să calc prudent, 
sigur, pe pământ sigur... Când m-ai lăsat, eram încă în nori. 
Acum sunt pe pământ. Am mers încet, dar sigur... Viteza 
medie... Spuneam de omul statistic... Din cei o mie de 
oameni adunaţi şi împărţiţi printr-o mie, mă îndoiesc că mai 
există unul afară de mine, care să se simtă aşa cum mă 
simt... Restul de 999, nu-i cred că şi-au organizat cu atâta 
chibzuinţă norocul... Aştept în linişte bătrâneţile, lângă 
această excelentă tovarăşă pe care n-am găsit-o cu ochii lui 
Don Quichotte, te-asigur! Te-ai întors şi tu... Mai am încă un 
amic mai june, un mânz... 

Amanda îl zori iarăşi, după ce şi-a muşcat buza de sus, 
răsfrântă, cu umbra de praf brun: 

— Se răceşte peştele în farfurie, Mihăică... 

— Încă puţin şi-am terminat... Permite-mi să închei cu 
acest frate Eugen, o controversă pe care-am început-o în 
birou... Da! Mai am un amic mai tinerel, un mânz... Ai să-l 
cunoşti. A fost destul de vitregă viaţa cu mine la început. 
Dar am biruit-o... Acum cincisprezece ani când mâncam la 
un birt de şoferi şi când barul automat mi se părea un lux, 
cine-ar fi crezut că am să te primesc aci? aşa? Astăzi! Iloate 


câte le vezi... Amanda... Tu... Ce-aş mai putea cere de la 
viaţă? Ce mi-ar mai putea da viaţa? 

VII. 

APARIAMENTUL 86 

EL 29 ani. 

EA 21 ani. 

Birou-studio foarte modern. Tablouri ultima şcoală en 
vogue. Statuiete. Fotografii cu autografe de artişti şi artiste. 
Portretul lui Ibsen, Pirandello, Shaw, Maeterlinck, O'Neil. 
Caricaturi din fauna scenei. Vrafuri de periodice teatrale, 
răvăşite pe divan, fotolii, etajere. Se evidenţiază lipsa unei 
mâini atente de femeie. 

EL. scrie la birou cu o încruntare concentrată între 
sprincene, frecându-şi mereu fruntea cu palma stângă. EA a 
irupt intempestiv în cameră, lăsând uşa căscată şi 
trântindu-se pe primul taburet întâlnit în cale. 

EA.- Viaţa a devenit imposibilă cu servitoarele din ziua de 
azi! 

EL. (fără să ridice ochii). 

— Nu cred că era mai bine pe vremea lui Ramses! 5 şi cu 
3,8; 8 şicu 4... 

EA.- Pleacă şi Lenţa! M-a anunţat! 

EL.-... şi cu 4,12; şi cu 7,19; 19 şi cu 5, 24; 24 şicu 7, 31; 
scriu 1 şi rețin 3... 

EA.- M-auzi, dragă? 

EL.- Aud... rețin 3; 3 şicu 2,5; 5 şicu 4,9; 9şicu 8,17; 
scriu 7 şi rețin unu... 

EA.- Ce fel m-auzi? 

EL.- Perfect. Te-aud perfect! unu şi cu 5,6; 6 şi cu 6,12; 12 
şi cu 7, 19; Te-aud grozav! şi cu 8,27; 27 şi cu 3,30; scriu O 
şi rețin 3... le-aud ca tovarăşii lui Ulysse, care n-au rezistat 
irezis-tibilului glas de sirene! scriu 0 şi rețin 3... 

EA.- Acum îţi mai bati şi tu joc de mine? Nu-mi ajunge 
scena pe care-am suportat-o de la o idioată ca Lenta! 

EL.-... rețin 3; 3 şicu 1,4... 

EA. (imitându-l). 


— Scriu zero şi rețin 3; 3 şi cu unu, patru... Ce-i asta? 

EL.- Adunare, puişor mic! Prima din cele patru operaţiuni 
de aritmetică pe care le-ai învăţat şi tu în clasa întâi 
primară! Îmi imaginez! Sper! Cred! 3 şi 1,4; 4 şicu 1,5; 
total 50.713... Să zicem, cifră rotundă, 50.000... De 6 ori 
5,30, adăogăm 4 nule, egal 300.000... 300.000... 300.000. 
Bravoos! 

EA.- Şi asta ce maie? 

EL.- Înmulțire, drăguță! înmulţire... De 6 ori 5,30; 
înmulţire... 

EA.- Asta ai mai inventat acuma, ca să mă agasezi? 

EL.- Nu eu. Pitagora! Mizerabilul de Pitagora... Chestia 
veche de 2500 ani, pisicuţo! Tabla lui Pitagora... 

EA.- Scuteşte-mă cu ironiile! (Ridicându-se, venind la birou 
şi citindii-ipeste umăr cifrele de pe foaia de bloc). Va să zică 
aceasta faci? Sub pretext că lucrezi, te închizi în birou şi 
mâzgăleşti hârtia. 

EL.- Da, suava mea! Aceasta fac. Sub pretext că lucrez, mă 
închid în birou şi mă dedau la viciul celor patru operaţiuni. 
Sunt un monstru de perversiune... (O înfăşoară cu braţul de 
mijloc şi o sileşte să se aşeze pe latura fotoliului de la birou, 
lângă el). Acum spune-mi despre ce e vorba, copil mic şi 
bosumflat... Cine l-a necâjit şi l-a supărat pe el? Ce-a mai 
făcut nou, mizerabila de Lenţa? 

EA.- Mai întâi spune-mi tu, ce e cu pomelnicul acesta de 
cifre? 

EL.- Nimic amuzant. 

EA.- Te-ai apucat să rezolvi probleme de la rubrica 
jocurilor distractive? 

EL.- Ceva mai puţin distractiv, greieraşule! Ocupaţie de 
furnică în ajunul iernii. Proiect bugetar... Bugetul nostru 
până la april. Capitolul cheltuieli stricte, fară prevederi 
neprevăzute: 50.000 lunar. De 6 ori 50.000, egal 300.000! 
Atât trebuie să scoatem din pământ, greieraş drăgălaş. 

EA.- Cum? Trei sute de mii? Nu se poate. 

EL.- Ba se poate teribil! Negru pe alb. Cifrele vorbeşte! 


EA.- Ai greşit undeva. Mai verifică, dragul meu... 

EL..- Verificat, răsverificat, supraverificat... Canalia de 
Pitagora are dreptate. De 2500 de ani are dreptate! Tabla 
lui e singura născocire diabolică a omului care a rămas 
imuabilă de 2500 ani. Toate s-au schimbat... Pământul era 
lat şi acum e rotund. Soarele se învârtea în jurul pământului 
şi acum pământul se învârteşte în jurul soarelui. Zeii tronau 
în Olimp de unde şi-au luat catrafusele cam de multişor. S- 
au dus pe gârlă religii, dogme, regimuri, concepţii 
cosmogonice, mijloace de locomoţiune. Oamenii luptau cu 
sulițe şi cu arcuri; acum se vânează cu tancuri, avioane, 
submarine şi branduri. S-au schimbat coafurile voastre, 
pantofii, poşetele, fardurile... Tabla lui Pitagora a rămas! E 
mai tare decât tablele lui Moise... Rezistă fară nici o 
speranţă de modificare: 6 ori 5, 30, adăugăm 4 nule, egal 
300.000! Exact ca şi pe vremea lui Pitagora! Numai că 
atunci erau drahme, dinari, sesterţi, Zeus să mai ştie ce 
regim monetar. Acum sunt lei! Ah! Ce providenţial miracol 
să fi apărut unul mai tare decât Pitagora, un discipol 
iconoclast, sperjur, care să-i facă tabla lui praf şi pulbere, 
proclamând odată pentru totdeauna: 6 ori 5 egal 12, 
adăugăm patru nule, egal 120.000! Una sută douăzeci mii 
lei... Exact cât scrie la rubrica noastră comună de încasări! 
Am arunca în aer toate câte le vezi: Ura! Jos cu dictatura lui 
Pitagora! Jos cu teroarea! Jos cu reacţiunea! Trăiască 
libertatea! Şi fiind liberi, am face ce poftim; am merge 
diseară să tragem o bombă cu o modestă unitate urmată de 
3 nule: 2000, 3000 lei! Melody? Atlantis? Colorado? La 
alegerea doamnei! Cum dictatura lui Pitagora n-arată însă 
semne a se clătina, trebuie să descoperim la capitolul 
încasări o acrobație pentru a acoperi diferenţa de lei 
180.000... După a patra operaţie, nici o speranţă de dubiu: 
180 împărţit la 6 egal 30... Treizeci de mii lunar... 

EA.- Şi eu care tocmai voiam să te rog pentru blană! 

EL.- Nu era nevoie să mă rogi, friguroasă păpuşică! Stă 
scris aci, la capitolul cheltuieli: 5000 rata blană... 5 ori 6 


egal 30... Adăugăm trei nule... Egal 30.000 lei... 30 am 
plătit... rămân 30. 

EA.- În orice caz, încetează cu nulele, înmulţirile şi 
împărțirile ăstea stupide! (Se ridică şi merge să se aşeze la 
distanţă, pe divan). Eşti enervant! Tot bichirind la cifre şi 
zerouri, am impresia că începi să devii şi tu un zero. 

EL.- Mă tem că am şi devenit un zero, divina mea muză! 
Nula ideală! Nula goală. Un covrig. Bagi mâna prin el. 
Nimic pe-o parte, nimic pe alta, nimic la mijloc, nimic 
înainte, nimic îndărăt... Fiind nevoit să tot bichireşti cifre, 
devii zero! Falitatea mediului... 

EA.- Astea le spui pentru mine? 

EL.- Nuu! Pentru Umbra de la Cozia. 

EA.- Aşadar, începem aceeaşi discuţie care ne otrăveşte 
existenţa de un an? 

EL.- Exact un an şi şase luni. 

EA.- Constat că eşti tare în preciziuni. 

EL.- Imbatabil, evaporată doamnă! Ce să fac? Contactul 
strâns cu cifrele, te constrânge la preciziuni... Măcar aşa, în 
lumea ideală, abstractă, a cifrelor... 

EA.- Şi ce vină am eu? 

EL.- Niciuna, candid îngeraş! Niciuna! Eu am toată vina... 
Eu am toată vina că ne-am mutat din modesta şi ieftioara 
noastră locuinţă de două camere cu antret, într-un 
ultraluxos apartament de 120.000 lei chirie anuală! Eu am 
toată vina că ne-am comandat mobilă de 250 mii lei la 
Szekely şi Retti! Eu am toată vina că un flacon de Coqg d'Or, 
chiar transportat clandestin de amici în valiză diplomatică, 
fără vamă, costă 3000 lei. Eu am toată vina că apar în 
fiecare zi „ocazii” la care îngeraşul drăgălaş nu rezistă. Eu 
am toată vina că lunile au numai 30 şi maximum 31 zile. (Ce 
şansă să fi fost de câte 80-90-120 zile ca în Jupiter, Saturn, 
Uranus!) şi tot eu sunt de vină că după cifra 30, printr-o 
mişelnică derogare de la legile normale ale numerelor, 
apare automat pe foaia calendarului: numărul unu, zi întâi, 
dată fatală! Adică ratele, facturile, scadenţele... (Uitându-se 


la calendarul de birou, cu memento altor scadenţe). Eu şi 
numai eu sunt de vină, că peste 8 zile e 15 noiembrie, adică 
alte rate, facturi, scadenţe... Şi ca să mă pedepsesc pentru 
acest cumul de infracţiuni, delicte, crime, mă închid în birou 
sub pretext că lucrez la o tragedie genială în trei acte şi în 
versuri. În realitate, ca să mă dedau la perversiunea celor 
patru operaţiuni în speranţa că, epuizând această pasiune 
lugubră în viciul meu solitar, voi descoperi şi un viciu de 
construcţie, o salvatoare eroare în tabla lui Pitagora. Iar 
când crezi că te-a pocnit scânteia divină a inspiraţiei, apare 
muza trântind uşa să-ţi vestească ultima catastrofă într-un 
strigăt fatal: Pleacă şi Lenţa! 

EA.- Aşa-mi vorbeai tu acum trei ani? Ah! Cine-ar fi 
crezut? 

EL.- Eu mai puţin ca oricine. 

EA.- Bine că măcar recunoşti! 

EL.- Ce să recunosc? 

EA.- Că nu mai eşti acelaşi! 

EL.- Dar tu? 

EA.- Mă aşteptam! Acum eu m-am schimbat! Eu sunt de 
vină! Eu sunt de vină că pleacă Lenţa, a treia servitoare în 
trei luni! Eu sunt de vină că s-au urcat chiriile! Eu sunt de 
vină că domnul, în loc să scrie piese cum scrie toată lumea, 
cu succes, se încăpăţânează la tragedii în versuri, ca un 
licean. Dacă s-a mai văzut! 

EL.- S-au mai văzut, muză, muzicuţă! lartă-mă că te 
contrazic. Tragedii în versuri a mai scris şi liceanul 
Corneille şi liceanul Racine... 

EA.- Când? 

EL.- Pe vremea lui Corneille şi a lui Racine... 

EA.- Aha! L-aş pofti pe domnul Corneille să-şi prezinte 
acum Fedora la comitetul de lectură al oricărui teatru din 
Bucureşti... 

EL.- Nu cred c-ar face-o... Mai întâi, fiindcă te-ai gândit 
probabil la Fedra, nu la Fedora. Fedra e a lui Racine, 
îngeraş drăgălaş, nu a lui Corneille. Şi Fedora ea lui 


Sardou... Triplă confuzie... Fedora? Melodramă în patru 
acte şi-n proză; altă mâncare de peşte! 

EA.- Ce vulgar te exprimi! Astea pui tu în tragedia ta în 
versuri? 

EL.- Altceva, muza mea scumpă! Cifre! Pun cifre! 
Logaritmi! Ar fi o idee: 5 şi cu 8, 12, 12 şicu 4, 16...Un 
dialog cifrat, în versuri, şi din când în când, după inspiraţia 
ta, un sfâşietor gemăt: A plecat Lenţa! 

EA. Fii sigur, că ar avea mai mult succes decât o tragedie 
în versuri, de pe vremea lui Ion Vodă cel Cumplit... În locul 
tău, în loc să mă plâng... 

EL... Nu mai plâng! 

EA.- Atunci, în loc să mă faci pe mine să plâng (îşi şterge 
lacrimile care nu există) cu toate inepţiile acestea, m-aş 
apuca serios de lucru... O piesă modernă, veselă, pe placul 
lumii, să facă o sută de reprezentații cu casa închisă. 

EL.- Cu cuplete? 

EA.- Şi adică de ce nu? 

EL.- Suflet candriu de papugiu? Cel mai mare succes al 
sezonului! (fluieră aria). 

EA.- Să ştii că-i cel mai mare! Crezi c-ar fi o idee aşa de 
idioată? (Fluieră şi ea aria). Ai văzut ce lume? Şi unde te- 
ntorci, asta auzi fredonând. (Fredonează). Vânzătorii de 
cornuri, trecătorii de pe stradă, elevii de liceu, 
manichiuristele, şoferii, vatmanii de la tramvai... 

EL.- Succes monstru! Colosal! Genial! 

EA.- Ba bine că n-o fi! Ce numeşti tu atuncea succes? 

EL.-... 

EA.- Vezi că nici n-ai ce răspunde? Ca piesa ta de anul 
trecut... Şapte reprezentații şi finisch! 

EL..- Alţii au păţit-o mai rău decât mine. Ibsen a fost 
fluierat în tinereţe. Şi Wagner... Şi Maeterlinck la fel... 

EA.- Lasă-i în plata Domnului pe Ibsen, Maeterlinck, 
Corneille, Racine. 'Te măsori cu dânşii? 

EL.- Ca fracțiune zecimală... Măsură subdivizionară. 


EA.- A ajuns o manie la tine! Când Ibsen, Shakespeare, 
Corneille, Racine, când cifre, unităţi zecimale, tabla lui 
Pitagora... Faci o boală... 

EL.- Pitagorită cronică! 

EA.- Nu mai glumi, că eu vorbesc serios... Dacă te-ai 
cuminţi să lucrezi la o piesă ca toată lumea, în loc să stai 
închis în birou şi să canoneşti nişte versuri... 

EL[..-... sau mai ales nişte cifre! 8 şi cu 7, 15; scriu 5 şi rețin 
unu! Ce vis imposibil! Paradisul pierdut! 

EA.- Râzi, dar râzi cam verde! Fiindcă, în fond, recunoşti 
că eu am dreptate... Nu te gândeşti şi la mine? În două luni, 
piesa ar fi gata. Ai avea succes... Am avea bani! N-ai mai fi 
crispat ca acum... N-ar mai exista veşnica discuţie a ratelor 
şi scadenţelor, care-au făcut din viaţa noastră un infern... 
Ţi-ai mai aduce aminte şi de mine... Mai avem noi o zi bună? 
Una măcar, cum au fost zilele noastre atunci, la început... 
Îmi păreai atât de altfel! Eram şi eu atât de altfel! Nu mă 
mai recunosc... Parcă mi-e milă de mine! 

(Plânge, de astă dată sincer). 

EL. (ridicându-se şi venind lângă ea, ştergându-i drăgăstos 
ochii cu batista). 

— Chiar lacrimi adevărate, copil mic şi oropsit? 

EA.- Crezi că numai eroinele din tragediile tale au inimă? 
Să ştii că mă simt ca un copil oropsit. 

EL. (continuând a o mângâia). 

— Şi toţi îl necăjesc pe el? 

EA. (alintată, printre lacrimi). 

— Să ştii că da! 

EL. (acelaşi joc). 

— Şi nimeni nu-l iubeşte pe el? 

EA.- Să ştiică nu! 

EL.- Şi el e singur, singurel pe lume? 

EA.- Da... 

EL.- Şi n-are cine să-i poarte de grija ratelor la blană? Şi 
nu găseşte el un suflet candriu de papugiu să-l înţeleagă? 

EA.- Eu plâng şi tu! M-am săturat de viaţă! De toate! 


EL.- Şi el s-a săturat de viaţă. Şi se isprăveşte flaconul de 
Coqg d'Or! Şi Parisul e ocupat de nu se mai pot aduce 
ciorapi! Şi toate nenorocirile s-au abătut pe capul lui! 
(schimbând de ton). Cum să-l împăcăm şi să-l consolăm? Hai 
să-l sărutăm şi să-l legănăm, ca să le uite el pe toate... 

(Se execută). 

EA.- Şi ca mâine dimineaţă s-o luăm da capo? 

EL.- Nu muză, muzicuţă! N-o mai luăm da capo! Să 
însemnăm undeva această solemnă şi memorabilă zi a 
marilor hotărâri! Mâine dimineaţă ne închidem în birou. 
Zvârlim în sertar tragedia în trei acte şi în versuri. Răsucim 
cheia şi o aruncăm în stradă! Devenim serioşi! Punem cruce 
fracțiunii zecimale din Corneille, Racine, Maeterlinck, 
Ibsen, alte edecuri! Şi devenim serioşi; scrim ceva vesel, cu 
vervă, pe placul tuturor. 

EA.- Adevărat? 

EL.- 'Tot ce poate fi mai adevărat! Scrim ceva vesel, cu 
muzicuţă şi cuplete, să fredoneze toată lumea, să nu mai 
poţi scoate capu-n lume de refrenul zglobiu: Amor hoinar, 
de pantofar! Viaţa în rate, iluzii ratate! 

EA. (cu decepţie). 

— Nu eşti serios! 

EL.- Tot ce poate fi mai serios, muză, muzicuţă! În două 
luni dăm piesa rasol! Trei luni de reprezentații cu casa 
închisă. Succes colosal! Adio cu ratele, scadentele şi toate 
mizeriile! Finisch! Şi atunci, muza-muzicuta va descinde 
glorios într-o blană de 120.000 lei, abia atingând trotuarul 
cu pantofiorii de 22.000 lei, ca să-şi cumpere o poşetă de 
15.000 lei de la Djaburow, crocodil extra! O nebunie a 
cifrelor şi-a nulelor. Sublimul numeric! Tabla lui Pitagora 
zvârlită în aer şi deasupra noastră o ploaie de numere, ca 
de confetti. Destul să întinzi mâna şi să le prinzi din aer! 
(Întinde mâna şi prinde cifrele nevăzute ca muştele). Le 
prinzi din aer şi le înşiri pe aţă, câte 4-5 la şir: pantofi! 
blană! taior! parfum! Ce mai doreşte doamna? Două piese 
pe an, turnee în provincie... 


EA.- Poţi organiza o trupă... o companie dramatică... o 
asociaţie... 

EL.- Exact! Organizăm o trupă, o societate de exploatare 
pe acţiuni... 

EA.- Şi tu director? 

EL.- Şi eu director! Şi tu, doamna directoare! 

EA.- Ar fi prea frumos, ca să fie adevărat... 

EL.- Are să fie, muză-muzicută! Schimbăm de macaz. 
Ibsen, Maeterlinck, Shakespeare, Corneille, Racine, alte 
cadavre, le lăsăm pe linia moartă. Noi trecem înainte cu 
viaţa! lar dacă dăm şi aci fiasco, dacă deraiem... 

EA.- Nu se poate... 

EL.- Să presupunem că se poate... Nu ne descurajăm! 
leşim la drum mascaţi, punem pistolul în piept şi dezbrăcăm 
trecătorii de blană ca să ne îmbrăcăm noi: Punga sau viaţa! 

VIII. 

APARIAMENTUL 7 

— Viaţa omului nu face nici două parale în ziua de azi! a 
spus Izu Melzer şi a privit îndată împrejur, mai aducându-şi 
aminte că, în ziua de azi, zidurile au mai multe urechi chiar 
decât pretinde proverbul. 

— Vrei să mă lucrezi cu tarif redus? La mine nu merge! 

— Dar n-am, domnu lonescu! Pe viaţa mea dacă am bani 
lichizi. 

— Nici nu pretind lichizi! Vreau solizi. 

— De unde să scot eu aşa o sumă? 

— Din casa de fier! 

— Din casa de fier? Doar vânt răsucit în fişicuri să mai scot 
din casa de fier! Zic zău, domnu lonescu. 

— În acest caz, pierdem vremea de pomană? 

Domnul lonescu a închis servieta de pe genunchi cu un 
ţăcănit metalic şi s-a ridicat. Afară, în ploaie, în stradă, se 
auzea un grup trecând în pas cadenţat şi intonând un marş 
ameninţător. 

Izu Melzer s-a făcut mai mic pe scaunul său. În ochii 
roşcaţi, fară gene, i s-a împuţinat lumina, parcă se afla şi el 


acolo, în stradă, în ploaie, un câine fugărit căutând un 
cotlon de gang să se mistuie. A spus cu glas tânguit: 

— Luaţi loc, domnu Ionescu. De ce v-aţi supărat? 

Domnul lonescu a rămas însă în picioare, înalt, spătos în 
paltonul larg, muşcându-şi mustaţa cărbunie şi uitându-se 
încruntat la omul de pe scaun de la o scârbită altitudine. 

— Nu mă supăr! N-am timp. Atâta tot! 

— Mai acordaţi-mi zece minute. Nu se sfârşeşte lumea! 
Trebuie să mă gândesc; să văd de unde mai pot scoate. Vă 
TOg să şedeţi... Poate fumaţi o ţigară? 

Izu a făcut înconjurul biroului ca să ofere cutia de ţigări şi 
cutia de chibrituri. Domnul Ionescu le-a refuzat: 

— Mulţumesc! Am ţigările mele... Ca după o pungă mai 
modestă. Nu marfă de lux şi de contrabandă. 

— Eu nici nu fumez... simţi nevoia să se dezvinovâăţească 
Izu Melzer. Le ţiu pentru persoane care fumează... 

— Persoane simandicoase, care s-au dat la fund? rânji 
domnul Ionescu. Tovarăşii şi amicii dumitale de până mai 
ieri, cu care învârteai consilii de administraţie şi permise... 
Hai? Unde sunt? Unde se mai văd? Unde se mai aud? 

Izu Melzer n-a ştiut ce să răspundă. Ca să-şi afle de lucru, 
a orânduit la linie diferite obiecte de pe birou: sigilii, 
agende, blocuri, creioane colorate. Domnul Ionescu s-a 
instalat în fotoliu cu servieta pe genunchi, acordându-i 
mărinimos răgazul de zece minute: 

— Poftim! Aştept... Ca să nu zici că nu sunt un om de 
omenie... Fă-ţi socotelile repede, jupâne Izule! 

— Patru sute de mii pot găsi până mâine. Şi asta numai eu 
ştiu de unde şi cum... oftă Izu Melzer. 

— Nu mă interesează. Nici de unde, nici cum... Mă 
interesează suma! lar suma nu-i patru sute de mii. E şapte 
sute cincizeci de hârtii de-o mie! 

— Trei sferturi de milion? De unde să scot eu trei sferturi 
de milion? 

— Din casa de fler. 


— Din casa unde vă zic c-a suflat vântul... De două luni tot 
am scos, am scos, fară să intre nimica înapoi. Tot ce-am 
lucrat eu o viaţă întreagă se duce în câteva luni. 

— Posibil! Numai că aşa ai să poţi pleca nesupărat aiurea, 
unde ai să mai învârti câteva afaceri cu patenta Izu Melzer 
şi ai să pui banii la loc într-un an. 

— În ţară străină? 

— Parcă asta nu-i ţară străină! Într-un an eşti ca de-acolo, 
oriunde ai s-ajungi. Pe când altfel, nu garantez! Nimeni nu 
garantează... Cum singur ai spus: Viaţa omului nu face nici 
două parale în ziua de azi! Vreme de război... Când mor 
atâţia pe fronturi, ce înseamnă unul, o sută, ori o mie în 
plus? Am vrut să-ţi fac un bine. Bag de seamă cu părere de 
rău că nu şti să-l preţuieşti. Te tocmeşti ca la tarabă. Cu 
amicul dumitale Haimovici a mers mai repede. Expeditiv! 

— l-aţi procurat actele de plecare şi lui Sami Haimovici? se 
miră Izu. 

— Te cred! Le am aci! bătu domnul lonescu servieta cu 
latul palmei. 

— Ce fel de oameni! M-am întâlnit cu dânsul şi n-a suflat o 
vorbă. 

Domnul Ionescu a rânjit, lungindu-şi picioarele în galoşii 
imenşi şi netezindu-şi mustaţa ghimpoasă şi neagră: 

— Ce fel de oameni? Dumneata te miri? Oameni ca 
dumneata şi ca alţii. Spui că te-ai întâlnit cu dânsul. 
Dumneata i-ai spus ceva? Că în trei zile poţi să capeţi actele 
şi să pleci scuturând papucii? 

— Nu. Cum aveam să-i spun? Mi-aţi cerut garanţie de 
discreţie. 

— Taman la fel şi dânsul. I-am cerut garanţie de discreţie... 
Dar şi fără asta, tot ar fi tăcut, cum ai fi tăcut şi dumneata, 
chiar dacă nu-ţi ceream nici o garanţie... Fiecare îşi apără 
pielea. Şi o piele de om, tot face mai mult de două parale, 
orice-ai spune dumneata, jupâne Izule! El a plătit pentru 
dânsa un milion, nu 25% reducere pentru amici, cum ţi-am 
făcut eu preţ de desfacere. 


— Sami are parale multe! Îi dă mâna... A câştigat destul... 

— Că dumneata ai pierdut? 

— Nu zic... Dar eu am făcut afaceri grele... Ela mers 
numai la sigur! El îi dintre aceia care cumpără monedă de 5 
lei cu 4 lei şi o vinde cu 6... Aiste-s afacerile lui. 

— Vrei să spui că au fost afacerile lui! Fiindcă nu mai pupă 
altele. Iar când văzu că nu mai pupă altele în ţara 
românească, deştept cum e, şi-a făcut bilanţul, a trecut un 
milion la profit şi pierdere, îşi leagă boccelele şi mâine te 
salută cu stimă, luându-şi tălpăşiţa via Constanţa - Istambul 
- Pireu - Smirna, spre pământul cel vechi al făgăduinţii, de 
vreme ce acesta v-a înţărcat. Grăbeşte să-i calci pe urmă 
până nu-i prea târziu, meştere Izule! Eu ştiu mai multe de 
câte pot spune. 

— Cinci sute de mii... rosti încet Izu, fără să ridice ochii, 
aliniind din nou creioanele colorate, sigiliile, tampoanele de 
pe birou. 

— Haide-hai! Lasă tocmeala! 

— Şase sute de mii... 

— Pentru aceasta mă ţii aci? Plec şi ai să mă cauţi cu 
lumânarea... Cu cele şapte lumânări de la sfeşnicele 
voastre... 

— Şapte sute de mii în capăt... Şi gata! 

— Şapte sute cincizeci de cearşafuri de-o mie. Nici o para 
mai puţin! Te-ai gândit la sfeşnic şi fixezi suma după 
lumânări? Bagă de seamă... Mă uit şi eu la calendar... 
Mâine e 8... Ridic tariful la opt sute de mii! Şi poimâine la 
nouă... lot aşa mai departe... [i-am spus ce risc. Ţi-am spus 
unde am de dat şi de împărţit... Sunt ochi care nu trebuie 
să vadă. lar ca să nu vadă ochii, trebuie să-i astupi c-o 
legătură groasă de miiare. Aceasta n-o înveţi acum de la 
mine... O ştii mai de mult şi mai bine de la tovarăşii 
dumitale de ieri, cu care ai învârtit destule şi nu le-ai 
învârtit pe gratis. Este? 

— A fost... oftă Izu Melzer, scărpinându-se a obidă cu 
coada unui creion metalic după urechea dezbârnată. 


— A fost şi are să mai fie. Dar aiurea, unde ai să-ţi găseşti 
alţi amici şi tovarăşi, că pentru aşa ceva aveţi nas bun să-i 
adulmecaţi de la distanţă. Când ai să te afli în Asia mică, în 
Asia mare, la Bombay, cine ştie pe unde, în drum spre una 
din cele două Americi, ai să mă pomeneşti! Mai ţii minte? 
Când m-am aflat eu la strâmtoare, ştii cum m-ai operat? Am 
tăcut şi-am plătit... Acum, când te afli dumneata la aman, 
nu-ţi pun procente ofurile de-atunci. Îţi mai fac şi reducere! 
Am plecat! Bate palma şi scoate două sute cincizeci de foi 
aconto... 

— De unde să-i scot? 

— Din casa de fier, de unde tot îţi spun... În trei zile te poţi 
urca în tren... Ţi-ai anunţat nevasta, copiii? 

— De ce să-i anunţ dacă nu era nimica sigur? Femeia 
scapă o vorbă ici-colo... Copiii au să înceapă a plânge şi se 
văâita... 

— În fine... Treaba dumitale! Destul că, pentru mine, 
chestia e sigură o dată ce ai cuvântul meu... Uite! Ca să nu 
spui că nu-s băiat bun, fac sacrificiul să te însoțesc, nu 
numai până la gară... Până la Constanţa! Te predau grop de 
valoare pe vapor... Ce mai vrei? 

Un timp, Izu a rămas cu ochii la galoşii enormi de unde se 
lăţiseră pe covor două şiroaie de apă. Altădată, domnul 
Ionescu îşi lepăda afară galoşii şi umbrela, făcea 
anticameră, intra respectuos şi îi spunea: coane Izule! 
Acum îi lăsa suvenir două pete negre pe covor. 

A oftat, amintindu-şi că petele acelea au să-i fie indiferente 
peste trei-patru zile, când se va despărţi de toate câte le 
lasă aci. 

Întrebă: 

— Şi dacă am încurcături pe drum? 

— Încurcături nu există cu mine. Afacere cinstită. Firmă 
garantată! 

Am oameni siguri. l-am servit când erau sub prigoană; mă 
servesc când au ajuns tari. E altreilea transport şi n-am 
avut nici o surpriză neplăcută... Fiindcă eu mai şi dau unde 


trebuie, jupâne Izule, nu numai iau! Scoate banii! Ce-i mai 
ţii? că nu-ţi aduc procente dacă-i mai păstrezi cinci minute 
în casa de fier! N-am timp... Mă mai aşteaptă alte chestii... 

Izu Melzer a gemut adânc şi a deschis sertarul biroului, nu 
casa de fier. A scos trei pachete şi le-a mai dezmierdat în 
mână, drămuindu-le. Pe urmă s-a despărţit de ele cu al 
doilea geamăt din baierile inimii: 

— Număraţi, domnu lonescu. 

— Am încredere, că doar tot în mâna mea eşti! mârâi în 
colţul caninilor domniţi Ionescu, primind teancurile sub 
banderolă şi zvârlindu-le neglijent în fundul servietei unde 
mai aşteptau alte pachete identice să le ţină companie. 
Acum, dă-mi actele! Şi nu sufli o vorbă! înţelegi? Chestie de 
viaţă şi de moarte. În afară de nevastă, nici o vorbă... 

— Şi dacă am vizite neplăcute? se îngrijoră Izu cu ochii la 
uşă şi cu urechea la cântecul altui grup din stradă, din 
ploaie. 

— N-ai să ai nici o vizită neplăcută! Intră şi aceasta în 
preţul meu cu reducere. Scutire din oficiu de vizite 
neplăcute... Pregăteşte-ţi în linişte boccelele. 

Izu Melzer se uită cu jale la biroul său de import-export, 
renovat abia de trei ani, când îşi mărise societatea şi 
începuse a prospera peste aşteptări. Biroul american, 
maşinile de scris şi de calculat, scaunele de nichel, 
diagramele de pe pereţi, casa de fier; la ce bune, toate? 
Exclamă cu amar: 

— Ce vremuri, domnu lonescu! 

— Vremuri schimbătoare, jupâne Izule. Pentru unii, bune; 
pentru alţii, rele... Aşa se-nvârteşte roata! 

— Când mă gândesc că aicea îmi imaginam eu să 
îmbătrânesc şi să mă retrag din afaceri! 

Domnul lonescu l-a consolat cu feroce nepăsare: 

— Lasă că se îmbătrâneşte foarte bine la Smirna, la Haifa, 
la Chicago, la New-York! Unde ai intenţia să te opreşti şi de 
unde ai să-mi trimiţi o ilustrată cu vederi şi cu salutări 
cordiale? 


— Pot eu să ştiu ceva? Plec unde-am să văd cu ochii. 

— Ai să vezi bine cu ochii pe care-i ai, măcar că-i ascunzi 
după ochelari. De asta nu-ţi port eu grijă! Sâmbătă primeşti 
actele, vize, toate la punct... Luni, plecarea... Încă o dată: 
discreţie absolută! Dumneata nu ştii de Sami; Sami nu ştie 
de dumneata... Aveţi să vă întâlniți în gară, în tren, pe 
vapor... Sunt sigur că înainte de a ajunge la primul port, aţi 
şi pus la cale o afacere să vă scoateţi spezele drumului 
dintr-un condei. 

— Cu Sami? v 

— Cu Sami... În loc să cumpăraţi monede de 5 lei cu 4 şi să 
le vindeţi cu 6; cumpăraţi ceva valută forte cu 2000 şi o 
vindeţi cu 4000! Hai, noroc! 

— Asta numeşti dumneata noroc? 

— Nu te plânge! Nu se numeşte noroc c-ai dat peste unul 
ca mine? 

Domnul Ionescu şi-a încheiat servieta, paltonul; a pus 
pălăria pe cap şi l-a salutat cu un deget dus la borul ud de 
ploaie. 

Izu Melzer a căzut pe scaun, ştergându-şi broboanele de 
pe frunte. Partea cea mai grea începea abia de-acum 
înainte. 'Ioate le pregătise fără să pomenească nimic Bertei 
şi copiilor, nici bătrânilor Froim şi Sara Melzer din prăvălia 
lor de pe Calea Dudeşti, unde-a crescut şi de unde s-a săltat 
spre afaceri de-o mai îndrăzneață măsură. Mutând şi 
punând la loc, în aliniere, creioanele, sigiliile şi blocurile de 
pe birou, îşi recapitula în cuget cuvintele cu care să-şi 
vestească hotărârea. Şi-a amintit că această ordine nu mai 
are nici un rost pentru el. A răvăşit obiectele cu palma, 
suprimând aşa simbolic orice legătură cu trecutul. A scos 
ochelarii aburiţi să-i şteargă cu batista, a despăturit o hartă 
şi a început a urmări cu un creion roşu linia vapoarelor pe 
spatiile albastre: Istambul, Pireu, Smirna, Beirut, 
Alexandria... 

Afară, în stradă, în ploaie, se auzeau paşi cadenţaţi şi 
acelaşi, acelaşi, acelaşi marş. În apartamentul de-alături, un 


aparat de radio deschis la maximum amplifica un discurs 
ameninţător, cu o voce răguşită, teribilă, atât de aproape, 
încât vorbitorul părea că-şi detună spusele în camera 
vecină. 

Izu Melzer a încefrcat să n-o audă. A desfăcut ziarul, dar 
titlurile mari şi negre vesteau peripeții nu mai puţin 
amenințătoare. Scufundarea unui vapor în Mediterana; 
Scufundarea unui convoi în Atlantic; Bombardament aerian 
în Alexandria; Un sânge generos şi eroic, purificator, 
pulsează acum în toate inimile româneşti... În ce unghi din 
lume a mai rămas un loc unde se poate trăi în tihnă? Fără 
bombardament, fără scufundări de vapoare? Şi el care de 
trei ani, plăteşte în dolari o asigurare pe viaţă, la o societate 
americană! Pentru aşa o viaţă! 

IX. 

APARIAMENTUL 39 

— Viaţa se cuvine trăită cu risc şi curaj, tată! Cu orice risc 
şi cu tot curajul! 

— Vivere pericolosamente? întrebă ironic Dominic Saburu. 

— Da, tată! Vivere pericolosamente... Nu le-am învăţat de 
la tine acestea, când eram copil şi vorbeai altfel? 

Dominic Sabaru îşi privi feciorul cu descurajată osteneală. 

În loc să-i răspundă autoritar şi sever cum avea intenţia, 
gândi: „Ce uimitor seamănă acum cu Tereza! Chiar dunga 
şănţuită dintre sprincene e a ei. Nici o mirare că e atât de 
fanatic şi că orice discuţie cu dânsul nu duce la nici un 
rezultat... Pierd timpul zădarnic”. 

I-a întors spatele şi s-a uitat în stradă, unde în ploaie şi în 
lumina vânătă de amurg, trecea o echipă în aceleaşi 
uniforme, cântând. Se întrebă câţi oare, în ceasul acesta şi 
în acest oraş, privesc tot aşa de la geamul lor o lume care 
le-a devenit deodată neînţeleasă şi duşmană? Şi în câte case 
oare, între părinţi şi copii, frate şi frate, nu izbucnesc 
aceleaşi discuţii fără nici o dezlegare? 

Era un om înalt şi slab, adus puţin de umeri, cu trăsăturile 
fine şi pale, deprimate. Un om care cunoscuse o epocă de 


relativă glorie ca publicist şi orator, în preajma anului o mie 
nouă sute zece. Pe atunci, în suita profesorului Nicolae 
Iorga, cutreiera ţara, lupta în alegeri, se războise în 
parlament şi, aflându-se cu destulă stare de-acasă. - moşie 
şi întinderi forestiere în exploatare - juca un rol de patriotic 
Mecena, contribuind la diferite întemeieri de ziare, reviste, 
biblioteci şi aşezăminte culturale, mai mult sau mai puţin 
efemere. Pe urmă, mâhnite împrejurări familiale şi 
dezgustul de alaiul deşert al mulțimilor, l-au îndemnat să 
stea la o parte. 

Pierduse întâia nevastă, Tereza, în anii războiului. O 
tovarăşă austeră şi loială, nepoata unui acerb combatant 
naţionalist de pe vremea lui Kogălniceanu, crescută în 
datina actelor mari. De la dânsa i-a rămas feciorul acesta 
sumeţ şi pietros, cu predici de justiţiabili, de care se simţea 
tot mai îndepărtat. 

După cinci ani, încercase să-şi dureze alt cămin. Mai blând 
şi mai dulce, mai egoist capitonat numai pentru tihna lui, 
dar unde îl pândea o durere încă mai nealinată. Căci a 
doua-i tovarăşă de viaţă şi poate adevărata-i iubire, Gaby, l- 
a părăsit într-o zi fără nici o explicaţie, lăsându-l cu doi copii 
de-o fire cu totul alta, aproape de inima sa, însă tot de-un 
neliniştitor destin: băiatul acum imobilizat în ghips de-o 
tuberculoză osoasă, fetiţa prea înclinată spre feerie, mister 
şi fantastic - amândoi făurindu-şi o existenţă puerilă, 
stranie, opacă la realitate. Iar între dânşii, feciorul cel 
mare, Andrei, un spin veşnic prezent, veşnic sângerându-i 
cu o vorbă, un gest, o muşcătoare lecţie. 

Astăzi, cu aluzii directe, se încumeta să-i revizuiască până 
şi lui procesul vieţii. Aceasta n-o putea tolera. S-a întors de 
la geam, rostind cu o exagerată asprime, ca toţi oamenii 
şovăielnici care încearcă să-şi restabilească autoritatea în 
explozii de energie. 

— Andrei! Cât locuieşti sub acelaşi acoperiş cu mine, 
doresc să am eu ultimul cuvânt aci! Eu şi nimeni altul... 

— E un răvaş de drum? 


— E o simplă dorinţă. Şi, de altfel, un drept. 

Andrei şi-a trecut mâna prin păr, cu un gest care amintea 
un tic al Terezei. A surâs cu zâmbetul ei, superior şi rece, 
uscat: 

— Ierarhia drepturilor s-a cam schimbat în ziua de azi, 
tată. 

— Constat. 

— Constaţi, dar refuzând a trage concluzii. 

— Cum îţi permiţi să-mi vorbeşti astfel? 

— Nu-mi permit. Constat şi eu. 

Amândoi se măsurau din lumile lor depărtate. Părintele în 
picioare, cu spatele rezemat de bibliotecă. Andrei pe 
marginea scaunului, gata de plecare, cu degetul înfipt în 
cingătoarea de piele şi cu intolerabilul surâs de 
superioritate. Într-o singură clipă, Dominic Sabaru a retrăit 
viaţa de abnegaţie şi loialitate a Terezei; viaţa de 
încăpăţânată muncă şi de fanatism a orfanului. Poate a 
simţit o vină faţă de amândoi, căci stăpânindu-şi iritarea de- 
o clipă, a vorbit cu blândeţea de totdeauna: 

— Andrei, te-am rugat de nenumărate ori să evităm 
asemenea discuţii. 

— Sunt necesare, tată... 

— Necesare? Ca să mă convingi? 

— Ca să te previn, tată... Vor veni răfuieli... E o vreme 
când se netezesc drumurile de tot ce stă în calea unei 
credinţe. 

— Şi eu stau în calea cuiva? A unei credinţe? 

— Poate că da, tată! Cel puţin aşa li se pare altora... 

— Altora? Care alţii? 

Andrei a strâns din umerii laţi şi puternici, ocolindu-i ochii: 

— Acei care duc mai departe credinţele tale de acum 
douăzeci de ani... 

— Frumos le duc! exclamă Dominic Sabaru, făcând un 
semn spre geamul din stradă, unde se auzeau cântărite şi 
cadenţa paşilor în marş. Cu alaiurile acestea? Cu toate câte 


le ştii şi mi-e penibil să le amintesc? Cu toate câte încă se 
mai pregătesc, după propriile tale mărturisiri? 

— Sunt necesare, tată! 

— Pentru ce sfârşit? 

— Ca să lichidăm o lume, netezind calea alteia... 

— Mai bună? 

— Mai puţin rea... 

— Ce sigur eşti pe tine! Ce siguri sunteţi pe voi! V-aş 
invidia, dacă n-aş şti ce deznodământ vă aşteaptă... Vi se 
pare că deţineţi unicul adevăr... unica soluţie pentru a 
pregăti lumea cea mai puţin rea de mâine... Vorbesc, bine 
înţeles, despre câţiva dintre voi. Cei de bună credinţă ca 
tine... Ceilalţi, cei mulţi, nici nu merită o discuţie. Şi aceştia 
au să vă târască, au să vă împingă unde vor dânşii, unde-i 
mână instinctele lor primare, nu unde visaţi voi... 

— Avem să ne debarasăm. Avem să purificăm cadrele... 

— Să admit, admițând imposibilul... fiindcă acum sunteţi 
prizonierii numărului! Dar chiar voi, cei puţini, prin ce 
miracol deţineţi adevărul unic? V-aţi întrebat vreodată? 

— Îndoiala este un cuvânt exclus din vocabularul nostru! 

— Tocmai... E simptomul cel mai alarmant. Fatal! Îmi 
aminteşti o pagină din Dostoievski... 

Andrei a strâns a doua oară din umeri: 

— Literatură! 

— Nu e literatură, dragă Andrei! E o pagină profetică... E 
imaginea lumei de azi, cu toate convulsiile ei, întrevăzută de 
acum optzeci de ani cu o spăimoasă luciditate... Am să ţi-o 
citesc. E bine s-o cunoşti, cu tot disprețul vostru pentru 
cărţi, literatură, scrisul şi gândirea altora. 

Dominic Sabaru a căutat în bibliotecă volumul al doilea din 
Crimă şi pedeapsă, a deschis la ultimele pagini şi, 
instalându-se la birou, a început a citi cu evlavia generaţiei 
sale pentru, litera cărţilor, chiar când cărţile erau ale unor 
adversari de convingeri: „Rascolnicoff îşi petrecu la spital 
sfârşitul postului şi săptămâna Paştilor. Întorcându-se la 


viaţă şi sănătate, îşi aminti toate visurile din timpul când a 
fost pradă delirului. 

I se păruse atunci că vede întreaga lume devastată de un 
flagel teribil şi fără precedent, care, venit din fundul Asiei, 
se abătuse asupra Europei... Toţi trebuiau să piară în afară 
de un mic număr de privilegiați. Trichine de o specie nouă 
şi necunoscută, microscopice creaturi, erau spirite 
înzestrate cu o inteligenţă şi cu o voinţă. Iar indivizii o dată 
infectați, în aceeaşi clipă începeau a se zvârcoli cuprinşi de- 
o furie disperată şi spumegândă. 

Totuşi, lucru straniu, niciodată oamenii nu s-au crezut atât 
de înţelepţi, atât de siguri în stăpânirea adevărului, cum se 
socoteau aceşti sărmani posedaţi. Niciodată n-au avut mai 
multă încredere în infailibila lor judecată, în robusteţea 
concluziilor lor savante şi a principiilor lor morale. Sate, 
oraşe, noroade întregi erau molipsite de această molimă şi 
îşi pierdeau vechea lor limpezime de cugetare. Toţi se 
frământau frenetic şi se aflau în afară de puterea să se 
înţeleagă unii pe alţii. Fiecare socotea că el singur deţine 
adevărul şi izbindu-se de neînţelegerea semenilor, se lovea 
în piept, plângea şi îşi frângea mâinile. Nimeni nu putea să 
cadă de acord asupra binelui şi a răului; nu ştia pe cine să 
condamne şi pe cine să absolve. Oamenii se întreucideau 
sub pornirea unei înverşunări absurde. Se aliau pentru a 
alcătui uriaşe oştiri, dar o dată porniţi spre câmpurile de 
bătălie şi o dată războiul dezlănţuit, dihania intra în 
rândurile armatelor, luptătorii se aruncau unii asupra 
altora, se sugrumau şi se devorau. În oraşe suna alarma cu 
neîntrerupere zi şi noapte, dar cine dăduse alarma? pentru 
ce primejdie? nimeni n-o ştia destul de lămurit şi toată 
lumea rămânea în veşnic tremur... Oamenii se lepădau de 
îndeletnicirile lor cele mai umile, căci fiecare se simţea în 
măsură să propună ideile sale salvatoare, reformele sale; 
chiar plugarii îşi părăseau ogoarele - nimeni nu se împăca 
sub nici un cuvânt cu ideile celuilalt. Ici şi colo, unii se 
alcătuiau, e drept, în grupuri, se întovărăşeau pentru o 


acţiune comună, îşi jurau să nu se despartă - dar o clipă 
după aceea îşi uitau marile hotărâri şi jurămintele, 
începeau a se acuza reciproc, se încăierau, se ucideau... 
Incendiile, lipsurile, foametea, completau acest sinistru 
tablou, piereau oameni, piereau lucruri, piereau vechi şi 
sacre tezaure. Flagelul se întindea zi cu zi, zi cu zi lărgindu- 
şi pustiirea pe toată suprafaţa pământului. În lumea 
întreagă s-ar mai fi aflat poate exemplare imune, menite a 
salva neamul omenesc, a regenera viaţa şi a primeni 
pământul; dar nimeni nu întrezărea nicăiri aceşti oameni, 
nimeni nu le asculta cuvintele şi nu le auzea glasul...”1 

Dominic Sabaru a închis cartea şi a ridicat ochii, 
întrebând: 

— Nu e un presaj profetic? 

— Literatură, tată! a răspuns Andrei, cu zâmbetul rece şi 
uscat al Terezei. 

— Nu, e acesta, aspectul şi sensul exterminărilor de azi, cu 
tot ce va urma, căci trăim numai un început? E o pagină de 
istorie anticipată... Personal, nu-l iubesc pe Dostoievski. E 
prea torturat. Prea negru... Dar cum să nu recunosc că stă 
alături de profeţii Bibliei? 

— Literatură; rămân la opinia mea! Generaţia voastră a 
hamletizat de oroarea acţiunii... A fost o generaţie de 
diletanţi... Poate şi de epigoni... Generaţia noastră s-a 
scuturat de zgura literaturii şi hamletizărilor, tocmai pentru 
a se simţi cu mâinile libere pentru acţiune... Numai cărţile 
acestea moarte, cu lumea lor moartă din rafturile 
bibliotecii, v-au paralizat şi v-au împiedicat să fiţi ceea ce ar 
fi aşteptat lumea de la voi. Ceea ce aveaţi datoria de a fi! 

Andrei a privit de jos în sus peretele întreg ocupat de 
bibliotecă; pe urmă, cu aceeaşi compătimire s-a uitat la 
părintele său care alinta maşina! cu latul, palmei legătura 
roşie a volumului. S-a ridicat, potrivindu-şi cingătoarea de 
piele. 

— Tată, permite-mi un sfat... Câteva săptămâni ar fi 
nimerit să pleci la ţară... Sau la un prieten, undeva... la un 


prieten mai puţin... mai puţin... 

— Zi! a zâmbit amar Dominic Sabaru. Zi, Andrei! La un 
prieten mai puţin suspect? 

— Şi încă mai bine; la unul chiar deloc suspect... 

— Aceasta mi-o spui tu mie, Andrei? Atât mă cunoşti? De 
ce crimă sunt vinovat fată de „credinţa” voastră? 

— Nu eşti cu noi... Ai fi putut fi cu noi şi nu eşti cu noi! 
Cine nu e alături de noi, e împotriva noastră! Nu mă sili să 
spun mai mult, căci nu pot spune mai mult. 

— Noaptea Sfântului Bartolomeu? 

— Literatură, tată! a strâns iarăşi Andrei din umerii voinici 
şi lati. Lăsă literatura! S-a sfârşit cu dânsa. 

Dominic Sabaru se ridicase şi el în picioare. A venit în faţa 
feciorului cu fruntea-i încruntată şi i-a pus mâinile sale 
slăbănoage, străvezii, pe umerii aceştia voinici şi lati. 

— Andrei! Eu te-am crescut pentru altceva. Altfel... 

— Te rog, tată! a întors Andrei privirea posomorâtă spre 
cântecul şi marşul de afară care-l chemau. De prisos aceste 
scene sentimentale... Fiecare mergem spre lumea 
noastră... A ta, îndărăt; a mea, înainte... „Cum seamănă cu 
Tereza! - gândi iarăşi Dominic Sabaru. La gest, la vorbă, la 
intonaţie, cu toate că avea numai un an jumătate când a 
murit ea. Şi acum îmi stă în faţă, ca o injustă mustrare a ei!” 

A zâmbit cu tristeţe, desprinzându-şi mâinile de pe umerii 
feciorului şi lăsându-le să cadă neputincioase. 

— Bine, Andrei. Văd şi eu că sunt de prisos „aceste scene 
sentimentale”, de vreme ce-au ajuns copiii să dea sfaturi 
părinţilor... le-aş ruga măcar să fii prudent... Să-ţi 
cântăreşti de zece ori cugetul înainte de a-l transforma în... 
acţiune! Dar, mă tem că şi aceasta e o prejudecată ridicolă 
a generaţiei mele... 

— Aşa şi este! râse glacial Andrei. Te-am lăsat, tată... Mă 
duc la datoriile care n-aşteaptă. Gândeşte-te la cele ce-am 
spus, căci nu le-am spus de dragul vorbelor... 

Rămas singur, Dominic Sabaru a zvârlit în coşul de hârtii 
gazeta cu titlul de articol: „Un sânge generos şi eroic, 


purificator, pulsează acum în toate inimile româneşti...”. Nu 
se prindea asemenea lectură de dânsul. Nici aceasta, nici 
oricare alta. 

Îl sufoca acum încăperea cu biblioteca anilor de tinereţe, 
cu portretele foştilor tovarăşi şi dascăli, cu gravuri şi 
estampe vechi de Bouquet, Raffet şi Proziosi, după tradiţia 
camerelor de lucru ale cărturarilor din acea vreme. Lumina 
vânătă a asfinţitului le îneca într-un fund de apă turbure. 
De acolo se mişcau spectre; amintiri, întrebări, hamletizări. 

Ca întotdeauna după dezbaterile fără rezultat cu Andrei, 
simţea un gust de cenuşă în gură. Şi ca întotdeauna, îşi 
căuta refugiu în odaia celorlalţi copii: Puck şi Stanislas. 
Copiii fugarei. Copiii iubirii. 

A bătut în uşă cu un deget uşor. Murmurul de glasuri s-a 
întrerupt o clipă. Apoi izbucni vocea fetiţei, bucuroasă, căci 
i-a cunoscut ritmul bătăii: 

— Intră, papa! Chiar despre tine vorbeam... 

Puck nu se năpustise în prag să-i deschidă uşa ca de 
obicei, pentru binecuvântate pricini. Sub toate luminile 
aprinse, cocoţată pe-un scăunaş în faţa oglinzii, înfăşurată 
într-o albastră mantie de astrolog cu stele argintii, se 
trudea să-şi potrivească pe obrazul trandafiriu şi 
transparent, o formidabilă barbă de mag. 

Şi-a smuls-o aruncând-o cât colo. A coborât împiedicându- 
se în pulpanele hainei albastre cu stele albe şi scuturându-şi 
pletele ondulate, a ridicat braţul să-l cuprindă de după gât 
cu o tresăltare de râs: 

— Credeam că ne-ai uitat, papa! Când ai să sfârşeşti o dată 
discuţiile acestea urâte cu nesuferitul de Andrei? Asta 
vorbeam cu Stani... „Cum seamănă cu Gaby!” - a gândit 
dureros şi totuşi cu o dulce mângâiere Dominic Sabaru, 
plăcându-se să-i sărute fruntea. O chema Gaby, Gabriela, ca 
şi pe ea. Nu-i pronunţa niciodată numele, ca să nu-şi 
amintească de fugară, lăsând-o la porecla alintată din 
leagăn: Puck. Dar ochii, obrazul mătăsos şi trandafiriu, 
glasul, tresăltarea de râs, gestul rotund al braţului cuprins 


după gât: - toate ale celei plecate erau. Cum o mai iubea 
încă! 

— Şi eu, papa? întrebă Stanislas cu acelaşi glas al 
Gabrielei, ridicându-se într-un cot din sarcofagul său de 
ghips. Şi eu? Pe mine m-aţi uitat? 

Se plângea, dar surâzând. Se împlinea al treilea an de 
când era imobilizat în găvanul de calcar, dar nici o cută 
posomorâtă nu-i brăzda fruntea lucie şi pală. Îşi cerea 
numai dreptul său la răsfăţ; mai ales că Puck, în mantia sa 
bizară de astrolog, îi scotea limba şi-i făcea în ciudă. 

Dominic Sabaru s-a înclinat deasupra bolnavului, i-a dat la 
o parte şuviţa de păr de pe frunte, l-a sărutat petrecându-i 
palma lin pe sub gâtul fragil. Apoi s-a aşezat cu luare- 
aminte pe marginea patului, ferind romanul lui Jules Verne, 
în ediţie de lux, cu gravuri, cu scoarţele verzi şi muchiile 
poleite: Le Tour du monde en 80 jours. 

Surâdeau tustrei. Nu ca într-o cameră de infirm... 
Surâdeau într-o fericită destindere, ca trei complici într-o 
peşteră magic izolată de trivialul brutal al realităţii, cum 
arăta într-adevăr această fantastică încăpere, ca şi camera 
de alături, a lui Puck, cu uşa deschisă. 

Aici el era mai mult spectator şi auditor, arareori arbitru, 
niciodată părintele care să pretindă dreptul la ultimul 
cuvânt. 

Privea cu o uimită şi indulgentă încântare. Atlasuri, 
albume, cărţi, un glob pământesc, cataloage de timbre, 
plăci de patefon, gravuri din reviste de călătorii, bucăţi de 
brocart şi de atlaz moarat, perne şi pufuri, o blană de 
căprioară, hangere scoase din panoplie, toate aruncate 
iama, dovedeau că Puck a fost surprinsă în toiul unei 
pregătiri pentru patronul de a doua zi, după fantezia 
recepţiilor sale rezervate celor două sau trei prietene. Uşile 
şifonierelor date în lături. Sertarele trase pe jumătate. 
Moko, papagalul cel verde cu pompon roşu, privea această 
scandaloasă dezordine, cu mult mai putină indulgentă, 


clipind cu dezaprobare, arogant, numai cu un singur ochi 
pe sub pleoapa de gutapercă. 

— Ce se întâmplă cu voi? întrebă Dominic Sabaru, 
zâmbind şi plimbându-şi palma pe fruntea lui Stanislas. 

— Ssst! Secretul nostru! i-a făcut semn misterios Puck, cu 
degetul la buze. Premiera pe mâine. Acum ne-ai surprins la 
repetiţia generală în costume. 

Îşi dezbrăcă mantia de astrolog, aruncând-o în capul 
papagalului şi rămânând în rochiţa de lână bleu-turquoise 
cu cingătorea de lac alb. Moko se răsucea să iasă la lumină, 
vociferând gutural sub cortul de mătase cu stele: 

— Eşti o caţafleancă, Puck! Eşti o caţafleancă, Puck! Eşti o 
caţafleancă... 

— Ce e aia caţafleancă? voi să afle mirat, Dominic Sabaru. 

— Un cuvânt de-al nostru! lămuri Puck. Un cuvânt pe care 
l-am inventat astăzi. 

— Şi care ţi se potriveşte perfect, Puck! îşi dădu avizul 
Stanislas... De la Moko citire! 

Puck i-a scos limba: 

— Ba caţafleanc eşti tu! Fleanc-caţafleanc! 

Avea paisprezece ani, în pragul adolescenţei; Stanislas, 
treisprezece - dar amândoi rămăseseră în urmă, la vârsta 
copilăriei dintâi, războindu-se, tachinându-se şi amuzându- 
se tot ca acum cincişase ani. De astă dată au suspendat 
ostilitățile care luau de obicei proporţii homerice, fiindcă îi 
pasiona pe amândoi un spectacol mult mai nou. 

Dintr-o şifonieră se prelinsese la pândă Azyade, pisica 
fumurie de Persia, intrigată de zvârcolirile papagalului; de 
sub divan, apăruse Ric, cățelul sârmos, cu botul de lemn, 
gata să sară, cu o ureche ridicată şi cu cealaltă frântă, cu 
capul înclinat, într-o comică atitudine de mirare. Printre 
atâtea alte nenumărate bizarerii din peştera lor fermecată, 
Puck şi Stani erau mândri şi de acest miracol: izbutiseră să 
împrietenească şi să-şi facă tovarăşi dejoacă un papagal, un 
căţel şi o pisică. Împotriva învăţăturii sceptice din fabulă, 
realizaseră un paradox de tracţiune, înhămând la aceeaşi 


caleaşcă a zânei Fantazia, racul, broasca şi o ştiucă. Se 
certau şi ei, toată ziua, trăgeau unul într-o parte şi ceilalţi 
doi în alta. Îşi disputau porţiile de mâncare, dar dormeau 
împreună, participau frenetic la născocirile stăpânilor; iar 
numai când gluma se îngroşa, Moko, zburlit şi cu penele 
ciufulite, căţărat c-o singură gheară de candelabrul din 
mijlocul tavanului, cu capul spânzurat în jos, îşi insulta 
tovarăşii din refugiul său inaccesibil celorlalţi, cu 
imprecaţiuni ventriloce de megafon. 

Acum era gata să iasă la iveală. Ric i-a tras însă cortul 
deasupra cu dinţii şi l-a culcat dedesubt cu o labă: ham! 
ham-ham! 

— Eşti o caţafleancă, Ric! Eşti o caţafleancă, Ric! se 
zbuciuma mânios papagalul, sub cerul de mătase cu stele 
argintii, care-i căzuse pe cap mai vârtos ca luptătorilor 
galici din legendă. 

Stanislas a scos un carnet de sub pernă şi a însemnat cu 
creionul, în dicţionarul lor, la litera C, cuvântul nou, adoptat 
verificat: Caţafleancă. (Puck, 7 Noiembrie 1940). Dominic 
Sabaru i l-a luat din mână, răsfoindu-l cu un surâs 
melancolic, fiindcă şi aceasta era o mărturie a lumii de 
nicăiri în care trăiau copiii fugarei. Se aflau cuvinte vocalice 
din nici o limbă, care exprimau alintări, nostalgii, 
seducătoare transfigurări ale actelor şi imaginilor de toată 
ziua; se aflau cuvinte ghionturoase de aspre consoane care 
exprimau disprețul, supărarea, indignarea pentru tot ce e 
slut şi josnic. Verificarea ultimă îi revenea lui Moko. El 
suplinea forul suprem al Academiei în aprobarea acestui 
dicţionar unic. Deocamdată se achitase de datorie, 
ratificase expresia justă pentru noţiunea de caţafleancă; 
drept recompensă, cerea ajutor lui Puck: 

— Ia-l de pe mine, că-l omor, Puck! 

— Omoară-l! 

A spus, dar s-a îndurat să ridice colţul mantiei în care 
Moko îşi încâlcise ghearele. Eliberat, papagalul s-a urcat c-o 


velocitate de matelot acrobat pe catargul perdelei, strigând 
mâţei: Câţi! şi căţelului: Ţibă! 

— Observ că Moko începe a se prosti! constată alarmată 
Puck. Nu mai are nici un haz! Vorbeşte ca oamenii. Ca toată 
lumea. 

— Nemtudom! 

— Şi s-a maghiarizat. 

— Nicivo! 

— Şi s-a rusificat. 

— Nicoi păt! 

— Şi s-a bulgarizat... E un papagal fară nici o demnitate 
naţională. 

— Alolari... protestează ofensat Moko, mergând cu capu-n 
jos de-a lungul galeriei de la perdea cu o gravitate pe care 
îndată i-au invidiat-o Azyade şi Ric, privindu-l amândoi cu 
ochii în sus şi cu bătăi agasate din coadă. 

— Aşa mai înţeleg! se linişti Puck. Ai la mine un cub de 
zahăr. Alolari? Bravo Moko! 

Apoi, întorcându-se spre pat şi aşezându-se turceşte, jos, 
la picioarele lui Dominic Sabaru: 

— Papa... Am să te rog ceva... 

— Lasă tu! a întrerupt-o Stani. Lasă pe mâine... Mâine nu 
poate să-ţi refuze nimeni nimic... 

Dominic Sabaru întrebă, surâzând, cu o mână pe umărul 
lui Puck, cu cealaltă pe braţul lui Stani: 

— Când v-am refuzat eu ceva? Aş fi curios să aflu... 

— Tocmai! a recunoscut Stani. Fiindcă nu ne-ai refuzat 
niciodată nimic, am să te rog să-mi faci o promisiune, papa. 
Pentru mai târziu. 

— Aştept... 

— Papa, când am să mă ridic din pat, vreau să fac şi eu 
înconjorul pământului în optzeci de zile. 

— Cu mine! a propus prompt Puck. 

— Cu tine? Tu eşti fată... 

— Mă îmbrac băieţeşte. 


— Bardâc? (adică aproximativ: vax! - după dicţionarul lor 
secret). Băieţeşte sau nebăieteşte, tot o caţafleancă rămâi. 
N-am să mă încurc eu cu femeile la drum. 

— Uite cine-mi vorbeşte! se indignă Puck, sărind în 
picioare, încrucişându-şi braţele pe piept şi fulgerându-l cu 
privirea. Află, domnule Stani, că nu merge aşa! După ce-o 
fac pe sora de caritate de trei ani, crezi c-ai să te lepezi de 
mine când ai să ieşi din carapace? Bardâc! Sardâc! Şi 
Mardâc! S-o ştii! Încearcă! Numai încearcă, să vezi! Mă ţin 
de tine ca scaiul... Ca fixativul Fix... Nu optzeci de zile, cât 
s-a ţinut Fix după Phileas Fogg şi după Passepartout. Eu 
sunt mai crâcnix decât Fix! Nu scapi de mine toată viaţa! 

X. 

APARTAMENTUL 112 

Toată viaţa de zece ani încoace, o trăise numai şi numai 
pentru acest ceas. 

Cu o încordare de idee fixă. 

Dar cu o idee fixă izvorâtă dintr-o tainică pricină, 
nebănuită de nici o prietenă din cele care o numeau cu 
dezgust „Ploşniţa” - fiindcă era atât de lihnită şi cu atâta 
înverşunare nu se desprindea de bărbaţi până ce nu le 
storcea ultimul sfanţ. Aviditatea ei devenise celebră în 
anume localuri de noapte, de al doilea şi mai ales de al 
treilea rang, unde Magdalena Ipcar dădea târcoale meselor, 
se făcea invitată de cheflii porniţi pe cheltuială, purta cu 
anii aceeaşi rochie şi acelaşi obraz osos, fără expresie, 
fardat cu văpsele ieftine, în care numai ochii sticloşi se 
însufleţeau de-o nesăţioasă lucire când un muşteriu scotea 
din buzunarul de la piept portbiletul doldora. 

Atunci, buzele veştede se chinuiau într-un surâs milog. 
Fără să-i pese de hohotul pântecos al bărbatului, de 
glumele scârbite şi de alte mai scârbite tocmeli, începea să 
pomenească pe-un ison plângăreţ despre chirie, despre 
neplăceri cu poliţia, despre închipuite datorii, ea, care 
împrumuta camaradelor bani cu camătă. 


Pe faţa de masă, de cele mai adeseori de-un vânăt 
îndoielnic, cu pete de sosuri şi rotocoale ude de pahare, 
mâna îşi crispa degetele cu o elocvenţă încă mai cupidă 
decât a vorbelor. 

lar dacă omul arunca dispreţuitor o bancnotă mototolită, 
degetele cu falange de schelet înhăţau ghemul atât de 
hulpav, încât bărbatul întorcea ochii şi scuipa ţâşnit printre 
dinţi ca la un ticălos spectacol care-i strica toată pofta 
petrecerii dintr-o seară. 

Îndeobşte o expediau răstit: 

— Şterge-o! Ţi-ai luat porţia... Fă loc unei fete mai tinere şi 
mai vesele! Cu mutra asta, de ce nu te tocmeşti spălătoare 
de morţi? 

Se ridica fără tresăr pe obrazul împietrit şi mergea la o 
masă singuratică, pândind cu răbdare de paing altă pradă. 

Tarafurile urlau, naiul spărgea timpanele, ţambalul 
bombănea un ceardaş turbat; chelnerii alergau asudaţi cu 
tăvile şi cu bateriile pe măsură ce muşteriii îşi dădeau 
drumul la pungă; glasurile şi râsetele gâlgâiau mai 
bezmetic pe măsură ce înaintau ceasurile: din ungherul 
său, ţapănă şi uscată, străpungea cu ochii sticloşi pânza 
compactă de fum, urmărind toată vânzoleala dezlănţuită în 
sală. Cerceta şi aştepta, până ce priviri turburi de vin şi 
pofte aţâţate de strigări, chiote, cântece, nu mai desluşeau 
cât de puţin femeie mai arăta la chip. Era ora când luau 
seamă numai la îmbierile profesionale de-o jalnică mimică. 
Ochii peste cap. Languroase suspine. Aer de mare ducesă 
exilată. De grotească parodie a unei mari ducese exilate. 

O chemau totuşi la masă în lipsa altora mai tinere şi mai 
puţin funebre. 

Şi îndată ea începea să poftească la vinul cel mai scump, 
fiindcă avea remiză la fiecare butelie; râvnea la un 
mănunchi de garoafe, fiindcă la ieşire le revindea florăresei 
cu jumătate preţ; dorea ţigări pe care nu le fuma şi le 
împărțea a doua zi cu picolii. 


Câte-un comesean ameţit, cu privirea painjenită şi cu 
mersul împleticit, se lăsa târât la dânsa acasă. Nu-l slăbea 
din strânsoarea braţului, ca pe-un prizonier capabil să fugă 
de sub escortă. 

— Aseară te-ai umplut, Ploşniţo! se bucurau răutăcios 
prietenele. Ai plecat cu ăla, de purta semn de cuţit în obraz! 
Auzii că dădu lovitura. Nu-l slăbi până nu intră la ţuhaus! 

Pe vremuri, n-avea nevoie să îmbie cu ochi rugători indivizi 
care purtau semn de cuţit în obraz şi dădeau lovituri, gata 
să intre a doua zi la ţuhaus. O îmbiau oameni dintr-o altă 
lume, cu haine negre şi smockinguri, cu piepţi albi ca 
zăpada la cămaşă şi cu monograme de aur pe portbiletul de 
crocodil. Pe vremuri, când era tânără şi aproape frumoasă; 
fără îndoială atrăgătoare, enigmatică, deosebită de alte 
femei de noapte, cu părul ei roşcat de flacără, cu ochii de 
velur şi cu trupul suplu în rochiile pe care le schimba mai 
des într-o lună, decât acum în trei ani. 

Nu s-ar fi gândit nimeni să-i spună Ploşniţa, fiindcă atunci 
îi lunecau risipelnic banii printre degetele cu scumpe inele 
şi fiindcă atunci bărbaţii, dânşii se plângeau că e prea 
nestatornică şi că dispărea din viaţa lor fără nici un regret, 
dar şi fără nici un calcul. Era Madlena, Mad, mica Mad, 
nebuna de Mad! Şi când intra într-o sală, de la trei mese, 
trei bărbaţi se pregăteau să se ridice şi să-i facă loc, 
încântați, curtenitori, dezbrăcându-i blana, comandând 
şampanie, făcând semn florăreselor să răstoarne coşul 
întreg de flori. Florile pe care ea le uita pe masă. 

Acestea s-au petrecut înainte. 

Înainte de naşterea Violettei. Şi câţiva ani încă, patru sau 
cinci, cât şi-a crescut copila unui asemenea amant trecător 
de-o săptămână, cu smocking şi piepti albi de zăpadă, la o 
doică de pe bariera Vergului, fară s-o vadă uneori cu lunile 
şi fără să-i simtă dorul. Atunci s-a răsucit ceva în viaţa ei. 

Mai întâi, s-a îmbolnăvit şi a zăcut un an. În spitale şi 
sanatorii, unde s-au dus toţi banii inelelor, brăţărilor, 
toaletelor şi blănilor vândute pe rând. Un timp, au venit s-o 


viziteze prieteni, prietene; se primeneau la căpătâi florile, 
coşurile cu fructe. Pe urmă, au rărit-o. Au uitat-o... Când s-a 
ridicat din pat, era scheletul de-acum pe care n-a mai pus 
carne. lar lumea de noapte se schimbase şi ea în localurile 
de întâia mână; au alungat-o spre cele de-o treaptă şi două 
mai jos. De treapta din urmă. 

Dar abia atunci, în lunecarea ultimă spre afund, deodată s- 
a simţit mamă. Şi abia atunci, toată fiinţa ei s-a încordat 
numai în grija să-şi crească fetiţa, fără ca Violetta să 
presimtă vreodată din ce îndeletnicire îi plăteşte pensionul, 
uniforma, cărţile, vacanţele, cutiile de bomboane şi 
pachetele de prăjituri, cu care apărea duminica în parloarul 
internatului, îmbrăcată în rochia neagră, modestă, severă, 
cu părul strâns lins sub pălărie, cu obrazul pământiu şi mat, 
fără un pic de fard, ca femeile din Armata Salutului, pe care 
le-a văzut ea într-un film. 

— Mămiţo, tu n-ai casă? o întrebase Violetta într-o după- 
amiază de sărbătoare, când a dus-o numai până la 
cinematograf, la cofetărie şi mergeau îndărăt la şcoală. 

— Nu, copila mea... Am avut şi nu mai am... a minţit ea. 

— Nici tata n-are casă? 

— Tatăl tău a murit... minţi mai departe. Pe urmă, au dat 
peste noi nenorocirile una după alta... Am sărăcit... Trăiesc 
într-o familie unde-mi câştig viaţa muncind. 

— Şi ce munceşti tu, mămiţo? 

— La gospodărie... Port grija casei pentru alţii care nu vor 
să aibă nici o grijă. 

— Ce mult mi-ar plăcea s-avem şi noi casa noastră! Toate 
colegele au o casă a lor unde le duc părinţii duminica. Unde 
pleacă în vacanţă... Roro are şi camera ei, Roro, prietena 
despre care ţi-am spus, fata colonelului... Are o cameră cu 
pereţi albi şi cu păsări albastre zugrăvite de jur-împrejur... 
Un şirag de păsări albastre... 

— O să ai şi tu camera ta, Violetta mea mică... Puţină 
răbdare şi o s-avem şi noi casa noastră. 


De-atunci, din clipa aceea a crescut hotărârea în ea. Îşi 
aminteşte cu o extraordinară claritate. 

Erau pe bulevard şi era cald. O zi dumnezeiască de mai. 
Case de o parte şi de alta, case înalte, toate ale altora. 

La un geam, de la altreilea etaj, se plecase să se uite în 
stradă o fetiţă în rochiţă roşie, cu un pisic în braţe. Ea a 
privit în sus. S-a oprit şi Violetta să privească în sus. Fetiţa 
le-a făcut semn fluturat din degete. I-a simţit mânuţa 
subţire şi caldă a Violettei, zbătându-se în mâna ei. 

— O casă cu geamul la stradă, mămiţo? Ca aceasta... Nue 
aşa? În centru... Nu pe străzile noroioase de la marginea 
oraşului, unde-am crescut când eram mică. 

— O casă cu geamul la stradă, Violetta mea dragă... Să 
poţi privi de sus, de departe, la lumea aceasta urâtă de 
jos... 

— Urâtă? De ce urâtă, mămiţo? Eu n-o văd urâtă... 

— Fiindcă o vezi încă de departe, Violetta... 

— Ce fel vorbeşti tu! 

De-atunci a crescut hotărârea în ea. De-atunci a devenit 
Ploşniţa. 

Acum, Violetta a împlinit şaisprezece ani. E o adevărată 
domnişoară, năltuţă şi subţire cu talia mlădie cum a fosta 
ei, cu părul şi ochii cum au fost ai ei. E în clasa Vl-a şinue 
printre cele din urma clasei. Directoarea, lăudând-o, nu 
pierde nici un prilej să-i spună cât s-ar simţi de fericită să fi 
avut şi ea parte de-o asemenea copilă. Poate cam cochetă, 
dar cu o mamă atât de modestă şi severă în rochia-i neagră, 
cu o faţă atât de ascetică, n-avea nici o grijă. Ce nu va 
desăvârşi şcoala, va împlini exemplul unei astfel de mame. 

Ploşniţa întorcea ochii sub privirea blajină şi credulă a 
directoarei, să-şi ascundă lacrimile umile. 

— De ce eşti aşa de tristă întotdeauna, mămiţo? Când mă 
gândesc, îmi dau seama că nu te-am văzut niciodată 
râzând... 

— Fiindcă viaţa e tristă, Violetta mea mică... 

— Viaţa e aşa cum ne-o facem noi. 


Violetta râdea fără nici o presimţire, fară nici o grijă, 
fiindcă într-adevăr viaţa n-o atinsese cu nimic trist şi urât. 


Ca s-o apere de tot ce e trist şi urât, le-a făcut toate; le-a 
îndurat toate. Ca s-o cruţe de orice bănuială, n-a împărtăşit 
nimănui taina sigilată cu şapte peceţi a acestei copile 
despre a cărei existentă nu ştia nimeni. Nici chiar 
presupusul tată al Violettei (fost-a ea însă sigură vreodată 
că-i el şi nu altul?) cu smockingul său impecabil şi cu piepţii 
albi de zăpadă, care poate a murit, care poate trăieşte, e 
însurat cu o femeie din lumea lui şi dezmiardă alţi copii ce 
nu vor avea a roşi niciodată de tainica viaţă a unei mame ca 
Ploşniţa. Nici el n-a ştiut-o. Nimeni... Uneori, după miezul 
nopţii, când îi înotau ochii sticloşi în lacrimi de umilinţă, 
după ce muşteriii au alungat-o, după ce chelnării au 
ghiontit-o şi după ce prietenele i-au râs în obrazul spoit şi 
cadaveric; uneori Ploşniţa abia îşi mai înăbuşea 
mărturisirea pe buze. Cum s-ar fi agăţat ea de-un bărbat 
mai omenos, de-o femeie mai răbduriu atentă la păsurile 
altora, să-şi plângă de milă şi să le strige adevărul printre 
sughiţuri, pentru a căpăta un cuvânt de blândeţe, de 
înţelegere, de iertătoare milă! S-ar fi spovedit lor, să ştie şi 
alţii pentru ce e atât de lihnită de ban şi pentru ce se afla ea 
în stare să se târâie pe jos, în genunchi, ca să culeagă cu 
dinţii de pe podelele pline de mucuri stinse şi de scuipaţi, 
ghemotocul unei bancnote zvârlită cu greață. Încleşta însă 
buzele veştede, se înţepenea mai dreaptă în rochia 
decolorată şi de trei ori transformată - se silea să surâdă, 
macabru, unui client care-şi căuta o tovarăşă de masă, 
poate de noapte, chiar una ca ea. 

Şi numai astfel, adunând zdreanţă cu zdreanţă de 
bancnote, vreme de zece ani, a împlinit preţul acestei 
garsoniere cu două camere, vestibul, baie, cu mobila nouă- 
nouţă, unde a doua zi va s-o aducă pe Violetta întâia dată la 
ele acasă, în casa lor, în viitorul ei mic cuib de zestre. De 
zece ani, trăia numai pentru această clipă. De zece zile, de 
la Sfântul Dumitru, de când a semnat actele, a plătit şi a 
intrat stăpână aci, nu face altceva decât să orânduiască, să 
ticluiască, să tot strămute mobilele în locul cel mai potrivit, 


să bată în perete cadre duioase cu scene de iubire maternă, 
să aşeze un colţ de covor, cutele unei perdele. 

Vine dimineaţa şi pleacă seara. 

lar astă-seară, nici nu va mai pleca. Rămâne aci pentru 
cele din urmă pregătiri. Mâine e dimineaţa pe care-o 
aşteaptă de zece ani. Va păşi, în sfârşit, pragul cu Violetta la 
braţ: 

— 'Ţii minte, după-amiaza când doreai să avem casa 
noastră? Ne făcuse semn de la geam o fetiţă în rochiţă 
roşie, cu o pisică în braţe... Spuneai că aşa ai fi vrut tu. Cu 
geam la o stradă din centru... Aşa am căutat-o şi am găsit- 
0... Cu priveliştea aceasta de sus, ca să nu vezi de aproape 
cât de urâtă e lumea de jos... lată şi păsările cele albastre, 
pe care le-ai dorit zugrăvite pe peretele alb, de jur- 
împrejur, ca în camera prietenei tale, Roro... Eu am ales 
modelul de zugrăveală... A fost atât de greu să-l descopăr! 
Dar nu e aşa, că acesta ai dorit tu? Un şirag de păsări 
albastre de jur-împrejur. 

Îşi vor cădea amândouă în braţe. Trei zile vor rămâne aci, 
numai ele, să se bucure de-un vis după zece ani împliniţi. A 
şi rugat-o pe doamna directoare, să-i dea Violettei învoire 
de la şcoală şi pentru ziua de sâmbătă dintre două 
sărbători. Trei zile la ele acasă. Numai ele. Trei zile în care 
va fi doamna Magdalena Ipcar, de profesie casnică, mama 
Violettei, o femeie austeră în straiul negru de văduvă etern 
neconsolată, vrednică de stima locatarilor din tot blocul, 
cum a salutat-o respectuos băiatul cel nou de la Lift. 

Camera cealaltă, a Ploşniţei, pentru neagra îndeletnicire 
cu care le-a răscumpărat pe acestea două, luminoase, pure 
şi albe, o păstrează aşa cum e, acolo unde e, în clădirea 
galbenă şi jegoasă de-aproape de chei. Cu ligheanul de- 
acolo smălţuit şi ştirb, prosoapele soioase, patul cu telurile 
dihocate, maţul de gumă roşie al irigatorului şi sticla cu 
soluţie de hipermanganat. Sunt insigne hâde ale unei 
existenţe despre care Violetta nu va avea niciodată 
cunoştinţă. Niciodată. 


Aci totul e curat, alb, intact, feciorelnic. Aşa va rămâne pe 
vecie. În afară de ea şi de Violetta nu va călca nimeni, ca să 
nu pângărească nici cu privirea patul alb, cu alba cuvertură 
şi cu panglicile bleu-pal. 

Magdalena Ipcar s-a pomenit fredonând. Nu cântecele 
deşănţate, pe care le zbiară răguşit chitaristul tarafului 
după miezul nopţii, ci un cântec copilăresc şi naiv, venit de 
foarte departe, uitat, dintr-o altă viaţă. Un cântec melodios 
şi dezmierdător, de leagăn. 

E legată la cap cu o bazma albă; îmbrăcată într-o rochie 
neagră şi simplă, nouă. Toate le-a pregătit aşa, proaspete, 
nete, aerisite, trecute ca printr-o etuvă de sterilizare 
morală, ca să nu aducă aci nimic din existenţa sa, cealaltă. 

Poate că nici existenţa ei, cealaltă, nu va mai dura mult. 
Poate că-şi va afla într-adevăr un rost de-o altfel de viaţă, un 
loc de menajeră undeva, de lucrătoare la un atelier, de 
vânzătoare într-o prăvălie. 

Gândul îi luminează ochii, obrazul, buzele veştede şi 
moarte. N-ar recunoaşte-o acum chelnerii năduşiţi şi răstiţi, 
muşteriii cu cicatrici de cuţit în obraz, camaradele care-i 
spun Ploşniţa. 

N-ar recunoaşte această femeie cu obrazul fără spoi, dar 
extatic; cu ochii fără dungile de creion negru sub gene, dar 
din care a pierit fixitatea sticloasă; femeia aceasta înviată 
dintr-o moarte mai înfricoşată ca moartea, aşa cum se 
opreşte zâmbindu-şi singură în mijlocul camerelor ca să 
revizuiască încă o dată perdelele, covoarele, o funtă 
înnodată inegal, glastrele cu flori albe, căci totul e mai ales 
alb, de-un alb virginal. Ploşniţa fredonând o melodie de 
leagăn! Cine s-o recunoască? Şi cine-ar crede? 

Afară e noapte de mult. Plouă. Se depărtează glasuri. 

Aci e cald, alb, tăcere. Lumina clară a becurilor revărsată 
în două camere de-un calm odihnitor, ca în sanatoriile 
înaltelor staţiuni de munte, cu brazi şi ozon pentru 
convalescenţi. 


Acolo, lăutarii au început să-şi acorde strunele 
instrumentelor scoase din sicriuaşele negre. Vin valuri 
duhnite dinspre bucătării şi closete. Trec cei dintâi muşterii 
pe la galantarul cu cărnuri crude, mititei clădiţi în stive, 
ficaţi vineţi, saramura de peşte, mâncările reci înotând în 
sosuri sleioase de ulei. Numai amintirea acestei privelişti şi 
încă îi răscoleşte un nod de scârbire în stomac! Dar 
chipurile de-acolo? Dar vorbele lor? „Ce s-o fi întâmplat 
oare cu Ploşniţa în astă-seară, de e lipsă la apel? Tocmai în 
ajun de sărbătoare, când cad ponţii?” Aude întrebarea 
parcă i-ar fi sunat în ureche. Întrebarea pe care, desigur, o 
rosteşte în clipa aceasta Dodo, cea mai tânără, mai curăţică, 
mai căutată, dar şi mai crudă dintre ele. Îi aude râsul şi i-l 
ştie străbătut de o cinică speranţă, acolo, la masa unde 
fumează prăvălită într-un cot: „le pomeneşti c-o fi călcat-o 
tramvaiul. Unde e norocul ăla? Scăpăm de ghinion, că aia e 
piază rea a localului... Să căutăm în ziar, fetelor! Dacă-i 
adevărat, fac cinste; vărsăm un strop de vin, de sufletul ei. 
Singura sticlă de la care n-are să-şi încaseze remiza!” Râde, 
înecându-se cu fumul ţigării. Nu e o răutate gratuită. 
Pentru Dodo, ar fi într-adevăr un noroc să scape de piaza 
rea a localului, căci îi datoreşte bani; bani împrumutaţi de 
la Ploşniţa cu camătă şi pentru care zadarnic o sâcâie de 
două luni. 

Ploşniţa s-a aşezat pe marginea patului. A patului său, 
fiindcă pe patul alb, imaculat, al Violettei, nu şi-ar apropia 
pentru nimic în lume trupul spurcat şi infam. Priveşte 
împrejur cu ochii umezi. Întâia oară după zece ani cu ochii 
umezi de fericire, nu de umilinţă, ruşine, ciudă, îngreţoşare 
de sine. 

Simte o milă nemărginită şi o înduioşată iertare, chiar 
pentru râsul răutăcios al lui Dodo, chiar pentru stropşeala 
chelnerilor asudaţi şi scuipatul muşteriilor de-acolo, cu 
semne de cuţit în obraz. Ea, Ploşniţa, ocara lor, le plânge de 
milă. 


De undeva, de foarte departe, din altă viaţă, din lumea de 
unde i-a venit pe buze cântecul suav de leagăn, i-a tresărit 
acum amintirea Evangheliei pe care o asculta în genunchi, 
foarte de demult, o copilă cu părul de flacără roşie şi ochii 
jucăuşi. Era Evanghelia lui Luca. Poate a lui Matei... Şi o 
asculta atunci fără să o înţeleagă. Mai mult îi plăcea 
povestea îngânată cu ison prelung de preotul cu barbă albă 
şi straiul de fir... În genunchi, cu capul plecat, fiindcă aşa 
stăteau toţi, asculta şi vedea cu închipuirea de copilă cum a 
intrat lisus în casa fariseului. Şi cum a păşit după El femeia 
păcătoasă, îngenunchind şi stropindu-i picioarele cu lacrimi 
şi ungându-le cu mir şi ştergându-le apoi cu părul. Femeia 
păcătoasă, Magdalena. Vedea vasul de alabastru cu mir 
mirositor şi auzea mirările fariseului şi cuvântul 
Învăţătorului: „Multe sunt păcatele ei, dar iertate sunt 
toate, căci mult a iubit.” Vedea femeia păcătoasă ridicându- 
se din genunchi şi auzea rostirea Mântuitorului: „Credinţa 
ta te-a mântuit. Mergi în pace, femeie!”... 

Mergi în pace femeie! 

Mai era şi întâmplarea femeii păcătoase, pe care fariseii şi 
cărturarii au vrut s-o ucidă cu pietre pentru păcatele ei... Îi 
vedea pe farisei ispitindu-l pe lisus, şi lisus plecându-se ca 
să scrie pe pământ cu degetul semne neînţelese de alţii... Îl 
vedea ridicându-se şi rostind: „Cine dintre voi este fără 
păcat, să arunce cel dintâi piatra în ea!”. Apoi, plecându-se 
iarăşi şi iarăşi, scriind cu degetul pe pământ, în vreme ce 
toţi pârâşii au ieşit afară, unul câte unul, începând de la cel 
mai bătrân şi până la cel mai tânăr. Îl vede pe lisus rămas 
singur cu femeia care stătea în mijloc şi îi auzea glasul: 
„Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit?” 
Nimeni, Doamne! - i-a răspuns ea. lar Domnul i-a zis: „Nici 
Eu nu te osândesc. Mergi în pace, femeie!” 

Mergi în pace femeie... 

Acestea nu le înţelegea deplin atunci, copila cu părul de 
flacără roşie şi cu ochii râzători. O zbughea pe uşa bisericii 
după ce isprăvea slujba, la joaca ei nevinovată cu mingea, 


cercul, păpuşi, căci şi ploşniţele de mai târziu au fost 
cândva copile cu ochi râzători şi joacă nevinovată cu 
mingea, cercul, păpuşi. 

Acum, Magdalena Ipcar îşi regăseşte printr-un miracol 
sufletul de-atunci. Mergi în pace, femeie! a spus Domnul. Şi 
cu un semn din mână a despicat lumea în două, rostogolind 
în hău tarafurile de ţambalagii, vitrina cu cărnuri roşii, 
duhoarea de bucătării şi closete, muşteriii cu semn de cuţit 
în obraz, fumul acru de tutun, râsetele, strigătele, chiotele, 
rânjirile, omul pe care-l târâia la braţ să-l ducă în camera cu 
patul desfundat şi cu mâţul roşu de irigator spânzurat în 
cui, vizita doctorului, clinica bolilor urâte, nopţile de la 
poliţie... Lumea aceasta înfricoşată a despărţit-o şi a rămas 
în urmă, ca semnul din mână al Domnului s-o aducă în 
camera aceasta albă, cu patul alb, albe perdele şi alba 
imagine a îngerului păzitor, prinsă în panglică, la căpătâiul 
unde va dormi Violetta. 

Mergi în pace, femeie! 

Ploşniţa lasă să-i curgă pe obraz, fără să le şteargă, 
lacrimile blânde şi binefăcătoare, în singurătatea, în 
tăcerea imensă a nopţii. 

Aşadar, mai era o mântuire a femeii păcătoase, aci, pe 
pământ, în viaţa de pe pământ? 

Era. Era, căci altfel învăţătura lui lisus ar însemna pentru 
oameni numai o deşertăciune mai mult. 

PRIMA NOAPTE 

„Suntem făcuţi din aceeaşi urzeală care slujeşte la țesutul 
visurilor”. 

La cinematograful de jos, din adâncul clădirii, spectacolul 
s-a sfârşit. 

S-a încheiat drama închipuită şi sfâşietoare, trucată, la 
care atâtea femei şi-au şters lacrimile pe furiş, uitând 
dramele lor obscure dar de aievea şi poate încă mai crude 
decât un scenariu de film. Aceasta au uitat-o. 

Poate că nici n-o ştiau. 


Au grăbit să-şi treacă puful de pudră pe obraz, cu un surâs 
stânjenit de scuză: - „E idiot! Am rămas o sentimentală. Nu 
mai mergem decât la comedii!” Şi au plecat în ploaia haină 
şi-n bezna de-afară, sprijinite de braţul unui bărbat, care, 
vai! nu-i nici Lawrence Olivier, nici Charles Boyer ori Robert 
Taylor. 

E numai un soţ. 

În urma lor, se închid uşile grele: luminile lampadarelor se 
sting una câte una deasupra afişelor în culori de văpaie, 
peste care şuroie ploaia. S-au lăsat şi obloanele la bodega 
din colţ. 

Acum zidirea verticală, gigantă, şi-a luat înfăţişarea 
misterioasă de noapte. Din ploaie, din ceaţă, se înalţă 
lugubră, cu faţa crispată de nenumăratele-i negre orbite. 

Tramvaiele trec tot mai rar, în scrâşnetul roţilor de fier, pe 
şinele ude, de fier. Par şi ele dricuri nocturne, lugubre. Se 
clatină un beţiv traversând bulevardul. Bombăne şi 
gesticulează singur. Pe urmă, tăcere. Numai noaptea şi 
ploaia. 

Pe cer, nici o stea. 

În dosul fațadei crispată de nenumăratele-i negre orbite, 
în fiecare alveolă umană, viaţa de-o zi se retrage treptat în 
apa neagră a somnului. Apartamente. Apartamente. 
Apartamente... După fiecare uşă şi zid, oamenii s-au 
zvârcolit, au gemut, au sperat, s-au plâns, cu acelaşi cuvânt 
pe buze: Viaţa! Pentru unii, blestem. Pentru alţii, 
îndestulare, trufie, nesăţioase plănuiri, uri, răfuieli, abjecţii, 
remuşcări, amintiri, nădejdi, regrete - atâtea contradictorii 
cuprinsuri într-un singur cuvânt. Viaţa. Cinci litere, cinci 
sunete. 

Pe apa cea neagră a somnului ca preludiul Styxului negru 
care-i aşteaptă, toate acum se depărtează. Îşi pierd 
adevăratul contur. Adevăratul cuprins. Toate se îneacă la 
orizontul conştiinţei, pentru ca tot ce-a fost viaţă de-aievea 
trăită într-o zi, să mijească din nou la suprafaţa cugetului, 
eliberată, în sfârşit, de legile ei. 


Pentru fiecare din cei adormiţi în dosul fațadei verticale, 
gigante, se animează altă realitate, ireală, transfigurată de 
somn şi de vis, fragilă, uşure ca fumul, dar răscumpărând-o 
pe cealaltă, răzbunând-o, rectificând-o. Tot ce tristele legi şi 
osânde ale vieţii de-aievea nu îngăduie, acum se- 
ndeplineşte printr-un fără de osteneală miracol. În afară de 
loc şi de timp, de constrângeri. Prin somn şi prin vis, totu-i 
permis. Cele mai secrete dorinţi, cele mai nebuneşti 
speranţe, n-au a mai trece prin nici o maşteră vamă. Viaţa 
fiecăruia e din nou cum a fost cândva şi-au pierdut-o; cum 
ar fi putut fi; cum cei mai mulţi ştiu prea bine că nu-i cu 
putinţă vreodată să fie. 

Prin somn şi prin vis, e cu putinţă. 

Pentru fiecare, o scurtă şi amăgelnică şi consolatoare 
evadare din celula, lor izolată, măcar că trupul le-a rămas 
captiv în patul unui apartament din clădirea misterioasă în 
noapte, lugubră, cu faţada ei crispată de nenumărateleri 
negre orbite. 

Izu Melzer bate violent cu pumnul în tăblia biroului, de-au 
sărit din aliniere toate creioanele, sigiliile, agendele. 
Domnul lonescu s-a făcut mic pe scaunul său, cu servieta 
tremurând pe genunchi. 

— Aha! râde Izu, ridicându-se din fotoliu şi plimbându-se 
prin cameră cu mâinile în buzunări. Ce credeai, lonescule? 
Mă expediai via Constanţa-lIstambul-Pireu-Smirna? Nu-ţi 
închipuiai că am să mă-ntorc într-o zi, pe aceeaşi vie retur: 
Smirna-Pireu-IstambulConstanţa? Aha! M-am întors cu 
iahtul meu... 

— Cucoane Izule... 

— Nici un cucoane Izule! 

— Iubite domnule Melzer... 

— Nici un iubite domnule Melzer! Am gustat din iubirea 
dumitale... Mai întâi, să-mi ştergi petele acestea de pe 
Covor... 

Domnul lonescu n-a aşteptat să fie invitat a doua oară. S-a 
aşternut în genunchi cât e de vlăjgan şi şterge servil petele 


de pe covor cu batista. 

— Încă! Îi arată Izu cu piciorul. Şi-aci, lonescule! Şi 
dincoace! 

Domnul Ionescu freacă, asudă, înalţă ochi de câine bătut: 
„N-ajunge?” Izu Melzer se face că nici nu-l vede. Se plimbă 
cu paşi apăsaţi şi importanţi în birou. Încearcă mânerul la 
casa de fier. Rupe o foaie, două, mai multe, din calendar, să 
suprime zilele nefaste. Aprinde o ţigară de lux şi de 
contrabandă, măcar că nu fumează de obicei. Se aud şi 
acum cântări. Dar nu afară, în stradă, marşuri de-o 
amenințătoare cadență. E cântecul zugravilor şi meşterilor 
din apartamentul de alături, care în salopetele de doc 
cafeniu şi cu scufiile de ziar pe cap, zugrăvesc, vopsesc, 
renovează, fiindcă biroul Import-Export 1. Melzer et Comp, 
s-a lărgit cu secţii noi; abia încape într-un etaj întreg. La 
anul, va cumpăra tot blocul. 

— Aşa lonescule! se-ndură mărinimos Izu. Acum poţi să te 
ridici. Ridică-te, deschide servieta şi fă banii înapoi! Şapte 
sute cincizeci de mii. Trei sferturi de milion. În dolari... Lire 
sterline... 

— Am avansat sume în dreapta şi-n stânga, coane Izule... 

— Nu mă interesează. Orice afacere are risc. Să-ţi arăt eu 
cum se cumpără monedă de 4 lei cu 5 ca s-o vinzi cu 6! Nu, 
Sami. Niciunul ca dumneata! Aşa se-nvârte roata vieţii, 
lonescule! S-o ştii de la Izu Melzer... 

Domnul Ionescu a scos teancurile de hârtii din servietă, 
noi, neatinse, cu miros de ceară. Le întinde şi, când se 
desparte de ele, are un scheunat de câine bătut. 

Zăbuc a scâncit prin somn, la picioarele patului. 

„Stai cuminte, Zăbuc... Puţină răbdare. Stai cuminte, 
aşteaptă s-arunc cărţile acestea care nu mă mai învaţă 
nimic... Arunc cărţile şi mergem la plimbare cu Adela; 
mergi să faci şi tu pace cu Osman al nostru... Acum am 
timp. Cunosc ce sterp şi rece, pustiu, inospitalier, e piscul 
care mă ademenea ieri de jos. Acum nu mai fugim de 
chemarea popasurilor la umbră... Ne oprim la izvoarele 


limpezi în care palpită cerul răsfrânt sub tufe de mentă. Ne 
rostogolim pe muşchiul moale şi catifelat al lenevirilor. 
Culegem o gâză pe un fir de iarbă. Urmărim zborul unui 
fluture cu aripi de carmin... Acum avem timp şi-avem toată 
viaţa înainte... A fost destul să fluture eşarfa Adelei: 
Opreşte! Uite ce dimineaţă fermecătoare! Opreşte, că 
acestea nu se mai întorc niciodată! Ne-am oprit la timp, 
Zăbuc! De-ai şti tu! Visam, într-o altă viaţă pe care o visam, 
se făcea că sunt un bătrân ursuz şi maniac, avar, căruia 
vecinii îi spuneau Tipa-Tipa... Şi se făcea că am cules de pe 
stradă un câine vagabond, un câine de rasă, un paria ca şi 
mine cel din vis, căruia în amintirea ta şi a Adelei, i-am dat 
numele Zăbuc, în locul cine ştie cărui alt nume, din 
mitologia vikingilor. Era un câine de rasă, aristocratic, nu 
un zăvod ciobănesc ca tine, Zăbuc... Numai el îmi ţinea de 
urât în singurătatea mea de moşneag maniac şi posac, 
dintr-o casă cum nu s-a pomenit, înaltă ca turnul lui Babel. 
Un fel de siloz. O construcţie extravagantă cum e posibilă 
numai prin vis... El îşi pierduse stăpânul. Eu, viaţa... Ne 
găsisem amândoi, să ne consolăm într-o sărmană asociaţie 
de prizonieri, în temniţa înaltă, în turnul captivităţii. Şi era 
frig. Şi ploua. Şi era umed, pustiu, urât; şi-aveam o tirană 
amândoi: Zenobia. O chema Zenobia... Şi mă dureau 
încheieturile, şi scârţâiau ciolanele bătrâne! Ce vis absurd! 
Mai absurd decât mi se părea că-i viaţa pe care o 
pierdusem... Noroc că m-am deşteptat la timp! Vezi tu? 
Când priveşti pe stradă la un bătrân gârbov şi decrepit, cu 
paşii prudenţi, tipa-tipa, nu-ţi poţi imagina şi n-ai admite că 
a fost odată şi acela un tânăr cu ochii vii şi piept musculos; 
un tânăr voinic, frumos, avid, în care clocotea viaţa... Şi 
totuşi, a fost... Timpul, ambițiile, mizantropia, bolile, au 
ronţăit încetul din el... Aşa visam eu c-am ajuns, închis într- 
un turn, pentru nu ştiu ce crimă împotriva legilor vieţii. 
Noroc că m-am deşteptat, pentru ca din moşneagul gârbov 
şi ursuz, cu paşii tipa-tipa, să devin iarăşi cel de adevărat. 
Tânărul voinic şi avid, în care musteşte viaţa... Încolo cu 


aceste cărţi şi cu deşarta lor învăţătură! Să mergem, 
Zăbuc! Ne aşteaptă Adela. Cunosc eu un loc de plimbare pe 
marginea râului. O fâneaţă cu miros de fân cosit, ca pentru 
această dimineaţă de vară cu un cer atât de divin, Zăbuc... 
Ne aşezăm pe-o brazdă de iarbă... Trec nori uşori, albi, 
transparenţi, pe cer... O spumă de nori care se diluează în 
albastrul profund... leri mă duceam singur pe poteca 
fâneţei, cu o carte subsuoară, să citesc pentru examen... M- 
am oprit o clipă... Am urmărit norii aceia... Păreau uriaşe 
nave intrând într-un port. Pe urmă, un palat năruit... Pe 
urmă, o escadrilă de avioane... Nu! Aicea mă-nşel. Nu putea 
fi o escadrilă de avioane, fiindcă ieri, astăzi, suntem încă în 
vremea diligenţelor şi a lui Osman-Paşa; nici nu-şi închipuie 
nimeni ce-ar însemna un avion, submarin, radio, construcţii 
extravagante până la cer. Acestea sunt numai drojdii din vis. 
Se-amestecă visul cu viaţa... Ce spuneam? Da! M-am oprit 
să privesc cerul şi umbra norilor pe fâneaţă... Apoi am 
grăbit spre locul meu de lectură, sub plop, la marginea 
râului... Atunci am zărit-o eu pe Adela, pe brazda de iarbă, 
cu băieţaşul cel spilcuit şi insolent, elev la şcoala de 
cavalerie... Vorbeau amândoi... Eu am salutat şi m-am 
împiedicat. Mi s-a părut că râd în urmă... Aveau un coş de 
cireşe între dânşii, iar el îmi trimitea sâmburii făcându-i să 
lunece printre degete, cum se joacă trăgând la ţintă copiii... 
Dar a fost numai o părere, Zăbuc! Nu sunt nici mai în 
vârstă, nici mai urât decât el. Nu-i aşa? De ce-ar râde? 
Locul de-acolo îl ştiu... Ai să auzi pitpalacul... Şi zumzetul 
fin al gâzelor... Te-ai uitat tu vreodată la o gâză, să înţelegi 
ce minune a creaţiei şi a vieţii e într-o făptură cât gămălia 
de ac? O găză, un braţ de fân cosit, uir copil, o tufă de 
flori... Trilul unei păsăruici şi trilul unui râs de copilă. Câte 
minuni pe lângă care treceam ieri fără să le văd! Pentru ce, 
Zăbuc? Pentru care sfârşit? Nu ştii tu ce urât şi trist era 
acolo, în celula din vis a colecţionarului de lucruri moarte, 
maniac şi ursuz, unde domnea la picioarele mele celălalt 
Zăbuc, cules de pe stradă! Era fără discuţie de-o rasă mai 


nobilă decât a ta! Dar nu erai tu, Zăbuc cel adevărat, mă 
urâtule, flocos şi plebeu! Dai şi tu din coadă ca el? Noroc că 
m-am deşteptat la timp... 'Te-a trimis Adela înainte, să mă 
deştepţi din visul cel monstruos şi absurd... Tu, ce pălărie 
crezi că şi-a pus Adela? Eu pariez că e pălăria cea mare de 
pai subţire şi alb, cu imense hortensii albastre şi cu o 
panglică albastră înnodată sub bărbie. Pălăria care-i 
umbreşte ochii şi jumătate de obraz ca într-un delicat şi 
grațios pastel de La Tour... Să mergem, Zăbuc! Cine, ce 
imbecil spunea că viaţa e o farsă sinistră şi stupida? Nu, 
Zăbuc! Te-asigur că nu!” 

— Nu, dragul meu! a clătinat Nunu din cap, ferindu-şi 
buzele. Încetează glumele acestea stupide cu cinocefalul 
lubric. A început să mă agaseze. 

— Eu sau el? 

Întrebând, Ralph s-a aşezat pe taburet fără s-o piardă din 
ochi. Ce pătrunzător o examinează! Aşadar, bănuieşte ceva? 
Presimte... Mai bine! Ca să dispară orice umbră dintre 
dânşii. 

S-a apropiat de Ralph, i-a trecut degetele prin păr, îi ridică 
fruntea ca să-l privească şi ea în ochi: 

— Ralph, mă iubeşti tu cu adevărat, mult, mult de tot? 

— N-o ştii, Nunu? Fără tine, viaţa n-ar mai avea nici un 
sens. 

— Atunci, de ce nu mă aperi de viaţă? 

— Adică de cinocefalii lubrici, vrei să spui? 

— Şi de aceştia... 

Ralph i-a trecut braţul pe după mijloc. O culcă pe 
genunchii lui şi o leagănă cu faţa în sus. 

— Este ceva cu el, cum am presimţit-o? o întrebă 
plecându-se să-i privească în oceanul ochilor. 

— Încă nu, Ralph... Dar poate să fie mâine... Într-o zi... Nu 
te-ai întrebat niciodată din ce trăiesc? cum trăiesc? 

— M-am întrebat, Nunu! M-am întrebat şi te-am întrebat... 
Mi-ai hotărât însă să nu mai vorbim niciodată despre 
aceasta... 


— Fiindcă întrebarea avea un singur răspuns, pe care îl 
aşteptasem de la tine. Doamna Dada Silişteanu ar avea de 
dat o socoteală soţului său, Ralphului său; la care doamna 
Dada Zamfirescu nu e obligată. 

— Ah! Aceasta era? a zvâcnit de jos Ralph cu dânsa în 
braţe, strivindu-i buzele sub sărut. Aceasta era şi n-o 
spuneai, doamnă Dada Silişteanu? 

Se strâng în braţe, se sărută şi râd. Ce simplu a fost tot! 
Ce simple sunt toate acum! Nu le vine a crede... Cât timp 
au pierdut, tăcându-şi cele ce se cuveneau spuse de la 
început! Eliberaţi de tortura lor asfcunsă, râd şi se 
hârjonesc, şi nu-i încape odaia; îşi aruncă perne, pufuri, 
mănunchiurile de garoafe, se-alungă, se rostogolesc şi râd 
şi râd... Erau adineaori amândoi îmbrăcaţi, gata de plecare 
în apartamentul ei de la Bucureşti... Acum sunt în 
costumele de plajă, pe plajă: doamna Dada Silişteanu şi 
domnul Ralph Silişteanu... Îi salută pescarul turc şi râde, 
râde şi el prietenos, bucuros, ca unor vechi cunoştinţe. Îşi 
aminteşte când i-a întâlnit înotând departe în larg, crezând 
poate că vin de la celălalt țărm al mării, din Asia Mică, de la 
Trebizunda... Soarele sclipeşte orbitor în pulberea irizată a 
scoicilor. Trece o barcă cu pânze spre Constanţa. Cu pânze 
albe, ca aripile de pescăruşi... 

— Pornim să vedem care ajunge întâi, domnule Ralph 
Silişteanu? 

— Da, doamnă Dada Silişteanu, care începe cu nu-nu şi 
sfârşeşte cu da-da! 

Pufnesc de râs amândoi. Şi aleargă la marginea apei să se 
arunce în mare, alături, pentru a înota până la barca de 
departe, din larg, cu aceleaşi mişcări ritmice şi gemene, ca 
în dimineaţa dintâi, când s-au cunoscut. Ce limpezi şi fără 
de ameninţare, ce simple sunt toate acum! 

Pentru Odetta, totul a fost foarte simplu. Prin somn, a 
atins-o bagheta magică a visului, a crescut peste noapte şi a 
devenit doamna Victor Petrino. 

lar mămica i-a luat locul. 


S-a transformat într-o copilă cu rochiţa scoțiană, care se 
joacă pe covor şi se căzneşte să pună la loc piciorul lui 
Ursuleţ. Acum ea suspină: 

— Viaţă legată cu aţă, dragă Ursuleţ! Cum spune Odetta... 
Odetta, cu ce fel de aţă e legată viaţa? 

— Lasă-mă! N-am timp... Nu vezi că vorbesc la telefon? 
Alo! Colette? Ce-ai făcut tu cu fetiţa despre care ţi-am 
vorbit? Mesicmesic! Fetiţa blonduţă şi cu palton roşu, cu 
manşon... Ai comandat-o la Capşa? Telefonează să mi-o 
trimită urgent... Da, Da! Încolo, nimic interesant. Mă 
plictisesc. Am dormit foarte prost... Cu bardenal, cu 
mandalin! Ştii tu! Insomniile mele... Lilia? Ce face Lilia? Se 
joacă şi ea cu Ursuleţ. El crem dăjaluzi... Nu pot spune că 
mă supără prea mult... Dar nu-i aşa cum am fost eu, când 
eram mică şi eram fetiţa ei... Acuma mai papă şi ea din 
lajoro! Ce să-i faci? Pe la tine tot plouă? Pe aci e soare şi au 
înflorit liliecii... Parol! Am să mă plimb după-masă în 
Cişmigiu... De ce nu mă joc cu Lilia? Nu mă prea înţeleg cu 
dânsa... Nici nu-ţi închipui cât e de caraghioasă acum, când 
s-a făcut pitică! Poartă pantofi cu tocuri înalte şi are părul 
prins în cârlige... Dar e pitică. Aşa-i trebuie! Trimite-mi mai 
bine fetiţa despre care ţi-am spus... Vreau s-o fac fetiţa 
mea... Mă duc în baie... Un pupi şi pa! 

A intrat în baie şi, în aceeaşi clipă, a ieşit îmbrăcată în 
rochia de bal, cu colierul de perle la gât şi capa de hermină 
pe mână. 

Victor Petrino, care în acelaşi timp e tăticul şi soţul, a stins 
ţigara în scrumieră şi îi oferă braţul. Se întoarce din prag să 
întrebe: 

— Cu Lilia ce facem? N-o culci? 

— S-o culce Ilrma... 

— Dar bine, dragă Odetta? ce fel de mamă eşti tu? 

— Sanblanc! începi cu discuţiile înainte de a ajunge în 
stradă... Nu-i purta tu de grijă... Lajoro! Îi poartă destul de 
grijă Dan... 


— Odetta! Mămico! se roagă Lilia de jos, întinzându-i 
braţele. Nici nu-ţi iei bună seara de la mine? 

— Ce alintătură te-ai mai făcut? Poftim! 

Odetta s-a plecat s-o sărute de mântuială pe frunte. Pe 
urmă, în rochia de bal care foşneşte atât de plăcut şi cu 
capa pe umeri, a coborât cu ascensorul, s-a urcat în 
automobil, se instalează picior peste picior cu ţigara în 
gură, alături de tăticul şi soţul, Victor Petrino. Şoferul, 
Stănică, a luat lângă el pe Irma, să facă amor şi avort un 
baclaj. Ea se întoarce spre soţ şi tăticu, întrebând foarte 
scandalizată: 

— Dragă Victore! Monpişeri, parcă nu-i locul Irmei la bal? 
Nu crezi? 

Dar Victor a dispărut. A plecat la teatralistele lui. La 
Victoriţa Popescu. 

Automobilul trece de pe o stradă pe alta. Ce lung e drumul 
până la bal! Bine că a avut grijă să ia cu dânsa toate 
păpuşile şi pe Ursuleţ, ca să-i ţină de urât. E în automobil, 
în rochia de bal şi capa de hermină. Dar e un automobil 
foarte ciudat... S-a lărgit, încât poate sta jos acum, să se 
joace cu păpuşile şi cu Ursuleţ. Şi din automobilul acesta 
ciudat, o vede în acelaşi timp de-aci, pe Lilia, pe mămica, 
jucându-se singură pe covor, acasă, tot cu păpuşile şi cu 
Ursuleţ. Ce singură mai e biata mămica şi cum îi mai vine să 
plângă! Oftează... Nu-i mai trebuie nici păpuşi, nici Ursuleţ. 
Se ridică de pe covor cu popoul în sus de i se văd 
pantalonaşii şi se duce la bucătărie, la Veta, să întrebe cu ce 
fel de aţă e legată viaţa... Îi plânge de milă, aşa pitică şi cu 
tocuri înalte, cu bigudiuri şi cu spoiala în obraz năclăită de 
lacrimi, cum €... Paate că avea dreptate Victor! Poate că nu 
era bine s-o lase singură! Ea ştie cât de urât îţi mai este 
când rămâi singură şi când nu-i nimeni să te dezbrace, de 
adormi uitată pe covor. Asta o ştie de când era copila 
mămicăi. Acum, când e mama mămicăi, are să fie mai bună 
decât ea. Se lasă păgubaşă de bal! Mai ales că, la drept 


vorbind, nici nu prea poate să danseze lambadoc, şimbi, 
stango, ca Lucki... 

Înduioşată de soarta Liliei, doamna Odetta Petrino a spus 
şoferului, scoţându-şi darnic colierul de perle de la gât şi 
atârnându-l de gâtul Feliciei: 

— Stănică! Se duce doamna Felicia în locul meu la bal. 
Întoarce acasă... 

Raluca Stahu a ajuns acasă, pe strada arhaică, blajină şi 
împrimăvărată, unde cireşii îşi întind prietenos crengile 
înflorite peste zaplazuri. Nici nu şi-a desfăcut valizele. A dat 
zor să pregătească pâinea prăjită, untul şi cafeaua cu lapte, 
caimacul gros, cornurile cu nucă pentru Ticuţă. 

Îl lasă să doarmă. E atât de ostenit! Aşa se întâmplă 
întotdeauna cu el în prima dimineaţă de vacanţă. Doarme 
cu pumnii strânşi în patul ei de sub portretul şcolarului de 
anul trecut, premiant întâi cu cunună. Când intră în odaie, 
păşeşte în vârful degetelor. Dar nu se poate opri să nu-i 
dezmierde părul năduşit pe fruntea rotundă şi albă, fără 
nici o cută. Ce bine seamănă cu fotografia de anul trecut! 
Poate e puţin mai palid. Ostenit de drum, de învăţătură, de 
grijile şcolii! Acum geme prin somn. Cine ştie ce arătare îl 
chinuie! Poate-i apare o vrăjitoare cu părul roşu-violet, cu 
umerii slăbănogi şi urâţi, în straiu bălţat de mătase vegetală 
- o vrăjitoare cu două mustăţi bârligate de cafea cu lapte. 
Poate crede că-i cere bani de coşniţă şi n-are de unde da. 
De unde să scoată bani de coşniţă un copil? Viaţa încă îl 
cruţă de astfel de griji. Şi totuşi, geme prin somn. Îi face 
semnul crucii deasupra frunţii, ca să-i alunge arătările 
chinuitoare. Ticuţă zâmbeşte... Se trezeşte, cască, se freacă 
la ochi... Ce dulce e pentru o mamă, deşteptarea unui copil! 
A singurului copil, care e toată nădejdea, toată lumina ei. 

— Mamă? Aici eşti? 

— Da, Ticuţă... 

— Vai! Ce mult am mai dormit! 

— Ca întotdeauna, Ticuţă, în noaptea întâia de vacanţă... 


— Mai mult, mamă... Parcă zece, douăzeci, patruzeci de 
ani... 

— Unsprezece ceasuri exact! Să-ţi spun eu cât... îl 
linişteşte Raluca Stahu, uitându-se la pendulul cu cuc din 
perete. 

— Parcă sunau telefoane... Cum telefoane? 

Ea surâde tânăr, cu surâsul de acum patruzeci de ani. 

— Cum telefoane? Mă întreb şi eu... Când au fost telefoane 
în casa noastră? Poate ai auzit prin somn trâmbiţa de la 
cazarmă... Sau clopotele de la biserică... Suntem doar în 
săptămâna dinaintea Paştelor. Săptămâna patimilor. Acum 
grăbeşte! Uite hăinuţele frumos împăturite! Le-am periat 
cu mâna mea... Bem cafeaua amândoi în verandă... Adică 
eu, numai cafea neagră. Eu postesc... Hai! Ticuţă! Toată 
livada e albă de flori... 'Ţi-am făcut o cafea cu lapte cum îţi 
place ţie. Nu cu pieliţă de gumă deasupra. Şi nu cornuri 
parcă-s de vată... 

— Unde-am mâncat eu asemenea cafele şi asemenea 
cornuri? Fiindcă adevărat, parcă aşa erau: cafele cu pieliţă 
de gumă deasupra şi cornuri de vată... 

— Ştiu eu unde? La mine, nu... 

— Hm! 

Ticuţă a rămas gânditor, ridicat între perne, ferindu-şi 
şuviţa părului de pe frunte şi căutând să-şi amintească de 
unde venea el. Raluca Stahu nu i-a lăsat timp: 

— Hai! Curaj! Hop! Dă-i zor, că avem atâtea de vorbit, 
Ticuţă! 

Vorbesc în verandă, în faţa livezii ninsă cu flori. E un soare 
călduţ şi molatic. Zboară cele dintâi rândunele... Cele de 
anul trecut şi-au găsit cuibul lor de sub straşină... Pe stradă 
trece domnul Alexandrescu şi salută. Matache Alexandrescu 
de lângă Buna Vestire, care-l cheamă la el pe Ticuţă în 
fiecare toamnă să-l încarce de mere şi de bergamote vestite 
în tot târgul. Cine spunea că a murit? E sănătos şi voios, cu 
mustăţile lui albe şi falnic răsucite, de om care a făcut multe 
cuceriri în tinereţe. 


Din treacăt, s-a oprit să întrebe peste zaplaz: 

— "Ţi-a venit flăcăul, coniţă Raluca? Să-ţi trăiască! 

— Mulţumesc, coane Matache! 

— Peste câţi ani jucăm la nuntă? 

— Mai este, coane Matache! Are el deocamdată încă destui 
ani înainte, până să sfârşească şcoala... 

— Să-i alegem o mireasă de la noi din târg! Am pus eu 
ochii pe una, coniţă Ralucă! Un înger de fată ca pentru 
asemenea mândreţe de flăcău... Poftă mare! Trage-i cu 
două cafele, Ticuţă! Mă duc că-s grăbit... De două ori 
noaptea cu umbrele sale emisferul nostru l-a învăluit! 

Domnul Matache Alexandrescu a râs şi s-a dus. Ticuţă a 
rămas gânditor, uitând jumătatea cornului cu nucă în mână. 

— La ce te tot gândeşti tu, copile? 

— Nu ştiu, mamă... Este ceva, care nu pot eu să înţeleg. 

— N-ai ce înţelege, Ticuţă. Destul că eşti aci, aci, lângă 
mine, în paza mea... Sub aripa mea... Diseară mergem la 
denie. 

— La denie? De când n-am mai fost eu la denie? 

— De când? De anul trecut... Ce întrebare? 

— Parcă sunt ani şi ani... Zeci de ani... Nu ştiu cum se face, 
mamă, dar parcă de ani şi de ani deniile mele sunt tot la 
club... Cum la club? 

Vorbind, Ticuţă s-a schimbat deodată. A luat o faţă străină 
şi plină de spaimă. 

E îmbătrânit, chel, buhăit, morocănos; molfăie cu dinţi 
ştirbi dintr-un corn cu miezul de vată. Priveşte cu ochi 
nedormiţi şi turburi la ea, la grădina cu flori, la ceaşca de 
cafea cu lapte care a prins o pieliţă de gumă deasupra. 
Unde-am mai văzut eu chipul acesta? Omul acesta străin şi 
respingător. 

Raluca Stahu face semnul crucii asupra slutei, 
neadevăratei arătări. 

Iar într-o clipă îi surâde în faţă, Ticuţă al ei, cu obrazul 
copilăros, cu fruntea rotundă şi albă, cu ochii lui luminoşi. 


— N-ai să mai faci niciodată aceasta, Ticuţă! îl roagă ea, 
plecându-se peste masă să-i netezească fruntea. 

— Ce să nu mai fac, mamă? 

— Prostii de acestea... Glume urâte, de-acestea! Rămâi aşa 
Mic, lângă mine... Credincios casei noastre. 

— Bine, mamă, rămân! Rămân credincios casei noastre ca 
păsăruicile tale... Uite cum mă ţin minte de anul trecut şi 
uite cum vin după fărâmituri! 

Ticuţă bate din palme de bucurie şi ridică să arunce 
fărâmituri de cornuri cu nucă păsăruicilor. Bate din palme 
şi păsăruicile nu fug speriate. Vin să-i ciugulească din mână. 

Un ropot de aplauze a făcut să se ridice cortina a 
douăsprezecea oară. 

Toată lumea din sală strigă de se cutremură candelabrul: 

— Autorul! Autorul! Autorul! 

EL. apare în frac şi se înclină în dreapta şi în stânga spre 
sala în delir. Măcar că nu e obiceiul, a venit pe scenă cu ea 
de mână. Cu EA, Racine, Corneille şi Maeterlinck. Nimeni 
nu se mai miră. Găsesc foarte natural. Nu e EL oare 
urmaşul lui Racine, Corneille, Maeterlinck? Şi n-a fost EA, 
singura femeie, adorabila tovarăşă care să-l înţeleagă şi să-i 
stea veghe cât a şlefuit silabă cu silabă tragedia în trei acte 
şi-n versuri? 

Automobilul îi aştepta la ieşire. Un automobil de 500.000 
lei, plătit integral la predare. EA coboară scările în blana de 
800.000 lei... Publicul se dă în lături şi ovaţionează... 
Aplaudă şi Lenţa care n-a mai plecat... Au apărut ediţii 
speciale, anunțând evenimentul care e tot atât de important 
ca ruperea liniei Maginot. Sosesc radiograme... Piesa e 
reţinută la Paris, Berlin, Londra, New-York. 

Acum au pornit direct la aeroport. Un avion special îi duce 
la Stockholm, unde Ibsen a ţinut să-i predea cu mâna lui, 
premiul Nobel. 

EA.- Cât face premiul ăsta în valută românească? 

EL.- Nu ştiu. N-am calculat... 

EA.- Cum? Tu spui asta? unde ţi-e tabla lui Pitagora? 


EL.- Am aruncat-o pe geam şi s-a spart. 

EA.- Lasă-mă atunci să calculez eu... 5 şicu 2, 7; 7 şicu 4, 
11; 11 şicu 6, 17; 17 şicu 8, 25; scriu 5 şi rețin unu... 

EL.- Reţii 2... Scrii 5 şi reţii 2... Aruncă şi tu tabela lui 
Pitagora, că nu mai avem nevoie de ea... Ne vede Molicre ţi 
ne bagă într-o comedie... (Au ajuns la aeroport la 
Stockholm şi coboară). Uite, ne-a salutat Shakespeare! 
Răspunde. Zâmbeşte-i, ce naiba! 

EA.- Ai văzut cum se uita la blana mea? Nu cred că 
nevastă-sa avea una mai nostimă. Cum era născută nevastă- 
sa? 

EL..- Nu ştiu... (Acum intră în palatul regal, unde este o 
recepţie în cinstea lor şi unde regele Gustav al Suediei, în 
costum de tenis, cu racheta în mână, le face loc să treacă, 
ca sergenţii de stradă la paradă). Salutare, Sire! e ţii 
bine... Îi dai înainte cu racheta? Mergem să facem o 
partidă, după ce s-o termina tămbălăul... 

EA.- Ăsta, cu barbete cine-i? 

EL.- Ibsen, dragă... 

EA.- N-are mutră! Mai bine ca bărbat e Vraca... Dar ăştia, 
cu bărbile lor? 

EL.- Sofocle... Eschyle... Euripide... Nu privi aşa de sus la 
dânşii! Fii gentilă, că doar pentru mine au venit. 

EA.- Puteau mai întâi să se radă! Nu-i prinde nici fracul... 
Şi n-are niciunul, nici o decorație... Parcă-s nişte pârliţi cu 
haine de-mprumut, ori făcute în rate la un croitor de 
cartier... Hai să plecăm la Melody! Mai veselă companie 
acolo... Şi mai distinsă! 

EL.- Cum să-i lăsăm, dragă? După ce s-au deranjat 
oamenii! 

EA. (prinzând-l alintată de braţ). 

— Te rog, micule! Ştii cum a fost vorba? După succes, două 
luni ne amuzăm... Pe urmă mă fac iarăşi cuminte şi te las să 
lucrezi. Permite-mi să te scuz eu! (discută animat cu 
Shakespeare, care nu-şi poate lua ochii de la blana de 
800.000 lei. Se întoarce triumfală). Ce ţi-am spus? l-am 


învârtit pe degete... Nu degeaba-s româncă dată dracului! 
Merg şi dânşii cu noi. O s-avem de ce râde! (Au şi ajuns la 
Melody cu toată compania: Euripide, Sofocle, Eschyle, alţii 
pe care nici nu-i cunoaşte)... Bravo! Ştii că încep să se 
deschidă? Dar erau băieţi de viaţă, micule! Hihihi! Priveşte 
ce nostim e Sofocle dansând carioca cu Eleonora Duse! 
Cam trecută şi nu-mi place cum se-mbracă... Rochia e 
model de la Weiser de-acum trei ani... Sold! Cine e ăla cu 
cioc care se uită gelos la dânsa? 

EL.- D'Annunzio, dragă. 

EA.- D'Annunzio? Nu prea are fason de D'Annunzio... 
Aduce a fraierul cu cioc din revista lui Tănase... Ca bărbat e 
mai bine Bălţăteanu... D'Annunzio? Hihihi! Vine să mă invite 
la dans şi pe mine... Am să mă port rece cu el... Hihihi! 

— Hoho! râde prin somn Mihăică de drăgaica de la hotelul 
din Braşov. Hohoho! Prea le-ncornorezi şi tu, frate 
Evghenie! 

— Dar n-am povestit-o eu Mihăică... O istorisea domnul 
colonel. 

Colonelul e într-adevăr între dânşii, în capul mesei. lar 
amândoi sunt în uniforma frontului, din nou inseparabilii 
Castor şi Pollux, Don Quichotte şi Sancho Panca. E ultima 
lor masă. A sunat demobilizarea. Pe drum, se aud chesoane 
şi tunuri depărtându-se. Trec soldaţi chiuind spre gară. 

— Şi voi, ce-aveţi de gând să faceţi în ţivilitate? întreabă 
colonelul, înălţând sprincenele stufoase ca o a doua pereche 
de mustăţi. 

În loc de răspuns, Mihăică şi Eugen s-au întors la 
adunările lor din sala Dacia. Acum nu mai sunt adunări 
studenţeşti. E Congresul foştilor luptători de pe front. 
Scuturându-şi coama, Mihăică a luat cuvântul pe estradă. 
Îndată s-a făcut o mare şi cucernică tăcere. O încordare 
care îi tremură şi lui în inimă. Nu înaltă glasul. Nu e nevoie. 
În cuvinte joase şi grave, vorbeşte despre datoria lor nouă. 
Cum n-au dezertat de pe frontul războiului, nu vor dezerta 


nici de pe frontul păcii. Viaţa nu-i numai o îmbuibare, o 
funcţie de tub digestiv... 

— Fii şeful nostru! a proclamat colonelul, care s-a 
îmbrăcat în straie civile şi îl îmbrăţişează în faţa mulţimii, 
după ce-a isprăvit. 

E, în acelaşi timp, colonelul lor, comandantul regimentului 
de pe front şi e fratele Evghenie, Eugeniu Candiani. 
Dedublarea aceasta simultană, nu-i pare ciudată. Nu-l miră. 

— Domnule colonel... 

— Aci nu mai sunt domnul colonel. Sunt fratele Evghenie şi 
tu eşti conducătorul nostru! Ai luptat, ai fost rănit, cunoşti 
ce e suferinţa. Ai să mai ai de suferit şi de luptat. După cât 
te cunosc, nu aceasta te sperie... Sau dai înapoi? 

— N-am dat niciodată. 

— Aşa te vreau, Mihăică, Hidalgo! Ascultă cum strigă toţi! 
Toţi de la tine aşteaptă să-ţi pregăteşti armurile... Începe 
altă drăgaică! 

— Fie, domnule colonel... Candiani Eugen! Mă supun... Aş 
avea însă mai întâi o răfuială cu individul de colo, de pe 
scaunul din faţă, care s-a lăbărţat şi râde cu hohot... Parcă-l 
cunosc... 

Mihăică a coborât de pe estradă şi, fluturându-şi coama 
leonină, se îndreptă cu paşii lui sprinteni şi hotărâți, 
agresivi, spre domnul burduhos, pleşuv şi cu ochelari, care 
râde prăvălit pe scaun, cu palmele împreunate pe pântec: 
Hohoho! Hohoho! 

Îl prinde de cravată şi-l scutură până ce-a rămas cu juvăţul 
în mână: 

— Ce găseşti de râs, mizerabile? Burtă cu ochelari! 

Când i-a dat drumul pe scaun, individul tot mai continua a 
hohoti fară să se turbure, însă nu în sala cu estradă şi cu 
miile de demobilizaţi; într-o încăpere pe care o cunoaşte 
prea bine, cu mobile masive şi groase covoare, cu birou de 
stejar sculptat, clasoare, bibliotecă de tomuri juridice şi 
casă de fier. E tot el. E avocatul Mihai Pandelescu şi râde cu 
hohot de Mihăică. 


— Ce-i cu tine, mă băiatule? Nu-ţi mai veni mintea la loc? 

Mihăică priveşte prostit juvăţul din mână şi nu poate 
suporta sarcasmul placid din ochii aceia cu pleoapele 
groase, umflate sub ochelari. A plecat capul. Ruşinat, se 
întoarce şi păşeşte spre uşă cu un singur gând: numai de nu 
i-ar vedea celălalt şi lustrul din coate! 

Celălalt râde cu hohot: 

— Don Quichotte, coate goale! Hohoho! Cine a ajuns în 
ţara românească să-nceapă drăgaica! Du-te şi te tunde, 
Mihăică! 

Merge ruşinat, aşteptând să-i cadă candelabrul de Murano 
în cap. Dar pe dânsul, nu pe celălalt, îl pândea Amanda în 
vestibul şi la cuprins de după gât: 

— Merg cu tine, Mihăică! ia-mă cu tine... Eu pe tine te 
iubesc... N-o ştiai? Mergem la Braşov... 

— Amanda! o strânge Mihăică în braţe. Amanda mea. 

Apoi, întreabă cu grijă: 

— Dar el? 

— Ce-ţi pasă de el? Nu l-ai văzut ce om a ajuns? Un maldăr 
de cărnuri râncede... Eu pe tine te iubesc... 

— Amanda, dar sunt tot eu! 

— Ce glumă, Mihăică! Nu te-ai uitat la dânsul? 

— Am coatele lucii şi nici n-am bani de drum. 

— Ce-ţi pasă? 

— Să cer de la el? 

— Cum poţi vorbi aşa? Lasă-l cu apartamentele şi cu 
milioanele lui... Eu pe tine te iubesc, Mihăică... 

Avocatul Mihai Pandelescu nu mai râde prin somn: 
Hohoho! Pipăie locul de-alături, din pat locul Amandei. 
Mâna a întâlnit trupul cald. Palma s-a încleştat prin somn pe 
braţul ei, cu gestul instinctiv de posesiune. Mihai 
Pandelescu se întoarce pe cealaltă parte şi începe a sforăi, 
cu spaima din vis alungată, fiindcă prin somn nu poate zări, 
nu poate şti că Amanda e cu ochii deschişi, cu faţa în sus, 
privind ţintă în întuneric. I-a trecut numai o presimţire 


uşure prin vis, din care mâine nu va rămâne în amintire 
nimic. Se îneacă afund şi aceea, în apa neagră a somnului. 

Pe apa neagră a somnului, ca apa Styxului negru de care 
s-apropie dânşii cu fieştece ceas; în dosul fațadei verticale, 
gigante, alţii, şi alţii captivi în celulele lor, îşi mai trăiesc în 
grabă a doua viaţă himerică, eliberată de legile şi osândele 
celeilalte. Încă puţin şi se luminează de ziuă. Încă puţin şi-i 
cuprinde iarăşi viaţa de-aievea cu tot ce e urât, trist şi 
schimbător, cel mai adesea fără speranţă. 

De aceea parcă şi visurile zoresc să-i poarte cât mai e încă 
timp în lumea alinătoare, unde tot ce nu-i cu putinţă se- 
ndeplineşte. Se-ndeplineşte vertiginos, în afară de timp şi 
de spaţiu, într-un fantasmagoric caleidoscop. Răsucitură de- 
o clipă, răsucind timpul şi spa-ţiul, spulberând legile lor. 
Toate miragiile închipuirii sunt lume de-aievea, măcar prin 
somn şi prin vis. 

Descătuşat din carapacea-i de calcar, Stani a înconjurat 
planeta în optzeci de zile pe urma lui Phileas Fogg. 

De altminteri e chiar Phileas Fogg în persoană; iar Puck 
travestită băieţeşte, e Passeportul în persoană. Au străbătut 
în galop India. S-a însurat la Benares cu miss Aaouda. L-a 
găsit pe Moko într-o pădure a Ecuatorului şi l-a rugat să 
vorbească la telefon cu gentlemanii de la Reform Club; a 
găsit-o pe Azyade în patria ei... A strigat căpitanului de 
vapor: 

— Treizeci de mii de lire sterline, căpitane, dacă mă 
debarci într-un ceas la Liverpool! Bardâc şi Mardăc, 
Sardâc! Furtuna e mai tare ca dânşii. Au naufragiat când s- 
ajungă la țărm... Acum, cu Puck, agăţaţi pe-o epavă, 
scuturaţi de talazurile uriaşe ale furtunii, privesc cum se 
aprind luminile portului Liverpool... Un ceas. Încă un ceas! 
Dar nu pierd pariul... Elo ştie, cum n-o mai spera Phileas 
Fogg, fiindcă el ştie c-au mers înaintea soarelui şi au 
câştigat o zi după meridianul Londrei... 

Dominic Sabaru şi Andrei au curmat războirile dintre 
dânşii, dintr-ale lor două duşmane lumi. Se plimbă agale, în 


togă, pe aleile din grădina lui Academos. Acum, Andrei îi 
citeşte un pasaj din Dostoievski... Nu! Din Turgheniev, 
Părinţi şi copii... Citeşte şi-l găseşte absurd... Niciodată n- 
au existat asemenea vrajbe între părinţi şi copii... Cine este 
acest Bazarov? O fantezie de romancier! - răspunde 
zâmbind indulgent Tereza, care nu mai are profilul lui 
Dante, cu buze subţiri şi severe. O ţine cu braţul de după 
mijloc pe Gabriela, pe Gaby, în pragul pavilionului îmbrăcat 
cu iederă, de la moşie, care a ars acum cincisprezece ani, 
aşteptându-l amândouă să intre. 

Constantin Stahu, în smocking, la cazinoul de la Deauville, 
dă banco şi e într-o passă pe care o aştepta el de două 
decenii: 

— Sunt două milioane în bancă! Nouă la bancă! Sunt patru 
milioane în bancă! Nouă la bancă! Fraţii Zografos 
semnează un cec... 

— Cornelio! Ai patru milioane pentru coşniţă. Trimite, te 
TOg, să cumpere cornuri cu nucă de-un milion! Ce gentil îi 
surâde Cornelia, tânără, pieptănată cu coc şi diademă de 
briliante pe frunte; ce admirabil o prinde rochia roz de 
acum douăzeci şi cinci de ani, care e mai la modă decât 
oricând! Şi cum o salută respectuos crupierii; galant, 
prinţul Murat şi marele duce Mihai al Rusiei! Ţaki a luat 
premiul la tirul de porumbei şi Denisa s-a măritat cu ducele 
D'Artois... 

Pe marile bulevarde ale Parisului, doamna Lilia Petrino se 
îndreaptă spre Champs-Elysees... E puţin, dar atât de 
agreabil ostenită! Toată noaptea a cutreierat boaţele din 
Montparnasse, altele pe care nu le cunoştea încă... La 
Corrida... Phoenix... Au Boeuf sur le toit... Claridge... S-a 
sfârşit războiul. De altfel, nici n-a existat vreodată război. 
Un zvon dezminţit. A asigurat-o şi Carmen la telefon de la 
Maurice, unde a luat masa cu Sir Newile Henderson, 
ambasadorul Marei Britanii la Berlin. I-a telefonat şi madam 
Lebrun. Reporterul revistei Marianne, i-a fotografiat ieri pe 
Daladier, Mussolini, Chamberlain şi Hitler, pe când jucau 


bridge pe terasa palatului Mediterranee de la Nisa. A 
fotografiat-o şi pe ea... Va apărea instanteneul săptămâna 
viitoare. Drăguţ, reporterul! Seamănă cu Dan. Tot eli-a 
spus că Sovietele deschid o cooperativă de blănuri pe 
Avenue de l'Opera. Himmler s-a angajat dansator la 
Chrteau Caucazien... E emigrant el, acum! Are însă un 
succes senzaţional, cum n-a mai cunoscut decât Josephine 
Baker... 

Magdalena Ipcar, Ploşniţa, a îngenuncheat sub mâna 
blândă a lui lisus şi priveşte semnele pe care le scrie 
Mântuitorul pe nisip cu degetul. Nu semne. Nici litere. Sunt 
păsări. Un şir lung de păsări: un stol de cocori albaştri, 
poate de pasărea Paradisului... Fariseii şi saducheii nu 
înţeleg. Fariseii şi saducheii care au chipul chelnerilor, 
muşteriilor cu cicatrice de cuţit în obraz. Nu înţeleg... Dar 
ea ştie ce înseamnă stolul lung de păsări, care s-au desprins 
de pe pământ, de sub degetul Mântuitorului, şi s-au înşirat 
în zbor de jur-împrejur, pe zugrăveala albă a camerei. 
Păsările Paradisului, care-au intrat în casa ei. lisus s-a 
ridicat şi întreabă cu blândeţe: Ai înţeles, Magdaleno? 

— Da, Doamne! 

— Eşti iertată de Mine. Mergi în pace, femeie! 

Mergi în pace, femeie... 

Sunt doi, numai doi, care nu-şi află pacea nici prin somn, 
nici prin vis. 

Doi care se frământă, se răsucesc pe paturi de jar, în 
camerele lor despărțite de zidul subţire: Dadu şi Flor. 
Pentru dânşii, nici somnul, nici visul, n-aduc o dezlegare. Îi 
desparte zidul dintre cele două încăperi; visul viclean 
mereu îi apropie... Zădarnic Flor e din nou fetiţa cu fusta 
scurtă, care se urcă pe genunchii lui Dadu să-i scoată 
batista din buzunarul de la piept şi să-şi afunde obrazul în 
linonul moale de olandă cu miros de lavandă şi tutun... 
Când îl sărută nevinovat, copilăreşte, atingerea buzelor e 
de-o voluptate atroce, culpabilă... Zadarnic, Dadu a plecat 
prin vis să rătăcească pe străzile pustii, în întuneric şi 


ploaie, ca să-şi răcorească fruntea descoperită... Când a 
lovit cu bastonul într-o cutie de gunoaie, de-acolo a ţâşnit o 
vietate cenuşie; şoarece sau pisică? De ce s-a înverşunat să 
dea cu bastonul în ea, până ce vietatea cenuşie, şoarece? 
sau pisică? s-a zvârcolit în spasmuri de moarte? Căci în 
zvârcolirea aceea a morţii, a căpătat deodată faţa 
Fabianei... Era Fabiana şi a ucis-o! E întinsă pe catafalc; iar 
el, plin de remuşcări, îşi apropie buzele de fruntea rece, 
cerându-şi iertare. Moarta s-a mişcat, a deschis ochii, îi 
cuprinde gâtul cu braţele şi-i întinde buzele. E Flor, nu 
Fabiana! Flor, care-i întinde buzele proaspete, de fruct 
răcoros, acidulat, căutându-i buzele lui uscate de arşiţă... 
Fug unul de altul. El şi-a pus masca de scafandru şi a 
coborât în adâncurile de mare, unde se leagănă, printre 
alge, monstruoase creaturi cu ochi bulbucaţi şi forme 
fantastice, care, când ajung la suprafaţă, plesnesc sub 
presiunea normală... Ea s-a ascuns într-o colibă laponă, de 
gheaţă... Dar când se întorc, aleargă unul spre altul să-şi 
cadă încleştaţi în braţe. Întotdeauna peste trupul, 
catafalcul, mormântul Fabianei... Oriunde îi poartă somnul 
şi visul, buzele lor se caută, se găsesc în aceeaşi voluptate 
atroce, culpabilă, sacrilejă. 

Să fie oare un blestem mai înfricoşat decât toate, de nu-şi 
află ogoire nici prin somn, nici prin vis? 

Acum s-a deschis uşa cea mare de-afară. Pătrunde 
dimineaţa turbure, vânătă, ploioasă. A sunat cel dintâi 
telefon, cea dintâi sonerie. Sfârâie aspiratoarele electrice. 
Circulă apa pe ţevi, la robinetele deschise de baie, în 
apartamentele care învie. 

Nick, noul lift-boy, e gata la datorie, cu tichia verde pusă 
pe-o sprinceană, cum i-a aşezat-o ieri dimineaţă domnul 
Ralfu, care urcă în fiecare zi la etajul IX, apartamentul 97, 
la doamna Dada Zamfirescu, doamnă singură, fără bărbat... 
De ieri, a învăţat multe. Şi câte mai are el încă de învăţat, 
într-o viaţă întreagă de om! 

— Hei, liftul! Liftul, bâiatule! 


E un domn nedormit, cu chef, tânăr şi voios, ca un alt frate 
al domnului Ralph, tot cu pardesiu foşnitor de ploaie şi tot 
cu pălărie catifelată. Ceva mai înalt şi mai subţire, şi ceva 
încă mai vesel. El n-a dormit. N-a visat. Nu vine dintr-o 
lume de nicăieri. 

A sosit cu taxiul. 

Se clatină, cu echilibrul instabil. Se caută în buzunări, 
aruncă tichete de garderobă, bilete de tramvai, cupoane de 
cinematograf, o mănuşă stingheră de lamă; aprinde o ţigară 
şi o azvârle după primul fum. 

— Infectă! Martă de război. Toate-s infecte pe lume, mă 
uriaşule! Numai să nu le iei în serios... Ăsta e tot secretul... 
Cum te cheamă pe tine? 

— Nick. 

— Nick Winter sau Nick Carter? 

— Nick... Nick Leonte. 

— Pârţ! Cum vine aia, Nick Leonte? Să zicem Nick Carter! 
Dă-i drumul, Nick Carter! 

— Unde urcăm? 

— În planeta Marte! Poate acolo, ţigările, vinul şi femeile, 
jazzurile, or fi mai puţin infecte ca pe planeta Terra. 

— Domnule! imploră nedumerit, Nick. Unde opresc? Unde 
mergeţi dumneavoastră? 

— La cer! Ultimul etaj... Apasă butonul să trecem prin 
tavan. Văd că nu ştii cu cine ai onoarea, Nick! Ce fel de Nick 
Carter eşti tu? Cum de nu mă cunoşti pe mine, mă 
detectivule? 

— De abia eri am intrat în serviciu... lertaţi! 

— Eşti iertat, Nick! Totul se explică... D-alaltăieri o ţin lată 
cu Păstorel, Puiu şi alţii... Cu Ovidel... Lungă şi lată. Încât, 
explicabil că nu ne-am văzut încă la ochi. Dar ai să mă 
cunoşti, de-o să ţi-se acrească de mine, mă regele 
detectivilor! Eu sunt somnambulul blocului, Nick! 

— Să fiţi sănătos! 

— Sigur c-am să fiu sănătos. Injecţiile în regulă. Viaţa cea 
mai regulată de pe lume. Somnambulul blocului! Eu mă 


culc, când idioţii se scoală. Filosofia filosofilor! Regimul 
regimurilor. "Ţine un napoleon de alamă. Marfă de război. 

— Să trăiţi! 

— Cu cine să trăiesc, mă, Nick Carter? Spune tu că eşti 
detectiv în embrion! Cu cine? 

— Găsiţi dumneavoastră în tot căsoiul ăsta. Uitaţi-vă, 
domnu' Ralfu... 

ZIUA A DOUA. 

Nimeni nu cunoaşte pe nimeni, şi tot atât de puţin pe sine. 

Î. 

APARIAMENTIUL 13 

— Bună dimineaţa, Dadule! Bine te-am găsit... 

— Ah! Tu erai, Fabiano? 

Din prag, scoţându-şi mănuşile, Fabiana s-a întors pe 
jumătate spre vestibul, unde noul liftboy tăbârcea valiza şi 
trusa de marochin, amândouă îmbrăcate în huse de doc 
cenuşiu. 

— Lasă-le aci, băieţaşule. Parcă nu te-am văzut până 
acum? 

— Sunt nou, coniţă. Ieri am intrat în serviciu. 

— Şi cum te numeşti? 

— Nick. 

— Mulţumesc, Nick. Poţi pleca... Primeşte, te rog... 

Nick nu se uită repede în palmă, ca Tody, să vadă cât a 
primit, estimând locatarii blocului după bacşiş. El lărgea 
ochii şi gura la interiorul holului-salon, fiindcă întâia oară 
întrezărea o asemenea mândreţe de odaie cu atâtea 
minunăţii. Mai grozav ca la domnul pretor al plăşii Oltul de 
Sus! 

— Eşti de la ţară, băieţelule? ghici Fabiana, zâmbind şi 
atingându-l o uşoară mângâiere cu vârful mănuşilor pe 
obrazul încă rotofei. 

— Da, coniţă. De adevăratelea mă cheamă Niculăiţă. Nu 
unu Nick Carteru, cum mă necăjea adineoarea pă mine un 
domn. Niculae Leonte, din comuna Jiblea, plasa Oltul de 
Sus, judeţul Argeş. 


— Îmi place mai mult numele Niculăiţă, cum ţi-a spus ţie 
mama ta de-acasă... Ai mamă? 

— Am! oftă Niculăiţă. O cheamă Neacşa. 

— Ai, şi suspini de dor numai după o zi, băietele? O să te 
deprinzi... Din când în când, am să te chem la mine, să-ţi tin 
loc de mamă. Acum fugi, că ai lăsat liftul oprit şi o păţi rău, 
Niculăiţă! 

Fabiana mai zâmbea încă duios în maternitatea ei 
nesatisfăcută, intrând şi închizând uşa. 

— Nu mă aşteptai aşa de curând? Întrebă schimbând de 
glas, cu privirea la Dadu, împietrit în coltul său. Ce e cu 
tine? Ce-i cu primirea aceasta? 

Dadu se ridicase din fotoliu cu ziarul în mână, dar nu se 
clintea locului. Îngăimă, aton: 

— Bine ai venit, Fabiano... Ca surpriză, e într-adevăr o 
surpriză. 

— Nu s-ar spune! 

Fără a duce mai departe mirata constatare, Fabiana şi-a 
ridicat voaleta fină de pe ochi, şi-a desprins toca, şi-a 
potrivit părul, a dezbrăcat pardesiul larg, de ploaie şi de 
voiaj, aşezându-le toate pe braţul bergerei, împreună cu 
poşeta şi mănuşile deasupra. Numai după aceea a înaintat 
calmă, oferind fruntea sărutului şi repetând: 

— Bonjour, Dadu. Ce e cu tine? Migrenă? 

— Migrenă... 

Sărutul a fost scurt, moderat, legitim. Deşi Dadu gândi cu 
o deznădăjduită remuşcare: „Dar e mai frumoasă decât 
Flor! Mult mai frumoasă. Femeie în deplinătatea 
feminităţii... De ce mi se părea ieri...?” 

— Sună, te rog! îl invită ea, intrând cu energia-i metodică 
în îndatorintele-i casnice. Întâi să aranjez unele lucruri cu 
Justina. Pe urmă, vorbim... Îţi explic. Ce face Flor? 

— N-am idee... Probabil doarme încă... 

— Cu masa cum aţi dus-o? Cu ordinea în casă? 

— Perfect, Fabiano. 

— Ceva dezagremente? 


— Nimic, Fabiano. 

— În acest caz, nu mi-aţi simţit lipsa. Ceea ce vă 
spuneam... Mă încântă! se bucură Fabiana, fără nici o 
maliţie. A venit electricianul să repare prizele? 

— Nu ştiu, Fabiano. Nu cred... 

— Nici nimeni de la telefoane? 

— De la telefoane, da! Un mecanic, aseară, a pus totul la 
punct în cinci minute. 

— Perfect, căci astăzi o să punem şi noi telefonul serios în 
funcţie... Am încercat ieri de trei ori să-ţi telefonez de la 
Craiova. Imposibil. Deranjat, deranjat! Mai sună, te rog... 
Nu înţeleg, de ce nu se mişcă Justina... Ai trimis-o cumva în 
oraş? 

— Nu, Fabiana! a răspuns Dadu, sunând şi întrebându-se 
tot cu deznădejdea de adineaori, de ce acum dialogurile lor 
sunt de-o atât de mortală platitudine: electrician, reparația 
telefonului, Justina, cum au dus-o cu masa? 

— Poate că o fi plecat singură, cu voia ei... îşi continuă 
Fabiana preocupările. Nu m-ar surprinde! Şi ea, şi Rosalia, 
fac la fel când lipsesc eu... Noroc că se întâmplă aceasta 
atât de rar... Abuzează de gentileţea ta, cât eşti de bun. 

— Nu cred că e cazul, Fabiana. Trebuie să fie în birou. Am 
lucrat aseară până târziu... Hârtii, ţigări, scrum... S-o 
chem? 

— Stai, te rog, la locul tău. Nu te deranja... Dacă e în 
birou, o expediază bucătăreasa aci... Numai, te rog, mai 
sună o dată! 

Vorbind, Fabiana trecea în revizie cu ochii şi cu dextere 
mâni anume obiecte din hol, restabilindu-le la vechea lor 
topografie: scrumierele de pe mesuţe, vasul cu braţul 
enorm de crizanteme roz-pal, jurnale de modă şi 
magazinele răvăşite, pe unde a trecut altfel, furtunatic, 
Flor. Şi cartea de ieri: Le Desert de l'Amour... Toate, cu 
gesturi precise, deplasându-se cu o strictă economie de 
mişcări, dar întru nimic automatic, rigid, sacadat, ca unele 
femei posedate de mania contrariată a ordinei. Ea le 


îndeplinea cu o senină graţie, surâzând indulgent la 
amuzanta dezordine pe care o seamănă sora mai mică în 
iureşul său: 

— Flor, Flor! Când o să te mai înveţi odată? Uite şi-un 
număr de telefon scris cu roşul de buze pe-o copertă de 
magazin! Uite şi fildeşul cuţitului de tăiat foile, pătat cu 
roşul ei de buze! 

Înfigea o floare prea înclinată şi gata să cadă, parcurgea 
holul pe sectoare, cu paşi elastici în costumul gri de 
călătorie, tăiat simplu şi suplu, aderent pe trupul plin, ferm, 
statuar. 

„Între Flor şi ea, deosebirea ca dintre o statuetă de 
Tanagra cu farmecul de miniatură din epoca de rafinată şi 
alexandrină decadenţă şi între o Venus nobil echilibrată din 
epoca perfecţiei clasice! - gândi Dadu din fotoliul său, cu 
imparţiala obiectivitate a unui expert în arta plastică, în 
memoria celor câteva vagi cronici de amator scrise în 
tinereţe pentru diverse reviste ermetice. lar armonia 
mişcărilor nu-i numai de esenţă materială, a muşchilor şi 
articulaţiilor. E expresia unui calm interior de-o încă mai 
nobilă esenţă, decât a învelişului carnal. Dar! - îl părăsi 
repede şi perfid lucidul discernământ - dar toate coloratele 
tanagrale, bacantele, delicioasele jucătoare de arşice, Leda, 
femeile cu evantai, nimfele urmărite de satiri, toate dacă 
nu-s de-o nobilă şi inalterabilă marmoră, sublim inspirate 
de Venus celesta, de Afrodita Urania, ca pudica Venus de 
Medicis; dacă sunt numai mici jucărioare de pământ friabil 
şi ars, pe care se mai cunosc urmele vopselelor violete, în 
schimb lutul acela a fost trecut prin foc, poartă, mai emană 
dogoarea văpăii...” Şi surprinzându-şi aceste sofiste 
vicleniri de cuget, Dadu îşi aminti cu oroare, că astă-noapte, 
prin vis, a ucis-o pe Fabiana. Îşi aminti că avea chipul unei 
vietăţi cenuşii şi hidoase, şobolan? pisică? ţâşnind dintr-o 
ladă de zinc cu gunoaie, o făptură fară nume pe care ela 
strivit-o cu bastonul. Se absolvi, disculpându-se cu un 
inocent argument: el n-a purtat niciodată baston! Şi ea, 


care înfăţişează toate nobilele imaculări în absolut, ale 
trupului şi sufletului, ce-avea să caute într-o ladă de 
gunoaie? Aberaţii de vis. De vis însă abject, pervertit, 
târând-o pe ea prin locuri dezgustătoare, s-o pângărească, 
înainte de-a o suprima. Dadu a întors brusc foaia ziarului, 
măcar că n-ar fi ştiut ce-a citit pe cealaltă pagină. 

În sfârşit, se ivise Justina, risipind pentru o clipă recea 
tăcere aşezată între dânşii. 

Purta şi ea pecetea stăpânei şi a casei. Îmbrăcată corect, 
sobru, în rochie neagră şi şorţ alb, fară zorzoane; stilată la 
port şi la vorbă. Numai accentul şi uneori vocabularul, încă 
prea transilvan. 

— Ah! Coniţa s-a întors? Sărut mâna la coniţa. 

— Şi tu eşti cu ah? se miră pentru a doua oară Fabiana, 
înmânându-i teancul ziarelor de ieri să debaraseze camera 
de ele. Cum vezi, m-am întors, Justina, ca să observ că e 
nevoie să te sunăm de trei ori... 

— Făceam curăţenie şi ordine în biroul domnului, coniţă... 

— Curăţenie şi ordine ca aci? 

— Să vedeţi... 

— Am văzut, Justina. Nu mai explica... Mai întâi, serveşte 
un ceai pentru domnul... Un ceai de tei şi un antinevralgic. 
Bousquet, 'lesta... Găseşti în dulapul din baie: pe raftul de 
sus, unde e farmacia... 

— Fabiano, te rog nu te ocupa de mine... interveni Dadu, 
cu ochii în rubrica necroloagelor din ziar. Prea mult caz, 
pentru o uşoară migrenă. 

Fabiana a continuat poruncile către servitoare, făcându-i 
numai cu mâna semn să stea binişor la locul său. 

— Ai înţeles, Justina? Mai întâi ceaiul şi medicamentele 
pentru domnul. Poţi să-mi serveşti şi mie un ceai. Mie, 
englezesc. Prepari baia! Strângi toate acestea... pardesiul, 
lucrurile mele... Toate la locul lor. Valizele sunt în vestibul... 
Domnişoara Flor s-a trezit? 

— Nu ştiu, coniţă. Încă n-a clopoţit pentru cafeaua cu 
lapte. 


— N-o deranja. Deocamdată, atât. Spui Rozaliei să nu 
schimbe nimic din meniul pe care i l-am lăsat eu pentru 
astăzi. Atât doar; trei persoane, trei tacâmuri... Dejunul, la 
unu precis. Electricianul a venit? 

— A fost ieri, coniţă. A reparat fain prizele la oficiu. l-am 
plătit eu. N-am vrut să-l conturb pe domnul. 

— Foarte bine... Vezi de ceaiuri şi de baie. Baia ferbinte... 

Dadu aprindea a doua ţigară după paravanul ziarului. Îl 
asaltau mereu mizerabile gânduri şi întrebări. Ce baie oare, 
cât de fierbinte, ar putea să încălzească această perfectă şi 
sublimă femeie de marmoră? Oare a alergat ea vreodată 
după un tramvai? A spart un pahar? A lăsat petele roşului 
de buze pe fildeşul unui cuţit de tăiat foile? A sărit ea în 
picioare, într-un spasm de indignare, într-un elan de 
emoție, răsturnând cărţi, călcând pe ele, gata să prăvale 
vasul enorm de flori? Plin de remuşcare, îi era recunoscător 
pentru abnegaţia cu care mai întâi de născocita lui migrenă 
a purtat grijă. O admira pentru neturburata şi autoritara 
simplitate cu care a intrat mai întâi, direct, în îndatorinţile 
de stăpână a casei, în mărunţişurile catalogate pe serii ce-i 
umplu viaţa, parcă n-ar fi coborât din tren după o noapte de 
drum. Dar cât ar fi vrut ca întoarcerea să-i fie altfel! altceva 
să vorbească! altceva să întrebe! să-l silească altceva a 
răspunde! Ciudat, cum aceeaşi încăpere, cu aceleaşi mobile 
şi tot într-o lumină turbure de toamnă, poate avea două 
înfăţişări atât de deosebite, opuse, numai la distanţă de-o 
zi! Două prezenţe, au schimbat două atmosfere. Ieri, 
crepita aerul electrizat. Astăzi, o răceală de sloi. Astăzi şi 
întotdeauna. Pe vecii vecilor. 

— Acum să-ţi povestesc... Să-ţi expun ce se întâmplă, 
dragă Dadule! rosti Fabiana, plimbându-şi vârful degetelor 
pe tâmple şi pe pleoape. Mi se pare că mă cam încearcă şi 
pe mine o migrenă. Nici nu cred c-am dormit două ore. 

A tras fotoliul lângă el, aproape. Poate că aştepta un 
cuvânt de la Dadu, ca întotdeauna, să-i risipească osteneala 
şi durerea cu o singură tandră întrebare. 


Locul pe care s-a aşezat, era însă fotoliul unde-a stat ieri şi 
unde a plâns Flor. 

Dadu a continuat a citi deci stupid necroloagele din ziar: 
„În veci neconsolatul soţ, Petru, anunţă cu durere încetarea 
din viaţă a scum-pei sale Olimpia Stoenescu (Puşa)... Cu 
aceeaşi tristeţe în suflet, dr. Nicolae Mircu, anunţă 
parastasul de un an al în veci neuitatei sale soţii, Maria N. 
Mircu... Îndureraţii, Traian, soţ...” 

— Ce e cu tine astăzi, Dadule? îl mustră blând Fabiana, 
luându-i încet ziarul din mână şi depunându-l împăturit pe 
masa ovală, peste cartea lui Flor: Le Desert de l'Amour. Ie 
pasionează acum necroloagele? Aşteptam să mă întrebi 
cum am călătorit. Ce-am găsit, ce-am făcut, la Craiova... Tu 
citeşti necroloagele necunoscuţilor! Încă de la intrare, m-ai 
primit cu un nu ştiu ce aer glacial... 

— Eu, glacial? se apără el cu rea-credinţă, silindu-se să 
surâdă, fals, dezgustat de această ipocrizie, dar 
perseverând. Ce fel de primire să-ţi fac, când păreai mult 
mai ahtiată de soarta băiatului de la lift? De unde eşti? Cum 
te numeşti? Pe la noi ce rătăceşti? Mi-am spus că poate ai 
intenţia serioasă să-l adoptezi. Şi n-am vrut să intervin cu 
prezenţa mea, ca să-ţi conturb o atât de nobilă intenţie, ca 
să apelez la dialectul Justinei. 

„Sunt odios! - gândea. 

— Ar trebui să plec undeva. Să lipsesc un timp. Am ajuns şi 
la citate din Justina, din Sentinela română. Mă abrutizez!” 

Fabiana îl privi cu o concentrată atenţie. Pe urmă clătină 
mâhnită din cap, alungându-şi alt gând, al ei. 

În maternitatea-i nesatisfăcută, după avizul medicului ea 
era responsabilă. Natura care crease un atât de desăvârşit 
şi echilibrat exemplar, printr-un injust capriciu o 
condamnase la sterilitate. Poate aceasta i-o amintea Dadu şi 
din aceasta îi făcea un reproş. Pentru amândoi, însă, era o 
fatalitate la care de mult s-au resemnat. Încercă şi ea a 
surâde. Un surâs culpabil şi trist, umil: 


— Dragă Dadule, să le dăm toate acestea pe socoteala 
migrenei. Altfel aş avea drept să cred că devii răutăcios cu 
intenţie. Crud, chiar! Ceea ce nu-i în firea ta... 

— Firea noastră e ceva mai complicată de cum ţi se pare 
ție, Fabiano. 

— Adică? 

— Adică nimic. Simplă reflecţie... „Din ce în ce, devin mai 
mostruos! - recunoscu Dadu. Fiindcă eu mă simt vinovat, pe 
ea o torturez. E şi acesta un reflex psihic de apărare. De 
apărare şi de laşitate... Ca acele scârboase insecte care, de 
frica atacului, secretează un lichid murdar şi rău 
mirositor...” Fabiana se uită înainte, în gol, cu ochii ei 
frumoşi şi negri, mari, deodată înneguraţi. Imperceptibil îşi 
trăda începutul de impacienţă, numai bătând cu un singur 
deget în latura fotoliului, unde Flor a plâns ieri cu obrazul 
ascuns în îndoitura braţului. Dadu a întors ochii. Îi părea o 
intrusă. Ce face Flor? A dormit astă-noapte? Au chinuit-o şi 
pe ea visurile care l-au trezit din sfert în sfert de oră, cu 
gura uscată de arşiţă? Acestea îl obsedau şi acestea se 
întreba, Fabiana surveni cu întrebările sale: 

— Ştii ce ai merita, Dadule? 

— Multe, Fabiana! Aş merita mai multe decât îţi imaginezi 
tu. 

— Sait-on jamais? zâmbi cu melancolie Fabiana. Poate am 
şi eu drept la puţină imaginaţie. 

EI îşi aminti exclamaţia lui Flor, aceeaşi, din acelaşi fotoliu: 
Sait-on jamais! 1 se părea că Fabiana a frustat-o de-o 
proprietate exclusivă, după cum îi uzurpase şi locul în 
fotoliul unde-a plâns şi unde discuţiile cu dânsa altfel erau, 
cu totul altfel. 

— Să-ţi spun ce-ai merita, Dadule! reluă Fabiana. O soţie 
ca eroinele din romanele lui Flor... În loc să se întoarcă 
după o noapte de voiaj şi de nesomn ca mine, de la o 
mătuşă bolnavă, grav bolnavă, cum e tante Amelie; ai 
merita să-ţi intre în casă, cu o figură prefăcut dezolată, 
ostenită, tragică, o soţie venind din cine ştie ce aventură... 


Făcând tot ea mofturi. Plângându-se de mizeria vagoanelor 
de dormit... Aşteptând tot ea s-o consolezi, poate s-o culci... 
Se pare că există şi asemenea femei. Prea destule! Şi că 
sunt primite de soţi, nu cum m-ai primit tu... Una ca dânsele 
ai merita, după felul tău uricios din dimineaţa aceasta! 

— Poate că da, Fabiana! a încuviinţat el şi, în acelaşi timp, 
a gândit: „Dacă ar fi adevărat! Dacă ar fi cu putinţă aşa 
ceva! Cel puţin ar introduce în inamovibilul beau-fixe din 
menajul nostru, o dramă, ceva nou, nesiguranța, 
necunoscutul, neliniştea, o pasiune, crize de gelozie, un 
ciclon! Dar ce-mi mai trece prin cuget? Drama există. E în 
mine, cu mine; nu în ea, cu ea. Şi de astă dată e fără nici o 
dezlegare, niciuna...” 

— Poate că da! i-a repetat Fabiana cuvintele, gânditoare. 
Je me demande ou tu veux en venir? Ai merita, aţadar? 
Recunoţti? Regret că nu te pot servi, Dadule! Haide, te rog, 
părăseşte figura aceasta imposibilă! Nous allons nous faire 
du mal... Inutil. Efectul grotesc al unei migrene... Avem 
altceva de făcut, Dadule! Să vorbim serios, fiindcă ne 
aşteaptă decizii serioase şi cât se poate de urgente. Oferă- 
mi, rogu-te, o ţigară. 

Fuma rar. Ca să simtă nevoie de-o ţigară, era semn că într- 
adevăr nervii i-au ajuns la limita calmului de totdeauna. 
Aceasta şi-a spus-o Dadu fără nici o umbră de simpatie, 
întinzându-i portţigaretul deschis şi flacăra brichetei. 
Fabiana a tras primele fumuri, ţinând neîndemânatic ţigara 
şi înecându-se cu fumul. Elo privea pieziş. 

Îi privea pieziş obrazul alb, de-un luciu delicat şi pur, ca 
unele pietre de râu, ovale, cristaline şi lent, uimitor de fin 
lustruite de unda apelor. Prin transparenţă se zăreau vinele 
albăstrii, parafele rasei, aristocrat ramificate la tâmple. 
Acolo, la coada ochiului, au apărut câteva cute, subţiri şi 
abia vizibile striaţii. Aşadar, tot e alterabilă? Descoperirea l- 
a bucurat, în loc să-l dezoleze. Peste câţi ani oare piatra 
aceasta densă, cristalină, lucie, rece, va începe să-şi 
modifice relieful, să-şi relaxeze structura, să se moaie ca 


sloiurile de gheaţă care se topesc la soare? în ploaie? Opt, 
nouă, zece ani... Opt, nouă, zece ani, adică sute şi sute, mii 
de zile identice, cu aceleaşi monotone dialoguri, gesturi, 
nimicnicii domestice, cotidianul mărunt şi fără surprize, 
rezolvat de dânsa cu o olimpică seninătate, cu o 
disproporţionată gravitate, ca şi cum ar oficia un cult, 
fiindcă pentru ea aceasta însemna viaţa, singura rațiune a 
vieţii. Îi par naturale toate aşa cum sunt, le-a acceptat, 
veghează să rămână imuabile. Venus celesta, Afrodita 
Urania, dirijând reparația prizelor, admonestând slujnicile, 
controlând cumpărăturile de la piaţă... Opt, nouă, zece ani. 
Sute şi sute, mii de zile şi nopţi identice... În care şi el va 
îmbătrâni contaminat, convertit la cultul ordinei 
meticuloase, la gesturile, la cuvintele repetate de sute şi 
sute, mii de ori... Peste zece ani, un om sfârşit... Definitiva, 
irevocabila renunțare... Iar în vremea aceasta, Flor, ea se 
va modela evoluând spre deplinătatea feminităţii. O altă 
feminitate. Neîndoios alta. „Eu sunt cu deşerturile!” Va fi 
femeia, deplină, pentru ce bărbat? Prin ce bărbat? 

Gustul ţigării i-a părut fad pe buze. A depus-o pe 
scrumieră şi mâna lui a întâlnit mâna Fabianei, care lăsa şi 
ea jos ţigara, căci sosea Justina cu tava de ceai. Dadu şi-a 
retras degetele ca la o gheţoasă şi repugnantă atingere. 
Noroc că Fabiana n-a luat aminte, cu ochii şi atenţia la fata 
din casă! Dar chiar dac-ar fi luat aminte! Putea ea să 
înţeleagă, să presimtă? Migrenă! Le-ar fi dat toate pe 
socoteala migrenei... Din celălalt apartament, străbătu 
muzica discului de ieri, placa de patefon Congo lulluby, cu 
vocea lui Robeson şi corul de negri profund, nostalgic, 
veninos. 

Toate erau ca ieri. loate... Afară, duruitul tramvaielor, 
şuietul roţilor de automobil pe asfaltul scăldat de ploaie, 
strigătul unui vânzător de ziare; prin zid, vibrând, huruitul 
surd al ascensorului care urcă, se opreşte, coboară. Numai 
pe fotoliul de-alături, în locul lui Flor care-i ţinea mâna 


încleştată, plângând zguduitor, acum Fabiana, cu 
dialogurile sale de totdeauna: 

— Justina, tot n-a sunat domnişoara Flor? 

— “Tot, coniţă. 

— N-o deranja. Rozalia a fost la piaţă? 

— Fost, coniţă... 

— Bine. Ai grijă de baie! Presară şi sarea mea de baie. Ştii 
care? A mea, nu a domnişoarei Flor. Parfumul domnişoarei 
Flor e prea tare pentru mine... 

— Ştiu, coniţă. Cutia albă. 

— Exact! Poţi să ne laşi... 

Fabiana l-a silit mai întâi matern pe Dadu să înghită bulina 
de antinevralgic, pe urmă a servit ceaiul şi, reluându-şi 
ţigara, a expus situaţia de la Craiova, în cuvinte ferme, 
măsurate, fără nici un patetic de circumstanţă: 

— Cum nu sunt una din eroinele romanelor pe care le 
citeşte Flor, vezi bine, Dadule, că vin cu adevărat de la tante 
Amelie, nu de la o mătuşă imaginară. E bolnavă grav, 
Dadule! Mai grav decât o ştie ea. O singură şansă. Operația. 
Cu risc, dar o şansă. Medicii spun că are inima bună. 
Tensiune normală. Rinichii intacţi. Deci, operaţia trebuie 
încercată cu orice preţ! S-o conving singură, n-am izbutit... 
Am vrut să mă consult cu tine. lelefonul, deranjat. Am 
telegrafiat atunci lui papa, la laşi. L-am rugat să fie astăzi- 
dimineaţă acasă, ca să-l pun în curent la telefon. Şi să-l 
chem aci... 

S-a uitat la ceasornicul de la mână: 

— Nouă fără un sfert. Minunat! Într-o oră, am timp să 
isprăvesc toate ale casei şi ale mele. Baia... Să mă schimb. 
La zece, mă aşteaptă papa la telefon. Şi pe urmă punem 
telefonul nostru în funcţiune. Adică, îl pun eu. Fiindcă te rog 
să le laşi toate pe seama mea! Dacă papa soseşte mâine, 
cum sunt sigură, fixez ora de astăzi la medicii pe care mi-i 
indică el. Are destui amici printre cei mai buni hirurgi din 
Bucureşti. Va convinge fără îndoială unul, să ne însoţească 
la Craiova... Tu n-asculţi, Dadule? 


— Ascult, Fabiana... Cum n-ascult? 

Asculta. Dar asculta melodia nostalgică, veninoasă, de ieri, 
Congo lulluby, care acum nu mai era discul ce-i place atât 
de mult Fabianei şi pe care i-l comandase el iarna trecută. 
Devenise melodia lor de ieri. A lor: Flor şi el. 

— Muzica aceasta enervantă! a exclamat Fabiana, 
ducându-şi degetele la tâmple şi la pleoapele extenuate. 

Dadu a replicat repede, ca într-o lepădare a gândurilor de 
adineaori: 

— Dar e placa ta favorită, Fabiano! 

Ea l-a privit cu imputare: 

— Cum poţi să vorbeşti aşa, Dadule? Placa mea favorită! 
Se vede că nu realizezi în ce stare sufletească mă aflu? Am 
urechi, timp, pentru muzică? Gândeşte că e unica soră a lui 
papa! Că ea ne-a crescut cu atâtea sacrificii, când am rămas 
fără maman şi când Flor avea abia patru ani... Ni s-a 
consacrat nouă. Sunt sigură că tot pentru noi, nici nu s-a 
măritat... Ce-i lipsea? Frumoasă, tânără, situaţie 
materială... A renunţat la toate, ca să ne ţină loc de mamă, 
fiindcă papa e cum îl ştii... Distrat, absent de la viaţă, în 
fond, un dezarmat... Acum e rândul nostru să compensăm 
acest sacrificiu despre care ea nu ne-a pomenit niciodată... 
Trebuie să facem tot posibilul şi imposibilul s-o salvăm! 
Dacă papa soseşte mâine, are timp într-o zi să vadă medicii, 
chirurgii, amicii lui. Am adus plăcile de radiografie cu mine. 
Poimâine putem pleca... Papa şi cu mine. Voi rămâneţi aci. O 
săptămână, zece zile cel mult... Nu te alarma! Aranjez eu 
toate, ca să n-aveţi prea multe neplăceri... Meniurile, 
ordinea în casă... Sper că o să renunţi niţel la lucrul tău de 
noapte. Mai scoate-o pe biata Flor din casă! N-a venit de la 
laşi ca să citească romane închisă în camera ei... Un teatru, 
un cinematograf, un restaurant... Ştii cât îi plac 
spectacolele, mulţimea, muzica! Am văzut anunţate 
concertele lui Enescu... Are şi ea drept la altceva, nu numai 
la compania lui papa, la Iaşi, cu biblioteca, cursurile şi 
prietenii lui pentru care viaţa şi-a pierdut orice interes 


după pacea dela Westfalia. Papa s-a oprit acolo... Flor, la 
vârsta ei... Dadule, iar nu m-asculţi! 

— Fabiano! vorbi el grav. Aş dori să merg şi eu cu tine la 
Craiova... 

— Ce idee? Nici nu te gândi! 

— Mă gândesc foarte serios, Fabiana. 

— De data aceasta, permite-mi să gândesc şi să decid eu 
pentru tine! Amândoi: eu şi papa - o să ne achităm perfect 
de datoria noastră. Ca să fiu mai precisă: le iau eu toate 
asupra mea! Papa, cunoşti cât e de distrat şi cât de puţin 
practic... 

— Tocmai... 

— Lasă-mă să sfârşesc, te rog, Dadule! Am nevoie de 
prezenta lui, mai mult ca să ridice moralul tantei Amelie. Şi 
pentru trecerea pe care o are fată de medicii în cauză, 
prieteni vechi... Tu? Tu ce să faci la Craiova? 

— Să fiu lângă tine, Fabiano! 

De astă dată, buzele i-au rostit sincer, un gând sincer. O 
hotărâre de penitenţă. Toţi monştrii profunzimilor care de 
ieri se zvârcoleau în el, l-au obsedat noaptea prin somn şi 
prin vis, care mai adineaori încă îi dictau gânduri, întrebări 
şi cuvinte odioase; toţi acum fuseseră expulzați la suprafaţă, 
au pierit în ultimele contorsiuni la lumina zilei şi la 
presiunea normală din ambianța calmă a Fabianei. Pluteau 
numai stârvurile lor hidoase între dânşii, pe care el le-a 
măturat cu un gest, prinzând mâna Fabianei şi apropiind-o 
de buze, de obraz: 

— Vreau să fiu lângă tine, Fabiano! 

Ceasornicul cu brățară de la mâna Fabianei bătea mărunt 
şi fin, ca o inimă caldă. 

EI şi-a amintit dimineaţa când i-a făcut cadou ceasul acela, 
la Lausanne, acum zece ani, în voiajul lor de nuntă. 
Patroana magazinului, o bătrână distinsă, cu părul alb, cu o 
panglică îngustă şi neagră de catifea încinsă în jurul 
gâtului, nu-i pierdea din ochi. Era şi ea încântată de 
fericirea lor. După ce i-a încheiat brăţara la mâna Fabianei, 


a rugat-o politicos să primească şi de la dânsa un cadou, o 
cruciuliţă îngustă de aur, sfinţită, pe care au adus-o lui Flor 
şi Flor a purtat-o la gât până ce a intrat în cursul superior 
de liceu. Ce liniştit, împăcat se gândeşte acum la Flor! Ca la 
fetiţa de atunci! Numai ca la fetiţa de-atunci... Doamna 
bătrână şi amabilă i-a petrecut până la uşă, în stradă, 
surâzând, urându-le petrecere plăcută în Lausanne. Parcă 
ştia că sunt în călătorie de nuntă. Alcătuiau o atât de 
minunată, de perfect articulată pereche! Tocmai prin 
contraste, o pereche perfect articulată... Au plecat alături, 
pe străzile în pantă, însorite, cu multă verdeață, mahonii, 
catalpa, cu vile îmbrăcate în glicinii şi trandafiri grimpati, 
spre ţărmul lacului. Alpii de jur-împrejur... Vârfurile 
ghețarilor sticlind în soare... Zăpada piscurilor care era pe 
rând albă, albăstrie, verzuie, roză... Şi jos, la picioarele lor, 
gazonul verde, clipotirea molatică a valurilor în prundiş, 
zborul muetelor. I-a salutat cordial şi râzând, un copil 
călare pe-un poneu. În urmă, grăbea cu o enormă poşetă în 
mână şi cu umbrelă, o guvernantă englezoaică, alarmată de 
vitejiile hipice ale băieţaşului... Viaţa calmă, ferice, eternă, 
pe-o dimensiune umană, pe dimensiunea tuturor! Îi 
prinsese braţul Fabianei s-o susţină; adevărul era că el se 
agăța de braţul Fabianei să se simtă susţinut lângă o 
tovarăşă sigură, loială, reconfortantă... Din atât de calcinate 
şi devastate deşerturi se întorcea! Cu peripeții, drame, 
cicloane, o femeie care-i dezorganizase viaţa în pasiunea ei 
devorantă, cel mai bun prieten care s-a sinucis din pricina 
amândorora... Nu-şi mai găsea reazăm. Încredere în el. 
Toate se năruiseră în juru-i... lar lângă Fabiana, deodată, 
acolo îndeosebi, la Lausanne, a respirat alt aer salubru, de- 
o limpeziciune cristalică, a înţeles că nimic nu-i pierdut. Şi 
de-atunci, numai lângă ea, prin ea, şi-a refăcut viaţa... Viaţă 
calmă, ferice, apărată de vechile primejdii. Cum de le uita 
toate? Cum de-i părea ieri, adineaori, viaţa aceasta, anostă, 
insuportabila? E viaţa şi alt nimic... Şi cum, astă-noapte, 
prin vis, mereu peste cadavrul, catafalcul, mormântul 


Fabianei, mereu întindea buzele uscate de arşiţă spre o 
nălucire a altor viitoare căderi şi torturi? N-a mai aţipit încă 
acest demon al pierzării din el, pe care-l credea mort? 

Purta mâna Fabianei pe obraz, pe pleoape, pe frunte, cum 
ieri i-o purtase Flor pe a lui. Nu era atingere dogoritoare. 
Exact prezenţa de care avea nevoie. Contactul c-o realitate 
fermă, certă, normală. I-a cuprins şi Fabiana mâna, 
apăsându-i-o pe obraz, bătând-o uşor cu palma ca mâna 
unui copil care a făcut nebunii, a supărat-o, a fost dojenit şi 
pe care acum îl împacă, liniştindu-l. Acestea erau 
dezmierdările ei cele mai îndrăzneţe, în ceasurile lor cele 
mai intime. Întotdeauna materne, protectoare. Nu-l întreba 
ce e cu el, ce-a fost cu el. lăceau amândoi. 

Atunci s-a izbit uşa în lături şi atunci a izbucnit Flor. 

EI şi-a smuls mâna. 

— Ah! a făcut Flor, ducând palma la piept. Te-ai şi întors, 
Fabiano? 

Fabiana a zâmbit, cu ochii la Dadu: 

— E altreilea ah! pe ziua de azi! M-am şi întors? Ce 
primire! 

Ridicându-se din fotoliu, a păşit ea fără grabă spre sora 
mai mică, oprită în prag cu elanul zvâcnirii brusc retezat. 

Flor era cu părul uraganic zburlit, nepudrată, (dar avea ea 
nevoie de vreun fard peste dogorâtoarele-i culori?) 
înfăşurată într-un peig-noir de mătase purpurie, cu 
picioarele goale în babuşi moltonaţi, minusculi, copilăreşti. 
Abia trezită din somnul zbuciumat de visuri, alternat 
arzătoare şi chinuitoare, intrase să-şi ia cartea uitată pe 
masă. O înşelase tăcerea: credea că nu-i nimeni în hol. 
Înţelegea acum pentru ce tăcere. Ce fel de tăcere! Căci nu 
fiindcă a dat ochii cu Fabiana pe care o ştia la Craiova, a 
exclamat cu surprindere: Ah! Nu numai pe ea o văzuse şi 
nu numai atât. Ea cu mâna în mâna lui Dadu; cu palma 
lipită de obrazul lui Dadu. Ce înduioşătoare scenă de amor 
conjugal! Şi toate, în fotoliul unde a plâns ea ieri; în fotoliul 
ei, al lor. 


De aceea paşii au refuzat să înainteze. De aceea, a rămas 
para-lizată; întâi, de-o paloare verzuie care-i aspirase tot 
sângele în inimă, pe urmă cu tot sângele inundat în obraz. 
Nu s-a mişcat nici sub sărutul Fabianei; a păstrat buzele 
strânse. Peste umărul ei, privea la Dadu. 

lar Dadu despăturise ziarul şi citea din nou: „În veci 
neconsolatul soţ, Petru, anunţă cu durere...” 

— Ce e cu tine, Flor? se îngrijoră Fabiana, ridicându-i 
inelele vârtejite ale părului de pe frunte, din ochi, dându-le 
după scoicile gingaşe ale urechilor. Ce ai? 

— Migrenă... 

— Şi tu, migrenă? 

Fabiana s-a întors, să-i cerceteze la rând, pe-amândoi. S-a 
uitat la Dadu, citind cu prefăcută nepăsare necroloagele lui, 
la Flor, care nici nu dăduse bună dimineaţa cumnatului. A 
crezut că înţelege, în sfârşit, surâzând satisfăcută de 
această pătrundere: 

— Ah! Să spun şi eu ah! Al patrulea ah! din dimineaţa 
aceasta... V-aţi certat, nu e aşa? Dadule, iar ai necâjit-o? Tu, 
cu tachinăriile tale şi cu discuţiile absurde! Cu eterna ta 
Backfisch! Spuneţi că nu? 

Amândoi priveau risipit, fără să răspundă. 

— Am venit numai să-mi iau cartea! a declarat Flor cu 
răceală, vrând să se îndrepte spre mesuţa din celălalt capăt 
al holului. 

Fabiana a oprit-o, ridicându-i bărbia şi căutându-i în ochi. 

— Ce-s cearcănele acestea, dragă Flor? Sunt sigură că ai 
adormit la ziuă... Că ai plâns astă noapte... Aceasta faceţi 
voi în lipsa mea? Dadule, te rog să încheiaţi pace... Flor! 

— Fabiana, te rog şi eu, lasă-mă! izbucni Flor în plâns, 
lipindu-şi obrazul de pieptul şi de umărul ei, cum nu o dată 
îşi plânsese în cuibul acela al alinărilor dulci, domoale, 
protectoare, toate suferinţile copilăreşti şi frivole de 
odinioară. 

Şi-a lipit instinctiv obrazul şi s-a încrustat cu degetele de 
umerii Fabianei; dar după o clipă, tot instinctiv s-a desprins, 


respingând-o, fiindcă acum Fabiana altceva era, altcineva. 

— Lăsaţi-mă, vă rog! Ce-aveţi cu mine? Lasă-mă, Fabiano! 
Am venit să-mi iau cartea. 

A traversat holul cu paşi rapizi, până la mesuţa de unde a 
smucit cartea ei, Le Desert de l'Amour, fără s-arunce o 
singură privire la Dadu. 

Dadu i-a zărit însă cu sfâşiere boabele de lacrimi 
tremurând în genele lungi. Şi încă i-a mai întrezărit cu o 
străpungere de sârmă înroşită în carne, sânii mici, bruni, 
tresăltaţi în balansul mersului, pulpele, o fâşie goală de 
coapsă, în fâlfâirea violentă a piegnoirului de culoarea 
purpurei. Cu respiraţia tăiată, a urmărit-o întorcându-se 
iarăşi spre uşă. Văpaie care a traversat pâlpâind dogoritor 
de două ori încăperea de-o singură gamă cenuşie, neutră, 
ternă, după placul şi alegerea Fabianei, ca existenţa lor 
repauzantă, aromită, fără surprize până la sfârşitul 
sfârşiturilor. 

A ridicat ziarul de pe genunchi şi a continuat a citi: „Cu 
aceeaşi durere în suflet, neconsolatul soţ...” 

— Ce are copila aceasta? Ce se întâmplă cu Flor? Ce i-ai 
făcut, dragă Dadule? Nu te gândeşti şi tu că e la o vârstă 
ingrată, când dă proporţii tuturor bagatelelor? întrebă 
Fabiana, venind să-i pună mâna pe umăr cu o calmă şi 
indulgentă dojană, după ce-a închis uşa. 

II. 

APARIAMENTUL 112 

După ce a închis uşa ascensorului, şi a apăsat butonul, 
Nick a spus doamnei în straie cernite: 

— V-a căutat un domn. 

— Pe mine, un domn? s-a mirat Magdalena Ipcar. Ce fel de 
domn? 

— Un domn... Aşa, nici tânăr, nici bătrân... Un domn! 

— N-are cine să mă caute pe mine... lrebuie să fie o 
greşeală, băiatule. 

— A întrebat de doamna de la apartamentul 112... A urcat. 
A sunat... Apoi s-a dus, dacă văzu că nu răspunde nimeni. 


— Acum înţeleg! îşi alungă Magdalena Ipcar neliniştea de- 
o clipă, de altfel absurdă. O fi căutat persoana care locuia 
înaintea noastră... Madam Constantinescu... Dacă mai 
întreabă, spui că s-a mutat. Adresa e jos, la portar. Să se 
intereseze la portar... 

— Da, sărut mâna, coană. 

Magdalena Ipcar a schimbat pe celălalt brat florile 
proaspete, umede, albe, uitându-se cu tremur de nerăbdare 
în ochii Violettei. 

— Cam sus! se scuză. Penultimul etaj... Dar cu 
ascensoarele de astăzi, înălţimea e un avantaj... Linişte... N- 
ajunge praful. N-ajunge zgomotul din stradă... 

Violetta a aprobat din cap fară să asculte. Se examina în 
oglinda liftului. Îşi răsuci un cârlionţ din părul arămiu 
pudrat de bura măruntă. Îşi smuci mai pe-o tâmplă pălăria 
de uniformă cu o schimă de agasare, căci era sătulă de ea. 
Sfârşind cu oglinda, îşi inspectă apoi unghiile măiestrit 
tăiate şi pilite, dar pe care regulamentul şcolii interzicea să 
le dea cu lac roşu. Cu lac roşu-violet cum ar fi vrut şi cum 
avea un mic flacon de ojă în poşetă. 

Nick o privea cu subită adoraţie. Uitase gura pe jumătate 
deschisă. 

Ea a răsfrânt buza de jos în aceeaşi agasată schimă. Nu la 
admiraţia unui băieţandru cu tichie de serv era ea 
sensibilă! Mult mai plăcut a impresionat-o privirea 
domnului tânăr care cobora din lift când aşteptau jos şi i-a 
făcut loc cu atât de gentilă precipitare, ducând degetele 
înmănuşate la pălărie. Domnul Ralfu, cum i-a spus însoţi- 
torul ascensorului. „Să trăiţi, domnu Ralfu!” Locuieşte aci? 
Probabil. Mai mult ca sigur, dacă-l cunoaşte pe nume 
băjatul de la lift. Simpatic, domnul Ralph! Şi îmbrăcat cu 
atâta distincţie! Nici prea dichisit. Nici prea neglijent. Exact 
cum îi stă bine unui bărbat. Cu o uşoară, elegantă şi 
premeditată degajare. Ca Gary Cooper. A întors capul şi a 
ridicat uimit sprincenele. Omagiu mut, care preţuieşte cât o 
duzină de complimente banale! Şi ce surprins, apoi, a 


măsurat-o de jos în sus, dintr-o ochire întrebătoare, pe 
maman, cu paltonul ei de guvernantă şi cu pălăria ei 
ridicolă, cu obrazul fără un pic de pudră şi de roşu! Poate 
chiar a crezut-o o guvernantă, o menajeră, o damă de 
companie, însoţind fata stăpânei. 

Violetta a măsurat şi ea cu dezaprobare pălăria, paltonul şi 
faţa pământie a Magdalenei Ipcar. 

A surâs, pe urmă, într-o ironică şi secretă complicitate. 
Pentru ce comedia aceasta? Surâsul îi luminse în sfârşit 
chipul altcum decât frumos, altceva, mai mult decât frumos, 
de-o stranie şi precoce seducţie, dar crispat până atunci de- 
un lanţ de enervări, îndată ce-au păşit pragul şcolii: 
ploconeala cu intenţie exagerată a portarului; îmbul-zeala 
din tramvaie; grija lui maman (nu mai era mămica! - mai 
distins: maman!) s-o prindă de mână când traversează 
strada, parcă ar fi tot fetiţa din clasa întâi primară; 
tocmeala penibilă de la magazinul cu flori. Pentru ce 
comedia aceasta? Are să-i spună. Are să-i spună tot ce ştie, 
ca să înceteze o prefăcătorie pe care ea o cunoaşte de anul 
trecut. De când portarul a povestit lenjierei de la pension 
că, dacă nu l-au înşelat pe dânsul ochii cu năluci din senin, 
atunci a văzut-o într-o seară pe mama elevei Ipcar Violetta 
în rochie elegantă, cu blană scumpă la gât, fardată, ieşind 
într-o companie veselă dintr-un local de petrecere. Acesta 
era tot misterul? De înţeles să-l ascundă doamnei 
directoare, colegelor... Şi încă nu tuturor! Dar ei? În taină, 
când a aflat, s-a simţit chiar mai încântată, pasionat flatată, 
că are o mamă cu o viaţă dublă, desigur palpitantă, în loc de 
menajera săracă şi posacă, grimată în văduvă de 
melodramă, cum o amăgeşte pe dânsa de zece ani. 

— Poftiţi! anunţă Nick, deschizând uşa şi salutând cu latul 
mâinii la calota verde. 

Ploşniţa i-a dat doi lei, pe care-i ţinea de mult pregătiţi în 
palmă. 

Apoi, într-o agitare febrilă nu nimeri cheia, o scăpă jos, a 
răsucit în sfârşit şi s-a lăsat în urmă, făcând loc Violettei să 


intre. 

Cu florile pe braţ, îi aştepta exclamaţia. 

— Drăguţ! a spus vag Violetta, înaintând, oprindu-se în 
mijlocul camerei şi căutând cu ochii la pereţii, mobilele, 
perdelele de sanatoriu. Da, drăguţ... 

— Camera ta e dincolo, cealaltă... 

Violetta a trecut şi dincolo; a izbucnit îndată în râs veselit. 

— Dar ce sunt păsările acestea maman? Şi patul acesta 
alb, de clinică pentru copii? Mă crezi tot un bebeluş? 

Magdalena Ipcar a dat drumul pe masă florilor de pe braţ: 
cadavrul florilor de pe braţ. 

Într-o implorare de speranţă a făcut apel la suvenirurile 
Violettei: 

— Sunt păsările cele albastre pe care le-ai vrut tu, 
Violetta... 

— Eu? 

— Tu, Violetta... Ca în camera prietenei tale, Roro... 

— Roro? Care Roro? 

— Fata colonelului... Roro... 

— A, da... Poveste veche, maman! Roro, vecina mea de 
bancă, din şcoala primară... Eu şi uitasem de dânsa. Roro 
Magâlea... Colonelul Magâlea a fost chiar în anul acela 
mutat în garnizoana Galaţi... Cine mai ştie astăzi în clasă de 
Roro Magâlea? Văd că cunoşti arhiva şcolii mai bine decât 
secretara noastră, maman! 

Pe Magdalena Ipcar n-o interesau aceste amănunte, nici 
nuanţa de impertinentă tachinare a reflecţiilor. Ea urmărea 
cu disperare numai amintirea în care trăise, pentru care 
trăise: 

— Păsările albastre din camera prietenei tale, Violetto... 
Un şirag de păsări albastre de jur-imprejur, sus, ca un 
chenar... Cum să nu ţii minte, tu? Eram pe bulevard... 
Veneam de la cinematograf... Se juca la un geam, o fetiţă cu 
o pisică în braţe... Ne-a făcut semn de sus, aşa de drăguţ! 
Ţie îţi făcea semn... Atunci mi-ai strâns tu mâna şi spuneai... 


Violetta s-a răsucit ştrengar pe tocurile înalte şi a cuprins- 
o cu amândouă mâinile de braţe, scuturând-o 
camaradereşte - nu i-a promis ea oare c-au să fie două 
prietene? - târând-o într-un tur de dans, privind-o jucăuş în 
ochi şi sărutând-o apoi sonor pe obrazul pământiu: 

— Ce naivă mai eşti tu, maman! Sau mai bine zis: ce naivă 
mă crezi tu, maman! Dar aceasta o spuneam, dacă am spus- 
o cumva, acum zece ani... Când eram o gâgâlice de copilă... 
Mi se pare c-am mai crescut ceva de-atunci! Nu? 

S-a uitat în oglindă. Imaginea din oglindă a satisfăcut-o. 
Mai puţin era încântată de oglindă. A propus: 

— Trebuie s-o aşezăm dincoace, maman! Şi mai jos... Ca să 
mă văd întreagă, nu retezată de la genunchi. Am picioare 
aşa de urâte, ca să nu mi le văd în ochi? E simplu. Să-ţi dau 
eu soluţia... În loc să rămână agăţată de-a latul, cum ai pus- 
o tu, o întoarcem de-a lungul. În înălţime... Oul lui Columb! 
Mărul lui Arhimede! 

Şi-a zvâărlit pe pat paltonul de uniformă, pălăria, plasa de 
păr; una după alta, una peste alta. Că erau ude de ploaie, 
nu-i păsa. Şi-a verificat iarăşi în oglindă obrazul, 
pieptănătura, bluza. Îşi tipări pliurile fustei. Se învârti într-o 
voltă de balerină care le-a înfoiat din nou, dezvelindu-i 
genunchii până la jartiere. Modestă şi severă arăta 
uniforma şcolii! Frumuseţea ei felină care făcea ochii 
trecătorilor să se întoarcă, spărgea însă această ingrată 
crustă. Violetta o ştia prea bine şi se răsfăţa singură. O 
răsfăţau şi alţii: directoarea, profesoarele, colegele... Trăia 
într-un permanent asalt de simpatii, de prietenii, de adulări 
vasale în şcoală. Elevele din clasele inferioare n-o lăsau să 
respire în recreaţie, înconjurând-o, atrase de irezistibila 
fascinaţie a ochilor, a glasului, a unduioaselor gesturi în 
mare parte copiate după modelul vampelor de la 
Hollywood. Aceasta îi falsificase de mult firea. O sofisticase. 
O lună era Marlene Dietrich, alta Eleonor Powel, a treia 
Lucille Ball. Întotdeauna strămutând realitatea într-un 
episod de film. Acum era Grace Moore în rol de fată cam 


nebunatică, delicios turbulentă, care revoluţionează casa 
unde-a intrat, impunând fanteziile sale pline de gust şi 
surprize. A privit iarăşi camera cu buza de jos năzuros 
răsfrântă, întrebând: 

— Maman, mi-ai cerut, nu e aşa, să devenim prietene, 
camarade? 

— Da, Violetta... 

— Ca să inaugurăm, am să te rog ceva! Lasă-mă pe mine 
să aranjez eu un interior după ideile mele... În două ore, 
transform eu radical camera aceasta de clinică pentru 
copii! Da? Spune că da! 

— Da, Violetta... a consimţit cu glas sfârşit Magdalena 
Ipcar, căzând cu paltonul leoarcă de apă pe marginea 
patului alb - acolo unde aseară îşi spunea că n-are să se 
aşeze niciodată. 

O uitase cu desăvârşire aceasta. Intraseră ca ţintele în 
cugetul ei, numai cuvintele care se repetau atât de stăruitor 
în tot ce-i spunea Violetta: eu, pe mine, mie, mele... Pe ea o 
excludea. Ea ce mai însemna? Cui să împartă tot ce-a gândit 
şi a simţit, a nădăjduit ea de zece ani încoace, de zece zile 
încoace, aseară, astă-noapte? Păsările albastre. Şiragul de 
păsări albastre. Poate păsările Paradisului... Cameră pentru 
clinica de copii! Atât a găsit să-i spună. Stătea abătută, cu 
palmele pe genunchi, privindu-şi copila cu ochi străini. 
Întâia dată după zece ani, cu ochi străini. 

Violetta se vântura dintr-o cameră în alta, revenea, a 
deschis baia, a încercat robinetele, a dat în lături uşile 
dulapurilor, a tras sertare, a aprins şi a stins lămpile 
electrice, a sucit butonul aparatului de radio cu ochiul 
magic şi l-a închis fiindcă era prea devreme pentru ora 
emisiunilor, s-a instalat succesiv în toate fotoliile îmbrăcate 
în creton. A rămas pe cel din urmă, balansându-şi piciorul 
peste picior şi întinzându-şi cu palmele ciorapii pe fusele 
pulpelor lungi. Ca să obţină mai deplină libertate în 
proiectele sale, a declarat deocamdată cu fină diplomaţie: 


— Trebuie să recunosc, maman, că în fond ai făcut o bună 
afacere. 

— Afacere? 

— Să zicem plasament. 

— Aceasta vezi tu în toate de-aci, Violetta? rosti dureros 
Magdalena Ipcar, cu ochii înotând în lacrimi. 

Violetta nu i-a zărit lacrimile. Răsturnată cu ceafa pe 
speteaza elastică a fotoliului, se uita în sus, la cadrele de pe 
pereţi. Din nou i-a clinchetit râsul: 

— Eşti delicioasă, maman! 

„Râde ca Dodo! - a descoperit cu strângere de inimă, 
Magdalena Îpcar. Are râsul crud al lui Dodo!” 

— Eşti delicioasă, maman! repetă Violetta... Ce paraclis e 
acesta? Îngerul păzitor! Madona cu pruncul la sân! În ce 
case ai mai văzut tu aşa ceva, maman? 

— În casa noastră, Violetta. 

— Pe care am avut-o noi când eram mică şi nu mai ţin 
minte? Casa, care spuneai tu, maman, că ai pierdut-o după 
ce-a murit tata? o iscodi Violetta. 

— În casa noastră, asta, pe care de zece ani mi-o 
închipuiam eu că aşa trebuie să fie. Aşa o vedeam... Cum de 
nu simţi, de nu pricepi tu, copila mea? 

Tremurul glasului a pătruns până şi la urechea neatentă a 
Violettei. A cercetat-o cu mirare, ronţăâind o bomboană 
englezească de pe mescioara de alături. Mâhnirea lui 
maman părea sinceră. Şi în ochi, îi luceau lacrimi 
adevărate. N-avea nimic dintr-o mamă înadins grimată, ca 
să arate mai posacă şi urâtă decât e, pentru ca să-şi 
ascundă cealaltă viaţă, dublă. Atunci? Plutea în plin mister. 
Să aştepte desfăşurarea de la sine a filmului. În aşteptare, a 
rostit cu o complezentă părere de rău: 

— Maman! Mi se pare că ţi-am provocat o decepţie. 

— Durere, Violetta. 

— Pentru? Pentru ce durere, maman? 

— Pentru... Nu ştiu cum să spun... Îmi închipuiam cu totul 
altfel dimineaţa aceasta. Eram aşa de sigură că ai să fii 


entuziasmată! Camera ta... Definitiv a ta... Cum o vedeam 
eu de zece ani... Cum o tot aranjam, o împodobeam în 
mintea mea... Nu! Nu ştiu cum să le spun toate... 

Violetta simţi că o părăseşte fina diplomaţie şi uită filmul 
pe care şi-l juca singură. Biruia firea răsfăţată din şcoală, 
deprinsă să nu-i reziste colegele la nici un capriciu. Vorbi pe 
un ton caustic, cum făcea ea să plângă elevele din cursul 
inferior, pretimpuriu, exercitându-şi fără să-şi dea bine 
socoteala o răutăcioasă voluptate: 

— Ce-ai fi vrut tu, adică, maman? Să bat din palme ca 
fetiţa pe care o ţineai de mână să n-o pierzi pe bulevard? 
Am fost sinceră... Regret... Mă aşteptam şi eu la altceva... 
Astăzi-dimineaţă, când mi-ai spus atât de solemn că 
mergem la noi acasă, că voi avea de-acum camera mea, o 
vedeam şi eu altfel... O! Absolut într-altfel! Decepţie pentru 
decepţie! Dar totul e reparabil, maman! 

— Aceasta nu se mai repară niciodată, Violetta... 

— Ai să vezi că da! Mâine, când vor fi magazinele deschise, 
numai să mă laşi pe mine să cutreier eu puţin oraşul. Cu 
câteva nimicuri şi cu tot ce e aci, transform acestea de n-ai 
să le mai recunoşti. Te-asigur, maman, că ai să mă strângi în 
braţe şi că ai să mă săruţi... lrebuie să ştii că am reputaţia 
celei mai cu gust eleve din şcoală. Directoarea la mine 
apelează când e vorba să decorăm o sală de serbare, să 
montăm un festival: „Să vie şi Violetta! Ea are idei!” Încă nu 
mă cunoşti bine, maman! Acum avem să ne cunoaştem... În 
camerele acestea, cum ai spus tu, numai noi două... Da-da, 
maman! Nu te uita aşa la mine... Ştiu şi înţeleg mai mult 
decât crezi tu... Doară sunt fată din ziua de azi, modernă, 
foarte modernă, şi fără prejudecăţi, maman, nu de pe 
vremea îngeraşilor păzitori, de frişcă... 

Râzând cu gâlgâitul cleştaric al lui Dodo şi scuturând cutia 
de bomboane englezeşti să scoată la suprafaţă cele care-i 
plăceau, a arătat numai din ochi spre îngerul alb de 
deasupra patului: 


— Spune şi tu, maman, dacă nu-i un îngeraş de frişcă? Mai 
bine i-ar sta aci Marlenei, în Lola din Îngerul albastru! 

Magdalena Ipcar, ea n-a ridicat ochii să se uite la îngerul 
păzitor, de frişcă, pe care l-a prins acolo, în ramă, cu atât de 
pioasă naivitate. Ea îşi privea bănuitor copila. Ce voia să 
spună cu acestea? „Ştiu şi înţeleg mai multe... Sunt fată 
modernă, foarte modernă şi fără prejudecăţi...” Nu-i cu 
putinţă! Desigur, răstălmăceşte ea vorbele aruncate fară 
nici o intenţie, de-o şcolăriţă care ronţăie răsfăţat 
bomboane sticloase. 

Dar s-a temut să întrebe. 

Abia atunci şi-a dat seama că e cu paltonul ud pe dânsa şi 
că e aşezată pe marginea patului cu învelitoarea de 
broderie albă şi cu funte de panglici bleu-pal: patul de 
bebeluş. 

Se ridică, a scos straiul urât, a luat şi haina Violettei, 
trecând cu mers împleticit în vestibul, să le atârne în cuier. 
O potopea o mare istovire. Ar fi vrut să se aştearnă jos, nu 
pe-un scaun, nu într-un fotoliu, nu pe pat; să se aştearnă jos 
la pământ şi să se rostogolească, să-şi răcorească sufletul în 
plâns cu sughiţuri, cu vaiete tari, ca bocitoarele. 

Mergi în pace femeie! 

Aceasta era? 

Mersul acesta împleticit, frânt, răpus? 

Se afla atât de afundată în gândurile şi mâhnirile şi 
deznădejdile ei, încât când a ţârâit soneria, zbârnăitul 
metalic i-a zbucnit ca o dureroasă explozie în timpan şi în 
piept. S-a rezemat cu o mână de perete. A fost gata să 
scape hainele de pe braţ. Le-a agăţat la întâmplare în cuier 
şi a întredeschis prudent uşa. 

Un domn, domnul însoţitorului de la lift, înalt şi spătos, 
astupa toată lumina zilei de pe culoar. 

Ştia. Numai după cum li s-au încrucişat privirile, a ştiut 
îndată că pentru dânsa venise; că pe ea, Ploşniţa, o căuta. 
Mesager al lumii de-acolo, cu tarafuri de ţambalagii şi 
sfârâit de mititei; cu domiciliul celălalt, al ligheanului 


smălţuit şi maţului de irigator, spânzurând roşu, pe perete, 
lângă sticla de hipermanganat. Totuşi, înainte de a aştepta 
vreo întrebare, într-un ultim licăr de nădejde, s-a grăbit a 
da informaţiile pe care străinul nu le ceruse: 

— Madam Elena Constantinescu nu mai locuieşte aci. S-a 
mutat de la 26 octomvrie... Puteţi afla adresa jos, la portar. 

— Nu-i vorba de nici o Elenă Constantinescu! rosti scurt şi 
morocănos, domnul din uşă. Caut pe Magdalena Ipcar. 
Dumneata eşti, în persoană? 

Ea a simţit că i se taie picioarele de la genunchi. 

— Eu sunt Magdalena Ipcar... Ce doriţi de la mine? 

— Ai să vezi ce doresc. Intrăm înlăuntru. 

Se invitase singur şi singur a împins uşa. 

A intrat fără să-şi scoată pălăria, dar a cercetat cu ochii 
cuierul să verifice dacă nu sunt alte pălării ori haine 
bărbăteşti. Din vestibul, a trecut în a două cameră, 
cuprinzând tot aşa de cercetător cu privirea întreaga 
înjcăpere. S-a instalat cu paltonul ud pe-un scaun de la 
masa din mijloc şi, rezemându-şi cotul pe faţa albă, i-a făcut 
semn: 

— Şezi! 

Necunoscutul o invită să şeadă la ea acasă; iar Magdalena 
Ipcar, hipnotizată, s-a supus. A cutezat numai să întrebe 
într-o jalnică bâlbâire de glas: 

— Cu cine am onoarea? 

Necunoscutul a hohotit prăvâălindu-se pe speteaza 
scaunului şi desbumbindu-şi paltonul: 

— Poliţia! întări necunoscutul. Cu aceasta ai onoarea, 
Magdalena Ipcar. 

— Dar, domnule... 

— Amână-l pe dar, pentru altă ocazie! Mai este cineva p- 
acilea? 

Ea s-a vârât peste masă, în sufletul omului de la poliţie, 
implorând într-o gâfâită şoaptă: 

— Vorbeşte mai încet, te rog, domnule... Pentru numele lui 
Dumnezeu, domnule! Se află copila mea aci... Am o copilă, 


elevă la şcoală, care se află aci... 

Omul de la poliţie a micşorat ochii. A cântărit-o bine şi-a 
cântărit spusele. 

Pe urmă a încuviinţat. 

— Fie! Închide uşa... Nu e nevoie s-audă. 

Magdalena Ipcar s-a târât până la uşă. A îngăimat spre 
cealaltă încăpere cu şiragul de păsări albastre, poate 
păsările Paradisului, ucise acum: 

— Violetta, dragă... 

— Da, maman. 

— Stai aci, în camera ta... Nu te mişca, te rog... Aşteaptă 
aci... Este la mine un domn... o persoană... Într-o chestie cu 
apartamentul... 

— Bine, maman! Vezi-ţi de chestiile tale fără nici o grijă. 
Nu te deranjez! Găsesc eu cu ce să-mi treacă de urât! o 
asigură Violetta din faţa oglinzii, unde şi începuse a proceda 
la o modificare a pieptănăturii reglementare, transformând- 
o în coafura ceva mai fantezistă a lui Grace Moore. 

Magdalena Ipcar s-a întors, sprijinindu-se cu o mână de 
masă şi cu cealaltă ştergându-şi broboanele reci de pe 
fruntea pământie. 

— Şezi! o invită a doua oară omul de la poliţie. 

Ea s-a aşezat pe marginea scaunului. Ea pe marginea 
scaunului, ca o străină în casa sa. 

— De când ai două domicilii, Magdalena Ipcar? 

— De la Sfântul Dumitru. 

— Hm! Stai bine... Şi eu care de trei ceasuri răscolesc tot 
Bucureştiul să te scot din pământ! Nu s-ar spune, cu mutra 
asta de femeie pricăjită, că eşti proprietară de apartament 
în bloc... Fiindcă eşti proprietară, nu chiriaşă? 

— Da... Să vezi, domnule... 

— Aşteaptă! 'Toate la rând! Mă informă şi portarul că eşti 
proprietară. De altfel, mi-o arată şi fişa de imobil. Eşti de 
felicitat! 'Te aranjaşi bine, înainte de a te retrage la pensie. 
Puţine din profesia dumitale, mai cu nuri şi cu picăţele, se 


pot lăuda cu asemenea achiziţii... Pe cine jumulişi şi cum? Şi 
când? 

— Domnule... Sunt aci economiile mele de zece ani. 

— Economii? Ei bravo! hârâi omul de la politic, 
desfăcându-şi mai larg paltonul şi scoțând un pachet 
mototolit de ţigări din buzunar. Economii adunate dintr-o 
muncă grozavă, cu sudoarea frunţii? Hai? 

Magdalena Ipcar a plecat fruntea pământie în pământ. 

Omul de la poliţie a aprins ţigara şi a azvârlit chibritul în 
văzduh, peste umăr. 

— Ei? Continuă! 

— Economiile mele de zece ani... Pot dovedi cu livretul 
depunerilor... Să vezi, domnule! Te rog, să mă înţelegi... Am 
o copilă elevă de şcoală. O copilă care a crescut... Şi încă de 
acum zece ani, m-am gândit că pentru ea nu-i bine să 
cunoască din ce trăiesc... Am pus la o parte ban cu ban... Să 
am unde-o scoate de la şcoală... Unde să stea cu mine, fără 
să bănuiască profesia mea... E o copilă de şcoală, domnule! 
Nu se poate să nu-nţelegi şi dumneata, că sunt mamă... Cu 
toată profesia mea, sunt mamă, domnule! 

Omul de la poliţie a curmat cu indiferenţă povestea care 
însemna taina cea mare şi izbăvitoare din viaţa Magdalenei 
Ipcar şi pe care n-ar fi crezut ea să şi-o spovăduiască în 
asemenea ceas şi unui asemenea duhovnic: 

— Lasă copila de şcoală! Nu intră în chestie... Să admitem 
că e aşa cum spui, mai ales dacă poţi face dovada cu livretul 
de depuneri. Există livretul? 

— Există. Pot să-l arăt. 

— Ai să-l arăţi cui de drept, de va fi nevoie. Deocamdată, 
nu intră în chestie. Aseară, unde erai? 

— Aci... De-abia m-am mutat şi am pus la locul lor 
mobilele, tot ce se vede... Până noaptea la unu... 

— Aci? Sigur? 

— Pot jura pe ce am mai scump. Pe copila mea... Ştie şi 
băiatul de la lift când am intrat ieri. Ştie şi portarul că n-am 
ieşit toată ziua de ieri, toată noaptea... 


— Până la proba contrarie, s-o luăm de bună şi aşa! 
Cunoşti scrisul acesta? 

Omul de la poliţie s-a desfăcut la piept şi i-a întins un plic 
galben, ordinar, mirosind a parfum, tot ordinar. Pe plic se 
afla scris: „Pentru Ploşniţa”. Ea s-a făcut mai pământie la 
obraz... 

— Dumneata eşti Ploşniţa? întrebă omul de la poliţie, 
scuturând scrumul ţigării pe faţa albă a mesei. 

Magdalena Ipcar a ridicat a doua oară mâna, parc-ar fi 
încercat să se apere de-o nouă lovitură. Întorcând ochii 
peste uşa închisă, unde se auzea dincolo Violetta fluierând 
şlagărul sezonului: „Suflet candriu...” - a recunoscut într-un 
geamăt: 

— Eu, domnule... 

— Ei! Continuă... Aştept... Ce-i cu scrisul ăsta? 

Ploşniţa a vrut să pună mână pe plic, dar omul de la poliţie 
l-a ferit. 

— Ne-ne! Nu-i nevoie să-l cercetezi cu lupa! Cunoşti 
scrisul? Atât răspunde-mi... 

Ea recunoştea mai mult parfumul. Parfumul lui Dodo. 

— Scrisul, nu sunt sigură... E poate al unei camarade... Al 
unei prietene... Dodo... Parfumul, aş fi mai sigură că e al 
ei... Parfumul lui Dodo... 

— Va să zică, scrisul şi parfumul Eleonorei Tănăsescu zisă 
Nora, zisă Didina, zisă Dodo? Sigur? 

— N-aş putea jura... Cred... 

— Pe Costică Varduca zis Tică, zis Creţu, zis Mantea, îl 
cunoşti? 

— Costică Varduca... Nu! Nu cred... 

Omul de la poliţie a lăsat plicul alăturat pe masă şi a extras 
din buzunar o fotografie dublă, de faţă şi de profil, cu un 
număr de fişă antropometrică, repetându-şi întrebarea cu 
intenţie de humor: 

— Priveşte-l bine! N-ai avut onoarea să-l cunoşti? Aşa, cum 
cunoşti bărbaţii în profesia dumitale? 

— Nu, domnule. Sunt sigură că nu... 


— Aceasta pretinde şi individul. Până la proba contrară! 
Acum explică-mi, Magdalena Ipcar, zisă Ploşniţa, după cum 
singură recunoşti - cum se face că la percheziţia individului 
s-a găsit asupra sa acest plic cu numele dumitale? Indicaţie 
precisă: „Pentru Ploşniţa”... Plic destinât dumitale... 
Ploşniţa! 

— Nu pot să-mi explic nimic, domnule. 

— Gândeşte bine, încă o dată. Plic şi conţinut, destinat 
dumitale. 

— Ce conţinut? 

Omul de la poliţie a desfăcut plicul şi a foşnit între degete 
trei hârtii de bancă: 

— Conţinut, trei mii de lei. Trei mii de lei, „pentru 
Ploşniţa”. Cum îţi explici? 

Ploşniţa, trecută nu o dată prin vama interogatoriilor şi 
cercetărilor de poliţie, a răspuns cu circumspecţie: 

— Domnule, o explicare ar putea să fie. Nu zic că e cea 
bună. Dar ar putea... Îmi închipui una. 

— Sloboade-o! 

— După scris şi mai mult după parfumul plicului, se poate 
întâmpla să fie luat, sustras, din poşeta lui Dodo... Dodo îmi 
datora mie încă de mai multe luni, şase mii de lei. De două 
luni tot îmi spunea că se achită şi tot mă amâna... Acum 
câteva zile, mi-a spus că a pus deoparte într-un plic trei mii 
de lei şi că speră să completeze suma întreagă până la 
cincisprezece ale lunii... Avea încasări de făcut... 

Omul de la poliţie a rânjit, cu ţigara stinsă şi lipită în colţul 
buzei: 

— Încasări? Încasări, pe lumea cealaltă, poate... 

— Ce vrei să spui cu asta, domnule? 

— Încasări pe lumea cealaltă... Nu-i limpede? Până la 
încasările de la cincisprezece ale lunii şi până să te achite 
pe dumneata, a achitat-o domnul Costică Varduca, zis Tică, 
zis Mantea, din poza de faţă... 

Magdalena Ipcar s-a ridicat în picioare: 

— Nu se poate! Ce spui dumneata, domnule? 


Şi Ploşniţa îndată a gândit: „Am pierdut şase mii de lei... 
N-are să mi-i mai restituiască niciodată, Dodo...” 

Omul de la poliţie o privise tot timpul, cu un singur ochi, 
micşorându-l pe celălalt şi prefăcându-se că-şi scoate nu s- 
ar şti ce fir de gunoi de sub pleoapă. Aceasta îi părea lui 
culmea dibăciei de poliţist. Să observe anchetatul, cu aerul 
că nu-l observă. Rezultatul l-a mulţumit. Surpriza 
Magdalenei Ipcar zisă Ploşniţa, era absolută, acum nu se 
mai îndoia. 

— Şezi! a spus. 

Ploşniţa s-a aşezat pe scaun, cu palmele pe genunchi, 
vorbindu-şi singură: 

— Nu-i de crezut! Dodo care era aşa de... 

— E de crezut! Magdalena Ipcar, fiindcă acum e la 
morgă... Cu opt lovituri de cuţit. Înjunghiată... Trei lovituri 
în inimă... Individul pretinde că din gelozie... După o scenă 
de astă-noapte în local... A pândit-o acasă şi i-a făcut de 
petrecanie, după petrecania din local... Gelozie? Perfect! 
Dar atunci, cum se explică plicul cu adresa şi banii 
dumitale? Şi cu alţi bani, căci asupra individului s-au mai 
găsit şi alţi bani, a căror provenienţă n-o poate justifica... 
Deci, omor cu premeditare de jaf... Jefuire şi omor. Alt 
cântec! Declaraţiile dumitale sunt foarte importante... 
Scrisul şi parfumul Eleonorei Tănăsescu, zisă Dodo, victima! 
Te-am interogat numai cu titlu de informatoare. Aş putea să 
te ridic d-aci... N-o fac... Avuşi noroc că-mi inspiraşi 
încredere! Faci bine să te prezinţi chiar azi la parchet. Uite 
onorata invitaţie... Acolo vei da declaraţii scrise... 

Omul de la politie şi-a dezlipit cu două degete de pe buză 
mucul stins şi ud de ţigară, l-a lepădat pe covor şi s-a ridicat 
încheindu-şi nasturii paltonului. În chip de scuză, a spus: 

— Te-am luat cam repede la început, Magdalena Ipcar! Ce 
să-i faci? Meseria! Dumneata ştii la câte vrute şi nevrute te 
obligă meseria... Se punea întrebarea dacă nu sunt indicii 
de complicitate? Dacă nu există o legătură între criminal şi 
dumneata? Adresa de pe plic putea fi socotită şi ca o parte 


din produsul jafului, rezervată unei complice... Vezi, câte 
aveam de stabilit! Declaraţiile dumitale coincid şi cu ale 
celorlalte martore... Pot să-ţi spun de pe acum că n-ai să fii 
băgată în cauză... Mai era însă şi chestia acestor două 
domicilii despre care nimeni dintre aceste martore n-aveau 
habar... Erai lipsă de la celălalt domiciliu... Dispărută, cum 
s-ar fi putut bănui. N-ai lăsat vorbă că lipseşti, unde lipseşti. 
Încă un indiciu... Noroc că ţi-am dat de urmă... Nu de 
pomană îmi spun mie băieţii Ochi de Lynx! Te-am dibuit la 
vreme... Toată chestia s-a simplificat... Cred că n-or să te 
poarte mult pe drumuri... Zici că ai o copilă? 

— Am, domnule... Elevă de liceu... 

Dincolo de uşă, Violetta fluiera acum aria din Îngerul 
albastru: 

Ich bin von Kopf bis Fuss Auf Liebe angestellt, Denn das ist 
meine Welt Und sonst, gar nichts. 

— Pari femeie serioasă... vorbi omul de la poliţie. 
Aşezată... Nu de specia victimei. Am şi eu fete de şcoală... 
Aşa că, înţeleg... Bună ziua! 

De astă dată i-a strâns mâna. 

Ploşniţa nu se mişcă de pe scaun. Din uşă, omul de la 
poliţie i-a amintit binevoitor: 

— Nu uita şi mergi la parchet! Să fii acolo la unsprezece 
punct, pentru confruntare. Ca să n-ai neplăceri de haram. 

Omul de la poliţie a închis singur uşa după el; cealaltă uşă, 
de-afară. 

Magdalena Ipcar zisă Ploşniţa, a rămas surpată pe scaun, 
cu tot cerul mântuirilor surpat peste ea. 

Dincolo, în odaia cu şiragul de păsări albastre, poate 
păsările Paradisului, abandonând rolul de fată zvăpăiată şi 
ultramodernă, rolul lui Grace Moore; acum Violetta se 
vedea din nou Marlena Dietrich în rolul Îngerului albastru. 
Era Lola şi fluiera cu triluri o arie de cabaret. Fluiera 
dincolo, în odaia cu păsări albastre, poate păsările 
Paradisului, desprinse să se înşiruie în chenar pe zidul alb, 
se sub degetul lui lisus când scria el semne neînţelese de 


farisei şi de saduchei şi când s-a ridicat, spunându-i: Tu ai 
înţeles Magdalena? 

— Am înţeles, Doamne! 

— Eşti iertată. Mergi în pace, femeie... 

— Nu uita şi mergi la parchet! 

Aceasta a fost? 

Îndurarea n-a durat nici o zi, măcar o singură zi. 

III. 

APARTAMENTUL 55 „... Încă o zi, Zăbuc! Ne-aşteaptă încă 
o zi întreagă. Şi încă una de sărbătoare mai lungă decât 
celelalte. De sărbătoare naţională, cu drapele pe străzi, 
muzici, defilări, paradă... Cu după-amiaza sodaţilor în 
permisie; a elevilor fără aspiratorul stadioanelor de sport 
pe asemenea vreme de ploaie care să-i absoarbă din pieţi şi 
bulevarde; a mahalagiilor care-au purces la centru, 
duminicali şi lălâi, descoperind că n-au ce face cu timpul, cu 
libertatea, cu desfătarea unei mult aşteptate zile de repaos. 
Ţârlâie strident soneriile cinematografelor la matinee cu 
preţ redus. Urlă aparatele de radio în birturi şi cârciume. 
Vor fi câteva înjunghieri la noapte, răniri, încăierări, gloan- 
ţe de pistol, ca într-o mare capitală unde orientul se 
amestecă atât de haotic cu occidentul până şi la rubrica 
faptelor diverse. Şi peste toate, toamna aceasta vrăjmaşă, 
posomorâtă, funebră! Tot plouă... Tot urât şi frig, Zăbuc, 
încă mai umed ca ieri, de mă dor ciolanele bătrâne şi 
scârţâie ruginitele încheieturi... Îţi făgăduisem ieri o 
plimbare. S-o amânăm! Nu-i de noi strada cu gloată şi 
ploaie, înghesuială, drapele, fanfare... Rămânem aci, 
zăvorâţi în celulă! N-ai vrea? Te ridici cu labele pe fereastră 
şi priveşti afară? Ce poţi vedea afară, Zâăbuc? Jos, o mulţime 
pe care n-o ştii de unde vine, unde se duce, de ce nu-şi 
găseşte astâmpăr... Sus, un cer pe care-aş putea să-l ating 
cu mâna, atât e de aproape; dar care mi-ar unge degetele 
cu sleită şi neagră funingine, atât e de murdar... Visam, 
astă-noapte visam un alt cer, cum era numai pe-atunci, 
transparent, infinit, unde norii se depărtau albi, ca o 


procesiune de fregate intrând decorativ şi teatral într-un 
port... Pentru noi, nu mai este nici un port, Zăbuc! Am 
ancorat aci... Rămânem căţăraţi în turnul acesta înalt, de 
far, dar care e fără nici o lumină providenţială de far pentru 
a arăta în beznă calea navigatorilor, pentru a apăra 
corăbiile de naufragii... Căci nu-i fi pretinzând, Zăbuc, că 
toate lampadarele, luminile, firmele care se aprind seara la 
cinematograful de jos şi sus, pe acoperiş, slujesc pentru a 
apăra de naufragii un singur suflet omenesc, măcar unul 
singur! Recunoşti şi tu? Dai din coadă? Ciudat! Ce ciudat 
este, Zăbuc! Acum îmi amintesc limpede... Astă-noapte 
visam că toate acestea de-aci nu sunt adevărate; n-au fost 
niciodată adevărate... Nici blocul acesta care-mi părea pe 
rând un monstruos turn al lui Babel, un siloz, un turn de 
temniţă; nici tu, cel cules de pe stradă de-un moşneag 
maniac şi ursuz; nici eu, moşneagul maniac şi ursuz. 
Acestea erau numai plăsmuiri ale somnului din care mă 
deşteptasem... Se făcea că toate au fost numai un vis rău şi 
sinistru, smintit, un avertisment pe care ni-l trimitea la timp 
viaţa prin somn, ca să mă apere tot de viaţă! Cum m-am 
cutremurat, Zăbuc! Şi cum mă bucuram, întors dintr-un 
deznădăjduit naufragiu, cum mă bucuram că m-am trezit la 
timp! Celălalt Zăbuc, cel adevărat, zăvodul de stână, dădea 
şi el din coadă, ca tine... Mă privea şi el ca tine acum; 
ascultă şi el ca tine acum, fară să priceapă, monologul 
tânărului care eram eu astănoapte, din nou, cum am fost... 
Asculta şi dădea din coadă, nerăbdător să plecăm mai 
repede. Mă aştepta Adela! Pe mine, nu pe bâieţaşul cu 
uniforma strălucitoare a şcolii de cavalerie... Din nou eram 
tânărul de-atunci, de pe vremea diligentelor şi a câinilor 
care se chemau Ilurcu, Tătaru, Paşa, Osman... Şinu mă 
împăcam defel cu aceste absurde născociri în mijlocul 
cărora trăim noi, eu şi tu, Zăbuc: blocuri de cincisprezece 
etaje, automobile, radio, escadrile de avioane... Le 
respingeam. Mi se păreau tot atâtea fantasme de vis... Ele, 
fantasme de vis... Realitatea prezentă, unică triumfătoare, 


mizericordioasă, era aceea, de-acolo, a diligentelor, a 
carâtelor cu patru cai, a crinolinelor, a Adelei cu pălăria de 
pai alb care-i umbrea jumătate din obrazul oval ca într-un 
gingaş pastel de La Tour; iar visul se făcea a fi viaţa pe care 
o trăim noi doi aci, în de-aievea, în apartamentul acesta 
dintr-un bloc al anului 1940, care nu e nici turnul lui Babel, 
nici siloz, nici un turn de temniţă unde ne-am afla noi 
captivi pentru nu ştiu ce crimă şi complicitate. Nimic din 
toate. Nu e aşa? E un bloc ca oricare altul, şi încă unul prea 
modest, fată de zgârie-norii americani. Cel puţin aşa mi se 
pare. De unde s-o ştim? De ce mă priveşti cu ochii tăi miraţi 
şi ignoranţi, Zăbuc? Nu delirez... Cine poate şti adevărul? 
L-a chinuit întrebarea şi pe sărmanul Dionis al lui 
Eminescu... Lectura mea de-atunci, din tinereţe, basmul 
filosofic al tânărului Eminescu, care mă îngândura... Ţin 
minte cu ce lăcomie am citit: „... şi tot astfel dacă închid un 
ochi, văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De-aş avea 
trei ochi, aş vedea-o şi mai mare, şi cu cât mai mulţi ochi aş 
avea, cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai 
mari..., Eterna şi torturătoarea întrebare a oamenilor care 
se lasă să lunece în părelnice meditații asupra părelniciei 
vieţii şi lumii, în loc s-o trăiască! Mă întrebam şi eu atunci 
cu Dionis, dacă în faptă nu cumva lumea e numai visul 
sufletului. Şi recunoştea o dată cu el, că nu există nici timp, 
nici spaţiu deoarece ele sunt numai în sufletul nostru. 
Trecutul şi viitorul mi se părea că sunt în sufletul meu, ca şi 
într-al lui Dionis, după cum pădurea e în sâmburii de 
ghindă. lar dacă lumea e numai un vis, se întreba sărmanul 
Dionis, (o dată cu dânsul şi eu) de ce n-am admite oare că 
poate coordonăm noi şirul fenomenelor cum noi le vrem, 
silindu-ne a crede că aşa într-adevăr există într-o realitate 
care nu există? Am despărţit timpul în două... Trecut; 
viitor... Dar există cu adevărat un trecut? un viitor? Nu 
cumva aceste arbitrare hotărniciri într-a patra dimensiune 
fiinţează numai în cugetarea noastră imperfectă, infirmă, 
care nu poate cuprinde fenomenul vieţii? visului? 


instantaneu, simultan, cum va fi fiind poate viaţa? visul? Ce 
este adevărat? Care e visul? Care, trecutul? Care, viitorul? 
Adevăratul, cel care se gândea şi se întreba, era el, 
sărmanul Dionis, tânărul melancolic din casa cu acoperiş de 
şindrilă putredă din România anului 1870, unde-a deschis el 
la un muc de lumânare manuscriptul de zodii, cartea veche, 
legată cu piele şi roasă de molii, astrologia bizantină cu 
titlul: Arhitectura cosmicae sive astronomiae geogentricae 
compendium? Sau adevăratul, era celălalt, călugărul Dan, 
elevul Academiei de la Socola din vremea lui Alexandru cel 
Bun şi ucenicul cărturarului Ruben, care a deschis opul lui 
Zoroastru pentru a cuteza o eretică tălmăcire a legilor 
lumii? Meşterul Ruben era cel adevărat, ori adevărat era 
Riven, jidovul vânzător de cărţi vechi, de lângă Curtea 
veche? Cine ar putea afirma cu tărie că-i unul ori celălalt? 
Te uiţi la mine scandalizat, Zăbuc? Cu milă... Delir de 
moşneag maniac şi ursuz, care se agaţă de delirul cărţilor 
acestora rare, dar cu scoarţe scorojite, pentru a se consola 
de-o viaţă pe care n-a trăit-o... Spune? Mă agăţ de-un pai? 
De-un vis şi de nălucile cărţilor? Şi totuşi, nu sunt pe de-a 
întregul năluci... Între noi şi viaţă, stă timpul. El ne 
mistifică... Ce-ţi spui, Zăbuc? Are ce are moşneagul acesta 
cu timpul! Ar vrea să-l suprime... Poate că da! Poate însă că- 
i suprimat de la sine, numai că noi n-avem mijloace s-o 
simţim şi s-o cunoaştem aceasta. Timpul... Realitatea... 
Viaţa... Este o măsurătoare infailibilă, în absolut pentru ele? 
Ne resemnăm numai la ipoteze şi la postulate provizorii, 
comode... Descartes putea să-şi construiască o filosofie, un 
sistem pe care l-a crezut tare ca stânca şi care, totuşi, s-a 
năruit... Îi era uşor, fiindcă pe vremea lui nu exista decât o 
singură geometrie, tare şi aceea ca stânca. Geometria lui 
Euclid. lar după postulatul lui Euclid, rămas valabil pentru 
două mii de ani, toţi am primit literă sfântă, axioma că, 
printr-un punct, nu poate trece decât o singură paralelă 
unei linii date. O învaţă şi copiii la şcoală. Era însă adevărul 
verificat? Poate să fie vreodată verificat? Ipoteză... Ipoteză 


comodă pe care se reazămă o întreagă geometrie. Dar una 
din geometrii, nu geometria... Aceea deocamdată oficială, 
încă oficială. Căci Riemann a fundat altă geometrie cu totul 
deosebită de-a lui Euclid şi poate mult mai aproape de 
realitate pe scara cosmică, pornind de la postulatul că, 
printr-un punct, nu poate trece nici o dreaptă paralelă unei 
linii drepte. Niciuna, nu una! Şi Lobacevski, Poincare, 
Bolyay, au creat alte geometrii tot atât de coerente şi tot 
atât de comode, deşi cu totul contrarii geometriei lui Euclid; 
de unde se pot alimenta tot atâtea sisteme filosofice pentru 
a tălmăci universul, viaţa, timpul... Adevărata e, care? 
Adevărul e, unde? Ce fericit eşti tu, Zăbuc, că nu te întrebi 
nimic asupra vieţii; te mulţumeşti s-o trăieşti! Îţi trăieşti 
însă viaţa cea de aievea? Poate că şi tu o visezi... Ai simţuri 
mai fine decât mine; auz, miros, văz... Mult mai fine şi 
sigure, decât ale unui moşneag gârbov ca mine... Recunoşti 
paşii de la distanţa de unde eu nici nu-i aud; alaltăieri ai 
simţit numai după miros că un străin, un mecanic, meşterea 
nu ştiu ce în baie, supravegheat de despota noastră, 
Zenobia... Nu te-nşeală simţurile cât ai nevoie să te 
orientezi în universul tău, pentru care ai găsit o soluţie 
comodă de mişcare în el; universul tău de câine, Zăbuc! Dar 
este el cel adevărat? Îl trăieşti, sau îl visezi? Îl trăieşti, sau |- 
ai trăit de mult şi acum visezi ce ai trăit, dacă nu cumva 
visezi ceea ce vei trâi? Poate răspunde, poate şti cineva? 
Toate lunecă într-o lume părelnică... Steaua cea mai 
apropiată, Proxima centauri, e la distanţă de peste trei ani 
şi jumătate lumină de noi. Ceva cam treizeci şi patru 
trilioane de kilometri, un parsec şi-o zecime, unitatea de 
măsură în distanţa aştrilor, pe măsura aştrilor. N-o vedem 
deci decât aşa cum a fost acum trei ani şi mai bine de 
jumătate, nu cum €... lar cele mai multe stele din calea 
lactee le vedem cum au fost acum o mie de veacuri... Poate 
unele s-au stins. Au murit... Numai palpitarea lor de lumină 
mai călătoreşte prin spatiile siderale... Dar ni se par că 
există, nu punem la îndoială că există numai aşa cum le 


vedem şi când le vedem, fiindcă nu putem refuza crezarea 
ochiului... Dovedeşte aceasta ceva? Părelnicii confirmate de 
părelnicia simţurilor şi de infirmitatea unor organe 
imperfecte; mistificate de acest scamator şi escroc: timpul! 
Vedem stelele aşa cum au fost când omul nici nu se ridicase 
încă în două labe din caverne, când era încă amfibie, 
moluscă, amebă; nu putem concepe că sunt altceva decât 
stelele cerului nostru, contemporane cu noi. Aş fi putut eu 
oare s-o iau la brat pe Adela într-o seară cu stele şi, 
arătându-i cerul, să exclam: Priveşte, Adela, ce splendide 
stele existau acum o sută de milenii?! Copella, Regulus, 
Antares, Arcturus! Puteam? Şi-ar fi desfăcut alarmată 
braţul şi-ar fi fugit îndată la vărul ei, elevul fercheş şi trufaş 
de la şcoala de cavalerie, să mă compătimească fiindcă mi- 
au scrântit mintea hârţoagele în care stau toată ziua cu 
nasul. Să mă compătimească, Zăbuc? Nu e aşa că nici tu n-o 
crezi? Mai degrabă să râdă, căci băieţaşul cu uniforma 
şcolii de cavalerie ar fi găsit el îndată un cuvânt de duh, ca 
să-şi râdă de viitorul Tipa-Tipa. Totuşi, eu aş fi avut 
dreptate, împotriva evidenţei acceptată de toată lumea, 
cum pentru toată lumea pământul a fost şi pentru mulţi mai 
este, încă, lat ca tipsia, nu rotund... Trecut? Viitor? Prezent? 
Există? De unde încep? Unde sfârşesc? Dacă ochii înşelători 
şi infirmi îmi dovedesc ca prezente stele care-au murit de 
mii şi de mii de ani, de ce nu s-ar întâmpla şi cu viaţa care ni 
se pare c-o trăim în prezent; de ce n-ar fi şi ea oare de mult 
trăită, numai că nu ne-au permis simţurile, cugetul, s-o 
înregistrăm instantaneu, simultan? Se mai înşiră încă 
îndărăt, înainte, într-un fictiv trecut, într-un fictiv viitor, 
care s-au consumat de mult şi sunt numai succesiuni 
arbitrar iscodite de rațiune, comode, ca să suplinească o 
insuficienţă de percepţie... Nu delirez, Zăbuc! Nu te uita 
mereu cu ochii tăi de-o ignorantă compătimire, la 
moşneagul maniac şi ursuz, care-şi caută mângâietoare 
expediente în clătinarea de cuget a sărmanului Dionis. 
Întrebările fără răspuns au torturat şi pe alţii. Nu numai pe 


sărmanul Dionis sau pe călugărul Dan. Nu numai pe 
Hamlet. Nu numai pe faimosul filosof englez, pe care l-a 
găsit nevasta într-o dimineaţă plângând, fiindcă după o 
noapte de meditaţie profundă, ajunsese la concluzia că nici 
el, nici nevasta, mai ales ea, nu există... Am aci, sub mână, 
cartea fostului meu dascăl şi prieten, Poincare, care 
încearcă a se convinge şi a convinge pe alţii că viaţa nu-i vis, 
ci realitate obiectivă... Dar cu fragile raționamente pentru 
un matematician, un geometru, un fizician, un filosof, 
Zăbuc! Nu-i vis viaţa, pretinde el, fiindcă vedem, simţim, 
raţionăm, ca alţi oameni din jurul nostru. Primim judecăţi 
de la alţii, judecăţi care nu vin de la noi, şi pe care le-am 
acceptat, fiindcă în acelaşi timp recunoaştem în ele fructul 
unor creaturi raţionabile ca şi noi. „Et, comme ces 
raisonnements paraissent s'appliquer au monde de nos 
sensations, nous croyons pouvoir conclure que ces etres 
raisonnables ont vu la meme chose que nous; c'est comme 
cela que nous savons que nous n'avons pas fait un reve”. 
Unde e fermitatea savantului meu dascăl şi prietenului de 
mai târziu, abia ceva mai vârstnic, profesorul de fizică 
matematică şi de mecanică cerească, descoperitorul 
funcţiilor fucsiene şi novatorul atâtor teorii analitice în 
mecanica raţională, teoria electro-magnetică a luminii, 
difracţia undelor herziene? Savantul hotărâtelor afirmări, s- 
a intimidat de astă dată de propria sa şovăitoare concluzie: 
credem că am putea conclude... că n-am trăit un vis! 
Credem că am putea... Pentru care pricini crede că am 
putea? Fiindcă îmi controlez senzațiile şi raţionamentele 
mele, prin alţi semeni care simt şi gândesc ca mine? Dar de 
unde pot şti că aceşti semeni care mi se par mie că simt, 
gândesc, trăiesc ca şi mine, semenii prin care-mi controlez 
senzațiile şi raţionamentele; de unde pot şti că există cu 
adevărat, că nu sunt şi dânşii numai nişte plăsmuiri ale 
visului meu? Plăsmuiri semene cu mine... le poţi controla 
de vis şi prin vis, tot cu plăsmuirile visului? Cât timp visezi, 
nu ştii că visezi, îţi pare că trăieşti viaţa cea mai adevărată 


şi coerentă. Numai când te-ai deşteptat şi când îţi aminteşti 
de vis - dacă îţi aminteşti! - poţi despărţi plăsmuirea de 
realitate. Şi încă! Ce incertă membrană despărţitoare şi 
aceasta între două lumi, care poate nu-i decât una şi 
aceeaşi! De unde ştiu dacă nu cumva visul de astă-noapte, 
nu-i el realitate, nu mă visez eu aci, cu tine cel de-acum, în 
locul lui Zăbuc de-atunci? Să mă pipăi? Să te pipăi? Dar m- 
am pipăit astă-noapte şi pe mine cel de-atunci, de astă- 
noapte, tânărul cu piept musculos şi cu ochii ageri; cum îmi 
pipăi acum ciolanele bătrâne şi genunchii care scârţâie de 
reumatisme. 

Ai! Nu era nici o îndoială. Cum nici o îndoială nu-i nici 
acum! Ai-ai! ce tare mai dor încheieturile hârbuite! L-am 
pipăit şi pe Zăbuc cel de-atunci, de astă-noapte, câinele 
Adelei, netezindu-i blana lăţoasă şi aspră de zăvod 
ciobănesc; cum îţi trec acum palma pe părul luciu, şi ţie, 
Zăbuc cestălalt. Care e cel adevărat? Care suntem cei 
adevăraţi? Poate că mâine, la noapte, acuşi, peste-o clipă, 
poate că am să mă deştept din visul acesta care mi se pare 
o atât de pipăibilă şi sinistră realitate, ca să mă întorc a 
doua, a treia oară, în realitate, în Realitatea cu R, de atunci, 
de astă-noapte, întrebându-mă de ce mă tot persecută un 
vis atât de stupid şi absurd, de chinuitor! Am să mă deştept, 
lăsându-te pe tine, Zăbuc, aici, fantasmă în lumea 
fantasmelor, ca să plec cu celălalt Zăbuc, şi cu Adela, pe 
poteca din fâneaţă, la ţărmul râului, unde cunosc eu un loc 
cu brazde de iarbă cosită. Te-ai supărat? Eşti indignat că 
sunt gata să te abandonez atât de repede, Zăbuc? Te duci 
să te întinzi jos, pe blana de urs, şi închizi ochii ca să-mi 
arăţi că te dezinteresezi de delirul moşneagului maniac şi 
ursuz? Bine, Zăbuc! Dormi, adormi... Din nefericire, ori 
unde ai să călătoreşti tu cu visul, la foştii tăi stăpâni, numai 
tu ştii în ce altă viaţă din Scandinavia vikingilor tăi, tot aci ai 
să te întorci: tot aci ai să deschizi ochii... În camera aceasta 
cu tomuri sterpe şi cu vitrine de colecţionar, unde eşti 
osândit să ţii companie noului tău stăpân singuratic şi 


posac, cu monoloagele lui plicticoase... Dormi, adormi... 
Rămân să te veghez, Zăbuc! N-avea grijă... Nu plec. Nu te 
abandonez... Nu-i cu putinţă să mă întorc acolo, la Zăbuc 
cel de-atunci! O ştiu, o ştiam prea bine, măcar că încerc să 
mă-nşel răstălmăcind adevărul, realitatea, viaţa, cu 
amăgitoare şi disperate jonglerii dialectice... Sărmanul 
Dionis, Arcturus, Copella, Proxima centauri, Euclid, 
Riemann, cartea lui Zoroastru... Ce vrei? Sunt bătrân, 
singur, îmi scârţâie oasele, am îndărăt o viaţă pe care am 
pierdut-o... Supravieţuiesc într-o lume care nu mai e a mea; 
o lume inumană şi impersonală, mecanizată, unde, cum 
Berdiaief spune prea bine, omul nu mai trăieşte aproape de 
pământ, înconjurat de plante şi de animale, ci într-o lume 
metalică. Nu luam aminte nici în tinereţe la lumea de plante 
şi de animale din jurul meu; dar exista, lua ea aminte la 
mine, mă înfăşură ea în atmosfera ei blândă, tonică, 
naturală omului, fără s-o ştiu... Acum respir într-o lume 
metalică. Într-o lume în care se concurează şi se războiesc 
maşinile: totul e tehnic, fară figură, neînsufleţit şi ostil... 
Cum să nu mă întorc la anii de-atunci; să nu mă încleşt cu 
disperare de orice amăgire a unei răsturnări de timp, 
măcar în vis? E o lege a vieţii, aceasta. A universului. 
Înverşunarea disperată de a dura cu orice preţ. 
Unaquaeque res, qguantum în se est, în suo esse 
perseverare canaturi - spune Spinoza în Etica lui. E 
teorema a VI, din cartea III-a, De affectibus, dacă nu mă 
înşeală memoria... Tot ce este, atât cât este, se îndârjeşte a 
dura în fiinţa sa... Nu numai omul, nu numai vietăţile, 
plantele, dar şi materia inertă. Mineralele, lutul... Chiar şi 
curentul electric, despre a cărui existentă habar n-avea 
omenirea pe vremea lui Spinoza... Chiar şi curentul 
electric, cum stabileşte legea lui Lenz, într-un reflex al 
instinctului de conservare de animal viu, creează un mic 
curent suplimentar care tinde să se prelungească atunci 
când e întrerupt, opunându-se la orice schimbare. Se agată 
ca omul c-o mână de-un pai, să nu naufragieze, să nu 


dispară. Totul, toate, aspiră să mai continuie: Să reziste... 
Cum nu m-aş crampona şi eu cu degetele mele uscate şi 
artritice, slăbănoage, de tânărul care-am fost? fie şi într-o 
minciunire de vis, care să-mi dea iluzia de-o altă mai vie 
viaţă în locul celei pierdute? Astă-noapte, visul mi-a amintit 
un Mic şi teribil, decisiv amănunt... Treceam cu o carte 
subsuoară, spre plopul de la malul râului, să-mi prepar 
examenul... Pe-o brazdă de fân, era Adela şi elevul de şcoală 
militară... Am salutat şi m-am împiedicat... Poate au râs. 
Poate numai mi s-a părut... Aveau între dânşii un coş cu 
cireşe... lar vărul Adelei, elevul de şcoală militară, trăgea la 
ţintă în mine, viitorul Tipa-Tipa, cu sâmburii de cireşe 
strânşi şi împroşcaţi printre degete... Râdeau? Nu? Desigur 
râdeau... Îmi amintesc bine acum. Aceasta nu s-a petrecut 
numai prin visul de astă-noapte... S-a petrecut atunci, 
aidoma, într-o vară, când într-adevăr am trecut pe lângă 
dânşii spre locul meu de lectură şi când am salutat, m-am 
împiedicat, mi-am continuat drumul... C-au râs ori nu, n- 
avea nici o însemnătate pentru mine, atunci... Nu eram 
sensibili pe-atunci la insolenţele unui elev la şcoala de 
cavalerie. Aveam altceva mai important de făcut. Mă 
chemau piscurile înalte şi reci, inospitaliere. Le aparţineam 
numai lor. Pentru ele mă călisem împotriva ispitelor, 
umilinţelor, măruntelor însă divinelor mizerii din care-i 
urzită viaţa. Eram sărac şi mândru de sărăcia mea; 
indiferent bunurilor terestre şi mândru de această biruinţă 
de sine. Meritam fără s-o ştiu, cuvintele cu care Socrate l-a 
apostrofat pe Antisthene, şeful şcolii de filosofie ce-i 
exagera şi-i denatura învăţătura: Antisthene, zăresc 
orgoliul tău prin găurile zdrenţăroasei tale mantale! Am 
trecut şi n-am văzut, n-am auzit râsul, înfăşurat în găurita 
mea manta de orgoliu... Dar ceva din mine, cineva din mine, 
a înregistrat lucid şi secret toate: cum m-am împiedicat 
trecând şi salutând stângaci, cum am fost ţinta unor vesele 
proiectile din sâmburi de cireşe. Şi toată viaţa, fără s-o ştiu, 
m-a urmărit episodul pe care n-am bănuit că-l înregistrase 


ceva din mine, cineva din mine... Ca o umilinţă secretă şi 
ireparabilă... Chiar în cele mai străluce clipe ale carierei 
mele, când am fost invitat să ţin cursurile la Sorbona şi în 
timpul recepţiilor de la înaltele Academii ale Apusului, ceva 
îmi lipsea... O umbră îmi împâclea lumina... Nu ştiam ce. 
Acum o ştiu... Lăsasem undeva, în urmă, pe-o potecă de 
fâneaţă, un tânăr care se împiedica salutând şi slujea de 
ironică ţintă unor proiectile din sâmbure de cireşe... Se 
pare ridicol? Rănile mari, o viaţă întreagă netămăduită, le 
fac umilinţele mici. Mai ales când ţi-au rămas secrete chiar 
ţie: le-ai înregistrat fără s-o ştii şi să elimini veninul lor la 
vreme din tine... Dormi, Zăbuc? Visezi, Zăbuc? Cel puţin 
eşti fericit că natura te-a cruțat de virusul dialecticei, 
analizei, silogismelor, sofismelor... Te lasă să-ţi trăieşti 
viaţa? visul? aşa cum se prezintă, fără să le cauţi resortul 
ascuns, resortul sfărâmat şi ascuns. Ridici botul? deschizi 
ochii? îţi tremură nările? Da! Sunt paşii Zenobiei, despota 
noastră. Să ne prefacem că citim, ca să nu înceapă a povesti 
cât s-au scumpit ouăle pe piaţă, ce s-a mai deteriorat la 
maşina ei de gătit, ce ne fac vecinii, ce spun, ce se întâmplă 
în tot blocul, de la mansardă până în al doilea subsol, cu ce 
bucătăreasă din etajul de sus sau de jos s-a mai ciorovăit... 
Ea e monitorul, buletinul, gazeta blocului. Să deschidem alt 
ziar. Aşa! Universul... Nu ne interesează ultimele 
telegrame... Ce poate să ne spună o ultimă oră de ziar, într- 
acest veac metalic? Câte maşini au distrus alte maşini, pe 
un câmp de bătălie... Pe pământ, în aer, pe apă, sub apă... 
Exact! Poftim: Fortăreaţa Corfu atacată de avioanele 
italiene. Portul Patras bombardat de aviația italiană... 
Forţele navale germane au nimicit complet un convoi 
britanic de 86.000 tone... Alte convoiuri torpilate de 
submarine în Oceanul Atlantic... Ce-ţi spuneam? Acestea nu 
erau cunoscute în lumea mea cealaltă, de astă-noapte, de- 
atunci... Să vedem ce ne-aduce nou pe ziua de azi rubrica 
mea de predilecție: Universul acum 50 ani! E singura 


rubrică unde mă regăsesc. Unde găsesc lumea mea, deşi 
pentru ceilalţi e o lume a fantomelor... Da! 

Guvernul a fixat pentru luni ziua plecării la Berlin a 
doctorilor Babeş şi Asacki, care vor asista la experienţele 
doctorului Koch... S-a inaugurat noua linie telegrafică, 
legând Roma cu Berlinul, prin Tirol, şi Bavaria... Primăria 
Capitalei a îndoit numărul lucrătorilor care fac racordarea 
tuburilor vechi de apă de la Cotroceni şi se speră că diseară 
vor fi terminate, când vor începe a funcţiona turbinele cele 
noi presând apa spre a fi urcată până la cele mai înalte 
edificii ale Capitalei... Înalte, de cât? Trei caturi, cel mult 
patru... Pe atunci edificii măreţe, ciclopeene! D. Titu 
Maiorescu s-a întors din străinătate... A. S. R. Principele 
Ferdinand al României, însoţit de Lt. -Colonel Robescu, 
adjutant regal, a plecat la Berlin... P.S. Aurelian despre 
starea economică a României în secolul XVIII... Grandioasa 
primire a Regelui Umberto la Milano... D. Bogdan 
Petriceicu Haşdeu, continuă a lucra Etymologycum 
Magnum Romaniae, deşi nu s-a recules încă după pierderea 
genialei sale fiice, Julia Haşdeu... A. S. R. Principele 
Ferdinand, Maiorescu, P.S. Aurelian, Regele Umberto, 
doctorul Asacki, Haşdeu, geniala Julia Haşdeu? Nu sunt şi 
acestea fantomele unei lumi care-a fost, Zăbuc? Lumea 
tinereţii mele. A fost acum cincizeci de ani; dar cum a fost, 
nu-şi mai aminteşte nimeni. Astăzi, din lumea ceastălaltă de 
beton şi metal, din lumea în care se bat cap în cap tancurile 
şi cetăţile zburătoare, cât a fost de dulce lumea pierdută a 
fantomelor de-atunci, nici nu şi-o mai poate închipui 
nimeni...” 

IV. 

APARTAMENTUL 7 

— Nimeni nu ştie ce-i în sufletul meu, Berta! oftă Izu 
Melzer, cu amândoi obrajii îngropaţi în pumni, chircit pe-un 
scăunaş rotund din dormitor. Nimeni nu ştie... Asta-i 
adevărul! 


Berta se chinuia să intre în centura elastică şi roză, prea 
strâmtă pentru cărnurile-i puhave şi moi. Gâfâia 
congestionată la obraz. Se deda la ciudate figuri de 
gimnastică în faţa oglinzii de la şifonieră, sugându-şi 
pântecul, dând din picioare, răsucind din şoldurile enorme 
de-un alb gras, opac, spermanţetic. 

Când a izbutit, răsuflă victorioasă şi l-a întrebat prin 
oglindă: 

— Ce spuneai tu, Izi? 

— Ce tot zic de azi-dimineaţă Bertă! Nici tu, nici Clară şi 
Bubi, parcă nu vă daţi socoteală ce vremuri trăim. 

— Iar începi? Vremuri care-au să treacă, Izi... N-ai văzut 
telegramele de la America? Astă nu înseamnă nimic, dacă s- 
o ales din nou Roosvelt preşedinte? 

— Şi-i ce-i dacă s-o ales Roosvelt preşedinte? Adică prima 
grijă a lui Roosvelt dacă s-o ales preşedinte, e să se 
intereseze ce se-ntâmplă cu Izu Melzer? Americă-i departe, 
Bertă, şi noi suntem aici! Suntem aici şi-ascultă afară... Nu 
mai ascultă afară! 

Afară se auzeau tot marşurile de ieri şi tot cadenţa sonoră 
de paşi. 

Berta l-a privit crăcănată, cu milă, strângând din umeri de 
i s-au clătinat sânii globuloşi pe care tocmai se căznea să-i 
bage la teasc în soutien-gorge. Triumfând şi în această 
operaţie, a respirat a doua oară victorioasă. Ea era 
optimistă. 

— Ce s-ascult afară? a întrebat. Cântă? Au să cânte ş-au să 
tacă! N-au să cânte mult. Asta spune toată lumea cuminte şi 
bine informată. Zicea şi Peppi Peretz ieri după-masă la ceai, 
la Popper. Zicea şi Marcel... Marcel are relaţii... Dă-te te 
rog la o parte că te-ai aşezat pe ciorapii mei! Mi-ai şifonat şi 
chiloţii. Parcă eşti urs, Izi, de la un timp încoace, nu om 
civilizat! 

Izu Melzer s-a mutat de pe taburet pe marginea patului, 
luându-şi din nou poziţia deprimată, zdrobită, cu amândouă 
coatele sprijinite pe genunchi şi cu obrajii în pumni. Gâfâind 


şi luptând eroic, Berta a purces să-şi tragă ciorapii şi chiloţii 
lila, cu alte figuri inedite de gimnastică. Apoi, în acest 
drăgălaş şi libertin costum, s-a plimbat prin cameră tot 
căutând ceva, ridicând haine, halaturi, cămaşa de noapte, 
un pachet adus mai adineaori de servitoare şi încă 
nedesfăcut. 

— Asta mi se întâmplă mie în fiecare dimineaţă! a proferat 
cu necaz, spre-un vinovat invizibil. 

Izu n-a contrazis-o. Se întâmpla aceasta în fiecare 
dimineaţă, într-adevăr. Numai că dimineaţa de astăzi nu 
mai era ca toate celelal-te. De-ar sfârşi o dată să-şi ia piatra 
de pe inimă! Nu poate împărtăşi el toate câte le are de 
spus, unei femei care circulă prin casă numai în chiloţi şi 
soutien-gorge. Se crede poate că-i Suzana în baie, poate 
Sulamita, poate Salomeia, poate regina din Saba! nu vede 
că e o femeie de o sută de kilograme în chiloţi şi soutien- 
gorge. Şi când îi altfel îmbrăcată, tot nu-i altfel... Astă- 
noapte a aşteptat-o. Era sus, la bridge, la Popperi, de unde 
s-a întors cu nervi, fiindcă a pierdut şi nici n-a vrut să-l 
asculte. De dimineaţă, de când s-a trezit, asta face. Caută 
ceva. În pielea goală căuta ceva. Îmbrăcată pe-un sfert, 
căuta ceva. Îmbrăcată pe jumătate, tot mai are ceva de 
căutat. Cum să-i vorbeşti? Cu cine să vorbeşti? 

Berta a trecut pe lângă el; a venit îndărăt; iar a ridicat 
halaturi, haine, prosoape. 

— N-ai văzut limba? întrebă arţăgos şi privindu-l sever, 
parcă l-ar fi suspectat că ela înghiţit limba. 

Fără să-şi descleşte obrajii din pumni, Izu a arătat numai 
cu bărbia spre şifonieră, unde dedesubt sclipea în întuneric 
limba metalică pentru tras pantofii. 

— Altădată erai mai gentil Izi! Poţi să te osteneşti şi să mi-o 
dai! îl somă Berta, după ce-a încercat s-o scoată cu vârful 
pantofului de casă şi a împins-o mai adânc, sub dulap. Nu 
ştii că nu mă pot pleca? Ce vrei să-mi sară un ochi la 
ciorap? 


Izu Melzer şi-a părăsit locul căinărilor şi s-a pus în patru 
labe să scotocească limba de metal. Atunci şi-a amintit el că 
astă-noapte, prin vis, tot aşa se aşternuse domnul lonescu 
pentru a şterge petele de pe covorul din birou. A oftat mai 
amarnic, acolo, pe brânci; a scos din tenebrele subdulapului 
un roşu de buze, un ciorap desperechiat, în sfârşit limba de 
metal. Ridicându-se şi ştergându-şi scama de praf de pe 
palme, aştepta măcar o mulţumită de formă. Berta i-a întors 
spatele curmat de centură, ca să-şi încalţe pantofii prea 
strâmţi pentru picioarele umflate şi brăzdate de numeroase 
varice, cu stâmbăturile şi gemetele de suferinţă pe care le 
ştia el prea bine. 

Apoi, trecând la masa de toaletă, a inagurat o nouă 
operaţie, mult mai laborioasă şi mai îndelungată, 
desfundând flacoane, pregătind dresurile ce-i smălţuiau 
obrazul balonat cu un roz translucid de porțelan. 

— Nu se poate vorbi cu tine, Berta! declară Izu, cu un 
accent tragic de disperare. 

— Cum nu se poate vorbi cu mine? Vorbeşte, Izi! Te opresc 
eu? 

— Nu pot aşa! Eu am altele de vorbit. Chestii foarte grave. 
Tu-mi zici: scoală-te că te-ai aşezat pe ciorapi! Mi-ai şifonat 
chiloţii! Dă-mi limba! Nu m-aplec că-mi sare un ochi! Altă 
nu ştii şi nu vezi... Ce am eu de zis, nu-i cu ochi şi cu limbă. 

Agitând cimbistra de plivit sprincenile, în mâna dolofană şi 
căptuşită cu puf roşcat, Berta l-a ameninţat prin oglindă: 

— Izi, Izi! Acum îi dau dreptate lui Marcel. Nu rezişti! 
Asta-i chestie de rezistenţă. la exemplu de la copii, măcar 
că-s nişte copii. 

Cu obrajii In pumni, Izu Melzer a repetat mai întâi 
cuvintele Bertei, cum vorbea el cu toţi clienţii, ca să câştige 
timp: 

— la exemplu de la mine! la exemplu de la copii. Aşa un 
exemplu! Ce cunoaşteţi voi, ca să vorbiţi? Bani şi bani! Asta 
ştiţi. Izi are bani! Izi scoate bani! Totu merge bine... Nu 
merge deloc bine, Berta. 


— Are să meargă, Izi! îl asigură imperturbabilă Berta, 
retrăgându-se doi paşi şi revenind după ce-a controlat de la 
distanţă şi de-aproape dozajul rozului aplicat pe obrajii care 
începeau să capete aspectul lampioanelor. Are să meargă! 
Cum spunea Marcel, care are studii în Anglia. Acum trebuie 
să stăm ca insectele care-l fac pe mortul. Zice că sunt nişte 
gândaci aşa de inteligenţi, că-l fac pe mortul dacă-l atingi şi- 
atunci îl lasă toată lumea în pace... Asta e politica pe care o 
recomandă el s-o facem toţi. Astă, fă şi tu! Ascultă ce spune 
un băiat deştept ca Marcel. 

Izu îşi pierdu sărita, desprinzându-şi faţa din mâini, 
uitându-se la Berta cu acreală duşmană în ochi şi 
gesticulând cu animația pe care o punea în combaterea 
unui concurent insuportabil: 

— Mai lasă-mă cu Marcel a vostru! Marcel în sus! Marcel 
în jos! Marcel spune! Marcel face! Marcel drege! Nu vreau 
s-aud de nici un Marcel! 

— Poate vrei să zici că-i un prost? se indignă şi Berta la 
rândul ei. De-ai fi tu pe jumătate un deştept ca Marcel! 

— Care-i deşteptăciunea? Să învăţ şi eu aşa o 
deşteptăciune! 

— Toată lumea cunoaşte... N-am să-ţi spun eu care-i 
deşteptăciunea lui Marcel! 

— 'Toată lumea cunoaşte... Ce cunoaşte? Că a moştenit 
avere de-a gata şi mănâncă de-a gata din ea. Astă cunoaşte! 
Îi uşor să fii aşa un deştept. Eu am făcut averea cu prostia 
pe care o am, ca s-aveţi voi de mâncat cozonac... Şi fiindcă 
Izu n-o urmat studii în Anglia, fiindcă Izu o tras mâţa de 
coadă până ce-o prins cheag de parale, fiindcă Izu 
munceşte ca un sclav, Izu nu-i nici pe jumătate un deştept 
ca Marcel! Iaca ce-mi serveşte soţia mea de dimineaţă, în 
loc de cafea cu lapte şi cozonac! 

Nu acestea le avea de spus Izu Melzer de două ore de 
când se perpelea să-şi descarce sufletul şi să-şi 
mărturisească hotărârile. Dar descoperea cu mirare că 
nedreapta punere în balanţă cu Marcel Kahn, fecior de 


bancher şi supus elveţian apărat de toate amenințările, 
trecea acum înaintea celorlalte necazuri ale sale oricât erau 
de amare şi de urgente. Marcel. Marcel Kahn! Toate-s 
nebune după el, fiindcă Marcel Kahn ştie englezeşte, citeşte 
Times, poartă smoking şi frac la recepții, joacă tenis şi 
fumează cu pipa. 

Izu Melzer se mişcase din locul de pe marginea patului şi 
călca prin cameră cu mâinile în buzunări, uitându-se feroce 
la Berta, ca astă-noapte, prin vis, la domnul Ionescu. 

O vedea din spate; o vedea şi din faţă, prin oglindă, numai 
în chiloţi, centură şi soutien-gorge, cu planturoasele-i 
carnaţii revărsate din toate chingile, cu şoldurile scurte şi 
curbe ca două şunci, cu braţele bombate din umeri ca altă 
pereche de şunci. Berta îşi stropea subsuorile rase cu 
pulverizatorul; le-a pudrat pe urmă cu talc. Asta găsea ea 
că-i treaba cea mai importantă şi mai urgentă de isprăvit! 
Parcă n-ar fi fost niciodată vânzătoarea modestă la un 
magazin de manufactură din Lipscani, cum era când a luat- 
o de nevastă fără un gologan de zestre. Parcă n-a mai fost 
tot ea, fata subţire şi dezgheţată, harnică şi săritoare, din 
odaia cu chirie de pe calea Văcăreşti, unde gătea singură 
mâncarea la Primus şi îl aştepta să vină vineri seara de la 
alergăturile în provincie, lihnit şi rupt de oboseală, cu 
geamantanele de eşantioane şi mărfuri cărate în tramvai, la 
remorcă. Atuncea el vorbea, şi ea tăcea. Îl aştepta la geam, 
îi ieşea înainte, îi călca hainele, îi cosea nasturii şi-i spăla 
rufele într-un lighean. Lucra până la miezul nopţii la 
butoniere, pentru un croitor din Smârdan, ca să-şi câştige 
singură un supliment de venit din care-şi făcea rochiţe 
ieftine şi cu aşa un gust parizian, de se mirau toţi prietenii 
ce elegant se îmbracă soţia lui Izu Melzer din mai nimica. Şi 
dacă se întâmpla atunci o ceartă între dânşii, dacă era el 
prost dispus fiindcă i-au mers anapoda afacerile în cursul 
săptămânii, dacă îl toca ea să meargă sâmbătă şi duminică 
la matineu, la cinematograf; bătea cu pumnul în masă, 
spărgea o scrumelniţă, o ceaşcă, o farfurie eftină - şi 


discuţia se încheia. Asta o învățase el de la un bunic al lui 
Froim Melzer, de la Reb Josua Amram, care a venit direct 
din Galiţia cu iamurcă şi caftan şi a trăit până la 102 ani. 
Spunea Reb Josua Amram: „Nu lăsa să fiarbă furia şi 
supărarea în tine! Asta-i otravă care lucrează pe 
dinlăuntru... Sparge ceva! Dacă spargi, îi ca o luare de 
sânge... Te răcoreşti, plus mai ştie şi nevasta că este un 
bărbat în casă! Sparge ceva...” Spărgea o ceaşcă, o 
farfurie... Şi adevărate se dovedeau zisele lui Reb Josua 
Amram... Îndată avea linişte în casă. Berta culegea în 
genunchi cioburile, se retrăgea într-un ungher plângând şi 
cerându-şi iertare... Venea singură să-l împace şi aşa se 
dădea pe lângă dânsul, de mai că torcea ca o mâţă! Două, 
trei luni, nu mai era vorba de cinematograf şi de matineu; 
adunau ban cu ban, economiseau, chibzuiau, sfătuindu-se şi 
plănuind ca o riscată lansare de întreprindere, cum să se 
mute în două camere din una singură, fiindcă o aşteptau pe 
Clara. S-au mutat, şi Berta a născut singură când el era pe 
drumuri şi singură a alăptat lucrând la butoniere şi erau 
fericiţi în calicia lor. 

Acestea le-a uitat, Berta cea de la oglindă, care-şi 
zugrăveşte obrazul ca un lampion de la serbare venețiană. 
Acum plesneşte în centură, nu mai pomeneşte decât despre 
ceaiuri şi teatre, doarme până la 10 dimineaţa, şi-a aflat boli 
care cer vara o lună de Călimăneşti şi alta de mare, la Rex. 
Acum iarna se îmbracă în costum de schi care-i umflă bucă 
dila dos ca un dovleac turcesc, din cei de la plăcintărie, 
când mâncau ei felii coapte ca un desert foarte de lux, nu 
cozonac şi doboştort. Se îmbracă în costum de schi şi se 
întoarce de la Predeal cu vânătăi, după ce-a fost acolo râsul 
şi ocara sportivilor tineri, pehlivani şi obraznici: „lacă vine 
Berta Melzer cu tancul!” Asta spun şi râd! Cum s-a aplecat 
unul dintre dânşii astă-iarnă s-o ridice de-o aripă cu 
prefăcută gentileţe, când se zvârcolea într-o râpă cu 
picioarele în sus; a ridicat-o şi îndată i-a dat drumul din nou, 
înadins, să cadă în râpa de alături, clempănind din lopeţile 


schiurilor ca o caradaşcă răsturnată pe spate, nu ca un 
gândac care-l face pe mortul de deştept ce-i... Acum îi 
primeşte pe bătrânii din Dudeşti, numai când nu-i nimeni 
străin în casă şi-i sileşte să plece după o jumătate de ceas, 
vorbindu-le înţepat şi de sus, stropind în urma lor cu 
pulverizatorul fiindcă au lăsat miros de lacherdă şi ceapă, 
de prăvălia lor calică unde-a crescut. Pe cei doi copii, Clara 
şi Bubi, i-a nărăvit la pretenţii şi mofturi ca odraslele de 
bani gata. Şocolată dimineaţa! Cacao la cinci! Rochii peste 
rochii. Slugi peste slugi. Pune-te masă, scoală-te masă! 
Cheltuiesc în două săptămâni, cât le-ajungea să trăiască 
într-un an la începutul căsniciei. Asta-i Berta lui de-acum! 
Iar într-un ceas când îl strânge viaţa de gât, strânge şi ea 
din umeri, se parfumează cu pulverizatorul şi se pudrează 
cu talc, îi vorbeşte politică despre Roosvelt şi despre 
gândaci care-l fac pe mortul, îl măsoară prin oglindă şi-l 
compară cu Marcel Kahn, ca să-i spună că nu-i nici pe 
jumătate aşa de deştept ca Marcel Kahn. Asta-i Berta lui de- 
acum, pentru care a stat de ieri după-amiază până la două 
noaptea, închis în birou să-şi facă socotelile şi să-şi pună în 
rânduială actele, acceptele, contractele, ca să-i asigure 
traiul liniştit măcar pe doi ani în lipsa lui; Berta pentru care 
se pedepseşte el de două ceasuri cu teamă să-i 
mărturisească la ce hotărâre a ajuns. Adevărat că-i un 
prost. 

Păşind dintr-o parte în alta, Izu Melzer trece cu ochii de la 
Berta la mobila de paltin creţ şi îşi aminteşte că a 
cumpărat-o după prima lui afacere mai bănoasă, cu firma 
Aristide Manase Barzilai din Salonic. Covorul de pe jos, 
marfă garantată cu vechime de trei sute de ani, l-a 
cumpărat după afacerea cu firma Levy & Levy din Smirna. 
Inelul cu briliantul cel mare de la degetul Bertei, opt carate, 
după afacerea cu firma Iacob van Sugarmann din 
Amsterdam. Brăţara Bertei de pe toaletă, după afacerea cu 
firma H. Polack & Iacovsky din Varşovia. Unde întoarce 
ochii, e ca o factură achitată a nopţilor cât a pitrocit el 


riscurile şi profitul pe hârtie; a zilelor cât a alegart la 
ministere, a stat agăţat de pâlnia telefonului ca un peşte în 
undiţă, aşteptând răspunsuri şi tremurând că toate s-au dat 
peste cap; a comisioanelor pentru care s-a tocmit; a 
intervențiilor pe care le-a plătit, ca s-aducă acasă, Bertei şi 
copiilor, îndestularea aceasta după ce o afacere sfârşea cu 
bine şi câştig. Pentru ce bucurie? Ca să afle că nu-i nici pe 
jumătate aşa de deştept ca Marcel Kahn! Adevărat că-i un 
prost de care poate să râdă şi Marcel Kahn! 

— Ai sfârşit de plimbat, Izi? Mă enervezi! 

Berta întrebase îmbrăcându-şi rochia peste cap şi 
zbătându-se ca o focă obeză şi ciungă pe uscat, fiindcă nu 
izbutea să-şi bage braţele în mânecile îndoite. Dosul 
proeminent, de formidabile proporţii cu toată centura de-o 
utilitate iluzorie, se agita ondulând, atât de comic, încât Izu 
Melzer aşa necăjit şi obidit cum era, abia a rezistat ispitei 
să nu-i aplice o talpă zdravănă, icnită, cu sete, care să-i 
răcorească amarul. Altceva nu merită, Berta lui de azi! 
Călcă însă mai apăsat, stăpânindu-şi asemenea porniri 
neserioase, într-un asemenea serios ceas. Călca şi paşii 
scârţâiau când ajungea pe porţiunea de parchet gol, dincolo 
de marginea covorului de Smirna, garantat marfă antică de 
trei sute de ani. 

— Mă enervezi, îţi zic! pufni Berta scoțând capul triumfal 
prin gura rochiei şi trăgând în jos stofa cu smuncituri 
energice peste primul obstacol de fortificate mameloane ale 
sânilor. Ce ai azi, Izi? Nu poţi sta un moment liniştit? 

— Să-l fac pe mortul? întrebă Izu cu o strâmbătură amară 
a buzelor, care voia să fie râs. Să-l fac pe gândacul cel 
inteligent? Gândacul cel mort, pe care-l lasă toată lumea în 
pace? 

— Fă-l, Izi, pe cine vrei! Numai nu-mi scârţâi în cap. Cine 
mai poartă azi ghete cu scârţ? 

— Lui domnu Marcel al vostru nu i-au scârţâit niciodată 
ghetele? vru să afle Izu, privindu-şi încălţările solide şi noi, 
cu care va cutreiera el jumătate de planetă spre New-York, 


Chicago, peste câteva zile când are să pornească via 
Constanţa-lstambul-Pireu-Smirna. 

— Să ştii că nu! El îşi face ghete la Londra... Şi costumele 
tot la Londra. Tot ce-i pe el, e de la Londra, British made! 

— Şi eu mă îmbrac la hala de vechituri? 

— Acuma nu. Da-itotună! Nu se cunoaşte. Poţi să iei lecţii 
de la Marcel. Marcel dă lecţii pe gratis... Curs seral pentru 
adulţi. Tot zici că n-ai ce face pe-aşa nişte vremuri! 

Berta surâdea imbecil de aceste foarte isteţe spirite şi de 
mutra caraghioasă a lui Izu când se-nfurie ca acum. 
Surâdea cu pulverizatorul într-o mână şi cu pompa de gumă 
în cealaltă. Izu Melzer a văzut roşu înaintea ochilor, cu 
toate că pulverizatorul şi pompa erau dintr-o garnitură de 
toaletă verde-jad, oferită cadou Bertei la aniversarea 
căsniciei lor, după ce şi-a încasat partea din afacerea cu 
firma David & Joja Feckete din Budapesta. A văzut roşu, a 
înşfăcat pudriera de pe toaletă şi, după reţeta lui Reb Josua 
Amram cam prea de mult căzută în desuetudine, a izbit-o 
pe parchet, prefăcând-o în ţăndări şi răcnind: 

— Sfârşeşte cu Marcel, că m-ai înnebunit, Bertă! Acum 
sfărm tot ce-i aice! Tot ce se vede! 

Berta nici n-a tresărit. Continua a surâde cu ochii la norul 
de pudră care a izbucnit din granata verde şi se înălța în 
valuri creţe de conopidă spre tavan, parcă admira un 
fenomen foarte curios şi interesant. Atât a spus: 

— Costă opt mii de lei! 

Şi a început să apese para de gumă, împroşcându-şi rochia 
cu bura măruntă a apei de toaletă. El s-a năpustit să-i 
smulgă şi pulverizatorul din mâini. 

— Costă douăsprezece mii nouă sute nouăzeci şi opt lei! l-a 
avertizat, întinzându-i flaconul verde şi para cu canaf de 
mătase. Sparge, Izi! Sparge! Garnitura tot îi desperecheată 
de-acu! 

Braţele lui Izu Melzer au căzut de plumb, de-a lungul 
trupului. 


— Poţi zice c-ai făcut şi tu o afacere pe ziua de azi! nu-l 
slăbi Berta. Ca să nu te mai plângi că-i stagnare şi dezastru 
pe piaţă. 

— Berta! 

— Ce-i cu Bertă! Poate că vrei să mă strângi şi de gât, de 
te uiţi cu aşa nişte ochi? Izi! Izi! Asta-i o lecţie! Te-a costat 
numai opt mii de lei. Ieftin! Face, pentru ca să recunoşti şi 
tu că nu ştii să-ţi păstrezi nervii. Astă se cere azi, şi astă n-ai 
tu! Are dreptate Marcel... 

Izu Melzer, simțind că e primejdie să devie un asasin, a 
plecat scârţâind apăsat şi trântind uşa de-a răsunat până la 
Constanţa-lstambul-Pireu-Smirna. 

Dincolo, în birou, a dat ochii cu petele negre de pe covor, 
pe care nu le ştersese domnul Ionescu prosternat în 
genunchi, cum se petrec toate numai într-o imposibilă lume 
de vis. Petele erau la locul lor. Două dâre negre, împletite, 
ca doi pui încolăciţi de viperă. 

lar afară se auzea ropotul cadenţat al paşilor şi tot marşul 
de ieri. 

V, 

APARIAMENTUL 24 

— Ieri, cum de nu ne-am gândit noi, Amanda, să-l invităm 
şi pe fratele Evghenie la dejun? Păcat! 

— Două zile una după alta? 

— Şi trei! Şi patru! 

— Are să creadă că vrem să-l instalăm aci cu sila, să-l 
confiscăm, fiindcă ai interes de el... se dădu cu părerea 
Amanda, păstrând un aer distrat şi răsucindu-şi verigheta 
pe deget. 

Mihai Pandelescu a lăsat jos ceaşca cu cafea şi a luat 
balonul de coniac, să-l încălzească în cupa vastă a palmelor. 
După ce i-a admirat culoarea şi transparenţa în zare, după 
ce i-a savurat buchetul cu nările dilatate, a mărurisit: 

— Chiar am de gând să-l instalez aci... 

— Aci? 


— Aci! Nu în apartamentul nostru. În bloc. Şi nu pentru 
interese, deşi procesul lui, dacă-l câştig - şi-l câştig sigur! - 
înseamnă două milioane onorar pe puţin. Onorarul e una şi 
prietenia e alta! Îl instalez, îl confisc, ca să fim mai aproape. 
Din nou, după douăzeci de ani, inseparabilii Castor şi 
Pollux... Am pus ochii pe-un apartament de la etajul opt. 
Unde stau nişte disperaţi, un aşa zis autor dramatic, aşa 
ceva. Apartamentul 86... Ezitam. Acum m-am decis. Intru în 
tratative cu proprietarul. Îl cumpărăm pe numele tău; 
chestie de fisc... Mai eludăm impozitul pe venituri... lar de 
evacuat chiriaşii, las' pe mine! Atâta drept cunosc eu, ca să 
scot nişte locatari dintr-un apar-tament cu drept ori fără 
drept... Îi evacuăm şi-l instalăm pe Eugen... La Sfântul 
Gheorghe, gata-i treaba! Ce zici, mânzule? De ce taci? 

Singurul lor invitat la dejun, Mironel Codrea, a surâs 
indecis. Rosti cu gândul în altă parte: 

— Regret că am pierdut ocazia să-l cunosc şi eu pe domnul 
Candiani. Ar fi fost într-adevăr... 

S-a oprit. Pe sub masă, din nou a simţit pantoful Amandei 
apăsându-l stăruitor. Aceasta se petrecea a cincea, a şasea 
oară de când a început dejunul şi nu pricepea în ruptul 
capului rostul imperioaselor semnalizări. 

Mihai Pandelescu se răstigni pe spatele scaunului şi sorbi 
încet prima înghiţitură de coniac. 

— Extra! Aprobă plescăind. Ştie fratele Evghenie, ce e aia 
gust subţire. 

Apoi adresându-se lui Mironel Codrea: 

— Ai să-l cunoşti, mânzule! Şi te asigur c-o să rămâi 
încântat. E un om dintr-o ştofă de altădată. Dinainte de 
celălalt război... Întreab-o pe Amanda. Nu s-a prezentat aşa 
cum ţi l-am descris eu, Amanda? 

— Mnda... 

— Mnda, cu rezervă? se miră Mihăică. 

— Cu nici o rezervă... Mă gândeam în altă parte... 

— Lasă gândurile în altă parte! o îmbie el, pipăindu-i 
dezmierdat şi posesiv braţul cu palma. Fii aci, cu noi! 


Confirmă şi tu... Nu-i un om rar acest amic al meu, care 
pierdut a fost şi l-am găsit? Să nu mai vorbim de verva lui 
de ieri şi de toate câte mi le-a istorisit, ca un vântură lume 
ce-a rămas; Dar văzuşi, azi? Când ai mai primit tu un 
asemenea morman de flori? O tonă! Şi când am mai primit 
eu de ziua mea, o asemenea raritate? Şase butelii de fină 
Napoleon. Şase, nu una! Desigur, toată provizia adusă cu el 
din Belgia... Acesta e omul! Păcat că nu-i cu noi, să 
degustăm împreună câţiva stropi din licoarea care merge la 
inimă, nu la stomac... 

Mihai Pandelescu a răsucit sticla veche, rudimentară, 
prăfuită, cu eticheta scrisă de mână, cum cere datina 
acestor prea rarisime băuturi. 

— Păcat! mai repetă, punând-o la loc cu precauţie. 

— Bine, Mihăică! propuse insinuant Amanda. Dacă vine 
cumva spre seară, la ora vizitelor, îl reținem la cină... Nu-i o 
problemă de stat... 

Clătinând din cap, Mihăică nu s-a consolat cu asemenea 
soluţie. 

— Altceva! E altceva, Amando! Cu alţi invitaţi, cu lume 
amestecată, obligaţii, persoane ceremonioase; nu-i totuna. 
Acum, la dejun, în intimitate, avea tot hazul! Diseară? Două 
zeci şi patru de tacâmuri, toasturi, avocaţi şi magistrați; e-o 
lume necunoscută pentru el... la mai dă-mi, te rog, 
telegramele şi cărţile de vizită, dragă Amando, să văd ce şi 
cum... 

Amanda s-a ridicat şi a mers plutitor în rochia de catifea 
neagră, până la mesuţa cu tava de argint, unde de astăzi- 
dimineaţă se adunau telegramele şi cărţile de vizită cu 
felicitările de rigoare. Clienţi, colegi de barou, magistrați 
vagi amici, în termeni tot atât de vagi şi stereotipi, urau ani 
mulţi, sănătate, prosperitate şi fericire avocatului Mihai 
Pandelescu. El şi-a potrivit ochelarii pe nas şi le-a trecut pe 
toate în revistă cu o evidentă satisfacţie, exclamând: 

— Vezi bine, hehe! Nu mă uită nici decanul baroului! Nici 
prodecanul! Nici primul-preşedinte al Curţii de Apel... Nici 


secretarul general de la Justiţie! Hehei! Trenul lui Mihăică! 
Personal încet, dar sigur... 

Mai fuseseră şi plocoane de la clienţi rurali: moşieri, 
arendaşi, ţărani, şi negustori. Curcani, gâşte îndopate, 
damigene cu vin, şunci şi burdufe de brânză. Pe toate le-a 
luat în primire Mihăică la vreme, le-a pipăit, le-a aşezat cu 
mâna sa la cămară. Nici o atenţie însă nu era de calitatea 
pe care-a dovedit-o fratele Evghenie. Cum de nu s-a gândit 
să-l invite? Să povestească el drăgaica de la Braşov, ca să 
aibă de ce râde şi Mironel Codrea, mânzul. 

Mironel Codrea, mânzul, cu o mână pe paharul de coniac, 
privea preocupat în fumul ţigării. Lipsise ieri toată ziua de- 
acasă. Astăzidimineaţă, la fel. A venit direct de la bodegă, 
de la Dragomir, unde s-a încurcat cu nişte foşti camarazi de 
arme pe care nu-i văzuse de vreo trei ani. A sosit chiar cu 
întârziere. N-a avut prilej o singură clipă să rămână în 
patru ochi cu Amanda. Şi de-atunci, privirile, semnalizările 
de pantof, tăcerile ei, întreruperile ei când vrea să 
vorbească, toate indică o alarmă pe care n-ar justifica-o 
nimic, după beatitudinea placidă a lui Mihai Pandelescu. 

Încercă să descifreze vreo disimulată ameninţare pe figura 
omului frunzărind teancul de telegrame şi felicitări. Nimic 
deosebit. Obraz congestionat după o masă prea copioasă, 
unde s-a servit din fiecare fel de două ori. Deplina 
mulţumire de sine, de totdeauna. Astăzi mai îmbrăcase şi 
straie solemne. Haină neagră, pantaloni în dungă, cămaşă 
cu gulerul tare. Îl cam strângea gulerul, după guşa şi ceafa 
gelatinos revărsate. Poate de aceea se iviseră în obraz două 
plăci vinete, ca o eczemă, cu vinişoare sanghinolente la 
suprafaţă. Acum cască, l-a doborât digestia. 

— Ce faci după-amiază, domnule Rony? a întrebat 
Amanda, mereu răsucindu-şi verigheta de pe deget. 

Privirea apăsată îi dicta un răspuns. Dar care? 

— Nimic deosebit... a răspuns într-o doară, Mironel 
Codrea. 


— Atunci rămâi cu noi... Am să te rog să-mi dai un mic 
ajutor, în preparativele pentru diseară. 

— Cu toată plăcerea... Gata de luptă! declară campionul 
de la Braşov. 

— Lasă omul în pace! interveni în discuţie Mihai 
Pandelescu, clasând afectuos telegramele şi cărţile de vizită 
pe tăviţă, împingându-le apoi la o parte şi căscând a doua 
oară. O fi având şi el chestiile lui, drăgaicele lui! De ce să-l 
confiscăm? Pe el adică de ce să-l confiscăm? Asta-i mai mult 
decât confiscare... Captaţie! Captatio bene-volentiae! Nu e 
destulă corvata de diseară? 

Mironel Codrea aşteptă semnalizarea Amandei, înainte de 
a se pronunţa. Gestul din ochi şi apăsarea pantofului i-a 
poruncit: rămâi! 

EI s-a conformat: 

— Nici vorbă de corvată... Cum? Pot să fiu şi eu o dată util 
cu ceva şi atunci să dau bir cu fugiţii? 

— Bagă de seamă! îl ameninţă cu paharul, râzând gros, 
Mihai Pandelescu. Nu fi imprudent, mânzule! Cu femeile nu 
ştii la ce te poţi aştepta, o dată ce-ai apucat să promiţi. 
Parcă te văd încins cu şorţ şi bătând la maioneză. 

— O fac şi p-asta cu frenezie! se oferi mânzul. 

Amanda a golit paharul de coniac prea repede -al 
câtelea? - şi l-a asigurat că amenințările sunt mult mai mici 
şi inofensive: 

— O să mă ajuţi să scriu cărţile de vizită pentru locuri... 
Ştii, scrisul meu ieroglific! Şi stai în birou pentru telefoane, 
cât am să fiu ocupată cu datoriile mele de amfitrioană... Ne- 
au omorât telefoanele de astăzi-dimineaţă! Din zece în zece 
minute... 

Telefonul suna din nou. 

Amândoi nu s-au mişcat, sperând că se va ridica Mihăică, 
să-i lase în sfârşit singuri. Dar Mihăică a căscat a treia oară, 
plimbând ochi coagulaţi de rumegător la tortul, fructele şi 
paharele de pe masă. 


— Nu mă mişc, nici dacă-i primul-preşedinte de la Casaţie! 
anunţă. Am şi eu drept la o zi de repaos, mai ales după cele 
ce mă aşteaptă de la cinci încolo, până la două-trei din 
noapte. 

— Uite! Ai ocazia să intri în exerciţiul funcţiunii, domnule 
telefonist! îl îndemnă Amanda pe Mironel Codrea, surâzând 
ca de-o corvată puţin distractivă, dar pe care o merita 
eternul lor conviv şi muşcând senzual dintr-o piersică 
savant curățată de pieliţă. 

Mânzul s-a precipitat să-şi inaugureze misiunea de 
telefonist. Amanda îşi ştergea de pe buze cu vârful limbii un 
strop roşu din mustul piersicii, zâmbind cu gândul departe, 
mai departe de biroul telefonistului, la Braşov. Mihai 
Pandelescu a obiectat flegmatic: 

— Cam exagerezi, Amanda dragă! Acum îl făcuşi şi 
telefonist... Noroc că e băiat bun, mânzul! 

— Dacă nu-i place, nu-l sileşte nimeni. Nu l-am confiscat 
noi! Ne caută el! vorbi Amanda cu o prefăcută indiferenţă. 

Şi a mai golit restul din paharul de coniac, fiindcă avea 
nevoie să se ameţească şi să prindă curaj pentru planurile 
care-i jucau în minte. 

Întrebă, începând să curețe altă piersică: 

— Mihăică, tu nu te odihneşti niţel? 

— Ba, drept să-ţi spun, mă cam răzbi oboseala... Prea mult 
măndopaşi! O să mă pun la regim de luni... Încep să nu mă 
mai încapă hainele... 

— Îţi moi eu deocamdată două buline de carbonezie. Faci 
nani un ceas... Pe urmă un duş şi eşti gata pentru vizitele 
care-au să înceapă pe la cinci... 

N-a mai aşteptat încuviințarea. A sunat şi a poruncit 
slujnicei toate preparativele. Mironel Codrea se întorcea de 
la telefonul din birou, ciugulind în treacăt petalele unei flori 
din cele trimise de Eugen Candiani. 

— Ei? Întrebă flasc Mihăică. Cine, ce şi cum? 

— Avocatul Traian Alexandrescu-Tralex... Se scuză că nu 
poate veni să te felicite personal, fiindcă are un patron în 


familie. L-am notat în bloc. 

— Unul mai puţin... făcu Mihăică, ridicându-se cu un 
geamăt şi întinzându-şi vesta gata să plesnească în nasturi 
pe abdomenul voluminos. Se scuză domnul Tralex? O să mă 
scuzi şi tu pe mine, mânzule! Eu sunt gloabă mai bătrână. 
Ca să rezist la cursă lungă, îmi acord o oră de repaus. Trec 
în refacere! 

Contemplă florile fratelui Evghenie, despărțite în trei vase, 
care dădeau un aspect festiv holului şi sufrageriei; găsi 
necesar să-şi acopere retragerea cu o glumă cleioasă. 

— Ia seama, mânzule! Când mă trezesc, să te găsesc cu 
şorţul la gât şi bătând maioneza. Aşa păţeşte cine intră în 
grațiile Amandei... E teribilă! 

A râs de unul singur şi a intrat în dormitor. Amanda îl 
însoţi, iar din prag a spus invitatului, tratându-l în oaspe 
subaltern: 

— Poţi aştepta în birou, te rog. Aci am sunat servitoarea să 
strângă... Vă incomodaţi reciproc. 

Mironel Codrea a trecut docil şi îngândurat în birou. 

Abia aprinse ţigara, când a năvălit pe uşă aceeaşi Amandă 
care îi vorbea distrat şi cam ironic, ca unui musafir de 
categorie inferioară, căzându-i acum în braţe, încleştându-i 
gura, strivindu-l sub o ploaie de frenetice demonstraţiuni 
drăgăstoase, dar ceva mai puţin sonore şi complete decât în 
camera de la Braşov. Toată reținerea, cu măsurate vorbe şi 
gesturi, de două ore, se răzbună într-un lacom sărut, în 
solemnul birou cu biblioteca masivă şi severe tomuri de legi 
şi jurisprudenţe. Mâinile Amandei îl cuprindeau după gât cu 
mai înfiorată patimă decât i-o ştia, valvele buzelor l-au 
înăbuşit. 

— Ce e cu tine, Amanda? întrebă el zâmbind şi purtând-o 
în braţe, să se aşeze în fotoliul favorit al lui Mihai 
Pandelescu, unde cu ochelarii pe nas şi în pantofi de pâslă, 
se instalează el seara să citească pe îndelete gazetele. Ce se 
întâmplă cu tine? 

Amanda a subliniat: 


— Cu noi. 

— Cu noii De ce cu noi? 

— Neprevăzutul de care mă temeam! Pe care-l 
presimţeam. 

— Nu există nici un neprevăzut! 

Vorbind şi continuând a zâmbi, el îi gâdila cu degetul mic 
puful catifelat de la colţul buzelor, ştiind că aceasta o 
enervează. Apoi se înclină să-i sărute colţul acela, pe care îl 
proclamase al său. Ea s-a răsucit cu un tremur în tot trupul 
şi s-a ridicat cu o subţire dungă de hotărâre între 
sprincene: 

— Ajunge, Rony! Să fim cuminţi... Avem timpul măsurat şi 
am să-ţi spun ceva foarte, foarte grav... Ca să te convingi că 
din nefericire este un neprevăzut. 

A aprins o ţigară şi a luat loc în faţa lui, pe celălalt fotoliu, 
nu alături, pe braţul jâlţului unde se afla Mironel Codrea. L- 
a privit mai întâi lung, întrebându-se cum are să-i 
primească decizia. 

Mironel Codrea fuma şi zâmbea. 

În ochii albaştri, pe obrazul mat şi dur, de sportiv, nu 
tresărea nici o umbră de îngrijorare. Calmul cel mai 
desăvârşit. Maşinal îşi netezea cărarea părului blond; îşi 
pipăi cravata cenuşie; reverurile hainei de culoarea prunei 
brumate. O mică şi îngustă cicatrice în obraz, ceva mai lucie 
şi mai albă, suvenirul unui accident de bob, era singurul 
stigmat al vreunui neprevăzut în această figură perfect 
proporţionată şi dominând orice reflex al agitărilor 
lăuntrice. De altfel, o cicatrice care nu-i stătea de loc rău; 
se integra chipului; Amanda nici nu şi-l imagina fără semnul 
acela pe care îl căuta adesea cu buzele. Dar ce ştia ea, cu 
adevărat, din tot ce se petrece în sufletul lui Rony, ce 
gândeşte, ce se întreabă, sub masca aceasta zâmbitor 
impasibilă? Era un amant foarte docil, între patru ochi 
foarte amuzant şi insaţiabil, foarte gingaş cu ea - dar mai 
departe? O clipă a părăsit-o curajul întreţinut cu paharele 
de conaiac la sfârşitul dejunului. I s-au părut nebuneşti 


hotărârile de astă-noapte. Măcar de-ar cruţa-o de-un 
răspuns brutal! De i-ar lăsa o portiţă deschisă amăgirilor, 
amânând, cerând timp şi invocând pretextele pe care le 
inventează bărbaţii în asemenea împrejurări. Acestea le 
gândea cu o mare istovire în trăsăturile senzuale şi în ochii 
magnifici, după toată zbuciumarea şi insomnia de douăzeci 
şi patru de ore, răsucind verigheta de pe deget, scoţând-o, 
citind inscripţia gravată din interior, jucând-o pe vârful 
degetului mic. 

— Aştept, Amanda... zâmbi Rony. 

O privea şi el, dar altfel, cu o desăvârşită linişte, scuturând 
lenevos scrumitl ţigării. 

Amanda a închis ochii şi a întrebat într-o suflare, ca atunci 
când se arunca de pe trambulină la Lido, în apa prea rece: 

— Rony, eşti gata să pleci cu mine? Vrei să mă iei cu tine? 
La tine? 

— Hai! a răspuns el. No, hai! 

Şi a făcut o mişcare de pe fotoliu, ca şi cum ar fi fost gata 
să plece chiar acum, chiar aşa. 

— Adevărat? 

— Tot ce poate fi mai adevărat! întări el cu acelaşi reţinut 
zâmbet, cum ştia să-i rămână enigmatic, cu o zonă 
întotdeauna secretă, plină de surprize, fie şi după nopţi ca 
acelea de la Braşov. 

Amanda a zvârlit ţigara, ca să-i lunece din nou în braţe, 
potopindu-l sub sărutări, căutându-i cicatricea lucie cu 
buzele, răscolindu-i părul, în expansiuni zvâcnite şi juvenile, 
care nu aveau întru nimic a face cu amfitrioana inefabilă de 
mai adineaori, doamna cu gesturi lente şi mers plutitor. 
Căci amândoi păstrau faţă de lumea cealaltă - şi faţă de 
dânşii - un alt fel de-a fi, care era poate departe de 
adevărata lor fiinţă, dar numai arar şi-o dezvăluiau pe 
deplin. Prea serafica şi suverana Amandă a lui Mihăică, 
trecut în refacere, îl scutura de reverurile hainei pe Rony, 
într-un tumult de întrebări, exclamaţii, nerăbdări, mirări, 
toate în explozii pasionate, ardente, fără şir: 


— Adevărat, tu, Rony? Adevărat! Hai! Zici: Hai! Pot evada 
de aci? Mă iei? Aşa, fără să întrebi de ce? Ai spus: Hai! 
Destul atât? Şi eu care mă temeam! 

El a înălţat-o pe braţe şi a aşezat-o la loc în fotoliul său, a 
desfăcut pachetul de Tomis şi i-a pus o nouă ţigară în gură, 
i-a apropiat flacăra chibritului şi a spus cu acelaşi liniştit 
zâmbet: 

— Acum povesteşte, Amanda... Aştept. 

Amanda nu ştia cum să înceapă şi de unde, posedată de 
deliranta uşurare a temerilor sale de astă-noapte: 

— Toate din pricina acestui Eugen Candiani! Fratele 
Evghenie, al lui. Mihăică... Nu! Toate din pricina 
Braşovului... De astă-vară, când am fost trei zile la Braşov... 
Cele trei zile ale noastre de la Braşov... Înţelegi tu? 

— Cam greu să înţeleg, Amanda... N-am aptitudini de 
oracol. 

— Stai, să încep altfel! Ţii minte vecinul nostru de cameră 
de la Braşov? De cameră şi de masă? Domnul cu mustaţa 
căruntă care ne privea şi l-am surprins de câteva ori 
surâzând... Ţi-l aminteşti? 

— Aproximativ. 

— Acel domn era Eugen Candiani. Fratele Evghenie al lui 
Mihăică.! 

— Ai-ai! a izbucnit el în râs, părăsind impenetrabila-i 
mască. Să mai spui că viaţa nu-i plină de neprevăzut! 

— Cine spunea? a râs cristalin şi Amanda. 

Rony şi-a cerut iertare, reluându-şi liniştit ţigara şi masca. 

— Pardon! Fac mea culpa... Şi? 

— Şi! Şi aci începe tragicomedia. Căci e o tragicomedie, 
Rony! N-ai să pretinzi că nu! 

— Nu mai pretind nimic. Odată ce-am intrat în domeniul 
neprevăzutului, toate neprevăzuturile sunt previzibile... 

Amanda a vrut să se ridice şi să vină lângă el. S-a reţinut, 
privind la pendulul din perete. A spus: 

— Îţi vine să râzi, Rony! Acum îmi vine şi mie să râd, când 
nu mă mai tem... Dar nu ştii prin ce-am trecut toată ziua de 


ieri, toată noaptea, astăzi-dimineaţă! le-am căutat cu 
telefonul acasă. La toţi cunoscuţii... N-aveam cui să spun şi 
trebuia să par ca întotdeauna, să râd, să discut şi să 
pregătesc acest sardanapalic festin al lui Mihăică pentru 
diseară. Cu o dublă teamă: de el şi de tine... 

— De mine? Mersi! 

În glasul lui Rony era însă o undire indulgentă de râs, nu 
reproş. lar Amanda a adăogit: 

— Încă triplă teamă! Nu dublă. Teamă şi de domnul acela 
Candiani, fratele Evghenie al lui Mihăică... 

Mironel Codrea, sprijinindu-şi bărbia în podul palmei, o 
privea stoic, cu alţi ochi. Pe jumătate în glumă, pe jumătate 
în serios, a avertizat-o inaugurându-şi autoritatea de viitor 
soţ: 

— Amanda, când ai să fii nevasta mea, primul lucru pe 
care am să-l fac... 

— Ah! Mai spune aşa, Rony! Mai spune! Ce-ai să faci tu, în 
primul rând? 

Rony n-a ţinut socoteală de întrerupere: 

—... am să te oblig să urmezi un curs de stil şi compoziţie, 
de retorică. Un curs cât de elementar. Ca să înveţi a expune 
faptele într-un mod măcar aproximativ inteligibil: cu 
introducere, dezvoltare, concluzie... 

Ea nu s-a putut abţine să nu sară iarăşi din fotoliul său, ca 
să-l sărute, să-i strângă fruntea între sâni, să-i prindă apoi 
tâmplele în palme, privindu-i cu nesaţ în ochi, urcată alintat 
în genunchi pe genunchii lui. 

— Tu, Rony! Adevărat? Nevasta ta? Când am să fiu eu 
nevasta ta? Fii sigur că am să urmez orice curs vrei, când 
am să fiu nevasta ta! 

— Te rog! Fără exces de zel... orice curs, în afară de 
cursurile pe care le-ai urmat cu mine în particular. Cred că 
nu mai ai nevoie de nici o clasă complementară, 
suplimentară, specială? 

— Nu, Rony! se alintă ea iarăşi, plecând ochii cu o pudoare 
de mieluşeaua Domnului. 


„Curios! - descoperi Mironel Codrea. Acum parcă încep să 
nu-mi mai placă alintările acestea, care-i dădeau atâta 
farmec, acolo, la Braşov! Nici nu ştiu câţi ani are. E 
copilăroasă cu adevărat? Ori şi-a făcut un gen înadins 
pentru mine?” 

Ridicând-o de pe genunchi cu braţele-i puternice, şi 
aşezând-o alături ca pe-un obiect, vorbi: 

— Acum, te rog, Amanda! Fii rezonabilă şi lămureşte-mă. 
Fiindcă tot n-am priceput nimic... A făcut acest individ, 
acest Candiani, vreo aluzie? Te-a recunoscut? Şi-a permis? 
Stai cinci minute liniştită şi povesteşte-mi... 

Amanda s-a întors la locul său şi a încercat o reconstituire, 
cam sincopatică, a evenimentelor din ajun: 

— În fine... Acest frate Evghenie al lui Mihăică, soseşte 
ieri... Stau în birou... Discută... Povestesc... Pardon! Uitam! 
Uitam principalul, ca în anecdota cu negrul, sacul de nuci şi 
naufragiul... Uitasem nucile... 

— Amanda, este nevoie să începi cursul chiar de astăzi! 
Am să-ţi dau să copiezi cu ieroglifele tale o istorisire din 
Abecedar, de douăsprezece rânduri. Să vezi că şi păţania lui 
Nicuşor cu sănioara, are o suită, introducere, tratare, 
încheiere... Lasă nucile şi revino la fapte. 

Amanda a făcut o sforţare să descopere un fir cronologic 
povestirii: 

— Da! Principalul era că Mihăică a vrut să-i facă o surpriză 
prietenului pe care nu-l văzuse de douăzeci şi ceva de ani. 
Nu i-a spus că e însurat... Trebuia să apar numai la masă... 
Unde-am lăsat povestirea? Da, i-am lăsat aci, în birou... 
Erau aci... Ce-or fi vorbit? ce-or fi istorisit? nu ştiu... Destul 
că acest Candiani, de unde până unde, îşi aduce aminte şi 
de vecinii de astă-vară, dc la Braşov. Vecinii eram noi. Tu şi 
eu... 

— Am înţeles, Amanda! Renunţă la paranteze... 

— Renunţ! Îşi aduce aminte şi povesteşte. Fără nici o 
intenţie. Ca o simplă întâmplare, care-l amuzase... 

— Măgarul! 


— De ce, Rony? Îl cred şi eu! Avea ce povesti! Cele trei 
nopţi ale noastre... Îţi aminteşti că ne-am pomenit şi cu 
patul dărâmat sub noi? 

— Aceasta, tu nu numeşti paranteză? 

— Nu, Rony! Accident! A fost accident... Un accident de 
toată nostimada... Ţii minte cât am râs atunci? În mijlocul 
camerei, jos pe covor, stăteam turceşte, goi şi râdeam... 
„Curios! - gândi iarăşi Mironel Codrea. Acum nu mi se mai 
pare defel că a fost un accident de toată nostimada. E o 
cinică! N-ar trebui să-şi mai amintească despre aşa ceva!” 
O invită rigid: 

— Urmează, te-rog! 

— Urmez... Fac amândoi haz de întâmplare. Bineînţeles că 
hazul cel mai mare îl face Mihăică. Altfel n-ar fi avut haz! 
Vine ora mesei. Îi primesc în uşa sufrageriei. Tablou! Şi ce 
tablou! Numai de n-am căzut din picioare! Imaginează-ţi 
prin ce-am trecut! Ce tărie mi-a trebuit să surâd, s-o fac pe 
doamna casei cu demnitate, să discut banalităţile de 
circumstanţă, când eu ştiam că m-a recunoscut, când el ştia 
că l-am recunoscut. 

— Nu exagera, Amanda! Cunosc capacitatea ta de 
disimulare. Nu ţi-a fost chiar aşa, aşa de greu! 

Ea n-a observat sunetul nou din glasul lui Rony; tonul 
bizar de imputare. 

— Nu exagerez! Mă întrebam tot timpul ce gândeşte? Ce- 
şi spune? Ce are să facă? S-a purtat însă ca un domn. Un 
vrai monsieur! Numai Mihăică, în imbecilitatea inevitabilă a 
soţului... 

— Mersi pentru viitorul soţ! a râs cam mânzeşte, Mironel 
Codrea, mânzul. 

— Tu eşti altceva! Ai să fii altceva! Zic, numai Mihăică 
insista să mai povestească o dată fratele său, Evghenie, 
întâmplarea de la Braşov, Drăgaica! Aşa îi spunea el, în 
amintirea comandantului de regiment din război. 

— Ce stupizenie! Drăgaică? De unde au mai scos-o? 


— Într-adevăr, stupizenie, Rony! recunoscu Amanda, dând 
însă altă interpretare exclamaţiei. Inutil să-ţi explic supliciul 
meu, chiar supliciul acestui Candiani. Făcea eforturi să nu- 
mi întâlnească ochii... Ca să umple tăcerile, a apelat la toate 
amintirile din tinereţea lui şi a lui Mihăică, la diverse 
întâmplări din străinătate... În sfârşit, a plecat foarte 
normal, foarte politicos... Domn! Am rămas cu Mihăică. 
Obligată să fac fată la pregătirile de azi. Şi să-i ascult 
drăgaica... 

— Renunţă, te rog, la inepţia aceasta cu drăgaica... 

— Dar nu renunţa el, Rony! Mihăică tot voia să mi-o mai 
istorisească o dată, cu hohoho! hohoho! şi cu imbecilitatea 
lui de soţ! 

— Remersi! 

— Acum faci tu paranteze? Urmez tratarea! le-am căutat 
cu telefonul. N-am închis ochii toată noaptea. Ca s-ajung la 
o singură concluzie. Vezi că am ajuns la o concluzie şi fară 
cursul de stil şi compoziţie? Concluzia ţi-am spus-o... 
Trebuie să isprăvim! Nu fiindcă m-aş teme de o indiscreţie 
sau de ochii acestui Candiani. Sunt sigură acum că are să 
ne ocolească pe viitor casa. Numai ca să nu mă pună într-o 
situaţie falsă. Un gentleman! Dar cât m-am zvârcolit toată 
noaptea de insomnie, mi-am examinat şi eu situaţia noastră 
falsă... Nu mai pot minţi. Nu mai pot disimula. Nu mai pot 
rezista! Rony, nu mai pot rezista! 

Mironel Codrea o privi prin fumul ţigării, cu liniştea unei 
decizii pe care o aştepta de mult, cu care se deprinsese în 
cugetul său, dar parcă acum nu-l mai însufleţea cât l-ar fi 
bucurat ieri şi nici chiar cât l-a bucurat cu o jumătate de 
oră înainte, când abia şi-a stăpânit accentul de triumfare. 
Astfel ciudat, vorbi mai mult în numele unui trecut abolit, 
decât al clipei de faţă şi îndeosebi al viitorului: 

— Crezi că eu mai puteam rezista Amanda? Să-l aud toată 
ziua: mânzul? Să-i suport aerul protector şi toate 
platitudinile reflecţiilor sale filosofice asupra vieţii: Ce ştii 
tu, mânzule? Să-l văd aplicând laba lată şi păroasă pe braţul 


tău... Pantoful pe sub masă. Privirile care ţin loc de 
cuvinte... Clasicul triunghi conjugal: el, tu, eu... Acestea se 
pot suporta uşor? Nu ţi le-am spus, fiindcă îmi părea că te 
acomodezi cu ele. Şi fiindcă n-aveam drept să te constrâng 
a părăsi o viaţă confortabilă, pe care ştii bine că eu nu ţi-o 
pot oferi. Aşteptam să cadă de undeva o intervenţie 
providenţială... Da, providenţială... Tic nu-ţi pare că e 
providenţială? Să-i fim recunoscători acestui domn 
Candiani, fratele Evghenie! Tot sunt buni la ceva prietenii 
din copilărie şi din tinereţe, resuscitaţi după douăzeci de 
ani... 

— Aşadar, mă iubeşti cu adevărat? a izbucnit iarăşi 
Amanda, venind să-i strângă fruntea în leagănul dintre sâni, 
prin rochia de catifea. Cu adevărat? 

— Credeam că o ştii de mult, Amanda! 

— Ştiam, dar nu chiar... Cum să spun? Ştiam că mă 
iubeşti, dar nu... 

— Că te iubesc până la moarte, dar nu chiar până la 
căsnicie? Aceasta vroiai să spui? Întrebă Rony, zâmbind din 
nou cu masca impenetrabilă. Ce vrei, Amanda? Am şi eu 
vocaţie de viitor imbecil. Nu-i dat nimănui să scape... Am 
crezut şi eu la început că e o aventură... Un capriciu al tău. 
Al meu... Ştiu eu? E altceva. Te îndoiai de mine? Am luat 
notă şi o ţin în rezervă... Deocamdată, principalul e că, în 
sfârşit, te-ai decis. Te-ai decis tu. Ai spus că plecăm. Plecăm! 
când? 

— O zi, două, Rony... 

— De ce încă o zi, două? 

— E o plecare, Rony. Nu o fugă... S-o prepar... Să-lprepar 
şi pe el... 

— Mai suportăm atunci încă o zi, două... Şi laşi toate 
acestea, Amanda! Fără nici un regret? Fără nimic care să te 
cheme îndărăt? 

Ea a privit strângând din umeri la biroul cu mobile masive 
şi severele rafturi de cărţi, clasoare, coduri şi casa de fier. 

— Fără, Rony. 


— Te-aşteaptă două camere mobilate de june care e abia la 
începutul carierei... O stănoagă de mânz... O singură 
slujnică. Lemne cu suta, în cel mai ferice caz, cu mia de 
kilograme... Probleme pe care tu nu le-ai cunoscut aci: 
chirie, sfârşit de lună, rate la mobile, covoare, croitor... 
Fără nici un regret, Amanda? 

— Fără, Rony! 

— Pact? 

— Pact. 

Au sigilat pactul cu un sărut care parcă, parcă nu mai avea 
căldura lacomă de totdeauna. De pe acum, nu mai avea 
căldura lacomă de totdeauna, fiindcă de pe acum să lăsa 
între dânşii umbra unor vulgare griji domestice şi ucigaşe 
răspunderi. 

— Să ieşim de-aci! a propus el. Devine suspect faţă de 
slujnice. Îmi iau şi eu adio de la biroul acesta, unde de 
atâtea ori am îndurat fără să tresar laba pusă protector pe 
umăr şi veşnicul: Mânzule! la spune, mânzule! 

S-a uitat împrejur. Din rama îngustă de argint, dintre 
codurile şi tomurile de jurisprudenţe de pe biroul masiv, i-a 
surâs tot chipul Amandei. Fotografia pe care ţinea Mihăică 
s-o aibă mereu sub ochi, chiar când îşi disputa onorariile cu 
onoraţii clienţi. 

Filosofă: 

— Te gândeşti că acum sforăie! E în refacere! Nici el nu 
crede în neprevăzut... În definitiv, un om. Chiar şi soţii sunt 
oameni. Încep să trec de partea lor... 

— A fost bun cu mine! recunoscu Amanda. Tot ce era bun, 
delicat, dezinteresat în el, păstrase pentru mine... 

Mironel i-a prins în palmă ceafa prin părul viguros şi dens, 
umed, răsturnându-i faţa în sus, să-i caute profund în ochii 
negri, magnifici, cu luciri de păcură. A ţinut-o strâns, în 
cleştele genunchilor, întrebân-d-o cu voce surdă printre 
dinţi: 

— Fără nici un regret, Amando? 

— Fără. 


— Nu-ţi pasă dacă a fost bun cu tine, cum eu poate n-am 
să fiu? 

— Nu, Rony. 

Apoi, cu luciditatea şi prezenţa de spirit specific feminină, 
adăogă, schimbând de glas: 

— Şterge-ţi roşul de buze de pe obraz! Ţi-am lăsat numai 
benghiuri... 

EI şi-a şters cu batista benghiurile de pe obraz, trecând în 
hol şi ciugulind în neştire o floare din cele trimise de Eugen 
Candiani. Îl munceau gânduri de care era umilit, fiindcă îl 
degradau. Oare dacă l-ar fi întrebat şi ea: 

— Fără nici un regret, Rony? ar fi răspuns tot atât de 
convins şi sigur: Fără, Amanda?! Poate că i-ar fi şovăit 
glasul. Poate că tot ce-a biruit pentru o clipă, a fost numai 
instinctul, orgoliul masculului, care a izbutit să smulgă 
femela altui mascul. Ca vânător o ştie aceasta, de la vânatul 
cocoşilor de pădure şi cerbilor, când instinctul genezic le 
orbeşte instinctul de conservare. Luptând între ei, cad 
stupid în bătaia puştii... Câţi ani o fi având exact? Doi, trei 
ani, poate, mai mult decât el... Va trebui să suprime biroul. 
Din birou, să facă sufragerie. Sufragerie şi totodată cameră 
de primit... Şi patul să-l schimbe. Să comande un divan. Un 
divan dublu, solid... Drăgaică! Ce idioţie! Drăgaică! Cele 
trei zile şi nopţi ale lor, de la Braşov, rămân pe vecie acolo, 
la Braşov... Nu puteau să se nimerească alte zile, alt vecin? 
Proiectase să plece la o vânătoare, la Amza, la ţară... Adio, 
vânătoare!: Poate c-ar trebui şi sobele refăcute... Cea din 
dormitor scoate fum... Ei îi plac florile. N-are să prea vadă 
des flori în casa lor... 

Amanda a vrut să-l întrebe ce gândeşte muşcând aşa de 
absent în dinţi petala amăruie de floare. Dar în vestibul, 
servitoarea parlamenta cu însoţitorul cel nou de la lift. S-a 
dus într-acolo, să afle despre ce e vorba, redată obligaţiilor 
sale de amfitrioană. 

— Telegrame, coniţă! Telegrame şi felicitări pentru 
domnul... 


Băiatul cel nou de la lift mai era încărcat şi cu două 
pachete voluminoase, legate în panglici roşii şi late. 

— Şi cu acestea ce e? 

— Sunt pentru etajul de sus. Apartamentul 39. Este şi 
acolo un patron... O domnişoară... 

— O domnişoară la treizeci şi nouă?! se miră Amanda. Dar 
acolo locuieşte fetiţa aia nostimă şi simpatică, Puck! O 
cheamă Michaela pe Puck? 

Subreta cu plicurile şi telegramele de felicitări în mână, a 
dat ea lămuriri: 

— O chiamă Gabriela, coniţă! Domnişoara Gaby... Asta o 
ştiu eu de la Zenobia, bucătăreasa domnului bătrân de la 
55, că ea cunoaşte şi măruntaiele blocului. Dânsa spunea că 
pe domnişoara Puck o chiamă Gabriela, ca pe mama ei care 
şi-a lăsat bărbatul şi s-a dus în lume... 

Amanda a alungat cuvintele cu mâna ca un roi de 
musculiţe supărătoare. A spus, scuturându-se de roiul 
invizibil, însă persistent: 

— Aşadar, Puck e Gabriela? Şi astăzi e ziua lui Puck? Ziua 
lui Puck, care n-are mamă, fiindcă i-a plecat mama în 
lume... Nu poate să treacă aşa! Stai, băieţaşule! Aşteaptă! 
Vreau ca astăzi să fie toată lumea fericită. 

A străbătut holul cu mersul ei plutitor, a scos dintr-o vază 
un mănunchi din florile trimise de Eugen Candiani şi, de pe 
bufet, a luat o cutie intactă cu şocolăţi de la Capşa, 
clădindu-le pe toate în braţele însoţitorului de la lift: 

— Le duci sus, băieţaşule! Cum te cheamă? 

— Nick. 

— Le duci sus, la 39, Nick! Şi le dai domnişoarei Puck. 
Spui că sunt de la mine. Mă cunoaşte domnişoara Puck. Le 
dai şi spui că doamna Amanda îi urează să fie fericită, 
fericită, fericită... Să uite tot ce e urât şi rău pe lume... Ai 
înţeles tu, Nick? 

— Înţeles, coniţă... Fericită... Fericită... Fericită... 

— Bravo! Eşti băiat deştept. Ai priceput, Nick! Aşa să-i 
spui: de trei ori... Pe urmă, mai treci şi pe aci, îndărăt, să-ţi 


dau şi ţie unele cofeturi, de la patronul domnului. 

— Mulţumesc, coniţă! Să vă trăiască ani mulţi şi fericiţi, 
domnul! s-a ploconit Nick, fără să mai poată duce mâna la 
tichia verde, fiindcă era împovărat de pachete şi flori, ca un 
groom din reclamele colorate pe sticlă de la cinematograful 
de jos. 

Doamna Amanda Pandelescu i-a mai amintit din uşă: 

— De trei ori, Nick! Fericită, fericită, fericită... Aşa să-i 
spui, Nick. 

VI. 

APARIAMENTUL 39 

Nick a depus pe pardoseaua de mozaic a culuarului, cutiile 
prea grele, amenințate să se năruie din cumpăna clădită de 
doamna Amanda. A sunat a treia oară şi a treia oară a 
aşteptat. 

Păstrase numai florile în braţe. Florile cu mireasma jilavă 
de toamnă şi de pământ, care-i aminteau lui gherghinele şi 
cârciumăresele de acasă, din Jiblea, ţinutul de Argeş. 

O clipă l-a podidit jalea şi dorul, acolo, lângă uşa străină, 
cu întrebări străine de zidirea acesta vrăjmaşă, de ţiment şi 
de fler. 

Oare ce-i fac frăţiorii şi surorile, maica? Mezinul, Mihuţă? 
că-i ziua lui! I-au simţit oare lipsa, când s-au înşirat dis-de- 
dimineaţă, pe poteca dintre aluni, spre biserică, în străiţele 
lor albe şi sumăieşe, nu în mundir ca acesta, ţapăn şi strâns, 
verde, cu nasturi de alamă? Aci nu se duce nimeni la 
biserică, în afară de cucoana bătrână de la 41, care-i şi ea 
străină de târg şi l-a întrebat încotro e biserica Albă... Aia 
de unde s-o ştie el, încotro e biserica Albă? Aci toate 
bisericile, albe ori negre, sunt pitulate, năbugşite de alte mai 
sumeţe clădiri, parcă ascunse într-un fel de ruşine şi de 
lepădare a oamenilor. Poate că aci toţi se închină la idoli! 
Cine ştie la ce fel de idoli anume? Poate că-i Astarot din 
cetatea Tirului. Poate că-i Baal din cetatea Babilonului, cum 
spunea neică-su, dascălul Mitrea, că scrie în Sfânta 


Scriptură despre seminţiile unor asemenea târguri de 
piatră. Are să le afle el toate pe-ncetul. 

Nick a mai sunat o dată. Cu grija întoarsă la faţa locului şi 
la îndatorinţele slujbei, se minuna acum ce fel de 
apartament e acesta şi ce fel de ziua numelui mai 
sărbătoresc, de nu s-arată nimeni când suni. S-ar spune că-i 
casă pustie. 

Mirarea s-a prefcut în amuţită încremenire, când uşa a 
deschis-o, în sfârşit, un pitic cu barba până la brâu, coif 
ascuţit şi albastru, mantie albastră cu stele. Aha! Numai că-i 
un vraciu bătrân şi păgân, idolatru, care taman slujea la 
altarul lui Baal! De asta nu răspunde şi nu se mişcă nimeni! 
Aceasta fac dânşii după pereţii lor de ţiment şi de fier! 

Vraciul aştepta. Aştepta şi Niculăită cu glasul sugrumat în 
gâtlej. 

— Brrncj! se răsti vraciul cu barbă şi ochelari de sârmă pe 
nas, în limba lor, a idolatrilor, în graiul lui Baal. 

Niculăită a fost gata să scape florile de pe brat. Le-a prins 
şi din smucitură şi-a căpătat glasul: 

— Caut pe domnişoara Pucka. 

— Liale o serena e Puck. 

— Poftiţi? 

— Liale o serena e Puck! a repetat idolatrul cu vocea-i 
subţire de pitic din barba-i grozavă şi îndată şi-a tălmăcit în 
graiul celălalt, al tuturora. Ce vrei cu domnişoara Puck? 

— Nu pot să spun... Am poruncă să-i spun numai 
domnişoarei Pucka. 

— Eu sunt Puck! 

Niculăită a avut curaj să surâdă cu neîncredere şi dispreţ, 
la născocirea gogonată a vraciului: 

— Nu-i vremea de păcăleli, domnule bătrân! Am datorinţe 
grabnice. Şi este cineva care aşteaptă un răspuns de la 
domnişoara Pucka. 

— De la mine? 

— De la domnişoara Pucka, nu de la dumneata, domnule 
unchiaş. 


— Dar eu sunt Puck! izbucni în râs argintiu vraciul, 
desprinzându-şi barba şi musteţile prinse în cârlige după 
urechi, scoţându-şi ochelarii de pe nas. Isprăveşte o dată cu 
domnul bătrân şi domnul unchiaş! Eşti caţafleanc de-o ţii 
una şi bună? 

Niculăiţă înmărmurise a doua oară. 

A prins din zbor florile care-i lunecaseră iarăşi din mâini, 
aducându-le la piept şi holbând ochii la năzdrăvana 
prefacere dintr-o clipită a idolatrului vrăjitor. Acum 
unchiaşul bărbos avea obraz străveziu şi gingaş ca floarea 
de măceş, ochi limpezi albaştri ca floarea de in, iar de sub 
coiful înalt cu stele, când l-a scos scuturând fruntea, s-a 
revărsat un râu de păr bălai şi moale, ca pulberea daurită 
dinlăuntrul crinilor. 

— Acum mă crezi? Întrebă cu mlădieri de chicotire copila, 
călcând şi împiedicându-se în mantaua albastră cu stele, 
prea lungă. Spune repede cine, ce vrea cu mine? Ce 
răspuns aşteaptă? Despre ce răspuns e vorba? 

Odată venit în fire, Nick încercă să şe achite de datorinţele 
slujbei, cu oarecare orânduială: 

— Dacă dumneata eşti de adevaăratelea domnişoara 
Pucka... 

— Eu sunt! Eu! Eu... Uff! Ce adormit bâieţaş! De unde vii, 
de eşti aşa de zdrkwpsk? 

— Vin din comuna Jiblea, plasa Oltul dă sus, judeţul Argeş, 
d-acolo vin şi nu sunt zdrkwysk! declară grav ofensat, 
Niculăiţă. Ca să pot spune, lasă-mă să vorbesc... 

— Vorbeşte, te rog! Hai! Spune! i-a pus palmele mici pe 
umeri, cu nerăbdare, Puck. 

— Mai întâi şi-ntâi, dacă dumneata eşti domnişoara Pucka 
de adevâăratelea, cunoaşte că florile ăstea şi cutia asta de 
scrie Capşa pă dânsa, sunt pentru dumneata. De la cucoana 
dă jos, de la douăz! şi patru. Doamna Amanda, zise c-o 
cheamă. Le-a trimis şi spune că doreşte să te bucuri şi să fii 
fericită, fericită, fericită... De trei ori... Aşa îmi ceru să 


spui... Numaidecât, dă trei ori! Te-aş ruga să le iai în 
primire... 

Nick ţinea să le predea cu oarecare solemnitate. Puck i le- 
a smuls, cu o mână ridicându-şi poalele mantiei cu stele, 
pentru a se mişca mai sprinten. I le-a smuls, deschizând 
cealaltă uşă de la un birou larg cu rafturi de cărţi cadre, ca 
să le răstoarne provizoriu pe-un divan, monologând febril: 

— De la doamna Anianda! Amanda Pandelescu... Soţia 
domnului ăluia gras şi cu ochii măslinoşi de hipopotam! Ce 
drăguţ din partea ei! Şi-mi doreşte să fiu fericită, fericită, 
fericită? Spune-i că sunt fericită! Fericită, fericită. Spune-i 
c-o sărut şi că-i mulţumesc... Sărut-o din partea mea... Na! 
Aşa! Mult... Mult... Mult... De trei ori! 

Apucându-l de epoleţii cu nasturi, Puck l-a sărutat de trei 
ori pe Niculăiţă pe-un obraz şi pe celălalt, sonor şi cu atâta 
vigoare, încât tichia verde s-a clătinat, s-a rostogolit jos şi s- 
a dus de-a dura. Ridicând-o şi ştergând-o cu mâneca, Nick a 
rămas însă a treia oară cu gura căscată şi cu ochii holbaţi. 

O pasăre verde, cu moţ roşu şi plisc coroiat, mergea foarte 
trufaş pe marginea dulapului cu cărţi; s-a agăţat mai apoi 
de-un stâlpişor strunjit şi a vorbit cu glas tare de om: 

— Hai, Puck! Alalori! Hai, că ne aşteaptă Stani. 

— O pasăre verde, care vorbeşte ca omul? Nu! Aceasta e 
tot casă de vraci şi de idolatri. 

Niculăiţă din Argeş lupta dureros între curiozitatea de 
copil care-l ţinea locului şi între povaţa de cuminte pază a 
superstiţiilor de-acasă, care-l mâna s-o ia cât mai repede la 
picior din asemenea sălaş al solomonarilor. Uitase de 
pachetele lăsate afară, la uşă. Uitase şi de răspunsul pe 
care-l aştepta cineva în stradă, cu nerăbdare şi taină. El 
privea uluit la pasărea vracilor, care vorbea omeneşte şi se 
sucea acum cu ghearele pe stâlpişorul strunjit, deasupra 
cu-n idol în chip de om, un idol de aramă. Pasărea se 
zgârcea, se învârtea, se hâţâna, căţărată cu capul în jos, 
căznindu-se din pricina a cine ştie ce diavol încuiat cu 
farmece în ea şi vârcolindu-se înlăuntru-i. De aia nu mai 


încape nici o îndoială! E un diavol care se zbate să scape. 
Altminteri, de ce s-ar chinui pasărea verde cu moţ roşu, să 
meargă ca ne-păsările cu capul de-a-ndoaselea şi cu gâtul 
răsucit la ceafă? la-n te uită şi te miră, ce se mai canoneşte, 
se spânzură, se zghihuie puiul de ducă-se pe pustii din ea! 
Acilea numai baba Teofana, cu desfăcăturile şi 
meşteşugitele-i afurisenii, i-ar veni de hac puiului de dimon, 
să-l alunge în fundul Tartorului unde-i Işcul său şi să-i dea 
milostivă odihnă sărmanei păsări cu pene verzi şi moţ 
roşu... Dacă nu cumva? Se poate şi aia! Dacă nu cumva 
pasărea n-o fi chiar ea Scaraoţchi cu pene şi se dă înadins 
peste cap, ca să ia cine ştie ce alt chip, întru ispitirea 
oamenilor, în asemenea casă de idolatri. Cum povestea şi 
dascălul Mitrea că s-au mai văzut vicleniri d-ale 
Necuratului. Mai ştii? Niculăiţă a tras cu ochiul spre uşa de- 
afară. Bine că-i deschisă! 

Puck i-a ghicit uimirile, dar nu pe de-a-ntregul, fiindcă nici 
pe departe nu bănuia pe ce tărâm cu vraci idolatri şi 
solomonari îl purta închipuirea. Ea vedea numai un băieţaş 
cam de vârsta ei, minunat de acrobaţiile lui Moko. Şi 
aceasta îi făcea plăcere. S-a oprit în faţă-i zâmbind, cu o 
mână dusă la spate în mantia cu stele de astrolog; iar cu 
degetul arătător de la cealaltă mână, i-a apăsat vârful 
nasului, în glumă şi joacă, cum mult mai grav apăsa Nick 
butoanele de la lift. 

— Îţi place şi ţie? Îndrăzneşte să spui că nu! 

— Ce să-mi placă? 

— Papagalul. 

— Papagal? Cum papagal? Ăsta papagal e? 

— Dar ce vrei să fie? cartof? Încă n-ai mai văzut papagal? 
Nu ştii ce e aia un papagal? 

— Nu... laca nu văzui! Pă la noi nu sunt. 

A fost rândul lui Puck să rămână mirată. Cât era ea de 
copilă, a înţeles că noul lift-boy venea dintr-o lume cu totul 
alta. Vorbi prietenos: 


— Acesta e amicul meu... Al nostru. Al meu şi al lui Stani. 
Papagal de Amazoane... Moko... 

— Eu sunt Moko-Moko-Miko! s-a recomandat şi papagalul 
auzindu-şi numele, după ce şi-a trecut capul pe sub picior şi 
s-a răsucit într-o mai torturată poziţie. Eu sunt Moko băiat 
ştrengar, şi tu eşti o moacă, paramoacă! Hai la Stani, Puck! 
Alalori, Puck! 

— Înţelegi acum ce fel de amic? Un fanfaron! El e Moko, 
băiat ştrengar! Şi eu sunt o moacă, paramoacă! Aşa mă 
bardâcăieşte toată ziua... E papagalul cel mai impertinent 
care a fost prins vreodată în pădurile Amazoanelor... Acum 
dă semnalul de adunare. Alalori! Ne-aşteaptă Stani! Într-o 
zi, într-o după-amiază când ai să fii liber... cum te cheamă? 

— Nick... Adică Niculăiţă... 

Puck a spus ca şi doamna de la apartamentul 13: 

— Îmi place mai mult Niculăiţă... E un nume care-ţi 
seamănă... 

— Cum un nume care-mi seamănă? 

— Am să-ţi explic eu altă dată, Niculăiţă... Într-o după- 
amiază când ai să fii liber, am să te chem la noi, în camerele 
noastre, Niculăiţă! Să-ţi arătăm mai multe minunăţii de-ale 
noastre, care-au să-ţi placă şi ţie... Să-l cunoşti pe Ric... Pe 
Azyade! Să-ţi povestească Stani istorisiri pe care n-ai avut 
de unde să le auzi tu vreodată, în Argeşul tău, de unde spui 
că eşti... Nici nu-ţi imaginezi câte istorisiri ştie să 
povestească Stani! Stani e fratele meu... El citeşte toată 
ziua şi a călătorit în lume cu citirile lui, măi mult decât 
domnul de la etajul şase care a făcut înconjurul pământului 
şi a vânat tigri în India... Când capeţi tu o după-amiază 
liberă? 

— Poimâine... Duminică după-amiază. 

— Alalori, Niculăiţă! Poimâine după-amiază vii la noi. 
Suni... N-are să-ţi pară rău... De tine sunt sigur; te cunosc 
după ochi că n-ai să dezlipeşti pe furiş timbrele din albumul 
lui Stani, ca 'Tody, ca să le vinzi la negustorii de mărci. 
Poimâine după-masă, Niculăită! Acum aşteptăm mosafiri 


peste trei sferturi de oră... Invitaţi pentru reprezentaţia 
mea... 

Dezmeticit din buimăceala atâtor solomonări şi încredinţat 
de vorba prietenoasă a copilei care poate cu adevărat nu 
era un vraci idolatru, Nick şi-a amintit cu o tresărire de 
groază că slujba-i suferă în vreme ce el stă de poveşti. Liftul 
deschis, pachetele afară, la uşă. Iar jos, cineva care 
aşteaptă un răspuns de taină. 

A mărturisit cu simţimânt de neiertată vină. 

— Nu te supăra, domnişoară Pucka... Dar mai sunt două 
pachete afară, la uşă... Uitai dă ele... 

— Mai ai două pachete şi nu spuneai? Se poate, Niculăită? 
întrebă cu surprinsă dojană, Puck... De la cine, pachete? 

A alergat la uşă cu neastâmpăr, împiedicându-se în mantia 
prea lungă cu stele. 

— Ah! exclamă. Le cunosc după ambalaj şi panglici... 
Pachetele noastre din fiecare an! Cine le-a adus, Niculăită? 
Poşta? Comisionar? 

Niculăiţă găsi de cuviinţă să vorbească în şoaptă, cum i-a 
fost odată porunca: 

— Să vezi cum... Este jos o cocoană, o doamnă cu un fel dă 
zăbranic pe ochi... Aşteaptă... 

— Ce-aşteaptă? Pe cine aşteaptă? Cum o doamnă cu 
zăbranic pe ochi? îl zgudui Puck cu amândouă mâinile, într- 
o agitare pe care îndată a dezaprobat-o Moko, cu un râs 
cavernos şi macabru: 

— Hahaha! Puck! Mardâăc! 

Puck s-a întors către papagal: 

— Taci, tu! Bardâc! 

Apoi, iarăşi scuturându-l pe Niculăită, Cum scutura el 
prunii din livadă: 

— Dar spune o dată! Uff! Aşa sunteţi toţi dinArgeş? 

— Uite că spui! Numai că spui după cum fu porunca. În 
şoaptă, să nu m-auză nimeni. 

— Nu-i nimeni s-audă, Niculăiţă. Spune! 


— Este o cocoană care stă pitită într-un automobil şi 
aşteaptă să-i duc răspuns dacă domnişoara Pucka, dacă 
dumneata, eşti acasă. O cocoană cu zăbranic pă ochi. Dânsa 
îmi dete pachetele... lar eu mă luai cu tot ce văzui acilea şi 
uitai... Îmi fură minţile pasărea aia de-i zice papagal... Ce 
răspuns duc? 

— Cum ce răspuns duci? Sunt acasă. Nu mă vezi că sunt 
acasă? Credeam că tot ce-ai avut de spus, au fost cele de la 
doamna Amanda... Ştia! Ah! ştia doamna Amanda de ce mi- 
a dorit să fiu fericită, fericită, fericită... Niculăiţă, fugi! 
Aleargă şi spune că aştept! Mai repede, te rog! 

L-a împins spre uşă şi îndată s-a năpustit din cameră în 
cameră, împiedicându-se în mantia de astrolog, lăsând uşile 
deschise în urmă-i şi strigând spre patul bolnavului, unde s- 
a oprit, cu glasul întretăiat de surescitare: 

— Stani! Stani! Ne-au sosit şi anul acesta pachetele 
noastre! 

— Ce-ţi spuneam eu? 

— Le-a adus cineva care aşteaptă jos... Cineva care vrea să 
vină la noi. O doamnă cu zăbranic pe ochi! Cineva cu voal 
pe ochi. Nu e aşa? Zăbranic înseamnă voal? Stani! Tu ce 
spui de toate acestea, Stani? 

Stani a închis încet cartea mare cu scoarţele poleite şi a 
pus-o alături, în stăpânirea de mişcări la care îl osândea 
boala şi carapacea de ghips. 

— Cineva, Puck? a întrebat ridicând ochii tot aşa de 
albaştri ca ai ei. Cum poţi vorbi aşa, Puck? Tu ştiică nu e 
cineva... Tu ştii cine poate să fie... 

Puck îşi frângea mâinile cu un clănţănit nervos de emoție: 

— Crezi tu, Stani? Poate să fie adevărat, Stani? 

— Eu n-am crezut niciodată ce spun dânşii, Puck! Cum n-ai 
crezut nici tu... Ştii bine! 

— Dar atunci? Atunci, Stani? 

Puck a căzut lângă el, pe patul cu sicriul de ghips, 
încleştându-i înfrigurată mâinile subţiri şi lungi, străvezii, 
ducându-le la obraz, strivindu-şi buzele cu ele, neizbutind 


să-şi descarce exaltarea înlăcrimată. Amândoi, deprinşi să 
cugete şi să simtă aidoma, cu toate că se hărţuiau toată 
ziua, într-o rapiditate îngemănată de gânduri, făceau acum 
cuvenitele apropieri între anume întâmplări mai vechi şi 
cele de astăzi. Li s-a fost spus dintotdeauna, că le-a murit 
mama departe, într-un sanatoriu din Franţa, înmormântată 
undeva, acolo. Dar au crezut ei vreodată? Nu se afla în 
toată casa o fotografie, o scrisoare, o singură amintire; cum 
are Andrei în camera sa fotografia mamei care i-a murit cu 
adevărat şi e înmormântată în cavoul de la Belu... În 
schimb, pachetele acelea pentru amândoi, din fiecare an, de 
ziua lui Puck şi de aniversarea lui Stani! Daruri potrivite 
vârstei, pe măsură ce au crescut. Şi trimise, după cum 
pretindea papa, de-o mătuşă care e bătrână şi slabă, 
bolnavă, tot în Franţa, de unde nu poate veni în ţară, atât e 
de bătrână şi slabă, atât de bolnavă... Au crezut însă dânşii 
vreodată în existenţa ei? Se prefăceau a crede. Dar destul 
să-l urmărească pe papa cum se ferea să se atingă de acele 
daruri, care aveau totdeauna o vagă şi întotdeauna aceeaşi 
adiere dulce de parfum, ca să păstreze pentru dânşii altă 
crezare. Papa nu voia să se atingă de ele, întorcea ochii, se 
închidea în birou şi nu-l mai vedeau până a doua zi... Nu era 
nevoie să întrebe, ca să înţeleagă. Chiar nici între dânşii n- 
au pomenit vreodată. Şi lor îşi tăceau cele din gând. Lăsau 
să plutescă un mister care se potrivea cu viaţa lor, făcea 
parte din viaţa lor. Nu se apropiau cu vorba de el, să nu se 
destrame. Să nu rămână cu ceva mâhnit şi urât în locul 
închipuirii, cum s-a întâmplat acum doi ani, când Puck a 
vrut să-i aducă lui Stani un fluture de-o miraculoasă 
splendoare, un fluture cu ochi de păun, prins în grădina 
unei prietene şi închis într-o cutioară de carton... A deschis 
capacul... Îl aştepta să zboare cu aripile de catifea 
mordorată, ca deasupra rondurilor de petunii de unde l-a 
capturat. Zâmbea fericită de fericirea lui Stani, aşteptând... 
Fluturele întârzia... Amândoi se pregătiseră cu un fior de 
plăcută emoție să-i urmărească palpitarea de aripi 


luminând în zigzaguri aeriene toată încăperea de bolnav 
osândit la neclintire, între ziduri... Are să se aşeze mai întâi 
pe florile de la fereastră? pe florile pictate din cadră, înşelat 
de culorile lor? poate pe mâna lui Stani, care e subţire şi 
albă, ca un crin? Numai de n-ar zbura afară, pe geamul 
deschis! Aşteptau... Şi fluturele întârzia... A privit 
înlăuntru.? L-a răsturnat în palmă... Era numai un 
viermuşor urât şi negru, cu aripile ciunge, sticloase, 
scuturate de pulberea catifelată, după cât se zbătuse în 
cutie... Atunci Puck a plâns - ea care plângea atât de rar! - 
fiindcă a înţeles că omorâse ceva frumos de pe lume. A 
plâns şi nici n-au avut unde să-l îngroape, aci, într-un 
apartament de bloc. L-a dus îndărăt, să-l înmormânteze în 
grădina prietenei, în rondul de petunii... Aceasta i-a învăţat 
că tot ce pluteşte feeric, misterios, miraculos, nu trebuieşte 
atins şi coborât din lumea plutirilor, cu oricât de gingaşe 
mâini. Mâinile nu sunt niciodată îndestul de gingaşe... Deci 
au lăsat misterul să-i învăluie, să-l simtă în jurul lor plutind, 
fără să-i spargă păinjenişul subţire cu întrebări, iscodiri, 
mirări... Nu cercau să afle. Dar ştiau. Aşteptau... De cinci, 
de şase ani, aşteptau... Să intre singur fluturele magic pe 
fereastră, dintr-a lui voie, palpitând din aripi vii, plutind 
într-o irizare de lumină, nu zăcând într-un fund de cutie, 
negru şi mort, sluţit, cu aripile ciunge... Aşteptau de cinci, 
şase ani... lar acum, ceasul acela venise! Astăzi, telefonul 
care a golit înadins casa. Fără îndoială că înadins au golit-o, 
cu o punere socotită la cale. Mai întâi, papa chemat urgent 
de-un necunoscut, pentru ceva foarte grav în legătură cu 
Andrei. A plecat atât de grăbit şi neliniştit, încât şi-a uitat şi 
fularul de la gât. Pe urmă, alte telefoane pentru slugi. 
Slugile care s-au făcut nevăzute, după ce-au şopotit în 
vestibul, tot c-un necunoscut. De-o jumătate de oră sunt 
singuri... Putea să tot zbârnâie soneria, dacă n-o auzea 
Moko să strige: Uşa, Puck! Soneria, Mardăc şi Sardâc! 
Soneria pe care n-o auzeau... În uşă, băiatul de la lift cu 
pachetele pe care le uitaşi. Şi cineva care aşteaptă afară un 


răspuns... Cineva... O doamnă cu obrazul ascuns sub 
zăbranic. 

— Stani, tu crezi, Stani? Adevărat, nu-i aşa? 

S-au strâns unul în altul, amândoi, cum erau astă-noapte 
pe pluta de naufragiu, când îi purtau talazurile gigante şi 
priveau prin vis aprinzându-se luminile portului Liverpool, 
cu amestec de speranţă şi teamă. Bucuria şi nerăbdarea le 
spărgea gratiile pieptului cu zvâcniri tot atât de dureros 
ascuţite ca într-o spaimă, Puck nu se gândea să-şi dezbrace 
mantia cu stele, de astrolog. Nici să pună e iluzie de ordine 
în haotica răvăşeală de atlasuri, cărţi, perne, albume, 
costume, cutii, jucării pe care le mai răscolea încă Moko, 
ridicându-le scârbit cu gheara, încercându-le cu pliscul 
dacă sunt comestibile şi aruncându-le încă mai scârbit. 

— Numai de-ar fi ajuns la timp băiatul de la lift! De n-ar fi 
plecat, Stani! Poate că trebuia să mă duc eu înainte? să 
cobor eu, Stani? 

Stani a ţinut-o de mână. 

— Aşteptăm, Puck... Nu înţelegi că aşa a dorit ea? 

— Dar nu ştiu... Ah! Nu ştiu ce face băieţaşul de la lift, 
Niculăită? I-am spus: Repede, repede! Aleargă! Şi el... el ce 
face? 

Niculăiţă de la lift, după minunările şi dezmierdările din 
acea zi de sărbătoare, trecea acum prin vama ispăşirilor. 


Când a ajuns la uşa deschisă a ascensorului, a auzit mai 
întâi bătăi mânioase în cuştile de sârmă şi glasuri răstite, de 
sus până jos, din etaj în etaj cât era zidirea de înaltă: 

— Liftul! Alo! Liftul! Uşa la lift! Ăsta e tâmpitul ăla nou! 
Liftul, boule! 

Boul şi tâmpitul ăla nou, cu inima cât un purice de atâtea 
urgii dezlănţuite, a apăsat butoanele. A primit cu fruntea 
plecată sub tichia verde, toate ocările pe care le merita. Îi 
jucau ochii în lacrimi şi îi tremura buza gata de plâns. Jos l-a 
luat în primire şi un portar, aşternându-i o pereche 
sunătoare de palme, pe obrajii unde-l sărutase Puck, fetiţa 
cu mantie de vraci. 

— Să te înveţi minte, măgarule! Unde te pomeneşti aci? 
Unde-ai căscat gura? Marş! N-auzi că sună? Ai iritat tot 
blocul! 

Niculăiţă şi-a înghiţit sughiţul de plâns. Pe cât i-a fost în 
putinţă, îşi ascundea obrajii dogorâţi de cele două palme, să 
nu-i mai zărească urmele degetelor şi cocoana de la 62, 
nevasta domnului inspector. Doamna Lilia Petrino părea 
însă că nici nu-l bagă în seamă. Îşi îmbumbea mănuşile şi îşi 
înfăşură blana de vizon în jurul gâtului, enervată de atâta 
aşteptare. Ea înţelegea să-şi răcorească nervii prin procură. 
S-a plâns direct portarului: 

— Ce e scandalul ăsta? De când puneţi mormoloci la lift? 

— Auzi, mormolocule? Nu ştiu de unde-i tot scoate domnul 
intendent, coană? Îi dau eu o lecţie, n-aveţi grijă! 

Doamna Lilia Petrino a subţiat buzele: 

— Nu mă priveşte! Atât, vă rog, să nu se mai repete 
scandalul. Ca să nu întorc foaia. Spune să tragă maşina în 
faţă. 

Niculăiţă, trecut printr-o vertiginoasă metempsihoză, care 
l-a făcut pe rând bou, măgar şi mormoloc, implora ţimentul 
să se despice şi să-l înghită. În cinci minute, pătimise aci 
atâta ruşine şi atâtea ocări, câte nu le-a îndurat el nici în 
trei luni de năzbâtii acasă. Dar cu bravură s-a repezit pe 
sub nasul borcănat şi mustăţile de vagmistru ale portarului, 


să ducă ştirea de cuviinţă doamnei cu zăbranic, pitită în 
automobil. 

— Unde-o tuleşti? mugi omul cu şapcă, întinzând mâna să-l 
înhaţe de-o aripă. 

— Am o poruncă... 

— Porunca mătii! Că pun eu cabja pe tine diseară să-ţi facă 
taica niţel şmotru ca la miliţie, mocofane! Diseară, pe- 
nfundate, între patru ochi, jupâne Nick! 

Lui Nick puţin îi păsa de şmotrul care-l aştepta pe dânsul, 
diseară, pe înfundate. Îi rămăsese la inimă nerăbdarea şi 
bucuria fetiţei cu mantia înstelată, domnişoara Pucka. Ar fi 
trecut prin foc şi pară pentru ea, după ce-o socotise, ca 
prostul, un vraci idolatru. Nici n-are să-i spună ce-a pătimit. 
Într-o zi jumătate, pe lângă alte bune şi amare, de-a valma, 
învățase că se aflau în zidirea aceasta de ţiment şi de fier, 
îndestule suflete mai alinătoare pentru un sărman 
băieţandru, înstrăinat de Argeşul său: doamna de la 13, 
domnişoara Pucka, la urmă, chiar domnul Ralfu... Acestora, 
într-un an de slujbă pe cât e tocmit, are să le arate eltoată 
credinţa de care-i vrednic, măcar de l-ar stropşi o sută de 
portari mustecioşi şi de l-ar pâri o sută de scorpii prefăcute 
ca nevasta inspectorului de la 62. Într-un an, au să-l 
cunoască din ce neam de oameni se trage, cum spune şi 
neică-su, dascălul Mitrea, că nu-i nici neamul lor de 
lepădat... Cu asemenea eroice şi dârze plănuiri asupra 
viitorului, Niculăiţă a dat fuga la automobilul pus la adăpost 
pe bulevard şi a vestit cocoana cu zăbranic pe ochi, pitită 
înlăuntru: 

— Poftim, că domnişoara Pucka v-aşteaptă! 

— În fine! Credeam că nu mai vii, băieţaşule! suspină uşor 
doamna sub zăbranic, apăsându-şi inima şi coborând. Ce s-a 
întâm-plat de-ai întârziat atâta? 

Niculăiţă îşi pipăi obrazul stacojiu, oftând mult mai 
crâncen: 

— Nu se-ntâmplă mai nimic, cocoană! Repede! Mergeţi 
mai repede... 


Doamna cu ochii ascunşi, călca mărunt în ploaie, întrebând 
cu aceeaşi înfrigurare ca Puck: 

— E singură, băieţaşule? Sunt singuri? 

— Singură, cocoană. Nu-i nimeni. În afară d-o pasăre 
verde şi afurisită, care vorbeşte ca omul... Că din cauza ei o 
păţii! 

— Moko? Trăieşte bătrânul Moko? Mai există bietul Moko? 

Niculăiţă n-a răspuns deocamdată, trecând pe sub nasul şi 
mustăţile portarului cu o fără de grijă răzbunătoare, fiindcă 
se simţea apărat de scutul doamnei cu zăbranic pe ochi. 

Numai după ce-a deschis uşa liftului şi a apăsat butonul, îşi 
descărcă obida: 

— Ce biet, cocoană? Că ăla e mocofan, dacă e vorba de 
mocofani, nu eu! Mai spurcat la gură decât portarul nostru! 
Îl auzii spunând numai măscării domnişoarei Pucka... 

Văzând că amarurile lui nu-şi găsesc ascultare la doamna 
cu zăbranic, care-şi avea poate altele, ale sale, se mărgini la 
îndatorinţele slujbei: 

— Poftiţi, p-acilea. La numărul treiz' şi nouă. Uite, că şi 
rămase uşa deschisă! Trăiţi! 

Doamna cu voal des pe ochi s-a oprit în vestibul, 
nehotărâtă în faţa atâtor uşi vraişte. 

Pachetele se aflau aruncate acolo, jos, în cale, cu nodul 
panglicilor neatins. Nici n-au avut curiozitatea să le 
desfacă! Aspectul lor abandonat i-a înfipt o durere atroce 
sub sânul stâng. Poate că tot mai cuminte era să nu vină. 
Cum şi-a închipuit ea că n-a lucrat timpul împotrivă-i? 
Timpul care macină, descompune, ucide. 

Ridicându-şi voalul pe frunte, înaintă cu paşi şovăielnici în 
casa necunoscută. Nu, nu aci! Aci e biroul lui Dominic. 
Gravurile lui, cadrele lui, cărţile lui. Se mai află oare între 
filele unora, florile pe care le-a presat ea când citea la ţară 
pe scaunul de pânză, sub ulmul de la marginea parcului, 
firele de ferigă, garoafele de câmp, frunzele de trifoi cu 
patru foi care aduc noroc? Pentru ce a venit, şi la ce se 
gândeşte! Nu aci. Aci e biroul lui Dominic, cu alte pachete 


nedesfăcute, cu un mănunchi de flori risipite pe divan. 
Dincolo, să încerce dincolo, prin celelalte uşi... Ce 
dezordine, Doamne! Cine poartă grijă de copiii aceştia? 
Atlasuri, albume, obiecte eteroclite, un glob pământesc de 
care era să se împiedice. 

Nu s-a împiedicat; i s-au împleticit însă paşii în prag. 
Doamne! aci erau! Aci sunt, ghemuiţi în patul din fund, 
strânşi unul în altul. De ce-o privesc aşa, strânşi unul într- 
altul fără să se clintească, fără glas, ca într-o spaimă, parcă 
le-ar fi apărut o fantomă? Dar pentru dânşii, ce altceva 
înseamnă decât o fantomă? Mai cuminte era să nu vină. 

Cu o mână rezemată de uşor, simțind că n-o poartă 
picioarele mai departe, abia a şoptit într-o stinsă chemare: 

— Puck! Stani! Mica, draga mea, Puck... 

Dintr-un zvâc de arc, Puck a fost în braţele ei. 

— Maman! 

O înfăşurare de după gât cu mânecile mantiei lungi şi 
fâlfâitoare, înălţată în vârful degetelor să-şi lipească obrazul 
ud de lacrimi de obrazul ud de lacrimi. O pipăia, o strângea, 
în dezlănţuite întrebări, exclamări, mirări: 

— Tu eşti, maman? Ai venit, maman? Mămica, mămica 
noastră! Mămica... 

A fost destul atât, ca toată şovăirea din stradă, de pe 
culoar, dintre uşi, din prag, să cadă ca o haină străină şi 
mototolită la picioare. Îndată a redevenit mama lui Puck, cu 
mişcările împinse de aceleaşi resorturi. Febrile, încleştând- 
o la piept, târând-o spre patul lui Stani, să-i cuprindă pe 
amândoi. 

Îi îmbrăţişa cu gesturile lui Puck şi-i întreba cu glasul lui 
Puck: 

— Mă aşteptaţi voi, aşadar? Aţi ştiut, voi? Aţi înţeles? Da, 
Puck? 

O apropia şi o îndepărta s-o privescă: 

— Puck, ce mare ai crescut, Puck! Stai să te văd! 

Se întorcea în clipa următoare, la sarcofagul bolnavului: 


— Stani, lasă-mă să-ţi aşez perina! Îmi dai voie să stau 
lângă tine, Stani? Nu te doare? Nu-ţi fac rău? 

S-a aşezat pe marginea patului, pe urmă a lunecat jos, în 
genunchi. Şi nu avea destule mâini să-i cuprindă; destul de 
încăpător piept să-i strângă lângă dânsa, să-i resoarbă în 
ea. 

Puck a rugat-o, într-un paroxism de agitare: 

— Să scoatem pălăria, maman! Vreau să te văd fără 
pălărie, maman! Nu e aşa, Stani? 

— Şi fără haina aceasta neagră! a adăogit Stani. Puck, fără 
haina aceasta neagră... Nu-i fluturele nostru cel cu aripile 
urâte şi ciunge, Puck... Te rog, maman! 

Ea n-a întrebat ce fluture cu aripile urâte şi ciunge. A lăsat 
copila să-i desfacă şi voalul, să-i dezbrace straiul mohorât 
cu care a aşteptat în automobil, a urcat până aci 
împleticindu-se cu zăbranic negru pe ochi. lar fără 
învelişurile acestea dinadins sumbre, a apărut neaşteptat 
de tânără şi de alta, cu părul auriu şi învâlvorat ca al lui 
Puck, cu trupul gracil şi mlădios de adolescentă, în rochia 
gri de culoarea perlelor cu irizate reflexe roze. 

Amândoi copiii au exclamat: 

— Ce tânără eşti tu, maman! 

— Şi ce frumoasă, maman! 

O înlănţuiau încă mai exaltaţi, trecându-i braţele după gât, 
după mijloc, după umeri, bucuroşi că atât de deplin se 
încorpora magiei şi feeriei în care trăiau; fericiţi că mama 
lor nu semăna cu portretul rece şi sever, cu buze subţiri, 
din camera lui Andrei. Maman era altfel, altceva, altcineva! 
N-aveau ochi să observe cât de înşelătoare şi ameninţată de 
ofilire e acestă tinereţe, această frumuseţe, devorată de 
păienjenişul vioriu de sub pleoape, sculptată de unghia 
timpului cu o dungă adâncă la colţul buzelor. Mobilitatea 
vivace a figurii, nici n-ar fi permis o asemenea înregistrare 
chiar unei priviri mai experimentate. Numai când se oprea 
micşorând ochii umbriţi de-un gând, o plasă subţire şi 
ostenită de cute îi împâclea luminozitatea chipului ca într-o 


oglindă aburită. Dar îndată alunga gândul acela, ameţindu- 
se cu întrebări dezordonate, coborând la judecata şi 
preocupările copiilor, molipsită de exuberanţa lor: 

— Şi haina aceasta de pe tine, ce înseamnă, Puck? 

— Costum de astrolog, maman! 

— De astrolog? 

— Da, maman! Dau o reprezentaţie în camera mea... 
Aştept nişte prietene... Nu cunoşti camera mea, maman? Să 
ţi-o arăt! Aci, în camera lui Stani, sunt culisele... 

A dus-o de mână până în camera de alături, cu scaunele 
pregătite şi cu un cer de hârtie albastră desfăşurat pe 
întreg tavanul, cu luneta de carton poleit a astrologului 
instalată pe o estradă. A răsucit butonul luminii electrice. 
Prin găurile constelaţiilor fin perforate cu vârfuri de ac pe 
bolta de hârtie albastră, razele străbăteau palpitând în 
iluzia unor îndepărtate şi tremurătoare stele. 

— Înţelegi, maman? explică Puck, fâlfâind animată 
mânecile mantiei de astrolog. Sting toate luminile. Aprind 
numai plafoniera. Şi citesc în stele zodia fiecărei prietene. 
Zodia mea. A lui Stani... Uite Cumpăna! Uite Săgetătorul! 
Uite Fecioara! Toate le-am făcut împreună cu Stani... La 
drept vorbind, mai mult Stani... Nici nu ştii ce talent are 
Stani la desen! Ele născut în april, zodia Taurului... Colo, la 
stânga, e zodia Taurului, lângă stelele ălea mari. Orion, 
Aldebaran... Tu în ce lună eşti născută, maman, să-ţi citesc 
zodia? 

Ea a zâmbit cu tristeţe: 

— Ce mai importă, zodia mea, dragă Puck? E o zodie 
sfârşită, ca a multora... Haidem îndărăt la Stani. L-am lăsat 
singur pe Siani... 

Stani, prizonier în carapacea de ghips, le chema cu o 
dojenitoare rugare: 

— Puck! Maman! Dar eu? Pe mine mă lăsaţi aci? 

Ea s-a întors, scobindu-şi cuib pe marginea patului şi 
prinzându-i mâinile pale, subţiri, străvezii, în mâinile sale: 


— Iartă-mă, Stani... Nu ştiu cum să mă împart între 
amândoi. Avem atât de puţin timp! 

— Cum? Nu rămâi cu noi de-acum, maman? 

Umbra i-a coborât în ochi şi cutele mărunte s-au încreţit 
pe obraz cum suflă o încruntare duşmană şi vânătă de vânt 
peste luciul luminos al lacurilor. 

— Nu, Stani! Aceasta nu se poate... 

— Nici dacă te rugăm noi, maman... şi-a frânt palmele în 
gest de implorare, Puck. Te rugăm atât de frumos, maman! 

— Voi nu înţelegeţi că nu se poate?! 

— Dar cine te împiedică, maman? Ce? 

— Viaţa, dragă Puck. 

— Viaţa! Viaţa! De ce e aşa de răutăcioasă şi de uricioasă 
viaţa, maman? 

Ea a murmurat cu ochii în depărtări, poate în depărtările 
fără întoarcere, din urmă-i: 

— Fiindcă aşa ne-o facem noi,. Puck. Ne-o facem nouă 
înşine. Ne-o facem unul, altuia... Pe urmă, ne urmăreşte. Nu 
ne mai cruţă. Nu ne maiiartă... 

— Dar atunci viaţa e un fel de Bazdrahoth al nostru! a 
declarat Puck. 

Ea a surâs nedumerită: 

— Ce este acest Bazdrahoth al vostru? 

— Ceva urât şi rău, maman! Care iese din întuneric şi te 
trage la întuneric... Nu ştiu cum să spun? Tot ce e urât şi 
rău, în sfârşit. Noi i-am spus Bazdrahoth! A citit Stani într-o 
carte o istorioară cu un August cel prost de la circ, care se 
temea de un animal fioros, un fel de căpcăun ca acel care-l 
fugăreşte pe Mickey din filmele cu desene animate... Îi 
spunea Astaroth, Nabaroth, Barbacot... Noi i-am spus 
căpcăunului nostru Bazdrahoth. Iar când nu ne lasă în 
pace, când se amestecă între noi, e destul să-i strigăm: Du- 
te, Bazdrahoth! Pleacă! Şi Bazdrahoth pleacă, lăsându-ne în 
lumea noastră de aci... Ai înţeles tu, maman? 

— Am înţeles, Puck... Du-te! Pleacă; Bazdrahoth! E aşa de 
simplu pentru voi! 


Ea n-a spus, dar şi-a amintit că tot astfel, când era copilă, 
născocise un duh al răutăţii şi al întunericului pe care-l 
numise: Vlahuda. De ce Vlahuda şi nu altfel? n-ar fi ştiut s-o 
lămurească. Vlahuda era la pândă în capătul antretului, 
noaptea, pe unde se temea să treacă. Vlahuda o tortura 
prin vis. Vlahuda bătea cu degetul în geam, seara, când 
începea să viscolească. Nu era nici om, nici femeie, nici 
fiară, nici strigoaică. Tot aşa, o făptură a beznelor şi a 
chinurilor. Dar ea nu ştia că ar fi fost destul atunci să spună: 
Du-te, pleacă, Vlahuda! - ca să dispară. lar acum duhul 
beznelor şi al chinuirilor şi al expierilor, o urmărea cu o 
înverşunare pe care n-ar fi potolit-o nici o poruncă: Du-te! 
Pleacă! Privilegiul acesta mai este numai copiilor îngăduit. 

Întorcând privirea din gol şi din amintire, s-a înclinat 
deasupra bolnavului, alintându-i fruntea: 

— Spuneţi-mi altceva, dragii mei! Stani, povesteşte-mi ce 
faci tu toată ziua, Stani? 

— Citesc, maman... Citesc. Desenez. Mă uit tot timpul în 
cărţi şi-n atlasuri. Mă pregătesc, maman, pentru când am 
să mă ridic din pat... Atunci am să fac eu înconjurul 
pământului în optzeci de zile, ca Phileas Fogg. Am vorbit şi 
cu... Mi-a promis şi... 

S-a oprit la vreme, pricepând că nu trebuie să pronunţe: 
„Am vorbit şi cu papa! Mi-a promis şi papa!” 

Rosti, ducându-i mâna la buze: 

— Am să viu atunci şi la tine, în Franţa! O iau şi pe Puck... 

Ea a întrebat, strângându-i amândouă mâinile şi presându- 
şi ea buzele cu degetele copilului: 

— În Franţa? De unde ştii tu, de unde ştiţi voi că eram în 
Franţa? 

— Dar pachetele, maman?! Pachetele tale? Noi n-am 
crezut niciodată, maman, că avem o mătuşă bolnavă şi 
bătrână, care se gândeşte la noi şi ne trimite cadouri din 
Franţa... Ştiam... De ce te uiţi aşa, maman? Unde te 
gândeşti, maman? 


— Mă gândesc că în vremea aceasta eu nu cunoşteam 
nimic despre voi, despre tine, Stani! a vorbit ea, cu ochii din 
nou neguroşi! Nu ştiam că eşti bolnav, țintuit aci de trei 
ani... Abia alaltăieri am aflat... Tu erai bolnav în pat, iar eu 
îţi trimiteam carabină, bicicletă, şa de călărie... Credeam 
că-ţi fac o bucurie de care mă bucuram eu; şi erau numai 
nişte daruri crude... Stani! Când ai să fii mare, ai să înţelegi 
oare toate acestea şi ai să le ierţi? Îţi măream o suferinţă, în 
loc s-o alin... 

Stani a întrebat cu mirare: 

— De ce suferinţă, maman? Nici nu ştii tu cu ce bucurie le 
aşteptam, le desfăceam... Toate sunt strânse. Le strângea 
Puck, pentru când am să mă fac bine. Spune şi tu, Puck! 

— Avem depozitul nostru! întări Puck, cu mândrie de 
straşnică vistiernică a acestui tezaur. O cămară unde nu 
umblă nimeni, în afară de mine. Depozitul şi rezerva 
noastră de jucării. Tot ce ne-ai trimis tu, păstrăm acolo, 
maman... Chiar şi păpuşile mele de altădată, dintre care mă 
hotărâsem să aleg una astăzi şi s-o fac cadou unei fetiţe din 
bloc, de aci... Odetta, o fetiţă drăguță şi mai toată ziua 
singură... Ca să fie şi ea fericită, fericită, fericită, maman! 
cum mi-a dorit mie o doamnă tot din bloc, doamna 
Amanda... Şi cum s-a îndeplinit, maman! Fericită, fericită, 
fericită, fiindcă ai venit tu... 

Ea a silit-o să se aşeze pe genunchi, prinzându-i amândouă 
tâmplele în palme şi cufundându-şi privirea în ochii albaştri: 

— Adevărat, Puck? Te-ai gândit tu la aşa ceva? Să faci o 
bucurie unei fetiţe străine? 

— E atât de singură, maman! 

— Atunci ai şi tu inima mea, Puck? 

Stani îşi ceru drept la ascultare, cu un adorabil surâs de 
perfid delator, în glumă: 

— Nu-i chiar aşa întotdeauna, cum se laudă, maman! Maie 
domnia-sa câteodată şi o fleancă-caţafleancă! 

— Caţaflenc eşti tu! Flenc-caţaflenc! 


— Eu, caţaflenc? Wrenbczn! Na! asta eşti tu! Lasă că spun 
tot! 

— Ce limbă vorbiţi voi? întrebă pribeaga într-un zâmbet 
melancolic şi înlăcrimat, căci şi ea avusese în copilărie o 
lume feerică şi un vocabular numai de dânsa ştiut. Ce 
înseamnă toate acestea? 

— Ai să afli, maman! făgădui Stani cu importantă. O limbă 
a noastră, secretă, pe care am să ţi-o destăinuim numai ţie. 
Avem şi dicţionar. 

Pe ea o muncea cu o deşartă mustrare, soarta darurilor 
atât de nepotrivite şi crude, pentru un copil bolnav: 

— Şi ce e cu depozitul vostru secret de jucării? 

— Nu e nimic, maman. Ale mele m-aşteaptă. N-ayea tu nici 
o grijă! Este ea Puck, o fleancă-caţafleancă, dar când e 
vorba de lucrurile mele, nu mai îndrăzneşte nimeni să se- 
apropie... Atunci e Cerber... Tu citeşti mitologie? E Cerber 
din mitologie... Când am să mă fac bine... La vară - aşa mi-a 
jurat doctorul! - când am să mă fac bine, le iau eu la rost pe 
toate. Şi carabina! Şi bicicleta! Şi şaua cea cu scări de 
nichel, pentru căluţul de la ţară... Ştii tu că am şi-un căluţ la 
ţară? Îl cheamă Pumpi... Dar mai întâi am să vin la tine, în 
Franţa... Îmi place Franţa... E roz... 

— Cum roz, Stani? 

— Roz. O ţară roz, cum e pe hartă. În atlasurile mele... Nu 
sunt acolo ţări albastre, mauve, galbene, verzi, orange? 
Franţa e roz, aşa un fel de roz-gri ca rochia ta, maman. 
Rochia ta, parcă e din stofa Franţei, maman! 

— Ce curios vedeţi, vorbiţi, gândiţi voi, copii! În ce lume 
trăiţi! se minună ea fermecată, strângându-i cu adoraţie la 
piept. 

— De ce curios, maman? Întrebă Puck. Nu-i mai bine aşa? 
Strigăm lui Bazdrahoth: Du-te! Pleacă! Şi ne lasă în lumea 
noastră. 

Stani a ameninţat-o pe Puck, cu mâna transparentă şi 
pală! 


— Acum, lasă-mă să termin eu, Puck! Nu te fă şitu, 
Bazdrahoth... Da, maman! Numai ceva voiam eu să te rog. 
Nu-mi plac timbrele din Franţa... Cele mai fără de haz! De 
ce nu le spui să facă timbre mai frumoase? O femeie c-un 
cântar, parcă vinde doctorii la farmacie. Un domn bătrân, 
cu barbă: Pasteur! Să lase farmacista şi pe domnul acela, 
Pasteur, în pace! Mai frumoase de o mie de ori sunt 
timbrele din Australia, Nicaragua, Egipt, Mexic, Argentina, 
Cuba, Brazilia... Lebede, vulcani, canguri, palmieri, 
piramide, corabia lui Cristofor Columb... Vrei să vezi 
albumele mele, maman? 

— Ah! Nu, Stani! Nu se poate, Stani... E târziu. S-apropie 
vremea de plecare. Au să vină toţi acei care lipsesc şi au să 
mă găsească aci... 

— Închidem uşa cu cheia, maman! propuse Puck, cu 
energie. Nu dăm drumul la nimeni. Vorbesc la telefon cu 
prietenele mele pe care le-am invitat, să nu mai vină astăzi. 
Stăm numai noi. Închidem uşa şi strigăm celor de-afară: 
Duceţi-vă, Bazdrahothilor! Plecaţi! N-aveţi ce căuta aci! 

— Ce simplu ar fi! suspină iarăşi pribeaga. Dar nu se 
poate, dragii mei. Lăsaţi-mă puţin să mă mai uit... Aşa! Nu 
spuneţi nimic... 

Îi privea, iar pe obraz se rostogoleau boabe de lacrimi. Şi- 
a scuturat părul auriu, ridicându-se. 

Puck a implorat, cu vocea înecată de plâns: 

— Maman, nu se poate să pleci aşa! 

— Trebuie, Puck. 

— Nici nu ţi l-am arătat pe Ric! Nu ţi-am arătat pe 
Azyad€... N-ai văzut albumele lui Stani, desenele lui... 
Măcar promite că ai să mai vii! Nu e aşa că ai să mai vii? 
Când, maman? 

— Ştiu eu, Puck? Mai ştie cineva? 

În picioare, subţire, mică şi fragilă, în rochia de-o 
amăgitoare tinereţe, se rezemase cu mâna de marginea 
patului. 'Toate-i fugeau dinaintea ochilor, toate se învârteau. 

— Puck, dă-mi te rog, haina, pălăria... 


— Mai stai puţin... Încă puţin, maman! 

— Puck! Dă-mi, te rog, hainele! 

Puck s-a resemnat, trecând cu paşi cât mai înceţi în 
camera de-alături s-aducă pălăria şi haina; iar îndată, de- 
acolo, a izbucnit glas de catastrofă: 

— Moko! Ce-ai făcut, mizerabile? Crwzjcţe! Sardăc şi 
Mardâc! Maman, nu sunt eu de vină! Uite la ce ispravă se 
deda domnul Moko! 

Ţinea într-o mână pălăria şi în cealaltă voalul sfâşiat în 
bucăţi de Moko, cu înfăţişarea cea mai tragică a disperării: 

— Maman, voalul tău! Hai să-l coasem repede... 

— Nu face nimic, Puck. Nu-i cel mai mare dezastru care mi 
se întâmplă mie în viaţă. 

Apoi, întorcându-se spre Moko: 

— Frumos, dragă Moko! Aşa mă primeşti tu şi aşa îţi arăţi 
recunoştinţa pentru grija pe care ţi-o purtam eu altădată? 

Moko a măsurat-o arogant cu un singur ochi, pe sub 
pleoapa de gutapercă. Nu-şi amintea nimic despre fosta-i 
stăpână; dar chipul ei i-a plăcut. 

— Alalori, Puck! 

— Auzi, maman? Alalori? 

— Ce-nsemnă alalori? 

— E parola noastră, maman. Când ceva e frumos; când ne 
bucură ceva... Exact contrarul lui Bazdrahoth... Alalori! 'Te 
cheamă să mai vii, te roagă şi el, maman! Pune şi tu cuvânt, 
Moko! Alalori! Maman, nu e aşa că ai să mai vii? 

— Poate, Puck... Acum, lasă-mă să te mai sărut o dată, 
Sitani... 

L-a îmbrăţişat şi a fugit cu paşi mărunți spre uşă, fără să 
mai întoarcă ochii. În vestibul, a stat însă la îndoială cu 
braţul după mijlocul lui Puck, care o ajunsese din urmă: 

— Să scriu câteva rânduri, Puck... Să-mi cer iertare pentru 
tot ce-am înscenat, telefoane şi altele, numai ca să fiu sigură 
că vă găsesc singuri... 

— Mergem în birou, maman. Este acolo tot ce trebuieşte 
pentru scris... 


Au intrat în birou. Şi ea a încercat să scrie la masa pe care 
o cunoştea, muind peniţa în călimara de bronz pe care o 
cunoştea. Peste toate se aşternuse o pânză subţire de praf. 
Cum se simte pretutindeni aci lipsa unei mâini de femeie! A 
şters cu batista ceața de colb de pe cristalul biroului. A 
încercat iarăşi să scrie. A rupt o foaie, a doua... A renunţat: 

— Nu, Puck... Nu pot! Te rog să spui tu... Îmi cer iertare că 
am fost nevoită să mint, ca să vă văd... Nu se putea altfel... 
Şi îl mai rog ceva, Puck! Îl rog să plece undeva, o 
săptămână, două... Îl rog neapărat să plece. Pentru el. 
Pentru voi... 

— De ce să plece, maman? 

— Îl rog eu. 

— Unde să plece, maman? 

— Nu întreba, Puck! Atât spune-i şi are să înţeleagă. Îl 
TOg... Ştiu unele lucruri... Poate că şi pentru aceasta am 
venit... Fii bună şi ascultătoare cu el, Puck... Ţine-mi locul 
meu, Puck... E atât de singur... Şi Andrei care... Ah! Toate 
se plătesc aşa de scump şi de amar, Puck! De s-ar putea 
alunga toate. Du-te, Bazdrahoth! Pleacă! Du-te, Vlahuda! 
Pleacă! 

— Dar spune, maman! Pe noi cum ne-ascultă? 

— Acum, Puck! Vă ascultă în joaca voastră de acum... Însă 
peste zece ani, peste douăzeci de ani? Toate duhurile 
acestea căpcăune se instalează în viaţă, te împresoară, nu 
mai ascultă de tine. Te las, Puck! 

— Maman, cum poţi să ne laşi, maman? 

— Cum am putut să vă las? Aceasta mă întreb... Puck, e 
târziu. Dă-mi drumul să mă duc. Nici n-am desfăcut 
pachetele acestea împreună, cum proiectam! Nici n-am 
vorbit cu voi, câte credeam că avem noi de vorbit! 

— Vezi, maman? Vezi că tot trebuie să mai vii? 

— Nu-mi spune nimic, Puck. Nu-mi spune nimic şi închide 
uşa după mine, Puck. 

A strâns-o la piept şi s-a smuls din îmbrăţişare, trântind ea 
uşa între dânsele să le despartă. Apoi în haina mohorâtă, 


doar fără zăbranicul negru pe ochi, a fost cuprinsă de 
întunericul culuarului unde o aşteptau duhurile beznei care 
nu mai ştiu de nici o poruncă: 

Du-te, Bazdrahoth! Pleacă, Vlahuda! Duhurile au cuprins- 
o. Au luat-o cu ele. 

Afară se lăsase o ceată deasă, gălbie, putredă, străpunsă 
fantomal de lampadarele cinematografului de sub clădire, 
de farurile automobilelor, de tramvaiele cu scrâşnetul 
sinistru al roţilor de fier pe şine de fier. 

Din nou i se împleticeau paşii pe asfaltul vâscos. Şi nu era 
nimeni s-o susţină; în tot oraşul acesta cu un milion de 
suflete, nu se mai afla nimeni s-o susţină. În oraşul acesta 
cutreierat de duhurile ceţii, unde nimeni nu mai găsea 
îndurare la nimeni. 

VII. 

APARIAMENTUL 97 

— Nimeni n-are drept să se amestece în viaţa mea! a 
interzis categoric Dada Zamfirescu, strivind cu apăsări 
iritate ţigara pe marginea scrumierei de cristal vişiniu. Nu 
cer nimic de la nimeni. N-am de dat socoteală nimănui... 
Aceasta e. Ca să se ştie. 

Albertina Zamfirescu, doamnă imensă, planturoasă şi 
cuirasată în corset, a primit grindina incriminărilor fără să 
clipescă. Dreaptă în scaunul său, cu poşeta pe genunchi, 
nici n-a clintit din degetele încărcate de inele. Numai pe 
obrazul cu trăsături masculine dar pictate cu exagerare, 
flutură un zâmbet atoateştiutor şi ironic. „Seamănă în 
acelaşi timp cu un general deblocat şi cu un clovn scos la 
pensie! - a gândit Dada Zamfirescu. Un general care nu se 
dă bătut de vârstă şi un clovn care nu mai poate face 
spectatorii să râdă, cu tot grotescul spoielii”. Îndepărtând 
aceste asemuiri frivole şi deplasate într-o atât de gravă 
discuţie, reveni la concluzia sa: 

— Aceasta e! Doresc să fiu lăsată în pace. 

— Ce temperament, fetiţo! se miră suav Albertina 
Zamfirescu, ţapănă în armura corsetului şi a rochiei de tafta 


cafenie. 

— Nu sunt fetiţă. lar temperamentul mă priveşte. 

— De acord! De acord... Numai că... 

— Numai câ? 

— Numai că porţi numele Zamfirescu. Porţi încă numele 
Zamfirescu. Şi ai datoria să respecţi o memorie sacră, 
Dada! Regret că m-ai silit să ţi-o spun. Dar îmi fac datoria să 
ţi-o spun. În calitate de singură rudă a sărmanului Beno, 
care te-a iubit atât. Pe urmă, în calitatea pe care mi-o 
acordă vârsta şi experienţa mea de femeie... Nu sunt o 
filistină şi-o ipocrită. Înţeleg viaţa... Înţeleg că la vârsta ta, 
natura îşi cere unele drepturi... Dar toate au o limită Dada! 
Toate, până la o limită... 

Dada o privea cu amândouă palmele împreunate şi duse la 
buze, răsturnată picior peste picior, în fotoliul holului mic şi 
cochet, unde pregătise ceaiul pentru altă vizită mai 
agreabilă şi altfel de discuţii mai puţin penibile. Mătuşa lui 
Beno avea specialitatea apariţiilor meteorice. De un an nu 
mai dăduse nici un semn de viaţă. lar acum, de trei sferturi 
de oră, o dăscălea cu predici, în numele unei memorii 
asupra căreia ea avea alte păreri şi alte sentimente. 

Se hotări să lichideze acest trecut, o dată pentru 
totdeauna: 

— Tanti Albertino, eşti convinsă că l-am iubit pe Beno? 

— Să zicem, Dada... 

— Nu să zicem! Acum şase ani, când m-am măritat, erai de 
altă idee. Te mirai chiar că o fată din ziua de azi, crescută 
ca mine, liber şi sportiv, poate iubi ca o demoazelă din 
epoca romantică de acum un secol. Sunt chiar expresiile 
tale! L-am iubit cu o abandonare totală. El era Dumnezeul 
meu, stăpânul meu, tot! Soţ şi iubit şi tot! Era tânăr, frumos, 
curajos şi-mi părea loial... Puţină răbdare, tanti Albertino! 
Îmi părea... Cântăresc bine cuvintele. Căci în realitate n-a 
fost ceea ce-mi părea... 

— Cum poţi vorbi aşa despre un mort? întrebă Albertina 
Zamfirescu, într-un sincer accent de scandalizare. Cum poţi 


vorbi aşa despre un om care a sfârşit ca dânsul? Atunci, în 
cele trei zile până la înmormântare, mă temeam de nu ştiu 
ce act disperat din partea ta. lar acum, vorbeşti în modul 
acesta, pe care nici nu ştiu cum să-l calific. Când ai fost 
sinceră, Dada? Şi când ai jucat comedie? 

Dada a mai strivit o dată ţigara care fumega încă îndoită şi 
cu rotocoalele roşului de buze pe capătul aurit. A spus surd, 
fără să ridice ochii: 

— N-am jucat nici atunci, nu joc nici acum comedie. Am 
fost sinceră şi atunci, cum sunt sinceră şi acum. 

— Dezleagă-mi ghicitoarea! se foi Albertina Zamfirescu în 
platoşele care au gemut pe scaun. Singură nu sunt 
capabilă... 

— E dezlegată de la sine... Permiter-mi să-ţi pun sub ochi 
ceva, despre care n-am pomenit niciodată, nimic, nimănui. 
Un document de loialitate... 

Dada s-a înălţat din fotoliu în rochia lungă de casă, 
cyclamen; a mers până la micul birou de lămâi cu incrustaţii 
de măslin şi, răsucind o cheiţă, a tras sertarul răscolind 
printre hârtii şi plicuri decolorate. S-a întors cu un singur 
plic pe care îl ţinea cu repulsie numai între două degete: 

— Te rog citeşte, tanti Albertino! Dezlegarea ghicitorii e 
aci... Negru pe alb... 

Albertina Zamfirescu a scos teatral din poşeta de pe 
genunchi un superb face-r-main cu mânerul de aur ţia 
început a citi ţinând foaia la distantă. 

A mărturisit, dar numai cu jumătate de glas: 

— Tot nu pricep, Dada. 

— Să te ajut eu... Metodic! Mai întâi, data: 18 mai 1936. 
Exact ziua accidentului. Nu? Pe urmă, primul rând: 
„Scumpul meu Beno”... Cuprinsul: tot ce poate fi mai clar... 
„Întâlnirea la cinci, la noi... Camera noastră... Patul nostru”. 
Eţetera... Sărutările finale şi semnătura: Margot! Margot. 
Prietena cea mai bună şi confidenta mea... Mai este nevoie 
de-o explicaţie? 


— Inimaginabil! a recunoscut Albertina Zamfirescu. N-aş fi 
crezut-o aceasta pentru nimic în lume, nici din partea lui 
Beno, nici din partea lui Margot... 

— Iată cheia enigmei, tanti Albertino! Îţi pare 
inimaginabil? Imaginează-ţi acum altceva... Copila de 
optsprezece ani care l-a iubit, cum l-am iubit... Doi ani de 
căsnicie ideală şi de confidenţă absolută. Accidentul şi toată 
oroarea din ziua aceea... Disperarea mea sinceră, care nu 
era o comedie, şi care mergea până la tot soiul de hotărâri 
într-adevăr romantice... Când a început să cadă ţărâna pe 
cosciug şi m-aţi purtat pe braţe până acasă, îmi spuneam că 
a doua zi am să mă întorc acolo, pe mormânt, şi cu 
revolverul lui am să mă împugşc fiindcă nu concepeam viaţa 
fără Beno; nu înţelegeam să supraviețuiesc lui Beno... 
Temperamentul de fetiţă, cum ai remarcat.! De fetiţă, pe 
atunci tragico-romantică... Peste noapte, la trei după miezul 
nopţii, ce fatalitate m-a îndemnat să-i caut în buzunarul 
hainelor pe care le purta în momentul accidentului? Haine 
cu pete din sângele lui... Haine pe care le strângeam la 
piept şi le sărutam şi le udam cu lacrimi... A foşnit plicul 
acesta... Scrisoarea aceasta... Imaginează-ţi scena, la trei 
după miezul nopţii, în casa unde toate îmi vorbeau despre 
el, numai despre el... O femeie de douzeci de ani, după doi 
ani de căsnicie unică şi ideală, hotărându-se fără nici o 
comedie, dimpotrivă, cu o bravură eroică de a înfrunta 
ridicolul, hotărându-se să-şi pună capăt zilelor ca să urmeze 
soţul până la mormânt, ca eroinele iubirilor de pe la 1830... 
Tăcerea din casă... Noaptea... Mirosul de eter... Rochia 
neagră de pe mine... Ochii în fundul capului... Senzaţia de 
sfârşeală... Tot ce-ţi trece filmatic prin cap ca amintiri, 
pentru ca să te întărească în hotărârea care creşte cu 
fieştece oră... lar ca reconfortant: scrisoarea aceasta! Şi tot 
ce se deduce odios şi laş din cele douăsprezece rânduri... 
Total, douăsprezece! Întrebările pe care nu le poţi smulge 
din tine: câte după-amieze? câte luni? de când durează 
minciuna? Şi câte vor fi mai fi fost altele? Şi câte ar mai fi 


putut să fie altele, dacă nu se prăbuşea avionul în amiaza 
aceea de 18 mai 1936? Surparea din tine... Un mort care 
moare a doua oară... Mai crezi că am o memorie de 
respectat? O memorie sacră? 

Albertina Zamfirescu a apelat la o filosofică generalizare: 

— Aşa sunt toţi bărbaţii, dragă Dada... De ce să 
dramatizăm? 

— Dar nu dramatizez de loc. Atunci, da! S-a rupt ceva în 
mine. Ca o strună care a plesnit... Un gol pe care nu-l putea 
umple nimeni. Pe urmă, viaţa se reface... Se reface din 
resturi, din cioburi, ca porţelanurile lipite cu sinteticon... 
Mă mai întâlnesc şi astăzi cu Margot. Nu-mi face nici o 
impresie. N-a bănuit niciodată că ştiu... Poate că va fi suferit 
şi ea. Poate că l-a iubit într-adevăr şi că n-a fost o simplă 
aventură... Vezi până unde merg şi eu cu filosofia vieţii şi cu 
generalizările? 

Apoi, schimbând brusc de ton: 

— Acum, sinceritate pentru sinceritate! Te rog, spune-mi 
exact ce intenţie te-a adus la mine? 

— Intenţiile cele mai bune, dragă Dada. 

— Nu mă îndoiesc. Dar care? 

— Vrei să fiu sinceră? sinceră? 

— Măcar ca mine. 

— Eşti servită în acest caz. În primul rând, m-a adus gura 
lumii. Cele ce-au venit să-mi spună unii şi alţii... 

Dada a râs strident, jucând bricheta între degete, 
aprinzând şi suflând în flacără: 

— Unii şi alţii? Nu cumva unele şi altele? 

— Şi aceasta e adevărat, ca să fiu sinceră... Mai ales femei. 
Prietene de-ale tale. Foste prietene... 

— Evident! Mă aşteptam... Şi ce vor aceste scumpe şi 
binevoitoare prietene, pentru care nu m-aş mira să se afle 
şi fosta mea bună prietenă Margot? 

Albertina Zamfirescu a înălţat surprinsă faţa spoită de 
clovn: 

— De unde ştii că şi Margot? 


— Simplă presupunere, tanti Albertina. Poate că m-am 
înşelat. 

— Nu te-ai înşelat de loc. Îndeosebi ea mi-a atras atenţia! 

— Ce caritabilă! Atenţia asupra cărei înfiorătoare 
fărădelegi? 

— N-o lua aşa, dragă Dada! Indiferent de sursă, dar 
informaţiile sunt juste... Prea coincid! În fine, ca să nu 
ocolim: e vorba despre tânărul acela, Silişteanu, Ralph 
Silişteanu. 

— Ce se întâmplă cu Ralph? 

— Tu ştii mai bine decât mine, Dada. Nu ţi-se pare că te 
compromite? 

— Nici nu m-am gândit... 

— Cred atunci că n-am pus bine problema. Să procedăm 
altfel... Te iubeşte? Îl iubeşti? 

— Chestie cu totul personală, tanti Albertina... 

— Personală, nu contest. Dar asemenea chestii personale, 
duc la un singur deznodământ: mariajul. 

Dada a râs iarăşi strident, aprinzând şi stingând cu 
nervozitate bricheta: 

— Tu numeşti mariajul deznodământ, tanti Albertina? Eu 
aveam ideea că mariajul e un prolog, nu un epilog. 

— În cazul tău, e un deznodământ, Dada... M-am interesat 
mai de-aproape, când am ştiut că-ţi dă târcoale. Trăieşte 
pe-un picior care nu i se potriveşte cu veniturile. Jorj al meu 
e prieten bun cu unchiusău, Toma Alevra. Se întâlnesc la 
club... L-am pus să-l sondeze asupra situaţiei materiale... 
Mogştenirea a fost şi s-a dus... Curse, club, străinătate, 
automobile! Încât dacă tu crezi că e o bună partidă pentru 
tine, dă-mi voie, cu autoritatea de veche prietenă şi de fostă 
rudă, să te previn că te înşeli... Situaţia lui e aproape ca a 
ta. Cunosc veniturile tale... Pensia. Capitalul din care n-a 
mai rămas nimic... Cu aceasta nu se poate trăi, în condiţiile 
în care eşti tu deprinsă să trăieşti, Dada! În condiţiile la 
care ai dreptul: tânără, nostimă, deşteaptă, de familie 
bună... 


— Mersi. 

— Nu-mi mulţumi. Fiindcă nu-ţi fac complimente. N-ai 
nevoie de ele. Eşti deprinsă. Desigur, sătulă... Să-mi 
mulţumeşti fiindcă eu nu mă mărginesc la atât. Mă gândesc 
mai departe... Eu ţi-aş da un sfat... Hai, să nu-i spunem sfat! 
Mi-aş exprima o părere... 

— Aştept, tanti Albertino. 

— Bref! Am o partidă pentru tine. 

— Ah! Aceasta era? 

— Aceasta, Dada! O partidă foarte bună. Excelentă. 
Excepţională... Om cu situaţie... Casă în Parcul Filipescu... 
Vilă la Sinaia. Vilă la Mamaia... Două automobile la scară. 
Milioane la bancă. Zeci de milioane în diferite acţiuni şi 
întreprinderi. Interese consolidate în ţările neutrale: Elveţia 
şi altele... Ce ţări neutrale mai sunt? 

Dada a recitat, zâmbind: 

— Deocamdată: România, Portugalia, Suedia, Jugoslavia, 
Turcia, Spania, Statele Unite şi alte diferite republici din 
cele două Americi. Pardon, din cele trei Americi, dacă mai 
numărăm şi America centrală... 

Albertina Zamfir eseu a privit-o prin face-r-main, rostind 
cu îndoială: 

— Dragă Dada, mi se pare că nu iei în serios tot ce spun 
eu? 

— Dimpotrivă! Foarte serios. Ascult... Aştept... 

— Ce spuneam? 

— Elveţia... [ară neutrală: Elveţia... 

— A propos de ce? 

— Interese consolidate în ţară neutrală... 

— A, da! Scuză-mă că mi-am pierdut şirul. Cu felul tău de- 
a fi şi de-a vorbi, m-ai demontat, dragă Dada... Persoana 
despre care-ţi vorbesc, are şi jumătate din avere plasată în 
ţările neutrale... Încât e apărat de orice risc şi orice 
surprize... Nu-ţi surâde? 

— Să-l văd cum surâde! Ca Gary Cooper? Charlie Chaplin? 
William Powel? 


— Rămân la impresia de adineaori! constată cu regret 
Albertina Zamfirescu... Nu eşti serioasă, Dada! Trece 
norocul pe lângă tine şi tu te gândeşti la actoraşi de 
cinematograf... 

Dada şi-a compus o figură serioasă până la stupiditate, 
mărturisind cu o prefăcută candoare: 

— M-am gândit la surâsul lor, nu la dânşii. Înţeleg însă 
după scandalizarea ta, tanti Albertino, că persoana cu 
interese consolidate în ţările neutrale, cu atâtea case, vile, 
automobile, milioane, conturi deschise la bancă, nu surâde 
nici ca Gary Cooper, nici ca Charlie Chaplin, nici ca William 
Powel? 

— Ar fi prea frumos! recunoscu Albertina Zamfirescu. 

— Atunci e urât? 

— Depinde de ce înţelegi tu prin frumos şi urât. 

— Şi desigur e bătrân? 

— Depinde de ce înţelegi tu prin tânăr şi bătrân... Om 
copt... Matur... 

— Şi se numeşte? 

— Numele n-are să-ţi spună nimic. 

— Să încercăm, tanti Albertino. Se numeşte? 

— Vardan Mihorian. 

Dada a părăsit figura serioasă până la stupiditate, 
ridicându-se în picioare şi izbucnind în râs. Un râs poate 
cam crispat şi poate prea strident: 

— Ah! Ah! Cum să nu-mi spună nimic, numele? Vardan 
Mihorian! Cinocefalian Lubrician! Numai priveşte puţin, 
tanti Albertino! 

În rochia lungă şi elegantă, cyclamen, Dada cea cu ochii 
oceanici şi cu obrazul îngust de superbă divinitate marină, 
luase exact înfăţişarea respingătoare a cinocefalului lubric 
de la Melody, cum îl parodiase ieri dimineaţă Ralph. Păşea 
ca el cu mâinile spânzurate, cu fălcile clempănind hidos, cu 
buzele molfăind libidinos, cu ochii de-o senilă lubricitate. A 
înconjurat aşa masa şi a revenit la loc, în fotoliu, sprijinidu- 


şi coatele pe genunchi şi privind la mătuşa lui Beno, 
deodată grav şi cu o dureroasă mustrare. 

— Aşadar, acesta era, tanti Albertino? întrebă fără s-o 
slăbească din ochi. Vezi că numele mi-a spus îndată ceva? 
Mi-a spus totul... De două luni mă persecută mesagerii 
acestui domn Mihorian, Cinocefalian, Lubrician, Vardan... 
Mă aşteptam la oricine, la orice, nu însă la tine, tanti 
Albertino, după severa morală cu care ai crezut că 
pregăteşti terenul... Mai port numele Zamfirescu! Am de 
respectat o sacră memorie! Pentru respectul acestei sacre 
memorii, să schimb numele Zamfirescu, numele nepotului 
tău Beno, cu numele acestui Mihorian, Vardan, 
Cinocefalian? Curios cult al unei sacre memorii, tanti 
Albertino! Sărmanul Beno merita poate alţi apărători ai 
memoriei, cu toate păcatele sale... Nu una ca mine; nu una 
ca tine, tanti Albertino! 

Albertina Zamfirescu, de culoarea sfeclei sub spoiala de 
clovn, s-a ridicat cu demnitate ofensată în armura 
corsetului şi a rochiei de tafta foşnitoare. A recurs iarăşi la 
o filosofică generalizare: 

— Aşa păţeşte cine vrea binele altuia! Consideră că n-am 
spus nimic, Dada. 

— Chiar vreau să consider că n-ai spus nimic, tanti 
Albertino. E singurul mijloc ca să ne mai putem vedea. 

— Fii fără grijă, fetiţo! N-ai să mă vezi des rozându-ţi 
pragul. Rămâi la Ralphul tău. 

— Rămân, tanti Albertino! Şi tu la cultul sacrei memorii, 
atât de ciudat întreţinut. 

În uşă, Albertina Zamfirescu s-a dat în lături, pentru a face 
loc unei doamne tinere şi precipitate, pe care o introducea 
fata din casă. A examinat-o de jos în sus prin face-r-main ţi a 
răspuns la salut cu înclinare augustă din cap, peste umăr: 
„Acestea sunt prietenele Dadei! Nişte fâţe! Ce găseşte oare 
un om serios şi cu situaţia lui Vardan Mihorian la asemenea 
specimene de femei, care n-au nici sâni, nici coapse - şi nici 
instinctul de conservare? Auzi? Vine să-i pună la picioare 


milioane, case, vile, automobile; iar ea îl strâmbă cum 
merge, cum dansează, cum ţine gura şi mâinile! Îşi merită 
soarta care-o aşteaptă!” 

Noua venită a păşit repede până la fotoliul unde Dada 
rămăsese cu obrajii în pumni, cu urechile astupate, cu ochii 
la desenele covorului. 

Când i-a pus degetele înmănuşate pe umăr, Dada a tresărit 
întoarsă dintr-o foarte îndepărtată şi străină lume. 

— Tu erai, Lizon? Credeam că nu mai vii... 

Lizon s-a scuzat, scoţându-şi mănuşile: 

— Cu ceața asta oribilă! Tu ştii ce ceaţă e afară? Nici o 
maşină... Tramvaiele îmbulzite... 

S-au sărutat mai mult simbolic, cu sărutul abia atins al 
femeilor care-şi menajează obrajii de sigiliul roşului de 
buze. A aruncat blana pe clavir şi, răsucind butonul să 
aprindă toate luminile, a întrebat: 

— Ce e cu tine, Dada? O veste proastă? 

Întinsese mâna spre scrisoarea de pe mesuţă; scrisoarea 
din mai 1936. Dada a întors-o cu adresa în jos şi a păstrat 
latul palmei pe plic. 

— Nimic, Lizon. Nici un fel de veste... Poate ceața de- 
afară... 

— Sau poate vizita doamnei cu care m-am întâlnit în 
vestibul? Cine era? M-a privit ca pe un microb. 

— O vizită plicticoasă, într-adevăr. Nu importă cine era... 
Rude îndepărtate şi binevoitoare... Ex-mătuşe... Stai! 

Lizon a fost de altă idee: 

— Nu aci. Tragem fotoliile lângă calorifer... Mi-au îngheţat 
picioarele. 

A împins fotoliul, a scos pantofii şi ridicându-şi fusta peste 
genunchi, a aplicat direct tălpile pe ţevile caloriferului. 

— Aşa! exclamă cu satisfacţie. Acum deschide barul şi 
oferă-mi ceva foarte tare şi foarte amestecat. 

— Ceai, nu? 

— Dacă nu-i obligator, nu! Prefer un Sherry Cobbler, un 
BrandyFlip. Un Carlton-cocktail după reţeta lui Ralph... Ce 


face Ralph? Cum de-i absent de la datorie? 

Dada a răspuns în uşa deschisă a barului: 

— A fost astăzi-dimineaţă... l-am acordat o zi de permisie. 
Patroane: Mihaili, Gabrieli... 

— Michaele! Gabriele! a completat Lizon, hohotind inocent 
şi dezvelindu-şi mai deplin rochia, s-o încălzească radiatorul 
caloriferului şi-n părţi unde n-a pătruns-o ceața. 

Aştepta râsul Dadei ca un fidel ecou. Dar Dada n-a râs, 
preocupată probabil să dozeze vermutul, coniacul, amerul 
şi ginul, după reţeta lui Ralph. 

Lizon a încreţit sprâncenele într-o reflecţie pe care o 
păstră pentru sine. Hm! Ceva tot este. Tot se întâmplă ceva. 
Cu atât mai bine! Misiunea ei va fi cu atât mai uşoară... A 
aprins o ţigară şi s-a înfundat mai adânc cu ceafa în perna 
elastică a fotoliului, cu picioarele mai sus înălțate pe 
radiator, aruncând inele concentrice de fum în plafon şi 
privind cum trec unele prin altele, cum se dilatează, cum se 
risipesc. Era numai o mână de femeie, de vârsta Dadei 
Zamfirescu, băieţoasă şi urâţică, însă cu reputaţia de-o 
demoniacă inteligenţă. N-o jus-tificase cu nimic deosebit. 
Dar când faima inteligenţelor a avut nevoie vreodată de 
justificări? Lizon o suplinea cu un superficial cinism, cu o 
căutată originalitate în port şi-n purtări, cu maniera 
dezinvoltă de a împrumuta de la prietene sume pe care nu 
le restituia niciodată, pălării pe care le uita în tren, cărţi pe 
care le citea în baie, umbrele pe care le făcea cadou altor 
prietene. 

Primind în mână paharul de Carlton-cocktail, l-a degustat, 
aprobând: 

— Nici Ralph nu-l reuşeşte mai bine! Ce program ai pentru 
astă-seară, Dada? Cinema? Teatru? 

— Relâche. Stau acasă şi citesc... 

— Un bridge? Un pocher? 

— Ştii că nu mă pasionează... 

Lizon a întins paharul gol: 


— Încă unul, dragă Dada! În onoarea lui Ralph, marele 
magistru. Pe el îl pasionează ceva mai mult. Am auzit că în 
ultimul timp a făcut nişte diferenţe catastrofale... Spunea 
Tonton! 

— Ştii că nu mă pasionează nici aceasta, Lizon... 

— Fiindcă era vorba de Tonton! Te invitau la dânşii în 
astăseară... Bridge, pocher... O societate foarte amuzantă şi 
pitorească... 

— Posibil. Dar nici societatea amuzantă şi pitorească nu 
mă pasionează. 

— Cunosc. Singura ta pasiune, Ralph... Păcat! 'Tonton are 
să fie neconsolat... Este cineva care vrea să te cunoască 
neapărat... S-a invitat singur la dânşii în acest scop... 

Dada a subţiat privirea printre gene, cercetându-şi 
prietena, parcă acum o vedea întâia oară. Întrebă: 

— Şi te-ai oferit să mă aduci pachet? 

— Nu pachet! Plocon! a râs subţire Lizon, risipind cu mâna 
o foarte reuşită serie de albastre inele de fum şi ducând 
apoi la gură paharul plin, cu cealaltă mână. Plocon! Eram 
sigură de succes... De altfel eu tot nu renunţ! Ceaţa aceasta 
care te indispune şi în casă, trebuie anihilată frenetic, 
Dada! Cu o companie veselă, zgomot, anecdote, ultimele 
cancanuri. Cum nu mă îmdoiesc că o combate acum Ralph, 
la patronul cine ştie cărui Mihai sau cărei Micheline, 
Gabriel sau Gabriele... Nu te intrighează cine este acel 
cineva care vrea să te cunoască neapărat? 

— Îmi imaginez că e cineva foarte serios... o ispiti Dada. 

— Exact... 

— Cu intenţii foarte serioase? 

— Exact... 

— Cu o situaţie materială excelentă? Excepţională? 

— Exact... 

— Poate cu o casă în Parcul Filipescu? Vilă la Sinaia? 
Interese consolidate în ţările neutrale: Elveţia, eţetera. 

Lizort era gata să confirme mai departe: Exact! 


Dar intonaţia bizară a Dadei Zamfirescu a silit-o să 
abandoneze contemplarea inelelor de fum şi să-şi privească 
la rândul ei mai atent prietena. S-a ridicat în capul oaselor, 
coborând picioarele de pe radiator şi reluând poziţia 
verticală pe scaun. 

— De unde ştii? a întrebat. 

— Presupun... Merg cu presupunerile până şi la aspectul 
fizic. Vrei să ştii cum arată? 

A doua oară, dar fără să se mai mişte din loc şi fără 
energia indignată de adineaori, dintr-o fugitivă mimică a 
schiţat înfăţişarea cinocefalului lubric de la Melody. Apoi, 
rosti cu un abătut dezgust: 

— Confirmă, Lizon! Exact? 

— Exact, Dada! Exact şi ratat! 

— E bine că recunoşti... 

— Te rog să mă ierţi! vorbi Lizon, băgându-şi picioarele în 
pantofi şi venind lângă ea, pe braţul fotoliului. N-a fost o 
faptă de bună prietenă, nici faţă de tine, nici faţă de Ralph... 
Dar atât a insistat Tonton! Şi individul mi-a pledat o oră, cu 
atâta persuasiune, încât am sfârşit prin a vedea şi eu 
lucrurile prin prisma lui. Mariaj. Casă şi vilă, pe numele tău. 
Zestre constituită în nu ştiu ce cifre fabuloase... Când mergi 
tescuită în tramvaie ca mine, când aştepţi să fii invitată la 
mese ca să-ţi echilibrezi bugetul, când ştii la câte degradări 
te constrânge viaţa, începi să-ţi confecţionezi şi tu o 
degradantă concepţie asupra vieţii din stofa şi croiala în 
serie pentru magazin popular... Nu sunt în fond atât de 
cinică şi de amorală, cât vreau să par... E idiot ce-am vrut 
să fac... Idiot, vulgar şi execrabil... Aceasta nu strică 
prietenia noastră, Dada? 

— Nu, Lizon. 

— N-aş vrea să ştie nici Ralph, nici nimeni. Promis? 

— Promis. N-are să ştie nici Ralph, nici nimeni. 

VIII. 

APARIAMENTUL 62 


Nimeni nu se afla să răspundă la telefon. lar soneria de la 
uşă se îndârjea a treia oară, zbârnâind sinistru ca o alarmă 
de pompieri. 

În mijlocul jucăriilor sale de pe covor, Odetta s-a chibzuit 
consultându-se cu întreg conclavul păpuşilor. Tot mai uşor 
se descurca ea cu telefonul. Era specialitatea casei! 

S-a cocoţat deci în genunchi, pe scaun, cu păpuşa cea 
nouă pe care a primit-o cadou mai adineaori; a culcat-o mai 
întâi cu duioşie maternă pe masă; i-a păturit pliurile 
rochiţei; a admirat cât de gingaş închide pleoapele genate 
de porțelan pe ochii albaştri de sticlă şi numai după aceea a 
ridicat receptorul: 

— Alo! Cu cine doriţi să vorbiţi? Aci e Odetta! Da, da, 
domnule... Odetta Petrino... Cine e acolo? Nenea Jack? Aaa! 
Bonsoar, nene Jack! Cum să te uit? Nu te-am uitat deloc... 
Nu mi-ai adus tu serviciul cel mic şi drăguţ de ceai pentru 
păpuşi? Vezi că ştiu! Nu, nu! Nu le-am stricat pe toate. S-au 
stricat numai două ceşcuţe şi două farfurioare... Le-a stricat 
Ursuleţ... El, cu prostiile lui! Dacă e urs! Nu ştie să umble 
delicat... Acum a păţit-o rău, sărmanul de el... Şi-a ruptun 
picior... Am să-l trimit mâine la spital... Da, vorbesc mâine 
la telefon să vină Salvarea... Îmi aduci tu altul? Te pup, nene 
Jack! Mămica? Nu ştiu unde s-a dus... La tanti Colette... La 
bridge... S-a dus că e foarte supărată tanti Colette din 
cauza lui Toto... a vorbit o mulţime la telefon despre asta... 
I-a suflat tanti Lucki lui Toto... şi asta nu i-a plăcut tanti 
Colettei... I-a făcut de gigolo! De ce râzi, nene Jack? Zău! 
Sesasesa... Tăticu? Da! A venit aseară... Acum a plecat... 
Nici n-a stat la masă şi s-a dus... Ştii tu! El cu Victoriile lui... 
Ca Victoriţa Popescu... Aşa spune mămica... Eu să nu zic că- 
i ruşine? Nu mai spun, nene Jack... Da, nene Jack! Sunt 
singură. Nici nu ştii tu ce singură sunt! Când veneai tu pe la 
noi, te mai jucai cu mine... Acum stau tot singură... Veta s-a 
dus la Zenobia, jupâneasa de la un domn bătrân din bloc... 
Stă de poveşti... Irma? lrma s-a dus şi ea îndată ce-a plecat 
mămica şi n-a mai venit... Nici Frăulein... Frăulein a plecat 


mai demult să-şi facă puţin avort, un baclaj... Zău! Să nu 
mai spun nici asta, că-i tot de ruşine? Dar am auzit-o pe 
mămica spunând, nene Jack! Bine, te ascult! Alo... Spune-mi 
mie ce ai de spus mămicăi! Nu se poate? Atâta numai că ai 
căutat-o la telefon? Că te-ai întors? Ştiu eu că ai fost la 
Capitol... Lasă că nu mă înşeli tu pe mine! Te-ai încheiat la 
pardesiu ca să nu răceşti şi te-ai dus la Capitol. Am auzit eu 
de la mămica... Îi telefona tanti Colettei... Mesicmesic... 
Nu... Altceva nu mai spunea de tine... Spunea de Dan, Dan, 
secretarul tăticului... Nu-l cunoşti tu? Secretarul cel nou... 
Da... Dan îl cheamă... La barbă, la barbă! A fost frumos 
filmul la Capitol? Nu, nene Jack, eu nu l-am văzut... Dacă nu 
mă ia nimeni! Mămica zice că nu înţelege nimica... Lajoro. 
Ai să mă iei tu la cinematograf? Ce bine-mi pare! Spun 
mersi! Mersi monpişeri! Alo! Ştii tu că am o păpuşă nouă? 
Mai frumoasă şi mai mare decât Felicia... Aproape cât mine 
de mare... Vorbeşte. Spune maman şi papa. Zău! Spune pa! 
Sanblac! Uite, să ţi-o pun eu să vorbească la telefon! 

A ridicat păpuşa şi a apăsat-o pe piept, cu gura în pâlnia 
neagră, cum drept era într-o asemenea casă să vorbească şi 
păpuşile la telefon: 

— Alo! Auzi? Ai auzit, nene Jack, cum spunea maman şi 
papa? Nu! Încă nu ştie să spună: Nenea Jack! Dar am s-o 
învăţ eu... Până ce vine Frâulein, o învăţ eu... E o păpuşă 
foarte inteligentă... Închide şi ochii când doarme. Zău! 
Mapaoldome... Nu, n-are nume. Mi-a trimis-o cadou o 
prietenă de-a mea. Puck o cheamă. Puck şi atât! Nu mai ştiu 
cum... Am eu o prietenă nouă... Alo! Bine, nene Jack! Când 
pleacă tăticu? Luni... Aşa am auzit... Vino mâine, nene Jack! 
Nu poţi? Luni după-masă? Mă iei luni după-masă la 
cinematograf? Ce drăguţ eşti tu, nene Jack! Mai drăguţ 
decât Dan... Ne încheiem şi plecăm la Capitol... Nu! Pe 
mămica n-o luăm... S-o luăm? Atuncea o luăm... De hatărul 
tău o luăm... le aştept şi te pup mult de tot, nene Jack. Cel 
mai mult! le pupă şi păpuşa mea... De-abia aşteaptă să facă 
cunoştinţă cu tine... O auzi! Spune pa! Pa, nene Jack! 


Odetta a pus receptorul la loc şi a coborât cu păpuşa în 
braţe. 

Casa îi pare mai goală decât întotdeauna, acum când 
simţea ea atâta nevoie de cineva să-i admire păpuşa cea 
nouă şi să asculte câte are de istorisit despre dânsa. Despre 
dânsa şi despre Puck. 

A privit cu ingrată detaşare la jucăriile şi păpuşile cele 
vechi. Nici nu s-a mai aşezat între ele, deşi Felicia se uită cu 
ochi atât de mustrători, iar Ursuleţ are un aer atât de 
nefericit, prăvălat pe-o coastă, cu piciorul rupt. 

Astăzi-dimineaţă, când nu căpătase încă păpuşa cea nouă 
s-o acapareze, l-a rugat pe tăticu să-i facă un bandaj. N- 
avea timp. Mai era şi supărat. S-a închis cu mămica în birou 
şi a avut o discuţie. În biroul unde umblă mămica şi Dan la 
secretele din sertare. Poate de aceea era mânios tăticu, el 
care face gălăgie atât de rar. Pe urmă a plecat fără să stea 
la dejun. Mămica a rămas nervoasă şi a ciocănit-o toată 
vremea pe dânsa: 

— Mai taci, Odetta! Pleacă de-aci, Odetta! Mă agasezi, 
Odet-ta! 

Mai bine era astă-noapte, când visa că a crescut şi că 
mămica s-a făcut o pitică jucându-se ea de-a lajoro cu 
Felicia şi Ursuleţ pe covor! Ce caraghioasă îi mai părea aşa, 
cu tocuri înalte şi cu ciorapi Kaiser, cu cârlige în păr şi cu 
rochiţa scurtă, cu pantalonaşi despicaţi ca ai ei, de i se 
vedea popoul gol când se ridica de jos, s-o roage: Odetta, 
nici nu-mi dai bună seara? Ei i-a fost milă şi s-a întors din 
drum. Nu s-a mai dus la bal, ca să n-o lase singură... 
Mămica nu s-a întors niciodată, oricât o roagă de drăguţ... 
La dejun, când a vrut să-i spună cât de bună a fost astă- 
noapte cu dânsa şi ce caraghioasă era ca o pitică plângând 
şi smârcâindu-se cu Felicia pe genunchi, mămica n-a înţeles 
şi nici n-a vrut să creadă. S-a uitat urât şi a poftit-o să-şi 
caute de mâncare, fiindcă e o fetiţă din ce în ce mai stupidă. 
Stupidă! Asta a fost răsplata! Ca să se înveţe minte şi să-i 
mai fie milă altă dată... La noapte... Bine că ştie ea acum! 


La noapte, când are să crească din nou, nu mai face prostia 
să se întoarcă de la bal. Are s-o lase singură până 
dimineaţa, cum rămâne ea, de doarme îmbrăcată... 

Odetta a răsucit păpuşa cea nouă cu obrazul de porțelan 
trandafiriu spre dânsa şi a întrebat-o: 

— Nu ţi-e urât aci, la noi? 

— Nu... a răspuns păpuşa. 

— Vezi că noi o să stăm mai mult singure în casa asta, cât e 
ea de mare! Aşa-i lajoro! 

— Nu face nimic. Eşti o fată drăguță, Odetta... Ce nevoie 
mai avem noi de alţii? 

— Şi nu ţi-e dor de Puck? 

— Ba îmi cam este. 

— Avem să mergem mâine şi să-i mulţumim. O rugăm pe 
lrma să ne ducă la Puck şi să-i mulţumim... Unde stă Puck? 
La etajul de sus? La etajul de jos? 

— Aceasta n-o ştiu... a răspuns păpuşa, închizând ochii 
ostenită de atâta vorbă. 

— Ţi-e somn? 

— Puțin... 

— Mie nu mi-e somn. Nici n-am mâncat... Hai să facem o 
vizită la bucătărie! Poate s-a întors Veta... 

Cu păpuşa în braţe, Odetta a trecut prin încăperile deşarte 
şi cu toate luminile aprinse, a intrat în bucătărie şi a 
constatat că Veta nu se întorsese de la Zenobia, 
bucătăreasa domnului celui bătrân, care are un câine mare 
numit Zăbuc. Lumina ardea. Ardea şi maşina electrică. 
Dulapurile deschise. Farfuriile nespălate, răsturnate în 
cuvetă, cu apa robinetului şuroind deasupra. Pe masă, 
şorţul Vetei, coji de pâine, un fund de lemn şi un cuţit, lângă 
o movilă de varză tocată. Odetta a ronţăit în dinţi un ciocan 
de varză, care-i plăcea ei mai mult decât toate bomboanele 
şi torturile de la Capşa. A crănţănit, cotrobăind încoace şi 
încolo. A ridicat un şervet soios, de unde au năpădit gândaci 
negri fugind cu mare viteză, în zigzag, spre cotloanele lor. 


— Nu-i de noi aci! a declarat ruşinată Odetta. Miroase a 
varză. 

— Nici mie nu-mi place... mărturisi păpuşa. Ce-i 
gândăcăria asta? Nu te temi? 

— Nu vorbi, că începe chiar să-mi fie frică! 

— De gândaci? 

— De gândaci nu, că aruncăm cu praf şi o iau la goană. 
Aruncăm noi, dacă n-aruncă Veta, cum a pârât-o Irma 
mămicăi... Mă tem aşa, de casă... Nu vezi că nu-i nimeni? 

— Îţi spun drept, că aşa casă goală n-am mai văzut nici eu 
în viaţa mea. 

— Măcar de-am avea un căţel, o pisică! Veta avea un căţel 
şi-a murit. A mâncat gândaci şi a murit... Tu n-ai vrea un 
căţel, o pisică? Să ne jucăm de-a prinsul şi de-a ascunsul... 

— Mai întrebi? 

— Într-o zi, în lift, când eram eu cu Frăulein, mi-a spus 
Puck că are să mă aducă o dată la dânsa să-mi arate un 
papagal, un căţel şi-o pisică? 

— Dacă ţi-a spus Puck, te cred şi eu că-i adevărat! 

— Spune şi Veta... Zice că are un circ. Un circ de animale. 
O menajerie... Ştie de la Zenobia... 

— Multe mai ştie această Zenobie! a lărgit păpuşa ochii de 
sticlă, a nemărginită uimire: 

— Da, monpişeri! 'Toate le ştie... Ştie şi unde a înţărcat 
dracul copiii, cum spune Veta. Tu ştii unde i-a înţărcat? 

— Nu, dragă Odetta. Sunt o ignorantă! mărturisi păpuşa 
plecând ochii dezolată. 

— O să aflăm noi! o întreb eu pe Veta... Vorba-i ce mai 
facem acum? Spune şi tu dacă asta nu-i viaţă legată cu aţă? 
laca aşa o să ne petrecem noi vremea. Mămica spune că 
asta se cheamă lajoro. 

Fiindcă păpuşa, în afară de pa, papa şi maman, nu ştia să 
vorbească decât prin gura şi închipuirea Odettei, n-a putut 
să-i destăinuie nimic din lumea feerică de unde venea ea şi 
unde în loc de lajoro, sanblac şi monpişeri, pentru toate, 
Puck şi Stani, inventaseră cuvinte cu o mai magică putere. 


Poate că lumii acesteia unde circula Odetta, i-ar fi spus 
dânşii Bazdrahoth... Şi-ar fi strigat: „Pleacă, Bazdrahoth! 
Du-te”... Iar lumea cea urâtă s-ar fi risipit, să facă loc alteia: 
Alalori! Păpuşa însă a tăcut şi lumea Odettei a rămas cum 
era. 

Fetiţa a cutreierat încă o dată toate camerele goale. E 
adevărat că aci nu mai mirosea a varză, ci a diafanul 
parfum obţinut de doamna Lilia Petrino dintr-un aliaj de-o 
incomparabilă rafinare a voluptăţilor olfactive. E adevărat 
că nu mai fugeau gândaci negri în zigzag. Aceştia au rămas 
în bucătăria Vetei, unde doamna Lilia Petrino nu călca 
niciodată şi de unde gândacii apăreau uneori inoportun 
numai în sosuri. Dar pustiul ăuia în lumina crudă a 
becurilor. Pustiul şi o neliniştitoare încremenire. Se auzea 
de la etajul de sus un aparat de radio. Uşi trântindu-se 
undeva. Cineva care a râs. În stradă, tramvaiele, 
automobile, glasuri. Aci însă, nimeni. Chiar un pustiu să-ţi 
strecoare spaima până în măduva oaselor. Şi păpuşile 
celelalte care zac aşa de ciudat rostogolite pe covor! Poate 
au murit de supărare că Odetta le-a părăsit. Poate au murit 
- şi cum să nu-ţi fie frică singură, într-o casă cu morţi? A 
murit şi Ursuleţ! La noapte are să vină şi-are s-o tragă de 
picioare, cum povesteşte Veta că fac strigoii la dânsa, în sat. 
Ibovnicii strigoi. Are s-o tragă de picioare, fiindcă n-a mai 
avut grijă de el să-i bandajeze piciorul şi l-a lăsat să moară 
rănit... 

Odetta s-a îndepărtat de-a îndărătelea de păpuşile şi 
jucăriile sale care începeau să aibă o faţă necunoscută şi 
amenințătoare, în casa goală, vastă, cu luminile aprinse, dar 
de-o nefirească şi lugubră tăcere. Tremura din tot trupul 
mic şi nu simţea mâna păpuşii, care-o strângea îndemnând- 
o să facă apel la porunca magică a lui Stani şi Puck: „Du-te, 
Bazdrahoth! Pleacă!” Nu simţea însă strângerea şi nu 
cunoştea tainica formulă de exercitare. Ei îi venea să 
plângă, să cheme, să ţipe. Şi ar fi plâns, ar fi chemat, ar fi 
țţipat, dacă nu i-ar fi fost ruşine de păpuşa cea nouă. 


S-a tras cu spatele până în vestibul şi acolo s-a socotit la 
mai sigur adăpost, între pereţii mai strâmţi. 

Întrebă, cu broboane reci pe frunte: 

— Ştii ce? 

— Dacă ai să-mi spui am să ştiu... a răspuns păpuşa 
deschizând ochii mari şi aşteptând. Mi se pare că ţi-a fost 
cam frică? 

— Nu! minţi Odetta din orgoliu. Ţi s-a năzărit ţie... 

— Atunci ce căutăm aci, la uşă? 

— Am eu o părere... Hai să mergem acum la Puck şi să-i 
dăm bună seara! Tot n-avem ce face. Mergem să-i 
mulţumim şi să-mi arate circul de animale... Vrei? 

— Vreau ceea ce vrei tu. Nu sunta ta? 

— Felicia era mai încăpăţânată. Văd că tu mă înţelegi şi mă 
asculţi... Puck are să-mi spună şi cum te cheamă. Nu e aşa 
că aveai un nume? 

— Aveam, dar a rămas la dânsa... 

— Mergem să-l luăm... Cum ai să dormi în astă-seară fără 
nume? Plecăm şi ne întoarcem tiptil. Nimeni n-are să afle... 
Puck nu-i pârâtoare? 

— Nu vorbi aşa, Odetta, despre fosta mea stăpână, că mă 
supăr... Cum poate să fie Puck o pârâtoare? O compari cu 
Ilrma? 

— Pardon! Atunci n-avem nici o grijă. Hai! 

Odetta a deschis uşa de la vestibul şi a ieşit pe culuar, cu 
păpuşa cea fără nume, în braţe. De lift n-au nevoie. Nici nu 
trebuie să prindă de veste băiatul de la lift... Poate să le 
întrebe şi să le spună că nu e voie să umble singure, fără 
Irma. Mai ales dacă e Tody, băiatul cel care se strâmbă la ea 
şi scoate limba când nu-l vede Frăulein, ca pe urmă să se 
prefacă foarte serios, parcă nu tot el s-a strâmbat, când 
Frăulein întoarce ochii la dânsul, Tody, care aducea bileţele 
mămicăi de la nenea Jack... De lift n-au nevoie... S-o ia pe 
scări. În sus? În jos? Mai degrabă în jos... Puck se oprea 
întotdeauna la un etaj de jos. 


A coborât şi ea scările cu un etaj mai jos, călcând cu 
băgare de seamă pe treptele late şi sprijinindu-se cu 
mânuţa de perete. Acolo a rămas nedumerită în faţa atâtor 
uşi şi atâtor sonerii. Şi liftul care iar urcă! Acuşi se iveşte 
însoţitorul sau portarul sau vreun domn străin, să le ia la 
zor. Mai bine să încerce la uşa dintâi. N-ajungea însă până 
la sonerie. 

— Vrei să mă ajuţi tu? a rugat-o pe păpuşă, ridicând-o în 
picioare şi potrivindu-i mâna de porțelan pe buton. 

Păpuşa a ajutat-o. A apăsat îndelung pe sonerie şi au 
aşteptat. Odetta întrebă în şoaptă: 

— Tu ce zici? Am nimerit-o ori n-am nimerit la Puck? 

— N-aş putea să garantez... clipi păpuşa din pleoapele cu 
gene lungi, într-o mare îndoială... Aci toate uşile seamănă 
una cu alta pe dinafară... numai înlăuntru nu seamănă un 
apartament cu altul. 

— lacă vine cineva! Poate că tot Puck e! 

Nu era Puck. 

A deschis uşa un domn cu o pipă în gură. Un domn înalt şi 
cu obrazul ras. Mai înalt decât tăticu şi decât nenea Jack. 

— Pe cine cauţi mata, mică domnişoară? întrebă domnul 
cu un glas prietenos şi mirat. 

Odetta a prins curaj, fiindcă domnul zâmbea şi i-a spus 
domnişoară, nu fetiţo! 

— Caut pe Puck, domnule. Nu stă aci Puck? 

— Nu, domnişorică. Puck şi mai cum? 

— Aceasta n-o ştiu, domnule. Puck care are un circ de 
animale. O menajerie... Mi-a spus mie Veta... Am venit în 
vizită la ea cu păpuşa... 

Domnul a scos pipa din gură, a dat drumul la un nor de 
fum şi a privit-o cu mai prietenoasă uimire. 

— Am impresia că ai greşit adresa, scumpă domnişoară. La 
ce etaj? în ce apartament locuieşte acest Puck care are un 
circ de animale? 

— Nu ştiu ce etaj, domnule. Am întrebat-o şi pe păpuşă, 
dar nu ştie ea... Suntem foarte necăjite amândouă... 


— Sunteţi foarte necăjite amândouă? Se poate? 

— Da, domnule. Am rămas singure amândouă şi ne era 
foarte urât... A plecat şi Irma. A plecat şi Veta... Atunci i-am 
spus eu păpuşei: Haide să mergem la Puck să vedem 
menajeria şi circul de animale! Eă a răspuns că merge. E o 
păpuşe foarte ascultătoare... Nu e o încăpăţânată ca 
Felicia... 

Domnul cel înalt şi uscăţiv a pus din nou pipa în gură şi s-a 
uitat cu simpatie la păpuşă, surâzând: 

— Foarte lăudabil pentru dânsa că e ascultătoare şi că nu 
e încăpăţânată. Dar foarte regretabil că nu ştie adresa 
acelui Puck. Ce e Puck? Domn? Doamnă? Băiat? Fetiţă? 

— E o domnişoară ca mine! declară Odetta foarte 
convinsă. Mai mare decât mine... 

— Şi are o menajerie? Un circ de animale? Nu ştiam că în 
corabia lui Noe a acestui bloc cu tot soiul de dihănii de pe 
lume, există şi o menajerie cu animale adevărate! Animale 
adevărate, desigur mai franşe şi mai simpatice, decât cele 
cu două picioare care se vântură toată ziua în sus şi în jos 
cu liftul... 

Domnul surâdea cu pipa în dinţi, într-un fel cum n-a mai 
văzut Odetta pe nimeni surâzând. Parcă se înveselea trist, 
de ceva foarte trist. Şi nici de vorbit astfel n-a mai auzit ea 
pe nimeni vorbind. Nu a înţeles ce-a vrut să spună domnul 
acesta, care nu seamănă cu nimeni. Crezu însă, de cuviinţă 
că trebuie şi ea să surâdă. A zâmbit întocmai ca mămica în 
fata oglinzii, aşa în nimic, pentru nimic. 

Un zâmbet care n-a fost pe placul domnului fiindcă şi-a 
încruntat imperceptibil sprincenele stufoase, vorbind 
acuma către pipa pe care a scos-o din gură şi o ţinea între 
degete: 

— O vezi, Sultano? N-are mai mult de patru ani şi a învăţat 
a zâmbi ca o femeie! În neant! 

Odetta nu s-a mirat că domnul vorbeşte cu o pipă. Nu 
vorbea ea cu toate jucăriile sale şi nu se înţelegea cu toate, 


aşteptând de la ele răspuns? Se mira numai că pipa are şi- 
un nume. 

Întrebă: 

— Pe pipa dumitale o cheamă Sultana? 

— Da, viitoare Evă! Pe pipa mea o cheamă Sultana. E o 
prietenă veche cu care am cutreierat eu lumea, gheţurile 
polare şi pădurile Africii, pe urma unor animale ceva mai 
interesante decât cele de la menajeria acestui bloc. 

— Atunci înţeleg! se lămuri Odetta. Dacă-i prietenă veche, 
te cred că are un nume... Uite, păpuşa mea e nouă şi n-are 
nume. A rămas la Puck... De asta mă duceam la Puck, să cer 
să mi-l dea... 

Domnul a surâs din nou înveselit, fără încruntarea dintre 
sprincene. A pus în dinţi pipa pe care o chema Sultana şi i-a 
mângâiat delicat bărbia: 

— Acum ce ne facem? Ne întoarcem frumuşel acasă şi 
aşteptăm altă ocazie, ca să facem vizită domnişoarei Puck, 
care are o menajerie, un circ de animale şi eliberează 
certificate de botez păpuşilor... Fugim de acasă şi nu mai 
pornim singure, ispitite de demonul curiozităţii... Nu-i încă 
timpul... Noapte bună, domnişoară mică şi curajoasă! Dă 
mânuşiţa frumos! 

Odetta a dat mânuşiţa frumos, în palma puternică, aspră şi 
osoasă: 

— Bună seara, domnule! 

A dat mâna, dar nu s-a clintit, cu păpuşa în braţe şi cu o 
înfăţişare nefericită foarte. 

— Ce mai este? Întrebă domnul, mutându-şi pipa pe care o 
cheamă Sultana, dintr-o parte a gurii în cealaltă. Ne-a 
părăsit curajul şi ne e frică să ne întoarcem acasă? 

— Vezi că nu-i nimeni acasă, să-mi deschidă uşa. Nu-i nici 
Irma, nu-i nici Veta. 

— N-aveam dreptate, mică viitoare Evă? rosti domnul 
parcă mai delectat de această tristă întâmplare. Nici n-ai 
apucat să guşti din fructul viclean al curiozităţii şi iată că s- 
au şi închis porţile Paradisului pierdut! Ai rămas pe 


dinafară... Ce bine ar fi să-ţi aduci aminte de asemenea 
aventură cu tâlc, peste cincisprezece, optsprezece, 
douăzeci de ani! Ai să uiţi însă, cum uităm toţi chiar cele 
mai recente experienţe... Intră la mine, mică domnişoară! 
Am să-ţi arăt şi eu o menajerie în genul celei pentru care ai 
plecat la domnişoara Puck... Şi vom găsi o dezlegare, să 
descoperim din ce domiciliu te-a alungat urâtul şi demonul 
iscodirilor. 

Odetta a intrat de mână cu domnul înalt şi uscăţiv, care 
vorbea cum n-a mai auzit ea pe nimeni vorbind. 

Avea dreptate păpuşa cea fară nume de la Puck, când 
spunea că toate uşile pe dinafară sunt la fel, dar că pe 
dinăuntru nu seamănă un apartament cu altul! încă nu 
văzuse Odetta menajeria lui Puck. Dar domnul acesta a avut 
şi el desigur o menajerie din care au murit toate animalele 
şi i-au rămas numai pieile, coarnele, capetele. Se aflau lăzi 
pe jumătate desfăcute, de unde atârnau blăni de urşi albi şi 
negri, blăni de leu, de tigru, de alte fiare necunoscute... 
Alte blăni erau azvârlite pe jos şi una întinsă pe un divan. 
lar pe divan, alt domn, care fierbea cafea la o maşină de 
spirt cu flacăra albastră, pe-o măsuţă neagră, octogonală, 
cu încrustaţii de sidef. Şi ce mai de arme! Puşti, cuțite, 
arcuri, săgeți, rezemate de perete, de lăzi, aruncate de-a 
valma pe jos, ca păpuşile ei, cum au rămas moarte, sus pe 
Covor. 

Cu un deget în gură, uitând toate prescripţiile de bună 
creştere pentru care s-a trudit mai mult Frăulein decât 
mămica, Odetta a privit în extaz trofeele de vânătoare ale 
domnului necunoscut. Domnul s-a întors spre celălalt de pe 
divan, vorbind tot în felul său cum nu mai vorbea nimeni: 

— Ce-ţi spuneam, Robert? Nu-i corbul lui Poe care bătea în 
uşă, să-i dau drumul, să se aşeze pe bustul lui Pallas, să-mi 
asculte lamentările mele pentru Lenora pe veci pierdută şi 
să-mi răspundă la fiecare întrebare, acelaş refren: 
Niciodată! Jamais plus! Never more. Never, never more! 
Era numai această mică şi precoce Evă, această temerară 


domnişoară, mânată de demonul curiozităţii şi plecată să 
exploreze blocul! Pentru care călcare a poruncii divine a 
fost pedepsită şi a rămas pe dinafara Paradisului, fără 
domiciliu, căutând un azil. 

Domnul de pe divan, mult mai scund şi mai rotund, nu 
părea întru nimic surprins de asemenea alambicată şi 
neînţeleasă vorbire. Îşi supraveghea neturburat cafeaua, 
mestecând cu o linguriţă lungă şi suflând în flacăra 
albastră. A spus numai, după ce a turnat caimacul în 
felegeanele fără toarte, albastre, cu ornamente orientale de 
aur: 

— Şi eu, ce-ţi spuneam Ioachim? Nici o săptămână nu va 
trece de când ai descins aci şi vei începe să primeşti vizite 
feminine... Nu scapi! Grăbeşte şi pune ordine în bazarul 
tău... Aranjează-ţi panopliile, blănurile, trofeele. Dă o 
înfăţişare mai prezentabilă apartamentului, să nu mai 
semene cu un cort de nomad... Mâine, când se va şti că te-ai 
întors în ţară, cu fascinanta ta celebritate de explorator şi 
vânător de tigri, zebre, elefanţi, au să dea năvală păsăruici 
mai puţin funebre decât corbul tău şi al lui Edgar Allan 
Poe... Mici şi prea şarmante gâsculiţe... Les encombrantes 
petites poules. Tes eternelles perruches jacassantes. 

Vânătorul de fiare exotice a clătinat din cap, cu pipa între 
dinţi: 

— S-a sfârşit cu acestea, Robert! Niciodată. Jamais plus. 
Never more! 

Apoi s-a plecat spre Odetta, prinzându-i mânuţa în palmă: 

— Te-am minţit, domnişoară mică? 

— Nu, domnule. 

— N-aveam şi eu aci, menajeria mea? 

— Ai, domnule! Dumneata eşti director de circ? 

— Niciodată! 

— Atunci eşti dresor de animale? 

Domnul a răspuns, iarăşi în neînţelesu-i grai: 

— După rezultate, s-ar spune, domnişorică! N-am fost şi 
nu sunt dresor de animale... Dar după anecdotă, aş avea 


dreptul să fiu accep-tat cu titlu postum în corporație... Am 
sfârşit ca toţi dresorii de animale. Devorat de ele! Helas! Nu 
de acestea! De celelalte mai puţin inofensive, care poartă 
blănile acestora cu atât de superbă graţie... 

— Se răceşte cafeaua, Ioachim! vesti omul de pe divan. Şi 
nu tortura copila aceasta cu şaradele tale care au să-i dea 
meningită... Sunt sigur că mai multă plăcere i-ar face un 
cub de rahat-locum sau alt cofet oriental din proviziile tale. 

— Just! Vagabondă domnişoară, să-ţi ofer o specialitate a 
Stambulului. Proaspăt şi direct importată de la Pera... Şi 
alte specialităţi din Cairo. 

Domnul cu pipa pe care o chema Sultana, a desfăcut o 
cutie rotundă cu rahat-locum şi alta lungăreaţă cu frumos 
orânduite curmale: 

— Domnişorică, ai într-ales... Din care? 

— Din amândouă, domnule. 

— Din amândouă, domnişoară... Observi, dragă Robert, ce 
admirabilă şi precoce intuiţie? Dacă e vorba de ales, alege 
din amândouă. De ce să regrete una pentru cealaltă? 

Meşterul cafegiu a repetat morocănos: 

— Se răceşte cafeaua, Ioachim. 

— S-o sorbim pre ea, cât nu s-a răcit, cum toate îşi pierd 
savoarea pe lume după ce se răcesc... vorbi vânătorul de 
fiare, trăgând o blană, îndoind-o şi aşezându-se la pământ. 
lar această domnişorică vagabondă, după ce va termina cu 
rahatul şi curmalele, ne va ajuta să-i descoperim domiciliul 
şi s-o redăm zeilor Lari. 

Fără să se despartă de păpuşa cea fără nume, Odetta 
alterna cuburile de rahat cu fructele lunguieţe de curmale, 
ca un exotic desert, după autohtonul ciocan de varză din 
bucătăria Vetei. Nu mânca lacom. Mai mult o pasionau 
blănile pe care le pipăia cu degete cleioase de curmale şi 
rahat-locum, cercetând capetele şi coarnele de animale, 
armele cum n-a mai văzut ea decât la cinematograf, în 
filmele cu vânătorii din Africa şi cu Tarzan. 

— Acesta ce animal e, domnule? 


— Leopard... 

— Leopard... Şi ăsta? 

— Cap de ren, mică domnişorică. 

— Şi asta? 

— Antilopă... 

— O cunosc. Din ăsta şi-a făcut mămica pantofi. 

— Dar ăsta? 

— Crocodil... 

— Crocodil? Îl cunosc şi pe ăsta. Şi-a făcut mama poşetă 
din pielea lui... Are şi poşetă de lezard... 

Domnul îşi sorbise cafeaua, a scuturat pipa, a umplut-o din 
nou cu tutun, a aprins şi s-a ridicat, procedând cu 
diplomaţia cuvenită faţă de o viitoare Evă: 

— Mi se pare că-ţi este cam somn, domnişorică? 

— De unde ştii, domnule? Ţi-a spus Sultana? 

— Sultana! 

— Sultana dumitale te-a păcălit! Ori nu ştie nimic... Nu mi- 
e nici un somn... Dar vreau să merg acasă... Mă tem că s-a 
întors Irma... Poate că şi Veta... Au să mă pârască la 
mămica... 

— De aceasta mă tem eu... În ce apartament şi ce etaj stai 
mata, domnişorică? 

— Asta n-o ştiu, domnule... Sus... Tu nu ştii, păpuşo, la ce 
etaj şi în ce apartament stăm noi? 

Păpuşa a închis ochii. Nu ştia. Şi ei îi era cu adevărat 
somn. 

Domnul celălalt scurt şi mai gras, de pe divan, a început să 
râdă: 

— Dragă loachim, iată-te şi părinte adoptiv de copil găsit! 
N-ai ce să faci... În afară dacă nu porneşti să explorezi 
blocul etaj cu etaj şi apartament cu apartament, întrebând 
de unde a dispărut o fetiţă... Amuzant pentru un om care a 
debarcat de-o săptămână din Africa, din Indii, din expediţii 
la cercul polar, declarând că în România anului 1940 are 
mai puţine legături decât cu şefii triburilor din Zambez, 


maharajahii din Industan şi eschimogşii din Alasca... Eşti pe 
cale să întemeiezi o familie... 

Vânătorul de fiare exotice nu-i asculta aceste ironice 
alocuţiuni. Îşi privea pipa îngândurat, parcă ar fi aşteptat 
mai de grabă de la Sultana să-i şoptească o inspiraţie. 

— Există o soluţie. Dar nu-mi place! Să chem portarul şi s- 
o predăm. Desigur o cunoaşte... Nu! Nu-mi place! Să 
încercăm altceva... Domnişorică mică, aveţi telefon acasă? 

— Sigur, domnule! chiar înainte de a pleca, am vorbit eu la 
telefon cu nenea Jack... 

— Evrica, domnişorică! Totul s-a simplificat. Acum spune- 
mi frumuşel cum te cheamă pe mata? Vorbim de-un sfert de 
oră şi nici nu ne cunoaştem... 

— Odetta, mă cheamă. 

— Odetta şi? 

— Odetta Petrino şi am patru ani şi două luni. 

— Odetta Petrino... 

Domnul a vorbit cu un glas foarte schimbat şi privind-o 
foarte curios. 

Părea acum că se teme să întrebe mai departe. 

Luase în mână cartea de telefon, dar nu se uita în carte. 

Se uita la ea, cu dinţii încleştaţi în osul pipei. 

— Petrino? s-a decis, deschizând cartea la litera P Petrino 
Alexandru, Constantin, Claudia, Mihai... Cum îl cheamă pe 
tata, domnişoară Odetta? 

— Victor Petrino... Inspector Victor Petrino... 

Cartea a lunecat din mâna vânătorului de fiare. Era alb ca 
hârtia. 

A întrebat atât de încet, încât Odetta abia a auzit: 

— Şi pe mama o cheamă Lilia? Lilia Petrino? 

— Da, domnule... Lilia Petrino o cheamă pe mămica. De 
unde ştii? Ţi-a spus Sultana? 

Domnul a ridicat cartea de jos, cu mâna care-i tremura şi a 
hohotit spre celălalt domn de pe divan, cu un râs cum n-a 
mai auzit Odetta niciodată: 


— Aveai dreptate, Robert! Să nu deschid nici dacă bate 
norocul la uşă! Nici dacă e corbul lui Edgar Poe, să-mi 
repete cu glasul lui de corb: Never more! Jamais plus! 
Niciodată! lar eu mă bucuram că e numai o mică fiică a 
Evei... Uite cine-mi bătuse în uşă! Copila doamnei Lilia 
Petrino. Într-adevăr, fiica Evei... Lilia Petrino... Înţelegi tu? 
Lilia... Nu Lenora lui Poe... Lilia... 

— Domnule, eu mă tem! Nu-mi place cum râzi şi cum 
vorbeşti dumneata... Vreau să mă duc acasă! s-a rugat 
Odetta. 

Vânătorul de fiare i-a pus cu gingăşie mâna viguroasă şi 
aspră, în cârlionţii aurii şi aerieni ca părul doamnei Lilia 
Petrino: 

— N-ai pentru ce să te temi, mică şi încă inofensivă Odetta. 
Cu fiarele cele din codri, din junglă, din brusă, din stepă, 
din gheţuri, am eu cuvântul din urmă. Sunt eu şi carabina 
mai tare. Uneori ajung ochii... Cele de aci, sunt ele mai tari. 
Aceasta îşi mănâncă dresorul fără excepţie... Este cineva 
foarte aproape de tine, care ţi-o poate adeveri... 

— Domnule, eu mă tem! Vreau să mă întorc acasă... 

— O să ne întoarcem, mică Odetta, fiică a doamnei Lilia 
Petrino. Hazardul care e plin de umor, vrea ca abia la o 
săptămână după întoarcerea în ţară, să te port eu în braţe 
şi să sun la uşa doamnei Lilia Petrino... Puteam eu visa o 
mai frumoasă reintrare în scenă? Vânătorul de pantere, cu 
puiul panterei în braţe... 

— Domnule! se rugă a treia oară Odetta... Nu ştiu cum 
vorbeşti dumneata... Dar mă tem! Spune la telefon să vie 
lrma şi să ne ia acasă... Poate să vină şi Veta dacă nu s-a 
întors Irma. 

Celălalt domn de pe divan, care tot timpul a privit şi a 
tăcut, s-a mişcat să ia el cartea din mâna vânătorului de 
fiare: 

— Lasă-mă pe mine, loachim! In două minute am terminat. 
Inutil acum să-ţi scormoneşti cu unghiile în tine, până ce te- 
or sfâşia iarăşi ghearele panterei... Asta numeşti tu hazard? 


E cea mai abjectă perversiune a destinului. Lasă-mă pe 
mine să caut... Petrino Mihai... Petrino N. N..., Petrino 
Sabina... Petrino Victor. Acesta e! Nu mai există altul. 
Petrino Victor, inginer inspector-general, str. Aristide 
Briand 20... 

A format numărul. A aşteptat. 

— Alo! Ssst! Tăceţi că răspunde cineva. Da, casa Petrino 
caut... 

Fiica doamnei Lilia Petrino, a propus cu hotărâre: 

— Domnule, mai bine vorbesc eu! Lasă-mă pe mine... 

Şi primind receptorul, a prins a telefona cu degajarea 
mămicăi, uitând neliniştea de adineaori: 

— Alo? Da, da, aci e Odetta... Tu eşti, lrma? Nu, n-am păţit 
nimic. Te-ai speriat? Mă caută Veta prin tot-blocul? Îmi pare 
bine! Aşa vă trebuie, dacă m-aţi lăsat singură... Nu! Îmi era 
urât şi m-am dus cu păpuşa cea nouă la un domn care are o 
pipă pe care o chemă Sultana... Am vrut să mă duc la Puck 
şi am greşit la un domn... În bloc, unde vrei în altă parte? 
Vii să mă iei? Ce apartament? Ce etaj? Aşteaptă să-ntreb... 

Vânătorul de fiare i-a pus palma pe pâlnia neagră, 
suprimându-i glasul: 

— Nu, mică Odetta! Te duc eu acasă. Întreabă care e 
apartamen-tul şi etajul vostru... Spune să te aştepte la uşă. 
Şi întreabă dacă mai e cineva acasă? 

— Alo! Alo? continuă Odetta cu dezinvoltura telefonică a 
doam-nei Lilia Petrino. Nu este nevoie să vii. Mă aduce 
domnul cu pipa pe care o cheamă Sultana. Stai tu şi 
aşteaptă la uşă! Numai că nu ştie ce apartament şi ce etaj... 
Închipuieşte-ţi! Nu ştie... E venit de departe. E un domn 
străin... Zice că vine de la Tarzan. Apartamentul 62, etajul 
6? Ştiam eu unde stăm, că doar nu-s o proastă. Dar n-am 
vrut să-i spun... Ce fac păpuşile? Pe Ursuleţ îl mai doare? Să 
telefonezi la Salvare. Alo! Mămica n-a venit? Nu? Nici 
tăticu? Bine! N-am să spun. N-are să spună nici domnul 
care are pipă... Am să-l rog eu... Da nici tu să nu mă pârăşti 
că am plecat de-acasă, că atunci te spun şi eu că te-ai dus la 


Stănică... Îi era urât păpuşii celei noi şi de asta am plecat... 
Viu! Uite, venim! 

Aşezând receptorul pe suport, Odetta a întrebat cu o 
legitimă vanitate: 

— Ei, domnule? N-am ştiut eu să vorbesc la telefon? 

— Ca o adevărată fiică a doamnei Lilia Petrino... a surâs 
vânătorul de fiare cu surâsul său ciudat, cum n-a mai văzut 
Odetta la nimeni. 

Apoi a ridicat-o înalt în braţele vânjoase, cum purta el în 
junglă puii încă inofensivi de panteră, după ce le-a împuşcat 
mama într-altfel primejdioasă, cu dinţi şi gheare de crudă 
felină. A ridicat-o în braţe şi a plecat pe scări, s-o ducă 
acasă. 

IX. 

APARTAMENTUL 41 

— Acasă, când împleteam mănuşi lui Ticuţă, apropiam 
seara jâlţul de gura sobei... povesti Raluca Stahu, în 
scaunul ghemuit lângă caloriferul cu dogoarea uscată, 
înălţând ochii de la ingliţele şi ghemul de lână din poală. 
Număram ceasurile până a doua zi, când trebuia să 
sosească în vacanţa de Crăciun. Şi mă tot întrebam dacă n- 
am uitat ceva din bunătăţile care-i plăceau lui şi-l aşteptau 
gata pregătite în cămară. Chitonag. Nugat. Crafle. Cornuri 
cu nuci. Belteaua de gutui... Dintre toate, mai ales cornurile 
cu nucă îi plăceau lui Ticuţă, când era el copil... 

Cuvintele au căzut fară ecou, ca pietrele într-un mâl cleios. 

Ca miezurile de nucă pe care le înghite o beltea de gutui 
nu deplin legată. 

Ea nu se descurajă. Mai încercă: 

— Împleteam tot aşa. Mă uitam uneori în flacăra focului. 
Mă gândeam fel şi chip, câte-i mai trec prin mintea unei 
mame... Oare cu ce note vine de la şcoală? Ce are să facă şi 
ce are s-ajungă el mai târziu? Ca mamă cunoşti, Cornelio! 

Cornelia şi-a arătat gingiile vinete într-un clănţănit care 
poate voia să fie râs: 


— Cunosc! numai că dumneata te gândeai la unul singur, 
mamă soacră. Eu ar trebui să mă gândesc la cinci. lar cu 
Ticuţă al dumitale, şase... D-aia mai bine nu gândesc! 

— Cum poţi spune aşa ceva, Cornelio? 

— De, mamă soacră! Alte vremuri şi alte locuri. Vezi că 
acilea n-avem gura sobei, să moţăi cu ochii în jar şi să visezi 
la cele ce nu-i dat să se întâmple pe lume! Mi-a istorisit 
Ticuţă al dumitale, pe vremuri, când eram logodiţi, că se 
vedea prim-preşedinte la Casaţie. Cred că nici dumneata nu 
ţi-l închipuiai altfel? 

— Nu mă mulţumeam cu atâta... Îl vedeam ministru! 

— Mai uită-te, să-l vezi şi acum ce fel de ministru mai 
ajunse! Chibiţ la club... Odoarele lui îi calcă pe urme. Aşchia 
nu sare departe de trunchi... Aşa că n-am pentru ce să mă 
gândesc, ca să-mi otrăvesc sufletul. Nu face! 

Întru ilustrarea-acestei supreme înţelepciuni, Cornelia a 
întors cu foşnet foaia gazetei şi s-a afundat în lectura 
existenţei aventuroase a faimoasei curtezane şi dănţuitoare, 
Cleo de Merode, amanta regelui Leopold al Belgiei. 

Raluca Stahu a schimbat vorba, într-o ultimă tentativă: 

— Oare s-o fi apucat Frăsina mea să îngroape trandafirii 
deacasă? 

Nimeni nu şi-a dat însă nici o părere. Nici măcar semn c- 
au auzit. 'Toţi aveau alte îndeletniciri, subiecte de discuţie şi 
preocupări, după legile vieţii dintr-un apartament de bloc 
bucureştean într-o seară de sărbătoare. Nu după 
orânduielile din târgul ei cu livezi şi grădini, unde mâini 
grijulii au pus florile plăpânde la adupost de brumele 
toamnei şi unde trandafirii s-au pregătit de iarnă, 
îmbrobodiţi în şumuioage de paie ori cu lăstarele îngropate 
în cuiburi de pământ. Ar mai fi avut ea a vorbi despre 
merele domneşti şi gutuile de pe poliţe, borcanele cu 
dulceţi şi şerbeturi din cămară, sulurile de lână ale lucrului 
din nopţile lungi de iarnă - despre câte gândeşte în astfel 
de nopţi cu ceaţă, când a tras zăvorul la uşă şi migăleşte la 
dantelele pe care le-a adus în geamantane şi încă n-a găsit 


prilejul să le împartă. Degetele-i lucrează atunci fără 
hodină, iar cugetu-i ronţăie soiul de întrebări, pe care ar 
vrea să le împărţească acum celor dintr-un sânge cu 
sângele ei. Dar nu-i nimeni s-o asculte. E mai străină de 
această familie adunată în eterna lor sufragerie, decât de 
vecinii uliţei Domneşti din urbea rămasă la marginea ţării. 

Raluca Stahu a oftat, plecând ochii la ingliţele şi ghemul 
de lână, la fularul aproape gata, pe care-l împletea pentru 
Ţaki, nepotul favorit, deşi cel mai neobrăzat în purtările faţă 
de dânsa. A oftat şi-a călătorit cu gândul acasă, unde 
singurătatea era mai uşor de îndurat în marea tăcere a 
nopţilor, cu arare hămăituri de zăvozi, un duruit de birjă pe- 
o altă uliţă de departe, pe urmă nimic. Se întindea o tăcere 
de adânc de ape. Prielnică gândurilor şi părelniciilor sale de 
bătrână, în jâlţul de la gura sobei, cu jarul învăluindu-se 
molcom sub spuză. 

Cei de aci îşi sfârşeau ziua lor altfel, într-o gălăgie s-ar fi 
spus înadins înteţită, ca să nu le dea răgaz a gândi la nimic. 
Fugeau de orice înfăţişare cu dânşii, agăţându-se de 
comentariul filmelor, de programul spectacolelor, de 
pronosticurile gazetelor sportive, de viaţa aventuroasă a 
faimoasei curtezane şi dănţuitoare, Cleo de Merode. Nina 
răsucea butonul aparatului de radio, schimbând posturile 
din două în două minute, umplând încăperea cu glasuri 
străine, în toate limbile globului, cu tumultul fanfarelor, 
orchestre, explozii de jazz. Ţaki se căznea să dezlege o 
problemă de cuvinte încrucişate, apelând la concursul 
întregii familii: 

— Mamă, dă-mi un astru de cinci litere pe firmamentul 
Hollywoodului! Să aibă un b la mijloc... 

— Mamă-mare, nu ştii nici un instument muzical la 
egipteni? Tot de cinci litere... 

— La egipteni, copile? 

— La egipteni, mamă-mare! Din ce instrument de cinci 
litere ţi-a cântat când ai dansat la nunta lui Tut-Ank-Amon? 

Bătrâna îl dojenea blajin: 


— 'Ţaki, Ţaki! Îmi dogoreşte obrazul pentru tine! 

— Dacă stai la calorifer să te răscoacă, mamă-mare! Top, 
dă-mi un coşmar de elev cu şase litere! 

— Sfârşeşte odată, fi-ţi-ar coşmarul al dracului! urla 'Top, 
astupându-şi urechile şi luptând cu coşmarul său de elev, 
care luase deocamdată chipul şi asemănarea unui paragraf 
din Tacit: Tum, ad euxorem versus - atunci, el se întoarse 
spre soţia sa - per memoriam sui, per communes liberos 
oravit - o conjură în numele copiilor, în memoria sa - 
exueret ferociam... 

— Ia vezi ce rulează mâine la Aro? S-a schimbat filmul, 
Ţaki? Întrebă Nina, schimbând până una alta, alt post de 
radio care a detunat geamurile cu marşul unei victorii 
germane. 

— Mai caută şi tu! Mi-ai luat acum piuitul cuvântului care- 
mi stătea în cap... Top, dă-mi un verb de şapte litere care 
începe cu anu... 

— Na-ţi dicţionarul şi fereşte din lumină! se stropşi Top... 
per quaque ostendere credebatur metun ex Tiberio... 

Ţaki, întors cu burta pe jumătatea mesei, frunzări 
dicţionarul: 

—,.. an. Anual. Anula. Anunţa, anus. Dă-l naibii de 
dicţionar, lop! Ce dicţionar porcos e ăsta cu anus? 

— Întreab-o pe mama-mare şi nu mă plictisi! Nec que 
multo post extinguitur - nu mult după aceasta îşi dădu 
sufletul! Uff! Bine că şi l-a dat, ca să nu ne mai canonească 
pe noi, după două mii de ani, parşivul ăsta de Tacit! 

— Cine şi-a dat sufletul, copile? Întrebă Raluca Stahu, ca 
una care în târgul său purta răbojul parastaselor. 

— Germanicus, mamă-mare. 

— Cum, nu ştiai că a murit Germanicus? se miră hâtru 
Ţaki, care de altfel nici el nu ştia precis ce e cu acest 
Germanicus, dar era destul de informat în istoria Romei 
pentru a-şi alimenta de acolo neobrăzările. A anunţat şi la 
radio, mamă-mare. Postul de la Roma. A murit în accident 


de automobil... Eu credeam că pentru sufletul lui te-ai dus 
astăzi-dimineaţă să dai acatiste, la Biserica Albă... 

Raluca Stahu n-a mai avut când să se mai mire cu mâhnită 
dojană, de atâta sfruntare. Intrase Denisa, exclamând fără 
să dea bună seara nimănui: 

— Ce ceaţă! Ce ceaţă londoneză! Nu se mai vede om cu 
om pe stradă. 

Nici nu rostise bună seară; nici n-o întrebă nimeni unde-a 
fost, de unde vine. O luă numai Ţaki în primire: 

— Bine c-ai sosit, Denisa! Dă-mi un fluviu din China de opt 
litere, care să înceapă cu H! 

— 'Ţi-oi da un fluviu de opt litere, să nu-l poţi căra în spate! 
Bine că te găsii şi eu! Pentru ce mi-ai scotocit în sertare? 

— Eu? 

— Ba Ciang-Kai-Şeck! Sigur că tu! Îmi lipsesc butonii de la 
şemizetă. 

— Caută-i mai bine, Deniso. I-o fi făcut spălătoreasă la 
stânga. 

— Ştiu eu unde să-i caut şi cine i-a făcut la stânga. Se 
repetă povestea cu pudriera cea de argint. Spune că nu! 
Am să-ţi fac percheziţie... 

— Mă mir de ce faci tu atâta caz, pentru un fleac de nimic! 
O pereche de butoni! Mare scofală! Ai să primeşti mâine 
cadou alţii, de aur şi de adio, de la domnul Cristian! 

— Măgarule! 

— Animal cu urechi lungi, de cinci litere. M-ă-g-a-r! Cinci 
litere. Mersi, Deniso! Ura! Gata cuvintele încrucişate. 
Trecem la altă rubrică! 

— Treci tu, dar n-ai isprăvit cu mine! Îl ameninţă Denisa, 
ducându-se deocamdată în camera fetelor să-şi dezbrace 
mantoul şi pălăria umede de ceaţă, înainte de a lua în mai 
amănunţită cercetare dispariţia butonilor. 

Şi îndată, ca la o morişcă de figuraţie, a apărut Radu, 
studentul, trântind uşa de la vestibul şi zvârlindu-şi din zbor 
pălăria pe capul Ninei: 


— Bună seara la toată lumea! Ce mizerie de ceaţă! Ştiţi ce 
e afară? 

— Spunea şi Denisa! Îl informă Nina, de sub pălăria pe 
care n-avea timp s-o scoată, fiindcă răsucea butoanele cu 
amândouă mâinile. A fost frumos filmul, Radule? 

— Filmul? Ai mutră de filme? Şterge-ţi mai întâi nasul şi pe 
urmă dă-te la o parte de la radio. Tu-l hodorogeşti toată 
ziua! Cărel! Du-mi pălăria şi paltonul! 

Detronată, de la postul său, Nina a purces resemnată să se 
execute. Radu i-a luat imediat locul cu ţigara în gură şi a 
purces să caute alte emisiuni, după alte gusturi. Top 
continua, căci odată cu moartea lui Germanicus, nu se 
isprăvise paragraful lui Tacit şi coşmaru-i de elev: 

—... visuque et auditu juxta venerabilis - a cărui figură şi 
ale cărui spuse erau egal de venerate (cum vine asta? în 
fine!) - qguum magnitudinem et gravitatem summae 
fortunae retineret... 

Continua şi [aki, ajuns la altă rubrică de jocuri: 

— Mamă-mare, spuneai ieri dimineaţă, de păsărească! lată 
păsăreasca păsăreştelor! „Lăind capul unui orator atenian, 
daţi peste un ilustru filosof grec”. Dă-mi un orator atenian, 
mamă-mare, să-i tai capul... 

Raluca Stahu s-a silit a zâmbi cu o mizericordioasă iertare 
a neobrăzărilor copilăreşti: 

— Ştii tu că la aceasta nu mă pricep, copile! Ai să găseşti 
singur oratorul acela atenian şi-ai să-i tai capul fără ajutorul 
meu... Eu nu-s aşa de haină... 

— Va să zică nu-mi dai un orator atenian, mamă-mare? Ce 
te costă? Nu te credeam aşa de zgârcită, mamă-mare a lui 
Hagi Tudose! 

— Eu am să-ţi dau altceva, copile, din zgârcenia mea! Mai 
aşteaptă zece minute şi-am să-ţi dau fularul de faţă, cu care 
ai să fii tu grozav de fălos, băietele, mâine la şcoală. 

Ţaki era mai puţin convins de furorile pe care avea să le 
facă a doua zi printre colegi cu asemenea fular fumuriu, 
împletit de mână. El ochise un fular de culoarea vişinei 


putrede, în careuri, de lână scoțiană, la o vitrină de pe calea 
Victoriei, şi îşi avea planurile sale financiare. A mulţumit 
deci fără entuziasm, în păsăreasca neobrăzărilor de datină: 

— Merpisipi, mapimăpi mapirepi! Până atunci dă-mi un 
arhipelag comestibil, mamă-mare! 

Mama-mare a clătinat din cap oftând lăuntric şi grăbind să 
isprăvească lucrul, pentru a se retrage în vizuina cu patul 
improvizat de lângă closete, unde toată noaptea se aude 
cascada apelor şuruind pe ţevi. Cel puţin acolo e singură. 
Într-o altfel de singurătate decât aceasta din mijlocul unor 
asemenea străini, în ale căror vine curge totuşi sânge din 
sângele ei. N-a mai ridicat ochii de la igliţele lunecând cu o 
ageră sprinteneală între degetele osoase, până ce n-au 
sunat alţi paşi în vestibul. 

— Ăsta e tata! Ticuţă al mamei-mari! a anunţat Radu, cu 
acelaşi râs clănţănit al Corneliei. Pasă proastă. Bac şi bac şi 
bac! Se cunoaşte după cum închide şi deschide uşa, după 
paşi... 

Constantin Stahu a deschis într-adevăr şovăielnic uşa şi în 
loc de bună-seara, s-a văitat scoţându-şi ochelarii aburiţi şi 
privind cu ochii turburi, injectaţi, la duiosul tablou de 
familie: 

— Ce porcărie de ceaţă! Aţi văzut ce e afară? nu mai 
circulă nici automobile... Bună seara, mamă. 

— Bine ai venit, Ticuţă... 

— Bună seara, Cornelio! Ce mai veste-poveste, copii? 

Cornelia a mârâit ceva ininteligibil, ridicând numai o clipă 
privirea de la aventuroasa existenţă a faimoasei curtezane 
şi dănţuitoare, Cleo de Merode, pentru a se convinge dintr- 
o singură aruncătură de ochi că Radu a avut dreptate şi că 
mâine dimineaţă se pune mai acut chestia coşniţei. Copiii au 
răspuns pe diferite tonuri, dar cu acelaşi sentiment că s-a 
amânat pentru o problematică dată, mana pe care o 
aşteptau de-o săptămână. Bac şi bac şi bac! 

— Ceva de mâncare se mai găseşte? întrebă parcă timid 
Constantin Stahu, lăsându-se să cadă greoi pe scaunul din 


capul mesei şi trecându-şi palma pe pleoapele spuzite de 
fum şi nesomn. 

— La unsprezece, cam greu! Lingurile în brâu! vorbi acru 
Cornelia, fară să părăsească aventuroasa existenţă a 
faimoasei Cleo de Merode. Ce? Nu se mai serveşte nimic la 
bufetul de la Club, sau ţi-au tăiat creditul? 

Raluca Stahu a purtat ochii de la unul la altul, cu o 
senzaţie de durere fizică. Deşi îşi hotărâse să nu se 
amestece în orânduielile acestei neorânduite case, vorbi ea, 
lepădând ingliţele peste ghemul de lână din poale: 

— Îmi pare că tot are să se mai găsească şi pentru tine 
ceva, Licuţă... Cornelio, parcă a mai rămas nişte friptură 
rece? 

— Rece şi sleită... 

— Mănânc rece şi sleită! anunţă resemnat, Ticuţă. Nina 
dragă, vezi tu, te rog... 

Nina s-a mişcat fără prea multă grabă şi fără nici o 
consideraţie pentru asemenea părinte, care se mulțumea 
cu resturile lor. La ora aceasta bucătăreasa dormea. lar altă 
slujnică nu le permitea bugetul. A scotocit ea prin bucătărie 
şi cămară. Supeul lui Ticuţă a fost foarte frugal, mizer şi 
melancolic, acolo, în capătul mesei cu muşamaua vânătă, în 
zarva copiilor care nici nu luau act de prezenţa lui, unul 
continuându-şi lecţia cu glas tare, altul manevrând 
butoanele aparatului de radio, Ţaki urmărind oratorii 
atenieni cu intenţii asasine să le taie capetele, Nina 
rememorând programul cinematografelor. El mesteca 
pâinea cu miezul de vată şi friptura teioasă, cu ochii în gol şi 
cu obrazul luged, într-o tristeţe de rumegător. 

Şi pe neaşteptate, ca printr-un luminiş destrămat dintr-o 
ceaţă opacă, asemeni ceţii de-afară, Raluca Stahu şi-a 
amintit cum în visul de astă-noapte, Ticuţă al ei de altădată, 
în veranda de acasă, rămânea îngândurat, ţinând în mână 
bucata de corn cu nucă: 

— Mamă, este ceva care nu pot eu să înţeleg! Parcă am 
mâncat eu undeva cornuri cu miez de vată... Parcă ani şi 


ani... Zeci de ani! zeci de ani, mamă, de când îmi fac eu 
deniile la club... 

Aşa vorbea el prin vis, iar copilul de-atunci, cu fruntea 
rotundă şi cu ochi luminoşi, s-a prefăcut spăimos într-un 
străin cu faţa morocănoasă, buhăvită, bătrână, privind cu 
ochi stinşi la grădina lor în floare. S-a prefăcut în Ticuţă, cel 
de-acum, aşa cum priveşte el astă-seară la copii, la 
Cornelia, la dânsa, mestecând în neştire pâinea cu miez de 
iască, friptura teioasă. Prin vis a fost destul să facă semnul 
crucii asupra neadevăratei arătări, ca din nou să-i surâdă în 
faţă Ticuţă cel de-atunci, copilul cu obraz străveziu, cu 
fruntea netedă şi ochii limpezi, din cadra de deasupra 
patului, acasă, lângă icoane. Asemenea minuni în 
neîndurata viaţă cea de toate zilele, nu se mai îndeplinesc 
însă nici cu preţul oricâtor cruci şi oricâtor implorări de 
mamă. Ticuţă molfăia îngândurat şi răpus, în haina lui 
presărată de scrum, cu gulerul mototolit şi cravata îndoită 
strâmb, cu obrazul lucios de sudoarea rece şi sleită pe care 
n-a mai şters-o, după ce-a pierdut ultima sută. 

Raluca Stahu a pus în coşuleţul de pai împletit igliţele, 
ghemul de lână şi fularul lui Ţaki. Se hotări să aducă ea aci 
puţină lumină şi căldură omenească, să-i apropie pe toţi din 
înstrăinarea lor, într-o bucurie la care fară îndoială nu se 
aşteptau. 

— Ticuţă, am să te rog ceva... a spus... 

— Şi eu, mamă, vroiam să te rog ceva... 

Cornelia a coborât ziarul, renunțând la finalul 
aventuroasei existenţe a faimoasei curtezane şi dănţuitoare, 
Cleo de Merode, sfredelindu-şi bărbatul cu o privire 
gheţoasă. Ticuţă a plecat ochii. Cu tot dezbinul dintre soţi, 
exista o înţelegere tacită, la care îndată Ticuţă s-a supus 
rostind: 

— Adică nu, mamă! Mâine... Altă dată... 

— Ce vroiai tu să mă rogi! stărui Raluca Stahu. 

— Nimic, mamă... Mă duc să mă culc... Sunt obosit şi 
mâine pornesc dis-de-dimineaţă, telefoanele, telefoanele. 


Fire-ar de capul lui Edison să-i sune telefonul şi-n mormânt! 

— Atunci am să te rog eu să mai stai niţel cu noi! Radule, 
băieţi! Fiţi buni şi daţi-mi ajutor, să aducem aci valizele 
mele... Am câte ceva acolo, pentru toată lumea... „Beltea de 
gutui... Borcane de dulceţi! - au gândit toţi, fără entuziasm. 
Cine ştie ce conserve uscate din cămara ei de vară!” O 
socoteau avară, fără nici o pricină, numai fiindcă în mintea 
lor, avariţiile şi maniile erau atributele fatale ale bătrâneţii. 

Tustrei băieţii, Radu, Top şi [aki, au dat mână de ajutor cu 
schimbul de priviri ironice care îi apropia momentan din 
lumile lor fără comunicare, tăbârcind din vizuina Ralucăi 
Stahu de lângă closete, cele două valize şi un mic sipet 
demodat, cu lacăte şi cercuri de fier. 

— Dar grele mai sunt, mamă mare! se minuna [aki. Ai 
venit să faci comerţ cu pietre de moară la Bucureşti? 

Raluca Stahu n-a luat aminte la ingratitudinea cu care 
nepotul favorit îi răsplătea pe nevăzute, bunele-i gânduri 
zgribulite în ea de-o săptămână, de când îşi tot pregătea 
surpriza şi o tot amâna. Se bucura ea mai dinainte, de 
bucuria lor. lar bucuria sa respingea orice umbră. 

— Să vie şi Denisa! a spus Nina, cheam-o, te rog, pe 
Denisa! 

— La desfacerea generală! a adăogit Ţaki, bătând 
darabana pe capacul sipetului cu cercuri de fier. Arici o 
dată! Arici de două ori... 

Denisa a intrat într-un capot de noapte liliachiu şi şifonat, 
cu acelaşi surâs sceptic şi ironic al tuturor. 

— Ce e, mamă-mare? 

— Stai lângă mine, Denisa! Mai întâi la tine m-am gândit... 
Cele mai multe sunt pentru tine... „Am să fac o indigestie 
după un consum intens de beltea de gutui! - a gândit 
Denisa. Aceasta n-aşteaptă!” Şi s-a aşezat pe scaunul de 
lângă Raluca Stahu, cerând o ţigară de la Radu, aprinzând 
şi zâmbind sarcastic cu braţele încrucişate pe piept. 

Dar când mama-mare a deschis lacătul şi încuietorile, când 
a scos la iveală sulurile de borangic, de olandă, de mătăsuri, 


blănile, catifelele, besectelele şi cutiile pluşate, un lacom 
neastâmpăr a trecut prin toţi şi toţi au strâns cerc. 

— Ce te-nfigi? se răsti [aki, câtre Nina. Cum văd, mai mult 
pentru voi, fustoaselor, erau pietrele de moară. Pietre de 
moară, pentru pietrele din casă... 

Raluca Stahu tot n-a auzit ori tot s-a prefăcut că n-aude. 

A început distribuţia, consultându-se cu fiecare: 

— Batistul de olandă, pentru cămăşile tale, Ticuţă... Îţi 
place? Cornelia... Feţele acestea de masă cu dantela lucrată 
de mine... Cred că mătasa aceasta, tu o vrei, Denisa? 
Nina... 

Toţi pipăiau, trăgeau, încercau rezistenţa şi calitatea 
materialului ca din cupoanele de solduri de la marile galerii. 
Dacă Raluca Stahu i-ar fi privit cu ochi reci, nu cu ai 
bucuriei sale, ar fi suspendat desfacerea generală din acea 
seară, atât de brutal se înscria aviditatea pe toate figurile 
dezmorţite din apatia lor. Dar bucuria sa transfigura în 
nobilă bucurie şi nesaţiul respingător al celorlalţi. Cornelia, 
uitând aventuroasa existenţă a faimoasei Cleo de Merode, 
îşi exercita autoritatea maternă, confiscând din mâna 
copiilor un sul de mătase, o blană la care ar fi râvnit de mult 
şi pe care n-o mai spera. 

— Staţi, copii! Îi opri Raluca Stahu, cuprinsă de un fel de 
vertej al înseninării pe care i se părea că a adus-o în casa 
unde atmosfera o înăbuşea de-o săptămână. La urmă, toate 
acestea vi le împărţiţi voi între voi, după înţelegerea 
voastră... Şi după cum au să hotărască Ticuţă şi Cornelia... 
Am altă împărţeală, pe care ţin s-o fac eu cu mâna mea! Să 
venim toţi mai la lumină, la masă, sub candelabru. 

A deschis pe masă besactelele şi cutiile pluşate, cu lanţuri 
de aur, cruciuliţe, inele, cercei şi brățări. Toate erau legate 
de-o amintire, de-un nume, de-un eveniment. Odoare de la 
mama şi de la bunica ei, daruri primite de la răposatul ei, 
brățări şi inele pe care le-a purtat la nuntă, la balurile din 
târgul său, în tinereţea de acum cincizeci de ani, când 
dansa menuet şi gavote, vals şi mazurca poloneză, la 


seratele de la Prefectură şi de la Cercul militar. Pe toate le 
mai pipăia încă o dată cu degetele osoase, desprinzându-se 
de ele cu o fericire întinerită la gândul că le poate restitui 
tinereţii. 

— Aceasta e pentru tine, Cornelio! Aceasta pentru tine, 
Denisa. Şi aceasta! Şi aceasta! uite şi ceva pentru tine, 
Nina, când ai să fii mare... Radule... 

Dintr-o cutie s-au rostogolit napoleoni, lire şi ducați de aur. 

— Nu! a spus culegându-i şi trăgând spre dânsa cutia... 
Aceştia pentru mai târziu... După moartea mea... Acum, 
doar câte-o piesă de fiecare, ca să nu vă stric inima... O 
amintire... 

— Amintire? a pufnit a râde Ticuţă. Ştii, mamă, cât face o 
amintire ca aceasta, astăzi, la bursa neagră? O liră de aur? 
o monedă jubiliară de o sută de lei? De lei aur? 

— Nu ştiu, Ticuţă! a răspuns ea, alegând pentru fiecare o 
monedă. Nu la preţul lor mă gândesc. Le-am tot adunat, ştii 
tu, de când erai un băieţandru cu pantalonii scurţi... An cu 
an s-au strâns, câte nici nu-mi închipuiam... Parcă erau mai 
multe, Ţaki! Ia vezi tu, te rog, dacă n-au mai căzut pe jos? 

Ţaki avusese grijă cu dexteritatea de prestidigitator, să 
prindă o liră din cursa de-a lungul mesei şi s-o mistuie în 
podul palmei. S-a aplecat sub masă şi a mai cules una. Le-a 
strecurat pe amândouă în buzunar şi a declarat fără să 
clipească: 

— Nu mai este nimic, mamă-mare! [i s-o fi părut... la să-ţi 
arăt eu mai bine o scamatorie! 

Înainte de a apuca Raluca Stahu să pună capacul cutiei, 
Ţaki a băgat mâna înlăuntru, a scos o piesă, (sau parcă erau 
două?) a ridicat-o delicat în vârful degetelor, a suflat asupra 
ei şi a făcut-o nevăzută, întorcând palma pe-o parte şi pe 
alta. 

— Mai este, mamă-mare? Să ţi-o scot eu de unde ai 
ascuns-o! 

Şi i-a scos-o dintr-o ureche, punând-o în buzunar şi 
proclamând cu de la sine autoritate: 


— Pentru aceasta, cred că mai merită Ţaki o amintire 
supliment, mamă-mare! Zis şi făcut! 

— Ţaki! a rostit Denisa apăsat, privindu-l curios, cu ochii 
micşoraţi. le rog scuteşte-ne de reprezentațiile tale, ca să 
nu-ţi fac o percheziţie... Mamă-mare, ascultă-mă pe mine şi 
pune capacul! 

Raluca Stahu a aşezat capacul, iar cutia de lemn i s-a 
părut deodată o răcliţă în care a închis trupul unui copil 
mort. Să fie adevărat ce i-au văzut ochii? O mare mâhnire a 
pogorât în ea şi atunci a băgat de seamă că nimeni nu-i 
mulţumise şi că tot ce era înscris pe figura lor nu se putea 
numi bucurie. 

Îşi trăseseră fiecare darurile lor, apărându-le de nesaţiul 
celorlalţi cu ochii zăvozilor care-şi îngroapă oasele, gata să 
mârâie; le pipăiau, le evaluau, le încercau, gândeau la 
transformările pe care să le pună în valoare, se uitau la 
depozitul movilit în faţa celui de alături pentru a se 
convinge că n-au fost frustaţi, mai aşteptau să se deschidă 
încă vreo cutie, le tremurau convulsiv degetele şi nervos 
glasurile; - dar s-o aline cu o mulţumire din inimă, cu o 
sărutare spontană pe obrazul oblong, pe mâna osoasă, 
bătrână şi darnică, la aceasta nu se gândise încă nimeni. 

X. 

APARIAMENTUL 86 

EL. 

EA. 

SCENA ÎNTÂI-MUTĂ. 

Strada. Noapte. Ceaţă. 

Ieşire de la spectacol. De la premiera unei drame care a 
avut succes şi al cărei autor a fost frenetic aclamat la 
rampă. 

Automobile foarte puţine, circulând prudent cu farurile 
oarbe în pâcla scămoasă, umedă, putredă. Dar spectatorii 
pietoni au uitat să se scandalizeze de această mizerie. 
Discută aprins succesul piesei. Se aud din nevăzut, din 
ceaţă, exclamaţii după un anume diapazon admirativ al 


publicului din Capitală: „A învârtit-o bine, mehenghiul! 
Dădu lovitura! Asta face serie două luni cu casa închisă! De 
unde ciupi ideea de la actul doi, monşer?” 

EL tace. 

EA tace. 

Păşesc amândoi alături, fără să-şi strângă braţul. La un 
moment dat, EL s-a apropiat, a sprijinit-o să urce bordura 
trotuarului; imediat şi-a desprins mâna. Gest strict mecanic. 
Reflex. 

EL e ros de succesul confratelui, deşi se sileşte să 
recunoască indiscutabile calităţi piesei - ideea originală din 
actul doi, sobrietatea şi naturaleţa dialogului, un etern 
conflict uman împrospătat de-un sentiment tineresc şi de- 
un suflu de autentic dramaturg mai vârtos se înverşunează 
pe scenele şubrede. Nu le iartă. E sigur că EL ar fi făcut 
piesa altfel. Desăvârşită! 

EA suferea din alte pricini. În primul rând e nemulțumită 
că se întoarce de la succesul altuia. Ar fi vrut ca piesa 
aceasta s-o fi scris EL. Dar mai poate scrie EL ceva? E un 
ratat. O mare deziluzie! S-a născut pentru o carieră de 
perfect contabil, nu de dramaturg: 8 şi cu 9, 17; scriu 7 şi 
rețin 1... A văzut-o şi a salutat-o Toby. Întâia oară după trei 
ani... Nu s-a schimbat deloc. Era anturat de-un grup 
numeros. Dânsul vorbea şi ceilalţi îl ascultau, aprobând, 
râzând, flataţi de atenţia pe care le-o acorda un om care în 
trei ani şi-a făcut o carieră atât de strălucită în diplomaţie. 
De ce i-o fi refuzat EA mâna? I s-a părut că, vorbind, o 
urmăreşte cu ochii şi o întreabă: „Ei, ce e cu geniul tău? 
Unde sunt glorioasele succese?” A întors ochii, muşcându-şi 
buzele. Îşi mai muşca buzele şi fiindcă, trecând în revistă 
toaletele din loji, din fotoliile de orchestră, i s-a părut încă 
mai banală rochia ei. E a treia premieră din această toamnă 
la care apare cu aceeaşi rochie, în vreme ce toate se 
fandosesc numai în modele care nici n-au fost încă expuse. 
Şi maimuța aia nesuferită cu ochii apropiaţi de rădăcina 
nasului, nevasta autorului, ce se mai foia şi mai saluta din 


lojă, parcă ea scrisese piesa! Să nu te strângă de gât? 
Gelozia, invidia, rivalitatea, o fac să-şi scormonească 
animozităţi vulgare, în noţiuni vulgare. Simte şi gândeşte ca 
Lenuţa. 

În dreptul restaurantului CONTINENTAL încetinează 
paşii. Aşteaptă un cuvânt, o întrebare, o propunere. 

EL însă, dimpotrivă, grăbeşte. Nici nu vrea să privească 
spre intrarea unde alţi spectatori se îmbulzesc, fac coadă, 
vociferează, hohotesc, se cheamă, fac loc doamnelor, se 
îndeamnă cu replici din textul piesei. 

Aşadar; nu-şi permit nici luxul unui „medianoche”, o 
friptură, salată, brânză, câteva fructe, o butelie de vin? 
Viaţa lor aceasta va fi de acum, echilibristică bugetară: 17 şi 
cu 6, 23; 23, scriu 3 şi rețin 2. 

EA îşi muşcă din nou buzele. 

EL muşcă din capătul ţigării. 

Merg amândoi în ceaţă, tăcuţi, contrariaţi, reciproc ostili şi 
ostili, universului. 

Nu se întorc de la o reprezentaţie unde au vibrat fie şi 
efemer spectatorii; nu se întorc de la ceva frumos şi rar, de- 
o pură nobleţe, care două ore i-a făcut să uite trivialul 
cotidianului, care a subliniat vulgaritatea şi mediocritatea 
existenţei într-o ficţiune consolatoare. 

Se întorc de la o catastrofă. Un eşec personal. Căci 
aplauzele, reţeta, elogiile, au fost pentru altul, pentru altul 
vor fi cronicile de mâine, interviul cu fotografia interiorului: 
d. X, autorul piesei care a obţinut ieri-seară un strălucit 
succes şi spirituala d-na X, soţia autorului, în artisticul 
apartament unde etc., etc. 

Orbecăiesc în ceaţă, împuţinaţi, meschinizaţi, devoraţi de 
pizmă. 

EL aruncă toată vina pe EA. 

EA, toată vina pe EL. 

La intrare, EL a deschis în holul blocului cutia de scrisori şi 
a privit iritat la inscripţiile de pe plicuri. Le-a mototolit în 
buzunar. Aceeaşi şi aceeaşi poveste. Avize de la bancă, 


termenele ratelor, furnizori care ţin să-i amintească înainte 
de 15 ale lunii că există şi că aşteaptă şi dânşii probe 
palpabile de existenţă de la EL. 

EA se preface că nu vede, tocmai fiindcă pentru 
majoritatea acestor crize poartă dânsa o precisă şi 
culpabilă răspundere. În aşteptarea liftului caută ceva în 
poşetă, îşi examinează un buton de la mănuşă slăbit în aţă, 
se uită atât de încruntat la Tody, vechiul lift-boy care a 
trecut la serviciul de noapte, încât Tody se întreabă cu ce 
potlogărie îl vor fi prins locatarii de la 86. Amândoi se 
gândesc că astă-seară, celălalt, ceilalţi EL şi EA, 
sărbătoresc succesul la o masă cu amicii şi interpreţii, 
închină cupe de şampanie; acasă îi aşteaptă desigur flori, 
mâine bileţele şi telegrame de felicitări, telefoane, prieteni 
care i-au uitat şi revin atraşi de mirajul celebrităţii. 

De afară năvălesc valuri de ceaţă, când se deschide uşa şi 
intră alţi locatari întârziaţi. Vin şi aceştia tot de la premieră. 
Discută gălăgios tot despre succesul piesei. Începe să 
devină agasant. Obsedant. Un început de delir al 
persecuției. 

SCENA A DOUA. 

Cameră de dormit. Mobilă modernă de trandafir de la 
Szekely & R&ty (rata la 1 decembrie). Lumină indirectă. 
Nici o floare. Idioata de Lenţa a uitat şi paharele cu apă. În 
schimb, pe plapomă, în evidenţă, alt aviz de la proprietarul 
apartamentului. Pe mesuţa de la căpătâiul lui, câteva cărţi 
un tom din teatrul lui Shakespeare, alte volume de 
literatură şi critică. Pe măsuţa de la căpătâiul ei, ultimele 
magazine de modă - cele pariziene cam anemice şi nu prea 
noi, sosite cu întârziere, ca dintr-o ţară sub ocupaţia 
inamicului. 

EL.- Nimeni nu poate contesta că a fost un succes frumos 
şi meritat. 

EA.- Te cred! 

EL.- Deşi... 

EA.- Deşi? 


EL.- Deşi eu aş fi scris altfel unele scene... 

EA.- scoţându-şi rochia peste cap şi zâmbind cu o afectată 
compătimire. 

— O cred şi aceasta! Îmi imaginez cum ai fi scris unele 
pasaje altfel: 17 şi cu 5, 22; 22 şi cu 7, 29; 29 şi cu... 

EL.- Mai conteneşte, muză-muzicută! De ieri vorbeşti tot 
cifrat... Ai putea să te angajezi la serviciul de contraspionaj, 
pentru descifrarea criptogramelor... 

EA.- Eu? Eu vorbesc cifrat? O fac numai de ieri şi numai ca 
să simţi şi tu cât e de amuzant! Căci tu o faci de câteva 
luni... Încât mă adaptez pasiunilor tale. Soţia ideală! Ecoul 
fidel al soţului! De ce te plângi? 

(Pe marginea patului îşi jupoaie ciorapii de pe picior, îi 
cercetează în zare dacă nu s-a dus un ochi, îşi cercetează 
pe urmă o bătătură recentă care a luat proporţiile şi 
aspectul alunelor americane). 

EL.- În actul al doilea sunt în orice caz două scene, chiar 
trei, care au să rămână pagini de antologie dramatică. 
Trebuie s-o recunoaştem. Atunci când ea îşi ridică fetiţa pe 
genunchi şi când... 

EA.- Ai văzut ce rochie a arborat nevasta lui Titi Stănescu? 
Parcă n-ar avea oglindă acasă să se vadă! Rochia 
admirabilă, culoarea delicioasă, cupa de o splendoare; dar 
nu pentru o mutră ca a ei şi pentru vârsta ei! Cum nu s-or fi 
simțind unele femei? Eu nu le înţeleg... 

EL.- Pe urmă întreg finalul actului doi, iese din comun. 
Trebuie s-o mărturisim... 

EA.- Şi pe infecta aia de Lilia Petrino, care stă în bloc, aci, 
o văzuşi ce se mai furlandisea? Schimbă blăni după blăni şi 
n-am văzut-o de trei ori cu aceleaşi bijuterii! De unde, 
dragă? 

EL..- Poate că începutul actului trei cam trenează... Dar 
imediat, după scena a treia, intră în ritm, te prinde... Nu! 
Toată acţiunea e condusă magistral, orice s-ar spune... 

EA.- Mă întreb cu cine dracul trăieşte Petrinoaia asta, de-o 
înţoleşte şi-o umple de juvaieruri, parcă le-ar cumpăra de la 


piaţă cu ocaua? Văzuşi ce perle? Un colier de ăla costă două 
milioane pe puţin şi rochiile! Infectă, infectă! Dar trebuie să 
recunosc că se îmbracă impecabil... Are un gen alei. Pe 
când nevasta lui Zambi, îţi plăcu? Nevasta Negusului în 
persoană! 

EL.- fără să-şi amintească visul de astă-noapte, însă sub 
imperiul unei subconştiente reminiscenţe din 
extravaganţele acestui vis, care poate nu erau atât de 
extravagante în esenţa lor, o priveşte ciudat, zâmbind. 

— Muză-muzicuţă! Renunţă niţel la rochia nevestei lui Titi 
Stănescu, la blănile doamnei Petrino, la toaleta nevestei lui 
Zambi! Eu vorbesc una, şi tu! Mai degrabă te pasionează pe 
tine rochia pe care o purta nevasta lui Shakespeare şi cum 
era născută, decât Hamlet, Romeo şi Julieta, Regele Lear... 

EA.- Şi ce-ar fi, chiar dacă m-ar pasiona rochiile pe care le- 
a purtat nevasta lui Shakespeare la premiera lui Hamlet şi a 
lui Othelo? Cred că nu umbla goală! Nici cu cotrenţele 
mele, de fac a treia premieră cu aceeaşi rochie! N-ai 
observat că nici nu m-am mişcat din loc în antracte, numai 
ca să nu mă măsoare toate balcăzele, care după ce că-s 
nişte ciume, îşi permit să se îmbrace numai la Weiser, la 
Suzy, la Maryse? E ultima premieră pe care o vede rochia 
asta... Finish! Am s-o dau Lenţii... N-ai să-mi spui mie că 
Shakespeare îşi târa nevasta la teatru în nişte zdrenţe! 

EL.- Nu spun... 

EA.- Nu spui, dar surâzi mefistofelic! Chiar că te şi prinde! 
Ce găseşti de râs? 

EL.- Mă gândesc că Shakespeare nu-şi târa nevasta la 
teatru, nici în zdrenţe, nici în toaleta doamnei Titi Stănescu, 
muză-muzicuţă! O lăsa în plata Domnului, acasă, la 
Stratfort-pe-Avon. Şi el îşi vedea de teatrul său, la Londra. 
Probabil că numai aşa, datorită distanţei pusă între el şi 
inamicul numărul unu, a izbutit să scrie Hamlet, Regele 
Lear, Visul unei nopţi de vară... 

EA.- O lasa acasă? Cum să n-o lase, dacă era bucătăreasă 
şi nu-i dădea mâna s-o scoată în lume? 


EL.- Nevasta lui Shakespeare era bucătăreasă, muză- 
muzicuţă? lată ceva nou... 

EA.- Dar ce era? Prinţesă? Cum era născută, dacă eşti atât 
de savant? 

EL.- Cum era născută, nu ştiu. Ştiu atât, că era pur şi 
simplu soţie legitimă. De profesie casnică. Ca tine, muză- 
muzicuţă! 

EA.- Mersi! Acum mă compari şi cu nevasta lui 
Shakespeare... Cu o bucătăreasă... 

EL.- lar bucătăreasă? 

EA.- lar bucătăreasă. Nu te mai preface a te mira. Adică 
vrei să-mi spui mie că Shakespeare nu trăia cu o 
bucătăreasă şi că nu-i citea el piesele înainte de a le 
prezenta comitetului de lectură? Am citit eu cu ochii mei 
într-un foileton... 

EL.- Te-au înşelat ochii, muză-muzicuţă. Poate vrei să 
vorbeşti despre bucătăreasa lui Molicre. 

EA.- Shakespeare, Molicre, totuna... Să admit că Molicre... 
Pretinzi că Molicre nu se însurase cu bucătăreasa? 

EL.- Pretind că nu! 

EA.- Desigur! Solidaritatea voastră, a bărbaţilor! După ce 
că sunteţi capabili de toate turpitudinile, vă mai şi apăraţi 
unul pe altul, Pfui! Cum a putut el un om de talia lui Molicre 
să ia de nevastă o bucătăreasă? Ca şi cum ai lua tu de 
nevastă pe Lenţa! De altfel, ce mai vorbesc? Nici nu m-ar 
mira! 

EL.- lar faci o dublă confuzie, muză-muzicuţă. 

EA.- Nu mă trata de sus, pe tonul acesta de Je sais tout! 
Confuzii, confuzii! Las-o mai moale. Ce confuzie? Adică nu s- 
a însurat Molicre al tău cu bucătăreasa? 

EL... Regret că mă sileşti să te contrazic, dar persişti în 
dubla ta confuzie, muză-muzicuţă! Nevasta legitimă a lui 
Molicre era actriţă, nu bucătăreasă. Armanda Bejart, 
actriţă... Poţi verifica în orice manual de istorie literară. E 
drept că atât de bine se înţelegea cu dânsa ca soţie şi 
companioană intelectuală, după o regulă care în menajuri 


se vede că nu face excepţie nici un caz la o mie, încât 
prefera să-şi citească piesele bucătăresei, nu nevestei- 
actriţe! 

EA. Triumfând. 

— Vii tot la vorba mea... Trăia cu bucătăreasa! Legitim- 
nelegitim, trăia cu bucătăreasa, domnul Molicre, marele 
Molicre! Ca să vezi care sunt celebrităţile dumitale! 

EL..- lartă-l pe domnul Molicre, pe marele meu Molicre, 
muzămuzicuţă! I-a scos destul sufletul legitima lui, 
Bejareta, ca să i-l mai scoată şi legitima mea! Nu trăia cu 
nici o bucătăreasă, muză-muzicuţă, fiindcă bucătăreasa lui 
era o femeie venerabilă, care putea să-i fie mamă. 

EA.- Atunci avea şi apucături incestuoase! 

Nu mă surprinde. 

EL.- Nu te surprinde, muză-muzicuţă? Pentru rectificarea 
adevărului istoric şi ca să nu povesteşti şi altora enormităţi, 
cum ţi se întâmplă când luneci pe panta erudiţiilor literaro- 
artistico-teatrale, e bine însă să ştii că Molicre îţi citea 
piesele venerabilei bucătărese, fiindcă reprezenta pentru el 
publicul, publicul cel mare, cu bunul-simţ şi reacţiile 
publicului... Poate nu făcea prost. 

EA.- Dacă nu făcea prost, poftim, sună! Sună să vie Lenţa, 
treci cu ea în birou şi citeşte-i tragedia ta în trei acte şi în 
versuri... Sau du-te în camera ei, ca să n-o deranjezi! 

EL. Îmbrăcându-şi pijamaua şi privind-o îndelung cu ochii 
mâhniţi, de pe-un taburet lângă oglindă. 

— Îţi dai tu seama ce inepţii vorbim noi de un sfert de oră, 
muză-muzicuţă? 

EA.- Din cauza mea? 

EL.- Dar dintr-a mea? Aş fi avut atâta dor să vorbesc 
despre altceva, dragoste... Am surprins ceva josnic în mine 
toată seara... Aplaudam, dar nu din toată inima... Pe drum 
mă irita succesul altuia... Şi aci, acasă, cu tine, am încercat 
să-mi fac un examen, să mă reabilitez în ochii mei... 
Altădată discutam o piesă, o carte, ne bucuram, admiram, 
ori ne scandalizam împreună... Acum ai luat-o de la început 


pe tema rochiilor doamnei Stănescu, Petrino, Zambi, ca să 
ajungem la nevasta lui Shakespeare şi la bucătăreasa lui 
Molicre... Aceasta e tot ce mai avem a ne spune, când 
rămânem între patru ochi? 

EA. Opacă la acest apel. 

— Poftim! spune... 

(Se introduce sub plapomă şi încrucişându-şi mâinile sub 
cap, aşteaptă cu ochii în tavan). 

EL.- Este adevărat că iubirile mari au rămas mari numai 
fiindcă iubiții au murit înainte de a le muri iubirea... Hero şi 
Leandru, Romeo şi Julieta, Charlotta şi Werther, Manon şi 
Des Grieux, Paul şi Virginia... Pe mesuţa mea de noapte se 
află o cărţulie rară. Am să te rog s-o citeşti când te-or lăsa 
să răsufli rochiile doamnelor Titi Stănescu, Petrino, Zambi; 
s-o citeşti şi să meditezi la dânsa, dragoste! O carte din 
tinereţea lui Alexandre Dumas-fils. Acolo, îşi imaginează el 
că un prieten bătrân al lui Bernardin de Saint-Pierre, un 
savant pe care cărţile nu l-au uscat, a plecat într-un fel de 
anchetă cum s-ar spune astăzi, să afle din gura autorilor, ce 
s-a întâmplat cu adevărat din adevărații eroi ai celor trei 
romane celebre de iubire: Werther, Manon Lescaut, Paul şi 
Virginia... A mers să-l întrebe pe Goethe, pe Abatele 
Prevost, pe Bernardin de Saint-Pierre... lar rezultatul a fost 
din cele mai detestabile. Eroii, adevărații eroi, nu 
muriseră... Trăiau... Şi trăiau pentru sinistre 
deznodăminte... Tustrele perechile au sfârşit în căsnicie... 
Supremul şi imposibilul lor vis, în romane paralizat de 
obstacole; în realitate, a murit gâtuit de realitate... Trei 
căsnicii! Cu excep-ţia menajului Charlotta-Werther, care va 
fi avut mizeriile sale, dar secrete, pe ceilalţi eroi ce-i 
aştepta? Manon, sătulă de Des Grieux, se îndrăgosteşte de 
Paul; Des Grieux, sătul de Manon, o seduce pe Virginie... 
Viaţa cade în mediocritatea larvelor... Werther se căzneşte 
să înnoade bugetul de la o lună la alta; Charlotta are o 
chestie cu Lenţa ei şi nu poate dormi din pricina toaletelor 
pe care le arborează Manon... De aceasta m-am temut, 


dragoste, în ceasurile noastre de atunci, când altceva 
aveam a ne spune şi altceva ne spuneam... Ce-am ajuns noi? 
Ce-a ajuns iubirea noastră? Un menaj cum probabil sunt 
zece în blocul acesta, o sută de mii în Bucureşti, un milion în 
România, câteva zeci, sute de milioane, în cele cinci 
continente... 

EA. Care n-a fost deloc sensibilă la acest apel. 

— Iar cazi în cifromania ta? Tabla lui Pitagora. 

EL.- Da, muză-muzicuţă! Iar cad în cifromania mea! Atât ai 
înţeles? Aceasta ţi-a sunat ţie, în tot ce ţi-am vorbit? Ce bine 
spune Bernardin de Saint-Pierre, când se justifică de ce şi-a 
ucis eroii celei mai eterne dragoste din literatură! „jai 
prouve avec leur mort ce que je ne pouvais prouver avec 
leur vie”. Şi viaţa noastră este tot un fel de 
demonstraţiune... O seară ca aceasta poate purta 
menţiunea: Ceea ce era de demonstrat! 

EA.- Acesta aveai să-mi debitezi? Mai bine le-ai păstra 
pentru piesele tale, în loc de 24 şi 7, 31; 31 şi cu 4, 35; 35 
scriu 5 şi ţin 3... (deschizând „Marie Claire” şi foiletând cu 
popasuri la diverse imagini şi la explicaţiile în text: „Ce gilet 
de velours ajoute une note nouvelle et coquette r la plus 
simple des robes. Metrage: 1 m. 10 en 1.30... Pitie pour les 
bas! Pas de laisser-aller!)” Dacă pleacă Lenţa, trebuie să 
dăm un anunţ la mica-publicitate. 

EL.- Vom da. 

EA.- Nu uita termenele de la 15... Mai sunt 7 zile. 

EL.- Nu voi uita. 

EA.- Ai aerulcă mă trădezi? 

EL.- Falsă impresie muză-muzicuţă! 

(Se introduce şi el sub plapomă şi deschide o carte. 
Amândoi şi-au întors spatele). 

EA. Continuând a foileta „Marie Claire” - Numai de-ar 
trece ceața de-afară! Mâine am de alergat în zece locuri. 

EL.- Să sperăm că această ceaţă de-afară va trece. 
Rămânem să orbecăim în cealaltă, pe care n-o mai risipeşte 


nici un vânt, nici un soare... Ceaţa în care ne vom târi până 
la judecata de apoi... 

EA.- Eşti crispant cu literatura aceasta bună pentru 
colecţia romanelor de 15 lei! 

EL.- Şi-mi spui mie că sufăr de cifromanie! Ce-i asta la tine 
altceva decât pitagorită cronică? La fiecare 10 cuvinte, o 
cifră... 15 lei... la 15 ale lunii... 7 zile. 

EA.- A propos de 7... Duminică ar trebui să duc un cadou 
fetiţei lui madam Zambi. Strâmbăturii şi afectatei ăleia de 
Zizi. Împlineşte 7 ani... Un fleac, orice-o fi, numai să mă 
achit. Ai 1000 lei disponibili? 

EL.- Am, n-am, trebuie să-i găsesc. Dar vezi că tot în 
cifromanie te zvârcoleşti şi că de cifromanie nu poţi scăpa? 
7 ani... 1000 lei... 

EA.- Ţi-ai pus în gând să mă exasperezi? Ca s-o curm: 
noapte bună! 

EL.- Noapte bună, muza mea. 

A DOUA NOAPIE. 

Ceaţa mucedă şi mâlie, vâscoasă, s-a prelins peste oraşul 
întreg. 

Treptat îl îneacă. 

Îl diluează treptat. 

A lichefiat profilul solid, geometric, precis al zidirilor. 
Leagănă parcurile în afund gelatinos de aquarii. Înfăşură 
lampadarele în putrede broboade de alge. 

Acum toate luminile sunt gălbii, purulente, bolnave: 
Respingătoare ulcere, în ude, soioase bandaje. 

Mâăzga aderentă absoarbe mat sunete de paşi, glasuri, 
ecouri, umbre; după ce încă din ceasul tulbure, vineţiu, al 
amurgului a mistuit edificii, statui şi pieţe - dizolvându-le 
toate şi tot, într-o lume fantomală, fără contur şi dimensiuni, 
oarbă, fără stea cardinală. 

Trecătorii vin de nicăiri. Merg oare încotrova? 

Apar numai o clipă, nebulos, cu paşi neauziţi, de gumă, 
ectoplasme coagulate din pâclă şi îndată restituite pâclei. 


Încă un bec care s-a stins. Şi altul. Şi altele. Tot oraşul se 
cufundă iremediabil în bezna umedă, lacustră a erelor 
primordiale. 

A fost mai întâi ca o şerpuire de moi şi inofensive 
tentacule, înaintând viclean din smârcurile mărginaşe, 
deşirându-se pe uliţi cu magherniţe strâmbe, maidane şi 
cârciumi, lunecând sinuos, lăţindu-se, contractându-se, 
aşteptând imobile într-o pauză de reculegere, pornind din 
nou, apropiindu-se pâşin, lihnit, vorace, spre bulevardele 
vaste din centru, cu ale lor somptuoase restaurante, baruri 
şi teatre, săli de concert şi ambasade cu recepții de gală, 
unde femei în cape de hermină, descind spectacular, albe şi 
late trepte de marmoră. S-ar fi spus că mocnitele duhuri ale 
întunecimilor veşnic înmiasmate din cartierele mocirloase, 
flămânde, calice, cu tuset de oftică şi scâncet de prunci şi 
scrâşnet de măsele; s-ar fi spus că toată mizeria, 
deznădejdea şi răzbunătoarele invidii dospind în tăurile 
toamnei hâde de-acolo, care împresură Capitala cu o 
centură de ură vrăjmaşă, neînduplecată, ucigaşă, s-ar fi 
spus că toate acele asmuţate instincte de nimicire, s-au 
scurs în asemenea tentacule ale beznei, mânându-le să 
smulgă luminii parcelă cu parcelă, să prăvale în aceleaşi 
hăuri de smoală, bulevard cu bulevard, să gâtuie 
provocatoarea orgie a lampadarelor, să zdruncine 
multicolorele firme şi vitrinele de huzurelnic belşug, să 
năruie semeţele clădiri cu fulgurante inscripţii de neon pe 
frontispiciu, verzi, roşii, violete, albastre! 

O noapte şi o ceaţă complice, precedând răfuielile şi 
vindictele, şi expierile sociale. 

Pe urmă, când tenebrele s-au instalat deplin, când au 
sfârşit de nivelat case, străzi şi pieţe, de suprimat vitrine şi 
firme cu incandescente, aeriene, volatile palpitări de 
iluminaţii festive, oraşul a fost deodată, periferie şi centru, 
îndeopotrivă de negru, neliniştitor şi lugubru. 

Trecătorii vin de nicăiri. Merg oare încotrova? 


Se desfac din ceaţă. Gesticulează bizar. Îi hăpăie ceața 
bizar. 

Trec ca prin viaţă. Vin de nicăiri, şi n-o ştiu. Merg spre 
nicăiri, şi n-ar crede-o. 

Unul s-a oprit şi întreabă ceva. S-a rătăcit. Mai păstrează 
amăgirea naivă că s-ar găsi cineva să-i spună care e calea 
cea bună şi unde duce. 

Iar celălalt, măcar că orbecăieşte şi el în ceaţă, i-o spune 
totuşi cu încredinţată tărie de călăuză: 

— Mergi tot înainte... Ai luat-o bine! 

— Mulţumesc... Pe negura aceasta, înţelegi şi dumneata! 
Îmi făcea impresia că mă învârt pe loc... 

— Tot înainte. Pe-aci, pe lângă Carlton. 

— Acesta e blocul Carlton? Atunci ştiu. Mulţumesc. 

A plecat înainte, în ceaţă. Celălalt merge în direcţia opusă, 
tot înainte, în ceaţă. 

Pe cerul orb, nici o stea cardinală. A doua noapte, fără nici 
o stea. 

Dar iluzia e pentru fiecare că în bezna din ceaţă, ca şi în 
cea din viaţă, îi luminează dinlăuntru o stea cardinală, 
numai a lor, pentru dânşii nestinsă, pentru dânşii 
mântuitoare. 

— Atunci ştiu! Tot înainte... Am luat-o bine... Arar se 
aventurează un automobil, dibuindu-şi calea cu încetineală 
de melc. O birjă fantomă, cu caii fantome, rătăceşte pe-o 
stradă fantomă. Se cheamă şi îşi răspund tusete hârcâite în 
jilava noapte. Pentru cine mai fluieră oare un semnal de 
vardist? 

Sunetul metalic n-a săgetat prea departe. A amuţit brusc 
strangulat în văzduhul de scamă zoioasă. Poate a căzut ca 
un şarpe subţire şi rece, mort, pe asfaltul ud. Poate că 
vardistul îl caută bâjbâind cu talpa cizmei în mâzgă, să-l 
bage îndărăt, în ţicnal, pentru o noapte mai prielnică, 
senină, sonoră, când şuierul spintecă bulevardul orizontal, 
sprinten, strident până la capul Podului. 


— Unde naiba mai dispăru şi blocul ăla, Carlton? mormăie 
de astă-dată un glas răguşit, de chefliu. Parcă-l înghiţi 
pământul! 

— Nu-l înghiţi pământul, Alecule! Aci e, la dreapta. 

— La dreapta? Întrebă neîncrezător chefliul, cumpănindu- 
se. (Nu i se lămureşte silueta clătinată, dar după glas şi 
intonaţie, după sughit, oricine ar jura că se cumpăneşte pe- 
o margine de trotuar lunecos, ca un echilibrist excentric pe 
buza cascadei Niagara)... La dreapta? Unde-l vezi tu, la 
dreapta, mă Năiţă? 

— Nu-l văz. Ştiu însă că la dreapta trebuie să fie... 

— Aha! Trebuie să fie? Dacă trebuie să fie, unde-i? Mă, 
Năiţă! Blocul ăsta e ca steaua care-a răsărit... Era pe când 
nu s-a zărit, azi îl vedem, şi nu e! Adică vorba vine... Îl 
vedem? Cu ce-l vezi tu, mă Năiţă? Cu lupa? Cu 
microscopul? Cu razele Roentgen? 

— Cu ochii minţii, Alecule! 

— Aha! Cu ochii minţii? Mă, Năiţă, mai vezi tu cu ochii 
mintii ce locuri virane cu bălării şi ce vizuini de troglodiţi 
erau p-acilea acum câţiva ani? Când ne-am întors noi de la 
sindrofie cu Frusica, de şi-a pierdut ea jartiera tocmai pe 
locul unde-i blocul Carlton! Cine-ar fi crezut atunci, că din 
jartiera ei o să răsară ditai zgârie-norii? Numai că nu-l văd! 
Cât e de mare şi de americănesc, nu-l văd! Mă, Năiţă, ce s-o 
fi făcut oare Frusica noastră? 

— Auzii că s-a măritat cu maiorul. 

— Atunci, nici o grijă! I-a cumpărat el maiorul altă jartieră. 
S-o samene şi p-aia, să crească alt bloc... Că era bună de 
jartieră. Frusica... Jartiera şi blocul... Mă, Năiţă, de ce nu 
mergem noi acasă? 

— Aia mă întreb şi eu... 

— Să-ţi spună Alecu de ce! Fiindcă ne-am îmbătat grozav. 
Şi fiindcă acasă ne-aşteaptă inamicul numărul unu! 
Legitima... Grozav ne-am mai îmbătat! Asta e vreme de 
beţie. De oftică şi de beţie... l-auzi ce mai chihăie unul! 
Scuipă, camarade, scuipă plămânul că-ţi dă statul altul nou! 


Statul nou îţi dă alt plămân nou-nouţ să poţi striga: Ura! 
Trăiască! Mă, Năiţă, ceața să fie de vină ori vinul prefăcut al 
grecului de nu văd eu nici un Carlton? 

— Ceaţa, Alecule! Numai ceața... 

— Ceaţa? dacă zici tu, fie şi ceața... Năiţă! 

— Ei! Ce mai este? 

— Este că n-am un foc... Dă-mi un foc, s-aprind o ţigară de 
gumă c-un chibrit de gumă... loate s-au fleşcăit! Ţigări, 
creier, picioare, bălămăli... 

Flacăra a pâlpâit anemică. Mozolind ţigara şi căznindu-se 
s-aprindă, chefliul s-a scârbit grozav: 

— Ila-n te uită ce flacără! Aia e flacără, mă? Fiat lux! Mehr 
Licht... Mehr Licht! Ţi-ai găsit! Nu m-ascultă... Parcă 
suntem în mină, Năiţă! În hrubele minelor de la Petroşani... 
Cică ăştia cu războiul au inventat şi aruncătoare de ceaţă. 
Te pomeneşti c-or fi făcând experi-enţe pe ochii şi pe 
plămânii noştri, mă Năiţă! Suntem cobai şi habar n-avem. 
Năiţă, cobaiul! 

— Hai, Alecule! Hai, că ne-apucă ziua... 

— Ba nu merg deloc! Un bob zăbavă... Am o idee genială. 
Lasă-mă s-o dezvolt... Mă, Năiţă, cobaiule! Dacă am eu 
noroc să câştig la loterie, investesc tot capitalul într-o 
fabrică de ceaţă. Industrie de război. Sută la sută beneficiu. 
Îl tai pe Edison, mă cobaiule! Ce-mi umbla el cu fofârlica 
progresului? Asta e progres adevărat! Să fabrici ceaţă ca să 
chiorăşti oamenii... 

— Bine, Alecule! Hai acasă cu ideea ta genială, să n-o 
pierzi pe drum. 

— Pot s-o pierd. Nici nu-mi pasă! [i-o dau ţie... La mine 
ideile geniale curg, mă Năiţă! Nabab... Am altă idee. Adică 
de ce-aş construi eu uzină de ceaţă? Nici nu s-arată nevoie! 
Ajunge să construiesc magazii, depozite, silozuri... 
Recoltezi, faci provizii, pui la presă, ambalezi ceața de-aci 
şi-o trimiţi pe front... Ceaţă calitatea întâi, extra, garantată, 
experimentată... Concurează fără rival marfa Made în 
London. Să vezi tu, mă Năiţă, comenzile bombardându-mă 


telegrafic! Trimiteţi urgent opt vagoane de ceaţă! Două 
şlepuri de ceaţă! Alecu deschide magazia, expediază, 
prezintă facturi şi încasează. Într-un an se face 
arhimiliardar. Constituie un trust. Trustul, monopolul ceţei 
de război... Îl lasă de căruţă pe Sir Bazil Zaharof! Numai să 
ţină războiul şi să intrăm şi noi în chestie! Mă, Năiţă, 
cobaiule, mi se pare mie că tot vinul grecului e de vină, că 
prea vorbesc în bobote şi nu văz nici un Carlton! 

— Ceaţa, Alecule! Ceaţa, nu vinul. Dacă-ar fi vinul, ai 
vedea două blocuri Carlton, nu niciunul... Uite! Pune mâna 
pe zid. Ăsta e Carlton... Nu cunoşti stâlpul de la bodegă? 

— Cunosc, Nâiţă, cobaiule! M-ai convins. E ceva, ceva mai 
groscior decât piciorul Frusicăi. Na! că are şi jartieră de 
fier! Un cerc de fier... Cum s-ar spune! emblema casei. 
Ordinul Jartierei. În suvenir de amintire pentru jartiera 
Frusicâi... 

— Hai, Alecule! 

— Merg! De-acum merg. M-am liniştit. Va să zică aci e 
Carltonul? El, în persoană... Era pe când nu s-a zărit... Azi 
nu-l vedem, dar el e... Ele, sireacul! 

— Hai, Alecule! Dă drumul la compas. 

— Îi dau, mă cobaiule! Da teribilă ceaţă! Made în London... 
Sireaca Frusica, năşica blocului! Ştii tu că am avuto 
pasiune fatală pentru dânsa? Atunci când cu jartiera... Bună 
la jartieră, Frusica! Pierde-o jartieră, găseşte un maior şi 
răsare un bloc... Mă, Năiţă, cobaiule, am eu altă idee 
genială. Ia notă pe mâine! S-o căutăm pe Frusica şi s-o 
propunem patroana Municipiului... Ce arhitecţi? Ce comisii 
edilitare? Aia reconstruieşte tot Bucureştiul, fără planuri de 
urbanism... Jartiera, şi blocul! Facem o societate pe acţiuni, 
Năiţă, cobaiule! Te iau şi pe tine. Îl luăm şi pe Mielu. Îl luăm 
şi pe maior! Mă, Năiţă, cască farurile să nu-ţi pierzi 
echilibrul, că nu-l mai găseşti pe ceața ăsta! Cum nu găsi 
Frusica, jartiera, atunci... 

Cei doi se depărtează dondănind în noapte, călcând cu 
grijă să nu-şi piardă echilibrul. 


În urma lor ceața compactă pătrunde pe sub praguri, se 
infiltrează prin pervazul ferestrelor, invadează încăperile, 
sufocă răsuflările. E prezentă oriunde. Vâscoasă, 
fuliginoasă, năclie, saturată de fumul furnalelor de calorifer, 
îmbâcsită de uleiul ars al motoarelor de automobil. 

Chiar în apartamentele cele mai ermetic izolate, oamenii 
se mişcă lent, numai cu o rămăşiţă de vlagă, ca agonicii 
cobai ai chefliului sub clopotul aparatelor pentru 
experimentat gazele toxice. Glasurile abia îngână firave şi 
istovite cuvinte. Pe sub pleoapele care ustură, privirile s-au 
sleit. Gesturile sunt moi, lenevoase, nevertebrate. Viaţa s-a 
întors la torpoarea moluştelor, în elementul umed, dinainte 
de despărţirea uscatului de ape. 

Zidirea albă, verticală, gigantă, cu nenumăratele-i negre 
orbite, nu se mai distinge în văzduhul spongios. De pe acum 
a dispărut. Buretele îmbibat de mâzgă a lins-o de pe planul 
oraşului, suprimând-o, într-o macabră repetiţie generală. 

— Ce e cu blocul Carlton, monşer? Unde s-a evaporat? 

— Aci e, la dreapta. 

— La dreapta? Atunci traversăm. Traversăm, şi tot înainte! 

Umbrele plutesc balansându-se spectral, fără contur şi 
volum, pe lângă clădirea fără contur şi volum, ca înecaţii 
legănându-se vertical în fundul oceanului, în preajma unui 
transatlantic naufragiat, descins de torpile în abisurile 
lichide unde nici sonda scafandrilor n-ajunge. 

Vardistul mai încearcă să fluiere. Renunţă. S-a ruşinat de 
sunetul puţintel şi ridicol, vătuit de căluşele ceţii. Păşeşte să 
dea deslugşiri altor trecători, care vin de la gară cu ultimul 
tren întârziat şi bâjbâie în bezna cleioasă. 

— Îndărăt! Aţi greşit-o! Aci e blocul Carlton. 

— Aci e blocul Carlton? Ferice de îmbuibaţii dinlăuntru! N- 
au a bate jumătate din Bucureşti, pe asemenea vreme, până 
să se aciueze acasă... 

— Bine-ai zis! Ferice... îşi adaogă din întuneric glasul 
duşman, pizmătăreţ, alt tovarăş, care are şi el de străbătut 
o jumătate de oraş până acasă, cu lădiţa grea în cârcă. E 


plină lumea de procopsiţi! Apartament în centru, calorifer, 
băi, ascensor... Ce-au făcut, ca s-o merite? Dânşii plesnesc 
de bine, şi noi... Noi? Ferice de dânşii, sta-le-ar fericirea în 
gât! 

S-au dus, tăbârcind poverile de călători nocturni, 
mormăind, afurisind, horhăind spre cartierele mărginaşe de 
unde ceața şi-a întins tentaculele din smârcuri zăcute, să 
dumice oraşul întreg. 

— Ferice de cei de-aci, dinlăuntru! Sta-le-ar fericirea în 
gât! 

Ferice? 

Da. Ferice. Pentru această noapte, ferice într-adevăr. În 
dosul fațadei invizibile, devorată de neguri, pentru această 
noapte au contenit zvârcolirile celor din fietece alveolă de 
beton şi de fier. Ritmul torturilor de totdeauna s-a potolit 
într-o cloroformizată torpoare. Nimeni nu mai are energia 
lucidă, acerbă, să cerceteze, recapitulând, ce faţă străină şi 
enigmatică, dezolantă, le-au arătat pe încă o zi, tovarăşii de 
celulă, de viaţă, de pat. N-au vlaga. Curiozitatea. Curajul. 
Nimeni nu se mai întreabă nimic despre nimeni. Nu vrea să 
ştie nimic despre nimeni. Pâcla care a estompat relieful 
zidirilor şi a dat răsuflărilor o sfârşeală de asfixie, a amorţit 
tot aşa tresăltările cugetului. Peste toţi s-a lăsat un somn 
cataleptic. Un îndurător somn cataleptic. 

Acum fără putere, fără apărare, instinctiv s-au încolăcit în 
paturi, luând forma embrioanelor din matca maternă, 
întorcându-se la neantul vegetativ dinainte de naştere, când 
viaţa încă nu muşcase din carnea şi din sufletul, din cugetul 
lor. Ceaţa primordială i-a redat euforicei inconştienţi 
primordiale. Nu mai sunt oameni torturați de amintiri, de 
regrete, de mustrări, de aspirații, de uri, de pasiuni, de 
nesaţii. În elementul umed, inconsistent şi mâlos, prin somn 
au parcurs îndărăt toate ciclurile mileniilor de milenii, în 
neantul trăirilor vagi de moluşte, de infuzorii, de amebă. 

Nu simt nimic. Nu sufăr pentru nimic. Nu doresc nimic. 

Nici nu visează. 


Ambianţa spongioasă i-a diluat şi lăuntric, cum a topit 
edificii, statui şi pieţe. 

Somnul lor e asemeni neantului din urmă, de după 
moarte; asemeni neantului dinainte de naştere. 

În fiecare alveolă umană toţi s-au ghemuit în ei înşişi să-şi 
soarbă căldura din ei înşişi, înduioşător de plăpânzi, de 
dezarmaţi şi de singuri. Abia mai respiră. S-au refugiat în 
lânceda inerție, care-i desparte de nemiloasele încleştări 
ale vieţii de ieri şi de mâine. Nu mai au un ieri. Nu mai au 
un mâine. Nu mai au, deci, pentru ce se zvârcoli prin somn 
şi prin vis. E somnul cel mai dulce; întoarcerea în neant. 

Doar la intrarea de jos, în holul cu lumina verzuie de iezer, 
portarul de noapte cu ochi injectaţi şi straiul mototolit, n- 
are parte la odihnă. După ce-a răsucit mereu cheia, dând 
drumul întârziaţilor să intre în celulele lor din fagurii de 
beton ai etajelor; după ce până la ceasul două din noapte a 
petrecut salutând până la uşă, invitaţii domnului avocat 
Mihai Pandelescu de la apartamentul 24, care şi-a prăznuit 
onomastica - acum se războieşte c-un nepoftit şi 
recalcitrant oaspe. 

E călugărul cel nebun şi tuturor din oraş cunoscut, Filaret, 
monahul cu rantia roşcată şi cu desaga de Sfinte Scripturi. 
Răzbit de osteneală, de ceaţă, de frig, a sunat şi a cerut 
adăpost, îngăduinţa unui culcuş pe lespezile de marmoră, 

într-un cotlon, lângă calorifer. 

— Cereţi şi vi se va da! glăsui Filaret după năravul său, cu 
pomeniri din cele patru Evanghelii. Căutaţi, şi veţi găsi... 

— Haide, haide! Nu mai căuta pe dracul, că ai să-l găseşti 
cu mine! a mormâit omul cu ochii buimaci de nesomn. 

— Bate, şi ţi se va deschide! 

— Nu mai bate capul, şi caută-ţi de drum! se răsteşte 
portarul, căscând şi scărpinându-şi părul vâlvoi. 

— lerusalime, lerusalime, care omori pe prooroci şi ucizi 
cu pietre pe cei trimişi la tine! lată că vi se va lăsa casa 
pustie... 

Portarul îşi pierdu răbdarea, stropşindu-se ceva mai dârz: 


— Ascultă, călugăre Filaret! Nu mă sili să chem 
sergentul... 

— Vai ţie, Fariseule! îl jeli vagabondul, săltându-şi desaga 
de cărţi. Căci îţi spun eu ţie, că mulţi vor căuta să intre şi nu 
vor putea. Odată ce Stăpânul casei se va scula şi va încuia 
uşa, şi voi veţi fi afară, şi veţi începe să bateţi la uşă şi să 
ziceţi: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Drept răspuns, El 
vă va zice: „Nu ştiu de unde sunteţi”. 

— Ai isprăvit? 

— Lasă-mă să-mi odihnesc ciolanele ca să isprăvesc... 
Numai trei ceasuri şi plec. 

— Nu-i voie... 

— Cine nu dă voie, Vameşule? 

— Stăpânii blocului. Chiriaşii... Intendentul... 

— Vai lor, bogaţilor care se îmbracă în porfiră şi subţire, şi 
în fiecare zi duc viaţă plină de veselie şi strălucire! Vai lor, 
că n-au îndurare pentru Lazăr cel plin de bube... 

— Sfârşeşte! Sfârşeşte, că te dau în brânci pe scări! 

Călugărul Filaret se încrâncenă de fărădelegea 
amenințării: 

— Cutează! Numai cutează, slugă aprigă şi fără de inimă a 
bogătanilor! Iară când Lazăr fi-va el dus de îngeri în sânul 
lui Avraam şi când bogătanii tăi se vor zvârcoli în locuinţa 
morţilor, zădarnic se vor ruga dânşii: „Părinte Avraame, fie- 
ţi milă de noi şi trimite pe Lazăr să-şi moaie degetul în apă 
şi să ne răcorească fruntea, căci grozav mai suntem noi 
chinuiţi în văpaia aceasta!” Zadarnic! 

Într-un acces de exasperare, portarul răcni suflecându-şi 
mânecile: 

— Zadarnic? Atunci aşteaptă, să-ţi arăt eu zadarnic, 
Evanghelia şi potcapul tău de boaită nebună! 

După care strigăt, se propti în picioare şi îl îmbrânci pe 
scări, în noaptea şi-n ceața de-afară. 

Călugărul Filaret a alunecat. A căzut în genunchi. S-a 
ridicat, ştergându-şi poalele rantiei, şi din noapte, din ceaţă, 
a plâns cu milă şi fără mânie necugetata faptă a Vameşului: 


— Vai ţie, paznic hain al comorilor strânse în zilele din 
urmă! Bogăţiile pe care le ai în pază, ca mâine s-or face 
pulbere şi în pulbere s-or întoarce. Aurul şi argintul au să 
ruginească, iară rugina aurului şi argintului îţi va roade ţie 
şi stăpânilor, carnea, ca focul... la aminte la epistola lui 
Iacov! la aminte la... 

— Gura, boaită! la-o la trap, că te cotonogesc! 

Portarul a răsucit cheia şi a mers apoi cu ochii buimaci de 
nesomn să se culce pe cele două scaune apropiate după 
pupitrul de lemn cu sertare, telefon şi scriptele 
comisioanelor pe a doua zi. A tras mantaua împăturită sub 
cap şi a închis ochii, cu gândul pe jumătate aţipit la 
socotelile sale. Încă un patron ca acel de la 24, cu oaspeţi 
târzii şi cu bacşişuri mănoase: până la Crăciun îşi împlineşte 
suma să intre la spital şi să-şi opereze hernia... la aminte la 
epistola lui Iacov! Iară rugina aurului şi a argintului are să- 
ţi roadă ţie şi stăpânilor, carnea, ca focul... Ce-o mai fi fiind 
oare şi cu monahul acesta nebun, Filaret? De-o săptămână, 
în fiecare noapte, sună, bate în uşă, îi tehuieşte capul 
buimac şi aşa de nesomn, cu aiuritele lui pomeniri din cele 
patru Evanghelii, epistolele Apostolilor, Apocalipsa Sfântului 
Ion Teologul... Poate că n-ar fi trebuit să-l îmbrâncească... A 
căzut, s-a ridicat şi tot pe el l-a plâns: Vai ţie, paznic hain al 
comorilor! 

Prin painjenirea de cuget a somniei, portarul şi-a pipăit 
buzunarul cu arginţii agonisiţi din bacşişurile acestei nopţi. 
Pe urmă l-a trecut un junghi prin celălalt buzunar, dureros, 
de carne, al herniei. Încă o lună jumătate până la Crăciun; 
şi scapă! Nu până la Crăciun... După Crăciun şi după Anul 
Nou, ca să nu piardă bacşişurile de datină ale sărbătorilor... 
N-a închis ochii toată noaptea, dar face! Acum s-au ogoit 
toţi... Mai fură trei ceasuri de somn... Asta nu-i viaţă! 
Robie... După operaţie caută alt serviciu, de zi... l-a 
făgăduit domnul inspector general Petrino... Acum să 
doarmă; nu-i vremea de planuri... Numai de nu s-ar mai 


întoarce călugărul cel nebun, Filaret, care dă târcoale 
blocului, să sune iar şi iarăşi să bată în uşă... 

Călugărul cel nebun, Filaret, nu s-a mai întors să sune iar, 
să bată iarăşi în uşă. Cutreieră oraşul în ceaţă umedă şi 
opacă, vâscoasă, vagabondând în neştire, gesticulând în 
noapte, vorbind singur, neadormită fantomă pe străzile 
fantome, unde din miile şi miile de case, una nu se deschide 
să-i îngăduie adăpost pe un prag de cămăruie, cu desaga de 
Sfinte Scripturi căpătâi. 

Se depărtează de pe o stradă pe alta. Face semne. Răsare 
şi dispare în neguri, pe lângă zidurile fără contur, pe lângă 
statuile şi parcurile cu arbori gelatinoşi, ca o rătăcitoare 
stafie, rătăcitoare mustrare a Cetăţii fără licăr de suflet şi 
fără licăr de stea cardinală în noaptea mucedă, în smoala 
beznelor lichide, lacustre, a erelor primordiale. 

ZIUA A TREIA. 

Mâine... 

Mâine... 

Mâine... 

[. 

APARIAMENTUL. 97 

— Mâine să-mi aduci aminte, stimabile Nick! Am pentru 
tine ceva... 

—... 'ţeles, să trăiţi, domnu Ralfu. 

Nick a dus latul palmei la tichia verde cu inscripţia 
CARLTON de fir şi priveşte la domnul Ralfu cu fidelitatea 
expresivă a puilor de zăvozi ciobăneşti din Argeşul său. 
Contemplă de jos în sus, pălăria catifelată, argintie, trasă 
pe-o sprinceană; faţa smeadă, tânără, chipeşă, ca 
întotdeauna voios râzătoare. Dacă ar avea coadă, ar da şi el 
voios din coadă. 

Nu îndrăzneşte să întrebe. Dar nici o îndoială nu încape că 
e vorba de ceva care să-l mângâie de muştrul îndurat 
aseară, pentru neiertata-i lipsă de la îndatorinţele slujbei. 
Portarul cu nas borcănat şi cu mustăţi de vagmistru, s-a 


ţinut de cuvânt. Înainte de culcare a făcut zdravănă miliţie 
cu el. 

Niculăiţă din Argeş mai poartă sub ochi o vânătaie cât 
polul de alamă. lar când ridică dreapta să apese butoanele 
liftului, simte ca o cătuşă de fier cu o ghiulea atârnată de 
plumb, trăgându-i în jos braţul peste care a primit lovituri 
de stinghie. Şapte. Şapte lovituri icnite c-o stinghie de 
lemn... Le-a numărat. N-a scos glas, nici lacrimi de durere. 
N-a uitat însă. N-are să uite. 

Neamul lui nu e din al celor care uită. 

Deocamdată, în cuşca ascensorului, surâde, fiindcă-i 
surâde şi domnul Ralfu, fără pricină, poate fără să-l vadă. 

Mai surâde şi la gândul atâtor alinări câte-l aşteaptă pe 
ziua de mâine. L-a chemat doamna Amanda, să-l înfrupte cu 
dărnicie din bunătăţile prăznuirii de astă-noapte. L-a 
chemat domnişoara Pucka, să-i arate minunăţiile din 
apartamentul cu pasărea verde care grăieşte ca omul şi să-i 
povestească frăţine-su, Stani cel bolnav şi întins în coşciug 
de ipsos, mai năstruşnice istorisiri decât cunoaşte domnul 
cu pipa de la etajul şase, care a făcut înconjurul lumii şi a 
vânat tigri în ţara tigrilor. Pentru toate, nici nu i-ar ajunge 
după-amiaza slobodă de mâine. 'Tody l-a îndemnat să se 
ducă la cinematograful de jos, unde cică umblă şi vorbesc 
oamenii pe pânză. O fi ea mare drăcărie, vrednică de văzut 
şi aia! Dar pentru altă dată. Mai mult îi dă ghes nerăbdarea 
să iscodească el mai de-aproape pasărea năzdrăvană cu 
plisc covoiat şi cu penele verzi, cu moţ roşu, care-i tot aşa 
de mârşavă la gură ca portarul cel mustăcios. Moko! îl 
cheamă Moko... Ce mai nume! Acilea şi dihăniile, şi oamenii, 
au nişte numiri de s-ar cruci şi s-ar strâmba de râs tovarăşii 
de ţurcă, de pe izlazul lor, lângă Argeş. Poate că nici el n-ar 
scăpa cu faţa curată, când ar afla dânşii că-l cheamă 
acuşilea Nick, cum l-a botezat domnu Ralfu şi cum aşa o să 
rămână până ce-i va creşte barba ca lui Moş Crăciun şi lui 
neică-su, dascălul Mitrea. 


Învăluit în privirea plină de evlavie şi de recunoştinţă a lui 
Nick, ţinând cu două degete înmănuşate mănunchiul de 
garoafe din fiecare dimineaţă înfăşurat în hârtia de mătase, 
Ralph Silişteanu zâmbeşte gândurilor sale, cu totul altele. 
Abia înainte de a ajunge la etajul şase, ochii care păreau că 
examinează atent obrazul lui Niculăiţă fără însă să-l vadă, 
au luat aminte la semnul albăstriu de sub pleoapă. 

Întrebă, continuând a surâde: 

— Dar ce-ai păţit, Nick? 

— Nimic, domnu Ralfu... 

— Cum nimic? Îl faci pe Motzi Spacov? Pe Lucian Popescu? 
Ce-i cu această splendidă vânătaie? 

— Nimic, domnu Ralfu! se înverşună a minţi Nictilăiţă, cu 
bravură şi demnitate stăpânindu-şi cu greu oful din baierele 
inimii. Mă lovii... 

— Te lovişi? Mi se pare mie că ai şi început să iei lecţii de 
box, cu banditul de Tody! 

Nick a răspuns râsului cu un zâmbet de astă dată 
stânjenit, îndoielnic. Nu prea ştia el ce înseamnă box şi cam 
cum ar fi la adică o lecţie de box. (Are s-o afle şi aceasta!). 
Socoti însă mai onorabil să-l lase încredinţat pe domnul 
Ralfu că s-a ales cu vânătaie după o hârjoană cu Tody, decât 
că a răbdat cu fălcile încleştate tărbaca portarului. 

Aceasta n-are s-o mai scrie nici maică-sei diseară, cum îşi 
pusese în gând să trimită răvaş, rugând-o să vină şi să-l ia 
acasă. 

— Să nu uiţi, mâine dimineaţă, Nick! Am eu nişte chestii 
pentru tine... 

— Nu uit, domnu Ralfu. 

— Acum ţine tariful! Roagă-te lui Dumnezeu să-mi meargă 
bine la cele ce am în gând, şi de Sfântul Neculai te-am făcut 
om, Nick, Niculăiţă, Niculăieş... 

— Să trăiţi... 

Ralph Silişteanu a grăbit în fâlfâirile foşnitoare ale 
impermeabilului, deschizând uşa la vestibul. Dar ajuns 


înlăuntru, n-a mai zvârlit, ca întotdeauna, pardesiul din 
zbor, în cuier. 

Se opri nedumerit. 

Atârna alt pardesiu, ponosit şi jegos; altă pălărie de-o 
imprecisă formă, umedă, cafenie, ca bureţii enormi de la 
rădăcina trunchiurilor în codrii de fagi. Iar alături, un soi de 
manta femeiască, tot aşa de şiclită şi soioasă; o 
antediluviană umbrelă de damă, din care se scurgea o râmă 
neagră de apă. 

Toate distonau în anticamera îngustă, dar elegantă, cu 
jocuri de mozaic pe pardosea, oglindă şi preşul roşu de 
fibră, cuier ultramodern de nichel şi plafonieră de cristal. 
Toate abureau o odoare de funingine, de stofă zolită, de 
javră plouată. 

Matinale vizite. Şi curioase vizite! 

A dezbrăcat haina foşnitoare de ploaie cu elanul paralizat. 
A agăţat-o la distanţă de efectele intruşilor, în cârligul de la 
capătul extrem. A depus florile în pălăria aşezată cu gura în 
sus, pe taburetul din colţ, unde Nunu de obicei îşi descălţa 
şoşonii când se întorcea de la Melody şi aştepta s-o ajute el, 
trăgându-i capsa metalică prin zimţii fermuarului-eclair, iar 
ea izbucnea în râs clinchetit, fiindcă se gâdila. Straniu, ce 
clar revede, retrăieşte momentul, ca sub imperiul unei 
neliniştitoare, absurde ameninţări! 

Se auzeau glasuri în hol. Bătu în uşă după o îndelungă 
ezitare. 

— Tu erai, Ralph? Intră, te rog... i-a ieşit Nunu înainte, cu 
o dungă contrariată între sprincene. Bună dimineaţa, 
Ralph! 

— Bună dimineaţa, Nunu... 

Ralph îi sărută mâna, nu obrazul, nu tâmpla, nu buzele, 
cum era ritualul lor din fiecare dimineaţă. 

Dintr-o ochire a măsurat individul din hol. După chipul 
nebărbierit şi zâmbetul servil onctuos, după straiele 
lăbărţate, după cum stătea provizoriu numai pe marginea 


scaunului cu o rezervată modestie, un misit, un agent de 
schimb ori de încasări, vreun comis-voiajor de a treia speţă. 

Individul a făcut o plecăciune adâncă, sculându-se în 
picioare cu precipitata şi ipocrita umilinţă profesională; s-a 
aşezat locului la semnul doamnei, jucând între degete un 
ciorchine de oribile brelocuri care spânzurau în lanţul de 
metal galben petrecut prin nasturii vestei pătată de sosuri, 
roşcată, de altă culoare decât a costumului întreg, de-un 
negru spălăcit, verzuliu. Unde mai zărise asemenea mutră? 

Ralph abia a răspuns salutului. 

Îl mira această scârbavnică prezenţă. Îl mira tot atât că 
Nunu se afla gata îmbrăcată, în rochia de stradă, coafată, 
fardată, la o oră când se aştepta s-o găsească în baie, dacă 
nu încă dormind, cu părul răvăşit în spuma dantelelor şi 
olandei din patul ei, din patul lor. 

Lumina aprinsă a candelabrului, oricât era de firească pe- 
o astfel de dimineaţă ceţoasă şi sumbră, adăoga la prezenţa 
insului echivoc ceva sordid şi suspect. Îi amintea încăperile 
dosnice, din fundul chiţimiilor de zarafi, pe care le 
cunoscuse şi el în ultima vreme. Cercând să risipească 
impresia poate bolnăvicioasă, exagerată, obsedată numai 
de avatariile sale, Ralph a întrebat, silindu-se să dea 
glasului cea mai naturală inflexiune: 

— Te deranjez, Nunu? Trec mai târziu... 

— Nu, te rog... Aşteaptă! În câteva clipe am terminat... 

Ela dat să se îndrepte spre dormitor. Spre dormitorul 
unde pentru întâia dată încă n-a schimbat cu mâna sa, din 
prima clipă, garoafele din ajun de pe mesuţa de noapte. 

— Mai este cineva şi acolo! l-a oprit Nunu. Intră în sala de 
mâncare, te rog, dragă Ralph! Je suis obligee de te faire 
attendre. Excuse-moi un instant... 

Ce glas îngheţat şi străin, culpabil parcă! Mai este cineva 
şi în dormitor; desigur că mai este. Uitase mantaua 
femeiască din cuier, umbrela cârpocită din care şuroia apa. 
Nu era nevoie să deschidă uşa şi să verifice cu ochii. Pe 
nevăzute, ar fi putut zugrăvi stăpâna umbrelei şi a hainei 


slinoase. Pereche geamănă cu individul care adoptase o 
atitudine prea evident şi complice discretă, mângâindu-şi cu 
buricul degetelor brelocurile oribile şi inventariind cu 
privirea vagă becurile de la candelabru. Ciudate vizite! 

Ralph Silişteanu nu şi-a găsit loc pe niciunul din scaunele 
sufrageriei. S-a vânturat de la un capăt la altul, 
tamburinând nervos din treacăt cristalul bufetului şi 
servantei, uitându-se la tablourile din pereţi - marinele lor 
atât de dragi! - fără să-şi dea seama ce mai reprezintă, tot 
aşa cum privise în lift la obrazul lui Nick, fără să-l vadă. 

Numai că insensibilitatea aceasta a ochiului, avea acum 
alte pri-cini. Adineaori, în ascensorul care-i părea că urcă 
prea încet, era cu toată fiinţa, cu gândul, cu nerăbdarea, 
aci, alergând înainte-i. Surâdea fără grijă, fiindcă lăsase 
afară, în stradă, toate preocupările neplăcute. Acum l-au 
împresurat deodată până şi-aci, l-au găsit, îi dau asalt, îl 
alungă cu gândul îndărăt, în strada asfixiată de ceaţă, unde 
are şi el de înfruntat netrebnice precupeţiri, tocmai cu 
indivizi de tagma celui din hol, cu zâmbetul unsuros şi cu 
zorzonate brelocuri de lanţul galben al ceasului. Explicabil 
că privea marinele lor dragi din cadre, plajele însorite şi 
talazurile spumoase sub zborul de pescăruşi, fără să le 
vadă. 

Ralph a aprins o ţigară şi s-a oprit în dreptul geamului 
opac. 

Nu se zărea nimic din bulevardul de jos, astupat de ceața 
alburie, abia mai puţin mucedă decât negura de astă- 
noapte, dar tot atât de obscură. Razele nu izbuteau să 
pătrundă prin pasta vaporilor denşi, imobili. Filtrau numai o 
drojdie de lumină lăptoasă. Soarele era undeva ca un crater 
în agonie, fumegând livide cheaguri de aburi. Tramvaiele 
huruiau surd, ireal de îndepărtat, în profunde tuneluri de 
argilă amorfă, hlisoasă, care aspira sunetele. Claxonau în 
schimb agresiv, neîntrerupt, automobilele condamnate la 
târâşul circumspect de reptile, răzbunându-se măcar pe 


rigoarea regulamentelor poliţieneşti cu împroşcări de 
larmă. 

În magma străzii de dedesubt, în labirintul trotuarelor 
umede din afund, se ghiceau trecătorii cu gulerele ridicate, 
cu gâtul înfăşurat în legături de lână, cu batista la gură, 
tuşind, strănutând, gemând cocârjaţi de tăiuşul 
junghiurilor, purtând cu dânşii guturaiul, gripa şi pleureziile 
de mâine, zorind spre birouri, uzini şi ateliere, cazărmi, 
ciocnindu-se, poticnindu-se, lunecând, alergând să aştepte 
apoi de prisos în staţii de autobuz, agăţându-se din fugă pe 
scări, înghesuindu-se, bătând cu pumnul în uşa care se 
închide automat, blestemând, înjurând... 

Ralph a surâs amar la amintirea glumeţei şi parodicei 
emfaze cu care s-a lepădat alaltăieri, la celălalt geam, din 
dormitor, de toate suferinţele şi vaierele universului. 

Acum se simţea şi el solidar cu viermuiala celor de jos, 
invizibili în ceaţă. 

Dacă ar avea curajul, tăria, ar mărturisi lui Nunu că este 
nevoie să părăsească Bucureştii cât mai curând, să se 
exileze la marginea ţării, la Timişoara, unde-l îmbie un fost 
camarad să ia în primire un post de inginer bine retribuit, 
cu participare la beneficii, pentru a începe altă viaţă mai 
puţin uşurelnică. S-ar despărţi o jumătate de an. Destul ca 
să se statornicească într-o altfel de lume şi s-o rupă cu 
existenţa de expediente a unui fecior de bani gata, care-a 
isprăvit de ronţăit moştenirea şi mai trăieşte din ultimele 
fărâmituri. Pe urmă, când va schimba de faţă şi de tirania 
obiceiurilor intrate în carne, ar chema-o la el, i-ar pune 
verigheta în deget şi amândoi, umăr la umăr, cum spintecau 
marea până departe, în larg, ar străbate viaţa câtă li se 
întinde înainte într-o fericire temperată, cuminte, fără 
ameninţări şi risc. Dar l-ar înţelege, ar accepta ea? Şi ce-i 
mai dă prin gând! Există fericire temperată, cuminte, fără 
ameninţări şi risc? Temperatura fericirii e cea a arderii. 
Fericirea e combustiune rapidă şi totală, din care să nu 
rămână nici scrumul. Nunu la Timişoara, într-un 


apartament modest, făcând economii şi ţinând socoteala 
bucătăresei la coşniţă? Cu ce ochi l-ar privi! Ea, care 
spunea alaltăieri, suspinând după dimineţile lor de la mare: 
„La anul, când ne vom întoarce, aş vrea să ne luăm o barcă 
cu pânze... Să pornim numai noi, în fiecare dimineaţă, 
departe de toţi, de toate... Numai noi doi...” Numai noi doi, 
departe de toţi, de toate... Însă departe, undeva la mare, la 
soare, într-o luminoasă şi aeriană lume fără de grijă; nu 
doamna inginer Ralph Silişteanu, debutant cu întârziere în 
slujbă, după ce şase ani a zvârlit diploma în sertar fiindcă 
era ocupat cu risipa unei moşteniri ajunsă, în sfârşit, la 
fund. Nu doamna inginer Ralph Silişteanu, care pleacă din 
zori la uzină odată cu turma umană ce se îndreaptă cu ochii 
în pământ şi capul plecat la abatorul birourilor, atelierelor, 
fabricilor, ca să se întoarcă după apusul soarelui istovit, 
abrutizat, plin de funingine şi de ulei, cu singura dorinţă să 
se arunce în pat şi să sforăie cu pumnii strânşi. Cum ar 
putea să-i propună, să-i mărturisească aceasta? 

Ralph Silişteanu a fost cuprins de o laşitate străină întru 
totul de firea sa. Poate prezenţa individului din hol şi a 
individei din dormitor; poate noaptea nedormită, căci s-a 
întors la cinci acasă; poate ceața deprimantă de-afară - au 
lucrat ca fermenţii unei descompuneri în el. A strivit ţigara 
şi s-a pregătit de fugă. De fugă. Va trece după-amiază, 
mâine, cu sufletul clătit de această măzgă, când holul, 
dormitorul, vestibulul, încăperile toate, vor fi aerisite de 
atmosfera sordidă pe care au exhalat-o ciudaţii musafiri de- 
acum. 

A strivit ţigara şi a păşit în hol. 

Cu o mişcare repede, neîndemânatică şi jenată, Nunu a 
aşternut un ziar despăturit peste un teanc de hârtii. Ralph 
Silişteanu, după experienţele sale recente, le-a recunoscut 
imediat. Acţiuni şi titluri de împrumut. De ce se ascunde de 
el? Descoperirea l-a iritat. 

— Doreşti ceva, Ralph? Întrebă cu glasul aton, Nunu, fără 
să se ridice de pe scaun. 


Intrusul îşi reluase iarăşi aerul odios discret, zuruindu-şi 
brelo-curile din cheutoarea vestei şi privind cu gâtul 
strâmbat lămpile candelabrului într-un surâs imbecil. 
Această disimulare conspirativă a individului, i-a biciuit 
iritarea lui Ralph. Cu o crudă şi laşă luciditate a găsit 
potrivit, ca o meritată sancţiune, să folosească tocmai 
prezenţa unui asemenea martor cu aspectul tăinuitorilor de 
melodramă, pentru a înlătura orice explicaţie prematură 
acum: 

— Nu doresc nimic, Nunu. Plec. 

— Cum? Mais tu ne peux pas me quitter ainsi, voyons... 

— Plec. 

— Te-am rugat, dragă Ralph... Încă niţel, şi am terminat. 
Une petite minute, cheri... 

— Plec. Mă întorc mai târziu. Quand tu pourras me faire 
l'honneur de me recevoir... 

Nunu a rămas cu mâna inertă pe ziarul aşternut peste 
teancul de acţiuni şi de scrisori. În ochii oceanici a coborât 
o umbră dureroasă. Niciodată nu-i vorbise Ralph atât de 
uscat şi de rece, sever. Ridicându-se în rochia de caşa 
neagră, păroasă, care îi muia trupul cunoscut de el în cele 
mai ascunse unduiri, vorbi cu un tremur abia perceptibil în 
glasul ce-i sunase întotdeauna atât de dulce, atât de 
învăluitor şi dulce: 

— Ralph... Ce se întâmplă? Ce ţi-am făcut? Te rog, rămâi. 
Il y a surement quelque chose qui ne va pas. Explique-toi, je 
te conjure! 

Şi întorcându-se spre străinul de pe scaun: 

— Amânăm discuţia noastră pe după-amiază, domnule. 

Ralph Silişteanu s-a adresat mai întâi individului care-şi 
părăsise locul şi îşi pipăia stingherit nodul strâmb al 
cravatei: 

— Stai la locul dumitale. Nu te deranja! Continuaţi 
afacerile dumneavoastră... 

Apoi, plecându-se să sărute mâna lui Nunu cu o afectată şi 
solemnă corectitudine, îşi strecură şi picătura de venin, 


venită nici el n-ar fi ştiut de unde: 

— La revedere, Nunu. Trebuie să plec... Am şi eu de tratat 
afacerile mele discrete, secrete... 

— Ah! Ralph... 

Nunu a fost gata să se năpustească după dânsul până la 
uşă. Să-l cuprindă de umeri, de braţe, să-l scuture, să-l 
oprească, să-l întrebe. Îi tremura în gene o rouă de lacrimi. 

— Ralph! Ce înseamnă, Ralph? Je t'en supplie, explique- 
toi! 

— La revedere, Nunu. 

Ea a rămas cu mâna sprijinită pe marginea mesei, 
răsucind în neştire cu degetele lungi colţul hârtiilor lucioase 
din vraful de acţiuni şi titluri de împrumut. N-a alergat 
după el. Nu putea oferi un aseme-nea spectacol insului 
care-şi împreunase labele cu unghiile negre la spate şi se 
prefăcea foarte interesat acum de lucrătura artistică a 
micului birou de lămâi cu încrustaţii de măslin, unde se afla 
închisă în sertar, scrisoarea prietenei sale Margot, trimisă 
lui Beno, în dimineaţa zilei când s-a prăbuşit cu avionul. Şi-a 
impus tot calmul şi a rostit glacial, aşezându-se pe scaun: 

— Să continuăm, domnule! 

Era cu urechea atentă însă la uşă. Mai spera. 

Auzi foşnetul cunoscut al pardesiului. Uşa cealaltă, de 
afară, închizându-se trântit. Aşadar, s-a dus! A plecat cu 
surâsul acela atroce, după vorbele acelea fără de nici un 
sens. „Afacerile ei discrete, secrete...” Dacă ar şti! Îşi 
înăbuşi suspinul cu o supraomenească sforţare şi aprinse o 
ţigară ca să-şi dea un aer cât mai dezinteresat în tratativele 
cu individul care lua notă de toate aceste simptome 
favorabile precupeţirilor sale, hotărându-l să mai rupă din 
preţ. 

— Să continuăm! repetă doamna Dada Zamfirescu. Şi să 
sfârşim cât mai repede. 

Ralph Silişteanu aştepta ascensorul, silindu-se să-şi pară şi 
el calm, indiferent, fluierând o arie, schimbând-o cu alta, 


trecând zbârnâind cu degetele înmănuşate pe grilajul 
metalic care apăra nacela liftului. 

— Cum merge antrenamentul de box, Nick? Întrebă cu 
voioşie exagerată, după ce Niculăiţă din Argeş apăsă 
butonul pentru coborâre. Când ne oferi o gală de box? 
Meciul pentru titlul de campion naţional, categoria cocoş, 
între Nick-boy şi Tody-boy... Îl faci ori nu-l faci knock-out? 
Am să-ţi arăt eu mâine un swing şi-un uppercut, un 
hammer-blow, cu care să mergi la sigur. Îl dai gata, înainte 
de al treilea round! 

Nick surâdea încă mai chinuit decât domnul Ralfu. Nu 
pricepea nimic din această ploaie de cuvinte şi de întrebări 
chiznovatice. Din nou îşi spunea că a căzut într-un târg 
unde papagalii vorbesc mai pe înţelesul oamenilor decât 
oamenii, chiar dacă sunt câteodată mai necuviincioşi la 
gură de cum s-ar cuveni unui papagal bine crescut. Se 
chinuia să surâdă cu aerul că a înţeles; iar vânătaia de sub 
ochi îi desfigura zâmbetul cu o tristeţe dureroasă, eroică, 
martirizată, pe care Ralph Silişteanu iarăşi n-o mai observă, 
fiindcă iarăşi privi la Niculăiţă din Argeş, fără să-l vadă. 

Jos, la ieşire, atunci numai a băgat seama că protejatul său 
Nick, se uita stăruitor şi nedumerit, ca un fel de 
interogativă dezaprobare parcă, la florile înfăşurate în 
hârtia de mătase. Şi atunci, a luat aminte că plecase îndărăt 
cu garoafele lui Nunu. 

Nu ştia când şi cum. Se pomenea cu ele în mână. Le-a 
privit, le-a răsucit, căuta o explicaţie. Probabil le-a scos 
inconştient din pălăria de pe taburetul vestibulului, în 
nervozitatea sacadată a ieşirii sale atât de stupid şi 
lamentabil teatrale. Dovada cea mai certă că nu fusese 
stăpân pe vorbele, gesturile, pe actele din această 
dimineaţă. Cui îi juca el o asemenea grotescă, absurdă 
comedie? Şi pentru ce sfârşit? 

O clipă gândi să se întoarcă, să meargă direct în dormitor, 
să expulzeze necunoscuta suspectă care le profana 
capitonatul cuib, să înfigă garoafele la locul lor în vasul 


subţire de cristal de pe noptieră; să-şi ceară apoi iertare lui 
Nunu pentru năzărelnica scenă de sub ochii degradantului 
martor care asistase prefăcut impasibil zuruindu-şi 
necontenit ciorchinele de brelocuri pe pântec şi 
examinându-i vigilent fără s-o arate, cu tot zâmbetu-i vag şi 
tâmp. Îl trăgea îndărăt o superstiţioasă impulsie. Ca o 
poruncă ocultă să repare mai grabnic un capriciu răutăcios 
şi mijit din nimic, desigur mâine iertat şi poimâine desigur 
în aparentă uitat, dar de-un funest avertisment pentru 
dragostea lor. Cea dintâi sămânță a animozităţilor secrete 
dintre bărbat şi femeie, dintre mascul şi femelă, inevitabile 
oricât de arzător s-ar iubi şi oricât s-ar crede pe veci 
contopiţi într-un singur suflet şi trup. Grăuntele înveninat 
de îndoială, de pândă reciprocă, de ulcerante dispute, care 
va germina de-acum înainte latent, cutropind, năbuşind 
ceasurile lor unice şi mâine pentru totdeauna pierdute, cum 
puieşte mătrăguna şi cum invadează grădinile suavelor şi 
fragilelor flori rare, diafane, de care s-au înstrăinat stăpânii. 
„Îmi analizez iarăşi iubirea, după axiomele alambicate ale 
unchiului Thomas! - descoperi Ralph Silişteanu. Reţeta 
dezafectată a lui Bourget, Anatole France, alte fosile... Mai 
logic, să ascult pur şi simplu îndemnul inimii! s-o pornesc 
îndărăt şi în câteva clipe să lichidez un episod penibil, care 
nu-mi aparţine...” Şi într-adevăr, era gata să intre înapoi, în 
lift. 

Dar a dat buzna pe lângă el, peste el, o ceată lărmuitoare 
şi tropăitoare de locatari, ocupând cu trivială gălăgie cabina 
ascensorului. Era un grup eteroclit de băieţandri şi fete, doi 
şcolari cu uniforme, (ce-or fi căutând aci, în loc să se afle la 
şcoală?) o domnişoară clorotică, o doamnă cu părul 
violaceu; cu toţii purtând pachete, cutii, sticle, strigându-se, 
împingându-se, călcându-se pe picioare, liceenii făcându-şi 
şmecher din coada ochiului, luând pe sus o bătrânică 
osoasă care părea dezorientată şi în van cerca să reziste. 
Păreau şi ei că se întorc de la o desfacere generală, ori că 
au câştigat la loterie; că au dat razna cu nerăbdare din zori 


prin toate prăvăliile, să-şi desfacă mai grabnic visurile de 
peste noapte. Barbara năvală de băieţoi l-a măturat din uşa 
liftului, cu ghiontelile şi golănoasele apostrofări în nota zilei: 

— Ce te-nfigi, Iaki? 

— Abulea, mamă-mare! Copăcel în leagănul de la Moşi! 
Dăm drumul la montagne-russe! 

— Nina! Fă fularul la bădia! Nu te mai fandosi cu marfă 
scoțiană. N-ai mutra! Top, înhaţă-l! 

— Gata la bagaje? Mamă-mare, fă-ţi cruce! Pornim prin 
cele nouă vămi ale stratosferei... 

— "Ţine şi tu un pachet, Deniso! Ce te strâmbi? N-o mai 
face pe femeia de ceară... Avansaţi înainte! Tu rămâi jos, 
lift-boule! 

Nick îşi muşcă buzele. 

Ralph Silişteanu a strâns din umeri şi a făcut un gest de 
renunțare cu mâna în care păstra garoafele înfăşurate în 
hârtia de mătase. 

Dar înainte de a se îndrepta spre ieşire unde-l aştepta 
Packardul decapotabil de-afară, cu o simpatie încă mai 
protectoare şi dictată de consolatoare intenţii, a spus din 
nou lui Nick, lift-boul care nu mai încăpuse în lift: 

— Ai grijă, Nick! Nu uita, mâine... 

— Nu uit, să trăiţi, domnu Ralfu. Mâine! 

II. 

APARIAMENTUL 112 

— Mâine, la patru, e înmormântarea... 

— Ştiu... Îngăimă Magdalena Ipcar, cu ochii mereu la 
cealaltă cameră, unde dormea Violetta. 

— Ne-am hotărât cu toatele să-i facem o înmormântare, de 
clasa doua, cum merită biata Dodo a nostră. 

— Ştiu... 

— Cu flori şi coroane. 

— Ştiu... 

— Cu patru cai, cu doi... 

— Ştiu... 


— Se ocupă Tuţica de toată chestia. Ea şi cu tipul dânsei, 
care mi se pare c-a fost popă răspopit înainte de a intra la 
S. I. B. Au şi angajat dric, coşciug, pomenile. 

— Ştiu... 

Vizitatoarea a tăcut un timp. O pauză de jalnică 
reculegere, purtând ochii spălăciţi de jur împrejur la pereţii 
albi şi la perdelele de sanatoriu, la mobila nouă care 
mirosea încă a văpsea proaspătă, la Magdalena Ipcar 
neclintită în rochia ei neagră, cu mâinile în poale şi cu 
obrazul pământiu înclinat pe piept. 

A vrut să spună ceva extaziat şi distins despre apartament, 
mobilă, cadrele cu scene sentimentale din pereţi. S-a 
răzgândit. Oftând, a scos oglinjoara şi puful din poşetă. 

Cu vigoare a prins a aşterne un strat roz de pudră peste 
dârele lacrimilor, mai jelind-o încă o dată pe Dodo în 
sughiţuri dogite de glas: 

— Cine-ar fi crezut acum trei zile c-o să-i pregătim noi 
înmormântarea, săraca de dânsa? Dodo! Tocmai ea, care 
era cea mai tânără şi mai plină de viaţă... Cea mai nebună 
dintre toate... Parcă făcea a rău, joi seara! Tu ai lipsit, nu 
cunoşti... Numai râsul lui Dodo răsuna în tot localul... Râs, 
cântece, comenzi... O văd înaintea ochilor, cum te văd, în 
rochia cea nouă, oranj, pe care joi o pusese întâia oară. Şi-i 
stătea bine, Magdaleno! îi stătea bine! de ziceai că nu face 
pentru un local infect ca al borţosului de lani... Ea comanda 
tarafului... Una, două, tot cântecul ei... Când are să-i cânte 
Ursachi romanţa, nici n-am să-mi mai pot ţine plânsul, cât oi 
fi şi-oi mai trăi! Acum altceva, Magdaleno dragă! Nu poţi să- 
mi împrumuţi cumva şi o haină mai închisă pentru mâine 
după-amiază? Pardesiu, palton, orice... Ştii că eu sufăr de 
boala bălţăturilor... 

— Cu regret, Adino, dar n-am. Iot ce s-a găsit, mi-au luat 
celelalte fete... Mărioara, Fifina, Tatiana... 

— Au fost şi ele pe la tine? se miră prietena, răsucind roşul 
de buze în tub, şi băgându-l în gentuliţa cu chei şi cutioare 
de dresuri. Cum de te-au descoperit? 


— Nu pricep nici eu. Destul că m-au descoperit. 

— Şi destul că s-au trezit mai de dimineaţă, ca să-mi ia 
înainte! constată înţepată. Pentru ele s-a găsit... În fine... 
Meargă şi aşa! Pe ceața d-afară nici nu se mai vede om cu 
om, dar încă să mai observe şi eu ce eşti îmbrăcată! La 
revedere, Magdaleno dragă! Mulţumesc pentru piştari... 
După Crăciun contează pe dânşii, cum i-ai avea în pungă... 
Pe mâine... 

— Pe mâine! 

— Pe mâine! 

Magdalena Ipcar a lipit uşa cu băgare de seamă în urma 
iscoditoarei prietene. A ascultat cu urechea încordată spre 
camera Violettei. Apoi, s-a uitat într-o istovită deznădejde la 
calendarul din perete, cu nodul de panglică bleu. Cum ar fi 
vrut să se oprească timpul pe veşnicie aci la data de 9 
noiembrie! Să nu mai existe un mâine. 

Căci mâine, duminică 10 noiembrie, se vestea ziua cea mai 
de cumpănă din viaţa sa. Zi neagră. Fără răgaz. Fără 
îndurare. Întru totul, străină întru totul de blândele 
dezlegări care sunt cu putinţă numai prin vis şi-n părelnicia 
închipuirilor. Străină de milostivirea Mântuitorului, care se 
vede că tot nu este pentru această lume: Mergi în pace, 
femeie! 

Mergi în pace, femeie? 

Convocările, citaţiile şi însemnările împăturite în cărţulia 
infamei sale bresle, i-au înscris de pe acum drumul pe care 
va să meargă mâine. 

La 9 dimineaţa, înfăţişare la circumscripţia de poliţie, 
pentru a da unele declaraţii scrise asupra Eleonorei 
Tănăsescu, zisă Nonora, zisă Didina, zisă Dodo, victima 
monstruoasei crime din strada Semicercului. La 10, altă 
chemare în faţa judelui de Instrucție. La 11, confruntarea 
cu asasinul, Costică Varduca, zis Tică, zis Creţul, zis 
Mantea. La 12, reconstituirea crimei. (Poate că acolo nu vor 
mai avea pentru ce s-o târâie). După-amiază, la 4, 
înmormântarea sărmanei lor Dodo, cu trupul încă o dată 


ciopârţit pe masa autopsiei de la morgă, ca şi cum n-ar fi 
fost îndestulă înverşunarea asasinului care a hăcuit-o, a 
spintecat-o, a sfârtecat-o cu împlântări răsucite de cuţit, şi 
când a ucis-o, şi după ce-a ucis-o, într-o năucă beţie a 
sângelui. Iar în vremea aceasta, copila din camera de 
dincolo, pentru care de zece ani pregăteşte ea o bucurie 
nepângărită de urâţeniile vieţii, măcar pentru trei zile... 

Mergi în pace, femeie! 

Magdalena Ipcar a dosit la loc cruțat de ochii Violettei, 
cărţulia cu scoarţele vinete şi cu hârtiile dinlăuntru, unde se 
află menţionat de pe acum, pas cu pas şi ceas cu ceas, 
încotro va să meargă ea mâine. 

A închis cutia de lemn şi a sucit cheiţa. Cutia veche şi 
lustruită de lemn, a fostei şcolăriţe, singura amintire de- 
acasă, din cealaltă existenţă când era o fetişcană cu părul 
de flacără şi îşi părăsea lecţiile pentru joaca nevinovată cu 
mingea, cercul, păpuşi, cutia în care păstrează acum 
condicuţa cu vizele medicale şi convocările la par-chet, la 
poliţie, la confruntări cu asasini din neamul lui Costică 
Varduca, zis Tică, zis Creţul, zis Mantea. Veşnic tresare cu 
palma apăsată pe pieptul flasc. Tresare. Ascultă. Îşi şterge 
cu mototolul batistei, picăturile reci, brobonite pe fruntea 
pământie. 

Nu mişcă nimic dincolo. Numai i s-a părut. Violetta tot 
doarme. Noroc că doarme încă. 

N-a auzit de câte ori s-a deschis şi s-a închis uşa de afară. 
N-are de unde bănui, nu va şti ce vizite s-au perindat de 
astăzi-dimineaţă. Căci acum locuinţa de taină a Ploşniţei e 
cunoscută de toate tovarăşele de care s-a ascuns. Cinci au 
venit şi-au plecat. Cinci, iar nimic nu le poate opri şi pe 
celelalte să vină. 

Au sosit de îndată ce s-a luminat de ziuă, să-şi bocească 
prietena şi să aducă Ploşniţei ziarele cu cerneala udă încă, 
unde crima e povestită amănunţit pe trei sferturi de pagină. 
Şi unde avea a arăta mai ales cele trei fotografii care le-au 
impresionat grozav. Sus, fotografia lui Dodo, nostimă, 


cochetă şi veselă, aşa cum intra pe uşa localului în serile ei 
bune, înainte de a se ameţi şi de a începe să-şi dezvelească 
dinţii într-un râs răutăcios, luând-o în primire pe Ploşniţa 
îndeosebi, cu glumele de care râdeau până şi lăutarii, 
chelnerii, picolii cărând bateriile. Mai jos, fotografia 
cealaltă, a cadavrului dezgolit şi înjunghiat, cu picioarele 
spânzurând pe marginea patului şi cu bulbii ochilor albi 
căscaţi într-o gheţoasă holbare de spaimă. La mijloc, 
fotografia ucigaşului, fără guler, cu părul cârlionţat în 
smocuri pe frunte şi cu santinela ţapănă la spate, ţinând 
arma într-o atitudine marţială. În toate ziarele aceleaşi 
imagini, pe care fostele tovarăşe şi prietene ale victimei le- 
au comentat cu emoție şi cu un fel de ciudată vanitate, 
fiindcă participau şi ele cu un modest rol într-o atât de 
senzaţională dramă, cu o atât de întinsă publicitate. 

— Pie minie m-o întriebat un rieporter şi i-am spus tot cie 
ştiu disprie Dodo! mărturisise Tatiana, nestăpânindu-şi 
încântarea că reporterul s-a adresat ei pentru a-şi colora 
istorisirea crimei cu peripeții mai mult sau mai puţin 
fanteziste. Scrie şi la gazietă tot ci i-am spus. Foartie 
frumos scrie... Eu am plâns când am cietit: Şi foartie drăguţ 
băiet, rieportierul! Mi-o ofierit şi-o ţigară... Băiet de 
familie... 

Acestea veneau să le împărtăşească Magdalenei Ipcar, 
tovarăşele vieţii sale din localul de noapte cu sfârâit de 
mititei şi taraf de ţambalagii. Strângeau ziarele cu grijă, să 
le păstreze amintire. Treceau apoi la o rugăminte cu care 
niciuna n-a dat greş. Mai cereau bani cu împrumut, fiindcă 
s-au înţeles să pună mână de la mână pentru cheltuielile de 
îngropăciune, sicriu, dric, preot, coroane, pomeni şi colivă. 
Partea cea mai însemnată de contribuţie - douăsprezece mii 
de lei - a luat-o asupra sa. Partea celorlalte, aproape în 
întregime, tot ea a scos-o deocamdată din pungă, până ce 
fetele se vor îndemâna de bani în toiul sărbătorilor de 
Crăciun şi de Anul nou, fiind surprinse de dramaticul 
eveniment în pragul iernii, sezonul critic al celui mai 


costisitor echipament: blăni, moltonarea paltoanelor, şoşoni, 
gar-deroba de anul trecut predată la revizuire croitoreselor 
ori răscumpărată de la cămătarii împrumuturilor pe gaj. 

Istoriseau, oftau, lăcrimau, îşi ştergeau pleoapele roşii de 
plâns, extrăgeau din poşetă cutia de pudră, puful şi roşul de 
buze, să-şi primenească spoiala. Pe urmă, toate, parcă s-ar 
fi vorbit, nu uitau să pomenească indignate despre câinia 
patronului care nu s-a îndurat să scoată din tejghea decât 
cinci sute de lei pentru înmormântarea celei mai 
dezinteresate şi mai antrenante fete din local: 

— Cinci sute de lei, Magdalena dragă! Şi încă mărunţiş... 
În poli! Mai bine îl înjunghia Mantea pe burtos, dacă era 
pus pe aia! Când o să mai prindă el lani o fată ca Dodo, să 
încurce fraierii la chef şi la cheltuială? De altfel, ce-i pasă? 
Auzişi, Magdalena, că şi-a cumpărat alt rând de case pe 
Independenţa? Trei rânduri de case, după pielea noastră... 
Noi ne spetim, ne înjunghie parlagiii, şi el toarnă case peste 
case, vedea-l-aş tăiat fleici şi vrăbioare la morgă! Cu 
preţurile de-acum, ştii şi tu ce costă o casă... 

Aci se opreau, să rotească privirea într-o curiozitate plină 
de stupoare şi de invidie, la camera în care le primise 
Ploşniţa. Se posomorau şi se pregăteau de plecare. 
Văzuseră ce-au avut de văzut. 

Îndeosebi pentru aceasta s-au înşirat una după alta, dis- 
dedimineaţă. Să verifice cu ochii fantasticul zvon care 
circula de ieri. Ploşniţa proprietară de apartament în bloc 
central, cu mobila încă mirosind a văpsea, Ploşniţa făcând-o 
pe doamna? Să nu te strângă de gât? lar Dodo, la morgă, 
întinsă pe masa de autopsie! Unde există un Dumnezeu şi o 
dreptate pe lume? 

Descoperirea luase pentru ele proporţiile unui eveniment 
tot atât de senzaţional ca asasinarea Eleonorei Tănăsescu, 
zisă Nonora, zisă Didina, zisă Dodo. Fără să-şi 
mărturisească, toate se hotărau să-i restituie banii 
împrumutaţi pentru înmormântarea lui Dodo, când Ploşniţa 
şi-o vedea ceafa. Astfel rectificau regretabilele erori ale 


justiţiei imarente. Şi plecând, mergeau direct să se caute 
una pe alta, ca să comenteze cu aprindere nemaipomenita 
ipocrizie a Ploşniţei. Între dânsele, schimbau de părere. Nu 
pe lani borţosul ar fi dorit să-l vadă la morgă în locul lui 
Dodo. Dacă Mantea ar fi avut nas să miroasă un pont la 
sigur, apoi la Ploşniţa ar fi nimerit să-i ia niţel sânge, cum de 
zece ani stoarce ea lihnită ultimul sfanţ al clienţilor ca să 
împrumute apoi bani cu camătă şi să-şi cumpere 
apartament, unde? taman în blocul Carlton! 

Ploşniţa îşi număra în acest timp cele din urmă mii. Opt, de 
toate. Cu două mii peste rata de la pensionul Violettei pe 
care trebuie s-o achite la zi întâi de decembrie. Îi tremura 
mâna; iar lumina împuţinată din casă, se mai întunecă 
înaintea ochilor. A tresărit. De astă dată nu într-o înşelare a 
auzului. Dincolo, se deşteptase Violetta. Se deştep-tase şi 
fredona cântecul Marlenei Dietrich din Îngerul Albastru: 

Jch bin von Kopf bis Fuss Auf Liebe angestellt... 

Pregătindu-se să intre în camera copilei sale, Magdalena 
Ipcar şi-a tipărit mai întâi rochia neagră de lână şi 
cingătoarea schimnicească, aşa cum după douăzeci de ani 
se înfăţişa tot intimidată la anchetele brigăzii de moravuri şi 
la vizitele medicale obligatorii. A pus mâna pe clampă, 
dregându-şi glasul: 

Violetta i-a luat înainte: 

— Pa! Pa! Şi rapapa, maman! 

Râdea, goală, întinsă cu faţa în sus pe covorul din mijlocul 
camerei, întorcând numai capul peste umăr. 

A râs cu mâinile împreunate sub ceafă, a bătut aerian din 
călcâie ca trapezistele şi a continuat imperturbabil figurile 
de gimnastică, pentru menţinerea siluetei ideale, după 
imaginile numerotate cu explicaţii în text, dintr-o luxoasă 
revistă rezemată pe spătarul fotoliului. 

Magdalena Ipcar amuţise în prag, cu degetele scheletice 
încremenite la gură. 

Întâia oară îşi vedea fata, carne din carnea ei, deplin 
dezbrăcată. N-o scăldase cu mâinile sale nici când era 


pruncă de leagăn, ca alte mame. Îi apărea acum, deodată, 
aproape femeie; în realitatea-i carna-lă, cu pielea catifelată 
şi cu rotunjirea senzuală de linii a apropiatei femei. 

lar această goliciune a trupului fraged, zvelt şi de-o 
miraculoasă armonie - o ruşina. O ofensa, pe ea, care 
văzuse atâtea hâde, păroase şi obscene goliciuni; o 
scandaliza, pe ea, care de atâtea ori fusese silită să se 
dezbrace până la piele, de muşterii beţi ce nu înțelegeau să 
plătească parale de pomană. E adevărat că atunci, subit 
dezmeticiţi, se răsteau cu dezgust: 

— Ce-ţi mai arăţi osemintele şi traistele ăstea, dacă numai 
cu atât te poţi lăuda? Stinge lumina măcar! 

Toate i-au trecut vălmăşite prin minte, într-o singură clipă, 
sub mizerabila obsesie a vieţii celeilalte, de dincolo, din 
odaia cu patul dihocat şi cu maţul roşu de gumă al 
irigatorului spânzurând în perete. 

Când şi-a răcăpătat glasul, rosti o dojană: 

— Violetta! 

— Imediat... 

— Ce ţinută e aceasta, dragă Violetta? Se poate? 

— Să-ţi arăt eu ce pot, maman! Încă o figură şi am 
isprăvit! 

Din poziţia orizontală pe spate, Violetta s-a încovoiat arc, 
până ce-a rămas sprijinită numai în creştet şi-n tălpi, cu 
rozele cocarde ale sânilor împungând lateral, cu triunghiul 
adumbrit de la confluenţa coapselor oferit văzului fără nici 
o pudoare. Într-un încet şi ultim efort a izbutit să-şi 
cuprindă gleznele în palme şi să desprindă creştetul din 
pământ. A înaintat astfel câţiva paşi, monstruos convexă, ca 
un straniu animal care nu mai era nici fată, nici viitoare 
femeie, ci o creatură fabuloasă şi alegorică, din ispitirile de 
luxură ale Sfântului Antoniu, cu pântecul, sânii şi sexul 
dominând glorios restul trupului, după ce-a izgonit în 
regiunile inferioare capul, gâtul gingaş de adolescentă, 
braţele subţiri, să se împleticească îndelaolaltă cu 
picioarele contorsionate într-un bizar supliciu. S-a învârtit 


aşa de două ori în jurul camerei, apropiindu-se de 
Magdalena Ipcar şi ameninţând-o cu un cavernal: Hu! Hu! 
Apoi arcul trupului s-a destins brusc într-o sprintenă voltă. 
Violetta a zvâcnit din nou în picioare recăpătându-şi supla 
unduire de albă smicea, scuturându-şi flacăra inelată a 
părului şi gâlgâindu-şi râsul de cleştar, cu un uşor val de 
sânge în faţă după acest tur de forţă acrobatic: 

— Et voilr! 

A trecut lin şi înfiorat palmele în prelungul coapselor, le-a 
purtat în cupe rotunde pe genunchi şi pe sâni, cu 
dezmierdări de voluptos narcisism. S-a admirat în oglinda 
acum vertical prinsă în perete, care o reflecta din tălpi 
până-n creştet, cu aristrocratica-i zvelteţă şi cu desenul fin 
al încheieturilor de nobilă rasă, goală şi albă, de-o albeaţă 
lactee, numai cu pufoasele estompări de subsori şi de sub 
discul abdomenului încă impuber, musculos, plat, sidefiu. 
Toate, cu simplitatea cea mai naturală. 

Magdalena Ipcar a întors ochii, simțind că a roşit ea sub 
grunjii de humă. 

— Violetta! a murmurat mustrător a doua oară. 

— Imediat! zâmbi Violetta, excitată de succesul exhibiţiilor 
sale matinale. 

Şi cu aceeaşi puerilă candoare - dar poate cât de precoce 
perver-tită! - a continuat, căci doar de aceea avea acum 
camera sa! Voia să-şi ridice cămaşa de noapte care zăcea 
jos ca o mică paraşută dezumflată, fără s-o atingă cu 
mâinile. Alt tur de forţă acrobatic. Nu era ceva imposibil. 
Precum a şi dovedit-o. Cu palmele în şold şi cumpănindu-se 
pe-un singur călcâi, a prins paraşuta cu vârful degetelor de 
la celălalt picior, a ridicat-o la înălţimea capului şi cu o 
magnifică dislocare de french-cancan a azvârlit-o fluturat în 
văzduh. S-a pitulat sub plutirea uşoară, legănată, zvâcnind 
iarăşi în sus şi lăsând cămaşa să-i învăluie trupul, intrând în 
ea, într-adevăr fără s-o atingă cu mâna. 

— Et revoilr! 


În cămaşa de mătase transparentă era de altfel tot atât de 
goală ca adineaori, cum a constatat fără să-i displacă, mai 
aruncând o privire în oglindă şi vâlvorându-şi artistic părul. 
lar numai după ce-a sfârşit acest ritual, a luat act şi de 
existenţa femeii oprită stană la uşă în rochia-i neagră şi cu 
cingătoarea schimnicească, apropiindu-se să-i întindă 
fruntea pentru sărut: 

— Un pupi de recompensă, maman, pentru Violetta ta! Ai 
văzut ce ştie şi ce poate? Rogers Gingers numărul doi... Tu 
cum ai dormit? Eu, admirabil! 

Nu aştepta răspuns. N-a zărit nimic din sfârşeala de 
moarte de pe chipul pământiu. 

A izbucnit din două salturi feline la geam şi a ridicat huruit 
oblonul de lemn, spijinindu-şi talpa în perete într-un unghi 
mai mare de nouăzeci de grade, când a tras de cordon. 

— Uuu! s-a dat îndărăt profund vexată de ticăloşia de 
afară. Ce ceaţă! Ce smântână! Ce frişcă! R propos de friţcă, 
maman! M-am trezit cu o foame de lupoaică şi gimnastica 
mi-a deschis altă poftă nebună! Cu ce delicatese mă mai 
tratezi în dimineaţa aceasta? Cafea cu lapte? Ciocolată? 
Cacao? 

— Numai cu ceai... a răspuns vinovată, Magdalena Ipcar. 
Nu m-am gândit, Violetto... Nici n-am avut timp să cobor în 
oraş... Mi-au luat înainte alte griji. 

Violetta a mustăcit buzele răsfăţat, prinzând-o de umeri şi 
zgâltâind-o cu o amicală admonestare, cum prevedea 
scenarul filmului pe care îl imagina şi în aceeaşi clipă şi-l 
juca: 

— Griji? A fost vorba în aceste trei zile să laşi grijile tale pe 
altă dată! 

— Nu mă lasă ele, Violetta... 

— Dă-le cu tifla! Pfui! Sufli şi se duc, ca putul de păpădie 
de pe coperta dicționarului Larousse. 

A suflat grațios asupra degetelor împreunate, risipind 
grijile invizibile şi mai volatile decât puful de păpădie, 
întocmai ca femeia din gravura de pe coperta dicționarului 


Larousse. S-a întors cu spatele la femeia cealaltă, în carne 
şi oase, care rămăsese cu braţele încrucişate, neclintită, în 
rochia-i neagră ca hobotul negru al morţii. 

Nu pentru dânsa vorbea, gesticula, mima. Pentru sine. 
Pentru a cheltui în turbulenţa copilăroasă încă, alte mai 
avide nerăbdări şi poate mai culpabile. 

Încercă să stingă lumina electrică. A aprins-o iar, căci 
camera se cufundase într-o întunecime sepulcrală. 

— Ce dimineaţă, maman! Parcă suntem într-o peşteră... 
Am fi avut dreptul la trei zile mai puţin sinistre... Nu le-am 
prea nimerit. 

— Adevărat, Violetta... oftă, Magdalena Ipcar. 

— Până la ceai, să consultăm programul spectacolelor. Nu 
ne rămâne alta, decât să ne înfundăm într-un cinematograf 
după-amiază; diseară, la un teatru... Ai ziarele de azi? 

Magdalena Ipcar şi-a adus aminte că nu ascunsese 
gazetele de dincolo. Cum de nu s-a gândit? A vrut să-i taie 
calea. Dar Violetta a fost mai promptă. 

Într-o clipită a trecut în cealaltă cameră şi a revenit 
fluturând victorios foile: 

— Nu te mai deranja, maman! Le-am găsit. Acum, tu vezi 
de ceai! Eu văd de programul de azi şi de mâine... 

— Mai bine ai vedea întâi de baie Violetta! 'Ţi-am pregătit 
tot... se agăţă Magdalena Ipcar de-o disperată tentativă, 
spunându-şi că în acest timp ea va desprinde din ziare 
paginile cu peripeţiile crimei din strada Semicercului. 

— Este vreme şi pentru baie! Este vreme şi când să plec în 
explorare, ca să cumpăr cele câteva drăguţe frivolităţi 
pentru a transforma camera mea cum a fost vorba ieri... Cu 
câteva mii de lei, ai să te minunezi şi tu de ce este capabilă 
Violetta ta... Da, maman? 

Magdalena Ipcar s-a resemnat: 

— Da, Violetta. 

— Da... văd eu ce fel de da! Tot nu eşti convinsă că i-ar sta 
mai bine aci Lolei din Îngerul albastru, decât îngeraşului 
ăstuia de frişcă? Aci, înger de frişcă; afară, ceaţă de frişcă! 


Numai cacao ori ciocolată cu frişcă, nix! Maman, observ că 
n-ai spirit de iniţiativă. Mâine fac eu un program şi un 
meniu... 

— Bine, Violetta... consimţi Magdalena Ipcar, înghiţindu-şi 
oftatul şi gândindu-se cu teroare la programul său pe 
mâine, de care nici o putere din lume n-avea cum s-o 
izbăvească. 

Pentru o mai prudentă veghe, a transportat aci samovarul 
electric şi serviciul de ceai. Aşteptând apa să fiarbă şi 
întinzând untul pe feliile de franzelă, urmărea cu ochii 
lectura Violcttei. Poate că a fost o alarmă fără temei. 
Exagerată. Chiar dacă s-ar întâmpla să-şi oprească privirea 
la reportajul crimei de ieri-noapte, Violetta n-ar avea de 
unde bănui că e vorba despre un episod din lumea cea 
adevărată a Magdalenei Ipcar, zisă Ploşniţa; că pentru o 
primă confruntare cu asasinul din fotografie, Costică 
Varduca, zis Tică, zis Creţul, zis Mantea, a lipsit ea de acasă 
ieri şi că pentru a doua confruntare, va lipsi mâine. 
Asemenea crime se întâmplă în fiecare săptămână. În afară 
de victime şi eroi, în afară de martorii apropiaţi, simple 
fapte diverse pentru cealaltă lume. Regreta numai că n-a 
citit ce scrie în ziar despre înjunghierea lui Dodo, de s-a 
întins povestea aproape pe-o pagină întreagă. S-a mărginit 
să privească fotografiile şi să asculte bocirile tovarăşelor 
de-acolo, cu gândul dus la deznădejdile sale. Acum îşi 
amintea că toate o priveau ciudat, cu un zâmbet răutăcios 
printre lacrimi, ca râsul crud al lui Dodo. Şi că mereu o 
întreba dacă a citit; o îndemnau să citească... 

— Maman, ţi-am rezolvat magistral programul! vesti 
Violetta, bombardând lista spectacolelor cu sfârle sonore 
din unghiile lăcuite cu ojă. Acum. Ascultă, aci! După masă, 
Blokhaus la teatrul Comedia... Diseară, la Scala, premiera 
Condottieri! Mâine la matineu, coborâm jos la cinemaul 
blocului, să vedem ceva amuzant... Luna de miere la Paris, 
cu Franciska Gaal şi Bing Crosby! Mâine seară, Papr se 
lustruieţte, la Regina Maria! Aprobat maman? 


— Dacă nu intervine ceva... 

— Ce poate să intervină, maman? 

— Din nefericire, eu mai am şi alte obligaţii, Violetta. Nu 
sunt stăpână pe timpul şi pe voinţa mea. 

Violetta o ameninţă ştrengăreşte cu smocul ziarelor din 
mână: 

— Maman, fiindcă mi-ai cerut să fim camarade, îmi dai voie 
să-ţi spun ceva ca unei adevărate camarade? 

— Spune, Violetta. 

— Dar nu te superi? 

— Nu, Violetta. 

— Uite ce vreau să spun, maman! Încep să te cunosc mai 
bine... Faci parte din categoria femeilor predestinate să nu 
fie fericite niciodată, fiindcă le place să se martirizeze 
singure. Îşi exagerează şi dau proporţii la toate flecuşteţele 
dezagreabile ale vieţii... Ce obliga-ţii? Ce poate să intervină 
nou, maman? Nu te poţi bucura de ziua de azi, fiindcă te 
consumă grija zilei de mâine! Ai spus că trei zile vrei să fii 
numai cu mine. Uite! eşti numai cu mine! Celelalte, nu 
interesează! Spune că e bun şi aprobat, programul meu... 
Ascultă, ce drăguţ te rog! 

— Bine, Violetta... Vom vedea... Încuviinţă din nou 
Magdalena Ipcar, hotărâtă să câştige timp, pentru a născoci 
o explicaţie plauzibilă absenţelor sale de mâine. Acum dă-mi 
şi mie ziarele... 

— Un moment! Până ce vei vedea tu nu ştiu ce 
ipocondricale ai de văzut pe mâine, văd eu aci ceva mai 
interesant. O crimă pasională... 

Magdalena Ipcar rosti cu un tresăr de energică autoritate: 

— Dă-mi ziarele, Violetta! Nu sunt pentru tine crimele 
pasionale. Există pe lume destule alte lucruri mai puţin 
oribile, care să te intereseze. Mă auzi, Violetta? 

Violetta însă nu mai auzea. Se rostogolise pe covor, de astă 
dată cu faţa în jos, cu urechile astupate în palme, devorând 
senzaţionalele peripeții în care şi-a găsit moartea Eleonora 
Tănăsescu, zisă Nonora, zisă Didina, zisă Dodo, femeie de 


moravuri uşoare. Nimerise un ziar, unde reporterul dotat 
cu efervescentă imaginaţie, fabricase un mic dar patetic 
roman-foileton. Tocmai băiatul cel drăguţ, de familie, care-o 
tratase pe Tatiana cu ţigări şi o trăsese de limbă, cum se 
spune în argoul reportericesc. 

Magdalena Ipcar a turnat apa clocotită din samovar şi a 
încercat iarăşi s-o smulgă lecturii, apelând la alte 
argumente: 

— Se răceşte ceaiul, Violetta! Ţi-am pregătit pâine cu 
unt... 

— Încă niţel, maman. Lasă-mă acum... 

Cu răsuflarea îngheţată, femeia în straiul negru aştepta. 
Pe furiş, îşi ştergea broboanele de pe faţa pământie. 

— Pasionant, maman! Nici nu-ţi închipui tu, ce pasionant! 
mărturisi Violetta, făcându-i semn cu mâna să-i dea ceaiul şi 
feliile de pâine aproape de dânsa, pe covor. Ca în filme... Le 
Quai des brumes... Şi rom, maman! Picură rom ceva mai 
generoasă... 

Întinsă pe pântec în mijlocul camerei, în cămaşa subţire şi 
străve-zie de mătase, cu bărbia sprijinită în podul palmei şi 
vânturându-şi picioarele în sus, de la articulaţia 
genunchilor, cum se apără copiii de muşte pe plajă, Violetta 
muşca din feliile de pâine cu unt şi sorbea din ceaşca de 
ceai, fără să-şi întrerupă lectura. Magdalena Ipcar nu-şi 
putea desprinde ochii de la trupul copilei, carne din carnea 
sa. Ce tânăr şi fraged, cu liniile ce fin mlădioase, cu sânii ce 
pur conturaţi, deşi stătea cu fata în jos, în cea mai ingrată 
poziţie pentru globii sânilor când nu sunt atât de perfect 
încopciaţi în platoşa încă nerelaxată de muşchi! Prin mătasa 
transparentă ca sticla, corpul acela culcat sub ochii 
Magdalenei Ipcar, nu-şi ascundea nimic din cele mai 
virginale atribuie ale viitoarelor voluptăţi feminine, asupra 
cărora bărbaţii se năpustesc bestial, cu ochii injectaţi, cu 
labe brutale. Ea o ştia. Cât de amar şi de înfricoşat, de hâd, 
o ştia! O copilă încă. Dar mâine? Pentru zilele care vor veni, 
se cuvenea s-o apere de cele ce ea le ştia. De năruirea şi 


spurcarea acestui trup dalb, feciorelnic, ca să nu devină în 
câţiva ani numai o carne mozolită, cu sânii şi pielea 
spânzurând într-o mârşavnică devastare. 

Magdalena Ipcar îşi pipăia înfiorată oasele ei, pielea ei, 
sânii ei, care au fost odată tot aşa, când era numai o 
fetişcană cu părul de flacără şi ochii râzători. 

— Pasionant! repetă în concluzie Violetta, răsucindu-se 
într-un cot, fiindcă isprăvise. Tu ai citit? 

— N-aş putea spune... M-am uitat din treacăt pe deasupra 
pagi-nilor... Poate că victima şi-a meritat soarta... A fost un 
sfârşit ca pentru viaţa pe care o ducea femeia aceea... cum 
îi spunea? Eleonora Atanasiu... Tănăsescu... Anastasiu... 

Violetta s-a săltat în capul oaselor, încrucişându-şi 
picioarele subpuse în cămaşa diafană şi privind-o cu o 
surpriză plină de dezaprobare: 

— De ce vorbeşti aşa, maman? 

— Renunţă la discuţie, Violetta. Nu-i pentru vârsta ta. 
Termină-ţi ceaiul... 

— Pot vorbi şi bând ceaiul! afirmă Violetta şi o dovedi, 
sorbind ultima înghiţitură. Cum, nu-i pentru vârsta mea? Ţi- 
am spus, maman, că ştiu şi înţeleg mai multe decât crezi 
tu... Şi-mi pare că judec mai uman! Eu n-aş avea cruzimea 
să pretind că poate şi-a meritat soarta. De ce-o merita? 
Fiindcă această Eleonoră Tănăsescu era o femeie de 
moravuri uşoare, cum se scrie în ziar? Toate femeile din 
ziua de azi sunt de moravuri mai mult sau mai puţin uşoare. 
Nu e nici o ruşine. Nici un stigmat infamant... De altfel, e 
plină literatura tocmai cu această categorie de femei cu 
moravuri uşoare. Dama cu camelii, Manon Lescaut, 
Afrodita... Să fii iubită! Să se ruineze şi să se sinucidă 
bărbaţii pentru tine! Să te ucidă chiar! Să te omoare din 
dragoste, din gelozie, din pasiune... E tot ce poate cere o 
femeie de la destinul ei în ultima esenţă. 

— Ce ştii tu? 

— Şi tu, ce ştii, maman? 


Magdalena Ipcar a plecat ochii sub privirea pentru o 
scurtă durată scormonitoare, caustică, încercând să 
descifreze enigma din ea. Violetta a abandonat însă 
asemenea investigaţii. Tot va afla. Chiar discuţia aceasta era 
o pipăire. A urmat, încordându-şi platoşa sânilor şi 
înălţându-şi trupul tânăr, colcăind de tumultuos sânge şi de 
apetituri lascive, într-un fel de cinică bravadă: 

— Decât să ajung o menajeră cum zici tu că ai agonisit 
banii, privându-te de la toate bucuriile vieţii, prefer să optez 
pentru categoria femeilor uşoare... 

— Violetta! 

— Lasă-mă, maman! Nu e mai loial să-ţi spun ce gândesc, 
decât să-mi păstrez ideile mele în secret? N-avea grijă! E 
un fel de-a vorbi... Îmi caut de carte... Pentru moment... 
Dar să nu crezi că visul meu e să mă văd o belferiţă cu opt 
mii de lei salariu lunar, sau o contabilă cu diplomă sau o 
stenodactilografă. Să-mi fac mâncare la primus. Să-mi 
cârpesc ciorapii... Să mă tescuiască ordonanţele în 
tramvai... Să mă simt fericită că am găsit un soţ, grefier ori 
arhivar, şi să aştept anii de pensie cosându-i nasturii la 
pantaloni... Nu, maman! Astea nu prind la mine! S-o ştii de 
pe acum... 

— Dar consideraţia lumii, Violetta? Ce spune şi cum te 
judecă lumea? 

— Ga me fait une belle jambe! 

— Cum? întrebă Magdalena Ipcar, a cărei instrucţie era cu 
mult mai rudimentară decât a fiicei sale. 

— Îmi pasă ca de nasul lui Tănasc, ca să vorbesc 
româneşte! Moravuri uşoare! Ce sunt acelea moravuri 
uşoare? Şi unde au ajuns femeile cu moravuri... grele? 
Principalul e să nu cazi în categoria victimei din ziar... La 
periferia moravurilor uşoare. Taverne, cârciumi, indivizi ca 
asasinul cu mutră de speluncă... Cine a ajuns aşa şi acolo, 
într-adevăr nu merită nici o compătimire... A eşuat... 
Înseamnă că trebuia să se facă slugă sau măturătoare de 
stradă... Păzitoare de closete... 


— Vii la vorba mea, Violetta! exclamă dureros Magdalena 
Ipcar. 

Îşi ascultase osânda din gura copilei sale, ca o justă 
expiere. Voia cel puţin s-o folosească pentru a-i pildui 
Violettei asemenea groaznică lecţie, apărând-o de-un viitor 
încărcat dc nesăbuite ispite şi amenin-ţări. 

— Ce fel, viu la vorba ta? întrebă Violetta, aprinsă la obraz 
de focul discuţiei şi căutând să se aşeze în dreptul oglinzii, 
ca să se poată contempla vorbind. 

— Cu alte vorbe - căci eu sunt mai puţin deşteaptă şi cu 
mai puţină învăţătură - ai spus exact, ce spuneam eu! „Cine 
a ajuns aşa şi acolo, într-adevăr nu merită nici o 
compătimire”... Nu aceasta ai recunoscut, singură? Şi eu 
sunt de aceeaşi părere. Victima de acolo, din ziar, a sfârşit 
cum trebuia să sfârşească viaţa pe care a dus-o. 

— Se vede că n-ai citit! îşi clătină cârlionţii înflăcăraţi, 
Violetta. Te rog să citeşti... După mine, nu pare deloc că şi-a 
meritat soarta... A fost o excepţie în lumea unde căzuse... 
Era drăguță, vioaie, lipsită de egoism şi de prevederile 
meschine. Reporterul ziarului o descrie simpatică la extrem 
şi spunea că trăia ca pasărea cerului... Cum mi-ar plăcea şi 
mie, în fond, să trăiesc. Cum sunt sigură că voi şti să 
trăiesc... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, să nu mai aud asemenea 
cuvinte din gura ta! Cum poţi...? 

— Nu te alarma, maman! a întrerupt Violetta, cu râsul 
care-i arăta colţişorii dinţilor, ca răutăcioasa crâşnire a lui 
Dodo din nopţile ei cele rele, când o lua pe Magdalena Ipcar 
în derâdere. Vreau să spun că aş dori şi eu să trăiesc ca 
pasărea cerului; dar în alt mediu, alt cer... Pentru 
exemplare de lux, nu pentru cele din tavernă... (Repeta 
cuvântul tavernă, fiindcă-i părea romantic). Nefericita 
căzuse prost. O speculau tot soiul de indivizi, de individe... 
Scrie aci despre o pretinsă prietenă care-i împrumuta bani 
cu camătă... O creatură odioasă. Nu-i dă numele... Numai 


porecla... Nici nu se poate ceva mai bine găsit, mai plastic... 
Ploşniţa... 

Ploşniţa a scăpat ceaşca din mână. 

Plecându-se în genuncheare de mătănii să culeagă 
cioburile, îşi ascundea obrazul pământiu şi tremurul 
gelatinos al mâinilor. 

— Ploşniţa! continuă Violetta, privindu-se în oglindă şi 
neluând aminte la zvârcolirea larvei umane de jos. Ce 
admirabil subiect de film! Un film în genul Îngerul albastru 
sau Le Quai des brumes... O lume larvară, de speluncă, de 
taverne... Cu toate personajele mişcându-se în jurul acestei 
creaturi odioase, care operează din umbră, le suge 
sângele... Dar ce se întâmplă, maman? Să-ţi ajut? 

Magdalena Ipcar a respins-o. 

Nu-şi găsea glasul să răspundă. A căscat gura şi n-a ieşit 
nici un sunet. 

Târându-se, s-a zgrepţănat de marginea patului şi s-a 
aşezat cu mâinile în poale, cu bărbia în piept, răpusă, 
aşteptând să moară, dacă mai există o îndurare pe lume, 
acolo, sub chenarul de sus al peretului alb, unde se înşiruie 
stolul de păsări albastre. Păsările care erau misterioase 
semne desprinse de sub degetul Mântuitorului, când 
slovenea El cu degetul pe nisip şi s-a ridicat, spunând: 
Mergi în pace, femeie... 

Violetta a strâns buzele într-o schimă de năzuroasă şi 
agasantă renunțare. N-avea cu cine vorbi. Nici cine s-o 
înţeleagă. Ipocrizie? Ori într-adevăr ridicole idei de pe 
vremea lui Pasvante? Menajeră cu adevărat? Ori fostă 
dansatoare de cabaret în retragere, predicându-i moraliste 
percepte, fiindcă aşa crede că-i cere datoria de ma-mă? 
Acum şi-a mai luat şi poza această abătută, ca s-o 
impresioneze. A şi găsit pe cine! 

Modulând romanţa din Îngerul albastru, s-a înălţat în 
genunchi, a făcut o minge imensă din toate ziarele 
mototolite şi a aruncat-o în aer, aşteptând-o să cadă şi 
trimiţând-o cu un pumn jucăuş în celălalt capăt al camerci. 


A săltat pe urmă în picioare de pe covor, în cămaşa 
transparentă şi lungă până în pământ; a privit pe femeia din 
straiul negru cu mâinile în poale de pe marginea patului, cu 
un surâs persifleur pe care îndată l-a controlat în oglinda, 
ca să vadă dacă o prinde sau nu ca pe Marlene Dietrich în 
Îngerul albastru. O prindea. Cu ochii tot în oglindă, declară: 

— Maman, trebuie să recunoşti că a debutat prost pentru 
camaraderia noastră, şi ziua de azi! A doua, pe care o 
pierdem... Să sperăm că se va anunţa mai cu haz, ziua de 
mâine! 

III. 

APARIAMENTUL 24 

— Mâine, Rony? Alo! Mâine, la şase seara? 

Amanda Pandelescu şi-a trecut degetele pe frunte, 
schimbând de glas după răspunsurile din scoica telefonului 
lipită la ureche, cu intonaţii pe rând categorice, surprinse, 
consternate, pe urmă rugătoare, aproape implorând: 

— Alo! Rony, aş dori să te văd înainte de aceasta. Nu-i 
posibil? Totuşi trebuie să ne vedem, Rony! le conjur! Se 
întâmplă ceva neprevăzut... Da, neprevăzuturile în care nu 
credeai tu... Mihăică nu se simte deloc bine... O criză 
hepatică, după supeul de-aseară prea copios... Oboseala, 
noaptea nedormită... N-a închis ochii... Nu fi răutăcios, 
Rony! Cum poţi vorbi aşa? Ai o imaginaţie! Mai bine ascultă- 
mă şi mă înţelege... Cred că ar trebui să amânăm pentru 
luni, pentru marţi... Mi se pare prea laş să-l las singur 
tocmai acum... Alo? Dar e ignobil să-ţi treacă prin minte 
una ca asta! Ah! Rony! Nu te mai recunosc! Spuicâănu mă 
mai recunoşti nici tu? Ce-ţi mai vine să insinuezi? Renunţă 
la râsul acesta! Biiine, Rony! Nu-mi rămâne decât să mă 
supun... Va fi cum vrei tu! Cum ordoni tu! Mâine seară, la 
şase... Alo! Alo! Alo! 

Aparatul din celălalt capăt al firului ţăcănise scurt. 

Amanda a depus încet pâlnia neagră pe suport. 

O clipă o îndemnase gândul să sune din nou, să-l mai 
cheme. Ar mai fi avut încă atâtea să-şi spună? Rony nici nu 


răspunsese la rugămintea ei că doreşte înainte de toate să-l 
vadă. Nici n-au decis nimic asupra scrisorii pe care trebuia 
s-o lase la plecare. Au rămas în suspensie încă alte 
amănunte meschine, de ordin practic şi imediat, trivializând 
hotărârea lor coborâtă acum din sfera ardentă a pasiunii, la 
despoticile realităţi terestre: ce împachetează pe ascuns? 
ce ia cu dânsa? cum le transportă? Ieri le-a înlăturat 
acestea din preocupările sale fiindcă îi păreau detalii 
netrebnice şi degradante. Astăzi se iveau din penumbra 
unde au dormitat, s-o hărţuiască necontenit cu întrebări la 
care nu era capabilă a găsi singură răspuns. Actul lor poate 
nebunesc, dar absolvit şi înnobilat de-o exaltare ce-a exclus 
toate măruntele calcule şi instinctul avar de conservare, îşi 
prezentă cealaltă fată. 

Se nămolise într-un regizorat josnic, ca preparativele unei 
prădăciuni mişelnice, nu ale unei eroice evadări. 

Pe toate le-ar fi risipit Rony cu un singur şi reconfortant 
cuvânt, galvanizându-i elanul de ieri după-amiază. 

Nu l-a găsit. Nici n-a presimţit ce se petrece cu dânsa. 
„Mâine seară, la şase!” Atât, şi a închis! 

Doamna Amanda Pandelescu a întins ezitând mâna spre 
telefon. A retras-o. 

Sunetul metalic care-i pocnise ostil în timpan când s-a 
întrerupt convorbirea, îi reteza tot curajul. N-a fost numai o 
sincopă a unui aparat neînsufleţit şi automat. Era ca o 
clănţănire agresivă, umană, canină, ca afirmarea unei voinţi 
iritate care punea capăt fără delicateţe, autoritar şi posac, 
unei oţioase discuţii. Ce puţin îi semăna aceasta cu firea lui 
Rony dintotdeauna, docilă şi atentă la tot ce dorea! Să mai 
aştepte... Va suna el... Nu se poate să nu-şi dea seama cum 
a rămas, în cea mai dezorientată deprimare, cu clănţănitul 
agresiv în timpan. 

Îngheţată de solemnitatea mobilelor masive şi negre, 
severe, din birou, s-a instalat aşadar, de strajă, lângă 
telefon. 


Din obişnuinţă, a tras mai aproape calendarul bloc-notes, 
pentru a însemna o dată către sfârşitul lui noiembrie: 
comisionul unei prietene care i-a depeşat de la Severin. Îşi 
aminti inutilitatea menţiunii pe-un bloc-notes ce n-o va 
urma în rătăcitoru-i destin. A lepădat alături creionul 
colorat. Pe gânduri, a filuit foile puţine câte au mai rămas 
până la finele anului. Majoritatea notiţelor erau de mâna sa: 
probe la croitorese, invitaţii la ceaiuri muzicale unde nu va 
mai călca măcar o bucată de timp în noua situaţie. Pentru 
treburile avocăţeşti, Mihăică îşi avea agenda cu scoarţele 
elastice de marochin şi muchii aurite, inseparabilă în 
buzunarul vestei. Totuşi se mai aflau pe alocuri şi aci 
rânduri care contrastau cu ieroglifele sale zvârlite în fugă: 
scrisul lui Mihăică ordonat şi meticulos, spre rememorarea 
chestiunilor personale şi domestice ce nu şi-ar fi găsit locul 
într-o agendă de avocat. Prin excepţie, la 14 şi 15 
decembrie, de două ori o iniţială mai apăsată şi violent 
caligrafiată, cu un semn imperativ de exclamaţie: A! A! 

Amanda Pandelescu a simţit o strângere de inimă şi în 
obraz o dogoare de umilinţă, torturantă remuşcare. Ştia ce 
va să însemne aceasta. A! A! Adică: Amanda! Amanda! Şi 
ştia ce va să amintească. La 17 decembrie era aniversarea 
ei. Desigur Mihăică îşi notase din timp, să achiziţioneze ca 
întotdeauna cu două-trei zile înainte, cadoul de rigoare cu 
care în acea dimineaţă o va aştepta să deschidă ochii. Un 
inel. O brățară. Un colier. Un clips... Toate bijuteriile sale 
sunt de la Mihăică şi au această origine, în afară de câteva 
broşe sărăcăcioase, demodate şi fără valoare, de un inel 
subţire ca o sârmă cu un rubin tocit şi mat - suveniruri de 
familie. De familie nevoiaşă, scăpătată, de unde a smuls-o şi 
a ridicat-o la el. 

Iar acum aceste juvaiere sunt gata pregătite, în cutiile lor 
pluşate din fundul valizelor. 

E o evadare eroică sau o fugă de slugă, care înainte de 
plecare a dosit lucruri de preţ de ochii stăpânului? 


Întrebarea a pus-o celeilalte Amanda, din fotografia cu 
rama îngustă de argint, suveran întronată la locul cel mai 
vizibil pe biroul lui Mihăică. Mâine seară, după ceasul şase, 
va mar fi oare tot acolo? Ori are s-o arunce Mihăică în 
ţăndări, scârbit, când după lectura scrisorii va reconstitui 
anume eclipsări ale ei din ultimii doi ani şi va înţelege că de 
doi ani îl minţea cu sfruntare? 

Amanda de sub dreptunghiul de cristal îi zâmbea 
impasibil, fără să-i răspundă, în surâsul acela stereotip, 
studiat şi fals, pe care-l iau femeile în faţa aparatului 
fotografic. Şi totuşi Amanda cea din ramă era fericită 
atunci. În dimineaţa de april, de acum trei ani, când s-a dus 
la Julietta după rugămintea stăruitoare a lui Mihăică şi când 
a îmbrăcat rochia de primăvară care îi plăcea lui atât. Îşi 
aminteşte sfâşietor de clar. Trecea o stropitoare pe 
bulevard şi s-a oprit s-o aştepte. Din asfaltul ud se înălța o 
răcoare delicioasă. Cumpărase un braţ de flori, de la o 
ţigancă vehementă în vocabule şi gesticulări: „Să trăieşti, 
fhrumoaso! Să-ţi dea Dumnezeu noroc cu căuşul şi-un prinţ 
ca Făt-Frumos, prinţeso!” Ea mergea zâmbindu-şi singură, 
cu florile pe brat, printre mulţimea voioasă şi grăbită în 
costumele viu colorate de primăvară. A zărit-o Rony şi a 
salutat-o respectuos de la distanţă. Nu îndrăznea atunci să 
se apropie şi să-şi vorbească. Abia îl recunoscuse. Nu-l 
minţise cu nimic încă pe Mihăică. Ea nu aştepta în van de 
strajă lângă telefon, o vorbă de blândeţe de la acelaşi Rony, 
care a curmat convorbirea cu un clănţănit hărţăgos în 
timpan. Mâine seară la şase, şi atât! 

Nu mai sună... N-o mai cheamă cum a sperat. De prisos să 
aştep-te... 

Ce curios se priveau aseară unul pe altul! Se pândeau, 
parcă. În mijlocul invitaţilor şi în toiul vociferărilor aprinse 
de după miezul nopţii, se surprindeau aruncându-şi ochiri 
reci, într-o examinare bănuitoare, insistentă, cum nu s-au 
spionat niciodată. Întorceau capul. Aparent erau absorbiți; 
ea, de îndatoririle sale de amfitrioană, el, de controversele 


pe tema războiului, cu Vlahopol, de la Justiţie, care se cam 
întrecuse cu şampania şi perora pentru puterile aliate. 
Imperceptibil, irezistibil, privirile făceau însă înconjurul 
capetelor şi iar se regăseau. Erau mai stânjeniţi acum, când 
totul e decis şi clarificat între dânşii, decât atunci când 
minţeau amândoi şi supli-neau, cu furişe semnalizări de 
picior pe sub masă, cele ce nu le puteau rosti cu glas tare 
ori nu şi le puteau ghici din ochi. Urât şi laş? Posibil! Dar 
pasiunea nu le lăsa răgaz să vadă şi să simtă, ce era urât şi 
laş. Acum parcă s-a răcit între dânşii ceva, de a mai rămas 
loc şi pentru conştiinţa a ceea ce este urât şi laş... Nu! De 
prisos să mai aştepte... Mâine seară la şase, şi atât! 
Clănţănitul metalic în timpan, şi atât! 

Amanda Pandelescu a părăsit scaunul vast, cuprinzând cu 
o înduioşare nouă şi necunoscută banalele auxiliare de 
lucru de pe biroul lui Mihăică. Teancurile de dosare şi legi, 
codurile, formularele de contracte. Se afla şi dosarul înalt 
cât Himalaia, adus de Eugen Candiani, fratele Evghenie, 
întru lichidarea litigiilor pentru perimetrele-i petrolifere. 
Fără el, toate ar fi rămas cum au fost. Nici n-a venit aseară. 
S-a abținut. Discreţie de gentleman. Cam prea târzie 
discreţie! 

În celelalte încăperi pe unde a trecut, în hol şi sufragerie, 
ferestrele se aflau larg date în lături pentru a primeni fumul 
răcit de tutun. Pătrundea ceața de-afară în valuri. Numai un 
schimb de fum, cu altul de funingine şi de pâclă. 
Servitoarele ridicaseră scaunele cu picioarele în sus şi 
răsuciseră în suluri covoarele, măturând dc zor vestigiile 
festinului de astă-noapte. Mucuri de ţigări. Pete. Fărâmituri. 
Fructe strivite. Câteva cărţi de joc... Aspectul unui cabaret 
şi al unui tripou, la ziuă. Sau al unei evacuări precipitate, 
după un faliment fraudulos. Nu aceasta a făcut-o să 
întoarcă ochii, cu o neplăcută contracție a pielei care i-a 
zburlit puful brun de-o simţea. Ci florile albe de ieri, trimise 
omagiu din partea fratelui Evghenie, vecinei de cameră de 
la Braşov. În ciuda fumului, se păstrau proaspete şi umede, 


revărsate spumos peste marginea vaselor imense, aşezate 
direct pe parchet. Amanda Pandelescu le-a privit cu 
duşmănie; trecând, a strivit cu talpa una lunecată jos. Fără 
acest frate Evghenie, venit din toată lumea, toate ar fi 
rămas cum au fost. 

Din automatismul vigilenţelor de stăpână a casei, a 
împărţit diferite ordine slugilor. Ordine inutile, pentru 
mâine seară şi pentru poimâine, când slugile nu le vor mai 
executa, comentându-i mult mai pasionat plecarea 
împreună cu toate celelalte servitoare ale blocului; cu 
Zenobia, jupâneasa domnului bătrân de la apartamentul 55, 
tartora care ţine răbojul tuturor evenimentelor, de la 
mansardă până-n subsol. Curios cum ziua de mâine i se 
proiectează acum prin ochii şi prin cugetul altora, cu atât 
de surprinzătoare fațete! Ieri nici nu le întrezărea acestea. 
Şi chiar să le fi gândit, nici nu-i păsa de ele. Azi o umilesc 
anticipat. Poate tot de aceea nu se decide să intre nici în 
dormitorul unde zace Mihăică. Îşi născoceşte tot soiul de 
pretexte, ca să întârzie şi să nu-i înfrunte privirea. 1 s-a 
părut că sună telefonul... Ah! Tot şi-a dat seama Rony? Nu! 
Nu mai sună! N-o cheamă. Mâine seară la şase, şi atât! 

În dormitor, Mihăică înălţat dintre perne într-un cot, 
dezmierda pe frunte cățelul bucătăresei. 


Era o javră tărcată care cumula toate corciturile tuturor 
raselor şi purta un nume exact după chipul şi asemănarea 
tuturor căţeilor de bucătăreasă: Bijulică! Nu părăsise 
niciodată zona universului său, care nu depăşea bucătăria, 
culuarele dosnice şi oficiul. Acum, profitând de dezordinea 
casei a doua zi după festin, se strecurase printre uşi, 
nimerise în dormitor, primea dezmierdările cu 
demonstraţiuni frenetice dc fericire, zgâibărat în două labe 
pe marginea patului şi rotind coada bârligată cu o viteză 
ameţitoare de ventilator. 

Amanda s-a încruntat la câine, bucuroasă că nu e silită să 
adreseze primele vorbe lui Mihăică: 

— Cum de-ai ajuns tu aci, urâţenia pământului? 

Urâţenia pământului nici n-a onorat-o cu privirea. 
Sfredelea mai departe aerul cu spirala cozii. Se simţea sub 
o ocrotire mai sigură decât toate pactele de neagresiune 
ale Europei. 

— N-auzi? 

— Lasă-l! se rugă moale, Mihăică. E o dihanie simpatică. 
Mă mir cum de nici nu l-am observat pân-acum! Te 
incomodează? 

— Nu... Dar are să-şi facă un obicei... 

Înainte de a isprăvi fraza, Amanda a şi întors ochii spre 
geamul opac, la ceata de-afară. Îşi amintise că mâine după 
ora şase scara, puţin vor mai interesa-o pe dânsa obiceiurile 
proaste ale căţeilor de bucătăreasă din această casă. 

Mihăică a fost însă de părerea ei dintâi: 

— Ai dreptate... Îmi era urât singur, Amanda! Nu gândi c-o 
să se pripăşească p-aci! Hai, domnule Bijulică! Destul! 

Căţelul nu înţelegea. Fără să-şi întrerupă din rotaţie 
ventilatorul frenetic, sprijinit în două labe, privea cu ochii 
lăcrimoşi, când la unul când la altul. 

— Gata, pregăteşte-ţi paşaportul de călătorie! S-a 
terminat reprezentaţia... Mâine seară mai frumos! Îl 
consolă Mihăică, desprinzându-şi palma de pe fruntea 
căţeluşului şi apăsând butonul soneriei. 


Bucătăreasa s-a prezentat aducând cu ea mirosul aburilor 
culinare, care de astă-dată erau departe de a aţâţa foamea 
ancestrală a lui Mihăică. S-a tras îndărăt pe perne, ca sub o 
tâlhărească lovitură. Criza calmată un timp, l-a cârjoiat 
iarăşi într-un spasm de durere, năduşindu-i fata lucioasă şi 
revărsându-i o amărăciune coclită de fiere. A găsit totuşi 
energia generoasă să spună: 

— Ia-l pe Bijulică! Şi dă-i ceva de mâncare... Oase! Oasele 
de la curcani... De la gâşte... De la pui... Are ce roade pe-o 
săptămână! 

„Pentru el capitolul alimentar e indisolubil legat de 
noţiunea fericirii şi a generozităţii!” - a gândit Amanda, 
căutându-şi de lucru într-un sertar. „Dar curios! 
Constatarea aceasta acum mă înduioşează, în loc să mi-l 
facă odios...” 

Bijulică nu se dădea dus. lar bucătăreasa grasă şi scundă, 
placidă, era departe de a fi posedată de aceeaşi expansiune 
frenetică a căţelului. Îi apropiase probabil legea 
contrastelor. A rostit molcom, fără să se prea mire cum a 
ajuns javra aci: 

— Vin cu mama, Bijulică... Nu-i de nasul tău dormitorul 
boierilor... Îi superi... Hai! 

Căţelul a frânat încet şi decepţionat ventilatorul până ce 
coada s-a oprit, s-a dezrăsucit din spirală şi a atârnat moale 
ca un sparanghel fiert. A coborât de pe marginea patului şi 
s-a dus după bucătăreasă, cu botul în pământ, în jalnica 
resignare a sclavilor. 

— Stai lângă mine, Amanda... s-a rugat Mihăică, după ce- 
au rămas singuri. 

Ea a venit cam tot atât de umilă şi supusă ca Bijulică. 
Purta în mână o tăviţă cu alte telegrame şi felicitări 
întârziate, socotind să-i facă plăcere şi să abată subiectul 
discuţiilor dintre patru ochi, spre evenimentele încheiate, 
nu spre viitorul care avea să-i despartă irevocabil. Mihăică 
a împins însă tăviţa. Nu-l mai interesau deşertăciunile 


felicitărilor. I-a prins braţul în palma lată şi umedă, rece de 
năduşală, silind-o să se aşeze alături. 

Părea un pui de cetaceu sau de pachiderm, enorm, dar 
fără putere, doborât de suferinţă, încercându-se să se ridice 
şi nepricepând ce se întâmplă cu dânsul. Nu voia să se 
vaiete. Crispaţiile obrazului luciu trădau însă îndestul de 
evident durerea. A întrebat cu o chinuire de zâmbet: 

— Eşti obosită, Amanda? La anul renunţăm la festinurile 
sardanapalice... Ne urcăm în tren şi mergem undeva la 
Sinaia, la Braşov... la Braşovul drăgaicelor... 

Amanda privea în ceața de-afară. 

— Nici tu nu te simţi bine... a observat Mihăică. E vina 
mea... În loc să te odihneşti, toată noaptea mi-ai fost 
infirmieră. Şi acum toate ravagiile pe unde au trecut hunii, 
pe seama ta au rămas... Mă ierţi, Amanda? 

— Stai liniştit, Mihăică! De ce să te iert? 

— Eşti prea bună, Amanda... N-o merit... Mă gândeam 
astăzidimineaţă când ai aţipit şi mă lăsase şi pe mine niţel 
durerea... Poate nu sunt ce-ai fi vrut tu! Ce-ai fi aşteptat 
tu... 

Amanda l-a întrerupt cu un tremur în glas: 

— Mihăică, te-am rugat să stai liniştit! Ce sunt inepţiile 
astea? 

— Nu sunt inepţii, Amanda... Tu nu cunoşti tot... Când am 
fost tânăr, eram altfel... Altul... Mi le-am amintit toate şi le- 
am mai retrăit astăzi dimineaţă, când tu adormiseşi şi 
respirai uşor, aşa de uşor... Din pricina fratelui Evghenie mi 
le-am amintit... El le-a răscolit... Şi mă gândeam că aşa cum 
sunt acum... cum mi-am schimbat... cum m-a schimbat 
viaţa, poate că nu-s bărbatul pe care l-ai fi meritat tu... Un 
munte de osânză... Procese... Jurisprudenţe. Seara, papucii 
moltonaţi, pijamaua şi ziarul! Crezi că nu le văd toate? Că 
nu mă văd? Nu ştiu! Parcă am visat-o aceasta ori poate 
numai că am gândit-o turbure între trezie şi somn? Mi se 
părea ieri-noapte? alaltăierinoapte? astăzi-dimineaţă? nu 
ştiu, mi se părea că Mihăică âăl pe care l-a cunoscut fratele 


Evghenie, mă judeca pe mine ăl de-acum... leribil mă 
judeca! Aşa cum ştia el să judece şi să răfuiască oamenii d- 
al de mine! Grozav de intratabil mai eram atunci! Acum 
procese, termene, jurisprudenţe, onorarii, depuneri la 
bancă... Nici n-am timp să mă ocup de tine cum s-ar cuveni, 
Amanda. Cum ai merita... Tu taci. N-ai nimic de spus? 

Amanda răspunse îndepărtat, cu ochii la ceața de-afară, cu 
gândul la clănţănitul telefonului: 

— Am un singur lucru de spus, Mihăică! Să stai liniştit... 
Toate acestea sunt idei de bolnav... Mâine ai să le uiţi... 

— Dar tocmai aceasta e teribil, Amanda! Că mâine am să 
le uit... Şi că mâine, evident, au să mi se pară absurde 
îndoielile şi reflecţiile bolnavului de azi... Mâine seară îmi 
iau locul în birou, pe fotoliul meu, cu papucii moltonaţi în 
picioare şi cu fotografia ta în faţă, aprind ţigara, deschid 
ziarul... Şi nici nu vreau să aud de Don Quichotte al fratelui 
Evghenie, care poate eram eu cel adevărat... Aceasta am s- 
o fac mâine, şi poimâine, toate, sutele şi miile de mâine câte 
se înşiră înaintea noastră! Nu e înfricoşător? De ce te uiţi 
aşa la mine? 

Amanda a întors privirea din nou la ceața care astupa 
geamul. Îi suna în ureche clănţănitul telefonului şi îi mai 
sunau cuvintele omului din pat, cum nu-l mai auzise vorbind 
niciodată. Mâine... Pentru dânsa ce va însemna acest 
mâine? Mâine seară la şase, şi atât! Clănţănitul hain al 
telefonului, şi atât! 

— Nu vrei să-mi răspunzi? vorbi încet Mihăică. Te rog să 
mă crezi că nu le-am spus toate fără un sens... Poate voi 
avea nevoie de tine, mâine... Ca începând de mâine să-mi 
revizuiesc viaţa... Viaţa mea... Şi viaţa noastră... Mâine 
seară am să te chem lângă mine şi în loc să citesc ziarul în 
birou, amândoi să vorbim şi despre noi. Aceasta n-am făcut- 
o de mult... Aproape n-am făcut-o niciodată... Mâine... 

Amanda şi-a smucit braţul din palma lată şi umedă, într-un 
sughit nervos de plâns, cuprinsă de panica necunoscutului 
din celălalt mâine, alei: 


— Dar sfârşeşte o dată cu mâine, Mihăică! Ce ai cu acest 
exasperant mâine? Mâine! Mâine! Mâine! 

IV. 

APARIAMENTUL 7 

— Mâine ai actele, meştere Izule! Vizate, ştampilate, 
parafate... 

— Chiar aşa de urgent? 

— Chiar aşa de urgent! îi imită domnul Ionescu, a 
batjocură, accentul, care căpăta hârâiala jargoului de pe 
calea Văcăreşti şi Dudeşti, de îndată ce Izu Melzer nu-şi mai 
stăpânea emoția sau mânia, ori când se aprindea în 
tocmelile negustoreşti cu agitarea milenară a rasei. Chiar 
aşa de urgent! De ce te miră? Am spus. Zis şi făcut! Nu 
prea pari entuziasmat. Mă aşteptam să-mi sari de gât şi să- 
mi ţupăi de bucurie dansul socrului. Când colo, nu mă 
tratariseşti nici cu-un mersâm! 

— Mulţumesc, domnu lonescu... 

— Să-mi mulţumeşti mâine cu miiarele! Astea-s mai sigure 
în materie de recunoştinţă. Făcuta-i rost de bani? 

— Făcut... 

— Aşa te vreau! rânji domnul Ionescu. 'Te-ai dat la brazdă! 

— A fost foarte greu, domnu Ionescu... 

— Că pentru mine n-a fost greu? Se ivise un clenci. Nici nu 
ştii ce-am avut de furcă! Este cineva care-şi pusese ochii să 
te frece. Un amic binevoitor... Dar l-a adus neica la 
sentimente mai nobile. M-au costat cincizeci de hârtii de-o 
mie sentimentele lui nobile... Face! Îl are neica la mână 
pentru viitor... Mâine primeşti actele. Poimâine cărel! 'Te 
predau colet recomandat la Constanta! 

— Şi Sami? 

— Ce-ţi pasă de Sami? N-avea grijă! Ai să te întâlneşti şi cu 
jupânul Sami pe vapor, ca să mă forfecaţi amândoi. 

— Cum poţi să imaginezi aşa o ingratitudine, domnu 
Ionescu? 

— Nu imaginez. Ştiu! Numai că nu-mi face nici cald, nici 
rece. Vă cunosc, cum îmi cunosc buzunarul... 


Izu Melzer a aliniat după lungime şi grosime diferite 
creioane pe cristalul biroului, spunându-şi că prea multe 
parale au mai trecut prin buzunarul şi prin servieta 
mijlocitorului de expatrieri, pentru ca să le mai păstreze el 
o socoteală exactă. 

Domnul lonescu în picioare - nici nu se aşezase jos - cu 
pălăria pe cap şi cu servieta subsuoară, roti ochii ageri sub 
sprincenele cărbunii, la încăperea renovată, la biroul 
american, la maşinile de scris şi de calculat, la scaunele 
nichelate şi la casa de fier. Îi erau pe plac. Întrebă, 
înglobându-le într-un singur gest din mână în care ţinea 
ţigara pe sfârşite: 

— Iar cu ăstea, ce ai de gând să faci? Cui rămân? 

— Închid biroul şi aştept... Poate se schimbă vremurile... 

— La Sfântu-Aşteaptă, jupâne Melzer! Ăsta e sfânt pe care 
puteţi să-l ştergeţi din calendarul vostru. Eu ţi-aş propune o 
afacere... 

— Mă rog... ciuli Izu Melzer urechea, dintr-un instinct 
ereditar. 

— Desfă, vinde, închiriază... 'Trece-mi mâna mie! Vorbim 
mâine, când îţi aduc actele... 

— Nu cred că e posibil. 

— Ce nu-i posibil, meştere Izule? Te-asigur eu că-i posibil! 
Şi dacă nu-ţi pare dumitale posibil, am să tratez cu 
jupâneasa Berta... Ai pregătit-o pentru ceasul crud al 
despărțirii? 

Izu Melzer a clătinat din cap, nici a da, nici a ba, rânduind 
din nou creioanele după dimensiuni şi clădind sigiliile pe 
cutiile de tuş. Nu-i venea să mărturisească tocmai lui 
domnul Ionescu tot ce-l munceşte pe dânsul de când în 
Berta parcă a intrat un drac. Domnul Ionescu rânji iarăşi, 
convins că a ghicit: 

— Pricep! Vaier şi căinare ca la zidul plângerilor! De aia te 
miraşi că merg lucrurile pe roate! Ce-ţi ceru? Să mai amâi? 
Nu te potrivi! Ţine-te bărbat... Mai bine departe şi la loc 
sigur, decât aci şi cine ştie cum! Ascultă-mă pe mine! Acum, 


când afacerea e gata şi nu mai am nici un interes, poţi să 
mă crezi că ţi-am făcut un mare serviciu! Cât blocul ăsta de 
mare! Acestea fiind zise, mâine să fii protos cu pachetele de 
miiare la neica! Cu stimă şi consideraţie! 

Salutând cu deştul la borul pălăriei, domnul Ionescu a 
plecat cu servieta subsoară să-şi continuie recolta. 

În urmă-i, Izu Melzer se repezi de pe scaun cu o agilitate 
surprinzătoare, spre uşa de la cealaltă încăpere a biroului 
de import-export. Acolo îşi închisese părinţii, ca să nu asiste 
la negocirile cu asemenea om al rânjirilor şi să nu afle ce 
groază de bani îl costă plecarea. 

Bătrânii, Froim şi Sara Melzer, se prezentaseră dis-de- 
dinţineaţă la apelul său. Au sosit îngrijoraţi şi misterioşi, în 
laibărele lor blănite cu piei de vulpe, dar vechi şi roase, 
aducând cu dânşii duhoarea de scrumbie şi de gaz a 
dughenei din calea Dudegşti. Şi-au pus umbrelele într-un 
ungher din vestibul; au dezbrăcat blănile şi au aşteptat, 
fără să întrebe. Ca să-şi părăsească rugăciunile şi casa într- 
o dimineaţă de sâmbătă, însemna că şi-au socotit feciorul la 
mare ananghie. Dar nu întrebau. Îl priveau şi aşteptau. Iar 
faţă de Berta şi de copii, Izu nu s-a încumetat să-şi descarce 
sufletul. Din nou nu era locul şi prilejul potrivit. 

Berta, în camizol pembe şi cu părul în hârtioare, sporovăia 
istorisind cum a decurs partida de bridge de sus, de la 
Popperi, unde-a stat până la trei noaptea de-i mai clipoceau 
încă ochii umflaţi cât cepele de nesomn. Era o chestie cu 
Dorina Popper, care habar n-are de joc şi din a cărei pricină 
n-a putut partida ei să marcheze un „grand chelem” şi 200 
de puncte. Mai era şi o chestie cu Wexler care-i un zgârcit 
şi-un fricos, de tremură cu as, riga, dama, valetul şi decarul 
de atout în mână, parcă n-ar fi răsmilionarul cu două 
blocuri în Bucureşti şi cu acţiuni petrolifere la trei societăţi. 
Clara şi Bubi comentau un film, mărcile de automobil, 
programele de radio. Cu toţii tăiau şi frunzăreau feliile de 
şuncă, fără să observe privirea oţărâtă a bătrânilor, 
încrâncenaţi de această nelegiuită călcare a poruncilor 


sacre, şi încă în dimineaţa zilei de sâmbătă. Iar când Izu i-a 
chemat în birou să-şi destăinuie păsul, a apărut domnul 
Ionescu. 

Acum, bătrânii scoşi din vizuine, au păşit îndărăt tiptil şi 
uitându-se în dreapta şi-n stânga cu tresăriri de dihori. Anii 
îi împuţinaseră pe amândoi la trup. Erau cu un cap mai 
scunzi decât feciorul. 

Izu a prins-o pe Sara Melzer de braţ, instalând-o cu forţa 
pe-un scaun de nichel şi piele roşie. Picioarele bătrânei n- 
ajungeau la pământ. Atârnau în botinele scorojite cu 
nasturi, ca picioarele unei copile. Froim Melzer, în jacheta 
pirpirie de zile solemne, care data înainte de 1900, s-a 
rezemat imediat într-un cot de spătarul scaunului, la 
dreapta bătrânei, sucindu-şi între degete caierele bărbii 
lungi şi dreptunghiulare, creată ca bărbile de pe 
basoreliefurile asiriene. Nu la aceasta s-a gândit Izu Melzer. 
Şi-a amintit numai că bătrânul luase exact poziţia din 
fotografia lor de nuntă, după cincizeci şi cinci de ani. Atât se 
simțeau de nedespărţiţi! Pe când Berta - el şi Berta lui! 

— Trebuie să vorbesc repede... vesti Izu, frământându-şi 
palmele şi trosnindu-şi degetele, ca întotdeauna când trata 
o afacere complicată. Înainte ca să dea Bertă peste noi... 

Sara Melzer ridicase ochii uzaţi şi fruntea cu peruca de 
datină, împărţită printr-o cărare albă la mijloc. Întrebă, mai 
împuţinată la trup în ghemuiala îngrijorării: 

— S-a întâmplat ceva rău, Izi? 

— Se întâmplă că trebuie să plec... Să-mi iau lumea în 
cap... 

Bătrânii au schimbat o privire. A luat Froim Melzer 
cuvântul: 

— Chestii familiale, Izi? 

— Nici o chestie familială, tată... Dacă era pentru chestii 
familiale, îmi luam eu de mult lumea în cap... Alte chestii... 

— Afaceri proaste? Încetare de plăţi? 

— Nici astă! Chestii care se-aud afară. Ascultă... Ai auzit? 


Afară, în ceaţă, se apropia o cadență surdă de marş şi o 
râăbufnire de paşi. 

— Asta s-apropie! Am zis că de la asta mai bine să fiu 
departe, până ce-are să treacă... 

Amândoi bătrânii au rămas cu ochii în jos. Comunicau 
între dânşii fară să-şi vorbească, fără să se privească, fără, 
să se atingă. 

— Te-ai gândit bine, Izi! aprobă într-un târziu, Froim 
Melzer. Ca să ştii, află că şi noi ne-am sfătuit de multe ori 
noaptea, când nu puteam închide ochii. Nu-i oare mai bine 
pentru Izi să plece? Pază bună, trece primejdie ră! Te-ai 
gândit bine! Şi Berta ce zice? 

— Bertă nu zice nimic. Fiindcă nu ştie încă nimic. 

Bătrânii au tăcut iarăşi, intraţi în găoacele lor. Aşteptau 
lămuriri. Izu le-a servit: 

— Nu ştie nimic, pentru că n-am cu cine vorbi... Aţi văzut 
şi aţi auzit. Popper! Bridge de la Popper. Astă ştie! Îmi vine 
pentru ca să-nnebunesc! De astă v-am rugat ca să veniţi. Să 
fie cineva de faţă şi să mă ajute... Poate este nevoie ca s-o 
pregătească cineva? Eu am avut alte chestiuni grave pe 
cap, în raport cu aşa o plecare precipitată... Chestii de 
bani... 

Bătrâna a înălţat iarăşi ochii uzaţi şi a întrebat fără să-şi 
mai consulte tovarăşul celor cincizeci şi cinci de ani de viaţă 
calică: 

— Izi... Poate ai nevoie de bani? Noi avem economii o sută 
optzeci di mii di lei... Froim i-o adus cu dânsul în buzunar... 
Ne-am temut că-i chestie de bani... 

Izu Melzer a râs mai întâi. Pe urmă a simţit că i s-au 
umezit ochii. Punând mâna pe umărul bătrânei, rosti: 

— Mulţumesc, mamă! Mulţumesc, tată! O sută optzeci de 
mii de lei? Ce-nseamnă o sută optzeci de mii de lei? Astă 
poate s-ajungă la trena pe care o duce Bertă cel mult trei 
luni... Noroc că n-am ajuns acolo! Bani, am să-i las pentru 
doi ani... Şi pot să vă zic că am aici în casă de fier şi o 
jumătate de milion pe care am să vă rog să-i primiţi cu titlu 


de împrumut, dacă nu altfel... Nu se ştie ce poate să aducă 
ziua de mâine! Banu unge multe osii. Astă o zice 
întotdeauna bunicu de la tine, tată, Reb Josua Amram... 

— Reb Josua Amram a murit la vreme... declară laconic, 
Froim Melzer. Din partea banilor, Izi, te rog şi eu, şi Sară, să 
nu discutăm. N-avem nevoie... Ne-ajunge iconomii pe care 
le-am strâns noi franc cu franc... Tu ai copii. Aceea e avere 
a cupiilor... 

Izu Melzer a vrut să spună ceva despre puţina sa 
încredere în copiii care trăgeau în cumpănă spre Berta. S-a 
oprit, fiindcă tocmai intra Berta pe uşă, înfăşurată în blana 
de nutria şi c-un tălgeraş roşu de pălărie lipit pe-o 
sprinceană. 

— Ce complot puneţi la cale? întrebă călcând aferată pe 
tocurile prea înalte şi prea subţiri pentru voluminoasa-i 
făptură. Am bănuit eu ceva foarte suspect... 

— Nu este nimic suspect! îşi luă Izu Melzer, inima în dinţi. 
Nici nu punem la cale complot. Bine că ai sosit, Bertă! 

— N-am sosit! îi atrase luarea-aminte, Berta. De-abia plec 
de-acu... 

— Am să te rog să nu pleci... Vreu să-ţi vorbesc... Să-ţi 
vorbim. 

— Vorbeşte, poftim! se crăcănă Berta, cu palmele 
împreunate pe poşeta enormă de crocodil. 

Izu s-a uitat cu disperare la cei doi bătrâni. Vorbeşte 
poftim! lată cu cine are el de discutat! 

Făcu prin cameră câţiva paşi; se opri cu mâinile în 
buzunări; rosti grav: 

— Bertă... Până pleci tu, am eu de plecat. Trebuie să plec. 

— Şi te opresc eu? 

— Nu mă-nţelegi, Bertă! Nu-i vorbă să plec la cafene, nici 
la Chitilă. Trebuie să plec mai departe... Să plec din ţară... 
Constanţalstambul-Pireu-Smirna. 

— Foarte cuminte. 

— Ce-ai spus? nu-şi crezu urechilor Izu Melzer. 


— Foarte cuminte, Izi! repetă Berta. Cine n-are nervi să 
reziste, mai cuminte să plece. Zicea şi Marcel! 

Izu Melzer s-a întors către bătrânii rămaşi în poziţia lor 
din fotografia nunţii de acum cincizeci şi cinci de ani, 
ridicând mâinile către cer: 

— Şi eu care mă temeam de-acu să nu-i vie rău! 

Obrazul de lampion al Bertei s-a luminat într-o zâmbire 
ironică: 

— Izi, Izi! Aici nu suntem la teatrul Baraşeum! Aici suntem 
în birou de import-export, unde se discută chestiunile cu 
sânge rece... Pleci? Trebuie să pleci? Ca soţie cu simţul 
realităţii nu eu am să te opresc... Pentru aceasta nu era 
nevoie de aşa un complot... 

— Atunci să discutăm, Bertă... Dezbracă blană şi să 
discutăm... 

— Avem timp, Izi. M-aşteaptă Betty şi nu pot lipsi... 

— După-amiază, Bertă... 

— Nici după-amiază. Avem invitaţi la ceai. Are şi Clairetta 
invitaţii şi invitatele ei. 

Izu Melzer se resemnă: 

— Rămânem pe diseară... 

— Diseară? Imposibil, diseară! Am partidă la Popperi. Vine 
şi Marcel. Uite, Izi! Fiindcă mă priveşti cu aşa nişte ochi, îţi 
zic să te linişteşti. Mâine! Renunţ la tot şi îmi fac liberă 
toată ziua de mâine. 

V, 

APARIAMENTUL 62 

— Mâine după-amiază mergem la Puck, păpuşo! Ne-a 
invitat pe amândouă... Nu-ţi pare bine? Nu baţi din palme? 

Din scaunul său înalt şi încă mai înălţată pe-o perniţă 
pentru a ajunge la nivelul mesei, Odetta aştepta. 

Nu răspuns de la păpuşa strânsă la piept cu adoraţie. Nu 
s-o vadă exultând de entuziasm în mărunte aplauze din 
palmele mici. 

Aştepta să afle cam ce-ar spune despre asemenea plănuiri, 
mămica şi tăticu, după aventuroasa-i expediţie de aseară. 


Dar soţii Petrino îşi continuau dejunul, fară să-i acorde nici 
o atenţie. 

— Ne-a invitat Puck, ca să-ţi dea numele, păpuşo! 
perseveră Odetta în şiretele sale sondaje. L-a oprit ieri la 
dânsa din grabă şi acum vrea să ţi-l dea îndărăt... a văzut şi 
Puck, că nu se poate trăi fără nume... Zău! Spune şi tu? 
Felicia are nume. Diana are. Mimi are. Are şi Ursuleţ! 
Numai tu nu ştii cum te cheamă... Cum am să te recomand 
eu lu tanti Colette? şi lu tanti Lucki? şi tanti Mărioarei? 

Păpuşa cea fără nume, încălecată în rochia de fai 
portocaliu pe genunchii Odettei, părea mai puţin 
impresionată de această lacună a stării sale civile. Altceva o 
pasiona... Privea cu ochii mari şi albaştri, imobili, de sticlă, 
la doamna Lilia Petrino şi la domnul Victor Petrino. Privea 
cu expresia cea mai desăvârşită a stupoarei. Poate că nu 
mai văzuse nici ea doi oameni mâncând într-o atât de 
pietrificată tăcere. 

— E adevărat că Puck are un papagal şi un căţel şi o 
pisică? mai întrebă Odetta, întorcând păpuşa cu faţa la 
dânsa. Nu vrei să-mi răspunzi... Eşti supărată şi tu? 

Victor Petrino a pus cuțitul şi furculiţa pe farfurie. Glasul 
copilei îi pătrunsese în auz ca foarte de departe. Cobori 
ochii la dânsa, mirat: 

— Dar cine mai este supărat în casa aceasta, Odetta? 

— Nu ştiu, tăticule... Nimeni... Am spus şi eu aşa păpuşei, 
ca s-o încerc... Încă nu ne cunoaştem bine... Vreau să văd 
ce caracter are... 

— Şi mie îmi spui tot aşa, ca să mă încerci? Să vezi dacă 
mă potrivesc la palavrele tale? Deocamdată termină 
friptura! N-ai mâncat mai nimic... 

Odetta s-a căznit să isprăvească din farfurie, înghițind în 
silă, fiindcă în prealabil dăduse iama prin oarecare cutii de 
bomboane. Bucăţile de friptură mergeau cu noduri. Nu voia 
însă să-l mai supere pe tăticu. Îl supărase destul mămica, 
după discuţia pe care a auzit-o în dormitor, măcar că se 
prefăcuse că n-a înţeles şi că nu ştie nimic. Discuţie din 


pricina ei. Tot nu-i venea tăticului să priceapă cum a rătăcit 
ea aseară prin bloc, sunând pe la uşi străine, de-a adus-o 
acasă în braţe un domn necunoscut cu o pipă pe care o 
cheamă Sultana. I-a făcut o morală straşnică Irmei. N-a 
scăpat nici Veta de ocară. Pe urmă a fost rândul mămicăi. 
Dar pe când Irma şi Veta au tăcut spăşite, cu ochii plecaţi, 
zgândărindu-şi cutele şorţurilor, mămica a avut destule de 
spus. A scos-o tot pe ea vinovată. Ea e un copil, mizerabil şi 
cu apucături de haimana. Un caracter imposibil. Ea 
vorbeşte numai monstruozităţi, despre avort şi baclaj, 
despre Irma care se duce la amor cu Stănică, de-i plesneşte 
obrazul de ruşine. Ea umple casa cu bâlciul de jucării, încât 
nu mai poate răsufla nimeni de dânsa. Şi toate se întâmplă 
numai fiindcă tăticu o răsfaţă şi-i caută în coarne. Adică, ce 
fel, în coarne? Doar ea n-are coarne! (Odetta şi-a pipăit 
rapid fruntea rotundă, netedă, sub buclele pufoase, fără 
nici o protuberantă suspectă, liniştindu-se din această 
privinţă). lar discuţia nu s-a oprit aci. Mămica a pomenit cu 
un fel de chicotit ascuţit despre Taniile şi Victoriţele lui 
tăticu... Victoriţa Popescu... Tăticu a spus altele pe care nu 
le-a înţeles ea prea bine, despre nenea Jack şi despre 
Bobby... Mămica s-a prefăcut că n-aude, parcă n-ar fi 
mâncat supă încălzită cu Bobby cum a spus singură la 
telefon tanti Colettei şi parcă nenea Jack nu s-ar fi încheiat 
şi s-a dus la Capitol, ca s-o cheme ieri la telefon şi să-i spună 
că s-a întors... Acum tac amândoi. Nici nu se uită unul la 
altul. Numai pe dânsa n-a luat-o tăticu la rost. Cu dânsa 
întotdeauna e bun şi drăguţ. Nu-i vorbeşte stropşit, n-o 
zgâlţâie de mână ca s-o doară încheietura din umăr, cum 
păţeşte cu mămica şi cu Irma, cu Veta. Când are să fie 
mare, pe tăticu are să-l aleagă de bărbat. Atunci n-au să 
stea amândoi la masă, ca oamenii de ceară pe care i-a văzut 
ea în geam la un coafor. 

Odetta a tras cu coada ochiului la tăticu, socotindu-şi în 
cap cam cum are să se poarte când va fi ea în locul 
mămicăi. Victor Petrino i-a zâmbit, curăţindu-şi para, 


întinzându-i o felie în vârful furculiţei, dar dând din cap a 
semn de supărare pe care n-o uită şi n-o iartă. Aceasta e 
toată ocara lui. Dă din cap. Adică: „M-ai făcut de ruşine, 
Odetta!” Pe când de la mămica, ştie ce-o aşteaptă, îndată 
ce-au să rămână singure. Colţul, zgâlţâiala de-o aripă şi 
răsteala: „Să stai cu nasu-n perete, până ce vei înţepeni 
acolo, copil mizerabil...!” Aşa-i viaţa legată cu aţă. Lajoro! 

Victor Petrino isprăvise para. Deschise portţigaretul de 
argint, pipăind îngândurat ţigările şi scoțând una de sub 
banda elastică fără să privească la ce-i fac degetele, cu ochii 
la ceața alburie din geam. 

Era un bărbat înalt şi atletic, cu spatele lat şi cu fruntea 
îngustă, cu trăsăturile tăioase sub părul scurt, uşor 
încărunţit la tâmple. Duritatea obrazului ras întotdeauna cu 
îngrijire, o îndulcea însă privirea învăluită şi parcă 
nesigură. Acolo, în adâncul ochilor castanii şi osteniţi, se 
refugiase stigmatul unei firi şovăielnice, lăsătoare, moleşite, 
contrastând cu vigoarea muşchilor formidabili şi cu profilul 
sever de proconsul. Putea să rupă o potcoavă în mână. Nu 
era în stare să omoare o muscă. 

După ce-a aprins, pe gânduri, ţigara, a întors ochii blânzi 
la Odetta: 

— Acum povesteşte, te rog, cum a fost? Să mă lămuresc şi 
eu... 

Odetta s-a uitat întâi la mămica. 

Doamna Lilia Petrino i-a dat dezlegare: 

— Spune! Nu te mai strâmba... Să se termine povestea 
aceasta, care mi-a stricat o dimineaţă întreagă! 

Din pachetul dublat cu foaie groasă de staniu, a scos şi ea 
o ţigară americană, a aşteptat să-i întindă soţul flacăra 
brichetei; apoi ca să arate cât o dezinteresează balivernele 
Odettei, a început să răsfoiască o revistă de modă cu 
ultimele creaţii de iarnă, sorbind în răstimpuri din cafea. 

— Aştept, Odetta! a îmbiat-o Victor Petrino, alintându-i 
bărbia gingaş cu vârful degetelor de atlet. 


Odetta i-a făcut semn complice din ochii, spre Irma, care 
strângea serviciul de pe masă. Povestea întâmplării avea şi 
o parte de taină. Nu voia s-o divulge faţă de Ilrma... Numai 
după ce servitoarea a plecat, strămută păpuşa fără nume 
pe celălalt genunchi, din stânga, pentru a-şi asigura deplina 
libertate în gesticulări cu mâna dreaptă. 

— Cum să fie? Începu. Eram singură şi-mi era urât... Dar 
ştii tu ce urât? Cel mai urât din viaţa mea... Ilrma o luase la 
tălpăşiţa... Plecase şi Veta... Ursuleţul era bolnav... M-am 
temut că a murit şi a început să-mi fie frică... Atunci m-am 
gândit să mă duc la Puck... 

— Cine e Puck? 

— O prietenă nouă de-a mea... Cum? n-o ştii? gesticulă 
Odetta foarte scandalizată. Stă aci în bloc. Are un papagal, 
un căţel şi-o pisică... O menajerie întreagă... Spune şi 
Veta... Ştie de la Zenobia, jupâneasa de la domnul cel 
bătrân cu un câine mare care îl cheamă Zăbuc... Zice că 
papagalul vorbeşte ca noi. Poate vorbi şi la telefon dacă 
vrea... Despre pisică şi căţel, nu ştiu dacă vorbesc. Am s-o 
întreb pe Puck... Puck e foarte drăguță... Ea mi-a trimis 
cadou păpuşa... leri după-amiază mi-a trimis-o... 

— Cum văd, faci colecţie de păpuşi. Colecţie şi colectă. 
Pentru ce ţi-a trimis această prietenă nouă o păpuşă? N-ai 
destule? 

Odetta a invocat mărturia păpuşii fără nume: 

— Nu zic, că n-am... Dar seamănă vreuna cu asta pe care 
mi-a trimis-o Puck? Vezi şi tu! Are trei rochiţe de schimb... 
Are şi pantalonaşi pe dedesubt... Uite ce pantalonaşi 
drăguţi! Mi-a trimis Puck toată garderoba... Mâine o schimb 
în altă rochie... Pe urmă, ştie ea Felicia să vorbească? Nu 
ştie... Aceasta de la Puck ştie să spună Pa! Papa şi maman! 
A învăţat cu papagalul împreună. Numai ascultă, tu! 

Păpuşa apăsată pe piept, a suspinat uşor: Pa! Papa şi 
maman! - făcând dovada că Odetta nu exagerează în 
ditirambicile sale elogii. 

— Ai auzit? 


— Am auzit, recunoscu Victor Petrino cu răbdare, ferind 
fumul ţigării cu mâna să nu dea în ochii copilei. Dar nu 
aceasta te-am întrebat. Aştept răspuns la întrebarea mea... 
Păpuşa e una şi promenada ta prin bloc e alta. 

Odetta se adresă din nou păpuşii fără nume, cu o focoasă 
indignare: 

— Auzi tu, păpuşo? Cum n-are nici o legătura una cu alta? 
N-am plecat noi amândouă la Puck? Dacă nu eraitu, nu 
plecam! Să-ţi explic eu, tăticule, fiindcă văd că înţelegi 
greu... 

— Foarte drăgălaş! clătină Victor Petrino din capul care 
înţelegea greu. 

— Te-ai supărat? se mâhni Odetta, prinzându-i mâna cu 
degetele micuţe şi încercând să-l împace... Dacă nu m- 
asculţi! Lasă-mă să isprăvesc şi atunci ai să vezi că ştiu eu 
ce spun... Puck mi-a trimis păpuşa, fiindcă e prea mare 
acum ea ca să se mai joace cu păpuşile. Şi fiindcă a spus ea 
că vrea să fie toată lumea fericită, fericită, fericită! Aşa de 
trei ori, cum a fost dânsa ieri. A avut o bucurie foarte mare 
ieri... Nu pot să ştiu ce bucurie. Atâta mi-a spus servitoarea 
lui Puck, care mi-a adus păpuşa şi a venit împreună cu 
băieţaşul cel nou de la lift... Este la lift un băieţaş nou şi 
prostuţ, pe care-l cheamă Nick... Au venit amândoi şi mi-au 
dat păpuşa, din partea lui Puck... Era şi Veta de faţă. Ea a 
deschis... Poate să spună şi Veta... Acum înţelegi, tăticule? 

— Ca să pot înţelege, aştept să sfârşeşti. 

— Sfârşesc... Când a început să-mi fie urât şi frică, m-am 
sfătuit eu cu păpuşa: „Ce ne facem noi singure aci, păpuşo 
dragă? Haidem la Puck, să-i mulţumim şi să-ţi dea numele 
înapoi! Mergem să vedem şi papagalul...” Am plecat pe 
scări... Pe urmă ne-am rătăcit... Am sunat la o uşă şi a ieşit 
un domn cu o pipă în gură pe care o cheamă Sultana. 

Victor Petrino a zâmbit prin fumul ţigării: 

— În fine! Acum începe adevărata poveste. Eşti în largul 
tău... Cum e aia? O pipă pe care o cheamă Sultana? 

— Zău, tăticule! 


— Bine, Odetta. Mai toarnă vreo două-trei de ăstea şi o să 
ţi-se schimbe numele în Gogoşetta! 

— 'Tăticule, mapaoldone! 

— Bine, bine! Când vei creşte mare te sfătuiesc să deschizi 
un magazin de gogoşi. La Gogoşetta! Au să fie gogoşile cele 
mai gogoşate din Bucureşti... 

Odetta îşi pierduse toată animația istorisirii şi 
gesticulărilor, adânc jignită de această ironică neîncredere 
în ceea ce văzuse ea cu ochii şi auzise cu urechile sale. 

Demoralizată, întrebă: 

— Adică spun minciuni tăticule? 

— Nu! Inventezi... Pui floricele pe ici-pe colo... 

— Eu îţi spun că era un domn cu o pipă pe care o cheamă 
Sultana! Dacă nu crezi, poţi să-l întrebi tu la telefon. Are 
telefon... Am vorbit de la dânsul la telefon aci, la noi, să vie 
lrma şi să mă ia... 

Victor Petrino s-a mirat, cu tot zâmbetul ironic şters de pe 
buze: 

— Cum? Aţi vorbit la telefon aci? Aceasta n-am ştiut-o. 
Oameni străini din bloc, cheamă la telefon servitoarele 
noastre să vină şi să ne culeagă copila de la uşile lor? 
Nostim! O s-ajungem fabula blocului... 

Doamna Lilia Petrino a întors cu foşnet nervos pagina 
revistei de modă. 

Odetta crezu oportună o punere la punct a situaţiei. 

— N-a vorbit nici un om străin la telefon, tăticule! Am 
vorbit eu. Domnul cu pipa pe care o cheamă Sultana şi cu 
prietenul lui, au făcut humai numărul. De vorbit, am vorbit 
eu... Era-un domn foarte bun, care a întrebat dacă eu sunt 
fata mămicăi! Dacă pe mămica o cheamă doamna Lilia 
Petrino. Lilia! Eu am spus că da! Şi domnul m-a adus în 
braţe... Era un domn foarte bun, numai că râdea într-un fel 
cum n-am auzit pe nimeni râzând... Spunea... Nu ştiu ce 
spunea, că n-am înţeles... Numai atâta am înţeles, numele 
mămicăi... E un domn care a făcut înconjurul lumii şi a 
vânat tot felul de animale... Era casa plmă de blăni... N-am 


văzut eu niciodată atâtea blăni... De urs şi de tigru... de un 
animal care se cheamă cleopard, aşa mi-a spus domnul... Pe 
domn îl cheamă Ioachim... Aşa i-a spus prietenul lui... Sau 
poate pe dânsul îl cheamă Robert şi pe celălalt Ioachim... 
Nu ţiu minte bine... Dar aia te rog s-o crezi, tăticule! Avea o 
pipă pe care o chema Sultana. Mi-a spus-o el mie. O pipă cu 
care vorbea, cum vorbesc eu cu Ursuleţ... 

Lilia Petrino îşi întrerupsese de mult frunzăreala revistei 
cu ultimele modele de iarnă. Sub stratul de fard uşor şi atât 
de savant, se întinsese o mată paloare. A vrut să mai ştie, 
intervenind ea acum cu întrebările: 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, nimic, mămico. M-a adus în braţe, domnul cu 
pipa pe care o chema Sultana. 

— El te-a adus aci? 

— El, mămico. 

— Şi stă în bloc? 

— Stă în bloc, mămico. Nici nu şi-a desfăcut lăzile şi 
bagajele... Avea o mulţime de lăzi cu blăni de animale şi 
avea arme. Puşti şi săgeți, cuțite... Tot felul de arme, ca la 
cinematograf... Eu cred că venea de la Tarzan... Am uitat 
să-l întreb dacă l-a cunoscut pe Tarzan. 

— Altceva, n-a spus nimic? 

— Nimic, mămico! Răâdea într-un fel de mi-a fost frică. M-a 
adus şi m-a dat Irmei în primire. lrma m-a dezbrăcat şi m-a 
culcat... Eu am adormit şi am visat că el era Iarzan... Dar 
nu-i adevărat că-i Tarzan! 

Soții Petrino priveau amândoi la fetiţă, numai ca să nu-şi 
privească în ochi. 

Pentru Lilia Petrino, vânătorul acela de fiare, însemnase 
singura-i pasiune adevărată, dacă a fost ea cândva capabilă 
de-o pasiune adevărată. Singura, înainte de a se mărita, 
când abia isprăvise şcoala. Şi înainte de a pleca el să 
cutreiere lumea, tocmai fiindcă dânsa l-a alungat, 
preferându-i un soţ comod, cu situaţia sigură, cu avere de 
acasă şi carieră plină de viitor, încrustat în relaţii sociale 


care o puneau la adăpost şi-i ofereau un rang distins în 
recepţiile de la ambasade, în micul univers al premierelor, 
ceaiurilor dansante, banchetelor. Pentru Victor Petrino, 
ciudat! însemna singurul bărbat pe care se simţea gelos, 
deşi Lilia îl cunoscuse când el nici n-o ştia că există; deşi 
dispăruse în lume cu o romantică discreţie după ziua nunţii, 
deşi după primii ani ai căsniciei, când Lilia şi-a dezvăluit 
firea, a început să bănuiască, să priceapă, să ştie, atâtea. 
Ceilalţi, aceştia de azi, îl lăsau indiferent. Menajul lor 
devenise acum numai un pact bazat pe con-cesii reciproce, 
cu rare izbucniri de imputări doar din pricina Odettei, când 
discuţiile degenerau grotesc, cum s-a întâmplat ieri şi au 
culminat astăzi. Acela însă fusese altceva. Cu amintirea lui 
luptase. Îl mai tortura şi acum, măcar că nu-l văzuse 
niciodată la chip şi se reducea astfel la o abstracţie. 

Soții Petrino au rămas imobili în tăcere. Cufundaţi în ei. 

Nu întâia oară se întâmpla aceasta. Când ora mesei îi 
aduna atât de rar împreună, mai stătuseră aşa, fără să aibă 
ce-şi spune, în sala de mâncare cu mobilierul delicat, vechi, 
autentic, de stil, ca tot ce-o înconjura pe Lilia în oroarea-i de 
vulgaritatea exterioară, fără să ia aminte la vulgaritatea sa 
secretă, egoistă, feroce, disimulată sub fardul suav şi 
înfăţişarea eterică. Acum nu mai auzeau nici vuietul 
blocului, cu toate aparatele de radio deschise la ceasul cel 
mai lărmuitor al emisiunilor. Îşi examinau tot ce-i despărţea 
şi priveau amândoi la copilă, singura realitate care-i lega - 
şi cât de fragil încă! Odetta a plecat ochii sub fixele, uitatele 
priviri. S-a şters pe obraz, pe buze. Era murdară cumva? 
Era vinovată cu ceva? Şi-a strâns mai cald la piept, păpuşa 
neînsufleţită şi fără nume. De privirea ei era mai sigură. N- 
ascunde nimic în ochii sticloşi. Iar atunci, în acea clipă ca 
dinadins aleasă, soarele a destrămat în sfârşit perdeaua de 
ceaţă care sufoca oraşul de-aseară, a trimis un snop de 
lumină supranaturală asupra fetiţei, tremurând-o dulce, o 
fugitivă aureolă în jurul frunţii rotunde, în părul pufos şi 
auriu, de-o mai aeriană palpitare în sclipetul razelor. 


— Soarele, tăticule! a izbucnit Odetta, bătând din palme. 
Se face senin! Se face frumos! 

Soții Petrino au întors ochii spre geam şi s-au ridicat de pe 
scaune. 

Se rupsese vraja care îi adâncise în ei. 

— Se face frumos, într-adevăr... rosti Victor Petrino, 
cercetând cerul. Eu am să plec în oraş. Nu mă aşteptaţi 
diseară cu masa. 

— Şi eu am să plec... vesti cu glasul ei lânced, Lilia Petrino. 
Mă mişc puţin... Cred că am să iau masa la Colette. 

Copila a coborât de pe scaunul înalt, cu păpuşa cea fără 
nume în braţe. Nimeni nu se gândise la bucuria ei: Se face 
senin! Se face frumos! Nimeni nu-şi amintise s-o scoată la 
plimbare. 

Seninul rămânea afară. 

Odetta s-a dus la jucăriile sale din hol. Orice-ar spune 
tăticu şi mămica, acum când ştie drumul şi n-are să mai 
rătăcească până la Puck, nu renunţă la plănuirile sale 
pentru ziua de mâine. 

VI. 

APARIAMENTUL 86 

EL. 

EA. 

Acelaşi birou-studio foarte modern. La vraful de periodice 
teatrale, s-a adăugit maldărul ziarelor de dimineaţă cu 
fugarele dar elogioasele cronici, care consideră premiera 
de aseară un eveniment epocal pentru literatura dramatică 
românească, etc., etc. 

EL. le-a citit şi se plimbă prin cameră cu mâinile în 
buzunări, oprindu-se din când în când să privească la 
portretele lui Ibsen, Pirandello, Shaw, Materlinck, O'Neill. 
EA, acum le citeşte şi aruncă jos ziar după ziar, pufnind şi 
strângând din umeri. 

EA.- Mâine să vezi ce beltea se-ntinde! Scârbos! 

EL..- Orice succes al altuia e prin definiţie scârbos... 

EA.- Mai faci şi pe filosoful! 


EL.- Nu-l fac. Sunt. 

EA.- Adică vrei să zici că nu-ţi pasă? Uite la mutra lui! Mai 
uite şi la fotografia ei... Soţia autorului! Mare scofală! Putea 
să-şi pună altă pălărie. Şi nu o cotreanţă ca a Lenţii. De- 
acum îi cred şi eu! Or să se-nţolească... Câte reprezentații îi 
dai? 

EL... Nu-i dau eu, puişor mic! Are să-i dea publicul... Până 
la sfârşitul stagiunii. 

EA.- Poftim! Uite cine profită! 

EL. (instalându-se la birou şi apucând creionul cu o 
pasiune de maniac redat obsesiilor sale). 

— Un matineu şi două reprezentații serale pe săptămână... 
Cel puţin 25 săptămâni... 75 reprezentații, cu o medie de 
7000, cota autorului; total 525000 lei... Pe urmă turneul, 
cel puţin 250000 lei... Total 775000. 

EA.- Ce monologhezi acolo? 

EL.- Monologul lui Pitagora. 

EA.- lar socoteli? 

EL.- Nu te alarma, muză-muzicuţă. Acum sunt socotelile 
altora... (Rupe foaia de bloc şi o aruncă mototol în coşul de 
hârtii). Ale altora sunt mai simple şi rapide... Cu ale 
noastre, mai albastru. (Numărând pe degete). Încă şase zile 
şi bate cincisprezece la uşă... 

EA.- Mai bine ai privi pe geam. S-a dus ceața. Se face 
frumos... Şi noi în loc să ieşim niţel la aer, clocim aci şi 
aşteptăm să bată cincisprezece la uşă... Altceva nu mai ştii? 

EL.- Am ştiut, dar s-a isprăvit muză-muzicuto. 

EA.- Şi când mă gândesc că promiteai să fii aşa de alt fel! 
Amuzant, cu vervă, plin de idei originale! 

EL.- A fost, dar s-a isprăvit... 

EA.- Ţii minte? În seara întâi, când am ieşit la restaurant, 
după ce ne-am luat... Abia cunoşteam Bucureştii. Îmi făcea 
plăcere că te salută şi saluţi atâta lume... Pictori, gazetari, 
artişti, scriitori... Pentru o fată crescută în provincie ca 
mine, nici nu-ţi imaginezi ce emoție! Oare îmi vine bine 
rochia? Oare am să fiu la înălţime? E adevărat că am rămas 


surprinsă când te-am văzut că dai mâna cu chelnerul. Mi- 
am zis că acestea sunt moravuri bucureştene... 

EL.- Dar ţi-am explicat, scumpa mea! N-am obicei să dau 
mâna cu chelnerii. Era un caz excepţional. Fusese camarad 
de arme, un soldat din compania mea, şi m-a scăpat de la 
înec la o manevră. Nu toţi chelnerii din Bucureşti, m-au 
scăpat de la înec la manevră, că să dau mâna cu întreg 
sindicatul chelnerilor! 

EA.- În orice caz, m-a amuzat şi aceasta! Toate îmi păreau 
aşa de noi şi amuzante! Pe urmă a venit Păstorel şi a făcut 
trei salturi mortale la masa noastră, s-a aşezat pe scaun şi 
abia m-ai prezentat, că a scos carnetul şi mi-a turnat trei 
epigrame... Am rămas până ce s-a închis restaurantul. Aveai 
vervă. Spuneai lucruri atât de pitoreşti şi de interesante 
pentru mine, cu atâta haz! Acum nu ştii altceva... 
Cincisprezece; întâi... Întâi; cincisprezece.2 şi cu 8, 10; 10 
şi 7, 17; scriu 7 şi rețin 1... Aşa o fi fiind şi Păstorel între 
patru ochi? 

EL... Regret că aparţinând sexului tare şi păros, care barba 
rade, nu pot cunoaşte cum se comportă Păstorel între patru 
ochi cu o muză-muzicuţă ca tine. De altfel, sub aspectul lui 
jemanfişist ştie ce face şi ştie să se apere. Nu şi-a pus 
pirostriile pe cap şi n-a dat căzăceasca de la chefuri pe-un 
fatal Isaia dâănţuieşte. 

EA.- Asta e pentru mine? 

EL... Dimpotrivă, muză-muzicuţă... Pentru mine. Eu îi eram 
concurentul cel mai periculos la căzăcească şi la salturile lui 
mortale. Acum mă salută de la distanţă cu regrete eterne, 
ca pe-un car mortuar. Aflu că şi-a închiriat garsonieră în 
bloc, ca să asiste la descompunerea cadavrului mai de 
aproape. 

EA.- Şi-a închiriat garsonieră în bloc? Dar e o idee 
excelentă! Îl mai invităm din când în când la masă, să ne 
mai dezmorţească... 

EL.- (aforistic). 


— Temperatura conjugală se măsoară cu termometrul 
celui de-al treilea, care-a devenit indispensabil pentru a 
dezmorţi dejunurile congelate în doi. 

EA.- Asta ţi-a mai rămas din hazul tău de acum trei ani? 
EL.- Resturi, suava mea! Recunosc. Resturi sleite... Era o 
idee bună, exprimată prost... Încă un an şi m-am imbecilizat 

total... 

EA.- Eşti optimist! 

EL.- Adevărat şi aceasta. Un an? Nici nu este nevoie de-un 
an... Faptul e consumat. 

EA.- Mai bine te-ai pune să lucrezi! Ai spus că începi să 
lucrezi... 

EL.- Piesa cu...? (fluiera aria din „Suflet candriu 
depapugiu”). 

EA.- Te cred... Dacă nu merge altceva la public! 

EL.- Ai văzut totuşi că merge... Alaltăieri poate aveam o 
îndoială şi mă prinsese o laşitate... O luam în glumă, dar mă 
hotăram să renunţ la fracțiunea zecimală din Maeterlink, 
Ibsen, O'Neill. Acum e ceva mai greu, muză-muzicuţă! 
Succesul premierei de aseară în loc să-mi stârnească invidie 
ca altor confraţi, a răscolit ceva mai bun în mine... Am un 
proiect... Vino lângă mine să-l discutăm. 

EA. (fără entuziasm). 

— Cunosc eu proiectele tale! 

EL.- De astă dată grave, draga mea! Decisive! Nu vrei să 
stai lângă mine? 

EA.- Le-aud foarte bine şi de la distanţă. 

EL..- (ridicându-se de la birou şi aşezându-se la picioarele 
ei, pe taburet, îi prinde mâna). 

— Mai crezi în mine, dragoste? 

EA.- Nu e vorba de asta... 

EL..- Te înşeli. Numai de asta e vorba. Mai crezi în mine, cel 
de acum trei ani, cum îţi păream atunci şi cum poate eram 
atunci? 

EA.- Să zicem că da... 


EL.- Să zicem! Ai avut o intonaţie care ar putea trimite un 
om să se înece, dacă n-aş şti că se afă întotdeauna un 
chelner salvator să te scoată la mal şi să strice tot efectul 
unei sinucideri, ratând-o. 

EA.- Adică tu atunci ai vrut să te sinucizi? 

EL.- Aceasta ai înţeles, muză-muzicută? Să mă sinucid, 
atunci? De ce? Toată lumea era a mea! Viitorul deschis... 
Câteva mici succese de poet... Eram fracțiunea zecimală din 
Baudelaire, Verlaine, Eminescu, Shelley; care sigur era că 
va deveni fracțiunea zecimală din Racine, Corneille, 
Shakespeare... Atunci, să mă fi sinucis? Accident, muzicuţo! 
O simplă eroare a destinului, rectificată de un chelner 
providenţial... Acum ar fi altceva... Ioate parcă au 
conspirat, conspiră, să mă împingă la fund, dacă nu am 
curajul unei hotărâri energice... Dragoste, avem amândoi 
timpul înainte... Am făcut prostii. Am fost nerăbdători. 
Trebuie să reparăm... Să aruncăm departe de noi toate 
prostiile acestea, care ne devoră zilele: tabla lui Pitagora, 
scadenţe, rate... 

EA.- Nici nu cer altceva. Eu sunt cu ele? 

EL.- Eu! Dar din motive, pe care mai bine să nu le 
discutăm. Experienţa să ne-o imputăm unul altuia. S-o 
folosim. Avem o singură ieşire. Să fugim din Bucureşti 
pentru doi sau trei ani. Într-un orăşel de provincie, într-un 
sat, undeva, unde viaţa e ieftină şi simplă. Să lucrez nu o 
piesă. Două, trei... Să venim cu ele aci, cizelate până la 
ultimul vers, ultima replică, ultimul cuvânt... Şi atunci, abia 
atunci, viaţa noastră are să fie cum am fi vrut noi să fie... 

EA.- Vorbeşti serios? 

EL.- Ca niciodată, dragoste. 

EA.- Şi pentru piesele tale, să mă îngrop eu într-un târg 
puturos de provincie, într-un sat încă? Aceasta numeşti tu a 
vorbi serios? 

EL.- Credeam! Credeam că vorbesc şi credeam în tine... 
Aşadar, nu? 

EA.- Nu. 


EL... Rămânem aci, la tabla lui Pitagora? la scadenţe? la 
rate? Să le rezolv eu? 

EA.- Nu-i fi vrând să le rezolv eu! E grija şi datoria 
bărbatului... Când bărbatul e bărbat. 

EL..- (reluându-şi tonul glumeţ şi amar). Cred că ţi-am 
dovedit-o, puică mică! Cu fapta, nu cu vorba. Am o pereche 
de dovezi ale bărbăţiei, de care nu te poţi plânge, suavă 
muză! 

EA.- Ce indecent ai ajuns să vorbeşti cu mine? Mă mir că 
nu ţi-e ruşine! 

EL.- Aluzii din Shakespeare, muză-muzicuţă! Din cea mai 
nobilă şi mai pură tragedie de iubire, din Romeo şi 
Julietta... 

EA.- Vrei să spui că aşa-i făcea declaraţii de dragoste 
Romeo, Juliettei? Cu aia se lăudă? 

EL... Să nu exagerăm! Dar doica Juliettei, când o prezintă 
pe Julietta înainte de a apare în scenă, nu întrebuinţează 
nici vocabular, nici comparații, nici aluzii mai puţin 
indecente decât mine. (Prins de subiect). Adu-ţi aminte de 
scena III, din actul întâi! Julietta nu intrase pe scenă. Toţi 
vorbeau de frumuseţea ei, de suavitatea ei... Dar 
spectatorul încă n-o vede... Şi atunci intervine doica, să-i 
schiţeze portretul fizic şi moral. Cum i-l face, muză- 
muzicuţă? Cum şi-o permite numai Shakespeare s-o facă, 
fără dulcegării, din câteva linii viguroase şi pitoreşti... 
Spune, doica: Să fie vreo unsprezece ani de-atunci. Se ţinea 
singură pe picioare. Şi pe Sfântă Cruce, că tropăia şi alerga 
de colo-colo... Se lovise în ajun la frunte şi atunci bărbatu- 
meu odihnească-i Domnul sufletul în pace, că hâtru om mai 
era! - a ridicat copiliţa şi i-a spus: Aşaa va să zică? Ai căzut 
cu faţa în jos? De va fi să mai cazi, s-o faci pe spate, cum are 
să te înveţe experienţa. Aşa le e dat fetelor să cadă. Pe 
spate. Nu, Julio? Zi! Iar Julietta oprindu-se din plâns, a 
răspuns îndată: da! Că are să cadă pe spate, cum cad 
fetele... 

EA.- Ajunge cu prostiile. N-au nici un haz! 


EL..- Ai luat exact rolul Damei Capulet. Şi ea îi ordona 
doicii să înceteze. Dar doica îi trăgea înainte, după textul lui 
Shakes-peare: Da, Doamnă! Nu mă pot ţine de râs, 
gândindu-mă cum n-a mai plâns ea şi cum a spus da! Avea 
pe frunte, pe cuvântul meu, un cucui cât un testicul de 
cocoş. Şi plângea! Şi striga! Cum? i-a spus bărbatu-meu, ai 
căzut cu faţa în jos? Ai să cazi pe spate, când vei avea mai 
multă experienţă! Nu e aşa, Julio? îndată n-a mai plâns şi a 
răspuns: da! 

EA.- Acesta e Shakespeare al dumitale? 

EL.- E şi acesta... 

EA.- Să-i fie de bine! Putea să facă piese pentru Tănase cu 
aluzii porcoase de ăstea... Numai că nu le-ar fi primit, 
fiindcă n-aveau haz. Pornografia fără haz, rămâne 
pornografie sadea... (Ridicându-se). Eu mă duc să mă 
aerisesc. Priveşte ce soare e afară! Crezi că e de blană sau 
să pun taiorul de iarnă? 

EL.- Nu-ntreba această taină... 

EA.- Măcar mâine seară, mergem la un restaurant, să mă 
mai scoţi în lume? 

EL.- Aveam intenţia să încerc a lucra şi aci... Pe urmă, ştii 
tu! Se duce toată rata la blană, dacă atacăm suma... 

EA.- Lasă basmul cu lucrul şi meschinăriile tale: dacă 
atacăm suma, dacă! dacă! Răspunde: mergem sau nu? Ca 
să ştiu şi să-mi scot pălăria de la Heliana... 

EL. (cu bufonerie amară). 

— Dorinţa voastră e ordin pentru mine, Doamnă! Ai 
dreptate... Apres nous, le deluge! S-a făcut! Mâine... 

VII. 

APARTAMENTUL 55 „... Mâine, aşadar, ia capăt tovărăşia 
noastră, Zăbuc? Mă laşi singur! Rămân iarăşi numai cu 
tomurile acestea ale învățăturilor sterpe; numai cu vitrinele 
acestor neînsufleţite scumpeturi de colecţionar maniac şi 
ursuz... Scapi de ele. N-ai să mai strănuţi cu nările gâdilate 
de colbul infoliilor străvechi care te scârbesc foarte şi pe 
care le răvăşeai şi le striveai câteodată sub labele tale 


tălpăgoase, când te repezeai, astă-vară, după o gâză ori 
când adulmecai că a intrat emisar străin în casă: mosafirele 
de la conclavul Zenobiei, în dos la bucătărie. Scapi şi de 
ochii Zenobiei, despota noastră! Te duci... După 
neastâmpăratul din tine, eşti dus de pe acum. Nu te mai afli 
aci... Vezi? Ieri, alaltăieri, mă priveai cu ochii tăi umezi şi 
încărcaţi de dojană, când în delirul meu de moşneag cu 
certitudinile clătinate de ani şi de nălucile cărţilor, îţi 
spuneam că poate eu am să plec şi eu am să te las. Că poate 
eu, cel de-acum, tu, cel de-acum, cărţile acestea şi clădirea 
aceasta cât turnul lui Babei, toţi şi toate în de-a valma, 
suntem numai părelnici dintr-un vis rău... Îţi spuneam că 
poate am să mă trezesc, am să te las şi am să mă întorc la 
viaţa cealaltă, de pe la pătratul din urmă al celuilalt veac, al 
diligentelor şi al lui Osman-Paşa; regăsindu-l pe Zăbuc cel 
adevărat de-atunci şi fâneaţa cosită cu umbra lungă a 
plopilor tremurători, unde mă aştepta plimbarea cu Adela... 
Îţi păream un vitreg stăpân, nu e aşa? fiindcă atât de 
repede mă arătam gata să mă lepăd de tine? Acum, te 
lepezi tu! Ne despărţim... Te întorci la lumea ta, unde te 
aşteaptă altfel de stăpâni, cei adevăraţi, poate şi dânşii cu 
ascunsele lor surpări în suflet, dar nu încă din neamul 
gârbovilor care de prisos mai fac umbră pământului. Tipa- 
tipa... Cine-ar fi bănuit? Atât de fără nici o presimţire m-a 
îmbiat soarele acesta ivit din nou pe cer, seninul 
adâncimilor albastre, adierea fluidă şi vicleană care a risipit 
ceața! Cu atâta nerăbdare dădeai din coadă, când te-ai 
înălţat cu labele pe geam, să priveşti în jos, la strada din 
nou cu forfota mulţimii vizibilă, nu numai o surdă şi oarbă 
rumoare în galerii subpământene, cum părea pe negura 
opacă de ieri! Priveai în jos, întorceai ochii la mine, întrebai, 
mă îndemnai. Cine ţi-ar fi rezistat? Căci am ieşit noi la 
plimbare, poate şi pentru ca să-mi mişc higienic ciolanele 
bătrâne, încheieturile ruginite care scârţâie şi dor, 
genunchii înţepeniţi după atâtea zile de ploaie, de ceaţă, 
umezeală şi frig. Dar am ieşit mai ales pentru tine. Prea te 


chema soarele şi lumina, spaţiul, în aviditatea ta animală de 
libertate, de lumină, de soare! A fost un ceas rău. Nefericit 
ales... Rău pentru mine; bun pentru tine... Ca întotdeauna, 
fericirea unuia se plăteşte în viaţă cu un singur preţ: 
nefericirea altuia, Zăbuc! Tu parcă presimţeai, ştiai... Eu, 
nu! Când am fost jos amândoi, parcă ai fi vrut să sorbi dintr- 
o dată tot aerul străzii în plămânii dilataţi; abia îţi stăpâ- 
neai elanul mersului, domolindu-l după paşii mei mărunți şi 
precauţi de Tipa-Tipa; vibrai din tot trupul ca o strună 
întinsă, din resortul muşchilor elastici, din nări, din urechile 
ciulite, impacient să ajungem mai grabnic la Cişmigiu, la un 
scuar, în vreo piaţetă undeva, unde să-ţi desfac cureluşa din 
veriga zgărzii şi s-o zbucneşti pe peluze în salturi imense... 
M-ai condus tu. Nu te-am condus eu... Şi m-ai dus unde te 
mâna un instinct precis. Căci abia am ajuns cu tine de laţ la 
cel dintâi stop, şi s-a petrecut catastrofa care va să ne 
despartă. Aşteptam cuminţi amândoi, eu ca un bătrân 
prudent, tu ca un câine civilizat; aşteptam sergentul care 
dirijează circulaţia cu măiestria concentrată a unui şef de 
orchestră, îl aşteptam să facă un semn, să dea drumul la 
automobile şi să ne deschidă calea. Atunci, la automobilul 
cel negru, din cealaltă parte, s-a ridicat geamul şi o doamnă 
a răsucit voaleta cu degetele înmănuşate pe frunte, ca să te 
vadă mai bine... A spus ceva, a exclamat ceva; iar tu ai 
tresărit, gata să rupi cureluşa din mâna mea, să te smulgi, 
să mă târâi printre roţi... V-aţi recunoscut. Cu ce zguduire 
spontană de bucurie amândoi! Fosta-ţi stăpână! O cunosc. 
Eu, care credeam că nu mai cunosc pe nimeni în acest oraş! 
Am recunoscut-o, deşi părea atât de schimbată! Doamna 
Luminiţa Şerban, soţia fostului domn ministru Radu Şerban, 
fiica fostului meu elev şi mai tânăr prieten, fostul ministru 
Alexandru Vardaru... Fost... Fost... Foşti... Cum de nu se 
înspăimântă oamenii de viaţa pe care au lăsat-o în urmă? 
De atâtea trecuturi câte îi împresoară? Luminiţa Vardaru, 
fiica mai puţin bătrânului meu prieten Alexandru Vardaru! 
Am cunoscut-o când era o copiliţă cu fustele scurte, mult 


înaintea celuilalt război, căci acum vieţile oamenilor au 
măsurătoare războaiele mondiale. O nouă cronologie... Am 
văzut-o de câteva ori când era domnişoară, cu ochii săi cam 
mongolici, ciudaţi, negri ca antracitul; cu gesturile violente 
şi sportive, băieţoase, care abia atunci intrau în moda 
timpului... Am revăzut-o apoi, parcă schimbată, mai 
ponderată şi calmă, mai puţin ea, când era tânăra doamnă 
Luminiţa Şerban şi când fostul meu elev şi prieten, 
Alexandru Vardaru, se străduia să-i asigure proaspătului 
ginere o onorabilă şi mediocră carieră universitară... Pe 
atunci mai aveam şi eu cuvânt în Senatul universitar. Nu mă 
uitaseră încă toţi. Nu eram numai un gârbov supravieţuitor 
al unei epoci abolite... Aşa că i-am făcut soţul dascăl de 
universitate, ca să devină mai apoi ministru... Fost ministru 
cum sunt cu sutele acum... O cunoşteam deci prea bine, pe 
doamna care şi-a ridicat voaleta de pe ochi să te privească 
şi să exclame într-o bucurie parcă dureros surprinsă, ca în 
toate bucuriile pe care nu le mai aştepţi; s-au uzat... M-a 
recunoscut oare şi doamna Luminiţa Şerban? l-am apărut 
oare ca stafia altei vieţi, când era fetiţa cu poalele scurte; 
când era domnişoara Vardaru cu acelaşi zvâc nobil, cu 
aceeaşi combustiune risipelnică, zvăpăiată în sângele tânăr, 
ca tine; Zăbuc? Nu cred. Ochii şi exclamaţia au fost numai 
pentru tine. Şi nici nu are vreo însemnătate... Sergentul a 
schimbat lumina stopului, a dat dru-mul şiragului de 
automobile, făcând semn cu bagheta de dirijor: Mai repede! 
Mai repede! - s-a zărit numai figura întoarsă la geamul de 
la spatele automobilului şi ochii negri, păcurii, oblici, 
căutându-te în urmă să se asigure că tu erai, că tu eşti, cu 
adevărat... lar tu, Zăbuc, care ai văzut, ai auzit, ai simţit, ai 
ştiut, voiai neapărat să mă târâi sub roţi, smucindu-te cu 
toată vigoarea de animal robust şi tânăr, lătrând, zvâcnind, 
muşcând latul care te ţinea încă prizonier... Ce superbă 
zbatere de făptură sănătoasă şi tare! Se uitau trecătorii cu 
un zâmbet pe care îl înţelegeam şi-l găseam cu totul 
îndrituit. Li se părea comic, împotriva naturii, absurd, ca un 


Tipa-Tipa bicisnic ca mine, să tortureze în jugul captivităţii 
cu o cureluşă subţire, mai mult simbolică, un asemenea 
splendid exemplar dintr-o rasă destinată marilor spatii. 
Priveau şi zâmbeau. Dar tu ai dat îndată ascultare glasului 
meu. Te-ai supus. Te-ai resemnat... eşti un câine bine 
crescut, orice-ar pretinde Zenobia, care se va bucura mâine 
că pleci... Plimbarea noastră s-a terminat cu aceasta, 
Zăbuc! Ne-am întors acasă... Tu, cu nările tremurând şi cu 
muşchii tresărind în nervoase ondulaţii de neastâmpăr sub 
pielea cu părul luciu şi scurt. Eu, ca după o ireparabilă 
catastrofă... S-a isprăvit tovărăşia noastră, Zăbuc! Ne 
despărţim... Vom căuta adresa doamnei Luminiţa Şerban 
într-o carte de telefon, mâine ne vom prezenta la fostul tău 
domiciliu, la fosta-ţi stăpână... O ghicisem, aşadar, aidoma 
cum este, când mi-o închipuiam coborând scările şi 
încheindu-şi mănuşile, oprindu-se deodată cu o vagă 
întristare fiindcă şi-a adus aminte de tine? Din privirea şi 
din exclamaţia de-o clipă, am priceput că n-ai însemnat 
pentru fosta Luminiţa Vardaru, numai o prezenţă 
decorativă, pe care a înlocuit-o... Cum va fi înlocuit altele. 
Cum toţi înlocuim atât de laş, ceea ce ni s-a părut preţios, 
indispensabil, esenţial vieţii la o vârstă, cu o pală şi 
desfigurată umbră... Cu umbre, caricaturale umbre... Nu 
este aşa, Zăbuc? Dacă n-aş fi rupt de mult legăturile cu 
lumea aceasta de azi, mie atât de străină şi dacă aş fi citit 
ziarele atunci când te-am cules de pe stradă, vagabond şi 
famelic declasat; desigur că aş fi descoperit anunţul 
pierderii tale cu litere groase, cu adresa stăpânilor şi cu 
promisiunea unei ademenitoare recompense, cum se 
obişnuieşte. Dar nu m-am gândit... În ziare, când le deschid, 
caut numai rubrica retrospectivă a întâmplărilor de acum 
cincizeci de ani... Şi mai vezi încă, Zăbuc? Dacă n-aş fi rupt 
desăvârşit acele punți, oricare, cu lumea de azi, tot s-ar mai 
afla, acum şi aci, pe masa colecţionarului de obiecte care 
aparţin numai altor veacuri şi lumi, tot s-ar mai afla şi 
nelipsitul telefon al trepidantelor agitări, conversații, 


apeluri, mesaje, ce-ţi invadează cu o hunică brutalitate 
izolarea dintre patru pereţi, viaţa, noaptea, cum nu lipseşte 
desigur acest instrument modern de supliciu în orice 
apartament din bloc... Acum s-ar dovedi de-un folos, chiar 
pentru unul ca mine. Aş suna, să comunic doamnei Luminiţa 
Şerban că n-au înşelat-o ochii... Aş face-o aceasta mai mult 
în amintirea copiliţei de-atunci, a domnişoarei Luminiţa 
Vardaru, cu risipelnica zvăpăiare, decât pentru doamna cu 
şuviţe albe de păr, de acum... Şi i-aş cere numai graţia să te 
mai lase încă o după-amiază şi o noapte ca să-mi ţii 
companie, înainte de a ne despărţi pentru totdeauna... Încă 
nu mă pot deprinde cu gândul, Zăbuc! Tot nu mă pot 
deprinde... Rămân atât de sin-gur! Pe cine-l voi mai întreba, 
(chiar dacă-mi dau singur răspunsuri), în mâhnitele mele 
călătorii îndărăpt? De ce mă priveşti cu ochii aceştia adânci 
şi umezi, aproape umani? Ai să regreţi tu oare bătrânul 
care s-a ataşat de tine cum n-a fost într-atât de cald înfrățit 
cu nici o vietate în viaţa lui uscată şi pierdută? Sau au să-ţi 
pară aceste luni ursuze, câte le-am trăit împreună, numai 
un vis sinistru, de captivitate, din care te-ai deşteptat? Ce- 
am să fac mâine, după ce mă voi întoarce singur, când voi 
căuta cu ochii locul tău? Locul tău gol... Nu telefonăm de 
azi doamnei Luminiţa Şerban! Nu! Să-mi ierţi acest egoism 
de moşneag. Pentru tine, ce înseamnă încă o după-amiază şi 
o noapte? Pentru mine e ca un ultim priveghi... Cu privirea 
la tine, Zăbuc cel de-acum, am să mai trec o dată în revistă 
fantomele lumii din vremea lui Zăbuc, celălalt, de-atunci... 
Pe urmă, mâine dimineaţă, pornim la adresa din cartea de 
telefon, a fostei tale stăpâne... Eu cu paşii ticăiţi de Tipa- 
Tipa, tu abia frânânduc-ţi zvâcnetul în uriaşe salturi, cum 
ştiu c-ai s-o faci îndată ce-ai să te apropii de casă şi-ai să 
recunoşti locurile, strada, grilajul! Fiindcă nu te văd într-un 
bloc ca acesta... Sunt sigur că la casa voastră există o 
grădină cu stufoşi arbori, cu rectilinii poteci pietruite, cu 
spaţiu ca pentru o vietate a vastelor spaţii ca tine... Poate 
chiar că vom face altfel. De ce să mai sun la o uşă, spectru 


din lumea mea sfârşită? Mai este nevoie la revederea 
voastră şi de prezenţa unui gârbov ca mine? Te duc până la 
poartă, la uşă, îţi dau drumul din cureaua zgărzii... Şi atât! 
Vei şti tu singur ce ai de făcut. Iar pentru toţi, întoarcerea 
ta va însemna un miracol... Un generos miracol, Zăbuc, 
într-o lume şi-o vreme când miracolele se înverşunează 
îndeobşte funest împotriva oamenilor, fiindcă sunt numai 
miracole-maşini... Nu e mai bine, Zăbuc? Tu ai să rămâi, ca 
să-ţi spulberi explozia bucuriei nebune izbindu-te cu 
fruntea în uşi, cutreierând vuietos încăperile, inspec-tând, 
încredinţându-te olfactiv de realiatea universului tău 
recuperat, urcându-te cu labele afectuoase pe pieptul 
stăpânilor de drept, regă-siţi; lătrând, sărind, muşcând a 
joacă, zbuciumându-te cu toată năvalnica energie din tine, 
atâtea luni sugrumată în celulele strâmte din turnul acesta 
al osândei, unde ai fost încarcerat fără vină... Te văd, te 
aud... Eu am să mă întorc singur pe străzi, cu mersul meu 
de TipaTipa, ocolind pe calea cea mai lungă, ca să ajung cât 
mai târziu la singurătatea de aci pe care n-are s-o mai 
turbure nimeni, Zăbuc, spre satisfacția Zenobiei, despota 
noastră... De mâine, iarăşi numai despota mea... Îndărăt, la 
cărţile acestea... La colecţiile acestea de oc-togenar 
maniac... Ce-au să-mi mai spună? Ce-am să le mai spun? 
Pentru ce le-am adunat? Pentru cine? Nu este o singură 
fiinţă pe lume, cu sânge din sângele meu... Ieri, am văzut o 
fetiţă deghizată într-un costum de astrolog, cu mantie 
albastră şi stele argintii... O fetiţă cu părul învârtejat, 
patetic, adorabil răscolit în animația efuziunilor de 
despărţire; o fetiţă care venise la uşa ascensorului să 
petreacă alte copile, poate prietene, poate surori... Cum aş 
fi vrut să ştiu că există undeva o asemenea juvenilă şi tonică 
făptură cum mi-a apărut aceea în travestirea-i fantastă; o 
făptură cu sânge din sângele meu, pentru care să însemn 
altceva decât un anonim Tipa-Tipa, un bătrân maniac şi 
ursuz! S-o chem aci şi s-o însufleţească, s-o bucure aceste 
lucruri rare care pentru mine au murit, s-au răcit. Să le 


însufleţească ea... Să ştie că vor fi ale ei. Să le dezmierde 
gingaş cu vârful gingaşelor mâini... Era atât de 
încântătoare, în travestirea absurdă, a mantiei de mag! 
Sunt aci cărţi de astrologie, exemplare unice, ca 
manuscriptul de zodii legat în piele răscoaptă şi ferecat în 
cheotori de alamă, pe care-l descifra la un muc de lumânare 
călugărul Dan, cealaltă reîncarnare a Sărmanului Dionis. 
Poate că i-ar face plăcere unei copile care a adoptat fie şi în 
joacă o travestire de astrolog... Măcar i-ar stârni o 
copilăroasă curiozitate... Pe când aşa, pentru cine toate 
câte sunt aci? Pentru ce? Cât de mai înţelept, într-adevăr 
înţelept, se arată a fi fost maestrul meu întru filosoficale, 
Baruch Spinoza, al cărui inventar după moarte s-a redus la 
două-trei estampe şi gravuri, câteva instrumente pentru 
şlefuit lentilele, două mantăi, şapte cămăşi, cinci batiste, un 
pat şi un mindir... Un inventar de trei sute nouăzeci de 
florini şi paisprezece gologani... Iarăşi te uiţi la mine, 
Zăbuc? Mă dezaprobi? Nu mă mai recunoşti? Am şi început 
a gândi altfel, altceva, de cum mă deprinsesem sub ochii 
tăi? Ai poate dreptate! Tu mă întorceai cu gândul la lumea 
celuilalt Zăbuc, la anii tinereţii, ai adolescenţii, la anii 
pierduţi, când n-am ştiut să ascult delicioasa ispită a 
popasurilor la umbră, să văd cu ochii vii o floare, un flutur, o 
gâză, fâlfâirea eşarfei colorate din mâna Adelei, cercând în 
van să mă oprească: Uite ce dimineaţă fermecătoare! uite 
ce dimineaţă care nu se va mai întoarce niciodată! Nu m-am 
oprit... Dimineţile de-atunci nu s-au mai întors niciodată. 
Sunt pe vecie pierdute... Fâlfâirea eşarfei va fi oprit pe 
altul... Mai ştiu eu pe cine? Fost-a ea fericită, Adela? Cea 
din urmă oară când am văzut-o, în rochia ţesută cu perle a 
balului din orăşelul nostru de provincie, mărgelele mărunte 
mi-au lăsat în auz un murmur dulce ca sunetul scoicilor. Aşa 
cum sunau mai adineaori când ne-am întors, mărgelele 
negre de la pelerina unei doamne bătrâne cu aspect 
provincial, care s-a oprit la etajul IV... Un murmur moale ca 
sunetul scoicilor lin clătinate de clipotirea mării, de 


franjurile valurilor pe nisip... Mi-am amintit deodată de 
rochia Adelei de-atunci, din seara balului când am văzut-o 
pentru ultima oară şi când eu n-aveam timp să-i vorbesc, să- 
i spun nimic înainte de plecare, fiindcă mă captiva o discuţie 
savantă cu un profesor bătrân, o moşnegărie ca mine cel 
de-acum, în cea mai retrasă încăpere din saloanele 
Prefecturii... Cum de s-a păstrat până astăzi murmurul 
acela melancolic în auz? A fost fericită oare Adela, cu altul, 
cu cel care s-a oprit la fâlfâirea eşarfei de curcubeu? Dar ce 
mai întrebi? Ce-ar însemna un răspuns? Poate a murit de 
mult... Sau poate dacă trăieşte cumva, undeva, e acum o 
bătrână scofâlcită cu obrazul de pergament ca legătura 
scoarţelor de vechi infolii; ca venerabila bunică, străbunică, 
în demodata pelerină de mărgele negre care s-a oprit la 
etajul IV... Tot ce-a rămas din ea, din efemera dar 
adevărata-i fiinţă, din rara minune care justifică trecerea 
unei femei prin această viaţă, mai păstrează doar un Tipa- 
Tipa, ca mine: în văz, imaginea fragilă şi luminoasă a unui 
pastel de La 'Tour; în auz, murmurul moale şi dulce al 
rochiei de perle, ca un argintiu sunet de scoici... Aceasta, 
chiar şi aceasta, va dura numai cât mai durez eu... Pe urmă 
nimic... Ca şi cum n-ar fi fost... Ce amintire lasă o efemeridă 
din trecerea ei prin viaţă? O palpitare aeriană de aripi şi pe 
urmă nimic... Ce este, Zăbuc? Nu-ţi găseşti astâmpăr şi loc? 
Priveşti spre uşă? Ai vrea să plecăm? Mai rabdă-mă încă o 
jumătate de zi şi noapte, Zăbuc! Stai aci, lângă mine, să-ţi 
ascult răsuflarea caldă şi vehementă, să mă încălzească 
încă puţinele ceasuri până mâine, prezenţa ta atât de caldă, 
Zăbuc, atât de caldă şi consolatoare! Lasă-mă să mă 
deprind cu gândul singurătăţii reci, pustii, de lugubru 
cavou, în care am să mă întorc definitiv mâine...” 

VIII. 

APARIAMENTIUL 41 

— Mâine, cine merge cu mine la biserică? a întrebat 
Raluca Stahu. 


Toţi s-au uitat unul la altul, cu o uluită şi imbecilă 
nedumerire, parcă mama-mare şi-ar fi exprimat dorinţa în 
limba sanscrită. 

— Nu se sacrifică nimeni, cum văd? 

— Merg eu, mamă-mare! se jertfi Nina cu jumătate glas, 
aruncând o privire vindicativă fraţilor care au răsuflat 
uşuraţi. 

Raluca Stahu a îndreptat scaunul de lângă calorifer. O 
răscocea dogoarea uscată. 

A ridicat ochii de la migălita împletitură, căci începuse 
acum a croşeta altceva. De astă dată, pentru Top; o pereche 
de mănuşi călduroase, cum îi pregătea ea lui Ticuţă pe 
vremuri, aşteptându-l în vacanţa de Crăciun. Mănuşi pe 
care Top se şi hotărâse să le facă pierdute la prima ocazie, 
fiindcă râvnea la altă marfă, mai de soi, menită să facă 
senzaţie printre colegi; mănuşi de ren căptuşite cu blană, 
cum a ochit el o pereche în vitrina magazinului de unde şi-a 
cumpărat [aki fularul scoţian. Raluca Stahu n-o ştia. Nu şi-o 
închipuia. 

Ea a cuprins cu privirea naiv mulţumită de sine şi 
înduioşată, familia pirotindu-şi digestia în eterna lor 
sufragerie, care ţinea loc de hol, de salon, de cameră de 
consiliu. 

Îi găsea cu figurile ceva mai omenoase, după împărţirea 
manei de-aseară. Se mârâiau mai puţin. Îşi împliniseră o 
parte din visurile cele mai urgente. Cu ce expeditive 
mijloace, Raluca Stahu n-o ştia nici aceasta; nu şi-o 
închipuia. 

Darurile sortite în cugetul ei să-i păstreze amintirea pe 
când nu va mai fi, au luat altă cale. 

— Ai strâns tu bine banul de aur, Nina? se îngrijoră, fără a 
întrerupe harnicul zor al igliţelor din uscătivele-i mâini. 
Vezi, copilo, să nu-l pierzi cumva! 

— N-avea nici o teamă, mamă-mare! 

— Şi tu, Taft? 


— Eu să-l pierd, mamă-mare? Nu văzuşi că ştiu să fac doi 
din unul? Nu-mi purta mie grija! Tu i-ai strâns la loc sigur? 
Cu servitoarele ăstea, de! 

— Sunt în cutia lor, în geamantan... Unde să stea mai 
bine? lar pe Catinca voastră o văd femeie cinstită... Nu te- 
nvăta să fii bănuitor cu lumea, copile! 

Ţaki a luat notă şi s-a adâncit în dezlegarea altor probleme 
distractive, din altă revistă: o problemă polițistă, cu 
spărgători şi detectivi. Ceilalţi şi-au schimbat priviri, fără 
înverşunările hărţăgoase de ieri. Erau acum cu toţii 
complici. 

Napoleonii şi lirele lor de aur nu se aflau la nici un adăpost 
sigur. Au mers direct la bursa neagră. Lanţurile şi 
cruciuliţele cu diamante, brăţările şi cerceii, au găsit 
cumpărători sau au fost puse amanet. Toate s-au prefăcut în 
bani şi banii în accesorii de echipament mai pe gustul zilei, 
de cât efectele grosolane, cazone, pe care le împleteşte 
mama-mare. 

Întru asemenea febrilă operaţie, nu s-a mai iscat dezbin în 
familie. Părinţii şi copiii au căzut de acord. S-au consultat, 
au şoptit, s-au asistat reciproc. Constantin Stahu a convocat 
dis-de-dimineaţă samsarii suspectelor zărăfii şi afaceri. 
Indivizii s-au risipit în oraş cu monedele de aur şi cutioarele 
pluşate pe care le păstra bătrâna de peste o jumătate de 
veac, nu pentru preţul lor, ci pentru amintirea închisă în 
fiecare sicriuaş de catifea; într-un ceas s-au întors cu 
teancurile de mii şi sutici. Pe urmă, a venit rândul lor să 
năpădească prăvăliile, pentru a scăpa mai repede de banii 
care le ardeau degetele. De şcoală, nici vorbă. Vacanţă din 
oficiu. 

Trecuseră toţi pe la bărbier să se ferchezuiască; sexul 
frumos, la coafor, să se onduleze. 

Cornelia a sosit cu părul roşu-violet atât de magistral 
sculptat în complicate ornamente vermiforme, circulare, 
spiralice, atât de simetric aplicate pe frunte, pe tâmple, în 
creştet, pe ceafă, încât părea că meşterul acestei 


incomparabile arhitecturi capilare operase într-un material 
plastic, uniform, onctuos, cu o lamă de cuţit, nu cu 
pieptenele şi drotul. Tot aşa au arătat ornamentele cremei 
de castane de pe tort şi arabescul de maioneză de pe salata 
cu gâturi de raci, comandate în oraş de Constantin Stahu, 
pentru a da prânzului pe sponci drămăluit de toată ziua, o 
excepţională strălucire de banchet. 

În schimb, Denisa se înfrăgezise într-altfel la chip, sub 
noua pieptănătură aerisită şi vaporoasă. Părul cânepiu de 
ieri, luase un reflex fin, luminos, de borangic. Obrazul era 
mai delicat oval, mai transparent. Ochii, mai clari. Părea 
dintr-o altă rasă. 

— Vrei ceva, mamă-mare? a întrebat, zâmbind, fiindcă 
tremura în ea o înviorată undire de fericire. 

— Nu, Deniso... Nu vreau nimic... Mă uitam la tine... La 
voi... 

Poate că aşa cum stătea Denisa cu ochii clari, în gol, 
zâmbindu-şi singură, poate că semăna cu îndepărtata 
oglindire peste timp a altei tinere logodnice, care îşi 
aşteptase tot astfel logodnicul, într-un salonaş bătrânesc de 
provincie cu jilţuri îmbrăcate în catifea vişinie şi cu pianul 
negru din colţ. Aceasta însă, Raluca Stahu n-o observa. Nu- 
şi amintea cum i-a fost chipul de altădată. N-ar fi ştiut să 
discearnă vaga asemuire de trăsături, de oval, de privire, a 
tinerei logodnice care a fost şi ea cândva, cu trăsăturile, 
ovalul şi privirea unei fete a acestui veac, în costumul de azi 
şi cu părul tuns, răsfirat, al portului de azi. Acestea nu le 
vedea. Nu le ştia. 

Ea se simţea numai blând împăcată cu sine fiindcă îi părea 
că de-aseară încoace a sădit un început de ogoire în casă. 
Adusese o destindere. Lipsea încruntarea înăcrită de 
totdeauna. Şi o mişca atenţia plină de recunoştinţă a 
nepoților care s-au socotit datori să rămână în juru-i, în 
eterna lor sufragerie; n-au mai purces îndată după dejun să 
hoinărească pe străzi, tocmai acum, când s-a risipit ceața şi 


când pe cerul înalt lucea un soare tomnatic, pal, de-o dulce 
langoare. 

Nu-şi închipuia că atunci când apleacă iarăşi ochii la 
igliţele şi la ghemul de lână, nepoţii îşi dau coate şi îşi fac 
semne, îndemnându-se să ia unul cuvântul şi să-i dezlege 
din prea îndelungata caznă a recunoştinţei. Ajunge! Le-a 
mai rămas un rest de bani. Mai au încă atâtea de cumpărat! 
Fixaseră programul spectacolelor pe astă-seară şi pe 
mâine. lar dânşii se morfolesc stupid aci, pe loc, făcând pe 
copiii de casă ai mamei-mari, ca s-o întrebe cu falsă 
solicitudine dacă nu mai pofteşte o cafea, dacă n-are nevoie 
de-o perniţă sub picioare, dacă nu vrea să asculte 
emisiunile posturilor străine de radio, unde [aki a 
descoperit dinadins pentru ea o audiție de valsuri, polci, 
menuete şi mazurci, de pe vremea lui Grigore 
Alexandrescu, cel cu „de două ori noaptea cu umbrele sale, 
emisferul nostru îl învăluise”. Toţi aveau impresia că 
exagerează în sacrificiul lor. Ajunge! Numai Denisa îşi 
aştepta fără nerăbdare logodnicul. Şi numai Ţaki clocea alte 
planuri. Acestea Raluca Stahu nu le bănuia. Nu le ştia. 

A vrut ea să-i elibereze. A întors ochii spre soarele şi 
lumina de-afară, dar n-a avut când să-şi rostească 
dezlegarea. 

Intrase Cristian, logodnicul Denisei, în uniforma cenuşiu- 
albastră de aviator. 

— Aţi văzut ce timp admirabil! exclamă noul venit, după 
ce-a sărutat unele mâini şi a strâns viguros altele... Ce vă 
spuneam ieri? Barometrul se fixează la timp frumos... 
Măcar două săptămâni am scăpat de ceaţă, ploaie, toaie 
mizeriile... Ce păcat că plec tocmai acum, Deniso! 

Se mişca în cameră, înalt şi voinic, fără nici o frumuseţe în 
figura negricioasă, neregulată, cu liniile prea pronunţate. 
Dar radia o energie virilă, loială, care distona aci, unde pe 
toate chipurile, în afară de al bătrânei, se citea ceva 
nesincer, şiret, mărunt, nesatisfăcut şi avid. Denisa a simţit- 
o aceasta ca niciodată. Şi s-a simţit ruşinată de familia sa. 


Are să-i spună. E o mare înşelăciune, o eroare între dânşii. 
Ce poate să aştepte de la ea, când în vinele sale curge 
acelaşi sânge puţintel şi înăcrit, laş, viclenit? 

— Şi dumneavoastră? întrebă Cristian, adresându-se 
băieţilor. Prin ce minune vă aflaţi la consemn? Şi ce-i 
eleganța aceasta pe tine, Ţaki? Şi pe tine, Radule? Ce 
cravată vertiginoasă! Ce cămaşă mirobolantă? 

Radu şi '[aki au surâs stânjeniţi şi l-au privit fără simpatie. 
Nu erau mirări oportune în prezenţa bătrânei care n-a 
ridicat ochii din ghemul său de lână şi din agila încrucişare 
a igliţelor, însă care poate se va întreba şi ea - de unde? A 
răspuns Radu, la cealaltă întrebare, dintâi: 

— Nici un consemn, Cristian! 'ineam de urât mamei-mari. 

— A! E altceva! a crezut că înţelege cu simplitate, Cristian. 

Şi s-a întors: 

— Doamnă! Nu pentru dânşii o spun, dar pentru 
dumneavoastră. E o crimă să vă sechestraţi aci, pe-o 
asemenea vreme! Toată lumea e în stradă... Parcă e un 
început de primăvară... 

Raluca Stahu a ridicat ochii şi s-a întrerupt o clipă din 
lucru. 

— Străzile din Bucureşti nu sunt pentru mine, dragă 
domnule Cristian. Mă înspăimântă mulţimea, vuietul, graba 
oamenilor... Nădăjduiesc că va fi vreme frumoasă şi peste o 
săptămână, când am să mă întorc în târgul meu... Acolo, am 
să-mi scot din pagubă... Mă cunosc toţi... Îi cunosc pe toţi... 
Trece o birjă pe uliţă la un sfert de ceas... Un oraş ca 
pentru o bătrână ca mine... 

Se opri, mirată la descoperirea că acestui străin pe care l- 
a văzut numai de câteva ori îşi destăinuie aleanurile cum n- 
a făcut-o faţă de niciunul din nepoţii săi. Se adresă, 
celorlalţi: 

— Aceasta nu înseamnă că voi trebuie să-mi ţineţi 
tovărăşie... V-aţi sacrificat destul! Lasă, că ştiu eu! Trageţi 
acum o raită prin oraş, până ce nu apune soarele... 


N-a fost nevoie să stăruie a doua oară. Dezlegaţi de 
corvata recunoştinţei, s-au pregătit toţi zgomotos şi 
precipitat de exod, chiar şi Nina, care mergea la o colegă 
de-aproape, dacă nu cumva o pornise la cinematograful de 
jos, să se delecteze la filmul: Luna de miere la Paris. 
Logodnicii au rămas ceva mai în urmă. Dar tot au plecat. 

Astfel, în sufrageria golită, a rămas numai Raluca Stahu, 
singură, în scaunul de lângă geam. A privit o vreme în 
stradă, de la înălţimea care o ameţea, la furnicarea încă mai 
ameţitoare a mulţimii. 1 s-a părut că umblă cineva dincolo, 
în fundul culuarului, spre cămăruia sa de lângă closete. De 
ce s-a gândit la Ţaki? şi de ce-a pipăit aşa de repede, 
instinctiv, gentuliţa unde e cheia de la geamantan? Nu 
poate să fie decât Cornelia... Ori Ticuţă... De îndată după 
masă s-a retras în birou. Şi-au cerut iertare, declarând că 
au de pus la cale unele hotărâri importante, la care vor 
avea nevoie şi de cuvântul ei... De cuvântul ei? Poate că-şi 
vor schimba ceva din viaţa fără căpătâi, care o îndurerează. 
Poate că le-au dat de gândit poveţele sale cuminţi, 
bătrâneşti. Poate că aceasta aveau să i-o împărtăşească încă 
de când au chemat-o şi tot ocolesc să-şi descarce inima. 

Raluca Stahu a întors ochii de la fereastră. I-a plecat la 
împletitura sa migăloasă. Ce-o mai fi şi neliniştea aceasta? 
Parcă se pregăteşte ceva şi nu-şi lămureşte ce... Numai 
tremurul acesta al zidurilor e de vină. Nu-i pentru dânsa 
viaţa în asemenea casă, în asemenea oraş... Nu s-ar 
deprinde pentru nimic în lume! Încă o săptămână şi se 
întoarce în târgul său, cu casele bine înrădăcinate în 
pământ, cu ulițele tihnite unde arar trece o birjă, arar sună 
pas de om... De ce o săptămână? Mai puţin chiar! Are să-i 
spună lui Ticuţă, Corneliei, că sănătatea îi cere să se 
întoarcă mai grabnic de cum au socotit dânşii. Nu se poate 
să nu simtă cât o înăbuşă viaţa de-aci! Au nevoie de-un sfat? 
Gata e! Poate chiar de vreo înlesnire? Gata şi asta... 
Păstrează o sută de mii la bancă... Bani dinadins neatinşi tot 
pentru o bucurie, cum le-a făcut împărţeala darurilor de- 


aseară. Bani pentru trusoul Denisei... Ce-or fi însemnând şi 
hotărârile lor, pe care le pun de atâta vreme la cale? Bine 
că se înţeleg! Măcar la hotărârile mari, bine că se înţeleg... 

În biroul tocmelilor cu samsari, într-adevăr Cornelia şi 
Constantin Stahu se înțelegeau de astă dată cum n-ar fi 
crezut-o nimeni. 

Nu ridicau glasul. Cornelia nu ricana, dezvelindu-şi 
gingiile inflamate şi vinete, strângând din umerii slăbănogi 
şi dizgraţioşi. 

Încăperea era după asemănarea lui Constantin Stahu şi a 
vieţii sale de douăzeci de ani. Purta pecetea unei 
pretimpurii şi iremediabile delăsări. Nu s-ar fi spus că eo 
cameră dintr-un bloc atât de nou, impozant şi modern. 
Constantin Stahu i-a insuflat o atmosferă suspectă. 
Contribuiau la aceasta şi mobilele cărate cu dânşii, dintr-o 
existen-ţă nesigură nomadă, la discreţia chibiţelelor mai 
mult sau mai puţin fructuoase de la club. Un covor foarte 
nou, dar de prost gust şi proastă calitate; alături de altul 
vechi, autentic, dar jegos şi ros de tălpi. Scaune şi jilţuri 
desperecheate, şubrede, răzleţite de-a lungul pereţilor. Un 
dulap hâit, cu pretenţie de bibliotecă. Goală bibliotecă! 
După cele câteva coduri şi texte flenduroase de legi, în 
fundul rafturilor se zăreau scândurile afumate şi nevăpsite, 
cu aţe de păianjen în care au murit şi se conservă uscate 
muştele de astă-vară. Prin alte cărţi, puţine, câte-au mai 
fost, a dat zbranca Ţaki, din vreme, purtându-le trofeu la 
anticari. Măi zăceau aruncate reviste de drept şi buletine 
de jurisprudenţe, cu banderolele adresei nedesfăcute, 
fiindcă avocatul Constantin Stahu nu avea a le consulta. 
Luminile sale avocăţeşti, nu-l mânau prea ades la bară. îi 
slujeau pentru afaceri de altă natură. Trata cu samsarii 
unele intervenţii, unele dibăcii strecurate într-un contract, 
împrumuturile minorilor care au semnat părinţii pe poliţe 
sau întortocheate chestii cu interzişi puşi sub epitropie. Din 
asemenea pricină, pe biroul cu muşamaua agăţată, lipită cu 
clei, în afară de telefon, se aflau doar câteva scoarţe 


decolorate de dosare care nu cuprindeau nimic înlăuntru. 
Nu biroul era centrul de gravitate al camerei. Ci masa 
rotundă, cu pete de ceşti şi pahare, cu cicatricile ţigărilor 
care s-au fumat singure după ce-au căzut de pe marginea 
scrumierei. Acolo tăinuia cu samsarii şi oamenii de 
ingenioase născociri, cele o sută de afaceri suspecte din 
care izbutea una la două luni. Una, şi aceea cu ameninţarea 
parchetului. 

La această masă, îşi încheiau acum Cornelia şi Constantin 
Stahu importantele hotărâri pe care le-au pus la cale 
amândoi. 

— Bate fierul, până e cald! rosti Cornelia, lăsându-se pe 
spatele scaunului, dar îndreptându-se îndată fiindcă 
speteaza a pârâit. Ai văzut că e pornită pe filotimie! Pe dat! 
Dacă e vorba de dat, acum să dea, nu când va fi prea 
târziu... 

— De acord, Cornelio, de acord! Numai că n-o să fie prea 
uşor... Gândeşte că în casa aia au trăit părinţii dânsei, s-a 
născut dânsa, a trăit peste trei sferturi de secol, acolo vrea 
să moară... Acolo m-am născut şi am crescut eu: aceasta 
contează pentru dânsa ca argument sentimental! Aci, 
văzuşi că nu se împacă în ruptul capului cu viaţa dintr-un 
bloc... 

— Are să se împace! Îi cedăm camera Demsei, după ce se 
mărită. Ce mai vrea? 

— Vrea pur şi simplu să moară în casa în care s-a născut... 

— Fii rezonabil, Ticuţă! Nu-ţi spun că-i cedăm camera 
Denisei, după ce-o lua-o Cristian? Cred că n-are să se 
lungească prea mult nici basmul ăsta cu cocoşul roşu! Nui 
o fi plăcând acum nici camera Denisei? 

Cornelia se prăvălă iarăşi pe spatele scaunului şi iar se 
îndreptă de şalele osoase. Faptul că cedau camera Denisei, 
îi părea o atât de extraordinară concesie bătrânei izgonită 
în cămăruia de lângă closete, încât ţinea mereu s-o repete: 

— Camera Denisei cu fereastra la stradă, Ticuţă! Ce-o mai 
fi poftind? 


— Nu suportă viaţa de bloc, nu-i vorba de camera Denisei. 
Are oroare de viaţa de bloc. Până la un punct explicabil, 
pentru o bătrână care a trăit numai în superstiţiile 
mucigăite de provincie... Grădină... lihnă... Tabieturi... 
Găini... Cloşte... Aceasta e realitatea! Cum s-o conving să-şi 
vândă casa bătrânească, tocmai ca să ne plătim noi un 
apartament într-un bloc? 

— Cine te sileşte să-i spui aceasta? Trebuie să evităm! Nu 
e nevoie să ştie... 

Constantin Stahu a mozolit în dinţi capătul ţigării, a aprins 
alta şi a rămas preocupat cu ochii în flacăra chibritului, 
până ce i-a ars degetele. Proiectul lor era vechi, de astă- 
vară. Pentru aceasta au chemat bătrâna aci. N-au avut apoi 
curajul să-i spună de ce-au adus-o. Au tot amânat... Mana 
darurilor de-aseară le-a aţâţat pofta şi le-a îndârjit 
hotărârea, în loc să-i ruşineze. Mai greu era să pledeze 
cauza. 

— Trebuie să evităm? De acord! recunoscu Ticuţă. Dar ce 
inventăm? E nevoie de-un argument grav... La care să nu 
reziste. 

— Să-ţi dau eu ideea. Nu sări însă de pe scaun? 

— Nu săr... 

— Că joci cărţi, ştie? 

— Din nefericire, da! A înţeles... Ai făcut tot ce era necesar 
ca să înţeleagă şi să ştie. 

— Lasă reproşurile! Şi nu spune: din nefericire, da! De 
data aceasta se schimbă chestia! Poţi spune: din fericire, 
da! 

Constantin Stahu nu şi-a putut reţine râsul învălurat din 
pântec, cu toată gravitatea discuţiei. 

— Ştii că ai haz? La multe mă aşteptam în viaţă! Dar să-mi 
declari tu că din fericire joc cărţi? Aceasta mă depăşeşte... 

— Tot n-ai priceput? 

— Mărturisesc că sunt mai departe ca oricând de a 
pricepe ceva... 


Cornelia s-a stăpânit să nu-şi scuture fruntea în indignată 
şi scârbită compătimire, numai fiindcă şi-a amintit că-şi 
primejduieşte aşa simetrica arhitectură a coafurii. Pe urmă, 
şi-a mai amintit că nici nu era momentul să dea glasului 
acreala dispreţuitoare care-i stătea pe buze. A enunțat deci, 
ca o simplă şi regretabilă constatare: 

— Nu mă mir că n-ai făcut nici o ispravă cu avocatura ta, 
dragă Ticuţă! Eşti lipsit de inventivitate... Să te ajut eu ca 
să pricepi... De o parte, pentru dânsa, tu însemni toată viaţa 
ei... De alta, ştie că joci cărţi... Cărţile înseamnă risc... 
Uneori riscuri fatale... Acum ai început să pricepi? 

— Încep, dar nu prea... 

— Să mergem mai departe... Te-a văzut cum trăieşti! Cum 
trăim... Surpriză nu mai poate avea... Se poate aştepta la 
orice. Nu-ţi mai face iluzii, despre iluziile ei! 

— Nici nu-mi fac! oftă Constantin Stahu, în amintirea lui 
Ticuţă de odinioară. 

— Lasă oftatul, nu e timp de oftat! [i-am spus că se poate 
aştepta la orice... Serveşte-i ceva pe măsura ălora care le- 
aşteaptă de la tine! O chemi frumos între patru ochi, îţi 
compui o figură disperată şi-i mărturiseşti că ai pierdut la 
cărţi o sumă lată rău... Un milion jumă-tate, două, cât face 
casa, pentru care ai a da socoteală cu toate consecinţele... 

— Dar e imposibil, Cornelio! E monstruos! N-am făcut 
aceasta niciodată... N-am jucat decât banii mei... Câştigaţi, 
Domnul ştie cum, dar ai mei! 

— N-ai făcut-o încă! Dar s-ar fi putut întâmpla s-o faci... 

— N-am ajuns chiar aşa, Cornelio! 

— Cu atât mai bine! Presupune însă că ai ajuns chiar aşa şi 
că ai făcut-o... În interesul cauzei, lasă să te creadă mai... În 
fine! Chiar mai altfel decât eşti... Chestia are să meargă ca 
o scrisoare la cutie... Spui că ai căpătat păsuire de 3 - 4 
săptămâni, ca să nu vândă forţat... 'Te duci tu acolo şi 
aranjezi cu cumpărătorii... Te întorci cu banii şi în loc să-i 
achiţi creditorului care nu există, achiţi apartamentul şi 


devenim din chiriaşi proprietari. Scăpăm măcar de-un 
condei... De condeiul cel mai greu... Semestrele chiriei. 

Constantin Stahu a stat prostit cu ochii în scrumiera plină 
de mucuri răcite. L-a trecut un fior prin spate şi a 
mărturisit: 

— Îmi ceri ceva imposibil, Cornelio! Aceasta are s-o 
omoare... 

— N-avea grijă, că e tare ca criţă! îl asigură Cornelia. Are 
să ţie camera Denisei până s-o mărita Nina! Aia ţi-o 
garantez... Gândeşte că altfel Stoenescu vinde 
apartamentul, e în tratative; noul proprietar ne evacuează 
şi o luăm iarăşi cu şatra, cu căţel şi purcel... E singura 
ocazie când avem şansa să ne vedem la noi în casă. 

— Dar e monstruos, Cornelia! Îţi repet... De-un cinism, 
cum numai o femeie poate inventa... Înţeleg... Ipotezele 
celelalte. Să discut. Să încerc pe altă cale, cu alte 
argumente... Se mărită Denisa. Zestre. Trusou... Măcar că 
nu vrea s-audă Cristian de zestre şi de trusou... Că dorim s- 
o avem pe ea lângă noi... Aceasta, da... 

Cornelia l-a sfredelit cu ochii, dominându-se să nu 
izbucnească: 

— Suntem de acord asupra principiului şi nu suntem de 
acord asupra mijloacelor! Nu e idiot să ne scape o şansă 
unică? Pentru ce? Pentru argumente sentimentale... Eu 
rămân la soluţia mea... Dacă n-ai curajul, o fac eu în locul 
tău... Uite! Poftim! lau eu asupra mea scena spovedaniei... 
Vorbesc eu în numele tău... Tu ai o laşitate fizică, Ticuţă! Eu 
n-am! 

— Şi dacă se-ntâmplă...? 

— Nu se-ntâmplă nimic! îl asigură iarăşi, Cornelia Stahu. 
Dacă! Dacă! Nu există dacă... Pentru simplificare, mâine de 
dimineaţă dispari de acasă... Expediez toţi copiii... Mă duc 
eu cu dânsa la biserică... O prepar cu aerul unei disperate 
care dă acatiste şi aşteaptă minuni de la Maica Domnului! 
Pe urmă, acasă, îi spun tot, cum voi crede eu mai bine... Îţi 
repet! Să batem fierul până e cald! Mâine, operaţia e gata... 


— Chiar mâine, Cornelio? 

Răspunsul a fost scurt, ferm, ca să curme discuţia: 

— Chiar mâine! 

IX. 

APARIAMENTIUL 13 

— Mâine se anunţă o zi splendidă, Dadule! 

Fabiana privi pe fereastră la apusul violet, la sclipetul celei 
dintâi singuratice stele. 

Dadu nici n-a întors ochii. 

Cu bărbia sprijinită în pumn şi cu ziarul de seară desfăcut 
pe braţul fotoliului, citea sau părea numai că e concentrat 
în lectura telegramelor de la ultima oră. Fabiana s-a uitat la 
el. S-a uitat la Flor din celălalt fotoliu. A clătinat din cap ca 
la nazurile unor copii răsfăţaţi şi incapabili să se pătrundă 
de gravitatea unor anume ceasuri din viaţă. A luat pe urmă 
telefonul adus de Justina din birou şi pus în priză la 
îndemână, pentru atâtea interminabile convorbiri în care şi- 
a con-sumat ziua. Venise şi rândul celei mai bune prietene: 

— Alo! Da, Alina! S-a aranjat! Mâine! Chiar mâine! De ce 
te surprinde? Ştii că eu sunt promptă şi tenace în decizii. 
Am şi rezervat tichetele pentru rapidul de dimineaţă... 
Orice întârziere de-o zi, în asemenea cazuri e fatală... Bun! 
Bun! Îţi telegrafiez rezultatul, ca să fii liniştită... Alo? Nici o 
surmenare, nici o dramatizare, Alino dragă! Cunoşti calmul 
cu care la primesc toate... Ai dreptate! Poate că e forţa 
mea: Sunt toţi aci, în jurul meu. Şi papa, şi Dadu, şi Flor... 
Le transmit tuturor... Bine, Alino! La revedere. 

Închizând telefonul, Fabiana s-a achitat de comisionul 
prietenei: 

— Alina Călimănescu vă transmite salutări tuturor. 
Salutări foarte afectate... E mai impresionată decât mine, 
de operaţia tantei Amelia... Ce temperament cu 
sensibilitate epidermică! 

Nimeni n-a dat semn că-i surprinde în vreun fel această 
sen-sibilitate epidermică a Alinei Călimănescu, prietena 
Fabianei, personificarea calmului şi perfectului echilibru. 


Tăceau, retraşi fiecare în crustele lor. 

Fabiana privi iarăşi pe fereastră la apusul violet, la licărul 
stelei singuratice. 

Şi iarăşi exclamă, poate cu o inflexiune de regret în vocea-i 
plăcută, gravă, egală: 

— Ce splendidă zi are să fie mâine, Dadule! 

Dadu a confirmat, dând din frunte cum fac caii la nămiază, 
pe şesuri... Dar glas tot n-a scos; ochii tot nu i-a întors spre 
geam... 

Oricât se prenumăra şi el printre temperamentele cu 
sensibilitatea epidermică, n-avea acum antene pentru a 
percepe uşoara tristeţe, extenuare, reverie, din accentul 
Fabianei. Nu s-a gândit că pe-o asemenea splendidă zi cum 
se vestea cea de mâine, ea în loc să se bucure de dulcele 
soare tomnatic, va călători din zori în trenul cu fum de 
catran, surghiunindu-se să respire o săptămână aerul unei 
clinici cu miros de iodoform, de eter, de etuva sterilizărilor. 

Pe sub foaia despăturită a ziarului, cuprindea în raza 
vizuală numai jumătate din trupul lui Flor. Pantofii 
minusculi, ciorapii mordoraţi întinşi pe gleznele subţiri şi pe 
pulpele curbe, pliurile rochiei. 

Era o rochie cum n-a purtat, cum n-ar fi purtat Fabiana 
niciodată. De-un roşu închis, incarnat, senzual, cu lăuntrul 
pliurilor întunecate, aproape negre. Când pliurile se 
despicau la cea mai uşoară clătinare a genunchilor, 
desfoierea rochiei evoca interiorul catifelat şi umed, 
sumbru, al acelor trandafiri de specie rară cu roşul corolei 
nocturn, pe care horticultorii au izbutit să-l obţină numai 
după savante încrucişări şi altoiuri. Hipnotizat, nu-şi putea 
desprinde ochii şi gândul de-acolo. O pierdea. O pierduse. 
De ieri, n-au schimbat decât cuvintele indiferente, banale, 
obligatorii. L-a evitat. Îl evită. N-a vrut să rămână o singură 
clipă numai cu el. 

— Acum, ai să-mi faci o plăcere, Dadule? vorbi Fabiana 
după îndelunga pauză, cât a privit afară cufundată în 
preocupările sale. 


— Da, Fabiano... Aştept numai să văd dacă e din categoria 
dorințelor realizabile. 

Fabiana a surâs melancolic. 

— Ştii bine că dorinţele mele sunt întotdeauna de 
domeniul celor mai uşor de realizat, Dadule... Dorinţi şi 
plăceri mediocre. Accesibile... De exemplu! Fiindcă mâine 
se anunţă o zi splendidă şi fiindcă rămâneţi singuri, am să 
te rog să fii atât de gentil şi să mi-o plimbi pe Flor prin oraş. 
Nu-mi este permis să mă bucur eu. Nu m-aş simţi bine să 
ştiu că vă privaţi voi! Încetaţi odată cu acesta budare! Nu 
vă prinde deloc. Acum, când cunoşti care-mi este dorinţa, 
poţi să-mi răspunzi fără rezerve: Da, Fabiano? 

— Da, Fabiano... a repetat el. 

Fără rezerve, dar fără să ridice ochii la Flor. 

— Şi tu, Flor? a întrebat, Fabiana. Te invit şi pe tine să-mi 
răspunzi la fel. 

Flor s-a arătat mai puţin docilă: 

— Nu ţin deloc să mă plimb, Fabiano! 

— Din spirit de contradicţie? 

— Din nici un spirit, Fabiano! Mâine mă închid în cameră 
şi-mi pun la curent corespondenţa. De când am sosit aci, n- 
am scris un rând prietenelor. Şi am vreo zece, nu numai 
una, ca tine! Zece şi toate cu temperament de-o 
sensibilitate epidermică, gen Alina Călimănescu. Încât am 
ce le scrie... Răvaşe lungi, r la Madame de Sevigne! De 
altfel, aţ vrea să mă întorc la Iaşi. A rămas casa singură. În 
lipsa lui papa, am să procedez la o scuturătură de toamnă r 
fond. 'Tot pretinde papa că sunt un element de dezordine 
unde ajung! Vreau să-i dovedesc că n-a fost niciodată un 
bun psiholog, nici un lucid observator pentru contemporanii 
săi. Cunoaşte psihologia grecilor de pe vremea lui Pericles, 
mai sigur decât a noastră. Ştie mai amănunţit cum trăiau 
cctăţenii din Pompei şi Herculanum, decât cum trăim noi, 
contemporanii lui Hitler, Stalin, Churchill, Mussolini. Am să- 
i dovedesc că nu-şi cunoaşte nici fata! 


Fabiana o asculta continuând să surâdă. O amuzau ca o 
evadare din preocupările sale cenuşii, ideile şi volubilitatea 
surorii mai mici... Cât de copilă era încă! 

— Prea bine, Flor! a propus. Pentru repetiţia acestei 
demonstraţiuni care să revizuiască toate eronatele opinii 
ale lui papa despre tine, procedează aci la o scuturătură rf 
fond. Justina e la dispoziţie. Las ordine în consecinţă... 

— Aci? Aci, ce mai există de făcut în urma ta? Toate sunt 
pentru eternitate fixate la locul lor, scuturate, periate, 
lustruite; le lipseşte numai numărul de ordine şi eticheta, 
pentru a figura într-un muzeu care ar fi să conserve 
veacurilor viitoare, modelul unui apartament ideal şi ideal 
întreţinut al burgheziei româneşti din anul 1940... Ceva în 
maniera reconstituirilor din cartea pe care o citeşte papa 
cu atâta aprofundare, încât ne ignoră existenta de-un ceas! 

Era al doilea apel, indirect şi discret, la intervenţia 
profesorului Alexandru Mândrea, pentru a schimba 
subiectul prea acut şi periculos al discuţiei, strămutându-l 
pe tărâmul altor mai adormite lumi. De-un ceas, papa îi 
uitase într-adevăr. Dar îl uitaseră şi dânşii. 

În berjera din ungherul de lângă pian, sub lampa cu picior 
înalt şi cu abajurul conic de mătase care-i concentra pâlnia 
luminii numai asupra paginilor, îl lăsaseră adâncit în lectura 
volumului La vie quotidienne fr Rome, recentul studiu al lui 
JerGme Carcopino. Ca întotdeauna, l-au socotit transportat 
de îndată din mijlocul lor într-o lume care îi era mai 
apropiată şi îl interesa mai mult. Absorbit de înfăţişarea 
caselor şi a străzilor din veacul lui Hadrian; urmărind 
contemporanii lui Pliniu cel Tânăr şi ai lui Petronius, la 
terme, în for, la hipodromuri, în amfiteatre, la banchetul lui 
Trimalchion. Nu rostise tot timpul o vorbă, o întrebare, o 
aprobare, care să dovedească oricât de vag că participa la 
conversaţia lor atât de puţin naturală, întrerupta de pauze 
stânjenite, minată de-un virus morbid ce ruinase tripla lor 
armonie, de zece ani inalterabilă. Prezenta i-o semnala 
numai fumul din crate-rul havanei. Totuşi, pe deasupra 


paginilor, privirea îi cercetase mai ades şi mai pătrunzător 
decât şi-o imagina Flor. Îndeosebi pe ea şi pe Dadu. 

A închis cartea, părăsindu-şi berjera şi târând dâra norului 
de fum după dânsul. 

— Ce spuneai tu, Flor? 

— În afară de o mică serie de impertinenţe pe socoteala ta, 
papa, spuneam că aş vrea să mă întorc acasă. 

— Nu mă opun, Flor. Poate e o idee bună. 

Toţi s-au uitat cu uimire la omul cărţilor, în straiele lui 
negre, cu gulerul scorţos, cu fruntea nobil proeminentă şi 
cu părul alb, ca vata. Până şi Flor a mai arcuit arcul 
sprincenelor. Nu se aştepta la o atât de uşoară victorie. 

Fabiana protestă, adâncindu-se în fotoliul unde a plâns 
Flor şi lăsând la o parte caietul unde înscria pe capitole şi 
subdiviziuni, lista măruntelor delegaţii de ordin casnic, pe 
care urma să le execute Justina şi bucătăreasa, în lipsa sa: 

— Papa! Ce mai însemnează şi aceasta? Cum nu te opui? 
Cum poţi spune că poate e o idee bună? Să se întoarcă 
acasă! Cu ce rimează? E aci... Rămâne aci! Are s-o ducă 
Dadu la spectacole, la concerte... Când ne vom întoarce, am 
s-o însoțesc eu! Ştiu ce preţuiesc toate acestea pentru o 
fată la vârsta lui Flor. Am trecut şi eu pe acolo... Numai că 
pe mine n-avea cine să mă acompanieze... Poate de aceea 
mi se pare uneori că a lipsit ceva vârstei mele de atunci... Şi 
poate de aceea mă surprind acum, pledând pentru dânsa, 
cu fervoarea ei, împotriva capriciului care a apucat-o din 
senin... 

— Dar dacă nu e un simplu capriciu din senin, Fabiano? 
rosti Alexandru Mândrea, în aparenţă atent numai la 
scrumul fragil al ţigării. 

— Papa! Te-am rugat să rămâi la rolul tău... Te-ai achitat 
admirabil... Mâine pornim la drum cu cel mai nimerit 
chirurg pe care-l puteam spera pentru tante Amelie... 
Rezervă-ţi acum autoritatea şi capacitatea de persuasiune, 
ca s-o convingi să accepte operaţia. Aci însă, permite-mi să 
am eu cuvânt! Să decid eu! Nu mă las atât de uşor 


impresionată de capriciile lui Flor, pe care mâine sunt 
sigură că are să le regrete. Căci capricii le numesc şi 
capricii sunt! Ce motiv serios are, să-şi schimbe planurile de 
pe ozipe alta? 

— Poate că are, Fabiano... 

Alexandru Mândrea se sprijinise cu un genunchi pe braţul 
fotoliului unde se afla Flor şi i-a pus mâna pe umăr: 

— Nu, Flor? Vei fi având şi tu motivele tale! 

Flor îşi pierduse impetuoasa volubilitate. Acum dorea mai 
puţin să se întoarcă acasă. Ce-a vrut să spună papa, cu 
întrebările sale? Înţelesese ceva? Se cunoaşte? Se simte? 
Se cunoaşte şi se simte atât de evident, ca să observe până 
şi un om aşa distrat, legendar de distrat, ca papa? A stărui 
în ideea întoarcerii la Iaşi, ar însemna să-i confirme 
bănuiala. Fuge de ceva! Are pentru ce fugi! lar Dadu, care 
nu intervine cu un singur cuvânt! Îl pasionează ultima oră a 
telegramelor. Poate că ar fi într-adevăr bucuros s-o vadă 
plecată. S-a jucat cu ea. Cu inima ei. Nu bănuieşte ce-au 
fost pentru dânsa aceste două nopţi din urmă. Laş, se 
refugiază la adăpostul oazei răcoroase, repauzante. El, cu 
deşerturile lui calcinate! Acestea erau... 

— Nu, Flor? repetă domol întrebarea, Alexandru Mândrea. 
Vei fi având şi tu, motivele tale? 

Ea a răspuns fără convingere: 

— Motivele, le-am spus destul de clar, Fabianei, papa! 
Vreau să profit de lipsa ta şi să fac ordine acasă... 

— Numai atât era, Flor? 

— Altceva, ce? Încerc o experienţă, papa! O experienţă 
care să-mi servească pentru vremea, sper nu prea 
îndepărtată, când voi avea şi eu casa mea, gospodăria 
mea... Ca să fiu şi eu pentru viitorul soţ, o oază răcoroasă, 
repauzantă, calmă, după exemplul Fabianei, nu pretext de 
turmentate agitări... Mi-a dat de meditat exemplul 
Fabianei... Nu te încântă, papa? 

Fabiana a strâns din umeri, impermeabilă la intenţiile 
maliţios agresive ale surorii mai mici: 


— O auzi? O auziţi? Face experienţe... Eşti comică, dragă 
Flor! Te rog să nu-mi mai adaogi alte contrarietăţi, la 
preocupările mele. Am destule. Şi am nevoie de mintea 
limpede, pentru cele ce mă aşteaptă la Craiova... Revin la 
invitaţia de adineaori. Vă poftesc să faceţi pace şi mâine să- 
mi ieşi la plimbare cu Dadu! Asculţi, Dadule? 

— Da, Fabiano... 

Tot nu clintise ochii din ziarul pe sub care zărea numai 
pantofii minusculi, gleznele şi pulpele mulate în ciorapi, 
pliurile rochiei ca interiorul umed şi catifelat, sumbru, 
nocturn, al corolelor de trandafiri cu roşul aproape negru. 
De ieri-dimineaţă nu se priviseră o singură dată în ochi. 

Profesorul Alexandru Mândrea s-a desprins de pe braţul 
fotoliului cu ţigara de foi în colţul gurii şi cu o mână la 
spate. Pe chipul fin sculptat, osos, cu fruntea de luciul 
fildeşului sub părul alb ca vata, a trecut o mâhnită fluturare 
de zâmbet. 

Călcând câţiva paşi din obiceiul de dascăl care-şi rostea 
prelegerile mişcându-se pe estradă, a scos ţigara de foi 
dintre buze şi vorbi cu ironică resemnare: 

— Constat că autoritatea de pater familias am pierdut-o, 
ca în simptomul tuturor epocilor de decadenţă... Faci cum 
vrei tu, Flor! Cum vrei tu, Fabiano! Nu vă pot constrânge să 
gândiţi puţin şi ca mine... Să vedeţi puţin şi ca mine... Patria 
potestas în pietate debet, non atrocitate sonsistere... Noi 
mergem, Fabiano, la datoria noastră... Flor va renunţa la 
experienţele ei de ordin menajer, pentru altele, după chiar 
sugestia ta... După dorinţa ta expresă... Se va distra bine... 
Plimbare, concerte, spectacole... Circenses... Am păţit şi eu 
ca Diogene... Când întindea mâna statuilor... De ce întinzi 
mâna statuilor, Diogene? - l-au întrebat unii şi alţii. Ce poţi 
aştepta de la ele? Nu aştepta nimic, Diogene. Voia numai să 
înveţe de la ele, că şi oamenilor e de prisos să le întinzi 
mâna, fie când vrei să le ceri ajutor, fie când vrei să le oferi 
ajutor... Ţi-o refuză... 


— Mai pe înţelesul nostru, papa, ce vrei să ne spui cu 
aceasta? se miră inocent Fabiana. 

— Mai pe înţelesul vostru, nimic... Îndeosebi pe al tău... 
Eşti fericită, Fabiano! Din cea mai fericită plămadă umană... 
Ca să nu vă turbur conversaţia voastră atât de animată, 
îngăduiţi-mi până la ora cinei, să sfârşesc capitolul cinelor 
romane din epoca lui Vitellius! 

Luându-şi cartea de pe aripa pianului, nu s-a mai instalat 
în berjeră, sub lampa cu piciorul înalt şi abajurul de mătase. 
S-a dus în camera sa. 

— Ce-a vrut să spună cu aceasta? tot nu se dumiri Fabiana, 
adresându-se pe rând, lui Dadu şi Flor. Papa începe să 
devină din ce în ce mai obscur... 

Amândoi însă ştiau ce-a vrut să spună Alexandru Mândrea. 
Pentru dânşii o spusese. Dar în loc să-i îndepărteze 
diagnosticul atât de surprinzător precis al răului care-i 
mistuia, care le uscase buzele de arşiţă prin somn, care-i 
tortura de trei zile; bănuiala i-a apropiat ca pe doi făptaşi 
ameninţaţi la aceeaşi ardere pe rug. S-au privit pentru 
prima oară de ieri-dimineaţă în ochi. lar privirea le-a fost 
tot aşa de arzătoare şi culpabilă ca un sărut. Din nou aerul 
a crepitat între dânşii electrizat. În apartamentul de alături, 
după atâtea discuri care nici nu le-au pătruns în auz, acum 
din nou cineva pusese placa Congo lulluby, cu vocea de bas 
a lui Robeson, şi corul de negri, nostalgic, profund, veninos. 

Fabiana s-a ridicat şi s-a îndreptat senină spre fereastră, 
ca să dea drumul volburilor, vorbind cu spatele întors la 
dânşii: 

— Dadule dragă, am spus să-mi pregătească baia... Mâine 
plec prea de dimineaţă pentru a... 

S-a întrerupt câteva clipe, fiindcă huruitul lamelor de lemn 
îi acoperea glasul, acoperind şi corul de negri, nostalgic, 
veninos. Dadu şi Flor, într-acelaşi gest se înălţaseră în 
picioare, gata amândoi s-o ajute. Şi astfel din nou s-au 
pomenit faţă în fată, cu respiraţiile din nou apropiate. Nu s- 


au mai mişcat locului, fascinaţi, căutându-şi înfiorat de 
adânc în ochi, uitând pentru ce şi-au părăsit scaunele. 

Fabiana a continuat, înainte de a da drumul din rulou la 
cordonul voleului de la cealaltă fereastră: 

— Încât am să te rog, Dadule, să mergi cu mine în camera 
de baie! Cât stau în apă - sfertul meu de oră - te pun în 
curent cu unele chestiuni care rămân în seama ta... Nu te 
speria! Nu sunt decât bagatele. 

Pleoapele lui Flor au bătut repede pe lumina ochilor 
migdalaţi, negri, cu luciri de velur în pupile. Degetele s-au 
crispat pe braţul bărbatului într-un spasm: Nu! Nu vreau să 
fii acolo, cu ea! 

În gându-i acum era „ea”, o femeie, o altă femeie, rivala; 
nu Fabiana de totdeauna. Nu! Nu vreau să fii acolo, cu ea 
goală, în baie... 

— Nu! s-a supus, Dadu. Nu pot, dragă Fabiano! O jumătate 
de oră sunt obligat să lipsesc neapărat în oraş. Chiar am 
întârziat... 

Fabiana a acceptat calm, întorcându-se de la fereastră şi 
privindu-i cu impresia satisfăcută că ia sfârşit copilăroasa 
lor ceartă: 

— Fie, dacă eşti obligat, Dadule... Numai, te rog, nu uita 
ora mesei. Eu mă duc, în acest caz, să-mi pregătesc 
valizele... lar ţie, Flor, sper că ţi-au trecut capriciile şi 
nevricalele? Fii fată cuminte şi nu mă necâji! Am destule... 
Şi mă aşteaptă altele, mâine. 

În fotoliul său, din nou al său, Flor şi-a astupat văpaia 
obrajilor în palme. Ce face ea? Ce necunoscut demon a pus 
stăpânire pe ea? Mâine! Mâine, când rămân singuri... Ce va 
însemna de-acum pentru ea, pentru Dadu şi ea, inevitabilul 
mâine? 

X. 

APARTAMENTUL. 39 

— Mâine! Neapărat mâine, tată! Ca să nu fie altfel prea 
târziu... 


— Când a fost vreodată prea târziu pentru un act de 
laşitate, Andrei? 

— Prudenţă, nu laşitate! 

— Prudenţă, dacă vrei tu s-o numeşti astfel... Fiecare zi 
care trece, e o zi câştigată pentru stima ta de tine, cât n-ai 
cedat încă prudenţei de asemenea soi. Te mai simţi încă om. 
Cum ai fost. Cum ai crezut că eşti... Nu un animal fugărit, 
urmărit de propria ta umbră. 

— Literatură! Eu mi-am făcut datoria să te previn a doua 
oară. 

— Frumoasă datorie, Andrei! 

— Penibilă datorie, tată! 

— Recunoşti? 

— Nu am ce recunoaşte! Penibilă, nu din vina mea. 

Dominic Sabaru a înclinat fruntea sub privirea grea a 
feciorului său. Andrei a strâns din umerii spătoşi. S-a uitat 
pe fereastră la stelele de-afară, la cerul de-un albastru 
lacustru, la luminile clădirilor din faţă. 

A spus: 

— Ar fi prudent să cobori şi obloanele, întotdeauna după 
ce se face seară. Nu este nevoie să se ştie de la un punct de 
observaţie, cine intră şi cine iese de aci. 

— La ce faci aluzie? 

— N-am diplomaţia aluziilor. O simplă părere. 

— Tu cunoşti prea bine că nu intră şi nu iese nimeni de-aci, 
în afară de voi. De medicul lui Stani. De câteva prietene ale 
lui Puck, copile de vârsta şcolii. Cunoşti că m-am înstrăinat 
şi de prietenii mei de altădată... De şapte ani trăiesc numai 
printre voi, pentru voi... 

Andrei a păşit la rafturile bibliotecii, cercetând inscripţiile 
de pe cotorul legăturilor de piele, deşi nu-l interesau cărţile 
lui Dominic Sabaru, cum nu-l interesase cerul albastru al 
nopţii şi stelele înalte. Voia numai să-şi ascundă 
stinghereala celor ce mai avea încă de spus. Şi-a luat 
curajul, muşcându-şi buzele subţiri ca buzele Terezei şi 
răsucindu-se brusc cu faţa la omul care desena maşinal cu 


creionul un G pe mapa de sugativă a mesei de lucru, 
adăogând umbre, dublând inițiala, încadrând-o într-un cerc. 

— Totuşi mai intră şi alte persoane, tată! Tocmai persoane 
care n-ar trebui să mai apară în viaţa ta. Cum s-a întâmplat 
ieri... 

— A! Aceasta era? 

— Aceasta. 

Dominic Sabaru observă un fenomen străin de sine curios 
şi reprobabil, cum i-au tremurat degetele pe creion. A şters 
inițiala cu linii apăsate. Şi-a băgat mâinile în buzunări. S-a 
ridicat de la masa de lucru, rostind: 

— Mă aşteptam la mai multă delicateţe de la un copil al 
meu, crescut în atmosfera casei mele, Andrei! 

— Nu e vremea delicateţelor. Timpurile sunt brutale. Mai 
ales când e vorba de realităţi atât de brutale! Atmosfera 
casei tale! S-o scoatem din discuţie, tată! Nu în această 
atmosferă m-am format. 

— Se cunoaşte... Din nefericire, se cunoaşte. Ai fi ştiut să 
respecţi cu delicateţe unele... 

— Renunţă la literatură, tată! a întrerupt Andrei, cu o 
brazdă şănţuită între sprincene ca în fotografia Terezei din 
camera sa. Renunţă la literatură şi la delicateţe! Să nu 
pomenesc despre mama lui Puck şi a lui Stani? Fiindcă aşa 
cere delicateţea? Dar mama lui Puck şi a lui Stani, mai 
poartă încă numele tău! Şi al meu! Al tuturor de aci... N-ai 
vrut să intentezi divorţ din delicateţe... Iarăşi literatură! 
Poartă numele tău şi e concubina... 

— Andrei, nu permit! 

— Îmi iau singur permisia... Poartă numele tău, al meu, şi 
e concubina, sau a fost cel puţin până mai deunăzi, 
concubina celui mai neînduplecat adversar al nostru. 
Aceasta e atmosfera în care am crescut, cu delicateţele 
acestei case. 

— Andrei! gemu Dominic Sabaru, palid şi ridicând pumnii 
strânşi, gata să-l lovească peste obraz. 


Andrei i-a înfruntat privirea. Nu s-a ferit. Nu s-a clintit din 
loc. Aştepta. Pumnii lui Dominic Sabaru au căzut 
neputincioşi, de cârpă, de-a lungul trupului. 

— Andrei! gemu a doua oară, cu glasul înecat. 

— Da, tată! Ce este? 

Buzele feciorului erau acum tot aşa de palide ca ale 
părintelui. 

— Cum îndrăzneşti să te exprimi atât de josnic, despre 
femeia care mai poartă încă numele meu? Care ţi-a fost 
atâţia ani ca o adevărată mamă? 

— Mă exprim în termenii uzuali. De proces-verbal. Lasă 
literatura, tată! Ştiu! Ai fi vrut, mai vrei încă, să deschizi uşa 
şi să mă dai afară pentru totdeauna din casă. Am să plec 
singur. 

— Aştept, chiar. Te rog, chiar! 

— Totuşi mai rămân, tată. Dacă mai rămân, e tocmai 
fiindcă mă ţine aci un sentiment filial. Te iubesc în felul meu. 
Şi vreau să te apăr... De ieri, situaţia ta e mai agravată. A 
intrat aci exact persoana care n-ar fi trebuit sub nici un 
cuvânt să-ţi calce pragul. Vreau să te apăr pe tine; indirect 
pe Puck şi pe Stani... Ca să nu rămână fără tine. Adică fără 
nimeni... Acum mă înţelegi, de unde vine acestă brutalitate 
a mea? E un fel de a-mi manifesta iubirea, aspru şi fără 
dulcegării. Dar activ, tată! Aparenţele sunt împotriva ta. 
Numai aparențele, ştiu! Cine poate lupta însă cu ele? Se 
poate admite, că prin intermediul persoanei care ţi-a călcat 
ieri pragul şi a fost supravegheată; s-a admis de către unii, 
după acestă aparenţă, că păstrezi legături cu oamenii care 
au mâinile pline de sânge. Sângele cere sânge. lată de ce 
realitate brutală, vreau să te apăr, fără delicateţe, cu toate 
că grija mea pentru soarta ta, indirect a lui Stani şi Puck, e 
dictată de un sentiment delicat, tată! 

— Ajunge! Îl rugă Dominic Sabaru, ferindu-se el ca de 
ameninţarea unor lovituri de pumni în faţă. Ajunge! 

— Ştiu acum că ajunge, tată! le rog să mă ierţi! Era 
necesar, de vreme ce alte mijloace nu izbuteau să-ţi 


deschidă ochii... 

Îi tremura glasul şi lui Andrei, rezemat cu spatele de uşa 
bibliotecii, cu braţele încrucişate pe piept. Dominic Sabaru 
a înălţat ochii dureros surprinşi. Cum semăna la buze cu 
Tereza şi cu buzele lui Dante din gravura celebră! Subţiri şi 
palide, dezumanizate, fanatice. 

Şi totuşi îi tremurase glasul! 

Printr-o absurdă lunecare a amintirii, întru totul străină de 
ceasul pe care-l trăiau, l-a văzut copil, cu pantalonii scurţi 
de catifea şi gulerul de dantelă, jucându-se jos, pe covor, tot 
între aceste rafturi de bibliotecă, busturi şi estampe, dar în 
alt apartament, din casa lor veche. Joaca lui era serioasă, 
atentă, concentrată, ca îndeplinirea unei stricte datorii. Pe 
atunci iubea cărţile cu gravuri. Cu o asemenea carte pe 
genunchi l-a văzut; iar alături de dânsul, tot jos pe covor, a 
văzut-o pe Gabriela, pe Gaby. Nu se născuse Puck, nu se 
născuse Stani... Ea încerca să-l aducă la jocuri mai 
copilăroase şi de-o zburdalnică fantezie. El se încăpăţâna în 
silabisirea explicaţiilor de sub gravuri, cu o sârguinţă 
mocnită, severă, ostilă. Cărţi care au fost ale Ierezei, 
rămase din copilăria Terezei. Cu gravuri de pe vremea 
inchiziţiei, episoade de martiraj şi torturi. Cărţi despre viaţa 
Jeannei D'Arc, despre revoluţii, lupte pe baricade, 
ghilotinări. De pe atunci, copilul îşi pregătea călirea 
tânărului de-acum. 

A suspinat cu ochii la covorul unde a stat celălalt Andrei, 
copilul de atunci: 

— Ce scenă oribilă între un părinte şi un copil, Andrei! 

— Oribilă dar necesară, tată, repet! Te rog să mi-o ierţi... 
Am grăbit-o, ca să te grăbesc şi pe tine în luarea unei 
hotărâri... E chestie de zile... Eu am să lipsesc: plec joi într- 
o misiune. Tu adă aci o infirmieră pentru Stani. Caută să 
lipseşti o lună, până ce se vor clarifica multe. 

— Şi tot nu vrei să numeşti aceasta laşitate, Andrei? 

— Prudenţă, tată! Puck şi Stani mai au nevoie de tine... 
Nu-mi dai mâna? 


Mâna lui Dominic Sabaru a fost neînsufleţită şi cu 
articulaţii moi, în încleştarea puternică şi decisă a palmei 
care i-a scuturat-o din umeri. Apoi uşa s-a închis după 
Andrei. 

Nu-şi terminase misiunea. Mai avea încă altele de 
îndeplinit. 

Cercând să-şi descrunte privirea şi fruntea, Andrei a intrat 
în camera lui Stani. La neaşteptata-i apariţie, s-au încruntat 
însă frunţile şi s-au răcit privirile celor doi dinlăuntru. 

Puck ţinea în braţe un iepure de Angora, alb, cu ochii de 
culoarea roz electric. Cel mai nou exemplar care le 
completa menajeria. Cadoul de la prietenele invitate ieri, ca 
să-şi afle viitorul citit în zodii. 

Ridicându-se în picioare, Puck i-a dat drumul jos. Iepurele 
a fugit cu salturi sperioase, nesigure, în zigzag, căutând un 
cotlon mai ascuns în încăperea încă prea puţin cunoscută. 
Din urmă, i-au dat asalt Moko, Ric şi Azyade. Purtau şi ei 
intrusului aceleaşi sentimente cu care Puck şi Stani şi-au 
întâmpinat fratele mai mare şi străin de dânşii, turburătorul 
feeriilor, Bazdrahot. 

— Cum te simţi, Stani? Întrebă Andrei, aşezându-se pe 
marginea patului. 

Stani se uita în tavan. A ferit mâna pe care voia s-o prindă 
Andrei, într-o pornire de compasiune pentru copilul 
imobilizat în sicriu-i de ipsos. Întru mai multă siguranţă, a 
încrucişat-o cu mâna cealaltă sub cap şi a răspuns fără să-şi 
strămute privirea din gol: 

— Bine. Mă simt foarte bine. 

— Nu-i adevărat, Andrei! interveni Puck. E foarte obosit. 
Trebuie să doarmă. Tocmai îmi luam bună seara de la el. 

Aşa, nădăjduia să scurteze vizita care le-a întrerupt tainica 
lor urzeală de planuri pentru ziua de mâine. 

Andrei a spus cu zâmbetul rece ce-i mai subţia încă 
buzele: 

— Am înţeles, Puck. Ştiu că nu vă fac plăcere. N-am să 
stau mult. 


Niciunul n-a protestat. El a aspirat cu un tremur din nări 
parfumul foarte vag, dar cunoscut. Parfumul fugarei, al 
pribegei, al pachetelor pe care le primeau în fiecare an 
copiii Gabrielei Sabaru. Îl aspirase şi Dominic Sabaru 
aseară şi astăzi-dimineaţă. Altfel. Cu o strângere de inimă şi 
cu o paloare de moarte în obraz. 

— Cum s-a sfârşit sărbătoarea patronului tău de ieri, 
Puck? voi să afle Andrei. 

— Cu prietenele mele... Cu papa... Cu Stani... Ozi ca 
oricare alta... 

— O zi ca oricare alta? Fără nici un eveniment deosebit? 

— Fără nici un eveniment deosebit, Andrei... răspunse 
Puck, cu aerul foarte absent, preocupată mai mult de soarta 
iepurelui alb, cu ochii roz electric, găbuit într-un colţ de cei 
trei inamici. 

— Şi parfumul acesta? stărui Andrei. De la prietenele tale 
de ieri? 

Puck nu ştia şi nu voia să mintă. 

I-a luat Stani înainte: 

— Andrei, ce vrei de la noi? Te rog, spune! Fiindcă vrei 
ceva... 

— Vreau, într-adevăr. Vreau să comunicaţi persoanei care 
a fost ieri aci, dacă mai vine cumva, să renunţe la aceste 
vizite... Pentru binele tatei. Şi pentru binele vostru... 
Persoana de ieri nu are ce căuta aci! 

Obrazul lui Puck se învineţise. Obrazul lui Stani era de 
ceară. 

Amândoi şi-au îngemănat glasurile. Puck bătând din picior, 
Stani împingându-l cu mâinile departe de el: 

— E mama noastră, Andrei! Nu e o persoană! 

— Cu ce drept vorbeşti tu aşa despre mama noastră? 

— Şi cu ce drept o opreşti tu să mai vină aci? 

Andrei i-a aşteptat să termine, examinându-şi cu nepăsare 
catarama centurii. Mărturisi, cu zâmbetul rece pe buzele 
subţiri, ca buzele portretului din camera sa: 


— Nici nu mă aşteptam la altceva de la voi... De la voi care 
trăiţi într-o lume care nu e lume... Nu e vorba de drept şi de 
nedrept, Puck, Stani! Vă rog să faceţi ce vă spun eu... S-o 
rugaţi, uite o rog şi eu, s-o rugaţi să nu mai vină pe aci. 
Pentru binele tatei... Dacă mai are un sentiment pentru el şi 
pentru voi... 

— Se cunoaşte că nu ai mamă, ca să poţi vorbi aşa! rosti 
Puck cu aprindere şi privindu-l cu ură. 

— E mai bine să nu am mamă, decât o mamă ca a voastră! 

Cu o violenţă şi o agilitate de pisică, Puck a făcut ceea ce 
nu cutezase Dominic Sabaru. S-a zgrepţănat pe dânsul, 
încercând să-l zgârie, lovindu-l cu pumnii mici în obraz, 
gâfâind, lăcrămând, strigându-i: 

— Despre mama noastră, spui tu aşa? Cine eşti tu? Ce 
cauţi aci la noi? la noi? Du-te, Bazdrahot! Pleacă, 
Bazdrahot! 

Stani se zvârcolea în sicriul de calcar, zvârlind asupra lui 
cărţile pe care le avea la îndemână, cu cuțitul de tăiat foile, 
cu atlasurile şi albumele de timbre. Sărise şi Ric, lătrând şi 
zburlindu-se. Striga şi Moko, din adâncul cavernos al 
pliscului: 

— Du-te, Bazdrahot! Piei, Bazdrahot! 

Andrei a desfăcut mâinile şi unghiile lui Puck, fără nici o 
tresărire de mânie ori de indignare. A ridicat-o şi a aşezat-o 
încet pe marginea patului unde se frământa Stani. Pe urmă, 
ştergându-şi de pe obraz cu batista şuviţele de sânge ale 
zgârieturilor, a rostit cu stăpânirea de sine a unui martir 
din gravurile copilăriei sale: 

— Un singur lucru vă mai rog încă! Să nu ştie tata despre 
aceasta... Nu plânge, Puck! Eu am să uit... Mâine, mai 
târziu, aveţi să înţelegeţi că pentru binele vostru am vrut-o! 
Viaţa e altfel, nu cum o trăiţi voi, aci! Bună seara, Puck! 
Bună seara, Stani! 

Puck şi Stani au rămas iarăşi strânşi unul în altul, ca ieri 
dupăamiază, când aşteptau cu teamă să apară pribeaga cu 
zăbranic negru. Toată bucuria lor care-i exaltase de ieri 


încoace era stinsă. Nu-şi împărtăşeau gândurile, căci şi le 
cunoşteau fără să le spună. 

Iepurele alb, cu ochii roz electric, a sărit în zvâcneli 
dezordonate să-şi găsească adăpost la picioarele ei, 
disperat de prigoana celor trei călăi care-l ciocăneau în cap, 
îl tăvăleau de-a rostogolul, îi zdreleau botul despicat. Puck 1- 
a ridicat în poale şi netezindu-i urechile catifelate a 
descoperit cu surâsul de totdeauna ce-i aducea iarăşi 
îndărăt în lumea lor: 

— Dar ştii că seamănă cu Nick de la lift? Priveşte şi tu, 
Stani! Spune că nu? Îl botezăm Niculăiţă... 

— Alalori! Niculăiţă! repetă Moko, ratificând decizia lui 
Puck. 

— Acum stai cuminte, Niculăiţă! Stai şi dormi aci la 
căldură. Liniştiţi-vă şi voi la picioarele noastre! 

S-a urcat şi s-a încolăcit Azyade. S-a urcat Ric. Numai 
Moko s-a agăţat pe galeria draperiei de la fereastră, 
torturându-se din bunul său plac cu capul răsucit pe sub 
picior şi memorizându-şi cu glas gutural, numele noului 
tovarăş care le completa menajeria: 

— Niculăiţă! alalori, Niculăiţă! 

Puck a cuprins cu degetele subţiri mâna străvezie a lui 
Stani şi au continuat tăinuirile întrerupte la intrarea lui 
Andrei: 

— Să-l lăsăm pe Bazdrahot în lumea lui Bazdrahot, că şi-a 
luat pedeapsa, Stani! Ai văzut cu ce zgârieturi l-am aranjat? 
Mâine nici nu mai iese din casă. Să stea acolo în camera lui, 
faţă în faţă cu fotografia mamei pe care a meritat-o... Cu 
buzele ei tăiate cu aţa... 

— Nu vorbi aşa, Puck! o dojeni Stani. 

— Nu mai vorbesc. Dar nu uit... Ne-a stricat inima. Eram 
aşa de fericiţi înainte de a veni el! 

— Întoarce-te la planul nostru. 

— Mă întorc... Îl rugăm pe papa să se împace cu maman... 
Nu se poate să nu ne-asculte... Îl rog în genunchi... Mă pun 


în genunchi şi pentru tine, Stani! Îi cad în genunchi şi-l rog, 
cum va păşi în camera asta, mâine dimineaţă! 

ULTIMA NOAPTE. 

Domnul cel tânăr de la ultimul etaj, care pleacă seara şi se 
întoarce în zori, a despăturit batista, a fluturat-o să-i 
şifoneze cutele cu o mai distinsă neglijenţă şi i-a potrivit 
colţul cu dichis în buzunarul de la piept. 

— Dă-i drumul, Nick Carter! a spus, încheindu-şi nasturii 
pardesiului şi scuturând cu degetul înmănuşat o scamă de 
pe mânecă. Dă-i drumul, în mare viteză! 

Nick a apăsat butonul liftului. 

Îl minuna ce mândru mai miroase şi ce proaspăt mai arată 
la chip, chiriaşul acesta ca nealţii. Mai abitir decât domnul 
Ralfu! Îmbăiat, bărbierit, pieptănat, adiind a apă de colonie 
şi a talc, părea voios foarte. Mâine dimineaţă se întoarce tot 
atât de voios. Chiar mai voios încă. 

Numai ceva mai boţit. Cu barba ghimpoasă şi cravata de-a 
hăisa, cu gura coclită şi scrumul ţigărilor de-o noapte pe 
haine. 

Acum e scos din cutie, în pardesiul cafeniu şi nou, fiindcă 
pe cel de ploaie l-a lepădat. Nu-şi mai are rostul. E un cer 
senin şi o stelărie afară, de parcă n-a plouat şi ceaţă n-a fost 
de când lumea! 

— Ce moţăi şi căşti la portretul meu, mă Nick Carter 
detectivule? Vrei să-mi identifici fişa? Nu te duci la culcare? 

— Mă duc... Cu drumul ăsta isprăvii! Trece schimbul de 
noapte la rând... 

— Ai om în loc, Nick Carter? Ce-ţi pasă... Numai eu trebuie 
să mă prezint personal la serviciul de noapte. Grea e viaţa, 
Nick Carter! 

— Grea, domnule! încuviinţă Niculăiţă din rărunchii 
amarelor sale experienţe, purtând mâna la vânătaia de sub 
ochi. 

— Nu te plânge! Când te-i însura, o să fie şi mai grea... Ai 
să oftezi pentru doi! Ce păţişi la ochi? 

— O întâmplare... 


— "Ţine polidorul de tinichea! Mâine dimineaţă să te găsesc 
la datorie... Şi dac-oi vedea două cărări înainte, să fii 
altruist şi să mi-o arăţi p-aia bună! Ca să nu dau şi eu peste- 
o întâmplare... 

— Să trăiţi! 

— Trăiesc eu, n-avea grijă! Trăiesc până ce ţi s-o acri de 
mine, coborându-mă seara şi urcându-mă dimineaţa cu 
scripetul tău... 

— Vesel sunteţi dumneavoastră! 

— Vesel, Nick Carter! De ce să fiu trist? M-a lăsat iubita? 
N-am! Îmi plâng copiii de foame? N-am! Mi-am pierdut 
iluziile? N-am! N-am avut. De unde nu-i, n-ai ce pierde... 
Asta e tot secretul! Te comporţi cu tot şi toate, nemuritor şi 
rece, Nick! 

Domnul care se scoală când alţii se culcă, somnambulul 
blocului, s-a oprit o clipă pe scări să contemple nemuritor şi 
rece, noaptea. 

A fluierat admirativ cu ochii la puzderia stelelor. A aspirat 
adânc văzduhul zvântat, şampanizat, frapat; a aprins apoi o 
ţigară şi a pornit în mare grabă să se înfunde într-o sală cu 
aerul înveninat de fumul şi răsuflările altora. 

Clădirea albă, verticală, gigantă, a rămas în urmă-i. 

Clară acum, precisă, geometrică, din nou trufaşă, cu 
zidurile clătite de şuvoiul limpede al vântului, după ce 
atâtea nopţi a fost scufundată în ceaţă, în ploaie, în bezne. 

Fațada nu mai e crispată de nenumăratele-i negre orbite. 
La cele mai multe ferestre, obloanele nu-s încă trase. Se 
înşiră vaste ecrane luminoase, pe care apar şi dispar, 
trecând, întorcându-se, fragile siluete umane. Cei 
dinlăuntru nu s-au îndurat să astupe cerul şi noaptea 
înstelată. Unii se apropie să privească afară cu neîncredere. 
Numai de-ar fi şi mâine tot atât de frumos, de senin, de 
divin! 'Toţi s-au dezmorţit din torpoarea nopţilor de ieri... 

Zbârnâie telefoanele fixând întâlniri, dejunuri, plimbări, 
reţinând mese la restaurante şi bilete pentru spectacole. 
Aparatele de radio se asmuţă cacofonic de la un apartament 


la altul, din etaj în etaj, în uriaşul stup cu fagurii şi alveolele 
de beton, unde se înteţeşte un zumzet febril de proiecte pe 
încă o zi, o săptămână, o lună, un an, o viaţă. 

Sângele biciuit în artere de aerul acidulat şi spumos, se 
răzbună pe lânceda sleială din negura lacustră a erelor 
primordiale de-aseară, când toţi au pirotit în neantul 
existenţelor vagi de moluşte, de infuzorii, de amebă. 

Când pentru toţi viaţa istovită şi nămolită în renunţări de 
sine, în abdicări de la sine, cobora ca pe tot atâtea trepte 
într-un foarte nebulos, problematic, îndepărtat şi pasiv... 
mâine... mâine... mâine... mâine... mâine... 

De două zile şi două nopţi, de trei, de-o săptămână, 
copleşiţi de marasmul toamnei ceţoase şi ploioase de-afară, 
toţi se lăsau mânaţi de fantomele reflexe, de larvare 
nehotărâri; oameni de ceaţă, navi-gând fără stea polară în 
ceaţă. 

Acum au înviat. Ştiu ce au de făcut. Descoperă izvoare 
primenite de energie şi curaj pentru a scoate la capăt cu un 
deznodământ imediat, dramele lor care li s-au părut fără 
ieşire. 

Se regăsesc. 

Poate curajul e tocmai laşitatea cea de toată ziua, o 
trădare, o cruzime, o abandonare a aproapelui, o capitulare 
mai mult, o călcare mai mult a unor vechi crezuri şi 
jurăminte, speranţe, eroice hotărâri. Ce importă? Viaţa se 
reface din aceste cioburi şi drojdii. 

Toţi se pregătesc a merge înainte. 

Au de câştigat o zi. Poate de salvat o viaţă. Că va fi de 
târâşuri urâte pe unde-au crezut că vor plana cu aripile 
neatinse de tină, ce însemnătate mai are? Şi fluturii se 
întorc în omizile respingătoare care au fost. Îşi mai 
aminteşte oare omida că e născută dintr-un fluture cu aripi 
de azur ce-au palpitat în azur? Îşi mai aminteşte oare 
fluturele că a fost cocon slut şi vierme păros, înainte de a 
zbura din floare în floare încărcat de polen şi ameţit de 
licoarea parfumată a corolelor? Viaţa continuă din 


asemenea uitări. E cu putinţă poate numai cu preţul unor 
asemenea uitări. 

Ca să salveze un ipotetic viitor, câţi oare nu se leapădă de 
un brav şi scump, dar încheiat trecut? 

Trecutul e în cimitire. 

Iar cimitirele nu sunt numai acele cu movili de ţărână şi 
putrede cruci cu şterse inscripţii. 

Un cimitir poartă fiecare cu el. În el. 

Mâine... 

Mâine... 

Mâine... 

Mâine... 

Mâine... va afla fieştece o dezlegare să-i dea amăgirea că 
şi-a câştigat dreptul trăirii pe încă o lună, un an, o viaţă. 
Indiferent de preţul căror trădări, lepădări, cruzimi, 
remuşcări. 

Viaţa e un astfel de dezolant cimitir, cu ţărâna îngrăşată de 
cadavrul nenumăratelor trădări, lepădări, cruzimi, 
remuşcări, în strâmtoarea unui neînduplecat mâine care n- 
aşteaptă, nu iartă. 

În fiştece alveolă umană, din zidirea albă, verticală, 
gigantă, cu faţada spălată de râul limpede şi rece al nopţii, 
acum fiecare îşi pregăteşte într-altfel ziua sa de mâine. 

Niculăiţă Leonte din Argeş, plasa Olt de Sus, după ce-a 
rămas un timp pe gânduri la masa de scândură din hruba 
subsolului, a potrivii hârtia liniată înainte şi a muiat peniţa 
în sticla de cerneală. A pus frumos data şi locul, în susul 
răvaşului, după învăţătură, şi a urmat cu litere tremurate şi 
strâmbe: 

Sâmbăta 9 noiembrie 1040 

Blocul Carlâton. 

Strada Aristidu Briandu, 20 

Scumpă Mamă, Află că eu sunt bine sănătos şi că o duc 
bine cu serviciu. Acilea nu mă bate nimeni. Află că pe mine 
mă cheamă acum Nic. Nu unu Nic Carteru cum îmi zice mie 


un domn care se scoală seara şi se culcă dimineaţa, că e 
somnamburu Blocului. 

Astea-s numai dă glumă, fiindcă e un domn vesel. Mă 
cheamă Nic, da tot Leonte, cum îmi zise din ziua întâi 
domnu Ralfu. Încolo nu mă bate nimeni şi nu se poartă 
nimeni rău. Este numai un portar dă zi mustăcios şi cu nas 
borcănat. Tălică n-avea nici o grijă din partea mea că o duc 
bine cu serviciu. Mâine dupe masă am liber de la servici, 
pentru care o să mă duc la domnişoara Puca d-acilea dân 
Bloc, care are o pasăre verde cu moţ roşu dă-i zice papagal 
şi vorbeşte ca omul pe care-l cheamă Moco, dar acum e 
întâia oară care aud pasăre vorbind omeneşte care la noi 
nu se găseşte. Îmi pare rău cu regret de Mihăiţă că nu 
poate pentru ca să-l audă şi să-l vadă, care păsări nu se aud 
şi nu se văz pă la noi, de-i zice Papagal moco. Aia pentru 
ieri, că fuse ziua lui, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril ar fi 
fost mare bucurie pentru care regret că nu-l auzi şi văzu 
cum o să-l văz eu mâine. Noi aşa spunem p-acilea regret. Pă 
acilea nu mă bate nimeni. Mă cheamă şi doamna Amanda 
dân Bloc pentru ca să-mi dea cofeturi dăla patronul 
bărbatului dânsei pă care l-a chemat Mihail pe nume. 
Pentru care am să mă duc mâine şi o să-i mulţumesc frumos 
cum mă învăţaşi tălică. Este şi altă doamnă de la 13 foarte 
miloasă la inimă care spuse că o să-mi fie mamă dar eu nu 
primii fiindcă numai tălică eşti mama mea cea dă sânge 
pentru care mi-e dor şi nu pot spune acilea la nimeni că 
Todi care face serviri cu mine acilea râde şi îmi ceru să-i 
împrumut toţi banii de-i câştigai doua sute dc lei pe care i- 
am dat ca să-şi facă suma pentru pantofi care sunt foarte 
frumoşi şi tari, piele galbena cu flori şi găurele în vârf, care 
o să cumpăr şi eu, da la cinematograf nu mă duc c-o să 
strâng mai întâi bani pentru pantofi jumătăţi, piele galbenă 
cu flori şi găurele în vârf, să am şi eu ca Todi. Are şi toc de 
gumă. Încolo nu mă bate nimeni şi îl sărut pă Mihuţă şi pe 
surori toate care ţie îţi sărut mâna al tău fiu supus şi plecat 


în lume care o să mă întorc de Paşti în permis de la servici 
al tău fiu sărut mâna cu dor... 

Niculae V. Leonte. 

Niculăiţă a scris adresa, a lipit plicul şi pe urmă i-a părut 
rău cu regret, fiindcă nu pomenise el de-a fira-n păr cum 
stă toată povestea cu domnul Ralfu, ocrotitorul său cel 
dintâi care se duce în fietece dimineaţă cu un mănunchi de 
garoafe la doamna Dada Zamfirescu, femeie singură, fără 
bărbat. 

Doamna Dada Zamfirescu s-a uitat la ceas. Zece... lar de la 
Ralph nici un semn, niciunul! 

Ochii s-au întors la vasul zvelt de cristal, unde astăzi au 
rămas tot garoafele de ieri. Sunt tot aşa de proaspete. Mai 
trăiesc încă două săptămâni. Dar îi par ofilite şi cenuşii, 
văzute ca printr-un geam afumat, atât de deprinsă a fost ea 
în aproape trei luni să le ştie schimbate numai de mâna lui 
Ralph; iar cele de ieri, întotdeauna strămutate în vasele 
mari din hol şi sufragerie, unde-şi sfârşesc viaţa mereu 
înlocuite cu altele pe măsură ce mor. Astăzi lanţul s-a 
întrerupt, Întâia verigă care lipseşte. Ce străin s-a uitat la 
ea! Şi ce străin i-a vorbit! „Am şi eu de tratat afacerile mele 
discrete, secrete! La revedere Nunu!” Cum de nu înţelege? 
De nu se întreabă măcar? 

Ca un episod dintr-o viaţă anterioară, căci nu-şi aminteşte 
să fi fost vis. Nunu întrezăreşte o scenă care s-a desfăşurat 
întru totul altfel, blând şi mântuitor pentru amândoi. 

— Atunci de ce nu mă aperi de viaţă, Ralph? 

— Adică de cinocefali lubrici? 

— Şi de aceştia... 

Cum a culcat-o atunci, în cealaltă viaţă, pe genunchii lui, 
cu faţa în sus, legănând-o şi căutându-i în ochi! 

— Încă nu, Ralph... Dar poate să fie mâine... Nu te-ai 
întrebat niciodată? 

— M-am întrebat şi te-am întrebat, Nunu... Mi-ai hotărât 
însă... 


— Ţi-am hotărât! Ţi-am hotărât! Fiindcă întrebarea avea 
un singur răspuns, pe care îl aşteptam tot de la tine... Unul 
singur... 

— Aceasta era şi n-o spuneai, doamnă Dada Silişteanu? 

În cealaltă viaţă anterioară - ori poate în vis - ce simplu au 
fost toate! Şi marea! Şi pescarul turc care-i recunoaşte! Şi 
sclipirea soarelui în pulberea irizată de scoici! Şi barca cu 
pânzele albe asemeni aripilor de pescăruşi, de departe, din 
larg, spre care au pornit înotând alături, cu aceleaşi mişcări 
ritmice şi gemene, ca în dimineaţa dintâi, când s-au 
cunoscut! Acestea erau acolo, în cealaltă viaţă anterioară 
sau poate în vis. În viaţa de-acum: „Am şi eu afacerile mele 
discrete, secrete! La revedere, Nunu!” lar de astăzi- 
dimineaţă nici un semn. Florile care-i par de cenuşă. Pentru 
ea au murit în câteva ceasuri... 

Doamna Dada Zamfirescu a trecut în cealaltă cameră. A 
deschis micul birou de lămâi cu încrustaţii de măslin şi a 
scos scrisoarea din plicul decolorat. Scrisoarea adresată lui 
Beno, din dimineaţa zilei când s-a prăbuşit cu avionul şi în 
care îi dădea întâlnirea cea de abjectă înşelăciune, prietena 
ei cea mai bună, Margot. A recitit-o cu o amară nevoie să-şi 
înăsprească, să-şi treacă inima printr-o sălbatică văpaie a 
călirilor. Cel de-atunci: „Întâlnirea la cinci, la noi... Camera 
noastră... Patul nostru...” Cel de-acum: „Am şi eu afacerile 
mele discrete, secrete... La revedere, Nunu!” Aceştia erau. 
Aceştia au fost. 

Lăsând scrisoarea să cadă, a aşteptat tonul telefonului şi a 
format numărul: 

— Alo! Tu eşti, Lizon? Da! Singură, singură... M-am gândit 
la neconsolarea lui Tonton... Îi ofer ocazia să se revanşeze... 
Mâine, chiar mâine! Evident! Şi domnul Lubri... Vardan 
Mihorian! Evident! Nu s-a întâmplat nimic... La nuit porte 
conseil... Atâta tot... Cum? Tu pari scandalizată acum? 'Te- 
am rugat să-mi faci acest serviciu... Fără comentarii... Da! 
Serviciu... Nu mă întreba mai mult. Noapte bună! 


Pe urmă a format şi numărul doamnei Albertina 
Zamfirescu. Pentru ca toate s-o împresoare încă mai strâns, 
s-o ferece, s-o apere de ea însăşi. 

Ca s-o apere de ea însăşi pe Violetta, nu-i rămânea decât o 
singură cale. Să-i mărturisească adevărul cel plin de 
umilinţă şi de oroare, de spaimă. Adevărul că Ploşniţa din 
reportajul fantezist al ziarului, e dânsa, Magdalena Ipcar. 

Mâine. Aceasta va face-o mâme. Înainte de a porni la 
drumurile de pe acum înscrise în citaţiile şi convocările din 
cărţulia vânătă a infamei sale profesii. 

Mergi în pace, femeie! 

Poate că era nevoie şi de această ultimă ispaşă, pentru 
izbăvirea femeii păcătoase. 

Magdalena Ipcar şi-a astupat ochii de pe acum. Dar în 
urechi îi pătrundea victorios melodia fredonată de Violetta 
în cealaltă cameră, pe care şi-a orânduit-o, şi-a împodobit-o, 
a transformat-o după gustul său, cu fotografia Marlenei 
Dietrich din Îngerul albastru, în locul îngerului păzitor cu 
aripi de frişcă: 

Ich bin von Kopf bis Fuss Auf Liebe angestellt... 

Toate drumurile de mâine - Mergi în pace, femeie! - îi vor 
fi cu acest refren în auz. 

— În auz, îmi sună şi acum râsul ei! Nu poţi şti ce 
însemnează râsul unei femei, când te-ai aşteptat după 
atâţia ani să-i descoperi măcar o umbră fugitivă de regret, 
de melancolie, în ochi... Nimic! Un hohot uşurel şi cochet de 
râs... Şi din aceşti ochi invitaţia la o întâlnire pe care să i-o 
propui tu... Înţelegi, Robert? 

Prietenul vânătorului de fiare exotice s-a mişcat pe divan, 
cu un picior sub el, învârtind cu linguriţa lungă cafeaua 
care fierbea învăluită în flacără albastră pe măsuţa neagră, 
scundă, octogonală. A scos un fel de mârâit abia distinct: 

— Înţeleg... Înţeleg prea bine... 

Ioachim, vânătorul de fiare exotice, a pâcâit din pipa pe 
care o cheamă Sultana, privind afară, pe geam, bolta 
înstelată. 


Nu aprinseseră lumina, de când s-a lăsat noaptea. 
Încăperea cu lăzile din care atârnau blănile de tigru, de urs 
alb, de leopard, de antilopă, avea o părelnică înfăţişare de 
bivuac, cu umbrele armelor stranii, arcuri, lănci şi săgeți, 
jucând fantastic pe zid după cum sălta flacăra albastră a 
spirtului. 

— Înţelegi prea bine? a vorbit singur, vânătorul de fiare, 
fără să se întoarcă de la fereastră. Nimeni nu poate 
înţelege! Când am plecat, am lăsat-o o copilă încă... Nu-i 
trebuiam, deşi simţea ceva pentru mine. Avea nevoie de 
altfel de soţ... Iar cutreierând continentele, în pădurile 
Birmaniei şi ale Africei, în junglă, în pustiile gheţoase de la 
cercul polar, mă îndârjea gândul că atunci când am să mă 
întorc, cineva, altceva decât soţii de rând, are să mă 
regrete... Aceasta mi-a dat fioroasa tărie să rezist acolo 
unde alţii cădeau, când alţii cădeau... Câte nopţi, cu alte 
constelații, n-am vegheat în asemenea bivuacuri cu gândul 
la ea? Lilia... Lilia... Şi m-am întors acum trei ani. Ne-am 
întâlnit... În loc de umbra fugitivă de regret, de melancolie, 
râsul acela uşurel, aşteptând, invitându-mă să-i propun o 
altfel de întâlnire, mai intimă. Se rupea ca o strună prea 
dureros încordată în mine; dar întâlnirea aceia tot i-am 
propus-o... Înţelegi, Robert? 

— Înţeleg... Prea bine înţeleg!... 

— Ne-am întâlnit... Încă e frumoasă... Nu încă! E mai 
frumoasă decât copila pe care o lăsasem! Lilia cea de 
acum... Lilia din care a murit ceva, cum am descifrat când 
ochii ne-au fost aproape, aproape de tot; când am ţinut în 
braţe numai un trup... Totuşi ne-am mai căutat. Mereu. 
Mereu... Cu o silă de mine şi de ea... M-am întâlnit să 
strâng în braţe, neînsufleţitul trup al aceleia care a fost... 
care am crezut că era... pe care am iubit-o... Ce n-am 
încercat atunci? Să mă agăţ de amăgirea altor femei! S-o 
alung din mine! S-o scot din mine! Până ce a doua oară am 
fugit... De astă dată nădăjduiam, definitiv... Ca să mă aducă 
acum îndărăt războiul, vânătoarea aceasta de oameni care 


cuprinde încetul cu încetul planeta... Îmi spuneam că nu voi 
mai deschide uşa niciodată. Jamais plus... Never more. 
Never, never more... Acum ştiu că de-abia aştept s-o văd, că 
voi căuta-o dacă nu va veni ea, că mă voi mulţumi să strâng 
în braţe un trup neînsufleţit, care a fost totuşi unica mea 
pasiune... Unica. Acea care decide un destin de om... 
Înţelegi aceasta, Robert? 

— Se răceşte cafeaua, Ioachim. 

— Mă gândeam atunci. Acum trei ani... Ce-ar fi să 
răsucesc în ea un cuţit din acestea de vânătoare, s-o ucid pe 
ea, care-a ucis-o pe cealaltă? Dar, nu! Îmi ajungea sărutul ei 
inert... Îmi va ajunge şi mâine sărutul inert al Liliei de- 
acum... 

— Se răceşte cafeaua, Ioachim... 

— E de întrebat oare ce pervers capriciu al hazardului a 
voit să nimeresc tocmai aci? Să mă nimerească aseară aci, 
tocmai copila ei? Copila Lilici cu celălalt? Când mi-ai aflat 
tu, Robert, apartamentul acesta după telegrama mea că 
sosesc, m-am bucurat... Un bloc! Exact ce-mi trebuia! Mă 
regăseam ca pe unul din pacheboturile cu care am 
străbătut mările şi oceanele... Aceiaşi glotire de pasager din 
cele mai diverse lumi. Acelaşi amestec de eşantioane ale 
umanităţii: oameni de afaceri, oameni de carte, pensionari, 
familii împovărate de copii, juni căsătoriţi, femei în declinul 
vieţii, fete care pornesc acum să înfrunte viaţa... Îmi 
spuneam că mă voi închide aci ca în cabinele de 
transatlantic, refugiat în anonimat, până ce un ordin de 
mobilizare mă va chema la cealaltă vânătoare, de oameni, 
pe fronturi... Acum ştiu! Pentru ea m-a adus capriciul 
hazardului aci... Pentru Lilia... Să-i fiu aproape. Să săr la 
uşă când îi voi auzi paşii cum lămuream în junglă paşii 
panterelor de la distanţă. Să-i deschid... Să caut lacom pe 
buzele inerte ale celei de acum, sărutul celei care a fost... 

— Se răceşte cafeaua, Ioachim... 

Vânătorul de fiare exotice a rămas cu ochii la cerul cu 
bătrânele constelații ale acestei emisfere, pe care le uitase. 


Cât de laş este un om! - rosti singur, pentru el, pentru 
nimeni. 

„Cât de laş este un om, Zăbuc! Mâine, când n-ai să fii aci, 
am să mă întorc iarăşi cu mâinile uscate, ca să dezmierd 
aceste obiecte neînsufleţite ale altor veacuri şi lumi... Am să 
descopăr, cu sofismele care dormitează în noi, că poate 
Zenobia, despota noastră, avea dreptate. Că poate ai fost 
aci un mesager al anarhiei care-a descumpănit viaţa 
indivizilor şi noroadelor... Ai spart în ţăndări două boluri 
chinezeşti din cea mai glorioasă epocă. De-un albastru ca 
ochii Adelei... Am să le lipesc cu degetele mele slăbâănoage 
şi reumatice, să-şi reia locul în vitrină. Ai strivit şi ai sfâşiat 
cu ghiarele infolii de preţ. Am să le netezesc şi am să le pun 
la loc în scoarţele lor scorojite de pergament... Şi pe 
încetul, cu laşitatea sofismelor în care ne aflăm consolare, 
am să găsesc că erai în definitiv prea incomod oaspe pentru 
o casă de om singuratic cu atâtea lucruri de preţ, Zăbuc! 
Nu mai dai din coadă? Nici nu mai priveşti la mine, cu ochii 
tăi umezi şi umani? Te uiţi la uşă? Numai la uşă? Îţi tremură 
carnea pe tine şi te uiţi la uşă... Eşti plecat de pe acum... 
Eşti acolo, în mijlocul lor, de pe acum... Ai să-ţi aminteşti tu 
acolo, Zăbuc, de această ultimă noapte a noastră? Îl iei cu 
tine şi pe celălalt Zăbuc, cel adevărat. O iei şi pe Adela. Mă 
laşi încă mai singur... lar cu laşitatea care e însăşi pârghia 
fiinţei omeneşti, cu laşitatea instinctului de conservare, am 
să descopăr că e mai bine aşa, Zăbuc! Ce căutau aceste 
fantome turburătoare, aduse de tine aci, unde n-au mai 
intrat nici fantomele fantomelor? Aceasta am să mă întreb. 
Şi aceasta am să-mi răspund. Căci vai! cunosc mecanismul 
instinctului de conservare, aşa cum l-a fixat magistrul meu 
Spinoza în Etica sa, teorema a Vl-a din cartea III-a: 
Unaquegque res, quantum în se est, în suo esse perseverare 
conatur... Ne îndârjim a dura aşa cum suntem. Aşa cum ne- 
am făcut... Nici o laşitate, nici un sofism, nici o cruzime nu 
ni se par prea feroce, când e vorba să ne salvăm mizerabila 
noastră fiinţă... Nu mai întorci ochii la mine, Zăbuc? Eşti 


plecat? Câteva ceasuri încă, Zăbuc. Numai câteva 
ceasuri...” 

— Mai ai numai câteva ceasuri până la plecare, Fabiano. 
Dormi! Noapte bună! 

Dadu s-a prefăcut că e ostenit el, închizând ochii şi 
sucindu-şi capul pe pernă. Numai câteva ceasuri până 
mâine! Cum le număra! Cum le-ar fi dorit sorbite de timp, 
dintr-o singură învârtitură a minutarelor pe cadranul 
ornicului. S-a prefăcut a dormi. Şi îl ardea perna, îl ardea 
aşternutul proaspăt de olandă! Şi îi ardeau ochii în care se 
desfoiau şi se strângeau pliurile rochiei, ca interiorul 
trandafirilor catifelaţi, cu roşul sumbru, profund, aproape 
negru, nocturn. Dincolo, în celălalt apartament, aceeaşi şi 
aceeaşi placă de patefon... Congo luluby şi corul de negri, 
veninos. Oare care e procentul deraierilor de tren în 
România? „În veci neconsolatul soţ...” 

Fabiana a întrebat uşor: 

— Dormi, Dadule? 

El n-a răspuns, cercând a da respirației ritmul regulat al 
somnului. 

Ea a deschis ziarul ca să-şi alunge preocupările prea 
tiranice ale zilei de mâine înainte de a adormi. Şi-a petrecut 
ochii peste crima senzaţională din strada Semicercului. 
Eleonora Tănăsescu, zisă Nonora, zisă Didina, zisă Dodo, 
ucisă cu lovituri de cuţit de Costică Varduca, zis Tică, zis 
Creţul, zis Mantea... Crimă pasională, lămureşte subtitlul... 
Crimă pasională? În ce lume se petrec asemenea 
dezlănţuiri de pasiuni? Ce oameni, din ce umanitate 
gregară, sunt capabili să ucidă din iubire? din gelozie? din 
ură? 

A împins ziarul pe faţa de mătase a plapomei cu o 
contracție de repulsie. Pe urmă, i s-a părut că hâdele 
imagini ale victimei, ale asasinului, îi pângăresc patul cast. 
A scuturat foaia jos ca un monstruos paing şi a stins lumina. 

Încet, pentru ea, nu pentru cel care dormea, nu pentru cel 
care se prefăcea că doarme, numai din datina căsniciei lor 


de zece ani, a şoptit: 

— Noapte bună, Dadule... Somn uşor... 

— Somn uşor, Clary! Somn uşor, Bubi! le-a urat Izu Melzer 
copiilor, în pragul dintre cele două camere, gata să se 
retragă. 

Aştepta un cuvânt înduioşat, fiindcă acum ştiau. 

— Noapte bună, papa! a răspuns Clara, fără să ridice ochii 
din carte. 

— Noapte bună, papa! a repetat ca un ecou, Bubi, cu ochii 
în gazeta de sport. 

Nimic deosebit. Noaptea bună de totdeauna, într-o casă 
unde Izi e bun numai s-aducă parale. 

Izu Melzer a lipit cele două uşi, una după alta. S-a dus în 
birou să cerceteze din nou harta curselor de vapoare, cu 
drumul punctat mărunt pe albastrul mărilor: Constanţa - 
Istambul - Pireu - Smirna... Tot mai chibzuit să ascundă în 
cutia secretă din perete, o rezervă de napoleoni şi de lire 
pentru ziua întoarcerii, fără s-o mai ştie nici Berta, nici 
copiii! Tot mai prudent că a încredinţat bătrânilor altă cutie, 
iarăşi fără ştirea lor, cu altă rezervă de napoleoni şi de lire, 
chiar Sarei şi lui Froim Melzer spunându-le că sunt obiccte 
de valoare primite gaj! De la aşa nişte copii şi de la aşa o 
soţie, ce se poate aştepta să mai găsească la întoarcere? Au 
să-i sară înainte întrebându-l cu ce s-a întors? cât a adus? 
Dacă n-o rămâne pe undeva, dincolo de Istambul - Pireu - 
Smirna, în Africa de Sud, în America, în cele trei Americi 
unde se mai pot câştiga buni bani, în valută forte, când 
nomadul se întâmplă a avea cap de negustor vrednic ca Izu 
Melzer. Oamenii se pierd, chiar dacă sunt predaţi grop de 
valoare, de-un aşa iscusit antreprenor de expatrieri ca 
domnu lonescu! 

Izu Melzer s-a uitat cu jale la mobilierul biroului de export- 
import, pe care şi-a pus ochii domnul Ionescu. Berta e în 
stare să-l cedeze înainte de a ajunge ei la Pireu, Smirna, 
Alexandria, numai ca să aibă o strajă cu trecere lângă ea. 
Mai ales dacă domnul Ionescu va mai fi fiind şi un partener 


de bridge mai cu haz decât Dorina Popper şi Ţicu Wexler, 
măcar ca Marcel Kahn! Marcel! lată cine are să-i fie 
consilierul Bertei! Marcel Kahn! Nu! Nu-şi ascunde în cutia 
secretă din zid napoleonii şi lirele de aur. Mâine are să 
găsească alt loc. 

Mâine am să caut alt loc pentru napoleonii şi lirele de aur! 
- gândi Raluca Stahu, în patul din cămăruia sa de lângă 
closete. Nu-mi plac ochii lui 'Ţ[aki... E urât pentru o bunică 
să cugete la asemenea măsuri de pază şi să-şi bănuiască 
nepotul de asemenea faptă. Dar mai înţelept e să-l ferească 
de ispită! Iar la plecare va să-i mai dăruiască un ban, doi, de 
aur... Prea grijuliu se arată de ieri încoace. Poate numai 
dintr-un simţământ gingaş în care ea şi-a pierdut 
încrederea, fiindcă are apucături stropşite, ca de altfel toţi 
din casă cu osebirea Denisei. În astă-seară a alergat singur 
la farmacie să-i aducă hapuri de dormit... Bune doctorii! Au 
şi început să-şi facă efectul... 1 se lipesc pleoapele de 
somn... Dar ceva care parcă tremură în ziduri, în pământ, în 
măruntaiele adâncimilor, tot o nelinişteşte... Aceasta numai 
din pri-cina liftului, a ţevilor din pereţi, a automobilelor din 
stradă... Acasă, în târgul ei, acum toţi dorm... Se aude un 
lătrat somnoros de câine... O birjă depărtându-se... Apoi 
nimic... O tăcere de adânc de ape, ca într-un târg scufundat 
într-un adânc de ape... Mâine are să-i spună lui Ticuţă că-şi 
scurtează şederea aci. Ce-or fi fost sfaturile în care s-au 
înţeles amândoi? Parcă-i ocoleau ochii toată seara... Bine că 
se înţeleg măcar în hotărârile mari! Poate că i-a judecat 
greşit... Tari doctorii! Ea n-a luat niciodată doctorii pentru 
somn... Cea dintâi noapte în care închide ochii de vreme, de 
când se află aci... Mâine... Ce vroia ea să-şi spună pentru 
mâine? Mâine... Mâine... Mâi...” 

EL.- Mâine cel puţin, mă laşi să încerc a începe să lucrez? 

EA.- Să te las să încerci a începe să lucrezi! Nu vezi că nici 
tu n-ai încredere în asemenea minune? Să încerci a 
începe?! Dar eu nu te las să încerci a începe? Lucrează, 
dragă, lucrează! Văzuşi ce rochie avea nevasta autorului? 


Şi ce masă întinsă, de se uita tot restaurantul la ziafetul lor? 
Toate lichelele... 

EL.- Nu sunt lichele, muză-muzicuţă. 

EA.- Atunci caractere de bronz? 

EL.- Prieteni, muză-muzicuţă. Prieteni care se bucură de 
succesul unui prieten. 

EA.- Adică îl beau? 

EL. (privind-o curios). 

— Câţi ani sunt de când te-ai bucureştenizat, înger suav? 
Nici trei ani. 

EA.- Nici... Şi ce? Fac mutră proastă? 

EL.- Dimpotrivă. Ai aerul de cea mai patentă 
bucureşteancă... După concluzia şi eleganța cu care ţi-ai 
exprimat această concluzie: „Adică îl beau!” 

EA.- Lasă subtilităţile astea, că mă strâng de gât! Ce? Tu ai 
fost crescut cu guvernantă? Măcar de te-ar bea şi pe tine 
cineva... 

EL.- Măcar. 

EA.- Numai că n-are după ce! Şi de unde! 7 şicu 8,15; 15 
şi cu 9, 24, scriu 4 şi rețin 2... Ce te lovi să-i mai saluţi şi cu 
demonstraţii de grozavă simpatie? Pentru aia m-ai dus la 
restaurant? 

EL.- Mai întâi, că nu te-am dus eu. M-ai dus tu! Era vorba 
să mergem mâine seară. Ai fost mai tare tu! Hai! Hai! Am 
sucombat ca să ne „aerisim” la restaurant, unde ţi-ai putut 
arăta, în sfârşit, pălăria de la Heliana! 

EA.- Poate vrei să spui că nu-i nostimă? 

EL.- Nostimă! Nostimă! Dar eu, care n-aveam de arătat o 
pălărie nostimă de la Heliana de 3500 lei... 

EA.- Numai 3200! 

EL. (continuând). -... am cel puţin dreptul să-mi salut cu o 
bucurie sinceră, un confrate a cărui muncă şi talent au fost 
răsplătite cu un bine meritat succes... 

EA.- Vorbeşti ca din carte... Ca din manualul perfectului 
ipocrit... Bucurie sinceră? Aia să i-o spui mutului! 


EL.- Şi tu vorbeşti taman ca doica Juliettei! Am căutat pe 
Julietta şi m-am ales cu doică-sa! 

EA.- Acum nu ţi-oi fi plăcând? Ai fi vrut să ai nevastă o 
balcâză ca aia a individului cu succesul şi cu ziafetul? 

EL.- Deocamdată aş vrea să fiu mort, ca să se termine 
canonul acesta! Înţelegi? M-am exasperat! M-am e-xas-pe- 
rat! Oare nu există moarte subită? 

EA.- Din partea mea, ia-ţi orice grijă! Sunt sănătoasă tun 
cu inima... 

EL.- Şi eu, din fericire... Mă consolează ideea că dacă 
trăiesc, dacă sunt condamnat să trăiesc, am eu vreun destin 
pe lume... Sunt predestinat să scriu o piesă, piesa noastră, 
intitulată EL şi EA. 

EA.- Scârţ! 

EL.- Ca să punem punct la dialogul nostru care poate să 
dureze şi va dura 9999 zile, îţi spun noapte bună, muză- 
muzicuţo! 

EA.- Nu vreau să aud de nici un mâine! Fă, Doamne, să nu 
mai existe nici un mâine! 

EL.- Amin! 

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin! s-a 
închinat Puck, făcându-şi cruce şi intrând în aşternut. 

Rugăciunea aceasta la care nu se mai întorcea decât arar, 
după ce n-a mai fost o blândeţe de mamă s-o vegheze în 
ceasul culcării, a rostit-o de astă dată tocmai pentru 
pribeagă. Pentru izbânda plănuirilor puse la cale cu Stani, 
pe ziua de mâine. 

A închis ochii şi o mare pace a cuprins-o. Nu se îndoiau că 
rugăciunea lor la toate puterile cerului şi ale pământului, va 
afla ascultare. Numai în camera din celălalt capăt al 
apartamentului, Andrei nu-şi găsea aceeaşi împăcare şi 
încredere în puterile blânde ale cerului şi ale pământului. 
Îşi presărase praf de amidon pe urmele zgârieturilor, ca să 
le usuce mai grabnic. Pe obrazul tare, de granit, ce uşor au 
tăiat brazde unghiile subţiri ale unei copile! Se socotea de 
piatră; şi e numai de carne, de carne care îndată a 


sângerat... Nu-l usturau zgăncile superficiale. Îl dureau 
acum înlăuntru, în el, vorbele atât de brutal zvârlite în faţa 
unor copii... Cum s-au svârcolit amândoi! Şi cum o iubeau! 
Poate că a surpat în sufletul lor, ceva ce nu-şi mai află uitare 
şi iertare! Poate că n-au să i-o ierte şi n-au s-o uite toată 
viaţa... Cu ce drept a făcut-o? În numele cărei dreptăţi? 
Ceva au clătinat şi în el nişte copii... Nişte copii care au o 
lume a lor, fără ură şi răzbunare, alungând ura şi 
răzbunarea şi tot ce e urât cu copilăroasa formulă magică: 
Fugi, Bazdrahot! Pleacă, piei, Bazdrahot! 

Andrei s-a întors cu ochii la portretul cu buzele subţiri din 
perete. L-ar fi aprobat? Nu? O mamă nu poate s-o aprobe 
aceasta. Cum ar dori-o să intre încet şi să-i sprijine capul pe 
pieptul ei! Să-i aducă pacea pe care de-acum pentru multă 
vreme a pierdut-o... Cealaltă, mama celorlalţi, nu o dată l-a 
strâns aşa la pieptul ei. Şi nu o dată când îl prindea o 
moleşeală de copil căruia îi lipseau alinările unei mame, nu 
o dată s-a smuls de lângă dânsa cu ură, încruntat, furios, 
fiindcă simţea că fură din el ceva care-i aparţinea celeilalte 
mame, adevărate. Poate că acelaşi simţimânt de atunci, 
obscur, l-a îndemnat şi acum să-şi răzbune capitulările 
vinovate de atunci... 

Mâine pleacă din această casă... E un răufăcător... 

Ca o răufăcătoare voi pleca mâine din această casă! - şi-a 
spus Amanda, cu ochii deschişi în întuneric. lar pedeapsa a 
început de pe acum. 

Mihăică gemea încet prin somn. Un scâncet slab de copil, 
care ar fi impresionat-o poate mai puţin dacă i-ar zări 
trupul enorm, obrazul scăldat de năduşeală, scama din 
creştet, rară şi verzuie ca un lichen. Dar prin întuneric era 
un suspin uman, fără chip. Ca un suspin al tuturor celor 
care au a geme în această lume pentru o durere a trupului 
ori una a sufletului. Ei nu i-a rămas nici acest drept. Mâine 
seară la şase! - şi atât. Clănţănitul telefonului în timpan - şi 
atăt! 


A încercat de nenumărate ori să-l mai prindă pe Rony cu 
telefonul acasă, la prieteni, la rude, pretutindeni unde ştia 
că-şi are drumurile. O singură dată l-a descoperit. La un 
amic. La un amic, de unde i-a răspuns tot aşa de scurt şi 
imperativ. Mâine seară la şase, şi atât! Se auzea o muzică 
de patefon sau de radio în casă. Glasuri... Petreceau bine 
cei de la amicul lui Rony! Erau şi glasuri de femei. A simţit 
cum a astupat pâlnia neagră cu palma, rugându-i să facă 
tăcere. Erau şi glasuri de femei. Se întreba cu surprindere 
dacă a şi început să pună pe urma lui o agenţie privată de 
detectivi, de a dat şi acolo peste dânsul. Aceasta în auzul 
femeilor din casă. Căci erau şi glasuri de femei. Mâine seară 
la şase! - a repetat. Şi atât! Clănţănitul telefonului - şi atât! 
Ispăşirea începe de pe acum... Poate că mai cuminte, dacă 
ar avea curajul, mai cuminte e să rămână aci! Pentru 
totdeauna, aci, lângă omul care atât de înduioşător îşi cerea 
iertare, fiindcă el suferă şi fiindcă pe el îl doare. Poate că 
mai cuminte ar fi... Dar ce-i mai trece prin cuget? Are 
dreptate, Rony, că n-o mai recunoaşte! Nu se mai 
recunoaşte nici ea... Mâine seară la şase şi atât! 

— Mâine seară la şase! Alo? Mâine seară la şase, Dan. Dar 
numai o oră. le previn... Vreau să fiu devreme la Colette... 
Alo? Ce? Acum îmi impui tu orarul tău? Te rog! Discutăm 
mâine... Nu-s deprinsă cu asemenea maniere. Nici un 
mâine la şase, în acest caz! Şi gata! Ca să-ţi servească de 
lecţie... Nu! Te rog! Am terminat pentru astăseară. Nu mai 
suna inutil, fiindcă scot telefonul din priză... Perfect! 
Noapte bună! 

Doamna Lilia Petrino, îmbrăcată încă în blana cu care s-a 
întors din oraş, a deschis uşa de la camera Odettei. 

Fetiţa dormea cu păpuşa cea fară nume culcată alături, 
cuprinsă cu braţul pe după mijloc. Pe perna mică şi albă, 
părul lor se amesteca, de aceeaşi culoare. În colţul buzelor 
tremura o mijire de zâmbet prin somn. Măcar prin somn nu 
mai era copilul cel mai singuratic şi părăsit din întreg 
blocul. Urarea: Fericită, fericită, fericită! - pe care a purtat- 


o Nick de la doamna Amanda la domnişoara Pucka şi pe 
care Puck a trimis-o o dată cu păpuşa fetiţei cunoscută doar 
din cele câteva întâlniri în ascensor, urarea aceasta aci se 
oprise. Fericită! Fericită! Fericită! Odetta zâmbea prin 
somn fericită. O gâdila încă prin vis raza de soare, snopul 
de lumină supranaturală, care i-a jucat astăzi pe frunte, în 
păr, în ochi. Spre lumina accea zâmbea. Acelei lumini 
supranaturale îi zâmbea. 

O clipă, numai una singură, pe doamna Lilia Petrino a 
încercat-o o vagă remuşcare. N-a luat-o cu dânsa astăzi să 
se bucure şi Odetta de lumina şi soarele de afară. A închis-o 
încă o dată în casă pe seama Irmei şi-a Vetei de la 
bucătărie. Plecase cu nervi. Apariţia vânătorului de fiare 
exotice, atât de neaşteptată şi parcă atât de teatral 
regizată, a alungat-o să-şi astâmpere o nelinişte. S-a 
plimbat pe străzi depăr-tate, pe bulevardele dinspre Şosea 
şi Parcul Jianu, înadins ca să fie singură, să nu vadă 
chipurile şi să n-audă glasurile de totdeauna. Poate că i-ar fi 
fost de-un folos pentru ea să simtă în mână, mânuţa caldă a 
Odettei. De-un folos pentru ea! Ce îndată gândul s-a 
formulat egoist! De-un folos pentru ea... Parcă apasă 
asupra-i ochii lui loachim. Singurul care o cunoaşte deplin 
şi a cărui singură judecată o doare... Ce l-a adus aci? Şi 
pentru ce atât de aproape? 

Doamna Lilia Petrino a călcat din nebăgare de seamă pe 
piciorul invalid al lui Ursuleţ. L-a rostogolit apoi cu vârful 
pantofului dintr-o rămăşiţă a enervării de ieri, fiindcă de la 
ursul de pâslă a început discuţia, continuată şi astăzi după 
escapada Odettei. Prea multe jucării! Prea multe păpuşi! 
„Colecţie şi colectă de păpuşi!” Ce-a vrut să spună Victor cu 
aceasta? Da. Într-adevăr. Toate păpuşile, toate jucăriile, 
sunt daruri de la prietenele sale, de la alţii, de la bărbaţi, 
care au fost pentru dânsa altceva decât prieteni. Nici o 
păpuşă, nici o jucărie n-a cumpărat ea, pentru copila ei. 
Cum ar judeca-o numai după atât, Ioachim! Are întotdeauna 
a primi; nu a da... Când se întorcea mai înainte acasă, şi 


când Odetta încă mai aştepta şi de la dânsa ceva - îşi 
desprindea o floare din mănunchiul de violete, o revistă de 
modă care nu-i mai trebuia, alteori şi mai puţin: Uite, ţi-am 
adus fulgii de ninsoare de pe mine! Pentru tine i-am adus pe 
blană, Odetta! Bătea din palme şi atât o încânta, numai 
atât! Dar ce bilanţuri stupide? Mâine, poftim! are s-o ia de 
mână şi se vor plimba împreună până la Sosea. Îşi spunea: 
Poftim! - parcă se dezvinovăţea faţă de cineva nevăzut şi 
făgăduia cuiva nevăzut... Mâine, poftim! 

Mâine... 

Mâine... 

Mâine... 

Mâine... 

Mâine, încă o zi pentru cei din uriaşul columbarium cu 
alveole umane, despărțiți numai de-un subţire perete, un 
subţire planşeu, alt număr de apartament la uşă. Încă o zi, 
în care vor pronunţa aproape aceleaşi cuvinte, vor face 
aproape aceleaşi gesturi, în amăgirea că au descoperit cel 
mai prielnic deznodământ pentru obida, deznădejdile, urile, 
renunţările, pasiunile lor, chiar remuşcările lor, 
răscumpărându-şi astfel dreptul la viaţă pe încă o 
săptămână, o lună, un an, un deceniu. 

Deznodămintele le-au pregătit în neştiinţa celor mai de- 
aproape soţ, frate, soră, părinte, iubită, copil sau prieten. În 
neştiinţa şi mai ales împotriva lor căci toţi sunt condamnaţi 
la o înfricoşătoare singurătate, ignorându-se reciproc, 
folosindu-şi graiul pentru a disimula sentimente, gânduri, o 
hotărâre, nu pentru a le împărtăşi să-şi afle ecou, 
înţelegere, sfat, alinare. Chiar când au început-o, chiar când 
au încercat-o, cuvintele uzate i-au trădat înainte de a se 
desăvârşi miracolul. S-au oprit. Au tăcut... Fiecare a păstrat 
numai pentru sine tainica dezlegare premeditată pe-a doua 
Zi... Douăsprezece, paisprezece etaje, subsoluri, mansarde. 
Apartamente. Apartamente. Apartamente... Între ele numai 
un subţire planşeu, un subţire perete, prin care se aud de la 
unul la altul cum sună la telefon, deschid robinetele, dau 


drumul la aparatul de radio, trântesc o uşă, pleacă, sosesc. 
Dar rămân pe vecie mai izolaţi în alveolele de beton şi de 
fier, decât termitele care n-au glas, alfabet, expresie, legi, 
psihologi, însă au un instinct al lor, precis, solidar, de 
termite, în construcţiile lor de termite. 

Acum, în acele alveole, toţi se lasă cuprinşi de somnul 
reparator, ca să-şi întărească mai odihnite puteri pentru 
îndeplinirea hotărârilor energice, definitive, de mâine. 

Văzută din stradă, din noapte, o zidire a veacului ca 
oricare alta a veacului. Cum sunt încă o duzină, o sută, într- 
o capitală cu un milion de suflete. Cum sunt încă o sută de 
sute în alte oraşe ale planetei, cu aceeaşi viaţă secretă a 
cuplurilor umane din dosul fațadei de beton şi de fier. Că se 
află pe alt meridian al sferei pământeşti, că neamurile şi 
graiurile celor din lăuntru altele sunt - nu schimbă nimic. 
Aceiaşi oameni oriunde. Aceiaşi sărmani oameni oriunde, 
pradă aceloraşi zvârcoliri cu prea puţin însemnate variante, 
sub ameninţarea soro-cului grăbit al zilei de mâine, care n- 
aşteaptă, nu iartă. 

Pentru aceştia de-aci, din clădirea albă, verticală, gigantă, 
zvârcolirea e în van. Pentru dânşii, un mâine nu va să mai 
existe. Dar de unde s-o ştie? S-o simtă? S-o presimtă? 

Noaptea lor trece asemeni celei de ieri, de alaltăieri, de 
totdeauna. S-au ghemuit regăsindu-şi poziţia dezarmată şi 
înduioşătoare a embrioanelor din matca maternă. Se strâng 
în ei. Strâng în ei puteri pentru mâine. 

Pe apa neagră a somnului ca apa Styxului negru care-i 
aşteaptă, care se-apropie cu fieştece clipă, care stă să-i 
înghită, toate grijile, temerile, osândele, mâhnirile, toate 
încă o dată se îndepărtează. Încă o dată îşi pierd adevăratul 
contur. Se îneacă la orizontul conştiinţei, ca să mijească la 
suprafaţa cugetului în transfigurare de visuri. Prin somn şi 
prin vis, când totu-i permis, încă o dată cele mai greu de 
mărturisit dorinţi, cele mai nesăbuite speranţe, iarăşi se- 
ndeplinesc de la sine, nemaiavând a trece prin nici o 
maşteră vamă. Câteva ceasuri încă, şi se luminează de ziuă. 


Câteva ceasuri încă, şi din somnul cu amăgelnice visuri, îi va 
smulge viaţa cea de-aievea, cu tot ce e urât, trist şi 
chinuitor, cel mai adesea din nou cu o sperjură lepădare a 
năzuirilor neîntinate din anii cei încă neîntinaţi. De aceea 
zoresc parcă şi visurile; parcă s-alungă. De aceea pentru 
ultima oară, în răsucitură de-o clipă răsucind spaţiul şi 
timpul, prin somn şi prin vis, viaţa fiecăruia e iarăşi cum a 
fost cândva şi-au pierdut-o; cum ar fi putut fi şi cum cei mai 
mulţi ştiu prea bine că nu mai e cu putinţă să fie vreodată. 

De unde s-o simtă, s-o presimtă, că e cea din urmă blândă 
alinare, în cel din urmă somn şi vis? 

Minutarul ornicului electric de jos, de la parter, la intrare, 
se învârte cu regularitatea calmă, egală, de ieri-noapte, de 
alaltăieri, de totdeauna. Douăsprezece. Douăsprezece 
jumătate. Unu... Unu şi-un sfert... 

Afară noaptea albastră e de-o stranie, nepământeană 
pacificare. S-a alinat şi vântul. A stătut limpedea şuvoire de 
râu aerian care spăla miasme, clătea faţade, mătura fumul 
furnalelor. 

Sub cupola bătută cu diamantele constelaţiilor, oraşul se 
ogoieşte pe încetul. S-a depărtat ultimul tramvai. Se 
depărtează ultimii tre-cători cu paşi sonori pe asfaltul sbicit, 
ridicând ochii din când în când la înaltele stele, numindu-le 
cu bucuroase exclamaţii ca pe vechi cunoştinţe în sfârşit 
regăsite: Uite şi Perseu! Aldebaran... Regulus şi Orion! Uite 
şi steaua polară! 

În puzderia de stele fără nume din această noapte, cred că 
au regăsit iarăşi steaua polară. 

Sergentul de ieri, pare-se că a găsit şi el sunetul gâtuit şi 
mort, asfixiat de ceaţă aseară, căzut ca un şarpe, o râmă, o 
sfoară udă, pe trotuarul vâscos. L-a cules şi l-a vârât în 
ţicnal, de unde-l eliberează victorios acum, să străpungă 
bulevardul orizontal, sprinten, precis, ca un rapid proiectil 
de nichel. De-acolo, din piaţa extremă a bulevardului, i-a 
răspuns îndată ecoul ori poate alt şuier metalic la fel de 
ascuţit, viu, săgetat. Pe urmă au tăcut. 


S-a întins o mare tăcere. O imobilă aşteptare. 

Numai pe atlasul cerului, albastru, înalt şi imens, eternele 
stele îşi trimit cu sclipete reci, întrerupte, misterioase 
semnalizări. S. O. S. Save our souls. Misterioase semnalizări 
întrerupte. 

Zidirea albă, verticală, gigantă, se profilează pe cerul 
cristalin mai presus de clădirile vecine. Fatidica inscripţie 
de pe frontispiciu parafează noaptea cu litere de foc şi de 
sânge: CARLTON. Slovele se aprind şi se sting, palpită. 
Răspund oare semnalizărilor misterioase, întrerupte, din 
spatiile interstelare? 

Două lampadare deasupra afişelor de cinematograf, 
luminează programul atrăgător şi picant de mâine, cu două 
matinee şi preţ. Popular: Luna de miere la Paris. Atât şi 
nimic mai mult. 

Presimţirile, semnalizările misterioase, nu sunt pentru 
această lume. 

Portarul somnoros a închis uşa după domnul inspector 
Petrino, l-a condus la ascensor, îi aminteşte făgăduiala că-i 
va afla o slujbă mai omenoasă, de zi, după Crăciun şi după 
Anul nou, după operaţia de hernie. 

— Bine! încuviinţează domnul inspector general Petrino, 
căscând. Să-mi laşi mâine o însemnare cu toate 
documentele şi-o petiție. Îţi fac numirea din vreme... 
Doamna a venit? 

— Venit... Noapte bună. 

— Noapte bună... 

Pe lângă ziduri, se zăreşte trecând călugărul cel nebun şi 
tuturor cunoscut, Filaret, cu desaga de Sfinte Scripturi la 
umăr. Portarul se întoarce la uşă să-l cheme. Îl mustră 
cugetul pentru neînduplecarea de-aseară. 

Dar călugărul cel nebun şi tuturor cunoscut, Filaret, se 
trage cu spaimă în lături şi face semne cu mâna asupra 
zidurilor, vorbind după năravul obscurelor sale parabole: 

— Măreţe îţi par zidirile acestea pe care le ai în pază? 
Piatră pe piatră nu va rămâne din ele, care să nu fie una cu 


pământul! 

— Lasă profeţiile şi haide, călugăre Filaret! Îl îmbie 
portarul cu glasul muiat. Îţi găsesc loc lângă calorifer... Îţi 
întind şi-o pătură jos! Hai, că de-acum nu mai intră nimeni... 
Nu te mai vede nimeni... 

Călugărul clătină din cap şi-i căinează amar, pe el şi pe toţi 
din zidirea sumeaţă: 

— Nebunule! Grija mea o ai? Grija lor s-o ai, dacă le eşti 
pus tu paznic la poartă. Chiar în noaptea aceasta li se vor 
cere lor sufletul îndărăpt! Pregătitu-s-au judecății de-apoi? 

Face semnul crucii asupra clădirii albe, verticale, gigante. 
Se depărtează în noaptea cu stele, singur, pe străzile cu 
asfaltul zvântat, umbră rătăcitoare în oraşul pustiu, 
adormit. 

Portarul a strâns din umeri. S-a uitat la ceasornicul 
electric: două şi un sfert. De-acum se liniştesc toţi. S-au 
liniştit. Se întinde pe scaunele alăturate şi încearcă a aţipi 
cu gândul la operaţia pentru care adună ban cu ban. În 
punga dureroasă de carne îl taie junghiuri fierbinţi. Se 
răsuceşte cu ochii din nou la ceas: două şi douăzeci şi cinci. 
Mai are încă trei ceasuri, până ce trece altul la schimb. De- 
ar întocmi el mai chibzuit petiția de mâine, pentru domnul 
inspector general Petrino! O slujbă de zi, oricare, fiindcă 
asta nu e viaţă... Două şi jumătate... Ce încet se mai mişcă 
minutarul! Câte minute sunt oare într-o noapte, într-o lună, 
într-o viaţă de om? La aceasta nu s-a gândit el niciodată... 
„Nebunule! Chiar în noaptea aceasta li se vor cere lor 
sufletul îndărăpt!” Ce-a vrut să mai spună şi cu asemenea 
bâiguieli, călugărul cel nebun, Filaret? De-abia două şi 
treizeci şi patru... Parcă niciodată nu s-au târât minutele 
mai încet... Acum toţi dorm... Nu mai zbârnâie telefoane... 
Nu mai şiroie apa pe ţevi... 

Acum toţi dorm. Telefoanele au intrat în repaos până 
mâine. Nici apa nu mai şiroie pe ţevi. A încetat şi ultimul 
aparat de radio, care prindea o emisiune de pe cealaltă faţă 
a globului, la antipozi, Melbourne ori Sidney. E o mare 


tăcere. O imobilă aşteptare, în zidirea albă, sub stelele care- 
şi trimit cu sclipete reci misterioasele semnalizări în infinit. 

5.0.8. 

Doar pe sala de la apartamentul 41, etajul IV, spre 
cămăruia din fund, de lângă closete, se strecoară tiptil, 
Ţaki, nepotul Ralucăi Stahu. A pus degetele pe mânerul uşii. 
Apasă... Ascultă... Deschide... Cu lanterna electrică se 
apropie de geamantanul pus sub fereastră... A tresărit... 
Din pat se mişcă bătrâna între perne, vrea să deschidă ochii 
şi nu poate; vrea să ridice capul şi nu poate... Bune doctorii 
de dormit! De când e aci, niciodată n-a dormit ea atât de 
adânc... Ceva tremură în măruntaiele pământului. Se mişcă. 
Se clatină... Desigur visează... Prin somn îi par toate că se 
clatină ceva, că o fâşie de lumină caută geamantanul ei, 
bătrânesc, că o mână pipăie încuietoarea şi o încearcă... 
Numai că prin somn îi par toate, de nu izbuteşte a deschide 
pleoapele deplin, de nu capătă glas, de nu-şi lămureşte în 
cugetul toropit ce anume a vrut ea să-şi spună pentru 
mâine, să facă mâine... mâine... mâi... 

Prin somnul lor mult mai ager, încep să nu-şi afle astâmpăr 
vietăţile celelalte ale blocului, care nu sunt oameni, şi au 
deci un mai tainic şi mai neuzat instinct. Tresare şi geme 
Zăbuc; a ciulit urechile lungi şi catifelate, iepurele alb de 
Angora, pe care din astă-seară îl cheamă Niculăiţă, fiindcă 
seamănă cu băieţelul de la lift. Îşi zburleşte moţul roşu, 
Moko, papagalul agăţat cu ghearele de galeria draperiei de 
la fereastră. Se ridică în două labe să asculte, Ric. Cu nările 
lărgite adulmecă aerul în care mai pluteşte încă parfumul 
pribegiei, Azyade, pisica fumurie de Persia. Chiar cățelul 
bucătăresei de la apartamentul 24, javra corcită şi cu 
bârligata coadă care capătă în rotaţie viteză de ventilator, 
chiar şi Bijulică, începe a scânci prin somn. Ceva din 
semnalizările misterioase, S. O. S., pătrund, au pătruns 
până la dânşii. Nu-i nimeni însă să-i audă, să dea ascultare 
acestor prea subtile alarme, nelinişti, chemări. Toţi dorm. 


Au nevoie de atât de proaspete puteri pentru hotărârile lor 
de mâine! 

Singur vânătorul de fiare exotice, cu simţul mai ascuţit din 
viaţa-i petrecută atâţia ani în apropierea fiarelor din codri şi 
junglă, singur el s-a răsucit în pat, dau nu cu nelinişte. îi 
pare că se clatină bizar cabina transatlanticului în care se 
visează plecat spre alte constelații... Ce furtună cu uriaşe 
talazuri! Furtună legănând vasul în ruliu şi tangaj, săltându- 
| ca o coajă de nucă pe creste de valuri, până ce osatura 
întreagă a vaporului purcede a trosni din încheieturi şi 
până ce la ordinul comandantului, telegrafistul împroaşcă în 
cele patru zări apelul deznădăjduit al naufragiilor S. O. S. 
Save our souls. Salvaţi sufletele noastre! Vânătorul de fiare 
exotice zâmbeşte prin somn şi prin vis într-o fericită 
uşurare: „Naufragiu? De-ar fi adevărat! Cel mai bine venit 
naufragiu!” Nu va alerga după colacul de salvare. Îl va 
zvârli după bord, în valuri, pentru a se apăra de ispita 
oricărei salvări, cunoscând cât de laş poate fi un om... 
Naufragiu? Ce izbăvitor deznodământ! Nici nu va părăsi 
cabina aceasta care se clatină şi trosneşte; se va cufunda cu 
ea, o dată cu ea, în adânc de ocean, în cel mai bine-venit 
naufragiu! Vânătorul de fiare exotice s-a întors cu faţa în 
sus, pe patul său cu blăni de panteră, de antilopă, de jaguar. 
Şi-a încrucişat mâinile pe piept, aşteptând. Prin somn şi 
prin vis, întâia oară după atâţia ani, zâmbeşte într-o ferice 
destindere de extaz. 

Acum, Zăbuc a zvâcnit în picioare. Îi tremură carnea. 
Latră cu vehemente detunări de fanfară. Se izbeşte cu 
fruntea în uşă. Şi fiindcă uşa nu se deschide, începe a urla a 
urgie, a sfârşit, a moarte. Iar la acest singur semnal, toate 
vieţuitoarele zidirii înalte care se clatină, au prins a se 
zbuciuma deşteptând oamenii ce-şi visau eliberările de 
mâine în celulele lor de beton şi de fier. 

Au prins a se zbuciuma, lătrând, scheunând, mieunând, 
zgâriind în pereţii de beton, în uşi, în paturi, la căpătâiul 
stăpânilor. Căţelul corcit şi docil al bucătăresei de la 24, 


Bijulică, a căpătat dinţi de oţel, trăgând-o de poalele fustei. 
Pisica fumurie de Persia brăzdează cu ghearele în pieptul 
lui Stani, imobilizat în sicriu-i de calcar. Ric clănţăne şi 
scrâşcăie cu unghiile în uşa lui Puck. De pe draperia 
ferestrei mai înalt catarg şi strigând: Bardâc şi mardâăc, 
Stani! Puck! Vino, Puck! Hai, Puck! Piei, Bazdrahot! Numai 
iepurele alb de Angora, cu ochii roz electric, sare în 
zigzaguri dintr-un ungher în altul, de la un perete la altul, 
cu o mai patetică spaimă fiindcă e lipsită de glas. Până la 
toţi au ajuns semnalizările duhurilor telurice şi toţi prea 
târziu acum îşi deşteaptă stăpânii din celulele lor de beton 
şi de fier; captivii sub ale căror picioare lunecă, se 
prăbuşeşte, se năruie în haos, se rostogoleşte în cascade, se 
duce în nimic, ziua lor de mâine... mâine... mâine... mâine... 
mâine... mâine... mâine... mâine... mâine... mâine... 
EPILOG 


„lodo es nada”. 

Ralph a simţit că-l sufocă neliniştea ciudată care l-a 
torturat toată ziua, dar mai crescuse încă în el, îi zvâcnea 
cu bătăi dezordonate în inimă, îi răsucea ţinte dureroase în 
tâmple, îi întretăia cu intermitențe respiraţia, mai ales după 
ce minutarele ceasornicului de la mână au arătat miezul 
nopţii. Ce căuta aci? în această companie? 

Cu ochi străini s-a uitat la unchiul Thomas, la cei doi 
lugubri tovarăşi ai săi. 

Tustrei aveau figurile congestionate de bucatele indigeste, 
de aburii alcoolului, de-o excitare senilă. Râdeau, vorbeau, 
gesticulau! Erau cadavre în descompunere, şi râdeau, 
vorbeau, gesticulau! Ce căuta el printre aceşti foşti oameni 
care n-au fost oameni întregi niciodată, nici chiar în anii 
tinereţii cei îndeobşte devoraţi de temeritatea riscului, de-o 
nebunie absurdă dar divină, de pasiune? 

Astăzi-dimineaţă, când a ieşit de la Nunu în ceața vâscoasă 
şi opacă, drumul cel dintâi l-a dus la unchiul Thomas, fără 
nici o pricină deosebită. 


Poate subconştient, instinctiv, fostul pupil spera de la fostul 
tutore o cloroformizare a neliniştii de cuget, aşa cum 
liceanul răsfăţat de odinioară, după o ispravă prea 
deocheată la şcoală, alerga să se spovedească şi să-i ceară 
ocrotire. Oncle Thomas îl asculta atunci surâzând, amuzat, 
complice, descoperindu-i el justificări, absolvindu-l, 
cruţându-l de orice morală. „Nu-i nimic, Ralph! Se 
aranjează... Toate pe lume se aranjează cu niţel tact, 
rebelule!” - îl asigura, apucând telefonul în mâna grasă, 
ceroasă, ca mâinile bine hrăniţilor episcopi din anume afişe 
colorate, proslăvind licoarea benedictinilor. Chema 
directorul şi obținea iertarea vinovatului cu o diplomaţie 
presărată de sceptice axiome, de reflexii glumeţe şi de 
meşteşugite citate din diverşi psihologi şi pedagogi iluştri, 
care s-ar fi spus în acel moment că n-au existat, n-au studiat 
şi n-au scris, decât întru a născoci circumstanţe atenuante 
pentru şotiile elevului rebel, Silişteanu Ralph. Obţinea 
iertarea vinovatului şi mai oblinea încă şi o permisie de la 
internat cu un certificat medical de complezentă, ca să-l 
poarte la curse, la canotaj, la Sinaia, la bob sau la schi, căci 
în viaţa confortabilă şi lenevoasă, se desfăta prin procură, 
asistând indulgent spectator la desfătările, pasiunile, 
nebuniile altora. 

A alergat aşadar la dânsul, ca elevul Silişteanu Ralph de 
atunci. Nu l-a găsit. Se nimerise şi bine, şi rău. Ela crezut 
bine. 

Toma Alevra plecase la Sinaia împreună cu aceşti doi 
contemporani şi prieteni, cu provizii de masă, raci, vânat, 
iepuri, fazani, butelii de vin şi coniac, pentru un ospăț pus la 
cale cu burlaci cătrăniţi şi de mult trecuţi de mijlocul vieţii. 
Îi lăsase răspuns să-i calce neapărat pe urme. Unul din 
comeseni şi prieteni se întâmpla a fi tocmai proprietarul 
uzinei din Timişoara, unde camaradul lui Ralph se oferi-se 
să-i mijlocească un post de inginer bine retribuit şi cu 
promițătoare participare la beneficii. 

Se nimerise şi bine şi rău. 


Bine, fiindcă întâmplarea îl silea la o mai grabnică decizie 
în proiectele sale „discrete, secrete”, în orice caz plutind 
până acum numai în nebuloasa intenţiilor. Rău, pentru că îl 
îndepărta o zi de Nunu, şi tocmai o asemenea zi, după o 
atât de mizerabilă scenă, pe care nici el nu şi-o explica. 
Parcă vorbise, răspunsese, plecase, se trezise în ascensor 
cu florile în mână, altul, nu el. (Aceasta, în ultimă instanţă, 
tot numai unchiul Thomas ar fi ştiut s-o tălmăcească, 
apelând la citate din celebrii săi psihologi şi fabricanți de 
aforisme, după cum tot cu al lor sprijin obținea graţierea 
elevului de acum cincisprezece, şaisprezece ani.) Ralph a 
crezut deocamdată că în balanţa atâtor coincidenţe 
precumpânise totuşi voinţa ursitoarelor bune. Călăuzindu-l 
în enigmaticele meandre unde nu se mai orienta singur, îl 
împingeau la un liman, la o concluzie. Se va întoarce la 
Nunu cu un plan, o soluţie pentru amândoi, mărturisindu-i 
întâia oară adevărata lui stare. 

Fecior de bani gata care a gătit de risipit moştenirea şi e 
constrâns acum la câţiva ani de curajoasă ispăşire. 

S-a urcat la volan şi-a pornit să-şi taie tunel prin ceaţă 
până la Sinaia. Îi părea că, simbolic, îşi dibuieşte aşa şi 
drumul cel nou prin viaţă. 

Nu se zărea la zece paşi înainte. 

Spectre de oameni, de arbori, de căruţe, de case, de sate, 
de automobile cu farurile aprinse şi stinse, schimbând 
mereu altă fază, ca cea mai nepătrunsă şi vicleană beznă de 
noapte, la ceasul unsprezece din zi. 

Dincolo de jumătatea drumului, deodată negurile s-au 
desfăcut. 

S-a dezvelit cerul înalt. 

S-a ivit soarele. 

Au sclipit acoperişurile ude, firele de telegraf încărcate de 
promoroacă, miriştile şi arăturile de toamnă cu un subţire 
spulber de zăpadă, un lan de grâu încolţit, verde, pudrat de 
brumă, pe urmă munţii la orizont, pe urmă munţii de- 
aproape, de-o latură şi de cealaltă a şoselei, Prahova în 


albia-i de prunduri. Prahova între stânci, sub roadele 
podurilor. O luminoasă şi clară, o radioasă amiază de bun 
augur. 

A ajuns la vila unchiului Thomas, în toiul prânzului. De 
atunci, ospăţul urmează cu scurte strămutări la altă masă 
de bridge, din hol, cât timp servul aeriseşte sufrageria şi 
primeneşte alte butelii de vin la gheaţă. Înțelegerea s-a 
încheiat într-un sfert de oră. Viitorul patron, un bătrânel 
miop şi chel ca o bilă de biliard, l-a luat în simpatie. Într-o 
lună îl aşteaptă să se prezinte la post. 

Dar toată însufleţirea deciziilor expiatorii şi eroice s-a 
răcit. S-a îndepărtat de la el. I-a alungat-o neliniştea 
ciudată care creşte în el pe măsură ce înaintează 
minutarele, mai ales după miezul nopţii. Are impresia că tot 
ce-a vorbit, a acceptat, a decis, e inutil şi făţarnic. Nu vor 
avea nici o urmare. 

Ce caută el aci? în asemenea companie? 

Tovarăşii unchiului Thomas aparţin altei epoci, altei ere 
geologice, cu amintirile, anecdotele, filosofările ei. Îi leagă 
nu numai aceeaşi tinereţe de la începutul veacului. Îi mai 
leagă şi aceleaşi sceptice idei despre lume, viaţă, femeie, 
iubire, ce nu i-a împiedicat să-şi orânduiască o viaţă comodă 
şi egoistă, călduţă, fără ardoare, de celibatari inveteraţi, cu 
arare ospeţe ca acesta, după care se vor pune trei 
săptămâni la regim sever de legume fierte şi vor avea ce 
povesti încă trei ani ca despre o orgie de pomină. 

În dreptul fiecăruia, pe masă, se află un flacon de 
medicamente pentru a combate efectele dezastruoase ale 
vânatului, racilor, alcoolului. Medicamente împotriva 
afecţiunilor de ficat, de rinichi şi stomac, împotriva gutei şi 
gravelei. Viitoru-i patron le alternează. Are două boli. Le 
alternează şi-i dă asigurări că dacă se va arăta vrednic în 
breaslă, în zece ani are să preia el conducerea 
întreprinderii, în douăzeci va fi al doilea asociat cu părţi 
egale, în treizeci proprietarul deplin. Ce caută el aci, cu 
tinereţea lui robustă şi fierbinte, nerăbdătoare? A băut sec, 


a mâncat zdravăn, cu o foame nervoasă, n-are nici un flacon 
de medicamente pe masă şi nu le va simţi multă vreme 
nevoia, dar ochii mereu cercetează ceasul - a devenit un 
tic! - şi mereu creşte în el neliniştea aceasta cu zvâcniri 
dezordonate în inimă! 

Oncle 'Thomas oficiază în jilţul din capul mesei. 

Cu înfăţişarea de Buda obez, cu pleoapele pe trei sferturi 
închise peste ochii globuloşi, filtrând numai o aţă fină de 
privire, enunţă axiome pe care nepotul şi fostu-i pupil, le 
ascultă distrat, tăcut, crispat, posedat de neliniştea sa. 
Ceilalţi participă mult mai activ, încercând să formuleze 
opinii. 

— Adevărata problemă a vieţii... rosteşte viitorul patron al 
lui Ralph, care a purces sărac în tinereţe şi e proprietarul 
unei uzini evaluată la cincizeci de milioane. 

— Adevărata problemă a vieţii? a întrerupt cu autoritatea 
de rentier unchiul Thomas. Adevărata problemă a vieţii se 
pune pentru om, numai după ce a fost înlăturată problema 
pâinii cea de toate zilele... Cât timp te tiranizează pâinea, 
eşti salvat. Lupţi ca să trăieşti. Nu te întrebi pentru ce. N-ai 
când! Eşti instrumentul unui comandament biologic... Abia 
când ţi-ai asigurat mizeria aceasta, începe drama... 

Mizeria aceasta - era felia de pâine albă, pe care a ridicat- 
o cu degetele grăsulii şi i-a dat drumul pe faţa de masă. 

lar după un sfert de oră, axiomele sunau din alt domeniu: 

— Iubirea? Celălalt comandament biologic... 

— Să-i dăm cuvânt nepotului... zâmbeşte cu toată dantura 
falsă, extraordinar de regulată şi intactă, albăstrie, cel de-al 
doilea prieten al unchiului Thomas. E în măsură să ne spună 
ceva mai proaspăt, în nota nouă a timpului... 

Unchiul Thomas se miră de această erezie, mai 
întredeschizând cu o jumătate de milimetru pleoapele de 
Buda obez: 

— Ce poate să spună mai proaspăt, în nota nouă a 
timpului, un june ca Ralph? Ce ştie el? E încă la vârsta când 
învaţă pe cont propriu, ceea ce e vechi de când lumea... 


Toată poezia şi toate suspinele îndrăgostiţilor, toate 
suferinţele lor, se rezumă în fond la experienţa lui Fabre. Vă 
amintiţi? Experienţa cu Le Grand Paon. Fluturele de noapte 
cu ochi de păun pe aripi. Pentru o singură femelă închisă 
într-o cameră, aleargă fluturii cu ochi de păun de la 
distanţă de zeci de kilometri prin întuneric, se zbat să intre, 
îşi sfarmă aripile... Se lasă capturați. Au orbit... Au pierdut 
celălalt instinct de conservare, al individului, handicapat de 
instinctul de perpetuare al speciei. 

Şi după cinci minute, într-o subtilă tranziţie a citatelor: 

— Les hommes sont ce qu'ils se font; les femmes sont ce 
que les hommes les font. 

Ralph Silişteanu îşi trecu degetele pe tâmplele dureroase. 
A privit iarăşi la ceas. Unu... Unu şi zece... Nu! pentru 
Dumnezeu, ce caută el printre cadavrele acestea intrate în 
descompunere înainte de a fi trăit şi controversând asupra 
unei vieţi pe care n-au trăit-o? 

A împins paharul. S-a ridicat. A păşit în jurul sufrageriei 
să-şi dezmorţească picioarele, examinând tablourile vechi, 
afumate, sumbre, care reprezentau naturi moarte: cadavre 
de peşti, de iepuri, de rațe sălbatice. Le-a examinat, cum se 
uitase astăzi-dimineaţă la marinele din sala de mâncare a 
lui Nunu. 

Numai că acelea îi aminteau marea lor de astă-vară, plaja 
lor, dimineţile lor cutreierate de vântul largurilor. Acestea, 
cu moarte şi putrede culori, exhalau parcă o miasmă de 
descompunere, ca şi convivii din jurul mesei, în lumina 
sepulcrală a candelabrului de modă veche. 

Alungat de asemenea impresie bolnavă, obsedantă, 
necunoscută până acum, Ralph s-a furişat pe terasă, în 
noaptea rece, lăsând vântul să-i răcorească fruntea. 

Brazii întunecaţi îşi decupau umbrele negre, înalte, 
zimţate, pe cerul albastru. Promoroaca scrâşnea sub tălpi 
ca pulberea de sticlă pisată. 

Sus, stelele trimiteau misterioase semnalizări cu sclipete 
reci. 


Ce face oare Nunu la ceasul acesta, în apartamentul ei din 
Bucureşti? Neliniştea s-a zbătut violent în pieptu-i ca o 
făptură vie, zvârcolindu-se să evadeze din gratiile pieptului. 
Ca fluturii enormi cu ochi de păun pe aripi, care se 
zbuciumă să scape din prinsoare pentru a străbate prin 
noapte zeci şi zeci de kilometri, până la femela aflată în 
captivitatea experimentatorului entomologist Fabre. Cum o 
povestea aceasta unchiul Thomas din lectură şi din 
experienţele altora, ca tot ce ştia. Elo trăia. O simţea. 
Fluturele nocturn îşi zbătea aripile imense în el. 

Ralph a aprins o ţigară şi a aruncat-o după primele fumuri. 

În faţă, de cealaltă parte a aleii, printre brazii severi şi 
solemni, se zărea vila care a fost a lor, a sa, moştenire 
părintească. Vila pe care de doi ani a înstrăinat-o înainte de 
a pleca la Cannes, la Biarritz, la Deauville, când a cumpărat 
Packardul, fiindcă Buickul cel vechi nu-i mai spunea nimic. 
Vila unde, copil, îl aducea Elena Silişteanu să-şi fortifice 
plămânii în aerul aspru şi ozonat de brad - ce lămurit îşi 
aminteşte bara scării de stejar în spirală pe care se lăsa să 
lunece până jos, ca să ajungă mai repede! Vila unde mai 
târziu, adolescent orfan, însă cu privilegiate venituri şi cu 
un tutore prea indulgent, sosea iarna întovărăşit de-o ceată 
de camarazi, cu echipamentele de schi şi de bob. Camarazi 
şi paraziți, care l-au cam părăsit cu dragostea, de când 
moştenirea e pe sfârşite. 

Acolo, la al doilea geam de sus, era camera sa. Cu acelaşi 
schior repetat într-o sută de exemplare pe zugrăveală, 
sărind în acelaşi zbor planat... Acolo, unde când era copil, în 
fiecare dimineaţă se deschidea uşa ca să apară în prag 
făptura firavă a Elenei Silişteanu, întrebându-l cu glasul 
melodios, blând şi îngrijorat: „Ai dormit bine, Ralph? N-ai 
tuşit? Prea te extenuează frenezia ta, Ralph!” Glasul 
matern, care s-a stins de şaptesprezece ani... Acum e casa 
unor străini. Cumpărătorul a modificat, a renovat, a înădit şi 
a vulgarizat vila, a instalat o pensiune. În toiul sezonului de 
vară şi de iarnă, se vântură tot alţi şi alţi străini, în camera 


care a fost a sa, unde acelaşi schior multiplicat pe 
zugrăveală, sărea de-o sută de ori în acelaşi zbor planat şi 
unde seara, cu paşi uşori, intra aceeaşi aeriană făptură, să-l 
întrebe cu acelaşi glas melodios: „Nu te ostenesc prea mult 
jocurile voastre, care te îndepărtează atât de mine, Ralph? 
Când ai să mai stai o dată şi cu mine? Când ai să mai stai o 
dată şi cu mine?” N-avea timp. Niciodată n-avea timp. Ziua 
era prea scurtă, cum acum prea scurte îi par şi nopţile. 

Nu se mai poate oare reface o viaţă? Nu se mai poate 
schimba oare un drum care sfârşea, a sfârşit, în nimic? „Les 
homines sont ce qu''ils se font...” Numai cu Nunu mai este 
cu putinţă aceasta. Numai alături cu Nunu, sprijinit de ea, 
susţinut de ca, deşi îşi pare că e atât de robust, de dârz, de 
gata să înfrunte curajos toate riscurile unei altfel de 
existenţe decât a unchiului Thomas şi a cadavrelor în 
descompunere de la masa dinlăuntru. Numai cu ea toate au 
sens. Ea face parte din el... Ce tristă îi era privirea astăzi 
dimineaţă şi ce trist glasul, chemându-l, neizbutind să-l 
oprească: Ralph! Ralph! Ciudat, din noapte îl chiamă acum 
două glasuri... Unul de foarte de departe, în timp... Glasul 
matern. Celălalt, de astăzi-dimincaţă; glasul lui Nunu. Faţă 
de amândouă, îndeopotrivă de vinovat deşi într-altfel 
vinovat; amândouă îndeopotrivă de dureros mustrătoare, 
încercând să-l reţină când îl poartă nici n-ar şti să spună 
încotro, frenezia cea rea din el. Ralph! Ralph! Poate că este 
puţin adevăr şi în filosofia dezabuzată a unchiului Thomas: 
„... les femmes sont ce que les hommes les font...” Fiu, soţ, 
iubit; ei pecetluiesc un destin de femeie. Poate că Elenei 
Silişteanu el i-a scurtat zilele... Poate că lui Nunu... 

Ralph s-a scuturat străbătut de fiorul gheţos al nopţii. A 
înălţat ochii la stelele cristaline care îi trimiteau misterioase 
semnalizări: S. O. S. Neliniştea i-a sugrumat respiraţia. E ca 
o senzaţie fizică. O mână care l-a prins de piept, de gâtlej, îl 
zgâlţână. Se întâmplă ceva cu Nunu. Îi aude atât de distinct 
chemarea de astăzi-dimineată, poate de-acum! Ralph! 
Ralph! Ralph! 


S-a întors să privească pe geam, înlăuntru, în încăperea cu 
lumină sepulcrală. 

Toma Alevra continuă să oficieze, cu pleoapele lenevos 
întredeschise pe ochii globuloşi, dezmierdând paharul de 
coniac cu degetele grăsulii cum va dezmierda trei 
săptămâni în şir paharul cu apă minerală şi cu Urodonal; 
povestind cine ştie ce amintiri dintr-o viaţă în care nu s-a 
întâmplat nimic. Viitoru-i patron, miop şi chel, ascultă 
sugând din ţigareta groasă de chihlimbar. Cel de-al treilea 
comesean îşi dozează picături dintr-o doctorie, cu atenţia 
încordată a unui alchimist preparând o licoare de viaţă 
eternă. De el au uitat. Pe el l-au uitat. Nici nu mai îndreaptă 
ochii la scaunul gol. Cu atât mai bine... 

Ralph Silişteanu a luat, în sfârşit, hotărârea căreia de două 
ceasuri îi dădea ocol. În vârful degetelor a trecut de pe 
terasă în altă cameră; de acolo, în vestibul. A îmbrăcat 
pardesiul. Şi-a tras pălăria pe ochi, mănuşile pe mână. A 
coborât treptele cu prudentă de spărgător, s-a strecurat în 
garaj, a deschis uşa, apoi poarta cea mare din stradă, ca să- 
şi asigure drumul liber. 

lar numai după ce s-a aflat la volan, după ce-a schimbat 
vitezele şi a apăsat acceleratorul, claxonă de trei ori în 
semn de bun rămas. A claxonat de trei ori şi un râs hohotit, 
un râs de corsar i-a dezvelit dinţii albi în noapte, la 
închipuirea cumplitei nedumeriri a celor trei, când vor 
prinde de veste că a plecat. Aceasta e viaţă, curaj, risc, 
decizie, pasiune, nu somnolentele vaticinări de cadavre 
intrate în descompunere de când s-au născut! Ralph a râs 
astfel întâia oară de astăzi-dimineată şi întâia oară fumul 
țigării n-a mai avut gustul fad, de cenuşă. 

Mănunchiul de garoafe învelite în foaia subţire de mătase 
se afla alături, pe bancheta de marochin roşu. L-a potrivit 
cu degetele înmănuşate să nu lunece jos. Mănunchiul lor de 
garoafe din fiecare dimineaţă. Cu el are să se înfăţişeze 
peste două ceasuri: „M-ai iertat, Nunu?” Şi are s-o ridice 
din pat, s-o urce în automobil, s-o aducă aci la Sinaia, la 


Palace, unde se vor închide trei zile şi trei nopţi cum nu s-au 
găsit ei niciodată fără întrerupere, ca departe de telefoane, 
de Melody, de prieteni, de prietene, de indivizi suspecți, să- 
şi plănuiască împreună viaţa lor pentru totdeauna 
împreună. 

Ralph a trimis cu degetele înmănuşate Caraimanului 
profilat pe cer, un cordial: „La revedere!” A virat în şoseaua 
principală, s-a înfipt mai adânc în spătarul banchetei şi a 
privit la tabloul luminat al maşinei. Două fără zece - arăta 
ceasul. Nouăzeci de kilometri - arăta acul oscilant al vitezei. 

Şoseaua pustie, neagră, lucie, deschisă înainte fără nici un 
obstacol. 

Tic-tacul regulat al motorului, şuietul lin al roţilor, jocul 
precis al volanului luând suplu curbele, îi strecurau senzaţia 
de putere şi de siguranţă care lucra întotdeauna asupra lui 
ca un tonic. Din nou toate erau simple şi limpezi. Ioate se 
vor feri din cale-i, cum rămân în urmă şi dispar bornele 
albe, stâlpii de telegraf, trunchiurile văruite ale arborilor, 
parapetele podurilor de piatră iluminate o clipă în evantaiul 
farurilor şi în cealaltă clipă pivotând în întuneric. 

Veriga de argint de la cheia motorului se clătina cu un 
sunet moale şi dulce, clinchetind în atingere cu cealaltă 
cheie, de la uşa lui Nunu. Cum are să-l privească 
neîncrezătoare, cu ochii mari şi uimiţi, ochii ei oceanici, 
când va răsuci butonul lămpii de pe mesuţa de noapte şi-i 
va apare alături de pat, în picioare, cu mănunchiul de 
garoafe din fiecare dimineaţă! Mai întâi garoafele acestea 
le va pune la locul lor, cu o gravitate pocăită şi comică 
pentru a restabili un rit întrerupt. Şi numai după aceea are 
s-o cuprindă în braţe: Mă ierţi, Nunu? M-ai iertat? 

Ralph a pipăit cu dreapta înmănuşată florile în broboada 
lor de hârtie mătăsoasă. Le-a adus mai aproape de el. A 
privit la ceas. A mai apăsat acceleratorul... Stâpii, marginile 
de pădure, casele, capetele viaductelor, pietrele 
kilometrice, s-au năpustit mai vertiginos îndărăt... Posada... 
Comarnic... Breaza... Câmpina... Două şi patruzeci. Nici o 


ţipenie. Nici un obstacol. Şoseaua rectilină până la 
Ploieşti... 

Înaintea ochilor, filigranate pe cristalul parbrizului îi 
tremurau fugace imagini, suprapunându-se ruloului de 
bitum ce luneca fâşâit sub faruri şi roţi... Nunu în 
nenumărate fugace imagini... În taiorul alb de la mare, de 
un alb mat de piele, mulându-i trupul elastic într-adevăr ca 
pielea mănuşilor de Suedia... Nunu înotând alături de el, cu 
casca îngustă de divinitate marină apărând şi dispărând în 
spuma valurilor... Nunu pe plajă, sub pălăria vastă de pai 
care-i clătina pe ochii oceanici o adumbrire transparentă, 
viorie. (Pălăria pe care într-o dimineaţă a răpit-o brusc de 
pe nisip un vârtej, zvârlind-o în apă, unde-au înotat amândoi 
s-o prindă cu râsete, smulgându-şi-o unul altuia, până ce-au 
prefăcut-o într-o jalnică epavă de pai ud şi diform). Nunu pe 
marginea bărcii de pescar, departe, în larg, când vântul îi 
flutura o şuviţă de păr şi un stol de pescăruşi le făcea 
escortă... Alte şi alte imagini de-o singură secundă, 
amestecându-se cu automata înregistrare a peisajului 
nocturn brăzdat de lumina farurilor. Kilometrul 82... Aci a 
găsit într-o dimineaţă o Lancia răsturnată, când se întorcea 
de la Casino, după ce pierduse un sfert de milion la chemin 
de fer. A ridicat el răniții şi i-a transportat la spital... Se afla 
şi un copil, cu o mică, neînsemnată zgârietură la obraz... 
Obrazul lui Nunu, lângă discul uriaş de floarea soarelui, 
unde nu s-a lăsat fotografiată, strâmbându-se deodată la 
dânsul cu schime de copil obraznic, scoţându-i limba şi 
uitându-se încrucişat, fiindcă nu-i plăcea să-şi ştie figura 
surprinsă nici de aparatul fotografic, nici de creionul unui 
desenator. Nu are nici o fotografie în casă... Nici un 
portret... Nunu în rochia de seară, de dantelă neagră, la 
Melody... În camera de alaltăieri-dimineată, când a început 
să arunce cu perne, cu burete de baie în el, cu prosoapele, 
de i-a alunecat mantia spongioasă şi s-a pomenit goală, cu 
trupul zvelt, bronzat, de discobol... Pe urmă, Nunu, în 
costumul de oraş, astăzi-dimineală, cu mâna rezemată pe 


marginea mesei, pe teancul scriptelor de împrumut, 
privindu-l cu ochii atât de dureroşi când l-a chemat: Ralph! 
Ralph! Aceasta numai din pricina individului cu mutra 
suspectă, cu zâmbetul imbecil şi cu brelocurile oribile de la 
lanţul ceasornicului pe care veşnic le mângâia cu degetele 
late, spatulate... Îndeosebi brelocurile acelea l-au iritat, l-au 
obsedat. Categoriseau un individ... Din ce fragile elemente 
se leagă o impresie şi naşte o animozitate care-ţi dictează 
acte absurde! Tot are dreptate unchiul Thomas cu 
filosofările sale de etern spectator! El susţine că şi omul 
care se crede cel mai liber pe lume, trăieşte fără să-şi dea 
seama, în dependenţa a măcar altor o mie de oameni. 
Prezenţi şi trecuţi, vii şi morţi... O vorbă rostită de-un 
necunoscut la un colţ de stradă, gestul unui trecător, o 
figură simpatică ori antipatică, replica unui personaj de 
tragedie greacă de acum două mii cinci sute de ani; toate 
actele, vorbele şi plăsmuirile unor oameni străini de tine, 
întrezăriţi o singură clipă sau morţi de secole, se insinuează 
în conştiinţă, te invadează, îţi decid faptele tale. Fără 
individul acela suspect, cu odioasele-i brelocuri la lanţ, 
pinteni de cocoş, mărgeane, elefanţi în miniatură; fără 
gălăgiosul asalt pe care l-au dat liftului astăzi dimineaţă 
băieţoii cu apostrofările lor golănoase şi cu pachetele lor 
groteşti când a voit să se întoarcă şi să urce, să-şi ceară 
atunci, pe dată, iertare lui Nunu; fără aceste detalii de-o 
aparentă nimicnicie, dar influențând monstruos mecanismul 
subtil al unei decizii, n-ar avea acum pentru ce goni în 
noapte ca fluturii cu ochi de păun din experimentările 
entomologiştilor... Iată-l filosofând şi el, ca unchiul Thomas! 
Filosofând la volan... Comic! Cum va râde cu Nunu, când 
are să-i povestească aceste meditaţiuni: Ralph în noaptea 
deciziilor supreme, dizertând la kilometrul 70 asupra 
fluturilor cu ochi de păun! Înaintea parbrizului au irizat 
fosforic o clipă asemenea doi ochi de păun. Imperceptibil a 
mişcat volanul. Erau numai doi ochi de pisică, lucind ca 
două caboşoane în jerba farurilor. O pisică surprinsă pe 


când traversa, fascinată de lumină în mijlocul şoselei, 
strângându-se ghem şi zvârlindu-se arcuit din două elastice 
resorturi dincolo de şanţ. 

Ralph a încetinit la bariera de la intrarea Ploieştilor. Trei şi 
trei minute arăta ceasul... Casele adormite, cu ferestrele 
negre. Nici un trecător... A oprit la o pompă de benzină să 
umple rezervorul, din nou cu irizările unor ochi de păun în 
luciul parbrizului; de astă dată irizările unor nenumărați 
ochi de păun. Toată noaptea îl vor persecuta cu năluciri 
citatele unchiului Thomas? S-a plecat peste geamul des-chis 
al portierei. În faţă, lua benzină un camion. Un camion 
încărcat cu viței pentru abator. Ochii lor sclipeau fosforic. 

A claxonat nerăbdător. lar cum camionul nu se mişca, a 
sărit jos. 

—...'mediat, domnu Silişteanu! în două minute, gata! vorbi 
răguşit, salutând, omul de la pompa de benzină care îl 
cunoştea din drumurile sale mai vechi de astă-iarnă, astă- 
primăvară, de la înce-putul verii, la Sinaia, la Predeal, la 
Braşov, când încă n-o cunoştea pe Nunu. În două minute, v- 
am servit... 

Şoferul camionului îşi punea pe fugă stomacul la cale, 
îmbucând felii de pâine şi de salam, de pe o bucată de ziar 
desfăcută pe aripa maşinei. În lumina cretoasă a farurilor, 
apărea titlul reportajului senzaţional din gazetă: Crima 
pasională din strada Semicercului. Fotografiile victimei, 
Eleonora Tănăsescu, zisă Nonora, zisă Didina, zisă Dodo; 
fotografia asasinului Costică Varduca, zis Tică, zis Creţul, zis 
Mantea, cu rotocoale grase de untură şi fărâmituri de pâine 
deasupra. Ralph a, aprins ţigara, stăpânit de neastâmpăr. 
S-a înălţat să mângâie cu palma botul negru şi ud alviţeilor 
care mergeau la tăietoare pe platforma de lemn. Viţelul a 
scos un muget slab în noaptea pustie cu stele. Şi îndată s-au 
îngânat scâncirile celorlalţi, de-o tristeţe sfâşietoare. 

Ralph Silişteanu şi-a spus că multă vreme nu se va mai 
atinge de friptură de vițel. Şoferul îşi isprăvise proviziile. A 
mototolit şi a aruncat pe marginea trotuarului ziarul cu 


fotografiile criminalului şi victimei din strada Semicercului, 
şi-a şters mustăţile cu dosul palmei, a cuvântat în glumă 
către omul de la pompa galbenă: 

— Acum o halbă de benzină n-ar strica, şefule, în lipsa unui 
pahar de şpriţ! 

Apoi s-a urcat în cabina sa şi a dat drumul zbârnâit 
motorului. Vitezele au scrâşnit. Platforma cu viţeii destinaţi 
tăietoarei şi zguduiţi pe picioarele plăpânde, s-a depărtat 
spre capătul străzii. 

— Dă-i zor! Repede! Repede! rosti Ralph stăpânit de 
neliniştea crescândă. 

— Albastră? 

— Albastră... 

— Plin? 

— Plin! încuviinţă el, gândindu-se că peste trei ceasuri va fi 
îndărăt, cu Nunu alături, în drum spre Sinaia. 

Omul de la pompă aştepta să se golească cilindrele de 
sticlă, cu palma sprijinită în stâlpul galben. Vorbi: 

— N-aţi mai trecut de mult, domnu Silişteanu... Aţi cam 
rărit-o pă la noi! 

— Şi am s-o mai răresc încă, Vasile! 

Ralph făcuse un gest de hotărâre fermă cu mâna în care 
ţinea ţigara. Se vălmăşau amestecate gânduri, sentimente 
şi decizii. Îl satisfăcea pueril constatarea că omul de la 
pompa de benzină ţinea minte cum îl cheamă şi că la rândul 
său îşi amintise că se numeşte Vasile. Adineaouri, în ciclul 
plănuirilor de viitor, intrase şi hotărârea să vândă Packardul 
şi să-şi cumpere o maşină uşoară şi ieftină, ca pentru un 
modest inginer debutant în carieră. Acum schimbase de 
intenţie. Păstrează Packardul. Va fi singurul său lux. Nunu 
se simte atât de bine, alături de el, pe bancheta de 
marochin roşu! 

— Gata, domnu Silişteanu! vesti Vasile, răsucind buşonul 
rezervorului de benzină. 

Ralph a plătit. 

— Păstrează restul! Noapte bună... 


— Noapte bună, domnu Silişteanu... În trei sferturi dă 
ceas sunteţi acasă cu Packardul ăsta dă mănâncă kilometri. 

„Nu! În orice caz, nu vând Packardul!” - gândi Ralph, 
trântind portiera şi uitându-se la ceas. Trei şi zece minute... 

Pe bulevardul gării a ajuns din urma camionul cu 
platforma viţeilor destinaţi tăietoarei. Ochii umezi au mai 
lucit o clipă fosforic, mugetul lor jalnic a mai sunat o dată în 
noaptea pustie cu stele. Ralph a adus mănunchiul de flori 
mai lângă el; s-a încrustat mai adânc în perna banchetei şi a 
apăsat acceleratorul. Automobilul spintecă întunerecul 
vâjâind ca o torpilă... Trei şi douăzeci... Trunchiurile văruite 
ale arborilor, stâlpii de telegraf, păreau că se înclină în 
unghi ascuţit pe marginea şoselei, sub presiunea vitezei... 
Un automobil în pană... Nu se va opri. Ceea ce n-a făcutel 
niciodată. Prea grabnic îl alunga neliniştea lăuntrică! Şi nu 
s-a oprit. În proiectarea farurilor a văzut portiera 
deschizându-se, coborând un vârf de pantof, o femeie. 
Făcea semne. El a trecut. Curios, cum în trei luni de când o 
cunoaşte pe Nunu şi de când se iubesc, o singură imagine îi 
lipseşte... N-a văzut-o niciodată coborând dintr-un 
automobil... Aşa cum i-au rămas în ochi siluetele altor femei 
necunoscute... Mai întâi se deschide portiera, coboară un 
vârf de pantof, o gleznă fină, o pulpă cambrată, apare un 
genunchi tăiat de linia orizontală a unei rochii - ridici 
privirea şi primeşti pe retină imaginea întreagă a unei 
femei foarte 1940, pe care n-o ştii cine e, n-ai s-o mai vezi 
poate niciodată, dar s-a întipărit să revină când crezi că ai 
uitat-o, identificată cu aspectul, cu atmosfera străzii, a 
oraşelor, a staţiunilor balneare, a autostradelor, cu 
feminitatea anului 1940, după cum din anii 1830, 1840, 
1850, au rămas estampele femeilor cu umbrelă şi crinolină 
în vehiculele epocii: berline, lan-douri, victorii, docare, 
trăsuri de Viena. Cum se afla în camera Elenei Silişteanu 
din vila de la Sinaia, imaginea unei străbunice de-o 
frumuseţe celebră pe vremuri, Zoe Silişteanu... Unde va 
mai fi fiind acum estampa aceasta? Pe Nunu n-a zărit-o 


descinzând dintr-un automobil. Când au mers împreună, a 
fost întotdeauna lângă el, cu braţul cald rezemat de braţul 
lui, unde sunt florile lor acum... 

Ralph a pipăit garoafele în învelitoarea de mătase. A 
aruncat ochii la ceas... Trei jumătate... Încă treizeci şi cinci 
de kilometri... S-a încrucişat cu patru maşini una după alta, 
după ce întâlnise numai două, tot drumul. „Apar în serie, ca 
abatajele bancherilor la baccara şi chemin de fer, ca 
numerele la ruletă!” - gândi Ralph şi îndată îşi jură că nu va 
mai pune niciodată mâna pe cărţi, nu va mai intra într-un 
casino, într-un club. Ultimul automobil gonea tot atât de 
vertiginos ca Packardul său. Când s-au încrucişat, curenţii 
de aer au scos un sunet ca pocnetul dopurilor de la buteliile 
de şampanie. Ca dopurile de şampanie de la Melody! Sfârşit 
şi cu Melody... Şi cu cinocefalul lor lubric de la Melody, care 
se uita atât de lung şi de stăruitor la Nunu, cum abia în 
clipa aceasta îşi dă seama... Nu era o viaţă, aceasta! Nu-i 
apar acum clar nici jazzul, nici cântăreţele, nici perechile 
dansând... Îi apare numai cinocefalul lor lubric, prăvălat la 
masă, cu mâinile lungi spânzurând şi cu privirea 
languroasă, libidinoasă... Această imagine... Şi stupid, 
mirosul de lămâie, de săpun şi de dezinfectante de la 
lavabou, femeia în şorţ negru, sunetul metalic al banului 
zvârlit pe farfuria de porțelan... Nici pentru Nunu, nu e o 
viaţă aceasta! E sigur, acum e sigur, că se vor înţelege atât 
de uşor, că ea va accepta atât de repede deciziile sale... 
Când va ridica fruntea dintre perne şi-l va privi cu ochii ei 
oceanici, neîncrezători: Ai venit, Ralph? Te-ai întors, Ralph? 
Imaginea, glasul, erau de-o acuitate dureroasă, 
extraordinară... Fără îndoială că n-a adormit. Îl mai 
aşteaptă. Tot îl mai aşteaptă... Acest fir nevăzut al aşteptării 
îl atrage cu atâta intensitate, de la miezul nopţii îndeosebi! 
Ralph a mai apăsat acceleratorul. Stâlpii de telegraf, 
bornele văruite, trunchiurile arborilor, s-au precipitat 
vârtejindu-se îndărăt, în torentul de aer care şuiera 
despicat de bolidul metalic cu roţi de gumă... 


O pană? Un cauciuc? Ralph a frânat, încetinind. Îi păruse 
că pierde direcţia, că-i joacă volanul în mână, că oscilează 
bitumul şoselei sub roţi. În câmpul pustiu sub stelele nopţii, 
copacii se clătinau. Dar fără nici o suflare de vânt. A deschis 
portiera şi-a privit afară: nici o suflare de vânt. Numai un 
zgomot surd departe: vreun camion huruind departe. S-a 
plecat din mers cu jumătatea corpului afară să cerceteze 
roţile din stânga. Nimic... Totuşi volanul, şoseaua îi jucau 
înainte. A oprit şi s-a coborât. Parcă-i tremură şoseaua şi 
sub picioare. De oboseală; de cele două nopţi nedormite în 
şir. leri-noapte, patroanele unde-a stat până în zori; 
noaptea de-acum, compania unchiului lhomas şi a fosilelor 
sale. Va avea ce povesti lui Nunu, despre ziua şi noaptea 
petrecută în caverna bronctozaurilor, ichtiozaurilor, 
pterodactililor din vila unchiului Thomas de la Sinaia. 

Clătinarea pomilor stătuse. Halucinarea se risipise. 

Numai o mare tăcere, un mare pustiu, sub cerul înstelat al 
nopții. 

A privit stelele. Sclipeau imobile acum. Nu mai palpitau. 
Nu-şi mai trimiteau semnalele misterioase: S. O. S. 

Ralph s-a urcat, trăgând la locul lor garoafele în 
învelitoarea de hârtie mătăsoasă, a cercetat din nou 
ceasul... Trei şi patruzeci şi trei de minute... Într-un sfert de 
oră a ajuns. 

A pornit. Dar cu un sentiment bizar. S-ar fi spus că firul 
nevăzut care-l trăgea, îl chema, adineaori îi dădea impresia 
unei strune materiale întinsă la paroxism; firul acela se 
rupsese. Ceva din toată nerăbdarea rămăsese acolo, în 
câmpul pustiu din noapte, lângă arborele cu trunchiul 
văruit şi piatra kilometrică. A condus mai încet, fără 
convingere, cu un mare gol în el, după neliniştea care l-a 
torturat toată ziua, dar care mai ales după miezul nopţii, îi 
zvâcnise cu bătăi dezordonate în inimă, îi răsucea ţinte 
dureroase în tâmple, îi întretăia respiraţia. Ca după o vijelie 
care s-a curmat brusc. Nu mai privi nici la ceas. 


După un kilometru, pulsaţia de ceasornic a motorului a 
căpătat sincope. A oprit din nou. S-a dat jos să examineze 
fişele, bujiile, carburatorul. A descoperit meteahna şi i-a 
găsit leacul. A pornit mai departe cu ţigara stinsă, uitată în 
coltul buzelor. 

La Şosea, l-au mirat trecătorii atât de numeroşi la 
asemenea oră. Şi costumele lor. Şi agitarea lor. Dar înaintă 
fără nici o curiozitate, atent la fenomenul din el, la acest gol 
căscat deodată. Numai în Piaţa Victoriei, aspectul anormal 
al străzii şi al mulţimii i-a pătruns în cuget. Femei cu blănile 
peste cămaşa de noapte, cu copiii de mână, automobile de 
crucea roşie, gonind, plutoane de jandarmi, de soldaţi, 
mărşăluind gâfâit. „Revoluţie? - a gândit. O mişcare de 
stradă? O lovitură de stat? Poate o declaraţie de război?” Şi 
a oprit să întrebe. 

— Cutremur, domnule! Cutremur! Pe ce lume trăieşti? 
răspunse răstit trecătorul, fără să privească la dânsul, 
grăbind spre grupul unei femei cu doi copii şi strigându-le 
din urmă. Matildo, Georgel! 

Cutremur? 

Aşadar, aceasta fusese clătinarea şoselei din câmp; furtuna 
fără vânt care răsucea arborii! 

Ralph Silişteanu a parcurs bulevardul, apăsând din nou 
febril pe accelerator. 

A oprit. L-a oprit un baraj de soldaţi. A lipit automobilul de 
bordura trotuarului, a luat mănunchiul de garoafe şi s-a 
repezit, făcându-şi loc printre soldaţi, printre mulţime. 

Cu mâna cealaltă, liberă, s-a frecat la ochi. 

Blocul Carlton nu mai exista. În locul clădirii albe, 
verticale, gigante, un gol. Un gol absurd. Numai o movilă de 
moloz, de ciment, de pietre, de sârme răsucite, de ţevi. 

Toate sub lumina crudă a proiectoarelor concentrate 
asupra golului incredibil: sub lumina proiectoarelor de la 
automobilele pompierilor şi automobilele militare, alergate 
la locul catastrofei. 


Mulțimea tăcea. 'Toţi tăceau. Nici un vaier, un plânset, un 
strigăt. Toţi tăceau surpaţi de stupoare, mai mult decât de 
înfricoşarea spectacolului. 

Un ofiţer şi un soldat duceau o fetiţă de mână. O fetiţă în 
cămaşă de noapte lungă până la pământ, cu o păpuşă 
enormă în braţe, scoase amândouă dintr-un unghi mort al 
zidurilor de beton şi de fier, năruite ca o casă de carton. N- 
avea nici o rană, nici o zgârietură, numai părul blond, nins 
de praful varului şi cimentului. 

— Unde e tăticu? întreba fetiţa. Unde e mămica? Vreau pe 
tăticu! Daţi-mi-l pe tăticu... 

Ofiţerul, cu privirea întunecoasă sub cască, strângându-şi 
buzele să-şi domine tremurul, o ridicase în braţe şi-i spunea 
ceva, mângâind-o stângaci. 

— Mă cheamă Odetta... lămuri fetiţa. Odetta Petrino... 
Numai păpuşa aceasta n-are nume. Trebuie să mă duc 
mâine la Puck, să-i dea numele pe care l-a oprit la dânsa... 
Unde e Puck? 

Pe obrazul aspru al ofițerului, sub casca de oţel, în lumina 
crudă a proiectoarelor, s-au zărit două lacrimi rostogolindu- 
se. 

Se auzeau, începeau să se audă, cazmale izbind ritmic în 
movilele de ciment şi de fier; a apărut zbătându-se o 
arătare, o pasăre verde cu moţ roşu, scuturându-se de 
moloz, zburătăcind cu aripile ciunge, agăţându-se cu 
ghearele de-un stâlp rămas în picioare, strigând cu glas 
cavernos: 

— Fugi, Bazdrahot! Du-te, piei, Bazdrahot! 

— Ăsta e duhul blocului! rosti o babă clătinând din cap şi 
făcându-şi cruce. 

— Ba e papagal, mătuşă. Înnebunit şi el, de vorbeşte într- 
aiurea! 

Cel care a vorbit, tăcu, tot ca să-şi stăpânească tremurul 
buzelor. 

Pe urmă, când crezu că s-a biruit, adaose: 


— Ca să vezi, minunea dracului! Scapă o pocitanie de 
pasăre şi atâţia oameni au pierit zdrobiţi sub pietre... Sute 
de oameni cu oasele şi carnea zdrobită de pietre. 

Atunci, abia atunci, realitatea cea plină de spaimă l-a 
cutremurat pe Ralph. Şi-a rezemat fruntea de umărul 
necunoscutului şi mănunchiul de garoafe i-a alunecat dintre 
degete. 

Necunoscutul nu s-a mirat. 

L-a cuprins de după mijloc, rostind încet: 

— Fii bărbat, domnule! Înţeleg... Aveai pe cineva aci? 
Locuiai aci? 

Ralph şi-a ascuns ochii şi s-a lăsat condus de necunoscutul 
cu straie sărace şi obrazul ghimpos, nebărbierit. 

De pe stâlpul, de pe felia de zid rămasă în picioare, 
pasărea ciufulită şi cu penele presărate de moloz, mai 
glăsui odată: 

— Du-te, Bazdrahot! Piei, Bazdrahot! 

Apoi zbură cu aripile ciunge şi dispăru dincolo de linia 
oblică a proiectoarelor, în noapte. 


SFÂRŞIT 


1 Th. Dostoievski: Le Crime et le Châtiment, traduit du 
russe par Victor Derely. Ediţia Plon-Noumit, 1884, tomul II, 
pag. 303 - 304.